Maj Sjowall — [Martin Beck] 01 Roseanna

"viVAFp giii 


wu SJÖWALL ra WAHLÖÖ 


MAJ SJOWALL. 
& PER WAHLOO 


Seria: Martin Beck 
Volumul 1 


ROSEANNA 


Original: Roseanna (1965) 


Traducere din limba suedeză și note de: 


MANUELA LUPȘA 


virtual-project.eu 


EDITURA (9 ALLFA 
2013 


VP - 


2 


1. 


Cadavrul a fost scos în data de opt iulie, puţin după ora trei 
după-amiază. Se păstrase destul de bine și nu zăcuse mult timp 
în apă. 

Găsirea trupului s-a datorat, pur și simplu, unei întâmplări. A 
fost un noroc că au dat peste el atât de repede și ar fi fost de 
așteptat ca asta să ajute poliţia în cercetările ei. 

Lângă ecluzele din Borenshult, un dig protejează intrarea în 
lac de vânturile dinspre răsărit. La deschiderea canalului pentru 
trafic în acea primăvară, rada portului începuse din nou să se 
colmateze. Vapoarele înaintau cu greu și paletele elicelor se 
umpleau de nămolul gras, gri-gălbui, pe care îl adunau din mâlul 
de pe fundul apei. Nu era greu de înţeles că trebuia făcut ceva 
și, deja din luna mai, compania de administrare a canalului 
făcuse comandă la Direcţia de Drumuri și Poduri pentru un 
șaland de dragare a mâlului. Scrisoarea trecuse prin mâna unui 
lung șir de funcţionari perplecși și fusese trimisă, într-un sfârșit, 
la Administraţia Maritimă Suedeză. Administraţia Maritimă 
apreciase că operaţiunea trebuie executată cu ajutorul uneia 
dintre șalandele de dragaj cu clești aflate în proprietatea 
Direcţiei de Drumuri și Poduri, iar Direcţia de Drumuri și Poduri 
descoperise că, de fapt, șalandele de dragaj cu clești sunt în 
răspunderea Administraţiei Maritime Suedeze. În disperare de 
cauză, cineva încercase să înainteze cazul conducerii portuare 
din Norrköping, care trimisese de îndată cererea înapoi la 
Administraţia Maritimă, care, la rândul ei, o trimisese la Direcţia 
de Drumuri și Poduri. Până la urmă, cineva a pus mâna pe 
telefon și a format numărul unui inginer care, într-adevăr, știa 
totul despre șalandele de dragaj cu clești. Știa, de exemplu, că, 
dintre cele cinci șalande de dragaj existente, doar unul are 
dimensiunile potrivite pentru a putea încăpea prin ecluză. 
Șalandul se numea Gripen, dar i se spunea, bineînţeles, Grisent, 
și întâmplarea făcea ca în acel moment să se afle în portul 
pentru vase de pescuit din Gravarne. În dimineaţa zilei de 5 


1 Joc de cuvinte bazat pe asemănarea fonetică dintre cele două cuvinte suedeze: 
gripen („clește”) și grisen („porc”). 


VP-3 


iulie, Grisen a ancorat la Borenshult, sub privirile copiilor din 
zonă și ale unui turist vietnamez. 

O oră mai târziu, un reprezentant al companiei canalelor a 
urcat la bordul navei ca să discute sarcinile de lucru. Așa a 
trecut toată după-amiaza. A doua zi era sâmbătă și nava a fost 
lăsată lângă dig, în timp ce personalul s-a dus să-și petreacă 
weekendul acasă. Lista echipajului era una obișnuită pentru un 
șaland de dragare cu clești: un șef de șaland, care era și 
căpitan, având competența de a duce nava pe apă, un 
excavatorist și un matroz. Ultimii doi, fiind din Goteborg, au luat 
trenul de noapte din Motala. Șeful locuia în Nacka, și a venit 
nevasta să-l ia cu mașina. Luni dimineaţa, la ora șapte, toţi se 
aflau din nou la bordul navei și o oră mai târziu începeau să 
dragheze. La ora unsprezece, cala era plină, iar șalandul a 
plecat în larg pentru a fi golit. La întoarcere, au fost nevoiţi să se 
ferească de o navă albă cu aburi, care trecea pe lacul Boren, 
îndreptându-se spre vest. De-a lungul balustradei de pe puntea 
navei se înghesuiau turiști străini, care, cu o încântare isterică, 
făceau cu mâna echipajului grav de pe șaland. Vasul de 
pasageri urca încet în ecluză, pregătindu-se să se îndrepte spre 
Motala și Vättern. La vremea prânzului, fanionul din vârf 
dispăruse în spatele ultimei porți a ecluzei. La ora unu și 
jumătate, au început iarăși să sape. 

Situaţia era următoarea: vremea era caldă și frumoasă, cu 
vânturi slabe, schimbătoare și nori de vară care alunecau alene 
pe cer. Pe dig și pe marginea canalului se aflau mai mulţi 
oameni. Cei mai mulţi făceau plajă și câţiva pescuiau, doi sau 
trei uitându-se la șaland. Cupa șalandului tocmai mușcase cu 
lăcomie din mâlul de pe fundul lacului Boren și se ridica acum 
din apă. Excavatoristul executa în cabina lui în mod mecanic 
mișcările de-acum bine știute, căpitanul șalandului își bea 
cafeaua în cambuză, iar matrozul stătea cu coatele pe 
balustrada unsuroasă și scuipa în apă. Cleștii continuau să se 
ridice. 

În momentul în care au ajuns deasupra apei, un bărbat de pe 
marginea cheiului s-a ridicat și el și a făcut câţiva pași spre 
vapor. Dădea din mâini și striga ceva. Matrozul s-a îndreptat de 
spinare, ca să audă mai bine. 

— E cineva în cupă! Staţi! E cineva în cupă! 


VP-4 


Matrozul s-a uitat dezorientat, întâi la bărbat și apoi la cleștii 
șalandului, care se roteau cu încetineală spre cala navei pentru 
a-și vărsa conţinutul. Din cupa oprită deasupra calei curgeau 
șuvoaie de apă murdară, cenușie. Atunci a văzut și matrozul ce 
văzuse bărbatul de pe dig: dintre fălcile cupei ieșea un braț alb, 
gol. 

Cele zece minute care au urmat au fost lungi și haotice. S-au 
luat o serie de măsuri și cineva de pe chei repeta întruna: „Nu 
faceţi nimic, nu atingeţi nimic, lăsaţi totul așa cum e până vine 
poliţia...” 

Excavatoristul a ieșit și el afară să vadă ce se întâmplă, după 
care s-a dus înapoi în cabină, s-a adăpostit în spatele manetelor, 
unde se simţea în siguranţă, și a lăsat macaraua să facă o 
rotație, deschizând cupa. Șeful șalandei și matrozul au scos 
încărcătura. 

Era cadavrul unei femei. Au culcat-o pe spate, pe o prelată 
împăturită, pe care o întinseseră pe dig. În jur se adunaseră o 
grămadă de oameni, uitându-se la ea încremeniţi. Erau și câţiva 
copii printre ei, copii care nu ar fi trebuit să fie acolo, dar nimeni 
nu se gândea să-i gonească. Erau cu toţii absorbiți de același 
eveniment și singurul lucru care îi reunea era faptul că nu aveau 
să uite niciodată chipul acelei femei. 

Trei găleți de apă a turnat matrozul peste ea. Mult după 
aceea, când ancheta poliţiei a ajuns într-un punct mort, s-au 
găsit unii care să-l învinovăţțească pentru asta. 

Era goală și nu avea nicio bijuterie. După urmele bronzului, se 
vedea că făcuse plajă în bikini. Era lată în șolduri și avea coapse 
puternice, iar părul pubian era negru, ud și des. Sânii erau mici 
și fleșcăiţi, cu sfârcuri mari, închise la culoare. O cicatrice de un 
roșu spălăcit cobora de la mijloc până la șold. În rest, pielea era 
netedă și fără pete sau răni. Mâinile și picioarele erau mici, iar 
unghiile, nevopsite. Faţa îi era tumefiată și cu greu ţi-ai fi putut 
da seama cum arăta în timpul vieţii. Sprâncenele erau castanii și 
groase, iar gura părea mare. Părul negru îi ajungea până la 
umeri și stătea lipit de cap. O șuviţă i se așezase pe gât. 


VP-5 


2. 


Motala este un oraș suedez din Östergötland, de mărime 
mijlocie, la nord de lacul Vättern. Are 27.000 de locuitori. 
Persoana cu cel mai înalt grad de autoritate polițienească este 
chestorul general, care e și procuror. În subordinea lui are un 
comisar, care este responsabil atât de poliția de ordine publică, 
cât și de cea judiciară. Există, de asemenea, un inspector, 
salarizat cu gradul al nouăsprezecelea, șase polițiști bărbaţi și o 
polițistă. Unul dintre polițiști este fotograf profesionist, iar când 
e nevoie de expertiză medicală se apelează, de regulă, la unul 
dintre doctorii din Motala. 

La o oră după ce a fost dat primul semnal de alarmă, câţiva 
dintre aceștia se adunaseră deja pe digul din Borenshult, lângă 
farul portului. Era cam multă înghesuială în jurul cadavrului, și 
cei de pe șaland nu mai puteau să vadă ce se întâmplă. 
Rămăseseră la bord, deși nava era pregătită pentru ancorare, cu 
prora către dig. 

Dincolo de perimetrul de la piciorul podului, demarcat de 
poliţia de ordine, numărul celor prezenţi se înzecise. Pe partea 
cealaltă a canalului se aflau niște mașini - patru dintre ele 
aparţineau poliţiei, iar alături de ele era o salvare vopsită în alb, 
cu cruci roșii pe ușile din spate. Doi bărbaţi în salopetă albă 
stăteau lângă salvare și fumau. Păreau să fie singurii care nu se 
sinchiseau de mulţimea de lângă far. 

Pe dig, doctorul începuse să-și strângă lucrurile. Între timp îi 
povestea ceva comisarului de poliţie - un bărbat înalt și cărunt, 
pe nume Larsson. 

— Deocamdată nu pot să spun prea multe, zise doctorul. 

— Trebuie s-o lăsăm aici? 

— Mai degrabă eu ar trebui să vă întreb asta, îiî 
doctorul. 

— Ei, dar nu ăsta e locul crimei. 

— O.K., ai grijă s-o ducă la morgă. Sun eu să-i anunț. 

Işi închise geanta, se ridică și plecă. 

— Ahlberg, strigă comisarul, nu lași pe nimeni să se apropie, 
bine? 


ntoarse vorba 


VP-6 


— Mai încape vorbă? 

Chestorul general nu spusese nimic lângă far. Nu obișnuia să 
se amestece în anchete chiar de la început, dar pe drum către 
oraș spuse: 

— Urâte vânătăi! 

— Așa e. 

— Mă ţii la curent. 

Larsson nici măcar nu se sinchisi să dea din cap. 

— II lași pe Ahlberg să răspundă de caz? 

— Ahlberg e bun, zise comisarul. 

— Sigur că da. 

Dialogul se opri aici. 

Ajunseseră. Se dădură jos și merse fiecare în biroul lui. 

Chestorul general din Motala îl sună pe șeful poliţiei judeţene 
din Linköping, care zise doar atât: 

— Aștept vești de la tine. 

Comisarul avu apoi o scurtă discuţie cu Ahlberg. 

— Trebuie să aflăm cine este. 

— Da, zise Ahlberg. 

Intră în birou, sună la pompieri și ceru doi scafandri. Apoi citi 
un raport despre un furt care fusese comis în port. Vinovatul 
avea să fie găsit în curând. Se ridică și se duse la polițistul de 
gardă. 

— A fost dat cineva dispărut de curând? 

— Nu. 

— N-a fost raportată nicio dispariţie? 

— Nimeni care să corespundă semnalmentelor. 

Se întoarse în birou și așteptă. 

Un sfert de oră mai târziu sună telefonul. 

— Trebuie să cerem o autopsie, zise doctorul. 

— A fost strangulată? 

— Cred că da. 

— Violată? 

— Așa cred. Doctorul rămase tăcut câteva clipe, după care 
zise: Și încă foarte violent. 

Ahlberg își rodea unghia de la degetul arătător. Se gândea la 
concediul care ar fi trebuit să înceapă vineri și la cât de 
bucuroasă ar fi fost soția lui. Doctorul interpretă greșit tăcerea. 

— Vă miră? 

— Nu, zise Ahlberg. 


VP -7 


Puse receptorul în furcă și se duse la comisarul Larsson. 
Porniră împreună spre biroul chestorului general. 

Zece minute mai târziu, chestorul general ceru prefecturii un 
examen medico-legal, iar prefectura luă contact cu institutul de 
medicină legală. Cel care urma să facă autopsia era un profesor 
universitar în vârstă de șaptezeci de ani. Venise cu trenul de 
noapte din Stockholm. Părea odihnit și bine dispus. Autopsia îi 
luă opt ore, aproape fără pauză. 

Scrise apoi un raport preliminar care suna cam așa: „Moarte 
survenită prin strangulare în timp ce victima era supusă unor 
violenţe sexuale de natură deosebit de gravă. Puternice 
hemoragii interne”. 

În acel moment procesele-verbale și rapoartele începuseră 
deja să se adune într-un teanc pe masa de lucru a lui Ahlberg. 
Toate puteau fi rezumate într-o singură propoziţie: „S-a găsit o 
femeie moartă în bazinul ecluzei din Borenshult”. 

Nimeni nu fusese dat dispărut din oraș sau din districtele 
dimprejur. Niciuna dintre persoanele căutate de poliţie nu se 
potrivea descrierii. 


VP-8 


3. 


Era cinci și un sfert dimineața și ploua. Martin Beck petrecu 
mai mult timp decât de obicei spălându-se pe dinţi, ca să scape 
de gustul de plumb de pe cerul gurii. 

Pe urmă își încheie gulerul, își legă cravata și se uită apatic la 
chipul din oglindă. Ridică din umeri și ieși în hol, trecu prin 
sufragerie, privi nostalgic macheta navei Danemarca, pe 
jumătate gata, la care lucrase până târziu cu o noapte înainte, și 
se duse în bucătărie. 

Mergea tiptil, dintr-o veche obișnuinţă, dar și ca să nu-i 
trezească pe cei mici. 

Se așeză la masa din bucătărie. 

— Încă n-a venit ziarul? întrebă el. 

— Nu vine niciodată înainte de șase, zise nevastă-sa. 

Afară se luminase de-a binelea, dar cerul era înnorat, iar 
bucătăria era cufundată în semiîntuneric. Doamna Beck nu 
aprinsese lumina. Așa înţelegea ea să facă economie. 

Martin deschise gura, dar o închise la loc, fără să spună nimic. 
Nu ar fi făcut decât să se certe cu nevastă-sa, și nu era deloc 
momentul potrivit. 

Așa că se mulțumi să bată darabana în tăblia laminată a 
mesei și să se uite la ceașca goală, cu motive de trandafiri 
albaștri. Sub buza ciobită a ceștii se întindea o crăpătură 
maronie. Ceașca aceea le fusese alături aproape încă de la 
începutul căsniciei. O aveau de mai bine de zece ani. Soţia lui 
nu spărgea niciodată nimic - în orice caz, nu așa încât să nu mai 
poată să fie reparat. În mod straniu, și copiii lor erau la fel. 

Se puteau oare moșteni trăsături atât de particulare? Nu știa 
ce să creadă. 

Ea luă ibricul de pe aragaz și îi turnă cafea. Martin încetă să 
mai bată cu degetele în tăblia mesei. 

— Nu vrei un sandviș? întrebă ea. 

Martin își sorbea cafeaua cu grijă, luând înghiţituri mici. 
Stătea aplecat deasupra mesei, puţin adus de spate. 

— Ar trebui să mănânci ceva, zise ea. 

— Ştii că nu pot să mănânc dimineaţa. 


VP-9 


— Chiar și așa, tot ar trebui să mănânci, insistă ea. Mai ales 
tu, cu stomacul tău. 

Işi trecu buricele degetelor peste obraz și simţi câţiva ţepi de 
barbă, foarte mici și ascuţiţi, care îi scăpaseră când se 
bărbierise. Mai luă o gură de cafea. 

— Pot să-ţi prăjesc niște pâine, zise ea. 

Cinci minute mai târziu, puse ceașca înapoi pe farfurioară, 
fără să facă niciun zgomot, își ridică privirea și se uită la 
nevastă-sa. 

Imbrăcată cu un halat roșu și scămoșat peste cămașa de 
noapte din nailon, doamna Beck stătea cu coatele pe masă și cu 
bărbia sprijinită în palme. Era blondă, cu pielea albă și ochii 
rotunzi, cam bulbucaţi. Obișnuia să își vopsească sprâncenele, 
dar în timpul verii se decoloraseră și acum erau aproape la fel 
de deschise la culoare ca părul. Era cu vreo doi ani mai mare 
decât el și, cu toate că se îngrășase mult în ultima vreme, pielea 
de pe gat începuse să îi atârne. 

In urmă cu doisprezece ani, când se născuse fiica lor, își 
dăduse demisia de la un birou de arhitectură, și nici mai târziu 
nu încercase să își găsească altceva de lucru. Când și băiatul lor 
începuse școala, Martin Beck fusese de părere că soţia lui ar 
putea să înceapă să lucreze cu jumătate de normă, dar ea își 
făcuse socoteala că nu prea are rost. Pe deasupra, era o 
persoană comodă din fire și mulțumită cu existenţa ei de 
casnică. 

_ „Da, cum să nu?”, își spuse în gând Martin Beck ridicându-se. 
Impinse taburetul albastru sub masă, fără să răspundă nimic. 
Rămase lângă fereastră, uitându-se la burniţa de afară. 

Dincolo de parcare și de peluză se întindea autostrada, 
netedă și pustie. Doar câteva ferestre erau luminate în blocurile 
de pe dealul din spatele staţiei de metrou. 

_ Doi pescăruși se roteau sub cerul cenușiu și încărcat de nori. 
In rest, nu se vedea nicio urmă de viaţă. 

— Unde te duci? întrebă doamna Beck. 

— La Motala. 

— Stai mult? 

— Nu știu. 

— Are legătură cu fata aia? 

— Da. 

— Crezi c-o să dureze mult? 


VP - 10 


— Nu știu nici eu mai multe decât tine. Numai ce s-a scris în 
ziar. 

— De ce trebuie să iei trenul? 

— Ceilalţi au plecat ieri. Eu nu trebuia de fapt să mă duc. 

— Işi bat joc de tine, bineînţeles. Ca de obicei. 

Martin trase aer adânc în piept și privi pe fereastră. Ploaia 
părea să fi stat. 

— Unde-o să stai? 

— La hotel. 

— Cu cine lucrezi? 

— Kollberg și Melander. Au plecat ieri, cum ţi-am spus. 

— Cu mașina? 

— Da. 

— lar tu să stai și să te zgâlţăie trenul? 

— Da. 

O auzi în spatele lui, spălând ceașca ciobită, cu trandafiri 
albaștri. 

— Săptămâna asta trebuie să plătesc factura la curent și 
lecţiile de călărie pentru aia mică. 

— Nu-ţi ajung banii? 

— Nu vreau să scot bani, doar știi. 

— Sigur că nu. 

Işi scoase portofelul din buzunar și îl deschise. Luă o hârtie de 
cincizeci, se uită la ea, o băgă înapoi și își puse portofelul la loc. 

— Urăsc să scot bani din bancă, se văicări ea. Când începi să 
scoţi bani din bancă e începutul sfârșitului. 

Martin scoase din nou bancnota, o împături, se întoarse și o 
puse pe masa din bucătărie. 

— Ti-am făcut bagajul. 

— Mulţumesc. 

— Să ai grijă la gât. Vremea asta e cam amăgitoare, mai ales 
nopţile. Pe deasupra, mai și plouă. 

— Da. 

— Sper că n-o să trebuiască să porţi pistolul ăla groaznic la 
tine! 

„Ba da, ba nu... Ala-bala portocala, an-tan-tichitan, 
Muţunache căpitan...” își spuse Martin Beck. 

— De ce râzi? 

— Așa, fără motiv. 


VP -11 


Martin se duse în sufragerie, descuie sertarul biroului de scris 
și luă pistolul. Îl puse în geamantan și încuie lacătul. 

Pistolul era un Walther obișnuit, de 7,65 milimetri, fabricat cu 
licenţă în Suedia. Nu era bun de nimic și, în afară de asta, nici 
Martin nu era un trăgător prea grozav. 

leși în hol și își luă trenciul. Stătea acum cu pălăria neagră în 
mână. Chiar atunci sosi ziarul. 

— Nu-ţi iei la revedere de la Rolf și de la aia mică? 

— E ridicol să-i spui unei fete de doisprezece ani „aia mică”. 

— Mie mi se pare că-i dulce. 

— Ar fi păcat să-i trezesc. In plus, știu deja că plec. 

Își puse pălăria pe cap. 

— Pa, te sun. 

— Pa, să fii atent. 

Martin stătea acum pe peron și aștepta metroul, gândindu-se 
că nu îl deranjează prea tare să plece de acasă, cu toate că 
macheta navei Danemarca nu e gata decât pe jumătate. 

Martin Beck nu era șeful Brigăzii Omucideri și nici nu aspira la 
așa o funcţie. Uneori se îndoia chiar și că va ajunge vreodată 
comisar, deși singurele lucruri care l-ar fi putut împiedica ar fi 
fost moartea sau vreo greșeală de serviciu foarte gravă. De opt 
ani era inspector la secţia de criminalistica a Inspectoratului 
General de Poliţie. Unii îl considerau cel mai capabil detectiv din 
tară. 

Jumătate din viaţă și-o petrecuse în poliţie. La douăzeci și unu 
de ani începuse lucrul la secția de poliție Jakob și, după șase ani 
în care servise ca agent de ordine publică în diverse districte din 
Stockholm, intrase în clasa de detectivi de la Academia de 
Poliţie. Era unul dintre cei mai buni din clasă și la terminarea 
cursului devenise inspector. Avea pe atunci douăzeci și opt de 
ani. 

Tatăl lui a murit în același an și, ca să-și poată îngriji mama, s- 
a mutat din camera pe care o închiriase în Klara înapoi în casa 
părintească din sudul orașului. În vara aceluiași an a întâlnit-o 
pe cea care avea să-i fie soție. Stătea în chirie împreună cu o 
prietenă pe o insulă din arhipelag, unde el a nimerit din 
întâmplare cu barca lui cu vele. S-a îndrăgostit până peste 
urechi. În toamna aceluiași an, pe când așteptau un copil, s-au 
căsătorit la primărie, iar Martin s-a mutat în apartamentul ei 
micuţ de pe insula Kungsholmen. 


VP - 12 


La doar un an după nașterea fiicei lor, nu mai exista aproape 
nimic din fata plină de viață de care se îndrăgostise el, iar 
căsnicia lor aluneca în rutină. 

Martin Beck stătea în vagon, pe bancheta verde din plastic și 
se uita pe fereastra stropită de ploaie. Se gândea apatic la 
căsnicia lui, dar, când băgă de seamă că începuse să își plângă 
sigur de milă, își scoase ziarul din buzunarul trenciului și încercă 
să își îndrepte toată atenţia spre articolul de fond. 

Era obosit, iar lumina cenușie făcea ca pielea lui arsă de soare 
să pară gălbejită. Chipul îi era supt, avea fruntea înaltă și 
maxilarul puternic. Gura de sub nasul scurt și drept era largă, cu 
buze subţiri și cu două riduri adânci la colțuri. Când zâmbea 
vedeai că are dinţi sănătoși, albi. Părul șaten, pieptănat pe 
spate, nu încărunţise încă, și privirea din ochii lui gri-albaștri era 
limpede și liniștită. Era slab, dar nu prea înalt și un pic adus de 
spate. Unele femei îl considerau arătos, dar cele mai multe ar fi 
descris înfățișarea lui ca fiind una foarte obișnuită. Nu se 
îmbrăca niciodată în vreun fel care să sară în ochi. Poate era 
chiar prea discret. 

În vagon era un aer închis și înăbușitor. Simţea o ușoară 
senzație de vomă, lucru care i se întâmpla adesea în metrou. 
Când trenul trase la peron, Martin era deja la ușă, cu geanta de 
voiaj în mână. Nu-i plăcea deloc să meargă cu metroul, dar, 
pentru că era și mai rău cu mașina și pentru că apartamentul pe 
care visa să îl aibă în centru era deocamdată doar atât, un vis, 
nu avea încotro. 

Trenul rapid către Göteborg pleca la ora șapte și jumătate. 
Martin Beck răsfoi ziarul, dar nu găsi niciun rând despre crimă. 
Se întoarse la pagina culturală și începu să citească un articol 
despre antropozoful Rudolf Steiner, dar până să ajungă în 
Stuvsta adormise deja. _ 

Se trezi la timp ca să schimbe trenul la Hallsberg. li revenise 
gustul de plumb din cerul gurii, și nici cu trei pahare de apă nu 
reuși să scape de el. 

Ajunse la Motala la ora zece și jumătate. Ploaia stătuse. Cum 
nu mai fusese acolo până atunci, întrebă la chioșcul din gară 
cum se ajunge hotel. Tot de acolo își cumpără un pachet de 
țigări Florida și ziarul de Motala. 

Hotelul se afla în piaţa principală, la doar câteva străzi de 
gară, și plimbarea scurtă îl învioră. În camera de hotel se spălă 


VP - 13 


pe mâini, despachetă și bău o sticlă de apă minerală, pe care o 
cumpărase de la recepţie. Rămase o clipă la fereastră, admirând 
piața cu statuia, care, bănuia el, îl reprezenta pe Baltzar von 
Platen?. leși din cameră și porni spre sediul poliției. Cum știa că 
poliţia e chiar peste drum de hotel, își lăsă trenciul în cameră. 

Îi spuse paznicului de la intrare cine e și fu îndrumat către o 
cameră de la etajul al doilea. Pe ușă scria „Ahlberg”. 

Bărbatul care stătea la birou era lat în umeri și îndesat, și 
avea un început de chelie. Își atârnase haina pe spătarul 
scaunului și tocmai își bea cafeaua dintr-un pahar de carton. O 
țigară ardea pe marginea unei scrumiere deja pline de mucuri. 

Martin Beck avea un fel de a se strecura pe ușă care îi scotea 
pe mulţi din sărite. Cineva spusese chiar că Martin are darul de 
a intra într-o cameră și de a închide ușa după el atât de repede, 
încât ţi se pare că e încă afară, bătând la ușă. 

Bărbatul de la birou părea ușor surprins. Puse paharul jos și 
se ridică. 

— Ahlberg, zise el. 

Era o anumită reţinere în ţinuta lui. Martin Beck mai văzuse 
asta și altă dată și știa cauza: el era expertul din Stockholm, pe 
când bărbatul de la birou era un biet poliţist de provincie care se 
împotmolise într-o anchetă. Următoarele două minute aveau să 
fie hotărâtoare pentru colaborarea lor. 

— Și prenumele? zise Martin Beck. 

— Gunnar. 

— Ce fac Kollberg și Melander? 

— Habar n-am. Ceva ce am uitat eu să fac, bănuiesc. 

— Aveau figura aia care zice „asta o rezolvăm noi cât ai bate 
din palme”? 

Celălalt își trecu mâna prin părul blond și rar. Apoi zâmbi 
strâmb și se așeză în scaunul rotitor. 

— Cam așa ceva, răspunse el. 

Martin Beck luă loc în fața lui, scoase pachetul de ţigări 
Florida și îl puse pe marginea mesei. 

— Pari obosit, zise el. 

— Concediul meu s-a dus dracului. 

Ahlberg goli paharul de cafea, îl mototoli și îl aruncă sub 
masă, în coșul de gunoi. 


? Contele Baltzar Bogislaus von Platen (1766-1829), om de stat și ofițer de marină 
suedez; a jucat un rol important în construirea canalului Göta. 


VP - 14 


Dezordinea de pe birou sărea în ochi. Martin Beck se gândi la 
propriul birou din Kristineberg, care arăta cu totul altfel. 

— Deci, zise el, cum merge? 

— Nicicum, răspunse Ahlberg. A trecut mai bine de o 
săptămână și nu știm încă nimic în afară de ce am aflat de la 
doctori. Dintr-o mai veche obișnuinţă, trecu la alt tip de 
formulare. Asasinare prin strangulare în timp ce victima era 
supusă unor violențe sexuale de natură deosebit de gravă. 
Făptașul e foarte brutal. Semne de apucături perverse. 

Martin Beck zâmbi. Celălalt se uită la el întrebător. 

— Ai zis „asasinare”. Și eu spun așa câteodată. Se vede că am 
scris prea multe rapoarte. 

— Da, nu-i așa? 

Ahlberg oftă și își trecu degetele prin păr. 

— Am scos-o din apă acum opt zile, zise el. De atunci nu mai 
știm nimic. Nu știm cine e, nu știm locul faptei și nu avem niciun 
suspect. Nu avem nici măcar un indiciu. 


VP -15 


4. 


„Ucisă prin strangulare”, își spuse Martin Beck. 

Răsfoia printr-un teanc de fotografii pe care Ahlberg le 
dezgropase din maldărul de hârtii de pe masă. Erau poze cu 
bazinul ecluzei, cu șalandul de dragaj. Cupa cu clești se vedea în 
prim-plan într-una dintre ele, iar altele înfățișau cadavrul pe 
prelată și apoi pe o masă, la morgă. 

Martin Beck puse o fotografie în faţa lui Ahlberg și zise: 

— Să dăm fotografia asta la tăiat și la retușat. După aia 
putem să-ncepem să batem pe la uși. Dacă este de pe-aici, ar 
trebui s-o recunoască cineva. Câţi oameni ai pentru asta? 

— Cel mult trei, zise Ahlberg. Momentan cam ducem lipsă de 
oameni. Trei băieți sunt în concediu și unul e în spital cu piciorul 
rupt. În afară de comisarul Larsson și cu mine, suntem doar opt 
angajaţi în activitate. 

Numără pe degete. 

— Da, dintre care unul e femeie. Și cineva trebuie să aibă 
grijă și de celelalte lucruri, nu? 

— Păi, în cel mai rău caz, o să dăm și noi o mână de ajutor. O 
să ne ia al naibii de mult timp. Aţi avut probleme în ultima 
vreme cu obsedaţii sexual? 

Ahlberg se ciocăni gânditor cu creionul în dinţii din faţă. Săpă 
adânc în sertarul biroului și dezgropă o hârtie. 

— Am anchetat unul. Din Västra Ny. Violator. A fost prins 
alaltăieri la Linköping, dar avea alibi pentru toată săptămâna. 
Așa scrie în raportul ăsta al lui Blomgren. Acum verifică 
penitenciarele. 

Puse hârtia într-o mapă verde de pe birou. 

Rămaseră tăcuţi o clipă. Lui Martin Beck îi era foame. Se 
gândea la soţia lui și la pisălogeala ei despre mesele regulate. 
Nu mai pusese nimic în gură de douăzeci și patru de ore. 

Aerul din cameră era îmbâăcsit de fum de ţigară. Ahlberg se 
ridică și deschise fereastra. De la un radio de undeva din 
apropiere se auzi ora exactă. 

— E ora unu, zise el. Dacă ţi-e foame pot să trimit să ne aducă 
ceva. Eu unul sunt lihnit! 


VP - 16 


Martin Beck încuviinţă din cap și Ahlberg ridică receptorul. 
Câteva clipe mai târziu, cineva bătu la ușă și în cameră intră o 
fată în halat albastru și șorţ roșu. În braţe avea un coș. 

După ce Martin Beck mâncă un sandviș cu șuncă și luă câteva 
înghiţituri de cafea, zise: 

— Cum crezi că a ajuns acolo? 

— Nu știu. Ziua este întotdeauna lume la ecluze, e greu de 
crezut că s-ar fi putut întâmpla acolo. Poate că a aruncat-o de 
pe chei sau de pe dig, și curenţii de la vapoare or fi dus-o în 
larg. Sau poate a fost aruncată de pe un vapor. 

— Ce vapoare trec prin ecluze? Vapoare mici și nave de 
agrement? 

— Câteva, da. Dar nu prea multe. E mai mult trafic comercial. 
Cargoboturi și, bineînţeles, vaporașele de canal. Diana, Juno și 
Wilhelm Tham. 

— Putem să mergem cu mașina să ne uităm? 

Ahlberg se ridică, luă fotografia pe care o alesese Martin Beck 
și zise: 

— Putem să mergem chiar acum, și pe drum las asta la 
laborator. 

Se făcuse aproape ora trei când cei doi ajunseră la 
Borenshult. Traficul în ecluze era intens și Martin Beck ar fi vrut 
mai degrabă să se uite la vapoare și să își petreacă timpul cu cei 
veniţi în concediu și cu pescarii de pe chei. 

Vorbise cu echipajul de pe șaland, fusese pe dig și se uitase la 
ecluze. În largul lacului Boren văzuse o canoe cu vele navigând 
împotriva curentului în briza puternică și începu să-i fie dor de 
canoea lui, pe care o vânduse cu câţiva ani în urmă. Pe drumul 
înapoi către oraș, își aminti de cursele pe care le făcuse cândva 
în arhipelag, în timpul verii. 

Pe masa lui Ahlberg se aflau opt noi copii ale fotografiei, 
venite de la laboratorul foto. Unul dintre polițiști, care era și 
fotograf, retușase poza și faţa fetei părea acum aproape vie. 

Ahlberg le frunzări, puse patru dintre copii în mapa verde și 
zise: 

— Bun, atunci pe-astea le trimit băieţilor, ca să se apuce de 
lucru cât mai repede. 

Câteva minute mai târziu, când se întoarse, Martin Beck 
stătea lângă birou și se freca la rădăcina nasului. 

— Mă gândeam să dau niște telefoane, zise el. 


VP - 17 


— În capătul coridorului. 

Camera din capătul culoarului era mai mare decât a lui 
Ahlberg și avea ferestre pe doi dintre pereţi. Era mobilată cu 
două birouri, cinci scaune, un dulap cu documente și o masă 
pentru mașina de scris, pe care trona o Remington veche, 
obosită. 

Martin Beck luă loc, își puse ţigările și chibriturile pe masă, 
deschise mapa verde și începu să se uite prin rapoarte, dar din 
ele nu află mai mult decât ceea ce aflase deja de la Ahlberg. 

O oră și jumătate mai târziu, rămase fără ţigări. Dăduse în 
zadar câteva telefoane și vorbise cu chestorul general și 
comisarul Larsson, care păreau obosiţi și stresaţi. Chiar când 
mototolea pachetul gol, sună Kollberg. 

Zece minute mai târziu se întâlniră la hotel. 

— Doamne, ce jalnic arăţi, zise Kollberg. Vrei să mergem la o 
cafea? 

— Nu, mulțumesc. Unde-ai fost? 

— Am vorbit cu un tip de la Motala Tidning - un redactor din 
Borensberg, care credea că are niște informaţii pentru noi. O 
fată din Linköping trebuia să se prezinte la lucru la Borensberg 
acum zece zile, dar n-a mai apărut. Se pare că a plecat din 
Linköping cu o zi înainte, și de atunci n-a mai auzit nimeni de 
ea. Nimeni nu s-a sinchisit s-o dea dispărută, lumea nu prea 
avea încredere în ea. Ziaristul ăsta îl cunoaște pe angajatorul ei 
și a făcut niște cercetări pe cont propriu, dar nu s-a gândit să 
întrebe cum arată fata. M-am interesat eu, dar nu e vorba de 
aceeași fată. Asta e grasă și blondă. Și e în continuare dispărută. 
Treaba asta mi-a luat toată ziua. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și începu să se scobească între 
dinți cu un chibrit. 

— Ce facem acum? 

— Ahlberg a trimis doi dintre oamenii lui să bată pe la uși. Poți 
să le dai o mână de ajutor. Când apare Melander o să facem o 
dare de seamă împreună cu chestorul general și cu Larsson. Du- 
te sus la Ahlberg să-ţi spună ce să faci. 

Kollberg bău ultimul strop și se ridică. 

— Vii și tu? 

— Nu, nu acum. Spune-i lui Ahlberg că, dacă are nevoie de 
mine, sunt în camera mea. 


VP-18 


În cameră, Martin Beck își dădu jos haina, pantofii și cravata și 
se așeză pe marginea patului. 

Vremea se înseninase și pâlcuri de nori albi alunecau ușor pe 
cer. Soarele de după-amiază își trimitea razele puternice pe 
fereastră. 

Martin Beck se ridică, deschise puţin fereastra și trase 
perdelele la o parte. Apoi se întinse în pat, cu mâinile la ceafă. 

Se gândea la fata scoasă din mâlul de pe fundul lacului Boren. 

Când închise ochii, o văzu în faţa ochilor așa cum arăta în 
fotografii: goală și părăsită, cu umerii înguști și o șuviţă de păr 
negru pe gât. 

Cine era, ce fel de gânduri avusese, ce viaţă dusese? Cu cine 
se întâlnise? 

Era tânără și Martin era sigur că fusese frumoasă. Trebuie să 
fi avut pe cineva care o iubea. Cineva care îi era aproape și care 
acum se întreba ce i se întâmplase. Trebuie să fi avut prieteni, 
colegi de muncă, părinţi, poate fraţi. Nimeni nu poate să fie atât 
de singur, încât să nu-i ducă nimeni lipsa dacă dispare. Cu atât 
mai puţin o femeie tânără și frumoasă. 

Martin Beck medită mult timp la asta: nimeni nu întrebase de 
ea. Îi părea rău de fata de care nimănui nu îi era dor. Nu reușea 
să înțeleagă de ce nu o caută nimeni. Să fi spus ea că pleacă 
într-o călătorie? În cazul ăsta, putea să treacă mult timp până să 
înceapă cineva să se întrebe pe unde o fi. 

Dar cât timp? 


VP-19 


5. 


Era unsprezece și jumătate dimineaţa, iar Martin Beck se afla 
pentru a treia zi în Motala. Se sculase devreme, fără niciun folos, 
din câte își dădea și el seama. Se așeză la măsuţa de scris și își 
răsfoi carnetul de notițe. De vreo două ori puse mâna pe 
telefon, gândindu-se că ar trebui să sune acasă, dar, fără să știe 
de ce, nu se alese nimic de gândul ăsta. 

Tot așa cum nu se alesese nimic nici de altele. 

Își luă pălăria, încuie ușa și coborî scările. Fotoliile din hol erau 
ocupate de jurnaliști și pe podea se aflau două geamantane în 
care erau camere de filmat și stative strânse, prinse în curele. 
Chiar lângă intrare, unul dintre fotografii de presă fuma rezemat 
de perete. Era foarte tânăr. Își mută ţigara în colţul gurii, își 
ridică aparatul Leica și se uită prin obiectiv. 

Martin Beck trecu pe lângă grup cu pălăria trasă pe frunte și 
capul între umeri, mergând drept spre ieșire. O făcea doar din 
reflex, dar se pare că întotdeauna enerva pe cineva, din 
moment ce unul dintre reporteri zise, surprinzător de acru: 

— la spune, luăm masa cu anchetatorii șefi diseară? 

Martin Beck mormăi ceva, fără să știe nici el ce, și își văzu de 
drum. Cu o secundă înainte să deschidă ușa, auzi un ţăcănit 
ușor, semn că tânărul îi făcuse o fotografie. 

Porni pe trotuar cu pași grăbiţi și tot merse așa până când 
consideră că a ieșit din raza de acţiune a jurnaliștilor, apoi se 
opri. Rămase pe loc vreo zece secunde, șovăind. Aruncă în 
rigolă ţigara neterminată, ridică din umeri și trecu strada spre 
staţia de taximetre. 

Se ghemui pe bancheta din spate, își frecă vârful nasului cu 
degetul arătător și se uită cu coada ochiului către hotel. Il zări 
pe sub borurile pălăriei pe cel care i se adresase în hol. 
Jurnalistul se proțăpise chiar în dreptul intrării și se uita după 
mașină. Totul dură însă numai o clipă, fiindcă pe urmă ridică și 
el din umeri și se întoarse în clădirea hotelului. 

Deseori se întâmpla ca reprezentanţii presei și personalul de 
la Brigada Omucideri să fie cazați la același hotel și, după vreo 
investigaţie rapidă și încununată de succes, obișnuiau ca în 


VP - 20 


ultima seară să ia masa împreună și chiar să bea câte ceva. Cu 
timpul, devenise chiar o tradiţie. Lui Martin Beck nu îi plăcea, 
dar cei mai mulţi dintre colegii lui erau de altă părere. 

Chiar dacă schimbul de experienţă fusese foarte subţire, 
aflase totuși o seamă de lucruri despre Motala în decursul acelor 
două zile. Măcar știa numele străzilor. Prästgatan, 
Drottninggatan, Ostermalmsgatan, Borensvăgen, 
Verkstadsvăgen, și iată-l ajuns la destinaţie. Rugă șoferul să 
oprească lângă pod, plăti și cobori. Se sprijini cu mâinile de 
balustrada podului și privi în jos de-a lungul canalului, care își 
tăia drum în trepte prin versantul acoperit de verdeață. Cum 
stătea el așa, se gândi că a uitat să-i ceară taximetristului să-i 
noteze traseul pe chitanţă și că ar fi putut să se işte vreo ceartă 
idioată la casierie dacă l-ar fi scris el însuși. Cel mai bine era ca 
datele să fie dactilografiate, inspira mai multă încredere. 

Încă se mai gândea la asta când porni pe aleea care mărginea 
canalul dinspre nord. 

Plouase de dimineaţă, așa că aerul era proaspăt. 

Se opri în mijlocul drumului și trase aer adânc în piept. Simţi 
parfumul proaspăt și răcoritor de verdeață umedă și flori 
sălbatice. Își aduse aminte că tot așa mirosea aerul și în 
copilărie, dar asta mai înainte ca fumatul și mirosul de benzină 
să-i fi tocit simţurile. Acum cu greu se mai putea bucura de vreo 
mireasmă plăcută. 

Martin Beck trecuse de cele cinci ecluze și mergea mai 
departe de-a lungul cheiului. Câteva vapoare mici erau ancorate 
în bazinul ecluzelor și lângă dig, iar dincolo de ele, pe lacul 
Boren, se vedeau vreo două bărci cu vele. Cincizeci de metri 
mai încolo zornăia și huruia șalandul cu clești, supravegheat de 
câţiva pescăruși care zburau leneși în jurul velelor, în cercuri 
largi. Îi vedeai întorcându-și pliscul dintr-o parte în alta, 
așteptând să vadă ce ar mai putea să mai scoată cupa șalandei 
de pe fundul lacului. Vigilenţa lor era de admirat, la fel și 
răbdarea și optimismul. Îi aminteau de Kollberg și Melander. 

Se opri la capătul digului. Deci aici fusese ea culcată, sau, mai 
bine zis, aici fusese așezat trupul violat al unei fete neînțelese 
de nimeni, pe o prelată mototolită, în văzul tuturor. După câteva 
ore fusese luat pe o targă de doi domni în uniformă și, încetul cu 
încetul, un bătrânel priceput îl despicase și îl tăiase în bucăţi, 
pentru ca mai apoi să îl coasă la loc în grabă, ca să arate cât de 


VP -21 


cât cumsecade și să nimerească într-un sertar de la morgă. 
Măcar atâta mulțumire avea și Martin, că nu văzuse toate 
acestea cu ochii lui. 

Când își mută greutatea de pe un picior pe celălalt, Martin 
Beck își dădu seama că stă cu mâinile la spate - un obicei care îi 
rămăsese de pe vremea când lucrase în patrulă și de care, deși 
îi era nesuferit, nu reușea să se dezbare cu niciun chip. Se holba 
la asfaltul tern și cenușiu, de unde liniile trasate cu cretă la 
prima cercetare, de rutină, fuseseră de mult spălate de ploaie. 
Era limpede că face asta de ceva timp, pentru că se petrecuseră 
niște schimbări în jurul lui. Ceea ce îi sărea cel mai mult în ochi 
era un vapor mic de călători care se îndrepta cu viteză destul de 
mare către bazinul ecluzei. Când vaporașul ocoli șalandul, vreo 
douăzeci de obiective de fotografiat se îndreptară spre el și, ca 
pentru a atrage și mai mult atenţia asupra navei, excavatoristul 
apăru și el din cabină să-l fotografieze. Martin Beck urmări 
vaporul cu privirea în timp ce acesta trecea pe lângă capul 
digului și băgă de seamă câteva detalii neplăcute. Corpul navei 
avea linii clasice, dar catargul era tăiat și hornul, care la început 
cu siguranţă fusese înalt, drept și frumos, fusese înlocuit cu un 
coș mic din tablă, cu formă aerodinamică, foarte bizar. 
Dinăuntrul vaporului, de unde ar fi trebuit să se audă bătăile 
ritmice ale motorului cu aburi, se auzea în schimb un huruit care 
venea, probabil, de la un motor diesel. Puntea era plină de 
turiști. Aproape toți păreau de vârstă mijlocie sau bătrâni și 
mulţi purtau pălării de paie cu benzi înflorate. 

Vaporul se numea Juno. Își aminti că Ahlberg îi pomenise de el 
chiar la prima lor întâlnire. 

Se strânsese foarte multă lume pe dig și pe marginea 
canalului. Unii pescuiau cu undiţa, alţii făceau plajă, dar cei mai 
mulţi se uitau la vapor. După câteva ore bune petrecute în 
tăcere, Martin Beck găsi în sfârșit un motiv să spună ceva. 

— Vaporul ăsta trece întotdeauna pe aici la ora asta? 

— Da, dacă vine de la Stockholm. La 12.30 fix. Cel care se 
duce în direcția opusă vine mai târziu, puţin după ora patru. Se 
întâlnesc la Vadstena. Fac oprire acolo. 

— E multă lume aici, pe uscat, de-asta întrebam. 

— Vin să se uite la vapor. 

— Întotdeauna sunt așa de mulţi? 

— Da, de obicei. 


VP - 22 


Bărbatul cu care vorbea Martin își scoase pipa din gură și 
scuipă în apă. 

— Ce plăcere mai e și asta, să stai să te holbezi la turiști? 

Când Martin Beck porni înapoi de-a lungul canalului, trecu 
încă o dată pe lângă vaporul de călători, acum aflat la jumătatea 
drumului, plescăind domol în a treia ecluză. Cei mai mulți dintre 
pasageri coborâseră. Câţiva dintre ei fotografiau vaporul, alţii se 
înghesuiau la chioșcurile de pe țărm să își cumpere stegulete, 
vederi și suvenire din plastic, fabricate, fără îndoială, în Hong 
Kong. Cum nu prea putea spune că e în criză de timp, Martin 
Beck renunţă la taxi și, dintr-un respect adânc înrădăcinat 
pentru banul public, luă autobuzul. 

Nu mai era niciun ziarist în holul hotelului. Nu primise niciun 
mesaj la recepţie. Urcă în camera lui, se așeză la masa de scris 
și se uită pe fereastră la piaţă. Ar fi trebuit, de fapt, să se ducă 
la poliţie, dar trecuse deja pe acolo de două ori înainte de masă. 

O jumătate de oră mai târziu, îl sună pe Ahlberg. 

— Salut! Bine că ai sunat. A venit procurorul general. 


— Și? 

— O să ţină o conferinţă de presă la ora șase. Pare îngrijorat. 
— Aha. 

— Vrea să fii și tu de faţă. 

— Vin acum. 


— ÎI iei și pe Kollberg cu tine? N-am apucat să-i spun. 

— Unde-i Melander? 

— Pe teren, cu unul dintre băieţii mei. Verifică o informație. 

— Ceva care ne-ar putea fi de folos? 

— Habar n-am. 

— Și altceva? 

— Nimic. Procurorul general e îngrijorat din cauza presei. Te 
las, sună celălalt telefon. 

— Bine, ne vedem. 

Rămase la masă și își fumă toate ţigările, dar fără chef. Apoi 
se uită la ceas, se ridică și ieși pe coridor. Se opri trei uși mai 
încolo, bătu și intră, în felul lui obișnuit, silențios și iute ca 
gândul. 

Kollberg stătea întins în pat și citea un ziar de seară. Își 
scosese pantofii și haina și își descheiase cămașa. Pistolul stătea 
pe noptieră, încurcat în cravată. 


VP - 23 


— Am căzut pe pagina douăsprezece astăzi, zise el. Sărmanii! 
Nu le e ușor. 

— Cui? 

— Gazetărașilor, bineînţeles. „Uciderea cu sânge rece a unei 
femei în Motala rămâne învăluită în mister. Nu numai poliția 
locală, ci și Brigada Omucideri orbecăie printr-un întuneric de 
nepătruns”. De unde le-or scoate, frate? 

Kollberg era durduliu, iar aerul lui jovial și nonșalant îi făcea 
pe mulți să îl judece greșit, lucru care îi costa scump. 

„La început, cazul părea banal, dar s-a complicat tot mai 
mult pe parcurs. Poliţia este extrem de rezervată, dar lucrează 
pe mai multe piste de investigaţie. Frumuseţea nudă din lacul 
Boren...” Frumuseţe pe naiba! 

Citi în diagonală și restul articolului, după care azvârli ziarul 
pe dușumea. 

— Auzi tu, cică frumoasă! O tipă oarecare, cu picioare 
strâmbe, cu un fund cât o batoză și cu țâțe mici. 

Martin Beck ridică ziarul și îl răsfoi absent. 

— Dar avea o pizdă mare, bineînţeles, zise Kollberg. Și asta i- 
a adus pierzania, adăugă el filosofic. 

— Ai văzut-o? 

— Bineînţeles. Tu nu? 

— Numai în poze. 

— Ei bine, eu am văzut-o, zise Kollberg. 

— Ce-ai făcut după-amiaza asta? 

— Ce crezi c-am făcut? Am bătut pe la uși și am scris 
rapoarte. Nişte stupizenii! N-are niciun sens să trimiţi atâţia 
băieţi aiurea. Fiecare vede lucruri diferite și le pune în cuvinte 
altfel. Unii povestesc în patru pagini cum au văzut ei nu știu ce 
mâţă chioară și cum copiii din familia cutare sunt niște 
obraznici, pe când alţii ar putea băga trei cadavre și o bombă cu 
ceas într-o singură propoziţie. Până și întrebările pe care le pun 
sunt diferite. 

Martin Beck nu spuse nimic. Kollberg oftă. 

— Ar fi trebuit să aibă cu ei un chestionar, zise el. Ar fi 
economisit o groază de timp. 

— Da. 

Martin Beck se căută prin buzunare. 

— Eu nu fumez, după cum știi, zise Kollberg răutăcios. 


VP - 24 


— Procurorul general ţine o conferinţă peste o jumătate de 
oră. Vrea să fim și noi de față. 

— Da? Vai, ce-o să ne mai distrăm! Arătă spre ziar și zise: Ce 
bine ar fi dacă am putea să-i interogăm pe conţopiști, măcar o 
dată! Patru zile la rând a scris tipul ăsta că urmează să aibă loc 
o arestare în cursul după-amiezii. Și fata arată când ca Anita 
Ekberg, când ca Sophia Loren. 

Se ridică în capul oaselor în pat, își încheie cămașa și începu 
să își lege șireturile. 

Martin Beck se duse la fereastră. 

— Stă să plouă, spuse el. 

— Drace, zise Kollberg și căscă. 

— Eşti obosit? 

— Am dormit numai două ore azi-noapte. M-am plimbat prin 
pădure la lumina lunii, căutându-l pe tipul ăla de la Sankt 
Sigfrid. 

— A, da. 

— Sigur că da. Și după ce ne-am fâţâit de colo colo vreo șapte 
ore, chinuindu-ne cu căcatul ăla de hartă turistică, cineva s-a 
îndurat să ne spună că băieţii de la secţia din Klara l-au prins pe 
individ și l-au dus în Berzelii Park încă de alaltăieri-noapte. 

Kollberg era acum îmbrăcat. Își luă pistolul, îi aruncă o privire 
lui Martin Beck și zise: 

— Pari cam întors pe dos. Ce ai? 

— Nimic deosebit. 

— Hai să mergem. Presa mondială ne așteaptă. 

În încăperea în care urma să se țină conferința de presă erau 
deja vreo douăzeci de jurnaliști. In afară de ei, mai erau 
procurorul general, comisarul Larsson și un fotograf de la 
televiziune, înarmat cu un aparat de fotografiat și flancat de 
două proiectoare de lumină. Ahlberg nu se vedea nicăieri. 
Procurorul general stătea la o masă și răsfoia gânditor un dosar. 
Cei mai mulţi dintre cei prezenți stăteau în picioare. Scaunele nu 
ajungeau pentru toată lumea. Toţi vorbeau în același timp. Din 
cauza înghesuielii, aerul din încăpere era apăsător. Martin Beck, 
care nu putea suferi adunările mari, făcu ușor câţiva pași în 
spatele celorlalţi și se rezemă cu spatele de perete, așa încât să 
se afle chiar între cei care întrebau și cei care răspundeau. 


VP -25 


Câteva minute mai târziu, procurorul se întoarse către 
Larsson, șoptindu-i ca un sufleur, atât de tare, încât acoperi 
toate celelalte voci: 

— Unde naiba-i Ahlberg? 

Larsson puse mâna pe telefon și în patruzeci de secunde 
Ahlberg intră în încăpere. Avea ochii roșii, era leoarcă de 
sudoare și încă se chinuia să își pună haina. 

Procurorul general se ridică și bătu ușor în masă cu un stilou. 
Era înalt și bine făcut, îmbrăcat elegant, la patru ace. 

— Domnilor, mă bucur că aţi venit într-un număr atât de mare 
la această conferinţă de presă improvizată. Văd aici 
reprezentanţi de la toate agenţiile de știri, din presă, radio și 
televiziune. 

Făcu o ușoară plecăciune fotografului de la televiziune, cu 
siguranţă singurul dintre cei prezenţi pe care îl putea identifica 
cu certitudine. 

— Mă bucur și că pot să spun că felul dumneavoastră de a 
trata această întâmplare tristă și... delicată a fost, în cele mai 
multe cazuri, corect și cu simţ de răspundere. Există, din păcate, 
și excepții. Senzaţionalul și speculațiile neavenite nu-și au rostul 
în... cazuri atât de delicate... 

Kollberg căscă și nici măcar nu se sinchisi să pună mâna la 
gură. 

— După cum bine știți, ancheta aceasta, nu e nevoie s-o mai 
spun, este mai specială... mai delicată și... 

Din partea cealaltă a camerei, Ahlberg se uită abătut la Martin 
Beck cu ochii lui albaștri, aruncându-i o privire plină de 
compătimire. 

— ... Și chiar aceste... aspecte delicate cer, bineînţeles, o 
tratare mai specială. 

Procurorul general vorbea mai departe. Martin Beck se uită 
peste umărul jurnalistului din faţa lui și văzu că desenase o 
steluță în carneţel. Operatorul de la televiziune se rezema de 
trepied. 

— Și, bineînţeles, vreau... Nu, de fapt, nici nu vrem, nici nu 
putem să ascundem că suntem recunoscători pentru orice ajutor 
acordat în această... anchetă foarte delicată. Avem nevoie, pe 
scurt, de ajutorul marelui detectiv Populaţia, cum obișnuim noi 
să spunem. 

Kollberg căscă. Ahlberg părea să fie în agonie. 


VP - 26 


Martin Beck se încumetă în sfârșit să se uite pe îndelete la cei 
prezenţi. Pe trei dintre jurnaliști îi cunoștea, erau mai în vârstă și 
veneau din Stockholm. Mai recunoștea câteva feţe. Cei mai 
mulți păreau însă foarte tineri. 

— Prin urmare, domnii mei, comisia de anchetă vă stă la 
dispoziţie, conchise procurorul general și se așeză. 

Cu asta spusese foarte clar ce avea de spus. La întrebări 
răspunse la început Larsson. Cele mai multe erau puse de trei 
reporteri tineri, care nu îi lăsau deloc timp să respire. Martin 
Beck băgă de seamă că o parte dintre jurnaliști erau tăcuţi și nu 
își luau notițe. Păreau să îi compătimească pe anchetatori 
pentru faptul că nu au nicio pistă de investigaţie. Fotografii 
căscau. Incăperea era deja plină de fum de ţigară. 


ÎNTREBARE: De ce nu a avut loc nicio conferinţă de presă 
până acum? 

RĂSPUNS: Ancheta s-a desfășurat foarte greoi până în 
momentul de față. In plus, sunt câteva informaţii importante 
care nu pot fi făcute publice fără să pericliteze rezolvarea 
cazului. 

INTREBARE: Putem să ne așteptăm la o arestare zilele astea? 

RASPUNS: Posibil, dar din motivele pe care vi le-am spus deja, 
nu putem, din păcate, să vă dăm un răspuns definitiv. 

INTREBARE: Aveţi vreun indiciu demn de luat în seamă? 

RASPUNS: Tot ce vă putem spune este că ancheta se 
desfășoară respectând niște etape bine stabilite. 

(După această serie uimitoare de jumătăţi de adevăruri, 
comisarul îi aruncă o privire descumpănită procurorului general, 
care își contempla insistent pielițele din jurul unghiilor.) 

INTREBARE: Au fost criticați aici unii dintre colegii mei. 
Anchetatorii cred cumva că acești colegi au denaturat faptele, 
mai mult sau mai puțin intenţionat? 

(Intrebarea fusese pusă de un reporter care era bine-cunoscut 
pentru fabulaţiile lui și ale cărui articole făcuseră o impresie atât 
de puternică asupra lui Kollberg.) 

RASPUNS: Da, din păcate. 

ÎNTREBARE: Nu cumva mai degrabă poliţia a neglijat să ne 
dea nouă, reporterilor, informaţii la obiect? Și ne-a lăsat în mod 
intenţionat să ne descurcăm care cum putem și să facem rost 
de informaţii pe teren? 

RASPUNS: Hm. 

VP - 27 


(Câţiva dintre jurnaliștii mai puţin limbuţi începură să dea 
semne de nemulțumire.) 

ÎNTREBARE: Aţi identificat victima? 

(Printr-o privire scurtă, comisarul Larsson îi pasă mingea lui 
Ahlberg, luă loc și își scoase în mod demonstrativ un trabuc din 
buzunarul de la piept.) 

