Maj Sjowall — [Martin Beck] 02 Disparut fara urma

MAJ SJOWALL anp PER WAHLÖÖ 
>ar 


MAJ SJOWALL. 
& PER WAHLOO 


Seria: Martin Beck 
Volumul 2 


DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ 


Original: Mannen som gick upp i rök 
[The Man Who Went Up in Smoke] (1966) 


Traducere din limba suedeză și note de: 
ANDREEA DRAGU 


virtual-project.eu 


EDITURA (8 ALLFA 
2014 


VP - 


2 


1. 


Camera era mică și ponosită. Pe fereastra fără perdele se 
vedea un perete gri cu armături ruginite, pe care era un afiș 
spălăcit cu o reclamă la margarina Pellerins. Ochiul din mijloc al 
geamului din stânga fusese înlocuit cu o bucată de carton cu 
margini zdrenţuite. Tapetul era înflorat, dar funinginea și 
umezeala îl făcuseră să se decoloreze într-atât, încât modelul 
abia se mai putea distinge. Ici și colo se dezlipise de pe 
tencuiala măcinată și cineva încercase să-l peticească în câteva 
locuri cu bandă adezivă și hârtie de împachetat. 

În cameră se găseau un șemineu, șase piese de mobilier și un 
tablou. În faţa șemineului se afla o cutie de carton cu cenușă și 
un ibric strâmbat, de aluminiu, pentru cafea. Patul era așezat cu 
picioarele spre șemineu și era acoperit cu un teanc de ziare 
vechi, gros de vreo zece centimetri, peste care se aflau o 
cuvertură jerpelită și o pernă dungată. Tabloul înfățișa o femeie 
blondă, goală, stând lângă o balustradă de marmură și era 
agăţat la dreapta șemineului, astfel încât să fie ultimul lucru pe 
care cel care stătea în pat îl vedea înainte de a adormi și primul 
care îi apărea în faţa ochilor când se trezea. Cineva părea să fi 
mâzgălit cu creionul sfârcurile și zona genitală a femeii. 

În cealaltă parte a încăperii, spre fereastră, se aflau o masă 
rotundă și două scaune de lemn, dintre care unul nu mai avea 
spătar. Pe masă se găseau, printre altele, trei sticle goale de 
vermut, o sticlă de suc și două cești de cafea. Scrumiera fusese 
răsturnată de mai multe ori și, printre mucuri de ţigară, capace 
de sticlă și bețe de chibrit arse, erau câteva cuburi murdare de 
zahăr, un briceag cu lama scoasă și o bucată de cârnat. Oa 
treia ceașcă de cafea stătea spartă pe podea. Pe linoleumul 
sfâșiat dintre masă și pat zăcea un om mort. 

Era, cel mai probabil, aceeași persoană care adusese 
îmbunătăţiri tabloului și care încercase să peticească tapetul cu 
bandă adezivă și hârtie de împachetat. Era un bărbat; zăcea cu 
picioarele apropiate, cu coatele strânse pe lângă corp și cu 
mâinile ridicate spre cap, ca și cum ar fi vrut să se apere. Purta 
un maiou din tricot și pantaloni zdrențăroși. In picioare avea 


VP-3 


șosete de lână tocite. Cineva prăvălise peste el un bufet mare, 
care îi ascundea capul și jumătate de trunchi. Cel de-al treilea 
scaun era răsturnat lângă cadavru. Șezutul scaunului era 
murdar de sânge, iar pe rama spătarului se vedeau clar urme de 
mâini. Podeaua era acoperită cu cioburi. O parte dintre ele 
proveneau de la ușile bufetului, iar celelalte, de la o sticlă de vin 
spartă, care zăcea aruncată pe o grămadă de chiloţi murdari, 
lângă perete. Ce mai rămăsese din sticlă era acoperit cu un 
strat de sânge uscat. Cineva trasase în jur un cerc alb. 

Fotografia era o reproducere aproape perfectă a scenei, fiind 
făcută cu cel mai bun aparat superangular al poliţiei, într-o 
lumină artificială care dădea un contur foarte clar fiecărui 
detaliu. 

Martin Beck lăsă la o parte fotografia și lupa, se ridică și se 
duse la fereastră. Afară era o vară tipic suedeză. Ba mai mult, 
era cald. In parcul Kristineberg făceau plajă pe iarbă două fete 
în bikini. Stăteau lungite pe spate, cu picioarele desfăcute și cu 
braţele întinse, depărtate de corp. Erau tinere și slabe, sau, mai 
bine zis, suple, ceea ce conferea poziţiei lor o anumită graţie. 
Uitându-se mai atent, le recunoscu: erau două secretare chiar 
din departamentul lui. Deci se făcuse deja ora douăsprezece. 
Dimineaţa veneau la serviciu în sandale și cu costumul de baie 
pe sub rochia de bumbac. La ora prânzului își scoteau rochia și 
se duceau afară să se întindă în parc. Era practic. 

Se gândi abătut că, în curând, va trebui să părăsească toate 
acestea pentru a se muta la secţia din sud, în zona aceea 
zgomotoasă de pe lângă aleea Västberga. 

Auzi pe cineva în spatele lui împingând ușa și intrând. Nu era 
nevoie să se întoarcă pentru a ști cine e. Stenström. Stenström 
era încă cel mai tânăr din departament și după el urma să vină o 
întreagă generaţie de detectivi care nu au obiceiul să ciocăne la 
ușă, se gândi Martin Beck. 

— Cum merge? întrebă el. 

— Niciun progres, spuse Stenström. Când am fost acolo, acum 
un sfert de oră, încă nega totul. 

Martin Beck se întoarse, se duse înapoi la masă și privi încă o 
dată fotografia cu scena crimei. Deasupra patului acoperit cu 
ziare, cu pătura de lână jerpelită și cu perna dungată, se vedea 
pe tavan conturul unei pete vechi de umezeală. Semăna cu un 


VP -4 


căluț de mare. Cu ceva bunăvoință, putea fi chiar o sirenă. Se 
întrebă dacă bărbatul de pe podea avusese atâta imaginaţie. 

— Nu are nicio importanţă, zise Stenström, băgându-se în 
seamă. Tot o să fie dus la criminalistică. 

Martin Beck nu răspunse nimic. În schimb, arătă spre teancul 
de rapoarte pe care Stenström îl pusese pe biroul lui: 

— Ce-i aia? întrebă. 

— Procesul verbal al interogatoriului din Sundbyberg. 

— Pleacă de-aici cu el! De mâine sunt în concediu. Dă-i-l lui 
Kollberg. Sau cui naiba vrei. 

Martin Beck luă fotografia și urcă un etaj, deschise ușa și intră 
la Kollberg și Melander. 

Aici era mult mai cald decât în biroul lui, probabil pentru că 
ferestrele erau închise și jaluzelele trase. Kollberg și suspectul 
stăteau la masă faţă-n faţă, complet nemișcaţi. Înalt de statură, 
Melander stătea la fereastră, cu pipa în gură și cu brațele 
încrucișate. Era cu ochii aţintiţi asupra suspectului. Pe scaun, 
lângă ușă, stătea un ofițer de la penitenciar, îmbrăcat în 
pantaloni de uniformă și în cămașă bleu. Işi balansa cascheta pe 
genunchiul drept. Nimeni nu zicea nimic. Singurul lucru care se 
mișca era banda reportofonului. Martin Beck se postă în spatele 
lui Kollberg și se alătură tăcerii generale. In spatele jaluzelelor 
se auzea o viespe lovindu-se de rama ferestrei. Kollberg își 
dăduse jos sacoul și își descheiase gulerul, dar cămașa tot îi era 
udă de transpiraţie între omoplaţii groși. Pata de umezeală își 
schimba încet forma și din ea sudoarea i se prelingea în șiroaie 
pe șira spinării. 

Bărbatul aflat de cealaltă parte a mesei era pipernicit și avea 
un început de chelie. Era îmbrăcat neglijent, iar degetele pe 
care le ţinea încleștate pe braţele scaunului erau neîngrijite, cu 
unghiile roase și murdare. Era palid și tras la faţă, iar gura lui 
avea o expresie temătoare și vicleană. Bărbia îi tremura vag, iar 
ochii îi păreau tulburi și umezi. Bărbatul oftă și două lacrimi i se 
prelinseră pe obraji. 

— Așa deci, spuse Kollberg grav. l-ai dat în cap cu sticla până 
ai spart-o. 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Și, odată ce l-ai pus la pământ, ai continuat să-l lovești cu 
scaunul. De câte ori? 

— Nu știu. Nu de multe. Destule, totuși. 


VP-5 


— Poţi s-o mai zici o dată. Apoi ai răsturnat bufetul peste el și 
ai dispărut. Ce-a făcut cea de-a treia persoană în timpul ăsta? 
Ce-a făcut Ragnar Larsson ăsta? N-a încercat să intervină, să te 
împiedice? 

— N-a făcut nimic. Nu s-a băgat. 

— Nu începe iar cu minciunile. 

— Dormea. Se îmbătase cel mai rău. 

— Incearcă să vorbești un pic mai tare, bine? 

— Stătea în pat și dormea. N-a simţit nimic. 

— A văzut abia când s-a trezit și atunci s-a dus la poliţie. Până 
aici ar trebui să fie clar. Dar tot nu înţeleg ceva. Cum s-a ajuns 
la asta? Ca doar nu vă mai văzuserăţi niciodată înainte de a vă 
întâlni în barul ăla. 

— M-a făcut „nazistu' dracu'”. 

— Nu trece săptămână fără ca unui poliţist să i se spună de 
mai multe ori „nazist”. Sute de oameni m-au făcut chiar și pe 
mine „nazist” și „lacheu” al Gestapoului și altele mai rele, dar n- 
am dat nimănui în cap pentru asta. 

— Stătea așa și tot zicea „nazistu dracu’, nazistu dracu’, 
nazoiu dracu’, guiț, guiţ”. Altceva nu mai știa. Și mai și cânta. 

— Cânta? 

— Da, ca să mă enerveze. Să mă șicaneze. Ceva cu Hitler. 

— Aha. Păi îi dăduseși cumva vreun motiv să zică așa ceva? 

— li spusesem că mama e nemţoaică. Asta înainte. 

— Inainte să v-apucaţi să beţi? 

— Da... Atunci zicea că nu contează cine ţi-e mamă. 

— Deci când s-a ridicat să se ducă la bucătărie, ai luat sticla și 
l-ai lovit pe la spate? 

— Da... 

— S-a prăbuşit? 

— A căzut așa, în genunchi. Și i-a dat sângele. Și-a zis: „La 
naiba, nazistu' dracu', stai că vezi tu”. 

— Și-atunci ai început iar să-l lovești? 

— Mi-a fost... frică. Era mai mare ca mine și... nu știți cum e... 
se-nvârte camera cu tine și vezi roșu... nici nu mi-am dat seama 
ce fac. 

Umerii îi tremurau puternic. 

— Ajunge, spuse Kollberg și opri reportofonul. Dă-i să 
mănânce și întreabă-l pe doctor dacă poate să-i găsească un loc 
unde să doarmă. 


VP-6 


Ofiţerul de la penitenciar se ridică, își puse cascheta și îl 
conduse pe criminal afară, ţinându-l ușor de braţ. 

— La revedere pentru moment; ne vedem mâine, spuse 
Kollberg absent. 

În același timp, scrise mecanic pe hârtia din faţa lui: „A 
mărturisit cu lacrimi în ochi”. 

— Un băiat de toată frumusețea, spuse el. 

— Condamnat de cinci ori până acum pentru acte de violenţă, 
spuse Melander. Deși a negat de fiecare dată. Mi-l amintesc 
foarte bine. 

— Spuse arhiva ambulantă, comentă Kollberg. 

Se sculă cu greu și se uită fix la Martin Beck. 

— Ce cauţi aici? întrebă. Du-te în concediu și lasă-ne pe noi să 
ne ocupăm de infracțiunile clasei de jos. Unde te duci, mă rog? 
În arhipelag? 

Martin Beck încuviință din cap. 

— Bine gândit, zise Kollberg. Mai știu eu pe unul care s-a dus 
mai întâi la Mamaia și s-a prăjit. Apoi vii acasă și ești fiert. 
Grozav. Și n-ai telefon acolo, nu? 

— Nu. 

— Minunat. Acum vreau să fac și eu un duș. Hai, du-te de-aici! 

Martin Beck stătu puţin pe gânduri. Propunerea avea 
avantajele ei. Printre altele, ar putea porni la drum cu o zi mai 
devreme. Ridică din umeri. 

— Bine, eu am șters-o. La revedere, băieţi! Ne vedem peste o 
lună! 


VP -7 


2. 


Pentru majoritatea, vacanța se terminase deja și străzile 
Stockholmului, încinse de căldura lui august, începeau să se 
umple de oameni care petrecuseră câteva săptămâni ploioase 
de iulie în corturi, rulote sau pensiuni. În ultimele zile, metroul 
fusese iarăși plin până la refuz, dar acum era mijlocul 
programului de lucru și Martin Beck era aproape singur în 
vagon. Se uită la verdeața prăfuită de afară și se bucură că mult 
dorita lui vacanţă începuse în sfârșit. 

Familia lui plecase deja în arhipelag de o lună. Vara aceasta 
avuseseră norocul ca una dintre rudele îndepărtate ale soţiei lui 
să fi închiriat o cabană izolată pe o insuliță din mijlocul 
arhipelagului. Ruda respectivă plecase în străinătate și cabana 
era a lor până când copiii începeau iarăși școala. 

Martin Beck intră în apartamentul său gol, se duse direct în 
bucătărie și scoase o bere din frigider. Luă câteva înghiţituri 
stând în picioare, lângă chiuvetă, apoi se duse cu sticla în 
dormitor. Se dezbrăcă și ieși pe balcon doar în chiloți. Se așeză 
o clipă la soare, cu picioarele proptite de balustradă, și își 
termină berea. Căldura de afară era aproape de nesuportat și, 
odată ce își goli sticla, Martin Beck se ridică și intră înapoi în 
relativa răcoare a apartamentului. 

Se uită la ceas. Vaporul pleca peste două ore. Insula se afla 
într-o zonă a arhipelagului a cărei singură legătură cu orașul era 
menţinută prin intermediul unuia dintre puţinele și vechile 
vapoare cu aburi rămase în circulaţie. Acesta, se gândi Martin 
Beck, era probabil cel mai mare avantaj al chilipirului pe care îl 
făcuse când închiriase cabana cu familia lui. 

Se duse în bucătărie și puse sticla goală pe podeaua din 
cămara deja golită de orice s-ar fi putut strica, și, ca să fie sigur, 
căută să vadă dacă nu uitase ceva, înainte de a închide ușa. 
Apoi scoase frigiderul din priză, puse tăviţele de gheaţă în 
chiuvetă, se uită în jur prin bucătărie și se duse în dormitor să-și 
facă bagajele. 

Trecuse într-un weekend pe acolo și dusese deja pe insulă 
mare parte dintre lucrurile de care avea nevoie. Soţia lui îi 


VP-8 


dăduse o listă cu ceea ce ea și copiii mai voiau de acasă și, când 
termină de strâns totul, se trezi cu două valize pline. Fiindcă 
trebuia să mai ia și ceva de mâncare de la supermarket, se 
hotări să meargă cu taxiul până la vapor. 

Era destul loc la bord și, după ce se eliberă de valize și de 
pachetul cu mâncare, Martin Beck se duse pe punte și se așeză. 

Valurile de căldură fremătau deasupra orașului și vântul nu 
adia aproape deloc. Verdeaţa din piaţa Karl XII își pierduse 
vigoarea, iar steagurile de la Grand Hotel atârnau nemișcate. 
Martin Beck se uită la ceas, așteptând cu nerăbdare ca omul de 
jos să tragă pasarela. 

Când simţi primele vibrații ale motorului, se ridică și se duse 
la pupă. În timp ce vaporul se îndepărta de chei, el se aplecă 
peste copastie și privi cum elicele bat apa, transformând-o într-o 
spumă  alb-verzuie. Sirena răsună dogit și, când carena 
tremurândă a vaporului își întoarse etrava spre golful Saltsjă, 
Martin Beck își întoarse fața către briza răcoroasă. Se simţi 
deodată liber și fără griji și, pentru o clipă, i se păru că retrăiește 
sentimentul pe care i-l stârnea în copilărie prima zi din vacanţa 
de vară. 

Luă cina la restaurant, după care se duse și se așeză din nou 
pe punte. Inainte ca vaporul să ajungă la cheiul unde trebuia să 
ancoreze, trecu pe lângă insula lui și atunci Martin Beck văzu 
cabana, câteva șezlonguri colorate și pe soția lui afară, pe plajă. 
Stătea pe vine pe marginea apei și el se gândi că probabil 
curăță cartofi. Ea se ridică și îi făcu semn cu mâna, dar el se 
îndoia că îl vede de la o distanţă atât de mare, cu soarele de 
după-amiază bătându-i în ochi. 

Copiii veniră să-l ia cu barca. Lui Martin Beck îi plăcea să 
vâslească și, în ciuda protestelor fiului său, vâsli el însuși, 
traversând golful de la debarcader până la insulă. Ingrid, fata 
lui, căreia i se spunea „aia mică”, deși împlinea cincisprezece 
ani peste câteva zile, stătea pe bancul de la pupă și îi povestea 
despre un dans popular. Rolf, care avea unsprezece ani și 
disprețuia fetele, îi povestea despre o știucă pe care o pescuise. 
Martin Beck asculta absent și se bucura de vâslit. 

După ce scăpă de hainele de oraș, făcu un scurt tur înot pe 
lângă malul stâncos înainte de a-și lua pe el blugii și bluza. După 
cină se așeză la vorbă cu soţia lui în fața cabanei și privi cum 
apune soarele pe după insulele de pe cealaltă parte a golfului, a 


VP-9 


cărui apă lucea ca oglinda. Se duse la culcare devreme, după ce 
întinsese câteva plase de pescuit împreună cu fiul său. 

Pentru prima dată după mult timp, adormi imediat. 

Când se trezi, soarele nu se ivise încă deasupra orizontului. 
Roua nu se uscase pe iarbă atunci când el se strecură afară și se 
așeză pe un ciot de stâncă în apropierea cabanei. Ziua se 
anunţa la fel de frumoasă ca cea de dinainte, dar căldura 
soarelui nu se simţea încă și el tremura de frig în pijama. Mai 
stătu puţin, intră înapoi și pe urmă se întoarse pe verandă cu o 
cană de cafea. Când se făcu ora șapte, se îmbrăcă și își trezi 
fiul, care se sculă cu greu. leșiră cu barca și scoaseră plasele de 
pescuit, în care nu se afla nimic în afară de iarbă și alge. Când 
se întoarseră, se treziseră și ceilalţi și micul dejun era pe masă. 

După ce mâncă, Martin Beck se duse la magazia pentru bărci 
de pe mal și începu să întindă și să spele plasele de pescuit. Era 
o muncă ce îi punea răbdarea la încercare și se gândi că de 
acum înainte ar trebui să-l lase pe fiul său să prindă peștele 
pentru familie. 

Aproape că terminase cu ultima plasă când auzi un huruit de 
motor în spatele lui, în timp ce o mică barcă de pescuit 
înconjură promontoriul și se îndreptă direct spre el. Îl recunoscu 
imediat pe bărbatul din barcă. Se numea Nygren, avea un mic 
șantier naval pe insula de lângă ei și era cel mai apropiat vecin 
al lor. Pentru că nu se găsea apă pe insula lor, luau apă potabilă 
de la el. Avea și telefon. 

Nygren opri motorul: 

— Am primit un telefon, strigă. Domnul Beck trebuie să sune 
înapoi cât se poate de repede. Am notat numărul pe un bilețel 
lângă telefon. 

— N-a spus cine e? întrebă Martin Beck, deși de fapt știa deja. 

— Am notat și asta. Eu trebuie să mă duc la Skärholmen 
acum, iar Elsa este la răzorul de căpșuni, dar ușa de la bucătărie 
e deschisă. 

Nygren porni din nou motorul și cârmi spre golf, stând la 
pupă. Înainte de a dispărea pe după promontoriu, ridică mâna în 
semn de salut. 

Martin Beck îl urmări o clipă cu privirea. Apoi cobori pe chei, 
dezlegă barca și începu să vâslească spre magazia de bărci a lui 
Nygren. „La naiba. Nenorocitul de Kollberg, tocmai când 
aproape uitasem că există”, își spuse în timp ce vâslea. 


VP - 10 


Pe carnetelul de sub telefonul de perete din bucătăria lui 
Nygren era scris aproape indescifrabil: „Hammar 54 10 60”. 

Martin Beck formă numărul și abia când aștepta să i se facă 
legătura i se trezi bănuiala că e ceva de rău. 

— Hammar, auzi la celălalt capăt al firului. 

— Da. Ce s-a-ntâmplat? 

— Îmi pare foarte rău, Martin, dar trebuie să te rog să vii aici 
cât poţi de repede. S-ar putea să fii nevoit să-ţi sacrifici restul 
concediului. Adică să-l amâni. 

Hammar tăcu pentru câteva secunde. Apoi adăugă: 

— Dacă vrei. 

— Restul concediului? N-am avut parte nici măcar de o zi de 
concediu. 

— Îmi pare teribil de rău, Martin, dar nu te-aș fi rugat dacă nu 
ar fi fost nevoie. Poţi să vii astăzi? 

— Astăzi? Ce s-a întâmplat? p 

— Ar fi bine dacă ai putea să vii azi. E chiar important. |ţi spun 
mai multe când ajungi. 

— Pleacă un vapor peste o oră, spuse Martin Beck și privi 
afară pe fereastra plină de urme de muște la golful ce lucea în 
soare. Ce e așa de important? Nu poate Kollberg sau Melander... 

— Nu. Trebuie să te ocupi tu de asta. Credem că a dispărut 
cineva. 


VP -11 


3. 


Când Martin Beck intră în biroul șefului său era ora unu fără 
zece și concediul lui durase exact douăzeci și patru de ore. 

Comandantul Hammar era un bărbat solid, cu o ceafă de taur 
și păr stufos, cărunt. Stătea complet nemișcat pe scaunul său 
rotitor, cu coatele rezemate de birou, dedicat cu totul activitații 
despre care gurile rele spuneau că este preferata lui, și anume 
aceea de a nu face absolut nimic. 

— Aşa deci, acuma vii, spuse el acru. În ultima clipă. Trebuie 
să fii la M.E. într-o jumătate de oră. 

— La Ministerul de Externe? 

— Ai auzit bine. O să te întâlnești cu omul ăsta. 

Hammar ţinea cartea de vizită de un colț, între degetul mare 
și arătător, ca pe o frunză de salată cu o omidă pe ea. Martin 
Beck se uită la nume. Nu-i spunea nimic. 

— O persoană sus-pusă, spuse Hammar, care se consideră un 
apropiat al ministrului. 

Făcu o scurtă pauză. Apoi mărturisi: 

— Nici eu n-am mai auzit de tip. 

Hammar avea cincizeci și nouă de ani și era poliţist din 1927. 
Nu agrea politicienii. 

— Ar trebui să pari mai morocănos, spuse Hammar. 

Martin Beck se luptă o clipă cu acest gând și ajunse la 
concluzia că e prea consternat ca să fie furios. 

— Despre ce e vorba, de fapt? 

— Vorbim mai târziu despre asta. După ce te întâlneşti cu 
insul ăsta. 

— Ai spus ceva de o dispariţie. 

Hammar privi îngrijorat afară pe fereastră, apoi ridică din 
umeri: 

— E o idioțenie totală. Adevărul e că am primit instrucţiuni... 
să nu-ţi dau mai multe informaţii, ca să zic așa, până nu te duci 
la M.E. 

— Mai nou primim ordine și de la ei? 

— După cum se știe, sunt mai multe ministere, spuse 
Hammar visător. 


VP - 12 


Privirea i se pierdu undeva prin verdeata verii. 

— De când lucrez aici am avut un șir întreg de miniștri de 
interne și ai sănătăţii. Și cei mai mulţi dintre ei nu știau despre 
poliţie mai mult decât știu eu despre paraziţii din coaja de 
portocală. Și anume că există. La revedere, spuse el deodată. 

— Salut, zise Martin Beck. 

Când Martin Beck se afla deja în prag, Hammar reveni cu 
picioarele pe pământ și strigă: 

— Martin. 

— Da. 

— Pot să-ţi spun măcar atât: nu ești obligat să te bagi în asta 
dacă nu vrei. 


Apropiatul ministrului era înalt, colțuros și roșcat. Îl fixă pe 
Martin Beck cu ochii lui albaștri și umezi și se ridică de pe scaun 
cu o mișcare rapidă și amplă, ocolind precipitat biroul cu mâna 
întinsă. 

— Extraordinar. E extraordinar că aţi putut veni. 

Își strânseră mâna cu însufleţire. Martin Beck nu spuse nimic. 

Bărbatul se întoarse la scaunul său rotitor, înșfăcă o pipă 
stinsă și și-o puse între dinţii mari și galbeni, ca de cal. Apoi se 
lăsă pe spate în scaun, băgă un deget în bolul pipei, aprinse un 
băț de chibrit și își măsură oaspetele prin norul de fum, cu o 
privire fixă și rece. 

— Ne tutuim, desigur. Așa încep eu discuţiile serioase. Fără 
formalităţi. Parcă merge mai ușor așa. Mă cheamă Martin. 

— Și pe mine la fel, spuse Martin Beck posomorât. 

După o clipă adăugă: 

— Din păcate. S-ar putea ca asta să complice lucrurile. 

Bărbatul păru derutat. Se uită atent la Martin Beck, ca și cum 
ar fi bănuit vreo capcană. Apoi râse zgomotos. 

— Da, sigur. Amuzant. Ha! Ha! Ha! 

Tăcu subit și se năpusti asupra interfonului. Apăsă agitat 
butoanele, mormăind: 

— Da, da, chiar al naibii de amuzant, însă în vocea lui nu era 
nici cea mai mică urmă de haz. Vreau documentele pentru cazul 
Alf Matsson, se răsti el. 

O doamnă de vârstă mijlocie intră aducând o mapă, pe care o 
puse pe birou, în fața lui. El nici măcar nu se uită la ea. După ce 
femeia închise ușa în urma ei, bărbatul își îndreptă privirea 


VP - 13 


impersonală și rece ca de pește către Martin Beck și în același 
timp deschise încet mapa. În ea se afla o singură foaie de hârtie, 
plină de adnotări încâlcite, în creion. 

— E o poveste delicată și groaznic de neplăcută, spuse el. 

— Aha, spuse Martin Beck. Cum așa? 

— Ai auzit de Alf Matsson? 

Martin Beck negă din cap. 

— Nu? E destul de cunoscut. Jurnalist. Lucrează în principal 
pentru săptămânale. Și pentru televiziune. Film. Se pricepe la 
scris. Uite. 

Scoase o cutie și scotoci în ea, apoi o alta, ridică în final mapa 
de birou și găsi obiectul pe care îl căuta. 

— Urăsc indolenţa, zise el și aruncă o privire ranchiunoasă 
spre ușă. 

Martin Beck studie obiectul, care se dovedi a fi o fișă de 
cartotecă dichisită, scrisă la mașină, cu date despre o persoană 
pe nume Alf Matsson. Părea într-adevăr a fi jurnalist, angajat la 
una dintre marile publicaţii săptămânale, acelea pe care Martin 
Beck nu le citea niciodată personal, dar pe care obișnuia să le 
observe cu nemulțumire tacită și cu neîncredere în mâinile 
copiilor lui. Se zicea, de asemenea, că Alf Sixten Matsson s-a 
născut la Göteborg, în 1934. Pe fişă se găsea atașată și o 
fotografie obișnuită de pașaport. Martin Beck înclină capul într-o 
parte și văzu un bărbat destul de tânăr, cu mustață, cu barbă 
închisă la culoare, scurtă și îngrijită, și cu ochelari rotunzi cu 
rame de oțel. Chipul era complet inexpresiv, ceea ce te făcea să 
bănuiești că portretul provine de la un automat foto. Martin 
Beck lăsă la o parte fișa și se uită întrebător la bărbatul roșcat. 

— Alf Matsson a dispărut, spuse acesta cu multă emfază. 

— Aha. Și investigaţiile nu au dat niciun rezultat? 

— Nu s-a demarat nicio investigaţie. Și nici n-o să fie vreuna, 
zise el cu o privire fixă și goală. 

Martin Beck, care nu înțelese imediat că privirea aceea 
umedă semnala o voinţă de fier, se încruntă ușor. 

— De cât timp a dispărut? 

— De zece zile. 

Răspunsul nu prea îl uimea. Și dacă ar fi zis „zece minute” 
sau „zece ani”, tot nu l-ar fi impresionat prea mult. Singurul 
lucru care îl uimea pe Martin Beck în acest moment era faptul că 


VP - 14 


stătea acolo și nu în barcă, vâslind în jurul insulei. Se uită la 
ceas. Putea să prindă vaporul de seară înapoi spre cabană. 

— Zece zile nu înseamnă atât de mult, spuse el domol. 

Un alt funcţionar veni dintr-o încăpere învecinată și interveni 
atât de brusc în discuţie, încât se vedea că trebuie să fi ascultat 
la ușă. Era, în mod evident, un fel de gardă de corp, se gândi 
Martin Beck. 

— In cazul ăsta e mai mult decât suficient, spuse noul venit. 
Adică circumstanțele sunt cu totul deosebite. Alf Matsson a 
zburat la Budapesta în douăzeci și unu iulie, trimis de ziarul 
unde lucrează să scrie câteva articole. Trebuia să sune în fiecare 
luni la redacţia de aici, din Stockholm, ca să dicteze textul 
pentru o oarecare rubrică permanentă pentru care scrie în 
fiecare săptămână. Nu a sunat. Problema e că Alf Matsson este 
ceea ce ziariștii numesc „un furnizor de încredere”. Cu alte 
cuvinte, nu ratează niciodată un termen stabilit la care trebuie 
să predea un manuscris. Două zile mai târziu, redacţia a sunat 
la hotelul lui din Budapesta, unde li s-a spus că e într-adevăr 
cazat acolo, dar că nu se află în cameră la momentul respectiv. 
Secretarul de redacţie i-a lăsat mesaj lui Matsson să ia legătura 
cu cei din Stockholm imediat ce revine. Au mai așteptat încă 
două zile. Nicio veste. Au contactat-o pe soţia lui de aici, din 
Stockholm. Nici ea nu aflase nimic. Poate că asta nu înseamnă 
ceva anume, din moment ce sunt în curs de divorț. Sâmbăta 
trecută a sunat redactorul-șef la noi. La momentul acela mai 
contactaseră o dată hotelul și li se spusese că nimeni nu-l 
văzuse pe Matsson de când vorbiseră prima dată, dar că 
bunurile lui personale se află în continuare în cameră, iar 
pașaportul e încă la recepţie. Lunea trecută, adică pe întâi 
august, am luat legătura cu misiunea noastră diplomatică de 
acolo. Nu știau nimic de Matsson, dar au sondat puţin, după 
cum s-au exprimat ei, poliţia maghiară, care a părut 
„neinteresată”. Joia trecută ne-a vizitat redactorul-șef al ziarului. 
A fost o întâlnire foarte neplăcută. 

In mod clar, bărbatul roșcat nu mai era în centrul atenţiei. 
Mușcă nemulțumit muștiucul pipei și spuse: 

— Da, exact. Al naibii de neplăcută. 

După o clipă adăugă lămuritor: 

— VI-l prezint pe secretarul meu. 


VP -15 


— Oricum, spuse secretarul, acea discuţie ne-a făcut să 
contactăm ieri, în mod neoficial, conducerea poliţiei, ceea ce, la 
rândul său, a condus la venirea dumneavoastră astăzi aici. In 
orice caz, bine aţi venit. & 

Își dădură mâna. Martin Beck nu reușea să distingă tiparul. Își 
masă îngândurat rădăcina nasului. 

— Mă tem că nu prea înțeleg, zise el. De ce conducerea 
ziarului nu a raportat cazul la poliţie, după procedura obișnuită? 

— O să înţelegeţi imediat. Redactorul-șef al ziarului, precum și 
editorul responsabil legal - de altfel una și aceeași persoană -, 
nu vrea să raporteze cazul sau să solicite o anchetă oficială, 
pentru că atunci s-ar afla totul și ar ajunge la cunoștința 
celorlalte publicaţii. Matsson este colaboratorul ziarului și a 
dispărut în timpul unei călătorii în scop jurnalistic în străinătate, 
astfel încât, pe bună dreptate sau nu, ziarul consideră că știrea 
îi aparţine. Redactorul-șef părea, desigur, sincer îngrijorat 
pentru Matsson, dar, pe de altă parte, nu s-a ferit să recunoască 
faptul că intuia un așa-zis scoop, o știre de un asemenea calibru 
încât poate face să crească tirajul unui ziar chiar și cu o sută de 
mii de exemplare dintr-o lovitură. Dacă aveţi o idee despre 
orientarea generală a acestui ziar, ar trebui să vă daţi seama... 
În orice caz, unul dintre colaboratorii săi a dispărut, iar faptul că 
acest lucru s-a întâmplat tocmai în Ungaria nu-i rău deloc pentru 
știre. 

— În spatele Cortinei de Fier, spuse sumbru roșcatul. 

— Nu folosim asemenea expresii, zise celălalt. Deci, sper că 
înţelegeţi ce implică acest lucru. Dacă e anunțată poliţia și 
ajunge în ziare e destul de rău, chiar dacă ne-am gândi că 
poveștii i s-ar acorda proporții, să zicem, rezonabile și chiar dacă 
ar fi tratată cu o relativă obiectivitate. Dar dacă ziarul ţine totul 
pentru sine și se folosește de asta pentru a-și realiza propriile 
scopuri de influențare a opiniei publice, naiba știe ce... da, în 
oricare dintre cazuri, ar putea dăuna unor relaţii importante, pe 
care atât eu, cât și alţii, le-am construit dedicându-le mult timp 
și mari eforturi. Redactorul-șef al ziarului avea cu el o copie a 
unui articol gata scris când a venit aici lunea trecută. Am avut 
parte de bucuria îndoielnică de a-l citi. Publicarea lui ar fi o 
adevărată catastrofă în anumite privinţe. Și intenționau, de fapt, 
să-l publice deja în numărul de săptămâna aceasta. A trebuit să 
apelăm la toată puterea noastră de convingere și să invocăm 


VP - 16 


toate normele etice posibile ca să împiedicăm publicarea lui. 
Redactorul-șef a sfârșit prin a ne da un ultimatum. Dacă 
Matsson nu iese la lumină de bunăvoie sau nu-l găsim până la 
sfârșitul săptămânii viitoare... atunci o să explodeze totul. 

Martin Beck se scărpină pe frunte. 

— Ziarul face probabil propriile investigaţii, spuse el. 

Funcţionarul își privi absent superiorul, care acum pufăia 
violent din pipă. 

— Mi-a dat impresia că eforturile ziarului în privinţa asta sunt 
destul de limitate. Că acţiunile lor în această direcţie au fost 
suspendate pentru moment. In plus, nu au nici cea mai mică 
îndoială cu privire la unde se află Matsson. 

— Se gândesc că sigur a dispărut, spuse Martin Beck. 

— Da, exact. E foarte îngrijorător. 

— Nu se poate să se fi evaporat pur și simplu, interveni 
roșcatul. 

Martin Beck își rezemă cotul stâng de marginea biroului, 
strânse pumnul și își apăsă rădăcina nasului cu încheieturile 
degetelor. Imaginea vaporului cu aburi, a insulei și a cheiului 
devenea din ce în ce mai difuză și mai îndepărtată. 

— Și care e rolul meu în povestea asta? întrebă. 

— A fost ideea noastră, dar firește, nu știam că o să ajungem 
la dumneavoastră anume. Noi nu putem elucida această 
problemă, și în niciun caz în zece zile. Orice s-ar fi întâmplat, fie 
că omul stă ascuns dintr-un motiv sau altul, fie că și-a luat viaţa, 
că a pățit vreun accident sau... altceva, este o chestiune 
poliţienească. In sensul că această sarcină nu poate fi rezolvată 
decât de un profesionist, vreau să spun. Se pare că v-a 
recomandat cineva. Acum depinde în mare măsură doar de 
disponibilitatea dumneavoastră de a vă asuma sarcina. Faptul 
că aţi venit aici sugerează totuși că vă puteţi desprinde de 
serviciul dumneavoastră obișnuit. 

Martin Beck se abţinu să râdă. Cei doi funcţionari ministeriali 
îl priveau sever. Poate că li se părea nepotrivit comportamentul 
lui. 

Unul dintre cei doi ridică din umeri. 

— Mergeţi până acolo, zic eu. Căutaţi-l și găsiţi-l. Puteţi porni 
la drum mâine, dacă vreţi. Totul este aranjat, pe căile noastre. O 
să fiți trecut temporar pe lista noastră de salariaţi, dar nu aveți 
nicio însărcinare oficială. Desigur, vă vom ajuta cu tot ce se 


VP - 17 


poate. Puteţi, spre exemplu, dacă vreţi, să luaţi legătura cu 
poliţia locală - sau nu. Și, după cum am spus, puteţi pleca 
mâine. 

Martin Beck reflectă. 

— Poimâine, dacă e. 

— E bine și așa. 

— Vă anunţ în după-amiaza asta. 

— Doar să nu vă gândiţi prea mult. 

— Vă sun într-o oră. La revedere. 

Roșcatul sări de pe scaun și ocoli biroul. ÎI bătu pe Martin Beck 
pe spate cu palma stângă și îi strânse mâna cu dreapta. 

— Așa. La revedere. La revedere, Martin. Și fă ce poţi. E o 
chestiune importantă. 

— Chiar este, spuse celălalt. 

— Da, zise roșcatul, ne putem trezi cu un alt caz Wallenberg 
în braţe. 

— Tocmai cuvântul ăsta nu aveam voie să-l spunem, zise 
celălalt exasperat. 

Martin Beck dădu din cap și plecă. 


— Ai de gând să te duci acolo? se interesă Hammar. 

— Nu știu încă. Nici măcar nu știu limba. 

— Nimeni din poliţie n-o știe. Fii sigur că am verificat. De 
altfel, ar trebui să te descurci cu germana și engleza. 

— Ciudată poveste. 

— Stupidă poveste, spuse Hammar. Dar eu știu ceva ce nu 
știu cei de la M.E. Are dosar la noi. 

— Alf Matsson? 

— Da. Îl are fosta secţie trei. În fișetul cu clasificate. 

— Contraspionaj? 

— Intocmai. Departamentul de securitate al Direcţiei Generale 
a Poliţiei. Tipul a fost anchetat de ei acum trei luni. 

Se auziră bubuituri asurzitoare în ușă și Kollberg băgă capul 
înăuntru. Se uită uimit la Martin Beck. 

— Ce cauţi aici? 

— În concediu. 

— Ce secrete ţineţi voi aici? Să plec? La fel de discret și 
neobservat cum am venit? 

— Da, spuse Hammar. Nu, stai. M-am săturat de secrete. Intră 
și-nchide ușa. 


VP-18 


Scoase un dosar de arhivă din sertarul biroului. 

— E vorba de o cercetare de rutină, zise el, care nu a dus la 
alte acțiuni. Dar conţine lucruri care l-ar putea interesa pe cel 
care intenţionează să se ocupe de cazul ăsta. 

— Ce naiba faceți voi aici? zise Kollberg. V-aţi deschis vreo 
agenţie secretă? 

— Dacă nu taci, va trebui să pleci, spuse Martin Beck. Ce 
treabă au avut cei de la contraspionaj cu Matsson? 

— Poliţia de frontieră are micile ei particularităţi. În aeroport, 
în Arlanda, spre exemplu, sunt notate numele oamenilor care 
călătoresc în ţări europene unde se cere viză. Unui geniu care s- 
a uitat în registrele lor i-a dat prin cap că acest Matsson 
călătorea mult prea des. La Varșovia, Praga, Budapesta, Sofia, 
București, Constanţa, Belgrad. Era un avid utilizator al 
pașaportului. Așa că departamentul de securitate a făcut o mică 
anchetă secretă. S-au dus, de pildă, la ziarul unde lucrează și au 
pus întrebări. 

— Și ce le-a răspuns redacţia? 

— Cu totul adevărat. Alf Matsson este un avid utilizator al 
pașaportului. De ce n-ar fi? El este expertul nostru în probleme 
est-europene. Nu a rezultat nimic mai interesant de-atât. Dar 
mai e câte ceva. Luaţi prostia asta și citiți singuri. Puteţi să staţi 
aici. Eu am de când să plec acasă acum. Și diseară o să mă duc 
să mă uit la un film cu James Bond. Salut. 

Martin Beck căută dosarul personal al lui Matsson și începu să 
citească. După ce termină prima pagină, i-o pasă lui Kollberg, 
care luă hârtia cu vârfurile degetelor și o așeză stângaci pe 
birou, în faţa sa. Martin Beck îl privi întrebător. 

— Transpir îngrozitor, spuse Kollberg. Nu vreau să le pătez 
actele secrete. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. Cât despre sine, el nu 
transpira decât atunci când era răcit. 

Nu-și spuseră nimic timp de o jumătate de oră. 

Dosarul nu oferea prea multe date de interes imediat, dar era 
sârguincios alcătuit. Alf Matsson nu se născuse la Göteborg, și 
nici în 1934, ci la Mölndal, în 1933. Începuse să lucreze ca ziarist 
la ţară în 1952 și fusese reporter la diferite cotidiene înainte de 
a veni la Stockholm ca jurnalist sportiv, în 1955. In calitate de 
reporter sportiv, făcuse numeroase călătorii în străinătate, 
inclusiv la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956, și la cele 


VP -19 


de la Roma, din 1960. O serie de foști șefi confirmau că era un 
jurnalist priceput, „abil și iute de peniță”. Părăsise presa 
cotidiană în 1961, când se alăturase săptămânalului unde încă 
mai lucra. În ultimii patru ani ajunsese să se dedice tot mai mult 
reportajelor din străinătate din cele mai variate domenii, de la 
politică și economie la sport și vedete pop. Îşi luase 
bacalaureatul și vorbea engleza și germana fluent, spaniola 
acceptabil, precum și ceva franceză și rusă. Avea un salariu 
anual undeva peste 40.000 de coroane și fusese căsătorit de 
două ori. Prima căsătorie avusese loc în 1954 și se dizolvase în 
anul următor. Se recăsătorise în 1961 și avea doi copii, o fiică 
din prima căsnicie și un fiu dintr-a doua. 

Anchetatorul trecuse cu o hărnicie demnă de lăudat la 
defectele bărbatului. Neglijase de câteva ori să plătească pensia 
alimentară a fiicei sale. Prima lui soţie îl descria ca „nemernic 
beţiv și brutal”. În paranteză scria că martorul nu părea complet 
credibil. Se găseau totuși câteva insinuări vagi că Alf Matsson 
obișnuia să bea, printre ele aflându-se și declaraţia unui fost 
coleg de serviciu, care spusese că „era amabil, dar foarte al 
naibii când se-mbăta”, însă numai una dintre ele era de fapt 
dovedită. În 1966, în noaptea dinaintea zilei de Bobotează, o 
patrulă de poliţie din Malmö îl dusese la policlinica de urgență a 
Spitalului General, după ce fusese tăiat cu cuțitul la mână în 
timpul unei altercaţii acasă la un anume Bengt Jönsson, unde 
era găzduit la momentul acela. Chestiunea fusese anchetată de 
poliţia judiciară, dar făptașul nu a fost pus sub acuzare, 
deoarece Matsson a ales să nu depună plângere. Totuși, doi 
polițiști, pe nume Kristiansson și Kvant îi descriseseră atât pe 
Matsson, cât și pe Jönsson, ca fiind sub influența alcoolului, 
motiv pentru care cazul a fost înregistrat la Direcţia împotriva 
Abuzului de Alcool. 

Declaraţia actualului lui șef, redactorul Eriksson, avea un ton 
arogant. Matsson era „specialistul în Europa de Est” al ziarului 
(de parcă era logic ca o publicaţie ca aceea să aibă nevoie de 
așa ceva), iar conducerea redacţiei nu găsise necesar să dea 
mai multe detalii poliţiei cu privire la activitatea lui jurnalistică. 
Matsson, se spunea mai departe, era „foarte interesat de 
problemele est-europene și un bun cunoscător al acestora, 
venea adesea cu propriile propuneri și dovedise ambiţie cu mai 
multe ocazii, sacrificându-și zilele libere și concediul fără a primi 


VP - 20 


vreo compensație în plus, pentru a putea realiza anumite 
reportaje care îl interesau în mod deosebit”. 

Cineva care citise documentul înainte dovedise de asemenea 
ambiţie, subliniind această frază cu roșu. Nu prea avea cum să fi 
fost Hammar. El nu mâzgălea rapoartele altora. 

O trecere în revistă detaliată a articolelor publicate de 
Matsson arăta că sunt alcătuite practic exclusiv din interviuri cu 
sportivi cunoscuţi, din reportaje despre sport, despre vedete de 
film și despre diferite forme de divertisment. 

Dosarul conţinea o mulţime de lucruri de felul acesta. După ce 
terminară de citit, Kollberg spuse: 

— Mai rar un om așa neinteresant. 

— Există și un detaliu interesant. 

— Că a dispărut, adică? 

— Exact, zise Martin Beck. 

Un minut mai târziu, formă numărul Ministerului de Externe și 
Kollberg îl auzi cu uimire spunând: 

— Vorbesc cu Martin? Da, salut, Martin, sunt Martin. 

Martin Beck păru să asculte o clipă cu o expresie chinuită. 
Apoi zise: 

— Da, mă duc. 


VP -21 


4. 


Casa era veche și nu avea lift. Numele lui Matsson era primul 
pe panoul de la ușă și, după ce urcă cele cinci rânduri de trepte 
abrupte de piatră, Martin Beck abia mai putea respira și avea 
palpitațţii. Așteptă o clipă înainte de a suna la ușă. 

Femeia care îi deschise era mică și blondă. Purta pantaloni 
lungi și bluză de bumbac și gura ei era avea o expresie aspră. 
Martin Beck bănuia că are cam treizeci de ani. 

— Intraţi, spuse ea ţinând ușa. 

Îi recunoscu vocea ca fiind cea cu care vorbise la telefon cu o 
oră în urmă. 

Holul de la intrare era mare și mobilat numai cu un scăunel 
lung, nevopsit, așezat lângă perete. Un băieţel cam de doi, trei 
ani ieși din bucătărie. Avea în mână o chiflă pe jumătate 
mâncată și se duse direct la Martin Beck, se postă în faţa lui și 
ridică spre el un pumn slinos. 

— Salut, spuse el. 

Apoi se întoarse și alergă în camera de zi. Femeia se duse 
după el și îl luă din singurul fotoliu confortabil din cameră, în 
care copilul se așezase bolborosind mulțumit. Băiatul urlă și ea îl 
duse în braţe într-o încăpere alăturată și închise ușa. Apoi se 
așeză pe canapea și își aprinse o ţigară. 

— Voiaţi să întrebaţi de Alf. A păţit ceva? 

Martin Beck ezită o clipă înainte de a se așeza în fotoliu. 

— Din câte știm noi, nu. E vorba doar de faptul că nu a mai 
dat niciun semn de câteva săptămâni. Nici ziarului și, din câte 
am înțeles, nici dumneavoastră. Nu știți pe unde ar putea fi? 

— N-am idee. Și faptul că nu mi-a dat niciun semn nu e ceva 
ciudat. Sunt patru săptămâni de când a trecut pe aici ultima 
oară și atunci nu-l mai văzusem de o lună. 

Martin Beck privi spre ușa închisă. 

— Dar băiatul? Nu obișnuiește... 

— Nu a arătat vreun interes deosebit pentru fiul lui de când 
ne-am mutat în locuințe separate, spuse ea cu o oarecare 
amărăciune. Ne trimite bani în fiecare lună. Și așa e și corect, 
nu? 


