HP Lovecraft — In cautarea cetatii Kadath

Gl: 
4 3% 


A 
CORD 
(FRI 3 
N 
í 


COLECTIA DIGITALĂ 


H. P. 
Lovecraft 


În căutarea cetății 
Kadath 


The Dream Quest of 
Unknown Kadath 


1927 


De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate 
Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se 
întinde deasupra ei. În lumina apusului de soare, oraşul 
întreg strălucea şi te seducea: zidul înalt de piatră care îl 
împrejmuia, templele, colonadele, podurile de marmură, 
grădinile înmiresmate, străzile largi, mărginite de arbori 
încântători, de urne încărcate cu flori şi de şiruri lucitoare de 
statui de fildeş, scânteiau în bătaia razelor aurii, în timp ce 
acoperişurile roşii ale caselor cu etaj, printre care se zărea 
ici-colo acoperământul îngust al câte unei vechi mansarde, se 
căţărau spre nord pe pantele abrupte, iar printre ele 
şerpuiau ulicioare pietruite, acoperite de iarbă. Oraşul întreg 
era cuprins de un freamăt divin; simboluri nemuritoare îţi 
luau ochii şi fanfare celeste îţi fermecau auzul. Misterul 
domneşte aci, aşa cum norii învăluie piscul de neatins al unui 
munte inaccesibil încă şi, în clipa în care, sprijinit de 


balustrada terasei, stătea în aşteptare cu răsuflarea tăiată, 
Carter se simţi năpădit de amintirea copleşitoare a unor 
lucruri pe jumătate uitate, copleşit de regretul de a le fi 
pierdut şi totodată stăpânit de pornirea bolnăvicioasă de a 
situa din nou în timp ceea ce odinioară a fost un loc în 
acelaşi timp înspăimântător şi important. 


Înţelegea că altădată acest loc fusese pentru el centrul 
lumii, fără să-şi dea însă seama în ce ciclu al reîncarnării, în 
ce clipă de vis sau de trezie îl cunoscuse. Locul îi trezea 
amintiri nedesluşite dintr-un început îndepărtat al uitatei 
tinereţi, ale unui timp când fiecare zi învăluită în mister era 
un prilej de fericire şi miracol, ale unui timp în care orele 
protetice deschizând porţile strălucitoare ale celor mai 
profunde şi mai neaşteptate minuni se succedau din zori şi 
până în noapte. Totuşi, atunci când în fiecare noapte 
contempla de pe această terasă înaltă de marmură mărginită 
de urne ciudate şi de o balustradă sculptată frumuseţea 
calmă a apusului de soare şi iminenţa extraterestră a 
oraşului, simţea prezenţa tiranică a zeilor viselor, care nu îi 
îngăduiau niciodată să părăsească acest post de observaţie 
sublim pentru a o lua în jos pe treptele acestei scări de 
marmură ce părea să coboare fără sfârşit, pentru a se întâlni 
cu acele străzi ce se aşterneau ispititoare în depărtare, 
încărcate de o vrajă străveche. 

Când se trezi pentru a treia oară fără să fi coborât treptele 
acelei scări imense, fără să fi străbătut încă acele străzi pline 
de pace şi de soare la apus, Carter se rugă îndelung 
capricioşilor zei ai viselor ce plutesc învăluiţi în norii de 
deasupra  nepătrunsei Kadath, ascunsă în imensităţile 
îngheţate unde nici un om nu se încumetă. Zeii nu-i 
răspunseră, nu manifestară nici o îngăduinţă faţă de el, nu-l 
încurajară în nici un fel atunci când îşi înălţă în vis 
rugăciunile spre ei. Zeii nu-i răspunseră nici atunci când îi 
invocă, aducându-le jertfe prin intermediul preoţilor bărboşi 
din Nasht şi Kaman-Thah, al căror templu subteran, în 
centrul căruia se înalţă un stâlp de foc, se află foarte aproape 
de lumea treziei. S-ar părea chiar că rugăciunile sale au fost 


primite cu ostilitate căci, încă de la prima dintre ele, dreptul 
de a contempla miraculoasa cetate i-a fost retras cu totul, de 
parcă cele trei viziuni s-ar fi datorat exclusiv unei clipe de 
dispreţ suveran ori unei fisuri temporare a voinţei divine. 

În cele din urmă, bolnav de dorinţa de a obţine 
permisiunea de a străbate după pofta inimii acele străzi 
largi, sclipind în lumina apusului de soare, ori acele străduţe 
tainice ce se furişează printre vechile acoperişuri de ţiglă, 
incapabil să şi le alunge din minte, atât treaz, cât şi în somn, 
Carter hotări să o pornească fără teamă spre acel tărâm în 
care nici un om nu a îndrăznit să ajungă, să înfrunte pustiul 
de gheaţă, pentru a pătrunde, străbătând tenebrele, până în 
locul unde Kadath, oraşul de nepătruns, învăluit în nori şi 
încoronat de stele neştiute, ascunde între zidurile sale 
castelul de onix al Marilor Strămoşi. 

Cobori cele şaptezeci de trepte ce duc la Peştera de Foc şi, 
încă aţipit, îşi împărtăşi planurile preoţilor bărboşi din Nasht 
şi din Kaman-Thah. Preoţii clătinară din capetele lor 
bărboase, acoperite cu tiare, şi jurară că aceasta aventură 
putea însemna pentru el moartea sufletului. Îi subliniară 
faptul ca Marii Strămoşi îşi manifestaseră deja voinţa şi că 
nu le făcea plăcere să fie hărţuiţi cu cereri repetate. Îi 
amintiră, de asemenea, faptul că nu numai că nici un om nu 
ajunsese vreodată la Kadath, şi că nimeni nu putea bănui în 
ce loc din spaţiu se ascunde acea cetate. Se afla aceasta oare 
pe tărâmul viselor ce se întinde de jur împrejurul lumii 
noastre? Se afla ea oare în apropierea vreunei planete 
necunoscute, satelit al lui Fomalhaut sau Aldebaran? Dacă s- 
ar înălța pe meleagurile visului învecinate cu lumea noastră, 
atunci s-ar putea ajunge la ea deşi, de la începutul lumii şi 
până acum, doar trei fiinţe omeneşti au trecut peste perfidele 
abisuri întunecate ce ne despart de lumea himerelor, iar 
dintre aceştia trei, doi şi-au pierdut minţile cu totul. 

Aceasta călătorie presupune primejdii nebănuite şi fără 
număr, fără a mai pune la socoteală şi ultima încercare, 
reprezentată de o serie de mormăituri ce se înalţă din haos 
în regiuni în care visul nu poate ajunge; în acest ultim abis al 
haosului absolut, unde himerele şi blasfemiile sunt în centrul 
întregii infinităţi. Nemărginitul Azathoth, sultanul demonilor, 


al cărui nume nimeni nu îndrăzneşte să-l pronunţe cu voce 
tare, se ghiftuieşte acolo, ascuns în adâncurile posomorâte şi 
de neînchipuit ce se cască dincolo de timp, în sunetul 
bătăilor înfundate de tobă şi al slabelor lamentaţii, îngrozitor 
de false, ale unui flaut detestabil. În ritmul acestei muzici, se 
leagănă fără noimă, încet, greoi şi stângaci, giganticii Zei 
Ultimi şi Ceilalţi Zei, lipsiţi de judecată, orbi şi fără glas, acei 
zei tenebroşi al căror duh şi emisar este Nyarlathotep, 
Haosul Târâtor. 

În Peştera de Foc, preoţii din Nasht şi din Kaman-Thah îl 
preveniră asupra tuturor acestor primejdii, dar Carter 
rămase neclintit în hotărârea sa de a porni în căutarea Zeilor 
ce plutesc în imensitatea îngheţată de deasupra cetăţii 
Kadath, oricine ar fi ei, şi de a obţine de la aceştia dreptul de 
a vedea şi a se refugia în miraculoasa aşezare aurită de 
lumina apusului de soare. Îşi dădea seama cât de lungă şi de 
stranie urma să fie această călătorie şi se temea că Marii 
Strămoşi i s-ar fi putut împotrivi, dar, având în vedere faptul 
că se adaptase de mult lumii himerelor, se bizuia pe 
experienţa şi pe amintirile sale. După ce ceru preoţilor o 
binecuvântare pur formală, cobori cu îndrăzneală, gândindu- 
se doar la drumul ce-l aştepta, cele şapte sute de trepte ce îl 
conduseră până la Poarta Somnului Profund, după care intră 
în Pădurea Vrăjită. 

