Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0014

PROPRIETAR: 


SOC. AN „UNIVBRSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU z3 - = 
DIRECTOR :1 AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Lascrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





RACINE şi PAUL VALERY 
Actul de clasicism este un act de dominație. Clasi- 
cismul presupune un neintrerupt control, o deplină 
stăpânire a materialului dat. Sensibilitatea și totalita- 
țea dramelor suiletești constituesc esenţa operei cla- 
sice. Un spirit autoritar care, plutind peste aceste eve-. 
nimente spirituale, pentru a le iormula geometria și 
structurile, trebuiește să se ridice, întocmai ca Mo- 
nime a lui Racine, peste mările pe care le domina: 
„Souveraine des mers qui vous doivent porter“, 
Epocile de iructuoasă înflorire artistică, Antichitatea 
şi Renaşterea, sunt caracteristice tocmai datorită a- 
cestui spirit de măestrie ordonată a producțiiior de 
artă. Ceeace alcătuieşte „restul“, acel tor — „Schau- 
der-ul': goethean — vine dela sine. Criteriul acesta al 
maestriei, care ignoră igeaiui de expresie originală și 
sensaţiiie inedue aie subconștientuiui, a dat naştere 
miracoiului Anuchiiaţii greceşu şi aceie none caiui- 
viziuni a Renaşterii. Arta este generală și vunaia; eu 
cere neapărat opservarea severa a reguiiior iui Hpol- 
lon, „Si ce n'est que la gioire ardente au mâtier“, spu- 
ne Mailarme. Ne intoarcem așa dar privirile spre poe- 
tica ae maăestne, a cărei admirabuă expresie e tace. 
Ei aducea pe altarul rațunii mai tordeauna bogate 
jerue ae aimonu confuze şi mu de ganduri care nu 
muiţumeau armonia. Vin acest act de continuă sacri- 
iicare, de permanentă autonmitare, Racine a creiat a- 
ceie opere care mua prin suuctura lor adamamnună. 
Ca și Racine, Valery e ciasicul unui exuem clasi- 
cism, pe cure doru ae acea ciurviziune, sau cum îi 
spuneu ei insuși — demonui luciai Gui îl copieşea, 


IVI 








ABONAMENTE 


autorităţi şi instituţii 1000 fel 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 , 
3 luni 210 , 


MARIUS BUNESCU 





REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Sir, Brezoianu 23-25 
TELEFON 3:20. 








Faleze la Constanta 


vODOrGNA de pe ciumiie rapunuii. AMonuoi, încoraați ca 
nimeni Qsupra îazescr de aesiășurare d meroaei de . 

ducru, desavaișiui tennicieni ai asi, GUI NPsai ae cu- 

tremurui uoruiui cteaței şi incompurcoil ae sternii, în 


supremația lor tormaia. 


U aisciplina nguroasă prezida la Racine bătălia lă- 
Unică a iapunu, uuxu creației. Lin aceeaşi muitipii- 
CuOe GE 10iyt GRULONICE, GE Euri m periuuatutu izul- 
ie, se piamaaeşie picaiura cu picatura şi cnstaiui per- 
SBontunGu iul kaui Valery. 


Flagelle-toi! Parais /impatient martyr 
Qul S0i-meme secorcne 
Et dispue a iu uumme impuwssante & partir 
LE5 zerours vers lu orcne. 
Ca și Anaxagora altădată, și Racine mai iârziu, Va- 
!6ry creae ca iu inceput a tosi haosul, iar. ordinea to- 
iua se va stabili numai odată cu dominaţia imeiectu- 


du, healizarea 1zbauzii acesteia insa cere o disciplină . 


clasică şi o supunere la prescripreie inieligenței, Ast- 
tei, Nară să vouscă, Vouory 1Și intoarce piivirue prin 
Racine lu Malnerpes şi mai ces la bescurtes, Pentru 
Paul YVaiery, poemu. este exerciţiu. 10iuși — Ca Și ia 
antecesonu sau, Bacine, de aitiei — observarea Iigu- 
roasă- a condițiilor exerioare aie arte: nu exciude ac- 
tui de creaţie, tie el chiar in stare lucida. Inspirația — 
nu în sensul ei peiorauv, ironic — e o stare age supie- 
mă clarviziune, e rezultatul unor nespus de îndeiun- 
gate meanari. Momentni acesta poetic se obține prnn- 


tr'o grație: 


Patience, patience,: 
Patience aans l'Azuri 
Chaque atome de silence 
Est la chance d'un iruit mur? 
Viendra l'heureuse surprise: 
Une. colombe, ia brise, 
L'6branlement le plus doux, 
Une iemme qui s'appuie, 
Fe:ont tomber cette pluie 
Ou l'on se jetie ă genoux! 


Paul Valery pormeșie în alcătuirea poelticei saie re- 
luând tirul poeziei pure, cu un succes neaștepiui, ului- 
tor, dezolant la o poezie esoterică. Dar poezia e şi ea 
o formă a cunoașterii. Legile ei sunt identice legilor 
matematice. Forma de exprimare a unor asemenea 
poeme trebueşte să se supună disciplinei clasice, 
prin care să-și poată determina locul geometric și ar- 
hitectura noțiunilor întrebuințate. Paul Valery se men- 
ține astfel și prin aceasta pe tradiţia liniei lui Racine: 
inteleciualism şi clasicism. Forma de sintetizare a a- 
cestor două altitudini e raționalismul derivând direct 
din metoda științelor matematice şi care. a dus la îi- 
liațiune . literară cu Maurice Scăve, Racine, Poă și 
Maliarmă,  - 


Această extremă supunere acordată perfecției for- 
meselor duce în mod tatal la a deiormaţie, la un viciu ra- 
finat, cu un cuvânt spus: hermetism. Paul Valăry, du- 
pă ce. reluase tehnica vrăjitorului dela Vaivins, este 


acela care cere „le travail de l'esprit sur le chemin de 
ses voluiptâs", 


„Poezia lui Paul Valery — cum o defineşte d. Ion 
Pillat — e tangentă deci, pe de o parte cu muzica, prin 
care cuită.să exprime neexprimabilul, și de partea 
cealaltă cu armonia matematicii superioare, în sensul 
că se încearcă să creeze, bazat pe date pure, un uni- 
vers nou, în care legile rațiunii utilitariste sau retori- 
cei graiului. obișnuit nu sunt valabile”, ” 


Alci: stă prodigiosul interes şi noutatea poeticei.-lui' . 


Valery tață de modul'de comprehensiune a lui Racine. 
Imaginaţia și sensibilitatea sunt fondul poeziei ra- 


. 


- îlă nenumărate 


ciniene, întocmai ca voința întreptată împotriva pa- 


siunilor lui Corneille. Lirismul la Racine, care. repro- 
duce impresia provocată spiritului său de. către spiritul 
eroilor, esie excepțional. Măreţia și energia biblică se 
infiltrează în versurile sale făurite pentru a îi cântaie, 
creind astfel uriaşa nepotrivire, esențialul desacord 


dintre elanul lizismului: său și periecția posesiunii de 
sine-însuși. Am afinnat că Racine e liric excepţional 
pentru că dramatic este prin definiţie. Opera racinia- 
nă, așa cum o analizează Emile Faguet — este deo 
nețărmurită forţă şi tinețe de observaţie; este pe scurt 
opera unui mare. artist, 


Cum să evocăm așa dară cosmosul de cristal al! 


poeticei lui Racine mai bine decât aducându-ne aminte 


că Valery e acela care din aliajul rar, de pur clasi- 


cism francez și de poezie pură, modernă, de simplici- 
tate și ralinament duse până la marginile extreme, de 
gândire. simțită intuitiv și de pasiune transpusă pe 
Plan rațional, a creiat o algebră poetică nouă, „o ar- 
hitectură muzicală a sensibilităţii omului modern“, pe 
bazele logicei extremului clasicism. 


MIRCEA BOGDAN 


ca az pe 


e 


Pentru mentalitatea primitivă tot 
ceea ce se refuză înţelegerii devine act 
misterios, înlânţuit cu forţe obscure, 
care, eventual, ar putea periclita exis- 
tența. Adică se transtormă într'un com- 
plex straniu, suscitâna spaima. 

(Aplicând mentalitâţii primitive no. 
tiunea îvică sau spaimă riscăm, poate, 
«roarca. Fiindcă acel sentimentț capătă 
structură eterogenă, nativă. 

Acceptate în natura lor genuină, frica 
are un obiectiv biviogic, iar spaima u- 
nul metafizic), 

Şi, evident, toi ceeace are valoare de 
act misterios, animat obscur, devine 
inaintea aceloraşi mentalități act, ve- 
nerabil. Religiile primitive sunt funda- 
mentate astfel, isvorând iniţial din 
spaima de necunoscut. Erijarea morții 
la altitudinea veneraţiei o dovedește a- 
pariţia animismaului, a tabu-ului și a di- 
verselor practici corelate cultului mor- 
ilor. Evoluţia istorică mărturiseşte fe- 
lurite interpretări a morţii în epoci... 

Ca leit.motiv în arte, moartea își a- 
expresii,  germinând 
vot din spaima câre-i aureolează, apa- 
„Tiţia. : 

Pentru moderni, moartea a încetat 


- de a fi în conștiință o imanenţă ase- 


mănătoare vieţii. 


__De oarece variaţia rapidă cotidiană, 
necesităţi sau. pseudo-necesităţi impli- 
când epuizanta goană de fiecare zi, de 
satisfacţii sau pseudo-satisfacţii artifi- 
ciale, în sfârşit întregul angrenaj social 
modern e un pretext nesecat de rămâ- 
nere la suprafeţe, de abandonare în su- 
perficial. Şi spiritualitatea contempora- 
nă se anesteziază atribuindu-şi califica- 
tivul „faustic“, cu sens general. E vorba 
de neliniștea inşilor sociali, cu alte cu- 
vinte, epoca noastră aparține colectivu- 
lui $i nu existenţelor individuale. RăĂ- 
mânem însă sceptici în faţa fenomenu- 
lui cclectiv“ şi înclinăm în favoarea, 
altei explicaţii. Sensibilitatea acută a 
spiritelor ordonă teama și evitarea ori 
cărui conflict derivat din eventuale 
„crize“ ; contactui cu imanențele pro- 
voacă dezordini lăuntrice.... 

Deci, s'a impus, firesc, o postulare a 
realităţiler imediate, adică o îndepăr- 
tare de tot ce oferă existența esenţial : 
viața "autentică şi moartea proprie; 
(viata să fie numai a noastră şi moar- 
tea dcasemeni, oportună și unică). 

Este şi motivul care justifică de ce 
azi nu se mai plămădesc religii, curente 

" cSulte, discreaitarea magiei şi a metafi- 
zicii. Prin urmare, încercând un studiu 
comparativ, im egistrând moartea ca c. 
veniment cu răsunet în stratul social, 
vcm întâlni diversitatea cea mai arbi- 
vrară a interpretărilor. Limitându-ne iu 
pre-enta ei inlăuntrul individului, ne 
va întâmpina tot o diversitate. rezul. 
tâng din interaependenţa socialului cu 
individualul. 

O altă perspeztivă ne îngădue înglo- 
barea vieţii şi morţii în cadru! aceleiaşi 
realităţi. Ori şi asocierea e prezentată 
just de d. Biberi în „Thanatos”: „..pe 
plan subiectiv moartea apare faţă de 
viaţă nu numai distinctă, dar oarzcum 
opusă... ...Îîn același timp, moartea și 
viața se integrează aceleiaşi realităţi 
cosmice“ (Documentata carte amintită 
cenține multe limpezimi științifice; dar 
moartea este numai un fenomen bio- 
icgic ?) 

E 

Atitudinile înaintea morţii, cum am 
rmențicnat, sunt diferite : ignorarea. ei, 
ub-ervabilă analizând psihologia 'mo- 
dernă. Este ignorarea morţii nu ca fapt 
în sine. ca permanență biologică ci este 
iguc area semnificaţijlor morţii, a sim- 
bolului ei, care, în definitiv, ar trebui 
aczeptate apriorice, aşa: cum inexorabilă 
este acceptarea existenţei. 

„Refuzul morții, închegat din spaima 
unanimă şi, desigur, nejustifiată, este 


— 


me. 


de ION STANCU 


atitudinea cea mâi generală în spaţiul 
omenesc orizontal, geografic şi în spa- 
ţiul istoric, vertical. 

Refuzul devine reculul ignorării ini- 
țiale. 

Şi aflerenţa la moarte, atitudine rară 
şi întemeiată pe anumite credințe me- 
Vafizice sau experienţe pasionale. O 
străluctă exemplificare a primei cauze 
=ste însemnătatea păstorului Mioriţei. 
„Baciul moldovan“ in balada poporană 
rămâne un simbol și o mărturie a îon- 
dului metafizic, adânc, din care derivă 
anteic majoritatea sensurilor folclorului 
românesc; aceeaşi seninătate de zeu în 
Meșterul Manole acceptând moartea so- 
ției iubite și apoi moartea sa oportună 
pentru împlinirea dezideratului înalt = 
creația, prin sacrificiul iubirii. 

Aderenţa la moarte prin experienţă 
pasicnală e sublim realizată în povestea 
de iubire şi moarte a lui Tristan și a 
Isoldei ; legenda bretonă și-a aflat în 
Iosephe Bedier autenticul tâimăcitor. 
Cităm pasagiul acestei aderențe: Iseut: 
„„.emmene-moi au pays fortune dont 
tu pariais jadis : au pays dont nul ne 
retourne“... i 

Tristan: „„..Amie, je temmenerai au 
pays tfortune des vivants. Le temps ap- 
proche; n'avons-nous pas bu dâjă toute 
misere et toute joie ? Le temps ap- 
proche; quand il sera tout accompli, si 
je t'appelle, Iseut, viendras tu?” 

Iseut: „... Ami, appelle-moi! Tu le 
sais que je vienarai !...* 

Acceptarea morţii este voită şi senină; 
după aşteptarea ei, după prezătirsa in- 
terioară pentru ca moartea să vină la 
timp, abandonarea... „tu le sais"... 

Desigur, există şi alte diierențieri, dar 
ele se păstrează pe un plan minor, în- 
sumabile fiind într'una din cele trei aţi- 
tudini relevate. Asta în ceea ce privește 


(Urmare în pag 2-a) 


AUREL IACOBESCU 


Caci ia td 


Apare de. 3 ori pe. 
PREȚ U'L 20 LEI 


Ia cursul! verii tr::uio -au 


tost date admiraţiei publicului 


atât la Bucureşti cât și la Iaşi 
busturile acelora care au săpat 
în . veşnicia neamului româ- 
uesc sufletul 'naţiei.  Nemuri- 
torii artelor noastre au înce- 
put să-și aibă chipurile lor 
vioplite în piatră, așezate. la 
loc de cinste, înconjurais, în 
marile grădini publice, de cu- 
lorile florilor, aşa cum apar 
ele în timp. - 

Cetăţeanul în trecere pe aci 
sau  pensionarul, care vine 
să-şi petreacă în liniștea mi- 
resmată a gădinii câteva ore 
din zi; cu ziarul sub  ocho- 
lari sau cu bastoul bătrâne- 
ților tovarăș, poate să ad- 
mire  fvuntea gânditoare a 
unui poet sau ironia ce ra- 
diază pe figura unui distins 
scriitor român, care a prins în 
vârful condeiului său gama 
sufletului românesc; cu toate 
pasiunile lui ce constitue cter- 
nul omenesc. 

Intotdeauna cititorul, con- 
sumator de literatură, în lini- 
ştea adâncă a căminului, când 
înfrigurat  soarbe rândurile 
cărții, lără vrerea lui, imagi- 
naţia  atotcuprinzătoare, nu-i 
pierde din cercul ei luminos 
pe autor. mai ales dacă asu- 
pra lui are şi ceva cunoştinţe 
biografice. Aşa este cazul cu 
scriitorii noștri, pe care, pe 
cei mai mulţi, îi cunoaşte şi 
retățeanul cu patru clase pri- 
maro, De exemplu FEminescu,. 
Creangă, 'Coşbuui —ca să nu: 
mai pomenim de aţii, — auin- 
trat de mult în conştiinţa pu- 
blică. Cu scrierile lor, cu ver- 
bul lor cald și convingător, 
şi-au făcut educaţia literară 
generaţii după generaţii. Nu 
există om care să fie trecut 
printr'o scoală, fi ea chiar cea 
primară. să nu îi savurat, cu a- 
cea emoție ce-i este dată omu- 
lui în genere, o poezie de-a lui 
Eminescu, un fragment din 
Amintirile lui Creangă, sau 
Nunta Zamfirei a lui Coșhurc. 

