Jules Verne — Prichindel

Jules Verne 


Jules Verne 


Prichindel 


PARTEA ÎNTÂI PRIMII PAŞI. 

Capitolul I ÎNTR-UN COLŢ ÎNDEPĂRTAT AL PROVINCIEI 
CONNAUGHI. 

Irlanda, a cărei suprafaţă este de douăzeci de milioane de 
acri, adică de vreo zece milioane de hectare, este guvernată 
de un vicerege sau lord-locotenentl, asistat de un Consiliu 
privat, pe baza unei împuterniciri a suveranului Marii 
Britanii. Ea este împărţită în patru provincii: Leinster la 
răsărit, Munster la miazăzi, Connaught la apus şi Ulster la 
miazănoapte. 

Regatul-Unit al Marii Britanii şi Irlandei alcătuia odinioară 
doar o singură insulă, ne spun istoricii. Acum există două şi 
sunt mai degrabă despărțite prin neînţelegeri de ordin 
moral, decât prin obstacole naturale. Irlandezii, prieteni ai 
francezilor, au rămas duşmanii englezilor la fel ca la 
început. 

Este o ţară frumoasă pentru turişti această Irlandă, însă 
este o patrie tristă pentru locuitorii săi. Ei n-o pot face mai 
rodnică, dânsa nu-i poate hrăni - mai cu seamă în partea sa 
de nord. Şi, cu toate acestea, nu este un ţinut sterp, de 
vreme ce copiii ei se numără cu milioanele şi, dacă mama 
nu mai are lapte pentru puii săi, în schimb dânşii o iubesc 
cu toţii pătimaş. Aşa se face că au dăruit-o din belşug cu 
cele mai dulci nume, cele mai sweet2, cuvânt care revine 
adesea pe buzele lor. Irlanda este „Verdele Erin” şi ea este 
într-adevăr înverzită. Este „Frumoasa de smarald, dar un 
smarald montat în granit şi nu în aur. Este „Insula 
pădurilor”, însă, şi mai mult încă, insula stâncilor. Este 
„Ţinutul cântecelor”, dar cântecele nu ies la iveală decât din 


guri bolnăvicioase. Este „Cea dintâi Floare a mărilor”, însă 
aceste flori se veştejesc repede sub răsuflarea rafalelor de 
vânt. Sărmana Irlandă! Numele său ar fi mai curând „Insula 
Mizeriei”, pe care ar fi trebuit să-l poarte de mai multe 
veacuri încoace: trei milioane de nevoiaşi la o populaţie de 
opt milioane de locuitori. 

În această ţară a Irlandei, a cărei altitudine medie este de 
o sută şi treizeci de metri, două regiuni înalte despart net 
câmpiile, lacurile şi turbăriile dintre golful Dublin şi golful 
Galway. Insula este scobită ca un lighean - un lighean din 
care apa nu lipseşte, deoarece, împreună, lacurile Verdelui 
Erin acoperă cam două mii trei sute de kilometri pătraţi. 

Westport, un mic orăşel din provincia Connaught, este 
situat în fundul golfului Clew, presărat cu trei sute şaizeci şi 
cinci de insule sau insulițe, întocmai ca şi golful Morbihan 
de pe coastele Bretaniei. Este unul dintre cele mai 
fermecătoare golfuri de pe întregul litoral irlandez, cu 
promontoriile, capurile şi limbile sale de pământ ce 
înaintează în ocean, aşezate ca tot atâţia colţi de rechin ce 
muşcă hulele din larg. 

La Westport îl vom întâlni pe Prichindel la începutul 
istorisirii vieţii sale de copil. Vom vedea cum şi când 
povestea acestei vieţi avea să şi ia sfârşit. 

Populaţia târguşorului - cu totul vreo cinci mii de suflete - 
este, în cea mai mare parte, catolică. În ziua aceea, care s-a 
nimerit să fie tocmai o duminică, 17 iunie 1875, majoritatea 
locuitorilor se duseseră la biserică spre a lua parte la slujba 
de dimineaţă. Connaught, ţinutul de origine al înaintaşilor 
lui Mac Mahon3, dă naştere acelor tipuri celtice prin 
excelenţă, care s-au păstrat în cele mai vechi familii şi pe 
care persecuțiile le-au tot dat îndărăt. Dar ce regiune 
sărmană, care îndreptăţeşte zicala obişnuită: „Să mergi în 
Connaught înseamnă să pătrunzi în infern”! 

Lumea este săracă prin târguşoarele din Irlanda de Sus şi, 
cu toate acestea, dacă întâlneşti la tot pasul trenţele 
purtate în zi de lucru, ai să vezi acolo şi vechiturile zilelor 


de sărbătoare, zdrenţe cu volănaşe şi cu pene. Oamenii pun 
pe ei tot ce au mai puţin ferfeniţit. Bărbaţii umblă cu mantii 
peticite, cu poalele împodobite cu ciucuri; femeile, 
îmbrăcate cu fuste etajate unele peste altele, cumpărate de 
pe la negustorii de haine vechi, poartă pe cap pălării dintr- 
acelea garnisite cu flori artificiale, din care n-a mai rămas 
decât montura de sârmă. 

Toţi aceşti oameni au venit în picioarele goale până în 
pragul bisericii, ca să nu-şi strice încălţămintea - ghetuţe cu 
pingelele crăpate, ciubote cu căputele rupte - fără de care, 
din bună-cuviinţă, nimeni n-ar îndrăzni să intre pe uşa 
templului. 

În clipa când începe povestirea noastră, nu vedeai nici 
țţipenie de om pe străzile Westportului, dacă n-am pune la 
socoteală un individ ce împingea la o cotigă trasă de un 
câine mare şi costeliv, negru cu pete de culoarea focului, cu 
labele sfâşiate de pietrele drumurilor, cu blana roasă din 
pricina căpăstrului. 

„Marionete regale... Marionete! striga omul acela cât îl 
ţinea gura. 

Venise din Castlebar, capitala comitatului Mayo. 
Îndreptându-se către apus, el străbătuse trecătoarea dintre 
înălțimile ce stau faţă-n faţă cu marea, ca majoritatea cea 
mai însemnată a munţilor Irlandei: spre nord lanţul Nephin 
cu domul său mare de peste opt sute de metri, iar spre sud 
Croagh-Patrick, unde marele sfânt irlandez care a adus aici 
creştinismul în secolul al IV-lea îşi petrecea cele patruzeci 
de zile de post dinaintea paştelui. După aceea, coborâse 
primejdioasele povârnişuri ale podişului Conemare; 
sălbaticele ţinuturi ale lacurilor Mask şi Corrib, ce duc 
înspre golful Clew. Nu luase trenul companiei, de căi ferate 
Midland-Great-Western, ce face legătura între Westport şi 
Dublin; nici măcar nu-şi încărcase bagajele în diligenţa 
poştei ori în căruțele sau carts4 care se vântură pe toată 
suprafaţa ţării. El călătorise întocmai ca un negustor de 
bâlci, lăudându-şi peste tot şi în gura mare spectacolul de 


marionete, ridicând în picioare, din când în când, cu câte o 
năprasnică lovitură de bici, pe câinele acela mare ce nu mai 
putea merge. Un urlet de durere răspundea acestei 
crâncene şfichiuiri, aplicată întotdeauna cu o mână 
viguroasă şi, uneori, un soi de geamăt prelung, care ieşea 
dinlăuntrul căruţului. 

Şi, după ce omul nostru îi spune vânjosului animal: 

— Ai să porneşti, odată, pui de căâţea...? 

Părea să se adreseze altcuiva, ascuns în lada vehiculului, 
atunci când strigă: 

— Ai să taci, odată, fecior de câine? 

În clipa aceea geamătul încetează şi cotiga o porneşte iar 
la drum, încet, încet. 

Acest om se numeşte Thornpipe. Din ce ţinut s-o trage? N- 
are a face. Este de ajuns să ştim despre elcă e unul dintre 
acei anglo-saxoni care, în insulele britanice, iau naştere în 
număr destul de mare din păturile cele mai de jos ale 
populaţiei. Thornpipe acesta nu este mai înzestrat cu 
simţire decât o fiară sălbatică şi nu are mai multă inimă 
decât o stâncă. 

De îndată ce omul a ajuns în dreptul primelor locuinţe din 
Westport, a şi apucat-o pe strada principală, mărginită de 
case destul de cuviincioase, cu prăvălii având firme 
pompoase, dar în care nu găseai mare lucru de cumpărat. 
Din această uliţă se înfiripă nişte străduţe dezgustătoare, ca 
tot atâtea pârâiaşe mocirloase ce se aruneă într-un râu cu 
ape limpezi. Peste pietrele ascuţite din care-i era întocmit 
pavajul, cotiga lui Thornpipe îşi preumbla zdrăngănitul de 
fiare vechi, de bună seamă în dauna marionetelor pe care le 
căra spre înveselirea vieţuitorilor din provincia Connaught. 

Dar, întrucât publicul nu-şi făcea deloc apariţia, Thornpipe 
a continuat să meargă la vale, ajungând până la capătul 
promenadei pe care strada o străbătea printre două şiruri 
de ulmi. De cealaltă parte a grădinii de promenadă se 
întinde un parc, ale cărui alei, acoperite cu nisip şi bine 


întreţinute, conduc până în portul ce se deschide în fundul 
golfului Clew. 

Se înţelege de la sine că oraşul, portul, parcul, străzile, 
râul, podurile, bisericile, casele, colibele, toate acestea 
aparţin unui landlord foarte bogat, unul dintre acei oameni 
ce stăpânesc aproape întreg pământul Irlandei, marchizul 
de Sligo, de stirpe veche şi autentică nobleţe, ceea ce nu-l 
împiedică să fie un stăpân rău faţă de fermierii lui. 

La fiecare douăzeci de paşi, sau aproape, Thornpipe îşi 
oprea cotiga, se uita de jur împrejur şi, cu o voce care 
semăna cu scârţâitul unei maşinării prost unse, răcnea în 
gura mare: 

— Marionete regale... Marionete! 

Nimeni nu se ivea de prin prăvălii, nimeni nu scotea capul 
pe fercastră. Ici şi colo, câteva siluete zdrenţăroase 
începeau să-şi facă apariţia în capătul ulicioarelor 
învecinate şi, dintre trenţe, răsăreau chipuri palide şi 
înfometate, cu ochii înroşiţi, la fel de adânci ca acele 
răsunători prin care se zăreşte hăul. Mai apoi, câţiva copii 
aproape goi şi, până la urmă, cinci sau şase dintre aceşti 
puşti şi-au luat inima în dinţi ca să se apropie de cotiga lui 
Thornpipe, atunci când ea a făcut popas pe marea alee a 
promenadei. Numai că, iată-i pe toţi acum strigând: 

— Copper... Copper! 

Este vorba despre o monedă de aramă mai mică de câteva 
ori decât un penny şi având valoarea cea mai neînsemnată. 
Dar cui i se adresau, oare, aceşti copii? Unui om care, mai 
degrabă, avea poftă să ceară decât să dea de pomană! De 
aceea, cu ce gesturi amenințătoare i-a întâmpinat el pe 
micuţi, dând din mâini şi din picioare şi rostogolindu-şi 
furios ochii în cap, încât copiii au fost nevoiţi să se ţină 
prevăzători la distanţă de biciul lui şi, mai cu seamă, de 
colții câinelui, o adevărată fiară sălbatică, turbată de-a 
binelea din cauza purtării neomenoase a stăpânului său! 

Şi, de altfel, Thornpipe este de-a dreptul furios. El strigă în 
zadar. Nu se înghesuie nimeni să-i vadă marionetele regale. 


Paddy - aceasta este porecla pentru irlandezi, după cum 
John Bull este aceea pentru englezi - Paddy spun, nu dă 
dovadă de cea mai mică urmă de curiozitate. Nu că ar 
duşmăni câtuşi de puţin augusta familie a Reginei. Nu! 
Ceea ce nu iubeşte dânsul, persoana pe care o urăşte din 
adâncul sufletului cu o ură strânsă de-a lungul veacurilor, 
este landlordul, care-l socoteşte drept o fiinţă inferioară 
foştilor iobagi din Rusia ţaristă. Şi, dacă l-a aclamat pe 
O'Connell5, a făcut-o pentru că acest mare patriot a 
susţinut drepturile Irlandei, stabilite prin actul de unire al 
celor trei regate din 18066, pentru că, mai târziu, energia, 
tenacitatea şi îndrăzneala politică a acelui bărbat de stat a 
obţinut acest bill/ de emancipare din anul 1829; pentru că, 
mulţumită atitudinii sale neînduplecate, Irlanda, Irlanda 
catolică îndeosebi, avea să intre într-o perioadă de 
cvasilibertate. Am fi deci îndreptăţiţi să credem că 
Thornpipe ar fi fost mai inspirat să li-l arate concetăţenilor 
săi pe O'Connell; însă acesta nu era un motiv ca efigia 
Preamilostivei Sale Majestăţi să fie în aşa chip dispreţuită. 
Ce-i drept, Paddy ar fi preferat - şi mult mai intens - să aibă 
portretul suveranei lui în chip de monede: lire sterline, 
coroane, şilingi, căci mai cu seamă portretul acesta, scos de 
monetăria britanică, lipseşte cel mai adesea din buzunarul 
irlandezului de rând. 

Dar, întrucât nici un spectator serios nu dădea ascultare 
invitaţiilor repetate ale artistului de bâlci, cotiga s-a pus 
iarăşi în mişcare, trasă anevoie de câinele acela mare şi 
costeliv. 

Thornpipe şi-a continuat preumblarea de-a lungul aleilor 
promenadei, la umbra măreţilor săi ulmi. Acum rămăsese 
singur. În cele din urmă, copiii îl părăsiseră. A ajuns astfel în 
parcul brăzdat de alei aşternute cu nisip, pe care marchizul 
de Sligo îl pune la dispoziţie circulaţiei publice, ca să dea 
acces spre port, aflat la vreo doi kilometri de oraş. 

— Marionete regale... Marionete! 


Nimeni nu-i răspundea. Păsările scoteau ţipete ascuţite, 
zburând din copac în copac. Parcul era la fel de pustiu ca şi 
aleile promenadei. De fapt, la ce bun să fi venit el, duminica, 
să invite nişte catolici la asemenea spectacol, în timpul 
slujbei religioase? Mai mult ca sigur că Thornpipe nu era de 
prin partea locului. Poate că, după masa de prânz, între 
liturghie şi vecernie, încercarca lui avea să se dovedească 
mai fericită. În orice caz, nu era mare greutate să meargă 
până în port, ceea ce a şi făcut, înjurând, în lipsa sfântului 
Patrick, de toţi dracii Irlandei. 

Acest port pe care, în fundul golfului Clew îl scaldă un râu, 
este puţin frecventat, în ciuda faptului că este portul cel mai 
întins şi mai bine adăpostit de furtuni, de pe întreaga coastă 
de apus a Irlandei. Dacă ancorează aici câteva nave, o fac 
de nevoie, pentru ca Marea Britanie - adică Anglia şi Scoţia 
- să trimită în această regiune prea puţin roditoare a 
Connaughtului, ceea ce ca nu poate obţine din roadele 
propriului său pământ. Irlanda este ca un copil care suge la 
aceşti doi sâni; însă, doicile lui îl fac să plătească scump 
laptele cu care-l hrănesc. 

Câţiva mateloţi se plimbau pe chei fumând. Şi, în această 
zi de sărbătoare, este de la sine înţeles că descărcarea 
navelor fusese amânată. 

Se ştie cu câtă severitate respectă ziua de duminică 
populaţia anglo-saxonă. Protestanţii o fac cu toată 
intransigenţa puritanismului lor, iar, în Irlanda, catolicii se 
iau la întrecere cu dânşii în străşnicia cu care îşi practică 
religia. Şi, cu toate acestea, ei sunt două milioane şi 
jumătate, faţă de numai cinci sute de mii de adepţi ai 
diferitelor rituri ale bisericii anglicane. 

De altminteri, nu vedeai la Westport nici o navă aparţinând 
altor ţări. Toate brigantinele, goeletele, cuterele, ca şi cele 
câteva bărci de pescuit care nu se avântau niciodată în larg, 
erau cu toate pânzele strânse, întrucât era ora refluxului. 
Majoritatea acestor vase, sosite de pe coasta de apusa 
Scoției cu câte o încărcătură de cereale - ceea ce lipseşte 


mai cu osebire în Connaught - porneau îndărăt cu calele 
pline de lest, după ce-şi livrau marfa. Pentru a întâlni 
bastimentele ce navighează pe distanţe mari trebuie să 
mergi la Dublin, la Londonderry, la Belfast, la Corck, acolo 
unde fac escală pacheboturile transatlantice ale 
companiilor maritime din Liverpool şi Londra. 

Era limpede aşadar că Thornpipe nu putea scoate cei 
câţiva şilingi, de care avea nevoie, din fundul buzunarelor 
acestor marinari lipsiţi de ocupaţie şi că strigătele sale erau 
sortite să rămână fără ecou până şi pe cheiurile portului. 

EI şi-a lăsat, deci, cotiga să se oprească. Câinele, 
înfometat, frânt de osteneală, s-a lungit pe nisip. Thornpipe 
a scos din desagă o bucată de pâine, câţiva cartofi şi un 
hering sărat; apoi a început să mănânce, ca un om ce-şi ia 
primul prânz după o îndelungată călătorie. 

Ogarul îl privea, clănţănind din dinţi şi cu limba 
atârnându-i fierbinte, din gură. Dar se pare că pentru el 
încă nu sosise ora mesei, astfel încât, în cele din urmă, şi-a 
întins capul între labele dinainte şi a închis ochii. 

O uşoară mişcare, ce s-a făcut auzită în lada cotigii, l-a 
scos pe Thornpipe din apatie. El s-a ridicat numaidecât în 
picioare şi s-a uitat cu luare-aminte de jur împrejur, nu 
cumva să-l vadă careva ce face. După aceea, ridicând 
covorul ce acoperea cutia cu marionete, a vârât înăuntru o 
bucată de pâine, rostind cu glas sălbatic: 

— Dacă n-ai să taci...! 

I-a răspuns un zgomot de clefăit lacom, de parcă un 
animal rupt de foame ar fi stat ghemuit în ladă. Şi omul s-a 
întors la dejunul lui. 

Thornpipe şi-a isprăvit repede scrumbia şi cartofii, fierţi în 
aceeaşi apă, ca să capete mai mult gust. A dus atunci la 
gură o ulcică grosolană plină cu lapte acru, băutură destul 
de răspândită prin ţinut. 

Între timp, clopotul bisericii din Westport a început să bată 
din răsputeri, vestind sfârşitul slujbei. 

Era ora unsprezece şi jumătate. 


Thornpipe şi-a sculat câinele cu o lovitură de bici şi şi-a 
mânat iute cotiga înspre grădina de promenadă, în 
speranţa că va izbuti să strângă câţiva spectatori dintre 
oamenii ieşiţi de la liturghie. Poate că, într-o jumătate de 
ceas, cât mai rămânea până la masa de prânz, avea ocazia 
să încaseze ceva bani. Thornpipe îşi pusese în gând să-şi 
mai încerce o dată norocul înainte de vecernie şi să n-o 
pornească iar la drum decât a doua zi, pentru a-şi prezenta 
marionetele în vreun alt târguşor al comitatului. 

Într-un cuvânt, ideea nu era rea deloc. În lipsa şilingilor, el 
s-ar fi putut mulţumi şi cu nişte coppers şi barem 
marionetele sale n-ar fi muncit pe de pomană, ca pentru 
acel vestit rege al Prusiei, atât de zgârcit încât nimeni, 
niciodată, n-a văzut de ce culoare îi erau banii. 

Prin urmare, strigătul lui a răsunat din nou: 

— Marionete regale... Marionete! 

În două, trei minute, cam vreo douăzeci de persoane s-au 
strâns în jurul lui Thornpipe. A spune că acestea alcătuiau 
elita populaţiei din Westport, ar însemna să exagerăm 
foarte mult. Majoritatea erau copii, vreo zece femei, câţiva 
bărbaţi, cea mai mare parte ţinându-şi încălţările în mână, 
nu numai din dorinţa de-a nu şi le strica, ci şi pentru că aşa 
le venea mai la îndemână, de vreme ce erau deprinşi să 
umble desculți. 

Să facem totuşi o excepţie pentru anumiţi oameni cu vază 
din Westport, amestecați prin publicul acesta de duminică. 
Astfel, spre exemplu brutarul, care s-a oprit să se uite şi el, 
împreună cu soţia şi cei doi copii. Ce-i drept, costumul său 
de tweed are câţiva anişori buni de când e făcut şi se ştie că 
anii se numără dublu şi chiar triplu în climatul ploios al 
Irlandei; însă, una peste alta, vrednicul patron arată 
prezentabil. Măcar datorită prăvăliei lui, cu firma botezată 
pompos Brutărie publică centrală. Şi, într-adevăr, ea 
centralizează atât de bine produsele sale de panificaţie, 
încât nu mai există alta în Westport. Îl puteţi vedea acolo şi 
pe droghist, care îşi pretinde sus şi tare titlul de farmacist, 


cu toate că în oficina lui nu găseşti medicamentele cele mai 
uzuale, în ciuda faptului că pe vitrina sa sunt desenate în 
relief cuvintele Medical Hall8 scrise cu litere superbe şi 
care ar trebui să te vindece de toate bolile numai uitându-te 
la ele. 

Exista niscai public împrejurul cotigii, însă un public mai 
puţin productiv - dacă ne este îngăduit să folosim acest 
cuvânt - decât putuse Thornpipe să nădăjduiască. După 
toate aparențele, reprezentaţia lui avea ceva sorţi de 
izbândă, Westportul nemaifiind onorat vreodată până atunci 
cu un spectacol de acest gen. 

Astfel încât, prezentatorul a făcut să răsune pentru ultima 
oară strigătul său de great attraction: 

— Marionete regale... Marionete! 

Capitolul Il MARIONETE REGALE. 

Teleguţa lui 'Thornpipe era rostuită într-un chip foarte 
rudimentar: două hulube, la care este înhămat un câine 
miţos; o ladă dreptunghiulară, aşezată pe două roate - ceea 
ce face să poată fi trasă mai cu uşurinţă de-a lungul 
drumurilor pline de hârtoape ale comitatului; două mânere 
în partea dindărăt, îngăduind să fie împinsă ca şi 
cărucioarele negustorilor ambulanți; deasupra lăzii, un mic 
cort din pânză, prins pe patru bare de fier, care o 
adăposteşte, dacă nu de soarele prea puţin arzător de 
obicei, cel puţin de ploile nesfârşite ale Irlandei de Sus. 
Harabaua seamănă cu maşinăriile acelea pe roate cu care 
se cară flaşnetele prin oraşe şi pe la ţară şi ale căror sunete 
stridente de flaut se însoțesc de sunetul trompetelor; însă 
nu o caterincă este ceea ce Thornpipe plimbă din târguşor 
în târguşor, ci, mai curând, în aparatul acesta mai 
complicat, flaşneta este prefăcută într-un simplu minavet de 
învăţat canarii să cânte, după cum veţi putea judeca şi 
singuri, numaidecât. 

Partea de deasupra a lăzii o acoperă un capac, cu care se 
îmbucă până la un sfert din înălţimea ei. Capacul odată 


ridicat şi lăsat pe o parte, iată ce pot vedea spectatorii, 
cuprinşi de oarecare admiraţie, pe suprafaţa măsuţei.,. 

Totuşi pentru a ne păzi de repetiţii inutile, vă sfătuim să-l 
ascultați pe Thornpipe debitându-şi reclama sforăitoare. 
Fără îndoială că artistul acesta de bâlci i-ar fi putut da lecţii, 
cu limbuţia lui nesecată, până şi vestitului Brioche, cel care 
a înfiinţat primul teatru de marionete de prin iarmaroacele 
Franţei. 

— Ladies and gentlemen... 

Este un început neschimbător, menit să stârnească 
simpatia spectatorilor, chiar şi atunci când se adresează 
celor mai jalnici zdrenţăroşi de la ţară. 

— Ladies and gentlemen, aceasta vă reprezintă marea sală 
de festivități a castelului Osborne din insula Wight9. 

Într-adevăr, mescioara înfăţişează un salon în miniatură, 
cuprins între patru scândurele puse pe cant şi pe care sunt 
pictate uşi şi ferestre acoperite cu draperii; ici şi colo, 
mobile de cel mai bun gust, din carton, prinse în ace de un 
covor în culori: mese, fotolii, scaune, aşezate în aşa fel încât 
să nu stânjenească deloc circulaţia personajelor - prinți, 
prințese, duci, marchizi, conți, baroneţi - care se 
împăunează, împreună cu nobilele lor soţii, în mijlocul 
acestei recepții oficiale. 

— În fund, continuă Thornpipe, veţi remarca tronul reginei 
Victoria 10, deasupra căruia se află baldachinul de catifea 
stacojie cu franjuri de aur, exact după modelul aceluia pe 
care ia loc Majestatea Sa Preamilostivă în timpul 
ceremoniilor de la curte. 

Tronul despre care este vorba măsoară trei, patru degete 
în înălţime, dar, deşi catifcaua este din hârtie pluşată şi 
ciucurii sunt făcuţi din câte o simplă virgulă de culoare 
galbenă, îi amăgeşte totuşi pe oamenii cumsecade care n-au 
văzut niciodată această mobilă esențialmente monarhică. 

— Pe tron, reia Thornpipe, contemplaţi-o pe Regină - 
asemănare garantată - îmbrăcată cu veşmintele sale de 


gală, mantia regală prinsă de umeri, coroana pe cap şi 
sceptrul în mână. 

Noi, care nu am avut onoarea măcar s-o întrezărim pe 
suverana Regatului-Unit, împărăteasă a Indiilor, în 
saloanele ei somptuoase, n-am putea spune dacă figurina o 
reprezintă pe Majestatea Sa cu o scrupuloasă exactitate. Cu 
toate acestea, dacă admitem că îşi pune coroana pe cap în 
timpul marilor solemnităţi, este de-a dreptul îndoielnic că 
mâna sa roteşte ameninţător un sceptru ce seamănă cu 
tridentul lui Neptun. Lucrul cel mai simplu, de altfel, este 
să-l credem pe Thornpipe pe cuvânt, ceea ce lumea adunată 
în jurul lui a şi făcut-o, în chipul cel mai înţelept cu putinţă. 

— De-a dreapta Reginei, declară Thornpipe, atrag atenţia 
spectatorilor asupra Alteţelor Lor Regale, prinţul şi prinţesa 
de Wales, după cum i-aţi putut vedea în timpul ultimei lor 
călătorii în Irlanda. 

N-avem cum să ne înşelăm, iată-i într-adevăr pe prinţul de 
Wales în uniformă de feldmareşal al armatei britanice şi pe 
fiica regelui Danemarcei, drapată într-o splendidă rochie de 
dantelă, decupată dintr-o bucată de hârtie argintie, din 
acelea cu care se învelesc cutiile de praline. 

De cealaltă parte, se află ducele de Edinburgh, se află 
ducele de Connaught, se află ducele de Fife, se află prinţul 
de Battenberg, se află soțiile lor, principesele, în sfârşit 
familia regală în întregime, aranjată în aşa fel încât să 
descrie un semicerc dinaintea tronului. Este de la sine 
înţeles că aceste păpuşi - asemănare, de fiecare dată, 
garantată - cu costumele lor de ceremonie, cu chipurile 
îmbujorate, cu atitudinile lor reproduse după natură, ne 
dau o idee foarte exactă despre curtea Angliei. 

lată-i apoi pe marii ofiţeri ai coroanei, printre care şi 
marele amiral sir George Hamilton. Thornpipe are grijă să-i 
arate cu vârful beţişorului său spre admiraţia publicului, 
adăugând că fiecare dintre ei îşi ocupă locul datorat 
rangului, după cum o pretinde eticheta ceremonialului. 


Acolo, stând respectuos de nemişcat în faţa tronului, se 
găseşte un domn înalt de statură, de o distincţie foarte 
anglo-saxonă şi care nu poate fi decât unul dintre miniştrii 
reginei. 

Este, într-adevăr, unul dintre aceştia, este însuşi şeful 
Cabinetului de la Castelul Saint James, foarte uşor de 
recunoscut după spinarca încovoiată sub greutatea 
afacerilor Statuluil 1. 

Apoi, Thornpipe adaugă: 

— Şi, în apropierea primului ministru, de-a dreapta lui, 
venerabilul domn Gladstone12. 

Şi, pe legea mea, ar fi fost şi greu să nu-l recunoşti pe 
ilustrul old man, acest frumos moşneag mereu drept, 
întotdeauna gata să apere ideile liberale împotriva ideilor 
autoritare. Poate că am avea motive să ne mirăm că îl 
priveşte pe primul ministru cu un aer de simpatie, însă, 
printre marionete, - ba chiar şi printre marionetele politice 
- se petrec sumedenie de lucruri şi, ceea ce i-ar dezgusta 
pe oamenii în carne şi oase, pe cabotinii din carton şi din 
lemn nu-i ruşinează nici cât negru sub unghie. 

De altminteri, iată o altă împăcare neaşteptată, născută 
dintr-un nemaipomenit anacronism, căci Thornpipe strigă, 
umflându-şi glasul: 

— VI-l prezint, ladies and gentlemen, pe celebrul 
dumneavoastră patriot O'Connell, al cărui nume va găsi 
întotdeauna ecou în inima irlandezilor! 

Da! O'Connell se găsea aici, la curtea Angliei, în 1875, cu 
toate că murise de peste douăzeci şi cinci de ani. Şi, dacă i- 
ai fi făcut această observaţie lui 'Thornpipe, artistul de bâlci 
ţi-ar fi răspuns că, pentru un fiu al Irlandei, marele agitator 
este veşnic viu. După o asemenea socoteală, el l-ar fi putut 
prezenta la fel de bine şi pe domnul Parnell1 3, cu toate că 
acest om politic nu era deloc cunoscut în epoca aceea. 

Apoi, pe alocuri, sunt risipiţi şi alţi curteni, al căror nume 
ne scapă, cu toţii scânteind de decoraţii şi garnisiţi cu 
panglici, celebrităţi politice şi militare, printre alţii 


înălţimea Sa ducele de Cambridge lângă răposatul lord 
Wellington şi răposatul lord Palmerston lângă răposatul 
domn Pitt14, în sfârşit, membrii Camerei lorzilor 
fraternizând cu membrii Camerei comunelor1 5; îndărătul 
lor un şir de horse-guards în ţinută de paradă, călare în 
mijlocul salonului, ceea ce dovedeşte prea bine că este 
vorba despre o festivitate cum rar se poate vedea în 
castelul din Osborne. Această adunare cuprinde vreo 
cincizeci de omuleţi mititei, zugrăviți în culori ţipătoare, 
care închipuie cu siguranţă tot ceea ce există mai 
aristocratic, mai distins şi mai oficial în lumea militară şi 
politică a Regatului-Unit. 

Se poate zări chiar că flota engleză n-a fost nici ea uitată 
şi, dacă iahtul regal Victoria and Albert nu se află cu 
cazanele sub presiune, barem pe geamurile ferestrelor sunt 
zugrăvite nişte nave, aşadar se socoteşte că ai putea vedea 
de aici rada Spithead. Având ochii buni, fără îndoială că ai 
putea distinge iahtul Enchanteress, avându-i la bord pe 
Senioriile Lor lorzii Amiralității, ţinând fiecare câte un 
ochean într-o mână şi o portavoce în cealaltă. 

Trebuie să recunoaştem că 'Thornpipe nu şi-a înşelat 
publicul câtuşi de puţin spunându-i că această 
reprezentaţie este unică în lume. Mai mult ca sigur că ea îţi 
îngăduie să economiseşti banii pentru o călătorie în insula 
Wight. Aşa se face că sunt cuprinşi de uimire nu numai 
puştii ce privesc la asemenea minunâţie ci şi spectatorii de 
vârstă respectabilă, care n-au ieşit nicicând din hotarele 
comitatului Connaught, ba nici măcar n-au depăşit 
împrejurimile Westportului. Poate că doar preotul parohiei 
nu încetează să zâmbească în petto16 cât îl priveşte pe 
farmacistul-droghist, el nu se fereşte să spună că aceste 
personaje seamănă cu cele adevărate ca două picături de 
apă, cu toate că nu le-a văzut în viaţa lui. Iar brutarul 
mărturiseşte că, pentru el, asta depăşeşte orice închipuire 
şi refuză să creadă că o recepţie la curtea Angliei se poate 
desfăşura cu atâta lux, strălucire şi distincţie. 


— Ei bine, ladies and gentlemen, asta încă nu-i nimic! reia 
Thornpipe. Domniile voastre presupuneţi, fără îndoială, că 
aceste personaje regale şi toate celelalte nu pot face nici 
mişcări, nici gesturi... Eroare! Ele sunt vii, vii vă spun, ca 
dumneavoastră şi ca mine şi o să le vedeţi. Dar, mai înainte, 
îmi voi lua libertatea să-mi fac micul meu tur, 
încredinţându-mă generozităţii fiecăruia. 

Este momentul critic pentru prezentatorii de curiozităţi şi 
alte asemenea, când micul taler de lemn începe să circule în 
rândurile asistenţei. Ca o regulă generală, spectatorii 
acestor exhibiţii de bâlci se împart în două categorii: cei 
care pleacă, pentru ca să nu vâre mâna în buzunar şi cei 
care rămân, cu intenţia de a se retrage pe gratis - aceştia 
din urmă, să nu vă prindă mirarea, fiind cu mult mai 
numeroşi. Mai există şi o a treia categorie, aceea a 
plătitorilor, însă aceasta este într-atât de infimă, încât nici 
nu merită să mai vorbim despre ea. Şi acest lucru a fost cât 
se poate de clar atunci când Thornpipe şi-a făcut „micul lui 
tur” cu un surâs care încerca să fie amabil, dar care era de- 
a dreptul sălbatic. Şi cum ar fi putut să arate altfel, pe 
figura aceasta de buldog, cu ochii plini de răutate şi cu gura 
gata mai degrabă să-i muşte pe oameni, decât să-i sărute? 

Este de la sine înţeles că de la această şleahtă de plozi în 
zdrenţe, ce nici nu se clinteau, n-ai fi putut strânge nici 
măcar doi coppers. În ce-i priveşte pe spectatorii care, 
ademeniţi de reclama sforăitoare a prezentatorului de 
marionete, voiau să vadă fără să plătească, ci s-au mulţumit 
să întoarcă doar capul într-o parte. Numai cinci sau şase 
dintre cei de faţă au scos câteva monede mărunte din 
buzunăraşul de la vestă, ceea ce a alcătuit o reţetă de un 
şiling şi trei pence, pe care Thornpipe i-a primit cu o 
strâmbătură dispreţuitoare... Ce vreţi? Trebuia să se 
mulţumească şi cu atâta, aşteptând reprezentaţia de după- 
amiază ce avea să fie, poate, mai bine plătită şi, decât să 
dea banii îndărăt, era mai degrabă nevoit să se conformeze 
programului anunţat. 


Şi atunci, spectatorii muţi de uimire au început să-şi 
dovedească admiraţia în chipul cel mai zgomotos cu 
putinţă. Mâinile au prins să aplaude, picioarele să 
tropotească, gurile să se umple de aer şi să se golească de 
oh-uri şi de ah-uri ce se auzeau cu siguranţă până în port. 

Într-adevăr, Thornpipe izbise o singură dată cu băţul pe 
sub ladă, ceea ce stârnise un geamăt pe care nimeni nu-l 
luase în seamă. Şi, dintr-o dată, întreaga scenă a prins 
viaţă, am putea spune, ca prin farmec. 

Marionetele, puse în mişcare de o maşinărie dinăuntru, 
păreau, pe drept cuvânt, însufleţite. Majestatea Sa regina 
Victoria nu şi-a părăsit tronul - ceea ce ar fi fost contrar 
etichetei - dânsa nici măcar nu s-a ridicat în picioare, însă 
mişcă din cap, agitându-şi boneta încoronată şi lăsându-şi în 
jos sceptrul, întocmai ca pe bagheta unui dirijor care bate o 
măsură în doi timpi. Cât despre membrii familiei regale, ei 
se roiesc şi se întorc dintr-o bucată, răspunzând cu câte un 
salut la fiecare salut ce le este adresat, în timp ce tot soiul 
de duci, marchizi şi baroneţi defilează, făcând mari 
demonstraţii de respect. În ce-l priveşte, primul ministru se 
înclină dinaintea domnului Gladstone, care face, la rândul 
său, o plecăciune. În urma lor, O'Connell înaintează plin de 
gravitate pe şănţuleţul lui nevăzut, urmat de ducele de 
Cambridge, ce pare să execute un dans de caracter. 
Celelalte personaje se plimbă în spatele lor, iar caii, călăriţi 
de horse-guards, ca şi cum nu s-ar afla într-un salon, ci în 
mijlocul curţii castelului din Osborne, tropăie cu picioarele 
dinainte şi dau din coadă. 

Şi tot manejul acesta se desfăşoară în sunetele unei muzici 
stridente şi şopocăite totodată, ieşită dintr-un minavet de 
canari, căruia îi lipsesc numeroşi diezi şi bemoli. Însă cum 
de nu s-ar fi simţit Paddy plin de încântare - el, atât de 
simţitor faţă de arta muzicală, încât Henric al VIII lea17 a 
pus să fie desenată o hartă pe stema Verdelui Erin - cu 
toate că ar fi preferat cu siguranţă melancolicelor cânturi 
care sunt vrednicele imnuri naţionale ale tristului Regat- 


Unit, God save the Queen şi Rule Britannia, vreun vesel 
refren din scumpa lui Irlandă. 

Ce-i drept, era tare frumos, iar pentru acela care nu 
văzuse niciodată punerile în scenă ale marilor teatre din 
Europa, ceea ce avea sub ochi îl umplea de un simţământ 
mai puternic decât admiraţia. Şi nu se poate descrie în 
cuvinte entuziasmul stârnit la vederea acestor marionete 
mişcătoare, care în termeni de breaslă se numesc „muzical- 
dansante”. 

Dar, la un moment dat, datorită unei zguduiri a maşinăriei, 
iată că Regina coboară atât de mult sceptrul, încât acesta 
atinge spatele încovoiat al primului ministru. Atunci, uralele 
publicului devin de două ori mai puternice. 

— Ei sunt vii, rosteşte unul dintre spectatori. 

— Nu le lipseşte decât graiul, răspunde altul. 

— Numai să nu ne pară rău! a adăugat farmacistul, care 
era democrat în clipele sale de răgaz. 

Şi avea dreptate. Să vedeţi dumneavoastră aceste 
marionete ţinând discursuri oficiale! 

— Aş vrea să ştiu ce anume le pune în mişcare, a spus 
atunci brutarul. 

— Este însuşi necuratul! a replicat un fost matelot. 

— Da, necuratul! au strigat câteva matroane, pe jumătate 
încredințate de acest lucru, făcându-şi semnul crucii şi 
întorcând capul către preot, care privea spectacolul cu un 
aer gânditor. 

— Cum aţi vrea dumneavoastră ca dracul să aibă loc 
înăuntru, în cutie? a băgat de seamă un tânăr funcţionar 
comercial, vestit pentru neroziile lui. Diavolul... este de talie 
mare... 

— Dacă nu-i înăuntru, atunci este cu siguranţă afară! a 
ripostat o bătrână cumătră. Chiar el ne arată spectacolul... 

— Nu, i-a răspuns droghistul, rostind cuvintele cu 
gravitate, ştiţi foarte bine că diavolul nu vorbeşte limba 
irlandeză! 


Or, iată unul dintre adevărurile pe care Paddy le admite 
fără discuţie şi faptul că Thornpipe nu putea să fie 
necuratul era neîndoielnic, deoarece el se exprima în cea 
mai neaoşă limbă a ţării. 

Hotărât lucru, dacă vrăjile nu aveau nici un amestec în 
această afacere, trebuie să admitem că un mecanism 
lăuntric dădea mişcare lumii aceleia micuţe de cabotini. 
Totuşi, nimeni nu-l văzuse pe Thornpipe răsucind arcul. Ba 
chiar, un amănunt care nu-i scăpase preotului, de îndată ce 
circulaţia personajelor începea să se încetinească, o lovitură 
de vargă dată pe sub lada acoperită cu un covor era de 
ajuns ca să le reînvie jocul de scenă. Cui îi era adresată 
această lovitură de bici, mereu urmată de un geamăt? 
Preotul a încercat să afle despre ce era vorba şi l-a întrebat 
pe Thornpipe: 

— Aveţi, aşadar, un câine în fundul cutiei? 

Omul s-a uitat la dânsul încruntând din sprâncene. S-ar fi 
zis că întrebarea i se păruse indiscretă. 

— E ce e! a răspuns el. Este secretul meu... Nu sunt 
obligat să vi-l fac cunoscut... 

— Dumneavoastră nu sunteţi obligat, desigur, i-a răspuns 
preotul, însă noi avem tot dreptul să presupunem că un 
câine vă face maşinăria să funcţioneze... 

— Ei, da!... Un câine, a replicat Thornpipe prost dispus, un 
câine într-o cuşcă rotitoare... Mi-a trebuit mult timp şi 
multă răbdare ca să-l dresez!... Şi ce-am primit drept 
răsplată pentru osteneala mea? Nici măcar jumătate din ce- 
i este dat preotului parohiei ca să-ţi facă o slujbă! 

Chiar în clipa în care Thornpipe isprăvea această frază, 
maşinăria s-a oprit, spre marea nemulţumire a 
spectatorilor, a căror curiozitate era departe de a fi fost 
satisfăcută. Şi, cum prezentatorul de marionete se pregătea 
să pună înapoi capacul lăzii, spunând că reprezentaţia se 
terminase, farmacistul l-a întrebat: 

— N-aţi fi de acord s-o mai continuaţi măcar o secundă? 


— Nu, i-a răspuns brusc Thornpipe, care se vedea 
înconjurat de chipuri bănuitoare. 

— Nici dacă vi s-ar asigura o încasare frumoasă, de doi 
şilingi? 

— Nici pentru doi şi nici chiar pentru trei, a strigat 
Thornpipe. 

Nu se mai gândea acum decât cum să facă să plece cât 
mai repede, însă publicul nu părea deloc dispus să-l lase. 
Totuşi, la un semn al stăpânului, ogarul începuse să se 
opintească între hulubele lui, când, un geamăt lung, 
întretăiat de hohote de plâns, s-a făcut auzit, după cât se 
părea chiar dinlăuntrul lăzii. 

Şi atunci, Thornpipe, furios, a început să strige la fel cum o 
făcuse şi mai înainte: 

— Ai să taci odată, fecior de câine? 

— Acolo nu este un câine! a făcut preotul, oprind în loc 
teleguţa. 

— Ba da! a ripostat Thornpipe. 

— Ba nu! Este un copil! 

— Un copil... un copil., au repetat toţi cei de faţă. 

Ce schimbare avea să se petreacă în simţămintele 
spectatorilor! Nu curiozitatea, ci mila lor se făcea acum 
simțită, printr-o atitudine lipsită de simpatie faţă de 
Thornpipe. Un copil, vârât înlăuntrul acestei cutii deschise 
pe o parte şi plesnit cu lovituri de vargă atunci când se 
oprea, nemaiavând forţa să se mişte în cutia lui...! 

— Copilul... copilul!... strigau ei cu multă energie. 

Thornpipe avea de-a face cu un adversar prea puternic. El 
a vrut totuşi să ţină piept adunării şi să-şi împingă cotiga 
dindărăt... Încercare zadarnică. Brutarul a înşfăcat-o dintr- 
o parte, droghistul din cealaltă şi au zgâlţâit-o de toată 
frumuseţea. Niciodată curtea regală nu se mai aflase în 
asemenea animaţie, prinții ciocnindu-se de prințese, ducii 
răsturnându-le pe marchize, primul ministru prăvălindu-se 
şi pricinuind, o dată cu el, căderea cabinetului. - pe scurt, o 
zdruncinătură aşa cum s-ar fi produs la castelul din 


Osborne numai dacă insula Wight ar fi fost zguduită de un 
cutremur de pământ. 

Pe 'Thornpipe au reuşit să-l imobilizeze cu uşurinţă, cu 
toate că se zbătea cuprins de furie. Toată lumea de faţă a 
dat o mână de ajutor. Cotiga a fost scotocită, droghistul s-a 
strecurat printre roţi şi a scos din ladă un copil... 

Da, un micuţ de vreo trei anişori, palid, bolnăvicios, 
plăpând, cu picioarele brăzdate de julituri făcute de şfichiul 
biciului, abia mai putând să-şi tragă răsuflarea. 

Nici o persoană din Westport nu cunoştea acest copil. 

Astfel şi-a făcut intrarea în scenă Prichindel, eroul 
povestirii de faţă. Cum de căzuse el în mâinile acestui om 
brutal, care nu-i era, desigur, tată, ar fi fost anevoie de 
aflat. Adevărul este că micuțul fusese cules de Thornpipe, 
cu vreo nouă luni în urmă, de pe ulițele unui cătun din 
comitatul Donegal şi se vede în ce chip îl folosise călăul lui 
între timp. 

O femeie cumsecade îl luase numaidecât în braţe şi 
încerca să-l readucă în simţiri. Toată lumea se îngrămădise 
în jurul lui. Avea o figură interesantă, inteligentă chiar 
această sărmană veveriţă pusă cu de-a sila să-şi învârtească 
singură cuşca de sub cutia de marionete, pentru a-şi câştiga 
existenţa. Să-ţi câştigi existenţa... la vârsta asta! 

În cele din urmă ela deschis iarăşi ochii şi s-a tras îndărăt 
de cum l-a văzut pe Thornpipe venind, cu gândul să-l ia 
înapoi, strigând cu un glas întărâtat: 

— Daţi-mi-l îndărăt...! 

— Aşadar, sunteţi tatăl lui? l-a întrebat preotul. 

— Da..., i-a răspuns Thornpipe. 

— Nu!... Nu-i tăticul meu! a strigat atunci copilul, 
strângându-se şi mai tare la pieptul femeii. 

— Nu este al dumneavoastră! a ţipat droghistul. 

— Este un copil furat! a adăugat brutarul. 

— şi noi n-avem să vi-l mai dăm înapoi! a spus hotărât 
preotul. Thornpipe a vrut totuşi să se opună. Roşu la faţă, 
cu ochii scăpărând de mânie, el nu se mai putea stăpâni şi 


părea gata „să ia gluma în stil irlandez”, adică să se joace 
cu cuțitul, când, doi găligani vânjoşi s-au năpustit asupra lui 
şi l-au dezarmat. 

— Alungaţi-l. alungaţi-l! repetau femeile. 

— Cară-te de aici, ticălosule! a făcut droghistul. 

— Şi să nu te mai vedem prin comitat! a strigat preotul, 
făcând un gest ameninţător cu mâna. 

Thornpipe şi-a plesnit câinele cu o năpraznică lovitură de 
bici şi cotiga a pornit-o la drum, urcând pe strada principală 
a Westportului. 

— Mizerabilul! a răcnit farmacistul. Nu-i dau mai mult de 
trei luni până ce are să danseze menuetul de la 
Kilmainham! 

A dansa acest menuet înseamnă, după expresia locală, să 
ţopăie pentru ultima oară, atârnat de frânghia unei 
spânzurători. 

Apoi, atunci când preotul l-a întrebat pe copil cum îl 
cheamă, acesta i-a răspuns destul de sigur pe sine: 

— Prichindel. 

Şi, de fapt, nici nu avea alt nume. 

Capitolul III RAGGED-SCHOOL 

— Şi numărul 13, ce are? 

— Febră. 

— Dar numărul 9? 

— Tuse convulsivă. 

— Şi numărul 17? 

— Tot tuse convulsivă. 

— Dar numărul 23? 

— Eu cred că trebuie să fie scarlatină. 

Şi, pe măsură ce primea aceste răspunsuri, domnul 
O'Bodkins le înscria într-un registru, ţinut într-o ordine 
desăvârşită, la fiecare dintre conturile deschise pentru 
numerele 23, 17, 9 şi 13. Exista câte o coloană menită 
numelui bolii, orei la care medicul şi-a făcut vizita, 
doctoriilor prescrise, condiţiilor în care trebuiau ele 
administrate, atunci când bolnavii ar fi trebuit să fie 


transportaţi la spital. Numele erau desenate cu litere 
gotice, numerele cu cifre arabe, medicamentele în scriere 
rondă, prescripţiile cu litere cursive, înclinate spre dreapta 
- totul legat laolaltă cu acolade fin trasate cu cerneală 
albastră şi cu bare duble liniate cu cerneală roşie. Un 
adevărat model de caligrafie, dublat de o capodoperă de 
contabilitate. 

— Câţiva dintre aceşti copii sunt destul de grav bolnavi, a 
adăugat doctorul. Sfătuiţi-i să aibă grijă să nu răcească în 
timpul transportului. 

— Da. da. am să-i sfătuiesc, i-a răspuns cu nepăsare 
domnul O'Bodkins. Atunci când ei nu se mai află aici, treaba 
nu mă mai priveşte în nici un fel şi, cu condiţia ca registrele 
mele să fie la zi... 

— Ei, şi apoi, dacă boala îi răpune, i-a răspuns prompt 
doctorul, apucându-şi pălăria şi bastonul, pierderea n-are 
să fie prea mare, presupun eu. 

— De acord, a replicat domnul O'Bodkins. Am să-i înscriu 
în coloana deceselor şi atunci conturile lor se vor afla în 
echilibru. Or, atunci când un cont este echilibrat, se pare că 
nimeni nu are motive să se plângă. 

Şi doctorul a plecat, după ce a strâns mâna 
interlocutorului său. 

Domnul O'Bodkins era directorul aşezământului ragged- 
school din Galway, oraş situat în golful şi comitatul cu 
acelaşi nume, în sud-vestul provinciei Connaught. Aceasta 
era singura provincie în care catolicii posedau proprietăţi 
funciare şi, aici, ca şi în Munster, guvernul englez se 
străduia să înghesuie cu de-a sila populaţia neprotestantă. 

Este prea bine cunoscut tipul aparte cu care se aseamănă 
domnul O'Bodkins şi el nu merită să fie rânduit printre 
reprezentanţii cei mai binevoitori ai neamului omenesc. 
Închipuiţi-vă un bărbat scurt şi gros, unul dintre acei 
celibatari ce n-au avut tinereţe şi nu vor avea bătrâneţe, 
fiind de totdeauna ceea ce sunt şi astăzi, împodobiţi cu păr 
care nu cade şi nu încărunţeşte, veniţi pe lume cu ochelari 


de aur ce ar fi bine să le fie lăsaţi pe nas şi în mormânt, 
neîncercaţi vreodată în viaţă de vreo neplăcere sau de vreo 
grijă legată de familie, fiind înzestrați exact cu atâta inimă 
câtă le trebuie ca să trăiască şi pe care nicicând nu i-a putut 
emoţiona vreun simţământ ca dragostea, prietenia, mila sau 
simpatia. El face parte dintre fiinţele acelea nici bune, nici 
rele, ce păşesc pe pământ fără să facă bine, dar şi fără să 
facă rău, şi care nu sunt niciodată nefericite - nici măcar 
din cauza nenorocirii altora. 

Aşa era O'Bodkins şi, trebuie să recunoaştem cu dragă 
inimă, că se născuse parcă anume ca să fie director de 
ragged-school. Căci ragged-school înseamnă şcoala 
zdrenţăroşilor şi am văzut de câtă minunată exactitate, de 
câtă înţelegere a activului şi pasivului conturilor dădeau 
dovadă registrele domnului O'Bodkins. 

El avea drept ajutoare, în primul rând pe o bătrână 
fumătoare, mama Kriss. veşnic cu pipa în gură şi, în al 
doilea, pe un fost pensionar al şcolii, în vârstă de 
şaisprezece ani, pe nume Grip. Băiatul, un prăpădit cu ochii 
blânzi, cu o voioşie firească întipărită pe trăsăturile 
chipului, cu nasul un pic în vânt, ceea ce este un semn 
caracteristic pentru irlandezi, valora infinit mai mult decât 
trei sferturi din mizerabilii adunaţi în acest soi de lazaret 
şcolar. 

Zdrenţăroşii sunt copii orfani sau părăsiţi de părinţii lor, 
pe care, cea mai mare parte dintre dânşii nici nu şi i-au 
cunoscut vreodată. 

Puteai număra vreo treizeci de bucăţi în şcoala din Galway, 
în vârstă de trei până la doisprezece ani, îmbrăcaţi în 
zdrenţe, veşnic înfometați, hrănindu-se doar cu resturile ce 
le erau aruncate de mila publică. Mulţi dintre ei erau 
bolnavi, după cum am văzut mai adineauri, căci, de fapt, 
aceşti copii oferă mortalităţii partea sa cea mai însemnată, 
ceea ce, dacă ar fi să-l credem pe doctor, nici n-ar fi cine 
ştie ce pierdere. 


Şi el are dreptate, atâta vreme cât orice fel de îngrijire, 
orice fel de dojană, nu sunt în stare să-i împiedice să ajungă 
nişte fiinţe răufăcătoare. Există totuşi un suflet sub aceste 
triste învelişuri şi, cu o îndrumare mai bună, cu un 
devotament de misionar, poate că s-ar izbuti ca el să se 
dezvolte pe calea binelui. Numai că, în asemenea caz, ar fi 
nevoie pentru creşterca acestor nefericiţi de alt soi de 
educatori decât unul dintre acele triste manechine al căror 
jalnic reprezentant este domnul O'Bodkins, destul de uşor 
de întâlnit chiar şi altundeva decât prin comitatele nevoiaşe 
ale Irlandei. 

Prichindel era printre elevii cei mai mititei din ragged- 
school. El nu avea decât patru ani şi jumătate. Bietul copil! 
Ar fi putut să poarte, întipărită pe frunte, această 
sfâşietoare expresie: lipsit de noroc! După ce fusese tratat 
cum bine ştim de către acel Thornpipe, văzându-se prefăcut 
în simplă manivelă, smuls apoi de la acest călău mulţumită 
bunătăţii câtorva suflete simţitoare din Westport, ajunsese 
acum oaspete al suspomenitei ragged-school din Galway! Şi 
atunci când urma s-o părăsească, n-avea oare să-i fie sortit 
să ajungă şi mai răâu...? 

Într-adevăr, preotul parohiei fusese mânat de un 
simţământ nobil când îl scosese pe micuțul nefericit din 
ghearele prezentatorului de marionete. După ce făcuse 
cercetări zadarnice cu privire la obârşia lui, fusese nevoit să 
renunţe să mai afle de unde se trage. Prichindel nu-şi mai 
aducea aminte decât de următorul lucru: că trăise la o 
femeie rea, unde mai erau o fetiţă care îl mângâia adesea şi 
o micuță ce murise. Unde se petrecuseră aceste întâmplări? 
Nu ştia. Nimeni nu putea spune dacă era un copil părăsit 
sau furat de la familia lui. 

Din clipa în care fusese întâmpinat cu bunăvoință la 
Westport, căpătase îngrijiri când într-o casă, când într-alta. 
Soarta lui stârnise mila femeilor din târg. Îi rămăsese 
numele de Prichindel. Câteva familii l-au ţinut o săptămână, 
cincisprezece zile. Asta a durat timp de trei luni, însă 


parohia nu era deloc bogată. Mulţi nenorociţi îşi duceau 
zilele pe seama ei. Dacă ar fi avut o instituţie de binefacere 
pentru copii, micul nostru băieţel şi-ar fi găsit locul acolo. 
Dar aşa ceva nu exista. Astfel încât a fost nevoie să fie trimis 
la ragged-school în Galway şi, iată, trecuseră nouă luni de 
când vegeta în mijlocul acestei adunături de lichele. Când 
avea să iasă de aici, dacă urma să mai iasă vreodată viu, ce 
avea să se aleagă de el? Se află pe lume dezmoşteniţi ai 
soartei pentru care, de la cea mai fragedă vârstă, existenţa 
cu pretenţiile ei de fiecare zi se dovedeşte o chestiune de 
viaţă şi de moarte, o întrebare ce nu rămâne prea des fără 
răspuns. 

Aşadar, Prichindel fusese încredinţat, de nouă luni încoace, 
îngrijirilor bătrânei Kriss; o fiinţă pe jumătate îndobitocită, 
ale sărmanului Grip, ce se resemnase cu soarta lui, şi ale 
domnului O'Bodkins, această maşină de contabilizat 
venituri şi cheltuieli. Totuşi, constituţia lui sănătoasă îi 
îngăduise să reziste atâtor elemente de distrugere. El încă 
nu figura în registrul cel mare al directorului în coloana 
pojarului, scarlatinei şi altor boli ale copilăriei, cu ajutorul 
cărora contul său ar fi fost până acuma lichidat... în fundul 
gropii comune, rezervate zdrenţăroşilor din Galway. 

Însă, dacă în privinţa sănătăţii, Prichindel îndura fără 
urmări grave asemenea încercări, n-am avea cu atât mai 
multe motive să ne temem pentru dezvoltarea sa 
intelectuală şi morală? Cum urma el să reziste contactului 
cu aceşti rogues cum le spun englezii, în mijlocul acestor 
pitici vicioşi la trup şi la suflet, unii născuţi nu se ştie unde şi 
de către cine, alţii - cei mai mulţi - trăgându-se din părinţi 
surghiuniţi în colonii penitenciare, dacă nu chiar copii de 
oameni condamnaţi la moarte şi executaţi? 

Ba, chiar exista unul a cărui mamă îşi tăcea,stagiul” în 
insula Norfolk din Mările Australiei, pe când tatăl, 
condamnat la moarte pentru asasinat, îşi sfârşise zilele la 
închisoarea Newgate, în mâinile faimosului călău Berry. 


Băiatul acesta se numea Carker. La doisprezece ani, părea 
predestinat să păşească pe urmele părinţilor săi. Nu 
trebuie deci să ne mirăm că, în mijlocul acelei lumi 
dezgustătoare din ragged-school, el era cineva. Se bucura 
de oarecare consideraţie, fiind de pe acum un stricat, în 
stare să-i strice şi pe alţii, avându-şi lingugşitorii şi complicii 
lui, şef potrivit pentru cei mai răi dintre dânşii, totdeauna 
gata să facă o blestemăţie, în aşteptarea viitoarelor crime, 
atunci când şcoala îi va fi scuipat afară, în stradă, ca pe o 
drojdie a societăţii. 

Să ne grăbim s-o spunem. Prichindel nu simţea altceva 
decât scârbă faţă de acest Carker, în ciuda faptului că nu 
înceta să se uite la el cu ochii mari, plini de uimire. Judecaţi 
şi dumneavoastră: fiul unui om care fusese spânzurat! 

În general, asemenea şcoli nu seamănă câtuşi de puţin cu 
instituţiile moderne de educaţie în care fiece metru cub de 
aer este matematic distribuit. Aici, conţinătorul este 
adaptat conţinutului. Paie pentru aşternut şi patul se face 
repede: nici măcar nu este nevoie să le întorci. Săli de 
mese? La ce bun, câtă vreme nu există altceva de mâncare 
decât cele câteva coji de pâine şi cei câţiva cartofi care nu 
sunt niciodată de ajuns? În ceea ce priveşte materiile de 
învăţământ, domnul O'Bodkins era însărcinat cu predarea 
lor zdrenţăroşilor din Galway. El ar fi trebuit să-i înveţe să 
citească, să scrie şi să socotească, dar nu silea pe nimeni şi, 
după doi sau trei ani petrecuţi sub autoritatea lui, n-ai fi 
găsit mai mult de zece copii în stare să descifreze un simplu 
afiş. Prichindel, în ciuda faptului că făcea parte dintre cei 
mai Mici, se deosebea de colegii săi, dovedind o oarecare 
înclinaţie spre a se instrui, ceea ce îi atrăgea mii de 
batjocuri. Ce mizerie şi, în acelaşi timp, ce lipsă de 
responsabilitate socială, când o fiinţă inteligentă, care nu 
cere nimic altceva decât să se cultive, rămâne fără cultură! 
Vom şti vreodată ce pierde viitorul omenirii prin sterilizarea 
unui creier tânăr în care natura a depus poate germenii săi 
cei buni, ce n-au să rodească nicicând? 


Şi, dacă personalul şcolii muncea de nu-şi vedea capul, 
asta nu înseamnă că ei şi desfăşurau o muncă onorabilă cu 
mâinile lor. Să strângă ceva combustibil pentru iarnă, să 
cerşească bucăţi de veşminte de pe la persoanele milostive, 
să culeagă balegă de cal şi de vită ca să meargă s-o vândă 
pe câţiva coppers pe la ferme - încasări pentru care domnul 
O'Bodkins deschidea un cont special - să răscolească prin 
grămezile de gunoaie strânse pe la colţurile străzilor, pe cât 
posibil înaintea câinilor sau, dacă era nevoie, după ce se 
luau cu ei la bătaie, iată ocupațiile zilnice ale acestor copii. 
Nici un fel de jocuri sau de distracţii, afară de cazul când îşi 
găseau o plăcere să se zgărie unii pe alţii, să se ciupcască, 
să se muşte, să se bată cu picioarele şi cu pumnii, fără a mai 
vorbi despre festele pe care i le făceau lui Grip. Ce-i drept, 
bunul băiat privea toate astea fără a se nelinişti prea mult, 
ceea ce îi împingea pe Carker şi pe ceilalţi să se 
înverşuneze împotriva lui într-un mod pe cât de laş, pe atât 
de plin de cruzime. 

Singura cameră aproape curată de la ragged-school era 
aceea a directorului. Se înţelege de la sine că el nu lăsa 
niciodată pe nimeni să intre într-însa. Registrele i-ar fi fost 
iute sfâşiate şi foile risipite care încotro. Astfel încât nu era 
deloc nemulţumit de faptul că „elevii” îi umblau toată ziua 
pe-afară, rătăcind la voia întâmplării, vagabondând, făcând 
ştrengării şi întotdeauna i se părea că era prea devreme 
atunci când îi vedea întorcându-se, dacă nevoia de-a mânca 
sau de-a se culca îi mâna înapoi la şcoală. 

Cu firea lui serioasă, cu instinctele sale sănătoase, 
Prichindel era de obicei expus nu numai glumelor prosteşti 
ale lui Carker şi ale altor cinci sau şase derbedei care nu 
făceau mai multe parale ca el, ci şi brutalităţii acestora. Se 
ferea însă să se plângă. Ah, de ce n-avea forţă? Cum s-ar 
mai fi făcut el respectat, cum ar mai fi dat el îndărăt fiecare 
lovitură de pumn, fiecare lovitură de picior; şi câtă mânie se 
strângea în inima lui, simțindu-se prea slab ca să se apere 
singur! 


De altfel, el căuta să iasă cât mai puţin din şcoală, fericit să 
se bucure de un pic de linişte, în timp ce toţi aceşti ticăloşi 
hoinăreau prin împrejurimi. Fără îndoială că acest lucru era 
potrivnic propriei lui bunăstări, căci ar fi găsit vreo cojiţă 
bună de ros, vreo prăjitură veche, ce putea fi cumpărată cu 
doi, trei coppers căpătaţi de pomană, însă lui îi era silă să 
întindă mâna ca să cerşească, să alerge în urma trăsurilor 
în speranţa că are să agonisească ceva mărunţiş şi, mai 
ales, să ia pe furiş vreo jucărioară dintr-un raft, pe când 
numai bunul Dumnezeu ştie dacă ceilalţi se abţineau de la 
toate astea! Nu! El prefera să rămână cu Grip. 

— Tu nu ieşi? îl întreba acesta. 

— Nu, Grip. 

— Carker are să te bată dacă n-aduci nimic diseară! 

— Prefer să fiu bătut. 

Grip îl îndrăgise pe Prichindel şi acesta îl îndrăgea la 
rândul său. Nefiind lipsit de inteligenţă, ştiind să scrie şi să 
citească, încerca să-l înveţe pe copil puţinul pe care-l 
deprinsese şi el. De când se afla la Galway, Prichindel 
începuse să facă oarecari progrese, la citire cel puţin, şi 
promitea să nu-şi facă maestrul de ruşine. 

Se cuvine să mai adăugăm că Grip ştia o sumedenie de 
întâmplări hazlii şi că i le povestea plin de voioşie. Cu 
hohotele lui de râs, în mediul acela sumbru, lui Prichindel i 
se părea că bunul băiat răspândeşte o rază de lumină în 
mijlocul şcolii acesteia posomorâte. 

Ceea ce îl întărâta cel mai mult pe eroul nostru era faptul 
că toţi ceilalţi se luau de Grip şi-l făceau ţinta pornirilor lor 
răuvoitoare. Acesta însă, trebuie s-o repetăm, îndura lotul 
cu o resemnare aproape filosofică. 

— Grip... îi spunea uneori Prichindel. 

— Ce doreşti? 

— Carker e foarte rău! 

— Fireşte... e foarte rău. 

— Pentru ce nu-l plesneşti peste cap? 

— Să-l plesnesc? 


— Şi tot astfel şi pe ceilalţi, nu? 

Grip ridica din umeri. 

— Oare nu eşti tu puternic, Grip? 

— Habar n-am. 

— Păi, ai braţe lungi, picioare lungi... 

Da, într-adevăr, Grip era mare şi slab ca un paratrăsnet. 

— Ei bine, Grip, de ce nu-i plesneşti cu palma-n cap pe 
dobitocii ăştia râi? 

— Aş! Nu merită osteneala. 

— Ah! Dacă aş avea eu picioarele şi braţele tale... 

— Ar fi mai bine, micule, să te foloseşti de ele ca să 
munceşti, îi răspundea atunci Grip. 

— Aşa crezi tu? 

— Sigur că da. 

— Ei bine... o să muncim împreună! Spune...o să 
încercăm... Vrei? Şi Grip voia, bineînţeles. 

Uneori, ieşeau împreună. Grip îl lua cu el pe copil atunci 
când era trimis să facă vreo alergătură. Prichindel era 
îmbrăcat mizerabil, cu o ţoală ce abia îi ajungea până la 
brâu, cu pantalonaşii găuriţi, cu şapca spartă-n fund, cu o 
pereche de brogues 
[18] în picioare, din piele de vită, având tălpile prinse doar 
cu o legătură întocmită dintr-un capăt de sfoară. Grip, el 
însuşi îmbrăcat în zdrenţe, nu arăta mai grozav. Cei doi 
copii alcătuiau o pereche cât se poate de potrivită. Şi, 
atunci când vremea rămânea frumoasă, mai era cum mai 
era; însă, timpul frumos prin comitatele din nordul Irlandei 
este la fel de rar ca şi un prânz bun în coliba lui Paddy. Şi 
atunci, prin ploaie, prin zăpadă, pe jumătate dezbrăcaţi, cu 
chipurile învineţite de frig, cu ochii muşcaţi de crivăţ, cu 
picioarele îngheţate de zăpadă, cei doi copii sărmani îţi 
stârneau mila; cel mare ţinându-l strâns pe cel mic de mână 
şi alergând amândoi ca să se încălzească. 

Ei rătăceau astfel de-a lungul străzilor acestui Galway ce 
are înfăţişarea unui târguşor spaniol, singuri, în mijlocul 
unei mulţimi nepăsătoare. Prichindel tare ar fi mai vrut să 


ştie ce se petrece în casele pe lângă care treceau. Dar, prin 
ferestrele lor înguste şi zăbrelite cu grilaje, prin storurile 
lăsate, ar fi fost cu neputinţă să întrezăreşti ceva. Pentru el 
erau adevărate case de bani, umplute, de bună seamă, cu 
saci de monede. Dar hotelurile, unde călătorii trăgeau după 
ce coborâseră din trăsură, ce plăcere ar mai fi fost să le poţi 
vizita camerele, acelea de la Royal Hotel mai cu seamă! Însă 
servitorii i-ar fi alungat pe amândoi ca pe nişte câini sau, 
lucru încă şi mai rău, ca pe nişte cerşetori, căci, în cel mai 
prost caz, câinii pot fi şi mângâiaţi... 

Iar când se opreau în faţa magazinelor, aşa rău 
aprovizionate cum sunt ele prin târguşoarele Irlandei de 
Sus, obiectele din vitrine li se păreau grămezi de bogății 
incalculabile. Ce priviri aruncau aici, într-un galantar cu 
articole de îmbrăcăminte, ei, care nu umblau decât 
înveşmântaţi în zdrenţe, acolo, în vitrina unui magazin de 
încălţăminte, ei, care umblau cu picioarele goale! Dar, oare, 
urmau să cunoască dânşii, vreodată, bucuria de-a avea un 
costum nou, ajustat pe talie, o pereche de pantofi făcuţi pe 
măsură? Nu, fără îndoială, asemenea atâtor nefericiţi, 
osândiţi să capete doar ce leapădă alţii, resturi de bulendre 
şi rămăşiţe de la bucătărie! 

Mai erau şi vitrinele măcelăriilor, cu sferturi mari de bou 
atârnate în cârlige, care ar fi ajuns ca să hrănească o lună 
întreagă toată lumea de la ragged-school. Atunci când le 
contemplau, Grip şi Prichindel căscau gura cât puteau de 
tare şi simțeau cum spasme dureroase le contractă 
stomacul! 

— Ei aş, făcea Grip pe un ton voios, pune-ţi fălcile la 
treabă, micule! E ca şi cum ai mânca de-adevăratelea! 

Şi, dinaintea jimblelor calde, în mirosul de pâine proaspătă 
ieşind din cuptor, privind la cakes şi la alte soiuri de 
prăjituri care stârneau pofta trecătorului, ei rămâneau 
locului, neclintiţi; le lăsa gura apă, îşi mişcau convulsiv 
buzele, pe chipurile lor se citea foamea, iar Prichindel 
rostea în şoaptă: 


— Cât de bune trebuie să fie! 

— Îţi garantez eu! răspundea Grip. 

— Ai mai mâncat? 

— O singură dată. 

— Ah! suspina Prichindel. 

El nu mai mâncase niciodată, nici la 'Thornpipe, nici de 
când căpătase adăpost la ragged-school. 

Într-o bună zi, o doamnă, înduioşată, văzându-l aşa de alb 
la faţă, l-a întrebat dacă nu i-ar face plăcere să mănânce o 
prăjitură. 

— Aş dori mai curând o pâine, doamnă, i-a răspuns el. 

— Şi pentru ce, copilul meu? 

— Pentru că ar fi mai mare. 

O dată, totuşi, când Grip căpătase câteva pence drept 
răsplată pentru un comision, a cumpărat o prăjitură care, 
de bună seamă, văzuse lumina zilei cu cel puţin o 
săptămână înainte. 

— E bună? l-a întrebat flăcăul pe Prichindel. 

— Oh... Ai zice că este îndulcită! 

— Cred şi eu că-i îndulcită, i-a replicat Grip, ba chiar cu 
zahăr de-adevărate-lea pe deasupra! 

Uneori, Grip şi Prichindel mergeau să se plimbe până în 
mahalaua Salthill. De acolo poţi cuprinde cu privirea tot 
golful, unul dintre cele mai pitoreşti din Irlanda, cu cele trei 
insule Aran aşezate la intrare asemenea celor trei conuri 
stâncoase din golful Vigo 

— altă asemănare cu Spania - şi, îndărăt, sălbatecii munţi 
Burren, Clare, ca şi falezele abrupte de la Moher. Apoi se 
întorceau înspre port, umblând pe cheiuri, de-a lungul 
docurilor, a căror construcţie fusese începută într-o epocă 
în care se făurise visul ca oraşul Galway să devină punctul 
de plecare al unei linii de transatlantice pe cea mai scurtă 
rută dintre Europa şi Statele Unite ale Americii. 

Când copiii dădeau cu ochii de cele câteva nave ancorate 
în golf sau amarate la țărm, se simțeau irezistibil atraşi de 
ele, bănuind că, fără îndoială, marea trebuie să fie mai 


puţin crudă cu sărmanii oameni decât pământul, că dânsa 
le făgăduieşte o existenţă mai înlesnită, că viaţa este mai 
bună în aer liber pe oceanele lumii, departe de cocioabele 
împuţite din oraşe, că meseria de marinar este, prin 
excelenţă, aceea care poate asigura sănătatea copilului şi 
pâinea cea de toate zilele a bărbatului. 

— Trebuie să fie foarte frumos să mergi pe corăbiile 
astea... cu pânzele lor aşa mari, Grip! spunea Prichindel. 

— Dac-ai şti cât mă ispiteşte! îi răspundea Grip, moţăind 
din cap. 

— Atunci, de ce nu eşti marinar pe mare...? 

— Ştii că ai dreptate?... De ce nu-s eu marinar? 

— Ai merge departe... departe... 

— Poate c-o să vină şi asta într-o bună zi! a făcut Grip. 

Portul Galway este alcătuit de gura unui fluviu ce izvorăşte 
din Lough 
[20] Corrib şi se varsă în fundul golfului. Pe malul celălalt, la 
capătul unui pod, se întinde ciudatul sat Claddagh, cu cei 
patru mii de locuitori ai săi, toţi pescari, ce s-au bucurat 
vreme îndelungată de autonomie comunală şi al căror 
primar este înnobilat rege prin vechile privilegii feudale. 
Grip şi copilul nostru veneau uneori până la Claddagh. Ce 
n-ar fi dat Prichindel să fie în locul unuia dintre băieţii 
aceştia viguroşi, zburdalnici, cu chipul ars de soare şi de 
briză, să fie în locul fiului uneia dintre aceste mame 
vânjoase, cu sânge galician în vine, niţeluş sălbatică la 
înfăţişare, ca şi bărbatul ei de altfel. Da! El invidia 
adunătura asta de zgâmboi sănătoşi şi cu adevărat mai 
fericiţi decât copiii atâtor oraşe din Irlanda. Băieți care 
strigau, se jucau, se bălăceau în apă... Ar fi vrut să facă 
parte dintre ei... Avea poftă să se ducă să-i ia de mână... 
Dar nu îndrăznea, de vreme ce era atât de zdrenţăros, căci, 
văzându-l că se apropie, ei şi-ar fi putut închipui că vine să 
le ceară de pomană. Şi atunci se ţinea la o parte, cu ochii 
plini de lacrimi, târşâindu-şi troşii prin piaţa de mărfuri, 
prinzând curaj să see uite la macrourile în culori 


scânteietoare, la heringii bătând în cenuşiu, singurii peşti 
pe care-i caută pescarii din Claddagh. În ce priveşte 
homarii şi crabii cei groşi ce se găseau şi ei din belşug 
printre stâncile golfului, nu putea crede că sunt buni de 
mâncat, în ciuda faptului că Grip afirma - după cum auzise 
şi dânsul pe la alţii vorbind - că „jivinele-astea au adevărate 
prăjituri cu frişcă în găoacele lor”! Poate că n-ar fi fost 
imposibil ca, într-o bună zi, să-şi poată da seama şi singuri 
de asta. 

Plimbarca lor în afara oraşului odată isprăvită, amândoi 
ajungeau, umblând pe străzi înguste şi dezgustătoare, în 
cartierul în care se afla ragged-school. Treceau prin 
mijlocul ruinelor ce fac ca Galway să arate ca un târguşor 
pe care un cutremur de pământ l-a distrus pe jumătate. Au 
şi ruinele farmecul lor, atunci când se datoresc scurgerii 
timpului. Aici însă, casele acestea neterminate din lipsă de 
bani, aceste edificii abia schiţate şi cu zidurile gata crăpate, 
tot ce era înfăptuirea delăsării şi nu opera veacurilor de 
mult apuse, răspândea o atmosferă de tristeţe posomorâtă. 

Şi, cu toate acestea, lucrul cu mult mai jalnic decât 
cartierele sărace din Galway, mai respingător decât cele 
mai de pe urmă dărăpănături ale mahalalelor de aici, era 
locuinţa oribilă şi greţoasă, adăpostul neîndestulător şi 
dezgustător unde mizeria îi îngrămădea pe colegii lui 
Prichindel, locul spre care el şi Grip nu sc grăbeau câtuşi de 
puţin să ajungă, atunci când sosea ora să se întoarcă la 
ragged-school. 

Capitolul IV ÎNMORMÂNTAREA UNUI PESCĂRUŞ. 

Dar oare, în mijlocul acestei existenţe dureroase, în mediul 
înjositor al zdrenţăroşilor, Prichindel nu se întorcea din 
când în când cu gândul în trecut? Dacă un copil fericit, 
datorită grijii de care este înconjurat şi dezmierdărilor cu 
care este copleşit, se lasă cu totul în voia bucuriei de-a trăi, 
iată un lucru uşor de imaginat, deoarece aşa şi trebuie să 
fie. Vai! Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trecutul n- 
a fost altceva decât un şir neîntrerupt de suferinţe. Viitorul 


apare sub înfăţişarea cea mai întunecată. Priveşti înainte 
numai după ce te-ai uitat în urmă. 

Şi, dacă se întorcea îndărăt cu un an, doi, ce revedea 
Prichindel? Pe acel Thornpipe, un om brutal şi violent, pe 
pungaşul acesta lipsit de milă, pe care ţi-ar fi uneori teamă 
să nu-l întâlneşti la colţ de stradă sau la drumul mare, 
desfăcându-şi mâinile uriaşe ca să te înşface... Apoi, 
amintirea nedesluşită dar înfricoşătoare a femeii hapsâne 
care îl maltrata, ca şi chipul alinător al acelei fetiţe ce-l 
legăna pe genunehii ei. 

— Cred că-mi aduc aminte că-i zicea Sissy, i-a spus el într-o 
bună zi prietenului său. 

— Ce nume frumos! i-a răspuns Grip. 

Ce-i drept, Grip era încredinţat că această Sissy nu exista 
decât în închipuirea copilului, pentru că niciodată nu se 
putuseră căpăta nici un fel de informaţii despre ea. Însă, de 
îndată ce părea să se îndoiască de existenţa ei, Prichindel 
începea să dea semne de supărare. Da! Elo revedea cu 
ochii minţii... Avea oare s-o mai regăsească vreodată?... Ce 
s-o fi întâmplat cu ea?... O mai fi trăind tot la scorpia aia de 
femeie?... Departe de dânsul?... Poate că-i despărţeau zeci 
şi zeci de kilometri? Că îl iubea mult şi el o iubea la rândul 
său. Fusese pentru prima oară când prinsese drag de 
cineva înainte de a-l întâlni pe Grip şi vorbea despre ea ca 
despre o domnişoară în toată firea... Era bună şi blândă, îl 
mângâia, îi ştergea lacrimile, îl săruta, îşi împărțea cartofii 
cu el. 

— Tare-aş mai fi vrut s-o apăr când o bătea femeia aia rea! 
spunea Prichindel. 

— Şi eu, ba chiar cred c-aş fi pocnit-o rău! răspundea Grip 
ca să-i facă plăcere copilului. 

De altfel, dacă băiatul acesta bun nu se apăra deloc atunci 
când era atacat, ştia la nevoie să-i apere pe alţii, lucru pe 
care îl şi dovedise, punându-i cu botul pe labe pe nemernicii 
aceia ce se înverşunau împotriva protejatului său. 


Odată, în timpul primelor luni de şedere la ragged-school, 
atras de dangătul clopotelor de duminică, Prichindel 
pătrunsese în catedrala din Galway. Trebuie să mărturisim 
că numai întâmplarea îl mânase într-acolo, deoarece chiar 
şi turiştii o descoperă cu destulă greutate, aşa pierdută cum 
este în mijlocul unui labirint de străduţe înguste şi 
noroioase. 

Când Prichindel s-a întors de la biserică, n-a spus nimic 
nimănui, nici măcar lui Grip, care, de altfel, n-avea decât o 
foarte palidă idee despre însemnătatea fastului liturghiei şi 
vecerniei catolice. Cu toate acestea, după cea de-a doua 
vizită la catedrală, găsindu-se o dată singur cu Kriss, s-a 
încumetat s-o întrebe ce este Dumnezeu. 

— Dumnezeu?... a făcut bătrâna femeie, rostogolind nişte 
ochi înspăimântători în mijlocul valurilor greţoase de fum 
ce-i scăpau din luleaua de pământ ars. 

— Da... Dumnezeu. 

— Dumnezeu, i-a răspuns dânsa atunci, este frate cu 
dracul, la care îi trimite pe ticăloşii de copii care nu sunt 
cuminţi, ca să-i ardă în focul gheenei. 

Primind asemenea răspuns, Prichindel s-a îngălbenit la 
faţă şi, cu toate că avea mare poftă să afle unde se găseşte 
gheena aceea plină de flăcări, n-a mai îndrăznit s-o întrebe 
nimic în această privinţă. 

Însă n-a încetat să se gândească la acel Dumnezeu a cărui 
singură ocupaţie părea să fie aceea de a-i pedepsi pe 
copilaşi - şi încă atât de îngrozitor, dacă ar fi fost să se ia 
după spusele bătrânei Kriss. 

Totuşi, într-o bună zi, foarte neliniştit, a vrut să stea de 
vorbă şi cu Grip despre acest lucru. 

— Grip, l-a întrebat el, ai auzit cumva, din când în când, 
vorbindu-se despre iad? 

— Câteodată. 

— Unde se găseşte iadul ăsta? 

— Habar n-am. 


— Ia spune... Dacă îi arde acolo pe copiii care sunt răi, au 
să-l ardă şi pe Carker? 

— Da... Şi încă într-un foc mare! 

— Dar eu... Grip. eu nu sunt rău, spune, nu-i aşa? 

— Tu... rău? Nu... Nu cred. 

— Atunci pe mine n-au să mă ardă, nu? 

— N-o să-ţi ardă nici măcar un fir de păr! 

— Nici pe tine n-au să te ardă, Grip? 

— Nici pe mine... poţi fi sigur! 

lată, aşadar, tot ce învățase Prichindel din catehism. Dar, 
chiar şi aşa, în simplitatea lui, în naivitatea vârstei sale 
fragede, simţea în chip nedesluşit ce este bine şi ce e rău. 
Însă, dacă n-ar fi avut de ce să fie pedepsit după preceptele 
bătrânei de la ragged-school, după acelea ale domnului 
O'Bodkins se afla în mare primejdie. 

Într-adevăr, domnul O'Bodkins era foarte nemulţumit. 
Prichindel nu figura în registrele sale în coloana încasărilor, 
dar apărea în schimb în coloana cheltuielilor. Iată un puşti 
care costa - o, nu din cale-afară de mult, domnule 
O'Bodkins! - şi care nu producea nimic! Cel puţin ceilalţi, 
cerşind şi jefuind, contribuiau măcar în parte la cheltuielile 
pentru casă şi masă, pe câtă vreme acest copil nu aducea 
nici un venit. 

Într-o zi, domnul O'Bodkins l-a dojenit cu multă asprime, 
săgetându-l cu o privire severă prin ochelarii săi cu ramă de 
aur. 

Prichindel a găsit destulă putere într-însul ca să nu plângă 
ascultând mustrările pe care domnul O'Bodkins i le făcea în 
dubla lui calitate de contabil şi director. 

— Tu nu vrei să faci nimic? l-a întrebat el. 

— Ba da, domnule, i-a răspuns copilul. Spuneţi-mi... ce aţi 
dori să fac? 

— Orice, care să scoată cheltuielile pe care le facem cu 
tine. 

— Aş vrea, dar nu ştiu ce. 


— Mergi după oameni pe stradă... Le ceri să-ţi dea 
comisioane de făcut. 

— Eu sunt prea mic şi ei nu vor. 

— Atunci, scormoneşte prin grămezile de gunoaie, în colţ, 
lângă bornele kilometrice! Totdeauna se găseşte câte 
ceva... 

— Câinii mă muşcă şi eu nu sunt de-ajuns de puternic... 
Nu pot să-i pun pe fugă! 

— Ce spui!... Dar mâini n-ai? 

— Ba da. 

— Şi picioare? 

— Da. 

— Ei bine, atunci aleargă pe drumuri după trăsuri şi 
agoniseşte măcar niscai coppers, dacă tot nu eşti în stare să 
faci altceva! 

— Să cerşesc coppers? 

Şi Prichindel a simţit cum i se întoarce stomacul pe dos de 
scârbă, într-atâta s-a revoltat mândria lui firească la auzul 
acestei propuneri. Da, mândria lui, acesta este cuvântul, 
căci el roşea numai la gândul că va trebui să întindă mâna. 

— Nu, n-aş putea, domnule O'Bodkins! a răspuns el. 

— Ah! Tu n-ai putea, spui...? 

— Nu! 

— Dar să trăieşti fără să mănânci, ai putea?... Nu, nu-i 
aşa? Îţi pun însă în vedere că, într-o bună zi, am să te pun la 
asemenea regim, dacă n-ai de gând să găseşti un mijloc 
pentru a-ţi câştiga existenţa!... Şi acum, întinde-o! 

Să-şi câştige existenţa... la patru ani şi câteva luni! Ce-i 
drept, el o mai făcuse o dată, pe vremea când umbla cu 
prezentatorul de marionete... dar în ce chip! Aşadar, copilul 
a „întins-o”, foarte deprimat. Şi, dacă l-ai fi văzut cum stă 
într-un ungher, cu mâinile la piept, cu capul plecat, ţi s-ar fi 
strâns inima de milă pentru el. Ce povară ajunsele să fie 
viaţa pentru această sărmană mică făptură! 

Cu greu ţi-ai putea închipui ce mult suferă micuţii de felul 
lui Prichindel atunci când sunt îndobitociţi de mizerie din 


cea mai fragedă copilărie şi niciodată nu te-ai putea 
înduioşa îndeajuns de soarta lor! 

Şi apoi, după mustrările domnului O'Bodkins, veneau 
provocările la care-l supuneau haimanalele din şcoală. 

Faptul că acest copil era mai cinstit decât ei îi făcea să 
turbeze de furie. Aveau o plăcere deosebită să-l împingă la 
rele şi, de aceea, nu făceau economie nici de sfaturi perfide, 
nici de lovituri. 

Carker, mai cu seamă, era neistovit în această privinţă şi 
numai firea lui perversă putea să explice de ce arăta atât de 
înverşunat. 

— Tu nu vrei să ceri de pomană? l-a întrebat el într-o zi. 

— Nu, i-a răspuns răspicat Prichindel. 

— Ei bine, vită tâmpă, nu să ceri... să iei! 

— Să iei...? 

— Da!... Când vezi un domn bine îmbrăcat, cu o batistă 
care-i iese niţel din buzunar, te apropii, tragi cu 
îndemânare de batistă şi ea vine singură afară. 

— Lasă-mă în pace, Carker! 

— Şi, uneori, o dată cu batista, se iveşte şi un portofel... 

— Dar asta înseamnă să furi! 

— Şi, în portofelele celor bogaţi, nu găseşti coppers, ci 
şilingi, coroane, ba chiar monede de aur, şi aduci banii ca 
să-i împărţi cu camarazii tăi, secătură ce eşti! 

— Da, a făcut alt mic ticălos, şi le dai cu tifla poliţailor, 
luând-o la fugă. 

— Şi apoi, dacă ai ajunge la închisoare, ce ţi-ar păsa? Acolo 
o duci la fel de bine ca şi aici - ba chiar mai bine. [i se dă 
pâine, supă de cartofi şi mănânci după pofta inimii! 

— Eu nu vreau... nu vreau! repeta copilul, zbătându-se în 
mijlocul acestor derbedei, care îl aruncau de la unul la altul 
ca pe o minge. 

Grip, intrând în sală, s-a grăbit să-l scoată din mâinile 
bandei. 

— Lăsaţi-mi-l pe ăsta micu în pace! a strigat el, strângând 
pumnii gata să lovească. 


De data aceasta, Grip era cu adevărat mânios. 

— Tu ştii, i-a spus el lui Carker, eu cârpesc rar, nu-i aşa, 
dar când încep să dau... 

Şi, după ce netrebnicii aceia şi-au lăsat victima în pace, să 
fi văzut ce priviri i-au mai aruncat, de parcă-şi făgăduiau s-o 
ia de la început de îndată ce Grip n-avea să mai fie de faţă, 
ba chiar, cu prima ocazie, „să le facă seama” la amândoi! 

— Bineînţeles că tu, Carker, ai să fii ars! a spus Prichindel 
cu oarecare compătimire în glas. 

— Ars...? 

— Da... în focul gheenei... dacă vei continua să fii rău! 

lată un răspuns care a stârnit batjocurile întregii şleahte 
de necredincioşi. Ce vreţi? Transformarca lui Carker în 
friptură ajunsese la Prichindel o idee fixă. 

Totuşi, era de aşteptat ca intervenţia lui Grip în favoarea 
lui să nu aibă rezultate prea fericite. Carker şi ceilalţi din 
banda lui erau hotărâți să se răzbune, atât pe 
supraveghetor, cât şi pe protejatul său. 

Pe la colţuri, cei mai mari ticăloşi din ragged-school ţineau 
tainice consfătuiri care nu prevesteau nimic bun. Astfel 
încât Grip nu înceta să-i supravegheze, având grijă să-l lase 
cât mai puţină vreme singur pe băieţelul nostru. Noaptea îl 
lua cu el sus, în chiţimia lui de sub şindrila acoperişului. 
Acolo, în acel colţişor foarte friguros şi cât se poate de 
mizerabil, Prichindel se afla măcar la adăpost de sfaturi rele 
şi de bruftuieli. 

Într-o zi, Grip şi micuțul o porniseră la plimbare înspre 
plaja de la Salthill, unde îşi făceau din când în când 
plăcerea să se scalde. Grip, care ştia să înoate, îi dădea 
lecţii lui Prichindel. Ah, cât de fericit era acesta din urmă să 
se arunce în apa aceea limpede, pe deasupra căreia pluteau 
până departe, foarte departe, corăbii ale căror pânze albe 
le vedea pierzându-se în zare. 

Se zbenguiau amândoi în mijlocul talazurilor lungi ce 
bubuiau izbindu-se de țărm. Grip, ţinând copilul de umeri, îl 
învăţa să facă primele mişcări de înot. 


Pe neaşteptate, dinspre stânci s-au făcut auzite adevărate 
urlete de şacali şi şi-au făcut apariţia zdrenţăroşii de la 
ragged-school. 

Erau cu totul vreo doisprezece, dintre cei mai stricaţi, 
dintre cei cruzi, cu Carker în frunte. 

Ţipau şi vorbeau atât de răstit pentru că zăriseră un 
pescăruş rănit la o aripă, care încerca să fugă de ei. Şi 
poate că ar fi izbutit să scape, dacă nu l-ar fi nimerit Carker 
cu o piatră. 

Prichindel a scos un strigăt de-ai fi zis că pe el îl lovise. 

— Sărmanul pescăruş... sărmanul pescăruş! repeta 
micuțul. 

Grip s-a mâniat straşnic şi poate că i-ar fi tras lui Carker o 
bătaie s-o pomenească toată viaţa, dacă nu l-ar fi văzut pe 
copil dând buzna pe plajă în mijlocul bandei, cerând 
îndurare pentru biata pasăre. 

— Carker... te rog, repeta el, bate-mă pe mine... bate-mă 
pe mine... dar nu pescăruşul... nu pescăruşul! 

Cu ce ploaie de batjocuri usturătoare l-au mai întâmpinat, 
văzându-l cum se târăşte pe nisip, gol-goluţ, cu mâinile şi cu 
picioarele lui firave, cu coastele ce-i ieşeau prin piele! Şi el 
striga mai departe, în gura mare: 

— Îndurare... Carker... Îndură-te de pescăruş! 

Dar nimeni nu-l asculta. Râdeau cu toţii de umilele-i 
rugăminţi. Întreaga şleahtă fugărea pasărea care încerca 
zadarnic să se ridice de la pământ, ţopăind stângaci de pe o 
labă pe alta şi încercând să-şi găsească un adăpost printre 
stânci. 

Strădanii de prisos. 

— Laşilor... laşilor! striga Prichindel. 

Carker a apucat pescăruşul de-o aripă şi, învârtindu-l de 
mai multe ori pe deasupra capului, l-a aruncat în aer. 
Acesta a căzut iarăşi pe nisip. Alt derbedeu l-a cules de pe 
jos şi l-a azvârlit în pietriş. 

— Grip... Grip! repeta Prichindel, apără.-l... apără-l! 


Grip s-a năpustit asupra trenţăroşilor ca să le smulgă biata 
pasăre din mâini. dar era prea târziu. Carker strivise cu 
călcâiul capul pescăruşului. 

Şi hohotele de râs au răsunat şi mai puternic, în mijlocul 
unui concert de urale frenetice. 

Prichindel era indignat. A fost cuprins atunci de mânie, de 
o furie oarbă şi, nemaiputând să se stăpânească, a ridicat o 
piatră de pe jos şi a aruncat-o din toate puterile în Carker, 
care a primit-o drept în piept. 

— Ah, ai să mi-o plăteşti! a strigat Carker. 

Şi, mai înainte ca Grip să-l fi putut împiedica, a tăbărât 
asupra băieţelului, târându-l pe marginea plajei, 
doborându-l sub lovituri. Apoi, în timp ce toţi ceilalţi 
derbedei îl ţineau pe Grip de mâini şi de picioare, el l-a 
cufundat pe Prichindel cu capul în valuri, cu riscul să-l 
sufoce. 

Izbutind să scape de acei nemernici care, luaţi la palme, s- 
au rostogolit în cea mai mare parte la pământ urlând de 
durere, Grip a alergat după Carker, dar acesta a rupt-o la 
fugă, împreună cu toată banda. 

Talazurile, retrăgându-se, l-ar fi purtat cu ele pe 
Prichindel, dacă Grip nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi tras 
îndărăt pe nisip, pe jumătate leşinat. 

Şi după ce l-a frecat viguros pe tot trupul, Grip l-a pus 
repede pe picioare. L-a îmbrăcat iar în zdrenţele lui şi, 
apucându-l de mână, i-a spus: 

— Vino. vino! 

Prichindel a urcat panta în direcţia stâncilor. Acolo, văzând 
pasărea strivită, a îngenuncheat, cu ochii scăldaţi în lacrimi, 
a făcut o gaură în nisip şi a îngropat-o. 

Căci el însuşi ce era altceva decât o sărmană pasăre 
părăsită... un biet pescăruş cu chip de om? 

Capitolul V DIN NOU LA RAGGED-SCHOOL. 

Întorcându-se la şcoală, Grip a crezut că este de datoria 
lui să-i atragă atenţia domnului O'Bodkins asupra purtării 
lui Carker şi a celorlalţi ticăloşi. Aceasta însă nu pentru a-i 


vorbi despre renghiurile ce i le jucau şi pe care, de cele mai 
multe ori, nici măcar nu le lua în seamă. Nu! Era vorba 
despre Prichindel şi maltratările la care era supus. De astă 
dată lucrurile ar fi mers atât de departe, încât, fără 
intervenţia lui Grip, valurile ar fi rostogolit acum cadavrul 
unui copil pe plaja de la Salthill. 

În loc de orice alt răspuns, Grip n-a obţinut din partea 
domnului O'Bodkins decât o moţăială din cap. El ar fi 
trebuit să priceapă că asemenea lucruri n-aveau nimic de-a 
face cu contabilitatea. Ce dracu; doar nu era să înscrie în 
registrul cel mare o coloană pentru palme şi alta pentru 
lovituri de picior! Astea, potrivit regulilor aritmeticii, nu 
puteau fi puse laolaltă, după cum ar fi fost cu neputinţă să 
aduni trei pietre cu cinci sticleţi. Fără îndoială că domnul 
O'Bodkins avea, ca director, datoria să se îngrijoreze din 
pricina relelor purtări ale elevilor săi interni; însă, în 
calitate de contabil, el s-a mărginit să-l trimită la plimbare 
pe supraveghetorul şcolii. 

Începând din ziua aceea, Grip s-a hotărât să nu-l mai 
piardă din ochi pe protejatul lui, să nu-l mai lase niciodată 
singur în sala cea mare şi, atunci când ieşea fără el, să aibă 
grijă să-l încuie în fundul chiţimiei sale de sub acoperiş, 
unde, cel puţin, copilul se afla în siguranţă. 

Între timp, s-au scurs şi ultimele săptămâni ale verii. 
Sosise luna septembrie. Acesta este începutul iernii în 
districtele comitatelor din nord, iar iarna în Irlanda de Sus 
este alcătuită dintr-un şir neîntrerupt de ninsori, rafale de 
crivăţ, vijelii şi ceţuri, venite dinspre câmpiile îngheţate ale 
Americii septentrionale şi pe care vânturile Atlanticului le 
aruncă asupra Europei. 

Pe scurt, o vreme aprigă şi nemiloasă pentru locuitorii din 
jurul golfului Galway, cuprins în împrejmuirea lui de munţi, 
ca între pereţii unei gheţării. Zile prea scurte şi nopţi prea 
lungi de îndurat pentru cei ce n-au cărbuni sau turbă în 
vatră. Să nu vă prindă mirarea dacă temperatura e scăzută 
atunci în ragged-school, în afară, poate, de camera 


domnului O' Bodkins. Oare, dacă directorul-contabil n-ar 
sta la căldură, nu i s-ar slei cerneala în călimară? Şi nu i-ar 
îngheţa parafele înainte de-a le isprăvi înfloriturile? 

Acum ori niciodată era momentul ca toată lumea s-o 
pornească pe străzi şi pe şosele ca să strângă tot ce putea fi 
în stare să se combine cu oxigenul pentru a produce 
căldură. Slabe posibilităţi, trebuie s-o recunoaştem, atunci 
când eşti silit să aduni crengi căzute din copaci, tăciuni 
lepădaţi în uşa locuinţelor sau sfărâmături de cărbune pe 
care se băteau oamenii sărmani în port, pe cheiurile unde 
erau descărcate navele. Pensionarii şcolii se ocupau deci de 
asemenea recoltă, dar cât de numeroşi mai erau 
culegătorii! 

Băieţelul nostru lua şi el parte la asemenea muncă 
obositoare. Zilnic se întorcea cu câte un pic de combustibil. 
Asta măcar nu era cerşetorie. Astfel, de bine de rău, în 
vatră ardeau nişte flăcări prăpădite şi fumegoase cu care 
erau nevoiţi să se mulţumească toţi elevii, care, dârdâind de 
frig în zdrenţele lor, se înghesuiau împrejurul plitei, cei mai 
mari în locurile cele mai bune, se înţelege de la sine, în timp 
ce, în marmită, mâncarea de seară încerca să dea în fiert. Şi 
ce mai mâncare!... Coji de pâine, cartofi strânşi de prin 
gunoaie, câteva ciolane de care mai atârnau fărâmiţe de 
carne, o fiertură groaznică, plină de pete de unsoare în 
locul steluţelor din supa de carne. 

De bună seamă că niciodată nu se găsea un loc în faţa 
focului şi pentru Prichindel, care doar arareori căpăta un 
blid din lichidul acesta, pe care bătrâna îl păstra numai 
pentru cei mari. Ei se năpusteau asupra fierturii ca nişte 
câini înfometați şi nu şovăiau să-şi arate colții ca să-şi apere 
porţiile neînsemnate. 

Din fericire, Grip se grăbea să-l ia pe copil în chiţimia lui 
ca să-i dea partea cea mai bună din hrana sa zilnică. Fără 
îndoială că, acolo, sus, nu era foc. Totuşi, ghemuindu-se în 
paie, înghesuindu-se unul în altul, izbuteau amândoi să se 
apere de frig şi apoi să adoarmă, căci somnul poate că te 


încălzeşte, nu-i aşa?... Trebuie ca, măcar, să sperăm acest 
lucru. 

Într-o bună zi a dat norocul peste Grip. Tocmai ieşise la 
plimbare şi umbla de-a lungul străzii principale din Galway 
când, un călugăr care se întorcea la Royal Hotel, l-a rugat 
să-i ducă o scrisoare la poştă. Grip s-a grăbit să-i facă acest 
serviciu şi, pentru osteneală, a căpătat un frumos şiling 
nou-nouţ. Desigur, nu făcuse rost de cine ştie ce capital sub 
această formă, deci nu era nevoit să-şi spargă capul ca să se 
hotărască dacă să-l plaseze în rente de stat sau în valori 
industriale. Nu! Plasamentul cel mai indicat avea să fie 
făcut în natură, în cea mai mare parte în stomacul lui 
Prichindel şi câte un pic într-al său. Astfel încât s-a dus să 
cumpere tot soiul de mezeluri de porc, care le-au ajuns să 
se ospăteze trei zile-n şir, în ascuns de Carker şi de ceilalţi. 
Vă puteţi desigur închipui că Grip nu înţelegea să le 
împartă cu cei ce nu împărțeau niciodată nimic cu dânsul. 

În plus - ceea ce a făcut deosebit de fericită întâlnirea 
dintre Grip şi călătorul care trăsese la Royal Hotel - acest 
onorabil gentleman, văzându-l atât de prost îmbrăcat, a 
renunţat în favoarea lui la un tricou de lână care era încă în 
bună stare. 

Dar să nu credeţi cumva că lui Grip i-a trecut prin cap să 
şi-l păstreze sieşi spre folosinţă. Nu, el nu s-a gândit decât 
la Prichindel. Socotea că ar fi fost „a-ntâia” să poarte tricoul 
ăsta bun pe sub zdrenţele sale. 

„O să se simtă-n el ca un berbec în blana lui”, şi-a spus 
băiatul acesta bun la inimă. 

Însă „berbecu!” n-a vrut cu nici un chip ca Grip să se 
despoaie de blana lui pentru dânsul. S-au purtat discuţii 
aprinse. În cele din urmă, lucrurile s-au putut aranja spre 
mulţumirca amândurora. 

Într-adevăr, bunul gentleman era gras şi tricoul s-ar fi 
putut înfăşură de două ori pe trupul lui Grip. Acel 
gentleman era înalt, astfel încât tricoul lui l-ar fi îmbrăcat 
pe Prichindel din cap până-n picioare. Deci, scoțând din 


lungime şi din grosime, ar fi fost cu putinţă ca tricoul să fie 
ajustat în folosul ambilor prieteni. Dacă ar fi rugat-o pe 
beţiva aceea bătrână de Kriss să-l descoasă şi să-l coasă din 
nou, ar fi fost ca şi cum i-ar fi cerut să renunţe la pipa ei. 
Aşa că, închizându-se în chiţimia lui din pod, Grip s-a pus pe 
treabă, punându-şi la bătaie întreaga inteligenţă. După ce i- 
a luat măsură copilului, a izbutit să-i confecţioneze o vestă 
bună, de lână. În ce-l priveşte, el s-a văzut căpătuit cu o 
jiletcă - fără mâneci, ce-i drept - dar, în sfârşit, o jiletcă 
înseamnă ceva, nu-i aşa? 

Este de la sine înţeles că Prichindel a fost sfătuit să-şi 
ascundă vesta pe sub zdrenţe, să nu i-o vadă ceilalţi. Căci, 
decât să-l lase s-o poarte, aceştia mai curând i-ar fi rupt-o în 
bucăţi. Ceea ce ela şi făcut şi vă lăsăm să apreciaţi şi 
singuri dacă s-a bucurat de căldura plăcută pe care i-o 
oferea tricoul în timpul gerurilor aspre ale iernii! 

După ploile lunii octombrie, ce cădeau fără încetare, 
noiembrie a dezlănţuit asupra comitatului un vânt îngheţat, 
care a tăcut ca toată umezeala din atmosferă să se 
transforme în zăpadă. Stratul alb de nea a depăşit şaizeci 
de centimetri pe străzile oraşului Galway. De aceea, recolta 
zilnică de huilă şi de turbă a avut de suferit. Se făcuse un 
frig straşnic în ragged-school şi, dacă vatra era lipsită de 
combustibil, stomacul, care este şi el un focar, rămânea la 
fel de gol, căci nici într-însul nu se mai făcea focul în fiecare 
Zi. 

Era însă neapărat nevoie ca, înfruntând furtunile de 
zăpadă şi curenţii îngheţaţi, zdrenţăroşii să străbată 
străzile şi şoselele, căutând să se îngrijească de nevoile 
şcolii. Acum nu se mai găsea însă de strâns printre pietrele 
de pavaj. Singura nădejde era ca ei să umble din poartă-n 
poartă. Desigur, parohia făcea ce putea pentru săracii săi; 
însă, lăsând la o parte ragged-school, multe aşezăminte de 
caritate se bizuiau pe ea în vremurile acelea de restrişte. 

Copiii erau siliţi de-acum înainte să ceară de pomană din 
casă-n casă şi, acolo unde milostenia nu dispăruse cu 


desăvârşire, nu erau întâmpinați cu rea-voinţă. Însă, ce-i 
drept, cel mai adesea erau primiţi cu atâta brutalitate, cu 
asemenea ameninţări, în caz că mai aveau de gând să 
revină, încât se întorceau la şcoală cu mâinile goale. 

Lui Prichindel i-a fost cu neputinţă să nu urmeze exemplul 
colegilor săi. Şi, cu toate acestea, de fiecare dată când se 
oprea dinaintea unei uşi, după ce ridica ciocănelul ca să 
bată într-însa, i se părea că acesta îl loveşte în piept, cu o 
izbitură puternică. Şi atunci, în loc să întindă mâna, el 
întreba daca n-au să-i dea vreun comision de făcut. Astfel, 
era cel puţin scutit de ruşinea de a cere de pomană... Un 
comision pentru puştiul ăsta de cinci ani, pricepea toată 
lumea ce vrea să însemne şi, câteodată, i se arunca o 
bucată de pâine... pe care elo lua plângând. Ce vreţi?... Îi 
era foame. 

O dată cu luna decembrie, vremea a devenit foarte rece şi 
foarte umedă. Ningea fără încetare cu fulgi mari. Cu greu 
îţi mai găseai drumul pe străzile oraşului. La ora trei după- 
amiaza era nevoie să fie aprinse felinarele cu gaz aerian şi 
lumina gălbuie a becurilor acestora nu izbutea câtuşi de 
puţin să străpungă valurile groase de ceaţă, ca şi cum şi-ar 
fi pierdut orice putere de luminare. Nu mai circulau nici 
trăsuri, nici şarete. Rarii trecători se grăbeau spre casă. Şi 
Prichindel, cu ochii arşi de ger, cu faţa şi cu mâinile 
învineţite de muşcătura crivăţului, alerga, ghemuindu-se în 
zdrenţele-i albite de zăpadă. 

În cele din urmă, iarna aceea grea a luat sfârşit. În primele 
luni ale anului 1877 vremea a fost mai puţin aspră. Vara şi-a 
făcut apariţia devreme. Încă de la jumătatea lui iunie s-au 
pornit călduri destul de mari. 

La 17 august, Prichindel - care avea atunci cinci ani şi 
jumătate - a avut norocul să facă o descoperire, fapt ce 
urma să aibă consecinţe dintre cele mai neaşteptate. 

La ora şapte seara el mergea pe una dintre străduţele 
care duc către podul dinspre Claddagh, în drum spre 
ragged-school, unde se aştepta să fie foarte prost primit, de 


vreme ce turneul său nu fusese deloc rodnic. Dacă Grip n- 
avea pusă deoparte vreo coajă veche de pâine, amândoi ar 
fi fost nevoiţi să se lipsească de cină în seara aceea. De 
altfel, n-ar fi fost pentru prima oară şi nu erau ei atât de 
îngâmfaţi încât să se aştepte să mănânce în fiecare zi la oră 
fixă. Dacă oamenii bogaţi au asemenea obiceiuri, este cât se 
poate de bine, deoarece lor le stă în putinţă s-o facă! 

Un biet sărăntoc însă, mănâncă numai atunci când poate 
„Şi nu mâncă atunci cân' nu poate” cum spunea Grip, foarte 
obişnuit să-şi ţină zilele cu maxime filosofice. 

Dar iată că, la două sute de paşi de şcoală, Prichindel s-a 
poticnit de ceva şi s-a întins pe pavaj cât era el de lung. Şi, 
cum nu căzuse de la înălţime, nu s-a vătămat defel. Un 
obiect, izbit de piciorul lui, i s-a rostogolit dinainte. Era un 
clondir mare de gresie, care, din fericire, nu se spărsese, 
pentru că altfel s-ar fi putut răni grav. 

Băieţelul nostru s-a ridicat în picioare şi căutând de jur 
împrejur, a dat în cele din urmă peste clondir, a cărui 
capacitate putea fi de două, trei galoane 
[22 ]tupat cu un dop de plută pe care, dacă-l scoteai, puteai 
afla cu uşurinţă ce conţine. 

Prichindel l-a destupat aşadar şi i s-a părut că este plin cu 
gin. 

Pe legea mea, avea acolo cu ce să-i mulţumească pe toţi 
zdrenţăroşii, astfel încât Prichindel putea fi sigur că are săi 
se facă o primire cât se poate de bună. 

Pe străduţă nu era nici ţipenie de om, nici un trecător nu-l 
văzuse găsind băutura şi nu-l măi despărţeau de ragged- 
school decât vreo două sute de paşi. 

Însă atunci i-au trecut prin cap anumite idei, care nu le-ar 
fi venit nici lui Carker, nici celorlalţi. Clondirul acesta nu-i 
aparţinca. Nu era vorbă de un dar, căpătat de pomană, sau 
de nişte rămăşiţe aruncate la gunoi, ci de un obiect pierdut. 
Fără îndoială, avea să fie destul de greu să-i găsească 
proprietarul. Ce contează, conştiinţa îi spunea că nu are 
dreptul să dispună de bunul altuia. Ştia acest lucru din 


instinct, căci nici Thornpipe şi nici domnul O'Bodkins nu-l 
învăţaseră niciodată ce înseamnă să fii cinstit. Din fericire, 
există suflete de copii în care cinstea stă înscrisă de la sine. 

Prichindel, destul de stânjenit din cauza descoperirii sale, 
a luat hotărârea să-i ceară sfatul lui Grip. Fără îndoială că 
Grip avea să izbutească să-l descopere pe păgubaş. 
Esenţialul era să se poată strecura cu clondirul în mansardă 
fără să-l vadă derbedeii, care nu s-ar fi sinchisit câtuşi de 
puţin că trebuie să-l dea îndărăt proprietarului. Două sau 
trei galoane de gin... Ce mană cercască pentru ei!... Până la 
căderea nopţii n-ar mai fi rămas nici o picătură! În schimb, 
de Grip, Prichindel răspundea ca şi de sine însuşi. El nu s-ar 
fi atins de clondir, l-ar fi pitit în paie şi a doua zi ar fi cules 
informaţii prin cartier. La nevoie, amândoi ar fi mers din 
casă-n casă, ar fi ciocănit la toate uşile, pentru că, de astă 
dată, n-ar fi făcut-o pentru ca să cerşească. 

Prichindel s-a îndreptat atunci spre şcoală încercând, de 
bine de rău, să ascundă umflătura pe care clondirul i-o 
făcea pe sub zdrenţe. 

Dar, spre ghinionul lui, tocmai când ajunsese în dreptul 
uşii, Carker a ieşit pe neaşteptate, astfel încât n-a mai putut 
evita ciocnirea cu acesta. De altfel, Carker îl recunoscuse 
numaidecât şi, văzându-l singur, a găsit că este o ocazie 
cum nu se poate mai nimerită ca să-i plătească vechca 
datorie, de când cu intervenţia lui Grip pe plaja de la 
Salthill. 

EI s-a năpustit aşadar asupra lui Prichindel şi, simţindu-i 
clondirul de sub zdrenţe, s-a grăbit să-l înşface. 

— Ei, ce-i asta? a strigat Carker. 

— Asta... nu-ia ta! 

— Atunci, o fia ta? 

— Nu... nu este a mea! 

Şi Prichindel a vrut să-l împingă la o parte pe Carker care, 
cu o lovitură de picior, l-a trimis să se rostogolească la trei 
paşi distanţă. 


Să pună mâna pe clondir şi să intre cu el în sală nu i-a luat 
lui Carker decât o clipă, iar Prichindel n-a mai putut face 
altceva decât să-l urmeze, plângând de furie. 

A încercat iarăşi să protesteze, însă Grip nu era de faţă ca 
să-i poată veni în ajutor, încât a primit palme, lovituri de 
picior, ba chiar a fost şi muşcat. Până şi bătrâna Kriss s-a 
amestecat în încăierare, de îndată ce a zărit clondirul cu 
băutură. 

— Gin, a strigat ea, gin din cel bun, şi are să ajungă pentru 
toată lumea! Bineînţeles, Prichindel ar fi făcut mai bine să fi 
lăsat clondirul în stradă, unde poate că proprietarul său îl 
căuta la această oră, căci, în sfârşit, două sau trei galoane 
de gin valorează câţiva şilingi, ba chiar mai mult de o 
jumătate de coroană. Ar fi trebuit să-şi spună că era cu 
neputinţă să urce în chiţimia lui Grip fără să fie văzut de 
ceilalţi. Acum, însă, era prea târziu. 

Şi, dacă i s-ar fi adresat domnului O'Bodkins, povestindu-i 
ce se petrecuse, bună primire i s-ar mai fi făcut! Să meargă 
până la cabinetul directorului, să crape câtuşi de puţin uşa, 
riscând să-l deranjeze în cursul celui mai dificil dintre 
calculele sale... Şi, până la urmă, ce s-ar fi întâmplat? 
Domnul O'Bodkins ar fi pus să-i fie adus clondirul şi, ca tot 
ceea ce intra în biroul lui, n-ar mai fi ieşit de-acolo 
niciodată. 

Prichindel nu putea face nimic şi, prin urmare, s-a grăbit 
să urce în mansardă la Grip, ca să-i spună tot. 

— Grip, l-a întrebat el, nu-i aşa că un clondir pe care-l 
găseşti nu este al tău...? 

— Nu, nu crez, i-a răspuns Grip. Da' ce, ai găsittu un 
clondir...? 

— Da... Aveam de gând să ţi-l dau ţie şi mâine ne-am fi dus 
prin cartier, ca să aflăm... 

— Al cui este, nu-i aşa? l-a întrebat Grip. 

— Da, Şi poate tot căutând... 

— Şi ei ţi-au luat clondiru' ăsta? 


— Carker mi l-a luat!... Eu am încercat să-l împiedic... şi 
atunci ceilalţi... Dacă ai cobori tu, Grip? 

— Am să cobor şi-o să vedem noi la cine rămâne clondiru'! 

Însă, atunci când Grip a vrut să iasă, n-a izbutit. Uşa era 
închisă pe dinafară. Şi uşa aceasta, oricât de viguros a 
zgâlţâit-o el, a rezistat, spre marea bucurie a bandei, care 
striga din josul scării: 

— Ei, Grip! 

— Ei, Prichindel! 

— În sănătatea lor! 

Grip, neputând sparge uşa, s-a resemnat, după cum îi era 
obiceiul, străduindu-se să-şi calmeze tovarăşul, din cale- 
afară de mâniat. 

— Ei bine, a făcut el, să-i lăsăm baltă pe dobitocii ăştia! 

— Oh! Ce rău este să nu fii cel mai puternic! 

— Şi la ce-ar folosi!... Uite, puştiule, ia cartofii pe care ţi i- 
am păstrat. Mănâncă... 

— Nu-mi e foame, Grip! 

— Mănâneă, totuşi, după aia o să ne băgăm în paie ca să 
dormim. Era de altfel, lucrul cel mai bun pe care-l aveau de 
făcut după o cină, vai, atât de săracă! 

Carker zăvorâse uşa de la mansardă pentru că în seara 
aceea nu voia să fie deranjat, îl închisese pe Grip înăuntru, 
ca să poată bea după pofta inimii clondirul de gin, întrucât 
Kriss n-avea să se opună dacă i se dădea porţia cuvenită. 

Şi atunci au început să circule cănile cu băutură. Ce mai 
strigăte, ce de urlete! Acestor derbedei nu le trebuia prea 
mult ca să se îmbete, poate numai cu excepţia lui Carkcr, 
care era deprins de pe acum cu băuturile alcoolice. 

În curând aşa s-a şi întâmplat, într-adevăr. Clondirul nu se 
golise nici pe jumătate - deşi Kriss băuse chiar dintr-însul - 
şi banda de netrebnici se cufundase în beţie. Şi acest 
tumult, acest vacarm stârnit de zdrenţăroşi, n-a fost de 
ajuns spre a-l scoate pe domnul O'Bodkins din obişnuita-i 
indiferenţă. Ce-i păsa lui ce se petrecea jos, atâta vreme cât 
el se afla sus, dinaintea cartoanelor şi a registrelor sale?... 


Nici măcar trâmbiţele judecății de apoi nu l-ar fi putut 
îndepărta de ele. 

Şi, cu toate acestea, peste puţină vreme avea să fie smuls 
pe neaşteptate de la biroul lui, nu fără mari daune pentru 
scumpa sa contabilitate. 

După ce înghiţiseră un galon şi jumătate de gin din cele 
trei câte cuprindea clondirul, cei mai mulţi dintre 
netrebnicii aceia căzuseră răpuşi pe paie, ca să nu zicem 
peste gunoiul lor de grajd. Şi pe loc ar fi şi adormit, dacă lui 
Carkcr nu i-ar fi venit ideea să facă o băutură fiartă. 

Atunci când restul de gin a fost vărsat în marmită - 
singura ustensilă pe care bătrâna Kriss a avut-o la 
dispoziţie - Carker a aprins un chibrit şi i-a dat foc. 

De îndată ce flacăra albăstruie a luminat sala, zdrenţăroşii 
care mai erau în stare să se ţină pe picioare au încins o 
horă zgomotoasă în jurul marmitei. Cine ar fi trecut în clipa 
aceea pe stradă ar fi crezut că o legiune de diavoli a 
năpădit şcoala. Nu-i mai puţin adevărat însă că acest cartier 
este pustiu încă de la primele ore ale serii. 

Deodată, o vâlvătaie mare s-a iscat în mijlocul casei. 
Cineva făcuse un pas greşit şi vărsase recipientul, din care 
se revărsau acum vaporii aprinşi de gin; lichidul s-a 
răspândit peste paie, ajungând până în ungherele cele mai 
îndepărtate ale sălii. Într-o clipă, focul s-a întins peste tot, 
de parcă ar fi ţâşnit dintr-un morman de artificii. Cei ce 
rămăseseră valizi, ca şi cei treziţi din beţie de trosnetele 
incendiului, abia au mai avut timp să deschidă uşa, s-o 
târască după ei pe bătrâna Kriss şi să se năpustească în 
stradă. 

În clipa aceea, Grip şi Prichindel, care se deşteptaseră, 
încercau în zadar să fugă din mansarda ce se umpluse de 
fumul înăbuşitor. 

De altfel, reflexele flăcărilor începuseră să fie observate de 
către oamenii din cartier. Câţiva localnici veneau în goană, 
înarmaţi cu scări şi cu găleți. Din fericire, ragged-school era 


o clădire izolată şi vântul, bătând din direcţia opusă, nu 
ameninţa câtuşi de puţin casele din faţa şcolii. 

Însă, dacă erau prea puţine speranţe ca bătrâna baracă să 
poată fi salvată, lumea trebuia să se gândească la cei ce 
rămăseseră înăuntru şi cărora flăcările le tăiau orice ieşire. 

Atunci, la etaj, s-a deschis o fereastră ce dădea spre 
stradă. 

Era fereastra cabinetului domnului O'Bodkins, unde 
flăcările incendiului aveau să ajungă cât de curând. 
Directorul şi-a făcut apariţia foarte înspăimântat, 
smulgându-şi părul din cap. 

Să nu vă închipuiţi că-şi făcea griji dacă internii săi se află 
în siguranţă... El nu se gândea nici măcar la sine-însuşi şi la 
primejdia pe care o înfrunta. 

— Registrele mele... Registrele mele! striga dânsul, 
agitându-şi braţele, cuprins de disperare. 

Şi, după ce zadarnic încercase să iasă din cabinet şi să 
coboare scara ale cărei trepte trosneau, linse de flăcări, s-a 
decis să-şi arunce pe fereastră registrele, cartoanele şi 
ustensilele de birou. Cât ai clipi, ticăloşii lui de elevi s-au şi 
năpustit asupra lor, călcându-le în picioare, risipindu-le foile 
în bătaia vântului ce le împrăştia în toate direcţiile, în timp 
ce domnul O'Bodkins se hotărâse în sfârşit să se salveze, cu 
ajutorul unei scări ce fusese rezemată de perete. 

În schimb, Grip şi copilul nu puteau face acelaşi lucru ca 
directorul. Chiţimia de sub acoperiş nu era luminată decât 
printr-o lucarnă îngustă, iar scara de acces se prăbuşea, 
treaptă cu treaptă, în mijlocul acelui cuptor încins. Pereţii, 
făcuţi din paiantă, începuseră şi ei să ardă, iar scânteile, 
căzând ca o ploaie pe acoperişul de paie, aveau să prefacă 
în curând ragged-school într-o pălălaie uriaşă. 

