Terry Pratchett — [Trilogia nomilor] 02 Excavatorul

Terry Pratchet 
Trilogia Nomilor 2 
Excavatorul 


La început... 

„„„ Fraţii Arnold (din 1905) au creat Magazinul. 

Sau cel puţin aşa credeau miile de nomi care trăiseră de 
multe generaţii sub podelele Fraţilor Arnold (din 1905), un vechi 
şi respectat magazin universal. Generaţii nomane, vreau să zic. 
Nomii trăiesc într-un ritm de zece ori mai rapid decât oamenii. 
Pentru ei, zece ani înseamnă o viaţă. Şi încă una tare lungă. 

Magazinul a devenit lumea lor. O lume mărginită de un 
acoperiş şi de multe ziduri. 

Vântul şi Ploaia au devenit legende. La fel şi Ziua, şi 
Noaptea. Acum existau sisteme care stropeau cu apă împotriva 
incendiilor, aparate de aer condiţionat, iar vieţile lor mici şi 
îngrămădite se scurgeau în ritmul dintre Ora Deschiderii şi Ora 
închiderii. Anotimpurile anului lor erau Reducerile din lanuarie, 
Modele de Primăvară, Chilipirurile Verii şi Luna Cadourilor. 
Conduşi de Abate şi de ceilalţi preoţi de la Papetărie, ei îl 
venerau - într-un mod politicos, dar nu foarte religios şi nici 
obositor, ca să nu-l supere pe Fraţii Arnold (din 1905) despre 
care credeau că crease întreaga lume şi deci şi Magazinul cu tot 
ce era în el. 

Unele familii de nomi deveniseră bogate şi puternice, 
luând numele, mai mult sau mai puţin, ale Raioanelor în care 
trăiau... De Licatese, Feronerie, Mercerie. 

Şi-ntr-o zi, din remorca unui camion, coborâră în Magazin 
ultimii nomi care trăiseră în Exterior. Ei ştiau foarte bine ce sunt 
Vântul şi Ploaia. De aceea şi încercau să fugă de ele. 

Printre ei se numărau Masklin, vânătorul de şobolani, şi 
bunica Morkie şi Grimma, deşi ele erau femei şi nu prea contau. 
Şi, fireşte, mai exista şi Obiectul. Nimeni nu a înţeles pe deplin 
ce era cu Obiectul. Semenii lui Masklin îl păstraseră de-a lungul 
secolelor; nu ştiau decât că e foarte important. Când a ajuns 
însă în preajma Electricităţii din Magazin, a început să 
vorbească. A spus că era o maşină gânditoare dintr-o navă care, 
acum multe mii de ani, îi adusese pe nomi dintr-un Magazin 
îndepărtat sau poate chiar din stele. Şi a mai spus că poate auzi 


cum vorbeşte Electricitatea şi că unul dintre lucrurile pe care le 
spunea aceasta era că Magazinul urma să fie demolat peste trei 
săptămâni. 

Masklin a fost cel care a sugerat ca nomii să părăsească 
Magazinul într-un camion. El a descoperit însă - ce ciudat! -că a 
te dumeri cum poţi conduce un camion gigantic era doar partea 
cea mai uşoară. Cel mai greu era să-i faci pe nomi să creadă că 
pot pleca. 

Nu a fost el şeful. Deşi tare i-ar mai fi plăcut. Un şef putea 
să-şi lase bărbia în piept şi să facă lucruri măreţe. Masklin a 
trebuit însă să se certe, să convingă şi, uneori, chiar să mintă 
câte puţin. A descoperit că, de cele mai multe ori, era mai 
simplu să-i determini pe nomi să te asculte dacă îi făceai să 
creadă că ideile tale le aparţin, de fapt, lor. 

Ideile! Asta a fost aspectul cel mai complicat. Au avut ne- 
voie de sute de idei. Au avut nevoie să înveţe să lucreze împre- 
ună, uniţi. Au avut nevoie să înveţe să citească şi, mai ales, să 
se convingă că şi femeile lor erau aproape la fel de inteligente 
ca şi bărbaţii (deşi toată lumea ştia că acest lucru e o prostie şi 
că, dacă femeilor li se dă nas şi gândesc prea mult, creierul lor 
se supraîncălzeşte). In orice caz, totul a mers bine. Camionul a 
părăsit Magazinul chiar înainte ca acesta să ia foc în mod 
misterios şi, fără să strice definitiv nici un lucru foarte impor- 
tant, a fost condus afară din oraş. 

Nomii au găsit o carieră abandonată, săpată într-un deal, 
şi s-au mutat în clădirile ei ruinate. Ştiau că totul trebuia să fie în 
regulă. Trebuia să fie aşa, deoarece auziseră de Un Răsărit 
Strălucitor. 

Bineînţeles, cei mai mulţi nomi nu văzuseră niciodată un 
răsărit, strălucitor sau de orice alt fel, pentru că, dacă ar fi 
văzut, ar fi ştiut că problema răsăriturilor strălucitoare era că ele 
sunt urmate de cele mai multe ori de zile neguroase. Cu averse 
de ploaie tăioase. Trecură şase luni. 


Aceasta este povestea lernii. 

Aceasta este Marea înfruntare. 

Aceasta este povestea trezirii lui Jekub, Dragonul din 
Deal, cu ochii ca nişte ochi mari, cu vocea precum o 
voce mare şi cu dinţii ca nişte dinţi mari. 

Dar povestea nu s-a sfârşit aici. 


Şi nici nu a început aici. 


Din cer pogon un uragan. O furie. Vântul deveni un zid 
care mătura ţinutul, cu un tropotit gigantesc. Copacii mai mici 
se îndoiră, copacii mai mari se rupseră. Ultimele frunze ale 
toamnei se învârteau prin aer ca nişte gloanţe rătăcite. 

Ghena de gunoi de lângă puţurile de pietriş era pustie. 
Pescăruşii care stăteau de obicei pe acolo îşi găsiseră adăpost 
pe undeva, dar, cu toate astea, era plină de felurite mişcări. 

Vântul se înverşuna amarnic, de parcă ar fi avut ceva în 
mod special împotriva cutiilor vechi de detergent şi de pantofi. 
Cutiile de conserve se rostogoleau în pereţi, zornăind jalnic, în 
timp ce gunoaiele mai uşoare zburau să se alăture celor care 
zburau deja în ceruri. Vântul săpa în continuare în gunoaie. 
Ziarele falfâiră o clipă, încercând să se opună, dar fură prinse şi 
aruncate spre înalt. 

Până la urmă, o bucată care se zbătuse ore întregi se 
rupse şi zbură direct în sus, în văzduhul bubuitor. Arăta ca o 
pasăre mare şi albă, cu aripi lungi. Uite-o cum cade... 

Se prinde de un gard, dar nu stă prea mult acolo. Se rupe 
în jumătate şi, mult mai uşoară acum, se rostogoleşte peste 
brazdele câmpului de după gard... 

Abia ce capătă viteză, când în faţa ei răsare un gard viu, 
care o opreşte cu un plesnet sec. 


1. 


|. Şi în timpul acela se petrecură Întâmplări Stranii: Aerul se 
mişca aspru, Căldura Cerului scădea şi, în unele dimineţi, faţa 
bălților devenea Tare şi Rece. 

II. Şi nomii priveau unii la alţii întrebându-se: „Ce se întâmplă?" 


(Din Cartea nomului, Cariera, 1, vers. l-ll.) 


- larnă, zise Masklin cu hotărâre. Se numeşte iarnă. 
Abatele Gurder se răsti la el: 

- N-ai spus niciodată că o să fie aşa. E atât de frig. 

- Zici că ăsta e frig? spuse bunica Morkie. Frig? Aista nu-i 
frig. Crezi că ăsta e frig? Aşteaptă niţeluş până când se face cu 


adevărat frig! 

Masklin observă că bătrânei îi făcea plăcere. Bunica 
Morkie întotdeauna primea catastrofele cu plăcere, de parcă 
asta ar fi ţinut-o în viaţă. 

- Când o să fie cu adevărat frig, atunci să zici că e frig! 
Când o să fie înghețuri adevărate. Şi apa va cădea din cer în 
picuri îngheţaţi. Ce zici de asta, ei? Intrebă ea pe un ton 
triumfător. 

- Nu trebuie să ne vorbeşti ca unor bebeluşi, ripostă 
Gurder. Ştim şi noi să citim. Ştim ce e zăpada. 

- Da, zise şi Dorcas. În Magazin aveam ilustrate cu zăpadă. 
De fiecare dată când venea Luna Cadourilor. Ştim şi noi despre 
zăpadă. E strălucitoare. 

- Da, e formată din particule mici, care sticlesc. Adică din 
sticleţi. 

-Ei... mai sunt câteva lucruri de zis despre zăpadă, începu 
Masklin. 

Dorcas îi făcu semn să tacă. 

- Nu cred că trebuie să ne facem griji, spuse el. Ne-am 
instalat foarte bine, rezervele de hrană sunt satisfăcătoare şi 
ştim unde să mergem ca să le înnoim. Dacă nu mai are nimeni 
altceva de zis, o să încheiem acum şedinţa. 


Totul mergea bine. Sau, mai bine-zis, nu foarte prost. 

Mai erau desigur destule certuri şi chiar îmbrânceli între 
diferitele familii, dar ştiţi deja că asta e natura nomană. De-asta 
şi înfiinţaseră Consiliul, care părea să funcţioneze destul de 
bine. Nomilor le plăcea să se certe. Cel puţin, în Consiliul 
Şoferilor, o puteau face fără să se lovească unii pe alţii. 

Era un lucru ciudat. În Magazin, marile familii din Raioane 
conduceau totul. Acum însă familiile se amestecaseră şi, oricum, 
în Carieră, nu mai existau raioane. Dar, din instinct, majoritatea 
nomilor doreau să aibă ierarhii. Pentru ei, lumea fusese 
întotdeauna împărţită foarte clar între cei care spuneau ce 
trebuie făcut şi cei care executau ordinele. Aşa că, într-un fel 
straniu, s-a impus un nou fel de lideri. 

Şoferii. 

Totul depindea de unde fuseseşi în timpul Marii Şofereli. 
Dacă erai unul dintre nomii care călătoriseră în cabina camio- 
nului, atunci erai Şofer. Ceilalţi erau doar Pasageri. Nu se vorbea 


prea mult despre asta, fiindcă nu era ceva oficial, bătut în cuie. 
Era doar părerea celor mai mulţi nomi că oricine care a putut 
aduce camionul atâta amar de drum până în Carieră era genul 
de persoană care ştia ce trebuie făcut. 

Să fii Şofer nu era însă cine ştie ce. 

Anul trecut, înainte să fi găsit Magazinul, Masklin trebuia 
să vâneze toată ziua. Acum vâna doar când avea chef; nomii 
mai tineri, veniţi din Magazin, apreciau foarte mult vânătoarea 
şi, aparent, credeau că nu se cade ca ea să fie făcută de un 
Şofer. Tot ei construiseră şi mina de cartofi şi adunaseră o 
recoltă importantă de porumb de pe un câmp din apropiere, 
chiar şi după ce maşinile acelea mari plecaseră. Masklin ar fi 
preferat să aibă propriile lor plantaţii, dar nomii nu păreau să fie 
prea pricepuţi în a face seminţele să rodească în pământul 
pietros al Carierei. Erau însă hrăniţi, şi asta era principalul. 

Simţea în jurul lui mii de nomi trăindu-şi viaţa, întemeind 
familii. Făcându-şi un rost. 

Porni agale spre vizuina lui, care se afla sub o baracă 
abandonată din Carieră. După o vreme, decise să scoată 
Obiectul din gaura sa aflată în zid. 

Nici una dintre luminiţele lui nu era aprinsă. Ştia că nu se 
vor aprinde decât când era pus lângă cablurile electrice; abia 
atunci se va aprinde şi va fi capabil să vorbească. Erau câteva 
cabluri în Carieră, iar Dorcas le făcuse să funcţioneze. Totuşi, 
Masklin nu dusese Obiectul lângă vreunul din ele. Cutia aceea 
neagră şi dură avea un fel de a vorbi care-l făcea întotdeauna să 
se simtă stânjenit. 

Era destul de sigur însă că Obiectul auzea. 

- Bătrânul Torrit a murit săptămâna trecută, spuse el după 
o vreme. Am fost puţin trişti, dar, la urma urmei, era foarte 
bătrân şi a murit aşa... pur şi simplu. Vreau să zic că nu l-a 
mâncat nimic, nici nu l-a strivit vreo maşină sau ceva de genul 
asta... 

Micul trib al lui Masklin trăise odată pe marginea unei 
autostrăzi, în vecinătatea unor câmpuri pline de tot felul de 
fiinţe care abia aşteptau să le pice un nom proaspăt la cină. 
Ideea că se putea muri, pur şi simplu, fiindcă viaţa se scurgea 
din tine era una nouă pentru ei. 

- L-am îngropat la marginea câmpului de cartofi, destul de 
adânc, ca să nu-l ajungă plugul. Cred că nomii din Magazin nu s- 


au obişnuit încă prea bine cu obiceiul înmormântării. Ei cred că 
urmează să răsară ca o plantă, sau ceva de genul ăsta. Cred că 
încurcă morţii cu seminţele pe care încercăm să le plantăm. Ei 
nu ştiu cum cresc lucrurile. Au trăit întotdeauna în Magazin, 
înţelegi? Totul e nou pentru ei. Se plâng mereu că trebuie să 
mănânce alimente pe care le luăm din pământ; susţin că nu e 
natural. Şi mai cred că ploaia e un fel de sistem de stropitori. lar 
eu cred că ei cred că lumea e doar un magazin mai mare. 

Privi o vreme la cubul care se încăpăţâna să rămână tăcut, 
storcându-şi mintea în căutarea altor lucruri interesante de zis. 

- În orice caz, asta înseamnă că bunica Morkie e cea mai 
bătrână dintre noi, spuse el într-un târziu. Şi asta înseamnă că e 
îndreptăţită la un loc în Consiliu, deşi este femeie. Abatele 
Gurder s-a opus, dar noi i-am zis, foarte bine, spune-i tu, iar el 
nu a făcut-o, aşa că acum bunica Morkie e în Consiliu. 

Îşi privi unghiile. Obiectul avea un fel dezarmant de a 
asculta. 

- Toată lumea e îngrijorată fiindcă vine iarna. Avem însă o 
mulţime de cartofi şi e destul de cald aici. Ei au, totuşi, nişte idei 
năstruşnice. Spun că în Magazin, pe la sfârşitul Lunii Cadourilor, 
venea o fiinţă îngrozitoare: Muşcă Ciun. Sper că nu ne-a urmărit 
până aici. (Se scărpina într-o ureche.) Una peste alta, totul 
merge bine. (Se trase mai aproape.) Dar ştii ce înseamnă asta? 
Atunci când crezi că totul decurge bine, de fapt, ceva merge 
prost, dar tu încă nu ai aflat. Eu aşa zic. 

Cubul negru reuşi să pară înţelegător: 

- Toată lumea îmi spune că îmi fac prea multe griji. Dar eu 
cred că e imposibil să-ţi faci prea multe griji. (Mai gândi câteva 
momente.) Hmm. Cred că astea sunt toate veştile pe care le am 
pentru tine. 

Masklin ridică Obiectul şi-l puse la loc în gaura lui. 

Imediat, se întrebă dacă n-ar fi fost bine să-i povestească 
Obiectului şi despre cearta lui cu Grimma, deşi asta era, de fapt, 
o chestiune personală. 

Totul se întâmpla din cauza cititului! N-ar fi trebuit s-o lasă 
să înveţe să citească şi să-şi umple capul cu chestii pe care nu 
avea nevoie să le ştie. Gurder avea dreptate: creierul femeilor 
se supraîncălzea. Al Grimmei, cel puţin, părea să fiarbă mai tot 
timpul. 

Se dusese la ea şi-i spusese că, acum fiindcă toate se 


liniştiseră, sosise timpul să se căsătorească precum nomii din 
Magazin, într-o ceremonie în care Abatele bâlbâia nişte cuvinte 
şi ceilalţi împlineau un ritual. 

Fata i-a răspuns că nu e sigură. La care Masklin i-a zis că 
nu e deloc aşa, că trebuie să fie ascultătoare şi să se 
căsătorească atunci când i se spune. Aşa e normal. lar Grimma îi 
replicase că legile se schimbă. 

Se plânsese şi bunicii Morkie. Se aşteptase la un sprijin din 
partea ei, pentru că aceasta avea mare respect pentru tradiţii. li 
zisese: „Bunico, Grimma nu face ce-i spun!". 

Dar până şi ea spusese: „Brava ei! Ce n-aş da să mă fi 
gândit şi eu să nu fac ceea ce mi se spunea pe când eram ca 
ea." 

Apoi se plânsese lui Gurder, care spusese: da, era foarte 
greşit, se cuvenea ca fetele să facă întocmai ce li se spune. lar 
Masklin zisese: foarte bine, spune-i tu să se căsătorească. Dar 
Gurder spusese: „Ei, ştii tu, e cam apucată, şi poate ar fi mai 
bine să o lăsăm în pace o vreme; timpurile sunt totuşi 
schimbătoare..." 

Timpuri schimbătoare. Da, era destul de adevărat. Chiar 
Masklin făcuse majoritatea schimbărilor. Îi făcuse pe nomi să 
gândească altfel, să părăsească Magazinul. Schimbarea era şi 
necesară, şi nimerită. El unul vota cu schimbarea. Se opunea în 
schimb cu hotărâre faptului că lucrurile nu mai erau aşa cum le 
ştia el. 

Lancea sa zăcea aruncată într-un colţ. Ce lucru jalnic era... 
acum! Doar o aşchie de cremene legată de un băț cu un pic de 
sârmă ruptă dintr-un gard. Aduseseră ferăstraie şi alte unelte 
din Magazin. Acum puteau folosi metalul. 

O vreme îşi privi lung lancea. Apoi o ridică şi plecă într-o 
plimbare în care avea de gând să reflecteze foarte serios la 
diferite lucruri, şi mai ales la poziţia lui în raport cu ele. Unii ar fi 
spus că dorea să mediteze. 


Cariera era cam pe la jumătatea dealului. Deasupra ei se 
găsea o pantă abruptă, care devenea brusc un haloimis de 
stânci şi grohotiş. Mai jos, erau câmpurile. 

De la Carieră pornea un drumeag ce se scurgea în jos 
printre gardurile vii până la drumul principal. Dincolo de acesta 
se afla calea ferată, care era, de fapt, un nume pentru două linii 


de metal sprijinite pe blocuri de lemn foarte mari. În lungul lor 
se mişcau lucruri care arătau ca nişte camioane foarte lungi, 
legate unele de altele. 

Nomii nu se lămuriseră încă pe deplin cum funcţiona calea 
ferată. Dar era în mod evident periculoasă, pentru că din Carieră 
se putea vedea un drum ce o traversa şi, întotdeauna când 
camioanele acelea lungi treceau pe calea ferată, două porţi 
coborau şi închideau drumul. 

Ştiau la ce folosesc porţile. Văzuseră porţi pe câmpuri, 
încercând să împiedice tot felul de lucruri să plece de-acolo. Era 
deci logic că porţile aveau menirea să oprească chestia aceea 
lungă de pe liniile de metal ca să nu evadeze de pe calea ferată 
şi să o ia la sănătoasa pe drumuri. 

Apoi mai existau câteva câmpuri, câteva bălți cu prundiş, 
numai bune de pescuit pentru nomii amatori de peşte, şi 
aeroportul. 

Masklin petrecuse ore întregi în timpul verii urmărind 
avioanele. Observase că ele se deplasau pe pământ şi apoi se 
ridicau brusc, precum o pasăre, devenind din ce în ce mai mici, 
şi dispărând într-un târziu. 

Asta era grija sa cea mare. Masklin stătea pe piatra lui 
favorită, în ploaie, şi începu să se îngrijoreze. Atât de multe 
lucruri îl îngrijorau, încât trebuia să le aşeze într-un şir lung, dar 
deasupra tuturor se afla unul singur. 

Ar fi trebuit să meargă acolo unde se duceau avioanele. 
Asta îi spusese Obiectul pe vremea în care încă mai vorbea cu 
el. Nomii veniseră din cer. De fapt, de dincolo de cer, ceea ce 
era destul de greu de înţeles, deoarece, cu siguranţă, dincolo de 
cer nu mai exista nimic altceva decât şi mai mult cer. Trebuia ca 
să se întoarcă. Era... era... ceva care începe cu „f". Era festinul 
lor. Avuseseră pe vremuri lumi care le aparţineau numai lor. Și, 
nu se ştie cum, la un moment dat, se blocaseră aici. Dar - şi asta 
era partea cea mai tulburătoare - nava, aeroplanul care zbura 
printre stele, prin cerurile cu adevărat înalte, se găsea încă 
undeva sus. Primii nomi o lăsaseră acolo când coborâseră pe 
pământ într-o navă mai mică, a cărei soartă fusese să se 
prăbuşească şi să le împiedice întoarcerea. 

lar el era singurul care ştia toate astea. 

Bătrânul Abate, predecesorul lui Gurder, ştiuse şi el. 
Grimma şi Dorcas, şi Gurder ştiau şi ei câte ceva, darnu le 


stătea mintea la asta, fiindcă erau oameni practici şi erau foarte 
multe lucruri de organizat în Carieră. Toată lumea îşi făcea un 
rost. „O să transformăm locul ăsta în mica noastră lume, la fel 
ca în Magazin", pricepu Masklin. „Ei cred că acoperiş le e cerul 
iar noi credem că doar cerul, ne e acoperiş. O să stăm şi..." 

Pe drumul care urca spre Carieră venea un camion. Era o 
privelişte atât de neobişnuită, încât Masklin îşi dădu seama Că 
stătuse o vreme fără să o vadă cu adevărat. 


- Nu era nimeni de gardă! De ce nu era nimeni de gardă? 
V-am spus că întotdeauna trebuie să fie cineva de gardă! 

Şase nomi se grăbeau spre poartă Carierei, strecu-rându- 
se printre ferigile moarte. 

- Era rândul lui Sacco, bombăni Angalo. 

- Nu, nu era, şopti Sacco. Nu-ţi aduci aminte că ieri m-ai 
rugat să facem schimb, fiindcă... 

- Nu mă interesează al cui rând era! strigă Masklin. Nu se 
afla nimeni acolo sus, deşi ar fi trebuit să fie! 

- Ne pare rău, Masklin! Ce să zic, ne pare rău... 

Escaladară un mal şi se trântiră în spatele unor smocuri de 
iarbă uscată. 

Era un camion mic, în comparaţie cu alte camioane. Un om 
coborâse deja din el şi încerca să facă ceva la porţile care 
dădeau în Carieră. 

- E un Land Rover, remarcă Angalo cu superioritate. 

El petrecuse multă vreme în Magazin citind tot ce se 
putea citi despre vehicule, înainte de Marea Şofereală. Era 
înnebunit după maşini. 

- Nu e chiar un camion, e mai mult pentru... căratul 
oamenilor... 

- Omul acela lipeşte ceva pe poartă, îi informă Masklin. 

- Pe poarta noastră, spuse şi Sacco dezaprobator. 

- E cam ciudat! admise şi Angalo. 

Omul se târî, în felul acela încet şi bălăngănit în care se 
mişcau oamenii, înapoi în vehicul. După aceea, maşina dădu cu 
spatele şi plecă. 

- A făcut atâta drum doar ca să lipească o foaie de hârtie 
pe poartă, constată Angalo în timp ce se ridicau cu toţii. Aştia-s 
oamenii! 

Masklin tresări. Oamenii se vădeau a fi mari şi proşti, asta 


era destul de adevărat. Dar aveau ceva de neoprit. Şi păreau să 
fie controlaţi prin bucăţi de hârtie. Şi în Magazin, o bucată de 
hârtie anunţase că urma să vină demolarea. Şi apoi ştia sigur că 
fosta lor casă fusese demolată. Oamenii care lipeau foi de hârtie 
erau periculoşi. 

Arătă spre plasa de sârmă ruginită, foarte accesibilă 
pentru un nom agil. 

- Sacco, spuse el, ai face bine să ne aduci hârtia aia! 


La câţiva kilometri depărtare, o altă bucată de hârtie 
flutura într-un gard viu. Peste cerneala ei albită de soare, 
începură să înflorească pete de ploaie umezind hârtia, până 
când deveni grea şi... ... se rupse. 

Se rostogoli liberă pe iarbă. lar o briză uşoară o făcu să 
pornească din nou. 


2. 


III. Dar atunci se arătă semnul, iar nomii spuseră: „Ce să 
însemne asta oare?" 
IV. Şi nu era de bine. 


(Din Cartea nomului, Semnele, cap. |, vers. III-IV.) 


Gurder se aşeză în patru labe deasupra hârtiei pe care o 
dăduseră jos de pe poartă. 

- Bineînţeles că pot să o citesc, spuse el. Ştiu ce înseamnă 
fiecare cuvânt. 

- Şi atunci ce te împiedică? Îl iscodi Masklin. Gurder arăta 
stânjenit. 

-Problema e cu propoziţiile... Spune aici... unde 
rămăsesem?... A, da. Spune aici că vor re-deschide Cariera. Ce 
poate să însemne asta? E gata deschisă, orice prost ştie asta. 
Poţi să vezi de-a lungul şi de-a latul ei pe distanţă de kilometri. 

Ceilalţi nomi se îngrămădiră şi ei. Într-adevăr, puteai să 
vezi de-a lungul multor kilometri. De fapt, asta era şi partea cea 
mai înspăimântătoare a Carierei. Pe trei părţi, avea pereţi înalţi, 
de piatră, dar pe a patra... ei bine, cu timpul, reuşeai să te 
obişnuieşti să nu te uiţi în direcţia aia. Era prea mult nimic, un 


nimic stăpânitor, care te făcea să te simţi chiar mai mic şi mai 
vulnerabil decât erai de fapt. 

Deşi înţelesul hârtiei nu era prea clar, afişul nu arăta 
foarte plăcut. 

- Cariera e o gaură în pământ, spuse Dorcas. Nu poţi să 
deschizi o groapă decât dacă o umpli întâi la loc. E logic. 

- O carieră e un loc de unde se ia piatră, vorbi şi Grimma. 
Oamenii fac aşa ceva. Sapă o groapă şi apoi folosesc piatra ca 
să construiască... ăăă... drumuri şi tot felul de alte lucruri. 

- Să înţeleg că ai citit asta într-o carte? Intrebă Gurder 
acru. 

O suspecta pe Grimma de lipsă de respect pentru 
autoritate. Era incredibil de enervant că, în pofida tuturor 
deficienţelor evidente ale faptului că era femeie, citea mai bine 
decât el. 

- Da, într-o carte, încuviinţă din cap Grimma. 

- Da, dar vezi tu... spuse Masklin cu răbdare, nu mai sunt 
pietre aici, Grimma. Tocmai de-asta a şi apărut gaura. 

- Are dreptate, aprobă Gurder sec. 

- Atunci o să facă gaura mai mare! strigă Grimma. Uitaţi- 
vă la vârfurile alea - toţi nomii îşi întoarseră capul cu obedienţă - 
că sunt făcute din piatră! Uitaţi-vă aici - toate capetele se 
întoarseră în jos, ca să privească spre locul în care ea bătea cu 
piciorul în hârtie - se spune că e nevoie de piatră pentru 
extinderea autostrăzii! O să facă un drum! O să mărească mult 
cariera! Cariera noastră! Asta spune că vor să facă. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Apoi, Dorcas întrebă timid: 

- Cine o să facă toate astea? 

- Hotărâre Locală! Că doar s-a semnat, îi informă Grimma. 

- Cred că are dreptate, admise Masklin. Uitaţi-vă, se spune 
clar: „...re-deschisă prin Hotărâre Locală". 

Nomii tropăiră neliniştiţi. Hotărâre Locală! Nu suna prea 
promiţător. Un om numit Hotărâre Locală era probabil în stare 
de absolut orice. 

Gurder se ridică în picioare şi îşi scutură praful de pe 
mantie. 

- E o simplă bucată de hârtie, şi cu asta basta, spuse el 
încrezător. 

- Dar omul a venit până aici, replică Masklin. Aşa ceva nu 
s-a mai întâmplat niciodată. 


- Şi ce-i cu asta? Întrebă Dorcas. 

- Păi uită-te şi tu în jur, la toate clădirile Carierei. Atelierele 
cele vechi, uşile şi toate celelalte. Sunt făcute pentru oameni. 
Acest lucru m-a neliniştit dintotdeauna. Oamenii se vor întoarce 
mereu acolo unde au mai fost o dată. Li s-a dus buhul că aşa 
fac! 

Se aşternu din nou un fel de tăcere încorsetată, o tăcere 
de felul aceleia pe care o produce o mulţime de fiinţe cărora le 
trec prin cap gânduri triste. 

- Vreţi să spuneţi, rosti un nom cuvintele foarte încet, că 
am venit tocmai până aici, că am muncit atât de mult ca să 
facem locul ăsta să pară cât de cât locuibil, numai pentru ca 
acum să apară cineva şi să ni-l ia? 

- Eu nu cred că ar trebui să fim prea îngrijoraţi 
deocamdată... Incepu Gurder. 

- Dar avem familii, se repezi un alt nom. 

Masklin îşi dădu seama că fusese Angalo, Se căsătorise în 
primăvară cu o tânără din familia De Licatese şi aveau doi 
gemeni, în vârstă de două luni, care vorbeau deja. 

- Şi trebuie să mai construim încă un drum şi până la ogor, 
spuse un alt nom. Am petrecut luni de-a rândul desţelenind 
pământul din spatele tufişurilor. Ştii asta! 

Gurder ridică mâna, implorând tăcerea. 

- Nu ştim nimic sigur, spuse el. Nu trebuie să ne îngrijorăm 
până când nu aflăm ce se petrece. 

- Aha, şi abia atunci putem să ne îngrijorăm? interveni cu 
răceală un alt nom. 

Masklin îl recunoscu pe Nisodemus, un călugăr de la 
Papetărie, asistentul lui Gurder. Nu-l agrease niciodată pe 
tânărul nom şi, la rândul lui, Nisodemus părea că nu agreează 
pe nimeni, după câte îşi dădea seama Masklin. 

- Eu nu am fost, hmm, niciodată prea mulţumit de felul în 
care m-am simţit în locul ăsta, hmm, am ştiut că o să dăm de 
belea! se plânse Nisodemus. 

- Ei gata, Nisodemus, zise Gurder, nu ai nici un motiv să 
vorbeşti aşa! O să convocăm o altă întrunire a Consiliului, 
adăugă el. Da, da, asta o să facem. 

Ziarul zdrenţuit şedea pe marginea drumului. Din când în 
când, câte o pală de vânt îl zburătăcea de-a lungul şanţului, în 
vreme ce doar la o jumătate de metru mai la stânga maşinile 


goneau în mare viteză. 

Apoi se întâmplară două lucruri: o rafală mai puternică lovi 
ziarul în acelaşi timp în care pe lângă el trecu un camion foarte 
mare, care lăsa în urmă o coadă de aer ce se rotea. Ziarul 
ajunse deasupra drumului, se desfăcu precum o pânză de 
corabie şi apoi se ridică în vânt. 


Consiliul Carierei se întrunise în şedinţă extraordinară, în 
spaţiul de sub podeaua fostului birou. 

Mulţi dintre nomi se înghesuiseră şi ei acolo, pe când 
ceilalţi se învârteau pe-afară. 

- Uite ce e, vorbi Angalo, pe deal se află hambarul acela 
mare, pe partea cealaltă a câmpului de cartofi. Cred că n-ar 
strica să cărăm câteva provizii acolo. Să fim pregătiţi pentru 
orice eventualitate. Atunci, dacă se va întâmpla într-adevăr 
ceva, vom avea unde să ne ducem. 

- Clădirile de-aici nu au spaţii sub duşumele, cu excepţia 
cantinei şi a biroului, spuse Dorcas, gânditor. Nu e ca în 
Magazin. Nu-s prea multe locuri în care să te poţi ascunde. De 
aceea avem nevoie de barăci. Dacă oamenii vin într-adevăr aici, 
noi o să fim nevoiţi să plecăm. 

- Deci hambarul ar fi o idee bună, aşa-i? repetă Angalo. 

- E un om cu un tractor care merge la hambar uneori, zise 
Masklin. 

-Ne-am putea feri din calea lui. Oricum, spuse Angalo, 
uitându-se în jur la mulţimea de feţe, poate că oamenii vor pleca 
din nou. Poate că o să-şi ia pietrele şi apoi o să plece. Ne-am 
putea întoarce. Am putea trimite pe cineva să-i spioneze în 
fiecare zi. 

- Mi se pare că tu te-ai gândit mai de mult la varianta asta 
cu hambarul, constată Dorcas. 

- Am discutat cu Masklin despre asta într-o zi când vânam 
pe-acolo, spuse Angalo. Nu-i aşa, Masklin? 

- Hmm? tresări Masklin, care privea în gol. 

-Îți mai aduci aminte când am fost acolo şi eu am afirmat 
că hambarul ar putea fi un loc folositor în caz de nevoie, iartu ai 
fost de acord? 

- Hmm, răspunse Masklin. 

- Da, dar vine larna aia, ce-o mai fi, interveni unul dintre 
nomi. Ştiţi voi. Frig. Beteală peste tot. 


- Şi sticleţi, spuse un alt nom. 

- Da, încuviinţă primul nom, şovăielnic. Şi ei o să vină. Nu 
prea e bine să pornim la drum în timp ce roiesc sticleţii în jurul 
nostru. 

- Ei, dar ce-aveţi voi cu sticleţii? intră în vorbă bunica 
Morkie, care se gândise vreo câteva clipe. Taică-meu spunea că 
sunt chiar buni de mâncat, dar că îs greu de prins, zise ea, 
întorcând spre ceilalţi un chip pe care strălucea mândria. 

Acest comentariu, avu acelaşi efect asupra gândurilor 
tuturor ca şi un zid de cărămidă aşezat în calea unui tren în 
mişcare. Într-un târziu, Gurder spuse: 

- Eu cred, totuşi, că nu artrebui să ne batem capul prea 
mult deocamdată. Trebuie să aşteptăm şi să avem credinţă că 
Fraţii Arnold (din 1905) ne va călăuzi. 

Se lăsă din nou tăcerea. Apoi, Angalo rosti foarte încet: 

- Şi tare mult bine o să ne facă asta. 

Acum se făcuse din nou linişte, dar de data asta era o 
linişte groasă şi grea, şi devenea din ce în ce mai groasă şi mai 
grea, din ce în ce mai amenințătoare, ca un nor de furtună care 
se rotunjeşte deasupra unui munte până când primul trăsnet 
izbucnește ca o eliberare. 

Şi trăsnetul veni. 

- Ce-ai zis? Întrebă Gurder cu încetineală. 

- Am spus exact ceea ce gândesc toţi ceilalţi, ripostă 
Angalo. 

Mulţi nomi începură să-şi privească picioarele de parcă nu 
le mai văzuseră niciodată. 

- Şi ce-ai vrut să spui cu asta? insistă Gurder. 

- Unde e Fraţii Arnold(din 1905)? Întrebă Angalo. Cum ne-a 
ajutat el să plecăm din Magazin? Dar să-mi spui cu exactitate! li 
zic eu! Îţi zic eu că n-a făcut-o. (Vocea lui Angalo tremura un pic, 
de parcă şi el însuşi ar fi fost speriat la auzul propriilor cuvinte.) 
Noi am făcut-o! Am învăţat fel de fel de lucruri şi am făcut-o 
singuri. Am învăţat să citim cărţi, cărţile tale, am descoperit 
lucruri şi le-am făcut în folosul nostru... 

Livid, Gurder sări în picioare. În spatele lui, Nisodemus îşi 
pusese o mână peste gură şi părea prea şocat pentru a vorbi. 

- Fraţii Arnold (din 1905) există oriunde există nomi! urlă 
Gurder. 

Angalo se retrase câţiva paşi, dar era fiul tatălui său, iar 


acesta fusese unul dintre cei mai puternici nomi din Magazin, 
aşa că nici el nu capitula foarte uşor. 

- Asta ai inventat-o acum! strigă Angalo. Nu spun că nu a 
existat, ei bine, ceva... acolo în Magazin. Dar asta se întâmpla în 
Magazin, şi acum suntem aici. Şi nu ne avem decât pe noi 
înşine. Problema cu voi ăştia de la Papetărie este că nu puteţi 
renunţa la puterea pe care o aveaţi în Magazin! 

Fu rândul lui Masklin să sară în picioare. 

- Staţi un pic, amândoi... Începu el. 

- Deci despre asta este vorba? tună Gurder, ignorându-l. 
Despre pretenţiile Merceriei? Întotdeauna aţi fost prea mândri! 
Prea aroganţi! Ce să-ţi spun! Conduci un camion câţiva metri şi, 
gata, le ştii pe toate! Poate că avem acum ceea ce merităm, 
fiindcă te-am lăsat să citeşti. 

-... nu e nici momentul şi nici locul pentru o asemenea 
dispută... continuă Masklin. 

- Astea sunt nişte jigniri prosteşti! De ce nu poţi accepta, 
moşneag prostănac, că nu există Fraţii Arnold (din 1905)? 
Foloseşte-ţi creierul pe care ţi l-a dat Fraţii Arnold (din 1905). 

- Dacă nu tăceţi imediat, o să vă dau cap în cap! 
Amenințarea îşi făcu efectul imediat. 

- Aşa, rosti Masklin pe un ton aproape normal. Cred că ar fi 
o idee foarte bună ca fiecare să plece acum şi să-şi vadă de 
treabă. Nu e momentul să luăm decizii complicate. Cu toţii 
trebuie să cugetăm. 

Nomii se grăbiră să plece, uşuraţi că şedinţa luase sfârşit. 
Masklin îi auzi pe Gurder şi pe Angalo cum continuă să se certe. 

- larăşi voi? spuse Masklin pe un ton prevenitor. 

- Ascultă... Începu Gurder. 

- Nu! Voi să mă ascultați, ripostă Masklin. Noi avem o 
problemă care se poate dovedi foarte serioasă, iar voi vă certaţi. 
Ar trebui să vă comportaţi mai responsabil. Nu vedeţi că-i 
supăraţi pe ceilalţi? 

- Da, dar e important, mormăi Angalo. 

