Terry Pratchett — [Trilogia nomilor] 01 Camionul

Terry Prachett 
Trilogia nomilor 1 
Camionul 


Despre Nomi şi despre Timp 


Nomii sunt mici. În general, creaturile mici nu trăiesc prea 
mult. Dar poate că trăiesc într-un ritm mai rapid. 

Să vă explic. 

Una dintre cele mai efemere fiinţe de pe planeta Pământ 
este musculiţa de oţet. Trăieşte doar o zi. Cele mai longevive 
fiinţe sunt arborii sequoia, dintre care unii au patru mii şi şapte 
sute de ani şi sunt încă în picioare. 

Asta pare trist pentru musculiţele de oţet. Important este 
însă nu cât de lungă îţi este viaţa cu adevărat, ci cât de lungă ţi 
se pare. 

Pentru o musculiţa de oţet, o singură oră poate dura cât un 
veac. Probabil că musculiţele de oţet mai bătrâne se adună şi se 
plâng că viaţa din acest minut nici nu se compară cu cea 
trecută, cea de câteva minute bune, când lumea întreagă era 
tânără, Soarele părea mult mai luminos, iar larvele se 
comportau cuviincios. In schimb, copacii care nu sunt deloc 
renumiţi pentru iuţeala lor poate că de-abia dacă au timp să 
observe felul în care cerul clipeşte între noapte şi zi, înainte să 
se usuce şi să fie mâncaţi de cari. 

E un fel de relativitate. Cu cât trăieşti într-un ritm mai rapid, 
cu atât timpul se dilată. Pentru un nom, un an durează cât zece 
ani pentru un om. Ţineţi minte! Dar nu fiţi îngrijoraţi. Fiindcă nici 
ei nu sunt. Nici măcar nu ştiu. 


|. Mai întâi a fost Locul. 

II. Şi Fraţii Arnold (din 1905) au venit la faţa Locului şi au 
văzut că are Potenţial. 

III. Pentru că era la Strada Mare. 

IV. Da, era la îndemână şi pentru autobuze. 

V. Şi Fraţii Arnold (din 1905) au spus: "Să fie aici un Magazin 
şi să fie un Magazin aşa cum lumea nu a mai văzut!" 

VI. Şi fie ca lungimea lui să ţină de pe Strada Palmer până la 


hala de peşte, iar lăţimea lui, de la Strada Mare tocmai până la 
Şoseaua Disraeli. 

VII. Şi să fie înalt de peste cinci etaje, plus mezanin, şi să 
aibă lifturi; şi să mai fie Focuri Eterne în Camera Cazanelor de la 
subsol şi deasupra tuturor etajelor să fie Contabilitatea, care să 
pună toate lucrurile în ordine. 

VIII. lar toate astea trebuie să se unească în ceea ce va fi 
cunoscut de toată lumea ca Fraţii Arnold (din 1905): "Toate 
Mărfurile sub un singur acoperiş." Şi-o să fie numit: Magazinul 
Fraţii Arnold (din 1905). 

IX. Şi asta a fost. 

X. Şi Fraţii Arnold (din 1905) au împărţit Magazinul în 
raioanele de Feronerie, Corsetărie, Galanterie şi altele, numite 
după ceea ce vindeau, şi i-au creat pe oameni ca să le umple cu 
Toate Mărfurile. Şi Fraţii Arnold (din 1905) au spus: "Să fie 
camioane, colorate în roşu şi auriu, şi fie ca ele să străbată 
străzile, pentru ca toată lumea să ştie că Fraţii Arnold (din 1905) 
oferă Toate Mărturile. 

XI. Şi să mai fie Sacul lui Moş Crăciun şi Reducerile de larnă, 
şi Chilipirurile Verii, şi Săptămâna "înapoi la şcoală", toate la 
timpul potrivit. 

XII. Şi abia după toate astea, în Magazin au venit nomii, ca 
să rămână aici de-a pururi. 


(Din Cartea nomului, întemeierea l-XIII.) 


Aceasta este povestea Camionului. Dar e şi povestea Căii 
Critice. 

Aceasta este povestea unui camion care huruia prin Oraşul 
Adormit şi apoi la ţară, peste câmpuri, dărâmând stâlpii feli- 
narelor şi bălăngănindu-se de pe-o parte pe alta, făcând să se 
zguduie vitrinele magazinelor şi oprindu-se pe un câmp, după ce 
poliţia l-a urmărit. lar când oamenii nervoşi s-au întors la maşina 
lor şi au raportat: "Ascultă! Asculţi? Nu îl conduce nimeni!", a 
devenit povestea Camionului, care a pornit din nou, s-a depărtat 
de oamenii împietriţi de uimire şi a dispărut în noapte. 

Dar povestea nu s-a oprit aici. 


Şi nici nu a început aici. 


Ploua dezmăţat. Ploua răpăitor. Ploua cu felul acela de ploaie 
care e cu mult mai udă decât ploaia normală, cu felul acela de 
ploaie care cade în stropi mari, cu fleoşcuri, cu felul acela de 
ploaie care e mai degrabă o mare verticală, cu găuri în ea. 

Ploaia tatua cutiile vechi de hamburgeri şi pungile de cipsuri 
din coşul de nuiele care îi ofereau lui Masklin o ascunzătoare 
temporară. 

Priviţi-l! Ud. înfrigurat. Foarte îngrijorat. Şi înalt de zece 
centimetri. 

Ghena de gunoi era de obicei un bun teren de vânătoare, 
chiar şi iarna. Adeseori se mai găseau câteva cipsuri reci în 
punga lor şi uneori chiar un os de pui. O dată sau de două ori 
găsise chiar un şobolan. Ultima dată când găsise un şobolan 
fusese cu adevărat o zi bună, pentru că mâncaseră din el o 
săptămână întreagă. Problema era că te cam săturai de şobolan 
după a treia îmbucătură din a treia zi. 

Masklin cercetă parcarea camioanelor. 

Şi iată-l cum vine, exact la timp, făcându-şi loc printre 
tomberoane şi frânând cu un fâşăit. 

Văzuse camionul ăsta venind în fiecare marţi şi miercuri 
dimineaţa, în ultimele patru săptămâni. Măsurase cu grijă pauza 
pe care şi-o lua şoferul. 

Aveau exact trei minute. Pentru cineva de mărimea unui 
nom, asta e cu puţin mai mult decât o jumătate de oră. 

Se lăsă să alunece în jos pe o hârtie unsuroasă care atârna 
până la pământ şi fugi spre tufişurile de la marginea parcului 
unde aşteptau Grimma şi bătrânii. 

— A venit! spuse el. Haideţi! 

Se ridicară cu greu, oftând şi bodogănind. Trecuse prin asta 
de zeci de ori. Ştia că nu avea nici un sens să strige. l-ar fi 
supărat, i-ar fi nedumerit şi atunci ei ar fi bodogănit şi mai mult. 
Bodogăneau cipsurile reci chiar şi când Grimma le încălzea. Se 
plângeau şi de şobolani. Se gândise serios de câteva ori să plece 
singur, dar nu avusese curaj. Aveau nevoie de el. Aveau nevoie 
de cineva pe care să-l bodogănească. 

Dar erau prea înceţi. Se simţea pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. 

Se întoarse către Grimma. 


— Hai, dă-le un ghiont, ia ceva! N-o să se urnească 
niciodată! 

Ea îşi agită mâinile. 

— Sunt înfricoşaţi. Du-te tu, iar eu o să-i aduc. 

Nu era timp de ceartă. Masklin alergă înapoi peste noroiul 
lipicios din parc, deşirând frânghia cu ancora. Îi luase o 
săptămână ca să facă acel cârlig, dintr-un capăt de sârmă 
desprins dintr-un gard, şi exersase mai multe zile. Învârtea deja 
ancora deasupra capului când a ajuns lângă roata camionului. 

Cârligul se prinse de prelată mult deasupra lui chiar de la a 
doua încercare. Trase o dată sau de două ori şi apoi, sprijinindu- 
se cu picioarele pe canelurile cauciucului, se ridică. 

Mai făcuse asta şi înainte. Da, o mai făcuse de trei sau patru 
ori. Se strecură pe sub prelata grea în întunericul de dincolo, 
trăgând cu el frânghia şi legând-o cât de strâns putea în jurul 
altor frânghii care erau groase cât braţul lui. 

Apoi se urcă din nou pe margine şi, slavă Domnului, o văzu 
pe Grimma cum îi mână pe bătrâni peste peluză. Îi putea auzi 
plângându-se de bălți. 

Masklin tremura de nerăbdare. Părea că durează ore întregi. 
Le explicase de milioane de ori, dar ei nu fuseseră ridicaţi în 
camioane când erau copii şi spuneau că nu înţeleg de ce trebuie 
să înceapă la bătrâneţe o asemenea aventură. Bunica Morkie 
insistă ca toţi bărbaţii să se uite în altă parte ca să nu îi 
privească sub fuste. Apoi bătrânul Torrit începu să se smiorcăie 
atât de tare, încât Masklin trebui să-l coboare din nou pentru ca 
Grimma să-l poată lega la ochi. După ce i-a urcat pe câţiva 
dintre ei, lucrurile n-au mai stat chiar atât de rău, deoarece îl 
puteau ajuta la trasul frânghiei. Dar timpul gonea nebuneşte. 

Pe Grimma a ridicat-o ultima. Era uşoară. Cu toţii erau uşori, 
de altfel. La urma urmei, nu mănânci şobolani chiar în fiecare zi. 
Uimitor. Urcaseră cu toţii în camion. Lucrase cu urechile ciulite, 
pândind sunetul paşilor pe caldarâm şi izbitura uşii şoferului, dar 
nu auzise nimic. 

— E bine, spuse el, tremurând de oboseală. Asta este. Acum 
mai trebuie doar să pornim... 

— Am scăpat Obiectul, spuse bătrânul Torrit. Obiectul! L-am 
scăpat. Ai văzut? L-am scăpat lângă roată când mă lega la ochi. 
Du-te şi adu-l, băiete! 

Masklin îl privi îngrozit. Apoi îşi scoase capul pe sub prelată 


şi, da, era acolo, departe, pe caldarâm. Un cub mic şi negru. 

Obiectul. 

Stătea într-o baltă, deşi asta nu îl afecta Obiectul. Nimic nu 
afecta obiectul. Nici măcar focul. 

Şi atunci auzi sunetul unor paşi pe caldarâm. 

— Nu mai e timp, şopti el. Chiar nu mai e timp. 

— Nu putem pleca fără el, spuse Grimma. 

— Ba bineînţeles că putem, este doar un, un... obiect. Nu 
vom avea nevoie de vechitura asta unde mergem noi. 

Imediat după ce spuse aceste cuvinte îi păru rău şi fu uimit 
că buzele lui rostiseră asemenea vorbe. Grimma îl privea 
speriată. Bunica Morkie se ridică în picioare. 

— Să fii iertat! lătră ea. Ce lucru groaznic ai zis! Spune-i tu, 
Torrit, îl ghionti ea pe Torrit în coaste. 

— Dacă nu luăm Obiectul cu noi, atunci nu merg nici eu, 
spuse Torrit hotărât. Nu e... 

— Îţi vorbeşte şeful tău, îl întrerupse bunica Morkie. Aşa că 
fă ce ţi se spune! Tronc! Ce idee mai e şi asta, să-l laşi aici? Ar fi 
indecent! Nu ar fi bine! Du-te şi adu-l imediat! 

Masklin se holbă tăcut spre noroiul lipicios şi apoi cu o 
mişcare disperată aruncă funia peste margine. Cobori. 

Ploaia se transformase în lapoviţă. Vântul îl biciuia în timp ce 
cobora în grabă pe lângă marele arc al roții, aterizând într-o 
baltă. Se întinse şi căută Obiectul... Şi atunci, camionul porni. 

Mai întâi a fost un huruit atât de zgomotos, încât a trecu 
dincolo de sunet şi a devenit un zid de zgomot. Apoi a fosto 
explozie de abur puturos şi o vibraţie care a scuturat pământul 

Se apucă repede de funie şi strigă la ei să-l tragă în sus însă 
că nici măcar el nu-şi putea auzi vocea. Totuşi, Grimma sau 
altcineva îşi dăduse seama, pentru că exact când marea roată 
începu să se învârtească, funia se încordă şi-şi simţi picioarele 
ridicate din noroi. 

Se bălăngăni înainte şi înapoi, în timp ce, cu o încetineală 
dureroasă, îl traseră până deasupra roții. Abia dacă trecuse 
câţiva centimetri peste roată şi capul îi fu scuturat de un zgomot 
ca de ciocan şi de o ceaţă neagră şi înecăcioasă. 

"Nu mi-e frică", îşi spuse. "Asta e cu mult mai rău decât 
orice-am înfruntat până acum, dar nu e înspăimântător" 

— E prea teribil ca să fie înfricoşător. 

Se simţea de parcă ar fi fost într-o găoace mică şi caldă, 


departe de zgomot şi de vânt. "O să mor", gândi el, "numai din 
cauza acestui Obiect, care nu ne-a ajutat niciodată şi în nici un 
fel, din cauza a ceva care e pur şi simplu o vechitură, am să mor 
şi am să merg în Rai. Mă întreb dacă bătrânul Torrit are dreptate 
când spune ce se întâmplă când mori. E cam drastic să fie 
nevoie să mori ca să te convingi. M-am uitat la cer în fiecare 
noapte timp de ani întregi şi nu am văzut niciodată nomi acolo 
sus..." 
Dar nu conta, totul trecea pe lângă el. Nu era real... Nişte 
mâini îl prinseră de la subsuori şi-l traseră în spaţiul liniştit de 
sub prelată şi, destul de greu, smulseră Obiectul de la pieptul 
său. 

In spatele camionului, care accelera, draperii de ploaie 
cenuşii cădeau peste câmpurile pustii. 

Şi în tot ţinutul nu mai era nici un nom. 


Fuseseră mult mai mulţi, în vremurile în care nu părea să fi 
plouat atât de mult. Masklin îşi putea aminti cel puţin patruzeci. 
Dar se construise autostrada; pârâul fusese încătuşat în ţevi pe 
sub pământ şi cele mai apropiate vizuine fuseseră astupate. 
Nomii trăiseră dintotdeauna în colţurile lumii şi, deodată, nu 
prea mai erau destule colţuri pentru ei. 

Numărul lor începuse să scadă. În mare parte, asta se datora 
unor cauze naturale. Şi, când ai opt centimetri, o cauză naturală 
poate fi orice are dinţi, e iute şi înfometat. Atunci, Pyrrince, care 
era de departe cel mai curajos, a condus o expediţie disperată 
peste drum, într-o noapte, ca să investigheze pădurile de pe 
cealaltă parte. Nu s-au mai întors niciodată. Unii spuneau că 
fuseseră mâncaţi de şoimi, alţii ziceau că-i omorâse un camion. 
Unii spuneau chiar că reuşiseră să parcurgă doar jumătate de 
drum şi erau acum surghiuniţi în rezervaţia centrală dintre liniile 
nesfârşite de maşini. 

Apoi s-a construit cafeneaua, un pic mai jos, de-a lungul 
drumului. Într-un fel, era o îmbunătăţire. Depinde de cum o 
priveai. Dacă cipsurile aruncate şi rămăşiţele vinete de pui 
puteau fi considerate hrană, atunci se putea spune că deodată 
toată lumea avea ce să mănânce. 

Şi apoi a fost primăvară şi, când a privit înjur, Masklin a 
constatat că nu mai rămăseseră decât zece, iar opt dintr ei erau 
atât de bătrâni, încât nu prea mai aveau mare lucru de aşteptat 


de la viaţă. Bătrânul Torrit avea aproape zece ani. 

Fusese o vară îngrozitoare. Grimma îi organizase într-o ceată 
pe cei care rămăseseră sprinteni, cu care face raiduri de noapte 
la ghenele de gunoi. lar Masklin încerca să vâneze. 

A vâna de unul singur era ca şi cum ar fi murit un pic de 
fiecare dată. Majoritatea lucrurilor pe care le vânai te vânau şi 
ele pe tine. Şi chiar dacă aveai noroc şi omorai ceva, cum puteai 
să-l cari acasă? Durase două zile când cu şobolanul, inclusiv o 
noapte în care veghease ca să alunge alte vietăţi. Zece vânători 
solizi ar fi putut face orice: să fure miere să prindă şoareci în 
capcane, să vâneze cârtiţe, orice, în timp ce un vânător singur, 
lipsit de cineva care să-i păzească spatele în iarba înaltă, era 
pur şi simplu o invitaţie la gust pentru orice avea colţi şi gheare. 

Pentru a avea destulă mâncare, era nevoie de mul vânători 
sănătoşi. Dar pentru a avea mulţi vânători sănătos aveai nevoie 
de mâncare îndeajuns. Era un cerc vicios. “O să fie mai bine la 
toamnă", spusese Grimma, bandajându-i braţul, în locul în care 
îl înţepase o viespe. "O să fie ciuperci şi fructe de pădure, şi 
alune, şi de toate." 

Ei bine, nu fuseseră ciuperci şi plouase atât de mult, incat 
majoritatea fructelor de pădure putreziseră înainte de a se 
coace. Totuşi, fuseseră multe alune. Cel mai apropiat alun era la 
o distanţă de jumătate de zi. Masklin putea căra douăsprezece 
alune, dacă le scotea din coajă şi le trăgea după el într-o pungă 
de hârtie găsită la ghenă. Îi lua o zi întreagă, risca să fie prins de 
ulii şi hrana ajungea doar pentru ziua următoare. 

Apoi s-a prăbuşit acoperişul vizuinei, din cauza ploii care nu 
mai contenea. Atunci fusese aproape plăcut să hoinărească pe- 
afară. Era mai bine decât să-i asculte bodogănind despre faptul 
că el nu făcuse la timp reparaţiile necesare. Aaaa, şi mai era şi 
focul! Aveai nevoie de un foc la gura vizuinei deopotrivă pentru 
a găti şi pentru a-i alunga pe prădătorii de noapte. Bunica 
Morkie a adormit într-o zi şi l-a lăsat să se stingă. Fapta era atât 
de gravă, încât până şi ea a avut bunul-simţ de a se simţi 
jenată. 

Când Masklin s-a întors în noaptea aceea a privit la grămă- 
joara de cenuşă timp îndelungat, şi apoi şi-a înfipt sulița în 
pământ şi a început să râdă. Şi a râs până a început să plângă. 
Nu a putut să-i înfrunte. A trebuit să plece şi să stea afară, unde, 
până la urmă, Grimma i-a adus ceai de urzică într-o scoică. Ceai 


rece de urzică. 

— Sunt cu toţii foarte supăraţi din cauza focului, spusese ea. 
Masklin a râs sec. 

— Da, îmi dau seama, i-am auzit. "Trebuie să-mi mai aduc un 
chiştoc, băiete, nu mai am tutun" şi "Nu prea mai mâncăm 
peşte în ultimul vreme, ar trebui să-ţi faci timp să te duci la 
râu", şi "Eu, eu, eu şi iarăşi eu! Numai la asta se gândesc tinerii. 
Pe vremea mea..." 

Grimma oftase. 

— Se străduiesc, să ştii. Dar, pur şi simplu, nu-şi dau seama. 
Existau sute dintre ai noştri când ei erau tineri. 

— O să ne ia câteva zile să aprindem focul, spuse Masklin. 

Aveau o lentilă de ochelari; era nevoie însă de o zi întreagă 
şi foarte însorită ca să aprindă focul. Privea fără ţintă în noroiul 
de sub picioare. 

— Mi-a ajuns, zise el liniştit. O să plec! 

— Dar avem nevoie de tine! 

— Şi eu am nevoie de mine. Ce fel de viaţă e asta? 

— Dar o să moară dacă pleci! 

— O să moară oricum, spuse Masklin. 

— Ai zis un lucru foarte răutăcios. 

— Da, dar adevărat. Oricine moare până la urmă. Şi noi vom 
muri până la urmă. Uită-te la tine! Îţi petreci tot timpul spălând, 
făcând ordine, gătind şi fugind după ei. Ai aproape trei ani! E 
timpul să ai şi tu viaţa ta. 

— Bunica Morkie a fost foarte bună cu mine când am fost 
mică, spuse Grimma, împăciuitor. Şi tu o să fii bătrân într-o zi. 

— Crezi? Şi cine o să-şi zdrelească atunci degetele până la 
os ca să aibă grijă de mine? 

Masklin simţea că devine din ce în ce mai furios. Era sigur că 
avea dreptate, dar inima îi spunea că se înşeală, ceea ce agrava 
lucrurile. 

Se gândise multă vreme la toate acestea şi, de fiecare dată, 
se simţise supărat şi neîmplinit. Toţi cei deştepţi, cei îndrăzneţi, 
cei curajoşi plecaseră de mult, într-un fel sau altul. "Bătrâne 
Masklin", îi spuseseră, "amic de nădejde, să ai grijă de bătrâni şi 
ne vom întoarce înainte de a-ţi da tu seama că am plecat, 
imediat ce vom găsi un loc mai bun". De fiecare dată când se 
gândea la asta, Masklin se indigna ne el însuşi, pentru că 
rămăsese, şi pe ei, fiindcă plecaseră. Intotdeauna ceda, ăsta era 


necazul. O ştia. Indiferent ce hotărâre lua la început, 
întotdeauna apuca pe calea minimei rezistenţe. 

Grimma se holbă la el. 

Masklin ridică din umeri. 

— Bine, bine, o să vină cu noi, spuse el. 

— Ştii că nu o să vină, vorbi ea. Sunt prea bătrâni. Au 
crescut aici. Le place aici. 

— Le place aici când suntem noi să-i slugărim, mormăi 
Masklin. 

Atunci au lăsat-o aşa. Apoi au avut nuci la cină. Nuca lui 
Masklin a fost viermănoasă. 


În seara aceea a ieşit din vizuină şi a stat pe bancă, ţinându- 
şi bărbia în palme şi privind din nou la autostradă. 

Era un şuvoi de lumini roşii şi albe. în interiorul acelor cutii 
se aflau oameni care-şi vedeau de treburile lor misterioase. 
Mereu grăbiţi să-şi facă treburile, care vor fi fost acestea. Ar fi 
pus pariu că ei nu mănâncă şobolani. Oamenilor le era uşor. 
Mari şi înceţi, fără a fi nevoiţi să trăiască în vizuini umede, 
aşteptând ca babele nătânge să lase focul să se stingă. 

Nu aveau niciodată viermi în nuci. Se duceau oriunde voiau 
şi făceau ce le plăcea. Intreaga lume era a lor. 

Şi toată noaptea conduceau la stânga şi la dreapta în 
camioanele acelea mici, cu luminiţe. Nu dormeau niciodată? 
Trebuie că există o mulţime de oameni. Poate chiar câteva sute. 

Visase să plece cu un camion. Ele se opreau adeseori la 
cafenea. Ar fi fost uşor, sau ar fi fost aproape uşor, să găseşti 
modalitatea de-a te urca într-unul. Erau curate şi lucitoare, deci 
se duceau undeva unde era mai bine decât aici. Şi, la urma 
urmei, care era alternativa? Oricum n-o mai duceau până la 
iarnă, aici, înfruntând vremea rea din câmpie... Nici nu 
îndrăznea să se gândească. 

Bineînţeles că nu o făcuse niciodată. Până la urmă nu făcea 
nimic cu adevărat. Visa doar la luminile cele fâşâitoare. 

Şi, deasupra luminilor care se grăbeau, stelele. _ 

Torrit spunea că stelele sunt foarte importante. In acele 
momente Masklin nu era însă de acord. Nu puteau fi mâncate. 
Nici nu luminau cine ştie ce. Dacă te gândeai bine, stelele erau 
destul de nefolositoare... 

Cineva ţipă. 


Trupul lui Masklin sări în picioare cu mult înainte ca mintea 
lui să se fi gândit la asta şi sprintă silențios printre tufişurile 
uscate. 

Acolo, cu capul vârât în vizuină şi cu coada fluturând 
bucuroasă spre stele, se afla o vulpe. O recunoscuse imediat 
deoarece, când, aproape că se ştersese de ea, de câteva ori. 

Undeva înăuntrul capului lui Masklin, bucăţica din el care era 
cu adevărat el însuşi — bătrânul Torrit ar fi avut cu siguranţă 
multe de spus despre această bucăţică — era terorizată 
văzându-se ridicând lancea, care se găsea încă în pământ, acolo 
unde o înfipsese, şi înţepând vulpea cât de tare putea într-un 
picior din spate. 

Se auzi un scheunat înfundat şi animalul, cu spume de furie 
la bot se trase înapoi întorcând o faţă diavolească spre 
atacatorul său. Doi ochi galbeni şi strălucitori se concentrară 
asupra lui Masklin, care stătea cumpănindu-şi sulița. Era unul 
din acele momente în care timpul încetinea şi totul părea dintr-o 
dată cu mult mai real. Probabil când ştii că urmează să mori, 
simţurile se ascut ca să prindă cât mai multe detalii atâta vreme 
cât mai au ocazia... 

Vulpea avea sânge în jurul botului. 

Masklin simţi cum înăuntrul lui creşte furia, ca un uriaş balon 
de săpun. În general, nu avea prea multe, dar animalul acela îi 
lua până şi bruma aceea nenorocită de avere şi de semeni 
cărora se obişnuise să le zică viaţă. 

Când limba roşie a vulpii se prelinse afară, ştiu că avea două 
alternative: să fugă, sau să piară. Aşa că atacă. Suliţa zbârnâi 
din mâna lui, zburând ca o pasăre şi înfigându-se în buza vulpii. 
Animalul ţipă şi îşi duse labele la rană, iar Masklin alergă, alergă 
peste noroi, mânat de energia furiei sale, şi apoi sări şi se prinse 
bine de blana roşcată, se aruncă în sus pe coastele vulpii, 
ateriza călare pe gâtul ei şi, scoţându-şi cuțitul de piatră, începu 
să înjunghie, să înjunghie, de parcă ar fi vrut să omoare, atunci 
şi definitiv, tot ce era strâmb în lumea lui. 

Vulpea scheună din nou şi o luă la goană. Dacă ar fi fost 
capabil să gândească, Masklin şi-ar fi dat seama că pumnalul lui 
nu făcea decât să o zdrelească pe vulpe, care nu era însă prea 
obişnuită ca prânzul să riposteze cu atâta furie. Acum, singurul 
ei gând era să fugă. O apucă pe cărare şi, cu capul în jos, o 
zbughi spre luminile autostrăzii. 


Masklin începu să gândească din nou. Forfota traficului îi 
umplu urechile. Îşi dădu drumul în iarba înaltă, lăsând animalul 
să fugă spre asfalt. Ateriza cu o bufnitură şi se rostogoli, 
pierzându-şi tot aerul din plămâni... 

Îşi amintea ce s-a întâmplat după aceea. Îi rămăsese în 
memorie mult timp, mult după ce văzuse atâtea lucruri stranii, 
încât amintirea aceea să nu mai aibă loc în capul lui. 

Vulpea, împietrită ca o statuie în fasciculul de lumină, mârâia 
sfidător, încercând să sperie zece tone de metal care se 
îndreptau spre ea, cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. A fost 
întâi o bufnitură, o fâşâială şi apoi întuneric. 

Masklin stătu cu faţa în jos în noroiul rece vreme înde- 
lungată. Pe urmă, temându-se de ceea ce urma să vadă, încer- 
când să nu-şi imagineze, se ridică în picioare şi se târî înapoi 
spre ceea ce mai rămăsese din căminul său. 

Grimma aştepta la gura vizuinii, ţinând în mână o nuia de 
parcă ar fi fost un ciomag. Aproape că-l scalpă pe Masklin când 
acesta se îţi din întuneric şi se lăsă să cadă pe bancă, întinse o 
mână ezitantă şi împinse băţul. 

— Nu ştiam unde te-ai dus, spuse ea cu o voce aproape 
isterică. Am auzit doar zgomotele şi atât. Ar fi trebuit să fii aici, 
fiindcă i-a luat pe domnul Mert şi pe doamna Coom. Şi săpa, şi... 

Se opri, părând că se înmoaie. 

— Da, mulţumesc, spuse Masklin rece. Nu am păţit nimic. 
Mulţumesc foarte mult. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

O ignoră şi se strecură în întunericul vizuinii ca să se întindă. 
Îi auzea pe bătrâni şuşotind, dar el se cufundă într-un somn 
adânc, plin de coşmaruri. 

"Ar fi trebuit să fiu aici", gândi Masklin. "Ei se bazează pe 
mine. Plecăm. Cu toţii." 


Atunci fusese o idee bună. 

Acum, lucrurile păreau să stea un pic altfel. 

Nomii se înghesuiau într-un colţ al marelui spaţiu întunecat 
dinăuntrul camionului. Tăceau. Nu prea era loc de gălăgie. 
Huruitul motorului umplea aerul de la un capăt la altul al 
remorcii. Uneori scădea în intensitate şi apoi începea iarăşi. Din 
când în când, camion icnea. 

Grimma se târî peste podeaua care tremura. 


— Cât durează să ajungem acolo? se interesă ea. 

— Unde? întrebă Masklin. 

— Acolo unde mergem. 

— Habar n-am. 

— Da dar, ştii, le e foame. 

Întotdeauna le era foame. 

Masklin privi deznădăjduit spre pâlcul de bătrâni. Unul sau 
doi dintre ei se uitau la el cu speranţă. 

— Nu pot să fac nimic, spuse el. Şi mie mi-e foame, darnue 
nimic aici. Camionul e gol. 

— Bunica Morkie se supără tare când sare peste o masă, 
spuse Grimma. 

Masklin îi aruncă o privire lungă, goală. Apoi se târî până la 
grup şi se aşeză între Torrit şi bătrână. 

Nu prea vorbise cu ei. Când era mic, ei erau uriaşi şi nu era 
treaba lui, apoi fusese vânător printre vânători. lar anul trecut, 
fusese fie în căutarea hranei, fie cufundat în somn, după 
expediţii obositoare. Ştia, totuşi, de ce Torrit era şeful tribului. 
Era normal să fie aşa, deoarece era cel mai bătrân. Cei mai 
bătrâni erau întotdeauna şefi, pentru ca astfel să nu existe 
certuri. Regula asta nu se aplica şi la femei, desigur, întrucât 
toată lumea ştia că un asemenea lucru ar fi fost de neconceput; 
până şi bunica Morkie era destul de fermă în legătură cu asta. 
Ceea ce părea un pic ciudat, fiindcă îl trata pe Torrit ca pe un 
idiot, iar bătrânul nu lua niciodată vreo decizie fără să tragă cu 
coada ochiului spre ea. Masklin oftă, holbându-se la genunchii 
lui. 

— Uite ce e, nu prea ştiu cât de mult... începu el. 

— Nu-ţi face griji din pricina mea, băiete, spuse bunica 
Morkie, care părea să-şi fi revenit. Toate astea sunt destul de 
interesante, aşa-i? 

— Dar ar putea dura veacuri, zise Masklin. Nu ştiam că o să 
dureze atât. A fost o idee nebunească... 

Bătrâna îndreptă spre el un deget noduros. 

— Tinere, eu am supravieţuit Cumplitei lerni din 1986. A fost 
înspăimântător. Tu nu ai ce să-mi spui mie despre foame, 
Grimma e o fată bună, dar îşi face prea multe griji. 

— Dar nu ştiu nici măcar încotro ne îndreptăm, izbucni 
Masklin. Îmi pare rău! 

Torrit, care stătea cu Obiectul pe genunchii osoşi, îi aruncă o 


privire furişată. 

— Avem Obiectul, zise el. O să ne arate Calea. Da, da, aşa o 
sa facă. 

Masklin îşi înghiţi nodul din gât. Era caraghios cum Torrit ştia 
întotdeauna ce voia Obiectul. Era pur şi simplu un lucru pătrăţos 
şi negru, dar avea păreri foarte bine definite asupra importanţei 
meseior regulate şi asupra felului în care trebuie să asculţi 
întotdeauna de spusele celor mai bătrâni. Părea să aibă o soluţie 
pentru orice problemă. 

— Şi unde ne duce Calea asta? întrebă Masklin. 

— Ştii prea bine! În Rai! 

— O, da! exclamă Maskilin. 

Se holbă la Obiect, aproape convins că nu-i spunea absolut 
nimic bătrânului Torrit. Ştia că avea auzul bun şi nu-l auzise 
niciodată spunând ceva. Nu făcea nimic şi nici nu se mişcase 
vreodată. Singurul lucru pe care îl făcea era să fie negru şi 
pătrăţos. La asta se pricepea! 

— Numai urmând toate învăţăturile pe care ni le dă Obiectul 
putem fi siguri că vom ajunge în Rai, grăi Torrit, pe un ton uşor 
nesigur, ca şi cum vorbele astea le-ar fi auzit cu multă vreme 
înainte şi nu le-ar fi înţeles pe deplin nici atunci. 

— Da, mă rog, admise Masklin, ridicându-se pe podeaua 
tremurătoare şi îndreptându-se spre prelată. 

Apoi se stoarse de ultima rămăşiţă de curaj şi îşi strecură 
capul pe sub marginea prelatei. 

Nu era nimic, în afară de ceţuri, lumini... şi mirosuri ciudate. 

Totul mergea prost, deşi păruse atât de logic în noaptea 
aceea, acum o săptămână. Crezuse că o să meargă mai bine. 
Fusese atât de evident. Dar era ciudat. Bătrânii protestaseră 
atunci, când lucrurile nu erau chiar după vrerea lor, dar acum, 
când totul părea că merge rău, ei manifestau oarecare voioşi. 

Nomii erau mult mai complicaţi decât în aparenţă. Poate că 
Obiectul ar fi putut explica asta, dacă ar fi ştiut cum să-l întrebe. 

Camionul coti, cobori în întuneric şi apoi, fără veste, se opri. 
Se trezi că se uită într-un spaţiu iluminat şi imens, plin de 
camioane şi de oameni. Îşi trase capul înapoi repede şi se grăbi 


spre Torrit. 
— If..., făcu el. 
— Da, băiete? 


— Raiul. Merg şi oamenii acolo? 


Bătrânul nom clătină din cap. 

— Raiul oamenilor? se întrebă el. Mai mult de un Rai, adică? 
Nu, sunt convins că numai nomii merg în Rai. 

— Eşti absolut convins? 

— Fireşte, spuse Torrit hotărât. Se poate, se poate să aibă şi 
ei Raiurile lor. Nu ştiu asta. Dar altele decât al nostru, poţi să fii 
sigur. 

— Of! 

Torrit se holba din nou la Obiect. 

— Ne-am oprit, constată el. Unde suntem? 

Masklin privi în întuneric. 

— Cred că ar fi mai bine să aflu, spuse el. 

Afară se auzeau un şuierat şi zvonul depărtat al vocilor 
umane. Luminile se stinseră. Se auzi mai întâi un huruit, apoi un 
clic şi după aceea tăcere. 


După o vreme, din spatele unuia dintre camioane răzbătu un 
zgomot slab. O funie, nu mai groasă decât un fir de aţă, se 
deşiră până când atinse podeaua murdară de ulei a garajului. 

Trecu un minut. Apoi, coborând cu mare grijă şi punând o 
mână sub cealaltă, o fiinţă mică străluci de-a lungul frânghiei şi 
căzu pe podea. Stătu împietrită câteva secunde după aterizare, 
mişcându-şi doar ochii. 

Nu era chiar om. Avea, desigur, numărul corect de braţe şi 
de picioare, celelalte părţi adiţionale ca ochii, nasul şi aşa mai 
departe se aflau la locul lor, dar silueta care mergea peste 
podeaua întunecată părea mai degrabă o cărămidă cu picioare. 
Nomii sunt atât de grăsuni, încât un luptător japonez de sumo ar 
putea părea pe jumătate mort de foame pe lângă ei; iar felul în 
care se mişca nomul acela arata că e un dur. 

De fapt, Masklin era mai înspăimântat decât fusese 
vreodată. Ajunsese într-un loc în care nu recunoştea nimic, cu 
excepţia mirosului atotputernic, pe care ajunsese să-l asocieze 
cu oamenii şi în special cu camioanele. (Torrit îi spusese că 
exista o apă de foc pe care o beau camioanele şi din acel 
moment Masklin ştiuse că bătrânul nom înnebunise. N-avea nici 
un sens. Apa nu ardea.) 

De fapt, nimic nu avea nici un sens. Cutii imense străluceau 
deasupra lui. Erau bucăţi imense de metal ce păreau făcute de 
mâna oamenilor. Ajunseseră cu siguranţă într-un colţ din Raiul 


omenesc. Fiindcă oamenilor le plăcea tare mult metalul. 

Trecu pe lângă un chiştoc de ţigară şi îşi notă în minte să-l 
adune pentru Torrit. 

Mai erau şi alte camioane. Şi toate erau tăcute. Masklin 
decise că se afla într-un cuib al camioanelor. Ceea ce însemna, 
probabil, că singura mâncare care ar fi putut fi găsită acolo era 
mâncarea camioanelor. 

Se destinse un pic şi se ghemui la temelia unui zid, sub o 
bancă, înaltă de parcă ar fi fost o casă. Peste tot se vedeau fâşii 
de hârtie uzată şi, condus de un miros mai puternic decât toate, 
găsi un cotor întreg de măr. Devenise cafeniu, dar era încă 
destul de bun. 

Îl aruncă pe umăr şi se întoarse. 

Un şobolan îl privea gânditor, stând pe labele din spate. Era 
considerabil mai mare şi mai dolofan decât cei cu care nomii se 
luptau pentru resturile de la ghena de gunoi. Animalul se lăsă pe 
toate cele patru labe şi începu să tropăie în direcţia lui. 

Masklin se simţi ceva mai sigur pe el. Toate acele forme 
întunecate şi butoaie, şi mirosuri ciudate îl copleşeau, desigur, 
dar ştia foarte bine ce e un şobolan şi cum trebuie să se 
comporte în prezenţa lui. 

Lăsă cotorul jos, îşi aduse lancea în poziţie de atac şi, cu 
grijă, ţinti un punct aflat exact între ochii creaturii. 

Două lucruri se întâmplară deodată. 

Masklin observă că şobolanul avea un guler mic şi roşu. 

Şi o voce spuse: 

— Nu! Mi-a luat o mulţime de timp să-l antrenez! Pentru 
numele zeiţei Belşug de Chilipiruri! De unde aţi venit? 

Străinul era nom. Cel puţin aşa presupunea Masklin, până 
una alta. Avea înălţimea unui nom şi se mişca exact ca un nom. 

Dar hainele... 

Culoarea de bază pentru hainele de fiecare zi ale unui nom 
este cenuşiul. E de bun-simt. Grimma ştia cincizeci de feluri de a 
face vopsele din plante sălbatice şi toate dădeau hainelor, dacă 
stăteai mai bine să te uiţi, o culoare care, în esenţă, era cenușie. 
Câteodată, galben-cenuşiu, câteodată, maro-cenuşiu, câteodată, 
chiar verde-cenuşiu, dar întotdeauna cenușiu. Şi asta, pentru că 
orice nom care s-ar fi încumetat să poarte un roşu vesel sau un 
albastru mai năstruşnic ar fi avut pesemne o speranţă de viaţă 
de maximum o jumătate de oră înainte de a i se întâmpla ceva 


care să implice un stomac şi un proces digestiv. Şi nu neapărat 
ale lui... 

Totuşi, nomul acela arăta ca un curcubeu. Purta haine viu 
colorate, dintr-un material atât de fin, încât arăta precum 
ambalajele cipsurilor, o centură încrustată cu cioburi de sticlă, 
cizme de piele şi o pălărie la care avea o pană. În timp ce 
vorbea, îşi lovea uşor piciorul cu o cravaşa de piele, care se 
dovedi a fi unealta cu care îşi conducea şobolanul. 

— Ei, exclamă el, răspunde-mi! 

— Am coborât din camion, spuse Masklin precipitat, urmă- 
rind şobolanul. 

Acesta se oprise din scărpinatul urechilor, aşa că-l privi lung 
şi se ascunsese în spatele stăpânului său. 

— Şi ce făceai acolo? Răspunde-mi! 

Masklin se îndreptă şi zise: 

— Călătoream. 

Nomul se holbă la el. 

— Ce înseamnă să călătoreşti? 

— Să te mişti, explică Masklin. Înţelegi? Să vii dintr-un loc şi 
să te duci în alt loc. 

Cuvintele părură să aibă un efect straniu asupra străinului. 
Nu deveni întru totul politicos, dar îşi îmblânzi tonul: 

— Vrei să-mi spui că vii din Exterior? îl iscodi el. 

— Da. 

— Dar este imposibil! 

— Crezi? întrebă Masklin, îngrijorat. 

— În Exterior nu e nimic. 

— Aşa-i? Imi pare rău, spuse Masklin. Dar se pare că noi am 
venit de-acolo. E vreo problemă? 

— Vrei să spui, chiar din Exterior? insistă nomul, apropiindu- 
se. 

— Da, cred că da. Nu am gândit niciodată în felul ăsta. 

— Şi cum e? 

— Ce? 

— Exteriorul. Cum e? 

Masklin îl privi interzis. 

— Ei bine, spuse el, e aşaaa... mare... 

— Da... 

— Şi... ăăă... e foarte mult... 

— Da, da? 


— Cu, ştii tu, lucruri în el... 

— E adevărat că tavanul este atât de sus, încât nici nu-l poţi 
vedea? se interesă nomul, care părea că uitase de sine din 
cauza emoţiei. 

— Nu ştiu. Ce e ăla un tavan? întrebă Maskilin. 

— Asta... spuse nomul, arătând în sus spre un acoperiş 
întunecat de grinzi şi umbre. 

— O, n-am mai văzut niciodată aşa ceva, zise Masklin. În 
Exterior e albastru sau cenuşiu, cu chestii albe care plutesc 
înjur. 

— Şi... şi pereţii sunt foarte departe, şi există un fel de covor 
verde care creşte pe pământ? întrebă nomul, sărind de pe un 
picior pe altul. 

— Nu ştiu, recunoscu Masklin, din ce în ce mai încurcat. Ce e 
ăla un covor? 

Nomul trase aer în piept şi-i întinse mâna. 

— Uau! Numele meu e Angalo. Angalo de Mercerie. Ha, ha, 
ha! Dar asta nu înseamnă desigur nimic pentru tine. Şi ăsta e 
Bobo. 

Şobolanul păru că rânjeşte. Masklin nu mai auzise niciodată 
ca unui şobolan să i se spună în vreun fel, cu excepţia, probabil, 
a momentelor în care îţi era foame şi-i spuneai "cină". 

— Eu sunt Masklin. Oare pot să coboare şi ceilalţi? A fost o 
călătorie lungă... 

— Bineînţeles! Toţi sunteţi din Exterior? Tatălui meu nu o să-i 
vină să creadă. 

— Imi pare rău, zise Masklin. Nu înţeleg. Ce-i aşa de special? 
Am fost în Exterior, acum suntem în Interior. 

Angalo îl ignoră. Se holba la ceilalţi, care coborau cu 
greutate de-a lungul sforii, bombănind. 

— Sunt şi bătrâni! constată Angalo. Şi arată exact ca noi. Nu 
au nici măcar capete ţuguiate sau chestii din astea. 

— Ura! Uite un înţelept! spuse sarcastic bunica Morkie, 
ştergându-i lui Angalo rânjetul de pe faţă. 

— Doamnă, rosti el pe un ton de gheaţă, ştiţi cu cine vorbiţi? 

— Cu cineva care nu e prea bătrân ca să o încaseze la 
poponeaţă, spuse bunica Morkie. Dacă aş mai avea vârsta ta, 
flăcăiaş, aş arăta cu mult mai bine decât tine. Auzi! Capete 
tuguiate! 

Gura lui Angalo se deschise şi se închise fără vorbe. Apoi 


rosti: 

— E uimitor! De fapt, Dorcas a zis că deşi există posibilitatea 
existenţei vieţii în afara Magazinului, aceasta nu ar fi aşa cum o 
cunoaştem noi. Vă rog, vă rog, urmaţi-mă cu toţii! 

Îşi aruncară priviri mirate în timp ce Angalo se grăbea spre 
marginea cuibului de camioane, dar îl urmară. Nu prea aveau 
alternative. 

— Îmi aduc aminte când taică-tău a stat odată o zi întreagă 
afară şi l-a bătut soarele în cap. Tot aşa, vorbea prostii, exact ca 
ăsta, spuse bunica Morkie cu un glas şoptit. 

Torrit părea că ajunge la o concluzie. Aşteptară politicos. 

— Socotesc, vorbi el într-un târziu, socotesc că ar fi trebuit 
să-i mâncăm şobolanul. 

— Taci naibii din gură! îl admonesta bunica Morkie, fără să 
gândească prea mult. 

— Eu sunt şeful. Eu sunt! Nu ai voie să vorbeşti aşa cu un 
şef, se plânse Torrit. 

— Bineînţeles că eşti şeful, ripostă bunica Morkie, cine a 
spus că nu eşti? Nu am spus niciodată că nu ai fi şeful. Eşti 
şeful. 

— Da, acceptă Torrit. 

— Şi acum taci din gură! zise bunica. 

Masklin îl bătu pe Angalo pe umăr. 

— Unde este locul ăsta, în care ne aflăm? întrebă el. 

Angalo se opri chiar lângă un zid ce se ridica până sus de 
tot, dispărând în întuneric. 

— Chiar nu ştii? 

— Ne-am gândit, bine, mai mult am sperat, că locul în care 
merg camioanele ar putea fi bun şi pentru noi, preciza Grimma. 

— Păi v-aţi gândit bine! spuse Angalo cu mânarie. Asta este 
cel mai bun loc în care se poate trăi. Aici e Magazinul. 


2. 


XIII. Şi în Magazin nu era nici Noapte, nici Zi, ci numai Ora 
Deschiderii şi Ora Închiderii. Ploaienu cădea şi nici ninsoare. 

XIV. Şi toţi nomii se îngrăşau şi se înmulţeau pe măsură ce 
anii treceau,şi-şi petreceau timpul în Rivalităţi şi în Războaie 
Mici, Raion contra Raion, şi uitară tot ce ştiuseră despre 


Exterior. 

XV. Pentru că, nu-i aşa, Fraţii Arnold (din 1905) puseseră 
toate lucrurile sub un singur acoperiş. 

XVI. lar cei care spuneau că poate nu era vorba chiar de 
toate lucrurile erau înghiontiţi şi ironizaţi cu cruzime. 

XVII. lar alţi nomi spuneau: "Şi chiar dacă ar exista un 
Exterior, ce ar putea conţine şi să ne fie nouă de vreun folos? 
Aici avem puterea Electricităţii, avem Alimentara şi tot felul de 
Distracţii." 