În aceasta zbuciumată pădure de stejari pitici ce împletesc 
un tunel miraculos din crengile lor dibuitoare strălucind 
palid în lumina fosforescentă a ciupercilor parfumate, 
locuiesc  zoogii, furişându-se  hoţeşte. Aceştia cunosc 
nenumărate secrete obscure ale lumii onirice şi ignoră 
aproape totul despre lumea treziei, iar puţinele lucruri pe 
care le ştiu le-au aflat doar de când pădurea lor se 
învecinează cu Pământul oamenilor în două locuri tainice, a 
căror dezvăluire ar putea isca un dezastru. În zona de acces 
a  zoogilor, zvonuri misterioase, apariţii şi  dispariţii 
inexplicabile tulbură lumea oamenilor. De aceea, e preferabil 
ca zoogii să nu se aventureze prea departe în lumea viselor; 
ei trec însă liberi dincolo de frontiera extremă şi se fofilează 
pe Pământ, minusculi, negri şi invizibili, pentru a-şi umple 
sacul cu poveşti picante pe care, la întoarcerea în pădurea pe 


care o iubesc, le deapănă în căminele lor, ca să le treacă 
timpul. 

Cea mai mare parte dintre ei trăiesc în vizuini, dar sunt şi 
câţiva care locuiesc în scorburi săpate în trunchiurile 
copacilor mai mari. Cu toate că se hrănesc în special cu 
ciuperci, se zvoneşte că au o deosebită slăbiciune pentru 
carne, fie trupească, fie spirituală. Cert este că mulţi visători 
au intrat în aceasta pădure pentru a nu mai reveni niciodată. 
Carter nu se simţea, totuşi, încercat de teamă: ca un vechi 
lup al viselor ce era, deprinsese limbajul lor foşnitor şi 
stabilise cu ei destule convenţii. Datorită lor, descoperise în 
Ooth-Nargai, dincolo de colinele din Tanaria, splendida 
cetate Celephais, în care jumătate de an domneşte marele 
rege Kuranes, un om pe care, sub un alt nume, îl cunoscuse 
în timpul vieţii sale pe Pământ. Kuranes este singura fiinţă 
umană ce a atins abisurile stelare şi s-a întors întreagă la 
minte de acolo. 

Fofilându-se de acum pe drumuri lăturalnice, printre 
trunchiurile gigantice, Carter scotea din când în când sunete 
foşnitoare, imitând limbajul zoogilor, iar apoi asculta liniştea 
Pădurii Fermecate, aşteptându-le răspunsul. 

Îşi aminti că una dintre aşezările acestor creaturi era 
capitala celor mai înfricoşătoare şi a celor mai uitate de timp 
fiinţe ce trăiau pe aceste meleaguri şi se grăbi să se îndrepte 
spre acel loc. Drumul îi era călăuzit de  licărirea 
fosforescentă a unor ciuperci cu forme groteşti, ce păreau 
din ce în ce mai voluminoase, pe măsură ce se apropia de 
cercul de temut în mijlocul căruia au dansat şi au adus jertfe 
fiinţe străvechi. Lumina crescândă a acestei multitudini de 
ciuperci dezvălui în cele din urmă o sinistră întindere gri- 
verzuie care, găurind acoperişul pădurii, se întindea cât 
cuprindeai cu ochii. Marele cerc de piatră era acum foarte 
aproape, iar Carter îşi dădu seama că ajunsese în apropierea 
satului zoogilor. După ce emise un nou foşnet începu să 
aştepte, răbdător. Senzaţia de a fi examinat de nenumărate 
priviri curioase îi răsplăti în curând aşteptarea. Erau zoogii, 
ai căror ochi magici îi zări încă înainte de a le putea desluşi 
micuţele siluete cafenii. 


Ţâşniră din vizuini şi din copacii ciuruiţi de scorburi, 
invadând întreaga zonă slab luminată. Cei mai sălbatici 
zoogii se frecară de el într-un mod dezgustător, iar unul 
dintre ei îi adresa un rânjet scârbos, dar Bătrânii puseră 
repede la punct aceste capete înfierbântate. Recunoscându-l 
pe vizitator, Sfatul înţelepţilor dispuse să i se ofere o ploscă 
cu seva fermentată a unui copac cum nu se mai afla altul a 
cărui sămânță fusese adusă de pe Lună. De îndată ce Carter 
se împărtăşi ceremonios din această licoare, o convorbire 
ciudată se înfiripă între cele două părţi. Din nefericire, zoogii 
nu numai că nu ştiau unde se află piscul pe care se înalţă 
Kadath, dar nici măcar nu-i puteau spune dacă nemărginirea 
fără viaţă se găseşte în lumea viselor sau în alta. Ceea ce se 
ştie despre Marii Strămoşi nu provine din surse suficient de 
credibile şi tot ce se poate spune despre ei este că pe timpuri 
apăreau tot atât de des pe piscurile înalte ale munţilor, cât şi 
în vai, unde fuseseră uneori văzuţi executând dansuri însoţite 
de incantaţii pe culmi acoperite de nori, sub clar de lună. 

Un zoog foarte bătrân aminti atunci un fapt despre care 
ceilalţi nu auziseră vorbindu-se niciodată. Acesta spuse că în 
Ulthar, dincolo de râul Skai, se păstrează încă ultima copie a 
manuscriselor  Pnakotice, copie neînchipuit de veche, 
redactată de oameni aparţinând lumii divine, originari din 
împărăţia uitată a regiuniilor boreene şi adusă în lumea 
viselor atunci când canibalii păroşi au invadat ţinutul 
acoperit de temple Olathoe şi i-au masacrat pe eroii din ţara 
lui Lomar. „Aceste manuscrise, spuse el, conţin numeroase 
dezvăluiri referitoare la zei şi, mai mult, unii locuitori din 
Ulthar au văzut cu ochii lor acele semne divine. Există chiar 
un preot bătrân care a urcat pe muntele înalt pe care dansau 
zeii sub clar de lună, pentru a-i surprinde. Tentativa sa a 
eşuat, dar tovarăşul său - care a reuşit - a pierit într-un mod 
despre care nu se poate vorbi”. 

Randolph Carter le mulţumi zoogilor, care emiseră un 
foşnet prietenos şi îi dădură să aibă pe drum încă o ploscă, 
plină cu vin de copac. Străbătu pădurea fosforescentă, în 
direcţia lizierei de unde valurile râului Skai porneau să se 
rostogolească pe pantele din Erion, Hatheg, Nir şi Ulthar, 
pentru a se revarsa în cele din urmă la şes. Câţiva zoogi 


nevăzuţi se târau hoţeşte în urma lui, curioşi să afle ce i se 
va întâmpla, pentru a avea apoi ce povesti, la întoarcere, 
poporului lor de umbre indiscrete. Pe măsură ce se îndepărta 
de aşezarea lor, stejarii uriaşi deveniră din ce în ce mai deşi 
şi Carter încercă să ajungă într-un loc unde i se părea că 
arborii încep să se rărească. Copacii ce se înălţau în acel loc 
mustind de ciuperci şi acoperit de muşchi putrezi erau morţi, 
sau stăteau să moară, printre trunchiurile cleioase ale 
fraţilor lor prăbuşiţi la pământ. Ajuns în apropierea acelui 
loc, Randolph îl ocoli în grabă, căci acolo zace pe solul 
pădurii o lespede enormă, despre care cei care au cutezat să 
o privească de aproape spun că e prevăzută cu un inel de fier 
lung de trei picioare. Amintindu-şi de arena străveche 
construită din mari bucăţi de stâncă acoperite de muşchi, ca 
şi de scopul pentru care fusese ea construită, zoogii nu 
întârziară prea mult în preajma imensei lespezi şi a 
monstruosului inel. Ştiau ei bine că nu tot ce este dat uitării 
încetează să mai existe, şi nu aveau nici un chef să vadă 
lespedea ridicându-se încet, parcă de la sine. 