Strigătele lui Grip au ajuns atunci să acopere zgomotele 
incendiului. 

— Mai există deci oameni în podul acela? a întrebat cineva 
care abia sosise la locul catastrofei. 


Era o doamnă purtând veşminte de călătorie. După ce-şi 
lăsase trăsura în colţul străzii, ea dăduse fuga aici, însoţită 
de camerista dumneaei. 

Dar, în realitate, văpaia se întinsese cu atâta iuţeală, încât 
nu mai era chip să poată fi stăpânită. De aceea, de îndată ce 
directorul fusese salvat, nimeni nu se mai gândise să lupte 
cu focul, crezând că nu se mai găseşte nimeni în casă. 

— Ajutor... ajutaţi-i pe cei ce sunt acolo! a strigat din nou 
călătoarea, făcând gesturi mari, dramatice. Aduceţi scări, 
prieteni, scări... şi salvatori! 

Însă cum să mai poţi propti scările de pereţii aceştia care 
amenințau să se prăbuşească? Şi cum să ajungă până la 
mansardă pe un acoperiş învăluit într-un fum gros şi cu 
paiele trosnind ca un stog cuprins de flăcări? 

— Dar cine se află în acest pod? a fost întrebat domnul 
O'Bodkins, ocupat să-şi strângă registrele. 

— Cine?... eu nu ştiu... a răspuns directorul înnebunit, 
conştient doar de propriul său dezastru. 

Apoi, aducându-şi aminte, a adăugat: 

— Ah... da!... Sunt doi... Grip şi Prichindel. 

— Nenorociţii! a strigat atunci doamna. Aurul meu, 
bijuteriile mele, dau tot ce am aceluia care-i va salva! 

Numai că, acum ar fi fost cu neputinţă să mai pătrunzi în 
şcoală. O jerbă stacojie era proiectată de-a curmezişul 
zidurilor. Tot ce se găsea înăuntru ardea, trosnea, se 
prăvălea. Câteva clipe numai şi, sub răsuflarca rafalei care 
răsucea flăcările ca pe etamina unui stindard, ragged- 
school avea să se preschimbe într-o peşteră de foc, într-un 
vârtej de aburi incandescenţi. 

Pe neaşteptate, acoperişul de paie a crăpat în dreptul 
lucarnei. Grip izbutise să-l rupă, să-i sfărâme şindrila, în 
clipa în care incendiul făcea să trosnească podelele 
mansardei. S-a urcat apoi pe grinzile ce alcătuiau coama 
casei, târându-l după el pe băieţelul pe jumătate sufocat. 
Ajungând în colţul dinspre dreapta al clădirii, şi-a dat 


drumul să alunece pe muchia zidului, ţinându-l tot timpul 
pe Prichindel. 

În momentul acela, aruncate prin acoperiş, au răbufnit cu 
violenţă flăcări negre ca funinginea, făcând să ţâşnească mii 
de scântei. 

— Salvaţi-l, a strigat Grip, salvaţi-l! 

Şi a azvârlit copilul în direcţia străzii unde, din fericire, un 
bărbat l-a prins în braţe, înainte de-a se zdrobi de 
caldarâm. 

Grip s-a aruncat şi el, rostogolindu-se aproape sufocat 
lângă o bucată de zid, care s-a năruit dintr-o dată. 

Atunci călătoarea, păşind în întâmpinarea omului ce-l ţinea 
pe Prichindel în braţe, l-a întrebat cu o voce tremurând de 
emoție: 

— A cui este făptura aceasta nevinovată? 

— A nimănui!... Nu este altceva decât un copil găsit, i-a 
răspuns bărbatul acela. 

— Ei bine, este al meu... al meu!... a strigat dânsa, 
înşfăcându-l şi strângându-l la piept. 

— Doamnă... i-a atras atenţia camerista. 

— Taci, Elisa... taci! Este un înger care mi-a căzut din cer! 

Şi, întrucât îngerul nu avea nici rude şi nici familie, era 
mai bine să fie lăsat pe mâinile acestei frumoase doamne, 
înzestrată cu o inimă atât de generoasă şi pe care mulţimea 
a salutat-o cu urale în chiar clipa când, în mijlocul unei 
jerbe de flăcărui, se prăbuşeau ultimele rămăşiţe ale şcolii 
zdrenţăroşilor. 

Capitolul VI LIMERICK. 

Cine era această femeie milostivă care tocmai intrase în 
scenă într-un asemenea chip, puţin cam melodramatic? 
Dacă ar fi fost văzută aruncându-se în mijlocul flăcărilor, 
jertfindu-şi viaţa spre a smulge victima aceea plăpândă în 
ghearele morţii, nimeni nu s-ar fi mirat, într-atât de multă 
convingere scenică punea în tot ce făcea. Căci, într-adevăr, 
al ei să fi fost acel copil şi nu l-ar fi strâns atât de tare în 
braţe în timp ce-l ducea spre trăsură. Zadarnic încercase 


camerista s-o uşureze de preţioasă-i povară... Niciodată... 
niciodată! 

— Nu, Elisa, lasă-mi-l! repeta dânsa cu o voce vibrantă. 
Este al meu... Cerul mi-a îngăduit să-l scot din ruinele 
acestei case în flăcări... Ah, scumpul!... Scumpul de el! 

Însă, scumpul de el era pe jumătate sufocat, abia 
respirând, gâfâind cu gura larg deschisă, cu ochii închişi. Ar 
fi avut nevoie de aer, i-ar fi trebuit să stea în aer liber şi, în 
schimb, după ce fusese aproape înăbuşit de fumul 
incendiului, acum era în primejdie să fie sufocat de 
năbădăioasele izbucniri drăgăstoase ale eliberatoarei sale. 

— La gară, i-a spus ea birjarului, îndată ce a ajuns înapoi 
la trăsură, la gară!... Ai o guinee... dacă prindem trenul de 
nouă patruzeci şi şapte! 

Vizitiul nu putea rămâne nesimţitor la asemenea 
făgăduială, căci în Irlanda bacşişul era pe vremuri o 
adevărată instituţie socială. Astfel încât, el şi-a mânat la 
trap calul înhămat la growler, nume ce se dă acestor 
străvechi vehicule lipsite de confort. 

Dar, în sfârşit, cine era acea călătoare providenţială? Oare, 
datorită unui noroc extraordinary, Prichindel încăpuse pe 
nişte mâini ce n-aveau să-l mai părăscască? 

Miss Anna Waston, interpreta marilor roluri de dramă la 
teatrul Drury Lane, era un soi de Sarah Bernhardt în 
turneu, care dădea în momentul acela reprezentații la 
teatrul din Limerick, comitatul Limerick, provincia Munster. 
Tocmai isprăvise o călătorie de agrement de câteva zile de-a 
curmezişul comitatului Galway, însoţită de camerista ei - la 
drept vorbind o prietenă pe cât de bombănitoare pe atât de 
devotată, uscăţiva Elisa Corbett. 

Minunată fată comediana aceasta, foarte apreciată de 
publicul melodramelor, veşnic pe scenă chiar şi după 
căderea cortinei, totdeauna gata să se entuziasmeze în 
chestiuni sentimentale, foarte bună la suflet, la fel de largă 
la inimă ca şi la pungă şi, cu toate acestea, foarte serioasă 
în privinţa artei sale, neînduplecată în cazurile când o 


stângăcie ar fi putut s-o compromită şi ţinând morţiş la 
problemele legate de onorarii şi de renumele ei de vedetă. 

Miss Anna Waston, foarte cunoscută în toate comitatele 
Regatului-Unit, abia aştepta ocazia să fie aplaudată în 
America, în Indii şi în Australia - adică pretutindeni unde 
este vorbită limba engleză - întrucât era prea mândră din 
fire spre a se înjosi s-o facă pe păpuşa de pantomimă prin 
teatre în care n-ar fi fost înţeleasă. 

De trei zile încoace, dornică să se refacă de pe urma 
neîncetatelor osteneli ce i le impunea drama modernă în 
care dânsa nu înceta să moară în ultimul act, venise să 
respire aerul curat şi întăritor al golfului Galway. Călătoria 
odată terminată, ea se îndrepta în scara aceea spre gară ca 
să ia trenul către Limerick unde trebuia să joace a doua zi, 
când, deodată, strigăte disperate de ajutor, o puternică 
reverberaţie de flăcări îi atrăseseră atenţia. Era ragged- 
school care ardea. 

Un incendiu?... Cum să poată rezista dorinţei de-a vedea 
unul dintre acele incendii „natur”, care seamănă atât de 
puţin cu incendiile de teatru, făcute cu licopodiu 
[22]? La porunca ei, şi în ciuda observaţiilor Elisei, trăsura 
se oprise în capătul străzii şi miss Anna Waston asistase la 
diferitele peripeții ale acestui spectacol, cu mult superior 
aceluia de pe scenă, pe care pompierii de serviciu îl privesc 
cu un ochi atent şi surâzător. De astă data, practicabilele se 
prăbuşeau răsucindu-se, decorurile ardeau de- 
adevăratelea. În plus, împrejurarca nu era câtuşi de puţin 
lipsită de interes. Situaţia devenise tot mai dramatică, 
întocmai ca într-o piesă bine condusă. Două fiinţe omeneşti 
erau închise în fundul unei odăi de mansardă, cu scara 
devorată de flăcări şi fără nici o ieşire. Doi băieţi, unul mare 
şi unul mic... Poate era mai bine să fi fost o fetiţă?... Şi 
atunci, ce mai strigăte ar fi scos miss Anna Waston... S-ar fi 
aruncat să le vină în ajutor, de n-ar fi fost îmbrăcată cu 
pardesiul ei uşor ce-o apăra de praf şi care ar fi oferit un 
nou aliment incendiului nesăţios... De altfel, acoperişul 


tocmai fusese spart de jur împrejurul lucarnei... Cei doi 
nefericiţi şi-au făcut apariţia în mijlocul aburilor încinşi, cel 
mare purtându-l pe cel mic în braţe... Ah, cel mare, ce erou! 
Şi cum mai ştie el să pozeze, întocmai ca un artist!... Ce 
ştiinţă a gestului, ce sinceritate a expresiei!... Sărmanul 
Grip! Habar n-are că a produs asemenea efect... Cât despre 
celălalt, ce băiat drăguţ, drăgălaşul! repetă miss Anna 
Waston, iată un înger ce străbate flăcările unui adevărat 
infern!... Ce-i drept, e drept, este pentru prima oară când 
Prichindel a fost comparat cu un heruvim sau cu oricare 
altă mostră a puştimii cereşti! 

Da, miss Anna Waston sesizase cele mai mici amănunte ale 
punerii în scenă! Ea strigase ca la teatru: „Aurul, bijuteriile 
mele şi tot ce am, aceluia care-i va salva!” Însă nimeni nu se 
putuse avânta de-a lungul zidurilor ce se clătinau, pe 
deasupra acoperişului care stătea să se prăbuşească... în 
sfârşit, heruvimul fusese primit de nişte braţe, deschise la 
timp ca să-l primească... apoi, din aceste braţe, el trecuse în 
acelea ale domnişoarei Anna Waston... iar în clipa de faţă, 
Prichindel avea o mamă şi însăşi mulţimea adunată la faţa 
locului era încredinţată că o mare doamnă îşi recunoscuse 
fiul în mijlocul incendiului ce mistuise ragged-school. 

După ce salutase cu o plecăciune publicul care o aplauda, 
miss Anna Waston dispăruse, ducându-şi comoara cu sine, 
în pofida a tot ce-i spunea camerista. Ce vreţi? Nu trebuie 
să-i ceri unei comediene în vârstă de douăzeci şi nouă de 
ani, cu părul ca o văpaie, cu un ten plin de prospeţime - şi 
niţeluş smintită pe deasupra - să-şi stăpânească 
simţămintele şi să păstreze măsura în toate, aşa cum făcea, 
la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Elisa Corbett, o blondă 
rece şi nesărată, aflată de mai mulţi ani în slujba năzuroasei 
sale stăpâne. Ce-i drept, era caracteristic pentru această 
actriţă să se creadă mereu în timpul unei reprezentații pe 
scenă, în luptă înverşunată cu peripeţiile repertoriului său. 
Pentru dânsa, împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii 
erau „situaţii” şi, când se iveşte situaţia... 


Trăsura ajunsese la timp la gară şi se înţelege de la sine că 
birjarul şi-a primit guineea făgăduită. lar acum, rămasă 
singură cu Elisa în fundul unui compartiment de clasa |, 
miss Anna Waston poate să se lase pradă tuturor efuziunilor 
ce ar fi putut umple inima unei adevărate mame. 

— Este copilul meu... sânge din sângele meu... viaţa mea! 
repeta dânsa. Nimeni n-are să mi-l poată smulge! 

Între noi fie vorba, cui i-ar fi trecut prin minte să i-l smulgă 
pe micuțul acesta părăsit, lipsit de familie? 

Iar Elisa îşi spunea în şinca ei: 

— Să vedem cât are să dureze! 

Trenul mergea atunci cu viteză mică spre Artheury- 
junction, străbătând comitatul Galway, pe care îl pune în 
legătură cu capitala Irlandei. În timpul acestei prime părţi a 
traseului - vreo douăzeci de kilometri - Prichindel nu-şi 
venise încă în fire, în ciuda îngrijirilor stăruitoare şi a 
frazelor tradiţionale ale comedienei. 

Miss Anna Waston se apucase în primul rând să-l 
dezbrace. După ce-l descotorosise de zdrenţele mânjite de 
funingine - mai puţin tricoul de lână ce se afla într-o stare 
destul de bună - îi întocmise o cămaşă dintr-un camizol de- 
al ei scos din sacul de voiaj, o vestă dintr-un corsaj de 
postav, o cuvertură din propriul său şal. Însă copilul nu 
dădea semne c-ar fi băgat de seamă că este înfăşurat în 
veşminte calde şi este strâns la piept lângă o inimă şi mai 
caldă încă. 

În cele din urmă, ajungând la un nod de cale ferată, cele 
mai multe vagoane au fost detaşate şi îndreptate către 
Kilkree, localitate aflată la marginca comitatului Galway, 
unde au făcut o haltă de vreo jumătate de oră. În tot acest 
timp, Prichindel nu-şi venise încă în simţire. 

— Elisa... Elisa, a strigat miss Anna Waston, trebuie să 
vedem dacă nu există vreun medic în tren! 

Elisa a mers să se intereseze, deşi îşi asigurase stăpâna că 
nu merită osteneala. Nu exista nici un medic în tren. 


— Ah, monştrii ăştia, i-a răspuns miss Anna Waston, nu-i 
găseşti niciodată acolo unde ar trebui să fie! 

— Ei, vedeţi şi dumneavoastră, doamnă, n-are nimic, 
ştrengarul...! 

— Aşa crezi tu, Elisa?... Scumpul copilaş! Ce vrei? Eu nu 
mă pricep. N-am avut niciodată copii! Ah, dacă l-aş fi putut 
hrăni eu... 

Miss Anna Waston s-a ales deci numai cu părerile de rău 
că nu-i putea fi mamă în toată puterea cuvântului. 

Trenul a străbătut comitatul Clare - această peninsulă 
azvârlită între golful Galway spre nord şi lungul estuar al 
fluviului Shannon înspre sud - un comitat din care ai putea 
face o insulă numai săpând un canal de vreo cincizeci de 
kilometri la baza munţilor Slieve-Sughty. Noaptea era 
întunecoasă, atmosfera plină de zgomote, măturată de 
rafalele de vânt dinspre apus. Nu acesta era oare cerul care 
se potrivea cel mai bine cu situaţia...? 

— Oare îngeraşul acesta nu-şi mai revine? striga fără 
încetare miss Anna Waston. 

— Vreţi să vă spun eu, doamnă, despre ce este vorba...? 

— Spune, Elisa, spune, fie-ţi milă! 

— Ei bine... Eu cred că doarme. 

Şi acesta era adevărul. 

Au trecut în continuare prin Dromor, prin Enis, care este 
capitala comitatului şi unde trenul a ajuns pe la miezul 
nopţii, apoi prin Clare, după aceea prin New Market şi prin 
Six Miles, în sfârşit au trecut graniţa dintre cele două 
comitate şi, la ora cinci dimineaţa, trenul pătrundea în gara 
din Limerick. 

Prichindel dormise tot timpul drumului, însă şi miss Anna 
Waston căzuse până la urmă răpusă de somn şi, atunci când 
s-a deşteptat, a băgat de seamă că protejatul ei o priveşte, 
căscând ochii mari de uimire. 

— Trăieşte!... Trăieşte! 

Elisa a catadicsit să fie de acord că Dumnezeu n-ar fi putut 
să fie până într-atâta de crud. lată, aşadar, cum s-a făcut că 


băieţelul nostru a trecut aproape fără tranziţie din 
mansarda de la ragged-school în frumosul apartament pe 
care miss Anna Waston, aflată în reprezentaţie la teatrul din 
Limerick, îl ocupa la Royal George Hotel. 

Fără îndoială că Limerick este astfel situat, încât ar putea 
deveni un însemnat centru industrial şi comercial. Shannon, 
„fluviul de azur”, îi oferă una dintre acele căi curgătoare, ca 
şi Clyde 
[25 ]dra, Glasgow şi Liverpool se folosesc de fluviile lor, 
Limerick-ul şi-l lasă pe al său aproape lipsit de 
întrebuințare. Doar câteva bărci mai înviorează apele 
acestea leneşe, care se mulţumesc să scalde frumoasele 
cartiere ale oraşului şi să stropească păşunile cu iarbă 
grasă de pe valea propriei lor albii. Emigranţii irlandezi ar 
trebui să ducă fluviul Shannon cu dânşii în America. Şi, să 
fiţi încredinţaţi că americanii ar şti să-l foloscască aşa cum 
se cuvine. 

Dacă întreaga industrie a oraşului Limerick se mărgineşte 
la fabricarea jamboanelor, asta nu înseamnă câtuşi de puţin 
că n-ar fi o localitate fermecătoare, în care partea 
femeiască a populaţiei este cum nu se poate mai frumoasă - 
lucru uşor de constatat în timpul reprezentaţiilor date de 
miss Anna Waston. 

Trebuie să mărturisim cu mâna pe inimă că aceste 
comediene nu au o personalitate atât de zgomotoasă încât 
să ceară sus şi tare ca un zid să le împrejmuiască viaţa 
particulară. Nu! Mai degrabă ele ar face în aşa fel încât să 
crească, pe cât posibil, chiria caselor cu pereţii din sticlă, în 
ziua în care arhitecţii ar şti să construiască asemenea 
clădiri. Şi, la urma urmelor, miss Anna Waston nu avea 
nimic de ascuns în privinţa celor petrecute la Galway. Chiar 
de a doua zi după sosire, dânsa nu mai înceta să 
povestească despre ragged-school. Începuse să umble 
zvonul că eroina atâtor drame se aruncase în mijlocul 
flăcărilor spre a salva viaţa unei mici fiinţe omeneşti şi ea 
nu l-a dezminţit din cale-afară de mult. Ba, poate că-l şi 


credea, întocmai ca acei palavragii care ajung să fie 
încredinţaţi de propriile lor flecăreli. Un lucru era insă 
sigur: că adusese cu sine un copil la Royal George Hotel, un 
copil pe care voia să-l înfieze, un orfan căruia să-i dea 
numele ei, de vreme ce el n-avea niciunul; nu, nici măcar un 
nume de botez! 

„Prichindel”, răspunsese micuțul atunci când dânsa îl 
întrebase cum îl cheamă. 

Ei bine, Prichindel i se potrivea de minune. Ea nu i-ar fi 
putut găsi un nume mai nimerit. | se potrivise mai bine 
decât Eduard, Arthur sau Mortimer. Şi, de altfel, dânsa îl 
copleşea cu tot soiul de baby, bebery, babiskly şi multe 
asemenea nume de alint folosite de mamele din Anglia. 

Trebuie să mărturisim că eroul nostru nu pricepea nimic 
din toate astea, dar nu se împotrivea. Nu fusese deloc 
obişnuit cu mângâierile şi era mângâiat, nici cu sărutările şi 
era sărutat, nici cu hainele frumoase şi a fost îmbrăcat după 
ultima modă, nici cu încălţămintea şi i s-au pus ghetuţe noi, 
nici cu frizura şi părul i-a fost aranjat bucle-bucle, nici cu 
mâncarea bună şi era hrănit împărăteşte, nici cu dulciurile 
şi era de-a dreptul îndopat cu ele. 

Se înţelege de la sine că prietenii şi prietenele actriţei au 
dat năvală în apartamentul ei de la Royal George Hotel. Ce 
de complimente a mai primit şi cu câtă plăcere le 
întâmpina! Mereu era reluată istoria cu şcoala 
zdrenţăroşilor. După douăzeci de minute de povestit, 
rareori focul nu mistuise întreg oraşul Galway. Această 
nenorocire nu putea fi comparată decât cu faimosul 
incendiu ce a distrus, o mare parte a capitalei Regatului- 
Unit 
[25] şi pentru care depune mărturie acel Fire 
Monument26, înălţat la câţiva paşi de London Bridge27. 

Ne putem da seama cu uşurinţă că nici copilul nu era uitat 
în timpul acestor vizite, iar miss Anna Waston îşi juca rolul 
în mod desăvârşit. Totuşi, el îşi aducea aminte, îşi reamintea 


că, dacă niciodată nu fusese atât de răsfăţat, cel puţin 
fusese iubit. Astfel încât, într-o bună zi, a întrebat: 

— Dar unde este Grip? 

— Ce este aceea Grip, dragul meu babish? s-a interesat 
miss Anna Waston. 

Şi atunci, dânsa a aflat cine era Grip. Cu siguranţă că, de 
n-ar fi fost el, Prichindel ar fi pierit în mijlocul flăcărilor... 
Dacă Grip n-ar fi dat dovadă de devotament ca să-l salveze 
cu riscul propriei sale vieţi, sub dărâmăturile şcolii s-ar fi 
găsit un cadavru de copil. Fusese frumos... foarte frumos 
din partea lui Grip. Cu toate acestea, eroismul lui - era 
acceptat un asemenea cuvânt - nu putea să micşoreze 
câtuşi de puţin partea ce-i revenea domnişoarei Anna 
Waston în operaţia de salvare. Admiteţi dar cazul că această 
femeie admirabilă nu s-ar fi aflat, în chip providenţial, de 
faţă în timpul incendiului. Unde s-ar fi găsit astăzi 
Prichindel?... Cine l-ar fi adunat de pe drumuri?... În ce 
cocioabă jalnică ar fi fost iarăşi închis, împreună cu 
zdrenţăroşii de la ragged-school? 

Adevărul este că nimeni nu se interesase de soarta lui 
Grip. Nimeni nu ştia nimic în privinţa lui şi nici nu ţinea să 
afle mai mult. Până la urmă, Prichindel avea să-l uite, nici 
măcar n-are să mai vorbească despre el. Se înşelau însă cu 
toţii, căci icoana aceluia care-l hrănise şi-l apărase urma să 
nu se şteargă nicicând din inima micuţului. 

Şi, cu toate acestea, ce de distracţii găsea, în noua lui 
existenţă, copilul adoptiv al comedianei noastre! Elo 
însoțea pe miss Anna Waston, aşezat lângă dânsa pe 
pernele trăsurii, în cursul plimbărilor prin frumoasele 
cartiere ale oraşului Limerick, la ora când lumea elegantă 
putea s-o vadă trecând pe stradă. Niciodată vreun copilaş 
nu fusese mai împopoţonat, mai garnisit cu panglicuţe, mai 
decorativ, dacă binevoiţi să ne îngăduiţi această expresie. Şi 
ce de mai costume avea, de toate soiurile, alcătuindu-i o 
adevărată garderobă de actor. Când era îmbrăcat ca un 
scoţian, cu mantie de tartan, tocă şi philabegg28 când ca 


paj, purtând maiou gri şi haină strânsă pe trup de culoare 
stacojie, sau ca elev marinar, cu bluză înfoiată din pânză 
groasă şi beretă lăsată pe ceafă. Într-adevăr, el luase locul 
mopsului pitic al stăpânei sale, o lighioană arţăgoasă şi, 
veşnic gata să muşte şi, dacă ar fi fost mai mititel, poate că 
dânsa şi l-ar fi vârât în manşon, nemailăsându-i afară decât 
capul plin de buclişoare. Şi, în afara plimbărilor de-a lungul 
şi de-a latul oraşului, acele excursii până la staţiunile 
balneare de primprejurul localităţii Kilkree, cu minunatele 
lor faleze de pe coasta Clare, sau Miltow-Malbay, pomenită 
pentru stâncile sale de temut, care au sfărâmat odinioară o 
parte a invincibilei Armada... 

[29]. Prichindel era purtat pe acolo ca un adevărat fenomen 
şi prezentat la toată lumea drept „îngerul salvat din mijlocul 
flăcărilor”! 

O dată sau de două ori, a fost condus la teatru. Merita să-l 
vedeţi în chip de baby din lumea mare, proaspăt înmănuşat 
- acest băieţel purtând mănuși! - şi tronând în rândul dintâi 
al unei loji, sub privirile severe ale Elisei, abia mai 
îndrăznind să răsufle şi luptând din greu cu somnul până la 
sfârşitul reprezentaţiei. Dar, dacă nu pricepea mare lucru 
din piesele reprezentate pe scenă, el credea cu tărie că tot 
ce vede este adevărat şi nu imaginar. Aşa încât, atunci când 
miss Anna Waston apărea în costum de regină, cu diademă 
şi mantie regală, apoi în chip de femeie din popor, purtând 
scufie şi şorţ sau îmbrăcată în zdrenţe cu volănaşe ca o 
sărăntoacă şi având pe cap pălăria împodobită cu flori a 
cerşetoarelor engleze, nu putea crede că este una şi 
aceeaşi persoană cu fiinţa pe care-o regăsea la Royal 
George Hotel. De unde şi adânca tulburare de care era 
cuprinsă închipuirea lui de copil. Nu ştia deci ce să mai 
creadă despre dânsa. O visa noaptea, de parcă sumbra 
dramă ar fi continuat şi atunci şi avea coşmaruri 
înfricoşătoare, în care se amestecau prezentatorul de 
marionete, pungaşul de Carker şi ceilalţi ticăloşi de la 


şcoală. Se trezea scăldat de sudoare şi nu îndrăznea să 
strige... 

Se ştie cât de împătimiţi sunt irlandezii după exerciţiile 
sportive şi, mai cu seamă, după cursele de cai. În zilele când 
au loc asemenea întreceri, pieţele, străzile şi hotelurile din 
Limerick sunt năpădite de gentry30 din împrejurimi, de 
fermierii ce-şi lasă fermele pustii şi de nevoiaşii de toată 
mâna care au izbutit să economisească un şiling sau o 
jumătate de şiling ca să parieze pe un cal de curse. 

Or, la cincisprezece zile după ce sosise, Prichindel a avut 
ocazia să fie expus în mijlocul unui concurs de acest soi. Ce 
mai toaletă purta! Ai fi jurat că-i mai degrabă un buchet 
decât un copilaş, într-atâta era de înflorit din cap până-n 
picioare - un buchet pe care miss Anna Waston îl punea la 
dispoziţia prietenilor şi cunoştinţelor sale spre a fi admirat, 
ba chiar, s-ar putea spune, pentru a putea fi mirosit de 
aceştia! 

În sfârşit, trebuie s-o luăm pe această făptură aşa cum 
este dânsa în realitate: puţin extravagantă, cu minţile 
niţeluş rătăcite, dar bună la suflet şi milostivă atunci când 
găsea prilejul să facă dovada unor asemenea însuşiri cu 
oarecare pompă. Fireşte, atenţiile cu care-l copleşea pe 
copil erau în mod vădit teatrale, iar sărutările ei semănau 
cu săruturile convenţionale de pe scenă, care nu vin decât 
din vârful buzelor, însă Prichindel nu era în stare să-şi dea 
seama de deosebire. Şi, cu toate acestea, el simţea că nu 
este iubit aşa cum ar fi vrut şi poate că-şi spunea în sinea 
lui, fără să-şi dea seama, ceea ce îşi repeta fără încetare 
Elisa: „O să vedem noi cât timp are să dureze. dacă 
admitem că asta are să dureze!” 

Capitolul VII SITUAŢIE PRIMEJDUITĂ. 

Se scurseseră, în asemenea condiţii, şase săptămâni şi n- 
ar fi fost lucru de mirare ca Prichindel să se fi deprins cu o 
viaţă atât de plăcută. Dacă te obişnuieşti cu mizeria, nu 
poate fi prea greu să te înveţi şi cu o existenţă îndestulată. 
În schimb, miss Anna Waston, toată numai însufleţire în 


primul moment, n-avea oare să se plictiscască în curând să 
facă abuz de dezmierdările ei exagerate? Căci se întâmplă 
cu simţămintele acelaşi lucru ca şi cu corpurile: şi unele şi 
celelalte sunt supuse legii inerţiei. De îndată ce forţa 
căpătată de ele ajunge să nu mai fie întreţinută, mişcarea 
încetează. Or, dacă şi inima are un resort, miss Anna 
Waston nu urma oare să uite să-l întoarcă, tot astfel cum 
uita, de nouă ori din zece, să-şi întoarcă şi ceasul? Ca să ne 
folosim de o expresie din lumea ei, pe dânsa „o apucase o 
ţâcneală” dintre cele mai bătătoare la ochi, urmând 
exemplul majorităţii ţicnitelor din teatru. Copilul nu fusese 
deci pentru ea decât o plăcută trecere de vreme... o jucărie. 
o reclamă?... Nu, căci dânsa era cu adevărat o fată bună la 
suflet. Cu toate acestea, dacă îl îngrijea mai departe, nu-l 
mai mângâia fără contenire şi atenţiile ei ajunseseră să fie 
mai rare în ultima vreme. De altfel, o actriţă este atât de 
ocupată, fiind absorbită de problemele artei sale - să înveţe 
noi roluri, să facă repetiţii, să dea reprezentații - care nu-i 
lasă nici o seară liberă... Ca să nu mai vorbim despre 
oboselile meseriei!... În primele zile, heruvimul îi era adus 
în pat. Se juca atunci cu el, o făcea pe „mămica”. Mai apoi, 
întrucât acest lucru îi întrerupea somnul - pe care obişnuia 
să şi-l prelungească până târziu - ea nu-l mai cerea decât la 
prânz. Ah, ce bucurie să-l vadă şezând pe un scaun înalt, 
care fusese anume cumpărat pentru el, şi mâncând cu atâta 
poftă! 

— Ei, este bun? îl tot întreba dânsa. 

— Oh, da, doamnă, i-a răspuns el într-o bună zi, e bun ca 
mâncarea de la azil, când eşti bolnav. 

Îngăduiţi-ne să facem o observaţie: cu toate că Prichindel 
nu primise niciodată ceea ce se numeşte de obicei „lecţii 
privind bunele maniere” - şi, de bună seamă că nici 
Thornpipe, nici chiar domnul O'Bodkins nu l-ar fi putut 
învăţa aşa ceva - el avea o fire rezervată şi discretă şi un 
caracter blând şi iubitor, care fuseseră întotdeauna în 
contrast cu neastâmpărul şi ştrengăriile zdrenţăroşilor de 


la ragged-school. Copilul acesta se vădea superior condiţiei 
sale, tot astfel cum, prin purtări şi simţăminte, părea mai 
mare decât vârsta lui. Desigur, chiar aşa de uşuratică şi de 
zăpăcită cum era, miss Anna Waston nu putuse să nu bage 
de seamă acest lucru. Despre viaţa lui, dânsa nu ştia decât 
ceea ce-i putuse povesti el însuşi, începând de pe vremea 
când fusese cules de prezentatorul de marionete. Era deci, 
fără umbră de îndoială, un copil găsit. Totuşi, dată fiind 
ceea ce ea numea „distincţia sa naturală”, miss Anna 
Waston a vrut să vadă într-însul pe fiul vreunei doamne din 
înalta societate - după obişnuitele reguli ale dramelor în 
care jucase - un fiu pe care, din motive necunoscute, poziţia 
socială o silise să-l abandoneze. Astfel încât s-a entuziasmat 
după obiceiul ei, brodând pe urzeala acestei istorii un 
întreg roman, care nu strălucea câtuşi de puţin prin 
noutate. Dânsa îşi închipuia situaţii pe care le-ar fi putut 
adapta pentru teatru... Se putea scoate de aici o piesă de 
efect, care să stoarcă lacrimi spectatorilor... Şi ea ar fi jucat 
în această piesă... Ar fi fost cel mai măreț succes din 
întreaga sa carieră dramatică. Ea s-ar dovedi uluitoare şi, 
de ce nu, de-a dreptul sublimă... etc. etc. Şi, când ajungea 
în asemenea stare sufletească, îşi înşfăca îngeraşul, îl 
strângea la piept de parcă ar fi fost pe scenă şi i se părea că 
aude o sală întreagă strigând bravo... 

Într-o zi, tulburat de asemenea demonstraţii, Prichindel i-a 
spus: 

— Doamnă Anna... 

— Ce vrei tu, iubitule? 

— Aş vrea să vă întreb ceva. 

— Întreabă-mă, inimioara mea, întreabă-mă! 

— Şi n-o să mă certaţi? 

— Să te cert? 

— 'Toată lumea are o mamă, nu-i aşa? 

— Da, îngeraşul meu, toată lumea are o mamă. 

— Atunci, eu pentru ce nu mi-o cunosc pe a mea? 


— Pentru ce?... Pentru că. i-a răspuns miss Anna Waston 
destul de stânjenită, pentru că... există anumite motive... 
Dar, într-o bună zi, ai s-o vezi... Da!... Îmi închipui că ai s-o 
vezi... 

— Eu v-am auzit spunând că trebuie să fie o doamnă 
frumoasă, nu-i aşa? 

— Da, cu siguranţă... o doamnă frumoasă! 

— Şi pentru ce o doamnă frumoasă? 

— Pentru că... înfăţişarea ta... figura ta... Ce caraghios, 
acest amoraş cu întrebările lui! Păi... situaţia... situaţia din 
piesă cere să fie o doamnă frumoasă... o doamnă din înalta 
societate... Tu nu poţi înţelege... 

— Nu... eu nu înţeleg! i-a răspuns Prichindel cu un glas 
foarte trist. Îmi vine câteodată să cred că mămica mea este 
moartă... 

— Moartă?... O, nu!... Nici să nu te gândeşti la asemenea 
lucruri!... Dacă ea ar fi moartă, n-ar mai exista nici o 
piesă... 

— Ce fel de piesă? 

Miss Anna Waston l-a sărutat, ceea ce se dovedea, încă o 
dată, cel mai bun mijloc de a-i răspunde. 

— Dar, dacă ea nu e moartă, a reluat Prichindel cu 
stăruința logică a vârstei sale, dacă este o doamnă 
frumoasă, de ce m-a părăsit? 

— Ea va fi fost forţată, dragul meu babery!... Oh, fără 
vrerea ei, desigur!... De altminteri, la deznodământ... 

— Doamnă Anna... 

— Ce mai vrei iar? 

— Mămica mea... 

— Ei, ce anume? 

— Nu sunteţi dumneavoastră? 

— Cine... eu... mămica ta? 

— Da, pentru că mă numiţi copilul dumneavoastră...! 

— Aşa se spune, heruvimul meu, aşa li se spune 
întotdeauna copilaşilor de vârsta ta... Bietul micuţ, ce-a 
putut el să creadă!... Nu, eu nu sunt mămica ta! Dacă ai fi 


fost fiul meu, nu eu aş fi fost aceea care să te fi părăsit... 
care să te fi făgăduit mizeriei! Oh, nu! 

Şi miss Anna Waston, peste măsură de emoţionată, a 
încheiat conversaţia sărutându-l din nou pe Prichindel, care 
a plecat foarte amărât. 

Bietul copil! Dacă ieşise dintr-o familie bogată sau dintr-o 
familie nevoiaşă, ne temem că n-are să afle lucrul acesta 
niciodată, întocmai ca atâţia alţii, culeşi de pe la colţuri de 
stradă! 

Luându-l cu dânsa, miss Anna Waston nu se gândise cu nici 
un chip la obligaţiile pe care fapta ei bună i le impunea în 
viitor. Nici nu-i trecuse prin minte că acest copilaş avea să 
crească şi că va fi nevoie să se îngrijească de învăţătura, de 
educaţia lui. Este bine să copleşeşti o mică fiinţă cu 
dezmierdări, este însă şi mai bine să-i dai învăţămintele pe 
care spiritul lui le cere. Adoptarea unui copil dă naştere 
datoriei de-a face din el un om. Comediana întrevăzuse în 
chip nedesluşit această îndatorire. Ce-i drept, Prichindel 
avea abia cinci ani şi jumătate, însă, la vârsta asta, 
inteligenţa începe să se dezvolte. Ce avea să se întâmple cu 
dânsul? El nu putea s-o urmeze în timpul turneelor sale, din 
oraş în oraş, din teatru în teatru... mai cu seamă atunci 
când urma să meargă în străinătate... Ea ar fi silită să-l vâre 
la pension... Oh! La un pension bun!... Dar, lucru sigur, n- 
avea să-l părăsească niciodată. 

Şi, într-o bună zi, i-a spus Elisei: 

— El se dovedeşte din ce în ce mai gentil, nu bagi de 
seamă? Ah, ce fire drăgăstoasă are! Ah, dragostea lui mă va 
răsplăti pentru tot ceea ce voi fi făcut pentru el. Şi, pe 
deasupra, este precoce... vrând să ştie toate lucrurile... 
Socotesc chiar că este mai chibzuit decât s-ar fi cuvenit să 
fie la vârsta lui... Şi a putut să creadă că este fiul meul!... 
Sărman micuţ! Îmi închipui că nu semăn deloc cu mama pe 
care a avut-o, nu?... Aceea trebuie că a fost o femeie 
serioasă... gravă... Ascultă, Elisa, va trebui să ne gândim, 
totuşi... 


— La ce, doamnă? 

— Ce-o să facem cu el? 

— Ce-o să facem cu el... acum? 

— Nu, nu acum, fata mea... Acum n-avem decât să-l lăsăm 
să se dezvolte ca un copăcel! Nu... Mai târziu... mai târziu... 
când va avea şapte sau opt ani... Nu la vârsta aceea sunt 
daţi copiii la pension? 

Elisa era gata să-şi închipuie că puştiul fusese obişnuit cu 
regimul de pension şi ştim noi bine la ce regim fusese el 
supus - acela de la ragged-school. După dânsa, lucrul cel 
mai bun ar fi fost să fie trimis într-o instituţie de acest soi — 
mai cuviincioasă, se înţelege. Însă miss Anna Waston nu i-a 
lăsat timp să răspundă: 

— Spune-mi, Elisa... 

— Da doamnă. 

— Crezi că heruvimului nostru ar putea să-i placă teatrul? 

— Lui? 

— Da... uită-te bine la el!... Are să aibă o figură frumoasă... 
ochi minunaţi... o impunătoare prestanţă!... Asta se vede 
încă de pe acum, şi sunt sigură că va ieşi din el un adorabil 
june prim... 

— Asta-i bună, doamnă! lar v-aţi pornit! 

— Ce!... Am să-l învăţ să joace teatru... Elevul domnişoarei 
Anna Waston!... Îţi dai seama de efect? 

— Peste cincisprezece ani... 

— Peste cincisprezece ani, Elisa, fie! Însă ţi-o repet, peste 
cincisprezece ani el va fi cel mai fermecător cavaler la care 
poţi visa! Toate femeile vor fi... 

— Geloase! a replicat Elisa. Cunosc refrenul. Ştiţi ce, 
doamnă? Vreţi să vă spun ce cred eu? 

— Spune, fata mea. 

— Ei bine, copilul ăsta... nu va consimţi niciodată să facă 
pe actorul... 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că este prea serios din fire. 


— Poate că este adevărat, i-a răspuns miss Anna Waston. 
Totuşi... vom mai vedea... 

— Avem şi timp pentru asta, doamnă! 

Nimic mai adevărat, timp aveau. Şi, dacă Prichindel, în 
ciuda celor spuse de Elisa, avea să dovedească aptitudini 
pentru teatru, totul ar fi fost minunat, pur şi simplu. 

Până atunci, domnişoarei Waston i-a venit o idee - una 
dintre acele idei „wastoniene” al cărei secret părea să-l aibă 
numai dânsa - şi anume, să-l facă pe copil să debuteze cât 
de curând pe scena teatrului din Limerick. 

Să debuteze? veţi striga dumneavoastră. Atunci, această 
stea a dramei moderne nu este doar zăpăcită, ci este 
nebună. 

Nebună?... Da, dar nu în sensul obişnuit al acestui cuvânt. 
Şi, de altminteri -numai pentru o singură dată” - cum spun 
afişele, ideea ei nu era deloc o idee rea. 

Miss Anna Waston lua atunci parte la repetițiile 
unei,maşinaţii” de mare efect, una dintre acele piese de 
rezistenţă destul de frecvente în repertoriul teatral englez. 
Această dramă, sau, mai bine spus, această melodramă 
intitulată Remuşcările unei mame, făcuse să se scurgă atât 
de multe lacrimi din ochii unei întregi generaţii de 
spectator, încât puteau umple toate fluviile Regatului-Unit. 

Or, în această operă a dramaturgului Furpill exista - după 
cum, de altfel, era şi regula - un copil: copilul pe care 
maică-sa nu-l putea păstra, pe care fusese nevoită să-l 
abandoneze la un an după naştere, pe care-l găsea ajuns în 
mizerie, pe care voiau să i-l răpească şi aşa mai departe. 

Se înţelege de la sine că acest rol emoţionant era un rol 
mut. Micul figurant ce ar fi urmat să-l joace n-avea nimic 
altceva de făcut decât să nu se împotrivească, adică să se 
lase sărutat, mângâiat, îmbrăţişat, strâns la pieptul matern, 
tras într-o parte, târât în alta, fără să pronunţe vreodată un 
singur cuvânt. 

Şi oare, nu era copilul nostru cât se poate de nimerit ca să 
joace un asemenea rol? Avea doar vârsta, avea înălţimea 


potrivită, înfăţişa privirilor o figură încă palidă şi nişte ochi 
care se vedea limpede că plânseseră adesea. Ce efect ar fi 
produs asupra acelora ce l-ar fi văzut pe scenă şi, mai cu 
seamă, lângă mămica lui adoptivă! Cu câtă pasiune, cu câtă 
strălucire ar ataca aceasta din urmă scena a V-a din actul 
III, marea scenă în care dânsa îşi apără fiul în clipa când 
vor să i-l smulgă din braţe! Nu-i aşa că situaţia imaginară 
avea să fie dublată de o situaţie reală? Nu vor ţâşni, din 
adâncul inimii artistei, adevărate strigăte de mamă? Şi, 
oare, lacrimile ce-i vor picura din ochi nu vor fi ele cât se 
poate de adevărate? A urmat, aşadar, o nouă izbucnire de 
entuziasm din pareta domnişoarei Anna Waston; ba încă 
una dintre cele mai izbutite din întreaga sa carieră 
dramatică. 

S-a pus deci numaidecât pe treabă şi Prichindel a fos adus 
la ultimele repetiţii. 

Prima oară, micuțul a fost cât se poate de uimit de tot ce 
vedea şi de tot ce auzea acolo. Într-adevăr miss Anna 
Waston îl numea „copilul meu” în timp ce-şi recita rolul, însă 
lui i se părea că dânsa nu-l strânge pătimaş la piept, că nu 
plânge când îl îmbrăţişează. Şi, ce-i drept, ar fi fost de-a 
dreptul zadarnic să plângă la repetiţii. La ce bun să-şi fi 
stricat ochii de pomană? Va fi de-ajuns să verse lacrimi în 
prezenţa publicului. 

De altfel, băieţelul nostru se simţea foarte impresionat. 
Ramele decorurilor din culisele întunecoase, aerul acela cu 
iz de mucegai umed, sala aceasta pustie şi spațioasă, ale 
cărei lucarne de la galerie nu lăsau să treacă decât o 
lumină cenuşie şi mohorâtă, totul avea o înfăţişare lugubră, 
întocmai ca într-o casă în care se priveghează un mort. 
Totuşi, Sib - căci el se numea în piesă Sib - a făcut ceea cei 
se cerea, încât miss Anna Waston n-a şovăit să prorocească: 
Prichindel va avea un mare succes - ca şi dânsa, de altfel! 

Ce-i drept, poate că această credinţă nu era împărtăşită 
de toată lumea. Printre bunii săi colegi se numărau o serie 
de persoane care-o invidiau pe actriţă, mai cu seamă în 


rândul femeilor. Pe acestea, îndeosebi, ea le jignise adesea, 
datorită personalităţii sale stânjenitoare, cu capricii de 
artistă care-o face pe vedeta. Şi aceasta fără să bage de 
seamă - cum de-ar fi observat, oare? Şi fără să afle - cine-ar 
fi riscat s-o încunoştiinţeze? Iar acum, datorită 
temperamentului ei, care-o făcea mereu să exagereze, iat-o 
repetând cui voia s-o asculte că, sub îndrumarea sa, acest 
micuţ, nu mai mare decât o cizmă, are să-i înfunde într-o 
bună zi pe de-alde Kean, Macready, ca şi pe orice alt actor 
de mâna-ntâi al teatrului modern... Într-adevăr, asta 
depăşea orice măsură! 

În cele din urmă, a sosit şi ziua primei reprezentații. 

Lucrurile se petreceau pe data de 19 octombrie, într-o joi. 
Se înţelege de la sine că pe miss Anna Waston o cuprinsese 
o stare de enervare foarte uşor de înţeles. Acum îl strângea 
pe Sib la piept şi îl săruta, îl zgâlţâia cu o violenţă nervoasă, 
acum prezenţa lui o scotea din sărite şi-l alunga de la 
dânsa, încât el nu mai pricepea nimic. 

Nu este câtuşi de puţin de mirare că în seara aceea s-a 
produs mare îmbulzeală la uşa teatrului din Limerick, unde 
publicul dăduse năvală cu nemiluita. 

Nu-i mai puţin adevărat că şi afişul avusese drept urmare 
atragerea unui mare număr de curioşi. El suna astfel: 

Pentru reprezentațiile cu Miss Anna Waston. 

REMUŞCĂRILE UNEI MAME. 

SFÂŞIETOAREA DRAMĂ A CELEBRULUI FURFILL. 

ETC., ETC. 

Miss Anna Waston va interpreta rolul ducesei de Kendalle. 

Rolul lui Sib va fi jucat de Prichindel în vârstă de cinci ani 
şi nouă luni, etc. 

Ce mândru ar fi fost băieţaşul nostru dacă s-ar fi oprit în 
faţa acestui afiş! El ştia să citească şi, dacă nu vă este cu 
supărare, numele lui, scris cu litere groase, ieşea în relief 
pe fondul alb al hârtiei. 

Din nefericire, mândria lui a avut în curând de suferit: o 
mare supărare îl aştepta în cabina domnişoarei Anna 


Waston. 

Până în scara aceea, el nu,repetase în costum” cum se 
spune şi, ce-i drept, nici nu meritase osteneala. Astfel încât 
venise la teatru cu hainele lui cele mai bune. Dar, în această 
cabină, unde se pregătea bogata toaletă a ducesei de 
Kendalle, iat-o pe Elisa aducându-i nişte zdrenţe cu care se 
pregăteşte să-l îmbrace. Nişte otrepe dezgustătoare, curate 
pe dedesubt, de bună seamă, însă pe deasupra murdare, 
peticite, sfâşiate. Căci, într-adevăr, în acea dramă 
mişcătoare, Sib este un copil părăsit pe care maică-sa îl 
regăseşte în ţoalele lui de mic sărăntoc. În schimb mama, o 
ducesă, o frumoasă doamnă, este gătită toată numai cu 
mătăsuri, dantele şi catifea! 

Cum a dat cu ochii de cârpele acelea ponosite, lui 
Prichindel i-a trecut prin cap că aveau de gând să-l trimită 
înapoi la ragged-school. 

— Doamna Anna. doamna Anna! a strigat el înspăimântat. 

— Ei, ce ţi-a venit? l-a întrebat miss Waston. 

— Nu mă alungaţi...! 

— Să te alung?... Şi pentru ce, mă rog? 

— Hainele astea urâte... 

— Ia te uită!... Îşi închipuie că... 

— Ba nu, prostănacule!... Stai cuminte un pic! a replicat 
Elisa, zgâlţâindu-l destul de viguros. 

— Ah, drăgălaşul de heruvim! a strigat miss Anna Waston, 
care se simţea cuprinsă de înduioşare. 

Şi, în acest timp, ea îşi zugrăvea nişte sprâncene subţiri şi 
bine arcuite, cu vârful unei pensule. 

— Ce îngeraş scump... dacă s-ar şti asta în sală! Şi îşi 
dădea cu roşu în obraji. 

— Dar se va afla, Elisa... Are să apară mâine în ziare... Ela 
putut crede că... Şi îşi dădea cu pămătuful, alb de pudră, 
peste umerii săi de actriţă distribuită numai în roluri de 
mâna-ntâi. 

— Hainele astea... 


— Păi nu... păi nu, copilule... Hainele-astea urâte sunt 
numai aşa, ca să râdem... 

— Ca să râdem, doamna Anna...? 

— Da, şi nu trebuie să plângem! 

Căci, cu dragă inimă ea ar fi vărsat câteva lacrimi de 
înduioşare, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu-şi strice culorile 
artificiale, zugrăvite pe faţă. La rândul său, Elisa repeta, 
scuturând din cap: 

— O să vedeţi dumneavoastră, doamnă, că n-o să putem 
scoate niciodată un actor dintr-însul! 

Cu toate acestea, Prichindel, din ce în ce mai tulburat, cu 
inima grea şi ochii plini de lacrimi, nu s-a împotrivit când i s- 
au scos hăinuţele frumoase şi a fost îmbrăcat în zdrenţele 
lui Sib. 

Atunci i-a trecut prin gând domnişoarei Anna Waston să-i 
dăruiască o guinee nouă-nouţă. Aceasta avea să-i fie plata 
lui ca artist aflat în reprezentaţie, „în luminile rampei”, 
repeta dânsa. Şi, pe legea mea, copilul - pe dată alinat - a 
apucat moneda de aur cu vădită încântare şi a vârât-o în 
buzunar după ce o privise cu atenţie. 

După toate astea, miss Anna Waston i-a dat o ultimă 
sărutare şi a coborât pe scenă, îndemnând-o pe Elisa să-l 
ţină pe micuţ în cabină, întrucât el nu urma să-şi facă 
apariţia decât în actul al treilea. 

În seara aceea, lumea bună şi plebea umpleau teatrul, de 
la fotoliile de orchestră şi până la ultimul rând de la galerie, 
în ciuda faptului că piesa nu mai prezenta atracţia noutăţi. 
Ea văzuse până atunci focul rampei vreme de o mie două 
sute sau o mie trei sute de reprezentații pe diversele scene 
ale Regatului-Unit, aşa cum se întâmplă adesea cu operele 
violente, chiar şi atunci când sunt mediocre. 

Primul act s-a desfăşurat aşa cum se cuvine. Miss Anna 
Waston a fost călduros aplaudată şi ea o merita pe deplin, 
prin pasiunea jocului şi prin strălucirea talentului său, care 
impresionau în mod vădit pe spectatori. 


După primul act, ducesa de Kendalle a urcat iarăşi în 
cabina sa şi, spre marea uimire a lui Sib, iat-o scoţându-şi 
gătelile de mătase şi de catifea ca să îmbrace veşminte de 
biată slujnică - o schimbare pretinsă de combinaţiile 
dramaturgului, pe cât de vechi, pe atât de complicate şi 
asupra cărora nu este cazul să mai insistăm. 

Prichindel o contempla pe femeia aceasta de catifea cum 
se preschimbă într-o femeie de dimie şi se simţea din ce în 
ce mai neliniştit, ba chiar de-a dreptul înmărmurit, de parcă 
o zână făcuse să se petreacă în faţa lui această fantastică 
transformare. 

Apoi, s-a făcut auzit până în cabină vocea aceluia ce 
anunţa intrarea actorilor în scenă - o voce groasă şi 
răsunătoare care l-a făcut să tresară, iar „servitoarea” i-a 
făcut un semn cu mâna, spunându-i: 

— Aşteaptă, copilaş!... În curând are să vină şi rândul tău. 
Şi a coborât pe scenă. 

Actul al doilea: servitoarca a obţinut un succes la fel de 
mare cu acela pe care-l obținuse ducesa în actul întâi şi 
cortina a trebuit să fie ridicată, în mijlocul unui întreit ropot 
de aplauze. 

Hotărât lucru, bunele prietene ale domnişoarei Anna 
Waston şi iubiții lor n-a-veau ocazia să-i facă neplăceri. 

Ea s-a înapoiat în cabină şi a picat pe o canapea, niţeluş 
obosită, cu toate că-şi păstrase pentru actul următor 
puterea de-a săvârşi cel mai mare efort dramatic. 

A urmat şi de astă dată o schimbare de costumaţie. Acum 
nu mai este servitoare, este o doamnă - o doamnă în straie 
de doliu, ceva mai în vârstă, căci s-au scurs cinci ani între 
actele al doilea şi al treilea. 

Prichindel căsca ochii mari de uimire, stând nemişcat în 
colţişorul lui, fără a îndrăzni să se clintească din loc sau să 
vorbească. 

Cu toate acestea, de îndată ce dânsa a fost gata îmbrăcată, 
i-a spus: 

— Micuţule, vine rândul tău. 


— Al meu, doamna Anna...? 

— Da, şi adu-ţi aminte că pe tine te cheamă Sib. 

— Sib?... Da! 

— Elisa, repetă-i că el se numeşte Sib până în clipa când ai 
să cobori cu el în scenă, ca să-l conduci la regizorul de 
culise. 

— Da, doamnă. 

— Şi, mai ales, vezi să nu uite să intre pe uşă la timp. 

— Nu, n-are să uite, chiar dacă va fi nevoie să-l ajut cu o 
palmă zdravănă pe micuțul Sib... Sib... Sib... 

— Ştii, de altminteri, a mai spus miss Anna Waston, 
arătându-l pe copil cu degetul, că altfel ţi se va lua 
guineea... Aşa că, păzeşte-te de amendă... 

— Şi de închisoare! a adăugat Elisa dojenitoare, cu o 
privire pe care el o ştia prea bine. 

Sus-pomenitul Sib s-a asigurat atunci că guineea este în 
fundul buzunarului său, fiind foarte hotărât să nu lase pe 
nimeni să i-o mai ia îndărăt. 

Când a sosit clipa, Elisa l-a apucat pe Sib de mână şi a 
coborât cu dânsul pe scenă. 

Mai întâi, Sib a privit cu uimire la dârele de pe jos, la 
grilajele de deasupra, la grinzile sclipitoare din cauza 
gazului aerian. Se simţea pierdut în mijlocul acelui du-te- 
vino de figuranţi şi actori care se uitau la el râzând. 

Adevărul este că se simţea de-a dreptul ruşinat de 
hăinuţele lui urâte, de mic sărăntoc! 

În sfârşit, au răsunat cele trei lovituri de gong. 

Sib a tresărit de parcă le-ar fi primit în spinare. 

S-a ridicat atunci cortina. 

Ducesa Kendalle era singură în scenă, rostind un monolog, 
în mijlocul unui decor închipuind o colibă acoperită cu paie. 
Numaidecât, uşa din spate se deschidea, intra un copil, 
înainta spre dânsa cu mâna întinsă şi acest copil era alei. 

Trebuie să facem observaţia că, în timpul repetiţiilor, 
Prichindel fusese foarte mâhnit văzându-se obligat să ceară 
de pomană. Ne reamintim de mândria lui înnăscută, de 


dezgustul de care era cuprins când voiau să-l silească să 
cerşcască în folosul şcolii zdrenţăroşilor. Miss Anna Waston 
îi tot spusese că nu era „de-adevărat”. N-are a face, asta nu 
i se potrivea defel... În naivitatea lui, el lua lucrurile în 
serios şi ajungea să creadă că este într-adevăr micuțul şi 
nefericitul Sib. 

Aşteptând să intre, în timp ce regizorul îl ţinea de mână, 
se uitase prin uşa întredeschisă. Cu câtă uimire au 
străbătut privirile lui sala aceea uriaşă, înţesată de lume, 
scăldată în lumină, sfeşnicele cu multe braţe din avanscenă, 
lustra enormă ca un balon de foc suspendat în aer. Totul era 
atât de diferit de ceea ce văzuse atunci când asistase la 
câteva reprezentații, stând în partea din faţă a unei loje! 

În aceeaşi clipă, regizorul i-a spus: 

— Atenţie, Sib! 

— Da, domnule. 

— Ştii ce ai de făcut... mergi drept înainte până la mămica 
ta şi ai grijă să nu cazi! 

— Da, domnule. 

— Şi întinde bine mâna. 

— Da, domnule... Aşa? 

Şi i-a arătat mâna întinsă, dar ţinând-o ţeapăn. 

— Nu, nătărăule!... Acesta este un pumn strâns!... Întinde 
mina, dar desfăcută, pentru că tu ceri de pomană... 

— Da, domnule. 

— Şi mai ales, bagă de seamă: nu pronunţa nici un 
cuvânt... niciunul! 

— Da, domnule. 

Uşa colibei s-a deschis şi regizorul l-a împins înăuntru, 
tocmai pe replică. 

Prichindel îşi făcea debutul în cariera dramatică. Ah! ce 
tare-i mai bătea inima! 

Un murmur a prins să se audă din toate colţurile sălii, un 
înduioşător murmur de simpatie, în timp ce Sib, cu mâna 
tremurândă, cu ochii în pământ, înainta cu paşi nesiguri 
înspre doamna în doliu. Cât de bine se vedea că este 


deprins cu zdrenţele şi că rupturile lui de veşminte nu-l 
stânjenesc câtuşi de puţin! 

A fost îndată aplaudat, ceea ce l-a stânjenit şi mai tare. 

Pe neaşteptate, ducesa se ridică, îl priveşte, se aruncă 
îndărăt, apoi deschide larg braţele. 

Ce strigăt îi scapă! Unul dintre ţipetele acelea care, 
conform tradiţiei, îţi sfâşie inima: 

— Este el!... Este el!... Îl recunosc!... Este Sib... este 
copilul meu! 

Şi îl trage spre dânsa, şi-l strânge la piept, îl acoperă cu 
sărutări, iar el nu se împotriveşte câtuşi de puţin... Ea 
plânge - cu lacrimi adevărate de astă dată - şi strigă: 

— Copilul meu. Acest mic nefericit care îmi cere de 
pomană este copilul meu...! 

Asta îl emoţioneează din cale-afară pe micuțul Sib şi, în 
ciuda faptului că i s-a recomandat să nu vorbcască, el 
spune: 

— Copilul dumneavoastră... doamnă? 

— Taci... şopteşte încetişor miss Anna Waston. Apoi, ea 
continuă replica: 

— Cerul mi l-a luat ca să mă pedepsească şi mi-l aduce 
înapoi astăzi... Şi, printre aceste fraze întretăiate de hohote 
de plâns, ea îl acoperă pe Sib cu sărutări, îl scaldă în 
lacrimi. Niciodată, într-adevăr, niciodată Prichindel nu 
fusese într-atât de dezmierdat, atât de năvalnic strâns în 
braţe! Nicicând nu se simţise mai iubit, cu o asemenea 
dragoste de mamă! Ducesa s-a ridicat iarăşi, tresărind, de 
parcă ar fi auzit vreun zgomot de afară. 

— Sib... a strigat dânsa, tu n-ai să mă mai părăseşti! 

— Nu, doamna Anna! 

— Dar, taci odată! repeta ea, înfruntând riscul de-a fi 
auzită din sală. Uşa colibei s-a deschis pe neaşteptate. Doi 
bărbaţi s-au ivit în prag. Unul dintre ei este soţul, celălalt 
este magistratul care-l însoţeşte pentru a face ancheta. 

— Luaţi acest copil... El îmi aparţine! 


— Nu, acesta nu este fiul vostru! răspunde ducesa, 
trăgându-l pe Sib lângă sine. 

— Dumneavoastră nu sunteţi tăticul meu! strigă 
Prichindel. 

Degetele domnişoarei Anna Waston l-au strâns atât de tare 
de braţ, încât el nu-şi poate înăbuşi un țipăt. La urma 
urmelor, acest strigăt se potriveşte cu situaţia, n-o 
compromite câtuşi de puţin. Acum, dânsa este o mamă 
care-şi ţine copilul strâns la piept... N-au să i-l smulgă... 
Leoaica îşi apără puiul cu îndârjire. 

Şi, de fapt, puiul de leu îndărătnic, care ia scena în serios, 
va şti foarte bine să reziste. Căci ducele a izbutit să pună 
mâna pe el, dar micuțul scapă şi, alergând spre ducesă, 
strigă: 

— Ah, doamnă, pentru ce nu mi-aţi spus că sunteţi 
mămica... 

— Ai să taci odată, nenorocit mititel!... Nu vrei să taci? îi 
şopteşte dânsa, în timp ce ducele şi magistratul rămân 
descumpăniţi dinaintea acestor replici neprevăzute. 

— Da... da, răspunde Sib, dumneavoastră sunteţi mămica 
mea... V-am spus eu drept, doamnă Anna... adevărata mea 
mămică! 

Sala începe să priceapă că „asta nu este în piesă”. Se 
şuşoteşte, se glumeşte. Câţiva spectatori aplaudă în bătaie 
de joc. În realitate, ei ar fi trebuit să plângă, căci ce putea fi 
mai mişcător decât acest copil sărman care credea că şi-a 
regăsit mama în persoana ducesei de Kendalle! 

Însă, prin asta, situaţia nu e mai puţin primejduită. Căci, 
dacă pentru un motiv sau altul izbucneşte râsul acolo unde 
ar trebui să curgă lacrimi, s-a isprăvit cu scena aceea! 

Miss Anna Waston a simţit întreg ridicolul acestei situaţii. 
Dinspre culise îi ajung la ureche cuvinte ironice, aruncate 
de bunele sale colege. 

Înnebunită, enervată, ca s-a lăsat cuprinsă de furie... Pe 
prostul ăsta mic, care era cauza tuturor relelor, ar fi fost în 
stare să-l nimicească!... Dar atunci forţele au părăsit-o. A 


căzut leşinată pe scenă, iar cortina a fost lăsată, în vreme ce 
sala întreagă se lăsa pradă unor hohote de râs nebun... 

În aceeaşi noapte, miss Anna Waston, care fusese 
transportată la Royal George Hotel, a părăsit oraşul, 
însoţită de Elisa Corbett. Ea renunţa să mai susţină 
reprezentațiile anunţate pentru restul săptămânii. Avea să 
plătească pentru neîndeplinirea contractului şi gata. 
Niciodată nu-şi va mai face apariţia pe scena teatrului din 
Limerick. 

În privinţa lui Prichindel, dânsa nu-şi mai făcuse nici o 
grijă. Se descotorosea de el ca de un obiect care încetase 
să-i mai facă plăcere, de parcă simpla lui vedere ajunsese 
să-i fie nesuferită. Nu există dragoste care să dureze atunci 
când amorul propriu se simte jignit. 

Rămas singur, Prichindel, fără să bănuiască nimic, însă 
simțind că pricinuise probabil o mare nenorocire, fugise 
fără ca nimeni să bage de seamă. Toată noaptea a rătăcit pe 
străzile din Limerick la voia întâmplării şi, în cele din urmă, 
s-a refugiat în fundul unui soi de grădină foarte întinsă, cu 
căsuțe risipite ici şi colo şi cu plăci de piatră deasupra 
cărora se înălţau nişte cruci. În mijloc se ridica o zidărie 
uriaşă, foarte întunecată, dinspre partea ce nu era luminată 
de lună. 

Această grădină era cimitirul din Limerick - unul dintre 
cimitirele acelea englezeşti cu umbrare, boschete înverzite, 
alei cu nisip, peluze şi fântâni arteziene - care sunt în 
acelaşi timp locuri de promenadă foarte frecventate. Plăcile 
de piatră acopereau morminte, căsuţele erau monumente 
funerare, iar zidăria, catedrala gotică Sfânta Maria. 

Aici îşi găsise copilul un adăpost, aici şi-a petrecut 
noaptea, culcat pe o dală de piatră în umbra bisericii, 
tremurând la cel mai mic zgomot, întrebându-se dacă omul 
acela râu... ducele de Kendalle, n-are să vină să-l caute... Şi 
doamna Anna care n-are să se mai afle acolo ca să-l 
apere!... Au să-l ducă departe... foarte departe... într-o ţară 


„unde au să fie dobitoace”... El n-are să-şi mai revadă 
mămica... şi lacrimi mari au început să-i şiroiască din ochi... 
Când s-a luminat de ziuă, Prichindel a auzit o voce care-l 

striga. 

Un bărbat şi o femeie se găseau în apropiere - un fermier 
şi nevastă-sa. Trecând strada, dăduseră cu ochii de el. 
Tocmai se îndreptau spre staţia diligenţei, care urma să 
pornească înspre sudul comitatului. 

— Ce faci acolo, puştiule? l-a întrebat fermierul. 

Prichindel hohotea atât de tare, încât nici nu mai putea 
vorbi. 

— Ei, haide, ce faci tu acolo? a repetat soţia fermierului, cu 
o voce mai blajină... 

Prichindel continua să tacă. 

— Tăticul tău?... a întrebat dânsa atunci. 

— N-am tătic, a răspuns el, în sfârşit. 

— Şi mămica ta...? 

— Nu mai am mămică! 

Şi a întins mâinile spre nevasta fermierului. 

— Este un copil părăsit, a spus bărbatul. 

Dacă Prichindel ar fi purtat haine frumoase, fermierul ar fi 
tras concluzia că este un copil rătăcit şi ar fi făcut tot ce era 
de trebuinţă spre a-l înapoia familiei. Însă, îmbrăcat în 
zdrenţele tui Sib, el nu putea fi decât unul dintre acei 
sărăntoci mititei care nu aparţin nimănui pe lume... 

— Vino, dar, a încheiat fermierul. 

Şi, ridicându-l de pe jos, i l-a pus soţiei sale în braţe, 
spunând cu glas liniştitor: 

— Un mormoloc în plus la fermă nici n-are să se bage de 
seamă, nu-i aşa, Marţino? 

— Nu, Marţine. 

Şi Martina a şters cu o sărutare ochii plini de lacrimi ai lui 
Prichindel. 

Capitolul VIII FERMA KERWAN. 

Se prea poate ca viaţa lui Prichindel să nu fi fost din cale- 
afară de fericită în provincia Ulster, deşi nimeni n-ar fi putut 


să ne spună cum şi-a petrecut el prima copilărie, în cine ştie 
ce sat de prin comitatul Donegal. 

Provineia Connaught nu se dovedise mai îngăduitoare cu 
dânsul, nici când alergase pe drumurile comitatului Mayo 
sub biciul prezentatorului de marionete, nici în timpul celor 
doi ani petrecuţi la ragged-school, în comitatul Galway. 

În această provincie a Munsterului, mulţumită toanei unei 
actriţe, fusese probabil îndreptăţit să tragă nădejde că, 
măcar, se isprăvise cu mizeria! Dar nu... Fusese părăsit şi 
acum existenţa sa primejduită avea să-l arunce în fundul 
comitatului Kerry, în capătul de sud-vest al Irlandei. De astă 
dată, nişte oameni cumsecade s-au milostivit de el... De-ar 
putea să nu-i mai părăsească niciodată! 

Ferma Kerwan se afla situată într-unul dintre districtele de 
nord-est ale comitatului Kerry, în apropierea râului Cashen. 
La vreo douăzeci de kilometri se găseşte Tralee, oraşul de 
reşedinţă, de unde, dac-ar fi să dăm crezare legendei, 
sfântul Brandon a pornit, în secolul al VI-lea, să descopere 
America înaintea lui Columb. Aici se întretaie diferitele linii 
de cale ferată din Irlanda Meridională. 

În acest teritoriu, foarte accidentat, se întâlnesc munţii cei 
mai înalţi ai insulei, cum ar fi lanţurile Clanarederry şi 
Stacks. Numeroase cursuri de apă alcătuiesc afluenții 
râului Cashen şi, împreună cu terenurile mlăştinoase din 
jur, fac ca traseele drumurilor să fie destul de 
întortocheate. La vreo cincizeci de kilometri spre apus se 
desfăşoară litoralul, brăzdat adânc, scobit în plus de 
estuarul fluviului Shannon şi de lunga crestătură a golfului 
Kerry, ale cărui stânci, de formele cele mai capricioase, sunt 
roase de acidul carbonic al apelor mării. 

N-au fost uitate acele cuvinte ale lui O'Connell pe care noi 
le-am citat mai sus:Irlandezilor - Irlanda!” Or, iată cum ea, 
Irlanda, aparţine irlandezilor. 

Există trei sute de mii de ferme, care aparţin unor 
proprietari străini. Din acest număr, cincizeci de mii 
cuprind peste douăzeci şi patru de acri, adică vreo 


douăsprezece hectare fiecare, pe când opt mii n-au decât 
între opt şi doisprezece acri de pământ. Restul au suprafeţe 
şi mai mici. Cu toate acestea, nu trebuie să tragem 
concluzia că pământul este îmbucătăţit în mici proprietăţi. 
Ba, dimpotrivă. Trei dintre aceste domenii depăşesc o sută 
de mii de acri, printre care acela al domnului Richard 
Barridge, ce se întinde pe o sută şaizeci de mii. 

Şi ce înseamnă aceste proprietăţi funciare pe lângă acelea 
ale landlorzilor din Scoţia, cum ar fi contele de 
Breadalbane, stăpân peste patru sute treizeci şi cinci de mii 
de acri, M. ]. Matheson, posesorul a patru sute şase mii de 
acri sau ducele de Sutherland, stăpânind o mie două sute 
de mii de acri de pământ, adică suprafaţa unui întreg 
comitat? 

Adevărul este că, după cucerirca ei de către anglo- 
normanzi în anul 1100, „Insula Soră” a fost tratată în chip 
feudal şi pământul său a rămas împărţit în mod feudal. 

Ducele de Rockingham era, în epoca aceea, unul dintre 
marii landlorzi din comitatul Kerry. Domeniul său, cu o 
suprafaţă de o sută cincizeci de mii de acri, cuprindea 
terenuri de cultură, pajişti, păduri, iazuri, îngrijite de o sută 
cincizeci de fermieri. Era un străin, unul dintre aceia pe 
care irlandezii îi învinuiesc pe bună dreptate de 
absenteism. Or, urmările acestui absenteism sunt acelea că 
banii, munciţi de irlandezi, sunt trimişi în afară şi nu aduc 
Irlandei nici un folos. 

Verdele Erin - iată un lucru pe care nu trebuie să-l uităm 
niciodată - nu face parte din Marea Britanie, denumire ce 
se aplică doar Scoției şi Angliei. Ducele de Rockingham era 
un lord scoţian. După exemplul multor altora care 
stăpânesc nouă zecimi din Insulă, el nu făcuse vreodată 
efortul de a-şi vizita pământurile, astfel încât fermierii lui 
nici măcar nu-l cunoşteau. În schimbul unei sume anuale, 
ducele lăsa exploatarea domeniului pe mâna arendaşilor, a 
acelor middlemen, care profitau, arendând parcele de 
pământ cultivatorilor. Aşa se face că ferma Kerwan, 


împreună cu alte câteva, se găsea în puterea unui oarecare 
John Eldon, agentul ducelui de Rockingham. 

Această fermă era de mai mică importanţă, întrucât nu se 
întindea decât pe vreo sută de acri. Nu-i mai puţin adevărat 
că ţinutul udat de cursul superior al râului Cashen este 
greu de cultivat şi că doar muncind din răsputeri ţăranul 
izbuteşte să smulgă pământului plata arendei, mai cu 
seamă atunci când i se cere preţul din cale-afară de ridicat 
de o liră pe an pentru fiecare acru de teren. 

Era chiar cazul fermei Kerwan, condusă de fermierul Mac 
Carthy. 

Martin Mac Carthy, om în floarea vârstei - avea cincizeci şi 
doi de ani - era unul dintre cei mai buni fermieri de pe 
domeniu. Muncitor, inteligent, priceput în privinţa cultivării 
pământului, ajutat cum se cuvine de copii crescuţi cu 
severitate, fusese în stare să pună ceva bani de-o parte, în 
ciuda atâtor taxe şi dijme care-l fac pe ţăranul irlandez să 
fie veşnic înglodat în datorii. 

Soţia sa se numea Martina, tot astfel cum pe el îl chema 
Martin. Această făptură vitează avea toate calităţile unei 
bune gospodine. La cincizeci de ani, ea muncea de parcă n- 
ar fi avut decât douăzeci. Iarna, când lucrările agricole se 
întrerupeau, cu furca plină de lână, cu fusul încărcat cu fire 
toarse, îi auzeai sforăitul vârtelniţei în faţa vetrei, atunci 
când nevoile gospodăriei n-o sileau să aibă grijă de casă. 

Familia Mac Carthy, trăind în aer curat şi veşnic ruptă de 
oboscală după muncile câmpului, se bucura de o sănătate 
excelentă, astfel încât nu se ruina cu doctoriile şi cu medicii. 
Ea aparţinca acelui neam vânjos de cultivatori irlandezi 
care se aclimatizează cu destulă uşurinţă în mijlocul 
preeriilor din Far-West-ul american, ca şi al teritoriilor din 
Australia şi Noua Zeelandă. 

În fruntea familiei, iubită şi respectată de toţi, se găsea 
mama lui Martin, o bătrână de şaptezeci şi cinci de ani, al 
cărei soţ condusese odinioară treburile aceleiaşi ferme. 
Mama mare, pentru că nuera cunoscută sub alt nume - n- 


avea altceva de făcut decât să toarcă în tovărăşia nurorii 
sale, dornică, pe cât îi stătea în putinţă, să nu fie o povară 
pentru copiii ei. 

Cel mai mare dintre băieţi, Murdock, în vârstă de douăzeci 
şi şapte de ani, cu mai multă carte decât tatăl lui, se 
interesa cu înfocare de problemele care i-au înflăcărat de 
totdeauna pe irlandezi, încât familia era fără încetare 
îngrijorată să nu se amestece în cine ştie ce poveste 
primejdioasă. El făcea parte dintre aceia care nu se 
gândeau decât la revendicările cunoscute sub numele de 
home rule, adică la cucerirea autonomiei, fără a avea cea 
mai mică îndoială că home rule ţinteşte mai cu seamă 
reforme politice decât sociale. Şi, cu toate acestea, de 
acelea din urmă ar avea nevoie mai cu seamă Irlanda, atâta 
vreme cât este încă supusă crâncenei jefuiri din partea 
regimului feudal. 

Murdock, flăcău vânjos, tăcut din fire şi prea puţin 
comunicativ, se căsătorise de puţină vreme cu fiica unui 
fermier din împrejurimi. Această tânără şi vrednică femeie, 
iubită de întreaga familie Mac Carthy, avea frumuseţea 
aceea cu trăsături regulate, mândre şi calme şi atitudinea 
plină de nobleţe şi de distincţie ce se întâlneşte adesea la 
irlandezele din clasele de jos. Chipul ei era însufleţit de 
nişte ochi mari, albaştri şi cosiţele sale blonde făceau bucle 
pe sub panglicile ce-i prindeau părul. 

Kitty îşi iubea mult soţul, iar Murdock, care de obicei nu 
zâmbea deloc, ajungea uneori să surâdă când o privea, căci 
simţea pentru dânsa o dragoste adâncă. De aceea, ea îşi 
folosea întreaga înrâurire asupra lui ca să-l înfrâneze, de 
fiecare dată când vreun trimis al naţionaliştilor venea să 
facă propagandă prin ţinut şi să proclame că nu este cu 
putinţă nici o cale de împăcare între landlorzi şi fermieri. 

Se înţelege de la sine că alde Mac Carthy erau buni 
catolici şi să nu vă prindă mirarea dacă ei îi socoteau pe 
protestanți ca pe nişte adevăraţi duşmani. 


Murdock umbla pe la mitinguri şi Kitty simţea cum i se 
strânge inima când îl vedea plecând la Tralee sau în cutare 
alt târguşor din vecinătate. La aceste întruniri, el vorbea cu 
elocinţa firească irlandezilor şi, la întoarcere, în timp ce 
Kitty îi citea pe faţă patimile ce-l frământau, pe când îl 
auzea izbind cu piciorul în pământ şi murmurând o 
chemare la înfăptuirea revoluţiei agrare, la un semn al 
Marţinei se străduia să-l calmeze. 

— Bunul meu Murdock, îi spunea dânsa, este nevoie de 
răbdare... şi de resemnare... 

— Răbdare, răspundea el, atâta vreme cât anii trec şi 
nimic nu ne izbuteşte! Resemnare, când vezi cum fiinţe 
curajoase ca Mama mare au ajuns în mizerie după o 
îndelungată viaţă de muncă neostoită! Tot fiind răbdători şi 
resemnaţi, sărmana mea Kitty, oamenii ajung să accepte 
orişice, să-şi piardă simţământul drepturilor fireşti, să se 
încovoaie sub jug, şi eu asta n-am s-o fac niciodată... ni- 
ciodată, repeta el, înălţând cu mândrie capul. 

Martin Mac Carthy mai avea încă doi băieţi, pe Pat sau 
Patrick, de douăzeci şi cinci de ani şi pe Sim sau Simon, de 
nouăsprezece. 

În clipa aceea, Pat naviga pe mare, în calitate de simplu 
matelot, pe una dintre navele comerciale ale onorabilei case 
Marcuard din Liverpool. Cât despre Sim, întocmai ca şi 
Murdock, el nu părăsise niciodată ferma, iar tatăl lor avea 
într-înşii două ajutoare de nădejde pentru munca 
pământului şi îngrijirea animalelor. Sim îşi asculta fără 
umbră de pizmă fratele mai mare, căruia îi recunoştea 
superioritatea, îi dovedea atâta respect, de parcă ar fi fost 
însuşi şeful familiei. Fiind ultimul fecior şi în această calitate 
cel mai răsfăţat dintre toţi, era înclinat spre acea voioşie 
care stă la baza caracterului irlandezului. Îi plăcea să 
glumească, să râdă, înveselind prin prezenţa şi prin 
replicile sale interiorul cam sever al acestei case bătrâneşti. 
Foarte zburdalnic din fire, el contrasta cu firea mai liniştită, 
cu judecata mai serioasă a fratelui său Murdock. 


Aşa era această harnică familie în sânul căreia avea să fie 
adus Prichindel. Ce deosebire între mediul înjositor de la 
ragged-school şi mediul acela sănătos şi întremător al unei 
ferme irlandeze!... Dar oare închipuirca sa precoce n-avea 
să primească o prea puternică lovitură?... În această 
privinţă, nici pomeneală de aşa ceva. Ce-i drept, eroul 
nostru petrecuse câteva săptămâni de anume bunăstare la 
năzuroasa miss Anna Waston; însă el nu întâlnise acolo 
adevăratele dovezi de afecţiune, pe care viaţa de teatru le 
face atât de puţin sigure, de trecătoare, de fugitive... 

Ansamblul clădirilor care dădea adăpost familiei Mac 
Carthy nu cuprindea decât strictul necesar. Multe aşezări 
agricole de prin comitatele bogate ale Regatului-Unit sunt 
instalate în condiţii cu mult mai luxoase, însă, la urma 
urmelor, fermierul este acela ce face ferma şi nu contează 
dacă întinderea ei de pământ nu este prea însemnată, atâta 
vreme cât este inteligent diriguită. Să mai băgăm de seamă 
totuşi că Martin Mac Carthy nu aparţinea acelei categorii 
mai favorizate, de ycomeni. care sunt micii proprietari de 
pământ. El nu era decât unul dintre numeroşii arendaşi 
mărunți ai ducelui de Rockingham, ba, s-ar putea spune, 
chiar una dintre sutele de maşini agricole puse în mişcare 
pe vastul domeniu al acestui landlord. 

Clădirea principală, înălţată pe jumătate din piatră, pe 
jumătate din paie, nu este alcătuită decât dintr-un parter, 
unde Mama mare, Martin şi Martina Mac Carthy, Murdock 
şi soţia lui ocupă camere despărțite printr-o sală comună 
înzestrată cu o vatră largă, în care se strânge familia ca să 
ia masa. Deasupra, alăturată podului, o mansardă luminată 
de două lucarne, îi slujeşte drept locuinţă lui Sim - ca şi lui 
Pat de altfel, în intervalul dintre două călătorii pe mare. 

În schimb, de o parte a casei se întind ariile de treier, 
hambarele, magaziile ce adăpostesc materialul săditor şi 
uneltele pentru arat, iar de cealaltă, grajdul de vaci, staulul 
pentru oi, lăptăria, cocina de porci şi curtea de păsări. 


Cu toate acestea, în lipsa unor reparaţii făcute la timp, 
construcţiile au un aspect destul de neîngrijit. Ici şi colo, 
scânduri de felurite obârşii - canaturi de uşă, obloane care 
nu mai sunt folosite, câteva bucăţi de bordaj smulse de pe 
carcasa unor vechi corăbii, grinzi subţiri de pe la 
dărâmături, plăci de zinc, ascund spărturile zidurilor, pe 
când acoperişurile de paie sunt pline de pietre adunate de 
pe malul mării, spre a putea ţine piept vijeliilor. 

Între aceste trei corpuri de clădiri se întinde o curte, cu o 
poartă mare, prinsă de doi stâlpi. Totul este împrejmuit de 
un gard viu, împodobit din belşug cu acei strălucitori 
cerceluşi, atât de numeroşi în câmpia irlandeză. O pajişte 
plină de bălării acoperă curtea şi păsările vin să le 
ciugulească. În mijloc, scânteiază o băltoacă, mărginită de 
ronduri cu azalee, cu margarete galbene-aurii şi crini-de- 
pădure, flori reîntoarse cu toatele la starea lor de sălbăticie. 

Se cuvine să adăugăm că şi acoperişurile de paie, de jur 
împrejurul pietroaielor ce le ţin locului, sunt la fel de 
înflorite ca şi pajiştile şi gardul viu ce înconjoară curtea 
mare. Cresc acolo tot soiul de plante care farmecă privirile 
şi, mai cu seamă, nenumărate tufe de cerceluşi, cu clopoţeii 
lor veşnic legănaţi de brizele din vale. Cât despre ziduri, nu 
trebuie să vă întristaţi că apar pline de zdrenţe şi de petice, 
întocmai ca un veşmânt de om sărac. Oare nu sunt ele 
căptuşite pe dinafară de acea iederă cu întreită armură, 
puternică şi viguroasă, care ar susţine clădirile chiar şi 
atunci când temeliile li s-ar prăpădi cu totul? 

Între câmpurile arabile propriu-zise şi gospodăria fermei 
se întinde o grădină de zarzavaturi, unde domnul Martin îşi 
cultivă legumele trebuincioase casei şi îndeosebi napi, varză 
şi cartofi. Această porţiune rezervată este înconjurată cu o 
perdea de arbori şi de arbuşti, lăsaţi în voia toanelor unei 
vegetaţii atât de fanteziste ca aceea din Ţara Irlandei. 

Ici, se află grupuri de ilice vânjoase, cu frunzele lor ţepene 
de un verde aprins, care seamănă cu nişte cochilii cu o 
țesătură ciudată. Colo, se înalţă tise crescute în voia lor şi 


cărora nicicând o pereche de foarfeci imbecile nu le-a dat 
formă de sticlă sau de lampadar. Pe mâna stângă, la o 
bătaie de puşcă de casă, se îngrămădeşte o pădurice de 
frasini - şi frasinul este unul dintre cei mai frumoşi copaci 
din aceste şesuri. Mai departe se întreţes fagi înverziţi 
vârstaţi uneori cu tonuri purpurii, tufe înalte de strugurii 
ursului, de scoruşi, asemănătoare - de departe - cu ovieai 
cărei butuci ar fi încărcaţi cu ciorchini de mărgean. Nu-i 
nevoie să străbaţi mai mult de cinci kilometri pornind din 
acest loc, spre a simţi cum pământul este umflat pe 
dedesubt de primele ramificații ale lanţului de munţi 
Clanaraderry şi unde cresc acele păduri de brazi ale căror 
conuri par a fi suspendate în reţeaua de caprifoi ce li se 
strecoară printre ramuri. 

Exploatarca fermei Kerwan cuprinde culturi destul de 
felurite, dar care aduc, într-un cuvânt, un venit destul de 
scăzut. Puţinul grâu din care se scoate de obicei făină de 
arpacaş şi pe care îl culeg alde Mac Carthy nu este prea 
arătos nici în ce priveşte lungimea spicelor şi nici prin 
greutatea boabelor. Ovăzul creşte subţiratic şi pipernicit, 
lucru cu atât mai întristător cu cât făina de ovăz se foloseşte 
statornic, întrucât grâului îi merge destul de prost pe 
terenurile acestea de calitate secundară. Este mai bine să 
se cultive orz şi mai ales secară, care se folosesc în 
proporţie însemnată la fabricarea pâinii. Şi atât de mare 
este asprimea climatului de aici, încât recoltarea acestor 
cereale nu poate fi făcută decât în lunile octombrie şi 
noiembrie. 

Printre legumele cultivate în mari cantităţi, pe lângă napii 
şi verzele de dimensiuni uriaşe, cartoful trebuie pus pe 
primul loc. Se ştie doar că el este baza alimentaţiei în 
Irlanda, mai ales în mijlocul districtelor dezmoştenite de 
natură. Şi stai să te întrebi cu ce-şi ţinea zilele această 
populaţie de ţărani înainte ca Parmentier să-şi fi făcut 
cunoscut şi adoptat preţiosul său tubercul 


[31]. Sau, poate, din cauza lui agricultorul să fi devenit 
neprevăzător, obişnuindu-se să se bizuie pe acest produs 
spre a se salva de foamete atunci când nu se amestecă 
ghinionul? 

Dacă pământul hrăneşte animalele şi animalele contribuie 
la hrănirea pământului. Nici un fel de exploatare agricolă 
nu este posibilă fără ele. Unele servesc la muncile câmpului, 
la cărăuşie, la arat; celelalte ne dau produsele lor naturale - 
ouă, carne, lână. Dar de la toate vin îngrăşăminte, atât de 
necesare culturilor. Astfel, la ferma Kerwan se numărau 
şase cai şi abia dacă erau de ajuns atunci când, înhămaţi 
câte doi sau câte trei, scobeau cu plugul aceste pământuri 
pietroase. Animale curajoase şi răbdătoare ca şi stăpânii lor 
şi care, în ciuda faptului că nu pot fi înscrise în stud-book 
[33 cartea de aur a rasei cabaline, nu înseamnă că n-ar fi 
adus mari servicii, mulţumindu-se cu iarbă-neagră uscată 
atunci când nutreţul lipsea. Le ţinea tovărăşie un măgar 
căruia nu-i lipseau câtuşi de puţin scaieţii, deoarece toate 
încercările autorităţilor de a-i stârpi n-ar ajunge să distrugă 
acest parazit ce năpădeşte terenurile irlandeze. 

Vom mai pomeni, printre vilele din staul, o jumătate de 
duzină de vaci de lapte, destul de frumoase cu părul lor 
galben, ca şi vreo două sute de oi cu capul negru şi cu lâna 
de pe trup foarte albă, tare greu de întreţinut în timpul 
lungilor luni de iarnă, când pământul este acoperit cu un 
strat de nea de mai multe picioare grosime33. Mai puţine 
motive de îngrijorare aveau pentru cele vreo douăzeci de 
capre ale lui Martin Mac Carthy, întrucât puteau fi lăsate 
să-şi agoniscască hrana şi singure. Căci, dacă nu mai este 
iarbă, ele găsesc întotdeauna niscai frunze care rezistă la 
cele mai aspre geruri de peste iarnă. 

Cât priveşte porcii, se înţelege de la sine că vreo duzină de 
asemenea animale îşi aveau cocina printre clădirile anexe 
din dreapta casei şi că nu erau puşi la îngrăşat decât pentru 
nevoile familiei. Într-adevăr, nu intra în vederile fermierului 
să se ocupe de creşterea porcilor, în ciuda faptului că la 


Limerick se desfăşoară un comerţ înfloritor cu jamboane, la 
fel de bune ca şi acelea de York şi care, de obicei, se vând 
sub acelaşi nume. 

Găini, gâşte, rațe se află în număr îndestulător spre a 
procura ouă pentru piaţa din Tralee, însă de curcani şi 
chiar de porumbei, nici urmă. Aceştia nu se prea găsesc 
prin curţile de păsări ale fermelor Irlandei. 

Se mai cuvine să pomenim un câine, un grifon scoţian, 
însărcinat cu paza turmei de oi. Nici pomeneală de vreun 
câine de vânătoare, cu toate că vânatul este destul de 
numeros prin aceste ţinuturi - găini sălbatice, cocoşi de 
munte, becaţe, becaţine, dropii, căpriori şi capre sălbatice. 
La ce bun? Vânătoarea este o plăcere a landlorzilor. Costul 
permisului este foarte ridicat, în profitul fiscului britanic şi, 
de altfel, pentru a avea dreptul să ţii câine de vânătoare, 
trebuie să faci dovada că ai o proprietate funciară de cel 
puţin o mie de lire sterline. 

Aşa era ferma Kerwan, aproape izolată în fundul unui cot 
pe care-l face râul Cashen, la opt kilometri de parohia 
Silton. Desigur, există în comitat terenuri şi mai proaste 
încă, soluri uşoare şi silicioase, care nu păstrează 
îngrăşămintele, cu alte cuvinte un pământ atât de neroditor, 
încât este arendat cu mai puţin de o coroană, adică vreo 
şase franci francezi acrul. Însă, la urma urmelor, câmpurile 
lui Martin Mac Carthy nu erau decât de o calitate mijlocie. 

Dincolo de porţiunea cultivată se întindeau câmpii 
mlăştinoase şi sterpe, brăzdate-n lung şi-n lat de boschete 
de drobiţe, înţesate de tufişuri de stuf şi acoperite 
pretutindeni de inevitabila şi cotropitoarea iarbă neagră. Pe 
deasupra lor planau stoluri uriaşe de corbi, ahtiaţi după 
grânele abia semănate, ca şi de vrăbii din acelea cu ciocul 
gros, care devorează boabele din spice, spre marea 
păgubire a fermelor din jur. 

Apoi, în depărtare, se etajează codri deşi de mesteceni şi 
de zade, agăţaţi de aceste escarene care sunt pantele 
abrupte ale munţilor. Şi numai Dumnezeu ştie cât de tare 


sunt zgâlţâiţi acei copaci de rafalele ce invadează valea 
îngustă a râului Cashen în timpul anotimpului rece! 

Într-un cuvânt, un ţinut neobişnuit, vrednic să atragă 
turiştii, acest comitat Kerry, cu minunatele sale amfiteatre 
alcătuite din înălţimi împădurite, cu măreţe peisaje dispuse 
în planuri îndepărtate, estompate de plutirea ceţurilor 
hiperboreene. 

Ce-i drept, un ţinut aspru cu cei ce locuiesc într-însul, care 
prea adesea se vădeşte o adevărată mamă vitregă pentru 
cei care-i cultivă pământul. 

Deie cerul ca recolta de cartofi, această adevărată pâine a 
insulei, să nu lipsească vreodată din Kerry ori din altă 
parte! Când ea lipseşte de pe cei un milion de acri meniţi 
cultivării cartofilor, urmează foametea, cu întreaga sa 
grozăvie. 

Astfel încât, după ce aţi cântat God Save the Queen, 
cucernici irlandezi, întregi-ţi-vă rugăciunea, spunând: 

God Save the Potatoes!35 

Capitolul IX FERMA KERWAN (CONTINUARE) 

A doua zi, în 20 octombrie, pe la ora trei după-amiaza, 
strigăte voioase au răsunat pe drumul ce ducea spre 
intrarea fermei Kerwan. 

— lată-l pe tata! 

— Iat-o pe mama! 

— Iată-i pe amândoi! 

Erau Kitty şi Sim, care-i salutau de departe pe Martin şi pe 
Martina Mac Carthy. 

— Bună ziua, copii, a spus Martin. 

— Bună ziua, fiii mei, a rostit şi Martina. 

Şi în gura ei, acest cuvânt posesiv - mei - purta pecetea 
mândriei sale de mamă. 

Fermierul şi soţia lui părăsiseră oraşul Limerick dis-de- 
dimineaţă. Dar, după ce-ai străbătut vreo cincizeci de 
kilometri, atunci când vântul toamnei a şi început să sufle 
rece, ai de ce să te simţi rebegit de frig, mai cu seamă dacă 
ai făcut drumul în jaunting-car. 


Acesta este numit car pentru că este un vehicul şi i se 
adaugă calificativul jaunting, deoarece călătorii se aşază 
spate-n spate pe două banchete aranjate în axul hulubelor. 
Închipuiţi-vă una dintre băncile acelea duble care 
împodobesc bulevardele oraşelor, potriviţi-o deasupra unei 
perechi de roate, completaţi ansamblul cu o scândurică pe 
care-şi sprijină picioarele călătorii, rezemaţi cu spatele de 
bagajele aşezate îndărătul lor şi veţi avea în faţa ochilor 
trăsura folosită în mod obişnuit în Irlanda. Dacă nu este şi 
cea mai comodă, întrucât nu-ţi îngăduie să vezi decât o 
singură parte a peisajului, nici cea mai confortabilă, pentru 
că este descoperită, este măcar cea mai rapidă, iar vizitiul 
dă dovadă de tot atâta dibăcie cât şi iuţeală. Deci să nu ne 
mirăm dacă Martin şi Martina Mac Carthy, plecaţi pe la 
vreo şapte dimineaţa din Limerick, ajunseseră la trei după- 
amiaza în apropierca fermei. De altfel, nu se aflau singuri în 
acest jaunting-car, care putea să cuprindă până la zece 
călători o dată. Astfel încât, după ce fermierul şi soţia lui au 
coborât, vehiculul acela rapid şi-a continuat drumul către 
reşedinţa comitatului Kerry. 

Murdock a ieşit în aceeaşi clipă din locuinţa lui, aflată în 
colţul curţii, în locul în care anexele din dreapta se unesc cu 
clădirea din fundul curţii. 

— Aţi călătorit bine, tată? a întrebat tânăra femeie, în timp 
ce Martina o săruta. 

— Foarte bine, Kitty. 

— Aţi găsit răsaduri de varză în piaţă la Limerick? s-a 
interesat Murdock. 

— Da, fiule, şi au să ni le expedieze mâine. 

— Şi seminţe de napi? 

— Da... din soiul cel mai bun. 

— Bine, tată. 

— Şi, pe deasupra, alt soi de sămânță... 

— De care anume? 

— Sămânţă de copil mic, Murdock, şi care nu se pare a fi 
de-o calitate excelentă. 


Şi cum Murdock şi frate-său făceau ochii mari uitându-se 
la copilul pe care Martina îl ţinea în braţe, dânsa le-a spus: 
— Uite, deocamdată, un băiat, până când Kitty are să ne 

dăruiască unul la fel. 

— Dar micuțul ăsta a îngheţat de tot, a răspuns tânăra 
femeie. 

— Şi cu toate astea l-am învelit bine în tartanul meu în 
timpul călătoriei, a replicat fermiera. 

— Iute, a adăugat domnul Martin, haide să-l încălzim 
dinaintea focului din vatră şi să o sărutăm mai întâi pe 
Mama mare, care cred că de asta are nevoie. 

Kitty l-a luat pe Prichindel din braţele Marţinei şi toată 
familia s-a strâns în scurtă vreme'ân sala cea mare, unde 
bunica ocupa un vechi fotoliu, căptuşit cu perne. 

I-a fost prezentat copilul. Ea l-a luat în braţe şi l-a pus pe 
genunchi. 

EI s-a lăsat în voia bătrânei. Privirile sale treceau de la 
unul la altul. Nu pricepea nimic din cele ce se petreceau cu 
dânsul. Nu era obişnuit cu ai casei. Negreşit, ziua de astăzi 
nu semăna câtuşi de puţin cu cea de ieri. Să fi fost un soi de 
vis? Vedea în jurul lui chipuri blajine, figuri bătrâne şi 
tinere. Din clipa când se trezise nu mai auzea decât cuvinte 
drăgăstoase. Călătoria cu trăsura aceea care mergea 
repede de-a curmezişul câmpiei îl distrase. Aerul curat, 
înmiresmat de parfumul arbuştilor şi al florilor, îi umplea 
pieptul. O supă fierbinte îl înzdrăvenise înainte de plecare 
şi, pe drum, tot ronţăind câteva prăjiturele din sacoşa 
Marţinei, povestise cum se pricepuse mai bine ce ştia 
despre viaţa lui de până atunci - existenţa sa la ragged- 
school, care luase foc; apoi, doamna Anna ce-l numise 
copilul ei şi care nu-i era mamă; după aceea un domn 
furios, căruia i se spunea ducele... un duce al cărui nume îl 
uitase şi care voia să-l ia cu sine; în cele din urmă, despre 
felul vum fusese părăsit şi cum de ajunsese să se găsească 
singur-singurel în cimitirul din Limerick. Martin Mac Carthy 
şi nevastă-sa nu înţeleseseră mare lucru din istorisirea lui, 


în afară de faptul că n-avea nici rude, nici familie şi că era o 
fiinţă părăsită, căreia providenţa îi însărcinase să-i poarte 
de grijă. 

Mama mare, foarte mişcată, l-a sărutat. Ceilalţi, la fel de 
înduioşaţi, l-au sărutat şi ei, rând pe rând. 

— Şi cum se numeşte? a întrebat Mama mare. 

— Nu ne-a putut spune alt nume decât Prichindel, a 
răspuns Martina. 

— Nici n-are nevoie să poarte altul, a făcut domnul Martin, 
iar noi o să continuăm să-i spunem aşa cum i s-a zis 
întotdeauna. 

— Dar când va fi mare? a băgat de seamă Sim. 

— Totuşi, Prichindel are să-l cheme!... a replicat bătrâna 
femeie, pecetluind botezul copilului cu o sărutare plină de 
dragoste. 

lată cum a fost primit eroul nostru la sosirea sa la fermă. | 
s-au scos apoi zdrenţele pe care le îmbrăcase pentru rolul 
lui Sib. Ele au fost înlocuite cu ultimele hăinuţe purtate de 
Sim când era de aceeaşi vârstă - nu prea noi, dar curate şi 
călduroase. Să mai pomenim faptul că i-a fost păstrat numai 
tricoul de lână care începea să-l cam strângă, dar părea să 
mai reziste. 

Şi după aceea a luat masa de seară împreună cu familia, 
laolaltă cu aceşti oameni cumsecade, aşezat pe un scaun 
înalt, întrebându-se dacă toate acestea n-aveau să dispară. 
Nu! N-a dispărut supa aceea bună de ovăz, din care avea 
farfuria plină. N-a dispărut bucata de slănină cu varză, din 
care primise o porţie îndestulătoare. N-a dispărut nici 
prăjitura cu ouă şi arpacaş, care a fost împărţită în porţii 
egale comesenilor. Totul era stropit cu o stacană din acel 
excelent potheen 
[36] pe care fermierul îl scotea din orzul de pe terenurile 
fermei Kerwan. 

O cină grozavă, fără a mai pune la socoteală că băieţelul 
nu vedea decât chipuri surâzătoare - în afară, poate, de 
figura fratelui mai mare, mereu serioasă şi chiar un pic cam 


tristă. Şi iată că ochii i s-au umezit şi că lacrimile au început 
să-i curgă pe obraji. 

— Ce ai tu, Prichindel? l-a întrebat Kitty. 

— Nu trebuie să plângi, a adăugat Mama mare. Ai să fii 
iubit aici. 

— Şi eu am să-ţi fac jucării, i-a spus Sim. 

— Nu plâng, le-a răspuns el. Astea nu-s lacrimi! 

Nu, într-adevăr, era vorba mai degrabă de prea-plinul 
inimii acestei sărmane făpturi, care se revărsa. 

— Haide, haide, i-a spus domnul Martin pe un ton în care 
nu suna nici urmă de răutate, o dată mai merge, băiatul 
meu, dar te înştiinţez că nimeni nu are voie să plângă aici! 

— Eu n-am să plâng, domnule, i-a răspuns micuțul şi s-a 
dus la Mama mare, care întinsese braţele să-l primească. 

Martin şi Martina aveau nevoie de odihnă. De altfel, lumea 
se culca devreme la fermă, căci aveau cu toţii obiceiul să se 
scoale dis-de-dimineaţă. 

— Unde o să-l punem pe copilul ăsta? a întrebat fermierul. 

— În camera mea, i-a răspuns Sim, şi am să-i dau jumătate 
din patul meu, ca unui frate mai mic! 

— Nu, copiii mei, a spus Mama mare. Lăsaţi-l să se culce 
lângă mine. N-are să mă stânjenească defel. Am să mă uit la 
el cum doarme şi asta îmi va face plăcere. 

Niciodată vreo dorinţă a bunicii nu întâmpinase nici cea 
mai mică împotrivire. Ca urmare, un pat fusese instalat 
lângă al său după cum ceruse dânsa şi Prichindel a fost 
transportat numaidecât acolo. 

Cearşafuri curate, o cuvertură bună - mai cunoscuse el 
asemenea plăceri în timpul celor câteva săptămâni 
petrecute la Royal George Hotel din Limerick, în 
apartamentul domnişoarei Anna Waston. Însă desmierdările 
comedianei nu se puteau compara cu acelea ale acestei 
cinstite familii! Poate că băgase singur de seamă că exista o 
deosebire, mai cu seamă atunci când Mama mare, trecând 
pe lângă pătucul lui, i-a dat o sărutare. 

— Ah, mulţumesc... mulţumesc! a şoptit el. 


În seara aceea a fost singura lui rugăciune şi, fără 
îndoială, nici nu ştia alta. 

Era la începutul anotimpului rece. Recolta fusese strânsă 
de pe câmp. Nu mai era nimic de făcut, sau nu prea mare 
lucru, în afara clădirilor fermei. În ţinuturile acestea aspre, 
semănatul grâului, orzului, ovăzului, n-are loc la începutul 
iernii, a cărei lungime şi străşnicie le-ar putea primejdui. 
Este o chestiune de experienţă. Astfel încât, Martin Mac 
Carthy avea obiceiul să aştepte luna martie şi chiar aprilie 
pentru a semăna cerealele, alegând soiurile cele mai 
potrivite. El se descurcase bine până atunci, căci să fi făcut 
brazde într-un pământ care îngheaţă până la mai multe 
picioare adâncime, ar fi fost o muncă pe cât de grea, pe atât 
de zadarnică. Căci ar fi fost tot una dacă şi-ar fi aruncat 
sămânţa pe nisipul plajelor ori pe stâncile de pe ţărmul 
mării. 

Nu trebuie totuşi să credem că la fermă nu mai era chiar 
nimic de făcut. Întâi şi-ntâi, trebuia bătut stocul de orz şi de 
ovăz. Şi apoi, în timpul lungilor luni de iarnă, munca la 
fermă nu încetează. Prichindel a putut băga de seamă acest 
lucru chiar din dimineaţa următoare, căci, încă de a doua zi, 
el a încercat să se facă folositor. Trezindu-se în zori, s-a dus 
spre grajduri, unde avea presimţirea că ar putea da o mână 
de ajutor. Avea doar să împlinească şase ani la sfârşitul 
anului şi, la şase ani, eşti în stare să păzeşti gâştele, vacile, 
ba chiar şi oile dacă te ajută un câine bun! 

Aşadar, la micul dejun, dinaintea unei căni cu lapte cald, a 
şi făcut propunerea. 

— Bine, băiatul meu, i-a răspuns domnul Martin, tu vrei să 
munceşti şi ai dreptate. Trebuie să înveţi să-ţi câştigi 
existenţa. 

— Şi am să mi-o câştig, domnule Martin, i-a răspuns 
micuțul. 

— Dar este încă atât de mic! a băgat de seamă bătrâna 
femeie. 

— Nu face nimic, doamnă... 


— Spune-mi Mama mare... 

— Ei bine... nu face nimic, Mamă mare! Aş fi atât de 
mulţumit să muncesc... 

— Şi ai să munceşti, i-a spus Murdock, destul de mirat să 
întâlnească asemenea fire puternică şi hotărâtă la un copil 
care nu cunoscuse până atunci decât mizeriile vieţii. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Am să te învăţ să îngrijeşti caii, a reluat Murdock, şi să-i 
încaleci dacă nu-ţi este frică... 

— Aş vrea tare mult, i-a răspuns Prichindel. 

— Şi eu am să te învăţ să îngrijeşti vacile, a spus Martina, 
şi să le mulgi, dacă nu-ţi este teamă de coarnele lor... 

— Aş vrea foarte mult, doamnă Martina. 

— Şi eu, a strigat Sim, am să-ţi arăt cum se păzesc oile la 
câmp... 

— Aş vrea din toată inima. 

— Ştii să citeşti, micuţule? a întrebat fermierul. 

— Un pic. Şi să scriu cu litere mari. 

— Dar să numeri? 

— Oh, da... până la o sută, domnule. 

— Bine, a făcut Kitty surâzând, cu am să te învăţ să numeri 
până la o mie şi să scrii cu litere mici. 

— Aş vrea din tot sufletul, doamnă. 

Şi, într-adevăr, el voia să facă tot ce i se propunea, bietul 
copil. Se vedea limpede că este hotărât să se arate 
recunoscător acestor oameni de treabă pentru tot ce aveau 
să facă pentru dânsul. Ambiţiile lui se mărgineau la puţin 
lucru: să ajungă să fie micul servitor al fermei. Dar, ceea ce 
dovedeşte cel mai bine seriozitatea de care dădea dovadă, 
este răspunsul pe care l-a dat fermierului când acesta l-a 
întrebat, râzând: 

— Ei, Prichindel, tu ai să ajungi un băiat nepreţuit la noi la 
fermă. Cai, vaci, oi... dacă tu ai să te ocupi de toate astea, 
pentru noi n-are să mai rămână nici o treabă de făcut... Vai 
de mine! Ce simbrie ai să-mi ceri atunci? 

— Simbrie? 


— Da!... Presupun că nu vrei să munceşti pe degeaba? 

— Oh, nu, domnule Martin! 

— Cum, a strigat Martina destul de uimită, cum, în afară 
de hrană, de casă, de masă, de îmbrăcăminte, el are 
pretenţia să mai fie şi plătit? 

— Da, doamnă. 

Se uitau la acest copilaş de parcă li s-ar fi părut că le 
spusese o gugumănie. Murdock, care-l privea cu atenţie, s-a 
mulţumit să adauge: 

— Atunci, lăsaţi-l să se explice. 

— Da, a reluat Mama mare, spune-ne şi nouă: ce vrei tu să 
câştigi, bani? Prichindel a clătinat din cap. 

— Hai, spune... o coroană pe zi? l-a întrebat Kitty. 

— Oh, doamnă... 

— Pe lună?... a făcut fermiera. 

— Doamnă Martina... 

— Pe an, poate? a replicat Sim izbucnind în râs. O coroană 
pe an... 

— În sfârşit, ce vrei tu, băiatul meu? a intervenit iarăşi 
Murdock. Înţeleg că vrei să-ţi câştigi existenţa, ca şi noi toţi, 
de altfel... Oricât de puţin ai primi, asta te va învăţa să 
numeri... Ce vrei tu? Un penny. un copper pe zi? 

— Nu, domnule Murdock. 

— Atunci, explică-te! 

— Ei bine... în fiecare seară, domnule Martin, 
dumneavoastră o să-mi daţi câte o pietricică. 

— O pietricică? Şi cu pietricelele-astea ai să strângi tu o 
avere? 

— Nu... dar asta are să-mi facă plăcere, totuşi, şi, mai 
târziu, peste câţiva ani, atunci când am să fiu mare, dacă 
veţi fi fost întotdeauna mulţumiţi de mine... 

— Ne-am înţeles, Prichindel, i-a răspuns domnul Martin, îţi 
vom schimba pietricelele în pence sau în şilingi! 

Aveau dar, cu toţii, de ce să-l felicite pe Prichindel pentru 
ideea lui minunată. Astfel încât, începând chiar din seara 
aceea, Martin Mac Carthy i-a înmânat o pietricică adusă de 


pe fundul râului Cashen - mai erau acolo milioane şi 
milioane de pietricele asemănătoare. Prichindel a strecurat- 
O cu grijă într-o oală de gresie pe care i-o dăruise Mama 
mare şi din care el îşi făcuse puşculiţă. 

— Ciudat copil, i-a spus Murdock tatălui său. 

Da, ce-i drept, însă firea lui bună nu i-o putuseră schimba 
nici maltratările lui Thornpipe, nici sfaturile rele căpătate la 
ragged-school. Familia Mac Carthy, observându-l 
îndeaproape pe măsură ce săptămânile treceau, a fost 
nevoită să-i recunoască însuşirile înnăscute. Nu era lipsit 
nici măcar de voioşia aceea ce stă la baza temperamentului 
naţiunii, pe care o întâlneşti până şi la cei mai săraci 
locuitori ai sărmanei Irlande. Dar, cu toate acestea, el nu 
făcea parte din categoria acelor puşti ce-şi pierd vremea cu 
fleacuri din zori şi până-n seară, cu privirile umblând de 
colo-colo, distraţi de apariţia unei muşte sau a unui fluture. 
Îl vedeai atent la tot ce face, atent la cauzele lucrurilor, 
întrebându-l pe unul sau pe altul, dornic să se instruiască. 
Ochii săi erau veşnic iscoditori. Nu lăsa nici un obiect să 
zacă în dezordine, chiar dacă era de o valoare neînsemnată. 
Strângea de pe jos un ac, de parcă ar fi strâns un şiling. Îşi 
îngrijea hainele, ţinând să fie curat. Îşi rânduia cu grijă 
ustensilele de toaletă. Într-însul, simţul ordinii era înnăscut. 
Răspundea politicos când i se vorbea şi nu şovăia să stăruie 
asupra răspunsurilor primite, atunci când nu le înţelegea. 
În acelaşi timp, s-a băgat de seamă că face progrese rapide 
la scris. Părea îndemânatic mai cu seamă la socotit. Nu că 
ar fi avut stofa unora ca Mondeausx şi Inaudi care, după ce 
fuseseră copii minune, n-au izbutit nimic la o vârstă mai 
înaintată, ci făcea cu uşurinţă în minte câteva operaţiuni, 
acolo unde alţi copii ar fi fost cu siguranţă nevoiţi să pună 
mâna pe pană şi să scrie. Murdock a observat - fapt ce i-a 
provocat o adevărată uimire - că judecata părea să-i 
călăuzească toate acţiunile. 

Iarna continua - o iarnă foarte rece, hărţuită de vânturi 
puternice, bântuită de rafale violente, dezlănţuite ca nişte 


adevărate trombe de-a curmezişul văii râului Cashen. De 
câte ori cei de la fermă nu tremuraseră de teama primejdiei 
ca acoperişurile să fie luate de vânt, ca anumite părţi ale 
zidurilor, alcătuite doar din paie, să se năruiască! Ar fi fost 
zadarnic să i se ceară lui John Eldon, middleman-ul să facă 
reparaţii. Astfel încât, Martin Mac Carthy şi copiii săi erau 
siliţi să se apuce singuri să le facă. În afară de bătutul 
grânelor, acest lucru ajungea să însemne grosul trebii: ici, 
un acoperiş de paie de cârpit, colo o spărtură de astupat şi, 
în mai multe locuri, de întărit gardurile. 

Între timp, femeile făceau diferite munci - Mama mare 
torcea la gura sobei. Martina şi Kitty vedeau de vite şi de 
păsări. Prichindel, toată vremea împreună cu ele, le ajuta 
cât putea mai bine. El ţinea seama de tot ce privea bunul 
mers al casei. Prea tânăr ca să poată îngriji caii, legase 
relaţii mai prieteneşti cu măgarul, un animal bun, îndârjit la 
muncă, pe care-l îndrăgise şi de care era iubit la rândul său. 
Voia ca măgarul lui să fie la fel de curat ca şi dânsul, ceea 
ce-i atrăgea laude din partea Marţinei. Ce-i drept, în 
privinţa porcilor s-ar fi ostenit zadarnic, astfel încât a fost 
nevoit să se lase păgubaş. Cât despre oi, după ce le 
numărase şi răsnumărase, le-a înscris numărul - trei sute - 
într-un carnet vechi, dăruit de Kitty. 1 se trezea treptat 
gustul pentru acest soi de contabilitate, mai-mai să-ţi vină 
să crezi că luase lecţii de la domnul O'Bodkins, la ragged- 
school. 

De altfel, vocaţia lui pentru asemenea meserie s-a vădit a fi 
de netăgăduit în ziua în care Martina s-a dus să caute ouă 
conservate, puse la păstrare pentru iarnă. 

Fermiera tocmai luase vreo douăsprezece, la întâmplare, 
când Prichindel a strigat: 

— Nu pe astea, doamnă Martina. 

— Nu pe astea? Şi pentru ce? 

— Pentru că n-au fost luate în ordine. 

— Care ordine? Ce, oare ouăle de găină nu sunt toate la 
fel? 


— Sigur că nu, doamnă Martina. L-aţi luat pe al patruzeci 
şi optulea, pe când trebuia să începeţi cu al treizeci şi 
şaptelea... Uitaţi-vă bine! 

Şi Martina s-a uitat. Nu vedea dânsa că fiecare ou purta 
câte un număr pe coajă, număr pe care Prichindel îl 
scrisese cu cerneală? Întrucât fermiera avea nevoie de 
douăsprezece ouă, ar fi trebuit să le ia în ordinea 
numerotării - de la treizeci şi şapte la patruzeci şi opt şi nu 
de la patruzeci şi opt la cincizeci şi nouă. Ceea ce dânsa a şi 
făcut, după ce l-a felicitat pe băieţel. 

Atunci când ca le-a povestit tuturor întâmplarea, la masa 
de prânz, numărul laudelor s-a dublat şi Murdock s-a 
apucat să-l întrebe: 

— Prichindel, ai numărat şi găinile şi puii din coteţul de 
păsări? 

— Sigur că da. 

Şi, scoţându-şi carnetul, a adăugat: 

— Sunt patruzeci şi trei de găini şi şaizeci şi nouă de pui. 
Auzind aceasta, Sim a spus, în glumă: 

— Tu ar trebui să numeri şi boabele de ovăz din fiecare 
sac. 

— Nu râdeţi de el, copiii mei! a replicat Martin Mac 
Carthy. Asta dovedeşte că îi place rânduiala, iar rânduiala în 
lucrurile mici înseamnă ordine în cele mari şi în viaţă. 

Apoi, adresându-se copilului, l-a întrebat: 

— Şi pietricelele tale?... Pietricelele pe care ţi le dau seară 
de seară? 

— Sunt strânse toate în oala mea, domnule Martin, i-a 
răspuns Prichindel, şi am de pe acum cincizeci şi şapte. 

Căci, într-adevăr, trecuseră cincizeci şi şapte de zile de 
când se afla la ferma Kerwan. 

— Ei, a făcut atunci Mama mare, la preţul de un penny 
pietricica, asta i-ar aduce cincizeci şi şapte de pence. 

— Ehei, Prichindel, ce de prăjituri ai putea să-ţi cumperi 
cu barnii ăştia! 


— Prăjituri? Nu, Sim... Caiete frumoase, ca să scriu în ele, 
asta mi-ar plăcea mai mult! 

Sfârşitul anului se apropia cu repeziciune. După vijeliile 
lunii noiembrie, urmaseră geruri aspre. Un strat gros de 
zăpadă îngheţată acoperea pământul. Copacii, albi cu totul 
de chiciură, împodobiţi cu cristalele lor de gheaţă, alcătuiau 
un spectacol ce-l încânta pe băieţelul nostru. Şi la ferestre, 
pe geamuri, umezeala care se condensase în cristale 
capricioase, ce închipuiau desene atât de frumoase!... Şi 
râul, îngheţat de la un malla altul, cu sloiurile îngrămădite 
care-i blocau trecerea!... Sigur, asemenea fenomene ale 
iernii nu erau noi pentru dânsul, căci le observase adesea 
pe când alerga de-a lungul străzilor din Galway până la 
Claddagh. Însă, în epoca aceea mizerabilă a vieţii sale, el 
era îmbrăcat ca vai de lume. Mergea cu picioarele goale 
prin zăpadă. Vântul îngheţat îi sufla printre zdrenţe. Ochii îi 
lăcrimau, mâinile îi erau plesnite de degerături. Şi, atunci 
când se întorcea la ragged-school, pentru el nu se găsea loc 
în faţa focului... 

Cât de fericit se simţea în prezent! Ce mulţumire să 
trăiască în mijlocul unor oameni care-l iubeau! I se părea că 
dragostea lor îl încălzeşte mai mult decât hainele ce-l 
ocroteau de crivăţ, decât hrana sănătoasă întinsă pe masă 
şi decât flăcările crengilor care trosneau în vatră. Şi, ceea 
ce i se părea şi mai grozav încă, acum când începuse să fie 
de folos, erau sufletele bune ce-l înconjurau. Ajunsese să fie 
într-adevăr de-al casei. Avea o Mama mare, o mamă, fraţi, 
rude... Şi gândea că are să-şi petreacă viaţa printre ei, fără 
să-i mai părăsească vreodată... Aici avea să-şi câştige 
existenţa... Se gândea fără încetare la cele spuse de 
Murdock, într-o bună zi, când venise vorba despre asta. 

Şi ce bucurie a simţit atunci când, pentru prima oară în 
viaţa lui, a putut lua parte la una dintre sărbătorile care, 
dintre toate, este poate cea mai sfântă din cursul anului. 

Era în ziua de 25 decembrie. Prichindel încă nu ştia că era 
şi o sărbătoare intimă, de familie, în Regatul-Unit. Avea deci 


să fie o adevărată surpriză pentru dânsul. 'Totuşi, în cursul 
dimineţii, începuse să înţeleagă că se făceau nişte pregătiri 
mai deosebite. Şi, întrucât Mama mare, Martina şi Kitty 
păreau să păstreze o desăvârşită discreţie, el s-a păzit să le 
pună vreo întrebare. 

Vă puteţi închipui că s-a mâncat şi s-a băut cu toată 
voioşia. Cu toţii erau plini de voie bună. Însuşi Murdock s-a 
lăsat pradă veseliei, mai mult decât o făcea el de obicei. 
Atunci când ceilalţi râdeau în hohote acesta doar zâmbea, 
dar un surâs de-al lui era ca o rază de soare în mijlocul 
ceţurilor. 

În ceea ce-l priveşte pe Prichindel, ceea ce l-a încântat mai 
cu osebire a fost un pom de iarnă înfipt în mijlocul mesei - 
un arbore împodobit cu panglici, cu stele luminoase, 
scânteind printre ramuri. 

Şi, în plus, s-o audă pe Mama mare cum îi spune: 

— Priveşte cu atenţie pe sub frunze, copilul meu... Cred că 
acolo trebuie să fie ceva pentru tine! 

Prichindel nu s-a lăsat rugat prea mult şi ce fericire l-a 
cuprins, cât de tare i s-au împurpurat obrajii de plăcere 
când a „cules” un frumos cuţit irlandez în teaca lui, legată 
de o curea de piele! 

Era primul dar de anul nou pe care-l primea în viaţa lui şi 
ce mândrie a simţit atunci când Sim l-a ajutat să şi-l prindă 
la cingătoare, peste haină! 

— Mulţumesc, Mama mare, mulţumesc la toată lumea! a 
strigat el, mergând de la unul la altul. 

Capitolul X CE SE PETRECUSE ÎN COMITATUL 
DONEGAL.. 

A sosit clipa să pomenim despre faptul că fermierului Mac 
Carthy îi venise ideea să facă unele cercetări referitoare la 
starea civilă a copilului său adoptiv. 1 se ştia povestea 
începând din ziua când milostivii locuitori din Westport îl 
smulseseră din mâinile nemilosului prezentator de 
marionete. Dar, mai înainte, care fusese existenţa acestei 
sărmane fiinţe? Se ştia doar că lui Prichindel îi rămăsese o 


amintire nedesluşită că parcă locuise la o femeie rea, 
împreună cu una, ba chiar cu două fetiţe, în fundul unui 
cătun din Donegal. Astfel încât dinspre partea aceea a 
trebuit să înceapă domnul Martin cercetările. 