VP - 22 


— Câștigă bine la ziar? 

— Da. Nu știu exact cât, dar are mereu destui bani. Și nu e 
zgârcit. Nu am dus niciodată lipsă de ceva, deși a risipit mulţi 
bani cu cheltuielile lui personale. Cu restaurantele, cu taxiurile și 
altele de felul ăsta. Acum am început și eu să lucrez, așa că mai 
câștig și eu câte ceva. 

— De când sunteţi divorțaţi? 

— Nu suntem divorțaţi. Nu s-a întâmplat încă. Dar s-a mutat 
de aici acum aproape opt luni. Atunci a făcut rost de un 
apartament. Chiar și înainte lipsea atât de mult de-acasă încât 
nici nu am simțit diferența. 

— Dar presupun că îi cunoașteţi obiceiurile: cu cine își petrece 
timpul și pe unde își face veacul de obicei. 

— Acum nu i le mai cunosc. Ca să spun drept, nu știu deloc cu 
ce se mai ocupă. Oricum, înainte obișnuia cel mai mult să stea 
cu colegii lui. Jurnalişti și alţii asemenea. Se duceau de obicei la 
un restaurant numit Tennstopet. Dar acum nu mai știu. Poate că 
și-a găsit alt refugiu. De altfel, probabil că restaurantul ăla a fost 
demolat sau mutat. 

Stinse ţigara în scrumieră, se duse la ușă și ascultă. Apoi o 
deschise cu grijă și intră. După o clipă ieși înapoi și închise ușa 
cu aceeași grijă cu care o deschisese. 

— Doarme, spuse ea. 

— Drăguţ puştiul, zise Martin Beck. 

— Da. E drăguţ. 

Stătură o clipă în tăcere, după care ea spuse: 

— Dar Alf făcea un reportaj la Budapesta, nu? Am auzit asta 
pe undeva, în orice caz. Nu se poate să fi rămas acolo? Sau să fi 
călătorit altundeva? 

— Obișnuia să facă asta? Atunci când pleca în călătorii de 
serviciu? 

— Nu, spuse ea șovăind. Nu, de fapt nu prea obișnuia. Nu e 
prea ordonat și bea mult, dar, cât timp am fost împreună, se 
ocupa întotdeauna de slujbă, orice-ar fi fost. Era, spre exemplu, 
teribil de grijuliu să-și predea manuscrisele la termenul la care 
promisese să le predea. Când locuia aici stătea și scria și 
noaptea, ca să fie gata la timp. 

Se uită la Martin Beck. Pentru prima dată el surprinse o urmă 
de îngrijorare în ochii ei. 


VP - 23 


— Pare chiar ciudat. Că nu le-a dat niciun semn celor de la 
ziar. Cum ar fi să fi păţit într-adevăr ceva? 

— Aveţi idee ce ar fi putut păţi? 

Ea negă din cap. 

— Nu. Chiar deloc. 

— Aţi spus mai devreme că bea. Bea mult? 

— Da, cel puţin câteodată. În ultima vreme cât a locuit aici 
venea adesea beat acasă. Asta dacă mai venea acasă. 

Gura ei își recăpătă expresia amară de la început. 

— Dar asta nu îi afecta munca? 

— Se pare că nu. În orice caz, nu prea mult. Când a început să 
lucreze la săptămânalul ăsta, primea adesea sarcini speciale. 
Reportaje și chestii din astea. Intre ele avea destul de puţin de 
lucru și era des liber. Nu avea nevoie să stea prea mult la 
redacţie. Atunci obișnuia să bea. Uneori stătea și pierdea 
vremea pe la cârciumă zile-n șir. 

— Înţeleg, spuse Martin Beck. Îmi puteţi da numele unora 
dintre oamenii cu care obișnuia să-și petreacă timpul? 

Ea numi trei jurnaliști necunoscuţi lui Martin Beck și el notă 
numele pe o chitanță de taxi pe care o avea în buzunarul 
interior. 

Ea îl privi și spuse: 

— Credeam că polițiștii au întotdeauna la ei carneţele mici cu 
coperte negre, în care notează totul. Dar poate că asta se 
întâmplă numai în cărți și în filme. 

Martin Beck se ridică. 

— Dacă primiţi vreo veste de la el, fiți amabil și sunaţi-mă, vă 
rog, spuse ea. 

— Firește, zise Martin Beck. 

În holul de la intrare adăugă: 

— Unde aţi spus că locuiește acum? 

— Pe Fleminggatan. Numărul treizeci și patru. Dar nu am mai 
spus asta. 

— Aveţi cheia? 

— A, nu. Nici măcar nu am fost acolo. 


Pe ușă se afla o bucată de carton pe care era scris cu tuș 
negru MATSSON. Încuietoarea era una de tip obișnuit și nu îi 
puse nicio dificultate lui Martin Beck. Conștient de abaterea sa 
profesională, pătrunse în apartament. Pe covorașul de la ușă se 


VP - 24 


afla corespondenţa, care consta în câteva materiale publicitare, 
o vedere de la Madrid, semnată de cineva cu numele Bibban, o 
revistă englezească de sporturi cu motor și o factură de 
electricitate în valoare de 28,45 coroane suedeze. 

Apartamentul era alcătuit din două camere mari, bucătărie, 
hol și toaletă. Nu avea baie, dar avea două șifoniere mari. Aerul 
dinăuntru era închis și apăsător. 

În camera cea mai mare, care dădea spre stradă, se aflau un 
pat, o noptieră, o bibliotecă, o masă lungă, rotundă, cu blat de 
sticlă translucidă, două fotolii, o masă de lucru și două scaune. 
Pe noptieră era un picup, iar pe raftul de dedesubt, un teanc de 
plăci de vinil. Martin Beck citi pe plicul de deasupra: Blue Monk. 
Nu îi spunea nimic. Pe masa de lucru se afla un toc de hârtie 
pentru mașina de scris, un ziar din dimineața de douăzeci iulie, 
o chitanţă de taxi de 6,50 coroane, din 18 iulie, un dicţionar 
german-suedez, o lupă și o hârtie tipărită de la un club de 
tineret. Se mai găseau și un telefon, cărţi de telefon și două 
scrumiere. În sertare erau ziare vechi, imagini din reportaje, 
chitanțe, câteva scrisori și vederi, precum și niște copii de 
manuscrise. 

În camera cealaltă nu se găseau decât o canapea mică, 
acoperită cu o cuvertură roșie, decolorată, un scaun și un 
taburet ce servea drept noptieră. Fereastra nu avea perdea. 

Martin Beck deschise ușile ambelor șifoniere. Într-unul dintre 
ele se găsea un sac pentru rufe murdare aproape gol, iar pe 
rafturi erau cămăși, pulovere și lenjerie intimă, unele cu eticheta 
de la spălătorie încă intactă. În celălalt erau atârnate două 
jachete de tuid, un costum de flanelă maro-închis, trei perechi 
de pantaloni și un pardesiu de iarnă. Trei dintre umerașe erau 
goale. Pe podea se afla o pereche de pantofi maro butucănoși, 
cu talpă de cauciuc, o pereche mai subţire, neagră, o pereche 
de cizme și o pereche de ghete. O geantă mare de voiaj era 
așezată în dulapul de deasupra unuia dintre șifoniere, în timp ce 
dulapul celălalt era gol. 

Martin Beck se duse în bucătărie. Nu găsi niciun vas murdar în 
chiuvetă, dar pe suportul pentru scurs erau două pahare și o 
cană. Cămara era goală, în ea aflându-se doar câteva sticle 
goale de vin și niște conserve. Martin Beck se gândi la propria 
cămară, în care făcuse curat cu atâta grijă absolut degeaba. 


VP -25 


Mai  inspectă o dată apartamentul. Patul era făcut, 
scrumierele goale, în sertarele de sub masa de lucru nu se 
găsea niciun pașaport, nici bani sau librete de economii, nici alte 
lucruri de valoare. Nu era absolut nimic care să indice că Alf 
Matsson ar fi dat pe-acasă de când își părăsise apartamentul 
pentru a pleca la Budapesta cu două săptămâni înainte. 

Martin Beck plecă din apartamentul lui Alf Matsson și stătu o 
clipă într-o staţie de taxiuri de pe Fleminggatan, dar, cum se 
întâmpla de obicei la ora prânzului, nu era nicio mașină liberă, 
așa că luă tramvaiul de pe Sant Erikgatan. 

Era trecut de ora unu când intră în restaurantul de la 
Tennstopet. Toate mesele erau ocupate, iar chelneriţele grăbite 
nici nu îl luau în seamă. Nu era niciun șef de sală prin preajmă. 
Intră în barul aflat de partea cealaltă a holului de la intrare. Un 
tip solid într-un sacou de catifea își adună ziarele și se ridică de 
la o masă rotundă din colțul de la ușă. Martin Beck îi luă locul. 
Chiar și aici erau toate mesele ocupate, dar câțiva oaspeţi 
tocmai plăteau. 

Comandă un sandviș la șeful de sală și întrebă dacă vreunul 
dintre numiții jurnaliști e acolo. 

— Redactorul Molin stă acolo, iar pe ceilalţi nu i-am văzut 
astăzi. Probabil că vin mai târziu. 

Martin Beck urmări direcţia privirii șefului de sală către o 
masă unde stăteau cinci bărbaţi de vârstă mijlocie, care 
discutau în faţa unor halbe mari de bere. 

— Care dintre ei e redactorul Molin? 

— Domnul cu barbă, spuse șeful de sală și plecă. 

Martin Beck se uită îngrijorat la cei cinci bărbaţi. Trei dintre ei 
aveau barbă. 

Chelneriţa îi aduse berea și sandvișul, dându-i astfel ocazia de 
a întreba: 

— Ştie cumva domnișoara care dintre domnii de acolo este 
redactorul Molin? 

— Sigur că da. Este cel cu barbă. 

Observă apoi o ușoară disperare în privirea clientului și 
adăugă: 

— Cel de la fereastră. 

Martin Beck își mâncă sandvișul foarte încet. Bărbatul numit 
Molin comandă încă o halbă de bere. Martin Beck așteptă. 
Localul începu să se golească. O clipă mai târziu, Molin își golise 


VP - 26 


halba și i se adusese alta. Martin Beck termină de mâncat 
sandvișul, comandă cafea și așteptă. 

Bărbatul cu barbă se ridică într-un final de la fereastră și se 
îndreptă spre holul de la ieșire. Trecând pe lângă el, Martin Beck 
îl opri: 

— Sunteţi redactorul Molin? 

Bărbatul se opri. 

— Un moment numai, spuse el, și își continuă drumul. 

După o clipă se întoarse, gâfâi sacadat spre Martin Beck și 
spuse: 

— Ne cunoaștem? 

— Nu, nu încă. Dar poate aţi vrea să staţi jos un pic și să beți 
o bere cu mine. Vreau să vă întreb ceva. 

Işi dădu singur seama că nu suna prea bine. Mirosea de 
departe a poliţie. Și totuși funcţionă. Molin se așeză. Avea părul 
ondulat, blond-închis, pieptănat dinspre creștet spre frunte. 
Barba blond-roșcată îi era îngrijită. Părea să aibă în jur de 
treizeci și cinci de ani și era destul de gras. Îi făcu semn unei 
chelneriţe să vină. 

— Hei, Stina, adu-mi una rotundă. 

Chelnerița încuviință din cap și se uită la Martin Beck. 

— Și mie la fel, spuse el. 

Halbele acestea se dovediră a fi mai pântecoase și 
considerabil mai mari decât cea suplă și deja destul de mare pe 
care o băuse el cu sanavișul. 

Molin luă o înghiţitură sănătoasă și își șterse mustaţa cu 
batista. 

— Așa, zise el. Despre ce voiaţi să vorbiţi cu mine? Despre 
Agren? 

— Despre Alf Matsson, spuse Martin Beck. Sunteţi prieteni 
buni, nu? 

Tot suna rău, așa că încercă s-o dreagă: 

— Tovarâăși, așa-i? 

— Sigur. Ce-i cu el? Vă datorează bani? 

Molin îl privi pe Martin Beck cu suspiciune și aroganță. 

— În cazul ăsta aș vrea să vă atenţionez pentru prima și 
ultima oară că nu sunt birou de colectare a datoriilor. 

Trebuia să aibă grijă cum pune problema, căci era și jurnalist 
pe deasupra. 

— Nu, nu, Sigur că nu sunteţi, zise Martin Beck. 


VP - 27 


— Ce treabă aveţi cu Affe, atunci? 

— Eu și Affe ne știm de mult. Am lucrat la același... am lucrat 
împreună acum mai mulţi ani. Tocmai ce l-am întâlnit din pură 
întâmplare acum câteva săptămâni și mi-a promis că îmi face un 
serviciu, după care n-a mai dat niciun semn. Mi-a spus câte ceva 
despre dumneavoastră, așa că m-am gândit că poate știți unde 
e. 

După un efort oratoric atât de solicitant, Martin Beck luă o 
înghițitură mare din halba lui de bere. Celălalt îi urmă exemplul. 

— La naiba. Deci așa, ești un vechi prieten de-al lui Affe. 
Adevărul e că mă și întrebam pe unde-și face veacul. Dar 
presupun că e încă în Ungaria. În orice caz, nu e în oraș. Altfel, l- 
am fi văzut pe-aici. 

— În Ungaria? Ce face acolo? 

— E dus cu treabă pentru fiţuica aia a lui. Dar trebuia să se fi 
întors acasă până acum. Când a plecat a zis că o să lipsească 
două, trei zile. 

— L-ai întâlnit înainte să plece? 

— Exact. Cu o seară înainte. Am stat aici ziua și apoi ne-am 
mai dus în alte câteva locuri spre seară. 

— Tu cu el? 

— Da, și încă vreo câţiva. Nu-mi mai aduc aminte exact cine. 
Pelle Kronkvist și Stickan Lund sigur au fost și ei. Ne-am afumat 
rău de tot. A, da, au fost și Åke și Pia, nu-l cunoști oare pe Åke? 

Martin Beck reflectă. Părea destul de inutil. 

— Åke. Nu știu. Care Åke? 

— Åke Gunnarsson, spuse Molin și se întoarse spre masa unde 
stătuse mai devreme. Doi dintre bărbaţi apucaseră să plece de 
când vorbeau ei. Cei doi care rămăseseră stăteau tăcuţi, fiecare 
cu halba în faţă. 

— Stă acolo. Tipul cu barbă. 

Unul dintre cei cu barbă plecase, așa că nu mai era nicio 
îndoială cu privire la care dintre ei putea fi Gunnarsson. Bărbatul 
părea foarte agreabil. 

— Nu, zise Martin Beck. Nu cred că-l cunosc. Unde lucrează? 

Molin numi un ziar de care Martin Beck nu mai auzise 
vreodată, dar suna a publicaţie auto. 

— Åke e de treabă. Și el s-a afumat în seara aia, mi-aduc 
aminte. Altfel, rareori se îmbată ca lumea. Oricât de mult ar 
turna în el. 


VP - 28 


— Nu l-ai mai întâlnit pe Affe de-atunci? 

— Curios mai ești! N-o să mă întrebi și pe mine cum mă simt? 

— Bineînţeles. Cum te simţi? 

— Cum nu se poate mai groaznic și al naibii de rău. Mahmur. 
Agitat. 

Faţa grasă a lui Molin se întunecă. Parcă vrând să înece și ce 
mai rămăsese din bucuria de a trăi, dădu peste cap restul de 
bere dintr-o singură înghiţitură zdravănă. Scoase batista și se 
ocupă de spuma de pe mustață cu o privire îngândurată. 

— Halbele ar trebui să aibă apărătoare pentru mustață, zise 
el. Nu prea mai există servicii de calitate în vremurile noastre. 

După o scurtă pauză continuă: 

— Nu, nu l-am mai văzut pe Affe de când a plecat. Ultima oară 
când l-am avut în faţa ochilor tocmai vărsase un cocteil pe otipă 
la barul Opera. Apoi a plecat la Budapesta în dimineaţa 
următoare. Săracul, să te duci și să traversezi cu avionul 
jumătate din Europa așa mahmur. Sper măcar că n-a zburat cu 
SAS. 

— Și n-ai mai primit nicio veste de-atunci? 

— Nu obișnuim să ne scriem când călătorim ca să facem 
reportaje, spuse Molin solemn. Deci la ce nenorocită de fițuică 
lucrezi tu de fapt? La „Grădiniţa”? Hai, mai luăm una? 

O jumătate de oră și două halbe de bere mai târziu, Martin 
Beck reuși să scape de redactorul Molin, nu fără să-i fi 
împrumutat o bancnotă de zece coroane. Când ieși, îi auzi vocea 
în urma lui: 

— Hei, Fia, adu-mi una rotundă. 


VP - 29 


5. 


Avionul era un Ilyushin 18 cu turbopropulsor de la CSA. Se 
ridică într-un arc abrupt și zbură peste Copenhaga, Saltholm și 
Oresundul poleit de soare. 

Martin Beck stătea la fereastră și vedea dedesubt insula Ven 
și faleza Backafallen, biserica și micul port. Înainte ca avionul să 
se întoarcă spre sud, apucă să distingă un remorcher care 
tocmai ocolea digul. 

li plăcea să călătorească, dar de data asta dezamăgirea 
provocată de vacanţa lui stricată îi umbrea mare parte din 
bucurie. În plus, soţia lui nu păruse să fi priceput câtuși de puţin 
că nu prea avusese de ales în privinţa concediului. Vorbise cu ea 
la telefon în seara de dinainte și încercase să-i explice, dar nu-i 
prea reușise. 

— Nu-ţi pasă niciun pic de mine și de copii, spusese ea. 

Și adăugase imediat: 

— Trebuie să mai existe și alţi polițiști în afară de tine. Chiar e 
nevoie să preiei tu toate misiunile? 

Incercase să o convingă că ar fi ales mai degrabă să stea pe 
insulă, dar ea tot refuza să înțeleagă. Mai mult, logica ei se 
dovedise deficitară în repetate rânduri. 

— Deci tu te duci să te distrezi la Budapesta, iar eu și copiii 
stăm izolați pe insula asta. 

— Nu mă duc să mă distrez. 

— Ei aș! 

Până la urmă îi închisese telefonul în mijlocul propoziției. Știa 
că se va calma cu timpul, dar nu încercase să sune din nou. 

Când avionul atinse cinci mii de metri altitudine, Martin Beck 
coborî spătarul scaunului, aprinse o ţigară și își lăsă gândurile 
privitoare la insulă și la familie să i se piardă în adâncurile 
conștiinței. 

În timpul escalei de la Schönefeld bău o bere în sala de tranzit 
a aeroportului. Observă că berea se numește Radeberger. Era 
remarcabil, dar nu credea că ar avea vreun motiv să ţină minte 
numele. Chelnerul îl distră vorbindu-i într-o germană cu accent 


VP - 30 


berlinez. Nu înţelese cine știe ce și se întrebă cum o să se 
descurce de acolo înainte. 

Într-un coș, la intrare, se aflau niște broșuri în germană, dintre 
care luă una la întâmplare, ca să aibă ce citi în timp ce aștepta. 
Mai ales că avea nevoie să exerseze limba germană. 

Publicația aparţinea Uniunii Ziariștilor Germani și conţinea 
informaţii despre concernul Springer, una dintre cele mai 
puternice redacţii de ziare și reviste din Germania de Vest, și 
despre președintele său, Axel Springer, care înainte fusese un 
jurnalist eficient în slujba lui Goebbels. Se dădeau exemple ce 
dovedeau politica fascistă și beligerantă a grupului mediatic și 
erau citați câţiva dintre colaboratorii cei mai de vază ai acestuia, 
al căror trecut era, de asemenea, marcat de nazism. 

Când se anunţă zborul lui, Martin Beck constată că citise 
aproape toată broșura fără a întâmpina dificultăţi. O îndesă în 
buzunar și se îmbarcă. 

După o oră de zbor, avionul cobori din nou, pentru a mai face 
o escală. De data asta la Praga, un oraș în care Martin Beck își 
dorise mereu să ajungă. Avu acum ocazia de a se bucura deo 
scurtă privire din aer asupra numeroaselor turnuri, a podurilor și 
a Vltavei; nu avea destul timp să ajungă în oraș de la aeroport. 

Tizul său roșcat de la M.E. își exprimase regretul că legătura 
dintre Stockholm și Budapesta nu e cea mai rapidă, dar Martin 
Beck nu avea nimic împotriva escalei, în ciuda faptului că nu 
putea vedea nimic din Berlin și din Praga, în afară de pistele de 
aterizare și de sălile de tranzit. 

Martin Beck nu mai fusese niciodată la Budapesta și, când se 
văzu din nou în avion, parcurse o serie de materiale scrise, pe 
care le primise de la secretarul roșcatului. Într-unul dintre ele, în 
care era vorba despre geografia Ungariei, citi că Budapesta are 
două milioane de locuitori. Se întrebă cum l-ar putea găsi pe Alf 
Matsson dacă acesta se găsise să se facă nevăzut în acel oraș 
imens. 

Revizui în gând ceea ce știa despre Alf Matsson. Nu era 
extraordinar de mult, dar se întrebă dacă ar mai fi prea multe de 
aflat. Se gândi la comentariul lui Kollberg: „Mai rar un om așa 
neinteresant”. De ce ar vrea un om ca Alf Matsson să dispară? 
Asta dacă dispăruse de bunăvoie. Vreo femeie? Părea greu de 
crezut că ar renunţa la o slujbă bine plătită, care îi oferea și 
satisfacţii, dintr-un asemenea motiv. Era, desigur, încă însurat, 


VP - 31 


dar perfect liber să facă ce vrea. Avea casă, slujbă, bani și 
prieteni. Era greu de găsit vreun motiv raţional pentru care să fi 
renunţat la toate astea de bunăvoie. 

Martin Beck scoase copia dosarului personal de la 
departamentul de securitate. Alf Matsson devenise un subiect 
de interes pentru poliţie numai din cauza multelor și 
frecventelor lui călătorii în ţările estice. „În spatele Cortinei de 
Fier”, spusese roșcatul. Bărbatul era reporter și faptul că prefera 
să facă reportaje în statele estice nu era deloc ciudat în sine. Și 
chiar dacă ar avea ceva pe conștiință, de ce s-ar ascunde? 
Departamentul de securitate abandonase cazul în urma unei 
investigaţii de rutină. „Un alt caz Wallenberg”, remarcase 
funcţionarul de la M.E., în timp ce se gândea: eliminat de 
comuniști. „Vă uitaţi la prea multe filme cu James Bond”, ar fi zis 
Kollberg dacă ar fi fost acolo. 

Martin Beck împachetă copia și o puse în servietă. Se uită pe 
fereastră. Era perfect întuneric, dar senin, și jos de tot se 
vedeau mici puncte luminoase din sate și comunităţi, precum și 
rânduri de luminiţe aprinse de-a lungul drumurilor. 

Poate că Matsson se luase cu băutura și nu îi mai păsa nici de 
ziar, nici de altceva și, odată ce se va trezi, se va vedea lefter și 
plin de remușcări și va fi obligat să ia legătura cu cineva. Dar 
nici asta nu părea plauzibil. Sigur că obișnuia să bea uneori, dar 
niciodată până la extrem și își trata mereu slujba cu seriozitate. 

Poate că își luase viaţa, poate i se întâmplase vreun accident, 
poate căzuse în Dunăre și se înecase, sau poate fusese ucis în 
timpul unui jaf. Era oare mai probabil? Nu prea. Citise Martin 
Back undeva că Budapesta are cea mai scăzută rată de 
infracţionalitate dintre toate capitalele lumii. 

Poate că stătea chiar în acel moment și lua cina la 
restaurantul hotelului și Martin Beck avea să se întoarcă chiar în 
ziua următoare să-și reia concediul. 

Se aprinseră semnalele luminoase. No smoking. Please fasten 
seatbelts. Şi iarăși același lucru în rusă. 

Când avionul se opri, Martin Beck își luă servieta și parcurse 
scurta distanță până la clădirea aeroportului. Aerul era catifelat 
și cald, deși seara se apropia de sfârșit. 

Trebui să aștepte destul de mult ca să-și recupereze singura 
valiză, însă formalităţile referitoare la pașaport și vamă fură 
finalizate rapid. Trecu printr-o sală uriașă cu buticuri de-a lungul 


VP - 32 


pereţilor și cobori scara de la ieșirea principală. Singurele lumini 
care se vedeau erau cele de pe pistă. In timp ce stătea acolo, 
două doamne în vârstă se urcară în singurul taxi care se găsea 
în faţa scărilor. 

Trecu destul de mult până când sosi următorul taxi și, în timp 
ce era dus prin suburbii și zone industriale întunecate, Martin 
Beck simţi că îi e foame. Nu știa nimic despre hotelul la care 
urma să stea, doar numele și faptul că Alf Matsson locuise acolo 
înainte de a dispărea, dar spera că va putea găsi ceva de 
mâncare. 

Mașina ajunse în ceea ce părea a fi centrul orașului. Trecură 
pe niște străzi largi și prin pieţe mari, deschise. Nu văzu prea 
mulţi oameni și cele mai multe străzi erau pustii și destul de 
întunecate. La un moment dat, trecură pe o stradă cu vitrine 
luminate de magazine, după care își continuară drumul pe niște 
străduțe mai înguste și mai întunecoase. Martin Beck nu avea 
nici cea mai vagă idee în ce parte a orașului se află, dar se uita 
tot timpul după fluviu. 

Mașina se opri în fața intrării luminate a hotelului. Martin Beck 
se aplecă și citi pe panoul roșu cu lumini înainte de a plăti taxiul. 
| se păru scump, mai mult de o bancnotă de o sută de unităţi din 
moneda ţării. Uitase cât valorează un forint în bani suedezi, dar 
înţelegea că nu poate să fie prea mult. 

Un bărbat în vârstă, cu mustață căruntă, cu uniformă verde și 
caschetă, deschise portiera și îi luă valiza. Martin Beck îl urmă 
înăuntru prin ușile rotative. Holul de la intrare era mare, cu 
tavan înalt. Recepţia ocupa colțul din stânga al holului. 
Recepţionerul de noapte vorbea engleza. Martin Beck îi dădu 
pașaportul și îl întrebă dacă poate lua cina. Recepţionerul îi 
indică o ușă de sticlă de pe partea cealaltă a holului și îl informă 
că restaurantul e deschis până la ora douăsprezece. Apoi îi dădu 
cheia liftierului care aștepta. Acesta luă bagajul lui Martin Beck 
și îl conduse spre lift, care se târî pârâind până la etajul întâi. 
Liftierul era cel puţin la fel de bătrân ca instalaţia pe care o 
manevra și Martin Beck încercă în zadar să-l elibereze de povara 
bagajului său. Trecură printr-un coridor lung, care cotea de două 
ori la stânga, apoi bătrânul descuie o imensă ușă dublă și puse 
valiza înăuntru. 

Camera avea cel puţin patru metri înălţime și era foarte mare. 
Mobila din lemn de mahon era masivă și închisă la culoare. 


VP - 33 


Martin Beck deschise ușa băii. Cada era spațioasă, cu duș și 
robinete mari, de modă veche. Se lungi în pat. Era confortabil, 
dar scârţâia violent. 

Ferestrele erau înalte și prevăzute cu obloane pe interior, iar 
în faţa nișelor acestora atârnau perdele albe și grele de dantelă. 
Deschise unul dintre obloane și privi afară. Chiar sub fereastră 
ardea flacăra galben-verzuie a unui felinar cu gaz. In depărtare 
se vedea o lumină și îi luă ceva timp până observă că fluviul 
trece prin spaţiul dintre el și lumina aceea. 

Deschise fereastra și se aplecă în afară. Dedesubt se afla o 
balustradă de piatră cu ghivece mari cu flori și în faţă erau mese 
și scaune. Lumina inunda cafeneaua și se auzea o orchestră 
cântând un vals de Strauss. Între hotel și fluviu erau o stradă 
mărginită de copaci și felinare cu gaz, o șină de tramvai și un 
chei lat, cu băncuţe și ghivece mari cu flori. Peste fluviu se 
întindeau două poduri, unul de-a dreapta și unul de-a stânga lui. 

Lăsă fereastra deschisă și se duse jos să mănânce. Deschise 
ușile de sticlă din hol și intră într-un vestibul cu fotolii adânci, cu 
mese lungi și cu oglinzi așezate de-a lungul unui perete lung. 
Trebuia să urce câteva trepte pentru a ajunge în restaurant, iar 
în capătul cel mai îndepărtat al încăperii se afla orchestra pe 
care o auzise de sus, din cameră. 

Restaurantul era imens, cu doi stâlpi mari de mahon și cu un 
balcon care se întindea de-a lungul a trei dintre pereţi, înalt 
până în tavan. La ușă stăteau trei chelneri în sacouri maro- 
roșcat, cu revere negre. Se înclinară și îl salutară în cor, în timp 
ce un al patrulea veni grăbit și îl conduse la o masă aflată în 
apropierea ferestrei și a orchestrei. 

Martin Beck se uită îndelung pe meniu, până găsi coloana în 
limba germană și începu să citească. După o clipă, chelnerul 
cărunt și cu o fizionomie prietenoasă de boxer se aplecă spre el 
și spuse: 

— Very gut fischsuppe, gentleman. 

Martin Beck se hotărî imediat să comande supă de pește. 

— Barack? spuse chelnerul. 

— Ce e ăla? întrebă Martin Beck întâi în germană, apoi în 
engleză. 

— Very gut aperitif, zise chelnerul. 

Martin Beck bău acel apetitiv numit Barack. Barack Palinka, îl 
lămuri chelnerul, era un rachiu unguresc din caise. 


VP - 34 


Mâncă supa de pește, care era roșie, cu multă boia și chiar 
foarte bună. Mâncă și un file de vită cu cartofi și sos iute de boia 
și bău bere cehă. 

După ce își bău cafeaua, care era tare, și încă un pahar de 
Barack, i se făcu foarte somn și se duse direct în cameră. 

Închise fereastra și obloanele și se sui în pat. Acesta scârţâi. 
„A scârțâit prietenos”, se gândi el și adormi. 


VP - 35 


6. 


Martin Beck fu trezit de un țipăt prelung și răgușit. În timp ce 
clipea și încerca să se orienteze în semiîntuneric, ţipătul se 
repetă de încă două ori. Se întoarse pe o parte și își luă ceasul 
de pe noptieră. Era deja nouă fără zece. Patul cel mare scârțâi 
solemn. Poate că scârțâise odată la fel de maiestuos sub Conrad 
von H6tzendorff, se gândi el. Lumina zilei se strecura înăuntru 
prin obloanele înalte. În cameră era deja foarte cald. 

Se sculă, se duse în baie și tuși o clipă, așa cum făcea adesea 
dimineaţa. Luă o înghiţitură de apă minerală, își îmbrăcă halatul, 
apoi deschise obloanele și fereastra. Contrastul dintre 
semiîntunericul din cameră și lumina limpede și puternică a 
soarelui era aproape copleșitor. La fel și panorama. 

Dunărea curgea prin faţa lui în ritmul ei calm și regulat, de la 
nord la sud, nu chiar albastră, dar lată și impunătoare și, fără 
îndoială, foarte frumoasă. De cealaltă parte a fluviului se înălţau 
doi munți ușor aplecați, încoronați de un monument și de o 
cetate înconjurată de ziduri. Clădirile cu locuinţe aveau doar o 
ușoară tendinţă de a urca pe versanții munţilor, dar mai departe 
se ridicau alte înălțimi albastre, presărate cu vile. Aceea era, 
deci, faimoasa Buda, unde te găseai foarte aproape de inima 
culturală a Europei Centrale. Martin Beck își lăsă privirea să 
alunece peste acel cadru panoramic și ascultă absent palpitaţiile 
istoriei. Acolo întemeiaseră romanii măreţul Aquincum, de acolo 
artileria habsburgă trăsese asupra Pestei, transformând-o în 
ruine în timpul Războiului de Independenţă din 1849, și acolo 
fasciștii lui Szâlasis și trupele SS ale locotenentului de gherilă 
Pfeffer-Wildenbruch rezistaseră timp de o lună în iarna anului 
1945, cu un eroism inutil și distructiv, despre care bătrânii 
partizani ai Crucii cu Săgeţi încă mai vorbeau cu mândrie. 

Exact sub el se afla o navă albă cu zbaturi ancorată lângă 
chei, cu steagul albastru, alb și roșu al Cehiei atârnând în soare 
și cu turiști bronzându-se pe șezlongurile de pe punte. Ceea ce îl 
trezise fusese un remorcher cu zbaturi iugoslav care avansa 
încet în amonte. Era mare și vechi, cu două coșuri înalte, 
înclinate asimetric și tracta șase șalupe foarte încărcate. Ultima 


VP - 36 


șalupă avea o sfoară legată între timonerie și macaraua dintre 
bocaporţi. O tânără cu maramă, îmbrăcată în albastru, culegea 
liniștită niște rufe de copii dintr-un coș și le întindea cu grijă, 
neimpresionată de frumuseţea de pe mal. La stânga se arcuia 
un pod, lung, ușor și subţire; părea să ducă direct spre muntele 
cu monumentul ce înfățișa o femeie înaltă și suplă din bronz 
ținând o frunză de palmier deasupra capului. Peste pod 
forfoteau mașini, autobuze, tramvaie și pietoni. La dreapta, spre 
nord, remorcherul ajunsese la următorul pod; mai vui răgușit de 
încă trei ori, anunțând câte șalupe tracta în total, cobori coșurile 
către provă și către pupă și alunecă pe sub podul jos. Chiar în 
fața ferestrei se întoarse către mal un vapor foarte mic cu aburi, 
care apoi se lăsă dus de curenţi transversal cincizeci de metri și 
încheie manevra prin a acosta cu o precizie milimetrică lângă un 
ponton. Din el cobori și apoi urcă la bord un număr absurd de 
oameni. 

Aerul era cald și uscat. Soarele se înălța pe cer. Martin Beck 
se aplecă afară pe fereastră, își lăsă privirea să alunece de la 
nord la sud și reflectă la câteva informaţii pe care le obținuse 
din una dintre broșurile din avion. 

„Budapesta este capitala Republicii Populare Ungare. Se 
consideră a fi fost întemeiată în 1873, când cele trei orașe Buda, 
Pesta și Obuda s-au unit, dar săpăturile au scos la iveală 
locuinţe vechi de câteva mii de ani, iar Aquincum, capitala 
provinciei romane Pannonia, se întindea în această zonă. Orașul 
are astăzi aproape două milioane de locuitori și este împărțit în 
douăzeci și trei de sectoare”. i 

Era, fără îndoială, un oraș foarte mare. Işi aminti reflecția 
oarecum consacrată a legendarului Gustaf Lindberg, atunci când 
a debarcat la New York în 1899, în căutarea falsificatorului de 
monezi Skog: „În acest furnicar se află domnul Cine, la adresa 
Unde?” 

Păi, New York-ul era cu siguranță mai mare de-atât încă de pe 
vremea aceea, dar, pe de altă parte, detectivul-șef Lindberg 
avea timp nelimitat la dispoziție. Cât despre el, nu avea decât o 
săptămână. 

Martin Beck lăsă istoria și traficul de pe fluviu să-și urmeze 
cursul și se duse la duș. Işi luă o pereche de pantaloni gri din 
poliester, cu cămașă pe deasupra și sandale. In timp ce își 
studia neconvenţionala ţinută de serviciu în oglinda de pe 


VP - 37 


șifonierul masiv, ușile de mahon se deschiseră brusc, scârțâind 
înfricoșător, lent și sinistru, ca într-un film vechi de-al lui Arne 
Mattsson. Nici nu-și revenise bine din sperietură când telefonul 
începu să sune scurt și nervos. 

— Vă caută un domn. Așteaptă în hol. Un domn suedez. 

— Se numește cumva Matsson? 

— Da, cu siguranţă, spuse fata de la recepţie veselă. 

Firește că este el, se gândi Martin Beck pe scări. Misiunea 
asta deosebită va avea parte astfel de un final pe măsură. 

Nu era Alf Matsson, ci un tânăr de la ambasadă, corect 
îmbrăcat până la ultimul detaliu, cu costum închis la culoare, 
pantofi negri, cămașă albă și cravată de mătase gri-deschis. 
Bărbatul îl măsură pe Martin Beck din priviri. În ochii lui era o 
umbră de mirare, dar nu mai mult de o umbră. 

— După cum știți, ne este cunoscută natura misiunii 
dumneavoastră. Poate că ar trebui să discutăm problema. 

Se așezară în vestibul și discutară problema. 

— Există hoteluri mai bune decât acesta, spuse bărbatul de la 
ambasadă. 

— Chiar așa? 

— Da, mai moderne. Mai tip-top. Swimmingpool. 

— Aha. 

— În legătură cu acest... Alf Matsson. 

Bărbatul își cobori vocea și se uită în jurul său prin vestibul, 
care era gol, cu excepţia unui african ce dormea într-un colţ 
îndepărtat. 

— Da. Aţi luat legătura cu el? 

— Nu. Deloc. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranţă este 
că s-a înregistrat la sosire în Ferihegy, aeroportul de aici, în 
seara de douăzeci și doi. A petrecut noaptea la un fel de hotel 
de tineret numit Ifjuság, în Buda. S-a mutat aici în dimineaţa 
următoare. Cam o jumătate de oră mai târziu a plecat de la 
hotel și și-a luat cheia de la cameră cu el. De atunci nu l-a mai 
văzut nimeni. 

— Ce spune poliţia? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Cei cu care am vorbit nu par interesaţi. Din punct de 
vedere formal, atitudinea lor este justificată. Viza lui Matsson 
era validă și s-a înregistrat ca rezident la acest hotel. Poliția nu 


VP - 38 


are niciun motiv să se preocupe de el înainte să părăsească 
ţara, cu condiţia să nu depășească durata permisului său de 
ședere. 

— Nu se poate să fi părăsit ţara? 

— Cu totul exclus. Și chiar dacă ar fi reușit să treacă graniţa 
ilegal, unde s-ar fi dus după aceea? Fără pașaport? Oricum, am 
făcut verificări la misiunile diplomatice din Praga, Belgrad, 
București și Viena. Chiar și la Moscova, ca să fim siguri. Nimeni 
nu știe nimic. 

— Din câte știa angajatorul lui, avea de gând să facă două 
lucruri aici. Un interviu cu boxerul Laszlo Papp și un reportaj 
despre muzeul evreiesc. 

— Nu a fost la niciunul. Am făcut niște mici cercetări. Îi 
scrisese din Suedia custodelui muzeului, un anume doctor Sos, 
dar nu l-a căutat. Am vorbit și cu mama lui Papp. Nu auzise 
niciodată de Matsson, iar Papp nici măcar nu e în oraș. 

— Bagajele sunt încă în camera de hotel? 

— Bunurile lui sunt la hotel. Nu în cameră. Făcuse rezervare 
doar pentru trei nopţi. Directorul hotelului i-a păstrat camera la 
cererea noastră, apoi i-a mutat bagajele la ghișeu. Aici, în 
spatele recepţiei. Nu erau nici măcar împachetate. Am plătit noi 
factura. 

Bărbatul tăcu un timp, ca și cum se gândea la ceva. Apoi 
spuse cu seriozitate: 

— Firește, îi vom solicita angajatorului suma. 

— Sau dreptul la succesiune, spuse Martin Beck. 

— Da, dacă se dovedește a fi atât de grav. 

— Unde e pașaportul? 

— E la mine, spuse trimisul ambasadei. 

Trase fermoarul mapei lui subţiri, luă pașaportul și i-l întinse 
în timp ce își scotea stiloul din buzunarul interior. 

— Fiţi amabil și semnaţi de primire, vă rog. 

Martin Beck semnă. Bărbatul băgă în buzunar stiloul și 
documentul semnat. 

— Așa. Ar mai fi ceva? A da, factura de la hotel. Nu e nevoie 
să vă preocupaţi de ea. Am primit instrucţiuni să ne îngrijim de 
costurile dumneavoastră. Destul de neobișnuit, după părerea 
mea. Desigur, în mod normal ar fi trebuit să primiţi și bani de 
cheltuială. Deci, dacă aveţi nevoie de bani gheață, îi puteţi lua 
de la ambasadă. 


VP - 39 


— Mulţumesc. 

— Atunci, asta ar trebui să fie tot. Puteţi să-i inspectaţi 
bunurile când doriți. Am anunţat deja. 

Bărbatul se ridică. 

— Staţi chiar în camera în care a stat Matsson, spuse el în 
treacăt. O sută cinci, nu-i așa? Dacă nu am fi insistat să rămână 
pe numele lui Matsson, probabil că ar fi trebuit să vă cazaţi la alt 
hotel. Suntem în toiul sezonului estival. 

Înainte de a se despărţi, Martin Beck spuse: 

— Dumneavoastră ce părere aveţi despre problema asta? 
Unde să se fi dus? 

Bărbatul de la ambasadă îl privi cu o figură inexpresivă. 

— Orice părere aș avea, prefer să o păstrez pentru mine. 

După o clipă adăugă: 

— Este o situaţie foarte neplăcută. 

Martin Beck urcă în cameră. Se uită în jur. Deci aici stătuse Alf 
Matsson. Timp de cel mult o oră. A găsi vreo urmă a activităţilor 
lui în acel scurt interval ar fi fost, desigur, o pretenţie exagerată. 

Cu ce se ocupase Alf Matsson în ora aceea? Stătuse oare așa, 
la fereastră, și se uitase la bărci? Poate. Văzuse oare ceva sau 
pe cineva care să-l facă să părăsească hotelul atât de repede 
încât a uitat să lase cheia pe tejgheaua de la recepţie? Posibil. 
Ce anume să fi văzut, atunci? Imposibil de spus. Dacă l-ar fi lovit 
vreo mașină, s-ar fi raportat imediat. Dacă ar fi plănuit să se 
arunce în fluviu, trebuia să aștepte până se făcea întuneric. 
Dacă ar fi încercat să-și dreagă mahmureala cu rachiu de caise 
și ar fi dat într-o altă beţie devastatoare, ar fi avut la dispoziţie 
șaisprezece zile să se trezească. Era puţin cam mult. În plus, nu 
obișnuia să bea când avea de lucru. Era genul de jurnalist 
modern, scria undeva în raportul de la unitatea trei, rapid, 
eficient și la obiect. Era genul care întâi își face treaba și abia 
apoi se relaxează. 

Foarte neplăcut. Extrem de neplăcut. Grozav de neplăcut. Al 
naibii de neplăcut. Aproape jenant. 

Martin Beck se întinse în pat. Acesta scârţăi impunător. Nu se 
mai gândea deloc la Conrad von Hâtzendorff. Scârţâise oare și 
sub Alf Matsson? Probabil. Cine intra într-o cameră de hotel fără 
să încerce imediat patul? Deci Matsson stătuse lungit aici și se 
uitase la tavanul înalt de patru metri. Apoi pornise la drum, 


VP - 40 


luând cheia cu el. Și dispăruse. Sunase telefonul? Primise vreun 
mesaj neașteptat? 

Martin Beck își despachetă harta Budapestei și o studie 
îndelung. Apoi fu cuprins de dorinţa de a-și îndeplini un fel de 
datorie, se ridică, își îndesă harta și pașaportul în buzunarul de 
la spate și cobori pentru a inspecta bagajul. 

Recepţionerul era un bărbat corpolent, în vârstă, prietenos, 
demn și cu o minte exemplar de limpede. 

Nu, nu îl sunase nimeni pe domnul Matsson cât timp acesta 
fusese în hotel. Mai târziu, după ce domnul Matsson plecase, au 
venit mai multe telefoane. Se repetaseră și în zilele următoare. 
Sunase mereu aceeași persoană? Nu, mai multe persoane 
diferite, personalul de la tabloul de comandă era sigur în 
privinţa asta. Bărbaţi? Și bărbaţi, și femei, cel puţin o femeie. 
Cei care au sunat au lăsat cumva vreun mesaj sau și-au dat 
numerele de telefon? Nu, nu lăsaseră mesaje. Nici nu-și 
dăduseră numerele de telefon. Mai târziu veniseră telefoane de 
la Stockholm și de la ambasada Suediei. Atunci, în schimb, s-au 
lăsat atât mesaje, cât și numere de telefon. Acestea fuseseră 
păstrate. Voia domnul Beck să le vadă? Nu, domnul Beck nu 
voia să le vadă. 

Bagajul se afla într-adevăr într-o cameră din spatele tejghelei 
de la recepţie. Era foarte ușor de inspectat. O mașină de scris 
portabilă marca Erika și o geantă galben-maronie din piele de 
porc, cu curea. În husa care atârna de mâner fusese introdusă o 
carte de vizită. Alf Matsson, reporter. Strada Fleming, numărul 
31, Stockholm K. Cheia era în încuietoare. 

Martin Beck scoase mașina de scris din husă și o studie 
îndelung. Ajunse la concluzia că e o mașină de scris portabilă 
marca Erika și trecu mai departe, la geantă. 

Geanta părea aranjată frumos și ordonat, și totuși avu 
sentimentul că o mână experimentată o inspectase, după care 
pusese totul la loc. Conţinutul ei consta într-o cămașă în carouri, 
o cămașă maro de purtat peste pantaloni, o cămașă de poplin 
care încă mai păstra eticheta de la spălătorie, o pereche de 
pantaloni albastru-închis, proaspăt călcaţi, un fel de cardigan 
albastru, trei batiste, patru perechi de șosete, două perechi de 
chiloţi colorați, un maiou de plasă și o pereche de pantofi de 
piele întoarsă de culoare maro-deschis. Toate erau curate. Mai 
era o trusă de toaletă, un toc de hârtie pentru mașina de scris, o 


VP - 41 


gumă de șters pentru mașina de scris, un aparat de ras electric, 
un roman și o mapă de plastic albastru-închis, de tipul celor pe 
care agenţiile de voiaj le dau gratuit și în care nu încape biletul. 
În trusa de toaletă se găseau o loţiune după ras, pudră de talc, 
un săpun sigilat, un tub de pastă de dinţi început, o periuţă de 
dinţi, o sticlă de apă de gură, o cutiuţă cu pastile pentru dureri 
de cap și un pachet de prezervative. ln mapa de plastic 
albastru-închis se aflau cinci sute de dolari și șase bancnote de 
câte o sută de coroane suedeze. Un fond de călătorie uimitor de 
consistent, dar Alf Matsson părea să fie obișnuit să trăiască pe 
picior mare. 

Martin Beck puse totul la loc pe cât de frumos și de ordonat 
posibil și se întoarse la recepție. Se făcuse ora douăsprezece și 
era deja timpul să plece. Din moment ce nu știa încă ce va face, 
putea măcar să-și poarte neștiinţa în aer liber, la soare, pe chei, 
spre exemplu. Luă cheia camerei din buzunar și se uită la ea. 
Părea la fel de veche, de solidă și de impunătoare ca hotelul în 
ansamblu. O puse pe tejghea. Recepţionerul întinse imediat 
mâna după ea. 

— Aceasta este o cheie de rezervă, nu-i așa? 

— Nu înţeleg, spuse recepţionerul. 

— Am înţeles că oaspetele de dinainte a luat cheia cu el. 

— Da, așa este. Dar am primit-o înapoi chiar în ziua 
următoare. 

— Aţi primit-o înapoi? De la cine? 

— De la poliţie, desigur. 

— De la poliţie? Care poliţie? 

Recepţionerul ridică nedumerit din umeri. 

— De la poliţia obișnuită, firește. Care altă poliţie? Un poliţist 
i-a lăsat cheia portarului. Domnul Matsson trebuie s-o fi pierdut 
pe undeva. 

— Unde? 

— Din păcate nu știu, sir. 

Martin Beck mai puse o întrebare. 

— A mai inspectat cineva bagajul domnului Matsson, în afară 
de mine? 

Recepţionerul ezită puţin înainte de a răspunde. 

— Nu cred. 


VP - 42 


Martin Beck trecu prin ușile rotative. Bărbatul cu caschetă și 
mustață gri stătea la umbră sub baldachin, complet nemișcat, 
cu mâinile la spate, ca un monument închinat lui Emil Jannings. 

