Alexandre Dumas — Fratii Corsicani

Alexandre Dumas 


FRAŢII CORSICANI 


— Există ma multe crime zici decât onunde altundeva, dar 
meiodată nu veţi găsi un motiv josnic pentru aceste crime. Avem, 
este adevărat, mulți crirmunali. Dar muci un hoț. [...] 
— Este un ticălos cel ce trirmte pulbere aici, căci va fi folosită pentru 
carmterea unei crime” Fără această slăbiciune deplorabilă pe care 
toată lumea pare să o aibă pentru bandiți, aceghia ar fi chispărut 
demult din Corsica. [...] Şi ce a tăcut atunci banditul tăur Pentru ce 
crimă este aruncat oprobriului public? 
— Brandolaceio n-a comis nici o eră! E] l-a ucis pe Giovani Opizzo, 
care l-a ucis pe tatăl său în tirnp ce acesta era sub arme, 

Prosper Merimnee „Colomba” 


Dragul meu Mernmee, Lasă-mnă să pun acest motto din scrierile tale 
zi-ți voi oferi această carte. 
Cu curtoazie, Alexandre Dumas 


SF] TI CALAIL li 

În prima parte a lunii martie, în anul 18411, am călătorit în 
Corsica, 

Mu este ceva mai plăcut decât o călătorie prin această țară 
pitorească. Îmbarcarea este la Toulon, veţi ajunge în douăzeci de 
are la Ajaccia, sau în douăzeci şi patru de are la Bastia, unde puteți 
he să închiriați un cal, pentru cinici franci pe zi, sau să achizițtionați 


Li Li Li Li Li L] Li 
zarectaan n "] lant pe ata a ri al ae "ai E i PER Papă bi e SE E n m E N m m m E | A (pia ea E RE a Ţ[-- PSI app a |ER PE Ea Eee ana da aia e e eg da a aa 


Alexandre Dumas 


FRAŢII CORSICANI 


— Există mai multe crime aici decât oriunde altundeva, dar 
niciodată nu veţi găsi un motiv josnic pentru aceste crime. 
Avem, este adevărat, mulţi criminali. Dar nici un hoţ. [...] 
— Este un ticălos cel ce trimite pulbere aici, căci va fi 
folosită pentru comiterea unei crime? Fără această 
slăbiciune deplorabilă pe care toată lumea pare să o aibă 
pentru bandiți, aceştia ar fi dispărut demult din Corsica. 
[...] Şi ce a făcut atunci banditul tău? Pentru ce crimă este 
aruncat oprobriului public? 
— Brandolaccio n-a comis nici o crimă! El l-a ucis pe Giovan 
Opizzo, care l-a ucis pe tatăl său în timp ce acesta era sub 
arme. 

Prosper Merimee „Colomba” 


Dragul meu Merimee, Lasă-mă să pun acest motto din 
scrierile tale şi-ţi voi oferi această carte. 
Cu curtoazie, Alexandre Dumas 


CAPITOLUL 1. 

În prima parte a lunii martie, în anul 18411, am călătorit 
în Corsica. 

Nu este ceva mai plăcut decât o călătorie prin această ţară 
pitorească. Îmbarcarea este la Toulon, veţi ajunge în 
douăzeci de ore la Ajaccio, sau în douăzeci şi patru de ore la 
Bastia, unde puteţi fie să închiriaţi un cal, pentru cinci 


franci pe zi, sau să achiziţionaţi unul pentru o sută cincizeci 
de franci. Nu zâmbi la sărăcia acestui preţ, animalul care îl 
închiriaţi sau îl cumpăraţi este, ca şi celebrul cal Gascon, 
care a sărit de pe Pont-Neuf în Sena, face lucruri pe care 
nici Prospero, nici Nautilus nu le-ar putea face, acei eroi de 
rasă din Chantilly şi Champ-de-Mars. El va merge în 
siguranţă pe drumuri pe care chiar Balmah însuşi le-ar fi 
abandonat, trec peste poduri în care şi Auriol şi-ar fi 
pierdut echilibrul. 

Iar călătorul, trebuie doar să închidă ochii şi să se lase în 
voia animalelor, pericolele de pe drum nu sunt treaba lui. 

În plus, acest cal, care a surmontat cu uşurinţă toate 
dificultăţile şi obstacolele din drum, călătoreşte cu o medie 
de cincisprezece leghe pe zi, fără să ceară mare lucru, să 
mănânce sau să bea. Din când în când, atunci când vă 
opriţi, pentru a vizita un castel vechi, construit de vreun 
senior, eroul şi şef al unei tradiţii feudale, sau de a face 
schiţa unui vechi turn construit de genovezi, calul paşte în 
linişte iarba de lângă el, sau roade coaja unui copac, sau 
linge, probabil, nişte muşchi de pe roci, cu care el este 
perfect mulţumit. 

În ceea ce priveşte petrecerea unei nopţi, acest lucru este 
şi mai simplu; călătorul ajunge într-un sat, trece pe întreaga 
lungime a străzii principale, selectează casa mai comodă ca 
aspect, şi bate la uşă. 

După câteva minute, gospodarul sau stăpâna casei apare 
în prag, invită călătorul să intre, îi oferă o jumătate din cina, 
şi tot patul lui, dacă are, iar în ziua următoare, în timp ce-l 
conduce la uşă, îi mulţumeşte pentru că a arătat preferinţă 
casei lui. 

Există, desigur, o oarecare problemă de plată; gazdă s-ar 
considera insultată de cea mai îndepărtată aluzie la acest 
subiect. Dar dacă există o slujnică tânără în familie, s-ar 
putea oferi o batistă de mătase pe care s-o lege la 
pitoreasca rochie, care va face să moară de invidie pe 


suratele sale, atunci când ea merge la Eni, la Calvi sau la 
Corte. 

În cazul în care administratorul casei este un bărbat, el va 
fi încântat să accepte un stilet, care, ar trebui să-i ofere 
oportunitatea de a putea să scape de un duşman. 

Cu toate acestea ar fi bine, pentru a întreba dacă servitorii 
nu sunt rude sărace ale gospodarului; această situaţie 
apare uneori, caz în care rudele sărace acceptă pentru 
serviciile lor unul sau doi piaştri pe lună, cu hrană şi cazare. 
Şi nu cred că stăpânii care sunt astfel deserviţi de nepoţii şi 
verii lor de gradul al cincisprezecea sau al douăzecilea, sunt 
serviţi mai neglijent decât de ceilalţi servitori. Nu există un 
astfel de lucru. 

Corsica este un departament francez, dar nu este în nici 
un caz franceză. 

În ceea ce priveşte hoţii, ei sunt necunoscuţi în această 
ţară, dar există bandiți din abundentă, ei trebuie să se 
confrunte cu ceilalţi. Duceţi-vă fără frică la Ajaccio, Bastia, 
cu o pungă plină cu aur, atârnă la brâul dumneavoastră, şi 
veţi călători pe întreaga insulă, fără a fi expuşi la nici un 
pericol. 

Dar nu mergeţi de la Occana la Levaco, în cazul în care 
aveţi un inamic care te-a denunţat ca obiect al răzbunării 
lui. N-aş răspunde pentru viaţa voastră în această scurtă 
călătorie de numai două leghe. 

Am ajuns în Corsica, aşa cum am spus înainte, la începutul 
lunii martie. Am ajuns acolo din insula Elba, am ajuns la 
Bastia, şi am cumpărat un cal acolo, la preţul menţionat 
înainte. Am vizitat Corte şi Ajaccio, şi acum călătoresc în 
provincia Sartene. 

În aceeaşi zi, m-am dus de la Sartene la Sullacaro, deşi 
distanţa nu era mare, am avut de călătorit aproximativ zece 
leghe, din cauza înfăşurărilor de drum pe un punct 
important al liniei principale de munţi care formează 
relieful insulei, şi pe care a trebuit să trec. Am avut, de 
asemenea, un ghid de teamă de a nu mă pierde. 


Pe la ora cinci am ajuns în vârful unui deal de unde se 
vedeau Olmeto şi Sullacaro. Aici m-am oprit pentru un 
moment. 

— Unde doreşte să găsească cazare luminăţia voastră? M- 
a întrebat ghidul meu. 

Am aruncat ochii spre un sat situat la poalele unui deal, şi 
care părea aproape pustiu; numai câteva femei apăreau pe 
străzile, mergând pe jos foarte repede, şi uitându-se cu 
atenţie în jurul lor. 

Ca urmare a obiceiul ospitalier de care am vorbit înainte, 
nu m-am grăbit să aleg la întâmplare una dintre cele o sută 
sau sută douăzeci de case din sat. Am căutat să descopăr 
locuinţa, care părea să ofere cea mai bună şansă pentru 
confort. Ochii mei s-au oprit pe un conac de piatră, 
construit ca o cetate, cu machicoulis, un fel de grilaj de fier, 
montat la geamuri. Era prima dată când am văzut aceste 
fortificaţii interne, dar trebuie să spun, de asemenea, că 
provincia Sartene este tărâmul clasic al vendetei. 

— Ha, foarte bine, a spus ghidul, urmărind cu ochii 
direcţia mânii mele, vom merge la doamna Savilia de 
Franchi. E foarte bine - foarte bine, într-adevăr. Înălţimea 
voastră a făcut o alegere bună, şi se vede că nu vă lipseşte 
experienţa. 

Să nu uităm să menţionăm că, în al optzeci şi şaselea 
departament al Franţa, limba italiană este vorbită în mod 
constant. 

Am fost un pic nesigur dacă era bine pentru mine de a 
căuta ospitalitate la o casă aparţinând unei doamne. Dar a 
fost imposibil să-l fac pe ghidul meu să-mi înţeleagă 
sentimentele. Ideea ca să stau acolo o noapte ar putea oferi 
ocazia unor zvonuri cu privire la gazda mea, sau că a face 
vreo diferenţă dacă eram bătrân sau tânăr, a fost de 
neînțeles pentru un corsican. 

— Dar, am spus eu, nu este vreo necuviinţă, să cer 
ospitalitatea unei doamne, căci, dacă am înţeles bine, 
aceasta casa aparţine unei femei? 


— Fără nici o îndoială, a răspuns el, destul de uimit, dar nu 
pot înţelege reținerea luminăţiei voastre în acest sens! 

— În cazul în care această doamnă este tânără, am 
răspuns eu, dintr-un sentiment de proprietate, sau poate, 
scuză-mă, de parizian de sine, e posibil ca prezenta mea, o 
noapte, sub acoperişul ei ar expuneo la nişte vorbe 
necuvioase? 

— Expune la ce? a răspuns ghidul, evident încercând să 
dea un sens la această expresie, pe care am italianizato cu 
importanţa care ne caracterizează de obicei pe noi 
francezii, atunci când ne asumăm riscul de a vorbi o limbă 
străină. 

— Ah cu siguranţă, am exclamat eu, începând să mă simt 
un pic nerăbdător. Aceasta doamna este văduvă, nu-i aşa? 

— Da, eccellenza. 

— Ei bine, ea va fi dispusă să primească un tânăr domn la 
ea acasă? 

În 1841 aveam treizeci şi şase de ani şi eram considerat 
un domn tânăr. 

— Dacă ea va primi un domn tânăr? A repetat ghidul. Ei 
bine, ce diferenţă poate fi pentru ea dacă sunteţi tânăr sau 
bătrân? 

Am văzut că ar trebui să mă lămuresc cu el prin acest mod 
de interogatoriu: 

— Câţi ani are doamna Savilia? am întrebat eu. 

— Cam patruzeci de ani. 

— Ah! am exclamat eu din nou, urmărind mereu propriile 
mele idei, care sunt foarte bune, într-adevăr. Ea are copii, 
fără nici o îndoială? 

— Doi fii. Nişte tineri domni trufaşi. 

— Locuiesc aici? 

— Îl veţi vedea doar pe unul dintre ei - cel care locuieşte 
aici. 

— Şi celălalt? 

— Locuieşte la Paris. 

— Care este vârsta lor? 


— Douăzeci şi unu de ani. 

— Amândoi? 

— Da, ei sunt gemeni. 

— Şi care este profesia lor? 

— Cel care este la Paris va fi avocat. 

— Şi celălalt? 

— Este un corsican. 

— Ah, ha! am exclamat eu, găsind acest răspuns 
neaşteptat, caracteristic aşa cum a fost formulat în tonul cel 
mai natural. 

— Ei bine, atunci, să mă duci la casa doamnei Savilia de 
Franchi. 

Am continuat apoi călătoria noastră. 

În zece minute am intrat în sat. Am observat apoi o 
caracteristică, pe care nu am fost în măsură să o descopăr 
de la distanţă, din partea de sus a dealului. Fiecare casa era 
fortificată în genul casei doamnei Savilia, cu excepţia 
machicoulis, sărăcia proprietarilor lor nu le permitea acest 
lux, la fortificaţii lor, dar partea de jos a ferestrelor erau pur 
şi simplu acoperite cu cherestea groasă, prevăzute cu 
deschideri suficient de mari pentru a trece o armă. 
Celelalte ferestre erau acoperite cu cărămizi. L-am întrebat 
pe ghidul meu de ce s-au făcut aceste transformări, el mi-a 
declarat că pentru anumite aretiere, şi acest răspuns mi-a 
dovedit că pentru corsicani vendetta este mai veche decât 
utilizarea armelor de foc. 

Aşa cum înaintam pe stradă, satul lua un aspect mai 
profund de singurătate şi tristeţe. Mai multe case păreau să 
fi suferit un asediu, şi purtau numeroase urme de gloanţe. 

Din când în când am văzut prin deschizăturile rămase 
nişte ochi, care ne observau cu curiozitate, dar mi-a fost 
imposibil de a descoperi dacă acei ochi aparţinea unui 
bărbat sau unei femei. 

Am ajuns la casa, pe care am arătat-o ghidului meu, şi 
care, într-adevăr, era cea mai respectabilă din localitate. Un 
singur lucru m-a lovit cu surprindere - casa care era 


aparent îmbogăţită cu machicoulis, care mi-au atras prima 
dată atenţia, nu era protejată în realitate, aşa că ferestrele 
sale nu aveau nici cherestea, nici cărămizi, şi avea numai 
canate comune, acoperite noaptea de obloane de lemn. 

Este adevărat că aceste obloane purtau urme care doar 
ochiul unui observator atent putea să recunoască găuri de 
gloanţe. Dar erau în mod evident foarte vechi, având, 
probabil, vreo zece ani sau mai mult. 

Ghidul meu nu a apucat să bată la uşă, când s-a deschis, şi 
un infanterist îşi făcu apariţia. 

Când spun un infanterist, mă înşel, ar fi trebuit să spun, un 
om. Avea o livrea cu aspect al unei uniforme de infanterist, 
omul care ne-a deschis uşa, era pur şi simplu îmbrăcat într- 
o vestă de catifea şi pantaloni de acelaşi material, şi cizme 
din piele. Pantalonii săi erau legaţi la nivelul taliei cu o 
eşarfă de mătase din care apărea mânerul unui cuţit de 
modă spaniolă. 

— Prietene am spus eu, iartă-mă, este cu siguranţă o 
indiscreţie, ca un străin, care nu ştie un singur suflet în 
Sullacaro, să poată solicita ospitalitatea acestei case? 

— Nu, cu siguranţă nu, eccellenza, a spus el, străinul 
conferă o favoare casei unde se opreşte. Maria, a continuat 
el, vorbind cu o servitoare care a venit în spatele lui, du-te 
şi o informează pe doamna Savilia că un călător francez 
solicită a primi ospitalitate. 

În acelaşi timp, el a coborât cele opt trepte, rigide şi în 
poziţie verticală, care alcătuiau scara, din faţa uşii de la 
intrare, şi a luat calul meu de căpăstru. 

CAPITOLUL II. 

Am profitat de această invitaţie pentru a urca scara 
menţionată anterior, şi a avansa câţiva paşi în interior. 

Am pătruns pe un coridor, şi deodată m-am trezit înaintea 
unei doamne înaltă, îmbrăcată în negru, aparent între 
treizeci şi opt şi patruzeci de ani, dar încă frumoasă. Am 
ajuns imediat la concluzia că aceasta era stăpâna casei, şi 
m-am oprit. 


— Madame, am spus eu, cu un anumit trac, mă veţi scuza 
pentru indiscreţie, am solicitat găzduire, servitorului 
dumneavoastră, iar el ne-a autorizat să intrăm. 

— Sunteţi bineveniţi în casa mea, a răspuns doamna de 
Franchi, şi veţi fi în curând salutat de către fiul meu. Din 
acest moment, domnule, casa vă aparţine... Dispuneţi de ea 
cum doriţi! 

— Vă cer ospitalitate doar pentru o noapte, madame. 
Pentru că mâine dimineaţă., în zori, va trebui să urmez 
drumul meu. 

— Aveţi libertatea de a face ce doriţi, domnule, dar eu sper 
că veţi abandona acest plan, şi onorează-ne cu un sejur mai 
lung. 

Apoi s-a întors spre slujnică. 

— Maria, a continuat doamna de Franchi, arată-i domnului 
camera lui Louis. Fă focul imediat, şi să aduci nişte apă 
caldă... Scuzaţi-mă, a continuat ea, adresându-se din nou 
mie, în timp ce slujnica se pregătea să execute ordinele ei, 
eu ştiu că prima dorinţă a unui călător este focul şi apa. Vă 
rugăm să urmaţi fata, şi cereţi lucrurile de care aveţi 
nevoie... Cina este într-o oră, şi fiul meu, care va veni până 
atunci, va avea plăcerea, cu permisiunea dumneavoastră, 
de a se prezenta. 

— Veţi scuza hainele mele de călătorie, sper, doamnă. 

— Da, domnule, a spus ea cu un zâmbet, dar cu condiţia ca 
să scuzaţi rusticitatea acestei primiri. 

Slujnică a urcat pe scări. Am plecat şi am urmat-o. 

Camera era situată la primul nivel, şi avea ferestrele pe 
partea dinspre spate a casei, având vederea spre o grădină 
frumoasă, plantată cu arbori de mirt şi trandafiri, şi lauri; 
un pârâu fermecător trecea prin ea, care transporta apa sa 
pură spre Taravo. În fundal se vedeau nişte brazi, plantați 
atât de aproape unul de altul încât aveau aspectul unui 
perete. Ca toate camerele din casele italiene, pereţi 
despărțitori erau văruiţi, şi ornamentaţi cu peisaje pictate 
în frescă. 


Am înţeles imediat că această cameră, a fost anterior 
ocupată de fiul acum absent, mi-a fost dată mie ca cea mai 
confortabilă din casă. 

Am profitat de timpul în care Maria a făcut focul, şi a adus 
apa caldă, pentru a face un inventar al mobilei din cameră, 
gândindu-mă că s-ar putea să-mi fac o idee despre 
caracterul celui care a ocupat-o anterior. 

Prin urmare, am procedat imediat la executarea planului 
meu, o mişcare circulară a ochilor mi-a permis să vizualizez 
toate articolele de care eram înconjurat. 

Mobilierul era destul de modern, o situaţie ciudată în 
această parte a insulei, unde civilizaţia nu a pătruns încă, 
am considerat-o ca o dovadă a unui gust rafinat şi elegant. 
Acesta consta dintr-un pat de fier, pe care tronau trei 
saltele şi o pernă, de un divan, patru fotolii, şase scaune, o 
bibliotecă şi un birou de scris, toate din lemn de mahon, şi 
evident erau achiziţionate din magazinul cel mai bun din 
Ajaccio. 

Divanul, fotoliile şi scaunele, erau acoperite cu huse din 
mătase cu flori imprimate, perdelele din acelaşi material 
înconjurau patul şi umbreau ferestrele. 

Am continuat mai departe cu inventarul meu, atunci când 
Maria a plecat din cameră, şi, astfel, mi-am permis să merg 
mai departe în ancheta mea. 

Am deschis biblioteca, şi am găsit acolo o colecţie cu 
operele marilor poeţi: Corneille, Racine, Moliere, La 
Fontaine, Ronsard, Victor Hugo şi Lamartine, a istoricilor 
noştri: Mezeray, Chateaubriand, A. Thierry; a oamenilor 
noştri de ştiinţă: Cuvier, Beudant, Île de Beaumont, în 
sfârşit, alte câteva volume, printre care am descoperit, cu o 
mândrie anumită, impresiile mele de călătorie. 

Cheile erau lăsate în sertarele biroului, am deschis unul 
dintre ele. 

Acesta conţinea unele manuscrise, fragmente dintr-o 
istorie a insulei Corsica, o schiţă privind mijloacele de 


eliminare a obiceiului vendettei, câteva versete franceze, şi 
câteva sonete italiene. 

Acest lucru mi-a fost de ajuns, şi am avut prezumția să 
cred că nu am nevoie de nimic mai mult pentru a-mi forma 
o opinie corectă despre caracterul domnului Louis de 
Franchi. 

Mi-am închipuit că el trebuie, desigur, să fie un om paşnic, 
un tânăr studios, precum şi un admirator al valorilor 
franceze şi al reformei. 

Am înţeles atunci motivele pentru care a plecat la Paris 
pentru a studia dreptul. Nu era nici o îndoială, urmărea un 
proiect de civilizare în această zonă. 

Aceste reflecţii le-am făcut în timp ce mă schimbam. 
Toaleta mea, aşa cum am spus doamnei de Franchi, deşi nu 
lipsită de pitoresc, necesita unele scuze. Acesta consta 
dintr-un sacou din catifea neagră, deschis cu şireturi la 
mâneci, în scopul de a admite aerului în timpul zilelor 
călduroase, şi printr-o cămaşă spaniolă cu dungi din 
mătase, o pereche de pantaloni similară; cizme spaniole 
care acopereau piciorul de la genunchi în jos şi brodate în 
mătase de diferite culori, şi o pălărie completa toaleta mea, 
acesta din urmă luând aproape orice formă care doream să 
o dau, dar mai ales faptul că semăna cu un sombrero. 

Am finisat uşor această ţinută, pe care o recomand pentru 
călători, ca cea mai confortabilă pe care le cunosc, când, 
uşa s-a deschis, şi acelaşi om care m-a primit a apărut. Ela 
venit pentru a mă informa că tânărul său stăpân, signor 
Lucien de Franchi, tocmai a sosit, şi a solicitat onoarea de a 
se prezenta, cu condiţia că voi binevoi acest lucru. 

I-am spus că sunt gata să-l primesc pe signor Lucien de 
Franchi, şi că toată onoarea vizitei sale va fi conferită de 
mine. 

Un moment după aceea, am auzit pe cineva urcând rapid 
pe scări, şi gazda mea şi-a făcut imediat apariţia. 

CAPITOLUL III. 


El era după cum ghidul meu mi-a spus, un tânăr de 
douăzeci şi unu de ani, cu părul negru şi ochii destul de 
mici, dar admirabil de bine făcut. 

Era îmbrăcat în costumul său de echitație, constând dintr- 
o redingotă verde, iar cartuşiera care-i înconjura talia, îi 
dădea un anumit aer militar, pantalonii gri împodobiţi cu 
ornamente de piele din Rusia, şi cizme cu pinteni, o pălărie, 
în stilul celor purtate de vânătorilor noştri în Africa. 

De cartuşiera lui atârna pe o parte un bici, iar pe cealaltă 
parte o tărtăcuţă. 

În plus, el ţinea în mână o puşcă englezească. 

Fără a aduce atingere tinereţii gazdei mele, buza 
superioară era umbrită de o mustață, îi dădeau persoanei 
lui un aer izbitor de revoluţionar şi denota independenţa sa. 

El afişa un om educat pentru luptă personală, obişnuit să 
trăiască în mijlocul pericolului, fără teamă, dar, de 
asemenea, nu dispreţuia acest pericol, el era solitar, calm, 
pentru că el era puternic. 

Dintr-o singură privire a văzut tot; ţinuta mea de călătorie, 
armele mele, redingota care era aruncată pe pat; ochii lui 
au înregistrat totul rapid şi sigur, avea privirea unui om a 
cărui viaţă depinde de multe ori de ce vede într-o clipă. 

— Scuză-mă, dacă te deranjez, signor, a spus el, fac acest 
lucru cu o intenţie bună, am cercetat cu atenţie tot ce este 
al tău. Întotdeauna m-am simt incomod atunci când 
întâlnesc un domn care soseşte aici de pe continent, pentru 
că noi suntem totuşi atât de necivilizaţi în munţii noştri 
corsicani, că acesta este doar o învăţătură pentru noi, în 
special faţă de francezi avem o veche ospitalitate, care va 
deveni în curând doar o tradiţie păstrată pentru noi de la 
părinţii noştri. 

— Este greşit să te temi, signor, am replicat eu, ar fi 
imposibil să satisfaci mai deplin un călător, decât a făcut-o 
signora de Franchi, de altfel, am continuat, şi eu am 
examinat camera, nu este aici nimic pentru care m-aş putea 
plânge de această pretinsă lipsă de rafinament, iar 


modestia prea multă, te acuză, iar în cazul în care prin 
aceste ferestre nu aş fi observat această perspectivă 
admirabilă, pe care n-o găseşti într-o cameră de la 
Chaussee d'Antin. 

— Ah este o manie a bietului meu frate Louis a răspuns 
tânărul, el iubeşte să trăiască â la Franaise, dar mă îndoiesc 
că la întoarcerea sa de la Paris, această parodie slabă a 
rafinamentul pe care l-a lăsat în urmă, îl va satisface la fel 
de mult cum a făcut-o înainte de a ne fi părăsit. 

— Fratele tău a plecat din Corsica cu mult timp în urmă? |- 
am întrebat pe tânărul meu interlocutor. 

— De peste un an, signor. 

— Îl aştepţi să se întoarcă în curând? 

— Ah, nu înainte de trei sau patru ani! 

— Aceasta este o separare lungă pentru doi fraţi care, 
probabil, nu a mai fost alta? 

— Da, şi mai ales că ne-am iubit unul pe altul aşa cum am 
făcut-o. 

— Fără îndoială că el va veni să te vadă înainte de aşi 
termina studiile. 

— Probabil, el ne-a promis, cel puţin. 

— În orice caz, nimic nu te poate împiedica de a merge să-l 
vizitezi. 

— Nu, nu, eu nu plec din Corsica. 

Tonul cu care a fost exprimat acest răspuns, arăta 
dragostea de patrie a unui om care se uită la restul lumii cu 
un dispreţ suprem. 

I-am zâmbit. 

— Acest lucru pare ciudat pentru tine, a adăugat el, după 
o vreme, zâmbind de asemenea, eşti uimit că nu mă simt 
dispus să părăsesc o ţară atât de mizerabilă ca a noastră, 
dar eu nu pot face asta, eu sunt un fel de produs al insulei, 
la fel ca ovăzul său, şi trandafirii ei, laurii săi, trebuie ca 
atmosfera mea este impregnată cu parfum de mare, şi expir 
munţii săi, trebuie să am torentele sale în venele mele, să 
am stâncile sale pentru a urca, şi pădurile sale pentru a le 


explora. Vreau spaţiu! Vreau libertate! Dacă voi pleca într- 
un oraş, mi se pare că ar trebui să mor acolo... 

— Dar atunci cum poate fi o atât de mare diferenţă morală 
între tine şi fratele tău? 

— Tu vei adăuga, şi o atât de mare asemănare cu caracter 
personal, dacă îl vei cunoaşte. 

— Sunteţi foarte asemănători, atunci? 

— Atât de mult încât, atunci când eram copii părinţii noştri 
au considerat că este necesar să pună nişte semne pe 
hainele noastre, în scopul de a ne distinge. 

— Şi când aţi crescut? 

— Atunci obiceiurile noastre diferite şi preocupările au 
produs o uşoară diferenţă pe tenul nostru. Stând tot timpul 
într-o încăpere, tot timpul ocupat cu cărţile şi studii, fratele 
meu a devenit mult mai echitabil, în timp ce eu, în mod 
constant în aer liber, hoinărind întotdeauna pe dealuri sau 
câmpii, am devenit mai întunecat. 