RĂSPUNS: Nu. 

ÎNTREBARE: E posibil să fie din oraș sau din comunele din 
împrejurimi? 

RĂSPUNS: E puţin probabil. 

ÎNTREBARE: De ce? 

RĂSPUNS: În cazul ăsta am fi identificat cadavrul până acum. 

ÎNTREBARE: Ăsta este singurul motiv pentru care credeţi că e 
din altă parte a ţării? 

(Ahlberg se uită abătut la comisar, care părea cu totul 
absorbit de trabuc.) 

RĂSPUNS: Da. 

ÎNTREBARE: Cercetarea lacului în preajma digului a dat vreun 
rezultat? 

RĂSPUNS: Am găsit niște obiecte. 

ÎNTREBARE: Pot fi puse aceste obiecte în legătură cu crima? 

RASPUNS: Greu de zis. 

ÎNTREBARE: Câţi ani avea femeia? 

RĂSPUNS: Probabil că între douăzeci și cinci și treizeci. 

ÎNTREBARE: De cât timp era moartă când aţi găsit-o? 

RASPUNS: Nici la asta nu e ușor de răspuns. De trei sau cinci 
zile. 

ÎNTREBARE: Semnalmentele pe care le-aţi făcut publice sunt 
destul de neclare. Nu se poate să ne daţi niște informaţii mai 
exacte, care să spună într-adevăr ceva? 

RĂSPUNS: Asta încercăm să facem acum. Am retușat și o 
fotografie a chipului ei, v-am fi recunoscători dacă ați publica-o. 

(Ahlberg luă un teanc de hârtii de pe masă și începu să le 
împartă. Aerul din sală era greu și se simțea miros de 
transpiraţie.) 

ÎNTREBARE: Nu are niciun semn mai deosebit pe corp? 

RĂSPUNS: Din câte știu, nu. 

ÎNTREBARE: Ce vreţi să spuneţi? 

RĂSPUNS: Pur și simplu că nu are semne. 

ÎNTREBARE: Examenul dentar a dus undeva? 


VP - 28 


RĂSPUNS: Avea dinţi sănătoși. 

(Se așternu o tăcere lungă și apăsătoare. Martin Beck băgă de 
seamă că reporterul din faţa lui lucrează mai departe la steluța 
pe care o măzgălise în carneţel.) 

ÎNTREBARE: Ce aţi aflat mergând din ușă în ușă? 

RĂSPUNS: Materialul este în curs de examinare. 

ÎNTREBARE: Este credibil ca victima să fi fost aruncată în cu 
totul altă parte și să fi fost adusă până la dig de curenţi? 

RĂSPUNS: Nu pare verosimil. 

ÎNTREBARE: În concluzie, se poate spune că poliţia se află 
faţa unui mister? 

De data aceasta răspunse procurorul general: 

— Aproape toate crimele par misterioase la început. 

Și cu asta, conferinţa de presă se încheie. 

În drum spre ieșire, unul dintre jurnaliștii mai în vârstă îl 
ajunse din urmă pe Martin Beck, îl atinse pe umăr și zise: 

— Nu știți nimic? 

Martin Beck dădu din cap. În biroul lui Ahlberg, doi bărbaţi 
lucrau de zor, citind teancul de procese-verbale adunate după 
marea acţiune de bătut pe la ușile cetățenilor. 

Kollberg se opri lângă birou, se uită peste câteva hârtii și 
dădu din umeri. 

Ahlberg intră. Își scoase haina și o puse pe spătarul scaunului. 
Apoi se întoarse către Martin Beck și îi spuse: 

— Procurorul general vrea să-ţi vorbească. E încă acolo. 

Procurorul și comisarul rămăseseră la masa de prezidiu. 

— Beck, începu procurorul, nu văd de ce ar mai fi necesară 
prezenţa voastră aici. Pur și simplu nu avem sarcini de lucru 
pentru voi trei. 

— Foarte adevărat. 

— În rest, cred că ce mai e de făcut poate fi rezolvat și din 
altă parte. 

— Tot ce se poate. 

— Pe scurt, nu vreau să vă ţin aici, mai ales dacă e mai multă 
nevoie de voi în altă parte. 

— Așa zic și eu, întări comisarul. 

— Și eu la fel, spuse Martin Beck. 

Își strânseră mâna. 

În biroul lui Ahlberg domnea în continuare tăcerea. Martin 
Beck intră fără nici cel mai mic zgomot. 


în 


VP - 29 


La scurt timp după el veni și Melander. Își puse pălăria în cuier 
și îi salută grav, cu o mișcare din cap. Se duse apoi la birou, 
trase mai aproape mașina de scris a lui Ahlberg, puse o hârtie 
pe car și ţăcăni câteva rânduri. Se semnă și puse hârtia într-unul 
dintre dosarele de pe raft. 

— Ceva nou? întrebă Ahlberg. 

— Nu, zise Melander. 

Era la fel de posac ca atunci când intrase în cameră. 

— Mâine plecăm acasă, anunţă Martin Beck. 

— Ce bine, zise Kollberg și căscă. 

Martin Beck făcu un pas către ușă, se întoarse și se uită la 
bărbatul care stătea la mașina de scris. 

— Vii și tu la hotel? zise el. 

Ahlberg își lăsă capul pe spate, uitându-se în tavan. Apoi se 
ridică și își luă haina. 

Se despărțiră de Melander în hol. 

— Eu am mâncat deja. Noapte bună. 

Melander era un ascet. În plus, își drămuia bine diurna și când 
era în deplasare trăia aproape numai din sucuri și hotdogi. 

Ceilalţi trei intrară în sala de mese și se așezară. 

— Gin tonic, zise Kollberg. Schweppes. 

Ceilalți comandară friptură, bere și vinars. Kollberg își primi 
grogul și îl dădu gata din trei înghiţituri. Martin Beck scoase o 
copie după documentele din mapa de presă și se puse pe citit. 

— Mă duc să mă culc, zise Kollberg. 

— Îmi faci și mie un serviciu? întrebă Martin Beck. 

— Spune. 

— Vreau să scrii un profil nou, doar pentru mine. Nu 
semnalmente, ci o descriere. Nu descrierea unui cadavru, ci a 
unui om. Detalii. Cum ar fi putut să arate această femeie când 
trăia. Nu e nicio grabă. 

Kollberg rămase tăcut un timp. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise el. Apropo, amicul nostru 
Ahlberg i-a servit un neadevăr presei mondiale adunate astăzi la 
conferinţă. Fata chiar avea un semn din naștere, pe partea 
interioară a coapsei stângi. Maroniu, în formă de porc. 

— Noi nu l-am văzut, zise Ahlberg. 

— Ei bine, eu l-am văzut. Nu te necăji pentru atâta lucru, 
spuse Kollberg pe picior de plecare. Nu poți să vezi totul. 


VP - 30 


Apropo, de-acuma tu te-ocupi de crima asta. Uită că m-ai văzut. 

A fost doar o halucinație. La revedere. 

— La revedere, îi răspunse Ahlberg. 

Mâncară și băură în tăcere. Târziu de tot, fără să ridice 
privirea din paharul de coniac, Ahlberg zise: 

— Te bate gândul să renunţi? 

— Nu, zise Martin Beck. 

— Nici eu nu mă dau bătut, spuse Ahlberg. Niciodată. 

O jumătate de oră mai târziu se despărțiră. 

Când Martin Beck ajunse sus în cameră, găsi în despărțitura 
ușii o hârtie împăturită. O despături și recunoscu imediat scrisul 
ordonat și caligrafic al lui Kollberg. Îl cunoștea pe Kollberg bine 
și de mult timp, așa că nu fu deloc mirat. 

Se dezbrăcă, făcu un duș rece și își puse pijamaua. Scoase 
pantofii afară, întinse pantalonii sub saltea, stinse lumina din 
tavan, aprinse lampa de citit și se urcă în pat. 

Kollberg îi scria: 

„Despre doamna care-ţi ocupă gândurile se pot spune 
următoarele: 

1) Avea, după cum știi, un metru șaizeci înălţime, ochii albaștri 
cu reflexe cenușii și părul șaten-închis. Dinţii erau foarte 
sănătoși și nu avea nicio cicatrice de la vreo operaţie sau alte 
semne pe corp, cu excepţia unui semn din naștere, sus de tot, 
pe partea interioară a coapsei stângi, la patru sau cinci 
centimetri sub zona inghinală, maroniu și mare cât o monedă, 
numai că era oval și arăta ca un porc mic. Potrivit medicului 
care a efectuat autopsia (și de la care a trebuit să smulg 
informaţia la telefon), avea douăzeci și șapte sau douăzeci și 
opt de ani. Avea cam cincizeci și șase de kilograme. 

2) Constituţia ei era așa: umeri înguști, talie foarte subțire, 
șolduri largi și partea dorsală bine dezvoltată. Mărimile ar 
trebui să fie: 82-58-94. Coapsele: puternice și lungi. 
Picioarele: gambe musculoase, cu pulpe destul de puternice, 
dar nu groase. Tălpile fără malformații, cu degete lungi, 
drepte. Nicio bătătură, dar pielea bătătorită pe călcâie, ca și 
cum ar fi mers mult desculţă sau ar fi purtat de obicei sandale 
și cizme de cauciuc. Mult păr pe picioare, mergea probabil 
mult fără ciorapi. Poziţia picioarelor: defectă. Işi lovea cu 
siguranţă genunchii și mergea cu degetele mari ieșite în 


VP - 31 


afară. Plinuţă, fără să fie grasă. Braţe subţiri. Mâinile mici, dar 
degete lungi. Numărul la pantof: 37. 

3) Bronzul arată că a făcut plajă în costum de baie deux pieces. 
Purta ochelari de soare. In picioare avea sandale cu curelușe. 
4) Organul genital bine dezvoltat, cu păr des, de culoare închisă. 
Sânii mici și lăsaţi. Sfârcurile mari și de culoare maro-închis. 
5) Gât destul de scurt. Fața: trăsături bine conturate. Gura 
mare, cu buze pline. Sprâncenele drepte, groase, închise la 
culoare. Genele scurte și mai deschise la culoare decât 
sprâncenele. Nasul drept, scurt și destul de lat. Nicio urmă de 
produs cosmetic pe faţă. Unghiile tari și scurte. Nicio urmă de 

lac de unghii. 

6) În raportul de la autopsie (pe care l-ai citit și tu) mi-au reţinut 
atenția următoarele: nu a născut niciodată, nici nu a făcut 
vreun avort. Crima nu a avut legătură cu vreun act sexual 
(nicio urmă de spermă). Mâncase cu trei-cinci ore înainte să 
moară: carne, cartofi, căpșuni, lapte. Nicio urmă de boală sau 
de procese organice neobișnuite. Nefumătoare. 

Am lăsat vorbă să mă trezească la ora șase. Pa. 
Martin Beck citi de două ori descrierea lui Kollberg înainte să 

o împăturească și să o pună pe noptieră. Apoi stinse lampa și se 

întoarse cu faţa la perete. 

Când reuși să adoarmă începuse deja să se lumineze de ziuă. 


VP - 32 


6. 


Asfaltul se încinsese deja când plecară din Motala. Era 
devreme și drumul se întindea în fața lor neted și pustiu. 
Kollberg și Melander stăteau în faţă, iar pe bancheta din spate 
stătea Martin Beck, cu geamul deschis, lăsând vântul să-i biciuie 
obrajii. Îi era rău de la cafeaua pe care o băuse pe fugă în timp 
ce se îmbrăca. 

„Tare prost și smucit mai conduce Kollberg”, își spuse în gând 
Martin Beck, dar de data aceea nu îi făcu niciun reproș. 
Melander se uita plictisit pe geam, cu pipa între dinţi. 

După ce au mers vreo trei sferturi de oră fără să-și spună 
nimic, Kollberg făcu semn cu capul spre stânga, unde se vedea 
un lac printre copaci. 

— Boren, zise el. Boren, Roxen și Glan. Să fiu al dracului dacă 
nu e cam singurul lucru pe care mi-l aduc aminte din ce-am 
învăţat la școală. 

Ceilalţi nu spuseră nimic. În Linköping se opriră la o cafenea. 
Lui Martin Beck încă îi era rău și rămase lângă mașină, 
așteptându-i pe ceilalți să termine de mâncat. 

Micul dejun îl făcu pe Melander mai vesel, așa că restul 
drumului mai schimbă câte o vorbă cu Kollberg din când în 
când. Martin Beck rămase tăcut. Nu avea niciun chef să stea la 
taclale. 

Când ajunseră în Stockholm, Martin se duse direct acasă. 
Soția lui se bronza pe balcon. Nu avea decât niște pantaloni 
scurți pe ea și, când auzi ușa de la intrare, își luă sutienul de pe 
balustrada balconului și se ridică. 

— Bună, zise ea. Cum a fost? 

— Oribil. Ce fac copiii? 

— Și-au luat bicicletele și s-au dus la înot. Ce palid ești! Din 
cauză că n-ai mâncat cum trebuie, sunt sigură. Iți fac eu acum 
micul dejun. 

— Sunt obosit, zise Martin Beck. Nu vreau niciun mic dejun. 

— Dar îmi ia doar o secundă. Așază-te... 

— Nu vreau niciun mic dejun. Vreau să dorm puţin. Trezește- 
mă peste o oră. 


VP - 33 


Era nouă și un sfert. 

Intră în dormitor și închise ușa. 

Când îl trezi nevasta, Martin avu impresia că nu dormise 
decât vreo două minute. 

Era unu fără un sfert. 

— Ți-am zis „o oră”. 

— Păreai foarte obosit. Chestorul Hammar te caută la telefon. 

— Fir-ar să fie! 

O oră mai târziu era în biroul șefului. 

— N-aţi reușit nimic? 

— Nu. Nu știm nimic. Nici cine e fata, nici unde a fost omorâtă 
și cu atât mai puţin de către cine. Știm cu aproximaţie cum și 
când, dar cam asta e tot. 

Hammar își odihnea palmele pe tăblia mesei și își inspecta 
unghiile cu sprâncenele ridicate. Era cu cincisprezece ani mai în 
vârstă decât Martin Beck și cam obez, cu păr bogat, grizonant și 
sprâncene stufoase. Era un șef bun, liniștit - chiar prea domol, s- 
ar fi putut spune - și se înțelegeau întotdeauna foarte bine. 

Chestorul Hammar își împreună mâinile și ridică privirea spre 
Martin Beck. 

— Păstrează legătura cu Motala. Probabil că totul s-a 
întâmplat așa cum crezi: fata era în concediu, lumea o știa 
plecată în călătorie, probabil în străinătate. Pot să treacă și două 
săptămâni înainte să-i ducă cineva dorul. Asta dacă avem în 
vedere un concediu de trei săptămâni. Dar chiar și așa, aș vrea 
să am raportul tău cât mai repede. 

— O să-l ai după-masă. 

Martin Beck intră în biroul lui, luă husa de pe mașina de scris, 
răsfoi puţin printre copiile primite de la Ahlberg și se puse pe 
scris. 

La ora cinci și jumătate sună telefonul. 

— Vii acasă la cină? 

— Nu cred. 

— Nu mai sunt și alți polițiști în afară de tine? zise soţia lui. 
Chiar trebuie să faci tu totul? Ei când își închipuie că-ţi mai vezi 
și tu familia? Copiii întreabă de tine. 

— Încerc să fiu acasă la șase și jumătate. 

O jumătate de oră mai târziu, raportul era gata. 

— Du-te acasă și culcă-te, zise Hammar. Pari obosit. 


VP - 34 


Martin Beck chiar era obosit. Luă un taxi până acasă, îmbucă 
ceva și se duse la culcare. 

Adormi de îndată ce puse capul pe pernă. 

La ora unu și jumătate noaptea îl trezi telefonul. 

— Dormeai? Imi pare rău că te-am trezit. Voiam să-ţi spun că 
am rezolvat cazul. Tipul s-a predat singur. 

— Cine? 

— Holm, vecinul. Soţul ei. A luat-o razna, pur și simplu. 
Gelozie. Ciudat, nu? 

— Al cui vecin? Despre cine vorbeşti? 

— De cucoana din Storängen, bineînţeles. Am vrut doar să-ți 
spun, ca să nu stai treaz și să te frămânţi degeaba... Aoleu, am 
sunat greșit? 

— Da. 

— Fir-ar să fie! Nu tu ai fost acolo. Stenström a fost. Scuze. Ne 
vedem mâine. 

— Drăguţ din partea ta că m-ai sunat. 

Puse capul pe pernă, dar nu-și mai putu găsi somnul. Stătea 
întins în pat, cu ochii în tavan, ascultând sforăitul ușor al soției. 
Se simţea pustiit și trist. 

Când soarele începu să își împrăștie razele în cameră, Martin 
se răsuci pe o parte și își spuse: „Mâine îl sun pe Ahlberg”. 

Il sună pe Ahlberg a doua zi, și încă de vreo patru, cinci ori în 
fiecare săptămână de atunci încolo, dar niciunul dintre ei nu 
avea prea multe de spus. Dispariţia fetei rămânea un mister. 
Ziarele încetară să mai scrie despre caz și Hammar încetă să îl 
întrebe cum mai merge. Degeaba cercetau semnalmentele 
persoanelor date dispărute - niciun profil nu se potrivea. 
Câteodată li se părea că fata nici nu existase vreodată. Toată 
lumea, în afară de Martin Beck și de Ahlberg, părea să fi uitat că 
a văzut-o vreodată. 

La începutul lui august, Martin Beck își luă o săptămână de 
concediu și plecă în arhipelag cu familia. La întoarcere își reluă 
lucrul la cazurile de rutină care se adunau pe birou. Era abătut și 
dormea prost. 

Intr-o noapte, la sfârșitul lui august, stătea în pat și se uita la 
un punct fix în întuneric. 

Ahlberg îl sunase destul de târziu în seara aceea. Fusese la 
hotel și părea cam cherchelit. Vorbiseră o clipă despre crimă și, 


VP - 35 


înainte să închidă, Ahlberg zisese: „Oricine și oriunde ar fi, tot îl 
prindem noi”. 

Martin Beck se ridică din pat și intră tiptil în sufragerie, cu 
picioarele goale. Aprinse lampa de pe masa de lucru și se uită la 
macheta navei Danemarca. Mai avea de făcut greementul. 

Se așeză la masă și scoase din sertar o mapă. În dosar erau 
descrierea făcută de Kollberg și copiile pozelor pe care 
fotograful poliţiei din Motala le făcuse aproape cu două luni 
înainte. Cu toate că știa descrierea pe de rost, o citi fără grabă 
și cu atenţie. Apoi înșiră pozele pe masă și se uită mult timp la 
ele. 

Când închise mapa și stinse lumina, avea un singur gând: 
„Oricine o fi ea și de oriunde o veni, o să dau eu de capăt 
poveștii ăsteia”. 


VP - 36 


7. 


— Interpol! Asta-i bună! zise Kollberg. 

Martin Beck nu răspunse nimic. Kollberg se uita peste umărul 
lui. 

— Părliţii ăștia știu să scrie și în franceză? 

— Da. Sunt de la poliţia din Toulouse. Au un caz de dispariţie. 

— Poliţia franceză, zise Kollberg. Am dat pe cineva în urmărire 
la ei prin Interpol acum un an. O fătucă din Djursholm. Trei luni 
de zile nu mi-au dat niciun semn de viaţă, apoi vine o scrisoare 
de la poliţia din Paris, lungă cât o zi de post. N-am înțeles o iotă 
din ea, așa că am dat-o la tradus. Asta ca a doua zi să aflu din 
ziar că a găsit-o un turist suedez. Vorba vine „găsit”! Era la 
cafeneaua aia celebră, unde-și fac veacul toate curvele care se 
dau pe nimic... 

— Le Dôme. 

— Da. Stătea acolo cu un arab cu care și trăiește, și mergea 
acolo în fiecare zi, să fiu al naibii, de aproape o jumătate de an. 
După-amiază primesc traducerea, din care aflu că n-a fost 
văzută în Franţa de cel puţin trei luni și că sigur nu-i acolo. În 
orice caz, nu în viață. Dispariţiile „normale” se clarifică 
întotdeauna în termen de două săptămâni, scriau ei, așa că în 
acest caz trebuie, din păcate, să ne gândim la crimă. 

Martin Beck împături scrisoarea, o apucă de un colț și îi dădu 
drumul într-un sertar. 

— Ce zice? întrebă Kollberg. 

— Despre fata din Toulouse? Poliţia spaniolă a găsit-o la 
Mallorca acum o săptămână. 

— E ca dracu' să ai nevoie de atâtea ștampile și de atâtea 
cuvinte ciudate ca să spui atât de puţin. 

— Așa e, zise Martin Beck. 

— Apropo, cred că gagica ta e suedeză. Așa cum a crezut 
toată lumea încă de la început. Ciudat. 

— Ce anume? 

— Că nu-i duce nimeni lipsa. Până și eu mă gândesc la ea 
câteodată. 

Pe nesimţite, tonul lui Kollberg se schimbase. 


VP - 37 


— Mă irită, zise el. Mă irită la culme. Câte  lozuri 
necâștigătoare ai tras până acum? 

— Douăzeci și șapte cu ăsta. 

— Și-o să mai fie. 

— Cu siguranţă. 

— Numai să nu lași povestea asta să te amărască prea tare. 

— Nu. 

„E mult mai ușor să dai sfaturi decât să le primești”, își spuse 
Martin Beck. Se ridică și se duse la fereastră. 

— Trebuie să mă-ntorc la criminalul meu, zise Kollberg. Nu 
face decât să rânjească la mine și să scrâșnească din dinţi. Ce 
figură e și ăsta! mai întâi dă pe gât un litru de aftershave, pe 
urmă își hăcuiește nevasta și copiii cu o secure, apoi încearcă să 
dea foc la casă și să-și taie gâtul cu un ferăstrău, ca până la 
urmă să dea fuga plângând la poliţie. Și acum, colac peste 
pupăză, face nazuri la mâncare! După-masă îl trimit la doctor. 
Ciudată mai e și viaţa asta, zise el și trânti ușa la ieșire. 

Frunzișul copacilor dintre clădirea poliției și hotelul 
Kristineberg începuse să se îngălbenească. Apăsător și cenușiu, 
cerul era încărcat de nori vestitori de furtună. Pomii își 
pierduseră deja aproape toată bogăţia de frunze. Era douăzeci și 
nouă septembrie, iar toamna își intrase în drepturi. Martin Beck 
se uita cu dezgust la ţigara pe jumătate fumată, gândindu-se la 
problemele lui de respiraţie și la primul guturai din iarna aceea, 
care avea să-l pocnească în curând. 

— Sărmana de tine, oricine oi fi tu, zise el în șoaptă. 

Își dădea seama că șansele de a rezolva cazul sunt tot mai 
mici cu fiecare zi care trece. Poate că nu aveau să afle niciodată 
cine era fata, darămite să-l prindă pe vinovat. Asta dacă 
făptașul nu cumva și-ar fi repetat crima. Femeia care stătuse 
întinsă acolo pe dig în soare, pe o prelată, avea măcar un chip, 
un trup și un mormânt fără nume. În schimb, criminalul nu era 
nimic, nu avea niciun contur, era doar o figură de ceață, și nici 
măcar atât. Dar spectrele nu au plăceri, și nici obiecte cu 
margini ascuțite. Nici mâini care sugrumă. 

Martin Beck încerca să se adune. „Adu-ţi aminte că ai trei 
dintre cele mai mari calităţi pe care le poate avea un poliţist”, 
se îmbărbătă el. „Ești perseverent și logic. Și pe deplin calm. Nu- 
ți dai voie să-ți ieși din fire și te implici într-o cercetare numai și 
numai la nivel profesional, indiferent la ce caz lucrezi. Cuvinte 


VP - 38 


ca «scârbos», «îngrozitor» și «bestialitate» își au locul numai în 
ziare, nu și în lumea gândurilor tale. Criminalii sunt și ei oameni 
cât se poate de obișnuiți, doar că inadaptabili și mult mai 
nefericiţi”. 

Pe Ahlberg nu-l mai văzuse din seara petrecută la hotelul din 
Motala, dar vorbeau des. Ultima dată discutaseră chiar în urmă 
cu o săptămână, și își mai amintea și acum ultima replică a lui 
Ahlberg: „Concediu? Nu înainte să fac lumină în cazul ăsta. Mai 
am puţin și am controlat tot, dar nu mă las nici dacă o să 
trebuiască să draghez singur tot Borenul”. 

Lui Martin Beck i se părea că în ultima vreme Ahlberg pur și 
simplu se încăpățânează prostește. 

— Pe toţi dracii, toți dracii, toţi dracii, mormăi el lovindu-se cu 
pumnul în frunte. 

Se întoarse la masa de scris și se așeză, își întoarse scaunul 
spre stânga și se holbă la hârtia din mașina de scris, încercând 
să își aducă aminte ce avusese de gând să scrie în clipa în care 
intrase Kollberg cu scrisoarea de la Interpol. 

Șase ore mai târziu, la cinci fără două minute, își luă pălăria și 
trenciul, urând încă de pe-acum metroul spre sud, întotdeauna 
aglomerat peste măsură. Ploua întruna, și lui Martin i se părea 
că simte deja atât mirosul stătut de haine umede, cât și senzaţia 
respingătoare de a fi prins într-o masă compactă de corpuri 
străine. 

La cinci fără un minut veni Stenström. Smuci, ca de obicei, de 
ușă, fără să bată. Gestul era enervant, dar suportabil în 
comparaţie cu bătăile ca de ciocănitoare ale lui Melander sau cu 
bătăile asurzitoare ale lui Kollberg. 

— Am primit un mesaj de la departamentul pentru persoane 
dispărute. Ai face bine să trimiţi o scrisoare de mulţumire 
ambasadei americane. Numai ea ne ajută. 

Studie cu atenţie telegrama roșie. 

— Lincoln, Nebraska. Data trecută ce-a fost? 

— Astoria, New York. 

— Nu erau ăia care au trimis semnalmente pe trei pagini, dar 
au uitat să spună că era negresă? 

— Ba da. 

Stenström îi întinse hârtia și zise: 

— Vezi că aici ai numărul unui tip de la ambasadă. Ar trebui 
să-l suni. 


VP - 39 


Cu conștiința încărcată, dar bucuros că are un motiv să evite 
chinul din metrou, se întoarse la masa de lucru. Insă era prea 
târziu. Personalul ambasadei plecase acasă. 

A doua zi era miercuri și vremea era mai urâtă ca niciodată. 
Poșta de dimineaţă aduse cu întârziere o dare în urmărire a unei 
servitoare de douăzeci și cinci de ani dintr-un loc numit Râng. 
Femeia părea să se afle în Skâne. Nu se întorsese din concediu. 

În timpul dimineţii fuseseră trimise copii redactate ale 
descrierii lui Kollberg și fotografii retușate atât la poliţia din 
Vellinge, cât și unui anume detective lieutenant Elmer B. Kafka, 
Homicide Squad, Lincoln, Nebraska, USA:. 

După prânz, Martin Beck simţi o durere în gât și când ajunse 
acasă seara, deja înghiţea greu. 

— Mâine Inspectoratul General de Poliţie o să trebuiască să se 
descurce fără tine, o să am eu grijă de asta, zise soția lui. 

Deschise gura să răspundă, dar îi văzu pe copii și nu mai zise 
nimic. 

Ea se grăbi să își desăvârșească triumful. 

— Ai nasul înfundat, de-abia poţi să respiri. 

Lăsă jos cuțitul și furculita, mormăi „mulțumesc pentru masă” 
și se retrase să își vadă de machetă. Această îndeletnicire îl 
calmă încetul cu încetul. Lucra la greementul navei, fără grabă 
și metodic, iar toate gândurile neplăcute îl părăsiseră. Chiar 
dacă încă mai auzea zgomotul de la televizorul din cameră, nu-i 
dădea nicio atenţie. După ceva timp, fiica lui apăru în prag 
bosumflată și cu gumă de mestecat pe bărbie. 

— E un tip la telefon. Ca să vezi, chiar în mijlocul lui Perry 
Mason! 

Fir-ar să fie, trebuie să mute telefonul. 

Fir-ar să fie, trebuie să înceapă să se implice și el în educaţia 
copiilor. 

Fir-ar să fie, ce-i spui unei fete care a împlinit treisprezece 
ani, e moartă după Beatles și deja are sâni? 

Se duse tiptil în sufragerie ca și cum și-ar fi cerut scuze că 
există, aruncă o privire bovină spre mutra de buldog obosit a 
marelui avocat al apărării care tocmai umplea ecranul 
televizorului și ieși cu telefonul afară în hol. 

— Bună, zise Ahlberg. Auzi, cred c-am găsit ceva. 


3 „Locotenent de poliţie Elmer B. Kafka, Brigada Omucideri, Lincoln, Nebraska, SUA” 
(en. în original). 


VP - 40 


— Da? 

— Ți-aduci aminte că am vorbit despre vapoarele de pe 
canal? Care trec pe aici vara la douăsprezece și jumătate și la 
patru după-amiaza? 

— Da. 

— Am încercat să monitorizez traficul vapoarelor mici și al 
cargoboturilor săptămâna asta, e aproape imposibil să le 
controlezi pe toate câte trec pe-aici. Dar, acum o oră, zice dintr- 
odată unul dintre băieţii de la poliţia de ordine că a văzut un vas 
de pasageri trecând pe lângă mormântul lui Platen spre vest, la 
miezul nopţii, astă-vară, într-o noapte. Nu mai ţine minte când și 
nici nu s-a gândit la asta până acum, când am întrebat eu. 
Avusese o misiune specială în zona aia timp de câteva nopti. 
Pare foarte neverosimil, dar el jură că-i adevărat. A intrat în 
concediu a doua zi și după aia a uitat. 

— A recunoscut vaporul? 

— Nu, stai. Am sunat la Goteborg, la niște funcţionari de la 
compania navală de transporturi. Și unul dintre ei a spus că s-ar 
putea să fie adevărat. Crede că vaporul se numește Diana și mi- 
a dat adresa căpitanului. 

Ahlberg tăcu o clipă. Martin Beck îl auzi aprinzându-și un 
chibrit. 

— L-am găsit și pe căpitan. A zis că-și aduce aminte foarte 
bine, deși ar fi vrut să nu-și aducă aminte. Întâi au fost nevoiţi 
să facă popas la Hăvringe nu mai puţin de trei ore din cauza 
ceţii, apoi o ţeavă cu aburi a explodat în motor... 

— Sala mașinilor. 

— Ce-ai zis? 

— În sala mașinilor. Nu în motor. 

— Aha. În orice caz, au stat mai mult de opt ore la 
Söderköping pentru reparaţii. Asta înseamnă că au avut o 
întârziere de aproape douăsprezece ore și au trecut pe lângă 
Borenshult după miezul nopţii. Nu au acostat nici la Motala, nici 
la Vadstena, ci au mers direct la Göteborg. 

— Când s-a întâmplat asta? În ce zi? 

— A doua călătorie după sărbătoarea de Sânziene, așa a zis 
căpitanul. Adică în noaptea dintre patru și cinci iunie. 

Timp de zece secunde, niciunul dintre ei nu spuse nimic. Într- 
un sfârșit, Ahlberg zise: 


VP - 41 


— Cu patru zile înainte s-o găsim. L-am sunat pe tipul de la 
compania navală să confrunt orele. M-a întrebat despre ce e 
vorba și l-am întrebat dacă toţi pasagerii au ajuns cu bine la 
destinaţie. „Păi cine să n-ajungă?”, m-a întrebat el. „Nu știu”, 
am zis eu. Probabil a crezut că nu sunt sănătos la cap. 

Se făcu din nou liniște. 

— Crezi că înseamnă ceva? zise Ahlberg într-un sfârșit. 

— Nu știu, zise Martin Beck. Poate. Ai făcut, oricum, o treabă 
bună. 

— Dacă toţi cei care s-au îmbarcat au ajuns la Göteborg, 
atunci nu prea avem de ce să ne facem speranţe. 

Glasul lui trăda un amestec straniu de dezamăgire și de triumf 
modest. 

— Trebuie să verificăm toate datele, zise Ahlberg. 

— Bineînţeles. 

— La revedere. 

— Pa. Te sun. 

Martin Beck rămase o clipă în picioare cu mâna pe receptor, 
ridică din sprâncene și apoi trecu din nou prin sufragerie ca un 
somnambul. Închise cu atenţie ușa după el și se așeză în faţa 
machetei, ridică mâna dreaptă ca să aranjeze ceva la catarg, 
dar renunţă imediat. 

Așa îl găsi soţia lui o oră mai târziu, când veni să îl cheme la 
culcare. 


VP - 42 


8. 


— Se vede de la o poștă cu un prea ești bine, zise Kollberg. 

Martin Beck numai bine nu se simţea. Îi curgea nasul, îi ţiuiau 
urechile, îl durea în gât și în coșul pieptului. Răceala intrase, 
conform programului, în faza ei cea mai chinuitoare. Totuși, el o 
sfidase cu bună știință, așa cum își sfidase și familia, prin a-și 
petrece ziua la birou. In primul rând, scăpase de grija sufocantă 
care s-ar fi revărsat asupra lui dacă ar fi stat acasă în pat. De 
când copiii începuseră să se descurce singuri, soția lui, plesnind 
de zel și animată de un servilism maniacal, își luase rolul de 
infirmieră la domiciliu, așa că pentru ea, răcelile lui erau 
evenimente la fel de importante ca zilele de naștere și marile 
sărbători. 

În afară de asta, oricum nu l-ar fi lăsat conștiința să rămână 
acasă. 

— De ce stai să pierzi timpul pe-aici dacă nu ești sănătos? 

— Dar sunt bine. 

— Nu te mai gândi atâta la povestea aia. Doar nu e prima 
dată când dăm chix. Nici ultima n-o să fie, știi și tu. Ceea ce nu 
ne face nici mai buni, nici mai răi. Chiar așa, are vreo 
importanţă să fim buni? Poliţişti buni? 

— Nu la asta mă refeream. 

— Nu te mai gândi. Nu face bine la moral. 

— Cum adică? 

— Da, gândește-te câte căcaturi ai putea să rezolvi în timpul 
ăsta. Gândurile negre sunt mama ineficienţei, zise Kollberg și 
plecă. 

Fusese o zi tristă și lipsită de evenimente, plină de strănuturi, 
flegme și rutină cenușie. Sunase de două ori la Motala, mai mult 
ca să îl îmbărbăteze pe Ahlberg, care la lumina unei noi zile 
constatase că descoperirile lui nu valorează prea mult, atât timp 
cât nu par legate de cadavrul din bazinul ecluzei. 

— E așa de ușor să supraevaluezi o informaţie, după ce te-ai 
chinuit ca un câine atâta timp fără niciun rezultat. 

Ahlberg păru cam turtit și plin de remușcări când spuse asta. 
Aproape că ţi se rupea inima auzindu-l. 


VP - 43 


Fata care dispăruse din Râng încă nu fusese găsită. Nu-și 
făcea el probleme din cauza asta. Avea un metru cincizeci și 
cinci și era blondă, cu o frizură în stilul lui Brigitte Bardot. 

Când se făcu ora cinci, Martin luă taxiul spre casă, dar cobori 
lângă staţia de metrou și merse pe jos ultima bucată de drum. 
Nu voia să îl vadă soţia venind acasă cu mașina, pentru că asta 
ar fi dus la o discuţie despre bani și nu avea chef de cicăleală. 

Nu putu să mănânce nimic, dar sorbi o ceașcă de ceai de 
mușeţel. „Asta ca să fiu sigur că mă aleg și cu o durere de 
stomac”, își spuse el. Apoi se duse la culcare și adormi imediat. 

A doua zi dimineaţă se simţea mai bine. Bău cu un calm stoic 
o cană cu apă fierbinte și miere și mâncă un pesmet. Discuţia 
despre starea sănătăţii lui și despre pretenţiile nerealiste ale 
guvernului față de angajaţii de la stat luară ceva timp și, când 
ajunse la biroul lui din Kristineberg, se făcuse deja zece și un 
sfert. 

Pe masa lui de lucru găsi o telegramă. 

Un minut mai târziu, Martin Beck intră în biroul șefului, pentru 
prima dată în cei opt ani de serviciu, fără să bată la ușă și fără 
să ţină cont de beculeţul pentru „Nu deranjaţi”, care era aprins. 

Kollberg cel omniprezent stătea cu fundul pe birou și studia o 
fotocopie a planului unui etaj. Hammar era, ca de obicei, pe 
scaunul lui, cu capul greu sprijinit în mâini. Amândoi îl 
întâmpinară pe vizitator cu o privire mirată. 

— Am primit o telegramă de la Kafka. 

— Nici că putea ziua să-nceapă mai bine, zise Kollberg. 

— Așa îl cheamă. E criminalistul din Lincoln, din America. A 
aflat cine e femeia din Motala. 

— Poate să facă asta prin telegraf? 

— Se pare că da. 

Puse telegrama pe masă. Citiră textul împreună. 


That's our girl all right. Roseanna McGraw, 27, librarian. 
Exchange of further informations necessary as soon as possible. 
Kafka, homicide. 


— Roseanna McGraw, zise Hammar. Bibliotecară. La asta 
chiar că nu v-aţi fi gândit. 

— Eu aveam altă teorie, zise Kollberg. Credeam că era din 
Mjölby. Unde-i Lincoln? 


VP - 44 


— În Nebraska, undeva în mijlocul ţării, zise Martin Beck. 
Cred. 

Hammar citi mesajul încă o dată. 

— Păi atunci nu ne mai rămâne decât să ne punem pe treabă 
din nou. Parcă s-au mai limpezit lucrurile. Dar cum ar fi putut ea 
s-ajungă tocmai în Motala? zise el dându-le înapoi telegrama. 

— O să primim cu siguranţă mai multe informaţii în scrisoare. 
Telegrama nu ne spune prea mult. 

— Ne ajunge, zise Kollberg. Nu e cazul să ne răsfeţe. 

— Ei bine, începu Hammar calm, noi doi trebuie să terminăm 
asta mai întâi. 

Martin Beck se întoarse la biroul lui, luă loc o clipă și își masă 
rădăcina părului cu buricele degetelor. Surpriza de a vedea că în 
sfârșit ancheta avansează îl copleșise la început, dar acum se 
evaporase. Îi luase trei luni să facă rost de o informaţie pe care 
în nouăzeci la sută dintre cazuri o primeai fără niciun efort încă 
de la început. Munca adevărată de-abia atunci începea. 

Ambasada și șeful poliţiei judeţene puteau să mai aștepte. 
Trase telefonul lângă el și formă prefixul pentru Motala. 

— Da, zise Ahlberg. 

— Au aflat cine este. 

— Pe bune? 

— Se pare că da. 

Ahlberg nu zise nimic. 

— Era americancă. Dintr-un loc care se cheamă Lincoln, în 
Nebraska. Îţi notezi? 

— Mai întrebi? 

— O cheamă Roseanna McGraw. Îţi spun pe litere: Rudolf, 
Olof, Sigurd, Erik, Adam, Niklas, Niklas, Adam. Alt cuvânt: literă 
mare Martin, Cesar, literă mare Gustav, Rudolf, Adam, Wilhelm. 
Ai notat? 

— Bineînţeles. 

— Avea douăzeci și șapte de ani și era bibliotecară. 
Deocamdată asta-i tot ce știu. 

— Cum ai aflat? 

— Muncă de rutină. La un moment dat au dat-o în urmărire. 
Nu prin Interpol. Prin ambasadă. 

— Vaporul? întrebă Ahlberg. 

— Ce-ai zis? 


VP - 45 


— Vaporul. De unde ar fi putut să vină un turist american, 
dacă nu dintr-un vapor? Poate nu chiar din vaporul meu, poate 
din vreun iaht de lux. Trec și de-astea pe aici. 

— Nu știm dacă era turistă. 

— Așa e. Mă pun pe treabă. Dacă avea pe cineva aici sau se 
cazase în oraș, o să aflu în douăzeci și patru de ore. 

— Bine. De-ndată ce mai aflu ceva, te sun. 

Martin Beck încheie convorbirea cu un strănut. Când să își 
ceară scuze, Ahlberg deja închisese telefonul. 

Cu toată durerea de cap, care nu îl slăbise niciun pic, și în 
ciuda faptului că încă mai avea urechile înfundate, de mult nu 
se mai simţise atât de bine. Se simțea ca un alergător de cursă 
lungă, cu o secundă înainte de start. Doar două lucruri îl 
îngrijorau. Criminalul furase startul și avea un avans de trei luni, 
pe când el de-abia dacă știa în ce direcţie s-o apuce. 

Undeva sub această pojghiţă de perspective sumbre și 
speculaţii care ar fi putut foarte bine să nu ducă nicăieri, creierul 
lui de poliţist începuse să planifice investigația de rutină pe care 
avea să o efectueze în următoarele patruzeci și opt de ore și 
despre care se putea spune deja că o să dea rezultate bune. Nu 
avea nicio îndoială, tot așa cum știa că ziua-i zi și noaptea-i 
noapte. 

Timp de trei luni nu se gândise, de fapt, la nimic altceva decât 
la asta: la clipa în care ancheta în sfârșit avea să înceapă. Se 
simțea ca și cum până atunci s-ar fi zbătut să iasă dintr-o 
mlaștină pe întuneric, iar acum ar fi dat în sfârșit de uscat. 
Următorul pas nu putea să fie departe. 

Nu se aștepta la rezultate rapide. Dacă Ahlberg ar fi aflat că 
femeia din Lincoln lucrase la Motala sau se cazase la cunoștințe 
în oraș sau că măcar trecuse într-adevăr pe acolo, s-ar fi mirat 
mai mult decât dacă ucigașul ar fi intrat pe ușă și i-ar fi pus sub 
nas dovada incontestabilă a crimei. 

Pe de altă parte, aștepta mai multe informaţii din SUA, deși 
fără să fie foarte nerăbdător. Se gândea la toate datele de care, 
treptat, urma să facă rost de la criminalistul din America și la 
încăpăţânarea cu care Ahlberg stăruia să creadă, fără niciun 
temei, că femeia ar fi venit cu vaporul. Logic ar fi fost ca, 
bineînţeles, corpul să fi fost adus cu o mașină, ca apoi să fie 
aruncat în apă. Mașina e noul înger păzitor al omului; e bună la 
toate, chiar și la transporturile ilegale de cadavre. 


VP - 46 


Imediat îi veni în minte detective /ieutenant Kafka și se 
întrebă cum o fi arătând și dacă unitatea de poliţie la care 
lucrează seamănă cu cele pe care obișnuia să le vadă la 
televizor. 

Se întrebă și cam cât putea fi ceasul în Lincoln chiar în clipa 
aceea, unde locuise femeia și dacă apartamentul ei acum e fără 
viaţă și sigilat, cu cearșafuri albe pe mobile și dacă aerul 
dinăuntru e îmbâăcsit și irespirabil și încărcat de praf. 

Își dădu seama dintr-odată cât de ceţoase sunt cunoștințele 
lui geografice despre America de Nord. Chiar nu știa unde e 
Lincoln, iar numele „Nebraska” nu-i spunea nimic. 

După prânz se duse la bibliotecă să se uite pe o hartă a lumii. 
Găsi repede Lincolnul. Orașul era așezat, într-adevăr, în inima 
ţării - de fapt, mai central nici nu se putea. Probabil că era un 
oraș mare, dar nu găsi nicio carte despre orașele din nordul 
Americii. Cu ajutorul agendei lui de buzunar, calculă diferența 
de fus orar și îi ieși că ar fi de șapte ore. Ceasul arăta acum ora 
trei după-amiază, ceea ce însemna că acasă la polițistul din 
Lincoln era șapte și jumătate dimineaţa și probabil detective 
lieutenant Kafka era încă în pat, citind ziarul. 

Stătu cam un minut în faţa hărţii, apoi puse degetul pe 
punctul negru, mare cât o gămălie de ac, din colţul de sud-est al 
statului Nebraska, la aproape 100 de grade longitudine vestică, 
și își spuse ca pentru sine: 

— Roseanna McGraw. 

Mai rosti numele de câteva ori, ca pentru a și-l întipări în 
memorie. 

Când se întoarse la secție, îl găsi pe Kollberg la masa de scris, 
ocupat cuprinsul agrafelor de hârtie într-un lanţ nesfârșit. 

Telefonul sună înainte ca vreunul dintre ei să apuce să spună 
ceva. Era centrala. 

— Centrala vă anunţă un apel din Statele Unite care va avea 
loc peste vreo treizeci de minute. Îl acceptaţi? 

Deci detective lieutenant Elmer B. Kafka nu huzurea în pat 
citind ziarul. Trăsese încă o dată o concluzie pripită. 

— Din America! Să fiu al naibii! se miră Kollberg. 

Convorbirea avu loc cam trei sferturi de oră mai târziu. Mai 
întâi se auzi un zgomot năucitor și mai multe telefoniste care 
vorbeau în același timp, apoi o singură voce, uimitor de clară. 

— Mda, Kafka la telefon. Domnul Beck? 


VP - 47 


— Da. 

— Aţi primit telegrama? 

— Da. Mulţumesc. 

— E clar ca lumina zilei, nu? 

— Nu există nicio... vreo îndoială că e femeia... bună? 

— Ce mai, vorbești ca un nativ! zise Kollberg. 

— Nici vorbă, domnule, e Roseanna, dincolo de orice îndoială. 
Am identificat-o în mai puţin de o oră, datorită descrierii 
excelente pe care mi-aţi trimis-o. Am verificat chiar de două ori. 
Le-am arâtat-o prietenei ei și fostului ei iubit din Omaha. 
Amândoi au zis că sunt siguri că e ea. Oricum, v-am trimis prin 
poștă niște fotografii și alte chestii. 

— Când a plecat de acasă? 

— La începutul lui mai. Avea de gând să stea cam două luni în 
Europa. Era prima ei călătorie în străinătate. Din câte știu, 
călătorea singură. 

— Știţi cumva ce planuri își făcuse? 

— Nu prea. De fapt, nimeni de aici nu știe. Dar pot să vă dau 
un indiciu: i-a trimis prietenei o vedere din Norvegia, în care 
zicea c-o să stea o săptămână în Suedia, după care o să plece 
spre Copenhaga. 

— A mai scris și altceva? 

— Ei bine, zicea ceva de o croazieră în Suedia. Să se plimbe 
pe lacurile din ţară sau cam așa ceva. Partea asta nu era prea 
clară. 

Martin Beck își ținu răsuflarea. 

— Domnule Beck, mai sunteţi acolo? 

— Da. 

Se auzeau din ce în ce mai prost. 

— Înţeleg c-a fost omorâtă, strigă Kafka, l-aţi prins pe 
criminal? 

— Încă nu. 

— Nu vă aud. 

— Sper să-l prindem în scurt timp, încă nu... 

— L-aţi împușcat?* 

— Cum?! Nu, nu, nu împușcat... 


4 În limba engleză, confuzie bazată pe pronunția asemănătoare a sintagmelor in a 
short time („în scurt timp”) și shot him („l-am împușcat”). 


VP - 48 


— Da, am auzit, l-aţi ciuruit pe nenorocit! răcni bărbatul de pe 
partea cealaltă a Atlanticului. Ce veste grozavă! O să dau știrea 
la ziar. 

— N-aţi înțeles! urlă Martin Beck. 

Ultima replica a lui Kafka veni ca o șoaptă ușoară prin 
zgomotul de fond. 

— Da, am înțeles foarte bine. Fiţi fără grijă, o să dau și 
numele dumneavoastră. La revedere. Ținem legătura. Felicitări, 
Martin. 

Martin Beck lăsă receptorul din mână. Stătuse în picioare tot 
timpul cât durase convorbirea. Gâfâia și fruntea îi era acoperită 
de broboane de sudoare. 

— Hai, ce mai stai? zise Kollberg. Crezi că au portavoce până 
în Nebraska? 

— Nu s-a auzit prea bine la sfârșit. Kafka a crezut că l-am 
împușcat pe criminal. A zis că o să dea mâine știrea la ziar. 

— Superb! Mâine o să fii eroul zilei acolo. Poimâine o să te 
facă cetăţean de onoare și de Crăciun o să-ţi trimită cheia 
orașului. Aurită. Pistolarul Martin, justiţiarul din Bagarmossen. 
Băieţii o să moară de râs! 

Martin își suflă nasul și își șterse sudoarea de pe frunte. 

— Așa, și ce mai zicea șeriful tău? Sau a vorbit doar despre 
cât de bun ești tu? 

— Mai mult pe tine te-a lăudat, pentru descriere. „O descriere 
excelentă”, așa a zis. 

— Era sigur că e vorba de aceeași persoană? 

— Da, nu avea nicio îndoială, a vorbit cu prietena ei și cu un 
fost iubit. 

— Și mai departe? 

— A plecat de-acasă la începutul lui mai. Pentru o călătorie de 
două luni prin Europa. Era prima dată când călătorea în 
străinătate. A plecat singură. l-a trimis prietenei o vedere din 
Norvegia și i-a scris că stă acolo o săptămână, după care 
pornește spre Copenhaga. Kafka a zis că-mi trimite prin poștă 
poze cu ea și alte lucruri. 

— Asta a fost tot? 3 

Martin Beck se duse la fereastră și se uită pe geam. Işi rodea 
unghia de la degetul mare. 

— Pe ilustrată a scris că se pregătește să facă o călătorie cu 
vaporul. Un fel de croazieră pe lacurile de prin Suedia. 


VP - 49 


Se întoarse și își fixă colegul cu privirea. Kollberg nu mai 
zâmbea, iar sclipirea ironică din ochi îi dispăruse. Peste o clipă 
zise foarte rar: 

— Deci chiar a venit cu vaporul de canal. Prietenul nostru din 
Motala avea dreptate. 

— Așa se pare, zise Martin Beck. 


VP - 50 


9. 


Când ieși de la metrou, Martin Beck trase puternic aer în 
piept. Călătoria cu trenul ticsit de lume îl făcuse, ca de obicei, să 
se simtă rău. 

Aerul era proaspăt, iar o briză răcoroasă dinspre Baltică 
învăluia orașul. Trecu strada și cumpără un pachet de ţigări de 
la o tutungerie. Porni spre cheiul Skeppsbron, se opri, aprinse o 
țigară și își rezemă coatele de balustrada podului. Un vas de 
croazieră cu drapelul Marii Britanii era ancorat lângă cheiul 
Stadsgârdskajen. Nu reușea să îi deslușească numele de la o 
distanţă așa de mare, dar bănuia că e Devonia. Un stol de 
pescăruși se băteau cârâind pentru niște resturi pe care le 
găsiseră în apă. Se uită o clipă la vapor, apoi își reluă drumul 
către chei. 

Pe o grămadă de bușteni stăteau doi oameni. Păreau abătuţi. 
Unul dintre ei încerca să își îndese un chiștoc într-un portțigaret 
de lemn, dar, cum nu se descurca, îi sări în ajutor prietenul lui, 
căruia îi tremurau mâinile mai puţin. Martin Beck se uită la ceas. 
Nouă fără cinci. „Se vede că n-au niciun ban”, se gândi el, „altfel 
ar fi umblat prin cârciumi la ora asta”. 

Trecu pe lângă Bore Il, care era acostat la chei și se opri pe 
trotuar, peste drum de hotelul Reisen. Trecură câteva minute 
bune până reuși să întrerupă coloana infinită de mașini ca să 
traverseze. 

Lista pasagerilor care se îmbarcaseră pe vasul Diana pe data 
de trei iulie nu se afla la sediul companiei de administrare a 
canalului. Se afla la Göteborg, dar Martin Beck se aștepta să o 
primească în curând. Lista cu echipajul și cu personalul o 
primise pe loc. La plecare luă și vreo două broșuri, pe care le citi 
pe drumul spre Kristineberg. 

Melander se instalase deja în fotoliul pentru oaspeţi. 

— Bună, băiete, zise Martin Beck. 

— Bună dimineaţa, zise Melander. 

— Pipa aia pute de-ţi mută nasul din loc. Dar vai, nu te 
deranja, n-ai decât să stai acolo și să îmbâcsești aerul mai 
departe. Ești invitatul meu. Sau poate voiai ceva? 


VP -51 


— Dacă fumezi pipă, e mai puţin probabil să faci cancer. De 
altfel, Florida par să fie cele mai periculoase ţigări. Cel puţin așa 
am auzit. Altminteri, să știi că vin în interes de serviciu. 

— Vorbește și tu la American Express, la poștă, la bănci, la 
compania de telefonie, la cunoștințe - înţelegi, nu? 

— Cred că da. Deci cum o chema pe cucoană? 

Martin Beck scrise numele pe o hârtie, „Roseanna McGraw”, și 
i-o întinse lui Melander. 

— Ai putea să crezi că o chema grav, nu-i așa? zise Melander. 
Cum se pronunță? „Gro”? 

Martin Beck deschise fereastra de îndată ce îl văzu pe 
Melander plecat. Era frig afară, vântul bătea puternic printre 
ramurile copacilor și mătura frunzele de pe jos. Nu trecu mult și 
închise fereastra la loc, își puse haina pe spătarul scaunului și se 
așeză. 

Ridică receptorul și sună la Inspectoratul General pentru 
Imigrări. Dacă stătuse la hotel, ar fi trebuit să figureze în 
registrele lor. De fapt, ar fi trebuit să figureze acolo indiferent 
unde stătuse. Avu destul de mult de așteptat până să-i răspundă 
cineva, și apoi mai trecură vreo zece minute până ce fata se 
întoarse la telefon. Găsise însemnarea în registru. Roseanna 
McGraw se cazase la hotelul Gillet, unde stătuse între 30 iunie și 
2 iulie. 

— Trimiteţi-mi și mie o copie xerox, vă rog, zise Martin. 

Apăsă furca telefonului și așteptă, cu receptorul în mână, să 
revină tonul. Pe urmă comandă un taxi și își luă haina. Puse în 
buzunar fotografia retușată a Roseannei McGraw și ieși din 
birou. Zece minute mai târziu, cobori din taxi în piaţa 
Brunkeberg, achită călătoria și intră pe ușile de sticlă ale 
hotelului. 

În faţa gheretei portarului era un grup de șase domni. Aveau 
ecusoane cu nume pe reverul sacoului și vorbeau toţi odată. 
Portarul părea tare nefericit și ridica braţele ca și cum și-ar fi 
cerut scuze. Discuţia părea că o să ia mult timp, așa că Martin 
Beck se așeză într-unul dintre fotoliile din hol. 

Așteptă până terminară, lăsă grupul să urce în lift, și abia apoi 
se îndreptă spre ghișeu. 

Portarul răsfoi cu stoicism filele registrului până găsi numele, 
în colțul unei pagini. Întoarse registrul ca să poată să citească și 


5 „Mormânt” (suedeză în original). 
VP - 52 


Martin Beck. Fata se semnase cu litere frumoase, egale. „Locul 
nașterii: DENVER, COL. USA. Domiciliu: LINCOLN, NEBR. Ultima 
reședință: NEBR. SUA”. 

Martin Beck se uită la numele tuturor musafirilor care se 
înregistraseră în zilele din jurul datei de treizeci. Deasupra 
Roseannei McGraw erau numele a nu mai puţin opt americani. 
Toţi, în afară de primii doi de pe listă, trecuseră o localitate în 
SUA ca ultimă reședință. Pe primul îl chema Phyllis, restul 
numelui era ilizibil. Scrisese „Capul Nord, Suedia” ca ultimă 
reședință. În aceeași coloană, cel care se trecuse pe rândul de 
dedesubt scrisese „Capul Nord, Norvegia”. 

— Era o călătorie în grup? zise Martin Beck. 

— Să vedem... zise portarul lăsându-și capul într-o parte. Nu, 
nu-mi aduc deloc aminte, dar e foarte probabil. Avem câteodată 
aici grupuri de americani. Vin cu „trenul de dolari” de la Narvik. 

Martin Beck îi arătă fotografia, dar bărbatul dădu din cap. 

— Nu, îmi pare rău, avem atâţia musafiri aici... 

Nimeni nu a recunoscut-o, și totuși vizita la hotel a dat 
rezultate. Măcar aflase unde locuise fata, îi văzuse numele în 
registru și se uitase până și în camera ei. Părăsise hotelul în 
data de 2 iulie. 

— Și după asta? Unde te-ai dus? zise încet, ca pentru sine. 

Tâmplele îi zvâcneau și îl durea în gât. Se întrebă cât de mare 
îi e febra de fapt. 

Poate călătorise cu vaporul de canal și urcase la bord cu o 
seară înainte de plecarea din Stockholm. In broşura de la 
compania navală de transporturi citise că poţi să dormi pe vapor 
în noaptea de dinainte de ridicarea ancorei. Era din ce în ce mai 
convins că fata fusese pe Diana, deși încă nu avea absolut nicio 
dovadă incontestabilă. 

Se întrebă unde e Melander și puse mâna pe telefon, dar, 
chiar când să formeze numărul, se auzi un ciocănit în ușă. 

În prag era Melander. 

— Nu, zise el. Nimeni nu știe nimic de ea, nici măcar 
American Express. Mă duc să mănânc, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

Nu avu nimic de obiectat și Melander se făcu nevăzut. 

Sună la Motala, dar Ahlberg nu era în birou. 

Durerea de cap devenea insuportabilă. Își căută în zadar 
pastilele și până la urmă urcă la Kollberg, ca să împrumute 


VP-53 


câteva. În ușă avu un acces de tuse atât de supărător, încât 
mult timp nu fu în stare să zică nimic. 

Kollberg își înclină capul într-o parte și se uită îngrijorat la el. 

— Eşti gălăgios cât optsprezece dame cu camaelii la un loc. la 
vino-ncoa' să te vadă doctorul! 

Îl consultă pe Martin Beck cu lupa. 

— Dacă nu-l asculţi pe doctor, n-o s-o mai duci mult. Du-te 
acasă, bagă-te în pat și bea două stacane de grog. Mai bine trei. 
Sau rom, singurul care ajută la ceva. Apoi te duci frumușel la 
culcare și când o să te trezești, o să fii sănătos tun, chiar 
sănătos ca un artilerist. 

— Ce tot spui? Și apropo, nu-mi place romul, zise Martin Beck. 