XVIII. Şi aşa anotimpurile au devenit mai blânde decât 
atingerea Pernelor din Raionul de Plăpumărie (etajul 3). 

XIX. Şi toate astea până când un Străin a venit de-afară 
strigând cu voce puternică: "Uau, uau!" 


(Din Cartea nomului, Etajul 5, vers. XIII-XIX.) 


Se înşiruiseră unul în spatele celuilalt şi mergeau privind în 
sus şi cu gura deschisă a mirare. Angalo se opri lângă o gaură 
din perete şi le făcu semn grăbit să intre. 

— Pe-aici! spuse el. 

Bunica Morkie strâmbă din nas. 

— Dar e o gaură de şobolan! Nu-mi ceri să intru într-o gaură 
de şobolan, nu-i aşa? Se întoarse spre Torrit. Imi cere să intru 
într-o gaură de şobolan. Eu nu intru într-o gaură de 
şobolan! 

— De ce nu? întrebă Angalo. 

— Fiindcă e o gaură de şobolan. 

— Aşa pare, zise Angalo. E doar o intrare camuflată, atâta 
tot. 

— Şobolanul tău tocmai a intrat acolo! spuse bunica Morkie 
pe un ton triumfător. Am şi eu ochi. Este o gaură de şobolan! 

Angalo o privi rugător pe Grimma şi se aplecă pentru a putea 
intra în gaură. Ea îşi vâri capul să vadă unde s-a dus. 

— Nu cred că e o gaură de şobolan, bunico, spuse ea cu un 
glas şoptit. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că înăuntru sunt scări! Uite! Şi luminiţe! 

A fost un urcuş lung. Trebuiră să se oprească de câteva ori 
ca să-i aştepte pe bătrâni, iar Torrit trebui să fie ajutat aproape 


tot drumul. Sus, scările se terminau cu un fel de uşă, ceva mai 
decentă care dădea 

Masklin nu văzuse mai mult de patruzeci de nomi laolaltă 
nici măcar atunci când fusese tânăr. Dar acolo se găseau cu 
mult mai mulţi. Şi era mâncare. Nu o recunoştea, dar trebuie să 
fi fost mâncare. La urma urmei, nomii o mâncau. Un spaţiu cam 
de două ori mai înalt decât el se întindea până hăt departe. 
Hrana era stivuită în grămezi ordonate, cu intervale între ele, în 
care se înghesuiau nomii. Nici unul nu părea să dea prea mare 
atenţie micului grup ce se strecura timid în spatele lui Angalo, a 
cărui trufie părea să fi revenit. 

Mulţi nomi purtau şobolani în lesă. Câteva femei aveau 
şoareci, care tropăiau ascultători în urma lor, iar Masklin auzi 
vag cum bunica Morkie îşi bolboroseşte dezaprobarea. 

Şi-l mai auzi şi pe Torrit spunând cu emoție: 

— Ştiu ce e chestia asta, e brânză! Am găsit odată un 
sandviş cu brânză la ghena de gunoi, în vara lui '84, îţi 
aminteşti? 

Bunica Morkie îl înghionti în coaste. 

— Taci din gură! îi ordonă ea. Doar nu vrei să ne faci de râs 
în faţa atâtor nomi? Comportă-te ca un şef. Fii demn! 

Nici unul nu era însă în stare să păşească prea demn. 
Mergeau într-o tăcere mormântală. Fructele şi legumele erau 
aşezate în spatele unor mese lungi, la care nomii le prelucrau cu 
destoinicie. Şi mai erau multe lucruri pe care nu puteau defel să 
le recunoască. Deşi Masklin nu voia să-şi arate ignoranţa, 
curiozitatea învinse până la urmă. 

— Ce e chestia aia de-acolo? întrebă el, arătând cu degetul. 

— E un cârnat, spuse Angalo. Ai mâncat vreodată? 

— În ultima vreme nu, rosti Masklin un fel de adevăr. 

— Astea sunt curmale, zise Angalo. lar asta e o banană. Nu 
cred că ai mai văzut vreodată o banană, aşa-i? 

Masklin deschise gura să răspundă, dar bunica Morkie i-o luă 
înainte: 

— E cam mititică, pufni ea. Chiar minusculă, în comparaţie 
cu cele de la noi, de-acasă. 

— Chiar aşa? întrebă Angalo, bănuitor. 

— Da, răspunse bunica, începând să se încălzească. Tare 
prăpădită! Păi alea pe care le aveam noi acasă... (Făcu o pauză 
şi privi banana care se întindea între două stative 


precum o canoe, mişcându-şi buzele repede în timp ce gândea.) 
Păi, zise ea pe un ton triumfător, abia dacă reuşeam să le 
scoatem din pământ! 

ÎI ţintui pe Angalo cu o privire victorioasă, iar celălalt încercă 
să-i susţină căutătura, dar renunţă. 

— Ei, li se adresă el pe un ton vag şi privind în altă parte, 
puteţi să mâncaţi cât vreţi! Spuneţi-le nomilor de serviciu să 
treacă totul în contul Merceriei, vă rog. Dar nu spuneţi nimănui 
că aţi venit din Exterior. Vreau să fie o surpriză. 

Se iscă o îmbulzeală generală în direcţia mâncării. Chiar şi 
bunica Morkie, care se comporta de parcă ar fi hoinărit la 
întâmplare, prefăcându-se surprinsă să vadă în faţa ei o 
prăjitură, începu să mănânce cu entuziasm. 

Numai Masklin rămase pe loc, în ciuda plângerilor urgente 
pe care i le adresa stomacul său. Nu era sigur nici măcar că 
începuse să înţeleagă cum stăteau lucrurile în Magazin, dar 
avea senzaţia obscură că, dacă nu o să-i înfrunte cu demnitate 
pe nomii de-aici, ar putea sfârşi prin a face lucruri de care să nu 
fie pe deplin satisfăcut. 

— Nu ţi-e foame? întrebă Angalo. 

— Ba da, recunoscu Masklin. Dar nu mănânc. De unde vine 
toată mâncarea asta? 

— A, o luăm de la oameni, zise Angalo pe un ton superior. 
Ştii, îs tare proşti! 

— Da, dar nu se supără? 

— Ei cred că le-o fură şobolanii. Luăm cu noi câh-câh de 
şobolan. Mă rog, familiile de la Alimentara se ocupă cu asta, se 
corectă Angalo. Doar rareori îi lasă şi pe alţii să meargă cu ei. în 
orice caz, oamenii cred că şobolanii sunt de vină. 

Masklin ridică o sprânceană. 

— Câh-câh? 

— Ei, ştii tu, spuse Angalo. Caca. 

Masklin trase aer în piept. 

— Şi o iau de bună? îl iscodi neîncrezător. 

— Ţi-am zis că-s foarte proşti. 

Băiatul îl conduse pe Masklin. 

— Trebuie să vii să-l vezi pe tata! Bineînţeles că o să intraţi 
în familia Mercerie. 

Masklin îşi privi tribul. Nomii se răspândiseră la mai multe 
mese. Torrit ţinea o bucată de brânză mai mare decât capul său, 


bunica Morkie investiga o banană de parcă ar fi fost explozibil şi 
nici măcar Grimma nu îi dădea vreo atenţie. 

Masklin se simţi pierdut. Ştia la ce se pricepe: să ia urma 
unui şobolan în câmpie, să-l doboare dintr-o singură lovitură de 
lance şi să-l aducă acasă. Şi aproape că ar fi fost fericit dacă, pe 
vremea când erau acasă, ai lui i-ar fi spus măcar o dată: "Bravo, 
ai făcut o treabă bună!" 

Avea sentimentul că nu trebuie să vânezi o banană. 

— Tatăl tău? întrebă el. 

— Da, Ducele de Mercerie, răspunse Angalo cu mândrie. 
Apărător al Mezaninului şi Autocrat al Cantinei Personalului. 

— E trei oameni deodată? se interesă Masklin, nedumerit. 

— Astea sunt titlurile lui. Mă rog, câteva. E aproape cel mai 
puternic nom din Magazin. Chiar, voi acolo în Exterior aveţi taţi? 

Masklin gândi că e distractiv. Angalo era o otreapă 
necivilizată, cu excepţia momentelor în care vorbea despre 
Exterior şi devenea un băiat ager. 

— Am avut unul odată, spuse el, lăsându-l pe celălalt să 
înţeleagă că nu vrea să continue subiectul. 

— Cred că ai avut multe aventuri. 

Masklin se gândi la câteva lucruri care i se întâmplaseră 
(sau, mai bine zis, erau cât pe ce să i se întâmple) în ultima 
vreme. 

— Da, admise el. 

— Cred că te distrai la greu. 

"Distracţie?" se gândi Masklin. Nu era un cuvânt prea 
familiar. Pesemne că se referea la momentele în care fugea pe 
poteci desfundate cu un bot înfometat pe urmele lui. 

— Voi vânaţi? întrebă el. 

— Şobolani, uneori. În camera cazanelor. Desigur, trebuie să- 
i mai rărim. 

Îl scărpină pe Bobo după ureche. 

— Şi-i mâncaţi? 

Angalo îl privi cu oroare. 

— Să mâncăm şobolani? 

Masklin privi lung spre grămezile de mâncare. 

— Nu, cred că nu. Ştii, nu mi-am dat seama niciodată că 
există atâţia nomi pe lume. Câţi sunteţi aici? 

Angalo îi spuse. 

— Două ce? întrebă Masklin. 


Angalo repetă. 

— Nu pari prea impresionat, constată el, văzând expresia 
neschimbată a feţei lui Masklin. 

Masklin se uita stăruitor la vârful lăncii sale. Era o bucată de 
cremene pe care o găsise pe câmp şi pe care o fixase la capătul 
unui băț după ce se chinuise foarte mult să despletească un fir 
de sârmă dintr-un gard. Acum, lancea aceea părea singurul 
lucru cunoscut într-o lumea plină de mistere. 

— Nu ştiu ce să zic. Ce e aia o mie? 


Ducele Cido de Mercerie, care era, de asemenea, Lord 
Protector al Scării Rulante, Apărător ale Mezaninului şi Duce de 
Tejghea, învârti Obiectul în mâini, cu încetineală. Apoi îl dădu 
deoparte. 

— Foarte amuzant, spuse el. 

Nomii stăteau adunaţi şi priveau nedumeriţi spre el, în 
palatul Ducelui, aflat sub podeaua Raionului de Plăpumărie. 
Ducele purta armură şi nu părea defel amuzat. 

— Aşa deci, veniţi din Exterior? Şi chiar vă aşteptaţi să vă 
cred? 

— Tată, eu... începu Angalo. 

— Tu să taci! Cunoşti foarte bine preceptul Fraţilor Arnold 
(din 1905): "Totul sub un singur acoperiş." Totul! Deci nu poate 
exista nici un Exterior. Deci, voi nu veniţi de-acolo. Sunteţi din 
vreun colţ al Magazinului. De la Corsetărie. Sau poate de la 
Raionul pentru Copii. Locurile alea n-au fost niciodată explorate 
cu adevărat. 

— Nu, noi suntem... începu Masklin. 

Ducele ridică o mână. 

— Ascultă-mă, vorbi el sfredelindu-l cu privirea pe Masklin, 
nu vă aduc nici o vină. Fiul meu e un flăcău impresionabil. Nu 
am nici o îndoială că el v-a convins să veniţi la mine. Este 
bineînţeles prea dornic să se uite la camioane şi ascultă fel de 
fel de prostioare. De aceea, creierul i se înfierbântă uneori. 
Acum, ce să zic? Surit un nom rezonabil, spuse el privindu-i 
dezaprobator. Şi întotdeauna este loc pentru un tip voinic ca 
tine în Garda Merceriei. Aşa că hai să uităm povestea asta, vrei? 

— Dar noi chiar venim de-afară! insistă Masklin. 

— Nu există nici un Exterior! ripostă Ducele. Cu excepţia 
desigur, a momentul în care moare un nom bun şi care a duso 


viaţă cumsecade. Atunci există un Exterior unde el merg să 
trăiască pe vecie. Hai, lasă! îl bătu el pe Masklin pe umăr. Lasă 
pălăvrăgeala asta prostească şi ajută-ne în încercarea care ne 
aşteaptă. 

— Bine, dar de ce? 

— Doar nu vrei ca Feroneria să ne cucerească raionul?! 
strigă Ducele. 

Masklin privi spre Angalo, care scutură puternic din cap. 

— Nu, cred că nu. Doar sunteţi cu toţii nomi! Şi e de 
mâncare pentru toţi. Să-ţi pierzi tot timpul în bătălii mi se par 
prosteşte. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Angalo cum îşi prinde capul în 
mâini. 

Ducele se înroşi. 

— Prosteşte, spui? 

Masklin încercase să fie politicos, dar fusese adus în situaţia 
de a vorbi cinstit. Şi o făcuse pentru că nu se simţea destul de 
deştept ca să se descurce cu minciunile. 

— Ei bine, începu el. 

— N-ai auzit niciodată de onoare? întrebă Ducele. 

Masklin reflectă o clipă şi apoi clătină din cap. 

— Feroneria vrea să cucerească tot Magazinul, spuse iute 
Angalo. Asta ar fi groaznic, iar cei de la Galanterie sunt aproape 
la fel de răi. 

— De ce? întrebă Masklin. 

— De ce? îl îngână Ducele. Pentru că au fost dintotdeauna 
duşmanii noştri. lar acum puteţi să plecaţi, adăugă el. 

— Unde? 

— La Feronerie, la Galanterie. Sau la Papetărie, fiindcă păreţi 
genul lor. Sau duceţi-vă înapoi în Exterior, ce-mi pasă? spuse 
Ducele sarcastic. 

— Vrem să ne returnaţi Obiectul, zise Masklin cu dârzenie în 
glas. 

Ducele îl ridică şi i-l aruncă. 

— Îmi pare rău, spuse Angalo când se depărtară îndeajuns. 
Ar fi trebuit să vă previn că tata se supără uşor. 

— Ce-ţi nevoie aveai să-l superi? întrebă Grimma furioasă. 
Dacă tot trebuie să ne alăturăm cuiva, de ce nu lui? Ce-o să se 
întâmple cu noi acum? 

— A fost foarte nepoliticos, remarcă bunica Morkie cu 


fermitate. 

— Da, şi nici măcar n-a auzit de Obiect, preciza Torrit. Ce 
grozăvie! Sau de Exterior! Ei bine, eu m-am născut şi am trăit 
acolo. N-am trăit în splendoare, dar... 

Începură să se ciorovăiască. Ceea ce se întâmpla destul de 
des. 

Masklin se uită la ei. Apoi privi în jos. Păşeau pe un fel de 
iarbă scurtă şi uscată despre care Angalo spusese că se cheamă 
Mochetă. Altă chestie furată din Magazin. 

Ar fi vrut să spună că e ridicol. De ce oare imediat după ce 
un nom are tot ce-i trebuie de mâncat şi de băut începe o 
gâlceava cu alţi nomi? Simţea că nu se poate ca viaţa de nom 
să se rezume doar la certuri. Trebuia să mai fie ceva. 

Şi ar fi vrut să mai spună... "Dacă oamenii sunt atât de 
proşti, cum se face că au construit Magazinul şi camioanele? 
Dacă noi suntem atât de deştepţi, atunci ei ar trebui să fure de 
la noi, şi nu invers. Poate că sunt mari şi înceţi. Dar erau destul 
de deştepţi." 

Şi ar mai fi vrut să adauge că nu l-ar fi surprins deloc dacă ar 
fi fost cel puţin la fel de inteligenţi ca şobolanii, de exemplu. 

Dar nu apucă să rostească nimic din toate astea, pentru că, 
în timp ce se gândea, ochii îi căzură pe Obiect, strâns la piept de 
Torrit. Era conştient că în minte trebuia să-i vină un gând 
important. Îşi făcu loc în cap şi aşteptă politicos să vadă ce idee 
urmează să-i vină, şi când era gata-gata să afle, Grimma îi rupse 
firul ideilor adresându-se lui Angalo: 

— Ce se întâmplă cu nomii care nu aparţin nici unui Raion? 

— Vieţile lor sunt triste, spuse Angalo. Trebuie să se 
descurce şi ei cum pot. 

Angalo o privi de parcă era gata să izbucnească în lacrimi şi 
continuă. 

— Să ştiţi că eu unul vă cred. Tata zice însă că nu e bine să 
te uiţi la camioane. Cică îţi pot sugera gânduri necuviincioase. Ei 
bine, eu le-am privit luni în şir. Uneori, se întorc ude. Exteriorul 
nu e numai un vis, acolo se întâmplă fel de fel de lucruri. Uite, 
de ce nu mai staţi şi voi un pic prin preajmă? Sunt sigur că o să 
se răzgândească. 

Magazinul era mare. Masklin crezuse că mare fusese 
Camionul. Magazinul era însă mai mare. Părea să se întindă la 
infinit, un labirint de podele, pereţi şi scări lungi şi obositoare. 


Nomii se grăbeau sau hoinăreau pe lângă ei mergând în treaba 
lor şi păreau că nici ei nu se mai sfârşesc. De fapt, cuvântul 
"mare" era prea mic. Magazinul avea nevoie de un cuvânt cu 
totul nou. 

Într-un fel straniu, era mai mare chiar decât Exteriorul. 
Exteriorul era atât de mare, încât nu-l vedeai cu adevărat. Nu 
avea margini şi nici vârf, aşa că nu te puteai gândi în general că 
are o mărime. Pur şi simplu, exista. În schimb, Magazinul avea 
margini şi acoperiş, şi ele erau atât de departe, încât îl făceau să 
pară cu adevărat mare. În timp ce-l urmau pe Angalo, Masklin se 
hotări şi decise să o informeze întâi pe Grimma. 

— Eu mă duc înapoi, spuse el. 

Ea se holbă. 

— Dar de-abia am ajuns. De ce... 

— Nu ştiu. Totul e pe dos aici. Mă simt nelalocul meu. Mă tot 
gândesc că dacă o să mai stau multă vreme pe-aici, nu o să mai 
cred că există ceva în Exteriorul în care m-am născut. Când 
reuşesc să vă aranjez undeva, am să plec din nou. Poţi să vii şi 
tu dacă vrei, adăugă el, deşi nu eşti obligată. 

— Dar e cald aici! Şi e atâta mâncare! 

— Ţi-am spus că nu îţi pot explica. Mă simt de parcă am fi 
pândiţi în permanenţă. 

instinctiv, ea se uită repede în sus, la tavanul ce se afla la 
câţiva centimetri deasupra lor. Acasă, dacă te pândea ceva, 
asta însemna că erai privit de o vietate care tocmai se pregătea 
să ia masa. îşi aminti şi râse nervos. 

— Nu fi prostuţ, spuse Grimma. 

— Pur şi simplu, nu mă simt în siguranţă, îi răspunse Masklin 
cu asprime. 

— Vrei să zici că te simţi nepoftit, zise Grimma cu calm. 

— Ce? 

— Nu-i ciudat? Ţi-ai petrecut toată viaţa slugărind pentru toţi 
şi brusc nu mai trebuie să o faci. E un sentiment straniu, nu-i 
aşa? spuse ea, frângându-şi mâinile. 

Masklin îşi trecu degetele peste legăturile suliţei sale. 
"Ciudat", gândi el, "n-am crezut că şi altcineva se poate simţi la 
fel". Îşi amintea vag de ceea ce făcea Grimma în vizuină: era 
ocupată să spele, să le organizeze pe femeile mai în vârstă sau 
încerca să gătească ceea ce fusese el în stare să târâie până 
acasă. Bizar. Cum pot să-ţi lipsească asemenea lucruri? 


Îşi dădu seama că se opriseră cu toţii. Podeaua se întindea 
mult înaintea lor, luminată discret de luminiţe fixate în lemn din 
loc în loc. Feroneria cerea foarte mult pentru lumini, le spusese 
Angalo, şi n-ar fi lăsat niciodată pe altcineva să afle secretele 
prin care controla curentul electric. Era unul dintre lucrurile care 
îi făcea atât de puternici pe cei de la Feronerie. 

— Acesta este hotarul teritoriului Merceriei. Deocamdată, 
preciză Angalo. Acolo e Papetăria. Deocamdată, relaţiile noastre 
cu ei sunt cam reci. Ei, dar sunt convins că o să găsiţi un Raion 
care să vă accepte, adăugă el privind spre Grimma. 

— Vom fi uniţi, zise bunica Morkie. 

li aruncă o privire dominatoare lui Masklin, se întoarse şi, cu 
un gest imperial, îi făcu semn lui Angalo. 

— Pleacă, flăcăiaş! Masklin, drepţi! Înainte, marş! 

— Cine te crezi să zici înainte marş? întrebă Torrit. Eu sunt 
şeful. E treaba mea să dau ordine. 

— Bine, admise bunica Morkie. Atunci, dă-le! 

Buzele lui Torrit se agitară o clipă fără vorbe. 

— Da, reuşi el să articuleze. Înainte, marş! 

Lui Masklin i se lungi falca. 

— Unde? întrebă el, în timp ce bătrâna îi îndemna în lungul 
coridorului. 

— O să găsim noi un locşor. Am supravieţuit Marii lerni din 
1986, da, da, spuse bunica Morkie cu hotărâre. Ce neobrăzat 
Ducele ăla! Era cât pe-aci să-i zic vreo două! N-ar fi rezistat prea 
mult în Marea larnă. Ascultaţi la mine! 

— Nici o nenorocire nu se va abate asupra noastră dacă îi 
dăm Lui ascultare, spuse Torrit bătând uşor cu palma în Obiect. 

Masklin se opri. Gata, era hotărât, se săturase. 

— Şi ce anume spune Obiectul? întrebă el tăios. Dar exact! 
Ce zice că trebuie să facem acum? Hai, spune-mi! 

Torrit părea disperat. 

— Aăă... începu el. Este... ăăă... E clar că... Dacă vom fi uniţi 
şi vom menţine... 

— Inventezi acum toate astea... 

— Cum îndrăzneşti să-i vorbeşti aşa? întrebă Grimma, dar 
Masklin îşi trânti sulița pe podea. 

— Ei bine, m-am săturat! ţipă el. Obiectul spune asta, 
Obiectul spune aia, Obiectul spune tot felul de lucruri 
binecuvântate, cu excepţia celor care ar putea fi folositoare. 


— Obiectul a fost păstrat din generaţie în generaţie timp de 
sute de ani, preciza Grimma. E foarte important. 

— De ce? 

Grimma privi spre Torrit. Bătrânul îşi linse buzele în tăcere. 

— Ne arată... începu ea, cu faţa foarte palidă. 

— Mută-mă mai aproape de electricitate. 

— Obiectul pare să fie pentru voi mai important decât 
ţelurile noastre, mărturisi Masklin. 

— Mai aproape de electricitate. 

Neputând să-şi oprească tremurai mâinilor, Torrit privi spre 
Obiect. 

In locul suprafeţelor şlefuite şi negre erau acum nişte 
luminiţe care dansau. Sute. De fapt, se gândi Masklin, mândru 
că ştie ce însemna cuvântul respectiv, erau probabil mii. 

— Cine a spus asta? întrebă el. 

Obiectul scăpă din îmbrăţişarea lui Torrit şi ateriza pe podea, 
unde luminile sale străluciră ca o mie de autostrăzi noaptea. 
Nomii erau înspăimântați. 

— Obiectul chiar vorbeşte, declară Masklin. 

Torrit îşi flutură mâinile. 

— Nu aşa, nu aşa! Nu trebuie să vorbească cu voce tare! N-a 
mai făcut asta până acum. 

— Mai aproape de electricitate. 

— Vrea electricitate, zise Masklin. 

— Da, dar eu n-am de gând să-l ating. 

Masklin ezită puţin şi apoi, folosindu-şi lancea cu grijă, 
împinse Obiectul pe podea, până ce ajunse sub cablurile 
electrice. 

— Oare cum vorbeşte? Că doar nu are gură! întrebă Grimma. 

Obiectul începu să toarcă. Forme colorate licăreau pe feţele 
lui mai iute decât le puteau urmări ochii lui Masklin. Majoritatea 
erau roşii. Torrit căzu în genunchi. 

— E supărat! spuse el pe un ton plângăreţ. N-ar fi trebuit să 
mâncăm şobolani, n-ar fi trebuit să venim aici, n-ar fi trebuit... 

Masklin îngenunche şi el. Atinse zonele luminoase, cu grijă la 
început, dar acestea nu erau fierbinţi. 

Avu din nou senzaţia aceea stranie în care mintea lui dorea 
anumite gânduri fără a avea cuvintele potrivite. 

— Când ţi-a mai vorbit ultima dată Obiectul? întrebă el în 
şoaptă. Ştii tu, când spunea că trebuie să trăim cumsecade... 


Torrit îi privi terorizat. 

— N-a mai vorbit, răspunse el. 

— Dar ziceai... 

— A facut-o, a facut-o! bolborosi Torrit. Când bătrânul Voozel 
mi l-a transmis, mi-a spus că obişnuia să ne dea sfaturi, dar tot 
el mi-a spus că acum multe sute de ani pur şi simplu s-a oprit. 

— Ce? sări bunica Morkie. Toţi anii ăştia ne-ai turnat numai 
baliverne, că Obiectul spune asta, că Obiectul spune ailaltă, că 
Obiectul spune naiba ştie ce... 

Torrit arăta înfricoşat, ca un animal prins în capcană. 

— Ei bine? întrebă femeia ameninţător. 

— Aăă... făcu Torrit. Aăă... bătrânul Voozel mi-a spus că 
trebuie să mă gândesc la ceea ce ar trebui să zică Obiectul. Şi 
apoi să repet şi eu. într-un fel trebuia să mă asigur că tribul meu 
o ia pe calea cea bună şi să-i ajut să ajungă în Rai. El foarte 
important să ajungi în Rai. lar Obiectul ne poate ajuta să 
ajungem acolo, explică el. Asta e cel mai important lucru. 

— Ce? întrebă bunica. 

— Numai atâta mi-a zis. Dar a mers, nu? 

Masklin ignoră cearta celor doi. Luminile colorate se mişcau 
pe obiect, urmând şabloane hipnotice. Simţi câ trebuie neapărat 
să afle ce înseamnă. Fiindcă era sigur însemnau ceva. 

Uneori, în vremurile bune de odinioară, când nu trebuia să 
vâneze în fiecare zi, obişnuia să se urce pe un mal de pământ 
până ce ajungea să vadă parcarea camioanelor. Era acolo un 
panou mare şi albastru pe care existau nişte forme mici şi 
desene. Şi sticlele de plastic, şi cutiile, şi ziarele e pline de forme 
şi de poze. Îşi amintea discuţia controversat în legătură cu 
cutiile fripturilor de pui pe care se afla poza unui om bătrân, cu 
favoriţii mari. Câţiva nomi insistaseră că aceea era poza 
mâncării, dar Masklin avea o presimţire ca oamenii nu îşi 
mâncau bătrânii. Trebuie să fi fost ceva mai complex. Poate că 
bătrânii făceau puii... Obiectul murmură din nou: 

— O mie cinci sute de ani au trecut. 

Masklin privi spre ceilalţi. 

— Vorbeşte-i! îi ordonă bunica lui Torrit. 

Bătrânul dădu înapoi. 

— Nu eu, nu eu. Habar n-am ce să zic. 

— Da, sigur, izbucni bunica. Dar nu e asta treaba unui şef? 

— O mie cinci sute de ani au trecut, repetă Obiectul. 


Masklin se cutremură. Se părea că era treaba lui să 
vorbească. 

— Au trecut... de când? întrebă el. g 

Obiectul lăsă impresia că se gândeşte din greu. Intr-un târziu 
spuse: 

— Mai cunoaşteţi înțelesul cuvintelor "navigare spaţială" şi 
"Computer de Bord"? 

— Nu, răspunse Masklin cu sinceritate. Nici unul dintre ele. 

Formele luminoase se mişcară pe fețele Obiectului. 

— Atunci, mai ştiţi ceva despre călătoria interstelară? 

— Nu. 

Cubul îi dădu impresia lui Masklin că e foarte dezamăgit de 
el. 

— Dar măcar mai ştiţi că veniţi dintr-un loc de departe? 
întrebă Obiectul. 

— A, da. Ştim asta. 

— Un loc de dincolo de Lună. 

— AĂăă... ezită Masklin. 

Călătoria durase mult, era posibil să fi trecut dincolo de 
Lună. El unul o văzuse la orizont de multe ori. Şi era sigur că 
merseseră în camion cu mult mai departe decât linia orizontului. 

— Da, admise el. Probabil. 

— Cuvintele şi chiar limba se schimbă o dată cu trecerea 
timpului, spuse Obiectul înţelegător. 

— Serios? întrebă Masklin politicos. 

— Cum se cheamă planeta asta? 

— Nici planetă nu ştiu ce înseamnă, răspunse Masklin. 

— E un corp astronomic. 

Masklin privi interzis. 

— Care e numele acestui loc? 

— Se numeşte... Magazinul. 

— Magazinul. 

Luminile se mişcară ca şi cum Obiectul ar fi gândit din noii. 

— Tinere, n-am chef să stau aici toată ziulica în timp ce tu 
vorbeşti prostii cu Obiectul, zise bunica Morkie. Acum este 
nevoie să ne hotărâm încotro s-o apucăm şi ce avem de făcut. 

— Aşa e, susţinu Torrit cu încredere. 

— Vă mai amintiţi măcar că sunteţi naufragiaţi? 

— Eu sunt Masklin, zise Masklin. Pe "naufragiat" ăsta nu-l 
Cunosc. 


Luminile se schimbară din nou. Mai târziu, când ajunsese să 
se familiarizeze mai bine cu Obiectul, Masklin căpătase 
convingerea că modelele acelea erau felul în care ofta Obiectul. 

— Scopul meu este să vă servesc şi să vă îndrum, adăugă 
Obiectul. 

— Vezi? spuse Torrit, care se simţea un pic dat la o parte. 
Am avut dreptate. 

Masklin se apropie de cutie. 

— Dar ai cam tăcut în ultima vreme, aşa-i? spuse el. 

Obiectul hurui. 

— Am făcut asta ca să-mi pot menţine energia internă. Acum 
însă pot folosi electricitatea ambientală. 

— Ceea ce-i grozav, spuse Grimma. 

— Vrei să zici că bei lumină? întrebă Masklin. 

— Deocamdată e o explicaţie satisfăcătoare. 

— Şi atunci de ce n-ai vorbit mai devreme? 

— Ascultam. 

— Aha! 

— Şi acum aştept instrucţiuni. 

— Ce vrea de la noi? întrebă nedumerită Grimma. 

— Cred că vrea să-i spunem ce anume să facă, răspunse 
Masklin care stătea în genunchi şi privea luminile. Ce ştii să faci? 
întrebă el. 

— Pot transla, calcula, triangula, asimila, corela şi extrapola. 

— Nu cred că avem nevoie de chestiile astea, zise Masklin. 
Avem nevoie? se adresă el celorlalţi. 

Bunica Morkie păru că se gândeşte serios. 

— Nu, nu, spuse ea într-un târziu. Nu cred că vrem aşa ceva. 
Mai degrabă aş vrea înc-o banană. 

— Cred că ceea ce vrem cu adevărat cu toţii este să mergem 
acasă şi să fim în siguranţă, preciza Masklin. 

— Să mergem acasă. 

— Aşa e. 

— Şi să fim în siguranţă. 

— Da. 


Mai târziu, aceste cuvinte au devenit unul dintre cele mai 
faimoase citate ale Istoriei nomilor. Au fost predate în şcoală. Au 
fost cioplite în piatră. Şi s-a specificat că în vremea în care au 
fost rostite nimeni nu şi-a dat seama cât de importante erau. 


Tot ceea ce s-a întâmplat a fost că Obiectul a spus: 

— Încep calculul. 

Şi atunci, toate luminiţele s-au stins, cu excepţia uneia mici 
şi verzi care a început să clipească. 

— Ce bine că s-a oprit! exclamă Grimma. Ce voce oribilă! 
Acum oare ce-o să facem? 

— Păi, dacă e să ne luăm după băiatul ăla, Angalo, zise 
bunica, vom trăi o viaţă tare tristă. 


3, 


|. Şi deşi nu o ştiau, aduseseră cu ei Obiectul, care s-a trezit 
în prezenţa Electricităţii şi numai el singur cunoştea istoria. 

II. Fiindcă nomii aveau doar amintirile Cărnii pe când 
Obiectul avea o memorie de Siliciu, care e din piatră 
nepieritoare, în timp ce memoria nomilor se spulberă precum 
praful în vânt. 

III. Şi i-au dat Instrucţiuni, deşi nu au ştiut-o. 

IV. Era, spuneau ei, o cutie din care izvora o voce ciudată 

V. Dar Obiectul începuse să calculeze cum să-i facă pe toţi 
nomii să trăiască în siguranţă. 

VI. Şi Obiectul a mai început să calculeze cum să-i ducă pe 
toţi nomii acasă. 

VII. Tocmai până acasă. 


(Din Cartea nomului, Mezaninul, vers. I-VII.) 


Era uşor să te pierzi pe sub podele. O puteai face fără efort. 
Era un labirint de pereţi şi cabluri cu munţi de praf care 
începeau chiar de lângă poteci. De fapt, aşa cum spusese şi 
Torrit, nu se rătăciseră, ci erau mai degrabă zăpăciţi; existau 
cărări peste tot, dar nici un indicator care să-i lămurească 
încotro duc. Câteodată se mai intersectau cu câte un nom, care 
nu le dădea însă nici o atenţie, mergând grăbit în treaba lui. Se 
opriră într-un alcov format de doi pereţi imenşi de lemn în care 
lumina era la fel de difuză ca şi pe coridoare. În Magazin, nu 
părea să existe zi şi noapte, ca afară. Dar era mai multă gălăgie. 
Urechile lor percepeau un fel de bocănit aflat undeva la mare 


depărtare, dar care nu se oprea niciodată. 

Câteva luminiţe pulsau pe suprafaţa Obiectului, căruia îi 
crescuse un lucru mai micuţ, în formă de cană, ce se învârtea 
foarte încet pe el. 

— N-ar trebui să ne îndreptăm spre Alimentara? întrebă 
Torrit cu speranţă. 

— Cred că ar trebui să intri direct în Raionul ăla, spuse 
Masklin. Dar nu se poate ca Alimentara să fie singurul loc în care 
să se găsească de mâncare. 

— Acum e mult mai multă gălăgie decât atunci când am 
venit prima dată, zise bunica Morkie. Ce hărmălaie! 

Masklin privi înjur. Văzu un mic spaţiu gol în tâmplărie, prin 
care se strecurau câteva raze de lumină puternică. Se îndreptă 
spre el şi apoi îşi puse ochiul peste crăpătură. 

— O! oftă el pierit. 

— Ce e? întrebă Grimma. 

— Oameni. Mai mulţi oameni decât ai văzut vreodată. 

Crăpătura se afla în locul în care tavanul se unea cu peretele 
unei încăperi aproape la fel de mari ca şi cuibul camioanelor şi 
care era, într-adevăr, plină de oameni. Magazinul se deschisese. 


Nomii ştiuseră dintotdeauna că oamenii trăiau într-un ritm 
foarte lent. Masklin aproape că se ciocnise de ei o dată sau de 
două ori, pe când vâna, şi ştia că putea să se ascundă în spatele 
vreunui obiect cu mult înainte ca feţele lor mari şi proaste să 
întoarcă ochii spre el. 

Spaţiul de dedesubt era plin de oameni, care mergeau cu 
paşi înceţi, bălăngăniţi, şi care urlau unul la altul cu voci 
nedefinite Şi groase. 

Nomii priviră fascinaţi. 

— Ce-s chestiile-alea pe care le ţin? întrebă Grimma. 
Seamănă niţel cu Obiectul. 

— Habar n-am, răspunse Masklin. 

— Uite, le iau în mâini, apoi dau ceva celuilalt om, le pun 
într-o sacoşă şi pleacă. Ai spune aproape că îşi dau seama de 
ceea ce fac, că sânt conştienţi. 

— Nu! Is ca furnicile, spuse Torrit pe un ton superior. Par 
inteligenţi, dar vă garantez că dacă îi analizezi mai bine nu 
găseşti la ei nimic care să fie cu adevărat deşteptăciune. 

— Construiesc, totuşi, felurite chestii, spuse Masklin. 


— Şi păsările o fac, flăcăule. 

— Da, dar... 

— Oamenii seamănă un pic cu coţofenele. Dintotdeauna am 
spus asta. Le plac lucrurile care strălucesc. 

— Hmm! 

Masklin decise să nu insiste. Nu te puteai certa cu adevărat 
cu moş Torrit. Decât dacă nu erai cumva bunica Morkie. Părea 
că sub ţeasta lui nu încape decât un număr fix de idei, iar atunci 
când una dintre ele prindea rădăcini, n-o mai puteai clinti. Dar 
Masklin ar fi vrut să-l întrebe: dacă ei sunt atât de proşti, de ce 
noi ne ascundem de ei şi trăim sub duşumelele lor? 

Brusc îi veni o idee. Ridică Obiectul. 

— Obiectule... 

Nu se întâmplă nimic. Apoi vocea aceea subţirică se auzi din 
nou: 

— Calculul însărcinării prioritare suspendat. Ce doriţi? 

— Ştii ce sunt oamenii? întrebă Masklin. 

— Da. Reiau calculul însărcinării prioritare. 

Masklin privi interzis spre ceilalţi. 

— Obiectule... 

— Calculul însărcinării prioritare suspendat. Ce doriţi? 

— Te-am rugat să-mi vorbeşti despre oameni, repetă 
Masklin. 

— Nu. M-ai întrebat: "Ştii ce sunt oamenii?" Răspunsul meu a 
fost corect din toate punctele de vedere. 

— Bine. Spune-mi atunci ce sunt oamenii. 

— Oamenii sunt locuitorii indigeni ai lumii pe care voi o 
numiţi acum Magazinul. Reiau calculul însărcinării prioritare. 

— Vezi, grăi Torrit pe un ton înţelept, ţi-am spus. Sunt indi- 
geni. Deştepţi, poate, dar indigenii. Sunt o adunătură de in- 
digeni. Ezită puţin apoi se corectă: indigsenişti. Dar oare noi 
suntem indigeni? 

— Însărcinarea prioritară întreruptă. Nu. Însărcinarea 
prioritară reluată. 

— Fireşte că nu, răspunse Torrit cu fermitate. Avem şi noi 
mândria noastră! 

Masklin deschise gura să întrebe ce înseamnă indigeni. Ştia 
că nu ştie şi era convins că nici Torrit nu ştia. Şi, după ce dorise 
sa întrebe o mulţime de lucruri, dar înainte de-a o face, ştia că 
trebuie să se gândească la cuvintele pe care le va folosi. "Nu 


ştiu destule cuvinte", gândi el. "Unele lucruri nu pot fi gândite 
decât dacă ştii cuvintele potrivite." 

Nu reuşi însă să-şi ducă gândurile până la capăt, deoarece 
auzi o voce în spatele său. 

— Îs nişte fiinţe ciudate şi puternice, aşa-i? Şi-s foarte 
ocupați în ultima vreme. Mă întreb ce i-o fi apucat. 

Vorbise un nom bătrân, mai degrabă îndesat şi îmbrăcat cu 
haine mohorâte, ceea ce era neobişnuit în Magazin. De fapt, cea 
mai mare piesă de îmbrăcăminte era un şorţ uriaş, ale cărui 
buzunare se bălăngăneau în mod misterios. 

— Ne pândeai? întrebă bunica Morkie. 

Străinul clătină din cap. 

— Vin aici destul de des ca să mă uit la oameni, explică el. E 
un loc bun şi, de obicei, nu e nimeni pe-aici. Din ce Raion 
sunteţi? 

— Din nici unul, spuse Masklin. 

— Suntem... persoane, spuse şi bunica. 

— Şi nu suntem indigeni, adăugă Torrit cu iuţeală. 

Străinul rânji şi sări de pe stinghia de lemn pe care stătuse. 

— Mişto asta! spuse el. Trebuie să fiţi ăia noi, despre care 
am auzit. Sunteţi din Exterior? 

Străinul îşi întinse mâna. Masklin privi cu băgare de seamă. 

— Poftim? întrebă el politicos. 

Străinul zâmbi. 

— Trebuie să-mi iei mâna şi să o scuturi, spuse el. 

— Serios? De ce? 

— Aşa-i tradiţia! Numele meu este Dorcas de Licatese. 

Străinul îi aruncă lui Masklin un zâmbet fugar. 

— Tu îl ştii pe-al tău? 

Masklin îl ignoră. 

— Cum adică, te uiţi la oameni? 

— Îi privesc. Îi studiez. Da, asta fac. Poţi afla multe despre 
viitor dacă te uiţi la oameni. 

— Aşa cum poţi prevesti vremea? se interesă Masklin. 

— Vremea, desigur, vremea, rânji nomul. Cred că voi ştiţi 
totul despre vreme. E o chestie importantă? 

— Ai auzit de vreme? întrebă Torrit. 

— Hmm, numai din Legende. 

Dorcas îl măsură din cap până în picioare. 

— Am crezut, totuşi, că voi ăştia din Exterior ar trebui să 


aveţi o altă formă. Viaţă, da, dar nu aşa cum o cunoaştem noi. 
Hai, veniţi cu mine! O să vă arăt ce vreau să spun. 

Masklin îşi roti capul uşor, privind spaţiul prăfuit de sub 
podele. Ajunge. Se săturase. Era prea cald, aerul era prea uscat, 
toată lumea îl lua de prost, iar acum aflase că nici forma 
corpului său nu era corespunzătoare. 

— Ei bine, începu el cu hotărâre. 

Dar de sub braţ, auzi Obiectul cum spune: 

— Vom avea nevoie de persoana asta. 

— Pe legea mea, zise Dorcas, ce radio micuţ! Le fac din ce în 
ce mai mici. 

Fără crâcnire, nomii se supuseră poruncii Obiectului. 

Dorcas îi conduse spre un puț. Mare, pătrat, adânc şi 
întunecat. Câteva cabluri, mai groase decât talia unui nom, 
dispăreau undeva în adâncime. 

— Locuieşti aici? întrebă Grimma. 

Dorcas fojgăi în întuneric. Un clic. Undeva deasupra, ceva 
porni cu un bang şi începu să scoată un sunet puternic. 

— Nu, nu, răspunse el. Mi-a luat ani întregi să mă dumeresc, 
dar am reuşit. Asta e un fel de podea pe o funie. Merge în sus şi 
în jos. Cu oameni în ea. Şi atunci m-am gândit că, de vreme ce 
nu întineresc, iar scările astea îmi nenorocesc picioarele, trebuie 
să înţeleg cum funcţionează. E foarte simplu. Normal, altfel 
oamenii n-ar şti cum să-l folosească. Daţi-vă înapoi, vă rog! 

Ceva imens şi negru cobori prin puț şi se opri la câţiva 
centimetri deasupra capetelor lor. Se auziră clinchete şi bufni- 
turi, dar şi sunetul familiar de acum al oamenilor neîndemânatici 
care mergeau pe deasupra lor. 

Sub podeaua liftului atârna un coş de sârmă, legat cu fire 
subţiri de liţă. 

— Dacă voi credeţi, spuse bunica Morkie, că o să mă urc într- 
un cuib din ăsta de sârme, care atârnă de o liţă subţire, 
înseamnă că mă credeţi... 

— E sigur? întrebă şi Masklin. 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Dorcas repede, sărind în 
coş şi făcându-şi de treabă cu un snop de întrerupătoare mici. 

— Grăbiţi-vă, vă rog! Pe-aici, doamnă! 

— Aăă, cât de mult şi cât de puţin este sigură chestia asta, 
continuă Masklin să ezite, în timp ce bunica, uimită că i se 
spusese doamnă, urcă fără grijă. 


— Ei bine, sunt convins că nu aveţi ce păţi în cabina mea. 
Cabina de sus însă e făcută de oameni, şi deci se poate 
întâmpla orice. Inclusiv să cadă peste noi. Ţineţi-vă bine, vă rog! 
Urcăm. 

Se auzi un clic deasupra lor şi simţiră cu toţii un şoc, imediat 
ce începură să urce. 

— Fain, nu? zise Dorcas. Am muncit de m-am spetit ca să 
scurtcircuitez întrerupătoarele oamenilor. Teoretic, ar trebui să- 
şi dea seama. Dacă apasă butonul ca să meargă în jos, dar eu 
doresc să urc, atunci liftul o ia în sus. O vreme chiar m-am 
temut că oamenii se vor întreba de ce lifturile lor merg în sus şi 
în jos, aşa... de nebune, dar mi-am făcut griji degeaba. Uite, am 
ajuns! 

Liftul se opri cu o nouă smucitură, aducând coşul nomi-lor la 
acelaşi nivel cu o altă gaură de sub podea. 

— Electrocasnice, spuse Dorcas, mişcându-şi maiestuos 
mâna. E un locşor despre care îmi place să cred că e al meu. 
Nimeni nu mă deranjează aici, nici măcar Abatele. Eu sunt 
singurul care ştiu cum funcţionează toate chestiile astea. 

Părea o împărăție a firelor. Străbăteau podeaua în toate 
direcţiile, în mănunchiuri uriaşe. În centrul încăperii, câţiva nomi 
tineri dezmembrau ceva. 

— E un radio, preciza Dorcas. O chestie uimitoare. Încercăm 
să ne dăm seama cum de poate să vorbească. 

Apoi se grăbi spre o grămadă mare de hârtie, trase o foaie 
spre el şi o întinse sfios spre Masklin. 

Pe ea era desenat un con roz, cu ceva păr în vârf. Nomii nu 
văzuseră niciodată un limax. Dacă l-ar fi văzut însă, ar fi ştiut că 
desenul arată exact ca un asemenea melc. Cu excepţia părului, 
desigur. 

— Simpatic, remarcă Masklin, nesigur. Ce reprezintă? 

— Ăăă, cam aşa-mi imaginam eu că ar trebui să arate un 
locuitor al Exteriorului, înţelegi? 

— Ce? Cu capete ţuguiate? 

— Din cauza ploii, ştii? Legendele vechi, care vorbesc de 
vremurile dinaintea Magazinului, pomenesc de Ploaie. Apă care 
cade din cer tot timpul... Şi apa trebuie să se scurgă. lar forma 
asta mai are şi avantajul că Vântul nu o răstoarnă. Nu am avut 
decât poveştile astea vechi ca să mă ghidez... 

— Dar n-are nici măcar ochi. 


Dorcas puse degetul pe desen. 