Aceste căutări n-au adus alte informaţii decât puţinul care 
urmează: la casa de caritate din Donegal s-a dat de urma 
unui copil de optsprezece luni, primit sub numele de 
Prichindel şi trimis apoi într-un cătun al comitatului, la una 
dintre femeile acelea care fac meseria de dădacă. 

Să ne fie aşadar îngăduit să completăm aceste informaţii 
cu acelea pe care ni le-a dezvăluit o anchetă mai 
amănunţită. Nu va fi altceva, de altminteri, decât povestea 
obişnuită a acelor micuţi sărmani lăsaţi în voia asistenţei 
publice. 

Donegal, cu populaţia sa de două sute de mii de suflete, 
este probabil cel mai nevoiaş dintre comitatele provinciei 
Ulster 
[37], ba chiar din toată Irlanda. Acum câţiva ani, abia de 
găseai acolo două saltele şi opt mindire de paie la patru mii 
de locuitori. În teritoriile acestea aride din nordul insulei, 
nu mâna de lucru lipseşte în agricultură, ci pământul 
cultivabil. Cel mai îndârjit muncitor se istoveşte zadarnic, în 
interior nu vezi decât albii uscate de torente, trecători 
prăpăstioase, terenuri accidentate, mase stâncoase, dune 
de nisip, turbării căscate ca nişte jupuituri nesănătoase, 
bărăganuri mlăştinoase, încălecări de munţi - lanţurile 
Glendowan, Derryveagh - într-un cuvânt „o ţară ruptă”, 
cum îi spun englezii. Pe litoral, golfuri şi fiorduri, golfuleţe 
deschise sau ferite, desenează tot atâtea pâlnii cavernoase 
în care dau năvală vânturile din larg, gigantică orgă de 
granit pe care Oceanul o umple din plin cu furtunile sale. 
Comitatul Donegal se află în prima linie a regiunilor oferite 
asaltului uraganelor venite dinspre America, umflate pe un 
parcurs de trei mii de mile de alaiul de vijelii pe care le 
atrag în drumul lor. Ar fi nevoie de o coastă de fier spre a 
putea rezista acestor formidabile galerne 


[38] dinspre nord-vest. 

Şi tocmai golful Donegal, în care se deschide portul de 
pescari cu acelaşi nume, crestat ca o falcă de rechin, 
trebuie să aspire aceşti curenţi atmosferici, saturați de 
ploaia stropilor valurilor sparte de țărm. Astfel încât, micul 
oraş situat în fundul golfului este aerisit din belşug în orice 
anotimp. Doar ecranul său de coline nu este în stare să ţină 
piept uraganelor din larg. Ele nu-şi pierd aşadar nimic din 
străşnicie atunci când iau cu asalt cătunul Rindock, aflat la 
unsprezece kilometri dincolo de Donegal. 

Un câtun?... Nici măcar. Nouă sau zece colibe risipite 
primprejurul unei trecători înguste, săpată de un curs de 
apă, simplu firicel vara, torent vijelios iarna. Între Donegal 
şi Rindock, nici urmă de drum. Câteva poteci abia 
practicabile pentru şaretele din ţinut, trase de caii aceia 
irlandezi cu mersul prudent, siguri pe picioarele lor şi, 
uneori, de jaunting-cars. Dacă mai multe railways 
[39] deservesc de pe acum Irlanda, pare destul de 
îndepărtată ziua în care trenurile lor vor străbate în mod 
regulat comitatele din Ulster. La ce bun, de altfel? 
Târguşoarele şi satele sunt rare. Locurile de popas ale 
călătorului sunt mai degrabă fermele decât parohiile. 

Apar totuşi, ici şi colo, câteva castele, înconjurate de 
verdeață, care îţi farmecă privirile prin ornamentaţia lor 
fantezistă de arhitectură anglo-saxonă. Printre ele, mai 
înspre nord-vest, în apropiere de Milford, se înalţă 
reşedinţa seniorială Carikhart, în mijlocul unui vast 
domeniu de nouăzeci de mii de acri, proprietatea contelui 
de Leitrim. 

Cabanele sau colibele cătunului Rindock - numite de 
obicei cabins - nu se aseamănă cu colibele de paie decât 
datorită acoperişului - acoperământ neîndestulător 
împotriva ploilor iernii - înveselit de capricioasa înflorire a 
micşunelelor şi urechelnițelor ce-i cresc în creştet. Acest 
acoperiş de paie înveleşte o cabană de lemn uscat, întărită 


prost cu muruială de pietriş, înstelată de crăpături, care nu 
face mai multe parale decât ajoupa 

[40] sălbatecilor. Este mai puţin decât o bojdeucă, mai puţin 
decât o cocioabă. Nici nu ţi-ai putea măcar închipui că 
asemenea magherniţă ar putea sluji drept locuinţă unor 
fiinţe omeneşti, de n-ar fi firicelul de fum ce scapă din 
coama smălţată cu flori. Fumul acesta nu este produs nici 
de lemne, nici de huilă, ci de turbă, scoasă din mlaştina 
învecinată cu nuanţe roşcate, cu băltoace de apă întunecată 
la culoare, totul înverzit de iarbă-neagră şi din care 
sărmanii oameni din Rindock îşi taie direct bucăţile lor de 
combustibil. 

Nu eşti aşadar în primejdie să mori de frig în mijlocul 
acestor aspre comitate, dar ai de înfruntat pericolul de-a 
muri de foame. Abia dacă pământul îţi dă -parcă de pomană 
- câteva legume şi fructe. Totul se ofileşte aici, cu excepţia 
cartofului. 

La această legumă, ce poate adăuga ţăranul din Donegal? 
Uneori, o gâscă sau o rață, mai curând sălbatice decât 
domestice. Cât despre vânat, iepurii şi potârnichile aparţin 
numai landlordului. Mai există, risipite prin văgăuni, câteva 
capre ce dau un strop de lapte, apoi nişte porci cu părul 
aspru şi negru, care încearcă să se îngraşe scormonind cu 
râtul prin puţinele rămăşiţe de alimente. Porcul este aici un 
adevărat prieten, un intim al casei, aşa cum este câinele în 
ţinuturi mai puţin mizerabile. El este „gentlemanul care 
plăteşte renta”, după întemeiata expresie populară, culeasă 
de domnişoara de Bovet la faţa locului. 

lată ce se găsea în interiorul uneia dintre cele mai 
vrednice de plâns colibe din cătunul Rindock; o singură 
încăpere, închisă cu o uşă măcinată de cari, cu canaturile 
strâmbe; două găuri, în dreapta şi în stânga ei, lăsând să 
treacă lumina şi aerul printr-un perete subţire, alcătuit din 
paie uscate; pe jos, un covor de noroi; la căpriori, ciucuri de 
pânze de păianjen; o vatră în fund, cu coşul urcând până la 
acoperişul de paie; un pat mizerabil într-un colt, un 


aşternut de paie în celălalt, în chip de mobilier, un scaun de 
bucătărie şchiop, o masă schiloadă, un hârdău brăzdat de 
dâre de mucegai verzui, o vârtelniţă cu mânerul scârţâind 
înfiorător. Drept ustensile, o marmită, o tigăiţă, câteva 
străchini, niciodată spălate - abia şterse din când în când, 
fără a mai pune la socoteală două sau trei sticle umplute cu 
apă luată din gârlă, după ce fuseseră golite de whisky sau 
de ginul pe care-l conţinuseră. Ici şi colo, spânzurate sau 
aruncate în dezordine, boarfe şi zdrenţe ce nu mai aveau 
formă de veşminte, rufe dezgustătoare muiate în hârdău 
sau puse la uscat afară, în capătul unei prăjini. Pe masă stă 
veşnic un mănunchi de nuiele, scămoşate de atâta folosire. 

Era, vai, mizeria în toată grozăvia ei, mizeria aşa cum se 
făleşte ca şi cum cloceşte în mijlocul cartierelor sărace din 
Dublin sau din Londra, la Clerkenwell, la Saint-Giles, la 
Marylebone, la Whitechapel - mizeria irlandeză, cea mai 
înspăimântătoare dintre toate, cuprinse în acele ghetouri 
din East-End-ul capitalei! Ce-i drept, aerul dintre aceste 
trecători din Donegal nu este împuţit, încât poţi respira 
atmosfera întremătoare emanată de munţi; plămânii nu se 
otrăvesc aici cu miasme distrugătoare, năduşelile acelea 
bolnăvicioase ale marilor oraşe. 

Se înţelege de la sine că, în această şandrama, patul, 
oricât de mizerabil, îi era rezervat lui Hard, iar aşternutul 
de paie copiilor, ca, de altfel, şi nuielele. 

Hard! Da, aşa i se spunea, adică „nemiloasa” şi dânsa îşi 
merita cu prisosinţă numele. Era de departe cea mai 
mârşavă megeră 
[41] ce s-ar fi putut închipui, în vârstă de patruzeci până la 
cincizeci de ani, lungă, mare, ciolănoasă, cu o claie zbârlită 
de harpie în cap, ochi ca două crăpături pe sub hăţişul 
roşcat al sprâncenelor, dinţi ca nişte coli, nas coroiat, mâini 
descărnate şi osoase, mai curând labe decât mâini, cu 
degetele ca nişte gheare, răsuflarea trăsnind de emanaţii 
alcoolice, îmbrăcată cu o cămaşă petecită şi o fustă numai 


zdrenţe, cu picioarele goale, dar având o piele atât de 
groasă, încât nu o zgâriau pietrele. 

Această femeie neîndurătoare era de meserie torcătoare 
de in, aşa cum se întâmplă de obicei în satele Irlandei şi mai 
cu seamă la tărăncile din Ulster. Cultura inului este destul 
de rentabilă, în ciuda faptului că nu ajunge să compenseze 
pierderile de cereale pe care un pământ mai rodnic ar fi 
trebuit să le producă. 

Dar, la munca aceasta, care-i aducea câteva pence pe zi, 
Hard mai adăuga şi alte activităţi, pe care era incapabilă să 
le îndeplinească. Ea făcea meseria de dădacă la copiii mici 
pe care i-i încredința Baby-farming42. 

Atunci când casele de caritate din oraşe sunt prea pline 
sau când sănătatea micilor nefericiţi are nevoie de aerul de 
la ţară, ei sunt trimişi acestor matroane care-şi vând 
îngrijirile materne tot astfel cum ar vinde orice marfă, la 
preţul de două-trei lire sterline pe an. Apoi, de îndată ce 
copilul atinge vârsta de cinci sau şase ani, el este înapoiat 
casei de caritate. De altfel, dădaca nu poate câştiga nimic 
de pe urma lui, într-atâta de infimă este suma alocată 
pentru întreţinerea sa. În plus, din nenorocire, când 
copilaşul pică în mâinile unei creaturi lipsite de inimă - şi 
aceasta se întâmplă prea adesea - nu arareori moare 
datorită modului mârşav în care este îngrijit şi din cauza 
lipsei de hrană. şi câte dintre aceste larve omeneşti nu 
apucă să se mai întoarcă în casa de caritate!... Aşa era, cel 
puţin, înaintea legii din 1889, lege de apărare a copilăriei 
care, datorită unor riguroase inspecții la asemenea 
ticăloase ce exploatau baby-farming, a făcut să scadă mult 
mortalitatea copiilor crescuţi în afara oraşelor. 

Vom face observaţia că, în epoca aceea, o asemenea 
supraveghere se făcea prea puţin sau deloc. În cătunul 
Rindock, Hard nu avea a se teme nici de vizita vreunui 
inspector, nici măcar de plângerile vecinilor, ajunşi să fie 
nesimţitori, din cauza propriei lor mizerii. 


Trei copii îi fuseseră încredinţaţi de astă dată de către 
casa de caritate din Donegal, două fetiţe, de patru şi de 
şase ani şi jumătate şi un băieţel de doi ani şi nouă luni. 

Copii părăsiţi, se înţelege de la sine, poate chiar orfani 
culeşi de pe drumuri. În orice caz, nu li se cunoşteau 
părinţii şi, fără îndoială, ei nici nu vor fi cunoscuţi vreodată. 
Dacă aveau să se mai întoarcă în Donegal, îi aştepta munca 
în workhouse43 atunci când atingeau vârsta cuvenită - 
acest workhouse cu care sunt prevăzute nu numai oraşele, 
ci şi târgurile, ba chiar şi satele Marii Britanii. 

Care era numele acestor copii sau, mai curând, cine li-l 
dăduse la casa de caritate? Primul venit. De altfel, prea 
puţin interesează cum se numea cea mai mică dintre cele 
două fetiţe, căci ea avea să moară în curând. În ceea ce o 
priveşte pe cea mare, i se spunea Sissy, prescurtare de la 
Cecily. Copil drăguţ, cu părul blond care, puţin îngrijit, ar fi 
devenit moale şi mătăsos, cu ochi mari, albaştri, blânzi şi 
inteligenţi, a căror limpezime era încă de pe atunci stricată 
de lacrimi, însă trasă la faţă, cu tenul palid, mâinile şi 
picioarele subţiate, pieptul scobit şi coastele ieşindu-i de 
sub zdrenţe întocmai ca acelea ale unui ecorşeu44. Iată ce 
făcuseră din ea bătăile şi lipsurile! Şi, cu toate acestea, 
înzestrată cu o fire răbdătoare şi supusă, dânsa accepta 
viaţa aşa cum îi era ea oferită, fără să-şi poată imagina 
că,aceasta ar putea să fie altfel”. Dar de unde ar fi aflat 
biata copilă că există şi copii răsfăţaţi de mamele lor, 
înconjurați de atenţii, copleşiţi cu dezmierdări, cărora nu le 
lipsesc nici sărutările, nici hainele bune, nici hrana 
îndestulătoare? În nici un caz din casa de caritate, unde 
semenele sale nu erau mai bine tratate decât micile 
animale. 

Dacă vei întreba de numele băiatului, ai să primeşti 
răspunsul că el nici măcar nu are aşa ceva. Fusese găsit în 
colţul unei străzi din Donegal, la vârsta de şase luni, 
înfăşurat într-o bucată de pânză groasă, vânăt la faţă şi abia 
mai trăgându-şi răsuflarea. 'Transportat la azil, fusese pus 


laolaltă cu alţi copii mici şi nimeni nu şi-a mai bătut capul 
să-i dea un nume. Ce vreţi, o simplă pierdere din vedere! 
De obicei i se spunea Little Boy, adică Prichindel şi, după 
cum am văzut, acest calificativ i-a rămas drept nume. 

Este foarte posibil, de altfel, orice ar fi putut gândi Grip pe 
de o parte şi miss Anna Waston pe de alta, ca el să nu fi 
văzut lumina zilei într-o familie bogată şi să fi fost furat de 
acolo. Asemenea lucruri sunt bune doar pentru romane! 


Sosise luna octombrie. Era frig înlăuntrul acelei cocioabe 
dărăpănate, închisă ca vai de lume, ciuruită de ploaie prin 
acoperişul ei, chel pe alocuri asemenea capului unui bătrân. 
Vântul lătra printre scândurile descheiate ale dulgheriei. 
Focul firav, făcut cu turbă, nu era în stare să menţină o 
temperatură suportabilă. Sissy şi Prichindel se înghesuiau 
unul într-altul, fără a ajunge să se încălzească. 

În timp ce mica bolnavă asuda din pricina febrei, pe 
aşternutul de paie, megera umbla de ici-colo cu paşi 
nesiguri, agăţându-se de pereţi, ocolită cu grijă de băieţel, 
pe care ea l-ar fi trimis de-a berbeleacul în vreun colţ. Sissy 
îngenunchease lângă bolnavă, căreia îi umezea buzele cu 
apă rece. Din când în când se uita spre vatră, unde turba 
ameninţa să se stingă. Marmita nu mai era pe trepied şi, de 
altfel, nu era nimic de pus într-însa. 

Hard bombănea mai departe pentru sine: „Cincizeci de 
şilingi!... Să hrăneşti aşadar un copil cu cincizeci de 
şilingi!... Şi, dacă le-aş cere un supliment oamenilor ăia fără 
inimă de la casa de caritate, ei m-ar trimite la dracu'!” 

Se prea poate să fi fost aşa, era chiar lucru sigur dar, dacă 
i s-ar fi acordat acest supliment, cele trei mici sărmane 
fiinţe n-ar fi primit nici măcar o îmbucătură în plus. 

Încă din ajun se isprăvise tot ce mai rămăsese din 
stirabout, fiertură grosolană din făină de ovăz, fiartă în apă, 
ca acele grous din Bretania şi, de atunci, nimeni din coliba 
aceea nu mai mâncase nimic, nici Hard şi nici copiii. Ea se 
ţinea cu gin şi înţelegea să nu mai cheltuiască pentru hrană 
nici un penny din banii puşi deoparte. Ar fi fost deci silită să 
strângă în colţul străzii câteva coji de cartofi pentru masa 
de seară. 

În clipa aceea, de afară s-au auzit nişte grohăieli. Uşa a 
fost dată numaidecât de perete. Un porc, ce rătăcea pe 
străzile pline de noroi, a pătruns în cabin. 

Dobitocul, înfometat, a început să scormonească prin toate 
ungherele, adulmecând zgomotos. Hard, după ce a închis 
uşa la loc, nici măcar nu a încercat să-l alunge. Ea se uita la 


animal cu privirea aceea a beţivului, care nu se poate aţinti 
nicăieri. 

Sissy şi Prichindel s-au ridicat în picioare ca să se poată 
feri de porc, în timp ce animalul scotocea cu râtul prin 
gunoaiele de pe jos, instinctul l-a făcut să descopere, 
îndărătul focului stins din vatră, pe sub turba cenuşie, un 
cartof mare care se rostogolise în acel loc. A pus stăpânire 
pe el şi, după un nou grohăit, l-a apucat între fălci. 

Prichindel l-a ochit numaidecât. Cartoful ăsta mare îi 
trebuia lui. Dintr-un salt, s-a aruncat asupra porcului şi i l-a 
smuls din rât, cu riscul de a fi călcat în picioare şi muşcat. 
Apoi, strigând-o pe Sissy, l-au înfulecat cu lăcomie, 
împreună. 

Animalul rămăsese nemişcat; după aceea, cuprins de furie, 
s-a năpustit asupra copilului. 

Prichindel a încercat să se facă nevăzut, împreună cu 
bucata de cartof pe care o ţinea în mână; dar, fără 
intervenţia lui Hard, ar fi fost aruncat pe jos de către 
fiorosul animal şi n-ar fi scăpat de muşcăturile lui 
groaznice, în ciuda faptului că Sissy îi sărise în ajutor. 

Beţiva, care privea năucită la toate acestea, a părut în cele 
din urmă să priceapă ce se petrece. Înşfăcând un ciomag, 
ea a izbit porcul cu toată puterea, căci acesta părea hotărât 
să nu dea drumul copilului. Loviturile, lipsite de precizie, ar 
fi putut să-i sfărâme capul lui Prichindel şi nu se ştie cum s- 
ar fi isprăvit scena aceea dacă nu s-ar fi auzit atunci un 
zgomot uşor îndărătul uşii. 

Capitolul XI O PRIMĂ UŞOR DE CÂŞTIGAT. 

Hard s-a oprit, buimăcită. Nimeni nu încerca, vreodată, să 
pătrundă în cocioaba ei. Şi, de altfel, pentru ce să 
ciocănească? N-avea decât să ridice ivărul şi să intre. 

Copiii se refugiaseră într-un colţ, unde isprăveau de 
devorat cartoful cu lăcomie, cu obrajii umflaţi de 
îmbucăturile uriaşe. 

S-a auzit o nouă bătaie în uşă, ceva mai tare. Ciocănitul 
acesta nu vădea câtuşi de puţin un vizitator trufaş sau 


grăbit, care îşi pierde răbdarea cu uşurinţă. Să fi fost oare 
vreun om nevoiaş, un cerşetor la drumul mare, venit să 
ceară de pomană?... Milostenie în şandramaua asta? Şi 
totuşi, părea un ciocănit de om sărman. 

Hard s-a ridicat, s-a proptit bine pe picioare şi a făcut un 
gest ameninţător în direcţia copiilor. S-ar fi putut să fie un 
inspector din Donegal şi nu trebuia ca Prichindel şi tovarăşa 
lui de suferinţă să se fi pornit să urle de foame. 

Uşa s-a deschis atunci şi porcul s-a făcut nevăzut, scoțând 
un grohăit cumplit. 

Un bărbat, oprit în prag, era cât pe ce să fie doborât la 
pământ de lighioana înfuriată. Şi-a regăsit iute echilibrul şi, 
în loc să se supere, părea mai degrabă gata să-şi ceară 
scuze pentru deranj. Salutul său părea să se adreseze atât 
dezgustătorului animal, cât şi nu mai puţin dezgustătoarei 
matroane din cabin. Şi, pe drept cuvânt, de ce ar fi fost 
dânsul uimit să vadă un porc ieşind din această adevărată 
cocină? 

— Cine sunteţi... şi ce doriţi dumneavoastră? l-a întrebat 
Hard pe un ton tăios, barându-i drumul. 

— Eu sunt un agent, bună doamnă, i-a răspuns omul acela. 

Un agent? Cuvântul acesta o făcu să dea îndărăt. Agentul 
ăsta nu ţinea de baby-farming, în ciuda faptului că vizitele 
erau într-atât de rare, încât niciodată vreun inspector nu-şi 
făcuse apariţia prin cătunul Rindock? Să fi venit din partea 
casei de caritate din Donegal ca să-şi facă raportul privitor 
la soarta copiilor trimişi la ţară? Oricum ar fi fost, de îndată 
ce dânsul a pus piciorul în cocioabă, Hard a şi început să-l 
aiurească de cap cu vorbăria ei. 

— Scuze, domnule, scuze!... Aţi sosit tocmai când mă 
apucasem să fac curat... Aceşti scumpi micuţi, vedeţi şi 
dumneavoastră cum se poartă! Tocmai şi-au înghiţit fiecare 
pinta 
[45] de supă bună, cu arpacaş... Fetiţa şi băiatul, se 
înţelege, căci cealaltă este bolnăvioară... da... o febră ce nu 
poate fi oprită cu nici un chip... laman era să plec la 


Donegal ca să caut un medic... Bietele sufleţele, îi iubesc 
atât de mult! 

Şi, cu înfăţişarea ei sălbatică, cu privirea-i cumplită, Hard 
era aidoma unei tigroaice care se străduieşte să se prefacă 
în pisicuţă. 

— Domnule inspector, a reluat dânsa, dacă măcar aş primi 
niscai bani de la casa de caritate, ca să pot cumpăra 
leacuri... Tot ce avem abia dacă ne ajunge pentru hrană... 

— Eu nu sunt inspector, bună doamnă, i-a răspuns 
bărbatul pe un ton mieros. 

— Ce sunteţi dumneavoastră atunci, l-a întrebat ea, destul 
de aspru. 

— Un agent de asigurări. 

Era unul dintre acei misiţi care forfotesc prin câmpiile 
irlandeze, precum ciulinii pe pământurile neroditoare. Ei 
străbat satele, căutând să asigure viaţa copiilor şi, în aceste 
condiţii, este ca şi cum ai spune că le asigură moartea. 

Agentul care venise să se înfăţişeze dinaintea lui Hard era 
un bărbat între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, cu un 
aer suspect, înfăţişare ipocrită, purtare convingătoare şi 
vorbire insinuantă. Adevărat model de misit care nu se 
gândeşte decât la comision şi pentru care orice mijloc este 
bun spre a-l obţine. S-o linguşească pe această megeră, să 
se prefacă a nu vedea nimic din starea ruşinoasă în care 
zăceau victimele sale, s-o felicite, dimpotrivă, pentru 
dragostea cu care le înconjura, prin asemenea procedee 
socotea el „să încheie afacerea”. 

— Bună doamnă, a reluat dânsul, dacă nu v-ar deranja din 
cale-afară, v-ar conveni să ieşim o clipă? 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi? l-a întrebat Hard, veşnic 
bănuitoare. 

— Da, bună doamnă am a vă vorbi despre aceşti micuţi 
copilaşi... şi m-aş dojeni însumi să tratez dinaintea lor un 
subiect care le-ar putea pricinui un cât de mic rău... 

Astfel încât, amândoi au ieşit, îndepărtându-se câţiva paşi, 
după ce avuseseră grijă să închidă uşa în urma lor. 


— Să spunem, deci, bună doamnă, a reluat agentul de 
asigurări, că dumneavoastră aveţi trei copii... 

— Da. 

— Ai dumneavoastră? 

— Nu. 

Le sunteţi cumva rudă? 

— Nu. 

— Atunci... ei v-au fost trimişi de casa de caritate din 
Donegal? 

— Da. 

— După părerea mea, bună doamnă, nici n-ar fi putut 
încăpea pe mâini mai bune. Şi, cu toate acestea, în ciuda 
celor mai stăruitoare îngrijiri, se întâmplă uneori ca 
micuţele fiinţe să cadă bolnave... Este doar atât de fragilă 
viaţa unui copil, şi cred că am văzut cum una dintre fetiţele 
dumneavoastră... 

— Fac tot ce pot, domnule, i-a răspuns Hard, care izbutise 
să stoarcă o lacrimă din ochii ei de femeie dezmăţată. 
Veghez zi şi noapte asupra acestor copii... Mă lipsesc 
adesea de hrană ca să nu le lipsească lor nimic... Căci, ceea 
ce ne dă casa de caritate pentru întreţinerca lor, e atât de 
puţin... Abia trei lire, domnule... trei lire sterline pe an... 

— Ce-i drept, este de-a dreptul insuficient, bună doamnă, 
şi e nevoie de un adevărat devotament din partea 
dumneavoastră pentru a veni în ajutorul nevoilor acestor 
scumpe făpturi... Spuneam, aşadar, că aveţi actualmente 
două fetiţe şi un băieţel? 

— Da. 

— Orfani, fără îndoială...? 

— Se prea poate. 

— Obişnuinţa de a vizita copiii îmi îngăduie să apreciez la 
patru şi la şase ani vârsta celor două fetiţe şi la doi ani şi 
jumătate pe aceea a băiatului... 

— Pentru ce puneţi toate aceste întrebări? 

— Pentru ce?... Apăâi, bună doamnă, aveţi să aflaţi. 

Hard s-a uitat la el chiorâş. 


— Cu siguranţă, a reluat dânsul, aerul este curat în acest 
comitat Donegal... Condiţiile igienice sunt excelente... însă, 
totuşi, aceşti babys sunt atât de fragili, încât, în ciuda iubirii 
dumneavoastră pline de duioşie, s-ar putea să se întâmple - 
iertaţi-mă dacă am să vă sfâşii inima - s-ar putea să vi se 
întâmple să pierdeţi pe unul sau pe altul dintre micuţii 
aceştia... Ar trebui să-i asiguraţi... 

— Să-i asigur? 

— Da, bună doamnă, să-i asiguraţi... în folosul 
dumneavoastră... 

— În folosul meu! a strigat Hard, a cărei privire s-a 
însufleţit de lăcomie. 

— O să pricepeţi fără nici o greutate... Plătind la Compania 
mea câteva pence pe lună, veţi primi o primă de două până 
la trei lire, dacă se întâmplă ca ei să moară. 

— Două până la trei lire!... a repetat Hard. 

Şi agentul şi-a putut spune că propunerca lui avea sorţi de 
izbândă. 

— Aşa se face în general, bună doamnă, a reluat el pe un 
ton mieros. Noi avem de pe acum asiguraţi mai multe sute 
de copii prin fermele din Donegal şi, dacă nimic nu te poate 
mângâia de moartea unei biete fiinţe pe care ai înconjurat-o 
cu devotament, este măcar cel puţin... 0... compensație, o, 
foarte mică, mărturisesc!... să încasezi câteva guinee din 
aur englezesc, pe care Compania este fericită să le ofere... 

Hard a înşfăcat mâna misitului 

— Şi se primeşte... fără dificultăţi? a întrebat dânsa cu o 
voce răguşită şi aruncând priviri furişe în jurul ei. 

— Fără dificultăţi, bună doamnă. De îndată ce medicul a 
constatat moartea copilului, nu mai trebuie decât să treceţi 
pe la reprezentantul Companiei din Donegal. 

Apoi, scoțând o hârtie din buzunar, a adăugat: 

— Am poliţe gata pregătite şi, dacă dumneavoastră 
consimţiţi să vă puneţi semnătura dedesubt, veţi fi mai 
puţin neliniştită pentru viitor. Şi adaug, în cazul în care unul 
dintre copiii dumneavoastră ar muri - vai, asta se vede cât 


se poate de limpede! - prima ar putea să vă ajute să-i 
întreţineţi pe ceilalţi... Ce-i drept, este atât de puţin ceea ce 
oferă casa de caritate... 

— Şi asta m-ar costa ceva?... a întrebat Hard. 

— Trei pence pe lună, de fiecare copil... adică nouă 
pence... 

— O asiguraţi chiar şi pe cea mică? 

— De bună seamă, bună doamnă, şi asta cu toate că ea mi 
s-a părut a fi foarte bolnavă! Dacă îngrijirile dumneavoastră 
nu ar izbuti s-o salveze, asta ar însemna două lire... 
înţelegeţi, două lire!... Şi băgaţi de seamă, ceea ce face 
Compania, a cărei operă este morală, este spre binele 
scumpilor babys... Noi avem interesul ca ei să trăiască, 
deoarece existenţa lor ne aduce un profit! Suntem dezolaţi 
atunci când unul dintre ei sucombă! 

Nu, aceşti prea cinstiţi asigurători nu erau câtuşi de puţin 
dezolaţi, din moment ce mortalitatea nu ar fi depăşit o 
anumită medie! Şi, oferindu-se s-o înscrie pe micuța 
muribundă, agentul avea siguranţa că încheie o afacere 
bună, aşa cum o demonstrează următorul răspuns, dat de 
un doctor care se pricepea: „A doua zi după înmormântarea 
unui copil asigurat, noi contractăm mai multe asigurări ca 
orişicând”. 

Era purul adevăr şi, nu-i mai puţin adevărat că unii 
mizerabili - o infimă minoritate, ne grăbim noi s-o spunem - 
nu se dădeau îndărăt nici din faţa unei crime, pentru a 
putea căpăta prima! 

Concluzia este că aceste Companii şi clientela lor ar trebui 
supravegheate foarte îndeaproape. Însă, în fundul unui 
asemenea cătun, situaţia era în afara oricărui control. Astfel 
încât agentul nu avea a se teme să intre în legătură cu 
această odioasă Hard, cu toate că nu se putuse nicicum 
îndoi de ce era în stare dumneaei. 

— Haideţi, bună doamnă, a reluat el pe un ton şi mai 
insinuant încă, nu vă înţelegeţi propriul dumneavoastră 
interes? 


Cu toate acestea, ca mai şovăia să dea cele nouă pence, 
chiar şi având perspectiva să capete în curând prima 
pentru micuța moartă. 

— Şi asta cât ar costa?... a întrebat dânsa din nou, de 
parcă ar fi tras nădejde să i se facă o reducere. 

— Trei pence pe lună şi de fiecare copil, vă repet, adică 
nouă pence. 

— Nouă pence! 

Ea ar fi vrut să se târguiască. 

— Este zadarnic, i-a replicat agentul. Gândiţi-vă, bună 
doamnă, că, în ciuda îngrijirilor dumneavoastră, acest copil 
poate muri mâine... astăzi chiar... şi că atunci Compania va 
avea să plătească două lire. Haide... semnaţi... Credeţi-mă 
pe mine... semnaţi. 

Avea la el pană şi cerneală. O semnătură în josul poliţei şi 
gata. 

Semnătura fiind pusă, din cei zece şilingi ascunşi în fundul 
buzunarului ei, Hard a scos nouă pence, pe care le-a pus în 
palma misitului. 

Apoi, în clipa în care se pregătea să-şi ia rămas bun, cât se 
poate de mieros şi numai schime ipocrite, acesta a adăugat: 

— Acum, bună doamnă, cu toate că n-am nevoie să vă 
încredinţez soarta acelor scumpi copii, o fac totuşi în 
numele Companiei noastre şi a Providenţei. Noi suntem 
reprezentații lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu care 
întoarce însutit pomana făcută celor nefericiţi... Bună ziua, 
bună doamnă, bună ziua!... Luna viitoare voi reveni să 
încasez mica sumă şi sper să vă găsesc tustrei pensionarii în 
perfectă stare de sănătate - chiar şi această fetiţă pe care 
devotamentul dumneavoastră va ajunge s-o vindece. Nu 
uitaţi că, în bătrâna noastră Anglie, viaţa omenească are o 
mare valoare şi că, fiecare mort este o pierdere suferită de 
capitalul social... La revedere, bună doamnă, la revedere! 

Hard, nemişcată, l-a lăsat pe agentul de asigurări să se 
îndepărteze de cabin, din care copiii nu îndrăzniseră să 
iasă. Până atunci, ea nu luase în consideraţie decât cele 


câteva guinee pe care i le procura fiecare an de viaţă a 
acestora şi iată că moartea lor avea să-i aducă acelaşi venit! 
Depindea numai de dânsa să nu mai plătească şi a doua 
oară cele nouă pence cheltuite prima dată. 

Astfel încât, întorcându-se în casă, ce mai privire le-a 
aruncat Hard acestor nefericiţi: privirea uliului îndreptată 
către păsărică tupilată în iarbă! După cât se părea, 
Prichindel şi Sissy o pricepuseră. Din instinct, ei au dat 
îndărăt, de parcă mâinile acelui monstru cu chip de om ar fi 
fost gata să-i sugrume! 

Totuşi, se cuvenea ca dânsa să acţioneze cu băgare de 
seamă. Trei copii morţi ar fi stârnit, de bună seamă, 
bănuieli. Din cei opt sau nouă şilingi ce-i mai rămăseseră, 
Hard avea să folosească o mică parte ca să-i hrănească 
pentru câtva timp, încă trei sau patru săptămâni... O, nu 
mai mult! 

Agentul, când urma să sosească din nou, avea să-şi 
primească suma de nouă pence, iar prima de asigurare va 
răsplăti înzecit aceste cheltuieli indispensabile. Acum, ea nu 
se mai gândea să-i ducă înapoi pe copii la casa de caritate. 

La cinci zile după vizita agentului, fetiţa a murit, fără ca 
vreun medic să fi fost chemat la căpătâiul său. 

Era în dimineaţa zilei de 6 octombrie. Hard, fiind plecată 
la băutură, îi lăsase pe copii în părăsire în cocioaba ei, a 
cărei uşă avusese grijă s-o încuie. 

Micuța bolnavă horcăia. În afară de un strop de apă 
pentru a-i umezi buzele, nu i se mai putea da nimic. 
Medicamente? Ar fi trebuit să se ducă după ele cineva până 
la Donegal şi să le plătească... Hard îşi folosea mai bine 
timpul şi banii. Mica victimă nu mai avea nici forţa să se 
mişte. Dârdâia de frig, scăldată în sudoarea cauzată de 
febră, care uda aşternutul de paie. Ochii ei rămăseseră larg 
deschişi, spre a vedea pentru ultima oară, şi parcă-şi 
spunea: 

— Pentru ce m-am mai născut oare?... pentru ce? 

Sissy, stând pe vine, îi muia încetişor tâmplele. 


Prichindel, într-un ungher, privea de parcă s-ar fi uitat la o 
cuşcă a cărei uşiţă se va deschide, lăsând să scape o 
pasăre... 

După un geamăt mai plângăreţ care a strâmbat gura 
copilei, el a întrebat:are să moară?” poate fără să-şi dea 
seama ce înseamnă acest cuvânt. 

— Da, i-a răspuns Sissy, şi are să meargă în cer! 

— Adică, nu poţi merge în cer fără să mori? 

— Nu, nu se poate! 

Câteva clipe mai târziu, o mişcare convulsivă a zgâlţâit 
această gingaşă făptură, a cărei viaţă nu mai atârna decât 
de un fir. Ochii i s-au dat peste cap şi sufletul său de copili-a 
părăsit trupul, cu un ultim suspin. 

Sissy a căzut în genunchi, înspăimântată. Prichindel, 
imitându-şi tovarăşa de suferinţă, a îngenuncheat şi el 
dinaintea acestui trupuşor pipernicit care nu se mai mişca. 

Când Hard s-a întors acasă, după o oră, a început să 
răcnească. Apoi, ieşind din nou, a urlat: „moartă... 
moartă!”, străbătând cătunul, pe care voia să şi-l ia martor 
durerii sale. 

Câţiva vecini abia dacă s-au prefăcut că bagă de seamă. Ce 
le păsa acestor oameni sărmani că pe lume era un nefericit 
mai puţin! Nu erau destui alţii pe pământ? Şi numărul lor 
avea să crească încă!... Sămânţa asta n-are să dispară 
niciodată! 

Jucând asemenea rol, Hard nu se gândea decât la 
interesele ei, înțelegând să nu-şi primejduiască prima de 
asigurare. 

Dar, mai întâi, trebuia să dea fuga la Donegal spre a cere 
ajutorul medicului Companiei. Dacă tot nu-l chemase ca să-l 
îngrijească pe copil, avea să-i ceară acum să vină ca să 
constate decesul - formalitate neapărat trebuincioasă 
pentru plata asigurării. 

Hard a pornit deci la drum chiar în ziua aceea, lăsând-o pe 
micuța moartă în grija celor doi copii. A plecat din Rindock 
pe la două după-amiaza şi, cum avea de făcut zece kilometri 


dus şi zece kilometri întors, ea nu avea să se întoarcă 
înainte de ora opt sau nouă seara. 

Sissy şi Prichindel rămăseseră în cabin, unde fuseseră 
încuiaţi pe dinafară. Băiatul, nemişcat lângă vatră, abia 
dacă îndrăznea să mai facă vreo mişcare. Sissy îi dădea 
fetiţei mai multă atenţie decât primise poate biata copilă în 
întreaga ei viaţă. A spălat-o pe faţă, i-a aranjat părul, i-a 
scos cămăşuţa numai zdrenţe şi a înlocuit-o cu un ştergar 
pus la uscat pe un cui. Micul cadavru nu urma să aibă alt 
giulgiu, după cum nu avea să aibă alt mormânt decât gaura 
în care urma să fie aruncată. 

Îndată ce şi-a isprăvit treaba, Sissy a sărutat fetiţa pe 
amândoi obrajii. Prichindel a vrut să facă şi el tot aşa... dar 
l-a cuprins spaima. 

— Vino... vino! i-a spus el lui Sissy. 

— Unde? 

— Afară! Vino... vino! 

Sissy l-a refuzat. Ea nu voia să părăsească acest trup în 
colibă. Şi, de altfel, uşa era încuiată. 

— Vino... vino! a repetat copilul. 

— Nu... nu! Trebuie să rămânem! 

— Ea e rece cu totul... şi eu la fel... Mi-e frig... mi-e frig! 
Vino, Sissy, vino. Ea vrea să ne ia cu dânsa acolo... unde e 
ea acum... 

Copilul era de-a dreptul înspăimântat. Avea simţământul 
că moare şi el dacă nu fuge de acolo... Începea să se lase 
seara... 

Sissy a aprins un căpeţel de lumânare înfipt în crăpătura 
unei bucăţi de lemn şi a pus-o în apropierea aşternutului de 
paie. 

Prichindel s-a simţit şi mai înspăimântat când luminiţa 
aceea pâlpâitoare a făcut să tremure obiectele din jurul lui. 
O iubea mult pe Sissy... o iubea ca pe o soră mai mare... 
Singurele mângâieri pe care le primise vreodată de la ea 
veniseră... Dar el nu putea să rămână acolo... nu mai 
putea... 


Şi atunci, cu mâinile goale, zgâriindu-se, rupându-şi 
unghiile, a izbutit să scobească pământul într-un colţ al uşii, 
să dea la o parte pietrele ce sprijineau canatul acesteia, să 
facă o gaură îndeajuns de mare ca să poată trece printr- 
însa. 

— Vino... vino!... a spus el pentru ultima oară. 

— Nu, i-a răspuns Sissy, nu vreau să plec... Ea ar rămâne 
singură... Nu vreau! Prichindel i s-a agăţat de gât, a 
îmbrăţişat-o, a sărutat-o... Apoi, strecurându-se prin gaura 
aceea a dispărut, lăsând-o pe Sissy lângă micuța moartă. 

Câteva zile mai târziu, copilul, găsit pe câmp, a căzut în 
mâinile prezentatorului de marionete şi se ştie ce i s-a 
întâmplat după aceea. 

Capitolul XII ÎNTOARCEREA. 

Acum, Prichindel era fericit şi nu-şi putea închipui că ar fi 
cu putinţă să existe mai multă fericire - numai în prezent, 
fără a se gândi câtuşi de puţin la viitor, însă viitorul este 
oare altceva decât un prezent care se reînnoieşte din ziua 
de mâine în ziua de mâine? 

Ce-i drept, memoria lui îi aducea adesea în faţa ochilor 
imagini din trecut. Se gândea adesea la fetiţa împreună cu 
care vieţuise la femeia aceea rea. Sissy ar avea astăzi 
aproape unsprezece ani. Ce s-o fi întâmplat cu dânsa?... 
Oare n-o fi eliberat-o şi pe ea moartea ca pe cealaltă 
micuţă?... Îşi tot spunea că are s-o regăsească într-o bună 
zi. Îi datora atâta recunoştinţă pentru îngrijirile pline de 
dragoste şi, în nevoia lui de-a se lega sufleteşte de toţi aceia 
care-l iubiseră în trecut, voia să vadă într-însa o adevărată 
soră. 

După aceea mai fusese Grip - bunul Grip, pe care-l punea 
laolaltă cu Sissy în cadrul aceluiaşi simţământ de 
recunoştinţă. Trecuseră şase luni de la incendierea şcolii 
zdrenţăroşilor din Galway, şase luni în timpul cărora 
Prichindel fusese jucăria unor întâmplări atât de felurite! 
Ce s-o fi întâmplat cu Grip?... Nu, nici el nu putea să fi 
murit... Nişte inimi atât de bune „nu încetează să bată 


VW 


astfel!”. Mai degrabă unora ca alde Hard sau Thornpipe Li s- 
ar putea întâmplă să piară, şi nimănui nu i-ar părea rău 
după ei... Bestiile astea au o viaţă grea! 

Aşa judeca Prichindel şi, putem fi siguri că el le spusese 
celor de la fermă despre prietenii săi de odinioară. Astfel 
încât fermierul se interesase de soarta lor. 

Martin Mac Carthy făcuse deci o anchetă; însă, în ciuda 
faptului că nu fusese uitată, cu privire la Sissy nu reieşise 
nimic: fetiţa dispăruse din cătunul Rindock. 

În legătură cu Grip, primise însă un răspuns din Galway. 
Bietul băiat, abia reînsănătoşit după rana sa, nemaiavând 
slujbă, părăsise oraşul şi, fără îndoială, rătăcea dintr-un 
târguşor într-altul spre a găsi de lucru. Mare necaz pe 
capul lui Prichindel, care se simţea atât de fericit în timp ce 
Grip probabil că nu era câtuşi de puţin! Domnul Martin se 
interesase de existenţa lui Grip şi nimic nu şi-ar fi dorit mai 
mult decât să-i dea de lucru la fermă, unde ar fi făcut 
treabă bună, însă nu se ştia ce se întâmplase cu dânsul... 
Cei doi foşti interni de la ragged-school aveau oare să se 
mai revadă într-o bună zi?... În definitiv, de ce să-şi piardă 
speranţa? 

La Kerwan, familia Mac Carthy ducea o viaţă anevoioasă şi 
rânduită. Fermele cele mai apropiate se găseau la distanţe 
de trei până la cinci kilometri. Vecinii, mici arendaşi, nu se 
prea vizitează, în mijlocul acestor districte puţin populate 
din Irlanda de Jos. Tralee, capitala comitatului, se afla la 
vreo douăzeci şi doi de kilometri şi domnul Martin sau 
Murdock nu plecau la oraş decât dacă erau siliţi de treburi 
şi numai în zilele de târg. 

Anotimpul înainta. Februarie a fost foarte friguros, iar 
martie foarte ploios. Se apropia perioada când trebuiau să 
înceapă iarăşi arăturile de primăvară. Într-un cuvânt, iarna, 
nefiind din cale-afară de aspră, nu părea că are de gând să 
se prelungească. Însămânţările aveau să se facă în bune 
condiţii. Fermierii puteau fi, aşadar, în măsură să răspundă 
pretențiilor proprietarilor în privinţa plăţii arendei la 


Crăciunul următor, fără a fi puşi în situaţia îngrozitoare de- 
a fi alungaţi de pe ogoarele lor, aşa cum se întâmplă în 
atâtea districte, de ajung să se depopuleze parohii întregi. 

Cu toate acestea, după cum se spune, exista un punct 
întunecat la orizontul fermei. 

În urmă cu doi ani, cel de-al doilea fiu, Pat, pornise la drum 
pe nava de comerţ Guardian, aparţinând casei Marcuard 
din Liverpool. Primiseră doar două scrisori de la dânsul, 
după ce străbăâtuse mările sudului; cea din urmă sosise de 
vreo nouă sau zece luni şi, de atunci, nu mai aveau nici o 
veste de la el. Se înţelege de la sine că domnul Martin 
scrisese la Liverpool, însă răspunsul nu fusese deloc 
mulţumitor. Nu se aflase nimic nici prin curieri, nici prin 
corespondenţele maritime şi domnii Marcuard nu-şi 
ascundeau îngrijorarea cu privire la soarta lui Guardian. 

Ca urmare, aşadar, Pat devenise principalul subiect de 
conversaţie la fermă şi Prichindel înţelegea câtă supărare îi 
pricinuia familiei lipsa de veşti de la dânsul. 

Nu ne vom mira deci de nerăbdarea cu care era aşteptat, 
în fiecare dimineaţă, acel mail-coach 
[47] de la post-office. Micul nostru băieţel îl pândea, pe 
şoseaua care pune în legătură această parte a comitatului 
cu capitala sa. Când zărea de la distanţă poştalionul, uşor 
de recunoscut după culoarea-i roşie ca a sângelui de bou, 
alerga cât îl ţineau picioarele, dar nu ca puştii dând fuga 
după niscai coppers, ci spre a afla dacă nu era vreo 
scrisoare pe adresa lui Martin Mac Carthy. 

Serviciul poştal este admirabil organizat până şi în părţile 
cele mai lăturalnice ale comitatelor Irlandei. Factorul se 
opreşte din poartă în poartă ca să primească sau să împartă 
scrisorile. Pe câte o bucată de zid, în dreptul unei borne 
kilometrice, se află cutii, puse în evidenţă de câte o placă 
din fontă roşie, ba chiar şi saci, aliniaţi de ramurile 
copacilor şi pe care poştaşul îi ridică în trecere pe-acolo. 

Din nefericire, nici o scrisoare de la Pat nu ajungea la 
ferma Kerwan, niciuna expediată de casa Marcuard. De 


când Guardian fusese văzut pentru ultima oară în largul 
coastelor Australiei, nu se mai primise nici o ştire despre el. 

Mama mare suferea foarte mult din această pricină. Pat 
fusese întotdeauna nepotul ei preferat. Vorbea neîncetat 
despre dânsul. Era doar foarte bătrână, oare n-avea să-l 
mai vadă niciodată?... Prichindel se străduia s-o liniştească. 

— Se va întoarce, spunea el. Nu-l cunosc şi trebuie să-l 
cunosc... Nu de alta, dar face parte din familie. 

— Şi are să te îndrăgească, la fel cum te iubim noi toţi, i-a 
răspuns ea. 

— Este totuşi frumos să fii marinar, Mamă mare! Ce păcat 
însă că trebuie să-i părăseşti pe-ai tăi pentru atâta vreme! 
Nu s-ar putea, dar, să plece pe mare câte o familie 
întreagă? 

— Nu, copilul meu, nu, şi când a plecat Pat, eu m-am 
întristat foarte tare. Cât sunt de fericiţi aceia care pot să nu 
se despartă niciodată! „. Băiatul nostru ar fi putut să 
rămână la fermă... şi-ar fi avut partea lui de muncă, iar noi 
nu ne-am mai nelinişti atât de mult! El n-a vrut-o... 

Arăturile au fost reluate încă din primele zile ale lunii 
aprilie. Trudă grea, căci pământul este încă tare acum, 
încât, pentru a-l putea răsturna cu plugul, a-l strivi cu 
tăvălugul spre a-l egaliza şi pentru a-l grapa, era nevoie să 
fie tocmiţi câţiva muncitori cu ziua din afara fermei. Domnul 
Martin şi cei doi feciori ai săi n-ar fi fost de-ajuns pentru 
atâta treabă. Într-adevăr, clipele sunt preţioase atunci când 
ai fost nevoit să aştepţi primăvara ca să semeni. Şi, în plus, 
mai erau de pus legumele, iar, în ceea ce priveşte cartofii, 
trebuiau aleşi tuberculii ai căror,ochi” pot asigura o recoltă 
bună. 

În acelaşi timp, vitele începeau să fie şi ele scoase din 
staule. Porcii erau lăsaţi să hălăduiască prin curte şi pe 
şosea. Vacile, priponite pe pajişti, n-aveau nevoie de cine 
ştie ce supraveghere. Erau scoase la păscut dimineaţa şi 
aduse înapoi seara. Mulsul era treaba femeilor. În schimb 
trebuiau păzite oile, care, hrănite peste iarnă cu paie, varză 


şi napi, erau scoase la păşunat acum când pe un camp, când 
pe altul. S-ar fi părut că Prichindel era cum nu se poate mai 
potrivit să devină păstorul acestei turme. 

Martin Mac Carthy nu avea, după cum ştim, decât o sută 
de oi din rasa aceea bună, scoțiană, cu lâna lungă, mai 
curând bătând în cenuşiu decât alba, cu botul negru şi cu 
picioarele de aceeaşi culoare. Astfel încât, atunci când 
Prichindel le-a condus pentru prima oară la păşune, la 
vreun kilometru de fermă, s-a simţit destul de mândru să 
îndeplinească asemenea slujbă nouă. Această trupă 
behăitoare ce defila sub ordinele sale, cânele lui, Birk, care 
aducea în turmă oile rămase în urmă, cei câţiva berbeci ce 
păşeau în frunte, mieii care se înghesuiau pe lângă mamele 
lor... câtă răspundere! Dacă vreuna s-ar fi rătăcit!... Dacă 
lupii ar fi dat târcoale primprejur!... Nu, împreună cu Birk 
şi cu cuțitul său trecut prin cingătoare, tânărul păstor n- 
avea a se teme de lupi! 

Pornea dis-de-dimineaţă, având cu sine o pâine groasă, un 
ou fiert tare şi o bucată de slănină ca să aibă ce mânca la 
prânz, în aşteptarea mesei de seară. Oile, le număra la 
ieşirea din staul şi le număra iarăşi la întoarcere. Tot astfel 
şi caprele, pe care tot el le păzea, în timp ce câinii le lăsau 
să plece şi să vină după pofta lor, când doreau. 

În primele zile soarele abia începea să se înalţe pe cer 
când Prichindel o pornea la drum îndărătul turmei sale. 
Spre apus încă mai sclipeau câteva stele. Le vedea 
stingându-se puţin câte puţin, de parcă ar fi suflat vântul 
peste ele. Atunci, razele solare, fremătând în zori, se 
strecurau până la dânsul, străpungând cu o scânteiere 
pietrele şi mănunchiurile de iarbă. El se uita de-a 
curmezişul câmpiei. Cel mai adesea, domnul Martin şi 
Murdock împingeau, pe un ogor învecinat, plugul, care lăsa 
o brazdă dreaptă şi negricioasă în urma lui. Pe alt câmp, 
Sim azvârlea cu gesturi regulate sămânţa, pe care grapa 
avea în curând s-o acopere cu un strat subţire de pământ. 


Trebuie să reținem faptul că Prichindel, deşi nu se afla 
decât la începutul vieţii, era mai înclinat să priceapă partea 
practică, decât latura ciudată a lucrurilor. El nu se întreba, 
de pildă, cum poate ieşi un spic dintr-un simplu bob, ci câte 
boabe poate produce un spic de grâu, de orz sau de ovăz. 
Şi, la seceriş, îşi făgăduia să le numere, tot astfel cum 
număra ouăle din curtea de păsări, şi să însemne rezultatul 
calculelor sale. Asta îi era firea. El, mai curând, ar fi 
numărat stelele, decât să le admire. 

De exemplu, el întâmpina cu bucurie ivirea soarelui, mai 
puţin pentru lumina, cât pentru căldura ce urma s-o 
răspândească asupra lumii. Se spune că elefanții din India 
salută astrul zilei atunci când se înalţă la orizont, iar 
Prichindel îi imita, mirându-se că oile sale nu lasă să le 
scape un lung behăit de recunoştinţă. Nu este el acela care 
topeşte nămeţii ce acoperă pământul? Atunci, de ce, în 
miezul zilei, în loc să-l privească în faţă, aceste animale se 
înghesuie unele în altele, cu capul în jos, astfel încât nu li se 
mai văd decât spinările, făcând-o, cum se spune,de oaie”? 
Hotărât lucru, oile sunt nişte nerecunoscătoare! 

Arareori se întâmpla ca Prichindel să nu rămână singur pe 
păşune cea mai mare parte a zilei. Câteodată, totuşi, 
Murdock sau Sim se opreau în drum, nu spre a-l 
supraveghea pe păstor, ci din plăcerea de-a schimba câteva 
cuvinte cu el, ca în familie. 

— Ascultă, îl întrebau ei, turma o duce bine şi iarba este 
deasă, nu-i aşa...? 

— Foarte deasă, domnule Murdock. 

— Şi oile tale sunt cuminţi...? 

— Foarte cuminţi, Sim... întreabă-l şi pe Birk... El nu-i silit 
niciodată să alerge ca să le muşte! 

Birk, deloc frumos, dar foarte inteligent, foarte curajos, 
ajunsese tovarăşul credincios al lui Prichindel. Ceea ce este 
sigur e că amândoi tăifăsuiau, împreună, ceasuri în şir. Îşi 
spuneau lucruri care-i interesau pe amândoi. Atunci când 
tânărul băiat îl privea în ochi, vorbindu-i, Birk, cu nara-i 


brună tremurând uşor în capătul nasului său lung, părea 
să-i adulmece cuvintele. Mişca din coadă parcă flecărind - 
din coada aceasta care, pe drept cuvânt, a fost numită 
un,semafor portabil”. Doi buni prieteni, aproape de aceeaşi 
vârstă, şi care se înțelegeau de minune unul cu altul. 

O dată cu luna mai, câmpiile au înverzit. Pe islazuri se 
conturau acum smocuri stufoase de sparcetă, de trifoi şi de 
lucernă. Ce-i drept, pe ogoarele însămânţate cu grâne nu 
apăruseră încă decât vlăstare subţirele, palide, ca acele 
firişoare de păr ce se ivesc în creştetul unui copil mic. 
Prichindel avea poftă să tragă de ele ca să le facă să 
crească. Şi, într-o zi când domnul Martin venise să-l vadă ce 
mai face, i-a adus la cunoştinţă faimoasa lui idee. 

— Ei, băiatul meu, i-a răspuns fermierul, îţi închipui că, 
dacă te-ar trage careva de păr, ţi-ar creşte mai repede?... 
Nu, numai te-ar durea, asta-i tot! 

— Atunci, nu trebuie...? 

— Nu, nu trebuie să faci rău nimănui, nici măcar plantelor. 
Aşteaptă să vină vara, lasă natura să lucreze şi toate firele 
astea verzi vor face spice frumoase, iar noi le vom secera, 
ca să le luăm boabele şi paiele! 

— Credeţi, domnule Martin, că recolta va fi frumoasă anul 
acesta? 

— Da, se anunţă bună! larna nu a fost prea aspră şi, de 
când a venit primăvara, am avut mai multe zile cu soare 
decât cu ploaie. Deie Domnul să ţină aşa încă trei luni şi 
recolta va plăti cu vârf şi îndesat taxele şi arenda. 

Existau totuşi şi duşmani de care trebuiau să ţină seama. 
Aceştia erau păsările prădătoare şi hulpave care foiesc la 
suprafaţa câmpiei irlandeze. Mai treacă-meargă cu 
rândunelele astea care nu se hrănesc decât cu insecte în 
timpul şederii lor de câteva luni pe an! Dar vrăbiile, 
neruşinate şi lacome, adevăraţi şoareci înaripaţi care atacă 
grânele şi, mai cu seamă, corbii aceştia ale căror stricăciuni 
sunt de-a dreptul de neîngăduit, ce de daune mai aduc 
recoltelor! 


Ah, ticăloasele zburătoare, cum îl mai făceau să turbeze de 
furie pe Prichindel! Şi cum mai păreau că-şi bat joc de 
dânsul! Când el îşi mâna turma peste păşuni, făcea să se 
înalțe şiruri negricioase care scoteau croncănituri ascuţite 
şi zburau cu ghearele atârnând. Erau nişte jivine cu o 
anvergură uriaşă şi pe care aripile lor puternice le făceau 
să se îndepărteze iute. Prichindel pornea atunci să le 
urmărcască şi-l stârnea pe Birk, care-şi spărgea pieptul 
lătrând. Dar, ce poţi să le faci unor păsări de care nu te poţi 
apropia? Şi care te sfidează chiar şi de la zece paşi! Apoi 
fac,crrraa... crrraa!” şi norul negru o ia la sănătoasa. 

Însă, ceea ce-l înciuda mai tare pe Prichindel, era faptul că 
sperietorile, aşezate în mijlocul lanurilor de grâu şi de ovăz, 
nu foloseau la nimic. Sim întocmise nişte manechine cu o 
înfăţişare straşnică, având braţele întinse, trupurile 
înveşmântate în zdrenţe şi care se agitau în bătaia vântului. 
Cu siguranţă, copiilor le-ar fi fost teamă de ele, dar corbii 
nici nu se sinchiseau. S-ar fi cuvenit poate să fie născocită 
vreo maşinărie mai înspăimântătoare şi mai zgomotoasă. 
lată aşadar ce idee i-a venit eroului nostru după 
îndelungate chibzuieli. Fără îndoială, manechinul îşi mişcă 
braţele atunci când briza este puternică, însă el nu 
vorbeşte, nu strigă: trebuia, făcut ceva ca să strige. 

Minunată idee, au recunoscut cu toţii şi, pentru a o aduce 
la îndeplinire, Sim n-a găsit altceva mai bun decât să fixeze 
pe capul momâii o hârâitoare, pe care vântul o învârtea cu 
mare zgomot. 

Aş! În primele două zile, când domnii corbi şi-au făcut 
apariţia, au fost, dacă nu neliniştiţi, cel puţin miraţi, însă, în 
cea de-a treia, nici măcar n-au mai luat seama şi Prichindel 
i-a văzut aterizând liniştiţi pe manechin, a cărui pârâitoare 
nu se putea lua la întrecere cu croncănitul lor. 

„Hotărât lucru, s-a gândit el, nu e totul perfect pe lumea 
asta.” 

Lăsând la o parte asemenea mici necazuri, treburile 
mergeau bine la ferma Kerwan. Prichindel era cât se poate 


de fericit. În timpul lungilor seri de iarnă, el făcuse 
progrese serioase la citit şi la socotit. lar acum, când se 
întorcea acasă la sfârşitul zilei, îşi punea contabilitatea în 
ordine. Ea cuprindea, în afara ouălor de găină, puii din 
coteţele de găini, înscrişi la data ieşirii lor din găoace şi 
numerotaţi după specia din care făceau parte. Tot astfel 
făcea cu purceluşii şi cu iepurii, care alcătuiesc familii 
numeroase în Irlanda ca şi în alte ţări. Nu era o sarcină 
prea uşoară pentru tânărul contabil; dar se ştia că asta îl 
încântă. Dădea dovadă de un spirit într-atât de ordonat, 
încât cei ai casei îl încurajau să continue. Şi, în fiecare 
seară, domnul Martin îi înmâna cuvenita pietricică, pe care 
el o strecura în oala lui de gresie. Aceste pietricele aveau în 
ochii săi aceeaşi valoare ca şilingii. La urma urmelor, 
moneda nu este altceva decât o simplă convenţie. Pe 
deasupra, în oală se mai găsea şi frumoasa guinee pe care i- 
o adusese debutul său la teatrul din Limerick şi despre 
care, din nu ştiu ce simţământ de discreţie, nu le vorbise 
celor de la fermă. În plus, neavând pe ce s-o cheltuiască, 
deoarece nu ducea lipsă de nimic, punea mai puţin preţ pe 
dânsa decât pe micile sale pietricele ce-i dovedeau zelul şi 
buna purtare. 

Întrucât vremea fusese prielnică, pregătirile pentru cositul 
fânului au început în ultima săptămână din iulie. Recolta 
părea să fie frumoasă. Ioată lumea de la fermă a fost 
rechiziţionată în acest scop. Erau de cosit vreo cincizcei de 
acri, treabă pe care au făcut-o Murdock şi Sim, împreună 
cu doi muncitori zilieri din afară. Femeile le veneau în 
ajutor, întinzând fânul abia cosit ca să se usuce, înainte de 
a-l face căpiţe, pentru ca apoi să-l vâre în magazie. Se 
înţelege că, într-un climat atât de ploios, nu e zi de pierdut 
şi că, atunci când este timp frumos, trebuie să te grăbeşti să 
profiţi de el. Poate că Prichindel nu prea şi-a mai văzut de 
turmă o săptămână întreagă, dornic să le ajute pe Martina 
şi pe Kitty. Şi cu cât avânt strângea el nutreţul cu grebla, 
cât de bine se pricepea să-şi înalțe căpiţele! 


Astfel s-a scurs anul acela, unul dintre cei mai fericiţi 
pentru domnul Martin la ferma Kerwan. Trecerea lui n-ar fi 
lăsat nici un fel de păreri de rău, dacă ar fi adus şi veşti de 
la Pat. Ai fi zis că prezenţa lui Prichindel le adusese tuturor 
noroc. Şi, atunci când s-a înfăţişat încasatorul de taxe şi 
perceptorul de dijme, li s-a achitat întreaga sumă. După 
iarna care a urmat, lipsită de geruri prea mari şi foarte 
umedă, a sosit o primăvară timpurie ce a îndreptăţit 
nădejdile pe care şi le puseseră agricultorii într-însa. 

S-au întors cu toţii la muncile câmpului. Prichindel şi-a 
reînceput lungile zile petrecute în tovărăşia lui Birk şi a 
oilor sale. A văzut iarăşi păşunile înverzind şi a ascultat din 
nou foşnetul delicat pe care-l fac grâul, secara şi ovăzul 
când încep să dea în spic. Şi s-au distrat iarăşi văzând cum 
vântul mângâie panaşele mătăsoase ale firelor de orz. Iar, 
după aceea, s-a vorbit în familie despre un alt soi de recoltă 
aşteptată cu nerăbdare, lucru ce-o făcea să zâmbească pe 
Mama mare... Da, şi n-au trecut trei luni şi familia Mac 
Carthy a sporit cu un nou membru, pe care Kitty se 
pregătise să i-l aducă în dar. 

În timpul cositului fânului, tocmai când treaba era în toi, 
unul dintre zilieri a fost doborât de febră şi nu şi-a mai 
putut continua munca. Spre a putea fi înlocuit era nevoie să 
fie căutat vreun cosaş fără lucru, dacă avea să mai fie cu 
putinţă să se găsească vreunul. Necazul era că domnul 
Martin şi-ar fi pierdut o jumătate de zi ca să alerge până la 
parohia Silton şi înapoi. Astfel încât a acceptat cu plăcere 
atunci când Prichindel s-a oferit să se ducă în locul lui. 

Adevărul este că putea să se încreadă în el ca să poarte un 
mesaj şi să-l transmită destinatarului. Opt kilometri pe un 
drum pe care îl cunoştea, întrucât îl străbătea în fiecare 
duminică, iată un lucru departe de a-l stânjeni pe băiatul 
nostru. Ba chiar îşi propunea să meargă pe jos, deoarece 
caii şi măgarul erau puşi la cărat nutreţ. Plecând de la 
fermă dis-de-dimineaţă, el făgăduia să fie înapoi înainte de 
prânz. 


Astfel încât, Prichindel a pornit în zori, cu un pas hotărât, 
având în buzunar scrisoarea fermierului, pe care trebuia s- 
o înmâneze hangiului din Silton, iar în desagă, mâncare 
pentru drum. 

Vremea era frumoasă dar răcoroasă, datorită unei brize 
uşoare ce bătea dinspre răsărit, drept care primii cinci 
kilometri au fost străbătuţi cu vioiciune. 

Nici ţipenie de om pe şosea sau prin casele risipite ici şi 
colo, deoarece toată lumea era ocupată cu muncile 
câmpului. Cât vedeai cu ochii, câmpia era plină de căpiţe, 
ce urmau să fie cărate grabnic în şire. 

Într-un loc anume, drumul întâlneşte un codru des, pe 
care-l înconjoară pe o lungime de mai bine de un kilometru 
şi jumătate. Prichindel s-a gândit că ar fi mai bine să treacă 
prin pădure, ca să câştige timp. A pătruns deci în codru, nu 
fără a fi cuprins de teama aceea, foarte firească de altfel, pe 
care pădurea o inspiră copiilor - pădurea în care există 
hoţi, pădurea în care sunt lupi, pădurea în care se petrec 
toate întâmplările povestite în nopţile de veghe. Nu-i mai 
puţin adevărat că Paddy, când vine vorba despre lup, se 
roagă bucuros de toţi sfinţii să-l ţină sănătos şi-l numeşte 
„naşul său”. 

Prichindel abia dacă făcuse vreo sută de paşi pe o alee 
îngustă, că s-a şi oprit la vederea unui om întins la umbra 
unui copac. 

Să fi fost vreun drumeţ care căzuse în acest loc sau pur şi 
simplu, un trecător ce se odihnea înainte de-a o porni iarăşi 
la drum? 

Prichindel privea neclintit şi, cum omul nu se mişca, a 
înaintat spre dânsul. 

Omul dormea adânc, cu braţele încrucişate la piept, cu 
pălăria trasă pe ochi. Părea tânăr, de douăzeci şi cinci de 
ani cel mult. După cizmele lui pline de pământ, după 
hainele-i prăfuite, se cunoştea că străbătuse fără îndoială o 
mare distanţă, urcând pe şoseaua dinspre Tralee. 


Însă, ceea ce i-a atras atenţia mai cu seamă lui Prichindel, 
a fost faptul că drumeţul era de bună-seamă marinar... da, 
după îmbrăcăminte, ca şi după bagaj, cuprins într-un sac de 
pânză groasă, gudronată. Pe acest sac era scrisă o adresă, 
pe care băieţelul nostru a izbutit s-o citească de îndată ce s- 
a apropiat mai mult. 

„Pat, a strigat el, ăsta-i Pat!” 

Da, Pat era şi l-ar fi recunoscut numai şi numai după 
asemănarea cu fraţii lui. Pat de la care nu mai aveau veşti 
de atâta amar de vreme. Pat, a cărui întoarcere era 
aşteptată cu atâta nerăbdare! 

Şi atunci, Prichindel a fost cât pe ce să-l strige ca să-l 
trezcască... Dar s-a stăpânit. Tot gândindu-se a priceput că, 
dacă Pat se ivea din nou la fermă fără ca familia să se 
aştepte să-l revadă, maică-sa şi mai cu seamă bunică-sa ar fi 
cuprinse de-o emoție atât de violentă, încât s-ar putea 
îmbolnăvi. Nu! Ar fi mai bine să-l înştiinţeze pe domnul 
Martin... El ar aranja cu duhul blândeţii lucrurile... Cât 
priveşte comisionul pentru hangiul din Silton, ei bine, are 
să-l facă mâine... Şi apoi, nu era Pat un muncitor cum nu se 
poate mai nimerit, un copil al fermei, care valora la fel de 
mult ca oricare altul?... De altfel, tânărul marinar era 
obosit, căci părăsise oraşul Tralee la miezul nopţii, după ce 
ajunsese acolo pe railway. De îndată ce va fi în picioare, are 
să ajungă repede la fermă. Principalul era deci să i-o ia 
înainte, pentru ca taică-său şi fraţii lui, anunţaţi la vreme, 
să-i poată ieşi în întâmpinare. 

N-avea rost, nu-i aşa, să-i lase pachetul ăsta, ca să-l care 
pe ultimii cinci kilometri. De ce să nu i-l ducă Prichindel? 
Nu era oare îndeajuns de puternic ca să-l poarte pe 
umeri?... În plus, i-ar face atâta plăcere să ia în spinare un 
sac de marinar... un sac care navigase... Vă daţi seama! 

A apucat aşadar sacul de bucla pe care-o făcea sfoara ce-l 
lega la gură şi, cumpănindu-şi-l bine în spate, s-a avântat în 
direcţia fermei. 


Odată ieşit din pădure, nu avea altceva de făcut decât s-o 
apuce pe şoseaua care se întindea drept înainte pe distanţă 
de vreun kilometru. 

Dar n-apucase Prichindel să facă nici cinci sute de paşi din 
drumul spre casă, că a şi auzit nişte strigăte răsunându-i în 
spate. Pe legea mea, el n-ar fi vrut nici să se oprească, nici 
să-şi încetinească paşii, ci, dimpotrivă, chiar a încercat să-şi 
mărească avansul. 

Însă, persoana care striga în acelaşi timp alerga. 

Era însuşi Pat. 

Trezindu-se din somn, nu-şi mai găsise sacul. Furios, 
dăduse buzna afară din pădure şi văzuse copilul, în timp ce 
acesta dădea colţul pe şosea. 

— Ei, hoţule!... N-ai de gând să te opreşti? 

Vă închipuiţi, de bună seamă, că Prichindel n-avea de gând 
să facă aşa ceva. El alerga cât îl ţineau picioarele, însă, cu 
sacul acela greu în spate, ar fi fost cu neputinţă să nu fie 
ajuns din urmă de tânărul marinar, care, se vede treaba, 
avea picioare de gabier. 

— Ah, hoţule, hoţule... N-ai să-mi scapi tu... şi e limpede 
ce-ai să păţeşti! 

Atunci, simțind că Pat nu se mai afla decât la două sute de 
paşi în urma lui, Prichindel a lăsat sacul să-i cadă şi a spălat 
putina cu cea mai mare iuţeală. 

Pat a cules sacul de pe jos şi şi-a continuat urmărirea. 

În sfârşit, ferma li s-a ivit în faţa ochilor chiar în clipa în 
care Pat, izbutind să-l ajungă din urmă pe copil, îl înşfăcase 
de gulerul hainei. 

Domnul Martin şi copiii săi se aflau atunci în curte, ocupați 
cu descărcarea nutreţului. Ce mai strigăt a putut să le 
scape, de vreme ce nu luaseră seama să şi-l înfrâneze! 

— Pat... fiul meu! 

— Frate... frate! 

Şi iată-le pe Martina şi pe Kitty, şi iat-o pe Mama mare, 
dând fuga să-l strângă în braţe pe Pat... 


Prichindel rămăsese locului, nemişcat, cu ochii strălucind 
de bucurie şi se întreba dacă nu se găseşte cineva care să-l 
mângâie şi pe el. 

— Ah... hoţul meu! a strigat atunci Pat. 

Totul a fost explicat în numai câteva cuvinte şi Prichindel, 
năpustindu-se spre Pat, i s-a aruncat de gât, de parcă s-ar fi 
căţărat pe gabia 
[48] unei nave. 

Capitolul XIII DOUĂ BOTEZURI. 

Ce bucurie pe alde Mac Carthy! Pat întors acasă, tânărul 
marinar la ferma Kerwan, familia strânsă iarăşi toată 
laolaltă, cei trei fraţi adunaţi în jurul aceleiaşi mese. Mama 
mare împreună cu nepotul ei cel mai drag, Martin şi 
Martina cu toţi copiii lor! 

Şi apoi, anul se anunţa bun. Recolta era îmbelşugată, iar 
aceea de cereale nu avea să fie mai mică. Cartofii, sfinţii 
cartofi, care umpleau brazdele cu tuberculii lor gălbui sau 
roşietici! Doar ei sunt pâine gata făcută: n-ai decât să-i coci, 
iar un pic de cenuşă fierbinte poate fi de-ajuns pentru asta, 
în cea mai simplă vatră. Din capul locului, Martina l-a 
întrebat pe Pat: 

— Te-ai întors pentru un an întreg, fiul meu? 

— Nu, mamă, doar pentru şase săptămâni. N-am de gând 
să mă las de meserie, căci este o meserie bună... Peste şase 
săptămâni trebuie să mă întorc la Liverpool, unde am să mă 
îmbarce din nou pe Guardian. 

— Peste şase săptămâni! a murmurat Mama mare. 

— Da, însă în calitate de şef de echipaj de astă dată, şi 
şeful de echipaj la bordul unei nave este cineva...! 

— Bine, Pat, bine! a spus Murdock, strângând cu dragoste 
mâna fratelui său. 

— Dar până în ziua plecării, a reluat tânărul marinar, dacă 
aveţi nevoie de două braţe vânjoase la fermă, vi le pun la 
dispoziţie pe ale mele. 

— lată un lucru ce nu se poate refuza, i-a răspuns pe dată 
domnul Martin. 


În ziua aceea, Pat abia făcuse cunoştinţă cu cumnată-sa 
Kitty, care se căsătorise cu fratele lui după ce se îmbarcase 
el ultima dată. A fost încântat să întâlnească în persoana ei 
o femeie atât de desăvârşită, vrednică de Murdock, ba chiar 
a crezut că-i de datoria lui să-i mulţumească pentru că avea 
să-i dăruiască un nepot - dacă nu cumva urma să-i facă o 
nepoată - înainte ca el să se întoarcă la bordul navei. Se 
bucura mult să devină unchi şi o săruta pe Kitty capeo 
soră ce se ivise pe neaşteptate în timpul îndelungatei sale 
absenţe. 

Desigur, veţi crede cu dragă inimă că Prichindel nu 
rămăsese nesimţitor în faţa unor asemenea efuziuni. Li se 
alătura şi el din adâncul sufletului, stând cuminte într-un 
ungher al sălii celei mari. Însă avea să vină cât de curând şi 
timpul său. Şi, pe deasupra, oare nu făcea parte din familie? 
Povestea vieţii sale i-a fost istorisită lui Pat. Bunul băiat a 
părut foarte înduioşat de cele auzite. Începând din clipa 
aceea, cei doi au devenit foarte buni prieteni. 

— Şi eu, repeta tânărul matelot, eu care-l luasem drept 
hoţ văzându-l cum fuge cu sacul meu! Într-adevăr, a fost în 
primejdie să capete câteva palme... 

— Oh, palmele dumneavoastră nu mi-ar fi făcut nici un 
rău, i-a răspuns Prichindel, deoarece nu vă furasem nimic! 

Şi, vorbind astfel, s-a uitat la flăcăul acesta viguros, bine 
făcut, bine clădit, cu înfăţişarea sa hotărâtă, purtarea lui 
sinceră, figura sa arsă de soare şi de briza mării. Un 
marinar i se părea un personaj însemnat... o fiinţă aparte... 
un domn ce umbla pe apă. Cât de bine pricepea el de ce Pat 
era preferatul lui Mama mare, care-l ţinea de mână de 
parcă ar fi vrut să-l împiedice să-şi părăsească familia prea 
curând! 

Se înţelege de la sine că, încă din prima oră, Pat îşi 
spusese povestea, explicase pentru ce nu dăduse de veste 
atâta timp - atât de multă vreme, încât se crezuse că a 
dispărut. Şi, de fapt, puţin mai lipsise ca să nu se mai 
întoarcă niciodată înapoi în ţară. Guardian eşuase pe un 


banc de nisip într-o insuliţă din părţile sudice ale Oceanului 
Indian. Acolo, timp de treisprezece luni, naufragiaţii n-au 
avut alt refugiu decât o insulă pustie, situată în afara 
rutelor maritime, fără nici o legătură cu restul lumii. În 
sfârşit, după numeroase strădanii, marinarii au izbutit să-l 
pună din nou pe Guardian pe linia de plutire. Totul fusese 
salvat - atât nava, cât şi încărcătura. lar Pat se remarcase 
într-atâta prin zelul şi curajul său, încât, la propunerca 
căpitanului, casa Marcuard din Liverpool hotărâse să-l 
îmbarce din nou în calitate de şef de echipaj pentru 
viitoarea cursă în Pacific. Lucrurile mergeau, aşadar, cât se 
poate de bine. 

Încă de a doua zi, toată lumea de la ferma Kerwan s-a pus 
iarăşi pe treabă şi s-a văzut de îndată că zilierul bolnav avea 
să fie înlocuit de un muncitor straşnic. 

O dată cu sosirea lunii septembrie, secerişul era în toi. lar 
dacă la grâu producţia rămânea, ca de obicei, destul de 
slabă, cel puţin secara, orzul şi ovăzul dăduseră o recoltă 
îmbelşugată. Anul acesta 1878 era, în chip de netăgăduit, un 
an rodnic. Încasatorul de arenzi putea să se prezinte chiar 
şi înainte de Crăciun, dacă era grăbit. Avea să fie plătit cu 
bani buni şi sunători, iar procurarea de rezerve urma să 
rămână pentru la iarnă. Nu-i mai puţin adevărat că Martin 
Mac Carthy nu izbutea câtuşi de puţin să-şi sporească 
economiile; el trăia numai de pe urma muncii sale, care îi 
asigura prezentul, însă nu şi viitorul. Ah, viitorul fermierilor 
arendaşi din Irlanda, veşnic la cheremul capriciilor vremii! 
Acest lucru îl preocupa fără încetare pe Murdock. Astfel 
încât nu înceta să-i sporească ura împotriva unei asemenea 
stări sociale, care nu va lua sfârşit decât o dată cu abolirea 
sistemului landlorzilor şi cu înapoierea pământului acelora 
ce-l cultivă prin plata lui eşalonată. 

„Trebuie să avem încredere!” îi tot repeta Kitty. 

Şi Murdock se uita la dânsa fără să-i răspundă. 

În cea de a noua zia aceleiaşi luni, evenimentul aşteptat 
cu atâta nerăbdare a adus mare bucurie la ferma Kerwan. 


Kitty, care nu stătuse decât foarte puţină vreme la pat, a 
adus pe lume o fetiţă. Ce încântare pentru toată lumea! 
Acest copilaş a fost întâmpinat întocmai ca un înger ce-ar fi 
pătruns, bătând din aripi, pe fereastra sălii celei mari. 
Mama mare şi Martina şi-l smulgeau una alteia din braţe. 

Pe chipul lui Murdock s-a întipărit un zâmbet de fericire 
atunci când şi-a îmbrăţişat copilul. Cei doi fraţi ai săi îşi 
priveau nepoata cu adoraţie. Nu era oare dânsa primul 
fruct pe care-l dădea ramura principală a arborelui familiei, 
ramura Kitty-Murdock, aşteptând ca şi celelalte două să 
binevoiască a produce aşijderea? Şi să ne mai mirăm atunci 
că tânăra mamă a fost felicitată, răsfăţată, înconjurată cu 
tot soiul de îngrijiri! Şi ce de lacrimi de înduioşare n-au mai 
curs! Ai fi zis că locuinţa fusese pustie înainte de naşterea 
acestei mici fiinţe! 

Cât despre băieţelul nostru, niciodată nu mai fusese atât 
de emoţionat ca în clipa în care i s-a îngăduit să-i dea o 
sărutare noii născute. 

Nimeni nu se îndoia că această naştere trebuia să dea 
ocazia unei adevărate sărbători, de îndată ce Kitty ar fi 
putut să ia şi dânsa parte. Şi fapt este că nici n-a întârziat 
câtuşi de puţin. De altminteri, programul avea să fie foarte 
simplu. După ceremonia botezului, oficiată la biserica din 
Silton, preotul şi câţiva prieteni ai domnului Martin, o 
jumătate de duzină de mici arendaşi de prin împrejurimi, 
care nu pregetau să vină de la patru-cinci kilometri, s-au 
strâns la fermă. Îi aştepta un dejun îmbelşugat şi delicios. 
Oamenii aceia cumsecade erau încântați să împărtăşească 
bucuria acestei familii cinstite, la un banchet prietenesc. Şi, 
ceea ce-i făcea pe-ai casei îndeosebi fericiţi era faptul că Pat 
lua parte la petrecere, întrucât plecarea lui la Liverpool nu 
urma să aibă loc decât către sfârşitul lunii septembrie. 
Hotărât lucru, zeiţa Lucina care veghează asupra 
naşterilor, aranjase împrejurările cum se cuvine şi ar fi 
meritat să i se aprindă o lumânare dacă n-ar fi fost - ce 
îngrozitor! - de origine păgână. 


Dar, mai întâi şi mai întâi trebuia hotărât ceva foarte 
important, ce nume să i se dea copilului? 

Mama mare a propus să i se spună Jenny şi, în această 
privinţă, n-au existat nici un fel de dificultăţi ca, de altfel, 
nici în aceea a alegerii unei naşe. Toată lumea era atât de 
sigură că i-ar face plăcere bătrânei dacă i s-ar propune aşa 
ceva, încât s-a căzut numaidecât de acord. Ce-i drept, patru 
generaţii o despărţeau pe străbunică de strănepoată şi, fără 
îndoială că este mai bine ca o fină să poată conta pe naşa ei, 
cel puţin în timpul copilăriei. Însă, în atare caz, era o 
chestiune de simţăminte care trebuiau să aibă întâietate 
asupra tuturor celorlalte lucruri: ar fi fost parcă o ocazie 
pentru bătrâna femeie de a-şi regăsi maternitatea şi lacrimi 
de înduioşare i-au scăldat obrajii atunci când, cu oarecare 
solemnitate, i s-a făcut propunerea. 

Şi naşul?... Ah, aici e aici! lată ceva care n-are să meargă 
la fel de repede. Un strâin?... Nici nu putea fi vorba de asta, 
deoarece existau în casă doi fraţi, cu alte cuvinte doi unchi, 
Pat şi Sim, care cereau insistent să li se facă cinstea de-a fi 
naşi. Totuşi, să-l fi ales pe unul, ar fi însemnat să-l 
nemulţumeşti pe celălalt. Fără îndoială că Pat, mai mare 
decât Sim, s-ar fi putut folosi de dreptul lui în această 
împrejurare, însă el era matelot, sortit să-şi petreacă pe 
mare cea mai mare parte a existenţei sale. Cum i-ar fi fost 
cu putinţă să vegheze asupra micuţei lui fine?... A priceput 
dar acest lucru, oricâtă mâhnire i-a pricinuit, astfel încât 
alegerea urma să cadă asupra lui Sim. 

Or, iată că Mama mare a avut o idee care, mai întâi, a 
stârnit uimire. Oricum, dânsa avea dreptul să aleagă un naş 
pe placul său. Ei bine, ea l-a numit pe Prichindel. 

Cum adică! Acest copil găsit, orfanul ăsta căruia nu i s-a 
cunoscut niciodată familia să fie naş...? 

Se putea oare admite aşa ceva?... Fără îndoială, se ştia că 
este inteligent, harnic, devotat... El era iubit, stimat, 
apreciat de toţi cei de la fermă... Dar, în sfârşit... 
Prichindel!... Şi, pe deasupra, puştiul nu avea încă decât 


şapte ani şi jumătate, ceea ce înseamnă o vârstă cam mică 
pentru un naş. 

— Ce contează, a făcut Mama mare, el are prea puţin, în 
schimb eu am prea mult... Are să se compenseze. 

Într-adevăr, dacă naşul nu avea încă opt ani, naşa 
împlinise şaptezeci şi şase - adică optzeci şi patru de ani la 
un loc... lar Mama mare afirma că asta nu însemna decât 
patruzeci şi doi pentru fiecare. 

— Tocmai în puterea vârstei, a adăugat dânsa. 

Dar, după cum vă daţi seama, oricât ar fi dorit ceilalţi să-i 
fie bătrânei pe plac, se cădea ca propunerca să fie judecată 
cu toată chibzuinţa. Tânăra mamă, când i s-a cerut părerea, 
n-a văzut în asta nici un neajuns, căci ea îi vădise lui 
Prichindel o dragoste aproape maternă. Însă domnul 
Martin şi Martina s-au arătat destul de nehotărâţi, întrucât 
nu izbutiseră să afle nimic în privinţa stării civile a copilului, 
cules din cimitirul oraşului Limerick şi care nu-şi cunoscuse 
niciodată părinţii. 

Între timp, a intervenit Murdock şi a lămurit problema. 
Inteligența lui Prichindel, cu mult deasupra vârstei sale, 
judecata lui serioasă, silinţa pe care o punea în tot ce făcea 
şi ceea ce desluşea limpede pe chipul lui, adică faptul că 
avea să-şi croiască un drum în viaţă, au fost motivele ce l-au 
hotărât să limpezească lucrurile. 

— Vrei? l-a întrebat el. 

— Da, domnule Murdock, a făcut Prichindel. 

Şi i-a dat răspunsul pe un ton atât de hotărât, încât cu toţii 
au fost mişcaţi. Avea, fără îndoială, simţământul 
responsabilităţii pentru viitorul finei sale, pe care şi-l asuma 
din toată inima. 

La 26 septembrie, încă din zori, fiecare era pregătit 
pentru ceremonie. Îşi puseseră cu toţii hainele de duminică 
şi, femeile în droşcă, bărbaţii pe jos, s-au îndreptat plini de 
voioşie spre parohia Silton. 

Însă, de îndată ce au păşit în biserică, s-a ivit o 
complicaţie, o dificultate la care nimeni nu se gândise până 


atunci. A descoperit-o preotul paroh. 

În clipa când acesta a întrebat ce naş aleseseră pentru 
noul-născut, Murdock i-a răspuns: 

— Prichindel. 

— Şi ce vârstă are€...? 

— Şapte ani şi jumătate. 

— Şapte ani şi jumătate?... Este cam prea tânăr... Totuşi, 
n-ar fi nici o piedică. Dar, spuneţi-mi, presupun că mai are şi 
alt nume în afară de Prichindel? 

— Părinte, noi altul nu-i ştim, i-a răspuns Mama mare. 

— Nu-i ştiţi alt nume? a replicat preotul. Şi, adresându-se 
băieţelului, l-a întrebat: 

— Tu trebuie să ai un nume de botez, nu? 

— Nu am, părinte. 

— Ei, asta-i, copilul meu, nu cumva, din întâmplare, tu n-ai 
fost niciodată botezat? 

Indiferent dacă din întâmplare sau altcumva, un lucru este 
sigur - că Prichindel se afla în imposibilitatea de-a da vreo 
informaţie cât de mică asupra acestui subiect. N-avea nici 
un fel de amintire cu privire la ceremonia botezului. Ne-am 
putea chiar mira de faptul că familia Mac Carthy, atât de 
religioasă îndeobşte şi ţinând toate regulile bisericii 
catolice, nu se preocupase până atunci de asemenea 
problemă. 

Adevărul este că nimănui nu-i trecuse prin cap această 
idee. 

Prichindel, închipuindu-şi că era vorba despre o piedică de 
netrecut pentru a putea deveni naşul lui Jenny, se tulburase 
din cale-afară şi era foarte ruşinat. Însă, atunci, Murdock a 
strigat: 

— Ei, păi dacă nu a fost botezat, părinte, să fie botezat 
acum! 

— Dar dacă o fi mai fost... a băgat de seamă Mama mare. 

— Ei bine, are să fie de două ori mai creştin! a strigat Sim. 
Botezaţi-l pe el înaintea micuţei... 

— De fapt, de ce nu? i-a răspuns preotul. 


— Atunci, va putea să fie naş? 

— De bună seamă. 

— Şi nu este nici o oprelişte ca amândouă botezurile să se 
facă unul după altul?... a întrebat Kitty. 

— Nu văd nici o dificultate, i-a răspuns, dacă Prichindel îşi 
găseşte un naş şi o naşă pentru sine însuşi. 

— Am să-i fiu eu naş, a spus domnul Martin. 

— Şi cu mine, a adăugat Martina. 

Ah, vă închipuiţi cât de fericit a fost Prichindel la gândul că 
legătura dintre el şi familia lui adoptivă are şi fie şi mai 
strânsă! 

— Mulţumesc... vă mulţumesc! repeta el, sărutând mâinile 
bunicii, ale lui Kitty şi ale Marţinei. 

Şi, întrucât avea nevoie de un nume de botez, i-a fost dat 
acela de Edit, care era sfântul din calendar în ziua aceea. 

Edit? Fie! Dar, după toate aparențele, pe dânsul avea să-l 
cheme şi mai departe tot Prichindel... Numele acesta i se 
potrivea atât de bine şi lumea se obişnuise într-atâta cu el! 

Tânărul naş a fost aşadar mai întâi botezat; apoi, 
ceremonia odată terminată, Mama mare şi el au ţinut 
deasupra cristelniţei copilul, care a fost botezat creştineşte 
şi după toate regulile cu numele Jenny, după dorinţa naşei 
mele. 

De îndată, clopotele au început să răspândească sunetele 
cele mai voioase din parohie, petardele să pocnească la 
ieşirea din biserică, iar mărunţii coppers să plouă peste 
capetele pugştilor din ţinut... Doamne, şi câţi mai erau 
dinaintea tindei! Ai fi crezut că toţi sărmanii din comitat îşi 
dăduseră întâlnire în piaţa din Silton. 

Dragă Prichindel, ţi-ai fi putut închipui vreodată că va sosi 
ziua în care ai să figurezi în primul rând într-o împrejurare 
atât de solemnă? 

Întoarcerea la fermă s-a făcut în pas vioi, cu preotul în 
frunte şi cu invitaţi - vreo cincisprezece vecini şi vecine. Cu 
toţii au luat loc în faţa mesei întinse în sala cea mare, ţinută 


sub supraveghere de o desăvârşită bucătăreasă, pe care 
domnul Martin o adusese de la Tralee. 

Se înţelege de la sine că bucatele pregătite pentru acest 
ospăț de neuitat erau toate făcute din proviziile fermei. 
Nimic nu venea din afară - nici pulpele de miel fript stropite 
cu zeamă dreasă cu mirodenii, nici puii scăldaţi într-un sos 
alb cu verdeţuri, nici jamboanele, a căror grăsime 
delicioasă se revărsa peste marginile farfuriilor, nici 
ostropelul de iepure în sos de vin alb, nici chiar somonii şi 
ştiucile, deoarece peştii fuseseră prinşi în apele râului 
Cashen în timpul fluxului. 

De prisos să mai adăugăm că, în carnetul lui Prichindel, 
toate aceste îmbelşugate feluri de mâncare erau înscrise la 
coloana „ieşiri” şi că, astfel, contabilitatea lui era în cea mai 
bună rânduială. Putea aşadar să mănânce cu inima 
împăcată şi să bea aşijderea. De altmineri, erau de faţă 
vlăjgani vânjoşi ce-i dădeau exemplu, oameni cu stomacuri 
viguroase, pe care obârşia bucatelor nu-i nelinişteşte atâta 
vreme cât ele se găsesc din belşug. Nu! N-a rămas nici 
urmă din acest dejun ce putea ţine loc şi de cină - nici din 
cele trei rânduri de feluri de mâncare, nici din desert, în 
ciuda faptului că fusese servit un uriaş plum-pudding 
(budincă de prune) cu orez şi că mai fusese câte o tartină 
de coacăze de persoană, însoţită de legături de ţelină 
crudă. 

Tot astfel şi cu vinul de ghimber, cu berea stout şi porter, 
cu soda, cu usquebaugh care este un soi de whisky şi cu 
brandy, cu ginul ca şi, cu grogul, preparat după faimoasa 
reţetă hot, strong and plenty, adică fierbinte, tare şi mult. 
Se găsea acolo cu ce să vâri sub masă pe cei mai oţeliţi 
băutori de provincie. Astfel încât, spre sfârşitul prânzului, 
care a durat trei ceasuri bune, ochii tuturor ardeau ca 
jăratecul şi obrajii le erau roşii precum cărbunii aprinşi. 
Fără îndoială că erau cumpătaţi cei din familia Mac 
Carthy... Ei nu umblau prin „cârciumile de eter” rezervate 
catolicilor, din dispreţ pentru „cârciumile de alcool” 


rezervate protestanților. Şi, de altfel, nu există oare 
îngăduinţă pentru o zi de botez, iar preotul nu se găsea 
acolo tocmai ca să-i ierte pe păcătoşi? 

Cu toate acestea, domnul Martin îşi supraveghea atent 
musafirii şi îşi găsise un ajutor destul de neprevăzut în Pat, 
cel de-al doilea fecior al său, care devenise cumpătat, în 
timp ce frate-său Sim parcă începuse niţel să se 
scrântească la cap. 

Şi, cum un fermier de prin împrejurimi găsise cu cale să se 
minuneze că un matelot este atât de cumpănit la băutură, 
tânărul marinar i-a răspuns: 

— Asta pentru că ştiu povestea lui John Playne! 

— Povestea lui John Playne?... au strigat mai multe glasuri. 

— Povestea sau balada, după cum vă e pe plac. 

— Ei bine, cântă-ne-o şi nouă, Pat, a spus preotul, pe care 
această mică diversiune nu-l supăra câtuşi de puţin. 

— Dar să ştiţi că este tristă... şi lungă de nu se mai 
sfârşeşte. 

— Haide, totuşi, băiatul meu... Avem tot timpul să te 
ascultăm până la capăt! Atunci Pat a început să intoneze 
jelania cu un glas atât de emoţionant, încât lui Prichindel i 
se părea că aude întreg oceanul cântând prin gura lui. 

Jeluire pentru John Playne. 


John Playne, de mă-ti credea, E cherchelit de tot; 

El n-a-ncetat să bea Pân' n-a căzut beat mort. 

Căci două ore-a stat - 

În crâşmă, şi-a băut Pân' ce şi-a terminat Toţi banii ce-a 
avut. 

Ei şi? La pescuit Îi va redobândi; 

Beţivul înrăit Din nou i-o cheltui. 

La cei pescari din Kromer Năravul e mai tare, Chiar de-s 
bărbaţi de fier... 

Haide, John Playne, pe mare! 

— Bun, iată-l acum afară din cârciumă! a strigat Sim. 


— Grea lovitură pentru un băutor! a adăugat fermierul cel 
gros. 
— Lasă-l, c-a băut destul! a băgat de seamă domnul 
Martin. 
— Prea mult, chiar! a spus preotul. 
Şi Pat a continuat să cânte: 
Trage-o bluză vătuită, Cizmele, o glugă groasă Şi 
mantaua-i ceruită Că-i vremea geroasă. 
După asta, el ridică Trudnic, arborele mare; 
De strădanii nu-i e frică, John e-ndemânatic, tare. 
Apoi, trage de-o parâmă Să înalțe, iarăşi focul; 
Se-ncordează, se dărâmă Pânza grea îşi reia locul. 
II Hai, scoate vasu-n larg Cu botul lui avan, Cu pânze şi 
catarg, Cu numele Cavan. 
Deci, John să se grăbească Să urce iar la bord. 
Şalupa pescărească De mult ieşi din port. 
Căci marea-i schimbăcioasă Şi scade mai demult. 
Refluxul mai durează Un ceas-două, cel mult. 
— Mai mult ca sigur că i se va întâmpla o nenorocire, din 
vina lui! a spus Mama mare. 
— Cu atât mai rău pentru el, i-a replicat parohul. 
Pat a reluat numaidecât balada: 
III Ceru-i vânăt, noaptea-ntunecoasă, Vântul, ca un corb de 
pradă Peste nava lui se lasă... 
John, cu ochi ca de iscoadă Cată, mai aproape încă... 
Ce aude, ce-l deşteaptă? 
Ilată-l, s-a izbit de-o stâncă... 
Vai de el de mai aşteaptă! 
Vasul său se clatină - 
Valul greu nu doarme Şi o hulă mai haină Ar putea să-l 
sfarme. 
John Playne bombăne şi-njură Printre dinţi, pe drum; 
E o-ntreagă tevatură Să se-mbarce-acum. 
Sughiţând, se echipează Cu mişcări hai-hui; 
Pipa şi-o aprinde, trează, Cu bricheta lui. 
În sfârşit, desface-amara Şi-o aruncă la pământ; 


Mâna-i strânge-acuma bara Şi-i dă navei drumu-n vânt. 

Dar, în drept la Drumul Crucii Când beţivul a trecut Nu se 
poate, bată-l cucii. 

Cred c-o cruce şi-a făcut. 

— Un irlandez trebuie întotdeauna să se închine, observă 
Murdock cu gravitate. 

— Chiar şi când e băut, răspunde Martina. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază! adaugă preotul. 

Şi Pat îşi reia jeluirea: 

IV Golful are două mile Până-n bancul de nisip. 

Treceri foarte dificile, Şerpuite-n fel şi chip. 

Este ca un labirint Unde, chiar în plină zi. 

Drumul nu e un alint lot curajul de-a-i găsi. 

John stă la postul lui, neabătut, Cu mâna viguroasă, ochiul 
sigur; 

El ştie doar ce are de făcut Şi se îndreaptă, fără înconjur 
Spre capul ce-l vezi apărând În josul vechiului fanal; 

Acolo, curentul apei-i mai bland Decât de-a dreptul prin 
şenal. 

John desfăşoară pânzele toate Le dezleagă dintr-o dat' 

Şi acum, făr-a se-abate Duce nava, ne-nfricat. 

lată şi mareea scade-aici lar John Playne e în acest Loc 
unde trec, amici, Vânturile dinspre Nord-Est. 

Loc uşor de cunoscut, Căci se află, ştie-oricare. 

Und' se-nfige, la-nceput. 

Bancul de nisip în mare. 

Şi acum, fixându-şi scota Pe tachetu-i greu, de ferării, John 
poate s-ajungă flota; 

John Playne este-n largul mării. 

În largul mării! se gândea Prichindel. Cât de frumos 
trebuie să fie când te afli acolo! 

V În faţă se cască hăul, Gol negru şi fioros Şi doar, palid, 
fulgerul Îl face mai luminos! 

Cu o furie turbată Vântul bubuie-n tării; 

Furtuna o să-l abată Până la nivelul mării Şi, într-adevăr, 
rafala Se dezlănţuie în aer Şi, pân-ce valul mării spală, Ea 


din cer coboară, caer. 

Pat se oprise singur din cântat. De data aceasta, nimeni n- 
a mai făcut nici o observaţie. Fiecare asculta cu atenţie, de 
parcă furtuna pomenită în baladă ar fi vuit pe deasupra 
fermei Kerwan, preschimbată ca prin farmec în corabia lui 
John Playne. 

VI Dar John are o idee, Să depăşească vântul Măcar cu o 
bordee Cum făcusc ani de-a rândul. 

Cu toate pânzele în vânt Deşi acesta suflă, rece, El le-a 
întins, din jos, cu-avânt Şi vasul mai aproape trece. 

Iar dacă straşnica furtună Se înteţeşte şi mai tare, El cu 
munca se răzbună. 

Şi lasă tot năvodu-n mare. 

Şi acum cu lanţu-ntins Ancora fiind în apă Şi cu năvodul 
destins, Nava lui John nu mai scapă. 

Ştie orice marinar încercat Că un vas gonind pe-ancoră, 
Ambardeea nu-l abate niciodat Chiar de nu-l cârmeşti la 
proră... 

Însă şi cu capul greu Şi cu ochi cătând cruciş, John ar bea 
mereu, mereu... 

Deci, ia plosca fără ocoliş. 

O desface şi-o duce la gură. 

O stoarce, o răsuceşte, Golind-o de băutură; 

Pe-o bancă sc culcuşeşte. 

El doarme, cu burta plină De gin şi rachiu de vin; 

Nu mai e John Playne de vină; 

Vai, el este John cel plin! 

— Nesocotitul! a strigat domnul Martin. 

— Se zice că există un Dumnezeu al beţivilor, a băgat de 
seamă, cu un aer firesc, Sim. 

— Cât de ocupat trebuie să mai fie! i-a răspuns, prompt, 
Martina. 

— O să vedem îndată! a replicat preotul. Continuă, Pat. 

VII Dimineaţa, timp frumos Cerul e spălat de nori: 

Străluceşte luminos Soarele, încă din zori. 

Şi cum se uită de uşor De primejdii, ca de-un val; 


Toţi pescarii îi dau zor, Fluxul să-i ducă la mal Fiecare vas 
grăbeşte; 

Iată-le, bord lângă bord. 

Ca-n regată se grăbeşte, Toată lumea, către port. 

— Şi John Playne? a întrebat Prichindel, foarte neliniştit de 
soarta beţivului care a adormit, trăgând după el năvodul. 

— Ai răbdare, i-a răspuns domnul Martin. 

— Mă tem pentru dânsul, a adăugat Mama mare. 

VIII Dar iată, ce se petrece? 

Primul vas iese din rând - 

Parcă n-ar mai vrea să plece - 

Şi se-ntoarce iar în vânt Acelea ce-i vin din spate 
Manevrează în tăcere; 

Îl urmează iarăşi, toate Fără gând de-ntoarcere. 

Noaptea ce s-o fi-ntâmplat? 

În furtună, nu cumva Vreo nav-a naufragiat? 

Da! lată-i acum epava! 

Se grăbesc, toţi pe potrivă... 

Un vas, profilat pe cer Este singur, în derivă Răsturnat, cu 
chilă-n aer. 

— Răsturnat! a strigat Prichindel. 

— Răsturnat! a repetat Mama mare. 

IX lute, că e iar de muncă! 

Năvodul trebuie săltat. 

Ochi cu ochi, din mare-adâncă Şi la bord iar ridicat. 

Îl apucă, îl agaţă Şi cu scripeţi îl aburcă; 

El se urcă, el se-nalţă; 

lată, un cadavru-l spurcă! 

lar epava cea umană Smulsă mării cu braţ de fier E John 
Playne, de bună seamă, E pescarul din Kromer. 

X Vasul său, ce mai năpastă, Pe seama lui l-a lăsat; 

Prins de vântul dintr-o coastă Acesta s-a răsturnat. 

E uşor de priceput Cum beţivul cel nărod, John Playne 
însuşi a căzut În al său propriu năvod. 

Ce privelişte urâtă Când pe punte e urcat: 

Cu toată apa băută El pare că-i iarăşi beat! 


— Nenorocitul! a făcut Martina. 

— Să ne rugăm pentru dânsul! a spus Mama mare. 

Hai pescari, fără folos Treaba să ne-o terminăm: 

Pe beţivul ticălos Să mergem să-l îngropăm. 

Şi, de vreţi, mă credeţi încă, Să cătaţi un loc, aşa, Groapa 
i-o săpaţi adâncă, John să nu mai poată bea! 

John cel din Kromer s-a dus John Playne, cu braţul tare; 

Însă mareea e sus Haidem, pescari, pe mare! 

Glasul lui Pat răsuna ca o trâmbiţă atunci când rostea 
versurile de pe urmă ale jeluirii. lar comesenii au fost atât 
de mişcaţi, încât s-au mulţumit să mai tragă câte o singură 
duşcă în sănătatea fiecăreia dintre gazde - ceea ce n-a 
însemnat mai mult de zece pahare bune... Şi şi-au luat 
rămas bun, cu făgăduiala că n-au să-l imite niciodată pe 
John Playne - nici măcar pe pământ. 

Capitolul XIV ŞI ÎNCĂ NU ÎMPLINISE NOUĂ ANI. 

După ce a trecut ziua aceea mare, toată lumea de la fermă 
s-a întors la muncile câmpului. S-a muncit mult, pe rupte. 
Cu siguranţă, Pat nu şi-a dat deloc seama că venise în 
concediu de odihnă. Şi cu cât avânt îşi ajuta el tatăl şi fraţii! 
Mateloţii sunt, într-adevăr, truditori neînfricaţi, chiar şi 
atunci când nu se găsesc pe mare. Pat sosise în toiul 
secerişului, după care a urmat strânsul legumelor. Ne luăm 
îngăduinţa să spunem că el s-a „zgâlţâit” ca un gabier la 
vela trincă - expresie de care însuşi s-a folosit şi a fost 
nevoit să i-o explice lui Prichindel. Ştim că acesta nu era 
niciodată împăcat cu sine atâta vreme cât nu i se arătau 
motivele oricărui lucru. Nu se dezlipea de Pat care se 
împrietenise cu dânsul - prietenia unui marinar faţă de 
musul său. Îndată ce se isprăvea ziua de muncă, în timp ce 
toată lumea era strânsă în jurul mesei de seară, ce bucurie 
simţea Prichindel să-l asculte pe tânărul matelot istorisindu- 
şi călătoriile, incidentele la care luase parte, furtunile ce le 
avusese de îndurat Guardian, cursele frumoase şi rapide ale 
navelor peste mări şi oceane! Însă ceea ce îl interesa mai cu 
seamă erau bogatele încărcături aducătoare de venit, 


purtate în contul casei Marcuard, îmbarcarea mărfurilor pe 
velierul cu trei catarge, plecat la drum cu destinaţia 
Europa. Fără nici o îndoială că aceste probleme de comerţ îi 
atingeau spiritul practic. După părerea lui, armatorul îl 
depăşea ca importanţă pe căpitanul vasului. 

— Atunci, îi întreba el pe Pat, asta se numeşte negoţ? 

— Da, se îmbarcă produsele care se fabrică într-o ţară şi 
ele urmează a fi vândute într-o ţară unde acestea nu se 
fabrică... 

— Mai scump decât au fost cumpărate? 

— Bineînţeles... ca să poţi scoate câştig de pe urma lor. 
Apoi, se importă produse din alte ţinuturi, ca să le vinzi din 
no0u... 

— Întotdeauna mai scump, Pat? 

— Da, întotdeauna mai scump... atunci când se poate! 

Să nu-ţi vină să crezi că Prichindel i-a pus asemenea 
întrebări de sute de ori lui Pat în timpul şederii acestuia la 
ferma Kerwan! Din nefericire însă şi spre marea mâhnire a 
tuturor, a sosit clipa când Pat s-a văzut nevoit să-i 
părăsească şi să se întoarcă la Liverpool. 

30 septembrie a fost ziua despărțirii. Pat avea să-şi ia 
rămas bun de la toţi cei ce-l iubeau. Câtă vreme urma să 
mai treacă fără să-i revadă? Nimeni nu putea şti. Însă ela 
făgăduit să scrie, şi încă des. Cu câtă emoție l-a îmbrăţişat 
toată lumea pe bunul băiat! Mama mare era şi dânsa de 
faţă, plângând! Avea oare s-o mai regăsească la întoarcere, 
în faţa vetrei, cu furcă-n brâu, în mijlocul copiilor ei, 
sărmana femeie atât de bătrână? Cel puţin o lăsa într-o 
bună stare a sănătăţii, ca pe toţi membrii familiei de altfel. 
În plus, anul fusese favorabil agricultorilor din comitat. Nu 
exista nici o temere pentru iarna care începea să se facă 
simțită. Astfel încât, Pat i-a spus fratelui său mai mare: 

— Aş vrea să te ştiu mai puţin îngrijorat, Murdock. Cu 
curaj şi cu voinţă ieşi cu bine din orice împrejurare. 

— Da, Pat... dacă norocul este de partea ta, însă nu poţi să- 
i comanzi norocului. Vezi tu, frate, să munceşti fără încetare 


pe o bucată de pământ care nu este altău, care nu va 
deveni niciodată al tău şi, pe deasupra, să fii la cheremul 
unei recolte proaste, nici curajul şi nici voinţa nu pot 
rezolva nimic! 

Pat nu prea ştia ce să-i răspundă fratelui său mai mare şi, 
cu toate acestea când i-a strâns ultima oară mâna, i-a 
şoptit: 

— Fii încrezător! 

Tânărul marinar a fost condus până la Tralee cu brişca. 
Era însoţit de tatăl său, de fraţii lui şi de Prichindel, care şi- 
a avut şi el partea de afectuoase cuvinte de despărţire. 
Trenul urma să-l ducă până la Dublin, de unde pachebotul 
avea să-l transporte la Liverpool. 

Mai era încă multă treabă de făcut la fermă pentru 
săptămânile următoare. Recolta odată strânsă în hambare, 
venise momentul să fie îmblătită şi, după aceea, domnul 
Martin a trebuit să bată pieţele ca să-şi vândă produsele, 
nemaipăstrând decât boabele pentru sămânță. 

Aceste vânzări îl interesau pe băiatul nostru în cel mai 
înalt grad. Astfel încât, fermierul îl lua mereu cu sine. Să 
nu-l acuzaţi pe acest copil de opt ani că era aprig la câştig. 
Nu! Aşa îi era firea şi instinctul îl împingea către negoţ. În 
rest, se mulțumea cu pietricica pe care Martin Mac Carthy 
i-o înmâna în fiecare seară şi el se felicita văzând cum îi 
sporeşte comoara. Vom face, de altfel, observaţia că dorinţa 
de profit este înnăscută la naţia irlandeză. Locuitorilor din 
Verdele Erin le place să agonisească bani, cu condiţia - 
totuşi - de a şi-i fi câştigat în mod cinstit. Iar atunci când 
fermierul încheia o afacere bună în piaţa din Tralee sau din 
târguşoarele învecinate. Prichindel se arăta aşa de fericit, 
de parcă ar fi făcut-o spre profitul lui. 

Lunile octombrie, noiembrie şi decembrie s-au scurs în 
condiţii destul de bune. Muncile câmpului erau de multă 
vreme încheiate atunci când perceptorul de arenzi s-a 
înfăţişat, în ajunul Crăciunului, la Kerwan. Banii erau 
pregătiţi; însă, odată schimbaţi contra unei chitanţe în bună 


regulă, nu mai rămânea nici o para chioară la fermă. De 
aceea, nedorind să vadă cum se duc aceşti bani, smulşi cu 
atâta greutate de pe pământul altuia, Murdock se grăbise 
să iasă de cum dăduse cu ochii de încasator. Nu era nimic 
altceva decât îngrijorarea pentru ziua de mâine. Însă, din 
fericire, pentru iarnă erau asiguraţi, iar rezervele le 
îngăduiau să reînceapă arăturile de primăvară fără 
cheltuieli suplimentare. 

O dată cu sosirea noului an, s-au pornit nişte geruri 
straşnice. Nimeni nu mai părăsea acum ferma. Ce-i drept, 
înăuntru rămăsese destul de lucru. Nu era de făcut 
mâncare şi nu trebuiau îngrijite animalele? Prichindel avea 
în seamă mai cu deosebire curtea păsărilor şi se putea pune 
bază pe dânsul. Găinile şi puii erau, pe cât de bine îngrijiţi, 
pe atât de meticulos numărați. Între timp, el nu uita că mai 
are şi o fină. De câtă bucurie era cuprins atunci când o 
ţinea pe Jenny în braţe, o făcea să surâdă zâmbindu-i, 
cântându-i felurite cântece, când o legăna ca să adoarmă, în 
timp ce maică-sa era ocupată cu cine ştie ce treabă! 
Adevărul este că îşi luase îndatoririle în serios. Un naş este 
aproape ca un părinte, iar el o privea pe fetiţă ca pe 
propriul său copil. În privinţa ei, îşi făurea planuri foarte 
ambiţioase de viitor. Dânsa nici nu urma să aibă alt profesor 
în afara lui... Avea s-o înveţe să vorbească mai întâi, apoi să 
citească, să scrie, mai târziu, „să-şi ţină casa”. 

Să băgăm aici de seamă că Prichindel trăsese foloase de 
pe urma lecţiilor domnului Martin şi a fiilor săi, mai cu 
seamă ale acelora pe care i le dădea Murdock. 

În această privinţă, el nu se mai găsea în starea în care îl 
lăsase Grip - acel sărman Grip ce-i stăruia veşnic în gând şi 
a cărui amintire n-avea să i se mai şteargă niciodată din 
minte... 

Primăvara şi-a făcut apariţia fără prea mare întârziere, 
după o iarnă ce fusese destul de aspră. Tânărul păstor, 
însoţit de prietenul său Birk, îşi relua îndeletnicirile 
obişnuite. Sub supravegherea lui, oile şi caprele se 


învârteau prin păşunile din jurul fermei, pe o rază de vreo 
doi kilometri. Ardea de nerăbdare ca vârsta să-i îngăduie a 
lua parte la arat, muncă necesitând o vigoare de care era 
încă lipsit, spre marea lui părere de rău. Uneori vorbea cu 
Mama mare despre acest lucru şi ca îi răspundea clătinând 
din cap: 

— Râbdare... are să vină şi asta... 

— Dar, până atunci, n-aş putea semăna şi eu un capăt de 
ogor? 

— "Te-ai simţi mai fericit...? 

— Da, Mamă mare. Când îl văd pe Murdock sau pe Sim 
aruncând boabele în brazdă, legănându-şi braţul, mergând 
cu paşi măsuraţi, am mare poftă să-i imit şi eu. Este o 
muncă atât de frumoasă şi e atât de interesant să te 
gândeşti că aceste seminţe vor încolţi în brazdele acestui 
pământ şi că din ele au să iasă spice lungi... lungi... Cum de 
se întâmplă aşa ceva? 

— Habar n-am, copilul meu, dar ştie bunul Dumnezeu, 
ceea ce nouă trebuie să ne fie de-ajuns. 

Urmarca acestei conversații a fost că, după câteva zile, îl 
puteai vedea pe Prichindel măsurând cu paşi mari o bucată 
de pământ pregătită cu plugul şi cu tăvălugul şi aruncând 
sămânţa de ovăz cu o îndemânare desăvârşită - ceea ce i-a 
atras felicitările lui Martin Mac Carthy. 

Astfel încât, atunci când micuţele vârfuri verzi au început 
să răsară, să-l fi văzut cu câtă îndărătnicie s-a apucat să-şi 
apere viitoarea recoltă de corbii hrăpăreţi, sculându-se în 
revărsatul zorilor ca să arunce cu pietre după ei! Am uitat 
să pomenim, printre altele, de faptul că la naşterea lui 
Jenny el sădise un mic brad în mijlocul curţii celei mari, cu 
gândul că au să crească amândoi odată, arborele ca şi 
copilaşul. Şi nu fără osteneală căta să apere plăpândul 
copăcel de păsările răufăcătoare. Hotărât lucru. Prichindel 
şi reprezentanţii acestui neam prădalnic n-aveau să fie 
niciodată buni prieteni. 


În vara aceasta a anului 1880 s-a muncit din greu în 
câmpiile din vestul Irlandei. Din nefericire, împrejurările 
climaterice s-au arătat prea puţin binevoitoare cu producţia 
solului. În cea mai mare parte a comitatelor de aici, ea a 
fost cu mult mai mică decât aceea din anul precedent. Cu 
toate acestea, foametea nu era de temut, deoarece recolta 
de cartofi făgăduia să fie îmbelşugată, deşi cam întârziată, 
lucru pentru care fermierii puteau să se felicite, dat fiind că 
semănăturilor le mersese prost, iar grâul abia dacă apucase 
să se coacă. Cât despre secară, orz şi ovăz, erau nevoiţi a 
recunoaşte că aceste cereale aveau să fie neîndestulătoare 
pentru nevoile ținutului. Fără îndoială, urmau să crească 
preţurile. Dar cât puteau să tragă folos din asta agricultorii, 
câtă vreme nu aveau nimic de vândut, fiind siliţi să păstreze 
puţinul ce-l culegeau pentru însămânţările de anul viitor? 
Astfel încât, chiar şi aceia care izbutiseră să facă niscai 
economii, trebuiau să se aştepte să le sacrifice, mai întâi 
pentru plata diferitelor taxe; apoi, toţi banii aveau să le 
dispară, până la ultimul şiling, la încheierea socotelilor în 
privinţa arenzilor. 

Urmarea acestor stări de lucruri a fost aceea că mişcarea 
naționalistă avea tendinţa să se intensifice în toate 
comitatele. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată când un 
nor de mizerie se ridică la orizontul câmpiilor irlandeze, în 
numeroase locuri au răsunat proteste însoţite de strigătele 
disperate ale partizanilor ligii agrare. Cumplite ameninţări 
au fost acum rostite împotriva proprietarilor pământului, fie 
ei localnici sau străini şi nimeni n-a uitat că landlorzii 
scoțieni sau englezi erau socotiți ca atare. 

În anul acela, în luna iunie, la Westport, oamenii asmuţiţi 
de foame au prins să strige: „Agăţaţi-vă cu ghearele şi cu 
dinţii de fermele voastre”, iar cuvântul de ordine care 
cutreiera satele şi câmpiile era: „pământul - ţăranilor 

Au izbucnit câteva tulburări în ţinuturile Donegal, Sligo, 
Galway. Nici comitatul Kerry n-a fost scutit de frământări. 
Peste măsură de speriate, Mama mare, Martina şi Kitty l-au 


LLA 


văzut adesea pe Murdock părăsind ferma la căderea nopţii 
şi nemaifăcându-şi apariţia decât a doua zi, istovit de atâta 
mers pe mari distanţe şi mai întunecat, mai indignat ca 
niciodată. Se întorcea de la acele meetings organizate în 
principalele târguşoare unde se predica revolta, răzmeriţa 
împotriva lorzilor, boicotul general, care i-ar sili pe 
proprietari să-şi lase pământurile în paragină. 

Şi, ceea ce a sporit temerile familiei în legătură cu 
Murdock, a fost aceea că lordul locotenent al Irlandei, 
hotărât să ia cele mai energice măsuri, punea brigăzile de 
poliţie să-i supravegheze îndeaproape pe naţionalişti. 

Domnul Martin şi Sim, încercând aceleaşi simţăminte ca şi 
Murdock, nu scoteau o vorbă când acesta se întorcea acasă 
după o absenţă mai îndelungată. Însă femeile îl rugau 
fierbinte să fie prevăzător, să ia seama la tot ce face, la tot 
ce spune. Ele ar fi vrut să-i smulgă făgăduiala că n-are să se 
amestece în răzvrătirile în favoarea lui home rule, care nu 
puteau duce decât la o catastrofă. 

Atunci, Murdock izbucnea şi sala cea mare răsuna de 
strigătele sale de mânie. Vorbea, se înfuria, de parcă s-ar fi 
trezit în toiul vreunui meeting. 

„Mizeria, după o întreagă viaţă, mizeria fără sfârşit!” 
repeta el. 

Şi, în timp ce Martina şi Kitty tremurau la gândul că putea 
fi auzit de afară, în cazul în care vreun agent ar fi dat 
târcoale în jurul fermei, domnul Martin şi Sim, şezând la o 
parte, lăsau capul în jos. 

Prichindel asista foarte emoţionat la scenele acelea triste. 
După ce trecuse prin atâtea încercări, nu ajunsese, în 
sfârşit, la capătul nenorocirilor în ziua în care fusese 
adăpostit la ferma Kerwan? Avea oare viitorul să-i 
menească altele şi mai mari? 

Împlinise opt ani şi jumătate. Bine făcut pentru vârsta lui, 
deoarece avusese norocul să scape de bolile copilăriei, nici 
suferinţele, nici maltratările, nici lipsa de îngrijiri nu-i 
putuseră slăbi organismul. Se spune despre cazanele cu 


vapori că au fost încercate la „atâtea” atmosfere, atunci 
când au fost supuse la presiunile corespunzătoare. Ei bine, 
Prichindel fusese încercat - acesta este cuvântul nimerit - 
încercat până la limita maximă a rezistenţei sale şi era în 
stare de o surprinzătoare putere de a îndura suferinţe 
fizice şi morale. Asta se vădea după umerii săi dezvoltați, 
după pieptul lui lat încă de pe acum, după membrele sale 
subţirele dar nervoase şi bine învelite cu muşchi. Părul 
începea să-i bată în negru şi îl purta tuns scurt, în locul 
acelor buclişoare pe care miss Anna Waston punea să i se 
facă pe frunte. Ochii lui, cu irisul albastru închis, luminaţi 
de nişte pupile scânteietoare, vădeau o extraordinară 
vioiciune. Gura, cu buzele cam strânse şi bărbia puţin cam 
mare erau dovada firii sale energice şi hotărâte. Acest fapt 
atrăsese mai cu seamă atenţia noii sale familii. Oamenii ce 
cultivă pământul, serioşi şi chibzuiţi, sunt destul de buni 
observatori. Nu putea deci să le scape faptul că băieţelul 
ăsta era un copil deosebit, date fiind instinctele sale de 
ordine şi de stăruinţă şi cu siguranţă că el avea să ajungă 
cineva dacă, vreodată, găsea ocazia să-şi exercite însuşirile 
înnăscute. 