— Sper, am spus eu, că îmi vei permite să judec aceste 
diferenţe, dându-mi nişte mesaje pentru signor de Franchi? 
— Da, cu siguranţă, cu cea mai mare plăcere, dacă vei fi 
dispus a te deranja cu un lucru de acest fel. Dar scuză-mă, 
văd că eşti mai avansat în toaleta ta decât mine, şi într-un 

sfert de oră cina va fi gata. 

— Dacă pentru mine îţi faci probleme, nu trebuie să-ţi 
schimbi hainele tale. 

— Dacă crezi că din cauza ta mă schimb, ca să-ţi urmez 
exemplul, îţi voi spune ca sunt în ţinuta de echitație, iar 
după cină trebuie să fac o plimbare în care cizmele mele şi 
pintenii m-ar incomoda. 

— Ai de gând să ieşi după cină? l-am întrebat. 

— Da, a răspuns el, am o întâlnire. 

I-am zâmbit. 

— Oh, este poate o întâlnire romantică, sau poate o simplă 
întâlnire de afaceri? Scuză-mă sunt prea îndrăzneţ, am 
presupus că am dreptul de a mă bucura de încrederea ta. 


— De ce nu cred că artrebui să trăiască fiecare, astfel 
încât să fie capabil să vorbească deschis despre toate 
acţiunile sale, nu am fost niciodată îndrăgostit, şi poate nici 
nu voi fi. Dacă fratele meu va avea o soţie şi va avea copii, 
este probabil ca eu să nu mă căsătoresc. Dacă, dimpotrivă, 
el nu va avea o soţie, eu, sunt obligaţi să fac acest lucru..., 
dar va fi doar pentru a împiedica familia noastră să dispară. 
Ţi-am spus, a adăugat el cu un zâmbet, eu sunt realmente 
un sălbatic; am venit în lumea aceasta cu o sută de ani prea 
târziu, dar eu vorbesc în continuare, iar la ora cinei nu voi fi 
gata... 

— Dar putem continua conversaţia noastră, camera ta este 
alături, iar dacă lăsăm uşile deschise, putem să ne auzim 
unul pe altul. 

— Poţi face ceva mai bun, vino în camera mea, şi în timp ce 
eu mă schimb, dacă eşti amator de arme, cum presupun, ai 
posibilitatea să examinezi, unele dintre ele cu o anumită 
valoare, una istorică vreau să spun. 

CAPITOLUL IV. 

Am acceptat această invitaţie, deoarece mi-a permis să-mi 
satisfac dorinţa de a compara camerele celor doi fraţi. 

Am urmat-o pe gazda mea, care a deschis uşa camerei 
sale, invitându-mă să intru. 

Am crezut că am pătruns într-un adevărat arsenal. 

Tot mobilierul aparţinea secolelor XV-XVI; patul sculptat, 
cu baldachin susţinut de coloane mari închise, era 
înconjurat de perdele de damasc verde, cu flori de aur; 
perdelele de la ferestre erau din acelaşi material, zidurile 
erau acoperite cu piele spaniolă, şi în jurul pereţilor pe 
piesele de mobilier simple tronau trofee de arme de 
provenienţă gotică sau modernă. 

Nu aveam nici un dubiu că ocupantul acestei camere, era 
un fel de războinic, cum cea a fratelui său trăda un om 
paşnic. 

— Vezi aici, a spus el, înainte de a se retrage în cabinetul 
său de toaletă, aici suntem în mijlocul a trei secole; priveşte 


totul, şi, între timp mă voi îmbrăca ca un muntean, pentru 
că ţi-am spus imediat după cină, eu trebuie să ies. 

— Şi care dintre aceste săbii, arquebuses2, şi poniards3, 
sunt cele istorice, de care ai vorbit? 

— Există trei dintre ele; să procedăm în ordine. Uită-te la 
capul patului meu după un pumnal, cu o teacă lată, şi a 
cărui mâner are un sigiliu. 

— Este aici, mergem mai departe. 

— Aceasta este pumnalul lui Sampiero. 

— Celebru' Sampiero, asasinul lui Vanina? 

— Asasin? Nu! Dar un criminal. 

— Acesta este acelaşi lucru, cred. 

— În restul lumii, probabil, dar nu şi în Corsica. 

— Şi acest pumnal este autentic? 

— Uită-te la el, poartă blazonul lui Sampiero, doar un crin 
adăugat. Tu ştii că nu era până la asediul de la Perpignan, 
când Sampiero a primit permisiunea să alăture un crin la 
blazonul lui...! 

— Nu, nu am fost familiarizat cu această împrejurare Dar 
cum s-a făcut ca acest stilet să intre în posesia ta? 

— Acesta este în familie de trei sute de ani, şi a fost dat lui 
Napoleon de Franchi de Sampiero însuşi. 

— Şi ştii cu ce ocazie? 

— Da, Sampiero şi înaintaşul meu au căzut într-o 
ambuscadă genoveză, şi s-au apărat ca nişte lei. Casca lui 
Sampiero s-a desprins, şi un genovez călare a fost pe 
punctul de al izbi cu buzduganul său, atunci strămoşul meu 
a împlântat pumnalul său între articulațiile zalelor, călăreţul 
rănit şi-a strunit calul său şi a zburat, luând cu el arma lui 
Napoleon de Franchi, care era atât de profund înfiptă în 
rană încât nu a fost capabil să-o scoată. Şi cum strămoşul 
meu, era ataşat de acest pumnal, şi-a exprimat regretul cu 
privire pierderea lui, Sampiero i-a dat stiletul lui. Napoleon 
nu a pierdut nimic în afacere, pentru că aceasta este de 
fabricaţie spaniolă, după cum poţi vedea, şi va perfora două 
monede de cinci franci, suprapuse. 


— Pot să încerc experimentul? 

— Desigur, chiar te rog! 

Am pus două piese de cinci franci pe podea, şi le-am lovit 
cu toată forţa. Lucien mi-a spus adevărul, şi când am ridicat 
pumnalul, cele două piese erau străpunse. 

— Acest lucru este cu siguranţă pumnalul lui Sampiero, 
am spus eu, dar eu sunt uimit, că având o astfel de armă în 
posesia sa, el a folosit o frânghie pentru a-şi ucide soţia. 

— El nu-l avea în acel moment, a spus Lucien, căci îl 
dăduse deja strămoşului meu. 

— Asta e adevărat. 

— Sampiero avea peste şaizeci de ani, atunci când ela 
venit de la Constantinopol la Aix, în scopul de a-i da această 
lecţie, că nu este treaba femeilor de a se amesteca în 
afacerile guvernului. 

M-am aplecat în semn de aprobare, şi am pus arma la locul 
ei. 

— Acum, a spus Lucien, care continua cu toaleta lui, după 
pumnalul lui Sampiero, du-te acum spre dreapta. 

— Eu văd două portrete, alături de unul de altul? 

— Da, Paoli şi Napoleon. 

— Ei bine, aproape de portretul lui Paoli este o sabie. 

— Exact! 

— Aceasta este a lui. 

— Sabia lui Paoli, şi la fel de autentică ca stiletul lui 
Sampiero? 

— Desigur, pentru că, a fost dată uneia din străbunicele 
mele. Poate că ai auzit de o femeie, care, în timpul 
războaielor de independenţă, a venit la turnul de la 
Sullacaro, însoţită de un tânăr? 

— Nu, spune-mi povestea. 

— Acesta este scurtă. 

— Cu atât mai bine, nu avem timp de bârfe. 

— Ei bine, această femeie şi tânărul s-au prezentat la 
turnul de la Sullacaro, şi au cerut să vorbească cu Paoli. Dar 
Paoli fiind ocupat cu scrisul, nu i-a admis. Şi ea a insistat 


până când cele două santinele i-au forţat să iasă. Între timp, 
Paoli ascultând zgomotului, a deschis uşa, şi a întrebat ce se 
petrece. 

— Ascultă, a spus femeia, vreau să vorbesc cu tine. 

— Şi ce ai de spus? 

— Am avut doi fii. leri am aflat că unul dintre ei a fost ucis 
în apărarea ţării sale, şi am călătorit douăzeci de leghe 
pentru a-ţi oferi pe al doilea. 

— Aceasta este o scenă spartană! 

— Da, într-adevăr, aşa se pare. 

— Şi cine era femeia aceia? 

— Era una din strâăbunicele mele, Paoli şi-a scos sabia şi i-a 
dat-o ei. 

— Îmi place acest mod de a complimenta o doamnă. 

— Da, a fost demn de ambele părţi. 

— Şi acum, următoarea sabie? 

— Este cea pe care Buonaparte4 a purtat-o în bătălia de la 
Piramide. 

— Fără îndoială că a intrat în familia ta, în acelaşi mod ca 
şi pumnal şi sabia? 

— Exact aşa este! După bătălie, Buonaparte a ordonat 
bunicului meu, care era pe atunci un tânăr ofiţer de 
cavalerie, să ia comanda a vreo cincizeci de oameni, şi să 
atace nişte mameluci care continuau să lupte, având în 
centrul lor un şef rănit... Bunicul meu a executat acest 
ordin, a atacat mamelucii, şeful lor a fost luat prizonier, şi 
dus la primul consul5. Dar când a vrut să pună sabia în 
teacă, el a văzut ca lama era atât de ciobită încât nu intra în 
teacă; Bunicul meu văzând că a devenit inutilă, a aruncat-o 
deoparte, Buonaparte a respectat acest gest, i-a dat, în 
schimb, sabia lui. 

— Dar, am spus eu. - dacă aş fi fost în locul bunicul tău, aş 
fi luat şi sabia ciobită şi aş fi pus să se graveze pe ea modul 
în care, a primit sabia de la generalul-şef. 

— Uită-te alături, şi vei vedea că, Primul Consul a preluat- 
o, a montat pe mâner un diamant, pe care îl vezi acolo, iar 


apoi a retrimis-o familiei mele, cu o inscripţie, care o vei 
vedea pe lamă. 

Într-adevăr, între cele două ferestre am descoperit sabia 
care nu putea intra în teacă, ciobită şi îndoită, cu această 
inscripţie simplă, „Bataille Pyramides, 21 Juillet, 1798.” 

În acest moment, servitorul care m-a primit, şi a care m-a 
informat de sosirea tânărului său stăpânului, şi-a făcut 
apariţia în uşă. 

— Eccellenza, a spus el, vorbind spre Lucien. - signora de 
Franchi m-a trimis pentru a anunţa că cina aşteaptă 
prezenţa dumneavoastră. 

— Foarte bine, Griffo, a răspuns tânărul, spune-i mamei că 
venim. 

El tocmai terminase toaleta lui, acum stătea înaintea mea 
un tânăr corsican în ţinută îngrijită, cu un sacou de catifea, 
pantalonii scurţi, dar el păstrase cizmele de la fosta ţinută, 
iar o cartuşieră încercuia talia lui. 

Îndreptându-ne spre uşă am examinat două carabine, 
atârnate de spatele uşii, şi ambele purtând aceiaşi inscripţie 
pe pat: „21 Septembrie, 1819. Ora 11 dimineaţa”. 

— Şi aceste carabine, l-am întrebat, sunt, de asemenea 
arme istorice? 

— Da, a spus el, una a aparţinut tatălui meu... El s-a oprit. 

— Şi cealaltă? 

— Cealaltă! a continuat el, râzând, aparţine mamei mele. 
Dar coboară scările acum, ştii că cina ne aşteaptă. 

Şi el a coborât mai întâi să-mi arate drumul, el a făcut un 
semn spre mine să-l urmez. 

CAPITOLUL V. 

Trebuie să mărturisesc că, mergând în jos pe scări, 
ultimele cuvinte ale lui Lucien, „această carabină aparţine 
mamei mele”, ocupau gândurile mele. A fost de ajuns cu 
siguranţă s-o privesc pe signora de Franchi cu un interes şi 
mai mare, decât am făcut-o la prima întrevedere cu ea. 

Fiul ei, la intrarea în salonul de mese, îi sărută mâna cu 
respect, pe care ea l-a primit ca un omagiu adus cu 


demnitatea unei regine. 

— Scuzaţi-mă, mamă, a spus Lucien, mă tem că te-am 
făcut să aştepţi. 

— În acest caz, signora, am spus eu, plecându-mă, ar fi 
vina mea, signor Lucien mi-a arătat atât de multe lucruri 
interesante, iar întrebările mele interminabile, ne-au făcut, 
probabil, să întârziem. 

— Nu vă faceţi probleme pe această temă, a răspuns ea, 
de abia am coborât şi eu, dar, a continuat ea, vorbindu-i lui 
Lucien, am fost nerăbdătoare să te văd, pentru a afla dacă 
n-ai vreo veste de la Louis. 

— Celălalt fiu este cumva bolnav, signora de Franchi? am 
întrebat eu. 

— Lucien, îmi este tare frică! a continuat ea. 

— Ai primit vreo scrisoare de la fratele tău? L-am întrebat 
şi eu. 

— Nu, a spus el, şi în special de aceea mă simt neliniştit. 

— Dar de unde ştii că el suferă? 

— Pentru că, în ultimele zile şi eu sufăr. 

— Scuzaţi-mi nesfârşitele întrebări, dar nu văd legătura. 

— Nu ştii că noi suntem gemeni? 

— Da, mi-a spus ghidul meu. 

— Şi că la naşterea noastră am fost uniţi la umăr? 

— Nu, nu am ştiu această circumstanţă. 

— Ei bine, a trebuit să se utilizeze un bisturiu ca să ne 
despartă, şi orice distanţă poate să fie între noi formăm un 
singur trup, aşa încât fiecare schimbare de stare fizică şi 
morală, care se face la oricare dintre noi, are efect şi 
asupra celuilalt. Pentru că în ultimele zile, fără nici un 
motiv, m-am simţit trist, ursuz şi sumbru am simţit 
contracţii violente la inimă, este evident pentru mine că 
fratele meu trebuie să aibă o suferinţă profundă. 

M-am uitat cu uimire la acest om tânăr, care a afirmat 
astfel de lucruri ciudate, fără să pară a avea nici cea mai 
mică îndoială cu privire la acest subiect. Mama lui a părut, 


de asemenea, a avea aceeaşi convingere, ea a zâmbit trist, 
şi a spus: 

— Absența este în mâinile lui Dumnezeu, este cel mai 
important ca tu să fii sigur că trăieşte. 

— Dacă el ar fi fost mort, a declarat Lucien, calm, ar fi 
trebui să simt. 

— Şi tu m-ai fi spus, fiul meu? 

— Oh, imediat mamă, te asigur! 

— Ei bine, atunci, mă scuzaţi, domnule, a continuat ea, 
întorcându-se spre mine, pentru că mi-am exprimat 
neliniştile mele materne în prezenţa ta. Trebuie să ştii că 
Lucien şi Louis nu sunt numai singuri mei fii, doar, ei sunt, 
de asemenea, ultimii care poartă numele nostru. Vă rugăm 
să luaţi un loc lângă mine, în partea dreaptă. 

— Lucien, stai jos aici, a spus ea arătând spre un scaun 
liber, la stânga ei. 

Ne-am aşezat jos la capătul unei mase lungi, în partea 
opusă s-au aşezat şase alte persoane, pentru că în Corsica 
din familie fac parte şi persoanele care în casă deţin o 
poziţie semnificativă. 

Mâncarea era din abundență, dar eu mărturisesc, că, în 
pofida faptului că în acel moment aveam un apetit mai 
violent, am mulţumit mecanic, mintea mea nu-mi permitea 
să mă complac în plăcerea de a mă dedica deliciilor 
gastronomiei. 

Mi se părea, într-adevăr, că de la sosirea mea în casa asta, 
am intrat într-o lume nouă. Părea că trăiesc într-un vis. Ce 
personalitate avea această femeie, care deţinea puşca ei ca 
un soldat? Ce fel de om era acest tânăr, care simţea 
aceleaşi dureri ca şi fratele său, la o distanţă de trei sute de 
leghe? Cum aş putea explica misterul unei mame care cere 
fiului ei să-i spună, în cazul în care el ar simţi că celălalt fiu 
al ei este mort? 

Nu au fost, trebuie să recunoaşteţi, în toate acestea, 
momente suficiente pentru reverie. 


Dar observând că tăcerea mea continuă, nevrând să fiu 
bănuit de impoliteţe, am ridicat capul, şi m-am străduit să 
scutur această confuzie de idei. 

Atât mama cât şi fiul au văzut dintr-o dată, faptul că mi-am 
propus să preia din nou subiectul. 

— Şi, a început Lucien, ca şi când era doar o conversaţie 
neîntreruptă, ai hotărât să vizitezi Corsica? 

— Da, am dorit acest proiect cu mult timp în urmă, şi a 
venit vremea să-l pun în executare. 

— Pentru sufletul meu, ai făcut bine să nu l-ai întârziat mai 
mult, în câţiva ani, cu pătrunderea gusturilor franţuzeşti şi 
inovațiile vamale, cei care vor veni să viziteze Corsica, nu 
vor mai găsi prea multe. 

— În orice caz, am spus eu, în cazul în care vechiul spirit 
naţional cedează înaintea progreselor civilizaţiei, vei găsi 
un refugiu în unele colţuri îndepărtate ale insulei, vor fi cu 
siguranţă în provincia Sartene, şi în Valea Tararo. 

— Crezi? a declarat tânărul, zâmbind. 

— Pentru că mi se pare, că tot ce văd în jurul meu este o 
imagine a nobilelor maniere şi obiceiurilor vechi de Corsica. 

— Da, domnule, dar fără a aduce atingere, între mama 
mea şi cu mine, în pofida obiceiurilor de patru secole, în 
această casă veche, cu aceeaşi metereze şi grilaje, spiritul 
francez a intrat pentru a influenţa pe fratele meu; el l-a luat 
de lângă noi, şi l-a făcut să plece la Paris, de unde se va 
întoarce avocat. El va trăi apoi în Ajaccio, în loc să trăiască 
în casa strămoşilor săi, el va practica avocatura - în cazul în 
care el are talent, el va fi, probabil, numit avocat regal, el va 
da în judecată apoi bieţii oameni care au făcut o piele6, cum 
se spune în această ţară, el îl va cataloga ca un asasin sau 
criminal, aşa cum aţi făcut în urmă cu ceva timp, el va 
activa, în numele legii, cerând capetele celor care au făcut 
doar ceea ce pentru părinţii lor ar fi fost o ruşine dacă nu ar 
fi făcut aceleaşi lucruri. El va substitui hotărârile oamenilor 
judecăților lui Dumnezeu şi după ce va da un cap călăului, 
el îşi va imagina că ela salvat ţara sa, şi că el a pus piatra sa 


la temelia templului civilizaţiei, după cum Profetul nostru 
spune... Oh, Dumnezeule! Oh, Doamne! 

Şi tânărul a ridicat ochii spre cer, la fel cum Hannibal 
trebuie să fi făcut, după bătălia de la Zama. 

— Dar, am spus eu, Dumnezeu a echilibrat foarte bine 
lucrurile, pentru că dacă fratele tău a devenit un adept al 
noilor principii, în acelaşi timp, tu ai aderat mai ferm la 
vechilor obiceiuri. 

— Da? Dar cine mă asigură că fiul meu nu va vrea să 
urmeze exemplul unchiul său, în loc să-l urmeze pe al meu 
şi eu, voi fi nevoit să sancţionez acţiunile sale nevrednice de 
unul din familia de Franchi? 

— Tu? a exclamat eu, uimit. 

— Ah, cu certitudine! Da, eu, eu. Îmi vei permite să-ţi spun 
despre obiectul vizitei tale în provincia Sartene? 

— Vorbeşte! 

— Ai venit aici cu curiozitatea unui om de lume, a unui 
artist, sau a unui poet, eu nu ştiu, nici nu te întreb ce eşti. 
Tu poate nu ne vei spune, înainte de a-ţi atinge scopul, poţi 
rămâne în continuare agreabil, sau s-ar putea să devii tăcut 
pe acest subiect, la fel cum ai făcut acum câteva minute. Ei 
bine, acum, tu ai venit aici în speranţa de a vedea un sat 
unde se practică vendetta, să intri în contact cu un bandit 
adevărat, care să-ţi relateze aventurile sale, cum a făcut 
domnul Merimee în lucrarea sa Colomba. 

— Ei bine, cred că tu eşti norocos, ai devenit tolerant, 
pentru că din câte am văzut eu bine, casa voastră este 
singura din sat care nu este fortificată. 

— Acest lucru dovedeşte cât de mult am degenerat, faţă 
de tatăl meu, de bunicul meu, sau oricare dintre strămoşii 
mei care ar fi luat parte uneia din părţi, în cazul unui 
conflict, aşa cum s-a împărţit acest sat în ultimii zece ani. Ei 
bine, să ştii că poate vei avea parte de toate acestea, în 
cazul unor schimburi de focuri de arme, de atacuri cu 
cuțite, şi lovituri de bâte - sunt arbitru! Ai venit în provincia 


Sartene pentru a vedea bandiți, nu-i aşa? Ei bine, vino cu 
mine în această seară, şi-ţi voi arăta unul. 

— Cum, mi-ai permite atunci să te însoțesc? 

— Oh, da! Dacă te amuză, depinde în întregime de tine. 

— Accept cu siguranţă invitaţia cu mare plăcere. 

— Domnia sa, trebuie să fie foarte obosit, a spus signora 
de Franchi, aruncând o privire fiului ei, cred că dânsul nu 
vrea să guste momentul când va simţi ruşinea degenerării 
Corsicei. 

— Nu, mama, nu, el trebuie să vină, şi atunci când într-un 
salon parizian, se va vorbi despre sălbătăcia acestor 
vendete teribile, şi despre bandiții cruzi, care sperie copiii 
mici din Bastia şi Ajaccio, el poate, cel puţin va ridica din 
umeri şi va spune că toate aceasta sunt exagerări. 

— Dar ce a dat naştere iniţial la această mare ceartă, care 
aparent, este acum pe punctul de a fi soluţionată paşnic? 

— Ah! a spus Lucien, într-o ceartă, originea nu are nici o 
importanţă, doar rezultatul. Dacă o muscă, în trece prin 
calea unui om, şi prilejuieşte moartea acestuia, omul nu 
este mai puţin mort din cauza asta. 

Am văzut că a simţit o anumită reticenţă să-mi spună 
cauza acestei teribile răzbunări, care durează de zece ani 
pustiind satul Sullacaro. Dar, în ciuda aceste rezerve am 
devenit mai curios. 

— Dar această ceartă trebuie să fi avut o origine, am spus 
eu. „Poate că motivul acesteia este un secret?” 

— Oh! Nu, nu, deloc. Originea vendettei între Orlandi şi 
Colonna, nu este un secret. 

— Dar care este cauza? 

— O găină, a scăpat din curtea Orlandi, şi a zburat peste 
gard în curtea lui Colonna. Orlandi s-a dus să ceară găina 
lor, dar Colonna a refuzat să i-o dea, susţinând că aceasta 
este a lor. Orlandi, apoi a ameninţat că va apela la justiţie, 
bătrâna Colonna, care ţinea găină în mâinile ei, i-a răsucită 
gâtul, şi a aruncat-o în faţa vecinului ei, spunând: „Ei bine, 
atunci, dacă crezi că îţi aparţine, mănânc-o.” Unul dintre 


Orlandi a luat găina, şi a avut de gând să lovească 
infractoarea cu ea, dar în acel moment, unul dintre 
Colonna, care, din păcate, avea o armă încărcată în mână, a 
tras şi l-a împuşcat pe loc. 

— Şi cu câte vieţi s-a plătit până acum această încăierare? 

— Au fost nouă persoane ucise. 

— Şi totul pentru o găină mizerabilă în valoare de numai 
doisprezece sous! 

— Fără îndoială, găina a fost cauza, dar cum ţi-am spus 
deja, nu cauza, ci la rezolvarea definitivă trebuie să te uiţi. 

— Şi pentru că au fost nouă persoane ucise, trebuie să 
urmeze o a zecea victimă? 

— Dar vezi tu, a răspuns Lucien, poate că nu va fi cazul, de 
aceea am de gând să fiu arbitru. 

— Fără îndoială că faci acest lucru, la solicitarea uneia 
dintre cele două familii? 

— Nu, de loc, dar fac asta la cererea fratelui meu, care a 
vorbit despre această afacere, cu Prefectul. Îţi spun în mod 
confidenţial, mă dezgustă cei ce fac afaceri la Paris. Ce 
interes au să se amestece în relaţiile private care au loc 
într-un sat obscur în Corsica? Bănuiesc că Prefectul 
apelează la acest truc, sugerând probabil, că dacă aş spune 
un cuvânt în această chestiune, toată această ceartă ar 
sfârşi ca un vodevil, cu o căsătorie şi un cuplet pe placul 
publicului. Ei, atunci, probabil, a vorbit cu fratele meu pe 
această temă, care, a preluat-o cu căldură, şi mi-a scris că a 
promis cuvântul lui pentru mine. Ce să fac acum? a declarat 
tânărul, ridicând capul. Ce pot să le spun celor de la Paris, 
pentru care un Franchi şi-a dat cuvântul său pentru fratele 
său, şi că fratele nu a reuşit să-l răscumpere? 

— Atunci ai aranjat toate pentru o soluţionare definitivă? 

— Asta e ceea ce mi-e teamă. 

— Şi ai de gând, în această seară, să mă duci pentru a 
vedea pe liderul uneia dintre aceste două părţi, fără 
îndoială? 

— Exact aşa, noaptea trecută l-am vizitat pe celălalt. 


— Şi este un Orlandi sau un Colonna, cel spre care ne 
îndreptăm? 

— Un Orlandi. 

— Este departe locul întâlnirii? 

— La ruinele Château de Vincentello d'Istria. 

— Ah! Acolo! Mi s-a spus că aceste ruine sunt în apropiere. 

— Sunt la distanţă de aproximativ o leghe de aici. 

— Atunci vom fi acolo cam în de trei sferturi de oră? 

— Da, cam aşa. 

— Lucien, l-a întrerupt aici signora de Franchi, aminteşte- 
ţi că vorbeşti din punctul tău de vedere. Poţi face această 
distanţă în mai puţin de acel timp, precum ca orice alt 
localnic, dar domnul nu v-a putea să călătorească pe acel 
drum. 

— Asta e adevărat! Pe la moară ne ia o oră şi jumătate, cel 
puţin. 

— Atunci nu mai aveţi timp de pierdut, a răspuns signora 
de Franchi, cu o privire la ceas. 

— Mamă, a întrebat Lucien, ne permiţi să plecăm. 

Ea i-a oferit mâna ei, care tânărul a sărutat-o cu acelaşi 
respect ca şi la intrare. 

— Dacă, cu toate acestea, ai prefera să-ţi termini cina în 
linişte, şi apoi să te retragi în camera ta, să-ţi încălzeşti 
picioarele tale şi să fumezi un trabuc... 

— Nu, nu, nu, am exclamat, diable mi-ai promis un bandit! 
Şi voi vedea unul! 

— Ei bine, atunci, să ne luăm armele noastre, şi la drum! 

Am salutat-o cu respect pe signora de Franchi, şi precedat 
de Griffo, care ne lumina calea, ne-am îndreptat spre 
camerele noastre. 

Preparativele noastre nu au durat mult. Mi-am pus în jurul 
taliei un brâu de călătorie pe care l-am procurat, înainte de 
a pleca la Paris, care conţinea pulberea mea şi cartuşe; un 
cuţit de vânătoare, de asemenea, era suspendat de brâu. 

În ceea ce-l priveşte pe Lucien, el a reapărut cu cartuşiera 
sa, o armă cu două ţevi, şi un stilet ascuţit, parcă era 


desprins dintr-o broderie a celebrei Penelope Sullacaro. 