— Pune coniac atunci. Cât despre Kafka, nu-ţi bate capul. 
Dacă te caută, am eu grijă de el. Vorbesc engleza la perfecţie. 

— Nu cred c-o să mă caute. Ai niște pastile de cap? 

— Nu, dar pot să-ţi dau o bombonică. 

Martin Beck se întoarse în birou. În cameră era un aer greu și 
stătut, dar nu voia să lase frigul să intre, așa că renunţă să 
aerisească. 

O jumătate de oră mai târziu, sună din nou la Motala, dar 
Ahlberg nu ajunsese încă la birou. Scoase lista cu echipajul 
navei Diana. Erau optsprezece nume și adrese din diferite locuri 
din ţară. Șase erau din Stockholm, iar două nume nu aveau 
adresă. Doi membri ai echipajului locuiau la Motala. 

La ora trei și jumătate se hotărî să urmeze sfatul lui Kollberg. 
Își făcu ordine pe birou, după care își luă pălăria și pardesiul. 

Pe drumul spre casă intră într-o farmacie și își cumpără o 
cutie de aspirină. 

Găsi ceva coniac în cămară și îl turnă într-o ceșcuţă pe care o 
luă cu el în dormitor. Până îi aduse soţia radiatorul, el deja 
dormea dus. 

Se trezi devreme a doua zi dimineaţă, dar rămase în pat până 
la opt fără un sfert. Abia atunci se ridică să se îmbrace. Se 
simțea mult mai bine și durerea de cap îi trecuse. 

La nouă fix, deschidea ușa biroului. Pe masa de lucru găsi un 
plic cu semnul roșu de predare urgentă. ÎI rupse cu degetul 
arătător, fără să mai aibă răbdare să își dea jos haina. 

Plicul conţinea lista de pasageri. 

Privirea i se opri imediat pe numele ei. 


VP - 54 


McGraw, R., miss, USA: Single cabin A 7.6 


€ „McGraw, R., dra, SUA: cabina de o singură persoană A 7” (en. în original). 
VP - 55 


10. 


— Știam eu, zise Ahlberg. Aveam eu o bănuială. Câţi pasageri 
erau pe vapor? 

— Șaizeci și opt pe listă, zise Martin Beck notând numărul cu 
pixul pe hârtia din faţa lui. 

— Sunt și adresele lor aici? 

— Nu, doar naționalitatea. O să fie al naibii de greu să-i găsim 
pe toţi oamenii ăștia. Pe câţiva putem, desigur, să-i tăiem de pe 
listă. Pe copii și pe femeile în vârstă, de exemplu. Ca să nu mai 
spun că trebuie să dăm și de membrii echipajului și de 
personalul de pe vas. Asta înseamnă încă optsprezece persoane, 
dar adresele lor le am aici. 

— Kafka crede că fata călătorea singură, așa mi-ai zis. Tu ce 
crezi? 

— Nu pare să fi avut companie. A stat singură în cabină. 
Potrivit planului vaporului, era ultima cabină dinspre pupa navei, 
pe puntea din mijloc. 

— Trebuie să recunosc că nu-mi spune mare lucru, zise 
Ahlberg. Deși văd vapoarele astea în fiecare vară, de mai multe 
ori pe săptămână, nu știu de fapt cum arată. N-am urcat 
niciodată pe vreunul dintre ele. Toate trei par la fel. 

— Ei, nu sunt chiar la fel. Hai să-ncercăm să ne uităm la 
Diana. O să mă interesez unde e ancorată, zise Martin Beck. 

Îi povesti apoi de vizita la Gillet, îi dădu adresa timonierului și 
a mecanicului-șef, care locuiau amândoi în Motala, și îi promise 
să sune de îndată ce află unde e ancorată Diana. 

După ce încheie convorbirea cu Ahlberg, se duse la șeful lui 
cu lista de pasageri. 

Hammar îl felicită pentru reușită și îl rugă să se ducă să vadă 
cât mai repede unde e Diana. Între timp, lista de pasageri avea 
să treacă în sarcina lui Kollberg și a lui Melander. 

Melander nu păru prea încântat când auzi că trebuie să caute 
adresele a șaptezeci și șase de necunoscuţi, răspândiţi pe tot 
globul. Stătea în biroul lui Martin Beck, cu o copie după lista de 
pasageri în mână. Făcu un calcul rapid: 


VP - 56 


— Cincisprezece suedezi în total, dintre care cinci Andersson, 
trei Johansson și trei Petersson. E promiţător. Douăzeci și unu de 
americani. Minus unu, bineînțeles. Doisprezece nemți, patru 
danezi, patru englezi, un scoţian, două franţuzoaice, doi sud- 
africani - pe ăștia o să-i caut cu toba -, cinci olandezi și doi turci. 

Işi scutură pipa în coșul de gunoi și își puse hârtia în buzunar. 

— Asta-i bună! Turci, pe canalul Gota! mormăi el și ieși din 
birou. 

Martin Beck sună la administraţia portuară. Diana era 
ancorată în Bohus, o localitate de pe malul canalului Göta, la 
vreo douăzeci de kilometri de Göteborg. Cineva de la biroul din 
Göteborg avea să-i întâmpine acolo ca să le arate vaporul. 

II sună pe Ahlberg și îl anunţă că o să ia trenul de după- 
amiază către Motala. Se înţeleseră să plece împreună din Motala 
la ora șapte dimineaţa ca să fie la Bohus la ora zece. 

Pentru prima dată nu se ducea acasă la oră de vârf, iar 
vagonul de metrou era aproape gol. 

Soţia lui începuse să înțeleagă cât de important este cazul 
pentru el și, când o anunţă că pleacă, îndrăzni doar să 
protesteze vag. li făcu bagajul într-o tăcere acră, dar Martin 
Beck se prefăcu că nu observă îmbufnarea ei ostentativă. Cu 
gândurile în altă parte, o sărută pe obraz și porni la drum cu o 
oră înainte de plecarea trenului. 

— Nu m-am mai obosit să-ţi iau cameră la hotel, zise Ahlberg, 
care-l aștepta cu mașina în gara din Motala. Poţi să dormi la noi, 
avem o canapea grozavă. 

Stătură la discuţii până târziu în noapte și a doua zi 
dimineaţă, când sună ceasul deșteptător, numai odihniţi nu 
erau. Ahlberg sună la laboratorul tehnic de expertiză 
criminalistică, care îi promise că trimite doi oameni la Bohus. Pe 
urmă se urcară în mașină. 

Dimineaţa era mohorâtă și răcoroasă. Nici nu porniseră bine 
la drum, că și începu să plouă mărunt. 

— l-ai găsit pe timonier și pe mecanicul-șef? îl întrebă Martin 
Beck când ieșiră din oraș. 

— Numai pe mecanic, zise Ahlberg. Un tip dificil. A trebuit să-i 
scot cuvintele cu cleștele. In orice caz, se pare că nu prea a avut 
treabă cu pasagerii. Nu a văzut și nici n-a auzit ceva care să 
aibă vreo legătură cu crima. Și în timpul călătoriei a fost foarte 
ocupat, pentru că era o problemă la motor... scuze, mașini. Nici 


VP - 57 


n-am început bine să vorbesc, că i-a și sărit ţandăra. Dar mi-a 
spus că a primit ajutor de la doi băieți și că, din câte știe el, 
după ultima călătorie cu Diana, ăștia s-au mutat pe un vapor 
care merge în Anglia și în Germania. 

— Bine, zise Martin Beck, o să-i găsim noi. Trebuie să 
întrebăm la toate companiile de transporturi. 

Ploaia se întețise și, când au ajuns la Bohus, apa șiroia pe 
parbriz, iar ștergătoarele nu mai făceau faţă. Nu văzură prea 
mult din oraș, pentru că ploaia scăzuse vizibilitatea, dar părea o 
localitate micuță, cu câteva fabrici și o clădire impunătoare, 
care se întindea de-a lungul canalului. Căutară drumul către 
mal, merseră încet o vreme și, într-un sfârșit, văzură vapoarele. 
Păreau fantomatice și lăsate în paragină. Nu reușiră să le 
descifreze numele vopsite în negru decât după ce se apropiară 
de debarcader. 

Rămaseră în mașină și se uitară după angajatul de la 
compania navală. Nu era nici ţipenie de om în preajma lor, dar 
puţin mai departe era parcată o mașină. Când se apropiară, 
văzură la volan un bărbat care se uita la ei scrutător. 

Luară curba și parcară mașina lângă cealaltă. Bărbatul cobori 
geamul și strigă ceva. Își auziră numele în ropotul ploii și Martin 
Beck încuviinţă din cap în timp ce cobora și el geamul de la 
mașină. 

Bărbatul se prezentă și le propuse să înfrunte ploaia și să urce 
imediat pe vapor. Era mic de statură și îndesat și, când porni 
grăbit înaintea lor, părea că se rostogolește. Trecu de 
balustradă cu o anumită greutate, se puse la adăpost și îi 
așteptă pe Martin Beck și pe Ahlberg, care se urcară pe punte 
după el. 

Bărbatul cel scund descuie o ușă la tribord și intrară într-un fel 
de vestiar. Pe partea cealaltă era o ușă care dădea spre puntea 
de promenadă. In dreapta erau două uși din sticlă către sala de 
mese și, între ele, o oglindă mare. Chiar în faţa oglinzii începea 
o scară abruptă, care ducea la puntea de dedesubt. Coborâră pe 
cealaltă punte, apoi mai coborâră o scară. Jos găsiră patru 
cabine mari, iar de-a lungul culoarului erau divane îmbrăcate în 
dantele. Bărbatul scund le arătă cum puteai să ascunzi 
canapelele după o draperie. 

— Aici dorm de obicei pasagerii fără cabină. 


VP -58 


Urcară înapoi scara până la puntea de deasupra. Acolo erau 
cabine pentru pasageri și pentru echipaj, toalete și băi. 
Restaurantul se afla pe puntea intermediară. Erau acolo șase 
mese rotunde, fiecare cu câte șase scaune, un bufet înspre 
pupă și o cămăruţă cu servantă, al cărei lift ducea la bucătăria 
de jos. De cealaltă parte se afla un salon cu ferestre mari, unde 
puteai să scrii și să citești. 

Când ieșiră pe puntea de promenadă, ploaia aproape că 
încetase. Se îndreptară către pupă. Pe partea dinspre tribord 
erau trei uși - prima ducea spre camera de servire, iar celelalte 
două, spre cabine. Pe partea dinspre babord, o scară de 
frânghie urca până pe puntea de manevră și apoi mai sus, pe 
puntea de comandă. Cabina Roseannei McGraw se afla lângă 
această scară. 

Ușa cabinei se deschidea drept spre pupă. Bărbatul o 
deschise și intrară. Cabina era mică, de aproape trei metri pe un 
metru și jumătate, și nu avea hublou. Spatarul cușetei se putea 
ridica și transforma într-un al doilea pat. Peste chiuveta cu 
dulăpior se închidea un capac de mahon. Dușumeaua era 
acoperită cu un covor bătut în cuie și sub cușetă era loc pentru 
bagaje. Lângă piciorul patului era un loc liber pentru cârligele de 
agăţat haine, care erau prinse de perete. 

Cu greu încăpeau trei persoane în cabină, ceea ce și bărbatul 
de la compania navală înțelese imediat. leși, se așeză pe o ladă 
pentru veste de salvare și se uită cu fruntea încreţită la 
încălţările lui pline de noroi, legănându-și picioarele. 

Martin Beck și Ahlberg cercetară cabina cea îngustă. Nu 
sperau să găsească urme care să ateste că Roseanna trecuse 
pe acolo, pentru că știau că de atunci se făcuse curat de 
nenumărate ori în încăpere. Ahlberg se așeză cu grijă pe pat și 
spuse că e mult prea mic pentru un adult. 

Lăsară ușa cabinei deschisă, ieșiră și luară loc lângă bărbatul 
de pe lada cu veste de salvare. Rămaseră tăcuţi o clipă, 
uitându-se în cabină. Deodată, se apropie o mașină mare și 
neagră. Erau oamenii de la laboratorul tehnic de expertiză 
criminalistică. Duceau cu ei un geamantan mare și negru, și nu 
dură mult până se apucară de lucru. 

Ahlberg îl împinse la o parte pe Martin Beck și îi făcu semn cu 
capul către scara de frânghie. Se urcară pe puntea de manevră. 
Acolo erau două bărci de salvare de fiecare parte a hornului și 


VP - 59 


vreo două lăzi pentru scaunele de punte și pentru pături. În rest 
însă, puntea era goală. Pe puntea de comandă erau două cabine 
de pasageri, un mic depozit și cabina căpitanului, în spatele 
timonei. 

Martin Beck se opri la capătul scării din frânghie și scoase 
planul cabinelor pe care îl primise de la compania de 
transporturi navale. Se mai plimbară o dată peste tot, 
călăuzindu-se după plan. Când se întoarseră la pupa punţii 
intermediare, îl găsiră pe bărbatul cel scund tot pe ladă, 
uitându-se trist la polițiștii care stăteau în genunchi și scoteau 
cuie din covor. 

Se făcuse deja ora două când mașina de poliţie cea mare și 
neagră dispăru pe drumul spre Göteborg, împroșcând cu noroi 
pe unde trecea. Tehnicienii de la criminalistică luaseră din 
cabină tot ce nu era bătut în cuie - cu alte cuvinte, nu mare 
lucru. Spuseseră că nu o să dureze mult până ce rezultatele 
analizelor vor fi gata. 

Martin Beck și Ahlberg îi mulțumiră bărbatului de la compania 
navală, care le strânse mâna cu un entuziasm deplasat, vădit 
recunoscător că, în sfârșit, poate să plece de acolo. 

Când mașina lui dispăru la prima curbă, Ahlberg spuse: 

— Sunt obosit și mi-e cam foame. Mergem la Goteborg și 
înnoptăm acolo. Ce zici? 

Jumătate de oră mai târziu parcau în faţa unui hotel de pe 
Postgatan. Își luară câte o cameră, se odihniră o oră și apoi 
ieșiră în oraș să ia cina. 

În timp ce mâncau, Martin Beck vorbi despre vapoare, iar 
Ahlberg, despre o călătorie pe care o făcuse în insulele Feroe. 

Niciunul dintre ei nu pomeni de Roseanna McGraw. 


VP - 60 


11. 


Ca să ajungi de la Goteborg la Motala, iei drumul naţional 40 
către est, treci de Borås și Ulricehamn și te îndrepţi către 
Jönköping. De acolo o iei spre nord pe drumul european 3 până 
la Ödeshög, continui pe drumul naţional 50 pe lângă Tâkern și 
Vadstena și ai ajuns. Sunt vreo 270 de kilometri și în dimineaţa 
aceea Ahlberg nu avu nevoie decât de trei ore și ceva ca să îi 
parcurgă. 

Plecaseră dis-de-dimineaţă, la cinci și jumătate, când încă te 
mai întâlneai cu mașini de gunoi și când pe străzile strălucind de 
ploaie nu vedeai decât femei care împart ziare și, ici și colo, câte 
un polițist. Mulţi kilometri netezi și gri dispărură sub roțile 
mașinii înainte ca Martin Beck și Ahlberg să înceapă să-și 
vorbească. Imediat ce trecură de Hindås, Ahlberg își drese 
glasul și zise: _ 

— Chiar crezi că acolo a omorât-o? In cămăruţa aia strâmtă? 

— Unde altundeva? 

— Cu oameni doar doi pași mai încolo, în cabina de alături, de 
partea cealaltă a peretelui? 

— Paravan. 

— Ce-ai zis? 

— În spatele paravanului, nu al peretelui. 

— În fine, zise Ahlberg. 

Zece kilometri mai încolo, Martin Beck zise: 

— Poate chiar de aceea. 

— Da, ca să o împiedice să țipe. 

— Cum am mai zis. 

— Dar cum ar fi putut s-o împiedice? Probabil că... a durat 
destul de mult. 

Martin Beck nu mai spuse nimic. Se gândeau amândoi la 
cabina cea micuță și spartană. Niciunul dintre ei nu putu să-și 
împiedice fantezia să intre în acţiune. Pe amândoi îi încercă o 
senzaţie de neajutorare, care se instală pe nesimţite și care îi 
stânjenea. Se căutară de ţigări prin buzunare și fumară în 
tăcere. 


VP-61 


Pe când contempla lacul Asunden, Martin Beck se gândi la 
Sten Sture’, care zăcuse pe un lac îngheţat în timp ce zăpada 
viscolită îi acoperea rănile, și la toate vorbele înțelepte care s-au 
spus despre moarte de la el încoace. Alb ca varul, cald încă, 
murind din cauza unei hemoragii interne. Când intrară în 
Ulricehamn zise: 

— S-ar putea ca multe lovituri să le fi primit după ce murise 
sau măcar după ce își pierduse cunoștința. Cel puţin așa reiese 
din raportul de autopsie. 

Ahlberg încuviinţă din cap. Fără să mai fie nevoie să 
vorbească despre asta, știau că gândul ăsta îi face pe amândoi 
să se simtă puţin mai bine. 

La Jönköping opriră la un automat și băură o cafea. Martin 
Beck avu senzaţie de greață, ca de obicei, dar, în același timp, 
cafeaua îl mai învioră puţin. 

La Gränna Ahlberg dădu în sfârșit glas gândului care îi 
preocupa pe amândoi de mai bine de o oră: 

— N-o cunoaștem. 

— Nu, zise Martin Beck fără să-și ia ochii de la insula Visingsö, 
care Îl adăpostise cândva pe Per Brahe. Cu toate că era ceață, 
priveliștea era superbă. 

— Nu știm nimic despre ea. Adică... 

Tăcu. 

— Știu ce vrei să spui. 

— Nu-i așa? Cum trăia, cum se purta de obicei. Cum era în 
relaţiile cu ceilalți. Nu știm nimic din toate astea. 

— Așa e. 

Intr-adevăr, femeia de pe prelată avea acum un nume, o 
adresă și o profesie. Dar nimic altceva. 

— Crezi că băieţii de la laboratorul de criminalistică o să 
găsească ceva? 

— Putem măcar să sperăm, nu? 

Ahlberg îi aruncă o privire. Nu, nu mai aveau nevoie de alte 
fraze lungi și pompoase. Singurul lucru rezonabil pe care îl mai 
puteau aștepta de la ancheta criminalistică era ca măcar să nu 
contrazică ipoteza potrivit căreia cabina nr. A 7 fusese locul 
faptei. Diana făcuse douăzeci și patru de călătorii pe canal după 


7 Sten Sture cel Tânăr (1493-1520), regent al Suediei; a murit pe lacul îngheţat 
Mälaren, încercând să stăvilească atacul trupelor lui Christian al Il-lea al Danemarcei 
în bătălia de la Bogesund. 


VP - 62 


ce femeia din Lincoln fusese la bordul ei. Asta însemna că se 
făcuse curăţenie lună în cabină tot de atâtea ori, că lenjeria de 
pat, prosoapele și alte obiecte personale care ar fi putut rămâne 
uitate acolo fuseseră spălate de nenumărate ori și că erau acum 
amestecate cu celelalte, fără să le fie de vreun ajutor. Insemna 
că după Roseanna McGraw, cabina mai fusese ocupată de 
treizeci sau patruzeci de persoane. Toţi acești oameni lăsaseră, 
bineînţeles, câte ceva în urma lor. 

— Mai rămân declaraţiile martorilor, zise Ahlberg. 

— Da. 

Optzeci și cinci de oameni, dintre care probabil unul era 
vinovat, iar ceilalți, martori potenţiali, își aveau fiecare locul lui 
în marele joc de puzzle al crimei. Optzeci și cinci de oameni, 
risipiţi pe patru continente. Numai să-i găsească avea să fie o 
muncă titanică, darămite să-i audieze pe toți și să le adune 
mărturiile. 

— Și Roseanna McGraw, zise Ahlberg. 

— Da, spuse Martin Beck. 

Și după un moment: 

— După cum văd eu lucrurile, avem o singură soluţie. 

— Tipul din America? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? 

— Kafka. 

— Ce nume ciudat! Ţi se pare că se pricepe? 

Martin Beck se gândi la convorbirea telefonică absurdă pe 
care o avusese cu câteva zile înainte și pe buze îi înflori primul 
zâmbet din această zi tristă. 

— Greu de spus. 

La jumătatea drumului dintre Vadstena și Motala, Martin Beck 
zise ca pentru sine: 

— Valizele. Hainele. Obiectele de toaletă, periuţa de dinţi. 
Suvenirele pe care și le cumpărase. Pașaportul. Banii. Cecurile 
de călătorie. 

Ahlberg își încleștă degetele pe volan, uitându-se fix și 
sumbru la un autocamion de mare tonaj care mergea în fața lor 
de vreo două sute de kilometri. 

— O să caut în lungul și-n latul canalului, zise el. Mai întâi 
între Borenshult și port. Apoi la est de Boren. De ecluze ne-am 
ocupat deja, dar... 


VP - 63 


— Lacul Vättern? 

— Da. Și acolo nu avem aproape nicio șansă. Și nici la Boren, 
dacă draga a îngropat deja totul. Câteodată visez drăcovenia aia 
de mașinărie păcătoasă, mă trezesc în toiul nopţii, mă ridic în 
fund și înjur. Soţia mea crede c-am înnebunit de-a binelea. 
Sărmana de ea, zise el și puse frână în faţa sediului poliţiei. 

Preţ de o clipă, Martin Beck se uită la el cu un amestec de 
invidie, neîncredere și admiraţie. 

Zece minute mai târziu, Ahlberg era la birou, numai în 
cămașă, ca de obicei, vorbind cu laboratorul de criminalistică. 
Intre timp intră Larsson, dădu mâna cu ei și ridică întrebător din 
sprâncene. Ahlberg puse telefonul în furcă. 

— Câteva picături de sânge pe saltea și pe covor. 
Paisprezece, numărate cu atenţie. Le analizează. 

Dacă aceste picături de sânge nu ar fi existat, teoria conform 
căreia cabina A 7 fusese locul crimei ar fi trebuit abandonată. 

Comisarul nu băgă de seamă că cei doi răsuflă ușurați. 
Dialogul fără cuvinte dintre cei doi părea să aibă loc pe lungimi 
de undă care lui Larsson îi erau străine. Ridică încă odată din 
sprâncene și zise: 

— Asta-i tot? 

— Câteva amprente vechi, zise Ahlberg. Nu prea multe. Se 
face bine curățenie. 

— Procurorul general e pe drum, spuse Larsson. 

— E bine-venit, desigur, zise Ahlberg. 

— Asta mai lipsea, zise Larsson. 

Martin Beck plecă acasă la ora 17.20 cu trenul care trecea 
prin Mjölby. Călătoria dură patru ore și jumătate, timp în care 
lucră la scrisoarea pe care voia să o trimită în America. Când 
ajunse în Stockholm, schiţa era gata. Nu era chiar mulțumit, dar 
mergea. Ca să câștige timp, luă un taxi către secţia de poliţie 
Nikolai, împrumută o cameră de anchetă și bătu scrisoarea la 
mașina de scris. În timp ce o citea, îi auzea pe beţivii care 
strigau și înjurau în camera de percheziţie. Un poliţist încerca să 
îi potolească: 

— Liniștiţi-vă băieți, liniștiţi-vă. 

De mult nu se mai gândise la vremurile în care fusese și el 
ofițer de patrulă. Işi aducea aminte cât de adânc urâse acest 
trist roman foileton care se scria sâmbătă de sâmbătă. 


VP - 64 


La unsprezece fără un sfert se afla la poșta de pe strada Vasa. 
Capacul de metal al cutiei poștale căzu cu zgomot. 

Porni încet spre sud prin ploaie, trecu de Continental și de 
noul supermarket. Pe când cobora pe scara rulantă spre staţia 
de metrou, se gândi la Kafka și se întrebă dacă acest bărbat, pe 
care nu-l cunoaște, o să înțeleagă cu adevărat ce vrea el să 
spună. 

Era obosit și adormi de îndată ce se sui în metrou, cu lipsa de 
griji a celui care știe că are de mers până la ultima staţie. 


VP - 65 


12. 


Zece zile mai târziu, pe biroul lui Martin Beck se afla 
scrisoarea cu răspunsul din America. O văzu imediat, chiar 
înainte să apuce să închidă ușa după el. În timp ce își scotea 
pardesiul își zări chipul în oglinda de lângă ușă. Era palid, chiar 
pământiu, și avea pungi negre sub ochi. Cauza nu mai era gripa, 
ci lipsa de somn. Rupse plicul mare, maro și scoase din el două 
procese-verbale de anchetă, o scrisoare bătută la mașină și o 
hârtie cu date biografice. Răsfoi curios printre hârtii, dar își 
înfrână impulsul de a se pune imediat pe citit. In schimb, se 
duse la secretariat și ceru o traducere în regim de urgenţă și trei 
copii xerox. 

De acolo se duse la etaj și intră în biroul lui Kollberg și al lui 
Melander, care lucrau, fiecare la masa lui, unul cu spatele la 
celălalt. 

— Aţi mutat mobilele? 

— Altfel n-avem nicio șansă să mai rezistăm împreună, îi 
răspunse Kollberg. 

Exact ca și Martin Beck, era palid și avea ochii roșii. 
Imperturbabilul Melander avea înfățișarea lui de toate zilele. 

În faţa lui Kollberg se afla copia unui raport pe hârtie galbenă, 
subțire. Urmărind rândurile cu degetul arătător, Kollberg zise: 

— Deci aici doamna Lise-Lotte Jensen, șaizeci și unu de ani, 
informează poliţia din Danemarca, din Vejle, că a fost o călătorie 
minunată, că mâncarea a fost, de asemenea, minunată, că a 
plouat cu găleata o zi și o noapte, fără întrerupere, și că vaporul 
a ajuns la destinaţie cu întârziere. Că a avut rău de mare în 
noaptea în care a plouat. Se aflau pe un râu, asta era în cea de- 
a doua noapte. Călătoria a fost, cu toate astea, minunată și toți 
pasagerii, drăguţi. De fata drăguță din fotografie nu-și 
amintește. În orice caz, nu au stat la aceeași masă, dar 
căpitanul era un om foarte plăcut și soțul ei spune că a fost 
imposibil să mănânce toată mâncarea aia bună și că probabil 
nici alții de la alte mese nu au putut să mănânce tot. Vremea a 
fost minunată, în afară de zilele în care a plouat. Nu știau că 
Suedia e atât de frumoasă. Dracu’ să mă ia dacă eu am știut! Și- 


VP - 66 


au petrecut aproape tot timpul jucând bridge cu doi sud-africani 
foarte plăcuţi, domnul și doamna Hoyt, din Durban. Cușetele 
erau cam mici, ce-i drept, și a doua lor seară pe vapor - fii atent 
- au găsit în pat un edderkop mare și păros. Soţul ei s-a chinuit 
ceva până l-au dat afară din cabină. Eaderkop pe daneză 
înseamnă „obsedat sexual”? 

„Păianjen”, zise Melander fără să-și scoată pipa din gură. 

— Vai, ce-mi place daneza! Nu au băgat de seamă, n-au văzut 
și n-au auzit nimic neobișnuit, și în final scrie asistentul de 
poliție Toft din Vejle, care a condus ancheta, că nu prea este 
nimic în mărturia cuplului de bătrânei simpatici care să arunce 
vreo lumină asupra cazului. Dibăcia cu care colegul trage 
concluzii este nimicitoare. 

— Să vedem, să vedem, bombăni Melander nemultumit. 

— În cinstea fraţilor noștri danezi! zise Kollberg și apucă 
perforatorul. 

Martin Beck se aplecă peste birou și frunzări hârtiile. Mormăi 
ceva în barbă. În zece zile de lucru reușiră să localizeze două 
treimi dintre pasagerii navei Diana. Luaseră contact, într-un fel 
sau altul, cu vreo patruzeci dintre ei și în douăzeci și trei de 
cazuri  întocmiseră  procese-verbale de anchetă conform 
regulamentului. În general, rezultatul era cam slab. Dintre cei 
audiaţi, nimeni nu-și putea aminti ceva de Roseanna McGraw, în 
afară de faptul că, probabil, o văzuseră pe vapor, măcar o dată 
în timpul călătoriei. 

Melander își scoase pipa din gură și zise: 

— Pe Karl-Åke Eriksson, din echipaj, l-am găsit? 

Kollberg verifică pe una dintre listele lui. 

— Fochist. Nu, dar știm câte ceva despre el. Și-a dat demisia 
de la comandamentul de marină din Goteborg acum trei 
săptămâni. S-a îmbarcat pe un vapor de marfă finlandez. Vezi ce 
corect vorbesc? zise el și se uită plin de mândrie la Martin Beck. 

— Înî, zise Melander, și are douăzeci și doi de ani? 

— Da, și ce vrei să spui cu „îhî”? 

— Numele lui îmi amintește de ceva. Și tu ar trebui să-ţi aduci 
aminte. Dar pe vremea aia nu-și spunea așa. 

— Nu știu de ce-ţi aduce aminte, dar sunt sigur că ai dreptate, 
răspunse Kollberg resemnat. Afurisitul ăsta are o memorie ca de 
elefant, îi spuse el lui Martin Beck. E ca și cum ai sta în același 
birou cu un registru de date. 


VP - 67 


— Știu. 

— Care fumează cel mai prost tutun din lume, completă 
Kollberg. 

— O să-mi aduc aminte imediat, zise Melander. 

— Sunt sigur. La naiba, ce obosit sunt! se plânse Kollberg. 

— Dormi prea puţin, îi răspunse Melander. 

— Așa e. 

— Atunci fă ceva ca să dormi cât trebuie. Eu dorm opt ore în 
fiecare noapte. Cum îmi pun capul pe pernă, am și adormit. 

— Nevastă-ta ce zice? 

— Nimic. Ea adoarme și mai repede, uneori nici nu apucăm să 
stingem lumina. 

— Foarte amuzant. Nu, mie oricum nu mi se întâmplă. 

— De ce? 

— Habar n-am. Nu pot să adorm. Așa, pur și simplu. 

— Și ce faci? 

— Stau în pat și mă gândesc cât de-al dracu' ești. 

Kollberg se scufundă în teancul de scrisori. Melander scutură 
tutunul din pipă, holbându-se în tavan. Martin Beck, care-l 
cunoștea bine, știa că în acel moment stochează date noi în 
neprețuita lui memorie-cartotecă, în care înmagazina tot ce a 
văzut, citit sau auzit vreodată. 

O jumătate de oră după prânz veni una dintre fetele de la 
secretariat cu traducerea. 

Martin Beck își suflecă mânecile cămășii, încuie ușa și se puse 
pe citit. 

Mai întâi scrisoarea, care suna așa: 


„Dragă Martin. 

Cred că știu ce vrei să spui. Procesul-verbal pe care ţi-l trimit 
acum este scris direct după banda de magnetofon. Nu am făcut 
nicio modificare sau prescurtare. Poţi așadar să-ţi faci singur o 
părere despre material. Dacă vrei, pot să dau de mai multe 
persoane care au cunoscut-o, dar ăștia sunt doi dintre cei mai 
buni, cred. Sper din tot sufletul să reușiți să-l prindeţi pe 
nemernicul care a făcut asta. Dacă și când veţi da de el (?), nu 
uita să-i dai și de la mine, să mă ţină minte. Îți trimit un rezumat 
cu toate datele biografice pe care le-am putut aduna și cu un 
comentariu la procesul-verbal. 


Cu drag, 
VP - 68 


Elmer”. 


Puse scrisoarea deoparte și luă procesele-verbale. Pe primul 
scria, în colţul de sus: 


„Audierea lui Edgar M. Mulvaney la sediul Procuraturii 
Generale, Omaha, Nebraska, 11 octombrie 1964. Conducător de 
anchetă: locotenent Kafka. Martor la audiere: sergent Romney. 


KAFKA: Sunteţi Edgar Moncure Mulvaney, 33 de ani. Locuiţi pe 
12th East Street aici în oraș. Aveţi pregătire de inginer și de un 
an de zile aţi fost angajat ca ajutor de șef de secţie la Northern 
Electric, Omaha. Corect? 

MULVANEY: Da, aşa e. 

K: Nu sunteți audiat sub jurământ și mărturia dumneavoastră 
nu va fi înregistrată la notariat. Unele întrebări pe care vi le voi 
pune au de-a face cu detalii intime din viaţa dumneavoastră și 
poate că le veţi găsi incomode. Sunteţi audiat cu titlu informativ 
și nimic din ceea ce ne spuneţi nu va fi făcut public. Nicio 
informaţie pe care ne-o daţi nu va fi folosită împotriva 
dumneavoastră. Nu vă pot obliga să răspundeţi, dar aș vrea să 
vă spun următoarele: dacă răspundeţi la toate întrebările cât 
mai sincer și mai detaliat, puteţi să contribuiţi în mod activ la 
arestarea și pedepsirea persoanei sau persoanelor responsabile 
de uciderea Roseannei McGraw. 

M: O să fac tot ce pot. 

K: Până acum unsprezece luni aţi locuit la Lincoln. Aţi și lucrat 
acolo. 

M: Da, ca inginer la serviciul comunal, secția iluminat stradal. 

K: Unde locuiați? 

M: In imobilul 83 de pe Greenock Road. Locuiam împreună cu 
un coleg de serviciu. Pe-atunci eram amândoi necăsătoriți. 

K: Când aţi cunoscut-o pe Roseanna McGraw? 

M: Acum vreo doi ani. 

K: Cu alte cuvinte, în toamna lui 1962? 

M: Da, în noiembrie. 

K: În ce împrejurări v-aţi întâlnit? 

M: Ne-am întâlnit la o petrecere, acasă la unul dintre colegii 
mei de muncă, Johnny Matson. 

K: La o petrecere? 


VP - 69 


M: Da. 

K: Acest Matson avea relații cu Roseanna McGraw? 

M: Nu cred. Intrarea era liberă, putea să vină oricine. Johnny o 
știa din vedere de la biblioteca la care lucra Roseanna. Invitase 
tot felul de oameni. Dumnezeu știe de unde-i adunase. 

K: Cum aţi intrat în vorbă cu Roseanna McGraw? 

M: Nu știu, pur și simplu ne-am întâlnit. 

K: V-aţi dus acolo hotărât să vă găsiţi o parteneră? 

(Pauză.) 

K: Fiţi amabil și răspundeți la întrebare. 

M: Încerc să-mi aduc aminte. Poate că da, nu aveam nicio 
relaţie stabilă atunci. Dar mai curând m-am dus acolo pentru că 
nu aveam altceva mai bun de făcut. 

K: Și ce s-a întâmplat? 

M: Eu și Roseanna ne-am întâlnit din întâmplare, așa cum am 
mai spus. Am vorbit puţin, după care am dansat. 

: Câte dansuri? 

: Primele două. Petrecerea abia începuse. 

: Înseamnă că aţi intrat în vorbă chiar de la început? 

: Da, cred că da. 

Și? 

: l-am propus să plecăm de-acolo. 

După doar două dansuri? 

: La mijlocul celui de-al doilea dans, mai exact. 

Și domnișoara McGraw ce v-a răspuns? 

: A zis «Da, hai să plecăm». 

Așa, pur și simplu? 

Da. 

: Ce v-a determinat să-i faceți o asemenea propunere? 

: Chiar trebuie să răspund la astfel de întrebări? 

: Dacă nu răspundeţi, atunci degeaba mai vorbim. 

: Bine. Am observat că se înfierbântase în timp ce dansam. 
: În ce fel? Sexual? 

: Da, desigur. 

: Cum aţi observat asta? 

Nu pot (pauză) să vă explic. Era, în orice caz, foarte 
evident. Din comportamentul ei. Nu pot să spun mai mult de 
atât. 

K: Și dumneavoastră? Eraţi și dumneavoastră înfierbântat? 

M: Da. 


IAIA AIAI ANARAN 


VP - 70 


K: Băuserăţi? 
M: Un martini, cel mult. 
K: Și domnișoara McGraw? 
M: Roseanna nu consuma niciodată băuturi alcoolice. 
Deci aţi plecat împreună de la petrecere? Și ce s-a mai 
întâmplat? 

M: Niciunul dintre noi nu venise cu mașina. Am luat un taxi 
până acasă la ea, pe 116 South Second Street. Tot acolo stă și 
acum. Adică stătea. 

K: V-a lăsat să mergeţi acasă la ea fără nicio problemă? 

M: Probabil că am schimbat câteva replici idioate. Glumele 
obișnuite, știți și dumneavoastră. Chiar nu-mi aduc aminte 
cuvânt cu cuvânt. De fapt, conversaţia părea chiar s-o 
plictisească. 

K: În taxi aţi început să vă pipăiţi? 

M: Ne-am sărutat. 

K: S-a opus? 

M: Deloc. Am spus «ne». 

(Pauză.) 

K: Cine a plătit șoferul? 

M: Roseanna. N-am apucat s-o împiedic. 

K: Și apoi? 

M: Am intrat în apartament. Era foarte frumos. Mi-aduc 
aminte că am fost surprins. Avea o mulţime de cărți. 

K: Ce-aţi făcut acolo? 

M: Ăăă... 

K: Aţi întreţinut raporturi sexuale? 
M: Da. 
K 
M 


7 


: Când? 
: Aproape de-ndată ce-am intrat. 
K: Fiţi amabil și descrieţi cât se poate de detaliat ce s-a 
întâmplat. 
M: Ce naiba-i asta? Vreun raport Kinsey? special pentru mine? 
K: Îmi pare rău, dar vreau să vă amintesc ce v-am spus la 
începutul discuţiei. S-ar putea să fie important. 
(Pauză.) 
K: Vă e greu să vă amintiţi? 


3 Numele sub care sunt cunoscute două cărţi despre comportamentul sexual uman 
scrise de dr. Alfred Kinsey la mijlocul secolului XX: Sexual Behavior in the Human Male 
și Sexual Behavior in the Human Female. 


VP -71 


M: 


Nu, ce naiba? 


(Pauză.) 


M: 


Mă simt ciudat să stau aici și să bârfesc un om care nu a 


făcut nimic rău și care, pe deasupra, mai e și mort. 


K: 


Vă înțeleg. Dacă totuși insist este pentru că avem nevoie 


de ajutorul dumneavoastră. 


EP EEE PELES BEBE EASPE 


: Bine, întrebaţi. 
: Ați intrat în apartament. Ce s-a întâmplat? 
: S-a descălțat. 


Și apoi? 


: Ne-am sărutat. 


Și? 


: S-a dus în dormitor. 


Și dumneavoastră? 


: M-am dus și eu. Vreți detalii? 


Da. 


: S-a dezbrăcat și s-a culcat. 


Pe pat? 


: Nu, în pat. Sub pătură și sub cearșaf. 


Era complet dezbrăcată? 
Da. 

Părea timidă? 

Deloc. 


: A stins lampa? 


Nu. 


: Și dumneavoastră? 

: Ce credeți? 

: Deci ați avut contact sexual cu ea. 

: Ce naiba credeți că am făcut? Am spart nuci? Da, scuzați- 


mă, dar... 

K: Cât aţi stat la ea? 

M: Nu mai știu exact, până la unu sau două. După aia m-am 
dus acasă. 

K: Asta a fost deci prima dată când aţi văzut-o pe domnișoara 
McGraw? 

M: Da, a fost prima dată. 

K: Ce aţi gândit despre ea când aţi plecat de-acolo? Și a doua 
zi? 

(Pauză.) 


VP- 72 


M: Am crezut... Mai întâi am crezut că e doar o târfă ieftină, 
deși nu făcuse deloc impresia asta la început. Apoi mi-am zis că 
e nimfomană. Primul gând era la fel de idiot ca al doilea. Acum, 
aici, mai ales că-i moartă, da, mi se pare absurd că am putut să 
gândesc așa. 

(Pauză.) 

K: Ascultaţi-mă. Vă asigur că e la fel de jenant pentru mine să 
vă pun toate aceste întrebări cum este pentru dumneavoastră 
să raspundeti. Nu aș fi făcut-o niciodată dacă toate astea n-ar fi 
avut un scop. Din nefericire încă n-am terminat, nici pe departe. 

M: Îmi cer scuze că m-am pierdut cu firea adineaori. Numai că 
nu sunt obișnuit cu mediul. Pare atât de aiurea să stau în colivia 
asta de sticlă și să povestesc lucruri despre Roseanna, lucruri pe 
care nu le-am mai spus nimănui, cu polițiști care aleargă de colo 
colo pe coridor, în timp ce casetofonul merge încontinuu și 
sergentul stă și se zgâiește la mine. Nu pot să fiu atât de cinic, 
cu atât mai puţin când e vorba de... 

K: Jack, trage jaluzelele. Poţi să aștepți afară. 

(Pauză.) 

ROMNEY: La revedere. 

M: Îmi cer scuze. 

K: Nu aveți de ce să vă cereți scuze. Ce s-a întâmplat de fapt 
între dumneavoastră și domnișoara McGraw? După prima 
întâlnire? 

M: Am sunat-o două zile mai târziu. Nu avea chef să ne 
întâlnim chiar atunci, mi-a spus-o clar, dar puteam s-o mai sun 
dacă voiam. Data viitoare când am sunat-o - cam peste o 
săptămână - m-a rugat să trec pe la ea. 

K: Și dumneavoastră? 

M: Da, am întreţinut raporturi sexuale și am continuat tot așa. 
Uneori o dată pe săptămână, uneori de două ori. Ne întâlneam 
întotdeauna acasă la Roseanna. Adesea sâmbăta, apoi stăteam 
împreună și duminica dacă eram liberi. 

K: Cât timp a durat legătura voastră? 

M: Opt luni. 

K: De ce aţi întrerupt-o? 

M: M-am îndrăgostit de ea. 

K: Mă tem că nu înţeleg prea bine. 

M: De fapt, e foarte simplu. Dacă tot e să iasă adevărul la 
iveală, trebuie să spun că eram de mult îndrăgostit de ea. Chiar 


VP-73 


o iubeam. Dar noi doi nu vorbeam niciodată despre dragoste, 
așa că nu i-am zis nimic. 

K: De ce? 

M: Pentru că voiam să fiu cu ea. Pe urmă, când i-am spus... 
da, atunci s-a terminat imediat. 

K: Cum s-a întâmplat? 

M: Vedeţi, Roseanna era omul cel mai sincer pe care l-am 
întâlnit vreodată. Îi plăcea de mine și, mai ales, îi plăcea să se 
culce cu mine. Dar nu voia să trăim împreună. Nu făcuse 
niciodată vreun secret din asta. Atât ea, cât și eu știam foarte 
bine de ce ne întâlnim. 

K: Cum a reacţionat când i-aţi spus că sunteţi îndrăgostit de 
ea? 

M: S-a întristat. Apoi a spus: „Mai facem o dată sex și mâine 
pleci și gata. N-o să ne rănim unul pe celălalt”. 

K: Și aţi fost de acord? 

M: Da. Dacă aţi fi cunoscut-o la fel de bine ca mine, aţi fi 
înțeles că nu mai era nimic de făcut. 

K: Când s-a întâmplat asta? 

M: Pe trei iulie, anul trecut. 

K: Și cu asta a încetat orice relație între voi? 

M: Da. 

K: Cât timp ați fost împreună, a mai avut relaţii și cu alți 
bărbați? 

M: Da și nu. 

K: Aţi avut, cu alte cuvinte, impresia că mai e și cu alţii din 
când în când? 

M: Nu aveam nicio impresie. Știam. În martie am fost la un 
curs de patru săptămâni la Philadelphia. Chiar înainte să plec 
mi-a spus să nu mă aștept să-mi fie... credincioasă atâta timp. 
Când m-am întors am întrebat-o și mi-a spus că a făcut-o o dată, 
la trei săptămâni după plecarea mea. 

K: A avut o relație intimă? 

M: Da. Ce expresie cretină, apropo. Am întrebat-o cu cine. O 
întrebarea prostească. 

K: Ce a răspuns? A 

M: Că nu mă privește. Nici nu mă privea, bineînțeles. In orice 
caz, nu din punctul ei de vedere. 


VP - 74 


K: În cele opt luni în care aţi fost împreună, aţi întreţinut 
raporturi... aţi avut contact sexual regulat, dacă v-am înţeles 
bine? 

M: Da. 

K: Dar în serile și nopţile în care nu eraţi împreună, ce făcea? 

M: Era singură. Îi plăcea să fie singură. Citea foarte mult și, de 
altfel, lucra seara. Scria ceva, nu știu ce. Nu vorbea cu mine 
despre asta. Vedeţi dumneavoastră, Roseanna era foarte 
independentă. Și, pe de altă parte, nici nu aveam pasiuni 
comune. În afară de una. Dar ne simţeam bine împreună. Serios. 

K: Cum puteţi să fiți sigur că era singură dacă nu eraţi acolo? 

M: Eram... eram câteodată gelos. De câteva ori, când n-a vrut 
să ne întâlnim, m-am dus la ea și am stat de pază lângă casă. 
De două ori am stat acolo de când a venit acasă până a doua zi 
dimineaţă, când a plecat. 

K: l-aţi dat bani? 

M: Niciodată. 

K: De ce nu? 

M: Nu avea nevoie de banii mei, mi-a zis de la început. Când 
mergeam la restaurant, întotdeauna își plătea singură 
consumatția. 

K: Și când aţi încetat să vă-ntălniţi, ce a făcut? 

M: Nu știu. De atunci n-am mai văzut-o. În scurt timp mi-am 
schimbat locul de muncă și m-am mutat aici. 

K: Ce părere aveaţi despre caracterul ei? 

M: Era foarte independentă, cum v-am mai spus. Sinceră. 
Foarte naturală, din toate punctele de vedere. Nu folosea 
niciodată machiaj și nu purta bijuterii. Părea calmă și relaxată în 
general, dar la un moment dat mi-a spus că nu vrea să ne 
vedem prea des, pentru că e sigură că aș scoate-o din sărite. 
Spunea că toţi ajung s-o scoată din sărite și că în cazul nostru e 
mai bine să evităm asta. 

(Pauză.) 

K: O să vă pun acum câteva întrebări cu caracter foarte intim. 

M: Întrebaţi-mă. Acum răspund la orice. 

K: Aveţi vreo idee de câte ori aţi fost împreună? 

M: Da. De patruzeci și opt de ori. 

K: Chiar știți? Exact? 


VP-75 


M: Da. Pot să vă spun și de ce. De câte ori am fost împreună 
și am făcut sex am făcut un cerc roșu în calendarul meu de la 
birou. Chiar înainte să-l arunc, am numărat zilele. 

K: Aţi putea spune că avea un comportament sexual normal? 

M: Era foarte senzuală. 

K: Aveaţi destulă experienţă ca să puteţi spune asta? 

M: Aveam treizeci și unu de ani când ne-am întâlnit. 
Avusesem timp să acumulez ceva experienţă. 

K: Obișnuia să aibă orgasm în timpul raporturilor sexuale? 

M: Da, întotdeauna. 

K: Aveaţi mai multe partide de sex una după alta? 

M: Nu. Niciodată. Nu era nevoie. 

K: Folosea contraceptive? 

M: Roseanna avea un fel de tablete. Lua câte una în fiecare 
dimineață. 

K: Obișnuiaţi să discutaţi probleme cu caracter sexual? 

M: Niciodată. Știam ce era de știut. 

K: Vă povestea adesea despre experienţele ei anterioare? 

M: Niciodată. 

K: Dar dumneavoastră? 

M: O singură dată. Nu părea s-o intereseze câtuși de puţin, 
așa că n-am mai repetat povestea asta. 

K: Despre ce vorbeaţi? 

M: Despre orice. În mare parte, despre lucruri de zi cu zi. 

K: Cu cine se mai întâlnea, în afară de dumneavoastră? 

M: Cu nimeni. Avea o prietenă, o colegă de la bibliotecă, dar 
se întâlneau foarte rar în timpul liber. Cum v-am mai spus, 
Roseanna era o singuratică. 

K: Și totuși, s-a dus la petrecerea aia la care v-aţi întâlnit. 

M: Da, ca să găsească pe cineva cu care să se culce. Fusese... 
abstinentă mult timp. 

: De cât timp? 

M: Mai mult de șase săptămâni. 

K: De unde știți? 

M: Ea mi-a spus. 
K 
M 
K 


A 


: Era greu de satisfăcut? 
: Nu pentru mine. 
: Era pretențioasă? 


VP - 76 


M: Avea dorinţe pe care orice femeie normală le are. Să o 
posezi până nu mai are nimic de dat. Dacă înțelegeţi ce vreau 
să spun. 

K: Avea vreun obicei mai neobișnuit? 

M: În pat? 

K: Da. 

M: Legea lui Harrison” nu e valabilă aici în Nebraska, nu-i așa? 

K: Nu, nu trebuie să vă fie teamă. 

: De fapt, n-are nicio importanţă. Avea un singur obicei care 
ar putea trece drept neobișnuit. Zgăria. 

K: Când? 

M: În general, tot timpul, dar mai ales în timpul orgasmelor. 

K: Cum? 

M: Cum? 

K: Da, cum zgâria? 

M: Înţeleg. Cu amândouă mâinile și cu toate degetele. Ca 
niște gheare. De la șolduri pe spate până la ceafă. Incă mai am 
semne. Probabil că n-o să dispară niciodată. 

K: Avea flexibilitate în practicile sexuale? 

M: Ce expresie idioată folosiți! Nu, deloc. Stătea întotdeauna 
în aceeași poziţie. Culcată pe spate, cu o pernă sub fund și cu 
picioarele larg depărtate și ridicate. Când era vorba de sex era 
la fel de naturală, de directă și de sinceră ca în orice altă 
privinţă. Voia mult, și totul de-odată, fără ocolișuri sau 
excentricități. Voia ca totul să se petreacă așa cum era firesc 
pentru ea. 

K: Înţeleg. 

M: Ar fi și cazul, după atâta timp. 

(Pauză.) 

K: Ar mai fi un lucru. Din ce mi-aţi spus, am rămas cu impresia 
că întotdeauna dumneavoastră eraţi cel care lua legătura cu ea. 
Dumneavoastră sunaţi, iar ea vă spunea dacă să mergeţi la ea 
sau să nu mergeţi pentru că nu are chef și s-o sunaţi în altă zi. 
Tot timpul ea a fost cea care hotăra dacă și când să vă întâlniți? 

M: Cred că da. 

K: S-a întâmplat vreodată să vă dea telefon și să vă roage să 
veniți? 

M: Da, de patru sau cinci ori. 


z 


? Act legislativ promulgat în 1914, care reglementează la nivel federal producția, 
importul și distribuția de narcotice în Statele Unite. 


VP - 77 


(Pauză.) 

K: V-a fost greu să vă despărțiți de ea? 

M: Da. 

K: Ne-aţi fost de mare ajutor. Și ați fost foarte sincer. Vă 
mulțumesc. 

M: Sper că înțelegeţi că această convorbire trebuie să rămână 
confidențială. Am cunoscut pe cineva aici de Crăciun și ne-am 
căsătorit în februarie. 

K: Bineînțeles. Am spus asta de la început. 

M: O.K. Poate închideţi și casetofonul acum. 

K: Sigur că da”. 


Martin Beck puse deoparte raportul. Își șterse gânditor 
broboanele de sudoare de pe frunte și de pe palme cu o batistă 
împăturită. Înainte să reia cititul se duse la toaletă, se spălă pe 
faţă și bău un pahar cu apă. 


VP - 78 


13. 


Cel de-al doilea proces-verbal era mai scurt ca primul. În afară 
de asta, era și în alt ton. 

„Audierea lui Mary Jane Peterson la Inspectoratul General al 
Poliţiei, Lincoln, Nebraska, 10 octombrie 1964. Conducător de 
anchetă: inspector Kafka. Martor la audiere: sergent Romney. 


ROMNEY: Ea e Mary Jane Peterson. E necăsătorită, are 28 de 
ani și locuiește pe South Second Street, la numărul 62. Lucrează 
la biblioteca municipală de aici, din Lincoln. 

KAFKA: Vă rog să luaţi loc, domnişoară Peterson. 

PETERSON: Mulţumesc. Care e problema? 

K: Vrem să vă punem câteva întrebări. 

P: Despre Roseanna McGraw? 

K: Da, așae. 

P: Nu știu mai multe decât v-am spus deja. Am primit o 
vedere de la ea. Asta-i tot. M-aţi adus de la lucru ca să mă auziți 
spunând același lucru? 

K: Dumneavoastră și domnișoara McGraw eraţi prietene? 

P: Sigur că da. 

K: Aţi locuit împreună înainte ca domnișoara McGraw să-și 
facă rost de apartament? 

P: Da, paisprezece luni. A venit aici din Denver și nu avea 
unde să locuiască. Am lăsat-o să stea la mine. 

K: Aţi împărţit cheltuielile? 

P: Bineînţeles. 

K: Când v-aţi despărțit? 

P: Acum doi ani și ceva, în primăvara lui '62. 

K: Dar aţi continuat să vă întâlniți? 

P: Doar ne întâlneam în fiecare zi la bibliotecă. 

K: Vă petreceaţi serile împreună? 

: Nu prea des. Aveam timp să ne săturăm una de alta în 
orele de lucru. 

K: Ce-aţi putea spune despre caracterul domnișoarei McGraw? 

P: De mortuis nihil nisi bene. 

K: Jack, preia tu de aici. Vin imediat. 


Es 


VP - 79 


R: Inspectorul Kafka v-a întrebat ce părere aveţi despre 
caracterul domnișoarei McGraw. 

P: Am auzit și am răspuns: De mortuis nihil nisi bene. Este în 
latină și înseamnă: «Despre morţi, numai bine.» 

R: Intrebarea a fost așa: «Ce caracter avea ea?» 

P: Puteţi să întrebaţi pe altcineva. Pot să plec? 

R: Incercaţi și o să vedeți. 

P: Sunteţi un bădăran. Nu v-a spus nimeni? 

R: Dac-aș fi în locul dumneavoastră, ferească Dumnezeu, aș 
avea grijă să nu vorbesc așa. 

P: De ce? 

R: Poate că nu-mi place. 

P: Haha. 

R: Ce caracter avea domnișoara McGraw? 

P: Cred că trebuie să întrebi pe altcineva, idiotule. 

K: Gata, Jack. Domnișoară Peterson... 

P: Da, ce e? 

K: De ce v-aţi despărțit de domnișoara McGraw? 

P: Nu prea aveam loc amândouă în apartament. De altfel, nu 
cred că vă privește. 

K: Eraţi prietene bune, nu-i așa? 

P: Bineînţeles. 

K: Am un raport de la poliţia din districtul trei, înregistrat în 
data de 8 aprilie 1962. Noaptea, la ora unu fără zece, locatarii 
imobilului de la adresa South Second Street, numărul 62 au 
reclamat  ţipete, certuri și zgomot îndelungat dintr-un 
apartament de la etajul patru. Când ofiţerii de poliţie Flynn și 
Richardson au sosit acolo, zece minute mai târziu, nu au fost 
lăsaţi să intre în apartament, așa că l-au lăsat pe administratorul 
imobilului să descuie ușa cu cheia de serviciu. Dumneavoastră și 
domnișoara McGraw eraţi înăuntru. Domnișoara McGraw avea 
un capot pe ea, în timp ce dumneavoastră aveaţi pantofi cu 
tocuri și, din câte i s-a părut lui Flynn, o rochie albă de seară. 
Domnișoara McGraw sângera de la o rană din frunte. În cameră 
era dezordine. Niciuna dintre voi nu a vrut să facă vreo 
reclamaţie și, după ce v-aţi liniștit - așa scrie aici -, polițiștii au 
plecat din apartament. 

P: Ce vreţi să spuneți cu toate astea? 


VP - 80 


K: A doua zi domnișoara McGraw s-a mutat la hotel și, o 
săptămână mai târziu, și-a găsit un apartament un pic mai 
departe, dar pe aceeași stradă. 

P: Vă mai întreb o dată: de ce ţineţi să-mi aduceţi aminte de 
scandalul ăla? Ca și cum n-aş fi avut destule neplăceri de pe 
urma lui! 

K: Încerc să vă demonstrez că trebuie să ne răspundeţi la 
întrebări. Mai mult decât atât, aţi face foarte bine să spuneţi 
adevărul. 

P: O.K., am dat-o afară. De ce nu? Era apartamentul meu. 

K: De ce aţi dat-o afară? 

P: Ce importanţă mai are asta acum? Cui îi pasă de o ceartă 
de acum trei ani dintre două prietene? 

K: Tot ce are legătură cu Roseanna McGraw este în mod 
evident de interes general în clipele astea. Se pare - așa cum aţi 
văzut și în presă - că nu sunt prea multe de scris despre ea. 

P: Vreţi să-mi spuneţi că, dacă vreţi, aţi putea să trimiteţi 
povestea asta la ziar? 

K: Raportul ăsta e un document oficial. 

P: Atunci cum de n-a ajuns deja la presă? 

K: Asta poate din cauză că sergentul Romney aici de faţă l-a 
găsit înaintea jurnaliștilor. Dar din clipa în care-l trimite înapoi la 
arhiva centrală, poate să-l citească oricine. 

P: Și dacă nu-l trimite? 

K: Atunci, bineînțeles, lucrurile se schimbă. 

P: Procesul-verbal al acestei audieri este și el un document 
public? 

K: Nu. 

P: Pot să vă cred pe cuvânt? 

K: Da. 

P: O.K., ce vreţi să știți? Vă rog să vă grăbiţi, ca sa scap de 
aici înainte să devin isterică. 

K: De ce aţi obligat-o pe domnișoara McGraw să se mute? 

P: Pentru că m-a făcut de râs. 

K: În ce fel? 

P: Roseanna era o ușuratică. Era tot timpul ca o cățea în 
călduri. l-am spus-o și ei. 

K: Și ce-a zis? 

P: Stimate domn, Roseanna nu lua în seamă asemenea 
vulgarităţi. Era mai presus de ele. Pur și simplu se întindea în 


VP - 81 


pat complet goală, ca de obicei, și citea vreun filosof. Din când 
în când se uita la mine. Cu ochii mari, fără să mă înțeleagă, și cu 
răbdare. 

K: Avea un temperament violent? 

P: Deloc. 

K: Care a fost motivul punctual pentru care v-aţi separat atât 
de violent? 