Prin pana acestor trei figuri 
ale literelor românești, autoh- 
tonia noastră a câștigat în 
prestanţă şi adâncime. Scrisul 
lor l-am pătruns adesea în 
copilăria noastră, cu acca sete 
care caracterizează această 
irumoasă epocă din vieaţa 0- 
mului; dar nu e mai puțin 
adevărat că şi acum în epoca 
maturității gândite, scrisul a- 
cestor făuritori de limbă ro- 
mâncască în care au. turnat 
simţirea naţiei, ne înalţă su- 
fletele, ne mângâie sensibili- 
tatea și ne încântă simţul de 
frumos. 

Cine oare nu gustă şi acum, 
când ghioceii atâtor primăveri 
trecute apar la tâmplele noa- 
stre, Amintirile lui Creangă? 

De câte ori în cursul vieţii 
noastre nu ne întoarcem toţi 
la Creangă! Ștrengăriile evo- 
cate de scriitor, hazul unor 
scene din vieața de școlar, în 
care se împletesc nevinovăția, 
copilărescul şi naivu', ne în- 
tore în propriul nostru trecut. 
Prin scrierile Jui, Creangă a 
adus „o adevărată îmbogăţire 
iieraturii noastre“, cum susţi- 
nea Maiorescu. 

Prin Amintiri. din copilărie 
Creangă şi-a căpătat cel mai 








Roma—San Sebastiano 


pa me e Csi ăi 


FO piu ei an. 


lună 


SUL LIIER 





D 


ANUL Lil Ne. 14 






stră. - 

isvident, că în rândurile a- 
cestea nu vom face noi ana- 
liza operelor lui. Creangă. Au 
făcut-a alţii. De altfel, despre 
Ion Creangă sa scris aproape 
sot atât de mult, ca şi despre 
Eminescu. - 


zisăhizit loc în literatura N9â- 


S'au făcut studii peste stu- 


dii, sa analizat cu deamănun- 
tul creaţia arlistică a autoru- 
lui =ostru în atâtea articole şi 
srudii, încât o parafrazare 3 
acestora e inutilă, 

Junimza, dacă trăeşte şi a- 
cum în conştiinţa publică: -- 
de ce n'am rerunoaște-o — 
wăește prin Eminescu şi 
Creangă, care datorită înţele- 
gerii afective dintre ei de a- 
tunci, a continuat și acum, 
după moarte. prin fenomenul 
artistic ce emană din operele 
lor. 

Dacă ar fi să alegem doi 
mari scriitori din literatura 
noastră, întâiul ar fi Emine- 
scu, iar al doilea ar fi, fără 
îndoială, Creangă. Suntem si- 
“guri că punând în discuţia ci- 
titorilor de literatură româ- 
nească, acest lucru. alegerea 
War putea fi alța decât acea- 
sta. 

Numela lui Creangă se bu- 
ură de atâta circulație, iar 
Amintirile lui sunt gustate cu 
aceiaşi intensitate atât de lu- 
mea intelectuală dela no, cât 
şi de cca cu mai putină pre- 
tenție în privinţa aceasta. A- 
zest lucru înseamnă. de bună 
seamă, că scrierile lui Crean- 


gă au sfect literar asupra 
imaginaţiei cititorului,  înde- 
plinină cu prisosință  condi- 


țiunile ce se cer unci opefe 
de artă. pentru ca vremea să 
n'o acopere de praful uitării. 


Şi-ar 


SAMBATA:20 MAI 1944 


Redactor responsabil: "TRAIAN CHELARIU 


Creangă ȘI posteritatea sa 


Ne surprinde însă că din 
galeria. busturilor scriitorilor 
români ce-au fost înfipte ia 
grădina Cișmigiu: din Bucu- 
reşti, cât şi în grădina Iașului, 
chipul lui Creangă lipseşte. 


-Să fie care aceasta o omitere 
- eu voie sau fără voie? 


Care a fost raţiunea, în 
vaza căreia Creangă să fi fost 
iăsat la o parte? El nu e mare 
scriitor? Nu poate sta alături 
de N. Gane, de V. Pogor, de 
p. Carp, de Duiliu Zamfire- 
scu! Ce ironie! De bună seamă 
vă şi acoștia îşi au meritele 
ior... literare, dar zu înaintea 
lui Creangă. Cu siguranţă că 
dacă aceste personalităţi... li- 
terare ar fi acum în vieaţă 
da singuri calificativul 
serarhizării lor pe scara lite- 
relor. româneşti, din care în 
rândul al doilea după Emine- 
scu l-ar pune pe Ionică dela 
Humulești, 

Că şi Creangă îşi va avea 
locşorul lui într'o „grădiniță“ 
din cuprinsul Bucureștiului. . 
Iașului sau oricărui alt oraş de 
provincie este tot ce se poate. 
Dar noi, publicul, care vedem 
cum sunt apreciaţi unii scrii- 
tori dăltuitori de limbă și su- 
flet românesc, ne dăm seama 
de nedreptăţile co se fac. Căci 
nedrepi este că cel carc m-a 
fericit copilăria şi. ne-a crescut 
în lumea fantasmelor lui, să 
nu se bucure de acecaşi egală 
preţuire măcar cu ceilalţi con- 
frați mai puţin literari. Ori, 
dacă este aşa, să-l dăm afară 
po Creangă din literatură din 
manualele  școlarilor noștri, 
din educația. Literară și artis- 
tică a iineretului. | 

Ce caută ţăranul Ion Crean- 
gă în litoratură? 


N. OANA 





ALEXANDRU 


fost dat culturii româ- 
cau în epoca ei de ajir- 
mare şi wonsolidare să beneţi- 
cieze de aportul bogat al celor 
mai de seamă din personalită- 
țile ei creatoare. O coincidenţă 
fericită a făcut ca recrutarea 
elitelor să se facă întrun ritm 
regulut și intens, astfel că 
nici-o lacună mă putut să ră- 
mână neimplinită. Pe de-asu- 
pra, aceste dlite s'au dovedit 
de o largă multiplicitate de 
preocupări şi un bogat debit 
de activitate. Veacul trecut 
este faza de împlinire şi rea- 
lizare a patrimoniului nostru 
de cultură, brăzdată de apor- 
tul bogut ai celor mai de sea- 
mă realizatori. El ne-a învred- 
micit de statornicirea unui edi- 
ficiu de prestigiu şi valoare în 
unsamblul celorlalte civiliza- 
ţii, prin apariția unor înfăp= 
tuitori de mari dimensiuni în 
toate ramurile de activitate. 
Acest veac românesc de în- 
jăptuini colective a fost stră- 
bătut şi de existența şi activi” 
-tatew prodigioasă a literatului 
şi savantului Alexandru Odo- 
bescu, om de preocupări mul- 


l-a 
nești 


. țiple și, de realizări mari, care . 


şi-a lăsat înfiptă figura pe 
frontispiciul vremii. Având, 
din pricina firii sale ciudate, o 


viață agitată şi frământată'te - 


felurite întâmplări şi nenoro- 


ciri, el a lăsat totuşi în urmăsi 


o activitate bogată şi multiplă, 
care nici astăzi nu e îndeajuns 
de cunoscută, cercetată şi stu- 
diată. Ca liteat şi om de ştiin= 
ță '— arheolog şi istorie — a 
dovedit o muncă measă şi 
bine organizată. : 
Ca fiu de militar, colonel, 


tată! său jucase un rol care-a. 
fost condamnat de opinia pu-. 


blică pentru atitudinea sa 
anti-revoluționară dela 1848, 
Alexandru Odobescu s'a năs- 
cut în București, în anul 1834. 
Studiază în acelaș oraș la Sf. 
Sava şi apoi la un institut 
francez, iar studiile universi- 
tare le urmează la Facultatea 
de Litere din Paris, unde câş- 
țigă, prin muncă stăruitoare şi 
interes susținut, o cultură 
științifică aleasă şi bogată, In 
timpul șederii sale în capitala 
Franţei, împreună cu un grup 
de studenţi, face să ia naștere 
v mişcare culturală și patrio- 
tică  „Jumimea Română“, cu 
un organ de presă bine scris, 
care descindea din ideile miş- 
cării revoluționare dela 1848, 
Pubhcația n'a apărut, din pă- 
cate, decât de trei ori, dar so- 


„Cletatea a dăinuit mai mulţi 


ani, ținând şedinţe săptămâ- 
nale regulat, în cursul cărora 
se discutau aprins tele mai 
actuale probleme naţionale. 
Intrunul din numerele „Juni- 
mei Române“ s'a publicat stu- 
diul lui Alexandru Odobescu. 
despre „Muncitorul Român“. 
Tonul publicaţiei tinerilor era 
mai aspru, față de cel adoptat 
de bătrânii revoluționari 


Se „pare că această-notă se da 





în 


| uțion în „spirit de organizare 
revista lor „România viitoare“, - 





ODOBESCU 


de DUMITRU IMBRESCU 


tora mai ales temperamentu- 
iui aprins a] tânărului Alex. 
Odobescu. El era un înfocat 


patriot şi credea cu sinceritate 
în ideiu de unitate a tuturor 





Românilor. El însă mu se îm- 
păca cu sistemul gălăgios al 
bătrânilor, ridicând valorile 
culturale deasupra retorismu- 
lui și a fomfaronadei, dovedim- 
du-se un conservator discret 
şi măsurat. Nu s'a putut îm- 
păca nici cu ideile liberalilor, 
nici eu acelea ale junimiştilor, 


_şi mai ales în chestia expro- 


prierii averilor înstrăinate că- 
tre mânăstirile orientale. Nu 
sa bucurat de o înţelegere pe 
rare, prin valoarea sa perso- 
“nală, ar fi meritat-o. Toţi oa- 
menii partidelor l-au privit ca 
pe un trădător al ideilor lor 
politice, dar nici el nu sa gră- 
bit să li-se arunce îm braţe, 
izolându-se în lumea cercetă- 
rilor sale ştiinţifice.  Alexan- 
dru Odobescu dvea o obârşie 


„autohtonă nobilă cu o pre- 


-gătire imtelectuală aleasă. Ele 
i-au. asigurat un prestigiu ne- 
imitat în toate manifestările 
vieţii, 

Ajuns ministru, în 1863, la 
vârsta. de abia 29 de ani, con- 


“ducând cu prestigiu şi compe- 


tență destinele imvățământu- 
lui românesc, în perioada lui 
de formare şi consolidare, el 
ma putut să rămână prea 


multă vreme în guvern, deo- 


sebindu-se radical de vederile 
Domnitorului Cuza, ale lui 


„Kogălniceanu şi celorlalți mi- 


niștri şi parlamentari. Punctul 
său de vedere cu privire la 
această chestiune l-a formulat 
Judicios în expunerea „Etudes 
sur les droits et les obliga- 
tions des monastâres“, Din 
timpul cât a fost ministru al 
scoalelor a prins o dragoste 
nespus de mare față de docu- 
mentele. vechi şi monumentele 
noastre istorice. In 1867 e nu- 
mit comisar al: Pavilionului 
Român, la Expoziţia Interna-: 
țională dela Paris, unde a de- 
pus o râvnă deosebită și un 

, unanim 
recunoscut. Mai târziu, prin 

(Urmare în pag. 2-a) 





——— 2 


== : UNIVERSUL LITERAR 








20 MAI 1944 acmeza 


E 


DESPRE TEATRU, TEATRU-ROMAN, 
TEATRU-LITERATURĂ ȘI DESPRE MĂSURA IN TEATRU 


Vi 


Dar din cele de mai sus, după cum se 
vede nu m'am referit decât la prima ca- 
tegorie. 

Alături de aceasta există şi o a doua: 
piese de teatru, momane, etc., cari,: deși 
lungi, sunt totuși de valoare, ă 

Cum ? 

S:mplu : chiar cele spuse: mai sus și 
craterzul crăz9 aldcipiat, ne vor da şi expii- 
cația şi justificarea. 

lată, să zicem că un autor dramatic 
mare, cu alte cuvinte nu un improvizat 
varecare, îşi propune să ne reprezinte — 
ca în „Din jale sa întrupat Electra? — 
destinul unei întregi familii. 

buident că întrun astfel de caz.va fi cu. 
totul explicabil să nu-i mai ajungă tradi- 
ționalele patru sau cinci ate! 

Lungimea în acest caz nu mai este, ca 
în categoria precedentă, datorită unor 
aglomerări indistincte de situaţii și epi- 
soade și capitole nesemniţicative, ea nu 
mai este împinsă dim simpla voință a au“ 
torului peste limitele obicinuite, ci de 
insași  codera de artă, de ea însăși: 
este cerută de ea! $ 

Prin urmare, sub acest raport, nu li se 
poate face unor astfel de autori nici-un 
fel de învinuire, după cum, deasemeni, 
nici nu poate fi vr'o asemănare între ei 
şi anumiţi angrosişti de literatură cari, 
dacă se întind câte odată așa de mult 6 
jac mai întotdeauna din motive cu totul 
străine de orice preocupare estetică, de 
multe ori chiar din motive pur comer- 
ciale. -. 

Dar chiar unui autor adevărat, căruia 
nu poţi să nu-i recunoşti valoarea şi pro- 
bitarea artistică, încă — dat fiind că tea- 
trul înainte de toate este spectacol — i se 
poate pune o întrebare: dece numaidecât 
trebue ca un autor dramatic să-și asume 
sarcini dintr'azestea de-a prezenta în faţa 
spectatorilor o existenţă întreagă? 

Fie ea a unui om, fie a unei familii? 

Şi încă în desfășurarea ei? 

Când rostul artei dramatice este a sur- 
privie viz'a în esenţele ei, „n ceeace are 
ea general uman, concentrând omenescul 
şi redându-l prin câte-o afiumită trăsă- 
tură, uneori intro singură scenă sau, 
poate chiar printro simgură replică ? ! 

Evident, că dacă nu se va merge pe dru- 
mul acesta al artei-sinteză de viață ci al 
atalărilor complecie, al notării de detalii 
mai mult sau mai puţin. esenţiale, atunci 
nu mai poate şti nimeni unde se va mai 
putea opri arta dramatică odată intrată 
pe această caile. Sa 

Se poate ajunge astfel și în teatru cu, 
dela existența unui îndivid și "apoi la 
aceia a unei famili întregi, să se meargă 
pe urmele rcmanului, ca în Zo'a, de ex. 
care-şi propune să realizeze prezentarea 
nu numai a unei familii dar şi a tuturor 
urmaşilor ei, cu diversele ei ramițicaţii, 
în toate activităţile și mediile în care di- 
cerşii ei membri au ujuns : „Histoire na- 
turelle et sociale d'une famille sous le 
Second Empire“ — „Les Rougon  Mac- 
quuri“i — care are nu mai puţin de două- 
zeci de volume! 

Sau, deasemenea, să se încerce să ne 
presinte chiar şi o epocă întreagă așa cum 
a încercat Balzac în a lui „Comedie hu- 
maine”, iarăși în nu mai știu câte zeci de 
volume iar acum recent Proust, în „A la 
recherche du temps perdu” — optsprezece 
volume! — pentru a nu pomeni decât ope- 
vile, dintrun motiv sau altul, în adevăr 
representative, 

S'ar putea, zic — şi să nu se creadă că-i 
o simplă glumă sau un argument „prin 
reducere la absurd: se va vedea mai jos 
că sar putea să nu fim tocmai departe de 





asta 1... — ca teatrul so ia cândva și el pe 
un astfel de drum. Sa 

Toată întrebarea este: acesta sar mai 
putea numi „teatru? a Pro 

“Eu ași înclina să spun că nu: socot că 
însăși tehnica și destinația lui o exclude. 

In-roman aşa ceva se mai poate, dar în 
teatru nu. 

