Ponson Du Terrail — Noptile de la Maison Doree

PONSON du TERRAIL 


PONSON du IERRAIL 


NOPŢILE DE LA MAISON 
DOREE 


(Les nuits de la Maison Dore) 


Capitolul 1. 

Ploua... 

Bulevardul era pustiu, magazinele erau închise. 

Miezul nopţii suna la o pendulă a restaurantului Maison 
d'Or, unde doi bărbaţi şedeau faţă în faţă. Erau tineri 
amândoi, cu o înfăţişare elegantă şi cu maniere distinse. 

Amândoi aminteau de profilul fiului de familie. Unul se 
numea Raymond, celălalt, Maxime. 

Raymond era mai în vârstă, avea ochii albaştri, părul 
blond, picioarele mici, mâinile lungi şi fine. 

Maxime era brunet, de talie mijlocie, zvelt ca o creolă din 
Bourbon, palid ca un moscovit. 

Stăteau, şi unul, şi altul, în faţa unei mese pe care se 
aflau trei şerveţele. Creveţii roşii şi racii fierţi stăteau 
neatinşi, sticla cu vinul vechi de Medoc nu fusese desfăcută, 
şampania aştepta într-o frapieră3. 

Maxime şi Raymond nu voiau, fără îndoială, să se atingă 
de furculiţele lor înainte de sosirea celui de-al treilea 
oaspete. 

Raymond se ridica din când în când, deschidea fereastra 
şi se apleca în exterior, fără să ţină seama de ploaia fină şi 
pătrunzătoare care uda asfaltul şi trotuarele. 

— Nimic! Nimic! Murmură el, cu excepţia vizitiului meu 
care doarme pe capra trăsurii, şi a unui lucrător care 


citeşte un ziar de seară la lumina unui felinar stradal. 
Antonia nu va veni! 

Apoi reveni, aşezându-se în faţa lui Maxime, şi îşi 
reaprinse trabucul de la una dintre lumânările aşezate pe 
masă. 

— Ah! Dragă, îi spuse Maxime, după ce Raymond repetă 
pentru a treia oară: „Antonia nu va veni!”, ai înnebunit în 
seara asta? 

— Eu, nebun? 

— Fără îndoială. 

— De ce-mi pui această întrebare? 

— Eşti tânăr şi frumos, ai cincizeci de mii de franci rentă, 
eşti privit ca un bărbat în vogă, dar singura grijă pe care o 
ai este că Antonia nu vine! 

— Poate că nu mă maiiubeşte? 

— O, inimă naivă! Murmură Maxime. Omul care are 
cincizeci de mii de franci rentă este întotdeauna iubit. 

— Crezi? 

Şi Raymond zâmbi cu tristeţe. 

— Dar, continuă Maxime, cum de ţi-a venit această idee 
ciudată: să ne inviţi în seara asta, pe mine - vechiul tău 
prieten, şi pe „ea” - femeia pe care o iubeşti, să cinăm aici, 
într-un loc retras, precum studenţii care şi-au primit pensia 
lunară şi doresc să impresioneze dansatoarele de cancan? 

Raymond continuă să zâmbească şi rămase tăcut. 

Maxime continuă: 

— Nu deţii, în partea de sus a suburbiei Saint-Honore, 
un mic hotel4 fermecător? Şi în sala ta de mese, frumos 
tapetată în piele, cu mobilă de stejar vechi, decorată cu un 
covor din Orient, nu ne-am adunat de atâtea ori, încât să-ţi 
vină ideea de a ne da întâlnire la cabaret? Pentru că vreau 
să ştii, bunul meu prieten, că nu-mi displace nici bucătăria 
restaurantului în care ne aflăm - este bună! 

— Nici catifeaua de pe divanurile sale, nici strălucirea 
lumânărilor sale; dar dacă unii ar fi aşa cum suntem noi, 
nişte călăreţi profesionişti, dacă ar avea cai de rasă şi 


amante la alegere, nu s-ar apuca să imite funcţionarii 
judecătoreşti care merg cu femeile de joasă speţă să ia cina, 
noaptea, pe bulevard! 

— Opreşte-te! Spuse Raymond. Accept reproşurile tale, 
dar, ce vrei? Mi-am vândut hotelul în această dimineaţă. 

— Visezi! 

— Nu, am făcut o afacere excelentă. 

— Bine. Atunci, de ce să nu cinăm acasă la Antonia? Ea 
are o cabană din lemn destul de drăguță. 

— E adevărat, dar... 

Zgomotul unei trăsuri care se auzi îl întrerupse pe 
Raymond. El se ridică dintr-o dată şi, pentru a patra oară, 
fugi la fereastră. 

Un mic cupeu opri la intrarea străzii Laffite, vizavi de 
mica uşă a restaurantului, şi o femeie se aruncă dintr-o 
săritură pe prag. 

— Ea este, spuse Raymond. 

Şi faţa i se lumină. 

Un minut mai târziu, într-adevăr, uşa încăperii se 
deschise şi o femeie apăru în faţa ochilor celor doi tineri. 

Ea putea să aibă douăzeci şi trei de ani, era frumoasă ca 
o eroină dintr-un roman - avea graţia unei castelane din 
cărţile lui Walter Scott! Cu părul negru ca o fiică a 
Andaluziei, cu pielea albă ca o englezoaică, zveltă şi suplă 
ca o indiancă, Antonia era una din acele femei a cărei 
privire avea un farmec fatal, a cărei dragoste bulversa toată 
viaţa unui bărbat aşa cum o furtună răvăşeşte spicele unui 
câmp semănat cu grâu, în ajunul recoltării. 

— Ah! Dragă Antonia, murmură Raymond, luându-i 
mâinile, m-am temut că nu vei veni! 

Ea se uită la el, cu un surâs pe jumătate batjocoritor: 

— Dar, tu, care eşti sultanul inimii mele, îi spuse ea, nu 
ştii că nu te-am lăsat vreodată să mă aştepţi? 

— E adevărat, dar... 

— Ploua, nu-i aşa? 

— Exact. Şi apoi... şi apoi... 


— Eşti un neghiob! îi spuse ea. 

Şi ea îi aruncă în jurul gâtului braţele sale albe ca de 
alabastru, apoi îi atinse fruntea cu buzele care erau mai 
roşii decât cireşele din iunie. 

— Haide! Spuse ea, la cină! Bună seara, Maxime. Aşază- 
te lângă mine, acolo, la dreapta mea... Mi-e o foame... 

Şi ea se aşeză pe scaunul liber de lângă masă. 

Raymond continua să zâmbească, dar era totuşi trist; 
parcă un nor plana asupra gândurilor sale. 

— Oh! Acest Raymond! Strigă Antonia, atacând cu 
degetele ei trandafirii farfuria cu raci. Va rămâne toată 
viaţa cel mai original dintre bărbaţi. 

— Crezi? Zise Maxime. 

— Pe cuvânt! Această cină este o dovadă. 

— Asta îi spuneam şi eu adineauri. 

— Ah! Ah! 

— Ssst! Dragi prieteni, spuse Raymond. Această cină are 
un scop misterios. 

— Haide! 

— Un scop filosofic, chiar. 

— Atunci, nu vorbi, Raymond! Strigă Antonia. Cuvântul 
„filosofie” îmi dă fiori. 

— De ce, dragă? 

— Pentru că am avut odată un prieten care era într-o 
sărăcie lucie, o sărăcie de rege detronat sau de poet, şi care 
spunea tot timpul: „Oh! Sunt filosof!” 

— Ei bine! Nu voi mai folosi acest cuvânt. Doar că... 

— Sper că, spuse Maxime, ne vei explica de ce cinăm 
aici. 

— Pentru că am o mărturisire să vă fac, ţie - prietenul 
meu, şi ei - femeia pe care o iubesc. 

— Bine! Spuse Antonia, care zâmbi arătându-şi dinţii 
albi. lată că Raymond va deveni sentimental. 

Şi ea îşi turnă un pahar de şampanie. 

— Poate, dar pentru orice eventualitate, înainte de 
destăinuirea mea, spuse Raymond, vă voi pune câte o 


întrebare. 

— Să auzim! Zise Maxime. 

— Fie! Voi începe cu tine. Ce este prietenia? 

— Este o relaţie între doi bărbaţi care au doar o pungă 
cu bani, doar o sabie şi o pană de scris, şi care, iubind două 
femei, niciodată nu s-ar certa unul cu celălalt. 

— Îmi place definiţia ta, Maxime. Acum, întrebarea 
pentru tine, Antonia... 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce este dragostea? 

— Dragostea înseamnă două guri care se unesc într-un 
sărut, două inimi care bat în acelaşi ritm, două respiraţii 
care se confundă, două suflete pe care fericirea le 
abrutizează şi care ajung să acţioneze mai mult din instinct. 

Raymond scoase un strigăt de bucurie şi îşi întinse 
mâinile, una spre Maxime, alta spre Antonia. 

— Ilertaţi-mă că v-am pus la îndoială încrederea, spuse 
el. 

— Ai pus la îndoială... 

— Da, m-am îndoit de tine, dragul meu Maxime, care, 
după ce mi-ai fost coleg de şcoală, ai devenit prietenul meu 
în faţa lumii întregi. M-am îndoit de tine, buna mea Antonia, 
la genunchii căreia am trăit atâtea momente de fericire 
timp de trei ani. 

— 'Te iubesc, şopti ea. 

— Eu sunt fratele tău, adăugă Maxime. 

— Ei bine, prieteni, spuse Raymond, ascultaţi-mi 
destăinuirea. 

— Haide! Spuseră cei doi, plini de nerăbdare. 

Raymond redeveni brusc melancolic. 

— Ştiţi, spuse el, că nu-mi cunosc nici numele şi nici 
originea. 

— Da, şi? 

— Numele meu este Raymond, Raymond şi atât. 

— Cui îi pasă! Făcu Antonia, nu-mi pasă de prejudecățile 
aristocratice. 


— Fie, spuse Raymond. Nu ştiu unde m-am născut, 
amintirile mele din copilărie s-au pierdut într-un vechi 
castel, unde mă creştea o femeie încă tânără şi foarte 
frumoasă, căreia îi spuneam „mama mea”, dar al cărei 
nume nu l-am ştiut vreodată. Într-o zi, am fost separat 
brusc de ea şi adus la această pensiune de pe strada Clichy, 
unde m-ai cunoscut, Maxime. 

— Şi nu ţi-ai revăzut mama? 

— Niciodată! 

— Totuşi... 

— O mână misterioasă îmi plătea şederea la pension şi 
pe profesorii mei de agrement. Am fost crescut ca fiul unui 
rege. Scrimă, călărie, pictură, muzică, pe toate le-am 
învăţat. La douăzeci de ani, am devenit avocat. Odată, 
directorul acestei şcoli în care mi-am petrecut anii tinereţii, 
care era întotdeauna un intermediar între protectorii mei 
necunoscuţi şi mine, mi-a spus: 

— Raymond, prietene, aţi devenit bărbat, iar viitorul este 
al dumneavoastră. Poate că nu veţi afla vreodată care este 
originea dumneavoastră, dar averea consolează destul de 
bine acest rău atunci când este folosită pentru a susţine o 
bună educaţie şi o inimă nobilă. Aveţi toate acestea, copilul 
meu, sunteţi instruit, aveţi un sufletul nobil şi aţi intrat în 
viaţă cu cincizeci de mii de franci rentă. La fiecare şase luni, 
veţi primi o scrisoare recomandată, pe baza căreia veţi 
primi douăzeci şi cinci de mii de franci. Duceţi-vă şi fiţi 
fericit!” 

Am încercat în zadar să-l chestionez. 

— Prietene, mi-a spus el, eu sunt deţinătorul unui secret 
care va muri odată cu mine...” 

Raymond oftă: 

— Acest om a murit, adăugă el, şi niciodată nu voi şti... 

Maxime şi Antonia se priviră în tăcere. 

— Îţi aminteşti, Antonia, continuă Raymond, de Trim, 
roibul meu? 


— Oh! Într-adevăr! Spuse tânăra. Domnul de B...ţil-a 
plătit cu cincisprezece mii de franci şi m-am gândit chiar că 
ai făcut o greşeală că l-ai vândut, deşi era puţin bolnav. 

— Nu era bolnav, draga mea. 

— Atunci, de ce l-ai vândut? 

— Pentru că aveam nevoie de cincisprezece mii de 
franci. Nu ţi-ai dorit acea drăguță cabană pe care o ai în St. 
James? Aveam nevoie de aceşti bani pentru a completa 
preţul necesar cumpărării acestei cabane. 

— Dar, iubitule... 

— În această dimineaţă, continuă Raymond, mi-am 
vândut hotelul. 

— Nu se poate! 

— Am avut unele datorii pe care trebuia să le plătesc. 

— Dar... 

— Iată că au trecut doi ani, încheie tânărul, de când 
sursa misterioasă a averii mele a secat. Protectorul meu 
necunoscut a murit, fără îndoială, şi nu a avut timp să se 
gândească la mine. 

În timp ce vorbea astfel, Raymond o privea pe Antonia. 

Antonia îşi cobori privirea spre farfurie şi luă o bucată de 
miez de pâine pe care începu să o cocoloşească între 
degete. 

— Deci, spuse Maxime, eşti ruinat? 

— Mi-au rămas aproape o mie de coroane5, suficient 
pentru a trăi un an. 

— Şi... după aceea? 

— Oh! Spuse Raymond. Sunt tânăr, educat, vorbesc mai 
multe limbi, am curaj şi voi şti cum să-mi croiesc viaţa. 

Antonia continua să tacă. 

— Pe cuvântul meu! Spuse Maxime pe un ton puţin sec. 
În locul tău, aş merge să-mi caut norocul în America. 

Raymond tresări şi inima îi fu străbătută de un fior. 

— Pentru că, prietene, continuă creolul, acolo, vezi tu, 
vei putea practica orice meserie fără a-ţi pierde titlul. Cine 
a fost bogat şi nu mai este, se apucă repede de treabă 


pentru a redeveni bogat şi, atunci când va reuşi, îşi va 
putea recăpăta vechea lume, prietenii, relaţiile... 

— S-ar spune, murmură Raymond cu amărăciune, că, în 
timpul acestei sărăcii provizorii, totul este pierdut. 

— Nu, nu-i chiar aşa. Totuşi, ai înţeles, dragă prietene, că 
relaţiile vor deveni mult mai dificile. Astfel, să presupunem 
că vei rămâne la Paris. lată-te cazat la al şaselea etaj, vei 
merge pe jos, te vei murdări; nu vei mai putea să te arăţi la 
întâlnirile noastre din pădure, să mergi la club, să trăieşti în 
lumea noastră. Noi vom rămâne prieteni, dar nu ne vom 
mai vedea şi întâlni ca în trecut. 

Maxime spuse toate aceste cuvinte cu răceală, cu o 
perfectă indiferenţă, ca şi cum ar fi vorbit cu un străin. 

Raymond oftă şi se întoarse spre Antonia: 

— Maxime are dreptate, spuse el, în America averile se 
fac rapid. Vei veni cu mine, suflet drag, tu, care ştii atât de 
bine să defineşti dragostea? Dacă te voi simţi lângă mine, 
curajul mi se va dubla, inteligenţa îmi va deveni superioară 
şi mă voi grăbi să fac avere pentru a-ţi reda opulenţa din 
trecut. 

Şi Raymond îşi întinse mâinile spre tânăra femeie, 
privind-o cu ochii în lacrimi, aşteptând ca aceasta să i se 
arunce în braţe şi să-i spună: „Să mergem!” 

Dar Antonia continua să tacă. 

— Nu mă mai iubeşti? O întrebă Raymond, cu un glas 
tremurător. 

Atunci ea îşi ridică privirea spre el: 

— Ştii bine că, dimpotrivă, spuse ea. Dar eşti nebun, 
sărmanul meu prieten, să pleci în altă ţară. Şi eşti mult mai 
nebun să te gândeşti să mă iei cu tine. 

— De ce? 

— Hei! Cum să-ţi spun? Zise ea, ridicând din umeri. Ce 
crezi că voi face eu în America, la vârsta mea? Am douăzeci 
şi trei de ani, sunt o femeie bătrână, dragă. Eu am obiceiuri 
costisitoare, obiceiuri care-mi încurajează lenea şi luxul, şi 
nu mă voi acomoda cu viaţa rătăcitoare pe care mi-o propui. 


Nu-mi place să merg pe jos, urăsc munca, ador jocul 
bacara6, îmi place să fiu la modă. Doar nu vrei să renunţ la 
toate astea? 

Antonia îi vorbi cu o nonşalanţă plină de răceală, trasând 
cu vârful cuţitului arabescuri pe masă. 

Raymond îşi înăbuşi un strigăt. Îi privi pe rând, pe acest 
om care se considera prietenului său şi pe această femeie 
care-şi mărturisise dragostea pentru el. Îşi puse ambele 
mâini pe frunte şi se prăbuşi, murmurând: 

— Oh! Tot ce am iubit. 

Capitolul II. 

Raymond leşinase. Dar leşinul său fu de scurtă durată. 

Când îşi deschise ochii, sub impresia unei senzaţii de 
frig, văzu în faţa lui un străin care, după ce-l făcuse să 
respire nişte săruri, îl stropi cu apă rece pe faţă. 

Era un om de aproximativ treizeci şi şase de ani, cu 
aspect distins, cu o uniformă ireproşabilă, ale cărei 
butoniere erau decorate cu o medalie germană. 

— Domnule, i se adresă lui Raymond, iertaţi-mă. Eram în 
camera alăturată, când am auzit un corp căzând şi am venit 
în fugă. 

Raymond se uită în jurul lui şi întrebă: 

— Unde este Antonia? Murmură el. 

Străinul zâmbi cu răutate. 

— A plecat la braţul lui Maxime, răspunse el. 

Şi, cum Raymond pălise: 

— Haideţi, domnule, permiteţi-mi să cinez cu 
dumneavoastră, eu pot să vă dau un sfat bun, la nevoie. 
Vom sta de vorbă, fără îndoială, şi voi avea puterea deavă 
consola în ceea ce priveşte pierderea prietenului 
dumneavoastră şi abandonului amantei dumneavoastră. 

Raymond îl privi pe străin cu un fel de stupoare. 

— Deci, aţi auzit? Îngăimă el. 

— Tot. 

— Ştiţi... 


— Pereţii sunt subţiri, aşa că am fost indiscret, fără să 
vreau. Dar, vă asigur, domnule, că din tot ce am auzit, nu 
am reţinut nimic. 

Aceste cuvinte îl uimiră pe Raymond, dar necunoscutul îi 
dădu imediat o explicaţie: 

— Eu vă cunosc povestea, spuse el, o ştiu chiar mult mai 
bine decât dumneavoastră. 

Raymond se ridică, făcu un pas înapoi şi se uită la străin 
cu uimire. 

Necunoscutul adăugă: 

— Ştiu că nu vă cunoaşteţi numele. 

— Îmi cunoaşteţi numele? Strigă tânărul uitând, în acel 
moment, de plecarea prietenului său şi a iubitei sale. 

— Pot să vă spun, continuă necunoscutul, în legătură cu 
acel protector misterios care vă veghea... 

— Ei bine? 

— L-am cunoscut. Era tatăl dumneavoastră. 

— Ah! Domnule, domnule! Şopti Raymond, sugrumat de 
emoție. Îmi veţi spuse numele lui, nu-i aşa? Îmi veţi spuse 
dacă el mai este în viaţă... 

Străinul clătină din cap: 

— Ela murit, spuse el. 

— Mort! Spuse Raymond acoperindu-şi din nou fruntea 
cu ambele mâini. 

— A murit lăsând o avere de trei sute de mii de franci 
rentă, adăugă necunoscutul. Şi această avere pot să v-o 
încredinţez, eu... 

Lui Raymond îi căzură mâinile şi-l ţintui pe acest om cu o 
privire arzătoare: 

— Cine sunteţi? 

Străinul se aşeză în faţa lui Raymond care-l privea 
stupefiat. 

Cititorii au aflat că acest ins era un bărbat înalt; 
înfăţişarea şi atitudinea lui arătau că era un om manierat. 
Dar, pe lângă toate aceste calităţi, avea ceva ciudat, 
sarcastic şi, putem spune, chiar ceva diabolic. 


Urmă un moment de tăcere. 

— Cine sunteţi? Spuse în sfârşit Raymond, 
dumneavoastră care ştiţi numele tatălui meu şi care îmi 
propuneţi să-mi încredinţaţi averea lui... 

— Oh! Spuse străinul, numele meu n-o să vă spună prea 
mult, domnule. Eu sunt maiorul Samuel, am fost mult timp 
în serviciul Prusiei, dar, de zece ani, trăiesc în Franţa. 

— Dar, domnule, spuse Raymond, cum aţi aflat? 

— Ah, permiteţi-mi, spuse ofiţerul. Lăsaţi-mă să vă spun 
mai întâi ceea ce ştiu, propunându-vă un mic târg şi, dacă îl 
veţi accepta... 

— Vă ascult, spuse Raymond. 

Eroul nostru era distrus. Mai mult, singurul său prieten 
şi iubita lui îl părăsiseră... Acest motiv era suficient pentru a 
se pregăti să-l asculte pe acel străin care îi oferea o avere, 
altfel spus, el întrevedea deja o cale de a-şi recuceri iubita 
şi prietenul. 

Maiorul îşi umplu un pahar cu vin de Medoc şi, înainte 
de a bea, îi admiră culoarea la flacăra unei lumânări. 

— Domnule, spuse el atunci, tatăl dumneavoastră era 
duce şi pair. 

Raymond tresări. 

— Sunteţi fiul lui aproape legitim. 

— De ce aproape? 

— Pentru că ducele, tatăl dumneavoastră, voia să se 
căsătorească cu mama dumneavoastră atunci când o 
întâmplare nefericită i-a despărţit. 

— Explicaţi-vă, domnule... 

— Oh! Nu înainte de a vă spuse ce aştept de la 
dumneavoastră. 

— Ei bine! Vorbiţi... 

— Ducele, tatăl dumneavoastră, a lăsat 300 de mii de 
franci rentă. 

— Mi-aţi mai spus. 

— Aţi visat vreodată să aveţi o asemenea avere? 

— Niciodată! 


— S-ar spune că v-aţi mulţumi doar cu jumătate din ea, 
nu-i aşa? 

— Ah! Desigur... 

— Atunci! Spuse necunoscutul, văd că suntem pe cale să 
ne înţelegem 

— Ce vreţi de la mine? 

Maiorul îşi desfăcu butonii uniformei sale albastre, 
scoase un portofel din buzunar şi, din acest portofel, un 
document de formă pătrată, scris şi ştampilat, pe care îl 
puse în faţa lui Raymond. 

Acesta citi: „La prezentarea acestui document, voi plăti, 
la ordinul maiorului Samuel, suma de două milioane cinci 
sute de mii de franci. 

Raymond... duce de...” 

— Vedeţi, spuse străinul, numele de familie este „în alb”. 
Îl voi adăuga pe această hârtie în ziua în care acesta va fi 
descoperit, adică atunci când veţi intra în posesia moştenirii 
tatălui dumneavoastră. Nu trebuie decât să semnaţi cu 
prenumele de „Raymond”. 

— Şi dacă semnez? 

— Vă voi solicita o întârziere de şase săptămâni şi, chiar 
în seara aceasta, vă voi pune cincizeci de mii de franci la 
dispoziţie. 

Maiorul deschise neglijent portofelul şi-i arătă lui 
Raymond că era încărcat cu bancnote. 

Cu toate acestea, tânărul se încruntă. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, permiteţi-mi să vă pun 
o întrebare. 

— Vă rog, domnule. 

— Tatăl meu s-a căsătorit cu mama mea? 

— Nu. 

— S-a căsătorit cu altă femeie? 

— Da. 

— A avut copii? 

— Nu. 

Raymond respiră uşurat. 


— Deci, sunt singurul său moştenitor! 

— Puţină răbdare, răspunse maiorul, el şi-a lăsat averea 
nepoatei lui, pentru că am uitat un detaliu: Ducele, tatăl 
dumneavoastră, a murit în urma unui accident vascular 
cerebral şi el nu a avut timp să-şi facă testamentul. 

— Nu-i nimic, spuse Raymond cu răceală. Dar, credeţi că 
dacă şi-ar fi făcut testamentul, l-ar fi făcut în întregime în 
favoarea mea? 

— Nu, doar că... 

— Atunci, îl întrerupse Raymond, nu aveţi nici o 
modalitate, pare-mi-se, de a-mi încredința o avere care nu- 
mi era destinată. 

— Îmi pare rău, dar am una. 

— Care? 

— O voi elimina pe nepoata ducelui, tatăl 
dumneavoastră, şi voi face imediat documentele care vor 
stabili naşterea dumneavoastră. 

Maiorul răspunse cu răceala omului care nu se îndoieşte 
nici o clipă că propunerile sale n-ar fi acceptate. 

Dar Raymond, care ascultase până la capăt, se ridică şi, 
privindu-l în ochi: 

— Încă o întrebare, domnule, îi spuse el. 

— Vă ascult, domnule. 

— Tatăl meu era un gentilom adevărat, cu inima la fel de 
nobilă ca şi numele său? 

— Cred că da, spuse maiorul. 

— Sunt sigur, strigă Raymond a cărui voce căzu ca un 
tunet, că sângele adevărat nu poate să mintă! 

Maiorul se cutremură. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă el. 

— Vreau să spun că sufletul loial al acestui tată, al cărui 
nume nu-l cunosc, se regăseşte în sufletul meu, domnule, 
pentru că sunt surprins că aveţi îndrăzneala de a-mi 
propune o crimă! Sunteţi un mizerabil! 

— Domnule... 

Raymond întinse mâna spre uşă. 


— leşiţi afară! Spuse el. 

Maiorul făcu un pas înapoi, buzele i se albiră, din 
privirea sa ţâşni un fulger de mânie. Cu mâna căută o sabie 
care, de fapt, lipsea. Dar această reacţie ţinu doar o 
secundă, apoi râsul său diabolic se auzi din nou: 

— Haida-de! Spuse el, certurile strică afacerile. Vă dau 
întâlnire aici peste opt zile, domnule. Veţi avea timp să 
reflectaţi până atunci... 

Şi ieşi. 

Capitolul III. 

Străinul, care-şi luase numele de „maiorul Samuel”, 
cobori, se opri pentru un minut pe pragul uşii exterioare a 
restaurantului Maison Doree şi părea că ezită. 

Dar plecarea sa fusese deja hotărâtă şi, în ciuda ploii 
care se înteţise, se repezi afară şi traversă strada Lafitte 
într-un ritm alert. 

Când ajunse la colţul străzii Provence, el zări o birjă ce 
mergea în gol. 

— Hei! Birjar, strigă el. 

Birja se opri şi maiorul îi spuse birjarului în timp ce urca: 

— Mergi iute, plătesc bine. 

— Unde vreţi să vă duc, burghezule? 

— Pe strada Pepinicre. 

— La ce număr? 

— Mă vei lăsa înainte de pasajul Soarelui. 

Vizitiul îşi struni calul care porni la mare trap. 

„Domnule Raymond, şopti maiorul în timpul călătoriei, 
sunteţi un prost! Aţi lăsat să vă scape averea. Îmi pare rău 
pentru dumneavoastră! Eu nu am de gând să o las să-mi 
scape.” 

Şi maiorul avu un zâmbet sinistru. 

Birja ajunse în zece minute la pasajul Soarelui. 

Maiorul cobori, îi dădu câteva monede birjarului şi-l 
concedie. 

Birjarul se uită la el cu prudenţă şi plecă spunând: 


— Este un îndrăgostit care vine să se plimbe pe sub 
ferestrele vreunei doamne. 

Maiorul făcu câţiva paşi spre cazarmă, apoi, când birja 
dispăru, el se întoarse din drum şi reveni la intersecţia 
dintre strada Rocher şi strada Pepinicre, reflectând în 
ţoaptă: „Într-adevăr, toţi aceşti oameni îmi vor fi inutili. Nu 
am nevoie decât de micul baron, aşa că voi dizolva 
asociaţia.” 

Hotărârea fiind luată, maiorul porni pe strada Rocher, 
trecu de piaţa Laborde şi se opri în faţa unei case cu numai 
două etaje, care avea o uşă de mărime medie. 

În loc să bată la uşă, scoase o cheie din buzunar şi o 
introduse în broască. 

Uşa se deschise fără zgomot şi se închise după maior. 
După ce intră în casă, maiorul rămase într-o obscuritate 
completă, la intrarea unui coridor îngust şi umed. Dar, fără 
îndoială, că acest drum îi era de multă vreme familiar, 
deoarece el înaintă cu un pas ferm până ce ajunse la 
balustrada unei scări. Scara, care urca la un etaj superior, 
cobora apoi, în acelaşi fel, la subsol. Acesta fu ultimul drum 
pe care maiorul, care mergea în întuneric, se angajă. 

El cobori treizeci de trepte, apoi ajunse în faţa unei alte 
uşi, pe care o deschise ca şi pe prima. 

Odată această uşă fiind deschisă, misteriosul personaj 
păşi pe pragul unei chichineţe destul de bizare. 

Era un fel de pivniţă, slab luminată de flacăra unei lămpi 
cu abajur. În mijlocul ei se găsea o masă pe care se aflau 
aranjate diferite hârtii. 

În jurul acestei mese stăteau şase persoane care păreau 
să aştepte sosirea maiorului. 

Aceşti oameni, analizând înfăţişarea lor, făceau parte din 
clasa superioară a societăţii, şi reuniunea lor în această 
pivniţă ar fi părut bizară dacă scena care urmă nu ar fi dat 
o explicaţie. 

— Iată, preşedintele! Spuseră toţi în cor, ridicându-se şi 
descoperindu-şi capul cu un vădit respect. 


Maiorul le răspunse la salut. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse el, că v-am făcut să mă 
aşteptaţi. Trebuia să începem sesiunea la miezul nopţii şi 
iată că acum este trei dimineaţa. 

— Din fericire, spuse un tânăr care stătea la dreapta 
maiorului, nopţile sunt mai lungi în decembrie. 

— E adevărat. Dar, de data aceasta, n-are importanţă, 
spuse maiorul, sesiunea va începe imediat. 

Aceste cuvinte iscară o surpriză generală, apoi maiorul 
se aşeză în faţa mesei - un indiciu al funcţiei sale de 
preşedinte. 

— Declar deschisă această sesiune, spuse el. 

Cei şase bărbaţi se aşezară şi, unul dintre ei, acel tânăr 
care emisese acea observaţie că nopţile erau mai lungi în 
decembrie, etală în faţa preşedintelui documentele ce 
acopereau masa. 

Preşedintele le împinse cu un deget: 

— "Toate aceste documente sunt inutile, spuse el. 

— Inutile! Spuseră cei de faţă, cu o curiozitate dublată 
de uimire. 

Preşedintele sună clopoţelul, un alt indiciu al puterii sale. 

— Ascultaţi-mă, domnilor, spuse el. Asociaţia noastră pe 
care am numit-o Asigurarea moştenirilor, s-a înfiinţat şi 
funcţionează de doi ani. Suntem toţi oameni din lumea bună 
şi soarta, care ne-a ruinat pe fiecare în parte, este singura 
vinovată. De doi ani am lucrat în mod regulat, am intrat în 
posesia unor averi mari sau mici, am trecut prin ore critice 
şi am întâmpinat riscuri mari. Eu, personal, mi-am pus viaţa 
în joc. Dumneavoastră, conte, aţi riscat să fiţi închis; toţi am 
creat un fel de cursă de cai cu obstacole pe pista mare a 
poliţiei corecţionale. Ne-am îmbogăţit, cumva? Nu. Ei bine! 
Domnilor, astăzi, situaţia a devenit mult mai groaznică 
decât vreodată. Unul dintre noi a comis o imprudenţă sau o 
simplă indiscreţie... poliţia este pe urmele noastre. 

Un fior de groază trecu printre cele şase personaje. 

Preşedintele continuă: 


— Pentru că trebuie să vă fac o mărturisire, domnilor: 
am avut câteva afaceri deplorabile, mai ales ultima, care a 
făcut puţin zgomot. 

— Este adevărat, şoptiră câteva voci. 

— Acum, în timp ce vă vorbesc, vedeţi, nu sunt convins 
că pe stradă nu se află un oarecare agent care deja ne 
spionează. 

Urmă o agitaţie generală. 

— Astfel, domnilor, consider că ar fi prudent să ne 
despărţim. 

— Să înţelegem, spuse o voce, că asociaţia se va dizolva? 

— Provizoriu. 

— Ah! 

— În două luni sau poate mai devreme, voi găsi o 
modalitate de a ne reuni. Domnilor, această întrunire s-a 
încheiat! 

Cuvântul „poliţie” aruncă printre asociaţii misterioşi ai 
maiorului Samuel o astfel de nelinişte, încât niciunul dintre 
ei nu protestă împotriva dizolvării asociaţiei. Toţi îşi 
îndreptară privirile spre uşă dorindu-şi să se fi aflat, în acel 
moment, în cu totul altă parte. 

— Haideţi, domnilor! Spuse maiorul cu răceală, vă rog. 
Vom ieşi de aici, unul după altul. 

Şi, cum doi dintre asociaţi făcură deja doi paşi spre uşă, 
acesta adăugă: 

— Vom proceda cu înţelepciune şi vom ieşi în ordine. 
Suntem şapte: cel mai tânăr va pleca primul şi eu, în 
calitatea mea de preşedinte, voi pleca ultimul. Sunt ca un 
căpitan al unui vas naufragiat care-şi părăseşte ultimul 
nava. E rândul dumneavoastră, baroane. 

Preşedintele se uită la tânărul care stătea pe scaunul din 
stânga lui. 

— Baroane, spuse el, veţi ieşi primul şi vă veţi duce acasă 
pe la piaţa Borde. După cinci minute, unul dintre ceilalţi 
domni vă va urma şi va ajunge la domiciliul său în acelaşi 


mod, apoi ceilalţi, unul câte unul. Un om neînsoţit, care iese 
dintr-o casă, nu va trezi atenţia cuiva. 

În timp ce vorbea astfel, maiorul ţinea o pană în mână şi 
se amuza trasând tot felul de hieroglife pe masă. 

Acela dintre asociaţi căruia i se spuse „micul baron”, îi 
urmărea pana cu coada ochiului şi fiecare semn avea o 
anumită semnificaţie pentru el. 

Maiorul îi transmise următorul mesaj: „Voi fi la tine 
acasă, într-o oră.” 

Tânărul ieşi salutând. 

Cinci minute mai târziu, un altul îl urmă, apoi, din cinci 
în cinci minute, fiecare dintre ceilalţi asociaţi. 

Ultimul rămas, maiorul Samuel, începu să râdă: 

— Proştii! Spuse el. 

Capitolul IV. 

Câteva momente mai târziu, tânărul căruia maiorul 
Samuel i se adresase cu titlul de baron mergea pe strada 
Taitbout, în zona dintre strada Provence şi strada Saint- 
Lazare. Când ajunse la numărul 71, se opri şi sună la uşă. 

Uşa se deschise, tânărul intră într-un hol spaţios, încă 
luminat, îşi anunţă numele portarului, care deschise geamul 
ghişeului, şi urcă încet la primul etaj, unde se afla o uşă 
dublă în a cărei broască introduse cheia. 

Micul baronul, cum îi spunea maiorul, ajunsese acasă. 
Un valet de cameră, care dormea îmbrăcat pe o banchetă, 
se trezi la zgomotul paşilor stăpânului său. 

— Pun pariu, Franqois, spuse acesta din urmă, că ai lăsat 
focul să se stingă. 

— Domnul baron poate să stea liniştit, răspunse valetul. 
Este focul aprins la fumoar şi în dormitor. 

— Asta-i bine, spuse tânărul. 

Şi el traversă succesiv o frumoasă sală de mese, un salon 
mobilat cu mult gust, un dormitor şi intră în fumoar. 

Fumoarul era, în acelaşi timp, o cameră de lucru. Mobila 
era din lemn de stejar, pereţii erau tapetaţi în piele cu 


modele în relief, iar duşumeaua era decorată cu un covor 
maur. 

Micul baron se aşeză lângă foc şi începu să aştepte, cu 
un trabuc între buze. 

O jumătate de oră trecu, apoi soneria apartamentului 
scoase un clinchet discret. 

— Franqois, spuse micul baron, îl vei introduce pe maior, 
apoi te vei duce imediat la culcare. Nu mai am nevoie de 
tine. 

Era, într-adevăr, maiorul Samuel. 

El intră, dădu mâna cu micul baron întinzându-i numai 
vârful degetelor, se debarasă de pardesiu şi se lăsă să cadă 
neglijent într-un fotoliu pe care i-l întinse gazda sa. 

— Bună seara, dragă, îi spuse el. 

— Bună seara, domnule ex-preşedinte, răspunse 
baronul. 

— Dar! Spuse maiorul, chiar ai crezut că asociaţia s-a 
dizolvat? 

— Cum să nu! 

— Eşti nebun! Asociaţia există. 

— Ah! 

— Numai că... 

— Oh! Spuse micul baron, bănuiam eu că mai este ceva. 

— Ascultă-mă! Asociaţia va exista în continuare, doar că 
va avea numai doi membri: tu şi cu mine. 

— Asta-i altceva. 

— Tu vei fi braţul care acţionează, eu voi fi capul care 
decide ce e de făcut. 

— Bun! Dar de ce trebuie să procedăm astfel? 

Maiorul se uită fix la gazda sa. 

— Tu ai douăzeci şi nouă de ani, spuse el, ai devenit un 
tânăr destul de frumos şi se poate face ceva din tine. 

— Credeţi? 

— Titlul de baron a devenit destul de vulgar, bunul meu 
prieten. 

— Mulţumesc! 


— Există baroni cu sutele. 

— Şi, ce vreţi să devin? Marchiz? 

— Nu, duce. 

Micul baronul se ridică vioi. 

— Visaţi! Spuse el. 

— Mai mult chiar, continuă maiorul cu ironie, vreau să te 
căsătoresc cu o tânără drăguță. 

— Ah! 

— Care-ţi va aduce o sută de mii de franci rentă. 

Şi maiorul murmură pentru sine: „Voi păstra două sute 
de mii de franci pentru mine; vreau partea leului!” 

Micul baron îl privea fix pe maiorul Samuel. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar n-am înţeles nimic din tot 
ce mi-aţi spus. 

Maiorul zâmbi: 

— Numele tău este, spuse el, baronul de Vaufreland. 

— Da. 

— Cel puţin, este numele pe care ţi l-ai luat... 

Baronul făcu o grimasă. 

— Prin urmare, continuă maiorul cu o ironie 
imperturbabilă, contează dacă ţi-l vei schimba? 

— Depinde de beneficiile pe care mi le-ar oferi această 
înlocuire. 

— În primul rând o fată drăguță. 

— Cum arată? 

— Blondă. 

— Cu ochii albaştri sau negri? 

— Albaştri. 

— Este înaltă? 

— Nu. 

— Ah! Mai bine! 

— De ce? 

— Păi, pentru că o femeie înaltă, parcă nu e femeie. 

— Haida-de! Dar ce este? 

— O prietenă, un camarad, răspunse baronul. 

Maiorul începu să râdă. 


— Şi, după aceea? Spuse gazda. 

— Al doilea avantaj este o frumoasă avere. 

— Începe să devină o treabă serioasă. Să trecem mai 
departe. 

— În cele din urmă, vei fi duce. 

— Autentic? 

— Dar... fără îndoială... 

— Şi mă voi numi? 

— Ducele Raymond de... 

— Haide! Spuneţi-mi numele de familie. 

— Oh! Spuse maiorul cu răceală, este inutil pentru 
moment. Te vei numi Raymond şi asta e tot! 

— lată, spuse micul baron, un nume ciudat pentru un 
duce. 

Maiorul ridică din umeri. 

— Ascultă-mă, spuse el, şi ţine bine minte cuvintele mele. 

— Spuneţi! 

— Începând de astăzi, numele tău va fi Raymond. 

— Fie. 

— Amintirile tale din copilărie, cele mai îndepărtate, te 
vor purta într-un vechi castel din Bretania, unde locuiai 
împreună cu o femeie încă tânără şi frumoasă, mama ta. 

— Este moartă? 

— Nu. Vei vedea mai târziu. La zece ani, ai fost despărţit 
de ea şi ai fost înscris într-un pension particular. 

— Foarte bine. 

— Până ce ai devenit adult, ţi s-a asigurat în mod 
misterios, în fiecare an, o pensie de cincizeci de mii de 
franci. 

— Şi apoi? 

— Şi, asta e tot. 

— Cum aşa? 

— Asta e tot ce trebuie să ştii pentru moment. 

— Dragul meu maior, spuse atunci baronul de 
Vaufreland, ar trebui să-mi explicaţi mai clar. 

— Nu este necesar. 


— De ce? 

Maiorul avu o atitudine arogantă: 

— Ei, aşa! Dragule, spuse el, dacă ceea ce îţi propun nu- 
ţi convine, ai face bine să-mi spui imediat. Eu îţi repet că nu 
este nevoie să ştii alte amănunte, pentru moment. Este 
clar? 

Micul baron îşi înclină capul şi îngăimă: 

— Voi face tot ceea ce veţi dori, domnule. 

— Din fericire! Spuse maiorul. 

Apoi, ţintuindu-l cu privirea pe tânăr: 

— Dragul meu Raymond, spuse el, voi avea onoarea de a 
vă prezenta mamei dumneavoastră. 

— Când? 

— În această seară, poate. Spun „în această seară” 
pentru că iată s-a făcut ziuă, din câte mi se pare. 

Şi maiorul arătă cu degetul obloanele printre care se 
strecurau primele lumini ale zorilor. 

— Dar, dragul meu maior, spuse baronul, încă ceva. 

— Spune... 

— Mama mea mă va recunoaşte? 

Maiorul zâmbi. 

— În primul rând, spuse el, aveai doar zece ani când ai 
plecat. Vocea unui copil şi vocea unui bărbat nu se 
asemănă. 

— Da, dar trăsăturile unui bărbat adesea păstrează o 
puternică asemănare cu cele ale copilului. 

— Mama ta este oarbă, spuse maiorul cu răceală. 

— Ah! Asta-i altceva. 

Şi baronul îşi aprinse un alt trabuc. 

Maiorul îşi luă pălăria şi bastonul. 

— Te sfătuiesc să te culci, dragul meu copil, spuse el, şi 
să dormi cât mai bine până la amiază, în timp ce eu mă voi 
ocupa, în numele tău, de ceea ce spuse proverbul: „Norocul 
vine în timpul somnului”. 

— Când vă voi revedea? 


— Voi lua masa de prânz la restaurantul Verdie, între 
amiază şi ora unu. Vino acolo, să ne întâlnim. 

— Aşa voi face. La revedere! 

Maiorul Samuel plecă şi când ajunse pe scară, el emise 
această reflecţie în şoaptă: „Adevăratul Raymond este un 
naiv, un adevărat naiv, deoarece micul baron are timbrul 
vocii ca şi el şi este un băiat destul de drăguţ pentru a-i suci 
capul pretinsei sale verişoare.” 

Când ajunse la stradă, maiorul îşi consultă ceasornicul 
de buzunar. 

„Este cinci şi jumătate dimineaţa, îşi spuse el, prea târziu 
ca să merg la culcare, de asemenea, prea devreme pentru a 
merge în vizită la Jeanne-oarba. Voi face o baie, apoi îmi voi 
face toaleta.” 

Şi misteriosul personaj parcurse pe jos bulevardul şi 
strada Vivienne adăugând în şoaptă: „Săraca Jeanne va fi 
foarte surprinsă şi emoţionată când îi voi povesti istoria 
măştilor negre.” 

Capitolul V. 

După aproape trei ore, adică puţin înainte de ora nouă, o 
trăsură închiriată venea în trapul calului său în josul străzii 
Neuilly şi se opri, chiar înainte de pod, la poarta unei căsuțe 
care avea în faţă o curte şi în spate o grădină. 

La sunetul clopotului, pe care vizitiul îl făcu să vibreze cu 
mânerul biciului, o fereastră de la parter se deschise şi prin 
ea apăru faţa roşcată a unei servitoare ce purta o bonetă 
bretonă. 

Această femeie, care părea să aibă patruzeci de ani, 
începu să analizeze cu o uimire profundă trăsura dar şi pe 
personajul care cobora din ea. 

Acest personaj, pe care l-aţi recunoscut probabil, nu era 
altul decât maiorul Samuel. 

Maiorul trimise înapoi trăsura şi intră în curtea casei, a 
cărei poartă servitoarea veni să i-o deschidă, spunând: 

— Ce vreţi, domnule? 


— Ştiu că aici locuieşte o doamnă care este oarbă, 
doamnă Blanchet. 

— Da, domnule. 

— Cu ea doresc să vorbesc. 

— Dar, domnule, spuse servitoarea care părea că ezită, 
doamna nu primeşte vizite. 

— Mă va primi atunci când va afla de ce am venit. 

— Domnul vrea să-mi spună numele lui? 

— Este inutil. Spune-i stăpânei tale doar că a venit s-o 
vadă un domn care a fost la balul mascat de la hotelul 
oraşului Bordeaux. 

Aceste cuvinte n-aveau pentru servitoare nici un sens. 
Totuşi, îl privi pe vizitator cu o curiozitate tot mai mare. Dar 
el făcu un gest atât de imperios, încât ea se supuse şi îl 
introduse într-un mic vestibul, zicându-i: 

— Vă rog să mă aşteptaţi un moment. 

Ea deschise o uşă aflată în capătul vestibulului şi 
dispăru. 

Câteva minute trecură, apoi servitoarea reveni. 

— Domnule, spuse ea, cu o vădită emoție care, fără 
îndoială, era o reflectare a reacției pe care-o dovedise 
stăpâna ei, doamna este bolnavă şi vă cere permisiunea de 
a vă primi fără ceremonia obişnuită întâmpinării unui 
musafir. 

Casa era de o simplitate extremă. Ea dovedea un confort 
sărăcăcios şi, cu siguranţă, cea care trăia în această 
locuinţă era departe de a fi bogată. 

Maiorul fu introdus într-o cameră mică de la parter, al 
cărei mobilier nu oferea nimic remarcabil, cu excepţia, 
totuşi, a unui portret mare al unui bărbat, plasat deasupra 
canapelei, pictat în nuanţe încă vii, care atrăgea de la 
început atenţia. 