— Vă amintiţi cum aţi primit o cheie a unei camere de la un 
poliţist, acum paisprezece zile? 

Bătrânul îl privi întrebător. 

— Desigur. 

— Era un poliţist în uniformă? 

— Desigur. O mașină de poliţie a oprit aici și unul dintre 
polițiști a coborât și a lăsat cheia. 

— Ce-a zis? 

Bărbatul se gândi. 

— A zis: Obiect găsit. Nimic mai mult, cred. 

Martin Beck se întoarse și plecă. După trei pași își dădu 
seama că uitase de bacșiș. Se duse înapoi și puse în mâna 
bărbatului câteva dintre acele monede neobișnuite din metal 
ușor. Portarul duse degetele mâinii drepte la cozoroc și spuse: 

— Mulţumesc, dar nu e nevoie. 

— Vorbiţi germana extraordinar de bine, spuse Martin Beck. 

Și se gândi: „Oricum, mult mai bine decât mine, la naiba”. 

— Am învăţat-o pe front la Isonzo în 1916. 

Odată ajuns după colţ, Martin Beck scoase harta și se uită la 
ea. Apoi își continuă drumul în jos, spre chei, cu harta în mână. 
Un vapor cu aburi, mare și alb, cu zbaturi și cu două coșuri, 
naviga în amonte pe fluviu. Îl privi nefericit. 

Era o greșeală fundamentală în toată povestea asta. Ceva era 
cu siguranță cu totul altfel decât ar fi trebuit. Ce anume... nu 
știa. 


VP - 43 


7. 


Era duminică și era foarte cald. Un abur subțire tremura 
deasupra versanților. Cheiul era plin de oameni care se plimbau 
încolo și-ncoace sau stăteau și se bronzau pe treptele ce 
coborau spre fluviu. Pe micile vapoare cu aburi sau barcazuri cu 
motor care circulau regulat în susul și în josul fluviului se 
înghesuiau oameni în haine de vară, în drum spre piscine și spre 
zonele de agrement. La staţiile de îmbarcare erau cozi lungi. 

Martin Beck uitase că e duminică și iniţial fu uimit de mulţime. 
Se alătură fluxului de hoinari de-a lungul cheiului și privi traficul 
animat de pe fluviu. Se gândise să înceapă ziua cu o plimbare 
peste următorul pod spre insula Margareta, aflată chiar în 
mijlocul fluviului, dar se răzgândi atunci când își închipui 
mulțimile de oameni care își petrec duminica acolo. 

Aglomeraţia îl irită puţin, iar vederea tuturor acelor oameni 
veseli și liberi îi stârni cheful de muncă. O să viziteze hotelul la 
care Matsson și-a petrecut prima și poate singura noapte în 
Budapesta. „Un hotel de tineret din Buda”, zisese cel de la 
ambasadă. 

Martin Beck se smulse din vâltoarea de oameni și o luă în sus 
pe strada de deasupra cheiului. Se adăposti la umbra 
frontonului unei case și studie harta. Căută îndelung, dar nu 
putu să găsească niciun hotel care se numea Ifjuság, și până la 
urmă împături harta și porni spre podul ce ducea pe insulă și 
dincolo de ea, spre Buda. Se uită în jur după un agent de poliţie, 
dar nu reuși să descopere niciunul. Lângă culeea podului se afla 
o staţie de taxiuri în care era o mașină. Părea liberă. 

Şoferul nu vorbea decât ungurește și nu pricepu niciun cuvânt 
până când Martin Beck nu îi arătă bilețelul cu numele hotelului. 

Traversară podul și trecură de insulă, unde văzu în treacăt un 
jet înalt de apă printre copaci, apoi continuară de-a lungul unei 
străzi cu magazine și pe niște străduţe înguste și înclinate, după 
care ajunseră la un loc deschis cu gazon și cu o statuie modernă 
de bronz înfățișând un bărbat și o femeie care stăteau și se 
priveau unul pe celălalt. 


VP - 44 


Mașina se opri aici și Martin Beck plăti, aparent mult prea 
mult, căci șoferul îl copleși cu multumirile în limba lui 
ininteligibilă. 

Hotelul era scund și se întindea de-a lungul pieţei, care era 
mai degrabă o lărgire a străzii, cu spaţii verzi și locuri de 
parcare. Clădirea părea nouă, spre deosebire de celelalte case 
dimprejur. Arhitectura era modernă și întreaga faţadă era 
ocupată de balcoane. Scara care ducea la intrare era largă și 
scurtă. 

În spatele ușilor de sticlă se întindea un hol lung și luminos. 
Acolo se afla un chioșc cu suvenire, care era închis, niște uși de 
lift, un spaţiu de așteptare și tejgheaua de la recepţie. 
Recepționerul era absent și în hol nu se afla nicio persoană. 

La capătul holului se afla salon spaţios, cu fotolii, mese și 
ferestre mari pe toată lungimea lui. Chiar și încăperea aceasta 
era goală. 

Martin Beck se duse la peretele cu ferestre și privi afară. Pe 
gazon stăteau lungiţi câţiva tineri în costum de baie și se 
bronzau. 

Hotelul era amplasat pe un teren înalt, având vedere spre 
Pesta. Casele de pe panta dintre hotel și fluviu păreau vechi și 
ponosite. Martin Beck văzuse din taxi găuri de gloanţe în 
majoritatea fațadelor, iar tencuiala de pe unele case fusese 
spulberată aproape în întregime. 

Se uită pe hol, care era în continuare la fel de pustiu, și se 
așeză într-unul dintre fotoliile din salon. Nu avea mari așteptări 
de la vizita sa la Ifjuság. Alf Matsson petrecuse acolo o noapte, 
era greu să găsești o cameră la hotel vara în Budapesta, și 
faptul că tocmai acel hotel avusese o cameră disponibilă era cu 
siguranţă doar o coincidenţă. Era puţin probabil ca cineva să-și 
amintească de un oaspete care a venit seara târziu și a plecat a 
doua zi dimineaţă, în toiul sezonului estival. 

Își stinse ultima ţigară Florida și se uită demoralizat la tinerii 
înnegriţi de soare de pe gazonul de afară. Deodată i se păru 
complet prostesc să umble prin Budapesta încercând să dea de 
un om care îi era total indiferent. Nu-și amintea să mai fi avut 
vreodată o misiune mai lipsită de speranţă și de sens. 

Se auziră pași pe hol și Martin Beck se ridică și se duse într- 
acolo. Un tânăr stătea în spatele tejghelei de la recepţie, cu un 
receptor în mână. Se uita în sus, la tavan și își rodea unghia de 


VP - 45 


la degetul mare în timp ce asculta la telefon. Când începu să 
vorbească, lui Martin Beck i se păru că vorbește finlandeza, dar 
apoi își aminti că finlandeza și maghiara fac parte din aceeași 
familie de limbi. 

Tânărul puse receptorul în furcă și se uită întrebător la Martin 
Beck, care ezita, încercând să se hotărască în ce limbă să 
vorbească. 

— Cu ce vă pot ajuta, i se adresă tânărul lui Martin Beck într-o 
engleză impecabilă. 

— Este vorba despre un oaspete care a stat aici, la hotel, în 
noaptea dintre 22 și 23 iulie. Nu știți cumva cine era de serviciu 
în noaptea aceea? 

Recepţționerul se uită pe calendarul din perete. 

— Mă tem că nu îmi amintesc, spuse el. Au trecut mai mult de 
două săptămâni. Numai o clipă, să mă uit. 

Căută puţin pe raftul de sub tejghea și scoase un carnetel 
negru, pe care îl răsfoi. Apoi zise: 

— Chiar eu am fost. În noaptea de vineri spre sâmbătă, da. 
Despre ce oaspete e vorba? A stat aici doar în noaptea aceea? 

— Da, din câte știu, spuse Martin Beck. Se poate, desigur, să 
mai fi stat aici și după. Un jurnalist suedez pe nume Alf Matsson. 

Tânărul se uită în tavan și își roase o unghie. Apoi dădu din 
cap. 

— Nu-mi amintesc de niciun suedez. Vin foarte puţini suedezi 
aici. Cum arăta? 

Martin Beck îi arătă fotografia din pașaportul lui Alf Matsson. 
Tânărul o privi o clipă și spuse șovăitor: 

— Nu știu. Poate l-am văzut. Chiar nu-mi aduc aminte. 

— Aveţi un registru? În care ţineţi evidenţa oaspeţilor? 

Tânărul scoase o cutie cu fișe de cartotecă și începu să caute. 
Martin Beck aşteptă. Avea chef să fumeze și se căută prin 
buzunare, dar ţigările i se terminaseră, ceea ce era regretabil. 

— lat-o, zise recepţionerul și scoase o fișă din cutie. Alf 
Matsson, suedez, da. A fost cazat aici în noaptea dintre 22 și 23 
iulie, exact cum aţi spus. 

— Și nu a mai stat aici după noaptea aceea? 

— Nu, după aceea nu. A stat însă aici câteva zile la sfârșitul 
lunii mai. Dar asta a fost înainte să vin eu. Imi dădeam 
bacalaureatul atunci. 


VP - 46 


Martin Beck luă fișa și se uită la ea. Alf Matsson fusese cazat 
la hotel între 25 și 28 mai. 

— Cine lucra aici atunci? 

Tânărul reflectă. Apoi spuse: 

— Trebuie să fi fost Stefi. Poate și cel de dinaintea mea. Dar 
nu-mi amintesc cum se numește. 

— Stefi, spuse Martin Beck. El mai lucrează aici? 

— Ea, spuse tânărul. E fată, Stefania. Da, noi doi lucrăm în 
schimburi. 

— Când vine? 

— Sigur e deja aici. În camera ei, adică. Locuiește aici, în 
hotel. Dar lucrează în schimbul de noapte săptămâna asta, așa 
că probabil doarme. 

— Puteţi să vă interesaţi, întrebă Martin Beck. Dacă este 
trează, aș vrea să vorbesc cu ea. 

Tânărul deschise o portiţă din tejghea și ieși. 

— Să văd dacă e în cameră, spuse el. Numai o clipă. 

Urcă într-unul dintre lifturi și Martin Beck văzu pe panoul 
luminat că s-a oprit la etajul întâi. O clipă mai târziu cobori 
înapoi. 

— Colega ei de cameră a zis că face plajă. Staţi un pic, să o 
chem. 

Dispăru în salon și se întoarse după o clipă cu o fată. Era mică 
și plinuță, avea sandale în picioare și peste bikini purta un halat 
de bumbac în carouri. Își încheie halatul în timp ce se îndrepta 
spre Martin Beck. 

— Îmi cer scuze de deranij, zise el. 

— Nu face nimic, spuse fata pe nume Stefi. Pot să vă ajut cu 
ceva? 

Martin Beck o întrebă dacă fusese de serviciu în respectivele 
zile din mai. Ea se duse în spatele tejghelei, se uită în carneţelul 
negru și dădu din cap că da. 

— Da, zise ea. Dar numai pe timpul zilei. 

Martin Beck îi arătă pașaportul lui Alf Matsson. 

— Suedez? întrebă ea fără să se uite în sus. 

— Da, spuse Martin Beck. Jurnalist. 

O privi și așteptă. Ea se uită la fotografia din pașaport și lăsă 
capul într-o parte. 

— Da, zise ea șovăitor. Da, cred că-mi amintesc de el. Iniţial a 
stat singur într-o cameră cu trei paturi, dar apoi am primit un 


VP - 47 


grup de ruși și aveam nevoie de cameră, așa că a trebuit să-l 
mut. S-a înfuriat teribil că nu avea telefon în cealaltă cameră. Nu 
avem telefoane în toate camerele. A făcut scandal din cauza 
telefonului, așa că am fost nevoită să-l las să facă schimb de 
camere cu cineva care nu avea nevoie de telefon. 

Închise pașaportul și îl puse pe tejghea. 

— Dacă într-adevăr este el. Fotografia nu e foarte clară. 

— Vă amintiţi dacă a primit vreo vizită? întrebă Martin Beck. 

— Nu, spuse ea. Nu cred. Cel puţin, din câte-mi amintesc. 

— A dat multe telefoane? Sau a primit vreunele, vă amintiţi? 

— Am impresia că l-a sunat o doamnă de câteva ori, dar nu 
sunt sigură, zise Stefi. 

Martin Beck reflectă o clipă, după care spuse: 

— Vă mai amintiţi ceva despre el? 

Fata dădu din cap că nu. 

— Avea, desigur, o mașină de scris la el. Și îmi mai amintesc 
că era îmbrăcat frumos. Altceva deosebit nu-mi mai amintesc 
despre el. 

Martin Beck îndesă pașaportul în buzunar și își aminti că i se 
terminaseră ţigările. 

— Pot să cumpăr un pachet de ţigări de aici? întrebă el. 

Fata se aplecă și se uită într-o cutie. 

— Sigur că da, spuse ea. Dar am numai Terv. 

— E bine, zise Martin Beck și luă pachetul, care era din hârtie 
gri, cu imaginea unei fabrici cu coșuri înalte pe partea din faţă. 

Îi dădu o bancnotă în schimb și o rugă să păstreze restul. Apoi 
luă un pix și un carnețel de pe tejghea, scrise numele său și al 
hotelului, rupse hârtia și i-o întinse lui Stefi. 

— Dacă vă mai amintiţi ceva, sunteţi binevenită să sunaţi. 

Stefi se uită la bileţel ridicând din sprâncene. 

— A, da, mi-am mai amintit un lucru acum, când scriaţi 
bileţelul, spuse ea. Cred că sudezul a fost cel care m-a întrebat 
cum se ajunge la o adresă din Újpest. E posibil să nu fi fost el, 
nu sunt sigură. Poate că a fost un alt oaspete. l-am desenat o 
mică hartă. 

Ea tăcu și Martin Beck așteptă. 

— Îmi amintesc strada de care a întrebat, dar nu și numărul. 
Mătușa mea locuiește pe strada respectivă, de aceea îmi 
amintesc. 

Martin Beck împinse carnețelul spre ea. 


VP - 48 


— Fiţi amabilă și scrieţi-mi-o, vă rog! 
Odată ce ieși din hotel, Martin Beck se uită pe bilețel. 
Venetianer utca. 


Îndesă bileţelul în buzunar, își aprinse un Terv și porni spre 
fluviu. 


VP - 49 


8. 


Era luni, opt august și Martin Beck fu trezit de telefon. Se 
ridică somnoros într-un cot și, după ce mânui stângaci 
receptorul câteva momente, auzi telefonista spunând ceva al 
cărui conţinut nu îl pricepu. Apoi o voce familiară spuse: 

— Alo, da. 

Martin Beck uită să răspundă din pură uimire. 

— Alo, e cineva acolo? 

Kollberg se auzea la fel de clar ca și când s-ar fi aflat în 
camera de alături. 

— Unde ești? 

— La serviciu, bineînţeles. E deja ora nouă și un sfert. Nu-mi 
spune că încă stai și moţăi. 

— Cum e vremea la voi la... zise Martin Beck și se opri, 
amuţind el însuși în faţa unei replici atât de idioate. 

— Plouă, spuse Kollberg bănuitor, dar nu de-asta am sunat. 
Ești cumva bolnav? 

Martin Beck reuși să se ridice și să stea pe marginea patului. 
Aprinse una dintre neobișnuitele ţigări ungurești din pachetul cu 
fabrica pe el. 

— Nu. Ce voiai? 

— Am scormonit și eu pe-aici un pic. Nu prea pare să fie ceva 
de capul lui Matsson ăsta. 

— Cum așa? _ 

— Păi, cam asta e impresia mea. In general pare să fie un 
bou. 

— Asta ai sunat să-mi spui? 

— Nu. Nu chiar. Dar cred că e ceva ce ar trebui să știi. Nu 
aveam ce face sâmbăta trecută, așa că m-am dus la cârciuma 
aia, Tennstopet. 

— Auzi, nu-ţi băga nasul prea mult. Oficial, tu n-ai auzit 
niciodată nimic despre asta. Și nu știi că sunt aici. 

Kollberg păru vizibil supărat când spuse: 

— Crezi că sunt idiot? 

— Doar uneori, zise Martin Beck prietenos. 


VP - 50 


— N-am vorbit cu nimeni. Doar am stat la masă lângă gașca 
lor și am ascultat ce ziceau. Timp de cinci ore. Aștia beau, nu se- 
ncurcă. 

Telefonista intră pe fir și spuse ceva ininteligibil. 

— Falimentezi guvernul, spuse Martin Beck. Spune-mi odată 
ce ai de zis! 

— Păi, s-a vorbit un pic în sus și-n jos, încoace și-ncolo de 
Affe, cum îi spun ei. Băieţii sunt genul care se vorbesc de rău 
între ei pe la spate. Cum se duce unul dintre ei la baie, cum se 
pornesc ceilalți cu gura. 

— Nu mai fi așa limbut. 

— Molin ăla pare să fie cel mai rău. Tot el a început să 
vorbească de treaba pentru care te-am sunat. O răutate, dar 
poate nu o minciună de la cap la coadă. 

— Hai, Lennart, concentrează-te. 

— Uite cine vorbește. Pe scurt, reieșea din discuţie că 
Matsson s-a dus ca din pușcă în Ungaria pentru că avea o tipă 
acolo. O oarecare vedetă a sportului, sau așa ceva, pe care a 
întâlnit-o aici, la Stockholm, la o competiţie internaţională, pe 
când era jurnalist sportiv și încă locuia cu soția lui. 

— Aha. 

— Au mai zis și că e foarte posibil ca el să-și aranjeze 
călătoriile în locuri precum Praga sau Berlin, în așa fel încât să o 
întâlnească atunci când participă la competiţii acolo. 

— Nu mi se pare că sună plauzibil. Sportivele sunt ţinute din 
scurt de obicei. 

— Eu îţi spun ce-am auzit. 

— Mulţumesc, spuse Martin Beck fără pic de entuziasm. La 
revedere. 

— Stai puţin. N-am terminat încă. Nu i-au spus niciodată 
numele, nici nu cred că-l știau. Dar au menţionat destule detalii 
încât să pot... și ieri a plouat. 

— Lennart, zise Martin Beck amărât. 

— Cu oarecare eforturi, am reușit să intru la Biblioteca 
Naţională și am stat ieri toată ziua și am căutat prin colecții de 
ziare. Din câte am putut să-mi dau seama, nu poate fi vorba 
decât de o tipă care se numește... o să-ți dictez pe litere. 

Martin Beck aprinse veioza de pe noptieră și scrise literele pe 
marginea hărţii Budapestei: A-R-I B-O-K-K. 

— Ai notat? întrebă Kollberg. 


VP -51 


— Sigur. 

— Evident, e nemţoaică de fapt, dar are cetățenie ungară. Nu 
știu unde locuiește, nici dacă numele e scris corect. Nu e cine 
știe ce personalitate, n-am reușit să găsesc niciun nume 
asemănător cu al ei în niciun context, din mai anul trecut și 
până acum. Se pare că era un fel de rezervă. În echipa de 
rezervă. 

— Acum ai terminat? 

— Încă ceva. Mașina lui e la locul ei. În parcarea de lângă 
Arlanda. Un Opel Rekord. Nimic deosebit la el. 

— Aha. Acum ai terminat, deci? 

— Da. 

— La revedere. 

— Salut. 

Martin Beck se uită apatic la literele notate: Ari BOkk. Nici 
măcar nu arăta a nume de persoană. Informaţia era probabil 
incorectă și pontul fără valoare. 

Se ridică, deschise obloanele și lăsă vara să pătrundă 
înăuntru. Vederea spre fluviu și spre Buda era la fel de 
fascinantă ca în urmă cu douăzeci și patru de ore. Vaporul ceh 
cu aburi și zbaturi plecase, lăsând loc unei ambarcaţiuni 
motorizate cu elice, cu două coșuri la travers. Era de asemenea 
cehă și se numea Druzba. La cafeneaua în aer liber din fața 
hotelului stăteau oameni în haine de vară și luau micul dejun. 
Era deja ora nouă și jumătate. Se simţi inutil și neconștiincios, își 
făcu repede toaleta, își luă harta la el și se grăbi să coboare în 
hol. Când se văzu jos, se opri în loc, complet pasiv. Nu are niciun 
sens să te grăbești undeva dacă nu știi ce-o să faci odată ce-ai 
ajuns. Reflectă puţin la asta, intră în restaurant, se așeză lângă 
una dintre acele ferestre mari, deschise, și așteptă să i se 
servească micul dejun. Se vedeau trecând bărci de diferite 
mărimi. Un remorcher mare, sovietic, ducând după el trei șalupe 
cu petrol, avansa cu greu în amonte. Probabil că venea de la 
Batum. Era drum lung. Căpitanul avea caschetă albă. Chelnerii 
se învârteau în jurul lui de parcă ar fi fost Rockefeller. Niște 
băieței loveau mingea pe stradă. Un câine mare vru să li se 
alăture și aproape că o trânti pe doamna bine îmbrăcată care îl 
ținea de lesă. Aceasta trebui să se agaţe de unul dintre stâlpii 
de piatră ai balustradei ca să nu cadă. După o clipă, dădu 
drumul stâlpului, ţinând încă de lesă, și alergă în urma câinelui, 


VP - 52 


aplecată mult pe spate, până ajunse în mijlocul copiilor. Era deja 
foarte cald. Fluviul lucea. 

Lipsa lui de idei constructive era izbitoare. Martin Beck 
întoarse capul și văzu o persoană care îl privea fix. Un bărbat de 
vârsta lui, cu păr negru, grizonant, nas drept, ochi cafenii, 
costum gri, pantofi negri, cămașă albă și cravată gri. Avea un 
ghiul mare pe degetul mic de la mâna dreaptă, iar lângă el, pe 
masă, se afla o pălărie verde, împestrițată, cu boruri înguste și 
cu un fulg mic cu puf la banderolă. Bărbatul se întoarse la 
espressoul său dublu. 

Martin Beck își mută privirea și dădu de o femeie care se uita 
la el. Era africană, tânără și foarte frumoasă, cu trăsături fine, cu 
ochi mari, sclipitori, cu dinţi albi, cu picioare lungi, suple, și 
glezne înalte. Purta sandale argintii și o rochie albastră, mulată, 
dintr-un material lucios. 

Poate că îl priveau amândoi pentru că era atât de chipeș, 
bărbatul cu invidie și femeia cu dorinţă prost disimulată. 

Martin Beck strănută și trei chelneri îi urară sănătate. Le 
multumi, se duse în hol, scoase harta din buzunar și îi arătă 
recepţionerului numele scris pe ea. 

— Cunoașteţi vreo persoană cu acest nume? 

— Nu, domnule. 

— Se pare că ar fi o sportivă faimoasă. 

— Serios? 

Recepţionerul arăta o empatie politicoasă. Clientul are 
întotdeauna dreptate. 

— Poate nu chiar așa de faimoasă. 

— E un nume de bărbat sau de femeie? 

— Ari e nume de femeie, mai degrabă un nume de alint. Ca și 
cum ar poci un copil numele Aranka. 

Recepţionerul își lăsă capul într-o parte și studie scrisul. 

— Dar numele de familie... Chiar e un nume? 

— Îmi puteţi împrumuta o carte de telefon? 

Nu găsi pe nimeni cu numele Bökk, desigur. Nicio ființă 
umană, în orice caz. Dar nu se dădu bătut așa ușor. Era o virtute 
la îndemână atunci când nu știi de ce să te iei. Mai încercă și 
alte variante. Ajunse la următorul rezultat: BOECK ESZTER 
penzió XII Venetianer utca 6 292-173. 


VP-53 


Lovit de un gând pentru prima dată în ziua aceea, scoase 
bilețelul de la fata de la hotelul de tineret. Venetianer utca. Nu 
putea fi o coincidenţă. 

Recepţionerul cel impunător fusese înlocuit de o tânără 
doamnă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Penzi6? Pensiune. Vreţi să sun acolo? 

El dădu din cap că nu. 

— Unde se află strada asta? 

— În sectorul doisprezece. În Ujpest. 

— Cum ajung acolo? 

— Cel mai repede cu taxiul, firește. Dacă nu, cu tramvaiul 
numărul trei de la Piaţa Marx. Dar e mai comod să mergeti cu 
unul dintre vapoarele ancorate aici, afară. Spre nord. 


Vaporul se numea Uttâră și era o plăcere de privit. Un vaporaș 
cu aburi, pe cărbuni, cu coș înalt și drept și punți deschise. În 
timp ce acesta înainta pulsând calm și sigur în susul fluviului, pe 
lângă clădirea Parlamentului și pe lângă înverzita insulă 
Margareta, Martin Beck stătea lângă copastie și filosofa cu 
privire la blestemul motoarelor diesel. Se duse la butucul de 
deasupra cazanelor și se uită înăuntru. Din ele se ridica o 
coloană de căldură. Fochistul era îmbrăcat în slip. Spatele lui 
musculos lucea de sudoare. Lopata de cărbuni zăngănea. La ce 
se gândea omul acela acolo jos, în căldura aceea infernală? La 
binecuvântarea motoarelor diesel, cu siguranţă, se vedea stând 
și citind ziarul lângă un asemenea motor, cu bumbacul de 
curățat și gresorul la îndemână. Martin Beck reveni la 
contemplarea vaporului, dar fochistul îi știrbise bucuria. Așa 
stăteau lucrurile aproape întotdeauna. Nu puteai împăca și 
capra și varza. 

Vaporul alunecă pe lângă piscine întinse, în aer liber, și pe 
lângă parcuri, își făcu loc printr-o mulţime de canotori și 
navigatori amatori, depășindu-i unul câte unul, trecu de câteva 
poduri și continuă printr-o gură strâmtă, înaintând pe un braţ 
destul de îngust al fluviului. Scoase un șuierat triumfător, scurt 
și răgușit, și acostă în Ujpest. 

Odată coborât, Martin Beck se întoarse și privi vaporul, atât 
de frumos construit și de funcţional - la vremea lui. Fochistul 
urcă pe punte, râse la soare și sări direct în apă. 


VP - 54 


Districtul avea un alt caracter față de celelalte părţi ale 
Budapestei pe care le văzuse până atunci. Martin Beck traversă 
o piaţă mare și rece și făcu vreo câteva slabe încercări de a cere 
indicaţii mai departe, dar nu se putu face înţeles. Deși avea 
hartă, o luă într-o direcţie greșită și ajunse într-o curte din 
spatele unei sinagogi, probabil un azil pentru bătrâni evrei. Nişte 
supraviețuitori fragili din vremea marii catastrofe îl încurajară 
dând din cap în scaunele lor de nuiele de sub fâșia subţire de 
umbră aruncată de pereții clădirii. 

Cinci minute mai târziu, stătea în faţa casei cu numărul șase 
de pe Venetianer utca. Avea un singur etaj și nimic din aspectul 
ei nu îi evidenția calitatea de pensiune, însă afară, în stradă, se 
aflau câteva mașini cu plăcuţe străine de înmatriculare. O întâlni 
pe gazdă încă din hol. 

— Doamna Boeck? 

— Da. Din păcate toate camerele noastre sunt ocupate. 

Era o femeie solidă, la vreo cincizeci de ani. La prima vedere 
părea să vorbească fluent germana. 

— Caut o doamnă pe nume Ari Boeck. 

— Este fiica fratelui meu. Urcaţi la etaj, a doua ușă pe stânga. 

După ce-l informă acestea, femeia plecă. Deci explicaţia chiar 
era simplă. Martin Beck stătu o clipă în faţa ușii vopsite în alb și 
auzi pe cineva mișcându-se înăuntru. Apoi ciocăni foarte ușor. 
Ușa se deschise imediat. 

— Domnișoara Boeck? 

Femeia părea complet surprinsă. Probabil aștepta pe cineva. 
Era îmbrăcată într-un costum de baie din două piese, albastru- 
închis. In mâna dreaptă ţinea o mască pentru scufundări din 
cauciuc verde, cu un tub de respirat atașat. Stătea cu picioarele 
mult depărtate și cu mâna stângă încă pe clanţă, complet 
nemișcată, ca și cum ar fi paralizat în mijlocul acelui gest. Părul 
îi era închis la culoare și scurt, trăsăturile feței pronunţate. Avea 
sprâncenele negre și groase, nasul lat și drept, și buze cărnoase. 
Dinţii sănătoși, dar puţin neregulaţi. Gura îi era pe jumătate 
deschisă și vârful limbii proptit în spatele dinţilor de jos, ca și 
cum tocmai voia să spună ceva. Nu avea mai mult de un metru 
cincizeci înălțime, dar era puternică și cu o constituţie 
armonioasă, cu umeri bine dezvoltați, șolduri late și o talie 
destul de subțire. Picioarele îi erau musculoase, cu labe scurte și 
late și cu degete drepte. Pielea îi era foarte bronzată și părea 


VP -55 


netedă și elastică, mai ales pe abdomen. Subrațul ras. Sânii 
mari și burta rotunjită, cu fire de păr dese ce păreau foarte 
deschise în contrast cu pielea ei bronzată. Fire răzlețe de păr 
negru, lungi și ondulate, ieșeau la iveală de sub elasticul slipului 
în zona inghinală. Avea cel mult douăzeci și doi sau douăzeci și 
trei de ani. Nu era frumoasă în sensul convenţional al 
cuvântului, dar era un exemplar cât se poate de funcţional al 
rasei umane. 

Ochi mari, negri, cu o privire întrebătoare. Într-un final, ea 
spuse: 

— Da, eu sunt. Mă căutați? 

Germana ei nu era chiar atât de fluentă ca cea a mătușii sale, 
dar era pe-aproape. 

— ÎI caut pe Alf Matsson. 

— Cine e? 

Atitudinea ei generală de copil șocat îl împiedică să perceapă 
vreo reacţie anume la auzirea numelui. Era foarte posibil să-i fi 
fost complet necunoscut. 

— Un ziarist suedez. Din Stockholm. 

— Ar trebui să fie cazat aici? Nu avem niciun suedez 
momentan. Trebuie că aţi înțeles greșit. 

Reflectă o clipă, încruntă din sprâncene. 

— Dar de unde îmi știți numele? 

Camera din spatele ei era o cameră de pensiune cu totul 
obișnuită. Pe mobilă erau haine răspândite neglijent. Numai 
haine de damă, din câte putea vedea. 

— Chiar el mi-a dat adresa asta. Matsson e un prieten de-al 
meu. 

Ea îl privi bănuitor și zise: 

— Ce ciudat. 

El scoase pașaportul din buzunarul de la spate și îl deschise la 
pagina cu poza lui Matsson. Ea o studie cu atenţie. 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată. 

După o clipă spuse: 

— V-aţi pierdut unul de altul? 

Înainte ca Martin Beck să apuce să spună ceva, auzi zgomot 
de pași în spatele său și se dădu puţin într-o parte. Un bărbat de 
vreo treizeci de ani intră pe lângă el în cameră. Era îmbrăcat în 
slip, de înălțime sub medie, blond, foarte bine făcut și avea 


VP - 56 


același bronz formidabil ca și femeia. Bărbatul se postă în 
spatele ei și se uită curios la pașaport. 

— Cine e? zise el în germană. 

— Nu știu. Acest domn l-a pierdut. Credea că s-a mutat aici. 

— S-a pierdut, spuse blondul. Nu e bine. Și el nu are nici 
pașaportul. Știu cât de dificil poate fi. Și eu lucrez în branșă. 

Apucă în joacă elasticul slipului femeii, îl trase cât putu de 
mult și îi dădu drumul cu o plesnitură. Ea îl fulgeră cu o privire 
supărată. 

— Nu ar trebui să mergem să înotăm? întrebă bărbatul. 

— Ba da. Sunt gata. 

— Ari Boek, spuse Martin Beck. Recunosc numele. Nu sunteţi 
înotătoare? 

Pentru prima dată, ea își feri privirea. 

— Nu mai concurez. 

— Nu aţi înotat și în Suedia? 

— Ba da, o dată. Acum doi ani. Am ieșit ultima. Ciudat că v-a 
dat adresa mea. 

Blondul o privi întrebător. Nimeni nu spunea nimic. Martin 
Beck băgă pașaportul în buzunar. 

— Păi atunci, la revedere. Mă scuzaţi că v-am deranjat. 

— La revedere, spuse femeia și zâmbi pentru prima dată. 

— Sper să vă găsiţi tovarășul, spuse blondul. Aţi încercat la 
campingurile de lângă băile romane? Sunt mai sus, pe partea 
cealaltă a fluviului. O mulţime de oameni acolo. Puteţi trece cu 
barca. 

— Sunteţi german, nu-i așa? 

— Da, din Hamburg. 

Bărbatul ciufuli părul scurt și brunet al femeii. Ea îi atinse ușor 
pieptul cu dosul palmei stângi. Martin Beck se întoarse și plecă. 

Holul era gol. Pe un raft din spatele mesei ce servea drept 
tejghea de recepţie era un mic teanc de pașapoarte. Cel de 
deasupra era finlandez, dar sub el se aflau două, cu coperţi 
colorate în acea nuanţă tipică de verde a mușchiului de copac. 
Cu un gest spontan, el întinse mâna și trase unul dintre ele. Il 
deschise și dădu de privirea sticloasă a bărbatului pe care îi 
întâlnise în pragul camerei lui Ari Boeck. Tetz Radeberger, agent 
de voiaj, Hamburg, născut în 1935. Aparent nimeni nu se 
deranjase să-l mintă. 


VP - 57 


La întoarcere avu ghinion și nimeri pe un feribot cu puntea 
acoperită și cu niște motoare diesel ce mârâiau. Cursa 
transporta doar câţiva pasageri; cel mai aproape stăteau două 
bătrâne cu basma viu colorată, în costum pestrit. Duceau niște 
traiste mari, albe, și veneau probabil de la ţară. Mai departe, în 
salon, stătea un bărbat sobru, de vârstă mijlocie, cu pălărie de 
fetru, servietă și faţă de funcţionar public. Un tip înalt în costum 
albastru cioplea apatic un băț de lemn. Imediat lângă ușa 
dinspre pasarelă stătea un poliţist în uniformă. Mânca niște 
covrigei dintr-un con de hârtie și vorbea sporadic cu un bărbat 
pipernicit și foarte bine îmbrăcat, cu creștetul chel și cu mustață 
subțire, neagră. Un cuplu tânăr cu doi copii drăguţi ca niște 
păpuși completa grupul. 

Martin Beck își studie posomorât tovarășii de călătorie. 
Expediția eșuase. Nu era nimic care să sugereze că Ari Boeck nu 
spusese adevărul. 

Blestemă în gând impulsul straniu care îl împinsese să își 
asume misiunea asta fără sens. Şansele lui de a o îndeplini 
păreau din ce în ce mai mici. Era singur și fără idei. Şi chiar dacă 
ar fi avut vreo idee, nu avea, în schimb, resursele pentru ao 
pune în practică. 

Cel mai rău era că, în adâncul inimii, știa că ceea ce îl 
împinsese la asta nu fusese deloc un impuls, ci doar o reacţie a 
sufletului său de poliţist, dacă s-ar putea numi așa. Același 
imbold care îl făcuse pe Kollberg să-și sacrifice timpul liber. Un 
fel de boală profesională care îl obliga să accepte toate sarcinile 
și să facă tot ce poate ca să le îndeplinească. 

Când se întoarse la hotel era ora patru și un sfert și 
restaurantul era închis. Ratase prânzul. Urcă în camera lui, făcu 
un duș și își puse halatul. Luă o înghiţitură de whisky din sticla 
pe care o cumpărase în avion. Gustul i se păru brut și 
respingător și se duse la baie să se spele pe dinţi. Apoi se 
aplecă afară pe fereastră, își rezemă coatele pe pervazul lat și 
se uită la bărci. Nici acest lucru nu se poate spune că reuși să-l 
înveselească. Chiar sub el, la cafeneaua în aer liber, stătea unul 
dintre pasagerii din feribot, și anume bărbatul în costum 
albastru. Avea un pahar de bere pe masă și cioplea în 
continuare la bățul său. 

Martin Beck încruntă din sprâncene și se lungi în patul 
scârţâitor. Analiză din nou situația de la cap la coadă. Mai 


VP -58 


devreme sau mai târziu urma să fie nevoit să ia legătura cu 
poliţia. Era un demers dubios și nimănui nu avea să-i placă, 
chiar și lui îi devenise dezagreabil. 

Își omori timpul rămas până la cină lenevind într-un fotoliu din 
vestibulul hotelului. Pe partea cealaltă, un bărbat grizonant, cu 
ghiul, citea un ziar unguresc. Era același bărbat care se uitase la 
el în restaurant, la micul dejun. Martin Beck îl privi îndelung, dar 
bărbatul își bea liniștit cafeaua, părând complet rupt de mediul 
înconjurător. 

La cină, Martin Beck mâncă supă de ciuperci și niște pește din 
lacul Balaton, asemănător bibanului, acompaniat în mod fericit 
de un vin alb. Ascultă Liszt și Strauss și diverse alte piese de 
înaltă clasă. Era o cină superbă, dar asta nu îl înveseli, iar 
chelnerii se învârteau în jurul sumbrului oaspete ca niște 
profesori de medicină în jurul patului unui dictator bolnav. 

Servi cafeaua și coniacul în vestibul. Bărbatul cu ghiul își citea 
în continuare ziarul de partea cealaltă a încăperii. In faţa lui se 
afla un alt pahar de cafea. După câteva minute, se uită la ceas, 
îi aruncă o privire fugară lui Martin Beck, împături ziarul și 
traversă camera. 

Martin Beck avea de gând evite problema contactând poliţia. 
Aceasta veni singură. După douăzeci și trei de ani de 
experiență, învățase să recunoască un poliţist după mers. 


VP -59 


9. 


Bărbatul în costum gri scoase o carte de vizită din buzunarul 
de la piept și o puse pe marginea mesei. Martin Beck o cercetă 
în timp ce se ridica din fotoliu. Doar un nume. Vilmos Szluka. 

— Pot să stau jos? 

Vorbea engleza. Martin Beck aprobă din cap. 

— Sunt de la poliţie. 

— Și eu, spuse Martin Beck. 

— Știu. Cafea? 

Martin Beck aprobă din cap. Bărbatul ridică două degete și 
aproape instantaneu apăru un chelner, care aduse grăbit două 
pahare. Se părea că ungurii sunt un popor băutor de cafea. 

— Mai știu și că vă aflaţi aici pentru a face anumite cercetări. 

Martin Beck nu se grăbi să răspundă. Își frecă nasul și 
reflectă. Era, desigur, momentul să spună ceva de genul: 
„Nicidecum, sunt aici ca turist, dar încerc să dau de un prieten 
pe care ţin să-l văd”. Probabil că asta se aștepta de la el. 

Szluka nu părea să se grăbească prea tare. Işi sorbea 
espressoul dublu - cine știe al câtelea - cu vădită plăcere. 
Martin Beck îl văzuse bând cel puţin trei pe parcursul zilei. 
Bărbatul părea politicos, dar formal. Privirea îi era prietenoasă, 
dar foarte profesionistă. 

Martin Beck reflectă în continuare. Desigur, era poliţist, dar, 
din câte știa, nu exista nicăieri în lume vreo lege care să oblige 
un simplu cetățean să spună adevărul poliţiei. Ce corvoadă. 

— Da, zise el, așa este. 

— Atunci, nu ar fi fost cel mai logic să apelaţi întâi la noi? 

Martin Beck alese să nu răspundă nimic. După câteva 
secunde, interlocutorul său îi veni în întâmpinare: 

— Asta dacă într-adevăr s-a întâmplat ceva care să necesite o 
anchetă, spuse el. 

— Nu sunt într-o misiune oficială. 

— Nici noi nu am primit vreo notificare. Doar niște întrebări 
foarte vag formulate. Cu alte cuvinte, se pare că nu s-a 
întâmplat nimic. 


VP - 60 


Martin Beck dădu pe gât cafeaua, care era nemaipomenit de 
tare. Discuţia tindea să devină mai neplăcută decât se 
așteptase. Dar, în orice caz, nu avea niciun motiv să se lase pus 
la punct într-un vestibul de hotel, de către un poliţist care nici 
măcar nu-l onorase cu o legitimaţie. 

— Cu toate astea, poliţia a considerat că are motive să 
inspecteze bunurile lui Alf Matsson, zise el. 

Fusese o replică la întâmplare, dar nimerită. 

— Nu aveam cunoștință de acest lucru, spuse Szluka rigid. 
Apropo, vă puteţi legitima? 

— Dar dumneavoastră puteţi? 

Surprinse o străfulgerare în ochii aceia cafenii. Nu era deloc 
un om inofensiv. 

Szluka băgă mâna în buzunarul interior, își scoase portofelul 
și îl deschise rapid și cu nonșalanţă. Martin Beck nu se deranjă 
să-l privească, dar își arătă și el însemnele de serviciu, pe care 
le avea agăţate la chei. 

— Asta nu e o legitimaţie validă, zise Szluka. La noi se pot 
cumpăra astfel de embleme de la orice magazin de jucării. 

Nu era o opinie cu totul nejustificată, așa că Martin Beck 
consideră că nu merita să mai contraargumenteze. Își scoase 
cartea de identitate. 

— Poftiţi. Paşaportul meu este la recepţie. 

Celălalt studie actul îndelung și cu atenţie. Când i-l înapoie și 
spuse: 

— Cât timp aveţi de gând să rămâneţi aici? 

— Viza mea e valabilă până la sfârșitul lunii. 

Pentru prima dată în această conversaţie, Szluka zâmbi. Nu 
era nici pe departe un zâmbet sincer și se putea ușor ghici ce se 
afla în spatele lui. Ungurul sorbi și ultima înghiţitură de cafea, își 
încheie sacoul și zise: 

— Nu vreau să vă pun piedici, deși aș putea, desigur. Din câte 
înțeleg, treaba dumneavoastră este de natură mai mult sau mai 
puţin privată. Presupun că așa va și rămâne și că nu dăunează 
intereselor comunității sau vreunui cetățean. 

— Doar puteţi oricum să mă urmăriți în continuare. 

Szluka nu răspunse nimic. Privirea îi era rece și detașată. 

— Ce credeți dumneavoastră că faceți, de fapt? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Nu știu. Nu s-a întâmplat nimic. 


VP-61 


— Doar că a dispărut un om. 

— Cine susţine asta? 

— Eu. 

— În cazul ăsta ar trebui să apelaţi la autorităţi și să cereţi 
investigarea cazului conform procedurii, spuse Szluka strict. 

Martin Beck bătu cu degetele în marginea mesei. 

— Omul e sigur dispărut, zise el. 

Celălalt părea că se pregătește să plece. Stătea cu spatele 
perfect drept și cu mâna dreaptă pe braţul fotoliului. 

— Deci vreţi să spuneţi, din câte înţeleg, că persoana în cauză 
nu a fost văzută aici, la hotel, în ultimele două săptămâni. Insă 
are permis de ședere valid și poate călători liber pe teritoriul 
ţării. În momentul de faţă se află câteva sute de mii de turiști 
aici, dintre care mulţi înnoptează în corturi sau dorm în mașină. 
Omul ăsta s-ar putea afla la Szeged sau la Debrețin. Poate s-a 
dus să-și petreacă vacanţa făcând baie în lacul Balaton. 

— Alf Matsson nu a venit aici ca să facă baie. 

— Și? În orice caz, are viză de turist. De ce ar fi dispărut, cum 
ziceți dumneavoastră? Rezervase cumva bilet înapoi spre casă, 
de pildă? 

Acea ultimă întrebare merita luată în seamă. Modul de 
abordare a problemei sugera că celălalt știe deja răspunsul. 
Szluka se ridică. 

— O clipă, spuse Martin Beck. Aș vrea să vă întreb un lucru. 

— Vă rog. Ce vreţi să știți? 

— Când Alf Matsson a plecat de la hotel, a luat cu el cheia de 
la cameră. A doua zi a fost adusă aici de un poliţist în uniformă. 
De unde avea polițistul cheia? 

Szluka îl fixă cu privirea preţ de cel puţin cincisprezece 
secunde. Apoi zise: 

— Din păcate, nu vă pot răspunde la această întrebare. La 
revedere. 

Parcurse rapid vestibulul, se opri la tejgheaua de la 
garderobă, își luă pălăria verde-maronie cu pană și rămase pe 
loc, cu ea în mână, ca și cum se gândea la ceva. Apoi se 
întoarse pe călcâie și reveni la masa lui Martin Beck. 

— Poftim. Pașaportul dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— Deci nu se afla la recepție, așa cum credeaţi. V-aţi făcut 
vinovat de o eroare de judecată, cum se spune. 


VP - 62 


— Da, spuse Martin Beck. 

Comportamentul celuilalt nu i se părea deloc amuzant și nu se 
deranjă să ridice privirea. Szluka stătea pe loc. 

— Ce părere aveți de mâncarea de aici? zise el. 

— Bună. 

— Mă bucur. 

Ungurul părea să fi spus asta cu sinceritate și Martin Beck 
ridică ochii. 

— Ştiţi, spuse Szluka lămuritor, în vremurile astea nu se 
întâmplă lucruri deosebit de dramatice sau de palpitante aici, ca 
la Londra sau la New York. 

Era o trecere oarecum surprinzătoare. 

— Am avut parte de astfel de lucruri mai mult decât suficient, 
zise Szluka serios. Acum vrem liniște, să ne ocupăm și de altele. 
De mâncare, spre exemplu. Eu unul am mâncat patru felii de 
șuncă și două ouă prăjite la micul dejun. lar la prânz, supă de 
pește și crap pane. Și ștrudel cu mere la desert. 

Făcu o pauză. Apoi spuse gânditor: 

— Bineînţeles, copiilor nu le place șunca, de obicei beau 
ciocolată cu lapte, cu chifle și unt înainte să plece la școală. 

— Aha. 

— Da. Și diseară intenţionez să mănânc escalop de vită cu 
orez și sos de boia. Nu-i rău. Apropo, aţi gustat supa de pește de 
aici? 

— Nu. 

Se întâmplase, desigur, să încerce respectiva supă încă din 
prima seară, dar nu vedea ce treabă ar avea asta cu poliţia 
ungurească. 

— Trebuie neapărat s-o faceţi. E extraordinară. Dar e și mai 
bună cea de la Matyas, un local aflat chiar aici, în apropiere. Ar 
trebui să vă faceți timp să mergeţi acolo, cum fac majoritatea 
străinilor. 

— Da, da. 

— Dar vă pot spune fără ezitare că știu un loc unde supa de 
pește e și mai bună. Cea mai bună din toată Budapesta. E un 
mic local de pe Lajos utca, nu se duc mulți turiști acolo. Nu mai 
găsiți supă așa de bună decât la Szeged. 

— Aha. 


VP - 63 


Această investigaţie culinară îl însufleţise remarcabil de mult 
pe Szluka. Păru să-și vină în fire și se uită la ceas. Probabil că se 
gândea la escalopul de vită. 

— Aţi reușit să vedeţi vreun pic din Budapesta? 

— O parte. E un oraș frumos. 

— Da, nu-i așa? Aţi fost la Baia Palatinus? 

— Nu. 

— Merită s-o vizitaţi. Am de gând să mă duc și eu mâine. 
Poate vreţi să mă însoţiţi. 


— De ce nu? 
— Grozav. In cazul ăsta ne vedem la ora două la intrare. La 
revedere. 


— La revedere. 

Martin Beck stătu pe loc o clipă și se gândi. Conversaţia 
fusese neplăcută și îngrijorătoare. Transformarea bruscă a 
atitudinii lui Szluka de la final nu-i schimbase în niciun fel 
impresia. Mai mult decât oricând, avea sentimentul că ceva nu e 
în regulă. În același timp, neputinţa lui devenea din ce în ce mai 
izbitoare. 