În perioada cositului fânului şi a secerişului, condiţiile 
atmosferice au fost mai puţin favorabile decât anul 
precedent. Pierderile au fost destul de însemnate, după 
cum se şi prevăzuse în privinţa recoltei de cereale. Oamenii 
de la fermă erau îndestulători pentru tot ce era de lucru, 
fără a mai fi nevoie să se caute braţe de muncă din afară. 
Totuşi, recolta de cartofi a fost frumoasă. Însemna că hrana 
pentru sezonul rece era, în parte cel puţin, asigurată. Dar 
de astă dată, cum aveau să facă rost de banii trebuincioşi 
plăţii arenzii şi a dijmelor? 

Iarna şi-a făcut iarăşi apariţia, foarte de timpuriu însă. 
Încă de la începutul lui septembrie s-au şi pornit gerurile. 
Apoi au căzut zăpezi mari. A fost nevoie ca animalele să fie 
vârâte foarte devreme în staul. Straiul alb de nea era atât 
de gros, atât de persistent, încât nici oile, nici caprele nu 


mai puteau ajunge până la iarba rămasă pe sol. De unde şi 
teama, foarte întemeiată de altfel, că furajele n-aveau să 
ajungă până la sosirea primăverii. Cei mai prevăzători, sau 
cel puţin aceia cărora le dădea mâna s-o facă - şi Martin 
Mac Carthy s-a numărat printre cei din urmă - au fost 
nevoiţi să cumpere. Ce-i drept, n-au putut s-o facă decât la 
preţuri foarte ridicate, dată fiind raritatea mărfii şi poate că 
ar fi fost mai bine să se despartă de animale - pe care n-ar 
fi izbutit să le întreţină dacă iarna urma să fie lungă. 

O situaţie foarte neplăcută pentru toată ţara se petrece 
atunci când, din cauza gerurilor prea mari, pământul 
îngheaţă pe o adâncime de mai multe picioare. Lucru cu 
atât mai supărător cu cât solul Irlandei, uşor şi silicios, a 
reţinut prost puţinele îngrăşăminte ce i-au putut fi 
adăugate. Atunci când iarna se prelungeşte cu o statornicie 
faţă de care cultivatorul rămâne dezarmat, este de temut că 
pământul va rămâne îngheţat cu mult peste data obişnuită. 
Şi ce-ar putea face brăzdarul plugului, câtă vreme stratul 
de humus a rămas la fel de tare ca şi cremenea? lar dacă 
însămânţările nu s-au putut face la timp, ce mizerie în 
perspectivă! Dar nu-i este dat omului să schimbe toanele 
climaterice ale unui anotimp. El este nevoit să aştepte cu 
braţele încrucişate, în timp ce rezervele îi sunt secăiuile de 
pe o zi pe alta. Şi braţele ce stau încrucişate, de bună 
seamă că nu lucrează! 

Pe la sfârşitul lui noiembrie, lucrurile s-au înrăutățit şi mai 
mult. După furtunile de zăpadă au urmat geruri dintre cele 
mai aspre. În mai multe rânduri, coloana termometrului a 
scăzut sub nouăsprezece grade centigrade. 

Ferma, acoperită cu o carapace îngheţată, semăna cu 
acele colibe groenlandeze, pierdute în nemărginirea 
peisajelor polare. Nu-i mai puţin adevărat că stratul gros de 
zăpadă păstra înăuntru căldura vetrelor, încât cei ai casei 
nu sufereau prea mult din cauza frigului excesiv. De pildă, 
era cu neputinţă să te aventurezi afară, în mijlocul acelei 


atmosfere liniştite ale cărei molecule păreau a fi congelate, 
fără să-ţi fi luat anumite măsuri de precauţie. 

Tocmai în perioada aceasta, în vederea plăţii arendei pe 
care-o aveau de făcut peste câteva săptămâni, Martin Mac 
Carthy şi Murdock s-au văzut siliţi să vândă o parte din vite 
şi mai cu seamă o mare parte dintre oi. Era nevoie să se 
grăbească să facă rost de bani de pe la negustorii din 
Tralee. 

Sosise ziua de 15 decembrie. Deoarece brişca n-ar fi putut 
umbla decât cu mare greutate pe deasupra stratului 
îngheţat de zăpadă, fermierul şi fiul lui au luat hotărârea să 
facă drumul pe jos. La douăzeci de grade sub zero, avea să 
fie foarte obositor pentru dânşii să străbată aproape 
patruzeci de kilometri. S-ar fi putut ca ei să lipsească de la 
fermă două sau chiar trei zile. 

Toţi ai casei i-au privit cu îngrijorare cum pleacă, o dată cu 
primele luciri ale zorilor. Căci, în ciuda faptului că vremea 
era foarte uscată, aburi grei se îngroşau spre apus, 
amenințând s-o schimbe cât de curând. 

Domnul Martin şi Murdock porniseră la drum în data de I5 
şi nu avea rost să-i aştepte să se întoarcă mai înainte de 17 
decembrie, pe înserat. 

Până în seara acelei zile, starea atmosferică nu se 
schimbase în mod simţitor. Coloana termometrului a mai 
scăzut cu un grad sau două. Briza începuse să bată încă din 
timpul după-amiezii, ceea ce era un alt motiv de îngrijorare, 
căci pe valea râului Cashen furtunile se stârnesc cu o 
violenţă nemaipomenită atunci când, în timpul perioadei de 
iarnă, valurile mării pătrund până acolo. 

În cursul nopţii de 16 spre 17 decembrie furtuna s-a 
dezlănţuit cu o furie oarbă, însoţită de vârtejuri mari de 
zăpadă. N-ai fi putut zări de la zece paşi ferma, ascunsă sub 
mantia sa albă. Bubuitul gheţurilor izbite unele de altele în 
albia râului era înspăimântător. Oare la ora aceea domnul 
Martin şi Murdock să fi fost iar la drum după ce îşi 


isprăviseră afacerile la Tralee? Cine să ştie? Ce-i sigur însă 
este că, în seara zilei de 18, ei încă nu se întorseseră. 

Toată noaptea rafalele de vânt nu s-au potolit. Este uşor să 
ne închipuim îngrijorarea cu care ascultau urletele furtunii 
Mama mare, Martina, Kitty, Sim şi Prichindel. Poate că 
tocmai atunci fermierul şi feciorul său se rătăciseră în 
vâltoarea viforniţei... Ori poate că picaseră la câţiva 
kilometri de fermă, sleiţi de puteri, murind de foame şi de 
frig... 

A doua zi, pe la zece dimineaţa, s-a făcut o spărtură în 
perdeaua de nori şi asalturile vijeliei au mai slăbit. O dată 
cu schimbarea bruscă a direcţiei vântului înspre 
miazănoapte, troienele s-au întărit cât ai clipi. Sim a 
declarat că avea s-o pornească în întâmpinarea tatălui şi a 
fratelui său, luându-l cu sine şi pe Birk. Hotărârea lui a fost 
aprobată, cu condiţia de a le îngădui Marţinei şi lui Kitty să- 
| însoţească. 

A reieşit aşadar că Prichindel, în ciuda dorinţei sale de a 
merge cu dânşii, va rămâne acasă, împreună cu Mama 
mare şi copilul. 

S-au înţeles, de altminteri, să se mărginească a cerceta 
drumul pe o distanţă de patru, cinci kilometri şi, în cazul în 
care Sim ar fi găsit cu cale să-i caute şi mai departe, 
Martina şi Kitty să se întoarcă acasă până la căderea nopţii. 

După un sfert de oră, Mama mare şi Prichindel 
rămăseseră singuri. Jenny dormea în camera alăturată sălii 
celei mari - odaia lui Murdock şi a lui Kitty. Un soi de coş, 
suspendat cu două sfori de una dintre grinzile tavanului, 
după obiceiul irlandez, îi slujea copilaşului drept leagăn. 

Fotoliul bunicii era aşezat în faţa vetrei, în care Prichindel 
întreținea un foc bun de lemne şi de turbă. Din când în când 
se scula şi mergea să vadă dacă nu i se trezise fina, atent la 
fiecare mişcare a ei, gata să-i dea un pic de lapte sau s-o 
facă să adoarmă din nou, legănând-o încetişor. 

Mama mare, frământată de griji, asculta cu luare-aminte 
toate zgomotele de afară - sfârâitul zăpezii care îngheţa pe 


acoperişurile de paie, geamătul scândurilor ce trosneau sub 
muşcătura gerului. 

— Tu nu auzi nimic, Prichindel? întreba dânsa. 

— Nu, Mamă mare. 

Şi, după ce zgâria geamurile vărgate de chiciură, încerca 
să arunce o privire pe fereastra care dădea spre curtea 
troienită de zăpadă. 

Pe la douăsprezece şi jumătate, fetiţa a scos un uşor 
strigăt. Prichindel s-a dus numaidecât s-o vadă. Dar, cum ea 
nu deschisese ochii, s-a mărginit s-o legene câteva clipe, 
până ce a adormit iarăşi. 

Se pregătea să se întoarcă lângă bătrână pe care nu voia 
s-o lase singură, când, de afară s-a auzit un freamăt. A 
ascultat atunci cu mai multă atenţie. Nu era altceva decât 
un soi de râcâit ce părea să vină dinspre staulul alăturat 
camerei lui Murdock. Totuşi, întrucât zidul despărțitor era 
solid, el nu s-a mai preocupat câtuşi de puţin de acest 
zgomot. Erau, fără îndoială, niscai şobolani care alergau 
printre mănunchiurile aşternutului de paie. În ce priveşte 
fereastra, ea era închisă bine, astfel încât nu avea de ce să 
se teamă. 

Prichindel, după ce a împins înapoi uşa ce despărţea cele 
două încăperi, s-a grăbit să intre iarăşi în sală. 

— Şi Jenny? l-a întrebat Mama mare. 

— A adormit la loc. 

— Atunci, rămâi lângă mine, copilul meu. 

— Da, Mamă mare. 

Amândoi, aplecaţi deasupra vetrei, au stat iarăşi de vorbă 
despre Martin şi Murdock, apoi despre Martina, Kitty şi 
Sim, care o porniseră în întâmpinarea lor. 

Numai să nu li se fi întâmplat vreo nenorocire! În timpul 
unor asemenea furtuni de zăpadă au loc uneori nişte 
catastrofe înspăimântătoare! Ei, aş! Bărbaţii energici şi 
viguroşi ştiu cum s-o scoată la capăt... Îndată ce au să se 
întoarcă, vor găsi un foc bun în vatră, un grog fierbinte pe 


masă... Prichindel n-avea decât să mai arunce un braţ de 
vreascuri în fundul vetrei. 

Trecuseră două ceasuri bune de când Martina şi ceilalţi 
plecaseră şi nimic nu părea să anunţe apropiata lor 
întoarcere. 

— Nu vrei să mă duc până la poarta din fundul curţii, 
Mamă mare? s-a oferit Prichindel. De acolo, am să înaintez 
pe şosea, ca să pot vedea mai departe. 

— Nu... nul... Casa nu trebuie să rămână nepăzită, i-a 
răspuns Mama mare, şi este ca şi cum ar fi nepăzită când 
sunt numai eu într-însa! 

Şi s-au apucat iarăşi să stea de vorbă. Însă curând - lucru 
care se mai întâmplă din când în când în ultima vreme - mai 
adăugându-se şi oboscala şi neliniştea, bătrâna a aţipit. 

Prichindel, după bunul lui obicei, i-a strecurat o pernă sub 
cap şi, făgăduindu-şi să evite orice zgomot care ar fi putut 
s-o trezească, s-a dus să se aşeze lângă fereastră. 

După ce a izbutit să dezgheţe un ochi de geam, s-a uitat 
afară. 

Totul era alb, totul era tăcut, ca în cuprinsul unui ţintirim. 

Deoarece Mama mare adormise, întrucât Jenny se odihnea 
în camera de alături, ce neajuns ar fi fost să meargă până în 
capătul şoselei? Curiozitatea aceasta sau, mai curând, 
dorinţa de-a vedea dacă nu apare cineva pe drum, era 
foarte uşor de înţeles. 

Prichindel a deschis aşadar uşa sălii şi a închis-o încetişor 
în urma lui. Înfundându-se în nămeţi până aproape de 
genunchi, a ajuns până la poarta în formă de barieră din 
capătul curţii. 

Pe şoseaua albă de nea, nici ţipenie de om cât vedeai cu 
ochii. Nici un zgomot de paşi dinspre apus. Se vede treaba 
că Martina, Kitty şi Sim nu erau pe-aproape, întrucât pe 
asemenea geruri, care poartă glasul la mari distanţe, 
băiatul l-ar fi auzit pe Birk lătrând. 

Prichindel a înaintat atunci până în mijlocul şoselei. 


În clipa aceea, un nou zgomot ca un râcâit i-a atras 
atenţia, dar nu în drum, ci în curte, înspre dreapta clădirilor 
aflate lângă grajduri. Ai fi zis că râcâitul acesta este însoţit 
de un urlet înăbuşit. 

Prichindel, nemişcat, stătea să asculte. Inima îi bătea cu 
putere. În ciuda acestui lucru, neînfricat, s-a îndreptat spre 
zidul grajdurilor şi, după ce a dat colţul în partea aceea, s-a 
apropiat prevăzător, cu paşi furişaţi. 

Zgomotul se auzea mai departe, dar în interior, îndărătul 
unghiului pe care camera lui Murdock şi a lui Kitty îl făcea 
cu staulul. 

Presimţind că se întâmplă o nenorocire, Prichindel s-a 
târât într-acolo de-a lungul zidului. 

Abia trecuse de colţ, că a şi scos un strigăt. 

În locul acela - peretele de paie fusese fărâmiţat de 
trecerca timpului - se căsca o gaură destul de largă, care se 
deschidea în camera unde dormea Jenny. 

Cine oare făcuse spărtura asta?... Să fi fost om?... Să fi fost 
animal...? 

Fără să stea la gânduri, Prichindel s-a avântat dintr-un salt 
şi a pătruns în ca-meră... 

În aceeaşi clipă, un animal înspăimântător, ieşind în goană, 
l-a răsturnat la pământ pe băiatul nostru. 

Era un lup - unul dintre lupii aceia vânjoşi, cu botul ascuţit 
ca o pană, ce colindă în haite câmpiile irlandeze în iernile 
îndelungate. 

După ce sfâşiase peretele de paie şi intrase în încăpere, 
smulsese leagănul lui Jenny, ale cărei sfori se rupseseră şi 
acum fugea, târându-l după el pe zăpadă. 

Fetiţa ţipa înspăimântată... 

Prichindel n-a şovâăit s-o apuce pe urmele lupului cu cuțitul 
în mână, strigând după ajutor cu o voce disperată. Dar cine 
ar fi putut să-l audă, cine ar fi putut să-i sară în ajutor? Şi 
dacă fiorosul animal se întorcea împotriva lui?... Se gândea 
el oare la aşa ceva?... Îşi spunea cumva că-şi pune viaţa în 


primejdie?... Nu! El nu avea în faţa ochilor decât imaginea 
copilei, târâtă de fiara aceea uriaşă... 

Lupul o luase la sănătoasa cât putea de repede, întrucât 
leagănul, pe care-l târa de una dintre sfori, era uşor pentru 
dânsul. Prichindel a fost nevoit să alerge vreo sută de paşi 
până să-l ajungă. După ce înconjurase zidurile fermei, lupul 
se avântase pe şosea şi se îndrepta spre Tralee atunci când 
l-a ajuns Prichindel din urmă. 

Lupul s-a oprit şi, dând drumul leagănului, s-a năpustit 
asupra băieţelului. 

Acesta îl aştepta fără să dea un pas înapoi, cu mâna întinsă 
şi, în clipa în care animalul i-a sărit la gât, i-a implantat 
cuțitul într-o latură a trupului. Însă asta nu l-a împiedicat pe 
lup să-l muşte de braţ şi muşcătura a fost atât de 
dureroasă, încât Prichindel a căzut leşinat în zăpadă. 

Din fericire, mai înainte ca el să-şi piardă cunoştinţa, s-au 
făcut auzite nişte lătrături. 

Era Birk venind în goană. El s-a aruncat asupra lupului, 
care a luat-o la fugă. 

Aproape în aceeaşi clipă şi-au făcut apariţia Martin Mac 
Carthy şi Murdock, pe care Sim, Martina şi Kitty îi 
întâlniseră, în sfârşit, la vreo trei kilometri mai încolo. 

Micuța Jenny fusese salvată şi maică-sa o purta acum în 
braţe. Cât îl priveşte pe Prichindel, după ce Murdock i-a 
oblojit rana, oprindu-i sângele, a fost dus înapoi la fermă şi 
aşezat în patul lui, în camera bunicii. Când şi-a venit în 
simţiri, a întrebat: 

— Şi Jenny? 

— Este aici, i-a răspuns Kitty, aici... în viaţă... şi asta 
datorită ţie, viteazul meu copil! 

— Aş vrea s-o sărut... 

Şi, după ce a văzut-o pe micuță cum surâde după 
sărutarea lui, ochii i s-au închis din nou şi a adormit. 

Capitolul XV UN AN PROSTI. 

Rana lui Prichindel nu era gravă, cu toate acestea el 
pierduse mult sânge. Astfel încât, dacă ar mai fi întârziat 


doar câteva clipe, Murdock n-ar fi ridicat de pe jos decât un 
cadavru, iar Kitty nu şi-ar mai fi revăzut copilul niciodată. 

Ar fi de prisos să vă spunem că Prichindel a fost înconjurat 
cu cele mai afectuoase îngrijiri în timpul zilelor ce s-au 
scurs până la reînsănătoşirea lui. Mai mult ca oricând a 
simţit că are o familie, el, sărmanul orfan al unor părinţi 
necunoscuţi! Cu câtă căldură primea inima lui toate aceste 
manifestări de dragoste, când se gândea la atâtea şi atâtea 
zile fericite petrecute la ferma Kerwan. Şi, pentru a le afla 
numărul, nu era oare de ajuns să numere pietricelele pe 
care domnul Martin i le înmâna seară de seară? Ce bucurie 
a simţit el când a strecurat-o în vechea-i oală de gresie pe 
aceea primită după întâmplarea cu lupul! 

După anul nou, iarna a devenit şi mai aspră. A fost nevoie 
să fie luate câteva măsuri de precauţie. Haite fioroase de 
lupi fuseseră semnalate în împrejurimile fermei şi pereţii de 
paie n-ar fi rezistat colţilor acestor carnivore. Domnul 
Martin şi fiii săi au fost siliţi în mai multe rânduri să lupte cu 
focuri de armă împotriva acestor fiare primejdioase. 
Asemenea lucruri au avut loc în tot comitatul, ale cărui 
câmpii, în timpul nesfârşitelor nopţi de iarnă, răsunau de 
urletele lor lugubre. 

Da, a fost una dintre acele ierni jalnice care fac parcă să 
sufle asupra Europei septentrionale toate crivăţurile aspre 
şi pătrunzătoare ale regiunilor polare! Vântul bătea mai cu 
seamă dinspre miazănoapte şi se ştie doar cât frig 
hiperborean este el în stare să aducă. Din nefericire, era de 
temut ca această perioadă să nu se prelungească peste 
măsură de mult, aşa cum se întâmplă cu faza algidă 
[49] la bolnavii mistuiţi de febră. Iar atunci când suferindul 
este însuşi pământul, care se face tare ca piatra din cauza 
îngheţurilor şi când crapă asemenea buzelor unui 
muribund, eşti înclinat să crezi că însuşirile sale productive 
au să se stingă pe vecie, ca la acei aştri morţi, gravitând în 
spaţiu. 


Temerile fermierului şi ale familiei sale erau, aşadar, cât se 
poate de îndreptăţite, dată fiind străşnicia nemaipomenită a 
acestui anotimp. Totuşi, mulţumită venitului agonisit de pe 
urma vinderii oilor, domnul Martin a putut face faţă plăţii 
taxelor şi chiriei. Tot astfel, atunci când, de Crăciun, s-a 
înfăţişat agentul trimis de middleman, el şi-a încasat arenda 
în întregime - ba chiar a părut niţel mirat căci, mai puţin 
norocos la majoritatea celorlalte ferme, fusese nevoit să 
acţioneze pe calea justiţiei pentru alungarea micilor 
arendaşi. Dar cum avea să facă faţă Martin Mac Carthy 
termenelor de plată anul viitor, dacă lungimea excesivă a 
iernii avea să împiedice însămânţările de primăvară? 

De altfel, s-au mai întâmplat şi alte nenorociri. Ca urmare 
a scăderii temperaturii, care a coborât până la treizeci de 
grade sub zero, patru capre şi cinci vaci au pierit de frig în 
grajduri. Era cu neputinţă ca aceste şandramale să fie 
închise mai bine; se găseau într-o stare atât de proastă, 
încât se năruiseră în parte, din cauza aprigelor vijelii. Chiar 
şi la păsări, în ciuda a tot ce se putea închipui, alde Mac 
Carthy au avut de suferit pierderi foarte mari. În fiecare zi, 
în carnetul lui Prichindel, coloana deficitului se lungea tot 
mai mult. Pe deasupra - fapt de care se temeau din cale- 
afară şi care ar fi pus familia într-o situaţie dintre cele mai 
primejdioase - însăşi locuinţa putea să nu mai ţină piept 
atâtor cauze de distrugere. Domnul Martin, Murdock şi Sim 
se străduiau neîncetat s-o repare, s-o consolideze pe 
dinafară. Dar stăteau mereu cu frica în sân ca pereţii din 
paie şi acoperişurile pe care le sfâşia vântul să nu se 
prăbuşească în mijlocul rafalelor învârtejite. 

S-au scurs zile întregi, în cursul cărora nimeni n-a putut 
pune piciorul afară din casă. Drumul era acoperit de 
zăpadă, iar troienele depăşeau un stat de om. În mijlocul 
curţii, brăduţul plantat la naşterea lui Jenny nu mai lăsa săi 
se vadă decât vârful albit de promoroacă. Pentru a se putea 
ajunge la grajduri, a fost nevoie să se sape o tranşee care 
trebuia desfundată de câte două ori în douăzeci şi patru de 


ore. Nutreţul era cărat cu strădanii nemaipomenite de la un 
staul la altul. 

Şi, lucru ce depăşea orice închipuire, cu toate că gerul nu 
slăbea deloc, zăpada continua să cadă din belşug. Ce-i 
drept, nu mai era căderea lină a fulgilor uşori şi înstelaţi, ci 
o adevărată aversă de mici sloiuri de gheaţă, azvârlite de 
vârtejurile rotitoare ale vijeliei. Ca urmare, au fost 
desfrunziţi complet arbuştii şi copacii veşnic verzi. 

Între malurile râului Cashen se formase un blocaj de 
sloiuri, care ajunsese la nişte dimensiuni uriaşe. Ai fi zis că 
este un adevărat aisberg şi se întrebau cu toţii dacă 
creşterea apelor n-avea să provoace alte nenorociri, atunci 
când această masă de gheaţă urma să se topească o dată cu 
primele călduri ale primăverii. Şi, în acest caz, cum ar fi 
izbutit domnul Martin şi fiii săi să apere clădirile dacă râul 
s-ar fi revărsat până la fermă? 

Oricum, aveau în prezent şi alte griji - să ia măsuri de 
prevedere pentru întreţinerea şi păstrarea vitelor ce le mai 
rămăseseră în viaţă. Într-adevăr, sub biciuirile uraganului, 
acoperişurile de paie ale staulelor fuseseră smulse şi 
trebuiau reparate de urgenţă. Rămăşiţele turmei de oi, 
vacile şi caii au rămas timp de mai multe zile fără adăpost, 
pradă străşniciei vremii şi câteva animale au pierit din 
pricina frigului. A fost nevoie de multă muncă pentru 
refacerea, de bine de rău, a acoperişurilor şi aceasta în 
toiul furtunii. Grajdurile din faţă, acelea ce dădeau spre 
drum, au trebuit să fie sacrificate, întrucât fuseseră 
despuiate de acoperişurile lor de paie spre a putea fi 
învelite celelalte. 

Casa în care locuia familia Mac Carthy n-a fost nici ea 
cruţată. Într-o noapte, partea mansardată de la etaj s-a 
prăbuşit şi Sim, care dormea acolo, a fost silit să părăsească 
podul ca să se instaleze în sala de la parter. Şi atunci, 
întrucât şi tavanul ameninţa să se surpe, a fost nevoie să fie 
proptit cu bârne groase, într-atâta de greu atârna zăpada 
deasupra grinzilor. 


Iarna înainta, însă rămânea la fel de neîndurătoare. 
Vremea în februarie a fost tot aşa de aspră ca şi în cursul 
lunii ianuarie. Temperatura medie s-a menţinut tot timpul la 
douăzeci de grade sub zero. Cei de la fermă erau parcă 
nişte naufragiaţi pe vreun țărm din ţinuturile polare, care 
nu puteau să prevadă cât va dura iernatul. Şi, pe deasupra, 
dezgheţul ameninţa să provoace catastrofe şi mai de temut 
încă o dată cu ieşirea din matcă a râului Cashen. 

Vom spune totuşi că, măcar din punctul de vedere al 
hranei, familia nu avea de ce să fie neliniştită. Carnea şi 
legumele nu-i lipseau deloc. De altfel, animalele ucise de 
frig - vaci şi oi - uşor de păstrat în gheaţă, alcătuiau o 
rezervă îmbelşugată. Apoi, dacă păsările fuseseră decimate, 
porcii îndurau asemenea temperaturi scăzute fără să sufere 
din cale-afară şi, numai pe seama lor, alimentaţia ar fi fost 
asigurată pe o lungă perioadă de timp. În ce priveşte 
încălzitul, era de-ajuns ca, zilnic, să iasă cineva să scoată 
din zăpadă crengile rupte de rafalele de vânt, spre a 
economisi turba care începea să fie pe sfârşite. 

Pe deasupra, voinici şi sănătoşi, căliţi de îndelungă vreme, 
tatăl şi feciorii erau deprinşi cu încercările acestui climat 
aspru. În ceea ce-l priveşte pe micul nostru băiat, el dădea 
dovadă de o vigoare nemaipomenită. Până în clipa aceea şi 
femeile, Martina şi Kitty, luând parte la muncă la fel cu 
toată lumea, rezistaseră cu bine. Micuța Jenny, ţinută tot 
timpul într-o cameră închisă ermetic, creştea ca o plantă 
într-o seră încălzită. Singură, numai Mama mare era în mod 
vizibil atinsă de boală, în ciuda îngrijirilor cu care era 
înconjurată. În plus, suferinţele sale fizice erau dublate de 
suferinţe morale, întrucât vedea că viitorul alor săi este 
compromis. Era mai mult decât putea dânsa să îndure. De 
altminteri, starea bătrânei constituia un serios motiv de 
îngrijorare pentru întreaga familie. 

În aprilie temperatura a început treptat, treptat să se 
normalizeze, ridicându-se peste zece grade. Cu toate 
acestea, pământul a trebuit să aştepte căldurile lunii mai 


pentru a se elibera de stratul său de gheaţă. Era acum 
târziu, foarte târziu pentru însămânţările de primăvară. 
Poate că furajele aveau să reuşească totuşi. În privinţa 
grânelor însă, cu siguranţă că ele n-ar fi ajuns să se coacă. 
Astfel încât, s-au gândit că ar fi mai bine să nu irosească de 
pomană seminţele şi să-şi îndrepte toate eforturile spre 
cultivarea legumelor a căror recoltare putea să aibă loc la 
sfârşitul lui octombrie şi, mai cu seamă, către aceea a 
cartofilor - ceea ce i-ar salva pe oamenii de la ţară de 
foame. 

Dar, după topirea zăpezilor, în ce stare aveau să găsească 
pământul? Îngheţat, fără îndoială, până la cinci-şase 
picioare adâncime. Nu un sol sfărâmicios, ci un humus tare 
ca granitul, în care fierul plugului va putea oare să 
pătrundă? 

N-a fost cu putinţă să se înceapă arăturile decât în 
ultimele zile ale lunii mai. Ai fi zis că soarele e lipsit de 
căldură, atât de încet se topeau zăpezile, iar prin părţile 
muntoase ale comitatului ele aveau să dăinuie până în luna 
iunie. 

Toţi agricultorii de prin partea locului luaseră hotărârea să 
se mărginească la cultivarea cartofilor şi să renunţe la 
cereale în acel an. Ceea ce avea să se întâmple la ferma 
Kerwan urma să se înfăptuiască întocmai şi la celelalte 
ferme de pe domeniul Rockingham. Aceeaşi măsură a fost 
luată nu numai în comitatul Kerry, ci şi în acelea din Irlanda 
de Vest, în Munster ca şi în Connaught şi Ulster. Doar în 
provincia Leinster, unde solul se eliberase mai repede de 
gheţuri, s-au făcut însămânţări cu oarecare sorţi de 
izbândă. 

A urmat de aici că micii arendaşi, atât de crunt încercaţi 
până atunci, au fost siliţi să se resemneze la a depune 
eforturi nemăsurate pentru pregătirea ogoarelor, 
asigurând astfel condiţii prielnice culturii legumelor. La 
ferma Kerwan, domnul Martin şi fiii săi s-au înjugat la 
această strădanie, cu atât mai grea, cu cât şi animalele le 


lipseau. Un singur cal, înhămat împreună cu măgarul, era 
singurul atelaj de care puteau dispune pentru plug, tăvălug 
sau grapă. În sfârşit, printr-o muncă îndârjită, de câte 
douăsprezece ore pe zi, au reuşit să planteze cu cartofi 
vreo treizeci de acri, cu spaima în suflet ca truda lor să nu 
fie zădărnicită de sosirea prea limpurie a iernii următoare. 

Atunci şi-a făcut apariţia un alt dezastru, obişnuit tuturor 
ținuturilor muntoase ale Irlandei. La sfârşitul lunii iunie 
soarele răspândea o arşiţă nemaipomenită şi mari mase de 
zăpadă s-au topit pe pantele munţilor. Poate că provincia 
Munster, datorită ramificaţiilor nenumărate ale cursurilor 
sale de apă, a fost mai lovită decât celelalte. În ce priveşte 
comitatul Kerry, aceasta a luat proporţiile unui adevărat 
cataclism. Numeroase râuri şi-au ieşit din matcă, ceea cea 
provocat uriaşe pagube. Toată ţara a fost inundată peste 
măsură. Multe case, târâte de torenţi, şi-au lăsat locatarii 
fără adăpost. Luaţi pe nepregătite de dezlănţuirea bruscă a 
revărsărilor, aceşti sărmani oameni au aşteptat zadarnic 
ajutoare. Le-au pierit toate vitele şi, în acelaşi timp, 
culturile agricole, pregătite cu atâtea cazne, au fost 
iremediabil pierdute! 

În comitatul Kerry, o parte a domeniului Rockingham a 
dispărut sub apele râului Cashen. Timp de cincisprezece 
zile, pe o rază de patru-cinci kilometri, împrejurimile fermei 
s-au prefăcut într-un soi de lac - un lac străbătut de curenţi 
furioşi ce târau cu sine arbori dezrădăcinaţi, sfărâmături de 
colibe, acoperişuri smulse de pe casele vecinilor, toate 
epavele unor nemărginite demolări, ca şi cadavre de 
animale, dintre care ţăranii pierduseră cu sutele. 

Revărsarea apelor s-a întins până la şurele şi staulele 
fermei, ceea ce a produs distrugerea lor aproape totală. În 
ciuda celor mai energice eforturi, a fost cu neputinţă ca 
restul animalelor să fie salvate, cu excepţia numai a câtorva 
porci. Dacă locuinţa nu ar fi fost etajată, valul ar fi izbit-o şi 
pe ea, căci revărsarea nu s-a oprit decât în dreptul 


parterului care, timp de o noapte întreagă, s-a văzut 
ameninţat de apele învolburate. 

În sfârşit, ultima lovitură pe care a primit-o ţinutul, cea 
mai îngrozitoare, cea mai dezastruoasă: recolta de cartofi a 
fost cu totul nimicită în mijlocul ogoarelor răvăşite de 
torente. 

Niciodată nu văzuse familia Mac Carthy apărându-i în 
prag un asemenea cortegiu de nenorociri. Nicicând viitorul 
nu i se înfăţişase fermierului irlandez sub un chip atât de 
lugubru. Îi era cu neputinţă să facă faţă nevoilor într-o 
asemenea situaţie, însăşi existenţa acestor nefericiţi era 
pusă acum în discuţie. Şi, atunci când urma să i se ceară 
domnului Martin să-şi achite datoriile faţă de Stat, faţă de 
proprietarii pământului, ce avea să răspundă? 

Într-adevăr, sunt împovărătoare impozitele pentru micul 
arendaş. Fie că primeşte vizita încasatorului de taxe sau i se 
înfăţişează administratorul landlorzilor, întotdeauna cea 
mai mare parte a beneficiului său trece în buzunarele 
acestora. Dacă proprietarii de pământ au de plătit trei sute 
de mii de lire pentru proprietatea funciară şi şase sute de 
mii de lire drept taxe pentru ajutorarea săracilor, ţăranii 
sunt şi mai striviţi de impozitele pe care le au de achitat 
personal, adică dările pentru drumuri, poduri, poliţie, 
justiţie, închisori, lucrări publice - sumă care se ridică la 
totalul uriaş de un milion de lire sterline numai pentru 
Irlanda. 

Satisfacerca tuturor acestor pretenţii fiscale înseamnă o 
grea povară pentru fermier chiar şi atunci când recolta a 
fost bună şi până la sfârşitul anului a izbutit să facă niscai 
economii, dat fiind faptul că-i mai rămâne de plătit arenda. 
Însă atunci când pământul n-a fost rodnic, când asprimea 
iernii şi inundaţiile au desăvârşit ruina unei ţări întregi şi, 
când spectrul foametei şi primejdia alungării se înalţă la 
orizont, ce este de făcut? 'Toate acestea nu-l împiedică pe 
perceptor să-şi facă apariţia la ora obişnuită şi, după vizita 


lui, ultimul bănuţ economisit a dispărut. Aşa i s-a întâmplat 
şi lui Martin Mac Carthy. 

Unde erau ceasurile de voie-bună şi de sărbătoare pe care 
Prichindel le petrecuse în prima parte a şederii sale la 
fermă? Nimeni nu mai muncea acum când nu mai era nimic 
de lucru şi, în timpul acestor zile nesfârşite, familia 
lâncezea pe lângă Mama mare, care se prăpădea văzând cu 
ochii. 

În rest, această avalanşă de nenorociri nimicise cea mai 
mare parte a districtelor comitatului. Astfel, la începutul 
iernii anului 1881, izbucniseră pretutindeni ameninţări de 
„boicot”, adică de violenţe puse în slujba grevelor agrare, 
pentru a împiedica arendarea sau cultivarea pământurilor - 
mijloace lipsite de eficacitate, care-i ruinează totodată pe 
fermier şi pe proprietarul lui. Nu pe asemenea căi poate să 
scape Irlanda de hoţiile regimului feudal, nici să obţină 
înapoierea pământului în mod echitabil fermierilor, nici să 
desființeze funestele practici ale landlordismului! 

Cu toate acestea, tulburările s-au întețit prin parohiile 
lovite de atâtea calamităţi. Comitatul Kerry s-a distins în 
primul rând prin răsunetul pe care l-au stârnit mitingurile 
locuitorilor săi şi prin îndrăzneala agenţilor autonomiei, 
care-l străbăteau în lung şi-n lat, desfăşurând steagul 
purtat de land league. Cu un an mai înainte, domnul Parnell 
fusese ales de trei circumscripţii electorale. 

Spre mai mare groaza soţiei şi mamei sale, Murdock n-a 
şovăit să se arunce nebuneşte în această mişcare. 
Înfruntând frigul şi foamea, nimic nu-i putea sta în drum. A 
cutreierat târguşor după târguşor, pentru a pune la cale o 
înţelegere generală în privinţa refuzului de-a mai plăti 
arenzile şi a împiedicării rearendării pământurilor după 
alungarea fermierilor. Zadarnic ar fi încercat domnul 
Martin şi Sim să-l oprească. Şi, de altminteri, nu-l aprobau 
ei înşişi, întrucât, cu toate sforţările lor, ajunseseră în sapă 
de lemn şi se vedeau în ajunul izgonirii de la ferma Kerwan, 
ţinută de familia lor atâta amar de vreme? 


Însă autorităţile, ştiind bine că agricultorii puteau fi făcuţi 
cu uşurinţă să se răzvrătească după un an atât de ruinător, 
îşi luaseră măsuri de precauţie. Lordul locotenent se 
grăbise să dea ordine pentru prevenirca unei probabile 
rebeliuni a naţionaliştilor. Escadroane din mounted 
constabulary şi începuseră să străbată câmpiile cu misiunea 
de a da ajutor portăreilor şi adjuncţilor acestora. Ele mai 
trebuiau, la nevoie, să împrăştie cu forţa mulţimea adunată 
la mitinguri şi să pună în stare de arest pe cei mai înfocaţi 
dintre fanaticii naţionalişti semnalaţi poliţiei. Evident, 
Murdock avea să se numere în curând printre aceştia, dacă 
nu se număra chiar de pe acum. Ce pot face irlandezii 
împotriva unui sistem bazat pe treizeci de mii de soldaţi 
cartiruiţi - acesta este cuvântul cel mai nimerit - în Irlanda? 

Vă închipuiţi aşadar în ce stare de nelinişte trăia familia 
Mac Carthy! Când răsunau paşi pe şosea, Martina şi Kitty 
se îngălbeneau la faţă. Mama mare înălța o clipă capul, apoi 
îl lăsa să-i cadă iar în piept. N-or fi cumva oamenii poliţiei 
care se îndreaptă spre fermă ca să-l aresteze pe Murdock, 
ba poate şi pe tatăl ca şi pe fratele lui? 

De mai multe ori Martina îşi implorase feciorul mai mare 
să se păzească de măsurile ce-i amenințau pe cei mai de 
seamă membri ai ligii agrare. Prin oraşe avuseseră loc 
arestări; urmau să aibă loc şi la ţară. Dar unde s-ar fi putut 
ascunde Murdock? Nici vorbă nu putea fi să caute adăpost 
în cavernele de pe ţărmul mării sau să se refugieze prin 
păduri în timpul iernilor aspre ale Irlandei. De altminteri, 
Murdock nu voia să se despartă nici de soţia, nici de copilul 
lui şi, chiar admițând faptul că ar fi izbutit să se găsească 
într-o oarecare siguranţă în mijlocul comitatelor din Nord, 
mai puţin supuse supravegherii poliţiei, i-ar fi lipsit 
posibilităţile s-o aducă acolo şi pe Kitty şi să se îngrijească 
de nevoile existenţei. Casieria naționalistă, chiar dacă 
veniturile sale se ridicau la două milioane de lire, n-ar fi 
făcut faţă răzmeriţei împotriva landlordismului. 


Murdock rămânea deci la fermă, gata oricând să fugă dacă 
poliţiştii veneau s-o percheziţioneze. Şoseaua era 
supravegheată fără încetare. Prichindel şi Birk dădeau 
târcoale prin împrejurimi. Nimeni nu s-ar fi putut apropia la 
mai puţin de un kilometru şi să treacă neobservat. 

În plus, ceea ce îl neliniştea pe Murdock în altă privinţă, 
era apropiata vizită a administratorului domeniului, 
însărcinat să încaseze arenzile cu scadenţa la Crăciun. 

Până atunci, Martin Mac Carthy fusese întotdeauna în 
măsură să le achite, cu ajutorul produselor fermei şi al 
economiilor făcute în anii precedenţi. Numai o dată sau de 
două ori ceruse şi obținuse, nu fără mare greutate, scurte 
amânări pentru completarea sumei. Însă, astăzi, de unde să 
facă rost de bani? Şi ce-ar mai fi putut să vândă, de vreme 
ce nu-i mai rămăsese nimic, nici animale - care îi pieriseră, 
nici produse agricole - pe care impozitele agricole i le 
înghiţiseră? 

Nu uita nici o clipă că proprietarul domeniului 
Rockingham era un lord de origine engleză, care nici nu 
pusese vreodată piciorul prin Irlanda. Chiar dacă am 
admite faptul că acest lord ar fi fost însufleţit de cele mai 
bune intenţii faţă de fermierii săi, el nici măcar nu-i 
cunoştea şi deci nici nu se putea interesa de dânşii, astfel 
încât nici ei nu-i puteau cere sprijinul. În cazul de faţă, 
middleman-ul John Eldon, care luase pe seama lui 
exploatarea domeniului, locuia la Dublin. El avea rareori de- 
a face cu fermierii şi lăsa pe seama vechilului grija de-a face 
încasările la datele stabilite după datină. 

Acest administrator, care se înfăţişa o dată pe an la 
fermierul Mac Carthy, se numea Harbert. Aprig şi crud din 
fire, prea deprins cu priveliştea nenorocirilor ţăranului spre 
a se mai emoţiona, era un soi de portărel, de om ce pune 
sechestru, de individ ce protestează o poliţă 
[50], pe care nici cea mai umilă rugă nu-l putuse înduioşa 
vreodată. Se ştia cât este de neîndurător în îndeplinirea 
meseriei sale. Cutreierând fermele comitatului, el arătase 


de ce era în stare - familii alungate fără milă din locuinţele 
lor neîncălzite, amânări refuzate chiar şi atunci când ele ar 
fi îngăduit salvarea situaţiei. Având ordine categorice, ai fi 
zis că acestui om îi face plăcere să le aplice cu toată 
străşnicia. Vai, Irlanda este şi astăzi aceeaşi ţară în care 
odinioară a fost proclamată îngrozitoarea declaraţie: „să 
ucizi un irlandez nu înseamnă să încalci legea!” 

Astfel încât, la Kerwan, toţi erau peste măsură de 
neliniştiţi. Vizita lui Harbert nu mai putea să întârzie mult. 
Căci, în ultima săptămână a lunii decembrie, avea obiceiul 
să străbată domeniul Rockingham. 

În dimineaţa zilei de 29 decembrie, Prichindel, oare îl 
văzuse cel dintâi, a dat fuga să anunţe familia, strânsă în 
sala mare de la parter. 

Erau acolo cu toţii - tatăl, mama, feciorii, bunica şi 
strănepoata ei, pe care Kitty o ţinea pe genunchi. 

Vechilul a împins poarta-barieră, a străbătut curtea cu paşi 
hotărâți - adevăraţi paşi de stăpân - a deschis uşa salonului 
şi, fără ca măcar să-şi scoată pălăria, fără să salute dând 
bineţe, întocmai ca un om care se simte la el acasă în mai 
mare măsură decât cei peste care dă buzna, a scos câteva 
hârtii din geanta lui de piele şi a spus pe un ton grosolan: 

— Am de încasat o sută de lire pentru anul care s-a scurs, 
Mac Carthy. Suntem de acord, presupun. 

— Da, domnule Harbert, i-a răspuns fermierul cu un glas 
niţel tremurat. Sunt. într-adevăr, o sută de lire... Dar v-aş 
cere o amânare... Mi-aţi mai acordat dumneavoastră, 
uneori. 

— O amânare... amânări! a strigat Harbert, Ce înseamnă 
asta?... În toate fer-mele nu aud decât acest refren!... Oare 
cu amânări va putea să se achite domnul Eldon faţă de 
lordul Rockingham? 

— Anul a fost prost pentru toată lumea, domnule Harbert, 
şi puteţi să mă credeţi că ferma noastră n-a fost câtuşi de 
puţin scutită... 


— Asta nu mă priveşte pe mine, Mac Carthy şi nu-ţi pot 
acorda nici o amânare. 

Prichindel, ghemuit într-un ungher întunecos, cu braţele 
încrucişate pe piept, cu ochii larg deschişi, era numai 
urechi. 

— Haideţi, domnule Harbert, fiţi milostiv cu bieţii oameni... 
Nu este vorba decât să ne daţi un mic răgaz. lată, am trecut 
de jumătatea iernii şi nu a fost prea aspră... Osă ne 
scoatem pârleala în anotimpul viitor... 

— Mac Carthy, vreţi să plătiţi sau nu? 

— Noi am vrea, domnule Harbert... ascultaţi-mă... vă 
asigur că ne este cu neputinţă... 

— Cu neputinţă! a strigat administratorul. Ei bine, faceţi 
rost de bani, vânzând... 

— Am făcut-o, iar tot ce ne mai rămăsese a fost distrus de 
inundație... Nu mai avem mobilă nici de o sută de şilingi... 

— Şi acum, atâta vreme cât nu sunteţi în stare nici măcar 
să începeţi să araţi pământul, a strigat vechilul, vă bizuiţi pe 
prima recoltă pentru a vă achita datoriile?... Haida de! Nu 
cumva vă bateţi joc de mine, Mac Carthy? 

— Nu, domnule Harbert, să mă păzească Dumnezeu! Dar 
fie-vă milă, nu ne luaţi şi ultima speranţă! 

Murdock şi fratele lui, nemişcaţi şi tăcuţi, cu greu îşi 
înfrânau indignarea, văzându-şi tatăl încovoindu-se cu 
umilinţă în faţa acestui om. 

În clipa aceea, Mama mare, înălțându-se pe jumătate din 
fotoliul ei, a rostit plină de gravitate: 

— Domnule Harbert, am şaptezeci şi şapte de ani şi, de 
şaptezeci şi şapte de ani mă aflu în această fermă, pe care 
tatăl meu o conducea, împreună cu soţul şi cu fiul meu. 
Până în această zi, noi ne-am plătit întotdeauna arenzile şi, 
pentru întâia oară, cerem un an de păsuire. N-am să cred 
niciodată că lordul Rockingham ar voi să ne alunge... 

— Nu este vorba despre lordul Rockingham! i-a răspuns 
Harbert cu brutalitate. Lordul Rockingham nici măcar nu vă 
cunoaşte! În schimb, domnul John Eldon vă cunoaşte... El 


mi-a dat ordine categorice şi, dacă nu îmi plătiţi, veţi părăsi 
ferma Kerwan... 

— Să părăsim Kerwanul! a strigat Martina, palidă ca o 
moartă. 

— Într-o săptămână! 

— Şi unde vom găsi noi un adăpost? 

— Unde veţi dori! 

Prichindel văzuse până atunci multe lucruri triste, el însuşi 
trecuse prin groaznice nenorociri... dar, cu toate acestea, i 
se părea că niciodată nu mai asistase la ceva asemănător. 
Nu era o scenă cu plânsete şi cu strigăte dar, prin asta, nu 
era mai puţin înspăimântătoare. 

Între timp, Harbert se ridicase şi, înainte de a-şi pune 
hârtiile înapoi în geantă, a întrebat: 

— Încă o dată, vreţi să plătiţi sau nu? 

— Şi cu ce...? 

Murdock intervenise, aruncând aceste cuvinte cu o voce 
răsunătoare. 

— Da... cu ce? a repetat dânsul, şi a înaintat, încet, încet, 
spre administrator. Harbert îl cunoştea de multă vreme pe 
Murdock. Ştia că este unul dintre cei mai activi partizani ai 
luptei împotriva landlordismului şi, fără îndoială, s-a gândit 
că era cea mai bună ocazie să scape ţinutul de dânsul. 
Astfel încât, necrezând de datoria lui să-l cruţe, i-a răspuns 
ironic, înălţând din umeri: 

— Cu ce să plătiţi, mă întrebaţi dumneavoastră?... Nu 
alergând pe la toate mitingurile, amestecându-vă cu 
răzvrătiţii şi boicotându-i pe proprietarii pământurilor veţi 
avea cu ce plăti, ci muncind... 

— Muncind! a exclamat Murdock, întinzându-şi mâinile 
bătătorite de trudă. Oare mâinile-astea n-au muncit?... 
Înseamnă că tata, fraţii mei, mama, au stat cu braţele 
încrucişate de atâta amar de ani la ferma asta?... Domnule 
Harbert, nu spuneţi asemenea lucruri, că nu sunt în stare 
să le pricep. 


Murdock şi-a isprăvit fraza cu un gest care l-a făcut pe 
vechil să dea îndărăt. Şi atunci, lăsând să-i scape din prea- 
plinul inimii toată mânia pe care i-o îngrămădiseră acolo 
nedreptăţile sociale, a făcut-o cu vigoarca ce-o îngăduie 
limba irlandeză - această limbă despre care s-a putut 
spune, pe drept cuvânt: „Când pledaţi pentru propria 
voastră viaţă, pledaţi în irlandeză!” Şi, într-adevăr, pentru 
viaţa tuturor alor săi, s-a lăsat târât de groaznice acuzaţii. 

Apoi, cu inima împăcată, s-a dus să se aşeze mai la o parte. 

Sim simţea cum clocoteşte în el indignarea, întocmai ca 
focul într-un cuptor. 

Martin Mac Carthy, cu capul plecat, nu îndrăznea să 
întrerupă tăcerea apăsătoare care se lăsase după cuvintele 
violente ale lui Murdock. 

Pe de altă parte, Harbert nu înceta să-i privească pe aceşti 
oameni, pe cât de arogant, pe atâta de dispreţuitor. 

Martina s-a ridicat şi, adresându-se administratorului, i-a 
spus: 

— Domnule, eu vin acum să vă implor... să vă cero 
amânare... Asta ne-ar îngădui să vă plătim... Doar câteva 
luni, acolo... Şi muncind... de-am şti că o să murim de atâta 
trudă!... Domnule, vă rog fierbinte... vă rog în genunchi... 
fie-vă milă! 

Şi nefericita femeie se înjosea dinaintea acestui om 
necruţător, care o jignea prin însăşi atitudinca lui. 

— Destul, mamă! Prea multă... prea multă umilinţă! a 
făcut Murdock, silind-o pe Martina să se ridice în picioare. 
Nu prin rugăminţi se răspunde unor asemenea mizerabili... 

— Nu, a replicat Harbert, şi eu n-am ce face cu atât de 
multe cuvinte! Bani... bani chiar în clipa asta sau, de nu, 
până într-o săptămână veţi fi alungaţi... 

— Până într-o săptămână, fie! a strigat Murdock. Însă, mai 
întâi, pe dumneavoastră am să vă arunc pe uşă-afară din 
această casă unde noi mai suntem încă stăpâni... 

Şi, năpustindu-se asupra administratorului, l-a apucat de 
după mijloc şi l-a îmbrâncit în curte. 


— Ce-ai făcut, fiul meu... ce-ai făcut? a exclamat Martina, 
în timp ce toţi ceilalţi îşi plecau capetele. 

— Am făcut ceea ce orice irlandez ar trebui să facă, i-a 
răspuns Murdock, să-i alunge pe lorzi din Irlanda, tot aşa 
cum l-am alungat eu pe agentul lor din această fermă! 

Capitolul XVI IZGONIREA. 

Aceasta era deci situaţia familiei Mac Carthy la începutul 
lui 1882. Prichindel abia împlinise zece ani. O viaţă scurtă, 
fără îndoială, dacă n-o socoteşti decât după timpul scurs, 
dar de pe acum lungă datorită încercărilor la care fusese ea 
supusă. Nu număra, cu totul, decât trei ani fericiţi - cei trei 
ani ce urmaseră sosirii sale la fermă. 

Aşadar, mizeria, aşa cum o cunoscuse el odinioară, venea 
să se abată asupra fiinţelor pe care le iubea cel mai mult pe 
lume, asupra acestei familii ce ajunsese să fie a lui. 
Nenorocirea venea să rupă cu brutalitate legăturile ce 
uneau fratele, mama, copiii. Ei vor fi nevoiţi să se despartă, 
să se împrăştie, să părăsească poate Irlanda, de vreme ce 
nu mai puteau trăi în insula lor natală. Nu se procedase 
oare, în ultimii ani, la izgonirea a trei milioane şi jumătate 
de fermieri şi, ceea ce li se întâmplase altora, nu avea să se 
petreacă şi cu ei înşişi? 

Fie ca Dumnezeu să se milostivească de această ţară! 
Foametea este aici ca o epidemie, ca un război care 
pustieşte totul. Aceleaşi catastrofe, aceleaşi consecinţe. 

Va rămâne de neuitat pentru totdeauna iarna 1740-1741, 
când atâţia înfometați au pierit, ca şi anul 1847, încă şi mai 
îngrozitor, „anul negru”, care a făcut să descrească 
numărul locuitorilor ţării cu aproape cinci sute de mii. 

Atunci când se prăpădesc recoltele, sate întregi sunt 
părăsite. Poţi să intri prin ferme pe uşile rămase larg 
deschise: nu mai găseşti pe nimeni. Micii arendaşi au fost 
alungaţi fără milă. Industria agricolă este lovită drept în 
inimă. Dacă se întâmplă să nu rodească grâul, secara, 
ovăzul, ar mai fi fost, poate, cu putinţă, ca ei să aştepte un 
an mai bun. Însă când o iarnă din cale-afară de grea şi de 


îndelungată a distrus cartofii, locuitorilor de la sate nu le 
mai rămâne altceva mai bun de făcut decât să se refugieze 
în work-houses, dacă nu preferă cumva să ia drumul 
emigranților. În acest an, numeroşi cultivatori aveau de luat 
o hotărâre. Mulţi dintre dânşii se şi resemnaseră. Ca 
urmare a unor asemenea dezastre, populaţia anumitor 
comitate se micşorase într-o proporţie considerabilă. 
Odinioară, Irlanda număra, se pare, douăsprezece milioane 
de locuitori, iar acum există în Statele Unite ale Americii, 
între şase şi şapte milioane de colonişti de origine 
irlandeză. 

Să emigreze, nu aceasta era soarta la care se vedea 
osândită familia lui Martin Mac Carthy? Da, şi încă în cel 
mai scurt timp. Nici recriminările ligii agrare, nici 
mitingurile la care lua parte Murdock nu puteau schimba 
această stare de lucruri. Resursele lui poor-board 
[51] aveau să se dovedească neîndestulătoare în faţa unui 
număr atât de mare de victime. Casa instituţiei, alimentată 
cu fonduri de către asociaţiile de home-rulers, nu va 
întârzia să se golească de bani. Cât priveşte o răzvrătire 
împotriva proprietarilor pământului, cu jafurile care i-ar fi 
urmat, lordul locotenent hotărâse să o înăbuşe cu forţa. 
Puteau fi văzuţi numeroşi agenţi de poliţie răspândiţi prin 
comitatele suspecte - cu alte cuvinte, cele mai mizerabile. 

Astfel încât, ar fi fost mai prudent ca Murdock să-şi ia 
serioase măsuri de precauţie, însă el nu voia s-o facă. 
Turbat de furie, nebun de disperare, el nu se mai stăpânea, 
rostea mânios ameninţări, îi aţâţa pe ţărani la răzmeriţă. 
Tatăl şi fratele său, târâţi de exemplul acestuia, se 
primejduiau o dată cu el. Nimic nu mai era în stare să-i 
oprească. Prichindel, de teamă să nu vadă apărând poliţia, 
îşi petrecea zilele supraveghind împrejurimile fermei. 

Între timp, trăiau cu toţii din ultimele provizii. Câteva 
mobile fuseseră vândute pentru a mai face rost de ceva 
bani. Şi iarna care avea să dureze alte câteva luni!... Cum 
să-şi ducă zilele până la sosirea anotimpului călduros şi la 


ce se mai puteau aştepta din partea unui an ce părea de pe 
atunci cu desăvârşire compromis? 

La aceste nelinişti, iscate atât de prezent cât şi de viitor, se 
adăuga îngrijorarea cauzată de starea sănătăţii bătrânei. 
Sărmana Mamă mare îşi pierdea puterile de pe o zi pe alta. 
Vlăguită de şocurile vieţii, trista ei existenţă se apropia 
grabnic de sfârşit. Dânsa nu-şi mai părăsea camera, ba nici 
măcar patul. Cel mai adesea, Prichindel rămânea pe lângă 
ea. Bietei femei îi făcea plăcere ca el să stea acolo, ţinând-o 
în braţe pe Jenny, acum în vârstă de doi ani şi jumătate şi 
care îi zâmbea. Uneori mai lua şi dânsa copila în braţe, îi 
surâdea la rândul său... Şi ce gânduri pline de jale cu 
privire la viitorul acestei fetiţe îi mai treceau prin cap. 
Atunci, îl întreba pe Prichindel: 

— Tu o iubeşti mult, nu-i aşa? 

— Da. Mamă mare. 

— Şi n-ai s-o părăseşti niciodată, nu...? 

Niciodată... niciodată! 

— Deie Domnul ca ea să fie mai fericită decât am fost 
n0i!... Este fina ta, să nu uiţi!... Tu ai să fii băiat mare, câtă 
vreme dânsa va mai fi încă o fetiţă!... Un naş este ca şi un 
tată... Dacă are să rămână fără părinţi... 

— Nu, Mamă mare, îi răspundea Prichindel, lasă ideile- 
astea negre!... N-o să fim mereu nenorociţi... Mai avem de 
îndurat câteva luni... Dumneata ai să te însănătoşeşti din 
nou şi o să te vedem iarăşi în fotoliul dumitale, ca şi altă 
data, în timp ce Jenny se va juca pe-alături. 

Şi, în timp ce Prichindel vorbea astfel, îşi simţea inima 
grea şi lacrimile gata să-i ţâşnească din ochi, deoarece ştia 
că Mama mare esle bolnavă, foarte bolnavă. Cu toate 
acestea, el avea forţa să se stăpânească - dinaintea ei cel 
puţin. Dacă plângea, o făcea numai pe-afară, atunci când 
nimeni nu putea să-l vadă. Şi apoi, îi era mereu teamă să nu 
se găsească în prezenţa administratorului Harbert, venit, 
împreună cu ajutoarele de portărei, să alunge familia din 
unicul ei adăpost. 


În timpul primei săptămâni din ianuarie, starea sănătăţii 
bătrânei femei s-a înrăutățit. Ea a suferit câteva sincope 
una după alta, cea mai gravă dintre ele fiind atât de 
prelungită, încât s-a putut crede că i-a sosit sfârşitul. 

Un medic venise în ziua de 6,un D.M. 

[52] din Tralee, unul dintre acei practicieni miloşi care nu-şi 
refuză serviciile oamenilor nevoiaşi, cu toate că nu pot 
trage nici un folos din asta. Tocmai dădea o raită prin 
câmpiile acelea pustiite, călare, după obiceiul vremurilor de 
odinioară. Cum tocmai trecea pe şosea, Prichindel care îl 
ştia din vedere, întrucât îl mai întâlnise în capitala 
comitatului, l-a rugat să treacă şi pe la fermă. Aici, doctorul 
a constatat că lipsurile, împreună cu vârsta şi cu necazurile 
care o mistuiau pe muribundă, făceau catastrofa de 
neînlăturat. 

Nu era cu putinţă ca familiei să i se ascundă acest lucru. 
Mama mare nu mai avea de trăit un şir de luni întregi, ba 
nici măcar două-trei săptămâni, ci doar câteva zile. Mintea 
îi era limpede, urma să şi-o păstreze tot astfel până la 
sfârşit. Şi, sub învelişul ăsta de ţărancă, se ascundea atâta 
vitalitate, se găsea într-însa atâta putere de-a îndura boala, 
atâta rezistenţă faţă de nimicire, încât lupta împotriva 
morţii avea să meargă, de bună seamă, mână-n mână cu o 
cumplită agonie. În cele din urmă, când forţele îi vor fi 
slăbit îndeajuns, respiraţia i se va opri, inima va înceta să-i 
mai bată. 

Înainte de a părăsi ferma, medicul a scris o reţetă în care 
a prescris o poţiune ce putea să-i aline bătrânei ultimele 
clipe. Apoi a plecat, lăsând plină de disperare o casă în care 
pătrunsese mânat doar de milă. 

Să mergi până la Tralee, să comanzi doctoria, s-o aduci 
apoi la fermă, asta putea să dureze chiar şi douăzeci şi 
patru de ore... Dar de unde bani ca s-o plăteşti?... După ce 
totul fusese cheltuit pentru achitarea impozitelor, familia 
nu-şi mai ducea zilele decât cu puţinele legume produse la 
fermă, fără să cumpere nimic. Căci, prin sertare nu se mai 


găsea nici măcar un şiling... Era mizeria cea mai neagră, 
ajunsă la ultima ei limită. 

Şi atunci, Prichindel şi-a adus aminte. Îi mai rămânea acea 
guinee pe care i-o dăruise miss Anna Waston la teatrul din 
Limerick, simplă glumă a comedianei; însă el, care luase în 
serios rolul lui Sib, socotea aceşti bani ca fiind câştigaţi pe 
merit. Astfel încât, ascunsese cu grijă sus-pomenita guinee 
în casa lui de bani, vrem să spunem în oala de gresie unde 
îşi depunea pietricelele... Dar, în acea clipă, putea el să 
spere că acestea se vor mai preface vreodată în pence sau 
în şilingi? 

Nimeni de la fermă nu ştia că Prichindel are moneda 
aceea de aur, aşa că i-a venit ideea s-o folosească pentru 
cumpărarea doctoriei prescrise pentru Mama mare. Ar fi 
însemnat să-i aline suferinţele, poate să-i prelungească 
viaţa şi, cine ştie... chiar să-i îmbunătăţească starea 
sănătăţii... Prichindel voia să nădăjduiască mai departe, cu 
toate că nu mai era nici o speranţă. 

Hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire, s-a ferit să-i spună 
cuiva ceva. Era dreptul lui de netăgăduit să foloscască 
aceşti bani după cum îi convenea mai bine. Totuşi, nu era 
timp de pierdut. Şi, ca să nu fie văzut de nimeni, plănuia să 
plece de cu noapte. Vreo douăzeci de kilometri ca să ajungă 
Ia Tralee, alţi douăzeci ca să se întoarcă, iată un traseu cam 
lung pentru un copil, dar el nici nu se gândea la asta. Cât 
priveşte lipsa lui de-acasă, care avea să dureze pe puţin ozi 
întrcagă, aveau oare s-o bage de seamă, atâta vreme cât el 
obişnuia să colinde pe-afară tot timpul pe care nu şi-l 
petrecea cu Mama mare, supraveghind împrejurimile, 
cercetând cu luare-aminte şoseaua pe o distanţă de doi-irei 
kilometri, pândindu-l pe administrator, sosit împreună cu 
ajutoarele lui de portărel ca să evacueze familia, sau pe 
constable flancat de agenţii săi, venit să-l aresteze pe 
Murdock? 

A doua zi, în 7 ianuarie, la ora două noaptea, Prichindel a 
ieşit din cameră, nu înainte de a o săruta pe bătrâna 


femeie; aceasta aţipise şi nu s-a deşteptat. Apoi, ieşind din 
sală, a închis uşa fără zgomot, l-a mângâiat pe Birk care-i 
ieşise în întâmpinare şi părea să-l întrebe: „nu mă iei cu 
tine?” Nu, el voia să-l lase la fermă! Cât timp avea să 
lipsească de acasă, credinciosul animal putea da de ştire la 
apropierca oricărei persoane suspecte. Odată curtea 
străbătută şi poarta deschisă, băiatul s-a găsit singur pe 
drumul spre Tralee. 

Era încă foarte întuneric în primele zile ale lunii ianuarie, 
la trei săptămâni de la solstițiul de iarnă, la această 
latitudine cuprinsă între paralele de cincizeci şi două şi 
cincizeci şi trei de grade, soarele se înălța foarte târziu la 
orizont, înspre sud-est. La ora şapte dimineaţa, slabele 
luciri ale zorilor abia colorează culmile munţilor. Prichindel 
avea aşadar de făcut jumătate de drum în plină noapte; însă 
nu se speria câtuşi de puţin de aşa ceva. 

Văzduhul era foarte limpede, frigul foarte tăios, în ciuda 
faptului că termometrul nu arăta decât vreo douăsprezece 
grade sub zero. Mii şi mii de aştri străluceau pe firmament. 
Drumul, alb de nea, fugea înainte cât vedeai cu ochii, 
luminat parcă de strălucirea ninsorii. Paşii copilului răsunau 
cu un pocnet scurt. 

Prichindel, plecat la ora două noaptea, trăgea nădejde să 
fie înapoi la fermă până la căderea nopţii. După socoteala 
notată în carnetul său, el trebuia să ajungă la Tralee pe la 
opt. Să străbată douăzeci de kilometri în şase ore, iată un 
lucru ce nu putea să pună în încurcătură un băiat deprins 
cu ostenelile şi care avea picioare vânjoase. La Tralee îşi 
pusese în gând să se odihnească vreo două ceasuri, în care 
timp să mănânce o bucată de pâine cu brânză şi să bea o 
pintă de bere într-o cârciumă, la preţul de două-trei pence. 
Apoi, cu poţiunea în mână, ar fi pornit-o iar la drum pe la 
zece, în aşa fel încât să se poată întoarce în cursul după- 
amiezii. 

Acest program, bine chibzuit, ar fi fost urmat cu străşnicie 
dacă nu s-ar fi ivit ceva neprevăzut. Drumul se străbătea 


uşor, vremea era prielnică mersului rapid. Şi, din fericire, 
gerul făcuse să se domolească tulburările atmosferice. 

Într-adevăr, dacă s-ar fi stârnit rafalele dinspre apus ori ar 
fi fost nevoit să înainteze sub loviturile de bici ale viscolului, 
Prichindel n-ar fi putut merge împotriva vântului. 
Împrejurările îi erau aşadar favorabile. 

Ce-i drept, poate că ar fi trebuit să se teamă de vreo 
întâlnire primejdioasă - cu o haită de lupi, spre pildă. 
Acesta era adevăratul pericol. Cu toate că iarna nu fusese 
deosebit de aspră, fiarele umpleau cu urletele lor lugubre 
pădurile şi şesurile comitatului. Prichindel se gândise şi la 
asta. Astfel încât, inima îi bătea cu putere atunci când s-a 
trezit dintr-o dată singur, în câmpia netedă ca în palmă, pe 
drumul acesta nesfârşit, de-a lungul căruia se scălâmbăiau 
scheletele arborilor festonaţi de promoroacă. 

Băiatul nostru a străbătut primii zece kilometri în două 
ceasuri, mergând cu paşi zoriţi şi fără să se odihnească nici 
o clipă. Se făcuse ora patru dimineaţa. Era încă foarte 
întuneric, mai cu seamă înspre apus, dar cerul începea să 
fie spuzit de pete uşoare de culoare, iar stelele întârziate 
prindeau să pălească. Mai aveau să treacă trei ceasuri bune 
până ce soarele să se înalțe la orizont. 

Prichindel a simţit atunci nevoia să poposească vreo zece 
minute. S-a aşezat prin urmare pe o rădăcină de copac şi, 
scoțând din buzunar un cartof mare, copt în spuză, l-a 
mâncat cu lăcomie. Asta avea să-i îngăduie să ajungă cu 
bine la Tralee. La patru şi un sfert a pornit-o iar la drum. 

De prisos să vă mai spunem că Prichindel n-avea motive să 
se teamă că s-ar fi putut rătăci. Ştia bine drumul de la 
Kerwan şi până la capitala comitatului, deoarece îl 
străbătuse adesea cu brişcaă, de fiecare dată când Martin 
Mac Carthy îl lua cu el la piaţă. Ce vremuri bune erau 
atunci, ce timpuri fericite!... Şi acum, vai, cât de 
îndepărtate erau toate astea! 

Şoseaua se întindea mai departe pustie, cât vedeai cu 
ochii. Nici urmă de trecător - lucru de care lui Prichindel 


nici că-i păsa - dar nici de şaretă mergând către Tralee, 
unde nu i s-ar fi refuzat un loc, ceea ce l-ar mai fi scutit de 
osteneală. El nu putea deci să se bizuie decât pe picioruşele 
lui - mici, într-adevăr, însă vânjoase. 

În sfârşit, au mai fost străbătuţi alţi şapte kilometri, poate 
ceva mai încet decât primii zece, dar, oricum, nu mai 
rămâneau decât trei de parcurs. 

Se făcuse şapte şi jumătate. Spre apus, ultimele stele 
păleau la orizont. Lucirea melancolică a zorilor de la aceste 
latitudini înalte lumina nedesluşit spaţiul, până în clipa în 
care soarele va fi străpuns ceţurile lânoase ale zonelor 
inferioare. Priveliştea începea treptat să se lărgească pe un 
sector din ce în ce mai amplu. 

În clipa aceea, un grup de oameni şi-a făcut apariţia în 
susul drumului, venind dinspre Tralee. 

Primul gând al lui Prichindel a fost acela de-a nu se lăsa 
văzut. Şi, cu toate acestea, ce i s-ar fi putut spune acelui 
copil? Aşadar, instinctiv şi fără a mai chibzui că nu se 
cuvenca s-o facă, băiatul a dat fuga să se ghemuiască 
îndărătul unui tufiş, astfel încât să-i poată observa pe 
oamenii ce se apropiau de dânsul fără a fi văzut. 

Erau agenţi de poliţie, vreo doisprezece la număr, însoţiţi 
de un constable. De câtă vreme ţinutul fusese pus sub 
supraveghere, te întâlneai la tot pasul cu asemenea patrule, 
organizate din porunca lordului locotenent. 

Prichindel nu avusese deci pricini să se mire de această 
întâlnire. Însă, era cât pe ce să scoată un strigăt de uimire 
când, în mijlocul grupului, l-a recunoscut pe vechilul 
Harbert, urmat de doi sau trei indivizi - ajutoare de 
portărei - folosiţi de obicei la evacuări. 

Ce presimţire i-a strâns atunci inima! Oare nu înspre 
fermă se îndreptau vechilul şi oamenii săi? Şi această ceată 
de agenţi n-avea cumva să procedeze la arestarea lui 
Murdock? 

Prichindel nici n-a mai vrut să se gândească la asta. De 
îndată ce grupul de oameni a dispărut, s-a năpustit înapoi 


pe şosea şi, alergând cât îl ţineau puterile, a ajuns în 
dreptul primelor case din Tralee pe la opt şi jumătate. 

Prima lui grijă a fost să meargă la un farmacist; unde a 
aşteptat ca poţiunca să-i fie preparată după reţetă. Apoi, a 
scos moneda sa de aur, singura lui avere, ca s-o plătească. 
Farmacistul i-a schimbat guineea şi, cum doctoria era foarte 
scumpă, cumpărătorului nu i-au mai rămas decât vreo 
cincisprezece şilingi. Nu era cazul să se târguiască, nu-i 
aşa? 

Şi, pentru că era vorba de Mama mare, Prichindel nici nu 
s-a mai gândit la bani, făgăduindu-şi să facă economie când 
avea să-şi ia micul dejun. Deci, în loc de brânză şi de bere, 
el s-a mulţumit cu o felie groasă de pâine pe care a 
înfulecat-o cu multă poftă şi cu o bucăţică de gheaţă pe care 
a topit-o între buze. Astfel încât, puţin după ora zece, el 
părăsise oraşul Tralee şi o pornise înapoi, pe drumul spre 
Kerwan. 

În orice altă împrejurare, la acest moment al zilei s-ar fi 
făcut simțită oarece mişcare. Drumurile ar fi fost străbătute 
de şarete sau de jaunting-cars, transportând oameni sau 
mărfuri către diferitele târguşoare ale comitatului. Ai fi 
simţit, aşadar, fremătând viaţa comercială sau agricolă a 
ținutului. Dar vai, ca urmare a înlănţuirii de dezastre din 
timpul anului, foametea şi mizeria înspăimântătoare, căreia 
aceasta îi dă naştere, goliseră provincia de locuitori! Ce de 
ţărani se hotărâseră să-şi părăsească ţara unde nu le mai 
era cu putinţă să trăiască! Oare, chiar şi în vremuri 
normale, nu se evaluează la o sută de mii pe an numărul 
irlandezilor care se duc în Lumea Nouă, în Australia sau în 
Africa meridională, în căutarea unui colţişor de pământ 
unde să poată trage nădejde că n-or să mai moară de 
foame? Nu există oare companii de emigrație care, pentru 
un preţ derizoriu de numai două lire sterline, îi transportă 
pe emigranţi până pe țărmurile Americii de Sud? 

Or, în cursul acestui an, ţinuturile Irlandei apusene 
fuseseră părăsite într-o măsură şi mai însemnată încă de 


locuitorii lor şi ai fi zis că drumurile, altădată atât de 
însufleţite, nu mai slujeau decât unui deşert sau, lucru şi 
mai întristător chiar, unei ţări pustiite... 

Prichindel mergea, ca întotdeauna, cu paşi zoriţi. El nu 
voia să ia seama la oboseală şi făcea mare risipă de energie. 
Se înţelege de la sine că, acum, nu mai putea ajunge din 
urmă grupa de poliţai, care i-o luase înainte cu două sau 
trei ore. Cu toate acestea, urmele lăsate pe zăpadă îi arătau 
că sergentul şi oamenii lui, împreună cu Harbert şi 
ajutoarele sale de portărel, urmau drumul ce ducea spre 
fermă. Pricină în plus pentru ca băiatul nostru să vrea să 
ajungă mai iute acasă, în ciuda faptului că picioarele îi erau 
înţepenite de atâta mers fără odihnă. S-a lipsit chiar de un 
popas de câteva minute, ca să poată umbla în acest timp. A 
mers, a mers fără contenire. Pe la două după-amiaza nu mai 
avea decât vreo trei kilometri până la Kerwan. După încă o 
jumătate de ceas, începeau să se vadă clădirile fermei, în 
mijlocul şesului întins în care totul se confunda într-o mare 
de albeaţă lăptoasă. 

Ceea ce l-a uimit încă din prima clipă pe Prichindel în clipa 
când s-a apropiat, a fost faptul că nu se zarca nici o dâră de 
fum în aer, cu toate că pentru vatra din sala cea mare se 
găsea combustibil din belşug. 

În plus, locul acela îi stârnea parcă un simţământ greu de 
exprimat în cuvinte, de singurătate şi de părăsire. 

Prichindel a zorit paşii, a făcut o nouă sforţare, a început 
să alerge. Tot căzând şi ridicându-se a ajuns dinaintea 
porţii-barieră ce închidea curtea. 

Ce spectacol groaznic! Poarta era sfărâmată, curtea plină 
de urme de paşi în toate direcţiile. Din clădiri, staule, 
magazii, nu mai rămăseseră decât cei patru pereţi, lăsaţi 
fără acoperişuri. Învelişul de paie fusese smuls. Nu mai 
exista nici o uşă, nici un toc de fereastră. Dorise cineva să 
facă această casă de nelocuit, pentru a împiedica familia să 
mai găsească aici un adăpost?... Era oare ruina voită, făcută 
de mâna omului...? 


Prichindel a rămas țintuit locului. Ceea ce simţea acum era 
pur şi simplu groază. Nu îndrăznea să împingă bariera din 
faţa curţii... Nici nu cuteza să se apropie de casă... 

În cele din urmă, a luat o hotărâre. Trebuia să afle dacă 
fermierul sau vreunul dintre copiii săi se mai afla încă acolo. 

Prichindel a înaintat până la uşa casei. A început să 
strige... Nu i-a răspuns însă nimeni. 

Atunci, s-a aşezat pe prag şi a început să plângă. Să vedem 
ce se petrecuse în timpul absenței sale. 

Prin comitatele Irlandei sc petrec destul de des scene 
dintr-acestea, de alungare a oamenilor de prin case, în 
urma cărora nu numai fermele, ci chiar sate întregi sunt 
părăsite de locuitorii lor. Însă aceşti sărmani oameni, 
izgoniți din locuinţa unde s-au născut, unde au trăit şi 
trăgeau nădejde să moară, poate că ar fi vrut să se întoarcă 
acasă, forțând uşile bătute în cuie şi căutând acolo un 
refugiu pe care nu l-ar fi găsit în altă parte... 

Ei bine, mijlocul de a-i împiedica este foarte simplu! Casa 
trebuie făcută de nelocuit. Se înalţă un battering-ram. 
Acesta este alcătuit dintr-o grindă ce se balansează la 
capătul unui lanţ fixat între trei stâlpi. Un asemenea 
berbece sparge orice. Casa este despuiată de acoperiş, 
coşul dat jos, vatra dărâmată. Uşile sunt sfărâmate, 
ferestrele scoase din zid. Nu mai rămân în picioare decât 
pereţii... Şi, din moment ce această ruină este căscată în 
calea tuturor rafalelor, pe care ploaia o inundă, în care 
zăpada se îngrămădeşte, landlordul şi agenţii săi pot fi 
liniştiţi: familia nu se va mai putea adăposti într-însa. 

După asemenea execuţii, atât de frecvente, ce merg 
adesea până la ferocitate, cum să te mai miri că în inima 
ţăranului irlandez, s-a strâns atâta ură! 

Iar aici, la Kerwan, izgonirea familiei fusese întovărăşită 
de scene încă şi mai înspăimântătoare. 

Căci, într-adevăr, răzbunarea îşi avusese partea ei în 
această faptă lipsită de omenie. Harbert, voind să-l facă pe 
Murdock să plătească pentru violențele sale, nu se 


mulţumise să vină cu ajutoarele de portărei ca să acţioneze 
pe seama middleman-ului ci, ştiindu-l pe fermier supus 
urmăririi judecătoreşti, îl denunţase, iar sergenţii primiseră 
ordinul să pună mâna pe el. 

Astfel încât, mai întâi, domnul Martin împreună cu soţia şi 
copiii lui fuseseră aruncaţi afară, în timp ce ajutoarele de 
portărel pustiau locuinţa pe dinăuntru. Nu avuseseră pic de 
respect măcar pentru bătrâna Mamă mare. Smulsă din 
patul ei, târâtă în mijlocul curţii, dânsa mai izbutise totuşi 
să se ridice ca să-i blesteme pe asasinii săi în care vedea pe 
înşişi ucigaşii Irlandei, apoi căzuse moartă la pământ. 

În clipa aceea, Murdock, care ar fi avut timp să fugă, se 
năpustise asupra acestor mizerabili. Nebun de furie, el 
agita în aer o toporişcă... Tatăl şi fratele său voiseră, 
întocmai ca şi el, să-şi apere familia... Dar portăreii şi 
sergenţii erau în număr destul de mare, aşadar forţa era de 
partea legii, dacă se poate da acest nume unui asemenea 
atentat împotriva a tot ce este drept şi omenesc pe lume. 

Răzvrătirea contra agenţilor de poliţie fusese vădită, până 
într-atâta, încât nu numai Murdock, ci şi domnul Martin şi 
Sim au fost puşi în stare de arest. Şi, ca urmare, deşi nici o 
izgonire nu se mai putea face de la 1870 încoace fără plata 
unor despăgubiri acordate fermierilor alungaţi, ei 
pierduseră dreptul de a beneficia de această lege. 

Străbunei nu i se putea face o înmormântare creştinească 
la fermă. Ea trebuia dusă într-un cimitir. Au fost văzuţi 
atunci cei doi nepoți ai bătrânei punând-o pe o targă şi 
cărând-o, urmaţi de domnul Martin, de Martina şi de Kitty 
care-şi purta copilul în braţe, în mijlocul sergenţilor de 
poliţie şi al portăreilor. 

Jalnicul alai a apucat-o pe drumul dinspre Limerick. Vă 
puteţi închipui un lucru mai întristător şi mai vrednic de 
plâns ca acest cortegiu, alcătuit dintr-o întreagă familie 
făcută prizonieră, însoţind cadavrul unei sărmane femei 
bătrâne? 


Prichindel, care izbutise să-şi înfrângă spaima, străbătea 
acum camerele pustiile prin care zăceau sfărâmăturile de 
mobilă, strigând mereu... Şi nu-i răspundea nimeni... 
nimeni! 

lată, aşadar, în ce stare găsea el această casă unde se 
scurseseră singurii ani fericiţi ai vieţii sale... locuinţa de 
care se legase prin atâtea fire nevăzute, nimicită de o 
supremă catastrofă...! 

EI şi-a adus atunci aminte de comoara lui, de acele 
pietricele care arătau numărul de zile ce trecuseră de la 
sosirea sa la Kerwan. A căutat îndată oala de gresie unde le 
strânsese. A găsit-o într-un ungher, scăpată neatinsă. 

Ah, pietricelele acestea! Prichindel, aşezat pe treptele din 
faţa uşii, a vrut să le numere: erau o mie şi cinci sute 
patruzeci de bucăţi. 

Ele reprezentau cei patru ani şi optzeci de zile - de la 20 
octombrie 1877 la 7 ianuarie 1882 - cât vieţuise la fermă. 

Iar, în prezent, copilul era nevoit s-o părăsească. Trebuia 
să încerce să regăsească familia Mac Carthy, care devenise 
propria sa familie. 

Înainte de a pleca, Prichindel s-a dus să-şi pună într-un 
pachet rufăria, pe care o regăsise în fundul unui sertar pe 
jumătate sfărâmat. Şi, întorcându-se în mijlocul curţii, a 
săpat o groapă la rădăcina bradului plantat o dată cu 
naşterea finei sale, unde a aşezat oala de gresie în care îşi 
ţinea pietricelele... 

Apoi, după ce a mai aruncat o privire de rămas bun asupra 
casei căzută în ruină, s-a avântat pe şoseaua întunecată de 
pe acum de umbrele amurgului. 

Sfârşitul primei părţi. 

PARTEA A DOUA ULTIMELE ETAPE. 

Capitolul 1 ÎNĂLȚIMILE LOR. 

Lordul Piborne, fără a-şi pierde câtuşi de puţin din 
demnitatea ţinutei nobiliare, a ridicat diferite hârtii 
împrăştiate pe masa camerei lui de lucru, a mutat din loc 
ziarele risipite ici şi colo, şi-a pipăit buzunarele halatului de 


casă din pluş galben-auriu, le-a scotocit pe acelea ale 
pardesiului gri-fer întins pe spătarul unui fotoliu, apoi, 
întorcându-se, şi-a concentrat privirea printr-o încruntare 
imperceptibilă a sprâncenelor. 

În felul acesta aristocratic, fără nici o altă încordare a 
trăsăturilor feţei, îşi făcea de obicei cunoscute Înălţimea Sa 
cele mai vii nemulțumiri. 

O uşoară înclinare a bustului a dat de înţeles că este cât pe 
ce să se aplece ca să arunce o privire pe sub masă, 
acoperită până jos la picioare de un covor cu ciucuri mari; 
însă, răzgândindu-se, a găsit de cuviinţă să apese pe 
butonul unei sonerii, aflată la colţul căminului. 

Aproape numaidecât John, feciorul, s-a ivit în pragul uşii şi 
a rămas nemişcat. 

— Vedeţi dacă portofelul meu n-a căzut cumva sub această 
masă, a spus lordul Piborne. 

John s-a aplecat, a săltat covorul acela gros şi s-a ridicat cu 
mâinile goale. Portofelul Înălţimii Sale nu se găsea câtuşi de 
puţin în acest loc. A urmat o nouă încruntare a 
sprâncenelor lordului Piborne. 

— Unde este lady Piborne? 

— În apartamentele domniei sale, i-a răspuns valetul. 

— Dar contele Ashton? 

— Se plimbă prin parc. 

— Prezentaţi-i omagiile mele Înălţimii Sale lady Piborne, 
spunându-i totodată că aş dori să am onoarea de a-i vorbi 
cât mai curând cu putinţă. 

John a făcut stânga-mprejur ţeapăn de parcă înghiţise un 
par - un servitor stilat nu are de ce să se încline în timpul 
serviciului - şi a ieşit din cabinet cu un pas mecanic spre a 
îndeplini poruncile stăpânului său. 

Înălţimea Sa lordul Piborne este în vârstă de cincizeci de 
ani - cincizeci de ani de adăugat celor câteva secole pe care 
le numără nobila lui familie, neîntinată de vreo pierdere de 
rang şi privilegii sau decădere de la virtuțile strămoşeşti. 
Membru de seamă al Camerei superioare 


[53], el este de bună credinţă atunci când îi pare rău după 
străvechile drepturi ale feudalităţii - vremea fiefurilor 

[54], a rentelor, a bunurilor ereditare scutite de privilegii 
senioriale, a domeniilor, a dreptului de viaţă şi de moarte 
asupra supuşilor exercitate de strămoşii săi, a omagiilor 
nelimitate aduse de către vasali. Niciunul din cei ce n-au 
avut parte de o origine la fel de veche ca a lui, care nu 
poate invoca o stirpe tot atât de veche, nu sc deosebeşte, 
pentru dânsul, de ţărănoi, mitocani, şerbi şi ţopârlani. 
Dumnealui este marchiz, fiul său este conte. Baroneţii, 
cavalerii şi alţii asemenea de rang inferior abia dacă au, 
după părerea lui, dreptul de a figura în anticamerele 
adevăratei nobilimi. Înalt, slab, spânatic la faţă, cu ochii 
stinşi de atâta obişnuinţă de-a se arăta plini de dispreţ, cu 
vorba rară şi tăioasă, lordul Piborne reprezintă tipul acelor 
trufaşi gentilomi turnaţi în învelitoarea vechilor hrisoave de 
nobleţe şi care sunt - din fericire - pe cale de dispariţie 
chiar şi din acest aristocratic regat al Marii Britanii şi 
Irlandei. 

Se cuvine să observăm că marchizul este de obtrâşie 
engleză şi că nu a făcut o mezalianţă căsătorindu-se cu 
marchiza, care este de origine scoțiană. Înălţimile Lor erau 
născute una pentru cealaltă, foarte hotărâte să nu coboare 
nicicând de pe înaltul lor perchoir 
[55] şi menite, după toate aparențele, să lase nişte urmaşi 
de un soi cu totul superior. Ce vreţi? Asta li se trage de la 
calitatea lutului din care au fost plămădiţi primii indivizi ai 
acestor seminţii, încă de la începutul vremurilor istorice. 
Dumnealor îşi închipuie, fără îndoială, că bunul Dumnezeu 
îşi pune mănuşile ca să-i primească în sfântul său paradis! 

Uşa s-a deschis şi, întocmai ca la intrarea unei înalte 
doamne în sălile de recepţie, feciorul a anunţat:Înălţimea 
Sa lady Piborne”. 

Marchiza - numărând patruzeci de ani mărturisiţi - lungă, 
slabă, colţuroasă, cu părui lins şi cărare la mijloc, cu buzele 
strânse, nasul coroiat foarte aristocratic, pieptul ca o 


scândură şi umerii foarte înclinați îndărăt, de bună seamă 
că nu fusese frumoasă niciodată; dar, în ceea ce priveşte 
distincţia portului şi a manierelor, cât şi înţelegerea 
tradiţiilor şi a privilegiilor, lordul Piborne n-ar fi putut 
nicicând să se însoţească mai nimerit decât cu dânsa. 

John a împins un fotoliu blazonat în care a luat loc 
marchiza şi s-a retras de îndată. 

Nobilul soţ s-a exprimat în următorii termeni: 

— Mă veţi scuza, marchiză, dacă am fost nevoit să vă rog a 
binevoi să vă părăsiţi apartamentele ca să îmi acordaţi 
favoarea unei convorbiri în cabinetul meu. 

Nu trebuie să vă prindă mirarea dacă Înălţimile Lor 
schimbă între ele fraze de acest soi, chiar şi atunci când 
stau de vorbă între patru ochi. De altminteri, aşa o cer 
manierele alese. Şi, în plus, dânşii au fost crescuţi la şcoala 
„pudrei şi a perucii” a acelei gentry de odinioară. Niciodată 
n-au să fie dumnealor de acord să se înjosească rostind 
familiarităţi şi renunțând astfel la obişnuita trăncăneală pe 
care Dickens a botezat-o într-un chip cât se poate de nostim 
şi anume,peruco-pălăvrăgeală”. 

— Mă aflu la ordinele domniei voastre, marchize, i-a 
răspuns lady Piborne. Ce întrebare anume aţi dori să-mi 
adresaţi? 

— Aceea care urmează, marchiză, cerându-vă cu 
insistenţă să faceţi apel la amintirile dumneavoastră. 

— Vă ascult. 

— Marchiză, nu am plecat noi ieri de la castel pe la orele 
trei după-amiază ca să mergem la Newmarket la domnul 
Laird, attorney-ul nostru? 

Trebuie să vă spunem că attorney se numeşte avocatul 
care funcţionează pe lângă tribunalele civile ale Regatului- 
Unit. 

— Într-adevăr... ieri. în cursul după-amiezii, i-a răspuns 
lady Piborne. 

— Dacă am memorie hună, contele Ashton, fiul nostru, ne 
însoțea în caleaşcă, nu-i aşa? 


— Ne însoțea, marchize; el ocupa un loc în partea din faţă. 

— Cei doi feciori nu şedeau în picioare, în spate? 

— Ba da, după cum se şi cuvine de altfel. 

— Acestea fiind spuse, marchiză, a replicat lordul Piborne, 
aprobând cu o uşoară mişcare a capului, vă reamintiţi, fără 
îndoială, că am luat cu mine un portofel ce conţinca hârtii 
referitoare la procesul cu care suntem ameninţaţi de către 
parohie... 

— Proces nedrept, pe care ca are îndrăzneala şi 
neruşinarea să ni-l intenteze! a adăugat lady Piborne, 
subliniind această frază cu o intonaţie foarte semnificativă a 
vocii. 

— Acest portofel, a reluat lordul Piborne, cuprindea nu 
numai acte importante, ci şi o sumă de o sută de lire 
sterline, în bancnote, destinată attorney-ului nostru. 

— Amintirile domniei voastre sunt exacte, marchize. 

— Ştiţi dar, marchiză, modul în care s-au petrecut 
lucrurile. Noi am ajuns la Newmarket fără a fi părăsit 
caleaşca. Domnul Laird ne-a întâmpinat în pragul casei sale. 
Eu i-am arătat hârtiile, m-am oferit să-i depun bancnotele în 
mână. El ne-a răspuns că nu are nevoie, pentru moment, 
nici de unele, nici de altele, adăugând că îşi propunea să se 
deplaseze la castel atunci când va fi venit vremea să se 
opună pretențiilor parohiei... 

— Pretenţii odioase, care odinioară ar fi fost considerate 
ca atentând la drepturile senioriale... 

Şi, folosind asemenea termeni, atât de precişi, marchiza 
nu făcea altceva decât să repete cuvânt cu cuvânt o frază 
de care se servise lordul Piborne în mai multe rânduri în 
prezenţa ei. 

— Rezultă aşadar, a reluat marchizul, că eu mi-am păstrat 
portofelul, că noi am urcat înapoi în trăsură şi că ne-am 
reîntors la castel pe la orele şapte, în clipa în care începea 
să se lase noaptea. 

Seara fusese, într-adevăr, întunecoasă; lucrurile nu se 
petreceau decât în ultima săptămână a lunii aprilie. 


— Or, a adăugat marchizul, acest portofel, pe care l-am 
pus înapoi în buzunarul stâng al şubei, îmi este cu neputinţă 
să-l regăsesc. 

— Poate că l-aţi depus la întoarcere pe masa din cabinetul 
dumneavoastră? 

— Tot astfel credeam şi eu, marchiză, însă l-am căutat 
zadarnic printre hârtiile mele... 

— Nimeni nu a mai intrat aici de ieri încoace...? 

— Ba da... John, feciorul, pe care nu este cazul să-l 
suspectez... 

— Este întotdeauna prudent să ai suspiciuni faţă de 
oameni, i-a răspuns lady Piborne, chit că îţi recunoşti 
eroarea după aceea. 

— Ar fi cu putinţă, la urma urmelor, a reluat marchizul, ca 
acest portofel să fi alunecat pe vreuna dintre banchetele 
caleştii... 

— Feciorul ar fi băgat de seamă şi, afară numai dacă nu o 
fi crezut de datoria lui să-şi însuşească această sumă de o 
sută de lire... 

— Cele o sută de lire, a spus lordul Piborne, în cel mai rău 
caz, le-aş sacrifica; însă aceste hârtii de familie care 
constituie drepturile noastre faţă de parohie... 

— Parohie! a repetat lady Piborne. 

Şi simţeai că însuşi castelul glăsuieşte prin gura ei, 
surghiunind parohia la rangul cel mai neînsemnat al unei 
vasale, ale cărei revendicări erau pe cât de vrednice de 
plâns, pe atât de necuviincioase... 

— Astfel încât, a reluat dânsa, dacă se va întâmpla să 
pierdem acest proces... împotriva oricărei justiţii... 

— Şi noi îl vom pierde fără îndoială, a afirmat lordul 
Piborne, dacă n-o să putem prezenta aceste acte... 

— Parohia ar intra atunci în posesia celor o mie de acri de 
pădure care se învecinează cu parcul şi fac parte din 
domeniul casei de Piborne încă de pe vremea 
Plantageneţilor, nu este aşa? 

— Ba da, marchiză. 


— Ar fi un lucru de-a dreptul înfiorător! 

— Înfiorător, desigur, ca tot ceea ce ameninţă proprietatea 
feudală din Irlanda - revendicările acestor home-rulers, 
retrocedarea pământului ţăranilor, răzvrătirea împotriva 
landlordismului!... Ah, noi trăim într-o epocă neobişnuită şi, 
dacă lordul-locotenent nu face bună rânduială, eu nu ştiu 
sau, mai curând, ştiu prea bine cum au să sfârşească stările 
acestea de lucruri... 

În acel moment, uşa camerei de lucru s-a deschis şi un 
băiat tânăr s-a ivit în prag. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, conte Ashton? a făcut lordul 
Piborne. Marchizul şi marchiza n-au neglijat niciodată să-i 
dea acest titlu fiului lor, care ar fi fost încredinţat că-şi 
încalcă toate îndatoririle decurgând din naşterea sa aleasă 
dacă nu i-ar fi răspuns: 

— Vă doresc ziua bună, mylord tată. 

După aceea, a înaintat către milady maică-sa, căreia i-a 
sărutat ceremonios mâna. 

Acest tânăr gentleman de patrusprezece ani avea un chip 
cu trăsături regulate, dar din cale-afară de neînsemnat şi o 
fizionomie care, chiar cu trecerca anilor, n-avea să câştige 
nici în vioiciune, nici în inteligenţă. Dânsul era produsul cât 
se poate de firesc al unui marchiz şi al unei marchize 
rămaşi în urmă cu două veacuri, potrivnici oricărui progres 
al vieţii moderne, adevăraţi torys 
[56] de dinaintea lui Cromwell, doi indivizi de neînduplecat. 
Instinctul de neam îl făcea să se poarte destul de cuviincios 
pe băiatul acesta ce rămânea conte până în vârful unghiilor, 
deşi fusese răzgâiat de către marchiză, iar servitorii 
castelului erau instruiți cu grijă să-i îndeplincască până şi 
cea mai mică toană, în realitate, el nu avea niciuna dintre 
însuşirile vârstei sale - nici mişcările neaşteptate, nici 
ardoarea inimii, nici entuziasmul tinereţii. 

Era un mic domn crescut anume ca să nu vadă decât fiinţe 
inferioare printre cei ce-i stăteau în preajmă, prea puţin 
milostiv cu oamenii sărmani, foarte la curent de pe acum cu 


toate lucrurile privind sportul - călărie, vânătoare, curse, 
crocket şi tenis, dar de o neştiinţă de carte aproape 
desăvârşită, în ciuda strădaniilor a o jumătate de duzină de 
profesori particulari, care acceptaseră misiunea zadarnică 
de a-l instrui. 

Numărul acestor tineri gentlemen de obârşie înaltă, meniţi 
să ajungă într-o bună zi nişte desăvârşiţi imbecili, dar de o 
desăvârşită distincţie de altfel, are, de bună seamă, 
tendinţa de a se restrânge. Totuşi, ei mai fiinţează încă şi 
contele Ashton Piborne făcea parte dintre aceştia. 

Problema portofelului i-a fost expusă neîntârziat. El şi-a 
reamintit că mylord tatăl său ţinea sus-zisul portofel în 
mână în clipa în care părăsea casa acelui attorney şi că l-a 
pus nu în buzunarul şubei sale, ci pe una dintre pernele 
trăsurii, îndărătul lui, atunci când au plecat din Newmarket. 

— Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi acum, conte Ashton?... 
a întrebat marchiza. 

— Da, milady, şi nu cred că portofelul a putut să cadă din 
trăsură. 

— Ar rezulta de aici, a spus lordul Piborne, că el se găsea 
încă acolo în clipa când noi am ajuns la castel... 

— De unde trebuie să tragem concluzia că a fost sustras 
de către unul dintre servitori, a adăugat lady Piborne. 

Aceasta a fost întru totul şi părerea contelui Ashton. El nu 
avea nici cea mai mică încredere în caraghioşii ăştia care 
sunt nişte spioni, atunci când nu sunt adevăraţi tâlhari - cel 
mai adesea şi una şi alta - şi pe care artrebui să ai dreptul 
să-i baţi cu vergile, ca odinioară pe şerbii din Marea 
Britanie. (De unde o mai fi scos-o el şi pe asta, că în Marea 
Britanie au fost vreodată şerbi? 

[57]) Dar, cea mai mare părere de rău îi era stârnită de 
faptul că marchizul şi marchiza nu-i atribuiseră un fecior 
pus numai în slujba lui sau, cel puţin, un groom 

[59] Aşadar, un slujitor ce putea fi pedepsit de mâna 
stăpânului şi aşa mai departe. 


lată ce înseamnă într-adevăr să ştii să vorbeşti şi, ca să 
poţi folosi un asemenea limbaj, trebuie să recunoaştem că 
este nevoie să-ţi curgă prin vine un autentic sânge de 
Piborne! 

Pe scurt, concluzia convorbirii a fost că portofelul fusese 
furat, că hoţul nu putea fi decât unul dintre servitori, că se 
cuvenea să se deschidă o anchetă şi că, aceia asupra cărora 
atârna până şi cea mai mică umbră de bănuială aveau să fie 
predaţi pe loc sergentului de poliţie, întrucât lordul Piborne 
nu mai avea dreptul de justiţie majoră şi minoră. 

Ca urmare, contele Ashton a apăsat pe butonul unei 
sonerii şi, după câteva clipe, intendentul se înfăţişa 
dinaintea Înălţimilor Lor. 

Era un adevărat tip de mâţă blândă domnul Scarlett, 
intendentul lordului Piborne, unul dintre indivizii aceia 
făţarnici şi pehlivani făcând-o pe sfântul şi fiind urât din 
toată inima de toată servitorimea castelului. Plin de purtări 
mieroase şi de mutre ipocrite, în chip mieros şi ipocrit îşi şi 
ocăra subalternii, fără mânie şi fără semeţie, mângâindu-i 
cu ghearele. 

Însă, în prezenţa marchizului, a marchizei şi a contelui 
Ashton, avea înfăţişarea aceea modestă a unui paracliser 
dinaintea preotului paroh. 

I s-a povestit întâmplarea. Portofelul, fără nici o îndoială, 
fusese depus pe pernele trăsurii şi ar fi trebuit să fie regăsit 
în acelaşi loc. 

Aceasta a fost părerea domnului Scarlett, deoarece era 
părerea lordului şi a lady-ei Piborne. La sosirea caleştii, în 
timp ce dânsul se aţinea respectuos pe lângă portieră, 
întunericul îl împiedicase să vadă dacă portofelul era aşezat 
în locul indicat de marchiz. 

Poate că domnul Scarlett avea să sugereze ideea că sus- 
pomenitul portofel putuse să cadă pe drum... lată un lucru 
pe care s-a abținut să-l facă. Asta ar fi sub-înţeles o lipsă de 
atenţie din partea lordului Piborne. Păzindu-se, aşadar, să-şi 
formuleze bănuiala, el s-a mulţumit să atragă atenţia 


asupra faptului că, de bună seamă, portofelul conţinea 
hârtii de mare valoare... Şi aceasta, se înţelege de la sine, 
pentru că aparţinea... pentru că avea onoarea să aparţină 
unui personaj atât de însemnat cum era castelanul. 

— Fără cea mai mică îndoială, a afirmat acesta din urmă, 
că a fost comisă o sustragere. 

— Noi vom spune un furt, dacă Înălţimea Sa binevoieşte să 
ne-o îngăduie, a adăugat intendentul. 

— Da, un furt, domnule Scarlett, ba chiar furtul nu numai 
a unei sume destul de considerabile, ci şi a hârtiilor 
stabilind drepturile familiei noastre faţă în faţă cu parohia! 

Şi cine n-a văzut expresia feţei intendentului, la gândul că 
parohia îndrăznea să-şi invoce drepturile împotriva nobilei 
case a Pibornilor - înfiorarea că nicicând n-ar fi fost cu 
putinţă în vremurile când privilegiile naşterii alese erau 
respectate de toată lumea - cine n-a observat atitudinca 
indignată a domnului Scarlett, tremurul mâinilor sale pe 
jumătate înălțate spre cer, ochii lui plecaţi spre pământ, nu 
şi-ar putea închipui ce grad de perfecţiune poate atinge în 
arta grimaselor prefăcătoria omului, nu, niciodată! 

— Însă, dacă furtul a fost comis... a spus el în cele din 
urmă. 

— Cum... dacă a fost comis? a replicat marchiza pe un ton 
plin de asprime. 

— Înălţimea Sa să mă ierte, s-a grăbit intendentul să 
adauge, vreau să spun... de vreme ce ela fost comis, n-ar fi 
putut să fie săvârşit... 

— Decât de către unul dintre oamenii noştri! a răspuns 
contele Ashton, fluturând în aer biciul pe care-l ţinea în 
mână într-un mod cu totul feudal. 

— Domnul Scarlett, a reluat lordul Piborne, va binevoi să 
înceapă o anchetă, spre a descoperi vinovatul sau vinovaţii 
şi, pe baza unui affidavit60 să reclame intervenţia justiţiei, 
deoarece nouă nu ne mai este îngăduit s-o exercităm pe 
propriul nostru domeniu! 


— Iar dacă ancheta nu duce la nici un rezultat, a întrebat 
intendentul, ce hotărâre urmează să ia Înălţimea Sa? 

— "Toţi oamenii de la castel vor fi concediaţi, domnule 
Scarlett, toţi! 

După acest răspuns, intendentul s-a retras, în momentul în 
care marchiza se reîntorcea în apartamentele sale iar 
contele Ashton se ducea din nou în parc după câinii săi de 
vânătoare. 

Domnul Scarlett a fost nevoit să se ocupe numaidecât de 
însărcinarca ce-i fusese impusă. Pentru dânsul era 
neîndoios faptul că portofelul căzuse din trăsură, în timpul 
drumului de la Newmarket la castel. Era cu mult prea vădit, 
chiar dacă asta făcea să iasă în evidenţă neglijenţa lordului 
Piborne. Dar, atâta vreme cât stăpânii îi pretindeau să 
constate un furt, el avea să-l constate... să descopere un 
hoţ, el urma să-l descopere... de-ar fi ştiut de bine că 
trebuie să vâre în pălărie numele tuturor servitorilor şi să-l 
facă răspunzător de această crimă pe acela care ar fi ieşit la 
sorţi. 

Deci, valeţii de însoţire şi feciorii de casă, femeile de 
serviciu, bucătarul şef, vizitiii, băieţii de la grajduri, au fost 
siliţi să se înfăţişeze dinaintea intendentului. Se înţelege de 
la sine că ei şi-au afirmat sus şi tare nevinovăția şi, în ciuda 
faptului că domnul Scarlett avea o părere bine stabilită în 
această privinţă, el nu i-a scutit de insinuările cele mai 
răuvoitoare, ameninţându-i că-i va da pe mâna sergenţilor 
de poliţie dacă nu se găseşte portofelul. Nu numai că fusese 
furată suma de o sută de lire, dar hoţul sau hoţii mai 
sustrăseseră şi un act autentic, ce stabilea drepturile 
lordului Piborne la procesul în curs de judecată... şi pentru 
ce vreun servitor să nu-şi fi trădat stăpânul în folosul 
parohiei?... Cine putea face dovada că n-a fost tocmit ca să 
dea lovitura?... Ei bine, să ajungă el să pună mâna pe acest 
răufăcător, că se va considera fericit dacă va ajunge într-un 
convoi pentru penitenciarele din insula Norfolk... Lordul 


Piborne era un om puternic şi să furi un senior ca dânsul e 
ca şi cum ai fi prădat pe un membru al familiei regale... 

Domnul Scarlett le-a vorbit în acest chip tuturor acelora 
pe care i-a supus interogatoriului. Din nenorocire, nimeni n- 
a vrut să accepte a mărturisi că este autorul crimei şi, după 
ce şi-a încheiat minuţioasa anehetă, intendentul s-a grăbit 
să-l informeze pe domnul Piborne că toată strădania lui n-a 
dus la nici un rezultat. 

— Aceşti oameni sunt înţeleşi, a declarat marchizul, şi cine 
poate şti dacă nu şi-au împărţit între ei beneficiul 
furtului...? 

— Eu cred că înălţimea Sa are dreptate, a replicat domnul 
Scarlett. La toate întrebările pe care li le-am pus, mi-au dat 
răspunsuri identice. Acest lucru dovedeşte îndeajuns că 
oamenii sunt înţeleşi între ei. 

— Le-aţi inspectat camerele, dulapurile şi valizele, 
Scarlett? 

— Nu încă. Înălţimea Sa va fi fără îndoială de acord că nu 
aş putea-o face în chip eficient decât în prezenţa domnului 
constable... 

— Este adevărat, i-a răspuns lordul Piborne. Trimiteţi deci 
un om la Kanturk... sau mai bine... duceţi-vă 
dumneavoastră înşivă. Voiesc ca nimeni să nu poată părăsi 
castelul înainte de terminarea anchetei. 

— Poruncile Înălţimii Sale vor fi îndeplinite întocmai. 

— Şi acel constable se va îngriji să aducă şi câţiva agenţi 
de poliţie cu sine, domnule Scarlett... 

— Am să-i transmit dorinţa Înălţimii Sale şi el nu va 
întârzia s-o aducă la îndeplinire. 

— Veţi merge, de asemenea, la Newmarket, ca să-l 
preveniţi pe attorney-ul meu că trebuie să mă întreţin cu el 
în privinţa acestei afaceri şi că îl aştept la castel. 

— Va fi înştiinţat chiar astăzi. 

— Când plecaţi? 

— Numaidecât. Am să fiu înapoi până la căderea serii. 

— Bine! 


Toate acestea se petreceau la 29 aprilie, în cursul 
dimineţii. Fără să spună ni-mănui ce avea de gând să facă la 
Kanturk, domnul Scarlett a poruncit să-i fie înşeuat unul 
dintre cei mai buni cai din grajd şi tocmai se pregătea să-l 
încalece, când sunetul unui clopot a răsunat la poarta de 
serviciu, în apropierca locuinţei portarului. 

Poarta s-a deschis şi un copil de vreo zece ani s-a ivit în 
cadrul ei. Era Prichindel. 

Capitolul Il VREME DE PATRU LUNI. 

În provincia Munster este cuprins comitatul Cork, care se 
învecinează cu comitatele Limerick şi Kerry. El ocupă 
partea meridională a acesteia, între golfurile Bauntry şi 
Youghal-Haven şi are drept capitală oraşul Cork, iar ca port 
principal, Queenstown, situat în golful cu acelaşi nume, unul 
dintre cele mai frecventate din întreaga Irlandă. 

Comitatul este străbătut de diferite linii de railway; una 
dintre ele, trecând prin Mallow şi Killarney, urcă până la 
Tralee. Ceva mai sus, în porţiunea de cale ferată ce merge 
de-a lungul albiei râului Blackwater, la şase kilometri spre 
sud de Newmarket se află târgul Kanturk, iar mai departe, 
la încă doi kilometri, castelul Trelingar. 

Acest măreț domeniu aparţine străvechii familii a 
Pibornilor. El cuprinde o sută de mii de acri aparţinând 
aceluiaşi proprietar - printre cele mai mănoase terenuri din 
câte se găsesc în Irlanda şi a căror exploatare îi aduce 
landlordului arenzile cele mai ridicate din regiune. 
Marchizul de Piborne ar fi deci un om foarte bogat numai 
prin aceasta, fără a mai vorbi despre celelalte venituri pe 
care i le aduc proprietăţile marchizei din Scoţia. Averea sa 
este socotită printre cele mai considerabile din ţară. 

Dar, dacă lordul Rockingham nu venise niciodată să-şi 
viziteze pământurile din comitatul Kerry, lordul Piborne n- 
ar fi putut să fie acuzat că practică absenteismul! După o 
şedere de patru sau cinci luni, fie la Edinburgh, fie la 
Londra, el venea cu regularitate să se instaleze la 
Trelingar-castle. 


Un domeniu cu o asemenea întindere cuprinde neapărat 
un mare număr de mici arendaşi. Populaţia agricolă ce 
vieţuia pe pământurile marchizului ar fi fost de ajuns ca să 
umple un sat întreg. Însă, din faptul că ţăranii de la 
Trelingar-castle nu erau administraţi de unul ca John Eldon 
în contul ducelui de Rockingham şi strânşi cu uşa de unul ca 
Harbert pe seama lui John Eldon, n-ar trebui să trageţi 
concluzia că ei erau mai bine trataţi. Atâta doar că erau 
luaţi mai cu duhul blândeţii. Fără îndoială că vechilul 
Scarlett îi urmărea cu străşnicie pe fermieri pentru neplata 
arenzilor şi-i alunga de la casele lor; însă o făcea în felul lui, 
compătimindu-i, deplângându-i, întristându-se la gândul 
necazurilor pe care aveau să le întâmpine - rămaşi fără 
adăpost, lipsiţi de pâine - asigurându-i că asemenea izgoniri 
îl fac pe stăpânul său să i se rupă inima... Sărmanii oameni 
nu erau, prin asta, mai puţin daţi afară şi este foarte puţin 
probabil că simțeau o cât de mică mângâiere sufletească, 
gândindu-se cât de tare se întristează Înălţimile Lor. 

Castelul avea vreo trei secole, fiind clădit pe vremea 
Stuarţilor. Deci, construcţia sa nu urca până în epoca 
Plantageneţilor, atât de scumpă Pibornilor. Totuşi, actualul 
său proprietar îl reparase pe dinafară, astfel încât să-i dea o 
înfăţişare cât mai feudală, punându-i creneluri, 
machicoulis61, gherete pentru santinele, apoi, deasupra 
unui şanţ lateral, un pod mobil care nu se ridica niciodată şi 
o hersă 
[62] care nu cobora nicicând. 

În interior se desfăşurau apartamente spaţioase, mai 
confortabile decât ar fi fost ele pe vremea lui Eduard al IV- 
lea 
[63] sau a lui loan Fără [ară 
[65 ]zenta o sarcină impusă de modernism, pe care trebuiau 
să o suporte personajele, în fond foarte grijulii cu 
tabieturile şi confortul lor. 

Pe laturile castelului se înălţau acareturile şi anexele - 
grajduri, remize pentru trăsuri, clădiri de serviciu. În faţă 


se întindea o vastă curte de onoare, plantată cu fagi 
superbi, mărginită de două pavilioane şi înconjurată de un 
grilaj monumental. Unul dintre pavilioane, pe dreapta, 
slujea drept locuinţă portarului sau mai degrabă străjerului, 
ca să folosim un cuvânt mai medieval. 

La poarta acestui pavilion tocmai suna eroul nostru, în 
clipa în care grilajul se deschidea ca să-i îngăduie 
administratorului Scarlett să treacă. 

Se scurseseră vreo patru luni de la ziua aceea de neuitat 
în care copilul adoptiv al familiei Mac Carthy a părăsit 
ferma Kerwan. Ne vor fi de ajuns doar câteva rânduri spre 
a vă spune ce se întâmplase cu dânsul în această perioadă a 
existenţei sale. 

Atunci când Prichindel a părăsit casa în ruine, pe la vreo 
cinci seara, începuse de fapt să se lase noaptea. Întrucât 
nu-i întâlnise pe domnul Martin şi pe ai săi pe drumul ce 
ducea spre Tralee, s-a gândit mai întâi să se îndrepte către 
Limerick unde, fără îndoială, sergenţii primiseră ordin să-şi 
conducă prizonierii. Să regăsească familia Mac Carthy, să i 
se alăture spre a-i împărtăşi soarta - oricare ar fi fost aceea 
- i se părea a fi lucrul cel mai indicat. Ce, nu era el destul de 
mare, îndeajuns de puternic ca să câştige niscaiva bani de 
pe urma muncii lui? Şi-ar fi oferit braţele, nu s-ar fi dat în 
lături de la orice trudă... Dar, vai! La zece ani, ce putea 
dânsul să nădăjduiască? Ei bine, mai târziu da, atunci când 
va căpăta lefuri mari, toţi banii vor fi pentru părinţii săi 
adoptivi şi, mai târziu încă, ajungând bogat - căci o să ştie 
să se îmbogăţească - le va face o viaţă înlesnită, le va 
asigura bunăstarea de care se bucurase şi dânsul la ferma 
Kerwan. 

Între timp, pe şoseaua aceea pustie, în plină regiune 
devastată de mizerie, părăsită de cei pe care nu mai 
ajungea să-i hrănească, pierdut în mijlocul unei întunecimi 
îngheţate, Prichindel se simţea mai singur ca oricând în 
viaţă. La vârsta lui, rar se întâmplă să existe copii lipsiţi de o 
legătură oarecare, dacă nu cu o familie, cel puţin cu o 


instituţie de binefacere care îi adăposteşte şi îi creşte. Însă 
el, era el altceva decât o frunză smulsă şi rostogolită în 
drum? Frunza aceasta merge oriîncotro o bate vântul şi tot 
astfel se va întâmpla cu dânsa până în clipa când nu va mai 
fi decât praf şi pulbere. Nu, nu e nimeni pe lume căruia să i 
se facă milă de el! Dacă nu-i va regăsi pe alde Mac Carthy, 
nu ştie ce se va alege de dânsul!... Dar, încotro să meargă 
să-i caute?... Pe cine să întrebe ce s-a întâmplat cu ei?... Şi 
dacă s-or decide să părăscască ţara, asta presupunând că 
n-au fost vârâţi la puşcărie, dacă vor cumva să emigreze - 
ca atâţia alţii dintre compatrioţii lor - în Lumea Nouă...? 

Băieţaşul nostru s-a hotărât să meargă în direcţia oraşului 
Limerick - păşind de-a dreptul peste câmpia albă de nea. 
Temperatura glacială ar fi devenit de neîndurat dacă sufla 
vreun crivăţ aspru. Însă atmosfera era liniştită, iar cel mai 
mic zgomot se făcea auzit până departe. A mers astfel mai 
bine de doi kilometri, fără să întâlnească ţipenie de om, cam 
la întâmplare s-ar putea spune, întrucât nu se încumetase 
niciodată să umble prin această parte a comitatului, acolo 
unde iau naştere primele ramificații ale munţilor. Drept 
înaintea lui, pădurile de brazi întunecau şi mai tare 
orizontul câmpiei. 

În acel loc, Prichindel, pe care călătoria până la Tralee şi 
înapoi îl obosise peste măsură, a simţit că-l părăsesc 
puterile, oricât de rezistent era el. I se îndoiau genunchii, 
picioarele i se poticneau prin toate gropile. Şi, cu toate 
acestea, nu voia, nu voia deloc să se oprească şi, târându-se 
cu trudă mare, a reuşit totuşi să mai străbată aproape un 
kilometru. Izbutind şi această ultimă sforţare, a căzut de-a 
lungul unui taluz, plantat cu copaci mari, ale căror ramuri 
se încovoiau sub greutatea franjurilor de promoroacă. 

Se găsea acum la o răscruce alcătuită din încrucişarea a 
două drumuri, astfel încât, dacă ar fi fost în stare să se 
scoale, Prichindel tot n-ar fi ştiut în ce direcţie s-o apuce. 

Întins în zăpadă, cu mâinile şi cu picioarele îngheţate, 
singurul lucru pe care a mai izbutit să-l facă, în clipa în care 


a simţit că i se închid ochii, atunci când simţurile au început 
să i se stingă, a fost să strige: „Ajutor. ajutor!” 

Aproape numaidecât un şir de lătrături a străbătut aerul 
uscat şi îngheţat al nopţii. Apoi, ele s-au apropiat şi un câine 
s-a ivit la cotitura şoselei, adulmecând, cu limba atârnând, 
cu ochii sclipind asemenea ochilor de pisică. 

Din cinci sau şase salturi, animalul a ajuns lângă copil. 
Liniştiţi-vă, nu avea de gând să-l devoreze, ci să-l 
încălzească, lungindu-se alături de el. 

Prichindel n-a întârziat să-şi revină în simţiri. A deschis 
ochii şi a simţit cum o limbă caldă şi mângâietoare îi linge 
mâinile îngheţate. 

„Birk!” a şoptit dânsul atunci. 

Era într-adevăr Birk, singurul său prieten, tovarăşul lui 
credincios de la ferma Kerwan. 

Cum l-a mai mângâiat şi el, în timp ce căldura îl învăluia 
între labele bunului animal! Asta l-a reînsufleţit. Şi-a spus 
că nu mai este singur pe lume... Împreună aveau să 
pornească în căutarea familiei Mac Carthy... Greu de crezul 
ca Birk să nu fi vrut s-o urmeze după izgonirea ei de la 
fermă... Dar oare pentru ce se întorsese?... Fără îndoială că 
ajutoarele de portărei şi agenţii de poliţie îl alungaseră cu 
lovituri de baston şi aruncând într-însul cu pietre... Într- 
adevăr, aşa se şi petrecuseră lucrurile, iar Birk, respins cu 
atâta brutalitate, se vede treaba că avusese de gând să 
revină la fermă. Acum, el va şti să regăsească urmele 
sergenţilor... Prichindel nu avea altceva de făcut decât să se 
încreadă în instinctul acestuia, spre a-l regăsi pe domnul 
Mac Carthy. 

A început aşadar să stea de vorbă cu Birk, aşa cum făcea 
în cursul îndelungatelor ceasuri petrecute împreună pe 
pajiştile de la Kerwan. Birk îi răspundea în felul lui, cu 
lătrături scurte, care nu erau greu de priceput. 

„Haide, Birk, i-a spus copilul, hai să mergem!” 

Şi Birk, ţopăind, s-a năpustit pe una dintre cele două 
şosele, la întâmplare, după cât s-ar fi părut, luând-o 


înaintea tânărului său stăpân. 

Dar, de fapt, s-a întâmplat următorul lucru: câinele, 
aducându-şi aminte că fusese maltratat de către oamenii de 
escortă, n-a vrut s-o apuce pe drumul către Limerick. Birk a 
pornit-o pe şoseaua ce merge de-a lungul graniţei 
comitatului Kerry şi duce la Newmarket, unul dintre 
târgurile comitatului Cork. Fără să ştie, Prichindel se 
îndepărta aşadar de familia Mac Carthy şi, a doua zi de 
dimineaţă, frânt de oboseală, s-a oprit să ceară adăpost şi 
hrană la vreo douăzeci de kilometri de fermă, în direcţia 
sud-est. 

În afara pachetului său cu rufărie, Prichindel avea prin 
buzunare - nu am uitat doar acest lucru - ceea ce-i mai 
rămăsese din guineea schimbată la farmacia din Tralee. O 
sumă foarte mare, nu-i aşa, cei vreo cincisprezece şilingi! 
Nu ajungi prea departe cu banii ăştia şi ei nu durează mult, 
mai ales atunci când sunt două guri de hrănit, chiar şi 
economisind cât poţi de tare, necheltuind decât câteva 
pence pe zi. Întocmai astfel a făcut şi băiatul nostru care, 
după ce şi-a petrecut douăzeci şi patru de ore la un han, 
neavând drept cameră decât podul şi drept masă de prânz 
decât câţiva cartofi, a pornit-o iar la drum împreună cu 
Birk. 

La întrebările privitoare la alde Mac Carthy, hangiul i-a 
răspuns că nu ştie nimic, întrucât nu auzise niciodată 
despre această familie. Şi, ce-i drept, prea fuseseră 
numeroase alungările de mici arendaşi în iarna aceea, 
pentru ca atenţia opiniei publice să fi fost atrasă de scenele 
atât de întristătoare petrecute la ferma Kerwan. 

Prichindel a continuat deci să meargă, în urma lui Birk, în 
direcţia orăşelului Newmarket. 

Puteţi ghici cu uşurinţă ce existenţă a dus până a ajuns în 
acel târg. Dar niciodată n-a întins mâna să cerşească, nu, 
niciodată! Mândria lui firească, simţământul propriei 
demnități, nu slăbiseră în cursul acestor noi încercări. Dacă, 
uneori, nişte oameni cumsecade i-au făcut ceva mai mare 


porţia de pâine, de legume, de slănină pe care o cumpăra 
de pe la hanuri şi dacă nu plătea decât un penny pentru 
ceea ce valora doi, asta nu însemna cerşetorie. El umbla 
astfel, împărțind totul cu Birk, amândoi culcânduse prin 
poduri, ghemuindu-se prin căpiţe, suferind de foame şi de 
frig, cruţând cât mai mult cu putinţă ceea ce mai rămăsese 
din guinee. 

