Ponson Du Terrail — S6 — Ultimul Cuvant Al Lui Rocambole — Vol 5 Adevarul Asupra Lui Rocambole

Ponson Du Tlerrail 


Dramele Parisului 


S6 — Ultimul Cuvânt Al Lui Rocambole — ol. 5 — ADEVARUL 
ASUPRA LUI ROCA MBOLE [La Verite sur Focambolei 


Capitolul |, 

Scumpi mei cititori, Acesta nu mau e un roman, E co destăinuire 
pe care u-o fac gi, care îmi provoacă plăcerea de a sta de vorbă cu 
vai, plăcere, val Pentru un romancier, 

Eram trei într-o casă, acum zece sau doisprezece ari, într-un 
cabinet de la firmenanmille, la Bois de Boulogne, adică amicul meu 
Gustav Claudin, Bergerette şi eu, 

Îl cunoaşteţi cu toții pe spiritualul ziarist numit Gustav Claudin. 

Când vă voi spune că Bergerette avea douăzeci de anu, ruste dinți 
strălucitori gi un surâs plin de farmec, o veți cunoagte tat aga de 
bine ca şi rnine, 

Claudiri, care nu era pe atunci cavaler al Legiunu de onoare, 
redactor al unui ziar serios şi un personaj aproape ohicios ca şi azi, 
susținea, răsucindu-gi mustața, una din acele teoru paradoxale, al 
căror secret îl are numai dânsul, 

Rergerette făcea cu rmcile ei degete gloanțe de hărtie zi i le 
azvărlea în nas, 

lar eu, cu toată pledoaria lui Claudin gi hohotele de râz ale 
gentilei Bergerette, eram trist ca un actor de melodrară, 


Fl E E i i 1 OC 


Ponson Du lerrail 


Dramele Parisului 


S6 - Ultimul Cuvânt Al Lui Rocambole - Vol. 5 - ADEVĂRUL 
ASUPRA LUI ROCAMBOLE (La Verite sur Rocambole) 


Capitolul 1. 

Scumpii mei cititori, Acesta nu mai e un roman. E o 
destăinuire pe care v-o fac şi, care îmi provoacă plăcerea de 
a sta de vorbă cu voi, plăcere, vai! Pentru un romancier. 

Eram trei într-o casă, acum zece sau doisprezece ani, 
într-un cabinet de la Armenonville, la Bois de Boulogne; 
adică amicul meu Gustav Claudin, Bergerette şi eu. 

Îl cunoaşteţi cu toţii pe spiritualul ziarist numit Gustav 
Claudin. 

Când vă voi spune că Bergerette avea douăzeci de ani, 
nişte dinţi strălucitori şi un surâs plin de farmec, o veţi 
cunoaşte tot aşa de bine ca şi mine. 

Claudin, care nu era pe atunci cavaler al Legiunii de 
onoare, redactor al unui ziar serios şi un personaj aproape 
oficios ca şi azi, susţinea, răsucindu-şi mustaţa, una din 
acele teorii paradoxale, al căror secret îl are numai dânsul. 

Bergerette făcea cu micile ei degete gloanţe de hârtie şi 
i le azvârlea în nas. 

lar eu, cu toată pledoaria lui Claudin şi hohotele de râs 
ale gentilei Bergerette, eram trist ca un actor de 
melodramă. 

Domnul de Chamarre, fost director al Băncii Franţei şi 
actualul director al ziarului „La Patrie” mă chemase în acea 
dimineaţă şi îmi spusese: 


— Politica este în repaus; Curtea de juraţi e închisă; nu 
avem nici un război, nici vreun proces criminal ca să-l dăm 
cititorilor ziarului şi iată că octombrie se apropie şi trebuie 
să reînnoim abonamentele. Dă-mi deci ceva care să aţâţe 
curiozitatea cititorilor cel puţin timp de trei luni. 

Asta însemna: 

— Dă-mi te rog un roman de vreo sută de foiletoane; 
adu-mi mâine titlul şi vom începe publicaţia peste opt zile. 

lată de ce eram trist. 

— Prietene, îmi spusese Claudin, lucrul e cu toate 
acestea foarte simplu, transformă unul din acele romane 
care au avut mare succes, acum vreo zece ani. 

— Vorbeşti pe placul tău! 

— Monte-Cristo”, de exemplu. 

— Cu Dumas colaborator atunci. 

— Misterele Parisului” atunci. 

— Dar nu ştiu deloc jargonul de mahala. 

— Îl vei învăţa... 

— Unde şi cum? 

Chelnerul care ne servea intră tocmai în acel moment. 

Acest chelner merită să-i fac portretul în două rânduri. 

Era un om de vreo cincizeci de ani, grav, cu părul creţ şi 
alb, şi cu mersul maiestuos. Dacă ar fi avut o cheie atârnată 
la brâu ar fi fost luat drept un şambelan. 

Cuvântul de jargon produse asupra lui un mare efect. 
Până atunci el ne servise foarte bine. 

Dar la cuvântul de jargon faţa lui se întunecă. 

El ne privi cu neîncredere, ne servi distrat, şi a trebuit 
să-l sunăm de mai multe ori ca să obţinem o farfurie. 

La desert el dispăru. 

În acea epocă tocmai o circulară ministerială interzicea 
întrebuinţarea jargonului la teatru. 

Claudin îmi spuse atunci: 

— E vreun cenzor destituit. 

Un alt chelner ne aduse cafeaua şi nu ne mai gândirăm 
la cel dintâi. 


Ploua puţin, una din acele ploi subţiri, după cum are luna 
octombrie. 

— Ce facem astă-seară? Întrebă Bergerette. Aş vrea să 
merg undeva. 

— Plouă... 

— Dar trăsurile? 

— “Tu ştii că trăsura noastră e deschisă. 

— Să jucăm cărţi, zise Claudin. 

— În trei! 

— Drace! 

Atunci se auzi zgomotul unei trăsuri şi eu, m-am apropiat 
de fereastră. Era o trăsură, ce aducea cinci persoane, care 
erau prieteni cu noi şi pe care ploaia îi apucase în pădure. 

— Veniţi să jucăm cărţi! Le-am strigat. 

După un sfert de oră eram cu toţii instalaţi în jurul mesei 
verde. 

Jucam lansquenet, un joc foarte ciudat şi la care se 
întâmplă de multe ori că o seară întreagă o carte iese de 
mai multe ori decât celelalte. 

Aci e un as, care-l face mereu pe bancher să câştige: aci 
e o damă care-l face mereu să piardă. 

În acea seară era o carte, care ieşea tot mereu. 

Această carte era valetul de cupă. 

La miezul nopţii noi mai jucam încă. 

Am cerut şampanie şi ţigări. 

Chelnerul, care ne servise la masă se prezentă. 

EI îşi pierduse fizionomia lui întunecată şi acum surâdea. 

Partida continua. 

Bergerette dădea cărţile. 

Prima carte pe care ea o întoarse a fost valetul de cupă. 
A doua a fost un alt valet de cupă. 

Atunci toţi pontarăm mult, fiind siguri că nu va mai ieşi 
valetul de cupă. 

— Valeţii de cupă au mare noroc! Strigă Claudin. 

Deodată chelnerul scoase un țipăt şi scăpă tava pe 
parchet. 


Chelnerul speriat o luă la fugă, murmurând: 

— Valeţii de cupă, valeţii de cupă! Iot mereu valeţii de 
cupă. 

Zgomotul tăvii care-i scăpase din mână îl făcu pe 
stăpânul stabilimentului să vină sus. 

— "Ţi-am recomandat, spuse stăpâna, frumoasa doamnă 
Leblond, primului ei chelner, să-l concediezi pe acest 
chelner; ştii că el e nebun! 

Capitolul II. 

Acest fapt atrase explicaţii după explicaţii. Primul 
chelner şi alţii doi ne spuseră fiecare câte o versiune. 

Primul chelner ne spuse: 

— Acest om a venit aici să ceară de lucru acum opt zile. 

— L-am luat şi în primele două zile a servit foarte bine. 

În seara celei de a doua zi ne-a cerut voie să meargă la 
Paris. 

El trebuia să vină cu ultimul tren. 

La miezul nopţii se închid porţile pădurii şi cum el nu se 
întorsese am crezut că dormise la Paris. 

Dar a doua zi la ora patru, când se înhăma calul la 
gabrioleta care merge în piaţă, l-am văzut ieşind dintre 
nişte arbori cu hainele în dezordine, cu faţa palidă şi 
ghetele lui pline de noroi arătau că umblase toată noaptea. 

— Ce faci? L-am întrebat, De unde vii? De ce nu te-ai 
întors acasă? 

El mă privi cu un aer rătăcit. 

— Mi-a fost frică, a răspuns. 

— Frică, de ce? 

— Sunt sigur că ei sunt pe urmele mele. 

— Cine? 

— Duşmanii mei. De aceea nu m-am întors, credeam că 
poate ei mă aşteptau prin împrejurimi. 

— Ai deci duşmani? 

Trupul lui tremură la această întrebare. 

— Dumnezeu să te ferească de valeţii de cupă! Îmi 
răspunse. 


Şi se refugie în casă. 

Din acel moment am văzut că nu era în toate minţile. Dar 
cum era toamnă, şi vine lume puţină la noi, chelnerii ne 
părăsesc. De aceea nu l-am dat afară pe ăsta, termină el. 

— Iată, îmi spuse Claudin la ureche, căutai un subiect de 
roman. lată unul... 

— Ce spui? 

— Şi un titlu frumos: „Valeţii de cupă”. 

N-am răspuns, căci eram ocupat să ascult versiunea unui 
alt chelner. 

Acesta spunea: 

— Venture doarme sus, lângă mine. Nu e decât un 
perete, foarte subţire care desparte mansarda ce i s-a dat 
de aceea unde dormim şeful şi eu. 

Din prima noapte de când doarme aici, l-am auzit 
învârtindu-se în pat, gemând şi vorbind tare. Şeful a bătut 
la uşa lui şi l-a întrebat: 

— Eşti bolnav, Venture? 

— Nu, ne-a răspuns dânsul prin uşă. Scuzaţi-mă, visam. 

În noaptea următoare, ela făcut din nou. 

Asta ne-a intrigat, şi am făcut o gaură în zid, apoi ne-am 
uitat ca să-l vedem culcându-se. 

A început prin a zăvori uşa; apoi a pus un revolver şiun 
pistol pe scaunul ce-i serveşte de masă de noapte. 

Mai întâi a adormit. 

Dar deodată s-a sculat şi a început să ţipe: 

— Graţie! Zise el, iertare! Nu mă ucide... Nu voi spune 
nimic... nu sunt decât un sărman servitor... n-am bani... eu 
nu ştiu unde domnul duce îşi pune banii... de aş şti, ţi-aş 
spune... dar nu ştiu... iertare! iertare! Rocambole! 

— Oh! Ce nume frumos! Strigă Claudin. 

— Un nume excelent, m-am gândit eu, şi pe care nu-l voi 
uita de azi înainte! 

— Dar cine e acest Rocambole? Întrebă Bergerette 
râzând. 


— Nu ştiu, răspunse chelnerul. Tot ce vă pot spune, e că 
a doua zi, pe când ne aflam la masă, şeful l-a întrebat: 

— Ce face Rocambole? 

El scăpă farfuria din mână şi o luă la fugă. Frumoasa 
doamnă Leblond completă toate aceste lămuriri. 

— Acest om a intrat aici, zise ea, afirmându-ne că e şi 
vizitiu la nevoie. 

Vizitiul meu era bolnav ieri, şi aveam nevoie să merg la 
Paris. 

Am ordonat să se pună caii, şi acest om s-a urcat pe 
capră. 

El mână caii foarte bine. Am făcut mai multe curse în 
Paris. 

Pe la orele trei, ieşind dintr-o casă de pe strada Rossini, 
i-am spus: 

— Du-mă în strada Pepiniere. 

Până atunci el fusese foarte liniştit; şi a devenit deodată 
palid. 

— Niciodată! Mi-a răspuns. 

— Cum, niciodată? 

— Chiar de mi-ai da milioane, tot nu aş trece pe strada 
Pepiniere. 

— Dar am nevoie să mă duc. 

— Asta nu mă priveşte. Sunt gata să mă cobor de pe 
capră; dar nu merg pe acolo... nu vreau să fiu asasinat... Nu 
ştii deci că ei se întruneau acolo? 

— Cine? 

— Valeţii de cupă! 

Eram la discreţia lui, căci vă închipuiţi că nu mă puteam 
urca eu pe capră. 

M-am întors, acasă, şi am spus să i se dea socoteala. 

— Asta am făcut şi eu, răspunse primul chelner, dar el s- 
a aruncat la genunchii mei spunându-mi că dacă-l dau afară 
nu va găsi alt loc şi că avea nişte duşmani misterioşi care-l 
urmăresc peste tot. 

— Dar în fine, întrebă unul din jucători, unde e acum? 


— A luat-o la fugă spre poarta Naillot, zise un chelner. 

— Oh! Exclamă şeful chelnerilor, fiţi liniştiţi, căci se va 
întoarce. 

— Sper şi eu, am murmurat. 

Am fost privit cu oarecare mirare. 

— Iată, zise Claudin, s-a deşteptat şi romancierul. Până 
îţi vei găsi subiectul, hai să ne culcăm căci e aproape miezul 
nopții. 

Pe când se chemau trăsurile, l-am luat pe şeful 
chelnerilor la o parte şi i-am spus: 

— Dragul meu, vrei să-mi faci un serviciu? 

— Anume ce? 

— Când va reveni acest om, nu-l ocăriţi şi prefaceţi-vă că 
nu vă aduceţi aminte de ce s-a petrecut. 

— Dar, domnule... 

— Vreau să-l revăd, şi voi veni aici mâine de dimineaţă. 

Într-adevăr, a doua zi era un timp foarte frumos, şi la 
orele opt de dimineaţă eram acolo. 

Dar Venture nu se întorsese. 

Timp de trei zile am mâncat tot acolo. 

Cu toate acestea Venture n-a venii. 

În acest timp, domnul Delamarre îmi dădea zor să-i dau 
titlul romanului. 

— Ei bine! l-am spus într-o dimineaţă, anunţă: „Clubul 
Valeţilor de cupă” 

Seara acest anunţ apăru în ziarul La Patrie. 

A doua zi am primit o scrisoare prin poştă. 

Scrierea era foarte grosolană şi fără nici o ortografie. 

Mi se spunea: „Dacă vrei informaţii ţi se vor da. 

Rocambole e în închisoare. Nu ne mai e frică de dânsul. 
Fii mâine seară la bariera Villette, la colţul străzii de 
Flandra, la Bravard, cârciumar. 

Un om din banda lui Timoleon.” 

Această scrisoare mă intrigă şi mai mult decât ciudata 
întâmplare de la pavilionul Armenonville. Am arătat-o 
gentilei Bergerette. 


— Cred că nu te vei duce, îmi spuse dânsa. 

— Ba da, am răspuns. 

Şi seara m-am pregătit pentru această excursie în afara 
Parisului. 

Capitolul III. 

Eram în şcoală când a apărut romanul „Misterele 
Parisului”. 

EI n-a avut un succes, ci un triumf. 

Curiozitatea publicului nu fusese niciodată aşa de 
aprinsă, iar imaginaţiile noastre tinere erau cum nu se 
poate mai aprinse. 

Dar nu ne interesa numai opera dar şi autorul. 

Eugene Sue era autorul care ne interesa. 

Om de lume, membru fondator al Jockey-Club, avusese 
până atunci o reputaţie aşa de bună, încât toţi se întrebau 
cum acest om, acest aristocrat putuse pătrunde atâtea 
mistere ale Parisului. 

Nu ştiu ce spunea lumea dar pot să vă spun ce se 
povestea în liceul nostru. 

Când se însera, se spunea, un bărbat înalt şi frumos, 
brun, cu barba îngrijită, elegant îmbrăcat, sosea în 
gabrioletă pe strada Pepiniere la No. 93. 

EI ieşea de la club unde luase masa. 

Portarul deschidea poarta, caii răsunau pe pavajul curţii 
şi se opreau la peronul casei. 

Atunci acel bărbat frumos cobora din trăsură, urca încet 
treptele peronului, traversa o anticameră păzită de doi lei 
aşa de bine împăiaţi încât ar fi putut fi luaţi drept vii, şi se 
închidea într-un cabinet de lucru unde numai unii prieteni 
aveau voie să pătrundă în anumite ore. 

Pentru Parisul întreg Eugene Sue era la dânsul acasă şi 
lucra. 

Cu toate acestea, după o jumătate de oră, pe o portiţă, 
un om prost îmbrăcat, cu o caschetă pe cap şi o barbă 
neîngrijită ieşea pe furiş. 


Acest om părăsea aristocraticul cartier şi se îndrepta 
spre barierele Parisului şi nu se mai întorcea decât când se 
făcea ziuă. 

Eugene Sue se ducea să-şi studieze eroii săi la faţa 
locului. 

lată ce se povestea, lucru pe care toată lumea îl credea 
atunci, dar pe care am simţit nevoia să-l cred şi atunci când 
am primit acea stranie scrisoare. 

Când vă voi spune că aveam atunci douăzeci şi patru de 
ani, că întrebuinţasem primii bani pe care îi câştigasem din 
literatură ca să îmi cumpăr un cal şi o cabrioletă cu care mă 
plimbam patru sau cinci ore pe zi pe bulevarde, ceea ce mi- 
a creat atunci mulţi duşmani, mă veţi lua mai mult naiv 
decât vanitos, şi mă veţi ierta dacă în acea seară m-am dus 
îmbrăcat într-o bluză la întâlnirea ce mi se dăduse. 

Deci la orele nouă seara cu mâinile în buzunar, cu 
cascheta pe ochi am intrat la cârciuma lui Bravard. 

Aici, mărturisesc spre ruşinea mea, că apariţia mea n-a 
produs nici o senzaţie. 

Doi oameni jucau cărţi într-un colţ al sălii, ce era prost 
luminată de două lumânări. 

Bravard, un om gras, îmi aduse un pahar cu vin şi 
aşteptai. 

Cei doi oameni nici nu ridicară ochii spre mine. 

Un zidar mânca o bucată de brânză, şi bea o jumătate de 
litru de vin. 

El nici nu mă privi şi îşi văzu de mâncare. 

În fine, după un sfert de oră, un om intră, se uită în 
dreapta şi în stânga şi plecând negăsind fără îndoială pe cel 
ce-l căuta. Eu am mai aşteptat. 

După o jumătate de oră acelaşi om se întoarse. Am avut 
timp să-l examinez. 

El era îmbrăcat cu o redingotă neagră, ruptă în coate, cu 
o pălărie veche, şi cu nişte ghete rupte. 

Figura lui comună era încadrată de o barbă murdară. 