Pe la unsprezece și jumătate holul începu să se golească de 
oameni și Martin Beck urcă în camera lui. După ce se dezbrăcă, 
stătu un moment în fața ferestrei deschise și inspiră aerul cald 
al nopţii. Un vapor cu zbaturi trecea pe râu, bogat iluminat cu 
lămpi roșii, verzi și galbene. Pe puntea superioară oamenii 
dansau și sunetul muzicii se rostogolea în hopuri pe deasupra 
apei. 

La cafeneaua din faţa hotelului încă mai erau câţiva oameni. 
Printre ei se afla un tip înalt, pe la vreo treizeci de ani, cu părul 
ondulat, închis la culoare. Avea un pahar de bere în faţă și părea 
că se dusese acasă și își schimbase costumul albastru cu unul 
gri-deschis. 

Închise fereastra și se duse să se întindă în pat. Stând pe 
întuneric, se gândi că, dacă poliţiei nu-i prea păsa de Alf 
Matsson, era în schimb mult mai interesată de Martin Beck. 

Trecu mult timp până adormi. 


VP - 64 


10. 


Martin Beck stătea lângă balustradă, la umbra din faţa 
hotelului și lua un mic dejun târziu. Era a treia lui zi în 
Budapesta și se promitea a fi cel puţin la fel de caldă și de 
frumoasă ca și cele de dinainte. 

Micul dejun se apropia de sfârșit; el și un cuplu de bătrâni, 
care stăteau în tăcere la câteva mese mai încolo, erau singurii 
oaspeți ai cafenelei. Pe stradă și pe chei forfoteau destul de 
mulți oameni, majoritatea mame cu copii și cărucioare joase, cu 
o formă aerodinamică, ce semănau cu niște cisterne mici și 
albe. 

Brunetul înalt cu băţul lui nu se mai vedea prin preajmă, ceea 
ce nu însemna neapărat că Martin Beck nu mai era ţinut sub 
observaţie. Corpul de poliţie era numeros și puteau face cu 
schimbul. 

Un chelner apăru și strânse masa. 

— Frühstück nicht gut? 

Se uită abătut la farfuria neatinsă cu salam. 

Martin Beck îl asigură că micul dejun e foarte bun. După ce 
dispăru chelnerul, scoase o vedere, pe care o cumpărase de la 
chioșcul hotelului. Pe ea era un vapor cu aburi și zbaturi care 
naviga în sus, pe Dunăre, cu unul dintre poduri pe fundal. 
Doamna de la chioșc i-o timbrase deja și se gândi o clipă cui să 
i-o trimită. În cele din urmă i-o adresă lui Gunnar Ahlberg, Poliţia 
din Motala, adăugă niște salutări și o băgă din nou în buzunar. 

II cunoscuse pe Ahlberg cu două veri în urmă, atunci când 
găsiseră o femeie moartă în canalul Göta. Pe parcursul anchetei 
de șase luni deveniseră buni prieteni și de atunci păstraseră cât 
de cât legătura. 

Atunci ancheta și vânarea criminalului deveniseră pentru el o 
problemă personală. Și faptul că, timp de mai multe luni de zile, 
nu i-a mai stat gândul la altceva decât la acel caz nu se 
datorase numai poliţistului din el. 

Acum era la Budapesta cu o sarcină faţă de care își dădea 
toată silinţa să aibă vreun interes. 


VP - 65 


Stând așa, Martin Beck se simţea ridicol de inutil. Avea câteva 
ore la dispoziţie înainte de întâlnirea cu Szluka și singurul lucru 
constructiv pe care se gândi să-l facă fu să pună vederea pentru 
Ahlberg în cutia poștală. Îl rodea faptul că Szluka îl întrebase 
dacă a verificat dacă Matsson își rezervase bilet de întoarcere 
înainte ca el să se fi gândit la asta. Scoase harta și găsi o 
agenţie de bilete a companiei aeriene lângă o piaţă din 
apropierea hotelului. Apoi se ridică, traversă restaurantul și 
vestibulul și puse vederea în cutia roșie de scrisori din faţa 
intrării. După aceea porni spre oraș. 

Piaţa era mare, cu buticuri și agenţii de voiaj, și cu trafic 
agitat. O cafenea de pe trotuar era deja plină de oameni, care 
stăteau la măsuţe și beau cafea. Lângă cafenea văzu o scară ce 
ducea sub stradă. Pe un semn scria Földalatti și presupuse că 
înseamnă „toaletă”. Transpirase și îi era cald, așa că se hotărî 
să coboare și să se spele înainte de a vizita compania aeriană. 
Trecu strada în diagonală, luându-se după doi domni echipați cu 
serviete, și ajunse la subsol. 

Se trezi în cea mai mică staţie de metrou pe care o văzuse 
vreodată. Pe peron se afla un chioșc din lemn vopsit în verde și 
alb, cu panouri de sticlă, al cărui acoperiș jos era susţinut de 
niște stâlpi de fier turnat. Trenul, care sosise deja, arăta mai 
degrabă ca un trenuleț liliputan dintr-un parc de distracţii decât 
ca un mijloc de transport. Își aminti că acest metrou e cel mai 
vechi din Europa. 

Plăti la chioșc și primi un bilet, apoi urcă într-un vagon de 
lemn lăcuit, care ar fi putut foarte bine să fie chiar cel în care 
mersese Franz Joseph însuși atunci când inaugurase metroul, pe 
undeva pe la sfârșitul secolului trecut. Trecu ceva timp până la 
închiderea ușilor și, când trenul se puse în mișcare, vagonul era 
plin. 

Pe platforma din mijlocul vagonului stăteau trei bărbaţi și o 
femeie. Erau surdomuţi și purtau o conversaţie animată prin 
semne. La a treia oprire a trenului coborără, continuând să 
gesticuleze fervent. Inainte ca vagonul să se umple din nou, 
Martin Beck reuși să zărească un bărbat stând la celălalt capăt 
al vagonului, cu spatele pe jumătate întors spre el. 

Era brunet și bronzat și îl recunoscu imediat. În locul 
costumului gri, purta o cămașă verde, descheiată la gât. 


VP - 66 


Probabil că nu-i mai rămăsese nimic din băţul la care cioplise cu 
o zi înainte. 

Deodată, trenul ieși din tunel și încetini. Intră într-un parc 
verde cu un dig mare, care strălucea în lumina soarelui. Apoi 
opri și vagonul se goli. Acesta era deci capătul liniei. 

Martin Beck cobori ultimul din vagon și se uită după brunet. 
Nu îl mai văzu pe nicăieri. 

Un drum larg ducea în parcul care părea răcoros și îmbietor, 
dar Martin Beck se abţinu de la alte excursii. Se uită pe tabela 
de pe peron și deduse că traseul dintre piaţă și parc constituie 
singura linie a metroului și că trenul urmează să revină peste un 
sfert de oră. 

Era unsprezece și jumătate când intră în una dintre agenţiile 
companiei aeriene Malev. Cele cinci fete de la ghișee erau 
ocupate cu clienţi și Martin Beck se așeză la fereastra care 
dădea spre stradă și așteptă. 

Nu reușise să-l repereze pe brunetul cu păr ondulat în timpul 
călătoriei înapoi dinspre parc, dar bănuia că se află încă prin 
preajmă. Se întrebă dacă se va ţine după el și în timpul întâlnirii 
cu Szluka. 

Unul dintre scaunele pentru clienți se eliberă, iar Martin Beck 
se duse și se așeză. Fata de la ghișeu avea părul creţ și închis la 
culoare, ridicat pe creștet într-un coc mare, aranjat artistic. Avea 
un aspect eficient și fuma o ţigară cu filtru roșu-aprins. 

Martin Beck îi spuse pentru ce venise. Își făcuse Alf Matsson 
vreo rezervare spre Stockholm sau altundeva după data de 23 
iulie? 

Fata îi oferi o ţigară și începu să răsfoiască prin hârtii. După o 
clipă ridică receptorul, vorbi cu cineva, dădu sceptic din cap și 
se duse să discute cu unul dintre colegi. 

Când terminară cu toţii de răsfoit prin hârtii era deja trecut de 
ora douăsprezece, și fata cu coc ondulat îl informă că niciun Alf 
Matsson nu rezervase vreun loc la vreo cursă ce pleca din 
Budapesta. 

Martin Beck hotărî să sară peste masa de prânz și urcă în 
cameră. Deschise fereastra și se uită la oamenii care luau 
prânzul jos, la cafenea. Nu se vedea niciun bărbat înalt în 
cămașă verde. 


VP - 67 


La una dintre mese stăteau șase bărbaţi pe la vreo treizeci de 
ani și beau bere. ÎI lovi un gând și se duse la telefon, cerând 
legătura la Stockholm. Apoi se lungi în pat și așteptă. 

După un sfert de oră telefonul ţiui și auzi vocea lui Kollberg: 

— Salut. Cum îţi merge? 

— Prost. 

— Ai găsit-o pe gagica aia? BOkk? 

— Da, dar nu era nimic. Nici nu știa cine e. Era cu un pachet 
de mușchi care nu-și mai lua mâinile de pe ea. 

— Înseamnă că doar se dădea mare. Îi și plăcea să se laude, 
după cum ziceau așa-zișii lui prieteni. 

— Ai multă treabă? 

— Nici vorbă. Pot să mai scormonesc, dacă vrei. 

— Ai putea să mă ajuţi cu ceva. Ai putea să afli cum îi cheamă 
pe băieţii ăia de la Tennstopet și cine sunt. 

— Bine. Altceva? 

— Ai grijă. Ţine cont că probabil toţi sunt ziariști. Ne mai 
auzim. Acum mă duc la o baie cu o persoană pe nume Szluka. 

— Ce mai nume de gagică! Auzi, Martin, ai verificat dacă își 
rezervase bilet de întoarcere? 

— Ne auzim, spuse Martin Beck și puse receptorul în furcă. 

Își căută slipul prin geantă, îl rulă într-unul dintre prosoapele 
de la hotel și cobori la staţia de îmbarcare. 

Vaporul se numea Obuda și era unul dintre acelea urâte, 
acoperite. Dar Martin Beck era în întârziere și, spre deosebire de 
vapoarele pe cărbuni, acesta avea avantajul de a fi mai rapid. 

Debarcă aproape de un hotel mare de pe insula Margareta. 
Apoi urmă drumul care ducea în interiorul insulei și pătrunse 
curând sub umbra unor copaci mari, de-a lungul unui covor de 
iarbă proaspătă, apoi trecu de un teren de tenis și ajunse la 
destinaţie. 

Szluka stătea la intrare cu servieta în mână și aștepta. Era 
îmbrăcat la fel ca în ziua precedentă. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să mă așteptați, spuse Martin 
Beck. 

— Tocmai am ajuns și eu, zise Szluka. 

Plătiră și intrară la vestiare. Un bătrân chel, în maiou, îl salută 
pe Szluka și descuie două dulapuri. Szluka scoase un slip negru 
din servietă, se dezbrăcă repede și își așeză cu grijă hainele pe 


VP - 68 


un umeraș. Își luară pe ei slipul în același timp, deși Martin Beck 
avea mult mai puţine haine de dat jos. 

Szluka își luă servieta și ieși primul din vestiar. Martin Beck îl 
urmă, cu prosopul făcut sul în mână. 

Baia era plină de oameni bronzaţi. Chiar în faţa vestiarului se 
afla un bazin rotund, cu fântâni arteziene care aruncau jeturi 
înalte de apă. Copii ţipând alergau pe sub cascadele de apă. De 
o parte a fântânilor era un bazin mai mic, cu niște trepte la 
capătul mai îngust. De cealaltă parte se afla un bazin mare cu 
apă limpede și verde, care devenea mai întunecată spre mijloc. 
Acela era plin de oameni de toate vârstele, care înotau făcând 
apa să pleoscăie. Zona dintre bazine și gazon era acoperită cu 
dale de piatră. 

Martin Beck îl urmă pe Szluka de-a lungul marginii bazinului 
mare. Mai departe, în faţă, se vedea o arcadă semicirculară. 
Szluka părea să se îndrepte într-acolo. 

Se auzi un mesaj răsunător dintr-un difuzor dinspre est și 
mulțimea de oameni o luă la fugă spre bazinul cel mic, cu 
trepte. Martin Beck era cât pe ce să fie trântit la pământ și, 
urmându-i exemplul lui Szluka, sări la o parte până când goana 
încetă. Se uită întrebător la Szluka. Acesta zise: 

— Baia cu valuri. 

Martin Beck privi cum bazinul cel mic se umple rapid de 
oameni, care ajunseră să stea înghesuiți ca sardinele. Nişte 
pompe puternice începură să bată apa, care se lovea de pereţii 
înalţi ai bazinului, în timp ce bancul de oameni se legăna pe 
valurile înalte, în zgomot de ţipete entuziasmate. 

— Poate vreţi să vă duceţi să vă legănaţi, spuse Szluka. 

Martin Beck se uită la el. Era perfect serios. 

— Nu, mulţumesc, zise. 

— Eu unul obișnuiesc să mă scald în izvorul sulfuros, spuse 
Szluka. E foarte relaxant. 

Apa izvora dintr-un morman de pietre din mijlocul unui bazin 
oval, cu apa până la genunchi, iar la capătul cel mai îndepărtat 
se afla arcada. Bazinul era construit ca un labirint, cu pereţi care 
se ridicau la câteva zeci de centimetri deasupra nivelului solului. 
Aceștia serveau drept spătare pentru un fel de fotolii turnate, în 
care stăteai cu apa până la bărbie. 

Szluka intră în bazin și începu să înainteze printre rândurile de 
oameni așezați în apă. Avea încă servieta în mână. Martin Beck 


VP - 69 


se întrebă dacă nu cumva e atât de obișnuit să o poarte cu el 
încât uitase să o lase din mână, dar nu spuse nimic, ci cobori în 
bazin și o luă prin apă, pe urmele lui Szluka. 

Apa era chiar caldă și aburul mirosea a sulf. Szluka se duse 
până la coloane, își lăsă servieta pe muchia peretelui și se așeză 
în apă. Martin Beck se așeză lângă el. Stătea foarte comod în 
fotoliul mare de piatră, ale cărui brațe late se aflau la câteva 
zeci de centimetri sub apă. 

Szluka își rezemă capul de peretele de piatră și închise ochii. 
Martin Beck nu spuse nimic, ci se uită la oamenii care se 
îmbăiau. 

In faţa lui, mai într-o parte, se afla un bărbat palid și slab care 
legăna o blondă grasă pe genunchi. Se uitau amândoi serioși și 
absenţi la o fetiță care înota prin faţa lor cu un colac în jurul 
burţii. 

Un băiat palid și pistruiat, în slip alb, trecu încet prin faţa lor. 
Trăgea după el un puști corpolent, ţinându-l ușor de degetul 
mare de la picior. Puștiul stătea pe spate și se uita la cer, cu 
mâinile împreunate pe burtă. 

Pe marginea bazinului stătea un bărbat înalt și bronzat, cu 
părul ondulat. Slipul lui era albastru-deschis, cu cracul larg, și 
arăta mai degrabă ca o pereche de chiloţi. Martin Beck bănuia 
că asta și erau. Poate că ar fi trebuit să-l avertizeze că urmează 
să meargă la bazin, ca să fi avut și el ocazia să-și ia slipul. 

Fără să deschidă ochii, Szluka spuse dintr-odată: 

— Cheia era pe treptele sediului poliţiei. A găsit-o un agent. 

Martin Beck se uită uimit la Szluka. Acesta stătea lângă el, 
complet relaxat. Părul de pe pieptul lui bronzat se legăna încet, 
ca niște alge albe în apa cu accente verzui. 

— Cum a ajuns acolo? 

Szluka își întoarse capul spre el și îl privi pe sub pleoapele 
întredeschise. 

— Nu o să mă credeți, firește, dar adevărul e că nu știu. 

Se auzi un țipăt prelung, la unison, dinspre bazinul pentru 
bălăcit. Baia cu valuri se terminase pentru moment și bazinul cel 
mare de înot se umplu din nou de oameni. 

— leri nu aţi vrut să-mi spuneţi de unde venise cheia. De ce 
îmi spuneţi acum? întrebă Martin Beck. 


VP - 70 


— Dat fiind că tot mai păreţi a interpreta greșit majoritatea 
lucrurilor și că era o informație pe care aţi fi putut s-o obţineţi și 
pe alte căi, am considerat că e mai bine să vă spun eu însumi. 

După o clipă, Martin Beck zise: 

— De ce mă ţineţi sub urmărire? 

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, zise Szluka. 

— Ce aţi mâncat la prânz? 

— Supă de pește și crap, spuse Szluka. 

— Și ștrudel cu mere? 

— Nu, fragi cu frișcă și zahăr pudră, zise Szluka. Delicios. 

Martin Beck se uită în jur. Bărbatul în chiloţi dispăruse. 

— Când s-a găsit cheia? continuă. _ 

— Cu o zi înainte de a fi predată hotelului. In după-amiaza de 
23 iulie. 

— Deci în ziua în care a dispărut Alf Matsson. 

Szluka se ridică în capul oaselor și se uită la Martin Beck. Apoi 
se întoarse, deschise servieta, luă un prosop și se șterse pe 
mâini. Scoase o mapă și răsfoi în ea. 

— Am făcut și noi niște cercetări, spuse el. Deși nu am primit 
nicio cerere oficială de anchetă. 

Scoase o hârtie din mapă și continuă: 

— Păreţi a lua această problemă mai în serios decât ar fi 
justificat. E cumva o persoană importantă acest Alf Matsson? 

— În măsura în care a dispărut în mod inexplicabil. E suficient 
pentru ca să ni se pară important să aflăm ce s-a întâmplat cu 
el. 

— Ce anume vă sugerează că i s-a întâmplat ceva? 

— Nimic. Dar realitatea e că a dispărut. 

Szluka se uită pe hârtia sa. 

— Conform controlului de frontieră și de pașapoarte, niciun 
cetățean suedez cu numele Alf Matsson nu a părăsit Ungaria 
după 22 iulie. In plus, și-a lăsat pașaportul la hotel și nu se 
poate să fi părăsit ţara fără el. Nicio persoană, cunoscută sau 
necunoscută, care ar putea trece drept acest Matsson, nu a fost 
înregistrată la vreun spital sau la vreo morgă până în momentul 
de faţă. Fără pașaport, Matsson nu poate nici măcar să se fi 
cazat la un alt hotel din ţară. Prin urmare, totul sugerează că, 
dintr-un motiv sau altul, compatriotul dumneavoastră a găsit de 
cuviință să mai stea o vreme în Ungaria. 

Szluka puse hârtia înapoi în mapă și închise servieta. 


VP -71 


— A mai fost aici și înainte. Poate că și-a făcut prieteni la care 
să stea, continuă el și se așeză mai comod. 

— Totuși, nu există niciun motiv raţional pentru care să fi 
părăsit hotelul și să nu mai fi dat niciun semn de viaţă, zise 
Martin Beck după o clipă. 

Szluka se ridică și își luă servieta. 

— După cum am spus, atâta timp cât are permis de ședere 
valid, nu pot face nimic în această privinţă, zise el. 

Martin Beck se ridică și el. 

— Dumneavoastră rămâneţi, spuse Szluka. Din păcate, eu 
trebuie să plec. Dar poate ne vom mai întâlni. La revedere. 

Își strânseră mâna și Martin Beck îl urmări înaintând prin apă 
cu servieta. După cum arăta, nu s-ar fi zis că mânca patru felii 
de șuncă la micul dejun. 

După ce plecă Szluka, Martin Beck se duse la bazinul cel 
mare. Apa caldă și aburii de sulf îl moleșiseră, așa că înotă puţin 
prin apa aceea limpede și răcoroasă înainte de a se așeza la 
soare ca să se usuce. Privi un moment la doi bărbaţi de vârstă 
mijlocie, extrem de serioși, care stăteau în partea mai puţin 
adâncă a bazinului și-și aruncau o minge unul altuia. 

Apoi se duse să se îmbrace. Se simţea pierdut și confuz. 
Întâlnirea cu Szluka nu îl lămurise deloc. 


VP- 72 


11. 


După baie, căldura nu mai părea chiar atât de apăsătoare. 
Martin Beck nu avea niciun motiv să se forțeze. Se plimbă încet 
de-a lungul aleilor prin spaţiul verde și întins, oprindu-se adesea 
și uitându-se în jur. Poate că se convinseseră, în sfârșit, că nu e 
deloc periculos și o lăsaseră baltă. Pe de altă parte, insula 
fremăta de oameni și era greu să remarci pe cineva anume, mai 
ales când nu știai cum arată respectivul. Işi găsi drumul până 
jos, la apă, pe partea de est a insulei, și merse de-a lungul 
parapetului până la staţia de debarcare, unde erau acostate 
toate vapoarele cu care călătorise până atunci. | se păru că își 
amintește chiar și numele staţiei: Casino. 

De-a lungul malului abrupt de deasupra ancorajului se afla un 
rând de băncuțe, ocupate destul de sporadic de oameni în 
așteptarea vaporului. Pe una dintre ele stătea una dintre 
puținele persoane din Budapesta pe care le cunoștea. Fata din 
casa din Ujpest. După ţinuta sumară de la întâlnirea anterioară, 
de data asta Ari Boeck purta ochelari de soare, sandale și o 
rochie albă cu bretele. Citea o carte germană de buzunar și 
lângă ea, pe bancă, se afla o geantă de plasă din nailon. Primul 
gând fu să treacă pe lângă ea, dar pe urmă regretă, se opri din 
drum și spuse: 

— Bună ziua! 

Ea ridică ochii din carte și se uită nedumerită la el. Apoi păru 
să-l recunoască și zâmbi. 

— A, dumneavoastră eraţi? V-aţi găsit tovarășul? 

— Nu, nu încă. 

— M-am tot gândit la asta după ce aţi plecat. Nu înţeleg cum 
ar fi putut să vă dea adresa mea. 

— Nici eu nu înțeleg. 

— Chiar și aseară am stat pe gânduri, spuse ea încruntată. 
Nici n-am putut să dorm. 

— Da, e ciudat. 

(Chiar deloc, fată dragă, există o explicație extrem de 
firească. In primul rând, nu a lăsat nicio adresă. In al doilea 
rând, lucrurile s-au întâmplat cam așa: te-a văzut când ai fost la 


VP-73 


un concurs de înot la Stockholm și s-a gândit „Ce fată delicioasă, 
cine n-ar vrea s-o...” Ştii tu. Și apoi, când a ajuns aici, o 
jumătate de an mai târziu, a făcut rost de adresa ta și s-a 
interesat unde e strada, dar n-a mai avut timp să ajungă acolo.) 

— Nu vreţi să vă așezați? Azi e atât de cald încât abia poţi să 
te ţii pe picioare. 

Se așeză, împingând jos geanta de plasă. Aceasta conţinea 
două obiecte pe care le recunoștea, și anume costumul de baie 
albastru-închis și masca pentru scufundări din cauciuc verde. 
Mai era și un prosop alb, plușat, făcut sul, și niște ulei de plajă. 

(Martin Beck, detectiv înnăscut și observator eminent, 
permanent preocupat să remarce lucruri inutile și să le pună la 
păstrare pentru o utilizare ulterioară. Nici măcar nu are pitici pe 
creier; nu toate tâmpeniile din el s-ar fi materializat.) 

— Aşteptaţi și dumneavoastră vaporul? 

— Da, spuse el. Dar probabil că mergem în direcţii diferite. 

— Eu nu am planuri. Aveam de gând să mă duc acasă, 
bineînţeles. 

— Aţi fost la bazin? 

(Arta deducţiei.) 

— Sigur. De ce întrebaţi? 

(Da chiar, bine zis.) 

— Pe unde vă este boyfriend-ul astăzi? 

(Ce treabă am eu cu el? A, da, tehnici de interogare.) 

— Tetz? A plecat. În plus, nu e boyfriend-ul meu. 

— Am înţeles. 

(Extrem de inteligent.) 

— E doar o cunoștință. Stă la pensiune din când în când. 
Foarte de treabă. 

Ridică din umeri. El îi privi labele picioarelor. Erau tot scurte și 
late, cu degetele drepte. 

(Incoruptibilul Martin Beck, mai interesat de numărul de la 
pantof al unei femei decât de culoarea sfârcurilor ei.) 

— Așa deci. Acum vă duceţi acasă. 

(Tactică de uzură.) 

— Păi asta aveam de gând. Nu am cine știe ce planuri pentru 
vara asta. Dumneavoastră ce o să faceţi? 

— Asta nu știu. 

(În sfârșit ceva adevărat.) 


VP - 74 


— Aţi fost pe muntele Gellért, să vedeţi priveliștea? La 
Monumentul Eliberării? 

— Nu. 

— Se vede tot orașul de acolo, ca pe tavă. 

— Aha. 

— Vreţi să mergem? Poate adie și vântul un pic sus acolo. 

— De ce nu? zise Martin Beck. 

(Nu strică să spionezi.) 

— Atunci trebuie să luăm vaporul acesta care vine. 
Dumneavoastră cu ăsta ar fi trebuit să mergeţi oricum. 

Vaporul se numea lfjugârda și fusese cu siguranţă construit 
după același plan ca și vaporul cu aburi cu care mersese cu o zi 
înainte. Ventilatoarele, însă, erau altfel construite și coșul era 
așezat mai la pupă. 

Stăteau lângă copastie. Vaporul aluneca rapid în direcţia 
curentului, spre insula Margareta. 

— Deci cum te cheamă? întrebă ea când ajunseră sub arcul 
podului. 

— Martin. 

— Pe mine mă cheamă Ari. Dar deja știai asta, nu pot să-mi 
dau seama de unde. 

El nu răspunse nimic, dar după o clipă zise: 

— Ce înseamnă numele Ifjugârda? 

— Tânăra gardă. 

Priveliștea de la Monumentul Eliberării oferea tot ce îi 
promisese ea și chiar mai mult. Chiar și vântul adia puţin sus 
acolo. Coborâseră de pe vapor la ultima staţie, în faţa faimosului 
hotel Gellért, merseseră de-a lungul unei străzi botezate după 
Bela Bartók și în final se urcaseră într-un autobuz care îi dusese 
încet, huruind, până în vârful muntelui. 

Se aflau lângă parapetul citadelei, aproape deasupra 
monumentului. Sub ei se întindea orașul, cu sute de mii de 
ferestre strălucind în lumina târzie a după-amiezii. Stăteau atât 
de aproape unul de celălalt încât el simţi cum ea îl atinse ușor, 
în treacăt, atunci când se întoarse. Pentru prima dată în cinci 
zile, fu surprins de un gând care nu avea legătură cu Alf 
Matsson. 

— Acolo e muzeul unde lucrez eu, spuse ea. Vara e închis. 

— Aha. 

— Mă duc și la universitate. 


VP -75 


— Aha. 

Coborâră pe jos, pe niște poteci șerpuitoare, de-a lungul 
pantei dinspre fluviu, trecură podul cel mare, nou construit, și 
ajunseră foarte aproape de hotelul lui. Soarele se rostogolise în 
spatele muntelui de la nord-vest și un amurg cald și lin se lăsa 
peste apă. 

— Așa, și acum ce să facem? zise Ari Boeck. 

Il ţinea ușor de braţ și își legăna jucăuș corpul în timp ce 
mergeau de-a lungul cheiului. 

— Putem să vorbim despre Alf Matsson, spuse Martin Beck. 

— De ce-l cauţi? Sunteţi prieteni foarte buni? 

— Nu, deloc. Îmi e doar... cunoștință. 

Acum era deja aproape convins că ea spune adevărul și că 
vaga bănuială care îl condusese la casa din Ujpest era o pistă 
falsă. „Dar tot răul spre bine”, se gândi Martin Beck. 

Ea se lăsase puţin pe braţul lui și mergea cu picioarele în 
zigzag, astfel încât corpul i se legăna în faţă și în spate, ca în 
jurul unui ax vertical. 

Trecură de hotel și ajunseră la vaporul mare cu zbaturi și 
iluminat, pe care îl văzuse el pe fluviu cu o seară înainte. 
Oamenii tocmai se îmbarcau. 

— Ce vapor e ăsta? zise el. 

— Se numește Szabadság. Înseamnă „libertate”. Face curse în 
susul râului la lumina lunii, în jurul insulei Margareta și înapoi. 
Durează cam o oră. Nu costă mai nimic. Mergem și noi? 

Urcară la bord și vaporul se îndepărtă imediat de la mal, 
pleoscăind în tihnă pe cursul întunecat al apei. Dintre toate 
felurile de ambarcaţiuni cu motor construite până acum, niciuna 
nu se mișcă atât de plăcut ca un vapor cu aburi. 

Stăteau deasupra arcului zbaturilor și priveau malurile 
alunecând pe lângă ei. Ea se aplecă spre el, ușor de tot, și el 
avu revelaţia a ceva ce observase de mai înainte. Că ea nu 
purta sutien pe sub rochie. 

Pe puntea de la pupă cânta o mică orchestră și câţiva oameni 
dansau. 

— Vrei să dansăm? spuse ea. 

— Nu, zise Martin Beck. 

— Foarte bine. Nici pe mine nu mă încântă. 

Adăugă imediat: 

— Dar pot s-o fac, dacă trebuie. 


VP - 76 


— Și eu, spuse Martin Beck. i 

Vaporul trecu de insula Margareta și de Ujpest, după care 
întoarse și începu să alunece fără zgomot, purtat de curenţi, 
înapoi spre sud. Stătură o clipă în spatele coșului și priviră în jos 
prin lucarna deschisă. Inima mașinăriei bătea liniștită, ţevile de 
cupru luceau, aerul cald și încărcat de ulei îi izbea în faţă. 

— Ai mai mers cu vaporul ăsta? spuse el. 

— Da, de multe ori. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în 
orașul ăsta într-o seară foarte călduroasă. 

Nu știa exact cine e și nici ce părere are despre ea. Ceea ce, 
în primul rând, îl irita. 

Vaporul trecu pe lângă colosala clădire a Parlamentului, cu 
acea cupolă centrală, deasupra căreia strălucea acum discret o 
steluță roșie. Apoi se strecură cu coșul culcat pe sub podul cu 
leii cei mari de piatră și acostă în același loc de unde plecase. 

Când treceau pe pasarelă, Martin Beck își lăsă privirea să 
alunece de-a lungul cheiului. Sub felinarul din faţa cabinei de 
bilete stătea bărbatul înalt, cu părul negru pieptănat spre ceafă. 
Purta din nou costumul albastru și se uita drept la ei. După 
câteva secunde se întoarse și dispăru cu pași repezi în spatele 
pavilionului de așteptare. Femeia îi urmări privirea lui Martin 
Beck și își strecură mâna stângă în dreapta lui, brusc, dar lin. 

— L-ai văzut pe tipul ăla? zise el. 

— Da, spuse ea. 

— Ştii cine e? 

Ea negă din cap. 

— Nu. Tu știi? 

— Nu, nu încă. 

Ca niciodată, lui Martin Beck îi era foame. Nu luase prânzul și 
mai era puţin și trecea și ora cinei. 

— Vrei să mergi cu mine la masă? 

— Unde? 

— La hotel. 

— Pot să intru îmbrăcată așa? 

— Sigur. 

Mai avea puţin și adăuga „Nu mai suntem în Suedia”. 

Erau încă destul de mulţi oameni în restaurant, precum și de- 
a lungul balustradei din afara ferestrelor deschise. Roiuri de 
musculițe dansau în jurul lămpilor. 


VP - 77 


— Nişte țânțari mici. Nu ciupesc. Când dispar înseamnă că 
vara a trecut. Știai? 

Mâncarea fu extraordinară, ca de obicei, la fel și vinul. Ei 
părea să-i fie foame, iar el o văzu mâncând cu o lăcomie 
sănătoasă, tinerească. Apoi statu liniștită și ascultă muzica. 
Serviră cafeaua cu o ţigară și băură un fel de lichior de cireșe, 
care avea și gust de ciocolată. Când stinse ţigara în scrumieră, 
ea își trecu degetele, ca din întâmplare, peste mâna lui dreaptă. 
Puțin mai târziu repetă aceeași manevră și imediat după aceea, 
îi simţi piciorul atingându-i glezna pe sub masă. Părea că își 
scosese sandaua. 

După o clipă, își luă mâna și piciorul de pe el și se duse la 
toaletă. 

Martin Beck se scărpină gânditor pe frunte cu mâna dreaptă. 
Apoi se întinse peste masă și luă geanta de plasă pe care eao 
pusese pe scaunul de alături. Băgă mâna înăuntru, despachetă 
costumul de baie și îl pipăi. Materialul era complet uscat, chiar și 
la cusături și în jurul elasticelor. Era atât de uscat încât nu avea 
cum să fi intrat în contact cu apa în ziua respectivă. Rulă 
costumul de baie la loc și puse cu grijă geanta de plasă înapoi 
pe scaun. Își mușcă îngândurat încheietura degetului arătător. 
Desigur, putea să nu însemne nimic. |n plus, se purta în 
continuare ca un idiot. 

Ea se întoarse și se așeză, îi zâmbi, puse picior peste picior și 
aprinse o ţigară. Ascultară melodiile vieneze. 

— Ce frumos e, spuse ea. 

El dădu din cap aprobator. 

Restaurantul începea să se golească, chelnerii stăteau 
grămadă și vorbeau. Concertul serii se încheie cu Donauwel/len. 
Ea se uită la ceas. 

— Ar trebui să mă îndrept spre casă, zise. 

El gândi la rece. La etajul următor era un bar, un fel de club 
de noapte, unde se cânta jazz, dar detesta atât de profund 
asemenea localuri încât numai vreo chestiune presantă de 
serviciu l-ar fi putut determina să le calce pragul. Oare de așa 
ceva era vorba și acum? 

— Cu ce te duci acasă? spuse el. Cu vaporul? 

— Nu, a trecut deja ultimul. lau tramvaiul de aici, din faţă. 
Merge chiar mai repede. 


VP - 78 


Încă se mai gândea. Situaţia era destul de complicată în 
simplitatea ei. De ce, nu știa. 

Alese să nu facă și să nu zică nimic. Muzicienii se retraseră cu 
plecăciuni discrete. Ea se uită din nou la ceas. 

— E mai bine să plec acum, zise. 

In vestibul, paznicul de noapte se înclină. Portarul îi învârti 
reverenţios cu ușile rotative. 

Stăteau pe trotuar, singuri în aerul cald al nopţii. Ea făcu o 
jumătate de pas, astfel încât se postă în faţa lui, de o parte, cu 
piciorul drept între ale lui. Se ridică pe vârfuri și îl sărută. Îi simţi 
foarte deslușit prin rochie pieptul și abdomenul și pântecele și 
coapsele. Abia dacă îi ajunse la gură. 

— Of, ce înalt ești, spuse ea. 

Cu o mișcare mlădioasă, reveni cu tălpile pe pământ, stând la 
câţiva centimetri de el. 

— Mulţumesc pentru azi, zise ea. Ne vedem curând. Pa. 

Porni spre casă. Intoarse capul. Flutură mâna dreaptă în semn 
de la revedere. Geanta cu lucrurile de plajă i se lovea de piciorul 
stâng. 

— Pa, spuse Martin Beck. 

Se duse înapoi în vestibul, își luă cheia și urcă în cameră. 
Atmosfera era sufocantă și deschise imediat fereastra. Își 
scoase cămașa și pantofii, se duse în baie și își clăti faţa și 
pieptul cu apă rece. Se simţi ca cel mai mare idiot. 

— Imi lipsește clar o doagă, zise el. Noroc că nu mă vede 
nimeni. 

Chiar în acel moment cineva ciocăni la ușă, ușor de tot. 
Clanţa se mișcă și intră ea. 

— M-am strecurat, spuse. Nu m-a văzut nimeni. 

Închise ușa la loc, rapid și fără zgomot, făcu doi pași în 
cameră, dădu drumul genţii pe podea și își scoase sandalele. El 
o privi nemișcat. Privirea i se schimbase și ochii îi erau tulburi, 
de parcă ar fi fost acoperiţi de o peliculă. Se aplecă și, cu braţele 
încrucișate, își apucă poala rochiei și o trase de pe ea, cuo 
singură mișcare agilă și fluidă. Nu avea nimic pe dedesubt. Ceea 
ce nu era foarte surprinzător în sine. Părea că face plajă mereu 
în același costum, căci pe piept și în zona genitală avea niște 
pete bine conturate, albe ca varul, ce contrastau cu pielea brună 
de pe restul corpului. Sânii îi erau egali, albi și rotunzi, sfârcurile 
mari, cilindrice, de culoare roșu-deschis, ca niște geamanduri 


VP - 79 


zăcând pe țărm. Părul pubian îi era complet negru, întinzându- 
se pe o zonă la fel de bine delimitată, ca un triunghi înscris care 
acoperea destul de mult din banda aceea dreptunghiulară de 
piele albă. Firele de păr erau creţe și dese și stăteau zburlite ca 
și cum ar fi fost electrizate. Petele din jurul sfârcurilor erau 
perfect rotunde, de culoare maro-deschis. Arăta ca omuleții 
colorați din figuri geometrice pe care îi fac copiii la școală. 

Anii sumbri petrecuţi la brigada de moravuri îl făcuseră pe 
Martin Beck imun la genul ăsta de instigări. Și chiar dacă poate 
nu era o instigare în adevăratul sens al cuvântului, i se părea 
mult mai ușor să se descurce într-o asemenea situaţie decât în 
cea care îl iritase acum o jumătate de oră la restaurant. Ea nici 
nu apucă să-și tragă rochia peste cap, că Martin Beck îi și puse 
mâna pe umăr și zise: 

— O clipă. 

Lăsă puţin rochia în jos și îl privi pe deasupra marginii 
poalelor, cu niște ochi căprui înceţoșaţi, care nu percepeau și nu 
înțelegeau nimic. Își scosese mâna stângă din rochie. O întinse, 
îi luă mâna lui dreaptă și și-o băgă încet între picioare. Organul 
genital îi era dilatat și deschis. Secreţiile vaginale i se scurgeau 
pe degete. 

— Uite, spuse ea cu o neajutorare ce nu știa de bine sau de 
rău. 

Martin Beck se eliberă din strânsoare, întinse mâna, deschise 
ușa dinspre coridor și spuse în cea mai bună germană 
școlărească de care era în stare: 

— Fiţi amabilă și îmbrăcaţi-vă. 

Pentru o clipă ea rămase complet uimită, ca atunci când îi 
ciocănise la ușă, în Ujpest. Apoi se supuse. 

EI îi luă cămașa și sandalele, îi culese geanta de plasă de pe 
podea și, ţinând-o ușor de braţ, o conduse jos, în vestibul. 

— Sună după un taxi, îi spuse el portarului de noapte. 

Mașina sosi aproape imediat. Martin Beck deschise portiera, 
dar când vru să o ajute să urce, ea se smulse din mâna lui. 

— Îi plătesc eu șoferului, zise el. 

Ea îl săgetă cu privirea. Pelicula aceea tulbure dispăruse. 
Pacientul se însănătoșise. Privirea îi era limpede și întunecată și 
plină de ură. 

— Plătești pe dracu’, spuse ea. Pornește! 

Trânti portiera și mașina se îndepărtă. 


VP - 80 


Martin Beck se uită în jur. Trecuse de mult de miezul nopții. 
Merse puțin spre sud, până la podul nou-construit, care era și el 
părăsit, cu excepţia câtorva tramvaie răzlețe de noapte. Se opri 
la mijlocul podului și se aplecă peste balustradă. Privi în jos la 
apa întunecată, care își urma cursul în tăcere. Era cald și liniște 
și pustiu. Locul ideal în care să te gândești, dacă știai la ce. 
După o clipă se întoarse la hotel. Ari Boeck scăpase o ţigară cu 
filtru roșu pe podea. O luă și o aprinse. Avea gust rău, aşa că o 
aruncă afară pe fereastră. 


VP - 81 


12. 


Martin Beck era în cadă când sună telefonul. 

Dormise până după micul dejun și făcuse o plimbare pe chei 
înainte de prânz. Soarele ardea mai tare ca în alte zile și nici 
măcar pe lângă fluviu nu se simţea vreo adiere de vânt. Când se 
întorsese la hotel nevoia de o baie rapidă era mai pregnantă 
decât foamea și hotărâse că prânzul poate să mai aștepte. Cum 
stătea în apa călâie, auzi telefonul sunând cu semnale scurte și 
dese. 

leși din cadă, se înfășură cu un prosop mare de baie și ridică 
receptorul. 

— Domnul Beck? 

— Da? 

— Așa, să mă iertaţi că nu vă folosesc titlul. Înţelegeţi 
dumneavoastră, e o simplă... să zicem așa, 0... măsură de 
precautie. 

Îl recunoscu la telefon pe tânărul de la ambasadă. Martin 
Beck se întrebă față de cine se luau măsuri de precauţie, din 
moment ce și cei de la hotel, și oamenii lui Szluka știau că e 
polițist. 

— Desigur, răspunse totuși. 

— Cum merge? Aţi făcut vreun progres? 

Martin Beck lăsă prosopul să cadă și se așeză pe pat. 

— Nu, spuse el. 

— Nu aţi descoperit nicio pistă? 

— Nu, zise Martin Beck. 

Pentru o clipă se făcu liniște, după care adăugă: 

— Am vorbit cu poliţia de aici. 

— Asta nu a fost deloc o măsură înţeleaptă, după părerea 
mea, spuse cel de la ambasadă. 

— Posibil, zise Martin Beck. Dar nu prea am avut de ales. M-a 
căutat pe mine un domn pe nume Vilmos Szluka. 

— Maiorul Szluka? Ce voia? 

— Nimic. Mi-a spus, firește, cam același lucru ca și 
dumneavoastră. Că nu are niciun motiv să se preocupe de caz. 

— Înţeleg. Ce aveţi de gând să faceţi acum? 


VP - 82 


— Să iau prânzul, spuse Martin Beck. 

— În legătură cu problema de faţă, vreau să spun. 

— Nu știu. 

Se făcu liniște un moment. Apoi tânărul zise: 

— Păi, știți unde să sunaţi dacă e ceva. 

— Da. 

— La revedere, atunci. 

— La revedere. 

Martin Beck puse receptorul în furcă și se duse să scoată 
dopul de la cadă. Apoi se îmbrăcă și cobori, se așeză sub 
copertina din fața restaurantului și comandă prânzul. 

Era chinuitor de cald, chiar și la umbra copertinei. Mâncă 
încet și bău din berea rece cu înghiţituri mari. Avea sentimentul 
neplăcut că e supravegheat. Nu îl mai văzuse pe brunetul înalt, 
și totuși se simţea mereu ţinut sub observaţie. 

Se uită la oamenii din jur. Văzu grupul obișnuit de oaspeţi de 
la prânz, majoritatea străini ca și el, cazaţi la hotel. Auzi 
fragmente răsfirate de conversaţie mai ales în germană și în 
ungurește, dar și în engleză și într-o altă limbă, pe care nu o 
putea identifica. 

Deodată auzi clar pe cineva în spatele lui spunând: 

— Knăckebrâd!. 

Se întoarse și văzu două doamne, suedeze, fără îndoială, care 
stăteau la fereastră în restaurant. 

O auzi pe una dintre ele spunând: _ 

— Da, mereu îmi iau la mine. Și hârtie igienică. Intotdeauna e 
tare proastă în străinătate. Asta dacă se găsește. 

— Da, zise cealaltă. Mi-aduc aminte că odată, în Spania... 

Martin Beck nu se mai deranjă să asculte mai departe 
conversaţia tipic suedeză, ci se dedică încercării de a deduce 
care dintre cei așezați în jur e umbra lui. 

Bănuielile i se îndreptară o vreme asupra unui bărbat aproape 
trecut de vârsta mijlocie, care stătea mai departe, cu spatele la 
el, și care din când în când se uita pe furiș peste umăr, în 
direcţia lui. Dar bărbatul se ridică după o clipă și luă în brațe un 
cătel ca un ghemotoc de vată, care stătuse ascuns pe genunchii 
lui, și dispăru după colțul hotelului, cu patrupedul după el. 

Când Martin Beck termină de mâncat și de băut o ceașcă din 
cafeaua aceea tare, trecuse deja o bună parte din după-amiază. 


1 Tip de pâine crocantă specifică bucătăriei suedeze (N. tr.). 
VP - 83 


Era înăbușitor de cald, dar merse puţin în sus, spre oraș, 
încercând să stea cât mai la umbră. Aflase că sediul poliţiei se 
află la doar câteva străzi de hotel și nu îi fu greu să-l găsească. 

Pe treptele pe care, conform lui Szluka, se găsiseră cheile, 
stătea un agent de poliţie în uniformă albastru-verzuie și își 
ștergea fruntea de sudoare. 

Martin Beck ocoli clădirea poliţiei și se întoarse pe un alt 
drum, având tot timpul sentimentul neplăcut că e supraveghat. 

Era ceva complet nou pentru el. Pe parcursul celor douăzeci și 
trei de ani de serviciu în poliție participase de multe ori la 
urmărirea sau supravegherea suspecţilor. Abia în acel moment 
înţelegea pe deplin cum este să fii urmărit. Să știi că tot timpul 
ești observat și supravegheat, că fiecare mișcare îţi este 
înregistrată, că cineva stă în permanenţă ascuns undeva în 
apropierea ta și vede fiecare pas pe care-l faci. 

Martin Beck urcă în camera sa și își petrecu acolo restul acelei 
zile, relativ răcoros. Se așeză la masă cu o hârtie în faţă și cu un 
pix în mână și încercă să facă un fel de rezumat a ceea ce știa 
despre cazul Alf Matsson. 


Până la urmă rupse hârtia în bucățele, le aruncă în toaletă și 
trase apa. Puţinul pe care îl știa era practic neglijabil, așa că 
părea chiar ridicol să-l scrie pe hârtie. Nu ar fi fost un efort prea 
mare să ţină totul minte. De fapt, se gândi Martin Beck, nu știa 
mai mult decât ar fi încăput în creierul unui crevete. 

Soarele care scăpăta coloră fluviul în roșu, iar amurgul scurt 
se transformă într-un întuneric catifelat și, odată cu întunericul, 
brizele răcoroase din munţi coborâră deasupra fluviului. 

Martin Beck stătea la fereastră și privea cum adierile ușoare 
ale vântului de seară ondulează suprafaţa apei. Lângă un copac 
din faţa ferestrei lui stătea un bărbat. Când îi scânteie ţigara, lui 
Martin Beck i se păru că îl recunoaște pe brunetul înalt. Intr-un 
fel, se simţi ușurat să-l vadă acolo și să scape de acel fior 
nedeslușit dat de gândul că celălalt se află prin preajmă. 

Se îmbrăcă la costum și cobori la restaurant să ia cina. Mâncă 
pe cât putu de încet și bău două pahare de Barack Palinka 
înainte de a urca din nou în cameră. 

Briza de seară dispăruse, fluviul se întindea negru și lucios, și 
căldura de afară era la fel de sufocantă ca și cea din cameră. 


VP - 84 


Martin Beck lăsă fereastra și obloanele deschise și trase 
perdelele. Apoi se dezbrăcă și se culcă în patul scârţăitor. 


VP - 85 


13. 


Canicula persistentă devine aproape întotdeauna mai greu de 
suportat după ce apune soarele. Cine e obișnuit cu căldura și 
cunoaște rutina închide ferestrele și obloanele și trage 
perdelele. Ca majoritatea nordicilor, Martin Beck nu știa aceste 
lucruri. El dăduse perdeaua la o parte și deschisese larg 
fereastra și stătea în pat culcat pe spate, așteptând pe întuneric 
răcoarea. Care întârzia. Aprinse veioza de pe noptieră și încercă 
să citească. Nici asta nu-i prea reuși. Avea, desigur, un flacon cu 
somnifere în baie, dar nu era prea dispus să apeleze la o astfel 
de soluţie. Ziua care trecuse nu înregistrase nicio contribuţie 
pozitivă din partea lui și, prin urmare, avea toate motivele să 
încerce să fie în alertă și să se revanșeze cumva a doua zi. Dacă 
lua somnifere, urma să își petreacă toată dimineaţa următoare 
în amorțeală, asta știa demult. 