Carter auzi în spatele sau sâsâitul speriat al câtorva zoogi 
mai slabi de înger. Ghicise de mult că îl urmăreau, aşa că nu 
fu luat prin surprindere. În cele din urmă te obişnuieşti cu 
metehnele acestor creaturi ce stau parcă mereu să te roage 
ceva. Părea să fie în amurg când ajunse, în sfârşit, la 
marginea pădurii, dar lumina în creştere îi dădu de veste că 
era în zori. Vedea de acum fumul căminelor din căsuţele 
ţărăneşti înălțându-se deasupra  şesurilor mănoase ce 
coboară spre valea râului Skai, în timp ce, cât cuprinzi cu 
ochii, se întind gardurile de nuiele, ogoarele lucrate şi 
acoperişurile de paie ale unui ţinut liniştit. Se opri o clipă la 
o fermă pentru a cere un pahar cu apă şi câinii lătrară 
speriaţi de zoogii aproape nevăzuţi ce se târau prin iarbă, 
undeva, în spatele lui. Intr-o altă fermă, în care oamenii 
începuseră deja munca, întrebă dacă ştiau ceva despre zei şi 
dacă aceştia dansează adesea pe Lerion, dar fermierul şi 
soţia lui nu putură decât să facă Vechiul Semn şi să-i arate 
drumul spre Nir şi Ulthar. 

La prânz, străbătea deja strada principală din Nir, oraş pe 
care-l mai vizitase o dată şi care reprezenta limita 


călătoriilor sale anterioare în direcţia în care se deplasa 
acum. Puțin după aceea, ajunse la marele pod de pe râul 
Skai, a cărui cheie de boltă a fost întărită prin jertfe umane 
de către cei care l-au zidit cu 1.300 de ani în urmă. Mulțimea 
de pisici de pe celălalt mal, ce se arcuiau şi se zburleau 
atunci când dădeau cu ochii de zoogii ce se târau prin iarbă, 
îi vesti că se apropia de Ulthar. Într-adevăr, conform unei 
legi străvechi ce era respectată întocmai, în acest oraş 
nimeni nu are dreptul să ia viaţa unei pisici. Suburbiile 
Ultharului erau deosebit de agreabile, cu căsuțe verzi şi 
ferme judicios împărţite, dar mai plăcut era oraşul însuşi, cu 
acoperişurile vechi cu cozoroace triunghiulare aplecate peste 
caturile superioare, nenumăratele hornuri şi străzile în pantă 
al căror pavaj vechi era vizibil doar dacă graţioasa mulţime 
de pisici catandisea să se dea la o parte. Întrucât zoogii pe 
jumătate nevăzuţi le mai împrăştiaseră pe acestea din urmă, 
Carter hotări să o ia de-a dreptul spre modestul templu al 
Străvechilor, în care se spunea că s-ar fi aflat preoţii şi 
vechile arhive. Când pătrunse în interiorul acelui venerabil 
turn circular ce încununează cea mai înaltă colină din Ulthar, 
având ziduri de piatră acoperite de iederă, porni în căutarea 
patriarhului Atal, cel care escaladase piscul interzis Atheg- 
Kla din deşertul stâncos şi se întorsese viu de acolo. Aşezat 
pe tronul de fildeş din sanctuarul împodobit cu ghirlande ce 
se afla în partea de sus a templului, Atal era în vârstă de mai 
bine de trei secole, dar mintea îi era încă foarte vie, iar 
memoria - intactă. Carter află de la el o mulţime de lucruri 
despre zei, în special că sunt, de fapt, doar zei ai Pământului, 
că nu au decât o foarte slabă putere asupra lumii viselor 
noastre şi că nu au alte puteri sau alte sălaşuri. Când sunt 
bine dispuşi îi spuse Atal, este posibil să dea ascultare unei 
rugăminţi venite din partea unui om, dar nimeni nu trebuie 
să îndrăznească să urce până la palatul lor de onix, ce se 
înalţă pe culmile nemărginirii fără viaţă. Trebuie sa fim chiar 
mulţumiţi că nici un om nu cunoaşte poziţia exactă a 
oraşului, căci acest lucru ar avea consecinţe extrem de grave 
asupra celui ce şi-ar asuma riscul să se apropie de Kadath. 
Însoţitorul lui Atal, Înțeleptul Barzai, fusese ridicat, urlând, 
la ceruri, doar pentru vina de a se fi urcat pe un vârf deja 


cunoscut oamenilor, Atheg-Kla. Cu cel ce ar descoperi 
Kadath, cetatea necunoscută muritorilor, soarta ar putea fi 
mult mai rea, căci deşi zeitățile Pământului pot fi uneori 
subjugate de un înţelept trecător, ele se găsesc sub protecţia 
acelor Zei ai Lumii de Dincolo, despre care este mai bine să 
nu pomeneşti. Cel puţin de două ori în istoria lumii, Ceilalţi 
Zei şi-au aplicat sigiliul pe granitul originar al Pământului. O 
dată, în epoca antedeluviană, după cum se poate ghici dintr- 
un desen din acele fragmente din manuscrisele Pnakotice, ce 
sunt prea străvechi pentru a mai fi citite, şi altă dată pe 
muntele Atheg-Kla, atunci când Înțeleptul Barzai a încercat 
să surprindă zeitățile Pământului dansând sub clar de lună. 
Deci, spuse Atal, e mai cuminte să nu-i tulburi pe zei şi să 
înalţi spre ei doar rugăciuni pline de respect şi umilinţă. Deşi 
decepţionat de sfaturile deloc încurajatoare ale lui Atal, ca şi 
de perspectiva ajutorului prea puţin preţios pe care i-l 
puteau oferi fragmentele Pnakotice şi Cărţile oculte din 
Hsan, nu-şi pierdu totuşi încrederea, sperând că, poate, va 
reuşi de unul singur, fără sprijinul Zeilor. În cele din urmă, 
încercă să îl descoasă pe bătrânul preot în legătură cu acea 
miraculoasă cetate a soarelui la apus pe care o întrezărise de 
pe terasa împrejmuită de parapete, dar Atal nu putu să-i 
spună nimic în această privinţă. Acel loc aparţinea probabil, 
spuse preotul, doar propriei sale lumi a viselor, şi nu 
universului oniric al majorităţii oamenilor, fiind chiar posibil 
ca ea să se afle pe o altă planetă. În acest caz, chiar dacă ar 
dori-o, zeitățile Pământului tot nu-l puteau călăuzi spre ea. 
Intreruperea bruscă a viselor sale demonstra însă clar că 
exista ceva pe care Marii Strămoşi încercau să-l ascundă de 
el. 

Carter săvârşi atunci o faptă vinovată. Îi oferi gazdei sale, 
care nu bănuia nimic, atâtea înghiţituri din acel vin de pe 
Lună pe care-l primise în dar de la zoogi, încât pe bătrân 
începu să-l ia gura pe dinainte. Scos din muţenia sa 
obişnuită, bietul Atal divulgă de bună voie lucruri interzise. 
Pomeni despre uriaşa figură sculptată, despre care povestesc 
cei ce au călătorit pe acele meleaguri, în stânca incasabilă a 
muntelui Ngranek, pe insula Oriab din Marea Sudului, şi 
insinuă că ar putea fi vorba despre un portret sculptat prin 


care zeitățile Pământului şi-ar fi săpat în piatră propria lor 
imagine de pe vremea când dansau pe acest munte, în 
lumina Lunii. Adăugă sughiţând că trăsăturile acestui portret 
sunt atât de stranii, încât pot fi uşor recunoscute şi că sunt 
caracteristice autenticei rase divine. Carter îşi dădu imediat 
seama de utilitatea acestor dezvăluiri. Se ştie că cei mai 
tineri dintre Marii Strămoşi se căsătoresc adesea în secret cu 
fetele pământenilor, de aceea este firesc ca prin venele 
ţăranilor ce locuiesc în ţinuturile aflate la graniţa 
nemărginirii fără viaţă în care se ascunde cetatea Kadath să 
curgă sânge divin. Pentru cel ce cunoaşte acest lucru, cel 
mai simplu mod de a descoperi acea nemărginire este de a se 
duce să vadă chipul de piatră sculptat pe muntele Ngranek şi 
să-i studieze trăsăturile. După ce şi le-a întipărit în minte cu 
minuţiozitate, nu trebuie decât să caute printre oamenii reali 
pe cei care seamănă cu această mască de piatră. Cu 
siguranţă, zeitățile locuiesc în apropierea acelui loc în care 
chipurile oamenilor sunt foarte asemănătoare cu ale lor, şi 
oricare ar fi nemărginirea de piatră ce se întinde dincolo de 
acele sate, acolo trebuie să se înalțe şi cetatea Kadath. 