P: Puteţi să încercaţi să vă daţi seama și singur. Atâta 
imaginaţie cred că aveţi și dumneavoastră. 

K: Un bărbat? 

P: Un mizerabil cu care ea a avut plăcerea să se culce în timp 
ce eu stăteam și-l așteptam într-o speluncă la vreo cincizeci de 
metri de casă. Tipul n-a înţeles prea bine - era și cam prostuț - 
și a crezut că trebuie să mă ia de acasă. Când a venit, eu 
plecasem deja. Roseanna era, bineînțeles, acasă. Ea era 
întotdeauna acasă. Și după aia ce-a fost a fost. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că idiotul apucase deja să plece până am ajuns eu 
acasă. Altfel acum aș fi după gratii la Sioux City. 

K: Cum aţi aflat ce s-a întâmplat? 

P: De la Roseanna. Spunea întotdeauna adevărul. Când am 
întrebat-o de ce a făcut-o, mi-a zis: «Dragă Mary Jane, pentru că 
așa am vrut.» Mai era și logică pe deasupra: «Dragă Mary Jane, 
asta nu face decât să arate că nu merită să investești în el.» 

K: Susţineţi în continuare că dumneavoastră și domnișoara 
McGraw eraţi prietene? 

P: Da, oricât de straniu ar părea. Dacă Roseanna a avut 
vreodată vreo prietenă, atunci eu am fost aia. A fost mai bine 
după ce s-a mutat de la mine și nu mai trebuia să ne vedem de 
dimineață până seara. Când a venit aici - de la universitate - 
era întotdeauna singură. Părinţii ei muriseră în Denver cu puţin 
timp înainte, unul după altul. Nu avea fraţi sau alte rude, și 
niciun prieten. În afară de asta, stătea prost și cu banii. Era ceva 
în neregulă cu moștenirea, și anii treceau fără s-o poată primi. 
Într-un sfârșit și-a primit, bineînţeles, banii, imediat după ce și-a 
făcut rost de apartament. 

K: Ce caracter avea? 

P: Cred că suferea de un complex de independenţă care se 
manifesta în forme foarte ciudate. De exemplu, umbla 
întotdeauna îmbrăcată neglijent. Îşi făcea un titlu de glorie din a 
arăta jalnic. În cel mai fericit caz, umbla în pantaloni lălâi și 


VP - 82 


pulovere largi. Cu mare greutate puteai s-o faci să-și pună o 
rochie când se ducea la lucru. Avea tot felul de idei ciudate. 
Sutien nu purta aproape niciodată, cu toate că ar fi avut nevoie, 
chiar mai mult decât altele. Nu suporta să aibă papuci în 
picioare. In general nu-i plăceau hainele, zicea ea. Când era 
acasă putea să umble goală toată ziua. Nu folosea niciodată 
cămașă de noapte sau pijama. Mă scotea din sărite. 

K: Era neglijentă? 

P: Doar cu înfățișarea ei, dar sunt sigură că era premeditat. Se 
prefăcea doar că n-a băgat niciodată de seamă că există 
cosmetice, coafeze sau ciorapi de nailon. Cu alte lucruri era 
aproape pedantă, mai ales când venea vorba de cărţile ei. 

K: Ce hobby-uri avea? 

P: Citea mult. Și scria, nu mă întreba ce, că nu știu. Vara era 
pe-afară, putea să lipsească de-acasă și ore-n șir. Spunea că-i 
place să meargă pe jos, tu credeai ce voiai. Și mai erau bărbaţii. 
Alte preocupări n-avea. 

K: Domnișoara McGraw era o femeie atrăgătoare? 

P: Chiar deloc, ar fi trebuit să se înțeleagă din ce-am zis până 
acum. Dar era nebună după bărbați și asta e de-ajuns. 

K: Nu avea nicio relaţie stabilă? 

P: După ce s-a mutat de la mine umbla din când în când cu 
unul care lucra la administraţia străzilor. Vreo jumătate de an a 
durat toată povestea, l-am și întâlnit de câteva ori. Dumnezeu 
știe de câte ori l-o fi înșelat, probabil de sute de ori. 

K: Cât timp aţi locuit împreună, aducea deseori bărbaţi în 
apartament? 

: Da. 

K: Ce înțelegeţi prin «deseori»? 
P: Dar dumneavoastră? 

K: Se întâmpla de mai multe ori pe săptămână? 
P: A, nu, exista o limită. 

K: Cât de des? Răspundeţi! 

P 

K 

P 

K 

P 


Ds) 


: Nu folosiți tonul ăsta cu mine. 

: Folosesc ce ton vreau. Cât de des aducea bărbați acasă? 

: O dată sau de două ori pe lună. 

: Era de fiecare dată alt bărbat? 

: Nu știu. Nu îi vedeam întotdeauna. De fapt, de cele mai 
multe ori nu-i vedeam. Avea perioade în care nu era foarte 


VP - 83 


sociabilă. Făcea asta mai mult când eram plecată la dans sau în 
altă parte. 

K: Domnișoara McGraw nu ieșea cu dumneavoastră? 

P: Niciodată. Nici nu cred că știa să danseze. 

K: Puteţi să numiţi vreunul dintre bărbaţii cu care umbla? 

P: Era un student german pe care l-am întâlnit la bibliotecă. 
Eu le-am făcut cunoștință. Mi-aduc aminte că-l cheamă 
Mildenberger. Uli Mildenberger. L-a adus acasă de trei sau patru 
ori. 

K: Cât timp a durat? 

P: O lună, poate cinci săptămâni. Dar el o suna în fiecare zi și 
probabil că se întâlneau și în altă parte. A locuit aici la Lincoln 
câţiva ani, dar s-a întors în Europa astă-primăvară. 

K: Cum arăta? 

P: Era drăguţ. Înalt, blond și cu umeri laţi. 

K: Dumneavoastră ați avut vreo relaţie cu acest 
Mildenberger? 

P: Ce fel de întrebare mai e și asta? 

K: Cât aţi locuit împreună, cam câţi bărbaţi a adus acasă? 

P: Păi șase sau șapte. 

K: Domnișoara McGraw era atrasă de un anumit tip de 
bărbați? 

P: Din punctul ăsta de vedere era cât se poate de normală. 
Voia tipi chipeși. Din aceia care măcar arată a bărbaţi. 

K: Ce știți despre călătoria ei? 

P: Doar că o punea la cale de multă vreme. Voia să se plimbe 
cu vaporul prin Europa o lună și să vadă cât se poate de mult. 
Apoi se gândea să se stabilească undeva și să locuiască acolo 
tot restul vieții, la Paris sau la Roma sau ceva de felul ăsta. Până 
la urmă, de ce mă întrebaţi toate astea? Doar polițiștii de-acolo 
l-au împușcat pe cel care a omorât-o. 

K: Din păcate, informaţia e greșită. A fost o neînțelegere. 

P: Pot să plec acum? Am și eu serviciu, să știți. 

K: Cum aţi reacţionat când aţi aflat ce a păţit domnișoara 
McGraw? 

P: Bineînţeles că am fost șocată la început, dar nu neapărat 
mirată. 

K: De ce nu? 

P: Mă mai întrebaţi așa ceva? Acum, că știți cum trăia? 

K: Asta e tot. La revedere, domnişoară Peterson. 


VP - 84 


P: Și nu uitaţi ce mi-aţi promis? 
K: Eu n-am promis nimic. Poţi să închizi casetofonul, Jack”. 


Martin Beck se lăsă pe spătarul scaunului rotitor, își duse 
mâna stângă la gură și se mușcă de degetul arătător. 

Apoi luă ultima hârtie de la Lincoln și citi absent comentariile 
lui Kafka: 

„Roseanna Beatrice McGraw, n. 18 mai 1937 la Denver, 
Colorado. Tatăl avea o mică fermă la 30 de kilometri de Denver. 
Studii: liceul la Denver, apoi trei ani la University of Colorado. 
Ambii părinţi i-au murit în toamna anului 1960. Moștenirea, care 
se ridica la vreo 20.000 de dolari, a încasat-o în iulie 1962. 
Domnișoara McGraw nu a lăsat vreun testament și, din câte se 
știe, nu are niciun moștenitor. 

In ceea ce privește credibilitatea martorilor: impresia mea 
este că Mary Jane Peterson a denaturat faptele în câteva puncte 
și că a tăinuit unele detalii - probabil amănuntele despre care a 
crezut că i-ar afecta reputația. Mărturia lui Mulvaney am avut 
ocazia să o verific în câteva puncte. Informaţia că R. McG. a avut 
un singur alt partener între noiembrie 1962 și iulie 1963 pare a 
fi corectă. Reiese dintr-un fel de jurnal pe care l-am găsit în 
apartamentul ei. Data era 22 martie și inițialele bărbatului sunt 
U.M. (Uli Mildenberger?). Își nota întotdeauna relaţiile în același 
fel, folosea un fel de cod cu data și inițialele. Nu am reușit să 
găsesc nicio minciună sau inexactitate în declaraţia lui 
Mulvaney. 

Despre martori: Mulvaney are cam un metru optzeci și cinci, e 
destul de bine făcut, ochi albaștri, păr blond-închis. Pare sincer, 
dar cam naiv. Mary Jane Peterson este «o bunăciune» (quite a 
girl), îngrijită, îmbrăcată cu stil. Foarte suplă și bine făcută. 
Niciunul dintre ei nu apare în registrele noastre, dacă nu luăm în 
calcul cearta penibilă din apartament din 1962. (Semnătură)”. 

Martin Beck își puse haina și încuie ușa, apoi se întoarse la 
birou. Răsfiră hârtiile lui Kafka în fața lui și rămase perfect 
nemișcat, cu coatele pe masă și fruntea sprijinită în mâini. 


VP - 85 


14. 


Când Melander deschise cu o smucitură ușa biroului, Martin 
Beck își ridică ochii din procesul-verbal. Rareori îl vedea pe 
Melander intrând în biroul lui. 

— Karl-Åke Eriksson-Stolt, zise Melander. Nu ţi-aduci aminte 
de el? 

Martin Beck se gândi puţin. 

— Fochistul de pe Diana, vrei să zici. Așa îl chema? 

— Acuma își spune Eriksson. Acum doi ani și jumătate îl 
chema Eriksson-Stolt. A fost condamnat la un an de închisoare 
pentru că a avut raporturi sexuale cu o fată care nu împlinise 
nici treisprezece ani. Nu-ţi amintești? Un vlăjgan cu părul lung, 
un tip dur și obraznic. 

— Ba da, cred că-mi aduc aminte. Eşti sigur că e același tip? 

— Am verificat la oficiul forțelor de muncă pentru marină. E 
același tip. 

— Nu-mi aduc aminte foarte bine cum s-a întâmplat. Nu locuia 
la Sundbyberg? 

— La Hagalund. La mama lui. Asta s-a întâmplat într-o zi când 
maică-sa era la muncă. El nu lucra. A adus-o în casă pe fata 
portarului. Fata nu împlinise nici treisprezece ani și mai târziu s- 
a descoperit că e și retardată. A păcălit-o să bea alcool - ginars 
cu suc, cred - și, când s-a ameţit bine, s-a culcat cu ea. 

— Părinții ei l-au reclamat, nu? E 

— Da, și eu m-am dus să-l arestez. incerca să o facă pe durul 
în timpul anchetei, susținea că fata e majoră și că ea a vrut. 
Fata nu părea să aibă mai mult de unsprezece ani. Până și 
pentru vârsta ei era copilăroasă. Doctorului care a consultat-o îi 
era teamă c-o să rămână cu sechele după șoc, dar nu știu. În 
orice caz, Eriksson a fost condamnat la un an de închisoare cu 
muncă silnică. 

Pe Martin Beck îl trecură fiorii când se gândi că omul se aflase 
la bordul vasului Diana în același timp cu Roseanna. 

— Unde e acum? întrebă el. 

— Pe o navă comercială. Kalajoki se numește. O să văd unde 
e ea acum. Vezi? Am zis „ea”. 


VP - 86 


Cum a închis Melander ușa, Martin Beck a și pus mâna pe 
telefon și a sunat la Motala. 

— Trebuie să-l găsim, zise Ahlberg. Sună imediat ce aţi vorbit 
cu compania navală. Vreau să-l văd aici cu orice preţ. Sunt în 
stare să-l aduc eu înot, dacă trebuie. Și cel de-al doilea fochist s- 
a angajat pe un vapor, dar dau eu de el imediat. In afară de 
asta, trebuie să mai vorbesc odată cu mecanicul-șef. Și-a 
încheiat socotelile cu marea și lucrează acum la Electrolux. 

Incheiară convorbirea. Martin Beck rămase pe loc o clipă, 
întrebându-se ce ar trebui să facă. Dintr-odată îl cuprinse 
îngrijorarea și urcă scările. 

Când intră în cameră, Melander tocmai punea telefonul în 
furcă. Kollberg nu era acolo. 

— Vaporul ăla, Kalajoki. Chiar acum iese din Holmsund. O să 
stea în Söderhamn peste noapte. Compania mi-a confirmat că e 
la bord. 

Martin Beck se întoarse în biroul lui și sună iar la Motala. 

— lau unul dintre băieţi cu mine și mă duc cu mașina să-l 
aduc. Te sun când l-am prins, zise Ahlberg și, după un moment 
de tăcere, adăugă: Crezi că e el? 

— Nu știu. S-ar putea să fie o coincidenţă, bineînţeles. L-am 
văzut doar o dată, acum doi ani, chiar înainte să fie condamnat. 
Un tip destul de scârbos. 

Martin Beck își petrecu restul după-amiezii în birou. Nu prea 
se simţea în stare să lucreze, dar reuși să rezolve vreo două 
cazuri de rutină care zăceau de mult pe masa de lucru. Se 
gândea tot timpul la nava finlandeză care se îndrepta către 
Söderhamn. Și la Roseanna McGraw. 

Când ajunse acasă încercă să lucreze la machetă, dar în scurt 
timp renunță,  proptindu-și coatele pe tăblia mesei și 
împreunându-și mâinile. Cum nu mai putea spera să afle ceva 
de la Ahlberg până a doua zi dimineaţă, se duse într-un sfârșit la 
culcare. Avu un somn agitat și pe la ora cinci era deja treaz. 

Când ziarul de dimineaţă căzu pe dușumeaua holului, Martin 
Beck era deja ras și îmbrăcat. Ajunsese la paginile de sport când 
deodată sună Ahlberg. 

— L-am adus. Face pe durul, nu zice nimic. Nu pot să spun 
chiar că mi-e simpatic. Apropo, am vorbit cu procurorul. A zis că, 
dacă e nevoie de un expert pentru anchetă, să te rog pe tine să 
vii. Eu zic că e nevoie. 


VP - 87 


Martin Beck se uită la ceas. Acum știa mersul trenurilor pe de 
rost. 

— O.K., ajung cu trenul de șapte și jumătate. Ne vedem. La 
revedere. 

Il rugă pe taximetrist să treacă pe la secţia din Kristineberg, 
de unde își luă dosarul cu procesele-verbale și cu datele 
pasagerilor. La șapte și douăzeci și cinci era în tren. 

Karl-Ake Eriksson-Stolt se născuse în parohia Katarina în urmă 
cu douăzeci și doi de ani. Tatăl murise când el avea șase ani și 
în anul următor s-a mutat împreună cu mama la Hagalund. Era 
singur la părinţi. Mama, care era croitoreasă la fabrica de 
confecţii, îl întreţinuse până terminase școala. Singurul profesor 
care își aducea aminte de el considera că avea un nivel mediu 
de inteligenţă și că era scandalagiu și obraznic. După școală 
avusese mai multe slujbe, de regulă pe post de curier sau în 
construcții. Avea optsprezece ani când a pornit pentru prima 
dată în larg, ca marinar necalificat, apoi ca fochist. Comandantul 
navei nu a avut nimic deosebit de spus despre el. Un an mai 
târziu s-a mutat din nou acasă la mama lui și s-a lăsat întreţinut 
de ea până ce statul l-a luat în grija lui, un an mai târziu. În 
aprilie 1963 a fost eliberat din închisoarea de pe insula 
Lângholmen. 

Martin Beck studiase procesul-verbal cu o zi înainte, dar îl citi 
cu atenţie încă o dată. În dosar era și expertiza unui psihiatru. 
Declaraţia era destul de scurtă și vorbea în primul rând de 
labilitate, apatie și lipsă de empatie. În afară de asta, Karl-Ake 
Eriksson-Stolt avea o predispoziție psihopatică și porniri sexuale 
foarte puternice - combinaţie care putea să ducă la manifestări 
anormale. 

De la gară, Martin Beck se duse direct la poliţie și la ora 
unsprezece fără zece minute ciocăni la ușa lui Ahlberg. În biroul 
lui Ahlberg se afla comisarul Larsson. Păreau obosiţi și îngrijoraţi 
și păreau ușuraţi să poată să paseze mingea altcuiva. Niciunul 
dintre ei nu reușise să scoată un cuvânt de la Eriksson, în afară 
de câteva înjurături. 

Ahlberg aruncă o privire prin dosar. Când închise mapa, 
Martin Beck spuse: 

— L-ai găsit pe cel de-al doilea fochist? 

— Da, într-un fel. Lucrează pe un vapor german, care se află 
chiar acum la Hoek van Holland. Am sunat la Amsterdam azi- 


VP - 88 


dimineaţă și am vorbit cu un comisar care știa ceva germană. Ar 
fi trebuit să-mi auzi germana. Dacă am înțeles bine, la Haga e 
un tip care știe daneză și care ar putea să facă audierea. Dacă 
m-a înţeles și el pe mine, ar trebui să primim vești mâine. 

Ahlberg comandă cafea. După două cești, Martin Beck zise: 

— O.K., să ne punem pe treabă. Unde să stăm? 

— În biroul de alături. Ai casetofon și tot ce-ţi trebuie. _ 

Eriksson arăta exact cum și-l amintea Martin Beck. Inalt de 
aproape un metru optzeci, slab și uscăţiv. Faţa ovală, lunguiată, 
cu ochi albaștri, foarte apropiaţi, sub gene lungi și sprâncene 
drepte și stufoase. Nasul lung și drept, gura mică, buzele subţiri, 
bărbia neaccentuată. Era brunet, purta păr lung, strâns la ceafă 
și pieptănat cu creastă. Avea perciuni lungi și o mustață mică, 
neagră, pe care Martin Beck nu își amintea să o fi văzut data 
trecută. Stătea cu umerii căzuți și era adus de spate. Purta niște 
blugi ponosiţi, de culoare albastră, pulover bleumarin, vestă de 
piele neagră și pantofi negri, cu vârfurile răsucite. 

— Luaţi loc, zise Martin Meck făcându-i semn spre scaunul de 
pe cealaltă parte a mesei. O ţigară? 

Eriksson luă ţigara, o aprinse și se așeză. Cu ţigara în colţul 
gurii, se trânti pe scaun și își puse piciorul drept peste cel stâng. 
Pe urmă își băgă degetele mari după curea și începu să bâţâie 
din picior în timp ce se uita pe perete, peste capul lui Martin 
Beck. 

Martin Beck îl măsură puţin din priviri, porni casetofonul de pe 
măsuţa de lângă el și începu să citească din dosar. 

— Eriksson, Karl-Åke, născut pe douăzeci și trei a unsprezecea 
o mie nouă sute patruzeci și unu. Marinar, ultima dată îmbarcat 
pe vaporul comercial finlandez Kalajoki. Domiciliu: Hagalund, 
Solna. E corect? 

Eriksson încuviinţă vag din cap. 

BECK: V-am întrebat dacă e corect. Datele sunt corecte? 
Răspundeţi. Da sau nu. 

ERIKSSON: Da, ce naiba? 

: Când v-aţi îmbarcat pe Kalajoki? 

: Acum trei-patru săptămâni. 

: Cu ce v-aţi ocupat înainte? 

: Nimic deosebit. 

: Unde anume n-aţi făcut nimic deosebit? 
: Cum? 


m DU [TI DI [TI DI 


VP - 89 


: Unde aţi locuit înainte să vă îmbarcaţi pe vasul finlandez? 

: La un prieten din Göteborg. 

: Cât timp aţi locuit la Göteborg? 

: Câteva zile. Poate o săptămână. 

: Și înainte de asta? 

: La maică-mea. 

: Aţi lucrat? 

: Nu, am fost bolnav. 

: Ce boală aţi avut? 

: Am fost bolnav, pur și simplu. Mi-era rău și aveam febră. 

: Unde aţi lucrat înainte să vă îmbolnăviți? 

: Pe un vapor. 

: Cum se numea vaporul? 

: Diana. 

: Ce făceaţi pe vapor? 

: Eram fochist. 

: Cât timp aţi fost pe Diana? 

: Toată vara. 

: De la data de... 

De la data de întâi iulie până la mijlocul lui septembrie. 
După aia angajaţii sunt daţi afară. Nici vaporul nu mai circulă, 
au activitate doar vara. Îi plimbă de colo colo pe turiștii prăfuiţi. 
E o plictiseală de moarte. M-a bătut gândul să renunţ imediat, 
dar prietenul meu voia să lucreze, ca să nu mai spun că aveam 
nevoie de bani. 

Epuizat după un asemenea efort oratoric, Eriksson se cufundă 
și mai adânc în scaun. 

B: Cine e prietenul? El ce a lucrat pe Diana? 

E: Fochist. Eram trei la mașini. Eu, prietenul meu și șeful. 

B: Mai cunoșteaţi și alte persoane din echipaj? 

Eriksson se aplecă în faţă și strivi ţigara în scrumieră. 

E: Ce fel de interogatoriu mai e ăsta? Naiba să-l ia, zise el și 
se trânti înapoi pe scaun. N-am făcut nimic. După ce că mi-am 
găsit de lucru și de toate, se găsesc niște copoi să vină și... 

B: Răspundeţi doar la întrebările mele. Mai cunoșteaţi pe 
cineva din echipaj? 

E: Nu când am început să lucrez. Atunci îl cunoșteam doar pe 
prietenul meu. După aia sigur că ajungi să-i cunoști și pe ceilalți. 
Era un tip destul de hazliu care lucra pe punte. 

B: Aţi întâlnit vreo fată în timpul călătoriei? 


[TI DI ITI DO ITI DI ITI DU [TI DU ITI DU ITI DO ITI DI [TI DI ITI DI 


VP - 90 


E: Era o singură tipă cât de cât drăguță, dar era cu bucătarul. 
În rest, numai babe. 

B: Pasagerii? 

E: Pe ei nu prea i-am văzut. Chiar n-am întâlnit nicio gagică. 

B: Voi trei de la mașini lucraţi în schimburi? 

E: Da. 

B: V-aduceţi aminte dacă s-a întâmplat ceva neobișnuit la 
bordul navei cândva, astă-vară? 

E: Nu, adică ce neobișnuit? 

B: Vreo călătorie care nu a fost ca celelalte? N-au fost 
niciodată probleme în sala mașinilor? 

E: Ba da, da. A explodat o ţeavă cu abur. A trebuit să oprim la 
Söderköping s-o reparăm. A durat al naibii de mult. Dar nu din 
vina mea. 

B: V-aduceți aminte când s-a întâmplat asta? 

E: Chiar după ce-am trecut de Stegeborg, cred. 

B: Aha. Dar în ce zi s-a întâmplat? 

E: Dracu' știe. Ce discuţie tâmpită mai e și asta? Doar n-a fost 
vina mea că s-a spart ţeava. Apropo, eu nu eram în tură în ziua 
aia. Dormeam. 

B: Dar când aţi plecat din Söderköping? Atunci eraţi în tură? 

E: Da, și înainte. A trebuit să tragem din greu toţi trei ca să 
punem șlepul în funcţiune. Am lucrat toată noaptea și a doua zi, 
fără întrerupere. Eu și cu șefu'. 

B: Când aţi ieșit din tură? 

E: În ziua de după Söderköping? Către sfârșitul după-amiezii, 
cred. 

B: Ce-aţi făcut când aţi ieșit din tură? 

Eriksson se uită cu ochi goi la Martin Beck, fără să răspundă. 

E: Ce-aţi făcut după ce-aţi terminat lucrul pe ziua aceea? 

B: Nimic. 

E: Ceva tot aţi făcut. Ce? 

Aceeași privire goală. 

B: Unde era vaporul când aţi ieșit din tură? 

E: Nu știu. Cred că pe Roxen. 

B: Ce-aţi făcut când aţi ieșit din tură? 

E: Nimic, doar v-am mai spus. 

B: Ceva - ceva tot aţi făcut. V-aţi întâlnit cu cineva? 

Plictisit, Eriksson se scărpină pe gât. 


VP - 91 


E: Ce-i cu pisălogeala asta? Ce credeţi că se poate face pe 
rahatul ăla de barcă? Să joci fotbal? Căcatul ăla de vapor era 
chiar în mijlocul apei, nu? Nu, omule, pe epava aia nu puteai 
decât să mănânci și să dormi, atâta tot. 

B: Nu v-aţi întâlnit cu nimeni în ziua aia? 

E: Ba da, cu Brigitte Bardot. Cum naiba să mai știu dacă m-am 
întâlnit cu cineva? Au trecut ani de atunci! 

B: O.K., s-o luăm de la început. Aţi făcut cunoștință astă-vară, 
când aţi lucrat pe vasul de croazieră Diana, cu vreunul dintre 
pasageri? 

E: N-am întâlnit niciun pasager. Nici nu aveam voie să ne 
întâlnim cu pasageri. Și chiar dacă aș fi avut voie, n-aveam chef. 
O mulţime de turiști înțepaţi, cu nasul pe sus. Puțin îmi păsa mie 
de ei. 

: Cum îl cheamă pe prietenul cu care ați lucrat pe Diana? 

: De ce? Ce-i asta de fapt? Doar n-am făcut nimic. 

: Cum îl cheamă? 

: Roffe. 

: Prenume și nume. 

: Roffe Sjöberg. 

: Unde e acum? 

: E pe ceva nemtesc. De unde naiba să știu unde e? Poate că 
e la Kuala Lumpur. Să fiu al dracu’ dacă știu. 

Martin Beck renunţă. Închise casetofonul și se ridică. Eriksson 
începu cu greu să se întindă ca să se poată ridica din scaun. 

— Staţi jos! urlă Martin Beck. Staţi până vă spun eu să vă 
ridicaţi. 

Îl sună pe Ahlberg, care în cinci secunde fu la ușă. 

— Ridicaţi-vă, zise Martin Beck și ieși primul din încăpere. 

Când Ahlberg se întoarse îl găsi pe Martin Beck la masa de 
scris. Martin își ridică ochii și dădu din umeri. 

— Să mergem la masă, zise el. Incercăm mai târziu. 


m DI [TI DI [TI DI [TI DI 


VP - 92 


15. 


A doua zi dimineaţă, la ora opt și jumătate, Martin Beck ceru 
să fie adus Eriksson pentru a treia oară. După două ore de 
interogatoriu, nu făcuseră niciun progres față de ziua anterioară. 

Când Eriksson ieși agale din cameră dus de un poliţist tânăr, 
Martin Beck porni înregistrarea în reluare și îl aduse pe Ahlberg. 
Ascultară benzile în tăcerea întreruptă, din când în când, de 
comentariile scurte ale lui Martin Beck. 

Câteva ore mai târziu, stăteau din nou în biroul lui Ahlberg. 

— Deci, ce crezi? 

— N-a fost el, spuse Martin Beck. Sunt aproape sigur. Mai întâi 
că nu e destul de inteligent ca să poată să se prefacă. Pur și 
simplu nu pricepe despre ce e vorba, nu se preface. 

— Poate că ai dreptate, zise Ahlberg. 

— Și mai e ceva. Asta e doar intuiţia mea, dar, chiar și așa, 
sunt convins. Știm câte ceva despre Roseanna, nu-i așa? 

Ahlberg încuviinţă din cap. 

— Și-mi vine foarte greu a crede că ar fi putut, de bunăvoie, 
să se culce cu Karl-Åke Eriksson. 

— Nu, așa e. Voia sex, dar nu cu oricine. Dar cine spune că a 
făcut-o de bunăvoie? 

— Da, cred că așa s-a petrecut. A întâlnit pe cineva cu care a 
vrut să facă sex, dar când și-a descoperit greșeala, a fost prea 
târziu. Mersese deja prea departe. Dar nu Karl-Åke Eriksson a 
fost. 

— Poate că n-a fost așa, zise Ahlberg șovăielnic. 

— Atunci cum? Acolo, în cabina aia mică? Cineva să fi forțat 
ușa și să fi sărit pe Roseanna? S-ar fi împotrivit și-ar fi urlat ca 
din gură de șarpe, și cineva tot ar fi auzit-o. 

— Poate că a ameninţat-o. Cu un cuţit sau un pistol. 

Martin Beck dădu încetișor din cap. Apoi se ridică din senin și 
se duse la fereastră. Celălalt îl urmărea cu privirea. 

— Ce facem cu el? zise Ahlberg. Nu-l mai pot ţine. 

— Mă bate gândul să mai vorbesc cu el o dată. Cred că nici 
măcar nu știe de ce e aici. O să afle acum. 

Ahlberg se ridică și își puse haina, apoi plecă. 


VP - 93 


Martin Beck mai stătu puţin adâncit în gânduri, apoi trimise 
după Eriksson, își luă servieta și intră în camera de 
interogatoriu. 

— Ce naiba, zise Eriksson. N-am făcut nimic. Nu puteţi să mă 
ţineţi dacă n-am făcut nimic. Fir-ar să fie... 

— Taci până-ţi spun eu să vorbeşti. Te rog să răspunzi numai 
la întrebările mele, zise Martin Beck. 

Scoase fotografia retușatăa a Roseannei McGraw și i-o arătă lui 
Eriksson. 

— O recunoști pe femeia asta? 

— Nu, zise Eriksson, cine-i gagica? 

— Uită-te cu atenţie la fotografie și răspunde. Ai văzut-o 
vreodată pe femeia din fotografie? 

— Nu. 

— Ești sigur? 

Eriksson își puse cotul pe spătarul scaunului și se mângâie cu 
degetul arătător sub nas. 

— Da. N-am văzut-o niciodată. 

— Roseanna McGraw. Numele îţi spune ceva? 

— Ce nume de căcat! E vreo actriță? 

— Ai mai auzit numele ăsta până acum? 

— Nu. 

— Atunci o să-ţi povestesc ceva. Femeia din fotografie e 
Roseanna McGraw. Era americancă și se afla la bordul Dianei 
când a pornit din Stockholm, pe data de trei iulie anul acesta. In 
călătoria asta, Diana a avut o întârziere de jumătate de zi, mai 
întâi din cauza ceţii la sud de Exel6sund și apoi din cauza 
problemelor cu ţeava. Ai confirmat deja că ai fost în călătoria 
asta. Când vaporul a ajuns la Göteborg, cu o întârziere de zece 
ore, Roseanna McGraw nu mai era la bord. A fost omorâtă în 
noaptea dintre patru și cinci iulie și a fost găsită trei zile mai 
târziu în bazinul ecluzei din Borenshult. 

Eriksson își îndreptă spatele. Apucă strâns braţele fotoliului, 
mușcându-și buza. 

— De-asta? Credeţi că... 

Își împreună mâinile, își prinse palmele între genunchi și se 
aplecă spre masă așa încât mai avea puţin și se lipea cu bărbia 
de birou. Martin Beck văzu cum i se albește vârful nasului. 

— Eu n-am omorât pe nimeni! N-am văzut-o pe gagica asta în 
viaţa mea! Jur! 


VP - 94 


Martin Beck nu zise nimic. Își ţinea privirea aţintită pe chipul 
bărbatului și văzu groaza crescându-i în ochii mari. 

Când vorbi din nou, glasul îi era sec și lipsit de nuanţă. 

— Unde erai și ce-ai făcut în seara de patru iulie și în noaptea 
dintre patru și cinci iulie? 

— În cabină. Jur! Eram în cabină și dormeam. N-am făcut 
nimic! N-am văzut-o niciodată pe tipa asta! Vă spun adevărul! 

Vocea îi devenise piţigăiată. Se trânti înapoi pe spătarul 
scaunului. Își duse mâna la gură și începu să își roadă degetul 
mare în timp ce se holba cu ochii mijiţi la poza din fața lui. 

— Încercaţi să mă păcăliţi! izbucni el pierzându-și cumpătul. 
Vreţi să mă speriaţi, nu? Povestea asta cu gagica e o minciună 
sfruntată. Aţi vorbit cu Roffe și nemernicul ăla a zis că eu am 
fost. M-a dat în gât, nemernicul. El a făcut-o. Eu n-am făcut 
nimic. Pe bune! Eu n-am făcut nimic! Roffe a zis că eu am fost, 
nu-i așa? Așa a zis? 

Martin Beck nu-și lua privirea de pe chipul lui. 

— Căcatul dracului! El a aranjat lacătul și tot el a furat și 
banii. 

Se aplecă în față și începu să turuie pe nerăsuflate: 

— El m-a obligat să mă bag. Lucrase pe rahatul ăla de șantier. 
A fost planul lui de la un capăt la altul. Eu n-am vrut. l-am spus. 
Am refuzat. Eu n-am vrut să iau parte la nicio spargere. Dar m-a 
obligat, păduchele dracului! M-a turnat, canalia... 

— O.K., zise Martin Beck. Roffe te-a turnat. Ai face bine să-mi 
spui totul acuma. 

O oră mai târziu punea banda pentru Larsson și Ahlberg. 
Ascultară o relatare completă a unei spargeri pe care Karl-Åke 
Eriksson și Rolf Sjöberg o comiseseră într-un atelier de reparații 
auto din Göteborg cu o lună în urmă. 

După ce Larsson plecă să anunțe poliţia din Göteborg, Ahlberg 
zise: 

— Măcar acum știm unde o să-l ţinem o vreme. 

Rămase tăcut o clipă, bătând darabana în tăblia mesei. 

— Acum au mai rămas cam cincizeci de suspecți, zise 
Ahlberg. Dacă plecăm de la ipoteza că asasinul e unul dintre 
pasageri. 

— Pe unii putem să-i excludem de la bun început. Asta fac 
acum Kollberg și Melander. Au strâns tone de informaţii. După 
Melander, primul pas al metodei de excludere e să-i bănuiești pe 


VP - 95 


toți, inclusiv pe copiii mici și pe bătrânicile care predau lucru 
manual. 

Martin Beck tăcu și se uită la Ahlberg, care stătea cu capul 
plecat, părând să-și inspecteze unghiile. Părea tot atât de 
deprimat pe cât fusese Martin Beck când își dăduse seama că 
interogatoriul la care îl supun pe Eriksson nu duce nicăieri. 

— Eşti dezamăgit, spuse el. 

— Da, trebuie să recunosc. La un moment dat am crezut că 
mai avem puțin și-i dăm de cap, dar uite că nu. 

— Totuși, am făcut câţiva pași înainte. Mulțumită lui Kafka. 

Telefonul sună și Ahlberg se grăbi să răspundă. Stătu mult cu 
receptorul lipit de ureche, fără să zică nimic. Apoi strigă dintr- 
odată: 

— Ja, ja, ich bin hier. Ahlberg hier.” Amsterdam, îi spuse el lui 
Martin Beck, care părăsi încăperea în liniște. 

În timp ce se spăla pe mâini recită în gând an, auf, hinter, in, 
neben, über, unter, vor, zwischen? și își aminti parfumul 
dulceag dintr-o cameră de demult, o masă rotundă, acoperită cu 
o țesătură din aba verde și o profesoară bătrână, care ţinea 
între degetele-i grăsune o carte subţire de gramatică germană. 
Când se întoarse, Ahlberg tocmai punea receptorul în furcă. 

— Ce limbă a dracului, zise el. Sjöberg nu e pe vapor. S-a 
angajat la Göteborg, dar nu s-a îmbarcat. Deocamdată asta o să 
fie bătaia de cap a celor din Goteborg. 

În tren Martin Beck adormi. Nu se trezi decât când ajunse în 
Stockholm, dar treaz de-a binelea fu de-abia când se văzu în 
patul lui de acasă. 


10 „Da, da, aici sunt. Ahlberg la telefon” (germ. în original). 
11 Suită de prepoziţii în limba germană. 
VP - 96 


16. 


La cinci și zece minute Melander bătu la ușă. Așteptă cinci 
secunde, își strecură prin crăpătura ușii fața lunguiaţă și 
mohorâtă și zise: 

— Mă gândeam să plec. Se poate? 

Nu avea niciun motiv formal să spună asta, dar procedura se 
repeta în fiecare zi. În schimb, nu se întâmpla niciodată să-și 
anunţe venirea dimineaţa. 

— Sigur. La revedere! zise Martin Beck, iar după o clipă 
adăugă: Mulţumesc pentru astăzi. 

Martin Beck rămase la serviciu și auzi, unul câte unul, 
sunetele care vesteau faptul că ziua de lucru e pe sfârșite. Mai 
întâi tăcură telefoanele, apoi mașinile de scris, încet-încet 
amuţiră și vocile, iar la sfârșit, sunetul pașilor pe coridor. 

La ora cinci și jumătate dădu un telefon acasă. 

— Să te-așteptăm cu masa? 

— Nu, mâncaţi. 

— Vii târziu? 

— Nu știu. Poate. 

— Pe copii nu i-ai mai văzut de o veșnicie! 

Bineînţeles că Martin îi văzuse și auzise cu nici nouă ore mai 
devreme, și ea știa asta la fel de bine ca el. 

— Martin? 

— Da. 

— Ce voce pierdută ai! S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. Avem mult de lucru. 

— Asta-i tot? 

— Sigur. 

Doamna Beck își venise în fire. Momentul de tandrete trecuse. 
Îi mai spuse câteva dintre frazele ei preferate și convorbirea luă 
sfârșit. Din neatentie, rămase cu receptorul la ureche și o auzi 
punând telefonul în furcă. Un păcănit, apoi o tăcere desăvârșită, 
ca și cum ea s-ar fi aflat la mii de kilometri depărtare. Trecuseră 
mulți ani de când nu mai vorbiseră într-adevăr unul cu altul. 

Își încreţi fruntea, oftă și lăsă privirea să-i alunece la 
întâmplare pe hârtiile de pe birou. Fiecare dintre acele hârtii 


VP - 97 


avea ceva de spus despre Roseanna McGraw și despre ultimele 
zile din viaţa ei. Era sigur de asta. Și totuși, nu-i spuneau nimic. 

| se părea fără sens să mai treacă o dată prin ele, dar probabil 
ar trebui să o facă oricum, și fără să mai amâne. Se hotări să se 
apuce imediat. 

Întinse mâna după o ţigară, dar pachetul era gol. 

Îl aruncă în coșul de gunoi și bâjbâi prin buzunare după unul 
nou. În ultimele săptămâni fumase de două ori mai mult decât 
de obicei, și asta se simţea atât în portmoneu, cât și în gât. Era 
clar că își consumase ultimele rezerve, pentru că singurul lucru 
pe care îl mai avea în buzunarul interior al hainei era un obiect 
straniu, pe care nu îl recunoscu imediat. ` 

Era o vedere cumpărată dintr-o tutungerie din Motala. In poză 
era scara ecluzei din Borenshult, văzută de sus. In fundal se 
zăreau lacul și digul, iar în prim-plan, doi bărbați tocmai 
deschideau porţile ecluzei pentru o navă de pasageri. Probabil 
că fotografia era veche, pentru că vaporul din fotografie nu mai 
exista de mult. Se numea Astrea și de mult ruginea prin vreun 
șantier naval. 

Dar fotografia fusese făcută într-o vară, și dintr-odată își 
aminti parfumul acrișor și proaspăt al florilor și al tufărișului 
umed. 

Martin Beck trase un sertar și scoase o lupă. Era în formă de 
polonic și mergea cu baterie electrică. Apăsă butonul și 
beculețul de 2,5 wați lumină imaginea. Fotografia era de bună 
calitate și putea să-i distingă clar la babord pe căpitan și pe cei 
câţiva pasageri care stăteau rezemându-se de balustradă. 
Teuga era plină cu mărfuri până la refuz - încă o dovadă că 
fotografia nu putea fi recentă. 

Tocmai își mutase lupa câţiva centimetri mai la dreapta când 
Kollberg lovi cu pumnul în ușă și intră ca o vijelie, luându-l prin 
surprindere. 

— Salut, te-ai speriat? 

— De moarte, zise Martin Beck, căruia nici acum nu-i venise 
inima la loc. 

— Încă n-ai plecat? 

— Ba da, nu vezi? Acum sunt la mine acasă, la etajul trei și 
înfulec caltaboș. 

— Ştii cum îi spun băieţii de la moravuri jucăriei ăsteia? zise 
Kollberg arătând către lupă. 


VP - 98 


— Nu. 

— Căutătorul de cărăbuși Marie-Louise. 

— Da? 

— Da, de ce nu? La fel ca și paleta de tort Johanna și toate 
celelalte, cum s-or fi numind. Ai auzit ultima știre în materie de 
reduceri? 

— Nu. 

— Cumperi un aparat de numărat bancnote Marcus primești o 
franzelă cu gust de portocală amară Ajax. 

— Cumpără-l, ce naiba? 

— De ce, ca să am cu ce să-mi număr mărunţii? Apropo, când 
vine salariul? 

— Sper că mâine. 

Kollberg se trânti în fotoliul pentru musafiri. 

— Dar gura toacă și toacă, zise el. 

— Și nu mai ajunge niciodată la ușă, zise Martin Beck. 

Rămaseră tăcuţi o clipă. Schimbul de replici fusese întru totul 
automat și niciunul dintre ei nici măcar nu încercase să se 
prefacă în vreun fel că se amuză. Într-un final Kollberg spuse: 

— Deci a fost un fiasco interogatoriul cu pierde-vară ăla, nu? 
Te-ai mai dus și până acolo să-l freci. 

— N-a fost el. 

— Ești sigur? 

— Nu. 

— Te simti sigur? 

— Da. 

— Pentru mine e de-ajuns. La urma urmelor, una e să te legi 
de o puștoaică beată și alta e să omori din plăcere femei în 
toată firea. 

— Da. 

— Ca să nu mai punem la socoteală faptul că ea niciodată n- 
ar fi agăţat un mormoloc ca ăsta. Asta în cazul în care l-am citit 
cum trebuie pe Kafka. 

— Nu, zise Martin Beck cu toată convingerea, n-ar fi făcut-o. 

— Tipul de la Motala ce zice? A fost dezamăgit? 

— Ahlberg? Da, puţin. Dar e perseverent. Apropo, Melander 
ce-a zis?  - 

— Nimic. Il cunosc pe tipul ăsta încă de când ne pregăteam să 
fim polițiști, și singurul lucru care l-a făcut vreodată să cadă în 
depresie a fost raţionalizarea tabacului. 


VP - 99 


Kollberg scoase o agendă neagră și începu să o răsfoiască 
îngândurat. 

— Cât timp ai fost plecat am mai trecut o dată prin tot. După 
care am încercat să fac un rezumat. 

— Da? 

— Mi-am pus, de exemplu, întrebarea pe care o să ne-o pună 
Hammar mâine: „Ce știm?” 

— Și ce-ai răspuns? 

— Stai așa. E mai bine să răspunzi tu. Ce știm despre 
Roseanna McGaw? 

— O groază de lucruri. Datorită lui Kafka. 

— Așa e. Îndrăznesc chiar să spun că știm tot ce e mai 
important despre ea. Mai departe. Ce știm despre crimă? 

— Avem locul faptei. Știm cu aproximaţie cum și când a fost 
comisă. 

— Știm cu adevărat unde s-a întâmplat? 

Martin Beck bătu cu degetele în marginea mesei, apoi zise: 

— Da. În cabina A 7 de pe nava Diana. 

— După grupa sangvină, așa s-ar zice, dar nu e o probă 
suficientă. 

— Nu, dar noi știm, zise Martin Beck hotărât. 

— O.K. Ne prefacem că știm. Când? ă 

— Pe data de patru iulie, seara. După lăsarea întunericului. In 
orice caz, după masa de seară, care s-a terminat la ora opt. 
Probabil între ora nouă și miezul nopţii. 

— Cum? Da, așa zice raportul de la autopsie. Putem să 
presupunem și că s-a dezbrăcat singură. Benevol. Sau sub 
ameninţare cu moartea, dar nu pare verosimil. 

— Nu. 

— Și, în sfârșit, ce știm despre făptaș? Kollberg își răspunse 
singur după vreo douăzeci de secunde. Că e sadic și pervers 
sexual. 

— Că e bărbat, zise Martin Beck. 

— Da, cel mai probabil. Și destul de puternic. Că doar 
Roseanna McGraw n-a sărit singură în apă. 

— Știm că se afla la bordul navei Diana. 

— Da, dacă e să considerăm că presupoziţiile noastre 
anterioare sunt corecte, spuse Kollberg. 

— Că trebuie să aparţină uneia dintre cele două categorii 
stabilite: pasageri sau echipaj. 


VP - 100 


— Chiar știm asta? 

În încăpere se făcu liniște. Martin Beck se scărpină în cap. 
Într-un final zise: 

— Așa trebuie să fie. 

— Trebuie? 

— Da. 

— Atunci așa zicem. Pe de altă parte, nu știm cum arată 
criminalul și nici de ce naţionalitate e. Nu avem nicio amprentă 
și nimic altceva care să-l lege de crimă. Nu știm dacă o 
cunoștea pe Roseanna McGraw dinainte, nu știm, bineînţeles, 
nici de unde a venit, nici unde s-a dus, nici unde e chiar în 
momentul ăsta. 

Kollberg era acum foarte serios. 

— Știm mult prea puţin, Martin, zise el. Suntem măcar siguri 
că Roseanna McGraw nu s-a dat jos de pe vapor la Göteborg, 
sănătoasă și întreagă? Te-ai gândit la asta? Poate cineva a 
omorât-o după aceea. Cineva care știa de unde vine și care apoi 
i-a dus trupul înapoi la Motala și l-a aruncat în lac? 

— M-am gândit la asta. E prea absurd, nu prea se-ntâmplă 
așa. 

— Atâta timp cât nu am primit lista cu mâncarea servită pe 
vas, este, în mod teoretic, posibil. Chiar dacă sfidează orice 
logică. Și chiar dacă reușim să demonstrăm - să demonstrăm cu 
adevărat - că Roseanna n-a mai ajuns niciodată la Goteborg, 
mai este încă o posibilitate: să fi coborât pe țărm în timp ce 
vasul era în ecluza din Borenshult și să fi dat de vreun nebun 
care se ascundea prin boscheți. 

— În cazul ăsta, ar fi trebuit să găsim ceva. 

— Da, dar „ar trebui” e o noţiune vagă. Sunt atâtea detalii 
care mă fac să mă sui pe pereţi! Cum naiba a putut femeia să 
dispară o jumătate de drum fără ca nimeni să bage de seamă? 
Nici măcar chelneriţa sau femeia de serviciu? 

— Cel care a omorât-o probabil a rămas la bord. A aranjat 
cabina ca să pară că e folosită în continuare. Era vorba doar de 
o noapte. 

— Unde a dispărut cearșaful? Și păturile? Toate trebuie să fi 
fost pline de sânge. Doar nu putea să le spele. Și dacă a aruncat 
totul în apă, de unde a luat altele? 

— Cred totuși că nu a fost așa de mult sânge, așa zice și 
medicul care a făcut autopsia. Și dacă cel care a omorât-o era 


VP - 101 


ca acasă la bordul navei, putea să ia lenjerie de pat curată din 
magazie. 

— Poate un pasager să fie ca unul „de-ai casei” la bordul 
navei? Și nimeni să nu bage de seamă nimic? 

— Nu-i așa de greu. Ai fost vreodată pe o navă de pasageri 
noaptea? 

— Nu. 

— Toată lumea doarme. E liniște și pustiu. Aproape toate 
dulapurile și cămăruţele sunt descuiate. Când nava asta trecea 
pe lacul Vättern, în timpul cartului de la miezul nopţii până la 
ora patru dimineaţa, numai trei persoane erau în mod sigur 
treze. Cei care răspundeau de cart - doi pe punte și unul la 
mașini. 

— N-ar fi trebuit ca cineva să bage de seamă că Roseanna nu 
a mai coborât la Göteborg? 

— Nu există nicio procedură deosebită în legătură cu sosirea. 
Vaporul acostează la Lilla Bommen și fiecare își ia bagajul și se 
grăbește să se dea jos. In clipa aia toată lumea se grăbea din 
cauza întârzierii. În afară de asta, mai era și întuneric când au 
ajuns, deși vaporul ajunge de obicei pe lumină. 

Martin Beck tăcu și rămase o clipă cu privirea pierdută. 

— Ceea ce mă irită este că pasagerii din cabina de alături n- 
au auzit nimic, zise el. 

— Asta pot eu să explic. Acum două ore am aflat că în cabina 
A 3 a stat un cuplu din Olanda. Amândoi peste șaptezeci de ani 
și surzi de nu știu de ei. 

Kollberg întoarse pagina și se scărpină în cap. 

— Așa-zisa noastră teorie despre locul și momentul crimei e 
clădită în principal pe probabilităţi, deducţii logice și diverse 
presupoziţii psihologice. Dovezile incontestabile sunt cam 
subţiri. Ne ţinem totuși cu dinţii de ea pentru că e singura pe 
care o avem. In cazul ăsta, am putea să acordăm și statisticii 
aceeași importanță. Nu? 

Martin Beck se lăsă pe spătar și își încrucișă brațele peste 
piept. 

— Să aud, zise el. 

— Știm numele a optzeci și șase de persoane care s-au aflat 
la bord. Șaizeci și opt de pasageri plus optsprezece membri ai 
echipajului. Până acum i-am localizat sau i-am contactat pe toți, 
în afară de unsprezece. Dar chiar și în ceea ce-i privește pe cei 


VP - 102 


unsprezece știm naționalitatea, sexul și - cu excepţia a trei 
persoane - vârsta. Acum să procedăm prin excludere. În primul 
rând o excludem pe Roseanna McGraw. Mai rămân optzeci și 
cinci. După aia, toate femeile - erau opt în echipaj și treizeci și 
șapte printre pasageri. Mai rămân patruzeci. Patru dintre ei sunt 
băieţi sub zece ani și șapte sunt boșorogi trecuţi de șaptezeci. 
Mai rămân douăzeci și nouă. Scădem căpitanul și un om din 
echipaj, care stătea la cârmă. Au avut paza între opt și miezul 
nopții, sunt unul alibiul celuilalt. Cu greu ar fi avut timp să 
omoare pe cineva. Cu personalul de la mașini e mai neclar. 
Dacă îi scădem pe căpitan și pe cârmaci, rămân douăzeci și 
șapte. Avem deci numele a douăzeci și șapte de bărbaţi cu 
vârste cuprinse între paisprezece și șaizeci și opt. Doisprezece 
suedezi, dintre care șapte în echipaj, cinci americani, trei nemti, 
un danez, un sud-african, un francez, un englez, un scoţian, un 
turc și un olandez. Răspândirea geografică e de-a dreptul 
înspăimântătoare. Dintre americani, unul locuiește în Oregon și 
unul în Texas, englezul e din Nassau, din insulele Bahamas, sud- 
africanul e din Durban și turcul, din Ankara. Ce-o să se mai 
plimbe tipul care o să-i interogheze! Pe patru dintre aceștia 
douăzeci și șapte nici măcar nu i-am putut localiza. E vorba de 
danez și de trei suedezi. Nu am putut demonstra că vreunul 
dintre pasageri a mai călătorit cu navele de canal înainte, deși 
Melander s-a chinuit să treacă prin listele de pasageri din ultimii 
douăzeci și cinci de ani. Teoria mea e că niciunul dintre pasageri 
nu a omorât-o. Numai patru dintre ei aveau cabine single, 
ceilalți erau mai mult sau mai puţin păziţi de neveste sau de 
cine i-o fi însoţit. Niciunul dintre ei nu cunoștea vaporul, rutina 
de la bord și ruta călătoriei așa de bine încât să poată comite 
crima. Mai rămân cei opt din echipaj: timonierul, cei doi fochiști, 
un bucătar și trei muși. Pe mecanicul-șef l-am exclus deja, a 
căzut la categoria „vârstă”. Cât despre ceilalți, se ţineau unul pe 
altul sub observaţie, iar posibilităţile să fraternizeze cu pasagerii 
par să fi fost limitate. Teoria mea este că niciunul dintre ei nu a 
omorât-o pe Roseanna McGraw. Și trebuie să fie greșită. Teoriile 
mele sunt întotdeauna aberaţii. Asta e riscul pe care ţi-l asumi 
când gândești. 
Se făcu tăcere o jumătate de minut, după care Kollberg zise: 


VP - 103 


— Dacă nu netrebnicul ăla de Eriksson... La dracu’, bine 
măcar l-ai închis pe nemernicul ăla. Măi, tu mă asculți? Ai auzit 
ce ţi-am spus? 

— Sigur, zise Martin Beck absent. Sigur că te ascult. 

Era adevărat. Ascultase. Dar în ultimele zece minute vocea lui 
Kollberg păruse din ce în ce mai îndepărtată. Două idei total 
diferite îi trecură ca trăsnetul prin creier. Una avea legătură cu o 
vorbă pe care o auzise de la cineva și pe care o dăduse imediat 
uitării. Cea de-a doua era mai bine conturată, era un nou plan 
de atac, care îi părea ușor de pus în practică. 

— Sigur a întâlnit pe cineva la bord, zise el pentru sine. 

— Asta dacă n-a fost sinucidere, zise Kollberg ironic. 

— Pe cineva care nu avea de gând s-o omoare, în orice caz nu 
de la început, și, prin urmare, care nu avea niciun motiv să se 
țină ascuns... 

— Sigur, asta credem noi, dar la ce ne-ajută dacă nu... 

Martin Beck văzu foarte limpede o scenă din ultima lui zi de 
iulie în Motala: Juno cea urâtă ocolind șalandul de dragaj și 
pornind spre bazinul portului. 

Își îndreptă spatele, luă vederea cea veche și o studie cu 
atenție. 

— Lennart, zise el, câte aparate de fotografiat au fost folosite 
în zilele alea? Cel puţin douăzeci și cinci, aproape treizeci. La 
fiecare dintre ecluze oameni alergau la țărm să fotografieze 
vaporul sau să se fotografieze unul pe altul. Azi ar trebui să fie 
poze din călătoria aia în douăzeci sau treizeci de albume de 
familie. Tot felul de poze. Primele au fost făcute pe insula 
Riddarholmen și ultimele, în Göteborg. Să zicem că în cele trei 
zile de croazieră douăzeci de oameni au făcut treizeci de poze 
fiecare. Asta înseamnă cel puţin o rolă de film de persoană. Și 
unii probabil au făcut chiar mai multe. Lennart, trebuie să existe 
cel puţin șase sute de fotografii... Inţelegi... Șase sute de 
fotografii. Probabil o mie. 

— Da, zise Kollberg încet, înţeleg ce vrei să spui. 


VP - 104 


17. 


— O să fie, bineînţeles, o muncă titanică, zise Martin Beck. 

— Nu mai rău decât ce facem deja, spuse Kollberg. 

— Poate e doar o idee ţicnită, poate că mă înșel cumplit. 

Acesta era un joc pe care îl mai jucaseră de multe ori înainte. 
Martin Beck se îndoia de sine și avea nevoie de sprijin moral. 
Știa dinainte ce răspuns o să primească, așa cum știa și că 
Lennart Kollberg știe că el știe. Cu toate acestea, respectau 
ritualul. 

— N-are cum să nu ducă undeva, zise Kollberg încăpățânat și 
după câteva secunde adăugă: În plus, o parte din muncă e deja 
făcută. l-am localizat pe toţi, cu mici excepții, și cu majoritatea 
am și luat legătura. 

Lui Kollberg îi era ușor să pară convingător. Era, pur și simplu, 
una dintre calităţile lui. 

După o clipă, Martin Beck îl întrebă cât e ceasul. 

— Șapte și zece. 

— E vreunul care locuiește în apropiere? 

Kollberg căută în caietul de notițe. 

— Mai aproape decât bănuiești, zise el. E unul care stă chiar 
pe Norr Mälarstrand. Un colonel pensionat și nevastă-sa. 

— Cine a fost acolo? Tu? 

— Melander. Nişte bătrânei simpatici. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

Asfaltul era ud și alunecos, iar Kollberg înjură cu amărăciune 
când roțile din spate îi patinară pe șosea și mașina derapă la 
Lindhagen. Trei minute mai târziu ajunseră la destinaţie. 

Doamna colonel fu cea care deschise. 

— Axel, sunt doi domni de la poliţie, răcni ea spre sufragerie. 

— Poftește-i înăuntru, urlă colonelul. Doar n-oi vrea să ies eu 
afară și să stau în hol! 

Martin Beck își scutură pălăria de apă și intră. Kollberg își 
ștergea pantofii cu mult zel. 

— Vreme de manevră, urlă colonelul. Domnii să mă scuze 
dacă nu mă ridic. 


VP - 105 


Pe măsuţa din faţa lui era o partidă de domino pe jumătate 
jucată, un pahar de coniac și o sticlă de Rémy Martin. Doi metri 
mai încolo, televizorul urla cu sonorul dat la maximum. Era un 
episod din viaţa de zi cu zi a familiei Jetson, care chiar și în 
condiții normale ar fi fost asurzitor. 

— Vreme de manevră, cum am mai spus. Domnii vor puţin 
coniac? Singurul lucru care mai ajută. 

— Sunt cu mașina, tună Kolberg uitându-se grav la sticlă. 

Trecură zece secunde înainte ca simţul de solidaritate al lui 
Martin Beck să câștige. Se cutremură și dădu din cap. 

— Vorbește tu, îi zise el lui Kollberg. 

— Cum? strigă bărbatul din jilt. 

Martin Beck reuși să schițeze un zâmbet căznit și făcu un gest 
a lehamite. Nu avea nicio îndoială că până și cea mai mică 
încercare de a se amesteca în discuţie l-ar face să își piardă 
vocea pentru o săptămână întreagă. Discuţia continuă. 

— Fotografii? Nu, nu mai facem fotografii acum. Eu nu mai 
văd și Axel uită să deruleze filmul după ce face o poză. Asta a 
întrebat și tânărul drăguţ care a fost aici acum paisprezece zile. 
Ce băiat simpatic! 