Se sculă și se așeză lângă fereastra deschisă. Nu se simţea 
nicio diferenţă. Nici cel mai slab curent, nici măcar o adiere 
caldă de pe pusta ungară, unde o mai fi și aia. Orașul părea și el 
că suferă de insuficiență respiratorie, intrând în comă și 
pierzându-și cunoștința din cauza caniculei. După o clipă apăru 
un tramvai galben, singuratic, de cealaltă parte a fluviului. Trecu 
încet peste podul Elisabeta, iar zgomotul provocat de frecarea 
dintre șină și roată răsuna și se distorsiona pe sub arcul podului 
înainte de a se rostogoli pe deasupra apei. In ciuda distanţei, 
reuși să distingă faptul că tramvaiul e gol. Cu douăzeci și trei de 
ore în urmă stătuse acolo sus, pe pod, și reflectase la ciudata lui 
întâlnire cu femeia din Ujpest. Nu fusese deloc rău. 

Își trase pe el pantalonii și bluza și ieși. Cabina portarului era 
goală. O Skoda verde porni motorul și o luă încet și ezitant pe 
după colţ. Mașini cu perechi de îndrăgostiți se găsesc peste tot 
în lume. Martin Beck merse de-a lungul parapetului cheiului, 
trecu pe lângă niște bărci adormite și pe lângă statuia lui Petöfi 
și urcă pe pod. Era tăcut și pustiu, ca în noaptea de dinainte și 
zona era bine iluminată, spre deosebire de multe dintre străzile 
orașului. Ajunse din nou la mijlocul podului, și se așeză cu 
coatele rezemate pe balustradă, uitându-se în jos, la apă. Pe sub 


VP - 86 


el trecu un remorcher. Cu mult în urma lui se iviră șalupele pe 
care le tracta, patru la număr, legate două câte două. Alunecau 
fără zgomot, cu toate luminile stinse, mai negre doar cu o 
nuanţă decât noaptea din jur. 

Înaintând câţiva metri, își auzi ecoul pașilor undeva pe podul 
tăcut. Mai merse un pic și îl auzi din nou. | se păru că sunetul 
persistase puţin prea mult. Stătu nemișcat un moment și 
ascultă, dar nu auzi nimic. Apoi merse repede vreo douăzeci de 
metri și se opri brusc. Sunetul se auzi din nou și iarăși i se păru 
că vine prea târziu ca să fie un ecou. Traversă cât putu de 
silențios șinele de tramvai către latura opusă a podului și se uită 
în spate. Era liniște perfectă. Nimic nu se mișca. Un tramvai 
trecu pe pod dinspre Pesta, blocându-i vederea. Martin Beck își 
continuă plimbarea peste pod. Probabil că suferea de mania 
persecuției. Dacă era cineva cu resursele necesare pentru a-l 
ține sub observaţie până în acel moment, aceea nu putea fi alta 
decât poliţia. Și cu asta problema era în mare parte rezolvată. 
Asta dacă nu cumva... 

Martin Beck aproape că ajunsese la culeea podului de la 
poalele muntelui Gellert când tramvaiul trecu hurducăind pe 
lângă el. Rezemat de geam, un pasager singuratic dormea cu 
gura deschisă. 

Ajunse la scările ce duceau spre chei și începu să coboare. 
Prin larma din ce în ce mai stinsă a tramvaiului i se păru că 
distinge zgomotul unei mașini oprind undeva în apropiere, dar 
nu-și putu da seama la ce distanţă și în ce direcţie. 

Martin Beck era acum jos, pe chei. Se îndreptă grăbit și tăcut 
spre sud, îndepărtându-se de pod, și se opri acolo unde bezna 
era cea mai groasă. Se întoarse, stătu perfect nemișcat și 
ascultă. Nu se vedea și nu se auzea nimic. Era absolut sigur că 
nu se află niciun om pe pod, dar asta nu-l ajuta să scape de 
îndoială. Dacă cineva l-ar fi urmărit de pe malul celălalt, acel 
cineva ar fi putut foarte bine să fi ajuns și el la piciorul podului și 
să fi coborât apoi pe scări până pe chei, pe latura de nord. 
Nimeni în afară de el nu trecuse pe scările dinspre sud, de asta 
era sigur. 

Zgomotele sporadice care se mai auzeau veneau de la traficul 
de undeva de departe. În imediata lui apropiere domnea o 
liniște deplină. Martin Beck zâmbi în întuneric. Era aproape 
convins că nu îl urmărise nimeni, dar jocul acesta îl amuza și în 


VP - 87 


adâncul inimii își dorea ca în bezna de pe cealaltă parte a 
podului să se afle un om la fel de încurcat. El însuși cunoștea 
procedura până la ultima virgulă și știa că cel care coborâse 
eventual pe cealaltă parte nu poate risca să se întoarcă pe 
aceeași cale, să treacă podul și să coboare pe treptele din 
partea de sud. Pe sub pod treceau două străzi paralele cu 
cheiul. Cea dinspre interior se afla la circa un metru și jumătate 
deasupra cheiului, care, la rândul său, se termina cu niște trepte 
ce ajungeau jos, la apă. Cele două străzi erau separate de un zid 
scund. Pe lângă asta, mai sus era și un tunel pentru pietoni, 
care trecea chiar prin fundaţia podului. Dar nici aceste căi nu-i 
erau la îndemână posibilului urmăritor, asta dacă respectivul își 
știa meseria. Orice încercare de a trece pe sub pod ar fi făcut ca 
el să aibă lumina în spate și deci să fie în mod inevitabil 
descoperit. Prin urmare, nu mai rămânea decât o modalitate: 
aceea de a da ocol culeei, făcând un semicerc larg, pentru a 
traversa apoi toate rampele de acces și a ajunge jos, pe chei, 
cât mai departe, spre sud. Dar asta ar fi luat destul de mult, 
chiar și dacă bărbatul ar risca și ar lua-o la fugă, timp în care 
urmăritul, în cazul de față detectivul-șef Martin Beck din 
Stockholm, ar putea să dispară practic în orice direcţie. 

Totuși, i se părea neverosimil ca cineva să-l fi urmărit și, în 
plus, Martin Beck intenţionase de la început să meargă de-a 
lungul fluviului spre nord și să treacă podul următor pentru a se 
întoarce la hotel. Işi părăsi deci punctul de observaţie de la 
adăpostul întunericului și se îndreptă spre nord cu pas domol. 
Alese să o ia pe strada din interior, trecu pe sub pod și merse 
înainte de-a lungul zidului de piatră, la doi metri deasupra 
nivelului cheiului. Hotelul se afla pe malul opus, cufundat în 
beznă, cu excepţia a doua panouri dreptunghiulare, verticale, 
luminate. Ferestrele camerei lui. Se așeză pe zidul scund de 
piatră și își aprinse o ţigară. Strada era mărginită de blocuri de 
tipul celor de început de secol. În faţa lor se aflau mașini 
parcate. Toate ferestrele erau întunecate și acoperite cu grilaje. 
Martin Beck stătu nemișcat și ascultă liniștea. Era în continuare 
în gardă, în mod inconștient. 

Pe cealaltă parte a străzii porni un motor de mașină. Trecu cu 
privirea peste autovehiculele aliniate în parcare, dar nu putu să 
localizeze sunetul. Motorul rula în gol, încet și sforăitor. O ţinu 
așa vreo treizeci de secunde. Apoi se auzi cum se turează. Două 


VP - 88 


faruri de poziție se aprinseră. Cincizeci de metri mai sus, o 
mașină se desprinse din întuneric și se îndepărtă de bordură. 
Venea în direcţia lui, dar de pe cealaltă parte a străzii, mergând 
cât se poate de încet. O Skoda verde-închis, pe care avu 
senzația că o mai văzuse până atunci. Mașina se apropia. Martin 
Beck stătea nemișcat pe zidul de piatră și o urmărea cu privirea. 
Când ajunse aproape în dreptul lui, mașina începu să o ia spre 
stânga, ca și cum șoferul voia să întoarcă. Dar nu întoarse până 
la cap, mașina mergând și mai încet decât înainte și 
îndreptându-se direct spre el. Era clar că cineva vrea să-l 
întâlnească. Doar că modul de abordare era consternant. Nu se 
poate să fi intenţionat să-l lovească, nu cu viteza aia și, în plus, 
nu-i trebuia decât o clipă să se pună la adăpost în spatele 
zidului la nevoie. Atâta timp cât nu stătea nimeni ascuns pe 
bancheta din spate, însemna că în mașină e doar o persoană. 

Martin Beck strivi ţigara. Nu-i era frică absolut deloc, dar era 
foarte curios să vadă ce urmează să se întâmple. 

Skoda verde stătea pe loc cu motorul rulând în gol și cu roata 
dreaptă din faţă lipită de bordură, la numai trei metri de el. 
Şoferul aprinse farurile și totul fu inundat de lumină. Dar numai 
pentru câteva secunde, după care luminile se stinseră. Portiera 
se deschise și un bărbat cobori pe trotuar. 

Martin Beck îl văzuse deja de suficiente ori pentru a-l 
recunoaște imediat, în ciuda efectului de orbire. Lunganul cu păr 
brunet, dat pe spate. Avea mâinile goale. Făcu un pas spre el. 
Motorul mașinii huruia încet. 

Simţi ceva. Nicio umbră, niciun zgomot, doar o mișcare scurtă 
în aerul din spatele lui. Atât de slabă încât numai liniștea nopţii 
o făcu perceptibilă. 

Martin Beck își dădu seama că nu mai e singur pe zid, că 
mașina e menită doar să-i distragă atenţia în timp ce altcineva 
se apropiase în liniște de jos, de pe chei, și se urcase pe zid în 
spatele lui. 

Și în aceeași clipă mai înțelese clar și lămurit că nu eo 
urmărire, nu e de joacă, ci e ceva serios. Ba mai mult. Era 
moartea, pentru prima dată chiar pe urmele lui, și nu spontan, ci 
rece, calculat și premeditat. 

Martin Beck nu se pricepea la tehnici de apărare, dar viteza 
lui de reacţie era remarcabilă. Exact în clipa în care simţi acel 
ușor curent de aer, își îndesă capul între umeri, puse piciorul 


VP - 89 


drept pe marginea zidului, își luă avânt, își răsuci trunchiul și se 
azvârli în spate, totul dintr-o singură mișcare iute ca fulgerul. 
Braţul care era cât pe ce să-i cuprindă gâtul îi apăsă tare pe 
rădăcina nasului și pe sprâncene, ca mai apoi să alunece în sus 
pe frunte, scăpându-l. Simţi de nicăieri un gâfâit fierbinte pe 
obraz și prin fața ochilor îi trecu rapid o lamă de cuţit, care își 
ratase deja ţinta și se îndepărta de el. Căzu pe spate pe chei, își 
strivi tare umărul stâng de pavajul de piatră și se rostogoli 
pentru a încerca, pe cât posibil, să se ridice și să-și 
redobândească echilibrul. Distinse pe zid două figuri, ca niște 
siluete pe fundalul cerului înstelat. Apoi nu mai văzu decât una 
și, înainte ca Martin Beck să ridice și al doilea genunchi de pe 
pavaj, bărbatul cu cuțitul se năpusti din nou asupra lui. Braţul 
stâng îi era momentan schilodit din cauza căzăturii de pe chei, 
dar, pentru o clipă, raza farurilor îi veni în ajutor, astfel încât el 
se afla aplecat jos, în întuneric, în timp ce figura celuilalt se 
contura pe fundalul luminos. Atacatorul rată lovitura și în 
secunda următoare Martin Beck reuși să-l prindă de încheietura 
mâinii drepte. Nu îl apucase bine și încheietura era neobișnuit 
de groasă, dar o strânse tare, perfect conștient că e singura lui 
șansă de scăpare. În fracțiunea de secundă în care se ridicară în 
picioare observă că celălalt e mai scund decât el, dar 
considerabil mai corpolent. Aplică mecanic una dintre acele 
vechi manevre-standard prăfuite din școala de poliţie și reuși să- 
și pună adversarul la pământ. Însă nu îndrăzni să slăbească din 
strânsoare mâna celuilalt și fu el însuși tras în jos. Se rostogoliră 
o dată și ajunseră extrem de aproape de marginea cheiului, 
acolo unde începeau scările care duceau spre apă. Amorţeala 
din braţul stâng îi dispăruse și îl apucă pe atacator și de cealaltă 
încheietură. Dar acesta fiind mai puternic îl dobora încetul cu 
încetul. O lovitură puternică în cap îi aminti că era depășit nu 
numai fizic, ci și numeric. Era întins pe spate, atât de aproape 
de scări încât putea dibui prima treaptă cu piciorul. Bărbatul cu 
cuțitul îi răsuflă greu în faţă. Respirația îi mirosea a transpiraţie, 
loțiune de ras și pastile pentru gât. Adversarul său începu să-și 
elibereze, încet și implacabil, mâna dreaptă. 

Martin Beck simţi că îi sosise sfârșitul, sau cel puţin că se 
apropia. Prin ceața palpitândă se încrucișau fulgere, inima părea 
să i se mărească mai mult, și mai mult, și mai mult, ca o 
tumoare roșu-albastră care avea să explodeze. Capul îi bubuia 


VP - 90 


ca un zdrobitor. | se părea că aude urlete îngrozitoare, pocnituri 
și ţipete ascuţite și că vede lumea inundată de un șuvoi alb de 
lumină orbitoare care nimicea orice formă de viaţă. Ultimul său 
gând conștient fu că avea să moară aici, pe un chei, într-un oraș 
străin, cum făcuse probabil și Alf Matsson, fără să știe de ce. 

Cu o ultimă sforțare instinctivă, Martin Beck strânse cu 
ambele mâini încheietura dreaptă a celuilalt și în același timp se 
propti în picior și se rostogoli, cu tot cu adversarul său, peste 
marginea cheiului. Se lovi la cap chiar de la a doua treaptă și 
leșină. 


Martin Beck deschise ochii după o perioadă de timp infinită 
sau care, în orice caz, trebuie să fi fost foarte îndelungată. Totul 
era scăldat într-o lumină albă. Zăcea pe spate, cu capul pe o 
parte și cu urechea dreaptă lipită de piatra pavajului. Primul 
lucru pe care îl văzu fu o pereche de pantofi fără toc, bine 
lustruiţi, care îi ocupau aproape tot câmpul vizual. Intoarse 
capul și privi în sus. 

Szluka, într-un costum gri și cu aceeași pălărie ridicolă de 
vânător pe cap, se aplecă asupra lui și spuse: 

— Bună ziua. 

Martin Beck se ridică într-un cot. Șuvoiul de lumină venea de 
la două mașini de poliţie, una aflată pe chei și cealaltă trasă 
lângă zidul de piatră, pe strada de deasupra. La trei metri de 
Szluka stătea un poliţist cu caschetă, cizme negre de piele și 
uniformă gri-albăstruie, deschisă la culoare. Avea un baston 
negru în mâna dreaptă și se uita îngândurat la un om care 
stătea întins la picioarele lui. Era Tetz Radeberger, bărbatul care 
se jucase cu elasticul slipului lui Ari Boeck în casa din Ujpest. 
Acum zăcea pe spate, complet inconștient, cu sânge pe frunte și 
în părul blond. 

— Celălalt, zise Martin Beck. Unde e? 

— Împușcat, spuse Szluka. Cu grijă, desigur. În gambă. 

Mai multe ferestre se deschiseseră la casele aflate de-a lungul 
străzii și oamenii se uitau curioși în jos, spre chei. 

— Stai acolo, zise Szluka. Vine imediat ambulanta. 

— Nu-i nevoie, spuse Martin Beck și dădu să se ridice. 

Trecuseră exact trei minute și cincisprezece secunde de când 
stătuse pe zidul de piatră și simţise suflul acela de aer în ceafă. 


VP-91 


14. 


Mașina era o Warszawa bleu cu alb, din 1962. Avea un girofar 
albastru pe acoperiș și sirena ţiuia discret și melancolic în 
noapte de-a lungul străzilor pustii. Pe banda albă aflată de-a 
curmezișul  portierei din faţă era scris cu litere mari 
RENDORSEG. Însemna „Poliţia”. 

Martin Beck stătea pe bancheta din spate. Lângă el se afla un 
agent în uniformă. Szluka stătea în faţă, lângă șofer. 

— V-aţi descurcat bine, spuse Szluka. Sunt doi băieți destul de 
periculoși. 

— Cine l-a imobilizat pe Radeberger? 

— Stă chiar lângă dumneavoastră, zise Szluka. 

Martin Beck întoarse capul. Polițistul avea o mustață subțire, 
neagră, ochi cafenii și o privire ageră. 

— Nu vorbește decât ungurește, spuse Szluka. 

— Cum îl cheamă? 

— Foti. 

Martin Beck îi întinse mâna. 

— Mulţumesc, Foti, zise el. 

— A trebuit să intervină destul de dur, spuse Szluka. Nu avea 
prea mult timp la dispoziţie. 

— Noroc că eraţi prin preajmă, zise Martin Beck. 

— Suntem mereu prin preajmă, spuse Szluka. Mai puţin în 
desenele animate. f 

— Își au ascunzătoarea în Újpest. La o pensiune de pe 
Venetianer utca. 

— Ştim. 

Szluka tăcu un moment. Apoi întrebă: 

— Cum ați intrat în contact cu ei? 

— Prin intermediul unei femei pe nume Boeck. Matsson 
întrebase de adresă. Și ea a fost la Stockholm ca înotătoare într- 
o competiție. Ar putea exista o legătură. De-aia am căutat-o. 

— Și ce-a zis? 

— Că studiază la universitate și că lucrează la un muzeu. Și că 
n-a auzit niciodată de Matsson. 


VP - 92 


Ajunseseră la secţia de poliție din Deâc Ferenc Ter. Mașina 
întoarse și intră într-o curte pavată cu ciment și opri. Martin 
Beck îl însoţi pe Szluka în biroul lui. Era spaţios și o hartă mare a 
Budapestei acoperea unul din pereți, dar în elementele esenţiale 
aducea cu propria lui casă din Stockholm. Szluka își agăţă 
pălăria de vânător și arătă spre un scaun. Deschise gura, însă 
înainte de a apuca să spună ceva, sună telefonul. Se duse la 
birou și răspunse. Martin Beck își închipuia un puhoi de cuvinte 
în mintea lui. Trecu o bucată bună de timp. Szluka răspundea 
din când în când ceva monosilabic. După un moment se uită la 
ceas, explodă într-o tiradă iritată și închise telefonul. 

— Soţia mea, zise el. 

Se duse la hartă și studie partea de nord a orașului. Stătea cu 
spatele la oaspete. 

— Să fii poliţist, spuse Szluka, nu e o meserie. Sigur nu e nicio 
vocaţie. E un blestem. 

După vreun minut se întoarse și zise: 

— Firește, nu vorbesc serios. Doar că așa mi se pare uneori. 
Sunteţi căsătorit? 

— Da. 

— Atunci știți. 

Un poliţist în uniformă intră și aduse o tavă cu două cești de 
cafea. 

— Percheziţionăm casa de acolo chiar acum. Raportul ar 
trebui să sosească în curând. 

— Cum se face că eraţi prin preajmă? spuse Martin Beck. 

Szluka răspunse cu exact aceleași cuvinte ca în mașină. 

— Suntem mereu prin preajmă. 

Apoi zâmbi și adăugă: 

— Deci la asta vă refereaţi când aţi zis de urmărire. 
Bineînţeles că nu noi vă supravegheam. De ce-am face asta? 

Martin Beck duse mâna la nas, simțindu-se puțin vinovat. 

— Oamenii îşi închipuie atâtea, spuse Szluka. Dar 
dumneavoastră sunteţi poliţist și polițiștii rareori fac asta. Așa 
că am început să-l supraveghem pe cel care vă urmărea. 
Americanii numesc asta backtai/ing, dacă-mi amintesc eu bine. 
Azi după-amiază omul nostru a văzut că vă supraveghează doi 
bărbaţi. | s-a părut suspect și a dat alarma. Și asta a fost tot. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. Szluka îl privi îngândurat. 


VP - 93 


— Și totuși s-a petrecut atât de repede, că abia am reușit să 
ajungem la timp. 

Bău din cafea și puse cu grijă ceașca la o parte. 

— Backtailing, repetă, ca și cum ar fi gustat cuvântul. Aţi fost 
în America? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Am lucrat cu ei la un caz acum doi ani. Cu unul pe nume 
Kafka. 

— Sună a ceh. 

— Era vorba de un turist american care a fost omorât în 
Suedia. Urâtă poveste. O anchetă îmbârligată. 

Szluka tăcu o clipă. Apoi spuse deodată: 

— Cum a mers? 

— Bine, zise Martin Beck. 

— Am citit doar despre polițiștii americani. Au un mod ciudat 
de organizare. Greu de înţeles. 

Martin Beck aprobă din cap. 

— Și mult de lucru, spuse Szluka. Ei au atâtea crime în New 
York, într-o săptămână, câte avem noi în toată ţara într-un an. 

Un ofițer în uniformă, cu două stele pe epoleţi, intră în 
încăpere. Discută ceva cu Szluka, îl salută pe Martin Beck și 
plecă. În timp ce ușa stătea deschisă, pe hol trecu Ari Boeck, 
însoțită de o funcţionară. Era îmbrăcată în aceeași rochie albă și 
purta aceleași sandale ca și în ziua precedentă, doar că avea un 
șal pe umeri. Îi aruncă lui Martin Beck o privire plată și goală. 

— Nimic semnificativ în Újpest, zise  Szluka. Acum 
dezasamblăm mașina. După ce își revine Radeberger și e 
bandajat și celălalt, o să mă ocup eu de ei. Sunt o mulțime de 
lucruri pe care nu le înţeleg. 

Tăcu, șovăielnic. 

— Dar se vor lămuri în curând, adăugă. 

Sună telefonul și îl ţinu ocupat câteva momente. Martin Beck 
nu înțelegea nimic din discuție, cu excepţia, din când în când, a 
cuvintelor svéd și svedorszăg, care știa că înseamnă „suedez” și 
„Suedia”. Szluka puse receptorul în furcă și zise: 

— Probabil că are legătură cu compatriotul dumneavoastră, 
Matsson. 

— Da, firește. 


VP - 94 


— În plus, fata v-a minţit. Nu studiază la universitate și nu 
lucrează la niciun muzeu. Se pare că nu face nimic, de fapt. A 
fost suspendată din competiţii pentru comportament inadecvat. 

— Trebuie să existe o legătură. 

— Da, dar care? Ei bine, vom vedea. 

Szluka ridică din umeri, Martin Beck se întoarse și își răsuci 
corpul chinuit. Îl dureau umerii și braţele, și nici capul lui nu și-l 
simţea mai bine. Era foarte obosit și îi venea greu să gândească, 
și totuși nu voia să se ducă la hotel și să se culce. 

Telefonul sună din nou. Szluka ascultă încruntat, după care 
privirea i se limpezi. 

— Lucrurile încep să se pună în mișcare, spuse el. Am găsit 
ceva. Și unul dintre ei e gata, cel înalt. Fröbe îl cheamă, se pare. 
Acum să vedem. Veniţi? 

Martin Beck dădu să se ridice. 

— Sau poate aţi vrea să vă odihniţi un pic? 

— Nu, mulțumesc, zise Martin Beck. 


VP - 95 


15. 


Szluka se așeză la birou, cu mâinile împreunate relaxat în 
față. La cotul lui stâng se afla un pașaport cu coperţi verzi. 

Bărbatul înalt așezat în faţa lui avea cearcăne. Martin Beck 
știa că nu apucase să doarmă prea mult în ultima vreme. 
Bărbatul stătea drept pe scaun și se uita în jos la mâinile sale. 

Szluka îi făcu semn din cap stenografei și începu. 

— Numele dumneavoastră. 

Bărbatul își ridică privirea și se uită la Szluka. 

— Theodor Frobe. 

Sz: Data nașterii? 

F: Douăzeci și unu aprilie 1936, la Hanovra. 

Sz: Și sunteţi cetățean al Germaniei de Vest. Domiciliat unde? 

F: În Hamburg. Strada Hermann, numărul doisprezece. 

Sz: Cu ce vă ocupați? 

F: Ghid turistic. Sau mai exact, funcţionar la o agenţie de 
voiaj. 

Sz: Unde sunteți angajat? 

F: La o agenţie de voiaj numită Winklers. 

Sz: Unde locuiţi în Budapesta? 

F: La o pensiune din Ujpest. Pe Venetianer utca, numărul 
șase. 

Sz: Și de ce vă aflaţi la Budapesta? 

F: Reprezint agenţia de voiaj și mă ocup de grupurile de turiști 
care călătoresc la și din Budapesta. 

Sz: Mai devreme astă-noapte ați fost prins în flagrant delict 
atacând un om pe Groza Peter Rakpart, împreună cu un bărbat 
pe nume Tetz Radeberger. Eraţi amândoi înarmaţi și intenţia 
dumneavoastră de a-l răni sau ucide era evidentă. ÎI cunoașteţi 
pe acest om? 

F: Nu. 

Sz: L-aţi mai văzut până azi? 

Sz: Răspundeţi! 

F: Nu. 

Sz: Știţi cine e? 


VP - 96 


F: Nu. 

Sz: Nu îl cunoaşteţi, nu l-aţi mai văzut până azi și nu știți cine 
e. De ce l-aţi atacat? 

Sz: Explicaţi de ce l-aţi atacat! 

F: Aveam... nevoie de bani și... 

Sz: Și? 

F: Și l-am văzut acolo, pe chei și... 

Sz: Minţiţi. Fiţi amabil și nu mă minţii, nu e bine. Atacul a fost 
plănuit și eraţi înarmaţi. În plus, e o minciună că nu l-aţi mai 
văzut până azi. L-aţi urmărit mai mult de două zile. De ce? 
Răspundeţi! 

F: Am crezut că era altcineva. 

Sz: Că era cine? 

F: Unul care... care... 

Sz: Care? 

F: Care ne datora bani. 

Sz: Și de-aia l-ați urmărit și l-ați atacat? 

F: Da. 

Sz: V-am avertizat deja o dată. E foarte nesăbuit din partea 
dumneavoastră să mințiți. Adică știu exact când minţiţi. 
Cunoaşteți un suedez pe nume Alf Matsson? 

F: Nu. 

Sz: Prietenii dumneavoastră Radeberger și Boeck ne-au spus 
deja că îl cunoașşteți. 

F: ÎI cunosc doar un pic. Nu mai știam că așa îl cheamă. 

Sz: Când l-aţi văzut ultima oară pe Alf Matsson? 

F: Cred că era în mai. 

Sz: Unde l-aţi întâlnit? 

F: Aici în Budapesta. 

Sz: Și nu l-aţi mai văzut de atunci? 

F: Nu. 

Sz: Acum trei zile omul acesta a fost la pensiunea 
dumneavoastră și a întrebat de Alf Matsson. De atunci l-aţi 
urmărit și astă noapte ați încercat să-l omorâţi. De ce? 

F: Nu să-l omorâm! 

Sz: De ce? 

F: Nu am încercat să-l omorâm! 

Sz: Dar l-aţi atacat, nu? Și erați înarmaţi cu cuțite. 


VP - 97 


F: Da, dar a fost o greșeală. Nu a păţit numit, nu? Nici nu a 
fost rănit. Nu aveţi dreptul să mă interogați așa. 

Sz: De când îl cunoașteți pe Alf Matsson? 

F: Cam de un an. Nu-mi amintesc bine. 

Sz: Cum v-aţi întâlnit? 

F: La o cunoștință comună din Budapesta. 

Sz: Cum se numește acea cunoștință? 

F: Ari Boeck. 

Sz: L-aţi întâlnit de mai multe ori de atunci? 

F: De câteva ori. Nu prea multe. 

Sz: Vă întâlneaţi mereu aici în Budapesta? 

F: Ne-am mai întâlnit și la Praga. Și la Varșovia. 

Sz: Și la Bratislava? 

F: Da. 

Sz: Și la Constanţa? 

Sz: Așa e? 

F: Da. 

Sz: Cum se face că v-aţi întâlnit în toate orașele astea, în care 
nu locuiește niciunul dintre dumneavoastră? 

F: Călătoresc mult. Asta mi-e meseria. Și el călătorea mult. 
Așa s-a întâmplat, să ne întâlnim acolo. 

Sz: De ce vă întâlneați? 

F: Ne întâlneam și noi. Suntem prieteni buni. 

Sz: Acum spuneți că în decurs de un an l-aţi întâlnit în cel 
puţin cinci orașe diferite pentru că sunteţi prieteni buni. Cu o 
clipă în urmă aţi zis că nu îl cunoașteţi decât un pic. De ce nu 
voiați să spuneţi că îl cunoașteţi? 

F: M-am emoţionat când m-am văzut aici, interogat așa. Și 
sunt îngrozitor de obosit. Și mă mai dor și picioarele. 

Sz: Așa deci. Sunteţi îngrozitor de obosit. Era și Tetz 
Radeberger cu dumneavoastră când v-aţi întâlnit în toate 
locurile astea? 

F: Da, lucrăm la aceeași agenție și călătorim împreună. 

Sz: Cum se face, după dumneavoastră, că nici Radeberger nu 
a vrut de la început să spună că îl cunoaște pe Alf Matsson? 
Oare era și el îngrozitor de obosit? 

F: Nu știu nimic despre asta. 

Sz: Știţi unde se află Alf Matsson la momentul ăsta? 

F: Nu, n-am idee. 


VP - 98 


Sz: Vreţi să vă spun eu? 

F: Da. 

Sz: Totuși, n-am de gând s-o fac. De cât timp lucraţi la agenţia 
asta, Winklers? 

F: De șase ani. 

Sz: Se plătește bine? 

F: Nu foarte. Dar primesc totul gratis când plec în călătorii. 
Mâncare, cazare și transport. 

Sz: Dar salariul nu e mare. 

F: Nu. Dar mă descurc. 

Sz: Așa se pare. Faceţi dumneavoastră cumva. 

F: Ce vreţi să spuneți? 

Sz: De fapt deţineţi 1.500 dolari, 830 lire și 10.000 mărci 
germane. O groază de bani. De unde aţi făcut rost de ei? 

F: Nu vă privește. 

Sz: Răspundeţi-mi la întrebare și nu folosiţi tonul ăsta. 

F: Nu vă privește de unde fac eu rost de bani. 

Sz: E posibil și chiar foarte probabil că nu aveți nici măcar 
jumătate din mintea pe care îmi închipuiam că o aveți, dar chiar 
și cu un minim de inteligență ar trebui să pricepeţi că cel mai 
înțelept lucru este să-mi răspundeţi la întrebări. Deci, de unde 
aveți banii? 

F: Am mai lucrat în paralel și i-am strâns în timp. 

Sz: Ce aţi mai făcut? 

F: Diverse. 

Szluka se uită la Fröbe și deschise un sertar al biroului. 
Scoase din el un pachet înfășurat în plastic. Pachetul avea cam 
douăzeci de centimetri lungime și zece lăţime și era înfășurat cu 
bandă adezivă. Szluka îl puse pe masă, între el și Fröbe. Stătea 
cu ochii aţintiţi asupra lui Fröbe, care își ferea privirea și încerca 
să reziste tentației de a se uita la pachet. Szluka îl privi fix și 
Fröbe își șterse micile broboane de sudoare care i se adunau la 
rădăcina nasului. Atunci Szluka zise: 

— Diverse, da. Ca de exemplu contrabanda și vânzarea de 
hașiș. O ocupaţie profitabilă, dar nu pe termen lung, domnule 
Fröbe. 

F: Nu înțeleg despre ce vorbiți. 

Sz: Nu? Și nici nu recunoaşteți pachețelul ăsta? 

F: Nu, nu-l recunosc. De ce l-aș recunoaște? 


VP - 99 


Sz: Și nici cele cincisprezece astfel de pachete care erau 
ascunse în portierele și în tapițeria mașinii lui Radeberger? 

Sz: Încape destul de mult hașiș chiar și într-un singur pachet 
din ăsta. Nu suntem obișnuiți cu asemenea lucruri aici și 
adevărul e că nu știu prețul actual. Dar cu cât v-aţi fi sporit 
capitalul odată ce v-aţi fi vândut micul depozit? 

F: Tot nu înțeleg despre ce vorbiţi. 

Sz: Văd din pașaportul dumneavoastră că mergeţi des în 
Turcia. Aţi fost de șapte ori numai anul acesta. 

F: Winklers organizează excursii în grup în Turcia. Ca ghid, 
trebuie să merg și eu acolo destul de des. 

Sz: Și asta vă convine excelent, nu-i așa? În Turcia hașișul e 
relativ ieftin și destul de ușor de procurat. Așa e, domnule 
Fröbe? 

Sz: Dacă preferați să nu spuneți nimic, e cu atât mai rău 
pentru dumneavoastră. Avem deja dovezile necesare și chiar și 
un martor. 

F: Secătura dracu' tot a turnat! 

Sz: Exact. 

F: Porc suedez nenorocit! 

Sz: Inţelegeţi poate că nu prea aveţi de câștigat dacă mai 
trageţi de timp. Daţi-i drumul și vorbiţi, domnule Fröbe! Vreau 
să aud totul, cu toate faptele pe care vi le amintiţi, cu nume, 
date și cifre. Puteţi începe să-mi povestiţi de la momentul în 
care aţi început contrabanda cu narcotice. 

Fröbe închise ochii și se prăbuși pe o parte de pe scaun. 
Martin Beck îl văzu cum se proptește în mână înainte de a se 
lungi pe podea, complet nemișcat. 

Szluka se ridică și îi făcu semn din cap stenografei, care își 
închise carnetul și dispăru afară pe ușă. 

Szluka se uită la bărbatul care zăcea pe podea. 

— Se preface, spuse Martin Beck. Nu a leșinat. 

— Știu, zise Szluka. Dar o să-l las să se odihnească puţin 
înainte să continui. 

Se duse la Fröbe și-l înghionti cu vârful pantofului. 

— Hopa sus, Fröbe. 


VP - 100 


Fröbe nu se mișcă, dar îi tresări o pleoapă. Szluka se duse la 
ușă, o deschise și strigă ceva pe coridor. Veni un agent și Szluka 
îi spuse ceva. Agentul îl luă pe Fröbe de braţ și Szluka zise: 

— Nu staţi aici împrăștiat, domnule Fröbe. O să vă dăm un pat 
să vă odihniţi. E mult mai comod. 

Fröbe se ridică și se uită vexat la Szluka. Apoi îl urmă pe 
agent afară, șchiopătând. Martin Beck îl urmări cu privirea. 

— Cum e cu piciorul? zise el. 

— Nicio problemă, spuse Szluka. Doar o rană superficială. Nu 
se întâmplă des să fim nevoiţi să tragem, dar când tragem, 
tragem bine. 

— Deci cu asta se ocupa. Contrabandă cu haşiş, zise Martin 
Beck. Mă întreb ce-au făcut cu el. 

— Cu Alf Matsson? O să scoatem noi asta de la ei. Dar e mai 
bine să așteptăm până se odihnesc un pic. Și dumneavoastră 
probabil că sunteți obosit, spuse Szluka și se așeză la birou. 

Martin Beck se simţea foarte obosit. Se apropia ora prânzului. 
Era necăjit și-l dureau toate. 

— Mergeti la hotel și dormiţi câteva ore, spuse Szluka. Vă sun 
eu mai târziu. Coborâţi la poartă și aranjez eu o mașină. 

Martin Beck nu avu nimic de obiectat. Dădu mâna cu Szluka și 
plecă. După ce închise ușa în urma sa, îl auzi pe Szluka vorbind 
la telefon. 

Când ajunse jos, în stradă, mașina era deja gata și aștepta. 


VP - 101 


16. 


Menajera fusese în camera lui și stinsese lumina și închisese 
obloanele. Nu se deranjă să le deschidă la loc. 

Acum știa că niciun lungan brunet nu mai stă afară să se uite 
în sus la fereastra lui. 

Martin Beck aprinse lumina și se dezbrăcă. Îl dureau capul și 
braţul stâng. Se privi în oglinda cea mare de pe ușa șifonierului. 
Deasupra genunchiului drept avea o vânătaie mare, iar umărul 
stâng îi era umflat și învineţit. Își pipăi capul cu palma și simţi 
un cucui mare la spate. Nu mai descoperi nicio altă rană. 

Patul părea moale, rece și îmbietor, iar el stinse lumina și se 
strecură în așternut. Stătu o vreme pe spate și încercă să 
reflecteze privind în gol în semiîntuneric. Apoi se întoarse pe o 
parte și adormi. 

Era ora două când fu trezit de soneria telefonului. Era Szluka. 

— Aţi dormit? 

— Da. 

— Bine. Puteţi veni încoace? 

— Da. Acum? 

— Trimit o mașină. Ajunge într-o jumătate de oră. E bine așa? 

— Da. Cobor într-o jumătate de oră. 

Făcu un duș, se îmbrăcă și deschise obloanele. Afară se 
revărsa lumina soarelui și razele tăioase îl izbiră în plin. Se uită 
spre cheiul de pe partea cealaltă a fluviului. Noaptea ce tocmai 
trecuse îi părea îndepărtată și ireală. 

Mașina aștepta, cu același șofer ca dimineaţă. Găsi singur 
drumul spre biroul lui Szluka și ciocâni la ușă, deschise și intră. 

Szluka era singur. Stătea la birou cu un teanc de hârtii și cu 
nelipsita ceașcă de cafea lângă el. Salută din cap și arătă spre 
scaunul pe care stătuse Fröbe. Apoi ridică receptorul, spuse 
ceva și îl puse din nou în furcă. 

— Cum vă simţiţi? zise el și se uită la Martin Beck. 

— Bine. Am dormit. Cum merge? 

Un poliţist intră și puse două cești de cafea pe masă. Apoi luă 
ceașca goală a lui Szluka și dispăru. 


VP - 102 


— Acum e gata. Am totul aici, spuse Szluka și ridică teancul 
de hârtii. 

— Și Alf Matsson? zise Martin Beck. 

— Da, spuse Szluka. Este singurul lucru neclar. N-am reușit să 
aflu nimic în legătură cu asta. Insistă că nu știu unde e. 

— Dar era și el implicat? 

— Da, într-un fel. Era unul dintre intermediarii lor. Fröbe și 
Radeberger organizau totul. Pe fată o foloseau pe post de 
centrală de legătură. Boeck, care îi era prenumele? 

Szluka răsfoi prin hârtii. 

— Ari, zise Martin Beck. Aranka. 

— Da, Ari Boeck. Fröbe și Radeberger făcuseră deja un timp 
contrabandă cu hașiș din Turcia înainte să o întâlnească. Ambii 
se pare că au sau au avut relaţii cu ea. După o vreme au înțeles 
că se pot folosi de ea în alt fel și i-au spus despre contrabanda 
cu narcotice. Nu a avut nimic împotrivă să li se alăture. Apoi au 
locuit amândoi la ea după ce s-a mutat în Újpest. Se pare că e 
destul de ușuratică. 

— Da, spuse Martin Beck. Probabil. 

— Radeberger și Fröbe mergeau în Turcia ca ghizi. Acolo 
făceau rost de hașiș, care e destul de ieftin și ușor de procurat, 
și îl introduceau pe furiș în Ungaria. Riscurile erau destul de 
mici, mai ales că erau ghizi și aveau în grijă toate bagajele 
grupurilor de turiști. Ari Boeck contacta intermediarii și ajuta la 
vinderea narcoticelor aici, în Budapesta. Mai mult, Radeberger și 
Fröbe călătoreau în alte ţări, precum Polonia, Cehoslovacia, 
România și Bulgaria și duceau hașiș distribuitorilor lor. 

— Asta era și Alf Matsson? întrebă Martin Beck. 

— Alf Matsson era unul dintre distribuitori, zise Szluka. Mai 
aveau și alţii, care veneau din Anglia, Germania și Olanda aici 
sau în alt stat estic, unde se întâlneau cu Radeberger și cu 
Fröbe. Plăteau în valută străină: lire, dolari sau mărci germane și 
își primeau hașișul, pe care îl luau acasă și îl vindeau. 

— Deci toţi câștigau bine din afacerea asta, mai puţin cei care 
cumpărau la final porcăria asta, ca s-o folosească, spuse Martin 
Beck. E ciudat că au reușit să se ţină de asta atâta timp înainte 
să fie descoperiți. 

Szluka se ridică și se duse la fereastră. Stătu câteva momente 
cu mâinile la spate și se uită afară, pe stradă. Apoi se întoarse la 
birou și se așeză. 


VP - 103 


— Nu, zise el, de fapt nu e așa ciudat. Atâta timp cât nimic din 
narcotice nu se vindea aici sau în vreo altă ţară socialistă, ci 
numai intermediarilor, aveau toate șansele să scape neprinși. 
Cum în statele capitaliste cu care aveau ei de-a face se 
consideră că nu ai cu ce să faci contrabandă din statele estice, 
controlul vamal la care sunt supuși călătorii veniţi de aici e 
aproape inexistent. Dacă, în schimb, ar fi încercat să își creeze o 
piaţă de desfacere aici pentru marfa lor, ar fi fost prinși imediat. 
Dar asta nici nu i-ar fi mulțumit, ei voiau valută occidentală. 

— Trebuie să fi câștigat o mulţime de bani, spuse Martin Beck. 

— Da, zise Szluka. Dar chiar și distribuitorii câștigau bine din 
asta. Treaba era pusă la cale destul de inteligent. Dacă nu aţi fi 
venit dumneavoastră să-l căutaţi pe Alf Matsson, probabil că ar 
mai fi durat ceva timp până am fi descoperit noi totul. 

— Ce zic de Alf Matsson? 

— Au recunoscut că era distribuitorul lor în Suedia. Timp de 
un an a cumpărat destul de mult hașiș de la ei. Dar susţin că nu 
l-au văzut din mai, când a venit să ia o cantitate. Atunci nu a 
primit atât de mult cât ar fi vrut, așa că a contactat-o din nou pe 
Ari Boeck destul de curând. Spun că hotărâseră să se 
întâlnească aici, la Budapesta, acum trei săptămâni, dar el nu a 
dat niciun semn. Susţin că ce era ascuns în mașină era menit 
pentru el. 

Martin Beck rămase tăcut câteva momente. Apoi spuse: 

— Poate că s-a supărat pe ei dintr-un motiv sau altul și a 
ameninţat să-i dea în vileag. Atunci s-au speriat și au scăpat de 
el, așa cum au încercat să facă și cu mine azi-noapte. 

Szluka tăcu. După o clipă, Martin Beck continuă în șoaptă, ca 
pentru sine: 

— Probabil că așa a fost. 

Szluka se ridică și se plimbă încolo și-ncoace prin birou. Apoi 
zise: 

— Așa credeam și eu că a fost. 

Tăcu din nou și se opri în faţa hărţii din perete. 

— Și acum ce credeți? spuse Martin Beck. 

Szluka se întoarse pe călcâie și se uită la el. 

— Nu știu, zise. M-am gândit că poate vreţi să vorbiţi personal 
cu unul dintre ei. Cu Radeberger ăsta. Cel cu care v-aţi luptat 
azi-noapte. E vorbăreț și am impresia că e prea nătâng ca să 


VP - 104 


poată minţi foarte bine. Vreţi să-l interogaţi? Poate aveţi mai 
mult succes ca mine. 

— Da, vă rog, spuse Martin Beck. Aș vrea foarte mult să-l 
interoghez. 


VP - 105 


17. 


Tetz Radeberger intră în încăpere. Era îmbrăcat la fel ca în 
seara precedentă, cu o bluză mulată, pantaloni subţiri din 
poliester, cu elastic în talie, și pantofi ușori de pânză, cu talpă 
de cauciuc. Imbrăcat pentru a ucide. Se opri la ușă și se înclină. 
Polițistul care îl însoțea îl bătu ușor pe spate. 

Martin Beck arătă spre scaunul de pe partea cealaltă a mesei 
și neamţul se așeză. Ochii lui albaștri și transparenţi aveau o 
privire precaută și nesigură. Avea un plasture pe frunte, iar la 
rădăcina părului blond se vedea o umflătură albăstruie. Arăta 
destul de sănătos și puternic, și aproape nevătămat. 

— O să vorbim de Alf Matsson, spuse Martin Beck. 

— Nu știu unde e, zise Radeberger prompt. 

— Posibil. Dar tot o să vorbim de el. 

Szluka făcuse rost de un reportofon. Se afla în stânga mesei și 
Martin Beck întinse mâna și apăsă butonul de pornire. Neamţul îi 
urmări mișcările cu o atenţie vie. 

— Când l-aţi întâlnit prima dată pe Alf Matsson? 

— Acum doi ani. 

— Unde? ` 

— Aici, la Budapesta. Intr-un loc care se cheamă Ifjuság. Un 
fel de hotel de tineret. 

— Cum ați ajuns să vă întâlniți? 

— Prin Ari Boeck. Lucra acolo. Asta cu mult înainte să se mute 
în Ujpest. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Nimic deosebit. Eu și Theo tocmai ne întorseserăm din 
Turcia. Mergem în excursii cu turiști. Din stațiuni din România și 
din Bulgaria. Aveam la noi ceva de fumat de la Istanbul. 

— Incepuserăţi să faceţi contrabandă cu droguri încă de pe- 
atunci? 

— Doar un pic. Pentru consumul propriu, ca să spun așa. Dar 
nu foloseam prea des. Acum nu mai folosim deloc. 

Făcu o scurtă pauză, după care zise: 

— Nu face bine. 

— Atunci la ce vă trebuia? 


VP - 106 


— Păi, la femei și de-astea. E bun la femei. Le face mai... 
disponibile. 

— Și Matsson? El ce treabă avea? 

— l-am oferit un fum. Nici el nu era prea interesat. Mai mult 
bea tărie. 

Stătu pe gânduri o clipă. Apoi spuse cu naivitate: 

— Nici nu face bine la sănătate. 

— l-aţi vândut droguri lui Matsson atunci? 

— Nu, dar i-am dat puţin. Nu aveam prea mult. | s-a trezit 
interesul când a aflat cât e de ușor de cumpărat în Istanbul. 

— Vă trecuse deja prin cap să aduceţi cantităţi mai mari la 
momentul ăla? 

— Vorbiserăm despre asta. Greutatea era să introducem 
marfa în ţările unde era profitabilă de vândut. 

— Ca de exemplu unde? 

— În Scandinavia, Olanda, acasă, în Germania de Vest. Vama 
și poliţia de acolo sunt foarte atenţi, mai ales dacă vii tocmai 
dintr-o ţară ca Turcia. Din Africa de Nord sau din Spania, tot așa. 

— S-a oferit Matsson să fie distribuitor? 

— Da. A zis că, dacă vii din Europa de Est, poliţia de frontieră 
nu se uită niciodată la bagajele tale, mai ales dacă vii cu 
avionul. Pentru noi nu era greu să aducem marfa din Turcia aici, 
de exemplu. Doar eram ghizi. Dar mai departe nu ajungeam cu 
ea. Era prea riscant. Și aici nu poţi să vinzi. Ajungi acolo și nici 
nu e profitabil. 

Reflectă la asta o clipă. 

— Nu voiam să fim prinși, normal. 

— Înţeleg. V-aţi pus de acord cu Matsson atunci? 

— Da. A avut o idee bună. Urma să ne întâlnim în diferite 
locuri, care să ne convină mie și lui Theo. Noi îl anunţam și el 
venea acolo ca reporter. Era o acoperire bună. Părea ceva 
nevinovat. 

— Cum vă plătea? 

— În dolari, bani gheaţă. Era un plan bun și în vara aia ne-am 
construit afacerea. Am făcut rost de mai mulți distribuitori, un 
olandez, pe care l-am întâlnit la Praga și... 

Asta era treaba lui Szluka. Martin Beck spuse: 

— Unde v-aţi întâlnit a doua oară cu Matsson? 

— La Constanţa, în România, după trei săptămâni. A mers ca 
pe roate. 


VP - 107 


— Era și domnișoara Boeck implicată atunci? 

— Ari? Nu, ce nevoie aveam de ea? 