În aceste aşezări s-ar putea obţine numeroase informaţii în 
legătură cu Marii Strămoşi, căci e posibil ca cei prin venele 
cărora curge sânge divin să fi moştenit amintiri fără 
însemnătate în ochii lor, dar deosebit de utile pentru un 
cercetător. Ei poate că nici nu-şi bănuiesc ascendenta, 
pentru că zeitățile nu pot suporta defel să fie cunoscute de 
către oameni, iar printre aceştia nu este nici unul care să-i fi 
văzut la faţă. Cei prin venele cărora curge sânge divin ar 
trebui, totuşi, să fie pătrunşi de gânduri nobile şi 
neobişnuite, de neînțeles pentru semenii lor. Ei ar trebui să 
tânjească după grădini îndepărtate şi să evoce tărâmuri 
îndepărtate, atât de deosebite de cele cunoscute chiar şi în 
ţara viselor, încât oamenii obişnuiţi ar trebui să-i considere 
nebuni. Pornind de la toate acestea, ar putea fi posibil să 
surprinzi măcar câteva aluzii la miraculosul oraş al soarelui 
apune, chiar dacă nu poţi afla toate vechile taine ce 
înconjoară cetatea Kadath, pe care zeii le apără cu atâta 
străşnicie. Mai mult, în anumite condiţii ar fi posibil să pui 
mâna pe un copil îndrăgit de zei şi să-l ţii ostatec, sau, şi mai 


bine încă, să capturezi chiar un zeu tânăr care trăieşte 
deghizat printre oameni după ce s-a căsătorit cu o ţărăncuţă 
nostimă. 

Atal nu ştia cum se putea ajunge pe insula Oriab, pe care 
se înalţă muntele Ngranek. Îi recomandă lui Carter să 
pornească spre Marea Sudului, coborând de-a lungul 
fluviului Skai, care murmură pe sub poduri; nici un locuitor 
din Ulthar nu ajunsese până acolo, dar negustorii de prin 
acele locuri vin fie cu vaporul, fie însoţind caravane de catâri 
ce trag şarete cu două roţi. Acolo se înalţă marele oraş 
Dylath-Leen, ce nu are o prea bună reputaţie în Ulthar 
datorită sumbrelor sale galere cu trei rânduri de rame, 
încărcate cu rubine ce sosesc acolo nu se prea ştie de unde. 
Negustorii ce coboară de pe aceste galere sunt fiinţe umane, 
sau asemănătoare oamenilor, dar vâslaşii nu se arată 
niciodată. Se zvoneşte în Ulthar că ceva nu este în regulă cu 
aceşti negustori şi cu traficul acestor galere întunecate, puse 
în mişcare de vâslaşi pe care nu-i zăreşti niciodată, despre 
care nu se ştie de unde vin. Atal aţipi în timp ce-i furniza 
această din urmă informaţie, iar Carter îl întinse încetişor pe 
un pat de abanos, potrivindu-i pe piept barba lungă şi 
stufoasă. Aruncând o ultimă privire în urmă, gata de plecare, 
observă că mişcările sale nu mai erau însoţite de acel sâsâit 
obsedant, şi se întrebă de ce curiozitatea zoogilor scăzuse 
într-o asemenea măsură, încât aceştia renunţaseră să-l mai 
urmărească. Remarcă atunci că toate pisicile din Ulthar îşi 
lingeau blana lucioasă cu un aer satisfăcut şi mulţumit, cu o 
râvnă mult mai mare decât de obicei. Îşi aminti de 
scuipăturile şi vacarmul ce răzbătuseră până la el din sălile 
de jos ale templului, în timp ce era absorbit de conversaţia 
cu bătrânul preot. Işi aminti, de asemenea, privirea 
demonică şi înfometată pe care i-o aruncase unei pisicuţe un 
zoog tânăr şi din cale-afară de neruşinat, în timp ce 
traversau strada pavată din faţa templului. Pentru că nu 
exista nimic pe lume la care să ţină mai mult decât la 
pisoiaşii cu blană lucitoare, Carter se opri din drum şi 
mângâie micile creaturi din Ulthar, fără să se plângă de 
faptul că zoogii nu-l vor mai escorta în continuare. 


Era în asfintit, aşa că Randolph Carter poposi la un vechi 
han ce dădea într-o ulicioară abruptă care domina de sus 
întreg oraşul. Atunci când contemplă de la balconul camerei 
marea de acoperişuri de ţiglă roşie, străzile pavate şi 
frumoasele câmpii ce se întindeau până departe, totul i se 
păru catifelat şi magic în lumina în declin, şi jură că nu există 
un loc mai potrivit decât acesta pentru a-şi petrece restul 
zilelor, dacă nu ar fi fost bântuit de amintirea unei cetăţi încă 
mai mari, scăldate în lumina soarelui la apus, amintire ce îl 
mâna fără răgaz spre primejdii neştiute. Pereţii roz şi 
fațadele de ipsos fură acoperite de o lumină violet şi 
misterioasă, în timp ce licăriri galbene şi tremurătoare 
apăreau, una câte una, la ferestrele zăbrelite. Armonioase 
bătăi de clopot îşi luară zborul din înaltul turn al templului 
care domina oraşul şi prima stea clipi blând deasupra 
câmpiei ce se întindea dincolo de fluviul Skai. Odată cu 
noaptea, veniră şi cântecele, iar Carter lăsă capul în jos în 
clipa când cântăreții din luth psalmodiară amintirea zilelor 
apuse foarte, foarte de demult, ascunşi dincolo de balcoanele 
împrejmuite cu zăbrele subţiri şi de curţile pardosite cu 
lespezi din Ulthar cea simplă. O anumită dulceaţă s-ar fi 
pogorât şi în glasul pisicilor din Ulthar, dacă straniul lor 
festin nu le-ar fi moleşit, reducându-le la tăcere. Câteva 
dintre ele se furişau hoţeşte pe drumuri doar de ele ştiute 
spre acea împărăție ocultă despre care localnicii spun că ar fi 
situată pe partea întunecată a Lunii, parte spre care pisicile 
se întorc din vârful acoperişurilor înalte. Un pisoiaş negru 
urcă, totuşi, în balcon şi se căţără în poala lui Carter, 
găsindu-şi loc de joacă pe genunchii lui şi începând să toarcă 
de plăcere. Apoi, se ghemui obosit la picioarele sale, atunci 
când Randolph Carter se întinse în cele din urmă în patul său 
mic, cu perdelele burduşite cu ierburi aromate şi 
adormitoare. Dimineaţa, Carter se alătură unei caravane de 
negustori ce pornea spre Dylath-Leen cu un transport de 
lână ţesută în Ulthar şi de varză produsă de fermele harnice 
din jurul cetăţii. Timp de şase zile, călăriră în sunetul 
clopoţeilor pe drumul lin ce se aşterne de-a lungul râului 
Skai, oprindu-se uneori noaptea în câte un han din micile 
porturi de pescari, alteori înnoptând sub cerul liber, aproape 


de fluviul liniştit de unde se înălţau până la ei frânturi din 
cântecele luntraşilor. Ţinutul era foarte frumos, presărat cu 
mori de vânt octogonale şi cu căsuțe ţărăneşti pline de 
pitoresc, ascunse de tufe îngrijite şi împrejmuite cu garduri 
verzi de nuiele împletite. 