El mă privi cu mai multă atenţie; i-am făcut un semn şi el 
s-a apropiat. 

— Dumneata mi-ai scris? L-am întrebat. 

Fizionomia lui exprimă un fel de mirare naivă. 

— Cine eşti? Mă întrebă dânsul. 

I-am spus numele meu, şi mirarea lui se mări. 

Aveam atunci nişte mustăţi mici blonde şi un aer 
copilăresc, care nu corespundea deloc cu literatura mea. 
Am petrecut cincisprezece ani din copilăria mea cu 
scrierea romanelor negre pline de aventurieri, am abuzat 

de scările de mătase, de otrăvuri, de pardoseli ce se 
scufundă şi înghit victime; şi nu intrasem niciodată într-o 
casă unde nu eram cunoscut fără ca să nu mi se spună: „Ah! 
Dumnezeul meu! Şi noi te credeam bun, înalt, voinic, cu 
mustaţa mare şi cu un aer sălbatic!” 

Aveam din fericire în buzunar scrisoarea ce mi-a fost 
trimisă, şi acest om îmi spuse cu naivitate: 

— N-aş fi crezut niciodată să fii dumneata! 

— Deci dumneata mi-ai scris? 

— Da. 

— Şi nu mă cunoşti din vedere? 

— Nu. 

— Deci ţi-a vorbit de mine chelnerul de la pavilionul 
Armenonville? 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Atunci, cum ţi-a venit ideea să-mi scrii? 

— Am văzut în ziare că vei vorbi despre „Valeţii de cupă”. 

— Bine! 

— Şi cum am fost în banda lui Timoleon... 

— Cine e acel Timoleon? 

— Acela care l-a arestat pe Rocambole. 

— Dar cine e Rocambole? 

El mă privi şi mai mirat. 

— Cum! Nu ştii? Mă întrebă el. 

— Nu. 


— Totuşi „Valeţii de Cupă” şi dânsul, nu sunt decât unul 
şi acelaşi lucru. 

— Ca să ştiu toate astea am venit aici. 

Am poruncit să se aducă vin şi am început să-l chestionez 
pe necunoscutul meu. 

Desigur el nu era mut; ba chiar era prea vorbăreţ, căci 
timp de două ore nu i-a mai tăcut gura şi eu i-am dat 
patruzeci de franci, de care el se arătă foarte satisfăcut. 

Dar ceea ce el îmi povesti era aşa de confuz, aşa de 
obscur, aşa de neînțeles, încât n-am priceput decât un 
singur lucru: anume că era o bandă de răufăcători, al cărui 
şef se numea Rocambole, că acest Rocambole se afla la 
ocnă, şi un om care făcea pe poliţaiul amator, şi care se 
numea 'Timoleon, contribuise la arestarea lui. 

Am părăsit deci cârciuma foarte nemulţumit de 
povestirea pe care mi-o făcuse acel om şi m-am întors acasă 
spunându-mi: 

— Desigur că voi face mai bine să inventez istoria 
„Valeţilor de Cupă”. 

În acest timp, domnul Delamarre îmi cerea manuscrisul 
şi eu i-am răspuns: „Scumpul meu amic, Dă-mi termen de 
opt zile şi vei vedea...” 

Ce să vadă? 

Nu ştiam nici eu. Dar e aşa de mult de când scriu în josul 
foiletonului meu: „Urmarea pe mâine” încât eram convins 
că a doua zi voi găsi o urmare. 

Capitolul IV. 

A doua zi, într-adevăr, îmi veni o idee. Era foarte simplă. 

„Dacă cineva poate să-mi povestească istoria lui 
Rocambole, mi-am spus eu e chiar Rocambole”. 

Însă acesta era la ocnă şi ar fi fost încântat să vadă scrise 
aventurile sale. 

Oamenilor de acest soi le place zgomotul şi publicitatea. 

Gândirea dominantă a condamnatului la moarte e să 
moară sub ochii mulţimii! 

Mă duc deci să-l văd pe Rocambole. Dar de unde? 


Uitasem să-l întreb pe omul lui 'Timoleon în ce loc se află 
el închis. 

Acum doisprezece ani, Brest şi Rochefort existau încă. 

Nu mă puteam deci expune să pierd cincisprezece zile, 
ca să fac o călătorie la Toulon, pe când acela pe care-l 
căutam putea să fie la Brest sau la Rochefort. 

Lucrul cel mai simplu era deci să mă duc la prefectura 
de poliţie şi să mă adresez biroului închisorilor. 

Erau orele opt de dimineaţă şi nici un birou nu era 
deschis până la orele zece. Aveam deci timp să mă 
pregătesc de plecare. 

Era evident că puteam pleca chiar în aceeaşi seară, că 
ziarul „La Patrie” îmi putea procura un bilet de tren şi că a 
treia zi voi fi sau la Toulon sau la Brest sau la Rochefort. 

Bergerette, care voia să facă şi dânsa această călătorie 
îşi făcuse geamantanul, m-am îmbrăcat cu o haină neagră şi 
la orele zece eram la biroul închisorilor. 

Din toate administraţiile, cea mai îndatoritoare e desigur 
prefectura poliţiei. 

Am găsit un subşet care m-a primit foarte bine şi s-a pus 
la dispoziţia mea îndată ce i-am explicat scopul vizitei mele. 

— Domnule, îmi spuse, nu sunt aici decât de vreo câteva 
luni şi nu ştiu absolut nimic din ceea ce mă întrebi. Dat mă 
voi informa şi peste o jumătate de oră vei fi satisfăcut. 

Elmă instală în cabinetul său, îmi oferi ziarele de 
dimineaţă şi mă lasă. 

Am aşteptat nu o jumătate de oră cio oră. 

După acest timp subşeful se întoarse. 

Era dânsul, dar cu toate acestea nu era dânsul. 

Să-mi fie permis să mă explic. 

Când ieşise din biroul său, era foarte amabil. Poate că 
era unul din cititorii mei obişnuiţi şi, prin urmare, doritori 
să-mi fie pe plac. 

L-am văzut întorcându-se rece şi sever şi părea 
îmbătrânit cu zece ani. 


— Domnule, îmi spuse, cu o politeţe rece, am transmis 
cererea dumitale domnului şef de birou. 

Şeful de birou a referit-o domnului prefect de poliţie. 

Domnul prefect a pus să se caute în registre şi sunt 
însărcinat să vă spun că persoana de care vorbiţi nu 
figurează în nici un registru. 

— Cum, am strigat, nu e nici un ocnaş pe nume 
Rocambole? 

— Domnule, îmi răspunse el brusc, la ocnă n-are nimeni 
nume, ci e înscris sub un număr. 

Şi cu acest gest mă făcu să înţeleg că era inutil să insist. 

Când am fost în stradă sau mai bine zis pe chei m-am 
uitat cum curgea apa şi am făcut tot soiul de reflecţii. 

Eu sunt observator şi schimbarea de atitudine a 
subşefului de birou nu îmi scăpase din vedere. 

Misterul, în loc să se lumineze se complica şi mai mult. 
Mi se spunea că Rocambole nu există. Dar de ce mi se 
spunea asta cu acea politeţe rece care contrasta foarte mult 

cu modul în care am fost primit? 

Şi am reuşit să ghicesc. 

Administraţia nu voia să se facă un roman despre 
Rocambole. De ce? 

Era uşor de înţeles. „Valeţii de Cupă” trebuie să fi fost o 
asociaţie periculoasă şi să fi lucrat în sferele înalte ale 
societăţii; şi era mai mult, decât probabil că ei fuseseră 
amestecați în unele evenimente care era inutil să fie date la 
iveală. 

Dar romancierul îşi ia subiectul de acolo de unde îl 
găseşte. 

Şi apoi devenisem foarte curios. M-am urcat într-o 
trăsură, spunându-mi: „Cu orice preţ îl voi găsi pe 
Rocambole”. Când m-am întors acasă din această zadarnică 
excursie, o scrisoare astfel concepută mă aştepta: „Domnul 
Delamarre vrea să te vadă îndată”. 

Ara alergat acolo, el mă invită la masă şi îmi spuse: 


— Dragul meu, am primit reclamaţii cu privire la titlul 
tău de „Valeţii de Cupă”. Schimbă.-l. 

— Dar, domnule... 

— Nu-ţi pot spune mai mult. Schimbă titlul. 

Mi se păru că vocea domnului Delamarre semăna în acel 
moment cu cea a subşefului de birou. 

Nu am mai insistat; dar cum sunt foarte încăpățânat m- 
am întors acasă cu hotărârea să povestesc istoria lui 
Rocambole chiar dacă o ştiam sau dacă nu o ştiam. 

Seara Claudin şi cu mine fumam liniştiţi la D, un pictor 
care locuia în cartierul Saint-George. Noi ne urcasem într- 
un balcon şi aveam Parisul sub picioarele noastre. 

Parisul era scânteietor în lumină. 

Deodată am aruncat ţigara, şi am strigat: 

— Am găsit! 

— Ce? Mă întrebă Claudin, istoria lui Rocambole! 

— Nu, titlul romanului meu. 

— Să vedem! 

— Dramele Parisului”. 

— Foarte bine. Dar Rocambole? 

— Voi inventa istoria lui, căci nu pot face altfel. Dar am 
presimţirea că această istorie o voi şti. 

Capitolul V. 

Lăsaţi-mă să deschid o paranteză. 

Istoria lui Rocambole era destinată pentru ziarul „La 
Patrie”. E drept deci să vă descriu birourile acestui ziar. 

„La Patrie” se află în strada Croissant; birourile sale 
dădeau în strada Jeuneurs. 

Pe această din urmă stradă se aflau numai comercianţi 
de stofe. 

Strada Croissant e rezervată ziarelor. 

La numărul 12a „La Patrie”, la numărul 16 „La Siecle”, 
pe dreapta şi pe stânga sunt o mulţime de prăvălioare, în 
care se vând numai ziare. 

La mijlocul străzii Jeuneurs, pe dreapta era ceea ce un 
notar ar numi un vest imobil. 


Trei mari construcţii înalte, toate închiriate, erau 
proprietatea domnului Delamarre, directorul de atunci al 
ziarului „La Patrie”. 

Un om tânăr care avea un roman la subsuoară se 
prezenta la ziarul „La Patrie” la poarta de pe strada 
Croissant. 

El urcă la primul etaj şi ceru să-l vadă pe redactorul şef 
dar a fost primit de Philippe. Cine e acest Philippe? 

Un bărbat între două vârste, cu privirea inteligentă, cu 
surâsul amabil, care era luat drept un copist, dar care, în 
fond, era omul de încredere al domnului Delamarre. 

Philippe se uită la noul venit. 

El părea că ghiceşte ce are la subsuoară. 

Dacă i se părea că romanul va fi bun, îi spunea: 

Domnul Delamarre nu e aici. Dar lasă-mi manuscrisul şi 
vino peste opt zile. 

De cinci ori din zece, Philippe ghicea. 

Acest roman era citit şi primit. 

Dacă lui Philippe i se părea că romanul nu va fi bun, îi 
deschidea uşa cabinetului lui Schiller. 

Acesta îl primea pe autor, lua manuscrisul şi îl dădea în 
aceeaşi seară domnului Delamarre. 

Acesta se mărginea să-l întrebe: 

— Pe unde a venit autorul? 

— Prin strada Croissant. 

— Ah! 

Acest ah! Era o sentinţă de moarte. 

Domnului Delamarre îi plăcea ca să se adreseze direct 
lui. 

După un an manuscrisul rămânea tot în cartoane şi nu 
era citit. 

Tot secretul lui Philippe consta în aceasta: îl depunea 
respectuos pe noptiera domnului Delamarre, manuscrisul 
omului pe care-l lua sub protecţia lui. 

Dacă răzbunarea este plăcerea zeilor, recunoştinţa este 
uneori fericirea oamenilor de litere, şi declar aici că datorez 


lui Philippe colaborarea mea timp de opt ani la ziarul „La 
Patrie”. 

Când primul meu foileton s-a publicat în coloanele 
ziarului, am intrat pe strada Jeunevers. 

Domnului Delamarre îi plăcea foarte mult să stea cu 
mine de vorbă. 

M-am dus în acea zi la orele zece la uşa cabinetului său. 

Aduceam noul titlu: „Dramele Parisului”. 

— Foarte bine! Zise domnul Delamarre. Titlul e excelent. 
Să vedem, acum subiectul. 

— Nu mi-am făcut încă planul, i-am răspuns. 

— Tot să vedem! 

Eram prins în cursă. M-am executat. Am inventat pe loc 
un prolog ce se petrecea iarna, la întoarcerea din compania 
din Rusia; am creat tipuri mai mult sau mai puţin originale, 
am combinat situaţii, m-am armat cu tot arsenalul meu 
obişnuit. 

Domnul Delamarre îşi clătina capul în toate părţile şi era 
încântat. 

— La lucru! Îmi spuse el după ce am terminat şi trimite 
manuscrisul mâine dimineaţă. 

Apoi am plecat ducându-mă la Schiller să-i strâng mâna 
cu răceală. 

Acest confrate nu-i plăcuse lui Philippe şi romanul său 
stătea de optsprezece luni într-o copertă mare de carton 
verde care avea eticheta „Manuscris de citit”. 

Şi luându-mă de mână îmi zise pe un ton lugubru: 

— Când vei termina? 

Eu nici nu începusem încă. 

Întotdeauna am fost puţin cam ştrengar. În loc să-mi fie 
milă de nenorocitul meu confrate, am găsit nimerit să-i 
răspund: 

— Nu voi termina. 

— Cum? 

— Dramele Parisului” va avea cel puţin două mii de 
foiletoane. 


Sărmanul meu confrate era cât p-aci să cadă jos, şi eu 
am plecat râzând. 

Întorcându-mă acasă i-am povestit cele întâmplate 
iubitei mele Bergerette. 

— Se poate ca acest roman să nu se mai termine, îmi zise 
ea, dacă trebuie să-l cred pe domnul care a ieşit de aici şi 
care va reveni, mâine dimineaţă. 

— Cum? 

— Acest domin mi-a spus că ştie istoria lui Rocambole. 

Am sărit de pe scaun. 

Bergerette continuă: 

— Şi va veni mâine dimineaţă să ţi-o povestească. 

Capitolul VI. 

Am petrecut restul zilei şi o parte a nopţii ca să pun în 
ordine, cu totul în mână, planul pe care-l desfăşurasem 
domnului Delamarre şi am aşteptat până a doua zi cu o 
mare nerăbdare. 

Cine era misteriosul personaj care trebuia să-mi 
povestească istoria lui Rocambole? 

El nu-şi lăsase nici numele, nici adresa... 

La orele zece, a doua zi, uşa cabinetului meu se deschise 
şi am văzut intrând un om având într-o mână un săculeţ şi 
în cealaltă un ghiozdan. 

Era un băiat de la banca Franţei. 

Nu iscălisem nici o poliţă şi sosirea acestui om mă miră 
foarte mult. 

— Domnule, îmi spuse pe un ton plin de mister, n-am 
bani în sacul meu şi în ghiozdan se află ziare vechi; dar sunt 
supravegheat îndeaproape şi m-am deghizat astfel ca să 
pătrund până la dumneata fără să trezesc atenţia nimănui. 

— Cum? L-am întrebat. Tot dumneata ai venit ieri? 

— Da, domnule. 

Am sunat să dau ordin să nu mai intre nimeni la mine. 

După ce ieşi servitorul meu, pretinsul băiat de bancă, 
puse sacul său pe biroul meu şi se aşeză fără multă 
formalitate în faţa mea. 


— Domnule, îmi spuse el, mă numesc 'Timoleon şi-ţi voi 
spune în două cuvinte cine sunt. Am fost hoţ... 

L-am salutat. 

— După aceea am intrat în poliţia secretă. 

— L-am salutat din nou. 

— Dar administraţia s-a schimbat şi noul regim n-a mai 
vrut să primească în rândurile poliţiei decât oameni care n- 
au avut nici un amestec cu justiţia. Am fost concediat şi au 
făcut foarte rău, căci le aduceam mari servicii. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Eu l-am arestat pe Rocambole. 

Un suspin de uşurare ieşi din pieptul meu. 

— E] există dar? Întrebai eu. 

— E la ocna din Brest şi cred că va fi în curând transferat 
la 'Toulon. 

— Cu toate acestea, ieri de dimineaţă, la Biroul 
Închisorilor... 

— Ti s-a spus că Rocambole nu există! 

— Da. 

Un surâs flutură pe buzele lui. 

— Aşa trebuia să ţi se răspundă. 

— De ce? 

— Fiindcă Rocambole a fost o perioadă un mare 
personaj. 

— Adevărat! 

— Şi administraţia nu vrea să scoată la lumină 
întunecoasele lui aventuri. 

— Dar îmi vei spune tot adevărul? 

EI surâse din nou. 

— Un moment, zise el. Mai întâi să vorbim. 

Am aşteptat ca el să se explice. 

— Domnule, reluă el, ţi-am spus că prefectura m-a 
concediat. 

— Bine. 

— N-am avere; am o fată de crescut şi sunt obligat, ca să 
trăiesc, să mă ocup de mici afaceri. Astfel, de exemplu, 


regăsesc obiectele pierdute sau furate, pe socoteala unor 
simpli particulari; urmăresc soţi. Scot, după cum se spune 
bani din orice. 

— Bine, i-am răspuns. Vrei să-mi vinzi relaţiile dumitale. 

— Da şi nu. 

— Cum asta? 

— Am note destul de detailate; cu aceste note voi face un 
roman, şi acest roman, sunt sigur, va avea un mare succes. 
Îţi vând notele mele. 

Am încruntat sprâncenele. 

El ghici gândul meu şi îmi spuse: 

— Un om de litere nu e nici capitalist, nici proprietar. 
Poate că n-ai nici cincizeci de napoleoni în birou, şi dacă ţi- 
aş cere bani ar fi o nebunie. lată deci ceea ce-ţi propun, îmi 
vei da patru bilete de o mie de franci plătibile la casa 
ziarului „La Patrie”. E prea scump? 

La acea epocă scumpii mei cititori, patru mii de franci 
erau pentru mine o sumă frumoasă; era cel puţin a treia 
parte din ceea ce câştigam într-un an. 

Am ezitat deci să răspund. 

— Vrei sau nu vrei, îmi spuse Timol&on. Îţi convine? 

— Şi dacă nu pot să fac nimic din notele dumitale? Îl 
întrebai eu. 

— Am prevăzut cazul! 

— Ah! 

— Îmi vei da banii după ce vei fi citit manuscrisul. Cu 
toate acestea îţi cer o garanţie. 

— Care? 

— Îmi vei da cuvântul dumitale de onoare că dacă notele 
mele nu-ţi convin, vei renunţa să mai scrii un roman despre 
Rocambole. 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Bine, răspunse el. 