— Să-l însoțesc pe eccellenza sa? a întrebat Griffo. 

— Nu, nu este necesar, a replicat Lucien, dar poţi ieşi să 
vânezi nişte fazani, la lumina lunii strălucitoare, poţi ochi ca 
şi când ar fi în timpul zilei. 

În momentul acela, un splendid spaniel a venit sărind, 
lătrând de bucurie, îl chema Diamante. 

Ne-am îndepărtat vreo zece paşi de casa... 

— Apropo, a declarat Lucien, aşteaptă să ne întoarcem în 
sat, înainte de a trage în fazani, nu ar trebui să se audă 
focuri de armă pe dealuri. 

— Aşa voi face, eccellenza. 

— Fără această precauţie, a declarat Lucien către mine, s- 
ar putea crede, probabil, că ostilitățile au fost reînnoite, 
dacă înaintea întoarcerii noastre s-ar auzi ecoul focurilor de 
armă pe străzile din Sullacaro. 

După încă câţiva paşi, am luat-o la dreapta noastră pe o 
stradă îngustă, care duce direct pe munte. 

CAPITOLUL VI. 

Deşi era doar la începutul lunii martie, vremea era cu 
adevărat încântătoare, şi ar fi fost şi mai cald, dacă nu ar fi 
existat o briză revigorantă, care răcea atmosfera, aducând 
cu ea un miros ciudat proaspăt şi acru de mare. 

Luna apăruse, clară şi strălucitoare, mai sus de Muntele 
Cagna, şi arunca un potop de lumină peste întreaga 
declivitate vestică creată de munte, care împărțea insula 
Corsica aici în două părţi. Această barieră naturală face să 
existe, într-o mare măsură, două ţări diferite pe insulă, care 
sunt întotdeauna în război, sau cel puţin în vrăjmăşie unii 
cu alţii. Aşa cum au apărut la urcare, cheile Tavaro, au 
dispărut treptat în nuanțele nopţii, obscuritatea era 
impenetrabilă ochilor, şi am văzut întinsă la orizont Marea 
Mediterană, calmă şi luminoasă, arătând ca o oglindă 
imensă lustruită din oţel. 

Anumite sunete ciudate, distinse numai în solemnitatea 
Nopții, şi care nu au avut nici un efect asupra Lucien, care 


era familiarizat cu ele, au produs în mine senzaţii de 
surpriză ciudată şi singulară, au umplut sufletul meu cu o 
emoție profundă, care îmi dădea cel mai mare interes 
pentru fiecare lucru pe care îl vedeam. 

Am ajuns într-un punct în care drumul se ramifica în două 
direcţii, dintre care una mergea în jurul muntelui, şi celălalt 
se pierdea abia vizibil, care ducea direct în partea de sus a 
dealului. 

Lucien s-a oprit. 

— Să vedem acum, a spus el, ai picioare sigure? 

— Picioare, da, dar nu şi ochi. 

— Asta nu contează acum, ai rău de înălţime? 

— Da, spaţiul gol mă atrage irezistibil. 

— Ei bine, atunci, putem alege această potecă, care nu ne 
va oferi nici o prăpastie, ci doar unele dificultăţi de picior. 

— Oh, dacă e numai atât, nu-mi pasă. 

— Atunci să mergem mai departe; acest traseu ne va salva 
trei sferturi de oră de mers pe jos. 

— Haide, atunci! 

Lucien a intrat mai întâi într-o mică pădure de stejari 
verzi, iar eu l-am urmat. Diamante mergea înainte la o 
distanţă de aproximativ cincizeci sau şaizeci de metri, 
urmărind freamătul pădurii din dreapta şi stânga noastră, 
şi din când în când revenea la noi, dând vesel din coada lui 
şi invitându-te la hârjoană, părea totodată a ne asigura că 
ne putem baza cu încredere pe instinctul lui perspicace, şi 
să ne continuăm călătoria noastră în siguranţă. Am 
observat că la fel cum sunt dresați caii arabilor, ca leii din 
Roma antica, şi Diamante fusese instruit să vâneze fiinţe 
bipede, precum şi patrupedelor, cum ar fi bandiții şi urşii. 

Pentru a nu părea în întregime nefamiliarizat cu manierele 
corsicane, am comunicat observaţiile mele lui Lucien. 

— Greşeşti, a spus el, Diamante, este adevărat, vânează 
atât omul cât şi fiara, dar el nu pe bandiți îi urmăreşte, ci 
rasa triplă a jandarmilor, vameşilor şi voluntarilor. 

— Cum, am exclamat, Diamante este câinele unui bandit? 


— Aşa cum spui tu. Diamante a aparţinut în trecut unui 
Orlandi, căruia i-am trimis din când în când, în timp ce el 
trăia la ţară, pâine, praf, gloanţe şi unele mijloace de 
subzistență din cele de care un bandit are adesea nevoie. El 
a fost ucis de către un Colonna, şi a doua zi m-am trezit cu 
câinele său, care, având obiceiul de a veni la casa noastră, 
curând a devenit ataşat la mine. 

— Dar mi se pare, că de la fereastra mea, sau mai degrabă 
de la fereastra camerei fratelui tău, am văzut un alt câine, 
legat în curte? 

— Da, este Brusco. Care posedă aceleaşi calităţi ca şi acest 
câine, doar că l-am primit de la un Colonna, ucis de un 
Orlandi. Astfel, ori de câte ori mă duc să văd un Colonna îl 
iau pe Brusco cu mine, şi atunci când am vizitez un Orlandi, 
Diamante mă însoţeşte. Dacă prin orice accident cei doi 
câini se vor întâlni, se vor devora unul pe altul... Deci, vezi, 
a continuat Lucien râzând cu amărăciune, oamenii se pot 
împăca unul cu altul, să facă pace, şi să se aşeze la aceeaşi 
masă, dar câinii nu vor mânca din aceeaşi farfurie. 

— Ei bine, într-adevăr, am răspuns eu, râzând, aceştia sunt 
doi autentici câini din insula Corsica, dar mi se pare, că 
Diamante, la fel ca toate fiinţele modeste, evită să asculte 
lăudarea lui, pentru că tot am vorbit de el, el a dispărut. 

— Oh, nu! Nu fii îngrijorat, a spus Lucien. Eu ştiu unde 
este. 

— Pot să te întreb, unde? 

— La mucchio”. 

— Aveam de gând să pun altă întrebare, cu riscul de al 
obosi pe tovarăşul meu, când am auzit un urlet, atât de 
trist, atât de îndelungat, şi aşa de lamentabil, încât m-a 
trecut un fior brusc, şi am pus mâna pe braţul tânărului. 

— Ce este asta? a întrebat ei. 

— Nimic, este Diamante care face un lamento8. 

— Şi pentru ce se tânguie? 

— După stăpânul său. Crezi, crezi că câinii nu sunt ca 
oamenii, uitând de cei care o dată i-au iubit? 


— Ah, am înţeles! 

Diamante scoase un alt urlet, mai tare, mai profund şi mai 
melancolic decât primul. 

— Să înţeleg, am continuat eu, că stăpânul său a fost ucis, 
în apropiere de locul acesta? 

— Exact, şi ne-a lăsat Diamante să ne apropiem de 
mucchio. 

— Mucchio, apoi, acesta este mormântul? 

— Da, signor, e un monument, format din pietre şi ramuri 
de copaci, pe care fiecare trecător le aruncă pe mormântul 
celui care a fost ucis. Astfel, în loc de a dispărea ca alte 
morminte, care cu vremea dispar în uitare, mormântul 
victimei creşte continuu, un simbol al faptul că răzbunarea 
lui supravieţuieşte şi creşte neîncetat în inimile rudelor 
apropiate lui. 

Un al treilea urlet trecu acum pe la urechile noastre, dar 
de data aceasta atât de aproape, încât nu m-am putut 
abţine să nu tremur, deşi ştiam foarte bine cauza. 

De fapt, am descoperit la aproximativ douăzeci de metri 
de noi, un morman de pietre albe, formând o piramidă de 
patru sau cinci metri în înălţime. Acesta era mucchio. 
Diamante era aşezat la poalele acestui monument ciudat, cu 
gâtul întins şi gura larg deschisă. 

Lucien a ridicat o piatră, şi s-a apropiat de mucchio. 

I-am urmat exemplul, imitându-l cât mai mult posibil. 

Când am ajuns la piramidă, ela rupt o ramură dintr-un 
gorun, şi a aruncat întâi piatra, şi apoi ramura, făcând cu 
degetul un semn rapid a crucii, un obicei la fel de adevărat 
ca orice corsican, şi care Napoleon însuşi îl făcea în mod 
neintenţionat, în anumite circumstanţe teribile. L-am imitat. 

Am continuat apoi călătoria noastră, tăcut şi meditativ. 
Diamante a rămas în urmă. 

În aproximativ zece minute după aceea, am auzit alt urlet 
sumbru pentru ultima dată, pentru că aproape imediat 
Diamante, cu capul şi coada lăsată în jos, ni s-a alăturat şi a 
preluat atribuţiilor sale de câine de pază şi vânător. 


Între timp, am continuat să înaintăm, aşa cum mi-a spus 
Lucien, calea a devenit mai grea şi mai abruptă. Mi-am 
trecut arma peste umărul meu, văzând că în curând voi 
avea nevoie de ambele mâini. În ceea ce-l priveşte pe ghidul 
şi tovarăşul meu, el a continuat să meargă cu aceeaşi 
uşurinţă ca şi înainte, şi părea să nu observe dificultăţile 
drumului. 

CAPITOLUL VII. 

După câteva minute, a urcat pe o stâncă, ţinându-se de 
rădăcini şi arbuşti, a ajuns la un fel de platformă, acoperită 
de nişte pereţi, în ruină. Acestea erau ruinele Château de 
Vincentello d'Istria, sfârşitul călătoriei noastre. 

Aproximativ după cinci minute urcând stânca abruptă, cu 
mare greutate, am ajuns pe terasa superioară, unde Lucien 
mi-a dat mâna şi m-a tras în sus. 

— Foarte bine, foarte bine, într-adevăr, a spus el, te-ai 
comportat surprinzător de bine pentru un parizian. 

— Asta este pentru că parizianul pe care tocmai l-ai ajutat 
pentru a face ultimul său pas, a mai făcut câteva excursii de 
acest gen până acum. 

— Da, a spus zâmbind Lucien. Mi s-a spus că în apropiere 
de Paris este un fel de deal pe care ei îl numesc 
Montmartre. 

— Chiar aşa! Dar în afară de Montmartre, pe care eu nu-l 
dispreţuiesc, am urcat şi pe alţi munţi, printre care îi 
numesc pe: Righi, Faulhorn, Gemmi, Vezuviu, Strombolo, şi 
Muntele Etna. 

— Ei bine, acum ai de gând să râzi de mine, pentru că nu 
am urcat pe alţi munţi, alţii decât pe al nostru, pe Monte- 
Rotondo. Suntem aici, unde cu 

400 ani în urmă strămoşii mei îşi deschideau uşile lor, la 
toate evenimentele, supuşilor, pentru a-i primi în castelul 
lor, acum, urmaşul lor, îţi urează un bun venit, 
întâmpinându-te la aceste ruine. 

— Acest castel a aparţinut familiei tale, după moartea lui 
Vincentello d'Istria? Am început din nou, conversaţia de 


unde am rămas. 

— Nu, dar înaintea lui, acesta a fost reşedinţa strămoaşei 
noastre, celebra Savilia, văduva lui Lucien de Franchi. 

— Nu există în scrierile lui Fillipini o istorie teribilă despre 
această femeie? 

— Da. Dacă ar fi ziuă ai putea vedea, de asemenea, de aici 
ruinele Château de Valle, în vremurile când signor Guidice 
trăia, el era la fel de mult urât cum era Savilia de iubită, şi 
era la fel de urât cum ea era de frumoasă. El s-a îndrăgostit 
de ea, dar ea a respins avansurile sale, eli-a trimis un mesaj 
în care o informa că dacă ea nu-l acceptă ca soţ, el o răpi cu 
forţa. Savilia a răspuns la mesajul său invitându-l pe Guidice 
la un dineu. Uitând de toate, în excesul său de bucurie, 
faptul că femeia pe care o iubea a răspuns astfel la 
amenințările sale, el a acceptat invitaţia ei şi la ora stabilită, 
însoţit doar de câteva servitori s-a prezentat la castel. După 
ce au intrat, porţile au fost închise în urma lor, şi după 
câteva minute, Guidice s-a trezit prizonier în temniţele 
castelului lui Savilia. 

Am avansat câţiva paşi, şi m-am trezit într-un fel de curte 
pătrată. Luna strălucea prin crăpăturile făcute de timp, 
aruncând dungi lungi de lumină pe pământ, aproape 
acoperit cu gunoi. Tot restul ruinei a rămas în cea mai 
adâncă obscuritate, umbrită de rămăşiţele vechilor ziduri. 
Lucien s-a uitat la ceas. 

— Ah! a spus el, avem douăzeci de minute în avans. Stai 
jos, trebuie să fii obosit. 

Ne-am aşezat jos, sau mai degrabă pe o declivitate de 
gazon verde, vizavi de o bucată mare de piatră. 

— Dar, am reluat, mi se pare că nu este întreaga poveste. 

— Nu, a continuat Lucien. În fiecare dimineaţă şi seară 
Savilia venea la temniţa în care era închis Guidice, şi acolo, 
separați de un grilaj de fier, se adresa ea însăşi 
prizonierului: „Guidice îi spunea ea, cum a putut un om atât 
de urât, să se aştepte să posede aceste farmece?” Această 
tortură a continuat timp de trei luni de două ori în fiecare 


zi, dar la expirarea acestui timp, cu ajutorul unei cameriste 
pe care el a mituit-o, Guidice a reuşit să evadeze. Apoi s-a 
întors cu toţi vasalii, cu mult mai numeroşi decât cei ai lui 
Savilia, a luat cu asalt castelul, şi a făcut-o pe Savilia 
prizonieră. El a expus-o într-o cuşcă de fier mare, într-un 
luminiş din pădurea Bocca di Cilaccia, oferindu-i cheia 
acestei cuşti de fiecare dată când venea s-o vadă, tentat de 
frumuseţea ei. În seara celei de a treia zi a acestei expuneri 
publice, Savilia a fost găsită moartă. 

— Mi se pare că strămoşii tăi stăpâneau practica 
răzbunării destul de bine, şi urmaşii lor, ucigându-se unul 
pe altul doar cu un pistol sau pumnal, nu am nici o îndoială 
în ceea ce a degenerat. 

— Acesta nu este cel mai rău, dar vei vedea momentul în 
care nu se vor mai ucide unul pe altul, dar, cel puţin..., a 
continuat tânărul, răzbunarea a devenit ceva normal în 
familia noastră. Cei doi fii ai lui Savilia, care trăiau la 
Ajaccio, sub îngrijirea unchiului său, au fost educați ca nişte 
corsicani adevăraţi, şi au dezlănţuit un război violent 
împotriva fiilor lui Guidice. Acest război a continuat pe 
parcursul a patru secole, şi s-a terminat abia după, cum ai 
văzut pe carabinele tatălui meu şi a mamei mele, pe 21 
septembrie 1819, la ora unsprezece dimineaţa. 

— Îmi amintesc, într-adevăr, am văzut această inscripţie, 
dar tu nu mi-ai dat nici o explicaţie. Pentru că atunci când 
am fost pe punctul de a te întreba despre asta am fost 
chemaţi la cină. 

— Îţi voi spune acum! În anul 1819, au rămas din întreaga 
familie Guidice doar doi fraţi. Şi din familia de Franchi, doar 
tatăl meu, care se căsătorise cu verişoara lui de trei luni. 
Fraţii Guidices au hotărât să termine cu noi dintr-o dată. 
Unul dintre fraţi s-a plasat în ambuscadă pe drumul spre 
Olmeto, unde intenţiona să-l intercepteze pe tatăl meu, care 
se ducea la Sartene, în timp ce celălalt, profitând de 
absenţa lui, avea de gând să atace casa noastră. Aceste 
planuri au fost executate, dar rezultatul a fost foarte diferit 


de ceea ce agresorii s-au aşteptat. Tatăl meu, a fost 
informat din timp de proiectelor lor, luându-şi o gardă, în 
timp ce mama mea, de asemenea, având cunoştinţă de 
atacul premeditat, a adunat pe păstorii noştri, astfel încât 
atunci când dublul atac a început, totul era gata pentru 
întâmpinarea lor. Tatăl meu în munţi, şi mama mea în 
camera care a devenit a mea. După o luptă scurtă cei doi 
fraţi Guidice au căzut, unul ucis de tatăl meu, celălalt 
împuşcat chiar de mâna mamei mele. Când tata l-a văzut 
căzând pe duşmanul lui, şi-a scos ceasornicul, care arăta 
ora unsprezece. În acelaşi timp mama mea, după ce l-a 
împuşcat pe adversarul ei, se întoarse spre ceas; era ora 
unsprezece. Duşmanii lor au fost ucişi în acelaşi moment. 
Nici un Guidice nu mai exista. Familia a fost stinsă. Familia 
Franchi, victorioasă, a fost în continuare, netulburată, şi 
cum curajul lor a fost dovedit timp de patru secole, nu au 
mai avut parte de certuri noi. Tatăl meu a hotărât ca data şi 
ora acestui eveniment ciudat să fie inscripţionat pe paturile 
celor două carabine de care s-au servit atunci, şi le-au pus 
alături de ceas, în locul unde le-ai văzut. Şapte luni după 
aceea, mama mea a dat naştere la doi gemeni, dintre care 
unul este umilul servitor Lucien corsicanul, iar cealaltă 
fratele său Louis filantropul. 

În acest moment, pe acea parte a platformei luminată de 
lună, am văzut umbra unui om şi un câine se apropie. 
Aceştia erau banditul Orlandi, şi prietenul nostru Diamante. 

În acelaşi timp, am auzit sunetul ceasului bisericii din 
Sullacaro, care bătea încet ora nouă. 

Maestre Orlandi era, se pare, adeptul lui Ludovic al XV-lea, 
care a stabilit ca principiu că punctualitatea este politeţea 
unui rege. Cu siguranţă nimeni nu putea să fie mai punctual 
decât acest rege al munţilor, care s-a prezentat la întâlnirea 
cu Lucien la ceasul al nouălea. 

În momentul în care el s-a apropiat, ne-am ridicat 
amândoi. 

CAPITOLUL. VIII 


— Tu nu eşti singur, signor Lucien, a spus banditul. 

— Nu fii neliniştit de asta, Orlandini. Domnul este un 
prieten de-al meu, care a auzit că avem de vorbit, şi a dorit 
să te întâlnească, eu nu cred că ar trebui să-i refuzi această 
plăcere... 

— Domnul este bine venit în ţară, a răspuns banditul, 
plecăciune, în acelaşi timp, avansă câţiva paşi spre noi. 

M-am întors şi l-am salutat la rândul meu, întorcându-i 
politeţea. 

— Trebuie că sunteţi aici de ceva timp? a continuat 
Orlandini. 

— Da, aproximativ de douăzeci de minute. 

— Aşa! Am auzit vocea lui Diamante, urlând la mucchio, şi 
aproximativ cu un sfert de oră în urmă a venit să se 
întâlnească cu mine. Este un animal bun şi credincios... Nu- 
i aşa, signor Lucien? 

— Fără îndoială, el este bun şi credincios, a răspuns 
Lucien, mângâindu-l pe Diamante. 

— Dar dacă ştiai că signor Lucien este aici, de ce nu ai 
venit mai devreme? 

— Pentru că am avut întâlnirea noastră stabilită pentru 
ora nouă, a răspuns banditul, iar cel ce nu este punctual, nu 
este cel care soseşte prea devreme, ci cel care ajunge prea 
târziu. 

— Ai vreun reproş să-mi faci, Orlandini? a spus, râzând 
Lucien. 

— Nu, domnule - este posibil să fi avut motivele tale 
pentru a face acest lucru, pe lângă asta, ai companie, şi 
este, probabil, că din cauza lui monsieur ai abandonat de 
această dată obiceiul ţării, tale, signor Lucien, sunt, de 
asemenea, foarte punctual, şi pentru care, mulţumesc 
Cerului, am primit numeroase dovezi. 

— Aceasta este, probabil, ultima ocazie de acest gen, 
Orlandini. 

— Da, dar n-ar fi mai bine să ne ocupăm de situaţia 
noastră? a întrebat banditul. 


— Dacă eşti gata, poţi să mă urmezi? 

— La dispoziţia ta, signor. 

Lucien s-a întors spre mine. 

— Mă scuzi? a întrebat el. 

— Desigur, signor. Fă-ţi datoria! 

Amândoi m-au lăsat şi au dispărut în spatele zidului după 
care Orlandini şi-a făcut prima lui apariţie. S-au urcat pe 
acesta, şi au stat în picioare, siluetele lor negre puternic 
luminate în lumina lunii strălucitoare, parcă-i învăluia cu un 
potop de raza de argint. 

Am putut observa acum Orlandini era mai minuţios. 

El era un om foarte înalt, cu o barbă lungă, îmbrăcat exact 
ca şi tânărul De Franchi, numai că articolele sale de 
îmbrăcăminte arătau un contact frecvent cu pământul, care 
i-a servit drept pat în fiecare noapte, şi a mărăcinilor în a 
cărui labirinturi spinoase a trăit titularul lor, şi în care ela 
trebuit adesea să se ascundă pentru a-şi salva viaţa lui. 

Nu am putut înţelege conversaţia lor, din cauza distanţei, 
şi, de asemenea, pentru că ei au vorbit în dialectul corsican. 
Dar am putut vedea cu uşurinţă gesturi lor, cum banditul a 
respins cu multă tărie o serie de argumente pe care tânărul 
i le-a prezentat, cu un calm care onoara imparţialitatea 
arbitrului în această tranzacţie delicată. În cele din urmă 
gesturile lui Orlandini au devenit mai puţin frecvente şi mai 
puţin energice, chiar şi limbajul său părea să devină mai 
paşnic, şi, după o ultimă observaţie a aprobat din cap. Ela 
rămas tăcut câteva secunde, şi cu un impuls brusc a oferit 
mâna sa tânărului. 

Conversaţia, se pare, se terminase, pentru că ei amândoi 
s-au apropiat de mine. 

— Invitatul meu demn, a declarat tânărul de Franchi, 
Orlandini doreşte să vă ofere mâna şi vă mulţumească. 

— Pentru ce? am întrebat, nedumerit. 

— Pentru ce ai consimţit să fii unul dintre martorii lui, şi 
mi-am angajat cuvântul meu pentru tine. 


— Numai acest lucru este suficient pentru a mă face să-l 
accept, fără să ştiu care este chestiunea. 

I-am oferit mâna mea banditului, care mi-a făcut onoarea 
de a o strânge cu putere. 

— Deci, a continuat Lucien, s-ar putea, ca totul să fie 
stabilit după dorinţele fratelui meu, şi că vom semna chiar 
contractul. 

— Urmează ca o căsătorie să aibă loc? 

— Nu, nu încă! Dar poate va urma, probabil! 

Un zâmbet dispreţuitor apăru pe buzele banditului. 

— Pace! Da, signor Lucien, pentru că insişti atât de mult la 
ea - dar nu căsătoria, nu este un cuvânt spus despre 
aceasta în tratat. 

— Nu, a spus Lucien, dar este, probabil, să fie scris în 
viitor, dar haideţi să vorbim de altceva... Ai auzit ceva în 
timp ce eu vorbeam cu Orlandini? 

— Din conversaţie, vrei să spui? 

— Nu - ci un fazan, care era, pe când discutam noi, 
undeva pe aici. 

— Mi se pare că, într-adevăr, am auzit ţipătul unei păsări, 
dar nu l-am băgat în seamă. 

— Nu, nu te-ai înşelat, a declarat banditul, există un cocoş 
de fazan în castanul cel mare, aproximativ la o sută de paşi 
de aici, l-am auzit cu puţin timp în urmă. 

— Ei bine, a spus Lucien voios, trebuie să-l avem pentru 
cina noastră de mâine. 

— Ar fi trebuit să-l fi vânat mai înainte, a spus Orlandini, 
dar mi-a fost teamă că s-ar gândi prin sat că aici ar fi o altfel 
de vânătoare, decât cea de fazani. 

— Apropo, a continuat el, dându-mi arma pe care o purta 
pe umăr, tu vei avea această onoare, domnule. 

— Scuzaţi-mă, signor, eu nu sunt la fel de sigur că scopul 
meu este să vânez, şi eu nu sunt la fel de profund interesat 
în a mânca fazan mâine, aşa că nu sunt interesat să-l 
împuşc. 


— Faptul este, a spus Lucien, că dânsul nu este obişnuit, 
aşa cum suntem, cu vânătoare de noapte, şi v-a trage cu 
siguranţă pe alături, dacă nu ai nimic mai bun de făcut 
mâine, s-ar putea să ne întoarcem. 

CAPITOLUL IX. 

Am ieşit din ruine pe latura opusă celei prin care am 
intrat. Lucien mergea primul, şi el de abia a păşit în desiş 
când am auzit fazanul din nou în apropiere. Era la 
aproximativ optzeci de paşi de noi, ascuns în ramurile unui 
castan mare, înconjurat din toate părţile de pădurea deasă. 

— Acum, trebuie să ne apropiem fără să-l alarmăm? am 
întrebat eu, nu pare să fie foarte uşor. 

— Dacă l-aş putea vedea, a spus Lucien, aş putea să-l 
împuşc de aici. 

— Cum de aici? Ai o armă care ucide fazani de la o 
distanţă de optzeci de paşi? 

— Da. 

— Cu un singur glonţ? Nu am mai văzut aşa ceva! 

— Vrei să vezi fazanul, interveni Orlandini. 

— Desigur! 

— Stai o clipă! 

Şi Orlandini a început să imite cotcodăcitul unei găini de 
fazan. 

În acelaşi moment, fără a percepe pasărea, am auzit un 
foşnet printre frunzele castanului, fazanul a urcat de pe o 
ramură pe alta, prin strigătele perfide ale lui Orlandini, 
până la urmă, a apărut pe partea de sus a arborelui, perfect 
vizibil, prezentând un contur de culoare închisă pe albul 
albăstrui al cerului. 

Orlandini a tăcut - fazanul a rămas mişcat, şi în acelaşi 
timp, Lucien l-a împuşcat. 

Fazanul a căzut ca o minge. 

— Du-te şi caută.-l! i-a spus Lucien lui Diamante, care a 
dispărut în tufişuri, şi în câteva minute a revenit cu fazanul 
în gură. 

Glontele trecuse prin corpul său. 


— Trebuie să te felicit pentru performanţă, am spus eu, 
mai ales că ai făcut-o cu o puşcă cu două ţevi. 

— Oh, a răspuns Lucien, nu este un merit atât de mare 
cum crezi... Una dintre cele două ţevi e ghintuită ca la o 
carabină, iar glonţul era crestat cu un cuţit. 

— Nu contează - chiar şi cu o carabină lovitura ar merita o 
menţiune specială. 

— Bah! a spus Orlandini, cu o carabină signor Lucien 
poate lovi o piesă de cinci franci, de la o distanţă de 300 
paşi. 

— Şi ai trage la fel de bine cu un pistol? 

— Aproape tot aşa, a răspuns Lucien; la douăzeci şi cinci 
de paşi distanţă întotdeauna folosesc şase gloanţe din cele 
doisprezece, sunt crestate cu lama unui cuţit. 

Mi-am ridicat pălăria şi m-am închinat spre Lucien. 

— Şi fratele tău, am spus eu, este un ţintaş la fel de bun? 
— Fratele meu, sărmanul Louis, nu a atins un pistol sau 
puşcă în viaţa lui! Şi eu mereu mă tem că ar putea ajunge 
într-o situaţie proastă la Paris, de, el este curajos ca mine, 
dar el însuşi s-ar expune la o moarte sigură în păstrarea 

onoarei ţării sale. 