- E important ce avem de făcut, rosti Masklin tăios, şi de 
aceea trebuie să ne mai uităm o dată la hambarul acela. Nu pot 
să spun că sunt prea bucuros de asta, dar s-ar putea să se 
dovedească folositor. În orice caz, o să-i ţină ocupați şi nu vor 
mai avea timp să se îngrijoreze. Ce ziceţi? 

- Cred că ai dreptate, încuviinţă Gurder, de parcă i-ar fi 


fost greață. Dar... 

- Nici un dar! se răsti Masklin. Vă purtaţi ca doi idioţi! Nu 
vă daţi seama ca se uită cu toţii la voi şi aşteaptă să fiţi un 
exemplu? 

Se priviră unul pe altul încruntaţi, dar îi dădură dreptate 
lui Masklin. 

- Ei bine aşa, admise Masklin. Acum o să mergem afară, 
ca să vadă cu toţii că v-aţi împăcat, ceea ce o să-i mai 
liniştească. Apoi putem începe să facem planuri. 

- Dar Fraţii Arnold (din 1905) este cu adevărat important, 
insistă Gurder. 

- Se prea poate, spuse Masklin în timp ce ieşeau în aer 
liber, în lumina strălucitoare a zilei. 

Vântul bătea din nou, limpezind cerul şi lăsându-l albastru. 

- Nu pot accepta acest „se prea poate", se opuse Gurder. 

- Uite ce e, spuse Masklin, nu ştiu dacă Fraţii Arnold (din 
1905) există, era ascuns undeva în Magazin, trăieşte în capetele 
noastre sau cine mai ştie pe unde. Dar ceea ce ştiu este că nu o 
să cadă pur şi simplu din cer ca să ne ajute. 

Ridicară toţi trei privirile în sus când Masklin afirmase 
asta. Nomii din Magazin ezitară puţin. Mai aveau încă nevoie de 
o anumită doză de curaj ca să privească cerul fără de sfârşit, 
fiindcă toată viaţa lor se petrecuse sub nişte podele 
prietenoase. Aşa era însă tradiţia: când te refereai la Fraţii 
Arnold (din 1905), ridicai ochii în sus. În sus, unde pe vremuri, în 
Magazin, se aflau Direcţiunea şi Contabilitatea. 

- Ce ciudat că spui asta tocmai acum! Chiar e ceva acolo 
Sus, zise Angalo. 

Un obiect alb şi aproape pătrăţos cădea încet din cer, 
crescând destul de repede. 

- E doar o bucată de hârtie, constată Gurder. Probabil că a 
ridicat-o vântul de prin gunoaie. 

Era acum cu mult mai mare şi se rostogolea uşurel în aer, 
în timp ce cădea în carieră. 

- Cred, spuse Masklin încetişor, în timp ce o umbră cobora 
deasupra lui, că ar trebui să ne dăm niţel mai în spate... 

Hârtia căzu exact peste el. 

Era desigur uşoară ca orice hârtie. Dar nomii sunt mici şi 
foaia asta căzuse cam de sus, aşa încât forţa ei fusese de ajuns 
ca să-l doboare. 


Dar ceea ce îl surprinse cu adevărat erau cuvintele pe 
care le văzu în timp ce stătea întins pe spate: Fraţii Arnold. 


3, 


|. Şi s-au rugat pentru un Semn mai bun de la Fraţii Arnold (din 
1905); şi Seninul nu a întârziat să apară; 

II. Dar unii s-au trezit vorbind: „Nu e decât o Co Incidenţă"; 

III. lar ceilalţi i-au spus: „Chiar şi o Co incidenţă poate fi un 
semn". 


(Din Cartea nomului, Semnele, cap. Il, vers. I-III.) 


Masklin încercase să-şi elimine toate prejudecățile din 
concepţiile sale despre Fraţii Arnold (din 1905). Dacă te gândeai 
bine, Magazinul îţi părea cu adevărat impresionant, cu scările lui 
mişcătoare şi cu toate celelalte chestii uluitoare, şi trebuia să te 
întrebi cine altcineva l-a creat dacă nu Fraţii Arnold (din 1905). 
Doar n-o făcuseră oamenii? El nu-i considera pe oameni chiar 
atât de proşti, aşa făceau ceilalţi nomi. E drept că sunt mari şi 
înceţi, dar păreau să se caracterizeze în permanenţă de un fel 
de imposibilitate de a fi opriţi. Era sigur că puteau fi învăţaţi să 
ducă la îndeplinire sarcini simple. 

Pe de altă parte, lumea se întindea pe kilometri întregi şi 
era plină de lucruri foarte complicate. Ar fi însemnat să-i ceri 
cam mult lui Fraţii Arnold (din 1905) ca să crezi că el a creat şi 
toate cele ce-i înconjurau acum. 

Aşa încât Masklin hotărâse să nu ia nici un fel de decizie în 
legătură cu Fraţii Arnold (din 1905), în speranţa, că dacă ar fi 
existat un Fraţii Arnold (din 1905) şi ar fi aflat despre ideile sale, 
nu s-ar fi supărat prea tare. Problema minţilor lipsite de 
prejudecăţi este însă că, imediat ce reperează una, nomii se 
simt datori să o umple de tot felul de idei preconcepute. 

Ziarul căzut din cer era întins acum pe podeaua uneia dintre 
barăci. 

Cerneala era ştearsă, dar se citeau încă literele. Masklin 
înţelegea multe dintre cuvinte, dar chiar şi Grimma trebuia să 
admită că nu-şi putea da seama ce-ar fi trebuit să însemne, o 


dată ce le citeai într-o singură propoziţie. ŞCOALA FACE PUBLICĂ 
O PROBĂ ŞOCANTĂ, de exemplu, era un enunţ misterios. La fel: 
PROTESTE FURIOASE ÎMPOTRIVA IMPOZITULUI PE VENITUL 
GLOBAL. La fel şi: JUCAŢI SUPERBINGO CU BILETUL DIN 
BLACKBURY EVE-NING POST & GAZETTE. Toate acestea se 
dovedeau însă nişte enigme şi era cazul să mai aştepte. 

Toţi ochii se aţintiseră acum la o suprafaţă mică, plină cu 
cuvinte aproape de mărimea unui nom, aşezate sub titlul: 
SOCIETATEA. 

- Asta înseamnă oameni, spuse Grimma. 

- Serios? Întrebă Masklin. 

- Da, şi literele de sub el spun aşa: Aventurierul, globe- 
trotter-ul milionar Richard Arnold Va lua jetul spre însorite 
Florida, săptămâna viitoare, pentru a asista la lansarea lui 
Arnsat 1, primul satelit de comuni... - Grimma ezită o clipă -... 
caţii, construit de Grupul Arnco Inter... naţional. Acest imens salt 
în viitor vine la doar câteva luni de la incendiul dis... trugător de 
la... 

Nomii care citeau în tăcere alături de ea se înfiorară. 

-... Fraţii Arnold, magazinul din Blackbury, care a fost 
primul din lanţul Arnold, şi punctul de plecare al Grupului 
Comercial. El fusese înfiinţat în 1905 de Alderman Frank W. 
Arnold şi de fratele său, Arthur. Ne... potul, Richard, 39, care 
va... vocea Grimmei scăzu până la nivelul unei şoapte. 

-Nepotul, Richard, 39, repetă Gurder cu faţa iluminată de 
bucuria triumfului. De asta ce mai ziceţi, ei? 

- Ce înseamnă „globe-trotter"? Întrebă Masklin. 

- Păi, glob înseamnă minge, iar trotter, nu ştiu exact, dar 
sună aşa ca un fel de tropăială, explică Grimma. Deci Richard 
ăsta tropăie pe o minge. Globe-trotter. 

- E un mesaj de la Fraţii Arnold (din 1905), spuse Gurder 
cu evlavie. Ne-a fost trimis. Un mesaj. 

- Un mesaj ce ne era menit, spuse şi Nisodemus care 
stătea chiar în spatele lui Gurder. (îşi ridică mâinile.) Tocmai din 
ceruri ni l-a trimis... 

- Da, da, Nisodemus, îl întrerupse Gurder. Fii băiat bun şi 
taci din gură, continuă Abatele, aruncându-i o privire jenată lui 
Masklin. 

- Nu prea îmi sună bine „tropăind". Adică... mă gândesc... 
cum de nu cade? Dacă stă pe o minge, vreau să zic, se miră 


Masklin. 

Mai priviră o dată Poza. Era alcătuită din puncte foarte 
mici care se uneau, arătând o faţă zâmbitoare. Mai avea nişte 
dinţi şi o barbă. 

- E evident acum, spuse Gurder încrezător. Fraţii Arnold 
(din 1905) l-a trimis pe nepotul, Richard, 39, ca să... 

- Şi numele astea două care au înfiinţat Magazinul, spuse 
Masklin. Nu prea înţeleg. Credeam că... Fraţii Arnold (din 1905), 
care e o singură fiinţă, a creat Magazinul. 

- Da, şi apoi aceşti doi oamenii l-au în-fiinţat, spuse 
Gurder. E logic. Era un Magazin mare şi gol. După ce Fraţii 
Arnold (din 1905) l-a făcut, au venit cei doi care au băgat fiinţe 
în el. Adică pe noi! 

Gurder părea, totuşi, uşor nesigur. 

- În-fiinţat, rosti el pentru sine. Da, da, e logic. 

- Bine, admise Dorcas. Hai să recapitulăm. Mesajul este că 
nepotul, 39, este în Florida, ce-o mai fi şi asta... 

- O să meargă în Florida, îi lămuri Grimma. 

- Florida e un soi de suc colorat, sări cu gura un nom din 
mulţime. Ştiu asta, pentru că într-o zi, când am mers la ghena 
de gunoi, am văzut un carton boţit pe care scria „Florida -suc de 
portocale". Şi eu ştiu să citesc, încheie el plin de mândrie. 

- O să meargă în acest suc portocaliu, aşa după cum am 
aflat, zise Dorcas plin de îndoială, tropăind pe o minge şi luând 
un jet, ce-o mai fi şi ăsta. Şi toate astea par să-i facă o mare 
plăcere. 

Nomii tăcură, meditând profund asupra celor auzite. 

- Căile sfinte sunt adesea greu de pătruns, spuse Gurder 
cu seriozitate. 

- Atunci, asta trebuie să fie una tare sfântă, replică 
Dorcas. 

- lar eu cred că e doar o coincidenţă, spuse Angalo, 
încăpățânat. E doar o poveste despre un om, aşa ca în cărţile pe 
care le citeam. 

- Da? Şi câţi oameni sunt în stare măcar să stea pe o 
minge, darămite să mai şi tropăie pe ea. E clar că e un om 
deosebit! strigă Gurder. 

- Bine, bine! acceptă Angalo. Dar noi ce trebuie să facem? 

Gura lui Gurder clămpăni de câteva ori fără cuvinte. 

- Păi, e evident, spuse el, în cele din urmă. -la zi! II 


îndemnă acru Angalo. 
: - Păi..., ăăă..., e ăăă..., evident. Trebuie să mergem ăăă... 
In locul unde e sucul portocaliu... 

- Da, consimţi Angalo. 

-... Şi să-l găsim... ăăâ... pe nepotul, 39, ceea ce ar trebui 
să fie destul de uşor de vreme ce avem Poza lui... 

- Da, spuse Angalo. 

Gurder îi aruncă o privire ucigătoare. 

-... Şi să ne amintim porunca pe care Fraţii Arnold (din 
1905) a afişat-o în Magazin. Nu spunea el: Dacă marfa pe care o 
doriţi nu este la vedere, vă rugăm să întrebaţi? 

Nomii aprobară. Mulţi dintre ei văzuseră semnul ăsta. Îşi 
aduceau aminte şi de celelalte porunci: Lichidare finală şi cel de 
lângă scările mişcătoare, Câinii şi cărucioarele trebuie luate în 
mână. Erau cuvintele lui Fraţii Arnold (din 1905). Nu puteai să i 
te împotriveşti... Pe de altă parte însă, asta fusese în Magazin, 
iar acum situaţia era alta. 

- Şi deci? insistă Angalo. Gurder începu să transpire. 

- Ei bine, o să-l rugăm să facă în aşa fel, încât să fim lăsaţi 
în pace aici în Carieră. 

Se aşternu o linişte ciudată. Angalo se grăbi însă să zică: 

- Asta e cea mai gogonată... 

- Ce înseamnă să iei jetul? Întrebă Grimma. Are vreo 
legătură cu un jet? 

- Jetul e un fel de avion, explică Angalo, care era expert în 
transporturi. 

- Deci să iei jetul înseamnă să mergi ca un avion. Sau într- 
un avion? Întrebă Grimma. 

Cu toţii se întoarseră spre Masklin, a cărui fascinaţie 
pentru aeroport era bine cunoscută. El nu se mai afla însă acolo. 


Masklin trase Obiectul din nişa lui din perete şi-l aşeză pe 
podeaua goală. Obiectului nu trebuia să-i pui fire. Era de ajuns 
să îl pui lângă fire. 

In fostul birou al Directorului exista electricitate. Alergase 
de-a lungul aleii care se prelingea printre clădirile dărăpănate şi 
se strecurase înăuntru printr-o crăpătură a uşii. 

Apoi aşezase cutia în mijlocul podelei şi aşteptase. 

Obiectul avea întotdeauna nevoie de ceva timp ca să se 
trezească. Luminile lui clipeau dezordonat şi scotea clinchete şi 


bipuri ciudate. Masklin presupunea că toate astea erau 
echivalentul mecanic al căscatului cu care se trezeau nomii 
dimineaţa. 

Într-un târziu, Obiectul întrebă: 

- Cine-i acolo? 

- Eu sunt, Masklin. Uite ce e, aş vrea să ştiu ce înseamnă 
cuvintele „satelit de comunicaţii". Te-am auzit folosind cuvântul 
„satelit". Spuneai că Luna e un satelit. 

- Da, dar sateliții de comunicaţii sunt luni artificiale. Sunt 
folosiţi pentru comunicaţii. Comunicaţiile înseamnă transfer de 
informaţii. În acest caz, prin radio şi televiziune: 

- Dar ce e televiziunea? Întrebă Masklin. 

- O metodă de a trimite imagini prin aer. 

- Şi se întâmplă des? 

- Mereu. 

Masklin îşi notă în minte să se uite după imagini care apar 
prin aer. 

- Înţeleg, minţi el. Dar sateliții ăştia, unde se află ei mai 
exact? 

- În cer. 

-Nu cred că am văzut vreodată vreunul, spuse Masklin plin 
de îndoieli. 

În capul lui începea să se contureze o idee. Nu era încă 
sigur. Fărâmiţe şi bucăţi mari din fel de fel de lucruri pe care le 
citise sau le auzise se adunau în mintea lui. Cel mai important 
lucru era să le lase să se aşeze, să nu le înspăimânte, ca nu 
cumva să fugă. 

- Sunt pe orbită, la mulţi kilometri deasupra noastră. Sunt 
foarte mulţi sateliți deasupra acestei planete, spuse Obiectul. 

- De unde ştii asta? 

- li pot detecta. -O! 

Masklin privi luminile care clipeau pe suprafaţa Obiectului. 

- Dar, dacă sunt artificiale, asta nu înseamnă că nu sunt 
reale? Întrebă el. 

- Nu. Sunt maşini. De obicei, sunt construite pe planetă şi 
apoi lansate în spaţiu. 

Ideea aproape că era completă. Se ridica precum o bulă 
de aer... 

- În spaţiu e şi nava noastră. Aşa ziceai. 

- Da, e adevărat. 


Masklin simţi cum ideea explodează încetişor în capul lui 
ca sunetul unei pendule. 

- Dacă am şti de unde pleacă una din chestiile astea care 
trebuie să ajungă în spaţiu, spuse el, rostind cuvintele repede, 
ca şi cum vorbele s-ar fi grăbit să-i scape, şi am putea să ne 
agăţăm şi noi de ele, sau poate chiar să le conducem, ca pe un 
camion, şi te-am lua şi pe tine cu noi, atunci am putea sări din 
ele când ajungem sus şi apoi am putea să ne găsim nava. Nu-i 
aşa? 

Luminile de pe suprafaţa superioară a Obiectului se 
mişcară ciudat, formând modele pe care Masklin nu le mai vă- 
zuse vreodată. Asta se întâmplă destul de mult timp, înainte ca 
Obiectul să vorbească din nou. lar când o făcu, vocea lui suna 
aproape tristă: 

- Ai habar cât de mare este spaţiul? 

- Nu, răspunse Masklin politicos, dar cred că e destul de 
mare! 

- Da. Ar fi totuşi, posibil, să detectez şi să chem nava dacă 
aş reuşi să ajung dincolo de atmosferă. Dar ştii cumva ce 
înseamnă cuvintele „Rezervă de oxigen "? 

- Nu. 

- „Costum spaţial"? - Nu. 

- E tare frig în spaţiu. 

- Da, dar am putea face câteva sărituri şi mişcări de 
încălzire, spuse Masklin disperat. 

- Cred că nu-ţi dai seama exact ceea ce conţine spaţiul. 

- Ei, şi ce conţine? 

- Nimic. Nu conţine nimic. Şi totodată le conţine pe toate. 
Numai că în spaţiu e foarte puţin din „de toate " şi foarte mult 
„nimic ". Mai mult nimic decât ţi-ai putea imagina. 

- Da, dar tot ar merita să încercăm! 

- Ceea ce propui e o aventură nesăbuită, spuse Obiectul. 

- Da, dar vezi tu, zise Masklin cu hotărâre, dacă nu încerc, 
o să mi se pară mereu că e o aventură. Intotdeauna încercăm să 
scăpăm, să găsim un loc nou, şi tocmai când ne-am obişnuit cu 
el, trebuie să plecăm din nou. Mai devreme sau mai târziu, va 
trebui să găsim un loc despre care să ştim cu siguranţă că ne 
aparţine. Dorcas are dreptate. Oamenii sunt peste tot. In orice 
caz, tu mi-ai spus că, odinioară, casa noastră era... sus, undeva 
în spaţiu. 


- Nu e momentul. Sunteţi nepregătiţi. 

Masklin îşi încleşta pumnii. 

- N-o să fim niciodată pregătiţi. M-am născut într-o vizuină, 
Obiectule! Adică într-o groapă noroioasă săpată în pământ! Cum 
aş putea fi vreodată pregătit să zbor în spaţiu? Pentru asta 
suntem în viaţă, Obiectule! Ca să fim nepregătiţi pentru tot felul 
de lucruri. Nu avem decât o singură şansă. Ai o singură şansă şi 
pe urmă mori, şi nimeni nu te lasă să o iei de la capăt după ce 
te-ai mai antrenat niţel. Inţelegi, Obiectule? Aşa că o să 
încercăm acum. lţi ordon să ne ajuţi. Eşti o maşină şi trebuie să- 
mi dai ascultare. 

Luminile formară o spirală. 

- Inveţi repede, spuse Obiectul. 


4. 


III. Şi atunci, cu o voce ca de tunet,- Marele Masklin i-a spus 
lucrului aşa: „A venit vremea să ne întoarcem la casa noastră 
din ceruri." 

IV. Sau vom fugi de-a pururi din loc în loc. 

V. Dar nimeni nu trebuie să ştie ce am de gând. Pentru că altfel 
vor spune: „Ridicol! Cum să mergem în cer de vreme ce avem 
probleme aici?" 

VI. Fiindcă aşa sunt nomii. 


(Din Cartea nomului, Cariera, cap. 2, vers. IIl-VI.) 


Gurder şi Angalo se certau amarnic atunci când Masklin 
ajunse lângă ei. 

Nu încercă să-i întrerupă. Puse doar Obiectul pe jos şi apoi 
se aşeză şi el acolo, privindu-i în tăcere. 

Nevoia nomilor de a se certa unii cu alţii i se părea 
caraghioasă. Observase că, pentru a te certa cât mai cu spor, 
secretul era să nu asculţi niciodată ceea ce-ţi spune celălalt. 

Gurder şi Angalo se descurcau foarte bine la asta. 
Problema era însă că nici unul dintre ei nu avea pe deplin 
siguranţa că dreptatea e de partea lui şi, ceea ce părea acum 
chiar şi mai caraghios, aceia care nu erau convinşi de afirmaţiile 
făcute se certau întotdeauna mai zgomotos decât ceilalţi, ca şi 


cum ar fi dorit să se convingă în primul rând pe ei înşişi. Gurder 
nu era chiar pe deplin sigur că Fraţii Arnold (din 1905) existase 
cu adevărat, dar nici Angalo nu putea fi sigur că nu existase. 

Într-un târziu, Angalo îl observă pe Masklin. 

- Spune şi tu, Masklin, se repezi el. Uite, vrea să se ducă şi 
să-l găsească pe Nepot, 39! 

- Serios? Şi unde te-ai gândit să-l cauţi? ÎI întrebă Masklin 
pe Gurder. 

- La aeroport! Ştii tu, ia jetul, se urcă într-un avion. Asta o 
să facă. 

- Da, dar ştim cu toţii cum e aeroportul, spuse Angalo. M- 
am căţărat de câteva ori eu însumi pe gard. Oamenii intră şi ies 
de-acolo toată ziua. S-ar putea să fi plecat deja. S-ar putea să fie 
deja muiat cu totul în suc şi să nu-l găsim. Nu poţi avea 
încredere în cuvinte care cad pur şi simplu din cer. 

Se întoarse din nou spre Masklin. 

- Uite, Masklin e un nom serios, şi o să te lămurească. Hai, 
spune-i, Masklin! Gurder, fii atent la el. Fiindcă el judecă 
lucrurile; aşa e învăţat. În vremurile astea... 

- Hai să mergem la aeroport, zise Masklin. 

- Uite, spuse Angalo, ţi-am zis eu că Maskilin nu e genul ăla 
de nom... Ce? 

- Hai să mergem la aeroport şi să ne uităm. Lui Angalo i se 
lungi falca. 

- Dar... dar... aproape că se înecă el cu vorbele. 

- Merită să încercăm, insistă Masklin. 

- Dar toate astea sunt o coincidenţă! protestă Angalo. 
Masklin clătină din cap. 

- Atunci o să ne întoarcem. Eu nu zic să mergem cu toţii. 
Doar câţiva. 

- Dar dacă se întâmplă ceva cât noi suntem plecaţi? 

- Se va întâmpla oricum. Sunt mii de nomi aici. A-i muta 
pe toţi în hambar nu o să fie prea dificil, dacă se va ajunge până 
acolo. Nu va fi ca în Marea Şofereală. 

Angalo ezită o clipă şi apoi spuse: 

- Atunci am să merg eu. Numai ca să vă demonstrez cât 
de... cât de superstiţioşi sunteţi. 

- Bine, admise Masklin. 

- Cucernicul Gurder mă va însoţi, bineînţeles, adăugă 
Angalo. 


- Poftim? se miră Gurder. 

- Păi nu eşti tu Abatele? Întrebă Angalo sarcastic. Dacă tot 
e să vorbim cu Nepot, 39, tu eşti cel mai indicat să o faci. Vreau 
să zic că probabil nu va dori să asculte pe altcineva. 

- Aha... strigă Gurder. Crezi că n-am să vin! Ba o s-o fac 
numai ca să-ţi văd faţa după ce vei fi vorbit cu el... 

- Rămâne aşa, spuse Masklin cu calm. Şi acum cred că ar 
trebui să ne ocupăm de supravegherea mai atentă a drumului. 
Câteva echipe ar trebui să meargă şi la hambar. Şi n-ar fi o idee 
rea să vedem cât şi ce anume putem lua cu noi dacă va trebui 
să părăsim Cariera în grabă. Doar ca să fim pregătiţi, ştiţi voi. 


Grimma îl aştepta afară. Nu părea prea fericită. 

- Te cunosc, spuse ea. Îţi ştiu expresia asta, pe care o ai 
numai atunci când îi păcăleşti pe alţii să facă lucruri pe care nu 
vor să le facă. Ce plănuieşti? 

Se retraseră în umbra unei foi de tablă ruginită. Din când 
în când, Masklin privea pe deasupra ei. In dimineaţa aceea 
crezuse că cerul e doar o chestie albastră, plină de nori. Acum 
ştia că e ceva prin care zburau cuvinte şi imagini invizibile, şi 
maşini care băzâie. Oare de ce cu cât afli mai multe lucruri, cu 
atât ştii mai puţin? Într-un târziu, vorbi cu glas domol: 

- Nu pot să-ţi spun. Nici eu nu sunt prea sigur. 

- Are legătură cu Obiectul? 

-Da. Uite ce e, dacă lipsesc... ăăă... un pic mai mult decât.. 

Grimma îşi puse mâinile în şolduri. 

- Să ştii că nu-s proastă! strigă ea. Ce să-ţi zic?! Suc de 
portocale! Am citit aproape toate cărţile pe care le-am adus din 
Magazin. Florida este un loc. Exact ca şi Cariera. Probabil însă că 
e mai mare. Şi e tare departe. Trebuie să traversezi o apă uriaşă 
ca să ajungi acolo. 

- Cred că s-ar putea să fie chiar mai departe decât fostul 
Magazin, spuse Masklin încetişor. Ştiu asta, fiindcă într-o zi, 
când am fost să ne uităm la avioane, am văzut apă pe cealaltă 
parte a pistei, lângă drum. Arăta de parcă nu s-ar fi sfârşit 
niciodată. 

- Ţi-am zis eu, vorbi Grimma cu hotărâre, probabil că ai 
văzut oceanul. 

- Era şi un semn acolo, continuă Masklin. Nu-mi amintesc 
chiar tot ce era scris, fiindcă nu sunt la fel de bun ca tine la citit. 


Unul dintre cuvinte era Rezervor. Cred. 

-Păi vezi!? 

- Dar merită încercat, se încăpăţâna Masklin. Există un 
sigur loc unde vom fi în siguranţă, şi acela este locul căruia îi 
aparţinem de fapt. Altfel va trebui să fugim mereu. 

- Da, dar tot nu-mi place ce ai de gând, zise Grimma. 

- Bine, dar şi tu ai spus că nu-ţi place să fugi! ripostă 
Masklin. Nu avem alternativă. Lasă-mă măcar să încerc ceva! 
Dacă nu merge, o să ne întoarcem. 

- Dar dacă nu merge totul strună? Presupunând că nu te 
mai întorci, eu... Grimma se opri ezitând. 

- Tu, spuse Masklin pe un ton optimist. 

- Voi avea o uriaşă bătaie de cap încercând să le explic 
asta alor noştri, susţinu ea cu fermitate. E o idee prostească. Nu 
vreau să am nimic de a face cu ea. 

- Ei, zise Masklin, care părea şi dezamăgit şi încrezător 
deopotrivă, eu am să încerc indiferent de părerea ta. Asta este, 
îmi pare rău! 


5; 

V. lar el a întrebat: „Ce sunt broaştele astea despre care îmi 
vorbeşti?" 

VI. „Nu ai înţelege", i-a răspuns ea. VIL Şi el atunci a spus: „Ai 
dreptate". 


(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 1, vers. V-VII.) 


A fost o noapte foarte scurtă... 

Până la hambar era o cale de câteva ore. Câteva echipe 
au pornit să marcheze drumul şi să-l pregătească, având 
totodată misiunea de a se uita după vulpi. Nu fiindcă ar mai fi 
fost văzute prea des zilele astea; o vulpe poate ataca cu 
entuziasm un nom singur, dar treizeci de nomi bine înarmaţi, 
vânători hotărâți, erau o cu totul altfel de pradă şi ar fi fost 
nevoie de o vulpe cu adevărat foarte proastă care să-i atace. 
Puținele vulpi care trăiau lângă Carieră aveau chiar tendinţa de 
a o porni imediat în partea opusă, îndată ce vedeau un nom. 
Învăţaseră că nomii pot reprezenta o belea. 

Fusese o lecţie dură pentru câteva dintre ele. Nu mult 


după ce nomii se mutaseră în Carieră, o vulpe a descoperit cu 
surpriză şi încântare doi nomi neştiutori, care adunau fructe de 
pădure şi pe care i-a mâncat. Surpriza i-a fost însă şi mai mare, 
în noaptea aceea, când două sute de nomi, ale căror feţe 
rânjeau sălbatic, i-au dibuit vizuina, au aprins un foc la intrare şi 
apoi, când ea a ieşit cu ochii curgându-i, au împuns-o cu lăncile 
până au omorât-o. 

Masklin le explicase că sunt o mulţime de animale care ar 
accepta cu plăcere să-şi identifice cina cu un nom. „Ar fi mai 
bine să înveţe: ori noi, ori ele. Şi ar fi mai bine să înveţe chiar 
acum că noi vom învinge întotdeauna. Nici un animal nu se va 
obişnui cu gustul de nom. Nu mai putem permite aşa ceva." 

Pisicile erau cu mult mai deştepte. Nu veneau niciodată în 
apropierea Carierei. 

- Bineînţeles că... s-ar putea să ne facem griji degeaba, 
spuse Angalo nervos, cam pe înserat. S-ar putea să nu fie 
nevoie niciodată să părăsim Cariera. 

- Tocmai când începuserăm să ne obişnuim, îl aprobă şi 
Dorcas. 

- Cu toate astea, trebuie să fim precauţi. Presupun că, 
dacă ne mobilizăm un pic, îi putem urni din loc pe toţi în numai 
cinci minute. lar mâine dimineaţă o să ducem în hambar ceva 
hrană. Nu e nici un rău în asta. O să fie pur şi simplu acolo, dacă 
vom avea nevoie de ea. 

Nomii se deplasau uneori tocmai până la aeroport. Pe 
drum se afla o ghenă de gunoi care era o sursă importantă de 
bucățele de cârpă şi de sârmă, şi apoi urmau puţurile inundate, 
numai bune pentru cei care aveau răbdarea necesară de a 
pescui. Era o călătorie destul de plăcută, care dura aproape o zi 
şi care urmărea potecile făcute de şoarecii de câmp. Pe la 
mijlocul ei, trebuia traversat un drum. Mai bine-zis, trebuia 
trecut pe sub el, fiindcă, din motive necunoscute, prin pământ 
erau puse nişte ţevi exact în locul în care potecile şoarecilor ar fi 
trebuit să traverseze drumul. Probabil că şoarecii puseseră 
ţevile, de vreme ce le foloseau cu atâta zel. 

Masklin o găsi pe Grimma în adâncitura de sub una dintre 
barăci în care ea organizase o şcoală. Avea oră de scriere. |! 
privi lung, le spuse copiilor să continue - şi ar fi dorit Nicco de 
Mercerie să împărtăşească şi cu ceilalţi motivul pentru care 
râdea? Nu? Atunci poate că ar fi trebuit, aşa vesel cum este, să- 


şi continue lecţia - şi ieşi pe culoar. 

- Am trecut să te informez că plecăm, spuse Masklin, 
învârtindu-şi pălăria în mâini. Foarte mulţi nomi merg cu noi 
până la ghena de gunoi, aşa că o să ne ţină de urât o parte din 
drum. Aăă... 

- Electricitate, murmură Grimma. 

- Ce? 

- În hambar nu există electricitate, zise Grimma. Ţi- 
aminteşti ce înseamnă asta? Mai ţii minte nopţile întunecate, 
fără lună, în care nu aveam nimic de făcut decât să stăm în 
vizuină? Nu vreau să ne întoarcem la asta. 

- Ei, poate că eram mai buni pe-atunci, murmură Masklin. 
Nu aveam toate lucrurile pe care le avem astăzi, dar eram... 

- Înfriguraţi, speriaţi, înfometați şi mai ales ignoranţi, 
specifică Grimma cu glasul ca un bici. Ştii asta! Incearcă să-i 
spui şi bunicii Morkie asemenea poveşti cu „vremurile bune de 
odinioară", şi-o să vezi ce-o să zică. 

- Măcar ne aveam unul pe altul, preciza Masklin. Grimma 
îşi privi mâinile. 

- Aveam doar aceeaşi vârstă şi trăiam în aceeaşi gaură, 
spuse ea imprecis. E cu totul altceva acum. E ca şi cum... Uite 
broaştele, de pildă! 

Masklin o privi interzis. Pe moment, Grimma păru să 
şovăie şi ea. 

- Am citit despre ele într-o carte. Există un loc. Se 
numeşte Americadesud. Şi acolo sunt nişte dealuri unde e foarte 
cald şi plouă aproape tot timpul, şi în pădurile acelea există 
nişte copaci foarte înalţi, şi chiar pe cele mai de sus ramuri ale 
lor există plantele astea, care arată ca nişte flori imense, ce se 
numesc bromeliade, şi apa se scurge în flori formând bălți mici, 
iar acolo trăieşte şi un fel de broască ce-şi depune ouălele în 
bălțile alea, ale cărei broscuţe îşi trăiesc întreaga viaţă în flori, 
acolo, în vârful copacilor, fără să ştie nici măcar de pământ şi că 
lumea e plină de tot felul de lucruri ca ăsta, pe care eu nu voi fi 
niciodată în stare să le văd pe toate, şi tu - strigă Grimma la 
capătul suflării - vrei să vin să trăiesc cu tine într-o gaură şi să-ţi 
spăl şosetele! 

Masklin mai parcurse o dată în minte fraza asta imensă, 
încercând să vadă dacă, ascultată a doua oară, avea vreun 
sens. 


- Dar eu nu port şosete, protestă el într-un târziu. 

In aparenţă, nu asta aştepta Grimma de la el, fiindcă fata 
îl înghionti în stomac. 

- Masklin, eşti un nom bun, destul de deştept în felul tău, 
dar răspunsurile nu se găsesc în ceruri. Trebuie să-ţi ţii 
picioarele pe pământ. Ca să nu mai priveşti atât de mult în sus. 

Plecă, trântind uşa în urma ei. 

Masklin îşi simţea urechile încălzindu-se. 

- Pot să le fac pe amândouă! strigă Masklin după ea. În 
acelaşi timp! Gândi o vreme şi apoi adăugă pe acelaşi ton: 
Oricine poate face asta! Pot să stau şi cu picioarele pe pământ şi 
să privesc totodată în sus! 

Porni vijelios în lungul tunelului. Auzi, „destul de deştept în 
felul tău"! Gurder avea dreptate. Educaţia universală nu era o 
idee prea bună. Niciodată nu avea să înţeleagă femeile. Chiar 
dacă ar fi trăit să apuce vârsta de zece ani. 

Gurder îl lăsase şef peste călugării Papetăriei pe 
Nisodemus. Masklin nu se simţi prea bucuros pentru alegerea 
asta. Nu fiindcă Nisodemus ar fi fost prost! Ba chiar dimpotrivă. 
Era deştept, dar într-un fel entuziast şi repezit, în care Masklin 
nu avea încredere; părea întotdeauna să se umple imediat de 
entuziasm, iar când vorbea, cuvintele se grăbeau unul după 
altul, separate de sunete guturale, uhm, a căror menire era 
aceea de a-i permite să răsufle, dar fără a oferi altcuiva şansa 
de a vorbi şi el, ca să-l întrerupă. Alegerea asta îl făcea pe 
Masklin să se simtă împovărat. Şi-i spuse asta şi lui Gurder. 

- Poate că Nisodemus e un pic prea înfocat, spuse Gurder, 
însă inima lui e acolo unde trebuie. 

- Dar capul? 

- Uite ce e, zise Gurder, ne ştim destul de bine. Şi aş 
spune chiar că ne înţelegem unul pe celălalt... 

- Da, de ce? 

- Pentru că eu o să te las să iei deciziile care afectează 
trupul nomilor, răspunse Gurder cu o voce aproape 
amenințătoare, iar tu o să mă laşi pe mine să iau deciziile care 
afectează sufletele lor. Nu ţi se pare o soluţie potrivită? 

Acestea fiind zise, plecară. 

Urările de drum bun, ultimele mesaje, organizarea şi, 
pentru că erau nomi, sutele de mici certuri ce au urmat, nu sunt 
importante. 


Plecară deci. 

Viaţa în Carieră începu să revină pe un făgaş care părea 
cât de cât normal. La poartă nu mai soseau camioane. Dorcas 
trimise însă, pentru orice eventualitate, doi dintre inginerii săi 
mai tineri şi mai agili, să se caţere pe plasa de sârmă şi să pună 
la intrare un lacăt ruginit şi plin de noroi. Ordonă, de asemenea, 
unei alte echipe de nomi să lege porţile cu sârmă. 

- Nu cred că asta o să-i reţină prea mult, spuse el. Dacă 
sunt foarte hotărâți... 

Consiliul, mai bine-zis ceea ce mai rămăsese din el, 
aprobă cu înţelepciune şi cu sinceritate că nici unul dintre 
membrii lui nici nu înţelegea şi nici nu iubea prea mult lucrurile 
cu alcătuire mecanică, aşa încât îi delega lui Dorcas 
responsabilitatea de a trata chestiunea camioanelor. 

Camionul se întoarse în aceeaşi după-amiază. Cei doi 
nomi care păzeau drumeagul se grăbiră spre Carieră, să aducă 
vestea. Şoferul se agită o vreme în jurul lacătului, trase de 
sârme şi apoi plecă. 

- Da, da, şi a şi spus ceva, zise Sacco. 

- Da, a spus ceva. Sacco a auzit, confirmă tovarăşa lui. 
Nooty Bebeluşara, era o fată destul de trupeşă, care purta 
pantaloni, se descurca foarte bine la chestiile inginereşti şi se 
oferise voluntară să facă de pază, în loc să stea acasă şi să 
înveţe cum să gătească; uitându-te la ea, era evident că 
lucrurile se schimbau printre nomii din Carieră. 

- L-am auzit cum spune ceva, insistă Sacco, nerăbdător, 
încercând să le stârnească interesul. 

- Aşa e, aprobă şi Nooty. Am auzit amândoi, aşa-i, Sacco? 

- Şi ce-aţi auzit? Întrebă Dorcas pe un ton încurajator. 
Gândea însă că la vârsta lui nu prea mai merita să se joace de-a 
vorbele cu tinerii. Nu la vârsta lui. Ar fi trebuit să fie în atelier şi 
să încerce să inventeze radioul. 

-A zis... 

Sacco respiră adânc, ochii i se bulbucară, şi începu să 
imite sunetul de claxon înfundat care caracteriza vorbirea 
oamenilor: 

Dorcas privi spre ceilalţi. 

- Are careva vreo idee? Pare că ar însemna ceva, nu-i aşa? 


Vă spun eu, dacă am putea să-i înţelegem... 

- Omul ăsta trebuie să fi fost dintre cei mai proşti, vorbi şi 
Nooty. Incerca să intre deşi poarta era încuiată! 