S-au mai nimerit şi câteva întâmplări fericite. De mai 
multe ori, Prichindel a găsit câte ceva de lucru. Timp de 
cincisprezece zile a rămas la o fermă să îngrijească de 
turma de oi, în lipsa ciobanului. Nu i se plătea nimic, dar 
câinele lui şi el însuşi căpătau casă şi masă. Apoi, treaba 
odată terminată, a plecat iarăşi la drum. Câteva comisioane 
pe care le-a avut de îndeplinit între un sat şi altul i-au mai 
adus doi sau trei şilingi. Nenorocirca era că nu găsea un loc 
unde să se tocmească pentru mai multă vreme. Anotimpul 
era nepotrivit din acest punct de vedere, deoarece nu se 
găsea de lucru, iar mizeria ajunsese peste tot foarte mare 
în cursul acelei ierni! 

De altminteri, Prichindel renunţase la ideea de-a regăsi 
familia Mac Carthy, în ciuda faptului că zadarnic se 
interesase despre ceea ce se petrecuse cu dânsa. Mergând 
la întâmplare, habar n-avea dacă se apropie sau se 
îndepărtează de aceşti oameni. Cui ar fi putut să i se 
adreseze şi cine ar fi fost în măsură să-i dea lămuriri în 
această privinţă? Într-un oraş, un oraş mare, desigur, ar fi 
izbutit să afle câte ceva. 

Nu se temea acum decât de un singur lucru şi anume, că 
fiind văzut singur, părăsit, fără vreun protector, la vârsta 
lui, să nu fie luat drept vagabond şi închis în niscai ragged- 
school sau workhouse. Nu! Ar fi îndurat cu dragă inimă 
toate greutăţile unei vieţi rătăcitoare mai curând decât să 
intre iar în asemenea ruşinoase aziluri!... Şi apoi, însemna 
să-l fi despărţit de Birk, or, cu asta el nu avea să fie de 
acord niciodată! 


„Nu-i aşa, Birk, îl întreba el, aşezând capul lui mare de 
câine bun pe genunchi, că noi n-am putea trăi unul fără 
altul?” 

Şi, cu siguranţă, viteazul animal îi răspundea că asemenea 
lucru ar fi fost cu neputinţă. 

Apoi, de la Birk, gândul îi zbura la vechiul său tovarăş de 
suferinţă de la Galway. Se întreba dacă Grip nu ajunsese, ca 
şi el, fără nici un căpătâi. Ah, dacă s-ar fi întâlnit amândoi, i 
se părea că împreună ar fi putut ieşi din încurcătură... Ba 
chiar în trei, dacă o găseau pe buna Sissy, despre care n-a 
mai avut nici o ştire de când a părăsit coliba lui Hard!... 
Trebuie să fi fost domnişoară acum... Să tot aibă 
paisprezece-cincisprezece ani... La vârsta asta eşti în stare 
- la oraş ca şi la ţară - să-ţi câştigi existenţa, greu, ce-i 
drept, însă ţi-o poţi câştiga... Lui, când are să ajungă la 
asemenea vârstă, nu-i va fi greu deloc să găsească un loc de 
muncă... Oricum ar fi, Sissy nu putuse să-l uite... Îi 
reveneau în minte cu o uimitoare intensitate toate acele 
amintiri din prima copilărie - maltratările la care-l supunea 
megera, cruzimile lui Thornpipe, prezentatorul de 
marionete. lar acum, prin comparaţie - singur, liber - el se 
simţea mai puţin vrednic de plâns decât fusese în vremurile 
acelea blestemate! 

Cu toate acestea, alergând neîncetat pe drumurile 
comitatului, zilele treceau şi situaţia nu se schimba deloc în 
bine. Din fericire însă, luna februarie n-a fost prea aspră în 
acel an şi oamenii nevoiaşi n-au avut de îndurat geruri prea 
mari. larna se apropia de sfârşit. Putea trage nădejde că 
perioada arăturilor şi a însămânţărilor de primăvară nu 
putea să întârzie prea mult. Muncile câmpului puteau 
aşadar să înceapă din vreme. Oile şi vitele urmau să fie 
trimise la păşunat pe pajişti... Va putea oare Prichindel să 
capete de lucru la vreo fermă...? 

Nu-i mai puţin adevărat că trebuia să supravieţuiască cinci 
sau şase săptămâni până atunci, iar din cei câţiva şilingi 
câştigaţi ici şi colo, ca şi din restul de bani din acea guinee, 


nu-i mai rămăseseră, pe la jumătatea lunii februarie, decât 
vreo şase pence. Cu toate acestea, făcuse cele mai mari 
economii la hrana cea de toate zilele. Dar, ce spunem noi 
„de toate zilele”, câtă vreme nu mâncase niciodată pe 
săturate, ba nici măcar în fiecare zi. Era foarte slăbit, 
galben la faţă din cauza lipsurilor de tot felul, cu trupul 
vlăguit de osteneală. 

Birk, la fel de prăpădit, cu pielea încreţită pe coastele 
ieşite în afară ca o armonică, nu părea să se afle într-o stare 
mai bună decât el. Şi, silit să se mulţumească doar cu 
rămăşiţele aruncate primprejurul satelor, oare nu urma să 
le împartă în curând şi cu Prichindel...? 

Dar, cu toate acestea, copilul nu se lăsa cuprins de 
disperare. Nu-i stătea în fire. Îşi păstrase o asemenea tărie 
de caracter, încât se abţinea să cerşească. Atunci, cum avea 
să se descurce după ce şi cel din urmă penny va fi fost 
schimbat pentru o ultimă bucăţică de pâine? 

Ce mai tura-vura, când Prichindel a ajuns împreună cu 
Birk la Newmarket, în data de 13 martie, nu mai avea în 
buzunar decât şase sau şapte pence. 

Se scurseseră astfel două luni şi jumătate de când, 
împreună, băteau drumurile comitatului, fără să se fi putut 
statornici pe undeva. 

Newmarket, situat la mai bine de treizeci de kilometri de 
ferma Kerwan, este o localitate oarecare, nici prea 
însemnată, nici prea populată. Nu este altceva decât unul 
dintre târguşoarele acelea pe care nepăsarea irlandeză nu 
ajunge nicicând să-l prefacă în oraş şi care, mai curând, 
este pe ducă decât pe cale să propăşească. 

Era poate regretabil că întâmplarea nu-l călăuzise pe 
Prichindel în direcţia oraşului Tralee. Ştim doar că gândul 
mării îl muncise întotdeauna - marea, această inepuizabilă 
sursă de hrană pentru toţi cei ce au curajul de-a încerca să 
trăiască de pe urma ei! 

Atâta vreme cât nu se găseşte de lucru în oraşe sau la 
ţară, pe ocean nu se stă niciodată de pomană. Mii de nave îl 


străbat fără încetare. Marinarul are mai puţin a se teme de 
sărăcie decât muncitorul sau agricultorul. Ca să-ţi dai 
seama de acest lucru nu era de ajuns să compari situaţia lui 
Pat, cel de al doilea fecior al lui Martin Mac Carthy, cu 
aceea a familiei sale, alungată de la ferma Kerwan? Şi, cu 
toate că Prichindel se simţea mai ademenit de atracţia 
negoţului decât de gustul navigaţiei, îşi zicea că este la 
vârsta la care te poţi îmbarca în calitate de mus...! 

Bineînţeles, el urma să meargă dincolo de Newmarket; 
avea de gând să meargă până pe litoral, de pildă la Cork, 
centru al unei însemnate circulații maritime, să caute să se 
îmbarce... însă până atunci trebuia să trăiască, trebuia să-şi 
câştige cei câţiva şilingi de care avea nevoie spre a-şi 
continua călătoria, astfel încât, la cinci săptămâni de la 
sosirea lui la Newmarket, se găsea tot acolo, bineînţeles, 
împreună cu Birk. 

Trebuie să ne reamintim că lucrul ce-l neliniştea cel mai 
tare era teama de-a nu fi arestat ca vagabond, de-a nu se 
vedea închis în cine ştie ce aşezământ de caritate, în chip 
foarte fericit, veşmintele îi erau în stare bună, încât n-avea 
câtuşi de puţin înfăţişarea unui mic sărăntoc. Puţina rufărie 
cu care se înzestrase îi era îndestulătoare, ciorapii îi 
rezistaseră la ostenelile călătoriei. Nu avea deci pricini să 
roşească pentru îmbrăcămintea lui, când urma să se 
înfăţişeze pe oriunde s-ar fi dus. Nimeni nu s-ar fi simţit 
ispitit să-i dăruiască haine şi nici să-l hrănească, totodată, 
pe cheltuiala parohiei. 

În sfârşit, în timpul şederii sale la Newmarket, a trăit de 
pe urma unor practici modeste, aflate la îndemâna copiilor 
- mici comisioane făcute pentru unul şi pentru altul, bagaje 
uşoare de cărat, vânzarea câtorva cutii de chibrituri pe 
care putuse să le cumpere cu jumătatea de coroană 
câştigată într-o bună zi şi, de pe urma căreia, cu instinctul 
său pentru ale negoţului, stârnit înainte de vreme, a ştiut să 
scoată un câştig mulţumitor. Fizionomia lui serioasă îl făcea 
interesant celor ce îl priveau şi persoanele ieşite la 


plimbare erau înclinate să-i cumpere chibriturile, atunci 
când striga cu glăsciorul lui limpede: „Some light, sir. some 
light”. 

Într-un cuvânt, Birk şi el însuşi au avut mai puţin de 
pătimit în acest târg decât de-a lungul obositorului lor 
traseu de-a curmezişul comitatului. Ba chiar, s-ar fi putut 
crede că Prichindel, care prin inteligenţa lui ştiuse să-şi 
agonisească oarecari mijloace de trai, ar fi făcut mai bine 
dacă ar fi rămas la Newmarket. Însă, într-una dintre zilele 
de sfârşit de aprilie, mai precis în data de 29, a apucat-o 
brusc pe drumul ce ducea la Cork. 

Se înţelege de la sine că Birk îl însoțea. În acest moment, 
el avea în buzunar exact trei şilingi şi şase pence. 

Cine l-ar fi observat încă din ajun, ar fi băgat de seamă ce 
schimbare se petrecuse în fizionomia lui. Căzut pradă unei 
oarecare stări de nelinişte, privea de jur împrejur de parcă 
i-ar fi fost teamă să nu fie spionat. Păşea foarte iute şi puţin 
mai lipsea să nu înceapă să alerge cât îl ţineau picioarele. 

Bătea ora nouă dimineaţa când a trecut de ultimele case 
din Newmarket. Soarele strălucea cu putere. O dată cu 
sfârşitul lunii aprilie, începea primăvara Verdelui Erin. Pe 
şesurile de primprejur domnea o oarecare însufleţire. Însă 
băieţelul nostru părea într-atâta de preocupat, încât nici 
plugul târât în brazdă, nici sămănătorii aruncând boabele 
cu gesturi largi, nici animalele răspândite pe pajişti, nimic 
din toate acestea nu reînsufleţea într-însul amintirile legate 
de ferma Kerwan. Nu, el păşea mai departe, drept înainte! 
Birk, umblând pe lângă dânsul, îi arunca priviri 
întrebătoare şi, de astă dată, nu câinele era acela care-şi 
călăuzea tânărul stăpân. 

Zece-unsprezece kilometri au fost astfel străbătuţi în două 
ceasuri, de la Newmarket la Kanturk. Prichindel a trecut 
prin acest din urmă târguşor fără a mai pierde vremea ca 
să se odihnească, întrucât prânzise pe drum, mâncând o 
bucată de pâine din care îi dăduse jumătate credinciosului 


său Birk, astfel încât, atunci când s-a oprit, orologiul din 
donjonul de la Trelingar-castle arăta douăsprezece ceasuri. 

Capitolul III LA TRELINGAR-CASTLE. 

În clipa în care se deschidea poarta pavilionului, vechilul 
Scarlett se pregătea să treacă dincolo de grilajul curţii de 
onoare spre a se duce la Kanturk, urmând instrucţiunile 
date de lordul Piborne. Câinii contelui Ashton, 
adulmecându-l pe Birk, care nu le plăcea, s-au pornit să 
latre, furioşi. 

Prichindel, temându-se să nu se işte vreo încăierare în 
cursul căreia Birk, lipsit de avantajul numărului, să nu fie 
înfrânt, i-a făcut semn să se îndepărteze şi ascultătorul 
animal a mers să se aşeze îndărătul unui tufiş, în aşa fel 
încât să nu fie văzut. 

Zărindu-l pe băiatul acesta tânăr ce se înfăţişase la poarta 
castelului, domnul Scarlett i-a strigat să se apropie. 

— Ce vrei tu? l-a întrebat dânsul pe un ton aspru. 

Căci, dacă intendentul se arăta mieros faţă cu oamenii 
mari, el se prefăcea a fi brutal cu copiii - o fire plină de 
amabilitate, nu-i aşa? 

Glasurile,groase” nu erau făcute să-l intimideze pe 
băieţelul nostru. Mai auzise multe altele - al lui Hard, al lui 
Thornpipe, ale celor de la ragged-school! Însă, după cum se 
cuvenea, el şi-a scos şapca de pe cap în timp ce înainta 
către domnul Scarlett, pe care nu-l luase câtuşi de puţin 
drept Înălţimea Sa lordul Pi-borne, castelanul domeniului 
Trelingar. 

— Ai să-mi spui odată ce-ai venit să faci aici? s-a răstit 
iarăşi la el domnul Scarlett. Dacă e vorba de milostenie, poţi 
să speli putina!... Nu se dă de pomană micilor pungaşi de 
teapa ta... nu, nici măcar un copper! 

Ce de fraze zadarnice, în timpul cărora Prichindel nu 
izbutea să strecoare un răspuns şi se tot trăgea la o parte 
ca să se ferească de săriturile calului. În vremea asta, câinii, 
săltând de colo-colo prin curte, îşi urmau nestingheriţi 
concertul de mârâituri. Pas de te mai înţelege în mijlocul 


unui asemenea vacarm, unde cu greu mai auzeai ce se 
vorbeşte! 

Astfel încât, domnul Scarlett a fost nevoit să ridice vocea 
ca să adauge: 

— Şi te previn că, dacă n-ai s-o ştergi numaidecât, dacă 
mai dau de tine dând târcoale castelului, am să te duc de 
urechi la Kanturk, unde vei fi vârât cu siguranţă la 
workhouse! 

Însă Prichindel nu s-a tulburat câtuşi de puţin nici de 
ameninţări şi nici de tonul cu care au fost ele rostite. Şi, 
folosindu-se de o mică acalmie, a reuşit în cele din urmă să 
răspundă: 

— Eu nu cer de pomană, domnule, şi nu am cerut 
niciodată... 

— Şi nici n-ai accepta când ţi s-ar oferi?... a replicat, 
ironic, vechilul Scarlett. 

— Nu... de la nimeni. 

— Atunci, ce ai venit să faci aici? 

— Vreau să-i vorbesc lordului Piborne. 

— Înălţimii Sale? 

— Da, Înălţimii Sale. 

— Şi îţi închipui că Domnia Sa are să te primească? 

— Da, întrucât este vorba despre un lucru cât se poate de 
important. 

— Cât se poate de important...? 

— Da, domnule. 

— Şi despre ce este vorba? 

— Doresc să vorbesc despre aceasta numai cu lordul 
Piborne. 

— Ei bine, cară-te de aici!... Marchizul nu se află la castel. 

— Am să-l aştept până se întoarce. 

— În orice caz, nu în locul acesta! 

— Atunci am să mă întorc altă dată. 

Oricine altcineva în afara mârşavului de Scarlett ar fi fost 
izbit de ciudata stăruinţă a acestui copil, de caracterul atât 
de hotărât al răspunsurilor sale. Ar fi trebuit să-şi spună că, 


dacă venise la Trelingar-castle, l-o fi mânat o pricină 
serioasă şi, prin urmare, se cădea să-i acorde o binevoitoare 
atenţie. Dar, în loc de asta, enervându-se, s-a lăsat târât de 
furie şi a răcnit la el: 

— Nu se vorbeşte aşa, oricum, cu Înălţimea Sa lordul 
Piborne! Eu sunt intendendul castelului! Mie trebuie să mi 
te adresezi şi, dacă nu vrei să-mi spui ce vânt te aduce... 

— Nu pot să-i spun decât personal lordului Piborne şi vă 
rog să-l anunţaţi... 

— Lichea ce eşti, a răspuns domnul Scarlett ridicând 
ameninţător cravaşa, cară-te sau, de nu, pun câinii să te 
muşte de picioare!... la seama ce faci...! 

Şi, într-adevăr, aţâţaţi peste măsură de glasul 
intendentului, câinii începeau să se apropie. 

Singura teamă a lui Prichindel era ca Birk, năpustindu-se 
din tufişul lui, să nu-i sară în ajutor, ceea ce ar fi complicat 
lucrurile. 

În clipa aceea, auzind hărmălaia câinilor care lătrau cu o 
furie crescândă, contele Ashton şi-a făcut apariţia în fundul 
curţii şi, înaintând spre grilaj, a întrebat: 

— Ce se petrece aici? 

— Un băiat care a venit să cerşcască... 

— Eu nu sunt cerşetor! a repetat Prichindel. 

— O obrăznicătură de drumul mare... 

— Fugi, calic bădăran ce eşti, că nu mai răspund de câinii 
mei! a strigat contele Ashton. 

Şi, într-adevăr, acele animale întărâtate, pe care tânărul 
Piborne încerca să le potolească, deveniseră foarte 
amenințătoare. 

Dar iată că în înaltul peronului, în pragul uşii centrale, şi-a 
făcut apariţia însuşi lordul Piborne, în toată măreţia lui. 
Băgând de seamă că domnul Scarlett încă nu apucase să 
plece spre Kanturk, a coborât cu paşi măsuraţi treptele 
peronului, a traversat curtea de onoare a castelului şi s-a 
informat asupra motivelor acestei întârzieri şi ale acestui 
zgomot supărător. 


— Să mă ierte înălţimea Sa, a răspuns intendentul, copilul 
ăsta vagabond, care se încăpăţânează, un cerşetor... 

— Pentru a treia oară, domnule, a stăruit Prichindel, vă 
afirm că nu sunt cerşetor! 

— Ce voieşte acest băiat? a întrebat marchizul. 

— Să vorbească înălţimii Voastre. 

Lordul Piborne a mai făcut un pas, a luat o atitudine 
feudală şi, îndreptându-şi spinarea, şi-a arătat toată 
înălţimea. 

— Dumneavoastră aveţi a-mi vorbi? a făcut dânsul. 

Nu l-a tutuit, în ciuda faptului că nu era decât un copil. 
Supremă distincţie, marchizul nu tutuise niciodată pe 
nimeni - nici pe marchiză, nici pe contele Ashton, nici chiar 
pe propria-i doică - s-ar părea - cu vreo cincizeci de ani în 
urmă. 

— Vorbiţi, a adăugat dânsul. 

— Domnul marchiz a fost ieri la Newmarket...? 

— Da. 

— Ieri, în cursul după-amiezii? 

— Da. 

Domnul Scarlett nu-şi mai revenea din uimire. Puştiul ăsta 
punea întrebări şi înălţimea Sa cadadicsea să-i răspundă! 

— Domnule marchiz, a reluat copilul, nu cumva aţi pierdut 
un portofel? 

— Într-adevăr. Şi acest portofel...? 

— L-am găsit pe drumul ce duce la Newmarket şi vi-l aduc 
înapoi. 

Şi i-a înmânat lordului Piborne portofelul a cărui dispariţie 
pricinuise atâta tulburare, îngăduise atâtea bănuieli, 
compromisese atâtea persoane nevinovate de la Trelingar- 
castle. Astfel încât, chiar dacă avea să-i sufere amorul- 
propriu, greşeala îi revenea în întregime Înălţimii Sale, iar 
acuzaţia împotriva servitorilor cădea de la sine, nemaifiind 
nevoie, spre marea lui părere de rău, de altfel, ca 
intendentul să se ducă la Kanturk să-l cheme pe constable. 


Lordul Piborne a primit portofelul, în interiorul căruia 
erau înscrise atât numele său, cât şi adresa şi a constatat că 
el cuprinde şi actele şi banii. 

— Dumneavoastră aţi ridicat de pe jos acest portofel? l-a 
întrebat dânsul pe Prichindel. 

— Da, domnule marchiz. 

— Şi l-aţi deschis, fără îndoială? 

— L-am desfăcut, spre a afla cui aparţine. 

— Aţi văzut că înăuntru se găsea o bancnotă... Dar poate 
că nu-i cunoaşteţi valoarea? 

— Este o bancnotă de o sută de lire sterline, a răspuns 
Prichindel fără să şovăie o clipă. 

— O sută de lire... Cât înseamnă aceasta? 

— Două mii de şilingi. 

— Ah, dumneavoastră ştiaţi acest lucru şi, cunoscându-l, 
nu v-a venit ideea să vă însugşiţi aceşti bani...? 

— Eu nu sunt hoţ, domnule marchiz, a replicat Prichindel 
cu mândrie, tot aşa cum nu sunt nici cerşetor! 

Lordul Piborne închisese la loc portofelul, după ce scosese 
banenota şi o vârâse în buzunar. Cât despre băiat, el tocmai 
saluta şi făcea câţiva paşi îndărăt, pregătindu-se să plece, 
când înălţimea Sa l-a întrebat, fără a da de înţeles că o 
asemenea dovadă de corectitudine l-ar fi privit în vreun fel: 

— Ce recompensă doriţi pentru că aţi adus portofelul...? 

— Haida de... câţiva şilingi acolo... a fost de părere contele 
Ashton. 

— Sau câteva pence, asta-i tot ce merită! s-a grăbit să 
adauge domnul Scarlett. Prichindel a fost de-a dreptul 
revoltat la gândul că se târguiau astfel cu dânsul, câtă 
vreme el nu ceruse nimic, prin urmare a răspuns prompt: 

— Nu-mi datoraţi pentru asta nici pence, nici şilingi. 

Apoi s-a îndreptat spre şosea. 

— Aşteptaţi, a făcut lordul Piborne. Ce vârstă aveţi 
dumneavoastră...? 

— În curând zece ani şi jumătate. 

— Şi tatăl dumneavoastră... mama dumneavoastră...? 


— Eu nu am nici tată, nici mamă. 

— Familia dumneavoastră, atunci...? 

— Eu nu am familie. 

— De unde veniţi dumneavoastră...? 

— De la ferma Kerwan, unde am locuit patru ani şi pe care 
am părăsit-o acum patru luni. 

— De ce? 

— Pentru că fermierul care m-a adăpostit a fost alungat de 
către portărei. 

— Kerwan?... a reluat lordul Piborne. Se află, cred, pe 
domeniul lui Rockingham, nu-i aşa? 

— Înălţimea Voastră nu se înşeală câtuşi de puţin, a 
răspuns intendentul. 

— Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi?... l-a întrebat 
marchizul pe Prichindel. 

— Mă voi întoarce la Newmarket, unde am găsit până 
acum cu ce să-mi câştig existenţa. 

— Dacă doriţi să rămâneţi la castel, vi se va găsi o slujbă, 
într-un fel sau în altul. 

Cu siguranţă, asta era o ofertă binevoitoare. Şi, cu toate 
acestea, să nu vă închipuiţi cumva că fusese făcută dintr-o 
pornire a inimii aceleia trufaşe şi nesimţitoare a lordului 
Piborne şi nici că va fi fost însoţită de vreun zâmbet sau de 
vreo mângâiere. 

Prichindel a priceput cât poate de bine despre ce era 
vorba şi, în loc să se grăbească să răspundă plin de 
curtenie, s-a apucat să reflecteze. Atâta cât apucase el să 
vadă din castelul Trelingar îi dăduse de gândit. Se simţea 
prea puţin atras de Înălţimea Sa, ca şi de fiul său Ashton, 
înzestrat cu o fizionomie rea şi batjocoritoare şi câtuşi de 
puţin de intendentul Scarlett, a cărui primire brutală îl 
indignase din capul locului. În plus, mai era vorba şi despre 
Birk. Dacă-l voiau pe el, nu l-ar fi vrut şi pe Birk, or, dânsul 
nu s-ar fi putut hotărî niciodată să se despartă de tovarăşul 
său nici la bine, nici la rău. 


Totuşi, cum să nu vadă în această propunere un adevărat 
noroc, chit că nu i-ar fi asigurat decât nevoile cele mai 
elementare? Astfel încât, raţiunca îi spunea că trebuie s-o 
accepte, că poate ar avea să se căiască dacă s-ar întoarce la 
Newmarket!... Câinele era stânjenitor, ce-i drept, dar va 
mai găsi el ocazia să vorbească despre dânsul... Vor 
consimţi ei să-l primească, măcar în chip de câine de pază... 
Şi apoi, dacă urma să fie folosit la castel, nu putea să n-aibă 
un oarecare profit şi, făcând ceva economii... 

— Ei bine... te hotărăşti odată? a bombănit intendentul, 
care ar fi vrut mai degrabă să-l vadă ducându-se la mama 
dracului. 

— Cât am să câştig? a întrebat pe un ton hotărât 
Prichindel, împins de spiritul său practic. 

— Două lire pe lună, i-a răspuns lordul Piborne. 

Două lire pe lună!... Suma i se părea enormă şi, în 
realitate, era destul de neaşteptată pentru un copil de 
vârsta lui. 

— Îi mulţumesc Înălţimii Sale, a spus el, îi accept oferta şi 
o asigur că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să-i satisfac 
dorinţele. 

Şi iată cum Prichindel, admis în aceeaşi zi printre oamenii 
castelului, cu încuviințarea marchizei, se înţelege, s-a văzut 
înălţat, după numai o săptămână, la eminentele funcţii de 
groom al moştenitorului Pibornilor. 

Dar, în cursul acelei săptămâni, ce se petrecuse cu Birk? 
Stăpânul său îndrăznise oare să-l prezinte la curte?... Adică 
la castel vrem să spunem - se înţelege... Nu, căci l-ar fi 
întâmpinat cea mai proastă primire cu putinţă. 

Într-adevăr, contele Ashton poseda trei câini, pe care-i 
iubea aproape la fel de mult ca pe sine însuşi. Gusturile şi le 
simţea întru totul satisfăcute, îşi folosea din plin inteligenţa 
numai şi numai trăind în tovărăşia lor. Erau nişte animale 
de rasă, ai căror strămoşi trăiseră încă de pe vremea 
cuceririi normande - dacă nu şi mai de demult - trei 
superbi pointers 


[65] scoțieni, înzestrați cu o fire arţăgoasă. Când un câine 
trecea prin faţa grilajului, trebuia s-o ia degrabă la 
sănătoasa dacă nu voia să fie devorat de bestiile, pe care 
hăitaşul lor le aţâţa cu dragă inimă. Astfel încât Birk se 
mulţumise să dea târcoale de-a lungul anexelor castelului, 
aşteptând ca, o dată cu căderea nopţii, noul groom să-i 
poată aduce un pic din ceea ce pusese deoparte din propria 
sa hrană. A urmat din asta că amândoi slăbeau... Vor veni, 
desigur, zile mai fericite, când se vor îngrăşa împreună! 


Astfel a început pentru acest copil, a cărui dureroasă 
istorie o povestim aici, o viaţă foarte diferită de aceea pe 
care o dusese până atunci. Fără a vorbi despre anii 
petrecuţi la Hard şi în ragged-school şi pentru a nu face o 
comparaţie decât cu existenţa sa la ferma Kerwan, ce 
schimbare intervenise în situaţia lui! În mijlocul familiei 
Mac Carthy el era de-al casei şi jugul slugăritului nu-i apăsa 
grumazul. Însă aici, la castel, nu stârnea decât cea mai 
deplină indiferenţă. Marchizul îl privea ca pe una dintre 
acele cutii ale milei în care punea câte două lire pe lună, 
contele ca pe o jucărie ce-i fusese dăruită fără să-şi mai 
aducă aminte cineva să-l îndemne să n-o strice. În ceea ce-l 
privea, domnul Scarlett îşi făgăduise cu tot dinadinsul să-i 
dovedească antipatia prin ciomăgeli neîncetate şi ocaziile 
nu-i lipseau. Cât despre servitori, ei îl socoteau cu mult sub 
nivelul lor pe acesi copil găsit, pe care lordul Piborne 
crezuse de datoria lui să-l introducă la Trelingar-castle. Ce 
dracu', oamenii de casă mare au mândria lor, orgoliul unei 
poziţii câştigate după vreme îndelungată şi nu le convine să 
se compromită cu asemenea indivizi care nu fac altceva 
decât să bată străzile şi şoselele! Astfel încât, îl făceau s-o 
simtă din plin, atât în ce priveşte nenumăratele amănunte 
ale serviciului, cât şi în timpul prânzurilor din sala de mese 
comună. Prichindel nu lăsa să-i scape nici o plângere, nu 
răspundea, se străduia să-şi facă treaba cât mai bine cu 
putinţă. Dar cu câtă satisfacţie se întorcea în cămăruţa lui, 
pe care o ocupa singur, de îndată ce dusese la îndeplinire 
ultimele porunci ale stăpânului său! Totuşi, în mijlocul 
acestei stirpe răuvoitoare, exista o femeie care începuse să 
prindă drag de dânsul. Nu era decât o simplă spălătoreasă, 
Kat pe numele ei, însărcinată să curețe rufăria de la castel. 
În vârstă de cincizeci de ani, dânsa trăise toată viaţa pe 
domeniu şi aici avea să-şi sfârşească probabil zilele, dacă nu 
cumva o dădea afară domnul Scarlett - lucru pe care şi 
încercase să-l mai facă, această sărmană Kat neavând 
norocul să-i fie pe plac. Un văr de-al lordului Piborne, sir 


Edward Kinney, gentleman foarte spiritual după cât se 
părea, afirma că dânsa fierbea leşia încă de pe vremea lui 
Wilhelm Cuceritorul. În orice caz, ea nu se lăsase câtuşi de 
puţin influenţată de spiritul prea puţin milostiv al 
anturajului său. Avea un suflet minunat şi Prichindel a fost 
fericit să găsească puţină mângâiere pe lângă dânsa. 

Astfel, stăteau de vorbă când contele Ashton era plecat 
fără să-şi fi luat şi groom-ul cu el. Şi, de fiecare dată când 
era amărât după ce fusese ocărât de intendent sau de 
vreunul dintre valeţi, Kat îi repeta:Ai răbdare! Nu lua în 
seamă ce vorbesc! Cel mai bun dintre ei nu face prea multe 
parale şi nu ştiu măcar unul singur în stare să fi adus înapoi 
portofelul pierdut!” 

Poate că spălătoreasa avea dreptate, ba chiar este de 
crezut că aceşti oameni prea puţin scrupuloşi îl priveau pe 
Prichindel ca pe un nătărău, pentru că fusese atât de 
cinstit! 

Am mai spus că un groom era aici un soi de jucărie, pe 
care marchizul şi marchiza i-o făcuseră cadou contelui 
Ashton. O jucărie - cuvântul este cât se poate de nimerit. El 
se distra cu dânsa ca un copil năzuros şi bizar ce era. Îi 
dădea porunci nesăbuite în cea mai mare parte a timpului, 
apoi le contramanda fără motiv, îl suna de zece ori într-un 
ceas să vină să rânduiască ceva sau să pună în neorânduială 
astalaltă, îl silea să-şi îmbrace livreaua mare sau livreaua 
mică îmbinând numeroase culori pe care butonii 
îmboboceau cu sutele ca pe o tufă de trandafiri primăvara. 
Tânărul nostru băiat semăna, împopoţonat astfel, cu un ara 
[66] de la tropice. Să-l facă să meargă îndărătul lui la 
douăzeci de paşi, cu braţele căzând ţepene pe lângă corp, 
lipite de vipuştile pantalonilor, nu numai pe străzile celui 
mai apropiat târguşor, ci şi pe aleile parcului, era pentru 
înfumuratul de Ashton culmea satisfacţiei. Prichindel se 
supunea tuturor acestor fantezii cu o exactitate fără cusur. 
Asculta ca o maşinărie de vrerile aceluia ce-o reglează. 
Dacă l-aţi fi văzut, cu şalele arcuite, cu braţele încrucişate 


peste haina ce-i înfăşura bustul, stând în picioare dinaintea 
calului înhămat la cabrioletă ce tropăia nerăbdător cu 
copitele din faţă, aşteptând ca stăpânul său să urce, apoi, în 
timp ce trăsurica o pornise din loc, repezindu-se şi 
agăţându-se de curelele capotei, cu riscul de-a le scăpa din 
mână şi de a-şi frânge gâtul! Iar cabrioleta, mânată de un 
braţ neîndemânatic, gonea cu toată viteza, fără ca tânărul 
să se sinchisească de bornele de care se izbea şi nici de 
trecătorii ce scăpau ca prin urechile acului de primejdia de- 
a fi striviţi!... Era doar bine cunoscut la Kanturk echipajul 
contelui Ashton! 

Pe scurt, cu condiţia să se învoiască întotdeauna fără să 
scoată o vorbă cu toate toanele stăpânului său. Prichindel 
nu era, în alte privinţe, nefericit. Desigur, lucrurile mergeau 
astfel şi aveau să dureze atâta vreme cât stăpânului nu 
înceta să-i placă jucăria. Ce-i drept, din partea acestui tânăr 
atât de răzgâiat, atât de capricios şi de egoist, se cuvenea 
să se aştepte la o schimbare bruscă de atitudine. Copiii 
ajung întotdeauna să se scârbească de jucăriile lor şi atunci 
le aruncă, afară de cazul că nu le sfărâmă. Însă, după cum 
se ştie, Prichindel era foarte hotărât să nu se lase făcut 
bucăţi. 

De altfel, nu socotea situaţia lui la Trelingar-castle decât 
ca pe o soluţie de moment. O acceptase, în lipsă de altceva 
mai bun, aşteptând să i se ofere o ocazie mai bună ca să-şi 
câştige existenţa. Ambiţia lui copilărească se ridica 
deasupra slujbei de groom. De aceea, mândria lui firească 
avea de suferit. Îl umilea această anihilare a propriei 
personalităţi dinaintea moştenitorului Pibornilor, căruia i se 
simţea superior. Da, superior, deşi contele Ashton lua încă 
lecţii de latină, de istorie etc., căci veneau destui profesori 
să i le predea, încercând să-i umple capul aşa cum se umple 
cu apă un urcior! De fapt, latina sa nu era altceva decât, 
cum zic francezii, „latin de cuisine” 

[67], iar cunoştinţele sale de istorie se mărgineau la cele 
citite în Cartea de aur a rasei cabaline. 


Dacă Prichindel nu avea habar de asemenea frumoase 
lucruri, ştia în schimb să reflecteze. La zece ani, el ştia să 
gândească sănătos. Îl judeca pe copilul ăsta de neam mare 
la adevărata lui valoare şi roşea uneori pentru ceea ce avea 
de îndeplinit pe lângă dânsul. Ah, cât de rău îi părea după 
munca aceea întremătoare de la fermă şi după viaţa ce-o 
dusese în sânul familiei Mac Carthy despre care nu avea 
nici o ştire! Spălătoreasa de la castel era singura fiinţă în 
faţa căreia putea să-şi dea frâu liber inimii. 

De altminteri, s-a ivit curând ocazia să pună la încercare 
prietenia acestei femei bune la suflet. 

Este nimerit să pomenim aici că procesul împotriva 
parohiei din Kanturk se judecase în favoarea familiei 
Piborne, mulţumită prezentării actului adus de Prichindel, 
însă, ceea ce făcuse el părea acum uitat cu desăvârşire. Şi 
de ce i s-ar mai fi păstrat recunoştinţă pentru asta? 

Lunile mai, iunie şi iulie trecuseră. Pe de o parte, de bine 
de rău, Birk fusese hrănit; el părea să înţeleagă nevoia de-a 
se arăta cât se poate de prevăzător când dădea târcoale 
prin împrejurimile parcului, ca să nu stârnească bănuieli. Pe 
de alta, Prichindel îşi încasase în trei rânduri cele două lire 
lunare - ceea ce îi asigura importanta sumă de şase lire 
înscrisă în agendă, din care coloana cheltuielilor lipsea. 

În cursul acestor trei luni, singura ocupaţie a lordului şi a 
lady-ei Piborne fusese aceea de a primi şi de a face vizite de 
politeţe castelanilor din vecinătate. Se înţelege de la sine 
că, în timpul unor asemenea recepții, landlorzii nu stăteau 
de vorbă decât despre situaţia proprietarilor din Irlanda. Şi 
cu ce cuvinte tratau ei revendicările fermierilor, pretenţiile 
Ligii agrare, ca şi pe domnul Gladstone, persoană pe atunci 
în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, dedicată din toată inima 
cauzei dezrobirii Irlandei68, ca de altfel şi pe domnul 
Parnell, căruia îi doreau, plini de milostenie, 
spânzurătoarea cea mai înaltă din Insula de Smarald! Astfel 
s-a scurs cea mai mare parte a verii. De obicei, lordul 
Piborne, lady Piborne şi fiul lor părăseau castelul pentru o 


călătorie de câteva săptămâni - cel mai adesea în Scoţia, pe 
pământurile moştenite de marchiză. Printr-o excepţie, în 
acel an, călătoria avea să fie înlocuită printr-o excursie pe 
care tradiţiile din lumea mare o impuneau seniorilor de la 
Trelingar, ce n-o făcuseră până atunci. Era vorba despre 
vizitarea acelei admirabile regiuni a lacurilor de la Killarney 
şi, întrucât proiectul căpătase aprobarea marchizei, lordul 
Piborne a fixat data plecării la 3 august. 

Dacă Prichindel trăgea cumva nădejde că această excursie 
avea să-i lase câteva săptămâni de răgaz la castel, se înşela 
amarnic. Întrucât lady Piborne urma să fie însoţită de 
Marion, camerista ei, deoarece lordul Piborne era însoţit de 
John, valetul lui, nici contele Ashton nu se putea lipsi de 
serviciile groom-ului său. 

S-a ivit atunci o încurcătură îngrozitoare: ce se va 
întâmpla cu Birk?... Cine se va ocupa de el?... Cine avea să-l 
hrăncască...? 

Prichindel s-a grăbit prin urmare s-o înştiinţeze pe Kat 
despre această situaţie, iar Kat nici nu cerea mai mult decât 
să se îngrijească de Birk, fără ştirea nimănui, „Să nu fii 
îngrijorat, băiatul meu, i-a răspuns buna făptură. Pe câinele 
tău îl iubesc ca şi pe tine şi n-are să sufere deloc cât timp 
vei lipsi!” 

Auzind acestea, Prichindel a sărutat-o pe Kat pe amândoi 
obrajii şi, după ce i l-a prezentat pe Birk în seara de 
dinaintea plecării, şi-a luat rămas bun de la credinciosul 
animal. 

Capitolul IV LACURILE DE LA KILLARNEY. 

Plecarea, după cum se hotărâse în sferele înalte, a avut loc 
în dimineaţa zilei de 3 august. Cei doi servitori, camerista 
marchizei şi valetul marchizului, au luat loc în trăsura 
castelului, care transporta bagajele la gară, aflată la o 
distanţă de vreo cinci kilometri. 

Prichindel îi însoțea, spre a supraveghea mai cu osebire 
calabalâcul tânărului său stăpân, potrivit cu poruncile 
primite. De altfel, Marion şi John erau de acord să-l lase să 


se descurce cum o putea pe „acest copil al nimănui şi om de 
nimic”, cum era numit în anticameră şi la bucătărie. 

Copilul nimănui s-a descurcat cu multă pricepere şi 
bagajele contelui Ashton au fost înregistrate prin grija lui, 
de îndată ce biletele de călătorie au fost cumpărate de la 
ghişeu. 

Caleaşca şi-a făcut apariţia pe la ora prânzului, după ce 
mersese de-a lungul râului Allo. Lordul şi lady Piborne au 
coborât dintr-însa. Întrucât un oarecare număr de persoane 
ieşeau din gară pentru a se uita la augustele personaje - 
într-un mod foarte respectuos, se înţelege de la sine - 
contele Ashton nu putea să piardă ocazia să se joace cu 
groom-ul său. L-a chemat pe numele de boy, după cum se 
obişnuise s-o facă, deoarece nici nu-i cunoştea altul. Sus- 
pomenitul boy a înaintat spre caleaşcă şi a fost lovit drept în 
piept de cuvertura ce i s-a aruncat. Izbitura era cât pe ce 
să-l culce la pământ, ceea ce i-a făcut foarte tare să râdă pe 
toţi cei de faţă. 

Marchizul, marchiza şi fiul lor au urcat în compartimentul 
care le fusese rezervat, într-un vagon de clasa I. John şi 
Marion s-au instalat pe banchetele unui vagon de clasa a II- 
a, fără să-l poftească pe groom să urce împreună cu ei. 
Acesta s-a dus să ocupe un alt compartiment, care era gol, 
nefiind încercat de nici o părere de rău pentru faptul că se 
afla singur, cel puţin la începutul călătoriei. 

Trenul a pornit imediat. S-ar fi zis că nu aşteptase altceva 
decât sosirea nobililor castelani de la Trelingar. 

Prichindel mai călătorise o dată pe calea ferată în braţele 
domnişoarei Anna Waston, lucru de care abia îşi mai aducea 
aminte, întrucât dormise tot timpul. Cât despre vagoane, 
agăţate unele de altele şi alcătuind convoaie trecând în 
mare viteză, mai văzuse el primprejurul oraşelor Galway şi 
Limerick. Astăzi avea într-adevăr să i se realizeze dorinţa 
de a fi tras de o locomotivă, acest puternic cal din oţel şi 
aramă, nechezând şi aruncând vârtejuri de aburi, în plus - 
lucrul care îi stârnea admiraţia - nu erau aceste vagoane 


pline de călători, ci furgoanele ticsite de mărfurile pe care 
industria şi comerţul le trimiteau dintr-o regiune într-alta. 

Prichindel privea pe fereastra al cărei geam era coborât. 
În ciuda faptului că trenul nu mergea cu viteză prea mare, 
tot ce vedea i se părea nemaipomenit: casele şi arborii ce 
alergau în sens contrar de-a lungul căii ferate, firele 
telegrafice întinse de la un stâlp la altul şi prin care 
telegramele fug mai iute decât obiectele ce-i dispăreau din 
faţa ochilor, convoaiele ce se încrucişau cu trenul în mers şi 
din care nu se întrezărea decât o masă nedesluşită şi 
mugitoare. Ce de impresii pentru închipuirea lui atât de 
simţitoare, unde ele se întipăreau ca nişte imagini de 
neşters! 

Un anumit număr de kilometri trenul a urmat malul stâng 
al râului Blackwater, străbătând un şir de locuri pitoreşti. 
Pe la două după-amiaza, după ce se oprise în câteva staţii 
intermediare, a făcut o haltă de douăzeci şi cinci de minute 
în gara Millstreet. 

Nobila familie nu s-a dat jos din al său vagon-salon, unde 
Marion a fost chemată ca s-o servească pe stăpână-sa. John 
se aţinea pe lângă portieră spre a fi la dispoziţia stăpânului. 
Micul groom a primit poruncă de la contele Ashton să-i 
cumpere vreo,chestie amuzantă” uşor de citit pentru un 
ceas-două. El s-a îndreptat atunci către tejgheaua librăriei 
din gară, unde vă puteţi închipui prea bine cât s-a simţit de 
încurcat. În sfârşit, este de presupus că şi-a ascultat 
propriul gust mai degrabă decât pe acela al tânărului 
Piborne. Astfel încât, ce mai papară a mâncat când i-a adus 
Ghidul turistului la lacurile din Killarney. Că pe moştenitorul 
de la Trelingar-castle îl şi interesa să studieze un itinerar de 
călătorie! De parcă s-ar fi sinchisit câtuşi de puţin de 
regiunea pe care o vizita! Prin urmare, ghidul a trebuit să 
fie înlocuit cu o foaie cu caricaturi neroade, cu explicaţii 
fără haz, ce păreau să-i facă mare placere. 

Plecarea din Millstreet a avut loc la două şi jumătate. 
Prichindel s-a lipit iarăşi de geamul vagonului. Trenul a 


intrat atunci în defileurile unei regiuni muntoase, cu un 
peisaj foarte variat - cerul era destul de senin, ziua nu era 
prea umedă - ceea ce rar se întâmplă în Irlanda. Lordul 
Piborne putea deci să se felicite că a ales o perioadă 
secetoasă pentru această excursie. Umbrela de soare a 
marchizei i-ar fi mai de folos decât propriul său 
impermeabil. Totuşi, văzduhul nu era lipsit de pâcla aceea 
uşoară şi fremătătoare, care dă mai mult farmec vârfurilor 
de munte, îmblânzindu-le contururile. Prichindel a putut 
contempla, înspre miazăzi de railway, piscurile înalte din 
partea aceea a comitatului - Caherbarnagh şi Pass, a căror 
înălţime atinge două mii de picioare 

[70] Într-adevăr, în Irlanda frământările straturilor 
geologice s-au produs cu cea mai mare vigoare în 
împrejurimile oraşului Killarney. 

Trenul a străbătut fără întârziere graniţa dintre comitatele 
Cork şi Kerry. Prichindel, care păstrase acel Ghid de 
călătorie refuzat de stăpânul său, urmărea cu mare interes 
traseul căii ferate. Ce de aduceri aminte îi mai stârnea 
numele acesta, Kerry! La vreo treizeci de kilometri spre 
miazănoapte se scurseseră anii cei mai fericiţi ai copilăriei 
sale, la ferma Kerwan, părăsită acum, de unde nemilosul 
middleman alungase familia Mac Carthy!... Şi atunci, şi-a 
întors ochii de la peisajul înconjurător. Privea acum în sine- 
însuşi şi impresiile acelea dureroase încă mai stăruiau într- 
însul în clipa când trenul s-a oprit în gara Killarney. 

Este un adevărat noroc pentru acest târguşor - noroc 
împărtăşit de alte câteva oraşe din Europa - că se află 
aşezat pe malurile unui lac minunat. Killarneyul îşi 
datoreşte - poate - existenţa uşoară şi fericită şiragului 
aceluia de pânze lichide care se desfăşoară la picioarele 
sale. Căci turiştii dau aici năvală în număr mare în fiecare 
vară nu pentru palatul episcopului catolic al comitatului, 
nici pentru catedrala lui, nici pentru azilul de alienaţi 
mintal, nici pentru mânăstirea de maici, nici pentru aceea a 
călugărilor franciscani şi nici pentru work-house. Nu! Dacă 


târguşorul acesta devine locul de întâlnire al 
excursioniştilor, aceasta se întâmplă pentru că ei se simt 
atraşi de splendorile naturale ale lacurilor sale. În caz că 
vreo zguduire geologică ar ajunge să le distrugă astfel încât 
apele lor s-ar pierde în măruntaiele pământului, ar însemna 
că orăşelul Killarney şi-a trăit traiul - ceea ce ar fi 
regretabil, mai cu seamă pentru familia Kenmare, deoarece 
această localitate face parte din uriaşul ei domeniu de 
nouăzeci de mii de hectare. Hotelurile nu lipsesc dintr-însa, 
fără a le mai pune la socoteală pe acelea înălțate pe 
malurile lacului Leane, pe o lungime de o jumătate de 
kilometru. 

Lordul alesese unul dintre cele mai bune aşezăminte de 
acest fel. Din nefericire pentru dânsul, hotelul acela era 
tocmai atunci „boicotat”. Acest neologism, irlandez de 
origine, vine de la numele unui oarecare căpitan Boycott, 
care ceruse ajutorul poliţiei pentru a-şi vâri recolta în 
hambare, de vreme ce muncitorii zilieri refuzau să lucreze 
pe domeniul său. A fi izolat, iată exact ce înseamnă verbul a 
boicota. Şi, dacă hotelul în chestiune suferea de pe urma 
asprimii acestei puneri în carantină, lucrul se datora 
faptului că proprietarul lui îşi alungase o parte din micii 
arendaşi. Drept urmare, în hotelul său nu mai existau nici 
oameni de serviciu, nici bucătari, iar furnizorii n-ar mai fi 
îndrăznit să-i vândă nimic, de teamă să nu păţească la fel ca 
şi dânsul. 

Marchizul şi marchiza de Piborne au fost nevoiţi să 
meargă la alt hotel, amânând pentru ziua următoare 
plecarea în zona lacurilor. După ce se ocupase de bagajele 
stăpânului său, micul groom a primit porunca să-i stea la 
dispoziţie toată seara. Aşadar, i s-a interzis categoric să 
părăsească anticamera, în timp ce junele Piborne o făcea pe 
gentlemanul în mijlocul turiştilor care citeau, stăteau de 
vorbă sau se îndeletniceau cu jocurile de societate în 
salonul cel mare al hotelului. 


A doua zi dimineaţa, o trăsură aştepta în faţa peronului. 
Era un landou mare şi confortabil, care se putea descoperi 
în partea de sus, prevăzut cu o banchetă în spate pentru 
John şi Marion şi un loc pe capră, unde micul groom putea 
lua loc lângă vizitiu. În chichiţele trăsurii au fost închise 
rufăria şi hainele de schimb, precum şi provizii într-o 
cantitate îndestulătoare pentru a face faţă diverselor 
împrejurări neprevăzute ale călătoriei, posibilelor întârzieri 
sau lipsei hotelurilor, căci se cuvenea ca mesele Înălţimilor 
Lor să fie pretutindeni şi întotdeauna asigurate. Atâta doar 
că Domniile Lor nu aveau de gând să urce în această 
trăsură la plecarea din Killarney. 

Într-adevăr, cu bunul lui simţ practic, cu care lordul 
Piborne se fălea neîncetat - chiar şi în timpul dezbaterilor 
din Camera înaltă - el îşi împărţise itinerariul în două părţi 
distincte: prima cuprindea explorarea lacurilor şi urma să 
se desfăşoare pe apă; cea de a doua prilejuia explorarea 
comitatului până la ţărmul mării şi avea să se înfăptuiască 
pe pământ. A urmat de aici că landoul nu urma să fie adus 
să-i transporte pe nobilii excursionişti decât în timpul celei 
de a doua părţi a călătoriei. Astfel încât, trăsura a fost 
pornită la drum încă de dimineaţă, spre a merge să-i 
aştepte la Brandons-cottage, la capătul lacurilor Killarney, 
după ce le dăduse ocol pe malurile lor dinspre soare-răsare. 
Or, cum în înţelepciunea lui, lordul Piborne fixase la trei zile 
durata traversării lacurilor, camerista, feciorul şi groom-ul 
nu-şi puteau părăsi stăpânii pe durata acestor trei zile. 
Judecaţi şi dumneavoastră dacă tânărul nostru băiat a fost 
sau nu mulţumit la gândul că avea să navigheze pe apele 
acelea strălucitoare! 

Ce-i drept, nu era aici vorba despre mare - marea aceea 
uriaşă, nesfârşită, care merge de la un continent la altul. 
Aici nu erau decât lacuri, ce nu oferă nici un debuşeu 
pentru comerţ şi a căror suprafaţă nu este brăzdată decât 
de ambarcaţiunile turiştilor. Dar, în sfârşit, chiar şi în 
asemenea condiţii, Prichindel avea de ce să se bucure. Leri 


umblase pentru a doua oară pe calea ferată... Astazi, 
pentru prima dată în viaţă, urma să se urce într-o barcă. 

În timp ce John şi Marion, urmaţi de groom, străbăteau pe 
jos cei aproape doi kilometri ce despart orăşelul Killarney 
de malul septentrional al lacurilor, o caleaşcă îi conducea 
acolo pe marchiz, pe marchiză şi pe fiul lor. În colţul unei 
pieţe, Prichindel a întrezărit catedrala, pe care nu avusese 
timp să o viziteze. A văzut puţină lume pe străzi - mai 
degrabă plimbăreţi decât muncitori. Într-adevăr, Killarneyul 
nu se însufleţeşte decât în cursul celor câteva luni de vară, 
când zece până la douăsprezece mii de excursionişti dau 
aici năvală din toate punctele Regatului-Unit. Şi atunci, ţi se 
pare că întreaga populaţie a târgului nu este alcătuită decât 
din vizitii şi barcagii care-şi dispută, fără s-o insulte prea 
tare, dar exploatând-o cu neruşinare, clientela în trecere 
prin localitate. 

La debarcader, o ambarcaţie cu cinci oameni la bord, 
dintre care patru la vâsle şi unul la cârmă, era în aşteptarea 
Înălţimilor Lor. Bănci acoperite cu perne umplute cu câlţi şi 
un mic cort la pupa pentru cazul când soarele ar arde prea 
tare sau ploaia ar ţine prea mult, asigurau confortul 
călătorilor. Lordul şi lady Piborne s-au instalat pe acele 
bănci, iar contele Ashton a luat loc lângă dânşii; servitorii şi 
groom-ul s-au dus să se aşeze în faţă; parâma a fost 
desfăcută, ramele s-au înfipt în acelaşi timp în apă şi 
ambarcaţia s-a îndepărtat de mal. 

Lacurile de la Killarney acoperă o suprafaţă de douăzeci şi 
unu de kilometri din această regiune lacustră. Sunt trei la 
număr: lacul Superior, care primeşte apele culese din 
bazinele râurilor Grenshorn şi Doogary; lacul Muckross sau 
Tore, unde se varsă apele râului Owengariff, după ce au 
urcat cursul strâmtului canal Lough-Range; lacul Inferior 
sau Lough-Leane, care se varsă, prin Lawne şi alţi afluenţi, 
către golful Dingle, situat pe litoralul oceanului Atlantic. 
Trebuie să facem observaţia că, întrucât curentul apelor 
celor trei lacuri se stabileşte dinspre sud spre nord, aceasta 


explică de ce lacul Inferior ocupă o poziţie septentrională în 
raport cu celelalte două. 

Văzut în plan geometral 
[70], ansamblul celor trei bazine reprezintă un palmiped71 
mare - un pelican sau altul asemenea lui - având drept labă 
canalul Lough-Range, drept gheară lacul Superior, drept 
corp lacurile Muckross şi Lough-Leane. Întrucât ambarcaţia 
s-a desprins de la malul de nord al lui Lough-Learte, 
explorarea avea să continue din aval în amonte - mai întâi 
lacul Inferior, după aceea lacul Muckross, apoi, urcând 
înapoi prin canalul Lough-Range, lacul Superior. După 
programul întocmit de lordul Piborne, câte o zi avea să fie 
dedicată vizitării fiecărui lac în parte. 

Înspre miazăzi şi spre apusul acestei regiuni, cele mai 
înalte sisteme orografice 
[72] ale Verdelui Erin se încalecă până la încântătorul golf 
Bantry, tăiat în coasta comitatului Cork. Acolo se află micul 
port pescăresc Glengariff, în care Hoche şi cei paisprezece 
mii de oameni ai săi au debarcat în 1796, atunci când 
Republica Franceză i-a trimis în ajutorul fraţilor ei din 
Irlanda. 

Lough-Leane, cel mai întins dintre cele trei lacuri, 
măsoară nouă kilometri lungime şi cinci kilometri lăţime. 
Malurile sale dinspre răsărit, dominate de lanţurile 
munţilor Carn-Tual, sunt încadrate de păduri înverzite, ce 
aparţin, în cea mai mare parte, domeniului Muckross. La 
suprafaţa lui răsar din apă un şir de insule - Brown, Lamb, 
Heron, Mouse 
[74] şi altele, dintre care insula Ross este cea mai 
însemnată, iar Innisfallen - cea mai frumoasă. 

Ambarcaţia s-a îndreptat mai întâi spre aceasta din urmă. 
Vremea era minunată, soarele îşi dăruia din belşug razele, 
cu care este prea adesea zgârcit în acea regiune. O briză 
uşoară încreţea suprafaţa apei. Prichindel se simţea 
îmbătat de aceste salvatoare efluvii, în timp ce privirile sale 
admirau încântătoarele privelişti ce se tot schimbau o dată 


cu deplasarea bărcii. El s-a ferit cu străşnicie să-şi exprime 
simţămintele prin interjecţii nelalocul lor, căci, oricum, ar fi 
fost rugat numaidecât să tacă. 

Şi, într-adevăr, lordul şi lady Piborne s-ar fi putut mira că o 
fiinţă lipsită de educaţie şi de o naştere aleasă se dovedeşte 
simţitoare în faţa unor asemenea frumuseți ale naturii, 
create anume pentru plăcerea ochilor aristocratici. De 
altfel, Înălţimile Lor plecaseră în această excursie - nu aţi 
uitat, fireşte - pentru că se cuvenea ca oamenii de rangul 
lor să fi făcut-o şi se prea poate că nu avea să le rămână nici 
o amintire despre cele văzute. Cât despre contele Ashton, 
iată unul pe care asemenea lucruri nu-l priveau câtuşi de 
puţin! Îşi adusese cu sine câteva undiţe şi se hotărâse să 
pescuiască, în timp ce auguştii săi părinţi urmau să meargă 
- din datorie - să viziteze vilele şi ruinele din împrejurimi. 

Tocmai acest lucru l-a întristat mai cu seamă pe Prichindel. 
Căci, de îndată ce ambarcaţia a acostat la malul lui 
Innisfallen, marchizul şi marchiza au debarcat şi, atunci 
când s-au adresat fiului lor, cerându-i să-i însoţească: 

— Mulţumesc, a răspuns acel fermecător băiat, prefer să 
pescuiesc în timpul promenadei domniilor voastre! 

— “Totuşi, a reluat lordul Piborne, se află aici ruinele unei 
abaţii vestite şi prietenul meu, lordul Kenmare, căruia îi 
aparţine această insulă, nu mi-ar ierta-o dacă... 

— Ei, dacă asta preferă contele... a făcut marchiza cu 
nepăsare. 

— Desigur. asta prefer, a răspuns contele Ashton, iar 
groom-ul meu va rămâne ca să-mi pregătească momelile 
pentru undiţă. 

Marchizul şi marchiza au plecat, aşadar, urmaţi de Marion 
şi de John şi, iată pentru ce, spre marea lui nemulţumire, 
Prichindel n-a putut vedea niciuna dintre curiozităţile 
arheologice de pe Innisfallen. Pe deasupra, marchizul şi 
marchiza n-au adus cu dânşii nici un fel de impresie, nici 
serioasă şi nici durabilă. Căci, într-adevăr, ce putuseră 
spune minţilor lor nepăsătoare sau dezgustate frumuseţile 


acelei mânăstiri, ale cărei temelii au fost puse în secolul al 
VI-lea, aşezarea celor patru clădiri impunătoare ce o 
alcătuiesc, paraclisul în stil roman cu bolta fin dăltuită în 
piatră, întreg ansamblul înghiţit de o vegetaţie luxuriantă, 
în mijlocul pâlcurilor de ilice, de lise, de frasini şi de 
strugurii-ursului, cu exemplare dintre cele mai remarcabile 
ce par să aparţină doarinsulei sfinţilor” cum a botezat - pe 
drept cuvânt - domnişoara de Bovet această bijuterie a 
ținutului Killarney? 

Însă, dacă tânărul conte Ashton refuzase să le însoţească 
pe Înălţimile Lor în ceasul pe care dumnealor l-au dedicat 
explorării insulei Innisfallen, nu trebuie să credeţi cumva că 
el şi-a pierdut vremea de pomană. Fără îndoială, un frumos 
păstrăv scăpase chiar din vina lui, dar el şi-a vărsat necazul 
în capul micului groom, prin nesfârşite dojeni, pe cât de 
nemeritate, pe atât de grosolane. În schimb, cele două sau 
trei anghile agăţate de cârligul undiţei sale i se păreau de 
preferat acestei ruine imbecile, de care nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie. 

Şi asemenea îndeletnicire i se părea într-atâta de vrednică 
să-i ocupe timpul liber, încât nici măcar n-a vrut să străbată 
insula Ross atunci când ambarcaţia s-a oprit la ţărmul ei, o 
oră mai târziu. El şi-a cufundat din nou undiţa în acele ape 
limpezi, iar Prichindel a fost nevoit să-i stea la dispoziţie în 
timp ce lordul şi lady Piborne îşi preumblau maiestuoasa 
indiferenţă pe sub măreţele umbrare ale lordului Kenmare. 

Căci, din superbul domeniu cu acelaşi nume face parte şi 
această insulă de douăzeci şi patru de hectare, pe care 
proprietarul a unit-o printr-o şosea cu malul răsăritean al 
lacului, nu departe de castelul său, o veche fortăreață 
feudală din veacul al XIV-lea. Însă, ceea ce i-a scandalizat de 
bună seamă pe marchiz şi pe marchiză este faptul că atât 
insula Ross cât şi parcul castelului sunt lăsate la dispoziţia 
locuitorilor ținutului, excursioniştilor, oricărui om ce iubeşte 
covoarele de verdeață smălţate de mentă şi de crini, printre 


tufe de azalee şi de rododendroni, pe sub ramurile 
copacilor seculari. 

După o explorare de două ore, întretăiată de popasuri 
dese, Înălţimile Lor s-au întors în micuțul port unde îi 
aştepta ambarcaţia. Contele Ashton tocmai îl dojenea pe 
groom, căruia marchizul şi marchiza n-au întârziat să-i 
aducă nedrepte învinuiri, fără a mai catadicsi să-l asculte. 
lar vina lui Prichindel se trăgea din faptul că pescuitul nu 
fusese cine ştie ce rodnic, peştele ferindu-se să muşte 
cârligele undiţelor gentlemanului. De aici, o proastă 
dispoziţie ce avea să dureze până seara. 

S-au îmbarcat iarăşi cu toţii şi barcagiii s-au îndreptat 
către mijlocul lacului, pentru a vizita cascada şoptitoare 
O'Sullivan de pe malul apusean. Înainte de-a ajunge la gura 
canalului Lough-Range, în apropierca căreia se înălța vila 
unde lordul Piborne socotea să-şi petreacă noaptea. 

Prichindel îşi ocupase din nou locul din faţă, cu inima grea 
din cauza nedreptăţilor cu care era copleşit. Însă, curând le 
şi uitase, lăsându-şi închipuirea să-l poarte pe apele acelea 
stătătoare. Oare nu citise el în Ghid legenda aceea ciudată 
despre lacurile din Killarney? Aici, odinioară, se întindea o 
vale fericită, pe care un baraj o apăra de prea-plinul apelor 
din vecinătate. Dar, într-o zi, tânăra fată ce păzea vana, o 
coborâse din nesocotinţă şi apele au dat năvală în torente. 
Satele şi locuitorii au fost înghiţiţi împreună cu şeful lor, 
thanist75. Începând din această epocă, se pare că ei trăiesc 
pe fundul lacului format atunci şi, ascultând cu atenţie, îi 
poţi auzi cum îşi sărbătoresc duminicile, în acel regat al 
anghilelor şi al păstrăvilor, sub întinderile de ape, 
nemişcate, ale lui Lough-Leane. 

Era ora patru după-amiaza atunci când Înălţimile Lor au 
acostat la Dinish-cottage, în apropiere de gura canalului 
Lough-Range, pe malul său stâng, în fundul golfului Glena, 
Domniile Lor au luat hotărârea să se culce, în condiţii destul 
de acceptabile însă, când Prichindel a fost poftit să iasă, pe 
la nouă seara, el a primit ordinul să se ducă în camera lui, 


astfel încât n-a avut, nici măcar atunci, câteva ceasuri de 
libertate. 

Ziua următoare a fost închinată explorării lacului 
Muckross, Acest lac, lung de patru kilometri şi având 
lăţimea mijlocie cam pe jumătate, nu este, la drept vorbind, 
decât un vast eleşteu, având o formă regulată, în mijlocul 
unui domeniu unde proprietarii nu mai locuiesc şi ai cărui 
codri măreţi nu-şi pierd cu nimic din farmec pentru că s-au 
întors la starea lor naturală. 

De data aceasta, contele Ashton a catadicsit să-i însoţească 
pe marchiz şi pe marchiză. Şi, dacă groom-ul a luat parte la 
excursie, asta a fost cu putinţă pentru că stăpânul său îl 
însărcinase să-i care puşca de vânătoare şi tolba. Pe 
vremuri, aceste păduri adăposteau un mare număr de 
mistreți şi porci sălbăticiţi. În prezent, asemenea animale 
au dispărut aproape cu desăvârşire, lăsând locul acelor 
mari căprioare roşii, a căror rasă nu va întârzia să dispară 
şi dânsa din codrii Regatului Unit. 

Aşadar, contele Ashton ar fi săvârşit cu siguranţă vreo 
ispravă cinegetică dacă aceste căprioare, atât de 
neîncrezătoare de obicei, ar fi binevoit să intre în bătaia 
puştii. Mare decepţie pentru el, în ciuda faptului că doi 
dintre barcagii făcuseră pe hăitaşii, iar Prichindel pe 
câinele de vânătoare. Astfel încât, dânsul a fost lipsit de 
plăcerea de-a vedea cascada pitorească Tore şi o veche 
abație de călugări franciscani din secolul al XIII-lea, cu 
biserica şi mânăstirea căzute în ruine, pe care Înălţimile 
Lor ar fi dat dovadă de mai multă chibzuinţă dacă nu ar fi 
vizitat-o. 

Într-adevăr, această mânăstire posedă o tisă cu o 
dezvoltare extraordinară, întrucât are o circumferință ce 
măsoară mai bine de patru metri şi jumătate. Dând 
ascultare nu ştiu cărei fantezii, ori poate pentru a putea 
păstra o amintire din cursul promenadei sale la abația 
Muckross, iată că marchizei i-a venit ideea să desprindă o 


frunză din tisa aceea. Apucase să întindă mâna spre copac, 
când a fost oprită de un strigăt al călăuzei: 

— Înălţimea Voastră să ia seama...! 

— Să ia seama?... a repetat lordul Piborne. 

— Fără îndoială, mylord! Dacă doamna marchiză ar fi cules 
una dintre aceste frunze... 

— Oare este un lucru oprit de proprietarul de la Muckross- 
castle? a întrebat marchizul pe un ton plin de semeţie. 

— Nu, domnule marchiz, i-a răspuns călăuza. Însă, orice 
persoană care culege una dintre aceste frunze moare în 
cursul aceluiaşi an... 

— Chiar şi o marchiză...? 

— Chiar şi o marchiză! 

Şi, numaidecât, lady Piborne a fost atât de impresionată, 
încât era cât pe ce să leşine. O clipă numai, şi ea ar fi smuls 
frunza fatală. Adevărul este că, în Insula de Smarald, aceşti 
urmaşi ai vechilor seminţii, nu mai puţin superstiţioşi decât 
Paddys de la oraşe şi de la ţară, cred cu putere în asemenea 
legende, luându-le drept adevărate. 

Lady Piborne s-a întors aşadar peste măsură de tulburată 
la Dinish-cottage, tot gândindu-se la primejdia prin care 
trecuse. Astfel încât, în ciuda faptului că nu era decât ora 
două după-amiaza, lordul Piborne a hotărât să amâne 
pentru a doua zi explorarea lacului Superior. 

În ceea ce îl priveşte pe junele Ashton, el nu era mai puţin 
înciudat că se întorsese mofluz de la vânătoare. Şi, dacă se 
simţea frânt de oboseală, în ce măsură trebuie să fi fost 
câinele său - adică vrem să spunem micul groom - căruia 
nu-i lăsase nici o clipă de răgaz. Însă câinii nu se plâng 
niciodată şi, de altminteri, Prichindel era prea mândru ca să 
o facă. 

Ziua următoare, după micul dejun, înălțimile Lor au luat 
loc în ambarcaţie. Barcagiii „s-au opintit din greu la vâsle”, 
cum ar fi zis Pat Mac Carthy, ca să urce în susul apei pe 
Lough-Range. Căci, gâtuitura gurii canalului dă naştere la 
vâltori şi la contracurenţi, iar, pe alocuri, apa se prăvăleşte 


cu violenţa unui torent. Pasagerii au fost zdravăn zgâlţâiţi 
şi, dacă asta a însemnat o adevărată plăcere pentru eroul 
nostru, lordul şi lady Piborne n-o împărtăşeau câtuşi de 
puţin. Marchizul era chiar cât pe ce să dea poruncă să se 
întoarcă îndărăt, într-atât păreau marchiza înspăimântată şi 
contele Ashton că se simte prost. Însă, câteva lovituri 
zdravene de ramă le-au îngăduit să depăşcască valurile 
brizante, iar ambarcaţia s-a regăsit în ape mai domoale, 
printre maluri tivite cu flori de nufăr. La vreo trei kilometri 
mai departe, se înălța un munte de o mie opt sute de 
picioare 

[76], bântuit de vulturi şi numit Cuibul Vulturului. 

Barcagiii le-au încunoştiinţat pe Înălţimile Lor că, dacă ar 
catadicsi să se adreseze acestui munte, el s-ar grăbi să le 
răspundă. Există acolo, într-adevăr, fenomene de 
răsfrângere a sunetelor, foarte admirate de turişti. De bună 
seamă că marchizul şi marchiza au socotit ca fiind sub 
demnitatea lor să intre în conversaţie cu acest ecou care 
„nu le fusese prezentat”. Însă, contele Ashton nu putea 
pierde o ocazie atât de frumoasă de a arunca două sau trei 
fraze inepte. La sfârşit, el a întrebat cine este. 

„Un mic prost!” i-a răspuns muntele prin gura vreunui 
plimbăreţ, ascuns îndărătul unui tufiş gros de ienupăr aflat 
la jumătatea muntelui. 

Înălţimile Lor, foarte jignite, au declarat că acest ecou 
prost crescut ar fi fost pedepsit după cum se cuvenea 
pentru impertinenţa lui, pe vremuri, atunci când castelanii 
exercitau justiţia majoră şi minoră pe domeniile lor feudale. 
Îndată după aceea, barcagiii au imprimat ambarcaţiei o 
viteză sporită şi, pe la ora unu, ea atingea lacul Superior. 

Suprafaţa sa este aproape egală cu aceea a lacului 
Muckross. Are o formă mai neregulată, ceea ce îi dă un spor 
de frumuseţe. Spre sud, se înalţă, ţepene, taluzurile de la 
Cromaglans. La nord se etajează coamele lanţului muntos 
Tomie şi a Muntelui Purpuriu, acoperit cu tufe roşii-stacojii 
de trandafiri sălbatici. Pe malul meridional se ridică o 


pădure întreagă alcătuită din arborii aceia falnici care 
umbresc valea Killarney. Însă, oricât de încântătoare ar fi 
fost înfăţişarea acestui lac, Înălţimile Lor nu i-au dat prea 
mare atenţie şi, cu excepţia lui Prichindel, nimănui nu i-a 
făcut plăcere această explorare. Astfel încât, lordul Piborne 
a poruncit să se îndrepte spre gura râului Geanhmeen, spre 
a ajunge la Brandons-cottage, unde aveau să se odihnească 
înainte de a vizita regiunea litoralului. 

Ca urmare a atâtor osteneli, era cu totul firesc ca 
Înălţimile Lor să aibă nevoie de odihnă. Pentru dânşii, 
această traversare a lacurilor fusese tot una cu străbaterea 
Oceanului. Cei doi servitori şi groom-ul au trebuit să 
rămână la hotel şi, dacă Prichindel n-a primit douăzeci de 
ordine incoerente, asta s-a datorat faptului că, încă de la al 
nouăsprezecelea, contele Ashton adormise adânc. 

A doua zi a fost nevoie ca toată lumea să se scoale 
devreme, căci itinerarul lordului Piborne cuprindea o etapă 
destul de lungă. Marchiza s-a lăsat rugată. Marion găsea că 
este cam palidă, cam trasă la faţă. De aici, o discuţie privind 
problema dacă să continue călătoria sau să se întoarcă în 
aceeaşi zi la Trelingar-castle. Lady Piborne înclina spre 
această soluţie; însă lordul Piborne, arătând că prietenii lor 
intimi, ducele de Francastar şi ducesa de Wersgalber 
împinseseră excursia până la Valentia 
[77], s-a luat hotărârea, în cele din urmă, ca itinerarul să nu 
fie modificat. Mare satisfacţie pentru Prichindel, care de 
nimic nu se temea mai tare decât să se întoarcă la castel 
fără să fi văzut din nou marea! 

Caii fuseseră înhămaţi la landou încă de la ora nouă 
dimineaţa. Marchizul şi marchiza s-au aşezat în fundul 
trăsurii, contele Ashton în faţă. John şi Marion ocupau 
scaunul dindărăt, în timp ce groom-ul a luat loc pe capră, 
lângă vizitiu. Landoul a fost lăsat descoperit, chiar dacă 
urma să fie închis în caz de vreme rea. În sfârşit, nobilii 
călători, de îndată ce au primit omagiile respectuoase ale 
personalului de la Brandons-cottage, au pornit la drum. 


Pe o distanţă de vreo patru-cinci sute de metri, cei doi cai 
vânjoşi au urmat malul stâng al râului Doogary, unul dintre 
afluenții lacului Superior, apoi au apucat-o de-a lungul 
pantelor pline de hârtoape ale lanţului muntos Gillyenddy- 
Reeks. Trăsura mergea acum numai la pas, urcând acele 
coame abrupte. La fiecare cotitură a acestui drum în 
serpentină, noi locuri pitoreşti se ofereau privirilor. 
Prichindel era, probabil, singurul care le admira. Călătorii 
străbăteau atunci partea cea mai accidentată a comitatului 
Kerry, ba chiar a întregii Irlande. La vreo paisprezece- 
cincisprezece kilometri spre sud-vest, dincolo de 
Gillyenddy-Reeks, muntele Carrantuohill îşi subţia piscul 
pierdut printre nori la trei mii de picioare înălţime 
[78]. În josul munţilor zăceau numeroase morene 
împrăştiate, un haos de blocuri neregulate, strânse laolaltă 
de împingerea lentă şi neîncetată a ghețarilor de odinioară. 

În miezul zilei, lăsând lanţul Tomie şi Muntele Purpuriu la 
dreapta, landoul a apucat-o pe clina unei strâmte spărturi a 
lanţului muntos Gillyenddy-Reeks. Aceasta este o 
străpungere vestită în toată ţara, trecătoarea Dunloe. Ici şi 
colo, frumoase lacuri făceau să varieze înfăţişarea acestor 
meleaguri sălbatice şi, dacă le-ar fi interesat cât de puţin pe 
Înălţimile Lor, Prichindel le-ar fi putut povesti legendele 
ținutului, căci avusese grijă să-şi studieze Ghidul înainte de 
plecare, însă ştia dinainte că nu le-ar fi făcut nici o plăcere 
cu asta. 

Dincolo de acea trecătoare, landoul a coborât cu o iuţeală 
mai mare pantele dinspre nord-vest. Încă de la ora două, 
călătorii ajunseseră pe malul drept al râului Lawne, a cărui 
albie slujeşte drept deversor prea plinului lacurilor din 
Killarney, îndreptându-le apele spre golful Dingle. Au mers 
de-a lungul râului cam şase kilometri şi jumătate şi era ora 
şase seara când au făcut popas în micul târguşor 
Kilgobinet, obosiţi după o etapă măsurând numai 
paisprezece-cincisprezece kilometri. 


A urmat o noapte liniştită, în cursul căreia confortul, cam 
neîndestulător, a fost înlocuit cu numeroase menajamente şi 
respectuoase atenţii, primite cu nepăsarea aceea ce ţi-o dă 
obişnuinţa înaltelor situaţii în societate. Apoi, spre 
nemăsurata nelinişte a lui Prichindel, au urmat noi şovăieli 
cu privire la direcţia în care urma s-o apuce landoul a doua 
zi dis-de-dimineaţă: fie la dreapta, spre a reveni la Killarney, 
fie la stânga, ca să ajungă la estuarul fluviului Valentia. Însă, 
deoarece hotelierul afirmase că prinţul şi prinţesa de 
Kardigan străbătuseră acest ultim traseu cu două luni în 
urmă, lordul Piborne a făcut-o pe lady Piborne să înţeleagă 
că se cuvenea să meargă şi ei pe urmele acestor auguste 
personaje. 

Plecarea din Kilgobinet a avut loc la ora nouă dimineaţa. 
În ziua aceea, vremea era ploioasă. A fost nevoie să se 
ridice capota landoului. Aşezat lângă vizitiu, micul groom 
nu se putea adăposti nicicum de rafale. Mare pagubă! 
Întâmpinase el altele şi mai rele! 

Tânărul nostru băiat n-a pierdut, aşadar, niciuna dintre 
priveliştile ce se cuvenea să fie admirate - lanţurile de 
munţi învăluite în ceaţă dinspre răsărit, văile lungi şi adânci 
dinspre soare-apune, coborând spre litoral. Simţământul 
frumuseţilor naturii se dezvolta treptat-treptat în sufletul 
său şi amintirea lor n-avea să i se mai şteargă niciodată din 
minte. 

În cursul după-amiezii, pe măsură ce munţii dominați de 
piscul Carrantuohill dădeau îndărăt spre est, munţii 
Iveragh s-au înălţat la orizont de cealaltă parte. Dincolo de 
ei, dacă dăm crezare Ghidului lui Prichindel, un drum mai 
uşor de străbătut cobora până la micul port Cahersiveen. 

Înălţimile Lor au ajuns pe înserat în târguşorul Carramore, 
după ce străbătuseră o etapă de vreo şaisprezece kilometri. 
Întrucât regiunea este frecventată de excursionişti, din 
hoteluri - întreţinute cum se cuvine - nu lipseşte nimic din 
cele de trebuinţă. lată de ce n-a mai fost nevoie să se 
foloscască rezervele din landou. 


A doua zi, trăsura a pornit iar la drum pe o vreme 
ploioasă, cu un cer brăzdat de nori repezi, pe care vântul 
mării îi mătura cu rafale puternice. Spărturi largi lăsau din 
când în când să străbată razele soarelui. Prichindel trăgea 
adânc în piept aerul acela încărcat de sărăturile mării din 
apropiere. 

Cu puţin înainte de amiază, landoul, întorcându-se brusc la 
o cotitură a drumului, a revenit în linie dreaptă spre apus. 
După ce a străbătut, nu fără câteva sforţări mai serioase, o 
strâmtă trecătoare prin munţii Iveragh, n-a mai avut decât 
să se rostogolească, înfrânând roţile, până la estuarul 
Valentiei. Încă nu sunase ora cinci după-amiază când 
trăsura s-a oprit, la capătul călătoriei, în faţa unui hotel din 
Cahersiveen. 

„Oare ce or fi putut vedea Înălţimile Lor din toată natura 
asta frumoasă?” se întreba Prichindel. 

Habar n-avea dânsul că numeroşi oameni - şi încă dintre 
cei mai onorabili - nu călătoresc decât ca să poată spune că 
au călătorit. 

Târguşorul Cahersiveen este tupilat pe malul stâng al 
fluviului Valentia, care se lărgeşte în acest loc astfel încât să 
dea naştere unui mic port de escală, căruia i s-a dat numele 
de Valentia-harbour. Dincolo de el se află insula cu acelaşi 
nume, unde se găseşte unul dintre punctele cele mai 
înaintate ale Irlandei înspre vest şi anume capul Brag-Head. 
Cât despre micul târguşor Cahersiveen, nici un irlandez nu 
va putea uita vreodată că el este oraşul natal al marelui 
O'Connell. 

A doua zi, încăpăţânându-se să-şi îndeplinească până la 
capăt programul de excursionişti, Înălţimile Lor au fost 
silite să-şi dedice câteva ceasuri vizitării insulei Valentia. 
Contelui Ashton i-a venit cheful să tragă cu puşca în 
pescăruşi şi Prichindel, spre nespusa lui încântare, a primit 
porunca să-l însoţcască. 

Un fery-boat face legătura între Cahersiveen şi insulă, 
situată la un kilometru şi jumătate în faţa estuarului. Lordul 


Piborne, lady Piborne şi suita lor s-au îmbarcat îndată după 
micul dejun şi fery-hoat-ul i-a depus în micul port, în rada 
căruia vasele de pescuit vin să se adăpostească de 
violentele tălăzuiri din larg. 

Foarte sălbatică, foarte grosolană în contururi, foarte 
aspră ca înfăţişare, această insulă nu este lipsită de resurse 
minerale, căci posedă renumite cariere de ardezie. În 
cuprinsul ei se găseşte un sat, în care se poate vedea că o 
parte dintre case au zidurile şi acoperişul întocmite din câte 
o singură placă de ardezie. Turiştii, dacă au poftă, pot să-şi 
petreacă o vreme în acel sat; un han cât se poate de bun le 
oferă casă şi masă. Dar, pentru ce ar rămâne ei acolo? Căci, 
după ce au vizitat, aşa cum au făcut-o şi Înălţimile Lor, 
ruinele vechiului port construit de Cromwell, după ce au 
urcat în turnul farului ce luminează calea navelor sosite din 
largul mării, după ce au admirat cele două conuri stâncoase 
care ţâşnesc din apă la douăzeci şi cinci de kilometri 
depărtare de țărm, acele recife pe care focurile farului le 
semnalează drept o regiune de coastă periculoasă, pentru 
ce ar mai rămâne ei pe Valentia? Nu este vorba, aşadar, 
decât despre o insulă oarecare, dintre acelea ce se numără 
cu sutele pe coasta de vest a Irlandei. 

Aşa este, fără îndoială, atâta doar că Valentia se bucură de 
o întreită celebritate, cu totul şi cu totul personală. 

Astfel, ea a slujit drept punct de plecare pentru lucrările 
de triangulaţie ce au avut în vedere măsurarea acelui arc 
de cerc trasat de-a curmezişul Europei până în munţii Urali. 

În sfârşit, se mai găseşte aici o clădire izolată, în care au 
fost conduşi lordul şi lady Piborne. Este locul unde fusese 
legat primul cablu transatlantic, ce a fost coborât pe fundul 
oceanului spre a lega Lumea Veche cu Lumea Nouă. În anul 
1858, căpitanul Anderson l-a târât în siajul vasului Great- 
Eastern şi el a început să funcţioneze în 1866 - singur pe 
atunci, până când alte şi alte fire să fi legat Europa cu 
America. 


Aşadar, aici a sosit prima telegramă expediată de la un 
continent la altul şi adresată de preşedintele Statelor-Unite, 
Buchanan, sub această formă evanghelică:Slavă, lui 
Dumnezeu în ceruri şi pace oamenilor de bunăvoință de pe 
pământ!” 

Sărmană Irlandă! Tu n-ai uitat niciodată să-l slăveşti pe 
Cel-de-Sus, însă oamenii de bunăvoință îţi vor asigura ei 
vreodată pacea socială, redânduc-ţi independenţa? 

Capitolul V CÂINE CIOBĂNESC ŞI CÂINE DE 
VÂNĂTOARE. 

Plecat din Cahersiveen în dimineaţa zilei de 11 august, 
urmând şoseaua ce şerpuieşte de-a lungul litoralului, în 
vecinătatea primelor ramificații ale munţilor Iveragh, după 
un popas la Kells, modest târguşor situat pe ţărmul golfului 
Dingle, landoul a poposit, seara, în târgul Killorglin. Vremea 
fusese urâtă - ploaie şi vânt tot timpul drumului. A doua zi 
timpul a fost de-a dreptul mizerabil: averse de ploaie şi 
rafale bătând neîncetat de-a lungul celor cincizeci de 
kilometri ce despart orăşelul Valentia de Killarney, unde 
Înălţimile Lor, bântuite de o proastă dispoziţie nu mai puţin 
mizerabilă decât vremea de afară, au fost nevoite să-şi 
petreacă ultima lor noapte de călătorie. 

A doua zi, înaltele personaje au reluat drumul pe calea 
ferată şi, pe la ora trei după-amiază, s-au reîntors la 
Trelingar-castle, după o absenţă de zece zile. 

Marchizul şi marchiza isprăviseră cu tradiționala excursie 
în regiunea lacurilor de la Killarney şi prin ţinuturile 
muntoase ale comitatului Kerry. 

— Că şi merita să ne expunem la atâtea oboseli! a făcut 
marchiza. 

— Şi la atâtea supărări! a adăugat marchizul. 

Cât despre Prichindel, el venise înapoi cu capul plin de 
atâtea amintiri. 

Prima lui grijă a fost să ceară de la Kat veşti despre Birk. 

Birk era sănătos. Kat nu-l uitase. În fiecare scară, câinele 
se întorcea în locul unde spălătoreasa stătea la pândă, 


aşteptându-l cu ceea ce pusese de o parte pentru dânsul. 

În aceeaşi seară, înainte de a urca în camera lui, 
Prichindel s-a dus în acel loc anume, în preajma 
acareturilor castelului, unde se întâlnea de obicei cu Birk. 
Este uşor să ne închipuim cum s-a desfăşurat revederea 
celor doi prieteni şi ce de mângâieri au schimbat unul cu 
altul! Desigur, Birk era slab de-i numărai coastele - doar nu 
mâncase în fiecare zi pe săturate - dar nu se băga de seamă 
prea tare şi ochii îi străluceau cu sclipirea vie a inteligenţei. 
Stăpânul său i-a făgăduit să vină să-l vadă în fiecare seară - 
dacă va putea - şi i-a urat noapte bună. Birk, înțelegând că 
nu are dreptul să facă pe mofturosul, nici nu cerea mai 
mult. De altfel, băiatul nostru trebuia să umble cu multă 
băgare de seamă, să nu se observe prezenţa lui Birk prin 
împrejurimile lui Trelingar-castle, iar câinii dăduseră 
alarma în mai multe rânduri. 

Castelul şi-a reluat existenţa obişnuită - o viaţă trândavă 
care convenea de minune unor stăpâni de o viţă atât de 
veche. Şederea lor aici avea să se prelungească până în 
ultima săptămână a lunii septembrie - perioadă în care 
Pibornii aveau obiceiul să se întoarcă la reşedinţele lor de 
iamă din Edinburgh şi apoi din Londra, pentru sesiunea 
parlamentului. Până atunci, marchizul şi marchiza urmau să 
se izoleze în plicticoasa lor măreție. Vizitele vecinilor 
reîncepeau, cu o regularitate de-a dreptul dezgustătoare. 
Se vorbea, desigur, despre excursia la Killarney. Lordul şi 
lady Piborne au schimbat impresii de călătorie cu câţiva 
prieteni care vizitaseră lacurile mai înainte. Dar era cazul 
să se grăbească, deoarece toate câte văzuseră ajunseseră 
încă de pe acum să fie nedesluşite şi îndepărtate în 
memoria îndărătnică a marchizei. Aşa, spre exemplu, dânsa 
nu-şi mai aducea aminte de numele insulei de unde 
pornea,cordonul electric” de care trăgea Europa ca să sune 
Statele-Unite - tot astfel cum îi suna dumneaei pe John şi pe 
Marion. 


Totuşi, existenţa aceea monotonă nu înceta să fie 
apăsătoare pentru Prichindel, ba chiar dimpotrivă. El era 
veşnic expus relelor purtări ale intendentului Scarlett, care 
vedea într-însul un ţap ispăşitor. Pe de altă parte, toanele 
contelui Ashton nu-i lăsau o oră de răgaz. În fiecare clipă 
avea o poruncă de îndeplinit, o alergătură de făcut; urmau 
apoi contraordine, care îl sileau pe tânărul groom să fie 
într-un neîncetat du-te-vino. Simţea că parcă un fir tiranic îi 
trece prin mâini şi prin picioare şi îl pune tot timpul în 
mişcare. Personalul din anticameră şi de la bucătărie făcea 
haz văzându-l astfel chemat, trimis îndărăt, supunându-se 
tot timpul ordinelor date şi contramandate. De aceea, se 
simţea din cale-afară de umilit. 

Astfel încât, seara, atunci când - în cele din urmă - putea 
să se întoarcă în camera lui, se lăsa pradă gândurilor cu 
privire la situaţia pe care fusese silit s-o accepte din cauza 
mizeriei. Căci, ce viitor avea el, ca groom al contelui 
Ashton? Niciunul. Se simţea născut pentru altceva mai de 
soi. Să nu fie decât servitor, cu alte cuvinte o maşină de 
îndeplinit porunci, asta îi jignea firea independentă şi punea 
piedici în calea arzătoarei năzuinţe ce-o simţea crescând 
într-însul. Cel puţin, atunci când trăia la fermă, se afla pe 
picior de egalitate cu ceilalţi, care îl socoteau drept copilul 
familiei. Unde erau dezmierdările cu care-l alinta Mama 
mare, dragostea Marţinei şi a lui Kitty, încurajările 
domnului Martin şi ale fiilor săi? Căci, într-adevăr, el punea 
mai mult preţ pe pietricelele căpătate seară de seară şi 
îngropate acolo sub ruine decât pe guineele cu care aceşti 
Piborni îi plăteau, lunar, sclavia. În timp ce locuia la Kerwan 
se instruia, muncea, învăţa cum să trăiască într-o bună zi, 
fără să aibă nevoie de nimeni... Aici, nimic altceva decât 
această strădanie revoltătoare şi lipsită de viitor, supunerea 
faţă de fanteziile unui copil răzgâiat, îngâmfat şi incult. El 
era întotdeauna ocupat să rânduiască - nu cărţi, căci nu 
exista măcar una singură - ci tot soiul de lucruri ce zăceau 
în dezordine prin întreg apartamentul. 


Şi apoi, mai era cabrioleta tânărului gentleman care îl 
ducea la disperare. Oh, cabrioleta asta! Prichindel nu se 
putea uita la ea fără să se simtă cuprins de dezgust. Cu 
riscul de-a o răsturna într-o groapă, s-ar fi părut că 
tânărului conte Ashton îi plăcea să se repeadă cu dânsa pe 
drumurile cele mai proaste, ca să-şi zgâlţâie mai bine 
groom-ul agăţat de curelele capotei. Mai puţin nefericit 
atunci când vremea îngăduia mersul în tilbury 
[79] sau docarul - celelalte vehicule ale feciorului Pibornilor 
- micul groom şedea, având un echilibru mai stabil. Dar se 
deschid atât de des baierile cerului asupra Insulei de 
Smarald! 

Aşadar, rar trecea o zi fără să se repete cazna cu 
cabrioleta, fie spre a merge să se fălească prin Kanturk, fie 
în timpul lungilor plimbări în împrejurimile castelului 
Trelingar. De-a lungul acestor drumuri alergau şi ţopăiau, 
cu picioarele goale, jupuite de pietre, bande de puştani, cu 
trupul abia înfăşurat în zdrenţe şi strigând cu sufletul la 
gură: „coppers... coppers!” Prichindel simţea cum îl 
cuprinde jalea. Trăise şi dânsul asemenea mizerie şi îi 
compătimea din tot sufletul... Contele Ashton îi primea pe 
zdrenţăroşii ăştia cu glume proaste sau cu înjurături, 
ameninţându-i cu biciul atunci când se apropiau... Tânărului 
nostru băieţel îi venea atunci pofta să arunce vreo monedă 
măruntă de aramă... Dar nu îndrăznea, de teamă să nu 
stârnească mânia stăpânului său. 

O singură data, totuşi, ispita a fost prea mare. O copilă de 
patru anişori, foarte gingaşă, foarte drăguță, cu buclişoare 
blonde, l-a privit cu frumogşii ei ochi albaştri, cerându-i un 
copper. Acel copper a fost aruncat micuţei, care l-a luat de 
jos, scoțând un strigăt de bucurie. 

Strigătul acesta l-a auzit însă şi contele Ashton. Iată dar că 
îl prinsese pe Prichindel în flagrant delict de milostenie. 

— Cine ţi-a îngăduit să faci asta, boy?... a întrebat el. 

— Domnule conte... fetiţa aceea... i-a făcut atâta plăcere... 
doar un copper... 


— La fel cum ţi se arunca şi ţie, nu-i aşa, atunci când 
băteai drumurile...? 

— Nu... niciodată!... a strigat Prichindel, revoltându-se ca 
întotdeauna când era acuzat că întinsese mâna să 
cerşească. 

— Pentru ce i-ai dat de pomană acestei mici cerşetoare? 

— Ca mă privea...,eu o priveam... 

— Îţi interzic să priveşti la copiii care umblă pe drumuri 
fără rost... Bagă de seamă, să nu-ţi mai spun şi a doua oară! 
Şi Prichindel a fost nevoit să-i dea ascultare, însă îl scotea 

din minţi asemenea lipsă de omenie! 

Dar, dacă a fost astfel constrâns să închidă în sine 
compătimirea pe care i-o stârneau aceşti copii, dacă n-a mai 
riscat să le arunce în dar câţiva copper, s-a ivit o ocazie 
când nu şi-a mai putut înfrâna imboldul lăuntric. 

Lucrurile se petreceau pe 3 septembrie. În ziua aceea, 
contele Ashton poruncise să i se pregătească docarul ca să 
meargă la Kanturk. Prichindel îl însoțea ca de obicei, având 
de astă dată ordin să stea cu spatele, să ţină braţele 
încrucişate la piept şi să nu se clintească, întocmai ca un 
manechin. 

Docarul a ajuns în târguşor fără nici un accident. Au urmat 
acolo superbe tropăituri cu picioarele dinainte ale calului cu 
gura înspumată şi linguşitoarea admiraţie a câtorva gură- 
cască. Tânărul Piborne s-a oprit în faţa magazinelor mai 
importante. Micul său groom, în picioare, lângă capul 
animalului, îl stăpânea cu mare greutate, spre 
înmărmurirea puştilor care îl invidiau pe acest tânăr 
servitor, galonat cu atâta măreție. 

Pe la trei după-amiaza, după ce se oferise contemplaţiei 
întregului târguşor, contele Ashton a reluat drumul spre 
Trelingar-castle. Mergea la pas, silindu-şi calul să facă volte. 
Pe drum defila obişnuita bandă a micilor cerşetori, cu 
strigătele lor obişnuite: „coppers... coppers!” Încurajaţi de 
iuţeala redusă cu care trecea docarul, au vrut să-l urmeze 


de aproape. Şfichiuitul biciului i-a ţinut la distanţă, astfel 
încât au început să rămână în urmă. 

Unul singur a stăruit. Era un băiat de şapte ani, cuo 
înfăţişare dezgheţată, inteligentă, cu veselia întipărită pe 
figură - un chip mai tipic irlandez nici că s-ar fi putut. Deşi 
trăsura nu mergea prea repede, el era nevoit să alerge ca 
să se poată ţine pe lângă dânsa. Îşi stâlcea picioruşele pe 
pietre. Se încăpăţâna cu toate acestea, înfruntând 
ameninţarea biciului. Ţinea în mână o crenguţă de afin, pe 
care o oferea în schimbul unei mici pomeni. 

Prichindel, de teamă să nu se întâmple vreo nenorocire, în 
zadar îl tot îndemna, prin semne, s-o şteargă de acolo. 
Departe de asta însă, puştiul, încăpățânat, continua să 
alerge pe lângă trăsură, cu riscul de a fi strivit de roţile ei. 

Ar fi fost de ajuns să se slăbească un pic frâul calului, 
pentru ca acesta s-o pornească la trap. Însă junele Piborne 
nu înţelegea să facă aşa ceva. Lui îi convenea să meargă la 
pas, aveau să meargă la pas. Astfel încât, plictisit în cele din 
urmă de prezenţa copilului, l-a plesnit cu biciul. 

Prost călăuzită, cureaua usturătoare s-a agăţat de gâtul 
micuţului, care a fost târât timp de câteva secunde în 
spatele trăsurii, pe jumătate sugrumat. În sfârşit, o ultimă 
scuturătură l-a eliberat şi el s-a rostogolit la pământ. 

Prichindel, sărind jos din docar, a dat fuga spre copil. 
Acesta, cu gâtul încercuit de o dungă roşie, scotea strigăte 
de durere. Tânărului nostru băieţel i s-a umplut inima de 
indignare. Şi i-a venit o poftă nebună să se năpustească 
asupra contelui Ashton, care poate ar fi plătit scump pentru 
cruzimea lui, în ciuda faptului că era mai mare decât 
groom-ul său. 

— Vino aici, boy! i-a strigat contele, după ce-şi oprise calul. 

— Şi acest copil...? 

— Vino aici, a repetat tânărul Piborne, care-şi rotea 
ameninţător biciul pe deasupra capului, că de nu, îţi croiesc 
şi ţie una la fel! 


Fără îndoială, a fost bine inspirat că nu şi-a pus 
ameninţarea în practică, întrucât nu se ştie ce s-ar mai fi 
putut întâmpla. Fapt este că Prichindel a avut destulă 
stăpânire de sine ca să se înfrâneze şi, după ce a vârât 
câteva pence în buzunarul puştiului, s-a întors la locul lui, în 
partea din spate a docarului. 

— Prima dată când îţi vei permite să cobori fără ordin, a 
spus contele Ashton, am să-ţi administrez o bătaie straşnică 
şi după aceea o să te dau afară din slujbă! 

Prichindel n-a scos o vorbă, în ciuda faptului că o sclipire 
ca un fulger i-a trecut prin priviri. După aceea, docarul s-a 
îndepărtat rapid, lăsându-l pe sărmanul micuţ în mijlocul 
drumului, cu totul împăcat şi zăngănindu-şi pencele în 
mână. 

Începând din ziua aceea, a ajuns bătător la ochi că relele 
instincte îl împingeau pe contele Ashton să-i facă viaţa tot 
mai grea micului său groom. Numărul jignirilor s-a dublat, 
nu era scutit de nici o umilinţă. Ceea ce altă dată simţise pe 
pielea lui, îndura acum din punet de vedere moral şi, 
oricum ar fi fost, el se simţea la fel de nefericit ca odinioară 
în cabin la Hard sau sub biciul lui Thornpipe! Îi trecea tot 
mai des prin minte gândul să părăsească Trelingar-castle. 
Să plece. dar unde?... Să încerce să regăsească familia Mac 
Carthy?... Nu mai avea nici o ştire despre dânsa şi, oricum, 
cu ce l-ar mai fi putut ajuta dânşii acum, când rămăseseră 
pe drumuri? Şi, cu toate acestea, era hotărât să nu mai stea 
multă vreme în slujba moştenitorului Pibornilor. 

De altfel, mai exista o anumită eventualitate, care îi dădea 
mari bătăi de cap. 

O dată cu sfârşitul lunii septembrie se apropia momentul 
în care marchizul, marchiza şi fiul lor aveau obiceiul să 
părăsească domeniul Trelingar. Ca groom, obligat să-i 
urmeze în Anglia şi Scoţia, îşi pierdea astfel orice nădejde 
de-a regăsi familia Mac Carthy. 

Pe de altă parte, mai exista şi Birk. Ce avea să se întâmple 
cu Birk? Niciodată nu va fi de acord să-l părăsească pe 


Birk! 

— Am să-l păstrez, i-a spus într-o zi îndatoritoarea Kat, şi 
am să-l îngrijesc cum se cuvine. 

— Da, căci dumneavoastră aveţi inimă bună, i-a răspuns 
Prichindel, şi vi l-aş putea încredința... plătindu-vă ce 
trebuie pentru hrană... 

— Oh, a strigat atunci Kat, eu n-am înţeles astfel 
lucrurile!... Mie îmi este drag câinele ăsta, săracul... 

— Ce-are a face... nu trebuie să rămână pe cheltuiala 
dumneavoastră. Dar, dacă plec, înseamnă că n-am să-l mai 
văd toată iarna şi chiar mai multă vreme... ba, poate, 
niciodată... 

— De ce, copilul meu?... Când ai să te întorci... 

— Când am să mă întorc, Kat?... Sunt eu sigur că am să 
mai revin la castel, odată ce l-am părăsit?... Acolo... unde 
merg ei, cine ştie dacă n-au să mă dea afară... sau dacă n- 
am să plec singur... de capul meu... 

— Să pleci? 

— Da... la voia întâmplării... unde oi vedea cu ochii... aşa 
cum am făcut întotdeauna! 

— Sărman boy... sărman boy! repeta buna femeie. 

— Şi mă gândesc, Kat, dacă nu ar fi mai bine să isprăvesc 
numaidecât... să părăsesc castelul împreună cu Birk... să-mi 
caut de lucru pe la fermieri... în vreun sat sau într-un oraş... 
nu prea departe... înspre părţile mării... 

— Dar tu nu ai nici unsprezece ani! 

— Nu, Kat, încă nu!... Ah, dacă aş avea măcar doisprezece 
sau treisprezece... Am să fiu mare... voi avea braţe 
puternice... îmi voi găsi de lucru... Ah, ce încet mai vin anii 
când eşti nefericit...! 

— Şi ce greu mai trec! i-ar fi putut răspunde buna Kat. 
Aşadar, astfel gândea Prichindel şi nu ştia ce hotărâre să ia. 

O împrejurare neprevăzută a venit să pună capăt 
nehotărârii sale. 

În data de 13 septembrie, lordul şi lady Piborne nu mai 
aveau de stat la Trelingar-castle decât vreo cincisprezece 


zile. Încă de pe acum fuseseră începute pregătirile de 
plecare. Amintindu-şi de propunerea pe care i-o făcuse Kat 
cu privire la Birk, Prichindel avea motive să se întrebe dacă 
intendentul Scarlett urma să rămână la castel pe timpul 
iernii. Da, el rămânea pe loc, ca vechil al domeniului. 

Or, n-ar fi putut să nu bage de seamă acest câine ce dădea 
târcoale prin împrejurimi şi niciodată nu i-ar fi îngăduit 
spălătoresei să-l ţină pe lângă dânsa. Kat avea să fie prin 
urmare silită să-l hrănească pe ascuns, aşa cum făcuse şi 
până atunci. Ah, dacă domnul Scarlett ar fi aflat că acest 
câine îi aparţine tânărului groom, cum s-ar mai fi grăbit să-l 
înştiinţeze pe contele Ashton şi cu câtă încântare i-ar fi rupt 
acesta şalele lui Birk, admițând, desigur, că l-ar fi putut 
atinge cu un glonte! 

Şi iată că în ziua aceea, Birk venise să dea târcoale pe 
lângă acareturi, în cursul după-amiezii, în ciuda obiceiurilor 
sale. Întâmplarea - nefericită întâmplare - a făcut ca unuia 
dintre câinii contelui Ashton, un prepelicar plin de arţag, 
să-i vină cheful să hoinărească la drumul mare. 

De cum s-au zărit, de la mare distanţă, cele două animale 
şi-au vădit, printr-un mârâit surd, intenţiile duşmănoase. 
Exista între dânşii o ură ancestrală. Câinele-lord nu putea 
simţi decât dispreţ pentru câinele-ţăran. Însă, având o fire 
rea, cel dintâi s-a arătat a fi şi cel mai agresiv. De îndată ce 
l-a văzut pe Birk stând nemişcat în marginea pădurii, a 
alergat întins la dânsul, cu botul ridicat, cu colții dezveliţi 
într-un rânjet şi foarte hotărât să se folosească de ei. 

Birk l-a lăsat pe prepelicar să se apropie la jumătate 
distanţă, privindu-l pieziş, astfel încât să nu se lase luat pe 
neaşteptate, cu coada lăsată în jos şi bine proptit pe 
picioare. 

Deodată, după două sau trei lătrături furioase, 
prepelicarul s-a năpustit asupra lui Birk şi l-a muşcat de un 
şold. Şi, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: Birk a 
sărit dintr-o dată la gâtul duşmanului său, pe care l-a 
rostogolit pe jos ca pe o minge cât ai clipi din ochi. 


Încăierarea nu putea să aibă loc fără nişte urlete 
îngrozitoare. Ceilalţi doi câini, care se aflau în curtea de 
onoare, s-au amestecat în încăierare. S-a dat alarma şi 
contele Ashton a venit în fuga mare la faţa locului, însoţit de 
intendent. 

De îndată ce a trecut de grilaj, el şi-a văzut prepelicarul 
cum horcăie sub colții lui Birk. 

Ce mai strigăt a scos atunci! Însă n-a îndrăznit să-i sară 
câinelui în ajutor, de teamă să nu-i împărtăşcască soarta! 
Imediat ce a dat cu ochii de el, Birk l-a dat gata pe 
prepelicar cu o ultimă muşcătură, apoi, fără a se grăbi 
câtuşi de puţin, s-a întors în pădure, îndărătul lăstărişului. 

Junele Piborne, urmat de domnul Scarlett, a păşit înainte 
şi, atunci când amândoi au ajuns la locul crimei, n-au mai 
găsit acolo decât un cadavru. 

— Scarlett... Scarlett! a strigat contele Ashton, câinele 
meu a fost ştrangulat!... Animalul ăsta mi-a sugrumat 
câinele!... Unde este acum?... Veniţi cu mine... Îl vom găsi... 
Eu am să-l ucid! 

Intendentul nu ţinea câtuşi de puţin să-l urmărească pe 
ucigaşul prepelicarului. Nu i-a fost deloc greu, de altfel, să-l 
înfrâneze pe tânărul Piborne, căruia îi era la fel de teamă ca 
şi lui ca acest animal de temut să nu revină la atac. 

— Luaţi seama, domnule conte, i-a spus el. Nu vă expuneţi 
primejdiei numai pentru a urmări această bestie feroce!... 
Au să-i vină de hac vânătorii în altă zi... 

— Dar al cui este? 

— Al nimănui!... Este unul dintre câinii aceia vagabonzi 
care bat drumurile... 

— Atunci are să fugă... 

— Nu, după cât s-ar părea, căci a fost văzut de mai multe 
săptămâni încoace dând târcoale castelului... 

— De mai multe săptămâni, Scarlett!... Şi eu nu am fost 
anunţat şi voi nu v-aţi descotorosit de el... şi animalul ăsta 
mi-a ucis cel mai bun pointer pe care-l aveam! 


Trebuie să recunoaştem că acest băiat atât de egoist, atât 
de nesimţitor, nutrea pentru câinii lui o dragoste pe care 
nici o fiinţă omenească n-ar fi putut să i-o trezească. 
Prepelicarul ucis fusese favoritul său, tovarăşul său de 
vânătoare - sortit, fără îndoială, să piară de moarte violentă 
la vreo împuşcătură lipsită de dibăcie a stăpânului - şi colții 
lui Birk nu făcuseră altceva decât să-i grăbească sfârşitul. 

Oricum ar fi fost, foarte îndurerat, foarte furios, plănuind o 
răzbunare răsunătoare, contele Ashton s-a întors în curtea 
castelului, unde a dat poruncă să fie adus trupul neînsufleţit 
al prepelicarului. 

O împrejurare fericită a făcut ca Prichindel să nu fie 
martor la acea scenă. Poate că, luat pe ncaşteptate, ar fi 
lăsat să-i scape taina intimei sale prietenii cu ucigaşul? Ba 
poate chiar că, văzându-l, Birk ar fi dat fuga spre dânsul, nu 
fără sumedenie de demonstraţii compromiţătoare. Însă el 
nu a întârziat să afle despre cele întâmplate, căci întreg 
castelul Trelingar a început curând să răsune de văicărelile 
nefericitului Ashton. Marchizul şi marchiza au încercat în 
zadar să-l calmeze pe moştenitorul numelui lor. Dar acesta 
nu voia să audă nimic. Atâta vreme cât victima nu va fi fost 
răzbunată, el se lipsea bucuros de orice mângâiere. 
Durerea nu i s-a ostoit câtuşi de puţin nici măcar atunci 
când a văzut cu câtă exagerată respectabilitate, din 
porunca lordului Piborne, au fost îndeplinite funebrele 
îndatoriri faţă de defunct, în prezenţa servitorimii 
castelului. Şi, după ce fusese transportat într-un colţ al 
parcului şi ultima lopată de pământ i-a acoperit corpul 
neînsufleţit, contele Ashton s-a întors trist şi nemângâiat şi 
a urcat în camera lui, de unde n-a mai vrut să coboare toată 
seara. 

Este uşor să ne închipuim cât de neliniştit trebuie să fi fost 
Prichindel. Înainte de-a merge la culcare, a putui sta de 
vorbă în secret cu Kat, la fel de îngrijorată ca şi dânsul în 
privinţa lui Birk. 


„Trebuie să fii neîncrezător, my boy, i-a spus ea, şi mai ales, 
să iei seama bine să nu se afle că este câinele tău... Or să 
dea vina pe tine. şi nu ştiu ce se mai poate întâmpla.” 

Prichindel nici măcar nu se gândea la posibilitatea de-a fi 
făcut răspunzător de moartea prepelicarului. El îşi spunea 
că, acum, îi va fi foarte greu - dacă nu imposibil - să se 
ocupe mai departe de Birk. Câinele nu se va mai putea 
apropia de acareturi, care vor fi neîncetat supravegheate 
din porunca intendentului. Cum ar fi putut să-l găsească 
buna Kat seară de seară?... Cum avea să se descurce ca ca 
să-l hrănească pe ascuns? 

Tânărul nostru băiat a petrecut o noapte proastă - o 
noapte fără somn - fiind cu mult mai preocupat de soarta 
lui Birk decât de a sa proprie. Ba chiar până într-atâta, 
încât a ajuns să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să părăsească 
serviciul la contele Ashton chiar de a doua zi. Având, după 
cum ştim, obişnuinţa de a reflecta, a examinat problema cu 
sânge rece, a cântărit toate argumentele pentru şi 
împotrivă şi, în cele din urmă, a hotărât să pună în aplicare 
planul care îi muncea cugetul de câteva săptămâni încoace. 

N-a izbutit să adoarmă decât pe la trei dimineaţa. Când s-a 
deşteptat, ziua namiaza mare, a sărit din pat foarte uimit că 
nu fusese chemat ca de obicei de poruncitoarca sonerie a 
stăpânului său. 

Mai întâi, de îndată ce i s-au limpezit gândurile, a chibzuit 
că nu era cazul să revină asupra hotărârii luate. Avea să 
plece chiar în aceeaşi zi, pe motiv că se simţea nepotrivit 
slujbei de groom. Nu aveau nici un drept să-i oprească şi se 
resemnase dinainte pentru cazul când la cererea lui urma 
să i se răspundă cu o insultă. Deci, în vederea unei izgoniri 
brutale şi neîntârziate, a avut grijă să se îmbrace cu hainele 
lui de la fermă, purtate cam mult, ce-i drept, dar curate, 
căci le păstrase cu îngrijire şi să-şi ia punga, ce cuprindea 
simbria, strânsă de trei luni încoace. De altfel, după ce îi va 
fi expus politicos lordului Piborne hotărârea lui de-a părăsi 
castelul, intenţiona să-i ceară chenzina la care avea dreptul 


până la 15 septembrie. Urma apoi să caute să-şi ia rămas 
bun de la binevoitoarca Kat, fără a o pune în primejdie. În 
sfârşit, de îndată ce îl va fi regăsit pe Birk prin împrejurimi, 
aveau să plece amândoi, la fel de încântați şi unul şi celălalt 
să întoarcă spatele castelului Trelingar. 

Să tot fi fost ora nouă când Prichindel a coborât în curte. A 
fost foarte uimit să afle despre contele Ashton că ieşise, o 
dată cu răsăritul soarelui. De obicei, dumnealui ar fi recurs 
la groom ca să se îmbrace - ceea ce nu se petrecea de 
obicei fără nenumărate lovituri de pumn şi vorbe jignitoare. 

Dar uimirea i-a fost însoţită de o teamă cât se poate de 
îndreptăţită atunci când a băgat de seamă că nici Bill, 
hăitaşul, nici prepelicarii nu se aflau pe lângă cuşti. 

În clipa aceea, Kat, care stătea în uşa spălătoriei, i-a făcut 
semn să se apropie şi i-a spus pe şoptite: 

— Contele a plecat, împreună cu Bill şi cei doi câini... S-au 
dus să-l vâneze pe Birk! 

Prichindel nu i-a putut răspunde numaidecât, gâtuit cum 
era de emoție şi de furie. 

— la seama, my boy! a adăugat spălătoreasa. Intendentul 
ne supraveghează şi nu trebuie... 

— Nu trebuie ca ei să-l ucidă pe Birk, a strigat băiatul 
nostru în cele din urmă, şi am să mă pricep eu să... 

Domnul Scarlett, care auzise întâmplător această 
conversaţie, i s-a adresat lui Prichindel pe un ton tăios: 

— Ce tot spui tu, groom, a întrebat dânsul, şi ce faci tu 
acolo...? 

Micul groom, nevoind să se ia la ceartă cu intendentul, s-a 
mulţumit să-i răspundă: 

— Doresc să-i vorbesc domnului conte. 

— Ai să-i vorbeşti atunci când se va întoarce, i-a replicat 
domnul Scarlett, după ce va fi pus mâna pe blestematul 
acela de câine... 

— N-are să poată pune mâna pe el, i-a răspuns Prichindel, 
care se străduia să-şi păstreze calmul. 

— Nu zău! 


— Nu, domnule Scarlett... şi, chiar dacă-l va prinde, vă 
spun eu că nu are să-l ucidă! 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că am să-l împiedic cu s-o facă...! 

— Tu...? 

— Eu însumi, domnule Scarlett. Câinele acesta este 
câinele meu şi nu am să-l las să mi-l omoare! 

Şi, în timp ce intendentul rămânea uluit de asemenea 
răspuns, Prichindel, năpustindu-se în afara curţii castelului, 
a ajuns în scurtă vreme să străbată liziera pădurii. 

Ajuns acolo, timp de o jumătate de oră, târându-se prin 
tufărişuri, oprindu-se din când în când ca să poată 
surprinde vreun zgomot care să-l pună pe urmele contelui 
Ashton, Prichindel a mers la voia întâmplării. Pădurea era 
tăcută şi, în depărtare, s-au făcut auzite în cele din urmă 
nişte lătrături. Nimic nu lăsa deci să se înţeleagă dacă Birk 
nu fusese stârnit întocmai ca o vulpe de prepelicarii 
tânărului Piborne şi nici ce direcţie se cuvenea să urmeze 
ca să dea de dânsul. 

Deznădăjduitoare nesiguranţă! Se prea poate ca Birk să 
se fi aflat foarte departe acum în cazul că fusese fugărit de 
câini. În mai multe rânduri, Prichindel a strigat „Birk!... 
Birk!”, nădăjduind că glasul are să-i fie auzit de credinciosul 
animal. Nici măcar nu se întrebase ce-ar fi putut face spre 
a-i împiedica pe contele Ashton şi pe hăitaşul său să-l ucidă 
pe Birk, dacă izbuteau să pună mâna pe el. Tot ce ştia 
băiatul acum era că avea să-l apere atâta vreme cât mai 
găsea într-însul puterea să-l apere. 

În cele din urmă, tot umblând la voia întâmplării, ajunsese 
să se îndepărteze la vreo trei kilometri buni de castel, când, 
deodată, lătrăturile au răsunat iarăşi, la câteva sute de paşi, 
îndărătul unui pâlc de arbori falnici înşiraţi în lungul unui 
iaz întins. 

Prichindel s-a oprit numaidecât: recunoscuse lătrăturile 
prepelicarilor. Nu mai avea acum nici o îndoială că Birk era 
hăituit, ba poate că în acel moment se şi încăierase cu cele 


două jivine, stârnite de strigătele hăitaşului. Aproape 
numaidecât, a putut auzi foarte desluşit următoarele 
cuvinte: 

— Atenţie, domnule conte... Îl avem la cheremul nostru! 

— Da. Bill... pe aici... pe aici! 

— Şo pe el... căţeii tatii... şo pe el! striga Bill. 

Prichindel a dat fuga spre pâlcul de copaci în dosul căruia 
se auzea toată hărmălaia asta. Abia făcuse douăzeci de paşi, 
că aerul a răsunat de zgomotul unei împuşcături. 

— Am greşit ţinta... am greşit ţinta! a strigat contele 
Ashton. Este rândul tău, Bill, e rândul tău! Nu-l scăpa...! 

A doua împuşcătură a răsunat atât de aproape, încât 
Prichindel a putut să-i vadă luminiţa prin frunziş. 

— De astă dată l-am atins! a strigat Bill, în timp ce 
prepelicarii lătrau cuprinşi de furie. 

Prichindel - ca şi cum ar fi fost el izbit de glontele 
hăitaşului - a simţit cum i se taie picioarele şi poate că ar fi 
căzut, dacă nu s-ar fi auzit, la şase paşi de dânsul, un 
zgomot de crengi frânte şi nu s-ar fi ivit, printr-o spărtură 
din desiş, un câine cu blana udă leoarcă şi botul numai 
spume. 

Era Birk, cu o rană pe o latură a trupului, care se 
aruncase în iaz după împuşcătura hăitaşului. 

Birk şi-a recunoscut stăpânul, care l-a strâns de bot ca să-i 
înăbuşe vaietele şi l-a dus cu sine în mijlocul celui mai des 
hăţiş. Însă n-aveau oare să-i descopere prepelicarii pe 
amândoi? 

Nu! Sleiţi de puteri din cauza alergăturii, slăbiţi din cauza 
muşcăturilor pricinuite de colții lui Birk, prepelicarii 
mergeau agale în spatele lui Bill. Astfel încât, urmele 
micului groom şi ale lui Birk le-au scăpat. Şi, cu toate 
acestea, au trecut cu toţii atât de aproape de hăţiş, încât 
Prichindel l-a putut auzi pe contele Ashton întrebându-şi 
hăitaşul: 

— Eşti sigur că l-ai ucis, Bill? 


— Da, domnule conte... cu un glonte în cap, în clipa în care 
se arunca în iaz. Apa s-a înroşit toată şi el o să stea la fund 
până când are să se umfle şi o să iasă iarăşi la suprafaţă... 

— Aş fi vrut să pun mâna pe el viu! a strigat junele 
Piborne. 

Căci, într-adevăr, ce mai spectacol vrednic să-l 
înveselească pe moştenitorul domeniului Trelingar şi cât de 
deplină ar fi fost răzbunarea acestuia, dacă l-ar fi putut da 
pe Birk drept curcel câinilor săi - la fel de curee80 ca şi 
stăpânul lor - să-l devoreze! 

Capitolul VI OPISPREZECE ANI LA UN LOC. 

Prichindel a răsuflat uşurat, aşa cum nu mai respirase 
poate în întreaga sa viaţă, trăgând adânc aer în piept, 
umflându-şi plămânii cu aer curat, de îndată ce contele 
Ashton, hăitaşul şi câinii lui au dispărut. Să ne fie dar 
îngăduit s-o spunem că şi Birk a făcut la fel, atunci când 
Prichindel a descleştat mâinile ce-i strângeau botul, 
zicându-i: „Nu lătra. nu lătra, Birk!” 

Şi Birk n-a lătrat. 

Fusese un adevărat noroc în dimineaţa aceea că 
Prichindel, foarte hotărât să plece, se îmbrăcase cu hainele 
lui vechi, îşi strânsese şi îşi legase lucrurile într-o mică 
bocceluţă şi îşi vârâse punga cu bani într-un buzunar. Asta îl 
scutea de neplăcerea de-a se întoarce la castel, unde 
contele Ashton n-avea să întârzie să afle al cui era ucigaşul 
prepelicarului. Ne putem închipui cu uşurinţă cum l-ar fi 
întâmpinat toată lumea pe groom. Ce-i drept, 
nemaifăcându-şi apariţia, el îşi jertfea simbria pe 
cincisprezece zile, sumă ce i se cuvenea şi pe care socotea 
îndreptăţit s-o ceară. Dar prefera să renunţe la bani. 
Apucase să plece de la Trelingar-castle, departe de contele 
Ashton şi de intendentul Scarlett. Îl însoțea câinele lui - nici 
nu-şi dorea mai mult - şi nu se gândea decât cum să facă să 
se îndepărteze cât mai iute de acele locuri. 

La ce valoare ajunsese să se ridice mica lui avere? Exact la 
patru lire, şaptesprezece şilingi şi şase pence. Era cea mai 


mare sumă pe care o avusese el vreodată. De altfel, nu i se 
părea câtuşi de puţin că ar fi prea mare, nefăcând parte 
dintre acei copii ce s-ar fi crezut bogaţi având buzunarul 
atât de bine garnisit. Nu! El ştia prea bine că îşi va da gata 
foarte iute economiile dacă nu le va cheltui cu cea mai mare 
zgârcenie, până nu i se va oferi ocazia să se tocmească 
undeva - bineînţeles, păstrându-l pe Birk pe lângă sine. 

Rana viteazului animal nu era, din fericire, deloc gravă - o 
simplă zgârietură, a cărei vindecare nu putea întârzia prea 
mult. Căci, trăgând asupra lui, hăitaşul nu fusese nici pe 
departe mai îndemânatic decât contele Ashton. 