— Ba da, are, numai că sunt foarte mici. Şi ascunşi sub păr 
ca să nu fie orbiţi de Soare. Asta e o lumină mare şi strălucitoare 
care se află pe cer, adăugă Dorcas plin de solicitudine. 

— Mda, o ştim, spuse Masklin. 

— Ce tot spune? întrebă Torrit. 

— Spune că ar fi trebuit să arăţi iac-aşa, zise bunica Morkie 
cu sarcasm. 

— Capul meu nu-i aşa de ascuţit. 

— Cred că te-ai înşelat puţin, spuse Masklin cu încetineală. 
Ba chiar foarte tare... Dar n-a fost nimeni curios să meargă şi să 
vadă? 

— Am văzut uşa cea mare deschisă o dată, zise Dorcas. Aia 
de jos, din garaj. Dar afară nu era decât o lumină albă şi 
orbitoare. 

— Da, cred că aşa pare dacă-ţi petreci toată viaţa în semi 
întunericul ăsta, constată Masklin. 

Dorcas încălecă pe o papiotă deşirată. 

— Trebuie să-mi povestiţi totul, spuse el. Tot ce vă puteţi 
aminti despre Exterior. 

Pe Obiect începu să pulseze o luminiţă verde. 


După o vreme, unul dintre nomii mai tineri aduse câte ceva 
de mâncare. Apoi vorbiră, se certară, contrazicându-se violent 
câteodată, în timp ce Dorcas asculta şi punea întrebări. 

Era, după cum le spusese, inventator. Mai ales de lucruri 
care aveau legătură cu electricitatea. În primii ani, când nomii 
au început să-şi bage nasul printre cablurile Magazinului, mulţi 
fuseseră ucişi. Acum găsiseră modalităţi mai sigure de a se 
folosi de electricitate, dar ea constituia încă un mister, şi nu 
erau prea mulţi aceia care îndrăzneau să se apropie de ea. 
Datorită priceperii sale, şefii marilor familii, şi chiar şi Abatele 
Papetăriei, îl lăsau în pace. "Intotdeauna e bine să te pricepi la 
lucruri pe care alţii nu pot sau nu vor să le fac", zicea Dorcas. 
Era lăsat în pace şi de aceea putea, uneori, să-şi rostească cu 
voce tare nedumeririle despre Exterior. Atâta vreme cât nu o 
făcea totuşi cu o voce prea răsunătoare. 

— N-o să pot să rețin toate astea! oftă el. Cum se chema 
cealaltă lumină, cea care apărea după Ora Închiderii? Pardon, 
boaptea, vreau să zic. 


— Noaptea, îl corectă Masklin. Se numeşte Lună. 

— Lună, spuse Dorcas, rostogolindu-şi cuvântul prin gură. Și 
ziceţi că nu era la fel de strălucitoare precum Soarele, nu? 
Ciudat. Ar fi fost mai logic ca lumina cea mai strălucitoare s-o 
aveţi noaptea, şi nu ziua, când oricum puteţi vedea cu uşurinţă. 
Bănuiesc că nu ştiţi de ce se produce încurcătura asta! 

— Pur şi simplu se întâmplă, spuse Masklin. 

— AŞ da orice să pot vedea cu ochii mei. Obişnuiam să merg 
să mă uit la camioane când eram flăcău. Dar n-am avut 
niciodată curajul să mă urc într-unui. 

Se trase mai aproape. 

— Presupun că Fraţii Arnold (din 1905) ne-apus în Magazin 
pentru a descoperi nişte lucruri. Pentru a învăţa despre ele. 
Altfel, de ce mai avem creier? Voi ce credeţi? 

Masklin se simţea flatat că era întrebat şi dădu să răspundă, 
dar fu întrerupt înainte de a spune ceva. 

— Tot vorbiţi de Fraţii Arnold (din 1905), dar nimeni nu 
spune cine e ăsta. 

Dorcas se lăsă pe spate şi vorbi pe un ton solemn: 

— El a creat Magazinul. În 1905. Contabilitatea, Camera 
Cazanelor, Pivniţa, Casieria şi toate celelalte. Asta nu poate 
nimeni nega. Vreau să zic, mă gândesc, că au fost, totuşi, făcute 
de cineva... Dar le spun mereu nomilor că asta nu înseamnă că 
nu trebuie să ne mai gândim la... 

Lumina verde de pe suprafaţa Obiectului se stinse, iar 
ceaşca aceea care se învârtea în jurul lui dispăru. Scoase un 
sunet fârnâit, exact genul acela de sunet pe care te aştepţi să-l 
auzi de la o maşină care-şi drege glasul. 

— Monitorizez comunicațiile telefonice, spuse Obiectul. 

Nomii se uitară unul la altul. 

— Ce drăguţ din partea ta, zise Grimma. Nu-i aşa că e drăguţ 
din partea lui, Masklin? 

— Trebuie să împărtăşesc urgent câteva informaţii liderilor 
acestei comunităţi. Sunteţi în cunoştinţă de cauză că trăiţi într- 
un ansamblu construit şi care are o viaţă limitată? 

— Fascinant! constată Dorcas. Toate cuvintele astea! Poţi 
crede uneori că eşti cât pe-aci să le înţelegi. Acolo sus — arătă 
el cu degetul către tavan —, există chestii care sunt exact ca 
ăsta. Radiouri le zice. Unele au şi imagini. Uimitor! 

— Este de o importanţă vitală să comunic informaţii cruciale 


liderilor comunităţii, referitoare la distrugerea iminentă a acestui 
artefact, intonă Obiectul. 

— Îmi pare rău, zise Masklin, poţi să mai încerci o dată? 

— Nu sesizaţi pericolul din spusele mele ? întrebă Obiectul. 

— Nu ştiu ce înseamnă "sesizaţi”. 

— Limba s-a schimbat în feluri pe care eu nu le înţeleg, 
explică Obiectul. 

Masklin avea întipărită pe faţă o expresie din care Obiectul 
ar fi putut înţelege că încerca să-i fie de ajutor. 

— Mă voi strădui să-mi clarific afirmaţiile, intonă Obiectul. 

Câteva luminiţe clipiră. 

— Foarte bine, spuse Masklin. 

— Măgăoaia, ăsta, Magazinul, el o să bang-bang peste mai 
mult tic-tac, murmură Obiectul pe un ton încrezător. 

Nomii priviră din nou unii la alţii. Pe feţele lor nu licărea nici 
o scânteie de înţelegere. 

Obiectul îşi drese din nou vocea: 

— Cunoaşteţi semnificaţia cuvântului "distrus "? 

— Da, desigur, spuse Dorcas. 

— Asta o să i se întâmple Magazinului. În douăzeci şi una de 
zile. 


4. 


I.Vai şi amar de voi, Feronerie şi Mercerie; vai şi amar de voi, 
Galanterie şi De Licatese; vai şi amar de voi, Raionul Copiilor şi 
chiar şi de voi, bandiţilor din Corsetărie! Vai şi amar până şi de 
voi, Papetărie! 

II.Fiindcă Magazinul nu e decât un loc în interiorul 
Exteriorului. 

III.Vai şi amar de voi, fiindcă Fraţii Arnold (din 1905) au pus 
la cale Ultima Lichidare: Totul Trebuie Să Plece. 

IV.Dar şi-au râs de el şi i-au spus: "Eşti din Exterior. Nici 
măcar nu exişti." 


(Din Cartea nomului, înlăuntrul mărfurilor, vers. I-IV.) 


Deasupra lor, oamenii tropăiau prin ceea ce era viaţa lor 


înceată şi de neînțeles. Mai jos, acolo unde zarva oamenilor era 
atenuată de Pardoseală şi de Mochetă, transformată într-un 
murmur depărtat, nomii se grăbeau printr-un pasaj prăfuit. 

— Nu cred că la asta se referea, spuse bunica Morkie. Locul 
ăsta e prea mare. Locuri aşa de mari ca ăsta nu pot fi distruse. 
N-are nici un sens. 

— V-am zis eu, nu-i aşa că v-am zis? izbucni şi Torrit, care 
părea întotdeauna înviorat şi chiar înveselit de orice veste 
despre vreun cataclism. V-am spus dintotdeauna că Obiectul 
ştie fel de fel de lucruri. Şi să nu-mi zici să tac! 

— Şi de ce trebuie să fugim? întrebă Masklin. Douăzeci şi 
una de zile înseamnă o grămadă de timp. 

— Nu şi în politică, spuse Dorcas cu tristeţe. 

— Credeam că suntem în Magazin, nu în politică. 

Dorcas se opri atât de brusc, încât bunica Morkie îl lovi în 
spate. 

— Uite ce e, spuse el cu o răbdare pe care şi-o impunea cu 
greu. Ce credeţi că ar trebui să facă nomii dacă... ăăă... 
Magazinul este distrus? 

— Să meargă în Exterior... începu Masklin. 

— Dar cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu cred că Exteriorul 
există cu adevărat. Nici măcar eu nu sunt sigur, deşi am o minte 
extrem de inteligentă şi de pătrunzătoare. 

Nu avem unde să mergem, înţelegi? 

— Sunt bucăţi enorme de Exterior... 

— Da, dar numai dacă crezi în el. 

— Nu, chiar se află acolo. 

— Mi-e teamă că ai mei sunt mai complicaţi decât vă 
închipuiţi. Trebuie să mergem să-l vedem pe Abate. E un tiran 
bătrân şi îngrozitor, desigur, dar în felul lui este destul de 
deştept. Şi, probabil, cel mai bine ar fi să nu atragem atenţia 
asupra noastră, adăugă el. În general, eu sunt lăsat în pace, dar 
nu e prea înţelept să hoinăreşti în afara Raionului tău fără un 
motiv întemeiat. Şi, de vreme ce voi nici măcar nu aveţi vreun 
raion... 

Ridică din umeri şi reuşi, cu această mişcare simplă, să 
sugereze toate lucrurile neplăcute care li se puteau întâmpla 
hoinarilor fără de raion. 

Folosiră din nou liftul, care i-a dus într-o zonă prăfuită, 
luminată slab de becuri chioare, distanţate unul de altul. Locul 


părea să fie pustiu. După larma de la celelalte raioane, acum era 
o linişte supărătoare. "Mai multă linişte", gândi Masklin, "decât 
în câmpie". De fapt, era bine să fie tăcuţi. Era posibil ca în 
spaţiile acelea de sub podele să existe nomi. 

Se traseră mai aproape unul de altul. 

— Ce luminiţe drăguţe! spuse Grimma pentru a alunga 
tăcerea. De mărimea unui nom. Şi, uite, sunt de diferite culori. 
lar unele clipesc! 

— Furăm cutii întregi cu chestii din astea în fiecare an, în 
preajma Lunii Cadourilor, zise Dorcas, fără să privească în jur. 
Oamenii le agaţă în pomi. 

— De ce? 

— Întreabă-mă ca să te-ntreb! Presupun că vor să le vadă 
mai bine şi de-aia le pun mai sus. Nu poţi şti niciodată ce trece 
prin capul unui om, spuse Dorcas. 

— Înseamnă că ştiţi ce sunt pomii, interveni Masklin. Nu 
credeam că aveţi pomi în Magazin. 

— Fireşte că ştiu, zise Dorcas. Sunt nişte chestii mari şi verzi, 
care au lipite pe ele ace de plastic. lar unii sunt făcuţii numai din 
beteală. Nu mai încapi de ei în Luna cadourilor. 

— Cei pe care-i aveam noi în Exterior sunt imenşi, gesticulă 
Masklin. Şi au frunze din alea care cad în fiecare an. 

Dorcas îl privi strâmb. 

— Ce vrei să spui prin "cad în fiecare an"? 

— Se încreţesc şi cad. 

Ceilalţi nomi îl aprobară, pe Masklin. În ultimul timp se 
întâmplaseră o mulţime de lucruri despre a căror natură nul 
erau foarte siguri. Dar erau experţi în ceea ce se întâmpla cu 
frunzele în fiecare an. 

— Şi asta se petrece în fiecare an? întrebă Dorcas. 

— Da. 

— Serios? Fascinant! Şi cine le înfige la loc? 

— Nimeni, răspunse Masklin. Pur şi simplu apar din nou, la 
un moment dat. 

— Aşa, singure? 

Nomii aprobară. Când există numai un singur lucru de care 
eşti sigur, te agăţi de el cu disperare. 

— Aşa se pare, spuse Masklin. Nu ne-am dat seama de ce se 
întâmplă. Frunzele apar pur si simplu. 

Nomul din Magazin se scarpină în creştet. 


— Ştiu şi eu ce să zic? Mie mi se pare a fi un management 
tare deficitar. Sunteţi siguri că... 

Deodată se treziră înconjurați de nişte feţe fioroase. 
Apăruseră de nicăieri. Chiar în faţa lor apăru un nom bărbos, cu 
un petic negru peste un ochi şi un cuţit între dinţi. 

— O, Doamne! exclamă Dorcas. 

— Cine-s ăştia? şopti Masklin. 

— Bandiţi. Au fost dintotdeauna o problemă aici, la 
Corsetărie, spuse Dorcas, ridicând din mâini. 

— Ce înseamnă bandiți? întrebă Masklin, fără să clipească. 

— Ce e Corsetăria? întrebă şi Grimma. 

Dorcas arătă cu degetul în sus. 

— E deasupra noastră. E un Raion. Nimeni nu e cu adevărat 
interesat să-l stăpânească, pentru că nu conţine nimic folositor. 
Dacă vă puteţi închipui aşa ceva, toate lucrurile sunt roz, 
adăugă el. Câteodată, elasticul... 

— ...A'erea hau iassa, spuse şeful bandiţilor pe un ton răstit. 

— Poftim? zise Grimma. 

— Ahm jiss a'erea hau iassa. 

— Cred că e din cauza cuţitului, remarcă Masklin. Poate că o 
să te înţelegem mai bine dacă-ți scoţi cuțitul din gură. 

Banditul se holbă la el cu singurul ochi bun şi îşi scoase lama 
cuţitului dintre dinţi. 

— Am zis, averea sau viaţa, repetă el. 

Masklin se uită întrebător la Dorcas. Bătrânul nom flutură 
panicat din mâini. 

— Vrea să-i daţi tot ceea ce aveţi. N-o să vă omoare, bine 
înţeles. Dar pot fi destul de supărători. 

Nomii din Exterior se adunară la sfat. Nu se mai întâlniseră 
cu aşa ceva. Noţiunea de furt era nouă pentru ei. Acasă nu 
aveau de la cine fura. De fapt, nici nu aveau ce anume să fure. 

— Nu înţeleg limba noastră? întrebă banditul. 

Dorcas îl privi zâmbind forţat. 

— Trebuie să-i ierţi, sunt noi pe-aici. 

Masklin se întoarse spre bandiți şi spuse: 

— Ne-am hotărât. Dacă tot nu are aşa mare importanţă 
pentru voi, averea sau viaţa, noi ne-am decis să păstrăm ceea 
ce avem. Îmi pare rău. 

Masklin zâmbi larg către Dorcas şi bandit. Acesta din urmă 
zâmbi şi el. Sau, cel puţin, deschise gura, arătându-şi o mulţime 


de dinţi. 

— Aăă, începu Dorcas, nu prea poţi să spui asta. Nu ai cum 
să zici că nu vrei să fii jefuit. 

Văzând totala nedumerire de pe faţa lui Masklin, el repetă: 

— "Jefuiţi" înseamnă că vi se vor lua lucrurile. Nu poţi să spui 
că pur şi simplu nu vrei să ţi se întâmple chestia asta. 

— De ce? întrebă Grimma. 

— Fiindcă... bătrânul nom ezită. Nici eu nu ştiu. Cred că aşa 
e tradiţia. 

Şeful bandiţilor îşi trecu cuțitul dintr-o mână în alta. 

— Uite cum o să facem, spuse el, fiindcă sunteţi noi pe-aici, 
nu o să vă pricinuim prea mult rău. Pe ei! 

Doi bandiți o apucară pe bunica Morkie. 

Asta se dovedi a fi o mare greşeală. Mâna ei dreaptă, grea şi 
osoasă, fulgeră cu repeziciune în două perechi de palme 
răsunătoare. 

— Ruşine! izbucni ea, în vreme ce nomii se trăgeau în lături, 
ţinându-se de urechi. 

Un bandit care încercase să-l imobilizeze pe Torrit se trezi cu 
un cot ascuţit în stomac. Altul flutură un cuţit către Grimma, 
care îi prinse însă încheietura. Cuţitul căzu, iar banditul ajunse în 
genunchi bolborosind jalnic. 

Masklin se apropie un pic, îl apucă zdravăn de cămaşă pe 
şeful bandiţilor şi, cu o singură mână, îl ridică de la podea. 

— Nu-s prea sigur că înţeleg obiceiul ăsta, mărturisi el. Dar 
nomii n-ar trebui să-i lovească pe alţi nomi, nu crezi? 

— Ahahahaha, a spus şeful, temător. 

— Cred că cea mai bună idee ar fi să vă duceţi de unde aţi 
venit. 

li dădu drumul. Banditul cotrobăi pe podea după cuţit, îi mai 
aruncă lui Masklin o privire înfricoşată şi o rupse la fugă. Restul 
bandei se grăbi să-l ajungă şi dispăru repede. 

Masklin se întoarse spre Dorcas, care se cutremura de râs. 

— Ce-a fost asta? 

Dorcas se sprijini de un perete. 

— Voi chiar nu ştiţi? întrebă el. 

— Nu, rosti Masklin, răbdător. De-aia te-am şi întrebat. 

— Cei de la Corsetărie sunt bandiți. lau lucruri care nu le 
aparţin. Şi se ascund acolo pentru că nimeni nu-şi bate capul să- 
i târască afară. De obicei, se mulţumesc doar să înfricoşeze 


trecătorii. Sunt o pacoste cu care ne-am obişnuit. 

— Şi ăla de ce avea cuțitul în gură? întrebă Grimma. 

— Ca să-l facă să pară mai dur, mai rău. 

— Eu cred că arăta ca un prost, spuse Grimma pe un ton 
plat. 

— Şi o să simtă dosul palmelor mele, dacă mai vine încoace, 
adăugă bunica Morkie pe un ton războinic. 

— Nu cred că o să se întoarcă. Cred că au fost foarte şocaţi 
când au fost loviți. 

Dorcas râse. 

— Ştiţi, de fapt, abia aştept să văd ce efect veţi avea asupra 
Abatelui. Nu cred că vreun nom din Magazin a mai văzut ceva ca 
voi. O să fiţi ca... Cum spuneai că se cheamă chestia aia care se 
găseşte din belşug în Exterior? 

— Aer proaspăt, răspunse Masklin. 

— Da, ca aerul proaspăt. 


Într-un târziu, ajunseră la Papetărie. 

— "Mergeţi la Papetărie sau mergeţi în Exterior", spusese 
Ducele, lăsând să se înţeleagă că el unul nu vedea o diferenţă 
prea mare între cele două variante. Şi nu era nici o îndoială că şi 
celelalte familii îi dispreţuiau pe cei de la Papetărie, despre care 
recunoşteau, totuşi, că au puteri înfricoşătoare. Ştiau să 
citească şi să scrie. Oricine poate să spună ce e scris peo 
bucată de hârtie este un pic înfricoşător. 

Înţelegeau şi mesajele pe care Fraţii Arnold (din 1905) le 
punea pe cer. 

Cu toate astea, e tare greu să vorbeşti cu cineva care crede 
că nu exişti cu adevărat. 

Masklin crezuse că Torrit e bătrân. Dar Abatele arăta atât de 
bătrân, încât trebuie să fi fost martor chiar la naşterea Timpului, 
căruia trebuie că i-a dat un brânci, ca să se pornească. Mergea 
cu ajutorul a două bețe, urmat îndeaproape de doi nomi mai 
tineri, care interveneau dacă avea nevoie de sprijin. Faţa lui era 
o adunătură stranie de riduri dintre care îi priveau! doi ochi 
precum două găuri negre şi tăioase. 

Nomii din Exterior se înghesuiră în spatele lui Masklin aşa 
cum făceau atunci când erau îngrijoraţi. 

Sala de primire a Abatelui era un spaţiu cu pereţii acoperiţi 
de lambriuri, aflată lângă un lift. Din când în când, acesta trecea 


huruind şi stârnind praful. 

Cu ajutorul celor doi, Abatele ajunse la scaun şi se aşeză cu 
încetineală. Apoi se aplecă în faţă. 

— A, spuse el, De Licatese, nu-i aşa? Aţi mai inventat ceva în 
ultimul timp? 

— Nu în ultima vreme, înălţimea voastră, spuse Dorcas. 
Înălţimea voastră, am onoarea să vă prezint... 

— Nu pot să văd pe nimeni, rosti Abatele încetişor. 

— Cred că e orb, şopti bunica Morkie. 

— Şi nici nu pot să aud pe nimeni, zise Abatele. 

— Linişte! sâsâi Dorcas. Cineva i-a spus despre voi. Nu vrea 
să vă vadă! 

— Înălţimea Voastră, vorbi el cu glas puternic, întorcându-se 
spre Abate. Aduc veşti. Magazinul va fi demolat. 

Vestea nu avu efectul pe care îl aşteptase Masklin. Preoţii 
Papetăriei, aflaţi în spatele Abatelui, şuşotiră între ei, dar 
bătrânul abia dacă schiţă un zâmbet. 

— Vai nouă! se tângui el. Şi când se va petrece acest cumplit 
eveniment? 

— În douăzeci şi una de zile, înălţimea ta. 

— Ei bine, spuse Abatele cu o voce amabilă, du-te acum în 
treburile tale şi, după aceea, vino să ne povesteşti cum a fost. 

Preoţii rânjiră. 

— Înălţimea Ta, nu e timp... 

Abatele ridică o mână noduroasă. 

— Sunt convins că ştii o mulţime de lucruri despre 
Electricitate, Dorcas, dar trebuie să ştii că de fiecare dată când 
este câte o Lichidare De Stocuri cei mai impresionabili dintre noi 
se grăbesc să spună: "Sfârşitul Magazinului e aproape." Lucru 
straniu, însă viaţa merge întotdeauna mai departe. 

Masklin simţi cum îl sfredeleşte privirea Abatelui. Pentru 
cineva care era invizibil părea să atragă destul de mult atenţia. 

— Înălţimea Ta, e mai mult decât atât, zise Dorcas cu 
hotărâre. 

— Aaa!? Ţi-a vorbit Electricitatea? întrebă Abatele batjo- 
coritor. 

Dorcas îl înghionti în coaste pe Masklin. 

— Acum! spuse el. 

Masklin înainta şi puse Obiectul pe podea. 

— Acum! şopti el din nou. 


— Mă aflu cumva în prezenţa liderilor comunităţii? întrebă 
Obiectul. 

— Să zicem că mai bine de-atâta nu se poate, spuse Dorcas. 

Abatele se zgâia la cutia Neagră. 

— O să folosesc cuvinte simple, intona Obiectul. Eu sunt um 
computer de navigare şi înregistrare a zborului. Un computer 
este o maşină care gândeşte. Gândesc... computer... gândesc, 
înţelegeţi? Computerul gândeşte... Folosesc Electricitatea. 
Uneori, Electricitatea poartă cu ea mesaje. Eu pot auzi mesajele. 
Eu pot înţelege mesajele. Uneori, mesajele merg prin fire care 
se numesc cabluri telefonice. Uneori, ele se îndreaptă spre alte 
computere. Există un computer în Magazin. Le plăteşte 
oamenilor salariile şi îl pot auzi cum gândeşte. Şi gândeşte aşa: 
"În curând n-o să mai fie Magazin, n-o să mai fie state de plată 
şi nici contabilitate." lar prin cablurile telefonice ei spun: "Alo, 
Demolarea SRL? Putem discuta ultimele detalii ale demolării? 
Toate mărfurile vor fi evacuate în douăzeci şi una de zile". 

— Foarte amuzant, spuse Abatele. Cum l-ai făcut? 

— Nu eu l-am făcut, Înălţimea Voastră, persoanele astea l-au 
adus aici. 

— Care persoane? întrebă Abatele, privind prin Masklin. 

— Oare ce se întâmplă dacă mă duc şi-l trag de nas? întrebă 
bunica Morkie, şoptind cu mânie. 

— O să fie tare dureros, zise Dorcas. 

— Asta-i bună! 

— O să fie dureros pentru tine... 

Abatele se ridică în picioare cu greutate. 

— Sunt un nom îngăduitor, spuse el. Speculaţiile despre 
lucrurile din Exterior nu mă deranjează, ba chiar aş spune că 
reprezintă un excelent exerciţiu intelectual. Ce-ar fi un nom 
dacă nu şi-ar mai lăsa din când în când mintea să hoinărească? 
Dar nu pot tolera insistența cu care voi susţineţi că aceasta este 
realitatea. Şi vă folosiţi de jucării din astea şmecherite... (Se 
aplecă în faţă şi îşi aşeză un baston peste Obiect, care începu să 
bâzâie.) E intolerabil! Nu există nimic în Exterior şi nimeni nu 
trăieşte acolo! Auzi, ce enormitate! Viaţă în alte Magazine! Am 
încheiat audiența. Plecaţi! 

— Rezist la apăsarea a a două mii cinci sute de tone, spuse 
Obiectul, deşi nimeni nu-i acordă prea multă atenţie. 

— Afară, afară! strigă Abatele, iar Masklin văzu că tremură. 


Era ceva ciudat în legătură cu Magazinul. În urmă cu numai 
câteva zile nu existau foarte multe lucruri care să se ceară a fi 
cunoscute, şi ele aveau legătură în special cu creaturile mari şi 
înfometate, şi cu felul în care trebuia să le ocoleşti. Torrit zicea 
că asta se cheamă "ştiinţa supravieţuirii". Acum însă Masklin 
începea să înţeleagă că mai exista un fel de ştiinţă, constituită 
din lucrurile pe care era necesar să le înţelegi ca să 
supravieţuieşti printre alţi nomi. Lucruri precum grija cu care 
trebuie să le spui nomilor lucruri pe care nu vor să le audă sau 
faptul că simplul gând că s-ar putea să greşească îi face pe unii 
foarte furioşi. 

Câţiva dintre soldaţii Papetăriei se grăbiră să-i scoată pe uşă 
afară. Şi reuşiră să o facă destul de repede, fără ca vreunul 
dintre ei să atingă pe cineva din tribul lui Masklin sau măcar să-i 
privească în faţă. Unii dintre ei se traseră însă deoparte de 
lângă Torrit atunci când bătrânul ridică Obiectul ca să-l strângă 
protector la piept. 

Până la urmă, răbdarea bunicii Morkie, despre care se ştia ca 
nu fusese niciodată prea lungă, se termină pe neaşteptate. Ea îl 
apucă pe cel mai apropiat călugăr de rasa neagră şi-l ridică de 
la pământ până când nasurile lor ajunseră la acelaşi nivel. Ochii 
călugărului se încrucişară încercând cu disperare să nu o vadă. 
Ea îl sfredeli însă între coaste. 

— Îmi simţi degetul? întrebă bunica. Îl simţi? Oare chiar nu 
sunt aici? 

— indigeni! spuse scârbit Torrit. 

Călugărul rezolvă problema oftând uşurel şi leşinând. 

— Hai să plecăm repede de-aici, spuse Dorcas, grăbit. Cred 
că între a nu vedea pe cineva şi a fi sigur că acel cineva nu mai 
există e o distanţă tare mică. 

— Nu înţeleg, zise Grimma. Cum se poate să nu ne vadă? 

— Ştiu că suntem din Exterior, preciza Masklin. 

— Dar alţi nomi ne pot vedea, spuse Grimma, ridicând 
vocea. 

Masklin nu o învinuia. Chiar şi el se simţea un pic nesigur. 

— Cred că toate astea se întâmplă pentru că ei nu ştiu sau 
nu cred că suntem cu adevărat din Exterior. 

— Nu eu sunt din Exterior, sări Torrit. Ei sunt din Interior. 

— Dar asta înseamnă că Abatele chiar crede că suntem din 
Exterior, zise Grimma. Asta înseamnă că, de fapt, crede că 


suntem aici, dar nu ne poate vedea. Ce sens au toate astea? 

— Asta e natura nomană, interveni Dorcas. 

— Şi cu ce ne ajută asta? întrebă bunica Morkie cu tristeţe. 
Peste trei săptămâni, şi ei, cu toţii, vor fi din Exterior. Asta-i 
adevărul. Va trebui să-şi trăiască restul vieților fără să se vadă 
unii pe alţii. Oare cum o să fie atunci? Bunica Morkie îşi ridică 
nasul în sus şi zise: O, scuzaţi-mă, Domnule Abate, fiindcă v-am 
dărâmat şi am călcat peste dumneavoastră, dar nu v-am văzut 
şi de aceea... 

— Sunt sigur că dacă ne-ar asculta măcar o clipă ar înţelege 
ce pericol ne paşte, spuse Masklin. 

— Nu. Eu am greşit, zise Dorcas, trăgând cu şutul într-o 
grămadă de praf. Eu am fost prost crezând că o să înţeleagă 
Papetăria niciodată nu a fost sensibilă la ideile noi. 

— Scuzaţi-mă, spuse o voce slabă, din spatele lor. 

Se întoarseră şi văzură un membru al suitei de la Papetărie. 
Era tânăr, bucălat, cu părul creţ, iar pe faţă avea întipărit o 
expresie de îngrijorare. De fapt, era de-a dreptul speriat şi îşi 
morfolea între degete colţul rasei de călugăr. 

— Cu mine aveţi treabă? întrebă Dorcas. 

— Aăă, eu... ăăă... doream să vorbesc cu... ăăă... cei din 
Exterior, grăi micuțul, alegându-şi vorbele cu grijă şi schiţând un 
gest în direcţia lui Torrit şi a bunicii Morkie. 

— Se pare că tu vezi mai vine decât restul alor tăi, spuse 
Masklin. $ 

— Aăă... da, spuse călugărul, privind înapoi pe coridor. Aăă... 
aş vrea să vă vorbesc. Undeva unde să fim numai noi. 

Se îngrămădiră în spatele unei grinzi. 

— Ei bine? întrebă Masklin. 

— Chestia aia... ăăă... care vorbea, începu călugărul de la 
Papetărie. Chiar crezi ce spune? 

— Eu cred că nu poate să zică minciuni. 

— Da, dar ce e ea? E un fel de radio? 

Masklin îl privi întrebător pe Dorcas. 

— Radioul e un lucru care face zgomote, explică Dorcas 
încetişor. 

— Da, admise Masklin şi apoi începu să clatine din cap. Nu 
ştiu ce să zic. Avem Obiectul de foarte mult timp. El zice că a 
venit împreună cu nomii dintr-un loc îndepărtat, cu multă vreme 
în urmă. Îl avem de generaţii întregi. Nu-i aşa, Torrit? 


Bătrânul aprobă cu fermitate. 

— Inaintea mea l-a avut tata, care îl avea de la tatăl lui, care 
îl avea de la tatăl lui, care îl avea de la fratele lui, care îl primise 
de la unchiul lui... enumera el. 

Călugărul de la Papetărie se scarpină în cap. 

— Este foarte îngrijorător. Oamenii se comportă într-adevăr 
foarte ciudat. Unele lucruri se schimbă în Magazin. Sunt semne 
pe care nu le-am mai văzut. Chiar şi Abatele e îngrijorat fiindcă 
nu îşi să seama ce aşteaptă de la noi Fraţii Arnold (din 1905). 
Aşa că... 

Călugărul îşi netezi rasa şi continuă vorbind repede: 

— Eu sunt asistentul Abatelui. Mă numesc Gurder şi, în 
general, cam trebuie să fac lucrurile pe care el nu le mai poate 
face singur. Aşa că... 

— Ce? întrebă Masklin. 

— Aţi putea veni cu mine? Vă rog! 

— E şi mâncare acolo unde ne duci? se interesă bunica 
Morkie, care întotdeauna ştia să-şi definească priorităţile. 

— Cu siguranţă o să punem pe cineva să ne aducă, răspunse 
Gurder şi începu să-şi croiască drum înapoi prin labirintul de fire 
şi coridoare. 

— Urmaţi-mă, vă rog. Vă rog! 


5. 


|. Şi totuşi unii au spus: "Am văzut noile Semne ale lui Fraţii 
Arnold (din 1905) în Magazin şi suntem îngrijoraţi fiindcă nu le 
putem pătrunde." 

II.Pentru că acesta este anotimpul în care ar trebui să fie 
Luna Cadourilor şi totuşi Semnele nu sunt Semnele Lunii 
Cadourilor. 

III.Şi nici cele ale Reducerilor din lanuarie, ale Săptămânii 
"Înapoi la Şcoală", şi nici Modele De Primăvară, sau Chilipirurile 
Verii, sau alte semne pe care le ştim. 

IV.Toate semnele spun: "Lichidare De stoc." Suntem foarte 
îngrijoraţi. 


(Din Cartea nomului, Zilele Plângerii, vers. I-IV.) 


Gurder îi conduse adânc în teritoriul Papetăriei. Peste te 
domnea un miros apăsător. Ici-colo erau teancuri alcătuite din 
nişte obiecte despre care lui Masklin i se spusese că sunt cărţi. 
Nu înţelegea pe deplin la ce foloseau, dar Dorcas le consideră în 
mod evident foarte importante. 

— Uită-te la ele! spuse el. Conţin o mulţime de lucruri 
importante, pe care le-am putea folosi, dar Papetăria le păzeşte, 
de parcă ar fi... 

— De parcă ar fi ceva care trebuie bine păzit! 

— Da, da, exact aşa. Se uită mereu cu luare-aminte în ele. Ei 
zic că citesc. Dar nu înţeleg nimic. 

Se auzi un sfârâit dinspre Obiect, care stătea în braţele lui 
Torrit. Imediat se aprinseră câteva luminiţe. 

— Cărţile sunt depozite de cunoştinţe? întrebă Obiectul. 

— Aşa se spune, aprobă Dorcas. 

— Obţinerea cărţilor este atunci de o importanţă vitală, 
anunţă Obiectul. 

— Papetăria nu le dă la nimeni, spuse Dorcas. Se zice că, 
dacă nu ştii să le citeşti, îţi pot inflama creierul. 

— Pe-aici, vă rog! îi ghidă Gurder, deschizând o uşă din 
placaj. 

Inăuntru îi aştepta cineva care stătea cu spatele la ei, 
aşezat confortabil pe o grămadă de perne. 

— A, Gurder, bine că ai venit! 

Deşi nu se întorsese spre ei, nomii îl recunoscură pe Abate. 
Masklin îi reproşă lui Gurder: 

— A fost destul de rău şi prima dată, de ce trebuie să ne 
umileşti în continuare? 

Gurder îl privi având pe faţă o expresie care părea să 
spună: "Crede-mă, nu e nici o altă cale." 

— Ai aranjat să ni se aducă de mâncare, Gurder? Se informă 
Abatele. 

— lnălţimea Voastră, eu tocmai... 

— Fă-o acum! 

— Da, Înălţimea Voastră. 

Gurder îi aruncă lui Masklin o privire disperată şi dispăru. 
Nomii stăteau dezorientaţi întrebându-se ce avea să urmeze. 
într-un târziu, Abatele spuse: 

— Am aproape cincisprezece ani. Sunt mai bătrân chiar şi 


decât unele raioane din Magazin. Am văzut multe lucruri ciudate 
şi curând o să mă înalţ la Fraţii Arnold (din 1905) cu speranţa că 
voi fi răsplătit fiindcă am fost un nom bun şi cucernic. Sunt atât 
de bătrân, încât există nomi care cred că, într-un fel, eu sunt 
Magazinul însuşi şi se tem că, atunci când voi muri, se va sfârşi 
şi Magazinul. lar voi îmi spuneţi acum că exact aşa se va 
întâmpla. Cine e şeful vostru? 

Masklin privi spre Torrit, dar toţi ceilalţi se uitau la el. 

— Ei bine... eu. Cred. Temporar. 

— Da, da, aşa e, zise Torrit uşurat. Temporar îl fac şef. 
Fiindcă, în mod normal, eu sunt şeful. 

Abatele aprobă. 

— O decizie foarte înţeleaptă, spuse el, făcând ca faţa lui 
Torrit să se lumineze. Vino aici cu cutia aia vorbitoare, se adresă 
Abatele lui Masklin. Pe ceilalţi vă rog să plecaţi. Să vi se aducă 
mâncare. Vă rog, mergeţi şi aşteptaţi. 

— Aăă..., nu, spuse Masklin. 

După o pauză, Abatele întrebă cu glas moale: 

— De ce? 

— Fiindcă... ăăă... noi suntem împreună. Nimic nu ne 
despărţit niciodată. 

— Solidaritatea e un sentiment lăudabil. Cu timpul ve afla 
însă că viaţa nu dă întotdeauna atenţie sentimentelor Hai, de ce 
ţi-e frică? Nu ţi-aş putea face vreun rău. 

— Rămâi cu el, Masklin, spuse Grimma. Vom fi şi noi pe- 
aproape. N-avea grijă. 

Masklin acceptă cu sufletul îndoit. După ce nomii pleca 
Abatele se întoarse cu faţa spre el. Privit de aproape pă chiar 
mai bătrân decât îl văzuse mai înainte. Faţa lui nu era ridată, ci 
era ea însăşi un rid imens. "Probabil că era un bărbat în toată 
firea când s-a născut Torrit", îşi spuse Masklin. Destul de bătrân 
ca să fie bunicul bunicii Morkie." 

Abatele zâmbi cu greutate, de parcă zâmbetul i-ar fi fost 
explicat cândva pe vremuri, dar el nu avusese niciodat ocazia să 
exerseze. 

— Cred că numele tău e Masklin, rosti el. 

Masklin nu putea nega asta. 

— Şi, totuşi, nu înţeleg. Mă poţi vedea! Acum zece minute 
spuneai că nici măcar nu exist, iar acum îmi vorbeşti. 

— Nu e nimic ciudat aici, spuse. Abatele. Acum zece minute 


eram într-un cadru oficial. Doar nu voiai să-i las pe toţi să 
creadă că toată viaţa mea m-am înşelat. De generaţii bune, 
abaţii neagă existenţa Exteriorului. Nu pot să zic aşa, netam- 
nesam, că s-au înşelat. Lumea ar crede c-am înnebunit. 

— Serios? făcu Masklin. 

— Da, da, aşa e în politică. Abaţii nu pot să-şi schimbe 
mereu părerile. O să afli asta mai târziu. Cel mai important lucru 
la un conducător nu este să aibă sau nu dreptate, ci să pară 
convins. Altfel, ceilalţi n-ar şti ce să mai creadă. Bineînţeles, de 
cele mai multe ori e bine şi să ai dreptate, spuse Abatele, 
lăsându-se pe spate. Odinioară au existat războaie teribile în 
magazin. Războaie teribile în vremuri teribile. Nomi împotriva 
nomilor. Dar asta a fost cu decenii în urmă, bineînţeles. Se 
găsea mereu câte un nom care să creadă că familia lui era 
aceea care trebuia să conducă Magazinul. Bătălia Liftului de 
marfă, Campania din Magazia de Bunuri de Larg consum, 
îngrozitoarele războaie ale Mezaninului... Dar asta e deja trecut. 
Şi ştii de ce? 

— Nu, recunoscu Masklin. 

— Noi, Papetăria, am pus capăt acestor orori. Prin şiretenie, 
bun-simt şi diplomaţie, i-am făcut pe toţi să înţeleagă că Fraţii 
Arnold (din 1905) a lăsat nomii în Magazin, pentru ca aceştia să 
trăiască în pace. Presupunând că v-aş fi dat dreptate în faţa 
tuturor, ce-ar fi spus lumea? Moşneagul a luat-o razna! Abatele 
se înecă dar continuă imediat: Şi apoi s-ar fi întrebat dacă nu 
cumva noi, Papetăria, ne-am înşelat în toată vremea asta. Ar fi 
intrat în panică. Şi asta, fireşte, nu poate fi permis. Nomii 
trebuie ţinuţi laolaltă. Fiindcă altfel vor folosi chiar şi cea mai 
mică ocazie să se sfădească. 

— Aşa e, admise Masklin. Şi întotdeauna vor da vina pe tine 
şi te vor întreba ce e de făcut. 

— Ai observat, nu-i aşa? spuse Abatele, zâmbind. Mi se pare 
că ai toate calităţile necesare unui lider. 

— Nu prea cred. 

— Exact asta şi aveam în vedere. Nu vrei să fii şef. Nici eu nu 
am vrut să fiu Abate. (Bătrânul bătu uşurel cu degetele în 
baston şi apoi privi tăios spre Masklin.) Nomii sunt mai 
complicaţi decât îţi poţi imagina la vârsta ta, spuse el. E 
important să ţii minte chestia asta. 

— Aşa o să fac, promite Masklin, fără a şti ce alt răspuns ar fi 


trebuit să dea. 

— Nu crezi în Fraţii Arnold (din 1905), nu-i aşa? spuse 
Abatele, mai mult ca o afirmaţie decât ca o întrebare. 

— Eu... ăăă... 

— Eu l-am văzut. Când eram foarte tânăr. Am urcat tocmai 
până la Contabilitate, m-am ascuns şi l-am văzut cum scrie la 
birou. 

— Şi? 

— Avea barbă. 

— Şi? 

Abatele ciocăni din nou cu degetele în baston. Părea ia o 
hotărâre importantă. Deodată întrebă: 

— Unde era casa voastră? 

Masklin îi povesti. În mod ciudat, pe măsura ce istorise i se 
părea că nu fusese chiar atât de rău. Parcă fuseseră multe veri 
decât ierni, mai multe alune decât şobolani, avuseseră banane 
sau energie electrică, sau mochete. lar amintirea lui păreau să fi 
rămas mai puţină umezeală şi cea decât existaseră în realitate. 
Abatele ascultă politicos. 

— A fost cu mult mai bine când eram mai mulţi, mărturisi 
Masklin privindu-şi fix picioarele. Puteţi veni şi voi să staţi, când 
Magazinul va fi demo...lucrat. 

Abatele râse. 

— Nu sunt sigur că mi-aş găsi locul acolo. Nu sunt sigur nici 
măcar că vreau să cred în Exteriorul vostru. Pare periculos şi 
îngheţat. Oricum, eu o să plec într-o călătorie mult mai 
misterioasă. Şi acum te rog să mă scuzi. Trebuie să mă 
odihnesc. 

Bătu cu bastonul în podea, iar Gurder apăru ca prin minune. 

— la-l pe Masklin şi educă-l un pic, zise Abatele. Şi apoi 
întoarceţi-vă înapoi aici. Lăsaţi-mi însă cutia neagră, vă rog. 
Vreau să aflu mai multe despre ea. Puneţi-o pe duşumea! 

Masklin se execută, iar Abatele împunse Obiectul cu 
bastonul. 

— Cutie neagră, spuse el, ce eşti şi care sunt scopurile tale? 

— Eu sunt computerul de navigare şi înregistrare a zborului 
navei spaţiale Lebăda. Am multe funcţii. Funcţia mea prioritară, 
în acest moment, este să-i ghidez şi să-i sfătuiesc pe nomii care 
au naufragiat când nava lor de cercetare s-a prăbuşit aici, cu 
cincisprezece mii de ani în urmă. 


— Mereu spune chestii din astea, încercă Masklin să-l 
justifice pe Obiect. 

— Cine sunt aceşti nomi? întrebă Abatele, imperturbabil. 

— Toţi nomii. 

— Şi ăsta e singurul tău scop? 

— Mi s-a mai dat, de asemenea, însărcinarea de a-i feri pe 
nomi de pericole şi de a-i duce acasă. 

— Foarte interesant, remarcă Abatele, privind spre cei doi. 
Voi plecaţi de-acum! ordonă el. Arată-i un pic lumea, Gurder, 
fiindcă după aceea o să am pentru voi doi o însărcinare. 

"Educă-l un pic", spusese Abatele. 

Se referise probabil la faptul că trebuia să înceapă cu 
Cartea nomului, care era alcătuită din bucăţi de hârtie cusute 
într-un teanc şi pline de semne bizare. 

— Oamenii o folosesc pentru ţigări, spuse Gurder şi citi apoi 
primele două versete. 

Ascultară în tăcere şi, într-un târziu, bunica Morkie spuse: 

— Deci, Fraţii Arnold... 

— ... (din 1905), se grăbi Gurder să completeze. 

— Mă rog, acceptă bunica Morkie. A construit el oare 
Magazinul numai pentru nomi? 

— Aăă... daaaaa..., spuse Gurder nesigur. 

— Şi atunci ce-a fost înainte pe locul ăsta? îl iscodi bunica. 

— Locul, răspunse Gurder, părând uşor jenat. Ştiţi, Abatele 
susţine că nu există nimic în afara Magazinului. 

— Dar noi venim... 

— El spune că poveştile despre Exterior sunt doar vise. 

— Deci, când i-am povestit despre locul în care am trăit până 
acum, el îşi bătea joc de mine ascultându-mă? întrebă Masklin. 

— Este adesea foarte greu să spui ce crede Abatele cu 
adevărat. Părerea mea este că el crede în primul rând în Abaţii 
dinaintea lui. 

— Dar tu ne crezi, aşa-i? întrebă Grimma. 

Gurder aprobă din cap ezitant. 

— M-am întrebat adesea unde se duc camioanele şi de unde 
vin oamenii. Abatele se enervează foarte tare însă când aduc 
vorba despre asta. Şi mai e un lucru: se pare că se apropie un 
anotimp nou. Asta înseamnă cu siguranţă ceva. Unii dintre noi îi 
urmărim de multă vreme pe oameni şi ştim că atunci când vine 
un anotimp nou, se întâmplă fel de fel lucruri neobişnuite. 


— Cum poţi vorbi despre anotimpuri când nici măcar nu ştii 
ce e vremea? întrebă Masklin. 

— Vremea nu are nici o legătură cu anotimpurile. Uite, o să-i 
ducă cineva pe bătrânii tăi jos, la Alimentara, iar eu o să-ţi arăt. 
E foarte ciudat, dar... (Faţa lui Gurder se transformă într-un 
tablou al deznădejdii...) Sper că Fraţii Arnold (din 1905) nu vor 
cu adevărat să distrugă Magazinul! 


6. 


III. Şi Fraţii Arnold (din 1905) au poruncit: "Să apară 
semnele, aşa încât toată lumea să ştie funcţionarea regulată a 
Magazinului." 

IV. lar pe scările mişcătoare semnul va fi: "Câinii şi 
cărucioarele trebuie ridicate în mâini." 

V. Şi Fraţii Arnold (din 1905) s-au mâniat amarnic, pentru că 
mulţi nu aveau nici câini şi nici cărucioare ca să le ridice în 
mâini. 