Martin Beck și Kollberg schimbară fugitiv o privire, miraţi de 
ce auzeau despre Melander. 

— Dar ce e ciudat e că maiorul Jentsch... Da, cu siguranță că 
nu știți cine e, tună colonelul. Am luat masa cu el și cu soţia lui 
în timpul călătoriei. Ofiţer de intendență, un bărbat extraordinar. 
Suntem de-un leat, am fost chemaţi sub arme în același an, dar, 
din nefericire, sfârșitul campaniei împotriva bolșevicilor i-a pus 
capăt carierei. Ştiţi, avansările veneau rapid în timpul războiului, 
dar după 1945 săracii n-au mai primit nimic. Mă rog, în ceea ce-l 
privește pe Jentsch n-a fost chiar atât de rău. Era ofițer de 
intendență, iar ofițerii de intendență valorau greutatea lor în aur 
în timpul reconstrucției. A primit un post de director la o firmă 
de produse alimentare din Osnabrück, din câte îmi amintesc. Mă 
rog, aveam multe în comun, multe să ne povestim, timpul a 
trecut repede. Maiorul Jentsch văzuse multe în timpul războiului. 
Multe, cum zic. Timp de nouă luni, poate chiar unsprezece, a 
fost ofițer de legătură pentru Divizia Albastră, știți ceva despre 
Divizia Albastră? Trupele de elită spaniole pe care Franco le-a 
pus în luptă împotriva bolșevicilor. Și, trebuie s-o spun, de multe 
ori pentru noi ăștia de-acasă sunt toți o apă şi-un pământ: 


VP - 106 


italieni, greci, spanioli și cine-o mai fi, da, pentru noi sunt toţi la 
fel, dar trebuie să spun că, am și zis, puștii ăștia, din Divizia 
Albastră cu alte cuvinte, ăștia puteau cu adevărat... 

Martin Beck întoarse capul și se uită cu disperare la ecranul 
televizorului, care acum transmitea un documentar despre 
culesul sfeclei în Skâne, cu siguranţă vechi de o lună. Doamna 
colonel își îndreptase atenţia în aceeași direcție și părea, în 
mare, să fi uitat de prezenţa lor. 

— Înţeleg, strigă Kollberg. 

Apoi trase aer adânc în piept și, cu o tenacitate demnă de 
invidiat, spuse cu glas tare, neabătut de la scopul lui: 

— Domnul colonel începuse să ne spună ceva despre 
fotografii. Ce voiaţi să spuneţi? 

Timp de aproape un minut expertul în culesul sfeclei domină 
verbal încăperea. Era ca un balsam. 

— Ce? Da, voiam să spun că, deși nu înțeleg cum, maiorul 
Jentsch s-a arătat a fi un virtuoz în mânuirea aparatului de 
fotografiat. Cu toate că nici nu vedea, nici nu auzea mai bine 
decât noi. A făcut fotografii fără încetare și acum câteva zile ne- 
a trimis și nouă un teanc întreg de poze din călătorie. Foarte 
amabil, zic eu, probabil că l-a costat ceva. Niște poze uluitor de 
elegante. O amintire plăcută, în orice caz. 

Martin Beck se ridică și micșoră un pic volumul difuzoarelor. O 
făcu în mod reflex, din instinct de autoapărare, fără să știe de 
fapt ce face. Doamna colonel se uită la el fără să înțeleagă. 

— Ce? Da, bineînțeles. Missan, ești tu bună să aduci pozele pe 
care le-am primit din Germania? Vreau să le arăt domnilor. 

Martin Beck urmări cu sprâncenele ridicate cum Missan se 
ridică de pe scaunul în care stătea la televizor și pornește 
clătinându-se. 

Pozele erau copii color de mărimea 12 x 12. Erau adunate 
într-un teanc de aproape douăzeci de bucăți, și bărbatul din jilt 
ținea pachetul între degetul mare al mâinii stângi și degetul 
arătător. La stânga și la dreapta lui, Martin Beck și Kollberg 
stăteau aplecaţi să vadă imaginile. 

— Aici suntem deci noi și acolo o vedem pe majoreasa 
Jentsch, da, și aici o vedeţi pe soţia mea... Da, și aici sunt chiar 
eu. Fotografia a fost făcută sus, pe puntea de comandă. E din 
prima zi, eu sunt în picioare și vorbesc cu căpitanul, cum poate 


VP - 107 


vedeți. Și aici... Nici eu nu prea mai văd... Vrei să-mi dai lupa, 
draga mea... 

Colonelul șterse lupa îndelung și cu multă grijă înainte să 
continue descrierea. 

— Da, chiar așa, aici îl vedeți pe maiorul Jentsch singur, aici 
sunt eu cu soţia... Majoreasa cred c-a făcut poza, e mai ștearsă 
decât celelalte. Și aici suntem noi din nou, tot atunci, doar puţin 
dintr-un alt unghi, mi se pare mie. Și... Să văd... Pe doamna cu 
care vorbesc o cheamă Frau Liebeneiner, tot nemţoaică. A 
mâncat, de altfel, cu noi la masă. O femeie foarte drăguță și 
serioasă, dar din păcate cam în vârstă. Și-a pierdut bărbatul la 
El Alamein. 

Martin Beck își încordă privirea și văzu o doamnă foarte 
bătrână și dolofană într-o rochie înflorată și o pălărie cărămizie. 
Stătea dreaptă lângă una dintre bărcile de salvare, cu o ceașcă 
de cafea într-o mână și o felie de pandișpan în cealaltă. 

Bătrânul colonel nu mai termina. Fotografiile erau toate la fel. 
Pe Martin Beck începu să îl doară spatele. Știa acum, fără nicio 
urmă de îndoială, cum arată majoreasa Jentsch din Osnabrück. 

Ultima poză era pe masa de mahon din faţa colonelului. Era 
una dintre acelea pe care se aștepta să le vadă Martin Beck. 
Diana văzută din spate, ancorată lângă insula Riddarholmen, cu 
clădirea primăriei în fundal și două taxiuri care veniseră până la 
pasarelă. 

Poza părea a fi fost făcută chiar înainte de plecare, pentru că 
mulţi pasageri se aflau deja la bord. Lângă partea dinspre pupă 
a bărcii de salvare de la tribord, pe puntea de protecţie, se 
vedea majoreasa Jentsch din Osnabruck. Chiar dedesubt era 
Roseanna McGraw. Aplecată în faţă, sprijinindu-și coatele de 
balustradă, cu picioarele depărtate. Avea sandale, ochelari de 
soare și o rochie largă și galbenă, cu bretele. Martin Beck se 
apropie de fotografie cât putu de mult și încercă să distingă 
persoanele din preajma Roseannei. In același timp îl auzi pe 
Kollberg fluierând printre dinţi. 

— Așa da, zise colonelul fără să fie afectat, deci ăsta e 
vaporul, aici lângă Riddarholmen, ăla e turnul primăriei, da. Și 
acolo sus e Hildegard Jentsch în picioare. Asta era înainte să 
facem cunoștință. Și da, ciudat, fetița asta a luat și ea masa cu 
noi de câteva ori. Olandeză sau englezoaică, cred. Au mutat-o 


VP - 108 


sigur la altă masă după aia, ca s-avem noi, old boys", mai mult 
spaţiu să ne mișcăm coatele. 

Un deget arătător puternic și păros, încă și mai îngroșat de 
sticla lupei, se odihnea pe femeia cu rochie galbenă și sandale. 

Martin Beck trase aer în piept ca să spună ceva, dar Kollberg 
i-o luă înainte. 

— Ce, zise colonelul, sigur? Sunt al naibii de sigur. A stat cu 
noi la masă de cel puţin patru-cinci ori. Nu a spus niciodată 
nimic, din câte îmi amintesc. 

— Dar... 

— Bineînţeles că și colegul dumneavoastră mi-a arătat niște 
imagini cu ea, dar credeţi-mă că eu nu recunosc faţa, ci rochia. 
De fapt, nu chiar rochia. 

Se întoarse spre stânga și îl împunse pe Martin Beck în piept 
cu degetul arătător. Durerea era de nesuportat. 

— Decolteul, zise el cu o șoaptă tunătoare. 


12 „Moșii” (en. în original). 
VP - 109 


18. 


Era unsprezece și un sfert și cei doi se aflau din nou în biroul 
din Kristineberg. Vântul se înteţise, iar stropii de ploaie loveau 
puternic în ferestre. 

Cele douăzeci de fotografii stăteau răsfirate în fața lui Martin 
Beck. Împinsese nouăsprezece la o parte și o analiza poate 
pentru a cincizecea oară pe Roseanna McGraw în cercul de 
lumină făcut de sticla lupei. Arăta exact așa cum și-o închipuise 
el de la bun început. Privirea ei părea îndreptată în sus, probabil 
către turlele bisericii Riddarholmen. Părea sănătoasă și relaxata. 
Nici nu îi trecea prin minte că nu mai are decât treizeci și șase 
de ore de trăit. La stânga ei se vedea cabina nr. A 7. Ușa era 
deschisă, dar poza nu dezvăluia nimic din interior. 

— Îţi dai seama că am avut noroc astăzi, zise Kollberg. Pentru 
prima dată de când ne ocupăm de cazul ăsta blestemat. Mai 
devreme sau mai târziu tot ai noroc. De data asta a fost mai 
târziu. 

— Am avut și puţin ghinion. 

— Pentru că a nimerit la aceeași masă cu doi ostași surzi și 
trei babe chioare? Nu-i ghinion, e doar legea arhicunoscută a lui 
Murphy. Acum să mergem acasă și să ne culcăm. Te duc cu 
mașina sau vrei să mergi cu acest mare dar către omenire care 
e metroul? 

— Trebuie să-i trimitem o telegramă lui Kafka mai întâi. Și 
mâine îi scriem o scrisoare ca să-i dăm și celelalte amănunte. 

O jumătate de oră mai târziu erau gata. Kollberg conducea 
repede și neglijent prin ploaia torențială, dar Martin Beck nu 
părea să se sinchisească, deși, în general, avea rău de mașină. 
Nu scoaseră niciun cuvânt tot drumul. Numai când ajunseră în 
fața casei din Bagarmossen Kollberg ieși din amorţeală și zise: 

— Așa, acum du-te la culcare și te mai gândești mâine la 
toate astea. La revedere. 

În apartament era liniște și întuneric, dar când trecu pe lângă 
camera fiicei lui auzi în surdină muzica programului nocturn de 
radio. Probabil că stătea cu tranzistorul sub pernă. Când era 


VP - 110 


mic, el obișnuia să citească romane de aventuri cu lanterna de 
buzunar sub pătură. ă 

Pe masa de la bucătărie găsi pâine, unt și caşcaval. Işi făcu un 
sandviș cu cașcaval și căută o bere în frigider. Nu mai era. 
Mâncă cina frugală în picioare lângă chiuvetă și bău o jumătate 
de pahar de lapte, ca să o facă să alunece mai ușor. 

Apoi intră în cameră și se sui în pat cu multă grijă. Soţia lui se 
întoarse spre el, pe jumătate adormită, și încercă să spună ceva. 
El rămase nemișcat, întins pe spate și ţinându-și respiraţia. 
Câteva minute mai târziu, răsuflarea ei deveni din nou egală. 
Martin se relaxă, închise ochii și începu să se gândească. 

Roseanna McGraw apărea deja într-una dintre primele poze 
pe care ceruseră să le vadă. Mai mult decât atât, fotografiile îi 
ajutaseră să identifice fără urmă de îndoială încă cinci persoane 
- cei doi militari pensionaţi, soțiile lor și văduva Liebeneiner. 
Putea liniștit să spere că o să primească încă vreo douăzeci și 
cinci, treizeci de seturi de fotografii și că cele mai multe aveau 
să fie mai mari decât primul. Fiecare negativ o să fie scos la 
iveală, fiecare fotograf o să îi spună cu exactitate pe cine 
cunoștea și pe cine nu. Planul nu putea să dea greș - ultima 
călătorie a Roseannei McGraw avea să fie, în sfârșit, cercetată în 
amănunt. Vor putea să o vadă în fața lor ca pe o bandă de film. 

Multe depindeau de Kafka și de ce putea el să afle de la opt 
familii risipite în toată America de Nord. Americanii fac risipă de 
fotografii, nu sunt cunoscuți pentru asta? Și, la urma urmei, 
dacă mai fusese cineva în compania femeii din Lincoln în afară 
de criminal, firesc ar fi fost să fie unul dintre compatrioții ei. 
Poate că asasinul ar trebui căutat în primul rând printre 
compatrioţii ei? Poate că într-o zi o să stea cu receptorul la 
ureche și o să audă vocea lui Kafka răzbind de la celălalt capăt 
al firului: Yeah, I shot the bastard.” 

Legănat de gânduri, Martin Beck adormi, dintr-odată și fără 
efort, cum nu i se mai întâmplase de mult. 

Și a doua zi plouă, cenușiu și cu stropi fini, și ultimele frunze 
galbene se lipiră triste de pereţii caselor și de dreptunghiurile 
geamurilor. 

Ca și cum ar fi fost atins de gândurile nocturne ale lui Martin 
Beck, Kafka îi trimisese iute o telegramă laconică: „Trimite cât 
mai mult material posibil”. 


15 „Da, l-am împușcat pe nenorocit” (en. în original). 
VP - 111 


Două zile mai târziu, Melander, care nu uita niciodată nimic, 
își scoase pipa din gură și zise liniștit: 

— Uli Mildenberger este la Heidelberg. Acolo a fost toată vara. 
Vrei să fie chemat la interogatoriu? 

Martin Beck își luă cinci secunde să se gândească. 

— Nu. 

Era pe cale să adauge: „Dar notează adresa”. Se opri însă în 
ultima secundă, dădu din umeri și cobori în biroul lui. 

În zilele acelea se întâmpla tot mai des să nu aibă nimic 
deosebit de făcut. Ancheta era într-o fază în care, în mare parte, 
își purta singură de grijă, răspândindu-se în același timp pe tot 
globul ca acţiunea dintr-un roman vechi de colportaj. Din 
Motala, de la Ahlberg, pornea o linie fierbinte până la el în 
Kristineberg, după care se răspândea ca un evantai către o 
mulțime de puncte pe hartă, de la Capul Nord în Norvegia la 
Durban în sud și Ankara la est. Cea mai importantă linie de 
contact ducea însă la biroul lui Kafka din Lincoln, aproape zece 
mii de kilometri spre vest. De acolo se ramifica spre alte locuri, 
risipite pe întreg continentul american. 

S-ar fi putut oare, cu această uriașă reţea de contacte la 
dispoziţie, să nu îl încercuiască pe criminal? Răspunsul logic era 
nu. Martin Beck păstra amintiri dureroase de la investigarea 
unei alte crime cu caracter sexual. Fusese comisă într-un subsol, 
într-una dintre suburbiile  Stockholmului, corpul fusese 
descoperit aproape imediat și poliția ajunsese la locul faptei 
după nicio oră. Mai multe persoane îl văzuseră pe criminal și 
putuseră să dea semnalmente detaliate, bărbatul lăsase urme 
de pantofi, mucuri de ţigări, chibrituri și chiar pierduse câteva 
obiecte. Mai mult, tratamentul aplicat victimei proba o 
perversitate cu totul ieșită din comun. Dar nu reușiseră să îl 
prindă. Optimismul se schimbase, încetul cu încetul, în 
neputinţă, pe măsură ce pistele de anchetă se dovedeau false. 
Șapte ani mai târziu același bărbat s-a făcut vinovat de o 
tentativă de viol într-o altă parte a ţării și a fost prins asupra 
faptei. În timpul anchetei a avut o cădere nervoasă și a 
recunoscut crima. 

Pentru Martin Beck, atât crima, cât și clarificarea ei, survenită 
mulți ani mai târziu, au constituit doar niște incidente mărunte, 
dar pentru unul dintre colegii lui mai în vârstă au avut o 
importanţă decisivă. Cum să nu-și aducă aminte de acest coleg, 


VP - 112 


care, lună de lună, an după an, mult după ce investigaţiile 
fuseseră amânate, stătea în biroul lui până seara târziu, ocupat 
pentru a cinci suta oară sau poate a mia oară să controleze și să 
analizeze cu atenţie toate procesele-verbale și toate mărturiile? 
De câte ori nu l-a întâlnit în contexte surprinzătoare și în medii 
neașteptate, tot timpul la vânătoare de idei noi pentru 
cercetarea care devenise tragedia vieţii lui? Cu timpul s-a 
îmbolnăvit și s-a pensionat înainte de vreme și, cu toate astea, 
nu s-a dat bătut. Într-un final, totul s-a lămurit când cineva care 
nu suferise nicio condamnare și care nici măcar nu era bănuit de 
vreo infracţiune a izbucnit în lacrimi din senin în faţa unui 
magistrat uimit din Halland, recunoscând o crimă prin 
strangulare, veche de șapte ani. Tot atunci au ieșit la lumină și 
întâmplările penibile și neglijențele care împiedicaseră poliția 
să-l prindă pe criminal imediat. Martin Beck se întreba uneori 
dacă această rezolvare tardivă reușise să-i redea liniștea 
fostului criminalist. 

Deci putea să fie și așa. Și totuși, femeia din subsol fusese 
ceea ce Roseanna McGraw în mod clar nu era: o epavă umană, 
singură, pribeagă, a cărei lipsă de sociabilitate era la fel de 
indiscutabilă ca și conţinutul agravant al poșetei ei. 

Martin Beck se gândi mult la asta în timp ce aștepta să se 
întâmple ceva. 

La Motala, ocupaţia principală a lui Ahlberg era să enerveze 
autorităţile locale insistând ca fiecare ţol de canal și fiecare 
metru pătrat de fund de lac să fie examinate de scafandri. 
Rareori lua legătura cu Martin Beck, dar se aștepta ca telefonul 
să sune din clipă în clipă. 

O săptămână mai târziu sosi o nouă telegramă de la Kafka. 
Textul era criptic și bulversant: You will have a break any 
minute now.!* 

Martin Beck îl sună pe Ahlberg. 

— Zice c-o să se clarifice totul din clipă în clipă. 

— Cred că își dă seama că avem nevoie de încurajări, zise 
Ahlberg. 

Kollberg avea altă părere: 

— Are și el slăbiciunile lui. Suferă de o boală numită intuiție. 

Melander nu spuse nimic. 


14 „Nu mai e mult și o să luați o pauză” (en. în original). 
VP - 113 


După alte zece zile primiră vreo cincizeci de fotografii și 
dădură la copiat cam de trei ori mai multe negative. Multe dintre 
imagini erau de calitate proastă, iar Roseanna McGraw nu 
apărea decât în două dintre ele. Amândouă fuseseră făcute 
lângă insula Riddarholmen, iar Roseanna tot singură era, pe 
puntea A, la vreo doi metri de cabina ei. Într-una dintre ele 
stătea aplecată în faţă și își scărpina glezna dreaptă, dar asta 
era tot. În rest, mai identificaseră douăzeci și trei de pasageri. 
Numărul total ajunsese acum la douăzeci și opt. 

Melander era responsabil cu analiza de amănunt, apoi îi 
dădea fotografiile lui Kollberg care încerca să le aranjeze într-o 
ordine cronologică aproximativă. Martin Beck studia teancul oră 
de oră, dar nu zicea nimic. 

Zilele care urmară mai aduseră câteva duzini de fotografii, 
dar Roseanna McGraw nu apărea în niciuna dintre ele. 

Și totuși, după multă așteptare, veni o scrisoare de la poliţia 
din Ankara. În dimineaţa celei de-a treisprezecea zile - potrivit 
calendarului nou, căci numărau zilele de la data la care le venise 
ideea genială - ajunse pe biroul lui Martin Beck, dar dură încă 
două zile până ce ambasada reuși să îi pună la dispoziţie o 
traducere în engleză. În mod surprinzător, această scrisoare le 
aducea prima victorie după o lungă perioadă lipsită de rezultate. 

Unul dintre pasagerii turci, studentul la medicină de douăzeci 
și doi de ani, Gunes Fratt, recunoscuse că o cunoștea pe femeia 
din fotografii, dar nu îi știa nici numele, nici naționalitatea. După 
„un interogatoriu dur”, condus de un colonel de poliție cu un 
nume foarte lung, aproape în întregime format din „6”, „u” și 
„Z”, tânărul recunoscuse că o găsise atrăgătoare pe Roseanna și 
că încercase de două ori să-i spună câteva cuvinte în limba 
engleză, ca „să se apropie” de ea în timpul călătoriei, dar că 
fusese respins. Femeia pur și simplu nu îl băgase în seamă. 
Credea că o văzuse ceva mai târziu în compania unui bărbat și 
trăsese concluzia că e căsătorită și că doar pentru moment și 
din prostie (?) se arătase singură în lume. Despre înfățișarea 
acelui bărbat martorul nu reuși să spună decât că „era probabil 
înalt”. În ultima parte a călătoriei, martorul nu o mai văzuse pe 
femeie. 

Unchiul lui Günes Fratt, care fusese audiat „în scop 
informativ” de către colonelul de poliţie cu nume imposibil, 
ținuse să insiste asupra faptului că, în timpul călătoriei, îl ţinuse 


VP - 114 


sub control sever pe nepotul lui de frate și că nu îl lăsase singur 
mai mult de zece minute odată. 

Ambasada contribuise cu observaţia că ambii călători aparţin 
unei familii înstărite și respectabile. 

Scrisoarea nu îi dădu prea mult curaj lui Martin Beck. Știuse 
de la bun început că, mai devreme sau mai târziu, o astfel de 
informaţie trebuie să apară. Acum făcuseră în sfârșit un pas 
înainte și, în timp ce pregătea materialul ca să îl trimită la 
Motala, se întreba cum o fi să fii supus unui „interogatoriu dur” 
de către un colonel turc. 

La primul etaj, Kollberg primi vestea cu mult calm. 

— Turcii? Da, i-am urmărit. Mai mulţi pasageri i-au identificat 
în mărturiile lor. 

Căută la întâmplare prin liste. 

— Fotografia numărul 23, 38, 102, 109... 

— Ajunge. 

Martin Beck răsfoi prin pachetul de fotografii și găsi o copie în 
care ambii bărbaţi se vedeau foarte clar. Se uită puţin la 
mustățile albe ale unchiului și își mută privirea la Günes Fratt, 
care era mic de statură, dar îmbrăcat elegant. Avea mustață 
neagră și subţire și trăsături regulate. Nu arăta deloc rău. 

Roseanna McGraw avusese, din păcate, o altă părere. Era a 
cincisprezecea zi de când le venise ideea să ceară fotografiile și 
până în momentul acela identificaseră fără dubiu patruzeci și 
unu de pasageri, care apăreau într-una sau în mai multe 
fotografii. În plus, colecţia se mări cu încă două poze care o 
înfățișau pe femeia din Lincoln. Amândouă erau făcute pe 
canalul Södertälje. Într-una Roseanna era în fundal, ștearsă și 
întoarsă cu spatele la fotograf, iar cealaltă o surprindea din 
profil lângă balustradă, cu podul de cale ferată în fundal. Cu trei 
ore înainte să moară, Roseanna McGraw își dăduse jos ochelarii 
fumurii și se uitase la soare cu ochii mijiţi. Pletele negre îi 
fluturau în vânt și gura îi era întredeschisă, ca și cum ar fi fost 
pe cale să spună ceva sau tocmai ar fi căscat. Martin Beck se 
uită la ea mult timp prin lupă. Într-un final spuse: 

— Cine a făcut fotografia asta? 

— O daneză, zise Melander. Vibeke Amdal din Copenhaga. A 
călătorit singură în cabină single. 

— Vezi ce poţi să afli despre ea. 

O jumătate de oră mai târziu veni și vestea cea mare. 


VP - 115 


— Telegramă-fulger din Statele Unite, zise femeia de la 
telegraf, să v-o citesc? 


Struck goldmine yesterday. Ten rolls eight millimeter colorfilm 
and 150 stills. You will see a lot of Roseanna McGraw. Some 
unknown character seems to be with her. Panamerican 
guarantees delivery Stockholm Thursday. Kafka. 


— Să încerc s-o traduc? 

— Da, vă rog. 

— „leri dat de mină de aur. Zece role film color opt milimetri 
și o sută cincizeci de instantanee. O să o vedeţi pe Roseanna 
McGraw din belșug. O figură necunoscută pare să fie împreună 
cu ea. Panamerican promite livrare Stockholm joi. Semnat: 
Kafka”. 

Martin Beck se prăbuși pe scaun. Se scărpină în cap și aruncă 
o privire la calendarul de pe masă. 

Era miercuri, 25 noiembrie 1964. 

Afară ploua și era frig. În curând avea să înceapă să ningă. 


VP - 116 


19. 


Văzură filmul la un studio vizavi de Norra Station. Era într- 
adevăr înghesuială în sala de proiecţii și Martin Beck cu greu 
reuși să își țină în frâu agorafobia. 

Erau acolo șeful lui și comisarul-șef al poliţiei judetene din 
Linköping. Procurorul general, Larsson și Ahlberg veniseră din 
Motala. In afară de ei, de faţă erau și Kollberg, Stenström și 
Melander. 

Chiar și Hammar, care văzuse mai multe crime decât ei toți 
laolaltă, părea tăcut, tensionat și în expectativă. 

Lumina se stinse. 

Proiectorul începu să zumzăie. 

— Ah, da, da... da. 

Lui Kollberg îi era, ca de obicei, greu să tacă. 

Garda palatului regal defila prin piaţa Gustav Adolf. Dădu un 
ocol și intră pe Norrbro. Camera de filmat surprinse o imagine 
panoramică a fațadei Operei. 

— N-au stil, zise Kollberg. Zici că-i poliţia militară. 

Șeful poliţiei judeţene șâșâi. 

Urmă epava corabiei Vasa, ascunsă de stropii de apă care 
dansau în jurul ei. O tânără și frumoasă suedeză, cu un braț de 
fân și cu nasul cârn, pe scările sălii de concerte. Centrul pieţei 
H6torg. Un afiș pentru turiști lângă o colibă laponă la muzeul 
Skansen. Castelul Gripsholm, cu dansatori populari în prim plan. 
O americancă între două vârste, cu buze violete și strasuri la 
ramele ochelarilor. Hotelul Reisen, cheiul Skeppsbron, pupa 
navei Svea Jarl, feribotul către Djurgården, o navă mare de 
pasageri ancorată în Stockholm, filmată din mișcare, de pe un 
vapor de croazieră. 

— Ce vapor e ăla? întrebă șeful poliţiei judeţene. 

— S.S. Brazil, nava companiei Moore-McCormack, zise Martin 
Beck. Vine aici în fiecare vară. 

Promontoriul Waldemarsudde. Femeia cu buzele violete. 
Danvikshem. 

— Și clădirea aia ce-i? întrebă șeful poliției județene. 


VP - 117 


— Danvikshem, un azil pentru bătrâni, zise Kollberg. Haile 
Selassie a tras o salvă în semn de salut când a fost aici înainte 
de război. A crezut că e palatul regal. 

Pescăruși, dând din aripi graţioși. Cartierul Farsta, coadă de 
oameni care se îmbulzeau să se urce într-un autobuz albastru cu 
tavan de plexiglas. Pescari uitându-se fix și sinistru în obiectiv. 

— Cum îl cheamă pe fotograf? zise șeful poliţiei județene. 

— Wilfred S. Bellamy Junior din Klamath Falls, Oregon, 
răspunse Martin Beck. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de el, zise șeful poliţiei 
judeţene. 

Vechea stradă Svartmangatan. Apoi un cadru cu pompa din 
Brunkebergstorg, subexpusă. 

— Acum, făcu șeful poliţiei județene. 

Diana lângă Riddarholmen. Vedere dinspre pupă. Roseanna 
McGraw în postura bine-cunoscută, uitându-se undeva în sus, 
într-o parte. 

— Ea este, sări șeful poliţiei judeţene. 

— Dumnezeule, zise Kollberg. 

Femeia cu buzele violete intră în cadru din stânga, cu dinți 
strălucitori. Totul era în ceaţă în afară de steagul companiei de 
navigaţie și de turnul primăriei. Vedere spre chei. Puncte albe. 
Licăriri. Umbre roșii-maronii. Negru. 

Lumina se aprinse și un bărbat într-un halat alb crăpă puţin 
ușa. 

— Numai puţin. Probleme cu proiectorul. 

Ahlberg se întoarse și se uită la Martin Beck. 

— Acuma a luat foc și a ars, zise prim-asistentul criminalist 
Lennart Kollberg, care știa să citească gândurile. 

Chiar atunci se stinse lumina. 

— Acuma-i acuma, băieţi, zise șeful poliţiei judeţene. 

Vedere peste deal, drapelul suedez, turiști, podul Västerbron, 
arcul podului. Secvenţă lungă cu doamna Bellamy făcând plajă 
cu ochii închiși pe un șezlong de pe punte. 

— Atenţie la imaginile de fundal, zise șeful poliţiei judeţene. 

Martin Beck recunoscu mai multe persoane în fundal; niciuna 
dintre ele nu era Roseanna McGraw. 

Ecluza de la Södertälje, podul de șosea, podul de cale ferată. 
Catargul văzut de jos în sus, cu steagul companiei fluturând ușor 
pe cerul albastru. Un velier cu motor încărcat cu butoaie pline 


VP - 118 


de pește, bucătarul făcând cu mâna. Același velier, dinspre pupă 
și dintr-o parte. Smochinita doamnă Bellamy din profil în 
dreapta. 

Oxelösund din larg, turla cu accente moderniste a bisericii 
ridicându-se spre cer, hornurile fumegânde ale întreprinderii 
metalurgice, un locuitor din Grângesberg pe terenul metalifer. 
Imaginile urcau și coborau odată cu alunecarea molcomă a 
vaporului pe apă și erau colorate difuz, într-o nuanţă gri-verzui. 

— S-a stricat vremea, zise șeful poliţiei judeţene. 

Tot ecranul era gri-deschis, camera de filmat s-a întors, o 
parte din puntea de comandă, care era pustie. Steagul orașului 
Göteborg îmbibat cu apă și atârnând pe catargul de la proră. În 
cadru apare timonierul balansând o tavă și coborând pe scara 
care ducea către cabinele personalului. 

— La ce ne uităm? întrebă șeful poliţiei judeţene. 

— Asta era înainte să ajungă la Hăvringe, zise Martin Beck, pe 
la cinci-șase. Stau pe loc din cauza ceţii. 

Un cadru surprins pe puntea de protecție, dinspre pupă, 
șezlongurile părăsite, imagini fumurii, umezeală. Nici țipenie de 
om. 

Aparatul de filmat se întoarse la dreapta, apoi reveni cu o 
ușoară smucitură în poziţia iniţială. Roseanna McGraw urcând 
scările dinspre puntea A. Era, ca de obicei, fără ciorapi și cu 
sandale, dar își acoperise rochia cu o pelerină subţire și 
transparentă de plastic și își trăsese gluga peste păr. Trece pe 
lângă barca de salvare, se uită drept în aparatul de filmat, îi 
aruncă fotografului o privire fugară, indiferentă, pare liniștită și 
relaxată, iese din imagine prin dreapta. O întoarcere rapidă. 
Roseanna McGraw din spate, cu coatele pe balustradă, 
sprijinindu-se pe piciorul drept, pe vârfuri, scărpinându-și glezna 
stângă cu călcâiul drept. 

Mai puţin de 24 de ore până la moarte. Martin Beck își ţinea 
răsuflarea. Niciunul dintre cei de faţă nu zise nimic. Femeia din 
Lincoln era tot mai ștearsă, în timp ce ecranul era inundat de 
puncte albe. Rola se terminase. 

Ceaţa dispăruse. Un zâmbet forțat, violet. Un cuplu mai în 
vârstă stând în şezlong, cu pleduri pe picioare. Nicio rază de 
soare, dar nici ploaie. 

— Cine-s ăștia? zise șeful poliţiei județene. 

— Doi americani, răspunse Kollberg. Anderson îi cheamă. 


VP - 119 


Vaporul într-o ecluză. Fotografie dinspre teugă, multe 
persoane cu spatele. Bara de protecţie filmată de sus, 
întinzându-se între coca navei și pavajul de piatră al canalului, 
așchii lungi și umede din lemnul de brad căzând în apa neagră. 
Un om din echipaj pe țărm, aplecat mult înainte, lucrând la 
deschiderea porţilor ecluzei. Aparatul de filmat se îndreptă spre 
altceva, poarta ecluzei se deschise. Gușa doamnei Bellamy, 
văzută dintr-o parte, cu puntea de comandă și numele vaporului 
în fundal. 

O nouă imagine de pe punte. O nouă ecluză. Puntea plină de 
lume. Schimbare de cadru către un om vorbind, cu pălărie de 
paie. 

— Cornfield, un american, a călătorit singur, zise Kollberg. 

Martin Beck se întreba dacă nu cumva fusese singurul care o 
văzuse pe Roseanna McGraw în scena precedentă. Era lângă 
balustrada de la tribord, sprijinindu-se în coate, ca de obicei, 
îmbrăcată în pantaloni largi și cu un pulover închis la culoare. 

Mai urmară câteva imagini cu ecluza, dar Roseanna nu mai 
apăru în niciuna dintre ele. 

— Unde or fi aici? întrebă prefectul. 

— Karlsborg, zise Ahlberg. Nu lângă lacul Vättern. Aici sunt 
imediat la vest de Söderköping. Au plecat de la Söderköping la 
zece fără un sfert. Asta trebuie să fi fost pe la unsprezece. 

O nouă ecluză, o nouă imagine a punţii. Acolo, din nou ea. 
Pulover negru, pe gât. Mulţi oameni în jurul ei. Se întoarse spre 
cameră, părea să râdă. intrerupere bruscă. Siaj. Secvenţă lungă 
cu doamna Bellamy și soții Anderson. La un moment dat trecu și 
colonelul din Norr Mälarstrand, între motiv și lentila camerei, 
șters și încet. 

Martin Beck simţea broboane de sudoare la ceafă. Mai erau 
zece ore. Râsese Roseanna? 

Imagine scurtă de la teugă, cu doar trei sau patru persoane. 
Vaporul era pe un lac. Puncte albe. Sfârșitul rolei. 

Șeful poliţiei județene se întoarse în spate. 

— Roxen? 

— Asplângen, zise Ahlberg. 

Un pod basculant. Clădiri pe maluri. Oameni pe țărm, făcând 
cu mâna și uitându-se la vapor. 

— Norsholm, zise Ahlberg. E ora trei și un sfert. 


VP - 120 


Aparatul de filmat se încăpăţâna să urmărească numai ce se 
întâmplă pe mal. Copaci, vaci, case. O fetiță de șapte sau opt 
ani mergea pe cărare de-a lungul canalului. Rochie albastră de 
vară, două codițe scurte și saboţi de lemn. Cineva de la bord 
aruncă o monedă pe potecă. Derutată, fata o ridică de jos și 
face timidă o reverență. Mai mulţi bani, fata îi culege. Aleargă 
câţiva pași ca să ajungă din urmă vaporul. O mână de femeie cu 
o monedă strălucitoare de o jumătate de dolar între două 
degete osoase cu unghii stacojii. Camera se întoarse spre punte, 
doamna Bellamy cu o faţă exaltată aruncând moneda. Fata de 
pe mal cu monedele strânse în pumn, total surprinsă, uitându-se 
mirată la vapor cu ochii ei albaștri. 

Martin Beck nu văzu. Îl auzi doar pe Ahlberg trăgând adânc 
aer în piept și pe Kollberg îndreptându-și spatele. In spatele 
femeii filantroape din Klamath Falls, Oregon, Roseanna McGraw 
trecuse pe puntea de protecţie, de la stânga la dreapta. Nu era 
singură. La stânga ei și foarte aproape de ea se mai afla cineva. 
Un bărbat cu șapcă sport. Era cu un cap mai înalt decât ea și 
profilul îi apăru în cadru o fracțiune de secundă pe fundalul 
luminos. 

Toată lumea îl văzuse. 

— Oprește filmul, zise șeful poliţiei judeţene. 

— Nu, nu, zise Ahlberg. 

Camera nu se întoarse la vapor. Malul înverzit. Câmpuri, 
decor cu frunze, papură bătută de vânt, peisajul de vară păli în 
spatele unei cortine de puncte albe. 

Martin Beck își scoase batista din buzunarul de la piept, o 
mototoli și se șterse la ceafă. 

Imaginea care umplea acum ecranul era nouă și 
surprinzătoare. Canalul era în faţă și sub ei, șerpuind între 
malurile pline de copaci. De-a lungul părții stângi a canalului era 
o cărare, și puţin mai sus, tot la stânga, pășteau cai în spatele 
unui gard. Pe potecă venea un grup de oameni. 

Ahlberg i-o luă înainte șefului poliţiei judeţene. 

— Sunt la vest de Roxen acum. Vaporul a trecut de ecluzele 
de la Berg. Între timp fotograful s-a dus înainte la Ljungsbro. 
Acolo sunt ultimele ecluze înainte de cea din Borensberg. E 
aproape șapte după-amiază. 


VP - 121 


Catargul alb cu steagul orașului Göteborg apăru în cadru în 
timp ce vaporul vira în depărtare. Oamenii de pe cărare se 
apropiaseră. 

— Slavă Domnului, zise Ahlberg. 

Numai Martin Beck știa ce vrea Ahlberg să spună. Cel care 
filmase avusese o alternativă: să meargă cu un ghid care, în 
timpul popasului de la ecluze, duce turiștii la mănăstirea Vreta. 

Acum se vedea vaporul în întregime, înaintând încet de-a 
lungul canalului, printr-o ceață cenușie, care se împletea cu 
lumina piezișă a serii. 

Dar niciunul dintre cei din încăpere nu se mai uita la vapor. 
Călătorii răzleți de pe cărare veniseră atât de aproape, încât 
puteai să le distingi trăsăturile chipului. Martin Beck îl identifică 
imediat pe Gunes Fratt, medicinistul de douăzeci și doi de ani de 
la Ankara. El venea primul, gesticulând către cel care mergea 
cel mai aproape de el. 

Apoi o văzu și pe ea. 

La aproape cincisprezece metri în spatele grupului principal 
se puteau distinge două siluete. Una dintre ele era Roseanna 
McGraw, în pantaloni largi și cu pulover închis la culoare. Lângă 
ea, cu pași mari, mergea bărbatul cu șapcă sport. 

Erau încă departe. 

„Dar-ar Domnul să ajungă filmul”, își spuse Martin Beck. 

Cei doi se apropiau. Poziţia aparatului de filmat era 
neschimbată. 

Puteau oare să le deslușească fețele? 

Îl văzu pe bărbatul înalt luând-o de braţ, ca pentru a o ajuta 
să treacă peste o băltoacă pe cărare. 

Îi văzu oprindu-se și uitându-se la vaporul care aluneca pe 
lângă ei și care începu să-i ascundă vederii. Dispăruseră. Dar 
domnul Bellamy din Klamath Falls, mai încăpățânat ca niciodată, 
își păstră poziţia. Roseanna McGraw trecu pe lângă vapor și 
acum putea fi văzută în întregime înaintând pe cărare. Se opri, 
făcu un semn cu capul, întinse braţul drept către însoţitorul ei, 
care era încă ascuns, dar care veni în faţă. Gata. 

Schimbarea cadrului veni ca un șoc. Ecluza în prim-plan, apoi 
obiectivul surprinse câteva cadre aleatorii, la margine se vedeau 
picioarele privitorilor. | se păru că vede o pereche de craci de 
pantaloni de culoare deschisă, picioare în sandale și, chiar 
alături, o pereche de pantofi fără toc. 


VP - 122 


Imaginea dispăru. Tremur ușor. Cei din sală oftară. Martin 
Beck sucea batista între degete. 

Dar încă nu se terminase. O faţă puţin subexpusă cu gură 
violet și rame de ochelari cu strasuri umplu ecranul și dispăru în 
dreapta. La babord, pe puntea A, o chelneriță îmbrăcată în alb 
bătea într-un gong. Chiar din spatele ei apăru Roseanna 
McGraw, venind dinspre sala de mese. Își încruntă sprâncenele, 
se uită la cer, râse, se întoarse către cineva care rămânea 
ascuns. Dar nu întru totul: se vedea un braţ într-un tweed de 
culoare incertă, o parte dintr-un umăr. Veni și banda cu puncte 
albe, ca niște cerculeţe; imaginea se șterse, deveni gri, gri, gri. 

Roseanna râsese. Martin Beck era sigur de asta. Pe patru 
iulie, ora șapte seara. Zece minute mai târziu mâncase friptură, 
cartofi noi, căpșuni și lapte, în timp ce un colonel suedez și un 
maior neamt își împărtășeau opinii despre bătălia de la 
Stalingrad. 

Ecranul de cinematograf fu inundat de lumină. Noi ecluze. Cer 
albastru cu nori plutitori. Căpitanul cu mâna pe telegraf. 

— Sjötorp, zise Ahlberg. Ora 12.00, a doua zi. Imediat o să 
intre pe lacul Vänern. 

Martin Beck își amintea toate detaliile. O oră mai târziu ploaia 
încetase. Roseanna McGraw era moartă. Trupul ei gol zăcea de 
douăsprezece ore afundat în mâl, lângă digul din Borenshult. 
Fusese violată. 

Pe puntea vaporului oamenii se întindeau în șezlonguri, 
vorbeau, râdeau, se uitau la soare cu ochii pe jumătate închiși. 
O doamnă stafidită din înalta societate din Klamath Falls zâmbi 
violet către aparatul de filmat. 

Oglinda apei. Vânern. Oameni care se plimbau de colo colo. 
Tânărul respingător din camera de anchetă de la Motala golind 
un sac cu cenușă în lac. Era plin de funingine pe faţă și se holba 
acru la fotograf. 

Nicio femeie în pulover negru, pantaloni kaki și sandale. 

Niciun bărbat înalt, în sacou de tweed și șapcă sport. 

Urmăriră cu atenţie rolă după rolă. Vänersborg în amurg. 
Diana se afla lângă chei, așteptând să acosteze. 

Văzură un matroz trecând pe uscat. Canalul Trollhätte. 

— E o motoretă la teugă, zise Ahlberg. 


VP - 123 


Vaporul era acum ancorat la Lilla Bommen, scăldat în lumina 
limpede a dimineţii, lângă pupa velierului Viking. Imagine de la 
teugă, oameni care coborau pe mal. Motoreta nu mai era. 

Schimbare de imagine: femeia cu buze violete stând 
nemișcată într-una dintre bărcile de agrement din Göteborg, 
panoramă a decorurilor cu flori pregătite de asociaţia 
grădinarilor, puncte albe pe ecran. 

Tremur. Final. Lumina se aprinse. 

După cincisprezece secunde de tăcere absolută, chestorul 
Hammar se ridică de pe scaun, se uită de la șeful poliţiei 
județene la procurorul din Motala și de la procuror la Larsson. 

— Ora prânzului, domnii mei. Sunteţi invitaţii statului. Se uită 
fără expresie la ceilalţi și zise: Bănuiesc că voi mai staţi puţin. 

Stenström plecă și el. El se ocupa de fapt de cu totul alt caz. 

Kollberg se uită întrebător la Melander. 

— Nu, nu l-am mai văzut pe tip până acum. 

Ahlberg își puse mâna dreaptă pe față. 

— Un pasager, zise el. 

Se întoarse și se uită la Martin Beck. 

— Ți-aduci aminte tipul care ne-a arătat vaporul la Bohus? 
Draperia care se putea trage dacă vreun pasager voia să se 
odihnească pe una dintre canapele? 

Martin Beck încuviință din cap. 

— Motoreta nu a fost acolo de la început. Prima dată când am 
văzut-o a fost la ecluzele de după Söderköping, zise Melander. 

Își scoase pipa din gură și o goli. 

— Și tipul cu șapcă sport a apărut tot acolo, zise el. O singură 
dată, din spate. 

Când mai puseră filmul o dată, văzură că Melander are 
dreptate. 


VP - 124 


20. 


Era prima ninsoare din iarna aceea. Fulgii mari și umezi se 
lipeau de ferestre și se topeau imediat, prelingându-se pe geam. 
In burlane se auzea apa susurând, iar picături grele cădeau cu 
zgomot pe pervaz. 

Deși era de-abia amiază, în biroul lui Martin Beck era atât de 
întuneric, încât inspectorul fusese nevoit să aprindă lampa de 
citit, care răspândea o lumină plăcută peste birou și pe dosarul 
deschis pe suportul pentru scris. In rest, camera zăcea în 
întuneric. 

Martin Beck stinse ultima ţigară, ridică scrumiera și suflă 
scrumul de pe tăblia mesei. 

li era foame și îi părea rău că nu mersese cu Melander și 
Kollberg la cantină. 

Zece zile trecuseră de când văzuseră filmul lui Kafka și 
așteptau în continuare ca ceva să se întâmple. Ca multe alte 
indicii de până atunci, și noua pistă se pierduse într-o junglă de 
semne de întrebare și de mărturii echivoce. Interogatoriile 
fuseseră în cea mai mare parte făcute de Ahlberg și de oamenii 
lui, cu profesionalism și mult zel, dar rezultatul era slab. Cel mai 
bun lucru pe care puteai să-l spui era că nu aflaseră nimic care 
să contrazică ipoteza că un pasager s-a urcat pe vas la Mem, 
Söderköping sau Norsholm și a mers până la Göteborg. Tot așa, 
nu exista nimic care să infirme faptul că pasagerul era un bărbat 
cu o constituţie obișnuită și peste înălțimea medie sau că purta 
o șapcă sport, un sacou de tweed gri în dungi, pantaloni gri de 
gabardină și pantofi maronii. Nici faptul că avea o motoretă 
albastră, marca Monark. 

Timonierul, a cărui mărturie fusese cea mai utilă, spusese că 
vânduse un bilet cuiva care seamănă cu persoana din fotografii. 
Nu știa când, și nici măcar nu știa sigur dacă asta se întâmplase 
chiar în vara acelui an. Ar fi putut foarte bine să se întâmple 
într-unul dintre sezoanele anterioare. Işi aducea vag aminte că 
bărbatul, dacă era același despre care vorbeau ei, avea o 
bicicletă sau o motoretă și, pe deasupra, chiar și undiţe și alte 
lucruri care lăsau de înţeles că e pescar sportiv. 


VP-125 


Ahlberg însuși condusese interogatoriul și îl împinsese până la 
absurd. O copie a procesului-verbal se afla și în dosarul lui 
Martin Beck. 


„AHLBERG: Se întâmplă des să luaţi pasageri fără cabină în 
croazieră? 

MARTOR: Pe vremuri se întâmpla mai des, dar întotdeauna 
avem câțiva. 

A: Unde se urcă? 

M: Oriunde oprește vaporul. Sau la ecluze. 

A: Care este cea mai firească rută pentru un pasager fără 
cabină? 

M: Oricare. Sunt mulţi excursioniști sau turiști cu biciclete 
care se urcă la Motala sau la Vadstena ca să treacă Vâtternul. 

A: Și altfel? 

M: Hm, ce să zic? Înainte luam excursioniști de la Stockholm 
la Oxelösund și de la Lidköping la Vänersborg. Dar s-a terminat 
cu asta. 

A: De ce? 

M: Era prea înghesuială. Pasagerii cu cabine plătesc bine și nu 
vrem să fie nevoiţi să se înghesuie cu o mulţime de bătrâne și 
copii care aleargă peste tot cu termosuri și sandvișuri la pachet. 

A: Există ceva care să contrazică faptul că un pasager ar fi 
putut urca la Söderköping? 

M: Nimic. Putea să urce oriunde. La vreo ecluză. Sunt șaizeci 
și cinci de ecluze pe rută. În afară de asta, acostăm în mai multe 
locuri. 

A: Câţi pasageri fără cabină pot să fie la bord? 

M: În același timp? Acum, foarte rar mai mult de zece. De 
regulă, numai doi sau trei. Câteodată niciunul. 

A: Ce fel de oameni sunt? Suedezi? 

M: Nu. De multe ori sunt străini. Poate să fie oricine, mai mult 
oameni cărora le plac vapoarele și care-și dau străduinţa să ţină 
minte orarul de mers. 

A: Și nu-i scrieţi pe lista de pasageri? 

M: Nu. 

A: Pasagerii luaţi pe traseu pot să mănânce la bord? 

M: Da, pot să mănânce ca și ceilalţi, dacă vor. De regulă, într- 
o altă tură, după ce termină ceilalți. Preţurile pentru mese sunt 
fixe. Ca la carte, ca să zic așa. 


VP - 126 


A: Aţi spus mai devreme că nu v-aduceți deloc aminte de 
femeia din fotografii, și acum vi se pare că-l recunoașteţi pe 
bărbatul ăsta. Nu aveţi steward la bord? Ca timonier, nu ar 
trebui să vă îngrijiţi de pasageri? 

M: Le iau biletele la venire și le urez bun venit. După aia îi las 
în pace. Ideea cu aceste călătorii nu este să-i bombardezi cu 
informaţii turistice. De-alea aud ei, cred, prin alte părţi. 

A: Nu-i ciudat că nu-i recunoașteți pe oamenii ăştia? Aţi 
petrecut cu ei aproape trei zile și trei nopți. 

M: Toţi pasagerii arată la fel pentru mine. Ca să nu mai spun 
că văd vreo două mii ca ei în fiecare vară. In zece ani sunt 
douăzeci de mii. Şi când lucrez sunt la timonă. Suntem doar doi 
care stăm de cart - asta înseamnă douăsprezece ore pe zi. 

A: Asta a fost totuși o călătorie specială, cu întâmplări ieșite 
din comun. 

M: Da, dar eu tot am fost la timonă douăsprezece ore. Și, 
apropo, a fost și soţia cu mine. 

A: Nu e trecută pe lista de pasageri. 

M: Nu, de ce să fie? Noi, membrii echipajului, avem voie să 
luăm și rude în câteva călătorii. 

A: Informaţia că la bordul navei erau optzeci și șase de 
oameni în timpul acestei călătorii nu este deci sigură. Cu rudele 
și pasagerii luaţi pe traseu, puteau foarte bine să fie o sută. 

M: Sigur că da. 

A: Deci când s-a dat jos bărbatul cu motoretă, bărbatul din 
pozele astea? 

M: Dacă nu sunt sigur nici dacă l-am văzut vreodată, cum o să 
știu când a coborât? Unii dintre ei, care se grăbeau la tren sau la 
avion sau la alte vapoare, au coborât la trei noaptea când am 
ajuns la Lilla Bomen. Alţii au dormit toată noaptea și au așteptat 
până a doua zi dimineaţă. 

A: Unde s-a urcat soţia dumneavoastră? 

M: Aici, la Motala. Doar aici locuim. 

A: La Motala? La miezul nopții? 

M: Nu, la dus, către Stockholm, cu cinci zile înainte. Apoi a 
coborât iar pe drumul către Stockholm, pe opt iulie, la ora patru 
după-amiaza. Sunteţi mulțumit acum? 

A: Ce părere aveţi despre ce s-a întâmplat în călătoria asta? 

M: Eu nu cred c-a fost așa cum spuneți. 

A: De ce nu? 


VP - 127 


M: Cineva ar fi băgat de seamă. Gândiţi-vă puţin: o sută de 
oameni într-un vaporaș de treizeci de metri lungime și cinci 
metri lăţime. Într-o cabină cât o capcană de șobolani. 

A: Aţi avut vreodată cu pasagerii și altfel relaţii decât 
profesionale? 

M: Da, cu soția”. 


Martin Beck scoase din buzunarul hainei trei fotografii. Două 
dintre ele fuseseră decupate dintr-o secvență de film, iar cea 
de-a treia era o mărire parţială a unei poze alb-negru de amator 
din pachetul trimis de Kafka. Toate trei aveau două lucruri în 
comun: înfățișau un bărbat înalt, cu șapcă sport și sacou de 
tweed și erau de foarte proastă calitate. 

În acel moment, sute de polițiști din Stockholm, Göteborg, 
Söderköping și Lidköping aveau asupra lor copii ale celor trei 
fotografii. În afară de asta, fuseseră trimise exemplare la toate 
sediile de poliţie judeţeană și la cele mai multe posturi de 
poliţie, din Karesuando până la Smygehamn. Fotografiile 
ajunseseră chiar și în străinătate. 

Erau de proastă calitate, dar cineva care într-adevăr îl 
cunoștea pe acel bărbat ar fi putut să-l recunoască. 

Poate. La ultima lor întâlnire, Hammar spusese: 

„Mie mi se pare că seamănă cu Melander”. 

Și apoi: 

„Asta nu mai e anchetă, e concurs de ghicitori. Avem vreun 
indiciu care să arate că tipul e suedez?” 

„Motoreta”. 

„Despre care nu știm dacă era a lui”. 

„Da”. 

„Asta-i tot?” 

„Da”. 

Martin Beck puse fotografiile înapoi în buzunarul de la piept. 
Luă procesul-verbal întocmit de Ahlberg și se mai uită o dată 
printre replici, până găsi ce căuta: 


„M: Da, pot să mănânce ca și ceilalţi, dacă vor. De regulă, 
într-o altă tură, după ce termină ceilalţi”. 


VP - 128 


Răsfoi printre hârtii, căutând lista cu personalul vapoarelor de 
canal din ultimii cinci ani. Citi lista, luă un creion și făcu un semn 
lângă unul dintre nume: 

„Göta Isaksson, chelneriță, Polhemsgatan 7, Stockholm. 
Angajată la restaurantul SHT din data de 15 octombrie 1964. 
Diana 1959 - 1961. Juno, 1962, Diana 1963, Juno 1964". 

Nu exista nicio însemnare din care să rezulte că Melander sau 
Kollberg ar fi audiat-o. 

La ambele numere de taxiuri suna ocupat, așa că se dădu 
bătut, își puse pălăria și paltonul, ridică gulerul și porni pe jos, 
prin zăpada fleșcăită, până la staţia de metrou. 

Ospătarul-șef de la SHT părea stresat și nervos, dar îi arătă 
una dintre mesele domnișoarei Göta, chiar în apropierea ușilor 
turnante de la bucătărie. Martin Beck se așeză pe canapeaua 
lipită de perete și primi un meniu. În timp ce îl citea, se uita prin 
local. 

Aproape toate mesele erau ocupate, și numai o mică parte 
dintre clienţi erau femei. La multe mese stăteau bărbaţi singuri, 
cei mai mulţi trecuţi de vârsta a doua. Dacă judecai după 
familiaritatea chelneriţelor, păreau a fi clienţi statornici. 

Martin Beck se uită la chelneriţele care intrau și ieșeau cu 
pași repezi pe ușile turnante. Se întreba care dintre ele ar putea 
fi domnișoara Göta, și trecură aproape douăzeci de minute până 
află. 

Avea un chip rotund și prietenos, dinţi mari și rari și păr tuns 
scurt și ciufulit, a cărui culoare Martin Beck o defini pur și simplu 
ca „oarecare”. 

Comandă un sandviș, chifteluțe de carne și bere Amstel. 
Mâncă încet, așteptând să mai treacă aglomeraţia de la prânz. 
Până termină de mâncat și își bău cele patru cafele, clienţii 
domnișoarei Gota plecară, așa că ea veni la masa lui. 

Martin Beck o informă despre misiunea lui și îi arătă poza. Ea 
se uită puţin, o puse pe masă și își aranjă jacheta albă și 
strâmtă. 

— Da, zise ea, îl recunosc. Nu știu cine e, dar a mers cu 
vaporul de mai multe ori. Cred că și cu Juno, și cu Diana. 

Martin Beck își îndreptă spatele, luă poza și i-o mai arătă o 
dată. 

— Sunteţi sigură? Poza nu e foarte clară, poate să fie altă 
persoană. 


VP - 129 


— Da, cred că sunt sigură. Apropo, întotdeauna se îmbrăca 
așa. Recunosc sacoul și șapca. 

— V-aduceţi aminte dacă l-aţi văzut astă-vară? Aţi fost pe 
Juno, nu-i așa? 

— Da. Staţi să mă gândesc. Nu mai știu. Vezi o mulţime de 
oameni. Dar vara trecută știu că l-am văzut de câteva ori. De cel 
puțin două ori. Eram pe Diana. ÎI cunoaște colega mea, cealaltă 
chelneriță. Mi-aduc aminte că obișnuiau să stea de vorbă. El nu 
era pasager cu cabină, cred că mergea doar o parte din rută. Ca 
pasager de punte, deci. In orice caz, mânca de regulă în a doua 
sau a treia tură și nu lua toate mesele. Dar am impresia că 
obișnuia să coboare la Göteborg. 

— Unde locuiește prietena dumneavoastră? 

„Prietenă” n-aș putea să-i zic, am fost colege. Nu știu unde 
locuiește, dar obișnuia să se ducă la Växjö când se termina 
sezonul. 

Domnișoara Göta își mută greutatea de pe un picior pe 
celălalt și își încrucișă mâinile peste burtă, în timp ce se uita în 
tavan cu ochii pe jumătate închiși. 

— Da, chiar așa. Växjö. Bânuiesc că acolo stă. 

— Știţi cumva cât de bine îl cunoaște pe bărbatul ăsta? 

— Nu, chiar nu știu. Cred că îi cam plăcea de el. Se întâlnea 
ce el câteodată când era liberă, deși nu aveam voie să avem 
relații cu pasagerii. Tipul arată foarte bine. Drăguţ, într-un fel... 

— Puteţi să-mi spuneţi cum arată? Vreau să spun: culoarea 
părului, ochi, înălţime, vârstă și așa mai departe. 

— Hm, e destul de înalt. Mai înalt decât dumneavoastră, cred. 
Nici slab, nici gras, e bine făcut, s-ar putea spune, destul de lat 
în umeri. Ochi albaștri. Nu sunt chiar sigură de asta, bineînţeles. 
Părul deschis la culoare, blond-cenușiu se numește, mai deschis 
decât al meu. Avea, desigur, șapca pe cap și nu vedeai prea 
mult din păr. Are și dinţi frumoși, de asta mi-aduc aminte. Ochi 
rotunzi... Adică ușor bulbucaţi, asta vreau să spun. Dar, hotărât 
lucru, e foarte drăguţ. Îi dau între treizeci și cinci și patruzeci de 
ani. 