În cea de-a şaptea zi, la orizont apăru un nor de fum, 
urmat apoi de înaltele turnuri întunecate din Dylath-Leen, 
oraşul construit aproape în întregime din bazalt. Cu turnurile 
sale subţiri şi colţuroase, Dylath-Leen seamănă de departe 
cu o porţiune din Şoseaua Uriaşului, iar străzile sale sunt 
posomorâte şi neprimitoare. Numeroasele taverne lugubre 
din apropierea nenumăratelor antrepozite sunt pline de 
marinari sosiți de pretutindeni, din toate colțurile 
Pământului şi chiar din locuri despre care se spune că nu s- 
ar afla pe Pământ. Carter îi iscodi pe câţiva dintre aceşti 
oameni îmbrăcaţi ciudat, ce se plimbau prin oraş, cerându-le 
informaţii în legătură cu piscul Ngranek şi insula Oriab şi îşi 
dădu seama că ambele le erau bine cunoscute. Găsi câteva 
vase ce veneau din Baharna, un port din acea insulă, iar unul 
dintre ele urma să se întoarcă acolo peste o lună. Ngranek 
este situat la o distanţă de numai două zile călare de acel 
port. Doar puţini dintre mateloţi zăriseră chipul de piatră al 
zeului, fiindcă acesta se află sculptat pe un versant greu 
accesibil al muntelui, ce se înclină deasupra unei văi sinistre, 
acoperite de lavă şi înconjurate de stânci ascuţite. Într-o zi, 
când asupra oamenilor s-a abătut mânia zeilor, aceştia s-au 
folosit de exact această parte a muntelui pentru a-i preveni 
pe Ceilalţi Zei în legătură cu cele întâmplate. 

Carter smulse cu greutate această informaţie de la 
negustorii şi marinarii din tavernele portului Dylath-Leen, 
căci aceştia preferau mai degrabă să discute despre 
triremele întunecate. Una dintre aceste galere cu trei 
rânduri de vâsle trebuia să sosească în decurs de o 
săptămână, cu obişnuita sa încărcătură de rubine aduse de 
pe tărâmuri necunoscute, iar populaţia oraşului aştepta cu 
inima strânsă s-o vadă ancorată la chei. Negustorii ce 
coborau de pe această galeră aveau gura mult prea mare şi 
felul în care turbanul tras pe frunte se ridica în două colţuri 
era de un prost-gust de-a dreptul detestabil. În picioare, 


purtau cei mai mici şi mai ciudaţi papuci văzuţi vreodată în 
Cele Şase împărăţii, dar cea mai neplăcută era problema 
vâslaşilor invizibili. Cele trei rânduri de rame erau 
manevrate cu prea multă iuţeală, dibăcie şi putere pentru ca 
totul să fie în regulă, şi nu este deloc firesc ca un vapor să 
rămână în port săptămâni în şir, fără să poţi arunca măcar o 
privire asupra echipajului în timp ce negustorii îşi văd de 
afacerile lor. Acest lucru nu putea fi pe placul nici al 
proprietarilor de cabarete din Dylath-Leen, nici al Dacanilor, 
nici al măcelarilor, căci nici cea mai neînsemnată cantitate 
de provizii nu fusese vreodată urcată la bord. Negustorii 
acceptau să fie plătiţi numai în aur şi achiziţionau doar sclavi 
negri viguroşi, cumpăraţi la târgul din Parg, aflat dincolo de 
râu. Acestea erau singurele cumpărături făcute vreodată de 
negustorii cu figuri dezagreabile şi de vâslaşii lor nevăzuţi. 
Nimic de la măcelar, nimic de la băcan, doar aur şi negri 
zdraveni, cumpăraţi la kilogram. Duhoarea adusă de pe 
aceste galere de vântul din sud, atunci când bătea spre 
docuri, era de nedescris. Obişnuiţii tavernelor din port n-o 
puteau suporta decât fumând într-una tutun foarte tare. 
Dylath-Leen n-ar fi tolerat niciodată aceste trireme sumbre, 
dacă ar fi putut procura şi din altă parte rubine 
asemănătoare, dar în toată ţara viselor de pe Pământ nu a 
fost descoperită vreo mină care să producă asemenea 
nestemate. 

Populaţia cosmopolită a cetăţii Dylath-Leen trăncănea în 
voie în legătură cu toate acestea, în timp ce Carter aştepta 
răbdător plecarea vasului din Baharna, ce avea să-l poarte 
până pe insula pe care se înalţă Ngranek, piscul sculptat şi 
golaş. In tot acest timp, nu pierdu ocazia de a trage cu 
urechea, prin locurile frecventate de călătorii pasionaţi, la 
toate poveştile despre Kadath, oraşul nemărginirii fără viaţă, 
ori la cele despre o cetate miraculoasă cu pereţi de marmură 
şi fântâni argintii, ce putea fi zărită de pe o anumită terasă 
înaltă, la asfinţit. Nu află totuşi nimic referitor la acest 
subiect, deşi avu la un moment dat impresia că un negustor 
bătrân, cu uitătura piezişă, îl privi într-un mod extrem de 
ciudat atunci când îi pomeni despre nemărginirea fără viaţă. 
Acest om era renumit pentru faptul că făcea negoţ cu 


oribilele oraşe de piatră împrăştiate pe podişul pustiu şi 
îngheţat Leng, ţinut unde nici o fiinţă întreagă la minte nu se 
încumetă să se aventureze şi unde noaptea se pot zări în 
depărtare focuri demonice. Umbla chiar vorba că ar fi fost în 
legătură cu acel misterios mare preot cu faţa acoperită de o 
mască galbenă, ce trăieşte într-o preistorică mânăstire de 
piatră. Era, deci, foarte posibil ca un asemenea individ să 
aibă vagi relaţii cu fiinţele presupuse a trăi în nemărginirea 
fără viaţă, dar Carter se convinse rapid că era inutil să 
încerce să-l tragă de limbă. 

Trecând de zidul de bazalt pe care se înălța marele far, 
sumbra triremă pătrunse în port, stranie şi învăluită în 
tăcere, răspândind o duhoare ciudată, pe care vântul din sud 
o împrăştie în întreg oraşul. Tavernele din port fură cuprinse 
de agitaţie şi nu după multă vreme negustorii mohorâţi, 
îmbrăcaţi în veşminte largi, cu turbane cocoşate şi picioare 
minuscule, coborâră hoţeşte pe mal, în căutarea bazarelor şi 
a giuvaergiilor. Carter îi observă cu atenţie şi, pe măsură ce 
întârzie cu privirea asupra lor, îi plăcu din ce în ce mai puţin 
de ei. li văzu, în cele din urmă, aducând pe pasarelă negri 
viguroşi din Parg şi făcându-i să urce pe ciudata triremă, şi 
se întrebă în ce ţări (dacă aceste ţări există cu adevărat) 
urmau să slujească aceste creaturi demne de milă. 

În cea de-a treia seară de la sosirea galerei, unul dintre 
aceşti negustori cu care nu te simţi deloc în largul tău să 
vorbeşti, i se adresă, surâzându-i stingherit şi dându-i de 
înţeles că auzise prin taverne despre cercetările lui Carter. 
Părea dornic să-i împărtăşească taine mult prea ascunse 
pentru a le face cunoscute în public, aşa că, deşi sunetul 
vocii sale era oribil şi insuportabil, Carter îşi dădu seama că 
nu putea să treacă cu vederea peste ceea ce ştia un călător 
venind de atât de departe. Îl rugă, atunci, să-i fie oaspete 
într-una din camerele ce se găseau la etajul hanului şi, 
pentru a-i dezlega limba, îi oferi ce-i mai rămăsese din vinul 
de la zoogi. Ciudatul negustor sorbi îndelung din acesta, dar 
continuă să surâdă netulburat, de parcă ar fi băut apă. 
Scoase apoi la iveală o sticlă de vin cu o formă ciudată, şi 
Carter constată că aceasta nu era altceva decât un rubin 
scobit pe dinăuntru şi şlefuit într-un mod atât de grotesc, 