VI. Şi pe uşile liftului semnul să fie: "Ascensor pentru zece 
persoane." 

VII. Şi Fraţii Arnold (din 1905) s-au mâniat amarnic, fiindcă 
uneori lifturile nu duceau decât doi sau trei oameni. 

VIII. Şi atunci Fraţii Arnold (din 1905) au spus: "Oamenii sunt 
proşti şi nu înţeleg semnele." 


(Din Cartea nomului, Regulamentele, vers. III-VIII.) 


A fost o călătorie lungă prin lumea agitată care se întindea 
sub podeaua Magazinului. 

Aflară curând că nomii de la Papetarie puteau merge unde 
doresc. Celelalte Raioane nu se temeau de ei, deoarece. 
Papetăria nu era cu adevărat un Raion. Măcar şi pentru faptul 
că nu aveau femei şi copii. 

— Deci nomii vin la voi de bunăvoie, spuse Masklin. 

— Nu, suntem aleşi, îl corectă Gurder. Câţiva băieţi 
inteligenţi vin la noi în fiecare an din fiecare Raion. Când ajungi 
însă la Papetarie, trebuie să uiţi de Raionul tău natal şi să te pui 
în slujba întregului Magazin. 


— Şi atunci femeile de ce nu pot veni la Papetarie? întrebă 
Grimma. 

— Fiindcă e bine cunoscut faptul că femeile nu pot citi, 
răspunse Gurder. Nu e vina lor, desigur. Se pare că li se încinge 
creierul prea tare. Aşa e soiul lor, înţelegi? Aşa le e dat. 

— Mişto! făcu Grimma. 

Masklin trase cu ochiul la ea. O mai auzise vorbind pe tonul 
acela dulce şi inocent. Era semn clar că în scurt timp Gurder 
avea să dea de belea. 

Belea sau nu, efectul pe care Gurder îl avea asupra nomilor 
era uimitor. Toţi se trăgeau în lături şi se aplecau uşor atunci 
când trecea pe lângă ei, iar unul sau doi îl arătară cu respect 
copiilor pe care îi purtau cu ei. Până şi gărzile de la graniţele 
dintre Raioane îşi atingeau coifurile cu mâinile, într-un gest de 
neînțeles, dar plin de respect. 

Simţeau în jurul lor viaţa trepidantă a Magazinului. Masklin 
se gândi că erau acolo mii de nomi şi că el nu-şi putea nici 
măcar închipui cifre atât de mari. Era o întreagă lume, alcătuită 
din nomi. 

Îşi amintea cum vâna singur, alergând printre brazdele 
câmpului cel mare de lângă autostradă. Nu exista altceva îr jur 
decât pământ şi buruieni, care se întindeau cât vedeai cui ochii. 
Cerul întreg era un castron răsturnat, care îl avea pe el în 
centru. În Magazin, Masklin simţea însă că, dacă s-ar fi întors 
brusc, ar fi lovit pe cineva. Se întreba cum ar fi fost să se fi 
născut aici, fără să ştie despre Exterior. Să nu-i fi foşti niciodată 
frig, să nu fi fost niciodată ud, să nu-i fi foşti niciodată frică. 
Viaţa din Magazin te putea lesne obişnui cu gândul că era 
imposibil să exişti şi altfel decât acolo. 

Era conştient că urcaseră o pantă lină printr-un alt puț, săpat 
în hăul din care era constituit Magazinul. Era noapte, Ora 
Închiderii. Dar pe cer erau lumini strălucitoare cărora ştia însă 
că trebuie să înveţe să le spună Tavan. 

— Suntem în Raionul Merceriei, zise Gurder. Vezi semnul ăla, 
de-acolo de sus? ` 

— Masklin scrută în depărtare şi aprobă din cap. Il putea 
vedea. Era compus din desene roşii pe un fond alb. 

— Ar fi trebuit să scrie pe el "Luna Cadourilor", spuse 
Gurder. Asta este anotimpul potrivit, pentru că e după "Săptă- 
mâna înapoi La Şcoală" şi înainte de "Moda De Primăvară" 


spune Gurder îşi îngustă ochii iar buzele i se mişcară tăcut preţ 
de o clipă. În schimb le spune: "Ultimele reduceri". Ne tot 
întrebăm ce poate să însemne asta. 

— Am şi eu o idee, interveni Grimma pe un ton sarcastic. 
Este doar o idee mică, ştii? Mă aştept ca ideile mari să facă să 
explodeze bietul meu cap de femeie. Dar oare nu înseamnă 
că totul va fi redus până la urmă? 

— O, nu poate să aibă o semnificaţie atât de simplă. 
Semnele trebuie tălmăcite, explică Gurder. Odată, au spus 
"Vânzare fulger" şi n-am văzut să fi vândut vreun fulger. 

— Dar celelalte semne ce sugerează? întrebă Masklin, 
speriat de înţelesul terifiant pe care îl dăduse Grimma primului 
semn. 

— Ăla de-acolo înseamnă "Lichidare", răspunse Gurder. Dar 
asta se întâmplă în fiecare an. Este felul lui Fraţii Arnold (din 
1905) de a ne spune că trebuie să avem vieţi cucernice, fiindcă 
vom muri cu toţii într-o bună zi. Şi mai sunt şi alea de-acolo... 
(Gurder avea o faţă solemnă.) Nimeni nu le mai dă crezare. Cu 
ani în urmă însă s-au purtat războaie din cauza lor. Sunt însă o 
superstiție prostească. Eu unul cel puţin nu cred că există un 
monstru diform numit "Preţ Promoţional", care bântuie noaptea 
prin Magazin, căutându-i pe păcătoşi. E o chestie din asta, de 
speriat copiii obraznici. (Gurder îşi muşcă buza de sus.) Şi mai e 
un lucru, spuse el. Vezi chestiile alea de lângă perete? Se 
numesc rafturi. Uneori, oamenii iau lucruri de pe ele, alteori pun 
lucruri acolo. În ultimul timp însă nu fac decât să ia de-acolo 
lucrurile. 

Unele rafturi erau goale. 

Masklin nu era prea obişnuit cu subtilităţile comporta- 
mentului omenesc. Oamenii erau oameni, exact la fel cum 
vacile erau vaci. Era evident că, dintr-un motiv oarecare, 
oamenii nu erau la fel ca vacile, dar el nu reuşise niciodată să-l 
descopere. Dacă exista vreo urmă de rațiune în ceea ce făceau 
oamenii, el unul nu se simţea în stare să o desluşeasc? 

— Lichidare, spuse el. 

— Da, dar nu... lichidare... zise Gurder, nuuu lichidare aia... 
Doar nu crezi că înseamnă cu adevărat lichidare. Sunt sigur că 
Fraţii Arnold (din 1905) nu ar îngădui o asemenea grozăvie. 

— De unde să ştiu eu? spuse Masklin. Nu am auzit de el 
decât când am venit aici. 


— A, da, zise Gurder cu o voce slabă. Nu aveaţi cum să auziţi 
de ei în Exterior, trebuie să fi fost interesant şi bine acolo. 

Grimma îi luă mâna lui Masklin şi o strânse uşor. 

— Şi aici e frumos, spuse ea cu încredere. Ştii că şi ceilalţi 
sunt de părerea asta. E cald, sunt alimente uimitoare şi asta e 
bine, deşi au ideile astea ciudate despre creierul femeilor. 

Grimma se întoarse spre Gurder. 

— De ce nu-l întrebi pe Fraţii Arnold (din 1905) ce se 
întâmplă? 

— Nu cred că trebuie să facem asta, zise precipitat Gurder. 

— De ce nu? E logic, dacă el e şeful... spuse Masklin. Măcar l- 
ai văzut vreodată pe Fraţii Arnold (din 1905)? 

— Abatele l-a văzut o dată. Când era tânăr, s-a dus până la 
Contabilitate. Nu prea vorbeşte însă despre asta. 

Masklin se gândi foarte mult la toate astea pe drum înapoi. 
Acasă nu avuseseră nici religie şi nici politică. Lumea era pur i şi 
simplu prea mare ca să te mai complici şi cu astfel de lucruri. 
Avea însă îndoieli serioase cu privire la Fraţii Arnold (din 1905). 
La urma urmei, dacă a construit Magazinul pentru nomi, de ce 
oare nu l-o fi făcut pe măsura lor? Se gândi însă că nu era 
momentul să pună asemenea întrebări. 

Crezuse dintotdeauna că, dacă te gândeşti îndeajuns la un 
lucru, nu se poate să nu-l înţelegi. Vântul, de exemplu. Ani 
întregi l-a nedumerit, până când şi-a dat seama că era produs 
de copacii care îşi fluturau frunzele. 

Ceilalţi din grup se aflau lângă camera Abatelui. Li se 
adusese de mâncare. Bunica Morkie tocmai explica unor 
călugări de la Papetărie că ananasul pe care îl mâncaseră nu era 
nici la jumătate faţă de cele pe care le prindea acasă. 

Torrit îl privi din spatele unui dărăb imens de pâine. 

— Toată lumea te caută, zise el. Individul ăsta, Abatele, vrea 
să-ţi vorbească. Pâinea de-aici e moale, nu trebuie să scuipi pe 
ea ca pe pâinea pe care o aveam ac... 

— Niciodată să nu mai afirmi asemenea lucruri, se repezi 
bunica, însufleţită pe dată de dragoste pentru fosta lor vizuină. 

— Dar e adevărat! protestă Torrit. Nu am mai mâncat 
niciodată chestii aşa de bune! Uită-te numai la carnaţii ăştia, la 
halcile astea de carne... Nu trebuie să le omori mai întâi sau să 
le aduni de la ghena de gunoi. 

li văzu pe ceilalţi cum îl privesc dezaprobator şi se înroşi. 


— Taci odată, bătrân smintit! îl mustră bunica Morkie. 

— Măcar aici nu ne mănâncă vulpile, zise Torrit. Aşa ca pe 
doamna Coom şi pe bătrânul meu prieten Mert. 

Privirea furioasă a bătrânei îşi făcu efectul în cele din urmă. 
Faţa lui Torrit se albi. 

— Traiul nostru n-a fost numai lapte şi miere, şopti el, dând 
din cap. Numai asta încerc să spun. 

— Ce vrea să zică? întrebă Gurder cu seninătate. 

— Nimic, nimic, se grăbi bunica să răspundă. 

— O! se întoarse Gurder spre Masklin. Eu ştiu ce e o vulpe. 
Pot citi cărţile oamenilor. Destul de bine. Odată am citit o carte 
care se chema Prietenii noştri cu blană... Da, cred că aşa ceva. 
"Vânător agil şi frumos, vulpea se hrăneşte cu hoituri, fructe şi 
rozătoare mici. Ea..." îmi pare rău, am greşit cu ceva? 

Torrit se înecase cu pâinea, iar ceilalţi îl loveau cu palmele în 
spate. Masklin îl apucă pe tânărul călugăr de la Papetărie şi-l 
trase repede un pic mai departe. 

— Am greşit cu ceva? întrebă Gurder. 

— Într-un fel, răspunse Masklin. Hai mai bine să mergem la 
Abate! Cred că vrea să ne vadă. 

Bătrânul nom şedea nemişcat, cu Obiectul în poală zgâindu- 
se în gol. Nu le dădu nici o atenţie când intrară, dată sau de 
două ori, degetele lui noduroase ciocăniră pe suprafaţa neagră a 
Obiectului. 

— Înălţimea Voastră, zise Gurder după o vreme. 

— Îmm? 

— Aţi vrut să ne vedeţi, Înălţimea Voastră! 

— A, spuse Abatele vag. Tânărul Gurder! 

— Da, Înălţimea Voastră. 

— Bine. 

Apoi se lăsă iarăşi liniştea. Gurder tuşi 
politicos. 

— Aţi vrut să ne vedeţi, Înălţimea Voastră? repetă el. 

— Da, aprobă încet Abatele. Desigur, tu de-acolo! Tu, ală cu 
lancea! 

— Eu? întrebă Masklin. 

— Da. Ai vorbit vreodată cu acest obiect? 

— Cu Obiectul? Ei, într-un fel. Vorbeşte ciudat şi e greu să-l 
înţelegi. 

— Cu mine a vorbit. Mi-a spus că a fost făcut de nomi, cu 


multă vreme în urmă. Mănâncă Electricitate. Zice că poate auzi 
tot felul de chestii electrice. Mi-a spus - Abatele privi lung în 
poala sa — mi-a spus că l-a auzit pe Fraţii Arnold (din 1905) cum 
plănuieşte să demoleze Magazinul. E o unealtă diavolească, 
vorbeşte despre stele şi susţine că şi noi am veniţi de-acolo, în 
zbor. Dar... mai vorbeşte şi de lucruri stranii. Şi mă întreb de 
aceea dacă nu o fi vreun mesager al Direcţiei, trimis să ne 
prevină. Sau poate că e o capcană întinsă de Preţ Promotional. 
Aşa că — Abatele împunse Obiectul cu un deget noduros — 
trebuie să-l întrebăm pe Fraţii Arnold (din 1905). Trebuie să 
aflăm adevărul. 

— Dar Înălţimea Voastră, izbucni Gurder, sunteţi prea... 
vreau să zic că nu ar fi bine să mergeţi tocmai până la ultimul 
etaj din nou. E o călătorie grozav de periculoasă. 

— Aşa e, băiete. De aceea vei merge tu în locul meu. Tu poţi 
citi limba omenească şi-l poţi lua şi pe prietenul tău războinic, 
cu lancea lui cu tot, ca să te însoţească. 

Gurder căzu în genunchi. 

— Înălţimea Voastră! Să merg la.Direcţie! Nu ştiu dacă sunt 
destul de vrednic... 

Vocea i se pierdu, gâtuită de emoție. Abatele 
aprobă din cap. 

— Nimeni nu e destul de vrednic. Suntem condamnaţi. 
Lichidare! Acum plecaţi şi fie ca Belşug de Chilipiruri să vegheze 
asupra voastră. 

— Cine e Belşug de Chilipiruri! întrebă Masklin imediat după 
ce ieşiră din camera Abatelui. 

— E o zână a Magazinului, spuse Gurder, care încă tremura. 
E inamicul înfricoşătorului Preţ Promotional, care bântuie 
noaptea pe coridoare cu sabia lui de lumină ca să prindă nomii 
cei răi. 

— Dacă e atât de sălbatic, e bine că nu crezi în el, zise 
Masklin. 

— Bineînţeles că nu, îl aprobă Gurder. 

— Dar îţi cam clănţănesc dinţii. 

— Asta, fiindcă dinţii mei cred în el, ca şi genunchii, ca şi 
stomacul. Numai mintea mea nu crede. Dar restul trupului meu 
e luat la vale de superstiții. Şi acum scuză-mă, mă duc să-mi 
adun lucrurile. E foarte important să plecăm imediat. 

— De ce? întrebă Masklin. 


— Pentru că, dacă mai stăm un pic, o să fiu prea speriat ca 
să mă mai pot urni din loc. 
Abatele se aşeză din nou în jilţul său încăpător. 


— Mai povesteşte-mi o dată, spuse el, cum am ajuns aici. Ai 
pomenit ceva de o culoare. Mov, parcă era. 

— Maro, intonă Obiectul. 

— A, da, o chestie care zbura. 

— O navă galactică de supraveghere, preciză Obiectul. 

— Despre care mi-ai spus că s-a stricat. 

— A fost o defecţiune la un motor. Nu ne-am mai putut 
întoarce la nava-mamă. Cum se poate să fi uitat? În primii ani 
am reuşit să comunicăm cu oamenii, dar metabolismul diferit şi 
percepţia timpului au făcut contactul imposibil până la urmă. La 
început, s-a sperat că oamenii pot fi învăţaţi să acumuleze 
destulă ştiinţă ca să ne construiască o navă nouă, dar suntprea 
înceţi. Până la urmă a trebuit să-i învăţăm chestiuni elementare 
precum Metalurgia. În speranţa că vor înceta să se mai bată 
unul cu altul şi că vor deveni interesaţi de călătoria spaţială. 

— Metal Urgie. Abatele rosti cuvântul în fel şi chip: Metal 
Urgie. Urgia pe care o provoacă metalele. (Asta părea un atribut 
omenesc, şi de aceea aprobă uşor din cap.) l-ai mai învăţa o 
chestie. Mi-ai mai spus ceva, începea cu "I". 

Obiectul părea că ezită, dar învăţa destul de repede cur să 
se înţeleagă cu nomii. 

— Olăritul, zise Obiectul, nesigur. 

— Da, aşa. O Lăritul. E o chestie importantă, nu? 

— E fundamentală pentru civilizaţie. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Inseamnă... da. 

Abatele asculta în tăcere tot ceea ce vorbea Obiectul. Pe 
lângă el se scurgeau cuvinte stranii precum "planete" şi 
"electronică". Nu ştia ce semnificaţie au, dar sunau tare bine. 
Nomii i-au învăţat pe oameni. Nomii au venit de la foartg mare 
distanţă, de lângă o stea îndepărtată. 

Abatelui nu i se părea chiar surprinzător. În ultima vreme nu 
prea mai ieşise din locuinţa lui. Dar văzuse stelele în tinereţe. În 
fiecare an, în timpul anotimpului Lunii Cadourilor apăreau stele 
mai în toate Raioanele. Unele erau mari, cu raze şi beteală, iar 
altele mai mici şi mai multe. Fusese întotdeauna foarte 


impresionat de ele. | se părea normal ele să fi aparţinut 
nomilor, odinioară. Bineînţeles, nu puteau fi văzute tot timpul. 
Deci exista probabil o magazie mare undeva, în care erau 
ţinute stelele. 

Obiectul era de acord. Magazia se numea "Galaxie" şi se afla 
undeva deasupra Contabilităţii. 

Şi mai erau şi "Ani-lumină". Abatele văzuse aproape 
cincisprezece ani trecând şi toţi i se păruseră destul de 
întunecaţi, plini de probleme, încărcaţi de responsabilităţi. Nişte 
ani mai luminoşi ar fi fost desigur binecuvântaţi. Zâmbea, 
aproba uşor din cap şi adormi, ascultând cum Obiectul 
povestea, şi povestea, şi povestea... 


7. 


XXI. Şi atunci Fraţii Arnold (din 1905) a spus: "Fie acesta 
semnul pe care vi-l dau." 

XXII. "Dacă marfa pe care o doriţi nu este expusă, vă rugăm 
să întrebaţi." 


(Din Cartea nomului, Regulamentele, vers. XXI-XXII.) 


— Nu putem s-o luăm cu noi. 

— De ce nu? replică Masklin. 

— Pentru că... pentru că e periculos. 

— Ei şi? întrebă Masklin, uitându-se la Grimma, care afişa o 
expresie neînfricată. 

— Fetele nu trebuie duse în nici un loc periculos, spuse 
Gurder, de parcă ar fi recitat o regulă. 

Masklin avu din nou sentimentul acela ciudat, cu car 
aproape că se obişnuise după ce ajunsese în Magazin. Nomii de 
aici vorbeau, adică îşi deschideau şi îşi închideau gurile iar 
fiecare cuvânt era rostit clar şi putea fi înţeles, dar când 
asamblai vorbele într-o frază, ele nu mai aveau nici un sens. Cel 
mai bine era să nu le dai nici o atenţie. Acasă, dacă nu trebuia 
ca femeile să meargă într-un loc periculos, atuncif n-aveau chef 
să meargă nicăieri. 

— Ba am să vin, spuse Grimma. Ce pericol trebuie să 


înfruntăm? Poate Proţomonial ăla şi... 

— Şi Fraţii Arnold (din 1905) însuşi, preciza Gurder cu 
nervozitate. 

— O să vin, indiferent de ce zici tu. Ceilalţi nu au nevoie de 
mine, şi oricum nu e mare lucru de făcut pe-aici, ripostă 
Grimma. Ce pot să păţesc? Doar n-o să mi se întâmple ceva 
teribil, adăugă ea sarcastic, cum ar fi să mă pună cineva să 
citesc, ca să mi se răscoacă creierul, de exemplu. 

— Ei, sunt sigur că n-am folosit... începu Gurder cu voce 
slabă. 

— Nu cred că voi ăştia de la Papetărie vă spălaţi singuri 
izmenele, spuse Grimma. Sau că vă cârpiţi ciorapii. Pun pariu... 
— Bine, bine! dădu Gurder înapoi. Dar nu trebuie nici să 
rămâi în urmă şi nici să ne stai în cale. lar deciziile le vom lua 

noi. 

Călugărul privi cu disperare spre Masklin. 

— Şi tu să-i spui să nu ne stea în cale. 

— Eu? întrebă Masklin. Niciodată nu am putut să-i impun 
ceva. 

Călătoria era mai puţin impresionantă decât se aşteptaseră. 
Abatele pomenise de scări care se mişcă, de găleți pline cu foc 
şi de coridoare lungi, fără nici un ascunziş care să poată fi folosit 
la nevoie. 

Probabil că, între timp, Dorcas învățase să folosească 
lifturile. Ajunseră numai până în Raionul de Haine şi Jucării 
pentru Bebeluşi, dar locuitorii acestui raion, pe care toată lumea 
îi numea Bebeluşari, erau prietenoși şi se adaptaseră bine vieţii 
de la etajele superioare. Aceştia îi primeau întotdeauna cu 
căldură pe puţinii călători care aduceau cu ei poveşti despre 
lumea de dedesubt. 

— Nu ştiu nici măcar să folosească Alimentara, spuse 
Gurder. Îşi procură proviziile de la Cantina Personalului. Se 
hrănesc mai ales cu ceai şi biscuiţi. Şi cu iaurt. 

— Ce ciudat! se minună Grimma. 

— Sunt foarte buni, foarte îndatoritori şi foarte tăcuţi. E drept 
că-s un pic cam mistici, dar cred că li se trage de la amestecul 
de iaurt cu ceai. 

— Eu mă tot întreb însă de căldările acelea de foc, zise 
Masklin. 

— Aăă..., spuse Gurder, credem că bătrânul Abate ar fi putut 


să... E de presupus că memoria lui... La urma urmei, este 
extrem de bătrân... 

— Nu trebuie să ne explici, replică Grimma. Şi bătrânul Torrit 
mai toarnă poveşti din când în când. 

— Problema e că mintea lui nu mai este la fel de ascuţită ca 
pe vremuri, spuse Gurder. 

Masklin tăcu. Lui i se părea că dacă mintea Abatelui ei acum 
uşor tocită, pe vremuri fusese probabil atât de ascuţit încât 
putea să despice firul în patru. 

Bebeluşarii îi îndrumară pe căile cele mai sigure prir care 
puteau fi străbătute regiunile necunoscute de sub podele. Aici 
sus trăiau destul de puţini nomi. Cei mai mult dintre ei preferau 
etajele inferioare, care erau mai populate. 

Era aproape ca afară. Slabe adieri de vânt spulberau praful, 
creând şomoioage gri; nu era nici o lumină, cu excepţia razelor 
firave care se strecurau prin vreo crăpătură ciudată. În cele mai 
întunecate locuri, ghidul lor fusese nevoit să aprinc chiar 
chibrituri. Era un nom foarte scund, care zâmbea timid şi se 
cufunda în tăcere când Grimma încerca să-i vorbească. 

— Unde mergem? întrebă Masklin, privind înapoi la urmele 
pe care le lăsau în stratul adânc de praf. 

— Către scările mişcătoare, răspunse Gurder. 

— Mişcătoare? Şi cum se mişcă? Se rup părţi din Magazin şi 
apoi se mişcă? 

Gurder chicoti cu un aer superior. 

— Ei, lasă, lucrurile astea sunt noi pentru tine. Nu trebuie să 
te superi fiindcă nu înţelegi totul chiar de la început. 

— Se mişcă sau nu? se interesă şi Grimma. 

— O să vedeţi. Sunt singurele pe care le folosim. E destul de 
periculos, pentru că trebuie să stăm la suprafaţă. Nu ca în lifturi. 

Bebeluşarul cel scund le arătă cu degetul un punct din 
depărtare, se înclină scurt şi fără vorbe şi se grăbi să plece. 

Gurder îi conduse printr-o crăpătură îngustă din duşumeaua 
veche într-un loc strălucitor şi gol, şi apoi pe scara mişcătoare. 

Masklin o privi hipnotizat. Scările răsăreau din duşumea, 
scârţâind chinuit şi apoi începeau să se mişte către înălţime. 

— Uau! exclamă el. 

Nu era cine ştie ce cugetare, dar nu se putuse gândi la 
nimic mai deştept. 

— Bebeluşarii refuză să se apropie de ele, explică Gurder. Ei 


cred că scările sunt bântuite de spirite. 

— Nici nu-i de mirare, explică Grimma, tremurând. 

— Ei, e doar o superstiție, spuse Gurder. (Faţa i se albise, iar 
glasul îi tremura.) Nu avem de ce să ne temem, bolborosi el. 

Masklin îl privi cu atenţie. 

— Ai mai fost vreodată pe-aici? 

— Da, de milioane de ori. Destul de des, zise Gurder, 
prinzând un pliu al rasei sale între degete şi începând să-l 
morfolească. 

— Deci, ce facem acum? 

Gurder încercă să vorbească încet, dar cuvintele începură 
să-i iasă din gură din ce în ce mai repede, parcă fără să-i dea 
ascultare: 

— Bebeluşarii spun că Fraţii Arnold (din 1905) aşteaptă în 
capul scărilor, ştiţi voi, atunci când nomii mor. 

Grimma privi gânditoare scările care se ridicau şi tremură 
din nou. Apoi se aruncă înainte. 

— Ce faci? întrebă Masklin. 

— Vreau să văd dacă au dreptate! Altfel o să stăm aici toată 
ziua. 

Masklin fugi după ea. Gurder îşi înghiţi nodul din gât, privi 
înapoi, şi se grăbi să-i ajungă. 

Masklin o văzu pe Grimma alergând spre pragul ridicat al 
unei scări şi apoi podeaua de sub ea începu să urce brusc, o 
dată cu Grimma, care se bălăngănea, încercând să-şi păstreze 
echilibrul. Imediat, şi podeaua de sub el începu să se ridice în 
urma ei, cu un pas mai în spate. 

— Sări de acolo! ţipă el. Nu ne putem încrede într-o podea 
care se mişcă aşa, singură. 

Faţa palidă a fetei se iţi peste marginea scării. 

— Şi ce rezolvăm cu asta? 

— Putem sta să ne sfătuim. 

Grimma începu să râdă. 

— Unde să stăm? la uită-te în jos. . 

Masklin privi într-acolo. Era deja cu câteva trepte mai sus. In 
depărtare, văzu silueta lui Gurder care îşi luă inima în dinţi şi 
sări şi el pe o treaptă... 

Fraţii Arnold (din 1905) nu aştepta la capătul scărilor. Acolo 
era, pur şi simplu, un coridor lung şi maro, cu foarte multe uşi. 
Pe unele dintre ele fuseseră pictate cuvinte. Grima îl aştepta 


acolo sus, iar Masklin îi făcu ameninţător din deget în timp ce 
sărea de pe scara lui, care se împături misterios dispăru în 
duşumea. 

— Să nu mai faci niciodată aşa ceva! strigă el. 

— Dacă n-aş fi făcut-o, am fi stat şi acum acolo jos Gurder o 
cam băgase pe mânecă, râse Grimma. 

— Dar aici sus ar fi putut fi tot felul de pericole. 

— la zi unul! spuse Grimma amuzată. 

— Ei bine, ar fi putut fi... (Masklin ezită o clipă.) Nu asta e 
problema, problema e că... 

Brusc, treapta lui Gurder îl rostogoli pe călugărul de la 
Papetărie până la picioarele lor. Il ridicară cu greutate. 

— laca! spuse Grimma bucuroasă. Suntem aici şi totul în 
regulă. 

Gurder se holbă în jur. Apoi tuşi şi îşi netezi hainele. 

— Mi-am pierdut echilibrul, spuse el. Scările aste mişcătoare 
sunt dificile la început, dar până la urmă te obişnuieşti cu ele. 
(Tuşi din nou şi privi în lungul coridorului.) Hai mai bine să 
mergem! 

Cei trei nomi porniră printre şirurile de uşi. 

— Oare în spatele vreuneia nu s-o fi ascunzând cumva Preţ 
Promotional? întrebă Grimma. 

În mod ciudat, numele acela suna parcă mai ameninţător în 
pustietatea coridorului. 

— Nu, nu, spuse Gurder. Bântuie mai mult prin magazii şi în 
subsol. Scrută uşa cea mai apropiată. Pe asta scrie Salarii, 
remarcă el. 

— Şi asta e-de bine? întrebă Grimma, holbându-se şi ea la 
cuvântul scris pe furnir. 

— Habar n-am! 

Masklin încercă să le acopere spatele întorcându-se încet ca 
să poată vedea tot coridorul. Era prea expus. Nu exista nici un 
ungher, nici un obiect după care să te poţi ascunde. Arătă spre 
un şir de obiecte gigantice şi roşii ce atârnau la jumătatea 
peretelui opus. Gurder îi şopti că sunt găleți. 

— Ştiu pentru că am văzut poze de-ale lor în cartea Colin şi 
Susan merg la plaj. 

— Şi ce scrie pe ele? 

Gurder trase aer în piept. 

— Foc, zise el. O, Abatele avea dreptate! Găleţi de foc. 


— Foc în găleți? întrebă Masklin. Găleţi de foc? Nu văd nici o 
flacără. 

— Probabil, fiindcă flăcările sunt înăuntru. Poate că găleata e 
doar o învelitoare. În păstăile de fasole se găseşte fasolea, iar în 
borcanele de gem se găseşte gemul. În găleţile de foc trebuie 
deci să fie foc, zise Gurder, şovăilenic. Haideţi! 

Grimma privi şi ea cu atenţie cuvântul. Buzele i se mişcară 
încet, de parcă l-ar fi repetat în gând. Apoi se grăbi să-i ajungă 
pe ceilalţi doi. 

Într-un târziu, ajunseră la capătul coridorului. Acolo era o uşă 
care avea sticlă înjumătăţea ei superioară. Gurder se holbă la 
ea. 

— Văd nişte cuvinte, anunţă Grimma. Citeşte-le tu, te rog, 
fiindcă eu ar fi mai bine să nu mă uit la ele, adăugă ea pe un ton 
mieros, ca nu cumva să-mi explodeze creierul. 

Gurder înghiţi cu greutate. 

— Scrie: “Fraţii Arnold (din 1905) DHK Butterhwaite, Director 
General." 

— Şi o fi acolo? întrebă Grimma. 

— Dacă sunt fasole în păstăi şi foc în găleți de foc..., spuse 
Masklin, plin de solicitudine. Uite, uşa nu e închisă. Nu vrei să 
mă duc şi să arunc o privire? 

Gurder acceptă terifiat. Masklin străbătu coridorul, se lipi de 
uşă şi o împinse până când braţele începură să-l doară şi într-un 
târziu, uşa zvâcni puţin. 

înăuntru era întuneric, dar licărirea slabă a luminii de pe 
coridor care trecea prin sticla uşii îi permitea să vadă că intrase 
într-o cameră mare. Covorul era mult mai gros şi-i amintea de 
drumurile lui prin iarba deasă. Câţiva metri mai încolo se găsea 
un obiect dreptunghiular din lemn; văzu şi un scaun în spatele 
lui. Probabil că acolo stătea Fraţii Arnold (din 1905). 

— Unde eşti, Fraţii Arnold (din 1905), şopti el. 

Câteva minute mai târziu, ceilalţi doi se auziră strigaţi 
încetişor. Speriaţi, se iţiră de după uşă. 

— Unde eşti? întrebă Grimma şoptit. 

— Aici sus, se auzi vocea lui Masklin. Pe chestia asta mare 
din lemn. Sunt nişte ieşituri pe care vă puteţi căţăra. Aici sunt 
tot felul de lucruri. Fiţi atenţi însă la covor. S-ar putea să fie 
animale sălbatice prin el. Dacă aşteptaţi un pico să vă ajut să 
urcati. 


Îşi croiră cu greu drum prin covorul gros şi aştept temători 
sub piscul de lemn. 

— Eu un birou, le comunică Gurder încet. La Mobilă sunt o 
mulţime. Biroul nostru e pentru confortul vostru. 

— Oare ce face acolo sus? întrebă Grimma. Aud nişti 
clinchete. 

— Mobilă ieftină şi foarte selectă pentru oameni care se 
respectă, rosti Gurder de parcă articularea cuvintelor i-ar dat 
un soi ciudat de plăcere. Mobilier de stejar pentru orice 
buzunar. 

— Ce tot bolboroseşti acolo? 

— Pardon, astea sunt chestiile pe care Fraţii Arnold (din 
1905) le scrie pe semne. Nu ştiu de ce, dar mă simt bine când 
le rostesc. 

— Oare ce-o fi chestia aia de-acolo? 

Gurder privi în direcţia în care arăta Grimma. 

— Ăla? E un scaun. Expresia succesului tău în afaceri. 

— Pare să-i încapă pe oameni, spuse ea gânditoare. 

— Cred că oamenii stau acolo când Fraţii Arnold (din 1905) 
le dă instrucţiuni. 

— Hmm! făcu ea. 

De sus se auzea în continuare clinchetul acela ciudat. 

— lertaţi-mă, strigă Masklin în jos, mi-a luat ceva vreme 
până să le asamblez! 

Gurder privi în sus şi văzu un lanţ lucitor, care atârna acum 
până la pământ. 

— Agrafe pentru hârtie, spuse el uimit. Nu m-aş fi gândit 
niciodată că pot fi folosite şi aşa. 

Când ajunseră sus, îl găsiră pe Masklin rătăcind pe suprafaţa 
lucioasă şi împungând lucrurile cu lancea. Pe birou era hârtie şi 
mai erau nişte chestii care lăsau semne pe ea, explică Gurder 
pe un ton superior. 

— Se pare că Fraţii Arnold (din 1905) nu-i prin preajmă, 
spuse Masklin. S-o fi dus la culcare. 

— Abatele mi-a spus că l-a văzut aici într-o noapte, stând 
chiar aici la birou, spuse Gurder. Veghea asupra Magazinului. 

— Ce?! Stătea în scaunul ăla? întrebă Grimma. 

— Cred că da. 

— A, deci e mare, rosti Grimma cu încetineală. Cam cât un 
om? 


— Cam aşa, acceptă Gurder, nesigur. 

Marklin găsise un cablu la fel de gros precum braţul său şi îl 
urmărea pe tăblia biroului. 

— Dacă are forma unui om şi mărimea unui om, zise 
Grimma, atunci poate că e... 

— Hai să vedem ce mai găsim pe-aici! o întrerupse Gurder. 

Călugărul se deplasă până la un teanc de hârtii şi începu s-o 
citească pe cea de deasupra, folosindu-se de lumina slabă care 
venea de pe coridor. Citea foarte rar, dar vorbea foarte tare: 

— Grupul Arnco, citi el, compus din Arnco Investiţii (UK), 
United Television, Arnco-Schultz (Hamburg AG), Liniile aeriene 
Arnco, Casa de discuri Arnco, Organizaţia Arnco (Cinematografe 
SRL), Holdingul petrolier Arnco, Editura Arnco şi Grupul 
Comercial Arnco. 

— Uau! exclamă Grimma, fără să înţeleagă nimic. 

— Şi mai e..., zise Gurder emoţionat, scrie aici, cu litere mai 
mici, care ne sunt adresate probabil nouă. Ascultaţi ce mai 
scrie: Grupul Comercial Arnco cuprinde Compania de lacuri şi 
vopsele Grimethorpe, Lanţul de spălătorii Kwik-Klee şi... şi... şi... 

— Ai păţit ceva? 

. Fraţii Arnold (din 1905). 

Gurder privi înfricoşat spre Grimma. 

— Ce crezi că înseamnă toate astea? Belşug de Chilipiruri să 
ne aibă în pază. 

Deodată se făcu lumină. Izbucni de undeva de sus, albă şi 
strălucitoare, aşa că se treziră stând deasupra unei zone negrej 
delimitate de propriile lor umbre. Gurder privi înspăimântați 
spre globul strălucitor care apăruse deasupra lor. 

— |mi pare rău, cred că eu sunt de vină, se auzi vocea lui 
Masklin de undeva din umbră. Am găsit chestia asta care 
semăna cu un mâner, şi când am tras de ea, a făcut clic şi s-a 
aprins lumina. îmi pare rău. 

— Aha, spuse Gurder, e o lumină electrică! Bineînţeles. M-a 
luat prin surprindere, dar m-am dumerit. 

Masklin apăru şi el în cercul luminos şi se uită la hârtii. 

— Te-am auzit citind, spuse el. Ai descoperit ceva 
interesant? 

Gurder îşi îndreptă din nou privirea spre hârtia tipărită. 

— In atenţia personalului, citi el. Sunt sigur că performanţele 
financiare slabe, din ultimii ani, ale magazinului nu constituie un 


secret pentru nimeni. Clădirea aceasta veche, odată atât de 
adecvată pentru cumpărătorul din 1905, nu mai corespunde 
lumii extraordinare a anilor '90 şi, aşa cum ştim cu toţii, această 
realitate a dus, din nefericire, la scăderea cursului acţiunilor 
noastre la Bursă şi la diminuarea severă a clientelei, o dată cu 
inaugurarea altor magazine din oraş. Sunt convins de 
amărăciunea cu care întâmpinați închiderea magazinului "La 
Fraţii Arnold", care, după cum ştiţi, a fost punctul de plecare al 
imperiului Arnco, dar sperăm că ea va fi îndulcită de vestea că 
grupul nostru are în plan înlocuirea magazinului cu un 
supermarket Arnco, situat în Neil Armstrong Shopping Mail. 
Magazinul se va închide la sfârşitul lunii şi va fi demolat în scurt 
timp, pentru a face loc noului complex de divertisment Arnco... 

Gurder se opri din citit şi îşi prinse capul în mâini. _ 

— larăşi folosesc cuvintele alea, spuse Masklin incet. Inchis, 
demolat. 

— Ce înseamnă divertisment? întrebă Grimma, dar călu- 
gărul de la Papetărie o ignoră. 

Masklin o apucă uşurel de cot. 

— Imi închipui că vrea să fie singur, spuse el. (Trase o linie 
cu vârful lăncii sale peste foaia de hârtie, îndoind-o, şi apoi o 
împături până când deveni destul de mică pentru a putea fi 
cărată.) Presupun că Abatele doreşte să vadă cu ochii lui hârtia 
asta. N-o să ne creadă niciodată... 

Se opri văzând că Grimma priveşte fix undeva deasupra 
umărului său. Se întoarse şi privi prin partea de sticlă a uşii ce 
dădea în coridor. Acolo era o umbră. în formă de om. Şi care se 
mărea. 

— Ce-o fi aia? vru să ştie Grimma. 

Masklin înşfăca lancea. 

— Cred că s-ar putea să fie Preţ Promoţional. 

Fugiră către Gurder. 

— Vine cineva, şopti Masklin. Repede, să mergem pe podea! 

— Demolat, murmură Gurder care-şi ţinea braţele încru- 
cişate şi se clătina de pe un picior pe altul. Ultimele reduceri! 
Lichidare de stoc! Suntem condamnaţi! 

— Da, dar nu crezi că ne-am putea duce să fim condamnaţi 
jos pe podea? întrebă Masklin. 

— Şi-a pierdut minţile. E evident, constată Grimma. Hai, 
copăcel! adăugă ea cu o voce bizar de veselă. 


Femeia îl ridică de subsuori şi-l ajută să ajungă până la lanţul 
de agrafe. Masklin îi urmă, mergând cu spatele ca să poată ţine 
uşa sub observaţie. 

"Preţ Promoţionat", gândi Masklin, "a fost atras de lumină. Ar 
fi trebuit să fie întuneric, iar el a văzut lumină. Nu-l voi putea să 
o sting la timp niciodată, şi oricum nu mai are importanţă. Până 
acum un minut, nici prin cap mi-mi trecea că există balaurul 
ăsta numit PreţPromoţional, şi acum iată-l că vine. Ce lume 
ciudată!" 

Masklin se ascunse în spatele teancului de hârtii şi aşteptă. 
Auzea protestele slabe ale lui Gurder, care se opriră brusc, 
undeva la nivelul podelei. Probabil că Grimma îl lovise cu ceva. 
Fata avea obiceiul de a acţiona cu hotărâre în timpul unei crize. 

Uşa începu să se deschidă foarte încet, lăsând să se vadă o 
siluetă care arăta ca un om îmbrăcat într-un costum albastru. 
Masklin nu era cine ştie ce expert în aprecierea expresiilor de pe 
faţa oamenilor, dar i se păru că bărbatul nu era deloc fericit. 
Într-o mână ţinea un tub de metal. Dintr-unul dintre capetele lui 
izbucni deodată o lumină. "Deci asta e lumina cea 
înfricoşătoare", gândi Masklin. 

Silueta veni mai aproape, mişcându-se în felul acela încet, 
somnambulesc, în care se deplasează oamenii. Pradă unei 
curiozităţi mai puternice decât frica, Masklin îşi scoase capul de 
după teancul de hârtii. Ochii îi căzură pe o faţă rotundă şi roşie, 
simţi răsuflarea omului şi privi uimit pălăria lui ţuguiată. 

Aflase că oamenii din Magazin aveau scrise numele pe nişte 
insigne mici, pentru că erau atât de proşti, încât nu şi le puteau 
aminti altfel. Omul acesta avea, în schimb, numele înscris pe 
pălărie. Masklin scrijeli pe o bucată de hârtie forma literelor. 
P...A...Z..A... Avea şi o mustață albă. 

Omul se îndreptă de spate şi începu să meargă prin cameră. 
"Nu-s chiar proşti", îşi spuse Masklin. Individul era destul de 
deştept să ştie că lumina nu ar fi trebuit să fie aprinsă şi acum 
voia să afle motivul. Putea să-i vadă pe ceilalţi, dacă se uita în 
direcţia potrivită. Chiar şi un om i-ar fi putut vedea, până la 
urmă. 

Îşi pregăti lancea. "Ochii", gândi el. "Trebuie să ţintesc în 
ochi." 

PAZA se plimba încet prin cameră, examinând dulapurile şi 
uitându-se pe la colţuri. Apoi se întoarse spre uşă. Abia atunci 


Masklin îndrăzni să respire, dar, chiar în acel moment, de 
undeva de sub el se auzi vocea isterică a lui Gurder: 

— E Preţ Promoţional! Belşug de Chilipiruri, apără-ne! 
Suntem cu toţii... 

PAZĂ se opri. În timp ce se întorcea, Masklin observă o 
expresie de nedumerire întinzându-i-se încet pe faţă. 

Masklin se cufundă şi mai adânc în umbră. Gândi că, dacă 
se ajungea până acolo, o să poată fugi cu uşurinţă. 

Ceva de dincolo de uşă începu să urle. Era un zgomot la fel 
de puternic ca acela al unui camion. Bărbatul nu păru însă 
îngrijorat, ci deschise uşa să privească afară. 

Pe coridor era o femeie umană. Arăta destul de bătrână, 
atât cât se pricepea Masklin, purta un şorţ roz, înflorat, şi pa- 
puci de casă. Ţinea o cârpă de praf într-o mână, iar în cealaltă... 
La prima vedere, se părea că femeia se împotriveşte unei 
chestii ciudate, urlătoare, care arăta ca un sac pe roţi. Lucrul 
acela se tot grăbea să plece peste mochetă, dar ea îl ţinea 
zdravăn cu mâna de un băț şi-l tot trăgea înapoi. 

In timp ce Masklin privea cu luare aminte scena, femeia îi 
dădu un şut. Aparatul urlător se opri, iar PAZĂ începu să-i 
vorbească. Pentru Masklin, conversaţia suna de parcă s-ar fi 
certat doi brotaci. 

Masklin alergă până la marginea biroului şi mai mult căzu 
decât cobori de-a lungul lanţului de agrafe. Ceilalţi doi nomi îi 
aşteptau în umbra biroului. Ochii lui Gurder se învârteau 
nebuneşte; Grimma îi acoperise gura cu o mână fermă. 

— Hai să plecăm de-aici cât nu-s atenţi! le sugeră Masklin. 

— Cum? întrebă Grimma. Există o singură uşă. 

— Mmff... 

— Hai măcar să ne ascundem într-un loc mai bun decât ăsta! 

Masklin scrută suprafaţa imensă a covorului. 

— Uite, hai în dulapul ăla de-acolo! 

— Mmiff, mmff! 

— Şi cu el ce facem? Uite ce e, spuse Masklin privindu-l pe 
Gurder în ochi, să nu începi din nou să strigi că suntem 
condamnaţi. Altfel o să fie nevoie să te adormim din nou. Îmi 
pare rău. 

— Mmiff! 

— Promiţi? 

— Mmffl 


— Bine. Poţi să-i dai drumul! 

— Era Belşug de Chilipiruri, şopti Gurder emoţionat. 

Grimma privi spre Masklin. 

— Să-i închid gura din nou? întrebă ea. 

— Poate să spună ce doreşte, atâta vreme cât o face în 
şoaptă, încuviinţă Masklin. Probabil că aşa se simte el bine. E un 
pic şocat. 

— Belşug de Chilipiruri a venit să ne apere! Cu uriaşul ei 
Suge Suflete. 

Gurder ridică o sprânceană a nedumerire. 

— Era un aspirator, nu-i aşa? întotdeauna am crezut că e 
ceva magic. Şi, de fapt, era doar un aspirator. Sunt o mulţime la 
Electrocasnice. Cu Extrasucţiune pentru curăţenie până la 
urzeală. 

— Bun. Frumos. Dar cum ieşim noi de-aici? 

După câteva minute de cercetări pe sub dulapuri, găsiră o 
crăpătură în duşumea destul de mare, încât să se strecoare, cu 
greutate, prin ea. Drumul înapoi a durat aproape o jumătate de 
zi, în parte şi fiindcă Gurder se aşeza deodată pe jos şi izbucnea 
în lacrimi, dar mai ales pentru că a trebuit să coboare chiar prin 
perete. Locul era strâmt, plin de cabluri şi de fel de fel de bucăţi 
de lemn, puse de Bebeluşari pentru a uşura drumul, dar, cu 
toate acestea, era o încercare destul de serioasă. Au ajuns 
târziu sub podeaua Raionului De Haine şi Jucării Pentru Bebeluşi. 
Gurder reuşise să-şi revină şi ceru de mâncare şi o călăuză. Cu 
greu, ajunseră înapoi la Papetărie. Tocmai la timp. 


Bunica Morkie îşi ridică privirile spre ei, când îi auzi intrând în 
camera Abatelui. Stătea lângă pat, sprijinindu-şi mâinile pe 
genunchi. 

— Să nu faceţi zgomot! le porunci ea. E foarte bolnav. Spune 
că moare. Şi presupun că ştie ce vorbeşte. 