Era o lucrare a unui maestru, cu siguranţă, 
reprezentând un bărbat tânăr, îmbrăcat cu o uniformă 
strălucitoare de husari. Dacă portretul era o reproducere 
fidelă a originalului, trăsăturile bărbatului sugerau, cu 


siguranţă, una dintre cele mai nobile şi mai frumoase figuri 
imortalizate într-o operă de artă. Nasul arcuit sugera 
mândrie, buzele austriece, tenul alb şi mat, ochii mari 
albaştri, mustaţa blondă, statura zveltă şi înaltă - era un 
portret în picioare - nimic nu lipsea, nici măcar o atitudine 
care inspira mult calm şi un zâmbet mândru care se 
întrezărea în colţul gurii. 

Maiorul, trecând pragul salonului, privi de la început 
acest portret şi murmură: „Oh, ce pictură impresionantă! 
Oh, ce cavaler îndrăzneţ!” 

Dar, aproape în acelaşi timp, o uşă se deschise în partea 
din spate a micului salon, şi maiorul auzi nişte paşi uşori. 

El se întoarse. 

O femeie tocmai intrase cu paşi lenți, cu mâinile întinse 
în faţa sa. Această femeie depăşise limitele tinereţii? Era 
deja la o vârstă matură? Răspunsul la aceste întrebări era 
greu de precizat. 

La vederea frunţii sale albe, frumosului său păr negru 
ondulat ce-i acoperea tâmplele, buzelor ei roşii pe care 
citeai un zâmbet trist, puteai crede că această femeie abia 
împlinise treizeci de ani. 

Dar, câteva riduri în partea de jos a feţei, câteva cute la 
tâmple, şi apoi un „Nu ştiu ce”, plin de oboseală în 
înfăţişarea ei şi în întreaga sa persoană, contrazicea 
această presupunere. 

Totuşi, acestei femei îi puteai da mai degrabă treizeci de 
ani decât cincizeci. În fine, ea avea ochii mari, limpezi, dar 
cu o privire fixă; erau ochi care nu mai vedeau. Era acea 
femeie pe care maiorul o numea „Jeanne-oarba”. 

Cu acest minunat instinct pe care-l au cei care şi-au 
pierdut vederea şi în care natura a dezvoltat cu grijă, în 
compensație, auzul şi simţul tactil, Jeanne se îndreptă 
direct spre maior care, ridicându-se de pe scaunul pe care 
stătea, făcuse un zgomot uşor. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule, spuse ea cu o voce 
gravă, tristă, dar plină de o armonie pe care nu o puteai 


explica în cuvinte, cel care a venit să mă viziteze? 

— Da, doamnă, spuse maiorul. 

Oarba căută un scaun cu mâna şi, după ce îl găsi, se 
aşeză. 

— Ah! Spuse ea suspinând, vizita dumneavoastră este 
foarte ciudată, domnule. 

— De ce? 

— Pentru că, de aproape zece ani, nu am primit pe 
nimeni. 

— Ah! 

— Nu a venit nimeni să mă vadă până acum, sfârşi ea 
lăsându-şi capul în jos. 

— Doamnă, răspunse maiorul, care reuşi să imprime 
vocii sale un timbru afectuos, simpatic şi plin de respect, 
vizitele prietenilor sunt rare. 

— Nu am prieteni, spuse femeia oarbă. 

— Dar, cel puţin, există oameni care vă iubesc... 

Ea clătină din cap în tăcere. 

— Sau pe care îi iubiţi... 

Femeia oarbă tresări şi faţa sa calmă se încruntă uşor. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă ea. 

— Oh! Continuă maiorul, eu ştiu destul de bine anumite 
lucruri, doamnă, şi nu este vorba de o curiozitate banală, 
odioasă, care încalcă amintirile dumneavoastră sacre. Am 
fost la balul mascat din Bordeaux. 

Pentru a doua oară, femeia oarbă tresări în mod vizibil. 

— Cine sunteţi? Spus ea, întorcându-şi faţa neliniştită 
spre acel necunoscut ca şi cum ea şi-ar fi recâştigat vederea 
şi ar fi devorat dintr-o privire faţa maiorului. 

— Un om care, probabil, vă aduce fericirea. 

Ea se ridică pe jumătate din scaunul său, îşi stăpâni un 
strigăt slab, apoi recăzu în scaun, dând mereu din cap. 

— Nu mă mai aştept la fericire în această lume, spuse ea 
cu amărăciune; m-am resemnat... 

Maiorul văzu o lacrimă ce scăpă din ochii neînsufleţiţi ai 
Jeannei şi care se prelingea pe obraz. 


— Şi totuşi, doamnă, continuă el cu gravitate, trebuie să 
ştiţi motivul pentru care am venit... 

— Vă ascult, spuse ea. 

— Ah! Trebuie să vă fac o prezentare lungă. 

— Sunt răbdătoare, murmură ea cu un zâmbet trist. 
Vorbiţi... 

— Fie, spuse maiorul Samuel. 

Dacă până atunci stătuse în picioare, maiorul se aşeză, 
apropiindu-şi scaunul de cel al Jeannei-oarba şi spuse: 

— Veţi avea răbdare, doamnă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi, oricât de dureroase ar fi amintirile pe care voi fi 
obligat să vi le povestesc... 

— Voi asculta până la capăt. 

— Fără să mă întrerupeţi? 

— Începeţi! Spuse ea. Vă promit. 

Maiorul Samuel începu să povestească: 

— Într-o seară de decembrie a anului 183..., în acest 
oraş elegant şi spiritual cu numele Bordeaux, s-a organizat 
un bal mascat la hotelul oraşului. Mulțimea numeroasă şi 
aleasă care umplea saloanele, părea să reproducă toate 
epocile, toate domniile din istoria Franţei. 

Pajii? lui Carol al VI-lea, ţoimarii8 lui Carol al IX-lea, 
muţchetarii regelui Ludovic al XIII-lea dansau cu Agnes 
Sorel, Diane de Poitiers, Valentine din Milano ţi cu frumoasa 
marchiză de Sevigne. 

Un magistrat binecunoscut era îmbrăcat destul de 
ciudat, cu mantaua şi pălăria împodobite cu figurine de 
plumb ce-l reprezentau pe regele Ludovic al XI-lea şi, într-o 
nişă, acest „monarh” evlavios discuta cu descendentul său, 
Ludovic al XV-lea-scepticul. 

Totuşi, cum evenimentul era destul de aproape de 
tulburările politice din 1830, autoritatea municipală luase 
decizia să fie lăsate armele la vestiar; nici chiar Ludovic al 
XV-lea şi nici Ludovic al XI-lea, nici muşchetarii şi pajii, 
nimeni nu fu exceptat de la această măsură de precauţie. 


Dar, cum sună miezul nopţii, un sprinten şi elegant 
călăreț, cu o barbă inconfundabilă şi cu o pieptănătură 
înaltă, prinsă cu pene albe şi cu straie de catifea neagră, 
urcă treptele scării exterioare şi veni la uşa balului salutând 
cu nelipsitul Ventre saint gris! 9, spus cu hotărâre. 

Era „Henric”, dar un Henric al IV-lea la douăzeci de ani, 
Henric bearnezul, Henric, tânărul soţ al reginei Margot. 

O mască, în formă de lup, confecţionată din catifea, îi 
ascundea partea superioară a feţei. Cum trecu pragul sălii 
mari de bal, un muşchetar veni în întâmpinarea sa. 

— Mii de scuze, sire, spuse el, dar nu intră nimeni 
înarmat. 

— Da? Spuse bearnezul cu superioritate. 

Muşchetarul repetă invitaţia sa. 

— Nu poate fi dezarmat „regele”, spuse bearnezul cu 
răceală. 

Făcu un pas înapoi, duse cu mândrie mâna stângă la 
garda săbiei lui şi, cu dreapta, îşi luă masca de pe faţă. 

Atunci, muşchetarul scoase un țipăt şi se retrase, la 
rândul său. 

Capitolul VI. 

Muşchetarul era un tânăr de aproape treizeci de ani. 

Personajul îmbrăcat în Henric al IV-lea putea să aibă 
douăzeci şi cinci de ani. 

Amândoi erau frumoşi, mândri, dar era, totuşi, o 
deosebire uriaşă între cele două înfăţişări. 

Muşchetarul era înalt şi avea părul blond. 

Modernul Henric al IV-lea era mai scund, deşi înălţimea 
acestuia era mai mare decât media. Avea tenul alb, barba 
neagră, tăiată în acel stil care amintea destul de bine de 
caracteristicile lui Henric bearnezul. 

Aceşti bărbaţi, atât de tineri şi atât de frumoşi se priviră 
timp de un minut, iar ochii lor scânteiară ca lamele a două 
săbii în lumina soarelui. 

— Ah! Nu v-aţi aşteptat să vin în seara asta, conte, nu-i 
aşa? Murmură bearnezul cu o voce ironică. 


— Într-adevăr, domnule marchiz, răspunse muşchetarul, 
care devenise foarte palid. Vă credeam în Brazilia. 

— Am venit, domnule, tocmai din Londra. 

— Ah! 

— Şi am venit în mod expres pentru dumneavoastră. M- 
aţi înţeles, domnule? 

— Perfect. 

— Cum s-ar spune, vă voi aştepta. 

— În ce loc? 

— Păi... jos... 

Şi bearnezul, care nu trecuse pragul sălii de bal, arătă 
cu degetul partea de jos a scării exterioare din marmură. 

— Dar... domnule... 

— Unde vreţi să vă aştept? 

— Nu-i vorba despre asta... 

— Ce este, atunci? 

Muşchetarul îşi cobori vocea. 

— Ştiţi, domnule, că eu nu pot scăpa din mâinile 
dumneavoastră, spuse el. 

— Aşa sper, cel puţin... 

— Prin urmare, putem aştepta până mâine. 

— Domnule, spuse cu răceală bearnezul, sunt foarte 
grăbit. 

— Dar... ea este acolo... 

Şi muşchetarul îşi întinse mâna spre o uşă. 

— Ei bine! Rânji tânărul care sosise de la Londra, cui îi 
pasă. 

— Dar, domnule... domnule... îl imploră muşchetarul, vă 
jur că mâine în zori voi fi la dispoziţia dumneavoastră. 

— Mă grăbesc, repetă bearnezul sec. 

Un fulger de furie trecu prin ochii muşchetarului. 

— Ei bine! Fie, spuse el, să ne grăbim dacă nu se poate 
altfel. 

— Mă aşteaptă în josul străzii o diligenţă10. Ne vom urca 
în ea, alături de martorii noştri. 

— Ah! Spuse muşchetarul, avem nevoie de... martori? 


— Pe Dumnezeul meu! Domnule, intenţionez să vă ucid şi 
nu vreau să se creadă că v-am asasinat... deşi, adăugă 
bearnezul cu un rânjet amar, ar fi aproape dreptul meu. 

În acelaşi timp, el luă din buzunarul unei apărători de la 
picior, un carneţel din care rupse o foaie. 

— 'Ţineţi, conte, spuse el, îl veţi găsi probabil la bal pe 
prietenul meu Raoul de Nangeal. Daţi-i acest bilet şi vă va 
însoţi la faţa locului. 

Şi, pentru a treia oară, bearnezul repetă: 

— Să ne grăbim, sunt foarte presat. 

Muşchetarul intră în sala de bal şi se pierdu în mulţime. 

Modernul Henric cobori, puţin îngrijorat de ceea ce se 
întâmpla în interiorul sălii de bal. În ceea ce priveşte 
adversarul său. 

— Pentru că cei doi bărbaţi erau duşmani de moarte - 
traversă repede două saloane pe care le exploră dintr-o 
privire, căutând fără nici o îndoială un prieten şi, totodată, 
pe domnul Raoul de Nangeal. 

Petrecerea era în cel mai frumos moment al său de 
entuziasm şi nebunie. 

Dintr-o dată, muşchetarul se opri în faţa unui grup care 
dansa un cadrill1, în mijlocul căruia o frumoasă fată 
atrăgea toate privirile. Ea dansa cu un tânăr îmbrăcat într- 
un abate galant din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, 
care avea în faţa sa un bărbat îmbrăcat ca un pajallui 
Carol al VI-lea. Acesta din urmă era chiar domnul Raoul de 
Nangeal. 

Muşchetarul lăsă să-i cadă o privire arzătoare asupra 
tinerei fete, o privire plină de dragoste şi disperare, şi 
buzele i se întredeschiseră, iar acela care era aproape de el 
şi care-şi ciuli urechea, îl putu asculta spunând în şoaptă: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Dacă mă va ucide! 

Tânăra care dansa, se uită un timp peste umăr perechii 
sale şi îl zări pe muşchetar. Atunci o roşeaţă îi aprinse 
obrajii şi fruntea. Dar muşchetarul deja dispăruse. 


Totuşi, el avu timp să facă un semn domnului de Nangeal 
şi tânărului îmbrăcat în acel abate galant. 

Acesta din urmă o conduse pe fată la locul ei, apoi se 
alătură muşchetarului. 

— Ce vrei, prietene? Spuse el. 

— Am nevoie de tine. 

— Când? 

— Imediat. 

Abatele se încruntă. 

— Eşti nebun? Spuse el. 

— Nu, spuse tânărul cu tristeţe. Sunt nefericit, atâta tot. 

Şi el se aplecă la urechea abatelui. 

— El s-a întors, spuse el. 

Abatele tresări. 

— Marchizul Gontran? 

— Da. 

— Oh, ce nefericire! Ce nefericire! Murmură tânărul. 

— Îl voi ucide, spuse muşchetarul. 

— Eşti nebun! Dacă îl vei omori... 

— Ei bine? 

— Jeanne nu va mai fi soţia ta. 

Un nor trecu peste fruntea deja palidă a tânărului. Cu 
privirea întunecată, el încheie... 

— Oh! Atunci, spuse el, va trebui să mă las ucis. Să 
mergem! 

— Dar... unde este el? 

— Acolo jos, la uşă. Caută-l pe Nangeal şi dă-i acest bilet 
scris în creion. Ştii că Nangeal este prietenul său. 

Cei doi tineri îşi făcură drum prin mulţime şi, cum 
trecură din nou aproape de tânăra fată, înconjurată în acel 
moment de un cerc de tineri admiratori, muşchetarul simţi 
cum îi tremură picioarele. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Repetă el. 

În primul salon îl găsiră pe domnul Raoul de Nangeal. 

Era un tânăr înalt, cu părul roşcat, foarte urât, dar cu o 
ţinută distinsă. 


Muşchetarul îi înmână în linişte foaia ruptă din carnet. 

Domnul de Nangeal îşi aruncă ochii pe foaie, tresări la 
rândul său şi spuse cu vioiciune muşchetarului: 

— Unde este el? 

— La uşă. Ne aşteaptă. 

Domnul de Nangeal trecu primul şi începu să coboare 
scara. 

— Ştiam, şopti abatele la urechea muşchetarului, ştiam 
că marchizul va reveni. 

— Ştiai? 

— Oh! Ar fi trebuit să-ţi grăbeşti căsătoria şi să aranjezi 
lucrurile în aşa fel încât să nu aibă timp să se întoarcă! 
Acum este prea târziu, trebuie să te lupţi. 

Bearnezul era în continuare în stradă, în faţa diligenţei 
sale a cărei portieră era deschisă. El îşi repuse masca. 

Domnul de Nangealiîl salută prieteneşte. 

— Urcaţi, domnilor, spuse bearnezul arătând cu un gest 
curtenitor berlina de călătorie. 

— Unde mergem? Întrebă abatele. 

— La o leghe de aici, la marginea regiunii Gironde se află 
o pădurice şi, acolo, ne vom simţi minunat. Hei! Dar, spuse 
bearnezul, mi se pare că dumneavoastră sunteţi, domnule 
de Bique. 

— Da, domnule. 

— Atunci, este mai bine. 

— Credeţi, domnule marchiz? Spuse abatele pe un ton 
uşor ironic. 

— Dar, fără îndoială, pentru că ştiţi la fel de bine ca şi 
mine ce prăpastie ne separă, pe conte şi pe mine. 

Abatele se înclină în semn de aprobare şi cei patru tineri 
urcară în berlina de călătorie. 

— Domnilor, adăugă bearnezul, am în acest cufăr săbiile 
şi pistoalele. Şi unele, şi altele au fost achiziţionate de la 
Paris şi îmi sunt străine. Dar, să fiţi liniştiţi, domnilor, spuse 
el cu un surâs, săbiile au tăişul bun şi pistoalele au o 
frumoasă încărcătură... 


Berlina plecă la trap întins din Bordeaux pe drumul care 
se întindea de-a lungul râului, în amonte, şi merse timp de 
aproape douăzeci şi cinci de minute. 

În acest timp, o profundă tăcere se lăsă asupra celor 
patru personaje atât de ciudat îmbrăcate, date fiind 
circumstanţele. 

În cele din urmă, trăsura se opri şi primul care cobori fu 
cel care era îmbrăcat ca Henric al IV-lea şi căruia i se 
dăduse titlul de marchiz. 

Era o noapte frumoasă de iarnă, luminoasă, liniştită, 
puţin cam răcoroasă. Solul dur scotea un zgomot sonor sub 
paşii personajelor noastre, nici o suflare de vânt nu îndoia 
ramurile copacilor; o tăcere adâncă ce cuprinsese acel loc, 
era tulburată doar de clipocitul confuz al apei. 

Berlina se oprise la marginea acelui pâlc de copaci 
despre care vorbise bearnezul. Era un loc binecunoscut de 
tinerii din Bordeaux, foarte certăreţi la acea epocă, şi care 
se duelau zi de zi cu ofiţeri ai garnizoanei, din motive 
politice. 

Copacii, destul de deşi pe margine, începeau să se 
rărească spre mijloc şi sfârşiră prin a descrie un fel de 
potcoavă în jurul unui luminiş al cărui teren era acoperit cu 
Nisip. 

În acest loc se puteau lupta cu săbiile la fel de bine ca şi 
într-o sală de arme. 

Marchizul - acesta era titlul care i se dăduse tânărului 
îmbrăcat ca Henric al IV-lea, făcu un semn spre valetul care 
stătea pe scaunul berlinei şi acesta ridică un cufăr alungit 
pe care şi-l pusese la picioare. Era acel cufăr care conţinea 
două perechi de pistoale şi două perechi de săbii pentru 
luptă. 

Valetul luă acest cufăr, îl încărcă pe umeri şi îl urmă pe 
stăpânul său, care se strecură printre copaci. 

Muşchetarul mergea la trei paşi distanţă de ei. În spatele 
lui, tânărul îmbrăcat ca un abate şi domnul Raoul de 
Nangeal mergeau alături, vorbind în şoaptă. 


— Deci, părerea dumneavoastră, Raoul, spuse primul, 
este că-i imposibilă o conciliere? 

— La fel de mult ca în cazul în care ai încerca să apropii 
cei doi poli ai pământului. 

— Dar familia nu cunoaşte ura dintre cei doi. 

— Fără îndoială, din moment ce mâna domnişoarei 
Jeanne i-a fost acordată contelui Victor. 

— Şi ei se iubesc? Murmură tânărul. 

— Sigur că da. 

— Acest duel, indiferent de rezultat, îi va separa pe cei 
doi îndrăgostiţi pentru totdeauna? 

— Vai! Spuse domnul de Nangeal, este de necontestat. 
Dacă Victor îl va ucide pe Gontran, el nu se mai poate 
căsători cu Jeanne. 

— Şi, spuse abatele, dacă Gontran îl va ucide pe Victor, 
domnişoara Jeanne va muri şi ea. 

— Uite, spuse dintr-o dată domnul de Nangeal, am o 
teribilă remuşcare. 

— Care? 

— Că nu am avertizat-o pe domnişoara Jeanne înainte de 
a pleca de la bal. 

— Ei bine! Şi dacă ai fi făcut-o? 

— Ea ar fi alergat şi s-ar fi interpus între cei doi. 

Abatele clătină din cap: 

— Ei şi-ar fi băgat săbiile în teacă şi ar fi reluat duelul 
mâine. 

Discutând astfel, cei doi tineri, care duceau felinarele 
luate din berlina de călătorie pentru a face lumină în timpul 
duelului, îi însoţiră pe contele Victor şi pe marchizul 
Gontran. 

Aceştia din urmă, de asemenea, schimbară câteva 
cuvinte. 

— Conte, îi spuse marchizul, trebuie să vă anunţ că am 
luat măsurile mele de precauţie. 

— Ah, ah! 


— Sper să vă omor, dar, cu toate acestea, m-am gândit şi 
la celălalt rezultat, şi atunci... 

— L-aţi însărcinat, fără îndoială, pe domnul de Nangeal 
pentru a continua lupta? Râse contele în batjocură. 

— Nu. 

— Atunci, ce aţi făcut? 

— Am scris o scrisoare tatălui meu şi i-am spus totul. 

Contele Victor se cutremură şi paloarea sa se accentuă. 

— Oh! Sunteţi implacabil! Murmură el. 

— E adevărat. 

— Deci, nu m-aţi iertat? 

— Niciodată! 

— Poate, murmură muşchetarul emoţionat, poate dacă v- 
aţi fi gândit la sora dumneavoastră? 

— Dimpotrivă, domnule, de vreme ce am făcut două mii 
de mile cu singurul scop de a vă deturna planurile. 

— Dar... ea mă iubeşte... 

— Ştiu. 

— Şi dacă eu vă omor... 

— Ei bine! Ea vă va uri. 

— Oh! Nu, niciodată! Strigă contele cu putere, niciodată! 
Pentru că ea va şti că până în ultima clipă am încercat să vă 
fac să auziţi vocea raţiunii, că v-am rugat, v-am implorat... 
că eu, mândru şi arogant, m-am umilit înaintea 
dumneavoastră... că... v-am... cerut iertare! 

În timp ce vorbea astfel, contele tremura, iar privirea lui 
exprima o rugăminte fierbinte. i se rupea inima văzându-l 
pe acest frumos şi mândru bărbat, adresând - fapt 
incredibil - scuze adversarului său. 

Dar, marchizul ridică din umeri şi se dădu un pas înapoi: 

— Uite ce-i, spuse el, nu mai adăugaţi nici o silabă, sau 
voi crede că sunteţi un laş! 

Acest cuvânt fusese pronunţat cu un accent plin de 
dispreţ, încât contele îşi înăbuşi un strigăt de furie. 

— Oh! Spuse el, săbiile! Săbiile, imediat! 

Valetul deschise cufărul. 


— lată, răspunse marchizul, alegeţi! 

Contele Victor se aplecă, luă o sabie şi se puse în gardă. 

Marchizul făcu la fel. 

— Vedeţi, spuse domnul de Nangeal la urechea celui de- 
al doilea martor, că era pierdută orice încercare de 
reconciliere. 

Cei doi adversari îşi încrucişară săbiile şi se repeziră 
unul asupra altuia cu mânie. 

Ambii aveau lame fine şi amândoi făcură un lung şi 
răbdător studiu în ceea ce priveşte metoda de distrugere a 
adversarului. 

Timp de trei minute, domnul de Nangeal şi abatele, care 
se postaseră în poziţiile lor de martori, nu auziră decât 
scrâşnetul precipitat al celor două lame. Deodată se auzi un 
strigăt de furie, iar, la lumina felinarelor lor şi a razelor 
lunii, văzură sabia marchizului Gontran sărind în aer. 

Contele lovise sabia adversarului său printr-o mişcare 
îndrăzneață, i-o aruncase cu o simplă mişcare a încheieturii 
mâinii şi întinse braţul, în acelaşi timp, sprijinind vârful 
săbiei sale de pieptul marchizului... 

Şi totuşi, sabia nu-i străpunse pieptul, iar contele, cu un 
glas tremurător, îi spuse marchizului: 

— Domnule, viaţa dumneavoastră este în mâinile mele, 
vreţi să mă iertaţi? 

— Omorâţi-mă! Spuse furios marchizul. Vă urăsc şi vă 
dispreţuiesc! 

Contele îşi înăbuşi un oftat şi îşi ridică arma. 

— Luaţi o altă sabie, spuse el. Eu nu omor un om 
neînarmat. 

Marchizul alergă la cufăr, luă o sabie şi, din nou, cei doi 
adversari se puseră în gardă. 

Dar, imediat se auzi un strigăt teribil, un strigăt de 
disperare şi de durere, şi o femeie veni în fugă, şi se grăbi 
să îi separe pe combatanți. 

Capitolul VII. 


În acest moment al povestirii, maiorul se opri pentru o 
clipă şi se uită la Jeanne-oarba. Biata femeie avea faţa 
scăldată în lacrimi care-i şiroiau pe tăcute. 

— Doamnă, spuse atunci maiorul Samuel, luându-i mâna, 
ştiţi că trebuie să povestesc în continuare, este necesar, 
astfel încât să aflaţi de ce am îndrăznit să vin până la 
dumneavoastră. 

— Vorbiţi, răspunse ea. Am avut tot curajul pe tot 
parcursul vieţii mele, voi avea curajul să vă ascult chiar 
dacă îmi reînnoiţi toate suferinţele. 

Maiorul continuă: 

— Femeia care a venit să se interpună între contele 
Victor şi marchizul Gontran era această frumoasă fată pe 
care muşchetarul o privise în urmă cu scurt timp cu atâta 
iubire. 

— Frate! Strigă ea privindu-l pe marchiz. Victor! Repetă 
ea cu un accent de nedescris de disperare şi de groază, 
întinzând ambele mâini spre conte, dumneavoastră, care 
veţi fi soţul meu! 

Şi, cum ei se îndepărtaseră, lăsând vârful săbiilor lor la 
pământ, ea îi privi şi pe unul, şi pe altul cu un fel de 
stupoare. 

— Tu, fratele meu, spuse ea din nou, tu, pe care nu te-am 
văzut de trei ani, te-ai reîntors tocmai pentru a-l ucide pe 
bărbatul pe care-l iubesc? 

Şi adresându-se contelui Victor, în timp ce marchizul 
păstra o tăcere de mormânt: 

— Dar, spuneţi-mi, zise ea, că nu-l cunoşteaţi... că nu l-aţi 
recunoscut... spuneţi-mi... 

Contele îşi plecă capul. 

Şi dintr-o dată, marchizul aruncă sabia departe de el şi, 
întinzând mâna adversarului său: 

— Vă voi explica totul, spuse el. 

Contele luă mâna marchizului. Atunci acesta zâmbi şi, 
privind-o pe sora sa: 


— Draga mea Jeanne, spuse el, m-am reîntors să particip 
la nunta ta. Dar am avut o dispută veche de lămurit cu 
viitorul tău soţ şi a trebuit să luptăm până la prima picătură 
de sânge. Ai văzut că nu era foarte periculos. 

— Dumnezeule! Murmură fata tremurând. 

— Dar, din moment ce ai apărut, sper ca şi contele să nu 
mai aibă pică pe mine. 

— Oh! Într-adevăr! Spuse contele. 

Şi cei doi tineri îşi strânseră mâna din nou. 

Tânăra, cu faţa palidă şi tremurând, se aruncă în braţele 
fratelui său. 

— Şi acum, adăugă acesta din urmă, să ne reîntoarcem 
la bal. 

Jeanne îl prinse de braţ. 

— Vino! Spuse ea. 

Şi, peste umărul fratelui ei, ea aruncă o privire plină de 
tandreţe iubitului ei. 

Domnul de Nangeal şi domnul de Bique, martori la 
această scenă ciudată, nu schimbară un singur cuvânt. 

După ce marchizul îi acordă braţul surorii lui şi se 
îndepărtară câţiva paşi, domnul de Nangeal îi spuse 
abatelui: 

— Credeţi în sinceritatea acestei reconcilieri? 

— Vai! Nu, răspunse preotul, este o comedie groaznică. 

— Şi eu mă tem că aşa este, vai! 

— Sunt sigur că mâine se vor duela din nou până la 
moarte, de această dată. 

Cei doi tineri oftară şi ieşiră din luminiş cu paşi lenți. 

Marchizul o ajută pe tânără să urce în trăsura care o 
adusese, iată cum: 

Jeanne îl văzuse pe muşchetar plecând de la bal. 

Paloarea lui subită o frapă pe tânăra fată, ea îl urmări şi 
îl văzu îndepărtându-se împreună cu domnul de Nangeal şi 
domnul de Bique. 

Atunci, cu acest minunat instinct al inimii pe care numai 
femeile îl au, Jeanne ghici că Victor urma să se dueleze. 


Ea plecă de la bal fără să anunţe pe cineva şi, cum 
ajunse în stradă, ea văzu berlina de călătorie care se 
îndepărta repede. 

Sări într-o trăsură şi îi promise vizitiului un pumn de aur 
ca să ajungă berlina. 

Acum am înţeles cum a ajuns ea pe scena luptei, fără să 
bănuiască, vai! Că omul cu care contele Victor şi-a 
încrucişat sabia era chiar fratele său. 

Ştim ce a urmat. 

După aproape o oră de la aceste evenimente, cel 
îmbrăcat în regele Henric al IV-lea îşi depuse sabia la 
vestiarul sălii de bal şi, cu masca pe faţă, el intră dând mâna 
Jeannei, îmbrăcată în regina Margot. 

Muşchetarul şi abatele intrară în sală în urma lor şi, în 
curând, tânăra, a cărei teamă se diminuase, se întoarse să 
danseze. 

Atunci, marchizul Gontran se apropie de contele Victor. 

— Acum, doamnă, spuse maiorul, oprindu-se din nou, 
trebuie să vă spun ceea ce niciodată nu aţi ştiut. 

— Ah! Spuse Jeanne-oarba, am ştiut atâtea lucruri, 
domnule. 

— Probabil, dar niciodată nu aţi ştiut motivul real al 
acestei uri violente pe care marchizul Gontran o purta 
contelui Victor. 

Oarba sări dintr-o dată de la locul său ca şi cum ar fi fost 
împinsă de un arc din oţel: 

— Şi dumneavoastră îl ştiţi, deci? Spuse ea. 

Lacrimile ei încetară să mai curgă, toată înfăţişarea ei 
exprimând o curiozitate arzătoare şi dureroasă. 

— Da, doamnă, răspunse maiorul, şi astăzi, sunt, 
probabil, ultimul deţinător al acestui fatal şi teribil secret. 

Şi maiorul continuă: 

— Cu aproape doi ani înainte de evenimentele pe care vi 
le-am amintit, doamnă, într-o seară de iarnă, un grup de 
patru vânători ajunseră la marginea unei mari păduri din 
Poitou. 


În apropierea lor, un picher12, care ţinea în lesă o mică 
haită de câini din Vendee, îndemna cu un băț, un catâr ce 
purta nişte coşuri care conţineau un mistreţ vânat şi jupuit 
în timpul zilei. 

Soarele dispăruse în spatele unor nori groşi şi negri, 
terenul era acoperit cu zăpadă. Se făcuse frig şi vânătorii 
noştri, cu arma pe umăr, cu cuțitul de vânătoare la centură, 
îmbrăcaţi în haine de catifea, purtând cizme mari specifice 
locuitorilor de munte, unii cu capul acoperit cu pălării mari 
vendeene, alţii cu caschete rotunde de sportivi, fluierau cu 
degetele şi mergeau într-un ritm rapid. 

— Brr! Spuse unul dintre ei, ce frig este. 

— Nu îmi mai simt degetele, răspunse un al doilea. Sunt 
amorţite. 

— Din fericire, domnilor, adăugă al treilea, suntem la 
doar un sfert de leghe de popasul nostru de vânătoare. 

— Şi, spuse al patrulea ca o concluzie, vom găsi o supă 
caldă, un foc în cămin şi un vin bun. 

Cei patru tineri îşi dublară paşii şi se îndepărtară de 
pădure. 

Cu toate acestea, unul dintre ei rămase în spate: 

— Hei! Gontran? Îl strigă unul dintre ei, eşti amorţit de 
frig sau visezi la amorurile tale? 

Tânărul astfel interpelat se apropie: 

— Şi dacă ar fi aşa? Spuse el. 

— Ilubeşti pe cineva? 

— Poate... 

— Ah! Interesant! 

Şi el avu un fel de zâmbet ironic, puţin sceptic: 

— Eu credeam, spuse unul dintre vânători, că ai jurat să 
nu mai iubeşti vreodată. 

— Jurământ de beţiv! 

— Sub pretextul zadarnic că femeile ne iau mai mult 
decât ne dau şi ne costă mai mult lacrimile pe care le 
vărsăm pentru ele decât bucuriile pe care ni le aduc. 


— E adevărat, domnilor. Ce vreţi? Este cineva vreodată 
stăpânul absolut al inimii lui? 

Şi tânărul rosti aceste cuvinte pe un ton grav şi uşor 
emoţionat. 

— Oh! Oh! Domnilor, spuse acela care mergea la dreapta 
lui, Gontran este, în mod incontestabil, îndrăgostit. 

— Sunt de acord. 

— Şi dacă îl vom include în categoria îndrăgostiţilor, vă 
asigur că vom avea cea mai deplorabilă cină. 

— De ce? 

— Pentru că un îndrăgostit este melancolic. 

— Corect. 

— Atunci, ce-i de făcut? 

— Oh! Domnilor, spuse acela care se numea Gontran, fiţi 
siguri că nu vă voi deranja cu secretele mele. De altfel, 
adevărata fericire nu se mărturiseşte. 

— Deci, eşti cu adevărat fericit? 

— Oh! Spuse tânărul pe un ton pătrunzător. 

— Victor este un sceptic, spuse Raoul de Nangeal... 

— Pentru că, aţi ghicit, doamnă, se întrerupse maiorul, 
aceşti patru tineri nu erau alţii decât marchizul Gontran de 
[..., contele Victor de B..., domnul Raoul de Nangeal şi 
domnul de Bique. 

Oarba dădu afirmativ din cap şi maiorul continuă: 

Vorbind astfel, vânătorii ajunseră la o fermă înconjurată 
de un pâlc de arbori, la care ei se opriră pentru trei zile. 

Când trecură pragul bucătăriei, un foc mare pâlpâia în 
cămin şi un picior de căprioară se termina de rumenit pe o 
frigare. 

Într-o mică sală de lângă bucătărie, soţia fermierului 
acoperise o masă cu o faţă groasă şi cu farfurii, alături de 
care strălucea argintăria adusă pentru cei patru vânători. 

— Haideţi! Domnilor, la masă! Spuse domnul de Bique. 
Sunt mort de foame. 

— Lăsaţi-mă să mă încălzesc un moment, spuse Victor, 
care se aşeză călare pe un scaun, lângă foc. Eu nu am ca 


Gontran o iubire în inimă, eu... 

Şi Victor începu să râdă. 

— Oh! Tu, spuse Raoul, eşti un adevărat zeflemist. 

— Sunt prea bătrân pentru a iubi... 

— Chiar aşa?! 

— Eu păstrez toată dragostea pe care pot s-o am în 
adâncul sufletului pentru femeia cu care mă voi căsători. 

— Uf! Domnilor, spuse domnul de Bique, iată că Victor ne 
va vorbi despre căsătorie. Îţi mulţumim! Deja îi simt gustul 
amar! 

Raoul şi domnul de Bique se aşezară la masă şi 
marchizul Gontran îi urmă. Victor era încă în apropierea 
focului, dar cum uşa micii camere rămase deschisă, 
conversaţia continuă: 

— Gontran? Ai o iubită? Spuse Raoul. 

— Da, cu siguranţă. 

— O iubeşti? 

— Până la moarte. 

— Şi, se poate şti din ce lume face parte? 

Gontran tresări. 

— De ce vă interesează? Spuse el. 

— Hei! Spuse Raoul de Nangeal, pentru că te-am văzut 
destul de atras toată iarna de o anume baroneasă... 

— Te înşeli, femeia pe care o iubesc nu face parte din 
lumea noastră. 

— Adevărat? 

— Este o bayonneză13, cu fustă roşie şi fular albastru, 
adăugă Gontran cu răceală. 

— Şi, tu o iubeşti? 

— Până la moarte... Şi, dacă tatăl meu nu ar fi făcut 
parte din această lume, m-aş fi căsătorit cu ea. 

Tânărul rosti aceste cuvinte cu o astfel de convingere, că 
domnul de Nangeal şi domnul de Bique se cutremurară şi 
tăcură. 

Când contele Victor de B... veni să se aşeze la masă, 
spuse: 


— Pe cuvânt! Domnilor, bayonnezele sunt atât de 
frumoase, că înţeleg dragostea lui Gontran. Uite, sunt cinci 
zile de când mi-a plăcut una dintre aceste fete. Oh! Nu 
demult. Într-o noapte, chiar dacă m-am despărţit de ea, m- 
am simţit cucerit de farmecul ei irezistibil. 

— Ah! Ah! Spuse Raoul, şi tu? La fel ca Gontran? 

— Oh! Spuse Victor, continuând să zâmbească, este o 
poveste destul de drăguță. 

— Povesteşte-ne şi nouă. 

— Se pare că fata are un iubit, un frumos iubit misterios, 
care intră în casa ei luându-şi nişte precauţii ca în romane. 

La aceste cuvinte ale lui Victor, Gontran făcu o mişcare 
bruscă, dar niciunul dintre cei trei convivi nu observară. 

— Micuța, continuă Victor, trăieşte cu părinţii ei pe o 
stradă îngustă din Bordeaux, strada de la Turnul Vechi. În 
fiecare noapte, o fereastră a casei vecine se deschidea şi o 
scândură era pusă, ca un fel de pod, de la acea fereastră la 
aceea a bayonnezei... Valetul meu de cameră a aflat toate 
aceste informaţii şi s-a însărcinat cu tot, încheie Victor. 

Gontran se ridică dintr-o dată şi spuse: 

— Pardon, spuse el privindu-l fix pe Victor, dar povestea 
ta mă interesează. Mi-ar plăcea să aflu mai multe detalii. 

— Ei, atunci, iată. lubitul ei misterios lipsea, se pare. 
Valetul meu de cameră m-a introdus în casa ei şi... 
scândura... aţi înţeles. 

Gontran se repezi la Victor. 

— Minţi sau eşti un ticălos! Strigă el. 

— V-am zis adevărul, spuse Victor, care realiză dintr-o 
dată şi deveni palid ca un mort. 

— Acest iubit misterios, continuă Gontran, acest iubit 
care folosea acea scândură, acest om înşelat, trădat şi a 
cărui viaţă a fost dată peste cap acum, sunt eu! 

Şi, rapid ca un fulger, el îl pălmui pe Victor pe ambii 
obraji, în faţa ochilor celorlalţi doi tineri consternaţi. 

— Am nevoie de sângele tău! Murmură el, în timp ce 
Victor scoase un strigăt de furie. 


— O oră mai târziu, doamnă, spuse maiorul Samuel după 
un moment de tăcere, un duel sălbatic, fără precedent în 
analele franceze, unul dintre acele dueluri feroce pe care 
yankeii le-au inventat, avea loc la mică distanţă de fermă. 

Gontran de L.... şi Victor de B... îşi armară puştile de 
vânătoare mergând unul spre celălalt, cu dreptul de a trage 
cele două focuri, după propria voinţă. 

Victor, beat de furie pentru că fusese pălmuit, trase 
primul şi glonţul îi atinse uşor umărul marchizului Gontran. 
Gontran trase la rândul său şi Victor nu fusese atins. 

Atunci, acesta din urmă ţinti din nou. 

Dar, în acest timp ei continuau să meargă. Supunându-se 
unei mişcări instinctive, Gontran îşi cobori capul şi glonţul 
care trebuia să-i spargă capul, îi străpunse doar pălăria. 
Victor trase cele două focuri; îi mai rămăsese un glonţ lui 
Gontran. 

Gontran continua să meargă şi atunci când nu mai erau 
decât trei paşi de adversarul său, el apăsă trăgaciul cu 
degetul. 

Victor căzu fără să scoată un strigăt. 

Îl transportară pe tânăr la fermă. 

Domnul de Nangeal, care făcuse unele studii 
chirurgicale, spuse că Victor de B... va fi mort înainte de 
zorii zilei şi îi spuse lui Gontran: 

— Salvează-te! Întoarce-te la Bordeaux... Este cel mai 
înţelept lucru! 

Marchizul Gontran încălecă pe cal, galopă douăzeci de 
ore, ajunse la Bordeaux, alergă spre strada de la Turnul 
Vechi şi se întâlni cu convoiul funerar al unei înmormântări, 
al fetei pe care o iubise atât de mult. 

Bayonneza murise din cauza durerii imense pe care o 
simţise după ce şi-a regretat greşeala. 

Gontran vru să se omoare, apoi îi fu ruşine la gândul 
sinuciderii şi îşi spuse că era mai bine pentru el să caute 
moartea sub acel climat de moarte al Lumii Noi. 


Şi iată, de ce, doamnă, încheie maiorul Samuel, 
marchizul Gontran plecă scriind familiei lui că nu voia să se 
întoarcă acasă. 

„Am pierdut la jocul de aseară o sumă uriaşă. 

Voi merge în America să-mi refac averea.” 

Capitolul VIII. 

Oarba ascultă toate aceste detalii cu o tristă aviditate. 

Se putea spune că ea simţea un fel de bucurie crudă de 
a retrăi acest trecut deja îndepărtat. 

— După aceea, domnule? După aceea? Întrebă ea. 

— Au trecut doi ani. Domnul Raoul de Nangeal se 
înşelase în ceea ce priveşte previziunile sale chirurgicale. 
Contele Victor de B... nu murise. l-au trebuit trei luni 
pentru a se repune pe picioare şi o călătorie în Italia, de un 
an, pentru a-şi finaliza recuperarea. 

El reveni la Bordeaux, unde aventura lui tragică era 
necunoscută. 

Domnii de Bique şi de Nangeal păstrară o tăcere 
profundă. Dar, o tânără fată, frumoasă şi fermecătoare, o 
fiinţă adorabilă îi apăru pe drumul vieţii sale. El ajunse să o 
iubească... 

Şi, atunci când inima bătea să-i spargă pieptul, atunci 
când sufletul său se legă pentru totdeauna de sufletul 
acestei fete, el află, cu stupoare, că ea era sora acestui om a 
cărui viaţă el o distrusese şi a cărui dragoste o călcase în 
picioare. 

— Acum aţi înţeles, doamnă, nu-i aşa? 

Contele Victor de B... ceru şi obţinu mâna domnişoarei 
Jeanne de L.... care îl iubea şi care era iubită. Şi, cu opt zile 
înaintea căsătoriei, fratele său dispărut, marchizul Gontran, 
care plecase să-şi refacă averea în America, reveni şi se 
arătă în mijlocul acelei petreceri asemenea statuii unui 
comandor. 

Contele Victor spera că va fi celebrată căsătoria înainte 
de întoarcerea inamicului său. 

Contele se înşelase. 


Ştiţi acum ce ură teribilă avea marchizul Gontran pentru 
acela care voia să devină soţul surorii sale. 

Marchizul, în prezenţa Jeannei, se prefăcuse; el întinse 
mâna spre adversarul său, dar nici domnul de Nangeal, nici 
domnul de Bique nu fuseseră păcăliţi de această aparentă 
reconciliere. Amândoi îşi dădură seama că partida între 
contele Victor B... şi marchizul Gontran de L.... încă nu se 
terminase; momentan era remiză... în timp ce Jeanne dansa 
cu inocenţa vârstei sale, crezând că fratele şi logodnicul ei 
erau cei mai buni prieteni din lume. 

— Domnule, îi spuse marchizul contelui Victor, sper că 
aţi înţeles. 

Contele se înclină spunând: 

— Desigur. 

— Mâine, nu-i aşa? Spuse marchizul. 

Contele oftă şi dădu din cap afirmativ: 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, spuse el. 

Marchizul părea să reflecteze: 

— Uite, spuse el, am o idee mai bună, cred. 

— Să vedem? 

— Dacă eu vă voi omori, va fi suficient timp să mă explic. 
Dacă dumneavoastră mă veţi omori, între dumneavoastră şi 
sora mea se va săpa o astfel de prăpastie încât nu o veţi 
putea acoperi vreodată. Atunci, ascultaţi-mă cu atenţie. 

— Fie, vorbiţi... 

— Vă voi lăsa rolul dumneavoastră de logodnic până 
mâine seară. Familia mea este la castelul său de la 
Morelicre, ţtiţi, pe drumul spre Libourne, la cinci leghe de 
Bordeaux. Tatăl meu a rămas acolo. Mama mea şi sora mea 
sunt singure aici. 

— Ştiu. 

— Eu le voi conduce acasă şi vă voi invita la cină la 
Morelicre, mâine, pe dumneavoastră, pe Nangeal şi pe 
domnul de Bique. 

Contele răspunse cu răceală: 


— Această invitaţie se potriveşte foarte bine pentru că 
sunt aşteptat mâine la Morelicre. 

— Ah! 

— Pentru semnătura contractului. 

— Înseamnă că ştiţi perfect intrările castelului. 

— O, de minune! 

— Noi vom ieşi prin seră şi prin poarta mică a grădinii, şi 
vom merge într-un loc numit Saut-du-Loup14. 

— Îl cunosc. 

— Acolo, încheie marchizul, putem să ne luptăm până la 
moarte; nimeni nu ne va deranja. La revedere, conte! 

Marchizul salută şi se pierdu în mulţime. 

— O, fatalitate! Murmură domnul Victor care rămase 
nemișcat un moment în locul unde-l lăsase Gontran de L...., 
tăcut, cu sudoarea şiroindu-i pe frunte. 

Deodată, domnul de Bique, unul dintre cei doi martori pe 
care l-am văzut îmbrăcat în abate, veni să i se alăture: 

— Gontran, îi spuse el, a venit să mă anunţe că mâine 
vom cina la Morelicre. 

— Da, spuse contele. 

— Îmi dau seama. 

— Ah! Şopti Victor punându-şi ambele mâini pe frunte, 
Jeanne este pierdută pentru mine. Dacă îl voi ucide pe 
fratele său, nu voi putea vreodată... 

— Ssst! Spuse domnul de Bique. Să ieşim... trebuie să 
vorbim. 

Şi el îl trase afară din sala balului. 

Amândoi părăsiră hotelul oraşului şi o luară pe o stradă 
îngustă şi pustie. 

— Conte, spuse atunci domnul de Bique, totul este 
pierdut dacă Jeanne nu te iubeşte dincolo de toate limitele. 

— Şi dacă dragostea ei este fără margini? 

— Totul este salvat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ascultă. Mâine vei merge la Morelicre. 

— Da. 


— Când toată lumea va merge la culcare, tu vei ieşi 
pentru a te lupta cu Gontran. 

— Vai, aşa e! 

— Ei bine! Trebuie ca mai înainte să o vezi pe 
domnişoara Jeanne. 