Şi sculându-se după scaun, adăugă: 

— Vei avea notele mele diseară. Voi trece din nou pe aici 
peste opt zile. 


Şi reluându-şi ghiozdanul şi sacul plecă. După trei ore 
am primit prin poştă un voluminos manuscris. 

M-am închis în cabinetul meu, am interzis tuturor să vină 
la mine, chiar frumoasei Bergerette, chiar amicului meu 
Claudin şi m-am cufundat în citirea manuscrisului. Ca formă 
era naiv, fără nici o ortografie, dar era deosebit de 
interesant. 

Istoria valeţilor de cupă, educaţia acestui copil al 
Parisului, care se numea losef Fiparte şi botezat Rocambole 
de profesorul său Andrea. 

Adevăratele nume însă nu se găseau. Ciudatul meu 
colaborator avusese grijă să mă înştiinţeze despre aceasta 
printr-o notă scrisă cu creionul şi pusă în pagina întâi, şi de 
cele mai multe ori în loc să inventeze un nume, el se servea 
de iniţiale. 

Printr-una din acele coincidenţe ciudate aşa de comune 
în viaţa reală, şi care totuşi nu trebuia să existe decât ca 
ficţiune, istoria lui Rocambole avea o asemănare perfectă 
cu planul romanului pe care-l imaginasem. 

N-am inventat decât foarte puţine lucruri în prima parte 
a „Dramelor Parisului” care are ca titlu „Moştenirea 
misterioasă”. 

Aceste puţine lucruri iată-le: 

I-am dat un frate lui sir Williams, profesorul lui 
Rocambole, şi am inventat istoria moştenirii. 

Am găsit subiectul pentru rest în notele lui Timoleon. 

Dar după ce am terminat citirea manuscrisului, un lucru 
ieşea la iveală pentru mine. 

Timoleon avea pentru Rocambole o ură mare şi teribilă, 
şi era desigur la dânsul un act de răzbunare dându-mi 
aceste documente. 

Atunci am făcut următoarea cugetare: „Valeţii de cupă” 
nu pot fi toţi la ocnă, şi dacă Rocambole e acolo, dacă sir 
Williams a murit asasinat, de elevul său, există desigur 
cineva din banda lor care trăieşte liniştit la Paris şi a cărui 
siguranţă o va tulbura publicarea romanului meu. 


Risc o lovitură de cuţit pe de o parte şi pe de altă parte 
se poate ca această femeie care în notele lui 'Timoleon e 
numită pe rând Baccarat şi contesă Artoff, să se supere că 
mă ocup de dânsa şi se va plânge prefectului de poliţie. 

Această cugetare nu mă părăsi deloc în tot cursul zilei. 

M-am dus să prânzesc în oraş şi după masă, cum ploua 
puţin, bulevardul era pustiu. 

Cu toate acestea un om ieşi din pasajul operei şi începu 
să mă urmărească. 

Locuiam atunci în strada Bellefond; am luat-o deci prin 
foburgul Montmartre. 

Omul tot mă urmărea. 

Am luat-o pe strada Cadet: un pas greoi şi măsurat 
continua să răsune după mine. 

Ca toată lumea eram şi eu fricos în unele momente. 

Un fior mă străbătu şi mi se păru că un valet de cupă era 
pe urmele mele. 

Capitolul VII. 

Nu e departe strada Cadete de strada Bellefond. 

Dar strada Rochechouart e destul de lungă şi cu toate că 
am grăbit pasul tot mi se părea că nu mai ajung. 

Necunoscutul venea tot după mine. 

Asta nu dură în realitate decât cinci minute, dar în cursul 
acestor cinci minute avusesem timp să-mi povestesc o 
istorie oribilă. 

O istorie absurdă, de altfel, dar care speriase imaginaţia 
mea de licean, pe timpul când apărea romanul „Jidovul 
rătăcitor”. 

Se spusese atunci că într-o seară Eugene Sue, 
întorcându-se acasă, fusese arestat de nişte oameni cu faţa 
înnegrită. Apoi el fusese aruncat într-o trăsură şi timp de 
câteva ore mersese prin Paris fără să ştie unde era condus. 
El fusese apoi introdus într-o sală transformată în tribunal 
şi unde se aflau mai mulţi oameni îmbrăcaţi în robă roşie. 
Acolo el fusese condamnat la moarte şi sentinţa trebuia să 
fie executată în curs de trei luni în afară de cazul când el 


consimţea să lase neterminat romanul său în care ataca în 
mod aşa de violent pe unii oameni şi unele principii. 

V-am spus că această istorie era absurdă, cu toate 
acestea am crezut-o şi mi-am spus: „Dacă prietenii lui Rodin 
au procedat aşa cu Eugene Sue, ce vor face cu mine 
tovarăşii lui Rocambole?” 

În momentul în care făceam această reflecţie dădeam 
colţul străzii Bellefond şi mă credeam salvat, căci se afla pe 
acea stradă la nr. 38, un post de poliţie. 

Dar omul care mergea după mine îmi puse mâna pe 
umăr şi mă opri. Am împietrit. 

La o sută de paşi vedeam felinarul roşu al postului de 
poliţie. Dacă aş fi strigat, ar fi venit în ajutorul meu. 

Dar nici un sunet nu ieşi din gâtul meu şi m-am întors 
către acela care mă oprise astfel. 

El nu era un om ci un uriaş. Mâna lui îmi cuprinse tot 
umărul. 

Cu toate acestea el n-avea aerul de a fi un om rău. 

— Nu te teme, domnule, îmi spuse el, nu mai sunt hoţ. 

EI fusese deci hoţ? 

Eram emoţionat şi mirat în acelaşi timp. 

El continuă: 

— Nu mai sunt hoţ şi am devenit chiar un om cinstit. Nu 
te teme deci de mine. 

Atunci am putut vorbi şi l-am întrebat: 

— Ce vrei atunci de la mine? 

— Doresc să-mi acorzi o întrevedere scurtă. 

Aveam ochii fixaţi tot asupra lanternei roşii care îmi 
apărea ca farul văzut de un naufragiat. 

El ghici gândul meu şi îmi spuse: 

— Să mergem până în faţa postului de poliţie, domnule, 
acolo vei fi mai liniştit şi mă vei asculta. 

Era în vocea acelui uriaş ceva rugător care mă făcu să 
roşesc de ruşinea mea. 

Nu voiam să fiu cu dânsul mai puţin generos. 

— Dar, i-am răspuns, putem foarte bine să vorbim aici. 


— Cum vrei, spuse el. 

Am aşteptat. 

— Domnule, reluă el, ai anunţat în ziarul „La Patrie” un 
roman intitulat „Valeţii de Cupă”. 

— Da. 

— Şi al cărui erou trebuie să fie Rocambole? 

— Întocmai. 

Şi în gândul meu îmi spuneam: „Acest om e desigur din 
banda lui; deci să fiu atent”. 

Uriaşul reluă: 

— Un oarecare 'Timoleon ţi-a dat chiar note. 

— Da. 

— Timoleon e o canalie, domnule. 

El pronunţă aceste cuvinte cu răceală şi cu convingere. 

— Dar, domnule... 

— Rocambole valorează mai mult decât se poate crede, 
zise el. 

— Ah! Adevărat? 

— A fost rău, dar s-a căit. 

Am crezut că-i ghicesc gândul şi i-am spus: 

— Ei bine! Îţi făgăduiesc că romanul meu va avea un 
deznodământ foarte frumos în onoarea lui. 

— Nu-ţi cer asta. 

— Dar atunci? 

EI îmi spuse atunci pe şoptite: 

— Rocambole e la închisoarea din Brest; dar nimeni nu 
ştie în afară de prefectul de poliţie şi cu mine. Acolo el are 
un număr, şi cum nu vorbeşte niciodată, nimeni nu ştie cine 
a fost. Sunt singurul om cu care el e în corespondenţă 
secretă. 

— Ei bine? 

— El mi-a scris chiar astăzi. Un lucrător din port a adus 
în închisoare un număr din ziarul „La Patrie”, în care se 
anunţă romanul dumitale. 

Aceste din urmă mă neliniştiră. 


— S-ar opune el la publicarea romanului meu? Am 
întrebat. 

— Nu, domnule. 

— Atunci, ce doreşte? 

— Domnule, reluă uriaşul, se află în lume o doamnă mare 
pe care Rocambole a iubit-o ca pe sora lui. Dânsa e cauza 
căinţei sale. El ar muri de durere dacă adevăratul nume al 
acestei femei ar apare în romanul dumitale. 

— Dar, am răspuns, Timoleon a schimbat toate numele în 
notele sale. 

— Nu te încrede. 

— Ah! 

— Timoleon, îţi repet, e o canalie. El îl urăşte pe 
Rocambole şi poate că ţi-a dat numele adevărate. În orice 
caz, schimbă-le. 

— Şi apoi? 

— Apoi, domnule, spuse uriaşul, asta e tot ce-ţi cere 
Rocambole. 

— Nimic altceva? 

— Nimic. Bună seara, domnule... 

Şi vru să plece. Dar eu l-am reţinut: 

— Încă un cuvânt. 

EI se opri. 

— Eşti amicul lui Rocambole, nu-i aşa? 

— M-aş lăsa ca să fiu ucis pentru dânsul oricând ar vrea. 

— Deci să nu iei în nume de rău ce-ţi voi spune. 

— Vorbeşte, domnule. 

— La ocnă, cineva nu e fericit... 

— Drace! Nu... 

— Şi poate că puţini bani... 

Acel om cu faţa vulgară surâse atunci şi îmi răspunse: 

— Îţi mulţumesc domnule, dar în ziua când Rocambole ar 
dori un milion i se va trimite. 

El mă salută şi plecă lăsându-mă înmărmurit. 

M-am întors acasă pradă unui sentiment cu totul nou. 

Din romancier devenisem cititor. 


Istoria lui Timoleon îmi era suficientă: ceea ce voiam era 
să-l văd pe Rocambole. 

Cine era acest bărbat care pătat de crime, ştiuse să-şi 
creeze asemenea oameni devotați? 

Ah! Dacă domnul Delamarre n-ar fi fost aşa de grăbit să- 
şi reînnoiască abonamentele la ziarul său, aş mai fi cerut un 
răgaz de câteva zile ca să mă duc la Brest. 

Dar anunţasem apariţia pentru luni şi era deja joi seara. 

A doua zi dimineaţă la orele 5 jumătate scriam, dar în 
fiecare moment mă opream şi îmi spuneam: 

— Aş vrea să-l văd pe Rocambole. 

Capitolul VIII. 

Prima parte a „Dramelor Parisului” a apărut fără 
întrerupere. 

Asta se numeşte, după cum am spus, „Moştenirea 
misterioasă”. 

Ziarele atunci făceau puţină reclamă. 

Cu toate acestea tirajul a crescut şi numărul abonaților 
s-a mărit. 

Unii oameni reclamară şi o femeie bătrână scrise 
administraţiei această scrisoare: „Domnule, Romanul lui 
Ponson du Terrail este foarte frumos dar e imoral. Niciodată 
nu o să pot crede că o femeie ca Baccarat poate avea 
sentimente omeneşti. 

Aceste femei sunt nişte monştri şi defunctul meu soţ, 
care era un om inteligent şi subşef important într-o mare 
administraţie, le-a evitat întotdeauna. 

N-am prejudicii, şi vârsta mea (57 de ani) îmi permite să 
citesc orice lucru. 

Din nenorocire, însă, am o fată de douăzeci de ani a 
cărei imaginaţie e foarte dezvoltată şi citirea „Dramelor 
Parisului” îi este periculoasă. 

Pe de altă pane, aş vrea să ştiu sfârşitul romanului. 

De aceea n-aţi putea să faceţi două ediţii: una pentru 
mine cu foileton şi alta fără foileton pentru fata mea? 

Vă rog să-mi răspundeţi. 


Henriette Athanase „rentieră”. 

Un preot de ţară a fost şi mai sever: „Ponson du Terrail, 
spunea dânsul, e un mizerabil, care a comis toate crimele 
care-l fac responsabil pe eroul său”. 

Domnul Delamarre, puţin cam mişcat îl chemă pe casier. 

Acesta luă cunoştinţă de scrisoarea preotului şi 
răspunse: 

— Vom vinde trei mii de exemplare mai mult. 

— Atunci să continue, răspunse directorul ziarului „La 
Patrie”. 

„Moştenirea misterioasă” a avut şaptezeci şi opt de 
foiletoane. 

Când eram pe la foiletonul al şaptezeci şi cincilea, 
domnul Delamarre mă cheamă şi îmi spuse: 

— N-ai putea să-mi faci o urmare? 

— Ba da, i-am răspuns, dar trebuie un alt titlu. 

— Să vedem! 

— Clubul valeţilor de cupă.” 

Mă aşteptam să-l văd sărind de pe scaun, ştiind cât se 
opusese la început acestui titlu. 

El se mărgini să se încrunte şi îmi zise: 

— Vino să mă vezi la docuri. 

Puţini oameni au cunoscut ca mine acest spirit activ, 
ingenios şi neobosit, ce se numea domnul Delamarre. 

În fiecare zi se deştepta cu o idee nouă aproape 
întotdeauna îndrăzneață, dacă nu excelentă. 

Într-o zi îşi imagină fabricarea unei pâini cu gluten. 

După şase săptămâni la casa de alături de ziarul „La 
Patrie”, casă care-i aparţinea, el instala o brutărie. 

Planul nu reuşi. 

În anul următor, domnul Delamarre, în acelaşi imobil, 
creă docurile alimentare cu preţuri ieftine. 

Aici se vindeau de toate, alimente, haine, ghete, lapte, 
coloniale şi pălării. 

Asta dură aproape un an. Apoi el închise aceste docuri. 

Pe acea vreme docurile erau în apogeul lor. 


M-am dus la docuri şi am vorbit cu dânsul. 

A doua zi se anunţa în „La Patrie” că „Dramele Parisului” 
vor avea ca urmare „Clubul Valeţilor de Cupa”. 

Numai că domnul Delamarre îmi acordă o întrerupere, 
adică un concediu de două luni. 

Acest concediu ştiam eu cum îl voi întrebuința. 

Mă voi duce la Brest şi-l voi vedea pe Rocambole. 

După opt zile eram gata de plecare. 

Îmi rămânea să caut un tovarăş de călătorie. 

Cu Bergerette, pentru că aparţinea prea mult de viaţa 
mea privată, mă certasem. 

I-am scris lui Claudin. 

„Vrei să vii cu mine la Bretagne?” 

Claudin îmi răspunse că nu poate. 

Am un vechi camarad, puţin cam ciudat, dar care pentru 
motivul că e născut la Brest, se crede obligat să fie cel mai 
drept şi cel mai amabil dintre oameni. 

Inima lui loială avea slăbiciunea să introducă în cărţile 
lui numai femei adorabile blonde şi care erau tuberculoase 
în ultimul grad. 

Când o femeie îl plăcea şi asta nu era rar, el o întreba: 

— Tuşeşti? 

Îndată ce ea răspundea afirmativ, el cădea la genunchii 
ei şi o adora. 

Eu cred că-l cunoaşteţi căci el a scris multe romane. 

Mă mărginesc să vi-l numesc, este Etienne Enault. 

Etienne îmi spusese de atâtea ori că era breton şi că a 
revedea Bretania era cea mai mare dorinţă a lui, încât am 
alergat la dânsul. 

— Vii cu mine? L-am întrebat. 

El primi şi plecarăm. 

Pe atunci nu era altă cale ferată decât aceea de la Paris 
la Nantes prin Orleans. 

A doua zi eram la Angers, a treia zi la Rennes şi după 
două zile la Brest. 


Bretagne, adevărata ţară a legendelor se termină la 
oraşul Brest. 

„Hotelul călătorilor” unde am descins are o înfăţişare 
tristă şi sufrageria seamănă cu sala unei mânăstiri. 

Furăm instalaţi la mansardă. 

La Brest cine nu poartă uniformă nu e luat în seamă. 
Călătoria părea o sărbătoare, la sosirea în Brest. 

— Oh! Dacă n-aş fi venit să caut casa unde m-am născut! 
Îmi zise Enault. 

— Ah! De n-aş dori să-l văd pe Rocambole mă gândeam 
eu. 

Şi după masă ne-am dus în port pe acea oribilă stradă a 
Siamului, care are un pavaj aşa de prost încât îţi rupi 
picioarele. 

Capitolul IX. 

Era atunci primăvară, luna mai, când zilele sunt lungi. 

Un soare admirabil lumina toată regiunea Bretagne şi nu 
ploua decât la Brest. 

Aşa e în acest oraş căci plouă cinci zile din şapte. 

Cu toate acestea e suficient puţin vânt ca să alunge norii, 
mai ales seara. 

Atunci, unicul loc de primire al oraşului se populează ca 
prin farmec. Plouase toată ziua, plouase în timpul mesei, 
ploua când am ieşit de la hotel. Dar abia ce ajunseserăm la 
capătul străzii Siam şi ultimele raze ale soarelui străbăteau 
norii, ce se risipeau. 

La capătul străzii Siamului se află o scară cu o sută de 
trepte ce coboară în port. 

După ce coborai scara trebuia să o iei la pas ca să mergi 
la Recouvrance. 

Era prea târau ca să vizitez arsenalul şi, prin urmare, 
penitenciarul. 

Enault îmi spuse: 

— Sunt din Recouvrance, şi aş vrea să revăd casa unde 
m-am născut. Din nenorocire, am plecat de aici aşa de 


tânăr, încât am uitat şi numele străzii. Dar Recouvrance nu 
e mare, deci să mergem! 

— Cum vrei i-am răspuns, dar străduieşte-te să-ţi 
regăseşti casa astă seară, căci mâine... 

— Mâine? 

— Nu vom ieşi din arsenal. 

Am trecut la Recouvrance. 

Acolo, casele sunt încă şi mai negre şi mai mizerabile, 
decât pe ţărmul opus. 

Mai multe străzi întortocheate înconjoară portul. 

Acolo trăiesc pescarii şi nevestele marinarilor. 

Acolo mişună sute de copii abia îmbrăcaţi şi care într-o zi 
pot deveni oameni de valoare. 

Nevasta marinarului este econoama; ea trăieşte cu puţin 
şi-şi creşte copiii aproape cu nimic. 

O sărmană locuinţă îi ajunge. 

Bărbatul ei e poate sub cerul Indiei, femeia şi copiii 
trăiesc în această atmosferă grea, în aceste străzi infecte şi 
sub această ploaie eternă fără să murmure, fără să plângă, 
cu speranţa în inimă. 

Îndată ce vremea e frumoasă ei se duc pe malul mării. 

Acolo soţia marinarului spune copilului ei arătându-i 
malul mării: 

— Tatăl tău e acolo... departe... 