Ar începe să devie cu timpul în loc de 
„teatru teatru, teatrii-romăn sau, împie- 
tând asupra tehnicei unei alte arte, ar în- 
cepe să devie un fel de teatru cimemato- 
grafic! 

Până ce va veni reacţiunea... 

Dar până atumi aşa se va întâmpla: 
drumul: acesta odată apucat, te duce sin- 
gur la rezultatele aătate mai sus. 

lată-l pe O'Neill, altfel un mare autor 
dramatic: odată pornit dela piesele lut, 
cari, oricum, şi aşa erau deosebit de în- 
cărcate şi de evenimente şi de preocupări, 
piese cum ar fi de ex. „Patima de sub 
ulmi”, cu timpul s'a văzut trecând — nu 
imteresează succesiunea strict cronologică 
deloc — la piese excesiv de lungi cum ar 
fi „Straniul înterludiu” pentruca, în deţi- 
nitiv, nici asta să nu-i ajungă ici să simtă 
nevoia. să recungă în cele din urmă la tri- 
iogii — această „Familie Mannon“ sau, pe 
numele întreg „Din jale s'a întrupat Elec- 
to”. 

Și iată că tot nu i-a fost suficient căci, 
lucru şi mai interesant, care confirmă în 
mare măsură evoluţia pe care am. sehiţat-o 
deja, O'Neill, așa cum se arată în însăși 
porgramul Teatrului Naţional, acum Sa 
avuizat să iucreze la o octologie! 

Da, nu mai puțin decât la o octologie 
teatrată. E 

(Şi ca să nu fie îndoială, precizez: o lu- 
crare formată din opt piese de teatru dis- 
tincte! Dac'ar mai fi şi drame toate !...) 

lar nota explică: lucrarea aceasta va 
trebui să cuprindă „viața unei familii a- 
mericane — cum spuneam 1... — în timp 
de 125 de ani, desfășurată în dijerite re- 
giuni ale patriei sale“. 

Se poate, citind așa ceva, să nu surăzi? 


Totuşi cineva ar putea spune — şi cu 
drept cuvânt: „Ca să vedeţi ce ne aş- 
teaptă!”... 


In orice caz nu suntem în plin Zola?! 
Ori, cred că în felul acesta se pășește 
categorie pe urmele romanului: se cre- 
iuză ceiace eu ași numi „teatru-roman“. 


Dar confuziile în teatru sunt mai multe 
şi mai variate. 

lată „Chemarea Codrului”. „Poveste” 
vitejească. 

in auevăr, aş. îi zice însuși autorul: 
„poveste”, 

Şi iată, nici una, nici două, fiindcă este 
prezentată dialogat, hai Cu ea pe scenă : e 
teatru! 

Poftim: „Rigă, două dame şi-un valet! 
Sau chiar și „Casa: Harwey”, o lucrare 
altfel bună, dar care nu-i decât o simplă 
cronică domestică a unei familii englezeşti, 
care, iarăşi, este prezentată diarogat, este 
adusă pe scenă şi gata, este teatru! 

Cum, am spus, e o lucrare bună în felul 
ei, iar succesul pe căre Pa avut atât la no: 
cât mai cu osebire în Anglia, este în felul 
lui îndreptăţit. El, însă, nu se poate spune 
că se bazează pe calitățile teatrale pro- 
priu zise ale acestei lucrări, cât ui de- 
grabă pe “interesul niciodată desminţit al 
publicului - mijlociu pentru mediul de 
înaltă aristocrație engleză, pentru culoa- 
vea locală şi atmosfera epocii victoriene 
cât și pentru acel sentimentalism pudrat 
de care este îmbibată. 

Dar piesele lui Claudel? 

Trilogia ii, de ex.: „l/Otage“, „Le 
pain dur“, „Le pere humili6“?  Astari 
teatru ? Poezie şi încă poezie admirabilă, 
poezie de zonă înaltă, da, însă nu teatru! 

Poezie catolică deasemeni, ca și în 
„lAnnonce faite ă Marie“! 

Dar să scoborim dela un Paul Claudel. 

Iată, în „Jeam de la Lune“: se imagi- 
nează o destul de neverosimilă și de dul- 
ceagă — utfe! bine nuanțată —— istori- 
oară duioasă, sentimentolă, cu un anumit 
tâlc al ei, asezonată cu un fel de morală 
la sfârşit, dialogată și aceasta, secţionată 
ai mult sau mai puţin arbitrar în tu- 
blouri sau în acte: și astfel, intitulată co- 
medie, devine şi ea teairu ! 

Exemplele, de altfel, sar putea în- 
mulți... i 

Ori, acesta nu mai e teatru propriu zis 

ci, cum cel de care m'am ocupat mat 





INSINUARE LA MOARTE ȘI ALICEVA... 


(Urmare din paz. 1-3) 


considerarea morţii din afară, din pris- 
ma exterioară, a lipsei contactuiul veri- 


ticabil cu ea. 
E3 


mpesibilitatea trăirii morţii, infirmă 
crice tentativă de iniţiere retrospectivă. 
Oarecari analogii se pot stabili experi- 


mentânâ ştiinţific, dar nu sunt satisiă- - 


tcare decât teoretic. Ori, iminenţa mor- 
ţii anulează teoreticul, impunându-se 
exclusiv trăirii unice. Experienţe vero- 
simile sunt întro măsură cele intuitive; 
insă moartea nu se poate identifica in- 
dubitabil cu o cunoaştere, decât în li- 
mita în care intuiţia este cunoaștere. 
Şi intuiţia nu-i un mijloc investigativ 
infailibil, după cum nu e cunoaștere în 
întregime. (Afirmăm asta, considerând 
oarecum parţială frumoasa pledoarie 
bergsoniană pentru intuiţie). : 
Pare-se, mcartea e precedată de unele 
structuri fiziologice de un pre-contact ; 
ştiinţa a demonstrat că uneori ritmul 
bicicgie emite apartenenţe la moarte. 
Credem că, asemenea naturi sunt mai 
permeabile sentimentului morții, acelui 
suflu care piuteşte atât de semnificativ 
în arta poporană. O dovadă în plus că 
ateoreticul permite nativ intuirea mor- 
ţii şi favorizează pre-asimilarea el. 
Totuși, certitudini despre moarte în 
sine. nu putem avea; câteodată, nici 
până în momentul ultimei lucidităţi nu 
seşizăm; de aceea cuvintele muribunzi- 
lor sunt semnificative, dacă am încerca 
desprinderea unor destăinuiri extraor- 
dinare. Ele, de obiceiu, exprimă stări de 
circumstanţă, neinteresante. 
[ză 
Tangenţa imediată cu moartea cre- 
iază, în general, un flux al spaimei, o 
desvăluire a străfundurilor conștiinței, 
o alunezare în tragic. Spaima? Ceva 
care se opune definirii, 'comparată cu 
senzaţia unei suspensii dureroase. a apă. 
sării; certitudinea, deficienţii... Spaima 
aceea trebua să fie o ginceritate nudă și 


brutală a neînsemnătăţii omenești, faţă 
de inexorabilul imperativ cosmic. 
Urmează clipa de inerție fugară a for- 
țelor cpuse şi interferate. Apoi, agonia... 
Etimologic, agonia inâică lupta, sfârși- 


tul organismului. Mai mult ?.... 


Li 

Expeiimentui ştiinţei arată că întrun 
interior de celulă, sistemele moleculare 
sunt în necontenită preschimbar2; uzu- 
ra unora aduce nașterea ceiorlalte, suc- 
cesiv sau alternativ. Asistăm la un pto- 
ces care localizează, apoi sincronizează 
viaţa și moartea. i 

Această repetiție — epuizare şi rege- 
nerare — implică un ritm organic care 
poate deveni unitate de timp biologie. 
E aici un criteriu de valorificare și cia- 
sificare: timp social, datând calendaris- 
tic; timp £sihologic, neutralizând timpul 
social și biologic, nedeliberat in conști- 
inţă. In toate însă factorul euritmic are 
preponderență ; poate, cauza să fie de- 
părtată, impusă de acel echilibru cos- 
mic semnalat în cunoscuta periirază a 
lui J. Gasquet : „....Le rythme est la per. 
ception dans notre sang, du sang uni- 
versei“, Dă 

Dar ritm nu iînsemnează uniiormi- 
tate:; timpul psihologic neagă pe cel so. 


cial și biologic tocmai prin neparticipa-. 


rea la uniform. Controversarea, corela- 
ției. timp-materie implică divagaţii inu- 
tile aci. 

Dificultatea interpretării morţii rezidă 
și din neputința aducerii contribuţiilor 
clarificatoare. Moarte și cunoaştere e o 
ipoteză ; ne asociem acestui criteriu 
fiinacă și-a asimilat sublimul experien- 
țelor metafizice şi al trăirilor pasionale. 
Dar poate fi și relația moarte —- non- 
cunoaștere; adică, prefigurarea morţii 
prin somn, cum 0 vedeau anticii sau a- 
neantizarea din hinduism, sau para- 
disiaca recompensă crestină. 


ION STANCU 


înainte era „teatru-roman“, acesta în- 
vepe să fie. „teatru-literatură“. 


___Numai că, în felul acesta, îmbrăţişând 
prea mult, teatrul, după cum se vede, 


riscă să nu mai fie teatru, să nu mai aibă 
un domeniu al lui care să-i fie propriu, 
să nu mai jie el însuşi! -. 
Când începi existenţe şi faci trilogii 
și octologii, când faci cronică de epocă 
numai de dragul cronicei,. povestiri sen- 
timentule sau vitejeşti, încercări psiholo- 
gico-literare . în legătură cu dedublarea 
personalităţii, cum şi salte..; esseuri ase- 
mănăloare, desigur că nu mai poţi să 
spui, chiar succes având,: că eşti pe linia 
tegtrului, ci pe aceia fie a: romanului, fie 
a literaturei propriu zise, - cari, dintr'o 


- întâmplare,: capriciu sau cel mult o. am- 


biţi a auLoruui,' au. înbrăcat forma pie- 
selor de teatru! : 


$ 


Şi acum, păşind la o:concluzie a tutu- 


-ror celor de msi sus, voiu $pune că: 


— Teatrul. nu trebue.-să fie încărcat. 

Fără a cădea în unele exagerări ale 
trecutului .și. a pretinde numai decât 
„unitatea de acţiune“ cerută de cei vechi 
sau de clasicismul francez, nu-i mai puţin 
adevărat, totuşi, că nu are nici-un sens 
ca într'o singură piesă de teatru să fie 
atâtea fapte. şi evenimente de tot feiul 
incât ar fi putut furniza material şi su- 
biecte pentru zece piese nu pentru una! 

— Teatrul nu trebue să fie excesix de 
lung pentrucă el trebue reprezentut, tre- 
bue să fie spectacol. : 

Ori, trebue, din această cauză, să se 
ție seamă. de tocte contingenţele de ordin 
maier:al cari se leagă de aceasta. 

Altfel, cei cari ar voi să joais2 aseme- 


-nea piese se vor vedea obligați sau să 


adopte o soluție ca aceia a Teatrului Na- 
țional, spre a putea realiza şi păstra uni- 
tatea ucelei opere dramatice, dar atunci 
se precipită şi se suprupun prea multe 
deodată în capul spectatorului, prea multe 
fap.e, conțiicte sujtetești, ele., suu, invers, 
vor fi nevoiţi ca astfel de piese să le dea 
vîn serii“, în care caz suntalte desuvan- 
tagii : li se sacrifică unitatea, sunt tegaţi 
speciatorii zile întregi de un acelaşi spec- 
tacol, plus că se acaparează un teatru în 
tot acest răstimp cu o singură piesă şi cu 
un singur autor, i 

= In fine, teatrul nu trebue să pre- 
ziute existenţe, setintimente în devenire 
şi vieți în. devenire. « 

Acestea pot şi trebue. să facă pâite din 
domeniul romanului care are la dispozi- 
ție mult mai multe şi mai gdecuate mij- 
loace: imtrospecţiunea psihologică, ana- 
liza, comentariile şi reflecţiile de tot fe- 
lul ale autorului, posibilitatea deschiderii 
tuturor  parantezelor, descrierile, nara- 
țiunile, etc., cu tot felul de artificii de 
retorică şi de stilistică (stil direct, îndi- 
rect, etc.) Ea a 

Desigur că în. acest .caz. unii pot.să se 
intrebe : dar ce-i. mai: rămâne atunci tea- 
trului ? : RE 

li rămâne destul! e 

H rămâne viața, dar —:0a.:îR. nişte cap- 
sule rezumând în ele forţe maxime, cari 
uneori fac explozie — viaţă concentrată 
în gest, acțiune şi conflict, = 

Teatrul trebue să prezinte momente şi 
conflicte, iar nu existențe! 

Chiar av'unci când, ca în „Orostia“ lui 
Eschil, ni se prezintă destinul unzi în- 
tregi familii şi toate nenorocirile şi tra- 
gediil» cari o urmărese şi se abat asupra 
ei — Fumenidele răzbunătoare),.. — a” 
coasta încă nu se face pe desfășurări 
largi, pe etalări de viaţă, „cum, deaseme- 
nea, nu se face nici prin 'obișnuitele di- 
secări psihc'ogice a personagiiior; efeo- 
tuate sub ochii spectatorilor, cărora le 





sunt prezentate și nici.prin notarea amă- 
nunțită. analitică, a tot felul de mani- 
festări secundare, al căror singur rost 
este de-a complecta acestor personagii a- 
devărate fişe biografice şi psihologice, ci 
tot pe momente și tot pe conflicte! 

Deci: : 

— evitarea oricăror excesive  aglome- 
rări de material scenic, episodic sau ne- 
semnificativ, care ar îngreuia prea mult 


acțiunea şi ar compromite însăşi unitateu. 


şi imtensitatea piesei; | 

— dimensiuni normale pentru ca tea- 
trul să poată rămâne în rosturile lui de 
spectacol ; 

— conţinut dromatic. 

Ori, aceste cerințe, cari sunt şi cele 


“moi simple, la care te conduce însuși bu- 


nul simţ, au toate şansele de-a fi şi cele 
mai importante, deci şi cele mai valabile, 
cari reprezintă pentru opera de artă tot 
odată și garanţia cea mai sericasă de dăi- 
nuîre altfel decât ca o curiozitate dramu- 
tică. 

Sau altfel decât acele flori de sezon 
cari înfloresc câteva zile şi se ofilesc re- 
pede, piese cari — trăind numai printro 
îngăduință sau un capriciu efemer al 
publicului sau,- unecri, prin personalita- 
tea unui mare interpret care le-a susţi- 
nut — mor odată cu acel public şi cu 
epoca lor, dacă nu chiar cu stagiunea în 
care au fost jucate!... 


ALEXANDRU DRĂGHICI 


[COAI 


ATUNCI... 


* 
ac ai 


De-atunei, nu-i mult... 

Doar câteva săptămâni. Şi 
asta — în definițiv — ce con- 
tează, când poţi să-ți stabileşti 
totuşi o părere... 

Parcă era o nebunie. 

Teatrele pline și cinemaiocgra- 
tele ia fel. 

Nicăeri însă o muncă şi un 
fo'os care să insemneze și alt- 
ceva decât pofta de câştig. 

Arta era paralizată, ba chiar 
nimicită, de treburi cu totul 
alifel aranjate decât «a să fie 
— dacă nu promovată, dar cel 
puţin menţinută la înţelesul 
strict a! cuvântului. 

Reamintiţi-vă,.. 

George Radomir la „Intim“; 
Sereda Sorbul la „Colorado“; iar 
un oarecare Ionescu, la „Lip- 
scani“... Şi pe lângă aceste nume, 
legate de teatru ca focul de apă, 


E ZA 
( EX 
a 
erau şi alte nume de „ma:i di- 
rectori“ cari 'a fel cu cei irei nu 
făceau decât să strice gustui pu- 
blicului şi să batjocorească arta. 
Până azi nu le-am pomenit 
numele, fiindcă pe-atunci orice 
rând era pentru ei o reclamă. 
Azi, însă îi pomenim ca să 
reamintim tuturor la ce nivel 
coborise teatrul şi cât de vino- 
vaţi au fost taţi cari au îngăduit 


asemenea teatre cu directori ne- 
gustori... 


CLIMAT... 