Lucien a pus fazanul, în buzunarul de la pelerina largă de 
catifea. 

— Acum, dragul meu Orlandini, a continuat el, pe mâine. 
Cunosc punctualitatea ta. La ora 10 vei fi la capătul din deal 
al străzii, cu prietenii şi susţinătorii tăi! În acelaşi timp, din 
partea opusă a străzii, Colonna, va veni cu susţinătorii şi 
prieteni săi, iar pe noi, ne veţi vedea pe treptele bisericii. 

— În regulă, signor Lucien - vă mulţumesc pentru că te 
ocupi de problemele noastre, şi de asemenea, domnule, a 
continuat Orlandini, întorcându-se spre mine şi înclinându- 
se, vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-o faci. 

După acest schimb de complimente, ne-am despărţit, 
Orlandini a dispărut în hăţişuri, şi noi am luat drumul spre 
sat. 


În ceea ce-l priveşte pe Diamante, el a oscilat câteva 
momente indecis între Orlandini şi pe noi, el s-a uitat 
alternativ la dreapta şi la stânga, dar după unele ezitări ne- 
a favorizat cu preferința. 

Mărturisesc că, atunci când am urcat aceste stânci 
abrupte, sălbatice, am simţit ceva nelinişte cu privire la 
modul cum ne vom întoarce, pentru că este un fapt bine 
cunoscut că este mult mai uşor să se urci decât să cobori. 
Am văzut, aşadar, cu plăcere, cum Lucien a luat-o pe un alt 
drum, el a ghicit, probabil, temerile mele. 

Acest drum mi-a permis suplimentar să mă bucur de 
conversaţie, care, în cazul unui drum abrupt şi dificil 
trebuie să fie întreruptă în mod natural. Aici, declivitatea 
fiind treptată şi poteca netedă, nu am făcut mai mult de 
cincizeci de paşi, când am reluat interogatoriul meu. 

— Atunci pacea se va încheia acum? 

— Da! Dar după cum ai văzut, nu fără dificultate l-am 
convins că toate avansurile au fost făcute de către Colonna. 
În primul rând, ei au avut cinci persoane ucise, în timp ce 
Colonna au avut doar patru oameni sacrificați. Colonna şi-a 
dat deja ieri consimţământul la reconciliere, în timp ce pe 
Orlandini l-am convins cu câteva minute în urmă, ela cerut 
ca Colonna să aducă, în mod public, o găină vie pentru 
Orlandini, o concesiune, care este o dovadă a faptului că ei 
înşişi recunosc că au greşit. Această ultimă consideraţie el a 
cerut-o. 

— Şi această reconciliere este hotărâtă să aibă loc mâine? 
— La ora zece. Tu vezi, că nu ai fost atât de ghinionist. Ai 
sperat să vezi o răzbunare? Ah! Ar fi fost ceva firesc aici! De 
sute de ani, nu ai nimic altceva despre care să vorbeşti în 

Corsica, dar o reconciliere! Asta e mult mai interesantă! 

Nu m-am putut reţine să zâmbesc. 

— Tu râzi de noi acum, a continuat el, ei bine, ai dreptate - 
suntem, de fapt, un popor curios. 

— Nu, a spus eu, eu zâmbesc pentru lipsa ta de coerenţă, 
te văd atât de furios împotriva ta, pentru că ai avut succes. 


— Ah, domnule, dacă ai fi fost în măsură să mă înţelegi! Ai 
fi admirat elocvenţă mea. Dar aşteaptă, în zece ani, şi orice 
fiinţă va vorbi franceza aici. 

— Eşti un avocat excelent. 

— Nu, nu, trebuie să înţelegi, eu sunt doar un arbitru. 
Cum pot proceda altfel? Oare nu este datoria unui arbitru 
de a reconcilia? Dacă eram numit arbitru între Dumnezeu şi 
Satana, eu ar fi trebuit să încerc să-i împac, cu siguranţă! 
Dar în adâncul inimii mele ar trebui să cred că este ceva 
prostesc ca Dumnezeu să mă asculte. 

Văzând că acest subiect de conversaţie nu a avut alt efect 
decât să-l irite pe tovarăşul meu, am rămas tăcut, şi pentru 
că el nu-l reluă, am ajuns acasă fără a mai schimba un alt 
cuvânt. 

CAPITOLUL X. 

Griffo ne aştepta. Chiar înainte ca stăpânul său să scoată 
un cuvânt, ela început să caute în buzunarul pelerinei, şi a 
scos fazanul. El a auzit şi a recunoscut focul de armă. 

Signora de Franchi nu adormise încă, ea se retrăsese în 
camera ei, poruncind lui Griffo, să-l trimită la ea pe Lucien 
înainte de a merge la culcare. 

Tânărul m-a întrebat dacă aş avea nevoie de ceva, şi la 
răspunsul meu negativ, a cerut permisiunea mea să plece la 
mama lui. 

I-am dat această permisiune cu mare plăcere, şi m-am 
retras în camera mea. Am intrat cu o anumită mândrie. 
Studiile mele asupra fiinţei umane nu m-au indus în eroare, 
şi am fost bucuros că am ghicit corect caracterul lui Louis, 
aşa cum am ghicit, de asemenea, pe cela lui Lucien. M-am 
dezbrăcat încet, şi după ce am ales din biblioteca viitorului 
avocat, „Orientales”, de Victor Hugo, pe care l-am deschis 
plin de satisfacţie. 

Am citit, pentru a suta oară, „Le Feu du ciel” când am 
auzit paşi pe scări, care în curând s-au oprit încet la uşa 
mea. Am bănuit că era gazda mea, care a venit cu intenţia 


de a-mi ura noapte bună, dar ezita să deschidă uşa, nu ştia 
dacă adormisem sau nu. 

— Vino aici! Am spus, punând cartea pe noptieră. 

Uşa s-a deschis, şi Lucien a intrat. 

— Scuză-mă, a spus el, dar reflectând, am constatat că am 
fost atât de taciturn în această seară, şi nu am putut merge 
la culcare fără a-ţi cere iertare, prin urmare, am venit aici 
pentru că bănuiesc că ai să-mi pui un mare număr de 
întrebări, de aceea mă pun acum la dispoziţia ta. 

— O mie de mulţumiri, am declarat eu. Dimpotrivă, prin 
bunătatea ta am fost informat cu privire la aproape fiecare 
lucru pe care l-am dorit să-l ştiu. Există însă un singur lucru 
care excită curiozitatea mea, dar despre care nu se cade să 
te întreb. 

— De ce nu? 

— Aş comite cu adevărat o indiscreţie mare, şi te rog, nu 
mă îndemna s-o exprim, pentru că eu nu pot garanta 
discreţia mea. 

— Ei bine, atunci vei rămâne cu o curiozitate 
nesatisfăcută, un lucru foarte rău. Trezeşte natural 
presupuneri, şi din trei ipoteze există întotdeauna două, cel 
puţin, mai dureroase pentru persoana interesată, decât 
dacă ar şti adevărul. 

— Nu-ţi face griji cu privire la acest subiect: presupunerile 
mele cele mai fanteziste mă conduc pur şi simplu la 
concluzia că eşti un vrăjitor. 

Tânărul a zâmbit. 

— Diable, a spus el, mă faci acum la fel de curios ca şi tine, 
te rog să te explici. 

— Ei bine, am spus că am clarificat tot ceea ce a fost 
obscur pentru mine, cu excepţia unui singur punct. Tu mi-ai 
arătat acele frumoase arme istorice! Îţi voi cere 
permisiunea de a le vedea din nou, înainte să plec. 

— Acesta este acel punct?! 

— Mi-ai explicat semnificaţia inscripţiei duble de pe patul 
celor două carabine. 


— Deci ai două nelămuriri, mergi mai departe! 

— M-ai informat cum, printr-un fenomen dobândit la 
naşterea ta, simţi, de la distanţa de 300 de leghe, aceleaşi 
emoţii ca şi fratele tău, care, la rândul său, fără îndoială, 
simte ca tine. 

— Fac trei! 

— Dar când signora de Franchi, vorbind despre 
sentimentul trist pe care ţi-a dat o presimţire că ceva 
neplăcut s-a produs cu fratele tău, atunci când, te-a 
întrebat, dacă eşti sigur că el nu este mort, i-ai răspuns ei, 
că dacă el ar fi fost mort l-ai fi văzut! 

— Da, asta a fost răspunsul meu. 

— Ei bine, care este explicaţia acestor cuvinte, care le-ai 
permis să fie auzite de o ureche profană, dacă binevoieşti te 
rog să mi-o dai. 

Cum am terminat de vorbit, faţa tânărului a căpătat 
treptat o expresie atât de gravă. A urmat un moment de 
tăcere stânjenitoare între noi. 

— Simt că am fost indiscret, am spus eu, scuză-mă, dacă 
eşti amabil să presupunem că nu am spus nimic despre 
acest subiect. 

— Nu, a răspuns el, numai că tu eşti un om de lume, şi, în 
consecinţă, un pic neîncrezător. Prin urmare, mă tem că nu 
vei lua în considerare, o superstiție nativă, o tradiţie dintr-o 
veche familie, care există la noi de 400 de ani. 

— Ascultă, domnule, dacă te rog, îţi jur, că, în ceea ce 
priveşte legendele şi tradiţiile, nimeni nu poate fi mai 
credul decât mine, există chiar şi lucruri de acest gen, pe 
care le cred implicit. Adică imposibilităţi. 

— Deci crezi în viziuni? Vrei să-ţi spun ce s-a întâmplat cu 
mine însumi? 

— Da, chiar te voi încuraja. 

— Tatăl meu a murit în 1807, prin urmare, în acel moment 
aveam doar trei ani şi jumătate. Deoarece medicii au 
declarat că părintele meu fiind suferind şi nu va putea 
supravieţui foarte mult timp, am fost trimis la un văr, mai 


bătrân, care locuia într-o casă situată într-o curte cu o 
grădină. 

El a pregătit un pat pentru mine vizavi de al lui, în care m- 
am culcat la ora obişnuită. 

În ciuda nenorocirii care era pe cale să mi se întâmple, şi 
de care, eram total inconştient, am adormit. Dintr-o dată s- 
au auzit la uşă trei lovituri violente... Am sărit din pat şi m- 
am apropiat de uşă. 

— Unde te duci? strigă vărul meu, care, ca şi mine, fiind 
trezit de zgomotul celor trei lovituri, nu-şi putea ascunde un 
sentiment de teroare, ştiind că uşa de la intrarea principală, 
de la stradă, fiind închisă, nimeni nu ar putea intra să bată 
la uşa dormitorului nostru. 

— Am de gând să-i deschid lui Tăticu', care a venit să-şi ia 
rămas bun de la mine, am spus eu. 

El atunci s-a ridicat din pat şi m-a pus din nou să mă culc, 
dar am protestat, plângând foarte mult şi exclamând: 

— Tăticu' este la uşă, iar eu trebuie să-l văd înainte de a 
mă părăsi pentru totdeauna.” 

— S-a mai repetat vreodată apariţia din acel moment? 

— Nu, deşi mi-am amintit-o destul de des. Dar Dumnezeu, 
poate, acordă purității unui copil, privilegii care le refuză 
omului corupt. 

— Ei bine, am zâmbit şi Lucien mi-a spus: în familia 
noastră, noi suntem mai fericiţi decât tine. 

— Ai viziuni cu strămoşii tăi? 

— De fiecare dată când un eveniment mare este pe cale de 
a avea loc. 

— Şi care este semnificaţia acestui privilegiu acordat 
familiei tale? 

— Am de gând să continui istoria familiei, de unde am 
rămas. Ţi-am spus că atunci când a murit Savilia, au rămas 
doi fii. 

— Da, îmi amintesc asta. 

— Aceşti doi fii au crescut, într-un ataşament absolut, 
concentrându-şi unul asupra celuilalt toată afecțiunea şi 


tandreţea, care ar fi fost împărtăşite cu celelalte rudele, 
dacă ar fi trăit. Ei au jurat unul altuia, că nimic, nici măcar 
moartea, nu-i va separa, şi în semn de legământ puternic, 
au scris cu sângele lor pe o bucată de pergament un 
jurământ reciproc, prin care cel care va muri primul, ar 
trebui să apară în viziunea celuilalt în momentul morţii sale, 
şi, de fiecare dată când va trece printr-o mare încercare în 
timpul vieţii lor. Trei luni după aceea, unul din fraţii a fost 
ucis într-o ambuscadă, în clipa când celălalt frate scria o 
scrisoare către el. Când el punea sigiliul lui pe ceara 
fierbinte, a auzit un oftat în spatele lui, şi, întorcându-se, l-a 
văzut pe fratele său stând acolo, sprijinindu-se cu mâna pe 
umărul lui, deşi el nu a simţit acea mână. Apoi, printr-o 
mişcare mecanică, el a înmânat scrisoarea destinată fratelui 
său, iar celălalt a luat scrisoarea şi a dispărut. În noaptea 
dinaintea morţii sale a văzut această apariţie din nou. Fără 
îndoială, cei doi fraţi au făcut legământul nu numai pentru 
ei înşişi, ci şi pentru urmaşii lor, pentru că începând din acel 
moment apariţiile au avut loc nu numai în momentul în care 
un deces era pe cale de a avea loc, dar, de asemenea, în 
ajunul tuturor marilor evenimente legate de familie.” 

— Şi ai avut vreodată o viziune de acest fel? 

— Nu, dar cum tatăl meu, în noaptea dinaintea morţii sale, 
a fost informat de către fratele său de sfârşitul lui apropiat, 
presupun că fratele meu şi cu mine ne bucurăm de 
privilegiul strămoşilor noştri, căci nu am făcut ceva pentru 
a ne face nedemni de această favoare.” 

— Şi acest privilegiu este acordat numai celor de sex 
masculin din familie? 

— Da. 

— Asta-i ciudat. 

— Aşa este. 

M-am uitat la tânăr, care, rece, serios şi calm, mi-a spus un 
lucru considerat imposibil, şi am repetat replica lui Hamlet: 

— Există mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horatio, 
decât ai visat tu în filosofia ta!” 


La Paris, ar fi fost considerat ca un tânăr excentric, dar în 
inima insulei Corsica, într-un mic sat obscur, am fost 
constrâns să mă uit la el ca la un nebun care crede cu bună 
credinţă imaginaţia sa, sau o fiinţă mai mult sau mai puţin 
norocoasă decât alţi oameni. 

— Şi acum, a spus el, după o lungă pauză, ţi-am spus tot 
din ceea ce ai dorit să ştii? 

— Da, îţi mulţumesc, eu sunt mult mai încântat că ai 
încredere în mine, şi promit să-ţi păstrez secretul. 

— Oh! a răspuns el, zâmbind, nu există nici un secret în 
toate acestea, şi primul ţăran care-l întâlneşti în sat, ţi-ar fi 
spus aceeaşi poveste. Sper doar că fratele meu nu s-a 
lăudat la Paris de acest privilegiu; consecinţa ar fi probabil, 
că bărbaţii i-ar râde în faţă, iar femeile l-ar întâmpina cu 
istericale. 

După aceste cuvinte s-a sculat, şi dorindu-mi noapte bună, 
s-a retras în camera lui. 

Cu toată oboseala mea, mi-a luat ceva timp înainte de a 
adormi, şi chiar şi aşa somnul meu a fost agitat. Mi-am 
amintit vag, cum în visele mele, apăreau toate personajele 
cu care m-am întâlnit în timpul zilei, dar forma lor era 
confuză şi acţiunea la fel. Spre dimineaţă, somnul a devenit 
mai profund, m-a trezit sunetul unui orologiu ce părea să 
bată la urechile mele. 

Am sunat din clopotul meu, pentru că predecesorul meu 
instalase la îndemâna sa unul modern, probabil singurul de 
acest fel existent în localitate. 

Griffo a venit imediat cu apă caldă. Am observat că signor 
Louis de Franchi l-a instruit ca un valet-de-chambre din 
casele nobiliare. 

Lucien a întrebat deja de două ori dacă m-am sculat, 
declarând că, dacă nu mă trezesc până la nouă şi jumătate, 
el va năvăli în camera mea. 

Era nouă şi douăzeci şi cinci, şi aşa cum mă aşteptăm, ela 
apărut în scurt timp. 


EI era îmbrăcat în stil francez, şi chiar în stilul cel mai 
elegant. El avea o redingotă neagră, vesta â la Fantaisie, şi 
o pereche de pantaloni albi, pentru că chiar şi la începutul 
lunii martie, în Corsica pantaloni albi erau de sezon. 

Ela observat că mă uitam la el cu un anumit grad de 
uimire. 

— Tu admiri ţinuta mea, a spus el, aceasta este o nouă 
dovadă a progresului meu spre civilizaţie. 

— Da, ai dreptate i-am răspuns, şi mărturisesc uimirea 
mea cum ai găsit la Ajaccio un croitor cu atât de mult gust 
şi de calificat, cu redingota mea de catifea, arăt ca Jean de 
la Paris9 alături de tine. 

— Toaleta mea, domnule, este de la Humann, este ideea 
fratelui meu şi el având exact dimensiunile mele, el, în 
glumă mi-a trimis un dulap cu toalete pariziene, care, se 
înţelege, le folosesc numai la mari ocazii, ca de exemplu, 
atunci când trece monsieur le Prefet, sau atunci când 
monsieur le General, comandantul Departamentului 86, îşi 
face turul, sau atunci când primesc un oaspete ca tine, în 
special că acest eveniment fericit are loc într-un moment de 
ceremonie solemnă, cum suntem pe cale de a sărbători. 

Cuvintele acestui tânăr nu au fost spuse pe un ton de 
ironie, controlat de o minte superioară, care, deşi plasează 
frecvent pe alţii într-o situaţie ciudată, el niciodată nu a 
trecut limitele bunei-cuviinţe. 

M-am mulţumit să continui inspecția mea în timp ce el îşi 
trăgea pe mâini o pereche de mănuşi colorate din piele, 
având măsura lui Boivin, sau Rousseau. 

Astfel, complet îmbrăcat, el arăta într-adevăr ca un 
parizian elegant. 

Între timp am terminat toaleta mea. 

Atunci orologiu a sunat un sfert înainte de ora zece. 

— Ei bine, a spus el, dacă dorim să vedem piesa, este 
timpul să ne ocupăm locurile noastre, dar ar trebui să iei 
micul dejun în primul rând, care cred că este o măsură 
rezonabilă. 


— Îţi mulţumesc, n-am luat niciodată micul dejun înainte 
de unsprezece sau de prânz, aşa că avem tot timpul pentru 
celelalte operaţiuni. 

— Vino, atunci. 

Mi-am luat pălăria şi l-am urmat. 

CAPITOLUL. XI. 

Din partea de sus a scării cu opt trepte a castelului locuit 
de signora de Franchi şi fiul ei, am putut vedea panorama 
întregului sat. 

Satul avea un aspect foarte diferit de ceea ce am constatat 
în ziua precedentă, strada era aglomerată cu săteni, cu 
toate acestea, erau numai femei, şi copii sub vârsta de 
doisprezece ani, nici un bărbat nu era pe stradă. 

Pe pragul bisericii stătea un bărbat purtând solemn o 
eşarfă tricoloră, era primarul. 

Sub portic, un alt bărbat, îmbrăcat în negru, era aşezat în 
faţa unei mese, pe care erau puse pe un ziar unelte pentru 
scris. Aceasta era notarul public, care a întocmi actul de 
reconciliere. 

M-am aşezat pe partea mesei unde stăteau martorii lui 
Orlandini. Pe cealaltă parte se aflau martorii lui Colonna. 

Lucien, ca arbitru pentru ambele părţi, stătea în spatele 
notarului. 

Sub porticul bisericii, preoţii erau pregătiţi pentru mesă. 

Ceasul a bătut ora zece. 

În acest moment, un fior a trecut prin mulţime, şi toţi ochii 
s-au întors spre cele două capete ale străzii, din partea 
dinspre deal, a apărut Orlandini, în timp ce din partea 
dinspre râu a apărut Colonna. Ambii erau însoţiţi de 
partizani lor. Dar, conform celor stabilite niciunul nu purta 
arme. Dacă ar fi să ne luăm după expresia arţăgoasă a 
feţele lor, arătau că participă la o procesiune. 

Şefii celor două tabere prezentau din punct de vedere fizic 
un contrast vizibil. Orlandini, era, aşa cum am spus deja, 
înalt, slab, foarte brunet şi agil. 


Colonna era scurt, puternic şi viguros; avea părul şi barba 
de culoare roşie, tuns scurt şi cu firul ondulat. 

Atât şefii cât şi susţinătorii aveau în mâinile lor, câte o 
ramură de măslin, o emblemă simbolică a păcii pe care 
aveau de gând să o încheie, aceasta era una dintre 
invențiile poetice ale primarului. 

Colonna, ducea de asemenea, o găină albă ţinută de 
picioare, destinată să servească drept despăgubire pentru 
cea care cu zece ani înainte a dat naştere la ceartă. 

Găina era vie. Acest punct a fost discutat mult timp, şi din 
cauza aceasta întreaga afacere putea să fie un eşec - 
Colonna considerând o umilire dublă să dea înapoi o găină 
vie, căci mătuşa sa a aruncat una moartă în faţa vărului lui 
Orlandini. Cu toate acestea, prin intermediul unor 
argumente logice, Lucien a convins pe Colonna să dea 
găina vie, şi cu o diplomaţie similară, l-a determinat pe 
Orlandini să accepte. 

În momentul în care cei doi duşmani şi-au făcut apariţia, 
clopotele bisericii, care tăcuseră pentru un timp, au început 
să sune violent. 

Îi vedeam, atât pe Colonna cât şi pe Orlandini. Pe figurile 
lor era întipărită, fără nici o îndoială, o expresie de repulsie 
reciprocă; cu toate acestea, au continuat să avanseze. 

Ei s-au oprit exact în faţa uşii bisericii, şi au stat faţă în 
faţă, la aproximativ patru paşi distanţă. 

Dacă, cu trei zile înainte, aceşti doi bărbaţi s-ar fi întâlnit 
la o distanţă de o sută de paşi, unul dintre ei, cu siguranţă 
ar fi căzut pe loc. 

Timp de cinci minute a domnit, nu numai în cele două 
tabere, dar şi în întreaga mulţime, o tăcere, care, în pofida 
caracterului ceremoniei de reconciliere pe cale amiabilă, nu 
prevestea o ambianţă foarte liniştită. 

Primarul a spus apoi cu glas tare: 

— Ei bine, Colonna, ştii că trebuie să vorbeşti primul. 

Colonna a făcut un mare efort, şi a rostit câteva cuvinte în 
dialectul corsican. 


Mi se părea că el şi-a exprimat regretul pentru faptul că 
au trecut zece ani de vendetă cu Orlandini, vecinul său, iar 
el a oferit găina albă, pe care el o considera ca o reparaţie. 

Orlandini a aşteptat până la finalul discursului adversarul 
său, şi a rostit alte câteva cuvinte în corsicană, nu-mi 
amintesc care, dar reconcilierea solemnă a avut loc, sub 
auspiciile primarului, a arbitrajului lui signor Lucien, şi sub 
oblăduirea juridică a notarului. 

Apoi peste ambele tabere a domnit din nou tăcerea. 

— Ei bine, signori, a spus primarul, acum ar trebui să daţi 
mâna unul cu celălalt. 

Printr-o mişcare instinctivă, cei doi duşmani şi-au tras 
mâinile la spatele lor. 

Primarul a coborât treptele bisericii, s-a apropiat de 
Colonna, i-a luat mâna de la spate, apoi a luat şi mâna lui 
Orlandini, după unele eforturi, pe care a încercat să le 
ascundă cu o expresie zâmbitoare, el a reuşit să alăture 
mâinile lor. 

Notarul a profitat de acel moment, s-a ridicat, şi a început 
să citească, în timp ce primarul ţinea în continuare cele 
două mâini unite, care la început au tot încercat să le 
despartă, în cele din urmă au consimţit să le ţină unite: 
„Noi, Giuseppe Antonio-Sarrola, notar regal, la Sullacaro, 
provincia Sartene; în piaţa satului, în faţa bisericii, în 
prezenţa primarului satului, a martorilor şi întregii 
populaţii, între Gaetano-Orso Orlandi, numit Orlandini10, şi 
Marco-Vincenzio Colonna, numit Schioppone, a fost încheiat 
acest act după cum urmează, şi anume: 

EDin această zi, 9 martie anul 1841, vendeta existentă 
între ei din ultimii zece ani încetează. 

e Din această zi, vor trăi împreună ca buni vecini şi 
tovarăşi, aşa cum au făcut părinţii lor înainte de acel 
eveniment nefericit, care a adus dezbinare între familiile şi 
prietenii lor. 

9 Cu bună credinţă au semnat acest document, sub 
porticul bisericii din sat, cu signor Paolo Arbori - primarul 


Comunităţii, signor Lucien de Franchi - arbitrul, martorii 
ambelor părţi, şi noi înşine notarul, Sullacaro, Astăzi 09 
martie 1841.” 

Am avut plăcerea de a observa, cum notarul cu o prudenţă 
excesivă a evitat menţionarea un singur cuvânt despre 
găină, care l-ar fi plasat pe Colonna într-o poziţie inferioară 
faţă de Orlandini. 

După citirea actului, faţa lui Colonna s-a luminat, în timp 
ce fruntea lui Orlandini a devenit mai întunecată; evident el 
se uita la găină şi probabil a simţit dorinţa cea mai violentă 
de a o arunca în faţa lui Colonna, dar o privire a lui Lucien 
de Franchi a împiedicat executarea acestui gest. 

Primarul a văzut că nu mai era nici un moment de pierdut, 
el s-a dat înapoi, păstrând încă cele două mâini lipite, apoi, 
pentru a preveni o nouă discuţie în momentul semnării, 
gândind că fiecare dintre părţi ar putea considera o 
concesie faptul de a semna primul, a luat stiloul, a semnat 
numele său, şi l-a oferit lui Orlandini, prevenind astfel orice 
ezitare a acestuia, Orlandini a luat stiloul, a semnat, şi l-a 
predat lui Lucien, care, folosind acelaşi subterfugiu paşnic, 
l-a trecut la rândul său lui Colonna, care a trecut peste 
toate şi a făcut crucea. 

În acest moment, o muzică solemnă s-a auzit din biserică, 
se cânta Te Deum ca după o victorie. 

Apoi, toţi au semnat fără nici o deosebire de grad sau titlu, 
la fel ca şi nobilimea din Franţa care cu 123 de ani înainte, 
a semnat protestul împotriva Ducelui de Maine. 

Cei doi eroi ai zilei au intrat acum biserica, şi au 
îngenuncheat pe fiecare parte a corului, în locurile care au 
fost rezervate pentru ei. 

Am văzut că, numai din acest moment, Lucien a devenit 
calm, totul se terminase, reconcilierea a fost încheiată nu 
doar pentru oameni, ci şi faţă de Dumnezeu. Restul 
serviciului divin, a trecut fără evenimente ce ar trebui 
relatate. 


După ce mesa s-a terminat, Orlandini şi Colonna au plecat 
cu aceeaşi ceremonie. La uşă, la solicitarea primarului, şi- 
au atins din nou mâinile. Apoi, fiecare dintre ei, însoţit de 
prietenii şi susţinătorii lor, fiecare a mers la casa lui, unde 
în ultimii trei ani niciunul dintre ei nu intrase. 

În ceea ce ne priveşte pe mine şi Lucien, ne-am întors la 
signora de Franchi, unde cina ne aştepta. 

A fost uşor pentru mine să observ atenţia sporită cu care 
Lucien a citit numele meu atunci când am semnat actul de 
reconciliere, şi că acest nume nu era chiar necunoscut 
pentru el. 