Cei doi prieteni au pornit la drum foarte repede, îndată ce 
au ajuns la şoseaua din spatele pădurii, Birk zbenguindu-se 
plin de voie-bună, Prichindel oarecum îngrijorat pentru 
viitor. 

Cu toate acestea, el nu mergea deloc la întâmplare. Mai 
întâi îi trecuse prin minte gândul să se ducă la Kanturk sau 
la Newmarket. Cunoştea doar cele două târguşoare - unul, 
întrucât locuise într-însul, celălalt, pentru că îl însoţise 
deseori acolo pe tânărul Piborne. Însă ar fi avut de înfruntat 
primejdia unor întâlniri de care se cuvenea să se ferească. 
Astfel încât, apucând-o spre miazăzi, ştia bine ce face. Pe de 
o parte se îndepărta de Trelingar-castle, într-o direcţie în 
care nimeni nu ar fi încercat să-l urmărească; pe de alta, se 
apropia în acest fel de capitala comitatului Cork, aflată în 
fundul golfului cu acelaşi nume, unul dintre cele mai 
frecventate de pe coasta meridională a Irlandei... De acolo 
pornesc nave... vase comerciale... dintr-acelea mari... 
adevărate... îndreptându-se spre toate colţurile lumii... şi 
nu cabotierele de litoral sau bărcile de pescuit ca la 
Westport sau Galway... Asta îl atrăgea întotdeauna pe 
tânărul nostru băiat, mânat irezistibil de acel instinct al 
lucrurilor legate nemijlocit de negoţ. 

Însă principalul era să ajungă la Cork - ceea ce avea să-i ia 
ceva timp. Or, Prichindel avea altceva mai bun de făcut 
decât să-şi cheltuiască banii pe trăsuri sau railway şi se 


gândea că ar fi cu putinţă să mai câştige câţiva şilingi prin 
târguşoarele şi satele din drum, tot aşa cum făcuse şi între 
Limerick şi Newmarket. Fără îndoială, vreo cincizeci de 
kilometri pentru picioarele unui copil de nici unsprezece ani 
înseamnă un drum bunicel şi i-ar lua cel puţin o săptămână, 
oricât de puţin s-ar fi oprit pe la ferme. 

Vremea era frumoasă, dar începuse de pe acum să se 
simtă frigul, pe drum nu întâlneai nici noroi, nici praf, într- 
un cuvânt condiţii cât se poate de bune pentru mersul pe 
jos. Cu pălărie de fetru pe cap, cu haină, vestă şi pantaloni 
călduroşi de postav, pantofi buni de piele, cu bocceluţa 
subsuoară şi cuțitul în buzunar - acel cuţit primit în dar de 
la Mama mare - ţinând în mână un baston pe care şi-l 
întocmise dintr-o creangă ruptă din crâng. Prichindel nu 
avea nici pe departe înfăţişarea unui sărăntoc. Trebuia, 
totuşi, să se păzească de întâlniri nedorite. De altfel, numai 
arătându-şi colții, Birk putea să-i facă să se îndepărteze pe 
oamenii suspecți. 

Prima zi de călătorie, doar cu un popas de două ceasuri, a 
însemnat un traseu de opt kilometri şi o cheltuială de o 
jumătate de şiling. Pentru două fiinţe - un copil şi un câine - 
asta nu înseamnă prea mult şi tainul de slănină şi de cartofi 
este cam mititel la asemenea preţ. însă lui Prichindel nu i-a 
părut rău nici măcar o clipă după mâncărurile de la 
Trelingar-castle. La căderea serii, a mas dincolo de târgul 
Baunteer, dormind într-o şură - cu îngăduinţa fermierului, 
se înţelege - iar a doua zi, după un dejun ce nu l-a costat 
decât câteva pence, a pornit-o iar, voiniceşte, la drum. 

Aproape în acelaşi timp se căscau spărturi printre nori. 
Mersul devenea anevoios, căci drumul începea să urce. 
Partea aceasta a comitatului Cork prezintă un relief muntos 
de oarecare însemnătate. Şoseaua care merge de la 
Kanturk la reşedinţa comitatului Cork traversează 
complicatul sistem al munţilor Boggeraghs. Ca urmare, 
costişe abrupte şi ocolişuri dese. În schimb, Prichindel nu 
avea altceva de făcut decât să meargă tot înainte, fără a fi 


în primejdie să se rătăcească. De altminteri, avea un dar 
înnăscut de-a şti să se orienteze. Şi, ceea ce îi dădea mai 
multă siguranţă, era faptul că umbla destulă lume pe drum: 
câţiva agricultori îşi părăseau ogoarele şi se întorceau 
acasă, ici şi colo vedeai câte o şaretă mergând de la un sat 
la altul. La nevoie, oricând putea să afle de la cineva în ce 
direcţie s-o apuce. Cu toate acestea, el prefera să nu atragă 
atenţia şi să nu pună nimănui nici o întrebare. 

După vreo zece kilometri, străbătuţi cu pas zorit, a ajuns la 
Derry-Grounva, mică localitate situată exact în locul unde 
şoseaua întretaie masivul munţilor Boggeraghs. Acolo, într- 
un han, un călător care îşi lua masa de seară i-a pus două 
sau trei întrebări - de unde vine, încotro se duce, când are 
de gând să pornească iar la drum - şi, foarte încântat de 
răspunsurile lui, i-a propus să cineze împreună. Şi, întrucât 
o făcea cu toată prietenia, Prichindel a acceptat cu dragă 
inimă. S-a întremat astfel din plin, iar Birk n-a fost nici el 
uitat de mărinimoasa gazdă. Era păcat că acest irlandez 
vrednic de toată încrederea nu avea treabă la Cork, astfel i- 
ar fi oferit un loc în trăsura lui; din nefericire, dânsul 
mergea înspre părţile de nord ale comitatului. 

După o noapte liniştită petrecută la han, Prichindel a 
părăsit Derry-Gounva de cum s-a luminat de ziuă şi a 
pătruns în defileul munţilor Boggeraghs. 

Drumul a fost foarte obositor. Vântul sufla cu furie, 
năvălind printre povârnişurile împădurite. S-ar fi zis că 
bătea dinspre sud-vest, cu toate că el urma toate 
întortocherile defileului, indiferent cum erau acestea 
orientate. Prichindel îl întâlnea întotdeauna din faţă, fără să 
aibă, asemenea unei nave, posibilitatea de-a face câteva 
volte. Era deci silit să meargă înfruntând rafala, să dea 
îndărăt cinci sau şase paşi din doisprezece, să se prindă de 
mărăcinii agăţaţi de stânci, să se târască în anumite 
porţiuni mai expuse, în sfârşit, să se spetească pentru a nu 
străbate decât o mică bucată de drum. Într-adevăr, o şaretă 
sau un jaunting-car i-ar fi fost de mare ajutor, dar n-a 


întâlnit asemenea vehicule. Ce-i drept, această porţiune a 
munţilor Boggeraghs este foarte puţin umblată, întrucât 
poţi ajunge în satele din ţinut fără a fi nevoit să te 
primejduieşti prin acel labirint. Prichindel n-a văzut prin 
urmare nici un trecător şi, chiar de s-ar fi întâlnit cu 
vreunul, acesta ar fi mers în direcţia opusă. 

Tânărul nostru băiat şi câinele său au fost nevoiţi, în mai 
multe rânduri, să se întindă prin tufişuri, la poalele 
copacilor, să se mai odihnească un pic. Însă, în cursul după- 
amiezii, umblând cu paşi mai zoriţi, au trecut de punctul cel 
mai înalt al regiunii. Dacă ridicai cu compasul pe o hartă 
distanţa străbătută, ea nu era mai mare de şapte-opt 
kilometri. Obositoare etapă! Dar trecuseră de partea cea 
mai grea şi, în două ore, ar fi putut ajunge la capătul de 
răsărit al defileului. 

Ar fi fost poate o imprudenţă să îndrăznească să meargă 
mai departe după apusul soarelui. Între povârnişurile 
acelea înalte, noaptea se lasă devreme. Îndată după ora 
şase seara, întunericul ajunsese de nepătruns. Cel mai bun 
lucru ar fi fost să se oprească locului, deşi nu se găsea prin 
împrejurimi nici ferme, nici hanuri. Era o porţiune de drum 
foarte singuratică, aflată între pereţi abrupți şi Prichindel 
avea motive să nu se simtă deloc liniştit. Din fericire, Birk 
era un paznic credincios şi cu ochii în patru şi stăpânul său 
putea avea deplină încredere într-însul. 

În noaptea aceea, el n-a avut alt adăpost decât o mică 
scobitură săpată în peretele stâncos al taluzului, deasupra 
căreia cădea ca o perdea un tufiş de paracherniţă. S-a 
strecurat dar înăuntru şi s-a lungit pe o saltea de pământ 
moale şi uscat. Birk a venit să i se culce la picioare şi au 
adormit amândoi. A doua zi şi-au reluat drumul dis-de- 
dimineaţă. Vremea era nehotărâtă, umedă şi rece. Încă o 
etapă de douăzeci şi cinci de kilometri şi oraşul Cork urma 
să se ivească la orizont. La ora opt, ieşiseră din defileurile 
munţilor Boggeraghs şi coborau la vale pe o pantă din ce în 
ce mai înclinată. Mergeau iute, dar li se făcuse foame. 


Desaga cu merinde începea să sune a gol. Birk alerga cu 
paşi mărunți în dreapta şi în stânga, cu botul în pământ, în 
căutare de hrană; apoi, întorcându-se, părea să-şi întrebe 
stăpânul: 

— Oare noi nu mai mâncăm în dimineaţa asta? 

— În curând, îi răspundea Prichindel. 

Într-adevăr, pe la zece, poposeau amândoi la Casa de la 
Mila 10. 

În acel loc, punga tânărului nostru călător s-a uşurat de un 
şiling, într-un han modest, care i-a oferit meniul obişnuit al 
irlandezilor cartofi, slănină şi o bucată din brânza aceea 
roşie numită cheddar. Birk a căpătat şi el o porţie bună de 
pateu, bine scăldată în supă. După masă, odihnă şi, după ce 
s-au odihnit, şi-au reluat călătoria printr-un teritoriu 
accidentat, cultivat de o parte şi de cealaltă a şoselei. Ici şi 
colo vedeai ogoare de pe care ţăranii isprăveau de secerat 
orzul şi secara, recolte târzii în acest climat aspru. 

Acum Prichindel nu se mai găsea singur pe drum. Se 
întâlnea cu oameni de la ţară, cărora le dădea ziua-bună şi 
ei îi răspundeau la fel. Copii nu se vedeau mai deloc - adică 
vrem să spunem dintr-aceia ce nu au altă ocupaţie decât să 
alerge îndărătul trăsurilor ca să cerşească. Asta se datora 
faptului că turiştii se aventurau rareori prin aceste părţi ale 
comitatului, astfel încât ei n-ar fi avut nici un profit dacă 
întindeau mâna. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă 
vreun puşti ar fi venit să-i ceară de pomană lui Prichindel, 
ar fi căpătat unul sau doi coppers. Dar nu a fost cazul. 

Pe la orele trei după-amiază a ajuns în punctul în care 
şoseaua începe să meargă de-a lungul unui râu, pe o 
distanţă de doisprezece sau treisprezece kilometri. Era 
Dripsey, un afluent al lui Lee, care merge să se piardă în 
fundul unuia dintre cele mai îndepărtate golfuri dinspre 
sud-vest ale Irlandei. 

Dacă nu voia ca noaptea să se culce iar sub cerul liber, 
trebuia ca Prichindel să-şi prelungească drumul până la 
Woodside, un târg mare, situat la cinci-şase kilometri de 


Cork. Frumoasă etapă de străbătut până la căderea nopţii! 
Însă acest lucru nu i s-a părut cu neputinţă şi Birk avea 
aerul că este de aceeaşi părere cu dânsul. 

„Haide, şi-a spus el, o ultimă sforţare. O să am tot timpul să 
mă odihnesc după ce ajung acolo.” 

Tot timpul, da! Căci nu timpul urma să-i lipsească, ci 
banii... Pentru ce s-ar îngrijora eroul nostru? Avea doar 
patru lire de aur curat, fără a mai socoti câte pence îi 
rămăseseră. Cu asemenea economii o putea duce 
săptămâni în şir şi săptămânile astea... însemnau o groază 
de zile... 

La drum deci, şi lungeşte pasul, băiatul meu! Cerul este 
acoperit de nori, vântul s-a potolit. Dacă începe să plouă, nu 
ai altă scăpare decât să te ghemuieşti în vreo căpiţă, dar 
ăsta nu-i vreun motiv de bucurie pentru tine, atâta vreme 
cât există atâtea colţişoare plăcute ce te aşteaptă într-unul 
dintre hanurile din Woodside. 

Prichindel şi Birk au luat-o iute la picior şi, un pic înainte 
de orele şase seara, când nu se găseau decât la cinci 
kilometri de târg, Birk s-a oprit deodată şi a scos un mârâit 
ciudat. 

Prichindel, oprindu-se la rândul său, a privit în lungul 
drumului, însă n-a văzut nimic deosebit. 

„Ce ai, Birk?” 

Birk a lătrat din nou. Apoi, năpustindu-se spre dreapta, a 
alergat în direcţia râului, al cărui mal se găsea la o distanţă 
de numai douăzeci de paşi, „Îi este sete, fără îndoială, s-a 
gândit Prichindel, şi pe legea mea, mi-a făcut şi mie poftă să 
beau apă.” 

Tocmai se îndrepta şi el spre Dripsey, când câinele, 
scoțând o lătrătură mai ascuţită, s-a aruncat în râu. 

Foarte uimit, Prichindel a ajuns pe mal din câteva salturi şi 
tocmai se pregătea să-şi cheme câinele înapoi, când... 

Se găsea acolo un trup, târât de curentul rapid al râului. 
Era trupul unui copil. Câinele tocmai îl înşfăcase cu colții de 
haine sau, mai bine zis, de zdrenţe. Însă Dripsey este plin 


de vâltori, care îi fac cursul foarte primejdios. Birk încerca 
să se întoarcă la mal... Abia dacă izbutea să se apropie, în 
timp ce copilul i se agăța convulsiv de blană. 

Prichindel ştia să înoate - ne reamintim că îl învățase Grip. 
N-a şovăit nici o clipă şi tocmai începea să-şi scoată haina 
când, cu o ultimă sforţare, Birk a reuşit să se caţăre pe mal. 

Prichindel n-a mai avut nevoie decât să se aplece, să apuce 
copilul de veşminte, să-l întindă la loc sigur, în timp ce 
câinele se scutura de apă lătrând. 

Acest copil era un băiat - un băieţel de şase, cel mult şapte 
ani. Cu ochii închişi, cu capul bălăbănindu-i-se, el îşi 
pierduse cunoştinţa. 

Mare a fost uimirea lui Prichindel atunci când, după ce i-a 
dat la o parte părul şiroind de apă, i-a privit chipul... 

Era puştiul pe care contele Ashton, cu două săptămâni mai 
înainte, nu şovăise să-l lovească, plesnindu-l cu biciul, pe 
drumul dinspre Trelingar-castle, fapt ce i-a atras tânărului 
groom atâtea vorbe jignitoare pentru milostiva sa 
intervenţie. 

De cincisprezece zile încoace, bietul micuţ mergea unde 
vedea cu ochii, rătăcind la întâmplare pe drumuri... În 
cursul după-amiezii ajunsese în acest loc, pe malul râului 
Dripsey... voise să-şi potolească setea şi, fără îndoială... îi 
alunecase piciorul... căzuse în curentul de apă şi - în lipsa 
lui Birk, mânat de instinctul său de salvator - el n-ar fi 
întârziat să dispară în mijlocul vâltorii... 

Acum era nevoie să fie readus la viaţă şi Prichindel i-a dat 
toate îngrijirile cu putinţă. 

Nefericită şi jalnică fiinţă! Chipul lui prelung, trupul său 
slab şi descărnat vorbeau de la sine despre toate câte 
avusese de suferit - oboseala, frigul, foamea. Pipăindu-l cu 
mâna, simţeai că pântecele lui era fleşcăit ca un sac gol. 
Prin ce mijloc să-l facă să-şi revină în simţiri? Ah, da! 
Descotorosindu-l de apa pe care o înghiţise, prin apăsarea 
pe stomac, şi insuflându-i aer pe gură... Da, asta i-a venit în 
minte lui Prichindel... Câteva clipe mai târziu, copilul 


respira, deschidea ochii şi buzele lăsau să-i scape 
următoarele cuvinte: 

— Mi-e foame. mi-e foame! 

Acesta este strigătul irlandezului, strigătul întregii sale 
existente şi ultimul pe care-l scoate în clipa când moare! 

Prichindel mai avea la dânsul ceva provizii. Dintr-un pic de 
pâine şi niţică slănină, a făcut două sau trei îmbucături pe 
care le-a vârât printre buzele copilului. Acesta le-a înghiţit 
cu atâta lăcomie, încât a fost nevoie să-l potolească, altfel s- 
ar fi înecat cu ele. Alimentele pătrundau într-însul întocmai 
ca aerul într-o sticlă în care ai făcut vid. 

Apoi, ridicându-se în capul oaselor, copilul a simţit cum îi 
revin forţele. Privirile i s-au aţintit asupra lui Prichindel. A 
şovăit puţin, l-a recunoscut şi a murmurat; 

— Tu... tu...? 

— Da... Îţi mai aduci aminte? 

— Pe şosea... dar nu mai ştiu când... 

— Eu însă... eu ştiu... my boy... 

— Oh! Să nu mă părăseşti...! 

— Nu... am... am să te duc înapoi... Încotro mergeai...? 

— Înainte... unde vedeam cu ochii... 

— Unde locuieşti...? 

— Nu ştiu nici eu... Nicăieri... 

— Cum de-ai căzut în râu?... Ai vrut să bei apă, fără 
îndoială, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Atunci, ai alunecat? 

— Nu... am căzut... dinadins! 

— Dinadins...? 

— Da... da... Însă acum nu mai vreau... dacă tu ai să rămâi 
cu mine. 

— Am să rămân... am să rămân! 

Şi lui Prichindel i s-au umplut ochii de lacrimi. La şapte 
ani, să-ţi vină ideea asta înfiorătoare: să cauţi cu tot 
dinadinsul să mori!... Disperarea îl mânase pe acest boy la 


moarte, disperarea de-a se şti sărac lipit, pământului, 
părăsit de toată lumea, înfometat! 

Copilul închisese iarăşi ochii. Prichindel şi-a spus că nu 
trebuie să-l înghesuie cu întrebări... Astea vor rămâne 
pentru mai târziu... Şi de altfel, îi ştia povestea pe 
dinafară... Era istoria tuturor acestor sărmane fiinţe... a lui 
însuşi... Însă lui, care fusese înzestrat cu o energie puţin 
obişnuită, nu-i trecuse niciodată prin minte gândul să 
isprăvească astfel cu toate mizeriile vieţii...! 

Totuşi, se cuvenea să ia o hotărâre. Copilul nu era în stare 
să străbată cei câţiva kilometri până la Woodside. Prichindel 
nu l-ar fi putut căra în braţe până acolo. Şi, în afară de asta, 
se apropia noaptea şi lucrul cel mai însemnat era să 
găsească un adăpost. Prin împrejurimi nu se zărea nici un 
han, nu se vedea nici o fermă. De o parte a drumului, râul 
Dripsey, un curs de apă lung, fără vreun vas, fără vreo 
barcă. De cealaltă parte, păduri care se întindeau cât 
vedeai cu ochii. Aşadar, chiar în acel loc trebuiau să-şi 
petreacă noaptea, sub un copac, pe un aşternut de ierburi, 
lângă un foc de vreascuri uscate dacă era nevoie. După 
răsăritul soarelui, atunci când copilul îşi va fi recăpătat 
forţele, nu le va fi greu amândurora să ajungă la Woodside, 
ba poate chiar la Cork. Avea la el merinde îndeajuns ca să 
poată mânca în seara aceea cu toţii, păstrând câteva 
bucățele şi pentru masa de a doua zi dimineaţa. 

Prichindel l-a luat în braţe pe copil, care, de oboseală, 
adormise din nou. Urmat de Birk, a traversat şoseaua şi a 
înaintat vreo douăzeci de paşi în codrul destul de întunecat 
încă de pe acum, printre fagii aceia seculari, care se 
numără cu miile prin părţile acestea ale Irlandei. 

De câtă încântare a fost cuprins când a găsit unul dintre 
trunchiurile acelea groase, pe jumătate curbate, scobite de 
bătrâneţe! Era într-însul un soi de leagăn, un cuib dacă 
vreţi, în care îşi putea depune mica pasăre firavă. Scorbura 
aceasta era umplută cu o pulbere moale ca rumeguşul şi, 
adăugând un braţ de iarbă, se putea întocmi un pat cât se 


poate de mulţumitor. Ba chiar, n-ar fi fost cu neputinţă să se 
ghemuiască acolo amândoi, să se culce la căldură. Chiar şi 
adormit, copilul avea să simtă că nu este singur. 

Încă o clipă şi îl instalase în scorbură. Ochii nici măcar nui 
se mai deschiseseră, dar respira încetişor şi, în scurtă 
vreme, micuțul a căzut într-un somn adânc. 

Prichindel s-a apucat atunci să pună la uscat veşmintele pe 
care protejatul său - protejatul lui Prichindel, ce mai! - 
urma să le îmbrace a doua zi. După ce a aprins un foc de 
lemne uscate, a tot răsucit zdrenţele acelea, le-a ţinut pe 
lângă flăcările vioaie, apoi le-a întins pe o creangă de la 
poalele fagului uriaş. 

Venise clipa să cineze - pâine, cartofi şi brânză cedar. 
Câinele n-a fost nici el uitat şi, cu toate că porţia lui nu era 
prea mare, dânsul nu se plângea deloc. Tânărul său stăpân 
a mers apoi să se întindă în scorbura fagului şi, 
cuprinzându-l pe băieţel în braţe, s-a lăsat pradă somnului, 
în timp ce Birk a rămas să vegheze asupra perechii 
adormite. 

A doua zi, 18 septembrie, copilul s-a trezit cel dintâi, mirat 
din cale afară că se află culcat într-un pat atât de bun. Birk 
l-a întâmpinat cu un hămăit protector... Ce naiba! Oare el 
nu făcuse nimic pentru salvarea micuţului? 

Prichindel a deschis ochii aproape numaidecât şi copilul i 
s-a aruncat de gât, sărutându-l. 

— Cum te cheamă pe tine? l-a întrebat el. 

— Prichindel. Dar pe tine? 

— Bob. 

— Ei bine, Bob, vino să te îmbraci! 

Bob n-a aşteptat să i se spună de două ori. Foarte curajos 
din fire, abia dacă îşi mai aducea aminte că în ajun se 
aruncase în apele râului. Nu avea el acum o familie, un tată 
care n-avea să-l mai părăsească sau măcar un frate mai 
mare, ce-l mângâiase atunci când îi dăduse un pumn de 
coppers pe şoseaua dinspre Trelingar-castle? Se lăsa târât 
de încrederea aceea a vârstei fragede, nuanţată de 


familiaritatea firească atât de caracteristică pentru copiii 
irlandezi. Pe de altă parte, lui Prichindel i se părea că 
întâlnirea cu Bob îi crease noi îndatoriri: acelea de părinte. 

Să ne mai întrebăm dacă Bob s-a arătat încântat atunci 
când s-a trezit cu o cămaşă albă pe sub veşmintele lui, bine 
uscate! Şi ce ochi mari a făcut, căscând şi gura de uimire, 
dinaintea unei felii groase de pâine, a unei bucăţi de brânză 
şi, a unui cartof gros, care tocmai fusese încălzit în spuza 
focului! Dejunul acesta în doi era poate cea mai bună masă 
pe care o luase de când se născuse şi până atunci... 

Cât despre naşterea lui... El nu îşi cunoscuse tatăl, însă, 
mai norocos decât Prichindel, îşi cunoscuse mama. moartă 
de mizerie - în urmă cu doi ani. ba cu trei... Bob nu putea 
spune prea sigur. După aceea, fusese vârât la orfelinat într- 
un oraş, nu prea mare, al cărui nume nu-l ştia... Mai târziu, 
lipsind banii trebuincioşi, azilul fusese închis şi Bob se 
trezise aruncat în stradă - fără să ştie pentru ce - Bob nu 
ştia niciodată nimic! - împreună cu ceilalţi copii, cea mai 
mare parte dintre ei neavând familie. De atunci încoace 
trăise pe drumuri, culcându-se pe unde se nimerea, 
mâncând când putea - făcea şi el ce putea, bietul Bob! - 
până în ziua în care, după un post de patruzeci şi opt de 
ore, îşi pusese în gând să-şi curme zilele. 

Aceasta era povestea vieţii lui, pe care a istorisit-o 
muşcând din cartoful lui şi povestea asta nu era un lucru 
nou pentru un fost pensionar al lui Hard, redus apoi la 
starea de manivelă sub biciul lui Thornpipe, şi ajuns „elev” 
la ragged-school! 

Însă, la un moment dat, tocmai când flecărea mai abitir, 
iată că figura inteligentă a lui Bob s-a schimonosit dintr-o 
dată, ochii săi atât de vioi au devenit inerţi şi el s-a făcut alb 
la faţă. 

— Ce-i cu tine? l-a întrebat Prichindel. 

— Tu n-ai să mă laşi singur! a şoptit copilul. Căci de asta se 
temea el cel mai mult. 

— Nu, Bob. 


— Atunci... mă iei cu tine? 

— Da... acolo unde mă duc şieu! 

Unde?... Bob nici măcar nu voia să ştie unde, cu condiţia 
ca Prichindel să-l ia cu dânsul. 

— Dar mămica ta. tăticul tău... ce-au să zică...? 

— Eu nu am părinţi... 

— Ah! a făcut Bob. Eu am să te iubesc mult! 

— Şi cu la fel, my boy şi vom încerca să ne descurcăm 
împreună. 

— Oh, ai să vezi cum alerg după trăsuri, a strigat Bob, şi 
câţi coppers au să mi se arunce am să ţi-i dau ţie! 

Puştiul ăsta nu avusese niciodată altă meserie decât 
cerşetoria. 

— Nu, Bob, nu va trebui să mai alergi după trăsuri. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu este frumos să cerşeşti. 

— Ah!... a făcut Bob şi a căzut pe gânduri. 

— la spune-mi, tu ai picioarele zdravene? 

— Da. dar încă nu-s prea mari! 

— Ei bine, avem de făcut un drum lung astăzi, ca să ne 
culcăm deseară la Cork. 

— La Cork...? 

— Da... un oraş frumos, în partea aia... cu vapoare. 

— Vapoare?... Ştiu eu ce-s alea... 

— Şi pe urmă marea... Tu ai văzut vreodată marea...? 

— Nu. 

— Ai s-o vezi acum. Se întinde până departe. departe!... La 
drum! 

Şi iată-i umblând, cu Birk înaintea lor, care ţopăia 
legănându-şi coada. 

Trei kilometri mai departe, şoseaua părăseşte malul râului 
Dripsey şi merge de-a lungul fluviului Lee, care îşi aruncă 
apele în fundul golfului Cork. În drum, prietenii noştri s-au 
întâlnit cu mai multe trăsuri cu turişti, care se îndreptau 
spre partea muntoasă a comitatului. 


Şi atunci Bob, după cum avea obiceiul, a luat-o la fugă, 
strigând: 

— Copper... copper! 

Prichindel l-a prins din urmă. 

— 'Ţi-am spus să nu mai faci aşa ceva, i-a repetat el. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că este foarte rău să ceri de pomană! 

— Chiar şi atunci când n-ai ce mânca? 

Prichindel nu i-a răspuns şi Bob a fost foarte îngrijorat 
pentru prânzul lui, până în clipa în care s-a văzut aşezat la 
masă într-un han de pe marginca şoselei. Şi, pe legea mea, 
pentru şase pence s-au ospătat pe cinste cu toţii - fratele 
cel mare, fratele cel mic şi câinele. 

Bob nu-şi putea crede ochilor. Prichindel avea o pungă de 
bani şi punga aceea conţinea şilingi adevăraţi şi a văzut că-i 
mai rămâneau destui atunci când i-a plătit hangiului 
consumaţia! 

— Monedele astea frumoase, a întrebat dânsul, de unde le 
ai? 

— Le-am câştigat prin muncă, Bob... 

— Prin muncă?... Si eu aş vrea să muncesc... dar nu ştiu 
cum... 

— Am să te învăţ eu, Bob. 

— Numaidecât... acum... 

— Nu... după ce vom fi ajuns acolo. 

Însă, dacă voiau să ajungă în aceeaşi seară, nu trebuia să 
piardă nici o clipă. Prichindel şi Bob au pornit iar la drum şi 
au mers cu atâta sârguinţă, încât au intrat în Woodside 
între orele patru şi cinci seara. În loc să se oprească la 
vreun han din acest târguşor, era mai bine să-şi 
prelungească drumul, deoarece până la Cork nu aveau de 
făcut mai mult de cinci kilometri. 

— Tu nu eşti prea obosit, my boy? a întrebat Prichindel. 

— Nu... Mă simt foarte bine... foarte bine! a răspuns 
copilul. 


Şi, după o nouă masă care le-a refăcut forţele, amândoi şi- 
au continuat călătoria. 

La ora şase, au ajuns în marginea uneia dintre mahalalele 
oraşului. Patronul unui hotel le-a oferit un pat şi cei doi 
copii au adormit unul în braţele celuilalt. 

Capitolul VII ŞAPTE LUNI LA CORK. 

Oare în Cork, capitală a provinciei Munster, lui Prichindel 
avea să înceapă să-i surâdă norocul? Situat pe locul al 
treilea ca mărime în Irlanda, acest oraş este comercial, este 
industrial, are o viaţă literară. Or, care dintre aceste 
câmpuri deschise activităţii umane - litere, industrie, 
comerţ - ar fi putut sluji unui copil de unsprezece ani ca să- 
şi facă un rost în viaţă? Nu cumva sosise aici numai pentru 
a îngroşa rândurile acelor nenorociţi care mişună în 
mijlocul aşezărilor maritime ale Regatului-Unit? 

Prichindel voise să ajungă la Cork. Acum se găsea la Cork, 
ce-i drept, în nişte condiţii câtuşi de puţin prielnice 
înfăptuirii planurilor sale de viitor. Altă dată, pe vremea 
când hoinărea pe plajele de la Galway sau pe când Pat Mac 
Carthy îi povestea istoria călătoriilor sale, imaginaţia lui 
copilărească se aprindea la gândul posibilităţilor pe care le 
oferea negoţul. Să cumperi din alte ţări încărcături de 
mărfuri pentru nave, să le revinzi în ţară la tine. ce vis 
frumos! Atâta doar că, după plecarea de la Trelingar-castle, 
chibzuise cât se poate de bine lucrurile. Pentru ca fostul 
copil ţinut de milă în Casa de caritate din Donegal să ajungă 
comandantul unui vas bun şi solid, navigând de la un 
continent la altul, era nevoie să se angajeze ca mus, la 
bordul unui clipper 
[82 ]sau steamer 
[82|] apoi, cu trecerea timpului, să devină elev-marinar, 
matelot, maistru, locotenent, căpitan de cursă lungă! Şi 
acum, avându-i pe Bob şi pe Birk pe cap, se mai putea gândi 
să se îmbarce?... Dacă i-ar fi părăsit pe amândoi, ce avea să 
se aleagă de dânşii?... Deoarece - cu ajutorul lui Birk, se 


înţelege - îi salvase viaţa sărmanului Bob, era de datoria lui 
să se şi îngrijească de el de acum înainte. 

A doua zi, Prichindel s-a târguit cu hangiul pentru 
închirierea unei cămăruţe de la mansardă, în care nu se 
găsea decât o simplă saltea din iarbă uscată. Făcea astfel un 
mare pas înainte. Dacă nu era la casa lui, măcar avea să 
stea în cameră mobilată. Preţul chiţimiei: două pence, care 
trebuiau plătite în fiecare dimineaţă. Cât priveşte mesele, 
Bob, Birk şi cu el urmau să le ia unde s-o nimeri - bucătărie 
la întâmplare, restaurant de ocazie. Tustrei au ieşit de la 
han în clipa când soarele începea să risipească ceţurile la 
orizont. 

— Şi vapoarele?... a întrebat Bob. 

— Care vapoare...? 

— Acelea pe care mi le-ai făgăduit... 

— Aşteaptă şi tu până când ne vom afla pe malul fluviului. 

Astfel încât s-au dus în căutarea vapoarelor, umblând de-a 
lungul unei mahalale destul de întinse şi destul de 
mizerabile. De la un brutar au cumpărat o pâine mare, 
rotundă. În ce-l priveşte pe Birk, de prisos să vă neliniştiţi; 
el îşi rezolvase problema scormonind prin grămezile de 
gunoaie de pe stradă. 

La cheiurile fluviului Cork - care cuprinde între cele două 
braţe ale sale oraşul Cork - erau trase doar câteva bărci, 
dar nu se vedeau deloc vapoare - vapoare dintr-acelea în 
stare să traverseze Canalul Sfântul Gheorghe 
[83] sau Marea Irlandei84, apoi Oceanul Atlantic. 

Ce-i drept, adevăratul port este mai în aval, mai bine zis la 
Queenstown, fostul Cowes, situat în golful Cork - unde 
ferry-boats rapide îţi îngăduie să cobori pe estuarul fluviului 
Lee până la mare. 

Prichindel, ţinându-l pe Bob de mână, a pătruns în oraşul 
propriu-zis. 

Înălţat pe cea mai mare insulă din estuarul fluviului, el 
este legat de malurile acestuia prin numeroase poduri. Alte 
insule, din susul şi din josul oraşului, au fost transformate în 


locuri de promenadă şi grădini - promenade foarte 
umbroase şi parcuri foarte înverzite. Diferite monumente se 
ridică ici şi colo, o catedrală ce nu aparţine nici unui stil 
arhitectonic, dar a cărei turlă este foarte veche, bisericile 
Sfânta Maria şi Sfântul Patrick. Căci bisericile nu lipsesc din 
oraşele Irlandei, ca şi azilurile, ospiciile şi workhouses de 
altfel. Deoarece, în Verdele Erin există un mare număr de 
credincioşi, dar şi un mare număr de oameni sărmani. 
Numai la gândul de-a mai intra vreodată într-un aşezământ 
de caritate, Prichindel se simţea cuprins de spaimă şi 
dezgust. Cât de mult ar fi dorit să meargă la Queen's 
college, care este o şcoală prestigioasă! Numai că, înainte 
de-a fi admis aici, trebuie să mai ştii şi altceva decât să scrii, 
să citeşti şi să socoteşti! 

Era ceva animaţie pe străzile oraşului - mişcarea aceea a 
oamenilor care îşi încep munca devreme, magazinele ce-şi 
ridică obloanele, uşile caselor ce se deschid ca să iasă 
servitoarele cu mătura în mână sau coşniţa sub braţ, 
şaretele care circulă încolo şi încoace, vânzătorii la mâna a 
doua ce-şi cară tarabele ambulante, pieţele în care se 
îngrămădesc mărfuri pentru o populaţie de o sută de mii de 
suflete, dacă o socotim şi pe aceea din Queenstown. 
Trecând prin cartierul comercial şi industrial, puteai vedea 
fabrici de pielărie, de hârtie, de postav, distilerii, fabrici de 
bere etc, dar nimic care să-ţi amintească de mare. 

După o plimbare plăcută, Prichindel şi Bob s-au oprit să se 
odihnească pe o bancă de piatră, în colţul unei clădiri cu 
înfăţişare impunătoare. În locul acesta se simţea mirosul 
negoţului - de carne sărată, mirodenii aţâţătoare, articole 
coloniale, dar şi unt, pentru care Corkul reprezintă piaţa 
cea mai activă, nu numai din Regatul-Unit, ci chiar din 
întreaga Europă. Prichindel trăgea adânc în piept 
amestecul acesta de molecule îmbietoare. 

Edificiul sus-pomenit se înălța în locul unde se unesc 
braţele fluviului Lee, care nu mai formează apoi decât un 
singur curs de apă în drumul său spre golf. Era clădirea 


vămii, cu veşnica ei agitaţie, cu acel du-te-vino neîncetat la 
orice oră din zi şi din noapte. De-aici încolo, pornind de la 
confluență, nu mai întâlneşti nici un pod peste fluviu, albia 
lui fiind degajată de orice obstacol ce ar putea stânjeni 
libera circulaţie pe apă între Queenstown şi Cork. 

Atunci, tot aşa cum întrebase „Şi vapoarele?”, Bob a 
strigat: 

— Şi marea...? 

Da... marea, pe care fratele său mai mare i-o făgăduise... 

— Marea este mai departe, Bob!... O să ajungem noi până 
la urmă şi acolo, cred. 

Şi, de fapt, n-ar fi fost nevoie decât să cumpere bilete 
pentru unul dintre aceste ferry-boats care fac de serviciu 
pe estuarul fluviului. Asta le-ar fi scutit şi timp şi osteneală. 
Cât despre preţul celor două locuri, el nu era prea mare. 
Doar câteva pence, acolo. Îşi puteau îngădui asemenea 
cheltuială în prima zi şi, de altfel, Birk nu avea nimic de 
plătit. 

Ce bucurie a simţit Prichindel coborând cursul lui Lee pe 
acest vaporaş care mergea cu toată viteza! S-a întors atunci 
cu gândul la nobila familie Piborne vizitând insula Valentia, 
la marea aceea pustie de acolo. Aici, spectacolul era foarte 
diferit. Vedeai încrucişându-se ambarcaţii de toate tonajele. 
Pe maluri rămâneau în urmă, unele după altele, magazine 
încăpătoare, stabilimente de băi, şantiere de construcţii, pe 
care cei doi copii, aşezaţi în partea din faţă a feribotului, le 
priveau cu încântare. 

Au ajuns în cele din urmă la Queenstown, un port frumos, 
lung de treisprezece-paisprezece kilometri de la nord la sud 
şi lat de vreo nouă, de la est la vest. 

— Asta este marea? a întrebat, de cum au ajuns, Bob. 

— Nu... abia o bucăţică din ea, i-a răspuns Prichindel. 

— Atunci este mult mai mare? 

— Da!... Nici nu vezi unde se sfârşeşte. 

Însă, cum feribotul nu mergea mai departe de 
Queenstown, Bob n-a putut vedea ceea ce dorea atât de 


mult să vadă. 

În schimb, se găseau acolo cu sutele nave de toate soiurile 
- atât de cursă lungă, cât şi de cabotaj. Aceasta se explică 
prin faptul că Queenstown este, totodată, port de escală şi 
port de aprovizionare. Marile transatlantice ale liniilor 
maritime engleze sau americane, pornite din Statele Unite, 
îşi lasă aici depeşele, care câştigă astfel o jumătate de zi, 
fiind telegrafiate numaidecât. De aici, vasele cu aburi se 
îndreaptă spre Londra, Liverpool, Cardiff, Newcastle, 
Glasgow, Milford şi alte porturi ale Regatului-Unit - pe 
scurt, o mişcare maritimă ce se cifrează la mai mult de un 
milion două sute de mii de tone anual. 

Şi Bob care întrebase de vapoare!... El nici măcar nu-şi 
închipuise că ar fi putut să existe atâtea - nici Prichindel, de 
altminteri - unele amarate sau ancorate, altele intrând sau 
ieşind din port, unele sosind din ţările de peste mare, altele 
pornind spre ţinuturi îndepărtate, acestea cu velatura lor 
elegantă umflată de briză, acelea tulburând cu puternicele 
lor elice apele domoale ale golfului Cork. 

Iar, în timp ce Bob contempla cu ochii holbaţi toată 
forfoteala aceea din golf, Prichindel se gândea la agitația 
comercială ce se desfăşura sub privirile sale, la bogatele 
încărcături stivuite în calele navelor - baloturi de bumbac, 
baloţi de lână, butoaie cu vin, poloboace de alcool de 960, 
saci de zahăr, butoaie de cafea, şi îşi spunea că toate aceste 
mărfuri se vindeau... că toate astea se cumpărau... că ele 
însemnau a face afaceri. 

Totuşi, la ce le-ar fi folosit lor să întârzie pe cheiurile din 
Queenstown, unde atâta mizerie se amestecă, vai! cu atâta 
bogăţie? Ici şi colo se vedeau grupuri mari dintr-acei 
vagabonzi, mici sărăntoci şi femei bătrâne, ocupați cu toţii 
să scormonească prin mocirlele lăsate de reflux, ca şi, pe 
lângă bornele de la marginea şoselei, o ceată de nefericiţi 
luptându-se cu câinii pentru câteva rămăşiţe de alimente 
culese din gunoaie. 


Aşadar, au luat amândoi feribotul şi s-au întors la Cork. 
Plimbarea aceea fusese distractivă, fără îndoială, însă ea 
costase o groază de bani. A doua zi trebuiau născocite 
mijloacele de-a câştiga mai mult decât erau siliţi să 
cheltuiască, altminteri preţioasele guinee se vor topi ca o 
bucată de gheaţă într-o mână ce o cuprinde strâns. Şi, până 
atunci, lucrul cel mai bun cu putinţă era să se culce pe patul 
lor mizerabil de la han, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat de 
cum au ajuns. 

Nu are rost să reluăm în amănunt care a fost existenţa lui 
Prichindel, sporită cu aceea a prietenului său Bob, în timpul 
primelor şase luni ce au urmat sosirii lui la Cork. Iarna, 
lungă şi grea, ar fi fost poate fatală unor copii nedeprinşi să 
îndure foamea şi frigul. Nevoia a făcut din acest băieţel de 
unsprezece ani un adevărat bărbat. Dacă, odinioară, în 
cocioaba lui Hard trăise din mai nimic, în momentul de faţă 
trăia din puţin şi a izbutit să facă în aşa fel încât să-şi ducă 
zilele - şi Bob împreună cu el. Adeseori, când venea seara, 
nu aveau amândoi de împărţit decât un singur ou, în care; 
unul după altul, îşi întingea bucăţica de pâine. Şi, cu toate 
acestea, dânşii n-au cerut niciodată de pomană. Bob 
înţelesese că este ruşinos să cerşeşti. Stăteau, şi unul şi 
celălalt, la pândă după un mic comision de făcut - să caute o 
trăsură în staţie, să care bagajele - un pic cam grele uneori 
- pe care li le încredinţau călătorii la ieşirea din gară şi aşa 
mai departe. 

Prichindel înţelegea să gospodărească rămăşiţele simbriei 
de la Trelingar-castle cu multă chibzuinţă. Căci, încă din 
primele zile ale sosirii sale la Cork, fusese silit să jertfească 
o parte dintr-însa. Era nevoie să îi cumpere haine şi pantofi 
lui Bob şi de câtă bucurie a fost cuprins acesta din urmă 
când a îmbrăcat un costum de haine de treisprezece şilingi, 
nou-nouţ! N-ar fi fost cuviincios să umble în zdrenţe, 
descoperit şi cu picioarele goale, în vreme ce fratele său 
mai mare era îmbrăcat atât de corect. Această cheltuială 
odată făcută, ei se străduiau din răsputeri să nu mai 


trăiască decât din cele câteva pence câştigate zilnic. Şi, cu 
burta goală, cât îl mai invidiau pe Birk care, cel puţin, 
ajungea să-şi găsească hrana umblând în dreapta şi în 
stânga. 

— Tare-aş mai fi vrut să fiu câine!... spunea Bob. 

— Tu te mulţumeşti cu orice! îi răspundea Prichindel. 

În ceea ce priveşte chiria cămăruţei din pod, ea n-a fost 
niciodată plătită cu întârziere. Astfel încât, proprietarul, 
care se interesa de viaţa celor doi copii, le dăruia din când 
în când,o supă bună, caldă... Hotărât lucru, le era îngăduit 
s-o accepte fără să roşească. 

Dacă Prichindel ţinea cu tot dinadinsul să-şi păstreze cele 
două lire ce-i mai rămăseseră în buzunar după primele 
cumpărături, o făcea pentru că aştepta mereu ocazia de a 
le „vâri în afaceri”. Aceasta era formula de care se folosea. 
Bob căsca ochii mari de fiecare dată când îl auzea 
exprimându-se astfel. Atunci, Prichindel îi explica: 

— Asta înseamnă să cumperi nişte lucruri şi să le vinzi apoi 
mai scump decât le-ai cumpărat. 

— Lucruri care se mănâncă?... l-a întrebat, odată, Bob. 

— Lucruri care se mănâncă sau lucruri care nu se 
mănâncă, depinde. 

— Mie mi-ar plăcea mai mult lucrurile care se mănâncă... 

— Pentru ce, Bob? 

— Pentru că, dacă nu le vinzi, cel puţin te-ai putea hrăni cu 
ele! 

— Ei, Bob, ai şi început să te cam pricepi la negoţ. Lucrul 
cel mai important este să alegi bine ceea ce cumperi ca să 
ajungi întotdeauna să vinzi cu profit. 

lată aşadar la ce se gândea fără încetare eroul nostru - şi 
a făcut câteva încercări menite să-i dea curaj să meargă 
mai departe. Hârtie de scrisori, creioane, chibrituri - a 
încercat genul acesta de comerţ ambulant, dar nu s-a ales 
aproape cu nici un profit din cauza concurenţei. A izbutit în 
schimb mai bine cu vânzarea de ziare, aţinându-se prin 
preajma gării. Bob şi Prichindel erau atât de interesanţi, 


aveau o înfăţişare atât de cinstită, îşi ofereau marfa cu atâta 
amabilitate, încât lumea nu se putea opri să nu cumpere de 
la dânşii gazetele ce apăreau de obicei, mersul trenurilor, 
orare de călătorie, diferite cărticele ieftine. La o lună după 
ce se apucaseră de asemenea negoţ, Prichindel şi Bob 
aveau fiecare câte o mică tarabă, pe care ziarele şi 
broşurile erau orânduite cum se cuvine, cu titlurile scoase 
la iveală, cu ilustrațiile la vedere şi totdeauna cu mărunţiş la 
îndemână, ca să dea călătorilor restul. Este de la sine 
înţeles că Birk nu-şi părăsea niciodată stăpânul. Se socotea 
oare asociatul sau, cel puţin, angajatul copiilor? Din când în 
când, cu un jurnal între dinţi, dădea fuga dinaintea 
trecătorilor şi se prezenta, făcând nişte sărituri atât de 
insinuante, atât de demonstrative! În curând a fost văzut 
chiar şi purtând un coş în spate, în care publicaţiile erau 
aşezate cu multă grijă şi care putea fi învelit, în caz de 
ploaie, cu o pânză ceruită. 

Fusese o idee de-a lui Prichindel şi defel proastă, la urma 
urmelor. Nici n-ar fi putut născoci ceva mai bun pentru a 
atrage clienţii decât să-l folosească pe Birk - atât de serios, 
atât de pătruns de importanţa funcţiilor sale. Însă atunci, 
spusese adio alergărilor smintite şi jocurilor cu câinii din 
vecini! Când aceştia din urmă se apropiau de inteligentul 
animal, ce mârâieli surde îi întâmpinau, ce mai colţi se iveau 
de sub buzele rânjite ale neguţătorului ambulant pe patru 
picioare! În oraş nu se mai vorbea decât despre câinele 
micilor negustori din vecinătatea gării. Clienţii mergeau 
bucuros direct la dânsul. Cumpărătorul lua din coş ziarul 
ce-i convenea şi punea banii într-o puşculiţă pe care Birk o 
purta atârnată de gât. 

Încurajat de succes, Prichindel s-a gândit să-şi extindă 
„afacerile”. La vânzarea de ziare şi broşuri, a adăugat cutii 
de chibrituri, pachete de tutun, ţigări de foi ieftine şi alte 
asemenea mărfuri. A urmat din asta că Birk căra în spinare 
o adevărată prăvălie. În unele zile, făcea mai mare vânzare 
decât stăpânul său, care nu se dovedea câtuşi de puţin 


invidios - ba dimpotrivă - încât Birk era răsplătit cu câte o 
bucăţică gustoasă, însoţită de o mângâiere plină de 
dragoste. Se simțeau de minune împreună aceste trei fiinţe. 
Măcar de-ar putea toate familiile să se simtă la fel de unite 
ca acel câine şi cei doi copii! 

Prichindel a ajuns curând să bage de seamă că Bob este 
înzestrat cu o inteligenţă vie şi ascuţită. Acest boy de şapte 
ani şi jumătate, mai puţin dotat cu spirit practic decât 
fratele său mai mare, avea în schimb o fire mai voioasă, 
lăsând cu dragă inimă să i se reverse vioiciunca înnăscută. 
Întrucât nu ştia nici să citească, nici să scrie şi nici să 
socotească, se înţelege de la sine că Prichindel îşi impusese 
singur sarcina de-a-l învăţa mai întâi alfabetul. Nu se 
cuvenea oare ca dânsul să fie în stare să descifreze titlurile 
ziarelor care-i erau cerute de clienţi? Copilul a prins curând 
gust de învăţătură şi a făcut progrese cu atât mai rapide, cu 
cât profesorul lui dădea dovadă de multă răbdare iar el de 
mare sârguinţă. După literele mari ale titlurilor, a trecut la 
textele mai mărunte ale coloanelor. Apoi, s-a apucat de scris 
şi de socotit, ceea ce i-a dat ceva mai multă bătaie de cap. 
Dar, cu toate acestea, în ce măsură a avut de profitat! Mai 
ajutându-l şi imaginaţia, se şi vedea vânzător de librărie, 
conducând magazinul lui Prichindel, de pe cea mai 
frumoasă stradă din Cork, cu o vitrină superbă şi o 
minunată firmă: Bookseller. Trebuie să spunem că el căpăta 
de pe acum un mic procentaj din vânzare şi că în fundul 
buzunarului său zăngăneau câteva monede binemeritate, 
câştigate prin munca lui. Astfel încât, ocazional, nu refuza 
să dea de pomană un copper micuţilor care întindeau mâna 
să-i ceară. Ce, nu-şi mai aducea aminte de vremea când 
alerga pe şosele... îndărătul trăsurilor...? 

Să nu ne mirăm dacă Prichindel, mulţumită unui instinct 
deosebit, îşi ţinuse contabilitatea zilnică cu cea mai mare 
regularitate: atâta pentru cămăruţa lui din podul hanului, 
atâta pentru mese, atâta pentru spălatul rufelor, încălzit şi 
luminat. În fiecare dimineaţă îşi scria în carnet suma 


hărăzită cumpărării mărfurilor, iar seara stabilea balanţa 
dintre cheltuieli şi încasări. Ştia să cumpere, ştia să vândă şi 
totul cu profit. Atât de bine, încât la sfârşitul acelui an 1882 
ar fi avut vreo zece lire sterline în casa de bani, dacă ar fi 
avut şi casă de bani. Ce-i drept, editorul, de la care se 
aproviziona de cele mai multe ori, i-o pusese la dispoziţie pe 
a lui, unde erau depuse în fiecare săptămână beneficiile 
săptămânale, care-i aduceau chiar şi o mică dobândă. 

Nu vă vom ascunde faptul că, dinaintea acestui succes 
obţinut cu preţul economisirii şi cu ajutorul inteligenţei, 
tânărul nostru băieţel începea să fie muncit de o ambiţie şi 
anume - ambiția bine chibzuită şi îndreptăţită - de a-şi spori 
afacerile. Poate că ar fi izbutit cu timpul, dacă s-ar fi stabilit 
definitiv la Cork. Însă el îşi spunea, şi nu fără temei, că un 
oraş mai important - Dublin, de exemplu, capitala Irlandei - 
i-ar oferi cu totul alte posibilităţi. Cork, după cum se ştie, nu 
este decât un port de pasaj, unde negoţul este destul de 
restrâns... în timp ce Dublin... Numai că se afla foarte 
departe Dublinul ăsta!... Cu toate acestea, n-ar fi fost un 
lucru cu neputinţă de îndeplinit... la seama bine, 
Prichindel!... Oare spiritul tău practic nu are cumva 
tendinţa să se amăgească singur?... Ai fi în stare să dai 
cioara din mână pe vrabia de pe gard, realitatea pe un 
vis?... Dar, la urma urmelor, nu îi este interzis unui copil să 
viseze... 

Iarna aceea nu a fost prea aspră, nici în timpul ultimelor 
luni ale anului 1882, nici în cursul primelor luni ale anului 
1883. Prichindel şi Bob n-au avut prea mult de suferit 
bătând străzile de dimineaţă până seara. Şi, cu toate 
acestea, e greu să stai locului în zăpadă, în mijlocul vijeliei, 
prin pieţe şi pe la răscrucile drumurilor. 

Amândoi erau deprinşi cu intemperiile din fragedă 
copilărie şi, dacă au fost uneori puşi la încercare de vremea 
nemiloasă, măcar nu s-au îmbolnăvit niciodată, în ciuda 
faptului că nu se cruţau câtuşi de puţin. În fiecare zi, fără a 
ţine seama de starea vremii, îşi părăseau culcuşul în zori, 


lăsând ultimele bucăţi de cărbune să ardă pe grătarul sobei 
şi dădeau fuga să cumpere marfa ca s-o vândă după aceea 
pe peronul gării, în timpul plecării şi sosirii trenurilor şi 
apoi prin diferitele cartiere pe unde Birk le căra tejgheaua. 
Doar duminica, ziua în care nu se lucrează în satele, 
târgurile şi oraşele Regatului-Unit, ei îşi îngăduiau oarecare 
odihnă, cârpindu-şi hainele, gospodărind, făcându-şi 
cămăruţa cât mai curată cu putinţă, în plus unul punându-şi 
contabilitatea în ordine, iar celălalt luând lecţii de citit, scris 
şi socotit. Şi după-amiaza, însoţiţi de Birk, hălăduiau prin 
împrejurimile oraşului Cork sau coborau iarăşi cursul 
fluviului Lee până la Queenstown, ca doi mici burghezi 
cumsecade care se plimbă după o săptămână întreagă de 
muncă! 

Într-una din zile şi-au îngăduit să facă ocolul golfului cu 
vaporul, iar Bob, pentru întâia oară în viaţă, a putut să 
îmbrăţişeze cu privirea marea aceea fără de sfârşit. 

— Şi, mai departe, a întrebat el, tot mergând înainte de 
apă... mereu... ce ai să nimereşti...? 

— O ţară mare, Bob. 

— Mai mare decât a noastră...? 

— De mii de ori mai mare, Bob. Şi navele astea mari au 
nevoie, ca să ajungă până acolo, de cel puţin o săptămână 
de mers! 

— Şi sunt ziare în ţara aia...? 

— Ziare, Bob?... Oh, sunt cu sutele... Ziare care se vând 
până la şase pence bucata. 

— Eşti sigur...? 

— Foarte sigur... numai că ţi-ar trebui luni şi luni de zile ca 
să le citeşti de la un cap la altul! 

Şi Bob se uita cuprins de admiraţie la acest uluitor 
Prichindel ce era în stare să afirme asemenea lucruri. Cât 
priveşte marile bastimente, aceste steamers care făceau 
escală la Queenstown, cea mai vie dorinţă a lui era să se 
repeadă pe punte, să se caţăre pe arboradă, în timp ce 


Prichindel ar fi preferat, de bună seamă, să le viziteze cala 
şi să le vadă încărcătura... 

Însă, până în clipa aceea, niciunul nici celălalt nu 
îndrăznise să se urce la bordul unor asemenea nave fără 
îngăduinţa căpitanului - un personaj despre care îşi făceau 
o idee nemaipomenită!... Nici vorbă să-i ceară aşa ceva, 
asta ar fi fost cu mult peste curajul lor! Gândiţi-vă şi 
dumneavoastră, doar căpitanul era,al doilea stăpân după 
Dumnezeu”, cum auzise Prichindel spunându-se şi cum i-o 
repetase el lui Bob! 

Aşadar, această dorinţă a celor doi copii nu se îndeplinise 
încă. Să nădăjduim însă că au să şi-o împlinească într-o 
bună zi... ca, de altfel, atâtea alte năzuinţe care aveau să se 
mai trezească într-înşii. 

Capitolul VIII FOCHISTUL-ŞEE. 

Astfel s-a încheiat anul 1882, care s-a caracterizat - la 
activul şi pasivul lui Prichindel - prin atâtea alternări de 
noroc şi nenorociri - risipirea familiei Mac Carthy despre 
care nu mai avea nici o Ştire, cele trei luni petrecute la 
Trelingar-castle, întâlnirea cu Bob, instalarea lor la Cork, 
afacerile lui înfloritoare. 

Si, dacă negoţul n-a ajuns să se micşoreze în timpul 
primelor luni ale noului an, părea în schimb că atinsese 
nivelul său cel mai înalt. Înţelegând că nu mai există 
posibilităţi să-l extindă, Prichindel era tot timpul muncit de 
ideea de-a pune la cale vreo operaţie mai rodnică - nu la 
Cork, se înţelege, ci într-un oraş de seamă al Irlandei... lar 
gândul său se îndrepta către Dublin... De ce nu s-ar ivi oare 
o împrejurare fericită? 

S-au scurs astfel lunile ianuarie, februarie şi martie. Cei 
doi copii trăiau economisind penny cu penny. Din fericire, 
mica lor sumă de bani a crescut, mulţumită vânzării unui 
anumit articol, care le-a adus - pentru scurtă vreme, - un 
beneficiu frumuşel. Era vorba despre o broşură politică, în 
legătură cu alegerea domnului Parnell în Camera 
Comunelor, pe care Prichindel fusese singurul îndreptăţit s- 


o vândă pe străzile din Cork şi Queenstown. Voia cineva să 
cumpere această broşură, trebuia să i se adreseze lui şi 
numai lui, iar Birk o căra, teancuri-teancuri, în spinare. A 
fost un adevărat succes şi când, la începutul lui aprilie, au 
încheiat conturile, în casă existau treizeci de lire, 
optsprezece şilingi şi şase pence. Niciodată nu se văzuseră 
băieţii atât de bogaţi. 

Atunci s-au iscat discuţii în legătură cu problema de-a 
închiria sau nu o mică prăvălioară în preajma gării. Ar fi fost 
atât de frumos să te afli la tine acasă! Drăcuşorul ăsta de 
Bob care nu se temea de nimic, se gândea că... Daţi-vă şi 
dumneavoastră seama: acest magazin, cu tejgheaua lui cu 
ziare şi articole de librărie, cu un patron de unsprezece ani 
şi un vânzător de opt - negustori cu autorizaţie, la care 
perceptorul ar veni să încaseze taxele! Da, era cât se poate 
de ispititor şi cei doi copii atât de vrednici de-a fi luaţi în 
seamă, ar fi găsit cu siguranţă credit... Clientela nu le-ar fi 
lipsit. Astfel încât, Prichindel se gândea la feluritele riscuri, 
cântărind argumentele pentru şi împotriva unei asemenea 
hotărâri... Şi apoi, gândul lui neabătut era să se ducă la 
Dublin, unde îl atrăgea nu ştiu ce soi de presimţire în 
privinţa propriei sale soarte. În sfârşit, şovăia, se lăsa greu 
la stăruinţele lui Bob, până când s-a ivit o anume 
împrejurare care avea să-i hotărască viitorul. 

Era în 8 aprilie, o duminică. Prichindel şi Bob îşi făcuseră 
planul să-şi petreacă ziua la Queenstown. Cea mai de seamă 
atracţie a acestei partide de plăcere urma să fie masa de 
prânz şi cina, luate într-o modestă cârciumioară pentru 
marinari. 

— Vom mânca peşte?... a întrebat Bob. 

— Da, i-a răspuns Prichindel, ba chiar şi homari sau, în 
lipsa lor, crabi, dacă vrei tu... 

— Oh, da... eu vreau! 

Copiii şi-au pus hainele lor cele mai frumoase, bine 
curățate, şi-au încălţat pantofii bine lustruiţi şi iată-i porniţi 


la drum dis-de-dimineaţă, împreună cu Birk, periat cum se 
cuvine. 

Vremea era minunată, soarele strălucea primăvăratic, 
bătea o uşoară briză, destul de caldă. Drumul pe Lee în jos, 
la bordul unui feribot, a fost o adevărată încântare. Pe 
punte se aflau nişte muzicanți, virtuozi ai străzii, a căror 
muzică a stârnit admiraţia lui Bob. Ziua se anunţa cât se 
poate de plăcută şi ar fi fost nemaipomenit dacă s-ar fi 
încheiat, la fel. 

Abia debarcase pe cheiul din Queenstown, că Prichindel a 
şi zărit un han cu firma „La bătrânul marinar”, gata 
pregătit, după cât se părea, să-i primească. 

Chiar la uşă, într-un hârdău, o jumătate de duzină de 
crustacee îşi agitau cleştii şi labele, aşteptând ora clocotului 
final, dacă vreun consumator binevoia să plătească preţul 
cerut. De la o masă aşezată lângă fereastră, puteai vedea 
tot timpul navele amarate la estacadele portului. 

Prichindel şi Bob se pregăteau deci să pătrundă în acest 
loc al desfătărilor, când, atenţia le-a fost atrasă de un mare 
bastiment, sosit din ajun, aflat în escală la Queenstown şi 
care-şi făcea toaleta duminicală. 

Era Vulcan, un steamer de opt-nouă sute de tone, venind 
din America şi urmând să pornească iarăşi a doua zi în 
direcţia Dublin. Cel puţin aşa le-a spus un bătrân matelot 
purtând pe cap o pălărie din pânză impermeabilă de 
culoare gălbuie, răspunzând la întrebările ce-i fuseseră 
puse. 

Or, pe când tocmai examinau amândoi această navă, 
ancorată la jumătate de cablu de chei, un flăcău înalt, cu 
chipul mânjit de cărbune, s-a apropiat de Prichindel, l-a 
privit, a căscat o gură cât o şură, apoi a strigat: 

— Tu... tu!... Tu eşti? 

Prichindel a rămas foarte tulburat şi Bob nu mai puţin 
decât dânsul. Auzi dumneata, individul ăsta îl tutuia!... Şi 
mai era şi un negru pe deasupra!... Fără îndoială, nu putea 
să fie decât o confuzie la mijloc. 


Dar iată că presupusul negru, tot sucindu-şi şi răsucindu-şi 
capul, a devenit şi mai convingător. 

— Eu sunt... Nu mă mai recunoşti?... Eu sunt... De la 
ragged-school... Grip! 

— Grip! a repetat Prichindel. 

Grip era, într-adevăr, şi s-au aruncat unul în braţele 
celuilalt, sărutându-se cu atâta înfocare, încât Prichindel a 
ieşit din îmbrăţişare negru ca un cărbunar. Ce bucurie pe ei 
că se revedeau! Fostul supraveghetor de la ragged-school 
era acum un vlăjgan de douăzeci de ani, dezgheţat, viguros, 
bine făcut, care n-ar fi reamintit câtuşi de puţin de cel ce 
fusese ţapul ispăşitor al zdrenţăroşilor din Galway, dacă nu 
şi-ar fi păstrat înfăţişarca sa blajină de odinioară. 

— Grip... Grip... Tu eşti... Tu eşti!... nu înceta să repete 
Prichindel. 

— Da... eu... şi nu te-am uitat niciodată, my boy! 

— Şi tu eşti matelot acum...? 

— Nu... fochist la bordul lui Vulcan. 

Denumirea de fochist l-a făcut pe Bob să fie foarte 
impresionat. 

— Ce puneţi dumneavoastră la foc, domnule? a întrebat el. 
Supa...? 

— Nu, puştiule, i-a răspuns Grip, eu fac foc în căldarea cu 
aburi care face să ne meargă maşina, care face să ne 
meargă vaporu'! 

Şi, în acel moment, Prichindel i l-a prezentat pe Bob 
fostului său protector de la ragged-school. 

— Un soi de frate, i-a spus el, pe care l-am întâlnit la 
drumul mare... şi care te cunoaşte de minune, căci i-am 
povestit adesea istoria noastră a amândurora!... Ah, bunul 
meu Grip, ce de lucruri cred că ai să-mi spui... de mai bine 
de şase ani de când ne-am despărţit! 

— Şi tu nu? l-a întrebat, la rândul său, fochistul. 

— Ei bine, vino!... Hai să iei masa împreună cu noi... în 
cârciuma asta, unde tocmai era să intrăm... 


— Ah, nu! a replicat Grip. Voi o să luaţi masa cu mine! Dar, 
mai înainte, urcați la bord... 

— La bordul lui Vulcan? 

— Da. 

La bord... amândoi? Lui Bob şi lui Prichindel nu le venea 
să-l creadă pe Grip. Era ca şi cum le-ar fi propus să-i ducă 
în paradis! 

— Dar câinele nostru? 

— Care câine? 

— Birk. 

— Animalu' ăsta ce se tot învârte în juru' meu... e câinele 
vostru? 

— Ele prietenul nostru, Grip... Un prieten... cam în felul 
tău! 

Vă rog să mă credeţi că Grip s-a simţit măgulit de 
comparaţie şi că Birk a primit din partea lui o mângâiere 
prietenească! 

— Dar căpitanul?... a făcut Bob, care vădea o şovăială cât 
se poate de firească. 

— Căpitanul a coborât pe țărm şi şefu' de echipaj are să vă 
întâmpine ca pe nişte milords! 

În privinţa asta, Bob nu se îndoia defel... în tovărăşia lui 
Grip, era de la sine înţeles... Un fochist şef... este cineva! 

— Şi, de altminteri, a reluat Grip, trebuie să fac niţică 
toaletă: să mă spăl pe cap şi pe picioare, acum că tot mi-am 
isprăvit serviciu'. 

— Aşadar, Grip, tu ai să fii liber toată ziulica...? 

— Toată ziulica. 

— Ce idee minunată am avut noi, Bob, să venim azi la 
Queenstown! 

— 'Te cred şi eu, a făcut Bob. 

— Şi ce-i mai rău, a spus Grip, e că şitu tre' să te speli pe 
faţă, pentru că te-am înnegrit tot, Prichindel! 'Tot aşa te 
cheamă şi acum...? 

— Da, Grip. 

— Îmi place mai mult aşa. 


— Grip... aş vrea să te mai sărut o dată... 

— Nu te sfii, my boy, de vreme ce tot o să-ţi moi nasu' într- 
un hârdău! 

— Am voie şi eu? a întrebat Bob. 

— Şi tu la fel, puştiule! 

Ceea ce s-a şi întâmplat şi a făcut ca Bob să arate la fel de 
negru ca şi Grip. 

Aveau să fie chit dacă-şi săpuneau faţa şi mâinile la bordul 
lui Vulcan, în cabina unde se culca fochistul şef. La bord... în 
cabină... lui Bob nu-i venea să-şi creadă urechilor! 

O clipă mai târziu, cei trei prieteni - fără a-l uita însă pe 
Birk - se îmbarcau în youyou 
[86]pe care Grip îl conducea vâslind cu rama din pupa - 
spre nemaipomenita încântare a lui Bob de-a fi balansat în 
acest chip - şi, în mai puţin de două minute, ajunseseră 
lângă Vulcan. 

Şeful de echipaj i-a făcut lui Grip un semn cu mâna -un 
semn de sinceră prietenie - şi numaidecât fochistul şi-a 
îndemnat prietenii să coboare prin tambuchiul camerei 
cazanelor, lăsându-l pe Birk să alerge pe punte. 

În cabină, un lighean pus la picioarele cuşetei lui Grip a 
fost umplut cu apă limpede şi curatăceea ce le-a îngăduit 
tuturor să-şi recapete culoarea naturală. Apoi, în timp ce se 
îmbrăcau iar, Grip le-a spus povestea lui. 

Cu ocazia incendiului de la ragged-school, destul de grav 
rănit, fusese internat în spital, unde a rămas vreo şase 
săptămâni. A ieşit de acolo perfect sănătos, dar la fel de 
lipsit de mijloace ca mai înainte. Oraşul se ocupa atunci de 
reinstalarea şcolii zdrenţăroşilor, căci aceşti nenorociţi nu 
puteau fi lăsaţi să stea pe stradă. Dar, aducându-şi aminte 
de cei câţiva ani petrecuţi în acel mediu îngrozitor, Grip nu 
mai simţea câtuşi de puţin dorinţa de-a se întoarce acolo. 
Nu-l trăgea deloc inima să-şi petreacă viaţa între domnul 
O'Bodkins şi bătrâna Kriss, ca să-i supravegheze pe 
netrebnicul de Carker şi tovarăşii acestuia. Şi, de altfel, 
Prichindel nu se mai afla acolo. Grip ştia că fusese luat şi 


dus de o doamnă frumoasă. Unde anume?... Habar n-avea 
şi, după ce a ieşit din spital, toate cercetările făcute în 
această privinţă au rămas fără nici un rezultat. 

lată deci că Grip a părăsit oraşul Galway şi a început să 
bată drumurile districtului. Între timp, a mai găsit câte ceva 
de lucru pe la ferme, în perioada recoltării. Ceea ce îl 
neliniştea era faptul că nu găsea un loc permanent de 
muncă. A mers astfel, la voia întâmplării, din târg în târg, 
abia izbutind să se descurce, dar se simţea mai puţin 
nefericit decât fusese pe vremea când era la ragged-school. 

Un an mai târziu, Grip ajunsese la Dublin. Atunci i-a venit 
ideea să navigheze, să se facă marinar. Meseria asta i se 
părea mai sigură, mai „hrănitoare” decât oricare alta. Însă, 
la optsprezece ani, este prea târziu ca să te faci mus, ba 
chiar şi elev-marinar. Ei bine, pentru că nu mai era la vârsta 
să se îmbarce ca matelot, întrucât nu ştia nimic despre ceea 
ce ar fi avut de făcut, urma să se angajeze ca rujar 
[86]. Asta şi făcuse, la bordul lui Vulcan. Să locuieşti în 
fundul buncărelor, să respiri un aer sufocant, poate că 
acesta nu era un ideal de bunăstare. Bine! Grip era curajos, 
muncitor, hotărât şi avea viaţa asigurată. Cumpătat, 
sârguincios, el s-a obişnuit iute cu disciplina de la bord. 
Niciodată nu şi-a atras vreo mustrare. A cucerit respectul 
căpitanului şi al ofiţerilor săi, care au început să se 
intereseze de acest nefericit fără familie. 

Vulcan naviga de la Dublin spre New York sau câtre alte 
porturi de pe litoralul răsăritean al Americii. Timp de doi 
ani, Grip a traversat de nenumărate ori Oceanul, fiind 
însărcinat cu nivelarea cărbunelui în buncăre şi cu 
transportul combustibilului. Apoi, a devenit ambițios. A 
cerut să fie folosit ca fochist, sub ordinele maşiniştilor. L-au 
pus la încercare şi el n-a întârziat să-şi mulţumească şefii. 
Astfel încât, după ce şi-a isprăvit ucenicia, i s-a încredinţat 
postul de fochist-şef şi, în această calitate, l-a regăsit 
Prichindel, pe fostul său tovarăş de suferinţă de la ragged- 
school pe cheiurile din Queenstown. 


Se înţelege de la sine că bunul băiat, dând dovadă de o 
purtare fără cusur şi neavând defel gust pentru 
chiolhanurile de pe uscat şi nici poftă să ajungă un chefliu 
înrăit cum sunt atâţia în marina comercială, vrusese 
întotdeauna să pună deoparte ceea ce câştiga. Avea, aşadar, 
câteva economii pe care le vedea sporind lună de lună - 
vreo şaizeci de lire, ce nu intenţionase niciodată să le 
investească. Îi venise însă ideea să scoată un profit de pe 
urma banilor lui. Nu-i aşa că era ceva de nemaipomenit ca 
Grip să aibă parale de investit în afaceri? 

Aceasta a fost povestea pe care Grip a istorisit-o plin de 
voie bună, la care Prichindel a replicat istorisindu-i-o pe a 
lui. Ei, aceasta era mult mai plină de frământări şi Grip nu- 
şi putea crede urechilor când a auzit vorbindu-i-se despre 
succesele dramatice ale domnişoarei Anna Waston, despre 
viaţa cinstită şi fericită a fermierilor de la Kerwan, despre 
nenorocirile ce loviseră familia, acum risipită care încotro şi 
despre care nu mai avea veşti, apoi despre belşugul de la 
Trelingar-castle şi despre isprăvile contelui Ashton şi, în 
sfârşit, despre modul cum luaseră sfârşit toate astea. 

Bob a trebuit să dea şi el câteva desluşiri asupra biografiei 
sale. Biografia lui Bob!... Dumnezeule, cât era de simplă; nu 
avea niciuna. Viaţa lui nu începea cu adevărat decât din 
ziua în care fusese cules de pe drumuri sau, mai curând, 
pescuit din râu, atunci când vrusese cu tot dinadinsul să 
moară... 

În ce-l priveşte pe Birk, povestea lui era aceea a tânărului 
său stăpân. Atâta doar că el s-a abținut să le-o istoriscască, 
lucru pe care l-ar fi făcut - fără îndoială - dacă ar fi fost 
rugat frumos. 

— Şi, în prezent, este timpu' să mergem să prânzim! a 
spus fochistul-şef de pe Vulcan. 

— Nu mai înainte de a fi vizitat nava! i-a răspuns 
Prichindel cu vioiciune. 

— Şi de a ne fi căţărat în vârful catargelor! a adăugat Bob. 

— După cum veţi dori, boys! a replicat Grip. 


La început au coborât în cală, trecând prin panourile 
punţii. De ce încântare a mai fost cuprins tânărul nostru 
neguţător să vadă asemenea impunător arimaj de mărfuri: 
baloturi de bumbac, butoaie de zahăr, saci de cafea, lăzi de 
toate soiurile cuprinzând produsele exotice ale Noului- 
Continent. Trăgea adânc în piept mirosul acesta 
pătrunzător de comerţ. Şi când te gândeşti că toate 
mărfurile-astea fuseseră cumpărate în depărtări pe contul 
armatorilor lui Vulcan, care aveau să le vândă iarăşi pe 
pieţele Regatului-Unit... Ah! dacă, vreodată, şi Prichindel... 

Grip i-a întrerupt acest frumos vis, invitându-l pe boy să 
urce înapoi pe punte, spre a-l conduce la cabinele 
căpitanului şi ale ofiţerilor, rânduite sub dunetă, în timp ce 
Bob, căţărându-se pe grilele şarturilor, călărea pe barele 
arborelui trinchet. Nu, niciodată în viaţa lui nu fusese mai 
fericit, mai voios, mai mlădios, nu se maimuţărise mai mult! 
Şi poate că avea într-însul stofă de mus...? 

La ora unsprezece, Grip, Prichindel şi Bob erau aşezaţi 
dinaintea unei mese în cârciumă Old Seeman, iar Birk 
şedea în fund, cu botul la înălţimea feţei de masă. Şi vă 
puteţi închipui ce poftă de mâncare aveau cu toţii! 

Dar ce prânz vrusese Grip să le ofere pe cheltuiala lui: ouă 
cu unt încins, jambon rece întovărăşit de un fremătător 
aspic de culoarea aurului, brânză de Chester, totul stropit 
cu o excelentă bere spumoasă! Ei au mai mâncat homar - 
nu vulgarul crab al săracului - ci homar adevărat de 
culoare albă-roz în carapacea sa înroşită de apa clocotită, 
homarul bogătaşilor, pe care Bob l-a declarat superior a tot 
ceea ce s-ar putea născoci ca „să-ţi vâri în burtă!” 

Este de la sine înţeles că mâncarca bună nu-i împiedica 
defel să stea de vorbă. S-a vorbit cu gura plină şi, dacă asta 
nu se face la oamenii bine crescuţi, tinerii noştri convivi s-ar 
fi dezvinovăţit, dacă li s-ar fi atras atenţia, spunând că nu 
aveau deloc timp de pierdut. 

Şi atunci, ce de amintiri au mai schimbat între dânşii Grip 
şi Prichindel, de pe vremea când sufereau existenţa aceea 


degradantă de la ragged-school. Şi întâmplarea cu 
sărmanul pescărugş... şi faimoasa vestă de lână primită în 
dar... şi mârşăviile lui Carker...! 

— Ce s-a mai întâmplat cu ticălosu' ăla? a întrebat Grip. 
— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu, i-a răspuns Prichindel. 
Cea mai mare nenorocire ce mi s-ar putea întâmpla ar fi să 

mă întâlnesc iar cu el. 

— Fii liniştit, n-ai să te întâlneşti cu el neam! Da', pentru 
că tu vinzi maldăre de ziare, my boy, te sfătuiesc să le şi 
citeşti din când în când! 

— Asta şi fac. 

— Ei bine... ai să citeşti într-una din zilele-astea că 
potlogaru' ăla a murit de... cânepă! 

— Spânzurat adică?... Oh, Grip...! 

— Da... spânzurat! Şi funia asta... n-are cum s-o mai fure! 

Apoi, le-au venit iar în minte amănunte privitoare la 
incendiul şcolii. Grip îl salvase pe copil cu riscul propriei 
sale vieţi şi acum era pentru prima oară când acesta avea 
ocazia să-i mulţumească şi i-a mulţumit strângându-i 
mâinile. 

— Dar să ştii că m-am gândit mereu la tine de când ne-am 
despărţit! a spus el. 

— Şi ai avut dreptate, my boy! 

— Numai eu nu m-am gândit la Grip! a strigat Bob cu o 
intonaţie vădind o adâncă părere de rău. 

— Peniru că tu nu mă cunoşteai decât după nume, săracu' 
Bob! i-a răspuns Grip. Acum mă cunoşti... 

— Da, şi am să vorbesc totdeauna despre tine, când o să 
stau de vorbă cu Birk! 

Birk i-a răspuns cu un lătrat ce adeverea cele spuse de 
Bob - ceea ce i-a adus în dar un sandviş gros cu slănină, pe 
care l-a hăpăit dintr-o îmbucătură. Căci, în ciuda a ceea ce îl 
asigurase Bob, nu prea părea să-i placă homarul. 

Lui Grip i s-au pus atunci întrebări despre călătoriile sale 
în America. El le-a vorbit despre marile oraşe din Statele 
Unite, despre industriile lor, despre comerţul lor şi 


Prichindel îl asculta cu atâta lăcomie, încât uita să mai 
înghită ceea ce avea în gură. 

— Şi apoi, a băgat de seamă Grip, există oraşe dintr-astea 
mari şi în Anglia şi, dacă ai merge vreodată la Londra, la 
Liverpool, la Glasgow. 

— Da, Grip... ştiu şi eu... Am citit prin ziare... oraşe în care 
se face negoţ... Dar sunt departe... 

— Nu... nu-s cine ştie ce departe. 

— Nu sunt prea departe pentru marinarii care merg acolo 
cu vaporul, în timp ce, pentru ceilalţi oameni... 

— Ei bine... şi Dublinul... a strigat Grip. Nu-i decât la patru 
sute optzeci de kilometri de aici... Trenurile te dau jos acolo 
într-o singură zi... şi nu mai ai nici marea de traversat... 

— Da... Dublin! a murmurat Prichindel. 

Şi, întrucât asta răspundea direct dorinţei sale celei mai 
arzătoare, a căzut pe gânduri. 

— Vezi tu, a reluat Grip, e un oraş frumos, unde se fac mii 
de afaceri... Navele nu se mulţumesc să facă escală, aşa, ca 
aici, la Cork... ele iau încărcături... se întorc cu 
încărcături... 

Prichindel îl tot asculta şi gândul îl purta cu sine... îl purta 
departe... 

— Tu ar trebui să vii să te instalezi la Dublin, a spus Grip. 
Sunt sigur că ai face lucruri mult mai bune ca aici... şi dacă 
ai avea nevoie de ceva bani... 

— Avem economiile noastre, Bob şi cu mine, i-a răspuns 
Prichindel. 

— Te cred şi eu, l-a susţinut Bob, care a scos un şiling şi 
şase pence din buzunar. 

— Şi eu am ceva bani puşi deoparte şi nu ştiu în ce să-i 
vâr! 

— Pentru ce nu-i depui la o bancă? Nu-i investeşti 
undeva...? 

— N-am încredere. 

— Dar atunci pierzi ceea ce ţi-ar putea aduce banii ca 
profit, Grip... 


— E mai bine-aşa decât să pierzi şi ce ai... Ei asta-i, păi, 
dacă n-am încredere în alţii, aş avea încredere în tine, my 
boy şi, dacă tu ai veni la Dublin, care e portu' de 
înregistrare a lu' Vulcan, ne-am vedea adesea! Ce fericire... 
Şi, îţi repet, dacă ţi-ar trebui niscai parale ca să începi un 
negoţ, ţi-aş da bucuros tot ce am,. 

Minunatul băiat era gata s-o facă, numaidecât. Era doar 
atât de fericit, atât de fericit că l-a regăsit pe Prichindel al 
lui... Oare asta nu dovedea că prietenia ce-i legase unul de 
celălalt fusese atât de strânsă încât nici o împrejurare 
neaşteptată n-ar fi putut vreodată s-o distrugă? 

— Vino, deci, la Dublin, a repetat Grip. Vrei să-ţi spun ce 
gândesc eu? 

— Spune, dragă Grip. 

— Ei bine. întotdeauna am avut ideea asta în cap. aşa. că 
tu ai să faci avere... 

— Şi eu la fel, am avut întotdeauna ideea asta! i-a răspuns 
simplu Prichindel, ai cărui ochi sclipeau cu o strălucire 
nemaipomenită. 

— Da... a continuat Grip, eu te văd bogat. într-o bună zi. 
foarte bogat. Atâta doar că nu la Cork ai să câştigi mulţi 
bani! Chibzuieşte bine la ce-ţi zic, că nu trebuie să acţionezi 
fără să chibzuieşti! 

— Aşa cum se şi cuvine, Grip dragă. 

— Şi acum, dacă nu mai e nimic de mâncat. a suspinat Bob 
ridicându-se în picioare. 

— Vrei să spui, mus, că acum nu-ţi mai e foame... 

— Da. poate. nu ştiu... E pentru prima oară că mi se 
întâmplă... 

— Atunci, hai să ne plimbăm, a propus Prichindel. 

Iată, deci, în ce chip s-a încheiat acea după-amiază. Şi ce 
de planuri de viitor şi-au mai făcut cei trei prieteni, în timp 
ce străbăteau cheiurile şi străzile din Queenstown, escortaţi 
de Birk! 

Apoi, când a sosit momentul să se despartă, după ce Grip îi 
condusese pe cei doi copii la debarcaderul feribotului, le-a 


spus: 

— O să ne revedem... Nu se poa' să ne fi regăsit ca să nu 
ne mai revedem... 

— Da, Grip. la Cork. prima oară când Vulcan va mai face 
escală... 

— Şi de ce nu la Dublin, unde rămâne, uneori, cu 
săptămânile? Da. la Dublin, dacă te hotărăşti. 

— Adio, Grip! 

— La revedere, my boy! 

S-au îmbrăţişat atunci cu toată dragostea şi nu fără o 
adâncă emoție, de care niciunul nici celălalt nu căuta să se 
ferească. 

Bob şi Birk şi-au luat şi ei rămas bun şi, după ce feribotul 
s-a desprins de țărm, Grip l-a urmărit multă vreme cu 
privirea, în timp ce vaporaşul urca, gâfâind, cursul fluviului. 

Capitolul IX O IDEE NEGUSTOREASCĂ A LUI BOB. 

O lună mai târziu, pe drumul ce coboară la sud-vest de 
Cork în direcţia oraşului Youghal, străbătând ţinuturile 
răsăritene ale comitatului, un băiat de unsprezece ani şi un 
băieţel de opt împingeau un căruţ pe două roate, pe care ]I 
trăgea un câine mare, legat între hulube. 

Cei doi copii erau Prichindel şi Bob. Câinele, desigur, era 
Birk. 

Vorbele aţâţătoare ale lui Grip dăduseră, în sfârşit, roade. 
Prichindel visa şi înainte de-a se întâlni cu fochistul-şef de 
pe Vulcan - la Queenstown - să părăsească oraşul Cork 
pentru a-şi încerca norocul la Dublin. După această 
întâlnire, el s-a gândit să-şi transforme visul în realitate. 
Dar să nu vă închipuiţi cumva că nu cugetase cu luare- 
aminte la consecinţele unei hotărâri atât de însemnate. De 
ce să nu recunoască? Asta însemna să dea un lucru sigur pe 
ceva îndoielnic. Însă, la Cork, situaţia lui nu mai avea cum 
să se îmbunătăţească. La Dublin, dimpotrivă, un câmp mult 
mai larg se deschidea în faţa activităţii sale. 

Bob, căruia i s-a cerut să-şi dea cu părerea, s-a declarat 
gata să pornească la drum chiar a doua zi şi un sfat al lui 


Bob merita să fie luat în consideraţie. 

A urmat de aici ca eroul nostru să-şi retragă economiile de 
la editor, care nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i facă unele 
observaţii în privinţa planurilor sale de viitor. Atât doar că 
dumnealui n-a izbutit să scoată nimic de la acest copil 
superior vârstei lui şi care nu avea obiceiul de-a se mulţumi 
cu himere - stare de spirit comună irlandezilor din toate 
vremurile. Nu! Prichindel era ferm hotărât să meargă 
numai şi numai pe căile care urcă. Era singurul mijloc de-a 
ajunge sus şi instinctul său precoce îi spunea că faptul de-a 
lăsa oraşul Cork pentru Dublin însemna să se înalțe pe 
drumul viitorului. 

Şi acum, pe ce cale avea să apuce Prichindel şi ce mijloc 
de locomoţie urma să foloscască? 

Drumul cel mai scurt este acela urmat de railway până la 
Limerick şi de la Limerick, de-a curmezişul provineiei 
Leinster, până la Dublin. Mijlocul de transport cel mai rapid 
era deci trenul, pe care să-l ia de la Cork şi să coboare 
dintr-însul de îndată ce se oprea în capitala Irlandei. Însă 
acest mijloc de locomoţie avea neajunsul de-a nu se putea 
folosi decât cheltuind câte o guinee de persoană şi 
Prichindel ţinea prea mult la guineele lui. Când ai picioare, 
şi încă picioare zdravene, pentru ce să ţi le trambalezi prin 
vagoane, ca într-o tărăboanţă? În ceea ce priveşte timpul 
cât urma să dureze călătoria, de ce ar fi trebuit să se 
neliniştească? Nu era nici o grabă: când aveau să ajungă, 
erau buni ajunşi! Oricum, se aflau în sezonul călduros şi 
drumurile comitatului nu sunt deloc proaste din mai şi până 
în septembrie. Dar ce avantaj, ce început bun ar fi fost dacă 
această călătorie, în loc să-i coste din gros, le-ar aduce, 
dimpotrivă, ceva venituri! 

lată care fusese preocuparea tânărului nostru neguţător - 
să câştige bani în loc să-i irosească pe cheltuielile de 
călătorie, să continue din sat în sat, din târg în târg, 
comerţul ce-i izbutise atât de bine la Cork - adică să vândă 


ziare, broşuri, articole de librărie şi papetărie, într-un 
cuvânt să facă negoţ îndreptându-se spre Dublin. 

Şi, pentru a urma acest gen de comerţ, de ce avea nevoie? 
De nimic altceva decât de un cărucior unde să fie pusă 
marfa aceea de mâna a doua a negustorului ambulant, şi de 
o bucată de pânză cerată care să îngăduie ca ea să fie ferită 
de praf sau de ploaie. Sus-pomenitul cărucior pe două roate 
la care fusese înhămat Birk, ce nu refuza să-l tragă înainte, 
urma să fie împins dindărăt de către cei doi copii. O 
porniseră prin urmare de-a lungul şoselelor litoralului, 
deoarece ele fac legătura între oraşe cu oarecare 
însemnătate - Waterford, Wexford, Wicklow de pildă - ca şi 
cu diferite staţiuni balneare, foarte frecventate în perioada 
aceea a anului. Fără îndoială, în asemenea condiţii, erau de 
străbătut aproape trei sute douăzeci de kilometri. Ei bine, 
de-ar fi avut nevoie pentru asta de două luni, de trei luni 
chiar, ce importanţă putea să aibă câtă vreme prăvălia 
ambulantă realiza câştiguri în drumul lor spre ţinta aleasă? 

lată pentru ce, în acea zi de 18 aprilie, la o lună după ce se 
întâlnise cu Grip la Queenstown87, Prichindel, Bob şi Birk, 
unul trăgând, ceilalţi împingând căruţul, umblau pe şoseaua 
dintre Cork şi Youghal, unde au ajuns în cursul aceleiaşi 
dimineţi, fără a se simţi prea obosiţi de etapa străbătută. 

Nu aveau nici un fel de motive de-a se plânge şi, în orice 
caz, lui Birk nici prin cap nu i-ar fi trecut să bombăne. De 
altminteri, copiii nu-l oboseau peste măsură, deoarece pe 
când urcau costişele, îşi dădeau la fel de multă osteneală ca 
şi dânsul. Căruciorul pe două roate fusese un adevărat 
chilipir şi Prichindel profitase de ocazie cumpărându-l de la 
un negustor din Cork. Cât despre marfă, ea era alcătuită 
din ziare cumpărate prin gări, broşuri politice - unele 
dintre acestea doldora de idei şi de stil, totuşi! - hârtie de 
scrisori, creioane, peniţe şi alte asemenea ustensile de 
birou, pachete de tutun din care aveau o mică rezervă, ce 
urma să fie reînnoită de la cei mai buni debitanţi cu firma 
înfăţişând un scoţian de la munte zugrăvit în culori 


ţipătoare, în sfârşit, diferite alte articole mărunte şi 
bibelouri. Toate acestea nu cântăreau prea mult, dar, toate, 
se vindeau cu uşurinţă şi cu un beneficiu frumuşel. 

Ce vreţi? Oamenii de la ţară se interesau de aceşti doi 
copii, unul serios ca un negustor dintr-o bucată, celălalt cu 
o fizionomie atât de surâzătoare, încât ţi-ar fi fost şi ruşine 
să te târguieşti cu el! 

Căruţul a ajuns aşadar la Youghal, un târg de şase mii de 
locuitori, dublat de un port de cabotaj, în fundul estuarului 
fluviului Blackwater. lată un ţinut în care sfântul cartof este 
ţinut în mare cinste! Căci Paddy va putea oare uita vreodată 
că, în împrejurimile Youghalului, sir Walter Raleigh 
[88] a încercat pentru prima oară să cultive aceşti 
tuberculi, ce au devenit, în momentul de faţă, adevărata 
pâine a Irlandei? 

Prichindel şi-a petrecut restul zilei Ia Youghal. El n-a 
consimţit să se odihnească decât după ce şi-a umplut iarăşi 
taraba ambulantă cu mărfuri, care aveau să se isprăvească 
iute pe drumul către Dungarvan. O cină consistentă la masa 
unui han, un pat pentru Bob şi pentru sine, o firidă pusă la 
dispoziţia câinelui - toate astea le-a obţinut ieftin. A doua zi 
s-au îndreptat cu toţii spre cătunul cel mai apropiat, 
oprindu-se pe la ferme, ce se aflau câte una-două la fiecare 
kilometru. De altfel, căruciorul staţiona cel mai adesea pe la 
ferme atunci când se apropia seara, căci era mai bine să nu 
rişte să colinde noaptea pe şosele. Da, era de preferat, în 
ciuda faptului că Birk putea să-şi apere, la nevoie, stăpânul 
şi taraba lui pe două roate. 

Şi, atunci când Prichindel îşi aducea aminte cât avusese el 
altădată de îndurat pe drumurile din Connaught, se gândea 
ce schimbare se petrecuse cu dânsul faţă de epoca aceea! 
Şi ce deosebire între acest căruţ pe două roate şi cotiga 
brutalului 'Thornpipe, acea cutie întunecoasă unde se 
înghesuia, pe jumătate sufocat! Erau lucruri ce nu se 
asemănau câtuşi de puţin între ele, tot astfel cum Birk nu 
semăna defel cu câinele arţăgos al prezentatorului de 


marionete. Eroul nostru nu mai făcea acum să valseze 
familia regală şi înaltele personaje de la curtea Angliei, 
răsucind maşinăria... El nu mai trăia de pe urma pomenilor, 
ci din beneficiile realizate în fiecare zi. Şi apoi, ce încredere 
în viitor îl îmbărbăta în clipa de faţă şi ce nădejde că avea să 
izbutească tot atât de bine la Dublin ca şi la Cork, dacă nu şi 
mai bine încă! 

La ieşirea din Youghal, urmau să treacă peste un pod, ca 
să ajungă la şoseaua dinspre Dungarvan. 

— lată un pod! a strigat Bob. Niciodată n-am mai văzut 
unul atât de lung! 

— Nici eu, i-a răspuns Prichindel. 

Căci, într-adevăr, era vorba despre un pod de cinci sute 
douăzeci şi cinci de metri, aruncat pe deasupra golfului 
Blackwater şi în lipsa căruia copiii şi-ar fi prelungit călătoria 
cu o zi întreagă de mers pe jos. 

Căruţul şi-a rostogolit, aşadar, roatele peste tablierul său 
de lemn, măturat de o briză răcoroasă, suflând dinspre 
apus. 

— E ca şi cum te-ai afia pe un vapor! a băgat de seamă 
Bob, ca un fin observator ce era. 

— Da... Bob... un vapor cu vântul din spate... simţi şi tu 
cum ne împinge de la spate! 

Odată podul străbătut, fără nici o daună, nu le-a mai 
rămas altceva de făcut decât să pătrundă în cuprinsul 
comitatului Waterford, care se învecinează cu comitatul 
Kilkenny din provincia Leinster. 

Prichindel şi Bob nu s-au ostenit peste măsură. Ei 
mergeau fară să se grăbească. Şi de ce s-ar fi zorit? Lucrul 
cel mai important era să vândă şi încă să vândă cu folos 
articolele cumpărate din Youghal înainte de a ajunge la 
Dungarvan, unde aveau să se aprovizioneze cu noi mărfuri. 
Este de la sine înţeles că, în două sau trei zile, căruciorul 
putea fi cărat de la Youghal la Dungarvan. Căci, patruzeci 
sau cincizeci de kilometri, dacă ţinem seama şi de ocolişuri, 
n-ar fi însemnat altceva decât o plimbare de câteva zile. 


Însă, dacă nu existau decât puţine sate în apropierea 
țărmului, ei întâlneau în drum numeroase ferme şi această 
împrejurare oferea posibilităţi de vânzare şi se cuvenea să 
nu piardă ocazia. Calea ferată nu trece prin această zonă 
din preajma litoralului, astfel încât ţăranilor le vine greu să- 
şi facă rost de lucrurile cele mai obişnuite. Prin urmare, 
Prichindel era hotărât să-şi facă meseria de negustor 
ambulant cu conştiinciozitate. 

Şi a izbutit, într-adevăr. Prăvălioara lui a fost pretutindeni 
bine primită. În fiecare seară, după ce-şi găseau un adăpost 
pentru noapte, Bob număra şilingii şi pencele câştigate 
peste zi, iar Prichindel le înscria în „Registrul de casă” în 
coloana încasărilor, faţă-n faţă cu coloana cheltuielilor, unde 
nu figurau decât acelea în scopuri personale - hrană, culcuş 
şi aşa mai departe. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere lui 
Bob decât să înşiruie aceşti bani, nimic nu-i plăcea mai mult 
lui Prichindel decât să-şi socotească averea, nimic nu-l 
încânta mai tare pe Birk decât să stea lungit pe lângă ei, în 
timp ce dânşii îşi puneau afacerile în bună rânduială, 
aşteptând ora ca să meargă la culcare! 

Abia la 3 mai a ajuns căruciorul pe două roate în târgul 
Dungarvan. Şi era gol - nu târgul, ci căruţul - încât 
aprovizionarca cu marfă trebuia făcută pe de-a-ntregul. 
Lucru uşor de înfăptuit, de altfel, întrucât, cu cele şase mii 
cinci sute de suflete ale sale, Dungarvan nu este lipsit de 
oarecare însemnătate. Este un port de cabotaj, deschis spre 
golful cu acelaşi nume, ale cărui maluri sunt legate de o 
şosea lungă de mai bine de un kilometru. Şi aici, acelaşi 
avantaj ca şi la Youghal: poţi traversa golful fără a fi silit să-i 
dai ocol. 

Prichindel a rămas două zile la Dungarvan. Îi venise acum 
o idee nemaipomenită şi anume să cumpere de pe nişte 
cabotiere un stoc de confecţii de lână la preţuri foarte mici 
care, după părerea sa, s-ar fi putut vinde bine la ţară. Nu 
erau nici grele şi nici stânjenitoare, încât Birk nu avea să 
sufere de pe urma sporului de încărcătură. 


Astfel a continuat această călătorie aducătoare de profit. 
Dacă norocul nu avea să-l părăsească, Prichindel ar fi ajuns 
un adevărat capitalist la sosirea lui în capitală! De altfel, nu 
numai că negoţul său ambulant se desfăşura fără incidente 
vrednice de-a fi povestite, dar era lipsit şi de accidente - 
lucru de care, într-adevăr, putea să se felicite. Vremea era, 
mereu, destul de prielnică. Nici o întâmplare neprevăzută 
la drumul mare. Cine ar fi dorit să-i maltrateze pe aceşti 
copii? Şi apoi, nu întâlneşti deloc oameni răi de-a lungul 
coastelor Irlandei de sud. Populaţia de pe aici este lipsită de 
instinctele acelea ce împing la fapte condamnabile. Căci, pe 
deasupra, ea nu trăieşte în cea mai neagră sărăcie ca aceea 
din multe comitate din provinciile Connaught şi Ulster, 
întrucât marea îi aduce câştig. Pescuitul şi cabotajul îi 
hrănesc din belşug pe pescar şi pe matelot, iar agricultorul 
are de câştigat de pe urma vecinătăţii cu dânşii. 

În asemenea condiţii prielnice, căruţul pe două roate a 
trecut de Trenmore, situat la douăzeci şi şapte de kilometri 
de Dungarvan şi a ajuns, două săptămâni mai târziu, la 
Waterford, afiat la douăzeci şi şapte de kilometri de 
Trenmore, chiar la marginea Munsterului. 

Prichindel urma să părăsească în sfârşit această provincie 
în care avusese de îndurat atâtea schimbări de situaţie - 
existenţa sa la Limerick, la ferma Kerwan, la Trelingar- 
castle, călătoria în zona lacurilor de la Killarney, 
începuturile lui negustoreşti la Cork. De altminteri, el şi 
uitase de zilele triste. Nu-şi mai aducea aminte decât de cei 
trei ani petrecuţi în mijlocul familiei Mac Carthy 
[89] şi numai pe aceştia îi regreta, aşa cum îţi pare rău 
după bucuriile căminului părintesc. 

— Bob, a întrebat dânsul, nu ţi-am făgăduit eu, oare, că o 
să ne odihnim la Waterford? 

— Cred şi eu că da, i-a răspuns Bob, însă nu mă simt obosit 
şi, dacă vrei să mergem mai departe... 

— Nu... Hai să rămânem câteva zile aici... 

— Ca să nu facem nimic, aşadar...? 


— Întotdeauna se găseşte câte ceva de făcut, Bob. 

Şi, într-adevăr, e un lucru de nimic să vizitezi un oraş 
atrăgător, de douăzeci şi cinci de mii de locuitori, aşezat pe 
fluviul Suir, ce trece pe sub un pod impunător cu treizeci şi 
nouă de arcade? Să mai adăugăm şi faptul că Waterfordul 
este un port foarte frecventat - amănunt care îl interesa 
întotdeauna pe tânărul nostru neguţător - portul cel mai de 
seamă al Munsterului răsăritean, având linii permanente de 
navigaţie înspre Liverpool, Bristol şi Dublin. 

După ce au ales un han potrivit unde şi-au lăsat căruţul, 
amândoi au pornit-o la plimbare pe cheiuri şi s-au 
preumblat câteva ceasuri bune. Şi cum te-ai putea plictisi 
privind la navele care sosesc, la navele ce pleacă din port? 

— Hei! a făcut Bob. Ce-ai zice dacă ne-am trezi pe nepusă 
masă cu Grip...? 

— Nu, Bob, i-a răspuns Prichindel. Vulcan nu face escală la 
Waterford. Şi am calculat că acum trebuie să fie departe... 
prin părţile Americii... 

— Acolo?... Acolo? a întrebat Bob, întinzând braţul înspre 
orizontul de cer şi apă. 

— Da... cam aşa ceva... şi am motive să cred că se va 
întoarce când noi vom fi ajuns la Dublin. 

— Ce plăcere să te întâlneşti cu Grip. Oare o fi tot aşa de 
negru la faţă...? 

— Se prea poate. 

— Oh! Asta nu te împiedică să-l iubeşti...! 

— Ai dreptate, Bob, căci el m-a iubit, într-adevăr, mult, pe 
vremea când eram atât de nefericit... 

— Da... tot aşa cum ai făcut şi tu cu mine! a răspuns 
copilul, ai cărui ochi străluceau de recunoştinţă. 

Dacă Prichindel s-ar fi grăbit să ajungă la Dublin, ar fi fost 
de-ajuns să ia bilete pe pachebotul destinat transportului de 
călători între Waterford şi capitală. Asemenea traversări se 
fac la preţuri foarte reduse. Toată marfa fiind vândută, 
căruciorul ar fi fost urcat la bord, cei doi băieţi şi câinele s- 
ar fi îmbarcat, plătind numai câţiva şilingi pentru nişte 


locuri la prova şi, în vreo douăsprezece ore, ar fi ajuns la 
destinaţie. şi ce plăcere le-ar fi făcut să navigheze pe 
Canalul Sfântul Gheorghe, la suprafaţa acestei admirabile 
Mări a Irlandei, în apropierca coastelor ce au un aspect atât 
de variat - ce mai, o adevărată traversadă, pe un adevărat 
pachebot! 

Ispititor lucru, cu siguranţă. Atâta doar că Prichindel se 
apucase să chibzuiască, aşa cum făcea dânsul întotdeauna. 
Or, lui i se părea mai avantajos să nu ajungă la Dublin 
înainte de-a se reîntoarce Grip. Grip cunoştea oraşul, el 
avea să-i călăuzească pe cei doi copii în mijlocul acelei 
localităţi aşa de întinse, pe care închipuirea lor o prefăcea 
în ceva peste măsură de mare şi unde n-ar mai fi fost în 
primejdie să se rătăcească. Şi apoi, pentru ce să întrerupă o 
călătorie care începuse atât de rodnic? Spiritul de ordine 
ce-l caracteriza pe Prichindel îi învingea plăcerea pe care i- 
ar fi oferit-o atrăgătoarea excursie maritimă. După ce l-a 
adus pe Bob la o sănătoasă apreciere a împrejurărilor - nu 
fără oarecare caznă, de altfel - s-a luat hotărârea ca ei să-şi 
continue călătoria în aceleaşi condiţii, urcând până la 
Dublin de-a lungul litoralului provinciei Leinster. 

Aşadar, să nu vă prindă mirarea dacă, la trei zile după 
aceea, căruţul pe două roate străbătea comitatul Wexford, 
încărcat din belşug, tras de vigurosul Birk cu neobosită 
vioiciune. Un măgar n-ar fi putut face mai mult, ba nici 
măcar un cal. Ce-i drept, pentru a se căţăra pe costişe, Bob 
se înhăma şi el la hulube, în timp ce Prichindel împingea 
voiniceşte de la spate. 

În fundul golfului Waterford, drumul părăseşte litoralul pe 
care limanurile şi golfuleţele îl festonează atât de capricios. 
Însoţitorii căruciorului au fost atunci nevoiţi să piardă din 
vedere partea aceea a mării unde se conturează capul 
Carnsore, punctul cel mai înaintat al Verdelui Erin în apele 
Canalului Sfântul Gheorghe. 

Însă copiii n-au avut motive prea mari să regrete acest 
lucru. Căci, departe de a trece printr-un ţinut sălbatic şi 


pustiu, acest drum străbate sate şi cătune, leagă fermele 
una de cealaltă, astfel încât feluritele articole din prăvălia 
aceea pe roate au fost vândute la preţuri ridicate. De aceea, 
Prichindel n-a ajuns la Wexford mai înainte de 27 mai, în 
ciuda faptului că distanţa în linie dreaptă de la Waterford şi 
până acolo nu măsoară nici cincizeci de kilometri. Dar ce de 
ocolişuri, ce de cotituri la dreapta şi la stânga mai fusese 
silit căruţul pe două roate să facă! 

Wexfordul este mai mult decât un târg oarecare: este un 
oraş de douăsprezece până la treisprezece mii de locuitori, 
situat în preajma fluviului Slaney, în apropiere de vărsarea 
acestuia în mare. Ai fi zis că este un orăşel englezesc care a 
fost transportat într-unul dintre comitatele Irlandei. 
Aceasta se explică prin faptul că Wexford a fost prima 
garnizoană pe care englezii au înfiinţat-o pe teritoriul 
irlandez şi, după ce aşezarea a devenit oraş, piaţa centrală 
şi-a păstrat înfăţişarea de la început. Poate că Prichindel va 
fi fost oarecum mirat să vadă atâtea ruine strânse laolaltă, 
metereze pe jumătate distruse, zidurile dintre bastioane 
sparte. Adevărul este că el nu cunoştea istoria acestui ţinut 
pe vremea lui George al III-lea, în timpul cumplitelor lupte 
dintre protestanți şi catolici, oribilele măceluri făptuite şi de 
o parte şi de cealaltă, incendiile şi distrugerile care le 
însoțeau. Şi poate că era mai bine că habar n-avea, 
deoarece se păstrează aici înspăimântătoare amintiri, dintr- 
acelea ce însângerează prea multe pagini din trecutul 
Irlandei. Şi le-ar fi aflat prea curând, dacă şi-ar fi îngăduit 
măcar o singură zi de răgaz. 

Părăsind oraşul Wexford, căruciorul, umplut iarăşi cu 
multă grijă, a trebuit să se îndepărteze din nou de coastă, 
pe care n-avea s-o regăsească decât douăzeci şi cinci de 
kilometri mai departe, în împrejurimile portului Arklow, însă 
asta nu era prilej de nemulţumire, din două motive. 

Cel dintâi este acela că populaţia e mai deasă în partea 
aceea a comitatului, satele aproape învecinate, fermele 
destul de apropiate una de alta, mulţumită căii ferate care, 


trecând prin Arklow şi Wicklow, pune oraşul Wexford în 
legătură cu Dublinul. 

Cel de al doilea e că ţinutul este încântător. Drumul 
pătrunde în mijlocul unor codri deşi - hăţişuri mari de 
stejari şi de fagi, printre care se înalţă stejarul negru, atât 
de bătător la ochi în pământul gaelic 
[90]. Câmpia este aici stropită din belşug de apele fluviului 
Slaney, ale fluviului Ovoca şi ale afluenților lor, la fel cum 
fusese scăldată - vai - în sânge, în perioada disensiunilor 
religioase! Şi când te gândeşti că tocmai în acest colţişor de 
sol irlandez, bogat în zăcăminte de sulf şi de cupru, 
însufleţit de cursurile de apă coborâte din munţii învecinaţi, 
cărând cu sine bucățele de aur, fanatismul a dus la 
cutremurătoare violenţe! Urmele acestora se regăsesc şi 
astăzi la Enniscorthy, la Ferns şi în alte multe localităţi, ba 
chiar şi la Arklow, unde soldaţii regelui George, în anul 
1798, au înfrânt treizeci de mii de rebeli - astfel erau atunci 
numiţi aceia care îşi apărau patria şi credinţa! 

Prichindel, care poposise în portul Arklow, a găsit de 
cuviinţă că trebuie să acorde o zi de odihnă personalului 
său de serviciu - cuvinte îndreptăţite dacă binevoim a-l 
considera pe Birk ca fiind o persoană. 

Arklow, cu cei cinci mii şase sute de locuitori ai săi, 
alcătuieşte o aşezare pescărească unde domneşte 
întotdeauna o mare însufleţire. Portul este despărţit de 
largul mării prin mari bancuri de nisip. La poalele stâncilor, 
îmbrăcate în varec 
[91] verzui, se culeg stridii în cantităţi considerabile, astfel 
încât aici ele nu costă mult. 

— Sunt sigur că n-ai mâncat niciodată stridii, nu-i aşa? l-a 
întrebat Prichindel pe mâncăciosul de Bob. 

— Niciodată! 

— Şi n-ai vrea să guşti? 

— Ba aş vrea, cum să nu. 

Bob vroia întotdeauna, cum să nu vrea? Atâta numai că 
doar a încercat, căci nu a mâncat decât una singură. 


— Îmi place mai mult homarul! a spus el după aceea. 

— Asta pentru că eşti încă prea tânăr, Bob! 

La care, Bob i-a replicat că nici nu cere altceva decât să 
stingă vârsta judecății cumpănite, când poţi aprecia cum se 
cuvine asemenea moluşte. 

La 19 iunie, în cursul dimineţii, amândoi şi-au încheiat 
etapa la Wicklow, capitala comitatului cu acelaşi nume, ce 
se învecinează cu comitatul Dublin. 

Ce mai ţinut admirabil străbăteau ei acum, unul dintre 
cele mai neobişnuite din Irlanda, aproape la fel de 
frecventat ca şi regiunea lacurilor de la Killarney! Ce 
ansamblu plin de pitoresc şi varietate, parcă anume 
întocmit pentru încântarea privirilor! Ici şi colo munţi care 
se iau la întrecere cu cele mai frumoase înălţimi din 
Donegal şi Kerry, lacuri naturale ca Bray şi Dan de pildă, ale 
căror ape limpezi oglindesc monumentele rămase din 
vechime, risipite pe malurile lor; apoi, la confluenţa cu 
fluviul Ovoca, valea aceea a râului Glendalough, cu 
turnurile sale înlănţuite de iederă, cu vechile ei capele 
ridicate pe malul unui lac mărginit de morene scânteietoare 
şi vâlceaua îmbogăţită cu şapte biserici purtând hramul 
sfântului Kevin, unde dau năvală pelerinii din întregul Erin! 

Dar ce se mai întâmpla cu turneul comercial?... Ei bine! 
acesta mergea din ce în ce mai bine. Tinerii negustori 
ambulanți erau întâmpinați întotdeauna la fel! Ah, ce 
departe se aflau dânşii de comitatele sărace dinspre nord- 
vest, în această porţiune relativ bogată a Irlandei! Ca se 
resimțea de urmările apropierii de marea capitală! Căci, 
într-adevăr, pornind de la Arklow, drumul de coastă leagă 
între ele numeroase staţiuni balneo-climaterice, frecventate 
încă din acel anotimp de familiile de gentry din Dublin. 
Toată această lume elegantă avea buzunarele doldora de 
bani, în staţiunile de aici circulau mai multe guinee decât 
circulă şilingii prin târgurile din comitatele Sligo şi Donegal. 
Era însă nevoie de ceva talent spre a le atrage în casa de 
bani a tânărului nostru neguţător. Or, asta se şi înfăptuia, 


puţin câte puţin şi, cu siguranţă, Prichindel avea să-şi 
dubleze averea înainte de-a ajunge la capătul călătoriei. 

Şi apoi, lui Bob i-a venit o idee... da, o idee... foarte 
originală, o idee care nu-i trecuse prin cap fratelui său mai 
mare, dar care îi venise lui... o idee ce trebuia să producă 
sută la sută beneficii, trăgând foloase de pe urma ei în 
lumea aceea a copiilor bogaţi, oaspeţii obişnuiţi ai plajelor 
de la Wicklow - în sfârşit, o idee genială! 

Bob, după cum o dovedise de nenumărate ori, se pricepea 
de minune să prindă păsările în cuib, iar cuiburile de păsări 
se găsesc din belşug prin copacii de pe marginea şoselelor 
Irlandei. 

Până atunci nu trăsese nici un profit de pe urma talentelor 
sale de căţărător - de adevărată maimuţică, la drept 
vorbind! Numai o dată sau de două ori, fie culegând un cuib 
din vârful unui fag, fie înşfăcând o pasăre prinsă în capcană 
- o simplă scândurică sprijinită pe trei bucățele de lemn 
aşezate în forma cifrei 4 - câştigase câteva monede 
vânzându-şi micuţii captivi. Dar, înainte de-a părăsi oraşul 
Wicklow, ideea despre care vorbeam îi încolţise în creier, şi, 
de aici, cererea aceea neaşteptată ca Prichindel să-i 
cumpere o colivie îndeajuns de mare ca să cuprindă vreo 
treizeci de vrăbii, piţigoi, sticleţi, cintezoi şi alte păsărele de 
talie mijlocie. 

— Şi pentru ce, mă rog? l-a întrebat Prichindel. Nu cumva 
ai de gând să te apuci să creşti păsări? 

— Deloc. 

— Atunci, ce vrei să faci cu ele? 

— Să le las să-şi ia zborul. 

— Dacă-i aşa, la ce bun să le mai vâri în colivie? 

Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că Prichindel nu 
putea pricepe nimic din asemenea propunere. Dar a înţeles 
foarte iute, de îndată ce Bob a început să-i explice cum 
stăteau lucrurile. 

Da, Bob îşi propunea să dea drumul păsărilor sale să 
zboare... în schimbul unei sume de bani, se înţelege. 


Purtându-şi colivia ciripitoare, el urma să umble printre 
copiii nu mai puţin ciripitori de pe plajele staţiunilor de pe 
litoral... Şi care ar fi fost acela dintre dânşii care să refuze 
să răscumpere, pentru câteva pence, libertatea drăgălaşilor 
prizonieri ai lui Bob?... Este doar atât de plăcut să vezi cum 
îşi ia zborul o păsărică, atunci când ai plătit pentru ea 
preţul răscumpărării! lată un lucru încântător pentru inima 
unui băieţel şi mai cu seamă a unei fetiţe! 

Bob nu se îndoia de succesul ideii sale şi, pe legea mea, 
Prichindel i-a sesizat numaidecât latura cât se poate de 
practică. De altfel, nimic nu-i costa să încerce. Colivia a fost, 
aşadar, cumpărată şi Bob abia dacă străbătuse un kilometru 
şi jumătate dincolo de Wicklow, că o şi umpluse cu păsări, 
nerâbdătoare să-şi ia zborul. 

Lucrurile au mers de minune în numeroasele staţiuni unde 
familiile bogate, aflate în călătorie balneară, dădeau năvală 
în acel an. Acolo, în timp ce Prichindel era ocupat cu 
vânzarea mărfurilor de pe tarabă, Bob, cu colivia în mână, 
mergea să solicite milostivirea tinerilor gentlemen şi a 
tinerelor misses pentru drăgălaşele sale prizoniere. 
Păsărelele îşi luau zborul în mijlocul unui ropot de aplauze, 
colivia se golea... şi pencele plouau în buzunarele isteţului 
băieţel! 

Ce idee bună îi venise şi cu câtă încântare îşi număra 
seară de seară câştigurile, înainte de-a le adăuga 
încasărilor obişnuite! 

Bray, o localitate pe care numai douăzeci şi trei, douăzeci 
şi patru de kilometri o despart de Dublin, este culcată la 
picioarele unui promontoriu desprins din sistemul munţilor 
Wicklow, dominat de piscul Lugnaquilla, înalt de peste nouă 
sute de metri. Mulțumită unor împrejurimi atât de 
minunate, târgul pare încă şi mai fermecător decât 
Brighton de pe coasta engleză. Cel puţin aceasta este 
părerea domnişoarei de Bovet care dă dovadă, descriind 
frumuseţile Insulei Verzi, de o simţire foarte delicată şi 
foarte artistică. Închipuiţi-vă o îngrămădire de hoteluri, de 


vile sclipitor de albe, de cottages fanteziste, unde localnici 
şi străinii veniţi pe timpul sezonului ajung, laolaltă, să 
numere cinci-şase mii de suflete. Casele, s-ar putea spune, 
mărginesc şoseaua spre Dublin fără întrerupere. Bray este 
legat de capitală printr-un railway, al cărui rambleu dispare 
uneori sub stropii valurilor aduse de hulă, ce pătrunde 
furioasă în strâmtul golf Killiney, închis spre miazăzi de un 
superb promontoriu. Ruinele se îngrămădesc primprejurul 
târgului Bray, dar ce oraş din Insula de Smarald este lipsit 
de ruine? Aici se găsesc ruinele unei vechi abaţii înălțate în 
cinstea sfântului Benedict, apoi un grup de turnuri, 
denumite martello, care slujeau pentru apărarea țărmului 
în veacul al XVIII-lea, fără a mai vorbi despre bateriile de 
coastă care îl apără în secolul al XIX-lea. S-ar părea că, dacă 
te caţări pe pantele promontonului, o lunetă bună îţi 
îngăduie să zăreşti contururile munţilor din Ţara Galilor, 
dincolo de Marea Irlandei. Prichindel n-a putut să verifice 
această afirmaţie, mai întâi pentru că nu avea lunetă şi, mai 
apoi, întrucât a fost nevoie să părăsească târgul Bray mai 
curând decât ar fi găsit dânsul de cuviinţă. 

Lumea copiilor este foarte numeroasă pe plajele acelea 
nisipoase, mângâiate din plin de valuri şi de-a lungul digului 
de la Bray, parade cum mai este el numit. Acolo se adună 
micuţii aceia bogaţi, bucălaţi şi trandafirii, pentru care viaţa 
nu a fost altceva decât un şir de încântări din clipa în care 
au venit pe lume, băieţei certaţi cu şcoala, fetiţe 
zbenguindu-se sub ochii atenţi ai mamelor şi ai 
guvernantelor, însă nu ne-am afla în Irlanda dacă, la Bray 
chiar, mizeria tradiţională nu ar fi fost reprezentată de o 
ceată considerabil de mare de zdrenţăroşi care-şi 
petreceau timpul scormonind prin varecul de pe plajă. 

Primele trei zile au fost cât se poate de fructuoase - din 
punct de vedere comercial, se înţelege, în acest târg. Marfa 
din căruciorul pe două roate a dispărut. De altfel, taraba 
fusese alcătuită în aşa fel, încât să poată plăcea copiilor, 
cuprinzând mai cu seamă jucării dintr-acelea simple, dar 


care aduc beneficii serioase. Păsărelele lui Bob s-au bucurat 
de un succes ce depăşea orice aşteptări. Începând de la 
patru dimineaţa, se ocupa cu întinsul capcanelor şi 
umplerea coliviei, pe care clientela de copii se grăbca s-o 
golească după-amiaza. Cu toate acestea, şederea la Bray nu 
trebuia să se mai prelungească. Ţelul călătoriei era oraşul 
Dublin şi ce bucurie i-ar fi cuprins pe prietenii noştri dacă l- 
ar fi găsit acolo pe Vulcan, ancorat în mijlocul portului, şi pe 
Grip la postul său - Grip de la care nu mai aveau veşti de 
mai bine de două luni de zile! 

Prin urmare, Prichindel se gândea s-o pornească iar la 
drum chiar de a doua zi, însă nu avea cum să prevadă că o 
împrejurare neaşteptată avea să-i grăbească plecarea. 

Lucrurile se petreceau în data de 13 iulie. Pe la opt 
dimineaţa, după ce îşi strânsese capcanele, Bob se întorcea 
spre port cu colivia plină de păsărele - ceea ce urma să-i 
asigure nişte încasări foarte frumoase pentru acea ultimă zi 
de şedere la Bray. 

Nu se vedea încă nici ţipenie de om, nici pe plajă, nici pe 
parade. 

În clipa în care dădea ocol acostamentului digului, Bob a 
dat nas în nas cu trei tineri băieţi de doisprezece până la 
paisprezece ani - nişte gentlemen plini de voie-bună, cu o 
ţinută foarte elegantă, cu bretele de marinari date pe ceafă 
şi bluze de uniformă din lână fină, stacojie, cu nasturi de 
aur, ştanţaţi cu ancora reglementară. 

Mai întâi, Bob s-a gândit să se folosească de această ocazie 
ca să-şi desfacă marfa zburătoare, pe care ar fi avut timp să 
şi-o reînnoiască până la ora când urma să înceapă baia în 
mare. Cu toate acestea, sus-pomeniţii gentlemen, cu aerul 
lor zeflemist, cu purtări prea puţin îmbietoare, l-au făcut 
oarecum să şovăie. Nu dintr-ăştia erau copiii - băieţei sau 
fetiţe - ce făceau de obicei o bună primire captivilor săi. 
Acest trio părea mai degrabă dispus să-şi bată joc de el şi 
de comerţul său, astfel încât i s-a părut mai cuminte să 
treacă mai departe. 


Atâta doar că asta nu le convenea tinerilor băieţi şi, cel 
mai în vârstă dintre ei - un mic domnişor - a cărui privire 
vădea cât este de rău din fire, i-a tăiat calea lui Bob şi l-a 
întrebat pe un ton răstit unde merge. 