încât nici nu poate fi descris în cuvinte. Îşi îmbie gazda cu 
vin şi, deşi nu luă decât o gură, Carter se simţi ca înghiţit de 
depărtări ameţitoare şi cuprins de febra unor jungle 
necunoscute. În tot acest timp, invitatul său nu conteni să 
surâdă din ce în ce mai larg, şi ultimul lucru pe care şi-l mai 
aminti Carter în timp ce aluneca în gol, rămase acest odios 
chip întunecat, schimonosit de un râs demonic. Îşi aminti, de 
asemenea, de un fenomen de nemărturisit ce se produse 
atunci când turbanul portocaliu, zguduit de acest acces de 
ilaritate epileptică, îi alunecă de pe frunte, descoperind unul 
din cele două puncte pe care se sprijinea. Îşi recăpătă 
cunoştinţa fiind asaltat de mirosuri oribile, în tenda de pe 
puntea unei ambarcaţiuni ce înainta cu o viteză neobişnuit de 
mare, lăsând mult în urmă miraculoasa coastă a Mării 
Sudului. Nu era legat, dar trei dintre posomorâţii negustori 
se tineau,  sarcastici, în apropierea lui, cu fețele 
schimonosite; imaginea excrescenţelor ascuţite pe care le 
acopereau turbanele lor straniu colorate, ca şi duhoarea ce 
pătrundea de pe sinistrul tambuchi îl aduseră din nou în 
pragul leşinului. Văzu lunecând pe lângă el împărăţiile şi 
cetăţile despre care îi vorbise odinioară adesea pe Pământ 
un tovarăş de vise (paznic de far în străvechiul Kingsport) şi 
recunoscu templele cu terase din Zak, focarul viselor uitate, 
săgețile infamei Talarion, cetatea demonică cu mii de 
miracole, peste care domneşte idolul Lathie, grădinile 
carnale din Zura, ţara plăcerilor efemere, ca şi ţinuturile 
gemene de cristal, ce se unesc pentru a forma o arcadă 
strălucitoare ce apără portul  Sona-Nyl, pământul 
binecuvântat de imaginaţie. După ce depăşi aceste ţinuturi 
bogate, vasul rău mirositor, a cărui viteză părea sporită de 
mişcările nefireşti ale vâslaşilor ascunşi în pântecele său, 
începu să zboare într-un mod ciudat. Înainte de căderea 
serii, Carter îşi dădu seama că omul de la cârmă nu urma 
altă direcţie decât cea spre Stâlpii de Bazalt din vest, dincolo 
de care gura lumii zice că s-ar afla Catheria, dar înţelepţii 
visători ştiu bine ca sunt doar poarta unei monstruoase 
cataracte, în care se revarsă toate oceanele lumii viselor, 
pentru a fi apoi absorbite de abisurile nefiinţei şi a fi 
proiectate de-a lungul spaţiului vid spre alte lumi, spre alte 


stele, până în inima înspăimântătorului neant exterior 
oricărui univers structurat, unde mormăie furios Azathoth, 
prinţul demonilor, în mijlocul haosului răsunând de 
bocăniturile şi şuieraturile Celorlalţi Zei prinşi în dans, fiinţe 
oarbe, mute, tenebroase şi fără simţire, al căror duh şi 
mesager este Nyarlathotep. 

Intre timp, deşi cei trei negustori nu scoteau nici un 
cuvânt, Carter îşi dădu seama că fără îndoială aceştia erau în 
cârdăşie cu Ceilalţi Zei, care urmăreau să-l împiedice să-şi 
continue cercetările. În ţara viselor se ştie că Ceilalţi Zei au 
multe iscoade printre oameni şi că toate aceste iscoade, 
oameni sau mai puţin oameni, se supun bucuroase voinţei 
acestor lucruri oarbe şi lipsite de suflet, aşteptând ca în 
schimb să se bucure de protecţia oribilului lor mesager şi 
duh osândit, Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Carter trase 
concluzia că, după ce aflaseră despre temerarele sale 
cercetări, negustorii cu turbane au hotărât să îl răpească şi 
să îl predea lui Nyarlathotep, oricare ar fi fost darul fără 
nume ce li s-ar fi oferit în schimbul acestui serviciu. Carter 
nu reuşea să-şi imagineze cam pe unde se afla ţara acelor 
negustori, în ce colţ al universului nostru sau în ce 
înspăimântătoare spaţii exterioare, şi cu atât mai mult nu 
putea ghici în ce loc demonic de întâlnire vor da ochii cu 
Haosul Târâtor, pentru a-l preda şi a-şi primi recompensa. 
Inţelese, totuşi, că o fiinţă atât de asemănătoare oamenilor 
ca aceşti negustori n-ar fi îndrăznit să se apropie, străbătând 
vidul central şi fără formă, de Ultimul Tron al nopţii al 
demonului Azathoth. 

Odată cu lăsarea serii, negustorii începură să-şi lingă 
buzele nefiresc de mari, aruncând priviri înfometate. Unul 
dintre ei cobori şi aduse dintr-o cabină dosnică şi rău 
mirositoare o oală şi un coş cu vase. Se strânseră atunci 
împreună,  trecându-şi unul altuia bucata de carne 
fumegândă, din care muşcară pe rând. Îi aruncară şi lui 
Carter o ciozvârtă, dar aspectul bucății de carne, forma şi 
dimensiunea acesteia îl scârbiră. Se albi şi mai tare la faţă şi, 
într-un moment când nu privea nimeni spre el, îşi aruncă 
porţia în mare. Se gândi atunci din nou la vâslaşii ascunşi în 
pântecele ambarcaţiunii şi la hrana lor suspectă, care îi 


încărca cu acea forţă nefirească, mult prea asemănătoare cu 
resortul unui mecanism. 

Se lăsase noaptea când galera trecu printre Stâlpii de 
Bazalt din vest şi vuietul Ultimei Cataracte se înteţi sinistru 
în faţa lor. Un val uriaş ţâşni deodată, acoperind lumina 
stelelor şi măturând puntea. Vasul se clătină, izbit de curenţii 
furioşi din abis. În acel moment, scoțând un şuierat ciudat, 
ambarcaţiunea îşi luă elan şi se prăbuşi în gol. Pradă unui 
acces de groază, ca într-un coşmar, Carter se simţi smuls de 
pe pământ, în timp ce marea navă tăcută se lansă în spaţiu, 
ca o cometă. Nu ştiuse niciodată până atunci ce lucruri 
întunecate şi informe se ascund, zboară, bâjbâie prin eter, 
schimonosindu-se şi aruncând priviri răutăcioase călătorilor 
ce trec, pipăind uneori cu labele lor lipicioase obiectele 
mişcătoare ce le trezesc curiozitatea. Acestea sunt 
nenumăratele larve ale Celorlalţi Zei. Ca şi aceştia, sunt 
oarbe, fără spirit, şi au un mod ciudat de a-şi potoli foamea şi 
setea. 

Această odioasă galeră nu se îndreptă, totuşi, spre acele 
depărtări de care se temuse Carter, ci îl văzu curând pe 
timonier apucând-o direct pe drumul spre Lună. Aceasta 
semăna cu un corn strălucitor care, dezvăluindu-şi craterele 
şi piscurile neprimitoare, se mărea pe măsură ce se apropiau 
de ea. Vasul naviga spre ţărmul Lunii, şi era clar că 
destinaţia sa era această regiune secretă şi misterioasă, 
opusă de o veşnicie Pământului; regiune pe care nici o fiinţă 
întru totul omenească nu a contemplat-o vreodată, în afară, 
poate, de visătorul Sniret-Ko. Pe măsură ce galera se 
apropia, aspectul Lunii văzută din preajmă se arăta deosebit 
de neliniştitor pentru Carter, căruia nu-i plăceau deloc forma 
şi volumul ruinelor surpate ici-colo. Templele moarte erau în 
aşa fel ascunse de munţi, încât nu putea să fi fost înălțate 
pentru slăvirea zeilor fireşti şi naturali şi o idee sumbră şi 
secretă, al cărei sens se refuza raţiunii, părea a fi ascunsă în 
simetria Coloanelor sfărâmate. Carter nici nu îndrăzni să se 
gândească la forma şi proporţiile străvechilor adepţi ce le 
înălţaseră. 