De dimineaţă i-am anunţat lui Lucien, intenţia mea de a 
pleca imediat după cină. 

Eram aşteptat cu nerăbdare la Paris pentru repetiţia 
piesei mele „Un Mariage sous Louis XV”, şi am refuzat cu 
abilitate rugăminţile mamei şi fiului, rămânând ferm la 
prima decizia mea. 

Lucien a cerut apoi permisiunea de a scrie fratelui său, şi 
signora de Franchi, care, cu un aspect clasic de severitate, 
păstrând în continuare toată sensibilitatea inimii unei 
mame, m-a făcut să promit că o voi oferi-o fiului ei cu mâna 
mea. 

Acest lucru nu era cu siguranţă o problemă mare, Louis de 
Franchi, ca un adevărat parizian, locuia pe Strada du 
Helder, nr 7. 

Am cerut permisiunea de a vedea camera lui Lucien încă o 
dată. M-a dus el însuşi acolo, şi mi-a arătat toate obiectele 
importante. 

— Ştii, a spus el, dacă orice lucru aici îţi place, trebuie să-l 
iei, pentru că este al tău. 

Am luat un pumnal mic, care era suspendat într-un colţ 
obscur suficient să mă convingă că nu era de mare valoare, 
şi cum îl văzusem că aruncă o privire de admiraţie la 
centura mea de vânătoare, i-am dat-o implorându-l s-o 
accepte. Ela avut bunul gust să-o ia, fără să repet cererea 
mea. 


În acest moment, Griffo a apărut în uşă, pentru a mă 
informa că ghidul meu mă aşteaptă, iar calul meu a fost 
înşeuat. 

Am pus deoparte un cadou pe care l-am pregătit pentru 
Griffo, era un fel de cuţit vânătoresc, cu două pistoale 
ataşate de lamă, la care ţevile erau ascunse în mâner. 

Nu am văzut niciodată o mai mare încântare expusă decât 
atunci când i l-am înmânat. 

Am coborât pe scări şi am găsit-o pe signora de Franchi 
aşteptându-mă pentru a-şi lua rămas bun, în locul unde ea 
m-a primit. I-am sărutat mâna, cu un sentiment de mare 
admiraţie pentru această femeie atât de simplă şi atât de 
demnă. Lucien m-a însoţit la uşă. 

— În orice altă zi, a spus el, aş fi pus şaua pe calul meu, şi 
aş fi trecut cu tine peste munte, dar astăzi nu îndrăznesc să 
părăsesc Sullacaro, de teama că unul sau altul dintre cei 
doi, sau unul din prietenii lor să comită vreo nebunie. 

— Şi faci foarte bine, am răspuns eu, şi crede-mă, eu sunt 
foarte fericit că am asistat la o astfel de ceremonie. Am luat 
parte la un eveniment istoric, demn de Corsica. 

— Da, da, să fii mândru de ce ai văzut, căci ai asistat la 
ceva pentru care s-ar răsuci în mormintele lor oasele 
strămoşilor noştri. 

— Am înţeles; că războiul lor a fost destul de înverşunat, 
dacă a fost nevoie de un notar pentru a întocmi un act de 
reconciliere. 

— Sau, mai degrabă, ei nu ar fi de acord cu o reconciliere 
întru totul. 

El mi-a oferit mâna lui. 

— Nu mi-ai însărcinat să-l îmbrăţişez pe fratele tău, i-am 
spus. 

— Desigur, dacă nu te superi prea mult. 

— Ei bine, atunci, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, eu nu-i pot 
da ceea ce nu am primit. 

Ne-am îmbrăţişat unul pe altul. 

— O să te văd din nou, într-o zi? l-am întrebat. 


— Da, dacă te întorci în Corsica. 

— Bine, dar dacă vii la Paris, treci pe la mine. 

— Eu nu voi merge niciodată, a răspuns Lucien. 

— Dacă vreodată ar trebui totuşi să vii, adresa o vei găsi în 
cartea mea din biblioteca fratelui tău, nu uita numele meu. 

— Îţi promit că, dacă în orice caz, ar trebui să merg pe 
continent, ţie îţi voi face prima mea vizită. 

— Foarte bine, asta am stabilit. 

El mi-a oferit încă o dată mâna, şi ne-am despărţit. El m-a 
urmărit cu ochii, atâta timp cât putea să mă vadă pe strada 
care duce la râu. 

Satul era liniştit. Doar aici şi acolo am observat un fel de 
agitaţie care urmează evenimentelor mari, şi îmi fixam ochii 
pe fiecare uşă pe lângă care am trecut, aşteptând să-l văd 
Orlandini ieşind să-şi respecte datoria lui, dar el părea să fi 
uitat cu totul despre această datorie. 

Şi am trecut de ultima casă din sat, fără să fi văzut nici 
urmă de Orlandini. 

M-am gândit că, în realitate, m-a neglijat, dar trebuie să 
spun, că în mijlocul evenimentelor grave cu care s-a 
confruntat Orlandini într-o astfel de zi, eu sincer l-am iertat 
şi scuzat că mă uitase astfel. 

Dar dintr-o dată, în timp ce ne apropiam de pădure 
Bicchisano, am văzut un om ieşit dintre copaci, şi aşezându- 
se în mijlocul drumului. 

L-am recunoscut imediat, şi mi-am condamnat nerâbdarea 
mea franceză, şi obiceiul meu de parizian, pentru că l-am 
acuzat cu uşurinţă de ingratitudine. 

Am observat că el a găsit timp pentru a-şi pune aceeaşi 
ţinută, în care l-am văzut prima dată la ruinele Vincentello; 
el purta cartuşiera sa, de care era suspendat pistolul 
indispensabil, şi el avea, de asemenea, arma cu el. 

Când ajuns la douăzeci de paşi de el, şi-a scos pălăria, în 
timp ce în acelaşi timp, am strunit calul meu, pentru a nu-l 
lăsa să aştepte. 


— Signor, a spus el, nu puteam să te las să pleci din 
Sullacaro; fără a-ţi mulţumi pentru onoarea care ai făcut-o 
unui taran sărac ca mine, servind în calitate de martor, şi că 
acolo nu am avut o inimă la uşurinţa, nici o limbă la 
libertate, am preferat să te aştept aici. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, i-am răspuns, dar nu ar fi 
trebuit să te deranjezi din îndeletnicirile tale pentru asta. 
Te asigur că toată onoarea a fost pentru mine. 

— Şi apoi, signor, a continuat banditul, cum pot să mă 
adaptez într-o clipă, să renunţ la un obicei de trei ani, de 
aerul de munte care este ciudat şi puternic? Odată ce l-ai 
inhalat, te sufoci în orice altă atmosferă. Puțin timp în urmă, 
în timp ce stăteam în aceste case mizerabile, m-am gândit 
că în fiecare moment ar fi putut cădea acoperişul pe capul 
meu. 

— Dar, ai spus că, nu ai de gând acum să-ţi reiei fostul mod 
de viaţă. Am înţeles că ai o casă, un câmp, şi o vie. 

— Da! Dar sora mea a avut grijă de casă, iar Lucca a 
cultivat via. Noi corsicani nu ne pricepem. 

— Care era ocupaţia ta, atunci? 

— Supravegheam muncitorii, mergeam cu puşca pe umăr, 
şi mă duceam la vânătoare. 

— Ei bine, dragul mea signor Orlandini, am spus eu, dând 
mâna cu el, noroc bun! Aminteşte-ţi că onoarea mea, 
precum a ta, este apărată în mod solemn în viitor, dacă nu 
vei vâna decât mufloni, căprioare, mistreți, fazani şi 
potârnichi, dar niciodată pe Marco-Vincenzio Colonna, şi 
nici pe oricare dintre familia sau prietenii lui! 

— Ah! Eccellenza, a răspuns el, cu o expresie a fizionomiei 
pe care nu am mai văzut-o înainte, decât pe faţa 
justiţiabilului Norman, „găina care mi-a revenit a fost una 
foarte slabă!” 

Şi fără să spună un cuvânt, s-a întors spre desiş, şi imediat 
a dispărut. 

Mi-am continuat drumul meu, făcând unele reflecţii că 
acest lucru poate fi un motiv, probabil, pentru o nouă 


ruptură între Orlandini şi Colonna. 

În acea noapte am dormit la Albiteccia. A doua zi, am ajuns 
la Ajaccio. lar după opt zile, am sosit la Paris. 

CAPITOLUL XII. 

În seara când am ajuns, m-am dus să-l vizitez pe monsieur 
Louis de Franchi, dar el era ieşit. 

Am lăsat cartea mea de vizită, cu o notiţă prin care-l 
informam că vin direct de la Sullacaro, şi că sunt purtătorul 
unei scrisori de la fratele său Lucien. Am cerut să mă 
anunţe când mă poate primi, adăugând că mi-am dat 
cuvântul meu pentru a-i preda personal această scrisoare. 

Pentru a scrie această notiţă, servitorul m-a însoţit în 
cabinetul stăpânului său, pentru a ajunge în cabinet am 
trecut prin sala de mese şi salon. 

M-am uitat în jur cu o curiozitate pe care o veţi înţelege cu 
uşurinţă. Am recunoscut aceleaşi gust pe care l-am 
observat deja la Sullacaro, doar că aici era mult mai rafinat 
prin eleganța pariziană. Monsieur de Franchi părea să aibă 
o încântătoare reşedinţă de burlac. 

În ziua următoare, pe la ora unsprezece dimineaţa în timp 
ce mă îmbrăcam, pregătindu-mă să ies, valetul meu l-a 
anunţat pe monsieur de Franchi. l-am dat ordin să-l 
conducă în salon, să-i ofere ziarele, şi să-l informeze că într- 
o clipă voi fi la dispoziţia sa. Într-adevăr, după cinci minute, 
am intrat în salon. 

La zgomotul pe care l-am făcut, monsieur de Franchi, 
care, fără îndoială, din curtoazie, citea unul din foiletoanele 
mele, publicat la acel moment în ziare, a ridicat capul. 

Am rămas împietrit de asemănarea lui cu fratele său. 

EI s-a ridicat. 

— Monsieur, a spus el, ieri nu-mi venea să cred norocul 
meu, în timp ce citeam mica notă, care mi-a dat-o servitorul 
când am venit acasă. L-am făcut să repete descrierea 
persoanei de zece ori, în scopul de a verifica dacă 
corespunde cu ultimele portretele ale dumneavoastră. În 
această dimineaţă, în dubla mea nerăbdare, pentru a vă 


mulţumi, şi pentru a primi noutăţi despre familia mea, m- 
am prezentat aici, fără să fi consultat ceasul, şi prin urmare, 
mă tem că am venit prea devreme. 

— Îmi cer scuze, i-am răspuns, pentru că nu am răspuns la 
început cu un compliment plăcut, dar declar, că uitându-mă 
la tine, trebuie să mă întreb dacă este monsieur Louis sau 
signor Lucien de Franchi, cel căruia am onoarea să mă 
adresez. 

— Da, într-adevăr, asemănarea este mare, a continuat el, 
zâmbind, şi atunci când eram la Sullacaro, fratele meu şi cu 
mine eram singurele persoane care nu ne confundam. Cu 
toate acestea, când am plecat, el nu şi-a abandonat 
obiceiurile din insula Corsica, trebuie să-l fi văzut în aceeaşi 
redingotă care produce o diferenţă între noi. 

— Ah, cu adevărat, am replicat eu, dar s-a întâmplat ca 
atunci când l-am părăsit era îmbrăcat exact ca tine, cu 
singură, excepţie fiind pantalonii albi, care nu sunt încă în 
sezon, la Paris, Deci, eu nu mai trebuie să separ asemănare 
dintre tine şi el, cel din amintirea mea pe seama diferenţei 
cu redingota de care vorbeşti Dar, am continuat eu, scoțând 
scrisoarea din buzunarul meu. Pot să înţeleg graba ta de a 
primi noutăţi de la familie, prin urmare, ia această 
scrisoare, pe care ar fi trebuit să o citeşti chiar ieri, dacă nu 
i-aş fi promis signorei de Franchi să o predau personal. 

— Şi i-aţi lăsat pe toţi cu sănătatea în bună stare? 

— Da, dar neliniştiţi. 

— Pentru mine? 

— Pentru tine, dar mă rog. Citeşte scrisoarea. 

— Îmi permiteţi? 

— Cum poţi să întrebi? 

Monsieur de Franchi a desigilat scrisoarea, în timp ce 
pregăteam ţigările. Între timp, l-am privit cum citea cu 
nerăbdare misiva fraternă. Din când în când ela zâmbit, 
exclamând: „Acelaşi Louis scump. Ah aceeaşi mamă bună 
Da! Am înţeles!” 


Mă gândeam încă la această asemănare ciudată, cu toate 
acestea, după cum mi-a spus Lucien, am observat o 
delicatesă mai mare în ten la Louis, şi o pronunție mult mai 
corectă a limbii franceze. 

— Ei bine, am început eu, când ela terminat, oferindu-i o 
țigară, pe care el a aprins-o, ai citit acolo ce ţi-am spus deja, 
că familia ta este îngrijorată pentru tine, şi am văzut după 
mimica ta că nu am greşit. 

— Nu, a spus el, cu tristeţe, nu cu totul. Este adevărat, nu 
sunt bolnav, dar am o durere. O durere violentă chiar, 
mărturisesc că în timp ce eu sufeream aici, i-am provocat 
fratele meu suferinţe acasă. 

— Lucien mi-a spus deja ceea ce ai spus acum, dar într- 
adevăr, am acum confirmarea că ceea ce mi-a spus era 
adevărat, şi nu doar o plăsmuire din mintea lui, nu aveam 
nevoie de nimic mai mult decât dovada din acest moment... 
Deci, eşti convins că neliniştea care fratele tău a simţit-o în 
Corsica, a fost o consecinţă a stării tale de suferinţă de aici? 

— Da, domnule, perfect. 

— Deci, un răspuns afirmativ la prima din cele două 
probleme ce mă preocupă, permite-mi să întreb, nu din 
curiozitate, ci din interesul pe care-l simt, daca durerea de 
care ai vorbit tot timpul a trecut şi dacă te-ai consolat. 

— Vai! Ştii, domnule, durerea devine mai violentă, dar cu 
timpul, durerea a amorţit, şi în cazul în care nici un 
accident grav n-ar apărea, rana din inima mea, ei bine, va 
mai sângera ceva timp, şi, în final ea se va închide. Între 
timp, reînnoiesc toate mulţumirile mele, şi dă-mi din când în 
când permisiunea de a vorbi cu tine de Sullacaro. 

— Cu cea mai mare plăcere, i-am răspuns, dar de ce nu am 
continua conversaţia, care este total agreabilă pentru mine, 
imediat vine slujitorul meu pentru a ne informa că micul 
dejun e gata?! Fă-mi favoarea de a mânca un cotlet cu mine, 
şi vom putea vorbi în largul nostru. 

— Imposibil spre regretul meu profund am primit ieri o 
scrisoare de la cancelarul Ministrului de Justiţiei, care m-a 


invitat să trec azi, la prânz, pe la dânsul! Şi bine ştiţi că eu, 
un bietul avocat aspirant, nu pot lăsa un astfel de personaj 
important să aştepte. 

— Ah! Dar este, probabil, ca pentru vendeta dintre 
Orlandini şi Colonna să fi trimis el după tine. 

— Presupun, căci fratele meu m-a informat că cearta s-a 
aplanat. 

— Înainte de a pleca pot să-ţi dau o veste foarte sigură pe 
această temă; am semnat contractul ca fiind unul dintre 
martorii lui Orlandini. 

— De fapt, fratele meu mi-a scris puţin despre asta. Dar 
vezi, a continuat el, consultând ceasul lui, sunt numai 
câteva minute înainte de prânz, trebuie să plec şi să 
informez pe ministru că fratele meu şi-a îndeplinit cuvântul 
meu. 

— Oh, cu religiozitate! Te asigur. 

— Dragul de Lucien! Am ştiut că acest acord nu este 
conform cu opiniile sale, el totuşi a făcut-o. 

— Da, şi noi trebuie să-i fim recunoscători, pentru că te 
asigur, lucru l-a costat. 

— Vom vorbi despre asta din nou, pentru că, crede-mă, îmi 
oferă cea mai mare fericire a privi din nou, cu ochii minţii, 
cel puţin, pe mama mea, pe fratele meu, ţara mea. Deci! 
Dacă îmi vei spune când să revin... 

— Asta este destul de dificil, doar acum, în primele câteva 
zile după întoarcerea mea, am de gând să fiu un fel de 
vagabond. Dar spune-mi unde te pot găsi? 

— Ascultă, a spus el, mâine este mijlocul Postului Mare, nu- 
i aşa? 

— Mâine? 

— Da. 

— Nu te duci la Balul Operei? 

— Da şi nu. Da, căci dacă mă duc - mă duc de plăcere, nu, 
dacă nu am nici un interes. 

— Eu trebuie să merg, chiar trebuie să merg. 


— Ah! Ah! am spus eu, cu un zâmbet. Eu văd, aşa cum ai 
spus adineaori, că timpul a început să atenueze cele mai 
pregnante suferinţe, şi fără nici o îndoială că rana din inima 
ta va fi în curând vindecată. 

— Greşeşti, pentru că am de gând să caut acolo, probabil, 
noi chinuri. 

— Nu te duce! 

— Cine în această lume face doar ceea ce doreşte să facă, 
mă duc, în ciuda suferinţei mele, mă duc unde mă împinge 
soarta. Ar fi mai bine să nu merg, ştiu asta - dar, cu toate 
acestea, voi merge?! 

— La ce oră 

— La douăsprezece şi jumătate, dacă vrei. 

— Şi unde? 

— În foaierul verde. În partea unde este pendulul. 

— De acord. 

Am dat mâna, şi a ieşit repede. Curând a bătut de 
doisprezece. 

În ceea ce mă priveşte, am fost ocupat după-amiaza şi 
toată ziua următoare, cu toate acele vizite indispensabile 
pentru un om care a făcut o călătorie de optsprezece luni. 

În ziua stabilită, la jumătate de oră după miezul nopţii, am 
fost la întâlnire. 

Louis m-a lăsat să aştept ceva timp, ela urmărit o mască 
pe coridoare. Ela crezut ca a recunoscut-o, dar masca s-a 
pierdut în mulţime, iar el nu a mai putut să o mai 
întâlnească. 

Am început să-i vorbesc despre Corsica, dar Louis era 
prea distrat pentru a urmări un subiect de conversaţie 
serioasă, cu ochii constant fixaţi pe pendulă, şi dintr-o dată 
m-a lăsat exclamând: 

— Ah! Uite un buchet de violete. 

Şi el a plonjat în mulţime, pentru a aborda o femeie care 
avea un buchet enorm de violete în mână. 

Din fericire în camera verde erau o mulţime de buchete, 
am fost acostat în curând de o grămadă de camelii, care m- 


a complimentat pentru întoarcerea mea fericită la Paris. 

Buchetului de camelii i-a urmat la scurt timp un buchet de 
trandafiri mari. 

Buchetului de trandafiri - un buchet de mimoze. În final, 
după vreo cinci buchete, l-am întâlnit pe Dujarrier11. 

— Ah! Tu eşti, mon cher? a spus el. Bine te-ai întors, este o 
vreme minunată! Noi organizăm, în această seară, o cină la 
casa mea, vor veni, unul şi altul - a numit trei sau patru 
dintre prietenii noştri comuni - contez şi pe tine. 

— O mie de mulţumiri, mon cher, am replicat eu, dar, în 
ciuda marii mele dorinţe de a accepta invitaţia ta, eu nu 
pot, pentru că sunt cu cineva. 

— Dar cred că este de la sine înţeles că orice persoană are 
dreptul de a aduce pe cineva vrea, nu are nici o importanţă 
dacă pe masă voi mai pune şase căni de apă, pentru a 
păstra buchetele proaspete. 

— Ah dragul meu prieten, te înşeli nu am buchet de flori 
pentru vreo dansatoare. Sunt cu un prieten de sex 
masculin. 

— Ei bine, dar ştii proverbul, prietenul prietenilor noştri... 

— El este un tânăr pe care nu-l ştii. 

— Ei bine, vom face cunoştinţă! 

— Îi voi propune, poate acceptă. 

— Da, şi dacă refuză, adu-l cu forţa. 

— Voi face tot ce pot. Îţi promit! Şi la ce oră este cina? 

— La ora trei, dar va dura până la şase, ne vom distra. 

— Foarte bine! 

Un buchet de mimoze, care a auzit, probabil, ultima parte 
a conversaţiei noastre, l-a luat brusc de braţ pe Dujarrier, şi 
a dispărut cu el. 

La câteva minute după aceea, m-am întâlnit din nou cu 
Louis, care a avut după toate probabilitățile, o discuţie cu 
buchetul lui de violete. 

Am urmărit cu atenţie domino-ul care se îndepărta, am 
tachinat pe unul din prietenii mei, şi am luat braţul lui 
Louis. 


— Ei bine, am început eu, ai aflat ce ai vrut să ştii? 

— Mon Dieu! Dar ştii că, în general, la un bal mascat, se 
spun de multe ori lucruri pe care noi nu ar trebui să le 
spunem? 

— Sărmanul meu prieten, am spus eu, iartă-mă că îţi apun 
aşa, dar am impresia că te cunosc de când l-am văzut prima 
dată pe fratele tău. Să vedem... Te simţi nefericit, de ce? 
Care este problema? 

— Oh! Doamne, nimic nu merită să fie repetat. 

Am văzut că el doreşte să păstreze secretul lui, şi am 
tăcut. 

Am făcut două sau trei ture în tăcere, eu, mai degrabă 
indiferent, pentru că nu aşteptam pe nimeni, el, tot timpul 
privind cu atenţie fiecare domino care trecea prin 
apropierea noastră. 

— Uite, i-am spus, ştii ce ar trebui să faci? 

El tremura ca un om care era forţat să-şi dezvăluie 
durerea lui. 

— Eu...? Nu! Ce vrei să spui? Îmi pare rău... 

— Am de gând să-ţi propun o diversiune, de care cred că 
ai nevoie. 

— Ce este! 

— Vino să iei cina cu mine la casa unui prieten de-al meu. 

— Oh, nu! Tem că aş fi un companion prea plictisitor. 

— Bah! Auzi vorbă, atmosfera poate te va înveseli. 

— În plus, eu nu am fost invitat. 

— În cazul acesta te înşeli: eşti. 

— Cu siguranţă amfitrionul tău este foarte amabil, dar, pe 
onoarea mea, nu mă simt demn. 

În acest moment, am dat peste Dujarrier; el părea foarte 
absorbit de buchetul său de mimoze. Cu toate acestea, el m- 
a observat. 

— Ei bine, a spus el, totul este stabilit, nu-i aşa? La ora 
trei. 

— Nu sunt încă sigur, mon cher ami. Eu nu pot şti dacă 
companionul meu acceptă? 


— Du-te la dracu'. 

Şi el a continuat să se plimbe. 

— Cine este acel domn? a întrebat Louis, în mod evident 
doar pentru a spune ceva. 

— De ce, ăsta este Dujarrier, unul dintre prietenii noştri, 
băiat foarte inteligent, el este manager al uneia din primele 
noastre ziare. 

— Monsieur Dujarrier! A exclamă Louis! Monsieur 
Dujarrier! Eşti familiarizat cu el? 

— Cu siguranţă, acum doi sau trei ani am fost în relaţii de 
afaceri, şi pot să spun că simt prietenie pentru el. 

— La el intenţionaţi să luaţi cina la noapte? 

— Exact? 

— Am fost şi eu invitat în casa lui? 

— Da! 

— Ah, asta e cu totul altceva;! Accept invitaţia, atunci, da, 
o accept cu mare plăcere. 

— Foarte bine. Am câştigat consimţământul tău, dar nu 
fără unele dificultăţi. 

— Poate că nu ar trebui să merg acolo, a răspuns Louis, 
zâmbind trist, dar ştii ce ţi-am spus ieri, noi nu mergem 
unde ar trebui să mergem, dar în dacă soarta ne conduce, 
am şi dovadă în acest sens, este că ar fi fost mai bine să nu 
fi venit aici în această seară. 

În acest moment, l-am întâlnit pe Dujarrier din nou. 

— Dragul meu prieten, am spus eu, mi-am schimbat 
intenţia mea. 

— Şi tu vii la petrecerea noastră? 

— Da. 

— Ah! bravo! Cu toate acestea, trebuie să te avertizez de 
un lucru. 

— De care? 

— S-ar putea ca cina noastră să se decaleze. 

— Şi din ce cauză? 

— Doar din cauza unui pariu făcut de Château-Renaud. 


L-am simţit pe Louis tremurând cu o agitaţie excesivă, 
braţul lui fiind sub al meu. M-am întors spre el, dar, deşi 
faţa lui era mai palidă decât înainte, trăsăturile lui au rămas 
nemişcate. 

— Şi care-i obiectul acestui pariu? am continuat, vorbind 
cu Dujarrier. 

— Oh, ne-ar lua prea mult timp să-ţi spun aici. Apoi există 
o persoană pe aici, interesată de acest pariu, care ar putea 
să-l piardă, în cazul în care ea ne-ai auzi ce vorbim. 

— Excelent La ora trei, atunci?! 

— La ora trei. 

Ne-am despărţit încă o dată. În trecere am privit pendula, 
era ora două şi treizeci şi cinci. 

— Eşti familiarizat cu monsieur de Château-Renaud? a 
întrebat Louis, cu o emoție în glas pe care a încercat în 
zadar să o disimuleze. 

— Numai din vedere, m-am întâlnit cu el, uneori, în 
societate. 

— El nu este, atunci unul dintre prietenii tăi? 

— El nu este chiar o cunoştinţă de-a mea. 

— Ah, cu atât mai bine! a spus Louis. 

— De ce? 

— Oh! Nimic. 

— Dar tu, îl cunoşti? 

— Indirect. 

Fără a aduce atingere caracterului evaziv al răspunsul lui, 
am putut percepe cu uşurinţă că exista între monsieur de 
Franchi şi monsieur de Château-Renaud, una dintre acele 
relaţii misterioase, dirijate de către o femeie. Un sentiment 
instinctiv mi-a spus că ar fi mai bine pentru tovarăşul meu 
să ne întoarcem acasă amândoi. 

— Acum ascultă aici, monsieur de Franchi, am început eu, 
vrei să asculţi sfatul meu? 

— Ce este?! 

— Să nu mergem la cina de la Dujarrier 


— Dar de ce? Nu ne aşteaptă? Şi nu i-ai spus deja cămă 
vei aduce cu tine? 

— Desigur i-am spus, dar ăsta nu este un motiv să şi 
mergem. 

— De ce să nu mergem, atunci? 

— Pentru că eu doar cred că ar fi mai bine pentru a nu ne 
ducem acolo 

— Dar, în cele din urmă, ai un motiv pentru a te răzgândi, 
astfel, întâi ai insistat să mă iei acolo, apoi parcă vrei să-mi 
faci în ciudă. 

— Noi ar trebui să ne întâlnim cu monsieur de Château- 
Renaud. 

— Cu atât mai bine! Ai declarat că poate fi foarte agreabil, 
şi aş fi încântat să fac cunoştinţă cu el. 

— Ei bine, atunci, fie ce-o fi! Am răspuns eu. 

— Vom merge atunci pentru că ai dorit. 

Am coborât pe scări pentru a ne lua pelerinele noastre. 

Monsieur Dujarrier locuia aproape de Operă. Era o 
vremea plăcută, şi cum mă gândeam că aerul proaspăt va 
calma mintea tovarăşul meu, i-am propus o scurtă plimbare, 
la care el a consimţit. 

CAPITOLUL XIII. 