— De ce moare? întrebă Maskin. 

— Moare pentru că a fost în viaţă prea multă vreme, spuse 
bunica. 

Bătrânul şedea chircit între perne şi părea chiar mai mic 
decât îşi amintea Masklin. Strângea Obiectul cu mâinile sale 
subţiri, ca nişte gheare. 

Bătrânul se uită la Masklin şi, cu mare greu, îl chemă mai 
aproape. 


— Trebuie să stai liniştit! îi porunci bunica Morkie. Nu poate 
să spună mai nimic, bietul de el. 

Abatele apucă încet urechea lui Masklin şi o trase spre gura 
sa. 

— E o femeie adevărată, şopti el. Sunt sigur că are multe 
calităţi. Dar, te rog, trimite-o de-aici înainte să-mi mai dea din 
medicamentul ei. 

Masklin cunoştea leacurile bunicii Morkie, preparate din 
ierburi şi rădăcini care, în mod normal, erau otrăvitoare. După 
ce luai o picătură de sirop împotriva durerilor de stomac, erai 
absolut sigur că nu te vei mai plânge niciodată de durere de 
stomac. Era ca un fel de vindecare. 

— Nu pot s-o trimit, dar pot s-o rog. 

Femeia ieşi din încăpere strigând peste umăr instrucţiuni 
pentru pregătirea unei alte poţiuni. Gurder îngenunche lângă 
pat. p 

— N-o să muriţi, nu-i aşa, Inălțimea Voastră! 

— Ba bineînțeles c-o să mor. Toată lumea moare. Până la 
urmă, ăsta e chichirezul suprem al vieţii, şopti Abatele. L-ai 
văzut pe Frații Arnold (din 1905)? 

— Eu... ăăă... ezită Gurder. Am descoperit nişte Scrieri, 
Înălțimea Voastră. E adevărat, şi ele spun că Magazinul va fi 
demolat. Asta înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor, Înălţimea 
Voastră, ce-o să ne facem? 

— O să fiţi nevoiţi să plecaţi, rosti Abatele. 

Gurder arăta înfricoşat. 

— Dar aţi spus întotdeauna că Exteriorul e doar un vis. 

— Da, iar tu nu m-ai crezut niciodată pe deplin. Şi poate că 
m-am înşelat. Tânărul ăla cu lancea, mai e aici? Nu mai văd aşa 
bine... 

Masklin înainta. 

— Ah, iată-te! zise bătrânul nom. Cutia asta a ta... 

— Da? vorbi Masklin. 

— Mi-a comunicat tot felul de lucruri. Mi-a arătat poze. 
Magazinul e mult mai mare decât mi-am imaginat. Există un loc 
în care se ţin stelele, şi nu numai acelea pe care le atârnă în 
Luna Cadourilor, ci sute de asemenea luminiţe. Locul ăla se 
numeşte Univers. Şi noi am trăit acolo, aproape că-l stăpâneam 
în totalitate, era casa noastră. Pe vremuri nu trăiam sub 
podeaua nimănui. Cred că Fraţii Arnold (din 1905) ne îndeamnă 


să mergem din nou acolo. 

Intinse două degete albe şi-l pişcă pe Maskilin de braţ cu o 
forţă surprinzătoare. 

— Nu spun că eşti binecuvântat cu deşteptăciune, adăugă el. 
De fapt, presupun că eşti genul ăla de erou prost care ajunge să 
fie şef când chestia asta nu implică nici o glorie. Dar vezi 
lucrurile cu limpezime. Du-i acasă! Du-i pe toţi acasă! 

Abatele se prăbuşi înapoi pe perne şi închise ochii. 

— Cum să părăsim Magazinul, lnălţimea Voastră? întrebă 
Gurder. Suntem câteva mii, avem bătrâni şi copii, unde putem 
să ne ducem? În Exterior sunt vulpi, mi-a zis mie Masklin, şi 
vânt, şi foame, şi apă care cade în picături din cer! 

Grimma se apropie şi apucă încheietura bătrânului nom. 

— Mă aude? întrebă Gurder. 

— Poate, răspunse Grimma. Probabil. Însă nu-ţi va putea 
răspunde, pentru că e mort. 

— Dar nu poate muri, a fost dintotdeauna cu noi, zise 
Gurder, zdrobit. Cred că te înşeli. Înălţimea Voastră, Înălţimea 
Voastră! 

Masklin luă Obiectul din mâinile inerte ale Abatelui chiar în 
momentul în care, aduşi de strigătele lui Masklin, o mulţime de 
călugări de la Papetărie năvăliră în cameră. 

— Obiect, spuse Masklin, trecând încet de partea cealaltă a 
patului. 

— Te aud. 

— A murit? 

— Nu detectez semne de viaţă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă... da. 

— O! exclamă Masklin gânditor. Eu credeam că poţi muri 
numai dacă te mănâncă sau te striveşte ceva. Nu-mi închipuiam 
că viaţa poate să se oprească, pur şi simplu. 

Obiectul nu se grăbi să-i ofere vreo informaţie. 

— Ai idee ce-ar trebui să facem acum? întrebă Masklin. 
Gurder are dreptate, nomii nu vor lăsa de bunăvoie atâta căldu- 
ră şi atâta mâncare. Poate că doar cei tineri vor intenţiona să se 
aventureze. Dar, dacă vrem să supravieţuim în Exterior, trebuie 
să fim mulţi. Ştiu ce vorbesc. Şi ce-ar urma să le zic acum: îmi 
pare rău, dar trebuie să lăsaţi toate bogăţiile astea şi să mergeţi 
cu mine? 


— Nu, răspunse Obiectul. 


Masklin nu mai fusese niciodată la o înmormântare. De fapt, 
nu mai văzuse niciodată un nom care să moară de bătrâneţe. 
Ştia că nomii pot să fie mâncaţi, să nu se mai întoarcă dintr-o 
expediţie, dar nu auzise de nici unul care să se sfârşească pur şi 
simplu. 

Voi unde vă îngropaţi morţii? întrebă Gurder. 

— De obicei, în nevăstuici şi vulpi, răspunse el. Dar nu se 
abţinu să adauge: Ştii tu, vânătorii aceia agili şi frumoşi. 


lată însă cum îşi luau rămas bun nomii din Magazin de la 
morţii lor: 

Trupul bătrânului Abate a fost îmbrăcat într-un costum de 
gală, cu o haină verde şi o pălărie roşie, ţuguiată. Barba lui albă 
a fost pieptănată cu grijă, iar corpul a fost lăsat în tihnă, pe pat, 
în timp ce Gurder citea slujba. 

— După cum ţi-a fost vrerea, Fraţii Arnold (din 1905), l-ai 
luat pe fratele nostru şi l-ai dus în marele Raion al Grădinăritului, 
dincolo de Contabilitate. Acolo unde se găsesc Gardul Viu Ideal, 
Câmpul De Flori Uimitoare şi Fântâna Vieţii Veşnice. În Vas De 
Polietilenă Uşor De Montat Cu Gresiei Pentru Margini se va 
odihni pe vecie, aşa că noi o să-i dăm darurile pe care un nom 
trebuie să le aibă cu el pe ultimul drum. 

Contele de Feronerie păşi înainte: 

— Eu îi dau Hârleţul Trudei Cinstite, spuse el, aşezând un 
obiect lângă nomul mort. 

— lar eu, spuse Ducele de Papetărie, îi aduc Undiţa 
Sperantei. 

Alţi nomi de seamă aduseră şi ei numeroase lucruri:; 
Tărăboanţa Cârmuirii înțelepte, Panerul Vieţii. Moartea în 
Magazin era destul de complicată, se gândi Masklin. Grimma îşi 
suflă nasul chiar când Gurder termină slujba, iar nomii luară 
trupul Abatelui şi începură să-l ducă spre subsol, aşa cum aveau 
să afle mai tărziu, şi la Incinerator. Toate astea se aflau jos, pe 
tărâmurile lui Preţ Promoţional, PAZA, unde acesta sălăşluia 
noaptea şi, după cum spunea legenda, îşi bea ceaiul oribil. 

— E cam înfricoşător, remarcă bunica Morkie în timp ce 
stăteau cu toţii oarecum dezorientaţi după ceremonie. Când 
eram eu tânără, persoanele moarte erau îngropate. În pământ. 


— Pământ? vru să afle Gurder. 

— Un fel de podea, explică bunica Morkie. 

— Şi după aia? insistă Gurder. 

Femeia îl privi nedumerită. 

— Ce, după aia? 

— Unde se duceau după aia? mai întrebă o dată răbdător 
Gurder. 

— Să se ducă? Nu cred că mai mergeau undeva. Ştii, morţii 
nu prea se plimbă de felul lor. 

— In Magazin, spuse Gurder încet, de parcă i-ar fi explicat 
ceva unui copil retardat, când un nom moare, dacă a avuto 
viaţă cucernică, Fraţii Arnold (din 1905) îl trimite să ne mai vadă 
o dată, înainte de a merge într-un Loc cu Verdeaţă. 

— Cum se poate...? începu bunica Morkie. 

— Numai partea lor lăuntrică se întoarce, vreau să zic, o 
întrerupse Gurder. Partea din tine care face să fii cu adevărat tu 
însuţi. 

Nomii din Exterior îl priviră politicos, aşteptând ca vorbele lui 
să se închege şi să capete sens. Gurder oftă. 

— Bine, încuviinţă el. O să trimit pe cineva să vă arate. 

Au fost duşi la Raionul de Grădinărit. "Un loc straniu!" îşi 
spuse Masklin. Identic cu lumea de afară, doar că toate părţile 
neplăcute ale Exteriorului fuseseră eliminate. Singura lumină 
era strălucirea vagă a sorilor din Interior, care stăteau aprinşi 
mereu. Nici pomeneală de vânt sau de ploaie, şi nici nu aveau 
să vină vreodată, după cum presimţea el. Exista şi iarbă, dar era 
doar pictată pe nişte saci verzi în care fuseseră înfipte beţişoare 
cu hârtii. Erau adevărate piscuri clădite din pachete cu seminţe, 
fiecare purtând o poză pe care Masklin o suspecta de a nu fi 
tocmai reală. In poze existau flori care nu semănau însă cu 
vreuna pe care s-o fi văzut şi el. 

— Aşa arată şi Exteriorul? întrebă tânărul preot care îi 
călăuzea. Se spune, se zice... ăăă... Am auzit că aţi fost acolo. 
Umblă vorba că aţi văzut Exteriorul, zise el cu speranţă în glas. 

— Afară era mai mult verde şi mai mult maro, spuse Masklin 
pe un ton indiferent. 

— Şi flori? întrebă preotul. 

— Mda, erau nişte flori, aprobă Masklin. Dar nu arătau aşa. 

— Eu am sădit odată nişte flori ca astea, spuse Torrit, şi apoi 
tăcu, ceea ce era tare neobişnuit pentru el. 


Au ocolit cutia imensă a unei maşini de tuns iarba şi apoi i- 
au văzut. Erau nomi. Înalţi, bucălaţi, gnomi. Pitici de grădină 
rumeni în obraji. Unii aveau hârleţe şi undiţe, alţii împingeau 
tărăboanţe viu colorate. Şi rânjeau cu toţii. Tribul privi în linişte 
câtva vreme. Apoi, Grimma spuse foarte încet: 

— Respingător! 

— Nu, se grăbi preotul să o contrazică. E minunat! Fraţii 
Arnold (din 1905) te trimite înapoi deştept şi nou-nouţ, iar apoi 
tu părăseşti Magazinul şi te duci în Locul cu Verdeaţă. 

— Dar nu e nici o femeie, remarcă bunica Morkie. De fapt, mi 
se pare a fi o binecuvântare. 

— Ei bine, spuse preotul, părând uşor jenat, chestiunea asta 
a fost întotdeauna una discutabilă, nu suntem siguri, dar 
credem că... 

— Şi nu arată în nici un fel, zise bunica Morkie. Au toţi 
aceeaşi faţă. 

— Ei bine, în înţelepciunea... 

— Pe mine n-o să mă vezi întorcându-mă în halul ăsta, 
insistă bunica Morkie. Dacă risc să mă întorc aşa, mai bine nu 
mai mor. 

Preotul era aproape să izbucnească în lacrimi. 

— Nu se poate... 

— Eu am văzut o dată unul ca ăsta. 

Vorbise bătrânul Torrit. Era pământiu la faţă şi tremura. 

— Taci din gură! îi porunci bunica Morkie. N-ai văzut nimic. 

— Ba da, se încăpăţână Torrit. Când eram mititel, bunicul 
Dimpo ne-a luat pe câţiva dintre noi dincolo de câmpuri şi de 
pădure, şi am ajuns la nişte case mari, din piatră, unde oamenii 
trăiau zi de zi. Ei aveau în faţa caselor câmpuri mai mici, pline 
de flori, precum cele de-aici cu iarba scurtă, şi mai aveau şi 
iazuri cu peşti portocalii. Acolo l-am văzut pe unul din ăştia. 
Şedea pe o piatră, cu undiţa întinsă lângă un asemenea iaz. 

— Nu-i adevărat! îl contrazise bunica Morkie din obişnuinţă. 

— Ba e cum vă zic, susţinu Torrit. Şi mi-l aduc aminte pe 
bunicul spunând: "Asta nu e viaţă. Să stai afară pe orice vreme, 
păsările să-şi facă nevoile pe pălăria ta şi câinii să te ude 
mereu." Ne-a spus că ăla era un nom uriaş care fusese împietrit, 
pentru că stătuse prea mult fără să prindă peşte. Şi a mai zis: 
"Ce moarte! Asta nu-i pentru mine, băieţi, eu vreau să mor 
repede!" Şi imediat o pisică a sărit pe el. Asta v-am zis aşa, ca 


să vedeţi ce e viaţa nomului. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? se interesă Masklin. 

— Am împuns-o binişor cu lăncile, l-am ridicat şi am fugit de 
ne-am căc... Am fugit foarte repede, se corectă imediat 
bătrânul, privind expresia consternată a bunicii Morkie. 

— Nu, nu, strigă preotul, nu e aşa deloc! 

Şi apoi începu să plângă. 

Bunica Morkie ezită un moment şi apoi îl bătu uşurel pe 
umăr. 

— Lasă, lasă, nu-l lua în seamă. Nebunul ăsta bătrân spune 
orice-i trece prin cap. 

— Eu nu... începu Torrit, dar privirea bunicii Morkie îl împietri 
ca pe nomul uriaş din povestea lui. 

Drumul de întoarcere l-au făcut încet, încercând să-şi scoată 
din minte imaginile nomilor de piatră. Torrit mergea mai în 
spate, mormăind ca o furtună îndepărtată. 

— Am văzut, să ştiţi că am văzut, şopti el. Era o chestie mare 
şi rânjită, care stătea pe o ciupercă de piatră, vopsită în roşu cu 
puncte albe. Am văzut. Dar nu m-am mai întors acolo, fiindcă 
am spus întotdeauna că paza bună trece primejdia rea. Dar am 
văzut. 

Părea un lucru de la sine înţeles pentru toată lumea că 
Gurder avea să fie noul Abate. Bătrânul Abate lăsase instrucţiuni 
precise. Nu avea cum să fie nici o discuţie. 

Singurul care se împotrivea era, de fapt, Gurder. "De ce 
eu?" întreba el pe toată lumea. "N-am vrut niciodată să conduc 
pe nimeni. Şi, oricum... ştiţi... — îşi cobora el vocea —, uneori 
am Indoieli. Sunt sigur că bătrânul Abate ştia asta şi de aceea 
nu-mi dau seama cum a putut el să creadă că sunt în stare de 
aşa ceva." 

Masklin nu spunea nimic. Îi venise în minte însă că Abatele 
se putea să fi avut un ţel bine definit; poate că era momentul 
pentru niţică îndoială. Poate că era momentul ca Fraţii Arnold 
(din 1905) să fie privit într-un alt fel. 

Se găseau pe una dintre laturile unei săli mari de sub 
podea, pe care Papetăria o folosea pentru întrunirile importante 
— era singurul loc din Magazin, în afară de Alimentara, unde 
luptele erau strict interzise. Capii familiilor, conducătorii 
Raioanelor şi ai Subraioanelor, se îmbulzeau cu toţii spre 
această încăpere. Nu aveau voie să poarte arme, fiindcă le-ar fi 


folosit ca să-şi taie capetele unul altuia. 

Chiar şi ideea de conlucrare ar fi fost imposibilă în lipsa 
Papetăriei. Era realmente ciudat. Papetăria nu avea cu adevărat 
putere, dar toate familiile aveau nevoie de călugări, şi nici una 
dintre ele nu se temea de ei. Aşa încât Papetăria supravieţuise 
şi, într-un fel foarte discret, ajunsese să conducă Magazinul. Un 
nom de la Mercerie nu ar fi fost de acord cu nimic din ce-ar fi 
putut spune cineva de la Feronerie, nici măcar cu nişte principii 
generale, dar cu toţii erau dispuşi să. asculte dacă le vorbea un 
preot de la Papetărie, pentru că toată lumea ştia că el va fi 
întotdeauna neutru. 

Masklin se întoarse spre Gurder. 

— Trebuie să vorbim cu cineva de la Feronerie. Ei 
controlează Electricitatea. Şi stăpânesc Cuibul Camioanelor. 

— Uite-l acolo pe Contele de Feronerie, spuse Gurder, 
arătând cu degetul. Individul ăla slab, cu mustață. Nu e prea 
religios. Şi nici nu ştie prea multe despre Electricitate. 

— Dar mi-ai zis că... 

— Raionul Feroneriei ştie. Ajutoarele, servitorii şi reparatorii. 
Dar nu cei precum Contele. Pe Fraţii Arnold (din 1905)! zâmbi 
Gurder. Doar nu crezi că Ducele de Mercerie atinge vreodată 
vreun foarfece. Sau că Baroneasa De Licatese se duce chiar ea 
să împartă mâncarea? 

Gurder privi pieziş spre Masklin. 

— Ai un plan, nu-i aşa? 

— Da, un fel de plan. 

— Şi ce vrei să le zici? 

Masklin bătu din degete absent pe capătul lancei. 

— Adevărul. Am să le spun că pot să părăsească Magazinul 
şi să ia cu ei tot ce au nevoie. Cred că e posibil. 

Gurder îşi frecă bărbia. 

— Hmm! făcu el. Presupun că e posibil, dacă toată lumea se 
încarcă cu mâncare şi cu lucruri. Dar proviziile astea se vor 
termina curând şi, oricum, nu poţi lua cu tine de pildă 
Electricitatea. Ea trăieşte în fire... 

— Câţi preoţi de la Papetărie pot citi Umana? întrebă 
Masklin, fără să-i dea prea multă atenţie. 

— Cu toţii citim câte un pic, desigur, răspunse Gurder. Dar 
numai patru dintre noi suntem cu adevărat buni la citit. 

— Nu cred că o să fie de ajuns, preciză Masklin. 


— Ei, e destul de greu să înveţi să citeşti, şi nu toată lumea 
poate să o facă. Dar ce-ai de gând? 

— Mă gândesc la o cale de a scoate pe toată lumea din 
Magazin. Pe toată lumea. Şi să luăm cu noi şi toate lucrurile de 
care vom avea vreodată nevoie, spuse Masklin. 

— Dar o să fie striviţi sub o asemenea greutate. 

— Nu chiar. Cea mai mare parte a ceea ce vom căra nu 
cântăreşte nimic. 

Gurder părea îngrijorat. 

— Nu cumva ăsta e un plan nebunesc de-al lui Dorcas? 

— Nu. 


Masklin se simţea pe cale să explodeze. Capul nu îi era 
îndeajuns de mare pentru a reţine toate lucrurile pe care i le 
spusese Obiectul. 

Şi era atât de singur! Abatele ştiuse desigur, şi murise cu 
ochii plini de stele, dar nici măcar el nu înţelesese. Galaxia! 
Bătrânul crezuse că e pur şi simplu, o încăpere mare deasupra 
Magazinului, cel mai mare Raion din toate? Probabil, nici Gurder 
nu ar putea să înţeleagă, fiindcă-şi trăise toată viaţa sub un 
acoperiş. Nu-şi putea imagina mărimea distanțelor despre care 
vorbea Obiectul. 

Masklin simţi o undă de mândrie. Nomii din Magazin nu 
aveau cum să înţeleagă ce spune Obiectul, deoarece nu trăiseră 
în Exterior. Pentru ei, cea mai mare distanţă posibilă era cea de 
la un capăt la altul al Magazinului. 

Nu vor reuşi să accepte nicicând că stelele, de exemplu, 
erau mult mai departe. Chiar şi dacă ai fi putut alerga până la 
ele, ar fi fost probabil nevoie de săptămâni întregi ca să le 
ajungă. 

Trebuia să-i conducă cu multă înţelegere şi multă 
înţelepciune. 

Stelele! Acum vreme îndelungată, nomii călătoriseră de la o 
stea la alta, îmbarcaţi în nave construite de ei şi care erau atât 
de mari, încât camioanele păreau minuscule pe lângă ele. Și 
una dintre navele astea, care explora o stea galbenă de la 
marginea Galaxiei trimisese o navă mai mică să aterizeze pe 
lumea oamenilor. 

Ceva mersese prost. Masklin nu înţelesese partea asta a 
poveştii, cu excepţia faptului că forţa care determina mişcarea 


navei era uriaşă. Sute de nomi supravieţuiseră accidentului. 
Unul din ei găsise Obiectul scormonind prin epavă. Nu folosea 
la nimic dacă nu-i dădeai să mănânce Electricitate, dar nomii îl 
păstraseră pentru că fusese maşinăria care cârmea nava. 

Şi, după scurgerea generaţiilor, nomii uitară tot, cu excepţia 
faptului că Obiectul era foarte important. 

Masklin simţea că până şi numai gândurile astea ajungeau 
pentru a umple un cap. Dar mai exista o informaţie. Aceea 
care-i făcea sângele să clocotească şi degetele să tremure. 

De o covârşitoare importanţă era însă faptul că nava cea 
mare, cea care putea zbura de la o stea la alta, se afla încă pe 
undeva sus. Era menţinută în funcţiune de maşinării precum 
Obiectul, care aşteptau răbdătoare întoarcerea nomilor. Pentru 
ele, timpul nu însemna nimic. Erau maşini care ştergeau pe jos 
în coridoare, maşini care pregăteau hrana, maşini care priveau 
spre stele şi altele care numărau orele şi minutele în 
pustietatea întunecată a navei. 

Şi ar fi aşteptat pe vecie. Nu ştiau ce e timpul, atâta doar că 
îl numărau. Ar fi putut aştepta până când Soarele s-ar fi răcit şi 
Luna ar fi murit, reparând cu grijă nava şi păstrând-o pregătită 
pentru întoarcerea nomilor. Ca să-i ducă Acasă. 

"Şi în timp ce maşinile aşteptau", gândi Masklin, "noi am 
uitat totul şi despre ele, şi despre noi, şi am trăit în găuri din 
pământ". 

Ştia ce are de făcut. Părea bineînţeles o sarcină aproape 
imposibilă. Era însă obişnuit cu greutăţile. Să târăşti un şobolan 
tocmai din pădure până la vizuină păruse, la vremea ei, o 
sarcină imposibilă. Dar nu era imposibil să tragi şobolanul câte 
puţin, apoi să te odihneşti, apoi să-l mai tragi puţin... Se 
impunea ca sarcinile imposibile să fie sparte într-un număr de 
sarcini îngrozitor de grele, care la rândul lor, să fie rupte în 
grupuri de sarcini foarte grele, care să fie împărţite în chestii 
complicate, şi apoi... 

Probabil că sarcina cea mai grea era însă aceea de a-i face 
pe nomi să înţeleagă ce fuseseră odată şi că ar putea deveni din 
nou ceea ce au fost. 

Avea un plan. De fapt, fusese la început planul Obiectului, 
dar el îl răsucise atâta în minte, încât simţea acum că-i aparţine. 
Era probabil un plan imposibil de îndeplinit. Dar n-avea de unde 
să ştie asta atâta vreme cât nu încerca. Gurder îl privea cu luare 


aminte. 

— Ăăă... planul ăsta... începu Masklin. 

— Da? se grăbi Gurder. 

— Abatele mi-a spus că Papetăria a încercat să-i facă pe 
nomi să coopereze, să nu se mai ciorovăiască. 

— Asta a fost întotdeauna dorinţa noastră. 

— Planul meu implică o unire din partea lor. 

— Asta e bine. 

— Dar nu prea cred că o să-ţi placă. 

— Asta nu e drept! De ce faci asemenea presupuneri? 

— Cred că o să râzi. 

— Singura modalitate de a afla ce părere am este să mă 
informezi. 

Şi Masklin îşi expuse planul. Când Gurder îşi reveni însă! din 
şoc, începu să râdă, fără să se mai poată opri. Uitându-se însă la 
faţa lui Masklin, hohotele de râs încetară brusc. 

— Doar n-ai vorbit serios! 

— Hai s-o luăm altfel, spuse Masklin. Ai un plan mai bun? O 
să mă sprijini? 

— Dar cum o să... Cum o să poată nomii să creadă că e 
posibil să... începu Gurder. 

— O să găsim soluţii pentru toate. Cu ajutorul lui Fraţii 
Arnold (din 1905), desigur, se grăbi Masklin să adauge cu 
diplomaţie. 

— Da, da, desigur, spuse Gurder cu glas moale, încercând 
să-şi adune gândurile. Fiindcă sunt noul Abate, trebuie să ţin o 
cuvântare. Asta se aşteaptă de la mine. O să vorbim despre 
lucrurile astea mai târziu. Tu poţi reflecta la tot ce mi-ai spus, 
odihnindu-te în împrejurimile minunate ale... 

Masklin clătină din cap. Lui Gurder i se puse un nod în gât. 

— Acum? întrebă el. 

— Da. Acum. Trebuie să le comunicăm chiar acum. 


8. 


|. Şi reunitu-s-au conducătorii nomilor în Adunare. Şi Abatele 
Gurder le-a spus: "Luaţi aminte la cuvintele celui din Exterior." 

II. Şi câţiva s-au mâniat grozav şi au spus: "De ce să luăm 
aminte? Doar e din Exterior!". 


III. Dar Abatele Gurder le-a zis: "Fiindcă aşa a fost vrerea 
bătrânului Abate. Şi pentru că asta e şi voia mea!" 

IV. Şi atunci ei au mormăit, dar l-au ascultat. 

V. lar cel din Exterior a spus: "Am un plan în legătură cu 
zvonurile despre demolare." 

VI. Să nu ne comportăm ca viermii de lemn care fug de sub o 
buturugă întoarsă, ci ca un popor curajos şi liber, în vremuri 
glorioase de aflare a Căii. 

VII. lar ei l-au întrerupt întrebând: "Ce sunt viermii de lemn?" 
Şi atunci cel din Exterior a zis: "În regulă. Şobolani." 

VIII. Să luăm cu noi lucrurile de care avem nevoie ca să ne 
începem viaţa nouă din Exterior, nu într-un alt Magazin, ci sub 
cerul liber. Să-i luăm cu noi pe toţi nomii, pe cei bătrâni şi pe 
copiii mici, dar şi toată mâncarea, materialele şi informaţiile de 
care vom avea vreodată nevoie. 

IX. Şi ei au spus: "Toate?" lar el le-a răspuns: "Toate." . Şi 
atunci i-au replicat cu ocară: "Aşa ceva nu se poate." 


(Din Cartea nomului, Etajul 3, vers. l-IX.) 


— Ba putem! exclamă Masklin. Putem, dacă furăm un 
camion. 

În încăpere se aşternu o linişte deplină. Contele De Feronerie 
ridică o sprânceană. 

— Adică o chestie din aia mare şi urât mirositoare, care are 
roţi la fiecare colţ? întrebă el. 

— Da, răspunse Masklin, simțind că începe să se înroşească, 
fiindcă toţi ochii erau aţintiţi asupra sa. 

— Nomul ăsta e un prost, izbucni Ducele De Mercerie; Chiar 
dacă Magazinul ar fi în pericol, deşi eu unul nu văd nici un 
motiv, vă spun, nici un motiv pentru a-i da crezare, ideea lui n- 
are nici o noimă. 

— Vedeţi dumneavoastră, spuse Masklin, care începuse să 
se înroşească, e foarte mult loc într-un camion, putem să-i luăm 
pe toţi, putem fura cărţi care să ne înveţe cum să facem unele 
lucruri... 

— Buzele ţi se mişcă, limba ţi se bălăngăneşte, dar cuvinte 
nu rosteşti, spuse Ducele. 

Câţiva nomi din jurul lui râseră nervos. Cu coada ochiului, 


Masklin îl văzu şi pe Angalo stând lângă tatăl său, cu faţa radiind 
de un sentiment ciudat. 

— Nu vreau să aduc atingere memoriei fostului Abate, spuse 
ezitant unul dintre lorzii mai puţin importanţi, dar am auzit că 
sunt şi alte Magazine în Exterior. Mă gândesc că şi-i noi trebuie 
să fi trăit undeva înainte de Magazin. (Înghiţi cu greutate.) Ceea 
ce vreau să zic e că trebuie să ne gândim aşa: dacă Magazinul a 
fost construit în 1905, oare unde am trăit în 1904? Nu vreau să 
jignesc pe nimeni. 

— Eu nu mă refer la viaţa într-un alt Magazin, explică 
Masklin. Eu vorbesc despre viaţa adevărată, despre traiul în aer 
liber. 

— lar eu nu mai ascult nici o iotă din toate prostiile astea. 
Bătrânul Abate a fost un om înţelept, dar probabil că la 
bătrâneţe s-a scrântit niţel, spuse Ducele, care se întoarse şi 
se năpusti cu zgomot afară din sală. 

Cei mai mulţi dintre conducători îl urmară. E drept că unii 
dintre ei erau cam şovăielnici, aşa cum observă Masklin; de fapt, 
câţiva se opriră chiar în jurul ieşirii aşa încât să poată pretinde 
că erau pe cale să plece. 

Rămăseseră doar Contele, o femeie scundă şi grasă, pe care 
Gurder o recunoscu ca fiind Baroneasa De Licatese, şi câţiva 
conducători nesemnificativi, de la Subraioane. 

Contele privi înjur cu o expresie teatrală. 

— A! exclamă el. În sfârşit, putem respira. Continuă, tinere! 

— Păi cam asta ar fi, recunoscu Masklin. Nu pot să plănuiesc 
mai multe până când nu mai aflu nişte lucruri. De exemplu, 
puteţi produce Electricitate? Nu să o furaţi din Magazin, ci să o 
produceţi. 

— Îmi ceri să-ţi dezvălui secretele Raionului? 

— Înălţimea Voastră, spuse Gurder cu glas tăios, dacă ne 
hotărâm asupra acestui pas disperat, este vital să fim deschişi 
unii faţă de alţii şi să ne împărtăşim cunoştinţele. 

— Aşa e, adăugă şi Masklin. 

— Trebuie să acţionăm pentru binele tuturor nomilor, spuse 
Gurder cu fermitate. 

— Aşa e, se grăbi să adauge şi Masklin. lată de ce Papetăria, 
în ceea ce o priveşte, îi va învăţa să citească pe toţi nomii care o 
vor cere. 

Liniştea ce se lăsă fu întreruptă doar de zgomotele făcute de 


Gurder, care încerca să nu se înece. 

— Cititul... începu el. 

Masklin ezită. Dacă tot ajunsese până aici, putea să şi 
pluseze. O văzu pe Grimma cum îl priveşte fix. 

— Şi femeile vor fi bine venite să înveţe, afirmă Masklin. 

Fu rândul Contelui să pară surprins. Baroneasa, în schimb, 
zâmbea larg. Gurder gâlgâia în continuare sunete înfundate. 

— Se găsesc tot felul de cărţi pe rafturile de la Papetărie, se 
avântă Masklin. Există câte o carte care să ne spună cum să 
procedăm dar, ca să putem afla ceea ce ne interesează o să 
avem nevoie de mulţi nomi care să le citească. 

— Cred că Abatelui i-ar trebui o înghiţitură de apă, observă 
Contele. E copleşit, probabil, de spiritul ăsta nou, de cooperare. 

— Tinere, interveni şi Baroneasa, ceea ce spui poate să fie 
adevărat, dar cărţile astea ne învaţă ele, oare, şi cum să 
controlăm camioanele? 

Masklin aprobă. Se pregătise pentru întrebarea asta. Grimma 
veni în spatele lui trăgând o carte subţire, aproape la fel de 
înalta ca şi ea. Masklin o ajută să o proptească în aşa fel încât să 
o vadă toată lumea. 

— Observati, astea sunt cuvinte, spuse el mândru. Le-am 
învăţat deja. Aici spune aşa: "Codul Auto Străzii". Codul auto al 
străzii. Are şi desene înăuntru. După ce înveţi codul auto al 
străzii, poţi să conduci. Cel puţin aşa scrie aici, rosti el, 
şovăielnic. 

— lar eu am aflat ce înseamnă unele dintre cuvintele din 
interior, zise Grimma. 

— lar ea a citit unele dintre cuvinte, încuviinţă Masklin. 

Pe faţa Baronesei se citea interesul pentru succesul fetei. 

— Şi asta e tot? întrebă Contele. 

— Păi... spuse Masklin, vădit îngrijorat. 

Avea sentimentul obscur că lucrurile nu erau atât de simple, 
dar nu i se părea potrivit momentul să se preocupe de detalii 
care puteau fi soluționate mai târziu. Aşa cum spusese şi 
Abatele, cel mai important lucru pentru un şef nu era atât să 
aibă sau nu dreptate, ci să fie sigur. Dacă avea însă şi dreptate, 
era, desigur, mult mai bine. 

— Azi de dimineaţă am fost şi m-am uitat în Cuibul Cami- 
oanelor, în Garaj, spuse el. Dacă te urci destul de sus, se poate 
vedea înăuntrul lor. Sunt o mulţime de manete şi roţi, şi alte 


chestii misterioase, dar presupun că vom putea afla ce face 
fiecare. (Masklin trase aer în piept.) N-are cum să fie prea 
complicat, fiindcă, altfel, oamenii n-ar fi în stare să le conducă. 

Nici un nom cu mintea întreagă nu avea cum să contrazică 
acest argument. 

— Foarte interesant! exclamă Contele. Dar pot şi eu să te 
întreb ce doreşti de la noi, de fapt? 

— Cât mai mulţi nomi, răspunse Masklin simplu. Toţi nomii 
de care vă puteţi dispensa. Sau mai ales pe aceia de care nu vă 
puteţi dispensa. Şi vor avea nevoie de hrană. 

Baroneasa privi spre Conte. Acesta dădu afirmativ din cap, 
aşa încât acceptă şi ea. 

— Aş vrea doar să o întreb pe fata asta dacă se simte bine, 
după ce citeşte. Mă refer la... 

— Pot citi doar câteva cuvinte, spuse Grimma repede. 
Stânga, Dreapta şi Bicicletă. 

— Şi n-ai simţit aşa... o presiune în cap? întrebă Baroneasa 
pe un ton grijuliu. 

— Nu, doamnă. 

— Hmm! Asta este extrem de interesant, remarcă 
Baroneasa, fixându-l pe Gurder cu privirea. 

Noul Abate se aşezase. 


Masklin se frământa în sinea sa. Crezuse că va fi dificil să 
înveţe să controleze Camionul, să înveţe cum funcţiona 
Camionul, să înveţe să citească, dar vedea limpede acum că 
toate astea nu erau decât nişte simple încercări. Dacă munceai 
destul de mult, trebuia să reuşeşti să depăşeşti asemenea 
dificultăţi. Avusese însă dreptate. Cea mai dificilă parte rămânea 
convingerea semenilor săi. 


KKK 


Până la urmă, au fost douăzeci şi opt. 

— Nu-s de ajuns! spuse Grimma. 

— E un început, nu se lăsă Masklin. Cu timpul, o să vină mai 
mulţi. Trebuie învăţaţi să citească. Nu cine ştie ce, ci atât cât să 
se descurce. Apoi, cinci dintre cei mai buni trebuie să fie învăţaţi 
cum să-i înveţe pe alţii să citească. 

— La asta cum de te-ai mai gândit? întrebă Grimma. 


— Obiectul mi-a spus. E o chestie care se cheamă Analiza 
Căii Critice. Înseamnă că întotdeauna există ceva cu care 
trebuie să începi. De exemplu, dacă vrei să construieşti o casă, 
trebuie să ştii cum să faci cărămizi, dar mai înainte de a face 
cărămizi trebuie să ştii ce fel de argilă să foloseşti. Şi tot aşa. 

— Ce e argila? 

— Nu ştiu. 

— Dar cărămizile? 

— Nici de ele nu-s prea sigur. 

— Dar măcar o casă, ce este? întrebă Grimma pe un ton 
imperativ. 

— Nici cu asta nu-s pe deplin lămurit, răspunse Masklin. Dar, 
în orice caz, e clar că toate astea sunt foarte importante. Analiza 
Căii Critice. Şi mai e o chestie. Se cheamă Autodepăşire. 

— Şi asta ce mai e? 

— Cred că înseamnă că trebuie să ţipi la oameni: "De ce n-ai 
terminat încă treaba?" (Masklin îşi privi picioarele.) Cred că o 
putem pune pe bunica Morkie responsabilă cu chestia asta. Nu 
cred că o să fie prea interesată să înveţe să citească, dar sunt 
convins că la ţipat se va descurca foarte bine. 

— Şi eu? 

— Vreau să înveţi să citeşti cât mai bine. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să învăţăm să gândim, spuse Masklin. 

— Dar ştiu să gândesc. 

— Ştiu şi eu? zise Masklin. Da, desigur. Simt însă că există o 
mulţime de lucruri pe care nu le putem gândi pentru că nu 
cunoaştem cuvintele. Uită-te la nomii din Magazin. Ei nu ştiu 
cum sunt vântul şi ploaia cu adevărat. 

— Da, ai dreptate, am încercat să-i povestesc Baronesei 
despre zăpadă şi... 

Masklin încuviinţă din cap. 

— La asta mă refer. Nu ştiu şi nu-şi dau seama că nu ştiu. 
Dar noi ce anume nu ştim? Trebuie să citim tot ce putem. Lui 
Gurder nu prea îi convine. El crede că numai călugării de la 
Papetărie ar trebui să citească. Problema lor este însă că nu 
încearcă să înţeleagă lucrurile. 


Gurder fusese furios. 
— Cititul, spuse el. Vrei ca orice prost de nom care vine aici 


şi o cere pur şi simplu să fie învăţat să citească şi să înţeleagă 
toate cărţile noastre? De ce să nu le dezvăluim atunci toate 
secretele? De ce să nu-i învăţăm pe toţi să scrie? 

— Putem face asta mai târziu, zise Masklin mieros. 

— Ce? 

— Nu e chiar aşa de grav, să ştii. 

Gurder bătu cu pumnul în perete. 

— Pentru numele lui Fraţii Arnold (din 1905), de ce nu mi-ai 
cerut voie înainte de a face propunerea aia? 

— Mi-ai fi îngăduit? 

— Nu. 

— Păi vezi, de-aia nici nu ţi-am cerut permisiunea, recunoscu 
Masklin. 

— Când am spus că am să ajut, nu mă aşteptam la aşa ceva! 
strigă Gurder. 

— Ca să fiu sincer, nici eu nu mă aşteptam, răspunse 
Masklin. 

Noul Abate tăcu o clipă. 

— Ce vrei să zici? întrebă el, apoi. 

— Credeam că o să ne ajuţi, spuse Masklin simplu. 

Gurder şovăi. 

— Bine, bine, ştii că acum nu mai pot da înapoi. Nu în faţa 
tuturor. Fă ceea ce crezi că e necesar şi ia-ţi nomii de care ai 
nevoie. 

— Bine, acceptă Masklin, tu când poţi începe? 

— Eu? însă... 

— Tu însuţi ai recunoscut că eşti cel mai bun cititor. 

— Da, desigur, aşa stau lucrurile, dar... 

— Bine. 

Până la urmă se obişnuiseră cu cuvântul ăsta. Bine. Masklin 
căpătase un fel de a-l rosti care indica limpede că totul era 
hotărât şi că orice discuţie ulterioară era fără sens. 

Gurder îşi flutură mâinile cu disperare. 

— Şi ce vrei să fac? 

— Câte cărţi sunt în total? 

— Sute, mii! 

— Şi ştii ce scrie în ele? 

Gurder îl privi interzis. 

— Dar tu ştii despre ce vorbeşti? întrebă el. 

— Nu, dar vreau să aflu. 


— Sunt pline de... de... toate. Nici nu ţi-ar veni să crezi. Sunt 
cuvinte pe care nici măcar eu nu le înţeleg. 

— Nu poţi găsi şi tu o carte care să-ţi indice cum să înţelegi 
cuvintele pe care nu le înţelegi? întrebă Masklin. 

"Asta este Analiza Căii Critice" gândi el. "Încep să o aplic şi 
eu." 

— Ideea asta e interesantă, spuse Gurder ezitant. 

— Vreau să aflu tot ce se poate şti despre Camioane, 
Electricitate şi Hrană, spuse Masklin. Şi mai vreau să găsesc o 
carte despre... despre... 

— Da? 

— Există vreo carte care să ne spună cum pot conduce nomii 
un camion construit pentru oameni? întrebă Masklin. 

— Dar ce, nu ştii să conduci un camion? 

— Nu prea. Am sperat că asta e o problemă care o să se 
rezolve de la sine. 

— Dar spuneai că nu trebuie decât să învăţăm Codul Auto al 
Străzii. 

— Daaa..., zise Masklin nesigur. Aşa scrie şi acolo că trebuie 
să cunoşti Codul Auto al Străzii şi apoi poţi să conduci. Dar nu 
ştiu de ce am senzaţia că nu e chiar aşa de simplu. 

— Belşug de Chilipiruri să ne aibă în pază! 

— Sper, spuse Masklin. Sper din tot sufletul. 

intr-un târziu, veni şi momentul pentru un test. În Garaj era 
frig şi mirosea de-ţi muta nasul. Grinda pe care mergeau era 
foarte sus şi, în eventualitatea unui pas greşit, s-ar fi putut strivi 
de podea. Masklin încerca să nu privească în jos. Sub ei se afla 
un camion. In Garaj părea mult mai mare decât atunci când se 
urcaseră în el. Imens, roşu şi inspăimântător. 

— Cred că aici, preciza el. Suntem chiar deasupra ieşiturii 
ăsteia unde stă şoferul. 

— Cabina, spuse Angalo. 

— Da, da, cabina. 

Angalo fusese o mare surpriză. Apăruse la Papetărie, cu faţa 
congestionată şi respirând greu, şi ceruse să fie învăţat să 
citească. Dorea să înveţe despre Camioane. Îl fascinau. 

"Dar tatăl tău e împotriva întregului proiect", spuse Masklin. 
"Asta nu contează", răspunsese Angalo pe un ton hotărât. "Dacă 
voi aţi trăit acolo, de ce n-aş putea şi eu? Vreau să văd toate 
lucrurile alea de care mi-aţi povestit. Vreau să merg în Exterior! 


Vreau să ştiu dacă există cu adevărat!" 

Nu fusese prea ager la citit, dar se străduise până ce înce- 
puse să-l doară creierul; apoi, călugării de la Papetărie îi găsise- 
ră câteva cărţi cu Camioane pe copertă. Acum ştia probabil 
despre Camioane mai mult decât oricare alt nom. Ceea ce nu 
însemna totuşi mare lucru, aşa după cum trebuia să recunoască 
Masklin. 

Îl ascultă pe Angalo, care bolborosea tot felul de cuvinte în 
timp ce încerca să se ţină pe grindă: 

— Viteză, schimbător, volan, ştergătoare de parbriz, 
servodirecţie, tobă de eşapament, acumulator, camionagii. 
(Ridică ochii şi zâmbi către Masklin.) Gata sunt, zise. 

— Ţine minte! îi spuse Masklin. Nu au întotdeauna ferestre le 
deschise, aşa că, dacă nu poţi intra, trage o dată de frânghie şi 
o să te ridicăm înapoi. 

— Bagă mare! 

— Ce? 

— Aşa spun şoferii în loc de "da", explică Angalo. 

— Bine, mă rog. Când ajungi înăuntru, trebuie să-ţi găseşti 
un loc în care să te ascunzi şi de unde să-l poţi privi pe şofer. 

— Da, da. Mi-ai mai explicat asta, spuse Angalo nerăbdător. 

— Da. Bine. Ţi-ai luat tartinele? 

Angalo bătu cu palma peste un pachet care-i atârna la 
cingătoare. 

— Şi carnetul mi l-am luat. Sunt gata. Calc-o pân'la fund! 

— Ce? 

— Asta înseamnă "Dă-i drumul", în camioneză. 

Masklin privi nedumerit. 

— Şi trebuie să ştim limba asta pentru a conduce un 
camion? 

— Sens interzis, spuse Angalo cu mândrie. 

— Poftim? Bine, că măcar tu înţelegi ce spui. Asta e 
principalul. 

Dorcas, care era răspunzător de colacul de frânghie, îl bătu 
pe Angalo pe umăr. 

— Eşti sigur că nu vrei costumul de Exterior? întrebă el plin 
de speranţe. 

— Costumul era în formă de con, croit dintr-o țesătură grea, 
prinsă pe un schelet ca de umbrelă, şi avea o ferestruică prin 
care se putea privi. 


Dorcas insistase să-l construiască, pentru a-i proteja pe 
Călătorii în Exterior. "De fapt", îi spusese el lui Masklin, "probabil 
că voi v-aţi adaptat la vânt şi la ploaie şi e posibil ca în aceste 
condiţii capetele voastre să fie foarte tari. Mai tari decât ale 
noastre. Trebuie să fim precauţi”. 

— Nu prea cred că o să-l iau, mulţumesc, spuse Angalo 
politicos. E cam greu şi, de fapt, nu cred că am să ies din 
camion în timpul călătoriei. 

— Bine, încuviinţă Masklin. Hai să nu mai pierdem vremea! 
Sunteţi gata cu frânghia, băieţi? Gata, ai plecat, Angalo, spuse 
el şi apoi, pentru că era întotdeauna bine să fii în siguranţă şi nu 
se ştia niciodată la ce-ar fi putut ajuta, adăugă cu glas tare: 
Fraţii Arnold (din 1905) să te aibă în paza lui! 

Angalo se lăsă să alunece după marginea grinzii şi deveni 
repede o formă mică şi rotitoare în crepusculul din Garaj, pe 
când ceilalţi slăbeau din ce în ce mai mult sfoara. Intre timp, 
Masklin se ruga să fie suficientă, pentru că nu avuseseră timp să 
o măsoare. 