Când galera depăşi ţărmul şi începu să plutească, 
hoinărind parcă la voia întâmplării, pe deasupra unor ţinuturi 


pe care nici un om nu le văzuse până atunci, pătrunzând tot 
mai adânc în inima acestui peisaj bizar, începură să apară 
semne de viaţă şi Carter zări, în mijlocul câmpurilor de 
ciuperci albicioase cu forme groteşti, numeroase case largi, 
joase şi rotunde. Constată că aceste case nu aveau terestre şi 
le asemui în gând cu igluurile eschimoşilor. Aruncă o privire 
asupra valurilor uleioase ale unei mări leneşe şi înţelese că 
urma să călătorească din nou pe apă, sau cel puţin pe un 
lichid oarecare. Galera izbi suprafaţa lichidă cu un zgomot 
ciudat şi modul nefiresc de elastic în care valurile o primiră 
la sânul lor îl lăsă perplex pe Carter. Alunecau acum cu 
viteză mare. La un moment dat, au depăşit o altă galeră de 
aceeaşi formă cu a lor şi i-au interpelat pe ocupanţii acesteia, 
dar în rest această mare misterioasă rămase pustie sub cerul 
sumbru şi presărat cu stele, în ciuda soarelui arzător ce 
strălucea în înalturi. 

La orizont se ivi pentru o clipă o coastă de pământ 
acoperită de coline sfârtecate, mâncate parcă de lepră, şi 
Carter văzu curând apărând turnurile cenuşii şi prevestitoare 
de rău ale unui oraş. Felul în care acestea se înclinau şi se 
curbau, modul riguros geometric în care ele erau dispuse şi 
faptul că nu aveau nici o fereastră, îl tulburară profund pe 
prizonier, care regretă amarnic clipa de rătăcire în care 
băuse o înghiţitură din vinul ciudat oferit de negustorul cu 
turban ascuţit. În timp ce coloana se apropia şi duhoarea 
respingătoare a oraşului devenea tot mai puternică, Carter 
începu să vadă tot mai multe păduri pe colinele sfârtecate şi 
constată că arborii unora dintre ele semănau cu acel copac al 
Lunii ce se înalţa solitar în Pădurea Fermecată, din seva 
căruia îşi făceau zoogii vinul lor obscur. 

Carter putea să distingă acum chiar şi câteva siluete ce se 
agitau în faţa lor pe debarcaderele infecte şi, cu cât le 
distingea mai bine, cu atât îi era mai scârbă şi se temea de 
ele căci, cu toate că nu le vedea prea desluşit, era limpede că 
acestea nu erau oameni, ci nişte creaturi mari, lunecoase, 
alb-cenuşii, ce puteau să se dilate şi să se contracte după 
voie şi a căror formă obişnuită, aflată însă într-o continuă 
schimbare, aducea cu cea a unei broaşte râioase fără ochi, 
înzestrate cu un soi de ciudată masă vibratilă mărginită de 


două perechi de tentacule scurte roz şi de o mutră bestială şi 
teşită. Aceste fiinţe forfoteau pe chei transportând, cu o 
putere apropiată de cea a unui om, care un balot, care un 
cufăr. Unii săreau, când şi când, în câte o galeră, din care 
ieşeau apoi, ducând în labele din faţă nişte vâsle imense; 
alţii, apăreau din când în când, conducând câte o turmă de 
sclavi cu pasul greoi. Aceşti sclavi arătau, într-adevăr, 
aproape ca nişte fiinţe omeneşti: aveau guri mari şi semănau 
cu acei negustori care călătoreau pentru afaceri până la 
Dylath-Leen. Dar, fiindcă nu aveau nici turbane, nici papuci, 
nici veştminte, aceste turme de sclavi nu semănau prea mult 
cu oamenii. Cei mai viguroşi dintre ei, pe care un fel de 
supraveghetor îi pipăia pentru a le evalua calităţile, erau 
descărcaţi din vapoare şi băgaţi în cuşti zăvorâte cu grijă, pe 
care muncitorii le urcau în cele din urmă în căruţe 
încăpătoare, aflate în antrepozitele joase. 

Uneia dintre căruţe îi fură instalate hamurile şi porni la 
drum, dar lucrul care o trăgea era atât de respingător, încât 
Carter, chiar după ce văzuse monstruozităţile ce populau 
acele locuri, se simţi copleşit de dezgust. Din când în când, 
câte o mică turmă de sclavi purtând aceleaşi haine ca şi 
sumbrii negustori şi având turbane la fel cu ale acestora, era 
condusă la bordul unei trireme, fiind urmată de un echipaj 
numeros de fiinţe vâscoase în formă de broască râioasă: 
ofiţeri, mateloţi şi vâslaşi. Carter observă că acele creaturi 
aproape umane erau destinate muncilor celor mai umile şi 
care nu solicitau un efort fizic deosebit, cum ar fi cârmuirea 
vasului, gătitul, purtarea de negocieri cu pământenii sau 
locuitorii altor planete. Aceste creaturi probabil că erau 
extrem de potrivite pentru relaţiile cu Pământul, pentru că, 
atunci când erau îngrijit îmbrăcate şi încălţate şi aveau pe 
capete acele turbane, nu se deosebeau prin nimic de oameni. 
Mai mult, ele puteau să discute fără să se încurce în 
prăvăliile oamenilor. Totuşi, dacă se dovedea că sunt prea 
slabe sau bolnave, cea mai mare parte dintre ele erau 
debarcate, înghesuite în cuşti şi duse departe cu căruțele 
greoaie trase de acele făpturi misterioase. Din când în când, 
noi şi noi asemenea creaturi erau descărcate de pe vase şi 
puse în cuşti. Unele dintre ele aduceau mult cu fiinţele 


omeneşti, altele mai puţin, iar altele deloc. Carter îşi puse 
întrebarea dacă nu cumva şi o parte dintre sărmanii negri 
din Parg urmau să fie descărcaţi, puşi în cuşti şi transportaţi 
în interiorul ținutului cu acele căruţe greoaie. 

Când trirema trase la cheiul unsuros, construit din roci 
spongioase, o hoardă de făpturi în formă de broască râioasă, 
desprinsă parcă dintr-un coşmar, se strecură în tambuchi şi 
două dintre ele îl înhăţară pe Carter şi îl târâră pe mal. 
Mirosul şi aspectul oraşului depăşeau orice închipuire. 
Carter reuşi să reţină doar imagini disparate: străzi pavate 
cu ţiglă, ganguri întunecoase, un abis infinit de ziduri 
cenuşii, verticale şi fără ferestre. In cele din urmă, îl 
îmbrânciră printr-o intrare scundă şi îl făcură să urce o scară 
interminabilă, cufundată în beznă. Lumina şi întunericul 
păreau să nu aibă nici o importanţă pentru aceste corpuri de 
broaşte râioase. Locul degaja un miros insuportabil şi, după 
ce-l lăsară singur, lui Carter nu-i mai ajunseră puterile decât 
pentru a inspecta, mai mult târându-se, camera în care 
fusese adus, încercând să-şi dea seama de forma şi 
dimensiunile acesteia. Odaia era circulară şi măsura cam 20 
de picioare diametru. 

Începând din acea clipă, timpul încetă să mai existe pentru 
el. La intervale regulate, i se arunca mâncare în odaie, dar 
Carter nu se atinse de ea. Nu avea nici o idee în legătură cu 
soarta pe care i-o rezervaseră, dar presimţi că îl ţineau închis 
în aşteptarea sosirii lui Nyarlathotep Nesfârşitul, duh 
înspăimântător şi teribilul mesager al Celorlalţi Zei. In cele 
din urmă, după o succesiune nedefinită de ore şi zile, marea 
poartă de piatră se deschise larg şi îl scoaseră pe una din 
străzile luminate în roşu ale înfricoşătorului oraş. Era o 
noapte fără lună şi oraşul era scăldat de lumina torţelor 
ţinute de sclavi răspândiţi peste tot. 