— Şi când mă voi întâlni cu ea... 

— Îi vei mărturisi adevărul sau, cel puţin, îi vei spune că 
între Gontran şi tine este o ură de moarte. Trebuie ca ea să 
înţeleagă că numai fuga poate să vă asigure fericirea. 

Contele tresări: 

— Dar ce-mi propui este o răpire? Spuse el. 

— Hei! Fără îndoială. Jeanne compromisă, Jeanne în 
puterea ta, acest lucru îl va determina pe marchiz să-şi 
înăbuşe ura sa pentru a salva onoarea familiei sale... 

— Oh! Ai dreptate, spuse contele care îl îmbrăţişă pe 
domnul de Bique. 

— Voi avea grijă de tot, încheie acesta din urmă. Mâine 
seară, la ora unsprezece, voi plasa la capătul parcului o 
diligenţă cu caii deja înhămaţi şi îţi jur că vor fi cai foarte 
buni... Adio... pe mâine... 

În acest punct al povestirii, maiorul se opri din nou: 

— Doamnă, spuse el Jeannei-oarba, răbdarea cu care 
ascultați această dureroasă povestire va fi în curând 
recompensată. Credeţi-mă... nu este totul pierdut pentru 
dumneavoastră în această lume... 

EI îi sărută mâna şi îi spuse: 

Capitolul IX 

— A doua zi după bal, o numeroasă reuniune avea loc la 
castelul Morelicre. 

Urma să fie semnat contractul de căsătorie dintre 
contele Victor de B..., fiul cel mic al ducelui de B... cu 
domnişoara Jeanne de L.... 

La ora zece seara, majoritatea oaspeţilor plecaseră şi nu 
mai erau în salonul mare al castelului decât cei doi 
logodnici, marchizul Gontran, domnul de Nangeal şi domnul 
de Bique. 


— Dragul meu conte, spuse Gontran ridicându-se, 
Nangeal, Bique şi cu mine vom merge într-o plimbare 
nocturnă. 

— Da? Spuse contele, simulând surpriza. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Jeanne surprinsă. 

— Oh! Nu-ţi face griji, surioară, spuse marchizul, aceasta 
nu este o plimbare în genul celei de noaptea trecută. 

Şi el întinse mâna cu cordialitate spre Victor care avu 
curajul să i-o strângă. 

— Şi unde veţi merge? Întrebă tânăra. 

— La Saut-du-Loup. 

— Oh! Spuse Victor. 

— Noi vom petrece acolo, probabil toată noaptea, 
adăugă marchizul. Bună seara, surioară, noapte bună, 
viitorule cumnat... 

Cei trei tineri plecară, lăsându-i singuri pe cei doi 
logodnici. 

Dar, marchizul şi domnul de Bique schimbară pe rând 
câte o privire pe furiş cu Victor. 

Privirea domnului de Bique însemna: „Grăbeşte-te! Caii 
şi diligenţa vă aşteaptă.” 

Privirea marchizului însemna: „Voi avea răbdare, vorbiţi 
cu logodnica dumneavoastră atâta timp cât veţi dori, dar 
după ce vă veţi despărţi de ea, să ştiţi că vă aştept...” 

După ce ei plecară, contele Victor îşi dădu seama că nu 
mai era timp de pierdut. Se ridică dintr-o dată, îi luă mâinile 
Jeannei, îşi schimbă atitudinea şi graiul, şi zise: 

— Jeanne, mă iubeşti? 

Ea se sperie de accentul vocii lui: 

— Oh! Spuse ea, ce-i cu această întrebare? 

— Mă iubeşti mai mult decât viaţa? 

— Da. 

— Mai mult decât onoarea? 

— Da, spuse ea panicată. 

— Dacă aş fi pierdut pentru tine, ai muri? 

— În clipa următoare. 


— Şi dacă ar trebui să părăseşti totul pentru mine... 

— 'Te voi urma la capătul lumii. 

— Ei bine! Răspunse tânărul cu vioiciune, să ne grăbim, 
Jeanne, pentru că fiecare minut care trece ne apropie de 
moarte. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii unde a plecat fratele tău? 

— Nu. 

— La un sfert de milă de aici, în Saut-du-Loup unde mă 
aşteaptă împreună cu acei domni, care sunt martorii 
noştri... 

— Oh. 

— Fratele tău mă urăşte de moarte. El vrea să mă 
omoare şi mă va ucide dacă eu nu-l ucid, şi dacă eu îl voi 
ucide... 

— Oh! Niciodată! Niciodată! Strigă înnebunită de durere 
tânăra. 

— Vino! Să fugim! Să fugim! sau suntem pierduţi, repetă 
contele cu o energie sălbatică. 

Şi aruncă pe umerii Jeannei un burnuz15 alb pe care ea 
îl purta atunci când se plimba prin parc. 

Şi, cum ea încă ezita, o luă în braţe, deschise uşa care 
avea ieşire spre parc, în capătul căruia, trăsura pregătită 
de către domnul de Bique, îi aştepta... 

Domnul de Bique era un om precaut. 

Caii nu aveau zurgălăi şi, mai mult, picioarele lor erau 
învelite în cârpe! 

— Domnule! Domnule, îl întrerupse la rândul său Jeanne- 
oarba pe maior, de la cine aţi aflat toate aceste detalii care 
sunt de o exactitate atât de riguroasă? 

— Aveţi răbdare, doamnă, răspunse maiorul. Voi ajunge 
imediat la sfârşitul acestei istorisiri incitante şi veţi şti în 
curând de ce am avut curajul să v-o reamintesc... 

Şi maiorul continuă: 

Două ore mai târziu, diligenţa parcurse zece leghe. La 
ivirea zorilor, erau destul de departe de castelul de 


Morelicre. 

Jeanne şi răpitorul ei se opriră, tocmai seara, la un han 
mizerabil unde îşi petrecură noaptea. Ei se îndreptară spre 
Vendee, unde contele Victor avea prieteni de încredere... 

Dar, a doua zi, la apusul soarelui, în timp ce trăsura 
trecu printr-o pădure deasă şi întunecoasă, se auzi o 
împuşcătură, un glonţ şuieră şi unul dintre cai, lovit în cap, 
căzu mort la pământ. 

În acelaşi timp, patru bărbaţi, cu feţele acoperite cu 
măşti negre, se repeziră spre drum şi întoarseră caleaşca. 

Contele Victor sări la pământ pentru a se apăra, dar fu 
lovit de un glonţ tras de aproape şi căzu lovit de moarte sub 
picioarele cailor. 

În acelaşi timp, criminalul lui se demască şi alergă la 
Jeanne care leşinase, murmurând: 

— L-am ucis pe seducătorul tău, dar cum trebuie ca 
onoarea mea să fie salvată, te condamn la închisoare 
veşnică. Vei fi moartă pentru întreaga lume... 

Capitolul X 

— Acum, doamnă, spuse în continuare maiorul, să vedem 
ce s-a întâmplat zece ani mai târziu. 

Jeanne trăia închisă într-un conac din Bretania. Ea nu l-a 
mai revăzut vreodată pe contele Victor. El murise sau trăia? 
Răpitorii săi nu i-au spus... Dar Jeanne devenise mamă. Ea 
avea un fiu de zece ani pe care îl chema Raymond. Acest fiu 
este toată bucuria ei, toată fericirea... Era imaginea vie a 
tatălui său... Era contele Victor de B... la zece ani... 

Ei bine! Nefericita femeie, lovită în dragostea ei, urma 
să-şi vadă ultima sa fericire pierdută... Un râu adânc 
curgea la capătul parcului acestui conac transformat într-o 
închisoare... Într-o dimineaţă, copilul dispăru... i se găsi 
haina şi cascheta plutind pe râu... Copilul se înecase! 

La aceste cuvinte Jeanne-oarba scoase un strigăt teribil, 
strigătul mamei a cărei inimă adormită de atâta durere se 
trezeşte brusc. Dar, în acelaşi timp, de asemenea, maiorul 
îşi scutură energic mâna: 


— Fiţi tare! Doamnă, spuse el. Fiţi tare în faţa bucuriei 
aşa cum aţi fost împotriva durerii... fiul dumneavoastră nu 
s-a înecat! 

Şi ea se ridică tremurând, ameţită, înnebunită, cu 
mâinile întinse în faţă şi strigă: 

— Oh! Ce vis am... 

Maiorul adăugă: 

— Fiul dumneavoastră trăieşte, doamnă, şi vi-l voi reda! 

— Dumneavoastră! Dumneavoastră, spuse ea căzând în 
genunchi şi împreunându-şi mâinile. 

— Eu, spuse el, îl voi aduce... 

Femeia oarbă tremura din toate membrele şi izbucni în 
lacrimi. Căzu în genunchi, ochii îi erau îndreptaţi spre cer 
cu mâinile strânse... şi din când în când, murmura: 

— Dumnezeule! Fă să nu mor înainte să-l văd... 

Dar, dintr-o dată, o îndoială înfiorătoare îi trecu prin 
suflet: 

— Şi cine-mi spune, adăugă ea ridicându-se dintr-o dată, 
că nu mă înşelaţi? 

— Fiul va fi în braţele mamei chiar în seara asta, 
răspunse maiorul cu un accent atât de convingător, că 
Jeanne îşi recăpătă încrederea în el. 

— Vă cred, spuse ea. 

Apoi, ea continuă să plângă. 

— Dar, doamnă, răspunse maiorul, nu este suficient să 
pot afirma existenţa fiului dumneavoastră, eu trebuie să vă 
mai spun cum de aţi putut crede că ela murit. Trebuie să 
mă ascultați în continuare... 

— Oh! Vorbiţi, vorbiţi! Spuse ea, acum vorbiţi-mi despre 
fiul meu... 

— Contele Victor de B..., doamnă, avea însă sufletul 
adânc înrădăcinat în corp. El nu murise în urma loviturii de 
pistol ce fusese trasă asupra lui de către fratele 
dumneavoastră, aşa cum nu murise din cauza glontelui 
care-i trecuse prin piept cu doi ani în urmă. Dar, după ce şi- 
a revenit, în zadar, a scotocit pământul pentru a vă regăsi. 


Marchizul Gontran îşi luase precauţiuni. După zece ani, el 
se căsători, disperat că nu vă va găsi vreodată, căsătoria sa 
fiind una formală. Pentru lumea întreagă, contele Victor B... 
devenise cel mai fericit om de pe pământ. Moartea tatălui 
său şi a fratelui său mai mare l-au făcut duce şi pair; el avea 
o avere uriaşă şi, totuşi, un „vierme” îi rodea viaţa. El nu 
avea copii şi nu ar fi avut vreodată... În plus, el vă plângea 
ca pe o moartă. 

Într-o zi, un om care dispăruse de zece ani, un om pe 
care-l crezuse mort, de asemenea, se prezentă acasă la el. 
Era marchizul Gontran. 

— Ah! Strigă ducele Victor, iată-vă, în sfârşit! De data 
aceasta, eu voi fi cel care vă voi ucide! 

— Vă înşelaţi, spuse marchizul rânjind. Nu mai am 
nevoie de viaţa dumneavoastră ca să mă răzbun. O durere 
îngrozitoare, sfâşietoare v-am rezervat... Jeanne a devenit 
mamă... aveţi un fiu... un fiu pe care l-am despărţit de ea... 
ca să nu-l mai puteţi găsi... un fiu pe care nu-l veţi vedea 
vreodată... 

Atunci, ducele uită de ura sa, el uită că acest om pusese 
piedici fericirii sale alături de sora sa, şi-i nenorocise viaţa; 
el căzu în genunchi, îl imploră, îl rugă... 

Dar marchizul era implacabil. 

— Uite, îi spuse el, vreau totuşi să vă dovedesc că eu nu 
sunt nedrept şi orb în ura mea. Mi-aţi frânt fericirea mea de 
bărbat tânăr şi m-am răzbunat! Sora mea a dezonorat 
numele meu şi a fost pedepsită... Dar acest copil este 
nevinovat şi nu vreau să suporte o pedeapsă nemeritată. 

Şi, cum ducele îl privea şi asculta cu lăcomie, el adăugă: 

— Dacă aş fi fost încă bogat, nu m-aş fi adresat 
dumneavoastră. Dar m-au ruinat jocurile de noroc, iar cele 
patru mii de franci rentă care mi-au rămas, le-am utilizat 
pentru a-i asigura pâinea surorii mele. Dacă vreţi să mă 
luaţi ca intermediar pentru fiul dumneavoastră, îmi veţi 
număra cincizeci de mii de franci în fiecare an şi eu voi avea 
grijă de educaţia sa. 


Ducele continuă să îl implore, el voia să-şi vadă fiul... 

— Atenţie! Spuse marchizul, dacă veţi refuza, nu veţi mai 
auzi de mine... 

Ducele acceptă şi, după un timp, fiul dumneavoastră, 
doamnă, Raymond al dumneavoastră, a devenit un tânăr 
înalt şi frumos, şi bine educat... 

Jeanne-oarba, asculta în continuare. Cu toate acestea, 
gura i se întredeschise, apoi se închise din nou cu ezitare. 
Maiorul înţelese că ea voia să-i pună o întrebare. 

— Ah! Cred, doamnă, spuse el, că vreţi să ştiţi dacă 
ducele... 

— Da, spuse ea dând din cap. 

— Vai! A murit în urmă cu doi ani, de un accident 
vascular cerebral, fără să aibă timp de a-şi face 
testamentul... 

— Dumnezeule! Strigă oarba. Şi fiul meu? 

— Fiul dumneavoastră se află acum în mizerie... şi acesta 
este motivul pentru care am venit... 

— Dar, cine sunteţi? Întrebă ea din nou, dumneavoastră, 
care ştiţi atâtea secrete? 

— Doamnă, răspunse maiorul cu gravitate, v-am minţit 
mai devreme spunându-vă că am fost la balul de la 
Bordeaux. Hazardul singur m-a făcut depozitarul acestor 
secrete despre care v-am vorbit. Fratele dumneavoastră, 
marchizul Gontran, a murit, de asemenea, şi astfel am 
primit mărturisirea lui şi am fost martor la ultima lui 
suflare. Fratele dumneavoastră a căzut în sărăcie şi 
dizgrație; lui îi plăceau jocurile de noroc şi, totodată era un 
duelist; el a murit în urma unei lovituri de sabie, la ieşirea 
dintr-un tripou16. 

Ela mai trăit încă două ore după ce a fost lovit şi, în 
aceste două ore, el a avut timp să se destăinuie şi să 
regrete tot răul pe care vi l-a făcut; el m-a însărcinat să vin 
să vă văd, să vă găsesc fiul şi să depun toate eforturile ca 
fiul să-şi recapete averea tatălui său. 

După ce vorbi astfel, maiorul se ridică: 


— Adio, doamnă. La revedere, mai degrabă, spuse el. În 
seara asta îl voi aduce pe fiul dumneavoastră... 

Două ore mai târziu, maiorul Samuel intră în casa 
protejatului său, baronul de Vaufreland şi spuse: 

— Haide! Prietene, acum este rândul tău să-ţi joci rolul. 
Eşti pe punctul de a câştiga o mare avere; atenţie să nu faci 
vreun pas greşit... 

Capitolul XI. 

În timp ce aventurierul, cunoscut momentan cu numele 
de „maiorul Samuel”, se gândea cum să-l înlocuiască pe 
adevăratul Raymond cu un aventurier de speța lui, 
nefericitul tânăr, pe care l-am văzut abandonat atât de 
prietenul lui de suflet cât şi de femeia pe care o iubea, 
tocmai ieşea, cu capul greu şi inima distrusă, din acel 
restaurant unde intrase în ziua precedentă încărcat de 
iluzii. 

Cu toate acestea, un gând de consolare se strecură în 
mijlocul disperării sale. 

— Am refuzat să comit o acţiune criminală! Spuse el 
gândindu-se la propunerea infamă a maiorului pe care o 
respinsese cu indignare. 

Cu capul ridicat, Raymond părăsi Maison Dore şi urcă 
în trăsura sa. 

Eroul nostru era distrus, dar el voia să-şi păstreze 
rămăşiţele vieţii sale de lux până în ultimul moment. 

Astfel, hotelul său din suburbia Saint-Honore, pe care-l 
vânduse în dimineaţa precedentă, îi aparţinea până în seara 
următoare. Îşi rezervă, astfel, timpul necesar pentru a-şi 
face bagajele, a vinde ambele trăsuri şi ultimul său cal de 
călărie. 

Cupeul în care se urcase traversă în trap bulevardul, 
apoi strada Regal şi fu nevoit să-şi continue drumul pe 
Champs-Elys6es, deoarece suburbia Saint-Honore era 
blocată de lucrători care pavau strada. 

Când Raymond ajunse, după ce făcu un ocol, în faţa 
hotelului, primele raze de soare alunecau pe vârfurile 


copacilor. 

Raymond îşi scoase capul prin portieră şi începu să 
admire cu melancolie acel splendid bulevard Champs- 
Elys6es pe care-l străbătuse de atâtea ori călare sau cu 
trăsura. 

— Oh! Spuse el dintr-o dată, cu accentul disperat al 
muribundului care vrea să vadă pentru ultima dată, înainte 
de a-şi închide ochii pentru totdeauna, razele soarelui. 

— Oh! Vreau să merg la plimbare prin pădure încă o 
dată... Pădurea, care era un refugiu tăcut dimineaţa pentru 
cei care doreau să-şi uite suferinţele... 

Pădurea! Unde aveau întâlniri zgomotoase în fiecare 
seară, acel loc din Paris unde averea şi bucuria se 
îngemănau neobosit... 

Pădurea! Cu toţi cei care o parcurgeau în toate 
direcţiile, fie în luna mai când era încărcată de flori 
parfumate şi verdeață, fie în decembrie când chiciura forma 
adevărate diamante pe copacii desfrunziţi, şi care se iubeau 
cu o dragoste adevărată şi profundă! 

Raymond se întoarse acasă, în acest hotel pe care 
trebuia să-l părăsească în câteva de ore. Îşi puse şaua pe 
cal, ultimul pe care-l mai avea, probabil, şi merse să revadă 
acele mari alei tăcute, acele frumoase pâlcuri de arbori 
care adăpostiseră adesea atâta bucurie şi care consolaseră, 
uneori, atâta nenoroc... El le parcurse una câte una la pas, 
în trap sau la galop, admirându-le cu acea ultimă plăcere a 
călăreţului pe care sărăcia urma să-l împiedice de acum 
încolo să străbată călare aceste alei... 

Şi timpul trecu, soarele se ridică la orizont şi, treptat, 
aleile pustii se încărcară de călăreţi... 

Dintr-o dată, în timp ce se îndrepta spre o mare cascadă 
de pe aleea Longchamps, el auzi în spatele lui un galop 
rapid, voci proaspete şi sonore, o explozie de râs ce trăda 
tinereţea... 

EI se opri. 


Două amazoane, care erau însoţite de un servitor, 
trecură în galop aproape de el. Erau tinere şi frumoase 
amândouă, dar Raymond nu avea ochi decât pentru una 
dintre ele... Era o tânără uimitoare, călare pe unul dintre 
cei mai mândri cai arabi pe care-i văzuse vreodată. 

Şi Raymond se uită cu disperare la această femeie care 
trecu totuşi aproape de el ca un vis, dar pe care o privi în 
trecere; ea reuşise, de asemenea, să-l zărească... 

Acea privire pe care i-o aruncă tânărului cu faţa palidă, 
avu darul de a-i tulbura acestuia adâncul sufletului, de a-l 
face să tremure şi să se clatine... 

A fost precum steaua polară care străluceşte dintr-o dată 
pe cerul unei nopţi întunecate în ochii marinarului fără 
busolă, pierdut într-o mare cuprinsă de furtună, a cărui 
navă nu îşi mai regăseşte drumul spre țărm. 

Raymond era ceea ce se numeşte astăzi, la Paris, un 
simplu călăreț pe Champs-Elys6es, un june elegant ce se 
plimba pe bulevard. 

Dar, el valora mai mult decât lumea în care el trăise, el 
era făcut pentru o dragoste mai demnă decât cea a Antoniei 
şi a celor asemenea ei. 

Bărbat obişnuit să-şi petreacă timpul în cluburi şi în 
plăceri, până la momentul în care fusese ruinat, eroul 
nostru avusese foarte puţin timp să se ocupe de femeile din 
lumea adevărată. 

Cum el nu se gândise vreodată să se căsătorească, el 
niciodată nu acordase o atenţie deosebită vreunei tinere, nu 
cunoscuse iubirea adevărată, iubirea castă şi pură pe care 
oricine şi-ar fi dorit să o simtă. 

Dar amazoana îl privise în treacăt şi acea privire 
aruncase în sufletul său o scânteie care reuşi să aprindă un 
adevărat incendiu. 

Mult timp, nemişcat în şa, el o urmări cu privirea pe 
tânăra fată care se lansă în galop şi care gonea direct spre 
cascadă. 


A stat aşa țintuit până ce ea dispăru în spatele copacilor, 
încercând să înţeleagă ceea ce simţea. 

Acest sentiment îl exprimă în următoarele cuvinte: 

— Ah! Dacă aş fi iubit o femeie ca aceea! 

Acei ochi albaştri şi fermecători, plini de pudoare şi 
curiozitate, erau pentru Raymond ca o revelaţie a întregului 
sufletul al tinerei. 

Şi, dintr-o dată, Raymond, rămas încă nemişcat, făcu în 
sufletul său o paralelă între această frumoasă necunoscută 
şi femeia pe care o iubise, între această tânără care în mod 
cert aparţinea lumii bune şi Antonia care era o curtezană. 

Şi-o imagină pe prima intrând într-o seară, într-unul din 
acele saloane spaţioase, puţin cam triste, ale suburbiei 
Saint-Germain. Lângă foc, un bătrân căruia ea îi întinse 
fruntea să i-o sărute, răsfoia şi îşi citea ziarul. În jurul unei 
mese, alte două sau trei fete brodau sub supravegherea 
mamei lor. Un băiat de opt ani se juca într-un colţ şi, 
văzând-o intrând pe sora lui mai mare, alergă spre ea cu 
braţele deschise. 

Şi, după ce imaginaţia lui îi oferi acest tablou liniştit, 
Raymond îşi aminti de Antonia. Antonia, o femeie leneşă şi 
sceptică, fără spirit pătrunzător, lacomă şi risipitoare fără 
seamăn. Antonia, pentru care, în urmă cu câteva ore, ar fi 
sacrificat totul; o femeie pe care el deodată o văzu cum era 
în realitate, egoistă şi blazată. 

Atunci, Raymond avu un moment de groază gândindu-se 
la fosta sa iubire, iar acest sentiment, atât de puternic, îi 
domină disperarea şi-l făcu să uite de faptul că era ruinat. 

Pentru câteva secunde, Raymond se crezu încă bogat, 
încă elegant, putând să ceară în faţa tuturor chiar şi mâna 
unei tinere din lumea bună. 

— Trebuie să o revăd! Spuse el. 

Şi îşi întoarse calul. 

Oamenii care mergeau la pădure dimineaţa, veneau de 
obicei dinspre strada Împărătesei şi se plimbau până la 


cascadă pentru a ajunge la lac, pe care-l ocoleau; apoi se 
reîntorceau în pădure prin partea de est. 

Raymond era sigur că ambele amazoane vor urma acest 
traseu. 

Deci, el îşi îndemnă calul la galop spre lac. 

Odată ajuns acolo, el se opri în apropierea cabanei 
Frontin, încredinţă calul unui servitor şi se strecură printre 
copaci spre o alee rezervată călăreţilor, astfel, mergând în 
întâmpinarea celor două amazoane care, după calculele 
sale, făceau înconjurul lacului venind din cealaltă parte. 

Raymond avea dreptate doar pe jumătate. 

Amazoanele parcurseseră, într-adevăr, traseul pe care-l 
anticipase Raymond. Totuşi, ajungând în apropierea 
cabanei de lângă lac, ele găsiră o trăsură neacoperită la 
care era înhămat un singur trăpaş şi care era condusă de 
un vizitiu îmbrăcat în livrea. 

Atunci, amândouă descălecară, apoi se urcară în trăsură, 
lăsând caii în grija valetului care le însoțea. 

Trăsura trecu repede, la zece paşi de Raymond. 

De data aceasta, frumoasa tânără nu-l văzu deoarece el 
se ascunse cât de bine putu în spatele unui copac, dar elo 
văzu şi inima începu să-i bată cu putere. 

Trăsura, care ducea la Paris pe cele două amazoane, se 
îndepărtase deja, iar valetul celor două tinere, ocupându-se 
de preluarea cailor lor, încă nu părăsise cabana. 

Mai mult decât atât, ca un adevărat valet care nu-şi 
refuză absolut nimic, el chemă pe servitorul de la cabană şi- 
i ceru un pahar cu rom. 

În timp ce valetul golea paharul dintr-o înghiţitură, 
Raymond se apropie de el. 

Un valet inteligent înţelege lucrurile înainte ca stăpânul 
să deschidă gura. Astfel, acest om recunoscu în Raymond 
pe acel călăreț pe care-l depăşiseră cu o jumătate de oră 
înainte, şi ghici, când îl văzuse venind spre el, motivul 
pentru care venea să îi vorbească. 


Într-adevăr, Raymond intră în vorbă cu el. Tânărul avea 
câţiva ludovici17 în buzunar. El puse trei monede în mâna 
valetului: 

— Cum te numeşti? Îi spuse el. 

— Jean, domnule. 

— Eşti în serviciul acestor doamne! Spuse Raymond 
indicând trăsura care se îndepărta. 

— Da, domnule. 

— Atunci... 

Şi Raymond fixă asupra valetului o privire 
pătrunzătoare. 

— Domnule, răspunse acesta din urmă, tânăra fată se 
numeşte Blanche, are două sute de mii de franci rentă şi nu 
este căsătorită. 

— Dar numele ei? 

— Este fiica marchizei de Guerigny. Cealaltă doamnă 
este guvernanta ei. 

— Şi, întrebă Raymond cu o voce plină de emoție, unde 
locuieşte? 

— Pe strada Babylone, 102, colţ cu bulevardul Invalizilor. 
Dacă monseniorul este bogat şi are rang înalt, el poate 
merge mai departe... Încă nu s-a pus problema căsătoriei 
domnişoarei Blanche. 

Aceste ultime cuvinte ale valetului căzură pentru 
Raymond ca un trăsnet. 

E] visase dar, dintr-o dată, se trezise. 

Raymond nu avea nici un nume, Raymond era ruinat. 

Astfel, scoase un suspin plin de disperare, întorcând 
spatele valetului, care rămase stupefiat. 

— Sunt blestemat! Murmură tânărul depărtându-se. 

El reveni la cabana Frontin, încălecă pe calul său şi porni 
în galop spre Paris, gândindu-se vag la sinucidere. 

Era aproape de ora nouă dimineaţa când ajunse pe 
strada Royale. 

Balconul clubului său era plin cu o duzină de tineri care 
fumau şi discutau. 


— Hei! Raymond? Îl strigă unul dintre ei. 

Raymond îşi ridică privirea, salută şi dori să treacă mai 
departe. 

Dar unul dintre tineri îi spuse: 

— Vino aici, vei vedea un spectacol interesant. 

În starea de deznădejde şi de disperare în care era, 
Raymond, practic, nu mai avea nimic de făcut. 

Îl rugară să urce la balcon. 

Să meargă acolo sau oriunde în altă parte, ce importanţă 
mai avea? 

Un slujitor veni să-i ţină calul. 

Tânărul descălecă şi urcă încet scara clubului, spunându- 
şi cu un zâmbet amar: „Se pare că Maxime nu le-a vorbit 
despre sărăcia mea. Altfel, nu m-ar fi invitat în club.” 

În încheierea acestei reflecţii, trecu pragul unui fumoar 
în care acei domni discutau cu înflăcărare. 

— Bună ziua, Raymond... 

— Bună ziua, dragă... spuseră mai multe voci, în timp ce- 
şi strângeau mâinile. 

— Cât eşti de palid, la naiba! Strigă unul dintre tineri. 

Raymond tresări. 

— N-am dormit toată noaptea, spuse el. 

Apoi, pentru a evita orice altă întrebare şi observând 
agitația din încăpere: 

— Dar care este acel lucru curios pentru care m-aţi 
rugat să urc? Spuse el. 

— Ah! Dumnezeule! Răspunse acela care-l chemase pe 
Raymond de la înălţimea balconului, este vorba despre 
prietenul nostru, baronul Barinel; ştii, acest milionar este 
pe punctul de a se ruina. 

— Unde este? 

— Acolo, în salonul verde, şi este rândul lui să dea 
cărţile. 

— Împotriva cui joacă? 

— Împotriva unui om care ne-a jefuit toată noaptea. 

— Şi acest om... 


— Este un ataşat al ambasadei portugheze, don Inigo. 

— Ah! Spuse Raymond, îl cunosc, este un jucător norocos 
şi un gentleman desăvârşit. 

— Fără îndoială, dar el a câştigat mai mult de trei sute 
de mii de franci în această noapte şi iată-l pe Barinel care, 
după ce şi-a golit punga şi portofelul, a început să joace pe 
cuvânt de onoare. Cât despre noi, noi am renunţat. 

— Fiţi liniştiţi, domnilor, spuse Raymond zâmbind, micul 
Barinel este prea bogat pentru a se ruina. 

— Şi, adăugă altcineva, este destul de prudent. 

Raymond ridică draperia care separa fumoarul de 
salonul verde. În mijlocul acestei camere, doi bărbaţi 
stăteau la o masă, aşezaţi faţă în faţă. 

Capitolul XII. 

Unul dintre ei, don Inigo. 

— Un om cu privire pătrunzătoare, cu ten măsliniu, cu 
buze subţiri. 

— Avea în faţa lui o grămadă de monede de aur şi 
bancnote. Era foarte calm. 

— Hei! Hei! Spuse un membru al clubului care îl însoţise 
pe Raymond, se pare că norocul i se schimbă. 

Într-adevăr, baronul Barinel, făcuse patru puncte şi Don 
Inigo numai două. 

Baronul Barinel, fiul unui perceptor general care-i lăsase 
o mare avere, era un tânăr blond şi rozaliu care afişa în 
timpul jocului un minunat sânge rece. 

— Este timpul, spuse el întorcându-se spre Raymond ca 
să-i strângă mâna, ca norocul să revină la mine. 

— Cât ai putea pierde de data asta? 

— Am mizat zece mii de franci pe cinci puncte. Aceasta 
este a zecea partidă. Pe onoarea mea, dacă pierd, mă voi 
retrage din joc. 

— Este puţin probabil: ai deja patru puncte. 

Baronul era la rând să dea cărţile. 

— Ar fi bine dacă ai întoarce regele, spuse Raymond. 

Dar Raymond fusese un fals profet. 


Baronul luă trei şeptari, un nouă şi un valet şi dădu 
patru atuuri adversarului său. 

Don Înigo câştigă şi de data aceasta. 

— Oh! Este prea mult! Strigă baronul cu un ton plin de 
Umor. 

Dar el jurase să se oprească. 

— Păcat! Continuă el. Dar lasă că nu voi muri după cât 
am pierdut. 

Şi se ridică, într-adevăr, de la masa de joc. 

— lată, domnilor, murmură portughezul cu o curtoazie 
desăvârşită, mi-e ruşine că am un noroc atât de insolent. 

— Păi, atunci! Spuse un membru al clubului, cum este 
ora zece dimineaţa şi cum ne-aţi ţinut aici de la miezul 
nopţii, aveţi dreptul să vă duceţi să vă culcaţi, domnule. 
Sunteţi cel mai bun jucător. 

— Cu toate acestea, domnilor, spuse don Inigo, sunt 
mereu la ordinele dumneavoastră. 

— Ah! Pe legea mea! Spuse unul dintre tineri, să joace 
cineva împotriva dumneavoastră, înseamnă o pierdere 
sigură. Ar trebui să găsim alţi jucători necunoscuţi care să 
vă învingă. 

— Hei! Spuse altul, am găsit deja un astfel de jucător. 

— Unde e? 

— Ilată-l! E Raymond. 

— Domnilor... îngăimă Raymond. 

— Haide! Aşază-te acolo... 

Şi ei îl aşezară cu forţa în faţa lui don Inigo. 

Deodată, o idee ciudată trecu la fel ca o halucinație prin 
mintea nefericitului tânăr. 

Ochii lui priviră grămada de aur şi bancnote din faţa 
portughezului şi, în acelaşi timp, gândul i se îndreptă spre 
imaginea încântătoare a tinerei pe care o văzuse cu ooră 
înainte. 

Ce se întâmplase atunci în sufletul său? Numai 
Dumnezeu ştie! 


Dintr-o dată, în acel Raymond care era ruinat, disperat, 
care părea abandonat, încolţise o speranţă imensă. Omul 
care se gândea puţin mai devreme să moară simţi o nevoie 
puternică de a trăi... 

— Ei bine! Fie, spuse el. 

Şi îşi scutură buzunarul cu mâna tremurătoare. 
Raymond avea doar patruzeci de ludovici. 

— Asta e tot ce am, spuse el. 

Şi spunea adevărul; doar acasă mai avea douăzeci de 
franci. 

El etală pe masă cei patruzeci de ludovici şi, privindu-l 
pe portughez, spuse: 

— Acceptaţi provocarea mea modestă? 

— Cum să nu! Spuse don Inigo făcând o plecăciune. 

— Uitaţi, domnule, spuse Raymond continuând să se 
gândească la acea idee ciudată care-l acaparase puţin mai 
devreme, vă propun o singură partidă... 

— Orice ar fi, sunt de acord! Spuse portughezul. 

— Pregătiţi-vă! 

Don Inigo zâmbi. 

— Aş vrea să mizăm ca în jocul „Trente-et-quarante”18. 

— Explicaţi-vă, domnule. 

— Dumneavoastră sunteţi banca, eu sunt jucătorul. 

— Bine. 

— Dacă voi câştiga, miza următoare va fi egală cu dublul 
câştigului meu. 

— Sunt de acord. 

— Şi, de fiecare dată când voi câştiga, îmi voi dubla miza. 

— Domnule, spuse portughezul râzând, jocul acesta este 
ciudat. Dacă veţi reuşi să câştigaţi de zece ori la rând, tot ce 
este pe masă va fi al dumneavoastră. 

Şi el arătă spre grămada de aur şi bancnote de pe masă. 

— Deja mă simt de parc-aş fi banca din oraşul Hamburg, 
adăugă el zâmbind. Să câştigi de zece ori la rând este un 
lucru rar. 


— Ah! Spuse unul dintre tinerii care pierduse cel mai 
mult în faţa lui don Inigo, eu am fost martor la aşa ceva! 

— Şi, spuse altul uitându-se cu atenţie la Raymond, 
prietenul nostru are ceva ciudat în privire. Sunteţi 
portughez, domnule; Raymond este francez. Atenţie! Va fi o 
luptă înverşunată. 

— Sunt de acord cu lupta! 

— Ura! Pentru Franţa! Spuseră cei de faţă. 

Şi se grupară în jurul lui Raymond cu un entuziasm 
înflăcărat. 

— Iată-l pe cel care ne va răzbuna, şoptiră câteva voci. 

Don Inigo continua să fie calm şi impasibil. 

Era rândul lui să pună o carte, întoarse un rege şi 
câştigă mâna. 

— Ah! Domnilor, spuse o voce, entuziasmul nostru va fi 
de scurtă durată. Nu vei avea timp să-ţi dublezi miza, bietul 
meu Raymond. 

Raymond puse o carte de joc, era rândul lui, şi don Inigo 
făcu încă un punct. 

— Patru puncte sau nimic! Spuse Raymond. lată un joc 
frumos pe care vreau să-l câştig. 

— Aveţi suficient timp! Spuse portughezul întorcând o 
carte. 

Era un şeptar. 

— Nu-i nimic, voi câştiga pentru că am un rege, spuse el. 

— Vă înşelaţi, domnule, răspunse Raymond cu răceală. 

El câştigă runda pentru că avea patru atuuri - mai mult 
decât regele portughezului. 

Susţinătorii lui Raymond prinseră curaj. 

Raymond împărţi cărţile, întoarse regele şi făcu încă un 
punct. 

El câştigă primul joc! 

Un murmur de admiraţie trecu ca un fior prin galeria 
celor prezenţi. 

— Trebuie să câştigaţi de încă nouă ori, spuse 
portughezul care continua să fie calm. 


— Aşa voi face, răspunse Raymond, a cărui privire 
devenise febrilă. 

Şi el câştigă a doua oară, apoi a treia oară. Don Inigo 
începu să pălească. 

— Domnule, spuse Raymond, mai este timp. Dacă aveţi 
îndoieli, renunţaţi la această rundă de joc. 

— Vă e teamă? Spuse portughezul ale cărui buze se 
albiră. 

— Nu, desigur! Exclamă Raymond. 

Şi, prin urmare, el jucă cu o incredibil siguranţă, cu acea 
certitudine a omului care simte că are noroc şi, la a noua 
rundă, grămada de aur şi bancnote trecu din faţa lui don 
Inigo în faţa lui. 

Raymond câştigă zece mii de ludovici, adică, două sute 
de mii de franci. 

— Domnule, spuse portughezul a cărui frunte era 
scăldată în sudoare, la rândul meu, vă propun să ne oprim 
aici. 

— Ah! Ah! Rânji Raymond. 

— Nu mă tentează să fac avere! Murmură portughezul. 

— Bun! Spuse Raymond pe care febra jocului îl cucerise, 
acum dumneavoastră vă este teamă! 

Portughezul devenise palid de furie sub pielea sa 
negricioasă. 

— Ei bine! Spuse el, să mergem până la capăt! Văd că 
aurul meu se va întoarce la mine. 

Cei zece sau doisprezece bărbaţi tineri care-l înconjurau 
pe Raymond păstrau o tăcere apăsătoare, cuprinşi de o 
nedescrisă emoție. 

Dar Raymond avea un incredibil sânge rece şi emana o 
stare de fericire care ar fi făcut să pălească pe orice rival. 

El câştigă a zecea partidă cu două „tăieturi” şi don Inigo 
se ridică înnebunit de furie, fără să obţină un singur punct. 

O mulţime de „Bravo!” izbucni în tot clubul. 

— Iată, strigau ei, cea mai frumoasă martingală19 care 
s-a jucat vreodată! 


Raymond se ridică la rândul său, uitându-se la câştigul 
său cu uimire. 

El intrase în club, la ora nouă, cu patruzeci de ludovici, 
care constituiau averea sa prezentă şi viitoare. 

Ora unsprezece bătuse şi el avea înaintea lui puţin peste 
patru sute de mii de franci! 

Şi, totuşi, o remuşcare teribilă, un sentiment ciudat puse 
stăpânire pe el. 

— Domnule, îi spuse portughezului, vreţi să vă acord 
revanşa? 

Dar don Inigo, dacă avea pasiunea şi furia unui jucător, 
avea, de asemenea, instinctele delicate ale unui gentilom: 

— Nu, domnule, spuse el. Nu sunt de acord. 

Şi el salută, şi plecă. 

— Dumnezeule! Murmură Raymond punându-şi ambele 
mâini pe frunte, sigur nu-i un vis? 

— Desigur, îi răspunse o voce, dar e un vis... de aur. 
Raymond tresări şi, din nou, începu să se gândească la 
acea frumoasă tânără pe care o văzuse pentru puţin timp în 
urmă cu o oră, şi care era acum atât de departe de el! Apoi 

întinse spre câştigul său o mână tremurătoare... 

Capitolul XIII. 

Amazoanele pe le-am văzut descălecând de pe cai şi 
urcând într-o trăsură neacoperită, părăsiră pădurea şi 
ajunseră în suburbia Saint-Germain trecând pe Champs- 
Elys6es şi pe la docuri. 

Fata stătea în dreapta, guvernanta în stânga. 

Domnişoara Blanche de Guerigny putea să aibă douăzeci 
de ani. Avea un păr adorabil, blond roşcat, ochi mari de un 
albastru mai închis, o frunte înaltă, albă ca fildeşul, iar 
buzele ei trandafirii exprimau cel mai grațios şi mai 
năzdrăvan zâmbet. 

Blanche era de înălţime mijlocie, avea picioarele şi 
mâinile unui copil. 

Crescută în stilul englez, domnişoara de Guerigny 
călărea, utiliza arme, trăgea cu pistolul, mergea la 


vânătoare în galop. 

Fiică unică, ea îşi pierduse tatăl de mic copil şi n-o avea 
pe lume decât pe mama ei, care o idolatriza. 

Guvernanta domnişoarei de Guerigny era o femeie încă 
tânără şi frumoasă, cu o ţinută distinsă şi ireproşabilă. 
Făcea parte din lumea bună şi era văduva unui ofiţer 
superior, ucis la Sevastopol. Numele ei era „doamna de 
Bertaut” şi nu avea nici un fel de avere. 

Blanche şi doamna de Bertaut trăiau într-o prietenie 
perfectă. Tânăra o iubea pe guvernantă ca pe o soră mai în 
vârstă şi, aceasta din urmă, o adora pe Blanche ca pe 
copilul ei. 

Văduva şi tânăra fată discutau în timp ce mergeau cu 
trăsura pe strada Babylone. 

— Dragă prietenă, spuse Blanche, l-aţi remarcat pe acest 
tânăr călare pe care l-am depăşit pe aleea principală de la 
cascadă? 

— Foarte puţin, spuse doamna de Bertaut. 

— Avea ceva trist şi fatal în înfăţişarea şi atitudinea lui. 

— Eşti nebună, micuța mea Blanche, şi pun pariu că 
imaginaţia ta fantezistă... 

— Ah! Buna mea prietenă, o întrerupse tânăra fată, vă 
jur că dacă l-aţi fi privit... 

— Oh! Spuse doamna de Bertaut, el pe tine te-a privit... 

— Ei bine? 

— Şi, cum eşti foarte frumoasă... 

Fata roşi puţin. 

— Nu este vorba despre asta; totuşi, spuse ea, ce anume 
l-ar fi putut face atât de palid şi trist, aşa cum mi s-a părut? 
Vă jur că acest tânăr trebuie să aibă o durere foarte mare. 

Guvernanta nu răspunse. 

— Ascultaţi, dragă prietenă, continuă tânăra fată, ştiţi că 
sunt înconjurată de multă dragoste, adorată şi am mulţi 
pretendenți. În ultimii trei ani, am fost cerută în căsătorie 
de foarte multe ori... 


— Este atât de simplu, draga mea. Pentru că eşti 
frumoasă... 

— Atunci, spuse fata cu amărăciune, sunt bogată, foarte 
bogată, mai ales de la moartea unchiului meu şi nu voi şti 
vreodată dacă aceşti pretendenți la mâna mea sunt atraşi 
de mine sau, mai mult, de zestrea mea. 

Doamna de Bertaut avu acel zâmbet al femeii care 
revine dintr-o visare în lumea adevărată. 

— Şi de tine, şi de zestrea ta, spuse ea. 

Blanche mototolea cu nerăbdare mănuşile pe care şi le 
trase de pe mâini: 

— Ei, iată motivul, spuse ea, pentru care nu vreau să mă 
căsătoresc. 

— Ah! Micuţă nebună... 

— Nu, decât să-mi dau mâna unui om care s-ar căsători 
cu mine pentru averea mea, mai bine să rămân necăsătorită 
toată viaţa. 

— Dar totuşi, copila mea, spuse doamna de Bertaut, va 
trebui să te căsătoreşti într-o zi sau alta. 

— De ce? Sunt fericită aşa, dragă prietenă. 

— Dar nu vei fi întotdeauna de douăzeci de ani. Şi, apoi, 
mama ta este bolnavă, firavă... 

Blanche o ascultă cu atenţie şi nu răspunse. 

Caleaşca ajunse pe bulevardul Invalizilor şi se opri la 
colţul străzii Babylone. 

Hotelul de Guerigny era o construcţie mare şi modernă 
ce se ridica între o curte şi grădină. 

Un elveţian, în livrea, veni să le deschidă poarta cu 
nerăbdare. Trăsura intră în curtea hotelului până la scara 
de la intrare. 

În acel moment, o fereastră se deschise, încadrând faţa 
unei femei palide şi suferinde. 

Domnişoara Blanche de Guerigny sări uşor pe pământ, 
urcă cele zece trepte de la intrare şi intră în hotel. 

Pe pragul marelui salon, ea se întâlni cu femeia palidă 
care deschisese fereastra. 


— Bună ziua, mamă, spuse fata aruncându-şi braţele în 
jurul gâtului marchizei. Cum ţi-ai petrecut noaptea? 

— Destul de bine, copilul meu, îi răspunse marchiza 
invitând-o pe fată să ia loc pe o canapea, alături de ea. 

Marchiza de Guerigny era o femeie de vreo patruzeci de 
ani, înaltă, subţire, foarte palidă şi a cărei înfăţişare obosită 
şi privire melancolică trădau o persoană care suferea de o 
boală incurabilă. 

Doamna de Guerigny suferea de tuberculoză pulmonară. 

— Draga mea Blanche, spuse ea, am aşteptat cu 
nerăbdare întoarcerea ta. 

— Ah! Mamă, ştii că mă reîntorc de la pădure cam la 
aceeaşi oră, zi de zi. 

— Este adevărat; dar, astăzi, eram nerăbdătoare să te 
văd... 

Şi marchiza mângâie buclele cu reflexe argintii din părul 
lui Blanche. 

— Buna mea mamă! Spuse tânăra, sărutând-o. 

— Da, spuse marchiza, eram nerăbdătoare să te văd. 

— Mi-ai mai spus, mamă! 

— Trebuie să vorbim. 

— Ei bine! Hai să vorbim... 

— Cu seriozitate, copila mea. 

— Dumnezeule! 

— Blanche, copila mea, doctorul Postel a plecat de aici. 

Fata se cutremură. 

— Doctorul Postel este un doctor renumit, copila mea, şi 
rareori s-a înşelat. 

— Oh! Taci! Spuse fata speriată. Taci, mamă... 

Marchiza continuă: 

— L-am întrebat despre starea mea de sănătate şi l-am 
implorat să-mi spună adevărul, iar doctorul mi l-a spus... 

— Dumnezeule! Murmură Blanche care păli. 

— Eu nu sunt pe moarte, dar sunt foarte bolnavă. 

— Oh! 


— Este posibil ca eu să înving boala, dar este, de 
asemenea, posibil ca boala să fie mai puternică. Nu mă 
întrerupe... Şi astfel, copila mea, dacă va trebui să te 
părăsesc, dacă Dumnezeu mă va chema într-o zi, trebuie să 
ai un protector, un ajutor, să ai pe cineva care să te 
iubească aşa cum te-am iubit... 