— Mă întorc acasă, i-a răspuns copilul cu politeţe. 

— Şi colivia asta...? 

— Este a mea. 

— Şi păsările astea...? 

— Le-am prins în cursă astăzi, dis-de-dimineaţă. 

— Eh, acesta e puştiul care colindă toată plaja, a strigat 
atunci unul dintre cei trei gentlemen. L-am mai văzut eu... îl 
recunosc... Pentru două sau trei pence pune în libertate 
una dintre aceste păsărele! 

— Şi, de această dată, a reluat cel mai mare, îşi vor lua 
zborul cu toatele, pe de pomană! 

Acestea fiind zise, a smuls colivia din mâinile lui Bob, a 
deschis-o şi toată lumea aceea cu fulgi şi pene şi-a luat 
zborul cât o ţineau aripile. 

lată o faptă foarte păgubitoare pentru Bob. Tocmai de 
aceea, băieţelul a început să strige în gura mare, repetând: 

— Păsările mele!... Păsările mele...! 

Iar tinerii domni s-au lăsat pradă unor hohote de râs pe 
cât de nestăpânite, pe atât de imbecile. 

Apoi, din cale-afară de încântați de gluma lor proastă, se 
pregăteau s-o apuce pe parade, când s-au auzit interpelaţi 
în felul următor: 

— Este foarte urât ce aţi făcut dumneavoastră acolo, 
domnilor! 

Dar cine vorbea astfel?... Nimeni altul decât Prichindel, 
care tocmai se apropia, întovărăşit de Birk. El văzuse tot ce 
se petrecuse şi a reluat, cu o voce energică: 

— Da, este foarte urât ce aţi făcut dumneavoastră acolo! 

Şi atunci, după ce-l privise ţintă în ochi pe cel mai mare 
dintre cei trei tineri gentlemen, a adăugat: 

— La urma urmelor, asemenea răutate nu mă miră din 
partea contelui Ashton! 


Căci, într-adevăr, el era, moştenitorul marchizului şi al 
marchizei. Nobila familie a Pibornilor părăsise Trelingar- 
castle spre a veni în această staţiune de pe litoral şi ocupa, 
din ajun, una dintre cele mai confortabile vile din târg. 

— Ah, acesta este ticălosul de groom! a răspuns, pe un ton 
ce vădea cel mai profund dispreţ, contele Ashton. 

— În persoană. 

— Şi, dacă nu mă înşel, iată şi câinele care a cauzat 
moartea prepelicarului meu, nu-i aşa?... Prin urmare, a 
reînviat?... Credeam, totuşi, că i-am făcut de petrecanie! 

— Nu s-ar părea! a replicat Prichindel, care nu se zăpăcea 
defel dinaintea obrăzniciei fostului său stăpân. 

— Ei bine, dacă tot ne-am reîntâlnit, boy rău ce eşti, am să- 
ţi plătesc ceea ce ţi-am rămas dator, a strigat contele 
Ashton, care a înaintat, plin de vioiciune, cu bastonul înălţat 
deasupra capului. 

— Ba dimpotrivă, dumneavoastră aveţi să-i plătiţi lui Bob 
ceea ce i se cuvine pentru păsările lui, domnule Piborne! 

— Ba nu... ţie mai întâi... Uite-aşa! 

Şi, cu o lovitură de baston, l-a izbit pe Prichindel drept în 
piept. Acesta însă, deşi era mai tânăr decât adversarul său, 
era la fel de puternic ca şi dânsul şi cu mult mai curajos. A 
făcut un salt, s-a năpustit asupra contelui Ashton, i-a smuls 
bastonul din mână şi l-a cadorisit cu două palme zdravene. 

Urmaşul Pibornilor a vrut să riposteze... Nu avea însă 
destulă forţă. Cât ai clipi, a şi fost aruncat la pământ şi 
țintuit locului de genunehiul lui Prichindel. 

Cei doi tovarăşi ai săi au vrut să intervină ca să-l elibereze, 
însă şi lui Birk i-a venit atunci ideea să se amestece în 
încăierare, căci înălţându-şi capul, cu botul căscat şi colții 
rânjiţi, i-ar fi învăţat el minte dacă stăpânul său, care între 
timp se ridicase, nu l-ar fi potolit. 

Apoi, acesta din urmă, adresându-se lui Bob, i-a spus: 

— Vino! 

Şi fără să se neliniştească din pricina contelui Ashton şi a 
celorlalţi doi, care tot nu aveau de gând să intre în luptă cu 


Birk, Prichindel şi Bob s-au întors la hanul unde trăseseră. 

Însă, drept urmare a unei scene atât de neplăcute pentru 
amorul-propriu al junelui Piborne, cel mai bun lucru pe 
care-l puteau face era să părăsească oraşul Bray cât mai 
curând cu putinţă. Nu de alta, dar ar fi fost o treabă 
supărătoare dacă persoana bătută ar fi depus plângere, 
indiferent care fusese agresorul. Poate că, dacă ar fi 
apreciat mai bine firea omencască, Prichindel ar fi trebuit 
să gândească astfel: că băiatul acela prost şi înfumurat s-ar 
păzi foarte tare să bată toba în privinţa unei aventuri care 
nu i-ar fi dat decât motive să roşească. Însă, nefiind câtuşi 
de puţin încredinţat că aşa stau lucrurile, şi-a achitat nota, 
l-a înhămat pe Birk la căruţul cu două roate, golit în clipa 
aceea de toată marfa şi, înainte de ora opt dimineaţa, 
părăseau târgul Bray. 

În aceeaşi seară, foarte târziu, tinerii noştri călători au 
ajuns la Dublin, după un traseu de vreo patru sute de 
kilometri, străbătut într-un răstimp de trei luni de la 
plecarea lor din Cork. 

Capitolul X LA DUBLIN. 

Dublin!... Prichindel se află, în sfârşit, la Dublin!... Ia uitaţi- 
vă la dânsul!... Este actorul care atacă marile roluri şi trece 
de la un teatru de târguşor la teatrul unui mare oraş. 

Dublinul nu mai este o modestă reşedinţă de comitat, nu 
mai este Limerick cu cei patruzeci şi cinci de mii de 
locuitori, nici Cork, cu optzeci şi şase de mii de suflete. Este 
o capitală - capitala Irlandei - ce posedă o populaţie de trei 
sute de mii de oameni. Administrat de un lord-primar 
îndeplinind funcţia de guvernator atât militar cât şi civil şi 
care este al doilea funcţionar al insulei, asistat de douăzeci 
şi patru de aldermen 
[92], de doi sherifi şi de o sută patruzeci şi patru de 
consilieri. Dublinul se numără printre oraşele cele mai 
importante ale insulelor britanice. Dar, atâta vreme cât 
docurile îi asigură viaţa comercială, fabricile pe aceea 
industrial, Universitatea şi Academiile pe cea ştiinţifică, 


pentru ce trebuie atunci ca ale sale workhouses să fie încă 
neîndestulătoare pentru săracii săi şi ale lui ragged-schools 
- neîncăpătoare pentru zdrenţăroşii lui? 

Neavând de gând să ceară ajutor nici de la ragged- 
schools, nici de la workhouses, nu-i mai rămânea lui 
Prichindel decât să devină savant, comerciant sau 
industriaş, aşteptând ziua când viitorul va fi făcut dintr- 
însul un rentier. Nimic mai simplu, după cum se vede! 

Oare, în clipa aceasta, eroului nostru nu-i părea rău că a 
părăsit oraşul Cork? Nu credea cumva că a fost prea 
cutezător de a fi urmat sfaturile lui Grip - sfaturi care, de 
altfel, se potriveau cât se poate de bine cu propriile sale 
instincte? A avut el presimţirea că lupta pentru existenţă 
urma să fie într-alt fel mai anevoioasă în mijlocul acestei 
mulţimi de combatanţi?... Nu!... Pornise încrezător şi 
încrederea nu-i slăbise pe drum! 

Comitatul Dublin ţine de provincia Leinster. Muntos în 
partea de sud, relieful său este neted şi vălurit înspre nord 
- se cultivă aici mai cu seamă în şi ovăz, cu producţii destul 
de mari. Dar nu acestea îi asigură bogăţia. Căci bogăţia 
dânsul i-o cere mării şi îndeosebi negoţului maritim care se 
cifrează la un deplasament de trei milioane şi jumătate de 
tone şi la un total de douăsprezece mii de nave, ceea ce îi 
asigură capitalei Irlandei locul al şaptelea printre porturile 
Regatului-Unit. 

Golful Dublin, în fundul căruia se înalţă oraşul, având un 
perimetru de aproape optsprezece kilometri, poate să fie 
comparat cu mult succes cu cele mai frumoase golfuri din 
Europa. El se întinde între portul meridional Kingstown şi 
portul septentrional Howth. În ce priveşte portul Dublin, el 
este alcătuit de estuarul fluviului Liffey. Două ziduri, 
prelungite până în mare spre a cuprinde între ele întreg 
ansamblul portuar, au distrus bara 
[93] care îngreuna pătrunderea navelor şi îngăduie acum 
pacheboturilor cu un pescaj de 6 metri să urce cursul 
fluviului până la primul pod - Carlisle-bridge. 


Se cuvine să ajungi în această capitală venind dinspre 
mare, într-o zi însorită, atunci când perdeaua de neguri a 
eliberat orizontul în întregime, dacă vrei să îmbrăţişezi 
ansamblul dintr-o singură privire. Bob şi Prichindel nu 
avuseseră însă norocul ăsta. Noaptea era întunecoasă, 
atmosfera înceţoşată, atunci când dânşii au ajuns în dreptul 
primelor case ale unei mahalale, după ce urmaseră drumul 
de-a lungul căii ferate pe care trenul face numai douăzeci 
de minute între Kingstown şi Dublin. 

Înfăţişarea pe care o prezentau cartierele de jos la ora 
aceea, în mijlocul negurilor, găurite pe alocuri de luminiţele 
câtorva becuri de gaz aerian, era prea puţin încântătoare şi 
încurajatoare. Căruţul acela pe două roate, tras de Birk, o 
apucase pe străzi înguste şi întortochcate. Ici şi colo se 
întrezăreau case mizere, prăvălii închise, cârciumi deschise. 
Pretutindeni, gloata celor lipsiţi de locuinţe, forfota 
familiilor în fundul magherniţelor lor, ticăloşia beţiei - aceea 
cauzată de whiskey, cea mai înspăimântătoare dintre toate - 
dând naştere la certuri, la înjurături, la violenţe... 

Cei doi copii mai văzuseră asemenea triste lucruri şi prin 
alte părţi, astfel încât nu erau deloc miraţi, nici măcar 
neliniştiţi. Şi, cu toate acestea, prea mulţi copii de vârsta lor 
şedeau întinşi pe treptele din faţa uşilor, pe lângă stâlpii de 
la răspântii, îngrămădiţi unii peste alţii ca mormanele de 
gunoaie, desculți, cu capetele goale, cu trupurile abia 
acoperite de zdrenţe! Prichindel şi Bob au trecut apoi pe 
dinaintea masei nedesluşite a unei biserici - una dintre cele 
două catedrale protestante ale oraşului - restaurată 
mulţumită milioanelor marelui fabricant de bere Lee 
Guiness şi a marelui fabricant de băuturi spirtoase Roe. Din 
turnul ei, deasupra căruia se înalţă o fleşă 
[94] octogonală, fremătând tot din cauza zgâlţâiturii celor 
opt clopote ale carilonului 
[95] său, scăpau dangătele ce vesteau ora nouă seara. 

Bob, foarte obosit după etapa aceea atât de lungă şi de 
rapid străbătută de la Bray încoace, se urcase în cărucior. 


Prichindel împingea căruţul de la spate, ca să-i mai uşureze 
lui Birk strădania. Era în căutarea unui hotel, a unei 
cămăruţe oarecare pentru noapte, chiar dacă avea să fie 
nevoit să umble după ceva mai bun a doua zi. Fără să ştie, 
traversa cartierul numit „Al Libertăţilor”, începând cu 
principala lui arteră, strada Sf. Patrick, ce merge de la 
catedrala sus-pomenită până la cealaltă catedrală 
prostestantă, numită Christ-Church. Strada era largă, 
mărginită de case odinioară confortabile, acum paărăginite, 
din care porneau străduţe nesănătoase, nişte străduţe 
dezgustătoare unde se găseau nenumărate cocioabe - 
magherniţe atât de cumplite, încât te apucau părerile de 
rău până şi după acea cabin a lui Hard, nici mai mult nici 
mai puţin! Şi atunci, un soi de înspăimântătoare aducere 
aminte a trecut parcă prin capul lui Prichindel... Însă, cu 
toate acestea, el nu se mai găsea într-un cătun din 
comitatul Donegal, ci se afla la Dublin, capitala Insulei de 
Smarald, şi avea la dânsul mai multe guinee, câştigate cu 
negoţul său, decât avuseseră vreodată prin buzunare 
monede de un farthing 

[96] toţi coate-goale ăştia la un loc. Astfel încât, n-a căutat 
un loc de odihnă prin ungherele acelea suspecte, unde este 
îndoielnic să te poţi simţi în siguranţă, ci un han aproape 
cuviincios şi în care hrana şi patul să-ţi fie oferite la un preţ 
accesibil. 

Norocul a făcut să găsească ceea ce căuta la mijlocul lui 
Saint-Patrick-street - un hotel cu o înfăţişare modestă şi 
destul de mulţumitor întreţinut, unde a fost adăpostit şi 
căruţul pe două roate. După cină, cei doi copii au urcat într- 
o cămăruţă strâmtă. În noaptea aceea, toate cariloanele 
catedralelor din lume şi toate zgomotele cartierului 
Libertăţilor laolaltă n-ar fi fost în stare să le strice somnul. 

A doua zi, s-au trezit încă din zori. Se cuvenea să facă 
împreună o operaţie de recunoaştere, aşa cum un strateg 
cercetează terenul pe care urmează să dea bătălia. 
Trebuia, apoi, să meargă în căutarca lui Grip, căci nimic n- 


ar fi fost mai uşor de înfăptuit în cazul când Vulcan se 
întorsese la Dublin, portul său de înregistrare. 

— Îl luăm şi pe Birk cu noi?... a întrebat Bob. 

— Se înţelege, i-a răspuns Prichindel. Trebuie să înveţe să 
cunoască oraşul. Şi Birk nu s-a lăsat rugat câtuşi de puţin. 

Oraşul Dublin descrie un oval al cărui diametru mare este 
de vreo cinci kilometri. Fluviul Liffey, intrând pe la apus şi 
ieşind pe la răsărit, îl taie în două părţi aproape egale. La 
vărsarea sa în mare, această arteră navigabilă se uneşte cu 
un dublu canal care încinge localitatea - spre miazănoapte 
Royal-Canal ce merge de-a lungul lui Midland-Great- 
Western-railway, iar spre miazăzi Grand-Canal, al cărui 
traseu, prelungindu-se până la Galway, pune în comunicare 
Oceanul Atlantic cu Marea Irlandei. 

La o oră atât de matinală, foarte puţini oameni circulau pe 
străzi. Lumea se scoală destul de târziu dimineaţa la Dublin 
unde, de altfel, industria cunoaşte o dezvoltare destul de 
modestă. Există puţine uzine, chiar dacă am socoti printre 
ele şi întreprinderile ce prelucrează mătasea, inul, lâna şi 
mai cu seamă ţes poplin, al cărui secret de fabricaţie a fost 
adus odinioară de francezii emigranţi după revocarea 
Edictului din Nantes 
[97]. Nu-i mai puţin adevărat însă că fabricile de bere şi 
distileriile sunt înfloritoare. Astfel, aici se înalţă renumita 
fabrică de whisky a domnului Roe. Tot aici se întinde pe o 
mare suprafaţă fabrica de bere a domnului Guiness, 
valorând o sută cincizeci de milioane de franci, legată 
printr-o reţea de conducte subterane de docul Victoria, de 
unde pornesc o sută de nave ce-i distribuie berea pe cele 
două continente. Dar, dacă industria este primejduită, 
dimpotrivă, comerţul tinde să sporească fără încetare, iar 
Dublinul a devenit cea dintâi piaţă a Regatului-Unit în ceea 
ce priveşte exportul de porci şi de vite mari. Prichindel ştia 
toate lucrurile astea, deoarece le aflase de prin statistici şi 
liste de preţuri, pe care le citea tot făcând comerţ ambulant 
cu ziare şi broşuri. 


Ajungând prin împrejurimile fluviului Liffey, Bob şi 
Prichindel nu pierdeau nimic din ceea ce li se oferea 
privirilor. Bob, foarte limbut de felul lui, pălăvrăgea după 
cum îi era obiceiul: „Ah, biserica asta! Ah, piaţa asta! Ce 
mai clădire uriaşă. Ce scuar frumos!” 

Clădirea aceea era Bursa, Royal-Exchange. În lungul lui 
Dame-street se înălța Primăria, se afla Clubul 
comercianților, o sală de întrunire hărăzită numai 
negustorilor oraşului. Mai departe se ivea Castelul, cocoţat 
pe coama lui Cork-Hill 
[98], cu turnul său rotund, gros şi crenelat şi greoaiele sale 
construcţii din cărămidă. Odinioară fortăreață, restaurată 
de Elisabeth99 dar căreia cu greu i-ai mai regăsi urmele, el 
serveşte drept reşedinţă lordului-locotenent şi drept sediu 
guvernământului civil şi militar. Dincolo de dânsul se 
desenează parcul Stephen, împodobit cu statuia ecvestră a 
lui George l-ul 
[100] turnată în bronz, cu peluze verzi şi umbrit de copaci 
frumoşi, mărginit de case pe cât de triste, pe atât de 
simetrice, printre care cele mai vaste sunt palatul 
arhiepiscopului protestant şi Board-room101 Apoi, pe mâna 
dreaptă se întinde parcul Merrion, unde se înalţă 
străvechiul castel al casei de Leinster 
[102], palatul Societăţii Regale 
[103] cu faţada în stil corintic şi vestibul în stil doric, 
precum şi casa care l-a văzut venind pe lume pe marele 
O'Connell. 

Prichindel, lăsându-l pe Bob să trăncănească verzi şi 
uscate, chibzuia. Căuta să scoată vreo idee practică din 
toate câte le observa în jur. Cum să facă să-şi fructifice mica 
sa avere?... Cărui soi de comerţ să i se dedice ca s-o 
dubleze, să o întreiască...? 

De bună seamă că, mergând la voia întâmplării pe străzile 
mizerabile ce se învecinau cu cartierele bogate, cei doi copii 
s-au rătăcit în mai multe rânduri. Aceasta explică pentru ce, 


la o oră după ce părăsiseră Saint-Patrick-street, ei nu 
ajunseseră încă pe cheiurile fluviului Liffey. 

— Nu este, aşadar, nici un râu pe-aici? tot repeta Bob. 

— Ba da... este un râu care se varsă în port, îi răspundea 
Prichindel. 

Şi îşi continuau excursia de recunoaştere a terenului, 
prelungită din cauza feluritelor ocoluri. Astfel încât, dincolo 
de Castel, s-au trezit dinaintea unui vast ansamblu de 
construcţii cu patru etaje din piatră de Portland 
[104], având o faţadă grecească lungă de o sută de metri. 
Un fronton susţinut de patru coloane corintice, două clădiri 
anexe, în colţuri, decorate cu pilaştri şi atice105. În jurul 
său se desfăşoară un adevărat parc, în care mai mulţi tineri 
se şi dedicau diferitelor exerciţii sportive. Să fi fost aşadar 
un gimnaziu?... Nu, era Universitatea, ce a fost înfiinţată 
încă pe vremea lui Elisabeth, Trinity-College pe numele ei 
oficial. Aceşti tineri erau, prin urmare, studenţi, sportmeni 
pătimaşi, ce rivalizează în îndrăzneală şi antren cu colegii 
lor de la Cambridge şi Oxford. lată deci ceva care nu 
semăna nici pe departe cu ragged-school din Galway, iar 
rectorul va fi fost, cu siguranţă, un cu totul alt personaj 
decât domnul O'Bodkins! 

Bob şi Prichindel au cotit-o atunci la dreapta şi nu 
apucaseră să facă nici o sută de paşi, când băieţelul a 
strigat: 

— Nişte catarge... Zăresc nişte catarge... 

— După cum se vede, Bob... există şi un râu! 

Însă, din arborada aceea nu se vedeau răsărind decât 
vârfurile, pe deasupra caselor înşirate de-a lungul cheiului. 
De aici izvora necesitatea de-a găsi o stradă care să 
coboare spre fluviul Liffey şi iată-i pe amândoi rupând-o la 
fugă în această direcţie, precedaţi de Birk, cu botul în 
pământ şi dând din coadă, de parcă luase urma cuiva. 

În cele din urmă, Prichindel şi Bob au ajuns pe malul drept 
al fluviului Liffey. 

— Cât este de frumos! a spus unul dintre dânşii. 


— Niciodată n-am văzut ceva mai frumos! a răspuns 
celălalt. 

Şi, într-adevăr, la Limerick sau la Cork, pe cursul lui 
Shannon sau al lui Lee, în zadar ai căuta această 
încântătoare privelişte a cheiurilor de granit, mărginite de 
superbe locuinţe - pe dreapta ale familiilor Ushers, 
Aleschant, Wood, Essex, iar pe stânga ale familiilor Ellis sau 
Aran şi hanul cu firma King's Inn, ca să nu le mai pomenim 
pe cele din amonte. 

Atâta doar că nu în această parte a fluviului Liffey vin să 
acosteze navele. Pădurea lor de catarge nu se arată decât 
în aval, într-o crestătură adâncă de pe malul stâng mai cu 
seamă, loc unde pădurea aceasta pare a fi încă şi mai 
deasă. 

— Fără îndoială, astea sunt docurile, nu-i aşa?... a făcut 
Prichindel. 

— Hai într-acolo! i-a răspuns Bob, căruia cuvântul „doc” îi 
stârnea curiozitatea. 

Nimic mai simplu pentru dânşii decât să traverseze fluviul 
Liffey. Cele două cartiere ale Dublinului sunt legate între ele 
prin nouă poduri, iar cel mai răsăritean dintre ele, Carlisle- 
bridge, pune în legătură Westmoreland-street cu Sacke- 
ville-street, care se numără printre cele mai frumoase străzi 
ale capitalei Irlandei. 

Însă, cei doi copii n-au apucat-o pe Sackeville-street, căci 
aceasta i-ar fi îndepărtat de docuri, unde îi atrăgea acel 
talmeş-balmeş de clădiri. În primul rând au cercetat cu 
luare-aminte navele ancorate în apele fluviului Liffey, pe sub 
Carlisle-bridge. Poate că şi Vulcan îşi lăsase acolo ancora la 
apă? Numai că dânşii ar fi recunoscut dintr-o mie steamer- 
ul lui Grip, căci nu uiţi cu uşurinţă un bastiment pe care l-ai 
vizitat - şi mai cu seamă atunci când Grip este fochistul său 
şef. 

Atâta doar că Vulcan nu era tras la cheiurile fluviului Liffey. 
Se prea poate ca el să nu se fi întors încă. Sau ar fi fost cu 
putinţă ca el să fie ancorat în mijlocul docurilor ori chiar în 


bazinul de andocare106, pentru cine ştie ce operaţie de 
carenaj. 

Prichindel a urmat atunci linia cheiului, coborând de-a 
lungul malului stâng al fluviului. Se prea poate ca unul 
dintre dânşii, fiind cu gândul numai la Vulcan, să nici nu fi 
zărit clădirea vămii, deşi ca este un vast edificiu 
dreptunghiular, având în vârf un turn înalt de peste treizeci 
de metri, împodobit cu statuia Speranţei. În ce-l priveşte pe 
celălalt, însă, el s-a oprit o clipă s-o contemple. Urma să 
aibă, vreodată, mărfuri ale lui, care să fie supuse aici 
controlului vamal?... Oare să existe ceva mai vrednic de 
jinduit decât a plăti taxe pentru încărcăturile aduse din ţări 
îndepărtate?... Avea să-i fie dat să simtă cândva asemenea 
satisfacţie...? 

Tot umblând aşa, au ajuns în cele din urmă în docurile 
Victoria. În acest bazin, inima însăşi a oraşului negustoresc, 
ale cărei vine radiază pe nemărginirea mărilor globului, se 
putea vedea un grup de nave - unele în curs de încărcare, 
altele pe cale de-a fi descărcate. 

La un moment dat, lui Bob i-a scăpat un strigăt: 

— Uite-l pe Vulcan... acolo... acolo! 

Şi nu se înşela, de bună seamă. Vulcan era tras la chei şi 
îmbarca sumedenie de mărfuri. 

Câteva clipe mai târziu, Grip, pe care nici o ocupaţie nu-i 
reţinea la bord, s-a alăturat celor doi buni prieteni ai săi. 

— În sfârşit, iată-vă... repeta dânsul, strângându-i în braţe, 
gata-gata să-i sufoce. Tustrei au apucat-o după aceea pe 
chei în sus şi, dornici să stea de vorbă mai în voie, au cotit 
pe malul lui Royal-Canal, în locul în care acesta îşi uneşte 
apele cu fluviul Liffey. 

Locul acela era aproape pustiu. 

— Şi de câtă vreme sunteţi la Dublin? a întrebat Grip, 
care-i ţinea pe câte unul sub fiecare braţ. 

— De ieri seară, a răspuns Prichindel. 

— Numa! de ieri?... Văd eu, my boy, că ai făcut ceva 
fasoane pân' să te hotărăşti să vii! 


— Nu, Grip, căci îndată după plecarea ta am luat 
hotărârea să părăsesc oraşul Cork. 

— Bun... Păi au şi trecut trei luni bune de atunci... şi eu am 
avut timp să mă duc de două ori în America şi să mă-ntorc. 
De fiecare dată când m-am aflat la Dublin, am străbătut 
oraşu'-n lung şi-n lat, tot sperând să te-ntâlnesc... Şi nici 
urmă de Prichindel... nici pomencală de musu' ăsta de Bob 
şi de animalu' ăsta bun de Birk!... Atunci ţi-am scris. N-ai 
primit scrisoarea mea? 

— Nu, Grip, şi asta se explică prin faptul că n-aş crede că 
noi mai eram la Cork când a sosit scrisoarea ta. Sunt două 
luni şi mai bine de când am pornit la drum. 

— Două luni? a strigat Grip. Vai de mine! Da' ce fel de tren 
aţi luat voi ca să veniţi încoace? 

— Ce tren? a replicat Bob, uitându-se la fochist cu un ochi 
sclipind maliţios. Eh, trenul propriilor noastre picioare, 

— Aţi făcut tot drumu' pe jos...? 

— Pe jos şi pe drumul cel mai ocolit. 

— O călătorie de peste două luni! a strigat uimit. 

— Şi care nu ne-a costat nici o para chioară, a spus Bob. 

— Ba care chiar ne-a făcut să câştigăm o sumă frumuşică! 
a adăugat Prichindel. 

Au fost nevoiţi, bineînţeles, să-i spună lui Grip povestea 
acestei expediţii - căruţul pe două roate tras de Birk, 
vânzarea diferitelor articole prin sate şi pe la ferme, 
specularea eliberării păsărelelor închise în colivie - o idee 
de-a lui Bob, dacă nu vă supăraţi... 

Şi pupilele domnului Bob străluceau ca două bucățele de 
jeratic. Apoi, i-au istorisit lui Grip despre oprirea lor la Bray, 
întâlnirea cu moştenitorul Pibornilor, fapta rea a tânărului 
conte şi tot ce a mai urmat după aceea. 

— Cel puţin l-ai cârpit bine?... a întrebat Grip. 

— Nu, însă răul ăla de Ashton era mai umilit că se află la 
pământ, sub genunchiul meu, decât dacă l-aş fi pocnit 
zdravăn! 


— Tot una-i... eu l-aş fi altoit când mă aflam deasupra lui! i- 
a răspuns fochistul-şef de pe Vulcan. 

În timp ce se povesteau toate aceste interesante aventuri, 
voiosul trio urca din nou pe malul drept al canalului. Grip 
cerea mereu noi amănunte. Nu-şi ascundea deloc admiraţia 
faţă de Prichindel. Ce mai pricepere putea să aibă pentru 
lucrurile legate de comerţ!... Ce geniu, care ştia să 
cumpere şi să vândă, care ştia să socotească - pe puţin la 
fel de bine ca domnul O'Bodkins!... Şi, atunci când 
Prichindel i-a făcut cunoscută valoarca capitalului pe care-l 
avea „în casă”, adică o sută cincizeci de lire sterline, a spus: 

— Ia te uită, eşti la fel de bogat ca mine, my boy!... Numai 
că mie mi-a luat şase ani ca să câştig cât ai agonisit tu în 
şase luni!... Îţi repet acum ce ţi-am zis la Cork... că aisă 
reuşeşti în afaceri. că ai să faci avere... 

— Unde anume?... l-a întrebat Prichindel. 

— Oriunde te-ai duce, i-a răspuns Grip pe tonul celei mai 
nestrămutate convingeri. La Dublin, dac-ai să rămâi aici... 
într-altă parte, dac-ai să pleci în altă parte! 

— Şi eu?... l-a întrebat Bob. 

— Şi tu la fel, puştiule, cu condiţia să-ţi vină des idei ca 
ideea aia cu păsările. 

— Au să-mi mai vină, Grip. 

— Şi să nu faci nimic fără să-ţi consulţi patronul... 

— Cine este... patronul? 

— Prichindel!... Ce, ori nu-ţi face impresia că este unul 
dintr-ăştia, un patron...? 

— Ei, bine, a spus acela din urmă, să stăm de vorbă despre 
toate astea... 

— Da... numai că după ce prânzim, i-a răspuns Grip. Eu 
sunt liber toată ziulica. Şi cunosc oraşu' ca pe camera 
cazanelor sau ca buncărele de pe Vulcan... Trebuie să te 
pilotez şi să cutreierăm tot Dublinu' împreună... O să vezi şi 
tu de ce va fi mai bine să te apuci... 

Au mâncat într-o cârciumă pentru marinari, pe chei. 
Lucrurile au fost făcute cum se cuvine, dar fără ca masa să 


fi fost la fel de grozavă ca festinul de neuitat de la Cork. 
Grip şi-a povestit călătoriile, spre marea încântare a lui 
Bob, Prichindel asculta, mereu pe gânduri, aşa cum îl ştim, 
mereu superior vârstei sale prin inteligenţa dezvoltată, 
seriozitatea ideilor şi puternica încordare a minţii. Ai fi zis 
că număra douăzeci de ani la naştere şi că acum avea pe 
puţin treizeci! 

Grip şi-a condus apoi amândoi prietenii spre centrul 
oraşului, tot apropiindu-se de albia fluviului Liffey. Acolo se 
lăfăia bogăţia în toată strălucirea ei. Era o izbitoare 
deosebire între zona centrală şi cartierele sărăcăcioase, 
căci în capitala aceasta a Irlandei nu există nici o tranziţie. 
Clasa de mijloc lipseşte la Dublin. Luxul şi sărăcia îşi dau 
aici coate şi se bruftuluiesc. Cartierul lumii bune, după ce a 
păşit peste fluviu, se întinde până la Stephen's square. Aici 
locuieşte înalta burghezie, ce se remarcă printr-o educaţie 
binevoitoare, printr-o cultură aleasă, dar care este - din 
nefericire - învrăjbită din motive religioase şi politice. 

O stradă splendidă, Sackeville-street, este mărginită de 
case cu faţade elegante, cu magazine somptuoase, cu 
apartamente cu ferestre mari. Această arteră largă este 
inundată de lumină atunci când vremea este frumoasă şi de 
aer, atunci când o străbate briza aspră dinspre răsărit. Şi, 
dacă în mod oficial ca se numeşte Sackeville-street, 
patriotic i se spune O'Connell-street. Aici şi-a întemeiat Liga 
naţională comitetul său central, al cărui sediu are o firmă ce 
străluceşte cu litere de aur. 

Dar, pe strada aceasta frumoasă, ce de sărmani în zdrenţe, 
culcaţi pe trotuare, şezând pe vine pe treptele din faţa 
caselor, rezemaţi în coate de piedestalurile statuilor! Atâta 
mizerie nu se putea să nu-l impresioneze pe Prichindel, 
oricât era el de deprins cu dânsa. 

Într-adevăr, ceea ce părea aproape acceptabil în cartierul 
Sf. Patrick, îţi sărea în ochi în Sackeville-street. 

O trăsătură specifică şi uimitoare totodată era numărul 
mare de copii ocupați cu vânzarea ziarelor - Gazeta din 


Dublin, Dublin Express, National Press, Freeman's Journal - 
principalele organe de presă catolice şi protestante - şi 
multe altele. 

— Hm, a făcui Grip, o sumedenie de vânzători pe străzi, 
primprejuru' gărilor, pe malurile cheiurilor... 

— O meserie cu care nu merită să-ţi încerci aici norocul, a 
băgat de seamă Prichindel. Dacă mi-a izbutit la Cork, n-are 
să-mi reuşească la Dublin! 

Nimic mai adevărat. Concurența ar fi fost foarte de temut 
şi căruţul lui Birk, umplut dis-de-dimineaţă, era în primejdie 
să rămână şi seara la fel! 

Mai departe au descoperit, continuându-şi preumblarea, 
alte străzi minunate, edificii fruntaşe - şi printre ele Post- 
office, al cărei portic central se sprijină pe coloane ionice. Şi 
Prichindel se gândea la uriaşa cantitate de scrisori ce se 
năpustesc asupra clădirii întocmai ca un nor de păsări ce-şi 
iau apoi zborul în lumea întreagă. 

— Asta s-a clădit anume ca să te foloseşti de ea, my boy, şi 
ca să-ţi vină scrisori pe adresa ta: Master 
[108] Prichindel, negustor la Dublin. 

În cele din urmă au zărit clădirea celor patru Curți de 
justiţie strânse toate sub acelaşi acoperiş, cu faţada ei lungă 
de o sută douăzeci şi trei de metri şi cupola străpunsă de 
douăsprezece ferestre pe care soarele catadicsea să le 
lumineze în ziua aceea cu câteva raze firave. 

— La naiba! a băgat de seamă Grip. Socot că n-ai să ai 
niciodată de-a face cu clădirea asta! 

— Şi pentru ce, mă rog...? 

— Pentru că e o adevărată cameră a cazanelor, la fel cu aia 
de pe Vulcan. Atâta doar că ea nu consumă cărbune, ci 
prăjeşte clienţii la foc scăzut. Şi pe ăştia, tot soiu' de 
solicitors, de attorneys, de proctors... 

[109] şi alţi asemenea neguţători de legi îi vâră la cuptor. şi- 
i vâră. şi-i tot vâră. 
— Nu poţi face afaceri fără să rişti să ai procese, Grip... 


— În sfârşit, caută să ai cât mai puţin de-a face cu ei. Asta 
te costă scump atunci când câştigi procesu' şi te ruinează 
când îl pierzi! 

Şi Grip scutura din cap cu mutra unui om care ştie bine 
despre ce este vorba, însă cum a mai schimbat el tonul, de 
îndată ce tustrei s-au apucat să admire un edificiu circular, 
al cărui desen arhitectural reproducea splendorile stilului 
doric! 

— Banca Irlandei! a strigat dânsul făcând o plecăciune. 
Uite, my boy, unde-ţi doresc să intri de douăzeci de ori pe 
zi... Clădirea asta are nişte seifuri mari cât o casă!... Ţi-ar 
plăcea să locuieşti într-una din casele-alea, Bob? 

— Da' ce, sunt de aur? 

— Nu, da' tot ce-i înăuntru e de aur!... Şi trag nădejde că 
Prichindel are să-şi găzduiască acolo banii, într-o bună zi! 

Veşnic aceleaşi exagerări ale lui Grip, care veneau din 
inimă, dintr-o profundă convingere! Prichindel îl asculta cu 
o jumătate de ureche, în timp ce privea acest spaţios 
edificiu, în care atâtea averi îngrămădite alcătuiau 
„mormane de milioane puse unele peste altele”, dacă ar fi 
fost să-l creadă pe fochistul-şef de pe Vulcan. 

Plimbarea a fost apoi reluată, prietenii noştri trecând fără 
tranziţie de la străzile mizerabile la străzile fericite; ici 
bogătaşii, în cea mai mare parte căscând gura; colo săracii, 
întinzând mâna, dar fără a încerca să-i înduioşeze din cale- 
afară pe trecători. Şi, peste tot, policemeni cu bastonul în 
mână şi - pentru a asigura securitatea insulei-surori, cu 
revolverul la cingătoare. lată urmarea clocotului pasiunilor 
politice care bântuie Irlanda!... Sunt fraţi, alde Paddy?... 
Da, atâta vreme cât o dispută religioasă sau o problemă 
legată de home-rule nu vine să-i stârnească pe unii 
împotriva celorlalţi! Atunci ei nu mai sunt în stare să se 
stăpânească! În vinele lor nu mai curge acelaşi sânge ca al 
vechilor gaeli şi ei ar fi în stare să meargă până acolo încât 
să îndreptăţească această zicală din ţara lor: Puneţi un 


irlandez la frigare şi veţi găsi întotdeauna un alt irlandez 
care s-o învârtească! 

Şi ce de statui le-a arătat Grip celor doi prieteni ai lui în 
timpul acestei excursii! Încă o jumătate de veac şi ele vor 
ajunge să fie la fel de numeroase ca şi locuitorii capitalei! 
Închipuiţi-vă şi dumneavoastră această populaţie de bronz 
şi de marmură înfăţişându-i pe diverşi Wellington, 
O'Connell, O'Brien, Burke, Goldsmith, Grawan, Thomas 
Moore, Crampton, Nelson, Wilhelm de Orania, ca şi pe acei 
George, care, în epoca aceea, nu erau numerotaţi încă 
decât de la unu la patru! 

[111] văzuseră asemenea mulţime de personaje ilustre 
înălțate pe piedestalurile lor! 

Şi apoi, şi-au mai făcut cadou o excursie cu tramvaiul şi, în 
timp ce vehiculul tras de cai defila pe dinaintea atâtor 
edificii ce le atrăgcau atenţia prin mărime sau aşezare, 
copiii îi puneau întrebări lui Grip, iar Grip nu le rămânea 
niciodată dator cu răspunsurile. Când era vorba despre 
unul dintre penitenciarele acelea în care sunt închişi 
oamenii, când despre una dintre acele workhouses unde 
aceştia sunt siliţi să muncească în schimbul unei retribuţii 
cât se poate de neîndestulătoare. 

— Dar asta?... a întrebat Bob, arătând o clădire uriaşă de 
pe Coombe-street. 

— Asta?... i-a replicat Grip, asta este ragged-school! 


Ce de amintiri dureroase a stârnit numele acesta în mintea 
lui Prichindel! Însă nu era mai puţin adevărat că, dacă într- 
un asemenea trist refugiu a avut atâta de suferit, acolo îl 
cunoscuse pe Grip... şi asta îl despăgubea pentru tot ceea 
ce îndurase. Aşadar, îndărătul acelor ziduri se găsea o 
întreagă lume de copii părăsiţi! Ce-i drept însă, cu jerseul 
lor albastru şi pantalonii bătând în cenuşiu, purtând pantofi 
buni în picioare şi beretă pe cap, ei nu semănau defel cu 
zdrenţăroşii din Galway de care domnul O'Bodkins se 
sinchisea atât de puţin! Aceasta se explică prin faptul că 
Societatea Misiunilor Bisericilor Irlandei, proprietara 
acestei şcoli, caută interni, atât pentru a-i creşte şi a-i hrăni, 
cât şi pentru ca să le insufle principiile bisericii anglicane. 
Să adăugăm că ragged-schools catolice, ţinute de 
călugăriţe, îi fac o concurenţă cât se poate de fericită. 

În sfârşit, călăuziţi mai departe de ghidul lor, Prichindel şi 
Bob au coborât din tramvai la intrarea într-o grădină 
situată în partea de apus a oraşului şi mărginită de cursul 
fluviului Liffey, care-i alcătuieşte limita inferioară. 

O grădină?... Ba, pe legea mea, este un ditamai parcul - 
un parc de o mie şapte sute cincizeci de acri - Phoenix-Park, 
cu care Dublinul are dreptul să se mândrească. Codri de 
ulmi cu o înfăţişare superbă, pajişti înverzite unde pasc oi şi 
vaci, desişuri adânci prin care ţopăie căprioarele, ronduri 
scânteind de flori, câmpuri de manevră pentru trecerea în 
revistă a trupelor, întinse locuri împrejmuite, amenajate 
pentru jocurile de polo şi de fotbal, ce-i mai lipseşte oare 
acestei bucăţi de câmpie de la ţară păstrată în mijlocul 
oraşului? 

O plimbare prin Phoenix-Park, apoi până la grădina 
zoologică, care se găseşte alături, au încheiat această 
frumoasă excursie de-a curmezişul capitalei. Era ora cinci 
după-amiază când cei doi prieteni şi-au luat rămas bun de 
la Grip, pentru a se întoarce în camera lor mobilată din 
Saint-Patrick-street. Căzuseră de acord că trebuie să se 


revadă în fiecare zi, dacă acest lucru avea să fie cu putinţă, 
până la plecarca steamer-ului. 

Dar, iată că Grip l-a întrebat pe Prichindel în clipa când 
erau gata să se despartă: 

— Ei bine, my boy, ţi-a venit vreo idee bună în după-amiaza 
asta? 

— O idee, Grip...? 

— Da... ce te-ai hotărât să faci? 

— Ce-am să fac, nu... Grip, dar ce n-am să fac, da! Căci, 
dacă am relua negoţul de la Cork, la Dublin n-am izbuti 
câtuşi de puţin... Ca să vindem ziare, ca să vindem broşuri, 
aici concurenţa ar fi prea mare! 

— Asta-i şi părerea mea, a reluat Grip. 

— Dar, dacă aş bate străzile, împingând căruciorul de la 
spate... nu ştiu nici eu ce să zic... Ce articole aş putea 
vinde?... Şi, la urma urmelor, e de groază câţi fac meseria 
asta!... Nu! Poate că ar fi de preferat să ne stabilim 
undeva... să închiriem o mică prăvălioară... 

— lată c-ai găsit soluţia, my boy! 

— O prăvălie, într-un cartier prin care se perindă multă 
lume... Oameni nu prea bogaţi... pe una dintre străzile 
acelea - strada Libertăţilor, de exemplu... 

— Nici nu puteai născoci altceva mai bun! a replicat Grip. 

— Însă, ce-ar urma să vindem?... a întrebat Bob. 

— Lucruri folositoare, i-a răspuns Prichindel, lucruri dintr- 
acelea obişnuite, de care ai cea mai mare nevoie... 

— Lucruri care se mănâncă, în acest caz? s-a interesat 
numaidecât Bob. Prăjituri, nu-i aşa? 

— Ce mai mâncăcios! a strigat Grip. Prăjiturile nu sunt 
deloc folositoare... 

— Ba da, pentru că sunt bune... 

— Asta nu-i de ajuns, trebuie mai cu seamă să vindem 
lucruri necesare, i-a răspuns Prichindel. În sfârşit... vom 
vedea... am să chibzuiesc... am să străbat tot cartierul 
acela... Există negustorii de lucruri de ocazie, şi comerţul 
lor pare înfloritor... M-aş gândi că un soi de bazar... 


— Un bazar, asta era! a strigat Grip, care şi vedea cu ochii 
minţii magazinul lui Prichindel, cu o vitrină zugrăvită în 
culori ţipătoare şi o firmă cu litere de aur. 

— Am să mă mai gândesc, Grip... Să nu fim pripiţi... Se 
cuvine să chibzuim înainte de-a lua o hotărâre... 

— Şi nu cumva să uiţi, my boy, că toţi banii mei ţi-i pun la 
dispoziţie. Tot nu ştiu cum să mă folosesc de ei... şimă 
încurcă de-a dreptul să-i port tot timpu' cu mine... 

— "Tot timpul? 

— Da, tot timpu... în cingătoare! 

— De ce nu-i pui undeva cu dobândă, Grip? 

— Da... la tine... Nu vrei...? 

— O să vedem... mai târziu... dacă ne va merge bine 
comerţul... Nu de bani avem noi nevoie, ci de modul de-a ne 
folosi de ei cum se cuvine... fără prea multe riscuri, dar cu 
profit... 

— Să nu-ţi fie frică, my boy... Îţi repet, tu ai să faci avere, 
e lucru sigur! Am să te văd cu sute şi cu mii de lire. 

— Când pleacă Vulcan la drum, Grip? 

— Într-o săptămână. 

— Şi când urmează să se întoarcă? 

— Nu mai devreme de două luni, căci va trebui să mergem 
la Boston, la Baltimore... şi mai ştiu şi eu unde. sau, mai 
degrabă. oriunde se va găsi o încărcătură de luat... 

— Şi de adus înapoi!... i-a răspuns Prichindel cu un oftat 
de invidie. 

În cele din urmă, s-au despărţit. Grip a apucat-o înspre 
docuri, în timp ce Prichindel, urmat de Bob şi de Birk, a 
traversat înapoi fluviul Liffey, spre a se reîntoarce în 
cartierul Sf. Patrick. 

Capitolul XI BAZARUL „PUNGILOR SĂRACE” 

Eroul nostru avea pe atunci unsprezece ani şi jumătate, 
iar Bob abia împlinise opt, ceea ce înseamnă că nici dacă 
puneai laolaltă vârstele amândurora nu ajungeai la 
majoratul legal. Să-l vezi pe Prichindel lansat în afaceri, 
întemeind o casă de comerţ... Trebuia să fii ca Grip, cu alte 


cuvinte o fiinţă care-l iubea cu o dragoste oarbă, lipsită de 

judecată, ca să poţi crede că avea să izbutească încă de la 

început, că negoţul lui urma să se extindă puţin câte puţin, 
că, în sfârşit, avea să facă avere! 

Un lucru este sigur şi anume acela că, la două luni de la 
sosirea celor doi copii în capitala Irlandei, cartierul Sf. 
Patrick se îmbogăţise cu un bazar, care avea darul de a 
atrage atenţia - atenţia aşadar, însă şi clientela din cartier. 

Să nu mergeţi să căutaţi acest bazar pe una dintre străzile 
sărace - cum ar fi aceea a Libertăţilor, Prichindel câutase să 
se apropie de albia lui Liffey, stabilindu-se în Bedfort-street, 
în cartierul cu preţuri convenabile, unde se fac 
cumpărături, dar nu se iau lucruri de prisos, ci numai 
strictul necesar. Aici se găsesc întotdeauna cumpărători 
pentru articolele folosite în mod obişnuit, care sunt de bună 
calitate şi la preţuri accesibile. lată ceea ce îl învățase pe 
tânărul patron „marea experienţă comercială” de pe 
vremea când îşi plimba căruciorul pe două roate de-a 
lungul străzilor din Cork, apoi de-a curmezişul comitatelor 
din provinciile Munster şi Leinster. 

Un adevărat magazin, pe legea mea, pe care Birk îl 
supraveghea cu credinţa unui bun câine de pază, în loc să-l 
târască după sine cu resemnarea unui măgăruş. Avea o 
firmă îmbietoare: La Pungile sărace - umilă invitaţie ce se 
adresa marii majorităţi a populaţiei - iar dedesubt stătea 
scris: Little Boy and Co. 

Little Boy era Prichindel, And Co era Bob... împreună cu 
Birk, fără îndoială! 

Casa din Bedfort-street era alcătuită din mai multe 
apartamente, aşezate pe trei etaje. Primul etaj era ocupat 
de proprietarul clădirii în persoană, domnul O'Brien, 
negustor de mărfuri coloniale, în momentul acela retras din 
afaceri după ce făcuse avere, un burlac viguros de şaizeci şi 
cinci de ani, ce se bucura de faima unui om cumsecade, pe 
care o merita din plin. Domnul O'Brien fusese din cale-afară 
de mirat când auzise un copil de unsprezece ani şi jumătate 


făcându-i propunerea să închirieze unul dintre magazinele 
de la parter, care rămăsese nefolosit de câteva luni de zile. 
Dar cum să nu se fi simţit încântat de răspunsurile înțelepte 
şi practice pe care acesta i le dăduse la întrebările ce-i 
fuseseră puse? Cum să nu-l fi cuprins o adevărată simpatie 
faţă de acest băieţel care îi cerea să accepte un contract de 
închiriere pentru care se oferea să plătească pe un an 
înainte? 

Nu trebuie să uităm însă faptul că eroul acestui roman - şi 
nu un erou de roman oarecare, a nu se confunda! - părea 
mai vârstnic decât era în realitate, mulţumită atât 
dezvoltării sale în înălţime, cât şi a faptului că era lat în 
spete. Acestea fiind zise, chiar dacă ar fi avut paisprezece 
sau cincisprezece ani, n-ar fi fost oare prea tânăr ca să 
întemeieze un negoţ, să înfiinţeze un magazin, fie şi sub o 
asemenea firmă modestă - La Pungile sărace? 

Şi totuşi, domnul O'Brien n-a acţionat defel aşa cum s-ar fi 
purtat, poate, alţii, chiar din primul moment. Pe băiatul 
ăsta, îmbrăcat curăţel, prezentându-se cu o anume 
siguranţă de sine, exprimându-se în mod cuviincios, el l-a 
ascultat până la capăt. Povestea acestui copil părăsit, fără 
familie, lupta lui îndârjită împotriva mizeriei, încercările la 
care fusese supus, comerţul său cu ziare şi broşuri la Cork, 
turneul de negustor ambulant până în Capitală, într-un 
cuvânt tot ce i s-a istorisit, l-a interesat peste măsură. A 
recunoscut la Prichindel calităţi atât de serioase, l-a auzit 
judecând cu atâta limpezime şi bun-simţ, sprijinindu-se pe 
argumente solide, a văzut în trecutul său - trecutul unui 
copil de asemenea vârstă! - garanţii atât de sigure pentru 
viitor, încât a fost de-a dreptul fermecat. Fostul negustor i-a 
făcut, aşadar, o bună primire lui Prichindel, i-a făgăduit să-l 
ajute cu sfaturile lui la nevoie şi a luat hotărârea să 
urmărească îndeaproape încercările tânărului său locatar. 

Contractul de închiriere odată semnat şi plata pe un an 
înainte făcută, iată că Prichindel a devenit unul dintre 
comercianții cu patentă de pe Bedfort-street. 


Spaţiul de la parter închiriat de Little Boy and Co era 
alcătuit din două încăperi, una dând spre stradă, cealaltă 
spre o curte interioară. Cea dintâi avea să slujească drept 
magazin, cea de-a doua drept cameră de culcare. În unghi 
drept faţă de acestea se găseau un mic birou şi o bucătărie 
înzestrată cu o maşină de gătit cu cocs, hărăzită 
bucătăresei, în ziua în care Prichindel avea să-şi tocmească 
una. Dar nu ajunsese el până acolo! Pentru câtă hrană le 
trebuia celor doi, asta ar fi însemnat o cheltuială de prisos. 
Oricum, urmau să mănânce atunci când nu mai aveau de 
servit clientela. Înainte de orice, clientela! 

Şi de ce n-ar fi frecventat clienţii acest magazin amenajat 
cu atâta grijă, rânduit cu atâta inteligenţă şi, pe deasupra, 
atât de curat? El oferea un mare sortiment de articole. Din 
ceea ce îi mai rămăsese după ce achitase contractul de 
închiriere, Prichindel cumpărase, cu bani peşin de la 
negustorii cu ridicata sau direct de la fabricanți, obiectele 
înşiruite pe mesele şi în rafturile bazarului Pungilor sărace. 

Întâi şi-ntâi, sala de vânzări la licitaţie din cartier le făcuse 
rost la un preţ foarte scăzut de şase scaune şi o tejghea... 
Da, o tejghea, având cartoane pe care erau lipite etichete şi 
sertare închise cu cheia, pupitru, pene de scris, călimară şi 
register. În ceea ce priveşte mobilierul din cealaltă cameră, 
el cuprindea un pat, o masă, un dulap menit să 
adăpostească veşmintele şi lenjeria, pe scurt numai strictul 
necesar, nimic în plus. Şi, cu toate acestea, din cele o sută 
cincizeci de lire sterline aduse la Dublin şi care alcătuiseră 
capitalul disponibil, două treimi fuseseră cheltuite. Astfel 
încât, era prudent să nu meargă mai departe, ci să-şi mai 
păstreze nişte bani de rezervă. 

Mărfurile vândute urmau să fie înlocuite pe măsură ce se 
isprăvca stocul, în aşa fel încât bazarul să fie întotdeauna 
bine aprovizionat. 

Este de la sine înţeles că, pentru a ţine contabilitatea în 
perfectă regulă, era nevoie de un jurnal pentru vânzările 
zilnice, apoi de un registru - registrul cel mare al lui 


Prichindel! - în care operaţiunile trebuiau puse în balanţă, 
astfel încât situaţia încasărilor şi a plăţilor făcute din casă - 
casa de bani a lui Prichindel! - să poată fi verificată în 
fiecare scară. Nici măcar domnul O'Bodkins de la ragged- 
school nu s-ar fi descurcat mai bine decât dânsul. 

Şi acum, să vedem ce anume se găsea în bazarul lui Little 
Boy?... Câte un pic din tot ce se vindea în mod obişnuit în 
cartier. Dacă papetarul nu oferă clientului decât articole de 
papetărie, vânzătorul de produse de fierărie numai dintr- 
acestea, negustorul de feronerie - aşijderea, librarul - 
obiecte de librărie, aici, tânărul nostru comerciant îşi 
dăduse osteneala să adune laolaltă articole de birou, 
ustensile de menaj, cărţulii pentru folosinţa tuturor, 
almanahuri şi manuale ş.a.m.d. Te puteai aproviziona de la 
Pungile sărace fără mare cheltuială, la preţuri fixe, după 
cum o arătau pancartele din vitrmă. Apoi, alături de raionul 
cu lucruri utile, se afla raionul de jucării: corăbii, greble, 
lopăţele, mingi, rachete pentru toate vârstele - între cinci şi 
doisprezece ani, se înţelege, şi nu ceea ce ar fi fost pe 
potriva bravilor gentlemen majori din Regatul-Unit. lată un 
raion pe care Bob îl supraveghea bucuros, a cărui marfă îi 
plăcea s-o pună la vedere! Cu câtă grijă mai ştergea de praf 
aceste jucării ce-l îmbiau atât de mult - navele mai cu 
seamă - nişte corăbii de câteva pence bucata! Ne grăbim să 
adăugăm că se străduia pe cât putea ca marfa patronului să 
nu-şi piardă luciul, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă 
nu glumea deloc şi-i tot repeta: „Fii serios, Bob! Dacă nu 
eşti acum, lumea are să creadă că n-ai să fii niciodată 
serios!” 

Într-adevăr, Bob mergea pe opt ani şi dacă nu te dovedeşti 
om cu judecată la vârsta asta, nu vei mai fi astfel nicicând. 

Nu-şi are rostul să urmărim de-a fir-a-păr cum au sporit, zi 
de zi, respectul şi încrederea publicului pentru bazarul lui 
Little Boy and Co. Este de ajuns să ştim doar că succesul 
acestei întreprinderi s-a vădit foarte curând. Domnul 
O'Brien a fost cât se poate de încântat de înclinațiile pe 


care le dovedea locatarul său pentru comerţ. Căci, este bine 
să cumperi şi să vinzi, dar să ştii cum să cumperi şi să vinzi 
este mai mult decât atâta: asta e totul! Asta fusese şi deviza 
fostului negustor ani de-a rândul - să acţioneze cu multă 
chibzuinţă şi multă economic, în scopul de a-şi agonisi 
averea. Ce-i drept, dânsul începuse la douăzeci sau la 
douăzeci şi cinci de ani şi nu la doisprezece. Astfel încât, 
împărtăşind în această privinţă ideile bunului Grip, 
prevedea că, în ceea ce îl priveşte, Prichindel avea să facă 
repede avere. 

— În primul rând, nu te repezi, băiatul meu! nu înceta el 
să-i repete la sfârşitul fiecărei convorbiri. 

— Nu, domnule, îi răspundea Prichindel, am să păşesc 
încetişor, cu prudenţă, întrucât am de străbătut un drum 
lung şi trebuie să-mi cruţ picioarele! 

Se cuvine să mai observăm - spre a putea explica această 
reuşită aproape extraordinară - că faima Pungilor sărace se 
răspândise cu iuţeala vântului prin tot oraşul. Un bazar 
întemeiat şi ţinut de doi copii - şeful firmei la vârstă la care 
de obicei se merge la şcoală, asociatul - And Co - la vârsta 
la care te joci cu bilele - cum să nu forţeze atenţia 
publicului, să nu atragă clientela şi să nu facă din elun 
magazin la modă? De altfel, Prichindel nu pierduse din 
vedere să dea câteva anunţuri la ziare, pe care fusese 
nevoit să le plătească la un tarif de nu ştiu cât rândul. Însă, 
din fericire, fără a mai fi nevoit să dezlege baierile pungii s- 
a trezit cu nişte articole senzaţionale în prima pagină a 
Gazetei din Dublin, a lui Freeman's Journal şi a altor 
periodice din Capitală. Reporterii n-au întârziat să se 
intereseze de povestea asta şi lui Little Boy and Co - da, 
chiar şi lui Bob în persoană - li s-au luat interviuri cu tot 
atâta minuţiozitate ca şi admirabilului domn Gladstone. Nu 
vom merge până acolo încât să spunem că faima lui a pus-o 
în balanţă pe aceea a domnului Parnell, în ciuda faptului că 
s-a vorbit mult despre tânărul negustor din Bedfort-street, 
despre încercarca lui izbutită care-i atrăgea simpatiile 


tuturor. El a devenit eroul zilei şi - ceea ce avea importanţă 
din alt punet de vedere - bazarul său a fost vizitat de multă 
lume. 

De prisos să vă mai spunem cu câtă politeţe, cu câtă 
binevoitoare atenţie era întâmpinată clientela. Prichindel, 
cu pana după ureche, veghind la toate, Bob, cu o înfăţişare 
dezgheţată, cu ochii strălucitori, cu părul cârlionţat -un 
adevărat cap de caniş, pe care doamnele îl mângâiau ca pe 
un căţel. Da, nişte doamne adevărate, ladies şi misses, ce 
veneau tocmai din Sackeville-street, din Rutland-place, din 
diferitele cartiere locuite de lumea bună. Atunci raionul de 
jucării se golea în câteva ceasuri, trăsurile şi tărăboanţele 
luau calea parcurilor, corăbiile se îndreptau spre bazinele 
cu apă. Bob nu stătea de pomană! Toţi acei babys curăţei şi 
trandafirii, încântați să aibă de-a face cu un negustor de-o 
vârstă cu ei, nu voiau să fie serviţi decât de mâna lui. 

Aşa se întâmplă cu toate lucrurile la modă şi succesul este 
asigurat cu condiţia ca moda să dureze! Avea să dureze, 
oare, reuşita lui Little Boy and Co? În orice caz, Prichindel 
era hotărât să nu-şi precupeţească nici timpul şi nici 
inteligenţa pentru asta. 

Zadarnic să mai adăugăm că, îndată după sosirea lui 
Vulcan la Dublin, prima vizită pe care a făcut-o Grip a fost la 
prietenii săi. Dacă ne-am folosi de cuvântul „fermecat”, n- 
am fi în stare să-i înfăţişăm cum se cuvine starea 
sufletească. Îl copleşca un simţământ de admiraţie fără 
egal, în viaţa lui nu mai văzuse ceva asemănător acestui 
magazin din Bedfort-street şi, dacă ar fi să ne luăm după 
dânsul, după instalarea Pungilor sărace, strada Bedfort 
putea fi pusă pe picior de egalitate cu Sackeville-street din 
Dublin, cu Strand din Londra, cu Broadway din New York 
sau cu Boulevard des Italiens din Paris! La fiecare nouă 
vizită, el se credea obligat să cumpere un lucru sau altul, 
pentru „a face să meargă comerţu', care, de altfel, mergea 
bine şi fără ajutorul lui. Într-o zi a luat un portotel, menit să- 
| înlocuiască pe acela pe care nu-l avusese niciodată, în alta 


un bric vopsit în culori ţipătoare, pe care trebuia să-l dea 
copiilor unuia dintre tovarăşii săi de pe Vulcan, care nu 
fusese tată în viaţa lui. Şi, spre exemplu, articolul cel mai 
costisitor cumpărat de el a fost o admirabilă pipă din spumă 
de mare falsă, înzestrată cu un minunat muştiuc din 
chihlimbar, făcut din sticlă galbenă. 

EI îi tot repeta lui Prichindel, de fiecare dată când îl silea 
să primească banii pentru cumpărăturile sale: 

— Hei, my boy, e-n regulă!... Merge chiar cu mai mult de o 
sută de ture de elice, nu-i aşa?... lată-te comandant la 
bordu' Pungilor sărace... şi nu mai ai altceva de făcut decât 
să-ţi aţâţi focurile!... Îs departe vremurile în care umblam 
amândoi în zdrenţe pe străzile din Galway... unde crăpam 
de foame şi de frig în pod la ragged-school!... Şi, fiindcă tot 
veni vorba, ia spune-mi, ticălosu' ăla de Carker a fost 
spânzurat...? 

— Încă nu, după câte ştiu eu, Grip. 

— Vine şi asta... vine şi asta! Şi tu o să ai grijă să-mi pui 
deoparte ziarul care va povesti ceremonia! 

Apoi Grip se întorcea la bord, Vulcan ieşea din nou în larg 
şi, câteva săptămâni mai târziu, îl puteai vedea pe fochist 
înființându-se iarăşi la bazar, unde se ruina făcând noi 
cumpărături. 

Într-o bună zi, Prichindel l-a întrebat: 

— Grip, tu tot mai crezi că eu am să fac avere? 

— Dacă eu cred asta, my boy?... Tot aşa de tare cum cred 
că tovarăşu' nostru Carker o să sfârşească în capătul unei 
frânghii! 

Era pentru dânsul dovada celei mai nestrămutate 
convingeri la care putuse să ajungă în lumea aceasta. 

— Ei bine, dar tu, bunul meu Grip, tu nu te gândeşti deloc 
la viitor? 

— Eu?... Pentru ce m-aş gândi?... Oare n-am o meserie pe 
care n-aş schimba-o cu niciuna? 

— O meserie anevoioasă şi de pe urma căreia nu câştigi 
mai Nimic! 


— Mai nimic?... Patru lire pe lună... şi masă. şi casă... şi 
încălzire... că sunt chiar prăjit de-a binelea uneori...! 

— Şi încă pe un vapor! a băgat de seamă Bob, care ar fi 
fost cel mai fericit să navigheze la bordul navelor ce le 
vindea tinerilor gentlemeni. 

— N-are nici o importanţă, Grip, a reluat Prichindel. Să fii 
fochist înseamnă să n-ajungi niciodată să ai avere. Şi, 
căzând pe gânduri, cu minţile rătăcind aiurea, poate că 
tânărul nostru băiat vedea trecându-i prin faţa ochilor pe 
Sissy, tovarăşa lui din cabin pe vremea lui Hard, pe membrii 
familiei Mac Carthy, căreia nu putuse să-i dea de urmă, şi 
pe fină-sa Jenny, cu toţii în mizerie, fără îndoială... în timp 
ce dânsul... 

— Haide, Grip, a reluat el, gândeşte-te bine la ce ai să-mi 
răspunzi! Pentru ce n-ai rămâne pe pământ...? 

— Să plec de pe Vulcan? 

— Da... Să pleci, pentru ca să te asociezi cu mine... Ştii 
bine doar... Little Boy and Co,. Ei bine, And Co poate că nu 
este îndeajuns reprezentată numai de Bob... Şi 
întovărăşindu-mă cu tine... 

— 0Oh!... Prietenul meu, Grip!... a făcut Bob. Asta ne-ar 
face atâta plăcere la amândoi...! 

— Şi mie, copiii mei, a replicat Grip, foarte emoţionat de 
asemenea propunere. Da' vreţi să vă spun ceva...? 

— Spune, dragă Grip. 

— Ei bine... eu sunt prea mare! 

— Prea mare...? 

— Da!... Dacă m-ar vedea oamenii în prăvălie, un găligan 
ca mine, n-ar mai fi acelaşi lucru. Asta n-ar mai însemna 
Little Boy and Co!... Trebuie ca And Co să fie mititel, ca să 
atragă lumea!... Eu aş sluţi societatea voastră. V-aş pricinui 
numa' ncajunsuri!... Afacerea voastră merge aşa de bine 
tocmai pentru că voi sunteţi copii... 

— Poate că ai dreptate, Grip, i-a răspuns Prichindel. Dar 
noi o să creştem... 


— O să creştem! a replicat şi Bob, înălțându-se în vârful 
picioarelor. 

— Cu siguranţă, ba chiar luaţi seama să nu vă dezvoltați 
prea repede! 

— Nu ne putem împiedica s-o facem! a băgat de seamă 
Bob. 

— Nu. după cum se şi cuvine... Aşa că, încercaţi să vă 
faceţi afacerea cât timp mai sunteţi încă boys!... Ce dracu'! 
Eu am cinci picioare şi şase degete şi mai înalt de cinci 
picioare nu mai e bun de nimic într-o meserie ca a voastră! 
De altfel, dacă nu-ţi pot fi asociat, Prichindel, tu ştii bine că 
banii mei sunt şi ai tăi. 

— Nu am nevoie de ei! 

— În sfârşit, ţi-ar putea fi de folos dacă-ţi vine chefu' să-ţi 
extinzi comerţu . 

— La ce-avem acum, abia dacă mai putem face faţă 
amândoi... 

— Ei bine. pentru ce nu vă luaţi o femeie să vă facă 
menaju'? 

— Chiar mă şi gândisem, Grip, şi preabunul domn O'Brien 
m-a sfătuit acelaşi lucru. 

— Are dreptate, bunul domn O'Brien. Nu cunoşti vreo 
servitoare cumsecade, în care să ai încredere...? 

— Nu, Grip. 

— Cine caută, găseşte. 

— Ia stai puţin. să mă gândesc... O veche prietenă... Kat. 

Acest nume a stârnit pe dată nişte lătrături voioase. Era 
felul în care Birk se amesteca în conversaţie. Auzind că vine 
vorba despre spălătoreasa de la Trelingar-castle el a făcut 
două sau trei salturi nemaipomenite, coada a început să i se 
învârtă ca o elice care se răsuceşte în vid şi ochii lui au 
prins o strălucire extraordinară. 

— Ah, îţi aduci aminte de dânsa, dragul meu Birk! i-a spus 
tânărul său stăpân. Kat... nu-i aşa?... Buna Kat! 

Şi, auzind acestea, Birk, zgrepţănând la uşă, părea că nu 
aşteaptă decât un ordin ca s-o pornească, gonind cât îl 


ţineau picioarele, în direcţia castelului. 

Lui Grip i s-a spus numaidecât despre ce era vorba. Nu 
puteau găsi o persoană mai potrivită decât Kat... Trebuia s- 
o cheme de îndată pe Kat... Kat ar fi fost cât se poate de 
nimerită ca să le ţină menajul... Kat urma să se ocupe de 
bucătărie. Prezenţa ei nu putea compromite în nici un caz 
firma Little Boy and Co. 

Dar, se mai găsea dânsa la Trelingar-castle?... Şi, oare, 
mai era ea în viaţă...? 

Prichindel i-a expediat o scrisoare cu prima poştă. Peste 
două zile a şi primit răspunsul - cu o scriere groasă, foarte 
citeaţă - şi, după mai puţin de patruzeci şi opt de ore, Kat 
debarca în gara Dublin. 

Este uşor să ne închipuim ce mai primire i-a făcut fostul ei 
protejat, după o despărţire de optsprezece luni! Prichindel 
i-a căzut în braţe iar Birk i-a sărit cu labele în piept. Ea nu 
ştia cui să-i răspundă mai întâi... A început atunci să plângă 
şi, după ce s-a văzut instalată în bucătăria ei, când a făcut 
cunoştinţă cu Bob, s-a pus pe plâns şi mai tare. 

Şi, în ziua aceea, Grip a avut onoarea şi fericirea de-a 
împărţi cu tinerii săi prieteni cea dintâi cină pregătită de 
buna Kat! Iar în dimineaţa următoare, când a ieşit din nou 
în larg, Vulcan ducea cu sine un fochist mai încântat ca 
oricând de soarta lui! 

Vă veţi întreba, poate, dacă lui Kat i se plătea simbrie, de 
vreme ce dânsa se mulțumea numai cu casă şi masă, 
întrucât era hrănită şi găzduită de scumpul său copil? Sigur 
că da, ba încă una la fel de mare ca a oricărei servitoare din 
cartier şi aceasta urma să-i fie sporită dacă avea să-şi facă 
bine serviciul! Slujba la Little Boy, după slugărnicia de la 
Trelingar-castle, nu însemna câtuşi de puţin o decădere, ne 
puteţi crede pe cuvânt de onoare. lată, de exemplu, dânsa 
n-a mai vrut niciodată să-şi tutuiască noul stăpân, aşa cum o 
făcuse mai înainte. Căci, acum nu mai era groom-ul contelui 
Ashton, ci devenise patronul Pungilor sărace. Până şi Bob, 
în caliratea lui de And Co, n-a mai fost numit altfel decât 


„domnul Bob”, astfel încât Kat nu-l mai tutuia decât pe Birk, 
care nu avea de ce să se simtă jignit din această pricină. şi 
apoi, Birk şi Kat se iubeau atât de mult! 

Ce mare avantaj însemna s-o aibă pe femeia aceea 
cumsecade în casă! Cu câtă rânduială era ţinută 
gospodăria, cât de curate erau camerele de locuit şi 
magazinul! De altfel, să mergi să iei masa într-un 
restaurant din apropiere este mai curând treabă de 
vânzător decât de patron. Buna cuviinţă îl obligă pe 
negustor să aibă în casă tot ce-i este de trebuinţă, să 
mănânce la masa lui. Asta nu numai că îl ajuta să-şi ţină 
rangul, dar este şi un lucru bun pentru propria-i sănătate, 
atunci când are o bucătărcasă pricepută. Şi Kat se pricepea 
la fel de bine să gătească, să spele rufele, să calce şi să 
cârpească lenjeria, ca şi să îngrijească de haine - era, într- 
un cuvânt, o slujitoare model, foarte econoamă şi de o 
cinste... de care şi-ar fi bătut joc cu dragă inimă toată 
servitorimea de la Trelingar-castle. Însă, la ce bun să vă mai 
atragem atenţia asupra familiei Piborne? Fie ca marchizul 
şi marchiza să continue a vegeta în luxoasa lor zădărnicie şi 
să nu mai fie vorba despre ei de-acum înainte! 

Ceea ce se cuvine să menţionăm este faptul că anul 1883 s- 
a încheiat cu un bilanţ cât se poate de avantajos în folosul 
lui Little Boy and Co. În timpul ultimei săptămâni, bazarul 
abia dacă a mai putut face faţă comenzilor pentru sărbători. 
A fost nevoie ca stocul raionului de jucării să fie reînnoit de 
douăzeci de ori. Ca să nu mai vorbim despre alte obiecte 
spre folosinţa copiilor: cu greu ne-am putea închipui ce 
puzderie de şalupe, cutere, goelete, bricuri, nave cu trei 
catarge şi chiar pacheboturi mecanice a putut Bob să 
vândă! Numeroase alte articole au dispărut într-un ritm la 
fel de viu. În lumea mare ajunsese o dovadă de bun gust să- 
ţi faci cumpărăturile la Pungile sărace. Un cadou nu era cu 
adevărat select decât cu condiţia să poarte marca lui Little 
Boy and Co. Ah, ce-ţi e şi cu moda atunci când o fac babys şi 


părinţii le dau ascultare, aşa cum şi este de datoria lor, de 
altminteri! 

Prichindel nu avea deloc motive să se câiască pentru că 
părăsise oraşul Cork şi lăsase vânzarea de ziare. El făcuse 
bine când hotărâse să vină în capitala Irlandei ca să caute 
aici o piaţă mai mare. Mulțumită hărniciei şi prudenţei sale, 
vădite prin însăşi înflorirea crescândă a afacerilor - şi asta 
doar prin propriile-i posibilităţi - îşi câştigase încuviințarea 
domnului O'Brien. Bătrânul negustor fusese uimit de faptul 
că acest băiat îşi impusese o asemenea linie de conduită, de 
la care nu se îndepărtase niciodată. De altfel, sfaturile sale 
erau primite cu mult respect, nu tot astfel şi banii pe care îi 
oferise în mai multe rânduri, ca şi Grip, după cum bine ştim 
cu toţii. 

Pe scurt, după ce şi-a încheiat primul său inventar de 
sfârşit de an - inventar despre care domnul O'Brien însuşi a 
recunoscut că este cât se poate de corect - Prichindel avea 
într-adevăr de ce să fie satisfăcut: la şase luni de la sosirea 
lui la Dublin el îşi întreise capitalul. 

Capitolul XII CUM POŢI REÎNTÂLNI O VECHE 
CUNOȘTINȚĂ 

„Persoanele care se află în posesia unor informaţii 
oarecare privitoare la familia Mac Carthy, foştii arendaşi ai 
fermei Kerwan, comitatul Kerry, parohia Silton, sunt rugate 
insistent să le transmită la Little Boy and Co, Bedfort-street, 
Dublin.” 

Dacă eroul nostru a putut citi acest anunţ în Gazeta 
Dublinului, la data de 3 aprilie a anului 1884, este pentru că 
el însuşi îl redactase, îl dusese la redacţia ziarului şi îl 
plătise cu doi şilingi rândul. În mintea lui era clar că ar fi 
fost cu neputinţă să foloseşti o jumătate de guinee într-un 
chip mai nimerit. Căci, să uite această familie cinstită şi 
nefericită - pe Martin şi pe Martina Mac Carthy, pe 
Murdock, Kitty şi fetiţa lor, ca şi pe Pat şi pe Sim - i-ar fi fost 
oare îngăduit aceluia din care dânşii făcuseră copilul lor 
adoptiv? Era de datoria lui să încerce a face totul spre a-i 


regăsi, pentru a le veni într-ajutor. Şi câtă bucurie i s-ar 
revărsa din inimă dacă ar ajunge vreodată să-i 
răsplătească, dăruindu-le tot atâta fericire câtă dragoste 
primise de la dânşii! 

Oare unde ajunseseră aceşti oameni cumsecade să-şi 
caute adăpost după distrugerea fermei? Rămăseseră cumva 
în Irlanda, câştigându-şi anevoios pâinea de pe o zi pe alta? 
Sau, ca să poată scăpa de prigoană, Murdock îşi luase bilet 
la bordul unei nave de emigranţi, iar taică-său, maică-sa şi 
cei doi fraţi îi împărtăşeau exilul în cine ştie ce ţinut 
îndepărtat din Australia sau din America? Dar Pat o mai 
naviga încă? La gândul că mizeria copleşea această familie, 
pe Prichindel îl cuprindea o mare amărăciune. 

Astfel încât, a aşteptat cu multă nerăbdare urmarea 
acestei note ce a fost publicată de toate ziarele din Dublin 
în fiecare sâmbătă, timp de mai multe săptămâni... N-a 
căpătat însă nici un fel de informaţie. Fără îndoială că, dacă 
Murdock ar fi fost şi acum închis în vreo puşcărie din 
Irlanda, ar fi aflat veşti despre dânsul. Se putea trage de 
aici concluzia că domnul Martin Mac Carthy, părăsind ferma 
Kerwan, se îmbarcase împreună cu întreaga familie în 
direcţia Americii sau a Australiei. Aveau oare să se mai 
întoarcă vreodată dacă ajungeau să-şi găsească acolo oa 
doua patrie? Căci, nu cumva şi-o părăsiseră pe cea dintâi ca 
să nu mai vină niciodată înapoi? 

De altfel, bănuiala de la început că emigraseră în Australia 
s-a adeverit, o dată cu informaţiile căpătate de domnul 
O'Brien prin mijlocirea mai multora dintre foştii săi 
corespondenţi. O scrisoare pe care dumnealui a primit-o de 
la Belfast nu mai lăsa nici o îndoială asupra soartei familiei. 
După cum reieşea din nişte notițe extrase din registrele 
unei agenţii pentru emigranţi din acel port, alde Mac 
Carthy - în număr de şase, trei bărbaţi, două femei şi un 
copil - se îmbarcaseră pentru Melbourne cu aproape doi 
ani în urmă. Dar a fost cu neputinţă să le dea de urmă în 
acest întins continent şi demersurile făcute de domnul 


O'Brien n-au dus la nici un rezultat. Prichindel nu mai putea 
conta aşadar decât pe cel de-al doilea dintre feciorii lui 
Martin Mac Carthy, cu condiţia ca acesta să mai navigheze 
ca marinar pe vreunul dintre bastimentele firmei Marcuard 
din Liverpool. Prin urmare, s-a adresat în scris şefului 
acestei case de comerţ, însă răspunsul pe care l-a primit a 
fost acela că Pat părăsise serviciul cu cincisprezece luni în 
urmă şi nu se mai ştia pe ce navă se îmbarcase după aceea. 
Nu mai rămânea decât o singură posibilitate şi anume ca 
Pat, întorcându-se în cine ştie care dintre porturile Irlandei, 
să ia cunoştinţă de anunţul privitor la familia lui... O 
posibilitate destul de mică, trebuie s-o recunoaştem, dar de 
care el a vrut să-şi lege speranţele, atâta vreme cât tot nu 
putea face altceva mai bun în această privinţă. 

Domnul O'Brien a încercat zadarnic că-i redea o scânteie 
de nădejde tânărului său locatar. Şi, într-o bună zi, pe când 
conversaţia lor se abătuse asupra aceleiaşi eventualităţi, i-a 
spus: 

— Aş fi foarte mirat, băiatul meu, dacă - mai curând sau 
mai târziu - nu te vei reîntâlni cu membrii familiei Mac 
Carthy. 

— Dar ei sunt în Australia... la mii de mile de aici, domnule 
O'Brien! 

— Cum de poţi vorbi aşa, copilul meu? Păi ce, Australia nu 
este în propriul nostru cartier?... Oare nu se află ca la uşa 
casei noastre?... Astăzi nu mai există distanţe... Vaporul le-a 
desfiinţat pe toate... Domnul Martin, soţia şi copiii săi se vor 
întoarce în ţară, sunt sigur de asta!... Irlandezii nu-şi 
părăsesc Irlanda lor şi, în caz că ei nu au izbutit acolo... 

— Este oare înţelept din partea mea să nădăjduiesc, 
domnule O'Brien? a întrebat Prichindel clătinând din cap a 
îndoială. 

— Da... dacă dânşii sunt oamenii muncitori, curajoşi şi 
inteligenţi despre care mi-ai vorbit atâta. 

— Curajul şi inteligenţa nu sunt întotdeauna de ajuns, 
domnule O'Brien! Mai este nevoie şi de noroc şi alde Mac 


Carthy n-au avut nici fir până acum! 

— Ceea ce n-ai avut, poţi să ai de la un moment dat încolo, 
băiatul meu! Crezi tu că, în ce mă priveşte, eu am fost tot 
timpul fericit? Nu! Am trecut prin numeroase suferinţe, au 
mai fost şi afaceri care mergcau prost, dăţi când am sărăcit 
peste noapte... până în ziua în care m-am simţit stăpân pe 
situaţie... Nu eşti, tu însuţi, un bun exemplu? Cum, n-ai fost, 
la început, o jucărie sărmană, la bunul plac al mizeriei?... În 
timp ce astăzi... 

— Este adevărat ceea ce spuneţi, domnule O'Brien, şi 
câteodată mă întreb dacă toate astea nu sunt un vis... 

— Nu, scumpul meu copil, este adevărul gol-goluţ! Şi, ceea 
ce este cu adevărat extraordinar, e că ai depăşit cu mult tot 
ce s-ar fi putut aştepta de la un copil, întrucât de-abia acum 
ai păşit în cel de-al doisprezecelea an de viaţă! Însă 
judecata nu se măsoară cu vârsta şi numai dânsa te-a 
călăuzit neîncetat. 

— Judecata?... Da... poate! Şi, cu toate acestea, atunci 
când stau să mă gândesc la situaţia mea actuală, mi se pare 
că întâmplarea a slujit şi ea la ceva... 

— Există mai puţine lucruri întâmplătoare în viaţă decât îţi 
închipui şi totul se înlănţuie după o logică mai riguroasă 
decât crede lumea în general. Ai să bagi şi tu de seamă, cu 
timpul, că rareori o nenorocire nu e înlocuită de o bucurie... 

— Aşa credeţi dumneavoastră, domnule O'Bricn...? 

— Da, cu atât mai mult cu cât acesta este un lucru 
neîndoielnic în ce te priveşte, băiatul meu. Chibzuiesc 
adesea la asta, de fiecare dată când mă gândesc la ceea ce 
a însemnat existenţa ta de până acum. Aşadar, ai încăput pe 
mâinile lui Hard - era o nenorocire... 

— Şi a fost un adevărat noroc că am cunoscut-o pe Sissy, 
ale cărei mângâieri - primele pe care le-am primit în viaţa 
mea - nu le-am uitat niciodată! Ce s-o fi întâmplat cu ea, 
sărmana, micuța mea tovarăşă de suferinţă? O voi mai 
revedea, oare, vreodată?... Da, ăsta a fost într-adevăr un 
noroc pentru mine. 


— Şi a mai fost un noroc, că Hard era o megeră atât de 
mârşavă, fără de care ai fi rămas în cătunul Rindock până în 
clipa în care ea te-ar fi trimis înapoi la casa de caritate din 
Donegal. Atunci, tu ai luat-o la fugă. şi fuga te-a făcut să pici 
în mâinile acelui prezentator de marionete. 

— Oh, monstrul! a strigat Prichindel. 

— Şi a fost iarăşi un adevărat noroc că era aşa, căci ai mai 
fi bătut şi astăzi drumurile, dacă nu într-o cuşcă rotitoare, 
cel puţin tot în slujba aceluiaşi om atât de brutal, 
Thornpipe. Scăpând de acolo, ai intrat la ragged-school, în 
Galway... 

— Unde l-am întâlnit pe Grip. Grip care a fost atât de bun 
cu mine, căruia îi datorez viaţa, căci m-a salvat - fiind el 
însuşi în primejdie să piară. 

— Fapt care te-a condus la comediana aceea extravagantă. 
O existenţă cu totul deosebită de cea dinainte, trebuie să 
mărturisesc, dar care nu ţi-ar fi asigurat o situaţie onorabilă 
şi socotesc că a fost un noroc că, după ce s-a distrat puţin 
cu tine, într-o bună zi te-a părăsit... 

— Să ştiţi că nu-i port pică pentru asta, domnule O'Brien. 
La urma urmelor, ea m-a cules de pe drumuri, ea a fost 
bună cu mine. şi, după aceea. eu am înţeles multe lucruri! 
De altfel, urmând raţionamentul dumneavoastră, mulţumită 
faptului că dânsa m-a lăsat de izbelişte, familia Mac Carthy 
mi-a dat adăpost la ferma Kerwan. 

— Drept ai vorbit, băiatul meu! Şi acolo, iar... 

— Oh, acolo, domnule O'Brien, veţi avea de furcă să mă 
convingeţi că nenorocirea acestor oameni cumsecade a 
putut să însemne o împrejurare norocoasă...! 

— Da şi nu, i-a răspuns domnul O'Brien. 

— Nu, domnule O'Brien, nu! a afirmat cu hotărâre în glas 
Prichindel. Şi, dacă am să fac cumva avere, voi avea 
întotdeauna mari păreri de rău, întrucât punctul de plecare 
al acelei averi a fost ruina familiei Mac Carthy! Mi-aş fi 
petrecut bucuros toată viaţa la ferma aceea, unde eram 
copilul casei. Aş fi văzut cu ochii mei cum creşte Jenny, fină- 


mea, şi n-aş fi putut visa la o fericire mai mare decât aceea 
a familiei mele adoptive... 

— 'Te înţeleg prea bine, copilul meu. Nu este însă mai puţin 
adevărat că această înlănţuire de împrejurări îţi va îngădui, 
sper, ca într-o bună zi să te arăţi recunoscător pentru tot 
ceea ce au făcut dânşii pentru tine. 

— Domnule O'Brien, mai bine-ar fi ca ei să n-aibă niciodată 
nevoie să recurgă la ajutorul cuiva, fie şi al meu! 

— Nu am să stărui şi îţi respect simţămintele, care îţi fac 
multă cinste... Dar să continuăm să judecăm şi să ajungem 
la Trelingar-castle. 

— Oh, ticăloşi oameni - acest marchiz, această marchiză şi 
fiul lor Ashton. Ce de umilinţe am mai avut de îndurat!... 
Acolo s-a desfăşurat partea cea mai urâtă a existenţei 
mele... 

— Dar, pentru a reveni la sistemul nostru de deducţii, a 
fost un adevărat noroc că s-a întâmplat astfel. Dacă ai fi fost 
mai bine tratat la Trelingar-castle, poate că ai fi rămas mai 
departe acolo... 

— Nu, domnule O'Brien! Slujbă de groom? Nu!... 
Niciodată... niciodată!... Nu mă aflam acolo decât în 
aşteptare... şi, de îndată ce aş fi făcut ceva economii... 

— De exemplu, a băgat de seamă domnul O'Brien, o 
persoană care trebuie să fi fost încântată că ai ajuns la 
acest castel a fost Kat. 

— Oh, ce femeie minunată! 

— Şi cineva care a fost desigur încântat că tu ai plecat de 
acolo e Bob, căci altminteri tu nu l-ai fi întâlnit hoinărind pe 
drumuri, nu l-ai fi salvat... nu l-ai fi luat cu tine la Cork unde 
aţi muncit amândoi cu atâta curaj, unde l-aţi regăsit pe Grip 
şi fără de care, în acest moment, tu nu te-ai găsi la Dublin... 

— Stând de vorbă cu cel mai bun dintre oameni, care a 
legat prietenie cu noi! a răspuns Prichindel, strângând 
mâna bătrânului negustor. 

— Şi care nu-şi va economisi sfaturile, atunci când vei avea 
nevoie de ele! 


— Mulţumesc, domnule O'Brien, vă mulţumesc!... Da, aveţi 
dreptate şi experienţa dumneavoastră nu vă poate înşela!... 
Lucrurile se înlănţuie în viaţă... Măcar să pot fi de folos 
tuturor acelora pe care-i iubesc şi care m-au iubit! 

Dar afacerile lui Little Boy?... Ele erau înfloritoare, să nu 
aveţi nici o îndoială în această privinţă. Comerţul lui 
Prichindel nu ieşise din modă, căci interesul publicului, 
departe de-a da îndărăt, creştea văzând cu ochii. Ba, s-a ivit 
chiar o nouă sursă de beneficii. La sfatul domnului O'Brien, 
bazarului i-a fost adăugat un fond de articole de băcănie cu 
amănuntul şi ştim bine ce de mărfuri au ajuns să se vândă 
sub această denumire. Magazinul s-a dovedit în scurtă 
vreme neîncăpător şi a fost nevoie să fie închiriate şi alte 
încăperi de la parterul clădirii. Ah, ce proprietar îngăduitor, 
domnul O'Brien, şi ce mai locatar recunoscător, Prichindel 
al nostru! Tot cartierul a dorit să-şi procure de-ale gurii de 
la Pungile sărace. A fost nevoie să se apuce de treabă şi Kat, 
iar buna femeie a făcut-o din toată inima. Şi totul era atât 
de curat, atât de bine rânduit, atât de îmbietor! Dar câtă 
trudă însemnau toate acestea - de cumpărat marfa, de 
făcut livrările atât dimineaţa cât şi după-amiaza, de servit o 
clientelă numeroasă, de completat registrele, de ţinut 
conturile, de verificat casa în fiecare seară! Ziua întreagă 
abia era de-ajuns şi, de câte ori, fără intervenţia fostului 
negustor, Little Boy and Co ar fi fost de-a dreptul copleşiţi! 

Desigur, ar fi trebuit să-şi mai angajeze un funcţionar 
priceput în asemenea negoţ, însă, în cine s-ar fi putut 
încrede? Tânărului patron îi era silă să vâre un străin în 
casă. Şi, cu toate acestea, s-ar fi putut găsi un om cinstit, 
muncitor şi serios. De pildă, un contabil priceput, ce putea 
fi instalat într-un birou dindărătul celui de al doilea 
magazin. Ar fi însemnat să scape de o bună parte din 
muncă. Ah, dacă Grip ar fi fost de acord!... Osteneală 
zadarnică! De prisos să-l tot piseze, Grip nu se hotăra, în 
ciuda faptului că părea să fie cât se poate de potrivit pentru 
a ocupa acest post, şezând pe un scaun înalt la o masă 


vopsită în negru, cu pana după ureche, cu creionul în mână, 
în mijlocul cartoanelor sale, urmărind câte un cont deschis 
fiecărui furnizor... l-ar fi mers mult mai bine astfel, decât 
să-şi prăjească burta dinaintea cazanelor de pe Vulcan! De 
pomană se tot rugau de dânsul! Se înţelege însă de la sine 
că, între două călătorii, fochistul-şef consacra bazarului 
toate ceasurile de răgaz. Se apuca de lucru cu multă 
plăcere. Numai că asta dura o săptămână, apoi Vulcan ieşea 
iarăşi în larg şi, după patruzeci şi opt de ore, Grip se găsea 
la sute de mile de Insula de Smarald. Plecarca lui provoca 
întotdeauna întristare - întoarcerea, de fiecare dată, 
bucurie. S-ar fi zis că este un frate mai mare care tot vine şi 
pleacă. Haide, rămâi, prietene Grip, rămâi împreună cu ei! 

De altminteri, fratele mai mare continua să-şi facă toate 
cumpărăturile de la Little Boy and Co. Sosea mereu, ca- 
ntotdeauna, cu toată averea în chimir. Abia în epoca aceea, 
la sfaturile domnului O'Brien şi ale lui Prichindel, dânsul a 
consimţit să se despartă de comoară. Să nu ajungeţi însă 
până acolo încât să credeţi că patronul Pungilor sărace ar fi 
acceptat ca Grip să-i dea fonduri cu împrumut sau să-i fie 
comanditar. 

[111] Nu, el nu avea nevoie de banii lui Grip! Dânsul făcuse 
economii serioase, depuse la banca Irlandei, astfel încât 
paralele fochistului-şef au fost plasate la Casa de economii, 
o instituţie foarte solidă, ale cărei depuneri se ridicau 
atunci la peste patru milioane de lire sterline. Grip putea 
acum să doarmă liniştit: capitalul lui se afla în siguranţă şi 
urma să crească în fiecare an prin adăugarea dobânzilor. Pe 
toţi sfinţii Irlandei, Casa de economii nu era cu nimic mai 
prejos decât cingătoarea lui! 

Vom face o observaţie: dacă încăpăţânatul de Grip refuza 
să schimbe bluza groasă de marinar pe vestonul cu 
mânecuţe de lustrin al contabilului, dânsul a contribuit 
totuşi la sporirea clientelei lui Little Boy. Toţi tovarăşii săi de 
pe Vulcan şi familiile lor veneau să sc aprovizioneze cu cele 
trebuincioase de la bazar. El făcuse şi printre mateloţii din 


port o propagandă de nemaipomenit, de parcă ar fi fost 
comis-voiajorul casei Pungilor sărace. 

— Ai să vezi, i-a spus fochistul într-o bună zi lui Prichindel, 
ai să vezi tu că până la urmă şi armatorii or să ajungă să se 
aprovizioneze de la tine! Atunci are să fie nevoie de lăzi cu 
băcâănie şi cu conserve pentru călătoriile-alea de cursă 
lungă!... Şi tu ai să devii un angrosist... 

— Angrosist? l-a întrebat Bob care lua şi el parte la 
conversaţie. 

— Da... angrosist... cu magazine, pivnițe, antrepozite... 
nici mai mult nici mai puţin decât domnu' Roe sau domnu' 
Guiness. 

— Oh! a făcut Bob. 

— Cu siguranţă, And Co, i-a răspuns Grip, căruia îi plăcea 
să-i dea această poreclă lui Bob. Şi să v-aduceţi amândoi 
aminte de ce vă zic... 

— La fiecare călătorie... a băgat de seamă Prichindel. 

— Da, la fiecare călătorie, a replicat Grip. Tu ai să faci 
avere, ba încă o mare avere... 

— Atunci, Grip, de ce nu vrei tu să te asociezi cu mine? 

— Eu?... Ce, să-mi las meseria...? 

— Tragi cumva nădejde să ajungi mai sus şi din fochist-şef 
să ajungi, de pildă, mecanic? 

— Mecanic?... Oh, sigur că nu... Nu-s eu până-ntr-atâta de 
ambițios... Şi ar fi trebuit să învăţ carte... În prezent, n-aş 
mai putea... E prea târziu!... Mă mulţumesc cu ceea ce 
sunt... 

— Ascultă, Grip, eu stărui... Noi avem neapărat nevoie de 
un funcţionar în care să ne putem încrede cu desăvârşire... 
Pentru ce refuzi să fii de-al nostru? 

— Eu nu pricep o boabă din contabilitatea voastră. 

— Ai putea să înveţi fără mare greutate. 

— La drept vorbind, atâta l-am văzut pe domnul O'Bodkins 
îndeplinindu-şi funcţia, acolo, la ragged-school!... Dar nu, 
my boy, nu! Am fost atâta de nefericit pe pământ şi sunt aşa 
de fericit pe mare!... Pământu' pe mine mă-nspăimântă!... 


Ah, când ai să ajungi un mare comerciant şi o să posezi 
propriile tale nave, ei bine. am să navighez pentru casa ta 
de negoţ, ţi-o făgăduiesc. 

— Haide, Grip, să fim serioşi! Şi gândeşte-te că te vei găsi 
foarte singur mai târziu!... Să admitem că, într-o bună zi, îţi 
vine cheful să te căsătoreşti. 

— Să mă căsătoresc. Eu...? 

— Da. tu! 

— Deşelatu' ăsta de Grip să aibă o nevastă a lui. şi copii? 

— Fără îndoială. ca toată lumea, i-a răspuns Bob, pe tonul 
unui om ce are o mare experienţă de viaţă. 

— Toată lumea, zici...? 

— Fără doar şi poate, Grip. Şi eu însumi. 

— Ascultaţi-l pe musu' ăsta. care se bagă în vorbă! 

— El are dreptate, a spus Prichindel. 

— Şi tu, my boy, tu la fel te gândeşti că...? 

— Poate că are să mi se întâmple şi mie. 

— Bun! Ia uite la ei, ăsta n-are nici treişpe ani, ălălalt nici 
n-a-mplinit nouă şi s-au apucat amândoi să vorbească de 
căsătorie! 

— Nu esfc vorba despre noi, Grip, ci despre tine, care vei 
împlini în curând douăzeci şi cinei de ani! 

— Ia stai şi tu şi te gândeşte un piculeţ, my boy! Cum să 
mă-nsor eu, un fochist... un om care-i tuciuriu ca un negru 
din Africa timp de două treimi din existenţa lui! 

— Ah, bun! a strigat Bob. Aşadar lui Grip îi e teamă că 
feciorii lui au să fie nişte negrişori? 

— Ar fi foarte cu putinţă, i-a răspuns Grip. Eu nu sunt bun 
decât să mă-nsor cu o negresă ori cel mult cu o piele-roşie. 
acolo. în străfundu' fundului Statelor Unite! 

— Grip, a reluat Prichindel, rău faci că iei lucrurile în 
glumă!... Doar spre binele tău vorbim noi aici... Vine o 
vârstă când ai să te căieşti că nu m-ai ascultat... 

— Ce vrei tu, my boy... o ştiu prea bine... Eşti om cu 
judecată. şi ar fi o adevărată fericire să putem trăi laolaltă... 
Însă meseria asta a mea m-a hrănit până acum. şi are să mă 


mai hrănească şi de-acum încolo... Nici nu-mi poate trece 
prin cap s-o părăsesc! 

— În sfârşit... atunci când vei voi, Grip... Aici se va găsi 
întotdeauna un loc pentru tine. Şi m-aş mira foarte tare 
dacă într-o bună zi n-ai să te vezi instalat dinaintea unui 
birou confortabil. cu o tichie pe cap, cu pană după ureche. 
şi fiind la parte cu noi în afaceri... 

— Eh, pentru asta ar trebui să mă fi schimbat foarte 
mult... 

— Păi, ai să te schimbi, Grip!... loată lumea se schimbă... 
Şi este înţelept să te schimbi... atunci când o faci ca să-ţi 
meargă mai bine... 

Totuşi, în ciuda insistențelor, Grip nu s-a dat deloc bătut. 
Adevărul este că îşi iubea meseria, că armatorii navei 
Vulcan îi dădeau dovezi de simpatie, că era stimat de 
căpitanul său, iubit de tovarăşii lui de muncă. Astfel încât, 
nedorind să-l întristeze pe Prichindel, i-a spus: 

— La întoarcere. la întoarcere o să vedem! 

Apoi, când se întorcea din cursă, el nu mai adăuga nimic 
faţă de cele spuse la plecare: 

— O să vedem. O să vedem! 

A urmat de aici că firma Little Boy and Co a fost silită să-şi 
angajeze un funcţionar care să ţină socotelile. Domnul 
O'Brien a găsit un fost contabil, domnul Balfour, de cinstea 
căruia răspundea personal. Acesta îşi cunoştea temeinic 
meseria. Dar, ce să mai vorbim, nu era Grip! 

Anul s-a încheiat în condiţii excelente iar inventarul, 
stabilit de sus-pomenitul Balfour, a dat - atât în mărfuri cât 
şi în bani - plasați după cum ştim la Banca Irlandei - un 
total superb, de o mie de lire. 

În epoca aceea - ianuarie 1885 - Prichindel tocmai păşise 
în cel de al paisprezecelea an de viaţă, iar Bob avea nouă 
ani şi jumătate. Sănătoşi, viguroşi pentru vârsta lor, ei nu 
mai simțeau câtuşi de puţin urmările mizeriei de odinioară. 
Un sânge generos, sângele gaelic, le curgea prin vine, 


întocmai cum Shannon, Lee sau Liffey curg de-a curmezişul 
Irlandei ca s-o însufleţească. 

Bazarul se găsea într-o situaţie înfloritoare, în mod cât se 
poate de vădit. Prichindel înainta pe calea bogăției. Nici o 
îndoială în această privinţă, afacerile lui nefiind dintr-acelea 
care să-l târască în speculaţii riscante. De altfel, prudenţa 
lui înnăscută l-ar fi oprit s-o facă, deşi n-ar fi fost el omul - 
putem folosi pe deplin acest cuvânt în cazul său - să lase să- 
i scape o ocazie bună, dacă i s-ar fi ivit pe neaşteptate. 

Însă, soarta familiei Mac Carthy nu înceta să-l 
neliniştească. Urmând sfatul domnului O'Brien, el scrisese 
în Australia, la Melbourne. Răspunsul agentului de 
emigrare a fost însă acela că i se pierduse urma - ceea ce 
se întâmplă prea adesea în ţara aceasta uriaşă, ale cărei 
regiuni centrale erau aproape necunoscute în epoca aceea. 
Lipsiţi de bani, se prea poate ca domnul Martin şi fiii săi să 
nu fi putut găsi de lucru decât pe la fermele îndepărtate, 
unde se cresc turme mari de oi!... Dar în ce provincie, în 
care district al acestui vast continent? 

Nu se mai ştia nimic nici despre Pat de când ieşise din 
slujba casei Marcuard şi n-ar fi fost lucru de mirare ca el să- 
şi fi urmat părinţii în Australia. 

Se înţelege de la sine că, din toţi aceia pe care-i cunoscuse 
altădată, alde Mac Carthy şi Sissy, tovarăşa lui de suferinţă 
de la Hard, erau singurii cărora le păstra un loc în amintire. 
De îngrozitoarca megeră din cătunul Rindock, de cumplitul 
Thornpipe, de augusta familie a Pibornilor nici nu se mai 
sinchisea. Cât despre miss Anna Waston, se şi mira că n-o 
văzuse încă făcându-şi apariţia la vreunul din teatrele din 
Dublin. S-ar fi dus oare s-o viziteze? Poate că da, poate că 
nu. În orice caz, nu avusese prilejul să se pronunţe, căci, 
după nefericita scenă de la Limerick, celebra comediană se 
hotărâse să părăscască Irlanda şi chiar Marea Britanie 
pentru a face un „turneu bernhardtian” 

[112] în străinătate. 
— Şi Carker... n-a fost încă spânzurat? 


Aceasta era întrebarea invariabilă pe care Grip i-o punea 
de fiecare dată când se întorcea cu Vulcan din cursă, de 
îndată ce păşea în magazinele Pungilor sărace. Şi, la fel de 
invariabil, i se răspundea că nu se mai auzise vorbindu-se 
despre Carker. Grip răsfoia atunci ziarele vechi, fără să 
găsească nimic care să fi avut cea mai mică legătură cu „cel 
mai faimos netrebnic de la ragged-school!”. 

— Să aşteptăm, spunea tot el, trebuie să avem răbdare! 

— Dar de ce nu crezi că acest Carker putea să fi ajuns un 
băiat vrednic de stimă? 

— EI, a strigat Grip, el?... Ticălosu' ăsta?... Păi, ţi s-ar face 
de-a dreptu' scârbă să fie ăsta cinstit! 

Până şi Kat, care cunoştea istoria zdrenţăroşilor din 
Galway, era de aceeaşi părere cu Grip. De altfel, femeia 
aceasta cumsecade şi fochistul se împăcau de minune, în 
afară de un singur punct şi anume: Kat îl tot presa pe Grip 
să părăsească navigația, iar Grip refuza cu încăpățânare să 
îndeplinească dorinţele bunei Kat. De aici urmau discuţii 
aprinse de zăngăneau geamurile de la bucătărie. Astfel 
încât, spre sfârşitul anului, problema nu înaintase nici 
măcar cu un pas şi fochistul plecase iarăşi la bordul lui 
Vulcan unde, dacă stăteai să-l asculţi, aprindea focurile 
cazanelor „numai uitându-se la ele”. 

Au ajuns astfel până în data de 25 noiembrie, aşadar în 
plină iarnă. Ningea cu fulgi mari de zăpadă, pe care briza îi 
purta învârtejindu-i până la suprafaţa pământului, ca pe 
nişte fulgi albi de porumbei. Era una dintre zilele acelea 
friguroase, când ai fi fost fericit să stai în casă la căldură. 

Şi, cu toate acestea, Prichindel n-a rămas la bazar. Încă de 
dimineaţă primise o scrisoare de la unul dintre furnizorii săi 
de la Belfast. O încurcătură în privinţa unei facturi care, 
dacă nu era pusă la punct la timp, putea să dea naştere 
unui proces, iar procesele se cuvine să fie evitate pe cât 
posibil, chiar şi atunci când se desfăşoară dinaintea 
judecătorilor purtând perucă din Regatul-Unit. Cel puţin 
aceasta era părerea domnului O'Brien care, ştiind el bine 


despre ce era vorba, l-a sfătuit numaidecât pe tânărul 
nostru băiat să plece la Belfast fără întârziere, pentru a 
încheia afacerea în cele mai bune condiţii. 

Prichindel a recunoscut înţelepciunea unui asemenea sfat 
şi s-a hotărât să-i dea ascultare, fără a mai întârzia nici 
măcar o singură zi. Nu era vorba decât despre o călătorie 
pe railway de vreo sută şi şaizeci de kilometri. Dacă lua 
trenul de ora nouă, avea să ajungă încă în cursul dimineţii 
în capitala comitatului Antrim113. Fără îndoială că după- 
amiaza i-ar fi fost de ajuns ca să se pună de acord cu 
corespondentul său şi, cu trenul de seară, putea să ajungă 
înapoi acasă până la miezul nopţii. 

Bob şi Kat urmau deci să aibă grijă de Little Boy şi 
patronul lor, după ce i-a îmbrăţişat, s-a dus la gară, aflată în 
apropierea clădirii ce adăposteşte vama, spre a-şi cumpăra 
biletul de tren pentru Belfast. 

Pe o asemenea vreme, un călător nu poate să mai aibă 
mare interes pentru amănuntele drumului. Şi, pe deasupra, 
trenul mergca cu viteză mare, când de-a lungul litoralului, 
când întorcându-se spre interiorul insulei. leşind din 
comitatul Dublin, el a traversat comitatul Meath şi a oprit 
pentru câteva minute la Drogheda, un port destul de 
important, din care Prichindel n-a văzut nimic, după cum n- 
a putut zări deloc, la vreun kilometru şi jumătate depărtare, 
faimosul câmp de luptă de la Boyne, unde a dispărut pentru 
totdeauna dinastia Stuarţilor 
[114]. A urmat apoi comitatul Louth, unde trenul a oprit la 
Dundalk, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Insulei Verzi, 
locul de încoronare al celebrului Robert Bruce 
[115]. Ela pătruns după aceea pe teritoriul provinciei 
Ulster - această provincie în care era cuprins şi comitatul 
Donegal, legat, pentru tânărul nostru călător, de amintirea 
dureroasă a primelor sale mizerii. În sfârşit, după ce 
serveşte drept mijloc de legătură între comitatele Armagh 
şi Down, calea ferată străbate graniţa comitatului Antrim. 


Antrimul, cu un teren Vulcanic, un sălbatic ţinut al 
peşterilor, are drept localitate de reşedinţă Belfastul. Este 
cel de-al doilea oraş al Irlandei din punctul de vedere al 
negoţului şi are o flotă comercială de trei milioane de tone. 
Tot pe locul al doilea se numără printre oraşele insulei şi 
prin populaţia sa, care va atinge în curând cifra de două 
sute de mii de locuitori, prin traficul mărfurilor de obârşie 
agricolă, aproape în întregime obţinute pe baza cultivării 
inului, prin industria lui, ce dă de lucru la nu mai puţin de 
şaizeci de mii de muncitori, împărţiţi la cele peste o sută 
şaizeci de filaturi, în sfârşit, prin gusturile sale literare, 
cărora Queen's College le confirmă înalta valoare. Ei bine, 
aţi putea crede aşa ceva? Acest oraş aparţine, încă, unuia 
dintre urmaşii unui favorit al regelui lacob I. Trebuie să te 
afli în Irlanda ca să te întâlneşti cu asemenea anomalii 
sociale. 

Belfastul este situat la gura fluviului Lagan, îngustă, pe 
care un şenal o prelungeşte până în largul mării, printre 
nesfârşite bancuri de nisip. Veţi fi desigur de acord că, într- 
un centru industrial atât de însemnat, unde patimile politice 
se hrănesc din contactul sau, mai bine spus, din ciocnirea 
unor interese personale, se desfăşoară o luptă necurmată 
între protestanți şi catolici. Cei dintâi sunt vrăjmaşii 
înnăscuţi ai independenţei, cerută sus şi tare de ceilalţi. 
Unii, cu strigătul casei de Orania pentru strângerea 
laolaltă, ceilalţi cu o panglică galbenă drept semn distinctiv, 
se dedau la tradiţionalele încăierări, mai ales la 7 iulie, când 
se aniversează faimoasa bătălie de la Boyne. 

În ciuda faptului că nu era 7 iulie şi cu toate că 
temperatura atingea patru grade sub zero, oraşul se găsea 
în mare fierbere. Agitaţia stârnită de oamenii lui Parnell 
crea primejdia unor ciocniri între partizanii lui Land League 
şi aceia ai landlordismului. Fusese chiar nevoie să se pună 
pază dinaintea sediului Societăţii pentru dezvoltarea 
culturii inului, de care erau strâns legate cea mai mare 
parte a fabricilor din oraş. 


Totuşi Prichindel, care venise pentru cu totul alt soi de 
afaceri decât acelea politice, s-a ocupat din capul locului de 
furnizorul său, pe care a avut norocul să-l găsească acasă. 

Negustorul s-a arătat niţel uimit la vederea tânărului băiat 
ce i se înfăţişase în birou şi n-a fost mai puţin mirat de 
inteligenţa de care acesta dădea dovadă apărându-şi 
interesele. În cele din urmă, totul s-a sfârşit cu bine, spre 
folosul ambelor părţi. Două ore fuseseră de-ajuns pentru a 
încheia înţelegerea, iar Prichindel, care voia să cineze 
înainte de-a lua trenul de seară înapoi către Dublin, s-a 
îndreptat spre un restaurant din cartierul gării. Însă, dacă 
nu avea motive să regrete acea călătorie, întrucât izbutise 
să scape de un proces, vizita la Belfast avea să-i aducă în 
dar ceva cu totul deosebit. 

Începea să se lase noaptea. Nu mai ningea. Cu toate 
acestea, datorită brizei aspre ce se prăvălea în estuarul 
fluviului Lagan, frigul se făcuse aproape de neîndurat. 

În faţa uneia dintre cele mai însemnate fabrici din oraş, 
drumul lui Prichindel a fost tăiat de un mare grup de 
oameni. O mulţime compactă oprea trecerea pe stradă. Ela 
fost silit să se strecoare prin masa aceea zgomotoasă. Era zi 
de plată. Se aflau acolo un mare număr de muncitori şi de 
muncitoare. O scădere de salariu, anunţată pentru 
săptămâna următoare, îi adusese în culmea indignării. 

Este neapărat nevoie să aflaţi că această industrie a inului 
- atât cultura, cât şi filatura - a fost odinioară importată în 
Irlanda şi mai cu seamă la Belfast, de către protestanții 
emigraţi din Franţa după revocarea edictului din Nantes. 
Familiile lor şi-au păstrat pentru ele profituri foarte mari în 
cele mai multe dintre aceste întreprinderi. Iar fabrica aceea 
aparţinea, tocmai, unei Companii anglicane. Or, cum cea 
mai mare parte dintre muncitorii săi erau catolici, vă veţi 
explica de ce dânşii îşi susțineau reclamaţiile cu o violenţă 
vrednică de temut. 

În scurtă vreme, amenințările au fost urmate de strigăte şi 
uşile şi ferestrele uzinei au fost izbite cu o ploaie de pietre. 


Imediat mai multe grupuri de policemen au dat năvală în 
stradă, ca să împrăştie mulţimea şi să-i aresteze pe 
conducătorii răzmeriţei. 

Prichindel, temându-se să nu scape trenul, a vrut să se 
elibereze din strânsoare; dar nu a izbutit. Aflat în primejdie 
să fie răsturnat, călcat în picioare, chiar strivit de năvala 
agenţilor, a fost nevoit să se ghemuiască în intrândul unei 
uşi, tocmai în clipa în care cinci sau şase muncitori, loviți cu 
brutalitate, se prăbuşeau de-a lungul zidurilor. 

În apropierca lui zăcea o fată - una dintre acele sărmane 
lucrătoare de fabrică - albă la faţă, plăpândă, sfrijită, 
bolnăvicioasă, care, în ciuda faptului că era în vârsta de 
optsprezece ani, nu părea să aibă mai mult de doisprezece. 
Abia fusese răsturnată pe jos şi striga: „Ajutor! Săriţi!” 

Lui Prichindel i se părea că recunoaşte această voce!... 
Ajungea până la dânsul ca dintr-o îndepărtată aducere 
aminte... N-ar fi putut spune a cui era... dar inima îi bătea 
cu putere... 

Şi atunci când mulţimea, în bună parte dată îndărăt, 
lăsase strada ceva mai liberă, el s-a aplecat deasupra bietei 
fete... Ea zăcea în nesimţire. Prichindel i-a ridicat capul şi l- 
a aplecat în aşa fel încât razele unui felinar cu gaz aerian 
să-i lu-mineze trăsăturile chipului. 

„Sissy... Sissy...!” a şoptit el. 

Într-adevăr, Sissy era, însă dânsa nu mai era în stare să-l 
audă. 

Atunci, fără să mai chibzuiască la ce face, dispunând de 
persoana ei de parcă i-ar fi aparţinut, întocmai cum ar fi 
făcut un frate cu propria lui soră, a ridicat-o de pe jos şi a 
dus-o cu sine la gară, aşa cum se găsea, inconştientă la 
toate câte se petreceau în jur. 

Iar atunci când trenul a pornit, Sissy, instalată într-un 
compartiment de clasa I, lungită pe perne, încă nu-şi 
revenise în simţiri. Îngenuncheat lângă dânsa, Prichindel o 
striga... îi vorbea. o strângea în braţe. 


Ei bine! Oare nu avea dreptul s-o ia cu sine pe Sissy, 
tovarăşa lui de mizerie din fragedă copilărie?... Şi pe cine s- 
ar fi putut bizui sărmana fată dacă nu pe băieţelul pe care 
în atâtea rânduri îl apărase de bătăile pe care le avusese de 
îndurat în înspăimântătoarea cabin a lui Hard? 

Capitolul XIII CUM ÎŞI SCHIMBĂ OMUL STAREA ŞI 
CULOAREA CHIPULUI. 

La data de 26 noiembrie exista oare în Irlanda - dar ce 
spunem noi - în toate insulele britanice, în întreaga Europă, 
în universul întreg chiar, un loc să cuprindă o mai mare 
cantitate de fericire decât bazarul Pungilor sărace, firmă 
cunoscută în lumea bursei şi a comerţului sub denumirca de 
Little Boy and Co?... Refuzăm s-o credem, fără numai dacă 
acest locşor n-o fi fost situat în cel mai minunat colţ al 
paradisului. 

Sissy ocupa cea mai bună cameră din casă. Prichindel 
stătea la căpătâiul patului ei. Dânsa îl recunoscuse în cele 
din urmă pe copilul ce se strecurase printr-o gaură de 
şoarece din şandramaua lui Hard - acum un băiat viguros şi 
cu o sănătate înfloritoare. 

lar ea, care în perioada când se despărţiseră unul de 
celălalt număra abia şapte anişori, avea astăzi optsprezece 
ani. Însă, vlăguită cum era de atâta muncă, zdrobită de 
lipsurile îndurate, avea oare să redevină fetiţa frumoasă de 
altădată şi care ar fi rămas la fel dacă nu ar fi trăit în 
atmosfera vătămătoare a fabricilor? 

lată, trecuseră aproape unsprezece ani de când nu se mai 
văzuseră şi, cu toate acestea, Prichindel o recunoscuse pe 
Sissy numai după voce şi mult mai sigur decât dacă ar fi 
făcut-o după chip. În ce-o priveşte, Sissy regăsea în inimă 
tot ceea ce păstrase din amintirile despre copilul de 
odinioară. 

Despre asemenea lucruri stăteau acum de vorbă amândoi. 

Ţinându-se pe lângă ei, Kat nu putea să-şi ascundă 
înduioşarea. Cât despre Bob, bucuria lui se manifesta prin 
nişte interjecţii uimitoare, cărora Birk le răspundea prin 


câte un „hau... hau” nu mai puţin extraordinar. Domnul 
O'Brien, foarte emoţionat, a fost de faţă la această 
convorbire. Şi, fără îndoială că funcţionarul, domnul 
Balfour, ar fi împărtăşit emoția generală dacă nu ar fi stat la 
biroul său, cufundat în socotelile casei Little Boy and Co. 
Auziseră cu toţii vorbindu-se atât de des despre Sissy - la 
fel de mult ca şi despre familia Mac Carthy - încât n-ar mai 
fi fost nevoie să li se fi făcut cunoştinţă cu dânsa. Pentru toţi 
Sissy era o soră mai mare a lui Prichindel care se întorcea 
acasă, de unde s-ar fi părut că nu plecase decât în ajun. 

Numai Grip nu fusese de faţă la această scenă, dar se 
poate afirma că - în ciuda faptului că n-o văzuse niciodată - 
el ar fi recunoscut-o pe tânăra fată, soră cu al său boy, 
dintr-o singură privire. De altfel, Vulcan urma să fie 
semnalat cât de curând în zona stâncilor submarine ale 
Canalului Sfântul Gheorghe. Familia ar fi fost atunci strânsă 
toată laolaltă. 

În ce priveşte viaţa pe care o dusese fetiţa, o puteţi ghici 
cu uşurinţă - întocmai ca existenţa tuturor acelor sărmani 
copii din Irlanda. La şase luni după fuga lui Prichindel, Hard 
murise de pe urma unui acces de beţie, astfel încât a fost 
nevoie ca Sissy să fie trimisă înapoi la casa de caritate din 
Donegal, unde a mai rămas încă doi ani încheiaţi. Însă nu 
putea să fie ţinută acolo la nesfârşit. Erau doar atâţia alţi 
nefericiţi ce-şi aşteptau rândul!... Avea atunci aproape nouă 
ani şi, la nouă anitrebuie să ştii să nu mai ai nevoie de alţii 
pentru a te întreţine. Dacă nu poţi intra în slujbă, adică să 
devii o maid116 a cărei leafă se reduce adesea la casă şi 
masă, nu se găseşte de lucru prin atâtea fabrici? Sissy a fost 
deci trimisă la Belfast, unde filaturile oferă locuri pentru o 
lume întreagă de muncitori. Acolo, şi-a dus traiul cu cele 
câteva pence câştigate în fiecare zi, în mijlocul pulberii 
nesănătoase de in, bruftuluită, lovită, neavând pe nimeni 
care s-o apere şi, cu toate acestea, mereu bună, blândă, 
serviabilă, căci - de altfel - era deprinsă de mult cu 
brutalităţile vieţii. 


Vieţuind în mijlocul acestei stări de lucruri, Sissy nu mai 
vedea nici o posibilitate de îmbunătăţire a situaţiei. Era 
parcă într-o prăpastie în care se înfunda tot mai mult. Şi, 
chiar în clipa când se îndoia că vreodată va mai putea s-o 
scoată cineva de-acolo, iată o mână ce-o înşfăca. mâna 
micuţului ce-i datorase primele mângâieri, ajuns acum şeful 
unei case de comerţ! Da, el o smulsese din acel infern de la 
Belfast, iar acum dânsa se găsea la el - acasă la el! - unde 
avea să devină doamna acelei întreprinderi comerciale - da, 
doamna, i-o repeta Prichindel, doamna şi nu servitoarea...! 

Cum, ea... să fie servitoare?... Oare Kat ar fi îngăduit aşa 
ceva?... Sau Bob, ar fi lăsat-o să-i facă munca lui?... Şi ce, 
Prichindel i-ar fi dat voie? 

— Aşadar, vrei să mă ţii la tine? a întrebat ea. 

— Da, vreau, Sissy dragă! 

— Dar, cel puţin, am să pot munci în aşa fel încât să nu-ţi 
fiu o povară? 

— Da, Sissy. 

— Ei, şi atunci ce am să fac? 

— Nimic, Sissy. 

Şi nu putea să fie convins în nici un fel. Adevărul este însă 
că, o săptămână mai târziu - şi asta după ce spusese sus şi 
tare că e dorinţa ei neabătută - Sissy era instalată îndărătul 
tejghelei, după ce fusese pusă la curent cu noile ei atribuţii. 
Şi, pe legea mea, pentru clientelă a însemnat o atracţie în 
plus această graţioasă fată, reînsufleţită de noua ei 
existenţă, înzestrată cu o fizionomie atât de amabilă şi de 
inteligentă, după cum se şi cuvenea pentru patroana firmei 
Little Boy and Co! 

Una dintre cele mai vii dorinţe ale lui Sissy era de a-l 
vedea ivindu-se în prag pe fochistul-şef de pe Vulcan. Ea 
aflase despre comportarea lui Grip în timpul anilor de 
ragged-school. Ştia că el moştenise îndatoririle ei de 
protectoare a copilului, pe care-l scăpa de brutalităţile lui 
Hard. Ceea ce făcuse dânsa, spre a-l apăra de acea 
cumplită megeră, făptuise şi Grip ca să-l păzească de 


Carker şi de banda lui. Şi apoi, fără devotamentul acestui 
băiat viteaz, sărmanul micuţ ar fi pierit în timpul incendiului 
şcolii. Fochistul-şef se putea deci bizui pe o bună primire la 
întoarcere. Însă călătoria i se prelungise de astă dată 
datorită unor necesităţi comerciale şi anul 1885 s-a încheiat 
mai înainte ca Vulcan să fi revenit la țărmurile Mării 
Irlandei. 

În rest, când se mai amestecă şi norocul, totul duce la 
succes. Inventarul, stabilit la 31 decembrie, a dat rezultate 
superioare celor dinainte. Mai mult de două mii de lire 
sterline, asta era în clipa aceea averea casei Pungilor 
sărace, scutită de orice fel de datorii, lucru recunoscut ca 
fiind exact de către domnul O'Brien. Cinstitul neguţător n-a 
putut decât să-l felicite pe tânărul patron, îndemnându-l să 
acţioneze întotdeauna cu cea mai mare prudenţă. 