- Atunci o să se întoarcă, conchise Dorcas, mâhnit, apoi 
clătină din cap. Oricum, bravo vouă, duceţi-vă înapoi şi staţi de 
pază. Vă mulţumim! 

li privi o vreme cum se îndepărtau ţinându-se de mână şi 
apoi o porni şi el traversând cariera şi îndreptându-se spre fostul 
birou al Managerului. 

„Am văzut cum vine Luna Cadourilor de şase ori", gândi 
el. „Şase ani, cum se zice. Şi acum aproape că a mai trecut 
unul, deşi e destul de greu să-ţi dai seama aici. Nimeni nu pune 
nici un Semn ca să anunţe ce se întâmplă, iar încălzirea pur şi 
simplu se opreşte din ce în ce mai des. Şapte ani. Exact vârsta 
la care un nom artrebui s-o ia mai uşurel, iar eu sunt aici, unde 
lumea nu are ziduri, aşa cum ar trebui să aibă, unde apa se 
răceşte şi devine tare ca sticla în unele dimineţi, iar aerul 
condiţionat pare să fi scăpat de sub control, într-un mod de-a 
dreptul revoltător. Desigur - îşi reveni el un pic -, ca nom de 
ştiinţă găsesc toate aceste fenomene extrem de interesante. 
Atâta doar că ar fi fost mai bine să le găsesc interesante într-un 
loc călduţ şi uscat, din Interior." 

A, Interiorul! Adică partea aceea a Lumii care nu e 
Exterior. Ala era un loc în care merita să trăieşti. Cei mai mulţi 
dintre nomii mai bătrâni sufereau crunt din cauza fricii de 
Exterior, dar nimănui nu-i prea plăcea să vorbească despre asta. 
Totuşi nu era chiar aşa de rău în Carieră, mulţumită zidurilor 
înalte de piatră. Dacă nu te uitai prea mult în sus şi evitai una 
dintre laturi, aceea care îţi oferea priveliştile înspăimântător de 
largi asupra câmpurilor, aproape puteai să crezi că te afli 
Magazin. Chiar şi aşa, cei mai mulţi dintre nomii mai bătrâni 
preferau să stea în barăci sau în obscuritatea bine-cuvântată de 
sub podele. In felul ăsta evitai sentimentul acela oribil de 
expunere, senzaţia îngrozitoare că eşti privit din cer. 

Copiilor părea să le placă însă Exteriorul. Nu erau cu 
adevărat obişnuiţi cu altceva. Işi aduceau aminte Magazinul, dar 
nu mai reprezenta cine ştie ce pentru ei. Ei aparţineau deja 
Exteriorului. Se obişnuiseră. Şi tinerii aceia care mergeau să 
vâneze sau să adune fructe... Ei bine, lor le plăcea să arate cât 
sunt de viteji. În special în faţa altor tineri. Dar şi a fetelor. 


„Fireşte", gândi Dorcas, „ca nom de ştiinţă, înzestrat cu o 
minte raţională, ştiu că nu eram meniţi să trăim mereu pe sub 
podele. Atâta doar că, fiind un nom care a împlinit, probabil, 
şapte ani şi îi resimte din plin, trebuie să accept că mi-ar veni 
mai bine să întâlnesc câteva din semnele cele bune, pe ici - pe 
colo. Poate Reduceri uluitoare, sau poate doar un semnuleţ pe 
care să scrie Marea reducere începe mâine. Nu ar deranja pe 
nimeni şi sunt sigur că m-aş simţi mai bine. Ceea ce e 
bineînţeles ridicol, dacă priveşti lucrurile într-un fel raţional. 

E precum Fraţii Arnold (din 1905), gândi el trist. Sunt sigur 
că El nu există în felul în care mi s-a spus că există în vremea 
copilăriei. Dar când vezi lucruri cum ar fi Dacă mărfurile pe care 
le căutaţi nu sunt expuse, vă rugăm să întrebaţi atârnate de 
pereţi, simţi că totul este în regulă, la locul lui. 

Astea sunt însă, gânduri foarte greşite pentru un nom care 
judecă raţional", îşi mai spuse el. 

In tocul uşii de la biroul managerului era o crăpătură. 
Dorcas se strecură în întunericul familiar de sub podea şi căută 
întrerupătorul. Pe peretele exterior al biroului se afla o sonerie 
mare şi roşie, instalată, probabil, pe vremea în care Cariera era 
tare gălăgioasă pentru ca oamenii să audă când sună telefonul. 
Dorcas schimbase câteva fire, aşa încât acum putea s-o facă să 
sune oricând voia. 

Apăsă pe un buton. 

Nomii veniră în fugă din toate colţurile Carierei. Dorcas 
aşteptă până când spaţiul de sub duşumele se umplu şi apoi 
trase spre el o cutie goală de chibrituri, care să-i folosească 
drept tribună. 

- Omul s-a întors, anunţă el. Nu a intrat, dar va continua 
să încerce. _ 

- Şi sârma pe care ai pus-o tu? Intrebă unul dintre nomi. 

- Mi-e teamă că se va întoarce cu nişte chestii care se 
cheamă „tăietoare de sârmă". 

- Şi asta ne lămureşte şi în privinţa teoriei tale, uhm, cum 
că oamenii sunt inteligenţi. Un om inteligent ar şti că nu trebuie 
să intre acolo unde, uhm, acolo unde nu este dorit, spuse acru 
Nisodemus. 

Lui Dorcas îi plăcea să vadă o agerime la nomii mai tineri, 
dar Nisodemus vibra mereu cu un soi de agerime hămesită, 
destul de greu de suportat. li aruncă o privire cât putea de 


tăioasă. 

- Oamenii de-aici ar putea să fie diferiţi faţă de cei din 
Magazin. În orice caz... 

- Pesemne că i-a trimis Hotărâre Locală, spuse Nisodemus. 
E Ziua Judecăţii, uhm, mânia lui Fraţii Arnold (din 1905) a 
pogorât asupra noastră. 

- Ba nu. E doar un om, preciza Dorcas în timp ce 
Nisodemus îl privea cu ochi aprinşi. Acum chiar că ar trebui să 
trimitem femeile şi copiii în ham... 

De-afară se auzi zgomotul unei alergări şi imediat, prin 
crăpătură, se prelinseră paznicii de la poartă. 

- S-a întors! S-a întors! urlă Sacco. Omul s-a întors! 

- Bine, bine! Îl potoli Dorcas. Nu-ţi face griji, fiindcă nu 
poate... 

- Nu! Nu! Nu! strigă Sacco, sărind întruna pe vârfuri. A 
venit cu o pereche de chestii din alea care taie! A tăiat sârma şi 
lanţul care ţinea porţile închise şi acum... 

Nu mai apucară să audă restul povestirii. 

Nici nu mai era nevoie. 

Sunetul unui motor ce se apropia rezuma perfect totul. 

Sunetul deveni atât de puternic, încât baraca începu să 
tremure, dar, când se opri, pe neaşteptate, lăsă în urma lui o 
liniştea rea, pe care nomii o găsiră cu mult mai greu de 
suportat. Se auzi plesnetul unei uşi de metal care se închide. 
Apoi ciocănituri şi scârţâituri la uşa barăcii. 

Paşi. Scândurile de deasupra capetelor lor se îndoiră puţin, 
lăsând să cadă norişori de praf, marcând locurile prin care, 
călcând greu, omul se deplasa prin birou. 

Nomii păstrau o tăcere absolută. Nu-şi mişcau decât ochii, 
dar şi pe aceştia li mişcau urmărind paşii ce marcau poziţia 
omului care traversa camera de deasupra. Un copil începu să 
plângă. 

Se auzi un clinchet şi apoi vocea înfundată a omului, care 
scotea obişnuitele sale zgomote de neînțeles. Asta dură o bună 
bucată de timp. 

Apoi, paşii părăsiră din nou biroul. Nomii îi auziră rătăcind 
pe-afară, urmaţi de alte zgomote. Zgomote urâte, de metal 
clămpănitor. 

- Mamă, vreau la baie, mamă! se plânse un mic nom. 

- 99$! 


- Dar chiar trebuie, mamă. 

- Gura! 

Nomii rămăseseră încremeniţi în timp ce zgomotele se 
plimbau în jurul lor. Aproape toţi. Numai un nom mic sărea de 
pe un picior pe altul, înroşindu-se din ce în ce mai tare la faţă. 

Intr-un târziu, toate zgomotele se opriră. Se auzi pocnitura 
unei portiere de camion, gargara motorului şi apoi zgomotul 
maşinii muri în depărtare. 

- Cred că ne putem linişti de-acum, spuse Dorcas foarte 
încet. 

Sute de nomi răsuflară uşuraţi. 

- Mamă. 

- Da, acum da, du-te! 

După oftatul de uşurare izbucni hărmălaia. O voce se 
ridică însă deasupra celorlalte: 

- Nu a fost niciodată aşa în Magazin, rosti Nisodemus, 
urcându-se pe o jumătate de cărămidă. Vă întreb, fraţi nomi, 
oare asta, uhm, ni s-a spus că ne aşteaptă? 

Un cor de voci se grăbi să-i răspundă amestecând „nu'-uri 
cu „da'-uri, ceea ce îl încuraja pe Nisodemus. 

- Acum un an ne aflam în siguranţă, în Magazin. Vă mai 
amintiţi cum era Luna Cadourilor? Vă mai amintiţi ce bine ne 
simţeam în Alimentar? Oricine îşi poate aminti, uhm, biftecul şi 
sandvişurile cu curcan. 

Se auziră una sau două încurajări vagi. Nisodemus le luă 
ca pe un semn de triumf. 

- Şi unde suntem acum, exact în aceeaşi perioadă a 
anului? Mă rog, asta ne spun ei, că e aceeaşi perioadă a anului, 
zise el cu sarcasm. Şi ce se aşteaptă ei să mâncăm? Nişte 
chestii pipernicite, care au crescut în pământ. Uhm! Şi carnea 
nu e bună deloc, e tăiată din animale moarte! Animale care au 
murit şi care sunt tăiate de noi. Cu asta vreţi să se obişnuiască, 
uhm, copiii voştri? Să sape după mâncare? Acum au să ne 
spună că trebuie să mergem într-un hambar, care nu are nici 
măcar podele cumsecade, ca să trăim sub ele, aşa cum e lăsat 
de la Fraţii Arnold (din 1905). Ce-o să mai urmeze, ne întrebăm? 
O să ajungem pe câmp, undeva, uhm? Şi ştiţi care este cel mai 
rău lucru în legătură cu toate astea? O să vi-l spun - strigă el -, 
aţintind un deget către Dorcas. Cei care ne dau ordine acum 
sunt exact aceia care, uhm, ne-au târât în aventura asta. 


- la stai puţin... Începu Dorcas. 

- Ştiţi cu toţii că am dreptate, ţipă Nisodemus. Gândi-ţi-vă 
la asta! De ce, pentru numele lui Fraţii Arnold (din 1905), a 
trebuit să plecăm din Magazin? 

Se auziră câteva încurajări discrete, acoperite de zgomotul 
câtorva certuri puternice care izbucniră printre nomi. 

- Nu fiţi tâmpiţi, spuse Dorcas, Magazinul urma să fie 
demolat. 

- Nu ai de unde să ştii asta cu siguranţă! strigă 
Nisodemus. 

- Ba bineînţeles că o ştim, urlă Dorcas la rândul lui. 
Masklin şi Gurder au văzut... 

- Şi unde sunt ei acum? 

- Au plecat să... ei bine, au plecat să... Începu Dorcas. Ştia 
că nu era prea bun la lucruri de genul ăsta. De ce trebuia să le 
dea explicaţii tocmai el? Lui îi plăcea să se ocupe de fire, de cuie 
şi de alte lucruri asemănătoare. Se simţea mai bine, fiindcă nu 
auzise niciodată un cui care să ţipe la el. 

- Da, au plecat, îşi cobori Nisodemus vocea, până când o 
transformă într-un şuierat ameninţător. Nomilor, gândiţi-vă la 
asta. Folosiţi-vă creierul! În Magazin ştiam unde ne aflăm, 
lucrurile erau cumsecade, totul era exact aşa cum fusese lăsat 
de la Fraţii Arnold (din 1905). Şi, deodată, ne-am trezit aici. Vă 
mai amintiţi măcar cum îi dispreţuiam pe cei din Exterior? Ei 
bine, acum noi suntem cei din Exterior, uhm. Şi acum e din nou 
panică şi-o să fie mereu, până când ne vom găsi drumul, iar 
Fraţii Arnold (din 1905) ne va primi din nou în Magazin, fiindcă 
vom fi devenit mai buni şi mai înţelepţi. 

- Hai să ne înţelegem, spuse un nom. Vrei să zici că 
Abatele ne-a minţit? 

- Nici pe departe nu afirm un asemenea lucru! pufni 
Nisodemus. Vă prezint doar faptele, uhm. Asta e tot ce fac. 

- Da, dar... Abatele a plecat să găsească ajutor, spuse o 
femeie cu un glas nesigur. Şi, până la urmă, eu una sunt sigură 
că Magazinul a fost demolat. Nu am fi trecut prin atâtea 
neajunsuri dacă n-ar fi fost aşa. N-am dreptate? Încheie aceasta, 
privind disperată în jur. 

- Şi, totuşi, zise nomul de lângă ea, eu ştiu una şi bună. 
Puteţi să spune ce-aţi vrea, dar eu nu prea mă înnebunesc după 
hambarul ăla despre care vorbeşte toată lumea. Nici măcar nu 


are electricitate. 

- Da, şi e în mijlocul... - începuse să vorbească un alt nom, 
care îşi cobori imediat vocea-, ştiţi voi. E în mijlocul... lucrurilor. 
Ştiţi şi voi la ce mă refer. 

- Da, încuviinţă un nom mai în vârstă, lucruri. Le-am văzut 
şi eu când m-a luat băiatul meu să culegem mure, acum vreo 
două luni. De-acolo, de deasupra Carierei, le-am văzut. 

- Nu mă deranjează să le văd de la o distanţă foarte mare, 
spuse şi femeia îngrijorată. Dar gândul că voi fi nevoită să 
trăiesc în mijlocul lor mă face să tremur de groază. 

„Nomii mei nici măcar nu pot spune câmp deschis, gândi 
Dorcas. „Îi înţeleg, fiindcă ştiu ce simt" 

- Vă garantez că e binişor acolo, zise primul nom, dar 
toată chestia asta care se revarsă peste tine când ieşi afară, 
cum îi zice, începe cu „n... 

- Natură? Întrebă Dorcas cu glas pierit. Nisodemus zâmbea 
ca un nebun, cu ochii aruncând scântei. 

- Da, aşa e, aprobă nomul. Natura asta nu e normală. Şi e 
mult prea multă. Nu prea e o lume cumsecade. Ajunge doar să o 
priveşti, ca să-ţi dai seama. Podeaua e numai dâmburi, deşi ar 
trebui să fie netedă. Nu există aproape nici un perete. ŞI 
luminile alea, steluţele care se aprind noaptea, ei bine, nu prea 
sunt folositoare. lar oamenii merg pe unde le place, fiindcă nu 
mai au Regulamente, aşa cum aveau în Magazin. 

- De aceea Fraţii Arnold (din 1905) a înfiinţat Magazinul, 
spuse Nisodemus. Era un loc cumsecade, uhm, în care să 
trăiască nomii. 

Dorcas îl apucă încetişor pe Sacco de o ureche şi-l trase 
înspre el. 

- Ştii cumva unde e Grimma? Îi şopti. 

- Păi, nu-i aici? 

- Sunt sigur că nu, zise Dorcas. Până acum ar fi spus deja 
ceva foarte usturător dacă ar fi fost printre noi. Probabil că a 
rămas în şcoală cu copiii când a sunat soneria. 

„Nisodemus coace ceva în minte", gândi Dorcas. „Nu sunt 
sigur ce anume, dar nu-mi miroase a bine. Deloc." 

Din ziua aceea lucrurile începură să se înrăutăţească, mai 
ales că se porni şi ploaia. Era o ploaie rea, care îţi îngheţa 
oasele. Lapoviţă se chema, dacă era să-i dai crezare bunicii 
Morkie. Era groasă, nici chiar apă, nici chiar gheaţă, şi te 


pătrundea până la oase. 

Într-un mod bizar, părea să-şi găsească drumul spre locuri 
în care ploaia normală nu reuşea să ajungă. Dorcas organiză 
câteva echipe de nomi mai tineri, care să sape şanţuri de 
scurgere, şi aduse câteva dintre becurile acelea mari ca să dea 
căldură. Nomii mai bătrâni se îngrămădeau în jurul lor, tuşind şi 
strănutând. 

Bunica Morkie făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i 
încuraja. Atâta doar că Dorcas începuse să-şi dorească disperat 
ca bătrâna să tacă. 

- Moina asta nu-i nimic, spunea ea. Mi-aduc aminte de 
Marea Ilnundaţie. Ne-a umplut toată vizuina cu apă, aşa că ne-a 
fost frig şi nu ne-am uscat decât după câteva zile, chicoti ea, 
mişcându-se de pe un picior pe altul. Eram uzi ca nişte şobolani. 
Nici un colţişor uscat, şi nici foc timp de-o săptămână. Ce ne-am 
mai distrat! 

Ceilalţi nomi o priveau cu uimire, tremurând la vorbele ei. 

- Şi nici nu trebuie să vă faceţi cine ştie ce probleme 
despre drumul prin câmp deschis, spuse ea pe un ton de 
conversaţie lejeră. În nouă drumuri din zece o să scăpaţi. Nu o 
să vă mănânce nimic. 

- Oh, măiculiţă! leşină o femeie. 

- Da... Eu am fost în câmp deschis de sute de ori. E floare 
la ureche, dacă stai într-un şanţ, aproape de mal, şi eşti foarte 
atent. Numai din când în când trebuie să fugi, ca să-ţi salvezi 
viaţa, spuse bunica. 

Din motive pe care bătrâna nu le putea pricepe, nu reuşea 
să îmbunătăţească starea de spirit a nimănui. La un moment dat 
aflară că Land Rover-ul parcase exact pe bucata de pământ pe 
care o pregătiseră pentru ca în primăvară să sădească tot felul 
de plante. Nomii petrecuseră luni întregi, în timpul verii, 
fărâmiţând pământul tare ca să obţină ceva ce semăna, cât de 
cât, cu solul roditor. Plantaseră chiar şi câteva seminţe, care 
răsăriseră. Acum, pe ogorul lor, erau două şanţuri mari, iar la 
poartă apăruseră un lanţ şi un lacăt noi. 

Zloata aproape că umplu cu apă urmele maşinii. Câteva 
picături de ulei scurse din motor formară un ecran subţire pe 
suprafaţa apei, care strălucea în culorile curcubeului. 

Şi, în vremea asta, Nisodemus le reamintea tuturor cât de bine 
fusese în Magazin. Nu era nevoie de prea multă muncă de 


lămurire. Până la urmă, recunoşteau cu sinceritate că fusese cu 
adevărat mai bine. Mult mai bine. 

„Mă gândesc", îşi zise Dorcas, „că nu e chiar rău nici aici, 
fiindcă putem menţine căldura şi e destulă mâncare. Deşi există 
doar câteva feluri în care poţi găti carnea de iepure şi cartofii. 
Problema e că Masklin a crezut că, de îndată ce vom părăsi 
Magazinul, o să fim cu toţii în stare să săpăm, să construim, să 
vânăm, mai exact, să înfruntăm viito-rul şi Exteriorul cu capul 
sus şi cu zâmbetul pe buze. Unii dintre cei mai tineri chiar o fac. 
Dar noi, cei mai bătrâni, suntem prea obişnuiţi cu viaţa veche. 
Pentru mine e mai simplu, îmi place să meşteresc tot felul de 
lucruri, şi de aceea sunt folositor, dar ceilalţi... Tot ce le-a mai 
rămas ca să-şi ocupe timpul sunt certurile şi mormăielile, la care 
au devenit cu adevărat pricepuţi. 

Mă întreb care o fi planul lui Nisodemus. E prea hotărât, 
aşa mi se pare. 

Aş vrea să se întoarcă Masklin. 

Chiar şi tânărul Gurder ar putea fi de folos. 

Au trecut deja trei zile." 

În asemenea momente, ştia că singurul lucru care-l putea 
face să se simtă mai bine era să meargă şi să se uite la Jekub. 


6. 


|. lar în măruntaiele dealului, încă din zilele în care fusese 
construită Lumea, stătea ascuns Dragonul. 

II. Dar era vechi, stricat, pe moarte. 

III. Purta însă semnul Dragonului. 

IV. Şi semnul era Jekub. 


(Din Cartea nomului, Jekub, cap. 1, vers. I-IV.) 


Jekub. 

Jekub era al lui. Micul său secret. De fapt, micul său secret 
foarte mare. Nimeni nu mai ştia de Jekub, nici măcar asistenții 
lui. Dorcas hoinărise printre barăcile mari şi pe jumătate 
dărâmate din cealaltă parte a Carierei, într-o zi, vara trecută. Nu 
avea alt ţel în minte, decât doar pe acela pe care-l avea mereu, 
de a găsi bucăţi folositoare de sârmă sau orice altceva s-ar fi 


potrivit nevoilor sale. Aşa că s-a strecurat printre umbrele 
ciudate şi, la un moment dat, s-a îndreptat, a privit în sus, şi 
acolo se afla Jekub. 

Cu gura deschisă. Se scurseseră câteva secunde cumplite 
până când ochii lui Dorcas se obişnuiră cu distanţa. Şi cu 
înfăţişarea monstrului. 

După aceea a petrecut multă vreme cu Jekub, învârtindu- 
se în jurul lui, încercând să afle totul. Tot cam pe atunci 
decisese că Jekub era în mod evident bărbat. Un bărbat teribil, 
bătrân şi rănit, ca un dragon care se ascunsese să-şi doarmă 
ultimul somn. Sau poate era precum animalele alea mari pe 
care i le arătase Grimma, odată, într-o carte. Animalele acelea 
cu nume de mâncare. Cino-zauri... 

Jekub nu mormăia niciodată şi nu-l întreba în permanenţă 
pe Dorcas de ce nu reuşise să inventeze încă radioul. Dorcas 
petrecuse multe ore tihnite încercând să-l cunoască mai bine pe 
Jekub. Se simţea foarte bine când îi vorbea. De fapt, era cel mai 
bun partener de conversaţie cu putinţă, pentru că nu spunea 
niciodată nimic, şi deci nu trebuia să te oboseşti să-l asculţi la 
rândul tău. 

Dorcas clătină din cap. Nu avea timp de asemenea 
gânduri. Totul se ducea de râpă. 

În loc să meargă să-l vadă pe Jekub, începu să o caute pe 
Grimma. Ea avea capul pe umeri, cu toate că nu era decât o 
femeie. 


Gaura în care amenajase Grimma şcoala se găsea sub 
podeaua barăcii pe uşa căreia scria „Cantină". Era universul 
personal al Grimmei. Ea inventase şcolile pentru copii, 
argumentând că, de vreme ce scrisul şi cititul se dovedeau 
destul de dificile, copilăria era momentul cel mai prielnic pentru 
a începe deprinderea lor. 

Tot acolo se afla şi biblioteca. 

În frenezia care marcase ultimele ore petrecute în 
Magazin, nomii reuşiseră să salveze aproape treizeci de cărţi. 
Unele erau foarte folositoare: Grădinăritul pe tot parcursul 
anului era foarte citită, iar Dorcas ştia aproape pe de rost 
Îndrumarul practic al inginerului amator, dar unele erau destul 
de greu de înţeles şi de aceea nu prea le deschidea nimeni. 

Grimma stătea în faţa unei asemenea cărţi în clipa în care 


el intră în clasă. Îşi muşca degetul mare, aşa cum făcea 
întotdeauna când se concentra. 

Trebuia să recunoască admiraţia pe care o avea faţă de 
felul în care citea Grimma. Nu numai că era cel mai bun cititor 
dintre toţi nomii, dar avea, totodată, şi o abilitate uluitoare de a 
înţelege ceea ce citea. 

- Nisodemus ne face probleme, zise el, aşezându-se pe o 
bancă. 

- Ştiu, spuse Grimma vag. Am auzit. 

Apucă în ambele mâini capătul unei pagini şi o întoarse, 
încruntându-se din cauza efortului. 

- Nu ştiu ce vrea să câştige, continuă Dorcas. 

- Putere, preciza Grimma. Aspiră la putere. 

- Nu cred că are cu ce, spuse Dorcas, nesigur. N-am văzut 
nici un aspirator de putere pe-aici. Erau o mulţime în Magazin: 
Aspirator de putere maximă, cu set complet de accesorii pentru 
curăţenia întregii case, adăugă el, aducându-şi aminte cu un 
oftat de seninele care-l făceau cândva să se simtă atât de bine. 

-Nu are nevoie de un aspirator pentru asta, zise Grimma. 
E un fenomen care se întâmplă când nimeni nu este şef. Am citit 
aşa ceva. 

- Dar eu sunt şef, pe mine m-au lăsat responsabil, vorbi 
Dorcas cu însufleţire. 

- Nu, ripostă Grimma, nu eşti şef, pentru că nimeni nu te 
prea ascultă. 

- O, da, mulţumesc foarte mult! 

-Nu e vina ta. Unii dintre nomi, cum ar fi Masklin, Angalo şi 
Gurder, au talentul de a-i face pe ceilalţi să-i asculte, pe când tu 
nu reuşeşti să le atragi atenţia. 

-O, da! 

- Dar tu poţi face cuiele şi niturile să te asculte. Şi nu 
oricine poate face asta. 

Dorcas se gândi o clipă la vorbele acelea. Nu s-ar fi descris 
niciodată pe el însuşi în acel fel. Era un compliment? Decide că 
probabil era. 

- Când nomii sunt puşi în faţa unor probleme pe care nu 
ştiu să le rezolve, există întotdeauna cineva gata să spună orice, 
numai pentru a obţine fie şi o fărâmă de putere, adăugă 
Grimma. 

- Nu-i nimic, când o să se întoarcă ceilalţi, sunt sigur că o 


să rezolve ei cumva situaţia asta, spuse Dorcas, mai încrezător 
decât se simţea. 

- Da, ei o să... Începu Grimma, dar se opri imediat. 

Se scurseră câteva clipe lungi până când Dorcas îşi dădu 
seama că umerii fetei tremurau. 

- Ai păţit ceva? Întrebă el timid. 

- Au trecut mai mult de patru zile, hohoti Grimma. Nimeni 
nu a lipsit vreodată atâta vreme. Probabil că li s-a întâmplat 
ceva. 

- Păi, spuse Dorcas, ăăă..., ei s-au dus să-l caute pe Nepot, 
39, şi nu putem să fim siguri că... 

- Şi am fost atât de rea cu el înainte de a pleca. l-am 
vorbit despre broaşte, iar el nu s-a putut gândi la altceva decât 
la şosete. 

Dorcas nu-şi dădea seama ce legătură aveau broaştele şi 
şosetele cu tot ce se întâmpla în Carieră. De aceea prefera să 
vorbească numai cu Jekub: broaştele nu apăreau niciodată pe 
nepusă masă ca subiect de conversaţie. 

- Nu-nţeleg, zise el. 

Printre lacrimi, Grimma îi povesti la care broaște se 
referise. 

- Şi sunt sigură că nu a înţeles deloc ce voiam să spun, 
hohoti ea din nou. Şi nici tu nu o să pricepi. 

- O, ştiu şi eu? oftă Dorcas. Vrei să spui că lumea, 
odinioară atât de simplă, a devenit dintr-odată plină de lucruri 
atât de interesante, încât simţi că nu o vei cunoaşte nici până la 
sfârşitul vieţii. Uite, biologia, de pildă. Sau climatologia. Ştiu ce 
vrei să zici. Înainte să veniţi voi, cei din Exterior, şi eu mă 
mulţumeam să şurubăresc tot felul de chestii şi nu ştiam absolut 
nimic despre ce este lumea cu adevărat. (Dorcas se uita ţintă la 
propriile picioare.) Sunt în continuare foarte neştiutor, adăugă 
el. Dar măcar sunt neştiutor în legătură cu lucrurile cu adevărat 
foarte importante. Nu ştiu, de pildă, ce e Soarele. Şi nici de ce 
plouă. Cred că la asta te referi. 

Grimma îşi suflă nasul şi apoi zâmbi puţin, dar nu prea 
tare, pentru că, dacă există un lucru mai rău decât o persoană 
care să nu te înţeleagă, atunci cu siguranţă acel lucru e o 
persoană care te înţelege perfect, înainte ca tu să fi avut ocazia 
să-ţi plângi pe îndelete de milă fiindcă nu te înţelege nimeni. 

- Cert e, spuse Grimma, că el mă consideră aceeaşi 


persoană pe care a cunoscut-o pe când trăiam cu toţii în vizuina 
din malul şanţului. Ştii tu, fata care se învârtea mereu pe-acolo, 
gătind ceea ce aducea el, bandajându-i pe cei care veneau 
lovi... huhuhuhuhu, începu Grimma din nou să plângă. 

- Lasă, lasă! o consolă Dorcas. 

Se simţea întotdeauna foarte prost când nomii se 
comportau în felul acela. Când se deregla o maşină, nu trebuia 
decât să o ungi sau să o cureţi. Şi dacă nici aşa nu pornea, 
atunci îi ardeai două ciocane zdravene. Ştia însă că nomii nu 
răspund favorabil unui asemenea tratament. 

- Şi dacă nu se mai întoarce? Întrebă ea, ştergându-şi 
ochii. 

- Bineînţeles că o să se întoarcă, spuse Dorcas încrezător. 
Ce i s-ar fi putut întâmpla? 

- Ar fi putut să fie mâncat sau călcat de vreo maşină, sau 
strivit, sau sfâşiat, ar fi putut să explodeze, să cadă într-o 
groapă adâncă sau să fi rămas închis pe undeva, zise Grimma 
repede. 

- Păi da, admise Dorcas. În afară de asta, mă refeream... 

- O să fiu însă tare, spuse Grimma ridicându-şi bărbia 
înainte. Când o să se întoarcă, n-o să poată să-mi spună: „A, văd 
că totul s-a dus de râpă câtă vreme am fost plecat." 

- Foarte bine, încuviinţă Dorcas. Aşa să faci! Trebuie să ai 
întotdeauna o ocupaţie, asta a fost mereu părerea mea. Cum se 
cheamă cartea aia? 

- Culegere de proverbe şi citate, răspunse Grimma. 

- Aha, şi e ceva folositor în ea? 

- Asta, rosti Grimma pe un ton rece, depinde. 

- Aha! Dar ce înseamnă „proverbe"? 

- Nu-s prea sigură. Unele dintre ele nu par să aibă prea 
mult sens. Ştiai că oamenii cred că lumea a fost făcută de un fel 
de om mai mare? 

- Ei, lasă-mă! 

- Da... l-a trebuit o săptămână. 

- Păi, atunci cred că l-a mai ajutat cineva, spuse Dorcas. 
Ştii tu, la chestiile alea mai grele. 

Dorcas se gândi la Jekub. Într-adevăr, se puteau face o 
mulţime de lucruri într-o săptămână dacă te ajuta şi Jekub. 

- Nu. Se pare că a făcut-o singur. 

Hmm. Dorcas începu să se gândească la eventualitatea 


aceea. Cu siguranţă, unele bucăţi de lume erau total nefinisate, 
iar lucrurile precum iarba, de pildă, păreau destul de simple. 
Dar, din câte auzise el, se stricau în fiecare an şi trebuia să fie 
reparate primăvara... 

- Ştiu şi eu, spuse Dorcas. Numai oamenii, care sunt tare 
naivi, pot să creadă aşa ceva. Dacă e să-mi dau şi eu cu 
părerea, îmi închipui că a muncit câteva luni bune. 

Grimma mai dădu o foaie. 

- Masklin credea... vreau să spun că Masklin crede că 
oamenii sunt mult mai inteligenţi decât îi considerăm noi. Aş 
vrea să avem posibilitatea de a-i studia cu atenţie, Sunt sigură 
că am putea învăţa... 

Pentru a doua oară în ziua aceea, soneria de alarmă se 
auzi deasupra Carierei. 

De această dată, degetul de pe buton era însă al lui Nisodemus. 


7. 


II. Eşti trădat, popor al Magazinului, a spus atunci Nisodemus. 
III. Ai fost ademenit într-un Exterior al Ploii, al Frigului, al Zloatei, 
al Oamenilor, al Hotărârii Locale şi-ncă asta nu e tot. 

IV. Fiindcă va fi Zăpadă şi Ninsoare, şi Foamea se va înstăpâni 
peste Carieră. 

V. Şi într-un târziu vor veni şi sticleţii. 

VI. Uhm. 

VII. lar cei care v-au adus aici, unde sunt ei acum? 

VIII. V-au spus: „Mergem să-l căutăm pe Nepot, 39", dar din 
toate părţile se năruie greutăţile peste noi şi nu ne vine nici un 
ajutor de nicăieri. Sunteţi trădaţi şi lăsaţi pradă lernii. 

IX. A sosit deci vremea să dăm deoparte nenorocirile 
Exteriorului. 


(Din Cartea nomului, Plângerile, vers. Il-IX.) 


- Da, bine, dar asta nu-i cam greu de făcut? zise un nom 
stânjenit. Cu toată bunăvoința noastră, suntem totuşi în 
Exterior. 

- Am un plan, spuse Nisodemus. 

Nomii oftară la unison. Planurile erau foarte bune. 


Planurile erau întotdeauna ceea ce trebuia, măcar şi pentru 
faptul că ele înseninau că ştii unde te afli. 

Dorcas şi Grimma trebuiră să-şi facă loc prin mulţime 
pentru că ajunseseră aproape ultimii. Bătrânul inginer îşi croia 
drum cu greu spre tribună, dar Grimma îl opri. 

- Uită-te cine-i sus acolo! şopti ea. 

În spatele lui Nisodemus se mai aflau câţiva nomi. Pe 
mulţi dintre ei Dorcas îi recunoştea ca fiind călugări de la 
Papetărie, dar erau şi câţiva membri de vază ai fostelor familii 
raionale. Nu se uitau la Nisodemus în timp ce acesta vorbea, ci 
la mulţime. Ochii lor se mişcau în permanenţă, ca şi cum ar fi 
căutat ceva. 

- Nu-mi place asta, spuse Grimma încetişor. Familiile nu s- 
au înţeles niciodată prea bine cu Papetăria, aşa că mă întreb de 
ce-or fi acolo sus acum. 

- Nişte neisprăviţi! Pe unii dintre ei îi ştiu, zise Dorcas. 

Câţiva călugări de la Papetărie fuseseră deosebit de 
supăraţi din cauza faptului că nomii de rând erau învăţaţi să 
citească. Ei considerau că asta le dădea idei, ceea ce după 
părerea lui Dorcas reprezenta un lucru bun, atâta vreme cât 
respectivele idei erau dintre cele cumsecade. Nici una din 
fostele familii raionale nu era foarte mulţumită la gândul că 
nomii puteau merge oriunde doreau, fără să fie nevoiţi să ceară 
permisiunea cuiva. 

„Aştia de sus", gândi Dorcas, „sunt nomii care nu prea s- 
au descurcat după Marea Şofereală. Cei care şi-au pierdut din 
putere şi din privilegii." 

Nisodemus le explica tuturor planul său. 

Pe măsură ce asculta, gura lui Dorcas se deschidea puţin 
câte puţin. 

În felul lui, planul era de-a dreptul minunat. Asemenea 
unei maşinării în care fiecare bucăţică era şlefuită perfect, dar 
care fusese asamblată de un nom cu o singură mână. Pe 
întuneric. Conţinea idei excelente, pe care nu le puteai contra- 
zice decât împotriva bunului simţ, dar care erau răstălmăcite, 
puse cu susul în jos. Chiar şi aşa, tot nu puteai să le contrazici, 
pentru că ele cuprindeau, cu siguranţă, şi părţi bune... 
Nisodemus dorea să reconstruiască Magazinul. 

Nomii îl priviră cu o admiraţie temătoare, în timp ce 
explica faptul că, da, Abatele Gurder avusese dreptate: când 


părăsiseră Magazinul, îl luaseră cu ei şi pe Fraţii Arnold (din 
1905), dar îl luaseră în interiorul capetelor lor. Şi, dacă ar fi 
putut să-i arate cât de mult ţinuseră la Magazin, el ar fi ieşit de- 
acolo, rezolvat toate problemele cu care se confruntau şi ar fi 
refăcut Magazinul pe pământul acela neplăcut şi verde. 

Cel puţin asta a înţeles Dorcas din cuvântarea lui 
Nisodemus, deşi hotărâse cândva că, dacă îşi va pierde timpul 
ascultând ce vorbesc nomii, nu va avea timp niciodată răgaz să 
înţeleagă ce-au vrut să spună. 

Nu trebuia reconstruit întreg Magazinul, susţinea Nisode- 
mus, cu ochi strălucitori ca două diamante. Puteau transforma 
Cariera în multe feluri. Puteau să se întoarcă la traiul civilizat, 
care să-i împartă din nou în raioane, în loc să umble fără ţel prin 
tot locul. Puteau să pună şi câteva semne. Cu alte cuvinte, 
puteau să se întoarcă la obiceiurile strămoşeşti. Să-l facă pe 
Fraţii Arnold (din 1905) să se simtă acasă. Să construiască 
Magazinul în mintea lor. 

Nomii nu înnebuneau prea des. Dorcas îşi amintea vag de 
un nom foarte bătrân care hotărâse într-o zi că era, de fapt, o 
ceaşcă de ceai, dar se răzgândise după câteva zile. 

Nisodemus respirase probabil mult prea mult aer proaspăt 
şi asta îi dăunase. 

Era evident însă că mai existau unul sau doi nomi care 
gândeau la fel. 

- Nu prea înţeleg, spuse unul dintre ei, cum Fraţii Arnold 
(din 1905) o să-i oprească pe oameni să redeschidă Cariera. Nu 
vreau să jignesc pe nimeni, dar... 

- Au acţionat cumva oamenii împotriva noastră când eram 
în Magazin? strigă Nisodemus. -Nu, fiindcă... 

- Atunci trebuie să ai credinţă şi nădejde în Fraţii Arnold 
(din 1905)! 

- Dar asta nu a împiedicat demolarea Magazinului, se auzi 
o altă voce. Când aţi văzut că totul se duce de râpă, aţi ales să 
aveţi încredere în Masklin, Gurder şi în Camion. Şi mai ales în voi 
înşivă! Nisodemus vă spune întotdeauna că sunteţi foarte 
deştepţi. Incercaţi să fiţi deştepţi atunci! 