Notiţe strecurate cu dibăcie in 
unele ziure anunţă că unii „au- 
inri dramatici”, în refugiul lor 
ales cu deosebită grije, nu stau 
degeaba și că „îl folosesc pentru 
darea la iveală a unor noui ope- 
re dramatice, cari vor vedea lu- 
mina rampei în viitoarea sta- 
giune”.., 





Firește că notițele acestea mu 
nomenesc de numele d-lui Camil 
Petrescu și nici de-al d-lor Vic- 
tor ion Popa și Mircea Şteţă- 
nescu, 

Notițele acestea pomenes: de 
cu totul alţi „mari” autori dra- 
matici, cari în ultimul timp au 
fost favorizați, până  într'atâta, 


PP 





încât operele lor au fost jucate 
şi acolo unde nar fi trebuii. 

Să-i mai numim? 

E doar atât de evidentă pre- 
cenţa lor în aceste rânduri, încât 
nu ne sperie nedibăcia cu care 
i-am ocolit, ci ne sperie venirea 
„operelor” lucrate în refugiu, 
iar pe prima noastră scenă sau 
pe anexă, fiindcă domnii aceştia, 
din păcate, știu să beneficieze de 
toate timpurile... 


CURAJ... 


A fost un timp când numee 
câtorva artiste figurau reguiat 
m coicânee umor reviste ge 
specialitate, indicându-le „pre- 
zente la datorie“ în spitale sau 
in alte diferite servicii de ocro- 
titoare asistență, încât din fie- 
care mic pansament făcea un 
curaj teribil, iar din fiecare 
servire a unei căni cu ceai o 
„eroică“ inițiativă. 

Azi, însă. când se cere tuturor 
a efectivă prezenţă !'a datorie, 








urtistele noastre Sau risipit in 
tugă prin sate şi cătune, iar co- 
loanele rsviste.or da specialitate 
“au  dedical nu unzi severe 
chemări, ci interesului de agre- 
ment pe care fiecare „vedată” îl 
preferă îm vruta lor împrăștiere, 
incât sporiul cu biciceta sau 
jocul cu mingea le arată mai 
îngreunate de griji, decât apăsă- 
ioarea mustrare a lipsei lor din- 
trun spital sau din alte ser- 
vicii, 


TALENTUL... 


Calitatea talentului la v artis- 
tă nu se desminte chiar şi-atunci . 
când — constrânsă de împreju- 
rări — artista e pusă să joace 
real un fragment din propria ei 
viaţă. 

Şi talentul acesta e cu atât 
mai de rasă, cu cât. fără regie 
sau alte indicații se lasă ademe- 
nit peste voia lui de farsa unor 
împrejurări ca să-și recolteze 
hazul chiar în momentele cele 
mai critice. 

Bundoară, marea noastră co- 
mediană dela Teatrul Naţional, 
d-na N. A., din grija agoniselii 
sale, și-a adunat ce are mai de 
preț într'o casetă, 





Şi regulat când coboară în a- 
dăpost, nu uită să în acest mic 
„tezaur”. 

Intro noapte, insă, când « fost 
trezită din somn de prealarmă, 
d-na N, A. a fost mai grăbită. 
ca. de obiceiu. 

Asta a dat prilej colocatari- - 
lor din adăpost să se amuze co- 
pios de încurcătura ţăcută de 
d-na N. A., reușind să risipeas- 
că îngrijorarea tuturor. 

Ce se întâmplase?... 

In graba aceea, a alarmei, d=ua 
N. A. în loc să-și ia obișnuita 
casetă, reușise să îq.... maşina 
electrică de călcat pe care ţi- 
nea senină — fără să-și dea sea- 
ma —în brațe, cu toată tăria unei 
ferite întâmplări. 


2. M. LEHIAIU 





Alexandra Odobescu 


1874, e chemat să ţină cursuri 
de arheoiogie la Facultutea de 
Latere din București, jund a- 
poi nunuat titutarul nouii cate- 
dre, Ca funcțiuni publice, a 
mai îndepinit, timp de șase 
ani, misiunea de secretar dela 
injeințarea reprezentanţei noa- 
stre aiplomatice din Pwris, pe 
timpul mimisteriatului lui V. 
Aveusandri, A mai fost mem- 
bru n consiiiul permatent al 
instrucție, publice şi drector 
al Școaiei Wormale Superi- 
oare. El nu sa încudrat nici 
chiar în curentul celor” dela 
„Junimea“, fără însă ca să în 
9 poziție te împotrivire. Cu 
priteu! isbucniri răsboiului de 
neatarnare dela 1877 şi-a re- 
vărsut întregul elan patriotic, 
susținând, cu tărie, intrarea 
noastră in răsboiu, în contra- 
dicție cu susținerile lui lon 
Ghica, care credea că e b:ne 
să ne menţinem în neutruli- 
tute. Odobescu a fost și un 
mare suflet, cu 0 rură înţele- 
gere, apreciind şi ajutând e- 
fectiv pe cei merituoşi, Nu 
trebue să uităm ajutorul pe 
care i l-a dat, pe când era 
ministru ul şcoaielor, lui B. P. 
Hajdeu, chemându-l la Bucu- 
rești unde-l numeşte membru 
în comisiunea istorică pentru 
cercetarea documentelor mâ- 
năstireşti, care dețineau averi 
din pământul țării. A fost un 
strălucit membru al Acade- 
miei homâne și un neîntrecut 
cercetător arheolog. 

Spre sfârșitul vieții, a avut 
de suportat nenumărate lovi- 
luri ale soartei și își dă suțletul 
în chip tragic, în anul 1395. 
Scrisorile sale din ultima 
etapă a vieţii către soţia sa 
Sașa sunt rari documente de 
adâncă sensibilitate şi roman- 
tism, Această fire de savant 
ciudat avea revărsări de nos- 
talgii copleşitoare, lăsându-se 
deseori pradă visului. Dar, 
întotdeauna, e un destin vitreg 
ca tocmai aceste individuali- 
tăți puternice să îndure lovi- 
turile necruțătoare ale vieţii 
şi neînțelegerii oamenilor, 

In urma vieţii lui sbuciuma- 
te rămâne însă o activitate ex- 
trem de felurită şi bogată. 
Mintea lui a cercetat cu de-a- 
mănuntul toate tainițele trecu- 
tului, scoțând la iveală comori 
intregi de adevăr şi lumină, 
îmbogăţind cu ele patrimoniul 
de valori culturale autohtone. 
Alexandru Odobescu, nu sa 
rezumat numai ta um anumit 





(Urmare din paz. l-a) 


jel de activitate intelectuală. 
Literatul cu spirit romamtic 
este dublat de un om de știin- 
;ă bine format. Colaborarea 
dintre ei se face în modul cel 
mai fericit, îmlesnind opere de 
o reală și trainică valoare. 
L-au preocupat deasemenea şi 
călătoriile, manifestând o vie 





prațitire pentru  frumuseţeu 
peisagiului nomânesc, dând lu 
iveală lucrările: Câteva ore la 
Snagov, Călătoria din Paris la 
Londra, etc, Nici istoria nu i-a 
fost străină, îndeosebi în epi- 
Sozd. i. e: revu .ționare '10- 
ria,  răsboiul independenţei, 
etc,). 

Dar mai presus de toate Al. 
Odobescu este cel ce pune, în 
Muntenia, bazele nuvelei isto- 
rice, servindu-se de materia- 
lul de cronică şi de tradiția o- 
rală. Chiar dacă n'a reuşit să 
atingă culmile de realizare ale 
lui C. Negruzzi, cu al său „A- 
lexandu Lăpușneanu“, nuvele- 


ab 


i 


KI 


0 Rata 
an itepeteeee 


j 


le sale „Doamna Chiajna“ și 
„Mihnea Vodă cel rău“ sunt 
două dintre cele mai reuşite 
realizări ale nuvelei istorice 
din Muntenia, El dă dovadă da 
d mai mare putere de ampli- 
ficare a amănuntului, crein- 
du-i trăsături romantice, fă- 
când pe lector să savwureze o 
atmosferă plăcută: şi atrăgă- 
toare, pe câtă vreme C. Ne- 
gruzzi e mai realist, punând 
accentul pe pregătirea și între- 
ținerea elementelor cari duc la 
desnodământul fatal, la con= 
flictul dramatic. Tot ca operă 
literară avem dela Odobescu 


“acel celebru tratat enciclopedie 


„Pseudokineghetikos',  prile- 
îuit de un pretext hasliu și pi- 
toresc. In această lucrare se a- 
flă un bogat şi variat material, 
reflectând peocupări din toate 
ramurile de activitate. Este 
una din lecturile cele mai a- 
trăgătoare, menținând o at-* 
mosferă plăcută, vie și un ritm 
de mișcare permanentă. Rămâi 
uimit de bogăția informațiilor, 


de trecerea bruscă dela un su- 
biect la altul, de dinamismul 
expunerii, de tăria agumente- 
lor, de ambianța specială, de 
suflul de viață nouă, desprinsă 
dintr'o ideală realitate. 

S'a ocupat deasemenea de 
istoria literară, scriind studii 
serioase şi bine îngrijite, de 
lasicismul greco-roman, sem- 
nalând traducerile prin Tapoar- 
tele făcute Academiei Române. 
L-a preocupat și folklorul nos- 
tru, oprindu-se cu atenția Sspo- 
rită la diferitele aspecte ale 
vieții autohtone, în studii cal- 
de şi bine documentate. In a- 
celaș timp a sprijinit pe cei ce 
se ocupau de culegerile de ma- 
terial poporan. Din contactul 
cu materialul de literatură 
poporană și-a îmbogățit limba 
cu valori expresive alese şi bo- 
gate. In filologie se declară 
impotriva curentului latinist. 

In cercetările arheologice 
este iniţiator. Având o bogată 
cultură de specialitate dela 
Paris, a pus în valozre monu- 
mentele noastre străvechi, Lu- 
crarea de specialitate cea mai 
de seamă este scrisă în limba 
franceză şi eu se referă la „Le 
saurul dela Pietroasa“. Din lu- 
vrarea aceasta nu a apărut de- 
cât un singur volum, deși în” 
tențiu autorului era s'o redac- 
teze în trei volume. 

A avut roluri însemnate şi 
în școală, Jiind director al Șco- 
lii Normale Superioare și 
membru în consiliul superior ai 
instrucției, Nici teatrul mu i-a 
fost străin de preocupări, ocu- 
pând postul de director al Tea- 
trului Naţional, unde-a lăsat 
urme de vrednică activitate. 
Chiar a încercat să compună 
piese de teatru, cu subiect îs- 
toric, dar nu ni s'a păstrat nici 
una: din ele, 

lată, deci, cât de complex și 
bogat este rolul: lui Al. Odo- 
bescu în ansamblul literaturii 
noastre din veacul trecut, vea- 
cul formării şi consolidării pie- 
destalului mostru cultural. 


DUMITRU IMBRESCU 





1 


mm 20 MA! 1944 


INTRODUCERE LA POEZIA LU 
LUCIAN BLAGA 








pe care-l publicăm mai jos face 
parte dintrun studiu critic mai întins în Care, 
pentru. prima parte, am, utilizat metoda psiho- 
bogică -& urmămirii diverselor etape ale evolu- 
ției conștiimței morale a scriitorului, pe care 
ni (e revelează opera poetică. Am deosebit, ast- 
fel, şase stadii de conștiință la B:uga: eujoria 
tinereții, drama metalfizic-creștină, împăcarea 
cu destinul, lauda destinului, satul şi umani- 
datea senină. Publicăm : lawda destimului şi Sa” 
tul, Pentru partea a 2-a, dedicată artei lui Bla- 
ga, consideraţiile sunt mai restrânse, dat fiimăd 


scopul pe care această lucrare și l-a propus, şi” 


amume, acela de a interpreta poezia lui Baga 
pentru. manele piublic, în așa fel încât să i se 
pătrundă bogatele, dar ermetcele sale întele- 
suri. Ieșind, în aceste tragice vremuri, când 
spiritul este tuburat de ameninţări imprevi- 
zibile, în arena literară abandonată trecător, 
Simt profunda nevoie de a îmchina acest prim 
fragment celui mai scump frate al meu, mort 
între timp, pe câmpul de luptă dela lași. 


AL PATRULEA STADIU DE CONŞTIINŢA :: 


LAUDA. DESTINULUI j 


Sfâșiată de tendinţe antagonice,  conştiirița 
poetului este dominată în precedentul stadiu 
de nevoia acceptării condiției umane. Univer- 
sul metafizic şi-a micșorat întinderea, înlo- 
cuindu-se zonele morale cu cele ale vieţii, cu 
datele ce ne vin prin simţuri și sunt palpabile. 
Poetul se instalează între oameni deși nu re- 
munţă la evadările metafizice. Pe acestea le 
vom mai găsi, dar convertit. la modalitatea 
nouă a poetului, adică în. legătură strânsă cu 
imaginea, iarăşi nouă, pe care acesta şi-o face 
acum despre hume. 

lată o asemenea poemă, unde se pune în 
evidenţă noua imagine despre univers în poe: 
zia lui Blaga: 


„Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. 
Se retrag în pădure şi peşteri potecile 
Gornicul nu mai vorbeşte. 

Buhe sure se-ușează ca urne pe brazi, 
Im întunericul fâră de martori 

se liniștesc păsări, sânge, țară 

și aventuri în care veșnic recazi 
Dăinuie um suflet în adieri 

fără ieri, fără azi, 

Cu svomuri surde prin arbori 

se ridică veacuri fierbinţi, 

Im: samm sângele meu ca um vgl 

se trage din mine 

imapoi în părinți“. („„Somm“, 194) 


E vonba aici de o noapte totală, — n'aie 
martari, — ce cuprinde wtreg pamântul. Poe- 
tul Uuzează un limbaj figauauv de un her- 
metism care trebuie strapuns: potecile care se 
putea, în peşteri sau în paduri sunt. de fapt 

MIT Nezeu. ACUM, aceswa sau riaicat ca o 
Ia mai muite ale unei cetăți, destinată 
a rarpânie în singwrătate. Râmas tară posbuii- 
tate de Evadare in metafizic, la Dumnezeu, a- 
graţia poetunia se va potoli, ceea ce se expri- 
ma car Mu lniştirea pasăriior, sângelui, țaru şi 


mai ales a aceuor „âvenuuri îm, care Veșulc Ie. 
cazi” Cu INţeiea atat ae sibiliv. După ce aceste 


lucruri s'au săvârşit, pătrundem, deodată, în- 


vrun termen de mare insemnatate în vocabu-. 


iarul poetului și care <ste somnul. Noaptea 


> invauust pământul şi'n care potecue sau - 
săcticat de evadare nu. 


ridicat încat nici o aventură 
mai e ibilă, aduce somnul. In acest somn un 
singur e:ement nu-şi găsez.e uniea, Şu- avea 
este sângele; al “procedează la o stranie. opera” 
ţie : se trage până în pârinții depărtaţi. Veacu- 
me fierbunţi ridicate cu sgomote sunde prinire 
arbori sunt veacurile părinţilor şi sirâmoşilor 
pe care le aude urechea poetul. 

E momentul să ne mai oprim odată. 


Dumnezeu necoborând între noi ca să ne lu- 
mimzze calea, întreg universul zace întrun În- 
tunerec al neştiinţei, dormind un somn etern. 
Avunci când mintea şi trupul obosit al fiinţei 
“cad în, uitarea şi totala neștiinţă & somnuiui. 
când. tvupul se odihneşte în impasibilitate, în 
nemişcare, numai sângele continuă o activitate 
neobosiţă. Numai moartea odihneşte sângele. 
Vom înțelege în curând însemnătatea sângeiui 
în poezia lui Blaga, ca un aspect al aspiraţiei 
sale metafizice, a acelei aspirăţii ce-l îndeamnă 
către ieșirea din cadrele materiale ale vieţii. 
Deocamdată, să întărim prin. cuvintele poetu- 
bui, teoria somnului universal : 


„Noapte. Subit sfere, subt marile. 

monadele dorm. 

Lumi comprimate, 

lacrimi fără de sunet îm spaţiu 

momadele dorm. | 

Mișearea lor, lauda somnului“. 
(„Perspectivă', 222). 