— Dar știa cu ce vă ocupați? 

— Da. Cel puţin în parte. 

— De câte ori v-aţi întâlnit cu Matsson în total? 

— Zece, poate cincisprezece. Mergea strună. Plătea mereu 
cât îi ceream și sigur câștiga și el bine. 

— Cât credeţi? 

— Nu știu, dar avea mereu bani destui. 

— Unde e acum? 

— Asta nu știu. 

— Chiar așa? 

— Da, e adevărat. Ne-am întâlnit aici în mai, asta când Ari s-a 
mutat în Ujpest. El a stat la hotelul ăla de tineret. l-am făcut o 
livrare atunci. A zis că e mare consumul și am hotărât să ne 
întâlnim iar aici, în 23 iulie. 

— Și? 

— Am venit aici în 21. Era într-o joi. Dar el n-a apărut deloc. 

— Era aici, în Budapesta, a venit în seara de 22. A plecat de la 
hotel în 23, dimineața. Unde trebuia să vă întâlniți? 

— În Ujpest. La Ari. 

— Deci a venit acolo în dimineaţa de 23. 

— Nu, asta ziceam. N-a venit deloc. Am așteptat, dar n-a 
venit. Apoi am sunat la hotel, dar nu era acolo. 

— Cine a sunat? 

— Și eu, și Theo, și Ari. Am sunat cu rândul. 

— Aţi sunat din Ujpest? 

— Nu. Din diferite locuri din oraș. N-a venit, vă spun. Noi am 
stat și-am așteptat. 

— Deci susţineţi că nu l-aţi întâlnit de când aţi ajuns aici. 

— Da. 

— Să zicem că vă cred. Nu l-aţi întâlnit pe Matsson. Dar asta 
nu-i împiedică pe Fröbe sau pe domnișoara Boeck să-l fi 
contactat, așa e? 

— Nu, știu că n-au făcut-o. 

— Cum puteţi ști? 

Faţa lui Radeberger începea să trădeze o ușoară disperare. 
Transpira foarte mult. Era foarte cald în încăpere. 


VP - 108 


— Ascultaţi aici, spuse el. Nu știu ce credeţi dumneavoastră, 
dar celălalt părea să creadă că ne-am descotorosit de el. Dar de 
ce-am fi făcut asta? Câștigam bani de pe urma lui, mulţi bani. 

— Îi dădeaţi bani și domnișoarei Boeck? 

— Păi da. Ne ajuta și își primea partea. Destul cât să n-aibă 
nevoie să muncească. 

Martin Beck îl privi îndelung. Într-un final zise: 

— L-aţi omorât? 

— Nu, vă spun că nu. Am fi stat noi trei săptămâni aici, cu un 
transport aproape întreg, dacă l-am fi omorât? 

Vocea îi devenea ascuţită și tensionată. 

— ÎI plăceaţi pe Alf Matsson? 

Privirea îi fugea încoace și încolo. 

— Răspundeţi când vă întreb ceva, spuse Martin Beck serios. 

— Sigur. 

— Se pare că domnișoara Boeck a spus la interogatoriu că nici 
dumneavoastră, nici Theo Fröbe nu-l simpatizaţi pe Matsson. 

— Era nesuferit când bea. Ne... dispreţuia pentru că suntem 
germani. 

Se uită la Martin Beck cu o privire rugătoare și zise: 

— Așa ceva nu se face, nu? 

Se făcu liniște pentru câteva momente. Momentul îi displăcu 
lui Tetz Radeberger. Începu să se foiască în scaun și să-și frângă 
degetele. 

— N-am omorât pe nimeni, spuse el. Nu suntem d-ăia. 

— Aţi încercat să mă omorâţi pe mine azi-noapte. 

— Asta a fost altceva. 

Bărbatul vorbi atât de încet încât abia se putea înţelege. 

— Cum așa? 

— Era singura noastră șansă. 

— Să ce? Să ajungeţi în ștreang? Sau poate la închisoare? 

Neamţul îl privi deznădăjduit. 

— Cel mai probabil o să ajungeţi acolo oricum, zise Martin 
Beck prietenos. Aţi mai fost la închisoare? 

— Da... Acasă. 

— Așa, ce aţi vrut să spuneţi cu faptul că singura șansă pe 
care o aveați era să-mi luaţi viața? 

— Nu înţelegeți? Când aţi venit la Ujpest cu pașaportul lui, al 
lui Matsson, la dumneavoastră, am crezut mai întâi că n-a putut 
să vină el și v-a trimis pe dumneavoastră. Dar nu ziceaţi nimic și 


VP - 109 


nici nu erați genul ăla. Deci probabil că Matsson a fost prins și a 
spus tot. Dar nu știam cine sunteţi. Eram deja aici de douăzeci 
de zile, stăteam așa cu toată încărcătura și a început să ni se 
facă frică. Și după trei săptămâni trebuie să faci cerere ca să-ţi 
prelungească permisul de ședere. Așa că Theo v-a urmărit când 
ați plecat și... 

— Așa, continuă. 

— Și eu am desfăcut mașina și am ascuns marfa. Theo n-a 
reușit să-și dea seama cine sunteţi, așa că ne-am pus de acord 
să afle Ari. A doua zi Theo v-a urmărit până la băile alea. A 
sunat-o pe Ari de acolo și ea a venit și v-a luat în primire afară. 
Apoi Theo v-a văzut cu tipul ăla în bazin. L-a urmărit și a văzut 
că s-a dus la poliţie. Atunci s-a lămurit. Ne-am gândit că nu 
spuseserăți încă nimic, altfel poliţia ar fi venit deja peste noi. 
Seara, Theo a venit din nou în oraș să se asigure că sunteţi cu 
Ari. V-a văzut la debarcaderul din faţa hotelului. Apoi, noaptea, 
s-a întors Ari. 

— Și ce aflase? 

— Asta nu știu, dar aflase ea ceva. A zis doar: „Ocupă-te de 
porcul ăla, rapid”. Era supărată. Pe urmă a urcat la ea și a trântit 
ușa. 

— Da? 

— În ziua următoare v-am supravegheat încontinuu. Eram 
într-o situaţie nenorocită, trebuia să vă închidem gura înainte să 
mergeţi la poliţie. Nu s-a ivit nicio șansă și aproape 
renunțaserăm când am ieșit atunci, noaptea. Theo v-a urmărit 
peste pod și eu am ocolit cu mașina pe podul celălalt. Apoi am 
făcut schimb. Theo nu avea curaj. Și eu sunt mai puternic. 
Mereu am avut grijă de corpul meu. 

Tăcu o clipă, apoi zise rugător, ca și cum asta ar fi fost o 
scuză: 

— Sigur că nu știam că sunteţi poliţist. 

Martin Beck nu răspunse nimic. 

— Sunteţi poliţist? 

— Da. Sunt poliţist. Dar să ne întoarcem la Alf Matsson. Aţi 
spus că l-aţi întâlnit prin domnișoara Boeck. Se cunoșteau de 
mult? 

— De ceva vreme. Ari fusese în Suedia cu nu știu ce echipă de 
înot și îl cunoscuse acolo. Apoi au dat-o afară din echipă, darel 
a căutat-o când a venit aici. 


VP - 110 


— Matsson și domnișoara Boeck sunt prieteni buni? 

— Oarecum. 

— Obișnuiesc să aibă relaţii intime? 

— Adică dacă ea și Matsson se culcau împreună? 

— Și dumneavoastră obișnuiți să vă culcaţi cu domnișoara 
Boeck? 

— Bineînţeles. Când am chef. Și Theo la fel. Ari e nimfomană. 
Nu prea ai ce-i face. Matsson sigur s-a culcat cu ea când a fost 
aici. O dată i-am pus-o toţi trei, în aceeași cameră. Ari face orice 
de genul ăsta. Altfel e drăguță. 

— Drăguţa? 

— Da, face ce i se spune. Doar să i-o tragi din când în când. 
Acum nu o mai fac așa des. Nu e chiar bine să o faci prea des. 
Dar Theo e pe ea toată ziua. De-aia nu face nici el mare lucru. 

— V-aţi certat vreodată cu Matsson? 

— Pentru Ari? Nu merită să te cerți pentru ea. 

— Dar în alt context? 

— Nu pentru afaceri. La asta se descurca bine. 

— Atunci, din altă cauză? 

— O dată a făcut așa scandal că a trebuit să-l pocnesc. Era 
beat, bineînţeles. Apoi s-a ocupat Ari de el și l-a calmat. E mult 
de-atunci. 

— Unde credeţi că se află Matsson acum? 

Radeberger dădu neajutorat din cap. 

— Nu știu. Pe-aici, pe undeva. 

— Nu obișnuia să se întâlnească și cu alţi oameni aici? 

— Doar venea, primea pachetul și plătea. Și făcea vreun 
articol de ziar ca să fie acoperit. După două-trei zile pleca din 
nou. 

Martin Beck rămase tăcut și-l privi pe cel care încercase să-l 
omoare. 

— Cred că ajunge, spuse el, și opri reportofonul. 

Neamţul părea să mai aibă ceva pe inimă. 

— Referitor la treaba de ieri... Puteţi să mă iertaţi? 

— Nu. Nu pot. La revedere. 

li făcu un semn poliţistului, care se ridică, luă arestatul de 
braţ și îl conduse spre ușă. Martin Beck se uită îngândurat le 
neamțul blond. Apoi zise: 

— O clipă, domnule Radeberger. Treaba asta nu mă privește 
pe mine personal. leri aţi încercat să ucideţi un om pentru a vă 


VP - 111 


salva propria piele. Plănuiserăţi crima cât mai bine și nu datorită 
dumneavoastră a eșuat. Nu era doar ceva interzis, ci și un delict 
împotriva unei norme de viață și a unui principiu important. De 
aceea este de neiertat. Asta-i tot. Gândiţi-vă la asta. 

Martin Beck derulă caseta, o puse în carcasă și se întoarse la 
Szluka. 

— Probabil că aveţi dreptate. Poate că nu l-au omorât. 

— Nu, cum am spus, zise Szluka. Nu par să fi făcut-o. Acum 
facem tot ce putem să-l găsim. 

— Și noi. 

— Misiunea dumneavoastră a devenit oficială deja? 

— Din câte știu, nu. 

Szluka își scărpină ceafa. 

— Ciudat, spuse el. 

— Ce anume? 

— Că nu îl putem localiza. 

O jumătate de oră mai târziu Martin Beck se întoarse la hotel. 
Era deja ora mesei. Apusul se lăsa peste Dunăre și pe partea 
cealaltă a fluviului se vedeau cheiul cu zidul de piatră și scările. 


VP - 112 


18. 


Martin Beck tocmai se schimbase și se pregătea să meargă la 
restaurant, când sună telefonul. 

— De la Stockholm, spuse telefonista. Un anume redactor 
Eriksson. 

Recunoscu numele; era onorabilul atribut al șefului lui Alf 
Matsson, redactorul acelui întreprinzător ziar săptămânal. 

O voce pompoasă îi pătrunse în ureche. 

— Comisarul Beck, să-nţeleg. Sunt redactorul-șef Eriksson. 

— Detectiv-șef. 

Bărbatul ignoră corectura. 

— Da, după cum vedeţi, domnule comisar, știu de misiunea 
dumneavoastră. Doar eu v-am indicat pista. In plus, sunt în 
relații bune cu ministerul. 

Deci tizul lui oribil nu reușise să-și ţină gura. 

— Mai sunteţi acolo? 

— Sigur. 

— Poate ar trebui să avem grijă cum ne exprimăm, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Mai întâi trebuie să vă întreb: l-aţi 
găsit pe cel pe care-l căutaţi? 

— Pe Matsson? Nu, nu încă. 

— N-aţi dat de nicio urmă? 

— Nu. 

— E absolut nemaiauzit. 

— Da. 

— Așa, cum să mă exprim... care e atmosfera pe-acolo? 

— E cald. Dimineaţa e cam ceaţă. 

— Poftim? E ceaţă dimineaţa? Da, cred că am înţeles. Da, da. 
În orice caz, treaba e că nu ne lasă conștiința să mai stăm așa. 
Ceea ce s-a întâmplat e absolut incredibil, deschide niște 
perspective îngrozitoare. Avem și o mare răspundere personală 
față de Matsson. E unul dintre cei mai buni colaboratori ai noștri, 
un om deosebit, onest și loial. Îl am în cabinet de câţiva ani și 
știu despre ce vorbesc. 

— Unde? 

— Poftim? 


VP-113 


— Unde aţi zis că-l aveţi? 

— A, da. În cabinet. Așa zicem noi, cabinetul redactorului. 
Cum ziceam, știu despre ce vorbesc. Pot să bag mâna-n foc 
pentru omul ăsta și asta mă face cu atât mai responsabil. 

Martin Beck stătea și se gândea în altă parte. Incerca să-și 
imagineze cum arată redactorul Eriksson. Probabil era un 
omuleț gras și umflat, cu ochi de porc și barbă roșie. 

— De aceea am luat astăzi hotărârea de a publica primul 
nostru articol despre cazul Alf Matsson chiar în numărul de 
săptămâna viitoare. Luni, acum, fără nicio amânare. A venit 
clipa să îndreptăm atenţia publică asupra acestei povești. Cum 
spuneam, voiam doar să întreb dacă i-aţi dat cumva de urmă. 

— Eu zic că mai bine vă luaţi articolul și... 

Martin Beck se opri în ultima clipă și zise: 

— ... Îl aruncaţi la gunoi. 

— Pardon? Ce-ati spus? Nu înţeleg. 

— Citiţi ziarele de mâine, zise Martin Beck și închise telefonul. 

Discuţia îl făcuse să-i piară și pofta de mâncare. Luă sticla și 
își turnă un whisky. Se așeză și căzu pe gânduri. Era indispus și 
îl durea capul, și pe deasupra mai fusese și nepoliticos. Dar nu 
la asta se gândea de fapt. 

Alf Matsson venise la Budapesta în 22 iulie. Funcţionarii de la 
controlul pașapoartelor îl văzuseră. Luase un taxi până la Hotel 
Ifjuság și stătuse acolo peste noapte. Cineva de la cabina 
portarului trebuie să-l fi luat în primire. În dimineaţa următoare, 
sâmbătă, 23, se deplasase, tot cu taxiul, până la Hotel Duna și 
stătuse acolo o jumătate de oră. Pe la ora zece dimineaţa 
pornise iar la drum. Cei de la recepţie îl observaseră. 

După care, din câte se știa, nimeni nu-l mai văzuse, nici nu 
mai vorbise cu Alf Matsson. Nu lăsase în urmă decât un lucru: 
cheia de la camera de hotel, care, conform lui Szluka, fusese 
găsită pe treptele secţiei de poliţie. 

Presupunând că Fröbe și Radeberger spuneau adevărul, nu 
venise la locul de întâlnire din Ujpest și, prin urmare, nu au avut 
cum să-l răpească sau să-l omoare. 

Deci, din motive necunoscute, Alf Matsson se evaporase. 

Informațiile pe care le aveau la dispoziţie erau extrem de 
deficitare, dar erau și singurele de care se puteau lega. 

Cinci persoane intraseră sigur în contact cu Alf Matsson pe 
pământ unguresc și puteau fi considerate martori: cel care îi 


VP - 114 


controlase pașaportul, doi șoferi de taxi și două recepţionere de 
hotel. 

Dacă i se întâmplase ceva cu totul neprevăzut, dacă, spre 
exemplu, fusese atacat, răpit, căzuse în delir sau păţise vreun 
accident, aceste mărturii nu aveau nicio valoare. Dar dacă, în 
schimb, se făcuse nevăzut de bunăvoie, atunci era posibil ca 
aceste persoane să fi observat vreun detaliu referitor la 
înfățișarea sau la comportamentul lui care să fie semnificativ 
pentru anchetă. 

Martin Beck intrase personal în contact cu doi dintre acești 
martori ipotetici. Dar având în vedere obstacolele lingvistice, nu 
era sigur că obținuse de la ei tot ce putea. Pe cei doi șoferi de 
taxi și pe polițistul de frontieră nu îi putea localiza și, chiar dacă 
i-ar fi găsit, probabil că nu ar fi putut vorbi cu ei. 

Singurele probe substanţiale pe care le avea la îndemână 
erau pașaportul și bagajul lui Matsson. Niciunul dintre ele nu-i 
spunea nimic. 

Acesta era rezumatul cazului Alf Matsson. Cât se poate de 
descurajator, în măsura în care arăta că, în ceea ce-l privește pe 
el, ancheta ajunsese definitiv într-o fundătură. Dacă totuși 
dispariţia lui Matsson era legată de afacerea cu contrabanda - și 
era greu de imaginat că nu ar fi fost așa -, atunci Szluka avea 
să-i dea de cap mai devreme sau mai târziu. Cel mai bun mod 
de a ajuta poliţia ungurească era să se ducă acasă, să ia 
legătura cu brigada antidrog și să ajute la demascarea ramurii 
suedeze a reţelei. 

Martin Beck luă o decizie, pe care o puse imediat în practică 
prin intermediul a două conversații telefonice. 

Mai întâi cu tânărul bine îmbrăcat de la ambasada suedeză. 

— Aţi reușit să-l găsiți? 

— Nu. 

— Nimic nou, cu alte cuvinte? 

— Matsson făcea contrabandă cu droguri. Poliţia ungurească 
e pe urmele lui. Cât despre noi... îl vom căuta prin Interpol. 

— Extern de neplăcut. 

— Da. 

— Și ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? 

— Că mă duc acasă. Chiar mâine dimineaţă, dacă se poate 
aranja. Aș dori să mă ajutaţi cu acest detaliu. 

— S-ar putea să fie greu, dar o să fac tot ce pot. 


VP - 115 


— Da, vă rog. Ţin foarte mult să plec. 

— Vă sun mâine dimineaţă. 

— Mulţumesc. 

— La revedere. Sper că măcar v-aţi simţit bine zilele astea. 

— Da, foarte bine. La revedere. 

Apoi cu Szluka. Se afla la sediul poliţiei. 

— Mă întorc în Suedia mâine. 

— Aha. Drum bun! 

— O să primiţi de la noi rezultatele anchetei, pas cu pas. 

— Și dumneavoastră pe ale noastre. Tot nu l-am găsit pe 
Matsson. 

— Sunteţi surprins? 

— Foarte. Ca să spun sincer, nu mi s-a mai întâmplat 
niciodată așa ceva. Dar ar trebui să îl prindem în curând. 

— Aţi verificat locurile de campare? 

— Asta facem acum. Ne ia ceva timp. În plus, Fröbe a încercat 
să-și ia viața. 

— Și? 

— Nu i-a ieșit, firește. S-a aruncat cu capul înainte în perete. A 
făcut un cucui la căpăţână. L-am transferat la departamentul de 
psihiatrie. Doctorul zice că e maniaco-depresiv. Întrebarea e 
dacă ar trebui să o trimitem și pe fată tot acolo. 

— Și Radeberger? 

— E de treabă. Vrea să știe dacă au sală de gimnastică la 
închisoare. Au. 

— Aș vrea să vă cer ceva. 

— Vă rog. 

— Știm că Matsson a intrat în contact cu cinci persoane aici, 
în Budapesta, de vineri seara până sâmbătă dimineaţa. 

— Două recepţionere de hotel și doi șoferi de taxi. De unde aţi 
scos-o pe a cincea? 

— Polițistul de frontieră. 

— Singura mea scuză este că nu am mai dat pe-acasă de 
treizeci și șase de ore. Vreţi, deci, să-i interogăm. 

— Da. Tot ce-și amintesc. Ce-a zis, cum arăta, cu ce era 
îmbrăcat. 

— Înţeleg. 

— Puteţi să faceţi procesul-verbal în germană sau engleză și 
să mi-l trimiteţi cu avionul la Stockholm? 


VP - 116 


— Mai bine prin Telex. Poate reușim chiar să vi-l dăm înainte 
să plecați. 

— Nu prea cred. Plec pe la unsprezece. 

— Suntem faimoși pentru rapiditatea noastră. Toamna trecută 
i s-a furat geanta soţiei ministrului de comerț la Nepstadion. A 
luat un taxi spre noi ca să depună plângere. Când a ajuns, și-a 
primit geanta de la paznic. Asta ne e meseria de mult timp. In 
fine, vom vedea. 

— Vă mulțumesc. Și la revedere. 

— La revedere. Păcat că n-am apucat să ne întâlnim într-un 
cadru mai informal. 

Martin Beck stătu pe gânduri o clipă. Apoi ceru legătura la 
Stockholm. | se făcu după zece minute. 

— Lennart e plecat, spuse soţia lui Kollberg. Nu a zis unde se 
duce, ca de obicei. „Cu serviciul, mă întorc duminică, ai grijă de 
tine”. A luat mașina. Fir-ar ei de polițiști! 

Încercă și la Melander. De data asta așteptă doar cinci 
minute. 

— Salut. Te-am deranjat? 

— Tocmai mă culcasem. 

Melander era cunoscut pentru memoria lui, pentru faptul că 
dormea zece ore pe noapte și pentru capacitatea lui remarcabilă 
de a se afla tot timpul la toaletă. 

— Îţi este cunoscută ancheta Matsson? 

— Sigur. ` 

— Află ce-a făcut în seara de dinainte să plece. In detaliu. 
Cum arăta, ce-a zis, cu ce era îmbrăcat. 

— In seara asta? 

— E bine și mâine. 

— Aha. 

— La revedere. 

— Pa. 

Martin Beck terminase cu telefoanele. Luă un pix și hârtie și 
cobori. 

Bagajul lui Alf Matsson era în continuare în camera din spatele 
tejghelei de la recepţie. 

Luă carcasa de pe mașina de scris, o puse pe masă, aranjă o 
foaie de hârtie în mașină și scrise: 


Mașină de scris portabilă, Erika, cu carcasă 


VP - 117 


Geantă din piele de porc galben-maronie cu curea, destul de nouă 


Deschise geanta și îi înșiră conţinutul pe masă. Continuă să 
scrie: 


Cămașă neagră, în carouri gri și alb 


Cămașă maro 

Cămașă de poplin albă, proaspăt spălată, spălătoria Metro, strada 
Haga 

Pantaloni de gabardină gri-deschis, bine călcaţi 

Trei batiste, albe 

Patru perechi de șosete, maro, albastru-închis, gri-deschis, roșu- 
închis 

Două perechi de chiloţi colorați, în carouri verzi cu alb 

Un maiou de plasă 

O pereche de pantofi de piele întoarsă maro-deschis 


Privi abătut la articolul ce semăna cu un cardigan, puse mâna 
pe el și se duse la fata de la recepţie. Era simpatică, genul de 
frumuseţe comună. Destul de micuță, bine făcută, degete lungi, 
gambe frumoase, glezne fine, câteva fire negre de păr pe 
fluierul piciorului, coapse lungi sub fustă. Niciun inel. O privi fix, 
în timp ce gândurile îi zburau departe. 

— Cum se numește asta? spuse el. 

— Haină de tricot, zise ea. 

Rămase pe loc, gândindu-se la ceva. Fata roși. Se duse la 
celălalt capăt al tejghelei, își trase fusta mai jos, își aranjă 
sutienul și portjartierul. Martin Beck nu înţelegea de ce. Se duse 
înapoi, se așeză la masă și scrise: 


Haină de tricot albastru-închis 


58 de file de hârtie A4 pentru mașina de scris 
O radieră pentru mașina de scris 

Aparat de ras electric, Remington 
„Rătăcitorul noptii” de Kurt Salomonson 
Trusă de toaletă 

In trusa de toaletă: 

Loţiune după ras, Tabac 

Tub de pastă de dinţi, Squibb, desfăcut 
Periuță de dinţi 

Apă de gură, Vademecum 


VP - 118 


Magnecyl cu codeină, cutie desfăcută 

Un pachet de prezervative, Venus, desfăcut 

Mapă de plastic albastru-închis 

500 $ în bancnote de 20 

600 coroane suedeze în bancnote de 100, de tip nou 
Bătut la mașina de scris a lui Alf Matsson 


Puse totul la loc, împături inventarul și plecă. Fata de la 
recepţie se uită confuză la el. Acum părea mai gingașă ca 
oricând. 

Martin Beck se duse la restaurant și luă o cină târzie. Avea în 
continuare aceeași expresie absentă. 

Chelnerul îi puse în faţă un steag suedez. Lăutarul veni la 
masa lui și îi cântă un cântec patriotic suedez la urechea stângă. 
El părea că nici nu observă. 

Își bău cafeaua dintr-o înghiţitură, lăsă, fără să mai aștepte, 
nota, o bancnotă roșie de o sută de forinţi pe masă, se duse sus 
și se culcă. 


VP - 119 


19. 


Era abia nouă și câteva minute când sună tânărul de la 
ambasadă. 

— Aveţi noroc, spuse el. Am reușit să vă fac rost de un loc la 
cursa care pleacă din Budapesta la ora douăsprezece. De aici 
ajungeţi la Praga la două fără zece și aveţi cinci minute la 
dispoziție până pleacă avionul SAS spre Copenhaga. 

— Mulţumesc, zise Martin Beck. 

— Nu a fost așa ușor de aranjat într-un interval atât de scurt. 
Puteţi să vă luaţi singur biletele de la Malev? M-am ocupat eu de 
plată, trebuie doar ridicate. 

— Firește, spuse Martin Beck. Mulţumesc foarte mult. 

— Drum bun atunci, domnule Beck. Ne-a făcut mare plăcere 
să vă avem printre noi. 

— Vă mulțumesc, zise Martin Beck. La revedere. 

Biletele se găseau într-adevăr la frumuseţea brunetă și creață 
cu care vorbise cu trei zile în urmă. 

Se întoarse în camera de hotel, își făcu bagajele și făcu o 
pauză la fereastră, unde fumă și se uită afară, la fluviu. Apoi 
părăsi camera aceea în care petrecuse cinci zile, pe când Alf 
Matsson doar o jumătate de oră, cobori la recepţie și comandă 
un taxi. Când ieși pe treptele de la intrare, văzu o mașină de 
poliţie albastru cu alb apropiindu-se în mare viteză. În faţa 
hotelului încetini și un poliţist în uniformă, pe care nu-l mai 
văzuse până atunci, sări din mașină și intră în grabă pe ușile 
rotative. Martin Beck văzu din zbor că are un plic în mână. 

Taxiul lui urcă și opri în spatele mașinii de poliţie, iar paznicul 
cu mustață gri deschise portiera din spate. Martin Beck îl rugă 
să aștepte și intră prin ușile rotative în aceeași clipă în care 
polițistul trecea împreună cu recepţionera pe cealaltă parte. 
Când recepţionera dădu cu ochii de Martin Beck, acesta făcu 
semn cu mâna și arătă spre poliţist. După ce se învârtiră de vreo 
două ori cu ușile, reușiră să se întâlnească toţi trei pe treptele 
hotelului și Martin Beck își primi plicul. Urcă în taxi, nu înainte de 
a le împărţi recepţionerei și portarului ultimele lui monezi de 
aluminiu. 


VP - 120 


În avion fu așezat lângă un englez lăudăros și gălăgios, care 
stătea aplecat peste el și împroșca salivă în timp ce îi povestea 
episoade din activitatea lui complet neinteresantă de comis 
voiajor sau așa ceva. 

La Praga, Martin Beck abia reuși să alerge prin sala de tranzit 
și să urce în următorul avion, chiar înainte să decoleze. Spre 
ușurarea lui, englezul care vorbea cu precipitaţii nu se mai 
vedea nicăieri. Odată aflați în aer, desigilă plicul. 

Szluka și oamenii lui făcuseră tot ce le stătuse în putinţă ca să 
confirme zvonurile despre rapiditatea lor. Interogaseră șase 
martori și alcătuiseră un raport în engleză. Martin Beck citi: 

Rezumatul  interogatoriilor realizate cu acele persoane 
cunoscute poliției care au intrat în contact cu cetățeanul suedez 
aflat sub urmărire, Alf Sixten Matsson, de la sosirea acestuia la 
aeroportul Ferihegy din Budapesta la ora 22.15, în 22 iulie 1966 
inclusiv și până la dispariția acestuia de la Hotel Duna din 
Budapesta, la o oră necunoscută, între 10.00 și 11.00, în data de 
23 iulie a aceluiași an. 

Ferenc Havas, controlorul de pașapoarte care s-a ocupat 
singur de controlul pașapoartelor la Ferihegy în noaptea de 22 
spre 23 iulie 1966, declară că nu-și amintește deloc să-l fi văzut 
pe Alf Matsson. 

János Lucacs, șofer de taxi, declară că își amintește că în 
noaptea de 22 spre 23 iulie a condus un pasager de la Ferihegy 
la Hotel Ifjuság. Conform spuselor lui Lucacs, pasagerul era un 
bărbat cu vârsta între 25 și 30 de ani, care avea barbă și vorbea 
germana. Lucacs, care nu stăpânește limba germană, nu a 
înțeles decât că bărbatul dorea să fie dus la Ifjuság. Lucacs 
crede că își amintește că bărbatul avea un bagaj, pe care l-a pus 
lângă el, pe bancheta din spate. 

Léo Szabo, student la Medicină, receptioner de noapte la 
Hotel Ifjuság în 22-23 iulie, își amintește de un bărbat, care a 
venit la hotel seara târziu, între 17-24 iulie. Totul indică faptul că 
acel bărbat era Alf Matsson, deși Szabo nu-și amintește nici 
momentul exact al sosirii bărbatului, nici numele sau 
naționalitatea acestuia. Conform spuselor lui Szabo, bărbatul 
avea între 30 și 35 de ani, vorbea bine engleza și avea barbă. 
Era îmbrăcat în pantaloni deschiși la culoare, sacou albastru, 
probabil cămașă albă cu cravată și avea putine bagaje, o geantă 


VP - 121 


sau două. Szabo nu își poate aminti dacă l-a mai văzut pe 
bărbat și altcândva decât cu acea ocazie. 

Béla Peter, șofer de taxi, l-a dus pe Alf Matsson de la Hotel 
Ifjuság până la Hotel Duna în dimineața de 23 iulie. Işi aminteşte 
un bărbat tânăr cu barbă maronie și ochelari de soare, al cărui 
bagaj consta într-o geantă mai mică și una mai mare, cea mică 
fiind probabil pentru mașina de scris. 

Béla Kovacs, receptioner de la Hotel Duna, a primit pașaportul 
lui Matsson și i-a dat cheia camerei 105 în dimineața de 23 iulie. 
Conform spuselor lui Kovacs, Matsson era îmbrăcat atunci în 
pantaloni deschiși la culoare, probabil gri, cămașă albă, sacou 
albastru și cravată monocromă. Purta un pardesiu deschis la 
culoare pe braț. 

Eva Petrovici, recepționeră la același hotel, l-a observat pe 
Matsson și la sosirea acestuia la hotel cu puțin înainte de ora 
Zece, în dimineața de 23 iulie, și la plecarea din hotel, 
aproximativ o jumătate de oră mai târziu. Ea a dat cea mai 
amănunțită descriere a lui Matsson și sustine că este sigură de 
toate detaliile, cu excepția culorii cravatei lui. Conform spuselor 
domnișoarei Petrovici, îmbrăcămintea lui Matsson a fost aceeași 
cu ambele ocazii. Matsson, conform spuselor domnișoarei 
Petrovici, era de înălțime medie, avea ochi albaștri, păr șaten- 
închis, barbă și mustață și purta ochelari de soare rotunzi, cu 
rame de oțel. Era îmbrăcat în pantaloni gri-deschis, jachetă de 
vară albastru-inchis, cămașă albă, cravată albastră sau roșie, 
pantofi fără toc, bej. Pe brat purta un pardesiu de poplin bej- 
deschis. 

Szluka adăugase ceva: 

După cum vedeti nu am descoperit mult mai mult decât 
știam deja. Niciunul dintre martori nu îşi poate aminti nimic 
deosebit referitor la ce a spus sau a făcut Matsson. Am adăugat 
descrierea hainelor lui la momentul dispariției la portretul pe 
care l-am distribuit în toată tara. În caz că mai apar şi alte 
informații, vă contactez imediat. Drum bun! Vilmos Szluka. 

Martin Beck mai parcurse o dată rezumatul trimis de Szluka. 
Se întrebă dacă Eva Petrovici e aceeași fată care îl ajutase să 
identifice articolul asemănător cu un cardigan din geanta lui Alf 
Matsson. Pe spatele scrisorii de la Szluka scrise: 


Pantaloni gri-deschis 


VP - 122 


Cămașă albă 

Jachetă albastru-închis 
Cravată roșie sau albastră 
Pantofi fără toc, bej 

Pardesiu de poplin bej-deschis 


Apoi scoase lista pe care o făcuse, cu conţinutul genții lui Alf 
Matsson, și o citi cu atenţie, după care puse totul înapoi în 
servietă și o închise. 

Se lăsă pe spate în scaun și închise ochii. Nu dormi, ci stătu 
așa până când avionul începu să coboare prin stratul subțire de 
nori de deasupra Copenhagăi. 

Kastrupul era la fel ca-ntotdedauna. Trebui să stea mult timp 
la coadă pentru a intra în sala de tranzit, unde oameni de toate 
naționalităţile se îngrămădeau în fața mai multor ghișee. Bău un 
Tuborg la bar, ca să-și recapete puterile și să se pregătească 
pentru proba de răbdare care însemna ridicarea bagajelor. 

Trecuse deja de ora trei când se văzu în sfârșit în faţa gării, cu 
valiza în mână. În staţia de taxiuri erau înșirate mai multe 
mașini libere și Martin Beck își puse bagajul în prima dintre ele, 
se așeză lângă șofer și îi dădu adresa portului din Dragör. 

Feribotul, care era la locul lui și părea gata de pornire, se 
numea Drogden și era de o urâțenie ieșită din comun. Martin 
Beck își lăsă valiza și servieta la restaurant și ieși pe punte, în 
timp ce feribotul se îndepărta de mal și se îndrepta spre Suedia. 

După acele zile de caniculă din Budapesta, briza golfului i se 
părea rece și, după câteva momente, Martin Beck intră în 
restaurant și se așeză. Era multă lume la bord, majoritatea 
gospodine care fuseseră la Dragör să cumpere mâncare pentru 
sfârșitul de săptămână. 

Traversarea dură aproape o oră și, odată ajuns în Limhamn, 
găsi un taxi care să-l ducă până la Malmö. Şoferul era vorbăreţ, 
iar accentul lui de provincial din sud îi păru lui Martin Beck la fel 
de neinteligibil ca limba ungurească. 


VP - 123 


20. 


Taxiul se opri în faţa secţiei de poliţie din Piaţa Davidhall. 
Martin Beck coborî, urcă treptele late de piatră și își lăsă valiza 
în cabina de sticlă a paznicului. Nu mai fusese pe aici de câţiva 
ani, dar, ca de fiecare dată, fu impresionat de masivitatea și de 
solemnitatea maiestuoasă a clădirii, de sălile fastuoase și de 
coridoarele largi. Urcă două etaje și se opri în faţa unei uși pe 
care scria COMANDANT, ciocăni și se strecură înăuntru. Cineva 
spusese odată că Martin Beck stăpânește arta de a se afla în 
interiorul unei încăperi, cu ușa închisă după el, în timp ce încă 
ciocăne la ea pe dinafară. Ideea nu era lipsită de un sâmbure de 
adevăr. 

— Servus, salută. 

În cameră erau doi bărbaţi. Unul dintre ei stătea rezemat de 
stâlpul ferestrei, mestecând o scobitoare. Era foarte voinic. 
Celălalt, care stătea la masă, era înalt și slab, cu părul dat pe 
spate și privirea ageră. Ambii erau îmbrăcaţi civil. Cel de la 
masă îl privi cu reproș pe Martin Beck și zise: 

— Acum un sfert de oră am citit în ziar că ești în străinătate și 
distrugi rețele internaţionale de traficanţi de droguri. Și tu vii la 
noi și ne iei cu „servus”. Ce înseamnă asta? Ce vrei de la noi? 

— Îţi aduci aminte de un om tăiat cu cuțitul în noaptea de 
Bobotează? Unul pe nume Matsson? 

— Nu. Ar trebui? 

— Eu îmi aduc aminte, zise placid bărbatul de la fereastră. 

— ŢI-I prezint pe Mânsson, spuse comisarul. Se ocupă cu... ce 
faci tu până la urmă, Mânsson? 

— Nimic. Mă gândeam să mă duc acasă. 

— Exact. Nu face nimic și se gândește să se ducă acasă. Așa, 
Månsson, ce anume îţi amintești? 

— Am uitat. 

— Ne mai poţi fi de folos cu ceva? 

— Până luni, nu. Acum sunt liber. 

— Chiar trebuie să molfăi așa? 

— Încerc să mă las de fumat. 

— Ce-ţi amintești de omul tăiat cu cuțitul? 


VP - 124 


— Nimic. 

— Nimic, nimic? 

— Nu. Backlund s-o ocupat de el. 

— Și el ce părere avea? 

— Nu știu. A muncit din greu la anchetă câteva zile bune. Era 
foarte secretos. 

— Ai noroc, îi spuse bărbatul de la masă lui Martin Beck. 

— Cum așa? 

— Păi, poţi să vorbești tu cu Backlund, zise Mânsson. 

— Exact. E simpatic. Vine într-o jumătate de oră. Camera 312. 
la un bon de ordine și așteaptă. 

— Mulţumesc. 

— Matsson ăsta e cumva ăla pe care-l căutaţi voi? 

— Da. 

— E aici, în Malmö? 

— Nu cred. 

— N-are niciun haz, zise Månsson mohorât. 

— Ce anume? 

— Treaba cu scobitorile. 

— Atunci fumează naibii! Cine te-a pus să mănânci scobitori? 

— Cică sunt unele cu arome, spuse Mânsson. 

Martin Beck știa prea bine jargonul. Probabil că ceva le 
stricase ziua. Îi sunaseră soțiile și le atrăseseră atenţia că îi 
așteaptă cu masa, și îi întrebaseră dacă nu mai există și alţi 
polițiști pe lume. 

Îi lăsă cu problemele lor, urcă la cantină și bău un ceai. 
Scoase hârtia de la Szluka din buzunarul interior și mai citi o 
dată declaraţiile sărăcăcioase ale martorilor. Undeva în spatele 
lui avea loc un schimb de replici: 

— lertaţi-mă că întreb, dar asta chiar este o prăjitură Mazarin? 

— Ce altceva să fie? 

— Poate un monument cultural. Ar fi chiar păcat să o mănânc. 
E o piesă demnă de Muzeul Patiserilor. 

— Dacă nu vă convine, puteți să vă duceţi în altă parte. 

— Da, aș putea, de pildă, să mă duc două etaje mai jos și să 
vă reclam pentru folosire de arme mortale. Eu comand o 
prăjitură Mazarin și dumneavoastră îmi daţi o monstruozitate de 
fosilă pe care, dacă le-aţi da-o ălora de la căile ferate, ar putea 
să-ncingă o locomotivă cu ea. Sunt o persoană sensibilă și... 

— Sensibilă, i-auzi! Aţi luat-o singur din vitrină. 


VP-125 


Martin Beck se întoarse și dădu cu ochii de Kollberg. 

— Salut, spuse el. 

— Salut. 

Niciunul dintre ei nu părea prea surprins. Kollberg dădu la o 
parte prăjitura respingătoare și zise: 

— Când ai venit? 

— Adineaori. Ce faci aici? 

— Aveam de gând să vorbesc cu unul pe nume Backlund. 

— Și eu. 

— De fapt, sunt aici cu altă treabă, spuse Kollberg scuzându- 
se. 

Zece minute mai târziu se făcu ora cinci. Coborâră împreună. 
Backlund se dovedi a fi un bărbat în vârstă, cu un aspect 
prietenos și simplu. Dădu mâna cu ei: 

— Așa deci. Oaspeți de seamă. De la Stockholm. 

Le aduse niște scaune, se așeză și zise: 

— Mulţumirile mele. Cu ce ocazie avem onoarea? 

— Te-ai ocupat de un om atacat cu cuțitul în noaptea de 
Bobotează, spuse Kollberg. Unul pe nume Matsson. 

— Da, e corect. Îmi aduc aminte. Cazul e încheiat. Procurorul 
a hotărât să nu acţioneze în instanţă. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? întrebă Martin Beck. 

— Păi, s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat. Staţi o clipă, să aduc 
dosarul cu ancheta preliminară. 

Backlund plecă și se întoarse după zece minute cu o copie 
capsată după un raport bătut la mașină. Părea extraordinar de 
voluminoasă. Răsfoi puţin prin teancul de foi. Se vedea cât e de 
mândru și de bucuros să-l revadă. 

— E mai bine s-o luăm de la început. 

— Nu vrem să știm decât în mare ce s-a întâmplat, spuse 
Kollberg. 

— Înţeleg. La ora zero și douăzeci și trei de minute, în ziua de 
7 ianuarie, o patrulă alcătuită din polițiștii Kristiansson și Kvant, 
care făceau de serviciu cu mașina pe strada Linné, aici în oraș, a 
primit ordin să se deplaseze la locuinţa din strada Svea, numărul 
26, din Limhamn, unde se raportase că o persoană a fost rănită 
cu cuțitul. Kristiansson și Kvant s-au deplasat imediat la adresa 
dată, unde au ajuns în jurul orei zero și douăzeci și nouă de 
minute. Au reţinut o persoană care s-a identificat ca fiind 
jurnalistul Alf Matsson, domiciliat în Stockholm, pe strada 


VP - 126 


Fleming, numărul 34. Matsson a declarat mai departe că a fost 
bătut și rănit cu cuțitul de către jurnalistul Bengt Eilert Jönsson, 
domiciliat în Malmö, pa strada Svea, numărul 26, din Limhamn. 
Matsson, care avea o tăietură de aproximativ cinci centimetri 
lungime pe partea exterioară a încheieturii mâinii stângi, a fost 
dus la policlinica de urgență a Spitalului General de către 
polițiștii Kristiansson și Kvant, în timp ce Bengt Eilert Jönsson a 
fost arestat și dus la poliţia judiciară din Malmo de către polițiștii 
Elofsson și Borglund, care fuseseră chemaţi de Kristiansson și 
Kvant. Ambii erau sub influenţa băuturilor alcoolice. 

— Kristiansson și Kvant? 

Backlund îi aruncă lui Kollberg o privire dojenitoare și 
continuă să citească: 

— După ce Matsson a fost îngrijit la policlinica de urgenţă a 
Spitalului General, a fost adus și el la poliția judiciară din Malmö, 
pentru a depune mărturie. Matsson a declarat despre sine că s-a 
născut în 5 august 1933, la Mölndal și că este înregistrat și 
domiciliat în... 

— Numai puţin, zise Martin Beck. Nu e nevoie să trecem prin 
toate amănuntele. 

— Aha. Dar trebuie să spun că e greu să-ți faci o imagine 
clară dacă nu luăm totul la rând. 

— Și raportul oferă o imagine clară? 

— La întrebarea asta pot să vă răspund și „da”, și „nu”. 
Relatările diferă. La fel și orele. Mărturiile sunt foarte ambigue. 
Tocmai de-aia nu a găsit procurorul nicio bază pentru acuzare. 

— Cine l-a interogat pe Matsson? 

— Eu. L-am interogat personal și foarte meticulos. 

— Era beat? 

Backlund răsfoi prin raport. 

— O clipă. Da, exact, uite-aici. A recunoscut că a consumat 
alcool, dar a negat că a depășit măsura. 

— Cum părea? 

— Despre asta nu mi-am notat nimic. Dar Kristiansson și 
Kvant au raportat - staţi numai puţin - că avea mersul destul de 
instabil și că vocea îi era calmă, dar din când în când 
bolborosea. 

Matin Beck se dădu bătut. Kollberg era mai încăpățânat. 

— Cum arăta? 


VP - 127 


— Nu mi-am notat nicio observaţie referitoare la asta. Dar 
parcă îmi aduc aminte că avea ţinuta îngrijită. 

— Cum a ajuns să fie rănit? 

— Se poate spune că e dificil să ne facem o imagine clară 
despre cum s-a petrecut incidentul în sine. Relatările au fost 
foarte diferite. Dacă nu mă înșală memoria... da, da, Matsson a 
declarat că suferise vătămarea încă de pe la miezul nopţii. 
Jönsson, în schimb, a spus că s-a întâmplat abia după ora unu. A 
fost foarte greu să lămurim acest punct. 

— Până la urmă, fusese bătut? 

— Am aici relatarea lui Jönsson. Bengt Eilert Jönsson declară 
că el și Matsson, pe care l-a întâlnit prin intermediul serviciului, 
se cunoșteau de aproape trei ani și că în 5 ianuarie l-a întâlnit 
din întâmplare pe Matsson, cazat singur la Hotel Savoy, așa că l- 
a invitat la cină, care avea să înceapă la ora... 

— Bine, bine, dar ce-a spus despre bătaia în sine? 

Backlund începuse să se arate un pic iritat. Mai dădu câteva 
pagini. 

— Jönsson neagă că l-ar fi bătut intenţionat, dar recunoaște 
că, în jurul orei unu și cincisprezece minute, l-a îmbrâncit pe 
Matsson și probabil că acesta a căzut și s-a tăiat într-un pahar 
pe care îl avea în mână. 

— Dar tăietura era de cuţit, nu? 

— Da, de aspectul ăsta ne ocupaserăm într-o etapă 
anterioară. Să văd. Uite-aici. Matsson a declarat că la un 
moment dat, cu puţin înainte de ora douăzeci și trei, a intrat 
într-o încăierare cu Bengt Jönsson, moment în care se pare că a 
fost rănit la mâna stângă cu un cuţit pe care îl văzuse mai 
înainte în casa lui Jönsson. Ora unu și cincisprezece! O diferenţă 
de două ore și douăzeci de minute! Am primit și o certificare de 
la medicul de la Spitalul General. Descrie rana ca fiind o tăietură 
de cinci centimetri lungime, care sângera abundent. Marginile 
rănii... 

Kollberg se aplecă și îl fixă insistent pe cel din faţa lui. 

— Nu ne interesează asta. Tu ce părere ai? Ceva sigur s-a 
întâmplat. De ce? Și cum s-a petrecut? 

Celălalt deja nu-și mai putea ascunde iritarea. Își luă ochelarii 
de la ochi și îi aruncă nervos. 

— A zis ce-a zis, spuse el. S-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat. Totul 
este redat aici, în ancheta peliminară. Dacă nu pot să prezint 


VP - 128 


raportul, nu înțeleg cum aș putea să elucidez cazul. Puteţi să 
parcurgetți singuri materialul, dacă vreți. 

Puse procesul-verbal la o parte, pe marginea mesei. Martin 
Beck răsfoi apatic teancul de hârtii și se uită pe fotografiile de la 
locul faptei lipite la sfârșit. In poze se vedeau o bucătărie, o 
cameră de zi și niște scări de piatră. Totul era foarte curat și 
aranjat. Pe scări erau câteva pete mici, de culoare închisă, nu 
mai mari decât o monedă de un öre. Dacă nu ar fi fost marcate 
cu săgeți albe, nici nu le-ai fi observat. Îi pasă documentul lui 
Kollberg, bătu cu degetele în brațul scaunului și spuse: 

— Matsson a fost interogat aici? 

— Da, aici, în camera asta. 

— Trebuie să fi vorbit mult. 

— Da, a fost obligat să facă o relatare detaliată. 

— Ce impresie ţi-a făcut, ca om, vreau să spun? 

Backlund era atât de iritat încât nu putea să stea locului. Muta 
încontinuu puţinele obiecte de pe masa cu lacul scrijelit, pentru 
a le pune apoi la loc în aceeași ordine exemplară. 

— Impresii și impresii, zise el. Totul e consemnat în ancheta 
preliminară. Am mai spus asta o dată. In plus, incidentul s-a 
petrecut pe proprietate privată și când s-a pus problema să 
depună plângere, Matsson nu a vrut. Nu înţeleg ce vreți să știți. 

Kollberg puse raportul la o parte fără ca măcar să-l deschidă. 
Apoi mai făcu o ultimă încercare. 