— Ah! Mamă... mamă, murmură Blanche de Guerigny, ai 
cărui ochi se umplură cu lacrimi, mamă taci! Mă ucizi... 

— Fii tare, copila mea, continuă marchiza, şi ascultă-mă 
până la capăt. 

— Vorbeşte, mamă. 

— Vreau să te căsătoresc, copila mea. 

Blanche se ridică brusc ca şi cum s-ar fi speriat. 

— Vreau, continuă mama, să-ţi găsesc un soţ iubitor, loial 
şi bun, un om de lume bună, un om inimos care să-şi pună 
viaţa la picioarele tale şi să te facă cea mai fericită femeie. 

— Un om care se va căsători cu mine pentru zestre, 
spuse fata cu un ton de tristeţe ironică. 

— Eşti nebună! Mulţi bărbaţi, copila mea, sunt tentaţi să 
cadă pradă ruşinii şi calculelor josnice. 

— Oh! Cum aş putea afla? 

— Ascultă, spuse în continuare marchiza. Eu cunosc un 
tânăr fermecător şi distins, aproape la fel de bogat ca tine şi 
care, sunt sigură, te-ar iubi cu pasiune. 

Blanche scoase un strigăt slab. 

— Spui adevărul, mamă? 

Apoi îi trecu prin minte o idee ciudată şi nebunească. Ea 
îşi aminti de acel tânăr palid şi disperat pe care-l văzuse în 
acea dimineaţă. 

— Şi acest tânăr, unde locuieşte? Întrebă ea... 

— În provincie. 

Blanche îşi plecă capul cu tristeţe. 

— Ah! Spuse ea. 

— Este chiar o rudă îndepărtată, continuă marchiza. 

— Dar cine este, deci? 


— Nu l-ai văzut niciodată. Dar eu îl cunosc, crede-mă, 
este fermecător... 

Blanche tăcu. 

— Copila mea, continuă doamna de Guerigny, ne 
apropiem de sfârşitul lunii aprilie şi ştii că obişnuim să 
plecăm din Paris. 

— Vom merge la Vichy în acest an? Întrebă Blanche, care 
spera să devieze conversaţia. 

— Nu, copila mea. 

— Unde vom merge? 

— Vom petrece o lună acasă la baroneasa Saunicres, 
veriţoara mea de-a doua ţi mama acestui tânăr despre care 
ţi-am vorbit. Vom pleca în seara asta. 

— Dar, ca să... 

Marchiza luă în mâinile sale frumosul cap blond al 
tinerei fete: 

— Ştii, draga mea Blanche, îi spuse ea, că mai am doar 
un Scop, doar o preocupare în această lume, fericirea ta. 
Dacă Raoul de Saunicres nu este omul pe care mi l-am 
imaginat sau dacă, probabil, adaugă ea zâmbind, tu ai visat 
ceva pentru viitorul tău... ei bine! Nu va mai fi o problemă. 

— Dar, dacă mergem la mama lui... 

— Mama lui, chiar mai mult decât el, nu cunoaşte un 
cuvânt despre proiectele mele. 

— Ah! Asta-i altceva. Şi vrei să plecăm în seara asta? 

— Da, doar dacă nu ai avea un motiv serios să te opui. 

— Nu, murmură Blanche care începu să se gândească la 
frumosul cavaler de dimineaţă. 

Marchiza adăugă: 

— Proprietatea doamnei de Saunicres este situată în 
Burgundia, aproape de regiunea Nivernais, într-o zonă 
pitorească numită Morvan. Acolo vom merge. 

— Fie! Spuse Blanche. 

Apoi, temându-se ca mama ei să nu-i citească adâncul 
gândurilor, ea se ridică şi spuse: 


— Acestea fiind zise, voi merge să-mi fac pregătirile 
pentru plecare. La revedere, mamă... 

Şi părăsi salonul urcând în camera sa. 

Dar, ajunsă în camera ei, Blanche de Guerigny îşi prinse 
capul în mâini şi spuse: 

— Este ciudat! Niciodată nu am simţit ceea ce simt 
astăzi... Doamne! Dumnezeule... 

Cine ar fi surprins-o în acel moment pe tânăra fată în 
această stare de izolare, ar fi văzut, probabil, o lacrimă ce 
se prelingea printre degetele ei trandafirii cu care-şi 
acoperise faţa. 

Capitolul XIV. 

În timp ce amiaza se anunţa, în aceeaşi zi, un tânăr 
elegant cobora din trăsură la uşa restaurantului Maison 
Doree, de pe strada Lafitte. 

Era acelaşi personaj pe care maiorul Samuel îl numea 
„Micul baron” şi care era cunoscut în lume, cu numele de 
baronul de Vaufreland. 

— Domnule baron, îi spuse unul dintre valeţii 
restaurantului, salutându-l cu o familiaritate plină de 
respect, vă aşteaptă cineva. 

— Maiorul, fără îndoială? 

— Da, domnule baron. 

— Unde mă aşteaptă? 

— În camera nr. 3. 

Baronul fugi uşor pe scară şi, cum era un obişnuit al 
locului, el bătu fără ezitare la uşa camerei numărul 3... 

— Intră! Spuse o voce din interiorul camerei. 

Maiorul Samuel mânca în linişte un cotlet de vită; pe 
masă se mai afla o sticlă cu vin vechi de Medoc, o duzină de 
stridii şi câţiva creveţi roşii. 

— Ah! Iată-te, dragă prietene, spuse el, văzându-l 
intrând pe micul baron, eşti punctual ca un cronometru. Ai 
dormit, cel puţin? 

— Deloc. Mi-aţi spus atâtea lucruri ciudate în această 
dimineaţă... 


— Ciudate, dar adevărate... 

— Cu toate acestea, mărturisesc că am îndoieli în 
continuare... 

— Asta pentru că eşti flămând. Foamea te face 
neîncrezător. Stai acolo şi ia masa de prânz... 

— Şi după ce voi lua masa de prânz? 

— Vei crede. 

— Oare? 

— Sau, dacă te îndoieşti, nu te vei mai îndoi pentru mult 
timp. 

— Cum aşa? 

— Pentru că, declară maiorul cu un zâmbet misterios, 
douăzeci de minute mai târziu vei fi în braţele mamei tale. 

— Cum! Atât de repede... 

— După ce vom lua masa de prânz, vom pleca. Poftă 
bună, baroane! 

Domnul de Vaufreland se aşeză în faţa maiorului şi îşi 
desfăcu şervetul. 

Maiorul continuă: 

— Mama ta este oarbă, ţi-am spus deja. Numele tău este 
Raymond. 

— Şi îmi amintesc din copilărie de un vechi castel din 
Bretania. 

— Exact aşa. Pe drum, îţi voi face o descriere topografică 
a locului şi îţi voi spune cum ai fost luat de lângă mama ta. 

— Foarte bine. 

Maiorul şi micul baron dejunară în grabă, sorbiră câte o 
ceaşcă de cafea şi fumară câte un trabuc. 

— Vino, spuse maiorul, ridicându-se primul de la masă. 

Amândoi coborâră ţinându-se de braţ. 

Domnul de Vaufreland se uită după trăsura sa. 

Era un cupeu mic care avea înhămat un trăpaş arătos; 
cupeul era o adevărată trăsură a unui fiu de familie bună. 

— Renunţă la cupeul tău, îi spuse maiorul micului baron. 

— De ce? 

— Pentru că eşti ruinat. 


— Chiar aşa? 

— Pentru că mama ta te crede în mizerie. 

— Dar... 

— Şi ea trebuie să fie convinsă că aşa stau lucrurile. 

— Ah, aşa! Înseamnă că vom merge pe jos? 

— Nu, vom lua o birjă. 

Şi maiorul solicită o trăsură care trecea la pas pe 
bulevard. 

— Unde mergem, burghezule? Întrebă birjarul. 

— Strada Neuilly, 95, răspunse maiorul. 

După plecarea maiorului, Jeanne-oarba rămăsese 
singură pradă unui fel de prostraţie morală. 

Auzise bine? Sau era jucăria unui vis? 

Mult timp ea rămase cufundată în scaunul său, cu capul 
în mâini, ca paralizată. Apoi, nervii săi încordaţi se 
destinseră, lacrimile începură să-i curgă şi căzu în 
genunchi, murmurând cu o voce plină de emoție: 

— Fiul meu! Fiul meu! 

Şi orele trecură, dar singura ei servitoare nu îndrăzni să 
deranjeze acest moment de reculegere şi de durere. 

Dintr-o dată, urechea antrenată a sărmanei oarbe auzi 
un zgomot îndepărtat, acela al unei trăsuri care se oprise la 
uşa micuţei sale case. 

Imediat, clopoţelul de la uşă anunţă sosirea unui 
vizitator. Şi atunci, inima începu să-i bată violent. Apoi, auzi 
zgomotul unor paşi în vestibul. Atunci, oarba se ridică şi, 
aproape în acelaşi timp, o uşă se deschise... 

Un tânăr în spatele căruia mergea maiorul Samuel, 
alergă spre Jeanne-oarba, strigând: 

— Mama mea! Mama mea! 

Capitolul XV. 

L-am lăsat pe eroul nostru, Raymond, la clubul din 
strada Royale, unde reuşise să câştige o avere imensă la un 
joc de cărţi. 

În ciuda uralelor de „Bravo!” din partea celor prezenţi, 
în ciuda plecării lui don Inigo care fusese atât de nobil încât 


îi refuzase revanşa, Raymond rămase mult timp într-o stare 
a unui om care comisese o faptă rea. 

EI întinse spre câştigul său o mână fierbinte şi, fiind pe 
punctul de a atinge acel aur care era rezultatul jocului, avu 
o ezitare. S-ar fi spus că acea grămadă de bancnote şi 
napoleoni era un foc aprins care-i frigea degetele. Reticenţa 
lui Raymond fu atât de lungă încât mai mulţi jucători 
părăsiseră deja salonul verde înainte ca el să se gândească 
să-şi încarce buzunarele cu câştigul său. 

În cele din urmă, un tânăr, unul dintre cei care fuseseră 
interesaţi de partida sa, îi puse mâna pe umăr. Era cel care 
îl chemase mai devreme, din balcon. 

— Ah, spuse el, nu cumva ai adormit, prietene? 

Raymond tresări şi se uită la el. 

Era un tânăr înalt, de treizeci de ani, cu fruntea înaltă şi 
inteligentă, cu buze groase şi cu un zâmbet plăcut. Numele 
lui era Olivier de Kermarieuc şi numele său ne 
îndreptăţeşte să adăugăm că era breton20. 

— Dacă nu dormi, continuă el, înseamnă că simţi o 
emoție atât de mare încât pare că este exact acelaşi lucru. 

— Sunt de acord, spuse Raymond. 

— Aceşti bani sunt ai tăi. Ia-i... 

— Sunt bani obţinuţi din joc. 

— Nu contează! Sunt ai tăi, deoarece i-ai câştigat... 

Şi, cum Raymond continua să ezite: 

— Dacă don Inigo ar fi câştigat, continuă Olivier de 
Kermarieuc, el şi-ar fi introdus în buzunar cei patruzeci de 
ludovici ai tăi, fără prea multe scrupule. 

— Da, dar patruzeci de ludovici, spuse Raymond, nu 
înseamnă acelaşi lucru cu patru sute de mii de franci. 

— Pentru tine, e acelaşi lucru. 

— Da? Chiar, crezi? 

Şi Raymond ridică spre Olivier o privire plină de 
neîncredere. 

Olivier se aplecă la urechea lui: 


— la-ţi banii, spuse el, şi vino cu mine, vreau să-ţi 
vorbesc. 

Apoi, cum Raymond nu era pe punctul de a-şi lua 
câştigul, Olivier îşi luă pălăria şi împinse în ea aurul şi 
bancnotele, spunând pe un ton vesel: 

— Domnilor, eu sunt trezorierul lui Raymond. Vom merge 
acasă la mine. Dacă cineva doreşte să ne asasineze, poate 
să ne urmărească. 

Şi îl trase după el pe Raymond. 

Olivier avea cupeul la uşa clubului, îl ajută pe Raymond 
să se urce deoarece mergea clătinându-se, şi îi spuse 
vizitiului său: 

— Strada Victoire! 

— Ah! Spuse în sfârşit Raymond, tu vrei... să... îmi... 
vorbeşti? 

— Da. 

— Despre ce? 

— Ai răbdare... Imediat ce vom ajunge acasă la mine. 

Olivier de Kermarieuc locuia pe strada Victoire, unde 
avea un apartament drăguţ de holtei, simplu şi elegant, 
situat la mezaninul unei case frumoase. 

EI îl conduse pe Raymond în cabinetul lui de lucru unde 
mai mocnea rămăşiţa unui foc aprins, îi oferi un scaun 
confortabil şi un trabuc, apoi trase un alt scaun şi se aşeză, 
la rândul său, în faţa lui. 

— Acum, spuse el, putem vorbi. 

— Fie, spuse Raymond, din ce în ce mai surprins. 

Olivier continuă: 

— Nu ţi-am spus mai devreme că cei patruzeci de 
ludovici ai tăi valorează cât cei patru sute de mii de franci ai 
portughezului don Inigo? 

— Da, într-adevăr... 

— Ei bine! Vreau să ştiu dacă aceşti patruzeci de ludovici 
erau, în urmă cu o oră, toată averea ta. 

Raymond sări din scaunul său. 


— Dragul meu Raymond, spuse Olivier, în ziua în care 
vine ghinionul, omul constată un lucru ciudat. El îşi dă 
seama că cei mai buni prieteni îi întorc spatele... 

— Acest lucru este adevărat. 

— În timp ce alţii, la care nu s-a aşteptat, vin să îl 
susţină. 

Raymond tresări din nou. 

— Ne-am cunoscut oarecum, declară bretonul. Am fost 
simple cunoştinţe întâlnindu-ne la activităţile sportive şi, 
totuşi, de câteva ore, o simpatie irezistibilă m-a cuprins în 
ceea ce te priveşte. Ei bine, în această dimineaţă, când te- 
am văzut trecând pe cal pe sub fereastra clubului, ştii de ce 
te-am chemat? 

— Cum aş putea să ştiu? 

— Te-am chemat pentru a-ţi spune: Dragul meu 
Raymond, eu sunt breton, deci, am doar o avere ordinară; 
dar, din capul locului, doresc să-mi pun prietenia şi punga 
în serviciul tău. 

Raymond întinse pe loc mâna spre Olivier, care-o prinse 
şi o scutură, continuând: 

— Apoi, în timp ce urcai scara, mi-a venit ideea cea mai 
ciudată din lume, aceea de a te pune faţă în faţă cu acel 
jucător fericit, cu acel favorit insolent al norocului care ne-a 
umilit pe tot parcursul nopţii şi, vezi, am reuşit. 

— Dar, îl întrerupse Raymond, cum ai ştiut că? 

— Că erai ruinat? 

— Da. 

— M-am întâlnit aseară cu dragul tău amic Maxime la 
intrarea în Cafe Anglais; era cu metresa ta, Antonia... 

— Ah! Spuse Raymond cu tristeţe. 

— Ei şi-au jurat iubire veşnică, încheie Olivier cu tristeţe, 
şi au avut cinismul să-mi povestească aventura lor cu tine. 
Deci, bunul meu prieten, continuă bretonul, m-am hotărât 
să merg la tine şi să-ţi spun: „Nu trebuie să disperi nici 
pentru prezent, nici pentru viitor; viaţa este un drum lung 
cu multe opriri; prietenul care te părăseşte face loc altui 


prieten pe care-l vei găsi mai târziu, dragostea rănită lasă 
câmp liber unei noi iubiri”. 

— Adevărat, murmură Raymond. 

— Ah! Spuse Olivier, privindu-l cu o anumită curiozitate. 

— Da, continuă Raymond, pentru că de două ore nu ştiu 
ce revoluţie ciudată s-a petrecut în interiorul meu. 

— O urăşti pe Antonia? 

— Chiar mai mult, o dispreţuiesc! 

— Şi... 

— Şi... oftă Raymond, cred că, deja... 

EI se opri şi roşi. 

Olivier îi luă ambele mâini. 

— Haida-de! Spuse el! Vinul nou este de multe ori mai 
bun decât cel vechi. Sunt un prieten de dată recentă, dar 
vei vedea că sunt un prieten pe care poţi să te bizui. 

Era atâta sinceritate şi atâta nobleţe în cuvintele 
bretonului încât Raymond nu ezită să-i dea crezare. 

EI îi povesti noului său prieten aventura sa de dimineaţă. 

— Cum! Strigă Olivier, atunci când Raymond pronunţă 
numele amazoanei, este domnişoara de Guerigny? 

— O cunoşti? Întrebă Raymond care devenise palid. 

— Am întâlnit-o iarna trecută. Ştiu că este foarte bogată, 
este singură la părinţi, este un copil răsfăţat şi stăpână 
absolută a acţiunilor sale. 

— Ce vrei să spui? 

— Că ea se va căsători numai cu bărbatul pe care-l va 
iubi. Eşti tânăr şi frumos, fă-te iubit... 

— O, Dumnezeule! Spuse Raymond tremurând de 
emoție. 

Şi îşi acoperi faţa cu ambele mâini. 

— Stai puţin, răspunse Olivier. Am întâlnit-o pe marchiza 
de Guerigny şi pe fiica ei la una din mătuşile mele, doamna 
de L...., care primeşte vizite în zilele de marţi. Nu cumva 
astăzi este marţi? 

— Da. 

— Ei bine! Te voi prezenta în seara asta mătuşii mele. 


Inima lui Raymond începu să bată cu putere. 

— Dar, prietene, spuse el, uiţi... 

— Ce? 

— Că domnişoara de Guerigny este bogată. 

— Fără îndoială. 

— Şi că... eu sunt... sărac. 

— Dar nu-i adevărat, tu ai acolo... 

Şi Olivier îi arătă pălăria plină de aur şi de bancnote. 

— Uff! Se revoltă Raymond, bani câştigaţi într-un joc de 
noroc! 

Olivier zâmbi. 

— Îmi place indignarea ta, spuse el; dar vreau să-ţi 
liniştesc conştiinţa... Ascultă-mă. 

— Să vedem. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci de ani. 

— Aceasta este vârsta la care oamenii fac avere. Dă-mi 
cele patru sute de mii de franci; îi voi investi în industrie şi 
voi câştiga pentru tine un milion. 

— Şi atunci... 

— Apoi, în fiecare an, vei dona în cutia milei pentru 
săraci douăzeci sau treizeci de mii de franci, până când 
acest gest de caritate te va obişnui cu ideea că banii au fost 
câştigaţi la jocuri de noroc. 

Fruntea întunecată a lui Raymond se însenină. 

— Sunt de acord, spuse el. 

— Ei bine! Acum să ne ocupăm de dragostea ta. Dar, în 
primul rând, adăugă Olivier, să nu pierdem din vedere alte 
lucruri importante dintr-o viaţă. Ştii cât e ora? Mor de 
foame, hai să luăm masa de prânz! 

Şi el sună. 

Capitolul XVI. 

Faptul că domnul Olivier de Kermarieuc era breton nu 
reprezenta un inconvenient. Vrem să spunem că avea o 
bună doză de încăpățânare. Dimineaţa, el promisese să fie 
prietenul lui Raymond. Prin urmare, evenimentele cele mai 


extraordinare şi mai teribile nu i-ar fi schimbat hotărârea. 
Odată ce devenise prietenul lui Raymond, Olivier gândea 
să-şi îndeplinească misiunea cu conştiinciozitate. Raymond 
era îndrăgostit, Olivier trebuia să servească iubirii lui 
Raymond cu toată energia de care era în stare un breton. 

Când cei doi tineri dejunau, Olivier îi spuse lui Raymond: 

— Treci în fumoar, ia o carte şi un trabuc, şi aşteaptă-mă. 

— Unde te duci? 

— La doamna de L...., mătuşa mea. Mă voi întoarce într-o 
oră. Trebuie să-i anunţ vizita ta. 

Olivier urcă în trăsură şi porni spre casa doamnei de L...., 
care locuia pe strada Vanneau. 

Doamna de L. era o văduvă de vârstă mijlocie, bogată, cu 
o sută de mii de franci rentă, care primea o mulţime de 
oameni în fiecare zi de marţi. Gândindu-se să se 
recăsătorească, ea îşi dorea să fie înconjurată de cât mai 
multă lume. 

Ea era destul de ocupată cu desfacerea corespondenţei 
destul de voluminoase atunci când nepotul său, Olivier, 
intră în dormitorul său. 

— Buna ziua, copilul meu, spuse ea. Cum te simţi, azi? Ai 
venit să cinezi la mine? 

— Nu, nu chiar, mătuşă, am vin să vă cer permisiunea de 
a vă prezenta pe unul din prietenii mei. 

— Foarte bine. 

— Care este îndrăgostit... 

— Ah! Spuse văduva cu o anumită curiozitate, numai să 
nu fie îndrăgostit de mine. 

— Nu, mătuşă, niciodată nu v-a văzut. 

— Acesta este un motiv convingător, spuse văduva 
râzând. Şi de cine este îndrăgostit? 

— De o fată care vine acasă la d-ta în fiecare marţi. 

— Numele ei? 

— Domnişoara de Guerigny. 

— Ei bine! Săracul meu prieten, spuse doamna de L...., 
prietenul tău este cel mai ghinionist dintre bărbaţi. 


— De ce? Întrebă Olivier, devenind palid. 

— Deoarece domnişoara de Guerigny nu va veni acasă la 
mine în seara asta. 

— Ah! 

Văduva apucă una din scrisorile pe care le deschisese şi 
o întinse lui Olivier. Olivier luă scrisoarea şi citi: „Draga mea 
baroană, Ne veţi scuza pentru seara asta, nu-i aşa? Când 
veţi afla că, atunci când veţi deschide salonul oaspeţilor 
dumneavoastră, eu şi fiica mea vom fi deja în trenul expres 
spre Burgundia. 

Vom petrece câteva zile la veriţoara mea, doamna de 
Saunicres, la castelul de la Orgerelle, în Morvan. 

Cu cele mai bune urări, Marchiza de GUERIGNY.” 

Olivier mototoli scrisoarea cu o mânie specifică 
bretonilor. 

— Oh! Oh! Spuse văduva, aş crede că tu eşti cel care eşti 
îndrăgostit de domnişoara de Guerigny. 

— Nu, mătuşă, este vorba de prietenul meu; dar, pentru 
mine este absolut acelaşi lucru. Îl iubesc pe prietenul meu 
ca pe mine însumi. O cunoaşteţi pe baroana de Saunicres 
despre care doamna de Guerigny vorbeşte în scrisoarea ei? 

— Nu. 

— Ştiţi cel puţin în ce parte din Morvan se află castelul 
ei? 

— Din păcate, nu. Dar, spuse doamna de L... dacă 
prietenul tău le va urmări personal pe aceste doamne? 

— Le vom urmări împreună. 

— Chiar? 

— Îl voi însoţi pe prietenul meu. 

— Eşti nebun! 

— Deloc. Adio, mătuşă. Nu contaţi pe mine în seara asta. 

Olivier îşi luă pălăria. 

— Dar, nu ai minte! Îi spuse doamna de L.... reţinându-l, 
cel puţin spune-mi... 

— Ce? 

— Cum este prietenul tău? 


— Este un tânăr foarte frumos şi foarte distins. 

— Sigur este bogat. 

— Nu, el are o rentă de douăzeci de mii de franci. 

— Dar, nefericitule, spuse doamna de L...., domnişoara de 
Guerigny are mai multe milioane zestre. 

— Ei bine! Cui îi pasă? 

— Poartă un nume de seamă? 

— Numele lui este Raymond. 

— Raymond şi mai cum... 

— Raymond şi atât. 

Văduva ridică din umeri şi se întrebă dacă nepotul său, 
Olivier, nu cumva înnebunise. 

Dar, Olivier deja plecase. 

— Haide, prietene, spuse el ajungând într-un suflet acasă 
la el unde îl lăsase pe Raymond, fă-ţi bagajul. 

— Cum? 

— Trebuie să plecăm. 

— Chiar? 

— În această seară, cu expresul. 

— Unde mergem? 

— Nu ştiu. Dar le vom urmări. 

— Pe cine? 

— Pe marchiză şi pe fiica ei. 

— Cum! Strigă Raymond, au plecat din Paris? 

— Ele vor pleca în seara asta. Dar, fii liniştit, eu nu sunt 
breton degeaba, completă Olivier plin de hotărâre şi de 
însufleţire. 

Capitolul XVII. 

La patru zile distanţă, într-o seară frumoasă, puţin cam 
răcoroasă, doi tineri, într-o cabrioletă, goneau pe un drum 
care trecea prin mijlocul acelor păduri care acopereau un 
ţinut sălbatic şi pitoresc numit Morvan. 

Noaptea era liniştită, luna strălucea pe cer. 

Aceşti doi tineri, aţi ghicit, nu erau alţii decât Raymond şi 
prietenul său, Olivier. 


Ei se îndreptau spre casa unui prieten comun, domnul 
Charles Vulpin, un sportiv distins, membru al clubului din 
care făceau parte şi cei doi tineri, care era proprietarul 
unui teren de vânătoare, în pădurea Morvandelle. 

Călătorii noştri au mers până la Auxerre pe calea ferată, 
apoi, de la Auxerre la Clamecy, cu trăsura. 

Tocmai acolo, au aflat că acel castel de la Orgerelle, 
locuit de către doamna de Saunicres ţi unde se aflau 
marchiza de Gucrigny ţi fiica sa, era situat la cinci leghe de 
Clamecy, pe drumul de la Avallon la Château-Chinon şi, în 
acelaşi timp, la aproape două leghe de locuinţa domnului 
Vulpin. 

Raymond şi Olivier luară o cabrioletă la Clamecy, la ora 
zece dimineaţa, şi, de atunci, goneau la mare trap, având 
înhămat la trăsură, unul dintre acei cai minunaţi de statură 
mică din Nivernais care prind viteză şi sunt foarte 
rezistenți. 

Timp de aproape două ore, drumul pe care călătorii 
noştri îl făcură, trecea prin pădure. Dar, la un moment dat, 
făcu un cot, orizontul se lărgi şi un peisaj frumos se ivi la 
lumina blândă şi clară a lunii în faţa ochilor uluiţi ai lui 
Raymond şi Olivier. După pădure, urmă o vale destul 
drăguță, în mijlocul căreia lucea apa unui lac. La marginea 
lacului, înconjurat de unii dintre cei mai înalţi copaci, se 
ridica un castel destul de cochet, din cărămidă roşie, ale 
cărui turnulețe ascuţite erau acoperite cu ardezie. 

Olivier şi Raymond se opriră pentru o clipă. 

— Hei! Spuse acesta din urmă, uite! 

Şi el întinse mâna spre lac. 

O barcă mică, alungită şi drăguță, aluneca pe suprafaţa 
apei, îndreptându-se spre castel. În barcă, două femei 
stăteau pe locurile din spate. Un barcagiu ţinea vâslele. 

În ciuda clarităţii lunii, călătorii erau prea departe 
pentru a le distinge trăsăturile, dar un hohot de râs alunei 
femei care dovedea tinereţea, traversă liniştea nopţii, şi 
Raymond simţi cum tot sângele îi inundă inima. 


— Dumnezeule! Murmură el, dacă este ea! 

Un sunet de clopoței se auzi pe drum. O caretă venea din 
sens opus. 

— Hei! Prietene? Spuse Olivier adresându-se vizitiului 
caretei? 

Acesta se opri şi îşi ridică boneta sa cu nuanţe de 
albastru şi alb. 

— Suntem încă destul de departe de Montdidier? 

— La un sfert de leghe, cel puţin, domnilor. 

— Sunteţi localnic? 

— Da, şi sunt gata să vă servesc. 

— Deci, ştiţi unde se află casa de campanie a domnului 
Vulpin? 

— Desigur, spuse cel care conducea careta. Dacă veţi 
merge repede, puteţi să ajungeţi în douăzeci şi cinci de 
minute. Este prima casă albă, la stânga drumului, pe care o 
veţi găsi în pădure, după ce veţi trece prin sat. 

— Mulţumesc! Şi acest castel care este acolo jos în 
spatele nostru? 

— La marginea lacului? 

— Da. 

— Acesta, spuse vizitiul, este Orgerelle, castelul doamnei 
de Saunicres. 

Raymond avu o bătaie de inimă. 

— Te-ai convins? Îi spuse Olivier. 

Cei doi tineri îi spuseră „Bună seara!” vizitiului şi îşi 
continuară drumul. 

O jumătate de oră mai târziu, ei ajunseră la poarta casei 
domnului Vulpin. Era o căsuţă în mijlocul pădurii, un 
adevărat refugiu pentru o partidă de vânătoare, construită 
din cărămidă roşie. 

Domnul Vulpin, vânător înfocat, mergea acolo şi-şi 
petrecea o parte din toamnă şi, de multe ori, revenea în 
primăvara anului următor. 

În Morvan, se vâna aproape orice în timpul anului, 
datorită unei legi recente care autorizase decimarea 


fiarelor sălbatice şi iepurilor. 

Olivier, care nu-l mai văzuse pe domnul Vulpin de câteva 
săptămâni, ajunsese la concluzia că acesta trebuia să fie la 
Bois-Lambert - acesta era numele proprietăţii sale din 
Morvan. 

Cu toate acestea, atunci când fu în faţa porţii, Olivier 
observă, cu îngrijorare, că toate ferestrele locuinţei erau 
închise. 

Una singură, la parter, lăsa să se întrevadă printre 
obloane un fascicul de lumină. 

Olivier sună. O uşă se deschise şi un servitor veni în fugă. 

— Domnul Vulpin? Întrebă Olivier. 

— Stăpânul este la Paris, spuse valetul. 

— E imposibil! 

— Domnul a plecat în această dimineaţă. Dar, spuse 
valetul, dacă nu mă înşel, sunteţi domnul de Kermarieuc. 

— Ah! Tu eşti, Joseph? 

— Da, domnule. 

— Atunci, deschide-ne şi dă-ne câte un pat şi o cină. 

Valetul se grăbi să ia calul de hăţuri şi să conducă micuța 
trăsură în curticică. Apoi, el o chemă pe soţia grădinarului 
care, împreună cu soţul ei şi cu el, alcătuiau toţi servitorii 
casei, şi îi dădu câteva comenzi în grabă. 

Olivier şi Raymond fură introduşi în sala de mese şi, 
acolo, ei se priviră cu o oarecare dezamăgire. 

— Oh! Spuse în sfârşit Olivier, Vulpin ne-ar fi fost de 
mare folos, deoarece el cunoaşte toate împrejurimile, dar 
ne vom descurca. 

— Cu toate acestea, observă Raymond, noi nu putem să 
rămânem aici pe termen nelimitat, în absenţa lui. 

— Lasă că aranjez eu lucrurile. 

Şi, cum Joseph se străduia să ducă o masă în sala de 
mese, scuzându-se pentru cina destul de proastă pe care 
urma să le-o servească, Olivier îi spuse: 

— Stăpânul tău va lipsi pentru un timp îndelungat? 

— Domnul va reveni în opt zile. 


— Ei bine! Îl vom aştepta... 

Aceste cuvinte ale lui Olivier îl uimiră pe valet, dar el nu 
spuse nici un cuvânt şi continuă să aşeze masa. 

Câteva minute mai târziu, Raymond şi noul său prieten 
erau la masă. 

Apoi, Olivier îl privi pe valet cu un aer de complicitate şi-i 
spuse: 

— Poţi să fii discret? 

— Dar, domnule... 

— Noi am venit aici pentru o chestiune foarte 
importantă, continuă Olivier. Tu ştii că sunt un prieten al 
stăpânului tău. 

— Da, domnule. 

— Prin urmare, poţi să mă serveşti. 

Joseph se înclină. 

— Plătesc bine, încheie Olivier. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

Şi valetul se apropie şi păru că ascultă o confidenţă. 

— Ştii cine deţine castelul Orgerelle? 

— Baroneasa de Saunicres. 

— Stăpânul tău o cunoaşte? 

— Da, domnule. El chiar a mers la vânătoare, de multe 
ori, cu fiul ei. 

La aceste cuvinte, Raymond tresări. 

— Ah! Spuse Olivier, are un fiu. 

— Da, domnule. 

— Câţi ani are el? 

— Douăzeci şi opt sau treizeci de ani. 

— Este căsătorit? 

— Nu, domnule. 

— Pe naiba! Murmură Olivier încruntându-şi 
sprâncenele, avem cumva un rival? 

Apoi adăugă: 

— Domnul Vulpin şi-a lăsat caii aici? 

— Da, domnule, cei doi cai de vânătoare. 


— Foarte bine! Noi îi vom călări mâine şi, spuse Olivier, 
vom face o plimbare de recunoaştere prin Orgerelle. 

Raymond şi Olivier terminară liniştiţi cina, apoi, Joseph îi 
conduse în apartamentul pe care domnul Vulpin îl 
rezervase prietenilor săi, o cameră cu două paturi care se 
numea la Bois-Lambert, „camera vânătorilor”. 

— Dragul meu prieten, spuse Olivier, ştiu bine că 
îndrăgostiţii nu dorm, în romane, dar în viaţa reală, este 
altceva. 

— Crezi? 

— Pe legea mea! Sunt destul de sigur că te vei duce la 
culcare. Eu sunt deja rupt de oboseală. 

Olivier merse la culcare şi nu întârzie să adoarmă. 

Raymond se gândi o lungă perioadă de timp la frumoasa 
domnişoară de Guerigny, dar, în cele din urmă, adormi. 

A doua zi, când soarele lumină camera, el se trezi. 

Capitolul XVIII. 

Olivier era deja în picioare, îmbrăcat şi cu capul acoperit 
cu o caschetă rotundă cu un cozoroc lung, cum se purta la 
vânătoare. 

— Haide, prietene, ridică-te, ridică-te! Îi spuse el lui 
Raymond, să plecăm. 

— Dar... unde mergem? 

— Vei afla. 

— Da? 

— Te-am lăsat să dormi în voie, continuă Olivier şi, în 
acest timp, am încercat să caut câteva informaţii. 

— Ah! 

— Am aflat mai multe lucruri. 

— Serios! 

— Domnişoara de Guerigny şi mama sa sunt la Orgerelle 
pentru două zile. Este vorba despre nişte proiecte secrete 
între baroneasa Saunicres ţi marchiza de Guerigny. 

— Ce vrei să spui? 

Şi Raymond se cutremură. 

— Dar noi ne vom opune cu eroism acestor proiecte. 


— Olivier! 

— Nu te nelinişti! Îţi voi explica mai târziu. Acum, să ne 
pregătim să plecăm. 

— Presupun, spuse Raymond îngrijorat, că nu vrei să mă 
prezinţi la castelul Orgerelle. 

— Nu, nu, astăzi. 

— Atunci... 

— Poate ne vom întâlni „întâmplător” cu aceste doamne 
şi, cine ştie? Poate vom face cunoştinţă? 

— Nu înţeleg... 

— Vei vedea. Ah! În primul rând, să ştii că Joseph este 
confidentul nostru. 

— Imprudentule! 

Olivier ridică din umeri! 

— Joseph este un om inteligent... şi îi plac bacşişurile 
mari. l-am promis o sută de ludovici în ziua în care te vei 
căsători... 

— Ah! Taci, murmură Raymond, speranţele false fac mult 
Tău... 

— Să reiau. Vom încăleca pe cai şi, cu cuțitul de 
vânătoare la cingătoare, cu cornul de vânătoare pe umăr, 
cu puşca prinsă la şa, vom alerga după cerb. 

— Unde? 

— În pădurea prietenului meu Vulpin. Joseph deja a 
plecat cu un echipaj format din opt câini frumoşi din 
Vendee. El mi-a descris perfect drumul până la locul de 
întâlnire. Ar fi o distanţă de o leghe de aici până la castelul 
Orgerelle. 

— Ah! 

— Cu siguranţă, tânărul baron de Saunicres vânează 
astăzi. Pădurile lui şi cele ale lui Vulpin sunt alăturate. 

— Bine. Dar... 

— Tu crezi că o leoaică, aşa ca domnişoara de Guerigny, 
va lipsi de la vânătoare? Vom avea ghinion dacă nu ne vom 
întâlni. 


În timp ce Olivier vorbea astfel, Raymond, care purta un 
costum de vânătoare împrumutat din garderoba domnului 
Vulpin, îl asculta în tăcere. 

La ora opt fix, cei doi prieteni încălecară pe cai şi o luară 
la galop pe drumul indicat de către Joseph. 

Valetul domnului Vulpin, un adevărat Frontin21, un 
lacheu inteligent şi viclean, născut pentru intrigi şi interesat 
de iubirile celor pe care îi servea, aşa cum era interesat de 
ale sale. 

— Joseph îi indicase lui Olivier, ca loc de întâlnire, o 
răspântie în mijlocul pădurii. 

Aici el aştepta cu câinii legaţi. 

Când cei doi tineri sosiră, Joseph puse un deget la buze: 

— Ssst! Spuse el, ascultați. 

Şi el întinse mâna stângă spre vest. Un zgomot 
îndepărtat, confuz, o rumoare vagă se făcu auzită. 

— Ce este? Întrebă Olivier. 

— Aceasta este haita câinilor domnului de Saunicres. 

— Deja? 

— Oh! Domnule, spuse Joseph, baronul este matinal. 
Ascultaţi bine ce vă voi spune. 

— Să auzim! Spuse Olivier. 

— Baronul hăituieşte un mistreţ. Nu trebuie să dăm 
greş. Ascultaţi, haita se apropie. 

Într-adevăr, lătratul devenise mult mai clar. 

Joseph continuă: 

— Ne vom despărţi; pe câinii noştri îi vom lăsa să 
urmărească un cerb. 

— Bun! 

— Cerbul îşi va lua avânt şi va cobori în această vale, 
acolo jos, unde se aude haita baronului. Câinii noştri se vor 
întâlni cu câinii domnului de Saunicres ţi ei vor renunţa să 
urmărească cerbul pentru mistreţ. Domnul mă înţelege? 

— Perfect. 

— Şi, în acest mod, adăugă Joseph, vom asista toţi la 
strigătul victoriei atunci când mistrețul va fi doborât. 


— Dar, observă Raymond, unde vom găsi un cerb? 

— Oh! Acolo, în acest desiş, acesta va fi pe picioare în 
câteva minute... 

Şi Joseph îşi dezlegă câinii şi împinse calul spre tufişuri 
strigând: 

— Oh! Acolo, acolo! Micuţii mei câini, oh, acolo, acolo, 
acolo! 

— Acest caraghios este un vrăjitor! Îi spunea, o oră mai 
târziu, Olivier lui Raymond, vorbind despre Joseph. 
Lucrurile merg conform previziunilor sale. 

Într-adevăr, cei doi tineri galopau în urma micii haite, 
care adulmeca urmele unui cerb superb, un mascul de mai 
mult de un an, pe care-l zăriseră deja de două ori. Cerbul 
ţâşnise direct spre valea indicată de Joseph, acolo unde 
câini domnului de Saunicres făceau o gălăgie infernală. 
Mistreţul se agita într-un tufiş din care nu voia să iasă. 

Ceea ce s-a întâmplat în continuare, a fost ceea ce 
Joseph anticipase: câinii domnului Vulpin abandonară 
urmărirea cerbului şi se amestecară cu cei ai baronului. 

Această mişcare neaşteptată forţă mistrețul să 
părăsească tufişul şi ieşi la loc deschis. 

Dar, imediat el se întoarse în pădure şi Olivier, care sună 
puternic din cornul său de vânătoare, îi spuse lui Raymond: 
— Pe cuvântul meu! Avem un singur lucru de făcut, să 

urmărim şi noi câinii de vânătoare. 

Apoi el îşi îndemnă calul la galop şi Raymond îi urmă 
exemplul. Se îndreptară spre locul unde erau câinii. 

Mistreţul părea să se apropie de ei, judecând după 
zgomot infernal pe care-l scoteau câinii celor două haite 
reunite. 

Raymond era îndrăgostit, dar fiind totodată un vânător 
pasionat, văzând mistrețul cum trece la o sută cincizeci de 
metri de el printr-un luminiş al pădurii, urmat de treizeci de 
câini angajaţi în urmărirea lui, îşi reintră în pielea de 
vânător. 


O privire aruncată spre acel mistreţ îl făcu să înţeleagă 
că fiara avea de gând să se întoarcă şi să treacă foarte 
aproape el. 

Atunci se opri, descălecă şi îşi armă puşca, după ce îşi 
legă calul de un copac. 

Cornul de vânătoare al domnului de Saunicres continua 
să se audă la oarecare distanţă. 

Raymond făcu câţiva paşi înainte şi ajunse la ceea ce se 
numeşte o răspântie de drumuri dar, imediat, se opri din 
nou şi inima începu să-i bată violent pentru cu totul alt 
motiv. 

El văzu trecând în galop prin pădure, un cal călărit de o 
amazoană. 

Era ea! 

Ea urmărise mistrețul atât de aproape încât Raymond 
văzu că fiara încolţită se afla la nici treizeci de paşi în faţa 
ei; şi ceea ce prevăzuse se întâmplă. 

Animalul epuizat, părăsi tufişurile şi începu să urmeze 
una din cele două poteci. Amazoana galopa în spatele lui; 
haita, mistrețul, amazoana veneau direct să se încrucişeze 
în locul unde Raymond îi aştepta. 

Dar, dintr-o dată, mistrețul furios şi cu respiraţia tăiată, 
se întoarse, îşi repezi capul spre câini, îi răni pe doi sau trei 
vrând să scape de urmăritori. 

În acel moment calul amazoanei se sperie şi se cabră22. 

Fata scoase un strigăt de groază... 

Dar, în acel moment Raymond se repezi, îşi ridică arma, 
ţinti mistrețul şi trase... 

Capitolul XIX. 

Dacă vrem să ştim ce s-a mai petrecut în pădure, trebuie 
să ne întoarcem la castelul Orgerelle, a doua zi după cea în 
care domnişoara de Guerigny fusese salvată de eroul 
nostru, Raymond. 

Era seara, după cină. 

La o masă de lucru, Blanche de Guerigny şi doamna ei 
de companie, doamna de Bertaut, vorbeau în şoaptă. 


În celălalt capăt al salonului, lângă cămin, doamna de 
Guerigny şi doamna de Saunicres discutau în acelaţi mod. 

Şi, în sfârşit, în spatele lor, sprijinindu-se de marmura 
căminului, tânărul baron de Saunicres, tăcut, stătea într-o 
atitudine meditativă. 

Din timp în timp, tânărul arunca o privire pe furiş spre 
masa de lucru, dar era dificil să se stabilească dacă acea 
privire îi era adresată domnişoarei Blanche de Guerigny 
sau doamnei de Bertaut, dacă era o privire ghidată de 
curiozitate sau de iubire. 

Blanche îi şopti doamnei sale de companie: 

— Consider că doamna de Saunicres putea să-i invite ieri 
pe aceşti domni să cineze. 

— Mai ales, răspunse doamna de Bertaut, că amândoi 
locuiesc acasă la domnul Vulpin, care obişnuieşte să vâneze 
destul de des cu fiul său, dar baroneasa este o femeie 
prudentă. 

Aceste cuvinte simple o făcură să tresară pe domnişoara 
de Guerigny. O nuanţă rozalie îi coloră obrajii şi-i urcă până 
la frunte. 

— Pentru că nu pot să îţi ascund, continuă doamna de 
Bertaut care se apropie de Blanche coborându-şi şi mai 
mult vocea, că doamna de Saunicres ţine foarte mult să 
devii fiica sa. 

Blanche avu o palpitaţie, totuşi, ea încercă să răspundă 
pe un ton vesel: 

— Oh! Încă n-am ajuns acolo, mulţumesc lui Dumnezeu! 

— Dar, dragă copilă, noi am venit la Orgerelle pentru... 

— Ssst! Prietenă... tăceţi... 

Blanche, la rândul său, aruncă o privire rapidă şi furişă 
tânărului baron de Saunicres. 

— Nu pare prea interesat de mine, aşa mi se pare. 

— Ah! Nu vezi ce trist şi melancolic este? 

— Dar eu cred că aşa este tot timpul. 

— Ce ştii tu? 


Blanche nu răspunse la această ultimă întrebare, dar ea 
se uită pentru a doua oară la domnul de Saunicres ţi-i 
surprinse ochii fixaţi asupra doamnei de Bertaut. 

— Câţi ani aveţi, prietenă? O întrebă ea destul de brusc. 

— Treizeci şi patru de ani abia împliniţi, copila mea. 

— Ah! 

— De ce mă întrebi? 

— Oh! Mi-a venit o idee, spuse Blanche cu neglijenţă. 
Ştiţi că sunteţi foarte frumoasă? 

— Degeaba, răspunse văduva cu tristeţe. 

Şi, cum voia să evite să vorbească despre ea însăşi, ea se 
grăbi să spună: 

— Ştii bine că frumosul necunoscut din pădurea din 
Boulogne ţi-a salvat viaţa ieri? 

— Oh! Ştiu... fără el aş fi fost pierdută! 

— Şi sunt de acord că totul s-a întâmplat ca într-un 
roman... s-a întâmplat să fie acolo exact la ţanc. 

— Ah! Dragă... spuse Blanche care roşi, când mă 
gândesc la toate acestea, cred că visez... şi este imposibil ca 
hazardul singur... 

Doamna de Bertaut zâmbi. 

— Hazardul, spuse ea, nu se amestecă decât în afacerile 
celor pe care îi protejează şi, dacă l-ai reîntâlnit pe 
frumosul necunoscut şi în pădurea din Morvan, este pentru 
că... 

Blanche o întrerupse repede pe doamna ei de companie: 

— Deci, spuse ea, credeţi că m-a urmărit? 

— Cine? Hazardul? 

— Nu, el. 

— Oh! Eu nu pot să spun că... este numai hazardul... 
lată, asta-i tot... 

Şi doamna de Bertaut continuă să zâmbească... 

Dar domnişoara de Guerigny, încercând să-şi domine 
tulburarea, îi spuse cu vioiciune: 

— Ei bine! Să presupunem că m-a urmărit... pentru că 
asta susţineţi. Ieri, când a tras în mistreţ... el era atât de 


mişcat... 

— Fie, spuse doamna de Bertaut, să presupunem că te-a 
urmat... pentru că... te iubeşte... 

Blanche se făcu purpurie. 