Dorcas îşi dădu seama că vorbise Grimma. Nu văzuse pe 
nimeni vreodată să vorbească atât de furios. 

Grimma îşi făcu loc printre nomi până când ajunse faţă în 
faţă, sau mai bine-zis, de vreme ce Nisodemus era urcat pe 


ceva, iar ea nu, faţă în piept, cu călugărul de la Papetărie. El era 
genul de nom căruia îi plăcea mereu să se urce pe lucruri. 

- Şi ce se va întâmpla după aceea? ţipă ea. După ce-aţi 
construit Magazinul, ce-o să se întâmple? Că doar oamenii intrau 
în Magazin. 

O vreme, Nisodemus rămase cu gura căscată. Apoi zise: 

- Da, dar ascultau de Regulamente. Da, uhm, aşa făceau. 
Şi lucrurile stăteau cu mult mai bine decât acum. 

Grimma îi aruncă o privire lungă. 

_ - Şi doar nu crezi că nomii noştri o să accepte ideea asta? 
Intrebă ea. 

Era însă linişte. 

- Trebuie să fii de acord, spuse cu o voce foarte domoală 
un nom bătrân, că lucrurile stăteau cu mult mai bine atunci. 

Nomii îşi târşâiră picioarele. Asta era tot ce se putea auzi. 
Nomi târşâindu-şi picioarele. 


- Pur şi simplu au acceptat ideea lui! se necăji Grimma. 
Pur şi simplu! Nimeni nu s-a mai gândit că există un Consiliu. 
Fac exact ce le spune el! 

Se aflau acum în atelierul lui Dorcas, sub un banc din 
fostul garaj al Carierei. „Micul meu sanctuar", cum îl denumea 
întotdeauna inginerul. „Locşorul meu". Bucăţi de sârmă şi de 
tablă zăceau peste tot. Peretele era acoperit cu tot felul de 
schiţe făcute cu o aşchie dintr-o mină de creion. 

Dorcas stătea jos şi răsucea fără rost o bucată de sârmă. 

- Ai fost prea aspră, spuse el încetişor. Nu trebuia să ţipi 
aşa la ei. Au trecut prin multe. Dacă ţipi la ei, nu mai pricep 
nimic, devin dezorientaţi. Consiliul a fost bun atât timp cât 
vremurile au fost bune. (Clătină din cap.) Oricum, fără Maskilin, 
Gurder şi Angalo nu mai rămâne cine ştie ce din Consiliu. 

- Dar, după toate câte s-au întâmplat, spuse ea, 
gesticulând amplu, să te comporţi într-un fel atât de prostesc 
numai pentru că ţi-a oferit... 

- Un pic de confort, zise Dorcas, clătinând din cap. Gândi 
că nu puteai să-i explici un asemenea lucru unei persoane ca 
Grimma. Era o fată bună, foarte deşteaptă, dar continua să 
creadă că toată lumea trăia la fel de intens ca ea. De fapt, 
Dorcas considera că marea majoritate a nomilor nu dorea cu 
ardoare decât un singur lucru: să fie lăsată în pace. Lumea era 


destul de dificilă şi aşa, fără ca unii să se agite în permanenţă 
încercând să o facă mai bună. 

Masklin înţelesese asta. El ştia că singurul fel de a-i 
determina pe nomi să facă ceea ce vrei este să-i laşi să creadă 
că totul a fost rezultatul propriilor lor idei. Fiindcă dacă exista un 
lucru care îi enerva peste măsură pe nomi, atunci acesta era să 
li se spună: „Uite, asta e o idee bună. De ce eşti atât de prost şi 
nu poţi să o înţelegi?" 

Nomii nu erau însă proşti. Pur şi simplu, nomii erau nomi. 

- Haide, spuse el împăciuitor, hai să vedem cum se 
descurcă cu semnele! 

Toată podeaua uneia dintre barăcile mai mari fusese 
alocată celor care fabricau semne. Sau, mai degrabă, Semnele. 
Asta era o altă calitate a lui Nisodemus: ştia să rostească unele 
cuvinte de parcă ar fi început cu Majuscule. Aproape că îl puteai 
auzi cum pune majuscule la începutul unor cuvinte. 

Dorcas trebuia, totuşi, să recunoască faptul că semnele 
fuseseră o idee bună. Se simţea însă oarecum vinovat, fiindcă 
credea acest lucru. 

Se gândise la asta când Nisodemus îl convocase ca să-l 
întrebe dacă în Carieră exista pe undeva vreun pic de vopsea. 
Se referise însă la Carieră numind-o Noul Magazin. 

„Există nişte bidoane vechi", spusese Dorcas. „Mai ales 
albe şi roşii. Sunt sub unul dintre bancuri şi cred că n-ar trebui s- 
avem probleme în a le scoate capacele." „Atunci, fa-o! E foarte 
important. Uhm. Trebuie să facem Semne", zisese Nisodemus. 
„Semne. E drept", acceptase Dorcas. „Te gândeşti că o să mai 
înveselească locul ăsta, nu-i aşa?" „Nu!" „Imi pare rău, mă 
gândeam..." „Semnele sunt pentru poartă!" Dorcas îşi 
scărpinase bărbia. „Pentru poartă?" „Oamenii de Semne", 
afirmase Nisodemus pe un ton ceva mai calm. „Ştim asta. Nu 
ascultau ei semnele în Magazin?" „Cei mai mulţi aşa făceau", 
fusese de acord Dorcas. Câinii şi cărucioarele trebuie ridicate în 
mâini. Semnul ăsta îl nedumerise dintotdeauna. În pofida lui, 
când se urcau pe scările rulante, o mulţime de oameni nu 
ridicau în mâini nici câini, nici cărucioare. 

„Semnele îi obligă pe oameni să facă fel de fel de lucruri", 
spusese Nisodemus. „Sau să nu facă alte lucruri. Aşa că treci la 
treabă, bunule Dorcas! Semne. Uhm. Semne care încep cu nu." 

Dorcas se gândise la asta multă vreme în timp ce echipele 


sale de nomi asudau scoțând capacele înţepenite ale bidoanelor 
cu vopsea. Mai aveau încă broşura aceea mică, intitulată Codul 
Auto Străzii, cu care conduseseră Camionul, şi acolo existau fel 
de fel de semne. Îşi amintea chiar şi câteva dintre semnele din 
Magazin. 

Avuseseră şi un pic de noroc. În mod normal, nomii nu 
prea părăseau nivelul podelei, dar Dorcas obişnuia, din când în 
când, să-şi trimită asistenții mai tineri până pe biroul 
managerului, ca să caute bucăţi folositoare de hârtie. Avea 
nevoie de ele pentru că trebuia să stabilească ce anume să 
interzică semnele. 

Vestea a fost adusă de Sacco şi de Nooty. 

Găsiseră numeroase semne. Erau scrise pe o hârtie mare 
şi murdară, bătută în cuie pe perete. 

- Sunt nenumărate, spuse Sacco, abia trăgându-şi 
răsuflarea. Şi ştiţi ce, domnule? Am citit titlul hârtiei care spunea 

Protecţia muncii, şi mai spunea Respectaţi aceste semne! 
Ele sunt puse pentru securitatea voastră. 

- Chiar asta spunea? Intrebă Dorcas. 

- Pentru securitatea voastră, repetă Sacco. 

- Şi poţi să cobori hârtia aia de-acolo? 

- Lângă ea e un cuier, zise Nooty cu entuziasm. Sunt 
sigură că putem trece peste el o frânghie pe care să o tragem 
apoi spre fereastră, ca să... 

- Da, da, eşti bună la asemenea lucruri, admise Dorcas, 
care ştia că fata putea să se caţere precum o veveriţă. Cred că 
Nisodemus o să fie foarte încântat, mai adăugă el. 

Nisodemus a fost, într-adevăr, încântat, mai ales de 
partea aceea care spunea pentru securitatea voastră. Zicea că 
inscripţia aceea arăta clar că Fraţii Arnold (din 1905) era de 
partea lor. 

Mobilizară fiecare bucăţică de placaj şi de tablă pe care o 
găsiră în jur. Nomii erau destul de veseli, bucuroşi că, în sfârşit, 
aveau ceva de făcut. 

A doua zi dimineaţa, răsăritul Soarelui lumină o varietate 
de semne care atârnau, nu neapărat foarte drept, de poarta 
baricadată a Carierei. 

Erau semne dintre cele mai diverse: ltnarea itnerzisă. 
leşire. Periclo-cacsa obligatorie. Explosie în deluldre. Toate 
camioanele trebuie să meargă la cântar. Alunecoş când e umed. 


Ascensor defetc. Atenţie, cadstongi. Drum inu nundat. 

Şi mai era unul, pe care Dorcas îl găsise într-o carte, şi de 
care era destul de mândru: Bomb neexplodată. 

Numai pentru a fi sigur şi fără a-l informa şi pe 
Nisodemus, mai găsise un lanţ şi, dintr-o cutie unsuroasă de 
scule a lui Jekub, adusese un lacăt aproape cât el de mare. 
Fusese nevoie de patru nomi ca să-l care. 

Lanţul era şi el masiv. Câţiva nomi îl găsiseră pe Dorcas 
chinuindu-se să-l care pe podeaua unei barăci, câte o verigă pe 
rând. Indiferent cât întrebaseră, inginerul nu le spusese unde îl 
descoperise. 

Camionul se întoarse pe la amiază. Nomii aşteptau în şanţ, 
pe marginea drumului, şi îl văzură pe şofer coborând, uitându-se 
la semne şi... 

Nu, nu era drept. Nu se cuvenea ca oamenii să facă un 
asemenea lucru. Nu putea fi adevărat! Dar douăzeci de nomi, 
care pândeau din bălării, văzură ce se întâmplă. 

Omul nu dădu ascultare semnelor. 

Mai mult, smulse câteva dintre ele de pe poartă şi le 
aruncă. Nomii priviră cu uimire. Până şi Bomb neexplodată 
zbură în tufişuri, aproape doborându-l pe tânărul Sacco din locul 
său de observare. 

Lanţul îi dădu omului câteva bătăi de cap. Trase de el o 
dată sau de două ori, încercă să-l desprindă prin țesătura de 
sârmă, apoi îl privi nedumerit o vreme şi plecă cu camionul lui 
cu tot. 

Nomii din tufişuri se bucurară, dar cam cu jumătate de 
inimă. 

Dacă oamenii nu dădeau ascultare Semnelor şi făceau 
ceea ce se aştepta de la ei să facă, atunci nimic nu mai era în 
ordine pe lumea aceea. 

- Şi cu asta basta! spuse Dorcas la întoarcere. Nici mie nu- 
mi place ideea mai mult decât oricăruia dintre voi, dar trebuie 
să fugim. Îi cunosc pe oameni. Lanţul ăla nu o să-i oprească 
dacă vor, într-adevăr, să intre. 

- lar eu interzic cu desăvârşire această plecare, spuse 
Nisodemus. A 

- Da, dar vezi tu, metalul poate fi tăiat... Incepu Dorcas, pe 
un ton împăciutor. 

- Tăcere! strigă Nisodemus. E vina ta, bătrân netrebnic! 


Uhm. Ai pus lacătul pe poartă. 

- Păi, vezi tu, ca să-l opresc pe... Poftim?! se miră Dorcas. 

- Dacă n-ai fi pus lacătul pe poartă, semnele l-ar fi oprit pe 
om, spuse Nisodemus. Nu-i poţi cere însă lui Fraţii Arnold (din 
1905) să ne ajute dacă nu-i arătăm credinţă. 

- Uhm, zise şi Dorcas. 

Un singur cuvânt îi bubuia în minte: nebun. Un nom 
nebun. Un nom nebun şi periculos. Aici nu mai era vorba de 
ceşti de ceai. Fugi cât mai departe de prezenţa amenințătoare a 
lui Nisodemus şi dădu cu bucurie de aerul rece de-afară. Totul 
mergea prost. Fusese lăsat să-i conducă, şi acum totul mergea 
prost. Nu aveau nici un plan. Masklin nu se întorsese şi totul 
mergea prost. 

Dacă oamenii veneau în Carieră, aveau să-i găsească. 

Ceva rece îi ateriza pe cap. Se scutură cu un gest reflex. 

„Am să încerc să vorbesc cu câţiva dintre nomii mai 
tineri", gândi el. „Poate că hambarul nu e o idee chiar aşa de 
rea; am putea ţine ochii închişi pe drum încolo. Sau ceva de 
genul ăsta." 

Altceva, rece şi moale, i se aşeză pe gât. 

„De ce-or fi oare nomii atât de complicaţi?" 

Îşi ridică privirea şi-şi dădu seama că nu putea vedea până 
pe partea cealaltă a Carierei. Aerul era plin de forme albe care 
se îngroşau chiar sub ochii lui. 

Privi cu oroare. 

Ningea. 


8. 


VII. Şi atunci Grimma a spus: avem de ales. 
VIII. Putem fugi sau ne putem ascunde. 

IX. lar ei au întrebat-o: ce-o să facem? 

X. O să luptăm, a răspuns ea. 


(Din Cartea nomului, Cariera, cap. 3, vers. VII-X.) 
Nu era cine ştie ce ninsoare, ci doar o fulguială răzleaţă, 


din aceea care se petrece chiar la începutul iernii pentru a le da 
de veste tuturor că se apropie, totuşi, vremea rea. Sau cel puţin 


aşa spunea bunica Morkie. 

Ea nu fusese niciodată prea interesată de hotărârile 
Consiliului. li plăcea să-şi petreacă timpul printre ceilalţi bătrâni 
aruncându-şi mormăituri unii altora sau, aşa cum spunea ea, 
înveselindu-i şi făcându-i să uite pentru o clipă de ei înşişi. 
Tropăia prin zăpadă, de parcă ar fi făcut asta toată viaţa. 

Ceilalţi nomi mai în vârstă o priveau cu oroare, fără 
vorbe. 
- Bineînţeles că asta nu e cine ştie ce zăpadă, spuse zise Morkie. 
Imi amintesc de o zăpadă care era atât de mare, încât nu 
puteam să mergem prin ea, aşa că a trebuit să săpăm tuneluri. 
Ce ne-am mai distrat! 

- Aăă, doamnă, spuse un nom foarte bătrân cu voce 
gravă, întotdeauna cade aşa din cer? 

- Da. Decât că uneori e spulberată de vânt. Atunci se 
formează dealuri înalte de zăpadă. 

- Noi ne gândeam, ştiţi dumneavoastră, din cauza ilustratelor, 
adică în Magazin... Noi ne gândeam că apare aşa într-un fel 
misterios şi acoperă lucrurile, spuse bătrânul nom. Într-un mod 
mai degrabă vesel şi festiv, decât mohorât şi rece, adăugă el, 
oarecum stânjenit. 

Deasupra Carierei, norii se îngrămădeau, arătând ca nişte 
bucătărese grase. 

- Măcar asta înseamnă că n-o să mai fim nevoiţi să 
mergem în locul acela înspăimântător, în hambar, spuse un 
nom. 

- Aşa e, aprobă bunica Morkie. Poţi să mori cu uşurinţă 
dacă ieşi în zăpada asta, zise ea, părând mai degrabă veselă. 

Nomii cei vârstnici mormăiră între ei şi apoi începură să 
privească cerul cu teamă, încercând să vadă primii sticleţi sau 
chiar renii zburători. 

Zăpada troienise toată Cariera. Era atât de înaltă, încât 
câmpurile din depărtare nu mai puteau fi văzute. 

Dorcas stătea în atelierul lui şi privea cum zăpada îi 
astupă fereastra murdară, preschimbând lumina din baracă într- 
un semiîntuneric trist şi cenuşiu. 

- Ei bine, spuse el încetişor, am vrut să fim blocaţi, şi asta 
e ce-am căpătat. Nu putem nici să fugim şi nici să ne ascundem. 
Ar fi trebuit să plecăm o dată cu Masklin. 

Auzi zgomot de paşi în spatele său. Era Grimma. 


Obişnuiau să petreacă o grămadă de vreme lângă poartă, dar 
zăpada o alungase şi pe ea înăuntru. 

- N-o să mai fie în stare să se întoarcă, spuse Grimma. Nu, 
cu toată zăpada asta. 

- Da, ai dreptate, zise Dorcas, nesigur. 

- Au trecut opt zile. 

- Da, e ceva vreme. 

- Ce spuneai când am intrat? Întrebă Grimma. 

- Vorbeam doar cu mine însumi. Chestia asta căreia voi îi 
ziceţi "zăpadă zăboveşte mult timp? 

- Bunica zice că da. Uneori durează câteva săptămâni la 
rând. Aşa susţine ea. 

-Oh! 

- Când o să se întoarcă oamenii, o s-o facă pentru 
totdeauna, afirmă Grimma. 

- Da, rosti Dorcas cu tristeţe. Cred că ai dreptate. 

- Oare câţi dintre noi vor putea să... ştii tu... să trăiască în 
continuare aici? 

- Cel mult vreo treizeci, probabil. Şi asta, dacă nu 
mănâncă prea mult şi se ascund foarte bine în timpul zilei. Aici 
nu avem Alimentara, după cum ştii. (Dorcas oftă.) ŞI nici 
vânătoarea n-o să fie cine ştie ce. Nu vom putea vâna atâta 
vreme cât oamenii se vor plimba toată ziua prin Carieră. Nici 
tufişurile nu ne vor mai putea ascunde. 

- Dar suntem câteva mii! Dorcas ridică din umeri. 

- E destul de greu chiar şi pentru mine să merg prin 
zăpada asta, spuse el. Sunt sute de nomi mai bătrâni decât 
mine care nu vor rezista niciodată unui drum prin zăpadă, fără a 
mai pomeni de cei mici... 

- Deci va trebui să rămânem, aşa cum doreşte Nisodemus, 
interveni Grimma. 

- Da! Să stăm şi să sperăm. Probabil că zăpada va dispă- 
rea cândva. Atunci vom putea să alergăm până în tufişuri sau să 
găsim alte soluţii de-a ne ascunde, spuse el pe un ton imprecis. 

- Am putea să-i înfruntăm, spuse Grimma. Dorcas aprobă 
cu un gest scurt. 

- A, păi e un lucru simplu. Noi ne înfruntăm tot timpul. Ne 
certăm, ce certăm şi iar ne certăm. Ştii bine că asta e natura 
nomană. 

- Nu! Mă refeream că putem să-i înfruntăm pe oameni. Să 


ne luptăm pentru Carieră. _ 

Tăcerea care urmă se prelungi destul de mult. Intr-un 
târziu, Dorcas întrebă: 

- Noi? Să ne luptăm cu oamenii? -Da. 

- Dar ei sunt oamenii -Da. 

- Dar sunt cu mult mai mari decât noi! strigă Dorcas cu 
disperare. 

- Înseamnă că o să fie ţinte mai uşoare, spuse Grimma cu 
o strălucire stranie în ochi. lar noi suntem mai rapizi decât ei, 
mai deştepţi şi ştim că ei există, şi de aceea avem de partea 
noastră „elementul-surpriză". A 

- Ce avem de partea noastră? Intrebă Dorcas, care arăta 
total pierdut. 

- Elementul-surpriză. Asta înseamnă că ei nu ştiu că noi 
suntem aici, îi explică ea. 

Dorcas îi aruncă o căutătură lungă. 

- lar ai citit cărţi din alea ciudate! o acuză el. 

- Da, dar oricum e mai bine decât să stau şi să-mi frâng 
mâinile spunând: „Vai mie, vai mie, vin oamenii şi-au să ne 
strivească pe toţi." 

- Bine, poate că ai dreptate, zise Dorcas, dar ce propui? 
Vrei să-i pocnim în cap? Asta ar fi foarte-foarte greu, îţi spun eu 
sigur. 

- Nu neapărat în cap, replică Grimma. 

Dorcas se holbă din nou la ea. Să lupţi împotriva 
oamenilor? Ideea asta era atât de surprinzătoare şi de nouă, 
încât cu greu îi putea intra în cap. 

E drept că... e drept că mai era şi cartea aceea. Cea pe 
care o descoperise Masklin în Magazin şi care-i sugerase să 
folosească sfori pentru a conduce Camionul. Cum se numea? 
Călătoriile lui Gulliver? Acolo văzuse parcă desenul acela care 
înfăţişa un om trântit la pământ, iar deasupra lui câteva fiinţe _ 
care arătau exact ca nomii şi care îl legau cu sute de frânghii. |i 
întrebase şi pe cei mai în vârstă dintre nomi, dar nimeni nu-şi 
amintea de o asemenea întâmplare. Probabil că se petrecuse cu 
multă vreme în urmă. 

O idee cumplită îl lovi pe neaşteptate. 

- Stai aşa un pic, spuse el. Dacă o să începem să ne 
luptăm cu oamenii... vocea i se stinse într-un sunet gâtuit. 

- Ei bine? Întrebă Grimma, nerăbdătoare. 


- Înseamnă că şi ei o să înceapă să se lupte cu noi. Ştiu că 
nu-s prea deştepţi, dar până la urmă vor înţelege că se întâmplă 
ceva şi o să răspundă şi ei. Ripostă se cheamă chestia asta. 

- Aşa e, aprobă Grimma. De aceea e foarte important ca 
noi să ripostăm primii. 

Dorcas se gândi o clipă la eventualitatea asta. Părea o 
acţiune destul de logică. 

- Dar numai ca să ne apărăm, preciza el. Chiar dacă sunt 
oameni, o să ripostăm numai ca să ne apărăm. Nu vreau să 
existe suferinţă inutilă. 

- Consider că ai dreptate. 

- Şi chiar crezi că ne putem lupta cu oamenii? 

- O, da! 

- Dar cum? 

Grimma îşi muşcă buza. 

- Hmm, Sacco şi prietenii lui... putem avea încredere în ei? 

- Sunt băieţi buni şi hotărâți. E drept că unii sunt cam 
leneşi, zâmbi Dorcas. Sunt însă cu toţii gata să se aventureze în 
ceva cu adevărat nou. 

- Bine. Atunci o să avem nevoie de nişte cuie... 

- Văd că tu chiar te-ai gândit foarte mult la lupta asta, nu? 
Dorcas era plin de respect. Grimma se dovedea adesea foarte 
greu de suportat. El credea însă că asta se datora faptului că 
mintea ei lucra foarte repede, uneori. Şi devenea nerăbdătoare 
cu cei care nu puteau gândi în acelaşi ritm cu ea. Acum însă era 
de-a dreptul furioasă. Începea deja să-i pară rău pentru orice om 
care i-ar fi stat în cale. 

- Am citit o mulţime de chestii în ultima vreme, spuse ea. - 
Ăăă, da. Da. Asta se vede, zise Dorcas. Dar, mă întreb, oare n-ar 
fi mai de bun-simţ să încercăm să... 

- Nu o să fugim din nou, spuse ea pe un ton egal. O să ne 
luptăm cu ei pe câmpuri. O să ne luptăm cu ei la poartă. Osă ne 
luptăm cu ei în Carieră. Şi nu vom capitula niciodată. 

- Dar ce înseamnă „a capitula"? Intrebă Dorcas disperat. 

- Nu vom şti ce înseamnă „a capitula", spuse Grimma. 

- Da, păi asta e simplu. Eu chiar nu ştiu ce înseamnă, zise 
Dorcas. 

Grimma se sprijini de un perete. 

- Vrei să-ţi spun ceva ciudat? Îl întrebă ea. Dorcas se gândi 
câteva clipe. 


- Cred că pot suporta, încuviinţă el. 

- Există cărţi despre noi. 

- Aşa ca Gulliver? La astea te referi? 

- Nu, aia era despre un om. Eu mă refer la cărţile despre 
noi, despre fiinţele de mărimea noastră. Ne arată ca fiind 
îmbrăcaţi numai în verde şi purtând nişte pălăriuţe conice pe 
cap. Uneori, oamenii pun castroane cu lapte pentru noi, iar noi 
facem toată treaba în casă în schimbul laptelui. Şi fiinţele astea 
au aripi, ca albinele. Asta se scrie în cărţi despre noi. Şi ne spun 
„Micile zâne". Am citit asta într-o carte care se numea Poveşti 
cu zâne pentru ce mici. 

- Nu prea cred că partea asta cu aripile poate funcţiona, 
spuse Dorcas pe un ton de îndoială. Nu cred că se poate obţine 
destulă putere portantă. 

- Şi ei cred că trăim în ciuperci, încheie Grimma, ca şi cum 
nu l-ar fi auzit. 

- Hmm. Nici asta nu-mi sună prea practic, zise Dorcas. 

- Şi cred că noi reparăm pantofi. 

- Asta se poate să fie adevărat, admise Dorcas. Eo treabă 
foarte bună şi simplu de făcut. 

- Şi mai scria în carte că noi vopsim florile în culori 
frumoase, ca să le facem mai atrăgătoare, spuse Grimma. 

Dorcas se holbă la ea. 

- Neee, zâmbi el într-un târziu, m-am uitat eu astă-vară' la 
culorile florilor! Ştiu sigur că nu provin din vreo vopsea. 

- Noi suntem adevăraţi, afirmă Grimma. Facem lucruri 
adevărate! De ce crezi oare că scriu în cărţi toate astea despre 
noi? 

- Întreabă-mă ca să te întreb! Eu nu citesc decât manuale. 
Am spus dintotdeauna că o carte cumsecade trebuie să aibă în 
ea tabele şi schiţe. 

- Dacă ne prind oamenii, în asta au să ne transforme, zise 
Grimma. În fiinţe mici, care să le picteze florile. N-o să ne mai 
lase să facem altceva. Au să ne transforme în „cei mici". 
(Grimma oftă.) Ai vreodată sentimentul că nu vei şti nicicând tot 
ceea ce ar trebui să ştii? 

- Da. Tot timpul. Grimma se încruntă. 

- Ştiu sigur însă un lucru. Când Masklin va reveni, va avea 
un loc al lui, la care să se întoarcă. 

- O! exclamă Dorcas. O! repetă el. O, înţeleg! 


Era amarnic de frig în sălaşul lui Jekub. Ceilalţi nomi nu 
veneau niciodată pe-acolo, pentru că drumul era greu şi 
înăuntru mirosea îngrozitor. Dar asta îi convenea de minune lui 
Dorcas. 

Traversă încăperea şi intră sub o prelată imensă, acolo 
unde trăia Jekub. Îi luă ceva vreme până reuşi să se caţere în 
locul lui preferat, sus pe monstru, şi asta numai după ce folosise 
bucăţi de lemn şi de sfoară pe care le legase dureros de trupul 
lui Jekub. Ajuns sus, se aşeză comod şi începu să aştepte să-şi 
recapete răsuflarea. 

- Eu vreau doar să-i ajut pe nomi, spuse Dorcas încetişor. 
Vreau să le ofer lucruri precum electricitatea şi să le fac vieţile 
mai bune şi mai uşoare. lar ei nu catadicsesc să spună măcar un 
simplu mulţumesc. Au vrut să vopsesc semne, le-am vopsit 
semne. Acum, Grimma vrea să ne luptăm cu oamenii. Are o 
mulţime de idei pe care le-a citit în cărţi. Ştiu că face asta 
fiindcă o ajută să uite de Masklin. Dar, pe legea mea, nimic bun 
n-o să decurgă din asta. Dar, dacă nu o ajut, lucrurile o să se 
înrăutăţească. Eu vreau ca nimeni să nu fie rănit. Fiinţele sunt 
mult mai greu de reparat decât maşinile. 

Bătu cu tocul pantofului pe - cum s-o fi numind partea pe 
care stă? - gâtul lui Jekub, probabil. Probabil stătea pe gâtul 
monstrului. 

- Pentru tine totul e în regulă, spuse el. Dormi liniştit aici 
tot timpul. Te odihneşti liniştit... 

Privi spre Jekub vreme îndelungată, apoi, abia şoptit, se 
întrebă: 

- Dar oare... 

Se scurseră cinci minute foarte lungi. Dorcas apăru, 
dispăru şi reapăru printre umbrele complicate, mormăind pentru 
sine vorbe precum „asta-i moartă, asta nu ne mai e de nici un 
folos, are nevoie de o baterie nouă" sau,„pare în regulă, are 
nevoie doar de o curăţare temeinică" şi „hmm, nu prea ai cine 
ştie ce în rezervor...". 

La sfârşit, ieşi de sub prelata prăfuită, frecându-şi mâinile 
cu putere. 

Gândea că fiecare are un scop în viaţă, ca să poată să 
trăiască mai departe. 

Nisodemus vrea ca lucrurile să fie aşa cum erau ele 


odinioară. Grimma vrea să se întoarcă Masklin, iar Masklin 
vrea... Ei bine, nimeni nu ştie exact ce vrea Masklin, cu excepţia 
poate doar a faptului că-şi doreşte ceva cu adevărat măreț. 

Cu toţii au însă un scop. Când ai un scop în viaţă, te simţi 
de parcă ai fi înalt de cincisprezece centimetri. 

lar acum îşi găsise şi el unul. 

Măiculiţă! 


Omul se întoarse mai târziu şi nu veni singur. Maşina lui 
era însoţită de un camion cu mult mai mare, care avea scrise pe 
o parte cuvintele: „Blackbury Piatră şi Prundiş SRL". Cauciucurile 
sale transformau crusta subţire de zăpadă într-un fel de noroi 
cleios. 

Camionul se hurducă pe drumeag în sus, apoi încetini 
când ajunse în câmpul deschis din faţa porţii Carierei şi opri. 

Oprirea fu însă buclucaşă. Fundul vehiculului zvâcni şi 
aproape că ajunse în şanţ. Motorul scoase un sunet de parcă ar 
fi tuşit şi apoi se opri. Se auzi un fâşâit puternic. Şi, foarte încet, 
camionul începu să se scufunde. 

Din cabină coborâră doi oameni. Începură să se învâr- 
tească în jurul camionului, cercetând pe rând fiecare roată. 

- Nu s-au dezumflat decât dedesubt, şuşoti Grimma, care 
privea din ascunzătoarea lor dintre tufişuri. 

-Nu-ţi face griji, săsâi Dorcas. E o chestie cu cauciucurile... 
Partea dezumflată stă întotdeauna dedesubt. Nu ştiu de ce, dar 
e întotdeauna aşa. Nu e uimitor ce poţi să faci cu câteva cuie? 

Camionul mai mic se oprise în spatele celui mai mare. 
Coborâră doi oameni din el şi se grăbiră să se alăture celorlalți. 
Unul ţinea în mâini cea mai lungă pereche de clești pe care o 
văzuse Dorcas vreodată. In timp ce ceilalţi oameni se uitau la 
unul dintre cauciucurile sparte, el merse hotărât până la poartă, 
potrivi cleştele pe lacăt şi strânse cu putere. 

Era un efort considerabil chiar şi pentru un om. Plesnitura 
care urmă se putu auzi însă tocmai până în tufişuri şi ea fu 
urmată de zgomotul clinchenitor al unui lanţ care cade. 

Dorcas suspină. Işi pusese mari speranţe în lanţul acela. 
Fusese al lui jJekub; cel puţin aşa credea el, de vreme ce îl găsise 
într-o ladă mare şi galbenă, care făcea parte din Jekub. Cedase 
însă lacătul, şi nu lanţul. In mod ciudat, Dorcas se simţi mândru 
de lucrul ăsta. 


- Nu înţeleg şi pace! şopti Grimma. Chiar nu-şi dau seama 
că nu sunt doriţi aici? De ce-or fi atât de proşti? 

- Da, de parcă n-ar mai exista piatră nicăieri altundeva, o 
aprobă Sacco. 

Omul trase de poartă şi o deschide doar puţin, îndeajuns 
însă pentru ca el să se strecoare înăuntru. 

- Se duce în biroul managerului, spuse Sacco. Cred că o să 
facă zgomote din acelea ciudate în telefon. 

- Nu, nu cred, profeţi Dorcas. 

- Ba o să-l sune pe Hotărâre Locală, insistă Sacco. O să-i 
spună - în umană, bineînţeles - o să-i spună „câteva dintre roţile 
noastre s-au dezumflat". 

- Ba nu, ripostă Dorcas, o să zică „de ce oare nu 
funcţionează telefonul ăsta?". A 

- De ce nu funcţionează telefonul ăla? Intrebă Nooty. 

- Fiindcă eu am ştiut ce fire trebuie tăiate, răspunse 
mândru Dorcas. Uitaţi-vă, a şi ieşit din baracă. 

Îl priviră cum dă ocol construcţiilor. Zăpada acoperise 
încercările disperate ale nomilor de a amenaja un ogor. Erau o 
mulţime de urme de nomi pe-acolo, ca acelea pe care le lasă 
vrăbiile. Omul nu le observă însă. În general, oamenii nu 
observau multe lucruri. 

- Capcane, spuse Grimma. 

- Poftim? Întrebă Dorcas. 

- Capcane. Ar fi trebuit să punem capcane pe pământ. Cu 
cât o fiinţă e mai mare, cu atât cade mai de sus, explică 
Grimma. 

- Sper că nu vor cădea peste noi. 

- Nu, dar am fi putut să punem mai multe cuie pe jos, 
mormăi Grimma. 

- Măiculiţă! 

Oamenii se mai agitară o vreme în jurul camionului imobilizat. 
Apoi, părură că au luat o decizie şi se întoarseră către Land 
Rover. Se urcară. Maşina nu putea merge înainte, dar începu să 
dea încet cu spatele pe drumeag, întoarse într-un loc mai larg şi 
se îndreptă spre şosea. Camionul rămase părăsit. 

Dorcas răsuflă uşurat. 

- Mi-era teamă că unul dintre ei o să rămână aici. 

- O să se întoarcă, zise Grimma. Întotdeauna ai spus asta. 
Oamenii au să se întoarcă şi au să umfle roţile sau o să se ocupe 


cu exact ceea ce doresc. 

- Atunci ar fi bine să ne vedem şi noi de treabă, rosti 
Dorcas pe un ton mobilizator. Hai băieţi, la muncă! 

Se ridică şi începu să străbată drumul până la camion. 
Spre marea surpriză a lui Sacco, Dorcas respira şuierat. 

- Cel mai important lucru acum este să ne asigurăm că n- 
au să poată să-l mişte, spuse el în timp ce alergau pentru a ţine 
pasul cu ceilalţi nomi. Dacă nu-l pot mişca din loc, înseamnă că 
o să blocheze drumeagul. Şi dacă o să blocheze drumeagul, n-o 
să-şi mai poată aduce maşinăriile în Carieră. 

- Bine gândit! aprecie Grimma cu o voce care părea uşor mirată. 
-Trebuie să-l imobilizăm, spuse Dorcas. O să-i scoatem mai întâi 
bateria. Dacă n-are electricitate, n-o să mai pornească. 

- Aşa e! se grăbi să-l aprobe Sacco. 

- Bateria e o chestie mare şi pătrăţoasă, spuse Dorcas. Va 
fi nevoie de cel puţin opt dintre voi ca s-o puteţi căra. Fiţi atenţi! 
Indiferent ce se întâmplă, să nu cumva să o scăpaţi pe jos. 

- De ce nu? Intrebă Grimma. Scopul nostru este s-o 
distrugem, nu? 

-Aăă, ăăă, ăăă, ăăă... Începu Dorcas să se bâlbâie, 
scoțând un sunet ca un motor care nu porneşte. Nu o să facem 
asta, fiindcă... ăăă..., fiindcă, fiindcă poate fi periculos. Da, 
periculos. Da. Fiindcă, deoarece... din cauza acidului şi a 
celorlalte chestii din ea. Trebuie s-o demontaţi cu mare grijă, iar 
eu o să găsesc un loc sigur în care s-o depozitez. Da, foarte 
sigur. Hai, la treabă! Câte doi nomi la un colţ. 

Asistenţii se grăbiră să-i împlinească ordinele. 

- Ce altceva ar trebui să mai facem? Intrebă Grimma. 

- Ar fi bine să-i golim şi rezervorul, spuse Dorcas cu 
fermitate, în timp ce pătrundeau în umbra pe care o lăsa 
camionul pe pământ. 

Era cu mult mai mic decât cel care-i adusese din Magazin, 
dar era destul de mare. Rătăciră o bună bucată de vreme până 
ajunseră sub umflătura imensă a rezervorului. 

Patru dintre nomii mai tineri aduseră repede din tufişuri o 
canistră goală. Dorcas îi chemă şi le arătă rezervorul de 
deasupra.. 

- Trebuie să fie o piuliţă acolo sus, pe undeva. Foloseşte la 
golirea totală a rezervorului. Luaţi o cheie şi deşurubaţi-o! Dar 
asiguraţi-vă mai întâi că aţi potrivit bidonul sub ea. 


Aprobară cu entuziasm şi porniră la lucru. Nomii sunt 
foarte buni căţărători şi remarcabil de puternici pentru 
dimensiunile lor. 

- Şi încercaţi să nu daţi pe jos nici un strop de combustibil, 
vă rog! ţipă Dorcas, de jos, după ei. 

- Nu văd ce importanţă poate să aibă, vorbi Grimma din 
spatele său. Nu dorim decât să scoatem combustibilul din 
rezervor. Nu contează unde îl punem. 

Grimma îi aruncă lui Dorcas o privire suspicioasă, iar el o 
privi direct în ochi, cu mintea alergându-i nebuneşte. 

- A, spuse el. Asta... asta e pentru că... pentru că, pentru 
că... A, pentru că e o substanţă periculoasă. Doar nu vrei să ne 
apucăm să poluăm totul împrejur. Cel mai bine îl punem binişor 
într-o canistră şi... 

- ÎI păstrăm undeva în siguranţă? ÎI întrebă bănuitor 
Grimma. 

- Exact, exact! Încuviinţă Dorcas, care începea să 
transpire. Bună idee! Acum, hai să mergem acolo... 

Se auzi un curent de aer şi apoi o bufnitură înfundată 
undeva în spatele lor. Bateria camionului ateriza chiar în locul în 
care stătuseră ei cu câteva secunde mai devreme. 

- Ne pare rău, Dorcas! strigă Sacco de sus. E cu mult mai 
grea decât ne-am imaginat. Am scăpat-o. 

- Tâmpiţilor! ţipă Grimma. 

- Da, tâmpiţilor! ţipă şi Dorcas. Aţi fi putut s-o stricaţi. 
Veniţi mai repede aici şi duceţi-o până în şanţ. 

- Ar fi putut să ne strice pe noi, zise Grimma cu reproş. 