— Când va veni? Întreabă copilul. 

— Peste un an, spune sărmana femeie suspinând. 

La orele opt răsună tunul, care anunţă închiderea 
arsenalului. 

Această detunătură ne-a surprins pe o străduţă numită 
Jean-Bart. 

O biserică părăsită se află la mijloc. 

În faţa acestei biserici se află o piaţă având zece metri 
pătraţi, pe care se joacă copiii de prin împrejurimi. 

Mamele, stând la poartă, lucrează. 

Ne oprisem aici cu puţin înainte de bubuitul tunului. 


Printre aceşti copii se afla unul care ne atrase atenţia 
datorită părului său blond buclat, feţei lui rumene şi ochilor 
lui albaştri. 

S-ar fi zis că un înger a coborât din cer în acest focar de 
infecţie. 

Căutarăm pe mamă din ochi şi o regăsirăm repede, după 
expresia privirii ei către copil. 

Ea era o femeie tânără de douăzeci şi trei de ani, poate. 

Copilul avea cinci ani. 

Ea era blondă, puţin cam palidă, puţin cam tristă, cu 
surâsul ce flutură pe buzele ei, când copilul se uita la dânsa. 

Deodată la capătul străzii răsunară nişte paşi surzi, 
măsuraţi şi un zăngănit metalic. 

În acelaşi timp am văzut apărând o ceată de ocnaşi 
mergând doi câte doi. 

Copiii continuară să se joace; dar acela pe care îl 
observasem, examina ceata ocnaşilor şi recunoscu fără 
îndoială printre ei pe vreunul pe care îl iubea, căci se repezi 
înaintea ocnaşilor şi se aruncă la gâtul unuia dintre ei. 

Gardienii nu spuseră nici un cuvânt. 

Tovarăşul de lanţuri al acelui ocnaş se opri de asemenea. 

Ocnaşul luă copilul în braţe, îl sărută pe buclele lui 
blonde şi îl puse jos. 

În acelaşi timp şi tânăra mamă, ce stătea în pragul porţii, 
se ridică, întinse mâna ocnaşului şi îi spuse câteva cuvinte 
pe care nu le-am putut auzi. 

Apoi ocnaşii îşi continuară drumul, iar mama se aşeză 
melancolică la locul ei; copilul se întoarse lângă camarazii 
săi, dar nu se mai jucă. 

Acest nenorocit îmbrăcat în haina infamiei, de gâtul 
căruia se agăţase acel înger de copil, şi căruia acea femeie 
frumoasă îi întindea mâna, era tatăl şi soţul? 

Pentru ca asta să fie cu putinţă, trebuia ca acest om, să fi 
fost odinioară matelot, şi condamnat, pentru vreun act de 
rebeliune, la moarte şi pedeapsa lui să-i fi fost schimbată în 


muncă silnică; căci altfel, la Recouvrance nu s-ar fi tolerat 
să locuiască soţia unui ocnaş. 

Am avut vreme să-l văd pe acest bărbat. 

El era înalt, puţin cam palid şi cu nişte ochi inteligenţi şi 
blânzi. 

Cu toate lanţurile pe care le târa după dânsul, el avea un 
mers mândru. 

Era un băiat care putea să aibă douăzeci şi şapte sau 
douăzeci şi opt de ani şi pe când săruta copilul, avusesem 
timp să-l examinez destul de bine. 

Acest mic eveniment oricât de natural totuşi pe acele 
străzi, ne-a intrigat aşa de mult ca să ne facă să intrăm într- 
o cârciumioară, ce se afla drept în faţa locului unde se 
opriseră ocnaşii, O femeie bătrână era la tejghea. 

Pe când ea ne dădea de băut, eu am întrebat-o: 

— Acest ocnaş e tatăl copilului? 

— Nu, e ceva mai mult decât tatăl copilului. 

— Ce vrei să spui? 

— E salvatorul său. Copilul se îneca, el l-a pescuit şi era 
cât pe-aci să se înece şi dânsul. 

Era o dramă întreagă în acest răspuns şi am priceput 
atunci îmbrăţişarea copilului şi graba cu care mama îi 
strânsese mâna. 

— Cum se numeşte acest ocnaş? Întrebă Enault. 

Bătrâna surâse şi zise: 

— Ştiţi că ocnaşii n-au nume. 

— E adevărat. 

— Acesta este numărul „O sută şaptesprezece”. 

Începusem să visez, şi-l priveam pe copil, acum era pe 
genunchii mamei sale, care îl acoperea de sărutări. 

Capitolul X. 

O bănuială îmi trecu prin minte. 

Venisem la Brest să-l văd pe Rocambole; cine îmi spunea 
că ocnaşul care-l salvase pe copil nu era dânsul? 

Am părăsit cârciuma şi am pornit din nou pe străzi. 


Enault se oprea din când în când, privea câte o casă 
moment în care avea speranţă, apoi pornea mai departe. 

Nu era asta. 

Pe când ne urcam spre fortificaţii, auzirăm o muzică 
militară şi ne-am oprit pe loc. 

Şcoala copiilor de marină făcea exerciţii. 

Toţi aceşti copii mergeau mândri în sunetul muzicii cu 
puşca pe umăr. 

Populaţia le ieşea în cale. Toţi îi priveau cu drag. 

Era viitorul care trecea. 

Unele mame văzându-şi copilul printre rânduri, îi 
trimitea o sărutare cu mâna. Unii marinari spuneau: 

— Şi eu am fost aşa. 

După ce trecu şcoala, Enault spuse, scoțând un strigăt: 

— Acum mă recunosc! 

— Unde? 

— Aici. Acum îmi aduc bine aminte... Copiii din şcoala 
militară treceau pe sub ferestrele noastre şi e acolo... 

El îmi arătă o casă la stânga. Această casă avea o poartă 
mare. 

Enault, foarte emoţionat îmi spunea: 

— Da... da... e asta... noi locuiam la etajul al doilea... 
trebuie să fie o curte cu arbori, şi în mijlocul curţii un puț. 

Am intrat. 

La Recouvrance nu sunt portari, aşa că poţi intra 
oriunde. 

Poţi să urci până la etajul al şaselea al unei case şi 
nimeni nu te va întreba: „Unde mergi”. Când furăm în sală, 
Enault se opri. 

— E ciudat, îmi zise el. Scara era la dreapta, mi se pare. 

— Şi asta e la stânga. 

— S-a schimbat scara. 

Casa avea o curte, dar nu avea un puț. 

— S-o fi umplut, îmi zise Enault: 

— Nu văd nici arbori, i-am spus. 

— Or fi fost tăiaţi. 


Totuşi cum el nu era sigur, am ieşit. 

— Dacă nu e aceasta, îmi spuse dânsul, e o altă casă la 
fel cu asta tot pe această stradă. 

La douăzeci de paşi distanţă am găsit o altă casă cu totul 
la fel cu acea din care ieşisem. 

— Iat-o! Strigă Enault. 

Scara era la stânga, dar nu avea curte. 

— Se va fi construit ceva, îmi zise el, e aşa de mult de 
atunci! 

O femeie bătrână, care cobora scările, fu întrebată de 
noi: 

— E mult timp de când locuieşti aici? 

— De peste patruzeci de ani, răspunse dânsa. 

Enault îi vorbi de tatăl său, care era intendent militar. 

Bătrâna îl ascultă şi apoi zise: 

— Se poate... în această casă sunt întotdeauna ofiţeri. 

Nu aflasem deci nimic. 

După un sfert de oră, am găsit o a treia casă. 

— Ah! De astă dată, strigă Enault, e aici. 

— Se afla un puț în curte, şi arbori şi scara la stânga. Din 
nenorocire arborii erau tineri, puţul părea a fi cu totul nou 
şi pe poartă se afla scris anul 1840. 

— Se va fi reconstruit casa, îmi zise sărmanul meu amic, 
dar e ea! 

— Mi-ai spus acelaşi lucru şi la celelalte două... 

— E teribil lucru totuşi să nu-ţi poţi regăsi casa unde te- 
ai născut. 

— Cum! Am răspuns, dar în loc de una, ai găsit trei... şi 
vei ajunge ca Homer, pentru care se certau şapte oraşe că 
se născuse în ele. 

Enault primi acest compliment fără proteste şi am 
părăsit Recouvrance. 

Se înnoptase. 

Am traversat din nou portul şi am ajuns iarăşi pe acea 
oribilă stradă a Siamului. 


Am ajuns în centru unde se află cafeneaua ofiţerilor de 
marină. 

Aveam la Paris un amic, un căpitan de dragoni, omul cel 
mai bun din lume şi care ţinea foarte mult la mine. 

De câte ori gazeta scria ceva contra mea, el venea însoţit 
de un alt căpitan, gata să-mi servească de martori. 

— Dar nu se vorbeşte decât de cărţile mele, le 
răspundeam. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Asta nu mă priveşte. Aceşti domni au tot 
dreptul să găsească scrierile mele proaste. 

Prietenul meu căpitan nu voia să priceapă asta şi se 
retrăgea. 

El cunoştea multă lume, militari şi civili şi din marină. 

— Te duci la Brest, îmi spusese el. Eu cunosc multă lume 
acolo. 

Şi îmi dăduse vreo douăzeci de scrisori de recomandare, 
din care zece pentru locotenenţi de marină, trei sau patru 
pentru căpitani, una pentru un contraamiral şi în fine, una 
pentru un văr al lui, care era sublocotenent pe vasul 
„Nemesis”. 

Marjolin, era numele său, era un bărbat tânăr, foarte 
amabil şi aşa de îndatoritor încât s-ar fi făcut în patru ca să 
ne servească. 

Am intrat la cafeneaua marinei şi în curând toate 
scrisorile mele fură distribuite. 

Toţi ne oferiră punci şi fură foarte gentili cu noi. 

Marjolin ne conduse la hotel şi ne dădu întâlnire pentru 
a doua zi, la orele opt, la uşa Arsenalului. 

Îi vorbisem de Rocambole. 

Era prima dată când auzea pronunţându-se acest nume. 

— Dar, zicea el, fii liniştit. Dacă acest om se află la 
penitenciarul din Brest, comisarul penitenciarului nu se va 
opune şi vei putea să vorbeşti cu el. 

N-am putut să nu-i spun ciudata primire ce mi se făcuse 
cu trei sau patru luni înainte la prefectura de poliţie. 


El râse şi îmi răspunse cu mândria caracteristică 
marinarilor: 

— Uiţi că aici suntem la noi? 

Capitolul XI. 

Şi după aceste cuvinte se despărţi de noi. 

Când intri în arsenal vezi mai întâi o rampă pe care 
lucrează tot soiul de vase. 

Apoi se vede o imensă faţadă având numeroase ferestre 
cu fiare şi porţi joase de fier. 

Această faţadă e a penitenciarului. 

La sunetul tunului, această locuinţă tăcută până atunci 
se umple de zgomote surde şi de zăngănitul de lanţuri. 

Apoi porţile se deschid şi ocnaşii coboară în arsenal, 
înlănţuiţi doi câte doi, şi conduşi de gardieni. 

Marjolin, conducătorul nostru, a ţinut ca noi să vedem 
aceasta. 

L-am găsit la poarta Arsenalului la ora indicată. 

Am intrat o dată cu dânsul şi eram în faţa 
penitenciarului, când au ieşit ocnaşii. 

Am putut să-i vedem şi să-i examinăm unul câte unul. 

Unii din ei, căci nu pierduseră orice sentiment omenesc, 
îşi aplecau capul zărind străini. 

Alţii ne priveau cu indiferenţă. 

Alţii, în fine, se uitau la noi cu cinism. 

Enault şi cu mine am tresărit deodată şi eu apucându-l 
de braţ pe sublocotenentul Marjolin i-am spus: 

— Ilată-l! 

— Pe cine? 

— Pe ocnaşul care l-a salvat pe copil. 

Noi îi povestisem această istorie în ajun pe când el ne 
conducea la hotel. 

— Ah! Zise el, îl recunosc. Este numărul 117, un foarte 
bun ocnaş. 

Ocnaşul cel rău e acela care e obraznic, nedisciplinat, nu 
vrea să lucreze, caută să fie mereu la infirmerie şi încearcă 
să evadeze. 


Ocnaşul cel bun e cu totul contrar. 

Numărul 117 era un bun ocnaş. 

El ne privi şi păru că îşi aduce aminte că ne mai văzuse 
cu o zi înainte. 

Figura lui inteligentă şi distinsă, privirea sa liniştită, 
mersul său mândru, mă impresionară mai mult decât în 
ajun. 

Când el fu departe, i-am spus lui Marjolin: 

— Aş jura că e dânsul. 

— Cine dânsul? 

— Rocambole. 

— Nimic nu e mai uşor de aflat, îmi zise el. Să mergem în 
cancelarie. 

Am intrat la grefierul penitenciarului. 

— Domnule, îi spuse sublocotenentul Marjolin, se poate 
să ştim numele numărului 117? 

— Nimic nu e mai uşor. 

Apoi căutând în registre ne citi: „losif Fipart condamnat 
la muncă silnică pe viaţă de curtea cu juraţi ai Simei. În 
vârstă de treizeci de ani. Recomandat administraţiei ca 
foarte periculos.” 

Cum Timoleon schimbase toate numele în manuscrisul 
său, acest nume de Iosef Fipart nu îmi spunea nimic. 

Marjolin îmi spuse: 

— Nu văd nimic care să ne spună că acesta este 
Rocambole. 

— Afară de cuvintele, am răspuns „recomandat ca foarte 
periculos”. 

— Sunt mulţi ocnaşi periculoşi, răspunse Marjolin. 

— Ah! 

— Se numesc astfel toţi acei care încearcă să evadeze. 

— Şi vă pot afirma, ne spuse grefierul, că la aceasta 
administraţia s-a înşelat. 

— Adevărat? 

— E aici de cinci ani. 

— Bine! 


— Şi n-a încercat niciodată să evadeze. 

Marjolin adăugă: 

— Mi se pare chiar că-l trataţi cu blândeţe: 

— E adevărat, zise grefierul, e un om curajos. De curând 
a scăpat un copil care se îneca. 

— A fost pus pe tabloul de graţieri? 

— Nu, căci el a refuzat. 

Aceste cuvinte ne uimiră foarte mult. 

Grefierul continuă: 

— Notele sale sunt excelente; după acest act de curaj, a 
fost chemat la comisar, care l-a felicitat şi l-a anunţat că-l va 
pune pe tabloul graţiaţilor. El a spus că este condamnat pe 
drept, că a pierdut dreptul de a intra în societate şi că 
dorea să-şi sfârşească zilele la ocnă. 

— Şi are treizeci de ani! Am strigat. Se ştie pentru ce a 
fost condamnat? 

— Pentru asasinat, zise grefierul. În registrele noastre 
nu se fac niciodată menţiuni despre asta. Şi dacă ocnaşul 
moare sau e eliberat, aici nu se poate lua relaţii asupra lui. 

— Bine, am murmurat, aşadar el se numeşte Iosef 
Fipart... 

— Crezi că e Rocambole? 

— Da. 

— Avem un alt mijloc să aflăm. 

— Care? 

— Acela de a-l întreba pe dânsul, răspunse Marjolin. 

— Rocambole? Murmură grefierul, un nume ciudat! pe 
care-l aud pronunţându-se pentru prima oară. 

Capitolul XII. 

Într-adevăr chestionarăm în zadar, pe grefier, el ne 
răspunse, cu o absolută bună credinţă. 

— Niciodată n-am auzit pronunţându-se acest nume, nici 
chiar de ocnaşi. Dacă se află un ocnaş pe nume Rocambole, 
nimeni nu ştie, îţi garantez. 

Marjolin ne spunea la rândul său: 


— Sunt foarte rare cazurile în care un ocnaş având un 
nume celebru în analele crimei să nu caute să i se ştie 
numele mai ales aici, unde omul nu e decât un număr şi, 
după câte îmi spui, omul de care vorbeşti a fost un criminal. 

— Desigur, da. 

— Totuşi, continuă sublocotenentul îţi reînnoiesc 
propunerea mea. 

— În ce constă? 

— Să veniţi să vizitaţi vasul „Nemesis”. Voi lua o barcă şi 
printre cei care vor vâsli va fi numărul 117. 

Propunerea lui Marjolin era prea seducătoare ca să o 
refuz. 

În mai puţin de o jumătate de oră ieşeam din port într-o 
luntre condusă de doisprezece ocnaşi. Un al treisprezecelea 
era la cârmă. Şi acest al treisprezecelea era 117. Am luat 
loc lângă dânsul. 

— E mult de când te afli aici? L-am întrebat. 

— Cinci ani, îmi răspunse dânsul. 

Vocea lui era liniştită, resemnată, mai mult melancolică 
decât tristă. 

— Eşti condamnat pe viaţă? 

— Vezi asta după bonetul meu verde. 

— Întrebările pe care ţi le adresez, i-am spus pe şoptite, 
sunt ca nişte indiscreţii sau curiozităţi banale. 

El mă privi şi păru că aşteaptă ca să mă explic. 

— Te-am văzut ieri pe strada Jean-Bart, am continuat eu. 

— Da... într-adevăr... mi se pare că te-am zărit, domnule. 

— Un copil a sărit la dumneata. 

— Da. E copilul Yvonnei Plouarec, nevasta unui marinar 
ce se află la bordul vasului „Valeureuse”. 

— Mi s-a spus că i-ai salvat viaţa. 

— Adevărat, răspunse el cu simplitate. Copilul se juca pe 
chei. Mai mulţi copii alergau după dânsul şi el fugind a 
căzut în apă. Eram cu jumătate din lanţuri şi prin urmare 
stăpân pe mişcările mele. De pe puntea vasului „Nemesis” 
unde mă aflam am văzut totul. Apa e neagră în port şi n-are 


nici o transparenţă. Copilul dispăruse. Era foarte multă 
lume pe chei, dar nimeni nu îndrăznea să se arunce în apă. 
Am înfăşurat lanţul meu în jurul mijlocului şi am sărit în 
apă. Am înotat până la locul unde dispăruse copilul, m-am 
cufundat de mai multe ori şi în fine, am fost fericit să pun 
mâna pe dânsul. El era leşinat, dar a putut fi readus la 
viaţă. De atunci copilul sare la mine de câte ori mă vede şi 
mama lui e foarte bună cu mine. 

— Nu suferi mult? Îl întrebai eu. 

— Îmi fac pedeapsa răspunse dânsul. 

— Dar trebuie să ai momente de disperare? 

— Nu, sunt resemnat. 

— Trebuie să regreţi lumea în care ai trăit? 

El tresări şi mă privi. 

Apoi, după un moment de tăcere, spuse: 

— Nu regret nimic. Am fost condamnat pe drept şi sunt 
mort pentru lume. 