— El este tânăr, este frumos, trebuie să fie bogat, 
continuă doamna de Bertaut... dar ai atâta neîncredere, 
copila mea, faţă de toţi cei care îţi fac curte fiindcă te temi 
că atracţia este doar pentru zestrea ta... 

— Oh! O întrerupse Blanche, acesta nu... Am citit în ochii 
lui... 

— Ai citit în ochii lui? Întrebă doamna de companie 
zâmbind; dar atunci eşti mult mai avansată decât mine şi nu 
ai nevoie de experienţa mea. 

— Dar dacă... dimpotrivă... 

— Cum? 

— Doamne! Spuse fata cu naivitate, eu nu mai ştiu ce să 
fac. 

— Ai răbdare! Răspunse văduva. 

Aceste cuvinte erau pline de înţelepciune. 

— Este un lucru bun, murmură Blanche, dar domnul de 
Saunicres? 

— Ah! E adevărat! 

— Şi mama lui... 

În acel moment, doamna de Bertaut ridică ochii spre 
baroneasă, care continua să discute cu doamna de 
Guerigny. Privirea sa o întâlni pe cea a tânărului baron de 
Saunicres ţi, deodată, ea tresări, ca şi cum, la încrucişarea 
acestor două priviri, se produsese o scânteie electrică. 

Baroneasa şi marchiza continuau să discute cu voce 
scăzută. 

— Verişoară dragă, spunea prima, fiul meu are treizeci şi 
doi de ani împliniţi şi el a ajuns la această vârstă fără ca 
pasiunile şi furtunile tinereşti să-i atingă sufletul. El va fi un 
soţ model pentru fiica dumneavoastră. 


— Prietenă bună, răspunse marchiza, aşa cum v-am spus 
deja, doresc cu ardoare această uniune care ar apropia atât 
de bine gradele noastre de rudenie şi prietenie, şi venirea 
mea acasă la dumneavoastră este cea mai bună dovadă; dar 
trebuie, de asemenea, să vă spun că îi voi lăsa fiicei mele 
liberul arbitru în alegerea destinului său... şi dacă ea nu-l 
iubeşte... pe fiul dumneavoastră... 

— Oh! Spuse baroneasa cu un accent de orgoliu 
matern... dacă ar fi altfel... ar fi foarte dificil s-o convingem. 
Marchiza nu răspunse dar, la rândul său, ea îl privi pe 

Raoul de Saunicres. 

Tânărul baron era un foarte frumos cavaler, în 
adevăratul sens al cuvântului. Era înalt, bine proporţionat, 
de o distincţie perfectă şi înfăţişarea lui avea un farmec 
melancolic şi cuceritor. 

Marchiza era de aceeaşi părere cu castelana de la 
Orgerelle, verişoara sa. 

„Dacă fiica mea, gândea ea, nu-l găseşte pe Raoul pe 
gustul ei, va fi dificil, într-adevăr.” 

Raoul de Saunicres era atât de aproape de mama sa 
încât el putea auzi conversaţia sa cu doamna de Guerigny. 
Dar el era complet absorbit de altceva şi, astfel, nu 
înţelesese nici un cuvânt. 

Dintr-o dată, el plecă de lângă cămin şi se apropie de 
masa de lucru, în faţa căreia Blanche şi doamna de Bertaut 
stăteau aşezate. 

Pe această masă se aflau câteva cărţi şi câteva ziare. 

Tânărul baron se aşeză lângă Blanche şi luă un ziar de 
pe masă, spunând pe un ton cât mai vesel: 

— Să vedem puţin cum stau afacerile italiene. Voi încerca 
să prind gustul pentru politică. 

Doamna de Bertaut se ridică. Făcu acest gest din 
discreţie, pentru a-i permite domnului de Saunicres să-i 
facă în mod liber curte verişoarei lui mai tinere sau fusese 
stimulată sub impulsul unui alt sentiment? Era greu de 
spus. 


Totuşi, ea se ridică şi se îndreptă cu indiferenţă spre 
cămin, apropiindu-se, astfel, de marchiză şi de doamna de 
Saunicres. 

Masa de lucru, v-am mai spus, era la capătul opus al 
salonului, şi salonul castelului Orgerelle era imens. 

Blanche nu se ridică de pe scaun şi nu părea să observe 
prezenţa vărului său. Deşi făcură cunoştinţă în urmă cu 
două zile, Blanche de Guerigny şi Raoul de Saunicres se 
comportau ca niţte veri. 

Ori, lui Blanche, mai ales după ziua de ieri, după ce îl 
revăzu pe acel necunoscut chipeş din pădure, nu-i trebuia 
un tete-r-tete cu baronul Saunicres, mai ales că acest tete- 
r-tete putea fi considerat o declaraţie de dragoste. 

Pentru câteva minute, Raoul citi în fugă ziarul pe care-l 
avea în mână; apoi el îl repuse pe masă şi se aplecă spre 
domnişoarei de Guerigny. 

— Verişoară? Spuse el cu voce foarte scăzută. 

Blanche îşi ridică privirea şi îl privi cu îngrijorare. 

— Vorbiţi engleza? 

Această întrebare n-avea nimic incendiar şi Blanche 
respiră uşurată. 

— Aproape la fel de bine ca franceza, răspunse ea. 

— Şi eu, la fel. 

— Ah! 

— Şi mama dumneavoastră, de asemenea, poate? 

— Oh! Mama nu ştie un cuvânt în engleză. 

— Mama mea, nu mai mult. Şi doamna de Bertaut? 

— Din păcate. Dar de ce îmi puneţi această întrebare, 
vărule? 

Raoul răspunse în limba engleză: 

— Pentru că vreau să vă vorbesc despre lucruri care ar 
trebui să rămână între noi. 

De data aceasta Blanche tresări mai mult decât înainte. 

„Să vedem ce va urma!” gândi ea. 

Totuşi ea răspunse în aceeaşi limbă: 

— Fie, să vorbim în engleză. 


Atunci, domnul de Saunicres cobori puţin abajurul 
lămpii, astfel încât să plaseze în penumbră chipul său şi al 
lui Blanche, apoi, o privi: 

— Verişoară, continuă el, vreau să vă vorbesc despre 
lucruri serioase şi vă implor să mă ascultați... 

— Vorbiţi, vere. 

— Când aţi ajuns aici, în urmă cu trei zile, cu mama 
dumneavoastră, eu ignoram, vă jur, proiectele sale şi pe 
cele ale mamei mele. 

Blanche nu scoase un cuvânt. 

— Eu cunosc aceste proiecte din această dimineaţă, 
continuă Raoul, şi vreau să vă vorbesc... cu inima 
deschisă... 

Domnişoara de Guerigny ridică privirea spre Raoul. 

Raoul era calm, serios şi în continuare trist. 

Şi, cum Blanche continua să-l privească în tăcere: 

— Mama mea şi a dumneavoastră mi se pare că se cam 
grăbesc. Ce credeţi, verişoară? 

— Dar... într-adevăr... îngăimă Blanche. 

— Şi, pun pariu că niciuna, nici alta nu este 
nerăbdătoare să afle dacă... la Paris... un altul decât mine... 

Raoul se opri. Blanche deja pălise. 

A fost un moment de tăcere între cei doi tineri - tăcere 
pe care Raoul o rupse primul. 

— Uite, verişoară, spuse el, iertaţi-mi francheţea, ceea ce 
vă voi spune depinde de sentimentele dumneavoastră. 

— Sentimentele mele! Spuse ea cu o vădită teamă. 

— Aţi refuzat douăzeci de pretendenți strălucitori în 
timpul iernii trecute. Este adevărat? 

— E adevărat. 

— Şi i-aţi refuzat pentru că nu eraţi sigură dacă aceşti 
pretendenți nu cumva vă cereau mâna pentru a intra în 
posesia averii dumneavoastră. 

— Aşa este! Făcu tânăra cu naivitate, dacă sunt atât de 
bogată! Este dezolant, într-adevăr! Îmi daţi dreptate, vere? 

— Fie. Dar acesta este singurul motiv? 


— Da. 

Şi accentul lui Blanche era plin de francheţe. 

— Deci, poate; dar... dacă astăzi... vi se va cere din nou 
mâna. 

— Vere! spuse domnişoara de Guerigny, a cărei voce 
începu să tremure brusc. 

— Ssst, spuse tânărul, eu nu sunt pe punctul de a deveni 
un logodnic... ci... un prieten... 

— Dumneavoastră? 

— Un frate, dacă vreţi... 

— Ce spuneţi? 

— Uite, verişoară, continuă tânărul cu emoție, să 
presupunem pentru o clipă că inima dumneavoastră nu vă 
mai aparţine... 

— Oh! 

— Şi că proiectul mamelor noastre nu s-ar realiza decât 
cu preţul nefericirii dumneavoastră... 

— Dar, vere... 

— Şi că, în aceste condiţii, eu vin la dumneavoastră să vă 
spun: Draga mea verişoară, sunt foarte vinovat pentru că 
m-am găsit pe drumul dumneavoastră atunci când eraţi 
stăpâna inimii dumneavoastră. Ei bine! Pentru că am comis 
o greşeală, vin să o repar... 

Şi Raoul se uită cu drag la Blanche de Gucrigny şi 
continuă: 

— Vin să repar această greşeală, draga mea verişoară, 
spunându-vă: Nu numai că nu ar trebui să am mândria de a 
aspira la iubirea dumneavoastră şi de a vă cere mâna, dar 
vin să mă pun la ordinele dumneavoastră... şi îmi doresc să 
vă servesc cu toată puterea mea. 

Blanche simţi tot sângele cum îi inundă inima şi deveni 
palidă. 

Raoul avea secretul lui. 

Tânărul îi luă mâna cu respect: 

— Vreau să fiu prietenul dumneavoastră, fratele 
dumneavoastră, confidentul dumneavoastră... spuse el... 


— Dar, spuse tânăra, care se revoltă împotriva voinţei 
sale la gândul că un altul îi ghicise secretul din inima ei, nu 
ştiu, vere, ce vreţi să spuneţi... 

— Vă amintiţi de vânătoarea dumneavoastră de ieri? 

— Ei bine? 

— Şi de... acest tânăr... care? 

Raoul se opri. Blanche nu mai era palidă; o culoare roşie 
strălucitoare îi reapăru pe obraji. 

— Am ghicit, încheie domnul Saunicres... acest tânăr vă 
iubeşte... 

— Vere! 

— Şi vă place... 

— Oh... 

— lertaţi-mă că am aflat astfel micile dumneavoastră 
secrete, adăugă Raoul, dar nu este într-adevăr din vina mea 
şi fără întâlnirea pe care am avut-o în această dimineaţă... 

— O întâlnire! Spuse Blanche din ce în ce mai 
emoţionată. 

— Da, şi vă voi povesti despre ce e vorba. 

Inima fetei bătea cu putere. 

Raoul continuă: 

Capitolul XX. 

lată cam ce i-a povestit domnul Raoul de Saunicres 
domniţoarei Blanche de Guerigny, veriţoara sa. 

Domnul de Saunicres obiţnuia să vâneze în fiecare zi, 
uneori călare pe cal, uneori pe jos. 

În dimineaţa acelei zile, el ieşise din castelul Orgerelle 
însoţit de un câine de vânătoare, având o puşcă de 
vânătoare, cu intenţia să atragă potârnichile roşii în zona 
viilor, de cealaltă parte a lacului. El trase cu puşca pentru 
aproape o oră, timp în care auzi o împuşcătură. 

— Oh! Oh! Îşi spuse el, cu acea primă izbucnire a 
temperamentului natural specific vânătorilor, cine, prin 
urmare, îşi permite să vină să braconeze pe pământul meu? 

El intră în zona viilor şi nu întârzie să vadă un vânător, 
îmbrăcat ca şi el cu o vestă din catifea, în faţa căruia 


mergea cu nasul în vânt, un frumos spaniel23 scoţian. 

Raoul Saunicres recunoscu câinele. Era setterul 
domnului Vulpin. Vânătorul care-l urma nu era domnul 
Vulpin, ci domnul Olivier de Kermarieuc. 

Cu o zi înainte, atunci când fusese hăituit mistrețul pe 
care Raymond îl ucise instantaneu atunci când el se repezi 
în faţa calului speriat al domnişoarei de Gucrigny, cei doi 
tineri făcură cunoştinţă cu baronul de Saunicres. Aceţitia îi 
spuseră câteva cuvinte despre ei. Raoul află că aceşti domni 
locuiau acasă la vecinul său, domnul Vulpin. El insistă ca 
aceşti domni să ia mistrețul ucis. Dar ei refuzară cu multă 
hotărâre. Ei salutară şi plecară fără a arăta nici o dorinţă 
de a se reîntâlni. Cu toate acestea, recunoscându-l pe 
Olivier, domnul de Saunicres merse direct la el. 

Olivier, la rândul său, văzând cu cine avea de-a face, 
merse în întâmpinarea domnului de Saunicres. Ţi, când era 
la nu mai mult de zece paţi distanţă, tânărul breton îşi luă 
cascheta de pe cap şi îi spuse baronului: 

— Iată-mă prins, domnule, în flagrant delict de braconaj 
şi aş vrea în mod cert să-mi acceptaţi scuzele pentru 
ignoranţa mea legată de limitele terenurilor 
dumneavoastră, pentru că sunt pe pământurile 
dumneavoastră de aproape o oră. 

Raoul se înclină şi zâmbi. 

— Să presupunem, domnule, îi răspunse el, că vă duceaţi 
la Orgerelle. 

— Ah! Spuse Olivier. 

— Cu scopul de a-mi cere să luaţi prânzul, adăugă Raoul 
cu o curtoazie rafinată. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule, răspunse Olivier, şi nu 
sunteţi departe de adevăr în presupunerea voastră. 

— Ah! Cu atât mai bine, atunci! 

— Permiteţi-mi să vă explic. Eu nu am mers direct la 
Orgerelle, nu m-am gândit din păcate să vă rog să iau masa 
de prânz la dumneavoastră, dar... 

— Dar? Spuse Raoul. 


— Am mers în direcţia castelului dumneavoastră, în 
speranţa de a vă întâlni. 

— Credeţi-mă, domnule, spuse baronul cu francheţe, 
ceea ce aţi făcut astăzi, probabil, m-ar fi tentat şi pe mine 
mâine. 

— Ah! 

— Sunteţi un prieten de-al domnului Vulpin, cu care am 
excelente legături de vânătoare şi de vecinătate, şi chiar am 
vrut să vă fac o vizită. 

Olivier se înclină. 

— Domnule, spuse el, aţi fi fost binevenit, totuşi, mă 
bucur de o mie de ori mai mult că vă întâlnesc astăzi. 

— De ce, domnule? 

— Pentru că vreau să discut cu dumneavoastră câteva 
minute. 

— Cu mine? 

Şi Raoul, uimit, se uită la Olivier. 

— Cu dumneavoastră, repetă acesta din urmă. 

— Atunci, domnule, dacă vreţi să mă urmaţi la 
Orgerelle... 

— E inutil. Uitaţi, să ne aşezăm acolo, lângă trunchiul 
acestui copac. 

— Fie. 

Olivier îşi puse puşca între genunchi şi domnul de 
Saunicres se aţeză lângă el, puternic intrigat de ceea ce 
urma să-i spună. 

Olivier continuă: 

— Imaginaţi-vă, domnule, că prietenul meu, pe care l-aţi 
văzut ieri, şi cu mine, am venit special de la Paris pentru a 
vedea turnuleţele conacului dumneavoastră. Acest lucru vă 
surprinde, nu-i aşa? 

— Puțin, într-adevăr. 

— Ah! Dar scuzaţi-mă, am uitat să vă spun cine suntem. 

— Oameni cu o educaţie aleasă, mi se pare, spuse Raoul 
cu un zâmbet. 


— Nu-i de ajuns. Numele meu este Olivier de Kermarieuc 
şi sunt un gentilom breton. 

— Sunteţi cumva fiul sau nepotul colonelului cu acelaşi 
nume, întrebă Raoul, pe care unchiul meu matern, domnul 
de Rochenoire, l-a servit pentru mult timp? 

— Era tatăl meu, răspunse Olivier, şi din moment ce 
sunteţi nepotul domnului Rochenoire, care m-a ţinut 
adesea, copil fiind, pe genunchii lui, trag concluzia că vom 
deveni prieteni imediat. 

— E ca şi făcut, spuse Raoul. 

Şi el întinse mâna cu multă graţie spre Olivier. 

Olivier continuă: 

— Imaginaţi-vă, domnule, că suntem, prietenul meu şi cu 
mine, adevărate personaje ale unui roman. 

— Cum aşa? 

— Noi alergăm prin lume ca urmare a unei aventuri; 
trebuie să vă spun că prietenul meu Raymond este 
îndrăgostit nebuneşte. 

— Ah! 

— De o persoană care trăieşte momentan la castelul 
Orgerelle. 

— Şi pe care ieri a salvat-o de la un pericol iminent, 
adăugă Raoul. 

Fizionomia baronului de Saunicres rămase calmă şi 
nimic din interiorul său nu trăda nici cea mai mică emoție, 
astfel că ideea că domnişoara de Guerigny putea să-i fie 
destinată nici nu-i veni lui Olivier. 

Bretonul reluă: 

— Îmi place să trecem direct la subiect. L-am văzut pe 
prietenul meu atât de nefericit şi atât de îndrăgostit, încât 
n-am ezitat o clipă să vin să vă fac această confidenţă, 
pentru unicul scop de a şti dacă puteţi face ceva pentru noi. 

— Credeţi-mă, domnule, spuse Raoul, aveţi o astfel de 
francheţe cavalerească încât nu se poate să rezist. Am 
puţină influenţă asupra marchizei de Guerigny, mătuşa 


mea, dar voi face tot ce depinde de mine pentru a fi de folos 
prietenului dumneavoastră. Numai că... 

— Cred că ghicesc ce vreţi să spuneţi, îl întrerupse 
Olivier, doriţi unele informaţii despre prietenul meu, 
Raymond? 

— În nici un caz, răspunse Raoul. Un om cu numele 
dumneavoastră, domnule, nu ar putea prezenta un 
aventurier drept prietenul său, am vrut doar să vă pun o 
întrebare. 

— Spuneţi. 

— Mi-aţi spus că domnul Raymond este îndrăgostit 
nebuneşte de domnişoara de Guerigny, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar nu mi-aţi spus... 

— Dacă domnişoara de Guerigny îl iubeşte pe prietenul 
meu Raymond? 

— Exact. 

— Ei bine! Vorbindu-vă cu sinceritate, vă spun ceea ce 
cred, deşi ei s-au întâlnit doar de două ori. Vă asigur că 
ieri... 

— Da, ieri, într-adevăr, îl întrerupse domnul de 
Saunicres, mi s-a părut că verişoara mea a roşit destul de 
tare atunci când a schimbat unele cuvinte cu prietenul 
dumneavoastră... 

— Ah! Aţi observat? 

— Şi, spuse baronul în continuare, Blanche a fost 
îngândurată toată seara. Ce-mi rămâne de făcut, domnule, 
încheie el, este să vă invit mâine, dacă doriţi, să ne întâlnim 
aici, la aceeaşi oră... 

— De acord. 

Cei doi tineri vorbiră prieteneşte pentru câteva minute 
în plus, apoi se despărţiră cu o puternică strângere de 
mână. 

Ori, aceasta era întâlnirea şi discuţia despre care îi 
povestise domnul de Saunicres verişoarei sale, care roşise 
în întregime. 


Blanche ascultase fără să spună un cuvânt, ţinându-şi tot 
timpul ochii în pământ. 

Atunci când baronul termină relatarea sa, ea îi luă mâna 
la rândul ei şi i-o strânse cu delicateţe. 

— Sunteţi nobil şi bun, spuse ea. 

— Şi, spuse el zâmbind, încă nu ştiţi totul. 

Apoi se întoarse spre mama sa şi îi zise cu voce tare: 

— Apropo, mamă, am uitat să-ţi spun ceva astăzi. 

— Ce anume, fiule? 

— Nu te-am anunţat despre o vizită de mâine. 

— O vizită? 

— Da, i-am invitat pe acei domni pe care i-am întâlnit 
ieri, dintre care unul a venit la timp pentru a o ajuta pe 
verişoara mea de a nu fi dată jos de pe calul său. 

— Ah! Aceşti domni trebuie să vină să ne vadă? Spuse 
baroneasa. 

— Dar, fără îndoială. 

— Şi, de unde ştii asta? 

— l-am văzut în această dimineaţă. 

— La vânătoare? 

— Da. Ei mi-au mărturisit dorinţa de a se prezenta la 
castel şi mi-am permis să-i invit la cină. 

La aceste ultime cuvinte, Blanche de Guerigny îl învălui 
pe vărul său cu o privire plină de recunoştinţă. 

Capitolul XXI. 

În timp ce oaspeţii veniţi la Orgerelle erau adunaţi în 
salonul conacului, în timp ce la Bois-Lambert, domnul 
Olivier de Kermarieuc îi spunea prietenului său Raymond 
că, din moment ce domnul Raoul de Saunicres era de 
partea lor, totul urma să decurgă foarte bine, o scenă 
ciudată se petrecea în împrejurimi. 

Morvanul este o zonă muntoasă, tăiată de văi adânci 
acoperite cu păduri întinse. Am putea da, cu plăcere, 
acestei zone pitoreşti, numele de Mica Scoţie. Nimic nu-i 
lipseşte, cu excepţia unui Walter Scott. 


Despre acest ţinut se cunoşteau legende din vremuri 
îndepărtate, povestiri fantastice care spuneau că noaptea, 
deasupra lacurilor, frumoasele nopţii se zbenguiau la 
lumina lunii, şi, în nopţile furtunoase, zburau vulturii ţipând 
deasupra ruinelor sale feudale. 

Ori, la aproape două leghe, în partea de nord a castelului 
Orgerelle, în mijlocul pădurii, se înălța o ridicătură 
acoperită cu stejari piperniciţi, în vârful căreia se găsea 
încă un turn vechi, care purta un nume ciudat: turnul 
Cigogne24. 

Turnul Cigogne era ultima rămăşiţă a unei vaste 
construcţii feudale care, în timpul războiului cu englezii, 
fusese dărâmată bucată cu bucată, mai întâi de către 
locuitorii regiunii Bourgogne şi de contele de Chastellux, 
apoi de trupele oraşului Buch sub îndrumarea 
conducătorului lor. 

Acesta din urmă, care fusese ultimul cuceritor, îi dăduse 
foc şi totul arsese, cu excepţia acestui turn, numit Turnul 
Cigogne. 

Dar, ce n-a făcut acel conducător de trupe şi nici focul, 
urma să facă timpul. 

De mai mult de un secol, turnul Cigogne nu mai era 
decât o ruină deschisă, bătută de toate vânturile, atinsă de 
fulgere din când în când, pe care lichenii o invadaseră, al 
cărui acoperiş şi ale cărui planşee se prăbuşiră şi care nu 
formau decât o centură alcătuită dintr-o grămadă de pietre 
acoperite cu muşchi şi tufişuri. 

Ori, în acea noapte, pe la ora zece sau unsprezece, 
vechiul turn proiecta din depărtare, prin crăpăturile sale, 
câteva lumini fantastice şi roşiatice. 

Un superstiţios ar fi crezut că diavolul în persoană era 
acolo la o întâlnire misterioasă cu vrăjitoarele din 
vecinătate. 

Dar, în realitate, nu putea fi vorba de aşa ceva. 

Luminile roşiatice proveneau de la un foc aprins în 
mijlocul ruinelor. 


De data aceasta, diavolul era reprezentat de doi bărbaţi 
îmbrăcaţi ca doi negustori de cărbune sau negustori de 
lemn din Morvan. 

Cei doi bărbaţi se încălzeau la foc, discutau şi fumau. 

Cu toate acestea, cine s-ar fi uitat cu atenţie la cele două 
personaje, ar fi observat un lucru destul de ciudat, pe care 
nu s-ar fi aşteptat să-l vadă ţinând cont de costumul lor 
sărăcăcios, anume, în loc să-i vadă cu modeste pipe 
populare în gură, ei fumau trabucuri excelente de Havana; 
iar cine ar fi rămas surprins observând acest detaliu, ar fi 
văzut, de asemenea, că cei doi aveau mâinile prea albe 
pentru a fi negustori de buşteni sau de cărbune. 

— Ah, aşa! Dragul meu maior, spuse cel mai tânăr dintre 
ei, sunteţi de acord că mi-aţi încredinţat un rol ciudat? 

— Haida-de! Chiar crezi? 

— Păi! Să acţionez fără să ştiu de ce şi să vă respect 
toate dorinţele fără să-mi permiteţi-mi să le discutăm... 

— Bunul meu prieten, spuse maiorul Samuel, pentru că 
el era în compania acelui tânăr care se numea „micul 
baron”, bunul meu prieten, ţi-am spus deja că eu sunt capul 
şi tu, braţul... 

— Bine! 

— Ori, capul doar gândeşte... şi dacă braţul ar avea 
dreptul de a gândi... 

— Ei bine? 

— Imaginează-ţi că, atât braţul cât şi capul ar gândi, 
atunci toată lumea ar vorbi şi nimeni nu ar mai face ceva 
util! 

— Frumoasă frază! Murmură micul baron cu ironie. 

— Totuşi, spuse maiorul, vreau să-ţi fac o concesie. 

— Ah! 

— Şi să-ţi spun de ce suntem aici în această noapte. 

— Să vedem? 

— Îţi aminteşti de mica noastră asociaţie pe care am 
dizolvat-o în urmă cu opt zile? 

— Pe legea mea! Doar am fost secretar. 


— Ei bine! Unul dintre membri se află chiar aici, la ţară. 

— Adevărat? 

— Ştii că aveam tot soiul de oameni în asociaţie, 
gentlemeni şi servitori... 

— Da. Este un servitor? 

— Exact. Este valetul de cameră al unui un om pe care l- 
am pus pe fugă, domnul Vulpin. 

— Şi el este aici? 

— La o leghe depărtare, într-o casă de campanie, care 
aparţine stăpânului său. 

— Şi acest om ne poate fi util? 

— Dar, fără îndoială. Acesta este legat de secretele 
noastre şi ne va servi. 

— Şi, îl aşteptaţi? 

— Trebui să apară. l-am trimis un bilet ce purta semnul 
masonic al asociaţiei noastre. 

În timp ce maiorul vorbea astfel, se auzi în apropierea 
ruinelor zgomotul unor paşi care călcau frunzele moarte şi 
vreascurile. 

— lată-l! Spuse maiorul. 

Amândoi se întoarseră şi văzură un bărbat care intră 
printr-una dintre spărturile turnului, cu o puşcă de 
vânătoare în bandulieră25. 

Capitolul XXII. 

Omul care intră, cu o puşcă pe umăr, era maestrul 
Baptiste - valetul de cameră al domnului Vulpin. 

La început, el se opri, surprins la vederea acestor două 
personaje atât de ciudat îmbrăcate şi crezu că se află în 
prezenţa unor veritabili ţărani. 

Dar, lumina focului căzu pe faţa maiorului şi Baptiste 
recunoscu cu cine avea de-a face. 

— Bună seara, Baptiste, spuse maiorul Samuel. 

— Bună seara, Baptiste, repetă micul baron. 

— Bună seara, domnilor, răspunse valetul care îi salută 
cu familiaritate. Nu m-aşteptam să vă găsesc aici. 


Şi, îşi sprijini puşca de zidul turnului, apoi veni să se 
aşeze lângă maior. 

— Cum naiba, spuse el, de vă găsesc aici? 

— Am venit să te vedem, dragul meu Baptiste. 

— Pe mine? 

— Da, pe tine. 

Şi maiorul îl privi fix adăugând: 

— Avem puţină nevoie de tine. 

— Haide! Haide! Făcu Baptiste cu ironie, într-adevăr? 

— Dar, fără îndoială. 

— Am crezut totuşi câ... asociaţia a fost dizolvată... 

— Este adevărat, totuşi am venit pentru o reconstituire a 
acestei asociaţii. 

— Ah! 

— Ea se compune din trei membri. 

— Ah! Ah! 

— Domnul, tu şi cu mine. 

— Este foarte bine. Dar... ea are acelaşi scop? 

— Aproape... cu toate acestea, există o mică deosebire. 

— Să vedem? 

— Noi ne ocupăm nu numai de recuperarea unor 
moşteniri dar şi de căsătorii. 

Baptiste tresări şi avu o vagă intuiţie a adevărului. 

— Şi pe cine vreţi să căsătoriţi? Întrebă el. 

— Pe domnul. 

Şi maiorul îl arătă pe micul baron. 

Baptiste îl salută. Totuşi, salutul lui avea ceva ce putea 
trece drept ironie, ceea ce putea da de înţeles că valetul 
ştia multe despre caracterul personajului desemnat. 

— Cu cine? 

— Oh! Ai răbdare! Spuse maiorul, înainte de a merge 
mai departe, trebuie să ne asculţi. 

Baptiste tresări din nou. 

— Mai bine ne-ai asculta... insistă maiorul. 

— Fie, spuse valetul. 


— Dacă vom avea succes, partea ta este de cincizeci de 
mii de franci. 

— Nu-i râu. Şi dacă nu vom reuşi... 

— Nimic, desigur! 

— Apoi? 

— Şi, dacă ne vei trăda, atunci unele documente false pe 
care le-ai scris în urmă cu ceva timp... 

— Oh! Făcu maiorul cu naivitate, acest lucru nu este o 
critică! Erai atât de tânăr, atunci... 

— Aceste documente ar putea apărea într-o dimineaţă 
pe masa unui procuror imperial. 

Baptiste se cutremură, dar el continuă: 

— De ce credeţi că vă voi trăda? 

— Suntem precauţi! 

— Cum puteţi să vă imaginaţi aşa ceva când aş putea 
câştiga cincizeci de mii de franci? 

— E adevărat. 

— Atunci, dacă aveţi nevoie de mine, să vedem despre ce 
este vorba? 

— Domnul, spuse maiorul arătându-l pe micul baron, şi-a 
pus în minte să facă o afacere frumoasă căsătorindu-se. 

— Ideea este bună. 

— Vrea să se căsătorească cu domnişoara de Guerigny, 
care se află acum la castelul Orgerelle. 

Baptiste făcu o mişcare uşoară pe care nici maiorul, nici 
micul baron nu o observară. 

— Ah! Într-adevăr! Spuse el. Prin urmare, această 
domnişoară este bogată? 

— Destul, spuse maiorul cu o indiferenţă care în orice 
altă situaţie l-ar fi păcălit pe Baptiste. 

— Ei bine! Care va fi rolul meu în această acţiune? 

— Tu eşti în serviciul permanent al domnului Vulpin? 

— Da. 

— Desigur că stăpânul tău cunoaşte pe stăpânul de la 
Orgerelle? 

— Ei vânează împreună. 


— Ştiu că ai imaginaţie, maestre Baptiste, aşa că trebuie 
să găseşti o oportunitate de a ne introduce la Orgerelle. 

— Este greu. 

— Întotdeauna este dificil, spuse maiorul, să câştigi 
cincizeci de mii de franci. 

— Aveţi dreptate. 

— Dar am putea, de exemplu, să facem cunoştinţă cu 
domnul Vulpin. 

— Este imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că nu-i aici. Lipseşte. 

— Cum? Spuse maiorul, noi am auzit câinii care vânau 
ieri dimineaţă şi un ţăran ne-a spus că erau câinii domnului 
Vulpin. Nu era el? 

— Nu, erau doi dintre prietenii săi. 

— Ei bine! Fă-ne cunoştinţă cu prietenii lui. 

— Vom vedea. 

— Ce ştii despre ei? 

— Sunt doi tineri din Paris. 

La rândul său, maiorul avu o mişcare plină de 
îngrijorare. 

— Şi ei trăiesc la ţară? 

— Nu, spuse Baptiste. Ei au venit să vâneze şi sunt cazaţi 
la Bois-Lambert... acasă la noi. 

— Dar, domnul Vulpin va reveni? 

— Da, în opt zile. 

„E prea mult timp, gândi maiorul. Trebuie să dăm primul 
asalt cât mai repede.” 

— Dar, spuse la rândul său Baptiste, unde sunteţi cazaţi? 

— La Cerizay, satul care se află de cealaltă parte a 
pădurii. 

— În casa cui? 

— La han. Noi am pretins că suntem negustori de lemn. 

— Ei bine! Spuse Baptiste, voi veni să vă văd mâine 
dimineaţă. Se spune că noaptea este un sfetnic bun. Am 


nevoie să reflectez în această noapte la modul de a vă 
introduce la castelul Orgerelle. 

Baptiste îşi luă arma şi o puse înapoi pe umăr. 

Apoi, luă o postură ca şi Frederick Lemaâtre26 în Don 
Cesar de Bazan2”: 

— Bună seara, domnilor, spuse el. 

Şi plecă, fără ca maiorul să apuce să facă un gest pentru 
a-l reţine. 

— Ah, aşa! Am văzut, spuse micul baron, că v-aţi lăsat 
tratat destul de familiar de către acest caraghios, dragul 
meu maior. 

— Avem nevoie de el, răspunse maiorul. 

Baptiste ieşi dintre ruinele de la Cigogne şi, în timp ce 
mergea, el îşi adresă următoarele cuvinte: 

— Noaptea, într-adevăr, este un sfetnic bun. Trebuie să 
reflectez şi să văd dacă nu aş putea profita mai mult dacă aş 
servi pe domnul Raymond, prietenul domnului Olivier, pe 
care l-am amestecat în afacerile acestui caraghios numit 
„micul baron”. Domnul Olivier de Kermarieuc este un 
adevărat gentilom; prietenul său nu este un aventurier, prin 
urmare. Şi, sunt de trei ori mai multe şanse ca domnul 
Raymond să reuşească să se căsătorească cu domnişoara 
de Guerigny. Pe de altă parte, trebuie să mă gândesc că 
domnul Olivier, în cazul în care căsătoria cu domnul 
Raymond va avea loc, nu-mi va da cincizeci de mii de franci. 
Şi apoi, indivizii au acele documente false! 

Baptiste oftă, adăugând: 

— Maiorul este un tip foarte dur, el îşi respectă 
promisiunile. Dacă mă voi purta urât cu el, el se va 
răzbuna... Pe de altă parte, mi pare improbabil ca micul 
baron să-şi poată atinge scopul. Pentru a se căsători, 
trebuie să aibă documente... şi documentele micului baron, 
dacă nu conţin şi o recomandare, pe cuvânt! Este lucru 
serios, foarte serios... 

Baptiste reveni singur la Bois-Lambert. 


Prin pădure, nu avea să facă decât o oră pe drumul de la 
ruine la domiciliul domnului Vulpin. 

Valetul îşi mări paşii, repetând până la saturație 
reflecţiile lui, cântărind argumentele pro şi contra şi, când 
ajunse acasă, tot nu ştia ce alegere să facă. 

În ciuda orei târzii, Baptiste văzu lumină printre 
obloanele de la fereastra celor doi tineri. Olivier şi Raymond 
nu se culcaseră încă. 

Baptiste deschise poarta fără zgomot şi intră prin 
grădină. Clădirea de la Bois-Lambert avea o mică scară de 
serviciu în spirală care urca de la parter până la mansardă. 
La fiecare etaj al casei se găsea câte un dormitor şi câte o 
cameră de toaletă care avea ieşirea spre acea scară. 

În timp ce valetul urca treptele, avu o idee şi, trecând 
prin faţa uşii camerei de toaletă a acestor domni, ciocăni 
uşor. 

— Intră! Se auzi vocea lui Olivier. 

Valetul intră şi-i găsi pe Raymond şi pe prietenul său, 
fiecare în patul lui, fumând şi discutând. 

— Domnii au nevoie de ceva? Întrebă Baptiste cu o voce 
prietenoasă. 

— De absolut nimic. 

Baptiste se înclină şi plecă. El închise uşa camerei şi lăsă 
deschisă pe aceea care dădea spre scară. Apoi, urcă cu un 
pas apăsat la etajul superior. 

Odată ajuns acolo, el îşi scoase pantofii, stinse lampa şi 
cobori în vârful picioarelor, spunând: 

— S-a făcut! Eu trebuie să ştiu cât mai multe amănunte 
despre acest domn Raymond, cât mai repede. 

Baptiste intră în camera de toaletă, se ghemui acolo, 
puse urechea la uşă şi ascultă conversaţia dintre Raymond 
şi Olivier care credeau că sunt singuri. 

Capitolul XXIII. 

Raymond şi Olivier discutau. 

Cu o oră înainte şi în timp ce Baptiste era plecat la 
Cigogne, răspunzând apelului misterios al maiorului, cei doi 


prieteni auziră galopul unui cal. 

Calul se opri la poarta Bois-Lambert şi un slujitor, 
îmbrăcat în livreaua domnului baron de Saunicres, cobori 
de pe cal. 

Raoul trimisese biletul următor lui Olivier de 
Kermarieuc: „Domnule şi prietene, Dacă vreţi să dormiţi 
mai mult mâine dimineaţă, aceste câteva cuvinte vă vor 
scuti de a mai veni la întâlnirea despre care am discutat în 
această dimineaţă. 

Eu am anunţat vizita dumneavoastră şi a prietenului 
dumneavoastră la Orgerelle pentru mâine, sâmbătă, la ora 
cinci, altfel spus, între cinci şi şase. 

Mama mea va fi fericită să vă primească, Vă salut cu 
prietenie, RAUL DE SAUNICRES” 

Olivier, aşa cum am presupus, îi povesti lui Raymond 
despre întâlnirea de dimineaţă cu tânărul baron. 

Pe toată durata zilei, Raymond căzu pradă unei nelinişti 
care nu-i dădea pace. Acest bilet îi spori această nelinişte. 

Când intră Baptiste în camera de toaletă, Olivier spunea: 

— Ah! Eşti nebun, într-adevăr, de ce te chinui astfel? 
Dacă ţi se deschide o uşă, nu trebuie să eziţi să intri! 

— Dragul meu, răspunse Raymond, uiţi că această uşă 
este aceea a unui salon. 

— N-am uitat. 

— Uşa unui salon din cartierul Saint-Germain, chiar. 

— Ei şi? 

— Şi că, atunci când uşa se va deschide, este obligatoriu 
ca vizitatorul să-şi spună numele unui valet care-l va anunţa 
stăpânului casei. 

— Serios, nu înţeleg. 

— Numele meu este Raymond... Raymond şi atât. 

— E adevărat, spuse Olivier, dar dacă nu eşti un gentilom 
recunoscut, eşti cel puţin un om cu un comportament 
desăvârşit şi cu o educaţie aleasă, ceea ce înseamnă un om 
din lumea bună. 

— Fie, m-ai convins. 


— Şi, în afară de asta, spuse Olivier, ca un adevărat 
breton căruia nu-i păsa decât foarte puţin de titluri, crezi că 
dragostea se învaţă la şcoală şi că trebuie să-ţi dovedeşti 
noblețea pentru ca o fată drăguță să te placă atât de mult 
încât să te însori cu ea? 

— Dar, dragă prietene, ea este fiica marchizei de 
Guerigny şi nu va consimţi de bunăvoie să se numească 
doamna Raymond. 

— Chiar crezi? 

— Dumnezeule! Spuse Raymond, cu toate acestea, sunt 
fiul unui gentilom. 

— Serios? 

— Se pare că tatăl meu era duce şi pair. 

— Oh! Oh! Spuse Olivier. 

— Şi totuşi, eu sunt condamnat să nu aflu vreodată 
numele lui. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Adevărul. 

— Cum aşa? 

— În urmă cu opt zile, un străin a venit să îmi propună 
un pact infam. El s-a oferit să-mi redea averea tatălui meu, 
prin jefuirea sau poate chiar prin uciderea celei care l-a 
moştenit. 

— Să vedem, spuse Olivier, explică-te, dragă prietene, 
pentru că nu mai înţeleg nimic. 

— Fie, spuse Raymond. 

Şi el povesti în cele mai mici detalii întâlnirea cu acel 
personaj misterios de la Maison d'Or. 

Baptiste, cu urechea lipită de uşă, nu pierdu nici un 
cuvânt din această conversaţie. 

El auzi povestea ciudată a lui Raymond până la sfârşit: 
„Oh! Oh! Îşi spuse el, am făcut bine că am venit aici. Pe cine 
să aleg dintre cei doi aventurieri? Îmi place chiar mai mult 
micul baron. Mai ales că voi primi cincizeci de mii de franci 
la sfârşit!” 


Apoi, Baptiste plecă în vârful picioarelor şi se duse la 
culcare. 

E] aflase ce voia să ştie. 

A doua zi, înainte ca Olivier şi Raymond să se ridice din 
pat, Baptiste plecă. 

— Unde este Baptiste? Întrebă Olivier pe grădinar. 

— A plecat la vânătoare, domnule. 

— Nu ştii în ce parte? 

— Nu, domnule. Dar el mi-a spus că se va întoarce 
repede. Le-am dat mâncare câinilor şi, dacă vreţi să 
mergeţi la vânătoare... 

— Nu, nu, astăzi. 

Olivier şi Raymond făcură o plimbare pe jos şi reveniră 
tocmai la masa de prânz. 

Baptiste se întorsese. 

— Să ştii că nu vom cina aici în această seară, îi spuse 
Raymond. 

— Ah! Spuse valetul care se prefăcu surprins. 

— Vom cina la Orgerelle. 

— Atunci voi spăla faetonul28 care este acoperit cu praf. 

— Nu este nevoie. Vom merge călare. 

— Dacă veţi merge călare la Orgerelle, spuse valetul, 
permiteţi-mi să vă dau câteva sfaturi. 

— Vorbeşte! 

— Ar fi bine să mergeţi pe la Cigogne pentru că, în 
primul rând, este drumul mai scurt. 

— Ce este acest Cigogne? 

— Un turn în ruină. Domnul Vulpin, care este un 
arheolog, îl consideră un loc foarte frumos. 

— Ah! 

— În plus, drumul de la Bois-Lambert la Orgerelle pe la 
Cigogne este foarte pitoresc. Totuşi, este o potecă abruptă. 

— Putem merge călare? 

— Da, desigur. Este o cărare care se desfăşoară în zig- 
zag pe o parte a unui munte şi care conduce la o râpă peste 


care trece un pod foarte vechi. Să fiţi atenţi! Completă 
Baptiste, pentru că există un loc periculos. 

— Chiar aşa? 

— Chiar înainte de pod, drumul face o cotitură bruscă şi, 
dacă treci pe acolo noaptea, pe un cal în fugă, el ar putea, 
în loc să meargă pe punte, să cadă în râpă. 

— Pe naiba! Spuse Raymond râzând. 

— Ei bine! Vom merge pe acolo, spuse Olivier. Mai ales 
că puţin pericol nu strică; s-ar putea să fie distractiv. 

— Oh! Domnilor, spuse Baptiste, presupun că vom trece 
pe acolo în plină zi. 

— Da, să mergem... 

— Şi, când vă veţi întoarce, veţi merge pe drumul 
obişnuit? 

— Poate că nu. Dacă lumina lunii este intensă, ne vom 
întoarce pe aceeaşi cărare, spuse Raymond. Ruinele sunt 
frumoase la lumina lunii. 

Baptiste plecă fără să spună vreun cuvânt. 

Seara, pe la ora şase, Raymond şi Olivier cinau la 
castelul Orgerelle; cu paharul în mână, tânărul baron de 
Saunicres bău împreună cu noii săi prieteni... 

Dar, înainte de a afla ce s-a întâmplat la Orgerelle în 
acea seară, ar fi bine să vedem ce a făcut Baptiste în 
plimbarea sa matinală din aceeaşi zi. 

Baptiste, aşa cum aţi ghicit, după ce se hotărâse să-l 
trădeze pe Raymond în favoarea micului baron, se trezi 
înainte de zorii zilei şi plecă spre Cerizay, decis să-l 
avertizeze pe maior despre proiectele lui Raymond, 
referitoare la domnişoara de Guerigny, şi convins să-l 
informeze despre o parte a conversaţiei pe care o auzise 
noaptea precedentă. 

Capitolul XXIV. 

Cu puţin timp înainte ca Baptiste să ajungă la Cerizay, 
maiorul Samuel şi elevul său, micul baron, erau aşezaţi în 
faţa unui foc din bucătărie, în unicul han din sat. 

Ei stăteau de vorbă. 


— În fine, spuse micul baron, totul este foarte bine până 
acum, şi dumneavoastră deja mi-aţi găsit o mamă. Totuşi... 
— Nu eşti foarte sigur că-i vei plăcea domnişoarei de 
Guerigny, nepoata pretinsului tău tată, duce şi pair, şi 

legatara sa permanentă, nu-i aşa? 

— Aşa este! 

— Eşti, totuşi, un băiat destul de drăguţ... 

Micul baron avu o reacţie plină de vanitate. 

— Tu eşti un om din lumea bună... 

— Oare! Dar... 

— Ce vrei să spui? Explică-te... 

— Este posibil ca ea să iubească deja pe cineva. 

— Am prevăzut această situaţie... 

— Ei bine? 

— Ce n-ar face din dragoste, ea va face din obligaţie. 

— Nu înţeleg. 

— E inutil. 

Se auzi un pas afară şi Baptiste intră. Maiorul şi micul 
baron erau în continuare îmbrăcaţi ca negustori, aşa cum 
se prezentaseră hangiului, la sosire, dimineaţa precedentă. 

Când Baptiste intră, erau singuri în bucătărie. 

Proprietarul hanului era pe câmp, soţia lui era în grădină 
şi servitoarea jumulea un pui pe pragul grajdului. 

— Putem discuta, spuse maiorul. 

Baptiste se aşeză şi se uită la maior cu un surâs 
dispreţuitor, care îl intrigă destul de mult. 

— Ai o veste bună să ne dai? Întrebă micul baron. 

— Da şi nu. 

— Cum aşa? 

— Nu”, dacă vă e teamă, pentru că vreau să vă avertizez 
în legătură cu un mare pericol. 

— Cum? Spuse maiorul. 

— Da”, dacă sunteţi gata să faceţi faţă acestui pericol. 

— Pe legea mea! 

— Dar vorbeşte odată! Spuse micul baron cu îngrijorare. 


Baptiste renunţă la menajamente şi la tactul său 
parlamentar şi spuse cu brutalitate: 

— Domnişoara de Guerigny are un iubit! 

Micul baron exclamă: 

— Eram sigur! 

— Vărul său, fără îndoială, baronul de Saunicres... spuse 
maiorul. 

— Nu este el. 

— Dar cine e? 