- Da, da, da, asta voiam şi eu să spun, bineînţeles, o 
aprobă Dorcas, şovăielnic. Te deranjează dacă îi organizezi un 
pic? Sunt băieţi buni, dar, de cele mai multe ori, sunt niţel prea 
prea entuziaşti, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Dorcas începu să se plimbe prin umbra camionului, cu 
capul dat pe spate. 

- Ei, strigă Grimma uitându-se la Sacco şi la prietenii lui 
cum coborau supuşi din locul în care demontaseră bateria. Ce 
staţi aşa, acolo? Duceţi-o în şanţ! Nu v-a zis Dorcas cumva să 
folosiţi pârghii? Noi le-am folosit în Marea Şofereală. 

Vocea i se stinse. Se întoarse şi privi spre silueta 
îndepărtată a lui Dorcas cu ochii mijiţi. 

„Diavolul ăsta bătrân pune ceva la cale", gândi ea. 


- Ei, hai odată! rosti cu voce tare şi alergă după Dorcas. 
Bătrânul stătea sub motorul camionului, cercetând cu atenţie 
nenumăratele ţevi ruginite care se puteau vedea de-acolo. In 
momentul în care se apropie, îl auzi foarte clar pe Dorcas 
spunând: „Ei, şi oare de ce mai avem nevoie?" 

- Cum adică „avem nevoie"? Întrebă Grimma pe un ton 
complice. 

- A, ca să-l ajut pe Je... (Dorcas se opri şi se întoarse foarte 
încet.) Vreau să zic, de ce altceva avem nevoie ca să-l 
imobilizăm total, preciza el într-un târziu. La asta mă refeream. 

- Nu cumva te gândeşti să conduci camionul ăsta? Întrebă 
Grimma. 

- Nu fi prostuţă, unde să mergem? N-ar putea să 
traverseze câmpurile, ca să ne ducă la hambar. 

- Ai dreptate. E în regulă, atunci. 

- Mă uitam şi eu, pur şi simplu. Timpul petrecut ca să 
aduni cunoştinţe nu e niciodată irosit, afirmă el pe un ton ritos. 

Păşi în lumină pe partea cealaltă a camionului şi privi în 
sus. 

- Ei, asta-i! exclamă el. 

- Ce e? 

- Au lăsat uşa deschisă. Presupun că s-au gândit că nue 
nici o problemă de vreme ce o să se întoarcă destul de curând. 

Grimma îi urmări privirea. Uşa camionului era, într-adevăr, 
puţin ieşită în afară. 

Dorcas se uită în jur, mai ales la şanţul din spatele lor. 

- Ajută-mă să găsesc un băț destul de mare, spuse el. 
Cred că ne putem căţăra până în cabină, să aruncăm o privire. 

- O privire? Ce te aştepţi să găseşti? 

- Nu se ştie niciodată. Trebuie să cercetăm, spuse Dorcas 
filozofic, apoi se vâri înapoi sub camion. 

- Ei, voi, ăia, cum vă descurcaţi? Avem şi noi nevoie de 
ajutor aici. 

Sacco se grăbi să-l informeze: 

- Am reuşit să cărăm bateria dincolo de şanţ, iar canistra e 
aproape plină. Miroase, în schimb, groaznic. Şi pare să mai fie o 
mulţime de combustibil. 

- Dar ai să poţi pune la ioc piuliţa? 

- A încercat Nooty, dar s-a murdărit toată cu chestia aia 
scârboasă care curge. 


- Atunci, las-o să curgă direct pe pământ, spuse Dorcas. 

- Stai aşa un pic, ai zis că asta va fi periculos, îi reaminti 
Grimma. Cum adică? Până când ai umplut canistra ochi era 
periculos, şi acum, deodată, nu mai e? 

- Uite care-i treaba, aţi vrut să opresc camionul şi l-am 
oprit, spuse Dorcas. Aşa că acum mai taci din gură! 

Grimma îl privi interzisă. 

- Ce-ai spus? Întrebă ea. 

Dorcas îşi înghiţi cu greu nodul din gât. Ei bine, dacă tot 
avea să fie certat, măcar să ştie de ce. 

- Ţi-am spus să mai taci din gură, zise el încetişor. Nu 
vreau să fiu necioplit, însă te cam iei de toată lumea. Imi pare 
rău, deşi aşa stau lucrurile. Eu te ajut pe tine şi nu-ţi cer ca şi tu 
să mă ajuţi pe mine, dar cel puţin lasă-mă să-mi văd de treabă 
fără să mă pisălogeşti toată ziua. Şi nu spui niciodată nici „te 
rog" şi nici „mulţumesc". Nomii nu funcţionează ca maşinile, 
adăugă el în mod solemn, în timp ce faţa-i devenea din ce în ce 
mai roşie. lar cuvintele precum „te rog" sau „mulţumesc" sunt 
exact ca vaselina. li fac să funcţioneze mai bine. Acum ai 
înţeles? o mai întrebă el, gândindu-se apoi la ceea ce trebuie să 
fi fost în mintea băieţilor, care-i priveau foarte jenaţi. 

- Găsiţi un băț destul de lung pentru a ajunge la cabină, 
ceru el. Vă rog. 

Se dădură de ceasul morţii ca să-l mulţumească. 


9. 


III. Şi atunci nomii mai tineri au grăit: O să fim aidoma părinţilor 
noştri şi vom conduce Camionul şi vom afla cum a fost? 

IV. A fost înspăimântător, a spus atunci Dorcas. 

V. Uite-aşa a fost. 


(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 2, vers. III-V.) 


Semăna destul de mult cu cabina camionului care-i 
adusese din Magazin. Apropierea asta trezea amintiri vechi. 

- Uau! exclamă Sacco. Am condus noi aşa ceva? -Vreo 
şapte sute dintre noi, mai bine-zis, preciza 

Dorcas cu mândrie. Şi tatăl tău a fost printre ei. Tu însă 


erai în spate, cu mama ta. De fapt, băieţi, cu toţii eraţi acolo. 

- Eu nu sunt băiat! protestă Nooty. 

- Pardon, spuse repede Dorcas, m-a luat gura pe dinainte. 
Pe vremea mea, fetele stăteau acasă mai tot timpul. Nu fiindcă 
aş avea ceva împotrivă ca ele să iasă şi să cunoască lumea câte 
puţin, adăugă el grăbit, nemaidorind încă o Grimma cu care să 
se certe. Nu sunt deloc împotrivă. 

- Aş vrea să fi fost mai mare în timpul Marii Şofereli, zise 
Nooty. Trebuie să fi fost uluitor. 

- Pe mine m-a speriat de moarte, afirmă Dorcas cu 
sinceritate. 

Ceilalţi hoinăreau prin cabină precum turiştii într-o 
catedrală, mirându-se. Nooty încercă să apese o pedală. 

- Uluitor! exclamă ea cu răsuflarea tăiată. 

- Sacco, vino încoace şi scoate cheile alea! strigă Dorcas. 
lar voi ceilalţi, nu mai căscaţi gura! Oamenii se pot întoarce din 
clipă în clipă. Nooty, nu mai face zgomotele alea brrrmm, 
brrrmm. Sunt sigur că fetiţele cuminţi nu scot asemenea sunete, 
adăugă el pe un ton pedagogic. 

Sacco se urcase pe volan şi încerca să scoată cheile din 
contact, în timp ce ceilalţi băieţi hoinăreau prin cabină. 

Grimma nu era cu ei. Ea nu dorise să urce în cabină. De 
fapt devenise foarte tăcută. Rămăsese jos, pe drumeag, cu o 
figură îmbufnată. 

-"Dar trebuia să-i zică cineva", se gândi Dorcas. Privi prin 
cabină. „Hai să vedem", murmură el, „avem baterie, avem 
combustibil, mai avea oare nevoie Jekub şi de altceva?" 

- Haideţi cu toţii! strigă el. Hai să plecăm de-aici! Nooty, 
încetează să mai încerci să mişti lucrurile din cabină! Oricum, ar 
fi nevoie de forţa tuturor pentru a putea schimba viteza. Haideţi, 
să mergem până nu se întorc oamenii. 

Tocmai se pregătea să iasă pe uşă când auzi un clic în 
spatele său. 

- V-am spus să mergem... Ce naiba faceţi acolo? Nomii cei 
tineri îl priviră, cu ochi mari. 

- Vrem să vedem dacă, împreună, putem mişca 
schimbătorul de viteză, spuse Nooty. Vezi, dacă apeşi bine 
butonul ăsta, poţi... 

- Nu apăsa butonul, nu apăsa butonul ăla! 


Primul indiciu care i-a spus Grimmei că nu era totul chiar 
în ordine a fost o răpăială scurtă şi ascuţită, urmată de o 
schimbare a luminii. 

Maşina se mişca. Nu foarte repede, fiindcă roţile din faţă 
erau dezumflate. Drumeagul era însă destul de înclinat. 
Indiscutabil că se mişca, şi simplul fapt că începuse cu o viteză 
redusă nu însemna că în alunecarea aceea nu era ceva imens şi 
de neoprit. 

Privi cu spaimă. 

Drumeagul cobora printre maluri înalte tocmai până la 
drumul cel mare, şi apoi până la calea ferată. 


- Ţi-am spus să nu-l apeşi! Ţi-am spus să-l apeşi? Nu! Ţi- 
am spus să NU îl apeşi. 

Terorizaţi, nomii mai tineri se holbau la el, iar gurile lor 
deschise păreau un şir de: „ooooooooo'. 

- Nu e schimbătorul de viteză! E frâna de mână, 
tâmpiţilor! 

Auziră cu toţii un zgomot ca şi cum ar fi strivit ceva şi 
simţiră o mică vibraţie. 

- Aăăăă... Începu Sacco cu voce tremurândă, ce e aia o 
frână de mână, Dorcas? 

- Ţine camionul nemişcat pe dealuri şi pe tot felul de alte 
pante! Nu te holba la mine! Mai bine ajută-mă să o ridic la loc. 

Cabina începu, foarte încet e drept, să se încline când pe-o 
parte, când pe cealaltă, fără putinţă de tăgadă. Camionul se 
mişca. Frâna de mână însă, nu. Dorcas trase de ea până când în 
faţa ochilor începură să-i joace steluțe albastre şi purpurii. 

- Eu n-am făcut nimic, decât că am apăsat niţel pe butonul 
de la capătul mânerului, bâigui Nooty. Am vrut numai să văd 
cum funcţionează. 

- Da, da, bine... 

Dorcas privi în jur. Avea nevoie de o pârghie. Şi mai avea 
nevoie încă de vreo cincizeci de nomi. De fapt, cel mai mult 
avea nevoie ca el să nu fi fost în cabina aceea. 

Se poticni mergând pe podeaua care sălta puternic şi ajunse 
până la uşă, ca să arunce o privire afară. Şanţul se mişca pe 
lângă ei destul de repede, ca şi cum ar fi avut o grabă bizară de 
a ajunge undeva, iar suprafaţa drumeagului avea deja o 
înfăţişare neclară. 


„Am putea, probabil, să sărim", gândi el, „dacă avem 
noroc, am putea ateriza fără să ne rupem ceva. Dacă avem şi 
mai mult noroc, o să reuşim să ne ferim şi din calea roţilor. Oare 
cât de norocos mă simt în momentul ăsta? Nu prea norocos." 

Sacco veni lângă el. g 

- Dacă ne-am lua puţin de elan şi am sări... Incepu el. Se 
auzi o bufnitură, în clipa în care camionul lovi malul, urcă uşor 
dar apoi căzu înapoi pe drumeag. Nomii se luptară să rămână în 
picioare. 

- Sau poate că, pe de altă parte, nu-i o idee chiar aşa de 
bună, se răzgândi Sacco. Ce-o să ne facem acum, Dorcas? 

- Ţineţi-vă bine de ceva. Cred că malurile îl vor menţine pe 
drum şi presupun că se va opri până la urmă. 

Dorcas se lăsă să cadă exact în momentul în care maşina 
se lovi din nou de un mal. 

- Aţi vrut să ştiţi cum a fost Marea Şofereală. Ei bine, acum 
ştiţi. 

Se mai auzi o bufnitură. Ramura unui copac se agăţă de 
uşă, o deschise cu o smucitură şi apoi, cu un zgomot teribil de 
metal sfâşiat, o rupse din balamale. 

- Chiar aşa a fost şi atunci? ţipă Nooty, acoperind toate 
zgomotele. 

Spre marea mirare a lui Dorcas, acum că pericolul imediat 
se îndepărtase oarecum, fata părea să fie aproape încântată de 
aventura lor. „Cresc altfel de generaţii de nomi", gândi el. „Nu 
se sperie, aşa cum făceam noi. Ei ştiu că lumea e mai mare." 

Dorcas tuşi. 

- Mă rog, în afară de faptul că era întuneric şi nu prea 
vedeam pe unde mergem, da, cam aşa a fost şi atunci. De 
aceea cred că ar trebui să ne ţinem cu toţii de câte ceva. Asta 
pentru cazul în care ne vom ciocni. 


Camionul cobori în viteza până la capătul drumului şi 
continuă să se mişte de-a curmezişul şoselei principale. O 
maşină derapa în şanţ pentru a-l evita. Alt camion abia reuşi să 
oprească, la capătul a patru dungi lungi de cauciuc, care 
fumegau chiar şi pe asfaltul ud. 

Nici unul dintre nomi nu observă însă toate astea. Ei 
simţiră o nouă bufnitură, făcută de camion în timp ce trecu uşor 
dincolo de şosea, continuându-şi drumul spre calea ferată. 


Acolo, luminile roşii se aprindeau intermitent, iar barierele 
coborau. 


Sacco aruncă o privire dincolo de cadrul unde fusese 
portiera. 

- Tocmai am traversat un drum, strigă el. 

- Ah! exclamă Dorcas. 

- Da, şi am mai văzut o maşină care a intrat în spatele 
unei alte maşini, şi un camion care mergea de-a curmezişul, 
continuă Sacco. 

- Ah, înseamnă că am avut noroc, spuse Dorcas. Pesemne 
că sunt nişte şoferi periculoşi prin preajmă. 

Sunetul înfundat al cauciucurilor dezumflate care rulau 
prin pietriş începu să scadă în intensitate. Se auzi plesnetul unei 
rupturi în spatele camionului, apoi două bufnituri, şi apoi încă 
una care puse capăt cursei lor nebuneşti. 

Auziră un sunet grav, ca un tunet. 

Nomii aud lucrurile altfel decât oamenii şi zgomotul de 
talger al barierei care anunţa apropierea trenului le suna ca 
dangătul grav al unui clopot imens şi vechi. 

- Ne-am oprit, anunţă Dorcas. 

Se gândi că ar fi putut apăsa pedala de frână. Că s-ar fi 
putut uita după ceva cu care să o apese şi chiar să acţioneze. 
Era mult prea bătrân. În fine... 

- Haideţi, nu mai pierdeţi vremea! Acum putem sări. Mă 
rog, cel puţin voi ăştia mai tineri. 

- Cum aşa? Şi tu ce-ai să faci? Intrebă Sacco. 

- Am să aştept până când aţi sărit cu toţii şi apoiosăvă 
rog să mă prindeţi şi pe mine, spuse Dorcas pe un ton politicos. 
Nu mai sunt chiar aşa de tânăr. Acum, hai, porniţi! 

Nomii coborâră înfricoşaţi, dându-şi drumul mai întâi să 
atârne pe marginea pragului, şi căzând apoi pe pietriş. 

Dorcas cobori şi el cu mare grijă până pe margine şi se 
aşeză pe ea, lăsându-şi picioarele să se bălăngănească 
deasupra hăului. 

Până jos o cale destul de lungă. 

Sub el, Nooty îl îmboldi pe Sacco, destul de respectuos, 
ciupindu-l de mână: 

- Aăă, Sacco! spuse ea, emoţionată. 

- Ce e? 


- Uită-te la şina aia de metal de-acolo. 

- Da. Ce-i cu ea? 

- Mai e una, uite-acolo, spuse Nooty, arătând cu degetul. 

- Da, o văd şi pe-aia, zise Sacco, prudent. Ce-i cu ele? Nu 
ne fac nimic. 

- Da, dar suntem chiar între ele, spuse Nooty. Şi m-am 
gândit că ar fi bine să rezolvăm situaţia asta. Şi mai există şi 
chestia aia ca un clopot care sună. 

- Da, o aud şi eu, spuse Sacco, începând să-şi piardă 
răbdarea. Aş vrea să se oprească. 

- Mă întreb însă de ce sună. 

Sacco ridică din umeri. 

- Noi în general nu prea ştim de ce se întâmplă lucrurile! 
Hai, Dorcas, te rog. Nu putem să te aşteptăm toată ziua. 

- Deocamdată mă concentrez, spuse Dorcas încetişor. 
Nooty se îndepărtă binişor de ceilalţi şi privi cu atenţie spre una 
dintre şine. Era lustruită şi strălucea. 

Şi părea să cânte. 

Se apropie şi mai mult. Da, scotea fără îndoială un sunet 
vag, tânguitor. Ceea ce era ciudat. Bucăţile de metal nu prea 
obişnuiau să scoată sunete. Nu de unele singure, în orice caz. 

Se uită în sus la camion. În timp ce privea cum maşina se 
blocase între luminile clipitoare şi şinele strălucitoare, întreaga 
lume păru că se schimbă uşor, pentru a lăsa ca în capul ei să se 
nască o idee îngrozitoare. 

- Sacco! urlă ea. Sacco, suntem exact pe mijlocul căii 
ferate! 

Ceva care se afla la o mare depărtare începu să scoată un 
sunet adânc, grav. De fapt, erau două sunete adânci şi grave, 
unul parcă mai adânc şi mai grav decât celălalt. Nii-noo! 


Nii-noo! 

De lângă poarta carierei, Grimma avea o privelişte foarte 
bună asupra drumului, tocmai până la aeroport. Văzu trenul şi 
văzu şi camionul. 

Şi trenul văzuse camionul. Fiindcă începuse să scoată. 
sunete prelungi, ca ale unor bucăţi de metal care se sfâşie, In 
momentul în care ajunse să lovească maşina, părea să meargă 
destul de încet. Ba reuşi chiar să rămână pe şine. 

Bucăţi din camion explodară însă în toate direcţiile, precum 


artificiile. 


10. 

|. Nisodemus i-a întrebat: „Vă îndoiţi că mă pot opune puterii lui 
Hotărâre Locală?" 

II. lar ei au spus: „Umm. 


(Din Cartea nomului, Urmărirea, vers. |-ll.) 


Mulţi nomi se apropiară în fugă din toate colţurile Carierei, 
cu Nisodemus în frunte, şi se adunară într-o gloată în spatele 
porţii. 

- Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? 

- Eu am văzut totul, spuse un nom între două vârste. Eram 
de pază şi i-am văzut pe Dorcas şi pe câţiva dintre băieţi urcând 
în camion. Şi apoi au luat-o pe deal la vale, au trecut de şosea şi 
pe urmă s-au oprit chiar pe calea ferată, şi atunci... şi atunci... 

- V-am interzis să vă mai amestecați printre maşinile alea 
infernale! strigă Nisodemus. Şi parcă mai spusesem să nu mai 
punem oameni de pază, nu? Veghea lui Fraţii Arnold (din 1905) 
ar trebui să fie de ajuns pentru orice nom smerit. 

- Da, dar... Dorcas a zis că Fraţii Arnold (din 1905) nu s-ar 
supăra dacă i-am da oleacă de ajutor, spuse nomul încurcat, şi a 
mai zis... 

-Aici numai eu poruncesc! ţipă Nisodemus. O să-mi daţi 
ascultare cu toţii! N-am oprit eu camionul prin puterea pe care 
mi-a insuflat-o Fraţii Arnold (din 1905)? 

- Nu, interveni Grimma încetişor. Nu ai făcut-o tu, ci 
Dorcas. El a pus cuie pe drum. 

Se lăsă o tăcere imensă şi înfricoşată. Nisodemus se albea 
de furie văzând cu ochii şi strigă mânios: -Mincinoaso! 

- Nu, ripostă Grimma cu amărăciune. Chiar aşa a fost. El 
chiar a făcut tot felul de lucruri ca să ne ajute, iar noi nu i-am 
spus nici „te rog" şi nici „mulţumesc“, şi acum a murit. 

De pe şoseaua din vale se auzeau mai multe sirene şi se 
vedea o agitaţie intensă în jurul trenului oprit. O mulţime de 
lumini albastre se aprindeau şi se stingeau pe rând. 

Nomii oftară neîncrezători. 

- Totuşi nu e mort cu adevărat, nu-i aşa? zise unul dintre 


ei. Nu cu adevărat. Mă aştept să fi sărit în ultimul moment din 
camion. O persoană cu inteligenţa lui... 

Grimma se uită neajutorată la mulţimea în care îi văzu şi 
pe părinţii lui Nooty. Erau un cuplu tăcut şi răbdător. Abia dacă 
le vorbise până atunci. Feţele lor erau cenușii şi brăzdate de 
griji. Capitulă. 

- Da, probabil că au reuşit să coboare. 

- Aşa trebuie să se fi întâmplat, murmură un alt nom, 
încercând în acelaşi timp să pară vesel. Dorcas nu e tipul de 
nom care să moară, aşa, la întâmplare. Nu şi când avem nevoie 
de el. 

Grimma aprobă. 

- Şi acum, continuă ea, cred că până şi oamenii se vor 
întreba ce se petrece aici. Au să-şi dea seama în curând de unde 
a venit camionul şi au să urce până aici. După părerea mea, o să 
fie foarte furioşi. 

Nisodemus îşi linse buzele şi spuse: 

- N-o să ne fie frică. O să-i înfruntăm şi-o să-i învingem. 
Uhm. Îi vom trata cu dispreţ. Nu avem nevoie de Dorcas. Nu 
avem nevoie de altceva în afara credinţei în Fraţii Arnold (din 
1905). Auzi, cuie! 

- Dacă o să porniţi acum, zise Grimma, aţi putea ajunge cu 
toţii până la hambar, chiar şi pe jos, luptându-vă cu ceea cea 
mai rămas din zăpadă. În curând, nu cred că locul acesta o să 
mai fie unul prea sigur pentru voi. 

Ceva din tonul Grimmei, din felul în care spusese cuvintele 
acelea, îi făcu pe nomi să se simtă înfricoşaţi. In mod normal, ea 
tipa şi se certa, dar de data asta vorbise aproape cu calm. Şi nu 
era în stilul ei să facă aşa ceva. 

- Haideţi, îi încurajă ea, trebuie să porniţi de-acum! 
Trebuie să luaţi cu voi cât mai multe lucruri şi cât mai multă 
hrană cu putinţă. Haideţi! 

- Nu! ţipă Nisodemus. Nu se mişcă nimeni! Credeţi că 
Fraţii Arnold (din 1905) o să vă lase chiar acum de izbelişte? 
Uhm, o să vă apăr de furia oamenilor. 

Jos în vale, o maşină care avea deasupra o lumină albastră 
intermitentă se depărta de agitația din jurul trenului, traversă 
şoseaua şi începu să urce încet pe drumeagul spre Carieră. 

- Invoc asupra mea puterea lui Fraţii Arnold (din 1905) ca 
să-i zdrobească pe oameni! strigă Nisodemus. 


Nomii nu păreau prea fericiţi. Nu-şi aduceau aminte ca 
Fraţii Arnold (din 1905) să fi zdrobit vreun om în Magazin. Nu 
făcuse decât să-l înfiinţeze şi să vegheze ca nomii să trăiască în 
belşug şi confort, fără să le pese prea mult, şi, în afară de faptul 
că mai punea din când în când câte un semn pe perete, nu se 
prea amestecase în nimic. Acum, dintr-odată, ar fi trebuit să 
devină furios şi să-i zdrobească pe oameni. Era foarte 
tulburător. 

- Am să stau aici şi-am să înfrunt hoardele înfricoşătoare 
ale lui Hotărâre Locală, urlă Nisodemus. O să le dau o lecţie pe 
care n-o s-o uite cu uşurinţă. 

Ceilalţi nomi nu spuseră nimic. Dacă Nisodemus avea de 
gând să stea în faţa unei maşini, ei nu se împotriveau. 

- Cu toţii o să-i înfruntăm! mai strigă Nisodemus. 

- Aăăă... ce? Întrebă un nom. 

- Fraţilor, să stăm aici, uniţi, şi să-i arătăm lui Hotărâre 
Locală că suntem solidari în lupta noastră! Uhm. Dacă voi 
credeţi cu adevărat în Fraţii Arnold (din 1905), nimic nu vi se 
poate întâmpla. 

Lumina pulsatorie albastră urcase binişor de-a lungul 
drumului. Avea să traverseze în scurt timp terenul viran din faţa 
porţilor, unde lanţul acela mare mai atârna încă nefolositor la 
capătul lacătului tăiat. 

Grimma deschise gura să spună;:,,Nu fiţi proşti, tâmpiţilor! 
Fraţii Arnold (din 1905) nu doresc ca voi să staţi în faţa 
maşinilor. Eu am văzut ce se întâmplă cu nomii care stau în faţa 
maşinilor. Rudele voastre o să fie nevoiţi să vă îngroape într-un 
plic." Era gata-gata să zică toate astea, dar decise brusc să se 
abţină. De luni întregi câţiva nomi le spuneau celorlalţi ce e de 
făcut. Poate că situaţia asta trebuia să înceteze. 

Văzu câteva feţe îngrijorate din mulţime cum se întorc 
înspre ea şi unul dintre nomi zise: 

- Ce trebuie să facem, Grimma? 

- Da, spuse un alt nom, s-o întrebăm pe Grimma. Ea e 
dintre Şoferi, şi ei ştiu întotdeauna ce e de făcut. 

Le zâmbi. Nu era însă un zâmbet prea vesel. 

- Faceţi cum credeţi că e mai bine, zise ea. Se auzi un cor 
de oftaturi înfundate. 

- Bine, dar..., începu un nom, bine, dar Nisodemus zicea că 
putem opri lucrul acela doar crezând că-l putem opri. E 


adevărat? 

- Nu ştiu, replică Grimma. S-ar putea să fiţi în stare de aşa 
ceva. Eu una ştiu că nu pot. 

Se întoarse şi porni repede spre barăci. 

- Fiţi stane de piatră! porunci Nisodemus. 

El nu ascultase discuţiile îngrijorate care se purtaseră în 
spatele lui. Probabil că nu mai era capabil să asculte altceva, în 
afara vocilor care îi şopteau din interiorul capului. 

- „Faceţi cum credeţi că e mai bine", mormăi un nom. Ce 
să spun, de mare ajutor e asta! 

Cele câteva sute de nomi care se adunaseră în spatele 
porţii priveau cum se apropie maşina. Nisodemus era un pic mai 
în faţă şi-şi ţinea mâinile ridicate în aer. 

Singurul sunet care se mai auzea era scrâşnetul 
cauciucurilor pe pietriş. 


Dacă o pasăre s-ar fi uitat în jos spre Carieră, în 
următoarele câteva secunde, ar fi fost uimită. 

Sau poate n-ar fi fost. Păsările sunt unele dintre cele mai 
proaste creaturi şi au mari dificultăţi în a înţelege până şi 
evenimentele de zi cu zi, lăsându-le la o parte pe cele 
extraordinare. Dar, dacă ar fi fost o pasăre neobişnuit de 
inteligentă, un corb, sau poate un papagal purtat de furtună 
câteva mii de kilometri de la cuibul său, iată ce ar fi gândit: „Oh. 
Uite o gaură mare făcută în deal, şi nişte barăci dărăpănate pe 
lângă ea, cu un gard în faţa lor! Şi mai e o maşină cu o lumină 
albastră deasupra, care trece prin poarta din gard. lar pe 
pământ în faţa ei se văd câteva puncte negre. Unul dintre ele 
stă foarte ţeapăn, chiar în calea maşinii, iar celelalte, celelalte... 
Se despart şi încep să fugă. Fug mâncând pământul." 


Nu l-au mai găsit niciodată pe Nisodemus, deşi o ceată 
destul de numeroasă de nomi curajoşi l-a căutat sârguincios 
ceva mai târziu, cercetând toate bălțile şi noroaiele. 

Se stârni, în schimb, un zvon cum că, probabil, în ultimul 
moment, Nisodemus se dăduse în lături şi se prinsese de o parte 
a maşinii, pe care reuşise în vreun fel să se urce. Şi apoi 
aşteptase acolo, prea dezamăgit şi prea ruşinat ca să-i mai 
înfrunte pe ceilalţi nomi, până când maşina se întorsese de unde 
venise, luându-l cu ea, ca să-şi trăiască tot restul vieţii în 


penitenţă şi fără să mai producă agitaţie, ziceau că fusese, în 
felul lui, un nom bun. Ce altceva se putea spune despre el? De 
vreme ce crezuse în Fraţii Arnold (din 1905) şi făcuse ceea ce 
credea că se cade; probabil că se ascunsese pe undeva prin 
lume ca să trăiască în anonimat. 

Aşa îşi spuneau unul altuia. Aşa au scris şi în Cartea 
nomului. 

Ceea ce credeau nomii în momentele acelea intime, 
înainte de a adormi... ei bine, asta-l privea pe fiecare. Era ceva 
intim. 


Oamenii se agitau încet în jurul trenului şi a ceea ce mai 
rămăsese din camion. O mulţime de alte vehicule plecară şi 
veniră, într-o viteză care părea foarte mare dacă era judecată 
după măsurile omeneşti. Deasupra multora dintre ele clipeau 
lumini albastre. 

Nomii învăţaseră să se teamă de lucrurile care aveau 
deasupra o lumină albastră intermitentă. 

Şi Land Rover-ul oamenilor de la Carieră era acolo. Unul 
dintre angajaţii Carierei gesticula, arătând spre camionul distrus 
şi ţipând la ceilalţi. Deschisese capota boţită de deasupra 
motorului şi arăta spre locul în care ar fi trebuit să fie bateria. 

Lângă calea ferată, vântul unduia iarba înaltă. lar unele 
fire de iarbă înaltă se unduiau chiar şi fără pic de vânt. 


Dorcas avusese dreptate. Oamenii se întorceau 
întotdeauna acolo unde mai fuseseră o dată. Cariera le 
aparţinea. În faţa barăcilor erau acum parcate trei camioane, iar 
oamenii mişunau peste tot. Unii reparau garduri. Alţii descărcau 
cutii şi pachete din camioane. Unul era chiar în biroul mana- 
gerului şi făcea ordine pe-acolo. 

Nomii se pitulară pe unde putură, ascultând înfricoşaţi 
sunetele de deasupra lor. Deşi erau tare mici, cei două mii de 
nomi nu prea mai aveau multe locuri în care să se ascundă. 

Ziua fu foarte lungă. În semiîntunericul de sub unele 
dintre barăci, în bezna din spatele lăzilor şi chiar într-unele 
dintre ele, chiar şi sub streşinile mici de sub acoperişurile 
subţiri, nomii se străduiau cât de bine puteau să treacă prin 
necaz 

Câţiva dintre ei scăpară prin întâmplări aproape 


miraculoase. Bătrânul Munby de la Confecţii şi cea mai mare 
parte a familiei sale rămăseseră aproape orbiţi de lumină când 
un om mutase cutia veche în spatele căreia se ascunseseră. 
Numai o goană scurtă spre adăpostul oferit de câteva cutii de 
tablă reuşise să-i salveze. Asta şi, bineînţeles, faptul că oamenii 
nu se uitau niciodată cu foarte mare atenţie la ceea ce fac. 

Totuşi, asta nu era cea mai rea parte. 

Cea mai rea parte era cu mult mai rea. 

Nomii stăteau în întunecimea zgomotoasă, fără a îndrăzni 
nici măcar să vorbească, şi simțeau cum lumea lor se 
descompune. Şi asta nu fiindcă oamenii îi urau pe nomi, ci, pur 
şi simplu, fiindcă nu-i observau. 

Electricitatea lui Dorcas, de pildă. Bătrânul petrecuse o 
mulţime de vreme răsucind bucăţi de cablu pentru a le uni şi a 
găsi o modalitate sigură de a fura electricitate din tabloul cu 
siguranţe. Un om le îndepărtase cablurile însă dintr-o singură 
mişcare şi, fără să se gândească, meşterise câteva minute cu o 
şurubelniţă şi apoi montase un alt tablou, care aveao 
încuietoare. Apoi reparase şi telefonul. 

Nomii Magazinului aveau nevoie de electricitate. Nu-şi 
puteau aminti vreun timp când să nu fi avut. Fusese un lucru 
natural, ca aerul. lar acum lumea lor devenise una a beznei 
nesfârşite. 

Şi teroarea nu se oprea aici. Scândurile nefinisate ale 
duşumelei se clătinau deasupra lor, făcând să plouă cu praf şi cu 
aşchii. Tobe de metal bubuiau mai tare decât tunetul. Se mai 
auzea şi un ciocănit continuu, puternic. Oamenii se întorseseră 
şi păreau hotărâți să rămână. 

Cu toate astea, oamenii plecară, într-un târziu. Când lumi- 
na zilei secă din cerul de iarnă, care arăta precum o tablă rece 
de oţel, câţiva oameni se urcară în vehiculele lor şi porniră în jos 
pe drumeag. 

Înainte de a pleca, făcură, totuşi, un lucru ciudat. Nomii 
trebuiră să se înghesuie unul într-altul, pentru a se feri, atunci 
când scândurile duşumelei din biroul managerului fură ridicate. 
O mână imensă cobori şi puse o tavă micuță pe pământul 
bătătorit de sub duşumea. Apoi bezna cobori din nou, imediat ce 
scândurile fură puse la loc. 

Nomii se adunară nedumeriţi şi se întrebară ce motiv îi 
determina pe oameni, după o zi ca asta, să le dea de mâncare. 


Tava era plină cu făină. Nu era cine ştie ce în comparaţie 
cu mâncarea din Magazin, dar nomilor, care se simţiseră toată 
ziua mizerabil şi cărora le era foame, faina aceea le mirosea 
excelent. 

Doi copilaşi se târâră mai aproape. Era o mireasmă foarte 
ispititoare. 

Unul dintre ei luă un pumn plin cu faină. 

- Nu o mânca! 

Grimma îşi făcu loc printre nomii înghesuiți. 

- Dar miroase atât de... murmură unul din nomi. 

- Ai mai mirosit ceva similar până acum? Întrebă ea. -Nu, 
nu prea, dar... 

- Deci habar nu ai dacă e bună de mâncat, nu? Uite ce e, 
eu mai ştiu câte ceva despre lucruri din astea... Acolo unde am 
locuit mai demult, în vizuină... acolo era un loc, lângă drum, 
unde oamenii se adunau ca să mănânce şi, uneori, găseam 
făină ca asta printre cutiile cu gunoi din spatele motelului. De pe 
vremea aceea ştiu că te omoară dacă o mănânci. 

Nomii se holbară la tava aparent inofensivă. Mâncare care 
te omoară? Nu avea nici un sens. 

- Mi-aduc aminte că, odată, am mâncat în Magazin nişte 
carne împuţită, spuse un nom mai bătrân. Tare ne-a mai durut 
burta... Încheie el, aruncându-i Grimmei o privire plină de 
speranţă. 

Ea clătină însă din cap. 

- Nu e cazul şi acum. Noi găseam şobolani morţi lângă o 
asemenea faină. Şi nu păreau să fi. murit într-un mod prea 
plăcut, adăugă ea, înfiorându-se din cauza amintirilor. 

-Oh! 

Nomii se mai uitară o dată la tavă. De deasupra lor se auzi 
un bocănit. 

În Carieră mai exista încă un om. 


Stătea pe vechiul scaun rotitor din biroul managerului şi 
citea un ziar. 

Printr-o gaură din duşumea, nomii îl priveau cu atenţie. 
Avea cizme imense, pantaloni cu falduri mari, o jachetă cât un 
munte, şi, foarte departe, se putea distinge reflexia luminii 
electrice pe chelia lui imensă. 

Trecu multă vreme până când omul lăsă ziarul şi se întinse 


spre birou. Nomii de gardă văzură abia atunci că pe masă 
odihnea un pachet cu sandvişuri, mai înalt decât oricare dintre 
ei, şi un termos care aburea când era deschis şi umplea 
încăperea cu miros de supă. 

Se grăbiră să-i raporteze toate astea Grimmei. Ea se 
postase lângă tavă, supraveghindu-i pe cei şase nomi mai în 
vârstă şi mai înţelepţi, care stăteau la rândul lor de pază, pentru 
a-i feri pe copii de otravă. 

- Omul de sus nu face nimic special, o informară nomii. 
Stă, pur şi simplu, acolo. L-am văzut privind pe fereastră o dată 
sau de două ori. 

- Înseamnă că o să stea aici toată noaptea, conchise 
Grimma. E de aşteptat ca oamenii să dorească să afle ce anume 
a provocat toate necazurile astea. 

- Ce ne facem? 

Grimma stătea ţinându-şi capul în palme. 

- Am putea merge în barăcile acelea dărăpănate din 
partea cealaltă a Carierei, spuse ea într-un târziu. Da, ne-am 
putea duce acolo. 

- Dorcas spune... Dorcas spunea că locurile acelea sunt 
tare primejdioase, rosti un nom, cu mare grijă. Din cauza 
gunoaielor şi a chestiilor de pe acolo. Zicea că e foarte 
periculos. 

- Mai periculos decât aici? Întrebă Grimma, regăsindu-şi o 
nuanţă din vechiul ei sarcasm. 

- Ai dreptate. 

- Nu vă supăraţi, coniţă... 

Era una dintre femeile mai tinere. Toate o divinizau pe 
Grimma datorită felului în care ţipa la bărbaţi şi citea mai bine 
decât oricine altcineva. Cea care i se adresase ţinea un bebeluş 
în braţe şi se tot scuza de fiecare dată când termina o frază. 

- Ce e, Sorrit? Întrebă Grimma. 

- Vă rog, coniţă, copiii sunt foarte înfometați, coniţă. Nu e 
nici zare de mâncare aici jos, înţelegeţi? 

Îi aruncă o privire rugătoare. 

Grimma clătină din cap. Proviziile sau, mai bine-zis, ceea 
ce mai rămăsese din ele se aflau sub alte barăci. Depozitul 
principal de cartofi fusese găsit de oameni şi probabil că de 
aceea puseseră otravă sub duşumele. Oricum, nu puteau 
aprinde nici focul şi nu aveau nici carne. Nimeni nu mai vânase 


de câteva zile, fiindcă se conformaseră cu toţii ordinelor lui 
Nisodemus, care spusese că Fraţii Arnold (din 1905) îi va milui. 