Poezia, îngreunată la înţelegere de prezența 
termenului twozotie de monadi, se desleagă 
uşor dacă îl vom explica. După Leibniz, mo- 
nada este cea mai simplă ființă, sau atomul 
metafizic. Acastă fiinţa simplă sau atom me- 
tafizie este condiția de existenţă a oricărui 
compus, aflându-se în centrul existenţei, în- 


treaga lume fiind un agregat de monade. Ele . 


sunt ale regnuiui uman, ca şi ale celui mine- 
ral, sau vegetal, după cum mai sunt ale pă- 
mântului ca şi ale universurilor interastrale. 
Podzia ne arată, imițial, aceiaşi tutelară 
noapte ca; și în „Somn“. Apoi ni se spune că 
mownadele dorm subt niște mari sfere, ce par a 
fi acele ale dumnezeirii. Mişcarea lor, dela cele 
care compun regnul mimemal, la cele care în- 
sufleţesec omul sau mişcă rotitoarele unrwersuri 
imtemplametare, precisă, limpede, predestinată, 
această mișcare ca de ac de ceasornic, ce nu 
suferă nici un. fel de abatere, este însăşi fru- 
museţea în care sa născut; exiştă şi va dura 
somnul universal. Și ca în-ori ce frumuseţe, 
şim aceasta se implică lauda ei. Poetul fiind 
între monade, în mijlocul frumosului somn 
universal va aduce prinosul ae laudă acestuia, 
sau, cum am spune noi, prinos de lauxdlă desti- 
nului omenesc, destinul acestuia fiind însuși 
somnul neștiutor al naturii, : 
2. Dată dar că poetul declară singur existenţa 
-- sommului. universal, spre lauda căruia se simte 


acum chemat. Părăsind speculația filozofică. 


(cuvântul. monadă este um accident), şi întor- 
cându-me în pragul figurativ din poema 
" „Somn, sub eternul somn al omenirii, se-afir- 
mă vitalitatea neadormită a sângelui. Acesta 
constituie substanța universală care ca un 
ocean scaldă pe dinăuntru ființele. Când poe- 


Vile pe oare -el nădajduise să aibă acces -- 


„e 








— 


UNIVERSUL LITERAR 





tul proclamă retragerea sângelui în părinţi, se 
afirmă un reflux şi un fel de refugiu. Expre- 
sia ascunde, în realitate, dorinţa autorului de 
u se retrage din condiţia sa fizică, într'o lume 
care fiind aceea a părinițlor nu mai există fi- 
zicește, dar există spiritualicește; când sângele 
„fuoe în părinți“, se cade a celi aici o conver- 
ture a cunoscutelor aspirații metafizice, a căror 
neisbutire de a se ridica până la Dumnezeu din 
precedentcte încercări, le limitează, de data a- 
coasta, la zone mult mai restrânse. Plasma as- 
pirațiilor metafizice persistând, își caută, acum, 
o altă scăpare, fixându-se pe trumchiurile uma- 
nităţii ieşite din cadrele fizice şi care sunt 
strămoşii. Cine, când universul şi deci și omul 
este adormit, mai ijpoate vehicula aspiraţiile me- 
tafizice, decât substanţa care şin somn se- 
agită, şi care-i sângele? : 


„Inchis în cercul aceleiaşi vetre 
Fac schimb de taine cu strămoşii, 
Norodul spălat de ape subt pietre, 
Seara se'ntâmplă mulzom s'ascult 
In mine cum se tot revarsă 
Poveştile sângelui uitat de demult“. 
(„Biografie“, 195) 


„Aceiași vatră“ semnifică o aceiaşi cordiţie, 
care e cea umană, acum acceptată. In cadrul 
ei, schimbul pe care altădată poetul dorea să-l 
iacă cu Dumnezeu, de daia aceasta îl face cu 
strămoşii, „norodul spălat de ape subit pietre“. 
„Poveştile sângtiui uatat de demuit“, sunt ceea 
ce mai înainte fuseseră veacurile fierbinţi care 
sunau surd prin arbori. 

Ca toate maoduriie esenţiale ce compun poe 
zia lui Lucian Blaga, şi-acesta ae faţă poate îi 
recunoscut, cu o intăţișare embrionară, în poe- 
ziile dinainte. Nimic nu «e întâmplător, nimic 
nu e accidental la Baga. Pe când poetul era 
în starea euforică a tinereţii în care fizicul și 
meţafizicul se amestecau nediterențiate, el a 


cântat cea maj îndepărtată copilărie, — prun- 
cia. — Irirun colț al casei, poetul găseşte un 
leagăn : 


„„Păiamjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi. 
iar carii măcinau. tăcerea“ 


„Apropiindu-se, el pipăie cu „degetele amin- 
tiri»* trecutul peste care se prăbuşeşta într'un 
hohot de nlâns: 


„Eram aşa de obosit 

de primăveri 

de tinereţe 

și de râs. 

Aiurind mă căutam în leagănul bătrân 
cu mâinile pe mine însumi -- 

ca prunc“, i 


Oboseala îi provine dintr'o prea puternică 
sbuciumare în viaţa comună; primăverile, ti- 
nereţea, râsul, nu convin adavăratei vocaţii a 
poetu:ui. Neştiutor — pe-atunci — de acea vo- 
caţie (metafizicul) scriitorul se refugiază într'o 
zonă foarte îndepărtată care, deși merge până 
ia a ieși aproape din cadrele tizice, fiind vorba 
de pruncie, rămâne totuși în ea, la I.mitele-i. 
Intr'o aită poezie, „In marea trecere“, 192, acea 


oarbă intuiţie care-l îmwinge necontenit să-și 


găsească o scăpare din condiţiile fizice. se ex- 
primă astiel : 


„Numai sângele meu strigă prin păduri 
după îndepărtata-i copilărie, 

ca un cerb bătrân | 

după ciuta. lui pierdută în moarte“. 


După copilărie strigă acum sângele. Acesta 
constituie elementul nouii stări care se for- 
mează : imaginea ce reprezintă portiţa de 
scăpare din cadrele propriei materialităţi este 
găsită. De aici şi până la a căuta contactul! cu 
strămoşii ca și refluxul sângelui către părinţi 
punct terminus al acestui stadiu, nu mai e 
decât un singur pas. 

In stadiul de faţă, Baga afirmă somnul uni- 
versal, a cărui impunătoare frumuseţe merită 
Jauâela  cmcreşti, In cadrul wacestul stadiu, 
sângele rzprezintă ceea ce rămâne din cunos- 
cuta aspirâţia metafizică, obligată la restrânge- 
rea treptată a limitelor sie. 


AL CINCILEA STADIU DE CONSTIINŢĂ - 
A SATUL. 

O creştere subcutanată, în felui celei de mai 
sus oferă și descrierea noului stadiu. Această 
„Indemnuri le viaţă“, 179, este cuprinsă în cule- 
gerea „In marea trecere“, care exprimă îi 
maximă plenitudine drama metafizică a poc- 
tului. Ea este puţin favorabilă altor teme. 
Sunt acolo deci, poemele desnădejdilor, a tăgă- 
duiridor vieţii pe care le-am văzut, și, printre 
cie, ciudat, această poezie a elanurilor, îm care. 
nici mai mult mici mai puţin, poetul cântă 
munca dură a ducrătorului, adică acea muncă 
care se desfăşoară în mediul cel mai refractar 
al materiei : 


„Din fântâni sfredelite'm osia plametei 

îți scoţi gălețile de foc. 

Nu te cunosc, nu mă cunoşti, 

dar 'o lumină: alunecă 

depe fața ta. pe fața mea, 

jără să vreau mă alătur bunei tale vestiri 
şi-o strig în sfintele vânturi,“ 


E mai mult un imn de slavă, ridicat lucră- 
torului în uzină, prototip al aspectului meca- 
nicist din lumea modernă. Parcă, sătul de tribu- 
laţiile raetafizice şi de sbaterea sa în gol, poe- 
tul sar simţi mevoia 'să se atașeze lucrurilor 
concrete, teribile, reale. O altă semnificativă 


 poemă se găsește către sfârşitul aceleiași cule- 


geri. Ea mai poartă şi titlul cu înţeles de 
„Semne“, 188. Scriitorul vizionează un timp 
mitic, când oamenii, în procesiuni solemne, vor 
părăsi oraşele, îndreptându-se căţre pădurile 
seculare neatinse de spurcata lor mână ca și 


spre viaţa simplă a naturii, ca să mai înveţe - 


odată „poveştile uitate ale sângelui“, Atunci, 
ain munţi şi din păduri vor cobor? spre ora- 
şele părăsite animalele sălbatice: 


„Din 'depărtatele sălbăticii cu stele +nari 
doar căprioare vor pătrunde în oraşe 

să pască iarba rară din cenuşă. 

Cerbi cu ochii uriași şi blânzi 

imtra-vor în bisericile vechi 

cu porțile deschise, 

uitându-se miraţi în jur.“ 


Cerbul este și simbolul naivităţii simple, a 
celei mai curate maturi. Poetul sfătuește aceste 








animale curate şi naive să părăsească locurile 
bilestemate, unde „casele au îrfjcercat cândva 
să ucidă pe copiii omului“. Descifrăm în poe- 
zia de față o intensă năzuire după simplitățile 
naturii, după realităţile idilice, și după bas- 
mele vieţii aflate prin păduri şi prin peșteri. 
Viața omului în case fiind, otrăvită, adevărata. 
viaţă este în codri şi munţi. Aceasta ar fi con- 
cluzia logică pe care poezia o impume. 

In poezia „Veac'“, 232, după o trecere fugară 
în vevistă a tuturor aspectelor apocaliptice din 
veacurile moderne, făcută într'un ritm de goană 
sălbatecă, se evocă, la sfârșit puterea măreață 
a naturii, cea etern deschizătoare de izvoare. 
ou alte cuvinte de viaţă. 

Peste turnuri se transmit „imtercontinentale 
svonuri electrice“, antenele de radio „fantoma- 
tice, „pipăie spaţiile cu alte graiuri şi alte 
veşti”, orașele sunt pline de tot felul de lumini 
şi semnale, aceleaşi lumini ţipă orbitoare în 
teatre, şi chiar arhanghelii trimişi să pedep- 
sească satanismul modern al oamenilor se ră- 
tăcesc și ei prin „baruri“, unde o dansatoare 
„le trece prin sânge râzând“. i 

Etemitatea vieții curate şi simple este apoi 
evocată antitetic : 


„Dar sus la o mie de metri 'nălțime, spre răsărit 
stelete își spun poveşti prim cetini de brazi 

şi n miez de moapte râtul mistreţilor 

deschide isvoarele.“ 


În liniștea eternă a ținuturilor de departe. 
mistreți care dau drumul șipotelor pământului, 
simbolizează singura isvorire ide viaţă 'ade- 
vărată. i 

Natura din „Semne“ şi „Veac“, este aşa dar 
idilică, senină și cu înfățișare străveche. Aage- 
vărat că idilică, senină este natura din acea- 
sta doua poezie, dar trebuie să subliniem că 
ea are o posibilă desfășurare în domeniul con- 
oret şi real. Nu mai suntem acum in plan meta- 
fizic, luptându-ne cu cenul pentru a-l poseda. 
nici în cel restrictiv metafizic, făcând „schimb 
de taine cu strămoşii“ întrun univers prăbu- 
şit în semn prin voința supra naturală a Ascun- 
sului;, acum universul se luminează. Noaptea 
a dispărut. Se proclamă deliciile naturii idilice, 
care deși îndepărtată, este totuşi posibilă. Spre 
ea se vor îndrepta oamenii în procesiuni sfinte. 
S'ar zice că procesul de conștiință al poetu- 
lui tinde spre dezintoxicare. ca şi spre vinde- 
care, ieșind din bolnavele preocupări metafi- 
zice „ca dintr'un râu blestemat“. Poetul începe 
să apară înseninat, mai firesc şi mai bun. Poe- 
tul priveşte cu ochi Cnraţi, natura. 

Răstimpul de elaborare a unei astfel de poe- 
zii ca acea remarcată acum, nu are o durată 
lungă. Natura idilică şi paradiziacă începe să 
se populeze cu oameni şi alte vieţuitoare crein- 
du-se atmosferă nouă, în care joacă un rol 
principal unele obiceiuri foarte ciudate. Poema 
„In munţi“, 206, ne descrie o seamă de în- 
tâmplări năstruşnice. Vrăji stranii şi întâm- 
plări 
un astfel de univers: „duhul muşchiului umed 
umblă prin văgăuni'“; „ciobanii îngroapă la ră- 
dăcina brazilor“ pe acei miei uciși „de pute- 
rile codrului“, iar —- semnificativ —-. Dumne- 
zeu se face mic sub copaci : 


„să aibă loc cinupercile roșii 
să crească sub spatele lui“. 


Stăpân al acestui univers nou în poezia lui 
lucian Blaga, este un balaur, — de fapt balau- 
rul din: poveştile românești —, care visează şi 
e? lucruri cu totul ciudate „lapte albastru furat 
din stâni“, având „Ochii fîntormi spre steaua 
polară“. Aşa. dar, oameni, vrăji, obiceiuri pă- 
gâne, un balaur, iată ce ipopulează umiversul 
cel nou al poeziei. Prin aceasta se precizează 
direcţia spiritului ce tinde să-și asimileze v 
nouă realitate şi care este aceea a satului 
românesc, 

Să dăm şi câteva lemenite noui, oarecum adia- 
cente, colecționate în trecere, de către moul 
mod 'al conştiinţei poetului, pe care o surprin- 
dem crescând mereu şi mereu în alte chipuri. 

Stadiul acesta oarecum real asimilează acum 
şi alte posibile universuri reale, ce se introduc 
în aceiași comstelație de preocupări. In poezia 
“In jocul întoarcerii”, 210, poetul se viseazi 
cronicar român plecat în exil cu Voevodul său, 
cam cu o mie de ani mai înainte, pe malurile 
Vistulei. Desigur, poeţii se pot visa cum vor. 
dar numai anumite stări de conștiință deter- 
mină anumitele chipuri cum £€i se visează. 
Altădată, poetul se visa în preajma lui Dum- 
rezeu luâridu-se la luptă cu ascunsa lui îndă- 
rătnicie. Mai târziu se întorcea, nedefinit. către 
strămoşii cu care comunica prin spirit. Acum. 
distanţele evaziumilor sale metafizice se scur- 
tează şi mai mult, poetul visânidu-se în lumi 
şi mai apropiate, intrate în domeniul posibi- 
lului. Aspiraţia metafizică fiind în regres, locul 
părăsit este luat de mediile lumii reale. Obser- 
viaţia că mediile reale sau posibile se vor în- 
mulți din ce în ce mai muit, înlocuitoare ale 


mediului metafizic, intrat în declin. trebuie 
avută mereu în vedere. 
Un mediu real este iubirea. Sentimentul 


aproape că dispăruse dela primele două cule- 
geri) din conştiinţa poetului. Evident, el nu 
mai are amploarea veche, dar este prezent. 





Cataclism 


Un fulger peste veac ne e cuvântul 
Şi unda urii 'nvălue pământul. 

Din înălţimi cad ploi de foc şi fier 
Şi îngerii tărâmului ne pier. 


Victoriile smulse din destine, 3 
Stau pe ruini ghirlănzi de intestine. 
Spre cumpene de cer şi de blestem 
Sub cataclisme mâna Ta o chem. 


Rămâne omul pironii în gol. 

In jurul lui e moarte și pârjol. 

Din vatra stinsă mulcom şi fierbinte 
Ne răscolesc părinţii din morminte. 


Un ochi veghează, celălalt adoarme. 
Ni-s visele 'mpânzite de alanme. 
Curg ape negre noaptea prin cetăţi, 
Tresar sub lespezi vechi pustietăţi. 


De secoli inviem şi iar murim. 
De secoli om pe om ne cuceri, 
lar pentru Dumnezeul) care nu-i 
Ne sfârtecăm în fiecare cui. 