Martin Beck mai puse câteva întrebări, dar nu mai află multe 
lucruri. Când se întoarse la birou, trecu iar prin listă și găsi 
repede numele pe care îl căuta. Nu era indicată nicio adresă, 
doar o notiță că lucrase pe Diana între 1960 și 1963. 


VP - 130 


Îi luă doar vreo două minute să o găsească în cartea de 
telefon a localităţii Växjö, dar aşteptă mult la telefon până îi 
răspunse. Femeia nu părea prea încântată, dar nici nu putu să 
refuze să-l întâlnească. 

Martin Beck luă trenul de noapte și fu la Växjö la ora șase și 
jumătate. Era încă întuneric și afară era plăcut și ceţos. Se 
plimbă pe străzi, văzând cum orașul se trezește la viaţă. La ora 
opt fără un sfert era din nou la gară. Își uitase galoșii, iar 
umezeala începuse să pătrundă prin tălpile subţiri ale pantofilor. 
Cumpără un ziar de la chioșc și îl citi pe o bancă din sala de 
așteptare, cu picioarele lipite de calorifer. După aceea ieși, 
căută o cafenea deschisă, bău o cafea și aşteptă. 

La ora nouă se ridică și plăti. Patru minute mai târziu se găsea 
în faţa ușii femeii. Pe o plăcuţă de metal stătea scris „Larsson”, 
iar deasupra era o carte de vizită cu numele „Siv Svensson”, 
caligrafiat într-un stil foarte artistic. 

Ușa i-o deschise o femeie corpolentă, în capot bleu. 

— Domnișoara Larsson? întrebă Martin Beck. 

Femeia râse ușor și dispăru. | se auzi vocea dinăuntrul 
apartamentului: 

— Karin, e un domn la ușă care întreabă de tine. 

Nu auzi vreun răspuns, dar femeia corpolentă veni înapoi și îl 
pofti să intre, după care se făcu nevăzută. 

Rămase în holul mic și întunecat, cu pălăria în mână. Trecură 
câteva minute bune până ce o draperie fu trasă la o parte și o 
voce îl invită să intre. 

— Nu vă așteptam așa devreme, zise femeia din spatele 
draperiei. 

Avea câteva fire albe în părul strâns neglijent la ceafă. Faţa 
îngustă părea prea mică pentru corpul ei. Trăsăturile erau 
armonioase și plăcute, dar era palidă și nu avusese timp să se 
machieze. Îi rămăseseră urme de machiaj în jurul ochilor mari și 
căprui. Rochia verde de jerseu o strângea peste sâni și peste 
șoldurile late. 

— Lucrez până noaptea târziu și obișnuiesc să dorm mai mult 
dimineaţa, zise ea cu reproș în voce. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Martin Beck. Am venit să vă 
rog să m-ajutaţi într-o chestiune care are legătură cu angajarea 
dumneavoastră pe Diana. Aţi lucrat și astă-vară acolo? 


VP - 131 


— Nu, astă-vară am fost pe un vapor care merge la 
Leningrad. 

Femeia rămăsese în picioare și se uita la Martin Beck, 
așteptând. El luă loc pe unul dintre fotoliile înflorate și îi dădu 
fotografia. Femeia o luă și se uită la ea. Culoarea feţei i se 
schimbă aproape imperceptibil, ochii i se măriră într-o fracțiune 
de secundă, dar când îi dădu fotografia înapoi chipul îi era la fel 
de crispat și de neprietenos ca la început. 

— Da? 

— II cunoașteţi pe bărbatul ăsta, nu-i așa? 

— Nu, zise ea fără nici cea mai mică ezitare. 

Traversă camera și luă o ţigară dintr-un pahar de sticlă care 
stătea pe o masă de ceramică în faţa ferestrei. Își aprinse ţigara 
și se așeză pe canapea, în faţa lui Martin Beck. 

— De ce? Nu l-am întâlnit niciodată. De ce întrebaţi? 

Vocea ei era liniștită. Martin Beck o privi o clipă, apoi zise: 

— Știu că-l cunoașteți. L-aţi întâlnit pe Diana vara trecută. 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată. Acum vă rog să plecaţi. 
Trebuie să dorm. 

— De ce minţiţi? 

— Veniţi aici și sunteţi obraznic? Puteţi pleca, am zis. 

— Domnișoara Larsson, de ce nu recunoașteţi că știți cine 
este? Știu că nu spuneți adevărul. Dacă nu-l spuneţi, s-ar putea 
să aveţi neplăceri mai încolo. 

— Nu-l cunosc. 

— Pot să dovedesc că aţi fost văzută împreună cu acest 
bărbat de mai multe ori, așa că aţi face mai bine să spuneţi 
adevărul. Vreau să știu cine e bărbatul din fotografie, și 
dumneavoastră aveţi informaţia asta. Fiţi rezonabila. 

— E o greșeală. Cred că m-aţi confundat. Nu știu cine e. Vă 
rog să mă lăsați în pace. 

In timpul schimbului de replici, Martin Beck nu o slăbise o 
clipă din ochi. Stătea acum pe marginea canapelei și își scutura 
întruna ţigara, deși nu mai avea scrum. Avea chipul crispat și 
maxilarul încleștat. 

Se vedea că îi e frică. 3 

Martin Beck nici nu se clinti. Incercă să o facă să vorbească, 
dar acum ea nu mai zicea nimic, stătea doar țeapănă pe 
canapea și se dădea cu ojă portocalie. Într-un final, se ridică și 
începu să se plimbe de colo colo prin cameră. La puţin timp se 


VP - 132 


ridică și Martin Beck, își luă pălăria și salută. Ea nu răspunse. 
Stătea cu spatele la el, dreaptă și dispreţuitoare. 

— O să vă mai caut, zise el. 

Înainte să plece își lăsă cartea de vizită pe masă. 

Când ajunse în Stockholm era seară. Se duse direct la staţia 
de metrou și luă trenul spre casă. 

A doua zi dimineaţă o sună pe Göta Isaksson. Tura ei începea 
abia după-amiază, așa că era oricând bine-venit. O oră mai 
târziu stătea în apartamentul ei mic, cu două camere, de pe 
insula Kungsholmen. Gota făcu niște cafea la aparatul din 
chicinetă și după ce turnă în cești și se așeză în fața lui, Martin 
Beck începu: 

— Am fost la Växjö ieri și am vorbit cu colega dumneavoastră. 
A negat că l-ar cunoaște pe bărbatul din fotografie. Și părea să-i 
fie frică. Știţi cumva de ce? 

— Habar n-am. În general știu foarte puţine despre ea. Nu era 
deloc vorbăreaţă. Am lucrat împreună trei veri, dar foarte rar 
spunea ceva despre ea. 

— V-aduceţi aminte dacă obișnuia să vorbească despre 
bărbați cât timp aţi lucrat împreună? 

— Doar de unul a pomenit. Mi-amintesc că a zis că a întâlnit 
un bărbat drăguţ pe vapor. Trebuie să fi fost în a doua vară de 
când lucram împreună. 

Lăsă capul într-o parte și făcu niște socoteli în gând. 

— Da. Vara lui '61 trebuie să fi fost. 

— Vorbea des de el? 

— Îl pomenea din când în când. Părea că se vede cu el 
câteodată. Cred că el a fost în câteva călătorii sau poate că s-a 
întâlnit cu ea în Stockholm sau Göteborg. Poate că era pasager. 
Poate că lua vaporul pentru ea. Eu de unde să știu? 

— Nu l-aţi văzut niciodată? 

— Nu. Nu m-am gândit chiar niciodată la asta până acum, 
când m-aţi întrebat. S-ar putea să fie bărbatul din fotografie, 
deși părea să-l fi întâlnit de-abia cu două veri în urmă. Și atunci 
nu spunea niciodată nimic. 

— Ce-a spus despre el în prima vară? Deci 1961? 

— Ei, nimic deosebit. Că-i drăguţ. Cred c-a zis că avea stil sau 
cam așa ceva. Bănuiesc că voia să spună că e cultivat și 
politicos. Ca și cum oamenii obișnuiți nu ar fi buni pentru ea. Dar 
pe urmă n-a mai vorbit de el. Cred că se despărţiseră sau se 


VP - 133 


întâmplase ceva între ei, pentru că, într-un timp, pe la sfârșitul 
verii, părea foarte deprimată. 

— Vara următoare v-aţi mai întâlnit? 

— Nu, ea era în continuare pe Diana, iar eu, pe Juno. Ne-am 
văzut de vreo două ori la Vadstena, cred, vapoarele se întâlnesc 
acolo, dar n-am vorbit una cu alta. Mai vreţi cafea? 

Martin Beck simţi că începe să îl doară stomacul, dar nu 
îndrăzni să refuze. 

— A făcut ceva, de întrebaţi așa de mult despre ea? 

— Nu, zise Martin Beck, ea n-a făcut nimic, dar trebuie 
neapărat să-l găsim pe bărbatul din fotografie. V-aduceți aminte 
dacă a zis ceva sau a făcut ceva vara trecută, care poate să 
aibă legătură cu acest bărbat? 

— Din câte-mi amintesc, nu. Stăteam în aceeași cabină și ea 
pleca noaptea câteodată. Bănuiesc că se întâlnea cu vreun 
bărbat, dar nu am obiceiul să mă bag în treburile altora. Știu 
însă că nu era prea fericită. Vreau să zic că, dacă era 
îndrăgostită de cineva, ar fi trebuit să fie bucuroasă. Dar nu, era 
mai curând tristă și nervoasă. Destul de ciudat. Dar poate că era 
din cauza bolii. S-a lăsat de serviciu înainte de terminarea 
sezonului, chiar cu o lună înainte, cred. Într-o dimineaţă pur și 
simplu ne-am trezit că dispăruse, și eu a trebuit să lucrez 
singură o zi întreagă înainte ca ei să poată face rost de 
înlocuitor. Mi-au zis că s-a dus la spital, dar nimeni nu știa ce 
problemă are. Oricum, în vara aia n-a mai venit înapoi. De 
atunci nici n-am mai văzut-o. 

Mai turnă cafea și încercă să-l convingă pe Martin Beck să ia 
câteva prăjiturele, în timp ce continua să vorbească, mult și cu 
plăcere, despre sarcinile de serviciu, despre colegii și pasagerii 
pe care și-i amintea. Mai dură încă vreo oră până ce Martin Beck 
reuși să plece de acolo. 

Vremea se îndreptase. Străzile erau aproape uscate și soarele 
strălucea pe cerul limpede. Lui Martin Beck îi era rău de la 
cafea. Făcu o plimbare pe jos până în Kristineberg, recapitulând 
în gând ce aflase de la ambele chelneriţe. 

De la Karin Larsson nu aflase nimic, dar vizita la Växjö îl 
convinsese că femeia îl cunoaște pe omul din fotografie, dar nu 
îndrăznește să vorbească despre asta. 

De la Göta Isaksson aflase: 


VP - 134 


Că domnișoara Larsson întâlnise un bărbat la bordul vasului 
Diana în vara anului 1961. Probabil un pasager fără cabină, care 
călătorise de multe ori cu același vapor în vara aceea. 

Că două veri mai târziu, în 1963, Karin Larsson întâlnise un 
bărbat, probabil un pasager de punte, care, din când în când, 
mergea cu vaporul. Gota Isaksson era de părere că s-ar putea să 
fie vorba chiar de bărbatul din fotografie. 

Că domnișoara Larsson păruse deprimată și nervoasă în vara 
aceea și că doar cu o lună înainte de încheierea sezonului, deci 
la începutul lunii august, își părăsise serviciul și fusese internată 
în spital. 

De ce, nu știa. Nici la ce spital fusese internată, și nici cât 
timp. Singura șansă era să o întrebe chiar pe ea. 

Formă numărul de îndată ce ajunse la birou, dar nu răspunse 
nimeni. Își spuse că probabil doarme sau că lucrează în tura de 
dimineață. 

Sună de mai multe ori în timpul după-amiezii și încă de câteva 
ori seara. 

A doua zi, la ora 14.00, la a șaptea încercare, îi răspunse o 
voce despre care bănui că îi aparţine femeii corpolente în capot. 

— Nu. A plecat. 

— Când? 

— Alaltăieri seară. Cine întreabă? 

— Un prieten bun. Unde a plecat? 

— Nu mi-a zis. Dar am auzit că a sunat și a întrebat de 
trenurile spre Göteborg. 

— Și ce-aţi mai auzit? 

— S-ar fi zis că are de gând să lucreze acolo pe un vapor. 

— Când s-a hotărât să plece? 

— Trebuie să se fi întâmplat foarte repede. A fost aici un 
bărbat alaltăieri-dimineaţă și după aia, hodoronc-tronc, a venit 
chestia asta cu călătoria. Să n-o mai recunosc, nu altceva! 

— Știţi cumva pe ce vapor o să lucreze? 

— Nu, n-am auzit. 

— O să lipsească mult? 

— N-a zis. Să-i spun ceva dacă-mi dă vreo veste? 

— Nu, mulțumesc. 

Plecase în grabă. Era sigur că se află deja la bordul unei nave, 
undeva, cât mai departe. Și acum știa cu certitudine ceea ce 
mai înainte doar bănuise. 


VP - 135 


Lui Karin îi era frică de moarte de cineva sau de ceva, și el 
trebuia să afle de ce. 


VP - 136 


21. 


Secretariatul de la spitalul din Växjö era foarte cooperant. 

— Larsson Karin Elizabeth, da, așa e, a fost internată o femeie 
cu acest nume la ginecologie din data de nouă a opta până pe 
întâi a zecea anul trecut. Pentru ce? Despre asta trebuie să 
vorbiţi cu șeful de secţie. 

Șeful de secție de la ginecologie îi spuse: 

— Da, poate reușesc să-mi amintesc. Vă sun după ce mă uit 
în registru. 

In timp ce aștepta, Martin Beck se uita la poze și citea 
semnalmentele pe care le dedusese din convorbirea cu Gota 
Isaksson. Erau incomplete, dar mult mai bune decât cu câteva 
ore în urmă. 

„Înălţime: aproximativ 1,86. Conformaţie corporală: normală. 
Culoarea părului: blond cenușiu. Ochi: probabil albaștri (verzi 
sau gri), rotunzi, ușor exoftalmici. Dinţi: albi, sănătoși”. 

O oră mai târziu sună telefonul. Șeful de secţie găsise în 
registru însemnarea cu pricina. 

— Da, așa e, cum am crezut. A venit aici singură în seara de 
nouă august. Mi-aduc aminte că tocmai mă pregăteam să plec 
acasă când m-au rugat să mă uit la ea. O internaseră pentru 
investigații și avea o hemoragie genitală destul de puternică. 
Probabil că sângera de ceva timp, pentru că pierduse mult 
sânge și era într-o stare fizică foarte proastă. Nimic care să-i 
pună viaţa în pericol în mod direct, bineînţeles. Când am 
întrebat-o ce s-a întâmplat, a refuzat să răspundă. Se întâmplă 
destul de des la secţia mea ca pacienţii să nu vrea să 
povestească de unde provin hemoragiile. De ce, puteţi să vă 
daţi și dumneavoastră seama, și adesea, până la urmă, tot îţi 
spun. Dar ea la început n-a spus nimic, iar apoi a minţit. Doriţi 
să vă citesc direct din însemnări? Sau poate preferaţi să vă spun 
mai pe înţelesul tuturor. 

— Da, mulțumesc, zise Martin Beck. Nu stau prea bine cu 
latina. 

— Nici eu, între paranteze fie spus, zise doctorul. 

Era din sud și vorbea liniștit, clar și metodic. 


VP - 137 


— Avea deci o hemoragie puternică și dureri, așa că i-am 
făcut o injecție. Sângerările proveneau de la răni din uter și din 
vagin. La gura uterului și în spatele peretelui vaginal existau 
răni care probabil îi fuseseră provocate cu un obiect tare și 
ascuțit. In jurul sfincterului de la deschiderea vaginului erau 
rupturi care arătau că instrumentul trebuie să fi fost destul de 
grosier. Nu e neobișnuit ca femei care au încăput pe mâinile 
unei persoane nepricepute sau care au încercat să-și provoace 
avort singure să se rănească foarte grav. Dar pot să spun cu 
mâna pe inimă, domnule inspector, că eu unul n-am mai văzut 
așa ceva într-o situaţie de felul ăsta. E aproape imposibil ca ea 
să-și fi putut provoca toate astea singură. 

— A spus ea asta? Că și le-a făcut singură? 

— Da, asta a spus când, în sfârșit, a spus ceva. Am încercat s- 
o fac să povestească, dar susţinea sus și tare că și-a provocat 
rănile singură. N-am crezut-o, ea știa că n-o cred, și în final nici 
nu se mai obosea să încerce să pară convingătoare, repeta 
același lucru pe care-l spusese deja - „Eu mi le-am făcut 
singură”, „Eu mi le-am făcut singură” -, ca o placă stricată. Încă 
și mai ciudat e că nici măcar nu fusese gravidă. Uterul era rănit, 
dar, dacă fusese într-adevăr gravidă, trebuie să fi fost într-un 
stadiu atât de incipient, încât nici măcar ea nu și-ar fi dat 
seama. 

— Ce credeți că s-a întâmplat de fapt? 

— Vreun maniac pervers. Drept să spun, oricât de aiuristic 
sună, sunt aproape sigur că încerca să protejeze pe cineva. M-a 
cam îngrijorat, așa că am reţinut-o la noi până la întâi 
octombrie, deși ar fi putut să fie externată mai devreme. Asta și 
pentru că încă mai speram s-o fac să vorbească. Dar mergea 
până-n pânzele albe cu versiunea ei, și în final a trebuit să-i dăm 
drumul acasă. Nu mai aveam nimic de făcut. Apropo, am vorbit 
despre incidentul ăsta cu niște cunoștințe de la poliția de aici și 
au încercat să afle câte ceva, dar nici ei n-au reușit mare lucru. 

Martin Beck nu zise nimic. 

— V-am spus, nu știu exact cum au decurs lucrurile, spuse 
doctorul. Dar un instrument tot a fost, nu-i ușor de spus ce. 
Poate o sticlă. | s-a întâmplat ceva? 

— Nu, voiam doar să vorbesc cu ea. 

— Cu siguranţă n-o să vă fie prea ușor. 

— Nu, zise Martin Beck. Vă mulțumesc pentru ajutor. 


VP - 138 


Își puse creionul în buzunar, fără să fi luat nicio notiţă. 

Se scărpină în cap și se mai uită o dată la bărbatul cu șapcă 
din fotografie. 

Se gândi la femeia din Växjö, a cărei teamă o făcuse să 
ascundă adevărul cu atâta înverșunare și grijă, și care acum o 
determinase să fugă de toate întrebările. Se holbă la fotografie 
și mormăi „De ce?”, dar știa deja că la această întrebare există 
un singur răspuns. 

Sună telefonul. Era doctorul. 

— Am uitat să vă spun un lucru care s-ar putea să vă 
intereseze. Pacienta în cauză a mai fost internată la spital, în 
1962, la sfârșitul lui decembrie, mai exact. Uitasem, pe de-o 
parte pentru că eram în concediu atunci și, pe de altă parte, 
pentru că atunci a stat într-o altă secţie. Dar când am luat-o sub 
îngrijirea mea am citit și însemnările trecute. Atunci își rupsese 
două degete, degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă. 
Erau rupte chiar de lângă palmă. Și de data aceea a refuzat să 
spună ce s-a întâmplat. A fost întrebată dacă a căzut pe scări și 
prima dată a zis că așa s-a întâmplat, dar, potrivit colegei mele 
care a îngrijit-o atunci, nu e verosimil. Degetele erau rupte pe 
spate, către partea superioară a palmei, dar alte răni nu avea. 
Mai mult de-atăât nu știu, mâna i-a fost pusă în ghips, așa cum se 
face de obicei în cazuri de-astea, și mai departe vindecarea a 
decurs normal. 

Martin Beck îi mulțumi și puse receptorul în furcă, dar îl ridică 
aproape în aceeași secundă și formă numărul de la SHT. Auzi 
zgomot și zarvă din bucătăria restaurantului și pe cineva 
strigând „Trei beef à la Lindstrm!”” chiar lângă telefon. Avu de 
așteptat câteva minute până îi răspunse Göta Isaksson. 

— E așa o gălăgie aici! Unde eram când s-a îmbolnăvit? Da, 
sigur că-mi aduc aminte, eram în Göteborg. De dimineaţă, când 
am plecat, ea nu mai era pe vapor, și de-abia când am ajuns la 
Töreboda au reușit să facă rost de o înlocuitoare. 

— Unde aţi locuit cât aţi stat la Göteborg? 

— Eu dormeam de regulă la Armata Salvării, pe Postgatan, 
dar nu știu unde stătea ea. Probabil la bordul navei sau la un alt 
hotel. Îmi pare rău, dar trebuie să mă duc, mă așteaptă clienţii. 

Martin Beck sună la Motala și Ahlberg îl ascultă în tăcere. 


15 Fel de mâncare tradiţional bazat pe carne de vită și de porc. 
VP - 139 


— S-a dus deci la spitalul din Växjö direct de la Göteborg, zise 
el într-un final. Trebuie să aflăm unde a locuit în noaptea de opt 
către nouă august. Atunci trebuie să se fi întâmplat. 

— Era într-o stare destul de gravă, spuse Martin Beck. Mă mir 
că a reușit să ajungă la Växjö în starea în care era. 

— Cel care a făcut asta poate că locuia la Göteborg. În cazul 
ăsta, trebuie să se fi întâmplat acasă la el, fără nicio îndoială. 
Tăcu o clipă, apoi adăugă: Dacă mai face o dată, îl prindem. 
Chiar dacă nu i-a dat numele, ea știe foarte bine cine e. 

— l-e frică, spuse Martin Beck. l-e o frică de moarte, pur și 
simplu. 

— Crezi că e prea târziu s-o găsim? 

— Da, zise Martin Beck. Știe ea de ce-a plecat. S-ar putea să 
nu mai reușim să dăm de ea ani de zile de-acum încolo. Știm și 
ce-a făcut ea. 

— Ce? zise Ahlberg. 

— A fugit ca să se salveze, răspunse Martin Beck. 


VP - 140 


22. 


Nămeţii de zăpadă stăteau grămadă pe străzi și pe acoperișul 
caselor, iar stelele mari și galbene de Crăciun care împodobeau 
fațadele caselor de pe Regeringsgatan erau pline de ţurțuri. 
Steluţele fuseseră agăţate de streșini de vreo două săptămâni, 
deși Crăciunul urma să vină abia peste o lună. 

Pe trotuar se înghesuiau oameni grăbiţi, iar pe stradă traficul 
curgea în șuvoi greoi. Din când în când, câte o mașină mărea 
viteza și se strecura într-un loc liber, împroșcând în jur cu zloată 
murdară. 

Polițistul Lundberg părea a fi singurul care nu se grăbea 
nicăieri. Cu mâinile la spate, se plimba agale pe 
Regeringsgatan, spre sud, pe lângă vitrinele împodobite de 
Crăciun. Apa de la zăpada topită cădea de pe acoperișuri în 
picături grele pe caschetă și fleșcăraia îi plescăia sub galoși. O 
luă spre Smålandsgatan, unde nici înghesuiala nu era așa de 
mare, și nici traficul, așa de intens. Mergea cu grijă la vale ca să 
nu alunece și, lângă casa în care pe vremuri fusese postul de 
poliţie Jakob, se opri ca să își scuture apa de pe caschetă. Era 
tânăr și nou în poliţie și nu își aducea aminte de vechea clădire 
a poliţiei, de mult dezafectată, al cărei district trecuse în 
subordinea postului de poliţie Klara. 

Polițistul Lundberg era în serviciul postului de poliție din Klara 
și se afla în misiune pe Smålandsgatan. Colț cu Norrlandsgatan 
era o cofetărie. Intră acolo. Fusese însărcinat să aducă înapoi un 
plic cu un conţinut necunoscut de la una dintre chelneriţe. In 
timp ce stătea și aștepta, se apropie de raftul cu pâine și se 
uită. 

Era zece dimineața și doar trei sau patru mese erau ocupate. 
Pe canapeaua de vizavi de el stătea un bărbat cu o ceașcă de 
cafea în faţă. Lui Lundberg i se părea că îl cunoaște de undeva. 
Bărbatul începu să se scormonească prin buzunare după bani, 
uitându-se absent la poliţist. 

Lundberg simţi că i se face părul măciucă. 

Bărbatul de pe canalul Göta! 


VP - 141 


Era aproape sigur că e el! Văzuse fotografiile de nenumărate 
ori la secţie, și imaginea lui îi era ca și gravată în memorie. În 
zelul lui, era gata-gata să uite de plic, pe care îl primi însă chiar 
în clipa în care bărbatul se ridică și puse câteva monede pe 
masă. Era cu capul gol, nu avea palton și, când se duse la ușă, 
Lundberg observă că înălțimea, conformaţia corporală și 
culoarea părului corespund semnalmentelor. 

Prin ușa de sticlă îl văzu pe bărbat luând-o la dreapta, își duse 
iute mâna la cozoroc ca să o salute pe chelneriță și porni pe 
urmele lui. Vreo zece metri mai încolo, bărbatul intră pe o 
poartă mare. Lundberg ajunse la timp ca să vadă o ușă 
închizându-se după el. Pe ușă era o tăbliță cu textul COMPANIA 
DE TRANSPORT J.A. ERIKSSON EXPRESS - SEDIUL CENTRAL. În 
partea de sus a ușii era un geamlăc. Lundberg intră agale pe 
poartă. Incercă să se uite prin ochiul de geam când trecu pe 
lângă el, dar nu reuși decât să mai vadă un ochi de geam în 
unghi drept cu ușa. In curte erau două camioane pe ale căror uși 
scria cu litere albe: J.A. ERIKSSON TRANSPORTURI EXPRESS. 

Trecu din nou pe lângă intrarea în sediu, și mai agale decât 
înainte, cu gâtul alungit și privirea ascuţită. Dincolo de ochiurile 
de geam desluși un coridor cu două sau trei uși. Pe cea mai 
apropiată, care ducea la cea mai mică încăpere și care avea un 
gemuleţ glisant, citi cu greu cuvântul CASA. Pe ușa de alături 
scria „SECRETARIAT - Domnul F. Bengtsson”. 

Bărbatul înalt stătea acolo, în spatele ochiului de geam, 
vorbind la telefon. Stătea întors către fereastra vopsită în alb, cu 
spatele la Lundberg. Își schimbase sacoul cu un halat negru și își 
ținea mâna în buzunarul halatului. Un bărbat în salopetă 
albastră și șapcă cu cozoroc intră pe o ușă din capătul 
coridorului. Avea niște hârtii în mână. Când deschise ușa de la 
secretariat aruncă o privire către ușa de la intrare și îl văzu pe 
Lundberg îndreptându-se liniștit spre poartă. 

Executase primul lui filaj. 

— Măi să fiu! exclamă Kollberg. E timpul să ne punem pe 
treabă. 

— Probabil că ia prânzul la ora 12.00, zise Martin Beck. Ai 
șanse să ajungi la timp dacă te grăbești. Băiat deștept, 
Lundberg ăsta, dacă o fi având dreptate. Sună când poţi după- 
amiază, să te înlocuiască Stenström. 


VP - 142 


— Cred că azi mă descurc și singur. Poate să vină mai pe 
seară. La revedere. 

La 11.45 Kollberg era la datorie. Peste drum de firma de 
transporturi se afla o cafenea. Luă loc la o masă lângă fereastră. 
În faţa lui erau o ceașcă de cafea și un ghiveci mic vopsit în 
roșu, cu o lalea ofilită, o crenguță de brad și un pitic de plastic 
prăfuit. Își bău cafeaua încet, fără să slăbească din priviri poarta 
firmei de transporturi. Bănuia că cele cinci ferestre din stânga 
porţii aparțin firmei de transporturi, dar nu putea să vadă nimic 
prin ele, pentru că jumătatea de jos a sticlei era vopsită în alb. 

Când un camion cu numele firmei ieși pe poartă, Kollberg se 
uită la ceas. 11.57. Două minute mai târziu, ușa de la birou se 
deschise și pe ușă ieși un bărbat înalt, cu palton gri-închis și 
pălărie neagră. Kollberg achită nota, se ridică și își puse pălăria, 
fără să-și ia ochii de la bărbatul care cobora de pe trotuar și 
traversa strada în diagonală, pe lângă cafenea. Când Kollberg 
ieși, îl văzu pe celălalt luând-o după colț către Norrlandsgatan. 
Se luă după el, dar nu avu mult de mers. La nici douăzeci de 
metri din capătul străzii, bărbatul intră într-un mic restaurant. 

Era coadă la tejghea și bărbatul așteptă cu răbdare. Când 
ajunse în față, luă o tavă, se servi cu o sticlă mică de lapte, cu 
pâine și unt, comandă ceva la ghișeu, plăti și se așeză la o masă 
liberă, cu spatele la Kollberg. 

Când fata de la casă strigă „păstrăv”, se ridică și își aduse 
farfuria. Mânca încet și concentrat, ridicându-și ochii din farfurie 
doar când ducea paharul cu lapte la gură. Kollberg își luă o 
cafea și se așeză în așa fel încât să vadă chipul bărbatului. Peste 
o clipă se convinse și el că e, într-adevăr, omul pe care îl căutau. 

Bărbatul nici nu bău cafea, nici nu fumă după masă; se șterse 
cu grijă la gură, își luă pălăria și pardesiul și plecă. Kollberg o luă 
după el până la Hamngatan, unde Bengtsson trecu strada către 
parcul Kungstrădgârden. Mergea destul de repede și Kollberg se 
ținea la vreo douăzeci de metri în spatele lui, pe aleea de est. La 
fântâna arteziană Molin omul o luă la dreapta, trecu pe lângă 
bazinul pe jumătate plin cu zăpadă murdară și cenușie și își 
continuă drumul spre aleea de vest. Kollberg se ţinu după el pe 
lângă cofetăria Victoria și Blanche, traversă strada către centrul 
comercial NK, o luă pe Hamngatan, apoi pe Norrlandsgatan, 
unde traversă și dispăru în curtea firmei de transport. 

„Tiii, interesant a mai fost!”, își spuse Kollberg. 


VP - 143 


Se uită la ceasul cu brățară. Masa de prânz și plimbarea 
duraseră exact trei sferturi de oră. 

În timpul după-amiezii nu se întâmplă nimic remarcabil. 
Camionul se întoarse, tot cu basculanta goală, oameni intrau și 
ieșeau pe poartă, o furgonetă plecă și se întoarse, amândouă 
camioanele ieșiră pe poartă și, când unul dintre ele veni înapoi, 
era gata-gata să se ciocnească de furgonetă, care tocmai ieșea. 

La ora cinci fără cinci minute, unul dintre șoferii camionului 
ieși pe poartă împreună cu o femeie grasă și grizonantă. La ora 
cinci veni și cel de-al doilea șofer. Al treilea încă nu adusese 
camionul înapoi. Încă trei bărbaţi ieșiră pe poartă și traversară 
strada. Intrară în cofetărie și comandară cu voce tare câte o 
bere, pe care o băură în tăcere. 

La ora cinci și cinci minute, bărbatul cel înalt ieși afară. Se 
opri în faţa ușii, scoase un mănunchi de chei din buzunar și 
încuie. Puse cheile la loc, verifică dacă ușa e încuiată cum 
trebuie și ieși în stradă. 

În timp ce Kollberg își luă paltonul, îl auzi pe unul dintre 
băutorii de bere: 

— Acuma se duce și Folke acasă. 

— Ce să facă acasă dacă nu-i însurat? răspunse unul dintre 
ceilalți. Nu știe cât îi e de bine! S-o fi auzit voi pe mătușica ieri, 
când am ajuns acasă... Ce scandal, doar pentru că ieși și tu la o 
bere după muncă. Suntem vai de capul nostru... 

Kollberg nu mai auzi. Bărbatul înalt, care, în mod sigur, se 
numea Folke Bengtsson, dispăruse. Pe Norrlandsgatan îl văzu 
iarăși, făcându-și loc prin mulţime către Hamngatan, de unde 
merse până la staţia de autobuz de vizavi de NK. 

Când Kollberg ajunse și el acolo, între el și Bengtsson erau 
patru persoane la coadă. Spera ca autobuzul să nu fie așa de 
plin, și să fie loc pentru amândoi. Bengtsson se uita tot timpul în 
față și părea că admiră vitrinele împodobite pentru Crăciun al 
magazinului NK. Când veni autobuzul, sări pe scară și Kollberg 
reuși cu greu să treacă printre uși chiar înainte ca ele să se 
închidă. 

La staţia Sankt Eriksplan omul cobori. Traficul era foarte 
aglomerat și îi luă ceva timp până reuși să treacă de toate 
stopurile ca să ajungă pe partea cealaltă a pieţii. Pe 
Rörstrandsgatan intră într-un chioșc. 


VP - 144 


Merse mai departe pe Rörstrandsgatan, trecu pe lângă 
Birkagatan, trecu imediat strada și intră pe o ușă. După puţin 
timp Kollberg se duse și el acolo și citi plăcuțele cu nume. Erau 
două intrări în clădire - una, dinspre curte și cealaltă, dinspre 
stradă. Kollberg se consideră norocos că Bengtsson locuiește 
într-un apartament la stradă, la etajul trei. 

Se așeză în dreptul unei porți pe partea cealaltă a străzii și se 
uită spre etajul trei. În spatele a patru dintre ferestre se 
întrezăreau perdele albe cu dantele pe margini și o pădure de 
flori în ghivece. Datorită bărbaţilor de la cafenea, știa acum că 
omul pe care îl caută e holtei și se gândi că e puţin probabil ca 
acele ferestre să aparțină apartamentului lui Bengtsson. și 
concentră atenţia spre celelalte două ferestre. Una dintre ele 
era puţin întredeschisă și, în timp ce el stătea și se uita, se 
aprinse o lampă la cealaltă fereastră, unde el bănuia că e 
bucătăria. Văzu tavanul și partea de sus a pereţilor, care erau 
albi. De vreo două ori văzu o siluetă mișcându-se înăuntru, dar 
nu îndeajuns de clar ca să își dea seama dacă e Bengtsson. 

Douăzeci de minute mai târziu se făcu întuneric în bucătărie 
și o lampă se aprinse în camera de alături. La puţin timp apăru 
și Bengtsson la fereastră. O deschise larg și se aplecă peste 
pervaz. Pe urmă se trase înapoi, puse cârligul și trase jaluzelele. 
Erau galbene și lăsau lumina să treacă prin ea, astfel încât 
Kollberg văzu silueta lui Bengtsson dispărând în interiorul 
camerei. Probabil că fereastra nu avea perdele, pentru că de o 
parte și de alta a jaluzelelor se vedeau dungi late de lumină. 

Kollberg se duse să îl sune pe Stenström. 

— E-acasă acuma. Dacă nu sun înainte de nouă, vii aici și mă 
schimbi. 

La nouă și opt minute veni Stenström. Nu se mai întâmplase 
nimic, în afară de faptul că lumina se stinsese la ora opt și că 
după aceea se mai văzuse lângă jaluzea o rază slabă de un 
albastru rece. 

Stenström avea un ziar de seară în buzunar și constatară că e 
un film american de lung metraj la televizor. 

— E bun, zise Kollberg, l-am văzut acum cincisprezece ani. 
Finalul e minunat, mor toţi, în afară de gagică. Dispar, poate mai 
prind niște secvenţe. Dacă nu suni înainte de șase, vin aici. 

Dimineaţa era rece și stelele încă străluceau pe cer când 
Stenström, nouă ore mai târziu, se grăbea către staţia de la 


VP - 145 


Sankt Eriksplan. În camera de la etajul trei nu se mai întâmplase 
nimic, după ce, la ora zece și jumătate, se stinsese lumina. 

— Ai grijă să nu îngheţi lângă poartă, îi spuse Stenström 
înainte să plece și, când poarta se deschise și bărbatul ieși, 
Kollberg îi fu recunoscător că îi dă o ocazie să se pună în 
mișcare. 

Bengtsson avea același palton ca în ziua de dinainte, dar 
schimbase pălăria cu o căciulă cenușie din blană de miel de 
Crimeea. Mergea repede și respiraţia îi ieșea ca un abur din 
gură. Luă autobuzul de la staţia Sankt Eriksplan până la 
Hamngatan și, la opt fără două minute, Kollberg îl văzu 
dispărând pe ușa firmei de transporturi. 

Peste vreo două ore ieși iarăși, făcu câţiva pași până la 
cafeneaua de alături, bău cafea și mâncă două sandvișuri. La 
ora 12.00 se duse la restaurant și după ce mâncă, porni pe 
drumul care înconjura Citypalatset înapoi la birou. Când se făcu 
cinci și câteva minute, încuie ușa la birou, luă autobuzul de la 
Sankt Eriksplan, cumpără pâine de la o brutărie și se duse 
acasă. 

La șapte și douăzeci de minute ieși iarăși din casă. Când 
ajunse la Sankt Eriksgatan o luă la dreapta, continuă peste pod 
și, în final, o luă către Kungsholmsgatan, unde dispăru după o 
ușă. Kollberg se opri puţin în dreptul ușii, unde cuvântul 
BOWLING strălucea cu litere mari și roșii. O deschise și intră. 

Sala de popice avea șapte piste și în spatele unei balustrade 
se afla un bar cu măsuțe rotunde și scaune din plastic. Vocile și 
râsetul făceau ecou în încăpere și, din când în când, se auzeau 
câte o minge rostogolindu-se și popice căzând. _ 

Kollberg nu îl vedea pe Bengtsson nicăieri. li recunoscu în 
schimb imediat pe doi dintre cei trei oameni de la cafenea din 
ziua precedentă. Stăteau la o masă la bar și Kollberg se retrase 
către ușă ca să nu fie văzut. Peste puţin timp veni și al treilea 
bărbat la masă, în compania lui Bengtsson. Când începură să 
joace, Kollberg părăsi localul. 

Două ore mai târziu, cei patru jucători de popice ieșiră cu toții 
afară. Se despărţiră la staţia de tramvai de pe Sankt Eriksgatan 
și Bengtsson merse singur pe același drum pe care venise. 

La ora unsprezece se făcu întuneric în apartamentul lui 
Bengtsson, dar atunci Kollberg era deja acasă în patul lui, în 


VP - 146 


timp ce înlocuitorul lui, bine îmbrăcat, stătea de veghe pe 
Birkagatan. Stenström era răcit. 

A doua zi era miercuri. Totul decurse ca în ziua precedentă. 
Stenström se lupta cu răceala și își petrecu mare parte a zilei în 
cafeneaua de pe Smålandsgatan. 

Seara, Bengtsson se duse la cinema. Cinci rânduri în spatele 
lui, Kollberg se uita cum un Mr America blond și pe jumătate gol 
se lupta cu monștri preistorici în cinemascop. 

Următoarele două zile fură la fel. Stenström și Kollberg lucrară 
în schimburi ca să poată să documenteze existenţa banală și 
plină de rutină a lui Bengtsson. Kollberg se duse iar la sala de 
popice și află că Bengtsson este un jucător bun și că juca acolo 
de multă vreme, împreună cu cei trei colegi de muncă. 

A șaptea zi, duminică, avu loc, potrivit lui Stenström, cel mai 
interesant lucru din toată acea perioadă: un meci internaţional 
de hochei pe gheaţă între Suedia și Cehoslovacia, pe care îi 
văzu împreună cu Bengtsson și încă vreo zece mii de oameni. 

În noaptea de duminică spre luni, Kollberg găsi pe Birkagatan 
o altă poartă lângă care să se pitească. 

A doua sâmbătă la rând, când îl văzu pe Bengtsson ieșind, 
încuind ușa biroului la ora 12.02 și luând-o către 
Regeringsgatan, se gândi: „Mergem acum la Löwenbräu și luăm 
o bere”. Când Bengtsson deschise ușa restaurantului, Kollberg 
stătea în colțul străzii Drottninggatan și îl ura. 

Seara se duse la birou la Kristineberg și se uită la fotografiile 
făcute după film. Pentru a câta oară, nu mai știa nici el. 

Se uită la fiecare fotografie, îndelung și cu atenţie, dar, cu 
toate că îi era greu să creadă, vedea doar bărbatul la a cărui 
viață liniștită fusese martor timp de două săptămâni. 


VP - 147 


23. 


— Sunt sigur că nu e cel pe care-l căutăm, zise Kollberg. 

— Incepi să obosești? 

— Să nu mă-nțelegi greșit. Nu am nimic împotrivă să dorm în 
picioare lângă o poartă de pe Birkagatan noapte de noapte, 
dar... 

— Dar ce? 

— Timp de zece zile din paisprezece s-au întâmplat 
următoarele: ora șapte, ridică jaluzelele. La șapte și un minut 
deschide fereastra. La opt fără douăzeci și cinci mai deschide 
puţin fereastra. La opt fără douăzeci iese pe poartă, se duce la 
Sankt Eriksplan și ia autobuzul 56 până la intersecţia 
Regeringsgatan cu Hamngatan, se duce la firma de transporturi, 
unde descuie ușa la opt fără o jumătate de minut. La ora zece 
se duce la cafeneaua City, unde bea două cafele și mănâncă un 
sandviș cu cașcaval. La douăsprezece și un minut se duce la 
unul dintre cele două restaurante. Mănâncă... 

— Ce mănâncă? întrebă Martin Beck. 

— Peşte sau carne prăjită. E gata la douăsprezece și douăzeci, 
face o plimbare rapidă până la Kungsan sau în jurul pieţei 
Norrmalmstorg și se duce la lucru. La cinci și cinci minute încuie 
și se duce acasă. Dacă vremea e foarte urâtă, ia autobuzul 56. 
Dacă nu, o ia pe Regeringsgatan, Kungsgatan, Drottninggatan, 
Bamhusgatan, Upplandsgatan, Observatoriegatan, prin parcul 
Vasa, traversează piaţa Sankt Eriksplan, pe lângă Birkaplan și 
acasă. Pe drum face niște cumpărături la un chioșc, unde nu e 
multă lume. Cumpără lapte și prăjituri în fiecare zi, la intervale 
egale de timp pâine, unt, cașcaval și marmeladă. A stat acasă și 
s-a uitat la borcanul de prostit lumea opt seri din paisprezece. 
Două miercuri una după alta s-a dus la spectacolul de la ora 
șapte de la cinematograf. Niște filme înfiorător de proaste de 
ambele dăţi, pe mine a căzut măgăreaţa să le văd. Pe drumul 
spre casă a mâncat cu poftă un crenvurst fiert cu pâine, muștar 
și ketchup. Două duminici la rând a luat metroul la patinoar și s- 
a uitat la hockey pe gheaţă. Stenström a văzut, bineînţeles, 
ambele meciuri. Două marţi la rând s-a dus la sala de popice de 


VP - 148 


pe Kungsholmsgatan și a jucat două ore cu trei băieți de la 
firmă. Sâmbetele lucrează până la doisprezece. Pe urmă se duce 
la Lâwenbrău și bea o halbă de bere. Mănâncă și o salată cu 
cârnaţi. Apoi merge pe jos până acasă. Nu se uită după 
domnișoarele de pe stradă, se uită uneori la afişele 
cinematografelor și în vitrine, mai mult la magazinele sport și de 
bricolaj. Nu cumpără niciun cotidian și nu are abonament la 
vreun ziar. Cumpără în schimb două ziare săptămânale, Rekord- 
Magasinet și ceva idiot pentru pescari. Am uitat cum se cheamă. 
Neglijenţă. În subsolul casei în care locuiește nu există nicio 
motoretă Monark albastră, ci una roșie, marca Svalan. E a lui. 
Rareori primește scrisori. Nu prea discută cu vecinii, dar îi salută 
pe scări. 

— Cum e? 

— De unde naiba să știu? Ține cu Djurgârdens, zise 
Stenström. 

— Serios acuma. 

— Pare sănătos, liniştit, voinic și plicticos. Geamul 
întredeschis toată noaptea. Se mișcă fără probleme, îmbrăcat 
elegant, nu pare agitat. N-aș putea spune că se grăbește 
vreodată undeva, dar nici nu pierde vremea pe drum. Ar trebui 
să fumeze pipă, dar n-o face. 

— V-a văzut? 

— Nu cred. Oricum, nu pe mine. 

Tăcură pentru o clipă și se uitară la zăpada care cădea încet, 
cu fulgi mari și umezi. 

— Înţelegi ce zic? începu Kollberg din nou. Cred c-am putea s- 
o ţinem așa până la vară, când o să aibă din nou concediu. E un 
spectacol fascinant, dar își permite statul ca două persoane 
capabile de muncă... 

Se întrerupse. 

— Apropo de capabile de muncă, azi-noapte m-a speriat un 
beţiv când stăteam de pază. Am crezut că o fac infarct, nu 
altceva. 

— E sau nu e tipul care ne trebuie? 

— Seamănă foarte bine cu cel din film. 

Martin Beck se rezemă de speteaza scaunului. 

— O.K., îl aducem aici. 

— Acum? 

— Da. 


VP - 149 


— Cine să-l aducă? 

— Tu, când termină de lucru, ca să nu piardă ceva. Îl duci la 
tine în birou și îi iei datele personale. Când ești gata, mă suni. 

— Firul roșu? 

— Absolut. 


Era paisprezece decembrie, ora nouă și jumătate. Martin Beck 
îndurase cu stoicism petrecerea de Sfânta Lucia organizată de 
poliție cu o zi întârziere, cu brioșa de rigoare, mai mult aluat 
decât brioșă, și două pahare de vin fiert cu migdale și stafide, 
aproape fără niciun strop de alcool. 

Îl sună pe procurorul general din Linköping și pe Ahlberg la 
Motala și fu destul de surprins să îi audă pe amândoi zicând: 
„Vin Și eu”. 

Ajunseră la ora trei. Procurorul general o luase prin Motala. 
Schimbă câteva cuvinte cu Martin Beck și intră în birou la 
Hammar. 

Ahlberg luă loc în fotoliul din biroul lui Martin Beck și rămase 
acolo două ore, timp în care schimbară doar câteva cuvinte. 

— Crezi că el e? întrebă Ahlberg. 

— Nu știu. 

— El trebuie să fie. 

— Da. 

La ora cinci fără cinci bătu cineva la ușă. Erau Hammar și 
procurorul general. 

— M-ai convins, zise procurorul. Folosește ce metodă vrei tu. 

Martin Beck încuviință din cap. 

La șase fără douăzeci sună telefonul. 

— Bună, zise Kollberg, ai timp să vii până sus? Folke 
Bengtsson, despre care ţi-am vorbit, e aici cu mine. 

Martin Beck puse receptorul în furcă și se ridică. In pragul ușii 
se întoarse și se uită la Ahlberg. Niciunul nu spuse nimic. 

Urcă scările încet. Deși condusese mii de interogatorii, încă 
mai simțea un junghi în piept și un nod în stomac. 

Kollberg își dăduse haina jos și stătea cu coatele pe masă, 
calm și jovial. Melander stătea cu spatele la ei, făcându-și de 
lucru impasibil cu niște hârtii. 

— Ti-l prezint pe Folke Bengtsson, zise Kollberg și se ridică. 

— Beck. 

— Bengtsson. 


VP - 150 


O strângere de mână obișnuită. Kollberg își puse haina pe el. 

— Plec. Salut. 

— La revedere. 

Martin Beck se așeză. În mașina de scris a lui Kollberg era o 
hârtie. O trase puţin în sus și citi: „Folke Lennart Bengtsson, 
secretar-șef, n. 06.08.1926 în parohia Gustav Vasa, Stockholm. 
Necăsătorit”. 

Se uită la bărbatul din faţa lui. Ochi albaștri, o figură destul de 
comună. Câteva fire albe în păr. Nici urmă de nervozitate. În 
general, nimic special. 

— Știţi de ce v-am rugat să veniţi aici? 

— De fapt, nu. 

— Credem că ne-aţi putea ajuta într-o chestiune. 

— Spuneţi. 

— De-abia acuma se pune pe nins ca lumea, zise Martin Beck 
uitându-se pe geam. 

— Da, aşa e. 

— Unde vă aflaţi în prima săptămână din luna iulie, anul 
acesta? Vă aduceţi aminte? 

— Ar trebui. Eram în concediu. Firma la care sunt angajat 
închide patru săptămâni după Sânziene. 

— Da? 

— Am fost în mai multe locuri, două săptămâni pe coasta de 
vest, printre altele. Când sunt liber, de obicei merg să 
pescuiesc. Și iarna, cel puţin o săptămână. 

— Cum aţi călătorit? Cu mașina? 

Bărbatul zâmbi. 

— Nu, n-am mașină. Nici măcar permis de conducere. Am 
mers cu motoreta. 

Martin Beck rămase tăcut o clipă. 

— Nu-i rău deloc, mulți ani și eu am avut motoretă. Ce marcă 
e? 

— Atunci aveam o motoretă Monark, dar am schimbat-o astă- 
toamnă. 

— Vă amintiţi cum v-aţi petrecut concediul? 

— Sigur că da. Mai întâi am stat la Mem o săptămână, e pe 
coastă, în Östergötland, chiar unde începe canalul Göta. Apoi 
am plecat în Bohuslän. 

Martin Beck se ridică și se îndreptă spre carafa cu apă de pe 
dulapul cu documente de lângă ușă. li aruncă o privire lui 


VP - 151 


Melander. Se întoarse la locul lui. Ridică pe urmă capacul 
casetofonului și cuplă microfonul. Melander își puse pipa în 
buzunarul de la piept și ieși. Bărbatul se uită la aparat. 

— Aţi mers cu vaporul de la Mem la Göteborg? 

— Nu, de la Söderköping. 

— Cum se numea vaporul? 

— Diana. 

— In ce zi aţi plecat cu vaporul? 

— Nu-mi aduc aminte exact. La începutul lui iulie. 

— S-a întâmplat ceva deosebit în timpul călătoriei? 

— Nu, nu din câte-mi amintesc. 

— Sunteţi sigur? Vă rog să vă gândiţi bine. 

— De fapt, da, vaporul a avut probleme la mașini, dar asta a 
fost înainte să mă urc eu. A întârziat din cauza asta, altfel nu l- 
aș mai fi prins. 

— Când aţi ajuns la Göteborg, ce-aţi făcut? 

— Vaporul a ajuns acolo dimineaţa, foarte devreme. M-am dus 
într-un loc care se numește Hamburgsund, unde îmi rezervasem 
o cameră printr-o agenţie de turism. 

— Cât aţi stat acolo? 

— Două săptămâni. 

— Ce-aţi făcut acolo în cele două săptămâni? 

— Am pescuit cât de mult am putut. A fost vreme rea. 

Martin Beck trase sertarul biroului lui Kollberg și scoase cele 
trei fotografii ale Roseannei McGraw. 

— O recunoașteți pe femeia asta? 

Bărbatul se uită la poze, una câte una, fără să-și schimbe 
expresia feţei. 

— Faţa îmi pare cumva cunoscută, zise el. Cine e? 

— A fost și ea la bordul navei Diana. 

— Da, cred că mi-aduc aminte, zise bărbatul indiferent. 

Se uită din nou la poze. 

— Dar nu sunt sigur. Cum o chema? 

— Roseanna McGraw. Era americancă. 

— Acum mi-amintesc. Da, așa e. A fost și ea pe vapor. Am 
vorbit cu ea de câteva ori. Atât cât am putut. 

— Nu i-aţi mai auzit sau văzut numele de atunci? 

— Nu, chiar deloc. Adică nu până acum. 

Martin Beck îl pironi pe bărbat cu privirea, dar Bengtsson se 
uita la el calm și întrebător. 


VP - 152 


— Nu știți că Roseanna McGraw a fost omorâtă chiar în timpul 
acelei călătorii? 

O umbră trecu peste chipul bărbatului. 

— Nu, zise el într-un final, nu... chiar n-am știut. 

Își încreţi sprâncenele. 

— E adevărat? zise el din senin. 

— Foarte straniu că n-aţi auzit vorbindu-se despre asta. Ca să 
fiu sincer, nu vă cred. 

Martin Beck avu senzaţia că bărbatul nu îl mai asculta. 

— Bineînţeles, acum înțeleg de ce m-aţi adus aici. 

— Aţi auzit ce v-am zis? E foarte straniu că tot ce s-a scris 
despre întâmplarea asta v-a scăpat. Pur și simplu nu vă cred. 

— Dacă aș fi știut ceva despre asta, m-aș fi prezentat eu 
însumi, cu siguranţă. 

— Prezentat? 

— Da, ca martor. 

— La ce? 

— Aș fi povestit c-am întâlnit-o. Unde a fost omorâtă? La 
Goteborg? 

— Nu, pe vapor, în cabina ei. În timp ce dumneavoastră eraţi 
pe vapor. 

— Nu prea-mi vine să cred. 

— De ce? 

— Cineva trebuie să fi observat ceva. Toate cabinele erau 
pline. 

— Cu atât mai greu de crezut că n-aţi auzit nimic despre asta. 
Nu știu ce să zic. 

— Staţi puţin, că pot să vă explic. Nu citesc niciodată ziare. 

— S-a vorbit mult despre asta și la radio, și la știri, la 
televizor. Chiar pozele astea au fost arătate la rubrica de 
actualități. De mai multe ori. N-aveţi televizor? 

— Ba da. Dar mă uit mai mult la filme și la emisiuni despre 
natură. 

Martin Beck se uita la bărbat în tăcere. După un minut spuse: 

— De ce nu citiţi ziare? 

— Nu au nimic care să mă intereseze. Numai politică și... da, 
chiar lucruri de-astea, despre care vorbiţi acum, crime și 
accidente și alte nenorociri de felul ăsta. 

— Nu citiţi nimic niciodată? 


VP - 153 


— Ba da, bineînţeles. Citesc reviste. De sport, de pescuit, 
petrecerea timpului în natură, poate chiar și câte-o povestire de 
aventuri. 

— Ce ziare? 

— Foaia sportivă  /drottsbladet, aproape fiecare număr. 
Cumpăr de obicei A//-Sport și Rekord-Magasinet și Lektyr. Pe- 
ăsta îl citesc de când eram mic. Câteodată cumpăr și reviste 
americane despre pescuitul sportiv. 

— Nu obișnuiți să discutați întâmplări cotidiene cu colegii de 
lucru? 

— Nu, ei mă cunosc și știu că nu mă interesează. Sigur că 
vorbesc ei între ei, dar foarte rar îi ascult. Credeţi-mă. 

Martin Beck nu spuse nimic. 

— Înţeleg că vi se pare ciudat, dar nu pot decât să vă repet 
că-i adevărat. Trebuie să mă credeți. 

— Sunteţi credincios? 

— Nu. De ce întrebaţi? 

Martin Beck luă o ţigară și împinse pachetul către bărbat. 

— Nu, mulțumesc, nu fumez. 

— Consumaţi alcool? 

— Îmi place berea. Beau, de regulă, un pahar sau două în 
fiecare sâmbătă, după lucru. Niciodată ceva mai tare. 

Martin Beck îl ţintui cu privirea. Bărbatul nu făcu nicio 
încercare de a-și feri privirea. 

— Hm, bine că v-am găsit. Asta-i principalul. 

— Chiar așa, cum aţi reușit? Să vă daţi seama că am fost la 
bord, vreau să spun. 

— A, întâmplător. V-a recunoscut cineva. Uitaţi cum stau 
lucrurile: dintre cei cu care am luat legătura până acum, sunteți 
singurul care a vorbit cu femeia asta. Cum v-aţi întâlnit cu ea? 

— Cred că... Da, acum îmi amintesc. Din întâmplare a nimerit 
lângă mine și m-a întrebat ceva. 

— Și? 

— l-am răspuns. Atât cât am putut. Engleza mea nu e foarte 
bună. 

— Dar obișnuiți să citiţi reviste americane? 

— Da, și chiar de aceea mă folosesc de orice ocazie ca să 
vorbesc cu englezi și cu americani. Ca să exersez. Nu se 
întâmplă prea des. O dată pe săptămână mă duc la câte-un film 


VP - 154 


american, la întâmplare. Și de multe ori mă uit chiar și la filmele 
cu detectivi de la televizor, deși subiectul nu mă interesează. 

— Deci aţi vorbit cu Roseanna McGraw. Despre ce-ați vorbit? 

— Da... 

— Încercaţi să v-amintiţi. Poate să fie foarte important. 

— Mi-a spus câte ceva despre ea. 

— Ca de exemplu? 

— Unde locuia, dar nu mi-aduc aminte ce-a zis. 

— Poate a zis New York? 

— Nu, a spus numele unui stat american. Poate Nevada. Ca să 
spun drept, nu-mi aduc aminte. 

— Mai departe? 

— A zis că lucrează la o bibliotecă. Asta mi-amintesc foarte 
bine. Și că a fost la Capul Nord și în Laponia. Că a văzut soarele 
de la miezul nopţii. Mi-a și pus o groază de întrebări. 

— Aţi stat mult împreună? 

— Nu, nu pot să spun c-am stat. Am vorbit cu ea de vreo trei 
sau patru ori. 

— Când? In ce parte a călătoriei? 

Bărbatul nu răspunse imediat. 

— Trebuie să fi fost în prima zi. Mi-aduc aminte că ne-am ţinut 
companie unul altuia între Berg și Ljungsbro, unde pasagerii 
obișnuiesc să se plimbe puţin pe uscat până trece vaporul prin 
ecluze. 

— Cunoașteţi canalul și împrejurimile? 

— Da, destul de bine. 

— Aţi mai fost pe acolo înainte? 

— Da, de mai multe ori. Mă urc pe câte un vapor pentru o 
porţiune din drum, de câte ori am ocazia și când se potrivește 
cu planurile mele de concediu. Nu mai sunt multe vapoare din 
cele vechi și peisajul e foarte frumos. 

— De câte ori? 

— Nu pot să spun dintr-odată. Poate dacă mă gândesc puţin... 
Dar cu siguranţă de vreo zece ori de-a lungul anilor. Diferite 
rute. O singură dată am făcut tot drumul, de la Goteborg la 
Stockholm. 

— Ca pasager fără cabină? 

— Da. Cabinele sunt rezervate cu mult timp înainte. Ca să nu 
mai spun că e destul de scump să mergi ca pasager de 
croazieră. 