- Imediat ce se luminează, ar trebui ca toţi vânătorii de 
care ne putem dispensa să iasă afară, decretă Grimma. 

Se gândiră la asta. Răsăritul părea însă tare îndepărtat. 
Pentru un nom, noaptea durează cât trei zile pentru un om. 

- E multă zăpadă afară, spuse un nom. Asta înseamnă că 
avem apă. 

- Noi s-ar putea să ne descurcăm fără mâncare, dar copiii 
nu o să fie în stare, zise Grimma. 

- Şi nici bătrânii, se auzi o voce. La noapte, iarăşi o să dea 
îngheţul. Nu avem electricitate şi nici nu putem să aprindem un 
foc afară. 

Stăteau cu privirea pironită în pământ, fără vreo speranţă. 

lar Grimma gândea: „Uite că nu se mai ceartă. Uite că nu 
se mai înghiontesc. Lucrurile sunt atât de grave, încât nu se mai 
ceartă şi nu se mai învinovăţesc unul pe altul." 

- In regulă, spuse ea. Şi ce credeţi că ar trebui să facem? 


11. 


|. ÎI vom năpădi ieşind din pereți. 
II. Il vom năpădi ieşind de sub duşumea. 
III. Işi va dori să nu ne fi văzut vreodată. 


(Din Cartea nomului, Oamenii, vers. I-III.) 


Omul îşi cobori ziarul şi ascultă. 

Din pereţi se auzeau foşgăieli. De sub duşumea se auzeau 
zgrepţănături. Ochii îi căzură pe masa din faţa lui. 

Câteva creaturi mici îi apucaseră pachetul cu sandvişuri 
şi-l cărau de-a lungul mesei. Clipi. 

Apoi urlă şi încercă să se ridice, şi abia când vru să pă- 
şească observă că picioarele sale erau legate foarte strâns de 
cele ale scaunului. 

Se prăbuşi înainte. O mulţime de creaturi minuscule, care 
se mişcau atât de repede, încât abia dacă le putea vedea, se 
năpustiră de sub masă şi înfăşurară un cablu electric vechi în 
jurul braţelor sale, care spânzurau în faţă. In câteva secunde, 


cablul era înnodat ciudat, dar foarte bine, şi fixat de mobilă. 

Îi văzură ochii imenşi cum se zbat. Deschise ochii şi mugi 
către ei clănţănind din dinţi ca nişte farfurii galbene. 

Cablul rezistă. 

Sandvişurile se dovediră a fi cu brânză şi pastrama, şi, 
când ajunseră deasupra termosului, constatară că e plin cu 
cafea. 

- Mâncare de Magazin, îşi spuseră nomii unii altora. 
Mâncare bună de Magazin, aşa cum aveam odată. 

Se revărsară în cameră din fiecare crăpătură şi gaură de 
şoarece. Pe masă era un foc electric şi stăteau solemni, pe rând, 
în faţa becului său strălucitor sau rătăceau pur şi simplu prin 
birou. 

- Am reuşit, se entuziasmară ei, exact ca în Călătoriile lui 
Gulilevier! Cu cât sunt mai mari, cu atât se lovesc mai rău când 
cad. 

Exista un curent de opinie care susţinea că ar fi trebuit să- 
| ucidă pe omul ai cărui ochi înnebuniţi îi urmăreau peste tot. 
Ideea asta le venise când descoperiseră cutia. 

Era pe unul dintre rafturi. Galbenă. Avea pe ea poza unui 
şobolan care părea tare nefericit. Cu litere mari şi roşii era scris 
cuvântul SCRAMOFF. Pe spatele cutiei... Fruntea Grimmei se 
încreţi în timp ce încerca să citească cuvintele mai mici de- 
acolo: 

- Zice aşa: „Muşcă o dată, dar nu se mai întorc niciodată", 
spuse ea. Şi, în aparenţă, conţine polidiclorometil-inlon-4, ce-o 
mai fi şi asta. „Elimină într-o clipită..." Grimma se opri. 

- Elimină ce? Întrebară nomii. Ce elimină? Grimma îşi 
cobori vocea: 

- „Elimină într-o clipită dăunătorii supărători din toată 
gospodăria", zise ea. E otravă. E chestia aia pe care au pus-o 
sub podea. 

Tăcerea care urmă cuvintelor Grimmei mustea de 
indignare. Nomii născuseră destul de mulţi copii în Carieră. 
Aveau păreri foarte stricte în privinţa otrăvii. 

- Ar trebui să-l silim pe omul ăsta s-o mănânce, spuse un 
nom, supărat. Să-i umplem gura cu poliputeteketlon de ăsta sau 
cum naiba i-o mai spune! Auzi, dăunătorii supărători. 

- Eu cred că ei îşi închipuie că suntem şobolani, zise 
Grimma. 


- Şi asta înseamnă că totul e în regulă? spuse cu sarcasm 
un alt nom. Şobolanii sunt de treabă. Nu am avut niciodată 
necazuri cu ei. Nu am simţit nevoia să le dăm hrană otrăvită. 

De fapt, nomii se înțelegeau destul de bine cu şobolanii de 
prin partea locului, asta poate şi pentru că şeful acestora din 
urmă era Bobo, care îi aparținuse lui Angalo pe când trăiau în 
Magazin. Cele două specii se tratau reciproc cu prietenia 
distantă a unor creaturi care ar fi putut să se mănânce pe loc 
una pe alta, dar erau hotărâte să nu o facă. 

- Da, şobolanii ne-ar mulţumi dacă am scăpa de omul 
ăsta, continuă nomul. 

- Nu, se opuse Grimma. Nu cred că ar trebui să facem aşa 
ceva. Masklin a spus întotdeauna că sunt aproape la fel de 
inteligenţi ca noi. Nu poţi, pur şi simplu, să otrăveşti o creatură 
inteligentă. 

- Da, dar ei au încercat. 

- Ei nu sunt nomi. Nu ştiu să se comporte, preciza 
Grimma. În orice caz, gândeşte-te puţin. O să vină şi mai mulţi 
oameni aici mâine dimineaţă. Dacă găsesc un om mort, o să 
avem o puzderie de necazuri. 

Aici avea dreptate. Dar, oricum, se arătaseră unui om. Nici 
un nom nu-şi putea aminti ca un asemenea lucru să se mai fi 
întâmplat vreodată. Ei fuseseră nevoiţi să o facă, pentru că altfel 
ar fi murit de foame sau ar fi îngheţat, dar nimeni nu ştia unde 
se va termina această aventură. Cum se va termina era ceva 
mai simplu de prevăzut. Probabil avea să se termine foarte 
prost. 

- Du-te şi pune-o undeva unde să nu poate fi atinsă de 
şobolani! porunci Grimma. 

- Eu tot cred că ar fi trebuit să-l silim s-o guste, spuse, 
nomul încăpățânat. 

- Nu. la-o mai repede de-aici! O să rămânem în încăperea 
asta tot restul nopţii şi-o să plecăm cu puţin înainte de-a se 
lumina. 

- Bine, în regulă, dacă spui tu. Sper doar că n-o să ne pară 
rău mai târziu, atâta tot. 

Nomii rostogoliră cutia mortală într-un ungher. 

Grimma se îndreptă spre locul în care zăcea omul. Acum 
era foarte bine legat şi nu-şi putea mişca nici măcar un deget. 
Arăta exact ca individul din desenul despre Gulilevier, sau cum 


i-o mai fi spunând, cu excepţia faptului că ei aveau ceea ce 
nomii din vechime nu auziseră niciodată, adică o mulţime de 
cabluri electrice. Erau cu mult mai rezistente decât frânghiile. 
lar ei erau cu mult mai supăraţi. Gulilevier nu condusese un 
camion imens peste câmpurile celorlalţi şi nu folosise niciodată 
otravă pentru şobolani ca să-i omoare. 

Îi umblară prin buzunare şi clădiră un fel de căpiţă din 
lucrurile găsite acolo. Printre ele se afla şi un pătrat mare dintr-o 
cârpă albă, pe care un grup de nomi reuşiră să-l lege peste gura 
omului în momentul în care mugetele lui începură să calce pe 
toată lumea pe nervi. 

Acum stăteau în jurul lui, mâncând firimituri de sandvişuri 
şi privindu-i ochii. 

Oamenii nu-i pot înţelege pe nomi. Vocile lor sunt prea 
rapide şi prea înalte, precum chiţăitul unui liliac. Sau, oricum, 
ceva asemănător. 

- Eu zic că ar trebui să găsim ceva ascuţit şi să-l 
împungem, sugeră un nom. În toate părţile moi. 

- Şi mai sunt nişte chestii pe care le-am putea face, dacă 
am avea chibrituri, spuse o femeie, spre marea surpriză a 
Grimmei. 

- Şi cuiele ar putea fi folositoare, propuse un nom între 
două vârste. 

Omul mormăi, muşcând din căluş, şi trase puternic de 
legături. 

- Am putea să-i smulgem fiecare fir de păr, zise femeia, 
apărând pe neaşteptate în spatele lor. Şi apoi am putea... 

- De ce n-o faceţi atunci? Se întoarseră. 

- Poftim? 

- Faceţi toate astea, dacă le doriţi cu adevărat, spuse 
Grimma. Uite-l, stă chiar în faţa voastră. Faceţi ce vă place! 

- Cine, eu? (Femeia dădu înapoi.) Nu mă refeream... nu eu. 
Nu mă refeream la mine. Mă refeream... Ei bine, la noi. 
Nomenirea. 

-Păi, suntem aici, spuse Grimma. Nomenirea este formată 
din nomi. Şi, totuşi, nu e frumos să-i chinuieşti pe prizonieri. Am 
citit asta într-o carte. Se numeşte Convenţia de la Geneva. Când 
ai fiinţe la dispoziţia ta, nu trebuie să le chinuieşti. 

- Cu toate astea, mie mi se pare un moment ideal, zise un 
nom. Să-i loveşti atunci când nu pot da şi ei, la asta mă refer. În 


orice caz, susţii asemenea lucruri, de parcă oamenii ar fi nişte 
fiinţe inteligente, încheie nomul, îndepărtându-se. 

- E ciudat. Când le vezi feţele de foarte aproape, remarcă 
femeia, înclinându-şi capul, seamănă foarte tare cu noi. Numai 
că sunt mai mari. 

Unul dintre nomi privi în ochii înfricoşaţi ai omului. 

- Uite, are un nas păros, constată el. Şi urechile au păr. 

- Ce greţos! făcu femeia. 

- Aproape că-mi pare rău pentru ei fiindcă au nasul atât de 
mare. 

Grimma privi şi ea în ochii omului. „Stau şi eu şi mă întreb. 
Sunt mai mari decât noi, deci probabil că în capul lor e loc 
pentru o cantitate substanţială de creier. Şi au şi ochii ăştia 
imenşi. Cu siguranţă că trebuie să ne fi văzut măcar o dată. 
Masklin spune că suntem aici de mii de ani. In toată perioada 
asta, oamenii trebuie să ne fi văzut. Trebuie să fi ştiut că 
suntem nişte fiinţe inteligente. Dar în mintea lor ne-au 
transformat în zâne. Poate că nu au vrut să împartă cu noi 
lumea lor." 

Era evident că omul se uita la ea. 

„Dar ar fi putut să o împartă. Ei trăiesc într-o lume mare şi 
înceată, în timp ce noi existăm într-una mică şi rapidă, şi nu ne 
putem înţelege unii cu alţii. Nici măcar nu ne pot vedea decât 
dacă stăm nemişcaţi, aşa cum stau eu acum. Ne mişcăm prea 
repede pentru ei. De aceea, ei nu cred că existăm cu adevărat." 
ÎI privi din nou în ochii aceea mari şi înfricoşaţi. 

„Nu am încercat niciodată cu adevărat să - cum era 
cuvântul ăla? - comunicăm cu ei până acum. Nu ca şi când ar fi 
fost nişte fiinţe cu adevărat inteligente, care gândesc cu gânduri 
adevărate. Cum le putem spune că existăm cu adevărat şi că 
suntem cu adevărat aici? 

Dar poate că atunci când zaci întins pe podea, legat de 
nişte creaturi mai mici, pe care abia dacă le poţi vedea şi-n care 
nu prea crezi, nu e momentul cel mai potrivit pentru a începe o 
comunicare. Poate că ar trebui să încercăm altă dată. Fără 
semne, tară strigăte, doar să încercăm să-i facem să ne 
înţeleagă. 

N-ar fi extraordinar dacă am reuşi? Ei ar putea să facă 
pentru noi toate treburile încete şi grele, iar noi am putea face 
pentru ei lucruri mici şi rapide. Fineţuri pe care degetele acelea 


mari nu le pot face... Dar nu să le vopsim florile sau să le 
lustruim pantofii..." 

- Grimma! Trebuie să vezi asta, auzi o voce din spatele ei. 

Nomii erau adunaţi în jurul unei fâşii albe de pe podea. 

A, da. Omul se uita într-o bucată de aceea mare de 
hârtie... 

Nomii întinseseră ziarul pe podea. Arăta destul de 
asemănător cu primul pe care-l văzuseră, cu excepţia faptului 
că acesta se chema CITIŢI ÎN EXCLUSIVITATE IN BLACK-BURRY 
EVENING POST & GAZETTE. Erau mai multe scrisuri din acelea 
masive, unele dintre litere fiind aproape la fel de mari precum 
capul unui nom. 

Grimma clătină din cap în timp ce încerca să priceapă 
ceea ce citea. Putea să înţeleagă destul de bine ceea ce era 
scris în cărţi, dar ajunsese să considere că ziarele foloseau o altă 
limbă. O limbă plină de DOVEZI şi ŞOCANT, şi poze ceţoase de 
oameni zâmbitori, care dădeau mâna cu alţi oameni (TABLERS 
DONEAZA 455 DE LIRE PENTRU SPITALUL MUNICIPAL). Nu era 
greu să pricepi ce însemna fiecare cuvânt luat în parte, dar când 
erau puse unul lângă altul, ele fie că nu însemnau nimic, fie 
însemnau ceva greu de crezut (SCANDALUL TAXELOR ASUPRA 
CENTRULUI CIVIC). 

- Nu, nu acolo citim. Ci pagina asta de-aici. Uite, unele 
dintre cuvinte sunt aceleaşi ca şi data trecută. Sunt despre 
Nepot, 39. 

Grimma alergă în lungul unui articol în care se povestea 
despre cineva care zădărnicise planul altcuiva de a face ceva. 

Când ajunse printre ceilalţi, văzu, într-adevăr, o poză 
neclară a lui Nepot, 39, sub cuvintele: IMPAS ÎN CER PENTRU TV. 

Ingenunche şi examina cu atenţie cuvintele mici de mai 
jos. 

- Citeşte cu voce tare! strigară nomii. 

- „Richard Arnold, preşedintele Arnco International Grup, 
originar din Blackburry, a declarat astăzi în Florida că oamenii 
de ştiinţă încă mai încearcă să rec... recapete controlul asupra 
Arnsat 1, costisitorul sat... telit de cornu... comunicaţii." 

Nomii priviră unii spre alţii. 

- Costisitor? Întrebară nomii. Probabil, e o greşeală şi au 
vrut să scrie că e făcut din cositor. 

- „Aşteptările erau foarte mari după lansarea re... reuşită 


de ieri, din Florida", urmă Grimma, nesigură, „şi se credea că 
primele teste de tr-tr-transmisie vor avea loc astăzi. 
Deocamdată însă, satelitul transmite un flux de... sem... 
semnale ciudate. Seamănă cu un soi de cod, a declarat Arnold, 
39." 

Se auzi un murmur de apreciere din partea nomilor. 

- „E ca şi cum ar avea o minte proprie", citi Grimma mai 
departe. 

În continuare, erau alte câteva paragrafe despre 
„probleme orbitale", ce-or mai fi şi alea, şi de aceea Grimma nu 
se grăbi să le citească. 

Ea îşi amintea însă, de felul în care îi vorbise Masklin 
despre stele şi despre motivul care le împiedica să cadă pe 
Pământ. Şi apoi mai era şi Obiectul. Îl luase cu el. lar Obiectul 
putea vorbi cu electricitatea, nu-i aşa? Putea asculta cum 
şopteşte electricitatea prin fire şi cum zbârnâie chestia aia care 
zboară prin aer şi căreia Dorcas îi spunea radio. Dacă există 
ceva care să poată transmite semnale ciudate, atunci Obiectul 
era cu siguranţă prima cauză la care ea una s-ar fi gândit. Şi îi 
mai spusese Masklin ceva: că s-ar putea să fie nevoiţi să 
călătorească mai mult decât au facut-o în timpul Marii Şofereli. 

-Trăiesc, spuse Grimma ca pentru ea. Masklin şi Angalo, şi 
Gurder. Au ajuns în locul ăla, Florida, şi trăiesc! 

Şi-l amintea pe Masklin încercând să-i vorbească despre 
cer şi despre Obiect, despre locul de unde veniseră nomii pe 
Pământ, şi îşi dădea seama că ea nu înţelesese cu adevărat 
niciodată toate astea, nu mai mult decât înţelesese el ceea ce 
dorise ea să-i spună atunci când îi vorbise despre broscuţe. 

- Trăiesc, repetă ea. Sunt sigură de asta. Nu ştiu exact 
cum sau unde, dar au un soi de plan şi sunt în viaţă. 

Nomii schimbară priviri semnificative între ei, iar 
semnificaţia pe care o puneau în priviri era: „Uite, încearcă să se 
iluzioneze, dar cine are atâta curaj încât să-i spună că se 
înşeală?" 

Bunica Morkie o bătu uşor pe umăr. 

- Da, da... oftă ea. Trăiesc! Bine că au avut o pansare 
reuşită. Sunt sigură că în drumul ăsta lung s-au rănit şi ei pe ici- 
pe colo. Dar, dacă aş fi în locul tău, fetiţa mea, m-aş duce un pic 
la culcare. 


Grimma visa. 

Era un vis confuz. De fapt, visele sunt întotdeauna 
confuze. Nu vin aranjate precum filmele. Visa sunete puternice 
şi lumini strălucitoare. Şi ochi. 

Ochi mici şi galbeni. Şi pe Masklin stând pe o creangă, 
uitându-se printre frunze şi privind în jos la nişte ochi mici şi 
galbeni. 

„Văd ceea ce face el acum." gândi ea. „E în viaţă. Nu m- 
am îndoit de asta nici o clipă, bineînţeles. Numai că spaţiul 
cosmic pare mai plin de frunze decât mă aşteptam. Sau poate 
că nimic din toate astea nu există cu adevărat şi eu nu fac decât 
să visez." 

Apoi, cineva o trezi. 

Nu e prea înţelept să speculezi pe marginea semnificației 
viselor. Aşa că se abţinu. 


Afară, în noapte, ningea din nou şi bătea un vânt îngheţat. 

Câţiva nomi se aventurară până la barăcile părăsite şi se 
întoarseră cu câteva legume pe care oamenii le trecuseră cu 
vederea, dar „recolta" aceea era demnă de milă. Omul legat 
adormi după un timp şi începu să sforăie, scoțând un zgomot 
care semăna cu acela pe care îl face un ferăstrău subţire în timp 
ce taie un buştean gros. 

- Mâine dimineaţă, alţi oameni o să vină după el, îi preveni 
Grimma pe ceilalţi. Ar fi trebuit să plecăm de-aici până atunci. 
Poate că artrebui... 

Se opri. Ascultară cu toţii. Ceva se mişca pe sub podele. 

- Mai e cineva acolo jos? Întrebă şoptit Grimma. Nomii din 
apropierea ei clătinară din cap. Nimeni nu ar fi stat în spaţiul 
îngheţat de sub podele când ar fi putut ieşi la suprafaţă, să se 
bucure de căldura şi de lumina din birou. 

' - Nici vreun şobolan nu se poate să fie, spuse Grimma. 

Apoi se auzi o chemare. Nici cu voce tare, dar nici prea 
slabă, ca şi cum cel de jos ar fi dorit să se facă remarcat 
rămânând pe cât se poate de tăcut. 

Până la urmă, vocea se dovedi a fi a lui Sacco. 

Il traseră deasupra scândurilor podelei prin locul pe unde 
puseseră oamenii otrava pentru şobolani. Era plin de noroi şi 
tremura de epuizare. 

- Nu găseam pe nimeni! strigă el. Am căutat peste tot şi 


nu am găsit pe nimeni, şi apoi am văzut camioanele de-aici şi 
luminile aprinse, aşa că am presupus că oamenii sunt încă în 
birou, dar eu tot am venit şi v-am auzit vocile, şi acum e musai 
să veniţi voi cu mine, fiindcă trebuie să-l ajutăm pe Dorcas! 

- Trăieşte? Întrebă Grimma. 

- Aşa s-ar zice, fiindcă, altfel, se poate spune că înjură al 
naibii de bine pentru un mort, zise Sacco, prăbuşindu-se pe 
podea. ă 

- Am crezut că aţi mu... Incepu Grimma. 

- N-avem nici unul nimic! Cu excepţia lui Dorcas. El s-a 
lovit când a coborât din camion. Haideţi, vă rooog! 

- Tu nu eşti în stare să mai mergi nicăieri, zise Grimma, 
ridicându-se în picioare. Spune-ne doar unde se află! 

- L-am cărat în braţe până la jumătatea drumului, dar am 
obosit, aşa că l-am lăsat acolo şi eu am venit după ajutoare, 
adăugă Sacco dintr-o suflare. Sunt în şanţ, sub un tufiş... 

Ochii îi căzură asupra omului care sforăia zgomotos. 

- Aţi capturat un om! exclamă el, în timp ce se prăbuşea 
într-o parte. Eu trebuie să mă odihnesc. Sunt atât de obosit! 
Obosit... repetă el neclar. 

Apoi căzu cu capul înainte. 

Grimma îl prinse şi îl aşeză pe podea cât putu de grijuliu. 

- Puneţi-l undeva la căldură şi vedeţi dacă a mai rămas 
ceva de mâncare, spuse ea, adresându-se nimănui şi tuturor 
deodată. Şi mai am nevoie de câţiva dintre voi să mă ajute să-i 
găsim pe ceilalţi. Haideţi, asta nu-i o noapte pe care să o înfrunţi 
afară! 

Expresia care se întipări pe feţele multora arăta că 
împărtăşesc întru totul acel punct de vedere, dar că nomii care 
nu ar trebui să fie afară sunt chiar ei înşişi. 

- Ninge cam tare, spuse nesigur un nom. Nu o să-i găsim 
niciodată în zăpadă pe întunericul ăsta. 

Grimma îl sfredeli cu privirea. 

- S-ar putea să nu-i găsim, ripostă ea tăios. S-ar putea să-i 
găsim, în pofida întunericului şi a zăpezii. Ştim însă cu siguranţă 
că nu o să-i găsim dacă stăm aici unde e lumină şi căldură. 

Câţiva nomi făcură un pas în faţă. 

Grimma îi recunoscu pe părinţii lui Nooty, dar şi pe cei ai 
altor tineri care se aflau afară. Apoi se auzi un zvon de 
îmbulzeală venind de sub masă, acolo unde nomii mai bătrâni 


se înghesuiseră ca să-şi ţină de cald şi să mai bârfească. 

-Vin şi io! spuse bunica Morkie. O înghiţitură de aer curat o 
să-mi facă bine. Ce vă holbaţi la mine? 

- Cred că ar trebui să rămâi înăuntru, bunico, insistă 
Grimma cu blândeţe. 

-la nu lua tonul ăsta de „înţelegere faţă de moşnegi" când 
vorbeşti cu mine, fetiţo! spuse bunica, îmboldind-o cu bastonul. 
Eu cutreieram nămeţii cu mult înainte ca ai tăi să fi ştiut cum se 
fac copiii! Se întoarse spre ceilalţi nomi şi vorbi cu glas liniştit: 
Nu e mare lucru, dacă ai grijă cum calci şi strigi mereu, aşa 
încât fiecare să ştie unde se află fiecare dintre tovarășii săi. Eu 
am mers să-l căutăm pe unchiul Joe înainte de a fi împlinit un 
an, spuse ea cu mândrie. Era o zăpadă îngrozitoare. A început 
să ningă pe neaşteptate, în timp ce bărbaţii erau plecaţi la 
vânătoare. Şi aproape că l-am găsit întreg pe unchiul Joe. 

- Bine, bine, în regulă, bunico! spuse Grimma cu 
repeziciune, privind îngrijorată spre ceilalţi. Hai, cine vine cu 
noi? 

e Până la urmă se aleseră cincisprezece nomi, unii dintre 
ei alăturându-se grupului mai mult de ruşine. 

În lumina galbenă care se scurgea pe pereţii barăcii, fulgii 
de zăpadă păreau tare frumoşi. Când ajungeau în apropierea 
pământului, deveneau însă destul de neplăcuţi. 

Nomii din Magazin urau cu tot sufletul lor zăpada din 
Exterior. 

Existase, desigur, zăpadă şi în Magazin; era împrăştiată 
peste mărfuri atunci când se apropia Luna Cadourilor. Dar nu 
era rece. lar fulgii erau nişte chestii mari şi plăcute, care se 
atârnau de tavan, folosindu-se bucăţi de aţă. Fulgi cumsecade. 
Nu chestii oribile care arătau bine atât timp cât erau în aer, dar 
care deveneau ude şi reci când li se permitea să se aşeze pe 
podea. 

Zăpada le ajungea deja până la genunchi. 

- Nu trebuie decât să ridicaţi piciorul până sus şi apoi să-l 
afundaţi cu putere. Nu e mare scofală, le explica bunica Morkie 
celorlalţi. 

Fereastra barăcii lumina întreaga Carieră, dar drumeagul 
părea un tunel întunecat, care ducea direct în noapte. 

- Împrăştiaţi-vă! porunci Grimma. Dar nu vă depărtaţi unul 
de altul! 


- Ne împrăştiem, dar nu ne depărtăm, bombăniră nomii. 
Un nom bătrân ridică o mână şi întrebă politicos: 

- Noaptea nu sunt sticleţi, aşa-i? 

- Fireşte că nu! răspunse Grimma. 

- Cum să fie sticleţi noaptea, prostule? o aprobă şi bunica 
Morkie 

Nomii părură uşuraţi. 

- Sticleţi nu sunt! Dar sunt vulpi, adăugă bătrâna, foarte 
mulţumită de cunoştinţele ei. Vulpi mari. Care sunt tare 
flămânde în anotimpul rece. Şi s-ar mai putea să fie şi burniţe, 
mai adăugă ea, scărpinându-şi bărbia. Diavoli împieliţaţi, 
bufniţele alea! Nu le auzi decât atunci când au ajuns deasupra 
ta. (Bunica Morkie bătu în zid cu bastonul.) Hai, fiţi vigilenţi şi să 
pornim cu dreptul. Asta dacă nu cumva sunteţi precum unchiul 
meu Joe, căruia o vulpe i-a mâncat piciorul drept şi de aceea a 
avut nevoie de unui de lemn. El păşea întăi cu stângul. 

Incurajările de acest fel ale bunicii Morkie aveau 
întotdeauna efect. li stimula pe ceilalţi. 

Câteodată, orice era mai bun decât o încurajare. 

Fulgii păreau o glazură aşezată peste ierburile moarte şi 
peste tufişurile desfrunzite de pe marginile drumului. Nomii 
împungeau cu bastoanele smocurile de iarbă şi priveau cu 
atenţie toate gropile din şanţ, în timp ce fulgii continuau să cadă 
într-o linişte moale, ce părea însă gata-gata să se spargă în 
orice clipă. Sticleţii, bufniţele şi celelalte terori ale Exteriorului 
păreau că se ascund în fiecare umbră. 

Într-un târziu, lumina rămase mult în urmă şi ajunseră să 
se deplaseze bazându-se pe strălucirea zăpezii. Din când în 
când, câte unul dintre ei striga ceva şi toţi se opreau să asculte. 

Era foarte frig. 

Bunica Morkie se opri deodată. 

- Vulpe! anunţă ea cu seninătate. li simt mirosul. Nu pot să 
confund mirosul unei vulpi. Sunt sigură! 

Se adunară unul lângă altul şi începură să scruteze 
întunericul. 

- Totuşi, s-ar putea să nu mai fie prin preajmă, spuse 
bunica. Mirosul rămâne în aer destul de multă vreme. 

Se mai relaxară puţin. 

- Zău aşa, bunico! se plânse Grimma. 

-Eu încercam doar să fiu de ajutor, pufni bunica Morkie. 


Dacă nu aveţi nevoie de mine, puteaţi să spuneţi de la început. 
- Nu procedăm corect, zise, deodată, Grimma. Noi îl 
căutăm pe Dorcas, nu-i aşa? El n-ar sta niciodată pur şi simplu în 
aer liber! Ştie şi despre vulpi. Sunt sigură că şi-a luat băieţii şi a 

găsit un adăpost pe undeva, cât mai sigur cu putinţă. 

Tatăl lui Nooty păşi spre Grimma. 

- Dacă ne uităm cu atenţie la felul în care cad fulgii de 
zăpadă, spuse el, şovăilenic, putem observa că aerul condiţionat 
suflă din direcţia asta, preciza el, arătând cu degetul. Deci 
adună mai multă zăpadă pe partea asta decât pe cealaltă. lar ei 
vor dori să se ţină la adăpost de zăpadă şi de aerul condiţionat, 
nu-i aşa? 

- Când e în Exterior, se cheamă Vânt, spuse Grimma cu 
blândeţe. Dar ai dreptate! Asta înseamnă... (Grimma făcu o 
pauză, privind malurile şanţului.) Asta înseamnă că se află pe 
partea cealaltă. Haideţi! 

Se târâră cu greutate în sus, străbătând pâlcuri de frunze 
moarte şi de vreascuri umede până ajunseră pe marginea 
câmpului de lângă drum. 

Era dezolant. Doar câteva smocuri de iarbă uscată 
străpungeau întinderea nesfârşită de zăpadă. Câţiva nomi se 
văitară. 

„Întinderea îi sperie" îşi zise Grimma. „S-au obişnuit cu 
Cariera şi cu dâmburile de deasupra ei, chiar şi cu drumul, 
pentru că o mare parte din el este mărginit de maluri înalte, şi 
îşi pot imagina că au ziduri împrejur. Pur şi simplu, aici e prea 
mult spaţiu pentru ei!" 

- Nu vă depărtaţi de şanţ, strigă ea, încercând să pară mai 
veselă decât era de fapt. Nu prea e zăpadă pe-aici. 

„Oh, Fraţii Arnold(din 1905)," gândi Grimma. „Dorcas nu 
crede în tine şi nici eu nu cred, dar, dacă ai putea să exişti totuşi 
doar în scurtul răgaz cât să ne călăuzeşti paşii către ei, am fi cu 
toţii foarte recunoscători. Şi dacă ai reuşi să opreşti şi ninsoarea 
şi să te asiguri că ajungem teferi înapoi la Carieră, uite, şi asta 
ar fi de mare ajutor. 

Ce nebunie! Masklin a spus dintotdeauna că, dacă există 
cu adevărat, Fraţii Arnold (din 1905) e mai degrabă în capetele 
noastre şi ne ajută să gândim singuri." 

Deodată îşi dădu seama că se uită la un troian. 

„Oare de ce-o fi gaura aia în zăpadă?" se întrebă ea în 


gând. 


12. 
IV. Nu mai avem unde să ne ascundem şi trebuie să plecăm. 
(Din Cartea nomului, Fuga, cap. 3, vers. IV.) 


- M-am gândit că e o vizuină de iepure, spuse ea. Dorcas o 
bătu uşor pe mână. 

- Bravo! rosti el cu glasul stins. 

- Am stat o vreme pe drumeag după ce a plecat Sacco, 
zise Nooty, însă se făcea foarte, foarte frig, iar Dorcas ne-a cerut 
să-l ducem de cealaltă parte a şanţului şi, ei bine, eu m-am 
gândit că uneori pe câmpul ăsta se pot vedea iepuri, dar el a 
spus să găsim o vizuină. Şi am găsit. Credeam că o să stăm aici 
toată noaptea. 

- Au! suspină Dorcas. 

- la nu mai face atâta scandal, că nu te-a durut deloc, zise 
bunica Morkie cu veselie în glas, examinându-i piciorul. Nu e 
nimic rupt, dar ai o julitură tare urâtă. 

Nomii din Magazin priviră vizuina cu interes şi cu o 
nedisimulată aprobare. Era strâmtă, şi asta le plăcea. 

- Şi strămoşii voştri au trăit în asemenea vizuini probabil, 
spuse Grimma. Dar cu rafturi şi alte chestii din alea, fireşte. 

- Foarte drăguţ, aprecie un nom. Primitor. E aproape ca şi 
cum am fi sub o podea. 

- Totuşi, miroase cam urât, adăugă un altul. 

- E de la iepuri, zise Dorcas, arătând spre fundul vizuinii. l- 
am auzit mişcându-se pe-acolo, dar se ţin departe de noi. Nooty 
crede că a simţit şi o vulpe adulmecând pe-aici acum câtăva 
vreme. 

- Ar fi mai bine să te luăm de-aici cât mai curând posibil, 
spuse Grimma. Nu cred că există vreo vulpe care să poată 
reprezenta vreo ameninţare pentru grupul nostru. Se ştie că 
toate cele de pe-aici ne cunosc foarte bine. Au învăţat deja că, 
dacă mănâncă un nom, o să moară şi ele foarte curând 

Nomii tropăiră uşor. Era adevărat, bineînţeles. Se gândeau 
însă că nomul care va fi fost mâncat ar fi regretat întâlnirea 


aceea cu mult mai mult decât vulpea. Faptul că vulpii i s-ar fi 
făcut zile grele după aceea n-ar fi fost cine ştie ce consolare 
pentru el. 

În plus, erau înfriguraţi, erau uzi iar vizuina, care nu ar fi 
reprezentat cine ştie ce propunere seducătoare dacă ar fi fost 
făcută în Carieră, părea, deodată, cu mult mai atrăgătoare decât 
noaptea cumplită de-afară. Trecuseră pe lângă cel puţin zece 
vizuini, strigând înspre întunericul din ele, până să audă vocea 
lui Nooty, care le răspunsese. 

- Nu cred că trebuie să ne facem prea multe griji, spuse 
Grimma. Vulpile învaţă foarte repede. Nu-i aşa, bunico? 

- Ce? Întrebă bunica Morkie. 

- Le spuneam tuturor că vulpile învaţă repede, zise 
Grimma, disperată. 

- A, da! Ai dreptate, aprobă bunica. Se abat foarte mult de 
la teritoriul lor dacă simt ceva bun de mâncare. Vorbesc despre 
vulpile obişnuite. Şi fac acest lucru mai ales pe vreme rece. 

- Nu la asta mă refeream! De ce trebuie să procedezi în 
aşa fel, încât toate lucrurile să pară atât de rele? 

- Sunt absolut sigură că nu asta am zis, spuse bunica 
Morkie şi pufni. 

- Trebuie să ne întoarcem, zise Dorcas cu fermitate. 
Zăpada asta n-o să dispară pur şi simplu! lar eu pot să merg 
destul de bine, dacă am de cine să mă ţin. 

- Putem să-ţi facem o targa, propuse Grimma. Deşi e tare 
lungă calea până în Carieră. 

- Am văzut câţiva oameni urcând pe drumeag, spuse 
Nooty. Dara trebuit să ne întoarcem până la tunelul şobolanilor 
de câmp şi asta a fost greu, pentru că nu am reuşit să găsim 
urme îndeajuns de clare. Apoi am încercat s-o tăiem peste 
câmp, dar asta s-a dovedit, până la urmă, a fi o greşeală. Pentru 
că brazdele erau toate inundate. Şi nu aveam nimic de 
mâncare, mai adăugă ea. 

- Da, nici dacă ajungem sus nu trebuie să vă aşteptaţi la 
cine ştie ce, îi consolă Grimma. Oamenii ne-au luat majoritatea 
proviziilor. Ei cred că suntem şobolani. ` 

- Asta nu-i chiar aşa de rău, spuse Dorcas. In Magazin, 
obişnuiam chiar să-i încurajăm să creadă că suntem șobolani. 
Acolo, ei puneau capcane. Noi vânam șobolani în subsol şi-i 
vâram în capcanele lor. Făceam şi eu aşa ceva pe când eram 


mai tânăr. 

- Acum folosesc hrană otrăvită, se plânse Grimma. 

- Ceea ce nu-i prea bine. 

- Să mergem. Hai să te ducem înapoi! 

Încă mai cădea zăpadă din cer, dar într-un stil lejer, de 
parcă ultimii fulgi din stoc erau vânduți la jumătate de preţ. La 
est, se vedea o linie de lumină roşie - nu răsăritul, ci doar 
promisiunea răsăritului. Nu era prea încurajatoare. Când soarele 
avea să răsară, avea să se pomenească închis într-o cuşcă de 
nori. 

Rupseră câteva bucățele dintr-o buruiană ceva mai tare şi- 
i făcură lui Dorcas un fel de scaun, pe care-l puteau căra patru 
nomi. Avusese dreptate cu privire la adăpostul pe care îl oferea 
şanţul. Zăpada nu era chiar atât de adâncă acolo, dar lucrul 
acesta era compensat de un strat cleios de frunze moarte, 
beţigaşe şi pietriş. Inaintau destul de greu. 

Grimma gândi că trebuie să fi fost minunat să fii om în 
timp ce spini de lungimea mâinii ei îi sfâşiau rochia. „Masklin 
avea dreptate, asta chiar că era lumea lor. Are dimensiunile 
potrivite pentru ei. Pot să se ducă oriunde şi să facă orice. Noi 
doar ne amăgim că facem lucruri pentru noi înşine când, de 
fapt, nu facem decât să trăim în colţuri obscure ale lumii lor, sub 
podelele lor, furându-le diferite lucruri." 

Ceilalţi nomi se târau cum puteau într-o tăcere 
apăsătoare. Singurul lucru care se auzea, în afară de foşnetul 
picioarelor care călcau pe zăpadă şi pe frunze, era clefaitul 
bunicii Morkie. Găsise câteva afine uscate într-un tufiş şi acum 
molfăia una de zor, cu faţa luminată de încântare. Le dăduse şi 
celorlalţi, dar fusese refuzată, deoarece afinele păruseră amare 
şi neplăcute la gust. 

- Probabil că eu m-am obişnuit de mică cu gustul ăsta, 
mormăi ea, privind spre Grimma. 