Deodată simţiră o serie de smuncituri disperate în frânghie. 
Masklin privi în jos. Angalo era doar o formă mică, atârnând 
undeva departe. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, nimeni n-are voie să-l mănânce 
pe Bobo, strigă el disperat. 

— Nu-ţi face griji, spuse Masklin. O să te întorci cu bine. 

— Da, ştiu. Dar, dacă nu mă întorc, Bobo trebuie dus într-o 
casă onorabilă, strigă din nou Angalo. 

— Ai dreptate. O casă onorabilă. Da. 

— Unde să nu se mănânce şobolani. Promiţi? 

— Da, da. Unde nu se mănâncă şobolani, acceptă Masklin. 

Angalo înclină din cap, iar ceilalţi începură să-l coboare din 
nou. Imediat, Angalo ajunse jos şi se grăbi de-a lungul 
acoperişului înclinat până la o portieră a cabinei. Masklin 
ameţea doar privindu-l. 

Silueta lui dispăru curând. După o vreme, simţiră două _ 
semnale pe sfoară, însemnând că trebuie să-l lase mai jos. li 
dădură drumul, cu mare grijă. La scurt timp, simţiră trei 
semnale — destul de slabe, dar trei. Câteva secunde mai târziu, 
semnalele se repetară. 

Masklin răsuflă uşurat. 

— Angalo a aterizat, comunică el. Trageţi sfoara înapoi! O s- 


o lăsăm aici în caz că... vreau să zic pentru momentul în care o 
să se întoarcă. 

Masklin mai riscă încă o privire către forma înfricoşătoare a 
Camionului. Camioanele plecau, se întorceau, iar unii dintre 
nomi, aşa ca Dorcas, credeau că e vorba de fapt de aceleaşi 
camioane. Plecau încărcate cu mărfuri şi se întorceau încărcate 
cu mărfuri, iar motivul pentru care Fraţii Arnold (din 1905) 
simţea nevoia să plimbe mărfurile pe-afară nu fusese înţeles de 
nimeni. Tot ceea ce se ştia era că se întorceau întotdeauna după 
o zi sau două petrecute în Exterior. 

Masklin privi din nou spre Camionul în care se afla 
exploratorul lor. Unde se va duce? Ce se va întâmpla cu el? Ce-o 
să vadă Angalo, înainte de-a se întoarce? lar dacă nu se 
întoarce, ce-o să le spună Masklin părinţilor lui? Că cineva 
trebuia să plece, că Angalo îl rugase să plece, că trebuia să 
înţeleagă cum era condus un camion, că totul depindea de el. 
Ştia, totuşi, că răspunsurile astea nu aveau să fie prea 
convingătoare în circumstanţe triste. Dorcas se întinse lângă el. 

— O să fie tare greu să coborâm două mii de nomi în felul 
ăsta, spuse el. 

— Ştiu. Trebuie să găsim o cale mai bună. 

Inventatorul arătă cu degetul spre un alt camion. 

— E o treaptă acolo, chiar sub uşa şoferului. Dacă am putea 
ajunge la ea ca să prindem o frânghie în jurul mânerului... 

Masklin clătină din cap. 

— E prea sus, zise el. E un pas mic pentru om, dar un pas 
imens pentru nomenire. 


9. 


V. Şi atunci cel din Exterior a spus: "Cei care nu cred în 
Exterior vor fi convinşi. Pentru că am trimis pe cineva să 
Dovedească." 

VI. Şi nomul s-a urcat într-un camion, şi a plecat în Exterior, 
în căutarea unei case noi. 

VII. Şi a fost multă aşteptare, pentru că el nu s-a mai întors. 


(Din Cartea nomului, leşirile de mărfuri, vers. V-VII.) 


Masklin îşi luase obiceiul de a dormi într-o cutie veche de 
pantofi la Papetărie, acolo unde putea afla puţină linişte. Când 
se întoarse însă în locul acela, descoperi o mică adunare de 
nomi care îl aşteptau. Ţineau o carte între ei. Masklin era un pic 
deziluzionat de cărţi. Poate că toate lucrurile pe care ar fi trebuit 
să le ştie erau scrise într-adevăr pe undeva, dar era tare greu să 
le găseşti. Poate că oamenii făcuseră cărţile în aşa fel încât să 
fie greu să afli fel de fel de lucruri. Unele păreau să nu aibă nici 
o logică. Sau poate că aveau o logică, dar într-un fel ilogic. 

ÎI recunoscu pe Vinto Pimmie, un nom foarte tânăr, de la 
Feronerie. Zâmbi. Vinto era unul dintre cei mai sârguincioşi şi 
mai rapizi cititori, dar nu unul foarte bun, pentru că se ambala 
prea tare. Avea şi o vorbă ciudată. 

— l-am spart! spuse băiatul mândru. 

— Şi poţi să-i repari? întrebă Masklin disperat. 

— Nu, vreau să zâc ci ştiu cum să obligăm un om si conducă 
un camion în locul nostru. 

Masklin zâmbi cu condescendenţă. 

— Ne-am gândit şi noi la asta, dar nu credem că o să 
meargă. Dacă ne arătăm unui om... 

— Nu conteazi, nu conteazi! N-o sî ni facă nimic, pentru cî o 
s-avem — ci-o si-ţi placă asta! —, o s-avem un stol. 

Vinto îl privi pe Masklin precum un câine care tocmai a dus 
la capăt o dresură complicată. 

— Un stol, repetă Masklin încetişor. 

— Da, e în cartea aiasta! arătă Vinto cu mândrie. 

Masklin îşi întinse capul să vadă. începuse să dibuiască 
literele, puţin câte puţin, dar după cât înţelegea el, cartea era 
despre Os Tătic la zeci mii de picioare. 

— M-am prins, spuse el. E vorba de tatăl oaselor sau de o 
mulţime de pantofi. 

— Nu, nu, nu, trebuie si iei un stol, apoi si-l pui pi şofer pi 
stol, şi apoi cineva sî zăci: "Uiţi, îi pi stol!" Şi atunci tu spui: "Du- 
ni unde vrem sau daci nu, ti trag di pi stol!" Şi apoi... 

— Bine, bine, spuse Masklin, cedând. Foarte bine. E o idee 
splendidă. O să ne gândim la ea. Bravo! 

— Îs diştept, aşa-i? spuse Vinto, sărind de pe un picior pe 
altul. J 

— Da, desigur... Aăă... nu crezi însă că ar fi mai bine să 


citeşti cărţi ceva mai practice...? 

Masklin ezită. La urma urmei, cine ştia care cărţi erau mai 
bune. 

Işi deschise cufărul, îi ridică uşurel capacul şi scoase 
Obiectul. 

— Alo! spuse el. 

— Te-aud, Masklin, rosti Obiectul, stând acum pe grămada 
de şerveţele care era patul lui Masklin. 

— Ce e un stol? 

După o scurtă pauză, Obiectul vorbi: 

— Stol, grup mare de păsări zburătoare de acelaşi fel. Se 
referă în special la berze şi rândunele. 

— Şi ce e o barză? 

— Barză, gen de păsări migratoare, din ordinul 
Ciconiiformelor, foarte mari, având şaptesprezece specii. 

— O, şi oare poţi să ameninţi un om că o să vină barza? 

— Destul de posibil. 

— Dar oare o fi vreo barză în Magazin? 

— Există un Raion de Animale de Casă? întrebă Obiectul, 
după câteva secunde de gândire. 

Masklin ştia că există. Tot Vinto pomenise de el, când 
sugerase să ia cu ei o turmă de porcuşori de Guineea, pe care 
să-i crească pentru carne. 

— Nu, răspunse Masklin, nemaidorind alte complicaţii. 

— Atunci cred că şansele de a găsi o barză sunt destul de 
mici. 

— O, de fapt e mai bine aşa! (Masklin se lăsă să cadă pe 
patul său.) Trebuie să fim capabili să controlăm cu exactitate 
locul în care mergem. Trebuie să găsim un loc ferit de oameni. 
Dar nu prea departe. Un loc sigur. 

— Trebuie să cauţi un atlas sau o hartă. 

— Dar cum arată? 

— S-ar putea să aibă scrise pe ele cuvintele "atlas" sau 
"hartă". 

— O să-i spun Abatelui să caute, murmură Masklin. 

— Trebuie să dormi, zise Obiectul. 

— Toată lumea vrea de la mine fel de fel de lucruri. Ar fi mai 
bine să fiu ca tine, să nu dorm niciodată. 

— Pentru mine e altfel. 

— Îmi trebuie o Cale, mărturisi Masklin. Nu putem folosi un 


stol. Cu toţii cred că eu cunosc calea spre reuşită. Dar nu e aşa. 
Ştim exact de ce avem nevoie, dar nu vom putea încărca în 
Camion toate lucrurile într-o singură noapte. Ei cred că eu 
amtoate răspunsurile. Dar nu le am. Nu cunosc Calea. 

Adormi şi visă că e de mărimea unui om. Totul ar fi fost atât 
de uşor, dacă ar fi avut mărimea unui om! 


Trecură două zile. Nomii se tot uitau de sus de pe grindă la 
intrarea în Garaj. Aduseseră un telescop mic, de plastic, de la 
Raionul de Jucării şi cu ajutorul lui aflau lucrurile mai repede. 
Aflară, de pildă, că uşile acelea mari de metal se deschideau 
când un om apăsa pe un buton roşu de lângă ele. Cum poţi 
apăsa pe un buton care e de zece ori mai sus decât creştetul 
tău? Asta era una dintre problemele lui Masklin, care se înşiruiau 
într-o listă lungă. 

Gurder găsi o hartă. Era într-o cărţulie. 

— N-a fost nici o problemă, spuse el. În fiecare an, în 
preajma Lunii Cadourilor, avem baxuri întregi de chestii din | 
astea. Se cheamă — citi literele aurii foarte încet —, AGENDA. Şi 
uite, are o hartă la sfârşit. 

Masklin se zgâi la paginile mici, acoperite cu gogoloaie 
albastre şi roşii. Unele dintre ele aveau nume precum Africa sau 
Asia. 

— Daaa, spuse el. Cred că asta este. Bravo! Dar noi oare 
unde ne aflăm? 

— Logic, ne aflăm în centrul hărţii, preciza Gurder imediat. 


Şi apoi Camionul s-a întors. 

Angalo însă nu. 

Masklin alergă pe grindă fără să se gândească deloc că ar 
putea cădea. Feţele celorlalţi îi sugerau tot ceea ce nu ar fi vrut 
să afle. Un nom tânăr, care tocmai fusese coborât şi apoi ridicat 
înapoi, abia îşi mai trăgea răsuflarea. 

— Am încercat toate ferestrele. Sunt închise. Înăuntru n-am 
văzut pe nimeni. Era foarte întuneric. 

— Eşti sigur că e camionul bun? întrebă Masklin pe şeful 
grupului care supraveghea Garajul. 

— Toate camioanele au numere în partea din faţă. Am fost 
foarte atent şi am ţinut minte numărul Camionului cu care a 
plecat. Pentru că atunci când se va întoarce, în după-amiaza 


asta... 

— Trebuie să aruncăm o privire înăuntru, spuse Masklin cu 
hotărâre. Să meargă cineva să aducă... Nu, o să dureze prea 
mult. Coborâţi-mă pe mine! 

— Ce? 

— Coborâţi-mă pe mine! repetă Masklin. Până jos pe podea. 

— E un drum lung până jos, spuse cu îndoială unul dintre 
nomi. 

— Ştiu! Mult prea lung ca s-o apuc pe scări. (Masklin întinse 
capătul sforii către doi nomi.) Ar putea fi acolo înăuntru, rănit 
sau cine ştie... 

— Nu e vina noastră, zise un nom. Erau oameni peste tot 
când a venit. A trebuit să aşteptăm. 

— Nu e vina nimănui. Luaţi-o câţiva pe scări, ca să ne 
întâlnim acolo jos. Nu fiţi supăraţi, nu e vina nimănui. 

"Cu excepţia, poate, a propriei mele persoane", gândi el în 
timp ce se cufunda în întuneric. Privi silueta imensă şi 
întunecată a Camionului cum trece pe lângă el. Văzute de 
aproape, camioanele păreau, totuşi, ceva mai mici. 

Podeaua era unsuroasă, pătată cu ulei. Alergă sub camion şi 
se pomeni într-o lume acoperită de fire şi ţevi, mult prea sus 
pentru a fi atinse, dar fugi până la cel mai apropiat banc de 
lucru şi se întoarse cu o bucată de sârmă pe care, cu mare 
dificultate, o îndoi la un capăt ca să obţină un cârlig. Peste o 
clipă, se ţăra printre ţevi. Nu era foarte greu. Cea mai mare 
parte a burţii Camionului părea a fi formată din ţevi şi fire şi, 
după numai un minut, zări în faţa lui un zid de metal, plin cu 
găuri, prin care treceau multe mănunchiuri de fire. Era posibil, 
cu ceva durere desigur, să se strecoare printr-o asemenea 
deschizătură. 

Inăuntru se afla un covor. O chestie ciudată pentru un 
camion. Ici-colo văzu ambalajul unor caramele, care pentru el 
erau mari cât un ziar. Lucruri imense, de forma unor pedale, 
ieşeau din nişte găuri mizerabile, din podea. Undeva departe se 
găsea un scaun, în spatele unei roţi uriaşe. Probabil că era un fel 
de mâner de care se ţineau oamenii din Camion, gândi Masklin. 

— Angalo, strigă el încet. Nu se auzi nici un răspuns. 

Rătăci fără ţel o vreme şi aproape că renunţase să mai caute 
când văzu ceva în mizeria de sub scaun. Un om ar fi crezut că e, 
pur şi simplu, un gunoi. Masklin recunoscu însă haina lui Angalo. 


Cercetă gunoiul cu atenţie. Îşi putea imagina pe cineva care 
să fi stat acolo şi să fi privit. Se uită cu atenţie înjur şi găsi 
învelitoarea de la un sandviş. 

Luă haina cu el; deocamdată, se părea, că era singurul lucru 
pe care-l putea face. 

Vreo doisprezece nomi îl aşteptau cu nerăbdare pe podeaua 
unsuroasă de sub motor. Masklin le arătă haina şi clătină din 
cap. 

— Nici urmă de el. A fost acolo, dar nu mai este. 

— Oare ce i s-ar fi putut întâmpla? întrebă unul dintre nomii 
mai în vârstă. 

Cineva din spatele lui vorbi pe un ton sumbru: 

— Poate că l-a strivit ploaia. Sau poate că a fost risipit de 
vântul fioros. 

— Aşa e, consimţi un altul. În Exterior ar putea exista lucruri 
cu adevărat îngrozitoare. 

— Nu, replică Masklin. Adică, vreau să zic, există într-adevăr 
lucruri îngrozitoare, dar... 

— Deci... spuseră nomii, dând din cap. 

— ... dar nu de felul acesta. Ar fi trebuit să fie în deplină 
siguranţă, dacă ar fi rămas în Camion! l-am spus să nu se 
aventureze... 

Deveni brusc conştient de liniştea care se aşternuse. Nomii 
se uitau undeva dincolo de el, la ceva care se afla în spate. 

Ducele De Mercerie stătea la câţiva paşi depărtare, 
împreună cu câţiva soldaţi. Privi spre Masklin, care împietrise, şi 
apoi întinse mâinile fără să spună un cuvânt. 

Masklin îi înmâna haina. Ducele o răsuci de câteva ori, 
cercetând-o cu atenţie. Tăcerea se întinse precum o coardă, din 
ce în ce mai subţire, până când aproape că începu să vibreze. 

— Şi doar i-am interzis să se ducă, spuse Ducele pe un ton 
moale. l-am spus că o să fie periculos. Abia că asta a fosto 
prostie din partea mea. L-am făcut să fie mai hotărât. (Privi spre 
Masklin.) Ei bine? 

— Mhhm? mormăi Masklin. 

— Fiul meu mai este în viaţă? 

— Păi, ar putea fi, nu există vreun motiv pentru care să nu 
fie. 

Ducele încuviinţă dând din cap. "Asta e", gândi Masklin, 
"totul o să se termine aici". Ducele privi lung întâi spre Camion 


şi apoi spre gărzile sale. 

— Chestiile astea merg în Exterior, nu-i aşa? 

— Da, desigur. Tot timpul, îl aprobă Masklin. 

Ducele scoase un zgomot ciudat, din fundul gâtului. 

— Nu există nimic în Exterior, zise el. Eu ştiu asta. Dar 
băiatul meu era convins de contrariu. Tu însă crezi că ar trebui 
să mergem cu toţii în Exterior. Şi, dacă o facem, o să-mi revăd 
băiatul? 

Masklin se uită direct în ochii bătrânului. Erau ca două ouă 
care nu se prăjiseră încă! Şi apoi se gândi la mărimea tuturor 
lucrurilor de-afară, în comparaţie cu aceea a unui nom. Ştia însă 
că un lider ar fi trebuit să preţuiască mai presus de toate 
adevărul şi cinstea. lar dacă era să vorbească cinstit, trebuia să 
recunoască faptul că şansa de a-l găsi pe Angalo în Exterior nu 
era mai mare decât aceea ca întregului Magazin să-i crească 
aripi şi să pornească în zbor; la fel de adevărat era însă şi că... 

— E posibil, spuse el simțindu-se îngrozitor imediat după 
aceea. 

Masklin gândi că nu minţise prea mult. Era, totuşi, posibil. 

— Foarte bine, acceptă Ducele, fără să i se clintească un 
muşchi de pe faţă. De ce anume ai nevoie? 

— Poftim? 

Lui Masklin îi căzu falca. 

— Te-am întrebat: de ce anume ai nevoie? Ca să faci Camio- 
nul să meargă în Exterior. 

Masklin flutură din mână într-un gest ambiguu. 

— Ei bine... ăăă..., deocamdată, cred că avem nevoie de 
efectiv... 

— Câţi nomi vrei? i-o tăie scurt Ducele. 

Masklin gândea cu repeziciune. 

— Cincizeci, lansă el un număr neruşinat. 

— O să-i ai imediat. 

— Dar..., începu Masklin. 

Ducele nu mai avea însă aceeaşi expresie întipărită pe faţă. 
Nu mai părea pierdut şi singur îşi recăpătase înfăţişarea 
supărată. 

— Succes! îi ură el şi se întoarse apoi pe călcâie, plecând 
împreună cu suita. 

În seara aceea, cincizeci de gărzi de la Mercerie se 
prezentară tropăind în Garaj, dar părând destul de dezorientate. 


Gurder protestă, însă Masklin îi înscrise la şcoala de citit pe toţi 
cei care aveau o şansă cât de mică de a învăţa vreodată literele. 
— Sunt prea mulţi, protestă Gurder. Şi, pentru numele lui 

Fraţii Arnold (din 1905), sunt soldaţi proşti. 

— Mă aşteptam să-mi spună că cincizeci sunt prea mulţi şi 
să cădem la învoială pentru vreo douăzeci şi ceva, mărturisi 
Masklin. Dar cred, oricum, c-o să avem nevoie de ei în curând. 

Cititul nu mergea deloc după cum se aşteptase. Indiscutabil, 
existau o mulţime de lucruri folositoare în cărţi, dar era tare 
greu să le deosebeşti de tot felul de ciudăţenii care puteau fi 
întâlnite acolo. 

Aşa fusese şi cu fetiţa din vizuina iepurelui. 

Tot Vinto venise şi cu ideea respectivă: "... şi a căzut prin 
gaura aia, şi apoi a apărut un iepurii alb, cu un ceas, ştiu şi eu 
câţi seva dispri iepuri, şi apoi ea a găsât sticluţa asta în care era 
o chestii cari-a facut-o mare. Vreau să zăc, cu adevărat imensă, 
şi apoi a mai găsât o chestie care a făcut-o foarte foarte mică, 
spusese el, abia trăgându-şi răsuflarea şi cu faţa strălucindu-i de 
entuziasm. Deci tot ceea ce trebuie si facem, este sî găsim o 
sticluţă din aceea care măreşte şi apoi unul dintre noi va putea 
conduce Camionul." 

Masklin nu îndrăznise să ignore cu totul această eventu- 
alitate. Totul ar fi fost foarte uşor dacă un nom ar fi putut să fie 
făcut să capete dimensiunile unui om. El însuşi se gândise la 
lucrul ăsta de zeci de ori. Merita să încerce. 

Aşa că şi-au petrecut aproape întreaga noapte căutând în tot 
Magazinul sticluţe pe care să scrie: "Bea-mă." Fie că Magazinul 
nu conţinea un asemenea obiect, (deşi Gurder nu era pregătit să 
accepte o asemenea idee, fiindcă el credea că Magazinul avea 
Toate Mărfurile sub un Singur Acoperiş), fie pur şi simplu 
povestea era o minciună, fiindcă nu găsiseră nimic asemănător. 
Se părea că erau o mulţime de lucruri neadevărate în cărţi. Era 
greu să înţelegi de ce Fraţii Arnold (din 1905) vârâse atâtea 
neadevăruri în cărţi. "Vrea să-i pună la încercare pe credincioşi", 
încercase Gurder să-i explice. 

Masklin luase şi el o carte. încăpea perfect în cutia lui de 
pantofi. Se numea Stelele pe înţelesul copiilor şi era compusă 
mai ales din poze ale cerului făcute noaptea. Ştia că erau reale. 

li plăcea să se uite la ele când nu avea prea multe lucruri pe 
cap. Şi acum se uita la ele. 


Aveau nume: Sirius, Rigel, Wolf 359 sau Ross 154. 

Încercă să i le spună şi Obiectului. 

— Nu cunosc nici unul dintre numele astea, răspunse 
Obiectul. 

— Dar eu credeam că noi venim dintr-o asemenea stea. Mi-ai 
ZIS... 

— Numele sunt diferite. Deocamdată, nu le pot identifica. 

— Dar cum se numea steaua de unde au venit nomii? 
întrebă Masklin, întinzându-se în întuneric. 

— Se numea: Soarele. 

— Dar Soarele e aici. 

— Toate stelele sunt numite Soarele de către fiinţele care 
trăiesc pe lângă ele. Asta, fiindcă le consideră importante. 

— Şi noi am vizitat multe stele din astea? 

— În memoria mea sunt înregistrate nouăzeci şi patru mii 
cinci sute şaizeci şi trei de stele vizitate de nomi. 

Masklin privi în gol, în întuneric. Numerele mari îl puneau în 
încurcătură, iar acesta era unul dintre cele mari mari de care 
auzise vreodată. Belşug de Chilipiruri! exclamă el în gând, dar 
se simţi stânjenit şi-şi corectă gândul. "Măiculiţă! Toţi sorii ăştia, 
la kilometri întregi unul de altul! Şi tot ce trebuie să fac pentru 
ca să ajung la ei este să pun în mişcare un singur camion!" 

Privită din perspectiva asta, problema lor părea ridicolă. 


10. 


X. Şi atunci el s-a întors spunând: "Am mers pe roţi şi am 
văzut Exteriorul" 

XI. Şi atunci ei l-au întrebat: "Ce este Exteriorul" 

XII. lar el a răspuns: "E Mare"! 


(Din Cartea nomului, Contabilitatea, vers. X-XII.) 


În cea de-a patra zi, Angalo se întoarse rânjind ca un nebun 
şi cu privirea rătăcită. 

Nomii de gardă îl aduseră în fugă pe Angalo în Raion, 
susţinându-l, pentru că abia se ţinea pe picioare. Erau urmaţi de 
o ceată gălăgioasă de nomi mai tineri, care-l priveau fascinaţi 


pe cel care devenise eroul lor. Era tras la faţă, slăbit şi arăta de 
parcă nu dormise de ore în şir, dar păşea mândru, cu o mişcare 
unduioasă şi bizară, precum un nom care a mers cu hotărâre 
unde nici un nom nu mai fusese până atunci. Şi abia aştepta să 
fie întrebat despre aventura lui. 

— Unde am fost? Unde am fost? Mai bine întrebaţi-mă unde 
n-am fost! Ar trebui să vedeţi ce e în Exterior. 

— Unde? se interesară nomii. 

— Peste tot, spuse el, cu o strălucire ciudată în ochi. Şi ştiţi 
ceva... 

— Ce? săriră nomii în cor. 

— Am văzut Magazinul pe dinafară. Angalo îşi cobori vocea: 
E... tare frumos. Are coloane înalte şi ferestre mari, de sticlă 
colorată. 

Angalo se afla acum în mijlocul unei adevărate mulţimi, care 
creştea pe măsură ce se răspândea vestea întoarcerii lui. 

— Şi ai văzut toate Raioanele? vru să ştie cineva de la 
Papetărie. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu poţi vedea Raioanele de-afară. Magazinul este pur şi 
simplu un obiect imens. Şi, şi... (în tăcerea care se lăsas subit, 
începu să cotrobăie în buzunar, în căutarea carneţelului, ce 
părea acum cu mult mai gros, răsfoind febril paginile.) Afară e 
un semn mare, pe care l-am copiat în carnet pentru că nu e în 
camioneză şi de aceea nu l-am putut înţelege. Dar uite cum 
arată! 

Ridică paginile în sus. 

Liniştea deveni mai profundă. Destul de mulţi nomi puteau 
deja să citească. 

Inscripţia însemna: "LICHIDARE." 

Angalo se duse apoi la culcare, bolborosind încă despre 
camioane şi dealuri, şi oraşe, despre cum erau toate astea, apoi 
dormi... Şi dormi... Şi dormi... timp de mai bine de două ore. Mai 
târziu, când Masklin veni să-l vadă, Angalo şedea în pat, în capul 
oaselor, cu ochii încă sticlind precurm diamantele în ovalul palid 
al feţei. 

— Să nu-l oboseşti! îl preveni bunica Morkie, care se grăbea 
să îngrijească pe oricine era destul de slăbit să i se poată 
împotrivi. E foarte slei de puteri, are febră şi se plimbă pe-aici 


tot felul de oameni îmbrăcaţi în chestiile alea care zornăie. Nu e 
normal! Pe taică-său a trebuit să-l dau afară după numai cinci 
minute. 

— L-ai dat afară pe Duce? întrebă Masklin. Cum ai reuşit? Nu 
ascultă niciodată de nimeni! 

— O fi fiind el mare şi tare în Magazin, rosti bunica Morkie cu 
un glas satisfăcut, dar în infirmeria mea e o cantitate neglijabilă. 

— Trebuie să-i vorbesc, spuse Masklin. 

— Da, şi eu vreau să vorbesc, zise Angalo, ridicându-se. 
Vreau să mă adresez tuturor! în Exterior sunt de toate! Unele 
dintre lucrurile pe care le-am văzut... 

— Calmează-te, băiete! îi ceru bunica Morkie, împingându-l 
cu blândeţe înapoi pe perne. Şi să ştii că nu sunt tocmai de 
acord nici cu şobolanii... 

Bermudele lui Bobo se iţeau printre aşternuturi. 

— Dar e foarte curat şi e prietenul meu, zise Angalo. Şi ai 
spus că-ţi plac şobolanii! 

— Carnea de şobolan! Nu şobolanii. Să nu-l laşi să se 
ambaleze prea tare, îi porunci ea lui Masklin ridicând un deget 
noduros asupra lui. 

Masklin se aşeză pe marginea patului, în timp ce Angalo îi 
vorbea cu un entuziasm sălbatic despre lumea de-afară, 
povestind ca un nom care îşi petrecuse întreaga viaţa cu un 
ştergar pe ochi, iar acum văzuse pentru prima oară. Vorbea 
despre o lumină mare de pe cer, de drumuri pline de camioane, 
de lucruri mari care ţâşneau din podea şi aveau alte chestii verzi 
deasupra lor... 

— Copaci, explică Masklin. 

— ... de clădiri imense în care mărfurile intrau sau ieşeau 
cărate de camioane. Lângă o astfel de clădire se rătăcise 
Angalo. leşise din cabină ca să meargă până la baie şi nu mai 
fusese în stare să se întoarcă înaintea şoferului. Aşa că s-a urcat 
în alt camion şi, după câtăva vreme, acesta s-a oprit într-un parc 
imens, în care mai erau şi alte camioane. A început să se uite 
după un alt camion de-al lui Fraţii Arnold (din 1905). 

— Trebuie să fi fost o cafenea sau un motel, specifică 
Masklin. Noi am trăit lângă aşa ceva. 

— Aşa se numeşte? întrebă Angalo, care nu prea îl asculta 
pe Masklin. Pe un semn mare şi albastru erau desenate o cană, 
un cuţit şi o furculiţă. În orice caz, în parcare nu erau camioane 


de la noi din Magazin. 

Sau poate fuseseră, dar el văzuse atâtea tipuri încât nu se 
putuse hotărî. Până la urmă, a înnoptat la marginea parcării, 
hrănindu-se cu resturi, până când a fost lovit de un noroc chior. 
Şi a găsit camionul potrivit. Nu a fost capabil să se urce în 
cabină, dar a reuşit să se urce pe un cauciuc şi să găsească un 
loc întunecat, unde a trebuit să se ţină de cabluri cu mâinile şi 
cu genunchii ca să nu se prăbuşească pe drumul ce gonea 
undeva tare jos. Angalo îi înmână carneţelul. Era pătat şi avea 
foile aproape negre. 

— Cât pe-aci să-l odată, se scuză el. lar mai târziu era să-l 
mănânc. De foame ce-mi era. 

— Da, dar despre condus, insistă Masklin, care trăgea cu 
coada ochiului spre bunica Morkie, din ce în ce mai 
nerăbdătoare. Cum fac oamenii să conducă un camion? 

Angalo începu să-şi răsfoiască notițele. 

— Am scris eu pe-aici pe undeva. Uite, aici! 

Îi dădu el carnetul lui Masklin. 

Acesta privi o schiţă complicată, cu mânere, săgeți şi 
numere. 

— Intorci cheia... unu, doi... apeşi butonul roşu... unu, doi... 
apeşi pedala numărul unu în jos cu piciorul stâng, împingi 
mânerul cel mare la stânga şi în sus... unu, doi... dai drumul 
încetişor la pedala numărul unu, împingi pedala numărul doi... 

Masklin se dădu bătut. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă el, temându-se că ştie 
deja răspunsul. 

— Aşa se conduce un camion, spuse Angalo. 

— Dar... ăăă... toate pedalele şi butoanele, şi mânerele, şi 
chestiile astea... rosti Masklin pe un ton pierit. 

— Ai nevoie de toate, spuse Angalo cu mândrie. lar apoi, 
după ce-ai pornit, trebuie să schimbi vitezele şi... 

— Da, da, înţeleg, încuviinţă Masklin, holbându-se la bucata 
de hârtie. 

"Cum o să facem toate astea?" se gândi el. Angalo fusese 
foarte scrupulos. Mai întâi, când stătuse singur în cabină, 
măsurase înălţimea a ceea ce el numea Schimbătorul de Viteză, 
care părea foarte important pentru condus. Era de cinci ori mai 
înalt decât un nom. lar roata aia mare care se mişca şi părea şi 
ea să fie foarte importantă era largă cât opt nomi care stau unul 


pe capul celuilalt. 

Şi mai aveau nevoie şi de chei. Masklin nu ştiuse nimic de 
chei. De fapt, nu prea ştiuse nimic despre nimic... 

— M-am descurcat bine, aşa-i? spuse Angalo. E totul scris 
acolo. 

— Da, da, te-ai descurcat foarte bine. 

— Avem noroc că am scris totul. Am notat totul şi despre 
lumina pentru intersecţii, şi despre claxon, continuă Angalo cu 
entuziasm. 

— Da, sunt convins. 

— Şi despre pedala de mers mai repede, şi despre pedala de 
mers mai încet. Totul am notat! Nu pari însă prea mulţumit. 

— Mi-ai dat o mulţime de lucruri la care să mă gândesc. 

Angalo îl trase de mânecă. 

— Se spune că există numai un singur Magazin, zise el 
precipitat. Dar nu e aşa, pentru că este atât de mult Exterior, 
atât de mult... Exterior. Sunt şi alte magazine. Am văzut câteva. 
Ar putea exista nomi care să trăiască în ele! ţi dai seama: viaţă 
în alte Magazine?! Dar tu ştii, desigur, toate astea. 

— Încearcă să mai dormi puţin, îl sfătui Masklin, cu cel mai 
blând glas de care era în stare. 

— Când plecăm? p 

— Avem destul timp, zise Masklin. Nu-ţi bate capul. Incearcă 
să mai dormi. 

Când ieşi din infirmerie, nimeri în mijlocul unei dispute. 
Ducele se întorsese cu câteva gărzi şi voia să-l ia pe Angalo la 
Mercerie. Se certa cu bunica Morkie. Mai bine-zis, încerca să se 
certe. 

— Cucoană, te asigur că va fi îngrijit cum se cuvine! spunea 
Ducele. 

— Humph, ce ştiţi voi despre medicină? Aproape că nu aveţi 
niciodată vreo boală! În locule din care vin eu, mărturisi ea cu 
mândrie, sunt bolnavi, şi bolnavi şi bolnavi... tot anul. Răceli, 
julituri, dureri de mate şi înţepături. Asta se cheamă experienţă. 
Cred că am văzut mai mulţi oameni bolnavi decât ai avut tu 
mese calde şi îl împunse ea pe Duce cu degetul în stomac — se 
vede treaba c-ai avut vreo câteva! 

— Cucoană, o să pun să fii închisă! urlă Ducele. 

— Şi ce legătură are asta cu boala? întrebă ea nepăsătoare. 

Ducele tocmai deschisese gura să ţipe din nou, când îl văzu 


pe Masklin şi renunţă. 

— Foarte bine, acceptă el. De fapt, ai dreptate. Dar am să-l 
vizitez în fiecare zi. 

— Da, dar nu mai mult de două minute! pufni bunica Morkie. 

— Cinci, se răsti Ducele. 

— Trei, se oţări bunica Morkie. 

Căzură la pace pentru patru minute. Ducele salută din cap şi 
apoi îl trase pe Masklin înspre el. 

— Ai vorbit cu fiul meu? 

— Da, Înălţimea Voastră. 

— Şi ţi-a spus ce-a văzut. 

— Da, Înălţimea Voastră. 

Ducele părea destul de mic. Masklin se gândise întotdeauna 
la el ca la un uriaş, dar acum îşi dădea seama că era mai mult 
umflat pe dinăuntru, de parcă nomii îi pompau importanţă şi 
autoritate. Acum, toate astea dispăruseră. Ducele părea 
îngrijorat şi nesigur. Şi mic. 

— A, spuse el privind aproximativ spre urechea stângă a lui 
Masklin, cred că ţi-am trimis nişte nomi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi se comportă bine? 

— Da, Înălţimea Voastră. 

— Să-mi spui dacă mai ai nevoie de ajutor. De orice fel de 
ajutor, preciza Ducele, coborându-şi vocea până la şoaptă. 

II bătu apoi pe Masklin uşor pe umăr şi plecă. 

— Ce-o fi păţit? întrebă Masklin. 

Bunica Morkie începu să strângă în suluri nişte bandaje cu 
gesturi de profesionist. Nimeni nu avea nevoie de ele, dar ea 
credea că e bine să faci provizii din orice. Provizii îndestulătoare 
pentru toată lumea. 

— Trebuie să se gândească acum la viaţa lui şi la schimbări, 
zise ea. Şi asta întotdeauna îl îngrijorează pe un nom. 


— Nu m-am gândit că o să fie atât de greu! se vaită Masklin. 

— Vrei să spui că nu ai nici o idee despre cum am putea 
conduce un camion? îl iscodi Gurder. 

— Nici una, nici una? întrebă Grimma. 

— Eu... ăăă..., ei bine, presupun că... m-am gândit că... am 
sperat că un camion merge unde vrei tu să-l duci, spuse 
Masklin. M-am gândit că, dacă fac asta pentru oameni, o s-o 


facă şi pentru noi. Nu mă aşteptam la toate chestiile astea cu 
"Apasă-pedala-trage-mânerul". În plus, roţile şi pedalele alea 
sunt imense, le-am văzut cu ochii mei. 

Masklin îi privi uşor distrat. 

— M-am gândit încontinuu, spuse el cu amărăciune. 

Simţea că numai în ei doi putea să aibă încredere. 

Uşa de placaj se deschise şi lăsă să apară o faţă voioasă. 

— Aiasta sigur o sî vi placă, domnule Masklin! spuse nomul. 
Am mai citit câţi ceva. 

— Nu acum, Vinto. Suntem cam ocupați, replică Masklin. 

Faţa lui Vinto se întrista brusc. 

— Ai putea măcar să-l asculţi, zise Grimma. Oricum, nu 
avem nimic mai bun de făcut. 

Masklin îşi ridică privirile. 

— Ei bine, băiete, vorbi Gurder pe un ton pe care se străduia 
să-l facă să pară voios, ce idee ţi-a mai venit acum? Să tragem 
camionul cu hamsteri sălbatici? 

— Nu, lnălţâmea Voastri, spuse Vinto. 

— Atunci poate că ai găsit o cale de a face să-i crească aripi 
Camionului, ca să zboare prin cer. 

— Nu, Inălţâmea Voastri, am găsât cartea aiasta — ieşti 
dispri cum si prinzi oamini. Şi daci tot nu putem sâ-i punim pi 
stol... 

Masklin le întoarse celorlalţi o faţă pe care se putea citi o 
disperare bolnăvicioasă. 

— l-am explicat că nu putem folosi oameni, spuse el. Ţi-am 
zis, Vinto. Nu prea cred că putem să-i ameninţăm pe oameni cu 
barza... 

Perseverent, cu mare efort, băiatul deschise cartea. 

— Ari şi o pozi. 

Cei trei priviră desenul. Înfăţişa un om întins pe pământ. Era 
înconjurat de nomi şi acoperit de frânghii. 

— Măiculiţă, zise Grimma, au cărţi cu poze de-ale noastre! 

— Ei, o ştiu pe-asta, rosti Gurder liniştit. E din Călătoriile lui 
Gulliver. E doar o poveste, nimic nu e real. 

— Poze de-ale noastre într-o carte, zise Grimma. Cine şi-ar fi 
putut imagina! Ai văzut, Masklin? 

Masklin se holba însă fără să spună un cuvânt. 

— Da, eşti un băiat bun. Bravo! spuse Gurder cu o voce care 
parcă venea din depărtare. Mulţumim foarte mult, Vinto, dar 


acum te rog să ne laşi. 

Masklin continua să se holbeze la desen. Deodată gura i se 
deschise. Simţea ideile cum îi fierb în cap, ciocnindu-se una de 
alta. 

— Frânghiile, zise el. 

— E doar un desen, preciza Gurder. 

— Frânghiile, Grimma, frânghiile! 

— Frânghiile? 

Masklin îşi ridică pumnii în sus şi privi insistent spre tavan. În 
momente ca acestea, era gata-gata să creadă că exista într- 
adevăr cineva acolo sus, deasupra Bebeluşarilor, care veghea 
asupra lor. 

— Ştiu cum să facem! strigă el la ce ceilalţi trei, care îl 
priveau uimiţi. Am găsit Calea, pentru numele lui Fraţii Arnold 
(din 1905), am găsit Calea! 


În seara aceea, după Ora Închiderii, câteva zeci de siluete 
mici se furişară de-a lungul pardoselii Garajului şi dispărură sub 
unul dintre camioanele parcate acolo. Dacă cineva ar fi stat să 
asculte, ar fi auzit din când în când câte un clinchet micuţ, o 
uşoară scârţâitură sau vreo înjurătură şoptită. După zece minute 
erau în cabină. Priviră cu uimire tot ceea ce-i înconjura; Masklin 
se avântă până la una dintre pedale, care era mai înaltă decât 
el, şi o împinse de probă. Nici măcar nu se clinti. Abia după ce 
mai veniră câţiva nomi reuşiră să o facă să se mişte puţin. 

Unul dintre nomi se ţinea deoparte şi privea gânditor 
eforturile celorlalţi. Era Dorcas, încins cu o centură de care 
stăteau atârnate o mulţime de unelte manufacturate, învârtind 
în mâini mina de creion ce o ţinea mereu după ureche, atunci 
când nu o folosea. 

Masklin se apropie de el şi întrebă: 

— Ce crezi? 

Dorcas se frecă la nas. 

— Totul se rezumă la pârghii şi pedale. Pârghiile sunt lucruri 
cu adevărat uimitoare. Dă-mi o pârghie destul de lungă şi un 
punct de sprijin, şi aş putea muta din loc chiar şi Magazinul. 

— Ar fi de ajuns să poţi mişca măcar una dintre pedalele 
astea, deocamdată, spuse Masklin politicos. 

— O să încercăm, încuviinţă din cap Dorcas. 

— In regulă, băieţi. Aduceţi-o sus! 


O stinghie de lemn, care fusese cărată tocmai de la Raionul 
de Scule, îşi făcu apariţia în cabină. Dorcas începu să se agite, 
măsurând distanţele cu o sfoară, şi apoi îi puse pe ceilalţi să 
fixeze un capăt al acesteia într-o crăpătură din podeaua de 
metal. Patru nomi şi-au unit de partea cealaltă eforjurile până 
când stinghia a ajuns exact pe pedală. 

— E în regulă, băieţi! zise Dorcas. 

Nomii apăsară. Pedala cobori până la capăt în uralele 
asistenţei. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Masklin. 

— Ţi-am zis că astea-s pârghiile, explică Dorcas. (Privi în jos, 
scărpinându-şi bărbia.) Vom avea deci nevoie de trei asemenea 
pârghii. Apoi privi în sus la cercul imens al volanului şi întrebă: 
Ai vreo idee ce am putea face cu ăsta? întrebă el. 

— M-am gândit la frânghii, răspunse Masklin. 

— Şi cum o să facem? 

— Are braţele astea şi, dacă legăm de ele frânghiile şi 
punem echipe la fiecare frânghie, am putea să le învârtim de-o 
parte sau de alta, iar Camionul ar merge în ce direcţie am dori, 
spuse Masklin. 

Dorcas scrută volanul, bătând uşor în podea. Privi din nou în 
sus, privi în jos, cu buzele mişcându-se repede în timp ce 
reflectă. 

— Da, dar n-o să vadă pe unde merg, zise el, într-un târziu. 

— Mă gândeam că ar putea să stea cineva acolo sus, chiar în 
faţa ferestrei celei mari, şi să le dea indicaţii cum să facă, spuse 
Masklin, uitându-se plin de speranţă la nomul mai bătrân. 

— Trebuie să fim atenţi, fiindcă, aşa cum a zis Angalo, 
chestiile astea sunt gălăgioase şi puternice, afirmă Dorcas, 
scărpinându-se din nou în bărbie. Să sperăm că vom putea face 
câte, ceva. Dar mai e şi mânerul ăsta mare, Schimbătorul de 
ventuză... 

— Schimbătorul de Viteză, îl corectă Masklin. 

— Da... 

— Tot cu frânghii? 

— Aşa mă gândeam. Tu ce crezi? 

Dorcas trase aer în piept. 

— Ştiu şi eu? Chiar dacă vom avea echipe care să mânuiască 
roata şi altele care să tragă de Schimbătorul de Viteze, nomi 
care să apese pe pedale cu pârghii şi pe cineva care să-i 


coordoneze de acolo de sus, o să fie nevoie de foarte mult 
exerciţiu. Presupunând că reuşesc să adun cele trebuincioase, 
frânghiile şi restul lucrurilor, oare câte nopţi avem la dispoziţie 
pentru a exersa? Înţelegi, nu? Adică să ne obişnuim cu condusul 
Camionului. 

— Inclusiv noaptea în care plecăm? 

— Da, încuviinţă Dorcas. 

— Una, spuse de grabă şi Masklin. 

Dorcas pufni şi apoi îşi ridică privirile în sus, respirând cu 
greutate. 

— E imposibil. 

— O să avem o singură şansă, înţelegi? Dacă apare vreo 
problemă cu echipamentul... 

— Nu asta e problema, spuse Dorcas. Bucăţile de lemn şi 
sforile le pot pregăti până mâine, dar eu mă gândeam la nomi. 
Ai să ai nevoie de nomi mulţi şi puternici ca să facă toate astea. 
lar ei trebuie antrenati. 

— Bine, dar tot ce au de făcut este să tragă sau să împingă 
atunci când li se spune, zise Masklin. 

Dorcas mormăi, lăsându-i lui Masklin senzaţia că tocmai are 
de gând să-i dea nişte veşti proaste. 

— Ei bine, flăcăiaş, eu am şase ani. Şi am văzut o mulţime 
de lucruri. De aceea ştiu, şi trebuie să-ţi împrătăşesc şi ţie, că, 
dacă aduni zece nomi şi le strigi "Trage!", patru dintre ei vor 
împinge, iar doi vor spune: "Poftim?" Aşa e lumea. Asta e natura 
nomană. 

Dorcas zâmbi când văzu expresia de disperare de pe chipul 
lui Masklin. 

— Va trebui, spuse el, să ne găseşti un camion mai mic, ca 
să ne putem antrena. 

Masklin aprobă, iar Dorcas vorbi din nou. 

— Şi, te-ai gândit cum o să faci să urci pe toată lumea în 
camion? Două mii de nomi plus toate lucrurile pe care le luăm 
cu noi. Sper că nu te aştepţi ca bunicile şi bebeluşii să atârne de 
frânghii sau să se târască prin găuri! 

Masklin dezaprobă din cap. Dorcas îl privea afişând faţa lui 
obişnuită, condescendentă. "Nomul ăsta bătrân ştie ce să facă. 
Dar, dacă o să-i spun să lase totul în seama mea, o va face, ca 
să mă slujească cât mai bine. Din nou Analiza Căii Critice! De ce 
trebuie să fie întotdeauna nomii problema cea mai grea?" 


— Dar tu ai vreo idee? întrebă Masklin. Aş aprecia foarte 
mult ajutorul tău. 

Dorcas îl privi lung şi gânditor şi apoi îl bătu pe umăr. 

— M-am uitat prin locul ăsta, spuse el. Poate că există o cale 
prin care putem să ne antrenăm şi să rezolvăm şi cealaltă 
problemă. Vino aici mâine noapte şi o să vedem atunci. 

Masklin încuviinţă. 

În timp ce se întorcea, Masklin gândi însă că nu erau destui. 
Foarte mulţi soldaţi de la Feronerie îl ajutau, şi mai erau şi 
câţiva dintre cei veniţi de la alte Raioane; mai existau şi câţiva 
nomi tineri care mai mult se aflau în treabă, pentru că totul era 
interesant şi neobişnuit. Deşi erau foarte preocupaţi de 
evenimentele viitoare, pentru restul nomilor din Magazin viaţa 
se scurgea aproape firesc. 