Am găsit în salon mai mulţi dintre prietenii mei, pe care-i 
văzusem în foaierul verde de la Operă, participanţi activi la 
petrecerile infernale, erau B*, L*, V*. A*. În plus, aşa cum 
am bănuit, două sau trei piese de domino care s-au 
demascat după ce şi-au depus buchete lor de mână, pentru 
a preîntâmpina vreun accident, în carafe. 

L-am prezentat pe Louis de Franchi la unul şi altul, ela 
fost, desigur, salutat cu graţie de toţi aceştia. 

După aproximativ zece minute a ajuns la rândul său şi 
Dujarrier, introducând într-o carafă buchetul de mimoze, pe 
care-l purtase o femeie frumoasă care şi-a abandonat cu 
uşurinţă masca, era o femeie obişnuită cu acest tip de 
societate. 

L-am prezentat pe monsieur de Franchi lui Dujarrier. 


— Acum, a spus unul dintre invitaţi, monsieur de B*. Ar fi 
cazul să ne se aşezăm la cină. 

— Toate prezentările sunt făcute, dar nu au sosit toţi 
oaspeţii, a spus Dujarrier. 

— Şi cine trebuie să mai vină? 

— Château-Renaud nu a sosit încă 

— Ah, este adevărat! Nu a făcut, parcă, un pariu? a 
întrebat V*. 

— Da, pariul este o cină pentru douăsprezece persoane, 
dacă nu va aduce o anumită doamnă, pe care el însuşi a 
promis să o aducă aici. 

— Şi, mă rog, cine este această doamnă, a întrebat 
buchetul de mimoze, este atât de timid încât să fie obiectul 
unor pariuri de acest fel? 

M-am uitat la monsieur de Franchi, el era aparent calm, 
dar la fel de palid ca moartea. 

— Pe sufletul meu, a spus Dujarrie. Eu nu cred că arfio 
indiscreţie mare pentru a-i da numele, mai ales că după 
toate probabilitățile, nu o ştiţi, este doamna de... 

Louis a pus să mâna pe braţul lui Dujarrier. 

— Domnule, a declarat el, de dragul noii noastre 
cunoştinţe, acordă-mi o favoare... 

— Ce este? 

— Nu spune numele persoanei care vine cu monsieur de 
Château-Renaud. Ştii că ea este o femeie măritată. 

— Da, dar soţul ei este la Smirna, în Indii, în Mexic, sau nu 
ştiu unde, şi ştiţi că atunci când un soţ este atât de departe 
este la fel de bun ca în cazul în care nu există. 

— Soţul ei se va întoarce în câteva zile, îl cunosc. El este 
un om de onoare, iar eu doresc, dacă este posibil, să-i 
salvez durerea aflând la întoarcere, că soţia a comis o 
indiscreţie de acest gen. 

— În acest caz, scuză-mă, domnule, a spus Dujarrier nu 
am multe informaţii despre această doamnă, ştiam doar că 
este căsătorită. Dar, n-o cunosc nici pe ea nici pe soţul ei... 

— Eu îl cunosc. 


— Vom acţiona cu cea mai mare discreţie doamnelor şi 
domnilor, monsieur de Château-Renaud poate, sau nu poate 
veni, el poate veni singur, sau însoţit, el poate pierde, sau 
câştiga pariul său, vă solicit să păstraţi pentru această 
doamnă..., în toate cazurile, vă solicit să păstraţi secretul 
acestei aventuri. 

Ei toţi cu o singură voce au promis, aşa cum li s-a solicitat, 
probabil, nu datorită unui sentiment foarte profund de 
solidaritate socială, ci pentru că fiecăruia le era foarte 
foame, şi, prin urmare dornic de a se aşeza la cină. 

— Mulţumesc, domnule, i-a declarat de Franchi lui 
Dujarrier, oferindu-i mâna lui. Eu vă asigur că aţi acţionat 
ca un om galant. 

Am plecat spre sufragerie, şi fiecare s-a aşezat pe scaunul 
său. Două locuri au rămas vacante; cele ale lui de Château- 
Renaud şi al doamnei care-l va însoţi. 

Slujitorii au vrut să ridice cele două capace ale supierelor. 

— Nu, a spus stăpânul casei, să-l aşteptăm pe monsieur de 
Château-Renaud, are timp până la ora patru. La acea oră 
vom şti dacă el a pierdut sau nu pariul său. 

Nu l-am pierdut din vedere pe monsieur de Franchi. L-am 
văzut uitându-se la pendulă, era trei şi patruzeci. 

— Ceasul merge corect? a întrebat Louis neglijent. 

— Asta nu e treaba mea, a răspuns Dujarrier, râzând, de 
Château-Renaud trebuie să se uite la asta! Am potrivit 
pendula mea după ceasul lui, aşa că el nu se poate plânge 
că timpul nu s-a înregistrat corect. 

— Ah! Domnilor, a declarat buchetul de mimoze, pour 
Dieu, din moment ce este interzis să vorbim despre de 
Château-Renaud şi necunoscuta lui, pentru a nu cădea în 
simboluri, alegorii şi enigme, cu permisiunea 
dumneavoastră, spun că este oribil de a tăcea. 

— Ai dreptate, a răspuns V*, sunt multe doamne de care 
putem vorbi, şi care nu doresc nimic mai mult decât să fie 
bârfite. 

— În sănătatea lor! a spus Dujarrier. 


Paharele au fost umplute cu şampanie rece. Fiecare 
oaspete avea sticla lui la îndemână. 

Am observat că Louis a atins paharul doar uşor cu buzele 
lui. 

— Bea, i-am spus, vei vedea că nu va veni. 

— Mai este încă un sfert de ceas până la patru. La ora 
patru, indiferent de cât de mult ar întârzia, voi bea toată 
sticla. 

— Bine, atunci. 

În timp ce am schimbat aceste cuvinte pe un ton scăzut al 
vocii, conversaţia a devenit generală şi zgomotoasă. Din 
timp în timp Dujarrier şi Louis se uitau la pendulă, care îşi 
continua marşul său imperturbabil, perfect insensibilă la 
nerăbdarea celor două persoane care se uitau cu 
nerăbdare la limbile sale. 

Cu cinci minute înainte de ora patru, m-am uitat la Louis. 

— În sănătatea ta, a spus el. 

El a luat paharul, zâmbind, şi l-a dus la buze. 

El a golit doar aproximativ o jumătate, atunci când 
clopotul de la uşă a bătut. 

M-am gândit că nu ar putea deveni mai palid, m-am 
înşelat. 

— Ăsta e el, a spus Louis. 

— Vom vedea în curând. 

Sunetul de clopot a atras atenţia întregii societăţi, şi 
tăcerea cea mai profundă a urmat imediat conversaţiei 
zgomotoase. 

O discuţie se auzea din anticameră. 

Dujarrier s-a ridicat, şi a deschis uşa. 

— Am recunoscut vocea ei, a declarat Louis, luând 
încheietura mea şi strângând-o cu mare forţă. 

— Hai, curaj, fii bărbat, a răspuns eu, este evident că, dacă 
ea vine să ia cina în casa unui astfel de om şi cu aceşti 
oameni, cu care ea este în întregime nefamiliarizată, ea 
este o femeie care nu merita dragostea unui om de onoare. 


— Urmaţi-mă, doamnă, a spus Dujarrier în anticameră, 
intraţi vă rog, vă asigur că suntem cu toţii printre prieteni. 

— Vino, draga mea Emilie, a declarat domnul de Château- 
Renaud, să nu-ţi da masca jos, dacă nu vrei să faci acest 
lucru. 

— Nenorocitul! murmură Louis. 

În acest moment, doamna a intrat, trasă mai degrabă 
decât condusă de Château-Renaud, şi urmată de Dujarrier, 
care-şi îndeplinea obligaţia de stăpân al casei. 

— Trei minute până la patru, a spus de Château-Renaud 
lui Dujarrier, cu o voce scăzută. 

— Foarte bine, mon cher, ai câştigat. 

— Nu încă, domnule, a spus doamna necunoscută, vorbind 
spre de Château-Renaud, şi ridicându-se cu eleganţă. Am 
înţeles, acum, de ce ai persistat; ai făcut un pariu să mă 
aduci aici la cină, nu-i aşa? 

De Château-Renaud a rămas tăcut. Ea apoi se adresă lui 
Dujarrier: 

— Aşa cum acest om nu răspunde, te rog să-mi răspundeţi, 
domnule? Monsieur de Château-Renaud a făcut un pariu să 
mă aducă aici, pentru a lua cina la tine? 

— Eu nu pot nega, doamnă, că monsieur de Château- 
Renaud m-a flatat cu speranţa. 

— Ei bine, domnule de Château-Renaud ai pierdut atunci, 
pentru că nu am fost conştientă de locul în care mă 
conduceai, şi am crezut că voi lua cina cu o doamnă, una 
dintre prietenele mele. Acum, aşa cum a făcut-o, nu aş fi 
venit aici de bună voie, mi se pare că domnul de Château- 
Renaud ar trebui să piardă pariul său. 

— Dar acum eşti aici, draga mea Emilie, răspunse 
monsieur de Château-Renaud, vei sta, vezi ce companie 
bună avem în aceşti domni, şi vei vedea ce tovarăşe vesele 
sunt aceste doamne? 

— Acum, că eu sunt aici, a spus necunoscuta, mulţumesc 
domnului care pare a fi stăpânul casei pentru primirea pe 
care el a fost încântat să mi-o dea, dar, acum, din păcate, eu 


nu pot accepta această invitaţie politicoasă, voi solicita lui 
monsieur Louis de Franchi să-mi dea braţul şi să mă 
conducă acasă. 

Louis de Franchi s-a ridicat, şi într-o clipă se plasă între 
monsieur de Château-Renaud şi necunoscută. 

— Te rog să mă respecţi, doamnă, a declarat de Château- 
Renaud, strângând dinţii cu furie. Eu sunt cel care te-a 
adus aici, prin urmare, este de datoria mea să te conduc 
acasă. 

— Domnilor, a spus necunoscuta, sunt aici cinci bărbaţi, şi 
mă pun sub paza de onoare a dumneavoastră. Sper, că veţi 
preveni pe monsieur de Château-Renaud să nu folosească 
orice violenţă asupra mea. 

Château-Renaud a făcut o mişcare, cu toţii s-au ridicat 
dintr-o dată. 

— Foarte bine, doamnă, a spus el, ai libertatea de a 
acţiona cum vrei, ştiu cui voi avea să-i mulţumesc pentru 
asta. 

— În cazul în care eu sunt acela, domnule, a spus Louis de 
Franchi, cu un aer de nobleţe imposibil de reprodus, mă vei 
găsi mâine, toată ziua, în Strada du Helder, nr. 7. 

— Foarte bine, domnule, poate că nu vei avea onoarea de 
a veni la tine în persoană, dar sper că va fi de ajuns pentru 
a primi pe doi dintre prietenii mei, în locul meu. 

— Nici nu doresc altceva de la tine, domnule, a declarat 
Louis de Franchi, ridicând din umeri, dar nu se aranjează 
aşa ceva înaintea unei doamne. Vino, doamnă, a continuat 
el, ţinând braţul necunoscutei, şi credeţi-mă, eu vă 
mulţumesc sincer pentru onoarea ce mi-o faceţi. 

Amândoi au ieşit, în mijlocul unei tăceri profunde. 

— Ei bine, acum, domnilor? a început de Château-Renaud, 
de îndată ce uşa s-a închis. Am pierdut pariul meu, asta-i, 
mâine seară toţi cei care sunt aici, se vor întâlni la Freres- 
Provencaux... 

Se aşeză pe unul din scaunele goale, şi a ridicat paharul 
spre Dujarrier, care l-a umplut până la buză. 


Între timp, în ciuda veseliei zgomotoase a lui de Château- 
Renaud, restul cinei a decurs destul de plictisitor. 

CAPITOLUL XIV. 

În ziua următoare, sau mai degrabă în aceeaşi zi, m-am 
trezit devreme, la ora zece dimineaţa eram la uşa 
reşedinţei lui Louis de Franchi. 

Când urcam treptele, m-am întâlnit cu doi domni care 
coborau. Unul dintre ei era evident un om de lume. Celălalt, 
decorat cu Legiunea de Onoare, părea, în pofida ţinutei 
civile, să fie un militar. Nu am avut nici o îndoială că aceşti 
domni au ieşit de la domnul de Franchi, i-am urmărit cu 
ochii până la poalele scărilor, iar apoi am continuat drumul 
meu şi am tras de clopot. 

Valetul a deschis uşa. Stăpânul său era în cabinetul lui. 

Când a intrat să mă anunţe, Louis, era ocupat scriind o 
notă, întoarse capul. 

— Ah! Tu eşti? a spus el, a strâns nota în mână şi a 
aruncat-o în foc, această notă îţi era adresată, şi aveam de 
gând să ţi-o trimit. Foarte bine, Joseph, eu nu sunt acasă 
pentru nimeni în această dimineaţă. 

Valetul părăsi salonul. 

— I-ai văzut pe cei doi domni pe care i-ai întâlnit pe scară? 
a continuat Louis, arătându-mi un fotoliu. 

— Da, unul dintre ei era decorat. 

— Exact. 

— Am suspectat că au fost să te viziteze. 

— Ai ghicit bine. 

— Au venit în numele lui monsieur de Château-Renaud? 

— Ei sunt secunzii săi. 

— Ah, Diable! El a luat problema în mod riguros, se pare. 

— El nu a putut face altfel, vei recunoaşte asta, a spus 
Louis. 

— Şi au venit... 

— Pentru a solicita să trimit doi dintre prietenii mei pentru 
a vorbi cu ei despre problemă; atunci m-am gândit la tine. 


— Sunt flatat mult că ţi-ai amintit de mine, dar eu nu pot 
merge singur pentru a-i vedea. 

— Am trimis după unul dintre prietenii mei, baronul 
Giordano de Martelli, pentru a lua micul dejun cu noi El va 
fi aici la ora unsprezece... Atunci vom lua micul dejun 
împreună, şi la amiază, veţi avea amabilitatea de a vă întâlni 
cu aceşti domni, care au promis să stea acasă până la ora 
trei. Aici sunt numele lor şi reşedinţele. 

Louis mi-a întins două cărţi de vizită. 

Una, era a baronului Rene de Châteaugrand, cealaltă, a lui 
monsieur Adrien de Boissy. Primul locuia în Strada de la 
Paix, nr. 12, al doilea, care, aşa cum am bănuit, era militar, 
locotenent în regimentul de vânători d'Afrique, şi locuia în 
Strada de Lille, nr. 29. 

Am mototolit şi am aruncat pe masă cărţile de vizită. 

— Ei bine, ce te deranjează? a întrebat Louis. 

— Aş vrea să-mi spui, destul de sincer, dacă consideri că 
această afacere este deosebit de gravă. Ştii că conduita 
noastră trebuie să fie reglementată în consecinţă. 

— Cum? Este cu siguranţă foarte gravă, ai auzit cum m-am 
pus la dispoziţia lui monsieur de Château-Renaud, şi el mi-a 
trimis secunzii săi! Prin urmare, nu am altceva de făcut, nu 
pot să las lucrurile să ia alt curs... 

— Da, desigur, dar... 

— Du-te, a declarat Louis, zâmbind. 

— Dar cel puţin ar trebui să ştiu cum ai de gând să lupţi, 
eu nu pot vedea doi oameni tăindu-şi gâtul unul. Celuilalt, 
fără a cel puţin să cunosc motivul luptei. Ştii foarte bine că 
poziţia secunzilor este mai importantă decât cea a 
luptătorilor. 

— Ei bine, atunci, vă voi spune, în două cuvinte, cauza 
acestei zâzanii. La sosirea mea în Paris, unul dintre prietenii 
mei, căpitan pe o fregată, m-a prezentat soţiei sale. Era 
tânără şi frumoasă... vederea ei a făcut o atât de profundă 
impresie asupra mea, că temându-mă să nu cad în dragoste 
cu ea, am profitat rareori de permisiunea ce am primit-o, de 


a veni la ei casă, la orice oră. Prietenul meu s-a plâns de 
indiferența mea. I-am spus în mod deschis adevărul, adică, 
că soţia lui era prea fermecătoare în toate privinţele, 
pentru mine pentru a risca de a veni la ei prea des. Mi-a 
zâmbit, mi-a dat mâna şi m-a invitat la cină în aceeaşi zi... 

Dragul meu Louis, a spus el, la desert, plec peste trei 
săptămâni în Mexic; poate că voi fi plecat trei luni, poate 
şase luni, sau chiar mai mult, marinarii nu ştiu niciodată cât 
durează despărţirea. În absenţa mea voi fi fericit s-o las pe 
Emilie în grijă ta. Iar tu, Emilie, îţi solicit să-l tratezi pe 
Louis de Franchi ca un frate. 

Domnița mi-a răspuns, oferindu-mi mâna ei. Am fost 
surprins, nu ştiam ce să spun, şi eu trebuie să-i fi părut 
foarte insipid noii mele surori. Trei săptămâni după aceea, 
prietenul meu a plecat. În timpul acestor trei săptămâni, el 
mi-a cerut să vin să cinez la ei cel puţin o dată pe 
săptămână. 

Emilie a locuit la mama ei. Nu este necesar să-ţi spun, că 
încrederea soţului ei a fost sacră pentru mine, şi deşi o 
iubesc mai mult decât era necesar pentru un frate, nu m- 
am uitat la ea decât ca la o soră. Şase luni au trecut. Emilie 
locuieşte, încă, cu mama ei, şi, în consecinţă, soţul ei mi-a 
cerut s-o vizitez, iar ea a continuat să mă primească. 
Prietenul meu nu are reputaţia unui om gelos, fapt pentru 
care el o adoră pe Emilie, şi are încredere deplină în ea. 

Deci, Emilie a continuat să primească. Cu toate acestea, ea 
a primit doar cunoştinţe intime, şi prezenţa mamei sale a 
împiedicat ca limbile rău intenţionate să clevetească. 
Nimeni nu a îndrăznit vreodată să exprime un singur 
cuvânt, care ar fi putut păta reputaţia ei. 

Acum trei luni i-a fost prezentat monsieur de Château- 
Renaud. Tu crezi în presentimente? La vederea lui, am 
tremurat! El nu a vorbit cu mine... Era, ceea ce se spune, 
un om de lume. Atunci când a plecat, deja îl uram. De ce, nu 
pot şti. 


Sau, mai degrabă, am perceput că a avut asupra lui 
aceeaşi impresie pe care a avut o făcut asupra mea, când 
am văzut-o pe Emilie pentru prima dată. 

În ceea ce o priveşte pe ea, mi-a părut că Emilie l-a primit 
cu mai multă cochetărie ca de obicei. 

Fără îndoială, asta a fost o greşeală, dar ţi-am spus că, în 
adâncul inimii mele am n-am încetat niciodată s-o iubesc pe 
Emilie, şi am fost gelos. 

Deci, la următoarea recepţie, nu l-am scăpat din ochi pe 
monsieur de Château-Renaud. Poate el a observat 
îndărătnicia mea, în urma privirilor mele. Şi mi se părea, că 
în timp ce vorbea pe un ton scăzut cu Emilie, a încercat să 
mă facă să apar ridicol. 

Dacă aş fi urmat vocea inimii mele, ar fi trebuit să-i caut 
motiv de ceartă în acea seară, şi sub orice pretext aş fi 
luptat un duel cu el, dar m-am controlat, considerând că un 
astfel de comportament ar fi fost absurd... 

Dar cum aş putea să suport în fiecare vineri, acelaşi chin, 
pentru mine monsieur de Château-Renaud fiind cu totul un 
om de lume, la modă, un leu, era...? Eram forţat să 
recunosc superioritatea lui, în multe privinţe, dar m-am 
gândit că Emilie îi dădea mai multă atenţie decât ar fi 
meritat. 

Curând după aceea, se pare că nu eram singura persoană 
care a observat această preferinţă a lui Emilie pentru 
monsieur de Château-Renaud, o preferinţă care a crescut 
atât de rapid şi atât de vizibil, într-o zi Giordano, care la fel 
ca mine vizita casa ei, mi-a vorbit despre asta. 

Din acel moment decizia mea a fost luată, am hotărât să 
vorbesc cu Emilie pe această temă. Cum eram convins că 
era doar o nechibzuinţă din partea ei, a devenit necesar 
pentru mine să-i deschid ochii la comportamentul ei, pentru 
a-i arăta că purtarea ei poate fi taxată drept frivolitate. 

Dar, spre marea mea surprindere, Emilie a luat 
observaţiile mele ca o glumă, pretinzând că sunt nebun, şi 


că cei care împărtăşesc ideile mele sunt la fel de nebuni ca 
mine. 

Am insistat. 

Emilie, mi-a răspuns că întrucât eu o iubesc, nu pot fiun 
judecător imparţial. 

Am rămas uimit; soţul ei îi spusese totul. 

Din acest moment, privit în lumina unui îndrăgostit 
dezamăgit şi gelos, poziţia mea a devenit odioasă şi aproape 
ridicolă, am încetat vizitele la Emilie... 

Dar eu încă am continuat să primesc ştiri de la ea, şi nu 
eram mai puţin nefericit pentru că s-a început să se 
vorbească în mod deschis de atenţia lui de Château-Renaud 
pentru Emilie. 

Am hotărât să-i scriu. Am făcut acest lucru cu cea mai 
mare atenţie de care am fost capabil, rugând-o în numele 
onoarei ei compromisă, în numele soţului ei absent, care 
era plin de încredere în ea, pentru a reflecta un ceas 
asupra tuturor acţiunilor sale. Ea nu mi-a răspuns. 

Ce vrei! Dragostea este independentă de voinţă, săraca 
creatură care iubeşte, şi plăcerea, este oarbă, sau mai 
degrabă este absolută. 

În ultimul timp am auzit deschis spunându-se că Emilie era 
amanta lui de Château-Renaud. 

Ceea ce am suferit, atunci este imposibil pentru mine să 
descriu. Acesta era suferinţa pe care sărmanul fratele meu 
a simţit-o în acea perioadă. Am îndurat durerea. 

Între timp, au trecut vreo zece sau doisprezece zile. 

În ziua când ai sunat la uşa mea, am primit o scrisoare 
anonimă, am bănuit că de la o doamnă, care mi-a dat 
întâlnire la Balul de la Opera... Ea mi-a spus că are anumite 
informaţii pentru a mi le comunica cu privire la o prietenă 
de-a mea, o doamnă, dar nu poate, pentru moment, să-mi 
spună numele ei.” 

— Acest nume era Emilie? 

— Scria că o voi recunoaşte după un buchet de violete. 


Ţi-am spus atunci că nu ar trebui să mă fi dus la bal, dar 
repet, am fost împins de soartă! 

— M-am dus am găsit domino-ul meu la momentul şi locul 
desemnat. Ea a confirmat tot ce ai auzit deja... Este cert că 
de Château-Renaud este iubitul lui Emilie, şi cum m-am 
îndoit, ea mi-a spus, ca o dovadă adevărului pe care-l spune, 
că monsieur de Château-Renaud a făcut pariu că o va aduce 
pe noua sa amantă la cina de la Dujarrier. 

— Soarta a rânduit că erai familiarizat cu monsieur 
Dujarrier, care te-a invitat la cină şi că ai avut permisiunea 
de a aduce un prieten. Ştii restul.” 

— Acum, ce altceva pot să fac decât să aştept şi să accept 
propunerile care vor fi făcute de adversarul meu? 

Nu era nimic de răspuns la asta. Deci, am plecat doar 
capul meu. 

— Dar, i-am răspuns după o clipă, cu un sentiment de 
teamă, cred că-mi amintesc, sper că mă înşel, că fratele tău 
mi-a spus că niciodată nu ai atins un pistol sau un o sabie. 

— Asta e adevărat. 

— Dar atunci eşti la discreţia adversarului tău? 

— Poate Dumnezeu va veghea asupra mea”! 

CAPITOLUL XV. 

În acest moment, valetul l-a anunţat pe baronul Giordano 
de Martelli. 

El era, la fel ca Louis de Franchi, un tânăr corsican din 
provincia Sartene, şi servea în regimentul 11. După două 
sau trei fapte admirabile l-au promovat la gradul de 
căpitan, avea vârsta de douăzeci şi trei de ani. Era, desigur, 
în ţinută civilă. 

— Ei bine, i-a spus el lui Louis, după ce m-a salutat, 
chestiunea a ajuns acum la punctul în care trebuie să fi 
devenit inevitabilă, şi după cum mi-ai scris, nu am nici o 
îndoială că vei primi vizita secunzilor lui monsieur de 
Château-Renaud. 

— Au fost deja, a spus Louis. 

— Aceşti domnilor au lăsat numele lor şi adresele? 


— Aici sunt cărţile lor de vizită. 

— Ei bine, valetul tău mi-a spus că micul dejun este gata! 
Să mâncăm, după care le vom întoarce vizita acestor domni. 
Am trecut în sala de mese, despre împrejurarea care ne-a 

adus împreună nu am vorbit deloc. 

A fost momentul când Louis m-a întrebat despre călătoria 
mea în Corsica, şi doar acum am găsit oportunitatea de a-i 
povesti ceea ce cititorul ştie deja. 

Acum, mintea tânărului a uitat de lupta cu monsieur de 
Château-Renaud din ziua următoare, toate sentimentele 
pentru ţara sa de origine s-au întors în inima lui. El m-a 
făcut să repet de douăzeci de ori ceea ce mama lui şi fratele 
lui mi-au spus să-i transmit. El era în mod special afectat şi 
cunoştea adevăratele maniere de corsican ale lui Lucien - 
prin grija cu care a participat la pacificarea dintre Orlandini 
şi Colonna. 

Pendula a sunat de prânz. 

— Eu cred, prietenii mei, că este momentul să întoarceţi 
vizita acestor domni care vă aşteaptă cu nerăbdare, o mai 
mare întârziere ar putea să îi determine să ne acuze de 
neglijenţă. 

— Ah! Nu-ţi face probleme, în această privinţă, am spus 
eu, au plecat de aici doar cu două ore în urmă, şi ei trebuie 
să-ţi acorde timpul necesar pentru a trimite după noi. 

— Nu contează, a declarat baronul Giordano, Louis are 
dreptate. 

— Acum, i-am spus eu lui Louis, trebuie ca noi să ştim ce-ţi 
convine, sabia sau pistolul? 

— Oh, domnule! V-am spus că îmi este indiferent, eu sunt 
la fel de puţin familiarizat cu amândouă, în afară de 
aceasta, monsieur de Château-Renaud mă va scuti de jena 
de a alege..., fără îndoială, se consideră parte vătămată, şi, 
ca atare, are dreptul de a alege ceea ce-i place cel mai 
mult. 

— Dar, în pofida faptului că „infracţiunea” este discutabilă, 
nu ai făcut nimic altceva decât să oferi braţul care ţi-a fost 


cerut... 

— Ascultă-mă, a spus Louis, orice discuţie, în opinia mea, 
ar arăta ca o dorinţă de a face un aranjament în mod 
natural foarte paşnic, tu ştii asta, eu sunt departe de a fiun 
duelist, pentru că aceasta este prima mea afacere, dar doar 
pentru aceste motive doresc să joc galant. 

— Ah, e foarte uşor pentru tine să spui aşa, mon cher! Ai 
doar riscul vieţii tale, în timp nouă ne laşi responsabilitatea 
de a transmite familiei tale toate consecinţele a ceea ce se 
poate întâmpla. 

— Oh! Cât despre asta, nu fiţi neliniştiţi! Îi ştiu pe mama 
mea şi fratele meu, ei vor întreba pur şi simplu dacă Louis 
s-a comportat ca un om galant. Şi când le vei spui, „Da!” ei 
vor răspunde: „Asta este bine!” 

— Dar, în cele din urmă, spune-ne ce arme ai prefera. 

— Ei bine, dacă pistolul este propus, accepta imediat. 