I-am făcut atunci un semn lui Enault. 

Acest semn fusese convenit mai dinainte între noi. 

Enault mă strigă tare pe nume, spunându-mi: 

— Ce splendid e timpul în acest moment! 

Numărul 117 tresări din nou; mi se păru chiar că mă 
priveşte cu curiozitate. 

Calculasem acest efect şi îmi făcusem acest raţionament! 

În momentul în care era să încep publicarea „Dramelor 
Parisului” şi m-am servit de notele lui Timoleon, un om mi-a 
ieşit în cale într-o seară la colţul străzii Bellefond, 
spunându-mi că era în corespondenţă cu Rocambole şi că 
acesta aflase despre romanul meu. 

Într-adevăr observasem acea tresărire la dânsul şi asta 
mi s-a părut de bun augur. 

— Fiindcă ştii cine sunt, i-am spus, nu te vei mira de 
întrebarea ce-ţi voi pune. 

— Mă voi sili să răspund, domnule. 

— Caut un ocnaş, un anume Rocambole. 

— Ah! Zise el. 


— Îl cunoşti? 

— Nu. 

Am observat la dânsul că fusese străbătut de un fior, 
totuşi faţa lui rămăsese nepăsătoare şi adăugă: 

— Acesta e un nume ciudat, într-adevăr. 

— E adevărat. 

— Dar eşti sigur că el e aci în Brest? 

— Foarte sigur; Asta mi s-a afirmat la Paris. 

— Se poate, zise el cu indiferenţă. Dar aici nu mai avem 
nume. 

— lartă-mă, am continuat cu emoție, dar mi s-a părut... 

El mă privi cu, multă atenţie. 

— Că nu eşti nici un criminal vulgar, nici un om fără 
educaţie, am continuat. 

El nu răspunse. 

— Trebuie să fi făcut parte din înalta societate, am 
continuat. Şi poate că... 

— Domnule, îmi spuse ei, ţi-am spus că sunt mort pentru 
lume. 

— Şi nu-ţi rămâne nici o rază de speranţă în inimă? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine! Am reluat eu, lasă-mă să merg până la capăt. 

— Eu încerc să uit, zise el, şi e o cruzime ca să cauţi să- 
mi aduci aminte. 

El spunea aceste cuvinte simplu, cu tristeţe, dar fără 
amărăciune. 

— Oh! l-am spus, dacă mai puteam să mă îndoiesc încă, 
acum nu mă mai pot îndoi. 

— De ce nu te mai poţi îndoi, domnule? 

— Eşti dumneata, chiar dumneata. 

EI se uită fix la mine şi zise: 

— Nu te înţeleg, domnule. 

— Dumneata eşti Rocambole! 

Un surâs flutură pe buzele lui. 

— Mă numesc Iosef Fipart, îmi răspunse el şi te pot 
convinge consultând registrele. 


A fost atunci în gestul său, în privirea sa, în atitudinea sa, 
ceva straniu şi dominator, care mă subjugă. 

Simţeam că acest om mă apleacă sub voinţa sa. 

EI nu voia să fie întrebat. Nu mai puteam să-i spun nici 
un cuvânt şi mi-am aprins o ţigară. 

În curând luntrea ajunse lângă vasul „Nemesis”. 

Am vrut atunci să strecor doi napoleoni în mâna 
numărului 117. 

El mă refuză, spunându-mi cu delicateţe: 

— Scuză-mă, domnule, dar nu primesc nimic. 

Am vizitat vasul „Nemesis”. 

Când am plecat numărul 117 nu mai era la cârmă ci se 
amestecase cu ceilalţi ocnaşi. Am ajuns pe uscat. 

I-am povestit lui Marjolin insuccesul meu. 

— Vezi, îmi spuse el, că nu e Rocambole. 

— Eu, din contră, am convingerea că e dânsul. 

— Ei bine! Îmi zise amabilul ofiţer, voi face totul şi te 
asigur că voi căpăta informaţii. 

— Când? 

— Mâine. 

Dar cum se va vedea, informaţiile lui Marjolin aveau să 
sosească prea târziu, căci sosind la hotel, am găsit o 
scrisoare pe adresa mea. 

Capitolul XIII. 

Cine deci putea să-mi scrie la Brest? 

Scrisoarea nu sosise prin poştă; ea fusese adusă de un 
comisionar. 

Acest comisionar o lăsase la poartă, fără să spună nici un 
cuvânt. 

Scrisoarea îmi era necunoscută. Am deschis-o şi am citit: 
„Domnule, Rocambole doreşte să te vadă, el se încrede în 
loialitatea dumitale; aşteaptă-l astă seară la orele 11, în 
odaia dumitale şi dă ordine să fie lăsat să intre.” 

I-am dat scrisoarea lui Enault. 

E] o citi şi dădu din umeri. 

— Amicul meu, tu eşti victima unei mistificaţii. 


— De ce? 

— Fără îndoială, cum vrei ca Rocambole să vină aici? Ştii 
că la bubuitul tunului ocnaşii sunt băgaţi în penitenciar. 

— Poate că a evadat. 

— Nu. Eu cred contrariul. 

— Să vedem? 

— Tu ai vorbit de acest ocnaş aproape fantastic la 
cafeneaua Marinei. Acolo se aflau mai mulţi ofiţeri şi unuia 
i-a venit în gând să-şi bată joc de tine. 

— Ei bine? 

— 'Ţi se va trimite un Rocambole fictiv. 

— Îl voi recunoaşte pe cel adevărat, fii pe pace. 

— Pentru asta trebuie să-l fi văzut... 

— Dar l-am văzut! 

— Oh! Când? Cum? 

— Îţi afirm că el e numărul 117. 

— Cred că ai înnebunit, spuse Enault zâmbind. 

Şi se duse în odaia sa, lăsându-mă să fumez liniştit o 
țigară la fereastră. 

Nu mai era mult până la orele 11, strada Siamului 
aproape pustie era luminată de luna ce strălucea pe cer. 

De câte ori trecea cineva pe stradă simţeam că inima îmi 
bate. 

În fine la ceasornicul din apropiere sunase orele 11. 

Pe stradă nu se afla nimeni. 

Deodată am auzit zgomotul unei trăsuri şi am văzut 
apărând două felinare la colţul străzii Maicei. 

La Brest, birjele sunt rare şi trăsurile de casă şi mai 
rare. 

În afară de subprefect, câţiva înalţi funcţionari, doi sau 
trei armatori şi vreo câţiva proprietari, nimeni n-are trăsură 
la Brest. 

Birja care venea era o trăsură de casă; asta se cunoştea 
de departe. 

De aceea ea nu-mi atrase atenţia, convins cum eram că 
Rocambole nu putea veni cu trăsura. 


Cu toate acestea am fost foarte emoţionat când am văzut 
că trăsura s-a oprit la poarta hotelului. 

Un om cobori. 

EI era înfăşurat într-o manta şi la lumina lunii am văzut 
pe ea broderii de aur. 

Desigur acesta nu putea fi Rocambole. 

Dar nu trecură cinci minute de când acel om intrase în 
hotel şi am auzit bătându-se în uşa mea. 

M-am dus să deschid. 

Aveam lumânarea în mână şi lumina ei căzu asupra 
vizitatorului meu. 

Aveam în faţa mea un om de talie mijlocie cu părul 
cărunt şi cu nişte favoriţi roşii. 

Sub manta am văzut uniforma unui ofiţer de marină. 

— Vă rog, domnule, i-am spus. Cred că v-aţi înşelat. 

Eram grăbit să scap de acest străin în speranţa că am 
să-l văd apărând pe Rocambole. 

— Nu, domnule, răspunse el, nu m-am înşelat, la 
dumneata am venit. 

După aceste cuvinte elintră înăuntru şi închise uşa după 
dânsul. 

Apoi el îşi scoase mantaua şi în zece secunde părul lui 
cărunt şi favoriţii roşii dispăruseră. Eu am scos un țipăt de 
uimire. 

În acest strălucit ofiţer recunoşteam numărul 117. 

— Dumneata! Am strigat. 

El puse un deget pe buze. 

— Vorbeşte încet, domnule, zise el, căci ai putea să mă 
pierzi. 

Eram înmărmurit. 

— Deci dumneata eşti Rocambole. 

— Da, eu. 

Apoi uitându-se la mine cu acea privire magnetică, 
spuse: 

— Domnule, te cred un om de onoare şi mă încred în 
dumneata. 


— Oh! Fii liniştit, am răspuns eu. Dar cum ai putut să vii 
aici? 

— E bal la Amiralitate, îmi răspunse el şi ca să nu te fac 
să aştepţi, am luat trăsura amiralului G. Cum el nu va părăsi 
balul decât la orele 5, am timpul să i-o dau înapoi. 

— Dar, în fine, l-am întrebat, cum ai ieşit din închisoare? 

— Ar fi prea lung să-ţi povestesc asta, zise el, şi apoi e un 
secret pe care vreau să-l păstrez. De altfel mă voi întoarce 
cu mult înainte de bubuitul tunului. 

— Vei reintra? 

— Dar fără îndoială. 

— Cum, am strigat, eşti afară din închisoare, ai scăpat de 
fiare, ai putea să pleci din Brest, graţie deghizării sub care 
ai venit şi eziţi? 

— Îţi voi spune ceva mai mult, domnule, răspunse el 
surâzând. Dacă aş vrea să ies din Brest, nimic nu mi-ar fi 
mai uşor. 

— Şi te întorci la închisoare? 

— După ce voi vorbi cu dumneata. 

— Dar ce fel de om eşti? 

— Sunt, îmi răspunse el, un om care a fost un mare 
vinovat şi care se închină în faţa pedepsei. 

— 'Te căieşti? 

— Da, mai întâi. 

— Şi. Apoi? 

— Ascultă, domnule. Dacă am venit aici, să nu crezi că e 
un interes bânesc, nici o dorinţă să-mi fac un renume, lucru 
obişnuit la oamenii de profesia mea, dacă infamia poate fi o 
profesie. Ţi-a plăcut să scrii un roman al cărui erou sunt eu. 
Am citit prima parte. Totul nu e riguros exact, şi un om deo 
sută de ori mai mizerabil decât mine, a lăsat să se strecoare 
ura lui în notele pe care ţi le-a dat. 

— Vrei deci să fac rectificări? 

— Nu, spuse el cu indiferenţă, nu e vorba decât de mine. 
Lasă-le pe astea astfel. Dar prin urmare... 

— Îmi vei da dumneata note? 


— Da, domnule. Le vei primi la Paris înainte de 
cinsprezece zile; şi, adăugă el surâzând, eu nu-ţi voi cere 
bani, ca Timoleon, căruia i-ai dat patru mii de franci. 

— Banii ţi-au devenit indiferenți? 

— N-am nevoie. Dacă aş vrea... 

EI în loc să răspundă surâse. 

— Dar în fine, i-am spus, vei sta la ocnă căit şi resemnat? 

— Mai întâi. 

— Şi apoi? 

EI stătea în picioare în faţa mea palid, trist şi mândru. 

— Apoi? Zise el. Vrei să ştii? 

— Da. 

— Am în inimă o afecţiune înfocată, o afecţiune de frate. 

— Ai o soră? 

Un surâs amar flutură pe buzele sale. 

— Tocmai, zise el. Într-o zi, am întâlnit un om pe puntea 
unei nave. Acest om era marinar, plecat tânăr din Franţa şi 
care se întorcea după o absenţă de douăzeci de ani. O 
mamă şi o soră îl aşteptau. El era marchiz; el aştepta în 
Franţa o mare avere; el nu avea decât să apară pentru ca 
lumea să-i deschidă uşile... Într-una din acele fatalităţi 
stranii pe care nimic pe lume nu le poate explica, aveam 
vârsta acestui om, talia lui, şi-i semănăm aşa de bine, încât 
chiar o mamă se putea înşela. 

— Apoi? Am întrebat nerăbdător, căci văzusem o lacrimă 
curgând din ochii săi. 

Capitolul XIV 

— Apoi reluă el ştergând această lacrimă, vasul pe care 
ne aflam, el şi cu mine, a naufragiat. 

— Şi el s-a înecat? 

— Nu. Ne-am salvat înotând, am ajuns la o mică insulă şi 
acolo l-am asasinat pe acel nenorocit. Ghiceşti restul, nu-i 
aşa? Îmbrăcat în hainele lui, cu hârtiile lui în buzunar, am 
sosit la Paris. Mama şi sora lui îmi deschiseră braţele... 

EI se opri din nou cuprins de o mare emoție. l-am datun 
scaun, căci până atunci stătuse în picioare. El se aşeză şi 


silindu-se să surâdă adăugă: 

— Dumneata faci acum să vibreze coarda dureroasă a 
amintirilor mele, de aceea iartă-mă. 

Apoi reluă: 

— Timp de doi ani, Parisul întreg m-a luat drept un 
adevărat marchiz, acea mamă m-a numit fiul ei şi acea 
tânără fată, fratele ei. Şi le iubeam pe amândouă cu 
adoraţie. Aceea pe care o numeam mamă a murit în braţele 
mele, după ce m-a binecuvântat şi am plâns-o cu lacrimi 
adevărate. Aceea pe care o numeam soră nu ştie încă cine 
sunt şi ce am devenit. Ea nu va şti niciodată. De aceea 
rămân aici, pricepi? Un sentiment onest şi curat a pătruns 
într-o zi în sufletul meu corupt. Dacă ar cădea din cer o stea 
în noroi nu crezi că noroiul ar deveni strălucitor? Da, nu-i 
aşa? Ei bine! Această dragoste de frate m-a salvat. M-am 
căit. 

— Şi nu vei ieşi niciodată din ocnă? L-am întrebat. 

— Niciodată, în afară de cazul... 

Elpăru că ezită. 

— Afară de? Am insistat eu. 

— Dacă mi-ar fi dat să-mi răscumpăr trecutul. 

Dar se păru că se căieşte că a pronunţat aceste cuvinte 
şi se grăbi să adauge: 

— Dar nu e vorba de asta şi nu pentru asta am venit aici. 

Am aşteptat să se explice. 

— Ai acum secretul inimii mele. Am o singură afecţiune 
pe inimă şi vin să te rog, pe dumneata care scrii istoria mea, 
să o respecţi. 

— Ce vrei să spun? 

— Asta, schimbă bine numele, deghizează bine 
amănuntele şi evenimentele. Dacă femeia de care îţi 
vorbesc, ar ghici adevărul cred că ar muri. 

EI îmi cerea asta cu lacrimi în ochi. 

I-am făgăduit tot ce a vrut. 

— Scuză-mă, îmi spuse el atunci, dar se face târziu. 
Amiralul poate să aibă nevoie de trăsura lui. Dă-mi voie să 


te părăsesc. 

Şi îşi puse favoriţii şi peruca, se îmbrăcă cu mantaua şi 
mă privi. 

Nici dracul n-ar fi ghicit într-însul un ocnaş. 

— Astfel, i-am spus când el a fost gata de plecare, voi 
primi notele dumitale? 

— Peste cinsprezece zile. Adio, domnule... 

Am vrut să-i întind mâna, însă el refuză. 

— Nu, îmi spuse el, mâna mea e pătată... Dacă vreodată 
mă reabilitez... 

El nu termină şi făcu un pas spre uşă. 

— Nu te voi mai revedea? L-am întrebat. 

— Dacă rămâi la Brest şi vei veni la arsenal, mă vei zări. 
Dar mai am o favoare să-ţi cer. 

— Spune. 

— Nimeni la Brest nu ştie adevăratul meu nume. Dacă vii 
la Arsenal nu pronunţa numele meu. 

— Recomandaţia dumitale e zadarnică, deoarece plecăm 
mâine. 

— Ah! 

— Dar lasă-mă la rândul meu să-ţi pun o întrebare. 

Mâna lui, care deja era pe clanţa uşii, se opri. 

— Cum se face, i-am spus că procesul dumitale n-a făcut 
zgomot? 

— La Paris ar fi făcut mare zgomot; dar am fost judecat 
la Versailles, şi era atâta lume interesată ca această afacere 
să fie înăbuşită, încât am fost judecat în şedinţă secretă. 

— Înţeleg. 

El mă salută încă o dată şi ieşi. 

De la fereastră l-am văzut ieşind din hotel şi urcându-se 
în trăsură. 

Portarul îl salută cu mult respect. 

Atunci trăsura dispăru şi eu mi-am frecat ochii ca să fiu 
sigur că nu dormeam. 

Enault intrase în odaia lui, aprinsese două lumânări şi 
lucra. 


Am bătut la uşă, el nu răspunse. 

Am intrat atunci la dânsul. 

L-am găsit cu capul pe masă dormind. 

Am priceput atunci că el adormise cu mult înainte de 
sosirea lui Rocambole şi m-am retras în vârful picioarelor. 

A doua zi într-adevăr eram încă în pat, când el veni la 
mine. 

— Ei bine? Mă întrebă el. 

— Ce? 

— L-ai văzut pe Rocambole? 

— Nu. 

— Eram sigur. Ofițerii de marină şi-au bătut joc de noi. 

— Încep şi eu să cred. 

— Şi mai este şi altceva ce ai face bine să crezi, îmi spuse 
el batjocoritor. 

— Ce? 

— Că Rocambole nu există. 

— Oh! De exemplu! 

— Şi pungaşul de Timoleon şi-a bătut joc de tine. 

— Se poate, i-am spus cu indiferenţă. 

— Atunci renunţi să-l mai cauţi? 

— Da. 

— Ce facem azi? 

— Vom lua diligenţa şi vom pleca. 

— Asta vreau şi eu răspunse Enault. 

După zece zile eram la Paris. 

Mai multe scrisori mă aşteptau. 

Era una de la Bergerette care voia să se împace cu mine. 

Alta de la Schiller care îmi scria: „Domnul Delamarre 
doreşte să înceapă cât mai curând publicarea părţii a doua 
a romanului tău, tirajul a scăzut de la plecarea ta.” 

Îi răspunsei lui Schiller: „Sunt gata să încep peste opt 
zile”. 

A treia zi am primit notele lui Rocambole. 

Capitolul XV. 

Am petrecut toată noaptea ca să le citesc. 


Câte volume am făcut din ele? Nu mai ştiu. 

Notele erau scrise cu o ortografie fără greşeală din care 
se vedea omul care a trăit mult timp în lumea bună. 

Notele lui Rocambole puse alături de acelea ale lui 
Timoleon dădeau o nouă lumină acestei asociaţii 
misterioase numită „Valeţii de cupă”. 

În fond, subiectul era identic. 

Povestirea lui Rocambole semăna mai mult cu un 
rechizitoriu. 

Se ghicea că acest om n-avusese decât un scop: să 
întunece acest tablou şi să înjosească pe bărbatul deja 
acoperit de crime. 