De fapt, Magazinul era chiar mai agitat decât de obicei. 
Dintre toţi şefii de Raioane, numai Contele părea interesat cu 
adevărat de ceea ce făceau ei, iar Masklin credea că nici măcar 
el nu era convins că Magazinul urma să fie demolat. Faptul că 
soldaţii Feroneriei puteau învăţa să citească îi supărase pe cei 
de la Mercerie, ceea ce-l amuzase pe Conte şi ar fi putut explica 
şi interesul lui pentru ceea ce făcea Masklin. Nici măcar Gurder 
nu mai era la fel de sigur ca la început. 

Masklin se întoarse în cutia lui şi dormi preţ de-o oră. 
Teroarea începuse. 


11. 


Fuga la Lifturi. 

Lifturilor, ne veţi Ridica? 

Fuga la Ziduri. 

Zidurilor, ne veţi Ascunde? 

Fuga la Camion. 

Camionule, ne vei Duce? 

Totul în Ultima Zi. 

(Din Cartea nomului, Exodul, cap. l.) 


Totul a început printr-o linişte care a înlocuit zgomotele. 
Nomii erau obişnuiţi cu bocăniturile şi cu murmurul îndepărtat al 


oamenilor în timpul zilei, aşa încât nu le mai băgau în seamă. 
Acum însă, că ele dispăruseră, puteau auzi liniştea stranie şi 
apăsătoare. Existau desigur zile în care oamenii nu veneau la 
Magazin. De exemplu, Fraţii Arnold (din 1905) le dădea uneori 
câte o săptămână de pauză, cam între frenezia Lunii Cadourilor 
şi bulibăşeala de la Lichidarea De larnă începe Azi. Nomii erau 
obişnuiţi cu asta, făcea parte din ritmul liniştit al vieţii 
Magazinului. Dar aceea nu era o zi potrivită pentru linişte. 

După câteva ore de linişte, încetară să-şi mai spună unul 
altuia să nu se îngrijoreze, fiindcă era probabil o zi mai specială 
sau ceva de genul ăsta, ca atunci când Magazinul fusese închis 
pentru o săptămână pentru reorganizare, iar unul sau doi 
îndrăzneţi reuşiseră să arunce o privire deasupra nivelului 
podelei. 

Pustietatea stăpânea chiar şi zona caselor de marcat. Nici 
mărfuri nu păreau să mai fie prin preajmă., Aşa e mereu după o 
"lichidare, ziceau ei. "Şi apoi, înainte să-ţi dai seama, rafturile se 
umplu din nou. Nu avem de ce să ne temem. Este doaro partea 
Lucrării lui Fraţii Arnold (din 1905)". Statură în linişte, fredonară 
melodii sau găsiră diferite metode de aşi ocupa minţile ca să nu 
se gândească la lucruri neplăcute. Fără efect însă. 

După aceea, veniră oamenii şi începură să care puţinele 
lucruri care mai rămăseseră pe rafturi şi pe tejghele, stivuindu- 
le în cutii mari, pe care le duceau jos în Garaj le încărcau în 
camioane... 

Şi apoi începură să demonteze şi parchetul. Masklin se trezi. 
Nomii îl strigau. Undeva departe se auzeau ţipet Toate astea 
erau cumva familiare. 

— Trezeşte-te repede, spuse Gurder. 

— Ce se întâmplă? întrebă Masklin, căscând. 

— Oamenii demontează Magazinul. 

Masklin sări direct în picioare. 

— Nu se poate. Nu e încă timpul. 

— Dar cu toate astea o fac. 

Masklin începu să se îmbrace, mai mult luptându-se cu 
hainele. Sări într-un picior, încercând să-şi pună pantalonii, şi 
bătu cu celălalt picior în Obiect. 

— Hei, strigă el, ai spus că Demolarea e încă departe! 

— Paisprezece zile, răspunse Obiectul. 

— Dar a început! 


— Este probabil vorba despre mutarea ultimelor mărfuri şi 
de lucrările pregătitoare, îl lămuri Obiectul. 

— Da, bine! Şi asta ar trebui să ne facă să ne simţim mai 
bine? De ce nu ne-ai zis? 

— Nu mi-am dat seama că nu ştiţi. 

— Păi uite că nu ştiam. Ce ne sugerezi să facem acum? 

— Să plecaţi cât mai curând posibil. 

Masklin tresări. Se aşteptase să mai aibă la dispoziţie încă 
două săptămâni pentru a rezolva toate problemele. Ar fi putut 
să adune toate lucrurile pe care să le ia cu ei. Ar fi putut să facă 
planuri amănunțite. Chiar şi aşa, două săptămâni era un răgaz 
destul de scurt. Acum, chiar şi gândul la o săptămână părea o 
nebunie. 

Intră în mulţimea dezorganizată. Din fericire, parchetul nu 
fusese demontat din nici o zonă locuită, câţiva dintre refugiaţi 
spunând că, de fapt, doar câteva plăci fuseseră demontate, la 
capătul Raionului de Grădinărie, pentru ca oamenii să poată 
ajunge la ţevile de apă. Nomii care locuiau în apropiere nu 
doreau însă să-şi asume vreun un risc. 

Deodată, de sus, se auziră zgomote înfundate. Câteva 
minute mai târziu, un nom aflat la capătul puterilor, aduse 
vestea că oamenii strângeau covoarele şi le luau cu ei. 

Vestea făcu să se aştearnă o linişte înspăimântătoare. 
Masklin îşi dădu seama că se uitau cu toţii la el. 

— Aăă... zise el. Cred că fiecare ar trebui să ia cât de multă 
mâncare poate să care şi să se ducă în subsol, lângă Garaj. 

— Vrei să spui că ar trebui, totuşi, s-o facem? întrebă Gurder. 

— Nu prea avem de ales. 

— Dar trebuia... Ai spus că o să luăm cât de multe lucruri 
putem din Magazin, cabluri şi unelte, şi alte chestii trebu- 
incioase. Şi cărţi! îi aminti Gurder. 

— O să fim norocoşi dacă o să ne putem lua pe noi înşine. Nu 
mai avem timp! 

Un alt mesager veni alergând. Era unul dintre nomii lui 
Dorcas. Îi şopti ceva la ureche lui Masklin facându-l pe acesta să 
zâmbească ciudat. 

— Este oare posibil ca Fraţii Arnold (din 1905) să ne 
abandoneze la ceas de nevoie? întrebă Gurder. 

— Nu prea cred. Ba chiar pare să ne ajute, spuse Masklin. 
Fiindcă..., ei bine, n-o să ghiciţi niciodată unde încarcă oamenii 


toate lucrurile alea. 


12. 


|. lar cel din Exterior a spus: "Slăvit fie numele lui Fraţii 
Arnold (din 1905)". 

II. Pentru că ne-a trimis un Camion pe care oamenii ni-l 
încarcă cu tot felul de lucruri trebuincioase nomilor. E un semn. 
Totul trebuie să plece. Inclusiv noi. 


(Din Cartea nomului, Exodul, cap. Il, vers. I-II.) 


Jumătate de oră mai târziu, Masklin şedea pe grindă 
împreună cu Dorcas, privind în jos spre Garaj. 

Nu-l văzuse niciodată atât de aglomerat. Oamenii se târaul 
de-a lungul şi de-a latul podelei, cărând suluri de covoare sprei 
remorcile unor camioane. Nişte lucruri galbene, care păreau o 
încrucişare între un camion foarte mic şi un fotoliu foarte mare, 
se agitau printre ei, stivuind cutiile. 

Dorcas îi dădu telescopul. 

— Nişte chestii mici, galbene şi harnice! spuse el pe un ton 
de conversaţie. Au fost aici toată dimineaţa. Două camioane au 
plecat şi deja s-au întors probabil că nu au mers prea departe. 

— Se poate. Deocamdată nu cară decât covoare şi pe câţiva 
dintre oamenii aceia îngheţaţi de la Raionul de Confecţii. 

Masklin strâmbă din nas. Dacă era să-l creadă pe Gurder, 
oamenii aceia mari şi roz care stăteau şi la Confecţii, şi la Haine 
pentru Bebeluşi, şi la Galanterie, şi care nu se mişcau niciodată, 
erau cei care stârniseră mânia lui Fraţii Arnold (din 1905). Ei 
fuseseră transformați în chestiile acelea roz şi oribile, despre 
care unii nomi spuneau chiar că se pot demonta. 

Câţiva filozofi Bebeluşari susțineau însă că, dimpotrivă, ei 
erau oameni foarte buni, cărora Fraţii Arnold (din 1905) le 
permisese să rămână în Magazin de-a pururi, şi nu erau nevoiţi 
sa dispară o dată cu Ora Inchiderii. Religia era o chestie 
complicată. 

Chiar când se uita Masklin, uşa Garajului se deschise în sus, 
iar camionul de lângă ea porni cu un huruit fantastic şi apoi se 


puse încet în mişcare spre orbitoarea lumină a zilei. 

— Avem nevoie de un camion în care să fie multe lucruri de 
la Feronerie. Cabluri, unelte şi alte asemenea obiecte. Oare 
mâncare o mai fi? 

— Primul camion care a plecat pare să fi luat multe lucruri 
de la Alimentara, spuse Dorcas. 

— Va trebui să ne descurcăm altfel atunci. Ce-o să ne facem 
dacă încarcă totul în camioane şi pleacă? Lucrează foarte 
repede chiar şi pentru nişte oameni, spuse Dorcas încet. 

— Sunt sigur că nu pot goli Magazinul într-o singură zi, 
replică Masklin. 

Dorcas clătină din cap. 

— Cine ştie? 

— Va trebui să-l împiedici pe unul dinttre camioane să plece, 
spuse Masklin. 

— Cum? Să mă arunc în faţa lui? 

— În orice fel crezi cu putinţă. 

Dorcas zâmbi. 

— O să găsesc o cale. Băieţii mei se descurcă din ce în ce 
mai bine. 

În Raionul de Feronerie curgeau refugiaţi din tot Magazinul, 
umplând spaţiul de sub podele cu un murmur înfricoşat, de 
conversații şoptite. Mulţi îl priveau pe Masklin când trecea, iar el 
putea să vadă spaima întipărită pe feţele lor. 

Se gândi că nomii cred că el îi poate ajuta, că este ultima lor 
speranţă. 

lar el habar nu avea ce să facă. Pesemne că nimic nu putea 
să meargă, fiindcă ar fi avut nevoie de mai mult timp. Incerca să 
pară încrezător, şi asta-i îmbărbăta pe cei mai mulţi. Tot ceea ce 
doreau să afle era că cineva, undeva, ştia ce trebuie făcut. 
Masklin se întrebă cine să fi fost acela; el, cu siguranţă, nu era. 

Veşti proaste se adunau de peste tot. O mare parte a 
Raionului de Grădinărie fusese demontată. Cele mai multe 
dintre raioanele de haine erau goale. Demontaseră tejghelele şi 
de la Cosmetice. Noroc că nu locuiau prea mulţi nomi acolo. 
Chiar şi în locul acela retras, Masklin putea auzi zgomotele 
surde ale oamenilor care munceau. 

La un moment dat, simţi că nu mai rezistă. Prea mulţi se 
uitau fix la el. Se întoarse la garaj, unde Dorcas spionaj încă din 
postul său de pe grindă. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Masklin. 

Bătrânul nom arătă spre un camion aflat chiar sub ei. 

— Asta e cel de care avem nevoie. Se găsesc în el tot felul 
de lucruri, mai ales de la Raionul de Reparaţii. Sunt şi nişte 
chestii de la Mercerie, ace şi câte şi mai câte. Toate lucrurile 
după care mi-ai spus să mă uit. 

— Trebuie să-i împiedicăm să plece! strigă Masklin, agitat. 

Dorcas zâmbi. 

— Maşinăria care ridică uşa n-o să funcţioneze. Nu mai are 
siguranţe. 

— Ce e aia "siguranţe"? întrebă Masklin. 

Dorcas ridică un băț lung şi roşu care stătea la picioarele 
sale. 

— Asta e una dintre ele. 

— Le-ai furat? 

— A fost destul de greu, fiindcă a trebuit să legăm un pic de 
aţă în jurul ei. A făcut o scânteie grozavă când am scos-o. 

— Presupun că o să pună alta în loc, spuse Masklin. 

— Păi au şi făcut-o, zise Dorcas, foarte mândru de sine. Nu-s 
tâmpiţi. Dar n-au rezolvat nimic, pentru că, după ce am scos 
siguranţa, băieţii au tăiat nişte fire din perete. A fost foarte 
periculos, dar oamenilor le vor trebui ore întregi ca să repare. 

— Hmm! Şi dacă totuşi ridică uşa? 

— N-o să le folosească la nimic. Camionul n-o să pornească. 

— De ce? 

Dorcas arătă în jos. Masklin privi cu atenţie şi, după o clipă, 
văzu două siluete mici ţâşnind de sub camion şi cufundându-se 
în umbrele de lângă perete. Cărau un patent. Câteva momente 
mai târziu, o siluetă solitară se grăbi pe urmele lor, târând o 
bucată de cablu electric. 

— Camioanele astea au nevoie de foarte multe fire, spuse 
Dorcas. lar ăsta de jos nu le mai are pe toate. Distractiv, ce zici? 
lei doar o bucăţică mică şi ditamai camionul rămâne pe loc. Nu 
te îngrijora, ştim exact unde să o punem mai târziu. 

De jos se auzi o bufnitură. Unul dintre oameni dăduse un şut 
în uşă. 

— Uşurel, uşurel! zâmbi Dorcas. 

— Te-ai gândit la toate, nu-i aşa? spuse Masklin pe un ton 
admirativ. 

— Sper. Va trebui însă să fim siguri de asta. 


Se ridică şi flutură un steag mare şi alb. Din partea opusă a 
Garajului, din întunericul de lângă zid, se zări un semnal similar. 

Apoi luminile din garaj se stinseră deodată. 

— Electricitatea asta e un lucru tare folositor, spuse Dorcas 
pe întuneric. 

De jos se auzea murmurul enervat al oamenilor şi apoi o 
zornăială îngrozitoare, produsă de unul dintre ei, care dărâmase 
ceva. După câteva mormăieli şi mai multe plesnituri, unul din 
oameni găsi o uşă care dădea afară din garaj, iar ceilalţi îl 
urmară. 

— Crezi că o să suspecteze ceva? întrebă Masklin. 

— Sunt şi alţi oameni care lucrează în Magazin şi vor crede, 
probabil, că e vina lor, zise Dorcas. 

— Electricitatea asta este un lucru uimitor, spuse Masklin. 
Poţi să o produci? Contele de Feronerie a fost foarte misterios 
când a venit vorba despre ea. 

— Pentru că e un ignorant, pufni Dorcas. Ştiu doar cum să o 
fur. Nu prea reuşesc să învăţ să citesc, dar tânărul Vinto a 
căutat în cărţi în locul meu. El spune că producerea electricităţii 
e foarte simplă. Cică ne trebuie o chestie care se cheamă 
"Uraniu". Cred că e un soi de metal. 

— inseamnă că ar trebui să fie la Feronerie, zise Masklin, cu 
optimist. 

— Se pare că nu, replică Dorcas. Nici Obiectul nu a fost de 
prea mare ajutor. "Mă îndoiesc că sunteţi pregătiţi pentru 
energia nucleară", spusese el. "Incercaţi mai bine cu morile de 
vânt." 

Masklin termină să-şi adune lucrurile, atâtea câte erau, într-o 
pungă. 

— Când plecăm, n-o să ne mai poţi vorbi, aşa-i? Trebuie să 
bei Electricitate. 

— Cam aşa ceva. 

— Şi nu poţi să ne spui de pe-acum unde trebuie să ne 
îndreptăm? 

— Nu. Detectez totuşi activitatea unor emițătoare radio 
pentru traficul aerian la nord de-aici. 

— Asta e bine? întrebă Masklin, şovăilenic. 

— Înseamnă că acolo sunt maşini zburătoare. 

— Şi o să putem zbura până acasă? îl iscodi Masklin. 

— Nu. Dar ele ar putea fi următorul nostru pas. S-ar putea să 


ne faciliteze comunicarea cu nava spaţială. Mai întâi însă trebuie 
să călătoriţi cu camionul. 

— Dacă o mai văd şi pe asta, n-am să mă mai îndoiesc 
niciodată de nimic, spuse Masklin, încrezător. 

Privi cu speranţă din nou către Obiect, dar observă cu 
spaimă că luminile acestuia se stingeau una câte una. 

— Obiectule! 

— După ce veţi avea succes, o să vorbim din nou, intona 
Obiectul. 

— Dar trebuie să ne ajuţi! strigă Masklin. 

— Îţi sugerez să te gândeşti cu mare atenţie la înţelesul 
cuvântului "Ajutor", murmură Obiectul. Ori sunteţi nomi 
inteligenţi, ori doar nişte animăluţe isteţe. Trebuie să aflaţi 
singuri se sunteţi. 

— Ce? 

Ultima luminiţă se stinse. 

— Obiectule... 

Luminile rămaseră stinse. Cutia mică şi neagră i se părea lui 
Masklin tăcută, moartă. 

— Dar m-am bazat pe tine şi am sperat că ai să ne ajuţi la 
condus, şi cu toate celelalte! Doar n-o să mă laşi aşa. 

Masklin se zgâia la Obiect şi i se păru că acesta se întunecă 
şi mai tare. 

Apoi se gândi că pentru ceilalţi era simplu. Toţi se bazau pe 
el. lar el nu avea pe cine să se bazeze. Se întreba cum se 
descurcase bătrânul Abate cu asta, cum de rezistase atâta timp. 
Gândi că el era întotdeauna cel care trebuie să facă toate 
lucrurile şi ca nimeni nu se gândea cine este el de fapt, sau ce 
vrea el cu adevărat. 

Uşa de placaj subţire se izbi într-o parte, lăsând-o pe Grimma 
să pătrundă în încăpere. Se uită la Masklin şi apoi la Obiectul 
care continua să rămână întunecat. 

— Te cheamă afară, spuse ea încetişor. De ce s-au stins 
luminiţele de pe Obiect? 

— Pur şi simplu, mi-a spus "la revedere"! Mi-a spus că nu mă 
va mai ajuta, se vaită Masklin. Mi-a zis că trebuie să dovedim că 
unele lucruri le putem face şi singuri şi că ne va vorbi din nou 
după ce vom avea succes. Ce-o să mă fac acum? 

"Stiu de ce am nevoie" gândi el. "Mi-ar plăcea să am o 
flanelă călduroasă, să am parte de puţină înţelegere, de un pic 


de simpatie. Şi de Grimma. Pe ea te poţi baza întotdeauna.." 

— Ce-o să faci? întrebă fata pe un ton tăios. O să laşi naibii 
văicăreala, o să te ridici şi o să organizezi lucrurile! 

— Dar... 

— Să pui totul pe roate! Să faci planuri noi! Să dai ordine! Ce 
mai aştepţi? Mişcă! 

— Dar... 

— Acum! sunară vorbele ei precum plesnetul de bici. 

Masklin sări în picioare. 

— N-ar trebui să-mi vorbeşti aşa, spuse el iritat. Cred că n-ai 
uitat că sunt şef! 

Ea stătea cu mâinile în şolduri, privindu-l cu atenţie. 

— Bineînţeles că eşti şeful, spuse ea. Ce, am zis eu că nu 
eşti şeful? Toată lumea ştie că tu eşti conducătorul! Şi tocmai 
asta îţi spun: marş afară şi condu! 

Masklin se târî pe lângă Grimma. Când ajunse în dreptul ei, 
simţi o bătaie pe umăr. 

— Şi învaţă să asculţi, adăugă fata pe un ton potolit. 

— Aâă... ce vrei să spui? 

— Obiectul e un fel de maşină gânditoare, aşa-i? Cel puţin 
aşa susţine Dorcas. Ei bine, maşinile spun exact ceea ce 
gândesc. 

— Da, presupun că da, dar... 

Grimma îi întoarse un surâs radios, triumfător. 

— Ei bine, Obiectul a spus "după ce". Gândeşte-te bine la 
asta. Ar fi putut să spună "dacă veţi avea succes". 


Veni şi noaptea. Masklin credea că oamenii nu aveau să mai 
plece niciodată. Unul dintre ei, înarmat cu o torţă şi o cutie cu 
scule, petrecuse mult timp examinând siguranţele şi verificând 
firele electrice din subsol. Plecase cu greu, mormăind şi izbind 
uşa în urma lui. 

După o vreme, luminile se aprinseră din nou în Garaj. Se auzi 
un murmur în pereţi, şi apoi o maree întunecată răbufni de sub 
bănci. Câţiva nomi mai tineri, care se aflau în faţă, aveau cârlige 
de sârmă pe care le aruncară până la prelata camionului. Se 
urcară apoi pe cabluri, unul după altul, şi ceilalţi nomi se 
înghesuiră în urma lor. 

Unii dintre ei aduseră fire mai subţiri, legate la capete, care 
îşi ridicau mijlocul, puţin câte puţin, ca un hamac pentru cei mai 


bătrâni... 

Masklin alergă pe sub umbra fără de sfârşit a camionului 
până la pata de ulei de sub motor, unde echipele lui Dorcas îşi 
pregăteau echipamentul. Insuşi Dorcas se afla în cabină, 
verificând firele. Se auzi un zgomot ca un zbârnâit şi apoi în 
cabina camionului se aprinse lumina. 

— Aşa! spuse Dorcas. Acum vedem ce avem de făcut. Hai, 
băieţi! Hai să ne străduim un pic! 

Când se întoarse şi-l văzu pe Masklin, dădu să-şi ascundă 
mâinile la spate, dar apoi se răzgândi. Ambele palme erau 
învelite în ceea ce Masklin putea vedea acum că erau un soi de 
mănuşi de cauciuc. 

— Ei, zise Dorcas, nu ştiam că eşti aici. Uite, ăsta este un 
secret al meseriei. Electricitatea nu poate să străbată cauciucul. 
Mănuşile astea nu o lasă să te muşte. 

Se aplecă apoi să facă loc unei echipe de nomi care trăgea o 
şipcă de lemn, încercând să o fixeze de o parte a schimbătorului 
de viteză. 

— Cât o să dureze? strigă Masklin în timp ce o altă echipă 
trăgea după ea un ghem de fire. 

Era destul de multă hărmălaie în cabină, frânghiile şi bu- 
căţile de lemn mişcându-se în toate direcţiile într-un fel despre 
care Masklin nici nu îndrăznea să creadă că nu este unul 
ordonat. 

— Poate că vreo oră, spuse Dorcas. Şi se grăbi să adauge: 
Am putea să terminăm chiar mai repede dacă nu ne-ar sta unii 
în cale. 

Masklin încuviinţă din cap şi porni spre partea din spate a 
cabinei. Camionul era destul de vechi şi găsi repede încă o 
gaură prin care trecea un mănunchi de fire şi prin care, 
strângându-se niţel, putea trece şi un nom. Se târî afară din 
cabină şi apoi găsi o altă gaură care-l duse în spatele 
camionului. 

Primii nomi care ajunseseră aici trăseseră până sus capătul 
unei bucăţi subţiri de lemn ce se comporta acum ca o pasarelă. 
Ceilalţi nomi urcau deja pe ea. 

Masklin o pusese pe bunica Morkie responsabilă peste zona 
asta. Bătrâna avea un talent natural de a-i îmboldi pe cei 
înfricoşaţi. 

— Abrupt? ţipă ea la un nom gras care ajunsese la jumătate 


şi se blocase acolo înspăimântat. Zici că e abrupt? Asta-i doar o 
plimbărică! Vrei să vin să te-ajut? 

Nu se ştie de ce, cuvintele sunară mai mult ca o ameninţare, 
iar nomul se mobiliză şi aproape că alergă până sus, 
adăpostindu-se repede în întunericul remorcii. 

— Spune-le să încerce să-şi găsească ceva moale ca să se 
întindă, o sfătui Masklin. S-ar putea să fie o călătorie 
anevoioasă. Şi trimite toţi nomii mai puternici spre cabină. O să 
avem nevoie de întregul ajutor pe care ni-l pot da, crede-mă! 

Bunica Morkie consimţi şi apoi începu să strige la o familie 
care bloca accesul celorlalţi. 

Masklin privi în jos la şirul nesfârşit de nomi care urcau în 
camion, mulţi dintre ei împovăraţi sub greutatea bagajelor. 

Era ciudat, dar simţea că îşi făcuse pe deplin datoria. Totul 
ticăia precum... precum... precum ceva care ticăie. Fie urma să 
le meargă toate planurile, fie să eşueze. Nomii, fie vor putea 
acţiona împreună, fie nu vor putea. 

Îşi aduse aminte de desenul lui Gulliver. Probabil nu era real, 
aşa cum spusese Gurder. Cărţile aveau de multe ori în ele 
lucruri care nu erau tocmai reale. Dar se simţea bine gândind că 
nomii puteau fi cu toţii de acord asupra unui lucru îndeajuns de 
mult timp pentru a fi precum piticii din carte... 

— Ei, o să fie bine, spuse Masklin, nesigur. 

— Da, destul de bine, aprobă bunica Morkie. 

— Ar fi o idee bună să aflăm exact ce se află în cutiile astea, 
zise Masklin, pentru că... s-ar putea să fie nevoie să le dăm jos 
repede când ne oprim şi... 

— Asta-i treaba lui Torrit, spuse prompt bunica Morkie. Nu-ţi 
face griji! 

— O, spuse Masklin slab şi prea puţin convins, atunci e bine. 

Nu prea mai avea mare lucru de făcut. Se abătu până în 
cabină, nu din lipsă de ocupaţie, ci fiindcă inima îi bătea ca o 
tobă şi se simţea tare neliniştit. 

Nomii lui Dorcas construiseră deja o platformă de lemn 
deasupra volanului, chiar în faţa ferestrei celei mari. Dorcas se 
afla pe podeaua cabinei, îmboldindu-şi echipele. 

— Fiţi gata! strigă el, Daţi-mi... viteza întâi. 

— Pedala jos... doi, trei... intonară în cor nomii de la pedala 
de ambreiaj. 

— Pedala sus... doi, trei... strigă echipa de la acceleraţie. 


— Mâner în sus... doi, trei... se auziră şi nomii din spatele 
schimbătorului de viteză. 

— Pedală sus... doi, trei, patru! strigă şeful echipei de la 
ambreiaj, salutându-l în acelaşi timp pe Dorcas, Viteza a fost 
schimbată! mai strigă el o dată. 

— A fost îngrozitor. Pur şi simplu, îngrozitor, spuse Dorcas. 
Ce s-a întâmplat cu echipa de la acceleraţie? Pedala aia trebuia 
să meargă în jos. 

— Ne pare rău, Dorcas. 

Masklin îl bătu uşor pe umăr. 

— Dă-i înainte, nu te lăsa! 

Dorcas strigă către ceilalţi: 

— Vreau ca totul să meargă fain frumos până în viteza a 
patra. Da? Ce? A, tu eşti! 

— Da, eu sunt. S-au urcat aproape toţi, spuse Masklin. Când 
o să fiţi gata? 

— Aştia n-o să fie niciodată gata. 

— Aoleu! 

— Aşa că putem pleca oricând vrei şi să mai exersăm pe 
măsură ce înaintăm. De altfel, nu putem încerca să cotim decât 
dacă suntem în mişcare. 

— O să mai trimit nişte oameni să vă ajute, adăugă Maskilin. 

— Da, perfect! exclamă Dorcas. Exact de asta avea nevoie: 
mai mulţi nomi care nu-şi pot deosebi stânga dreapta. 

— Dar cum o să ştii în ce parte să coteşti? 

— Prin semnale, spuse Dorcas, încrezător. 

— Semnale? 

— Da, cu steguleţe. Nu trebuie decât să-i transmiţi băiatului 
meu de sus de pe platformă ce vrei şi eu mă uit la semnalele lui. 
Dacă aş fi avut măcar o săptămână la dispoziţie, cred că aş fi 
putut construi şi un fel de telefon. 

— Steguleţe, murmură Masklin. Şi-o să meargă? 

— Ar fi bine să meargă. Dacă vrei, putem exersa ceva ma 
târziu. 


Deodată se făcu "ceva mai târziu". Ultimii cercetaşi urcaseră 
în remorcă. În spatele camionului, cei mai mulţi dint nomi 
adoptaseră o atitudine comodă şi stăteau îngrijoraţi întuneric. 

Masklin era sus pe platformă, cu Angalo, Gurder şi cu 
Obiectul. Gurder ştia chiar mai puţine despre camioane deci 


Masklin, dar simţiseră că e mai bine să-l aibă cu ei acolo pentru 
orice eventualitate. Una peste alta, furau camionul lui Fraţii 
Arnold (din 1905). Până la urmă, cineva va trebui să-i explice 
asta şi să-i dea socoteală. Abatele fusese însă neclintit în 
privinţa lui Bobo. Şobolanul era în remorcă alături de ceilalţi 
nomi. 

Grimma se afla şi ea pe platformă. Gurder o întrebase ce 
căuta acolo, iar ea îl întrebase acelaşi lucru, la rândul ei. 
Amândoi se uitaseră la Masklin. "Mă ajută să citesc", spusese el, 
simțindu-se uşurat. 

In ciuda tuturor eforturilor, nu se prea descurca la citit! Era 
un şpil pe care nu-l prea prindea. Pe de altă parte, Grimma 
părea să citească fără ca măcar să se mai gândească la asta. 
Masklin îşi închipui că dacă creierul fetei exploda, atunci o făcea 
probabil în feluri pe care el nu le putea percepe. 

Grimma dădu din cap şi propti Codul Auto al Străzii în faţa 
lor. 

— Sunt nişte chestii care trebuie făcute înainte de a porni, 
spuse el pe un ton şovăilenic. Mai întâi trebuie să te uiţi în Ogo... 

— ... oglindă... preciză Grimma. 

— ... oglindă, aşa scrie şi aici. Oglindă, zise Masklin cu 
fermitate, apoi îl privi întrebător pe Angalo, care ridică din 
umeri. 

— Nu ştiu nimic despre chestia asta, spuse el. Şoferul meu 
se uita din când în când la ea, dar nu ştiu de ce. 

— Trebuie să mă uit după ceva anume? Mă refer la faptul că 
poate e nevoie să fac o strâmbătură anume, sau ceva de genul 
ăsta, zise Masklin. 

— Orice ar fi, se cuvine ca lucrurile să fie făcute temeinic, 
spuse Gurder pe un ton tăios şi apoi arătă în sus. Uite o oglindă 
acolo, lângă tavan! 

— Ce loc tâmpit pentru o oglindă! oftă Masklin. 

Reuşi cu mare greutate să o agate cu un cârlig şi, după 
eforturi susţinute, se ridică până la nivelul ei. 

— Vezi ceva? strigă de jos Gurder. 

— Doar faţa mea. 

— Ei, acum coboară. Te-ai uitat în oglindă, asta-i principalul. 

Masklin alunecă înapoi până pe platforma care scârţâi sub el. 
Grimma aruncă o privire în Cod. 

— Apoi trebuie să-ţi semnalizezi intenţiile, îl informă ea. Asta 


e mai simplu. Semnalizator! 

Unul dintre asistenții lui Dorcas păşi în faţă destul de 
nesigur, ţinându-şi cele două steguleţe albe cu grijă în jos. 

— Da, înălţimea voastră, Doamnă! 

— Spune-i lui Dorcas... (Grimma privi spre ceilalţi.) Spune-i 
că suntem gata de plecare. 

— S-avem iertare, zise Gurder. Dacă este cineva îndreptăţit 
să anunţe când suntem gata de plecare, atunci eu sunt acela. 
Vreau să vă fie foarte clar că eu sunt cel care stabileşte că 
suntem gata. (Privi apoi prosteşte spre Grimma.) Aăă... suntem 
gata să pornim, spuse el. 

— Am înţeles... Doamnă! 

Semnalizatorul îşi flutură scurt steagurile. De undeva de jos 
bubui vocea inginerului: 

— Gata! 

— Ei bine, zise Masklin, cam asta e. 

— Da, încuviinţă Gurder, privind-o fix pe Grimma. Am uitat 
ceva? 

— O mulţime de lucruri probabil, răspunse Masklin. 

— Oricum e prea târziu acum, zise Gurder. 

— Da. 

— Da. 

— E bine, atunci. 

— Bine. 

O clipă statură tăcuţi. 

— Dai tu ordinul sau îl dau eu? întrebă Masklin. 

— Mă gândeam doar dacă ar trebui să-i cer lui Fraţii Arnold 
(din 1905) să vegheze asupra noastră şi să ne aibă în pază, 
răspunse Gurder. Plecăm într-adevăr din Magazin, dar ăsta e 
totuşi camionul lui. (Zâmbi trist şi oftă.) Mi-aş dori să ne fi dat 
vreun semn, să ne binecuvânteze. 

— Noi suntem gata aici jos! strigă Dorcas. 

Masklin se apropie de marginea platformei şi se întinse lângă 
balustradă. 

Întreaga podea a cabinei era acoperită de nomi, care ţineau 
frânghi încordate sau aşteptând lângă pârghiile şi mânerele lor. 
Erau absolut tăcuţi şi stăteau oarecum în umbră, dar fiecare faţă 
era întoarsă în sus, aşa încât Masklin privea acum la o mare de 
mutre speriate şi emoţionate deopotrivă. Işi flutură mâna. 

— Porniţi motorul! strigă el, iar vocea îi răsună incredibil de 


tare în tăcerea aceea expectativă. 

Merse înapoi spre parbriz şi privi garajul gol şi luminat. Se 
mai aflau acolo câteva camioane parcate lângă celălalt zid, şi 
unul sau două dintre cele mici, galbene — încărcătoarele — 
rămăseseră în mijloc, unde le lăsaseră oamenii. Abia dacă-i 
venea să creadă că se gândise cândva la un Cuib al Camioa- 
nelor! Garaj, ăsta era cuvântul. Sentimentul pe care îl avea o 
dată ce învăţa un cuvânt nou era uluitor. Se simţea mai stăpân. 
Era ca şi cum a cunoaşte denumirea unui lucru îţi oferea un fel 
de pârghie. 

Se auzi un zgomot ca un sforăit de undeva din faţa lor şi apoi 
platforma începu să se zguduie, fiind greu pusă la încercare de 
un fel de tunet. Spre deosebire de tunete însă, zgomotul acela 
nu înceta. Pornise motorul. 

Masklin se agăţă cu disperare de balustradă, chiar când era 
gata-gata să fie măturat de pe ea, şi îl simţi pe Angalo trăgându- 
| de mânecă. 

— Întotdeauna se aude aşa! ţipă el, încercând să acopere 
zgomotul motorului. O să te obişnuieşti după o vreme. 

— Bine, spuse Masklin, gândind că acela nu era un zgomot. 
Era prea tare pentru a fi numit zgomot. Mai degrabă era un fel 
de aer solid. 

— Cred că ar trebui să ne antrenăm puţin! Să ne obişnuim 
puţin! Să-i spun semnalizatorului că vrem să ne mişcăm înainte 
şi foarte încet? 

Masklin aprobă, zâmbind. Semnalizatorul gândi preţ de-o 
clipă şi apoi începu să-şi fluture steguleţele. 

Undeva jos, Dorcas îşi strigă ordinele. Se auzi un zgomot ca 
de râşniţă, urmat de un şoc puternic, care aproape că-l dobori. 
Ateriză în patru labe şi se uită la faţa înfricoşată a lui Gurder. 

— Ne mişcăm! strigă Abatele. Masklin privi prin fereastra 
laterală. 

— Da, dar ştii ceva? strigă el, sărind în picioare. Dăm cu 
spatele. 

Angalo se repezi la semnalizator, căruia îi scăpase unul 
dintre stegulete. 

— Încet înainte, ţi-am zis. Încet înainte. Nu înapoi! Înainte! 

— Am semnalizat! Înainte! 

— Dar mergem cu spatele. Semnalizează-le să mergem 
înainte. 


Semnalizatorul se repezi după cel de-al doilea steag şi 
începu să facă semne echipelor de pe podea. 

— Nu, nu le semnaliza înainte, semnalizează-le doar să opr... 
strigă Masklin. 

Nu-şi termină însă vorba. Se auzi un zgomot din capătul 
celălalt al camionului. Singurul cuvânt care ar fi putut reda 
zgomotul este "striveală", dar chiar şi vorba asta era prea scurtă 
şi prea simplă pentru a descrie sunetul metalic, complicat şi rău, 
dar şi şocul care îl aruncă pe Masklin din nou pe burtă. Motorul 
se opri. 

După un timp se stinse şi ecoul. 
auziră vorbind cu o voce joasă şi amenințătoare echipelor sale. 
Mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi? Când am spus să mişcaţi 
schimbătorul de viteză în sus şi în stânga şi apoi în sus chiar 
asta am vrut să zic, şi nu sus-dreapta-sus. Ai? 

— Dreapta ta sau dreapta noastră, Dorcas? 

— Oricare dreaptă! 

— Da, dar... 

— Să nu mă iei pe mine cu dar! 

— Da, dar... 

Masklin şi cu ceilalţi nomi de pe platformă se aşezară, lăsând 
cearta să se desfăşoare acolo pe podea. Gurder era încă întins 
pe scânduri. 

— Ne-am mişcat! şoptea el. Fraţii Arnold (din 1905) avea 
dreptate. E Lichidarea finală. Totul trebuie să plece. 

— Eu aş vrea să ne mai mişcăm un pic, dacă el nu are, nimic 
împotrivă, spuse Angalo cu tristeţe. 

— Alo, voi ăia de sus! se auzi vorba lui Dorcas debordând de 
entuziasm. Am avut ceva probleme de orientare aici, dar le-am 
rezolvat. Noi suntem gata! 

— Oare ar trebui să mă uit din nou în oglindă, ce crezi? o 
întrebă Masklin pe Grimma. 

Fata ridică din umeri. 

— Vezi-ţi de treabă, spuse Angalo. Hai să încercăm să 
mergem naibii înainte! Şi să pornim cât mai curând posibil. 
Miros Motorină. Probabil că am dărâmat nişte butoaie, sau cam 
aşa ceva. 

— Şi asta e rău? întrebă Masklin. 

— Arde, zise Angalo. Are nevoie doar de o scânteie sau o 


flacără mică pentru a izbucni. 

Cu un urlet puternic, motorul reveni la viaţă. De data asta, 
reuşiră să meargă înainte, după ce se auziră mai întâi nişte 
hârşâituri, şi rulară încet până când camionul ajunse lin în faţa 
marii uşi de metal. Se opri cu o uşoară smucitură. 

— Acum aş vrea să încerc să iau câteva curbe, strigă Dorcas. 
Să mai exerseze niţel băieţii! 

— lar eu cred că e o idee proastă să ne mai învârtim pe-aici, 
spuse Angalo grăbit. 

— Ai dreptate, admise Masklin. Cu cât plecăm mai repede 
de-aici cu atât mai bine. Semnalizează-i lui Dorcas să deschidă 
uşa. 
Semnalizatorul ezită. 

— Nu cred că am convenit un semnal şi pentru asta, spuse 


el. 

Disperat, Masklin îşi scoase din nou capul dincolo de 
platformă. 

— Dorcas! 

— Da. 


— Deschide uşa. Trebuie să ieşim de-aici urgent! 

Dorcas îşi făcu mâna pâlnie la ureche. 

— Poftim? 

— Am zis să deschizi uşa! E urgent! 

Dorcas păru că se gândeşte o clipă la asta şi apoi îşi ridică 
megafonul. 

— O să râzi când o să-ţi spun. 

— Ce vrea? întrebă Grimma. 

— A zis că o să râdem, răspunse Angalo. 

— Asta e bine. 

— Hai! strigă Masklin. 

Dar replica lui Dorcas se topi în zgomotul puternic motorului. 

— Ce? strigă Masklin. 

— Ce? 

— Ce-ai zis? 

— Am spus că din cauza vitezei ăsteia în care a trebuit să 
plecăm am uitat cu totul de uşă. 

— Ce-a zis? întrebă Gurder. 

Masklin se întoarse şi se uită la uşa. Dorcas fusese foarte 
mândru de felul în care o blocase. Acum, chiar că avea o 
înfăţişare foarte blocată. Dacă un lucru fără faţă putea păreai 


răutăcios, atunci uşa aceea reuşea chestia asta de minune. 
Tocmai când se întorcea disperat spre cei din cabină văzu că 
uşa mică, de lemn, care ducea în restul Magazinului se 
deschidea încet, lăsând să se vadă o siluetă neclară în spatele 
unui cerc de lumină albă şi strălucitoare. "Torța aceea 
îngrozitoare", se gândi Masklin. 

Era Preţ Promoţional. 

Masklin îşi simţi mintea cum începe să funcţioneze foarte 
exact. E doar un om, nu e nimic înfricoşător. E doar un om, care 
îşi scrie pe el numele, asta în caz că şi-l uită cumva, la fel ca şi 
femelele acelea de om din Magazin care se numeau; "Tracy" sau 
"Sharon" sau "D-na J.E. Williams, supraveghetor". E doar PAZA. 
El vieţuieşte aici jos, în camera cazanelor, şi bea ceai. A auzit 
zgomotul şi a venit să vadă cine îl face. Adică pe noi. 

— O, nu, şopti Angalo în timp ce silueta se deplasa uşor de-a 
lungul podelei. Vezi ce are în gură? 

— E o ţigară. Am mai văzut oameni folosind ţigări. Ce e cu 
ea? întrebă Masklin. 

— E aprinsă, spuse Angalo. Crezi că el nu poate simţi mirosul 
de Motor-ină? 

— Şi ce se poate întâmpla dacă e aprinsă? întrebă Masklin, 
care simţea însă că nu vrea să audă răspunsul la această 
întrebare. 

— O să facă vuumifffl, spuse Angalo. 

— Numai vuumfffi 

— Ajunge un singur vuumfff. 

Omul veni mai aproape. Masklin îi putea vedea ochii. 
Oamenii nu erau prea pricepuţi în a-i vedea pe nomi când 
aceştia stăteau nemişcaţi. Dar până şi un om era normal să se 
întrebe de ce începe un camion să se plimbe singur prin garaj la 
miezul nopţii. 

"PAZĂ" veni până lângă cabină şi-şi întinse mâna spre 
mânerul portierei. Torța lui străluci prin fereastra portierei şi, în 
acel moment, Gurder se ridică tremurând de furie. 

— Dispari, suflet pierdut! strigă el, de parcă ar fi fost inspirat 
de vreo viziune. N-ai văzut Semnele lui Fraţii Arnold (din 1905): 
Fumatul interzis! leşire! 

Faţa omului se boti într-o mirare fantastică şi apoi, la fel de 
încet precum zborul unui nor pe cer, fu cuprinsă de o expresie 
de panică. Dădu drumul mânerului portierei, se întoarse şi porni 


înspre uşa micuță cu o viteză foarte mare pentru un om, în 
timpul ce ţigara aprinsă îi căzu din gură şi, învârtindu-se în aer, 
căzu încet pe podea. 

Masklin şi Angalo priviră unul la altul şi spuseră într-un glas 
semnalizatorului: 

— Cu toată viteza înainte! 

O clipă mai târziu, tot camionul se zgudui în vreme ce 
echipele de nomi parcurgeau procesul complicat al schimbării 
Vitezei. Camionul începu să meargă înainte. 

— Repede, am spus, repede! ţipă Masklin. 

— Ce se petrece? întrebă Dorcas. Ce-o să facem cu uşa? 

— O să deschidem uşa! O să deschidem uşa, îi răspunse 
Masklin. 

— Cum? 

— Păi, nu părea prea groasă! 

Lumea nomilor este foarte rapidă din punctul de vedere al 
unui om. Ei trăiesc atât de repede, încât lucrurile care se 
întâmplă în jurul lor par că se desfăşoară încet, aşa încât 
camionul păru că abia se târăşte în sus pe rampă şi că loveşte 
uşa fără prea multă convingere. Se auzi un bubuit prelung după 
care zgomotul metalului sfâşiat, un zgomot ca o zgârietură pe 
acoperişul cabinei şi apoi uşa dispăru de tot, lăsând locul unui 
întuneric punctat din loc în loc de lumini îndepărtate. 

— Stânga! La stânga! strigă Angalo. 

Camionul coti încet, se lovi uşor de un zid şi înainta un pic pe 
stradă. 

— Aşa, aşa, acum îndreptaţi volanul! 

O lumină puternică străluci pe caroseria cabinei. Şi apoi, în 
urma lor, se auzi un sunet. Vuumfff. 


13. 


|. Şi Fraţii Arnold (din 1905) a zis: Lucrarea mea e înfăptuită. 

II. Perdelele, Covoarele, Lenjeria, Jucăriile, Merceria, 
Galanteria, Feroneria, Electricele; 

III. Toți pereţii, toate podelele, toate tavanele, toate lifturile, 
toate scările mobile; 

IV. Toate trebuie să plece. E Lichidarea finală. 


(Din Cartea nomului, Exodul, cap. 3, vers. I-IV.) 


Mai târziu, când au fost scrise următoarele capitole ale Cărţii 
nomului, s-a relatat că sfârşitul Magazinului a început cu o 
explozie. Asta nu era chiar adevărat, dar s-a scris aşa, deoarece 
cuvântul "explozie" suna mai impresionant. De fapt, mingea de 
flăcări galbene şi portocalii care s-a rostogolit afară din Garaj, 
purtând cu ea rămăşiţele uşii, a făcut un zgomot de parcă ar fi 
fost un câine uriaş care îşi dregea glasul. 

Vuumfff! 

Nomii nu se aflau însă în situaţia de a acorda prea mare 
atenţie unor asemenea amănunte. Erau mult mai preocupaţi de 
celelalte obiecte, mult mai apropiate de ei, care aproape îi 
loveau. 

Masklin se pregătise îndelung pentru a se descurca cu restul 
vehiculelor de pe stradă. Codul Auto al Străzii spunea foarte 
multe despre chestia asta. Era foarte important să nu te 
ciocneşti de alte vehicule. Ceea ce îl îngrijora însă pe Masklin 
era felul în care toate celelalte maşini păreau hotărâte să se 
izbească de camion. Ele scoteau sunete prelungi, ca mugetele 
unor vaci bolnave, şi se năpusteau spre ei, ferindu-se abia în 
ultima clipă. 

— Stânga un pic! strigă Angalo. Apoi olecuţă la dreapta, şi 
apoi tot înainte. 

— Olecuţă? întrebă semnalizatorul încet. Nu am nici un 
semnal pentru "olecuţă". N-am putea... 

— Încet! Acum la stânga un pic. Trebuie să mergem pe 
partea dreaptă a drumului. 

Grimma îşi iţi capul dintre foile Codului Auto al Străzii. 

— Păi suntem pe o parte dreaptă a drumului! 