„ION SOFIA MANOLESCU 


nemaiintâinite domină şi configurează: 








.- 
Pi n reematttrae 
asa ———.— 








de MIHAIL CHIRNOAGA 


Fratelui meu Constantin, mort pentru Patrie 


„Se revarsă în mine drumurile 
toate pe care qi umblat: 
şi 
„Um vecin prin zidul meu aude 
răbdarea neagră a aceluiași pas" 
„Blegie“, 218. 
Distihuri care configumează profilul etern ai 
dragostei. Dacă aici este niumai 0 evocare gene- 
rică a sentimentului, în „Drumuri“, 221, aceen- 
tul este mai real, poezia apărându-ne ca năs- 
când dintr'o întâmplare efectiv petrecută : 


„Sub bolți, de nicăieri nici um ecou. 
Părul tău joacă în vântul 

pe care l-am întâlnit ieri în alt oraş 
şi care mea ajums din nau“. 


Acestea-s sumare evenimente amoroase, dar 


suficiente pentru cadrele noului 
vonştiinţă ce avem a determimnia. 


stadiu de 


Multe poezii ne vorbesc acum de cetăţi, de 
turnuri, de ziduri, de castele. Altele ne descriu 
credinţele săteşti, ceeace indică pătrunderea în 
miezul noulu: stadiu de conștiință. Poezia 
„Drumul sfântului“, 223, se bizuie pe un mo- 
tiv de poveste: fetele au îndrăgit balaurul, 
acelaş balaur al poveștilor româneşti, pe care 
l-am mai întâlnit. Motivul e pus ca motto. 

Din ce în ce mai mult credinţele populare își 
iac loc în poezia acestui stadiu. „Intrebări că- 
tre o stea“, 267, se fundează pe credința la 
sate, că fiecare am își are steaua sa neroti- 
toare 


„De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra 
aruncă nimenea după tine cu piatra ?“, 


întreabă poetul amintindu-și de starea de 
blestem şi boală, atât de frecvente mai de mult 
intre preccupările sale. Un obiceiu popular 
este ca ursul să treacă din sat în sat ca să 
calce pe oamenii cu dureri de şale: 


„Bolnavii de oase din cele o mie de sate 
în cale-i s'aștern. El îi calcă de rău. Și de bine 
ei joacă, vorbe uitate spunând lângă umerii lor. 
Spre seară boula iese din casă, din gând şi din 
| vine“. 
Doctorul popular, vindecătorul de dureri şi 
boli, este văzut în continuare, într'o măreție. 
câre împrumută ceva din măreţia lui Dumne- 
zeu. marele vindecător al tuturor durerilor: 


„Are un mers larg, când purcede, ca de'mpărui. 
9 p > A 


Chihlimbar — miez gglben — poartă sub 

. fnumtea'n apus. 

Cu mâinile — în stânga şin 

| că veşnic 

şi-ar împărţi pădurile ce le are in țara desus“. 
Ursu] cu crin“, 280 


Va mai întocm: poetul și o colindă pentru 
pruncușorul ceresc, Domnul Isus, „fără tată“ 
(„Colindă“, 278), iar în poezia „Rune“, ne va 
vorbi de semnele unei oarbe  fatalități 
care zăcem cu toţii, poezie care ar putea purta 


ca motto credința populară a zicerii: ce ţi-e. 


scris în frunte ţi-e pus. Toate făpturile lumii 
poartă un semn: păsările subt aripi, luna pe 
față. Până şi stanele de piatră, jivinile. cucuta 
au această semnătură a destinului: 


„Rune, pretutindeni rune, | 

cine vă'nseamnă, cine vă pune? 

Făpturile toate, știute și reștiut: 
poartă-o semnătură — cine s'o 'nfrunte ?“, 


Mai mult ca alţii, poetul se poate întreba pe 
drept cuvânt, cine să înfrunte destinul, elcare 
înfruntându-l, a căzut învins și umilit. Din 
acea incercare semeață, mai trist şi mai mo- 
horit s'a'ntors să-și treacă „povara de pe un 
umăr pe alul'“. 

„Cu poezia „Arhanghel spre vatră“, 272. ne 
găsim în posesia  mănturisirilor directe ale 
moctului, ce-și recunoaşte, astfel. miezul sta- 
d.ului nou de conştiinţă : 


dreapta — pare 


sub - 


„Măntorc . de-acum ca 
albina spre stup 

cu harul subt: aripi 
cu-amurgul îm trup 


Pe coomipăna lumii 
o zi se închină 
plină de fapte 

şi fără de vină 

De câte ori calc 
prin brazda bătuiti 
buzele humii 

pe tălpi mă sărută 


Măntore de acum spre 
vatra'n lumină. 
Adâncile mele 

orzuri se'nchină““ 


Se înţelege, desigur, că „vatran lumină“. 
are alt ințeles acum, decât l-a avut „cercul 
aceleiași vetre“, expresie întâlnită în prece- 
dență. In vreme ce ultima zace sub somnul 
nopții universale, cea dintâi răsare in lumină. 


Atunci vatra erau strămoşii, neamul, acum 

este satul, brazda luminată. Ba  într'o altă 

poezie. satul este chiar satul natal, la care, 
pocăit. poetul revine: 

„NVimeni nu mă cumoaște, Vântul. ei singur, 

şau plopul 

de aur. Plop înălțat de-un [ir nevăzut asemenea 

fusuiui. 

N adatmivit turnul se va uita două ore în urma 

mea 

pânii min pierde din nou subt dunga 

apusului“. 


„Sat natal“, 244. 
Fie câ este vorba de satul natal, fie că se 
vorbește, generic, de satui romanesc, de pre- 


tutunstenu, conștiința poeimui se palrurue puie- 


nar de noul univers căruia ii îmbracă hainele. 
Poezie sunt adesea aisihuri, așa cum pot ti 
privite majoritatea poeziilor popuiare, Poetul 
cânta credințele populare; tace pană şi o co- 
iindă, iar la 284 se cântă „Haiducui', care este 
una din realităţile codrilor românești, ete, ete. 

Dar este satul acesta o realitate materială ? 
Noua figuraţie lirică, nu ascunde ea oare o 
cunoscuta constantă a spiritului blaga 7 

Noi ştim că procesul de conştiinţă al poetu- 
lua s'a destășuiai LVudeuuna prin complemen- 
tarea a două planuri : fizic şi spiritual, materie 
şi sutlet, vocaţie terestră și aspirație mitati- 
zică. Știm cum a renunțat Ja Dumnezeu, re- 
venind la o impăcare cu destinul, dar uspira- 
ţia metatizică subsistă în tot ce se mai puumă- 


“dește in conștiința sa. ka sa înLins utuni pe 


urmele strămoșior, restrângâridu-+4 din spa- 
țiile siderale, investigaţiile netruciuvase. Yia- 
nul metafizic restrângandu-se a aat pr:lej ce- 
ui material, vital, să se extindă, şi am văzut 
Cum, șovâitor dar hbeîntrerupt, poctul renaşte 


-la viaţă, împăcându-se cu propriul său destin. 


in stadiul de conștiință la care ne gasim, pro- 
cesul său de reintegrare în, viață şi-a anexat 
domenii noui, sau, dacă nu noi, ieşite pentru 


- un anumit timp din preocupările sale: iubirea 


“i, oarecum, moartea, Dar aspirația metafizică 
a dispărut ea complect? Cântarea lumilor idi- 


„dice, paradiziăce, a naturii elementare, fdarte 


indepărtată ca existerţă, reprezintă de fapt, 
transpunesea aspirație. metatizize din planul 
s:rămeşilor, unde o lăsasem, pe un plan mai 


scăzut şi restrâns. Deposedată din drepturiie 


ei, aspirăția metafizică, treptat, traptat, este 
înlocuită de o sare umasa, Dura, viridezată 
de răni, boală şi blesteme. Satul lui Blaga, la 
întocmirea căruia colaborează tendinţe :dilice 
dar şi stranii elemente de vrajă ca şi elemente 
de poveste, situându-se cu foarte puţin în a- 
fara peisagiului real şi existent, indică ceeace 
mai rămâne din cunoscuta aspirație metalizică, 
ce, în alte culegeri a fost tutelară. După aces! 
stadiu, poetul intră în umanitatea de tipul 
comun. 








——CALDERON== 


- Teatrul său — 


Don Pedro Calderon dela 


Dupe aceste primie succese, Se călugăreşte un timp — 
Banca  Barreda Gonzales de scrie zeci de piese și poezii şi, spre sfârşitul vieții — o! 
Henao Ruiz de Blasco u Ria- care-l fac cunoscut, lucrările fără o existență temeinie asi. 


PO, contemporan cu Lope de 
Vega: și cu Don Diego Velus- 
ques. de Silva, acela care aveu 
să scrie o sută opt veritabile 
comedii, n văzut luinina zilei 
la Madrid în anul 1601, în ca- 
su 'părintească din „Caile de 
las Fuentes”, 

Tatăl său, Don Diego — se- 
cretar al ministerului de fi- 
nanţe al regatului —nu a fost 
prea bucuros de nașterea ce- 
ui de-al doilea fiu al său, 
care îi stinghereai oarecum 
viața puţin ușuratecă și plină 
de neprevăzut ce o ducea.! 

Până la vârsta de patru» 
sprezece ami, a fost crescut în 
casa părintească de mama sa 
vitregă, — o fiinţă ciudată — 
care îşi dorea cu pasiune „tă- 
măduirea sufletului”. După a- 
ceastă vârstă, este trimes la 
Toledo ca să se dedice studiu- 
lui teologiei. 

Aici stă foarte puţin, fu- 
gind la Salamanca unde ur- 
mează cunsurile liceale. absol- 
vite relativ mediocru. 

Trece bacalaureatul şi se 
consacră studiului Dreptului. 

Purat de o tinerețe necoap- 
tă, duce o viață ușuratecă. 
plină de destrăbălări şi com- 
promisuri, până când, nevoia 
de bani — și vocaţia —— îl face 
să scrie versuri. i 

Fire schimbătoare — de 0- 
devărat „Hidalgo” — coche- 
tând cu: muzele, scrie când 
versuri, când proză. 

La un concurs poetic orga- 
nizat în cimstea Sf. Isidorius, 
scrie poezii de o oarecare va- 
loare, fapt ce-l face câstigăto- 
rul acelui concuins — fiind în- 
curajat şi premiat de îmsuşi 
Lope de Vega. - ae 


lui dramatice fiind reprezen- 
tate cu mari succese în toate 
vrașele Spaniei, 

Duce mai departe o viaţă 
de boem, şi, în acel mediu de 
comedieni, poeți şi rataţi ai 
timpului său, scrie stucrarea 
lui cea mai de seamă, aceia 
carea va faca nemauritor, a- 
ceia care va străbate vearcu- 
rile: „La Vida es sueno — 
vieața este un vis”. După pă- 
rerile marilor critici Maz 
Krenkel, Massimo  Bontem- 
pelli şi Menendes y Geiayo, 
această capodoperă a sa ar fi 
jost înspirată din romanul 
popular : „Barlaam y Iosafat”. 


Ummează alte zeci de piese, 


dintre care „El Alcade de Za- 
lameea — Judecătorul din Za- 
lameea”, reprezintă o mare 
valoare literară, „Vraciul în- 
drăsmeț” cure a servit ca mo- 
tiv de inspiraţie lui D'Ou- 
ville, pentru comedia eroică 
„L'Esprit jollet”. 

Mai departe hoinar, şi cu 
un Copil dupe el, străbate fru- 


moasele ținuturi mle Spaniei, - 


până când ajunge „Șeful graj- 
durilor” temutului duce de 
Alba, Aici stă iarăși puțin, 
pentru ca să-l găsim mai târ- 
ziu luptător al ducelui de Oli- 
varez, în războiul din. Catalo- 
nia. 

Revine iar în teatru şi în- 
deplineşte funcția. de regisor 
al „Teatrului Reale” din Ma- 
drid. 

Incearcă să între în slujba 
Curţii — dupe cererea adresată 
de el — pentru „a compune 
0 fiesta” sau o „grande o- 
pera!' care să onoreze Curtea, 
sau propria măreție a subli- 
madui nos Rege Filip IV”. 


purată, dar având matru ser- 
vitori, respectând deci ceeace 
e numea „grandezza”, — scrie 
„No hay burias con e! amor 
—- cu dragostea nu-i de giu- 
mit” şi „Prinţul statornice”, 
una din dramele preferate ale 
lui Goethe. 

Punând capăt unei vieţi a-: 
venturoase, moare în 'primă- 
vara anului 1681, sfârșind o 
existență, — cum a spus-o — 
0 vieață reu în marele îvatru 
al tumii reale. 


ml limba noastră, domnul 
Al. Poapescu-Telega, membru 
corespondent a! Academiei 


Spaniole, a tâlmăcit cu. per- 
fecțiunea unui virtuos „Vieaţa 
e un vis”, 

Marele savant Ovid Densu- 
şianul, a tradus arama „Jude- 
cătorul din Zalameea”, jucată 
la „Teatrul Naţional” din Bu- 
curești în 1911. 

Şi azi, din opera nemurito- 
rului Calderon, țâşnesc lumini 
în  înjinit, lărgină orizontul 
fără sfârşit al culturii,  pua 
nând făptura în legătură cu 
Dumnezeu, 


AUREL A. STÂAMBULIU 


A Je) 
JAI 


/N 
SP : 





Po 


A 


Se întâmplă, cândva» ca paz- 
picul farului din Aspinwali, 
pu departe de Panama, să 
dispară fără veste. Cum fap- 
tul se petrecuse în timpul 
furtunei, se presupunea că 
nenorocitul, găsindu-se proba- 
bil, prin cime ştie ce întâm- 
plare, chiar pe marginea in” 
suliţei stâncoase pe Care se 
inalţă farul, a fost luat de ta- 
lazurile oceanului. Presupu- 
nerea aceasta părea cu atât 
mai îndreptăţită, cu cât se 
constată, a doua zi, și lipsa 
bărcii sale, adăpostită de. obi- 
ceiu într'o scorbură a stâncii. 
Era vacant așa dar postul de 
paznic al farului —- vacamţă 
“ce nu putea dăinui însă mult 
timp, avându-se în vedere 
deosebita însemnătate a aces- 
tui far atât pentru navigația 
locală, cât şi mai ales pentru 
cursele vapoarelor care cir- 
culă între New-York şi Pa- 
nama. Golful Mosquito abun- 
dă în bancuri şi dune, care. 
dacă în plină zi îngreunează 
navigația, apoi în timpul Nop- 
ţii — mai ales când de pe a- 
pele încălzite de soarele tro- 
pical se înalță ceața — o fac 
aproape imposibilă. Singura 
călăuză a numeroaselor vase 
este atunci: lumina farului. sit 
Grija de a găsi un nou paznic reveni consulului Stateior- 
Unite, care-şi avea reşedinţa în Panama. Era o sarcină 





destul de grea, cunoscând că: pe de o parte, urmașul tre-": 


buia să fie găsit neapărat în termen de douăsprezece ore ; 
se cerea, pe de altă parte, ca acest urmaș să fie un am 
foarte conştiincios — primirea deci oricui era cu desăvâr- 
şire exclusă ; lipseau, în sfârșit, candidaţii. pentru postul 
oferit. i AR | 
raiul în singurătatea turnului este, fără doar şi poate, 
excepţional de greu şi nu surâde câtuși de puţin fiilor 
Sudului, obişnuiţi cu trândăvia şi preferând libertatea și 
vagabondajul. A fi paznic de far, e tot una cu robia. Cu 
excepţia Duminicilor, el nu poate părăsi de loc insulița-i 
stâncoasă. O luntre din Aspinwali îi aduce, odată pe zi» 
provizii de alimente şi apă proaspătă; luntraşii se nde- 
părtează apoi numaidecât şi — intreaga insuliţă, având o 
întindere doar de un pogon, rămâne iar pustie. Locuința 
unui lampagiu este însuși farul, pe care el e'adatorat a-l 
întreţine in ordine ; ziua, el trebue să semnaleze cu aju- 
torul unor fanioane de diferite culori, variind după indi- 
caţiunile barometrului ; seara — să aprindă lumina. N'ar 
fi cine ştie ce osteneală, dacă, pentru a alunge de jos la 
focarele lentilelor din vârful turnului, pai fi fost nevoit 
să urci cele patru sute și mai bine de trepte — peste mă- 
sură de înalte — ale unei scări î spirală, ba să mai faci 
această călătorie de câteva ori pe zi. E o viaţă într'adevăr 
monahală, ba mai mult — o viaţă de sihastru. | 

Că Mr. Lzaak Falconbridge se găsea aşa dar într'un im- 
pas cum n'a mai pomenit de mult, —- neştiind unde să 
păsească un nou și statornic urmaş al răposatului, — nu 
era lucru de mirare. Vă puteţi închipui deci bucuria lui, 
când mult jinduitul urmaş se ivi, nitam-nisam, chiar în 
aceeași zi... Era un moșneag, nu-i vorbă, — să îi avut 
vreo şaptezeci de ani sau poate şi mai mult, — Gar vioiu, 
drept ca o lumânare, cu mișcări și ţinută de ostaş. Avea 
părul alb, ca neaua, -—- fenui bronzat, ca la creoli; în 
schimb —- ochi albaștri, care tăgăduiau orice legătură cu 
oamenii Sudului. Un chip trist şi abătut, dar inspirând 
cu toate acestea încredere şi onestitate. Dela prima ve- 
dere, el plăcu lui Falconbridge. Nu mai rămânea decât 
să-l examineze; ca urmare se începu între amândoi ur- 
mătoarea convorbire : 

— De unde ești? 