VP - 155 


— Nu e incomod fără cabină? 

— Nu, deloc. Poţi să dormi pe o canapea în saloanele de sub 
punte dacă vrei. Eu nu sunt prea pretenţios de felul meu. 

— Bun, aţi întâlnit-o deci pe Roseanna McGraw. V-aduceţi 
aminte că eraţi împreună cu ea la Ljungsbro. Dar mai târziu, în 
timpul călătoriei? A 

— Cred că am mai vorbit cu ea o dată. In treacăt. 

— Când? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Știţi unde era cabina ei? 

Niciun răspuns. 

— Aţi auzit întrebarea? Unde era cabina ei? 

— Încerc să mă gândesc. Nu, nu cred că am știut vreodată. 

— N-aţi fost niciodată în cabina ei? 

— Nu, deloc. Cabinele sunt și înfiorător de mici. Pe deasupra, 
mai stau și câte două persoane în fiecare. 

— Întotdeauna? 

— Nu, sunt și câţiva care călătoresc singuri, desigur. Dar nu 
mulți, e foarte scump. 

— Știţi cumva dacă Roseanna McGraw călătorea singură? 

— Chiar nu m-am gândit la asta. N-a spus nimic despre asta, 
din câte-mi amintesc. 

— Și nu v-aţi dus niciodată cu ea în cabină? 

— Nu, în niciun caz. 

— La Ljungsbro despre ce aţi vorbit? 

— Mi-aduc aminte că am întrebat-o dacă vrea să vadă 
biserica de la mănăstirea Vreta, care e la o azvărlitură de băț. 
Dar n-a vrut. Apropo, nici nu știu dacă a înţeles ce-am vrut să 
spun. 

— Despre ce-aţi mai vorbit? 

— Nu-mi aduc aminte. Nimic deosebit. Nu cred că ne-am spus 
prea multe. Am mers pe jos bucata aia de drum, de-a lungul 
canalului. Mulţi alți pasageri au făcut la fel. 

— Aţi văzut-o împreună cu altcineva? 

Bărbatul era tăcut. Se uita fără expresie pe fereastră. 

— E o întrebare foarte importantă. 

— Înţeleg. Încerc să-mi aduc aminte. Cred că a mai vorbit și 
cu alţii în timp ce stăteam lângă ea, un alt american sau un 
englez. Nu-mi aduc aminte să fi fost cineva în mod special. 

Martin Beck se ridică și se duse la carafa cu apă. 


VP - 156 


— Vreţi ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc, nu mi-e sete. 

Bău apă și se întoarse. Apăsă butonul unei sonerii de sub 
tăblia mesei, derulă banda până la sfârșit și opri aparatul de 
înregistrat. 

După un minut Melander intră și se duse la masa lui. 

— Colegu', fii amabil, ia asta și pune-o la dosar. 

Melander luă înregistrarea și plecă. 

Folke Bengtsson se ţinea foarte drept pe scaun și se uita la 
Martin Beck cu ochi albaștri, inexpresivi. 

— Sunteţi, așa cum v-am mai spus, singurul care-și amintește 
că a vorbit cu ea sau care e dispus să recunoască asta. 

— Înţeleg. 

— Nu cumva dumneavoastră sunteți cel care a omorât-o? 

— Nu, chiar n-am fost eu. Mă credeţi? 

— Cineva tot trebuie s-o fi făcut. 

— Nici n-am știut că e moartă. Nici nu știam cum o chema. 
Doar nu credeţi că eu... 

— Dacă m-aș fi așteptat să recunoașteţi, nu v-aș fi prezentat 
întrebarea cu acest ton, zise Martin Beck. 

— Înţeleg... Cred. Aţi glumit? 

— Nu. 

Bărbatul stătea tăcut. 

— Dacă v-aș spune că știm cu siguranţă că dumneavoastră ați 
fost în cabina acestei femei, ce aţi spune? 

Răspunsul veni după aproximativ zece secunde. 

— Că greșiţi într-un fel sau altul. Dar nu aţi spune așa ceva 
dacă nu ați ști cu siguranţă, nu? 

Martin Beck nu zise nimic. 

— În cazul ăsta, înseamnă că am fost acolo fără să-mi dau 
seama ce fac. 

— De obicei știți ce faceţi? 

Bărbatul ridică ușor din sprâncene. 

— Da, de obicei știu, zise el, după care adăugă hotărât: N-am 
fost acolo. 

— Vedeţi dumneavoastră, cazul ăsta e extrem de misterios. 

„Slavă Domnului că asta nu e pe bandă”, își spuse în sinea lui. 

— Înţeleg. 

Martin Beck strânse filtrul unei ţigări între degete și o aprinse. 

— Nu sunteţi căsătorit? 


VP - 157 


— Nu. 

— Aveţi vreo relaţie de lungă durată cu vreo femeie? 

— Nu. Nu-mi vine să renunţ la viaţa de holtei, m-am obișnuit 
să trăiesc singur. 

— Aveţi fraţi? 

— Nu, sunt singur la părinţi. 

— Și aţi crescut la părinţi? 

— Mama a avut grijă de mine. Tata a murit când aveam șase 
ani. Nici nu prea mi-l aduc aminte. 

— Nu aveţi niciodată relații cu femei? 

— Bineînţeles că nu sunt chiar fără experienţă. Merg pe 
patruzeci. 

Martin Beck nu-și lua ochii de la el. 

— Când simţiţi nevoia unei prezenţe feminine, vă duceți la 
prostituate? 

— Nu, niciodată. 

— Puteţi să-mi daţi numele vreunei femei cu care ați fost 
împreună o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp? 

— Poate că aș putea, dar nu vreau. 

Martin Beck trase sertarul și se uită înăuntru, frecându-se cu 
degetul arătător sub buză. 

— Ar fi bine dacă aţi putea să ne daţi un nume, zise el greoi. 

— Cea care-mi vine în minte acum, de care am fost cel mai 
mult... interesat... Da, s-a căsătorit între timp și n-am mai ţinut 
legătura. Ar fi foarte penibil pentru ea. 

— Ar fi, oricum, spre binele dumneavoastră, zise Martin Beck 
fără să-și ridice privirea din sertar. 

— Nu vreau să-i creez neplăceri. 

— Nu va avea nicio neplăcere. Cum o cheamă? 

— Dacă puteţi să garantați... După numele soţului, o cheamă 
Siv Lindberg. Darvă rog... 

— Unde locuiește? 

— Lidingö. Soţul ei e inginer. Adresa n-o știu, undeva în Bodal, 
cred. 

Martin Beck se uită pentru ultima oară la femeia din Växjö. 
Apoi închise sertarul și spuse: 

— Mulţumesc. Îmi pare rău că trebuie să pun întrebări de felul 
ăsta, dar fac parte, din păcate, din munca noastră. 

Melander intră și se așeză la biroul lui. 

— Pot să vă rog să așteptați câteva minute? zise Martin Beck. 


VP - 158 


Un etaj mai jos, casetofonul tocmai reda ultimele replici. 
Martin Beck asculta cu spatele lipit de perete. 


„— Vreţi ceva de băut? 
— Nu, mulțumesc, nu mi-e sete”. 


Procurorul general fu primul care zise ceva. 

— Deci? 

— Îl lăsăm să plece. 

Procurorul se uită în tavan, Kollberg, în podea și Ahlberg, la 
Martin Beck. 

— L-ai luat cam ușurel, zise șeful poliţiei judeţene. N-a fost o 
audiere lungă. 

— Nu. 

— Ce-ar fi să-l reținem? zise șeful poliţiei judeţene. 

— Tot trebuie să-i dăm drumul joi, cam pe la ora asta, zise 
Hammar. 

— Nu știm nimic despre asta. 

— Nu, zise Hammar. 

— All right, zise procurorul general. 

Martin Beck încuviinţă din cap. leşi din încăpere și porni pe 
scări în sus. Nu îi trecuse junghiul, încă îl înţepa în stânga, în 
coșului pieptului. 

Melander și Folke Bengtsson păreau a nu se fi mișcat de când 
Beck plecase din cameră și nu exista nimic care să îi dea de 
înțeles că vorbiseră unul cu altul. 

— Îmi pare rău că am fost nevoiţi să vă deranjăm. Pot să rog 
pe cineva să vă ducă acasă? 

— lau metroul, mulțumesc. 

— Probabil ajungeţi mai repede așa. 

— Da, cu siguranţă. 

Martin Beck îl însoţi din obișnuinţă până la parter. 

— La revedere. 

— La revedere. 

O strângere de mână. 

Kollberg și Ahlberg nu plecaseră din cameră. Stăteau cu ochii 
pe casetofon. 

— Să-l filăm mai departe, zise Kollberg. 

— Nu. 

— Crezi că el a făcut-o? întrebă Ahlberg. 


VP - 159 


Martin Beck stătea în mijlocul camerei și se uita la mâna lui 
dreaptă. 
— Da, zise el. N-am nicio îndoială. 


VP - 160 


24. 


Locuinţa îi amintea foarte bine de blocul lui din districtul 
Bagarmossen. O intrare ca toate celelalte, cu plăcute 
standardizate cu numele locatarilor pe uși și tobogan pentru 
gunoi între etaje. Era lângă Bodalsvägen și ajunse acolo cu 
trenul de Lidingö. 

Ora fusese aleasă cu multă grijă. La unu și un sfert 
funcţionarii suedezi sunt la birou, iar copiii mici își fac somnul de 
după-amiază. Doamna casei își pune muzică la radio și bea 
cafea cu tablete de zaharină. 

Femeia care îi deschise era mică de statură, blondă și cu ochi 
albaștri. Avea mai puţin de treizeci de ani și era destul de 
drăguță. Ținea nervos de clanță, ca și cum ar fi fost pregătită să 
închidă ușa din clipă în clipă. 

— Poliţia? S-a întâmplat ceva? Soţul meu... 

Părea încurcată și pe chip i se citea frica. „Fermecătoare”, își 
spuse Martin Beck. Îi arătă legitimaţia, ceea ce păru să o 
liniștească. 

— Nu știu cu ce vă pot ajuta, dar poftiţi înăuntru... 

Locuinţa era aranjată fără niciun pic de personalitate, sumbru 
și ordonat, dar vederea era formidabilă. La picioarele casei se 
întindea strâmtoarea Lilla Värtan. Două remorchere tocmai 
trăgeau după ele un vapor de transport către chei. Martin Beck 
ar fi dat orice să poată face schimb cu femeia cea micuță. 

— Aveţi copii? spuse el ca să-i abată gândurile în altă parte. 

— Da, o fetiță de zece luni. Tocmai am dus-o la culcare. 

Scoase fotografiile. 

— Îl cunoașteţi pe bărbatul ăsta? 

Se înroși imediat, își întoarse privirea în altă parte și încuviinţă 
din cap șovăind. 

— Da, îl cunoșteam. Dar asta a fost acum câţiva ani. Ce a 
făcut? 

Martin Beck nu răspunse imediat. 

— Vedeţi dumneavoastră, e foarte neplăcut pentru mine. 
Soțul meu... 

Era evident că își caută cuvintele. 


VP - 161 


— Ce-ar fi să luăm loc? zise Martin Beck. Mă scuzați că eu 
sunt cel care propun. 

— Da. Desigur. 

Femeia se așeză pe colțul canapelei, crispată și țeapănă. 

— Nu trebuie să vă fie deloc frică, n-aveţi de ce să fiţi 
îngrijorată. Uitaţi cum stau lucrurile: bărbatul ăsta ne 
interesează din anumite motive, ca martor. In orice caz, n-are 
nimic de-a face cu dumneavoastră. Dar e important pentru noi 
să aflăm niște informaţii generale despre caracterul lui de la 
cineva care, într-un fel sau altul, a fost împreună cu el. 

Toate astea nu părură să o liniștească prea tare. 

— E foarte neplăcut, spuse ea. Soţul meu, înțelegeţi, în 
curând facem doi ani de când suntem căsătoriţi, și nu știe nimic 
despre... Folke, nu i-am zis de el... Dar bineînţeles că știe că am 
mai avut pe cineva... înainte... dacă mă-nțelegeţi... 

Deveni din ce în ce mai încurcată și roși până în vârful 
urechilor. 

— Nu vorbim niciodată despre asta, zise ea. 

— Puteţi să staţi liniștită. Vă rog doar să răspundeți la câteva 
întrebări. Soţul dumneavoastră n-o să afle nimic din ce-mi 
spuneţi, și nici altcineva. În orice caz, niciunul dintre cunoscuţii 
dumneavoastră. 

Ea încuviinţă din cap, dar își ferea în continuare privirea. 

— ÎI cunoașteţi deci pe Folke Bengtsson. 

— Da. 

— Când și unde aţi făcut cunoștință cu el? 

— L-am... Ne-am întâlnit acum patru ani și mai bine, undeva 
la o firmă, unde am fost colegi de muncă. 

— Firma de transporturi Eriksson? 

— Da, eu lucram la casierie. 

— Și aţi avut o relaţie cu el? 

Încuviinţă din cap, cu privirea întoarsă într-o parte. 

— Cât timp? 

— Un an, zise ea foarte încet. 

— Aţi fost fericiţi împreună? 

Ea îi aruncă o privire rapidă, nesigură și lăsă neajutorată 
mâinile în jos. 

Martin Beck se uita peste umărul ei, pe fereastră, către cerul 
de iarnă posomorât și cenușiu. 

— Cum a început? 


VP - 162 


— Da, ne... întâlneam în fiecare zi și așa am început să ne 
ținem companie în pauza de cafea și apoi la masa de prânz. ȘI... 
da, m-a condus acasă de câteva ori. 

— Unde locuiaţi? 

— În Vasastan, lângă Upplandsgatan. 

— Singură? 

— O, nu, pe vremea aia încă stăteam cu părinţii. 

— A intrat vreodată cu dumneavoastră în casă? 

Încuviinţă energic din cap, tot fără să se uite la el. 

— Și ce s-a întâmplat apoi? 

— M-a scos la film de câteva ori. Și pe urmă... da, m-a invitat 
la cină. 

— Acasă la el? 

— Nu, la început nu. 

— Când? 

— În octombrie. 

— De câte luni eraţi atunci împreună? 

— De mai multe luni. 

— Deci atunci aţi început cu adevărat relaţia? 

Rămase tăcută mult timp. Într-un sfârșit spuse: 

— Chiar trebuie să vă răspund la asta? 

— Da, e important. E mai bine să răspundeţi aici și acum. Vă 
scutește de o mulţime de neplăceri. 

— Ce vreţi să știți? Ce vreţi să vă spun? 

— Aţi avut o relaţie intimă, nu-i așa? 

Ea dădu din cap în semn de aprobare. 

— Când a început? Prima dată când aţi fost acolo? 

— O, nu... poate a patra sau a cincea. A cincea cred. 

— Și apoi s-a repetat? 

Ea se uită neajutorată la el. 

— Cât de des? 

— Nu prea des, cred. 

— Dar de fiecare dată când aţi fost acolo? 

— Oh, nu, deloc. 

— Ce făceaţi când eraţi împreună? 

— Daa... de toate, mâncam, vorbeam, ne uitam la televizor și 
la pești. 

— Pești? 

— Avea un acvariu mare. 

Martin Beck trase adânc aer în piept. 


VP - 163 


— V-a făcut fericită? 

— Eu... 

— Încercaţi să răspundetţi. 

— Îmi... îmi puneţi întrebări atât de grele! Da, cred că da. 

— A fost brutal cu dumneavoastră? 

— Nu înțeleg. 

— Adică atunci când eraţi împreună. V-a bătut? 

— O, nu. 

— V-a rănit în vreun fel? 

— Nu. 

— Niciodată? 

— Nu, niciodată. De ce să facă așa ceva? 

— Aţi vorbit despre căsătorie, aveaţi planuri să vă mutaţi 
împreună? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— El n-a spus nimic de felul ăsta, absolut nimic. 

— Nu v-a fost teamă să rămâneţi gravidă? 

— Ba da. Dar tot timpul eram atenţi. 

Martin Beck se forță să se uite la ea. Stătea în continuare 
țeapănă pe marginea canapelei, cu genunchii strânși și 
picioarele încordate. Nu era roșie doar la față, ci și pe gât, iar pe 
umeri și la rădăcina părului se vedeau mici broboane de 
sudoare. 

Martin Beck luă din nou avânt. 

— Cum era el ca bărbat? Din punct de vedere sexual? 

Întrebarea o zăpăci total. Dădu îngrijorată din mâini. Până la 
urmă spuse: 

— Drăguţ. 

— Cum adică „drăguţ”? 

— Păi... vreau să spun că avea nevoie de multă dragoste, 
cred eu. Și eu, eu sunt, și eu eram la fel. 

Deși stătea la mai puţin de un metru și jumătate de ea, 
trebuia să se forțeze ca să audă ce spune. 

— L-aţi iubit? 

— Cred că da. 

— Vă satisfăcea? 

— Nu știu. 

— De ce v-aţi despărțit? 

— Nu știu. S-a sfârșit de la sine. 


VP - 164 


— Încă un lucru la care vă rog să-mi răspundeţi. Când vă 
întâlneaţi în intimitate, el era întotdeauna cel care avea 
iniţiativa? 

— Da... Ce vreţi să vă spun... Cred că da, dar cred că 
întotdeauna e așa. Dar și eu voiam. 

— De câte ori s-a întâmplat în total? 

— Cinci, șopti ea. 

Martin Beck se uită la ea în tăcere. Ar fi vrut să întrebe: „Ela 
fost primul bărbat cu care v-aţi culcat? Obișnuiaţi să vă scoateţi 
toate hainele? Stăteaţi cu lumina aprinsă? Se întâmpla ca el...” 

— La revedere, spuse și se ridică. Mă scuzaţi că v-am 
deranjat. 

Închise singur ușa după el. Ultimul lucru pe care îl auzi fu: 

— Mă scuzaţi, sunt puţin timidă. 

Martin Beck aștepta trenul, plimbându-se încoace și încolo 
prin zloata de pe peron. Își ținea mâinile în buzunarele 
paltonului și stătea zgribulit, cu umerii strânși, fluierând fals și 
absent. 

În sfârșit știa ce are de făcut. 


VP - 165 


25. 


Hammar mâăzgălea omuleţi pe o bucată de hârtie în timp ce 
asculta. Se spunea că ăsta e semn bun. 

— De unde o să faci rost de femeie? întrebă el. 

— Nu se poate să nu avem pe cineva în poliţie. 

— Întâi găsește-o și după aia mai vorbim. 

Zece minute mai târziu îl întrebă și Kollberg: 

— Și de unde o s-o iei pe tipă? 

— Care dintre noi a petrecut optsprezece ani cu fundul pe 
biroul altora? Tu sau eu? 

— Bine, dar nu poţi să iei pe oricine. 

— Nimeni nu cunoaște personalul din poliție mai bine decât 
tine. 

— Ei bine, pot, bineînțeles, să arunc o privire în jur. 

— Perfect. 

Pe Melander problema părea să nu-l intereseze câtuși de 
puţin. Fără să se întoarcă sau măcar să-și ia pipa din gură, zise: 

— Vibeke Amdal locuiește pe Toldbodgade, are cincizeci și 
nouă de ani, e văduvă, a fost căsătorită cu un berar. Nu-și aduce 
aminte s-o fi văzut pe Roseanna McGraw decât în poza pe care a 
făcut-o la Riddarholmen. Karin Larsson a fugit de pe vapor în 
Rotterdam, dar poliţia spune că nu mai e acolo. Probabil că s-a 
suit pe alt vapor, cu acte false. 

— Străin, bineînţeles, zise Kollberg. Doar a mai făcut asta și 
altă dată. Poate să ne ia și un an să dăm de ea. Sau cinci. Și 
când o găsim, tot să nu zică nimic. Kafka ne-a răspuns? 

— Încă nu. 

Martin Beck cobori un etaj și sună la Motala. 

— Da, zise Ahlberg calm. Probabil că e singura soluţie. Dar 
unde găsești fata? 

— În poliţie. La voi, de exemplu. 

— Nu, nimeni nu se potrivește. 

Martin Beck puse receptorul în furcă, dar telefonul sună 
imediat. Era un ofițer de patrulă de la secţia de poliţie din Klara. 

— Am făcut exact cum ai spus. 

— Și? 


VP - 166 


— Tipul pare sigur pe el, dar crede-mă, e cu ochii în patru. E 
vigilent, se întoarce, se oprește de multe ori în drum. Ar fi foarte 
greu să-l urmărim fără să bage de seamă. 

— Poate l-a recunoscut pe vreunul dintre voi? 

— Nu, am fost trei și nu ne-am ţinut după el, am stat doar pe 
loc și l-am lăsat să treacă pe lângă noi. Şi-apoi, e sarcina 
noastră să nu fim recunoscuţi. Putem să mai facem ceva pentru 
tine? 

— Deocamdată nu. 

Următorul apel veni de la secţia de poliţie din districtul Adolf 
Fredrik. 

— Hansson la telefon. L-am urmărit pe Brâvallagatan și de 
dimineaţă, și acum, pe drumul spre acasă. 

— Cum s-a comportat? 

— Calm, dar mi s-a părut că e foarte atent. 

— V-a văzut? 

— Nicio șansă. Azi-dimineaţă eram în mașină și a doua oară 
era multă lume în jur. Singura dată când m-am apropiat de ela 
fost acum, la chioșcul de ziare din Sankt Eriksplan. Eram în 
spatele lui la coadă, al treilea după el. 

— Ce-a cumpărat? 

— Ziare. 

— Ce ziare? 

— Un teanc întreg. Toate cele patru ziare de dimineaţă și cele 
două foi de seară. 

Melander bătu ca o ciocănitoare la ușă și își băgă capul pe 
ușă. 

— Mă gândeam să plec. E-n regulă? Trebuie să cumpăr 
cadouri de Crăciun, zise el explicativ. 

Martin Beck încuviință din cap, încheie convorbirea și se 
gândi: „Dumnezeule, cadouri de  Crăciun!”, uitând cu 
desăvârșire la ce se gândise mai înainte. 

Plecă acasă târziu și, cu toate astea, nu scăpă de aglomeraţie. 
Goana după cadouri era în toi și magazinele aveau cu siguranţă 
program prelungit. 

Acasă soția îi spuse că e cu gândurile în altă parte, dar Martin 
Beck nu auzi și pierdu ocazia de a-i da replica. 

— O să fii liber de sărbători? îl întrebă ea la cafeaua de 
dimineață. 


VP - 167 


Nu se întâmplă nimic până la ora patru și un sfert, când 
Kollberg intră ca o vijelie în birou și spuse: 

— Cred că am una care se potrivește. 

— În corpul nostru? 

— Lucrează pe Bergsgatan. Vine mâine, la nouă și jumătate. 
Dacă vrea să ne ajute, Hammar poate să aranjeze s-o 
împrumutăm. 

— Cum arată? 

— Mi s-a părut că aduce cumva cu Roseanna McGraw. E mai 
bine făcută, mai drăguță și probabil și mai deşteaptă. 

— Ştie ceva? 

— Lucrează de câțiva ani. O fată potolită și bine-crescută. 
Sănătoasă și zdravănă. 

— Cât de bine o cunoști? 

— Aproape deloc. 

— Și nu e căsătorită? 

Kollberg scoase din buzunarul hainei o hârtie scrisă la mașină. 

— Aici găsești tot ce ai nevoie să știi. Acum mă duc să cumpăr 
cadouri. 

„Cadouri de Crăciun”, își spuse în sinea lui Martin Beck și se 
uită la ceas. Patru și jumătate. Deodată îl străfulgeră un gând, 
trase telefonul mai aproape și o sună pe femeia din Bodal. 

— A, dumneavoastră sunteţi. Vă rog... 

— V-am prins într-un moment nepotrivit? 

— Nu, nu de asta... Soțul meu nu vine până la șase fără un 
sfert. 

— Doar o întrebare simplă. Bărbatul de care am vorbit ieri a 
primit ceva de la dumneavoastră? Vreun cadou, vreau să spun, 
o amintire sau așa ceva. 

— Nu, nu cadouri. Nu ne-am dat niciodată. Înţelegeţi... 

— Era zgârcit? 

— Chibzuit cu banii, mai degrabă. Și eu sunt. Singurul lucru... 

Liniște. Martin Beck aproape că o auzi cum se îmbujorează. 

— Ce i-aţi dat? 

— O... amuletă mică... sau un breloc... doar un fleac ieftin și 
Mic... 

— Când i l-aţi dat? 

— Când ne-am despărțit... El l-a vrut... nu-l dădeam niciodată 
jos. 

— Elvi l-a luat? 


VP - 168 


— O, i l-am dat cu plăcere. O amintire vrei întotdeauna să ai... 
chiar... a tot ce-a fost, vreau să spun... 

— Mulţumesc. La revedere. 

II sună pe Ahlberg. 

— Am vorbit cu Larsson și cu șeful din Motala. Procurorul 
general e bolnav. 

— Ce-au zis? 

— Au fost de-acord. Și-au dat seama că nu există nicio altă 
cale. E cam neortodox, dar... 

— S-a mai făcut asta de multe ori până acum, chiar și aici, în 
Suedia. Ceea ce vreau să-ţi propun eu acum e și mai neortodox. 

— Sună bine. 

— Dă un anunţ la ziare cum că mai avem puţin și rezolvăm 
cazul. 

— Chiar acum? i 

— Da, imediat. Astăzi. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, un străin. 

— Exact. De exemplu, așa: „Potrivit unei informaţii, o 
persoană care de mult este căutată de Interpol în legătură cu 
omorârea Roseannei McGraw a fost arestată de către poliția 
americană”. 

— Și că noi am știut de la bun început că vinovatul nu se află 
în Suedia? 

— De exemplu. Important e să meargă repede. 

— Înţeleg. 

— După aia cred că ai face bine să vii aici. 

— Imediat? 

— Cât mai repede. 

În cameră intră un curier. Martin Beck prinse receptorul cu 
umărul stâng și desfăcu telegrama. Era de la Kafka. 

— Ce scrie? întrebă Ahlberg. 

— Sunt numai trei cuvinte: „Întinde o cursă”. 


VP - 169 


26. 


Sonja Hansson, poliţist criminalist, nu era deloc foarte diferită 
de Roseanna McGraw. Kollberg avusese dreptate. 

Stătea în fotoliu, în biroul lui Martin Beck, cu mâinile în poală 
și se uita la el cu niște ochi blânzi și cenușii. Părul ei șaten era 
tuns băieţește și bretonul îi cădea moale peste sprânceana 
stângă. Avea un chip sănătos, părea o fire deschisă și nu s-ar fi 
zis că folosește machiaj. Nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de 
ani, dar Martin Beck știa că are douăzeci și cinci. 

— İn primul rând, vreau să înţelegi că asta e o activitate 
benevolă, zise el. Poţi să spui „nu” dacă vrei. Am ales să te 
rugăm pe tine să preiei sarcina asta pentru că tu ai cele mai 
mari șanse să o și duci la îndeplinire. Mai ales datorită înfățișării 
tale. 

Fata își dădu bretonul de pe frunte și se uită întrebător la el. 

— In al doilea rând, continuă Martin Beck, locuiești în centru și 
nu ești nici căsătorită, nici în concubinaj, cum se spune așa de 
frumos, cu cineva, nu-i așa? 

Sonja Hansson dădu din cap. 

— Sper să vă pot fi de folos, zise ea. Dar care e problema cu 
înfățișarea mea? 

— Ți-aduci aminte de Roseanna McGraw, fata din America, 
cea care a fost omorâtă pe canalul Göta în vară? 

— Cum să nu? Sunt de la departamentul pentru persoane 
dispărute, așa că am lucrat și eu la caz o vreme. 

— Știm cine a făcut asta, și tipul e aici, în oraș. L-am 
interogat, recunoaște că a fost la bordul navei când a avut loc 
crima și că a întâlnit-o pe Roseanna, dar zice că nici măcar n-a 
auzit de crimă. 

— Nu e o afirmaţie cam neverosimilă? Din moment ce s-a 
scris atât de mult despre asta... 

— Zice că nu citește ziare. N-am scos nimic de la el, pare pe 
deplin sincer și răspunde cu francheţe la toate întrebările. Deci 
nu l-am putut reţine și nici nu-l mai urmarim. Singura noastră 
șansă este să mai facă o dată ce-a făcut, și aici intri tu în joc. 


VP - 170 


Dacă vrei și crezi c-o să te descurci, bineînțeles. Tu o să fii 
următoarea lui victimă. 

— Ce drăguţ, zise Sonja Hansson și scoase o ţigară din fundul 
buzunarului de la jachetă. 

— Semeni destul de bine cu Roseanna și vrem să joci rolul de 
momeală. Lucrurile ar trebui să se desfășoare în felul următor: 
el lucrează ca secretar-șef la un birou de transporturi de pe 
Smålandsgatan. Te duci acolo și spui că ai ceva de mutat, flirtezi 
cu el și ai grijă să-ţi ceară adresa și numărul de telefon. Trebuie 
să-l faci să fie interesat de tine. Pe urmă, nu putem decât să 
sperăm. 

— Dar n-o să fie cu ochii-n patru, din moment ce l-aţi chemat 
deja la interogatoriu? 

— Am dat drumul la niște știri care ar trebui să-l liniștească. 

— Deci trebuie să-l seduc? Cum naiba s-o fac? Și dacă 
reușesc? 

— N-ai de ce să te temi. Noi o să fim întotdeauna în preajmă. 
Tu trebuie să fii Roseanna McGraw. Să semeni cu ea, vreau să 
spun. 

— Sigur că am jucat și eu teatru la școală, dar aveam mai 
mult roluri de înger sau de ciupercuţă. 

— Păi vezi? Te descurci deci. Martin Beck tăcu pentru câteva 
secunde, apoi zise: Asta e singura noastră șansă. Are doar 
nevoie de un impuls, și noi trebuie să i-l dăm. 

— O.K., o să încerc. Sper să reușesc. Ușor n-o să fie. 

— Deocamdată o să trebuiască să treci prin tot - rapoarte, 
filme, procese-verbale, scrisori, fotografii. Mai vorbim din nou 
după aceea. 

— Acum? 

— Da. Astăzi. Hammar aranjează să-ți iei liber de pe 
Bergsgatan până terminăm cu asta. Și încă un lucru. Trebuie să 
venim la tine acasă, vrem să vedem cum arată apartamentul. 
Trebuie să facem rost și de dubluri la chei. De restul ne ocupăm 
mai încolo. 

Zece minute mai târziu o lăsă într-o cameră lângă cea alui 
Kollberg și a lui Melander. Sonja puse coatele pe masă și citi 
primul raport. 

După-amiază veni Ahlberg. Abia apucase să se așeze când 
Kollberg intră furtunos în cameră și-l bătu pe spate de era să îl 
dărâme din fotoliu. 


VP - 171 


— Gunnar pleacă acasă mâine, zise Martin Beck. Ar trebui să 
se uite puţin la Bengtsson până atunci. 

— Dar cu mare atenţie, zise Kollberg. 

— Pe mine nu mă recunoaște, spuse Ahlberg. 

— ÎI luăm când pleacă de la lucru, zise Kollberg. Dar în cazul 
ăsta trebuie să plecăm chiar acum. Fiecare om din oraș și 
jumătate din populaţia ţării aleargă pe străzi să cumpere 
cadouri de Crăciun. 

Ahlberg pocni din degete și își lovi fruntea cu palma. 

— Cadouri! Am uitat cu totul de ele. 

— Și eu, zise Martin Beck. Adică îmi mai trece prin gând că ar 
trebui să iau cadouri, dar tot nu fac nimic. 

Traficul era îngrozitor. La cinci fără două minute îl lăsară pe 
Ahlberg la piața Norrmalm și îl văzură dispărând în furnicarul de 
pe Smålandsgatan. 

Kollberg și Martin Beck rămăseseră în mașină să îl aștepte. 
După douăzeci și cinci de minute Ahlberg se așeză pe locul din 
spate și zise: 

— E tipul din film, fără nicio îndoială. A luat autobuzul 56. 

— Până la Sankt Eriksplan. După aia cumpără lapte, unt și 
pâine și se duce acasă. Mănâncă, se uită la tembelizor, se duce 
la culcare și face nani, zise Kollberg. Unde să vă las? 

— Aici. Acum e momentul perfect să luăm cadouri de Crăciun, 
zise Martin Beck. 

— Kollberg a greșit. Și cealaltă jumătate a locuitorilor capitalei 
e aici. 

Le luă aproape trei ore să cumpere ce aveau de gând și încă o 
oră să ajungă acasă la Martin Beck. 

A doua zi Ahlberg o văzu pentru prima dată pe femeia care 
avea să fie momeala lor și care nu apucase să citească decât o 
mică parte din materialul cazului. 

Seara plecă să petreacă Crăciunul la Motala. Se înţeleseseră 
să pună planul în aplicare după Anul Nou. 


VP - 172 


27. 


Avuseseră parte de un Crăciun cenușiu. Folke Bengtsson îl 
petrecuse în tihnă la mama lui, la Södertälje. Martin Beck se 
gândise la el fără încetare, chiar și în timpul slujbei de Crăciun și 
al băii de sudoare din spatele măștii de Moș, pe care și-o pusese 
pentru copii. Kollberg exagerase cu mâncarea și fusese internat 
trei zile la spital. 

Ahlberg sunase a doua zi de Crăciun și era cam cherchelit. 

Ziarele conţineau câteva articole răzlețe și plicticoase, care 
lăsau să se înțeleagă că crima de pe canal e pe cale să fie 
soluționată în SUA și că poliția suedeză nu mai are niciun motiv 
să se ocupe de caz. 

Tradiţionala crimă de Anul Nou avusese loc la Goteborg și 
fusese rezolvată în mai puţin de douăzeci și patru de ore. Kafka 
le trimise o vedere imensă și oribilă în violetul ei, reprezentând 
un cerb la apusul soarelui. 

Pe șapte ianuarie fu ca pe șapte ianuarie. Străzile erau pline 
de oameni gri, îngheţțați și fără bani. Magazinele își reluaseră 
activitatea, dar erau aproape goale. Pe deasupra, vremea era 
cetoasă, umedă și rece. 

Șapte ianuarie era ziua Z. 

Dimineaţa Hammar își inspectă trupele și zise: 

— Cât timp o să dureze experimentul? 

— Până ne iese, îi întoarse Ahlberg vorba. 

— Asta s-o crezi tu. 

Hammar încercă să ia în calcul toate situațiile care ar fi putut 
să apară. Ar fi fost nevoie ca Martin Beck și Kollberg să înceapă 
să se ocupe și de alte sarcini. lar Melander și Stenstrom ar fi 
trebuit ca măcar o parte de timp să se ocupe și ei de alte cazuri. 
In curând aveau să-i întrebe și colegii lor de ce nu mai vine 
înapoi fata pe care le-o împrumutaseră. 

— Succes, copii, zise el. 

Plecară. Nu mai rămăsese decât Sonja Hansson. Era răcită, 
stătea în fotoliu și își sufla nasul. Martin Beck se uită la ea. Avea 
cizme, o rochie gri și colanţi negri. 

— Așa ai de gând să arăţi? zise el acru. 


VP - 173 


— Nu, o să mă duc acasă și o să mă schimb. Dar vreau să 
spun un lucru. Pe trei iulie anul trecut era vară și acum e iarnă. 
Cred c-ar fi cam ciudat dacă aș da buzna într-o firmă de 
transporturi cu ochelari de soare și rochie de vară să întreb dacă 
pot să-mi mute masa de scris. 

— Fă ce poţi. Principalul e să-nţelegi despre ce-i vorba. O clipă 
nu mai zise nimic. Asta dacă oi fi înţeles eu despre ce e vorba. 

Femeia se uită gânditor la el. 

— Cred că înţeleg, zise ea în final. Am citit fiecare cuvânt scris 
despre ea, din nou și din nou. Am văzut filmul de cel puţin zece 
ori. Mi-am făcut garderoba și am exersat ore întregi în faţa 
oglinzii. Dar nu prea am cu ce să lucrez, avem personalităţi cu 
totul diferite. Nici obiceiurile ei nu seamănă cu ale mele. N-am 
trăit ca ea și nici n-aş putea. Dar o să fac ce pot. 

— Bine, zise Martin Beck. 

Părea inabordabilă și nu era ușor să ajungi să o cunoști. 
Singurul lucru pe care îl aflase despre viaţa ei personală era că 
are o fiică de cinci ani, care locuiește la ţară cu bunicii din 
partea mamei. Din câte se știa, nu fusese niciodată căsătorită. 
Dar, cu toate că nu o cunoștea prea bine, îi plăcea de ea. Era 
isteață și dintr-o bucată și muncea cu pasiune. Asta era de 
ajuns. 

Era patru după-amiaza când primi vești de la ea. 

— Am fost acolo. M-am dus direct acasă după aia, dacă nu te 
deranjează. 

— Bine, dar nu cred că dă el buzna peste tine așa repede. 
Cum a mers? 

— Cred că bine. Mai bine de-atât nici nu s-ar fi putut. Masa de 
scris vine mâine. 

— Cum te-a primit? 

— Nu știu. Mi s-a părut că i-am atras atenţia. Greu de spus, 
când nu știu cum se poartă de obicei. 

— A fost greu? 

— Drept să spun, n-a fost așa de greu. Pare un tip destul de 
plăcut. E chiar șarmant în felul lui. Ești sigur că e omul care ne 
trebuie? Nu că m-aș mai fi întâlnit eu cu criminali până acum, 
dar mi-e greu să mă gândesc la el ca la cel care a omorât-o pe 
Roseanna. 

— Da, sunt sigur. Ce-a zis? Ţi-a luat numărul de telefon? 


VP - 174 


— Da, mi-a scris adresa și numărul de telefon pe o hârtie. lar 
eu i-am spus că am interfon, dar că nu răspund dacă nu aștept 
pe cineva, așa că trebuie mai întâi să sune și să mă anunțe că 
vine. În rest, n-a zis prea multe. 

— Eraţi singuri în încăpere? 

— Da, era o tanti grasă pe scaun de partea cealaltă a 
geamului, dar nu putea să ne audă. Vorbea la telefon și nici eu 
n-am putut s-o aud. 

— Ai avut vreo ocazie să vorbești cu el și despre altceva decât 
despre birou? 

— Da, am zis că e o vreme mizerabilă și el a zis „Pfui, da într- 
adevăr”. Apoi am zis „Ce bine c-au trecut sărbătorile” și el a zis 
că așa e. l-am spus că e trist de Crăciun când ești singură, cum 
sunt eu. 

— Și el ce-a zis? 

— Că și el a fost singur și că și lui i se pare că e cam trist de 
Crăciun, deși el obișnuiește să-și petreacă sărbătorile cu mama. 

— Sună bine, zise Martin Beck. Aţi mai vorbit despre ceva? 

— Nu, nu cred. După o clipă de tăcere, Sonja zise: Ba da, l-am 
rugat să-mi scrie adresa și numărul de telefon al firmei, ca să nu 
mai stau să caut în cartea de telefon. Mi-a dat o carte de vizită. 

— Și după aia ai plecat? 

— Da, nu mai puteam să stau acolo să bat câmpii, dar am tras 
de timp la plecare. Mi-am încheiat paltonul și de-astea. Ca să-mi 
vadă puloverul strâmt. Da, apropo, i-am mai spus că dacă nu 
pot să aducă biroul decât seara, nu e nicio problemă, pentru că 
de obicei sunt acasă seara și aştept un telefon. Dar el a zis că 
probabil o să vină înainte de prânz. 

— Bine. Diseară ne-am gândit să facem o repetiţie. O să fim la 
staţia de poliție din Klara. Stenström îl joacă pe Bengtsson și o 
să te sune. Tu răspunzi, mă suni la Klara și venim acasă și-l 
așteptăm pe Stenström. O.K? 

— Da, am înţeles. Te sun deci imediat ce sună Stenström. 
Cam pe la ce oră? 

— Nu-ţi spun. Doar n-o să știi la ce oră te sună Bengtsson. 

— Nu, ai dreptate. Martin... 

— Da. 

— Are un șarm al lui, aparte. Nu-i deloc respingător sau dus 
cu pluta. Deși, sigur, și Roseanna probabil a crezut la fel. 


VP - 175 


Camera de zi a secţiei de poliţie din districtul patru de pe 
Regeringsgatan era elegantă și curată, dar posibilităţile de 
petrecere a timpului liber erau foarte limitate. 

De-abia trecuse de ora opt și Martin Beck deja citise ziarele 
de seară, de două ori - practic totul, în afară de știrile sportive și 
de rubrica de anunţuri. Ahlberg și Kollberg erau de două ore 
angrenaţi într-o partidă de șah care, în mod evident, le luase 
orice chef de vorbă, iar Stenström dormea cu gura deschisă pe 
un scaun de lângă ușă. Era scuzabil, pentru că lucrase la un alt 
caz cu o noapte înainte. În afară de asta, era acolo să facă pe 
banditul, și de aceea nu era nevoie să fie foarte alert. 

Din când în când intrau polițiști de ordine în uniformă, care 
ieșeau din gardă și se așezau o clipă cu picioarele întinse în fața 
televizorului. Câţiva dintre ei se uitau curioși la bărbaţii de la 
criminalistică. 

La opt și zece Martin Beck se duse la Stenström și îl mișcă 
puţin. 

— Începem. 

Stenström se ridică, se duse la telefon și formă numărul. 

— Bună, zise el. Pot să trec pe la tine? Da? Bine. 

Apoi se întoarse pe scaun și căzu în hibernare. 

Martin Beck se uită la ceas. Telefonul sună după cincizeci de 
secunde. Era cuplat la o linie directă, rezervată doar lor. Nimeni 
altcineva nu avea voie să o folosească. 

— Beck. 

— Bună, sunt Sonja. Tocmai a sunat. Vine peste o jumătate de 
oră. 

— Înțeles. 

Puse receptorul în furcă. 

— Băieți, începem. 

— Poţi să te dai bătut, zise Ahlberg. 

— O.K., zise Kollberg. Unu-zero pentru tine. 

Stenström deschise un ochi. 

— Din ce parte să vin? 

— Din ce parte vrei. 

Se duseră la mașina parcată în curtea poliţiei. Era mașina 
personală a lui Kollberg, care se sui la volan. Când luă curba 
spre Regeringsgatan zise: 

— Stau eu în debara. 

— Nu, bătrâne, e treaba lui Ahlberg. 


VP - 176 


— De ce? 

— E singurul care poate să intre în casă fără să riște să fie 
recunoscut. 

Sonja Hansson locuia pe Runebergsgatan, la etajul trei, pe 
colț cu Eriksbergsplan. 

Kollberg parcă între Lilla Teatern și Tegnér. Se despărțiră. 
Martin Beck traversă strada, se ascunse printre tufe și se postă 
în umbră, în apropiere de bustul lui Karl Staaff. De aici avea 
vedere bună spre casă și vedere de ansamblu spre 
Eriksbergsplan și spre secțiunile mai importante ale străzilor 
dimprejur. Îl văzu pe Kollberg intrând pe stradă dinspre sud, cu 
o nonșalanţă studiată. Ahlberg ţinea, hotărât, drumul drept, 
către ușa de la intrare, deschise și intră. Ca un chiriaş care se 
întoarce acasă. Peste patruzeci și cinci de secunde, Ahlberg 
avea să fie în apartament, iar Kollberg, de pază sub bolta de pe 
strada Eriksbergsgatan. Martin Beck opri cronometrul. Trecuseră 
exact cinci minute și zece secunde de când pusese receptorul 
jos după convorbirea cu Sonja Hansson. 

Era frig și umezeală. Își ridică gulerul paltonului, mormăind 
ameninţător către un beţivan care voia o ţigară. 

Stenström chiar își dădu silința. 

Sosi cu douăsprezece minute mai devreme și, pe deasupra, 
dintr-o direcție la care colegii lui nu se așteptau. Se strecură pe 
lângă scara din parcul Eriksberg și se ascunse într-o mare de 
oameni care ieșeau de la cinematograf. Martin Beck nu-l văzu 
decât în momentul în care se furișă pe ușa de la intrare. 

Kollberg reacționase și el bine, de vreme ce dădu nas în nas 
cu Martin Beck în faţa ușii. 

Intrară împreună, descuiară ușa interioară de sticlă. Niciunul 
dintre ei nu spuse nimic. 

Kollberg urcă scările. Trebuia să stea între etaje și să nu se 
apropie de apartament până nu primește semnalul. Martin Beck 
încercă să cheme liftul, dar nu reuși. O luă la fugă pe scări în sus 
și la etajul doi trecu pe lângă un Kollberg mirat. Liftul era, într- 
adevăr, la etajul trei; Stenström îl scosese din funcţiune lăsând 
grilajul netras. Prin manevra aceasta reușise să dejoace planul 
lui Martin Beck de a lua liftul până la etajul de deasupra Sonjei și 
de a se apropia de apartament de sus în jos. 

În apartament era încă liniște, dar Stenström miza în mod 
evident pe viteză, căci deja după treizeci de secunde se auziră 


VP - 177 


zgomote și ţipete înăbușite. Martin Beck avea cheia la îndemână 
și zece secunde mai târziu se afla în dormitorul Sonjei Hansson. 

Fata stătea pe pat. Stenström stătea în mijlocul camerei și 
căsca, în timp ce Ahlberg îi ţinea braţul drept ușor îndoit la 
spate. 

Martin Beck fluieră și Kollberg intră în apartament ca o 
locomotivă. In viteză dărâmă masa din hol. Nu avusese nicio ușă 
de deschis. 

Martin Beck se frecă la nas și se uită la fată. 

— Bine, zise el. 

Fata alesese stilul realist la care sperase el. Era fără papuci și 
fără ciorapi și avea pe ea un capot subţire din bumbac, cu 
mâneci scurte și care se termina puţin deasupra genunchilor. 
Era sigur că nu are nimic pe dedesubt. 

— lau ceva pe mine și fac o cafea, zise ea. 

Se duseră în cealaltă cameră. Sonja veni aproape imediat, în 
sandale, blugi și tricou maro. Zece minute mai târziu, cafeaua 
era servită. 

— Cheia mea de la ușă nu e bună, zise Ahlberg. Trebuie s-o 
mișc mult în broască. 

— Nu-i nimic, zise Martin Beck. Tu n-o să te grăbești niciodată 
ca noi. 

— Te-am auzit pe scări, zise Stenström. Chiar când ea îmi 
deschidea. 

— Tălpi de cauciuc, zise Kollberg. 

— Deschide mai repede, spuse Martin Beck. 

— Gaura cheii din debara e perfectă, zise Ahlberg. Te-am 
văzut aproape tot timpul. 

— Scoate cheia data viitoare, zise Stenstrom. Așa aveam un 
chef să te încui pe dinăuntru! 

Telefonul sună. Înlemniră cu toţii. Fata ridică receptorul. 

— Da, alo... Bună... Nu, nu în seara asta... Nu, o să fiu 
ocupată o bună bucată de timp... Dacă am pe cineva?... Da, 
într-un fel. 

Puse receptorul jos și le întâlni privirile. 

— Nu, nimic, zise ea. 


VP - 178 


28. 


Sonja Hansson era în baie și își limpezea rufele. Tocmai 
închidea robinetul și își îndrepta spatele, când auzi telefonul 
sunând în sufragerie. Alergă și ridică receptorul, fără să-și dea 
răgaz să se usuce pe mâini. 

Era Bengtsson. 

— Biroul e pe drum, zise el. Mașina ar trebui să ajungă într-un 
sfert de oră. 

— Mulţumesc, foarte drăguţ din partea dumneavoastră că m- 
aţi sunat. Așa cum v-am mai spus, nu deschid altfel și n-am 
crezut c-o să vină așa de devreme. Să vin la birou să plătesc 
sau... 

— Puteţi să plătiţi șoferului. Are factura la el. 

— Mulţumesc, așa o să fac. Și mulțumesc pentru amabilitate, 
domnule... 

— Bengtsson. Sper ca domnișoara Hansson să fie mulțumită 
de noi. Ajunge cum v-am zis, peste un sfert de oră. Mulţumesc și 
la revedere. 

După ce Bengtsson închise, Sonja formă numărul lui Martin 
Beck. 

— Biroul sosește peste un sfert de oră. Tocmai a sunat. Era 
cât pe ce să nu apuc să răspund la telefon, dar, într-un fel e mai 
bine că mi-am dat seama de asta acum. Nu m-am gândit 
înainte, dar când las apa să curgă în cadă nu aud telefonul. 

— Trebuie să renunţi să mai faci baie o vreme, zise Martin 
Beck. Vorbesc serios, trebuie să ai grijă să fii tot timpul în 
preajma telefonului. Nu ai voie să te duci în pod sau la 
spălătorie sau așa ceva. 

— Nu, știu. Să mă duc acolo după ce vine biroul? 

— Da, așa zic. Să mă suni după. 

Martin Beck era în birou împreună cu Ahlberg, care ridică 
întrebător din sprâncene când acesta puse receptorul jos. 

— Se duce acolo cam peste o jumătate de oră, zise Martin 
Beck. 

— Atunci n-avem decât să așteptăm. E o fată bună, îmi place 
de ea. 


VP - 179 


După ce așteptară mai mult de două ore Ahlberg zise: 

— Crezi că i s-a-ntâmplat ceva? 

— Stai liniștit, zise Martin Beck. O să ne sune. 

După încă o jumătate de oră de așteptare, Sonja sună. 

— Aţi așteptat mult? 

Martin Beck mormăi. 

— Ce s-a întâmplat? zise el și își drese vocea. 

— O iau de la-nceput. Doi oameni de la firmă au venit cu 
biroul douăzeci de minute după convorbirea mea cu el. Aproape 
că nici nu m-am uitat la el, le-am spus doar unde să-l pună. 
Când au plecat, am descoperit că e alt birou și m-am dus acolo 
să reclam. 

— Ai stat acolo destul de mult. 

— Da, avea un client înăuntru când am ajuns eu. Am stat 
după geam și am așteptat, iar el s-a uitat la mine de mai multe 
ori. Părea chiar că încearcă să-și grăbească clientul. A fost foarte 
mâhnit, și i-am spus că e greșeala mea, nu a firmei. Aproape că 
am avut o discuţie în contradictoriu despre a cui vină este. Apoi 
s-a dus să vadă dacă n-ar putea cineva să-mi aducă biroul care 
trebuie chiar în seara asta. 

— Da? 

— Dar nu se poate. În orice caz, mi-a promis c-o să-l primesc 
mâine, până-n prânz. A zis că ar fi venit chiar el cu biroul și eu 
am zis că ar fi fost prea mare osteneala, deși mi-ar fi plăcut. 

— Aha. Ai plecat după aia? 

— Nu, am mai tras de timp. 

— Ţi-a fost greu să vorbeşti cu el? 

— Nu în mod deosebit. Părea puţin timid. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Despre cât de groaznic e traficul în oraș și că era mult mai 
bine în Stockholm înainte. Eu am zis că nu e un oraș în care să 
fii singur și el a fost de acord, deși lui îi place să fie singur. 

— Părea că-i face plăcere să stea de vorbă cu tine? 

— Cred că da. Dar n-am putut să stau prea mult. A mai zis că- 
i place să meargă la film, dar că altfel nu prea iese din casă. 
Apoi n-a mai fost nimic de spus și am plecat. M-a condus până la 
ușă și a fost chiar foarte politicos. Ce faceți acum? 

— Nimic. Aşteptăm. 

După alte două zile, Sonja Hansson se duse iar la firma de 
transporturi. 


VP - 180 


— Am vrut doar să vă mulțumesc și să vă spun că biroul a 
sosit cum trebuie. Îmi pare rău că v-am creat probleme. 

— N-a fost nicio problemă, zise Folke Bengtsson. Domnișoara 
Hansson e  bine-venită oricând. Vă stau întotdeauna la 
dispoziţie. 

Apoi intră în încăpere un alt bărbat, care, după toate 
probabilitățile, era șeful, și îi întrerupse. 

Când plecă de acolo, simţi cum Bengtsson se uită după ea și, 
după ce ieși pe ușă, întoarse capul și îl surprinse privind-o pe 
geam. 

Mai trecu o săptămână cenușie până ce experimentul se 
repetă. Motivul era din nou o problemă cu transportul. Nu de 
mult primise apartamentul din Runebergsgatan și continua să-și 
strângă bunuri moștenite și alte obiecte de prin podurile rudelor. 

După alte cinci zile se duse iar acolo, chiar înainte de ora 
cinci, doar pentru că se întâmplase să fie în trecere și avusese 
chef să intre puţin. 

Când îl sună pe Martin Beck, în glasul ei se simţea 
deznădejdea. 

— Tot nu reacţionează? 

— Cu măsură. Nu cred că e el. 

— De ce nu? 

— Pare timid. Și puţin neinteresat. Am plusat dur ultimele 
dăţi, aproape că l-am invitat la mine. Șapte bărbaţi din zece ar fi 
stat la ușa mea și ar fi urlat ca lupii deja de-acum o săptămână. 
Probabil că n-am niciun strop de sex-appeal. Ce să fac? 

— Continuă. 

— Ar trebui să căutaţi pe altcineva. 

— Continuă. 

Sonja continuă. Dar până când? Cu fiecare zi care trecea, 
privirea lui Hammar devenea tot mai întrebătoare și chipul pe 
care Martin Beck întâlnea în oglindă, din ce în ce mai palid. 

Ceasul de perete de la stația de poliţie din Klara ticăi încă trei 
nopţi fără să se întâmple. Trei săptămâni trecuseră de la 
repetiţia generală. Planul fusese cizelat, dar nimic nu lăsa să se 
întrevadă vreo ocazie de a-l pune în aplicare. Nu se întâmplase 
absolut nimic. Folke Bengtsson ducea o viaţă liniștită și plină de 
tabieturi, își bea laptele acru, mergea la serviciu și își dormea 
cele nouă ore pe noapte. Ei însă erau gata să piardă contactul 
cu lumea reală și cu cei din jurul lor. Câinii se hărţuiau de 


VP - 181 


moarte ei între ei, fără ca prada măcar să-i bage în seamă. Era 
nefiresc. Așa își spunea Martin Beck. 

Se holba dușmănos la telefonul negru, care nu dăduse niciun 
semnal de trei săptămâni. Femeia din apartamentul de pe 
Runebergsgatan nu l-ar fi folosit decât într-o singură situaţie. 
Cât despre ei, o sunau de două ori în fiecare seară, la ora șase și 
la douăsprezece, ca să verifice. Era singurul lucru care se 
întâmplase. 

Acasă la Martin Beck atmosfera era tensionată. Soţia nu 
spunea nimic, dar, de fiecare dată când se uita la ea, îi era din 
ce în ce mai greu să pretindă că nu recunoaște umbra de 
îndoială din ochii ei. Ea de mult nu mai credea în acea misiune 
bizară, care nu dădea niciun rezultat, dar care îl ţinea departe 
de casă noapte de noapte. lar el nici nu putea, nici nu voia să se 
explice. 

La Kollberg lucrurile stăteau ceva mai bine. Din trei în trei 
nopţi era înlocuit de Melander sau de Stenström. În dezavantajul 
lui Ahlberg, care era obligat să joace șah de unul singur. Să 
rezolve probleme, cum zicea el. Toate subiectele de discuţie 
erau de mult epuizate. 

Martin Beck pierduse de mult șirul în articolul de ziar pe care 
se prefăcea că îl citește. Căsca și se uita la colegii lui ca la niște 
statui care, fără să spună nimic, stăteau una în faţa celeilalte, 
încremenite pe veci, cu capul plecat sub povara gândurilor. Se 
uită la ceas. Zece fără cinci. Căscă din nou, se ridică pe 
picioarele-i amorțţite și se duse la toaletă. Se spălă pe mâini, își 
limpezi faţa cu apă rece. Se duse înapoi. Mai avea trei pași până 
la ușă când auzi telefonul sunând. 

Kollberg tocmai terminase de vorbit și punea receptorul în 
furcă. 

— A... 

— Nu, zise Kollberg, dar e afară, în stradă. 

Martin Beck își luă trei minute ca să analizeze lucrurile în 
detaliu. Nu se așteptaseră la asta, dar, chiar și așa, gestul lui nu 
schimba nimic. Bărbatul nu putea să forțeze ușa de la intrare și, 
chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi avut timp nici să urce scările, că 
ei ar fi și ajuns la faţa locului. 

— Trebuie să fim atenţi. 

— Da, zise Kollberg. 


VP - 182 


Frână și opri mașina în faţa teatrului Lilla Teatern. Se grăbiră 
să își ocupe pozițiile. i 

Martin Beck stătea pe peticul de verdeață. II văzu pe Ahlberg 
intrând pe ușă și se uită la ceas. Exact patru minute trecuseră 
de când sunase Sonja. Se gândi la femeia singură din 
apartamentul de la etajul trei. Folke Bengtsson nu se vedea 
nicăieri. 

Treizeci de secunde mai târziu, se aprinse o lumină la o 
fereastră de la etajul trei. Lampa se stinse. Ahlberg era la locul 
lui. 


Aşteptară în tăcere sub fereastra dormitorului. Dormitorul era 
cufundat în întuneric, dar la ușă se vedea o fâșie îngustă de 
lumină. În sufragerie lumina era aprinsă, ca să se vadă că Sonja 
e acasă. Fereastra de la sufragerie dădea spre stradă și de la 
fereastra din dormitor aveai vedere spre Eriksbergsplan, spre o 
parte a parcului care continua prin spatele casei și spre câteva 
străduțe din împrejurimi. 

Bengtsson stătea în stația de autobuz din colț, de peste drum. 
Se uita în sus, la fereastra ei. Era singur în staţia de autobuz și, 
după ce stătu așa un timp, aruncă o privire în lungul străzii. Apoi 
porni agale către refugiul din mijlocul străzii. Acolo dispăru în 
spatele unei cabine de telefon. 

— Uite-l că vine, zise Ahlberg foindu-se pe întuneric. 

Văzură autobuzul plecând din staţie și luând-o pe 
Tegnérgatan. Încă nu se vedea nici urmă de Bengtsson. Era 
imposibil să vezi dacă intrase în cabina telefonică și Ahlberg o 
tinu în continuare de mână în timp ce așteptau să sune. 