După opt zile eram la lucru şi, lăsând la o parte notele lui 
Timoleon, nu mă serveam decât de cele ale lui Rocambole. 

„Valeţii de cupă” apărură. 

E rău să vorbeşti de tine însuţi; dar totuşi trebuie să vă 
spun că „Valeţii de cupă” au avut mai mare succes decât 
„Moştenirea misterioasă”. 

Îl văzusem pe Rocambole deci îl puteam zugrăvi bine. 

Notele lui erau prea multe ca să le pot pune într-o 
singură parte. 

— De aceea le-am împărţit în două. 

După ce am terminat „Valeţii de cupă”, am anunţat 
urmarea cu titlul „Isprăvile lui Rocambole”. 

Apoi m-am odihnit câteva luni. 

Dar, în timpul acestei odihne, mi s-a întâmplat o aventură 
ciudată. 

De vreo cinsprezece ani, mă scol fix la ora cinci, vara şi 
la ora şase iarna. Deci în această din urmă stagiune lucrez 
cu lumânarea. 

Mi s-a întâmplat pe la mijlocul lunii noiembrie, să mă scol 
într-o dimineaţă şi să mă găsesc în faţa mesei mele de lucru, 
fără să am o coală de hârtie pentru scris. 

Am confraţi care cumpără carnete cu hârtie. 

Dacă i-aş imita m-aş speria şi n-aş scrie nici un cuvânt. 

Publicul ar câştiga poate, dar bugetul meu nu. 


Cu toate că unii camarazi m-au poreclit „Ponson du 
Travail”, eu sunt foarte leneş şi voi muri astfel. 

Ca să mă pun la lucru în fiecare dimineaţă fac o serie de 
raționamente mai ingenioase şi mai perfide unele decât 
altele. 

Voința mea luptă cu lenea mea, ca o mamă cu copilul ei 
care nu vrea să se ducă la şcoală. 

Asta vă explică de ce n-am la mine niciodată mai mult de 
două sau trei caiete de hârtie. 

De câte ori cumpăr îmi zic că vor fi cele din urmă. Deci în 
acea dimineaţă n-aveam nici o foaie de hârtie şi tipografii 
aşteptau. 

E un om amabil, la ziarul „La Patrie”, care afară din 
atelier e un perfect gentilom. 

La atelier, însă, acest om, te persecută. Acesta e August 
Solomon, paginatorul. 

— Nu mai am manuscris! Îmi spunea el cu un aer teribil. 

Şi frumoasa lui figură devenea pentru mine oribilă, în 
ziua când lucram la ziarul „La Patrie”. 

Figura lui îmi apărea în vis, mă urmărea la masă, la baie, 
la plimbare şi mi se părea întotdeauna că-l aud: „N-am 
manuscris”. 

Şi în acea dimineaţă asta era adevărat. El nu mai avea 
nici o filă de manuscris. 

La ora opt şi jumătate venea de la tipografie după 
manuscris. 

Ce era de făcut? 

Să cumpăr hârtie. Dar de unde. 

La acea oră nici o librărie nu era deschisă în Paris. Nu 
cunoşteam pe niciunul din vecini, ca să pot cere împrumut. 
După două minute de reflecţie, iată ceea ce am găsit: 

Restaurantul Vachette este deschis toată noaptea şi 
acolo se găseşte hârtie. 

M-am îmbrăcat deci şi m-am dus pe o ploaie măruntă, la 
restaurant. 


Am cerut, deci, de mâncare, deşi nu-mi era foame şi 
după ce mi se adusese hârtie şi cele necesare pentru scris, 
m-am apucat de lucru. 

O singură persoană se afla în sală, în celălalt capăt, care 
bea liniştit un pahar cu bere. 

Era un om bine îmbrăcat, dar după faţa lui palidă şi 
ghetele sale pline de noroi se cunoştea că petrecuse 
noaptea afară din casă. 

După privire se vedea că e unul din acei beţivi abrutizaţi 
de absint. 

Dacă ar fi legislator, aş pune pe absint un impozit aşa de 
mare, încât ar trebui să fii arhimilionar ca să-ţi permiţi luxul 
să bei un pahar duminica. 

Acest om se uita la mine cu bunăvoință, când chelnerul, 
care mă servea îmi pronunţă numele. Asta a fost o lovitură 
de teatru. 

Atunci acel om se sculă şi, spre marea mea mirare, veni 
să se aşeze în faţa mea, îşi puse ambele coate pe masă şi, 
privindu-mă drept în faţă, îmi zise: 

— Nu-ţi este deci frică de o lovitură de pumnal? 

Beţivii îmi inspiră mai mult dezgust decât frică. Totuşi 
am socotit nimerit să mă ridic şi să mă pun în gardă contra 
oricărei agresiuni. 

El nu se mişcă, dar privindu-mă cu nişte ochi sălbatici, 
adăugă: 

— Nu eram la Paris când ţi-ai permis să scrii istoria 
„Valeţilor de cupă”. N-am sosit decât ieri şi de atunci te 
caut. Deoarece întâmplarea face să ne întâlnim, e bine să 
stăm de vorbă. 

Capitolul XVI. 

Chelnerul părăsise sala. 

Ciudatul meu adversar şi cu mine eram deci singuri. 

Nu am o forţă herculeană, nici boxer de prima clasă nu 
sunt, dar am practicat aproape toate exerciţiile corporale. 
Am făcut deci un pas înapoi, lăsând masa între noi; şi 

cum n-aveam pumnal, m-am înarmat foarte liniştit cu un 


cuţit ce îmi fusese adus la mâncare. 

E adevărat, cuțitul acela avea vârful rotund, dar era un 
cuţit. 

Atitudinea mea îi dădu de gândit acelui om? Nu ştiu. 

Dar în loc să se repeadă la mine, el îmi şopti: 

— Te înşeli, domnule, nu mă voi explica aici cu dumneata. 

N-am părăsit poziţia de apărare şi am aşteptat. El 
continuă aruncând mereu asupra mea acea privire 
sălbatică. 

— Sunt un valet de cupă: Rocambole a fost condamnat, 
dar eu am scăpat. Ei nu vor pune mâna pe mine, fii sigur. 

— Dar în fine, îi spusei eu, ce vrei cu mine? 

— Vreau să nu mai scrii despre valeţii de cupă. 

— Ah! Vrei asta? 

— Da, vreau şi să te consideri înştiinţat. 

După aceste cuvinte el se sculă şi clipind din ochi 
adăugă: 

— Aici nu pot face nimic, căci aş fi arestat. 

Şi ieşi, uitând să plătească ceea ce datora. 

Când veni chelnerul l-am întrebat despre acest om şi el 
îmi răspunse: 

— E un beţiv. Vine aici în toate nopţile şi caută ceartă 
cuiva. 

— Cum, în toate nopţile? 

— Da, domnule. 

— De mult timp? 

— De peste un an. 

Aceste cuvinte mă liniştiră cu totul. Acest om care se 
dădea drept valet de cupă şi care spunea că sosise în ajun 
la Paris, nu era decât un beţiv. Am terminat deci liniştit 
foiletonul meu. 

A doua zi nici nu mă mai gândeam la această aventură şi 
foiletonul meu continua să apară. 

După două zile, întorcându-mă acasă de la teatru, 
intrând în biroul meu am făcut un pas înapoi, înfiorându- 
mă. 


Îl văzusem pe Rocambole la ocnă, citisem notele sale, şi 
aceste note împreună cu acelea ale lui Timoleon erau în 
perfect acord într-un punct: existenţa unei bande de 
răufăcători numită „Valeţii de cupă”. 

Peste tot pe unde oamenii înfăptuiau ceva ei lăsau o 
urmă de trecerea lor. 

Această urmă era o carte şi această carte era un valet de 
cupă. 

Din notele lui Rocambole şi ale lui Timoleon se găseşte 
această carte înfiptă în pumnalul cu care fusese asasinat un 
om. 

Pe biroul meu se afla o carte, ce era un valet de cupă. 

Pe dosul ei se aflau scrise cuvintele: „la seama!”. 

Era un prieten sau un duşman cel care mă înştiinţa? 

N-am petrecut bine acea noapte şi m-am întors pe toate 
părţile foarte serios afectat de chestiunea dacă trebuie să 
încetez sub un pretext oarecare publicarea scrierii, fiind 
ameninţat de lovituri de cuţit. 

Dar cum am spus, aveam atunci douăzeci şi patru de ani 
şi la această vârstă nu e insomnie completă. 

Sfârşisem deci prin a adormi. Erau orele opt şi eu, care 
mă sculam la ora şase, dormeam încă. 

Un zgomot mă deşteptă. Servitorul meu intră şi îmi 
spuse: 

— Domnule, un om doreşte să te vadă îndată; el e în 
cabinetul dumitale. 

Din nou m-am înfiorat. 

— Cum e? L-am întrebat? Are o mină rea? 

— Nu, domnule. Numai că e foarte înalt. 

Am sărit jos din pat şi am trecut neîmbrăcat în cabinetul 
meu. 

Un bărbat mă aştepta acolo; acest om era un fel de 
uriaş, care mă salută respectuos. 

— Poate că nu mă recunoşti, domnule? Mă întrebă 
dânsul. 

— Nu... totuşi... mi se pare... 


Într-adevăr, amintirile mele erau foarte confuze. 

— Eu te-am întâmpinat într-o seară pe strada Bellefond. 

„Bine! M-am gândit. lată un nou valet de cupă”. 

— Domnule, reluă acest om, ai avut o întâlnire proastă, 
acum trei zile. 

— Dar... 

— Un om te-a ameninţat la cafeneaua Vanchette. 

— Cum? Am strigat, şi dumneata nu vrei să public 
romanul meu? 

— Ba eu vreau cu totul contrariu, fiindcă aşa vrea 
Rocambole. 

— Atunci de ce ai venit? 

— Ca să te apăr. 

Mirarea mea atinse culmea. Uriaşul continuă: 

— Ai fost la Brest, nu-i aşa? 

— Da. 

— L-ai văzut pe Stăpânul? 

— Cine e „Stăpânul”? 

— Rocambole! Noi îl numim astfel şi din ocnă el ne 
comandă şi noi ne supunem. 

— Bine. 

— El ţi-a trimis notele sale şi după ele lucrezi? 

— Da. 

— Ei bine! Venture nu vrea să creadă asta. 

— Cine e Venture? 

— Omul care ţi-a căutat ceartă. 

— Ele deci într-adevăr un valet de cupă? 

— Da, domnule. 

— Şi nu vrea să se publice romanul? 

— Adică a jurat să te ucidă, în afară de cazul când i se va 
arăta o scrisoare de la Stăpânul. 

— Şi această scrisoare? 

— Am scris la Brest. O aştept. O vom avea peste trei zile. 
Dar până atunci... 

— Ei bine? 

— Îmi vei permite să nu te părăsesc. 


— Sunt deci într-un mare pericol? 

— Da, domnule; ai face chiar bine să nu ieşi din casă fără 
mine. 

— Nu voi ieşi deloc, dacă asta îţi face plăcere. 

— Aşa e mai bine! Căci Venture nu e singur; ei sunt 
patru sau cinci care au această idee. Din fericire dacă 
stăpânul va ordona... 

— Crezi că se vor supune? 

— Ah! Desigur, afirmă colosul cu convingere. 

M-am resemnat. 

Timp de trei zile n-am ieşit din casă. 

Uriaşul se instalase la mine, nu făcea zgomot, mânca cu 
mine şi îmi vorbea despre Rocambole ca şi cum mi-ar fi 
vorbit de un sfânt. 

A patra zi, pe la orele opt seara, el ieşi în balcon şi 
fluieră. 

— Ce faci? 

— Înştiinţez un camarad. 

— Pentru ce? 

Un şuierat răspunse. 

Uriaşul se întoarse spre mine şi îmi spuse: 

— Asta înseamnă, domnule, că stăpânul a scris şi că poţi 
fi liniştit. Venture şi ceilalţi nu se vor mai atinge de 
dumneata. 

Şi plecă fără a vrea să primească o gratificaţie. 

Din acea zi n-am mai auzit vorbindu-se de Venture, dar 
omul nu e perfect şi-am păstrat un sentiment de ură acestui 
om, care mă făcuse să nu dorm o noapte. 

De aceea, după câţiva ani, când am scris drama 
Rocambole pentru teatru, în colaborare cu Anicet şi Blum, 
am făcut în aşa fel încât în actul al doilea să fie ucis cu un 
foc de pistol chiar de Rocambole. 

Nu cred că a murit, dar desigur a fost supărat pe acest 
deznodământ şi aceasta îl va învăţa minte să se mai lege de 
romancier. 

Capitolul XVII 


„Valeţii de cupă” avură peste o sută de foiletoane. 

Am cerut, un nou repaus, am întrerupt publicarea timp 
de două sau trei luni. 

Dar, în timpul acestei întreruperi, continuarea 
aventurilor eroului meu, trecu după cum se va vedea, 
printr-un serios pericol: „Mesele spiritiste” tocmai 
trecuseră oceanul, aduse de un mediu american, care se 
producea în lume prin uimirea generală. 

Vă amintiţi cu toţii că acum vreo zece ani ele au fost o 
pasiune, o furie. 

Cea mai mică masă de lemn devenea un oracol şi spiritul 
unui mare om îţi făcea politeţea să vină să se aşeze la acea 
masă şi să-ţi răspundă prin piciorul ei la toate întrebările 
puse. 

Aş putea să vă povestesc vreo douăzeci de volume de 
anecdote despre mesele spiritiste. Dar liniştiţi-vă, nu vă voi 
vorbi decât de acelea petrecute în redacţia ziarului „La 
Patrie”. 

Acest spirit ingenios, ascultător, mereu lacom după 
necunoscut, pe care-l avea domnul Delamarre nu putea să 
lase să treacă noul fenomen. 

Într-o zi el ne invită la masă pe toţi redactorii şi ne 
spuse: 

— Copiii mei, vă rezerv pentru astă seară o mică 
surpriză; vă voi arăta un medium şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, vom găsi dezlegarea enigmei. 

Într-adevăr, după masă apăru un om îmbrăcat de sus 
până jos în negru, cu ochii inspirați, în faţa căruia se puse o 
masă şi care ne întrebă cu gravitate: 

— Pe cine vreţi să evoc? 

Fiecare numi un om mare oarecare din antichitate sau 
din evul mediu. 

Domnul Delamarre care făcea foarte mult haz, luă 
cuvântul şi ne spuse: 

— Ştiţi că ziarul nostru a primit reclamaţii de la locuitorii 
din Montmarte, care se plâng că n-au apă de băut. Vreau 


să-i susţinem cu multă căldură pe lângă administraţie şi de 
aceea nu voi neglija nimic. Codicele cele vechi ne spune că 
pe vremea regelui sfânt „Ludovic” se afla la Montmartre o 
apă excelentă. De unde venea ea? Cronicile nu ne spun, dar 
sfântul Ludovic, trebuie să ştie. Domnule medium, evocă 
deci pe sfântul Ludovic. 

Domnul Delamarre avea un surâs batjocoritor pe buze, 
căci trebuie să vă spun că în acel moment nu credea deloc 
în mesele spiritiste. 

Masa începu să se agite sub mâinile mediumului; apoi 
ridică un picior în sus şi bătu de trei ori. 

Spiritul evocat ne anunţă că e în masă şi că era cu totul 
la dispoziţia noastră. 

Ştiţi cu toţii cum se vorbeşte cu un mort printr-o masă. 

Masa bate cu piciorul atâtea lovituri câte trebuie ca să 
arate locul unei litere în alfabet, apoi se unesc aceste litere 
şi se obţine răspunsul spiritului. 

A fost deci întrebat sfântul Ludovic de unde se lua apă 
pentru cartierul Montmartre. 

Răspunsul ne minună. 

— În Mancanarez, ne răspunse spiritul. 

Toţi am sărit în sus de pe scaune. 

Cum era cu putinţă ca locuitorii din Montmartre să se 
ducă să ia apă dintr-un râu, ce curge în Spania. Domnul 
Delamarre atunci spuse magnetizatorului: 

— Întreabă-l dacă nu şi-a zăpăcit amintirile. E cu 
neputinţă să cred că oamenii din Montmartre se duceau la 
Madrid de câte ori le era sete. 

Spiritul fu interpelat din nou. 

El mărturisi că nu pricepuse prima noastră întrebare şi 
crezuse că nu se vorbea de oamenii din Montmartre ci de 
cei din Madrid şi că nu ştia să răspundă la prima noastră 
chestiune. 

— Ar trebui totuşi să ştii, zise domnul Delamarre tu care 
ai fost rege al Franţei. 

— Niciodată, răspunse spiritul. Nu sunt eu. 


— Eşti totuşi sfântul Ludovic? 

— Da. 

— Ludovic al IX-lea, rege al Franţei? 

— Nu. 

— Cine eşti dar? 

— Sfântul Ludovic de Gonzague. 

Toţi izbucnirăm în hohote de râs şi domnul Delamarre 
spuse mediumului: 

— Cred, domnule, că nu eşti tare în viaţa sfinţilor. 

În acea zi masa spiritistă n-a avut nici un rezultat. Dar a 
doua zi, şi în zilele următoare, reîncepurăm experienţele. 

O mulţime de celebrităţi de pe lumea cealaltă veniră să 
converseze cu domnul Delamarre şi redactorii săi şi apoi ei 
începură să se amestece şi în afacerile noastre. 

Fenelon, fiind consultat asupra foiletonului, spusese că 
romanul meu este imoral. 

Era dreptul său. Cu toate acestea casierul ziarului îmi 
luă apărarea şi propuse să fie chemat Carol cel Mare. 

Acesta se lăsă aşteptat o jumătate de oră. 

Dar când sosi, ne ceru scuze şi ne dădu ca motiv ai 
întârzierii sale tocmai citirea unui cântec din „Orlando 
furios” când a fost evocat. 

Asta mi se păru de bun augur. 

I se puse întrebarea şi după un moment de gândire el ne 
răspunse: 

— Fenelon ar avea dreptate, dacă memoriile lui 
Rocambole ar fi scrise pentru mănăstiri şi pensioane de 
fete; dar cititorii ziarului „La Patrie” pot digera această 
lectură puţin cam pipărată. Sunt un om care ştiu să dau 
sfaturi bune şi aveţi încredere în părerea mea: romanele n- 
au făcut niciodată rău la nimeni. 

După cum vedeţi, Carol cel mare m-a salvat în acea zi şi 
Rocambole trebuie să-i aprindă o lumânare. 

A treia parte apăru fără întrerupere şi domnul 
Delamarre îmi spuse: 

— Trebuie să faci partea a patra. 


— Cu neputinţă, am răspuns. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai am note. 

— Bine! 

— L-am lăsat pe Rocambole la ocnă. 