— Da, dar trebuie să mergem pe dreapta părţii drepte a 
drumului. 

Masklin se uita încruntat la o pagină din faţa lor. 

— Scrie aici că trebuie să arătăm consu... 

— Consideraţie, murmură Grimma. 

— „consideraţie pentru ceilalţi participanţi la trafic, spuse 
el. 

O smucitură îl aruncă înainte. 

— Asta ce-a mai fost? întrebă Masklin. 


— Ăştia am fost noi care ne-am urcat pe trotuar! Stânga, 
stânga! 

Masklin văzu imaginea fugară a unei vitrine de magazin, 
frumos luminată, înainte de momentul în care camionul a lovit-o 
din lateral, ricoşând înapoi pe drum într-o ploaie de cioburi. 

— Acum, stânga, acum, stânga! Acum dreapta, dreapta! Tot 
înainte! Stânga, am spus stânga! 

Angalo privi amalgamul de lumini şi de forme din faţă. 

— Mai este un drum aici, zise el. Stânga, vreau stânga! 
Vreau foarte mult la stânga. Mult mai mult la stânga decât 
acum! 

— E un semn acolo, spuse Masklin îndatoritor. 

— Stânga! scrâşni Angalo. Acum, dreapta, dreapta, 
dreaptaaaaaaa! 

— Ai zis că vrei la stânga! ripostă semnalizatorul acuzator. 

— Da, şi acum vreau dreapta, mult la dreapta. Păzea! 

— N-avem nici un semnal pentru... 

De data asta nu mai fusese vuumfff. Era clar un baang. 
Camionul lovi un perete, stârni un şuvoi de scântei, alunecă 
până într-un morman de lăzi de gunoi şi se opri. 

Era linişte, cu excepţia unor fâsâituri şi a unor zgomote, 
pine, pine, venite de la motor. 

Vocea lui Dorcas se auzi din întunericul cabinei, încet, dar 
ameninţător. 

— N-aţi vrea să ne spuneţi nouă ăstora de jos ce naiba faceţi 
acolo voi ăia de sus? 

— Trebuie să ne gândim la un mod mai eficient de a vira, 
strigă Angalo în jos. Şi luminile! Ar trebui să fie un întrerupător 
pentru lumini, pe-aici pe undeva. 

Masklin sări în picioare. Camionul părea să fie blocat într-un 
drum îngust şi întunecat. Nu se vedea nici o lumină. 

Îl ajută pe Gurder să se ridice şi îi scutură niţel hainele. 
Abatele părea nedumerit. 

— Am ajuns? întrebă el. 

— Nu chiar, răspunse Masklin. Ne-am oprit ca să... ca să mai 
punem la punct nişte chestii. În timp ce ei fac asta, cred că ar fi 
bine să mergem să vedem ce se-ntâmplă cu ceilalţi. Cred că 
sunt destul de îngrijoraţi. Vino şi tu, Grimma! 

Coborâră de pe platformă şi-i lăsară pe Angalo şi pe Dorcas 
prinşi într-o ceartă despre viraje, lumini, instrucţiuni clare, şi mai 


ales despre cantităţile acestora, pe care ar fi trebuit să şi le dea 
unul altuia. 

In spatele camionului era un vacarm de voci, în care se 
amestecau şi planşetele copiilor. Câţiva nomi aveau vânătăi din 
cauza şocurilor, iar bunica Morkie punea între două aţele piciorul 
rupt al unui nom care fusese prins sub o cutie ce căzuse când se 
loviseră de zid. 

— E un pic mai smucită călătoria asta decât cealaltă, 
comentă ea sec, în timp ce lega un bandaj. De ce ne-am oprit? 

— Trebuie să punem la punct câteva lucruri, spuse Masklin, 
încercând să pară mai entuziast decât se simţea. O să pornim în 
curând. Acum, măcar ştim la ce să ne aşteptăm. 

Privi în întunericul din lungul camionului şi simţi întrebările 
din minţile celorlalţi. 

— Cât mai stăm pe-aici, eu o să arunc o privire pe-afară. 

— Pentru ce? îl iscodi Grimma. 

— Ştii tu, mă uit şi eu pe-afară, răspunse Masklin ambiguu. 

Apoi în înghionti pe Gurder. 

— Vrei să vii? întrebă el. 

— Ce? În Exterior? Eu? 

Abatele părea terifiat. 

— Mai devreme sau mai târziu, tot o să trebuiască să ieşi. De 
ce să n-o faci acum? 

Gurder ezită un moment. 

— O să putem vedea Magazinul de-afară? întrebă el apoi, 
frecându-şi limba peste buzele uscate. 

— Probabil. Nu cred că ne-am îndepărtat prea mult de el, 
spuse Masklin, adăugând toată diplomaţia de care se simţea în 
stare. 

O echipă de nomi îi ajută să coboare prin spatele camionului 
şi, la scurtă vreme, ajunseră pe ceea ce Gurder ar fi numit cu 
siguranţă "podea". Era pâclă, şi o ploaie foarte fină cădea alene 
din cer. Masklin respiră adânc. Asta era aerul de Exterior. Aer 
adevărat, cu o undă de răcoare în el. Mirosea a proaspăt, nu ca 
şi când ar mai fi fost respirat înainte de mii de nomi. 

— S-au pornit stropitorile, spuse Gurder. 

— Ce s-au pornit? 

— Stropitorile! repetă Gurder. Sunt fixate în tavan, în caz de 
in... se opri şi privi în sus. O, măiculiţă! exclamă el. 

— Ai vrut să spui că plouă, zise Masklin. 


— O, măiculiţă! 

— E doar apă care curge din cer, spuse Masklin, care simţi 
însă că trebuia să explice mai mult. E udă, adăugă el, şi poţi să 
o bei. Ploaie. Nu trebuie să ai capul ţuguiat. Se scurge oricum. 

— O, măiculiţă! 

— Te simţi bine? Gurder tremura. 

— Nu există acoperiş, murmură el. Şi e aşa de mare. 

Masklin îl bătu uşor pe umăr. 

— Toate astea sunt noi pentru tine, desigur. Nu trebuie să te 
îngrijoreze faptul că nu înţelegi chiar totul. 

— Râzi de mine pe înfundate, aşa-i? spuse Gurder. 

— Deloc. Şi eu ştiu cum e să-ţi fie frică. 

Ca electrocutat, Gurder îşi îndreptă spatele. 

— Fricâ? Mie? Nu fi prost! Mă simt foarte bine. Sunt un pic... 
ăăă... surprins. Nu mă aşteptam ca Exteriorul să fie aşa de... aşa 
de... exterior. Acum că mi-am fixat nişte repere, mă simt mult 
mai bine. Cu mult mai bine. Deci aşa este... Învârti cuvântul în 
jurul limbii ca şi cum ar fi vrut să-i simtă dulceaţa, Exteriorul. E 
atât de... mare. Asta e tot? Sau mai este? 

— Mai e foarte mult, spuse Masklin. Unde am trăit noi până 
acum era Exterior de la un capăt şi până la celălalt al lumii. 

— O! suspină Gurder slab. Cred că o să ne ajungă atâta 
Exterior pentru o bucată de vreme. E foarte bine. 

Masklin se întoarse şi se uită la camion. Era aproape înfipt 
într-o alee plină de gunoi. La capătul ei se putea vedea un fel de 
strâmtoare prin care pătrundeau luminile strălucitoare ale unei 
străzi îndepărtate. In timp ce se uita, pe acolo apăru un vehicul 
învăluit într-o lumină albastră clipitoare. Cânta. Sau poate nu 
cânta, dar el nu se putea gândi la nici un alt cuvânt mai potrivit. 

— Ce ciudat! se miră Gurder. 

— Se mai întâmpla şi acasă uneori, zise Masklin, gândind că 
era foarte plăcut ca, după atâta timp, să redevină acela care se 
pricepe la unele lucruri. Am mai auzit unele din astea care 
mergeau pe şosea. Ni-no, ni-no, ni-no, NI-NO, NI-NO, NI-NO! 
Cred că sună aşa ca să-i facă pe oameni să se ferească din 
calea ei. 

Se ridicară peste bordură şi priviră pe deasupra trotuarului, 
înspre colţ, chiar când o altă maşină cântătoare trecu pe lângă 
ei. 

— O, Belşug de Chilipiruri! exclamă Gurder, punându-şi 


mâinile la gură. 

Magazinul luase foc. 

Flăcările fluturau la câteva dintre ferestrele de sus preci 
perdelele umflate de vânt. Un nor de fum se ridica încet din 
acoperiş, transformându-se într-un stâlp întunecat care se 
înfigea în cerul înnorat. 

Magazinul făcea ultima sa Lichidare de stocuri. Era un final 
cu Artificii Pentru Toate Buzunarele. 

De pe străzile alăturate, oamenii se năpustiră în jurul 
Magazinului. De undeva apăruseră două camioane cu scări 
deasupral lor. Arătau de parcă ar fi aruncat apă deasupra 
clădirii. 

Masklin se uită lung la Gurder, întrebându-se ce avea să facă 
Abatele. De fapt, suportase totul mai bine decât s-ar fi aşteptaţi 
Masklin, dar, cu toate acestea, când vorbi, în vocea lui se simţea 
un tremur, de parcă ar fi încercat cu greu să şi-o controleze: 

— Nu e... nu e deloc aşa cum mi-am imaginat. 

— Nu? întrebă Masklin. 

— Am plecat chiar la timp. 

— Da. 

Gurder tuşi, ca şi cum avusese o lungă dezbatere cu sine 
însuşi şi ajunsese la o concluzie. 

— Totul se datorează lui Fraţii Arnold (din 1905), spuse el cu 
hotărâre. 

— Poftim? 

Gurder se holbă la faţa lui Masklin. 

— Dacă nu te-ar fi adus în Magazin, noi am fi fost încă acolo, 
spuse el, părând din ce în ce mai convins. 

— Dar... 

Masklin se opri. Nu avea nici un sens. Dacă nu ar fi plecat, 
nu ar fi fost nici un incendiu. Sau poate ar fi fost. Cine ştie? 
Poate că nişte foc din ăsta se scursese dintr-o găleată de foc. Nu 
era bine să te cerţi cu Gurder. Existau o mulţime de lucruri pe 
care nomii nu se arătau prea bucuroşi să le pună în discuţie. 
Erau multe mistere. 

— E ciudat, totuşi, că lasă Magazinul să ardă, constată el. 

— Nu l-ar fi lăsat, spuse Gurder. Există stropitori şi mai sunt 
şi chestiile alea speciale, care fac incendiul să iasă afară... leşiri 
pentru incendiu le spune. Îl lasă însă să ardă pentru că noi nu 
mai avem nevoie de el. 


Se auzi o trosnitură şi văzură cum întreg ultimul etaj se 
prăbuşeşte în el însuşi. 

— S-a dus Contabilitatea! spuse Masklin. Sper că oamenii au 
apucat să iasă. 

— Cine? 

— Ştii tu. Le-am văzut numele pe uşi: Salarii, Contabili, 
Personal, Manager General. 

— Sunt sigur că Fraţii Arnold (din 1905) a făcut totul cum se 
cuvine, zise Gurder. 

Pe Masklin îl trecu un fior şi apoi îl văzu, cu silueta 
profilându-se în lumina depărtată a incendiului, pe Preţ 
Promoţional. Nu avea cum să-l confunde din cauza şepcii. Mai 
avea chiar şi torţa în mână şi era adâncit într-o conversaţie cu 
alţi oameni. Masklin îi văzu faţa, când PAZA se întoarse spre el. 
Părea foarte furios. 

Şi mai părea şi foarte uman. Fără lumina aceea teribilă, fără 
umbrele Magazinului noaptea, Preţ Promoţional era doar un om 
oarecare. Pe de altă parte... 

Nu, gândurile astea erau prea complicate! Şi, oricum, aveau 
treburi mult mai importante de făcut. 

— Haide, spuse el, hai să ne întoarcem! Cred că ar trebui să 
ne depărtăm cât mai repede de locul ăsta. 

— Am să rog pe Fraţii Arnold (din 1905) să ne lumineze 
minţile şi să ne călăuzească, spuse Gurder cu încredere. 

— Da, bine, încuviinţă Masklin. E o idee bună. La urma 
urmei, de ce nu? Dar acum chiar trebuie să... 

— Ştii cum nu spunea El: Dacă nu vedeţi lucrul de care aveţi 
nevoie, vă rugăm să-l cereţi! 

Masklin îl apucă zdravăn de braţ. Cu toţii aveau nevoie de 
câte ceva, gândi el. Şi nu se ştie niciodată cum trebuie să obţii 
acel lucru. 


— Trag de sfoara asta, strigă Angalo, indicând firul care-i 
trecea peste umăr şi dispărea în întunericul de pe podeaua 
cabinei, şi şeful echipei de virat la stânga o să-şi dea seama că; 
vreau să o luăm la stânga. Fiindcă o să-i fie legat de braţ. lar 
ăstălalt fir se duce către echipa de virat la dreapta. In felul ăsta, 
n-o să mai avem nevoie de atâtea semnale, iar Dorcas o să se, 
poată concentra la pedale şi la schimbătorul de viteze. Şi la 
frână... Să recunoaştem, adăugă el. N-o să fim întotdeauna aşa 


de norocoşi, încât să găsim un zid de care să ne ciocnim ca să 
ne putem opri. 

— Dar luminile? întrebă Masklin. 

Angalo încuviinţă din cap. 

— Să se aprindă luminile, îi transmise el semnalizatorului. 
Am legat nişte fire până la întrerupătoarele... 

Se auzi un clic. Un braţ imens de metal începu să se mişte 
pe parbriz îndepărtând picăturile de ploaie. Il priviră în tăcere 
preţ de câteva clipe. 

— Ei da, dar nu prea luminează, spuse Grimma. 

— Am greşit întrerupătorul, murmură Angalo. Semnalizează- 
le să lase ştergătoarele, dar să aprindă şi luminile. 

De pe podea se auziră zvonurile unor certuri înfundate şi 
apoi sesizară un alt clic. Imediat, cabina se umplu de sunetul 
bolborosit al unei voci umane. 

— E în regulă, zise Angalo. E radioul. Dar e drept că nici ăsta 
nu ţine loc de faruri. Spune-i lui Dorcas... 

— Ştiu ce-i ăla un radio, îl întrerupse Gurder. Nu trebuie să- 
mi spui ce e ăla un radio. 

— Da? Şi ce e un radio? întrebă Masklin, care chiar habar n- 
avea. 

— Se Vinde Cu Tot Cu Baterii, răspunse Gurder. Cu AM, FM, 
Auto-Revers, Preţ Promoţional, Ofertă Valabilă În Limita Stocului. 

— Am şi Fum? întrebă Masklin. 

— Da. 

Masklin privi cu luare aminte, dar nu văzu nici un fum şi 
preferă să nu-l mai deranjeze pe Gurder, care părea să asculte 
vocea de la radio... 

— ... cel mai mare incendiu din istoria oraşului, ce a mobi- 
lizat pompieri care au venit tocmai de la Newtown. în acelaşi 
timp, poliţia caută unul dintre camioanele magazinului, care a 
fost văzut părăsind clădirea chiar înainte... 

— Luminile! Luminile! E al treilea întrerupător, strigă Angalo. 

După câteva secunde, aleea din faţa lor fu scăldată într-o 
lumină orbitoare. 

— Ar fi trebuit să fie două, dar unul s-a stricat când am 
părăsit Magazinul, zise Angalo. Suntem gata? 

... oricine vede acest vehicul este rugat să contacteze poliţia 
din Grimethorpe la... 

— Şi închide radioul! spuse Angalo. Mugetele astea mă 


calcă pe nervi. 

— Tare aş vrea să pot înţelege ce vorbesc, zise Masklin. Cu 
siguranţă, oamenii sunt destul de inteligenţi, numai că noi nu-i 
putem înţelege. (Privi spre Angalo.) În regulă, să mergem! 


Lucrurile păreau să funcţioneze mult mai bine de data asta. 
Camionul se frecă de zid un moment, dar se eliberă imediat şi 
se deplasă încet pe alee spre luminile de la capătul ei. Când 
cabina se iţi puţin dintre zidurile întunecate, Angalo strigă la 
echipa de frână şi camionul se opri fără nici o smucitură. 

— Şi acum în ce direcţie? întrebă el. 

Masklin nu avea nici o idee. Gurder frunzărea paginile 
agendei lui Angalo. . 

— Depinde unde vrem să mergem, spuse el. Să ne uităm un 
pic la semne: Africa, sau poate Canada. 

— Uite un semn! arătă Angalo undeva în faţa lor. Scrie acolo: 
"Centru". Şi mai e o săgeată pe care scrie... Se bâlbâi. "Sesn... 
sesn..." 

— Sens unic, murmură Grimma. 

— Nu ştiu de ce, dar nu mi se pare o idee prea bună săo 
luăm spre Centru. 

— Nici pe hartă nu-l găsesc pe Centru ăsta, zise Gurder. 

— O s-o luăm deci în partea cealaltă, spuse Angalo, trăgând 
de o sfoară. 

— Dar nici de "Sens unic" nu sunt prea sigur, zise şi Masklin. 
Cred că pe strada asta se circulă într-un singur sens. 

— Păi da, confirmă Angalo cu fermitate. Exact asta facem şi 
noi. Circulau într-un singur sens. În sensul în care mergem. 

Camionul ieşi de pe strada laterală şi se lovi uşor de bordură. 

— Hai, daţi-mi viteza a doua! strigă Angalo. Şi apăsaţi un pic 
mai tare pe pedala de mers repede! 

O maşină se trase cu greutate din faţa camionului, 
claxonând puternic, dar pentru urechile nomilor sunetul acela 
era mai degrabă similar cu vaietul unei sirene de transatlantic. 

— N-ar trebui să li se dea drumul pe străzi la asemenea 
şoferi, remarcă Angalo. 

Apoi se auzi o bufnitură, iar rămăşiţele unui stâlp de iluminat 
se răspândiră în faţa lor. 

— Şi mai pun şi chestii de-astea tâmpite în mijlocul drumului, 
adăugă el. 


— Adu-ţi aminte că trebuie să arăţi consideraţie faţă de 
participanţii la trafic, spuse Masklin cu severitate. 

— Păi le arăt, nu? Ei intră în mine! ripostă Angalo, furios. Ce- 
a fost asta? 

— Nişte tufişuri cred, zise Masklin. 

— Vezi? De ce naiba pun ei lucruri de-astea în mijlocul 
drumului, nu înţeleg! 

— Eu cred, totuşi, că drumul e mai degrabă undeva la 
dreapta noastră, spuse şi Gurder. 

— Da, şi asta e o problemă! Drumul se tot mută mereu, 
adăugă Angalo, supărat, trăgând sfoara de virat la dreapta. 

Era aproape miezul nopţii, iar în Grimethorpe liniştea se 
instala imediat după lăsarea întunericului. De aceea nu prea era 
nimeni pe stradă care să se ciocnească de camion în timp ce 
acesta trecu de şoseaua Alderman Surley şi apoi o apucă în sus 
pe bulevardul John Lennon, părând o siluetă imensă şi oarecum 
neregulată în lumina galbenă a becurilor cu vapori de sodiu. 
Ploaia se oprise dar vălătuci de ceaţă se încolăceau deasupra 
drumului. Era aproape linişte. 

— Aşa, viteza a treia, spuse Angalo, şi acum un pic mai 
repede! Ce e semnul ăla care se apropie? 

Grimma şi Masklin se chinuiră să vadă. 

— Se pare că e "Şantier", spuse Grimma cu o voce 
nedumerită. 

— Sună bine. Hai să mergem un pic mai repede. 

— Da, dar... zise Masklin, de ce ne spun asta? Vreau să zic, 
aş fi putut înţelege un semn de genul "Şant Azi". De ce să ne 
spună că ieri a fost aici un şanţ? 

— Poate vrea să ne spună că nu au mai pus în el gropi, şi 
stâlpi, şi tufişuri... îi lămuri Angalo. 

— Poate. 

Masklin se uită cu atenţie peste marginea platformei. 

— Stop! strigă el. Foarte, foarte, foarte mult stooooop! 

Echipa de la pedala de frânare privi în sus cu consternare, 
însă execută ordinul. Cauciucurile urlară, dar zgomotul lor fu 
acoperit de larma nomilor aruncaţi înainte, ca şi de scrâşniturile 
venite din partea din faţă a camionului şi care erau produse de 
tot felul de bariere şi de grămezi de prundiş ce se striveau de 
cabină. 

— Trebuie să ai un motiv al naibii de bun pentru care să fi 


fâcut chestia asta! spuse Angalo, după ce camionul se opri în 
sfârşit, 

— M-am lovit la genunchi! răcni şi Gurder. 

— S-a terminat drumul, spuse Masklin simplu. 

— Cum să se termine? se răsti Angalo. Suntem pe el... 

— Vită-te în jos. Asta e tot. Uită-te, te rog, în jos, insistă 
Masklin. 

Angalo veni să se convingă singur şi privi spre drum. Găsi 
extrem de interesant faptul că şoseaua nu se mai afla acolo. Se 
întoarse apoi spre semnalizator. 

— Se poate, te rog, să mergem foarte puţin înapoi? întrebă 
el încetişor. 

— Olecuţă? întrebă semnalizatorul. 

Grimma se uita şi ea la groapa care răsărise în mijlocul 
drumului. Era mare. Era adâncă. Vreo câteva ţevi licăreau 
undeva, în adâncime. 

— Câteodată, spuse ea, ajung să cred că oamenii nu ştiu 
nimic despre folosirea corectă a cuvintelor. 

Frunzări Codul, în timp ce camionul dădea înapoi de pe 
marginea gropii şi, după ce dărâmă diferite lucruri, fu adus pe 
iarbă şi apoi înapoi pe drum. 

— E momentul să fim mai atenţi cu cartea asta, zise 
Grimma. Nu mai putem avea încredere în ea. Aşa că o să 
mergem încet. 

— Eu conduceam în perfectă siguranţă, se justifică Angalo, 
supărat. Nu e vina mea că toate lucrurile ies de-a-ndoaselea. 

— Ai dreptate, deci o să mergi încet. 

Priviră în tăcere drumul care se scurgea sub ei. La un 
moment dat, străluci un alt semn. 

— "Sens Giratoriu", spuse Angalo. Şi e desenat şi un cerc. Ei? 
Are cineva vreo idee? 

Grimma răsfoia disperată Codul. 

— Eu am văzut o dată poza unui Giratoriu, zise Gurder. 
Poate vă este de folos să vă informez. Era în cartea "Mergem la 
bâlci". Giratoriul e o chestie mare şi strălucitoare, plină de 
lucruri aurite, în care se învârt nişte căluţi. 

— lar eu sunt sigură că nu e vorba despre asta, murmură 
Grimma, întorcând paginile grăbită. Sunt sigură că am văzut pe- 
aici ceva... 

— De aur? întrebă Angalo. Ar trebui să fie simplu de reperat. 


Cred că putem să băgăm într-a treia, spuse el privind; pe furiş 
spre Grimma. 

— Am înţeles, domnule Angalo, încuviinţă Semnalizatorul... 

— Nu prea văd nici un cal de aur, spuse Masklin. Nu sunt 
tocmai sigur... 

— Şi ar trebui să fie şi o muzică veselă, zise Gurder, încântat 
să contribuie şi el la bunul mers al expediției. 

— Şi nici n-aud vreun cântecel... începu Masklin. 

Se auzi mai întâi un zgomot puternic. După aceea, drumul se 
opri, lăsând locul unei movile de pământ acoperite de tufişuri. 
Camionul se năpusti în sus, şi apoi toate roţile sale părăsiră 
pământul. Ateriză imediat pe partea cealaltă a sensului giratoriu 
şi continuă să meargă puţin bălăngănindu-se de pe o bandă pe 
alta. Până la urmă se opri. 

Era din nou linişte în cabină. Apoi cineva tuşi. 

Masklin se târî până la marginea platformei şi se uită la faţa 
lui Gurder, care atârna în gol. 

— Ce s-a întâmplat? murmură el. 

Masklin îl ridică înapoi, la loc sigur, şi-l scutură puţin. 

— Cred... că, deşi semnele chiar vor să spună ceea ce spun, 
ceea ce spun nu este ceea ce vor să spună, bodogăni el. 

Grimma se ridică şi ea de sub Cod. Angalo, care tocmai se 
descurca dintre nişte capete de sfoară, se trezi privind direct 
faţa ei furioasă. 

— Eşti total idiot, spuse ea. Şi mai eşti şi un maniac al 
vitezei. De ce nu m-asculţi? 

— Nu ai voie să-mi vorbeşti aşa! strigă Angalo. Gurder, zi ca 
nu are voie să mă poreclească! 

Gurder nu-şi putea însă stăpâni genunchii şi tremura pe 
marginea platformei. 

— In ceea ce mă priveşte, poate să te poreclească cum vrea, 
dă-i înainte, tinerico! 

Angalo se întunecă la chip. 

— Stai aşa! Tu eşti ăla care ai început să vorbeşti despre cai 
de aur! N-am văzut nici un cal de aur! A văzut cineva vreun cal 
de aur? M-a încurcat tot pomenindu-mi de caii lui de aur... 

Gurder îl aţinti cu un deget. 

— Să nu te adresezi niciodată cu "el"... începu Abatele. 

— Da, dar nici tu să nu-mi mai spui "tinerico" pe tonul ăla! 
strigă Grimma. 


De jos se auzi vocea lui Dorcas: 

— N-aş vrea să întrerup ceva important, dar, dacă se mai 
întâmplă vreodată aşa ceva, am nişte nomi aici care o să fie 
foarte furioşi. Aţi înţeles? 

— Am avut doar o mică problemă de virare, strigă vesel 
Masklin şi apoi se întoarse spre ceilalţi. Uite ce e, spuse el în 
şoaptă, cearta asta trebuie să înceteze. De fiecare dată când ne 
lovim de-o problemă, începem să ne ciorovăim. Nu e de bun- 
simţ. 

Angalo pufni. 

— Ne descurcam foarte bine până când el... 

— Gura! strigă Masklin pe un ton tăios. 

Toţi îl priviră cu uimire, fiindcă tremura de mânie. 

— M-am săturat de voi. Mă faceţi de ruşine. Nu mi-am 
petrecut atâta timp încercând să pun cap la cap toate astea 
doar pentru ca un... un... un comitet de virare să strice totul. 
Ridicaţi-vă şi urniţi din nou camionul ăsta. În spate e o 
încărcătură întreagă de nomi! Cu toţii se bazează pe noi. Aţi 
înţeles? 

Se priviră unul pe altul şi se ridicară, disciplinaţi. Angalo 
apucă iarăşi firele cu care vira. Semnalizatorul îşi pregăti şi el 
steguleţele. 

— Aăă..., se bâlbâi Angalo, cred că, da, cred că un piculeţ de 
viteza întâi ar fi foarte nimerită în momentul ăsta. Fireşte, dacă 
sunteţi cu toţii de acord. 

— E o idee bună. Să mergem, zise Gurder. 

— Cu grijă, completă Grimma. 

— Mulţumesc, spuse Angalo, politicos. Tu, Masklin, eşti de 
acord? 

— Hmm, da! Da. Bine. 


Cel puţin nu mai existau clădiri. Motorul camionului torcea în 
lungul drumului pustiu şi singurul său far decupa o rază albă în 
ceaţă. Unul sau două vehicule trecură pe lângă ei pe partea 
cealaltă a drumului. Masklin ştia că, în curând, ar fi trebuit să 
înceapă să caute un loc în care să se oprească. 

Trebuia să fie o zonă adăpostită, ferită de oameni, dar nu 
prea depărtată de ei, pentru că era foarte sigur că nomii o să 
aibă nevoie în continuare de o mulţime de lucruri omeneşti. 
Spera că se îndreaptă spre nord, deşi trebuia să recunoască, că 


ăsta ar fost un noroc imens. 

Într-un moment de oboseală, accentuată de furia pe care o 
resimțea când îşi dădea seama că nu se putea concentra pe 
deplin la ceea ce era în faţa lor, văzu silueta inconfundabilă a lui 
Preţ Promoţional. 

Nu era nici o îndoială. Omul stătea în mijlocul drumului, 
fluturându-şi torţa. În spatele acestuia se afla o maşină, care 
avea deasupra o lumină albastră şi clipicioasă. 

Şi ceilalţi îl observaseră. 

— Preţ Promotional! murmură Gurder. E acolo, în faţa 
noastră. 

— Mai multă viteză! porunci Angalo cu hotărâre. 

— Ce vrei să faci? întrebă Masklin. 

— Vreau să văd cum se poate pune cu un camion torţa aia, 
bolborosi Angalo. 

— Nu poţi să faci asta. Nu poţi să treci cu camionul peste 
oameni. 

— Dar nu e un om, e Preţ Promotional! protestă Angalo. 

— Are dreptate, spuse şi Grimma. Chiar tu ai spus că nu 
trebuie să ne oprim acum. 

Repede şi fără vreun cuvânt, Masklin apucă de la Angalo 
firele, pentru viraj şi trase de unul. Camionul derapa puţin, 
îndeajuns însă pentru ca Preţ Promotional să-şi arunce torta şi, 
cu o viteză respectabilă pentru un om, să sară în şanţ. Se auzi o 
bubuitură în spatele camionului, când acesta lovi maşina, şi apoi 
Angalo trase din nou sforile şi îi aduse pe linia dreaptă. 

— Nu trebuia să faci asta, spuse el cu încăpățânare. Avem 
voie să-l călcăm pe Preţ Promoţional, nu-i aşa, Gurder? 

— Ei, ăăă... se bâlbâi Gurder, privindu-l încurcat pe Masklin. 
Nu-s prea sigur că era chiar Preţ Promoţional. Avea haine mai 
închise la culoare... şi maşina aia cu lumină deasupra ei... 

— Da, dar avea şapcă şi torţa aceea înfricoşătoare. 

Camionul se ciocni de un mal de pământ, smulgând o brazdă 
mare de iarbă, şi apoi ricoşa înapoi pe drum. 

— Mă rog, spuse Angalo, pe un ton satisfăcut, toate astea au 
rămas în urmă. Fraţii Arnold (din 1905) a rămas în Magazin. Nu 
mai avem nevoie de el. Nu în Exterior. 

Deşi în cabină era foarte multă gălăgie, cuvinte lui creară o 
tăcere stranie. 

— Aşa e, susţinu Angalo, apărându-se de reproşul mut al 


celorlalţi. Şi Dorcas crede chestia asta, şi mulţi dintre nomii mai 
tineri... 

— O să vedem, zise Gurder. În orice caz, eu cred că, dacă 
Fraţii Arnold (din 1905) a existat vreodată undeva, atunci el 
există peste tot. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nici eu nu-s sigur. Dar suna complicat şi trebuie să mă 
mai gândesc. O să ţin o cuvântare mai târziu. 

— Bine, gândeşte-te! pufni Angalo. Dar să nu mai crezi. Nu 
mai contează. Să mă bată Belşug de Chilipiruri dacă mă înşel! 
adăugă el. 

Masklin prinse cu coada ochiului o lumină albastră. Deasupra 
roţilor camionului erau fixate nişte oglinzi şi, deşi una dintre ele 
se rupsese de tot, iar cealaltă era ciobită, era evident cum 
funcționau. Lumina venea din spatele camionului. 

— Oricine o fi, ne urmăreşte, spuse el îngrijorat. 

— Şi, e şi sunetul ăla: ni-no, ni-no... completă Gurder. 

— Cred că ar fi o idee bună să ieşim de pe drumul ăsta. 

Angalo privi pe o parte şi apoi pe cealaltă. 

— Prea multe şanţuri şi gropi, constată el. 

— Nu, mă refeream la un alt drum pe care să mergem. Poţi 
să faci asta? 

— Nici o problemă! Ei, încearcă să ne depăşească! Ce tupeu! 
Ha! 

Camionul vira violent spre stânga. 

— Aş fi vrut să fi putut să deschidem fereastra, spuse 
Angalo. Unul din şoferii pe care i-am urmărit, dacă era claxonat 
de cineva din spate, îşi flutura mâna pe geam şi striga fel de fel 
de chestii. Cred că asta ar trebui să fac şi eu. 

Dădu din mână, ridică un deget şi ţipă: "... mnezeii..." 

— Lasă asta. Găseşte alt drum, unul mai mic, spuse Masklin. 
Mă întorc într-un minut. 

Cobori pe podea, până la Dorcas şi ai lui. Nu era cine ştie ce 
activitate pe podea, nomii trebuind doar să tragă câte puţin de 
volan şi să apese constant pe pedala de mers mai repede. Mulţi 
dintre ei stăteau jos, încercând să se odihnească. Atunci când 
Masklin li se alătură, fu primit cu urale. 

Dorcas stătea şi el jos şi scria ceva pe o bucată de hârtie. 

— A, tu eşti, spuse el. E totul în regulă acum? Aţi terminat 
toate lucrurile de care să ne ciocnim? 


— Suntem urmăriţi de cineva care vrea să ne oprească, zise 
Masklin, 

— Alt camion? 

— O maşină, cred. Cu oameni în ea. 

Dorcas îşi scarpină bărbia. 

— Şi ce vrei de la mine? 

— Ai folosit o chestie ca să tai firele de la camion când ai 
vrut să-l opreşti, spuse Masklin. 

— Patentul. Ce-i cu el? 

— Îl mai ai? 

— Da, dar e nevoie de doi nomi ca să-l folosească. 

— Atunci o să mai am nevoie de încă un nom. 

Masklin îi comunică lui Dorcas ce avea de gând. 

Bătrânul îl privi cu admiraţie, dar clătină din cap. 

— N-o să meargă niciodată, spuse el. Nu avem timp. Este, 
totuşi, o idee frumoasă. 

— Dar suntem cu mult mai rapizi decât oamenii. O putem 
face, şi apoi să ne întoarcem în camion înainte ca ei să observe 
ceva. 

— Hmm! oftă din greu Dorcas. Vii şi tu? 

— Da, ăăâ..., nu sunt sigur că nomii care n-au mai fos afară o 
să fie în stare să se descurce. 

Dorcas mai oftă o dată. 

— Ei bine, cred că o să încerc şi eu chestia asta numit "aer 
proaspăt". Mi s-a zis că e foarte bună pentru sănătate.! 


Dacă ar fi existat cineva să se uite pe drumul acela de ţară 
mistuit de ceţuri, ar fi văzut un camion urlând în timp ce gonea 
cu o viteză cam periculoasă. 

Ar fi putut să creadă: "A, e un vehicul neobişnuit, pare să fi 
pierdut câteva lucruri de care are nevoie, un far, un tampon, şi 
chiar cea mai mare parte a vopselei de pe-o parte, dar s-a 
pricopsit cu câteva lucruri de care nu avea nevoie, precum 
câteva crengi din tufişuri, are mai multe boţituri decât o foaie de 
tablă ondulată." S-ar mai fi putut întreba şi de ce avea un semn 
de "Şantier" care-i atârna de mânerul unei portiere. 

Şi s-ar fi mirat cu siguranţă de ce se oprea. Maşina de Poliţie 
din spatele camionului se opri într-un stil cu mult mai 
spectaculos, scârţâind din roţi. Doi oameni aproape că se 
aruncară din ea şi alergară către camion, deschizându-i 


portierele. 

Dacă spectatorii ar fi fost capabili să înţeleagă Umana, l-ar fi 
auzit pe unul din ei spunând: "Gata, băiete, asta e tot pentru 
azi. Dar unde a dispărut? Nu e nimic altceva aici decât o 
mulţime de sfori." Şi apoi l-ar fi auzit pe celălalt spunând: "Pun 
pariu că s-a aruncat şi a întins-o peste câmp." 

Şi în timp ce se petreceau toate, astea, iar poliţiştii scrutau 
fără tragere de inimă şanţurile, răscolindu-le cu lumina 
lanternelor lor, spectatorii ar fi putut observa două umbre foarte 
mici alergând de sub fundul camionului şi dispărând sub maşina 
de Poliţie. Se mişcau foarte repede, ca şoarecii. Şi tot ca la 
şoareci, vocile lor erau ascuţite, rapide şi piţigăiate. 

Cărau un patent. 

Câteva secunde mai târziu, umbrele fugiră înapoi. Şi aproape 
imediat ce dispărură sub camion, acesta porni din nou. 

Oamenii ţipară şi alergară înapoi la maşina lor. In loc să se 
trezească la viaţă, motorul făcu însă câârr, câârr, câârr. 

După un timp, unul dintre ei ieşi şi-şi dădu şapca pe ceafă. 

În timp ce camionul se pierdea în ceaţă, cu singurul lui stop 
stingându-se în depărtare, omul se aşeză în genunchi, privi sub 
maşină şi apoi ridică un pumn plin cu cabluri tăiate foarte 
îngrijit!.. 

Asta este ceea ce ar fi văzut spectatorii. De fapt, singurii 
spectatori au fost două vaci, iar ele n-au înţeles mare lucru. 


Povestea aproape că se termină aici. 

Două zile mai târziu, camionul a fost găsit într-o râpă, 
undeva în afara oraşului. Şi mai ciudat era că bateria, toate 
cablurile electrice, becurile şi întrerupătoarele fuseseră furate. 
La fel şi radioul. 

lar cabina era plină de sfoară. 


14. 
XV. Şi atunci nomii au spus: "Acesta este un loc nou; fie al 
nostru pe vecie." 


XVI. Şi numai cel din Exterior nu a spus nimic. 


(Din Cartea nomului, Exodul, cap. 4, vers. XV-XVI.) 


Înainte fusese o carieră de piatră. Nomii ştiau asta pentru că 
pe poartă era un semn ruginit: "Carieră. Pericol. Intrarea 
interzisă." O găsiseră după o fugă nebună de-a lungul câmpiilor. 
Avuseseră noroc. Aşa spunea Angalo. Îi călăuzise Fraţii Arnold 
(din 1905). Aşa credea Gurder. Nu contează cum s-au instalat, 
cum au găsit câteva clădiri dărăpănate, cum au explorat 
galeriile şi movilele de pietriş, cum au scăpat de şobolanii. Asta 
nu a fost prea dificil. Cea mai grea parte a fost să-i convingă pe 
cei mai mulţi dintre nomii mai bătrâni să iasă afară; se simțeau 
mult mai bucuroşi când aveau un acoperiş deasupra capului. 
Sau poate o podea. Bunica Morkie a fost de mare ajutor. l-a 
făcut să o privească, de nenumărate ori, cum se plimbă prin 
Exterior, înfruntând înfricoşătorul Aer Proaspăt. 

Mâncarea luată din Magazin nu a ţinut o veşnicie. A apărut 
foametea, iar în câmpurile alăturate erau o mulţime de iepuri. 
Erau şi legume. Nu foarte curate şi nici prea mari, bineînţeles, 
aşa cum le lăsase Fraţii Arnold (din 1905) să fie în Magazin, ci 
răsărind din pământ, acoperite cu mizerie şi praf. Au fost multe 
plângeri pe această temă. Muşuroaiele de cârtiţă care au apărut 
pe un câmp alăturat au fost rezultatul primelor mine 
experimentale de cartofi. 

După două experienţe tragice, vulpile au învăţat şi ele să 
păstreze distanţa. 

Şi a mai fost descoperirea Electricităţii de către Dorcas. 
Curentul electric mai exista încă în nişte fire care duceau la una 
dintre clădirile dezafectate. Îmblânzirea lui fără victime a fost 
însă o treabă foarte grea, care a necesitat cel puţin la fel de 
multe planuri precum Marea Şofereală, o mulţime de cozi de 
mătură şi mănuşi de cauciuc. După o meditaţie prelungă, 
Masklin a împins Obiectul lângă unul din cablurile electrice. S-au 
aprins câteva luminiţe, dar nu a spus nimic. Simţea că Obiectul 
ascultă. Îl putea auzi ascultând. 

Apoi l-a luat şi l-a înţepenit într-o crăpătură dintr-unul din 
ziduri. Avea sentimentul obscur că nu venise încă vremea să 
folosească Obiectul. Cu cât îl ignora mai mult, cu atât trebuia să 
se dumerească singuri ce aveau de făcut. l-ar fi plăcut să-l poată 
trezi mai târziu şi să-i spună: "Uite câte am înfăptuit de unii 
singuri!" 

Gurder a aflat destul de repede că se aflau, probabil, undeva 


în China. Şi aşa iarna s-a transformat în primăvară, iar 
primăvara a devenit vară. 

Dar nu se terminase. Masklin simţea asta. Stătea de pază pe 
pietrele de deasupra Carierei. Aveau mereu un paznic de 
serviciu, pentru orice eventualitate. Sub o piatră de lângă el era 
ascunsă una din invențiile lui Dorcas, un întrerupător conectat la 
un fir care aprindea un bec dintr-una dintre galerii. | se 
promisese că în câteva zile o să aibă şi un radio. Se putea ca 
asta să se întâmple curând, pentru că Dorcas avea acum o 
mulţime de ucenici. Aceştia păreau să petreacă foarte mult timp 
într-una din barăcile dărăpănate, înconjurați de bucăţi de cablu 
şi părând foarte serioşi. 

Serviciul de gardă era destul de popular, cel puţin în zilele cu 
soare. 

Aceasta era casa lor acum. Nomii se instalau din ce în ce mai 
bine, ocupând toate colţurile, planificând, împânzindu-se, 
începând să aparţină Carierei. Cel mai bun era Bobo. Dispăruse 
în prima zi şi se întorsese mai apoi, gras şi mândru, în calitate 
de şef al şobolanilor din Carieră şi tată a foarte mulţi şobolănei. 
Probabil că aceasta era cauza pentru care şobolanii şi nomii 
păreau să se înţeleagă bine, evitându-se politicos unii pe alţii, 
fără să se mănânce între ei. 

"Sobolanii sunt mai acasă aici decât noi" gândi Masklin. 
"Acesta nu e locul nostru. Aparține oamenilor. Deocamdată au 
uitat de el, dar, într-o zi, îşi vor aminti. O să se întoarcă, iar noi 
va trebui să plecăm. Va trebui întotdeauna să plecăm, fiindcă 
vom încerca să creăm lumile noastre mici înăuntrul lumii lor. Pe 
vremuri aveam totul, iar acum ne considerăm norocoşi să avem 
doar o mică părticică." Privi în jos spre Carieră. O vezu pe 
Grimma, stând în soare, înconjurată de câţiva nomi tineri, pe 
care-i învăţa să citească. Asta era un lucru bun. El nu avea să 
devină niciodată prea priceput, dar copiii păreau înveţe foarte 
Uşor. 

Cu toate astea, mai existau probleme. Familiile din Raioane, 
de exemplu. Nu mai aveau raioane pe care să le conduc şi, de 
aceea, petreceau o mulţime de timp ciorovăindu-se. 

Păreau să fie certuri mai mereu şi toată lumea aştept de la 
el să le soluţioneze. Toate se petreceau de parcă nomi erau 
capabili să acţioneze uniţi numai când îi preocupau lucru cu 
adevărat serios. 


"Dincolo de Lună" spusese Obiectul. "Voi aţi trăit în stele." 
Masklin se întinse pe spate ca să asculte albinele. 

“Intr-o zi o să ne întoarcem. O să găsim o cale să ajungem la 
nava aia mare din ceruri şi ne vom întoarce. Dar nu a venit încă 
vremea. Vor fi multe de făcut, dar, din nou, cea mai grea parte 
va fi să-i facă pe oameni să înţeleagă. De fiecare dată când 
urcăm o treaptă, ne odihnim un pic, ne gândim cât mai avem 
până în vârful scării, şi începem să ne ciorovăim de la tot felul 
de lucruri." 

Şi totuşi, chiar şi aşa, treptele sunt un început foarte bun! 

De unde era, putea să vadă la câţiva kilometri depărtare, 
peste câmpuri. Putea să vadă aeroportul, de exemplu. 

Ziua în care zăriseră primul avion decolând fusese destul de 
înspăimântătoare, dar câţiva nomi îşi amintiră de poze din cărţi 
pe care le citiseră, şi se dovedi că avioanele nu erau decât nişte 
camioane construite pentru a fi conduse pe cer. lar Masklin nu 
explicase nimănui de ce credea că merită să ştii cât mai multe 
despre aeroport. Ştia că unii dintre ei au o bănuială, dar erau 
atâtea de făcut, încât nimeni nu se gândea la asta. Adusese 
vorba cu foarte multă grijă. Spusese doar că e foarte important 
să afle cât mai multe informaţii despre această lume nouă. 
Pentru orice eventualitate. Vorbise în aşa fel încât nimeni nu 
întrebase: "In ce eventualitate?" Şi, oricum, erau foarte mulţi 
nomi care nu aveau mare lucru de făcut, iar vremea era 
frumoasă. 

Condusese o echipă de nomi peste câmpuri. Călătoria 
durase o zi, dar grupul lor număra treizeci de nomi şi nu se 
iviseră probleme. Fuseseră nevoiţi chiar să traverseze o stradă, 
dar găsiseră un tunel construit de hârciogi, iar hârciogul care 
vedea din partea cealaltă s-a întors şi a fugit când s-au apropiat 
de el. Veştile rele, ca aceea că în câmpie au apărut nomi 
înarmaţi, se răspândesc repede. 

Intr-un târziu, au găsit gardul de sârmă, au urcat un pic pe el 
şi au petrecut ore în şir privind avioanele cum aterizează şi cum 
decolează. 

Masklin simţise, în timp ce mai făcuse expediţia asta o dată 
sau de două ori, că era ceva foarte important. Avioanele arătau 
mari şi înspăimântătoare, dar aşa crezuse odinioară şi despre 
camioane. Trebuia doar să le cunoşti. O dată ce ştiai denumirile, 


aveai ceva cu care să lucrezi, un soi de pârghie, într-o zi, 
avioanele s-ar putea dovedi folositoare. Într-o zi, nomii s-ar 
putea să aibă nevoie de ele. 

Ca să mai facă un pas. 

Se simţea destul de optimist în privinţa asta. Avusese chiar 
un moment glorios în care, deşi se certaseră şi se ciorovăiseră şi 
înţeleseseră lucrurile greşit, nomii reuşiseră să ducă o treabă 
până la capăt. 

Dorcas privise şi el cu atenţie avioanele, atârnând pe gardul 
de sârmă şi cântărindu-le din ochi. Şi Masklin îl întrebase: 
"Presupunând, aşa de dragul discuţiei, că ar trebui să furăm 
unul din ăsta, crezi că am putea rezolva?" lar Dorcas îşi frecase 
bărbia gânditor. "N-ar trebui să fie prea greu de condus", 
spusese el, zâmbind. "Au numai trei roţi." 


Sfârşit partea |