— Vrem să știm opinia ta personală despre Alf Matsson. 

— Nu am niciuna, zise bărbatul indiferent. 

Îl lăsară la birou, citind procesul-verbal al anchetei 
preliminare. Privirea îi era rece și plină de reproș. 

— Zi şi tu acuma, spuse Kollberg în lift. 


Casa lui Bengt Jönsson era o vilă destul de mică, fără etaj, cu 
verandă deschisă și grădină. Poarta nu era închisă, iar pe aleea 
pietruită din spatele ei, un bărbat blond și bronzat stătea pe 
vine în fața unei biciclete de copil. Avea mâinile murdare de ulei 
și încerca să pună la loc lanţul sărit. Un băieţel de vreo șapte ani 
stătea lângă el, cu o cheie franceză în mână, și se uita. 

Când Kollberg și Martin Beck intrară pe poartă, bărbatul se 
ridică și își șterse mâinile pe turul pantalonilor. Era trecut de 
treizeci de ani și purta o cămașă în carouri, niște pantaloni kaki, 
murdari și saboți. 


VP - 129 


— Bengt Jönsson? întrebă Kollberg. 

— Da, eu sunt. 

Bărbatul îi privi bănuitor. 

— Suntem de la poliția judiciară din Stockholm, zise Martin 
Beck. Am venit să vă cerem câteva informații cu privire la un 
prieten de-al dumneavoastră, Alf Matsson. 

— Prieten? spuse blondul. N-aș zice. E vorba de ce s-a 
întâmplat iarna trecută? Credeam că povestea e uitată de mult. 

— Și chiar e. Cazul a fost închis și n-o să se mai redeschidă. 
Nu ne interesează rolul dumneavoastră în povestea asta, ci al lui 
Alf Matsson, zise Martin Beck. 

— Am văzut în ziar că a dispărut, spuse Bengt Jönsson. Scria 
că face parte dintr-un fel de reţea de traficanţi de droguri. Nu 
știam că se droghează. 

— Poate că nici n-o făcea. Le vindea. 

— Drace, se miră Bengt Jönsson. Ce informaţii vreţi? Nu știu 
nimic de treaba asta cu drogurile. 

— Ne puteţi ajuta să ne facem o imagine despre el, spuse 
Martin Beck. 

— Ce vreţi să știți? spuse blondul. 

— Tot ce ne puteți spune despre Alf Matsson, zise Kollberg. 

— Nu prea multe, spuse Jönsson. Nu-l cunoșteam prea bine, 
deși ne știm de trei ani. Înainte de întâmplarea de iarna trecută, 
îl mai întâlnisem doar de câteva ori. Și eu sunt jurnalist și ne-am 
cunoscut când lucram amândoi. 

— Ne povestiți, vă rog, ce s-a întâmplat iarna trecută? întrebă 
Martin Beck. 

— Haideţi să stăm jos, zise Jönsson și urcă pe verandă. Martin 
Beck și Kollberg îl urmară. Pe verandă erau o masă și patru 
scaune de răchită; Martin Beck se așeză și îi oferi o ţigară lui 
Jönsson. Kollberg se uită cu îndoială la scaunul său înainte de a 
se așeza cu grijă pe el. Scaunul gemu îngrijorător de tare sub 
greutatea lui. 

— După cum aţi auzit, ceea ce ne povestiţi nu are altă valoare 
decât ca mărturie referitoare la caracterul lui Alf Matsson. Cât 
despre conflictul în sine, nici noi, nici poliția din Malmö nu avem 
de ce să ne mai legăm de el, spuse Martin Beck. Cum s-a 
petrecut? 

— M-am întâlnit din întâmplare cu Alf Matsson pe stradă. 
Stătea în Malmö, la hotel, și l-am invitat la cină. De fapt, nu îmi 


VP - 130 


era foarte simpatic, dar era singur în oraș și voia să merg cu el 
la cârciumă, și atunci m-am gândit că e mai bine să vină el la 
noi. A venit cu taxiul și cred că atunci era treaz. Sau măcar 
aproape treaz. Pe urmă am mâncat și i-am oferit niște șnaps și 
am băut bine amândoi. După masă am ascultat muzică la 
gramofon și am băut o tărie și am stat de vorbă. S-a îmbătat 
destul de repede și a devenit foarte antipatic. Soţia mea avea și 
ea o prietenă în vizită atunci și Affe i-a zis așa, din senin: „Hai să 
ţi-o pun, curvo”. 

Bengt Jönsson tăcu; Martin Beck dădu din cap aprobator și 
spuse: 

— Continuă. 

— Da, așa a zis. Prietena soţiei mele s-a supărat foarte tare, 
căci nu e deloc obișnuită să i se vorbească așa. lar soţia mea s-a 
enervat și i-a spus lui Affe că e un bădaran; atunci el a făcut-o 
„fufă” și a fost îngrozitor de nesimţit. Atunci m-am înfuriat și eu 
și i-am zis să se care, iar fetele s-au dus în altă cameră. 

Tăcu din nou și Kollberg întrebă: 

— Era mereu așa antipatic când se îmbăta? 

— Nu știu. Nu-l mai văzusem beat până atunci. 

— Apoi ce s-a-ntâmplat? spuse Martin Beck. 

— Păi după aia am mai băut niște tărie. Eu unul nu am băut 
prea mult, nu mă simţeam deloc ameţit. Dar Affe era din ce în 
ce mai beat, stătea și sughiţa și râgâia și cânta și, dintr-odată, a 
vomat pe podea. L-am dus la toaletă și după câteva momente 
și-a mai revenit, și părea să se fi dezmeticit cât de cât. Când i- 
am zis că ar trebui să încercăm să facem curat după el, a spus: 
„Asta poate să facă și fufa aia de nevastă-ta”. Atunci m-am 
înfuriat rău și i-am zis că ar trebui să plece, că nu mai vreau să-l 
văd în casa mea. Dar el râdea și stătea în continuare pe scaun și 
râgâia. Când i-am spus că o să-i chem un taxi, a zis că are de 
gând să mai stea, că vrea să se culce cu soţia mea. Atunci i-am 
dat un pumn; el s-a ridicat și a spus ceva urât de soţia mea, 
moment în care eu l-am lovit din nou, astfel încât s-a prăbușit pe 
masă și a spart câteva pahare. Apoi am tot încercat să-l scot din 
casă, dar refuza să plece. Până la urmă, soţia mea a sunat la 
poliţie, căci nu știam ce să mai facem ca să scăpăm de el. 

— Știm că s-a rănit la mână, zise Kollberg. Asta cum s-a 
întâmplat? 


VP - 131 


— Am văzut că sângera, dar nu mi s-a părut așa grav. În plus, 
eram atât de furios, că nu-mi păsa de asta. S-a tăiat într-un 
pahar când a căzut. Apoi a susţinut că l-am tăiat eu cu cuțitul, 
ceea ce nu e adevărat. Nu aveam niciun cuţit. Pe urmă am stat 
la interogatoriu la poliţie toată noaptea. A fost ca naiba. 

— L-aţi mai întâlnit pe Alf Matsson după noaptea aia? spuse 
Kollberg. 

— Nu, ce dracu'! Ultima oară l-am văzut în dimineaţa aia, la 
poliție. Stătea pe coridor în timp ce eu ieșeam de la gaborul... 
pardon, polițistul care m-a interogat. Și nenorocitul tot a avut 
tupeul să zică: „Hei, tot mai ai pileală. Mergem după aia la tine 
și-o bem”. Nici nu i-am răspuns și de atunci, slava Domului, nu l- 
am mai văzut. 

Bengt Jönsson se ridică și se duse la băieţel, care stătea și 
bătea în bicicletă cu cheia franceză. Se așeză pe vine și 
continuă să se ocupe de lanţ. 

— Altceva nu mai am să vă spun despre asta. A fost exact 
așa, zise el peste umăr. 

Martin Beck și Kollberg se ridicară, și Jönsson îi salută cu o 
mișcare din cap în timp ce ieșeau pe poartă. 

În drum spre Malmö, Kollberg spuse: 

— Simpatic băiat, Matsson al nostru. Nu s-ar zice că omenirea 
ar avea prea mult de pierdut dacă într-adevăr i s-a întâmplat 
ceva. Dacă-i așa, doar concediul tău are de suferit. 


VP - 132 


21. 


Kollberg locuia la hotelul Sant Jörgen, lângă piaţa Gustav 
Adolf, și, după ce luară valiza lui Martin Beck de la secţia de 
poliţie, merseră acolo. Hotelul era complet ocupat, dar Kollberg 
se folosi de puterea sa de convingere și, în scurt timp, făcu rost 
de o cameră. 

Martin Beck nu se deranjă să-și despacheteze lucrurile. Se 
gândi un moment dacă să-și sune soţia pe insulă, dar se uită la 
ceas și văzu că e prea târziu. Nu ar fi fost deloc fericită să 
trebuiască să traverseze canalul vâslind prin beznă doar ca să-l 
audă spunând că nu știe când vine la ei. 

Se dezbrăcă și se duse în baie. In timp ce se afla sub duș, îl 
auzi pe Kollberg bubuind în ușă în stilul lui caracteristic. Cum 
uitase cheia în broască pe dinafară, o secundă mai târziu 
Kollberg năvăli în cameră și îl strigă. 

Martin Beck opri apa, se înfășură într-un cearșaf de baie și ieși 
la el. 

— M-a lovit din senin un gând îngrozitor, zise Kollberg. Au 
trecut cinci zile de la deschiderea sezonului de raci și tu n-ai 
mâncat nici măcar unul. Sau au raci și în Ungaria? 

— Din câte știu eu, nu, spuse Martin Beck. N-am văzut să 
aibă. 

— Îmbracă-te. Am rezervat o masă. 

Restaurantul era plin de oameni, dar ei aveau o masă 
rezervată într-un colț, pe care erau pregătiţi niște raci. Pe 
farfuria fiecăruia se afla o bavetă cu o strofă imprimată cu litere 
roșii și o șapcă de hârtie. Se așezară și Martin Beck privi abătut 
la șapca de hârtie creponată, cu cozoroc de hârtie glasată, pe 
care scria cu litere aurii „Poliţia”. 

Racii erau delicioși și cei doi nu schimbară multe vorbe în 
timp ce mâncară. După masă, Kollberg tot nu era sătul, căci 
rareori se întâmpla așa ceva, așa că mai comandă un 
mușchiuleţ de vită. In timp ce aștepta, spuse: 

— Au fost patru băieți și o tipă în seara aia, înainte să plece. 
Ti-am făcut o listă. O am sus, în cameră. 

— Bine, zise Martin Beck. A fost greu? 


VP - 133 


— Nu chiar. M-a ajutat și Melander. 

— Melander, da. Cât e ceasul? 

— Nouă și jumatate. 

Martin Beck se ridică și îl lăsă pe Kollberg singur cu 
mușchiuleţul său. 

Firește, Melander se dusese deja la culcare și Martin Beck 
așteptă răbdător ca telefonul să sune de mai multe ori înainte 
ca el să răspundă. 

— Dormeai? 

— Da, dar nu face nimic. Te-ai întors acasă? 

— La Malmö. Cum te-ai descurcat cu Alf Matsson? 

— Am aflat ce mi-ai cerut. Vrei să-ţi spun acum? 

— Da, te rog. 

— Așteaptă o clipă. 

Melander dispăru, dar reveni imediat. 

— Am scris un raport, dar a rămas la mine în birou, desigur. 
Poate doar să-ţi spun din memorie, zise el. 

— Sigur că da, spuse Martin Beck. 

— E vorba deci de ziua de joi, 21 iulie. Dimineaţa, Alf Matsson 
a fost mai întâi la ziar, ca să-și ia biletele de avion de la 
secretara redacției și patru sute de coroane de la casă. Apoi s-a 
dus imediat și și-a ridicat pașaportul și viza de la ambasada 
Ungariei. Pe urmă s-a dus acasă, pe strada Fleming, și probabil 
că abia atunci și-a făcut bagajele. În orice caz, și-a schimbat 
hainele. Dimineaţa a fost îmbrăcat cu pantaloni gri, bluză de 
tricot, blazer tricotat la mașină, fără revere, și pantofi bej de 
piele întoarsă. După-amiaza și seara a purtat un costum subţire, 
de flanel gri-închis, cămașă albă, cravată neagră, tricotată, 
pantofi negri și pardesiu de poplin gri-bej. 

Era cald în cabina de telefon. Martin Beck scosese o hârtie din 
buzunar și măzgălea pe ea câteva date în timp ce Melander 
vorbea. 

— Da, continuă, spuse el. 

— La ora douăsprezece și un sfert a mers cu taxiul la 
Tennstopet și a luat prânzul cu Sven Erik Molin, Per Kronkvist și 
Pia Bolt. O cheamă Ingrid, dar îi zice Pia. A băut mai multe halbe 
de bere și în timpul mesei și după. La ora trei Pia Bolt a plecat și 
au rămas cei trei bărbaţi. Aproximativ o oră mai târziu, deci pe 
la patru, au venit Stig Lund și Ake Gunnarsson și s-au așezat la 
masa lor. S-au apucat să bea tărie. Alf Matsson a băut whisky cu 


VP - 134 


apă și gheaţă. Discutau în jargonul lor, dar chelneriţa își 
amintește că Alf Matsson a spus că urmează să plece în 
călătorie. Unde anume, nu a înțeles. 

— Era beat? zise Martin Beck. 

— Trebuie să fi fost puțin ameţit, dar nu vizibil. Nu la 
momentul ăla. Poţi să aștepți un pic? 

Melander dispăru din nou și Martin Beck deschise larg ușa 
cabinei, ca să ia puţin aer în timp ce aștepta. Melander reveni. 

— Voiam doar să-mi iau halatul pe mine. Unde eram? A, da. 
Tennstopet. La ora șase, grupul, adică Kronkvist, Lund, 
Gunnarsson, Molin și Matsson, a părăsit Tennstopet. S-au dus cu 
taxiul la Gyldene Freden, unde au luat cina și au băut tărie. 
Subiectul conversaţiei l-au făcut în principal diferite cunoștințe 
comune, băutura și femeile. Alf Matsson a început să se îmbete 
de-a binelea și să comenteze cu voce tare cu privire la femeile 
din jur. Printre altele, se presupune că a strigat la o pictoriţă de 
vârstă mijlocie, care stătea la capătul celălalt al localului: „Ce 
țâțe mişto ai! Pot să pun capul pe ele?” La ora nouă și jumătate 
s-au deplasat cu toţii cu mașina la barul Opera. Aici au continuat 
să bea tărie. Alf Matsson a băut whisky cu sifon. Pia Bolt, care 
era deja la barul Opera, s-a mutat la masă cu Alf Matsson și cu 
ceilalți patru. Pe la ora douăsprezece Kronkvist și Lund au 
părăsit restaurantul, și cu puţin înainte de ora unu a plecat și 
Pia, împreună cu Molin. Cu toţii erau beţi. Matsson și 
Gunnarsson au rămas până la închidere și erau amândoi foarte 
beţi. Matsson abia mai putea să meargă drept și s-a luat de 
câteva cliente. Nu am reușit să aflu ce s-a mai întâmplat după, 
dar probabil că s-a dus acasă cu taxiul. 

— N-a văzut nimeni când a plecat de acolo? 

— Nu, nimeni dintre cei cu care am vorbit. Majoritatea 
clienţilor care au stat până târziu erau mai mult sau mai puţin 
beţi, iar personalul se grăbea să se ducă acasă. 

— Îţi mulțumesc mult, spuse Martin Beck. Poţi să-mi mai faci 
un serviciu? Du-te mâine dimineaţă la apartamentul lui Matsson 
și vezi dacă poţi să găsești costumul gri-închis pe care l-a purtat 
în seara aia. 

— N-ai fost tu acolo? Înainte să pleci? 

— Da, zise Martin Beck, dar eu nu am memoria ta de elefant. 
Acum du-te și culcă-te. Te sun mâine. 


VP-135 


Se întoarse la Kollberg, care deja dăduse gata mușchiuleţul și 
un desert ce lăsase urme roz, lipicioase, pe farfuria din faţa lui. 

— Descoperise ceva? spuse Kollberg. 

— Nu știu, zise Martin Beck. Poate. 

Băură o cafea și Martin Beck îi povesti de Budapesta, de 
Szluka, de Ari Boeck și de prietenii ei germani. Apoi urcară cu 
liftul și Martin Beck luă raportul bătut la mașină al lui Kollberg 
înainte de a se duce la el în cameră. 

Se dezbrăcă, aprinse veioza de lângă pat și stinse becul din 
tavan. Apoi se lungi în pat și începu să citească: 


„Ingrid (Pia) Bolt, născută în 1939 la Norrköping, necăsătorită, 
secretară, apartament propriu strada Strindberg nr. 51. 


Face parte din același grup ca și Matsson, dar nu îl place 
foarte mult pe M. și probabil că nu a avut niciodată vreo relaţie 
cu el. A fost împreună cu Stig Lund timp de un an, până de 
curând. Acum pare a-și petrece timpul mai ales cu Molin. 
Secretară la firma de modă Studio 45. 

Per Kronkvist, născut în 1936 la Luleå, divorțat, reporter la un 
ziar de seară. Împarte un apartament cu Lund, strada 
Sveavägen nr. 88. 

Membru al grupului, dar nu prieten apropiat al lui Matsson. 
Divorţat în 1963 la Luleå, după care domiciliat la Stockholm. Bea 
destul de mult, nervos și agitat. Pare prost, dar amabil. A fost 
judecat la Bigesund pentru conducere în stare de ebrietate, în 
1965. 

Stig Lund, născut în 1932 la Göteborg, necăsătorit, fotograf la 
același ziar ca și Kronkvist. Apartamentul din Sveavägen 
aparţine ziarului. 

A venit la Stockholm în 1960 și se cunoaște cu Matsson de 
atunci. Mai demult petreceau mult timp împreună, dar în ultimii 
doi ani se întâlnesc numai fiindcă frecventează aceleași 
cârciumi. Tăcut și liniștit, bea mult și obișnuiește să adoarmă la 
masă când se îmbată. Fost sportiv, a participat la întreceri între 
anii 1945-1951, profilat pe alergare de fond. 

Ake Gunnarsson, născut în 1932 la Jakobstad, Finlanda. 
Necăsătorit, jurnalist auto. Propriul apartament strada Svarten 
nr. 6. 

A venit în Suedia în 1950. Jurnalist la mai multe reviste auto și 
la cotidiene din 1959. Înainte de asta, diferite slujbe, printre 

VP - 136 


care mecanic auto. Vorbește suedeza aproape fără urmă de 
accent. În apartamentul de pe strada Svarten s-a mutat anul 
acesta, în 1 iulie. Înainte locuia în Hagalund. Plănuiește să se 
căsătorească la începutul lui septembrie cu o fată din Uppsala, 
care nu face parte din grup. Bea destul de mult, dar e cunoscut 
pentru faptul că nu pare beat, chiar dacă este. Pare destul de 
deștept. 

Sven-Erik Molin, născut în 1933 la Stockholm, divorţat, 
jurnalist, vilă în Enskede. 

«Prietenul cel mai bun» al lui Alf Matsson, adică așa se 
declară el, dar îl vorbește de rău pe M. pe la spate. Divorţat la 
Stockholm acum patru ani, plătește pensie alimentară și își 
întâlnește copilul din când în când. Lăudăros, arogant și cu o 
atitudine dură, mai ales când e beat, așa cum se întâmplă 
adesea. Infracţiuni legate de abuzul de alcool la Stockholm, de 2 
ori, în 1963 și 1965. Nu tratează relația cu Pia Bolt cu foarte 
multă seriozitate. 

Grupul mai cuprinde și pe alţii: Krister Sjöberg, desenator, 
Bror Forsgren, agent de publicitate, Lena Rosen, jurnalistă, 
Bengt Fors, jurnalist. Jack Meredith, filmograf, plus alţi câţiva 
membri, mai mult sau mai puţin periferici. Niciunul dintre 
aceștia nu a fost prezent în ziua sau în seara respectivă”. 


Martin Beck se sculă și scoase hârtia pe care își scrisese 
notițele în timpul discuţiei cu Melander. 

O luă cu el în pat. 

Înainte să adoarmă mai citi o dată totul; raportul lui Kollberg 
și rândurile pe care el însuși le mâzgălise dezordonat pe hârtie. 


VP - 137 


22. 


Ziua de sâmbătă, 13 august, era gri și furtunoasă și avionul 
Metropolitan către Stockholm avansa încet împotriva vântului. 

Gustul de rac ce-i rămăsese încă în gură nu mai era deloc 
delicios, și cafeaua proastă, în căni de hârtie, oferită de 
compania aeriană nu ameliora cu nimic situaţia. Martin Beck își 
rezemă capul de rama vibrândă a ferestrei și se uită la nori. 

După o clipă încercă să fumeze. Simţi un gust odios. Kollberg 
citea Sydsvenskan, uitându-se critic la ţigară cu coada ochiului. 
Probabil că nici el nu se simțea prea bine. 

Cât despre Alf Matsson, se putea spune acum că trecuseră 
exact trei săptămâni de la momentul în care se considera că 
fusese văzut ultima oară, în holul Hotelului Duna din Budapesta. 

Pilotul anunţă că vremea pe ruta lor e înnorată și că la 
Stockholm sunt cincisprezece grade și burniţează. 

Martin Beck stinse ţigara în scrumieră și spuse: 

— Omorul ăla de care te ocupai acum zece zile s-a rezolvat? 

— Sigur. 

— Fără neclarităţi? 

— Niciuna. Psihologic vorbind, a fost complet neinteresant, 
dacă la asta te referi. Beți ca porcii amândoi. Cel care locuia în 
apartament a stat și și-a bătut joc de celălalt până când ăla s-a 
înfuriat și l-a lovit cu o sticlă. Apoi i s-a făcut frică și l-a mai pălit 
de vreo douăzeci de ori. Asta știi deja. 

— Și după aia? N-a încercat să se scape? 

— Ba da, bineînțeles. S-a dus acasă și și-a făcut pachet 
hainele murdare de sânge. Apoi a făcut rost de o jumătate de 
litru de alcool etilic și s-a dus să se așeze sub podul Skanstull. N- 
a trebuit decât să ne ducem și să-l luăm de-acolo. Apoi a negat 
cu înverșunare o vreme, după care a început să bocească. 

După o scurtă pauză spuse, tot cu ochii la ziar: 

— E nebun cu acte-n regulă. Podul Skanstull. A zis că nu 
credea că poliţia o să caute acolo. Dara făcut și el ce-a putut. 

Kollberg lăsă jos ziarul și se uită la Martin Beck: 

— Exact, zise el. A făcut și el ce-a putut. 

Se întoarse la ziarul lui. 


VP - 138 


Martin Beck se încruntă, scoase raportul pe care îl primise cu 
o seară înainte și îl citi. lar și iar, până când ajunseră la 
destinaţie. Băgă hârtiile în buzunar și își strânse centura de 
siguranţă. Apoi sosiră obișnuitele momente neplăcute, când 
avionul se leagănă în vânt și alunecă în jos pe un tobogan 
invizibil. Grădini și acoperișuri, două salturi pe beton, și reuși să 
respire din nou. 

Schimbară câteva replici pe terminalul intern în timp ce 
așteptau să-și ridice bagajele. 

— Te duci la ţară în seara asta? 

— Nu. Mai aștept un pic. 

— E ceva putred la povestea asta cu Matsson. 

— Da. 

— Nemaipomenit de sâcâitor. 

La mijlocul podului Traneberg, Kollberg spuse: 

— Și mai sâcâitor e că nu ne putem abţine să ne gândim la 
nenorocirea asta. Matsson era un bou. Dacă într-adevăr a 
dispărut, e o binefacere. Dacă e pe fugă, cineva o să pună mâna 
pe el mai devreme sau mai târziu. Nu e treaba noastră. Și dacă 
s-a întâmplat să fi murit pe-acolo, nici asta nu ne privește pe 
noi. Nu-i așa? 

— Da, corect. 

— Dar gândește-te dacă omul rămâne dispărut în continuare. 
O să ne gândim la asta zece ani de-acum încolo. Drace! 

— Nu ai prea multă logică. 

— Nu, așa e, zise Kollberg. 

Era neașteptat de multă liniște la secţia de poliţie, dar era 
sâmbătă și, în ciuda aparențelor, încă vară. Pe biroul lui Martin 
Beck se aflau câteva scrisori neinteresante și un bilet de la 
Melander. 

Afară vântul răvășea frunzele copacilor și burnița bătea în 
rama ferestrei. Se gândi la Dunăre și la vapoarele cu aburi și la 
briza de pe munţii însoriţi. Valsurile vieneze. Aerul cald și 
mătăsos al nopţii. Podul. Cheiul. Martin Beck își pipăi cu 
degetele umflătura de la ceafă, se întoarse la birou și se așeză. 

Kollberg intră, se uită la mesajul de la Melander, se scărpină 
pe burtă și spuse: 

— Asta măcar ne privește pe noi. 

— Da, așa cred. 

Martin Beck reflectă un moment. Apoi zise: 


VP - 139 


— Când ai fost în România, ai predat pașaportul pe undeva? 

— Da, poliţia le-a adunat la aeroport. Apoi le-am primit la 
hotel după o săptămână. L-am văzut pe-al meu în nișa pentru 
cheie mai multe zile la rând înainte să mi-l dea. Era un hotel 
mare. Poliția aducea teancuri mari de pașapoarte în fiecare 
seară. 

Martin Beck trase telefonul spre el. 

— Budapesta 298-317, personal cu maiorul Vilmos Szluka. Da, 
maiorul S-Z-L-U-K-A. Nu, asta e în Ungaria. 

Se întoarse la fereastră și se uită în tăcere la ploaia de afară. 
Kollberg stătea în fotoliul pentru vizitatori și își examina 
cuticulele. Niciunul dintre ei nu mișcă și nu zise nimic până când 
sună telefonul. 

Cineva spuse într-o germană foarte proastă: 

— Da, maiorul Szluka vine imediat. 

La sediul poliției din Deâk Ferenc Ter răsună un ecou de pași. 
Apoi se auzi vocea lui Szluka: 

— Bună ziua. Cum e la Stockholm? 

— Ploaie și vânt. Frig. 

— A, la noi sunt peste treizeci de grade astăzi. Puțin cam prea 
cald. Tocmai mă gândeam să mă duc la Palatino. Ceva nou? 

— Încă nimic. 

— Nici aici. Nu l-am găsit încă. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Acum, în sezonul turistic, se întâmpla cumva ca străinii să- 
și mai piardă pașapoartele? 

— Da, din păcate. E la fel de neplăcut de fiecare dată. Din 
fericire, asta nu e grija mea. 

— Puteţi să cercetaţi dacă vreun străin a declarat că și-a 
pierdut pașaportul la Ifjuság sau la Duna după 21 iulie? 

— Desigur. Dar, după cum v-am spus, nu e departamentul 
meu. E bine dacă vă dau un răspuns până la ora cinci? 

— Puteţi să sunaţi absolut oricând. Și încă ceva. 

— Da? 

— Dacă și-a declarat cineva pașaportul pierdut, credeţi că aţi 
putea să aflaţi cum arăta respectivul? Doar o descriere succintă. 

— Vă sun la cinci. La revedere. 

— La revedere. Sper să nu vă rataţi baia din cauza asta. 

Închise telefonul. Kollberg îl privi bănuitor. 

— Care naiba e treaba cu baia? 

— O baie cu sulf, unde stai pe scaune de marmură sub apă. 


VP - 140 


— Aha. 

Ziua se lumină pentru o clipă. Kollberg se scărpină în cap și 
spuse: 

— Deci la Budapesta avea pe el un sacou albastru, cu 
pantaloni gri și pantofi maro. 

— Da. Și pardesiul de ploaie. 

— lar în valiză era un sacou albastru. 

— Da. 

— Și o pereche de pantaloni gri? 

— Da. 

— Și o pereche de pantofi maro? 

— Da. 

— lar în seara de dinainte să plece avea un costum închis la 
culoare și pantofi negri. 

— Da. Și pardesiul de ploaie. 

— Și în apartament nu erau nici costumul, nici pantofii. 

— Nu. 

— Ce căcat, zise Kollberg deodată. 

— Da. 

Atmosfera din cameră se schimbă, deveni parcă mai relaxată. 
Martin Beck scotoci în sertarul biroului, găsi o ţigară Florida 
veche și uscată și o aprinse. Ca și bărbatul din Malmö, ţinea să 
se lase de fumat, dar cu mult mai puţină tragere de inimă. 
Kollberg căscă și se uită la ceas. 

— Mergem să mâncăm undeva? 

— Da, de ce nu? 

— La Tennstopet? 

— Așa ziceam și eu. 


VP - 141 


23. 


Vântul se domolise și în parcul Vasa ploaia fină cădea liniștit, 
ca printr-o sită, peste două șiruri paralele de tarabe cu jocuri de 
îndemânare, peste un carusel și peste doi agenţi de poliţie în 
pelerină neagră de ploaie. Caruselul era în funcţiune și pe unul 
dintre căluţii de metal vopsit stătea un copil singur. Era o fetiță 
cu pelerină din plastic și cu batic; se învârtea iar și iar prin 
ploaie, cu o expresie serioasă și cu privirea îndreptată înainte. 
Sub o umbrelă, puţin mai încolo, stăteau părinţii ei, privind 
melancolici la acel mijloc de distracţie. Dinspre spaţiile verzi 
venea un miros proaspăt de frunziș și de verdeață umedă. Era 
sâmbătă după-amiază și, în ciuda aparenţelor, încă vară. 

Restaurantul dinspre parc era aproape gol. Singurele zgomote 
care se auzeau erau foșnetele slabe și liniștitoare ale ziarelor de 
seară citite de câţiva vechi clienţi în vârstă ai localului și sunetul 
înăbușit al săgeților ce se înfigeau în ţintă în sala de jocuri. 
Martin Beck și Kollberg se așezară în bar, la câţiva metri de 
masa care era locul de adunare al lui Alf Matsson și al 
tovarășilor lui de breaslă. Nu era nimeni acolo în acel moment, 
dar în mijlocul mesei se afla un pahar cu un semn roșu de 
rezervare. Probabil că se afla tot timpul acolo. 

— Acum s-a terminat cu aglomeraţia de la prânz, spuse 
Kollberg. Peste vreo oră sau cam așa încep să apară din nou 
clienţii, iar seara e atât de aglomerat cu oameni care stau și 
varsă bere unul pe altul, că nu poţi să arunci un ac. 

Nu era un mediu care să îndemne la reflecţii profunde. Își 
mâncară în liniște prânzul întârziat. Kollberg își goli halba de 
bere, își împachetă șervetul, se șterse la gură și zise: 

— E greu să treci graniţa acolo? Fără pașaport? 

— Destul de greu. Se presupune că graniţele sunt bine păzite. 
Un străin care nu știe cum stau lucrurile nu prea are șanse să 
reușească. 

— Și, dacă ieși din ţară pe căi normale, îţi trebuie pașaport 
vizat? 

— Da, și permis de ieșire. E un bileţel pe care îl primești la 
intrarea în ţară și pe care trebuie să-l păstrezi în pașaport până 


VP - 142 


pleci. Atunci îl preiau cei de la controlul de frontieră. În plus, 
poliția mai pune și o ștampilă cu data ieșirii din ţară lângă viza 
din pașaport. Uite. 

Martin Beck își scoase pașaportul din buzunarul de la piept și 
îl puse pe masă. Kollberg examină ștampilele. Apoi spuse: 

— Și dacă ai și viză și permis de ieșire, poţi să treci graniţa pe 
oriunde? 

— Da. Ai de ales între cinci ţări: Cehoslovacia, Uniunea 
Sovietică, România, lugoslavia și Austria. Și poţi să treci cu ce 
vrei: avion, tren, mașină, vapor. 

— Vapor? Din Ungaria? 

— Da, pe Dunăre. De la Budapesta poţi să ajungi la Viena sau 
la Bratislava în câteva ore cu o navă cu aripi portante. 

— Sau poţi să mergi cu bicicleta, pe jos, înot, călare sau târâș, 
zise Kollberg. 

— Da, cu condiţia să treci printr-un punct de frontieră. 

— Și spre Austria și lugoslavia treci fără viză? 

— Depinde ce fel de pașaport ai. Dacă, spre exemplu, ai unul 
suedez, german sau italian, nu-ţi trebuie viză. Cu un pașaport 
unguresc poţi să treci în Cehoslovacia și în lugoslavia fără viză. 

— Dar nu pare probabil să fi făcut asta. 

— Nu. 

Trecură la cafea. Kollberg încă se mai uita la ștampilele din 
pașaport. 

— Danezii nu ţi-au pus ștampilă când ai ajuns la Kastrup, 
spuse el. 

— Nu. 

— Deci nu există nicio dovadă că ai venit în Suedia. 

— Nu, zise Martin Beck. 

După o clipă adăugă: 

— Și totuși iată-mă aici. 

În ultima jumătate de oră își făcuseră apariţia mai mulţi clienţi 
și deja se ocupaseră aproape toate mesele. Un bărbat la vreo 
treizeci și cinci de ani intră și se așeză la masa cu biletul roșu, 
își primi halba de bere și se apucă să răsfoiască fără interes 
ziarul de seară. Din când în când privea neliniștit spre ușă, ca și 
cum aștepta pe cineva. Avea barbă și ochelari de soare și purta 
un sacou maro de tuid, în carouri, cămașă albă, pantaloni maro 
și pantofi negri. 

— Cine e ăla? spuse Martin Beck. 


VP - 143 


— Nu știu, toţi seamănă între ei. În plus, mai sunt și niște 
figuri necunoscute care apar doar când și când. 

— In orice caz, nu e Molin, că pe el îl cunosc. 

Kollberg se uită pe furiș la client. 

— Poate Gunnarsson. 

Martin Beck se gândi puţin. 

— Nu. Și pe el l-am văzut. 

In local intră o femeie. Era roșcată și destul de tânără, 
îmbrăcată într-un pulover cărămiziu, cu fustă de tuid și dresuri 
verzi. Cu mișcări relaxate, privi de jur-împrejur, apoi se scărpină 
la nas. Se așeză la masa cu biletul roșu și zise: 

— Servus, Pelle. 

— Servus, gagica. 

— Pelle, spuse Kollberg, ăsta e Kronkvist. Aia e Pia Bolt. 

— De ce au toţi barbă? 

Martin Beck rosti întrebarea cu un aer profund, ca și cum 
reflecta de mult la această problemă. 

— Poate e o barbă falsă, spuse Kollberg serios. Se uită la 
ceas. 

— Doar ca să-și râdă de noi, zise el. 

— Mai bine ne întoarcem, spuse Martin Beck. l-ai zis lui 
Stenstrom să vină? 

Kollberg dădu din cap că da. În drum spre ieșire îl auziră pe 
bărbatul pe nume Per Kronkvist strigând la chelneriță: 

— Fata! Pileală la tata! 

Se iscară mai multe hohote de râs. 


La secţia de poliţie era foarte multă liniște. Stenstrom stătea 
la birou și făcea pasienţe. 

Kollberg îl privi dezaprobator și spuse: 

— Deja te-ai dat pe de-astea? La bătrâneţe ce-o să mai faci? 

— O să stau și-o să-mi pun aceeași întrebare ca și acum: ce 
caut eu aici? 

— O să verifici niște alibiuri, zise Martin Beck. Dă-i lista, 
Lennart. 

Stenstrom luă lista. Aruncă o privire fugară peste ea. 

— Acum? 

— Da, diseară. 

— Molin, Lund, Kronkvist, Gunnarsson, Bengtsfors, Pia Bolt. 
Cine-i Bengtsfors? 


VP - 144 


— E scris greșit, spuse Kollberg abătut. Ar trebui să fie Bengt 
Fors. T-ul de la mașina mea de scris e lipit de S. 

— O interoghez și pe fată? 

— Da, dacă-ţi face plăcere, zise Martin Beck. E la Tennstopet. 

— Pot să vorbesc deschis cu ei? 

— De ce nu? Anchetă de rutină în cazul Alf Matsson. Până 
acum au aflat toţi despre ce e vorba. In rest, cum merge treaba 
la brigada antidrog? 

— Am vorbit cu Jacobsson, spuse Stenström. Au lămurit 
imediat totul. Cum au aflat drogaţii că Matsson s-a dus acolo, au 
început să cânte. Mă mai gândesc la un lucru. Matsson avea 
doar câteva bucăţi de cumpărători, care erau în ultimul hal și de 
la care cerea sume nerușinat de mari. 

Tăcu. 

— La ce te gândeai? spuse Kollberg. 

— Nu e posibil ca unul dintre amărâţii ăștia pe care-i jupuia, 
vreunul dintre clienţii lui, să se fi săturat de el, ca să zic așa? 

— Da, e posibil, spuse Martin Beck serios. 

— Mai ales la cinema, zise Kollberg, în America. 

Stenström băgă hârtia în buzunar și se ridică. Se opri în prag 
și spuse nemultumit: 

— Și pe-aici se mai poate întâmpla ceva nou câteodată. 

— E posibil, zise Kollberg. În plus, ai uitat că Matsson s-a dus 
în Ungaria cu intenţia de a aduce provizii pentru amărâţii lui de 
clienţi. Hai, fugi! 

Stenström plecă. 

— Acum chiar ai fost rău, spuse Martin Beck. 

— Ar putea să-și pună și el puţin mintea la contribuţie, zise 
Kollberg. 

— Păi tocmai asta a făcut. 

— Cum să nu! 

Martin Beck ieși pe coridor. Stenström tocmai își punea 
pardesiul. 

— Uită-te la pașapoartele lor. 

Stenström dădu din cap aprobator. 

— Nu te duce singur. 

— Ce, sunt periculoși? spuse Stenström răutăcios. 

— Procedura, zise Martin Beck. 

Se întoarse la Kollberg. Stătură în tăcere până sună telefonul. 
Martin Beck ridică receptorul. 


VP - 145 


— Apelul anunţat de la Budapesta vine la ora nouăsprezece în 
loc de ora șaptesprezece, spuse telefonista. 

Reflectară o clipă la mesaj. Apoi Kollberg zise: 

— Of! Nu-i amuzant. 

— Nu, spuse Martin Beck. Gata cu gluma. 

Fără să mai aibă nevoie să discute problema între ei, fiecare 
știa deja, în sinea lui, ce se întâmplase și ce urma să se 
întâmple. 

— Două ore, zise Kollberg. Nu dăm și noi o tură, să aruncăm o 
privire? 

— Ba da, de ce nu? 

Trecură Podul de Vest. Traficul de sâmbătă se rărise și podul 
era aproape gol. Un autobuz cu turiști germani tocmai ajunsese 
sus, la mijloc, și Martin Beck văzu cum oamenii din el se ridică și 
se uită la fiordul Riddarfjärden și la silueta orașului învăluită într- 
un nor de brumă. 

— Molin e singurul care locuiește în afara orașului, spuse 
Kollberg. Să-l luăm pe el întâi. 

Merseră înainte peste podul Liljeholmen, trecură de câmpia 
Årsta, unde ceața atârna greu deasupra pământului, și intrară 
pe o alee a magistralei Sockenvăgen. Kollberg se învârti puţin 
printre vile și dădu câteva ocoluri până găsi drumul. Lăsă 
mașina să alunece încet de-a lungul gardurilor vii și a 
gărdulețelor de lemn în timp ce citea pe stâlpii porţilor. 

— Uite-aici, zise el. Molin stă pe stânga. Se văd treptele de la 
intrare. Casa a fost probabil a unei familii, dar acum e împărțită. 
Cealaltă intrare e în spate. 

— Cine stă în partea cealaltă a casei? spuse Martin Beck. 

— Un ofițer vamal pensionat, cu nevasta. 

Grădina din faţa casei era mare și neîngrijită, cu meri 
noduroși și arbuști ciufuliţi și stufoși cu fructe de pădure. În 
schimb, gardul viu care o împrejmuia era tuns cu grijă și portita 
de uluci părea proaspăt vopsită. 

— Ce grădină mare, zise Kollberg. Și bine îngrijită, din câte 
văd. Vrei să te mai uiţi? 

— Nu, haide. 

— Atunci să mergem în strada Svarten, spuse Kollberg. La 
Gunnarsson. 

O luară pe strada Nynäsvägen până la Sud și parcară mașina 
în piața Mosebacke. 


VP - 146 


Svarten numărul 6 era chiar lângă piaţă. Era o casă veche, cu 
o curte mare, pavată. Gunnarsson locuia la etajul trei, spre 
stradă. 

— Nu stă acolo de prea mult timp, zise Martin Beck mai târziu, 
în mașină. 

— De la 1 iulie. 

— Și înainte a stat în Hagalund. Ştii unde? 

Kollberg se opri la semafor la biserica Jakob. 

Făcu un semn cu capul spre geamul mare de pe colțul barului 
Opera. 

— Poate că stau cu toţii acolo chiar acum, spuse el. Toţi în 
afară de Matsson. În Hagalund? Da, știu adresa. 

— Atunci mergem acolo mai târziu, zise Martin Beck. la-o pe 
Strandvägen, vreau să mă uit la bărci. 

O luară pe Strandvăgen și Martin Beck se uită la bărci. Lângă 
cheiul de pe Blasieholmen se afla un vas mare, alb, de 
croazieră, cu steagul american la pupă, și o barcă poloneză cu 
motor, înghesuită între două corăbii din Åland, lângă podul 
Djurgărd. 

In fața ușii casei din strada Strindberg, unde locuia Pia Bolt, 
un băiețel cu pantaloni de nailon în carouri și cu pălărie de 
ploaie conducea încolo și-ncoace, pe trepte, un autobuz roșu de 
plastic cu două etaje, în timp ce imita din buze zgomotul 
motorului. Băzâitul lui deveni înfundat și sacadat când încetini 
autobuzul pentru a-i lăsa să treacă pe Kollberg și pe Martin 
Beck. 

În spatele ușii se afla Stenström, uitându-se mohorât pe lista 
de la Kollberg. 

— Ce stai așa, degeaba? spuse Kollberg. 

— Nu-i acasă. Și nu era nici la Tennstopet. Stăteam și mă 
gândeam încotro s-o apuc acum. Dar dacă vreți să continuaţi voi 
de-aici încolo, pot să mă duc acasă. 

— Incearcă la barul Opera, zise Kollberg. 

— Și de ce ești singur? întrebă Martin Beck. 

— Il am pe Rönn cu mine. Vine imediat. S-a dus o clipă la 
maică-sa cu o floare. E ziua ei azi și stă aici, la colţ. 

— Și cum merge? spuse Martin Beck. 

— l-am verificat pe Lund și pe Kronkvist. Au plecat de la 
Opera pe la miezul nopţii și s-au dus direct la Hamburger Börs. 


VP - 147 


Acolo s-au întâlnit cu două fete pe care le cunoșteau și pe la ora 
trei s-au dus acasă la una dintre ele. 

Se uită pe listă. 

— O cheamă Svensson și stă pe strada Sagavăgen, pe insula 
Liding. Au rămas acolo până vineri dimineaţă, la opt, și de acolo 
au plecat cu taxiul la muncă. La ora unu s-au dus la Tennstopet 
și au stat acolo până la cinci, după care au plecat la Karistad să 
facă un reportaj. La ceilalţi n-am ajuns încă. 

— Da, înțeleg, zise Martin Beck. Tu continuă. Noi o să fim la 
Kristineberg după șapte. Sună-ne dacă termini în timp util. 

Ploaia se întețea în timp ce se îndreptau spre Hagalund. Când 
Kollberg încetini mașina în faţa blocului scund în care locuise 
Gunnarsson până în urmă cu două luni, apa împroșca geamurile 
și răpăia asurzitor pe acoperiș. 

Işi ridicară gulerul pardesiului și săriră peste trotuar direct în 
bloc. Casa avea două etaje și pe una dintre ușile de la primul 
nivel se afla o carte de vizită prinsă cu o piuneză. Numele de pe 
ea era scris și pe panoul de la ușă, iar literele mici de plastic 
păreau mai albe și mai noi decât celelalte. 

Se întoarseră la mașină și dădură ocol clădirii de locuinţe, 
după care se opriră în faţă. Apartamentul în care se presupunea 
că locuise Gunnarsson avea doar două ferestre și părea alcătuit 
dintr-o singură cameră. 

— Probabil e o garsonieră destul de mică, spuse Kollberg. O 
să se-nsoare acum, că a făcut rost de un apartament mai mare. 

Martin Beck urmări ploaia de afară. Avea chef de o ţigară și 
era înghețat. De cealaltă parte a străzii se afla un câmp și un 
pâlc de copaci. Mai departe, pe câmp, se înălța un bloc nou 
construit și lângă el se construia încă unul. Părea că întreaga 
zonă urmează să fie ocupată de un rând de astfel de clădiri 
identice. Blocul monoton în care locuise Gunnarsson avea măcar 
o panoramă largă și idilică, dar până și asta urma să fie 
desființată. 

In mijlocul câmpiei văzu resturile carbonizate ale unei case 
mistuite de foc. 

— Incendiu? întrebă el arătând într-acolo. 

Kollberg se aplecă în faţă și încercă să distingă prin ploaie. 

— Aia era o fermă veche, zise el. Mi-aduc aminte că am văzut- 
o vara trecută. Cu o casă frumoasă, veche, de lemn, dar nu 
locuia nimeni în ea pe atunci. Mi se pare că au ars-o pompierii. 


VP - 148 


Știi tu, ca exerciţiu. Îi dau foc și apoi îl sting, și iar dau foc și iar îl 
sting, și o ţin așa până nu mai rămâne nimic. Păcat de 
frumuseţea aia de cocioabă. Dar, bineînţeles, e nevoie de teren 
pentru construcţii noi. 

Se uită la ceas și porni motorul. 

— E cazul să ne mișcăm dacă vrem să prindem telefonul ăla, 
spuse el. 

Ploaia șiroia pe parbriz și Kollberg era nevoit să conducă 
foarte atent. Niciunul nu spuse nimic până ajunseră înapoi la 
Kristineberg. Când coborâră din mașină era șapte fără cinci și 
deja se întunecase. 

Telefonul sună exact la ora șapte, cu o precizie oarecum 
nefirească. Chiar era nefirească. 

— Unde naiba e Lennart? zise soţia lui Kollberg. 

Martin Beck îi pasă receptorul și încercă să ignore replicile lui 
Kollberg din timpul dialogului care urmă. 

— Da, nu mai stau mult. 

— Da, mai durează doar un pic, am zis. 

— Mâine? Păi, e mai greu... 

Martin Beck se retrase la toaletă și nu se întoarse până nu 
auzi că receptorul a fost pus în furcă. 

— Ar trebui să facem și noi un copil, spuse Kollberg. Săraca 
femeie, să stea așa singură și să m-aștepte pe mine. 

Erau căsătoriți abia de o jumătate de an, așa că aveau să 
ajungă și la asta. 

Ceva mai târziu veni și telefonul. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, „zise Szluka. 
Sâmbăta e mai greu să dai de oameni pe-aici. Insă aţi avut 
dreptate. 

— In legătură cu pașaportul? 

— Da. Un student belgian și-a pierdut pașaportul la Hotel 
Ifjuság. 

— Când? 

— Momentan nu se poate spune exact. A venit la hotel în 
după-amiaza de vineri, 22 iulie. Alf Matsson a sosit în seara 
aceleiaşi zile. 

— Deci pare să se lege. 

— Da, nu-i aşa? Problema e următoarea. Bărbatul ăsta, 
Roeder îl cheamă, e pentru prima dată în Ungaria și nu știe cum 
stau lucrurile aici. El însuși declară că i s-a părut perfect normal 


VP - 149 


să își predea pașaportul și să nu-l mai primească înapoi decât 
după ce părăsește hotelul. Pentru că avea să stea acolo trei 
săptămâni, s-a gândit să întrebe de pașaport abia luni, adică 
exact în ziua în care ne-am întâlnit prima dată. Avea nevoie de 
el ca să poată obţine viză pentru Bulgaria. Sigur, asta e ce ne-a 
spus el. 