„E un gust cu care o să fim nevoiţi să ne obişnuim cu 
toţii", gândi Grimma, ignorând privirile jignite pe care i le arunca 
bunica. 

„Singura noastră speranţă este să ne despărţim şi să 
părăsim Cariera în grupuri mici imediat ce vom ajunge acolo. Să 
mergem să trăim pe câmpuri, înapoi la traiul în vizuini de 
iepure, unde va trebui să mâncăm orice putem găsi. O dată ce 
vor fi murit cei mai bătrâni, unele grupuri vor avea şanse să iasă 


din iarnă. 

Asta o să însemne la revedere electricitate, la revedere 
citit, la revedere banane. Dar eu o să rămân în Carieră până 
când se întoarce Masklin." 

- Capul sus, fetiţo! spuse bunica Morkie, încercând să fie 
prietenoasă. Ce eşti aşa înnegurată? Trebuie să fim veseli, 
fiindcă s-ar putea să nu mai prindem ziua de mâine! Eu aşa am 
zis întotdeauna. 

Până şi bunica se simţi şocată când Grimma îi întoarse o 
faţă din care se scursese tot sângele. Gura fetei se deschise şi 
se închise de câteva ori, fără vorbe. 

Apoi se aplecă înainte, foarte uşor, căzu în genunchi şi 
începu să plângă. Era cel mai şocant sunet pe care-l auziseră 
vreodată. Grimma urla, se plângea, se răstea şi dădea ordine. 
Plânsul ei era urât, de parcă lumea întreagă se întorsese cu 
susul în jos. 

- Eu doar am încercat să o îmbărbătez oleacă, mormăi 
bunica Morkie. 

Jenaţi, nomii o înconjurară încet. Nimeni nu îndrăznea să 
se apropie prea tare de Grimma. Simţeau că se putea întâmpla 
orice. Dacă ai fi încercat să o baţi uşor pe umăr şi să-i spui 
„linişteşte-te", s-ar fi putut întâmpla orice. Ar fi putut să-ţi 
smulgă mâna dintr-o singură muşcătură, sau ceva asemănător. 

Dorcas privi pe rând spre nomii care-l înconjurau, oftă şi 
se lăsă să cadă uşor din scaunul său. Şchiopată până la Grimma, 
ţinându-se de un spin pe care-l transformase în baston. 

- Ne-ai găsit, şi acum ne întoarcem la Carieră. Totul e în 
regulă, spuse el încetişor. 

- Ba nu! Fiindcă de-acolo trebuie să plecăm cu toţii! hohoti 
ea. Era mai bine să fi rămas în gaura aia! Totul se duce de râpă. 

- Ei, eu aş zice mai degrabă... Incepu Dorcas. 

- Nu mai avem mâncare, nu-i putem opri pe oameni, iar în 
Carieră suntem ca într-o capcană. Am încercat să-i ţin pe toţi la 
un loc şi acum totul se duce de râpă. 

- Ar fi trebuit să ne fi dus la hambarul ăla chiar de la 
început, spuse Nooty. 

- Tu încă mai poţi să o faci, zise Grimma. Toţi cei mai tineri 
se mai pot salva. Trebuie doar să se îndepărteze cât mai mult 
posibil de locul ăsta. 

- Dar copiii nu vor putea să meargă, iar bătrânii nu vor fi în 


stare să înfrunte zăpada, replică Dorcas. Ştii foarte bine asta. 
Numai că acum eşti disperată. 

- Am încercat tot ce se putea. Şi am mers din rău în mai 
rău. Am crezut că viaţa în Exterior va fi minunată. Şi acum tot 
planul ăsta se prăbuşeşte. 

Dorcas o privi lung, fără expresie. 

- Am putea foarte bine să renunţăm chiar acum, zise ea. 
Am putea să renunţăm şi să murim chiar aici. , 

Se lăsă o tăcere înfricoşată. Dorcas avu curajul să o 
spargă. 

- Aăă... ăăă. Eşti sigură? Eşti cu adevărat sigură? Tonul 
vocii lui o făcu pe Grimma să privească în sus. Toţi nomii se 
holbau la ea. 

Şi mai era şi o vulpe care se holba în jos, la ei toţi. 

Fu unul din acele momente în care însuşi Timpul încre- 
meneşte. Grimma vedea strălucirea galben-verzuie din ochii 
vulpii şi aburul stârnit de răsuflarea ei. Limba îi atârna afară. 

Vulpea părea şi ea surprinsă. 

Era nouă prin partea locului şi nu mai văzuse nomi nici o- 
dată, În mintea ei - nu foarte complicată - încerca să înţeleagă 
cum se face că forma nomilor - două braţe, două picioare şi un 
cap deasupra lor-, asociată de ea cu oamenii, pe care învățase 
să-i evite, era însoţită acum de o mărime pe care vulpea era 
obişnuită să o considere ca fiind foarte nimerită pentru o 
îmbucătură bună. 

De frică, nomii parcă prinseseră rădăcini. Nu avea nici un 
sens să fugi. Vulpea avea de două ori mai multe picioare ca să 
alerge după tine. Oricum urma să mori, cel puţin urma să mori, 
pur şi simplu, fără să ai şi răsuflarea tăiată. 

Se auzi un urlet. 

Spre stupefacţia nomilor, venise de la Grimma. 

Fata smulse bastonul bunicii Morkie, se repezi înainte şi 
plesni vulpea peste nas înainte ca animalul să poată face vreo 
mişcare. Vulpea schelălăi şi clipi nedumerită. 

- Marş! strigă ea. Cum îndrăzneşti să vii aici? 

O lovi din nou. Vulpea îşi trase capul înapoi, dar Grimma 
făcu încă un pas în faţă şi-i aplică un dos de palmă peste o nară. 

Vulpea se răzgândi. Ştia sigur că undeva mai jos, în şanţ, 
adulmecase câţiva iepuri. lepurii nu ripostau niciodată. Era mult 
mai simplu să mănânci iepuri. 


Mai schelălăi o dată, neputându-şi lua ochii de la Grimma, 
şi apoi dispăru în întuneric. 

Nomii răsuflară uşuraţi. 

- Ei? Întrebă Dorcas. 

- Îmi pare rău, dar nu pot suporta vulpile, îi lămuri 
Grimma. lar Masklin mi-a spus că trebuie să le învăţăm cine e 
stăpân aici. 

- Nu te mai contrazic, zise Dorcas. 

Grimma privi distrată bastonul. 

- Unde rămăsesem înainte de asta? 

- Ziceai că am putea foarte bine să renunţăm şi să murim 
aici pe loc, îi aminti bunica Morkie. 

Grimma se holbă la ea. 

- Nu, nu asta spuneam. Doar că mă simţeam niţel obosită. 
Haideţi! O să ne găsim moartea dacă mai stăm mult pe-aici. 

- Sau viceversa, ea o să ne găsească pe noi, preciza 
Nooty, privind în bezna bântuită de vulpi. 

- Asta e o glumă proastă, şuieră Grimma, pornind 
hotărâtă. 

- N-am vrut să sune aşa, răspunse Nooty, tremurând. 

Deasupra lor, neobservată de nomi, o stea straniu de 
strălucitoare zigzaga pe cer. Era mică, sau poate era foarte 
mare, dar era foarte departe. Dacă te uitai la ea îndeajuns de 
mult, aproape că ţi se părea că are formă de disc. Din cauza ei, 
pe tot cuprinsul globului, o mulţime de mesaje străbăteau aerul. 

Părea să fie în căutarea a ceva foarte important. 


Ajunseră în Carieră la revărsatul zorilor. Un alt grup de 
nomi era pregătit să plece în căutarea lor. Recunoşteau că le 
lipsea entuziasmul, dar erau hotărâți să încerce. 

Bucuria care se stârni când nomii îşi dăduseră seama că 
toată lumea se întorsese teafără aproape că o făcu pe Grimma 
să uite că se întorseseră sănătoşi într-un loc care era foarte 
nesigur. Citise ceva într-o carte de proverbe care se potrivea de 
minune situaţiei de faţă. Din câte-şi aducea aminte, era vorba 
de cineva care sărea din apa unui lac şi ajungea în cea a unui 
puț. Sau ceva asemnător. 

Grimma îi conduse pe cei din grupul de salvatori înapoi în 
birou şi ascultă liniştită în timp ce Sacco povestea cu multe 
întreruperi aventurile prin care trecuseră din momentul în care 


Dorcas, speriat de moarte, sărise din camion şi fusese dus pe 
sus dincolo de şine doar cu puţin înainte de sosirea trenului. 
Evenimentele păreau să fi fost pline de dovezi de eroism şi erau 
foarte tulburătoare. Dar şi lipsite de sens, aşa cum gândea 
Grimma doar pentru ea. 

- N-a fost chiar aşa de rău pe cât pare, decretă Sacco. 
Adică, vreau să zic, camionul a fost zdrobit, într-adevăr, dar 
trenul nici măcar nu a sărit de pe şine. Am văzut toate astea, 
încheie el. Mor de foame. 

Pe faţa lui Sacco înflori un surâs strălucitor, care se stinse 
însă foarte repede. 

- Nu mai avem mâncare? se miră el. 

- E mai rău decât atât, spuse un nom, hai să zicem că, 
dacă am avea ceva pâine, am putea face un delicios sandviş cu 
zăpadă. 

Sacco gândi o clipă şi apoi se repezi. 

- lepurii! strigă el. Sunt iepuri pe câmp. 

- Dar e întuneric, spuse Dorcas, care părea să aibă un 
plan. 

- Păi da, recunoscu Sacco. 

- Şi mai e şi vulpea aia care se învârteşte pe-acolo, 
adăugă Nooty. 

Un alt proverb îi frământa mintea Grimmei: 

- Nevoia te îndeamnă când e diavolul prin preajmă. 

O priviră cu atenţie în lumina pâlpâitoare a chibriturilor. 

- Cine e diavolul ăsta? Întrebă Nooty. 

- O persoană înspăimântătoare, care trăieşte sub pământ, 
într-un loc fierbinte, explică Grimma. 

- Aha, un loc precum camera cazanelor din Magazin! 

- Cred că da. ` 

- Şi ce face el în preajmă? Intrebă Sacco, nedumerit. 

- E un fel de a spune care Înseamnă că, uneori, trebuie să 
faci lucruri pe care nu le doreşti, într-un moment despre care ştii 
că nu e cel mai potrivit, îi lămuri Grimma vorbind rar. Nu prea 
cred că este cu adevărat în preajmă. 

- Păi nu! De pildă, ştiu sigur că nu e în camera asta. 

Dorcas tuşi. Părea să fie supărat şi gânditor. De fapt, cu 
toţii erau supăraţi, dar el părea chiar mai supărat decât ceilalţi. 

- Bine, şopti el încetişor. 

Felul în care pronunţase cuvântul acela îi făcu pe nomi să 


privească spre el. 

- Ar fi mai bine să veniţi cu mine, zise el în timp ce porni 
spre uşă. Credeţi-mă, aş prefera să nu fim nevoiţi să procedăm 
aşa. 

- Unde mergem? Întrebă Grimma. 

-La barăcile vechi. La cele de lângă pisc, preciza Dorcas. 

- Dar sunt foarte dărăpănate. Şi chiar tu ziceai că acela e 
un loc foarte periculos. 

- Păi chiar este. Chiar este. Sunt grămezi întregi de 
gunoaie şi nişte chestii în cutii pe care copiii nu ar trebui să le 
atingă, şi mai sunt şi nişte... (Îşi ciupi barba nervos.) Dar, 
continuă el, mai e ceva acolo. Ceva de care m-am ocupat, în 
felul meu. (O privi pe Grimma în ochi.) E ceva ce-mi aparţine. 
Cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată. E chiar mai 
extraordinar decât broaştele dintr-o floare. (Tuşi uşor.) În orice 
caz, e acolo loc pentru toţi, spuse el. Podeaua e doar pământ 
bătătorit, dar barăcile sunt mari şi au o mulţime de locuri bune 
de ascuns. 

Sforăitul omului zgudui pereţii biroului. 

- Şi, în plus, nu prea îmi place să fiu atât de aproape de 
chestia asta, adăugă Dorcas, arătând spre om. 

Se auzi un murmur general de aprobare. 

- V-aţi gândit ce o să facem cu omul ăsta? Întrebă el. 

- Unii ar fi vrut să-l omoare, dar eu nu cred că e o idee 
prea bună, răspunse Grimma. Cred că ceilalţi oameni s-ar 
supăra foarte tare dacă am face aşa ceva. 

- Da, nu prea pare un lucru înţelept, remarcă Dorcas. 

- Ai dreptate. 

- Deci, ce-o să ne facem cu el? 

Grimma privi spre faţa gigantică. Fiecare por, fiecare fir de 
păr erau imense. Se simţea ciudat când se gândea că, dacă ar fi 
existat creaturi mai mici decât nomii, nomi mai mici, de 
mărimea unei furnici, şi propria ei faţă ar fi arătat la fel. Dacă o 
priveai din punct de vedere filozofic, toată chestia asta despre 
mare şi mic era doar o problemă de perspectivă. 

- O să-l lăsăm aici, conchise ea. Dar... n-aţi văzut cumva o 
bucată de hârtie? 

- E un teanc întreg de foi pe birou, spuse Nooty. 

- Du-te şi-mi adu şi mie câteva, te rog. Dorcas, tu ai 
întotdeauna la tine ceva de scris, nu-i aşa? 


Dorcas scormoni în buzunare până când găsi un vârf bont 
de creion. 

- Să nu-l iroseşti, zise el. Nu ştiu dacă o să mai găsesc 
vreodată vreunul. 

Intr-un târziu, Nooty se întoarse trăgând după ea o foaie 
de hârtie galbenă. In capătul de sus, tipărite cu litere negre şi 
groase, se puteau citi cuvintele: BLACKBURRY NISIP & PIETRIŞ 
SRL. Mai jos, figura cuvântul: CERERE. 

Grimma se gândi câteva clipe, îşi băgă creionul în gură şi 
apoi se apucă să scrie cu litere mari. 

- Ce faci? Întrebă Dorcas. 

- Incerc să comunic, răspunse Grimma. 

Incepu să traseze cu grijă literele altui cuvânt, apăsând 
destul de tare. 

- Şi eu m-am gândit că merită încercat, spuse Dorcas, dar 
este ăsta oare momentul cel mai nimerit? 

- Da, preciza Grimma, în timp ce termina ultimul cuvânt. 
Ce crezi? Intrebă ea, întinzând spre Dorcas vârful de creion. 

Scrisul era un pic tremurat, în locurile în care apăsase 
prea tare, şi avea ceva probleme de gramatică. Nu scria la fel 
de bine pe cât citea, dar mesajul era destul de clar. 

- Eu aş fi scris altceva, zise Dorcas, după ce citi. 

- Tot ce e posibil, dar asta este ceea ce am scris eu. 

- Da, admise Dorcas, aplecându-şi capul pentru a citi mai 
bine. Este, fără îndoială, o comunicare. Cred că nu puteam fi 
mai comunicativi de-atât. Da. 

Grimma încercă să pară veselă. 

- Şi acum, zise ea, hai să vedem ce e în baraca aia ata! 
Două minute mai târziu, în birou nu mai era nici un nom. 

Omul sforăia în continuare pe podea, având însă acum o 
mână dezlegată. 

Între degete ţinea o bucată de hârtie. 

Zicea aşa: „BLACKBURRY NISIP & PIETRIŞ SRL" 

Zicea aşa: „CERERE". 

Zicea aşa: „AM FI PUTUT SĂ TE OMOR. LASĂNE ÎN PACE." 


Se luminase binişor afară, iar ninsoarea se oprise. 

- Au să ne vadă urmele, spuse Sacco. Până şi oamenii vor 
observa atâtea urme. 

- Nu contează, zise Dorcas. Asiguraţi-vă doar că ajungem 


cu toţii la barăcile cele vechi. 

- Eşti convins, Dorcas? Întrebă Grimma. Eşti cu adevă- 
rat,convins că e o idee bună? 

- Nu. 

Se alăturară şuvoiului de nomi care se grăbea să intre 
printr-o crăpătură a porţii de tablă ruginită şi să ajungă în spaţiul 
imens al barăcii. 

Grimma privi înjur. Apa şi timpul muşcaseră cu înghiţituri 
mari din pereţi şi din tavan. 

Cutii vechi şi colaci de sârmă erau aruncaţi alandala prin 
colţuri, împreună cu bucăţi de metal cu forme ciudate şi cu 
borcane de gem pline cu cuie. Totul era scăldat în petrol. 

. - Ce e chestia aia despre care ar trebui să aflăm acum? 
Intrebă ea. 

Dorcas arătă către umbrele din cel mai îndepărtat colț al 
barăcii, acolo unde ea abia dacă putea ghici o siluetă mare şi 
nedefinită. 

- Arată ca... o bucată mare de pânză, zise Grimma. 

- Hmm. Este de fapt sub pânză. A intrat toată lumea? 
Dorcas îşi făcu mâinile pâlnie în jurul gurii. 

- A intrat toată lumea? strigă el şi apoi se întoarse spre 
Nooty. Trebuie să ştiu unde e fiecare dintre noi. Nu vreau să se 
sperie cineva, dar nici să-mi stea în cale vreun nom de care nu 
am nevoie. 

- Să ai nevoie, pentru ce? Întrebă Grimma. Dar el o ignoră. 

- Sacco, ia câţiva dintre băieţi şi mergeţi să aduceţi 
lucrurile acelea pe care le-am dosit în şanţ, porunci Dorcas. Vom 
avea cu siguranţă nevoie de baterie şi nu sunt prea sigur câtă 
motorină mai este. 

- Dorcas, ce-i acolo? Întrebă Grimma, bătând din picior. 
Ştia că, uneori, Dorcas putea să-şi piardă capul. Când se gândea 
la maşinării sau la lucrurile pe care le putea face cu propriile 
sale mâini, începea să nu mai dea atenţie nimănui. Până şi 
vocea i se schimba. 

Dorcas îi aruncă o privire lungă şi o analiză de parcă ar fi 
văzut-o pentru prima dată. Apoi se uită la propriile sale picioare. 

- Păi... aăâ... cel mai bine ar fi să vii să vezi. Va trebui ca 
tu să le explici nişte lucruri nomilor. Te pricepi mult mai bine ca 
mine la chestia asta. 

Grimma îl urmă peste podeaua îngheţată în timp ce tot 


mai mulţi nomi umpleau baraca, strângându-se lângă ziduri. 

O conduse în umbra de sub prelată, care forma un fel de 
peşteră mare şi plină de praf. 

Un cauciuc ca de camion sticlea abia ghicit în depărtare, 
dar era cu mult mai crestat decât oricare altul pe care-l văzuse 
ea vreodată. 

- O, e un camion! spuse Grimma nesigură. Ai un camion 
aici, aşa-i? 

Dorcas nu îi răspunse. Arătă doar în sus. 

Grimma privi în acea direcţie, apoi ceva mai sus. Drept în 
gura lui Jekub. 


13. 


IV. lar Dorcas a spus: „Acesta este Jekub, marele balaur dinţos." 
V. Nevoia ne îndeamnă. Vom da deci piept cu diavolul. 


(Din Cartea nomului, Jekub, cap. 2, vers. IV-V.) 


Uneori, cuvintele au nevoie de muzică. Uneori, descrierile 
nu sunt de-ajuns. Cărţile ar trebui să fie scrise cu coloane 
sonore, ca filmele. 

Ceva care să impresioneze un organ, intim, adânc. 

Grimma se holba. 

Nii-noo, nii-noo. 

„Nu poate să fie viu", gândi ea disperată. „Nu se poate să 
fie gata-gata să mă muşte. Dorcas nu m-ar fi adus aici dac-ar fi 
ştiut că e un monstru gata să mă muşte. Nu o să îngădui să-mi 
fie frică. Nu sunt înfricoşată deloc. Sunt un nom gânditor şi nu 
sunt înfricoşată." 

- Cred că roţile sunt atât de crestate, ca să-i permită să 
muşte din pământ mai bine, se auzi vocea lui Dorcas, care suna 
de parcă ar fi venit de la o mare depărtare. Să ştii că m-am uitat 
foarte bine la el şi am ajuns să cred că nu-i nimic în neregulă cu 
Jekub. Pur şi simplu, e foarte vechi... 

Grimma urmări cu privirea imensul gât galben al bestiei. 
Nii-noo, nii-noo - dum. 

- Şi apoi m-am gândit că trebuie să fie uşor de pornit. 
Motoarele astea Diesel sunt destul de simple, mai ales că am 


găsit nişte poze într-o carte. Cu toate astea, nu sunt foarte sigur 
în legătură cu ţevile astea, hidraulice cred că le zice, dar am 
găsit o carte pe unul dintre bancurile de lucru, Manualul 
atelierului, de unde am citit că trebuie să pun unsoare peste tot 
şi să curăţ bine, zise Dorcas. 

Noo-Noo-dum. 

- Cred că oamenii l-au lăsat aşa, fiindcă s-au gândit că au 
să se întoarcă, iar eu am urcat până în cabină şi m-am uitat la 
comenzi, ştii, e probabil mai simplu de condus decât camionul, 
numai că are mânerele alea în plus pentru hidraulice, dar asta 
n-ar trebui să fie o problemă atâta vreme cât avem destul 
combustibil, ceea ce... 

Se opri când îşi dădu seama brusc că Grimma nu spune 
nimic. 

- S-a întâmplat ceva? 

- Ce e ăsta? Întrebă Grimma. 

- Păi, tocmai îţi explicam, răspunse Dorcas. E fascinant! 
Uite, ţevile astea pompează o chestie care face să se mişte 
părţile alea de-acolo, ceea ce împinge pistoanele astea de-aici în 
afară şi are ca efect că braţul ăla de-acolo... 

- Nu te-am întrebat ce face, te-am întrebat doar ce este, îl 
întrerupse cu nerăbdare Grimma. 

- Dar nu ţi-am zis? Întrebă Dorcas cu nevinovăție. Păi e un 
nume pictat, chiar aici sus, uite! 

Grimma privi acolo unde arăta Dorcas şi-şi ridică o 
sprânceană. 

- ]...K...B... silabisi ea. Jcb? Jekub? Nu are deloc vocale. Ce 
fel de nume e ăsta? 

- Habar n-am, zise Dorcas. Dar eu oricum nu mă prea 
pricep la nume. În orice caz, sună destul de bine. la vino pe 
partea asta! 

Ea îl urmă visătoare şi mai privi încă o dată în întunecimea 
de sub prelată. 

- Uite, nu cred că ne înşelăm prea tare când ne uităm la 
chestiile astea şi ne imaginăm ce sunt ele de fapt. 

- Măiculiţă! suspină Grimma, acoperindu-şi gura cu mâna. 

- Da. Exact aşa am reacţionat şi eu. Când l-am găsit prima 
dată, mi-am zis că, uite, e un soi de camion, dar apoi... apoi am 
venit până aici şi am constatat că e un camion cu... 

- Dinţi, rosti Grimma încetişor. Dinţi mari, de metal. 


- Da, aşa e, spuse Dorcas cu mândrie. Jekub e un soi de 
camion. Un camion dinţos. 

Noo-dum. 

- Func... funcţionează? Întrebă Grimma. 

- Ar cam fi cazul. Am testat tot ce-am putut. Principiile de 
bază sunt aceleaşi ca ale unui camion, dar există o mulţime de 
alte manete şi chestii... 

- De ce nu mi-ai spus mai demult de el? dori Grimma să 
ştie. 

- Habar n-am. Poate pentru că nu aveam nici un motiv, 
răspunse calm Dorcas. 

- Dar e imens. Nu poţi să ţii un lucru atât de mare doar 
pentru tine. 

- Fiecare trebuie să aibă câte ceva care să poată fi păstrat 
pentru sine, răspunse Dorcas pe un ton vag. In orice caz, mări- 
mea nu e importantă. E atât de... atât de perfect, îşi alintă 
Dorcas maşina, bătând-o uşor pe un cauciuc. Îţi mai aduci 
aminte când mi-ai spus că oamenii cred că lumea a fost 
construită de cineva într-o singură săptămână? Când l-am văzut 
pentru prima dată, m-am gândit că da, aşa e, dar în mod sigur 
cineva ăla s-a ajutat de Jekub. 

Privi lung, scrutând umbrele de sub prelată. 

- Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i scoatem 
învelitoarea. Cred că e foarte grea, aşa că avem nevoie de 
multe ajutoare. Tu ai face mai bine să-i previi. Jekub poate părea 
un pic înspăimântător când îl vezi pentru prima dată. 

- Pe mine nu m-a speriat deloc, spuse Grimma. 

- Da, da, ştiu. Mă uitam la faţa ta. 


Nomii se uitară plini de speranţă la Grimma. 

- Trebuie să aveţi mereu în minte, zise ea, că e doaro 
maşinărie. Un fel de camion. Când o să-l vedeţi însă prima dată, 
se poate dovedi destul de înspăimântător, aşa încât ar fi mai 
bine să-i ţineţi de mână pe cei mai mici dintre copii. Şi să fugiţi 
din calea prelatei, atunci când o să cadă. Se auzi un cor de 
aprobări. 

- Fiţi gata! Prindeţi bine! 

Şase sute de nomi îşi încleştară mâinile pe marginea 
imensei prelate. 

- Când spun „trageţi", vreau ca voi chiar să trageţi. Nomii 


se pregătiră. 

-Trageţi! 

Încreţiturile prelatei se aplatizară şi dispărură. 

Trageţi! 

Începu să se mişte. Apoi, în timp ce descoperea din ce în 
ce mai mult din formele neregulate ale lui Jekub, propria ei 
greutate începu s-o tragă în jos... 

-Fugiţi! 

Căzu precum o avalanşă verde şi uleioasă, clădindu-se 
într-un fel de munte de falduri, dar nimeni nu-şi bătu capul cu 
lucrul ăsta, pentru că soarele care se strecura prin ferestrele 
ciobite şi prăfuite îl făcea pe Jekub să strălucească. 

Câţiva nomi ţipară. Mamele îşi luară copiii în braţe. Se 
făcu chiar simțită o mişcare generală spre uşi. 

„Chiar arată ca un cap", gândi Grimma. „Un cap pe un gât 
lung. Şi mai are unul la celălalt capăt. Ce tot zic?" 

- V-am spus că totul e în regulă, strigă ea, acoperind 
hărmălaia. Uitaţi, nici măcar nu se mişcă. 

- Hei! se auzi o altă voce. 

Privi în sus. Nooty şi Sacco se urcaseră pe gâtul lui Jekub 
şi stăteau acolo făcând veseli semne cu mâna. 

Asta îi convinse. Masa de nomi se opri chiar lângă zid. 
Întotdeauna te simţi cam prost atunci când îţi dai seama că ai 
fugit de ceva care nu are nici cea mai mică intenţie de ate 
urmări. Ezitară şi apoi, încet, începură să revină la locul lor. 

-Măi să fie! spuse bunica Morkie, făcându-şi loc printre 
nomi. Deci aşa arătau. M-am întrebat întotdeauna... 

Grimma o privi cu neîncredere. 

- Ce anume au arătat aşa? 

- A, excavatoarele cele mari, răspunse bunica. 
Dispăruseră cu toatele când m-am născut, dar tata le văzuse. 
Nişte chestii mari şi galbene, cu dinţi care mâncau pământ. Aşa 
ne zicea despre ele. lar eu am crezut mereu că, pur şi simplu, 
mă păcălea. 

Jekub nu se apucase încă de mâncat nomi. De aceea 
poate cei mai curajoşi dintre ei începuseră să-l escaladeze. 

- Asta s-a petrecut când s-a construit autostrada, începu 
bunica Morkie să povestească, sprijinindu-se în baston. Erau 
peste tot. Aşa spunea tata. Nişte chestii mari şi galbene cu dinţi 
şi roţi crestate. 


Grimma o privi cu acea expresie a feţei pe care i-o 
stârneau nomii care, împotriva oricărei aşteptări, aveau poveşti 
interesante şi secrete nemărturisite vreodată. 

- Şi mai erau şi altele, se ambala bătrâna. Unele care 
împingeau noroiul şi formau un fel de dealuri. Dar asta trebuie 
să fi fost demult, să tot fie cincisprezece ani de-atunci. Nu mă 
aşteptam să mai văd vreunul _ 

-Vrei să spui că drumurile au fost făcute? Intrebă Grimma. 

Jekub era acoperit acum de o mulţime de nomi mai tineri, 
Îl putea vedea pe Dorcas, undeva în cabină, explicându-le 
celorlalţi ce anume făceau diferitele manete. 

- Aşa spunea tata, răspunse bunica. Doar nu credeai că 
sunt naturale! 

- O, nu, nu, bineînţeles că nu, se grăbi Grimma să zică. 
Cum puteam să cred aşa ceva? 

„Mă întreb dacă Dorcas nu are cumva dreptate", gândi ea. 
„Pesemne că tot ce există pe lume a fost construit. Unele părţi 
mai devreme, altele mai târziu. Se putea începe cu dealurile şi 
norii, şi alte chestii mari şi complicate, şi apoi s-ar fi putut 
adăuga drumuri şi magazine. Probabil că rolul oamenilor este 
acela de a fabrica lumea. Şi ei fac asta fără încetare. De aceea 
şi construiesc maşini pe dimensiunile lor. 

Gurder ar fi înţeles genul ăsta de dilemă. Aş vrea să fie cu 
noi. Fiindcă atunci şi Masklin ar fi aici." 

Încercă să se gândească la altceva. 

Cauciucuri crestate. Era un bun început. Roţile din spate 
ale lui Jekub erau aproape la fel de înalte ca un om. Nu are 
nevoie de drumuri. Asta e sigur. El construieşte drumuri. Deci 
trebuie să fie capabil să meargă prin locuri prin care drumurile 
nu sunt încă făcute. Se strecură prin mulţime până când ajunse 
în cabină, unde un grup de nomi potriveau deja o scândură, 
privind cu atenţie spre locul prin care Dorcas se căţărase şi 
încerca să se facă auzit de întreaga adunare. _ 

- Ai de gând să conduci chestia asta pe-afară? Intrebă 
Grimma. 

- O, da, răspunse el cu veselie. Cred că da. Sper că da. 
Sunt sigur că mai avem cel puţin o oră până când vor veni aici şi 
alţi oameni, iar comenzile nu sunt cu mult diferite faţă de cele 
ale unui camion. 

- Ştim cum trebuie făcut, strigă unul dintre nomii mai 


tineri. Tata mi-a povestit totul despre Marea Şofereală, despre 
sfori şi despre pârghii! 

Grimma privi în jurul ei, în cabină. Părea a fi plină de 
manete. 

Trecuse mai bine de o jumătate de an de la Marea 
Şofereală, iar ea nu băgase niciodată în seamă chestiunile 
mecanice. Cu toate astea, nu putea să nu se gândească la faptul 
că, pe atunci, camionul nu fusese atât de complicat. Fuseseră 
câteva pedale, o manetă şi volanul, şi cu asta basta. 

Se întoarse spre Dorcas. 

- Eşti sigur? Întrebă ea cu îndoială. 

- Nu, răspunse el. Ştii că eu nu sunt sigur niciodată. Dar o 
mulţime din manetele astea sunt pentru gur... pentru cupă, 
vreau să spun. Chestia aia cu dinţi pe ea. De la capătul gâtului. 
Vreau să zic, chestia aia cu care sapă. Nu trebuie să ne batem 
capul cu comenzile alea. Deşi sunt extraordinar de ingenioase şi 
nu trebuie decât... 

- Unde-o să stea toată lumea? Nu prea e loc. Dorcas ridică 
din umeri. 

- Cred că nomii mai în vârstă pot să călătorească în 
cabină. Cei mai tineri o să se agate şi ei de ce apucă. Putem 
înfăşură cabluri şi alte lucruri peste tot. Ca să aibă de unde se 
ţine, vreau să zic. Nu-ţi face griji. O să conducem pe lumină şi 
nu va trebui să mergem prea iute. ` 

- Şi o să ajungem repede la hambar, aşa-i, Dorcas? Intrebă 
Nooty, plină de speranţă. Acolo o să fie cald şi foarte multă 
mâncare. 

- Sper, răspunse Dorcas. Acum, hai să ne-apucăm de 
treabă. Nu avem prea mult timp. Unde-o fi Sacco cu bateria? 

Grimma gândea: „Vom găsi, oare, aşa multă mâncare în 
hambar? De unde ne-a venit ideea asta? Angalo spunea că acolo 
se depozitează napii, sau ceva asemănător, şi că s-ar putea să 
mai fie şi nişte cartofi. Dar ăsta nu e tocmai un ospăț." 

Stomacul ei, care avea cu totul alte păreri despre viaţă, 
chiorăi în semn de dezaprobare. Fusese o noapte tare lungă şi 
nu mâncase decât o bucăţică mică dintr-un sandviş. 

„În orice caz, nu putem rămâne aici. Oriunde ne va fi mai 
bine decât aici." 

- Dorcas, întrebă ea, eu pot să te ajut cu ceva? 

Bătrânul o privi în ochi. 


- Ai putea să citeşti manualul cu instrucţiuni. Să vezi dacă 
nu cumva scrie cum se poate conduce. 

- Păi nu ştii deja? 

- Aăă... nu prea pot să explic în cuvinte. Nu exact. Vreau 
să zic... ştiu cum să o fac, dar nu prea ştiu ce anume trebuie 
făcut. 

Cartea era sub unul dintre bancurile de lucru din baracă. 
Grimma o propti de un perete şi încercă să se concentreze, în 
pofida zgomotului. 

„Pun pariu că ştie cum se conduce", îşi zise ea. „Dar ăsta 
este momentul lui de triumf, şi nu vrea să-i stau în cale." 

Nomii se mişcau ca nişte fiinţe care au un scop. Lucrurile 
erau mult prea rele ca să mai irosească timpul certându-se. In 
timp ce Grimma întorcea paginile murdare, gândindu-se cât de 
distractiv e faptul că nomii încetau să se plângă doar atunci 
când situaţia devenea cu adevărat grea. In momente ca 
acestea, începeau să folosească expresii precum „strângerea 
rândurilor", „osul la treabă", „flacăra la fund". Găsise „flacăra la 
fund" explicată într-o carte. În aparenţă, însemna să te pui pe 
treabă. Nu prea înţelegea de ce oamenii munceau mai repede 
dacă le ardeai fundul cu o flacără, ei i se părea logic să 
muncească măi bine dacă le promiteai să nu le arzi fundul cu 
flacăra. 

Aşa fusese şi cu semnul de „Şantier" în timpul Marii 
Şofereli. Şanţ ieri. Cum ar fi putut să însemne altceva? In 
schimb, dăduseră peste un şanţ care era azi în drum. Unde era 
logica în toate astea? Cuvintele ar trebui să însemne ceea ce 
înseamnă de fapt. 

Întoarse pagina. 

Văzu un cerc mare şi maro, lăsat probabil de un om care 
pusese cândva acolo o ceaşcă. 

Pe podea, un grup de nomi se chinuia să care bateria. 
Foloseau bile ruginite de rulment ca s-o facă să înainteze mai 
uşor. În urma ei venea, legănându-se, şi canistra cu combustibil. 

Grimma privea cu atenţie desene ce înfăţişau manete şi 
numere. 

Deodată, nomii deveniseră hotărâți în privinţa hambarului. 
Deodată, când lucrurile erau nu numai îngrozitoare, ci 
promiteau să ajungă de-a dreptul mortale, nomii păreau 
aproape fericiţi. Masklin ştiuse dintotdeauna asta. li spusese 


mereu că nomii pot face treburi uluitoare, dacă reuşeai să-i 
mobilizezi cum trebuie. 

Privi paginile, încercând să se concentreze asupra 
manetelor. 

Norii care alergau spre Soare se răspândeau pe cerul 
vioriu. Cer vioriu de dimineaţă; Grimma citise despre asta. 
Însemna că oamenii care cresc oi sunt fericiţi. Sau nefericiţi. Sau 
poate că era vorba despre vaci. 

In biroul întunecat, omul se trezi, mugi o vreme şi încercă 
să se elibereze de păienjenişul de fire care-l ţinea legat de 
scaun. După un efort sosţinut, îşi dezlegă un braţ aproape în 
totalitate. 

Ceea ce făcu omul după aceea i-ar fi surprins pe cei mai 
mulţi nomi. Prinse scaunul şi, gemând îngrozitor, reuşi să-l 
întoarcă. Apoi îl împinse pe podea până când ajunge să 
potrivească unul dintre firele care-l lega chiar sub un picior, 
după care trase cu putere. 

Un minut mai târziu stătea în picioare, eliberându-se de 
ultimele fire. 

Ochii săi imenşi aţintiră cu privirea pe bucata de hârtie de 
pe podea. 

O examina o clipă, frecându-şi mâinile, şi apoi ridică 
telefonul. 


Dorcas trase încet de un fir. 

- Sunteţi siguri că bateria este conectată corect, domnule? 
Întrebă Sacco. 

- Să ştii că mai pot încă deosebi un fir roşu de unul negru, 
răspunse Dorcas sarcastic, trăgând acum de un alt fir. 

- Atunci, poate că bateria nu mai are în ea destulă 
electricitate, interveni Grimma pe un ton plin de solicitudine, 
încercând să privească şi ea peste umerii lor. Poate că e goală 
până la fund, sau poate că a secat. 

Dorcas şi Sacco avură un schimb semnificativ de priviri. 

- Electricitatea nu seacă, spuse Dorcas cu răbdare. Şi nici 
nu se termină. Ori este acolo, ori nu e. Dă-mi voie! 

Dorcas privi din nou în mănunchiul de fire şi trase cu 
putere de unul. Se auzi o pocnitură, şi apoi văzură o scânteie 
albastră şi groasă. 

- Există electricitate acolo, constată el. Numai că nu e 


unde ar trebui să fie. 

Grimma străbătu podeaua unsuroasă a cabinei. Grupuri de 
nomi stăteau peste tot, aşteptând. Câteva sute dintre ei îşi 
potriveau firele legate de volanul cel mare de deasupra lor. Alte 
echipe stăteau lângă bucăţile de lemn cu care încercau să apese 
pe pedale. 

- O să fie o mică întârziere, le comunică ea. Am pierdut 
toată electricitatea. 

Nomii erau peste tot. In timpul Marii Şofereli, avuseseră la 
dispoziţie un camion întreg. Acum, cabina lui Jekub era cu mult 
mai mică şi nomii se vedeau nevoiţi să se înghesuie pe unde 
puteau. 