— Asta este, de asemenea, şi părerea mea, a spus baronul. 

— Parşivă arma! am spus, dar din moment ce este sfatul 
tău... Dar este o armă urâtă. 

— Mai am timp să învăţ să mânuiesc o sabie până mâine? 

— Nu. Cu toate acestea, cu o lecţie bună cu Grisier, poate 
că ai apuca să înveţi să te aperi. 

Louis a zâmbit. 

— Crede-mă, a spus el, ce se va întâmpla cu mine mâine 
este deja scris în cartea destinului, şi ce putem face, tu şi cu 
mine, nu vom schimba nimic. 

După aceasta, am dat mâna cu el şi am coborât. 

Prima noastră vizită a fost natural la martorul adversarul 
nostru, care era cel mai aproape de noi. 

Prin urmare, l-am vizitat pe monsieur Rene de 
Châteaugrand, care locuia, după cum am menţionat deja, 
pe Strada de la Paix, nr. 12. 

Valetul ne-a informat că accesul este interzis pentru toate 
persoanele, cu excepţia celor care vin din partea lui 
monsieur Louis de Franchi. Ne-am dezvăluit identitatea 


noastră, am prezentat cărţile noastre de vizită, şi am fost 
primiţi fără întârziere. 

L-am găsit pe monsieur de Châteaugrand ca un om de 
lume, perfect elegant. El nu ne-a permis să mergem şi la 
domnul de Boissy, dar ne-a informat că au convenit între ei, 
că oricine ar fi contactat primul, trebuie să trimită după 
celălalt. Monsieur de Châteaugrand l-a trimis, prin urmare, 
pe slujitorul lui să-l informeze imediat pe domnul Adrien de 
Boissy de faptul că-l aşteptăm la reşedinţa sa. 

În acest timp, nu am făcut nici o menţiune despre 
problema ce ne-a adus aici. Am vorbit de curse, de 
vânătoare, şi operă. 

Monsieur de Boissy a ajuns după zece minute. 

Cei doi domni nu au abuzat de dreptul lor de a alege 
armele. Sabia şi pistolul erau la fel de familiare pentru 
monsieur de Château-Renaud, care se lăsa în întregime la 
preferința lui monsieur Louis de Franchi, sau decizia să fie 
luată aleatoriu. 

Un ludovic de aur a fost apoi aruncat în aer, cap pentru 
sabie, pajură pentru pistol. Ludovicul a căzut cu pajura în 
sus. 

Am convenit în cele din urmă că duelul ar trebui să aibă 
loc în dimineaţa următoare, la ora nouă, în Bois de 
Vincennes, că adversarii urmau să fie amplasați la o 
distanţă de douăzeci de paşi, unii de la alţii, că unul dintre 
secunzi ar trebui să bată de trei ori din palme, ca un 
semnal, şi că la a treia bătaie ambii să tragă. 

Am transmis acest răspuns lui monsieur de Franchi. 

În aceeaşi seară, după ce m-am întors acasă, am găsit 
cărţile de vizită a lui monsieur de Châteaugrand şi a lui 
monsieur de Boissy. 

CAPITOLUL XVI. 

Am fost să-l văd pe monsieur Louis de Franchi în acea 
seară la ora opt, să-l întreb dacă el nu are nici un ordin sau 
instrucţiune pentru a-mi da, dar el mi-a solicitat să aştept 
până dimineaţa următoare, adăugând cu un aer ciudat. 


— Noaptea e un sfetnic bun. 

În consecinţă, în dimineaţa următoare, în loc să-l aştept pe 
el să vină la ora opt, când poate nu vom mai avea mult timp 
să discutăm până la întâlnirea de la nouă, am fost la 
reşedinţa lui de Franchi, la şapte şi jumătate. 

El era în cabinetul său, scria. 

La zgomotul pe care l-am făcut deschizând uşa, el se 
întoarse. Era foarte palid. 

— Scuză-mă, a spus el, am terminat doar scrisoarea către 
mama mea. Stai jos şi ia un ziar, presa de azi a venit deja. În 
„La Presse”, de exemplu este un foileton fermecător de 
monsieur... de Mery. 

Mi-am luat ziarul pe care el l-a desemnat, observând cu 
uimire contrastul dintre paloarea aproape lividă a tânărului 
şi vocea lui, atât de dulce, gravă, şi calmă. 

Am încercat să citesc, dar am urmat doar cuvintele cu 
ochii mei, fără a reţine nici o idee distinctă în mintea mea. 
În câteva minute, ela sunat din clopoțel după valetul lui. 

— Am terminat, a spus el. Apoi, spuse valetului: 

— Iosif, nu sunt acasă pentru nimeni, nici măcar pentru 
Giordano Dacă vine, îl inviţi să aştepte în salon. Vreau să fiu 
singur cu acest domn câteva minute, fără nici o întrerupere. 

Slujitorul a ieşit şi a închis uşa. 

— Ei bine, acum, Alexandre dragul meu, a început el să-mi 
spună, Giordano este corsican, şi are ideile din insula 
Corsica, eu nu pot, prin urmare, să-i încredinţez ultimele 
mele dorinţe... Îi voi cere să păstreze secretul, atâta tot. Cât 
despre tine, trebuie să-mi promiţi că vei îndeplini 
instrucţiunile mele până la ultima literă! 

— Desigur! nu asta este oare datoria unui martor? 

— Da, dar a ta este mult mai importantă, vei salva familia 
mea poate de o altă nenorocire. 

— O altă nenorocire? am exclamat eu, cu uimire. 

— Stai! a spus el, citeşte această scrisoare. 

Am luat scrisoarea din mâna lui de Franchi, şi am citit-o cu 
o uimire în creşterea: „Buna mea Mamă, Dacă eu nu ştiam 


că sunteţi atât de puternică ca un spartan şi supusă ca o 
creştină, ar trebui să folosesc toate mijloacele posibile 
pentru a vă pregăti pentru evenimente îngrozitoare, care 
sunt pe cale să vă copleşească. Când primiţi această 
scrisoare, veţi avea dar un fiu! 

Lucien, fratele meu excelent, care o va iubi pe mama mea 
pentru amândoi. 

Alaltăieri, am fost atacat de o febră cerebrală, căreia nu i- 
am acordat atenţia necesară de la primele simptome, când 
medicul a fost chemat, era prea târziu... 

Draga mea Mamă, nu există nici o speranţă pentru mine. 
Nimic măcar un miracol nu ar putea să mă mântuiască, şi 
ce drept am eu să aştept ca Dumnezeu să facă o astfel de 
minune pentru mine? 

Vă scriu când sunt încă lucid. Dacă mor, această scrisoare 
va fi pusă la poştă după un sfert de oră de la moartea mea. 
În egoismul meu cu dragostea mea pentru tine, aş dori să 
ştiţi că murind, nu regret nimic din această lume, decât 
sensibilitatea şi dragostea către tine şi fratelui meu. 

Adio, mama mea, nu plânge. Sufletul meu te-a iubit, nu 
corpul meu, şi atâta timp cât duhul meu va exista, niciodată 
nu va înceta să vă iubească! 

Niciodată! 

Adio, Lucien! Nu lăsa pe mama noastră să creadă că ea nu 
are decât un singur fiu, pe tine! 

Fiul vostru şi fratele tău, Louis de Franchi.” 

După ce am citit aceste cuvinte din urmă, m-am uitat la cel 
care le scrisese. 

— Ei bine, am spus, care este sensul acestor rânduri? 

— Nu înţelegi? 

— Nu! 

— Voi fi ucis la zece minute după nouă! 

— Vei fi ucis? 

— Da. 

— Dar tu spui o prostie, de unde o astfel de idee? 


— Nu, nu este o prostie, nici vreo slăbiciune, dragul meu 
prieten, am fost informat, asta-i tot. 

— Informat şi de către cine?! 

— Nu ţi-a spus fratele meu, a spus Louis, cu un zâmbet, că 
bărbaţii din familia noastră se bucură de un privilegiu 
ciudat? 

— Da, el mi-a spus, i-am răspuns, tremurând de ciudă, el 
mi-a vorbit despre viziuni. 

— Exact! Ei bine, tatăl meu mi-a apărut aseară, este 
motivul pentru care m-ai găsit atât de palid, vederea 
morţilor de către vii te face palid. 

M-am uitat la el cu o uimire care nu era departe de 
teroare. „L-ai văzut pe tatăl tău aseară, aşa ai spus?” 

— Da. 

— Şi ela vorbit cu tine? 

— El mi-a anunţat moartea mea! 

— A fost un coşmar? 

— A fost o realitate teribilă. 

— Dormeai? 

— Eram treaz! Nu crezi că un tată poate să-i apară fiul 
său? 

— Am plecat capul, pentru, că în adâncul inimii mele, am 
crezut într-o asemenea posibilitate. 

— Cum s-a întâmplat? am întrebat din nou. 

— În modul cel mai simplu şi natural. Citeam în timp ce-l 
aşteptam pe tatăl meu, pentru că ştiam, că dacă eram în 
pericol, va apărea. La miezul nopţii lampa mea, fără nici o 
cauză aparenta, a început să pâlpâie. Uşa s-a deschis încet, 
şi tatăl meu a apărut.” 

— Dar cum? l-am întrebat. 

— La fel cum era în timpul vieţii sale, îmbrăcat în 
veşmântul care-l purta de obicei, el, numai că el era foarte 
palid, iar ochii lui erau orbi.” 

— Oh, Doamne! 

— Atunci s-a apropiat încet de patul meu. M-am ridicat în 
cot. „Bine ai venit, tată, i-am spus. 


El a venit mai aproape, s-a uitat fix la mine, şi mi s-a părut 
că ochii săi lipsiţi de viaţă s-au animat de forţa afecțiunii 
paterne.” 

— Continuă, acest lucru este teribil! 

— Apoi buzele s-au mişcat, şi ciudat, deşi cuvintele lui nu 
produceau nici un sunet, am simţit un glas răsunător 
trecând prin mine, distinct şi vibrând ca un ecou.” 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Gândegşte-te la Dumnezeu, fiul meu! 

— Voi fi ucis în acest duel? l-am întrebat eu. 

Am văzut cum două lacrimi se rostogolesc din ochii fără 
viaţă, pe faţa palidă a spectrului. 

— Şi la ce oră? 

Ela arătat cu degetul spre pendulă. Am urmat direcţia 
indicată. Ceasul arăta nouă şi zece. 

— Foarte bine, tată! am răspuns eu, atunci voia lui 
Dumnezeu se va face! Este adevărat că trebuie să plec de 
lângă mama mea, dar eu vin la tine. 

Un zâmbet slab a trecut peste buzele palide, şi mi-a făcut 
un semn de rămas bun. 

Uşa s-a deschis... El a dispărut, iar uşa s-a închis.” 

Acest destăinuire a fost făcută într-o manieră simplă şi 
naturală, era evident pentru mine că el a descris scena cum 
a avut loc în mod efectiv, sau, în adâncurile minţii sale, a 
fost poate o iluzie, care, după ce a fost luată ca o realitate, 
era la fel de groaznică prin consecinţele sale. 

Am şters sudoarea ce-mi picura pe frunte. 

— Acum, a continuat Louis, îl ştii pe fratele meu, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce crezi că ar face el dacă ar şti că am fost ucis într-un 
duel? 

— El ar pleca din Sullacaro într-o clipă, să vină aici şi să 
lupte cu cel care a provocat moartea ta. 

— Exact şi dacă el este ucis la rândul său?! Mama mea va 
fi de trei ori văduvă. Odată văduvă pentru soţul ei, de două 
ori văduvă pentru cei doi fii ai săi. 


— Oh, am înţeles! Este oribil! 

— Ei bine, trebuie să evităm acest lucru! Trebuie să 
evităm! În acest scop, am scris această scrisoare pentru 
mama mea. Crezând că am murit din cauza unei febre la 
creier, fratele meu nu va căuta să se răzbune, şi mama mea 
se va consola mai uşor dacă ar crede că am fost lovit din 
voia lui Dumnezeu, decât dacă ea ar şti că am fost ucis de 
mâna unui om, cu excepţia cazului în care... 

— Cu excepţia cazului în care...? am repetat eu. 

— Oh, nu! a spus Louis. Sper că nu va fi cazul... 

Am văzut că el a răspuns singur la temerile sale, şi nu am 
mai insistat. 

În acest moment, uşa s-a deschis. 

— Dragul meu de Franchi, a declarat baronul Giordano, 
am respectat ordinele tale, atâta timp cât a fost posibil, dar 
este ora opt, întâlnirea este la nouă, şi avem o leghe şi 
jumătate de mers. Trebuie să plecăm. 

— Sunt gata, dragul meu prieten, a spus Louis. Intră i-am 
spus acestui domn tot ce am avut să-i spun. Ela dus degetul 
la buze, şi s-a uitat la mine. Asta e pentru tine, prietenul 
meu, a continuat el, revenind la masă, şi luând o scrisoare 
sigilată de la ea; aici sunt instrucţiunile către tine, dacă s-ar 
întâmpla vreo nenorocire, citeşte aceste rânduri, şi te rog 
să faci ceea ce ţi-am cerut... 

— Voi face cum mi-ai scris. Aţi făcut rost de arme? a 
întrebat baronul Giordano. 

— Da, am răspuns eu, dar tocmai când am fost gata să plec 
de acasă, am observat că unul dintre percutoare nu 
funcţionează bine, vom lua o cutie de pistoale de la 
Devisme, când vom trece pe lângă el. 

Louis s-a uitat la mine cu un zâmbet, şi mi-a oferit mâna 
lui. Părea să înţeleagă că nu doresc să fie ucis cu unul din 
pistoale mele. 

— Ai o trăsură, a întrebat Louis, sau îl trimit pe Iosif să 
aducă una? 


— Am coupe-ul meu, a spus baronul, şi dacă ne înghesuim 
un pic, putem sta foarte bine toţi trei, în plus, suntem 
grăbiţi, timpul ne presează. lar caii mei merg mai repede 
decât cei de piaţă. 

— Să mergem, atunci, a spus Louis. 

Am coborât. La uşă Iosif ne aştepta: 

— Să merg cu monsieur? a întrebat el. 

— Nu, Joseph, este inutil, nu va fi nevoie de tine. 

Apoi, rămânând un pic în spate Louis i-a spus: 

— Uite aici, prietenul meu, şi i-a pus în mână un mic ceas 
de aur. Dacă, uneori, în momentele mele de umor de prost 
gust te-am jignit, scuză-mă. 

— Oh, monsieur! exclamă Joseph, ochii umplându-i-se cu 
lacrimi, ce vrei să spui? 

— Taci! a spus Louis, şi a plecat rapid să ni se alăture. 

— A fost un slujitor bun, a spus el, aruncând o ultimă 
privire spre Iosif, şi dacă poate fi util pentru oricare dintre 
voi, mă voi simţi foarte recunoscător pentru asta. 

— Doar nu l-ai concediat? a întrebat baronul. 

— Nu, a spus Louis, zâmbind, l-am lăsat doar. 

Ne-am oprit la uşa lui Devisme, şi abia an avut timp pentru 
a lua o cutie de pistoale, pulbere şi gloanţe; am plecat apoi 
în cea mai mare viteză. 

CAPITOLUL XVII. 

Am ajuns la Vincennes cu cinci minute înainte de nouă. O 
altă trăsură a ajuns în acelaşi moment cu a noastră. Era a 
lui monsieur de Château-Renaud lui. Am intrat în pădure pe 
două drumuri diferite, vizitiii noştri au primit ordine să se 
întâlnească pe aleea mare. 

În câteva minute am fost la locul de întâlnire. 

— Domnilor, a spus Louis, în timp ce am coborât, ştiţi nici 
aranjament nu este posibil. 

— Dar, cu toate acestea..., am spus eu. 

— Ah! Mon cher, amintiţi-vă, am încredere absolută în voi, 
aveţi permisiunea doar de a aranja lupta. 


Am plecat capul meu în semn că apreciam încrederea 
absolută, care mi s-a părut ca un testament suprem. 

Am plecat de lângă Louis îndreptându-ne spre monsieur 
de Boissy şi căpitanul de Châteaugrand. Baronul Giordano 
ducea caseta cu pistoale. 

Am schimbat un salut. 

— Domnilor, a spus baronul, în circumstanţe ca acestea, în 
care ne găsim noi înşine implicaţi, cele mai scurte sunt cele 
mai bune complimente, pentru că în orice moment am 
putea fi întrerupţi Noi ne-am luat obligaţia de a furniza 
armele. Aici sunt. Vă rugăm să le examinaţi. locmai le-am 
primit de la armurier, şi vă voi da cuvântul nostru că 
domnul de Franchi nici măcar nu le-a văzut. 

— Această asigurare este inutilă, domnule, a răspuns 
vicontele de Châteaugrand, ştim cu cine avem de a face. Şi 
luă un pistol, în timp ce monsieur de Boissy a luat altul, 
două secunde au încercat jocul arcurilor şi au examinat 
calibrarea lor. 

— Sunt pistoale comune, a spus baronul, şi nu au fost 
niciodată utilizate. Acum, trebuie să ştim dacă fiecare 
combatant se poate deplasa liber. 

— Da, a spus monsieur de Boissy, părerea mea este, că 
fiecare ar trebui să facă ce vrea, sau ce el este obişnuit să 
facă. 

— Fie, dar noi trebuie să-l informăm pe monsieur de 
Franchi, a replicat Giordano, că toate poziţiile de şanse 
egale sunt agreate. 

— Tu informează-l pe monsieur de Franchi. Şi eu îi voi 
spune lui monsieur de Château-Renaud. 

— Asta e tot acum, domnilor. Noi am adus pistoale, a 
continuat Giordano, şi voi trebuie să le încărcaţi. 

Fiecare din cei doi domni, a luat câte un pistol, au măsurat 
riguros aceeaşi cantitate de pulbere, au luat la întâmplare 
două gloanţe, le-a pus în butoaie, şi le-au lăsat jos. 

În timpul acestei operaţiuni, în care nu am dorit să iau 
parte activă, m-am dus până la Louis, care m-a primit cu un 


zâmbet. 

— Nu ai uitat nimic din ce ţi-am spus? m-a întrebat el. 
Obține o promisiune de la Giordano, că el nu va menţiona 
nimic mamei sau fratelui meu. Cu toate acestea, i-am făcut 
deja această cerere în scrisoarea ce i-am dato. 

— Ai încă oribila convingere că vei fi ucis în acest duel? l- 
am întrebat eu. 

— Sunt mai sigur de asta ca niciodată, dar dă-mi cel puţin 
prilejul de a vedea abordarea morţii ca un adevărat 
corsican! 

— Fii calm, dragul meu de Franchi, eşti matur, încât mai 
speram să te conving. 

Louis a scos ceasul lui. 

— Mai am încă şapte minute de trăit, a spus el, uite aici, 
este ceasul meu, păstraţi-l, te rog, ca un suvenir de mine. 
Este un excelent Brequet. 

Am luat ceasul şi strângând mâna lui, i-am spus: 

— Peste opt minute sper să ţi-l dau înapoi. 

— Să nu mai vorbim despre asta, acum, a răspuns el. Uite-i 
pe domnii care se aproprie. 

— Domnilor, a spus vicontele de Châteaugrand, trebuie să 
fie pe undeva pe aici o poiană, pe care am folosit-o pe 
contul meu anul trecut. Să o caut? Ne-ar fi mult mai bine 
acolo decât pe cărare, în cazul în care am putea fi văzuţi şi 
tulburaţi. 

— Călăuzeşte-ne, domnule, a declarat Giordano, te 
urmăm. 

Vicontele mergea primul, l-am urmat, formând două 
grupuri distincte. Într-adevăr, am găsit în curând, după o 
coborâre blândă de aproximativ treizeci de paşi, o poiană, 
care fără nici o îndoială în trecut a fost un iaz de genul celui 
de la Auteuil, şi care, fiind în întregime uscat a format un fel 
de mlaştină, înconjurată pe toate părţile cu o pantă lină. 

Locul părea, prin urmare, ideal pentru a servi ca scenă 
pentru lupta care era pe cale să aibă loc aici. 


— Monsieur de Martelli, a spus vicontele, veţi măsura paşii 
cu mine? 

Baronul a răspuns prin arcuirea afirmativă a capului, apoi 
ducându-se spre monsieur de Châteaugrand, au măsurat 
douăzeci de paşi. 

Am fost lăsat câteva secunde singur cu de Franchi. 

— Apropo, a spus el, vei găsi voia mea pe masă, unde 
scriam când ai venit. 

— Foarte bine, am răspuns eu, o voi găsi uşor. 

— Domnilor, apropiaţi-vă vă rog! a spus vicontele de 
Châteaugrand. 

— Sunt gata, a spus Louis. Apoi se despărţi de mine cu un 
zâmbet trist şi melancolic. Adio dragul meu prieten! a 
continuat el, acceptă mulţumirile mele pentru toate 
probleme ce ţi le-am creat, şi pentru cele ce vor urma. 

Am luat mâna lui, era rece, dar nu era agitat. 

— Ei bine, acum, am spus eu, uită viziunea de noaptea 
trecută, şi foloseşte-ţi mintea cum poţi mai bine. 

— Îţi aminteşti de Freischitz? 

— Da. 

— Ei bine, atunci, ştii că fiecare glonţ are destinaţia lui. 
Adio! 

EI s-a întâlnit pe drum cu baronul Giordano, care avea în 
mână pistolul care-i era destinat. El l-a luat, l-a armat, chiar 
şi fără a se uita la el, s-a dus şi a luat poziţia sa la locul 
indicat de o batistă. 

Monsieur de Château-Renaud era deja la locul lui. 

A fost un moment de tăcere gravă, în care cei doi tineri au 
salutat martorii lor şi pe ai adversarilor, şi în cele din urmă 
s-au salutat unul pe altul. 

Monsieur de Château-Renaud părea a fi perfect obişnuit 
cu acest tip de afaceri, şi el a zâmbit, ca un om sigur de 
talentul său. În plus, ştia probabil, că era prima dată când 
Louis de Franchi manipula un pistol. 

Louis era calm şi rece; capul lui semăna cu un bust de 
marmură. 


— Ei bine, domnilor, a spus de Château-Renaud, aştept. 

Louis mi-a aruncat o ultimă privire, iar apoi cu un zâmbet 
a ridicat ochii spre cer. 

— Allons, domnilor! a spus de Châteaugrand, pregătiţi-vă! 

A ridicat mâinile pentru a bate din palme, apoi a strigat: 

— Unul - doi - trei! 

Cele două arme s-au descărcat deodată. 

În acelaşi moment l-am văzut pe Louis de Franchi căzând 
şi rostogolindu-se de două ori, s-a ridicat în genunchi. 

Monsieur de Chateau-Renaud a rămas în picioare, totuşi 
glonţul îi traversase reverul hainei lui. 

M-am repezit spre Louis. 

— Tu eşti rănit! l-am exclamat eu. 

A încercat să-mi răspundă, dar în zadar, o spumă sângerie 
a apărut pe buzele lui. În acelaşi timp, ela lăsat pistolul pe 
iarbă, şi a dus mâna lui pe partea dreaptă a pieptului. 

O gaură, suficient de mare pentru a băga vârful degetului 
Mic, era vizibilă pe redingota sa. 

— Baroane, am strigat, aleargă la cazarmă şi cheamă pe 
chirurgul regimentului. 

Dar de Franchi cu puţina putere rămasă, l-a oprit pe 
Giordano, făcând un semn cu capul că nu era necesar. 

În acelaşi timp, el a căzut peste genunchiul celălalt. 

Monsieur de Château-Renaud a părăsit locul imediat, doar 
o secundă s-a apropiat de rănit. 

Între timp i-am descheiat haina şi i-am rupt vesta şi 
cămaşa. 

Glonţul a intrat sub coasta a şasea, pe partea dreaptă, şi a 
ieşit un pic mai sus de şoldul stâng. 

La fiecare respiraţie, sângele îi ţâşnea din cele două răni. 

Era evident că lovitura era fatală. 

— Monsieur de Franchi, a spus vicontele de 
Châteaugrand. Eu vă asigur că suntem cu toţii extrem 
îngrijoraţi pentru rezultatul acestei afaceri nefericite şi 
sperăm că nu veţi avea nici o ură împotriva lui monsieur de 
Château-Renaud. 


— Da, da, murmură rânitul, da, l-am iertat - dar faceţi-l să 
plece. Să plece. Ţineţi-l departe de mine. 

Apoi, întorcându-se spre mine, a urmat: 

— Amintiţi-vă promisiunea! 

— Oh, jur! Jur că totul se va face după cum ai dorit. 

— Şi acum, a spus el zâmbind, uită-te la ceas. 

Şi el a căzut pe iarbă, cu un suspin! 

A fost ultimul. 

M-am uitat la ceas, era chiar nouă şi zece. 

Mi-am aruncat apoi ochii spre Louis de Franchi: el era 
mort. 

I-am dus acasă trupul, şi în timp ce baronul Giordano a 
mers să facă notificarea necesară la comisariatul de poliţie 
al districtului, cu ajutorul lui Iosif l-am transportat sus, în 
camera lui. 

Bietul valet, plângea cu lacrimi fierbinţi. Când am intrat în 
cameră, ochii mei s-au întors involuntar spre pendula. 
Acesta era oprită la zece minute după nouă. 

Fără îndoială, el a uitat să-l întoarcă, şi aceasta s-a oprit 
chiar la acest moment. 

Un moment după aceea, baronul Giordano a intrat însoţit 
de ofiţerii de justiţie, care, ne-au informat că au venit să 
pună sigiliile lor pe efectele decedatului. 

Giordano mi-a vorbit despre necesitatea de a trimite 
scrisori de informare către prieteni şi cunoştinţe persoanei 
decedate. 

Dar i-am cerut în primul rând să citească scrisoarea pe 
care Louis de Franchi i-a dat-o înainte de a pleca. 

Scrisoare conţinea o cerere solemnă pentru a ascunde de 
fratele său cauza morţii sale. Mai mult decât atât, pentru ca 
nimeni să nu afle secretul, el i-a solicitat lui Giordano să 
aranjeze ca înmormântarea să fie făcută în privat, pe cât 
posibil. 

Baronul Giordano jură că va îndeplini toate aceste detalii, 
şi m-am dus imediat să fac o vizită dublă lui monsieur de 
Boissy şi lui monsieur de Châteaugrand, pentru a le cerşi 


tăcerea în această afacere nefericită, şi de a solicita ca 
monsieur de Château-Renaud să plece din Paris, cel puţin 
pentru o perioadă scurtă de timp, dar fără să-i spună 
motivul, pentru care absenţa sa era solicitată. 

Amândoi au promis să ajute pe cât stă în puterea lor în 
realizarea dorințelor mele şi în timp ce ei au plecat să-l 
vadă pe monsieur de Château-Renaud pe această temă, m- 
am dus la oficiul poştal să expediez scrisoarea prin care 
madame de Franchi era informată că fiul ei a murit de o 
febră a creierului. 

CAPITOLUL XVIII. 

În ciuda obiceiurilor acestor lucruri şi timpuri, duelul a 
făcut puţin zgomot. Chiar ziarele, acele trompete 
zgomotoase şi false de publicitate, au tăcut. Doar câţiva 
prieteni intimi au urmat cadavrul tânărului nefericit spre 
Pcre-Lachaise. 

În ceea ce-l priveşte pe monsieur de Château-Renaud, în 
pofida tuturor solicitărilor făcute, el a refuzat să plece din 
Paris. 

După ceva timp am avut ideea de a trimite familiei lui 
Louis o scrisoare de la mine însumi, deşi intenţia era bună, 
să reiau acest neadevăr cu ocazia morţii unui fiu şi frate era 
extrem de respingătoare pentru mine. Am fost convins că 
Louis însuşi pentru o lungă perioadă de timp a luptat 
împotriva ei, şi că în cele din urmă ela analizat cele mai 
importante motive, pe care el mi le-a dat, necesare pentru a 
se decide. 