—— Sunt Polonez. 

— Cu ce te-ai îndeletnicit până acum ? 

— Am rătăcit prin lume. 

— Unui lampagiu trebue să-i placă a şedea locului. 

— Am nevoie de odihnă. i i 

— Slujit-ai undeva ? Ai certificate doveditoare a unui 
conştiincios serviciu la stat? 

Unchiașul scoase din sân un sui de mătase decoiorată, 
semănând cu sdreanța unui vedhiu drapel, îl desfăcu și 
zise : . 

— Iată certificatele mele. Crucea aceasta am dobân- 
dit-o la treizeci 1). Cea de-a doua e spaniolă — o am dela 
războiul carlist ; cea de-a treia e legiunea franceză ; acea- 
sta, a patra, am primit-o în Ungaria. Am mai luptat șin 


Statele de Nord împotriva sudiștilor”), dar acolo nu se: 


dau cruci — iată în schimb această hârtie. 
Falconbridge luă documentul şi începu să citească; 
— Hm!  Skawinski? Acesta e numele dumitale?.. 
Hm !... Două drapele cucerite cu mâna proprie întrun 
atac la baionete... Aj fost soldat viteaz! | 
— Voiu ști să fiu şi un conştiincios lampagiu. 
— Vei trebui să te urci zilnic, de câteva ori, în turn. 
Ai picioare sdravene ? 
— Am străbătut doar pe jos plenele3) cele nemărginite. 
— All right! Dar cu serviciul maritim ești familiarizat? 
— Am servit trei ani ca balenar. i 
Incercat-ai cumva diferite meserii ? 
— Da, dar tihnă n'am găsit în niciuna: 
— De ce? 
Bătrânul ridică din umeri. 
— Aşa mi-i soarta se vede... 
— Oricum, îmi pari prea. bătrân pentru.un paznic de far. 


î 


— Sir! — izbucni deodată candidatul, cu glas emoţiv-: | 


nat, — sunt foarte trudit şi necăjit. Am trecut, precum 
vedeți, prin multe. Postul acesta e unul din acelea, pe 
care le-am râvnit cel mai mult. Sunt bătrân, am nevoie 
de liniște! Cât n'aş da să-mi spun acum: aici vei poposi 
de-abinelea, aici ţi-e portul, O, Sir! numai de dumnea- 
voastră depinde aceusta. Poate nu se va mai ivi, a doua 
oară, ocazia urui asfel de serviciu. Ce noroc, cam 


tost în Panama... Vă implor... lau pe Dumnezeu martor, 


că sunt aidoma unui vapor care. dacă nu întrăn port, se 
scufundă... Dacă doriţi să fericiți un em bătrân... Vă jur 
că sunt cinstit, dar... mi-e lehamete de atâta pribegie... 

Ochii albaștri ai unchiașului exprimau atâta implorare, 
încât Falconbridge, care avea inimă bună. deschisă, se 
simţi mișcat. î i - 

— Well! — zise el. —- Te primesc. Eşti lampagiu 

Faţa moşului se lumină de o negrăită bucurie, 

— Vă mulţumesc. 

— Poţi pleca azi la turn? N E 

— De sigur. 


— Atunci good bye!... Dar un lucru încă: 'să știi, că 


pentru orice neglijenţă în serviciu vei fi concediat îndată." 


-— AL right! 

Chiar în seara aceleiași zile, după ce soarele asfinţise 
de cealaltă parte a istmului şi o noapte fără crepuseul 
wu'mă zilei însorite, noul paznic al farului se şi găsea: la 
postul său, căci suluyi de lumină vie, proiectate de fanal, 
mâ»gâiau — ca şin alte seri — undele călătoare. Noap- 
1ea, tăcută şi calmă, ca o adevărată noapte din ţinuturile 
tropicelor, era învăluită de o ceaţă luminoasă şi diafană 
care împrumuta lunei o enormă cunună de curcubeu, cu 
conture moi și neprecise. Singură marea se involbura, — 
apropriindu-se fluxul. 

Skawinski stătea pe balcon ; cum acesta venea chiar în 
ireptul uriașelor lentile, chipul lampagiului, privit de 
jCS, părea un punct mic, negru. Incerca, bietul om, să-și 
adue gândurile şi să priceapă noua-i situaţie. Dar min- 
tea îi era încă prea copleșită de năvala evenimentelor, 
pentru a putea cugeta în voie. Ei simţea acum ceea ce 
simte o fiară hăituită, atunci când, reuşind să scape de 
urmăriteri, se odihnește pe colțul vreunei stânci inavce- 
sibile sau în adăpostul vreunei văgăuni. Venit-au şi pen- 
tru dânsul, în sfârşit, zile de liniște și de reculegere. 
Conştiaţa siguranţei îi umplea sufletul de o mulţumire 
fără margini. Ici, de pe această stâncă, el putea acum 
să-şi râdă de pribegia-i de odinioară, de trecutele năpaste 
şi insuccese. Era într'adevăr ca şi corabia aceea, căreia 
Turtuna îi frângea catargele, îi rupea pdgoanele și-i smul- 
gea vântreieie, arurcând-o din înal:ul norilor către fundu: 
genunei, pălmuind-o cu talazuri şi scuipând-o cu spume 
—. dar care a reușit, în cele din urmă, să intre totuși în 
port. Imaginile acestei furtuni se perindau acum cu iu- 
țeală pe dinaintea vchilor săi, în contrast cu paşnicul 
viitor pe cale de înfiripare. Ceea ce povestise el lui Fal- 
conbridge, era o părticică doar din vieaţa-i sbuciumată 
—- rămăseseră nedestăinuite însă mii de alte" întâmplări. 
Avea ghinionul, astă. biată ființă, că ori de câte ori își 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL“ S. A. BUCUREȘTI STR, BREZOIANU Fi 


. 





întindea 'undeva cortul şi apiindea focul, cu gând de sta- 
tornicire, un vânt hain îi smulgea: ţăruşii cortului, îi spul- 
bera vatra şi-l mâna, vijelios. şi pe dânsul către pieire. 
Privind deci acum, de pe balconul turnului, legănarea va- 
lurilor luminoase, el își depăna în minte, pe îndelete, tot 
şirul tristelor sale păţanii, Ă 

Luptase vitejeşte în cele patru colţuri ale lumii — și 
încercase, în lunga-i pribegie, aproape toate meşteșugu- 
rile. Muncitor şi cinstit, agonisise nu arareori ceva băni” 
şori — pentru a-i irosi mai apoi. în ciuda -oricăror pre- 
vederi şi a celei mai înțelepte chiverniseli. Fusese săpător 
de aur în Australia, căutător de diamante în Africa, vâ- 
nător al statului în Indiile Orientale. Când apucase să-și 
întemeieze o fermă în California, veni seceta şi-l ruină 
Abia începuse o brumă de negoţ cu sălbaticele triburi ce 
sălășluiau în inima Braziliei, și i se sfărâmă pluta pe 
Amazon, iar el, desarmat și aproape gol, rătăci. timp de 
câteva săptămâni, -prin păduri, — hrănindu-se doar cu 
fructe sălbatice, putând cădea în orice clipă pradă fiare- 
lor răpitoare. Injghebase o făuriște în Helena, în Arkan 
zas, şi o mistuiră flăcările marelui incendiu ce cuprinsese 
întreg orașul. Cutreierând Munţii Stâncoşi, încăpu într'o 
zi pe mâna Indienilor; numai graţie unor vânători cana- 
dieni, putu să scape ca prin urechile acului. Servise ca 
marinar pe un vapor ce făcea curse între Bahia şi Bor- 
deaux, — apoi ca aruncător de cange pe o balenieră: 
„amândouă aceste vase naufragiară. Avusese o fabrică de 
ţigări în Havana — fu prădat însă de către asociatul său. 
pe când zăcea bolnav de „vomito“. Dar iată-l în cele din 
urmă în Aspinwall — şi aici păreau a lua sfârşit nenoro- 
cirile sale. Căci ce putea oare să-l mai amenințe pe acea- 


- stă insuliță stâncoasă ? De bună seamă nici apa, nici focul, 


nici oameiii. Din partea oamenilor, de altfel, Skawinski 
nu cunoscust area multă răutate: i-a fost dat să întâl- 
nească mai mu:. semeni buni, decât răi. i 

Părea, totuși, că-l persecută toate ctle patru elemente. 
Cei, care-l cunoscuseră, spuneau că n'are noros şi cu 
aceasta lămureau totul. El însuși devenise în.cele_ din 
urmă maniac, într'o măsură oarecare. Credea anume că 
o mână viguroasă şi răzbunătoare îl urmăreşte pretutiu- 


HENRYK SIENKIEWICZ: 








i UNIVERSUL LITERAR = 


una după alta, şi Skawinski nu s'a mai ales, din toată 
aşteptarea-i, decât cu cărunțeala, la fel de albă ca neaua 
iernilor trecute... Imbătrânise în sfârșit — începu a-și 
pierde energia. : Răbdarea-i. devenea din ce în ce mai ase- 
mămătoare resemnării. Calmul şi tenacitatea-i de odini- 
oară făceau loc, încetul cu încetul, predispoziţiei pentru 
sentimentalism — încât din: militarul impasibil de altă 
dată, nu mai rămase, cu trecerea anilor, decât un plâm 
găreţ, gata a vărsa lacrimi pentru nimica toată. 

In afară de aceasta, îl chinuia din când în când cea mai 
cumplită“ nostalgie, aţâţată prin te miri ce împrejurare : 
vederea rândunicelor, a unor păsări sure, aducând cu vră- 

- biile, a zăpezii de pe munţi, sau adierea vreunei melodii, 
semănând cu aceea auzită cândva... In cele din urmă însă, 
doar un' singur gând puse stăpânire pe întreaga-i fiinţă: 
gândul odihnei. Acesta îl copleşși pe de-a'ntregul pe bă- 
trân, înnăbuşina într'însul orice dorință și speranţă. Ni- 
mic, care să fie râvnit cu mai multă ardoare, nimic mai 
nepreţuit nu putea găsi acum imaginaţia acestui veșnic 
rătăcitor, în afară de un pașnic ungher, în care să se poată 
odihni și aştepta, liniștit, sfârşitul. Poate toema:; datorită 
faptului, că un ciudat capriciu al soartei îl făcuse să vân- 
ture ţări. şi mări şi nu-i dase nici măcar răgazul să răsufle 
puţin, își închipuia sărmanul că maximul fericirii ome- 
nești nu poate fi altul decât acela — de a nu mai pribegi. 
Nu-i vorbă, i se cuvenea de fapt o astfel] de fericire mo- 
destă, dar se obişnuise pasă-mi-te cu necazurile atât de 
mult, încât, gândind la acea nenorocire, el părea aidoma 
pământenilor în genere, atunci când visează lucruri inac- 
cesibile. Nu mai îndrăznea să nădăjduiască. Cu toate ace- 
stea, pe neașteptate, numai în răstimp de douăsprezece 
ceasuri, — el căpătase un serviciu care părea ca ales toc- 
mai pentru dânsul, dintre toate serviciile de pe lume. Nu 
era deci: de mirare, că, ori de câte ori aprindea seara lan- 
terna, era atât de uluit, încât se întreba singur, de-s aie- 
vea toate acestea, și nu cuteza să răspundă: da. 

Dar între timp realitatea începea să-l dumirească, prin 
dovezi învederate. Zăbovind așa dar pe balcon, orele i se 
scurgeau pe nesimţite. Contempla, își îndestula sufletul, 
se convingea... S'ar fi părut că vede marea pentru prima 
cară'n vieața lui, căci ceasornicele din Aspinwall vesti- 
seră demult miezul nopţii — şi el tot nu se îndura să-şi 
părăsească postul culminant de observaţie, privind me- 
reu... Jos, la picioarele sale, sburda marea. Lentilele 
lanternei străfulgerau întunerecul, subt un uriaş unghiu. 
ascuţit de lumină, dincolo de care privirile unchiaşului se 
pierdeau în depărtarea tenebrelor nepătrunse, tainice şi 
înspăimântătoare. Dar depărtarea aceea părea a goni către 
lumină. Valuri lungi, de sute de verste, purcedeau din 
adâncurile beznei și mânau, vuind, până către coastele 
însuliței, iar coamele lor spumegânde se vedeau atunci 
licărind tnandafiriu în lumina farului. Fluxul creştea vă- 
zând cu ochii şi inunda bancurile nisipoase. 

Graiul misterios al oceanului clocotea din străfunduri, 
din ce în. ce mai furtunos și puternic, semănând uneori 
cu bubuitul tunurilor, aducând alteori ba cu  foşnetul 
unor păduri uriașe, ba cu îndepărtatul şi confuzul tumult 
al vocilor omenești. Erau clipe când totul părea cufundat 
în tăcere; peste puţin însă auzul bătrânului putea deosebi: 
niște oftări prelungi, urmate de un fel de plâns în sus- 
pine — apoi iarăşi reluarea groaznicelor izbucniri de odi- 
nioară. In cele din urmă vântul  împrăștiă ceața, dar 
aduse în schimb nouri negri, sdrenţuiţi, care întunecară 
luna.. Din spre apus, bătaia lui sporea din clipăn plipă. 
Talazurile săltau cu furie în spre rocile stâncii, prelin- 
gându-şi de astă dată spuma de-a-lungul temelie. 
farului. In depărtare gemea furtuna. Pe întunecatul şi'nvol- 
buratul  necuprins .licăriră, deodată, câteva din acele 
verzi felinare ce atârnă pe catargele  vapoarelor: mici 
puncte verzi, aci săltând sus de tot, aci lunecând în jos, 
aci oscilând când spre dreapta, când spre stânga. Skaw- 
înski: dobori în camera sa. Furtuna își înteţea  urletul. 
Acolb, afară, oamenii de pe acele vapoare se luptau cu 
noaptea, cu bezna, cu valurile; — în odăiţa lui însă era 
linişte şi tăcere... Chiar ecourile uraganului pătrundeau 
foarte slab-prin zidul cel gros al farului, şi numai ritmi- 
cuj tic-tac al ceasornicului îl legăna pe unchiaşul trudit 
— îmbiindu-l la somn. 





-NUVELĂ-— 
Traducere din polonă de MARIAN ZBASKI 


RUG LE-A LA UR NB URURURUA UR uitată 


deni, pe uscat și pe apă. Nu-i plăcea însă să vorbească 
despre aceasta ; câteodată numai, când î! întrebai a cui e 
mâna aceea, el îți arăta, misterios, steaua polară și răs- 
pundea că-vine de acolo... 