— Ei bine! Scoate-l de acolo. 

— Dar... 

— Nu e nici un dar, îmi spuse el pe un ton poruncitor, s-a 
mărit tirajul, ne trebuie Rocambole; dacă cel adevărat îţi 
lipseşte inventează altul. 

N-am avut curajul să rezist şi luând condeiul am început 
să scriu „Cavalerii nopţii”. 

Capitolul XVIII. 

Din acest moment personajele primelor părţi au 
dispărut. 

Ca să mă conformez dorinţei exprimate de Rocambole, 
deznodământul ultimului episod l-am mutat în Spania, cu 
toate că în realitate, el avusese loc chiar în Franţa. 

Trebuia deci în mod absurd să găsesc o intrigă fantastică 
şi persoane imaginare, apoi într-o bună zi, adică la sfârşitul 
unui foileton oarecare să-l fac pe Rocambole să apară. 

M-am conformat acestui program, neştiind cât îl voi 
regreta într-o zi. 

Ca să-l satisfac pe eroul meu misterios, l-am desfigurat, 
ceea ce vă mărturisesc nu era deloc adevărat. 

Contesa d'Artoff nu mersese cu răzbunarea ei până la 
acest act de o barbarie oribilă. 

Dar Rocambole nu se gândea atunci să iasă din ocnă şi, 
trebuia să-i facă această concesie, ca să-i derut pe cea mai 
mare parte din aceia, care aveau interes să ştie dacă el 
existase sau nu în realitate. 

Nu vă voi povesti „Cavalerii nopţii” şi asta din doua 
motive: cel dintâi fiindcă nu v-ar distra şi al doilea că nu îmi 
amintesc din cele scrise decât aceasta: 

Un om cu titluri nobile avea nevoie într-o zi de un om 
descurcăreţ. El se duse în strada Michodiere şi găsi într-un 


fel de birou de plasare un om care îşi schimba de zece ori 
costumul, peruca şi faţa într-un minut. 

Acesta era Rocambole imaginat pentru nevoile acestui 
nou roman. 

„Cavalerii nopţii” avură un succes mediocru de la 
început. 

Cu toate acestea speram să pun mâna pe vreun episod 
inedit din istoria „Valeţilor de cupă” şi iată pe ce-mi bazam 
speranţele. 

Nici în notele lui Rocambole, nici în acelea ale lui 
Timoleon nu găsisem un fapt sau un cuvânt care să se 
raporteze la acel chelner din pavilionul de la Armenonville 
care fusese cea dintâi cauză a publicării „Dramelor 
Parisului”. 

„Ah! Îmi spuneam uneori, numai de l-aş putea regăsi pe 
acest om şi aş şti eu să-l fac să vorbească”. 

Am frecventat toate cafenelele, toate restaurantele din 
Paris, sperând să-l regăsesc. 

— Voi găsi oricând mijlocul să-l intercalez în romanul 
meu, îmi spuneam. 

Şi „Cavalerii nopţii” continuau să apară. 

Se află pe bulevardul Montmartre la numărul 17 biroul 
unui zaraf cu firma: „Charles Monteaux şi Benjamin Lunel”. 
Intraţi acolo pe la orele 4 după-amiază şi toţi, care aţi 
auzit spunându-se atâtea despre financiari veţi fi foarte 

miraţi, v-o afirm. 

Veţi auzi vorbindu-se de ultima carte a doamnei Georges 
Sand, de ultima piesă a lui Dumas fiul, de un violonist 
celebru, despre Adelina Patti etc. 

Acest om cu surâsul spiritual cu barba blondă, cu aerul 
amabil pe care-l vedeţi la biroul său, este Charles 
Monteaux. 

Îl veţi întâlni mereu la teatru. 

EI ştie tot şi vorbeşte de toate. El îi iubeşte pe oamenii 
de litere, pe artişti, pe autori, dându-le sfaturi bune. 


Alături de dânsul acea figură brună, accentuată, 
amestecată cu sânge portughez, este aceea a lui Benjamin 
Lunel, gentilomul, care ca şi asociatul său, ia parte la toate 
solemnităţile artistice. 

Pe la ora patru aici se strânge o mulţime de literați care 
discută. 

Într-o seară mă aflam şi eu la Monteaux şi discutam 
evenimentele zilei, când intră un om şi ceru să i se schimbe 
o hârtie de o mie de franci. 

Mi-am înăbuşit un țipăt la vederea lui şi sărind l-am luat 
aproape de gât. 

Era chelnerul meu din pavilionul de la Armenonville. 

— De astă dată, i-am spus, te-am prins şi nu îmi vei mai 
scăpa. 

El deveni palid şi murmură: 

— Domnule, nu face scandal. Sunt gata să te urmez. Şi 
ieşirăm. Eu îl ţineam de braţ spre uimirea tuturor celor 
care asistaseră la această scenă. 

Când am ieşit pe bulevard, el îmi spuse: 

— Ştiu cine eşti... Eşti amicul lui Rocambole... 

Apoi el continuă: 

— Dacă vrei să mă conduci la dumneata, îţi voi spune 
totul. 

— Adevărat? 

— Îţi jur. 

Şi tremura pe când vorbea. 

L-am dus la mine acasă şi el m-a urmat fără să opună nici 
o rezistenţă. Dar când am fost în cabinetul meu cu totul 
singuri, el se aruncă la genunchii meii. 

— Aş dori, zise el, să sfârşesc îndată! 

— Cum?! Să sfârşeşti? 

— Fără îndoială, Rocambole a jurat moartea mea... Ei 
bine! Ucide-mă. 

Am vrut să-l liniştesc, dar el dădu din cap spunând: 

— Aş dori foarte mult să mor... căci viaţa pe care o duce 
oribilă... ucide-mă... numai nu mă face să sufăr prea mult. 


Începeam să înţeleg că aveam un nebun în faţa mea. 

Dar, cum de era acest nebun în libertate? 

Cum de avea el bilete de o mie de franci? 

Aceasta era o enigmă pe care jurasem să o dezleg. 

Atunci i-am spus: 

— Am ordine severe şi nu ştiu încă ce va decide 
Rocambole. Cu toate acestea îţi făgăduiesc să-mi 
îndeplinesc teribila mea misiune cu umanitate. Până atunci 
vei rămâne aici. 

O idee îmi venise. 

„Timoleon, mă gândisem, trebuie să-l cunoască pe acest 
om”. 

Şi pe când nenorocitul stătea în faţa mea având 
atitudinea unui om care aşteaptă să fie executat, i-am scris 
lui Timol6on rugându-l să vină îndată la mine. 

Servitorul meu plecă cu scrisoarea şi vă mărturisesc că 
ora care a trecut mi s-a părut foarte lungă. 

Nu stă cineva între patru ochi cu un nebun cu mintea 
calmă şi cu inima veselă ca şi cum ar fi între patru ochi cu o 
femeie frumoasă. 

Capitolul XIX. 

În cursul acestei ore nebunul meu se plimbă de-a lungul 
şi de-a latul cabinetului meu ca o fiară sălbatică în cuşcă. 

Uneori el se oprea şi mă privea pe jumătate furios, pe 
jumătate tremurător. 

Apoi îşi reîncepea plimbarea, cu un pas inegal şi brusc, 
murmurând cuvinte fără înţeles printre care era veşnic 
amestecat numele de Rocambole. 

Un moment m-am înfiorat. 

Aveam pe sobă un revolver. Nebunul se apropie, îl luă, şi- 
| învârti de mai multe ori în mâini. 

Revolverul avea şase cartuşe. 

Nebunul încercă să-i ridice piedica, dar nu reuşi, căci 
era un secret la dânsa. 

Poate că mi-am datorat viaţa acestei împrejurări. M-am 
repezit la dânsul şi i-am luat revolverul din mână. El nu 


opuse de altfel nici o rezistenţă. 

— Voiam să-mi zbor creierii, îmi spuse dânsul cu linişte şi 
aproape surâzând. 

— Sau să mă ucizi, i-am spus. 

El se aruncă la genunchii mei şi protestă. 

— Nu, nu îmi spuse el, nu sunt în stare să comit un omor. 
Eu nu sunt un valet de cupă. 

El se aşeză pe un scaun, apoi îşi luă capul între mâini, cu 
coatele pe genunchi, şi păru resemnat în a aştepta ca 
Rocambole să-i decidă soarta. Căci el era sigur că 
scrisoarea pe care m-a văzut dând-o servitorului meu era 
destinată pentru dânsul. 

În fine, am auzit zgomotul unei chei în anticameră. 

Era servitorul meu care se întorcea şi am înţeles că el nu 
era singur, căci am auzit şi alţi paşi. 

El se opri uimit în prag la vederea prizonierului meu. 

Chelnerul, care ridicase capul rămase de asemenea 
surprins. 

Apoi o mare bucurie se zugrăvi pe faţa lui. 

— Ah! Zise el, vii să mă salvezi, nu-i aşa? 

Timoleon mă privi şi mă întrebă: 

— Ce faci cu acest dobitoc? 

— Dobitoc. 

— Da, e fostul meu secretar. 

— Ah! 

— Ela înnebunit scriind sub dictarea mea istoria lui 
Rocambole. 

— Ce vrei să spui? 

— Nebunia lui constă în a se crede una din victimele 
valeţilor de cupă, de care n-a auzit vorbindu-se astfel decât 
prin mine. 

— Cum! El nu l-a văzut niciodată pe Rocambole? 

— Niciodată. 

— Nu i s-a întâmplat nici o aventură? 

— Niciuna. 

— Dar, în fine, de unde vine, ce face, cum se numeşte? 


— Îl aveam ca secretar şi i-am dat drumul. 

— Bine! 

— Ela practicat atunci toate meseriile: a fost vizitiu, 
vânător, majordom. Pentru moment cred că e în serviciul 
prinţesei D... o rusoaică care locuieşte în strada Drout. 

Asta îmi explica schimbarea biletului de o mie de franci. 

— În fine, termină Timoleon, el se numeşte Iosef Roux, 
dar are deplorabila manie să se recomande Venture în 
amintirea unuia din oamenii lui Rocambole. 

— Bine... Am înţeles. 

După cum vedeţi ultima mea speranţă dispărea. Cu toate 
acestea „Cavalerii nopţii” continua să apară. Casierul 
ziarului, care e unul din protectorii mei, fusese concediat. 

O mulţime de spirite ale morţilor iluştri se ridicară 
împotriva lui Rocambole, a fanteziei ce domina romanul 
meu. 

Într-o zi domnul Delamarre îmi spuse: 

— Trebuie să-l faci pe Rocambole să dispară. 

— De ce? 

— L-am consultat din nou pe Fenelon. 

— Ah! 

— Şi Fenelon stăruie în opinia sa. 

— Dar Carol cel Mare? 

— Carol cel Mare, îmi răspunse cu gravitate, are să se 
ocupe de altceva decât de dumneata. 

Rocambole dispăru. Romanul a fost foarte lung şi 
spiritele mă pierdură în ochii domnului Delamarre. 

Fusesem copilul lui răsfăţat şi devenisem nesuferit 
pentru el. 

După ce se termină romanul meu, am ieşit de la ziarul 
„La Patrie” şi am colindat mai multe ziare. 

Am trecut pe la „Opinion naţionale”, „Constitutionel”, 
„Pays”, „Fracne”. 

Trecuseră şapte sau opt ani şi nu mă mai gândeam nici 
la Rocambole, nici la spiritele care mă goniseră de la ziarul 


„La Patrie”, când într-o seară întorcându-mă acasă mi se 
dădu o carte de vizită. 

Pe ea se afla un nume ce îmi era necunoscut: „Maiorul 
Avatar”. 

Servitorul meu îmi spuse: 

— Acest domn va reveni mâine. Dar dacă luaţi masa cu 
domnul Gustav Claudim la Cafe-Anglais, s-ar putea să vă 
întâlniți acolo cu acest domn. 

— La Cafe-Anglais? 

— Da. 

N-aveam deloc poftă de mâncare, dar curiozitatea mă 
atrase şi am luat drumul spre Cafe-Anglais, unde eram 
sigur că-l voi găsi pe Claudin. 

Cine era, deci, acest maior Avatar? 

Capitolul XX. 

Claudin nu era la Cafe-Angilais. 

Am chemat chelnerul care mă servea de obicei şi l-am 
întrebat: 

— Îl cunoşti pe maiorul Avatar? 

— Da, domnule. E un ofiţer rus care vine aici de câteva 
zile, dar cred că a plecat. 

— De când? 

— Nu ştiu. Tot ce vă pot spune e că a vorbit alaltăieri de 
apropiata lui plecare. 

— Ah! 

Pe când îmi scăpa această exclamaţie, un om intră. 

— Iată-l, îmi zise Philippe. 

Am văzut un bărbat de treizecişişase sau treizecişiopt de 
ani, subţire, cu nişte mustăţi mici negre, îmbrăcat elegant şi 
simplu, care veni drept la mine şi îmi spuse: 

— Îţi cer de o mie de ori iertare, domnule, că te-am 
deranjat. 

Şi se aşeză la masă. 

L-am privit cu o curiozitate, spunându-mi în acest timp: 
„Mi se pare că l-am mai văzut undeva pe acest om”. 


EI făcu semn chelnerului să se îndepărteze şi am rămas 
singuri. 

— Domnule, îmi spuse atunci surâzând, văd că nu mă 
mai recunoşti. 

Într-adevăr, am răspuns. 

— Adună-ţi bine amintirile... 

— Asta fac... dar. 

— Dar nu reuşeşti? 

— Îţi mărturisesc că nu. 

— Mă cunoşti totuşi şi m-ai văzut de două sau de trei ori. 

El surâse din nou. 

— Să vedem, zise el, ai uitat călătoria dumitale în 
Bretagne? 

Am tresărit. 

— Şi strada Jean-Bart şi pe ocnaşul 117? 

Mi-am înăbuşit un țipăt. 

— Sunt eu. 

— Dumneata? 

— Da. 

— Rocambole. 

El îşi duse un deget la buze şi adăugă: 

— Tăcere! Am putea fi auziţi... 

Şi cum eram foarte neliniştit nu pentru mine ci pentru 
dânsul îmi mai spuse: 

— Oh! linişteşte-te... n-am de ce să mă tem... 

— Deci eşti dumneata? 

— Fără îndoială. 

— Dar erai condamnat pe viaţă? 

— Da. 

— Atunci ai fost grațiat? 

— Nu, am evadat. 

— Şi zici că n-ai de ce te teme... 

Un surâs melancolic flutură pe buzele sale. 

— Nu, zise el, am câştigat dreptul să fiu liber. 

— Cum? 


— Oh! E o istorie prea lungă pentru ca să ţi-o povestesc 
aici; dar am note. 

— Adevărat? 

— Şi ai putea face un nou roman punându-i titlul 
„Reînvierea mea”. 

L-am privit cu un fel de uimire. 

— Domnule, reluă el, evadarea mea n-are de ce să te 
mire, dacă îţi aminteşti cum am venit să te văd în hotelul din 
Brest. 

— Într-adevăr, am murmurat. 

— Numai că am evadat nu de la Brest, ci de la 
penitenciarul din 'Toulon, unde fusesem transferat. 

— Dar, am observat, nu mi-ai spus că vrei să mori la 
ocnă? 

— E adevărat. 

EI îşi plecă un moment capul şi-am ghicit că era în prada 
unei mari emoţii. Apoi reluă: 

— Atâta timp cât dânsa n-a ştiut nimic, am stat la ocnă. 

— El făcea aluzie la acea femeie pe care în romanul meu 
o numisem Blanche de Chamery, şi pe care o iubea capeo 
soră. 

— Dar ea ştie totul acum continuă el şi dânsa m-a iertat. 
Atunci, fiindcă am căpătat iertarea îngerului, am vrut să am 
şi pe aceea a oamenilor. Am vrut să pun în serviciul binelui 
această inteligenţă, acest curaj, această energie pe care le 
avusesem pentru rău. Vei vedea asta din notele pe care ţi le 
dau. 

— Dar, i-am spus, părăseşti Parisul? 

— Da, vin din Londra, şi mă duc în India. 

— În India? 

— Am 0 misiune... mai mult o sarcină, pe care mi-am 
impus-0... şi pe care vreau să o împlinesc... Apoi... 

El ezită. 

— Apoi? L-am întrebat. 

— Dacă Dumnezeu nu vrea să-mi acorde odihna în 
mormânt, voi continua să merg drept tot unde sunt agresori 


şi victime ca să-i zdrobesc pe cei dintâi şi să-i evidenţiez pe 
ceilalţi. 

El îmi spusese aceste cuvinte foarte simplu şi în acel 
moment m-am întrebat dacă acesta era omul pe care-l 
văzusem îmbrăcat în haina infamiei. 

— Aş fi venit la dumneata mâine, reluă el, dacă nu te 
întâlneam aici. Plec mâine seară. 

— Şi te duci în India? 

— Da. 

— Dar te vei întoarce? 

— Peste doi ani, în afară de cazul când voi naufragia sau 
voi muri. 

— Şi îmi vei da note? 

— Un om care îmi este devotat şi care a fost tovarăşul 
meu în această a doua perioadă a vieţii, mele ţi le va aduce 
mâine. El se numeşte Milon. 

După aceste cuvinte el se sculă şi mă salută. 

Am întins mâna. 

— Nu, spuse el, nu încă. Nu sunt încă reabilitat. 

Şi ieşi, lăsându-mă înmărmurit. 

Capitolul XXI. 

A doua zi, într-adevăr, am primit vizita lui Milon. El îmi 
aducea notele lui Rocambole. Mi-au trebuit opt zile ca să le 
citesc. Ele se opreau la sfârşitul Reînvierii, adică în 
momentul când Vanda şi Milon, urmărindu-l pe Rocambole 
după urma sângelui său, pierdură această urmă. 

După aceste note el adăuga: „Domnule, Poate îţi voi 
spune într-o zi cum am fost pescuit. 

Şi ce am văzut de atunci până în ziua când te-am 
revăzut, adică aseară. 

Pentru moment nu pot dispune decât de aceste modeste 
confidenţe. 

Servitorul dumitale, Rocambole.” 

Eram certat cu directorul ziarului „La Patrie” şi nu 
trebuia să public acolo aceste noi isprăvi ale eroului meu. 


Cu toate acestea, ultimele „Memorii” ale lui Rocambole 
erau după mine mult mai interesante decât cele dintâi. 

Pe de altă parte aveam alte angajamente luate. 

Chiar îi spusesem lui Milon: 

— Nu îţi făgăduiesc să public îndată urmarea acestui nou 
roman. Voi aştepta să apară o ocazie. 

Şi, după cum se va vedea, ocazia nu s-a lăsat aşteptată 
prea mult. 