— Unul dintre cei doi tineri care stau la domnul Vulpin, 
în Bois-Lambert. 

— Şi... îi ştii numele? 

— Raymond. 

La acest nume maiorul îşi înăbuşi un strigăt şi făcu un 
astfel de salt de pe scaunul său, încât aproape căzu pe 
spate. 

— Da, repetă Baptiste, el se numeşte Raymond... şi este, 
se pare, fiul unui duce şi pair. 

— El este, strigă maiorul devenind palid. 

— Care el? Spuse Baptiste... îl cunoaşteţi? 

— Poate... cel puţin eu cunosc un bărbat care se 
numeşte Raymond... Cum arată acela despre care ne-ai 
vorbit? 

— Este înalt, subţire... 

— Blond sau brunet? 

— Blond. Un băiat destul de drăguţ, pe cuvântul meu! şi 
domnişoara de Guerigny... Doamne, cum le-ai potrivit... 

— Dar termină odată, nefericitule... 

— Domnişoara de Guerigny îl iubeşte, se pare... 

Atunci Baptiste, care nu putea să-şi explice încă emoția 
resimţită de maior şi de protejatul său, Baptiste începu să le 
povestească ce aflase cu o noapte înainte. 

Maiorul se stăpâni şi ascultă până la capăt. 

Dar când Baptiste spuse că cei doi tineri vor lua cina în 
aceeaşi seară la castelul Orgerelle, atunci maiorul prinse 
braţul valetului, îl strânse cu putere şi îi spuse: 


— Îţi voi da mai mult de cincizeci de mii de franci pe care 
ţi i-am promis. 

— Da? 

— Vei primi o sută de mii, numai dacă, va trebui, poate... 

Maiorul îşi cobori vocea. 

Expresia feţei lui Baptiste arăta că el ghicise despre ce 
era vorba. 

— Să vedem? Vorbiţi... spuse el. 

— Va trebui, poate... 

Maiorul se opri din nou, dar el făcu un gest elocvent, 
gestul unui om care încarcă o puşcă şi se pregăteşte să 
apese pe trăgaci... 

Baptiste păstră apoi o tăcere maiestuoasă. 

Maiorul părea că vrea să-i lase timp de reflecţie şi se 
întoarse către micul baron. 

— Ai înţeles, spuse el, că dacă adevăratul Raymond va 
avea timp de a-şi spune istoria sa, falsul Raymond nu va 
avea decât să dispară. 

— Asta este şi părerea mea. 

Ultimele cuvinte ale micului baron îl frapară pe Baptiste. 

„Oh! Oh! Gândi el, aceşti domni mi se pare că deţin un 
secret destul de drăguţ în mâinile lor. Vreau să aflu care 
este acest secret.” 

Şi el îi zise cu răceală maiorului: 

— Vreau să vă servesc, vreau să-mi pun în joc pielea, dar 
vreau să ştiu totul... totul! 

Şi el sublinie acest cuvânt cu un ton atât de autoritar, că 
maiorul pricepu că acesta n-ar fi acceptat altfel rolul de 
instrument al acţiunilor lor mârşave. 

— Ascultaţi, continuă Baptiste, domnişoara de Guerigny 
are peste două milioane zestre. Vreau o cotă parte din 
această zestre. 

— Cum! Caraghiosule! 

— Să vă explic, domnii mei. Întotdeauna am visat să am 
avere, să am atât cât să-mi permit să trăiesc după bunul 
meu plac. Dacă micul baron se va căsători cu domnişoara 


de Guerigny, vreau să am cincisprezece mii de franci pe an; 
şi, în acest caz, voi lua totul asupra mea. Numai că vreau să 
ştiu totul... şi cred că am ghicit deja... 

— Ce? 

— Că micul baron va juca rolul altcuiva... „Haide! Îşi 
spuse maiorul, văd că trebuie să am încredere în el şi să-i 
destăinuiesc secretul. Este inteligent şi ne va fi util.” 

Şi, întorcându-se spre Baptiste: 

— Dacă această căsătorie se va face, vei obţine 
cincisprezece mii de franci pe an. 

— Să fie într-un ceas bun! 

— Acum ascultă... 

Şi maiorul, pe un ton tăios, dar cu o mare claritate, 
explică valetului situaţia în care se aflau. Copilul jefuit, era 
Raymond; moştenitoarea ducelui şi pair-ului era 
domnişoara de Guerigny. 

Ei îl substituiseră pe Raymond cu micul baron în ochii 
mamei sale, Jeanne-oarba; iar acum, voiau să facă acelaşi 
lucru şi în ochii domnişoarei de Guerigny. 

Era ca şi făcut; tânăra fată, cu delicateţea sa 
cavalerească, n-avea decât un singur lucru de făcut: să se 
căsătorească cu falsul Raymond ca să-i restituie averea 
tatălui său. 

— Acum am înţeles pe deplin totul, spuse Baptiste, şi am 
înţeles mai ales că trebuie, cu orice preţ, să o îndepărtez pe 
domnişoara de Guerigny de adevăratul Raymond. 

— Morţii nu vorbesc, spuse maiorul. 

Baptiste şi micul baron tresăriră. 

— Ah! Spuse maiorul, sper că înţelegi, omule, că nu poţi 
să obţii cincisprezece mii de franci pe an fără muncă... 

— Asta-i drept! 

Şi Baptiste deveni atent, apoi adăugă: 

— Ştiu că la vânătoare se pot întâmpla accidente... 

— Ah! Ah! 

— Un glonţ destinat unui mistreţ... 

— Poate să atingă din greşeală un om, nu-i aşa? 


— Exact, dar aceşti domni nu vor vâna astăzi... M-au 
avertizat aseară. 

— Cu toate acestea, nu trebuie ca Raymond să cineze în 
această seară la Orgerelle. 

— De ce? Întrebă Baptiste, eu nu văd nici un 
inconvenient. 

— Eşti nebun? 

— În nici un caz. Imaginaţi-vă că tânărul Raymond nu se 
grăbeşte să recunoască că este, de fapt, un om sărman. 

— Hei! Este adevărat ceea ce spune, observă micul 
baron. 

— EL îi va face curte fetei de la început. Apoi... atunci 
când va fi sigur că este iubit... 

Baptiste se întrerupse brusc şi se lovi pe frunte: 

— Ah! Pe legea mea, strigă el, am o idee. 

— Care? 

— Ştiţi că este o prăpastie adâncă în apropierea ruinelor, 
unde ne-am întâlnit noaptea trecută. Deasupra râpei, pe 
fundul căreia curge un torent, se află un pod vechi. Eu voi 
aranja ca aceşti domni să treacă pe acest pod. 

— Şi apoi? 

— Apoi, spuse Baptiste, restul mă priveşte. Mergeţi în 
această seară, pe la ora nouă, la ruinele Cigogne, voi fi şi eu 
acolo... şi vă voi explica planul meu. La revedere... 

Valetul îşi luă arma şi plecă spunând: „Este un tip foarte 
gentil, domnul Raymond, şi îmi pare rău că trebuie să-l 
trimit pe lumea cealaltă. Dar... trebuie! Necesitatea nu 
cunoaşte compasiune... Păcat!” 

Capitolul XXV. 

Seara, la ora indicată, maiorul şi complicele său îl 
aşteptau pe Baptiste printre ruinele de la Cigogne. Maiorul, 
uitându-se la ceasornicul său de buzunar, constată că era 
ora nouă şi un sfert. 

— Baptiste întârzie, murmură el, şi noaptea este 
întunecoasă ca una din cele şapte guri ale iadului. 


— În plus, adăugă micul baron, deja am simţit pe pălăria 
mea câteva picături mari de ploaie şi cred că va urma una 
din acele furtuni cu fulgere şi trăsnete, cum am văzut 
numai în munţi... 

Ca şi cum natura ar fi vrut să confirme cele spuse de 
micul baron, un fulger se contură pe cer şi lumina sa se 
proiectă asupra ruinelor într-un mod sinistru. 

Aproape în acelaşi timp, se auzi un zgomot groaznic, 
părea că este un tunet... 

Şi, totuşi, nu era tunet... 

S-ar fi spus că o parte a muntelui pe care se afla turnul, 
s-ar fi cutremurat şi că turnul urma să se prăbuşească. 

Maiorul şi complicele său, făcându-li-se teamă, se 
repeziră afară dintre ruine. Dar, dintr-o dată, o explozie de 
râs răsună în apropierea lor şi un bărbat apăru din mijlocul 
unor tufişuri. 

Era Baptiste. 

— Recunoaşteţi, spuse el, că v-a fost frică. 

— Dar ce s-a auzit? Ce e cu zgomotul acela? Întrebară 
amândoi deodată. 

— Acesta este podul care s-a prăbuşit, răspunse liniştit 
Baptiste. Veniţi, veniţi, veţi vedea ce-am făcut, la lumina 
unui fulger... 

Şi el îi conduse la râpă. 

— Cum de s-a prăbuşit? Întrebă maiorul continuând să-l 
urmeze pe Baptiste pe o cale îngustă care şerpuia pe 
flancul muntelui. 

— Ascultaţi-mă! Veţi înţelege... Imaginaţi-vă că aceşti 
domni au trecut în partea de sus a muntelui, la ora cinci, 
spre Orgerelle. Este drumul cel mai scurt şi, mai mult, le- 
am lăudat celor doi prieteni frumuseţea ruinelor... 

Apoi, Baptiste avu un zâmbet răutăcios. 

— l-am însoţit, continuă el şi, când eram pe punte, m-am 
uitat spre cer şi le-am spus: 

— Anul trecut, când mă întorceam de la vânătoare cu 
domnul Vulpin, am fost surprinşi de furtuna din Cigogne. 


Ah! Pot să vă spun că este un lucru frumos...” 

— Pe legea mea, strigă domnul Raymond, aş vrea să mă 
aflu şi eu într-o astfel de împrejurare.” 

— Dar, nu este imposibil, i-am răspuns; văd acolo, în 
depărtare, un nor întunecat.” 

— Ei bine! Răspunse domnul Raymond, vom merge pe 
acelaşi drum, în seara asta, la întoarcerea de la Orgerelle.” 

— Atunci, domnii ar face bine să se bazeze pe instinctul 
cailor lor. Noaptea, drumul nu este bun.” 

— Haida-de! Exclamă domnul Raymond, există un 
Dumnezeu pentru îndrăgostiţi ca şi pentru beţivi! Poţi să te 
întorci, Baptiste. De aici încolo, ştim drumul spre 
Orgerelle.” 

— Oh! Aşa este. De aici încolo, drumul este drept. Bună 
seara, domnilor şi poftă bună.” 

— Apoi, încheie Baptiste, am traversat înapoi podul. 

— Dar tot ce ne-ai zis, spuse maiorul, nu explică... 

— Cum s-a prăbuşit podul? 

Maiorul dădu din cap. 

— Aşteptaţi. Într-o seară ploioasă, m-am adăpostit sub 
pod şi ochii mei au zărit o piatră mare, care era ca o cheie 
de boltă29. „Hei! Hei! M-am gândit, dacă această piatră se 
va desprinde, cred că podul va ceda.” Mi-am amintit de 
această reflecţie. 

— Şi apoi... 

— Apoi am făcut o gaură în mijlocul podului, deasupra 
acelei pietre mari. Am avut grijă să pun melcul30 unui 
pietrar în sacul meu de vânătoare. Cimentul era dur, dar 
melcul l-a spart destul de bine, apoi gaura a fost gata după 
puţin timp. După aceea, am turnat în acea gaură praf de 
puşcă, aproape o jumătate de kilogram, şi am astupat-o cu 
un dop de lemn care avea grosimea melcului. Am străpuns 
dopul, în mijloc, şi prin acea deschidere am introdus un fitil. 
Am ascuns fitilul între două pietricele, astfel încât, dacă 
cineva ar fi trecut pe acolo, ar fi păşit peste el fără să-l 
observe. Toate acestea mi-au luat o bună perioadă de timp, 


iar când am dat foc fitilului era deja ora nouă. Apoi m-am 
salvat luând-o la fugă. Cinci minute mai târziu, praful de 
puşcă a luat foc, piatra de boltă a sărit ca un glonţ tras 
dintr-o puşcă şi podul s-a prăbuşit... 

— Ei bine, spuse maiorul... şi tu crezi că domnul 
Raymond se va întoarce de la Orgerelle pe acelaşi drum? 

— Ce să spun! Sunt aproape sigur... În plus, nu strică 
faptul că am încercat... 

Un alt fulger scânteie pe cer, iar la lumina lui, maiorul şi 
micul baron văzură, pentru o clipă, râpa pe fundul căreia se 
afla podul prăbuşit. 

Era un spectacol impresionant. 

Râpa era profundă, cu pereţi verticali tăiaţi în stâncă, iar 
pe fundul ei crescuse un stejar pipernicit cu smocuri de 
frunziş de un verde închis. 

În locul în care podul se prăbuşise, râpa avea o 
adâncime de treizeci-patruzeci de picioare. 

Noaptea era întunecoasă, aşa că fulgerul care lumină 
această privelişte îi arătă maiorului pericolul teribil în care 
s-ar afla călăreţul care ar veni de la castelul Orgerelle. 

— Hei? Spuse Baptiste, aţi văzut? 

— Oh! Spuse maiorul, dacă va sări în prăpastie, nu va 
mai putea ieşi singur. 

— Este şi părerea mea, chicoti valetul de cameră al 
domnului Vulpin. 

— Dar... 

— Ah! Ah! Aveţi să-mi faceţi o obiecţie? 

— Da. 

— Să vedem? 

— Sunt, de fapt, două. 

— Da, domnul Olivier de Kermarieuc este cu domnul 
Raymond. 

— Foarte bine. Prin urmare, se poate ca amândoi să cadă 
şi să-şi rupă şalele, acolo jos. 

Şi maiorul ieşi din râpă. 


— Doamne fereşte! Spuse Baptiste, asta mă va face să- 
mi pară rău pentru domnul Olivier, care este cel mai bun 
băiat de pe pământ. 

— Dar, spuse maiorul, se poate întâmpla ca, galopând 
unul în spatele celuilalt, cel care va ajunge primul şi va 
cădea, în cădere, să scoată un țipăt. 

— Este posibil. Atunci, domnul Olivier va avea timp să se 
oprească. Pe cuvântul meu! Eu nu voi fi supărat... este un 
băiat atât de bun! 

— Şi, dacă Olivier va fi cel care va merge în faţă? 

— Oh, pe naiba! Nu m-am gândit la această posibilitate. 

— Dar, ce vrei? Trebuie să ai încredere oarecum şi în 
hazard. 

— Aveţi dreptate. Şi acum, dacă doriţi să participaţi la 
eveniment... 

— Pe legea mea! Spuse micul baron. 

— Staţi acolo jos, în spatele acelei tufe. Dacă nu veţi 
vedea, măcar veţi auzi. Bună seara... 

— Cum! Pleci? Întrebă maiorul. 

— Da, am motivele mele. 

Baptiste o apucă pe cărarea spre turn şi sunetul paşilor 
săi se stinseră la scurt timp după plecarea sa. 

Maiorul şi complicele său se ascunseră după un pâlc de 
copaci, la doar câţiva paşi de podul rupt, aşteptând cu 
nerăbdare încă aproape un sfert de oră. 

Deodată, un zgomot îndepărtat se făcu auzit. 

— Ssst! Spuse maiorul, ascultă... 

Era galopul unui cal. Un galop rapid, un galop întins, 
cum se spune, iar zgomotul care, la început, se auzea de la 
distanţă, se apropia foarte repede. 

— Ascultă cu atenţie, repetă maiorul. 

— Oh! Aud, răspunse micul baron. 

— Oare este un cal sau sunt doi? 

— Cred că este doar unul. 

— Şi eu. 

Ei aşteptară încă cinci minute. 


Apoi, ei nu mai avură nici o îndoială: se auzea un călăreț 
pe drumul care venea de la castelul Orgerelle. 

Era Olivier? Era Raymond? 

Noaptea era întunecoasă. Calul galopa cu îndârjire. 

În curând el veni atât de aproape de prăpastie încât 
emoția îi cuprinse pe maior şi pe complicele său. 

Încă un minut şi totul se va termina... 

Dar, în acel moment, un fulger scânteie în întuneric şi 
acea lumină învălui într-o aureolă calul şi călăreţul. 

Calul se cabră la marginea prăpastiei! 

Capitolul XXVI. 

Călărețul care, la lumina fulgerului şi bazându-se pe 
instinctul calului său, se salvase de la moarte sigură, nu era 
Raymond, aşa cum speraseră Baptiste şi cei doi mizerabili 
pe care îi slujea, ci domnul Olivier de Kermarieuc. 

De ce Olivier era singur? Pentru a vă explica, trebuie să 
facem un pas înapoi în timp. 

Olivier şi Raymond, aşa cum Baptiste îl anunţase câteva 
ore mai târziu pe maior, traversară podul în jurul orei cinci 
şi se îndreptară, părăsindu-l pe valetul de cameră al 
domnului Vulpin, direct spre castelul Orgerelle. 

Olivier era fermecător şi într-o dispoziţie bună, pe când 
Raymond era îngrijorat. 

— Ah! Dragă prietene, spuse Raymond, pe măsură ce 
obstacolele se înlătură din faţa mea, îmi simt inima din ce în 
ce mai slăbită. 

— Oh! Oh! Răspunse Olivier, jur că te iubeşte... 

— Taci, te rog! Aceste profeţii mă vor omori dacă nu se 
vor adeveri. 

— A mea se va realiza! Spuse el. 

Raymond clătină din cap. 

— Dar eu nu am nici un nume, spuse el. 

— Ei bine! Când ea îţi va spune că te iubeşte, vom găsi 
unul. 

— Ce vrei să spui? 


— Îl voi căuta pe acel om care se numeşte, după cum mi- 
ai spus, „maiorul Samuel”. 

— Şi apoi? 

— Şi îi vom da o sută de mii de franci ca să-l facem să 
vorbească! 

— Dar... unde-l vei găsi? 

— Haida-de! Spuse Olivier cu o fanfaronadă 
cavalerească, pământul nu este atât de mare! 

Apoi, cum Raymond continua să fie visător: 

— Dă-i un imbold calului tău, continuă Olivier. Nu trebuie 
să-i lăsăm să ne aştepte. Aceasta ar fi o greşeală de 
neiertat. 

Cei doi tineri o luară la galop. 

Drumul pe care mergeau era o lungă potecă ce 
străbătea pădurea. De la capătul acestei poteci puteai 
vedea cupolele şi turnuleţele de ardezie ale castelului 
Orgerelle. 

Deodată, un călăreț apăru pe acea potecă, la o sută de 
metri de Raymond şi Olivier. 

— Hei! Spuse acesta din urmă, iată-l pe domnul de 
Saunicres care vine în întâmpinarea noastră. Nu este prea 
politicos din partea lui. 

Era, într-adevăr, tânărul baron. 

EI îi salută pe cei doi tineri şi le spuse râzând: 

— Vedeţi că am o poliţie bună, deoarece am aflat că veţi 
veni la Orgerelle pe drumul ce vine de la ruine. 

— Într-adevăr, spuse Olivier, sunteţi foarte bine informat, 
domnule. 

— Şi, ştiţi care este spionul meu? 

— Pe cuvânt, nu. 

— Un telescop pe care l-am instalat într-un turn al 
castelului Orgerelle. Astfel, am văzut când aţi traversat 
vechiul pod. 

— Ah! 

— Şi am venit în întâmpinarea voastră, adăugă baronul 
cu multă curtoazie şi cu un anume interes. 


Olivier îl privi pe baron cu o oarecare curiozitate. Acesta 
din urmă continuă: 

— Dragul meu ambasador, presupun că-mi veţi permite 
să am o discuţie cu domnul Raymond, prietenul 
dumneavoastră. 

— Oh! Desigur! Spuse Olivier, vreţi să galopez puţin 
înaintea dumneavoastră? 

— Cum doriţi. Totuşi, aşteptaţi-ne la poartă. 

— De acord! Spuse Olivier care-şi îndemnă calul, în timp 
ce domnul de Saunicres se apropie de Raymond. 

Raymond era puţin uimit de această propunere de a sta 
de vorbă cu el, venită din senin. Dar domnul de Saunicres 
se grăbi să-i spună: 

— Vă asigur, domnule, că ceea ce vreau să vorbesc cu 
dumneavoastră nu trebuie să vă alarmeze. 

Raymond se aplecă peste şaua lui şi deveni atent. 

— Domnule, continuă baronul, domnişoara Blanche de 
Guerigny, pe care dumneavoastră o iubiţi, este verişoara 
mea a doua. 

— Ştiu, domnule. 

— Mama ei, sunt sigur, nu ştie că o iubiţi... 

— Domnule, îl întrerupse Raymond, permiteţi-mi să vă 
adresez câteva cuvinte. Când am întâlnit-o pe Blanche de 
Guerigny, eram un om disperat; aveam de gând să părăsesc 
Franţa, Europa, să plec în străinătate pentru totdeauna. Eu 
nu am plecat, am revenit la viaţă dintr-o dată. Vreau să vă 
spun că dragostea mea pentru ea este imensă. 

— Am ghicit acest lucru din accentul dumneavoastră plin 
de emoție, spuse baronul cu simplitate. 

Apoi continuă. 

— Vă spuneam că Blanche este verişoara mea şi mama ei 
nu ştie... 

— După cum nici ea nu ştie, îl întrerupse Raymond. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

Raymond deveni palid şi inima începu să-i bată foarte 
repede. 


— Blanche ştie că o iubiţi... şi ea vă iubeşte, încheie 
baronul zâmbitor. 

Raymond se clătină în şa. 

— Ei bine! Domnule, continuă domnul de Saunicres, 
credeţi-mă că lucrurile sunt într-un stadiu avansat pentru 
că Blanche vă iubeşte, iar eu, vărul ei, m-am dedicat rolului 
activ de confident. 

— Dar, domnule... îngăimă Raymond tremurând. 

— Nu este nimic, domnule, chiar dacă sunt prăpăstii 
care vă separă, cel puţin temporar, de domnişoara de 
Guerigny. 

Lui Raymond îi îngheţă inima. El credea că baronul făcea 
aluzie la naşterea sa misterioasă. 

Baronul continuă: 

— Imaginaţi-vă că averea verişoarei mele şi a mea sunt 
aproape egale şi că cele două familii ale noastre s-au gândit 
să le unească. 

— Ah! Şopti Raymond pălind. 

— Nu vă faceţi griji, domnule. Blanche şi cu mine ne 
iubim ca frate şi soră. Blanche este prea bogată pentru 
mine, eu sunt prea bogat pentru ea. Blanche vă iubeşte... şi 
eu, şopti tânărul, nu mai sunt stăpânul inimii mele... 

Raymond tresări. 

Raoul continuă: 

— Proiectul celor două familii ale noastre nu mai există, 
domnule, din punctul meu de vedere. De la început, a fost 
pregătită această uniune de către marchiza de Guerigny 
care a adus-o pe fiica sa la Orgerelle, după ce s-a consultat 
cu mama mea. Nici marchiza, nici doamna de Saunicres nu 
bănuiesc adevărul şi va veni ziua în care noi vom fi capabili 
să le pregătim pentru a le spune acest adevăr. Aşa că, am 
venit în întâmpinarea dumneavoastră, domnule, să vă rog 
ca în seara aceasta să fiţi cât mai rezervat şi foarte precaut. 

— Ah! Domnule... spuse Raymond, să nu aveţi vreo 
îndoială... 


— l-am făcut aceleaşi recomandări verişoarei mele... Cu 
toate acestea, adăugă domnul de Saunicres zâmbind, v-am 
pregătit, pentru seara aceasta, câteva momente în care să 
fiţi numai amândoi. 

Raymond se uită la tânăr cu o privire plină de 
recunoştinţă. 

— Hei! Domnule Olivier? Strigă baronul tânărului breton 
care cânta la treizeci sau patruzeci de paşi înainte. 

Olivier se întoarse în şa şi reveni lângă cei doi tineri. 

— Pe ce drum vă veţi întoarce în seara asta? Îi întrebă 
Raoul. 

— Ca să revenim la Bois-Lambert? 

— Da. 

— Pe drumul de la Cigogne, pe legea mea! Ruinele sunt 
frumoase la lumina lunii. 

Raoul începu să râdă. 

— În primul rând, spuse el, priviţi cerul, acolo spre apus. 

— Ei bine? 

— Este deja înnorat. Aşa că luna nu va apărea. 

— Bun! Deci, voi vedea ruinele la lumina fulgerelor. 

— Fie. Dar le veţi vedea singur. 

— Cum aşa? 

— Domnul Raymond, prietenul dumneavoastră, în seara 
asta, are ceva mai bun de făcut. 

— Serios? 

— Şi vedeţi, spuse baronul, ideea dumneavoastră de avă 
întoarce la Bois-Lambert pe la ruine, îmi place. 

— De ce? 

— Este ceea ce veţi vizita în seara asta... Bazaţi-vă pe 
înţelepciunea mea. 

Spunând aceasta, baronul, care sosise deja la poarta 
parcului castelului Orgerelle, strigă: 

— Antoine? Antoine? 

Bărbatul astfel chemat, un ajutor de grădinar care tăia 
arborii din parc, se grăbi să deschidă poarta. 


— Intraţi, domnilor, spuse baronul de Saunicres cu 
amabilitate. 

Capitolul XXVII. 

Domnul baron Raoul de Saunicres îi făcuse probabil 
domnişoarei de Guerigny aceleaşi recomandări ca şi lui 
Raymond pentru că întrevederea fusese caracterizată de o 
rezervă aproape glacială. 

Nici marchiza, nici doamna de Saunicres, nu putură vreo 
clipă să presupună cea mai neînsemnată apropiere între 
Blanche şi Raymond. 

Cina fusese cordială, fără prea multă intimitate. 

După cafea, trecură în salon şi Olivier jucă un whist cu 
doamna de Saunicres ţi cu marchiza. 

Raoul profită de această ocazie pentru a se apropia de 
verişoara sa, lăsând-o pe doamna de Bertaut să discute cu 
Raymond. 

Ei schimbară câteva cuvinte cu voce scăzută, apoi Raoul 
merse şi se plasă în spatele mamei sale şi urmări din priviri, 
pentru o clipă, partida sa. 

— Vere, îi spuse apoi Blanche de Gucrigny, vreţi să ne 
conduceţi la lac pentru o plimbare pe apă? 

— Cu multă plăcere, răspunse Raoul. 

Şi el se întoarse spre Raymond. 

— Domnule, îi spuse el, mi-aţi spus că vă plac peisajele 
pitoreşti, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Dacă doriţi să ne însoţiţi, vă voi arăta lacul pe timp de 
noapte. 

— Cu plăcere, domnule, spuse Raymond, care începuse 
să înţeleagă planul lui Raoul de Saunicres. 

— Eu, spuse Olivier întorcându-se spre baron, vă cer 
permisiunea de a merge să vizitez ruinele de la Cigogne. 

— Cum doriţi, răspunse Raoul oferindu-i braţul 
verişoarei sale. 

Raymond se îndepărtă de doamna de Saunicres ţi de 
marchiză şi-i dădu, la ieşire, mâna doamnei Bertaut. 


Baronul trase barca în faţa pontonului din grădină. 

— Domnule, îi spuse el lui Raymond, voi trimite calul 
dumneavoastră de cealaltă parte a lacului, la locul unde 
trece drumul ce duce la Bois-Lambert. Lacul are aproape o 
jumătate de leghe lungime şi, de cealaltă parte, veţi vedea 
satul. 

Barca avea o cârmă şi două vâsle. Doamna de Bertaut se 
aşeză în spate şi Raoul apucă cele două vâsle. Blanche şi 
Raymond şedeau aproape unul de altul. Cei doi îndrăgostiţi 
ocupau partea de mijloc a bărcii. Barca era destul de lungă; 
ea avea dimensiunile acelui tip de ambarcaţiune numit 
„Şlep”. Doamna de Bertaut în spate şi Raoul de Saunicres în 
faţă, erau destul de departe de domnişoara de Guerigny şi 
de Raymond, astfel că, dacă aceştia din urmă ar fi vorbit în 
şoaptă, le-ar fi fost imposibil să înţeleagă vreun cuvânt. 

Blanche şi Raymond înţeleseseră perfect. 

Astfel, atunci când barca se puse în mişcare şi începu să 
alunece pe suprafaţa lacului, Raymond, care prinsese curaj, 
se aplecă asupra domnişoarei Blanche şi îi şopti. 

— Mă iertaţi pentru îndrăzneala mea, domnişoară? 

Blanche tresări. Cu toate acestea, cum ea se aştepta, 
fără îndoială, la aceste cuvinte, ea răspunse: 

— Sunt sigură, domnule, că nu veţi spune că numai 
hazardul a făcut ca, după ce aţi apărut în calea mea în 
pădurea din Boulogne, să apăreţi în această pădure şi să-mi 
salvaţi viaţa, apoi în acest castel în care aţi fost primit, în 
această seară, cu atâta ospitalitate. 

— Aveţi dreptate, domnişoară, continuă Raymond, am 
îndrăznit să ajut hazardul care nu era pe gustul meu. 

— Ah! Îmi daţi dreptate? 

— Da, desigur. 

— Ei bine! Spuse tânăra cu o francheţe fermecătoare, 
îmi place că aţi recunoscut şi că nu umblaţi cu ocolişuri; de 
aceea, şi eu voi proceda la fel. 

Aceste cuvinte merseră direct la inima lui Raymond. 

— Sunteţi un înger, murmură el. 


Blanche continuă: 

— Nu ştiu cine sunteţi, domnule, şi nici nu vreau să aflu 
astăzi. 

— Dar, domnişoară... 

— Ssst! Ascultaţi-mă... 

— Aştept, spuse Raymond cu umilinţă. 

— Nu vreau să aflu, repetă ea, astăzi, cel puţin, cine 
sunteţi. Îmi veţi spune mai târziu... Dar vreau să ştiu un 
singur lucru. Răspundeţi-mi cu sinceritate. 

— Vorbiţi, domnişoară. 

— Când m-aţi întâlnit în pădure, mă cunoşteaţi? 

— Nu. 

— Nu ştiaţi cine sunt? 

— Vă jur. 

— Şi, de atunci... 

— De atunci, şopti Raymond pe un ton a cărui emoție 
dovedea sinceritatea sa, de atunci... vă iubesc! 

— Ssst! Spuse ea. Avansaţi prea repede, domnule 
Raymond... lată! Aveţi un prenume foarte frumos, acela de 
„Raymond”. 

Tânărul tresări şi un nor trecu pe fruntea lui. 

Blanche continuă: 

— Dar ştiţi că mama mea şi baroneasa de Saunicres ţi-au 
făcut un plan. 

— Domnul Raoul mi-a vorbit despre el. 

— Ori, pentru a le face să renunţe la acest proiect şi 
pentru ca vărul meu şi cu mine să ajungem cu bine la 
îndeplinirea scopurile noastre, este nevoie de multă dibăcie 
şi precauţie. Aţi văzut, domnule, spuse tânăra cu tristeţe, că 
mama mea este foarte bolnavă. Emoţiile prea puternice i-ar 
putea agrava situaţia... Mă înţelegeţi? 

— Oh! Da, domnişoară... 

— Atunci, nu veţi reveni aici, decât după trei zile. 

— Este foarte mult timp! 

Blanche zâmbi fermecător privindu-l pe tânăr. 


— Răbdarea, spuse ea, este virtutea adevăraţilor 
cavaleri. 

În acel moment, barca ajunse pe malul opus al lacului. 

— Peste trei zile, repetă Blanche în şoaptă. La revedere, 
domnule... 

Raymond îşi depăşi starea de fericire, sări din barcă 
după ce o salută pe doamna de Bertaut şi îi strânse mâna 
domnului de Saunicres. 

Un slujitor al castelului era la câţiva paşi, ţinând de 
hăţuri calul lui Raymond. Tânărul sări în şa şi porni la galop. 

Barca rămase pentru un timp nemişcată. Blanche 
asculta tremurând galopul calului, al cărui zgomot se 
răspândea în spaţiu... 

Apoi, domnul de Saunicres începu să vâslească, şlepul 
viră şi începu să alunece înapoi spre castelul Orgerelle. 

În dimineaţa următoare, Blanche de Gusrigny şi doamna 
de Bertaut coborâră în parc. 

Blanche era puţin palidă; ea nu dormise bine. Doamna 
de Bertaut o privi zâmbind spunându-şi: „Biata copilă, arde 
de nerăbdare să-mi facă nişte confidenţe.” 

Şi, într-adevăr, Blanche se trezise foarte devreme de 
dimineaţă, ea îi propusese doamnei sale de companie 
această plimbare liberă în parc pentru a discuta despre 
Raymond. 

Şi, desigur, ora confidenţelor se apropia, atunci când o a 
treia persoană se ivi la capătul aleii. Era un bărbat îmbrăcat 
în haină preoțească ce înainta încet spre cele două femei 
tinere şi le salută cu respect. 

Capitolul XXVIII. 

Acolo, în Morvan, nu departe de Chastellux şi foarte 
aproape de palatul Orgerelle, se afla o mănăstire renumită, 
care purta numele de Pierre-qui-vire. Aceasta era o 
comunitate de călugări-cerşetori. Ori, personajul care 
înainta pentru a se întâlni cu domnişoara de Guerigny pe 
marea alee a parcului, împrumutase îmbrăcămintea pe care 


o purta. El veni direct spre cele două tinere femei şi se 
înclină cu respect, zicând: 

— Care dintre dumneavoastră, doamnelor, se numeşte 
marchiza de Guerigny? 

— Părinte, spuse Blanche, eu sunt domnişoara de 
Guerigny şi dânsa este doamna de Bertaut. Dacă doriţi să o 
vedeţi pe mama mea... 

— Sunteţi domnişoara de Guerigny? Spuse călugărul, 
care manifestă un sentiment vădit de bucurie. 

— Da, părinte. 

— Oh! Atunci, spuse călugărul, nu mai este nevoie să o 
văd pe doamna marchiză. 

— Mai ales, spuse Blanche zâmbind, că intră în 
atribuţiunile mele departamentul faptelor bune. 

Şi Blanche apucă trăistuţa sa printre toartele căreia 
străluceau câteva monede de aur. 

Dar călugărul o opri cu un gest hotărât. 

— Vă înşelaţi, domnişoară, spuse el, nu am venit la 
dumneavoastră pentru a cere o donaţie pentru mănăstirea 
mea. 

— Ah! Spuse Blanche cu surprindere. 

— Am fost însărcinat cu o misiune foarte importantă, 
continuă călugărul, care luă un aer serios. 

— Vă ascult, părinte, spuse tânăra. 

Dar călugărul părea că ezită. 

— Este un secret pe care aş vrea să vi-l încredinţez. 

— Vreţi să plec? Întrebă doamna de Bertaut. 

— Nu pot, continuă călugărul, să vorbesc cu altă 
persoană în afară de domnişoara sau de mama sa. 

— Ei bine! Răspunse tânăra văduvă, te las cu acest 
părinte, Blanche. Mă vei găsi în camera mea. 

— Fie, spuse Blanche, care îl privi pe călugăr cu un 
sentiment de curiozitate şi nelinişte. 

Era un bărbat cu părul cărunt, înalt, cu o faţă lungă, 
austeră şi mai degrabă militărească decât monahală. 


Blanche nu voia s-o mai lungească mult cu el. Ea se 
aşeză pe o bancă aflată cam la o sută de metri de castel, cu 
scopul de a fi văzută din castel. 

Apoi, ea spuse călugărului: 

— Acum, părinte, puteţi vorbi, vă ascult... 

Între timp, doamna de Bertaut, nu mai puţin intrigată, se 
întoarse în camera ei. Nu era nici măcar ora opt dimineaţa. 
Doamna de Saunicres ţi marchiza de Guerigny erau încă în 
pat. Nu-l văzuse pe Raoul. Fără îndoială, el era la 
vânătoare. Doamna de Bertaut se închise în camera sa, dar 
se aşeză aproape de fereastră, trase la o parte draperia 
doar pe jumătate şi privi în parc. Călugărul stătea în 
picioare în faţa domnişoarei de Guerigny, care părea să-l 
asculte cu mare atenţie. 

„Ce ar putea să-i spună?” gândi doamna de Bertaut, care 
o văzu la un moment dat pe Blanche cum se ridică pe 
jumătate lăsând să-i scape un gest de surpriză. 

Dar atenţia doamnei de Bertaut fu dintr-o dată 
deturnată de la acea privelişte de două bătăi uşoare la uşa 
ei. 

— Intră! Spuse ea. 

Uţa se deschise ţi Raoul de Saunicres intră în camera 
văduvei. Raoul era puţin palid şi părea pradă unei emoţii 
puternice. 

— Cum! Domnule baron, spuse văduva, nu sunteţi la 
vânătoare? 

— Nu, doamnă. 

— Dar, e uimitor! 

— Poate... 

— Şi, spuse văduva pe un ton jucăuş, cărui motiv îi 
datorez onoarea vizitei dumneavoastră? 

— Motivului care m-a împiedicat să merg la vânătoare în 
această dimineaţă, doamnă. 

— Într-adevăr! Puteţi să-mi spuneţi care este acest motiv, 
fără îndoială? 


— Desigur. Vreau să discut câteva momente cu 
dumneavoastră. 

— Ah! Spuse doamna de Bertaut zâmbind, cred că 
ghicesc care va fi subiectul nostru de conversaţie, domnule. 
Vreţi să-mi vorbiţi despre verişoara dumneavoastră şi de 
frumosul său iubit... 

— La început, da. 

— Ştiţi, continuă văduva, că jucăm, dumneavoastră şi cu 
mine, un rol care ar putea să le supere destul de serios pe 
marchiza de Guerigny şi pe doamna baroană, mama 
dumneavoastră? 

— De ce? Spuse Raoul. 

— Pentru că aceste doamne sunt departe de a intui 
adevărul. 

— Aceasta se va întâmpla, spuse Raoul, într-o zi. 

— Oare va fi o dezamăgire completă? 

— Pentru doamna de Guerigny, este posibil. 

— Cum! Credeţi că mama dumneavoastră? 

— Mama mea va fi de acord cu tot ceea ce voi face, fiţi 
sigură... şi femeia pe care o voi iubi, va fi o noră pe placul 
ei. 

— Dar, spuse doamna de Bertaut, care simţi o vagă 
nelinişte, mi se pare că nu aţi găsit încă această noră... 

— Cine ştie? Spuse tânărul cu emoție. 

Şi se aşeză lângă văduvă, deoarece până atunci el 
rămase în picioare, cu pălăria în mână. 

— Sunt ca şi verişoara mea, continuă el, am propriile idei 
despre căsătorie. 

— Adevărat? Spuse doamna de Bertaut. 

— Sunt bogat. Nu vreau să mă căsătoresc decât cu 
femeia care, de la prima vedere, va face ca inima să-mi 
bată. 

— Dar, domnule, spuse doamna de Bertaut, acest lucru 
se găseşte doar în romane. 

— Credeţi? 

— Oh, sunt sigură... 


— "Totuşi, priviţi la verişoara mea... 

— Pentru Blanche, este o mică nebunie... 

Domnul de Saunicres dădu din cap, apoi, cu un zâmbet 
melancolic, continuă: 

— Cunosc o văduvă săracă, la fel de virtuoasă pe cât de 
frumoasă, la fel de bună pe cât este de inteligentă... 

Doamna de Bertaut tresări. 

— Şi, după cum mi-a bătut inima, continuă Raoul cu 
emoție, din ziua în care am văzut-o pentru prima dată... 

Doamna de Bertaut tresări din nou. 

— Am început să-mi făuresc un vis, continuă Raoul cu 
emoție, un vis de fericire şi de viitor. Am visat că mă voi 
pune la genunchii ei şi-i voi spune: „Îmi permiteţi să-mi pun 
viaţa la picioarele dumneavoastră? Să vă dau numele meu 
şi să împărţiţi cu mine de aici înainte, această avere pe care 
nu aş vrea să o stăpânesc singur?” 

Şi, după ce spuse acele cuvinte, Raoul alunecă de pe 
locul său, îndoi un genunchi, luă mâna văduvei în mâinile 
sale, o duse la buze şi şopti: 

— Dar, nu v-aţi dat seama, doamnă, că vă iubesc? 

Doamna de Bertaut scoase un țipăt şi îşi ascunse faţa 
îmbujorată cu ambele mâini. 

Capitolul XXIX. 

Cine era, de fapt, acest călugăr de la Pierre-qui-vire şi ce 
avea să-i spună atât de important domnişoarei de 
Guerigny? 

Pentru a afla, trebuie să mergem în satul Cerizay şi să 
dăm timpul înapoi cu câteva ore. 

Stăpânul singurului han din sat, tocmai se trezise. Era 
ora patru dimineaţa; nu se făcuse încă ziuă. Hangiul era un 
ţăran harnic; el se ocupa mai mult de podgoriile sale şi de 
lanurile de grâu de pe câmpiile sale decât de oamenii care 
locuiau în hanul său. 

Maiorul şi micul baron se dădură drept nişte negustori 
de lemn. Plătiră bine şi îi cerură hangiului să le aducă 


băutură; cum ei nu mai aveau nevoie de altceva, hangiul nu 
se mai ocupă de ei. 

Dar, după ce se trezi, el aprinse focul, apoi plecă să dea 
de mâncare cailor, în timp ce maiorul şi micul baron se 
ridicară din paturile lor şi veniră să se încălzească. 

— Ştii, spuse maiorul, că nu am avansat faţă de prima zi? 

— Pe naiba! 

— Acest imbecil de Baptiste şi-a folosit toată inteligenţa 
să arunce în aer podul de peste râpă, dar, în zadar. Nua 
fost Raymond cel care a venit primul, în galop... 

— Şi, imediat după aceea, spuse micul baron, călăreţul a 
fugit de teamă. Calul s-a cabrat, s-a întors brusc şi a pornit 
în goană pe drumul pe care venise. Domnul Olivier nu avea 
de făcut decât să meargă pe celălalt drum pentru a reveni 
la Bois-Lambert. Apoi, Baptiste nu a putut găsi un nou mod 
de a scăpa de Raymond... 

— "Totul este pierdut, spuse cu răceală maiorul, cel puţin 
voi încerca s-o văd pe domnişoara de Guerigny, astăzi. 

— De ce? 

— Am o idee, spuse maiorul lovindu-şi fruntea. Oh! 
Spuse el, aş da orice pentru o deghizare convenabilă... 

În timp ce maiorul vorbea despre deghizare, se auzi pe 
stradă pasul unui catâr şi, în spatele catârului, se auzi o 
voce nazală care spunea: 

— Nu uitaţi să faceţi donaţii pentru mănăstirea Pierre- 
qui-vire. 

Maiorul merse şi se postă pe pragul uşii şi, cum zorii zilei 
începură să se ivească, el observă un călugăr-cerşetor de la 
mănăstire. 

— Aţi început turul dumneavoastră dis-de-dimineaţă, 
părinte, îi spuse maiorul salutându-l, în timp ce catârul 
care, fără îndoială, era obişnuit cu acel drum, se oprise în 
faţa hanului. 

Călugărul îi răspunse la salut. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse el, eu nu încep turul meu, 
ci, dimpotrivă, l-am terminat. 


— Cum! Faceţi colectă noaptea? 

— Nu chiar, dar vin de la Auxerre, am călătorit toată 
noaptea pe jos, în spatele catârului meu. Suntem obosiţi şi 
unul şi celălalt. 

— lată pentru mănăstirea dumneavoastră, spuse maiorul 
oferindu-i o sută de franci. 

Călugărul îi puse în punga sa şi răspunse: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

— Intraţi, părinte! Spuse maiorul, să vă încălziţi puţin la 
foc şi să beţi o înghiţitură. 

— Nu refuz, spuse călugărul. 

El legă catârul său de un inel de fier prins în perete, apoi 
intră în bucătărie şi se aşeză lângă colţul căminului, nu fără 
să se uite cu o anumită curiozitate la maior şi la însoţitorul 
său. 

— Sunteţi drumeţi, domnilor? Spuse el. 

— Am venit să cumpărăm lemn şi cărbune, spuse 
maiorul. 

Călugărul îl salută din nou. 

— Mănăstirea dumneavoastră este departe? Spuse 
maiorul. 

— La trei leghe de aici, pe un drum foarte prost. 

— Săracul animal! Spuse maiorul, aruncând prin uşa 
întredeschisă o privire spre catâr, puţin ovăz i-ar face mult 
bine... 

— E adevărat, spuse călugărul. 

— Şi dumneavoastră, părinte, dacă veţi dormi o oră sau 
două după ce veţi bea o înghiţitură şi veţi mânca ceva? 

— Ah! Doamne! spuse călugărul. 

— Noi vom plăti, adăugă maiorul. 

Şi, cum hangiul revenise: 

— Hei! Burghezule, continuă el, serveşte-ne cu o bucată 
de slănină, un vin bun şi un strop de rachiu. Între timp, să 
duci catârul în grajd. 

Hangiul, care abia dădea din când în când câte o coajă 
de pâine pentru mănăstire, înţelese că negustorii plăteau şi, 


prin urmare, nu avu nici o obiecţie să facă ce-i spuse 
maiorul. El duse catărul în grajd, aşeză masa, încălzi o supă 
făcută cu carne de porc gătită în ajun, şi ieşi să aducă vinul 
său cel mai bun. 

În timpul acestor pregătiri, maiorul îşi spuse: „lată un tip 
care e de talia mea. Sutana sa mi se potriveşte ca o 
mănuşă! Dar va fi dificil să o am; în orice alte 
circumstanţe... dar eu sunt un om prevăzător şi nu 
călătoresc niciodată fără mica mea farmacie.” 

Ceea ce maiorul numea astfel, era o casetă pătrată în 
care erau diferite flacoane şi, printre altele, era unul care 
conţinea laudanum31. 

Maiorul se întoarse în camera lui pentru un minut, luă 
flaconul şi se întoarse la locul său de lângă călugăr. Focul 
pâlpâia, masa era pusă. Sărmanul călugăr, care era în 
trecere, se reîncălzea puţin câte puţin; îi era foame şi 
mâncă cu multă poftă, îi era sete şi bău câteva înghiţituri. 

Hangiul plecă la arat, lăsându-i pe pretinşii negustori de 
lemn stăpâni în casă. 

— Acum, spuse maiorul călugărului după ce termină să 
mănânce, întindeţi-vă pe patul meu, părinte, şi dormiţi 
câteva ore. 