— Este uneori mai greu să-ţi poţi păstra avutul decât a fost 
să ţi-l agoniseşti, i-a spus el, înmânându-i actele 
inventarului. 

— Aveţi dreptate, i-a răspuns Prichindel şi, vă rog să mă 
credeţi, domnule O'Brien, că nu o să mă las târât de 
lăcomie. Totuşi, îmi pare rău că banii depuşi la Banca 
Irlandei nu au o folosinţă mai rentabilă... Sunt bani care 
dorm şi, atunci când dormi, nu lucrezi... 

— Nu, băiatul meu, ei se odihnesc şi odihna le este la fel de 
trebuincioasă banilor ca şi oamenilor. 

— Şi, cu toate acestea, domnule O'Brien, dacă s-ar ivi o 
ocazie bună... 

— N-ar fi de ajuns să fie bună, ar trebui să fie excelentă. 

— De acord, şi în acest caz sunt sigur că dumneavoastră 
aţi fi cel dintâi să mă sfătuiţi... 

— Să profiţi de ea?... Cu siguranţă, băiatul meu, dar cu 
condiţia ca asta să intre în genul tău de afaceri. 

— Tot aşa înţeleg şi eu, domnule O'Brien, căci niciodată nu 
are să-mi vină ideea să înfrunt riscul de-a mă vâri în 
operaţiuni la care nu mă pricep. Însă, acţionând 


întotdeauna cu prudenţă, poţi căuta să-ţi dezvolţi propriul 
negoţ... 

— Iar, în asemenea Condiţii, n-aş avea dreptate să nu te 
aprob, băiatul meu, şi dacă am să aflu de vreo afacere 
foarte sigură... da... poate... În sfârşit, vom mai vedea! 

Căci, în înţelepeiunca sa, fostul negustor nu voia să se 
angajeze mai mult. 

O dată vrednică de pomenit între toate - o dată ce merită 
să fie însemnată cu creionul roşu pe calendarul bazarului 
Pungilor sărace - a fost aceea de 23 februarie. 

În acea zi, Bob, căţărat în vârful unei scări, în fundul 
magazinului de jucării, era cât pe ce să se rostogolească pe 
podea când s-a auzit strigat în felul următor: 

— Oh, vergi de zburător... 

[117]. Oh! 

— Grip! a strigat Bob, dându-şi drumul să alunece până 
jos, întocmai ca un puşti pe-o balustradă. 

— Eu însumi. And Co!... Prichindel îi sănătos?... Kat e 
sănătoasă?... Domnul O'Brien este sănătos?... Mi se pare că 
n-am uitat pe nimeni, nu? 

— Pe nimeni?... Dar pe mine, Grip? 

Cine rostise aceste cuvinte?... O tânără, strălucind de voie- 
bună, care a păşit în întâmpinarca fochistului-şef de pe 
Vulcan şi, fără să se sinchisească vreun pic de etichetă, l-a 
sărutat zgomotos pe amândoi obrajii. 

— Poftim? a strigat Grip, cât se poate de tulburat de 
întâmplare. Do'n-'şoară... Eu nu vă cunosc... Cum?... Prin 
urmare, aici sărutaţi oamenii fără să-i cunoaşteţi...? 

— Atunci, am s-o iau de la început, până ce-o să facem 
cunoştinţă... 

— Păi, ea este Sissy, Grip... Sissy!... Sissy! repeta Bob 
hohotind de râs. Prichindel şi Kat tocmai pătrundeau şi 
dânşii în magazin. Or, iată că împieliţatul ăsta de Grip - 
şmecher nevoie mare, se vede treaba - n-a vrut să priceapă 
nimic din explicaţiile ce i s-au dat, până când n-a înapoiat 
domnişoarei în cauză sărutările pe care le primise de la 


aceeaşi domnişoară. Cât de fermecătoare, de fragedă şi de 
voioasă i s-a mai părut Sissy! Şi, cum tocmai adusese din 
America o frumoasă trusă de călătorie, el a susţinut pe dată 
că o luase ca să i-o ofere lui Sissy... că avusese el 
presimţirea că avea s-o întâlnească la bazarul lui Little 
Boy... încât Sissy a fost de-a dreptul forţată să-i accepte 
cadoul - lucru pentru care adevăratul său destinatar nu s-a 
arătat câtuşi de puţin nemulţumit. 

Cât de plăcut se scurgeau acum zilele în magazinul din 
Bedfort-street! De fiecare dată când nu era reţinut la bord, 
Grip „nu mai demara” - ca să folosim una dintre propriile 
lui expresii. Neîndoielnic, se afla îndărătul tejghelei 
Pungilor sărace o atracţie - ca să nu spunem un magnet -a 
cărei înrâurire se făcea simțită până în docuri şi care îl 
reţinea pe lângă Sissy după ce îl atrăsese spre dânsa. Ce 
vreţi? Este greu să rezişti acestor legi ale naturii. Şi, de 
bună seamă, Prichindel nu putuse să nu bage de seamă ce 
se petrecea între dânşii. 

— Nu-i aşa că e drăguță sora mea mai mare? l-a întrebat 
el într-o bună zi pe Grip. 

— Sora ta mai mare, my boy? Păi, să nu fi fost ea drăguță 
şi tot ar fi fost!... Să fi fost ea urâtă şi tot n-ar fi fost! Să fi 
fost ea rea... 

— Să fi fost rea... Sissy?... Oh, Grip! 

— Da... spun numai tâmpenii!... Asta-i din cauză că nu ştiu 
să mă exprim... Da' dac-aş şti eu să mă exprim... 

Ba, dimpotrivă, el se exprima cât se poate de bine - cel 
puţin astfel gândea Kat. Şi nu trecuseră nici trei săptămâni 
de la întoarcerca lui Grip de pe mare, că ea îi şi spunea lui 
Prichindel: 

— Grip al nostru e întocmai ca animalele care-şi schimbă 
blana... Din cenuşiu cum era, este pe cale să-şi reia 
culoarea naturală... culoarea lui albă... şi nu cred să mai 
rămână multă vreme la bordul lui Vulcan...! 

Domnul O'Brien era şi el de aceeaşi părere. 


Totuşi, la l5 martie, când Vulcan se pregătea să pornească 
în cursă spre America, fochistul său şef, pe care întreaga 
familie îl însoţise până în port, se găsea la postul lui. Să fi 
fost oare adevărat - cel puţin aşa pretindea dânsul - că 
Vulcan nu se putea lipsi de el? 

Atunci când s-a întors, la 3 mai, după şapte săptămâni de 
absenţă, ai fi zis că schimbarea lui de culoare era şi mai 
vădită. Desigur, i s-a făcut aceeaşi primire călduroasă, ca de 
obicei. Rând pe rând, Prichindel, Kat şi Bob l-au strâns în 
braţe cu toată dragostea. Dar îmbrăţişările sale nu mai 
erau la fel de convingătoare şi el s-a mulţumit să depună o 
singură sărutare pe obrazul drept al lui Sissy care, de altfel, 
nu l-a sărutat decât o singură dată pe obrazul stâng. Ce 
însemna, a drept vorbind, această reţinere?... Grip avea un 
aer mai grav, Sissy devenea mai serioasă atunci când se 
găseau faţă-n faţă, ceea ce făcea să se strecoare o oarecare 
stânjeneală în atmosfera micilor reuniuni de seară ale 
familiei. Şi, la ora când Grip se retrăgea spre a se 
reîntoarce la bord, atunci când Prichindel îl întreba: 

— Pe mâine, nu-i aşa, bunul meu Grip?! El răspundea, cel 
mai adesea: 

— Nu... mâine... e zor mare în camera cazanelor... O să-mi 
fie cu neputinţă să vin! 

Însă, a doua zi, bunul Grip revenea întocmai ca şi în ajun, 
ba chiar cu un ceas mai devreme. Şi, fenomen extraordinar, 
era lucru sigur că pielea lui se făcea din zi în zi tot mai albă. 

Vă veţi gândi, fără îndoială, că Grip se găsea într-o stare 
psihologică numai bună să accepte propunerea de a-şi 
părăsi meseria de fochist, ca să intre ca asociat la casa 
Little Boy and Co. Cel puţin asta era părerea lui Prichindel; 
însă el s-a ferit să-i dezvăluie lui Grip ce gândeşte în această 
privinţă. | se părea că ar fi mai bine să-l lase să se hotărască 
singur să vină. 

Şi asta mai-mai că s-a întâmplat, pe la începutul lunii mai. 

— Merg bine afacerile, în continuare?... întrebase Grip 
numaidecât. 


— După cum poţi judeca şi singur, i-a răspuns Prichindel. 
Magazinele noastre nu se golesc niciodată. 

— Da... e ceva lume...! 

— Multă, Grip, şi mai cu seamă de când s-a instalat Sissy la 
tejghea. 

— Asta nu mă miră, my boy! Nu pot pricepe cum cineva 
din Dublin, ba chiar din toată Irlanda, să vrea să cumpere 
ceva care să nu fie vândut de mâna ei! 

— Adevărul este că ar fi şi greu să fii servit de o tânără mai 
amabilă... 

— Şi mai... şi mai... a replicat Grip, care n-a mai izbutit să 
găsească altă comparaţie vrednică de Sissy. 

— Şi mai inteligentă! a adăugat Prichindel. 

— Aşadar, e bine, sănătoasă?... a reluat Grip. 

— Dacă-ţi spun! 

— Şi domnu' Balfour? 

— 'Tot aşa şi domnul Balfour. 

— Da' nu de sănătatea lui vorbesc eu! a răspuns Grip, 
poate niţel cam prea repezit. Ce mă interesează pe mine 
sănătatea lu' domnu' Balfour? 

— Însă pe mine nu mă lasă indiferent, Grip! Domnul 
Balfour ne este de mare folos... Este un contabil 
nemaipomenit... 

— Da' se pricepe la meseria lui? 

— Perfect. 

— Nu crezi că e niţel cam bătrân? 

— Nu... nu arată deloc bătrân! 

— Hm! 

Şi acest „hm” părea să spună că domnul Balfour nu va 
întârzia să atingă limitele extremei bătrâneţi. 

Conversaţia s-a oprit aici. Însă, atunci când Prichindel a 
crezut că este de datoria lui să le repete ce vorbiseră, buna 
Kat şi domnul O'Brien au început să zâmbească. 

Ba surâdea până şi puştiul de Bob, care se vâra, ca 
întotdeauna, unde nu-i fierbea oala. Tot dânsul, după cinci 
sau şase zile, îl întreba pe Grip: 


— Oare Vulcan nu urmează să plece în curând pe mare? 
— Aşa se vorbeşte, după cât s-ar părea, a replicat Grip, a 
cărui frunte s-a întunecat întocmai ca marea ce se acoperă 

de nori când suflă briza dinspre sud-vest. 

— Şi atunci, a reluat And Co. tu ai să aprinzi iar focul la 
cazane numai uitându-te la ele...? 

Este cât se poate de adevărat că ochii fochistului-şef 
străluceau de mândrie. Dar, fără îndoială, asta nu a durat 
decât până în clipa în care Sissy a străbătut magazinul, 
graţioasă şi surâzătoare, oprindu-se o clipă ca să spună: 

— Domnule Grip, n-aţi vrea să-mi daţi cutia aceea de 
ciocolată?... Eu nu sunt de ajuns de înaltă... 

Şi Grip ajungea până la acea cutie. Sau: 

— Nu vreţi să-mi daţi jos căpăţâna aceea de zahăr?... Eu 
nu sunt de-ajuns de puternică... 

Şi Grip dădea jos căpăţâna de zahăr. 

— Are să fie lungă călătoria asta? l-a întrebat iarăşi Bob, 
care, cu înfăţişarea lui de pişicher şi cu privirile sale piezişe, 
părea că îşi bate joc de bunul prieten Grip. 

— Foarte lungă, după cât cred! i-a răspuns fochistul 
scuturând din cap. Pe puţin patru-cinci săptămâni... 

— Aş! Cinci săptămâni zboară iute!... Am crezut că ai să-mi 
spui cinci luni! 

— Cinci luni?... De ce nu cinci ani! a strigat Grip, la fel de 
zdruncinat ca un biet nenorocit care s-a căpătuit cu cinci 
ani de puşcărie. 

— Atunci... tu eşti într-adevăr fericit, Grip? 

— Păi... cum ai vrea să fiu?... Da! Sunt... 

— Un mare prost, asta da! 

Şi, îndată după aceea, Bob a rupt-o la fugă, făcând o 
strâmbătură cât se poate de semnificativă. 

La drept vorbind, Grip nici nu mai trăia, căci asta nu 
înseamnă viaţă să-ţi petreci vremea izbindu-te cu capul prin 
toate ungherele, aşa cum se loveşte o muscă de abajurul 
unei lămpi. Era deci cât se poate de nimerit să plece, dacă 


tot nu se hotăra să rămână, lucru care s-a petrecut pe data 
de 22 iunie. 

Pe durata acestei noi absenţe a lui Grip, casa Little Boy s-a 
ocupat de o anumită afacere, aprobată de domnul O'Brien, 
şi care avea să-i aducă frumoase beneficii. Era vorba despre 
O jucărie pe care un inventator tocmai o născocise şi căreia 
Prichindel n-a şovăit să-i cumpere brevetul. 

Jucăria s-a bucurat de un succes cu atât mai mare cu cât 
firma Little Boy and Co, adică doi băieţi tineri, îi 
monopolizase vânzarea. Înainte de a pleca la mare, 
întreaga gentry puştească dorea să-şi ofere acest nou 
cadou care era destul de costisitor şi Bob, anume pus să 
vândă acel articol, n-a mai izbutit să facă faţă nerăbdării 
clientelei sale. A fost nevoie ca Sissy să-i sară în ajutor, iar 
vânzarea n-a mers mai rău, ba dimpotrivă! Cât priveşte 
băcănia, în ciuda faptului că avea un vad atât de bun, şi-a 
văzut încasările depăşite de acelea ale raionului de jucării. 
La urma urmelor, întrucât totul se însuma în casa Pungilor 
sărace, casierul nu s-a arătat câtuşi de puţin întristat. 
Numai prin asta, capitalul a sporit cu câteva sute de guinee. 
Era chiar foarte probabil că, dacă vânzările nu aveau să 
scadă şi se mai adăugau şi beneficiile obţinute de obicei în 
preajma Crăciunului, inventarul încheiat la 3l decembrie 
urma să se cifreze la trei mii de lire sterline. 

lată, aşadar, ce îi îngăduia tânărului patron al Pungilor 
sărace să-i întocmească o zestre frumoasă patroanei de la 
Little Boy and Co. dacă i-ar fi venit într-o bună zi cheful să 
se mărite! Şi de ce să nu mărturisim că Grip, un tânăr ce 
arăta bine ca persoană şi ar fi fost un soţ desăvârşit, îi 
plăcea, cu toate că dânsa n-ar fi vrut s-o recunoască în 
ruptul capului? Nu este mai puţin adevărat că toată lumea 
din casă ştia acest lucru. Dar, vedeţi dumneavoastră, avea 
oare Grip să se hotărască să-i ceară mâna?... Ar fi putut 
cumva să se lipsească de dânsul cei din marina 
comercială?... lar cazanele de pe Vulcan ar mai fi fost în 
stare să funcţioneze dacă el nu se afla la post?... Şi, pe 


urmă, nu râsese dânsul de mai-mai să-şi scrântească fălcile 
atunci când Prichindel îi spusese că poate i-ar veni şi lui 
pofta să se însoare...? 

După întoarcerca lui Vulcan, care se petrecuse la 29 iulie, 
fochistul-şef s-a arătat şi mai stingherit, mai stângaci, mai 
trist, mai întunecat la faţă... în sfârşit, mai nefericit ca 
oricând înainte. Nava lui trebuia să iasă iar în larg la 15 
septembrie... Oare, de astă dată avea să plece din nou şi el? 

Lucrul acesta ar fi fost cu putinţă, întrucât Prichindel - v- 
aţi fi putut aştepta la atâta răutate din partea lui? - era 
ferm hotărât să nu zorească deloc un deznodământ, 
inevitabil de altfel, atâta vreme cât Grip nu-şi asuma 
răspunderea s-o ceară oficial pe Sissy în căsătorie. La urma 
urmelor, era vorba despre sora lui mai mare, a cărei 
existenţă depindea de dânsul, căreia avea datoria să-i 
asigure o viaţă fericită... Or, cea dintâi condiţie şi care se 
impunea de la sine - o condiţie sine qua non adică - urma să 
fie aceea ca Grip să-şi părăsească meseria de marinar şi să 
fie de acord să intre în casă în calitate de asociat... Dacă nu, 
nu! 

Totuşi, de astă dată, Grip a fost atât de tare strâns cu uşa, 
încât normal ar fi fost să.se pronunţe şt nu să se 
încăpăţâneze mai departe. 

Şi, într-adevăr, într-o bună zi, pe când îi tot dădea târcoale 
lui Kat - căci dinaintea acestei vrednice femei el îşi 
deschidea mai bucuros sufletul - bătrâna i-a spus, fără a da 
de bănuit că o face într-adins: 

— N-aţi băgat de seamă, domnu' Grip, că Sissy a noastră 
se face din ce în ce mai fermecătoare? 

— Nu... i-a răspuns Grip... eu n-am băgat de seamă... 
Pentru ce-aş fi băgat de seamă?... Eu nici nu mă uit... 

— Ah, dumneavoastră nici nu vă uitaţi?... Ei bine, 
deschideţi ochii şi veţi vedea ce fată frumoasă avem noi 
aici!... Ştiţi că merge pe nouăsprezece ani...? 

— Cum adică?... De pe acum?... a replicat Grip, care ştia 
ce vârstă are Sissy, cu aproximaţie de cel mult o oră-două. 


Mai mult ca sigur că vă înşelaţi, doamna Kat... 

— Nu mă înşel deloc... nouăsprezece anişori... Şi va trebui 
în curând s-o mărităm... Prichindel are să-i găsească un 
băiat bun... aşa, la vreo douăzeci şi şase, douazeci şi şapte 
de ani... Tii, ia te uită, cam de vârsta dumneavoastră!... Tot 
ce ne-am dori noi ar fi să fie un om în care să poţi avea 
deplină încredere... Da' nu din marină, de exemplu, nu... nu 
din marină! Ce vreţi, lume care călătoreşte... Ei, sigur că 
da, n-au decât să se înfăţişeze!... Marinarii şi miri! Aşa ceva 
nu se potriveşte nicicum!... Şi, pe deasupra, întrucât Sissy 
va avea o zestre frumoasă... 

— La drept vorbind, nici n-ar avea nevoie... a băgat de 
seamă Grip. 

— Este adevărat... o persoană atât de binevoitoare... Dar 
zestrea nu strică deloc, pentru a încropi o gospodărie... Aşa 
că, tânărul nostru stăpân nu va întârzia să-i găsească... 

— Şi are pe vreunu' în vedere...? 

— Cred şi eu! 

— Unu' care dă des p-aici pe la bazar...? 

— Destul de des. 

— Eu îl cunosc? 

— Nu... după cât s-ar părea, dumneavoastră nu-l 
cunoaşteţi! a răspuns Kat, privindu-l ţintă pe Grip, care şi-a 
lăsat ochii în pământ. 

— Şi... do'n'şoara Sissy îl place pe omu' ăsta? a întrebat el, 
cu vocea gâtuită de emoție, încât vorbele îi ieşeau cu greu 
din gâtlej. 

— Păi... nu prea se ştie... Cu indivizi dintr-ăştia, care nu se 
mai hotărăsc odată să se pronunţe... 

— Doamne, ce de proşti mai sunt pe lume! a făcut Grip. 

— Asta e şi părerea mea, i-a răspuns buna Kat. 

Însă răspunsul ei, spus verde-n faţă fochistului, nu l-a 
împiedicat câtuşi de puţin pe acesta s-o pornească iarăşi pe 
mare, o săptămână mai târziu, adică la 15 septembrie. În 
sfârşit, atunci când s-a întors din cursă, la 29 octombrie, era 


cât se poate de vădit că luase între timp o mare hotărâre; 
atât doar că se păzea foarte tare s-o şi formuleze în cuvinte. 

Ce-i drept, avea şi timp: Vulcan urma să rămână cel puţin 
două luni în portul său de înregistrare. Se socotise că era 
nevoie să i se facă reparaţii importante, să i se modifice 
maşinile, să i se schimbe cazanele. S-ar fi putut întâmpla ca 
ochii lui Grip să fi degajat prea multă căldură în cursul 
ultimei călătorii, căci tolele 
[119]tora din urmă parcă fuseseră străpunse de câte două 
sau trei puncte de foc. 

Două luni sunt mai mult decât este nevoie, mai cu seamă 
atunci când nu ai de pronunţat decât un singur cuvânt. 

— Do'n'şoara Sissy nu e măritată? o întrebase el pe Kat, 
de cum pătrunsese în magazin. 

— Nu încă, dar asta nu are să întârzie mult... Arde de 
nerăbdare! - aşa îi răspunsese buna femeie. 

Se înţelege de la sine, nu-i aşa, că, dacă Vulcan era 
dezarmat 
[119], fochistul nu mai avea nimic de făcut la bord. Astfel 
încât, să nu ne prindă mirarea dacă el se afla adesea - ca să 
nu spunem întotdeauna - la bazarul lui Little Boy. Numai 
dacă ar fi locuit acolo ar fi putut rămâne mai mult timp. Ei 
bine, nici în toată vremea asta lucrurile nu au înaintat 
câtuşi de puţin. 

Reparaţiile lui Vulcan fiind încheiate la capătul răstimpului 
pomenit mai sus, plecarea în cursă fusese fixată pentru o 
săptămână mai târziu. Şi nătărăul ăsta de Grip încă nu 
deschisese gura - cel puţin ca să spună ceea ce toată lumea 
aştepta de la dânsul. 

Or, iată că în prima săptămână a lunii decembrie s-a 
petrecut un incident neaşteptat. 

O scrisoare din Australia, adresată domnului O'Brien, ca 
răspuns la ultima pe care o expediase dumnealui acolo, 
cuprindea următoarea ştire: 

Doamna şi domnul Martin Mac Carthy, Murdock, soţia 
acestuia şi fetiţa lor, ca şi Sim şi Pat, care li s-au alăturat, s- 


au îmbarcat la Melbourne, ca să se întoarcă în Irlanda. 
Norocul nu le surâsese şi ei se întorceau în ţară la fel de 
nevoiaşi ca şi în perioada în care o părăsiseră. Îmbarcaţi pe 
o navă de emigranţi - un vas cu pânze, anume Queensland, 
ce nu avea să poată face traversarea decât anevoie şi în 
timp îndelungat - ei nu urmau să ajungă la Queenstown mai 
devreme de trei luni de zile. 

Câtă amărăciune l-a cuprins pe Prichindel la primirea 
acestor veşti! Cei din familia Mac Carthy rămăseseră la fel 
de nefericiţi, îşi pierduseră locurile de muncă, erau lipsiţi 
de mijloace... Dar, în sfârşit, el putea acum să-şi revadă 
familia adoptivă... Avea să le vină în ajutor... Ah, de ce nu 
ajunsese de zece ori mai bogat, ca să le îmbunătăţească 
situaţia de zece ori mai mult! 

După ce l-a rugat pe domnul O'Bricn să-i încredinţeze 
această scrisoare, a încuiat-o în biroul său şi, - lucru cât se 
poate de ciudat - începând din ziua aceea n-a mai adus 
vorba despre dânşii. Ai fi zis că, de la primirca sus- 
pomenitei scrisori, s-ar fi păzit să mai vorbcască despre 
foştii fermieri de la Kerwan. 

Scrisoarea aceea a avut un efect neaşteptat asupra lui 
Grip. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? O, inimă omenească, 
tu nu te schimbi, chiar dacă baţi în pieptul unui fochist-şef! 
Alde Mac Carthy erau pe punctul de-a se întoarce în ţară; 
se prea poate ca Pat şi Sim să fie doi flăcăi cât se poate de 
arătoşi, iar Prichindel îi iubea atât de mult... îi erau ca 
fraţii... Poţi să ştii dacă n-o să vrea s-o dea după unul dintre 
ei pe aceea care îi era ca o soră bună?... Pe scurt, Grip a 
devenit gelos, îngrozitor de gelos, astfel încât, într-o zi de 9 
decembrie, s-a hotărât să pună capăt acestei stări de 
lucruri. Însă, chiar în aceeaşi dimineaţă, Prichindel, luându- 
l la o parte, i-a spus: 

— Vino în biroul meu, Grip... Trebuie să-ţi vorbesc. 

Grip s-a făcut dintr-o dată alb la faţă - să fi avut 
presimţirea vreunei grave situaţii viitoare? - şi l-a urmat pe 
Prichindel. 


De îndată ce s-au aflat singuri, aşezaţi faţă-n faţă, patronul 
Pungilor sărace i s-a adresat fochistului pe un ton aspru: 

— Probabil că voi avea de încheiat o afacere destul de 
însemnată şi o să am nevoie de banii tăi. 

— În sfârşit, i-a răspuns Grip, n-aş zice că-i prea devreme! 
Şi de câţi ai nevoie? 

— De tot ce ai depus la Casa de economii. 

— Ia-ţi cât îţi trebuie. 

— Uite, aici e livretul tău... Semnează-l ca să-i pot ridica 
astăzi, nu mai târziu... 

Grip a deschis livretul de economii şi a semnat. 

— Cât priveşte beneficiul tău, n-am să-ţi mai spun nimic. 

— Nici că merită osteneala! 

— Deoarece, cu începere din această zi, tu faci parte din 
casa Little Boy and Co. 

— În ce calitate...? 

— În calitate de asociat. 

— Da'. vaporu' meu? 

— Vei cere să fii concediat! 

— Păi... şi meseria mea? 

— Ai să renunţi la dânsa. 

— Da' de ce să renunţ la ea? 

— Pentru că te vei căsători cu Sissy. 

— Mă voi căsători... cu... cu do'n'şoara Sissy! a repetat 
Grip, care părea că nu mai pricepe nimic. 

— Da... pentru că aşa doreşte dânsa. 

— Ah... dânsa doreşte ca să... 

— Da... Şi, cum şi tu vrei la fel, să... 

— Eu!... Vreau eu...? 

Grip nu ştia ce răspunde; el nu mai înţelegea o iotă din tot 
ce-i spunea Prichindel. Atunci şi-a luat bereta, a pus-o pe 
cap, a scos-o iar, a lăsat-o pe un scaun, s-a aşezat peste ea, 
toate astea fără ca măcar să-şi dea seama ce face. 

— Haide, i-a spus Prichindel, vei fi silit să-ţi cumperi alta 
pentru cununie. Desigur că avea să-şi cumpere alta, dar nu 
a izbutit să afle niciodată cum se hotărâse căsătoria lui. 


Vreo douăzeci de zile în şir n-a mai putut nimeni să-l scoată 
din buimăceală - nici măcar Sissy! Asta urma să-i treacă... 
după ceremonie. 

Ceea ce s-a şi adeverit. Fapt este că, în 24 decembrie, într- 
o frumoasă dimineaţă, Grip a îmbrăcat un costum negru, de 
parcă ar fi mers la priveghi, iar Sissy o rochie albă, ca şi 
cum s-ar fi dus la bal. Domnul O'Brien, Prichindel, Bob şi 
Kat şi-au pus hainele de duminică, în ciuda faptului că era 
într-o vineri. Apoi, două trăsuri au tras la uşa Pungilor 
sărace, pentru a conduce toate aceste persoane la capela 
catolică şi romană din Bedfort-street. Şi, atunci când Grip şi 
Sissy au ieşit din capelă, după o jumătate de oră, iată, nu 
numai că erau căsătoriţi, ba, lucru care nu va mira pe 
nimeni, chiar unul cu altul! 

În afară de asta, nimic nu se schimbase în clipa când 
voioasa societate s-a întors la bazarul firmei Little Boy and 
Co. lar vânzărilc au fost reluate, căci nu puteau închide, în 
ajunul Crăciunului şi în nasul numeroasei lor clientele, un 
bazar cu un vad atât de bun. 

Capitolul XIV CU MAREA IZBIND FURIOASĂ DIN TREI 
PĂRŢI. 

La 15 martie - cam la trei luni după cununia lui Grip cu 
Sissy - vasul cu pânze Doris părăsea portul Londonderry şi 
ieşea în larg, mânat de o briză prielnică dinspre nord-est. 

Londonderry este capitala comitatului cu acelaşi nume, 
care se învecinează cu comitatul Donegal în partea 
septentrională a Irlandei. Locuitorii Londrei îi spun 
Londunderry, întrucât acest comitat aparţine aproape în 
întregime corporațiilor din capitala Insulelor Britanice, ca 
urmare a confiscărilor de pământuri de odinioară şi pentru 
că banii londonezilor au reînălţat oraşul din ruine. Însă 
Paddy, de vreme ce nu poate protesta altcum, îl numeşte 
pur şi simplu Derry, lucru pentru care n-ai avea de ce să-l ţii 
de rău. 

Reşedinţa sus-pomenitului comitat este un oraş important, 
situat în apropierea malului stâng şi a vărsării fluviului 


Foyle în mare. Străzile sale sunt largi, aerisite, curat 
întreţinute, nu prea animate, în ciuda faptului că populaţia 
lui numără cincisprezece mii de locuitori. Pot fi văzute 
promenade pe locul unde erau amplasate fostele fortificaţii, 
o catedrală episcopală cocoţată în vârful colinei urbane ca 
şi câteva vestigii - aproape de nerecunoscut - ale abației 
Sfânta Colomba şi ale lui lempal More, remarcabil edificiu 
construit în veacul al XII-lea. 

Activitatea portului, care este însemnată, cuprinde 
exportul unor mari cantităţi de mărfuri - ardezie, bere, vite 
- şi, trebuie neapărat s-o spunem, a unui mare număr de 
emigranţi. Şi câţi oare dintre aceşti nefericiţi irlandezi, 
alungaţi de mizerie, se mai întorc în ţara lor de baştină? 

Nu-i deloc lucru de mirare, fără îndoială, că un schooner - 
altminteri spus, o goeletă - a părăsit portul Londonderry, 
deoarece sute de vase coboară sau urcă zilnic prin intrarea 
îngustă a golfului Lough-Foyle. Şi pentru ce ar fi fost luată 
în seamă plecarca corăbiei Doris în mijlocul unui du-te-vino 
de nave maritime care atinge, anual, cifra de şase sute de 
mii de tone? 

Asemenea observaţie este întemeiată. Dar, dacă această 
goeletă merită să ne atragă atenţia în chip deosebit, este 
pentru că ca îl poartă pe Cezar şi norocul său. Cezar este 
de astă dată Prichindel, iar norocul - încărcătura pe care 
nava o transportă la Dublin. 

Însă din ce cauză tânărul patron al lui Little Boy and Co se 
afla atunci la bordul lui Doris? 

lată dar ce se petrecuse: 

După cununia lui Sissy cu Grip, cei de la Pungile sărace 
fuseseră foarte ocupați ţinând seama de afacerile prilejuite 
de Anul nou - inventarul de sfârşit de an, năvala clientelei, 
pe zi ce trecea tot mai numeroasă, înfiinţarca unor noi 
raioane în bazar ş.a.m.d. Grip se pusese foarte serios pe 
treabă, în ciuda faptului că încă nu-şi revenise din uluirea 
sa matrimonială. Ce-i drept, împrejurarea că ajunsese soţul 


acestei fermecătoare Sissy i se părea un adevărat vis, ce 
avea să se spulbere la trezire. 

— 'Te asigur eu că eşti căsătorit, îi tot repeta Bob. 

— Da... mi se pare şi mie că aşa-i, Bob. Şi, cu toate astea... 
uneori... parcă nici nu-mi vine să cred! 

Anul 1887 a început deci în condiţii cât se poate de bune. 
Una peste alta, Prichindel nu şi-ar fi putut dori altceva 
decât ca această stare de lucruri să continue, dacă n-ar fi 
fost preocuparea serioasă, care nu-i dădea pace o clipă, şi 
anume să le asigure o soartă mai bună celor din familia Mac 
Carthy, de îndată ce sărmanii oameni aveau să păşească 
iarăşi pe pământul Irlandei. 

Mai sosiseră ceva ştiri despre Queensland, la bordul căreia 
alde Mac Carthy se îmbarcaseră la Melbourne? Nu, şi în 
timpul primelor două luni ale noului an urmărirea 
stăruitoare a corespondenţelor maritime nu adusese nimic 
nou, până când la data de 14 martie au putut fi citite 
următoarele rânduri în Shipping-Gazette: „Steamer-ul 
Burnside a întâlnit velierul Queensland în 3 curent, la 
travers 
[121 ]Asuncion. 

Bastimentele cu vele care vin din mările Sudului nu-şi pot 
scurta parcursul străbătând Canalul Suez, căci este greu, 
fără impulsul unei maşini, să urce în Marea Roşie. A urmat 
aşadar că, pentru traversada din Australia până în Europa, 
Queensland a fost nevoit să urmeze ruta ce ocoleşte Capul 
Bunei Speranţe şi, în epoca aceasta, se găsea încă în plin 
Ocean Atlantic. Dacă vântul avea să-i fie prielnic, urma să 
mai facă între cincisprezece zile şi trei săptămâni ca să 
ajungă la Queenstown. Deci, până atunci, era nevoie de 
multă răbdare. 

Totuşi, această întâlnire dintre Queensland şi Burnside 
fusese un lucru liniştitor. Cu siguranţă că Prichindel 
avusese o idee foarte bună să citească acest număr al lui 
Shipping-Gazette şi făcuse cu atât mai bine cu cât, 
parcurgând ştirile comerciale, dăduse peste un anunţ 


redactat în felul următor: „Londonderry, 13 martie. 
Poimâine, 15 curent, va fi pusă în vânzare prin licitaţie 
publică încărcătura schooner-ului Doris din Hamburg 
cuprinzând o sută cincizeci de tone de mărfuri diverse - 
poloboace de alcool, butoaie mari de vin, cutii cu săpun, 
butoaie de cafea, saci cu mirodenii - totul la cererea 
domnilor Harrington-fraţii, creditori etc.” Prichindel căzuse 
pe gânduri citind acest anunţ. I-a trecut atunci prin minte 
că avea, poate, ocazia să încerce o operaţie avantajoasă. În 
împrejurările în care avea să fie vândută Doris, încărcătura 
ei putea să ajungă la un preţ de nimic. Nu era oare un prilej 
să cumpere asemenea articole ce se desfac de obicei cu 
amănuntul - acele poloboace cu alcool, aceste butoaie mari 
cu vin, care puteau fi adăugate comerţului de băcănie?... 
Gândul îi muncea atât de tare creierii, încât eroul nostru s-a 
dus să se consulte cu domnul O'Brien. 

Fostul negustor a citit anunţul, a ascultat raţionamentele 
tânărului băiat, a chibzuit ca un om care nu se angajează 
niciodată în mod uşuratic, şi în cele din urmă i-a răspuns: 

— Da... este o afacere... Toate aceste mărfuri, dacă faci 
rost de ele ieftin, pot fi vândute cu un mare beneficiu... Însă 
cu două condiţii: să fie de o calitate excelentă şi să le obţii 
cu cincizeci sau şaizeci la sută sub preţul pieţii. 

— Cred acelaşi lucru ca şi dumneavoastră, domnule 
O'Brien, a făcut Prichindel, însă adaug că nu m-aş pronunţa 
atâta vreme cât n-am văzut încărcătura de pe Doris... Am să 
plec deseară la Londonderry. 

— Ai dreptate şi eu te voi însoţi, băiatul meu, i-a spus 
domnul O'Brien. 

— Aţi avea atâta amabilitate...? 

— Da... Vreau să văd cu ochii mei... Mă pricep la astfel de 
mărfuri... Încărcături dintr-astea am cumpărat şi am vândut 
toată viaţa... 

— Vă mulţumesc, domnule O'Brien, şi nu ştiu cum să vă 
dovedesc recunoştinţa mea... 


— Să încercăm să obţinem un profit frumos din această 
afacere, nici nu-mi doresc altceva mai bun. 

— Nu e timp de pierdut... a reluat Prichindel. Vânzarea 
este anunţată pentru poimâine, fără nici o amânare... 

— Şi eu sunt gata de plecare, băiatul meu... Numai o clipă, 
să-mi iau sacul de călătorie... asta nu durează mult! Mâine 
vom proceda cu toată luarea-aminte la examinarea 
încărcăturii de pe Doris.- Poimâine, o cumpărăm sau nu, în 
funcţie de calitatea şi de preţul ei, iar seara, la drum înapoi 
la Dublin! 

Prichindel s-a dus apoi în cea mai mare grabă să-i 
vestească pe Grip şi pe Sissy că avea de gând să plece în 
cursul aceleiaşi seri la Londonderry... Pentru o anumită 
operaţie ce-şi pusese în gând s-o ducă la bun sfârşit, 
desigur, cu aprobarca domnului O'Brien... Fără îndoială că- 
şi va investi într-însa cea mai mare parte a capitalului, dar 
avea s-o facă în deplină cunoştinţă de cauză, nu altcum... Le 
încredința, prin urmare, conducerea bazarului Pungilor 
sărace pe timp de douăzeci şi patru de ore. 

Această despărţire, oricât de scurtă ar fi fost, era atât de 
neaşteptată, încât Grip şi Bob s-au arătat de-a dreptul 
întristaţi... şi mai cu seamă băieţelul. Doar era pentru prima 
oară, după patru ani şi jumătate, când urmau să se 
despartă... Fraţi să fi fost şi tot nu s-ar fi simţit mai strâns 
legaţi unul de celălalt... Cât despre Sissy, ea nu-l putea 
vedea pe scumpul ei copil pornind la drum fără i se strângă 
inima, cu toate că n-ar fi avut de ce să se neliniştească 
pentru o absenţă de două sau trei zile... În ceea ce priveşte 
afacerea în sine, Prichindel, sfătuit de domnul O'Brien, n-ar 
fi făcut niciodată nimic de natură să-i primejduiască 
situaţia, să-l arunce într-o speculație riscantă... 

Cei doi negustori, cel bătrân şi cel tânăr, au luat trenul de 
zece seara. De astă data, Prichindel trecea dincolo de 
capitala comitatului Down, oraşul Belfast, acolo unde o 
regăsise pe scumpa lui Sissy. lar a doua zi, la ora opt 
dimineaţa, călătorii noştri coborau în gară la Londonderry. 


Ce-ţi este şi cu întâmplările pe care ţi le hărăzeşte ursita! 
La Londonderry, unde avea să se petreacă un lucru plin de 
însemnătate pentru cariera lui comercială, Prichindel se 
găsea la nici cincizeci de kilometri depărtare de cătunul 
Rindock, pierdut în fundul comitatului Donegal, loc în care 
îşi începuse viaţa în mijlocul atâtor mizerii! Se scurseseră 
vreo doisprezece ani de atunci şi el apucase să facă între 
timp turul Irlandei, dar căzând pradă câtor suferinţe, câtor 
schimbări succesive de fericire şi nefericire!... S-o fi gândit 
el oare la cele petrecute până atunci?... O fi băgat cumva de 
seamă această ciudată apropiere?... Nu ştim, desigur, dar 
să ne fie îngăduit să facem noi asemenea observaţii în locul 
lui. 

Încărcătura de pe Doris a fost cercetată cu toată străşnicia 
de către domnul O'Brien. Atât în privinţa calităţii cât şi a 
sortimentelor, diferitele articole ce o alcătuiau i-au convenit 
de minune patronului Pungilor sărace. Dacă i-ar fi fost 
cedată la un preţ scăzut, ar fi putut rcaliza un beneficiu 
considerabil şi împătrirea - pe puţin - a capitalului. Însuşi 
fostul negustor n-ar fi şovăit să încheie afacerea pe cont 
propriu. De aceea, l-a sfătuit pe Prichindel s-o ia înaintea 
vânzării la licitaţie, încercând să pice la învoială cu 
Harrington-fraţii. 

Sfatul era foarte nimerit şi a fost urmat întocmai. 
Prichindel a ajuns la o înţelegere cu creditorii lui Doris. Ela 
obţinut încărcătura la un preţ cu atât mai avantajos, cu cât 
s-a oferit să-l plătească îndată, cu bani peşin. Şi, dacă 
tinereţea lui i-a cam mirat pe domnii Harrington, 
inteligenţa cu care îşi apăra interesele li s-a părut şi mai 
uimitoare. De altfel, domnul O'Brien s-a pus chezaş, încât 
afacerca a mers de la sine şi s-a încheiat numaidecât cu 
ajutorul unui cec ce putea fi încasat prin Banca Irlandei. 

Trei mii cinci sute de lire - aproape întreaga avere a lui 
Prichindel - iată suma la care a fost nevoit să cumpere 
încărcătura de pe Doris. Astfel încât, operaţia odată 


încheiată, a fost cuprins de oarecari emoţii, pe care nici 
măcar n-a încercat să şi le înfrâneze. 

În ceea ce priveşte transportul acestei încărcături la 
Dublin, cel mai simplu era să se foloscască tot de Doris, 
spre a evita transbordarea mărfurilor. Căpitanul nici nu şi- 
ar fi dorit ceva mai bun, de vreme ce i se asigurase navlul 
[122] şi, cu un vânt prielnic, drumul nu putea să dureze mai 
mult de două zile. 

Odată luată această hotărâre, domnul O'Brien şi tânărul 
său tovarăş nu mai aveau altceva de făcut decât să ia înapoi 
trenul de seară. În asemenea condiţii, absenţa lor n-ar fi 
durat mai mult de treizeci şi şase de ore în cap. 

În clipa aceea, lui Prichindel i-a venit o idee: i-a propus 
domnului O'Brien să se întoarcă împreună la Dublin la 
bordul lui Doris. 

— Îţi mulţumesc, băiatul meu, i-a răspuns fostul negustor, 
dar trebuie să-ţi mărturisesc că marea şi cu mine nu ne-am 
putut pune niciodată de acord şi întotdeauna dânsa a fost 
aceea care a avut până la urmă dreptate! La urma urmelor, 
dacă ţie inima îţi spune aşa... 

— Mă ispiteşte să fac acest lucru, domnule O'Brien... Pe un 
traseu atât de scurt, nu-i un risc prea mare de întâmpinat şi 
mi-ar plăcea, pe deasupra, să nu-mi părăsesc încărcătura! 

A urmat de aici că domnul O'Brien s-a întors de unul 
singur la Dublin, unde avea să ajungă o dată cu primele 
luciri ale zorilor. 

Chiar în momentul când dânsul o pornca la drum, Doris 
pârască canalul navigabil al fluviului Foyle şi sc îndrepta 
către locul în care strimta intrare în golf face legătura cu 
Canalul de Nord. 

Briza era prielnică, întrucât bătea dinspre nord-vest. Dacă 
urma să ţină tot aşa, călătoria avea să se desfăşoare în 
condiţii excelente. Schooner-ul putea să navigheze de-a 
lungul litoralului unde marca, adăpostită de înălţimea 
uscatului, este Întotdeauna mai puţin agitată. Cu toate 
acestea, în luna martie, în locurile acelea scăldate de Marca 


Irlandei, în apropierca echinocţiului de primăvară, 
niciodată nu poţi fi sigur ce vreme poate să vină. 

Nava Doris era comaodată de un căpitan de cabotaj, John 
Clear pe numele său. având în subordine un echipaj de opt 
matcloţi. Păreau cu toţii foarte price-puţi în meserie şi 
cunoşteau.de minune coastele Irlandei. Ar fi putut să 
urmeze ruta de la Londonderry la Dublin cu ochii înehişi. 

Doris ieşca din golf cu toate pânzele întinse. Odată ajunşi 
pe mare. Prichindel a izbutit să zărcască, spre apus, portul 
Innishaven, la intrarea într-un golf adăpostit de o limbă de 
pământ ce prelungeşte în marc comitatul Donegal şi. 
dincolo de dânsa, lungul promontoriu ce se isprăveşte cu 
capul Mălin, cel mai înaintat din toate câte azvârle Irlanda 
către miazănoapte. 

Prima zi de călătorie se anunţa norocoasă. A fost o 
adevărată îneântare pentru tânărul nostru băiat să sc simtă 
purtat pe aripile lui Doris de-a curmezişul acestei mări, 
puţin vălurită de hulă în larg, pe care se putea naviga cu 
uşurinţă datorită vântului prielnic. Nici umbră de nelinişte 
în sufletul lui. Un mus n-ar fi avut în piept o inimă mai 
marinărcască, tn ciuda acestui lucru, câte un gând îi trecea 
prin minte la răstimpuri: medita la încărcătura cuprinsă 
intre bordurile goeletei, la acele abisuri ce n-aveau decât să 
se întredeschidă ca să îi înghită întreaga avere... 

Dar, de unde şi până unde asemenea îngrijorare? Doris 
era un bastiment solid, un velier cât se poate de bun, pe 
care căpitanul îl stăpânea de minune şi care înfrunta marea 
cu îndrăzneală. 

Cât de rău îi părea că nu se afla şi Bob la bord! De câtă 
bucurie ar fi fost cuprins And Co să navigheze, de astă dată 
„de-adevărat” şi nu pe puntea lui Vulcan, amarat la chei, în 
port la Cork sau la Dublin! Dacă Prichindel ar fi fost în stare 
să prevadă că-şi va face călătoria de întoarcere pe mare, l- 
ar fi luat cu sine pe Bob, iar Bob ar fi fost în culmea fericirii, 
împlinindu-şi astfel cele mai arzătoare dorinţe. 


Este vrednic de admirat litoralul acesta care se 
prelungeşte în marginea comitatului Antrim, arătându-şi 
zidăriile albe de calcar şi peşterile adânci, ce ar fi fost în 
stare să găzduiască toate personajele mitologiei gaelice. 
Acolo se înalţă acele „coşuri de sobă”, al căror fum nu este 
alcătuit decât din spuma stropilor de val purtaţi de vânt şi 
falezele acelea stâncoase, într-atâta de asemănătoare unor 
ziduri de fortăreață, cu creneluri şi metereze, încât spaniolii 
din Armada le-au bătut cu tunurile. Acolo se desfăşoară 
acea Şosea a Giganţilor, alcătuită din coloane verticale - 
monstruoşi stâlpi de bazalt, cărora violentele valuri le 
transmit o sonoritate metalică şi al căror număr depăşeşte 
patruzeci de mii, dacă le dăm crezare turiştilor îndrăgostiţi 
de aritmetică. Toate acestea aveau o înfăţişare minunată. 
Însă Doris s-a ferit să se apropie de liniile de recife şi, pe la 
patru după-amiază, lăsând înspre nord promontoriul 
scoţian Cantire de la intrarea în Clyde-Bay, s-a năpustit 
printre capul Fair şi insula Rathlin ca să se angajeze în 
Canalul de Nord. 

Briza dinspre nord-vest a suflat până la ora trei după- 
amiaza, împrăştiind norii din zonele înalte ale atmosferei. În 
timp ce schooner-ul continua să lunece de-a lungul 
litoralului la o distanţă de patru-cinci kilometri, abia dacă 
era zgâlţâit de o uşoară mişcare de ruliu, iar tangajul mai 
că nu se simţea. Prichindel nu părăsise puntea nici măcar o 
clipă. Acolo îşi luase masa de prânz, acolo urma să cineze, 
acolo socotea să rămână, atâta vreme cât frigul nopţii nu 
avea să-l silească să coboare în cabina căpitanului. Hotărât 
lucru, această primă traversare maritimă nu putea să-i lase 
decât amintiri cât se poate de plăcute şi se felicita că-i 
venise o idee atât de bună ca aceea de a-şi însoţi 
încărcătura. Se gândea cu destulă mândrie că va intra în 
portul Dublin la bordul lui Doris şi nu se îndoia că, în clipa 
aceea, Grip şi cu Sissy, Bob şi Kat, anunţaţi de domnul 
O'Brien, se vor afla la capătul cheiului, ba chiar pe South- 


Wall sau, poate, în porţiunea cea mai largă a digului, la baza 
farului Poolbeg... 

Între orele patru şi cinci după-amiază ghemotoace mari de 
vapori începeau să se rotunjească înspre răsărit. În curând, 
cerul a căpătat o înfăţişare rău-prevestitoare. Norii aceştia, 
cu marginile grosolan conturate, masivi ca aparenţă, 
împinşi de o briză ce sufla din sens contrar, se înălţau cu 
repeziciune. Nici un ochi de cer senin nu arăta că vântul ce- 
i mâna din urmă avea să se potolească până la căderea 
nopții. 

„Fiţi cu ochii în patru” părea că stă scris ca un avertisment 
acolo, la marginea cea mai îndepărtată a mării. John Clear a 
priceput înştiinţarea, căci fruntea i s-a încruntat în clipa 
când a început să cerceteze orizontul mai cu luare-aminte. 

— Ei bine, domnule căpitan?... a întrebat Prichindel, pe 
care atitudinea comandantului şi nu mai puţin aceea a 
mateloţilor ajunsese să-l cam neliniştească. 

— Asta nu-mi place deloc! i-a răspuns căpitanul, 
întorcându-şi faţa înspre soare-apune. 

Într-adevăr, briza, ce suflase până atunci, prindea să 
slăbească. Pânzele, dezumflate, începeau să izbească 
arborada. Scotele 
[123] trincăi 
[124] şi brigantinei 
[125] atârnau, slăbite. Focurile 
[126] fluturau, în timp ce gabierul 
[127] şi săgeata 
[128] primeau ultimele adieri ale vântului dinspre apus. 
Doris, rămasă fără ajutorul pânzelor, a suferit atunci de pe 
urma unui violent ruliu, sub acţiunea unei hule lungi ce se 
propaga din largul mării. Cârma, nemaiavând decât o mică 
posibilitate de acţiune, prin încetarea marşului, guvernarea 
navei devenea anevoioasă. 

Cu toate acestea, Prichindel n-a avut prea mult de suferit 
de pe urma ruliului, care este mai supărător pe o mare 


calmă, astfel încât nu a coborât în cabină, în ciuda faptului 
că John Clear îl tot îmbiase s-o facă. 

Între timp, rafalele dinspre soare-răsare se îndeseau tot 
mai mult, deveneau tot mai repezi, spulberând picăturile de 
apă la suprafaţa Canalului. Acum două treimi din linia 
orizontului erau acoperite de pături lungi şi destrămate de 
nori stratus pe care razele soarelui în asfinţit le făceau 
parcă şi mai negre, prin contrast de culori cu restul 
peisajului, scăldat în lumină. Într-un cuvânt, un aspect 
foarte ameninţător. 

Căpitanul Clear a luat măsurile de precauţie ce i le 
impunea prudenţa; ela pus să se strângă săgeata şi 
gabierul, nemailăsând decât focul de furtună şi focul mic, 
iar echipajul navei a ridicat, în partea dindărăt a navei, vela 
de capă indispensabilă vasului care ar vrea să ţină piept 
furtunii. Mai înainte schooner-ul se depărtase la patru-cinci 
kilometri de litoral, de teamă că, dacă n-avea să poată veni 
cu prova în vânt, ar fi fost azvârlit pe țărm, în clipa când 
vijelia s-ar fi prăvălit pe punte. 

Orice marinar ştie că, în epoca aceasta a echinocţiului de 
primăvară, tulburările atmosferice se desfăşoară cu o 
extremă violenţă, mai cu seamă în zonele acelea apropiate 
de coastă din nordul Europei. Aşa se face că nici nu se 
înnoptase bine şi rafala s-a abătut asupra lui Doris cu o 
furie pe care cu greu şi-ar putea-o închipui şi admite acei 
oameni ce nu au fost niciodată martori la asemenea lupte 
atmosferice. După apusul soarelui, cerul s-a întunecat peste 
măsură. Văzduhul s-a umplut de şuierături ascuţite, în 
mijlocul cărora goelanzii şi pescărugşii zburau înnebuniţi 
spre pământ. Într-o clipă, schooner-ul a fost zguduit de la 
chilă şi până în vârful catargelor. Marea, după cum se 
spune, „venea din trei părţi”, adică lamele crestelor 
talazurilor, ce se spărgeau rostogolindu-se, împiedicate în 
ondularea lor, răvăşite de vijelie, se năpusteau din faţă şi 
din flancuri asupra lui Doris, învăluind-o în spume. Totul a 
fost întors cu susul în jos, de la cabestan şi până la timonă şi 


începea să fie foarte greu să te poţi menţine pe punte. 
Timonierul a fost nevoit să se lege cu o parâmă, iar matcloţii 
siliţi să se adăpostească îndărătul parapetului. 

— Coborâţi, domnule, i-a spus John Clear lui Prichindel. 

— Domnule căpitan, îngăduiţi-mi... 

— Nu... Coborâţi sub punte, vă zic, ori veţi fi târât de un 
val peste bord! Prichindel i-a dat ascultare. A pătruns în 
cabină, foarte neliniştit, mai puţin pentru el însuşi decât 
pentru încărcătură. Întreaga lui avere, la bordul unui vas 
aflat în pericol de-a se scufunda. Şi toate acele binefaceri pe 
care nu le-ar mai putea înfăptui dacă ea avea să se 
prăpădească...! 

Lucrurile luau o întorsătură foarte gravă. În zadar 
încercase căpitanul s-o pună pe Doris în capă curentă 
[129], astfel încât crestele valurilor să nu-i izbească decât 
prova, spre a se putea îndepărta mai tare de coastă sau de 
a se menţine la o distanţă bună de ea. Din nefericire, cam 
pe la unu noaptea, focul mic şi vela de capă au fost smulse 
de vijelie. O oră mai târziu, catargele au fost, la rândul lor, 
doborâte de vânt. Pe neaşteptate, Doris s-a culcat pe 
tribord şi, deoarece încărcătura ei se deplasase în cală, 
nemaiputând a se repune pe linia de plutire, se găsea în 
primejdia de-a se umple de apa pătrunsă pe deasupra 
parapetului. 

Prichindel, care fusese izbit de pereţii cabinei, s-a ridicat 
de jos pe pipăite. 

În aceeaşi clipă, într-un scurt răstimp de linişte, au ajuns 
până la dânsul nişte strigăte. Pe punte era zarvă mare. Să fi 
fost oare străpunsă de furia talazurilor dezlănţuite...? 

Nu! John Clear, nemaiavând posibilitatea să repună 
goeleta pe linia de plutire, se pregătea s-o părăsească, în 
ciuda înclinării navei, care făcea manevra deosebit de 
periculoasă, şalupa fusese lansată la apă. Oamenii nu mai 
aveau nici măcar un singur minut de pierdut, trebuiau să se 
îmbarce numaidecât. Prichindel a înţeles acest lucru de 


îndată ce s-a auzit strigat de căpitan, prin capacul 
tambuchiului, rămas întredeschis. 

Să părăsească goeleta cu tot ceea ce cuprindea dânsa în 
cală?... Nu... Aşa ceva ar fi fost cu neputinţă! De n-ar fi avut 
decât o posibilitate cât de mică s-o salveze. Prichindel era 
hotărât să se foloscască de ea, fie şi cu riscul vieţii... 
Cunoştea doar legea: dacă nu se scufundă, o navă 
abandonată aparţine primei persoane ce urcă la bord... 
Codul maritim englez este categoric în această privinţă: el 
declară ca fiind proprietatea salvatorului orice bastiment 
găsit pe mare fără echipaj... 

Strigătele se înteţeau. John Clear continua să-l cheme ca 
să părăsească vasul. 

— Unde o fi?... repeta acesta. 

— O să ne scufundăm! ţipau mateloţii. 

— Bine... dar băiatul ăsta...? 

— Nu mai putem aştepta... 

— Ah! Am să-l găsesc eu...! 

Şi căpitanul s-a năpustit în jos pe scara tambuchiului... 
însă Prichindel nu se mai afla în cabină. 

Într-adevăr, aproape fără să judece, călăuzit doar de un 
soi de instinct, el pătrunsese înlăuntrul calei printr-unul 
dintre pereţii despărțitori, pe care izbitura unei lăzi grele îl 
sfărâmase. 

— Unde este?... Unde o fi? repeta căpitanul strigându-l din 
răsputeri. 

— S-o fi urcat pe punte... a spus atunci un matelot. 

— O fi fost aruncat în mare... a adăugat altul. 

— Ne scufundăm... Ne scufundăm!... răcneau ceilalţi. 

Acest schimb de cuvinte s-a petrecut în mijlocul unei 
buimăceli înspăimântătoare. Nu-i mai puţin adevărat că 
Doris tocmai se înclinase şi mai mult, sub o formidabilă 
lovitură de ruliu, încât exista posibilitatea să se răstoarne, 
întorcându-se cu chila în sus. 

Nu mai era timp de pierdut. Întrucât Prichindel nu 
răspundea, ar fi fost cu putinţă fie să se fi urcat pe punte, 


fără să-l fi văzut cineva în întunecimea aceea îngrozitoare, 
fie să fi fost aruncat peste bord... Ceea ce, după toate 
aparențele, părea să fie cât se poate de adevărat! 

Căpitanul Clear şi-a făcut din nou apariţia pe punte chiar 
în clipa când goeleta se cufunda şi mai adânc, în hăul dintre 
două talazuri uriaşe. Echipajul său şi el însuşi s-au repezit 
în şalupă, a cărei amară 
[130] a fost desfăcută numaidecât. Oricât de mică era 
speranţa că ambarcaţia avea să reziste pe această mare 
dezlănţuită, părea a fi singura posibilitate de salvare. Astfel 
încât ea s-a îndepărtat - marinarii vâslind cât îi ţineau 
puterile - pentru a nu fitârâtă în vâltoarea stârnită de 
schooner atunci când acesta s-ar fi scufundat. 

Doris rămăsese aşadar fără căpitan, fără echipaj... Însă nu 
era o navă abandonată, nu era o epavă, întrucât Prichindel 
nu plecase de la bordul ei! 

Sigur, el era singur, ameninţat să fie înghiţit de ape dintr-o 
clipă în alta... Nu s-a lăsat însă cuprins de disperare, căci se 
simţea susţinut de un nemaipomenit simţământ de 
încredere. Urcându-se iarăşi pe punte, s-a strecurat la 
adăpostul parapetului de sub vânt, într-un loc unde 
sabordurile de furtună nu îngăduiau pătrunderea valurilor. 
Ce de gânduri l-au luat atunci cu asalt! Era poate pentru 
ultima oară când îi pomenea în minte pe toţi cei pe care îi 
iubise - alde Mac Carthy, familia aceasta pe care şi-o 
înfiripase stringându-i laolaltă pe Grip, Sissy, Bob, Kat, 
domnul O'Brien... 

Înclinarea lui Doris nu sporea, ceea ce înlătura, pentru 
moment, orice primejdie. Din fericire, coca foarte solidă din 
construcţie, rezistase până atunci. Nu se ivise nici o 
spărtură în bordaj. Dacă goeleta se afla pe ruta vreunei 
nave oarecare, dacă salvatorii ar fi reclamat proprietatea 
vasului, Prichindel se găsea acolo ca să-şi revendice 
încărcătura rămasă neatinsă, căci izbiturile mării 
dezlănţuite nu ajunseseră până la dânsa. 


În cele din urmă, noaptea a luat sfârşit. Furtuna aceea 
înfiorătoare s-a mai domolit, o dată cu primele raze ale 
soarelui. Cu toate acestea, marea, agitată încă de o hulă 
persistentă, nu se domolise. 

Dar înspre apus nu se vedea nimic, nu se zăreau nici 
măcar contururile coastei. Era limpede că Doris, împinsă de 
rafalele din cursul nopţii, ieşise din Canalul de Nord şi se 
găsea acum în plină Mare a Irlandei - poate la travers de 
Dundalk sau de Drogheda, însă, la ce distanţă de ele? 

Iar în larg, nimic - nici un bastiment, nici măcar o barcă de 
pescuit! De altfel, chiar dacă s-ar fi aflat prin preajmă o 
navă, marinarilor le-ar fi fost greu să târască această cocă 
aplecată, în cea mai mare parte a timpului cufundată între 
crestele a două talazuri. 

Totuşi, singura posibilitate de salvare era tot întâlnirea cu 
o navă oarecare. Căci, dacă avea să continue să meargă în 
derivă, Doris urma să naufragieze cu marfă cu tot deasupra 
recifelor ce mărginesc litoralul. 

Dar nu ar fi fost oare cu putinţă să-i imprime o direcţie, 
astfel încât să o facă să ajungă prin locurile frecventate de 
pescari? Zadarnic a încercat Prichindel să întindă o bucată 
de pânză pe o prăjină legată cu frânghii. Nu mai putea deci 
să se bizuie pe propriile sale puteri. Se găsea în voia 
soartei. 

Ziua s-a scurs fără ca situaţia să se înrăutăţească. Lui 
Prichindel nu-i mai era acum teamă că Doris avea să 
dispară în valuri. Întrucât gradul înclinării sale la tribord nu 
părea să mai fi crescut. Nu mai avea aşadar decât un singur 
lucru de flăcut: să privcască în larg, doar-doar o avea 
norocul să zărească ivindu-se o navă. 

Până una-alta, tânărul nostru băiat a mâncat ceva ca să-şi 
refacă forţele şi nici măcar o clipă - stăruim asupra acestui 
punct - nici măcar o clipă n-a simţit disperarea punând 
stăpânire pe dânsul, nu s-a pierdut cu firea câtuşi de puţin. 
Nu se gândea decât la un singur lucru: să-şi apere bunurile 
primejduite. 


Pe la trei după-amiaza, o dâră de fum s-a desfăşurat înspre 
răsărit. O jumătate de oră mai târziu, un mare steamer s-a 
văzut foarte desluşit, îndreptându-se spre nord şi urmându- 
şi neabătut ruta, la nouă-zece kilometri depărtare de Doris. 

Prichindel a făcut semne în direcţia lui, folosindu-se de un 
pavilion prins în vârful unei căngi. Atâta doar că nici el, nici 
nava lui nu au fost văzuţi de cei de pe vapor. 

Ne întrebăm dar, cu câtă energie nemaipomenită era 
înzestrat acest copil, de vreme ce nici măcar atunci nu s-a 
lăsat copleşit de descurajare? La căderea serii, el nu se mai 
putea aştepta la o nouă întâlnire cu un vas în ziua aceea. 
Nici un semn nu-i îngăduia să creadă că se mai apropiase 
de țărm. Noaptea, fără lună, cu cerul acoperit de nori groşi, 
urma să fie foarte întunecoasă. Cu toate acestea, vântul nu 
dădea nici un semn că ar spori în intensitate, iar marea se 
domolise încă în cursul dimineţii. 

Întrucât temperatura era destul de scăzută, cel mai bine 
ar fi fost pentru dânsul să coboare în cabină. Zadarnic ar 
mai fi rămas pe-afară, cu atât mai mult cu cât nu se putea 
zări nimic, nici măcar până la o jumătate de cablu. Foarte 
obosit după atâtea ore de nelinişte, nemaiputându-se ţine 
pe picioare de somn, Prichindel a luat cuvertura de pe 
cuşetă, unde tot nu s-ar fi putut culca din cauza înclinării 
navei şi, după ce s-a înfăşurat într-însa, s-a lungit lângă 
peretele despărțitor şi a adormit numaidecât. 

Somnul lui a durat cea mai mare parte a nopţii. Începea 
tocmai să se lumineze de ziuă, când a fost trezit de 
zgomotul iscat de nişte voci răstite. S-a sculat în picioare, a 
stat să asculte... Doris ajunsese, aşadar, aproape de 
coastă?... Sau se întâlnise cu vreun vas o dată cu primele 
raze ale soarelui? 

— Noi. am ajuns primii! se auzeau glasuri întărâtate de 
bărbaţi. 

— Ba nu... noi! le-au răspuns alţii la fel de furioşi. 

Prichindel a înţeles foarte repede despre ce era vorba. Nu 
mai încăpea nici o îndoială că Doris fusese zărită de la 


primele raze ale zorilor. Nişte echipaje se grăbiscră s-o 
abordeze şi acum se certau, care dintre ele s-o ia în 
stăpânire... lată că se căţăraseră pe cocă, dăduseră buzna 
pe punte, începuseră să se încaiere... Salvatorii schimbau 
între dânşii lovituri de pumni. 

Prichindel n-ar fi avut altceva de făcut decât să se 
înfăţişeze, pentru a pune cele două tabere de acord. Numai 
că el s-a ferit înadins de aşa ceva. Aceşti oameni s-ar fi 
întors cu toţii împotriva lui. Ei nu ar fi şovăit să-l azvârle 
peste bord, pentru a fi scutiţi de urmările oricărei 
reclamaţii. Trebuia să se ascundă fără cea mai mică 
întârziere. Astfel încât, s-a dus să se înghemuiască în fundul 
calei, printre mărfuri. 

Câteva minute mai târziu zarva încetase, dovadă că se 
făcuse pace. Noii veniţi se înţeleseseră între ei să împartă 
banii câştigaţi de pe urma vânzării încărcăturii, după ce vor 
fi remorcat nava abandonată până în port. 

Într-adevăr, aşa s-au şi petrecut lucrurile. Două şalupe de 
pescuit, ieşind când se crăpa de ziuă din portul Dublin, 
zăriseră schooner-ul plutind în derivă la cinci-şase kilometri 
de țărm. Echipajele lor se îndreptaseră de îndată spre 
această cocă pe jumătate scufundată, luându-sce la 
întrecere care ajunge mai întâi, căci tradiţia - care are mai 
multă putere decât legea - este că epava aparţine aceluia 
care pune cel dintâi mâna pe ea. Or, ambarcaţiile 
ajunseseră în acelaşi timp. De aici certuri, ameninţări, 
lovituri şi, în cele din urmă, învoiala în ce priveşte 
împărţeala prăzii. Ei! Grozav peşte mai prinseseră aceşti 
primejdioşi pescari de litoral! 

Abia se refugiase Prichindel în cală, că patronii celor două 
şalupe au şi coborât scara tambuchiului, ca să cerceteze 
cabina. Şi, judecaţi şi dumneavoastră, cât trebuie să se fi 
felicitat Prichindel că se ferise de privirile lor, atunci când i- 
a auzit schimbând intre dânşii următoarele cuvinte: 

— Ce noroc că n-a fost nici un singur om la bordul 
schooner-ului. 


— Ei, nu ar fi rămas el multă vreme aici! 

Căci, într-adevăr, aceşti sălbateci nu s-ar fi dat îndărăt să 
făptuiască o crimă pentru a-şi asigura proprietatea epavei. 
O jumătate de oră mai târziu, coca lui Doris era luată la 
remorcă de cele două şalupe care, cu pânzele întinse şi cu 
echipajele vâslind din răsputeri, zoreau în direcţia 

Dublinului. 

La ora nouă şi jumătate, pescarii se găseau la intrarea în 
golf. Dar, cu marea la reflux, le-ar fi venit greu s-o facă pe 
Doris să pătrundă până în port, astfel încât s-au îndreptat 
spre Kingstown unde, în curând, acostau la estacadă. 

Acolo se afla adunată o mare mulţime de oameni. Sosirea 
lui Doris le atrăsese atenţia tuturor. Domnul O'Brien, Grip şi 
Sissy, Bob şi Kat fuseseră anunţaţi de salvarca epavei, 
luaseră trenul spre Kingstown şi se aflau acum pe 
estacadă... 

Dar cât de mare le-a fost îngrijorarca când au aflat că 
pescarii nu aduceau la țărm decât o cocă abandonată!... 
Prichindel nu se găsea, aşadar, la bord. De bună seamă că 
Prichindel pierise... Şi cu toţii, Grip şi Sissy, Bob şi Kat, 
plângeau cu lacrimi fierbinţi... 

În clipa aceea şi-a făcut apariţia căpitanul portului, 
însărcinat să conducă ancheta privitoare la salvare, având 
calitatea de-a hotări cui anume aparţine nava împreună cu 
încărcătura ce-o cuprindea. Era un adevărat noroc pentru 
salvatori... 

Însă, pe neaşteptate, prin capacul tambuchiului, a ieşit la 
iveală un băiat. Ce mai strigăte de bucurie au scos ai săi şi 
cu ce strigăte de furie le-au răspuns pescarii! 

Cât ai clipi, Prichindel şi sărise pe chei. Grip, domnul 
O'Brien, cu toţii îl strângeau în braţe... Şi, îndată după 
aceea, înaintând spre căpitanul portului, el a rostit cu o 
voce sigură de sine:Nava Doris n-a fost niciodată 
abandonată şi ceea ce conţine dânsa îmi aparţine mie!” 

Într-adevăr, el salvase această bogată încărcătură numai şi 
numai prin simpla sa prezenţă la bord. 


Orice discuţie ar fi fost acum zadarnică. Dreptul lui 
Prichindel era de netăgăduit. Proprietatea încărcăturii nu i- 
a fost pusă la îndoială, în timp ce stăpânirea lui Doris 
rămânea pe seama căpitanului Clear şi a oamenilor săi, 
care fuseseră culeşi de pe mare încă din ajun. Pescarii 
aveau a se mulţumi doar cu prima pe care erau îndreptăţiţi 
s-o primească. 

Ce încântare pentru toată această mică lume de-a se 
regăsi, o oră mai târziu, în bazarul lui Little Boy and Co! Cât 
de primejdioasă se dovedise prima traversadă a lui 
Prichindel! Şi, cu toate acestea. Bob i-a spus: 

— Ah, ce mult aş fi dorit să mă aflu împreună cu tine la 
bord! 

— Chiar şi în asemenea condiţii, Bob? 

— Chiar şi în asemenea condiţii! 

Capitolul XV ŞI DE CE NU...? 

Hotărât lucru, tot soiul de bucurii veneau una după alta în 
existenţa lui Prichindel, începând din ziua în care părăsise 
Trelingar-castle: bucuria de a-l fi salvat şi de a-l fi adoptat 
pe Bob, bucuria de a-i fi reîntâlnit pe Grip şi pe Sissy, 
bucuria de a-i fi făcut să se căsătorească, fără a mai vorbi 
despre afacerile bănoase pe care le încheia tânărul patron 
al Pungilor sărace. El se îndrepta fără ocolişuri şi neîndoios 
pe calea ce duce către bogăţie, mulţumită inteligenţei şi - 
de ce să n-o spunem - curajului său. Comportarea lui la 
bordul lui Doris o dovedise cu prisosinţă. 

Era însă lipsit de o singură bucurie, fără de care nu se 
putea simţi cu adevărat fericit şi anume de aceea de-a 
răsplăti familia Mac Carthy pentru tot binele ce i-l făcuse. 

Astfel încât, este lesne de înţeles cu câtă nerăbdare 
aştepta dânsul sosirea corăbiei Queensland! Traversada 
însă se prelungea. Velierele, care se află la cheremul 
vânturilor, mai cu seamă în acest sezon al echinocţiului de 
primăvară, te silesc să te înarmezi cu multă răbdare. De 
altminteri, el nu avea încă nici un motiv de îngrijorare. 
Prichindel se îngrijise din vreme să scrie la Queenstown, iar 


armatorii lui Queensland, domnii Benett, urmau să-l anunţe 
printr-o telegramă de îndată ce bastimentul avea să se 
apropie de port. 

Între timp, nimeni nu stătea de pomană la firma Little Boy. 
Prichindel devenise un erou - un erou de cincisprezece ani! 
Aventurile sale la bordul lui Doris, puterca voinţei lui, 
nemaipomenita dârzenie de care dăduse dovadă în 
asemenea împrejurări făcuseră să crească şi mai mult 
simpatia cu care oraşul îl înconjura încă dinainte. Această 
încărcătură, apărată cu riscul propriei sale vieţi, era tocmai 
ce-i trebuia acum pentru a încropi o mică avere. Lucrurile 
s-au petrecut întocmai, datorită clientelei Pungilor sărace. 
Îmbulzcala ajunsese să fie de neînchipuit. Magazinele nu se 
mai goleau de lume, decât pentru a se umple la loc, 
numaidecât. Căci ajunsese o adevărată modă să cumperi 
ceai de pe Doris, zahăr de pe Doris, articole de băcănie de 
pe Doris, vinuri de pe Doris. Raionul de jucării s-a văzut 
niţel neglijat. Astfel încât Bob a fost nevoit să-i vină în ajutor 
lui Prichindel, lui Grip, ba chiar şi celor doi vânzători 
angajaţi suplimentar, în vreme ce Sissy, instalată la tejghea, 
abia dacă mai prididea să întocmească facturile. După 
părerea domnului O'Brien, în doar câteva luni de zile, 
capitalul investit în afacerea cu încărcătura urma să fie 
împătrit, dacă nu chiar încincit. Cele trei mii cinci sute de 
lire sterline aveau să aducă pe puţin cincisprezece mii. 
Fostul negustor nu se înşela prevăzând un asemenea 
rezultat. El susţinca sus şi tare, de altfel, că întreaga cinste 
pentru o acţiune atât de îndrăzneață îi revenea lui 
Prichindel. Că dânsul îl încurajase, mai treacă-meargă! Însă 
tânărul patron venise mai întâi cu ideea, citind anunţul din 
Shipping-Gazette şi se ştie doar cu câtă energie o dusese la 
bun sfârşit. 

Să nu ne prindă deci mirarca dacă bazarul lui Little Boy 
ajunsese să fie nu numai magazinul cu cel mai bun vad, ci şi 
cel mai frumos din Bedfort-street, ba chiar din tot cartierul. 
Se cunoştea că aici este o mână de femeie şi, apoi, Sissy era 


ajutată cu atâta hărnicie de Grip! Nimic mai adevărat! Grip 
începea să se deprindă cu gândul că-i era bărbat, mai cu 
seamă din clipa în care credea că întrevăzuse - o, mândria 
de a fi părinte! - că dinastia întemeiată de strămoşii săi nu 
avea să se stingă o dată cu propria-i persoană. Ce soţ bun, 
acest băiat cumsecade - atât de devotat, atât de atent, atât 
de... Le-am dori să aibă unul la fel tuturor femeilor care ţin 
să fie, să nu zicem adorate, ci idolatrizate pe acest pământ! 

Şi când te gândeşti ce copilărie avuseseră cu toţii - Sissy 
în magherniţa iui Hard, Grip la ragged-school. Bob bătând 
drumurile. Birk însuşi dând târcoale primprejurul lui 
Trelingar-castle! Şi cât de fericiţi erau acum - datorându-şi 
această fericire unui băiat de cincisprezece ani! Nu trebuie 
să vă miraţi dacă îl numărăm şi pe Birk printre persoanele 
acelea privilegiate... Oare nu era şi el cu-prins în firma 
Little Boy and Co, iar buna Kat nu-l privca ca pe unul dintre 
asociaţi? 

În ceea ce priveşte soarta prezentă sau viitoare a acelora 
cu care avusese de-a face în viaţă, Prichindel nu mai voia 
să-şi facă nici un fel de griji. Fără îndoială, Thornpipe 
continua să străbată comitatele Irlandei prezentându-şi 
marionetele regale, ce-şi vor fi pierdut toată prospeţimea, 
domnul O'Bodkins să se îndobitocească de prea multe 
socoteli contabiliceşti, marchizul şi marchiza Piborne să se 
zaharisească în această augustă imbecilitate pe care fiul lor, 
contele Ashton, o moştenise încă de la naştere, domnul 
Scarlett să administreze în propriu-i folos domeniul de la 
Trelingar, miss Anna Waston să moară în al cincilea act al 
dramelor sale! Pe scurt, nu mai avusese nici o ştire despre 
toţi aceşti oameni, cu excepţia lordului Piborne care, după 
cum citise în ziarul Times, sc hotărâse în sfârşit să ţină un 
discurs în Camera lorzilor, însă fusese nevoit să renunţe la 
cuvânt, întrucât proteza dentară a înălţimii Sale funcţiona 
prost. Cât despre Carker, el nu fusese încă spânzurat, însă 
se apropia în mod vădit de spânzurătoare, întrucât fusese 


arestat în cursul unei razii împreună cu alţi tineri de teapa 
lui. 

Oricum, noi nu vom mai avea ocazia să ne ocupăm de 
aceste personaje de obârşie înaltă sau modestă. 

Mai rămâneau alde Mac Carthy, la care Prichindel se 
gândea fără încetare şi a căror întoarcere o aştepta plin de 
nerăbdare. Rapoartele sosite de pe mare nu mai pomeneau 
nici un cuvânt despre Queensland. Dacă urma să întârzie 
câteva săptămâni în plus, ce de nelinişti putea dânsul să mai 
aibă de înfruntat!... Furtuni violente bântuiseră Atlanticul 
de câtva timp încoace... Şi telegrama făgăduită de armatorii 
din Queenstown care nu mai sosea odată! 

Funcţionarul de la telegraf a adus-o, în cele din urmă, la 5 
aprilie, în cursul dimineţii. S-a nimerit ca Bob să fie acela 
care a primit-o. Numaidecât, strigătele lui au răsunat până 
în fundul bazarului. 

„O telegramă de la Queenstown... repeta Bob, o telegramă 
de la Queenstown...!”. 

Aveau deci şi ceilalţi să-i cunoască pe aceşti cinstiţi Mac 
Carthy... Se întorcea în Irlanda familia adoptivă a lui 
Prichindel... singura pe care o avusese dânsul vreodată...! 

EI şi dăduse fuga, atras de strigătele lui Bob. Apoi Sissy, 
Grip, Kat, domnul O'Brien, pe scurt toată lumea i s-a 
alăturat. 

lată ce cuprindea această telegramă: 

Queenstown, 5 aprilie, 9.25 dimineaţa. 

Little Boy, Bedfort-street, Dublin. 

Queensland intră astăzi dimineaţă în docuri. Familia Mac 
Carthy la bord. Aşteptăm dispoziţiile dumneavoastră. 

Benett”. 

Pe Prichindel l-a apucat un soi de sufocare. O clipă, inima 
încetase să-i mai bată. Un şuvoi de lacrimi i-a alinat 
tulburarea de care fusese cuprins şi s-a mulţumit să spună, 
după ce a vârât telegrama în buzunar:E bine”. 

După aceea n-a mai adus defel vorba despre familia Mac 
Carthy, ceea ce i-a mirat peste măsură pe Mr. şi Mrs. Grip, 


pe Bob, Kat şi pe domnul O'Brien. Prichindel s-a întors, ca 
de obicei, la treburile lui. Doar domnul Balfour a trebuit să 
completeze un cec de o sută de lire, pe careil-a dat 
tânărului său patron, anume la cererea lui, nespunându-i în 
ce scop are de gând să-l folosească. 

S-au mai scurs încă patru zile. 

Sâmbătă de dimineaţă, Prichindel şi-a adunat personalul şi 
a spus: 

— Bazarul va fi închis până marţi seara. 

Asta însemna că le dă concediu domnului Balfour şi celor 
doi vânzători. Bob, Grip şi Sissy tocmai se gândeau să 
profite şi ei de ocazie, când Prichindel i-a întrebat dacă nu 
ar vrea să călătorcască împreună, în timpul celor trei zile 
de vacanţă. 

— Să călătorim?... a strigat Bob. Vin şi eu... Unde vom 
merge? 

— În comitatul Kerry. pe care doresc să-l revăd, i-a 
răspuns Prichindel. Sissy l-a privit drept în ochi. 

— Şi ai vrea ca noi să te însoţim? l-a întrebat dânsa. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Atunci, o să mă iei şi pe mine?... a făcut Grip. 

— De bună seamă. 

— Şi pe Birk?... a adăugat Bob. 

— Da, Birk merge cu noi. 

Iată, prin urmare, ce s-a hotărât atunci. Bazarul urma să 
rămână în paza lui Kat, iar ei aveau să se ocupe numaidecât 
de pregătirile ce le impunea o absenţă de trei zile. În 
continuare, vor lua trenul expres de patru după-amiaza, vor 
ajunge la Tralee pe la unsprezece seara, se vor culca acolo 
peste noapte, iar a doua zi... Ei bine, de dimineaţă, 
Prichindel are să le aducă la cunoştinţă programul zilei. 

La ora patru călătorii se aflau la gară - Grip şi Bob foarte 
veseli - şi de ce n-ar fi fost, la urma urmelor - în timp ce 
Sissy, mai puţin voioasă, îl observa pe Prichindel, a cărui 
înfăţişare era de nepătruns. 


„Tralee, îşi spunea tânăra femeie, se găseşte foarte 
aproape de ferma Kerwan... Vrea, prin urmare, să se 
întoarcă la fermă?” 

Birk ar fi fost în măsură să-i răspundă; însă, ştiindu-l 
discret din fire, dânsa nu i-a pus această întrebare. 

Câinele a fost aşezat în cel mai bun coteţ din vagonul de 
bagaje, împreună cu un şir de recomandări speciale din 
partea lui Bob, susţinute de dăruirea unui şiling nou-nouţ şi 
de cea mai bună calitate. Apoi, Prichindel şi tovarăşii săi de 
călătorie au urcat într-un compartiment - de clasa I, dacă 
nu vă este cu supărare. 

Cei peste două sute şaptezeci de kilometri ce despart 
Dublinul de Tralee au fost străbătuţi în şapte ceasuri. A 
existat un nume de gară, rostit pe parcurs de conductor, 
care l-a emoţionat puternic pe tânărul nostru băiat. Acest 
nume era Limerick. El îi aducea aminte de debutul său în 
teatru, în drama Remuşcările unei mame şi de scena în care 
se agăța cu atâta disperare de ducesa de Kendalle, în 
persoana domnişoarei Anna Waston... Nu a fost însă decât o 
amintire ce s-a şters întocmai ca imaginile fugare ale unui 
vis! 

Prichindel, care cunoştea bine oraşul Tralee, şi-a condus 
prietenii la cel mai bun hotel din oraş, unde au cinat cu toţii 
cum se cuvine şi au avut un somn liniştit. 

A doua zi - în prima zi de Paşti - Prichindel s-a sculat din 
zori. În timp ce Sissy îşi făcea toaleta şi Grip rămânea la 
ordinele soţiei sale, iar Bob deschidea ochii şi se întindea 
căscând, el s-a pornit să străbată târguşorul. A recunoscut 
rând pe rând hanul la care trăgea domnul Martin împreună 
cu dânsul, locul anume din piaţă unde prinsese gust pentru 
treburile negoţului, prăvălia farmacistului în care cheltuise 
o parte din guineea lui pentru doctoria lui Mama mare. 

La ora şapte, un jaunting-car trăgea în faţa uşii hotelului. 
Un cal bun şi un vizitiu pe măsură, angajaţi pe răspunderea 
chelnerului şef, în schimbul unui preţ dezbătut cu 
conştiinciozitate: atâta pentru animalul care trage la ham, 


atâta pentru omul ce-l mână, atâta pentru bacşişuri - aşa 
cum se face de obicei în Irlanda - aveau să asigure 
continuarea călătoriei. 

Au pornit la şapte şi jumătate, după un dejun cumpătat. 
Era o vreme frumoasă, însorită, nu prea călduroasă, cu o 
briză nu prea tăioasă, un cer cu nori pufoşi. O duminică de 
Paşti fără ploaie, iată, desigur, un lucru prea puţin obişnuit 
pentru Insula de Smarald! Primăvara, destul de timpurie în 
anul acela, îngăduia de pe acum dezvoltarea vegetației. 
Câmpurile aveau în curând să înverzească, arborii să 
înmugurească. 

Numai vreo treizeci de kilometri despart orăşelul Tralee 
de parohia Silton. De câte ori nu străbătuse Prichindel 
acest drum, în brişca domnului Mac Carthy! Ul-tima oară, 
însă, fusese singur... se întorcea de la Tralee la fermă... se 
ascunsese îndărătul unui tufiş în clipa când îşi făceau 
apariţia sergenţii şi portăreii... Impre-siile de atunci îi 
reveneau... În rest, drumul nu suferise nici o modificare. Ici 
şi colo câte un han, pământuri în paragină. Lui Paddy nu-i 
prea plac schimbările şi nimic nu se schimbă în Irlanda - 
nici măcar mizeria! 

La ora zece, sus-pomenitul jaunting-car s-a oprit în satul 
Silton. Era în timpul liturghiei. Clopotele băteau şi 
bisericuţa aceea modestă rămăsese la fel, clădită strâmb, cu 
acoperişul ei umflat şi zidurile hâite. Acolo fusese săvârşit 
îndoitul botez al lui Prichindel şi al finei sale. El a pătruns în 
biserică, împreună cu Sissy, Grip şi Bob, lăsându-l pe Birk 
dinaintea pridvorului. Nu l-a recunoscut nimeni, nici 
vreunul din cei de faţă, nici bătrânul preot. Lumea se 
întreba ce fel de familie o fi asta, dacă niciunul dintre 
membrii ei nu seamănă unul cu altul. 

Prichindel, cu ochii plecaţi, retrăia în mijlocul amintirilor în 
care se amestecau atâtea zile fericite şi nenorocite. 

După masa de prinz. servită la cel mai bun han din Silton, 
s-au îndreptat, din nou în JQunting-car, către ferma 
Kerwan, afiată la o distanţă de numai cinei kilometri. 


Prichindel simţea cum i se umezesc ochii la vederea 
acestui drum urmat atât de des duminica, în tovărăşia 
Marţinei şi a lui Kitty, ca de altfel şi a lui Mama mare, atunci 
când şi dânsa putea să meargă. Ce înfăţişare posomorâtă 
avea totul! Pretutindeni case în ruine - şi ce mai ruine, 
făcute înadins pentru ca oamenii alungaţi să-şi părăsească 
ultimul adăpost! 

În mai multe locuri, pancarte atârnate de ziduri, înştiinţau 
că anume fermă, cutare colibă, nu ştiu care ogor erau de 
înechiriat sau de vânzare... Dar cine ar mai fi avut curajul 
să le cumpere sau să le arendeze, de vreme ce aici nu se 
culesese decât mizerie? 

În sfârşit, pe la unu şi jumătate, ferma Kerwan s-a ivit la 
cotitura şoselei. Un oftat prelung a scăpat din pieptul lui 
Prichindel. 

„Aici era...!” a şoptit dânsul. 

În ce stare jalnică se găsea această fermă!... Gardurile vii 
distruse, poarta cea mare sfărâmată, clădirile anexe de pe 
dreapta şi de pe stânga pe jumătate dărâmate, curtea 
năpădită de urzici şi de mărăcini... iar în fund, casa de 
locuit lipsită de acoperiş, cu uşile fără canaturi, cu 
ferestrele fără cercevele! De cinci ani încoace, ploaia, 
zăpada, vântul, soarele chiar, toţi aceşti factori de 
distrugere îşi desăvârşiseră opera. Nimic mai vrednic de 
plâns decât aceste camere nemobilate, lăsate vraişte, pradă 
tuturor intemperiilor; iar acolo, încăperea în care 
Prichindel se culca, în patul lipit de acela al lui Mama 
mare... 

„Da, este Kerwan 
îndrăzneşte să intre. 

Bob, Grip şi Sissy rămăseseră tăcuţi, un pic mai la o parte. 
Birk umbla de colo-colo, venind şi plecând, neliniştit, 
adulmecând pământul, regăsind şi el locurile de altă dată... 

Dar, pe neaşteptate, câinele s-a oprit locului, cu botul 
întins, cu ochi scânteietori, dând din coadă... 


LLA 


repeta dânsul şi ai fi zis că nu 


Un grup de oameni tocmai se apropia de poarta dinspre 
curte - patru bărbaţi, două femei şi o fetiţă. Erau îmbrăcaţi 
sărăcăcios şi păreau să fi trecut prin nenumărate suferinţe. 
Bărbatul mai în vârstă se desprinse din grup şi înainta spre 
Grip, cel ce, după vârstă, părea să fie şeful acestor străini. 

— Domnule, i-a spus dânsul, ni s-a dat întâlnire în acest 
loc... Dumneavoastră... fără îndoială. ne-aţi chemat aici...? 

— Eu? a făcut Grip, care nu-l cunoştea pe omul acela şi îl 
privea cu destulă uimire. 

— Da. atunci când am debarcat la Queenstown, armatorul 
ne-a înmânat suma de o sută de lire sterline; avea ordin să 
ne îndrume spre Tralee... 

În clipa aceea, Birk a lăsat să-i scape o lătrătură plină de 
bucurie şi a dat buzna spre cea mai în vârstă dintre cele 
două femei, dând nenumărate dovezi de prietenie. 

— Ah, a strigat aceasta din urmă, Birk... câinele nostru 
Birk!... Îl recunosc acum. 

— şi pe mine nu mă recunoaşteţi, mamă Martina, a 
întrebat Prichindel, pe mine nu mă mai recunoaşteţi? 

— Ele... copilul nostru. 

Cum să putem exprima ceea ce nu poate fi cuprins în 
cuvinte? Cum să zugrăvim scena care a urmat? Domnul 
Martin, Murdock, Pat, Sim l-au strâns rând pe rând în 
braţe... Şi acum el le acoperea de sărutări pe Martina şi pe 
Kitty. Apoi, înşfăcând fetiţa, o ridica în sus, o săruta cu 
lăcomie, o prezenta lui Sissy, lui Grip, lui Bob, strigând: 

— Jenny a mea... fina mea! 

După aceste dovezi de dragoste fierbinte, s-au aşezat cu 
toţii pe pietrele prăvălite în fundul curţii. Au stat de vorbă 
multă vreme. Alde Mac Carthy au fost siliţi să-şi istoriscască 
povestea vrednică de milă. Ca urmare a evacuării, ei 
fuseseră conduşi la Limerick, unde Murdock a fost 
condamnat la câteva luni închisoare. Pedeapsa odată 
ispăşită, domnul Martin şi familia lui au plecat la Belfast. O 
navă de emigranţi îi transportase apoi în Australia, la 
Melbourne, unde Pat, părăsindu-şi meseria, s-a grăbit să li 


se alăture. Şi, în continuare, ce de alergătură, ce de cazne 
care n-au dus la nimica bun, căutând de lucru, din fermă în 
fermă, când muncind laolaltă - dar în ce condiţii mizerabile! 
- când despărțiți unii de alţii, în slujba crescătorilor de 
animale. Şi, în cele din urmă, după cinci ani, izbutiseră să 
părăsească acele ţinuturi, la fel de aspre pentru dânşii ca şi 
pământul lor de baştină! 

Cu câtă emoție îi privea Prichindel pe aceşti sărmani 
oameni - domnul Martin îmbătrânit înainte de vreme, 
Murdock tot atât de întunecat la faţă cum îl ştiuse şi mai 
înainte, Pat şi Sim istoviţi de oboseală şi de lipsurile 
întimpinate, Martina nemaipăstrând nimic din înfăţişarea 
aceea de fermier sprintenă şi vioaie pe care o avusese cu 
câţiva ani în urmă, Kitty ce părea măcinată de o neîncetată 
fierbinţeală şi Jenny, gălbejită şi sfrijită de atâtea suferinţe 
îndurate până la vârsta aceea fragedă!... Simţeai că ţi se 
sfâşie inima de durere, nu alta! 

Sissy, aşezată lingă cei doi fermieri şi fetiţă, îşi amesteca 
lacrimile cu ale lor şi încerca să-i mângâie, spunându-le: 

— Nenorocirile dumneavoastră au luat sfârşit, doamnă 
Martina... S-au isprăvit, ca şi ale noastre. mulţumită 
copilului dumneavoastră adoptiv... 

— E1?... a strigat Martina. Şi ce-ar putea el să facă pentru 
noi? 

— Tu. Băiatul meu?... a repetat domnul Martin. 

Prichindel nu era în stare să le răspundă, într-atât de tare 
îl gâtuia emoția. 

— De ce ne-ai adus iar în acest loc, care ne aminteşte 
trecutul atât de vrednic de plâns? a întrebat Murdock. 
Pentru ce ne aflăm la această fermă, unde familia mea şi cu 
mine am suferit atât de îndelung şi de cumplit? Prichindel, 
de ce ai vrut să ne pui iar faţă-n faţă cu acele triste 
amintiri...? 

Şi întrebarea aceasta stătea nerostită pe buzele tuturor, 
nu numai ale celor din familia Mac Carthy, ci şi ale lui Sissy, 
Grip şi Bob. Chiar aşa, care fusese oare gândul ascuns al lui 


Prichindel dându-le, şi unora şi celorlalţi, întâlnire la ferma 
Kerwan? 

— Pentru ce?... a rostit dânsul, stăpânindu-şi nu fără 
greutate înduioşarea. Veniţi, tată, mamă, fraţi ai mei, veniţi 
cu toţii încoace! 

Şi toţi cei ce se aflau acolo l-au urmat în mijlocul curţii. 

Acolo, în mijlocul ciulinilor şi al mărăcinilor, se înălța un 
mic brad verde. 

— Jenny, a făcut el, adresându-se fetiţei, vezi acest 
copac?... Eu l-am sădit, în ziua în care te-ai născut... El are 
acum opt ani, ca şi tine! 

Kitty, căreia asta îi aducea aminte de vremurile când 
fusese fericită, când putuse nădăjdui măcar că fericirea 
avea să dureze câtva timp încă, a izbucnit în hohote de 
plâns. 

— Jenny, scumpa mea fetiţă... a reluat Prichindel. Uită-te 
bine la acest cuţit. Şi i-a arătat un cuţit pe care-l scosese din 
teaca lui de piele. 

— Este primul dar pe care mi l-a făcut Mama mare. 
străbunica ta şi pe care tu abia dacă ai apucat s-o cunoşti... 

Pomenirea acelui nume în mijlocul atâtor ruine i-a făcut pe 
domnul Martin, pe soţia şi pe copiii săi să-şi simtă inima 
zdrobită de durere. 

— Jenny, a continuat Prichindel, ia acest cuţit şi sapă cu el 
pământul de la rădăcina bradului. 

Fără să priceapă nimic, după ce a îngenuncheat, Jenny a 
dat la o parte mărăcinişul şi a săpat o groapă în locul care-i 
fusese arătat. Curând, lama cuţitului s-a izbit de ceva tare. 

Se găsea acolo o oală de gresie, rămasă întreagă sub 
stratul gros de pământ cu care fusese acoperită. 

— Scoate oala aceea, Jenny, şi desfă-o la gură! 

Fetiţa i-a dat ascultare şi toată lumea o privea fără să 
scoată o vorbă. 

De îndată ce capacul oalei a fost dat la o parte, s-a văzut 
că ea conţinea numeroase pietricele, dintre acelea ce se 


găsesc din belşug în albia râului Cashen care curge prin 
apropiere, 

— Domnule Martin, a întrebat Prichindel, vă mai aduceţi 
aminte?... În fiecare seară îmi dăruiaţi câte o pietricică, de 
fiecare dată când eraţi mulţumit de mine. 

— Da, băiatul meu, şi n-a trecut măcar o singură zi în care 
tu să nu fi meritat una...! 

— Aceste pietricele înseamnă timpul pe care l-am petrecut 
la ferma Kerwan. Ei bine, numără-le, Jenny... Lu ştii să 
numeri, nu-i aşa? 

— Ah, da! i-a răspuns micuța. 

Şi ea s-a apucat să numere pietricelele, făcând grămăjoare 
de câte o sută de bucăţi. 

— O mie cinci sute patruzeci, a spus dânsa la sfârşit. 

— Aşa este, într-adevăr, i-a răspuns Prichindel. Asta 
înseamnă mai mult de patru ani, adică atâta timp cât am 
vieţuit cu familia ta, Jenny... cu familia ta care devenise şi a 
mea! 

— Şi aceste pietricele, a făcut domnul Martin, lăsând capul 
în pământ, sunt singura simbrie ce-ai primit-o vreodată de 
la mine, pietricelele astea pe care nădăjduiam să ţi le 
preschimb în şilingi... 

— Şi care, pentru dumneavoastră, tatăl meu, se vor 
preschimba în guinee! 

Nici domnul Martin şi niciunul dintre ai săi nu-şi puteau 
crede urechilor auzind asemenea cuvinte, nu izbuteau să 
priceapă ceea ce auziseră. O asemenea avere? Nu cumva 
Prichindel înnebunise între timp? 

Sissy a înţeles numaidecât ce gânduri le treceau prin cap 
şi s-a grăbit să le spună: 

— Nu, prieteni, el are şi inima, şi mintea la fel de 
sănătoase şi, în clipa de faţă, vorbeşte cu glasul inimii! 

— Da, tatăl meu Martin, mama mea Martina, fraţii mei 
Murdock, Pat şi Sim, şi tu Kitty, şi tu, fina mea, Jenny, da... 
Mă simt destul de fericit să vă înapoiez măcar o parte din 
binele pe care mi l-aţi făcut cu toţii!... Pământul acesta este 


acum de vânzare... Îl veţi cumpăra... O să înălţaţi iarăşi 
ferma, reclădind-o din temelii... Banii n-or să vă lipsească... 
Nu veţi mai avea niciodată de îndurat persecuțiile unuia ca 
Harbert... Veţi fi la dumneavoastră acasă... Veţi fi propriii 
dumneavoastră stăpâni...! 

Şi atunci Prichindel le-a făcut cunoscută întreaga lui 
existenţă, începând din ziua când părăsise ferma Kerwan şi 
le-a arătat în ce situaţie bună se afla în prezent. Suma pe 
care dânsul o punea la dispoziţia celor din familia Mac 
Carthy, sumă reprezentată de cele o mie cinci sute şi 
patruzeci de pietricele şi preschimbată în guinee, însemna, 
adică, o mie cinci sute patruzeci de lire sterline, o 
adevărată avere pentru sărmanii irlandezi! 

Şi a fost poate pentru prima oară când, pe acest pământ 
stropit din belşug cu lacrimi de durere, au căzut lacrimi de 
bucurie şi de recunoştinţă! 

Cei din familia Mac Carthy au rămas, în timpul celor trei 
zile de Paşti, în satul Silton, împreună cu Prichindel, Bob, 
Sissy şi Grip. Şi, după un înduioşător rămas-bun, aceştia din 
urmă s-au întors la Dublin, unde, în dimineaţa de 13 aprilie, 
bazarul şi-a redeschis porţile. 

Încă un an avea să se încheie - acel an 1887, ce urma să se 
numere printre cei mai fericiţi din existenţa acestei mici 
lumi. Tânărul patron avea atunci şaisprezece ani împliniţi. 
Ajunsese, în sfârşit, să facă avere. Rezultatele afacerii cu 
încărcătura de pe nava Doris întrecuseră toate aşteptările 
domnului O'Brien şi capitalul lui Little Boy and Co se ridica 
acum la douăzeci de mii de lire sterline. Ce-i drept, o parte 
din această avuţie aparţinea lui Mr. şi Mrs. Grip, ca şi lui 
Bob, asociaţii casei Pungilor sărace. Dar oare nu alcătuiau 
cu toţii o singură şi nedespărţită familie? 

În ceea ce îi priveşte pe alde Mac Carthy, după ce 
cumpăraseră două sute de acri de pământ în condiţii foarte 
avantajoase, îşi reclădiseră ferma şi o înzestraseră iarăşi cu 
toate cele de trebuinţă, îşi răscumpăraseră animalele. Se 
înţelege de la sine că forţele şi sănătatea şi le recâştigaseră 


în acelaşi timp cu bunăstarea şi fericirea. Păi, judecaţi şi 
dumneavoastră: aceşti irlandezi, simpli arendaşi mărunți, 
care pătimiseră îndelungată vreme sub biciul 
landlordismului, erau acum la ei acasă, nu mai trudeau 
pentru nişte stăpâni nemiloşi! 

Cât despre Prichindel, el nu uită şi nici nu va uita vreodată 
că este copilul lor adoptiv şi s-ar putea întâmpla ca, într-o 
bună zi, el să se unească prin legături încă şi mai strânse cu 
dânşii. Într-adevăr, Jenny merge pe zece ani şi făgăduieşte 
să fie o foarte frumoasă fată... 

Dar este fina lui, are să zică lumea. Ei bine, ce importanţă 
are asta? Şi, la o adică, de ce nu? 

Cel puţin, aceasta este părerea lui Birk. 


SFÂRŞIT 


[1] Denumirea guvernatorului britanic al Irlandei până în 
1922 (n.t.). 

[2] Sweet (engl.) - dulce (n.t.). 

[3] Edme-Patrice-Maurice de Mac Mahon (1808 - 1893) - 
mareşal şi om politic reacţionar francez, preşedinte al 
republicii (1873 - 1879); a fost comandantul trupelor 
regimului de la Versailles care a înăbuşit în sânge Comuna 
din Paris (1871). 

[4] Cart (engl.) - căruţă, furgon (n.t.) 

[5] Daniel O'Connell (1775-1847), patriot şi om politic 
irlandez, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare 
naţională, luptător pentru independenţa patriei sale (n.t.). 
[6] În realitate, anul proclamării (prin unirea forţată a 
Irlandei la Anglia şi Scoţia) Regatului - Unit al Marii Britanii 
şi Irlandei este 1 ianuarie 1801 (n.t.). 

[7] Bill (engl. aici) - (proiect de) lege (n.t.). 

[8] Medical Hall (engl. aici) - Salon medical (n.t.). 


[9] Insulă situată în sudul Angliei, în Canalul Mânecii (n.t.). 
[10] Regină a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi 
împărăteasă a Indiei (1877-1901), în timpul domniei căreia 
Anglia a atins apogeul puterii sale maritime şi coloniale şi a 
politicii expansioniste (n.t.). 

[11] Aluzie la Benjamin Disraeli, conte de Beaconsfield 
(1804-1881), om politic, prim ministru al Marii Britanii 
(1868 şi 1874-1880), conducător al partidului Tory 
(conservator), promotor al unei politici expansioniste (n.t.). 
[12] William Ewart Gladstone (1809-1898), om politic, prim 
ministru al Mariii Britanii (1868-1874; 1880-1885; 1892- 
1894), şet al partidului liberal şi adversar al lui Disraeli; din 
1886 a devenit partizanul autonomiei Irlandei (n.t.). 

[13] Charles Stewart Parnell (1896- 1891), om politic, 
conducător al mişcării burgheziei liberale moderate 
irlandeze pentru obţinerea independenţei Irlandei pe cale 
paşnică (n.t.). 

[14] William Pitt-junior (1759-1806) - om politic, prim- 
ministru (1783-1801; 1804-1806); a instaurat un regim 
autoritar, înăbuşind răscoala de la 1798 din Irlanda, pe care 
o încorporează (1801,1 ianuarie) la Marea Britanie (n.t.). 
[15] Camera superioară şi Camera inferioară a 
Parlamentului (n.t.). 

[16] In petto (ital.) - în sinea lui (n.t.). 

[17] Henric al VIII-lea Tudor (1509-1547) - suveran 
britanic; aflat în conflict cu papalitatea, a devenit (1535) 
şeful bisericii anglicane, separată de aceea catolică; a dus o 
politică de întărire a absolutismului regal în Anglia şi 
Irlanda (n.t.). 

[18] Brogues (engl.) - pantofi din piele netăbăcită (n.t.). 
[19] Vigo - golf şi oraş-port în nord-vestul Spaniei, la 
oceanul Atlantic, în provincia Galicia (n.t.). 

[20] Lough (irlandeză) - lac (n.t.). 

[21] Galon (engl. gallon) - măsură de capacitate pentru 
lichide, de 3,785 1 sau 4,546 1 (galonul imperial) (n.t.). 

[22] Pulbere foarte fină, sporii plantei Lycopodium (n.t.). 


[23] Clyde - fluviu în Scoţia, ce scaldă oraşul Glasgow şi se 
varsă în Marea Irlandei (n.t.). 

[24] Mersey - fluviu în Anglia care se varsă în Marea 
Irlandei printr-un lung estuar, unde se află situat oraşul 
Liverpool (n.t.). 

[25] Marele incendiu din 1666 a mistuit aproape în 
întregime vechea Londră de pe vremea lui Shakespeare, în 
care majoritatea caselor erau clădite din lemn (n.t.). 

[26] Fire Monument (engl.) - Monumentul focului (n.t.). 
[27] London Bridge (engl.) - Podul Londrei, ce face legătura 
cu centrul istoric al oraşului, actualul cartier City (n.t.). 
[28] Philabegg sau filibeg (în idiomul scoţian) sau kilt - fustă 
scurtă până la genunchi, plisată, din tartan (stofă din lână 
cadrilată), făcând parte din costumul naţional scoţian (n.t.). 
[29] Invincibila Armada - nume dat flotei spaniole (127 de 
nave) trimisă de Filip al II-lea în 1588 împotriva Angliei: a 
fost înfrântă de amiralul Thomas Howard şi distrusă de 
furtuni în apropierea insulelor Hebride (n.t). 

[30] Gentry (engl.) - boiernaşi de ţară; nobilime fără titlu 
(n.t.). 

[31] Antoine Augustin baron de Parmentier (1737-1813) - 
agronom francez, -nembru al Academiei de ştiinţe; a 
contribuit, prin scrierile sale, la generalizarea cultivării 
cartofului în Franţa şi Europa (n.t.). 

[32] Stud-book (engl.) - carte cuprinzând genealogia cailor 
de prăsilă (n.t.). 

[33] Picior - veche măsură de lungime engleză de 30,48 cm 
(n.t.). 

[34] Aşa a fost foametea din 1740-1741, care a cauzat 
moartea a 400 000 de irlandezi, ca şi aceea din 1847, care a 
făcut să piară o jumătate de milion, silind un număr egal de 
locuitori să emigreze în Lumea Nouă (n.a.). 

[35] God Save the Potatoes (engl.) - Doamne apără(-ne) 
cartofii (n.t.). 

[36] Potheen sau poteen (engl., după irlandezul poitin) - 
whisky obţinut în alambicuri clandestine. (n.t.). 


[37] Comitatul Donegal este unul dintre cele trei counties 
rămase şi astăzi în componenţa Irlandei - în provincia 
irlandeză Ulster, restul celor 6 comitate alcătuind provincia 
britanică Ulster. cunoscuta şi sub numele de Irlanda de 
Nord. (n.t.). 

[38] Galerne (fr., de origine bretonă) - vânt de V-N-V pe 
coastele franceze ale Oceanului Atlantic. (n.t.). 

[39] Railway (engl.) - cale ferată. (n.t.). 

[40] Ajoupa (fr., de origine necunoscută) - colibă înălţată pe 
stâlpi, acoperită în grabă cu frunziş şi cu ramuri verzi. 
(n.t.). 

[41] Megera - era una dintre cele trei Erinii (Furii). (mit.) 
(n.t.). 

[42] Baby-farming (engl.), aici - leagăn de copii, casa 
copilului. (n.t.). 

[43] Workhouse (engl. ist.) - azil de săraci; casă de corecție; 
atelier. (n.t.). 

[44] Ecorşeu (fr. ecorche) - reprezentare a corpului 
omenesc jupuit de piele, servind sculptorilor sau pictorilor 
pentru studiul anatomic al musculaturii. (n.t.). 

[45] Pintă (engl. pint) - măsură de capacitate egală cu 0,56 
litri. (n.t.) 

[46] Abia începând din 1870, fermierii nu mai pot fi 
expulzați fără a primi o despăgubire pentru ameliorările 
aduse pământului. (n.a.). 

[47] Mail-coach (engl.) - diligenţa poştei. (n.t.). 

[48] Gabie (fr. gabie) - platformă în formă de coş, fixată pe 
coloana unui catarg, folosită ca mijloc de observaţie, post de 
luptă sau loc de manevrare a velelor şi de fixare a 
şarturilor. (n.t). 

[49] Algid (despre o boală) - care este întovărăşită de 
senzaţia de frig. (n.t.). 

[50] A protesta o poliţă - a stabili, pe cale judiciară, că o 
poliţă nu a fost plătită la scadenţă. (n.t.). 

[51] Poor-board (engl.) - Comitet pentru ajutorarea 
săracilor. (n.t.). 


[52] D. M. - corect M. D. (engl.) - doctor în medicină. (n.t.). 
[53] Autorul se referă la camera Lorzilor, camera 
superioară a Parlamentului britanic. (n.t.). 

[54] Fief (fr.) - domeniu nobiliar depinzând de un senior, 
cedat de acesta cu condiţia respectării jurământului de 
credinţă şi a aducerii de omagii, supus îndeplinirii anumitor 
servicii, ca şi a plăţii unor dijme, feudă. (n.t.). 

[55] Perchoir (fr.) - stinghie pe care se cocoaţă găinile. 
(n.t.). 

[56] 'Tory - cuvânt irlandez, denumire injurioasă cu sensul 
de briganzi, adversari ai lui Cromwell şi partizani ai 
dinastiei Stuart; partidul tory era legat de proprietatea 
funciară şi a dat naştere partidului conservator; pluralul 
corect: tories. (n.t.). 

[57] În realitate, elementele instituţiei feudale ale şerbiei 
începuseră să apară încă din perioada anglo-saxonă; şerbia, 
introdusă de cuceritorii normanzi, a persistat până la 
mijlocul secolului al XV-lea şi, în unele comunităţi rurale 
aservite clerului, chiar şi mai mult. (n.t.). 

[58] Groom (engl. aici) - lacheu care îşi urma stăpânul 
călare. (n.t.). 

[59] Justiţie majoră (fr. hâute justice) - dreptul seniorului 
feudal de a condamna la moarte în cauze criminale; justiţie 
minoră (fr. basse justice) - dreptul acestuia de a pedepsi 
delicte şi contravenţii. (n.t.). 

[60] Affidavit - atestare pe baza de jurământ sau depoziţie 
scrisă. (n.a.). 

[61] Machicoulis (fr.) - galerii sau balcoane cu orificii prin 
care se aruncau pietre asupra asediatorilor. (n.t.). 

[62] Hersă (fr. herse) - gard mobil din fier, coborând ca o 
ghilotină, ce închidea intrarea într-o cetate fortificată. (n.t.). 
[63] Eduard al IV-lea (1461-1470; 1471-1483), primul rege 
britanic din dinastia York. (n.t.). 

[64] John Lackland, cunoscut în istorie sub denumirea loan 
Fără (de) [ară (1199-1216), rege britanic din dinastia 
Plantagenet. (n.t.). 


[65] Pointer (engl.) - prepelicar (n.t.). 

[66] Ara - specie de papagal sud-american (Ara macao). 
(n.t.). 

[67] Latin de cuisine - latină de bucătărie. Expresia 
echivalentă românească ar fi „latină de baltă”. (n.t.). 

[68] Redevenit prim-ministru (pentru a treia oară) în urma 
alegerilor anticipate din 1885 (cu sprijinul deputaţilor 
partidului naţional irlandez) Gladstone a introdus în 
programul de guvernare autonomia Irlandei, al cărei 
proiect de lege l-a propus şi susţinut în Camera Comunelor 
în 1886, pe când avea 76 de ani. În timpul mandatului 
precedent, Gladstone se convinsese că o nouă lege rurală, 
departe de a da satisfacţie ţăranilor irlandezi, dusese la un 
val de tulburări care n-au putut fi potolite decât după 
instituirea stării excepţionale. (n.t.). 

[69] Aproximativ 610 metri. (n.t.). 

[70] Geometral (fr.) - care reprezintă un obiect cu 
dimensiunile sale relative exacte, fără a ţine seama de 
perspectivă. (n.t.). 

[71] Palmiped (fr. palmipede) - orice pasăre acvatică având 
picioarele palmate (cu degetele unite printr-o membrană). 
(n.t.). 

[72] Orografie (fr. orographie) - ştiinţa care se ocupă cu 
studierea munţilor. (n.t.). 

[73] În realitate, debarcarea nu a avut loc: pornită în 
decembrie 1796, flota franceză comandată de Hoche a fost 
împrăştiată de furtună. (n.t.). 

[74] Brown (engl.) - brun(et); Lamb - miel; Heron - bâtlan; 
Mouse - şoarece. (n.t.). 

[75] Thanist (corect tanist, cuvânt de origine celtică) - şef 
de clan; mic nobil, căpetenie de război a satului, cu dreptul 
de a primi dijme în natură sau în zile-muncă. (n.t.). 

[76] 550 de metri. (n.t.). 

[77] Valentia - nume desemnând un mic fluviu, un mic golf 
şi o insulă situate în sud-vestul Irlandei, la sud de intrarea 
în golful Dingle. (n.t.). 


[78] 915 metri. (n.t.). 

[79] Tilbury (după numele inventatorului) - trăsurică 
uşoară pe două roate. (n.t.). 

[80] Cure - (fr., termen cinegetic) - bojocii şi măruntaiele 
animalului gonit şi ucis, date câinilor de vânătoare drept 
răsplată. (n.t.). 

[81] Clipper - navă cu vele, foarte rapidă. (n.t.). 

[82] Steamer - navă cu aburi, vapor. (n.t.). 

[83] Canalul Sfântul Gheorghe desparte SE Republicii 
Irlanda de '[ara Galilor (Marea Britanie). (n.t.) 

[84] Marea Irlandei, situată la nord de Canalul Sfântu 
Gheorghe, desparte Republica Irlanda şi Ulster de Anglia şi 
Scoţia. (n.t.). 

[85] Youyou (fr.) - pui, ambarcaţie mică, solidă şi uşoară, cu 
1 - 2 perechi de rame, folosită pentru legătura între vas şi 
țărm sau anumite servicii. (n.t.). 

[86] Rujar - lucrător (portuar) specializat în rujare - 
nivelarea încărcăturii navelor - minereu, fosfaţi, cereale, 
cărbuni, etc. (n.t.). 

[87] În realitate, la 10 zile, deoarece întâlnirea avusese loc 
la 8 aprilie. 

[88] Walter Raleigh (1552-1618) - poet, diplomat, om politic 
şi navigator englez, favorit al reginei Elisabeta I Tudor 
(1558-1603), executat în timpul domniei lui Iacob I Stuart 
(1603-1625). (n.t.). 

[89] În realitate, Prichindel petrecuse mai bine de patru ani 
la fermă. (n.t.). 

[90] Gaelic (engl.) - celtic. (n.t.) 

[91] Varec (fr. varech) - nume sub care sunt cunoscute 
unele specii de alge marine brune. (n.t.) 

[92] Alderman (engl., aici) - magistrat municipal. (n.t.). 
[93] Bară - obstacol subacvatic (prag de nisip, pietriş sau 
mâl) situate în apropierea țărmului, care împiedică 
navigația navelor cu pescaje mari. (n.t.). 

[94] Fleşă (fr, fleche) - săgeată,- acoperiş foarte înalt, în 
formă de con sau piramidă, ridicat deasupra turnului 


clopotniţei, îndeosebi la bisericile monumentale catolice 
medievale. (n.t.). 

[95] Carilon (fr. carillon) - ansamblu de clopote, acordate 
pe diferite tonuri ce pot executa anumite arii muzicale. 
(n.t.) 

[96] Farthing (engl.) - bănuţ valorând 1/4 penny. (n.t.). 

[97] Edictul din Nantes, care a pus capăt războaielor 
religioase din Franţa (1562-1589), a fost emis la 13 aprilie 
1598, în favoarea protestanților (hughenoţilor) de către 
Henric al IV-lea cel Mare din dinastia de Burbon (1589- 
1610) şi revocat la 18 octombrie 1685 de câtre Ludovic al 
XIV-lea. Ca urmare prin interzicerea cultului protestant, un 
mare număr de hughenoți, dintre cei mai activi şi muncitori, 
au emigrat, îndeosebi în ţările protestante învecinate 
(Elveţia, Olanda, Principatele germane, Regatul-Unit). (n.t.). 
[98] Cork-Hill (engl.) - Dealul Dopului. (n.t.). 

[99] Elisabeth - este vorba despre Elisabeta I Tudor (1558- 
1603). (n.t.). 

[100] George I (1714-1727) - întemeietorul dinastiei de 
Hanovra. (n.t.). 

[101] Board-room (engl.) - sală de consiliu (a unui minister, 
departament, comitet, etc.). (n.t.). 

[102] Este vorba de regii ce au condus în Leister şi ai căror 
urmaşi au stăpânit comitatele Carlow şi Wexford până în 
secolul XVI. (n.t.). 

[103] Societatea Regală (engl. Royal Society) - Academia 
regală britanică de ştiinţe naturale. (n.t.). 

[104] Portland - oraş în NV Statelor Unite (statul Oregon), 
port fluvio-maritim pe cursul inferior al fluviului Columbia. 
(n.t.). 

[105] Atică (fr. attique) - element architectural situate 
deasupra cornişei, adesea sub forma unui mic etaj superior, 
menit să ascundă acoperişul. (n.t.). 

[106] Andocare (de la germ. eindocken) - operaţie de 
ridicare a navei pe suporţi, pentru controlul carenei, 
reparaţii şi lucrări de întreţinere. (n.t.). 


[107] Carenaj (fr. carenage) - repararea sau curățirea 
bordajului sub linia de plutire. (n.t.). 

[108] Master (engl.) - stăpân, proprietar, patron, domn. 
(n.t.). 

[109] Solicitor - avocat pentru procese în instanţe 
inferioare; attorney - procuror; proctor - avocat. (n.t.). 
[110] Aluzie la cei patru suverani britanici din dinastia de 
Hanovra purtând acest nume. (n.t.). 

[111] Comanditar (fr. commanditaire) - persoană care 
împrumută bani într-o Societate, fără a avea drepturi de 
asociat sau anumite obligaţii. (n.t.). 

[112] Aluzie la celebra actriţă franceză Sarah Bernhardt. 
(n.t.). 

[113] În prezent, oraşul Belfast, capitala provinciei 
britanice Ulster, alcătuieşte un comitat aparte: Belfast 
County Borough (Oraşul-comitat Belfast). (n.t.). 

[114] Fugind, la 11 decembrie 1688, din faţa trupelor lui 
Wilhelm de Orania, încoronat în 1689 ca rege sub numele 
de Wilhelm al III-lea, Iacob II Stuart a fost înfrânt lângă râul 
Boyne la 1 iulie 1690. (n.t.). 

[115] Autorul îl confundă pe Robert De Brus (Bruce), 
devenit rege al Scoției sub numele de Robert I (1306-1329) 
cu fratele acestuia, Eduard, care, chemat în 1315 de 
clanurile irlandeze răsculate împotriva englezilor să le vină 
în ajutor cu trupe scoțiene, este încoronat rege al Irlandei 
(1316-1318); a fost însă înfrânt şt ucis în luptă la Dundalk. 
(n.t.). 

[116] Maid (engl.) - fată în casă, servitoare. (n.t.). 

[117] Bare ce susţin vela zburător, cea de a patra velă la 
catargul cu cinci vele, învergată sub vela rândunică. (n.t.). 
[118] Iolă (fr.t6le) - foaie de tablă groasă. (n.t.). 

[119] A dezarma nava (fr. desarmer) - a scoate de la bord 
instalaţiile, manevrele fixe şi curente, combustibilul, 
proviziile, etc. şi a debarca echipajul. (n.t.). 

[120] La travers (fr. travers) - aflat în poziţie 
perpendiculară faţa de nava proprie sau faţă de un reper 


oarecare. (n.t.). 

[121] Asuncion - oraş-port din America de Sud, situat pe 
malul stâng al fluviului Paraguay, capitală a Republicii 
Paraguay. (n.t). 

[122] Navlu - costul transportului unor mărfuri cu o navă. 
(n.t.). 

[123] Scotă - parâmă cu care se manevrează marginea de 
jos a unei vele, fixând-o într-o poziţie favorabilă faţă de 
vânt. (n.t.). 

[124] Trincă - velă pătrată, cea mai de jos învergată, prinsă 
la arborele trinchet, la prova navei. (n.t.). 

[125] Brigantină - velă trapezoidală, arborată la nava 
numită brigantină sau bric-goeletă. (n.t.). 

[126] Foc - velă triunghiulară prinsă la catargul trinchet şi 
purtând diverse denumiri după poziţie, dimensiuni, 
utilizare: focul mare, focul mic, focul săgeţii, focul de 
furtună. (n.t.). 

[127] Gabier - velă trapezoidală sau pătrată din etajele doi 
şi trei când arborele are patru sau mai multe etaje de vele. 
(n.t.). 

[128] Săgeată - velă arborată în partea de sus a catargului 
mare sau a arborelui trinchet. (n.t.). 

[129] Capă curentă - navigația unui velier pe timp de 
furtună cu cât mai puţine vele desfăşurate (de regulă, 
numai cu vela gabier de la primul arbore, vela trincă fiind 
pliată) şi cu cârma pusă în bordul de sub vânt. (n.t.). 

[130] Amară - parâmă folosită pentru amarare - 
imobilizarea obiectelor sau a instalaţiilor de la bord. (n.t.).