Dar telefonul nu sună și, câteva minute mai târziu, bărbatul 
traversă strada. 

De-a lungul trotuarului era un zid de piatră care se termina în 
peretele casei, chiar sub fereastra ei. 

De cealaltă parte a zidului se întindea o porţiune de verdeață 
și se găseau două toalete cu intrare de la stradă. 

Ajuns pe trotuar, bărbatul se opri din nou și se uită la casă. 
Apoi se îndreptă încet către ușa de la intrare. 

Dispăru din raza de vizibilitate și Ahlberg scrută îndelung 
piaţa cu privirea înainte să-l descopere pe Martin Beck pitit după 
un pom. Un tramvai care venea pe Birger Jarlsgatan îl acoperi 
pentru câteva secunde și după ce trecu, omul dispăruse. 


VP - 183 


Cinci minute mai târziu îl văzură iarăși pe Bengtsson. 

Mersese atât de aproape de zid, încât nu-l descoperiră decât 
când traversă strada spre stația de tramvai din mijlocul pieţei. 
Se opri la un chioșc și cumpără un crenvurst. Rămase lângă 
chioșc să mănânce, uitându-se tot timpul în sus, la fereastră. 
Apoi începu să se plimbe înainte și înapoi pe refugiul staţiei de 
tramvai cu mâinile în buzunar. Din când în când se uita în sus, 
spre ei. 

Un sfert de oră mai târziu, Martin Beck stătea din nou lângă 
același pom ca și mai înainte. 

Traficul se înviorase și o mulțime de oameni treceau prin 
parc. Cinematografele se închiseseră. 

Îl pierdură pe Bengtsson din vedere câteva minute, dar îl 
regăsiră într-un grup de oameni care veneau de la film și se 
duceau acasă. Bengtsson porni spre cabina de telefon, dar la 
vreo doi metri de ea se opri din nou, apoi se îndreptă cu pași 
repezi către spaţiul verde. Martin Beck întoarse spatele și se 
îndepărtă ușor. 

Bengtsson trecu pe lângă părculeț, o luă de-a curmezișul 
către restaurant și dispăru pe Tegnergatan. După vreo două 
minute apăru din nou pe celălalt trotuar și începu să înconjoare 
Eriksbergsplan. 

— Crezi c-a mai fost pe aici? întrebă femeia în capot de 
bumbac. Și să fi fost doar o întâmplare că l-am văzut în seara 
asta? 

Ahlberg stătea lângă fereastră, rezemat cu spatele de perete, 
și fuma. Se uită la fata întoarsă către fereastră. Stătea cu 
picioarele depărtate și cu mâinile în buzunarele capotului. În 
lumina slabă care răzbătea din stradă, ochii ei se vedeau ca 
niște adâncituri întunecate pe faţa palidă. 

— Poate că a fost aici în fiecare seară. Dacă-și târăște 
picioarele așa toată noaptea, eu înnebunesc și Lennart și Martin 
o să moară de frig, spuse ea, văzând că bărbatul se pregătește 
să facă înconjurul pieței a patra oară. 

Până la 12.25, bărbatul înconjurase piaţa de opt ori, cu viteză 
din ce în ce mai mare. Se opri lângă scara care ducea în parc, își 
ridică privirea spre casă și porni în goană către staţia de 
tramvai. 

Un autobuz veni în staţie, opri și, când plecă, Bengtsson nu 
mai era acolo. 


VP - 184 


— Uite. Acolo e Martin, zise Sonja Hansson. 

Ahlberg tresări la auzul vocii ei. Până atunci își vorbiseră în 
șoaptă, și acum, pentru prima dată în două ore, Sonja îi spunea 
ceva cu glas tare. 

Îl văzu pe Martin Beck trecând grăbit strada și urcându-se în 
mașina care tot timpul acela fusese parcată lângă Lilla Teatern. 
Mașina porni înainte ca el să apuce să închidă ușa și se îndreptă 
în aceeași direcție cu autobuzul. 

— Mulţumesc că mi-ai ţinut de urât în seara asta, zise Sonja 
Hansson. Acum am de gând să mă culc. 

— Da, bine faci, spuse Ahlberg. 

Și lui i-ar fi prins bine să doarmă. Și totuși, zece minute mai 
târziu intră pe ușa secției de poliție din Klara. Vreo două minute 
mai târziu veni și Kollberg. 

Avură timp să facă cinci mutări pe tabla de șah până apăru și 
Martin Beck. 

— A luat autobuzul până la Sankt Eriksplan și s-a dus acasă. 
Lumina s-a stins aproape imediat. Probabil că doarme deja. 

— A fost o pură întâmplare că Sonja l-a văzut, zise Ahlberg. 
Poate că a mai fost pe-acolo de multe ori până acum. 

Kollberg își calcula mutarea. 

— Și ce dacă? Nu dovedește nimic. 

— Cum așa? 

— Kollberg are dreptate, zise Martin Beck. 

— Da, nu-i așa? Și eu am dat târcoale ca un motan pe lângă 
case cu dame binevoitoare. 

Ahlberg dădu din umeri. 

— Dar pe atunci eram mai tânăr. Mult mai tânăr. 

Martin Beck nu spuse nimic. Fără prea mare tragere de inimă, 
ceilalți doi făcură o încercare de a-și termina partida. Peste o 
clipă, Kollberg făcu remiză prin a repeta mutarea, deși mai avea 
puţin și câștiga. 

— La naiba, zise el. ldiotul ăsta m-a făcut să-mi pierd 
concentrarea. Cu cât conduci? 

— Patru puncte, zise Ahlberg. Doisprezece și jumătate la opt 
și jumătate. 

Kollberg se ridică și începu să se plimbe prin cameră. 

— ÎI luăm iar, îi facem o percheziţie de-i întoarcem casa cu 
fundu-n sus și-l luăm la trei păzeşte, zise el. 

Nu răspunse nimeni. 


VP-185 


— Am putea să-ncepem iar să-l urmărim, cu alţi băieţi. 

— Nu, zise Ahlberg. 

Martin Beck își mușca mai departe degetul arătător. După o 
clipă zise: 

— Fetei începe să-i fie frică? 

— Nu pare, zise Ahlberg. Fata asta nu se pierde cu firea chiar 
așa ușor. 

„Nici Roseanna McGraw”, își spuse Martin Beck. 

Nu mai vorbiră prea multe, dar încă nu adormiseră când 
zgomotul traficului de pe Regeringsgatan îi anunţă că ziua de 
lucru se sfârșise pentru ei, iar pentru alţii de-abia începea. 

Ceva se întâmplase, dar Martin Beck nu știa ce. 

Încă o zi și o noapte se mai adăugară celor de dinainte. 
Ahlberg conducea în continuare cu un punct. Asta era singura 
noutate. 

A doua zi era vineri. Mai erau trei zile până la sfârșitul lunii și 
afară era încă destul de cald; era ploios și întunecos, iar în 
amurg se lăsa ceața. 

La nouă și zece minute un apel telefonic tulbură liniștea din 
birou. Martin Beck ridică receptorul. 

— E aici din nou. Stă în staţia de autobuz. 

Ajunseră acolo cu cincisprezece secunde mai repede decât 
data trecută, deși Kollberg parcase pe Birger Jarlsgatan. După 
încă o jumătate de minut veni semnalul că Ahlberg își luase 
poziția în primire. 

Repetă figura, ceea ce aproape că-i sperie. Folke Bengtsson 
își petrecu iar patru ore în jurul pieței Eriksbergsplan. De patru 
sau de cinci ori ezită în faţa cabinei telefonice, o dată mâncă un 
crenvurst. Apoi se duse acasă. Kollberg îl urmări. 

Martin Beck îngheţase îngrozitor. Porni cu pași repezi pe 
Regeringsgatan, cu mâinile în buzunarele paltonului și privirea 
în pământ. 

— Totul calm pe strada Rörstrandsgatan. 

— Te-a văzut? 

— Mergea ca un somnambul. Nu cred c-ar fi văzut niciun 
hipopotam la doi metri de el. 

Martin Beck formă numărul poliţistei criminaliste Sonja 
Hansson. Simţea că dacă nu se gândește la ea împreună cu 
gradul, nu ar mai fi putut rezista. 


VP - 186 


— Mâine e sâmbătă, sau mai bine zis astăzi. Lucrează până la 
12.00. Fii cu ochii pe el când termină. Treci pe lângă el aproape 
în fugă, ca și cum te-ai grăbi să ajungi undeva, ia-l de braţ și 
spune-i: „Bună, te-am așteptat. De ce nu dai niciun semn de 
viaţă?” Sau așa ceva. Ceva de felul ăsta. Nimic mai mult. Și 
după aia pleacă repede. Să nu te înfofolești prea tare. Tăcu o 
clipă, apoi adăugă: De data asta trebuie să dai tot ce poţi. 

Încheie convorbirea. Ceilalţi doi se holbau la el cu ochii cât 
cepele. 

— Care dintre voi filează cel mai bine? întrebă el absent. 

— Stenström. 

— Vreau să fie urmărit din momentul în care iese pe ușă 
mâine-dimineață. Stenström să răspundă de asta. Să ne 
raporteze tot ce face. Aici. La celălalt fir. Doi dintre noi trebuie 
să fie aici tot timpul. Plecăm doar câte unul pe rând. 

Ahlberg și Kollberg se holbau în continuare la el, dar Martin nu 
băgă de seamă. 


La opt fără douăzeci și două de minute se deschise poarta de 
pe Rârstrandgatan și misiunea lui Stenström începu. 

Rămase în apropierea firmei de transporturi de pe 
Smålandsgatan până se făcu unsprezece și un sfert, când se 
duse la cofetărie și se așeză lângă fereastră așteptând. 

La douăsprezece fără cinci minute o zări pe Sonja Hansson în 
colțul străzii Norrlandsgatan. 

Era îmbrăcată într-un palton subțire de tweed, bleu, pe care îl 
purta deschis, ca să se vadă cureaua strânsă tare la mijloc. Sub 
palton purta un pulover negru cu guler înalt. Nu avea nimic pe 
cap și purta mănuși, dar nu își luase nicio geantă. Ciorapii și 
pantofii negri păreau foarte subţiri pentru vremea respectivă. 

Mergea pe stradă și la un moment dat dispăru din câmpul lui 
de vizibilitate. 

Angajaţii firmei de transporturi începeau să se îndrepte spre 
casele lor și într-un sfârșit ieși pe ușă și Bengtsson, care încuie 
biroul. Trecu strada și nici nu apucă să facă doi metri, că Sonja 
Hansson veni spre el alergând. îl opri, îl luă de mâneca 
paltonului și îi spuse ceva în timp ce se uita în ochii lui. li dădu 
drumul aproape imediat, îi mai spuse ceva din mers, se întoarse 
cu spatele și fugi mai departe. 


VP - 187 


Stenström îi văzuse entuziasmul și bucuria din ochii rugători. 
Aplaudă în gând reprezentaţia ei. 

Bărbatul rămase pe loc, uitându-se după ea. Făcu o mișcare 
ca și cum ar fi vrut să o urmeze, dar se răzgândi, își băgă 
mâinile în buzunare și continuă să meargă încet, cu capul 
plecat. 

Stenström își luă pălăria, achită nota la tejghea, scoase capul 
pe ușă și se uită cu atenţie în jur. Când Bengtsson dădu colţul, 
închise și Stenström ușa și se duse după el. 

La secţia de poliţie din Klara, Martin Beck se uita trist la 
telefon. Ahlberg și Kollberg renunţaseră pentru moment la jocul 
de șah și stăteau tăcuţi fiecare în spatele unui ziar. Kollberg se 
lupta să rezolve niște cuvinte încrucișate, mestecând întruna 
capătul creionului. Când telefonul sună, își înfipse dinţii atât de 
tare în creion, încât îl rupse în două. 

Martin Beck dusese receptorul la ureche înainte ca ţârâitul să 
se oprească. 

— Bună, sunt Sonja. Cred c-a mers bine. Am făcut cum ai zis. 

— Bine. L-ai văzut pe Stenström? 

— Nu, dar era cu siguranță pe-acolo, prin apropiere. N-am 
îndrăznit să mă întorc, așa că am alergat până la NK. 

— Ți-e teamă? 

— Nu. Deloc. 

La unu și un sfert, telefonul sună din nou. 

— Sunt la tutungeria de la Järntorget, zise Stenström. Sonja a 
fost cu adevărat răpitoare. Cu siguranţă i-a dat de gândit. Am 
mers prin Kungsan, peste podul Strâmbron și apoi s-a mai 
învârtit o vreme pe aici prin Gamla Stan. 

— Fii atent. 

— Nu-i niciun pericol. Merge ca un zombi, nu vede și nu aude 
nimic în jurul lui. Acum trebuie să plec, ca să nu-l pierd. 

Ahlberg se ridicase și se plimba de colo colo prin cameră. 

— Nu e chiar un job plăcut ăsta pe care i l-am dat noi fetei, 
zise el. 

— Se descurcă bine, zise Kollberg. O să se descurce bine și 
mai departe. Doar dacă Stenström nu face vreo tâmpenie și-l 
sperie. 

Martin Beck nu spuse nimic. 

Ceasul de pe perete arăta trei și două minute când Stenström 
sună din nou. 


VP - 188 


— Suntem pe Folkungagatan. Merge întruna, stradă după 
stradă, fără să se oprească și fără să se uite în jur. Pare cam 
apatic. 

— Continuă, zise Martin Beck. 

De regulă, puţine lucruri puteau să tulbure liniștea de pe 
chipul lui Martin Beck, dar după ce stătu timp de trei sferturi de 
oră uitându-se când la ceas, când la telefon, fără ca un singur 
cuvânt să fie rostit în încăpere, se ridică furtunos și ieși. 

Ahlberg și Kollberg se uitară unul la altul. Kollberg ridică din 
umeri și începu să aranjeze piesele de șah. 

La baie, Martin Beck își clătea mâinile și faţa cu apă rece și se 
ștergea cu grijă. Când ieși pe coridor, se deschise o ușă și un 
sergent cu mâneci scurte îi strigă să vină la telefon. 

Era soţia lui. 

— Aproape că nu te-am văzut de o veșnicie, și acum nu mai 
am voie nici să te sun! Ce tot faci? Când vii acasă? 

— Nu știu, zise el obosit. 

Vorbea întruna, fără oprire, iar glasul îi deveni plângăcios. 
Martin Beck o întrerupse la mijlocul unei propoziţii. 

— Nu am timp acum, zise el nervos. La revedere. Nu mă mai 
suna. 

Nici nu închise bine telefonul, că îi și păru rău că se răstise la 
ea, dar ridică din umeri și se duse înapoi la colegii lui, care jucau 
șah. 

Al treilea apel al lui Stenström veni de la Skeppsbron. Era 
cinci fără douăzeci. 

— A intrat la Zum Franziskaner acum o clipă. Stă singur într- 
un colț și bea bere. Am străbătut tot sudul orașului. Tot nu mi se 
pare normal. 

Junghiurile din stomac îi amintiră lui Martin Beck că nu 
mâncase nimic toată ziua. Trimise după mâncare la un 
restaurant de peste drum. După masă, Kollberg adormi pe 
scaun și începu să sforăie. 

Când sună telefonul, se trezi cu un fior. Era ora șapte. 

— Până acum a stat acolo și a băut patru beri. Acum e din nou 
pe stradă. Merge și mai repede. Te sun când mai pot. Pa. 

Stenström gâfâia ușor, ca și cum ar fi fugit, și închise telefonul 
înainte ca Martin Beck să apuce să zică ceva. 

— Se duce la ea, zise Kollberg. 


VP - 189 


Următorul apel, care veni la ora șapte și jumătate, fu și mai 
scurt și la fel de sec. 

— Piaţa Engelbrektsplan. Merge pe Birger Jarlsgatan, e destul 
de iute. 

Așteptară. Se uitau când la ceas, când la telefon. 

Opt și cinci. Martin Beck ridică receptorul la mijlocul apelului. 
Stenström părea dezamăgit. 

— A luat-o spre Eriksbergsgatan și merge pe viaduct. Acuma 
suntem pe drum către Odenplan, de-a lungul străzii Oden. Se 
duce cu siguranţă acasă. Acum merge din nou lent. 

— La dracu'. Sună când ajunge acasă. 

Trecu o jumătate de oră până ce Stenström sună iar. 

— Nu s-a dus acasă, ci a luat-o pe Upplandsgatan. Nu se 
gândește deloc la picioarele lui. Doar merge și merge. Eu în 
curând nu mai pot. 

— Unde ești? 

— Norra Bantorget. Chiar acum trece pe lângă teatru. 

Martin Beck se gândi la omul care tocmai trecuse pe lângă 
teatru. Ce era în capul lui? Avea oare vreun gând sau doar 
mergea, oră de oră, mânat de vreun impuls de care nici el nu-și 
dădea seama? Ce simţea? Mersese haihui mai mult de opt ore, 
fără să ia în seamă nimic din jurul lui, închis în sine și cu un 
gând sau o hotărâre care se cocea în el, măcinându-l. 

În următoarele trei ore Stenström sună de patru ori din locuri 
diferite. Bărbatul se ţinu tot timpul pe străzile din jurul pieţei 
Eriksbergsplan, dar nu se apropia niciodată prea mult de casa 
ei. 

La ora două și jumătate, Stenstrom le comunică de pe 
Rörstrandsgatan că Folke Bengtsson s-a dus în sfârșit la el acasă 
și că lumina din dormitorul lui tocmai se stinsese. 

Martin Beck îl trimise pe Kollberg să-i ia locul lui Stenström. 

Duminică dimineaţa, la ora opt, Kollberg veni înapoi, îl trezi pe 
Ahlberg, care era culcat pe o canapea, îi luă locul și adormi. 

Ahlberg intră la Martin Beck, care stătea și păzea telefonul. 

— A venit Kollberg? întrebă el uitându-se la Ahlberg cu ochi 
injectaţi. 

— Doarme buștean. Stenström e acolo. 

Primul apel al zilei l-au așteptat doar două ore. 

— A plecat iarăși. Se duce spre podul de la Kungsholmen. 

— Cum arată? 


VP - 190 


— La fel. Aceleași haine. Naiba știe dacă măcar și le-a dat jos. 

— Merge repede? 

— Nu, destul de lent. 

— Ai dormit? 

— Da, puţin. Nu mă simt chiar ca Superman. 

— Bine. 

Până la patru după-amiază, Stenström sună la intervale de o 
oră. Folke Bengtsson mersese întruna timp de șase ore, cu două 
scurte pauze, când intrase în două cafenele. Se plimbase pe 
insula Kungsholmen, prin sudul orașului și prin centrul vechi, 
Gamla Stan. De locuinţa Sonjei Hansson nici nu se apropiase. 

La cinci și jumătate, Martin Beck adormi pe scaun lângă 
telefon. Un sfert de oră mai târziu, fu trezit de Stenström. 

— Norrmalmstorg. Se îndreaptă spre bulevardul Strandvägen 
și pare cu totul alt om. 

— Cum adică? 

— Parcă s-ar fi trezit la viaţă. Pare mânat de o forță, într-un 
fel. 

O oră și jumătate mai târziu. 

— Trebuie să fiu mai atent acum. Tocmai a luat-o pe 
Sveavăgen. Se uită după fete. 

Ora nouă și jumătate. 

— Karlavägen, colț cu Sturegatan. Se îndreaptă încet spre 
Stureplan. Pare mai calm și se uită în continuare după fete. 

— Fii atent, zise Martin Beck. 

Se simţi dintr-odată odihnit, ca și cum s-ar fi trezit cu forţe 
proaspete, deși nu dormise mai deloc de două zile și două nopţi. 

Stătea și se uita pe hartă, urmărind linia pe care o trasase 
Kollberg cu creionul roșu ca să marcheze drumurile haotice ale 
lui Bengtsson, când deodată sună telefonul. 

— E a zecea oară când te sună astăzi, zise Kollberg. 

Martin Beck ridică receptorul și se uită în același timp la 
ceasul de pe perete. Unsprezece fără un minut. 

La microfon se auzi vocea Sonjei Hansson. Era răgușită și 
ezita puţin. 

— Martin! E din nou aici. 

Martin Beck îmbrăţișă receptorul. 

— Suntem pe drum, zise el. 


VP-191 


Sonja Hansson puse receptorul în furcă și se uită la ceas. 
23.01. Peste patru minute Ahlberg ar fi trebuit să intre pe ușă și 
s-o elibereze de senzaţia neplăcută care i se cuibărise fără voia 
ei în suflet, pentru că era singură. 

Işi șterse palmele transpirate pe capotul de bumbac. Când 
făcu asta, țesătura se întinse pe șolduri. 

Se duse în dormitorul întunecos, la fereastră. Parchetul se 
simţea tare și rece sub tălpile ei goale și se ridică pe vârfuri, se 
sprijini cu mâna dreaptă de rama ferestrei și se uită cu grijă prin 
perdeaua subţire. Lumea mișuna pe stradă, mai ales în faţa 
restaurantului de peste drum, dar îi luă cel puţin un minut și 
jumătate să-l vadă. Venea din Runebergsgatan spre intrarea în 
clădire, se strecură pe lângă zidul pitic și continuă direct pe 
Birger Jarlsgatan. Chiar când ajunse pe șinele de tramvai, se 
întoarse brusc la dreapta. După vreo treizeci de secunde nu îl 
mai văzu. Mergea foarte repede, cu pași mari, alunecători și 
părea să se uite numai în faţă, ca și cum n-ar vedea nimic în 
jurul lui sau ca și cum ar fi fost cufundat în gânduri. 

Sonja se duse înapoi în sufragerie, care măcar avea ceva să-i 
ofere: lumină, căldură și câteva obiecte care îi plăceau. Își 
aprinse o ţigară și trase fumul în piept, adânc și prelung. Deși 
era perfect conștientă de sarcina pe care și-o asumase, se 
simţea întotdeauna ușurată când el pleca fără să-i mai pese de 
cabina telefonică. Aștepta deja de prea mult timp sunetul 
sfâșietor al apelului telefonic care urma să-i spulbere liniștea și 
să-i aducă în casă neliniștea și iraționalul. Acum spera ca apelul 
să nu mai vină niciodată. Spera ca totul să fi fost o greșeală, ca 
ea să se poată întoarce la munca de toate zilele și ca niciodată 
să nu mai trebuiască să se gândească la acel bărbat. 

Luă puloverul pe care îl împletise în ultimele trei săptămâni. 
Se duse la oglindă și și-l puse în faţă. În curând avea să fie gata. 
Se uită din nou la ceas. Ahlberg întârziase deja zece secunde. 
Astăzi n-o să bată recordul. Zâmbi pentru că știa că asta o să-l 
enerveze. Își întâlni în oglindă zâmbetul calm și văzu mici 
broboane de sudoare înșirate ca un șirag de perle strălucitoare 
de-a lungul rădăcinii părului. 

Sonja se duse prin hol în baie. Rămase cu picioarele larg 
desfăcute pe gresia răcoroasă, aplecată în faţă, în timp ce își 
limpezea fața și mâinile cu apă rece. 


VP - 192 


Tocmai închisese robinetul când îl auzi pe Ahlberg răsucind de 
zor cheia în ușă. Întârziase deja mai mult de un minut. 

Cu prosopul încă în mână făcu un pas în hol, scoase lanţul de 
siguranţă din lăcașul lui și deschise ușa. 

— Slavă Domnului, ce bine că ai venit, zise ea. 

Dar nu era Ahlberg. 

Păstrându-și zâmbetul pe buze, mergea lent cu spatele, 
retrăgându-se în apartament. Fără să o scape din priviri, Folke 
Bengtsson încuie ușa în urma lui și puse lanţul de siguranță. 


VP - 193 


29. 


Martin Beck era ultimul care ieșea pe ușă. Nici nu puse bine 
piciorul în prag, că și sună telefonul. Alergă înapoi și smuci 
receptorul. 

— Sunt în hol la Ambassadeur, zise Stenström. L-am pierdut 
în aglomerație, aici afară. Acum vreo... Nu pot fi mai mult de 
patru, cinci minute. 

— E deja pe Runebergsgatan. Du-te acolo cât de repede poți. 

Azvârli telefonul și ieși în grabă după ceilalți pe scări. Se 
înghesui pe bancheta din spate, lăsându-l pe Ahlberg la 
margine. Așa stăteau întotdeauna; era foarte important ca 
Ahlberg să iasă primul din mașină. 

Kollberg porni în trombă, dar fu nevoit să se oprească brusc 
ca să se ferească de un autobuz gri de poliţie, care tocmai intra. 
Porni din nou și luă curba spre Regeringsgatan, strecurându-se 
între un Volvo verde și o Skoda de culoare bej. Martin Beck își 
sprijinea coatele pe genunchi și se uita pe geam la burnița rece 
și tăioasă. Era foarte încordat și avea nervii întinși la maximum, 
dar se simţea stăpân pe sine și bine pregătit. Ca un sportiv 
foarte bine antrenat înaintea unei noi încercări de a bate 
recordul. 

Două secunde mai târziu Volvo-ul cel verde se tamponă cu o 
camionetă care, intrase în intersecţie venind pe contrasens. 
Volvo-ul viră forţat la dreapta ca să evite ciocnirea și Kollberg, 
care deja ieșise de pe bandă ca să facă o depășire, fu obligat să 
se alinieze și el în virajul la dreapta. Reacţionă cu rapiditate și 
nici măcar nu îl atinse pe cel din faţa lui, dar celelalte mașini se 
opriră toate imediat după intersecție, blocând trecerea. Kollberg 
băgase deja în marșarier când Skoda cea bej le izbi cu putere 
portiera din dreapta, făcând un zgomot asurzitor. Şoferul se 
grăbise să pună frână, lucru pe care nu ar fi trebuit să îl facă în 
blocajul acela. 

Nu era un accident grav. În zece minute doi angajaţi ai poliţiei 
de ordine aveau să fie acolo cu un centimetru, notând numele 
şoferilor și plăcuțele de înmatriculare, cerând permisele la 
control și verificând buletinele și licențele de radio. Apoi aveau 


VP - 194 


să scrie în carnețelele lor „daune minore”, să ridice din umeri și 
să plece. Presupunând că niciunul dintre ei nu mirosea a alcool, 
oamenii care acum strigau și gesticulau în ploaie aveau să se 
urce fiecare în splendoarea lui de rablă și să își vadă de treburi. 

Ahlberg înjura de mama focului. Îi trebuiră lui Martin Beck 
vreo zece secunde să își dea seama de ce: nu puteau să iasă din 
mașină. Amândouă portierele erau atât de înțepenite, de parcă 
ar fi fost sudate. 

În aceeași secundă în care Kollberg luă decizia disperată de a 
ieși cu spatele din ambuteiaj, autobuzul 55 se opri chiar în 
spatele lor, și cu asta pierdură și ultima cale de retragere. 
Bărbatul din Skoda bej se năpustise în ploaie, probabil fierbând 
de nervi și pus pe harță. Oricum nu puteai să vezi unde e, cu 
siguranţă undeva în spatele celorlalte două mașini. 

Ahlberg se propti cu picioarele în ușă și împinse până urlă de 
efort, dar Skoda nici nu se clintea. 

Trecură trei sau patru minute de coșmar. Ahlberg urla și 
gesticula. Ploaia se așeza ca o peliculă gri de gheață pe geamul 
din spate. Afară se vedea un poliţist confuz, într-o pelerină de 
ploaie neagră și lucioasă. 

În sfârșit, câţiva spectatori înţeleseră situaţia și începură să 
împingă Skoda bej la o parte. Mișcările lor erau necoordonate și 
încete. Polițistul încercă să-i împiedice, pentru ca puţin mai 
târziu să încerce să spună și el umărul. Acum se făcuse o 
distanţă de un metru între mașini, dar balamalele ieșiseră din 
rostul lor și portiera era blocată. Ahlberg înjura și împingea. 
Martin Beck simţea cum sudoarea îi curge de pe ceafă sub guler 
și se adună într-un firișor rece între omoplați. 

Portiera se deschise, încet și scârțâind. 

Ahlberg se rostogoli afară. Martin Beck și Kollberg încercau să 
iasă prin deschizătură în același timp și, nu se știe cum, reușiră 
amândoi. 

Polițistul stătea pregătit, cu carneţelul în mână. 

— Deci cum s-a întâmplat? 

— Tacă-ţi fleanca, urlă Kollberg. 

Din fericire, fu recunoscut. 

— Fugi, îi strigă Ahlberg, care deja era la cinci metri în față. 

Mâini somnambule încercară să-i oprească. Kollberg dobori în 
fugă un bătrân vânzător de crenvurști, care se uită buimac după 
el. 


VP - 195 


„Patru sute cincizeci de metri”, își spuse Martin Beck. Unui 
sportiv antrenat îi ia un minut. Dar ei nu erau sportivi antrenați. 
Și nici nu fugeau pe zgură, ci pe o stradă asfaltată, printr-o 
ploaie rece ca gheaţa. Deja după prima sută de metri începuse 
să îl doară în piept. Ahlberg era la cinci metri în faţă, dar câţiva 
pași mai încolo alunecă și fu cât pe-aci să cadă. Asta îl costă 
avansul, și acum alergau aproape umăr la umăr în jos pe dealul 
către piața Eriksbergsplan. Un iureș de puncte de foc jucau în 
faţa ochilor lui Martin Beck. In spatele lui auzea răsuflarea grea 
a lui Kollberg. 

Dădură colţul și năvăliră pe peticul de verdeață, înaintând cu 
greu, și dintr-odată văzură, toţi trei în același timp, la etajul al 
treilea al blocului de pe Runebergsgatan, dreptunghiul luminos 
care arăta că lumina din dormitor e aprinsă și jaluzeaua trasă în 
jos. 

Punctele roșii dispăruseră, și tot așa și durerea din piept. 
Când Martin Beck traversă Birger Jarisgatan știa că nicicând nu 
alergase mai iute, și totuși Ahlberg era la trei metri în faţa lui, 
iar Kollberg, lângă el. Când a ajuns, Ahlberg deja descuiase ușa 
de la intrarea în bloc. 

Liftul nu era la locul lui și, de altfel, nici nu aveau de gând să-l 
folosească. Intre primul și al doilea etaj observă două lucruri: nu 
mai primea aer în plămâni și Kollberg nu mai era acolo. Planul 
funcționa, afurisitul lor de plan perfect, își spuse el pe ultima 
treaptă, cu cheia în mână. 

Băgă cheia, o răsuci în broască și împinse ușa care se crăpă 
ușor. Prin deschizătura ușii văzu că lanţul de siguranţă era pus 
și din apartament nu se auzea niciun sunet omenesc, ci doar un 
semnal telefonic fără întrerupere, un ton metalic foarte strident. 
Timpul se oprise în loc, văzu modelul covorului din antreu, un 
prosop și un papuc. 

— Dă-te la o parte, zise Ahlberg răgușit, dar surprinzător de 
calm. 

Când Ahlberg trase un foc în lanţul de siguranţă se auzi o 
detunătură ca și cum tot globul pământesc ar fi explodat în 
bucăţi. Stătea în continuare lipit de ușă și mai degrabă căzu 
decât se năpusti în hol și în sufragerie. 

Scena era la fel de statică și de ireală ca figurinele de la 
Madame Tussauds. Părea încremenită pe vecie, ca o fotografie 


VP - 196 


supraexpusă, inundată de un val de lumină albă, care i se 
înfățișa în toate detaliile ei morbide. 

Bărbatul nu își scosese încă trenciul. Pălăria lui maronie era 
pe jos, pe jumătate ascunsă de capotul albastru din bumbac, 
făcut bucăți. 

Acesta era bărbatul care o omorâse pe Roseanna McGraw. 
Stătea aplecat peste pat cu piciorul stâng pe podea și cu 
genunchiul drept pe pat, apăsând cu greutate pe coapsa stângă 
a femeii, chiar deasupra genunchiului. Mâna lui mare era pe 
bărbia și pe gura ei; cu două degete îi strânsese nasul. Asta era 
mâna stângă. Dreapta se odihnea mai jos; îi căuta beregata și 
tocmai i-o găsise. 

Femeia era culcată pe spate. Ochii ei larg deschiși se zăreau 
printre degetele răsfirate ale bărbatului. Un fir subţire de sânge 
îi curgea pe obraz. Își ridicase piciorul drept și-l împingea cu 
talpa în piept. Îl apucase de încheietură cu ambele mâini. Era 
goală. Fiecare mușchi din corpul ei era încordat. Tendoanele i se 
vedeau la fel de clar ca într-o planșă de anatomie. 

Totul nu dură decât o sutime de secundă, dar fu îndeajuns ca 
fiecare detaliu să i se întipărească în memorie pentru 
totdeauna. Bărbatul cu trenci îi dădu drumul, se ridică în 
picioare, regăsindu-și echilibrul și se întoarse, toate acestea într- 
o mișcare fulgerător de rapidă. 

Martin Beck îl văzu pentru prima dată pe bărbatul pe care îl 
vâna de șase luni și nouăsprezece zile - un bărbat pe care îl 
chema Folke Bengtsson, dar care doar vag semăna cu omul cu 
care stătuse de vorbă într-o după-amiază în biroul lui Kollberg, 
chiar înainte de Crăciun. 

Faţa îi era împietrită, avea pupilele dilatate, privirea îi rătăcea 
în toate părţile, ca a unui jder prins în laţ. Stătea acum aplecat 
în faţă, cu genunchii arcuiţi și corpul legănându-se ritmic. 

Într-o fracțiune de secundă se aruncă în faţă reţinându-și un 
suspin gâlgâit, în timp ce Martin Beck îl lovi peste claviculă cu 
mâna dreaptă. Ahlberg se aruncă pe el din spate, încercând să îl 
prindă de brațe, dar pistolul îl încurca în mișcări. 

Martin Beck fu luat prin surprindere de intensitatea loviturii, în 
parte și pentru că singurul lucru la care mai era în stare să se 
gândească era că femeia de pe pat stă acolo nemișcată și fără 
vlagă, cu gura deschisă și cu ochii pe jumătate închiși. 


VP - 197 


Capul bărbatului îl lovi în diafragmă cu atâta forță, încât îl 
aruncă în spate către perete, timp în care nebunul scăpă din 
strânsoarea slabă a lui Ahlberg și se năpusti pe ușă, cu o viteză 
incredibilă, la fel de neverosimilă ca toată acea situaţie absurdă. 

Semnalul persistent al telefonului nu încetase o clipă. 

Martin Beck avea între el și Bengtsson jumătate de etaj, iar 
distanța dintre ei creștea tot timpul. 

Auzea pașii fugarului pe scări, dar nu-l văzu deloc până nu 
ajunseră la parter. Bărbatul trecuse deja de ușa de sticlă și era 
foarte aproape de relativa libertate a străzii. 

Kollberg lăsă butonul interfonului, făcu doi pași spre stradă și 
bărbatul în trenci fu oprit cu o lovitură teribilă în față. 

Doar în acel moment își dădu seama Martin Beck că totul se 
terminase și în secunda următoare auzi foarte clar ţipătul scurt 
și sălbatic al lui Bengtsson când Kollberg îl prinse de braț și i-l 
rupse până sus, la încheietura umărului, cu o răsucire rapidă, 
fără milă. Bărbatul în trenci zăcea neputincios pe caldarâm. 

Rezemat de zid, Martin Beck asculta sunetul sirenei, care 
părea că vine din mai multe direcţii. Pichetul sosise deja și pe 
trotuar polițiști în uniformă împrăștiau grupul de curioși. 

Se uită la Folke Bengtsson, care, în continuare, zăcea pe 
jumătate culcat în locul în care căzuse, cu obrazul lipit de perete 
și lacrimile șiroindu-i pe obraji. 

— A sosit Salvarea, zise Stenstrom. 

Martin Beck luă liftul până la etajul trei. Fata stătea într-un 
fotoliu, îmbrăcată cu pantaloni de catifea reiată și pulover de 
lână. Se uită la ea cu tristețe. 

— Salvarea e aici. Vin imediat sus. 

— Pot să mă duc și singură, zise ea moale. 

În lift îi spuse: 

— Nu fi așa trist. N-a fost vina ta. Și sunt bine, n-am păţit 
nimic grav. 

Nu îndrăzni să se uite în ochii ei. 

— Dacă ar fi încercat să mă violeze, poate că l-aș fi dovedit. 
Dar n-a fost vorba de asta. N-am avut nicio șansă, niciuna. 

Tremura. 

— Încă zece sau cincisprezece secunde și... Sau dacă nu s-ar 
fi gândit la interfon, care l-a tulburat. A spart izolarea într-un fel. 
Pfiu! Dumnezeule, ce îngrozitor! 

Când se îndreptau către Salvare ea zise: 


VP - 198 


— Sărmanul de el. 

— Cine? 

— El. 

Un sfert de oră mai târziu mai erau doar Kollberg și Stenström 
lângă casa din Runebergsgatan. 

— Am ajuns la timp să văd cum l-ai aranjat. Eram vizavi. Unde 
ai învăţat asta? 

— Doar am fost parașutist. Nu prea fac uz de figurile astea. 

— În orice caz, e cea mai dură chestie pe care am văzut-o 
vreodată! Cu asta poţi să prinzi pe oricine. 

„Vara s-a născut șacalul, / Toamna a plouat un pic. / «Așa 

un potop n-am văzut / De când mama m-a făcut!»”. 

— Ce-i asta? 

— Un citat, zise Kollberg. Dintr-unul, Kipling. 


VP - 199 


30. 


Martin Beck se uită la omul care stătea ghemuit în faţa lui cu 
un braţ în atele. Își ținea capul plecat și nu ridica privirea din 
pământ. 

Așteptase această clipă timp de șase luni și jumătate. Se 
aplecă și dădu drumul la casetofon. 

— Vă numiţi deci Folke Lennart Bengtsson, sunteţi născut în 
parohia Gustav Vasa pe data de șase august 1926 și locuiţi pe 
Rörstrandsgatan, în Stockholm. Așa e? 

Bărbatul dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Trebuie să raspundeti cu voce tare, zise Martin Beck. 

— Da, zise Folke Bengtsson. Da, aşa e. 

— Recunoașteţi că vă faceți vinovat de crimă și de faptul că 
ați supus-o pe Roseanna McGraw, cetăţean al Statelor Unite, la 
violenţă deosebit de gravă cu caracter sexual, în noaptea de 
patru spre cinci iulie anul trecut? 

— Nu am omorât pe nimeni, zise Folke Bengtsson. 

— Vorbiți mai tare. 

— Nu, nu recunosc. 

— Aţi recunoscut mai înainte că ați întâlnit-o pe Roseanna 
McGraw pe data de patru iulie anul trecut la bordul navei de 
pasageri Diana. E adevărat? 

— Nu știu. N-am știut că așa o chema. 

— Avem dovezi că ați fost împreună cu ea pe data de patru 
iulie. Noaptea aţi omorât-o în cabina ei și aţi aruncat-o peste 
bord. 

— Nu, nu-i adevărat! 

— Aţi omorât-o în același fel în care aţi încercat s-o omorâţi 
pe femeia de pe Runebergsgatan? 

— N-am vrut s-o omor. 

— Pe cine nu aţi vrut să omorâți? 

— Pe fata asta. Ea a venit la mine de mai multe ori. M-a rugat 
să mă duc la ea. Nu vorbea serios. Voia doar să mă umilească. 

— Și Roseanna McGraw a vrut să vă umilească? De aceea aţi 
omorât-o? 

— Nu știu. 


VP - 200 


— Nu aţi fost în cabina ei? 

— Nu-mi aduc aminte. Poate că am fost. Nu știu. 

Martin Beck tăcu și se uită atent la bărbat. Apoi zise: 

— Sunteţi obosit? 

— Nu foarte tare. De fapt, nu. 

— Vă doare braţul? 

— Acum nu. Mi-au făcut o injecție la spital. 

— Când aţi văzut-o pe femeia aceea ieri-seară, v-a adus 
aminte de femeia de astă-vară, femeia de pe vapor? 

— Astea nu sunt femei. 

— Ce vreți să spuneţi? Bineînțeles că sunt femei. 

— Da, dar... ca animalele. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Sunt ca animalele, total lăsate în... 

— Lăsate în voia cui? În voia dumneavoastră? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă luaţi peste picior. 
Lăsate în voia poftelor trupești. În voia lipsei de rușine. 

Liniște timp de treizeci de secunde. 

— Chiar așa credeţi? 

— Așa trebuie să gândească toţi oamenii normali, în afară de 
cei foarte depravaţi și păcătoşi. 

— Nu v-au plăcut femeile astea? Roseanna McGraw și fata de 
pe Runebergsgatan, cum o cheamă... 

— Sonja Hansson. 

Îi spusese numele cu dispret. 

— Da. Nu v-a plăcut? 

— O urăsc. Am urât-o și pe cealaltă. Nu-mi aduc aminte așa 
de bine. Nu vedeţi ce comportament au? Nu vă dați seama ce 
înseamnă să fii bărbat? 

Vorbea repede și cu râvnă. 

— Nu. Ce vreţi să spuneți? 

— Ptiu! Sunt dezgustătoare. Strălucesc triumfătoare în 
imoralitatea lor, și după aia sunt obraznice și te umilesc. 

— Mergeţi de obicei la prostituate? 

— Alea nu sunt așa dezgustătoare, nu așa de nerușinate. Și 
iau și bani, există macar un gram de onoare și de sinceritate la 
ele. 

— V-amintiţi ce mi-aţi răspuns data trecută, când v-am 
întrebat același lucru? 

Bărbatul părea derutat și neliniștit. 


VP - 201 


— Nu... 

— V-aduceţi aminte că v-am întrebat dacă vă duceţi la 
prostituate? 

— Nu, m-aţi întrebat? 

Martin Beck tăcu pentru o clipă. Își frecă nasul. 

— Vreau să vă ajut, zise el într-un sfârșit. 

— Cu ce? Cum adică să mă ajutaţi? Cum ați putea să mă 
ajutaţi? Acum? După toate astea? 

— Vreau să vă ajut să vă amintiţi. 

— Da. 

— Dar și dumneavoastră trebuie să faceţi un efort. 

— Da. 

— Încercaţi să vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat după ce v- 
ați urcat pe vaporul Diana în Söderköping. Deci aveaţi motoretă 
și unelte de pescuit la dumneavoastră și vaporul întârziase 
destul de mult. 

— Da, mi-aduc aminte. Era vreme frumoasă. 

— Ce aţi făcut după ce v-aţi urcat pe vapor? 

— Cred că am servit micul dejun. Nu mâncasem nimic pentru 
că mi-aduc aminte că mă gândisem să mănânc pe vapor. 

— Aţi stat de vorbă cu cei de la masă? 

— Nu, cred că am fost singur. Ceilalţi mâncaseră deja. 

— Și apoi? După ce aţi mâncat? 

— Presupun că am ieșit afară pe punte. Da, așa am făcut. Era 
vreme frumoasă. 

— Aţi vorbit cu cineva? 

— Nu, am stat singur la proră. Apoi s-a servit masa de prânz. 

— Aţi mâncat singur și la prânz? 

— Nu-mi aduc aminte. Nu prea mă interesa cu cine stau la 
masă. 

— Vă aduceţi aminte cum aţi întâlnit-o? 

— Nu, chiar nu. 

— Data trecută aţi spus că v-a întrebat ceva și că ați început 
să vorbiţi unul cu altul. 

— Da, așa e, mi-aduc aminte acuma. M-a întrebat cum se 
numește locul prin care trecem. 

— Și cum se numea? 

— Norsholm, cred. 

— Și apoi a rămas acolo și a vorbit cu dumneavoastră? 

— Da. Nu-mi aduc aminte prea multe din ce-a spus. 


VP - 202 


— V-a displăcut pe loc? 

— Da. 

— Atunci de ce-aţi mai vorbit cu ea? 

— Ea s-a băgat în sufletul meu. A rămas lângă mine, vorbea și 
râdea. Era ca toate celelalte. Fără rușine. 

— Și după aia ce-aţi facut? 

— După aia? 

— Da, nu aţi coborât pe uscat împreună? 

— Ea s-a ţinut după mine când eu am coborât pe uscat. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Nu-mi aduc aminte. De toate. Nimic deosebit. Mi-amintesc 
că m-am gândit că e bine că exersez limba engleză. 

— Când v-aţi întors la bord, ce ați făcut? 

— Nu știu. Chiar nu-mi aduc aminte. Poate că am servit cina. 

— Aţi stat la aceeași masă? 

— Nu cred. Nu-mi aduc aminte. 

— Încercaţi. 

— Nu, chiar nu mai știu. 

— V-aţi întâlnit cu ea și seara? 

— Mi-aduc aminte că am stat în faţă la proră un timp, după ce 
s-a lăsat întunericul. Dar atunci eram singur, cred. 

— Nu v-aţi întâlnit cu ea seara? Încercaţi să vă amintiţi? 

— Cred că da. Nu știu exact, dar cred că am stat pe o bancă 
la proră și am vorbit. Eu voiam doar să fiu lăsat în pace, dar ea 
mi se tot băga în suflet. 

— Nu v-a invitat în cabina ei? 

— Nu. 

— Mai târziu, seara, aţi omorât-o, nu-i așa? 

— Nu, eu n-am făcut asta. 

— Chiar nu vă amintiţi că aţi omorât-o? 

— Nu. Am omorât-o? 

— Da. Eu știu că aţi omorât-o. 

— De ce mă chinuiţi? Nu mai repetaţi cuvântul ăsta tot timpul. 
Nu am făcut nimic. 

— Nu vreau să vă chinui. 

Ăsta era adevărul? Martin Beck nu știa. În schimb, bănuia că 
bărbatul e din nou în defensivă, că izolarea lui de lumea 
înconjurătoare e pe cale să se instaleze din nou și că după 
aceea i-ar fi fost mult mai greu să o străpungă, oricât s-ar fi 
străduit. 


VP - 203 


— Mă rog, nu e așa de important. 

Privirea bărbatului își pierdu din nou claritatea, deveni 
temătoare și rătăcită. 

— Nu mă înțelegeţi, zise el confuz. 

— Inţeleg. Ințeleg că nu vă plac anumiţi oameni. Că vă 
creează repulsie. 

— Nu înţelegeți? Unii oameni pot fi respingători. 

— Ba da, înțeleg. În mod special vă displace o anumită 
categorie, mai ales femeile pe care le numiţi „nerușinate”. Așa 
e? 

Bărbatul nu zise nimic. 

— Sunteţi credincios? 

— Nu. 

— De ce? 

Omul dădu derutat din umeri. 

— Obișnuiţi să citiţi cărţi sau ziare religioase? 

— Am citit Biblia. 

— Credeţi în Biblie? 

— Nu, sunt prea multe lucruri în ea care nu se pot explica și 
sunt trecute cu vederea. 

— Ca de exemplu? 

— Toate păcatele. 

— Credeţi că femei ca Roseanna McGraw și ca domnișoara 
Hansson sunt păcătoase? 

— Da. Nu sunteţi de acord cu mine? Uitaţi-vă la toate lucrurile 
îngrozitoare care se întâmplă în jurul nostru. La sfârșitul anului 
trecut am citit toate ziarele timp de câteva săptămâni și în 
fiecare zi erau pline de lucruri îngrozitoare. Care credeți 
dumneavoastră că e cauza? 

— Și nu vreţi să aveţi de-a face cu oamenii ăștia păcătoși? 

— Nu, chiar nu. Bărbatul își tinu răsuflarea o clipă și adăugă: 
Absolut deloc. 

— Mă rog, să zicem că nu vă plac, dar nu-i așa că femei ca 
Roseanna McGraw și ca Sonja Hansson exercită o putere de 
atracţie foarte mare asupra dumneavoastră? Nu vreţi să le 
vedeţi și să le atingeţi? Să le atingeți trupul? 

— Nu aveţi dreptul să-mi vorbiţi așa. 

— Să vă uitaţi la picioarele și la braţele lor? Să le atingeţi 
pielea? 

— De ce spuneți toate astea? 


VP - 204 


— Nu simţiţi nevoia să le atingeţi? Să le dezbrăcaţi? Să le 
vedeţi goale? 

— Nu, nu, nu așa. 

— Nu vreţi să le simţiţi mâinile pe trupul dumneavoastră? Să 
vă atingă? 

— Taci! strigă bărbatul, aproape ridicându-se de pe scaun. 

Mișcarea bruscă îl făcu să gâfâie și faţa i se strâmbă de 
durere. Probabil că îl durea braţul rănit. 

— Gata, gata. Nu e nimic ciudat în asta. De fapt, e foarte 
normal. Și eu mă gândesc la lucrurile astea când văd anumite 
femei. 

Bărbatul căscă ochii mari la el. 

— Vreţi să spuneţi că nu sunt normal? 

Martin Beck nu zise nimic. 

— Afirmaţi că aș fi anormal doar pentru că am puţină rușine în 
mine? 

Niciun răspuns. 

— Am dreptul la o viaţă personală. 

— Da, dar nu și la viaţa personală a altora. Aseară am văzut 
cu ochii mei cum era să omorâţi un om. 

— Nu-i adevărat. N-am făcut nimic. 

— Eu nu spun niciodată ceva de care nu sunt sigur. Aţi 
încercat s-o omorâţi. Dacă nu am fi ajuns la timp, aţi fi avut 
viaţa unui om pe conștiință. Aţi fi fost un criminal. 

Cuvintele lui Martin Beck avură un efect incredibil asupra 
bărbatului, care mișcă un timp din buze fără să spună nimic. 
Într-un sfârșit zise, aproape imperceptibil: 

— O merita. A fost greșeala ei, nu a mea. 

— Mă scuzaţi, nu v-am auzit. 

Liniște. 

— Vreţi să fiți amabil să repetați? 

Bărbatul se încăpățâna să privească fix în podea. 

— Minţiţi, zise Martin Beck dintr-odată. 

Bărbatul dădu energic din cap. 

— Spuneţi că obișnuiți să cumpăraţi doar ziare despre sport și 
despre pescuit. Dar cumpăraţi și reviste cu femei goale. 

— Nu-i adevărat. 

— Uitaţi că eu nu mint niciodată. 

Tăcere. 


VP - 205 


— Sunt peste o sută de asemenea ziare într-un teanc ascuns 
lângă soba de teracotă din apartamentul dumneavoastră. 

Reacţia fu una foarte puternică. 

— De unde știți? 

— Avem oameni care vă inspectează apartamentul. Au găsit 
revistele lângă soba de teracotă. Au mai găsit și multe alte 
lucruri. De exemplu, o pereche de ochelari de soare care de fapt 
au aparţinut Roseannei McGraw. 

— Intraţi ilegal în casa mea și îmi pângăriţi viaţa intimă! De 
ce? După câteva secunde repetă ultima propoziţie și adăugă: Nu 
vreau să am de-a face cu dumneavoastră. Sunteţi respingător. 

— Mă rog, nu e interzis să vă uitaţi la fotografii, zise Martin 
Beck. Nu e nimic rău în asta. Femeile din revistele alea arată ca 
oricare alte femei. Nu-i nicio deosebire prea mare. Dacă în poze 
ar fi fost, de exemplu, Roseanna McGraw sau Sonja Hansson sau 
Siv Lindberg... 

— Terminati! strigă bărbatul. Nu aveţi dreptul să spuneţi asta, 
nu aveți voie să pronunţați numele ăsta. 

— De ce nu? Ce aţi face dacă v-aș spune că Siv Lindberg a 
fost și ea fotografiată în reviste de felul ăsta? 

— Minti, satană! 

— Amintiţi-vă ce v-am spus. Ce ați face? 

— Aş pedepsi... V-aș omori și pe dumneavoastră pentru că ați 
spus asta... 

— Pe mine nu mă puteți omori. Ce ați face cu această femeie, 
cum o cheamă? Da, Siv. 

— AŞ pedepsi, aș, aș... 

— Da? 

Omul se opri din vorbit. Își tot atingea mâinile. 

— Da, așa aș face, zise el. 

— Aţi omori-o? 

— Da. 

— De ce? 

Tăcere. 

— Nu aveţi voie să spuneţi așa ceva, zise bărbatul. 

O lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng. 

— Aţi tăiat multe poze, zise Martin Beck calm. Le-aţi tăiat cu 
cuțitul. De ce ați făcut asta? 

— În casa mea... aţi pătruns în casa mea. Aţi căutat și aţi 
spionat... 


VP - 206 


— De ce aţi tăiat pozele? 

Bărbatul se uită în jur neliniștit. 

— La ce bun? zise el. Cum să mai trăiești dacă toată lumea... 

— De ce aţi tăiat pozele? se răsti Martin Beck. 

— Nu vă privește! zise bărbatul isteric. Satană! Porc păcătos! 

— De ce? 

— Le-am pedepsit. Și o să vă pedepsesc și pe dumneavoastră. 

Două minute de tăcere. Apoi Martin Beck zise prietenos: 

— Dumneavoastră aţi omorât-o pe femeia de pe vapor. Nu vă 
aduceţi aminte, dar o să vă ajut să vă amintiţi. Cabina era mică 
și strâmtă, înăuntru lumina era slabă. Vaporul trecea pe un lac, 
nu-i așa? 

— Boren, zise bărbatul. 

— Eraţi în cabina ei și ați dezbrăcat-o. 

— Nu. S-a dezbrăcat singură. Începuse să se dezbrace. Voia 
să-mi dea și mie din murdăria ei. Era dezgustătoare. 

— Aţi pedepsit-o, zise Martin Beck calm. 

— Da, am pedepsit-o. Nu înțelegeţi? A trebuit s-o pedepsesc, 
era păcătoasă și nerușinată. 

— Cum aţi pedepsit-o? Aţi omorât-o, nu? 

— Merita să moară. Voia să mă pângărească și pe mine. Era 
mândră de nerușinarea ei. Nu înțelegeți! zise el ţipând. Am fost 
nevoit s-o omor. Am fost nevoit să omor corpul ei murdar. 

— Nu v-a fost teamă să nu vă vadă cineva prin hublou? 

— Nu era niciun hublou. Nu mi-era frică. Știam că fac bine, a 
fost vina ei. O merita. 

— După ce-aţi omorât-o, ce-aţi făcut? 

Bărbatul se ghemui pe scaun și mormăi: 

— Nu mă mai chinuiţi. De ce trebuie să vorbim despre asta tot 
timpul? Nu-mi aduc aminte. 

— Aţi ieșit din cabină după ce a murit? Ce aţi făcut? 

Vocea lui Martin Beck era plăcută și calmă. 

— Nu. Ba da. Nu-mi aduc aminte. 

— Ea era moartă pe pat, nu-i așa? Și dumneavoastră ați fost 
cel care ați omorât-o. Aţi rămas în cabină? 

— Nu, am ieșit. Nu știu. 

— În ce parte a vaporului era așezată cabina? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Era sub punte? 


VP - 207 


— Nu, era ultima în spate... ultima de la capăt... ultima de la 
pupă. 

— Ce-aţi făcut cu ea după ce a murit? 

— Nu mă mai întrebaţi așa tot timpul, zise el plângăcios ca un 
copil mic. Nu a fost vina mea. A fost vina ei. 

— Știu că aţi omorât-o și mi-aţi și spus că aţi omorât-o. Ce aţi 
făcut cu ea după aceea? întrebă Martin Beck prietenos. 

— Am aruncat-o în apă, nu suportam s-o mai văd! strigă 
bărbatul din senin. 

Martin Beck se uită calm la el. 

— Unde? zise el. Unde era vaporul atunci? 

— Nu știu. Doar am aruncat-o în apă. 

Căzu în genunchi și începu să plângă. 

— Nu mai suportam s-o văd. Nu mai suportam s-o văd, zise el 
monoton în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. 

Martin Beck închise casetofonul, ridică receptorul și sună unul 
dintre ofiţerii de gardă. 

Când ucigașul Roseannei McGraw fu scos afară, Martin Beck 
își aprinse o ţigară. Stătea nemișcat, cu privirea pierdută. 

Își frecă ochii, care îl usturau. 

Luă creionul din suportul de creioane de pe birou și scrise: 


GOT HIM: CONFESSED ALMOST EMMEDIATELY, IMIDIA... 
EMED... 


Puse creionul la loc, mototoli hârtia și o aruncă în coșul de 
gunoi. Se hotărî să îi dea un telefon lui Kafka după ce se 
odihnește. 

Își luă pălăria și paltonul și ieși. Pe la două începuse să ningă, 
și acum pământul era acoperit de un covor de zăpadă gros de 
câţiva centimetri. Fulgii erau mari și umezi. Cădeau din 
abundență, în vârtejuri lungi, leneșe, atenuau toate sunetele și 
făceau ca împrejurimile să pară depărtate și intangibile. larna își 
spunea cuvântul. _ 

Roseanna McGraw venise în Europa. Intr-un loc care se 
numea Norsholm întâlnise un bărbat care era în drum spre 
Bohuslän, unde voia să prindă pește. Ar fi putut tot așa de bine 
să fie călcată de o mașină pe Kungsgatan sau să cadă pe scările 
hotelului și să își rupă gâtul. O femeie pe nume Sonja Hansson 
nu va mai putea probabil niciodată să se simtă în siguranţă sau 


VP - 208 


să doarmă liniștită și fără vise, cu mâinile între genunchi, așa 
cum făcea ea de când era mică. De fapt, ea nu avea nimic de-a 
face cu toate astea. Cei din Motala, din Kristineberg și din 
Lincoln, Nebraska soluţionaseră cazul prin mijloace care nu 
puteau fi făcute publice niciodată. Își vor aduce întotdeauna 
aminte de cazul Roseannei, dar în niciun caz cu mândrie. 

Cu spatele încovoiat și fluierând ușor, Martin Beck înainta prin 
ceața albă și deasă către staţia de metrou. Cei care îl vedeau ar 
fi fost poate miraţi să știe la ce se gândește. 

Uite-l pe Martin Beck, cu pălăria plină de nea, merge cu voie 
bună și cântec, merge cu joc, hei, fraţi de veselie! Îi scârţâie 
tălpile pe zăpadă, e-o noapte de iarnă, salutări tuturor, de vreti, 
spuneţi și mergem acasă, în sudul orașului. Cu metroul. În 
Bagarmossen. 

Era în drum spre casă. 


VP - 209 


VP - 210 


S 
virtual-project.eu 


violin 


C) 


VP -211