Călugărul se ridică spunând: 

— Ce ciudat! Spuse el, acest vin pe care l-am băut m-a 
cam ameţit... aşa e când nu eşti obişnuit. 

Imediat el se aruncă îmbrăcat pe patul maiorului şi, 
după câteva minute, el căzu într-un somn profund. 

— Haide! Repede, spuse maiorul micului baron, să ne 
grăbim. 

— Cum? 

— Să-l dezbrăcăm pe acest diavol sărman. 

— De ce? 

— Vei afla mai târziu. 

— Dar, dacă se trezeşte? 

— Oh! Nu-i nici un pericol. Atunci când şi-a întors capul, 
i-am turnat trei picături de laudanum în băutură. Nici tunul 


unei citadele nu-l va trezi... 

Maiorul îl dezbrăcă pe călugăr de sutana lui, apoi se 
îmbrăcă cu ea. 

— Dar, ce faceţi? Strigă micul baron. 

— Mă deghizez în călugăr. 

— Cu ce scop? 

— Voi face o vizită. 

— Cui? 

— Domnişoarei de Guerigny. 

După ce maiorul se deghiză astfel, fără să dea mai multe 
explicaţii, ieşi prin grădina hanului pentru a nu trece prin 
sat, şi se îndreptă spre pădure urmând drumul spre 
Orgerelle. După puţin timp, ajunse în parcul castelului, 
unde l-am văzut abordând-o pe Blanche de Guerigny. 

Maiorul, căruia Blanche nu-i pusese nici un moment la 
îndoială apartenenţa sa religioasă, era, după cum spusese 
deja, însărcinat pentru a apela la loialitatea tinerei fete 
pentru a repara o nedreptate. Şi, îi povesti succesiv 
domnişoarei de Guerigny istoria Jeannei-oarba şi aceea a lui 
Raymond; doar că, în povestirea sa, el omisese numele 
acestuia din urmă, pretinzând că nu-l cunoaşte. Îi spuse că 
Jeanne locuia cu fiul ei, la Paris, într-o mizerie cumplită. 

Şi, când maiorul termină, Blanche exclamă: 

— Dar, fiul Jeannei-oarba este fiul unchiului meu, ducele 
de C...? 

— Da, domnişoară. 

— Înseamnă că averea de care mă bucur... este a lui! 

— Nu chiar, spuse maiorul cu ipocrizie. Unchiul 
dumneavoastră nu s-a căsătorit cu Jeanne-oarba. 

— Oh! Cui îi pasă! Spuse ea. Este fiul lui... şi îi voi reda 
această avere! Aşteptaţi-mă acolo, părinte, aşteptaţi-mă o 
clipă... trebuie să se facă dreptate! 

Şi, Blanche de Guerigny, foarte bulversată, plecă în 
grabă spre camera mamei ei, murmurând: 

— În această seară chiar, voi pleca la Paris! 

Capitolul XXX. 


A doua zi, după seara în care luară cina la castelul 
Orgerelle, Olivier de Kermarieuc şi prietenul său Raymond, 
vorbeau foarte liniştiţi. Raymond, beat de fericire, îi 
povestea prietenului său despre scurta întâlnire pe care o 
avusese cu Blanche de Guerigny. 

— Ah! Prietene, spuse el, cât de mult am întinerit de ieri! 
cât sunt de fericit! Şi acel trecut hidos, care m-a făcut să mă 
îndoiesc pentru un moment de prietenie şi de dragoste, se 
află acum departe de mine! 

— Hei! Desigur! Prietene, răspunse Olivier, nu ştii că 
viaţa este un lanţ făurit dintr-o zală a fatalităţii şi una a 
fericirii? Tu ai început cu una şi-i adevărat că ai ajuns la 
cealaltă. 

Însă Raymond clătină din cap cu îndoială: 

— Ei! Cine ştie? Spuse el, dacă nu cumva există o a treia 
zală a acestui lanţ despre care-mi vorbeşti? 

— Oare? 

— Ştii bine că sentimentul opus fericirii este frica. 

— Aşa o fi. Deja am început să tremur şi voi tremura atât 
cât doreşti, spuse Olivier râzând, dar am motive să cred că 
tu eşti norocos... 

— Chiar aşa? Spuse Raymond surprins. 

— Haide! Mai ai mintea întreagă încât să fii în stare să 
mă asculţi fără să mă întrerupi la fiecare minut şoptind 
numele domnişoarei Blanche? 

— Da... vorbeşte... 

— Ei bine! Ai scăpat ieri dintr-o nenorocire. 

— Eu? 

— Tu, dragă prietene. 

— Cum aşa? 

— Baronul, aranjându-ţi o întâlnire tete-r-tete în barcă 
cu domnişoara de Guerigny, te-a protejat fără să vrea de o 
moarte aproape sigură. 

Raymond se uită la prietenul său cu o uimire profundă. 

— Ştii că am plecat călare în această dimineaţă? 


— Fără îndoială şi mi s-a părut oarecum ciudat că nu mi- 
ai cerut să te însoțesc. 

— Am avut motivele mele. 

— Ah! 

— În primul rând, tu dormeai. Somnul unui îndrăgostit 
este sacru ca somnul unui rege. Dragostea este un regat 
ferit de revolte. Apoi, am vrut să iau seama la aventura mea 
de ieri seară... 

— Ce aventură? 

— Ah! Vei vedea... Îţi aminteşti că am plecat de la 
Orgerelle pe drumul spre ruine? 

— Da. Ei bine! 

— Îţi aduci aminte de un pod pe care am trecut când ne- 
am dus la castel? 

— Da, cu siguranţă. 

— Ei bine! Noaptea era întunecoasă, calul galopa; nu 
mai aveam decât doi paşi până la pod, când cerul se lumină 
dintr-o dată. Calul meu s-a cabrat, nu din cauza sperieturii 
aşa cum ai putea crede, ci pentru că nu voia să sară în 
prăpastie. 

— Cum adică, prăpastie? 

— Ei! Da... În timp ce noi am luat cina în linişte la 
castelul de Orgerelle, podul s-a prăbuşit în prăpastie. 

— Dar acest lucru este imposibil, strigă Raymond. 

— Este imposibil, dar adevărat. Evenimentele care par 
adevărate sunt, în general, false. 

— Dar un pod nu se prăbuşeşte aşa, din senin... 

— Ascultă şi vei afla cum au stat lucrurile! Calul meu s-a 
întors brusc şi, graţie acestei manevre, suntem în viaţă şi în 
siguranţă, el şi cu mine. Aşa că m-am dus înapoi până la 
locul în care drumul ce duce la Orgerelle se încrucişează cu 
drumul spre casă şi, astfel, m-am întors la Bois-Lambert. 

— Eu am fost foarte surprins, observă Raymond, să te 
văd că mi te alături la întoarcere! 

— Da! Şi ţi-am răspuns că am fumat un trabuc printre 
ruine... nu am vrut să-ţi tulbur fericirea. 


— În această dimineaţă, te-ai dus să vezi podul prăbuşit? 

— Da. Îţi jur că dacă aş fi căzut în hău, n-aş fi scăpat cu 
viaţă. 

— Bine! Spuse Raymond tremurând cu gândul la 
pericolul prin care trecuse prietenul său; dar, din moment 
ce calul tău s-a cabrat, al meu s-ar fi comportat la fel, aşa că 
nu văd de unde tragi concluzia că sunt atât de norocos... 

— Calului tău, Baptiste mi-a mărturisit în această 
dimineaţă, îi este frică de fulgere. 

— Ah! E adevărat! Ela devenit foarte furios ieri seară în 
pădure. 

— Ei bine! Presupune că aceasta s-ar fi întâmplat lângă 
pod... 
— E adevărat, spuse Raymond cu un surâs melancolic. 
Sunt un om fericit... cu condiţia să dureze cât mai mult. 

Cei doi tineri mergeau pe jos discutând pe marginea 
drumului care, în acel loc, trecea prin pădure. Dintr-o dată 
auziră zgomotul unei trăsuri şi se întoarseră. 

Ei văzură un brec32 tras de doi cai ce venea spre ei în 
plină viteză dinspre Orgerelle. 

— Ei! Este domnul de Saunicres! Spuse Olivier care avea 
privirea mai ageră. 

Era, într-adevăr, Raoul, care conducea el însuşi brecul, 
venind în trapul întins al celor doi cai arabi. 

Rândaşul era alături de el, pe capră, cu braţele 
încrucişate. 

— Hei! Dumnezeule! Baroane, strigă Olivier, în timp ce 
domnul de Saunicres îţi opri caii, sunteţi cel mai amabil 
dintre noi toţi. 

— Am venit să vă văd, răspunse domnul de Saunicres. 
Uite, urcați aici, lângă mine, şi veţi vedea de ce sunt în stare 
trăpaşii mei. 

Raymond urcă lângă domnul de Saunicres luând locul 
rândaţului care, la un semn al stăpânului său, cobori. 

Olivier sări în brec, apoi baronul îndemnă caii, spunând: 


— Este complet inutil de a-i însărcina pe alţii să 
transmită un secret, atunci când poţi să faci singur acest 
lucru. 

— Înseamnă că vreţi să ne faceţi o confidenţă? Întrebă 
Olivier făcând cu ochiul. 

— Da, spuse domnul de Saunicres, o confidenţă destul de 
ciudată. 

Raymond tresări. 

— Ştiţi şi dacă aţi uitat, eu vă voi reaminti, că buna mea 
verişoară Blanche de Guerigny este fata cea mai excentrică 
şi mai răsfăţată din toată Franţa. 

Raymond şi Olivier îl priviră pe baron care-i spuse lui 
Raymond: 

— Nu ne-aţi spus noaptea trecută: „Mă întorc peste trei 
zile”? 

— Da. 

— Ei bine! Am fost însărcinat să schimb această 
întâlnire. 

Raymond avu o tresărire. 

— Nu va mai fi Orgerelle locul de întâlnire. 

— Cum? Spuse Olivier. 

— Vă veţi întâlni la Paris, spuse baronul. 

— La Paris! 

— Da, verişoara mea a plecat în această dimineaţă cu 
mama ei şi cu doamna de Bertaut. 

Raymond scoase un țipăt. Olivier rămase uimit. 

— Ea a plecat, spuse domnul de Saunicres, ţi nici mama 
mea, nici eu, nici doamna de Bertaut, nici marchiza nu ştiau 
motivul plecării. 

— Dar este ciudat! Exclamă Raymond care deveni foarte 
palid. 

Baronul îi luă mâna zâmbind. 

— Nu vă faceţi griji, spuse el, am fost însărcinat cu un 
mesaj pentru dumneavoastră. Atunci când urca în trăsură, 
ea mi-a spus la ureche: „Veţi merge la Bois-Lambert, chiar 


astăzi, şi-i veţi spune lui că nu am uitat ce-am stabilit şi că 
noi ne vom întâlni din nou la Paris.” 

— Dar nimic, spuse Olivier, nu prevestea ieri această 
bruscă plecare. 

— Absolut nimic. 

— Şi... în această dimineaţă... 

— Oh! În această dimineaţă, am văzut intrând în parc un 
călugăr al mănăstirii din apropiere. Acest călugăr a solicitat 
o întrevedere cu verişoara mea şi, în urma acestei 
întrevederi, ea a decis să plece. 

— Nu aţi alergat după călugăr? 

— Credeţi-mă! Nu. Nici nu m-am gândit. 

— Şi deci, aceste doamne au plecat? 

— Aşa cum noi vom pleca mâine. 

— Ah! Spuse Olivier, vă duceţi la Paris, baroane? 

— Mă gândesc foarte serios la acest lucru. 

Apoi baronul adăugă zâmbind: 

— Şi eu am afaceri la Paris. 

Raymond deveni melancolic. 

— "Ţi apoi, spuse domnul de Saunicres aplecându-se spre 
el, vă puteţi imagina că eu nu vă voi abandona... 

Ei îşi întoarseră caii şi o luară pe drumul spre Bois- 
Lambert. 

Servitorul şedea în faţa casei. Domnul de Saunicres se 
opri lângă poartă: 

— Dacă doriţi să plecaţi mâine dimineaţă, spuse el, vă 
ofer un loc în trăsura mea până la Auxerre, de unde puteţi 
să luaţi expresul de două şi jumătate după-amiază. 

— De acord, răspunse Olivier. 

A doua zi, într-adevăr, domnul de Saunicres, Raymond ţi 
Olivier părăsiră Morvanul şi o luară pe drumul spre Paris. 

Capitolul XXXI. 

Trei zile mai târziu, Olivier şi Raymond fumau câte un 
trabuc plimbându-se pe asfaltul bulevardului Italian. Era 
ora cinci şi jumătate după-amiază, ora absintului33, aşa 
cum spuneau epicurienii34 moderni. 


— Să nu uităm, spuse Olivier, că baronul ne-a dat 
întâlnire la cafeneaua Tortoni. 

— Uite-l, spuse Raymond. 

Domnul de Saunicres cobori, într-adevăr, dintr-o trăsură, 
şi veni spre ei cu mâinile deschide. Toţi trei se aşezară la o 
mică masă din faţa cafenelei. 

— Dragul meu prieten, spuse baronul adresându-i-se lui 
Raymond, vă aduc o veste bună. Ascultaţi! Sper să fiţi 
rezonabil... am văzut că sunteţi de o laşitate extremă în 
prezenţa fericirii. Nu păliţi... nu tremurați... 

— Dragă baroane, spuse Olivier, Raymond are o inimă de 
pui de găină, aşa că trebuie să fie tratat în consecinţă, nu-l 
faceţi să moară de bucurie şi de incertitudine. 

— Ei bine! Spuse domnul de Saunicres, iată: verişoara 
mea vă aşteaptă mâine pe amândoi. 

— Cum! Şi pe mine? Spuse Olivier. 

— Cu condiţia să jucaţi un whist cu marchiza şi cu mine. 

— Am înţeles. 

— Mâine, dacă doriţi, vom cina împreună la Maison d'Or 
şi vă voi conduce pe strada Babylone la ora nouă. 

— Este perfect, spuse Olivier. 

Şi, privindu-l pe Raymond. 

— Vezi bine că niciodată nu ar trebui să disperi. 

Raymond zâmbi şi inima începu să-i bată tare. 

— Apropo, spuse Olivier, aţi ajuns să cunoaşteţi motivul 
pentru această plecare precipitată? 

— Este în continuare o enigmă pentru mine. Totuşi, ştiu 
că verişoara mea a făcut mai multe curse de la sosirea ei şi 
că, printre altele, ea l-a văzut pe notarul său de două ori. 
Dar sper că, până la urmă, vom afla. În plus, ea mi-a spus în 
această dimineaţă, la micul dejun: „Vere, veniţi să luaţi cina 
în seara asta. Trebuie să vă fac o importantă confidenţă.” 

— Ah! Spuse Olivier. 

— Şi, cum este ora şase, domnilor şi dragi prieteni, 
adăugă baronul, permiteţi-mi să urc în trăsura mea şi să mă 
îndrept spre strada Babylone. 


Cei trei tineri discutau şi nu observară un tânăr de 
douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani, blond, de 
înălţime medie, care asculta conversaţia lor. 

— Mergem să cinăm? Spuse Olivier. 

— Fie! Răspunse Raymond, care avea obiceiul de a fi de 
acord cu tot ceea ce dorea prietenul său. 

Olivier îl luă de braţ şi îl conduse la Maison d'Or. Ei 
intrară în salonul galben şi se aşezară la singura masă 
rămasă liberă. Abia se instalară că tânărul bărbat blond de 
la cafeneaua Tortoni intră la rândul lui. 

— Domnule, spuse băiatul care servea, dacă doriţi să mai 
aşteptaţi două minute, veţi avea o masă. Sunt acolo nişte 
domni care mi-au cerut nota de plată. 

Bărbatul blond se rezemă în linişte de cămin, luă o 
atitudine destul de insolentă şi începu să se uite la Olivier şi 
la Raymond, care, de altfel, nu-i dădură nici o atenţie. 

— Pun pariu, spuse Olivier, că este prima dată când vii la 
Maison d'Or după despărţirea de Maxime şi Antonia. 

— E adevărat. 

— N-ai avut câteva bătăi de inimă când ai intrat? 

— Niciuna. 

— Deci, nu regreţi? 

— Pe cine? Pe Antonia? 

Şi Raymond zâmbi cu dispreţ. 

— Oh! Spuse Olivier râzând, ţi-am pus această întrebare 
numai de formă. 

— Sper că da. Ah! Prietene spuse Raymond, ce creatură 
oribilă este Antonia asta! 

— Băiete! Spuse cu voce tare tânărul blond rezemat de 
cămin. 

Această interpelare atrase atenţia lui Raymond şi Olivier, 
care se uitară puţin surprinşi. 

Băiatul veni aproape. Tânărul blond, cu o supremă 
insolenţă, continuă să se adreseze băiatului, dar arătând de 
la început cu degetul: 


— Întreabă-l pe acel domn, spuse el, despre care Antonia 
vorbeşte. 

Raymond păli de furie şi se ridică pe jumătate, în timp ce 
Olivier rămase stupefiat. 

— Băiete, răspunse Raymond, spune-i domnului că nu 
am avut onoarea de a-l cunoaşte... şi că nu-i datorez nici o 
explicaţie. 

— Ah! Ah! Spuse tânărul blond... 

Şi el dădu să-şi scoată una din mănuşile sale. 

Dar Olivier sări peste masă, îi prinse braţul cu forţa sa 
de breton şi spuse: 

— Nu mişcaţi sau vă voi sugruma! Dacă vă veţi scoate 
mâănuşa, veţi fi mort! 

— Lasă-l, Olivier, spuse Raymond, pe mine m-a insultat 
acest domn, eu sunt cel vizat. 

Şi Raymond înaintă, la rândul său: 

— Domnule, îi spuse el tânărului blond, după înfăţişarea 
dumneavoastră se poate presupune că aveţi o anumită 
educaţie. Între oameni bine educați nu se aruncă mănuşa în 
faţă. Consideraţi că v-am acceptat provocarea. 

— Foarte bine, spuse tânărul. 

— La ce oră? Întrebă Olivier. 

— Mâine, la ora şapte. 

— Unde? 

— În pădurea din spatele Armenonville. 

— E bine, voi fi acolo. 

Şi tânărul blond aruncă pe masă cartea sa de vizită şi 
ieşi salutând. 

Raymond luă cartea de vizită şi lăsă să-i scape un strigăt 
de surpriză. 

— Uite! Spuse el, un omonim35! 

— Incredibil, dar adevărat! Spuse Olivier. 

Cartea de vizită purta numai acest nume: 

DOMNUL RAYMOND 

— Ce ciudat! murmură Raymond zâmbind. 


Între timp, tânărul blond ieşi de la Maison d'Or şi, într- 
un ritm rapid, merse în josul străzii Taitbout. Când traversă 
strada Provence, el văzu un om venind spre el pe acelaşi 
trotuar. Era maiorul Samuel. Micul baron - pentru că aţi 
ghicit că era el - se apropie de el, zicând: 

— Mă voi duela mâine. 

— Cu cine? 

— Cu el, pe legea mea! 

Maiorul îşi înăbuşi o înjurătură. 

— Eşti prost? Spuse el. 'Ți-am spus încă de dimineaţă că 
voi găsi pe cineva care să ne facă acest serviciu. 

— Da, dar situaţia era destul de presantă. 

— Ce vrei să spui? 

— Am fost la cafeneaua Tortoni şi am stat în spatele lor... 

— Care, lor? 

— EI, prietenul său - acel breton blestemat şi baronul. 

— Ah! Ei s-au întâlnit cu baronul. 

— Da. 

— Ei bine? 

— Ei bine, baronul le-a adus o invitaţie pentru ziua de 
mâine. 

— Acasă la marchiză? 

— Da. 

— Drace! 

— Aţi înţeles acum, maiorule, de ce nu am ezitat. Dacă 
Raymond şi Blanche se vor întâlni, totul este pierdut. 

— Este corect. Ai făcut bine. 

— Îl voi omori mâine dimineaţă. 

— Sau te va ucide... 

— Haida-de! Spuse micul baron cu hotărâre, ştiţi că sunt 
unul dintre cei mai buni trăgători, maiorule. 

— Şi apoi, adăugă maiorul, îţi voi indica un loc unde, în 
seara asta, ţi se va da o lecţie de tragere cu pistolul. 

— Unde? 

— În strada Rochechouart. 

— Este vreun concurs de tir acolo, maiorule? 


— Nu. Dar portarul de la nr. 41, un fost comandant de 
regiment, cunoaşte un mod groaznic de a ţinti... 

— Şi îl va arăta primului venit? 

— Da, pentru douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Oh! Spuse micul baron râzând, domnişoara de 
Guerigny ne va restitui o moştenire, aşa că ne putem 
permite unele nebunii. 

Apoi îl luă de braţ pe maior. 

— Haideţi să mergem să cinăm undeva unde să putem 
vorbi, spuse el. După aceea, voi studia lovitura care mă va 
ajuta să-l omor pe rivalul meu... 

Şi amândoi ajunseră pe strada Saint-Lazare, la un mic 
restaurant care se afla în pasajul Hâvre. Aici, ei se închiseră 
într-o cameră şi continuară să vorbească. 

Capitolul XXXII. 

Să ne reîntoarcem în timp pentru a explica acele cuvinte 
spuse de micul baron: „Domnişoara de Guerigny ne va 
restitui o moştenire...”. 

După ce primise vizita acelui aşa-zis călugăr de la Pierre- 
qui-vire, domnişoara de Guerigny, foarte emoţionată, foarte 
impresionată de ceea ce auzise, se îndreptă spre camera 
mamei ei care era încă în pat. 

— Mamă, spuse ea, trebuie să plecăm astăzi la Paris. 

— Să plecăm? Murmură marchiza cu uimire, dar de ce, 
copila mea? 

— Pentru că trebuie să repar cât mai repede o 
nedreptate a hazardului. 

— Dar ce vrei să spui, copilă dragă? Întrebă doamna de 
Guerigny care ajunsese în culmea uimirii. 

— Ascultă, mamă, acum nu avem timp pentru detalii 
minuţioase. Răspunde-mi numai. 

— Vorbeşte... 

— Eşti sora ducelui de B..., prin urmare, unchiul meu! 

— Dar, fără îndoială. De ce? 

— Unchiul meu a avut o moarte subită? 

— Da, din cauza unei apoplexii fulgerătoare. 


— Ela lăsat un testament? 

— Niciunul. 

— Şi aşa am ajuns noi să-l moştenim? 

— Da, copila mea. 

— Spune-mi, mamă, nu ai auzit vorbindu-se despre o 
întâmplare mai deosebită a tinereţii sale? 

Marchiza tresări. 

— Este vorba despre un duel şi despre o răpire. 

— Oh! Desigur, spuse cu tristeţe marchiza... şi sărmanul 
meu frate şi-a petrecut viaţa căutând-o pe domnişoara 
Jeanne de B... 

— Ei bine! Mamă, încheie Blanche fără să dea mai multe 
explicaţii, cred că am descoperit urmele domnişoarei 
Jeanne de B... 

— Ai aflat unde este? 

— Da. 

— Şi... ea trăieşte? 

— Într-o mizerie profundă... cu fiul ei... 

— Fiul ei! 

— Da, spuse Blanche, un fiu al unchiului meu. Un fiu 
căruia i-a asigurat o pensie anuală de cincizeci de mii de 
franci până să moară, dar căruia nu a avut timp să-i asigure 
traiul după moartea sa. 

Doamna de Guerigny rămase stupefiată în urma celor 
auzite. 

— Deci, vezi, spuse Blanche, că trebuie să plecăm 
imediat la Paris. 

— Dar, copila mea, căsătoria ta... 

— Oh! Spuse ea cu un zâmbet, căsătoria mea poate să 
mai aştepte, mamă... 

Şi domnişoara de Guerigny îşi făcu în grabă pregătirile 
pentru plecarea sa; trei ore mai târziu, o cursă poştală 
gonea spre Auxerre. 

În aceeaşi seară, domnişoara de Guerigny sosea la Paris. 

Falsul călugăr conta pe această promptitudine şi el avu 
grijă să-şi completeze informaţiile pe care i le furnizase 


domnişoarei de Guerigny despre Jeanne-oarba şi despre fiul 
său. Era un om prudent, maiorul! 

„Trebuie, îşi spuse el, ca micul baron să aibă timp să se 
întoarcă împreună cu mine la Paris şi, acolo, noi vom putea 
organiza în voie toată punerea în scenă la care m-am 
gândit.” 

Astfel, fără ocolişuri, acesta îi spusese domnişoarei 
Blanche de Guerigny: 

— O veţi găsi pe Jeanne-oarba la Neuilly, într-o casă 
mică, aflată în stânga podului. Dar, aceste informaţiile pe 
care vi le-am dat, domnişoară, mi-au fost trimise din Paris, 
unde se află sediul unei misiuni religioase de care aparţin; 
şi, vedeţi, aceste informaţii nu sunt complete pentru că nu 
mi s-a spus unde puteţi să vă întâlniți cu aceste două 
persoane de a căror existenţă v-am anunţat. Dar iată ce se 
va întâmpla: a doua zi după sosirea noastră la Paris, veţi 
primi prin poştă o scrisoare din care veţi afla tot ceea ce nu 
v-am spus eu. 

Domnişoara de Guerigny ajunse în Paris cu trenul, la 
miezul nopţii. Imediat ce sosi acasă, se duse la culcare 
cuprinsă de o nerăbdare copleşitoare. 

Ea dormi puţin, aşteptând ziua următoare cu 
convingerea că la prima distribuire a scrisorilor, i se va 
aduce această scrisoare misterioasă care trebuia să-i indice 
în ce loc se va întâlni cu Jeanne-oarba. 

Dar, dimineaţa trecu, apoi ziua... 

Blanche nu văzu pe nimeni venind. 

— Fără îndoială că nu s-a aflat de întoarcerea mea la 
Paris, îşi spuse ea. 

Şi ea aşteptă în continuare. 

În dimineaţa următoare, o scrisoare netimbrată, cu un 
sigiliu sub forma unei cruci, avea scrise cuvintele: 
Fraternitatea creştină! 

Această scrisoare conţinea aceste rânduri, fără 
semnătură: „Domnişoara de B... a avut o viaţă atât de tristă, 
a avut atât de multe necazuri, încât trebuie să vă purtaţi cu 


cea mai mare precauţie. O rugăm pe domnişoara de 
Guerigny să nu se prezinte acasă la domnişoara de B... 
decât miercuri seara, la ora opt... Această mică întârziere 
ne este necesară pentru a o pregăti pe domnişoara de B... 
pentru această întâlnire. 

Domnişoara de B..., adică Jeanne-oarba, locuieşte pe 
strada Neuilly. 

Domnişoara Blanche de Guerigny poate, în seara zilei de 
miercuri, să ia din staţia cu trăsuri din piaţa Belle Chasse, 
birja cu numărul 20.013 şi să-i spună birjarului: „La 
Neuilly!” Birjarul va şti ce să facă şi vă va conduce la 
destinaţie.” 

Imaginaţia înflăcărată a domnişoarei Blanche de 
Guerigny nu se sperie de aceste indicaţii misterioase, care 
puteau foarte bine să ascundă o capcană. 

Această scrisoare sosise în dimineaţa zilei de marţi. 

Blanche aşteptă seara următoare cu nerăbdare şi, după 
cină, ea manifestă intenţia de a ieşi. 

— Unde te duci? O întrebă mama ei. 

— Mă duc să o salut pe mătuşa mea, Maurion. 

Domnişoara de Maurion era o fată bătrână, mătuşă de 
modă bretonă, care locuia în strada Verneuil şi pe care 
Blanche o vizita foarte des mergând pe jos. 

Doamna de Guerigny nu făcu nici o obiecţie şi Blanche 
ieşi, însoţită de cameristă. 

Cum tinerei nu-i plăcea să mintă, ea trecu, într-adevăr, 
pe la casa domnişoarei de Maurion din strada Verneuil. 

Bătrâna domnişoară lua cina afară. Blanche îi lăsă o 
carte şi îşi continuă drumul său spre piaţa Belle-Chasse. 

Nu era decât o birjă în staţie. Aceasta avea numărul 
20.013. 

Blanche îi spuse servitoarei ei să se urce lângă ea şi îi 
spuse birjarului: 

— La Neuilly! 

Birjarul auzi imediat ordinele sale, deoarece plecă fără 
să emită vreo obiecţie. 


O oră mai târziu, cu alte cuvinte, pe la ora opt şi 
jumătate, birja se opri în faţa unei porţi a unei case mici în 
care noi deja am intrat şi unde locuia Jeanne-oarba. 

— Aşteaptă-mă, Mariette, spuse Blanche. 

Ea sări din birjă şi sună. 

Bătrâna servitoare veni să-i deschidă uşa şi domnişoara 
de Guerigny intră lăsându-şi servitoarea în birjă, în faţa 
porţii. 

Capitolul XXXIII. 

Blanche nu-i povestise mamei sale despre ce s-a 
întâmplat la această întrevedere a sa cu Jeanne-oarba şi 
acela pe care ea îl credea fiul ei. 

Marchiza, cu toate acestea, era obişnuită să se supună 
voinţei fiicei sale căreia îi lăsase o independenţă aproape 
absolută. 

Blanche se întoarse la ora zece seara. 

Mama ei nu-şi imaginase că ea ieşise pentru a merge în 
altă parte decât de a merge la mătuşa ei care locuia pe 
strada Verneuil. 

În dimineaţa următoare, domnişoara de Guerigny intră 
în camera mamei sale destul de devreme. 

— Mamă, spuse ea, am venit să vorbesc cu tine despre 
ceva serios. 

— Vorbeşte, copila mea. 

— Ce avere avem? 

— Aproape şase sute de mii de franci rentă. 

— Care-i partea din această sumă ce reprezintă 
moştenirea de la unchiul meu? 

— Aproape trei sute de mii de franci venit. 

— Cât cheltuim noi în fiecare an? 

— Dar, de ce îmi pui toate aceste întrebări, copilă dragă? 

— Răspunde, totuşi. 

— Noi nu cheltuim mai mult de jumătate din veniturile 
noastre. 

— Deci, dacă ai pierde trei sute de mii de franci pe an... 

— Dar, copilă... 


— Asta nu te-ar deranja, nu? 

— Nu te înţeleg, fiica mea. 

— Este destul de simplu, spuse Blanche cu mult calm. 
Vreau să restitui fiului unchiului meu averea pe care am 
moştenit-o de la tatăl său. 

— Dar acesta nu este un fiu legitim! Spuse marchiza. 

— Şi copilul natural ar avea dreptul, strict vorbind, doar 
la o treime din succesiune. 

— Ah! Mamă, nu este bine să vorbim astfel. 

— De ce? 

— Pentru că ştii că dacă unchiul meu ar fi regăsit-o pe 
domnişoara de B... el s-ar fi căsătorit cu ea. 

— Este adevărat. 

— Deci, în opinia noastră, Raymond. 

— Astfel, se numeşte... 

Şi Blanche şopti cu emoție: „Ca şi el!” 

Apoi, continuă: 

— Deci, în opinia noastră, Raymond este fiul, adevăratul 
fiu al unchiului meu... 

— Dar, în fine, spuse marchiza încercând să apere 
moştenirea copilului său, unchiul tău nu i-a lăsat un venit 
acestui fiu... 

— Ce contează? 

Marchiza suspină: 

— Dragă copilă, spuse ea, tu eşti stăpână atât pe averea 
ta cât şi pe inima ta... 

— Deci, pot face orice vreau. 

— Da, cu toate acestea... 

— Ah! O altă obiecţie? 

— Ar fi bine, cred, să te consulţi cu... vărul tău. 

— Raoul? 

— Da. 

Blanche tresări. Dar ea avu prezenţa de spirit de a se 
sustrage unui răspuns prea direct. 

— În primul rând, spuse ea, vărul meu va gândi cu 
siguranţă la fel ca mine, mai ales că este foarte bogat... În 


fine, nu sunt încă... soţia sa. 

Marchiza suspină şi tăcu. 

Blanche scrise un bilet domnului Defodon, notarul de pe 
strada Neuve des Petits Champs, rugându-l să meargă la 
hotel, cât mai curând posibil. 

O oră mai târziu, domnul Defodon sosi. 

— Domnule, îi spuse Blanche de Guerigny, am procură 
de la mama mea pentru a regla diverse afaceri care ne 
interesează. 

Notarul se înclină în faţa ei. 

— Doar că, spuse ea cu un surâs, permiteţi-mi să vă spun 
despre ce este vorba pentru că eu sunt foarte lipsită de 
experienţă. Cum aş putea transfera unei terţe persoane o 
parte din averea noastră? 

Avocatul făcu ochii mari. 

— Cum ar fi, continuă Blanche, suma de trei sute de mii 
de franci pe an. 

Domnul Defodon tresări. 

— Care este cel mai ieftin mod? Continuă Blanche cu 
mult calm. 

Avocatul se gândi pentru un moment. 

— Este soţul dumneavoastră? Spuse el. În acest caz, se 
poate prin contractul de căsătorie. 

Blanche zâmbi. 

— Nici vorbă, spuse ea. Eu nu sunt căsătorită. 

— Atunci, nu înţeleg. 

— Are puţină importantă! 

— Ei bine! Domnişoară, dacă cele trei sute de mii de 
franci pe an sunt în titluri la purtător, acest transfer se 
poate face foarte repede. 

— Ah! Foarte bine. Spuneţi-mi, atunci, din ce este 
alcătuită averea mea? 

— Două treimi în valori imobile, o treime în titluri de 
valoare. 

— Şi aceste imobile? 

— O parte reprezintă câteva case în Paris. 


— Bine. Puteţi să vindeţi pentru un milion aceste case, 
într-un timp foarte scurt? 

— Oh! Cu siguranţă. 

— Şi să-mi aduceţi, poimâine dimineaţă, în portofel, toate 
titlurile de valoare care sunt depuse în banca 
dumneavoastră? 

— Dacă insistaţi... 

— Da, vă rog să-mi faceţi această plăcere. 

Domnul Defodon părăsi hotelul din strada Babylone 
spunând: 

— Cred că domnişoara Blanche de Guerigny a înnebunit. 

Înainte de a explica purtarea domnişoarei Blanche, 
trebuie să-i însoţim pe Olivier de Kermarieuc şi pe 
Raymond. 

După plecarea tânărului blond care, ca şi el, se numea 
Raymond, cei doi tineri îşi continuară foarte liniştiţi cina. 

— Eşti calm, îi spuse Olivier. 

— Totul este atât de simplu, spuse Raymond. 

Şi el vorbi despre altceva. 

Cei doi tineri îşi petrecură seara împreună şi Olivier îl 
conduse pe Raymond acasă la el. 

— Eşti priceput la pistoale? Îl întrebă el. 

— Destul, spuse Raymond. 

— Să vedem? Spuse Olivier conducându-l pe Raymond în 
fumoarul lui şi punându-i în mână un pistol. 

Raymond îl încărcă cu trei gloanţe, unul câte unul, apoi 
se amuză încercând ca, dintr-o singură împuşcătură, să 
lovească două lumânări aflate la o margine a mesei. 

— Acum sunt liniştit, spuse Olivier. 

— Ah! 

— Tu tragi ca Devisme36. 

— Nu chiar! Răspunse Raymond cu modestie. 

— Acest domn care te-a provocat este deja un om mort. 

— Cred că da, spuse Raymond cu o linişte perfectă. 

— Ai un al doilea martor? 

— Nu. 


— Voi merge la club să caut unul. Întinde-te şi dormi, 
restul mă priveşte. 

Raymond se duse la culcare gândindu-se la Blanche şi 
dormi până la ora cinci şi jumătate dimineaţa, visând-o pe 
tânăra şi frumoasa fată. 

Olivier veni să îl trezească. 

— Îmbracă-te, spuse el, vreau ca noi să ajungem primii. 

— Ai găsit pe cineva ieri la club? 

— Da, un adolescent, domnul de Mareuil, care va fi 
bucuros să ia parte la duel. 

— Unde este? 

— Ne aşteaptă jos în trăsura lui. 

— Ai pistoalele? 

— Le am pe ale mele. Sunt bune. Dacă le vei trage la 
sorţi, nu va fi rău. 

Raymond îşi făcu toaleta cu multă atenţie şi cochetărie 
ca şi cum ar fi mers la un bal. La şase şi un sfert, el cobori, 
dând braţul lui Olivier. Domnul de Mareuil avea un cupeu 
mare cu patru locuri. Şi-au pus pistoalele pe perna din 
spate, iar trăsura plecă la trap. 

Douăzeci de minute mai târziu, Raymond şi martorii săi 
ajunseră primii la locul de întâlnire. 

— Mă întreb, spuse Raymond, ce este oare adversarul 
meu. 

— Un filfizon, în primul rând. 

— Şi apoi... 

— Probabil este noul iubit al dragei tale Antonia. 

— Ce prost, şopti Raymond, să se lupte pentru o femeie 
care nu-l iubeşte! 

— Pe cuvânt! Spuse Olivier întinzând mâna spre 
principala alee dinspre poarta Mailot, adversarul tău este 
mult mai serios decât m-aş fi aşteptat. 

— Cum aşa? 

— Uită-te! 

Şi arătă spre o birjă care se opri la treizeci de paşi şi din 
care cobori tânărul blond însoţit de martorii săi. Martorii pe 


care îi alesese erau doi ofiţeri. 

De când devenise fiul Jeannei-oarba, micul baron locuia 
la Neuilly. 

EI se întoarse de la Paris la ora nouă seara, apoi trecu 
podul şi merse în Courbevoie şi intră în cafeneaua Militaire. 
Acolo, el abordă doi ofiţeri şi le ceru acest serviciu pe 
care niciunul dintre cei doi ofiţeri nu-l refuzară, adică, să-i 

servească drept martori. 

Olivier şi domnul de Mareuil făcură câţiva paşi înainte, 
ofiţerii la fel. 

Se salutară fiecare în parte, apoi stabiliră condiţiile în 
care urma să se desfăşoare duelul. 

— Domnule, îi spuse unul dintre ofiţeri lui Olivier, 
domnul Raymond, pe care noi îl asistăm, ne-a spus că 
motivele acestui duel sunt foarte serioase. 

— Dacă asta vreţi să credeţi... spuse Olivier cu 
nonşalanţă. 

— El intenţionează să lupte până la moarte! 

— De ce nu, răspunse domnul de Kermarieuc cu acelaşi 
calm. 

Armele au fost trase la sorţi. Sorţii au decis ca Raymond 
să se lupte cu pistoalele lui Olivier. 

Aceşti domni intrară într-un desiş, împreună cu martorii, 
care numărară treizeci de paşi, încărcară pistoalele, le 
înmânară ambilor adversari şi, aşa cum cerea obiceiul, 
urma ca fiecare dintre ei să tragă câte trei focuri. 

Raymond îl ţinti pe adversarul său. 

Capitolul XXXIV. 

În dimineaţa zilei în care micul baron îl provocă pe 
adevăratul Raymond la Maison d'Or, domnişoara Blanche 
de Guerigny ieşi din hotelul său de pe strada Babylone, pe 
la unsprezece dimineaţa, fără valet, şi îi zise vizitiul ei: 

— Du-mă la Neuilly. 

Douăzeci de minute mai târziu, trăsura sa se opri la uşa 
micuţei case locuite de Jeanne-oarba. 


Tânăra o găsi pe această femeie pe care unchiul său o 
iubise atât de mult, singură în salon. 

Micul baron, cel despre care credea că este fiul său, 
leşise. 

Blanche îşi petrecu braţele în jurul gâtului oarbei şi îi 
spuse: 

— Iertaţi-mă că am aşteptat trei zile întregi, doamnă, 
înainte de a veni să vă văd. Dar, am vrut să discut serios cu 
dumneavoastră şi am fost nevoită, pentru acest lucru, să mă 
lămuresc asupra unor anumite certe detalii referitoare la 
unele afaceri pe care le-am ignorat complet. 

Fata se aşeză lângă oarbă şi continuă: 

— Am venit să vă vorbesc despre fiul dumneavoastră. 

Jeanne tresări şi strânse mâinile domnişoarei Blanche. 

— Dacă unchiul meu ar fi trăit, dacă v-ar fi regăsit, 
continuă domnişoara de Guerigny, cu siguranţă el ar fi făcut 
totul ca fiul său să-i poarte numele. 

Oarba oftă şi două lacrimi mari îi scăpară din ochii fără 
viaţă. 

— Vreau, cel puţin, să îi redau averea... 

— Ah! Spuse Jeanne-oarba, nici fiul meu şi nici eu, 
domnişoară... 

Blanche o împiedică de a o refuza. 

— Eu voi fi bogată în continuare, spuse ea. 

Oarba o prinse pe fată de braţe. 

— Dumnezeule! Murmură ea, de ce nu sunt în ochii lumii 
văduva unchiul dumneavoastră? De ce nu am dreptul să vă 
spun: „Fiţi fiica mea!”? 

Blanche suspină: 

— Oh! Ştiu, spuse ea, că fiul unchiului meu este demn de 
mâna mea. Ar fi chiar potrivită, în ochii celor două familii 
ale noastre, o căsătorie care ne-ar reuni; dar, vai! Doamnă, 
aţi iubit... aţi suferit... şi ştiţi, inima noastră nu ne 
aparţine... 

— Sărmană copilă, şopti oarba, iubiţi? 

— Da. 


— Dar, nu este posibil să vă cedaţi o parte din avere 
astfel... 

— Omul pe care-l iubesc are o inimă nobilă, spuse 
Blanche cu mândrie. Acesta va avea, ca şi mine, acelaşi 
sentiment de datorie în ceea ce-l priveşte pe fiul 
dumneavoastră. 

Jeanne încercă să insiste în continuare. 

Ea sperase, măcar pentru o clipă, să o poată convinge pe 
Blanche să renunţe la acest gest de mărinimie, dar şi de 
umilinţă: o mamă este atât de mândră de fiul său! Dar 
Blanche, cu un singur cuvânt, îi nărui toate iluziile. 

Tânăra o convinsese pe oarbă să accepte pentru fiul său 
averea ducelui de B... 

— Transmiteţi-i fiului dumneavoastră, îi spuse în timp ce 
pleca, că îl aştept mâine seară, la mama mea. 

Blanche părăsi strada din Neuilly. 

Atunci când trăsura ei traversa piaţa Etoile, un tânăr 
îmbrăcat modest cobora dintr-un omnibuz37. 

Era micul baronul. 

Domnişoara de Guerigny îl recunoscu, îi făcu un semn, îi 
ordonă vizitiului său să oprească şi-l rugă pe pretinsul fiu al 
Jeannei-oarba să urce lângă ea. 

— Vere, spuse ea, am venit să o văd pe mama 
dumneavoastră şi am lămurit cu ea micile noastre afaceri. 

Complicele maiorului ştia destul de bine meseria sa de 
seducător. El o învălui pe tânăra fată cu o privire plină de 
iubire. 

Blanche tresări sub greutatea acestei priviri ghicindu-i 
semnificaţia. 

„Haide! Îşi spuse ea, trebuie să-l opresc pe fiu aşa cum 
am oprit-o pe mamă şi să le înlătur speranţele lor comune.” 

Şi, întinzând mâna spre tânăr: 

— Dar, spuse ea, să vorbim despre motivul pentru care v- 
am rugat să urcați aici, lângă mine. 

Baronul o privi cu un aer de cuceritor. 


„Ea îmi va oferi mâna, gândea el; acest lucru mă va scuti 
de a i-o cere. Mereu mi-a plăcut lucrul făcut pe trei 
sferturi.” 

Blanche continuă: 

— Sunteţi fiul unchiului meu şi, probabil, în adâncul 
sufletului său, el s-a gândit la apropierea dintre 
dumneavoastră şi mine. 

— Ah! Domnişoară... murmură micul baron cu o emoție 
foarte bine jucată. 

— Din păcate, continuă Blanche, când am aflat de 
existenţa dumneavoastră, inima mea era deja dăruită, mâna 
mea deja promisă... 

Micul baron consideră că era convenabil să pălească 
puţin şi să manifeste o durere vie. 

— Dar noi vom fi prieteni, încheie Blanche, ori prietenia 
are valoarea ei în această lume. 

Micul baron afişă o stupoare plină de tristeţe, o 
disperare fără limite. 

Blanche opri din nou trăsura sa. 

— Acum, îi spuse ea, că v-am vorbit sincer, permiteţi-mi 
să vă redau libertatea. Vă veţi întoarce probabil la mama 
dumneavoastră? 

— Da, domnişoară. 

— Veniţi mâine în strada Babylone. Mama mea vă 
aşteaptă la cină. Mâine vom încheia micile noastre afaceri. 

Micul baron cobori, încă palid şi bulversat, şi salută cu 
stângăcie. 

— Bietul băiat! Murmură Blanche. 

Apoi ea se gândi la Raymond, la acel Raymond pe care-l 
iubea... 

— Oh! Nu, spuse ea, unchiul meu s-ar fi supărat pe mine 
dacă l-aş fi sacrificat pe acela care a făcut să-mi bată inima 
atât de tare. 

Blanche se reîntoarse în hotelul din strada Babylone. 

Mama ei ieşise. În schimb, domnul Defodon, notarul, 
sosise. 


El avea sub braţ un portofel voluminos. 

Blanche îl primi în salon. 

— Uitaţi, domnişoară, spuse notarul, titlurile de 
proprietate şi titlurile de rentă pe care mi le-aţi cerut. 

— Aţi vândut casele? 

— Actele au fost întocmite ieri. 

— Deci, acel portofel conţine... 

— Trei milioane nouă sute de mii de franci. 

Notarul etală diferitele titluri pe o masă şi tânăra le 
verifică, unul după altul. Apoi, ea semnă pentru primirea lor 
şi puse portofelul într-un mic sertar pe care-l încuie cu 
cheia. 

Notarul plecă, apoi Blanche îşi spuse: „Am de gând să-i 
înmânez vărului meu averea sa. Mama mea, care încă mai 
crede că mă voi căsători cu vărul meu Raoul, pretinde să-şi 
dea şi el consimţământul; dar eu nu mă îndoiesc de faptul 
că Raoul va fi de acord cu ceea ce am hotărât...” 

Şi, Blanche continuă să viseze la Raymond, murmurând 
în continuare: „lrebuie totuşi, să-i mărturisesc adevărul 
mamei mele. Vărul meu Raoul o iubeşte pe doamna de 
Bertaut, eu îl iubesc pe Raymond... Este un schimb care ne- 
ar face pe toţi fericiţi... De ce mama mea ar fi nefericită?” 