Intr'adevăr, nenorocirile sale erau atât de constante, 
încât îţi dădeau de gândit și puteau fi lesne cuiu la inima 
aceluia, asupra căruia se abăteau. El avea în schimh răb- 
darea unui Indian şi o mare şi calmă putere de rezistenţă, 
izvorind din lealitatea inimii sale. Pe vremuri căpătase, 
în Ungaria, mai multe lovituri de baionetă, şi aceasta 
numai pentru faptul că nu voise să npuce căpăstrul ce i 
se oferea, drept unicul mijloc de scăpare, și să strige: 
pardon. Tot atât de îndărătnic cra şi în nenorociri. Suia 


calvarul său, cu aceeași încăpățânare și dârzenie cu care - 


o furnică urcă mușuroiul. Prăvălit de o sută de ori, el își 
leîncepea. liniștit călătoria — pentru a suta una oară. Era, 
în felul său, un bizar cu totyl-deosebit. Veteran, trecut 
prin Dumnezeu știe câte focuri. otclit în nevoi şi necazuri, 
dârz şi tenace, — avea totuşi o inimă de copil. In timpul 
molimei din Cuba, el însuși semboinăvise, fiindcă dă- 
_ruise bolnavilor, din rezerva-i destul de însemnată de 
chimină, întreaga cantitate de care dispunea, fără să-și 
lase pentru sine nici măcar un gram. 
_Mai avea și o altă ciudăţenie: deși pătit, prin câte -pă- 
" timise, era pururea plin de încredere și de nădejdea că 
toate se vox îndrepta. Iarna, se însufleţea întotdeauna şi 
prevestea mari evenimente. Le aștepta nerăbdător, și, tot 
- cu gândul la ele, anii îi treceau... Dar isrnile se succedau, 


ZE VICOD pn iR m GEN PI D- e ce es aş uz Cui aienc-u preia a: L Il E LUI NUL 5-3 


HOMO 


O, Tatăl meu, din adâncimi Te chem 
Nu Te cunosc, vederile-mi sunt oarbe 
Un negru vis nădejdile îmi soarbe 

In vechi cătușe de durere gem. 





ÎL TIL II Li TIL TUL EL i10 7 I0[ 100 LUT IUL AIA ANI 100 [05 [Iu] 


Mi-i pasul stins în mâluri și pământ 

Din beznă vin și nopțile mă chiamă: 
Aua can treamăt glasu-ţi de aramă 
Dar gându-mi stă în pulbere, înfrânt. 


II SIL LUI 00 10 TIT 100 1 307 iC 197 107 210 103 10% 11 TCP PIE LTL 100 PE TR UIT 107 ITU VIT ITE LU UL [LEII IL IE UI E 





Mi-i fruntea grea de-a morții sărutare 
Ce văd măreț e lacrimi şi părere 

Ce ştiu adânc e umbră și tăcere 
Incet pășesc, cu cât alerg mai tare. 


Cuprind o zare, cerut mă alungă 
Mă strigă'n humă sumbre uurore 
Pe tață-mi trec abia 'nviate ore 

Și țărmul morţii stă să mă ajungă, 


IE IE UL IL] 


E IULIAN VESPER 
Emil CITRICE E ari aunaanana n LUNCA IE ACU [a E SE E UIT A Ta Re 





RR RULE RURALE UE MOR UR aia gb anu 09 auz RUDA 


i! 


Incepură a se scurge ore, zile și săplămâni.... 

Marinarii susţin că uneori, când marea e foarte invite- 
rată, un glas fi chiamă pe nume, în puterea nopții şi a 
beznei. Dacă necuprinsul apei e în stare a chema astfel, 
e cu putinţă deasemenea ca, atuaci când omul se găseşte 
pe pragul bătrâneţei, să-l cheme și o altă nemărginire: 
mai întunecată şi mai taizică încă, — şi cu cât e mai obo- 
sit de viaţă, cu atât mai plăcute îi sunt aceste glasuri. Dar 
pentru a: le. putea asculta în voie, îi trebue linişte și sin- 
gurătate. Pe aceasta din urmă mai ales — izolarea deplină, 
cerută parcă de presimţirea mormântului — ov îndrăgește 
bătrâneţea, 

Farul era de acum un astfel de semi-mormânt pentru 
Skawinski. Nimic mai monoton, ca viaţa într'un asemenea 
turn. Tinerii, dacă o acceptă, părăsesc serviciul după câtva 
timp. Iată de ce lampagiul este de obiceiu un bărbat mai 
în vârstă, posac și taciturn., Când întâmplarea il face să 
descindă din turn şi să iasă în lume, el merge ca un om 
- trezit sdintrun somn adânc. Pustniciei din far îi lipsesc 
toate acele impresii mărunte, care în viața obștească te 
învaţă a adapta totul propriei tale fiinţe. Orice părticică 
din lumea înconjurătoare a lampagiului este o imensitate 
şi nu re forme închegate, precise. Cerul este un univers, 
apa -—— un al doilea, iar între aceste două nemărginiri 
pâlpâe singuraticul suflet omenesc! E o viață în care 
orice crâmpeiu de gând este de fapt o continuă mcditarc, 
jar. din. meeastă meditare, nimic nu-l poate trezi pe lam- 
pagiu — nici chiar îndeletnicirile sale. O zi e aidoma ce- 
leilalte, întocmai ca două mărgele dintr'un fir de mătănii, 
şi poate doar schimbările vremii constitue unica variaţie. 

Skawimski se simţea totuși nespus de fericit — atât de 
_fericit, cum nu fusese niciodată în viaţă. Se scula odată cu 
revărsatul zorilor, — dejuna, — ştergea lentilela lanternei, 
—-: apoi, așezându-se pe balcon. îşi desfăta ochii contem- 
plând depăntarea mării. Era o neostoită perindare de 


tablouri, ce nu putea sătura niciodată privirile lacome ale 


. solitarului spectator. Pe fondul imens, de peruzea, se ve- 
deau de obiceiu nestâşite stoluri de vântrele umflate, stră- 
lucind în bătaia soarelui atât de puternic, încât îţi luau 
vederile ; câteodaiă corăbiile folosind vânturile numite 
alizee, pluteau în şir întins, una după alta. semănând ast- 
fel cu un lanţ de pescăruși sau de albatroşi. Butoaiele roșii 
ale geamandurelor, indicând calea, se legănau pe valuri, 
în joc ușor, domol. Printre poporul de pânze, îşi făcea loc 
în, fiecare zi, pe la amiază, un enorm panaş de fum cenușiu, 
Era vaporul care aducea ta Aspinmwall pasageri şi mărfuri 
dela New-York. lăsând în urme sa o brazdă de clăbuci, 
lungă şi spumoasă. E 

De cealaltă parte a balconului, vedea Skavrimski, ca în 
palmă, Aspinwallul și portul său plin de viaţă, cu pădu- 
rea-i de catarge deasupra rdiurilor de luntri şi de bărci, 
iar ceva mai departe — casele albe și turnuleţele orașului, 

Dela înălțimea farului, căsuţele păreau niște cuiburi de 
pescăruşi, luntrile —-- puzderii: de geotrupi, iar oamenii, în 
forfotea!a lor—punctulcţe p= cheiul alb, pietruit. Dimi- 
neaiă, aura ușoară din spre răsărit aducea cu sine frea- 


wmătu! confuz al vieţii omenești, predominat de şuierul va- ? 


poarelor. La prânz, urma ora siestei. In port înceta orice 
mișcare; pescărușii se pitulau în scorburile stâncilor; va- 
lurile îşi potoleau legănarea şi deveneau lenevoase; — şi 
atunci, pe uscat, pe mare şi în tot farul, planau clipe de 
desăvârşită linişte, neturburată prin nimic. Nisipurile. gal- 
bene, desvelite: prin retragerea unduirii, străluceau ca niște 
pete de aur pe oglinda apei. Columna farului se reliefa 





—— — 20 MAI 1944 


viguros pe albastrul zării. Soarele revărsa torente de raze 
peste unde. nisipuri şi recife. Și tot atunci o dulce toro- 
peală îl cuprindea. pe bătrânul paznic. El savura din plin 
deliciul acestei odihne, iar când se gândea că ea vati 
imanentă — nu-i mai lipsea nimic. 

Skuwinski se încânta cu propria-i fericire. Ființa ome- 
nească se obișnuește pe nesimţite cu o soartă mai bună; cu 
aceeaşi ușurință prindea și dânsul din ce în ce mai multă 
credinţă şi încredere în sine, Iși zicea anume că, de vreme 
ce camenii durează palate pentru invalizi, pentru ce Dum- 
nezeu m'ar purta de griiă în sfârșit şi invalidului său? Pe 
măsură ce timpul trecea, bătrânul stăruia tot mai mult în 
această convingere. Se familiarizase deabinelea cu turnul, 
cu lanterna, cu stânca, cu bancurile de nisip şi cu singu- 
rătatea. Făcuse cunoștință deasemenea și cu pescăruși, care 
își depuneau ouăle prin codlaure și ţineau, seara, sfat pe 
acoperișul farului. Tot aruncându-le rămășițe din mânca- 
rea sa, păsările se domesticiră în curând aţât de mult, 
încât, de îndată ce cădeau primete fărămituri, o adevărată 
furtună de aripi albe îl împresura din toate părțile, iar 
moşneagul se plimba prin mijlocul sburătoarelor ca un 
păstor printre oi. In timpul refluxului, el pornea în spre 
bancurile joase de nisip, de pe care culegea melci gustoşi 
şi splendide scoici perliere de nautili, ce presărau limbile 
uscatului după retrazerea apelor. Noaptea, la lumina tunei 
și a farului, se ducea Ja pescuit — vârtoapele stâncoase 
roiau de pești. Indrăgise deopotrivă şi stânca  solitară și 
insulita-i râpossă, a cărei singură vegetaţie erau doar 

iste plamte pitice, uleioase, secretând un fel de răşină 
vâsanalsă. 

Sărăcia insulei îi era recompensată în schimb: prin pri- 
velişti mai îndepărtate. In orele nămiezii, când atmosfera 
devenea foarte dizfană, se putea vedea întreg istmul, până 
la Pacific, acopzrit de o vesetație extrem de abundentă. 
I se părea atunci lui Skawinski, că vede o singură grădină 
grandioasă. Mănunchiurile de cocotieri și de bamani uriași 
alcătuiau parcă superbe buchete involte, chiar în spatele 
caselor Aspinwalluiui. Mai departe, între Aspinwall şi 
Panama, se zărea” o pădure imensă, pe deasupra căreia 
plutea, în fiecare dimineaţă şi către seară. o pâclă roşie 
de exalații — o pădure întradevăr iropicală, inundată de 
ape stătătoare. încâtcită de liane, urzind un singur şi îm- 
finit foşnet de orchidee colosale, de palmieri, de arbori de 
lapte, de fier şi de cauciuc. 

Prin luncta sa de paznic. unchiașul putea deosebi nu 
numai arborii, nu numai foile late ale bananilor, ci şi ce- 
tele de maimuțe, cârdurile de maraibuţi enonmi și de pa- 
pagali, care toate, în amalgamul şi sburdarea lor, păreau 
uneori un imens nour de curcubeu pe deasupra pădurii. 
Skawinski cunoștea de aproape astfel de păduri, căci după 
neufragiul: său de pe Amazon, rătăcise săptămâni întregi 
prin asemenea desișuri și bolți de verdeață. Văzuse, câtă 
primejdie și moarte se ascunde subt un chip minunat și 
surâzător. In atâtea nopţi petrecute acolo, el auzise, de 
foarte aproape, rhemările mormântale ale maimuțiglor 
urlătoare şi răcnetele jaguarilor, — văzuse șerpii gigan- 
tăci, legănându-se aidoma unor liane pe arbori. Cunoștea 
prea bine acele somnoroase lacuri pădureţe, abundând în 
torpile şi roind de crocodili; ştia: mai bine ca oricare altul, 
sub ce jug trăiește pământeanul în acel haos de nepă- 
trunsă sălbăticie, în care orice frunză întrece de zeci de 
ori mărimea lui, în care mișună acele mosquitos 1) însetate 
de sânge, lipitori de arbori şi uriași păianjeni Veninoşi, 

Trecuse prin toate, încercase și pătimise atâtea, încât 
cu atât mai mare îi era acum plăcerea ce i-o pricinuia 
contemplarea de sus a acelor matos*) admirarea frumu- 
seţii lor, și cu atât mai fericit se simţea, știindu-se scutit 
de trădări. Turul său îl ferea de orice rău. Moșneagul îl. 


părăsea doar arareori, în dimineţi de Duminică. Își punea ... 


atunci mantaua albastră de paznic, cu nasturi de argint; - 
îşi prindea la piept crucile sale, — şi ori de câte ori, ieşind 
din biserică, auzea pe creoli spunând între dânşii : „Avem' . 
un lampagiu foarte cumsecade”. — „Şi luaţi seama că nu . 
este eretic, deşi e Yankee!“' — își înălța, cu mândrie, capul. - 
alb ca laptele. Se înapoia însă la insula sa, îndată după 


sfânta liturghie — şi era fericit atunci, deoarece nu dădea 


crezămâni încă uscatului. Tot Dumineca era rezervată ce-. 
tirii ziarului spaniol. pe care şi-l cumpăra în oraş, sau a 
„Herald-ului” new-yorkez, împrumutat dela Falconbridge:: 
Căuta în ele — cu înfrigurare — știri din Europa... î 

“ărmana ipimă bătrână! Din acest turn solitar şi de pe. 
această a doua emisferă, ea tot mai bătea pentru țară... 
Câteodată, când huntrea care îi aducea zilnic alimente şi-- 
pă, trăgea la mal. el cobora deasemea din turn, ca să mai: 
stea de vorbă cu epistatul Johns. Dar cu trecerea timpu-, 
lu; se sălbăticise parcă. Incetă a se mai duce în oraş. a 
citi ziare și a asculta discuţiile politice ale lui: Johns. Tre- 
ceau astfel săptămâni de-a rândul, fără ca el să fi văzul 


pe cineva, și nici pe dânsul nimeni. Singurele mărturii âlg.,., 
ființei sale erau doar dispariția alimentelor, lăsate pe mal, -- 
şi humina farulu:, aprinsă în fiecare seară, cu aceeaşi re: 
gularitate cu care aurora, purceasă din apă, vestea: de-cea:> 


laltă parte a mării faptul zilei. Părea că unchiașul deve- - 
nise indiferent pentru lume — şi nu era mostalgia, pri-. 
cina. ci faptul că și aceea trecuse în resemnare. = 

De acum, lumea lui toată începea și se sfârșea pe msu- 
liţă. Se obișnuise cu gândul că nu va mai părăsi turnul 


decât în clipa morţii şi uita cu desăvârşire că, în afară. 
de el, mai există ceva... De altfel devenise şi mistic. Pri= 


virile ochilor săi — albaștri şi pururi blânzi, ca ai unui 
copil — zăboveau tot mai mult în saţintirea zării, pierdute 
parcă în depărtări nemărginite, In izolarea-i continuă, în 
prezența unei lumi pe cât de simple, pe atât de măreţe, 
bătrânul începea să piardă tot mai mut din conştiinţa 
eului său, înceta de a mai exista ca ființă și se :contopea 
din ce în ce mai intim cu mediul înconjurător. El însuși 
simţea aceasta, dar nu cu ajutorul raţiunii, ei doar înstinc- 
tiv. In cele din urmă rămase la credința, că cerul — apa, 
— stânca şi turnul — dauritele bancuri de nisip — vân 
trelele umflate și pescărușii — fluxul şi refluxul.— mu. 


sunt, laolaltă, decât o perfectă monadă — un singur su=> 


flet, imens şi tainic; — că el însuși se adânceşte în acest: 
mister şi simte acel suflet care se sbuciumă și se poto: 


leşte. S'a pierdut în mneant..., în Aegănarea iluziilor, în... 
uitarea de sine — şi în această limitare a propriei sale... 
existențe, — atât 'de izolate, — în această semi-veghere;"" 


dormnitare, el și-a găsit pacea atât de mult râvnită — o 
pace atât de deplină, încât părea aidoma letargiei. Ea 


1 E vorba de răscoala din anul 1830 a Polonezilor împotriva. 

Rusiei. | ES 
2) Războul de Secesiune (1860). 5 

2) Stepe în Califormia, 


P Un fc de țânțari care produc, prin ințepătura. lor, mala- | 


ze, friguri galbene și alte boale. 
5) Păduri uriașe. 


(Urmare şi sfârşit în N-rul viitor) 


- 





cel Ti îmi 


————————_———————  ———— << E ti 


Taxa poștală plătită fn numersr conform aprobării dir, G-le P. T. T. Nr. 24 424.939 





n/a e a