— S-ar putea să fie adevărat. 

— Da, firește. Cei de la recepție ne-au zis imediat că Roeder 
și-a primit înapoi pașaportul chiar în dimineaţa zilei următoare, 
adică în 23, deci în aceeași zi în care Matsson s-a mutat de la 
Ifjuság la Hotel Duna; și în care a dispărut. Roeder se jură că nu 
și-a primit pașaportul, iar personalul hotelului e la fel de sigur că 
pașaportul a fost pus în nișa lui cu chei vineri seară și că, prin 
urmare, trebuia să i se fi dat atunci când a coborât din cameră 
sâmbătă dimineaţă. Așa e procedura. 

— E cineva care crede că-și amintește că l-a primit? i 

— Nu. Dar, pe de altă parte, nu ai cum să le ceri așa ceva. In 
perioada asta se întâmplă adesea ca oamenii de la recepţie să 
primească și cincizeci de pașapoarte străine pe zi și să 
înapoieze tot atâtea. În plus, cel care distribuie pașapoartele în 
nișe și cel care le înmânează oaspeţilor dimineața nu sunt una și 
aceeași persoană. 

— L-aţi văzut pe acest Roeder? 

— Da. Încă mai stă la hotel. Ambasada se ocupă acum de a-i 
aranja întoarcerea acasă. 

— Și? Vreau să spun, pare plauzibil? 

— Are barbă. Altfel nu par să semene prea mult, dacă e să ne 
luăm după poze. Dar, din păcate, nici oamenii nu mai arată de 
obicei ca în pozele lor vechi din pașaport. E foarte posibil ca 
cineva să fi furat pașaportul din nișă în timpul nopţii. Nimic mai 
simplu. Paznicul de noapte e singur și normal că la un moment 
dat trebuie să mai stea cu spatele sau să-și părăsească postul. 
lar cei care controlează pașapoartele n-au timp să stea să 
studieze fizionomii când turiștii dau năvală și dintr-o parte și 
dintr-alta a graniţei. Dacă mergem pe ideea că pașaportul lui 
Roeder a fost furat de compatriotul dumneavoastră, atunci e 
foarte posibil să fi părăsit ţara cu ajutorul lui. 

Se făcu liniște pentru câteva momente. Apoi Szluka zise: 

— Oricum, cineva l-a luat. 

Martin Beck se îndreptă de spate. 


VP - 150 


— Știţi dumneavoastră asta? 

— Da. Am primit mesajul acum douăzeci de minute. Permisul 
de ieșire al lui Roeder e arhivat la noi. A fost predat poliţiei de 
frontieră din Hegyeshalom în după-amiaza de sâmbătă, 23 iulie. 
De către un pasager al expresului Budapesta-Viena. Ori 
călătorul nu putea fi Roeder, căci el e încă aici. 

Szluka făcu iarăși o pauză. Apoi spuse șovăitor: 

— Presupun că asta înseamnă că Matsson a părăsit Ungaria. 

— Nu, zise Martin Beck. Nici măcar nu a fost acolo. 


VP - 151 


24. 


Martin Beck dormi prost și se trezi devreme. Apartamentul din 
Bagarmossen era trist și lipsit de viaţă și toate lucrurile familiare 
îi păreau străine și indiferente. Făcu un duș. Se bărbieri. Scoase 
un costum gri, proaspăt călcat. Se îmbrăcă atent și corect. leși 
pe balcon. Ploaia încetase. Se uită la termometru. Șaisprezece 
grade. Işi pregăti un mic dejun lugubru, demn de un bărbat 
proaspăt divorțat, ce consta în ceai și biscuiţi. Se așeză și 
așteptă. 

Kollberg veni la ora nouă. Stenström era cu el în mașină. 
Plecară la secţia de poliţie. 

— Cum a mers? spuse Martin Beck. 

— Așa și-așa, zise Stenström. 

Își răsfoi carneţelul. 

— Molin a lucrat sâmbătă, asta e clar. A fost la redacţie de la 
opt dimineața. Vineri se pare că a stat acasă și a dormit, de 
mahmur ce era. Am sporovăit un pic despre treaba cu dormitul. 
A zis că nu a dormit, ci s-a ţinut tare. „Știi cum e să te ţii tare 
când îţi suflă frica-n ceafă, băieţaș? Păi ce să zic, chiar ești bun 
de poliţist, că habar n-ai de nimic”. Mi-am notat replica asta 
cuvânt cu cuvânt. 

— De ce-i era frică? spuse Kollberg. 

— Asta n-a zis. Părea că nici el nu știe și nici nu-și aducea 
aminte ce-a făcut în noaptea de joi spre vineri. A spus că îi pare 
bine de asta. In plus, era nemaipomenit de obraznic și îngâmfat. 

— Continuă, zise Martin Beck. 

— Da, din păcate am greșit când am zis că Lund și Kronkvist 
sunt curați. S-a dovedit că nu Kronkvist, ci Fors a fost cel care s- 
a dus cu fetele alea pe insula Liding. In schimb, Kronkvist s-a 
dus la Karistad cu Lund, dar nu vineri, ci sâmbătă. Mai toate 
astea le-am pus noi cap la cap, dar nu cred că Lund a minţit 
când a dat primele versiuni ale poveștii. Sigur nu-și amintea 
bine. El și Kronkvist se pare că s-au îmbătat cel mai rău din 
toată gașca. Lund încurca totul. Fors avea mintea mai limpede 
și, când am dat de el, am lămurit povestea. Lund a căzut lat 
imediat ce au ajuns acasă la fetele alea, și vineri toată ziua au 


VP - 152 


încercat fără izbândă să-l readucă la viață. Apoi, sâmbătă 
dimineaţă, l-a sunat pe Fors, care a venit și l-a luat, după care s- 
au dus la cârciumă, nu la Tennstopet, cum credea Lund, ci la 
Opera. După ce a mâncat un pic și a băut câteva beri, Lund și-a 
revenit și s-a dus acasă, ca să-l ia pe Kronkvist și aparatura de 
fotografiat. La momentul ăla Kronkvist era acasă. 

— Ce făcuse până atunci? 

— A zăcut în casă, i-a fost rău și s-a simţit singur, zice el. 
Singurul lucru sigur e că la patru și jumătate sâmbătă după- 
amiază era acolo. 

— S-a confirmat? 

— Da, au ajuns seara la hotelul din Karistad. Și Kronkvist zice 
că simţea o frică nemaipomenită. Lund a spus că el era prea 
beat ca să simtă ceva. În plus, Lund n-are barbă. Mi-am notat 
asta. 

— Aha. 

— Apoi Gunnarsson. El își amintea mai bine. Vineri a stat 
acasă și a scris. Sâmbătă s-a dus la redacţie, mai întâi dimineaţa 
și apoi seara și a lăsat diferite articole. 

— Ştii tu asta? 

— Nu bag mâna-n foc. Redacţia lor e mare și n-am găsit pe 
nimeni care să-și amintească ceva anume. In schimb, știm sigur 
că a predat un articol, dar se poate la fel de bine s-o fi făcut 
dimineaţa sau seara. 

— Și pașapoartele? 

— Ai răbdare. Pia Bolt era și ea destul de lucidă. Totuși, a 
refuzat să spună unde a fost în noaptea de vineri. Mi-a dat 
impresia că s-a culcat cu cineva, dar nu voia să spună cu cine. 

— Sună plauzibil, spuse Kollberg. Că doar era joi și știți cum e. 

— Ce vei să zici? întrebă Stenström. 

— Nimic. Poate că n-a fost cel mai glorios moment al ei. 

— Continuă, spuse Martin Beck. 

— În orice caz, sâmbătă a fost la mama ei începând cu ora 
unsprezece dimineaţa. Am verificat asta în mod discret. S-a 
confirmat. Așa, acum pașapoartele. Molin a refuzat să mi-l arate 
pe al lui. A zis că nu are de ce să se legitimeze în propria casă. 
Lund avea un pașaport aproape nou. E fotograf și călătorește 
mult. Ultima ștampilă era din Arlanda, din 16 iunie. Atunci s-a 
întors din Israel. Pare adevărat. 


VP - 153 


— A refuzat să arate pașaportul, spuse Kollberg. Și tu l-ai 
lăsat? 

— Pia Bolt a fost o săptămână la Mallorca acum doi ani. Atât. 
Kronkvist avea un pașaport vechi. Era varză, plin de notițe și 
alte prostii. Ultima ștampilă era din mai, de la Goteborg. Atunci 
s-a întors din Anglia. Gunnarsson avea și el un pașaport vechi, 
aproape plin, dar era mai îngrijit. Avea ștampile din Arlanda, 
plecase în 7 mai și se întorsese în 10. A zis că fusese la fabricile 
Renault din Billancourt. Se pare că francezii nu pun ștampile. 

— Nu pun, așa e, spuse Martin Beck. 

— Apoi ceilalţi. N-am reușit să dau de toți de pe listă. Krister 
Sjöberg era acasă, cu familia; locuiește în Alvsj6. lar Meredith 
ăla e american, negru chiar. 

— Trecem peste el, zise Kollberg. Oricum nu-l putem aresta. 
Ne-ar linșa modiștii. 

— De data asta ai fost prost. 

— Așa sunt eu mai mereu. În plus, nu cred că mai e nevoie să 
continui. 

— Nu, nu cred, zise Martin Beck. 

— Știţi cine e? spuse Stenström. 

— Cel puţin, așa credem. 

— Cine? 

Kollberg se uită urât la Stenström. 

— Gândește-te și tu, omule, zise el. În primul rând, cel care s- 
a dus la Budapesta chiar a fost Alf Matsson? Ar lua Matsson cu el 
câteva mii de parai ca să cumpere droguri, ca mai apoi să-i lase 
în geantă, la hotel? Și-ar arunca Matsson cheia la ușa poliţiei? El, 
care ar ocoli kilometri întregi imediat ce ar vedea un polițist pe- 
acolo? Și, mai ales, de ce ar dispărea Matsson de bunăvoie, într- 
un mod așa improvizat? 

— Nu, asta e clar. 

— De ce ar pleca Matsson în Ungaria îmbrăcat în sacou 
albastru, pantaloni gri și pantofi maro, când avea exact aceleași 
haine cu el, în valiză? Și unde a dispărut costumul lui gri-închis? 
Ăla pe care îl avea pe el în seara de dinainte și care nu e nici în 
valiză, nici la el în apartament? 

— Bine, n-a fost Matsson. Cine-a fost, atunci? 

— Cineva echipat cu ochelarii lui Matsson și cu pardesiul lui, 
cineva cu barbă. Cine-a fost văzut ultima oară împreună cu 
Matsson? Cine nu are niciun fel de alibi până sâmbătă 


VP - 154 


dimineaţa? Cine din toată gașca lor era destul de treaz și de 
inteligent ca să pună la cale toată tărășenia? Gândește-te. 

Stenström deveni foarte serios. 

— M-am mai gândit la ceva, spuse Kollberg. 

Întinse harta Budapestei pe masă. 

— Fii atent. Aici ai hotelul și aici e gara centrală, sau cum s-o 
numi ea. 

— Nyugati Budapesta. 

— Da, mă rog. Dacă ar fi să mă duc de la hotel la gară, aș lua- 
o pe drumul ăsta și, deci, aș trece pe lângă sediul poliţiei. 

— Așa e, dar în cazul ăsta te-ai duce la gara greșită. Trenul 
spre Viena pleacă de aici, de jos, de la vechea Gară de Est. 

Kollberg nu zise nimic. Se uita în continuare pe hartă. 

Martin Beck desfășura planul suburbiei Solna și-i făcu semn 
din cap lui Stenström. 

— Du-te la poliţia din Solna, spuse el. Spune-le să izoleze zona 
asta. E acolo o ruină incendiată. Venim și noi imediat. 

— Chiar acum? 

— Da. 

Stenström plecă. Martin Beck căută o ţigară și o aprinse. 
Fumă în tăcere. Se uită la Kollberg, care stătea complet 
nemișcat. Stinse ţigara în scrumieră și zise: 

— Hai să mergem. 

Kollberg conducea rapid pe străzile goale de duminică și o luă 
peste Podul de Vest. Soarele scânteia printr-o pătură joasă de 
nori mișcători și o briză ușoară agita apele din Riddarfjärden. 
Martin Beck privi cu plăcere cum un cârd de iole mici dădeau 
ocol unei balize în golful de la Râlambshov. 

Merseră în tăcere și parcară în același loc ca și în ziua de 
dinainte. Kollberg arătă spre o Lancia neagră parcată puţin mai 
încolo. 

— E mașina lui, spuse el. Deci se pare că e acasă. 

Trecură strada Svarten în diagonală și împinseră ușa. Aerul 
dinăuntru era rece și umed. Urcară în liniște scările tocite până 
la etajul trei. 


VP - 155 


25. 


Ușa se deschise imediat. 

Bărbatul din prag era în halat de baie și în papuci de casă. 
Arăta extrem de surprins. 

— Îmi cer scuze, zise el. Credeam că e logodnica mea. 

Martin Beck îl recunoscu pe loc. Era aceeași persoană pe care 
i-o arătase Molin la Tennstopet în ziua dinaintea plecării la 
Budapesta. Un chip deschis și plăcut. Privire calmă, albastră. 
Destul de bine făcut. Avea barbă și era de înălţime medie, dar, 
ca și în cazul studentului belgian Roeder, asta era tot ce avea în 
comun cu Alf Matsson. 

— Suntem de la poliţie. Mă numesc Beck. Acesta este 
detectivul-șef Kollberg. 

Urmă un schimb rece și politicos de salutări. 

— Kollberg. 

— Gunnarsson. 

— Putem să intrăm puţin? spuse Martin Beck. 

— Desigur. Despre ce e vorba? 

— Am dori să vorbim despre Alf Matsson. 

— A venit ieri un poliţist și a vorbit despre același lucru. 

— Știm. 

Din clipa în care Martin Beck și Kollberg intrară în apartament, 
comportamentul lor se schimbă. Li se întâmplă amândurora în 
același timp, fără ca ei să își dea seama. 

Tot ce însemna tensiune, nesiguranţă și vigilență fu înlocuit 
de un calm încercat și de o fermitate aproape mecanică, semn 
că știau ce urmează să se întâmple și că mai trecuseră prin așa 
ceva. 

Mergeau prin apartament fără să spună nimic. Era luminos și 
spaţios, aranjat cu grijă și atenţie, dar lăsa cumva impresia că 
ocupanţii lui încă nu se instalaseră de tot. Mare parte din mobilă 
era nouă și încă arăta ca luată din vitrina magazinului de 
decoraţiuni interioare. 

Două dintre camere aveau ferestrele spre stradă, dormitorul 
și bucătăria dădeau spre curte. Ușa de la baie era deschisă și 
lumina era aprinsă. Probabil că bărbatul tocmai își făcea toaleta 


VP - 156 


de dimineaţă când au sunat ei la ușă. În dormitor se găseau 
două paturi mari. Erau lipite unul de altul și cineva dormise 
recent într-unul dintre ele. Pe noptiera de lângă patul nefăcut se 
aflau o sticlă de apă minerală pe jumătate goală, un pahar, două 
flacoane cu pastile și o fotografie în ramă. In cameră se mai 
aflau un balansoar, doi tabureţi și o masă de toaletă cu sertare 
și oglindă reglabilă. În poză era o tânără. Avea părul blond, 
trăsături fine, plăcute, și ochi foarte deschiși la culoare. Nu era 
machiată, dar avea la gât un lănţișor de argint împletit, un aşa- 
numit lănțişor Bismark. Martin Beck recunoscu modelul; cu 
șaisprezece ani în urmă îi dăruise soţiei sale unul exact la fel. Se 
întoarseră în birou. Turul se încheiase. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse Gunnarsson. 

Martin Beck aprobă din cap și se așeză pe unul dintre 
scaunele de răchită de lângă birou, care avea sertare de ambele 
părţi și părea făcut pentru două persoane. Bărbatul în halat 
rămase în picioare și aruncă o privire spre Kollberg, care se 
plimba în continuare prin apartament. 

Pe masă erau manuscrise, cărţi și ziare, așezate ordonat în 
teancuri. În mașina de scris era o foaie începută și lângă telefon 
se afla încă o fotografie înrămată. Martin Beck o recunoscu 
imediat pe femeia cu lănţțișorul de argint și cu privirea cristalină. 
Doar că poza aceea era făcută în aer liber. Ea avea capul dat pe 
spate și râdea spre fotograf. Vântul îi răvășea părul blond, 
despletit. 

— Cu ce vă pot fi de folos? spuse reverenţios gazda în halat 
de baie. 

Martin Beck îi surprinse privirea. Era în continuare albastră, 
calmă și netulburată. În cameră era liniște. Îl auzeau pe Kollberg 
făcându-și de lucru în altă parte a apartamentului, probabil în 
bucătărie sau în baie. 

— Spuneţi ce s-a întâmplat, zise Martin Beck. 

— Când? 

— În noaptea de 22 iulie, după ce dumneavoastră și Matsson 
aţi plecat de la barul Opera. 

— V-am spus deja. Ne-am despărţit în stradă. Eu m-am dus 
acasă cu taxiul. El mergea în altă direcţie, așa că l-a așteptat pe 
următorul. 

Martin Beck își rezemă antebrațele pe marginea biroului și 
privi la femeia din fotografie. 


VP - 157 


— Puteţi să-mi arătaţi pașaportul dumneavoastră, vă rog? zise 
el. 

Bărbatul dădu ocol biroului, se așeză pe scaun și trase unul 
dintre sertare. Scaunul de răchită scârţăi prietenos. 

— Poftim, spuse el. 

Martin Beck răsfoi prin pașaport. Era vechi și rupt și ultima 
notație ce se putea distinge era într-adevăr o ștampilă de la 
sosirea în Arlanda din 10 mai. Pe pagina următoare, care era și 
ultima, erau notate câteva lucruri, printre care niște numere de 
telefon și o strofă scurtă. Interiorul copertei era și el plin de 
însemnări. Majoritatea păreau a fi notițe legate de mașini și 
motoare, făcute cu mult timp în urmă și în mare grabă. Strofa 
era scrisă oblic, cu pix verde. Intoarse pașaportul și citi: 


There was a young man from Dundee 


Who said: „They can't do without me 
No house is complete 

Without me and my seat 

My initials are WC”. 


Bărbatul de pe cealaltă parte a biroului îi urmări privirea și 
spuse lămuritor: 

— E un /imerick. 

— Văd. 

— E vorba de Winston Churchill. Se spune că l-a scris chiar el. 
L-am auzit în avion, când mă întorceam de la Paris și mi s-a 
părut atât de bun, că n-am putut să nu mi-l notez. 

Martin Beck nu zise nimic. Se uită la strofă. Sub scris, pagina 
era ceva mai albă și pe ea se aflau câteva puncte mici și verzi 
care nu aveau ce căuta acolo. Puteau să fie urme de tuș verde 
de la ștampila de pe partea cealaltă, dar nu exista nicio astfel 
de ștampilă. Stenström ar fi trebuit să observe asta. 

— Dacă aţi fi mers cu avionul până la Copenhaga și aţi fi 
trecut cu vaporul în Suedia, aţi fi scăpat de problemă, spuse el. 

— Nu înţeleg ce vreţi să ziceţi. 

Sună telefonul. Gunnarsson răspunse. Kollberg intră în 
cameră. 

— E pentru unul dintre dumneavoastră, spuse bărbatul în 
halat de baie. 

Kollberg luă receptorul, ascultă și zise: 


VP - 158 


— Aha. Atunci să-i dea drumul. Da, așteaptă afară. Venim 
imediat. 

Închise telefonul. 

— Era Stenström. Pompierii au ars casa lunea trecută. 

— Am pus oameni să cerceteze resturile incendiului din 
Hagalund, spuse Martin Beck. 

— Deci, cum e? zise Kollberg. 

— Tot nu înţeleg ce vreți să spuneți. 

Privirea bărbatului era în continuare la fel de neclintită și de 
senină. Se făcu liniște un moment, apoi Martin Beck ridică din 
umeri Și zise: 

— Îmbrăcaţi-vă. 

Gunnarsson se îndreptă spre ușa dormitorului fără să spună 
un cuvânt. Kollberg îl urmă. 

Martin Beck rămase pe loc, nemișcat. Privirea lui se opri din 
nou asupra fotografiei. Deși nu avea nicio relevanță, era cumva 
nemulţumit că discuţia se încheie în felul ăsta. După ce văzuse 
pașaportul era absolut sigur, dar ideea cu ruinele incendiului era 
o presupunere, care putea foarte bine să se dovedească falsă. In 
cazul ăsta, și dacă bărbatul reușea să rămână neclintit, ancheta 
putea să devină foarte anevoioasă. Și totuși nu asta era 
principala cauză a nemulțumirii lui. 

Gunnarsson se întoarse după zece minute, îmbrăcat cu un 
pulover gri și cu niște pantaloni maro. Se uită la ceas și spuse: 

— Acum putem pleca. Aștept o vizită în curând și v-aș fi 
recunoscător... 

Zâmbi și lăsă propoziţia neterminată. Martin Beck rămase pe 
loc. 

— Nu ne grăbim prea tare, zise el. 

Kollberg reveni din dormitor. 

— Pantalonii și sacoul albastru sunt încă în șifonier, spuse el. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. Gunnarsson se plimba 
încolo și-ncoace prin cameră. Mișcările lui trădau în acel 
moment mai multă neliniște, dar expresia feţei era la fel de 
netulburată ca mai înainte. 

— Poate că nu e așa de periculos cum pare, zise Kollberg. Nu 
trebuie să fiţi așa de resemnat. 

Martin Beck îi aruncă o privire fugară colegului său, după care 
se uită la Gunnarsson. Firește, Kollberg avea dreptate. Bărbatul 
se dăduse bătut. Știa că jocul e pierdut și o știuse încă din clipa 


VP - 159 


în care îi călcaseră pragul. Probabil că se lăsa consolat de 
această idee. Însă nu era complet invulnerabil. Ceea ce trebuia 
făcut era totuși foarte dezagreabil. 

Martin Beck se lăsă pe spate în scaunul de răchită și așteptă. 
Kollberg stătea în ușa dormitorului, tăcut și nemișcat. 
Gunnarsson se oprise în mijlocul camerei. Se uită din nou la 
ceas, dar nu spuse nimic. 

Trecu un minut. Două. Trei. Bărbatul se mai uită o dată la 
ceasul de la mână. Nu părea să fie altceva decât un reflex și se 
vedea că îl irită. După încă două minute privirea i se abătu iarăși 
într-acolo, dar încercă să mascheze gestul atingându-și fața cu 
dosul mâinii stângi, în timp ce se uita pe furiș la încheietură. Jos, 
în stradă, cineva trânti o portieră. 

Deschise gura să spună ceva. Se auzi un singur cuvânt. 

— Dacă... 

Apoi se răzgândi, făcu doi pași rapizi spre telefon și spuse: 

— Mă scuzați, trebuie să dau un telefon. 

Martin Beck aprobă din cap, cu ochii aţintiţi asupra 
telefonului. 018. Prefixul de Uppsala. Toate se legau. Șase cifre. 
Răspuns după al treilea semnal. 

— Bună ziua. Åke la telefon. Ann-Louise a plecat? 

— Aha. Când? 

Lui Martin Beck i se păru că aude o voce de femeie zicând: 
„Acum un sfert de oră”. 

— Aha. Mulţumesc. La revedere. 

Gunnarsson puse receptorul în furcă, se uită la ceas și spuse 
pe un ton senin: 

— Deci, mergem? 

Nimeni nu-i răspunse. Trecură zece minute lungi. Apoi Martin 
Beck zise: 

— Luaţi loc. 

Bărbatul se supuse șovăielnic. Deși părea că se străduiește să 
stea calm, scaunul de răchită nu înceta să scârțâie. Când se uită 
iarăși la ceas, Martin Beck observă că mâinile îi tremură. 

Kollberg căscă, puţin cam prea studiat, sau poate de nervi. 
Era greu de spus motivul. După încă două minute, Gunnarsson 
zise: 

— Ce mai aşteptăm? 

Pentru prima dată i se simţea în voce o urmă de nesiguranţă. 


VP - 160 


Martin Beck se uită la el. Nu spuse nimic. Se întrebă ce s-ar 
întâmpla dacă bărbatul de pe cealaltă parte a biroului și-ar da 
dintr-odată seama că tăcerea aceea e la fel de obositoare 
pentru ei ca și pentru el. Probabil că nu l-ar ajuta prea mult. Intr- 
un fel, atunci erau toți în aceeași oală. 

Gunnarsson se uită la ceas, luă un creion de pe masă și îl 
puse imediat la loc, exact în aceeași poziţie. 

Martin Beck își mută privirea pe fotografie. Se uită el însuși la 
ceas cu coada ochiului. Trecuseră douăzeci de minute de la 
conversaţia telefonică. In cel mai rău caz, mai aveau o jumătate 
de oră la dispoziţie. 

Se uită din nou la Gunnarsson și se surprinse gândindu-se la 
tot ceea ce aveau în comun ei doi. Patul uriaș care scârțâia. 
Priveliștea. Bărcile. Cheia de la cameră. Căldura umedă 
emanată de fluviu. 

Se uită el însuși la ceas, fără să se ascundă. Ceva din acest 
gest păru să-l irite serios pe celălalt; poate își amintise că de 
fapt au un interes comun. 

Martin Beck și Kollberg se uitară unul la celălalt pentru prima 
dată după mai mult de o jumătate de oră. Dacă aveau dreptate, 
sfârșitul trebuia să fie aproape. 

Răspunsul veni treizeci de secunde mai târziu. Gunnarsson se 
uită de la unul la celălalt și spuse răspicat: 

— Bine, ce vreți să știți? 

Nimeni nu răspunse. 

— Da. Aveţi dreptate, bineînțeles. Eu am fost. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, zise bărbatul sumbru. 

Acum avea ochii aţintiţi spre birou. Kollberg îl privi încruntat, îi 
aruncă o privire lui Martin Beck și încuviinţă din cap. 

Martin Beck trase adânc aer în piept. 

— Ar trebui să conștientizaţi faptul că oricum o să aflăm totul, 
spuse el. Sunt martori acolo care vă pot identifica. O să găsim 
șoferul de taxi care v-a dus cu mașina în noaptea aia. O să-și 
aducă aminte dacă eraţi singur sau nu. Mașina și apartamentul 
dumneavoastră de aici vor fi percheziţionate de experți. La fel și 
ruinele incendiului din Hagalund. Dacă a fost vreodată un 
cadavru acolo, o să fie destule urme. Nu mai are nicio 
importanţă acum. Orice s-ar fi întâmplat cu Alf Matsson și 


VP - 161 


oriunde ar fi ajuns, tot o să-l găsim. Nu o să puteţi ascunde prea 
multe, în orice caz nimic esenţial. 

Gunnarsson îl privi în ochi și zise: 

— În cazul ăsta, nu înţeleg ce rost au toate astea. 

Martin Beck își dădu seama că își va aminti această replică 
zeci de ani, poate pentru tot restul vieții. 

Kollberg fu cel care salvă situaţia. Spuse cu răceală: 

— Este de datoria noastră să vă informăm că vă suspectăm 
de omor, posibil de crimă. Aveţi, desigur, dreptul de a beneficia 
de serviciile unui avocat pe parcursul interogatoriilor oficiale. 

— Alf a mers cu mine cu taxiul. Am venit aici. Știa că amo 
sticlă de whisky acasă și se încăpăţâna să o bem. 

— Și? 

— Deja băusem destul de mult. Ne-am luat la ceartă. 

Tăcu. Ridică din umeri. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— De ce v-aţi luat la ceartă? zise Kollberg. 

— Mă... scotea din minți. 

— În ce fel? 

Prin ochii aceia albaștri trecu o străfulgerare. Necontrolată și 
nici pe departe inofensivă. 

— Se purta ca un... Adică, a zis niște chestii. Despre logodnica 
mea. Numai puţin, pot să vă explic cum a început. Dacă vă uitaţi 
în sertarul din stânga, sus, de la birou... sunt niște poze acolo. 

Martin Beck trase sertarul și găsi fotografiile. Le luă cu grijă cu 
vârfurile degetelor. Fuseseră făcute undeva la malul mării și 
erau exact genul de poze pe care le-ar face niște îndrăgostiți la 
malul mării, cu condiţia să nu-i deranjeze absolut nimeni. Răsfoi 
rapid copiile, aproape fără să le privească. Cea de la urmă era 
ruptă și uzată. Femeia cu privirea cristalină zâmbea la fotograf. 

— Fusesem la toaletă. Când m-am întors stătea aici şi-mi 
cotrobăia prin sertare. Găsise... pozele alea. A încercat să bage 
una în buzunar. Deja eram furios pe el și atunci... m-am făcut 
foc. 

Bărbatul făcu o scurtă pauză și spuse cu părere de rău: 

— Din păcate, detaliile astea nu mi le amintesc foarte clar. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. 

— l-am luat fotografiile, deși a opus rezistenţă. Apoi a început 
să spună porcării în gura mare despre... despre Ann-Louise. 
Sigur că știam că niciun cuvânt nu e adevărat, dar nu puteam să 


VP - 162 


suport. Vorbea foarte tare. Aproape că urla. Cred că mi-a fost 
frică și să nu se trezească vecinii. 

Bărbatul coborî și mai mult privirea. Se uită la propriile mâini. 

— Da, asta nu era așa de important. Dar poate că a contribuit 
cumva, nu știu. Trebuie să încerc să reproduc... 

— Lăsăm detaliile pe mai târziu, spuse Kollberg. Ce s-a 
întâmplat? 

Gunnarsson se uita cu îndârjire la mâinile sale. 

— L-am strangulat, zise el cu un glas foarte stins. 

Martin Beck așteptă zece secunde. Apoi își trecu degetul 
peste șaua nasului și spuse: 

— Și pe urmă? 

— Dintr-odată m-am trezit complet din beţie, sau cel puţin așa 
mi se părea. El zăcea aici, pe podea. Mort. Era în jur de ora 
două. Trebuia, desigur, să fi sunat la poliţie. La momentul ăla nu 
părea așa de simplu. 

Stătu pe gânduri un moment. 

— S-ar fi năruit totul. 

Martin Beck aprobă din cap și se uită la ceas. Asta păru să-l 
facă pe celălalt să se grăbească. 

— Am stat așa un sfert de oră și m-am gândit. Chiar pe 
scaunul ăsta. Refuzam să accept că situaţia este fără ieșire. 
Totul se petrecuse așa de... neașteptat. Părea atât de absurd. 
Nu reușeam să înţeleg că dintr-odată cu... da, de asta putem să 
vorbim mai încolo. 

— Știaţi că Matsson urma să plece la Budapesta, spuse 
Kollberg. 

— Sigur. Avea pașaportul și biletele la el. Se gândea să dea 
numai pe-acasă ca să-și ia valiza. Cred că de la ochelari mi-a 
venit ideea. li căzuseră și erau pe-aici, pe jos, erau foarte 
deosebiți, îi schimbau cumva aspectul. Apoi mi-a venit în gând 
casa aia. Stătusem pe balcon înainte să mă mut și mă uitasem 
cum făceau pompierii exerciţii, cum îi dădeau foc și apoi îl 
stingeau. In fiecare luni. Nu cercetau prea atent înainte să dea 
foc. Ştiam că în curând aveau să ardă complet și puţinul care 
mai rămăsese din ea. Clar e mai ieftin decât să o dărâmi în mod 
obișnuit. 

Gunnarsson îi aruncă lui Martin Beck o privire rapidă și 
disperată și zise precipitat: 


VP - 163 


— Așa că i-am luat pașaportul, biletele, cheile de la mașină și 
cheile de la apartament. Apoi... 

Îl apucă tremuratul, dar se adună imediat. 

— Apoi l-am dus jos, la mașină, asta a fost cel mai greu, dar 
am avut... noroc. Am condus până la Hagalund. 

— Până la casa dărăpănată? 

— Da, era o liniște de mormânt în jur. Am cărat... l-am cărat 
pe Affe până-n pod, a fost greu, căci treptele erau aproape 
distruse. Acolo l-am așezat după un perete șubred, sub o 
grămadă de moloz, ca să nu-l găsească nimeni. Că doar era 
mort. Ce mai conta. Așa gândeam eu. 

Martin Beck se uită îngrijorat la ceas cu coada ochiului. 

— Mai departe, spuse el. 

— Începuse să se lumineze de ziuă. M-am dus în strada 
Fleming și am luat valiza, era gata pregătită, și am pus-o în 
mașina lui Affe. Apoi m-am întors aici și am făcut puţină 
curățenie și am luat ochelarii lui și pardesiul, care rămăsese 
atârnat în hol. M-am dus înapoi aproape imediat. N-am îndrăznit 
să stau să aștept. Așa că i-am luat mașina, am condus până la 
Arlanda și am parcat. 

Gunnarsson îi aruncă lui Martin Beck o privire rugătoare și 
zise: 

— Totul a mers așa strună, ca de la sine. Mi-am pus ochelarii, 
dar pardesiul era prea mic. L-am luat pe braţ și am trecut de 
controlul pașapoartelor. Nu-mi amintesc bine călătoria, dar totul 
părea să fie în continuare la fel de simplu. 

— Cum aveati de gând să vă întoarceţi de acolo? 

— Știam doar că trebuie să fac cumva. Credeam că cel mai 
bine e să merg cu trenul până la graniţa cu Austria și să încerc 
să trec ilegal. Doar aveam la mine și pașaportul meu, și de la 
Viena mă puteam duce acasă cu el. Acolo mai fusesem și știam 
că nu pun ștampilă la ieșirea din ţară. Dar am avut iarăși noroc. 
Așa mi s-a părut. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. 

— Acolo nu prea erau camere libere și Affe avea rezervare la 
două hoteluri diferite, la primul doar pentru prima noapte. Nu-mi 
aduc aminte cum se numea. 

— Ifjuság. 

— Da, poate. În orice caz, stătea acolo un grup de oameni 
care vorbeau franceză. Din câte am înțeles de la ei, păreau să fi 


VP - 164 


sosit mai devreme, în aceeași zi. Arătau a studenţi, unii dintre 
băieți aveau barbă. Când am predat pașaportul lui Affe... lui 
Matsson, recepţionerul tocmai sorta alte pașapoarte și le punea 
în nișele pentru chei. Fuseseră deja înregistrate. Am rămas în 
hol și, când recepţionerul a plecat un pic, am profitat de ocazie 
și am luat unul dintre pașapoartele alea. N-a trebuit să mă uit 
decât în trei dintre ele până să găsesc unul care părea potrivit; 
era belgian. Numele băiatului era Roeder sau ceva de genul. In 
orice caz, îmi amintea de o șampanie sau așa ceva. 

Martin Beck se uită precaut la ceas. 

— Și în dimineaţa următoare? 

— Atunci mi-au dat înapoi pașaportul lui Affe... lui Matsson și 
m-am dus la celălalt hotel. Era mare și frumos. Se numea Duna. 
Am lăsat pașaportul, tot pe-al lui Affe, la recepţie și i-am dus 
lucrurile în cameră. N-am stat mai mult de o jumătate de oră. 
Apoi am plecat. Făcusem rost de o hartă și am ajuns la gară. Pe 
drum am descoperit că am încă în buzunar cheia de la cameră. 
Era mare și incomodă și am aruncat-o în fața unei secţii de 
poliţie pe lângă care am trecut. Mi s-a părut o idee bună. 

— Nu s-ar zice, spuse Kollberg. 

Gunnarsson schiță un zâmbet fad. 

— Am reușit să prind expresul spre Viena, a durat doar patru 
ore. Sigur că mai întâi mi-am dat jos ochelarii lui Affe și am făcut 
ghem pardesiul. Acum am folosit pașaportul belgian și a mers la 
fel de bine. Erau foarte mulţi oameni în tren și controlorul se 
grăbea. Mai era și femeie, pe deasupra. In Viena, m-am dus cu 
taxiul de la gară direct la aeroport și am prins cursa de după- 
amiază spre Stockholm. 

— Ce-aţi făcut cu pașaportul lui Roeder? zise Martin Beck. 

— L-am rupt în bucăţi și l-am aruncat într-o toaletă din gară. 
La fel și ochelarii. Am spart lentilele și am rupt rama. 

— Și pardesiul? 

— L-am agăţat într-un cuier la cafeneaua din gară. 

— Și seara eraţi din nou aici? 

— Da, m-am dus la redacţie și am lăsat câteva articole pe 
care le scrisesem mai înainte. 

În cameră se făcu liniște. Într-un final, Martin Beck spuse: 

— Aţi încercat patul? 

— Unde? 

— La Duna. 


VP - 165 


— Da. Scârţăia. 

Gunnarsson se uită din nou la mâinile sale. Apoi zise cu un 
glas stins: 

— Eram într-o situaţie foarte dificilă. Și nu mă privea numai pe 
mine. 

Aruncă o privire fugară spre fotografie. 

— Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic... neprevăzut, duminică m- 
aș fi însurat. Într-o săptămână. Și... 

— Da? 

— N-a fost decât un accident. Dacă puteţi să-nţelegeţi... 

— Da, spuse Martin Beck. 

Kollberg stătuse aproape nemișcat timp de o oră. Acum ridică 
din umeri și zise iritat: 

— Bine, haideţi să mergem. 

Deodată, bărbatul care-l omorâse pe Alf Matsson izbucni în 
plâns. 

— Desigur, spuse el înfundat. lertaţi-mă. 

Se ridică grăbit și se duse la toaletă. Niciunul dintre ceilalţi nu 
se mișcă, dar Martin Beck se uită abătut spre ușa închisă. 
Kollberg îi urmări privirea și spuse: 

— Nu are cu ce să-și facă rău acolo. Am luat până și paharul 
cu periuţa de dinţi. 

— Era un flacon de somnifere pe noptieră. Pe puţin douăzeci 
și cinci de bucăţi. 

Kollberg se duse în dormitor și se întoarse. 

— Nu mai e, zise el. 

Se uită spre ușa de la baie. 

— Ar trebui să... 

— Nu, spuse Martin Beck. Aşteptăm. 

Nu așteptară mai mult de jumătate de minut. Åke Gunnarsson 
ieși de bunăvoie. Zâmbi fad și zise: 

— Acum putem pleca? 

Nu răspunse nimeni. Kollberg intră în baie, se sui pe closet, 
dădu la o parte capacul bazinului de apă, băgă mâna înăuntru și 
scoase flaconul gol de pastile. Citi pe el în timp ce se întorcea în 
birou. 

— Vesparax, spuse el. E periculos ăsta. 

Apoi se uită la Gunnarsson și zise îngrijorat: 

— Chiar nu aveaţi de ce să faceţi asta. Acum trebuie să vă 
ducem la spital. O să vă pună o bavetă lungă până la glezne și o 


VP - 166 


să vă bage un tub de cauciuc pe gât. Mâine n-o să puteţi nici să 
mâncaţi, nici să vorbiţi. 

Martin Beck sună după o mașină de poliţie. 

Coborâră scările rapid, îmboldiţi cu toţii de aceeași dorință de 
a părăsi cât mai curând locul. 

Mașina era deja acolo. 

— Să-i pompeze stomacul. E destul de urgent. Vă prindem din 
urmă. 

Când Gunnarsson se așezase deja în mașină, lui Kollberg păru 
să-i vină o idee. Ținu o clipă portiera întredeschisă și spuse: 

— Când a fost să mergeţi de la hotel la tren, v-aţi dus întâi la 
gara greșită? 

Bărbatul care îl omorâse pe Alf Matsson îl privi cu niște ochi 
deja străini și reci. 

— Da. Cum ați știut? 

Kollberg închise portiera. Mașina porni. Polițistul de la volan 
dădu drumul sirenelor încă de la primul colț de stradă. 


La ruinele incendiului din Hagalund, polițiști în salopete gri se 
mișcau cu grijă printre grămezi de cenușă și grinzi carbonizate. 
Un mic grup de plimbăreţi de duminică, purtând cărucioare și 
cutii cu prăjituri, se adunaseră lângă cordonul ce delimita 
perimetrul și priveau curioși. Trecuse deja de ora patru. 

Imediat ce Martin Beck și Kollberg coborâră din mașină, 
Stenström se desprinse din pâlcul de polițiști și veni la ei. 

— Aţi avut dreptate, zise el. E acolo, dar n-a mai rămas mare 
lucru din el. 

O oră mai târziu, erau deja pe drum înapoi spre oraș. Când 
trecură pe lângă zona orașului vechi, Kollberg spuse: 

— Intr-o săptămână firma care trebuia să construiască acolo 
ar fi trecut cu buldozerele peste tot. 

Martin Beck dădu din cap aprobator. 

— A făcut și el ce-a putut, zise Kollberg filosofic. Și nu s-a 
descurcat așa de rău. Dacă ar fi știut mai multe despre Matsson 
și s-ar fi deranjat să se uite ce era în valiză și dacă ar fi mers cu 
avionul până la Copenhaga, în loc să riște să radă ștampila din 
pașaport... 

Lăsă propoziţia neterminată. Martin Beck îl privi dintr-o parte. 

— Atunci ce? Vrei să spui că ar fi putut scăpa? 

— Nu, zise Kollberg. Firește că nu. 


VP - 167 


În dreptul băilor Vanadis, care, în ciuda vremii îndoielnice de 
vară, gemeau de oameni, Kollberg își drese vocea și spuse: 

— Nu văd de ce trebuie să te mai ţii de treaba asta. Că doar, 
la urma urmei, ești în concediu. 

Martin Beck se uită la ceas. Nu ar fi reușit să mai ajungă pe 
insulă în aceeași zi. 

— Poţi să mă lași pe strada Oden, zise el. 

Kollberg opri în faţa cinematografului de pe colţ. 

— La revedere, spuse el. 

— Pa. 

Nici măcar nu-și dădură mâna. Martin Beck rămase pe loc pe 
trotuar și urmări mașina îndepărtându-se. Apoi traversă în 
diagonală, dădu colţul și intră la restaurantul Metropol din 
apropiere. Lumina din bar era pală și plăcută, la o masă din colț 
se desfășura o conversaţie în șoaptă. În rest era gol. 

Se așeză la bar. 

— Whisky, zise el. 

Barmanul era un bărbat bine făcut, cu privirea calmă, cu 
mișcări iuți și sacou alb imaculat. 

— Apă și gheaţă? 

— Da, decenu. 

— Păi da, spuse barmanul. Super. Șaizeci de whisky cu apă și 
gheață. Mai bine nu se poate. 

Martin Beck nu se ridică de pe scaunul de la bar timp de patru 
ore. Nu mai zicea nimic, doar arăta din când în când spre pahar. 
Nici bărbatul în sacou alb nu spunea nimic. Așa era cel mai bine. 

Martin Beck își privea chipul în oglinda înnegrită de fum din 
spatele raftului cu sticle. Când imaginea se înceţoșă, comandă 
un taxi și se duse acasă. Incepu să se dezbrace încă din hol. 


VP - 168 


26. 


Martin Beck se trezi cu o tresărire dintr-un somn adânc și fără 
vise. Pătura și cearșaful alunecaseră jos, pe podea, și îi era frig. 
Când se ridică să închidă ușa de la balcon, văzu negru în fața 
ochilor. Tâmplele îi zvâcneau și cerul gurii îi era aspru și uscat. 
Se duse în baie și înghiţi cu greu două aspirine, ajutându-se de o 
cană de apă. Apoi se culcă în pat, se înveli cu cearșaful și 
încercă să adoarmă la loc. După două ore de letargie și de 
coșmaruri, se sculă și zăbovi mult timp sub duș înainte de a se 
îmbrăca încet. Apoi ieși pe balcon și se așeză cu coatele pe 
balustradă și cu bărbia în palme. 

Cerul era senin și aerul rece al dimineţii anunţa venirea 
toamnei. Se uită câteva momente la un basset gras care se 
mișca agale printre trunchiurile de copaci din micul parc din fața 
blocului. Se numea spaţiu verde și abia dacă își merita numele. 
Pământul dintre pini era plin de ace și de gunoaie, și puţina 
iarbă care crescuse pe acolo la începutul verii fusese de mult 
călcată în picioare. 

Martin Beck intră înapoi în dormitor și făcu patul. Apoi se 
plimbă neliniștit prin cameră un moment, scoase câteva 
nimicuri și niște cărţi din servietă și plecă din apartament. 

Luă metroul până la Slussen. Avea de așteptat mai mult de o 
oră până la plecarea vaporului, așa că se plimbă agale de-a 
lungul cheiului Skeppsbron, spre podul Ström. Lângă cheiul 
Blasieholmen, vaporul lui aștepta cu pasarela întinsă; câţiva 
membri ai echipajului stivuiau niște cutii pe puntea din față. 

Martin Beck nu urcă la bord, ci merse înainte. Intră într-un 
restaurant și bău un ceai, care mai degrabă îi agravă starea de 
greață. 

Cu un sfert de oră înainte de plecare urcă la bordul vaporului 
către arhipelag; cazanele se puseseră în funcţiune și pe coșuri 
ieșea un fum alb. Urcă pe punte și se așeză în același loc ca 
atunci când își începuse concediul, cu aproape două săptămâni 
în urmă. „Acum nimic n-o să-l mai împiedice să-l ducă la bun 
sfârșit”, se gândi el. Dar nu mai simţea niciun pic de bucurie sau 
de entuziasm când se gândea la insulă și la timpul liber. 


VP - 169 


Motoarele bufniră, vaporul dădu înapoi, sirena fluieră și Martin 
Beck se aplecă peste copastie și se uită în jos la vârtejurile de 
apă înspumată. Sentimentul de vacanţă de vară dispăruse, 
acum se simţea doar nefericit. 

După câteva momente intră în cafenea și bău o apă minerală. 
După ce ieși din nou, locul îi fu ocupat de un domn gras și 
rumen în obraji, în costum sport și cu beretă. Înainte ca Martin 
Beck să apuce să se retragă, grasul se prezentă și izbucni într- 
un Șuvoi de laude la adresa frumuseţii arhipelagului. Martin 
Beck ascultă apatic în timp ce bărbatul indica și numea insulele 
pe lângă care treceau. Într-un final reuși să întrerupă acea 
conversaţie unilaterală și să fugă de acel cunoscător al 
arhipelagului, refugiindu-se jos, în salonul de la pupă. 

Își petrecu restul călătoriei lungit în semiîntuneric pe una 
dintre canapelele acelea tari, plușate, privind vârtejurile de praf 
din firul de lumină verzuie de la ventilator. 

Nygren stătea în șalupa cu motor, lângă debarcader, și 
aștepta. Când se apropiară de insulă, opri motorul și lăsă barca 
să plutească până la marginea cheiului, astfel încât Martin Beck 
să poată sări pe uscat. Apoi porni din nou motorul, îi făcu semn 
cu mâna și dispăru pe după promontoriu. 

Martin Beck urcă spre cabană. La adăpostul frontonului, soția 
lui stătea goală pe o pătură și se bronza. 

— Bună. 

— Bună. N-am auzit când ai venit. 

— Unde sunt puștii? 

— Au ieșit cu barca. 

— Aha. 

— Cum a fost la Budapesta? 

— A, da. Teribil de frumos. N-aţi primit vederea pe care v-am 
trimis-o? 

— Nu. 

— Înseamnă că ajunge târziu. 

Trecu mai departe și intră în cabană, bău o gură de apă și 
rămase în picioare, cu ochii la perete. Se gândi la femeia cu 
părul blond și cu lănţișor și se întrebă dacă a stat mult la ușă și 
a sunat fără să-i deschidă nimeni. Sau dacă a ajuns atât de 
târziu încât a găsit apartamentul mișunând de polițiști cu 
pensete și flacoane de pudră în mână. 

Își auzi soţia intrând în cameră. 


VP - 170 


— Deci cum te simţi? 
— Nu prea bine, spuse Martin Beck. 


VP - 171 


MAJ SJOWALL anD PER WAHLOG | 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 172