„Ce adunătură jalnică", îşi zise Grimma. Şi avea dreptate. 
Chiar şi în graba cu care părăsiseră Magazinul, nomii putuseră 
să ia cu ei destul de multe lucruri. Şi pe atunci erau şi destul de 
grăsuţi, şi foarte bine îmbrăcaţi. 

Acum erau mai slabi, mai uscați, cu mult mai murdari, şi 
tot ceea ce cărau erau doar hainele sfâşiate şi peticite de pe ei. 
Lăsaseră până şi cărţile. Zece cărţi ocupau locul a treizeci de 
nomi şi, deşi Grimma gândea în sinea ei că unele dintre cărţi 
erau cu mult mai folositoare decât mulţi dintre nomi, acceptase 
şi propunerea lui Dorcas de a lăsa cărţile în urmă, dar şi 
promisiunea lui că se vor întoarce într-o zi, ca să încerce să le 
recupereze din ascunzătoarea lor de sub podea. 

„Ei bine", gândi Grimma, „măcar am încercat, ne-am 
străduit cu adevărat. Am venit în Carieră, să ne stabilim aici, să 
avem grijă de noi Inşine şi să trăim cumsecade. Dar am dat 
greş. Am crezut că tot ceea ce aveam de făcut era să luăm cu 
noi toate lucrurile bune din Magazin. Dar am adus şi o mulţime 
de lucruri greşite. De data asta, o să fim nevoiţi să mergem într- 
un loc cât mai depărtat cu putinţă de oameni, iar eu nu cred că 
există vreun loc care să fie cu adevărat destul de îndepărtat". 

Se caţără pe platforma pentru condus, care nu era altceva 
decât o scândură tăiată şi aşezată de-a curmezişul cabinei. Până 
şi pe ea se aflau nomi. O priviră în aşteptare. 

Cel puţin condusul lui Jekub ar fi trebuit să fie mai simplu. 
Şefii echipelor de la comenzi o puteau vedea, aşa încât nu mai 
avea nevoie de tot felul de semnale şi de bucăţi de aţă, aşa cum 
se întâmplase când părăsiseră Magazinul. În plus, mulţi dintre 
nomi mai participaseră în asemenea echipe. 


Îl auzi pe Dorcas cum strigă: 

- Incearcă acum! 

Se auzi un clic. Apoi, un fel de sfârâială. După aceea, 
Jekub scoase un răget înfiorător. 

Sunetul se izbi de pereţii magaziei. Era atât de tare, atât 
de grav, încât nu era cu adevărat un sunet, ci mai degrabă ceva 
care transforma aerul într-un corp dur, numai pentru a te lovi 
apoi cu el în moalele capului. Nomii se aruncară la pământ, 
făcându-se una cu podeaua cabinei, care vibra îngrozitor. 

In timp ce-şi ducea mâinile la urechi, Grimma îl văzu pe 
Dorcas alergând spre ea şi fluturând din mâini. Echipa de la 
pedala de acceleraţie îi răspunse: „Cine? Noi?" şi opri apăsarea. 

„ Sunetul se stinse încetişor, până deveni un murmur 
molcom, pe care-l mai resimţeau însă în fiecare oscior al 
corpului. Dorcas se grăbi spre platforma de condus, şi se urcă 
pe ea cu mare greutate, oprindu-se ca să-şi recapete răsuflarea. 
Când ajunse lângă Grimma, se lăsă să cadă şi începu să-şi frece 
ceafa. 

- Sunt prea bătrân pentru treburi ca astea La o anumită 
vârstă, e momentul ca un nom să înceteze să mai fure vehicule 
gigantice. Asta ştie oricine. Oricum, motorul funcţionează bine. 
Ai putea de-acum să ne duci afară. 

- Ce? De una singură? Întrebă Grimma. 

- Da, de ce nu? 

-Păi, eu credeam că... eu credeam că Sacco sau altcineva 
o să fie şoferul. 

„De fapt, mă aşteptam să conducă un bărbat", gândi ea. 

- Tare mult le-ar mai plăcea, spuse Dorcas. Sunt înnebuniţi 
să o facă. Şi probabil că am dărâma tot ce ne-ar ieşi în cale. Nu 
mă îndoiesc că ar începe să strige: „luppiiii" şi alte chestii din 
astea. Nu. Eu vreau să conducem uşurel peste câmpuri şi nimic 
altceva. Încetişor. 

Spunând acestea, Dorcas privi în jos. 

- Sunteţi pregătiţi? strigă el. 

Se auzi un cor de „da'"-uri emoţionate, şi doar una sau 
două voci ceva mai vesele. 

- Mă întreb dacă a-l pune pe Sacco şef peste echipa care 
apasă pedala de mers mai repede a fost o idee bună, mormăi 
Dorcas.. 

Apoi se îndreptă de spate. 


- Ăăă..., eşti, cumva, îngrijorată? Grimma pufni. 

- Ce? Eu? Nu! Fireşte că nu! Nu e nici o problemă. 

- Hai să mergem, spuse atunci Dorcas. 

Se lăsă o linişte întreruptă doar de mugetul adânc al 
motorului. 

Grimma stătea. 

„Dacă Masklin ar fi aici", îşi zise ea, „ar face asta mai bine 
decât mine. Nimeni nu mai aduce vorba despre el. Sau despre 
Angalo. Sau despre Gurder. Nu le place să-şi amintească de ei. 
Ăsta trebuie să fie un lucru pe care nomii l-au învăţat acum sute 
de ani, în locul ăsta plin de vulpi şi de lucruri care se mişcă cu 
viteză, în care poţi muri în mii de feluri neplăcute. Dacă cineva 
dispare, trebuie, pur şi simplu, să uiţi de el, să ţi-l scoţi din 
minte. Eu însă mă gândesc la Masklin mereu. l-am tot zis de 
broaştele din flori şi nu am reflectat niciodată la visele lui". 

Dorcas o cuprinse cu gingăşie pe după umeri. Grimma 
tremura. 

- Trebuia să fi trimis pe cineva la aeroport, murmură ea. 
Asta ar fi arătat că măcar ne pasă şi... 

- Nu am avut timp şi nici nomi de care să ne putem 
dispensa, spuse Dorcas liniştit. Când o să se întoarcă, o să-i 
explicăm totul. Trebuie să înţeleagă. 

- Da, şopti ea. 

- Şi acum, spuse Dorcas, făcând un pas în spate, hai să 
mergem. 

Grimma trase adânc aer în piept. 

- Viteza-ntâi, strigă ea, şi apoi înainte foarrrte încet! 
Echipele de nomi începură să tragă şi să împingă pe tot 
cuprinsul podelei. Se simţi un tremurat scurt, după care 
zgomotul motorului încetă. Jekub sări înainte dar se opri brusc. 
Motorul mai tuşi o dată şi apoi se opri de tot. Dorcas îşi privea 
unghiile gânditor. _ 

- Frâna de mână, frâna de mână, frâna de mână! li şopti 
omol. 

Grimma îl privi cu atenţie şi apoi îşi puse pâlnie mâinile la 
gură. 

- Trageţi frâna de mână! strigă ea. Aşa! Acum băgaţi în 
viteza întâi şi începeţi să înaintați foarte încet. 

Se auzi un clic, urmat de tăcere. 

- Porneşte motorul, porneşte motorul, porneşte motorul! 


murmură Dorcas legănându-se pe călcâie. 

Grimma oftă. 

-Puneti totul aşa cum a fost la început şi porniţi motorul! 
se răsti ea. 

Nooty, care era şefă peste echipa de nomi de la frâna de 
mână, strigă: 

- Vreţi să tragem din nou frâna de mâna? 

- Ce? 

- Nu ne-aţi spus ce să facem cu frâna de mână, strigă şi 
Sacco. 

Nomii din jurul lui începură să zâmbească. Grimma îl 
ameninţă cu degetul şi zbieră: 

- Uite ce e. Dacă vin eu acolo jos ca să vă spun la ce 
serveşte frâna de mână, o să vă pară foarte rău. Da? Acum, nu 
vă mai hliziţi şi faceţi monstrul ăsta să pornească! Repede! 

Se auzi un clic. Jekub scoase din nou răgetul acela 
înfiorător şi începu să se deplaseze. Strigăte de bucurie se 
auziră de pe podea. 

- Bine, spuse Grimma. Aşa mai merge. 

- Uşile, uşile, uşile! Nu am deschis uşile, şopti Dorcas. 

- Bineînţeles că nu am deschis uşile, zise Grimma în timp 
ce excavatorul căpăta viteză. De ce-ar fi trebuit să le 
deschidem? Doar ăsta-i Jekub! 


14. 


V. Şi nimic nu ne poate sta în cale pentru că-l avem pe Jekub, 
care râde de oprelişti şi spune: „Brrm, brrm." 


(Din Cartea nomului, cap. 3, vers. V.) 


Era o baracă foarte veche. Era o baracă foarte ruginită. 
Era o baracă din acelea care tremură când bate vântul mai tare. 
Singurul lucru aproximativ nou al ei era lacătul de la uşa pe care 
Jekub a lovit-o cam cu zece kilometri pe oră. Clădirea şubredă a 
sunat ca un gong, s-a desprins din fundaţie şi a fost târâtă până 
în mijlocul Carierei, înainte de-a cădea într-o ploaie de fum şi 
rugină. Jekub ieşi din rămăşiţele barăcii precum un pui foarte 
furios dintr-un ou foarte vechi, şi apoi se opri. 


Grimma se adună de pe scândura pe care căzuse şi 
începu să se curețe nervoasă de bucăţile de rugină ce se 
prinseseră de haine. 

-Ne-am oprit, spuse ea ca pentru sine, fiindcă urechile sale 
sufereau încă de pe urma zgomotelor foarte puternice. De ce 
ne-am oprit, Dorcas? 

Savantul nu se chinui să se ridice. Şocul produs când 
Jekub lovise uşa îi scosese tot aerul din piept. 

- Cred că toată lumea a fost un pic zdruncinată. De ce-ai 
vrut să mergi atât de repede? 

- Îmi pare rău! strigă Sacco. Cred că s-a produs o 
neînțelegere aici jos, la noi. 

Grimma încercă să se concentreze. 

- Ei, cel puţin, bine c-am ieşit. M-am obişnuit niţel cu 
condusul. Trebuie să... trebuie să... trebuie... 

Dorcas îi auzi vocea cum se topeşte în tăcere. Privi şi el în 
sus. 

În faţa lor se putea vedea un camion parcat. Şi trei oameni 
care alergau spre Jekub cu paşi mari, săltaţi. 

- Măiculiţă! exclamă el. 

- Dar nu mi-a citit biletul? se întrebă Grimma cu voce tare. 

- Ba mi-e teamă că da, spuse Dorcas. Să nu intrăm în 
panică. Avem de ales. Putem, fie... 

- Tot înainte! Îl întrerupse Grimma. Chiar acum. 

- Nu, nu, protestă Dorcas slab, nu la asta mă refeream... 

- Viteza întâi, comandă Grimma, şi apăsaţi zdravăn pe 
pedala de mers mai repede! 

- Nu, nu cred că vrei să faci asta, murmură Dorcas. 

- Priveşte-mă! l-am prevenit. Pot să citească, ştim sigur că 
pot să citească. Dacă sunt cu adevărat inteligenţi, ar trebui să 
fie destul de inteligenţi ca să nu se pună cu noi! 

Jekub prindea viteză. 

- Nu trebuie să faci asta, insistă Dorcas. Dintotdeauna ne- 
am ţinut cât mai departe de oameni. 

- Da, dar ei nu se ţin departe de noi! se răsti Grimma. - 
Dar... 

- Au demolat Magazinul, au încercat să ne oprească în 
timpul Marii Şofereli, acum ne iau Cariera şi nici măcar nu ştiu 
ce suntem! strigă Grimma. Adu-ţi aminte de Raionul de 
grădinărie din Magazin! De statuile alea oribile pentru ornat 


grădinile. Ei bine, o să le arăt adevărata faţă a nomilor... 

- Nu poţi să-i înfrângi pe oameni, strigă Dorcas, acoperind 
urletul motorului. Sunt prea mari. Eşti prea mică. 

- Or fi ei mari, admise Grimma, şi poate că eu sunt mică. 
Dar, până una-alta, eu sunt cea care îl are pe Jekub. Balaurul 
dinţos. (Grimma se întinse pe scândură.) Toată lumea să se ţină 
bine! zbieră ea. S-ar putea să ne zgâlţâie puţin. 

Creaturile acelea mari şi încete îşi dăduseră deja seama 
că nu era chiar totul în ordine. Işi opriră alergarea săltată şi, 
foarte încet, încercară să se dea la o parte. Doi dintre ei reuşiră 
să intre într-un birou gol chiar când Jekub trecea în viteză pe 
lângă ei. 

- Aşaaaaa! făcu Grimma. Ne cred proşti. Hai să luăm o 
curbă la stânga. Mai mult. Mai mult. Gata. 

Grimma îşi frecă mâinile cu o bucurie ciudată. 

- Ce-ai de gând să faci? şopti Dorcas, îngrozit. Fără să-i 
răspundă, Grimma strigă în jos: 

- Sacco, ia să vedem noi manetele alea! 


Ferestrele prăfuite ale barăcii se colorară cu cele două 
pete palide şi rotunde, care reprezentau de fapt feţele 
oamenilor. 

Jekub se afla la şase metri depărtare, vibrând încet în 
ceața dimineţii. Apoi, motorul mugi. Cupa excavatorului se 
îndreptă spre baracă, acoperind lumina soarelui. 

Jekub se opinti puţin şi apoi smulse unul din pereţii 
barăcii, ca şi cum ar fi deschis dintr-o singură mişcare o cutie de 
conserve. Ceilalţi pereţi şi acoperişul se prăbuşiră imediat, ca un 
castel din cărţi de joc, cu asul de treflă deasupra. Excavatorul se 
mişca într-un cerc mare, aşa încât, atunci când cei doi oameni 
se târâră afară dintre rămăşiţele barăcii, fu primul lucru pe care- 
| văzură. Înainta cu gura lui imensă, gata să muşte. 

Fugiră. 

Fugiră aproape la fel de repede ca nomii. 


- Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta, spuse Grimma pe 
un ton satisfăcut. Dar oare unde-o fi fugit celălalt om? 

- Cred că în camion, zise Dorcas. 

- Bine, încuviinţă Grimma. Sacco, coteşte mult la dreapta. 
Gata. Acum, uşurel înainte! 


- N-am putea să nu mai facem asta şi să plecăm, pur şi 
simplu, de-acum? Te rog, o imploră Dorcas. 

- Camionul oamenilor îmi stă în cale, rosti Grimma un 
adevăr pe jumătate. Au oprit chiar lângă intrare... 

- inseamnă că suntem blocaţi, constată Dorcas. 

Grimma râse. Nu era însă un hohot prea vesel. Dorcas se 
simţi dintr-odată aproape la fel de îndurerat pentru oameni 
precum se simţea pentru propria lui persoană. 

Probabil că şi oamenii aveau gânduri asemănătoare, asta 
în cazul în care gândeau într-adevăr. Le vedea feţele palide cum 
îl privesc pe Jekub îndreptându-se spre ei. 

„Se întreabă, probabil, de ce nu pot să vadă nici un om în 
cabină", îşi spuse Dorcas. „Nu-şi dau seama. Maşinăria asta care 
se mişcă de una singură trebuie să fie o mare enigmă pentru 
ei." 

Până la urmă, oamenii ajunseră la concluzia corectă. Văzu 
ambele portiere ale camionului deschizându-se şi oamenii săriră 
afară chiar când Jekub... 

Se auzi o izbitură şi camionul sări înainte, lovit puternic de 
Jekub. Cauciucurile crestate se învârtiră un pic în gol şi apoi 
Jekub începu să împingă camionul. Nori groşi de abur ieşiră din 
camion. 

- Asta-i pentru Nisodemus, spuse Grimma. 

- Credeam că nu prea îl ai la suflet! se miră Dorcas. 

- Da, dar el era nom. 

Dorcas oftă. Până la urmă, dacă reduceai totul la esențe, 
cu toţii erau nomi. Şi uneori era bine să-ţi aduci aminte de 
partea cui eşti cu adevărat. 

- Pot să-ţi sugerez să schimbi viteza? Întrebă el liniştit. 

- De ce? Asta în care suntem ce are? 

- O să poţi împinge mai bine într-o viteză inferioară. 
Crede-mă! 


Oamenii priveau. Priveau, fiindcă o maşinărie care 
hoinărea singură este un lucru la care nu poţi să nu te uiţi chiar 
dacă tocmai a trebuit să te urci într-un copac sau să te ascunzi 
într-un şanţ. 

Îl văzură pe Jekub dând înapoi, schimbând viteza, şi 
atacând din nou camionul. Geamurile se sparseră. 

Dorcas era foarte nefericit. 


- Omori un camion, se plânse el. 

- Nu fi prostuţ, răspunse Grimma, e doar o maşină. E 
construită numai din bucăţi de metal. 

- Da, aşa e! Cineva l-a făcut, spuse Dorcas. Trebuie să fie 
foarte greu de făcut, iar eu detest să distrug asemenea lucruri. 

- L-au călcat pe Nisodemus, îşi Grimma. lar când trăiam în 
vizuină, nomii erau mai mereu striviţi de maşini. 

- Da, dar nomii nu sunt greu de făcut, replică Dorcas. Nu 
ai nevoie decât de alţi nomi. 

- Eşti ciudat. 

Jekub izbi din nou. Unul dintre farurile camionului explodă. 
Dorcas suspină. 

Într-un târziu, camionul fu înlăturat din drum. Din el ieşea 
acum un fum uşor, acolo unde combustibilul se răspândise 
deasupra motorului încins. Jekub dădu înapoi şi apoi trecu pe 
lângă el. Nomii începeau să se priceapă la condus. 

-Aşa, spuse Grimma. Tot înainte. Hai să mergem să găsim 
hambarul acum! In îmboldi ea pe Dorcas. 

- la-o în jos, pe drum, şi cred că o să vedem o poartă care. 
dă spre câmp, mormăi Dorcas. O poartă închisă, adăugă el. 
Bănuiesc c-ar fi prea mult dacă te-am ruga să ne laşi săo 
deschidem mai întâi... 

În spatele lor, camionul izbucni în flăcări. Nu prea 
spectaculos, ci mai degrabă într-un stil gospodăresc, de parcă ar 
fi fost hotărât să ardă întreaga zi. Dorcas văzu un om cum îşi 
scoate haina şi începe să lovească fără folos focul. Lui unul îi 
părea rău de camion. Jekub cobora în voie drumeagul. Câţiva 
dintre nomi începură să cânte, asudând din greu la trasul 
frânghiilor. 

- Aşa, zise Grimma. Unde e poarta aia? O să trecem prin 
ea, apoi o luăm pe câmp, cum ai spus, şi... 

- E chiar înainte să ajungem la maşina aia cu lumini 
clipitoare deasupra, rosti Dorcas încetişor. Aia care tocmai urcă 
pe drum. 

O priviră cu toţii. 

- Maşinile cu lumini albastre pe capotă sunt aducătoare de 
veşti proaste, zise Grimma. 

- Ai dreptate, o aprobă Dorcas. De cele mai multe ori, sunt 
pline de oameni foarte hotărâți să afle ce se întâmplă. Am văzut 
o mulţime dintre ei şi jos, la calea ferată. 


Grimma privi în lungul șanțului. 

- Ne apropiem de poartă? -Da. 

Grimma strigă în jos: 

- Încetiniţi şi apoi cotiţi exact la dreapta! 

Echipele de nomi trecură imediat la treabă. Sacco schimbă 
chiar şi viteza, fără să i se spună. Nomii atârnau de volan 
precum păianjenii, rotindu-l cu greutate. 

Acolo chiar era o poartă. Dar era veche şi oricum se ţinea 
de gard numai datorită unor bucăţi de sârmă puse acolo, într-un 
stil mai degrabă de agricultor decât de meseriaş. N-ar fi putut 
opri nici un vehicul cu adevărat hotărât, şi n-a avut nici o şansă 
cu Jekub. 

Dorcas oftă din nou. Detesta să vadă cum se distrug 
lucrurile. Câmpul spre care se deplasau era alcătuit dintr-un 
pământ maro. Nomii îl numeau „pământ ruginit", gândin-du-se 
la cărucioarele ruginite care se adunau câteodată în subsolul 
Magazinului. Printre brazde se mai distingeau încă zone cu 
zăpadă. Roţile mari o transformau în mâl. 

Dorcas se aştepta ca maşina să-i urmărească pe câmp. In 
loc de asta însă, ea se opri, şi doi oameni îmbrăcaţi în costume 
albastru-închis ieşiră din ea şi începură să alerge printre brazde. 
„Oamenii sunt implacabili... Pur şi simplu nu ai ce să le faci", 
gândi el cu tristeţe. „Sunt precum vremea." 

Câmpul urca uşurel, ocolind Cariera. Motorul lui Jekub tuşi. 

În faţă se vedeau un gard din sârmă şi o zonă uscată, 
plină de iarbă. Sârma se rupse cu un plesnet puternic. Dorcas 
privi cum se încolăceşte şi se întrebă dacă Grimma nu l-ar lăsa 
să oprească şi să taie şi el puţin din ea. Se simţea mult mai 
sigur când avea nişte sârmă asupra lui. 

Oamenii îi urmăreau în continuare. Fiindcă acolo sus erau 
prea multe detalii la care trebuia să te uiţi, Dorcas zări doar cu 
coada ochiului alte lumini clipitoare, aflate în depărtare, pe 
şoseaua cea mare. | le arătă şi Grimmei. 

- Le-am observat, spuse ea. Le-am observat. Dar ce 
puteam să fi făcut altceva? adăugă ea cu disperare. Să 
capitulăm şi să trăim prin flori ca zânele? 

- Nu ştiu, zise Dorcas, supărat. Nu mai sunt sigur de nimic. 

Se auzi cum plesneşte sârma altui gard. Urmă o bucată 
mai scurtă cu iarbă, apoi pământul se curbă... 

Şi, deodată, nu mai văzură altceva decât cer şi-l simţiră pe 


Jekub cum prinde viteză în timp ce roţile lui treceau peste vârful 
dealului. 

Dorcas nu mai văzuse niciodată atât de mult cer. Nu mai 
era nimic în jurul lor. Şi era linişte. Ei bine, nu chiar linişte, 
pentru că se mai auzea mugetul lui jJekub. Dar părea a fi un loc 
în care ar fi domnit tăcerea, dacă un excavator plin de nomi 
disperaţi n-ar fi trecut pe-acolo. 

Câteva oi bezmetice se feriră din calea lor. 

- Uite, hambarul e tot înainte, e clădirea aia de piatră de la 
oriz... Începu Grimma. Apoi îl întrebă: Ai păţit ceva, Dorcas? 

- Îmi ţin ochii închişi, şopti el. 

- Arăţi îngrozitor. 

- Mă simt chiar mai rău decât arăt. 

- Dar ai mai fost în Exterior şi până acum. 

- Grimma, suntem cel mai înalt lucru cu putinţă! Nu e 
nimic mai înalt ca noi pe kilometri întregi, sau cum le mai spui 
tu la chestiile alea de măsurat distanţele mari. Dacă-mi deschid 
ochii, simt că o să cad în cer! 

Grimma strigă în jos către şoferii asudaţi: 

- Un pic la dreapta. Aşa. Acum, cât de repede puteţi! 

- Ţine-te bine de Jekub, îi strigă ea lui Dorcas, în timp ce 
zgomotul motorului creştea în intensitate. Ştii că nu poate 
zbura. 

Excavatorul se lovi de un fel de drumeag pietros şi înalt, 
care ducea în direcţia hambarului din depărtare. Dorcas riscă şi- 
şi deschise un ochi. Nu fusese niciodată la hambar. Era cineva 
sigur că acolo se găsea mâncare, sau era doar o presupunere? 
Măcar dacă ar fi fost cald... 

Şi lângă hambar era însă o lumină clipitoare, care se 
îndrepta spre ei. 

- De ce nu ne lasă în pace? răcni Grimma. Opriţi! Imediat, 
Jekub rămase în loc. Motorul torcea uniform în aerul rece. 

- Probabil că drumul ăsta duce spre şoseaua principală, 
spuse Dorcas. 

- Nu putem să ne întoarcem, remarcăm Grimma. -Nu. 

- Şi nici să înaintăm. -Nu. 

Grimma bătu cu degetele în metalul lui Jekub. 

- Ai vreo altă idee? 

- Am putea să încercăm peste câmpuri, propuse Dorcas. 

- Şi unde am ajunge? 


- Pentru început, cât mai departe de-aici. 

- Dar n-am şti încotro mergem, n-am avea nici o ţintă, se 
plânse Grimma. 

Dorcas ridică din umeri. 

- Ori asta, ori vopsitul florilor. Grimma încercă să 
zâmbească. 

- Nu cred că aripioarele alea mici ni s-ar potrivi prea bine, 
zise ea. 

- Alo, ce se întâmplă acolo sus? vru să ştie Sacco. 

- Ar trebui să le spunem, şopti Grimma. Toată lumea crede 
că ne îndreptăm spre hambar... 

Privi în jur. Maşina era mai aproape, legănându-se 
puternic pe drumul denivelat. Cei doi oameni veneau şi ei din 
cealaltă parte. „Oare oamenii nu renunţă niciodată?", se întrebă 
în sinea ei. 

Grimma se aplecă peste marginea scândurii. 

- Uşor la dreapta, Sacco, spuse ea. Şi apoi mergi drept şi 
constant. 

Jekub sări de pe drum şi începu să se deplaseze prin iarba 
moartă. În depărtare se mai vedeau un gard de sârmă şi câteva 
oi. 

„Nu ştim încotro ne îndreptăm", gândi Grimma. „Singurul 
lucru important este acum să ne mişcăm. Masklin avea 
dreptate. Asta nu e lumea noastră." 

- Poate că ar fi trebuit să vorbim cu oamenii, sugeră ea cu 
voce tare. _ 

- Nu, ai avut dreptate, spuse Dorcas. In lumea asta, totul 
aparţine oamenilor, şi am fi sfârşit şi noi prin a le aparţine. Nu 
am mai fi avut ocazia să fim noi înşine. 

Gardul se apropia. De cealaltă parte a lui se zărea un 
drum. Un drum ca lumea, cu pietre negre pe el. , - Stânga sau 
dreapta? Ce crezi? Întrebă Grimma. -Nu contează, zise Dorcas în 
timp ce excavatorul rupea gardul de sârmă. 

- O s-o luăm la stânga atunci. Încetineşte, Sacco! Stânga 
uşor;Mai mult. Mai mult. Aşa... O, nu! 

În depărtare se vedea o altă maşină. Şi ea avea deasupra 
o lumină clipitoare. Albastră. 

Dorcas aruncă o privire şi în spate. 

Şi acolo era o altă lumină clipitoare. 

-Nu, spuse el. 


-Poftim? 

-Te întrebai mai înainte dacă oamenii nu renunţă 
niciodată. Nu. Nu renunţă. 

- Stop! strigă Grimma. 

Echipele tropăiră ascultătoare pe podeaua lui Jekub. 
Excavatorul se opri uşurel, cu motorul mergând încetişor. 

- Asta a fost, spuse Dorcas. 

- Am ajuns la hambar? Întrebă un nom. 

- Nu, răspunse Grimma. Nu încă, dar suntem aproape. 
Dorcas se strâmbă. 

- Ar trebui să acceptăm de-acum, spuse el. O să sfârşeşti 
fluturând un băț cu o stea în vârf. Eu sper că pe mine n-au să 
mă pună să le lustruiesc pantofii. 

Grimma părea gânditoare. 

- Dacă l-am mâna pe Jekub cât de repede putem spre 
maşina aia care vine spre noi... Incepu ea. 

- Nu, ripostă Dorcas cu fermitate. Nu ar rezolva nimic. 

- Da, dar m-ar face să mă simt mai bine, zise Grimma. 
Privi în jur, peste câmpuri. 

- Oare de ce s-a întunecat? Întrebă ea. Nu cred că am fugit 
chiar toată ziua. Când am pornit, era dimineaţa devreme. 

- Nu ştii cum zboară timpul când te distrezi? răspunse 
Dorcas cu tristeţe. Mie nu-mi place laptele. Nu mă deranjează să 
trebăluiesc în casele lor, numai să nu mă pună să beau lapte, 
dar... 

- Uită-te un pic, te rog! 

Întunericul se răspândea deasupra câmpurilor. 

- Ar putea fi o elipsă, spuse Dorcas. Am citit eu despre 
elipse... Totul se întunecă atunci când Soarele acoperă Luna. 
Sau parcă era viceversa, adăugă el nesigur. 

Maşina din faţa lor se opinti cu un scrâşnet de frâne, 
derapa cu spatele până într-un zid de piatră şi se opri brusc. 

În câmpul de lângă drum, oile fugeau înnebunite. Dar nu 
era acea nebuneală obişnuită a unor oi care, în general, sunt 
uşor copiate. Ţineau capetele în pământ şi fugeau de mama 
focului, cu un singur ţel în minte. Erau nişte oi care deciseseră 
că nu avea nici un rost să-şi irosească energia intrând în panică, 
de vreme ce o puteau folosi pe toată pentru a fugi cât mai 
departe şi cât mai iute posibil. 

Un zgomot puternic umplu aerul. 


- Pe cuvântul meu, spuse Dorcas domol, elipsele astea 
sunt ale naibii de înspăimântătoare! 

Jos, pe podea, nomii intraseră în panică. Ei nu erau oi, 
fiecare nom putând să gândească, dar când începeai să 
reflectezi la întunecimi subite şi la sunete misterioase, â intra în 
panică părea o soluţie logică. 

Linii mici de foc albastru se târau pe caroseria deteriorată 
a lui Jekub. Dorcas îşi simţi părul ridicându-i-se măciucă. 

Grimma privi în sus. Cerul era în beznă. 

- E... e în regulă, spuse ea încet. Ştii, cred că e în regulă. 
Dorcas îşi privi mâinile. Din degete îi ieşeau scântei. 

- Crezi, crezi? mai putu el să zică. 

-Nu e noapte, e doar umbră. Ceva imens pluteşte 
deasupra noastră. f 

- Şi asta zici tu că e mai bine decât să fie noapte? Intrebă 
Dorcas, terorizat. 

- Aşa cred. Hai să coborâm. 

Grimma se lăsă să alunece pe o frânghie până pe podeaua 
lui Jekub. Zâmbea nebunește. lar asta era aproape la fel de 
înspăimântător ca toate celelalte la un loc. Nu erau obişnuiţi s-o 
vadă pe Grimma zâmbind. 

- Ajută-mă! spuse ea. Trebuie să coborâm. Numai aşa 
poate să fie sigur că suntem noi. 

O priviră cu toţii uluiţi în timp ce se chinuia să-şi facă loc 
printre nomi. 

- Haideţi, repetă ea, ajutaţi-mă! 

O ajutară. Uneori, când eşti confuz, asculţi pe oricine pare 
să aibă în minte un ţel cât de mic. Apucară o scândură şi o 
împinseră în afară prin spatele cabinei până când atinse 
pământul. 

Cel mult, acum nu mai era atâta cer. Albastrul devenise 
doar o linie subţire, care înconjura marginile întunericului solid 
de deasupra lor. Nu era pe de-a-ntregul solid. Când ochii lui 
Dorcas se obişnuiră, putură să deosebească pătrate, 
dreptunghiuri şi cercuri. 

Nomii se scurgeau în jos, pe scândură, şi inundau drumul, 
fiind nesiguri încă dacă să fugă sau să stea. 

Deasupra lor, unul dintre pătratele întunecate din umbră 
se dădu la o parte. Se auzi o clămpănitură şi apoi un dreptunghi 
de întuneric cobori foarte încet, ca un lift fără fire, şi se aşeză 


uşor pe drum. Era destul de mare. 

Inăuntru se afla ceva. Intr-un fel de ghiveci. Ceva roşu şi 
galben, şi verde. 

Nomii se înghesuiră să vadă mai bine. 


15. 


|. Şi aşa s-a încheiat călătoria lui Jekub, iar nomii au plecat, fără 
să privească înapoi. 


(Din Cartea nomului, Broaşte ciudate, cap. 1, vers. l.) 


Dorcas hoinărea fără ţintă pe podeaua unsuroasă alui 
Jekub. Era pustie acum, cu excepţia bucăţilor de sârmă şi de 
lemn pe care le folosiseră nomii. 

„Au aruncat pur şi simplu lucrurile astea", gândi el, 
ascultând zvonul îndepărtat al discuţiilor dintre nomi. „Nu e bine 
să laşi dezordine. Bunul Jekub merită mai multă recunoştinţă." 
Afară se întâmpla ceva care părea să stârnească entuziasmul 
nomilor, dar el nu îi acordă prea mare atenţie. 

Se agită un pic, încercând să înfăşoare sfoara şi să 
aranjeze lemnele în grămezi ordonate. Trase şi de firele care-i 
permiseseră lui Jekub să guste electricitatea. Apoi se aşeză în 
genunchi şi încercă să curețe urmele de noroi lăsate de 
picioarele nomilor. 

Jekub scotea sunete chiar şi când avea motorul oprit. 
Pocnituri mici, fâşâituri, şi, uneori, cât un ping. 

Într-un târziu, Dorcas se aşeză sprijinit de metalul galben. 
Nu ştia ce se petrece. Lucrurile erau atât de diferite de orice 
văzuse până atunci, încât mintea sa nici măcar nu mai încerca 
să-şi pună întrebări. 

Gândi că probabil, era o altă maşină, o maşină care face 
ca noaptea să coboare brusc. 

Se ridică şi-l bătu uşor pe Jekub cu palma. 

-Bravo! 

Sacco şi Nooty îl găsiră sprijinit de peretele cabinei, 
privindu-şi picioarele. 

- Toată lumea te caută, spuse Sacco. E ca un aeroplan, dar 
fără aripi. Pur şi simplu, pluteşte în aer! Trebuie să vii să ne spui 


de ce merge... Te simţi bine? 

-Hmm? 

- Te simţi bine? Întrebă Nooty. Arăţi cam ciudat. Dorcas 
oftă uşurel. 

- Sunt doar foarte obosit. 

- Da, dar avem nevoie de tine, insistă Sacco. Dorcas 
suspină şi-i lăsă să-l ajute să se ridice în picioare. 

- A mers cu adevărat, aşa-i? spuse el. A mers foarte bine, 
având în vedere, desigur, vârsta lui. 

Îi aruncă lui Sacco o privire care se dorea veselă. 

- Despre ce vorbeşti? Îl iscodi Sacco. 

- A stat în barca aia atâta vreme. Pesemne, încă de când a 
fost făcută lumea. lar eu n-am făcut decât să-l ung, să-i dau 
combustibil şi a mers, spuse Dorcas. 

- Maşina? A, da. Bravo! exclamă Sacco. 

- Dar... 

Nooty arătă în sus. Dorcas ridică din umeri. 

- A, nu mă preocupă chestia aia. E, probabil, Masklin. O 
explicaţie simplă. Grimma are dreptate. E chestia aia zburătoare 
după care a plecat Masklin. 

- Dar a ieşit ceva din ea, zise Nooty. 

- Vrei să spun că nu-i Masklin? 

- Nu, e un fel de plantă. i 

Dorcas oftă. Lucrurile trebuia să fie luate unul câte unul. Il 
mai mângâie o dată pe Jekub. 

- Să ştii că mie îmi pasă de tine, spuse el încetişor. Apoi se 
îndreptă de spate şi se întoarse spre ceilalţi. 

- In regulă, oftă el. Arătaţi-mi! 

Era într-un fel de ghiveci din metal, în mijlocul unei 
platforme plutitoare. Nomii se adunaseră şi încercaseră să se 
urce unii pe umerii altora ca să privească, dar nici unul nu ştia 
ce este, cu excepţia Grimmei, care privea cu un zâmbet straniu. 

O creangă de copac. Pe creangă era o floare cât o găleată. 

Dacă te urcai destul de sus, puteai vedea că înăuntrul ei, 
între petalele strălucitoare, se afla un fel de bazin plin cu apă. 
Şi, de pe fundul bazinului, priveau spre nomi câteva broscuţe 
galbene. g 

- Ai măcar habar cât de cât ce sunt astea? Intrebă Sacco. 
Dorcas zâmbi. 

- Masklin a descoperit ce idee minunată este să-i trimiţi 


flori unei fete. Şi mai cred că totul e în ordine de-acum, spuse el 
privind-o pe Grimma. 

- Da, dar ce e? 

- Imi amintesc că se cheamă bromeliade, zise Dorcas. 
Cresc în vârful unor copaci foarte înalţi din pădurile umede, iar 
broscuţele alea îşi petrec toată viaţa înăuntru. Să-ţi petreci 
întreaga viaţă într-o singură floare! Imaginaţi-vă! Grimma a spus 
odată că ea crede că ăsta e cel mai uimitor lucru din lume. 

Sacco îşi muşcă buza de jos, gânditor. 

- Ei, dar mai e şi electricitatea, replică el. Şi electricitatea 
e uimitoare. 

- Sau hidraulica, completă Nooty, luându-l de mână. Mi-ai 
spus că hidraulica este fascinantă. 

- Pesemne că Masklin a cules-o pentru ea, zise Dorcas. E 
un băiat tare practic. Şi are şi o imaginaţie foarte activă. 

De lângă floare, privi spre Jekub care părea bătrân şi mic 
chiar şi în comparaţie cu umbra aceleia navei. 

II cuprinse o senzaţie de oarecare veselie. Era atât de 
obosit, încât ar fi putut adormi în picioare, dar îşi simţi mintea 
clocotind. Se ridicau o mulţime de întrebări, dar acum 
răspunsurile nu mai contau. Ajungea să te bucuri şi să ştii că 
lumea e plină de lucruri uimitoare, şi că nu eşti o broască. 

Sau măcar el era genul de broască interesată de felul în 
care creşteau florile şi de modul în care ar fi putut ajunge la alte 
flori, dacă sărea destul de mult. 

Şi, chiar când ai ieşit din floare şi te simţi cu adevărat 
mândru de tine, priveşti la lumea aceea nouă, mare, care te 
înconjoară la nesfârşit. Şi, poate, observi că şi ea are petale în 
jurul orizontului. 

Dorcas zâmbi. 

- Tare aş mai vrea să ştiu ce-a făcut Masklin în ultimele 
săptămâni! 


Sfârşit partea a Il-a