Se născuseră ziarele care se vindeau cu 5 bani şi această 
presă nu era încă reprezentată decât prin „Petit Journal”. 

Într-o seară în teatru nu mai ştiu cine mă prezentă 
domnului Polydore Millaud. 

Acesta a fost foarte încântat de cunoştinţa mea şi îmi 
ceru un roman. 

L-am autorizat pe domnul Millaud să caute în bagajul 
meu ceea ce îi va conveni şi după o lună se afla în coloanele 
lui „Petit Journal” un roman pe care îl făcusem de peste 
zece ani şi care era intitulat „Diamantul Comandorului”. 

După ce s-a terminat publicarea acestui roman, n-am 
mai auzit vorbindu-se de Millaud. 

Dar într-o seară de august a anului 1865, pe când mă 
plimbam pe bulevardul Montmartre, o mână se puse pe 
umărul meu şi o voce îmi spuse: 

— Acum nu te mai las. 

Acela era Felix Hement, un tânăr savant, care făcea 
buletinele ştiinţifice la ziarul „La France” şi care e prieten 
cu Millaud. 

— Nu, reluă el, nu te mai las şi trebuie să vii cu mine. 

— Unde? 

— La „Petit Journal”. 

— Ce să fac? 

— Diamantul Comandorului” a avut succes. 

— Bine! 

— Şi Millaud ar vrea să publice din nou „Isprăvile lui 
Rocambole”. 


L-am urmat pe Felix Hement; am ascultat propunerea lui 
Millaud şi i-am răspuns: 

— Vrei „Reînvierea lui Rocambole”? 

— Inedit? 

— Da. 

După un sfert de oră ieşeam din redacţia ziarului şi totul 
era convenit. 

Trebuia să se anunţe romanul meu şi publicarea va 
începe în octombrie. 

În aceeaşi seară am plecat din Paris şi nu m-am întors 
decât în octombrie, când tot prologul „Reînvierii” apăruse 
deja. 

Din fericire acest roman a avut succes şi Rocambole 
repurta o nouă victorie. 

Timp de şapte sau opt luni noile aventuri ale eroului meu 
apărură în coloanele de la „Petit Journal”; toţi erau 
pasionaţi pentru Rocambole devenit virtuos şi se interesară 
de nenorocirile Antonettei din St. Lazare. 

Cu privire la Saint-Lazare trebuie să mărturisesc că am 
comis un mic fals cu totul inocent. 

Notele lui Rocambole nu îmi erau suficiente ca să 
descriu această închisoare. Voiam să văd cu ochii mei. 

Millaud ceru o autorizaţie pentru mine. Ea i-a fost 
refuzată, dar i se permise ca el personal să viziteze 
închisoarea St. Lazare împreună cu fiul său. 

L-am numit deci pe Millaud „tată” o zi întreagă, cât ne-a 
trebuit ca să vizităm acea închisoare. 

Am publicat „Reînvierea lui Rocambole” până la ultima 
pagină a notelor pe care mi le adusese Milon. 

Atunci Millaud îmi spuse: 

— Fă-mi continuarea! 

Dar mi-am adus aminte de „Cavalerii nopţii” şi am 
refuzat. 

Şi apoi apăruse „Presse illustre”, unde am emigrat cu 
speranţa că Rocambole îmi va trimite veşti despre dânsul. 

Capitolul XXII. 


De atunci era un an. 

Prânzisem cu unul din amicii mei la castelul de la „Porte- 
Jaune”. 

Să nu credeţi că făceam asta de gust, căci trebuie să 
mărturisesc că bucătăria acestui stabiliment era mai 
proastă decât aceea de la Cafe-Anglais. 

Dar aveam cu acel amic al meu un proiect de dramă, din 
care un tablou trebuie să se petreacă la Nogent-sur-Marne. 
Drama nu fusese încă scrisă. Era una din acele frumoase 
nopţi de vară, când cerul e înstelat, dar e lipsită de lună şi 
lasă pământul în cea mai completă obscuritate. 

Între „Porte-Jaune” şi câmpul de manevre de la 
Vincenes, pădurea e tăiată de vreo şase drumuri care duc în 
toate sensurile, şi nimic nu e mai uşor, din această cauză, 
decât să te duci la St. Maur sau la Joinville când crezi că 
mergi la Paris. 

Nu ajunsesem încă la acele case numite Vacherie, când 
amicul meu observase că-şi uitase pardesiul. 

— Ei bine, i-am spus, întoarce-te, să-l iei şi mă vei ajunge 
din urmă. 

Şi i-am dat hârtiile servitorului meu şi eu cu ţigara în 
gură, cu mâinile în buzunar, am pornit-o pe jos. 

După un sfert de oră m-am uitat înapoi. Aveam un cal 
destul de bun şi mi se părea că eltrebuie să fi avut destul 
timp ca să se întoarcă la „Porte-Jaune” şi să mă ajungă. 

Domnea un întuneric în jurul meu, şi nu am zărit nici o 
lanternă. 

Am mers vreun sfert de oră, apoi un alt sfert. 

Nici un zgomot de roţi nu ajungea până la urechile mele. 
Nici un felinar nu se vedea în urma mea. Am străbătut 
astfel câmpul de manevră şi am ajuns la St. Maude pe 
bulevardul Daumeniul. 

Pe acest drum o apucasem când venisem şi mi se păruse 
cu neputinţă ca el să nu apuce tot pe acest drum, de aceea 
îmi spusei: „Haide înainte!” 


Astfel am ajuns la St. Maude, când ceasornicul meu 
arăta orele zece. 

Aleea era pustie. Dar am zărit o cârciumă la stânga, a 
cărei uşă era închisă, dar prin care se zărea o rază de 
lumină. 

Mi se stinsese ţigara şi n-aveam foc. Deci am bătut la 
acea uşă. Se părea că ezită să-mi deschidă. Am auzit prin 
uşă chiar nişte şoapte. Am bătut din nou. 

De astă dată uşa se deschise şi o femeie bătrână apăru în 
prag. 

— Ce vrei? Mă întrebă. 

— Un pahar cu bere şi foc pentru ţigara mea, am 
răspuns eu. 

Ea mă privi cu atenţie, graţie luminii ce ieşea din o 
cârciumă şi păru satisfăcută de acest examen, căci se dădu 
la o parte ca să mă lase să intru. 

În cârciumă se afla un bărbat. 

Stând în faţa unei mese el avea capul rezemat în mâini. 

Pălăria îi ascundea faţa pe jumătate şi nici nu i-aş fi dat 
atenţie dacă nu m-ar fi privit fix şi n-ar fi făcut un gest de 
surprindere. 

În acelaşi timp el îşi scoase pălăria. 

Am rămas înmărmurit. 

— Maiorul Avatar! Murmurai. 

El duse un deget la buze şi îmi spuse: 

— Tăcere! 

În acelaşi, timp el îmi făcu un semn să stau la masă. 

Bătrâna femeie a fost mirată de această scenă de 
recunoaştere. 

Maiorul îi spuse: 

— Dă domnului ce-ţi cere şi du-te de te culcă. 

— Va fi după cum vrei, răspunse cu supunere. 

Am priceput că Rocambole nu era deloc supărat pe 
mine, dar nu voia să vorbim asistat de martori. 

Cârciumăreasa îmi dădu ce comandasem şi se duse în 
odaia ei. 


Rocambole mă privi şi îmi spuse surâzând: 

— Mă întrebi ce caut aici? 

— Da. 

— Lucrez... 

Nu am înţeles bine acest cuvânt care în argou înseamnă 
„a fura” şi i-am spus: 

— Cum! Ţi-ai reluat vechea meserie? 

El nu se supără şi îmi răspunse cu blândeţe: 

— Te înşeli. N-am încetat să fac bine de când am ieşit din 
ocnă. 

— Ah! Am răsuflat eu uşurat. 

— Cuvântul lucrez e spus în adevăratul său sens. 

— Dar... 

— În acest moment sunt pe cale să intru în una din acele 
drame din care poţi să scrii două sute de foiletoane. 

— Adevărat? 

EI se sculă, se duse să deschidă uşa pe care bătrâna o 
închisese şi îmi spuse: 

— Vino să vezi. leşii în prag. 

— Vezi această casă ce se construieşte în partea cealaltă 
a drumului? 

— Da. 

— Ţi se pare nelocuită... Ei bine! În noaptea trecută în 
pivnițele acestei case a avut loc o dramă teribilă. 

— Cum asta? 

— Un om era să moară în cele mai oribile chinuri. 

L-am privit, întrebându-mă dacă el nu-şi bătea joc de 
mine. 

— Un supliciu chinez, continuă el, lipsa de somn... 

— Şi acest om... 

— L-am salvat. 

La această dezvăluire simţii nevoia să mă pipăi ca să mă 
conving că nu înnebunisem şi că nu eram jucăria unui vis. 

Un zgomot de roţi se auzi acum în depărtare şi două 
felinare străluceau la marginea drumului. 

— Ah! Mi se pare că văd trăsura mea. 


— Trăsura dumitale? 

— Da. Ea s-a întors de la Porte-Jaune. 

— 'Te înşeli, îmi spuse Rocambole, nu e trăsura dumitale. 

— De unde ştii? 

— Ea mea. 

Felinarele erau acum aşa de aproape încât se putea 
deosebi forma trăsurii şi am văzut că nu era a mea. 

Când ea se opri la uşa cârciumii, Rocambole strigă: 

— Tu eşti Milon? 

— Da, stăpâne, răspunse o voce. 

Şi am putut vedea pe capră pe acel uriaş ţinând hăţurile. 

Capitolul XXIII. 

Rocambole surâse spunându-mi: 

— Într-o zi vei avea explicaţia pentru toate acestea. 

Apoi întorcându-se spre Milon, îi zise: 

— Du-te de vezi, dacă dânsa e gata. 

— Da, stăpâne, răspunse Milon. 

Am rămas noi lângă cai, iar Milon se îndreptă spre acea 
casă în construcţie. 

L-am urmărit cu privirea până în mijlocul grădinii, din 
care dispăru ca şi cum pământul s-ar fi deschis sub 
picioare. 

Rocambole tot mai surâdea. 

Acest om era veşnic înconjurat de mistere. 

— Nu căuta, îmi spuse: Mai târziu totul îţi va fi explicat; 
şi deoarece avem numai zece minute de stat împreună să 
profităm. 

— Ah! Avem zece minute? 

— Nu mai mult. 

— Dar vei intra în Paris, astă seară? 

— Nu, mă duc prin bulevardele exterioare, la gara de 
Nord. 

— Cum! l-am spus, vei pleca? 

— Da, mă duc la Londra. De acolo îţi voi scrie. 

— Când? 

— În cea dintâi zi. 


— Dar de când te-ai întors din India? 

— De patruzeci şi opt de ore. 

L-am întrebat în zadar; el nu voia să-mi răspundă decât 
aceasta: 

— M-am luptat cu ştrangulatorii. 

— Thugii? 

— Da, thugii din India. 

— Şi ai fost victorios, îmi închipui? 

— Fără asta, aş fi aici? 

— E drept. Îţi cer iertare. 

Eu mă uitam tot la acea casă în construcţie. 

— Te întrebi ce caută Milon acolo? 

— Într-adevăr. 

— S-a dus să o caute pe tovarăşa mea de călătorie. 

— Pe Vanda? 

— Nu, Vanda a plecat deja. 

O lumină străluci deodată la ferestrele acelei case, care 
mă intriga aşa de mult. Atunci l-am văzut apărând pe Milon 
care avea o lanternă în mână. 

O femeie învăluită într-o manta albă venea după dânsul. 

— Iat-o pe tovarăşa mea de drum, îmi spuse Rocambole. 

Într-adevăr femeia se apropie de trăsură şi un moment 
lumina de la felinarele trăsurii îi căzură pe faţă. Am rămas 
uimit. Nu văzusem niciodată o femeie aşa de frumoasă. Ea 
mă privea cu mirare şi el îi spuse ajutându-i să se urce în 
trăsură. 

— Nu te teme de nimic... domnul nu ne va trăda. 

Apoi aplecându-se la urechea mea îmi spuse: 

— În notele pe care ţi le voi trimite din Londra va fi 
foarte des vorba de o femeie „Frumoasa grădinăreasă”. 

— Ah! 

— E dânsa. 

După aceste cuvinte mă salută, se urcă pe capră şi luă 
hăţurile. 

Milon rămase în drum. 

— Şi eu, stăpâne? Zise el. 


— Tu, zise Rocambole, ai instrucţiunile mele. Urmează-le 
punct cu punct. Adio. 

— La revedere stăpâne, zise Milon. 

Rocambole dădu bice cailor şi trăsura porni la drum. 

Am rămas singur cu Milon. 

Ardeam de dorinţa de a-l chestiona şi pe când căutam o 
întrebare el îmi spuse: 

— Scuză-mă, domnule, că te las singur în mijlocul 
drumului. Dar am ordine... 

Şi el mă salută şi plecă. 

Din nou intră în grădina casei în construcţie. Din nou el 
dispăru din ochii mei înainte să ajungă la clădire. 

Trăsura era departe şi nu-i mai vedeam nici felinarele. 
Pe de altă parte, nu mai aveam nici o veste de trăsura mea. 

Curiozitatea mă cuprinsese şi cu toată dorinţa mea de a 
nu pune piedici planurilor lui Rocambole, m-am repezit în 
grădină hotărât să ştiu cum Milon putea să dispară aşa de 
repede dinaintea ochilor mei. Dar mare fu decepţia mea. 

În grădină nu se afla altă deschidere decât un puț. 

Am luat o piatră şi am aruncat înăuntru. 

Am auzit un zgomot de apă în fund. 

Era greu de admis că Rocambole îi ordona lui Milon să 
se înece. 

Deci el nu coborâse prin acel puț. 

Aveam încă un mister de adăugat tuturor acelora pe 
care le povestisem. 

Am ocolit acea casă ce era în construcţie. 

Uşile şi ferestrele erau deschise. 

Am străbătut şi nicăieri nu am găsit pe nimeni. 

În fine, când ieşeam descurajat am văzut o lumină în 
depărtare. Apoi ara recunoscut în acea lumină felinarele 
unei trăsuri. 

În acelaşi timp am auzit tropotul unui cal. 

Era amicul meu care se întorcea. 

— Ce vi s-a întâmplat? Le-am strigat. 


— Pădurea asta întortocheată e cauza întârzierii, 
răspunse amicul meu. 

— Cum asta? 

— Sunt douăzeci de drumuri, care se încrucişează. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Am luat-o pe drumul spre Joiuville-le-Pont, 
crezând că apuc drumul ce merge la Paris, şi abia la 
Joinville am văzut greşeala noastră. 

— Nu e nimic, am răspuns urcându-mă pe capră. 

Capitolul XXIV. 

Cinsprezece zile după aventura pe care v-am povestit-o 
un plic voluminos îmi sosi prin poştă. 

Acest plic avea mărcile din Anglia. L-am deschis. 

El conţinea un manuscris împărţit în cinci caiete. 

Erau memoriile lui Rocambole, din ziua în care dispăruse 
în urma straniului său duel cu rusoaica Vasilika. 

Prima parte se numea „Distrugătorii”, a doua 
„Milioanele ţigăncii”, a treia „Frumoasa Grădinărească” şi a 
patra „Reîntoarcerea lui Rocambole”. 

Cititorii noştri cunosc amănuntele acestei epoci 
împărţite. Dar ceea ce nu cunosc e scrisoarea care însoțea 
manuscrisul. Ea era datată în închisoarea de la Newgate şi 
concepută în aceşti termeni: „Domnule, Când vei fi la ultima 
pagină a notelor anexate aici, te vei întreba ce s-a întâmplat 
cu Marmouset şi Vanda şi credinciosul meu Milon, şi 
trădătorul Tippo-Runo, precum şi tezaurul nenorocitului 
rajah Osmany. 

Din nenorocire îmi este cu neputinţă să-ţi spun deoarece 
nu ştiu nici eu. 

Sunt în închisoare de opt zile. 

Mă ocup în acest timp cu redactarea notelor pe care ţi 
le-am trimis şi pe care un prizonier eliberat, care va ieşi de 
aici peste o oră, se însărcinează să ţi le trimită. 

Te vei întreba desigur cum un om ca mine care, ieşea aşa 
de uşor din închisoarea de la Brest şi a cărui minunată 


evadare de la Toulon ai povestit-o, poate să stea prizonier la 
englezi, îţi voi răspunde: 

Am comis o crimă după legile marinei engleze; dar 
făcusem mai înainte, după cum vei vedea din notele mele, 
un mare serviciu Angliei scăpând-o de şeful 
ştrangulatorilor, Ali-Remjeh, cel mai neîmpăcat vrăjmaş al 
ei. 

Pot să am încredere în Marmouset şi Vanda că vor pune 
în siguranţă tezaurul rajahului şi vreau ca trădătorul Tippo- 
Runo să stea alături de mine pe banca curţii marţiale. 

Am fost interogat de magistrați. 

Ei cunosc trecutul meu, ştiu cine am fost; dar ei mai ştiu 
că viceregele Indiei mi-a dat scrisori de reabilitare. Sunt 
deci arestat numai pentru faptul că am încercat să arunc în 
aer pe coastă un vas ce naviga sub pavilion englez. Dar 
dacă pot dovedi trădarea şi infamia lui lippo-Runo, voi fi 
achitat. De aceea, s-a scris în urma cererii mele la Calcutta. 

Viceregele va face o anchetă. 

Indianul Nadir se va însărcina fără îndoială să adune 
toate dovezile contra maiorului sir Edwards Linton, 
supranumit Tippo-Runo. 

În acest caz voi fi achitat. 

Prefer deci să fiu judecat decât să evadez. 

Dar linişteşte-te domnule, romanul dumitale nu va 
pierde nimic, şi desigur că până să termini aceste note pe 
care ţi le trimit, voi avea noi aventuri de povestit. 

Eroul dumitale devotat Rocambole.” 

lată o lună de când am ajuns, la sfârşitul acestor note şi 
eram gata să întrerup publicarea când am hotărât să spun 
adevărul despre acest straniu personaj numit Rocambole. 
Dar şi asta se terminase şi eram în încurcătură când ieri am 
primit următoarea scrisoare: „Domnule, Sunt liber, în fine; 
am terminat cu Lippo-Runo. 

Cum? Asta îţi voi spune în curând. 

Pentru azi sclav al misiunii mele, mă găsesc amestecat în 
toată această afacere ce se desfăşoară în acest moment 


înaintea tribunalelor din Londra. 

În luna noiembrie îţi voi trimite din nou note. 

Eroul dumitale Rocambole.” 

Documentele ce mi-au fost trimise de Rocambole încep 
cu Crescătoarea de copii. 

Sunt fericit să le pot da chiar azi cititorilor mei. 


SFÂRŞIT