Prin urmare, am concluzionat, cu riscul de a fi acuzat chiar 
de indiferenţă şi de nerecunoştinţă, să păstrez tăcerea pe 
această temă, şi am fost convins că baronul Giordano ar 
face acelaşi lucru. 

La cinci zile după acest eveniment, la aproximativ ora 
unsprezece seara, eram aşezat la masa mea de scris, în 
apropierea sobei mele, singur şi într-o stare de spirit mai 
degrabă ursuză, când valetul meu a intrat, a închis uşa cu 


grijă în spatele lui, şi cu voce foarte agitată mi-a spus că 
domnul de Franchi dorea să mă vadă. 

M-am întors şi m-am uitat la el, era extrem de palid. 

— Ce spui, Victor? l-am întrebat eu. 

— Da, într-adevăr, domnule, a răspuns el, eu nu înţeleg 
NIMIC. 

— Dar ce este cu acest monsieur de Franchi vorbeşte? 

— Dar e prietenul vostru, domnule. Cel care l-am văzut o 
dată sau de două ori venind aici să vă vadă. 

— Eşti nebun, colega! Nu ştii că, din păcate, el a fost ucis 
acum cinci zile? 

— Da, domnule, şi de aceea domnul mă vede aşa de 
confuz. El a sunat la sonerie. Eram în anticameră, am 
deschis uşa, dar văzându-l m-am dat înapoi. Apoi a intrat şi 
a întrebat dacă sunteţi acasă, fiind tulburat atât de mult, i- 
am spus că sunteţi, el a spus atunci: „Du-te şi informează-l 
pe stăpânul tău că monsieur de Franchi doreşte să 
vorbească cu el.” Şi iată, eu sunt aici. 

— Eşti un prost, prietene, fără îndoială anticamera era 
prost luminată, şi ai văzut greşit. Ai fost pe jumătate 
adormit şi nu ai auzit bine... Întoarce-te şi întreabă numele 
lui, a doua oară. 

— Oh! Domnule, este inutil. Vă jur că nu l-am confundat... 
Am văzut şi am auzit foarte bine. 

Ei bine, atunci, invită-l înăuntru. 

Victor s-a îndreptat spre uşă, tremurând tot, şi a deschis-o. 
Eu am rămas în camera mea. 

— Vă rog! Domnul să poftească! a spus el. 

Am auzit, într-adevăr, în ciuda covorului gros, paşii care 
treceau prin salon, şi se apropiau de camera mea. Imediat |- 
am văzut în realitate, pe monsieur de Franchi apărând pe 
uşă. 

Mărturisesc că primul sentiment al meu a fost de teroare. 
M-am ridicat şi m-am dat un pas înapoi. 

— Scuză-mă că te deranjez la ora asta, a spus monsieur de 
Franchi dar am ajuns în oraş cu aproximativ zece minute în 


urmă, şi vei înţelege cu uşurinţă că nu am dorit să amân 
conversaţia mea cu tine până mâine. 

— Ah! Lucien dragul meu, am exclamat eu, îndreptându- 
mă spre el, şi strângându-l în braţe. Tu eşti? Ah?! Este 
posibil?! 

Şi în ciuda împotrivirii mele, câteva lacrimi au evadat din 
ochii mei. 

— Da, a spus el, eu sunt. 

Am calculat timpul care a trecut, scrisoarea ar fi putut cu 
greu să ajungă la Ajaccio, şi cu atât mai puţin la Sullacaro. 

— Oh! Doamne! am exclamat eu, dar atunci nu ştii nimic. 

— Ştiu tot! a spusel. 

— Cum tot?! 

— Da. 

— Victor, am spus eu servitorului meu, care nu-şi revenise 
în întregime, lasă-ne în pace, sau mai degrabă vino din nou 
peste un sfert de oră, cu o cină completă. Vei cina cu mine, 
şi stai peste noapte aici, Lucien? 

— Accept tot, a spus Lucien, nu am mâncat de când am 
plecat din Auxerre. După aceea am trecut pe la casa lui 
Louis, dar cum nimeni nu m-a cunoscut, sau, mai degrabă, a 
continuat el cu un zâmbet trist profund, toţi m-au confundat 
cu sărmanul meu frate, am plecat de acolo, după ce am 
aruncat toată casa în confuzie. 

— Într-adevăr, dragul meu Lucien, asemănarea cu fratele 
tău Louis este atât de mare, încât eu însumi abia acum mi- 
am revenit. 

— Cum! exclamă Victor, care nu şi-a putut lua ochii de la 
el, acest domn este apoi fratele... 

— Da, dar acum du-te şi pregăteşte cina noastră. 

Victor a ieşit, şi ne-a lăsat în pace. L-am luat de mână pe 
Lucien, l-am dus la un fotoliu, şi m-am aşezat alături de el. 

— Dar, am continuat eu, încă uimit, erai pe drum să vii aici, 
când ai auzit ştirea fatală? 

— Nu, eram la Sullacaro. 

— Imposibil scrisoarea fratelui tău nu a ajuns încă acolo. 


— Ai uitat balada lui Burger, Alexandre dragul meu, vestea 
morţii circulă repede... 

M-am cutremurat. 

— Ce vrei să spui, explică-te? Eu nu te înţeleg. 

— Ai uitat ce ţi-am spus despre apariţiile specifice din 
familia noastră? 

— L-ai văzut pe fratele tău? am exclamat eu. 

— Da. 

— Şi când a fost asta? 

— În timpul nopţii, de 16 spre 17. 

— Şi el ţi-a spus tot? 

— Tot! 

— Elţi-a spus că a murit? 

— Nu! Mi-a spus că elva fi ucis. Morți nu mint niciodată! 

— Şi ţi-a spus cum? 

— Într-un duel. 

— Cu cine? 

— Cu domnul de Château-Renaud! 

— Nu, nu, nu se poate, am exclamat eu, ai aflat în alt mod. 

— Crezi că eu sunt dispus să glumesc pe această temă? 

— Scuză-mă, dar ceea ce-mi spui acum este atât de ciudat, 
într-adevăr, şi tot ceea ce se întâmplă cu tine şi fratele tău 
este atât de mult departe de cursul naturii. 

— Că nu vrei să mă crezi, am înţeles. Dar uită-te aici! a 
spus el, şi-a descheiat cămaşa şi mi-a arătat un semn vineţiu 
imprimat pe pielea lui, deasupra coastei a şasea pe partea 
dreaptă. Acum vei crede? 

— Într-adevăr, am exclamat eu, este exact locul unde 
fratele tău a primit glonţul fatal! 

— Şi glonţul a ieşit pe aici, a continuat el, punând degetul 
deasupra şoldului stâng. 

— Asta e miraculos! am strigat eu. 

— Şi acum, a continuat el, permite-mi să-ţi spun la ce oră a 
murit? 

— Vorbeşte! 

— La nouă şi zece. 


— Uite aici, Lucien, spune-mi totul, în mintea mea creşte 
confuzia cu cât te ascult mai mult, iar răspunsurile tale 
incredibile îmi par desprinse dintr-o poveste. 

CAPITOLUL XIX. 

Lucien s-a lăsat pe scaunul lui, s-a uitat la mine şi a 
continuat: 

— Ah, ţin minte tot ce s-a întâmplat în ziua în care fratele 
meu a fost ucis, am plecat dimineaţa devreme călare. Am 
vizitat nişte păstori din apropiere de Carboni, atunci când, 
după ce m-am uitat la ceas, era nouă şi zece, şi în timp ce-l 
puneam în buzunarul meu, am primit o lovitură atât de 
violentă încât am leşinat, când am deschis ochii, eram 
culcat pe braţele lui Orlandini, care stropea faţa mea cu 
apă... Calul meu era în picioare lângă mine, cu nasul 
îndreptat spre mine şi pufăind pe nas. 

— Ei bine, mi-a spus Orlandini, ce s-a întâmplat cu tine? 

— Oh! am răspuns. Eu nu ştiu, dar parcă am auzit focuri 
de arme? 

— Nu! 

— Mi s-a părut că am primit un glonţ aici, şi i-am arătat 
locul unde am simţit durerea. 

— În primul rând, a spus el, nu s-a tras nici foc de pistol în 
această zonă, iar apoi nu ai nici o gaură în haina ta. 

— Atunci, i-am spus, fratele meu a fost ucis. 

— Oh! a exclamat el, Acest lucru, a spus el, este cu totul 
altceva. 

Am deschis haina mea şi am găsit semnul pe care ţi l-am 
arătat cu ceva timp în urmă. 

Atunci era proaspăt ca şi când abia se oprise sângerarea... 
Pentru un moment mi-a fost imposibil de a reveni la 
Sullacaro, atât de puternice erau durerile, atât cele fizice, 
cât şi cele morale, m-am gândit la mama mea, ea mă 
aştepta acasă, la cină, ar fi trebuit să-i explic împrejurările 
prin care am trecut, şi nu puteam s-o fac, nu pentru că nu 
doream, dar fără o dovadă concretă, nu puteam să-i anunţ 
moartea fratelui meu. 


Aşa că mi-am continuat drumul meu, şi am ajuns acasă pe 
la ora şase seara. Mama mea m-a primit ca de obicei, era 
evident că nu bănuia nimic. Curând după cină m-am retras 
în camera mea. 

În trecere prin coridorul, de care trebuie să-ţi aminteşti, 
vântul a stins lumânarea mea. Am vrut să mă întorc ca s-o 
aprind din nou, când prin crăpătura uşii de la în camera 
fratelui meu, am văzut o lumină. 

M-am gândit că Griffo avea nişte treburi de făcut în acea 
cameră, şi a uitat, probabil, să ia lampa. 

Am deschis uşa; o lumânare de ceară ardea lângă patul 
fratelui meu, şi pe pat fratelui meu era întins gol şi 
însângerat. 

Mărturisesc, că pentru un moment am fost cuprins de 
teroare. Apoi m-am apropiat şi l-am atins, el era deja rece. 

Avea o urmă de glonţ pe corpul său, în acelaşi loc în care 
am simţit durerea, şi câteva picături de sânge se scurseseră 
din plagă. 

Am fost acum sigur că fratele meu a fost ucis. 

M-am aruncat în genunchi, sprijinindu-mi capul de pat, am 
închis ochii şi am murmurat o rugăciune. 

Când am deschis ochii din nou, eram într-o obscuritate 
profundă; lumânarea de ceară era stinsă, iar viziunea 
dispăruse. 

M-am uitat spre pat, era gol. 

Eu mă consider la fel de curajos ca orice om normal, dar 
trebuie să mărturisesc că atunci când am plecat din 
cameră, bâjbâind prin întuneric, părul meu mi se sculase şi 
fruntea mea era acoperită cu sudoare. 

Am coborât pe scări să-mi procur o altă lumânare; mama 
mea m-a văzut, şi a scos un strigăt: 

— Ce este cu tine, a întrebat ea, de ce eşti atât de palid? 

— Nu-i nimic, i-am răspuns, şi luând o altă lumânare am 
urcat din nou pe scări. 

De data această lumina nu s-a stins, şi m-am dus în camera 
fratelui meu. Era goală. 


La etaj am găsit prima mea lumânare, care acum ardea. 

Chiar în lipsă de dovezi, eram convins că fratele meu a fost 
ucis la ora nouă şi zece minute. 

M-am retras în camera mea, şi m-am dus la culcare.” 

— După cum poţi să-ţi imaginezi cu uşurinţă, a trecut o 
lungă perioadă de timp înainte de a putea adormi, dar 
oboseala a învins agitația mea. Şi somnul m-a biruit. 

— Apoi, totul a continuat sub forma unui vis, am văzut 
scena în care a avut loc omorul, l-am văzut pe omul care l-a 
ucis pe fratele meu, şi am auzit numele lui pronunţat, era 
monsieur de Château-Renaud. 

— Din păcate totul s-a petrecut exact aşa! Prea adevărat, 
am exclamat eu, dar cu ce intenţie ai venit la Paris? 

— Am venit să-l omor pe omul care l-a ucis pe fratele meu. 

— Ca să-l omori? 

— Oh, nu fii neliniştit, nu după moda corsicană, din spatele 
unui gard viu, sau după un perete. Nu, nu, după modul 
francez, cu măânuşi albe, cu volane la cămaşă şi cu 
redingotă. 

— Şi madame de Franchi ştie! Ştie că ai venit aici cu 
această intenţie? 

— Da. 

— Şi nu s-a opus? 

— Ea m-a sărutat pe frunte, şi a zis: du-te! Mama mea este 
o adevărată corsicană. 

— Şi ai venit! 

— lată-mă. 

— Dar, dacă în timpul vieţii lui fratele tău nu a vrut să fie 
răzbunat? 

— Ei bine, a spus Lucien, zâmbind amar, el şi-a schimbat 
opţiunea, deoarece ela murit. 

În acest moment, valetul a venit cu cina. Ne-am aşezat la 
masă, Lucien a mâncat ca un om a cărui minte nu era deloc 
preocupată. După cină l-am condus în camera lui, el mi-a 
mulţumit, a strâns mâna mea, şi mi-a dorit noapte bună. 

Era atât de calm, avea un suflet puternic. 


În dimineaţa următoare, el a intrat în camera mea, curând 
după ce valetul i-a spus că eram treaz. 

— Vrei, mi-a spus el, să mergi cu mine la Vincennes? 
Acesta este un pelerinaj pios pe care am de gând să-l fac, 
dacă nu ai timp, voi merge singur. 

— Cum de unul singur! Nici nu cunoşti locul? 

— Oh! Îl voi recunoaşte cu uşurinţă, nu ţi-am spus că l-au 
văzut în visul meu! 

Eram curios să ştiu cât de mult această intuiţie singulară 
se confirmă. 

— Foarte bine, te voi însoţi, am declarat eu. 

— Pregăteşte-te, între timp îi voi scrie lui Giordano o notă 
şi îmi vei permite să-l trimit pe valetul tău să ducă această 
notă. 

— Cu plăcere. 

— Mulţumesc. 

Apoi, el a plecat, dar a revenit în câteva minute. În acelaşi 
timp am trimis după o trăsură. Ne-am urcat în ea şi am 
plecat spre Vincennes. 

Când am ajuns la răscruce m-a întrebat: 

— Suntem aproape de loc, nu-i aşa? 

— Da, la vreo douăzeci de paşi de aici, spre dreapta, vom 
intra în pădure. 

— Aici este, a spus tânărul, oprind trăsură. 

Lucien a intrat în pădure, fără nici o ezitare, ca şi cum el 
ar fi fost aici de douăzeci de ori. A mers drept spre 
mlaştină, iar când a ajuns acolo s-a oprit pentru o clipă, şi 
se uită în jur, cu un fel de familiaritate instinctivă, a avansat 
direct la locul unde fratele său a căzut. El şi-a aplecat capul 
spre pământ, şi observă o pată roşiatică. 

— Aici este! a spus el. 

El a atins apoi iarba cu buzele. 

Apoi s-a ridicat brusc, din ochi îi ţâşneau scântei, el a 
traversat mlaştina, până a ajuns la locul de unde monsieur 
de Château-Renaud a tras atunci. 


— Aici, el era în picioare, a exclamat Lucien, bătând din 
picior, şi aici vai cădea mâine. 

— Cum! am strigat eu, mâine? 

— Da, cu excepţia cazului în care el este laş, el îmi va 
acorda răzbunarea mea mâine. 

— Dar, dragul meu Lucien, am spus eu, ştii că în Franţa se 
obişnuieşte ca după un duel să nu se producă alte 
consecinţe decât cele naturale, care decurg din duelul în 
sine, monsieur de Château-Renaud a luptat cu fratele tău, 
care l-a provocat, duelul nu are nimic de-a face cu tine. 

— Ah! Într-adevăr, monsieur de Château-Renaud a avut 
dreptul de a-i contesta fratelui meu dreptul de a oferi 
protecţia lui unei doamne care a fost înşelată cu laşitate! 
Monsieur de Château-Renaud l-a ucis pe fratele meu, care 
nu atinsese niciodată un pistol, el l-ar fi omorât cu siguranţă 
cu aceeaşi plăcere pe cerbul care se uită acum la noi. lar 
eu, eu, nu am dreptul de a-l contesta pe monsieur de 
Château-Renaud? Haide! 

Am plecat capul meu, fără a-i răspunde. 

— În plus, a spus el, nu ai nimic de a face cu toate astea. 
Sunt hotărât, i-am scris lui Giordano în această dimineaţă, 
şi e timpul să ne întoarcem la Paris, toate aranjamentele vor 
fi făcute... Crezi că monsieur de Château-Renaud ar refuza, 
eventual, propunerea mea? 

— Monsieur de Château-Renaud, din păcate, are reputaţia 
de om curajos, care nu ar admite să refuze fără nici o 
îndoială acest subiect. 

— Atunci totul este cum se poate mai bine, a spus Lucien. 
Să mergem să luăm micul dejun. 

Ne-am întors pe acelaşi drum, şi am urcat în trăsură. 

— Vizitiu, am spus eu, Strada de Rivoli. 

— Nu, a spus Lucien, eşti invitatul meu. Vizitiu, la Cafe de 
Paris. Oare nu acolo lua, de obicei fratele meu mesele lui? 

— Cred că da. 

— În plus, i-am scris lui Giordano să ne întâlnim acolo. 

— Ei bine, atunci, la Cafe de Paris. 


În aproximativ o jumătate de oră am coborât la uşa 
restaurantului. 

CAPITOLUL XX. 

Intrarea lui Lucien în cafenea era o dovadă proaspătă a 
acestei asemănări stranie între el şi fratele său. 

Circumstanţa morţii lui Louis era cunoscută, nu de toţi, 
este adevărat, dar era cunoscută, şi apariţia lui Lucien aici 
părea să lovească fiecare persoană, cu o uimire aproape 
stupefiantă. 

Am cerut un separeu, şi am cerul ca baronul Giordano să 
fie condus acolo, imediat după sosirea lui. 

Am fost introduşi într-o încăpere de la capătul inferior al 
salonului. Lucien a început să citească ziarele, cu un calm 
care arata ca o insensibilitate. Când eram aproximativ la 
jumătatea micului dejun, Giordano a intrat. 

Cei doi tineri nu se văzuseră unul pe altul de patru sau 
cinci ani, fără a-şi da mâinile, s-au îmbrăţişat, ceea ce 
demonstra prietenia lor reciprocă. 

— Ei bine, totul este aranjat! a spus Giordano. 

— Monsieur de Château-Renaud a acceptat? 

— Da, dar cu condiţia, că după aceasta, el să fie lăsat în 
pace. 

— Oh, desigur! Desigur! Sunt ultimul de Franchi! I-ai 
văzut şi pe secunzii săi? 

— Nu a fost nevoie. El însuşi s-a oferit pentru a-l informa 
pe monsieur de Boissy, precum şi pe monsieur de 
Châteaugrand. În ceea ce priveşte armele, ora şi locul, 
acestea vor fi toate la fel. 

— Excelent! Ia loc şi mănâncă-ţi micul dejun. 

Baronul se aşeză, şi am vorbit despre alte lucruri. După 
micul dejun Lucien mi-a solicitat să-l conduc la comisarul de 
justiţie care pusese sigiliile, şi, de asemenea, la proprietarul 
casei în care fratele său a locuit. El dorea să-şi petreacă 
noaptea dinaintea răzbunării în camera lui Louis. 

Toate aceste aranjamente ne-au luat cea mai mare parte a 
zilei, şi abia la ora cinci după-amiază, Lucien a putut intra în 


posesia reşedinţei nefericitului său frate. L-am lăsat în pace. 
Durerea are o pudoare, care cere respect. 

Lucien mi-a dat întâlnire pentru dimineaţa următoare, la 
ora opt, mi-a cerut să încerc să obţin aceleaşi pistoale, şi să 
le cumpăr, dacă acestea erau de vânzare. 

M-am dus imediat la Devisme şi afacere a fost curând 
încheiată, pentru şase sute de franci. 

În dimineaţa următoare, cu un sfert de oră înainte de opt, 
am fost la uşa lui Lucien. 

Când am intrat, el era aşezat în acelaşi loc, şi scriind pe 
aceeaşi masă unde l-am găsit pe fratele său cu câteva zile în 
urmă. 

El avea un zâmbet pe buze, chiar dacă el era foarte palid. 

— Bună dimineaţa, a început el, i-am scris mamei mele. 

— Sper că-i vei face o comunicare mai puţin dureroasă, 
decât cea pe care fratele tău i-a făcut-o acum opt zile. 

— Am informat-o că ea poate acum să se roage în linişte 
pentru fiul ei, şi că el va fi răzbunat. 

— Cum poţi vorbi cu o certitudine atât de mare? 

— Nu ai spus că fratele meu a fost anunţat de moartea lui, 
în prealabil? În schimb, acum te asigur de decesul lui 
monsieur de Château-Renaud. Uită-te aici! a spus el, 
ridicându-se şi atingându-mi fruntea, aici îl va lovi glonţul 
meu! 

— Şi tu? 

— El nici măcar nu mă va atinge! 

— Dar cel puţin, aşteaptă până după duel, înainte dea 
expedia această scrisoare. 

— Asta este cu totul inutil. 

El a sunat din clopoțel. Servitorul a intrat. 

— Iosif, a spus el, să pui această scrisoare la poştă. 

— L-ai văzut atunci pe fratele tău? am întrebat eu. 

— Da, a răspuns Lucien. 

Era un lucru ciudat, într-adevăr, aceste două dueluri unul 
după altul, şi în ambele, unul dintre adversari era sortit, în 
prealabil, să moară. 


Între timp, a sosit baronul Giordano. 

Era ora opt. Am plecat. 

Lucien era atât de nerăbdător să ajungă acolo, şi a grăbit 
vizitiul atât de mult, încât am ajuns la întâlnire cu zece 
minute înainte. Oponenții noştri au venit la ora nouă punct. 
Erau toţi trei călare, urmaţi de un servitor, de asemenea 
călare, monsieur de Château-Renaud ţinea mâna introdusă 
în haina lui în dreptul pieptului, şi m-am gândit la început 
că el avea braţul într-o eşarfă. 

La douăzeci de paşi de la noi, cei trei domni au descălecat, 
lăsând caii în grija slujitorului. 

Monsieur de Château-Renaud a rămas în urmă, dar se uita 
pe furiş la Lucien, în pofida distanţei dintre noi, l-am văzut 
cum devine palid. S-a întors, şi s-a amuzat retezând cu 
biciul, pe care-l purta în mâna stângă, câteva flori mici care 
creşteau în iarbă. 

— Iată-ne, domnilor, au spus domnii de Châteaugrand şi 
de Boissy, ştiţi condiţia noastră, că acest duel va fi ultimul, şi 
că oricare ar fi rezultatul, monsieur de Château-Renaud nu 
îşi asumă nici o responsabilitate în continuare. 

— De acord! am răspuns. 

Lucien s-a aplecat în semn de aprobare. 

— Aveţi armele? întrebă vicontele. 

— Da, aceleaşi folosite în acea zi. 

— Şi ele sunt necunoscute lui monsieur de Franchi? 

— Mult mai mult decât atât, dacă monsieur de Château- 
Renaud, le-a folosit o singură dată. Monsieur de Franchi 
nici măcar nu le-a văzut. 

— Foarte bine, domnilor. Să mergem! 

Am intrat imediat în pădure fără să spunem un singur 
cuvânt. Fiecare a simţit amintirea dureroasă a scenei 
recente. Am ajuns la mlaştină. 

Monsieur de Château-Renaud, cu un mare efort de 
autocontrol, părea calm. Dar era uşor pentru cei care l-au 
văzut la ambele întâlniri, să distingă diferenţa dintre 
sentimentele sale. 


Din când în când el arunca o privire spre Lucien, care 
exprima o nelinişte, care semăna foarte mult cu frica. Poate 
că marea asemănarea dintre cei doi fraţi l-au impresionat, 
sau a văzut în Lucien umbra răzbunării lui Louis? 

În timp ce pistoalele se încărcau, în cele din urmă, l-am 
văzut trăgându-şi mâna din haina lui, mâna era înfăşurată 
într-o batistă udă, pe care o aruncă în iarbă. 

Lucien aştepta, cu ochii lui calmi şi ficşi, ca şi cum ar fi 
sigur de răzbunarea lui. 

Fără a aştepta să-i fie indicat locul său, Lucien s-a 
îndreptat spre locul pe care fratele său l-a ocupat, şi, 
desigur, l-a forţat pe monsieur de Château-Renaud să aibă 
din nou acelaşi loc unde stătuse înainte. 

Lucien a primit pistolul lui cu un zâmbet vesel. 

Atunci monsieur de Château-Renaud, din palid, a devenit 
livid. Şi-a trecut apoi mâna între gât şi cravata sa, ca şi cum 
aceasta din urmă l-ar fi sufocat. 

Este imposibil să ne imaginăm sentimentul de teroare 
involuntară cu care am privit spre acest tânăr: frumos, 
elegant bogat, care încă în dimineaţa precedentă avea mulţi 
ani de fericire în faţa lui, şi care acum, cu sudoarea 
scurgându-se pe fruntea sa şi inima plină de o agonie de 
nedescris, a simţit aripa morţii. 

— Sunteţi gata? a întrebat vicontele de Châteaugrand. 

— Da, a răspuns Lucien. 

Monsieur de Château-Renaud a făcut doar un semn 
afirmativ. 

În ceea ce mă priveşte, neîndrăznind să privesc această 
scenă, m-am întors. 

Am auzit cele două bătăi din palme date succesiv, şi la a 
treia, detonarea celor două pistoale. 

M-am întors din nou cu faţa. Monsieur de Château-Renaud 
era culcat la pământ, desigur era mort, fără să fi rostit un 
oftat, sau a face o mişcare. M-am apropiat de cadavru, 
împins de o curiozitate irezistibilă care te conduce după un 


dezastru, glonţul a intrat prin mijlocul frunţii, exact cum îmi 
spusese Lucien. 

Am alergat apoi spre el, era nemişcat şi calm. Dar 
văzându-mă în preajma lui, el a scăpat arma şi s-a aruncat 
în braţele mele. 

— Oh, fratele meu! Sărmanul meu frate! A exclamat el. 

Apoi a izbucnit în hohote! 

Acestea au fost primele lacrimi pe care tânărul le-a vărsat 
vreodată! 


SFÂRŞIT 


1 Călătoria lui Alexandre Dumas în Corsica a avut loc în 
anul 1834. (n. 1). 

2 Archebuze. 

3 Pumnale. 

4 Familia Bonaparte era de origine italiană. (n. [.). 

5 O eroare, la acel moment Napoleon Bonaparte era doar 
general. (n. 1.). 

6 A face o piele, înseamnă a ucide o persoană pentru ceea 
ce ei numesc o cauză onorabilă, ca de exemplu celebra 
vendetă corsicană. (n. A.). 

7 Monument, grămadă, aici cu sensul de mormânt. (it.) (n. 
T.). 

8 Bocet, tânguire, (it.) (n. 1.). 

9 Aluzie la cunoscuta lipsă de eleganţă a lui Jean de La 
Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa - d. 13 
aprilie 1695, Paris) - poet, dramaturg şi prozator francez. A 
rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru 
fabulele sale. Jean de La Fontaine a fost membru al 
Academiei Franceze. (n. 1.). 

10 Autorul şi-a dat seama de neconcordanţa prezentată în 
PREFAŢĂ, şi „a căutat să dreagă busuiocul”. Începând cu 


ediţia „MICHEL LEVY FRERES” - Paris, 1862, apare doar 
numele de Orlandi. (n. 1.). 

11 Începând cu ediţia „MICHEL LEVY FRERES” - Paris, 
1862, numele lui Dujarrier - este înlocuit cu D*. (n. T.).