Capitolul XXXV. 

Domnul baron Raoul de Saunicres luă, dacă vă amintiţi, 
o trăsură pentru a merge să cineze cu verişoara lui, 
domnişoara Blanche de Guerigny, în timp ce Olivier de 
Kermarieuc şi Raymond intrau la Maison Doree. 

Când Raoul ajunse, tânăra era singură în salon. Ea îi luă 
ambele mâini şi le strânse cu afecţiune. 

— Vărul meu drag, spuse ea, mi-am dorit de mult timp să 
vă reîntâlnesc. 

— Şi eu, spuse râzând tânărul bărbat, aştept de mult 
timp acest moment, pentru că aţi fost foarte misterioasă cu 
mine, dragă verişoară. 

— Adevărat? 


— Cum? Aţi uitat plecarea dumneavoastră precipitată de 
la castelul Orgerelle? 

— Aşa este! Ei bine! Voi încerca să repar greşelile mele. 

— Haideţi! Vă ascult... 

— Ah! Văd că treceţi foarte repede la subiect! 

— Într-adevăr! 

— Dar, în primul rând, veţi răspunde întrebărilor mele. 

— Fie! Întrebaţi-mă. 

— Mă voi baza pe bunul dumneavoastră simţ şi sunt 
sigură că veţi avea acelaşi punct de vedere ca şi mine. 

— Despre ce este vorba? 

— Nu-i aşa că aţi moştenit un unchi? 

— Fără îndoială. Unchiul meu, cavalerul de Orgerelle, 
fără copii, a murit şi mi-a lăsat o sută unsprezece mii de 
franci rentă anuală. 

— Dar, şi-a făcut un testament? 

— Desigur, chiar dacă era inutil, pentru că eram singurul 
moştenitor natural al său. 

— Bine! Să presupunem acum că unchiul dumneavoastră 
nu şi-ar fi făcut testamentul şi că l-aţi fi moştenit în 
conformitate cu legea. 

— Fie! Să zicem. 

— Să presupunem în continuare, spuse Blanche de 
Guerigny, că unchiul dumneavoastră a murit în urma unui 
accident vascular cerebral şi că intenţia sa nu era să vă lase 
moştenire averea sa. Dar, timpul care i-a lipsit, a făcut să-i 
moşteniţi toate bunurile şi, într-o zi, o circumstanţă 
neprevăzută v-a dezvăluit adevărul. Unchiul dumneavoastră 
nu dorea să vă lase averea. Ea era destinată, dimpotrivă, 
unei alte persoane. Aceasta era dorinţa lui, aşa îi dicta 
inima, dar un concurs de împrejurări misterioase l-au 
împiedicat să lase moştenirea cui dorea. Între timp, ela 
murit şi dumneavoastră l-aţi moştenit. 

— Iată cam multe ipoteze, spuse Raoul, râzând. 

— Poate, dar admiteţi-le. Ei bine! Dacă într-o zi, 
persoana căreia îi era destinată averea sa ar apărea în 


drumul dumneavoastră, ce aţi face? 

— l-aş înapoia averea unchiului meu. 

Blanche întinse mâna spre vărul său. 

— Sunteţi un adevărat gentilom, spuse ea, şimă 
aşteptam la acest răspuns din partea dumneavoastră. 
Acum, ascultaţi-mă. Noi vom ieşi din acele presupuneri 
pentru a intra în realitate. 

Astfel, domnişoara de Guerigny îi povesti vărului său 
această istorie pe care noi o cunoaştem, a Jeannei-oarba, a 
contelui Victor şi a marchizului Gontran. 

Ea îi spuse cum, după ce aflase adevărul, ea părăsise în 
grabă Orgerelle pentru a reveni la Paris; cum o regăsise pe 
domnişoara de B... şi pe fiul său. 

— Mi-aţi aprobat alegerea, spuse ea în concluzie. Nu am 
decât un lucru de făcut şi asta voi face mâine: Îi voi restitui 
averea! 

Domnul de Saunicres se înclină. 

Chiar în acel moment, marchiza de Guerigny intră. 

— Uite, mamă, spuse Blanche, iată că vărul meu tocmai 
mi-a aprobat în întregime decizia. 

Marchiza îl privi pe Raoul. 

— Sunt pe deplin de acord cu punctul de vedere al 
verişoarei mele, spuse baronul. 

— Atunci, murmură doamna de Gucrigny subjugată de 
voinţa fiicei sale, să fie cum doriţi amândoi, copiii mei. Şi 
acum, haideţi să cinăm, adăugă ea. 

Capitolul XXXVI. 

Raoul de Saunicres nu se cază în casa verişoarei lui, în 
Paris, ci la hotelul Helder, de pe strada Helder, unde se 
cazau gentilomii cu renume, burghezi şi morvanezi. 

El plecă de la hotelul din strada Babylone la ora zece şi 
se întoarse pe jos pe bulevard. 

El spera să-i întâlnească pe Raymond şi Olivier, fie la 
cafeneaua Tortoni, fie la clubul lor. 

Dar Olivier, să ne amintim, îl conduse pe Raymond la 
casa sa din strada Victoire, pentru a vedea cât de bine trage 


cu pistolul. 

Raoul nu-i întâlni, astfel reveni la hotelul său. 

El găsi două scrisori în căsuţa poştală, una de la mama 
sa, alta, al cărei scris îi era necunoscut. 

După ce citi noile veşti de la mama sa, deschise a doua 
scrisoare şi citi aceste câteva rânduri: „Dacă baronul Raoul 
de Saunicres este interesat de prietenii săi, domnul Olivier 
de Kermarieuc şi domnul Raymond, va aştepta vizita unui 
necunoscut, mâine, la ora şapte dimineaţa.” 

Scrisoarea nu purta nici o semnătură. 

Baronul se culcă foarte nedumerit, dormi puţin şi 
aşteptă venirea zilei cu multă nerăbdare. 

Ce putea să-i comunice acel străin în legătură cu Olivier 
şi Raymond? 

A doua zi, la ora şapte fix, în timp ce valetul de la hotel 
aprindea focul în camera baronului, se auzi o bătaie la uşă. 

Raoul îl văzu intrând pe Baptiste, valetul de cameră al 
domnului Vulpin, vecinul său din Morvan. 

Baptiste era îmbrăcat îngrijit şi avea un aer solemn, 
lucru care nu produse nici o impresie deosebită baronului. 
Raoul nu îşi imagină vreo clipă că Baptiste ar putea fi 
acel necunoscut despre care se vorbea în biletul misterios 

pe care-l primise cu o zi înainte. 

El crezu că domnul Vulpin, ştiindu-l la Paris, îl invita la 
masa de prânz. 

— Bună ziua, Baptiste, spuse el, ce mai face stăpânul 
tău? 

— Nu ştiu, domnule baron. Totuşi, ştiu că era încă bine 
când am plecat din serviciul său. 

— Nu mai eşti în serviciul domnului de Vulpin? 

— Nu, domnule. 

— De când? 

— De trei zile. 

— Ah! Şi vrei să intri în serviciul meu? 

— Nu, domnule baron. 

Raoul rămase uimit. El îl concedie pe valetul hotelului. 


— Eu sunt cel care mi-am permis să vă scriu, domnule 
baron, spuse Baptiste. 

— Tu? 

— Da, domnule baron. 

Raoul îl privi pe valet cu uimire, dar Baptiste continuă 
calm: 

— Îl rog pe domnul baron să nu vadă în persoana mea 
decât, spuse el, un deţinător al unei mare secret. 

— Ce vrei să spui? 

— Un secret care poate aduce fericirea sau nenorocirea 
d-lui Raymond, prietenul domnului Olivier şi iubitul 
domnişoarei de Guerigny. 

Raoul tresări brusc. El nu se aşteptase ca Baptiste să fie 
atât de bine informat. 

Baptiste continuă: 

— Cineva este pe punctul de a-i fura domnului Raymond 
numele şi averea. Eu singur pot să împiedic acest lucru 
spunând ceea ce ştiu. 

— Tu? Dar cum? Despre ce nume, despre ce avere 
vorbeşti? 

Baptiste se uită la pendulă. 

— Domnule baron, spuse el, este ora şapte şi zece 
minute; la opt şi jumătate voi lua trenul expres spre Calais 
şi în această seară, la miezul nopţii, voi fi la Londra. Vreau 
să vă spun că nu am timp pentru a intra în detalii 
minuţioase. lată acum ce propunere vă fac. 

Baptiste îşi descheie haina, trase din buzunar o scrisoare 
într-un plic gri care părea foarte voluminos şi, arătând-o 
baronului: 

— Secretul se află aici. Veţi găsi documente suficiente 
pentru a aresta doi escroci care, vă repet, sunt pe punctul 
de a-l deposeda pe domnul Raymond de bunurile sale. 

— Dar, în fine, spuse baronul întinzând mâna pentru a 
lua scrisoarea, cine sunt aceşti oameni? 

— Oh! Un moment, spuse Baptiste. Nu vă voi lăsa 
această scrisoare decât cu două condiţii... 


— Care? 

— În primul rând, domnul baron îmi va da cuvântul său 
că nu va deschide această scrisoare decât după o oră, adică 
atunci când eu voi fi plecat. 

— Apoi? 

— După aceea, el îl va sfătui pe domnul Raymond să-mi 
trimită la Londra, un cec cu o sută de mii de franci. 

— O sută de mii de franci? Exclamă baronul uimit. 

— Dumnezeule! Domnule, murmură Baptiste cu un calm 
care îl impresionă puternic pe Raoul, este o sumă foarte 
mică ţinând cont că domnul Raymond are mai multe 
milioane. 

— Fie! Spuse Raoul, îţi dau cuvântul meu de onoare şi îţi 
garantez chiar şi acea sută de mii de franci, dacă ceea ce- 
mi spui este adevărat. 

Baptiste puse scrisoarea pe cămin, făcu o plecăciune 
adâncă şi se retrase. 

„Ce aventură ciudată! Gândi domnul de Saunicres. Vor 
să-l jefuiască pe Raymond de un nume şi o avere. Un nume! 
Dar, de fapt, nici el, nici Olivier nu mi-au spus încă... Ce 
ciudat! De asemenea, este ciudată povestirea verişoarei 
mele Blanche, istorie pe care mi-a spus-o în seara asta.” 

Apoi, baronul se uită la pendulă, la rândul său, şi aşteptă 
cu nerăbdare să treacă ora pe i-o solicitase Baptiste pentru 
a deschide scrisoarea... 

Capitolul XXXVII. 

Să explicăm acum care era motivul pentru care maestrul 
Baptiste, fostul valet al domnului Vulpin, se decisese să-i 
trădeze pe cei cărora le fusese complice. 

În seara acelei zile în care sperase ca Raymond să cadă 
în râpă şi să se frângă într-o mie de bucăţi după prăbuşirea 
podului, Baptiste îi văzu revenind acasă atât pe Raymond 
cât şi pe Olivier, perfect sănătoşi şi nevătămaţi. 

El petrecu o noapte rea şi, a doua zi de dimineaţă, el îşi 
luă arma pe umăr şi o luă pe drumul care ducea spre satul 
în care maiorul şi micul baron erau cazaţi. 


Când ajunse la Cerizay, maiorul şi complicele său 
dispăruseră. 

Totuşi, ei îi lăsară un bilet cu adresa la care puteau fi 
găsiţi. 

Acest bilet avea scris, după cum urmează: „Cred că am 
devenit suspecți; suntem spionaţi!” „Adio, celor cincizeci de 
mii de franci ai mei!” îşi spuse Baptiste imediat ce citi acest 
bilet. Dar, când află seara, de plecarea domnişoarei de 
Guerigny şi de plecarea, pentru a doua zi, a lui Raymond şi 
Olivier, isteţul valet se gândi că maiorul şi micul baron au 
vrut să scape de el. 

De atunci, Baptiste nu mai avu decât un singur scop, să îi 
urmărească. 

El părăsi Bois-Lambert a doua zi după plecarea lui 
Raymond şi Olivier, veni la Paris şi începu să supravegheze 
acţiunile maiorului şi ale complicelui său. 

Maiorul locuia la mai multe adrese, rând pe rând, şi 
purta mai multe nume, în funcţie de circumstanţe. 

Baptiste se deghiză într-un cărbunar, îşi înnegri faţa şi, 
purtând pe umeri un coş încărcat de cărbuni, ajunse într-o 
seară într-una din camerele mobilate din strada Rocher, în 
care maiorul dormea de obicei şi unde purta numele de 
domnul Walter. 

Maiorul nu-l recunoscu. 

Baptiste depuse coşul său şi plecă, nu înainte de a 
observa într-un colţ al camerei mobilate, un cufăr vechi din 
piele. 

„Aş paria pe orice, îşi spuse Baptiste, că, dacă maiorul 
are documente compromiţătoare, acolo sunt ascunse.” 

A doua zi, Baptiste, care aştepta în apropierea micului 
hotel din strada Rocher, văzu pe maior ieşind, mergând pe 
jos până la piaţa Laborde şi urcând într-o trăsură. 

Atunci, valetul intră cu hotărâre în hotel şi îi spuse 
băiatului, pe care-l întâlni pe scări: 

— Am adus cărbune pentru domnul Walter. 


— Iată, aceasta este cheia, îi spuse băiatul, fără nici o 
lipsă de încredere. Este la numărul 14. 

Baptiste intră, închise uşa după el şi descuie cu un 
şperaclu închizătoarea cufărului. 

La prima vedere, cufărul nu conţinea decât lenjerie de 
pat şi haine, dar degetele experimentate ale lui Baptiste 
aveau să dea în curând de un fund dublu şi în acesta găsi un 
portofel. 

Baptiste îl luă, apoi închise fundul dublu al cufărului. 

Portofelul conţinea o voluminoasă corespondenţă în 
limba germană şi în engleză, mai mult, un paşaport austriac 
pe numele Hermann Getzinger - un condamnat eliberat 
condiţionat, care avea permisiunea să meargă în Franţa. 

În ceea ce priveşte scrisorile, acestea conţineau 
documente foarte curioase despre micul baron şi 
antecedentele lui. 

Un singur document lipsea spre nefericirea lui Baptiste, 
era acel fals pe care Baptiste îl întocmise altădată şi cu care 
maiorul îl şantaja, folosindu-l ca pe o sabie a lui Damocles. 

„Haide! Gândi Baptiste, trebuie să acţionez cu 
prudenţă.” 

A doua zi el se prezentă la domiciliul micului baron. 
Maiorul era acolo. Era ora zece seara. Era ziua de dinaintea 
celei în care micul baron trebuia să se lupte cu adevăratul 
Raymond. 

Maiorul, văzându-l pe Baptiste intrând, rămase puţin 
surprins şi oarecum încurcat. 

— Cum! Spuse el, iată-te. le credeam la Bois-Lambert... 

— Am fost acolo până în această dimineaţă, spuse 
Baptiste. Domnul Vulpin mi-a scris să mă întorc. El are 
nevoie de mine aici şi, adăugă valetul coborându-şi privirea, 
m-am gândit că şi dumneavoastră aveţi nevoie de mine 
poate... 

— Pff! Spuse micul baron. 

— Nu, spuse maiorul. Dar vom face ceva pentru tine. 

— Ah! 


— Vei avea zece mii de franci fără să faci ceva! 

— Şi cele zece mii de franci, când mi le veţi da? 

— Mâine. 

— Unde? 

— Vei face o plimbare pe malul apei până vei ajunge în 
spatele hotelului Saint-James, lângă pădure, şi mă vei 
aştepta, îi spuse maiorul. 

„S-ar spune, gândea Baptiste, că va încerca să mă 
omoare sau să mă înece. Morţii nu vorbesc.” 

Apoi, cu voce tare: 

— Nu puteţi să-mi daţi un mic avans în seara asta? 

Accentul lui Baptiste era simplu şi naiv. 

Maiorul deschise un portofel şi scoase o bancnotă de 
cinci sute de franci. 

— "Ţine, spuse el, asta este în plus. 

Baptiste le mulţumi amândurora şi ieşi spunându-şi: „Ei 
mă consideră un neghiob.” 

El intră într-o cafenea, scrise scrisoarea domnului de 
Saunicres apoi redactă un document foarte clar, foarte 
precis, în legătură cu manevrele maiorului şi micului baron 
care încercau să-şi însuşească moştenirea lui Raymond, cel 
adevărat. 

El puse acest document alături de hârtiile găsite în 
portofelul maiorului, adăugând: 

— Este suficient pentru a-i trimite la închisoare pe 
amândoi! 

Apoi, Baptiste se duse la culcare liniştit. El nu ştia că în 
ziua următoare Raymond şi micul baron urmau să se 
dueleze. 

Capitolul XXXVIII. 

După ce Baptiste plecă, maiorul şi micul baron se priviră. 

— Ce diavol de valet, murmură micul baron. Cine se 
aştepta să-l vadă? 

— Fii calm, nu ne va mai deranja pentru mult timp. 

— Ah! 


— Voi lăsa afacerile mele pe mâine seară. În plus, dacă îl 
vei omori pe Raymond, el nu va avea nici un interes să ne 
trădeze. 

— E adevărat. 

— Dar, trebuie ca Raymond să moară. 

— Oh! Portarul din strada Rochechouart mi-a arătat acea 
metodă de a trage cu pistolul. Voi trimite glonţul unde voi 
dori. 

— Este foarte bine. Doar că trebuie să te culci, dar, 
înainte de asta, să-ţi cauţi martorii. 

— Voi căuta doi ofiţeri din cazarma din Courbevoie, pe 
legea mea! Voi merge la cafeneaua lor. 

Să reamintim cititorului că după ce o regăsise pe mama 
sa, micul baron locuia cu ea, în strada Neuilly. 

Maiorul îl luă de braţ şi îl conduse pe bulevard, unde 
intenționau să găsească o trăsură. 

— Îmi este totuna, spuse micul baron coborând pe strada 
Taitbout, dar mi-ar plăcea ca verişoara mea să se 
căsătorească cu mine. 

— Haida-de! Cum să te gândeşti la aşa ceva dacă mâine 
seară îţi va da portofelul? 

— Aşa este. 

— Vom fugi în străinătate. 

— Este cel mai prudent. 

— Şi o vom instala acolo pe mama ta oarbă. 

— Iată o idee care-mi place, pe cuvântul meu! 

— "Totuşi, va trebui să-i faci o pensie. Merită. 

— Sunteţi prea generos, maiorule, zâmbi cu ironie micul 
baron. Bună seara, pe mâine... 

— Să ştii că mă vei găsi la restaurantul Porte Maillot. 

— Bun! 

— Voi fi acolo la ora şase şi jumătate şi voi aştepta 
producerea evenimentului. Bună seara... 

Micul baron se urcă într-o birjă şi ceru să fie dus la 
Courbevoie, unde, aşa cum v-am spus, el găsi doi ofiţeri 


care să fie de acord să-l servească în calitate de martori, a 
doua zi. 

Imediat se întoarse la Neuilly. 

Bătrâna servitoare bretonă veni să-i deschidă uşa. 

— Mama mea s-a dus la culcare? O întrebă el. 

— Nu încă, domnule. 

— Unde este? 

— În salon. 

Micul baron intră în salon în vârful picioarelor şi o văzu 
pe Jeanne stând întinsă într-un şezlong. 

Ea adormise aşteptându-l pe acela pe care-l credea fiul 
său. 

Tânărul se apropie de ea şi o privi cu un zâmbet 
batjocoritor. 

— Şi când te gândeşti că ea e mama mea! Spuse el. 

Apoi, se retrase pe vârful picioarelor şi se duse la 
culcare, spunându-i servitoarei: 

— Trebuie să plec mâine dimineaţă de foarte timpuriu la 
Paris. Trezeşte-mă la ora şase. 

Capitolul XXXIX. 

Baronul Raoul de Saunicres, un adevărat gentilom, era 
un om care-şi respecta cuvântul. 

El îi promisese lui Baptiste să nu deschidă scrisoarea mai 
devreme de ora opt şi jumătate, aşa că el fu nevoit să 
aştepte. 

În timp ce-şi făcea toaleta de dimineaţă, se auzi soneria 
de la uşă. 

Era un vecin, un bătrân colonel spaniol, fostul camarad 
al lui Zumalacarregui38, care locuia în hotel şi pe care-l 
întâlnise, cu două zile în urmă, acasă la doamna de 
Guerigny. 

Fidelitatea lui don Francesco y Borgas - acesta era 
numele lui - îi deschisese colonelului toate uşile suburbiei 
Saint-Germain şi cina o dată sau de două ori pe săptămână 
acasă la mama domnişoarei Blanche. 


— Bună ziua, colonele, spuse baronul văzându-l intrând. 
Cui îi datorez plăcerea vizitei dumneavoastră matinale? 

— V-am căutat şi ieri, domnule baron. 

— Ah! 

— Nu eraţi pe la ora cinci în faţa cafenelei Tortoni? 

— Într-adevăr... 

— Şi, nu vorbeaţi cu doi tineri? 

— Da, eram cu doi dintre prietenii mei. 

— Ei bine! Despre ei vreau să vă vorbesc. 

— Oh! 

— După ce v-aţi despărţit, aceşti domni au mers să 
cineze la Maison Doree, unde cinez şi eu din când în când. 

— Aţi făcut cunoştinţă cu ei? 

— Nu, dar am asistat la o scenă care s-a finalizat cu o 
provocare. 

— Cum? Exclamă surprins baronul. 

— Unul dintre cei doi este un tânăr înalt şi blond, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Ei bine! El a fost provocat... 

— De cine? 

— De un alt tânăr. Ei trebuie să se dueleze la această 
oră... 

Domnul de Saunicres îţi înăbuşi un țipăt. 

— Eşti sigur? Spuse el. 

— Mai mult ca sigur... Am auzit vorbindu-se de ora 
şapte, de poarta Maillot şi de pistoale. 

Domnul de Saunicres, profund miţcat, sună violent după 
un servitor. 

— Du-te şi adu-mi o trăsură, îi spuse el băiatului de la 
hotel. 

Se îmbrăcă în grabă, nu se gândi să deschidă scrisoarea 
de la Baptiste pe care, totuşi, o puse în buzunar. 

— Unde mergeţi? Îi spuse colonelul. 

— Alerg acasă la el. 

— Vreţi să vă însoțesc, baroane? 


— Nu, e inutil. Vă mulţumesc! 

Cinci minute mai târziu, baronul urca într-un cupeu al 
hotelului. El nu ştia unde locuia Raymond, dar ştia adresa 
lui Olivier. 

EI ceru, prin urmare, să fie condus pe strada Victoire. 

— Monsenior de Kermarieuc este acasă? Întrebă el. 

— El tocmai s-a întors, răspunse portarul, cu un prieten 
care a luptat într-un duel în această dimineaţă şi care este 
rănit... 

— Rănit! Strigă baronul destul de emoţionat. 

EI se repezi spre scară şi dintr-o săritură ajunse la uşa 
domnului de Kermarieuc. 

Chiar Olivier însuşi veni să-i deschidă uşa. 

— Ah! Prietene, îi spuse tânărului baron, sărmanul meu 
Raymond aproape că a fost ucis... Veniţi! Veniţi! 

Olivier îl conduse pe Raoul la dormitorul lui, unde 
Raymond fusese transportat. 

Acesta din urmă, plin de sânge, pe jumătate leşinat, era 
întins pe pat şi primea primele îngrijiri medicale - i se 
punea primul pansament. 

Capitolul XL. 

Doi medici erau cu el. 

— Un inch39 mai sus sau mai jos, spuse unul dintre ei 
baronului văzându-l intrând, şi era terminat. Din fericire, 
glonţul a ricoşat într-o coastă şi rana este uşoară. Trei 
săptămâni de odihnă vor fi suficiente... 

Domnul de Saunicres respiră uşurat. 

— Dar, de ce s-a duelat? Îl întrebă Raoul pe Olivier. 

— Ela fost provocat de un tânăr care se numeşte 
Raymond ca şi el. 

— Raymond? 

— Da. 

— Dar nu are şi un alt nume? 

— Nu ştiu. 

O idee apăru în mintea baronului. El îşi aminti de tânărul 
despre care îi vorbise verişoara sa în ziua precedentă, cu 


numele similar de Raymond, şi făcu legătura, în acelaşi 
timp, cu acele cuvinte misterioase ale lui Baptiste. 

— Domnilor, spuse unul dintre cei doi medici, rănitul are 
nevoie de linişte; trebuie să evite orice emoție. Ela început 
să-şi revină din leşin, aşa că este inutil ca domnul să mai 
stea. 

Medicul îl indică pe Raoul. 

— Veniţi pe aici, baroane, spuse Olivier. 

El îl luă pe tânăr de braţ şi îl conduse în camera vecină. 

— Nu vi se pare ciudat? Şopti Raoul. Toată lumea se 
numeşte Raymond? 

— Pe naiba! Spuse Olivier, este destul de ciudat ca doi 
indivizi cu acelaşi nume să se afle în aceeaşi circumstanţă. 

— Cred că îl cunosc pe al treilea. 

— Dumneavoastră? 

— Pentru că, adăugă baronul, acum ştiu de ce verişoara 
mea a venit înapoi în grabă la Paris. 

— Oh... 

— Ea a revenit pentru a restitui moştenirea pe care o 
are de la ducele de B..., un fost pair al Franţei - unchiul ei, 
fiului său natural, un tânăr pe nume Raymond, căruia, de-a 
lungul timpului, o mână misterioasă... 

Olivier îl întrerupse brusc pe domnul de Saunicres. 

— Dar, spuse el, iată o poveste ciudată pe care o 
recunosc a fi a prietenului meu. 

— Ce prieten? 

— Raymond, pe legea mea! 

— Prietenul tău este acel fiul natural? 

— Da. Şi tot ce ştie despre tatăl său este că el era duce şi 
pair. 

Cum Olivier pronunţă aceste cuvinte, spusele lui Baptiste 
reveniră deodată în memoria baronului. 

„Sunt în tren, îi spuse Baptiste, cei care l-au deposedat 
pe domnul Raymond de numele şi de averea lui!” 

Baronul îşi descheie haina, scoase din buzunar 
scrisoarea de la Baptiste rupând în grabă sigiliul. 


Scrisoarea conţinea, pe lângă documentele 
compromiţătoare ale maiorului şi complicelui său, micul 
baron, un memoriu scris de Baptiste, în care el îşi 
recunoştea rolul activ pe care-l jucase. 

Baronul citi acest memoriu, apoi i-l dădu lui Olivier. 

Olivier exclamă: 

— Acum nu mai am vreo umbră de îndoială. Acest tânăr, 
care s-a luptat în această dimineaţă cu Raymond şi care 
aproape că l-a omorât, este unul dintre aceşti doi 
mizerabili. 

— Pe legea mea! Este acela pe care domnişoara de 
Guerigny îl numeşte vărul meu... 

Raymond, adevăratul Raymond, rănit fiind, nu avea cum 
să audă primele cuvinte ale adevărului. Astfel, cei doi tineri 
se sfătuiră în legătură cu plecarea pe care urma să o facă 
unul dintre ei, şi domnul de Saunicres spuse: 

— Mă voi ocupa de tot. Aveţi grijă de prietenul 
dumneavoastră... Voi fi înapoi într-o zi... 

Capitolul XLI. 

După cum anunţase cu o seară înainte, maiorul plecă în 
zorii zilei să se stabilească în restaurantul lui Gillet, 
restauratorul porţii Maillot, şi solicită o cameră. 

Acolo, ascuns în spatele unui oblon, el îi văzu trecând 
succesiv pe Raymond şi pe cei doi martori, apoi pe micul 
baron însoţit de cei doi ofiţeri din garnizoana de la 
Courbevoie. 

O jumătate de oră trecu, ceea ce-i păru maiorului un 
secol. 

Apoi, el auzi zgomotul unei trăsuri şi o recunoscu pe 
aceea a micului baron. Atunci răsuflă uşurat. 

O trăsură care transporta un bărbat rănit n-ar fi mers 
atât de încet. 

Trăsura se opri în faţa porţii şi micul baron sări sprinten 
pe pământ. 

Maiorul, stând nemişcat în spatele oblonului, îl văzu 
dând mâna cu cei doi ofiţeri. 


Apoi, trăsura se îndepărtă şi micul baron intră în 
restaurant. 

Maiorul alergă în întâmpinarea sa. 

— Ei bine? Spuse el. 

— El nu este mort... Sunt un neîndemânatic! 

— Dar este rănit? 

— Da. Numai medicul poate spune dacă se va pune pe 
picioare în trei săptămâni. 

— Drace! Murmură maiorul, iată ce înseamnă să ai 
ghinion... Nu are importanţă! Să luăm micul dejun... Vom 
reflecta... 

Cei doi sceleraţi se instalară în camera în care maiorul 
aşteptase cu atâta anxietate rezultatul duelului şi începură 
să mănânce micul dejun. 

— Acum, hai să vorbim, spuse maiorul. În această seară 
te vei duce la verişoara ta. 

— Da. 

— Şi ea îţi va înmâna portofelul tău? 

— Probabil. 

— Ascultă-mă bine. Raymond nu va fi acolo. 

— Oh! De asta, sunt sigur. 

— Şi este aproape sigur că prietenul său, Olivier, va 
rămâne alături de el. 

— Bun! După aceea? 

— Nu te vei întâlni decât cu baronul, care nu te cunoaşte 
şi chiar dacă în această seară se va afla deja că Raymond s- 
a duelat... 

— Ei bine? 

— Nimeni nu va presupune că s-a duelat cu tine. Totuşi, 
mâine, poimâine, adevărul ar putea ieşi la iveală... 

— Şi atunci? 

— Atunci, dragul meu, cred că vom fi bănuiţi... 

— Ce propuneţi? 

— Trebuie să fugim cât mai repede, atât cât nu este prea 
târziu. 

— Fie. 


— Astăzi mă voi plimba într-o diligenţă. Nu vom folosi 
calea ferată pentru a ne salva. Cu acest diavol de telegraf 
electric, te vor aresta la prima staţie. 

— Este corect. 

— Deci, eu voi închiria o diligenţă şi te voi aştepta în 
această seară, la Bondy. 

— Şi eu, cum voi ajunge acolo? 

— Ai un cal cu şa? 

— Da, cu siguranţă. 

— Ei bine! După ce vei ieşi din casa verişoarei tale, 
atunci când vei fi în posesia preţiosului portofel, te vei salva 
şi vei veni să mi te alături cu viteză maximă. 

— Ideea este bună. 

— În două zile vom fi la frontieră. 

— Şi, unde vom merge? 

— În Germania. Vom cumpăra acolo un principat 
oarecare şi te voi face prim ministru. 

— Ce faimos! Spuse micul baron. Numai că... 

— Ce obiecţii ai? 

— Aş vrea să o iau şi pe Titine. 

— Acea micuță de la Delassements40? 

— Da... l-am promis să-i fac un viitor, în cazul în care voi 
deveni bogat. 

— Pfff! Spuse maiorul, dacă această fată îţi place, ia-o cu 
tine; nu, mai bine o iau cu mine. 

— Ah! 

— Pe legea mea! Doar nu vrei să îţi stea în cale, cred. 

— Nu, desigur. 

— Ei bine! Lasă-mă pe mine să mă ocup de acest 
amănunt... 

— Cum doriţi. 

Cei doi ticăloşi luară micul dejun şi ieşiră pe la ora nouă. 
Maiorul reveni la Paris, micul baron plecă la Neuilly. 

Capitolul XLII. 

Jeanne dormea încă şi nu bănuia că acela pe care-l 
credea fiul ei se luptase într-un duel în acea dimineaţă. 


După atenţionarea plină de prudenţă a maiorului, micul 
baron îşi petrecu ziua la Neuilly. Evită astfel o posibilă 
întâlnire cu domnul Olivier în eventuala companie a 
domnului de Saunicres. 

La ora cinci, el îşi făcu toaleta cu minuţiozitate, trimise 
după o birjă şi porni spre strada Babylone, unde era 
aşteptat la cină. 

Blanche îl prezentă mamei sale. 

— Vom lua cina numai noi doi, îi spuse ea. Dar, în seara 
aceasta, vom avea câţiva musafiri, inclusiv pe baronul de 
Saunicres, vărul meu. 

Micul baron avea deprinderile unui om din lumea bună; 
el putea să afişeze o ţinută distinsă. Eljucă rolul bărbatului 
iubitor care ar abandona din toată inima cele trei milioane 
pe care urma să le primească numai ca să obţină dragostea 
verişoarei sale. 

Dar Blanche avea faţă de el o atitudine rezervată. 

După cină, cum îl anunţase deja, Blanche primi în vizită 
mai multe persoane. 

Atunci, ea îl luă pe tânăr de braţ şi îl conduse în 
dormitorul ei. 

— În curând, spuse ea, voi fi ocupată cu oaspeţii noştri. 
Să profităm de ultimele noastre clipe de libertate. 

Ea îi făcu semn să se aşeze şi continuă: 

— Vere, ducele - unchiul meu, tatăl dumneavoastră, mi-a 
lăsat trei milioane nouă sute de mii de franci... 

— Domnişoară... 

— Această avere este a dumneavoastră, continuă 
Blanche cu demnitate, şi este corect să v-o restitui. 

— Dar, domnişoară... murmură micul baron, care luă un 
aer de înaltă demnitate şi sacrificiu de sine. 

Blanche deschise un mic sertar din lemn de trandafir şi 
luă un portofel voluminos, acelaşi pe care i-l dăduse notarul, 
domnul Defodon. 

— Iată cele trei milioane, spuse ea. Ele sunt în titluri de 
valoare la purtător şi vă rog să le verificaţi... 


— Ah! Domnişoară... spuse micul baron care făcu gestul 
de a refuza acel portofel. 

Dar Blanche îl obligă să accepte, spunând: 

— Mă voi căsători în curând şi vreau să am puterea de a- 
mi ridica privirea în faţa soţului meu. 

Micul baron găsi nimerit să-şi şteargă o lacrimă absentă. 

— Dumnezeule! Murmură el încet, regret acest gest! 

Blanche se prefăcu că nu-l aude. 

— Acum, spuse ea, veniţi, să ne întoarcem în salon... 

Micul baron luă aerul unui om care ar face o concesie 
supremă şi puse portofelul în buzunar. 

Apoi, fără să-şi dea seama, el aruncă în dreapta şi în 
stânga o privire pe furiş, ca şi cum ar fi căutat o cale de 
ieşire pentru a scăpa cât mai repede. El emise această 
reflecţie. 

„Voi fi spânzurat dacă într-o oră voi mai fi aici!” 

În timp ce încercau să iasă din dormitor, un bărbat apăru 
în uşă. Blanche tresări şi inima începu să-i bată cu putere. 
Acest bărbat era Raoul; Raoul care, credea ea, fără îndoială 
că era însoţit de Olivier şi Raymond. 

Capitolul XLIII 

— Ah! Dragul meu văr, spuse ea, permiteţi-mi să vă 
prezint acel domn despre care v-am povestit ieri. 

Raoul şi micul baron se salutară. 

— Domnule, spuse baronul de Saunicres cu o curtoazie 
desăvârşită, aş fi fericit să vorbesc cu dumneavoastră 
câteva clipe. Îmi permiteţi, draga mea Blanche? 

— Dar, fără îndoială. Vă aştept în salon. La revedere! 

Şi Blanche îl lăsă pe micul baron într-un tete-r-tete cu 
vărul său, în dormitor. 

Atunci, domnul de Saunicres îl luă de braţ pe falsul 
Raymond. 

— Domnule, spuse el, verişoara mea v-a oferit un 
portofel. 

— Într-adevăr, domnule, răspunse micul baron puţin 
şocat. 


— Acest portofel conţine titluri de valoare care valorează 
mai mult de trei milioane? 

— Da, domnule... Aceasta este... averea mea. 

Raoul se uită la el din cap până în picioare. 

— Sunteţi sigur? Spuse el. 

Micul baron îşi reveni. 

— Aşa cred! Spuse el. 

— Scuzaţi-mă, domnule, vă voi pune la curent cu situaţia 
în câteva cuvinte... 

— Dar, domnule... 

— Ascultaţi, deci! Nu vă numiţi Raymond... 

— Cum? 

— Nu sunteţi fiul ducelui de B... Hei! Ştiţi bine acest 
lucru, din moment ce în această dimineaţă aţi încercat să-l 
omorâţi pe cel care are dreptul de a-şi revendica acest titlu. 

Micul baron devenise palid. 

— Numele dumneavoastră este Auguste Bridou; sunteţi 
fiul unui tâmplar din strada Montmorency... 

— Domnule, mă insultaţi! 

— Ssst! Vorbiţi mai încet. Îmi veţi da acest portofel 
imediat sau voi pune să fiţi arestat... 

Micul baron vru să iasă din strângerea de braţ a lui 
Raoul, dar Raoul avea o mână de fier. 

— Repede! Spuse el, portofelul? Şi plecaţi! 

Raoul prinsese cu putere braţul micului baron. 

Micul baron înţelese că, dacă n-ar fi vrut să doarmă la 
Conciergerie41, trebuia să-i dea portofelul. El îl dădu. 

Atunci, domnul de Saunicres îi spuse: 

— Prindeţi-mă de braţ, ne vom întoarce în salon şi vă veţi 
putea retrage în linişte. 

Două minute mai târziu, baronul se apropie de verişoara 
sa şi îi spuse: 

— Acela pe care-l iubiţi, nu va veni în seara asta. 

— Dumnezeule! Spuse ea devenind palidă. 

— Dar vă asigur, el va veni să câştige, după un mic 
accident ce i s-a întâmplat în această dimineaţă, un titlu de 


duce şi o avere de vreo patru milioane. Ssst! Vă voi explica 
mai târziu. 

Capitolul XLIV 

În acest timp, domnul maior Samuel, ofiţer prusac în 
rezervă, aşa cum era scris în cartea sa de vizită, se plimba 
încoace şi încolo, la ora zece seara, în faţa uşii unicului han 
din Bondy. 

Noaptea era întunecată şi tăcută. O diligenţă se afla în 
faţa uşii, şi postilionul nu aştepta decât un ordin pentru a 
înhăma caii. 

— Cele trei milioane merită această aşteptare, murmură 
maiorul cu nerăbdare, în timp ce scutura scrumul 
trabucului său. 

Dintr-o dată galopul îndepărtat al unui cal se auzi pe 
drumul pietruit ce trecea prin pădure. 

— lată-l! Spuse maiorul. 

Şi se întoarse în han, unde o tânără femeie aparţinând 
lumii interlope din Paris, se încălzea lângă foc, îmbrăcată 
într-o mantie de călătorie. 

— Vino, copila mea! Spuse maiorul. 

Elo luă de braţ şi o ajută să urce în trăsură. 

Apoi, el se aşeză lângă ea, strigând postilionului: 

— Repede! Caii! 

În timp ce postilionul înhăma caii, zgomotul galopului se 
apropia din ce în ce mai mult şi, curând, un călăreț se opri 
la portiera berlinei de călătorie. Şi, adresându-se tinerei 
femei surprinse: 

— Nu vă numiţi Augustine? Spuse el. 

— Da, domnule, răspunse ea surprinsă. 

— Bărbatul care stă lângă dumneavoastră este maiorul 
Samuel? 

— Ce vreţi de la mine? Întrebă brusc maiorul. 

— Domnule, răspunse călăreţul cu răceală, eu sunt un 
ofiţer şi am un mandat de aducere pe numele unui domn 
Walter, un condamnat austriac, cu care semăânaţi perfect. 

— Sunt pierdut! Murmură maiorul... 


EPILOG. 

O lună după evenimentele pe care vi le-am descris mai 
sus, un lung alai strălucitor de echipaje frumos împodobite 
se afla în jurul bisericii Saint-Iomas-d'Aquin. 

Se sărbătoreau două nunţi în acea parohie aristocratică. 

Prima era aceea a baronului Raoul de Saunicres cu acea 
văduvă săracă, fără avere, doamna de Bertaut, al cărei prim 
soţ avusese o moarte glorioasă sub zidurile de la 
Sevastopol. 

Al doilea mariaj era cel al domnişoarei Blanche de 
Guerigny, care se căsătorea cu vărul său, domnul duce 
Raymond de B..., căruia un decret imperial îi acordase 
dreptul să poarte numele şi titlul tatălui său. 

Când procesiunea părăsi biserica, se putea vedea 
mergând în spatele cuplului tânăr, o femeie încă frumoasă, 
în ciuda faptului că era oarbă şi care plângea cu lacrimi 
fierbinţi. 

Era Jeanne-oarba, pe care loialul şi bunul Olivier de 
Kermarieuc o conducea cu mult respect, ţinând-o de mână. 


SFÂRŞIT 


Maison Doree, cu cafeneaua Tortoni în stânga şi 
cafeneaua Riche în dreapta. Aproximativ anul 1900. 

1 În acelaşi an 1862, cartea este tipărită în trei volume, 
format Mic, cu titlul de La Belle Antonia de editura L. de 
Potter, Libraire-Editeur, Rue Fontaine MOLICRE, 27, Paris. 

2 Antoine Joseph Napoleon Lespes, zis Leo Lespes, mai 
cunoscut sub pseudonimul Timothee Trimm (1815-1875), 
ziarist, scriitor ţi editor francez. A fost redactor-ţef ţi 
editorialist-cheie la cotidianul Le Petit Journal, unde Ponson 
du 'Terrail a publicat o mare parte din opera sa. 

3 Frapieră - găleată de aluminiu cu apă şi gheaţă. 


4 În această carte noţiunea de „hotel” are un sens mai 
larg decât cel folosit astăzi în limba română; aici, hotelul 
este o proprietate de mari dimensiuni (vilă, conac, castel), 
aparţinând nobilimii din perioada respectivă, dotată cu 
facilităţi şi personal care o apropie de statutul de hotel, pe 
care proprietarul o foloseşte atât cu scop de locuinţă 
personală dar şi ca loc în care îşi invită prietenii pentru 
diferite perioade de timp. Termenul de hotel are legătură şi 
cu faptul că acesta este o reşedinţă temporară; nobilul are 
una sau mai multe reşedinţe permanente în provincie unde 
locuieşte în perioada caldă a anului şi o reşedinţă 
temporară la Paris - hotelul - folosită în special iarna. 

5 Coroană - unitate monetară. 

6 Bacara - joc de cărţi în care nouarii au valoare, iar 
decarii, numiţi bacara, sunt egali cu zero. 

7 Paj - tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al 
unui rege, al unui principe etc. Pentru a învăţa meşteşugul 
armelor şi pentru a se deprinde cu manierele de la curte. 

8 Şoimar - crescător sau dresor de şoimi pentru 
vânătoare; persoană care vânează cu ajutorul şoimilor. 

9 Un salut pe care-l utiliza Henric IV. Se spune că 
„Ventre-saint-gris!” provine de la „Ventre sangue christi!”. 
G. Henry afirmă că Henric IV prinsese obiceiul să jure „par 
le ventre et le sang du Christ” (Ventre sangue christi). 
Aceste cuvinte, spuse cu un accent specific lui Henric IV, s- 
au transformat, în timp, din „Ventre sangue christi!” în 
„Ventre-saint-gris!”. 

10 Diligenţă - trăsură mare, acoperită, cu care se făcea 
în trecut transportul regulat de poştă şi de călători pe 
distanţe mai lungi; poştalion. 

11 Cadril - dans de origine franceză, cu mişcare lentă, 
constând dintr-un şir de figuri în cursul cărora partenerii se 
schimbă între ei. 

12 Picher - valet călare care conducea câinii la 
vânătoare. 

13 Bayonnez - locuitor al comunei franceze Bayonne. 


14 Saut-du-Loup - săritura lupului (lb. fr.). 

15 Burnuz - manta de lână cu glugă. 

16 Tripou - local (public) în care se joacă jocuri de noroc. 

17 ludovic - veche monedă franceză de aur, care valora 
24 de franci şi care datează de la Ludovic XIII. 

18 Trente-et-quarante - „30-40” (lb. fr.; un joc de cărţi). 

19 Martingală - procedeu de a ponta la jocurile de 
noroc, constând în dublarea mizei după o lovitură pierdută. 

20 breton - persoană care face parte din populaţia de 
bază a peninsulei Bretania (Franţa). 

21 Frontin - valet din vechea comedie, care-şi însoțea 
stăpânul în escapadele amoroase şi în toate celelalte 
afaceri. 

22 A se cabra - (despre cai) a se ridica pe picioarele de 
dinapoi. 

23 Spaniel - câine de vânătoare care stârneşte vânatul 
fără a face aret (fără a aduce vânatul). 

24 Cigogne - barză (lb. fr.). 

25 Bandulieră - bandă de piele sau de stofă pusă de-a 
curmezişul pieptului, de care se agaţă sabia, puşca, etc. 

26 Frederick Lemaâtre - actor francez (1800-1876). 

27 Don Cesar de Bazan - operă (muzicală) comică, în 
patru acte, compusă de Jules Massenet. 

28 Faeton - vehicul uşor, cu două roţi, pe arcuri, cu o 
singură banchetă pentru persoane, tras de un cal; şaretă. 

29 Cheie de boltă - în arhitectură, cheia de boltă 
reprezintă piatra din vârful unui arc arhitectural, fiind 
simultan elementul de susţinere al întregii structuri, fără de 
care aceasta ar colapsa. 

30 Melc - angrenaj al unor maşini, destinat să transmită, 
să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mişcarea de 
rotaţie, un fel de burghiu cu ajutorul căruia se fac găuri. 

31 Laudanum - substanţă narcotică extrasă din opiu, 
folosită ca medicament. 

32 Brec - trăsură deschisă cu patru roţi, cu capra înaltă 
şi bănci laterale. 


33 Absint - băutură alcoolică tare, de culoare verde, cu 
gust amar, preparată cu uleiuri eterice de pelin, anason şi 
alte plante aromatice. 

34 Epicurian - persoană care caută plăcerile alese, 
rafinate, spirituale. 

35 Omonim - persoană care poartă acelaşi nume cu 
altcineva; tiz. 

36 Louis-Franqois Devisme (1806-1873) - fabricant de 
arme. 

37 Omnibuz - un fel de trăsură asemănătoare cu 
diligenţa, care servea pentru transportul în comun al 
călătorilor, pe rute fixe. 

38 'Tomăs de Zumalacărregui y de Imaz - tactician 
militar spaniol. 

39 Inch - unitate de măsură pentru lungime „imperială 
(sau anglo-saxonă); 1 inch = 2,54 cm. 

40 Delassements Comiques - teatru de comedie. 

41 Conciergerie - fostă închisoare a Parisului. 


LIA