Un fel de procesiune se formase în oribila piaţă din faţa 
intrării: zece fiinţe în formă de broască râioasă şi douăzeci şi 
patru de purtători de torţe cu formă aproape umană, 
unsprezece de fiecare parte, unul în faţă şi unul în spate. Pe 
Carter îl plasară la mijlocul aliniamentului, cinci fiinţe cu 
corp de broască râioasă stând în faţa lui, alte cinci în spate, 


iar câte un purtător de torţă cu formă aproape umană de o 
parte şi de alta a lui. 

Câteva broaşte râioase scoaseră la iveală, cu gesturi 
dezgustătoare, flaute cu incrustaţii de fildeş, din care 
începură să scoată sunete respingătoare. Coloana se puse în 
mişcare în ritmul acestei muzici infernale, de-a lungul 
străzilor netede şi, după ce străbătu sumbrele câmpuri de 
ciuperci obscene, începu să urce una din colinele domoale ce 
se ridicau în afara oraşului. Carter nu avea nici o îndoială că 
Haosul Târâtor îl aştepta pe unul dintre aceste povârnişuri 
înfricoşătoare, ori pe unul din acele podişuri blestemate. Tot 
ce îşi dorea era ca neliniştea aşteptării să-i fie curmată cât 
mai curând. Lamentaţiile acelor flaute nelegiuite îl scoteau 
aproape din minţi, şi ar fi dat Universul întreg pentru un 
singur sunet omenesc, dar acele fiinţe nu aveau voce, iar 
sclavii tăceau. 

Atunci, un sunet cunoscut răzbătu până la el prin 
întunericul împestriţat cu stele, strigăt ce venea dinspre 
colinele înalte şi piscurile abrupte din jur. Ecoul preluă şi 
amplifică acest strigăt în cor, purtându-l până la ceata de 
demoni ce-l ţinea prizonier. Era mieunatul pisicilor de la 
miezul nopţii, şi Carter îşi dădu seama că oamenii cumsecade 
pe care-i întâlnise prin cătune aveau dreptate atunci când 
povesteau în şoaptă că doar pisicile cunosc drumul spre 
văgăuna demonilor şi că cele mai bătrâne dintre ele ajung 
acolo sărind de pe acoperişurile cele mai înalte. De fapt, este 
de la sine înţeles că partea nevăzută a Lunii este ţinta lor, 
acolo vor ele să sară şi să ţopăie pe dealuri, conversând din 
când în când cu vechile umbre. Carter ascultă mieunatul lor 
amical şi familiar şi gândul îl duse departe de această 
coloană de fiinţe fetide, în mijlocul căreia se afla, spre 
căldura căminului, spre acoperişul înclinat şi ferestruicile 
luminate ale casei sale. 

Carter cunoştea în prezent aproape perfect limbajul 
pisicilor, aşa că nu-i fu greu să dea răspunsul cuvenit, chiar 
şi în acest înfricoşător loc al nimănui. Nu avu însă nevoie să 
strige, pentru că tocmai când deschise gura, pregătindu-se 
să o facă, îşi dădu seama că deja corul era foarte aproape de 
el. Văzu umbre sprintene ce se profilau în lumina stelelor şi 


mici siluete ce săreau, în rânduri strânse, de pe o colină pe 
alta. Semnalul de atac fusese dat, şi înainte ca mârşava 
procesiune să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, un nor de 
blănuri moi şi o falangă de gheare ucigaşe se abătu asupra 
lor ca o maree, ca o furtună. Sunetul de flaute se întrerupse 
şi noaptea se umplu de urlete. Formele aproape umane 
scoteau strigăte de agonie, pisicile scuipau şi mârâiau, doar 
fiinţele cu corp de broască râioasă mureau fără să scoată nici 
un sunet, în timp ce un puroi verzui şi puturos ţâşnea din 
trupurile lor, împroşcând ciupercile obscene şi lăţindu-se în 
bălți oribile pe solul poros. 

Cât timp torţele mai luminară, Carter asistă la acest 
spectacol halucinant. Nu mai văzuse niciodată până atunci 
atâtea pisici strânse laolaltă. Erau de toate culorile: gri, albe, 
roşcate, tigrate, erau maidaneze sau de toate rasele: 
persane, tibetane, angora şi egiptene, iar furia atacului părea 
să le învăluie cu acea aură de sacralitate profundă şi 
inviolabilă ce le conferea odinioară, în templul lui Bubastis, 
un caracter divin. Săreau câte şapte deodată la gâtul uneia 
dintre acele creaturi aproape umane sau se înfigeau în râtul 
rozaliu, turtit, al uneia din acele forme de broască râioasă şi 
le târau cu sălbăticie până la câmpia plină de ciuperci unde, 
încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, le sfâşiau cu 
ghearele şi cu dinţii. Carter smulse o torţă din mâna unui 
sclav doborât, dar valurile credincioşilor săi apărători îl 
culcară curând la pământ. Stătu atunci nemişcat, întins cu 
faţa în jos în întunericul deplin, ascultând vuietul bătăliei, 
cântecele învingătorilor şi lipăitul înăbuşit al lăbuţelor 
prietenilor săi care, pe deasupra lui, se aruncau în 
învălmăşeală. 

Spaima şi oboseala îl făcură curând să închidă ochii, pe 
care îi redeschise mult mai târziu, pentru a fi martorul unei 
scene ciudate. 

Uriaşul disc strălucitor al Pământului - de treisprezece ori 
mai mare decât al Lunii, aşa cum o vedem noi - se ridicase, 
scăldând într-o lumină supranaturală peisajul lunar. O mare 
nesfârşită de pisici se aliniase într-o ordine desăvârşită pe 
întreaga suprafaţă a podişului sălbatic, ca şi pe crestele 
sfârtecate. Erau dispuse în rânduri concentrice, iar două-trei 


căpetenii ieşiră din rânduri şi veniră să-l lingă pe obraz şi să- 
i toarcă la ureche, încercând parcă să-i aline suferinţele. Din 
cadavrele broaştelor râioase şi ale sclavilor nu mai rămăsese 
aproape nimic. Iar lui Carter i se păru că zăreşte un ciolan, 
ceva mai departe, în spaţiul gol care îl despărţea de 
războinici. 

Carter conversa acum în dulcea limbă a pisicilor cu 
căpeteniile acestora şi află curând că vechea prietenie care îl 
lega de rasa lor le era bine cunoscută şi că reprezenta un 
subiect frecvent de discuţie în cadrul consiliilor pisiceşti. 
Departe de a scăpa neobservată, trecerea sa prin Ulthar 
fusese amplu comentată şi pisicile bătrâne îşi amintiră cum 
se aplecase el să le mângâie atunci când îi urmăreau 
îndeaproape pe zoogii furioşi ce aruncau priviri pofticioase 
unei pisicuţe negre. li amintiră, de asemenea, cum îl 
găzduise pe pisoiaşul venit să-l vadă la han, oferindu-i 
întreaga ospitalitate, şi cum îl ospătase dimineaţa cu o 
farfurie de smântână groasă. Bunicul acelui pisoiaş nu era 
altul decât căpetenia acestei armate. El zărise din vârful unei 
coline demonica procesiune, şi îl recunoscuse pe prizonier, 
prieten juruit al neamului său atât în ţara viselor, cat şi pe 
Pământ. 

Un miorlăit ascuţit răzbătu deodată de pe un pisc 
îndepărtat şi bătrâna căpetenie se întrerupse brusc. Era 
semnalul unuia din cercetaşi, postat pe vârful cel mai înalt al 
muntelui, pentru a supraveghea îndeaproape pe cel mai 
primejdios şi mai temut duşman al pisicilor de pe Pământ: 
enormele şi straniile pisici de pe Saturn, care, din anumite 
motive, nu au uitat farmecul părţii întunecate a Lunii 
noastre. Aceste feline au făcut un pact cu fiinţele demonice 
în formă de broască râioasă şi manifestă o ostilitate 
declarată faţă de pisicile pământene; de aceea, date fiind 
circumstanţele, întâlnirea cu acestea putea avea consecinţe 
extrem de grave. 

După o scurtă consfătuire a generalilor, pisicile se puseră 
în mişcare şi îl înconjurară pe Carter în rânduri strânse, 
pentru a-l proteja. Se pregăteau de marele salt prin spaţiu ce 
urma să le readucă pe înaltele acoperişuri din ţara viselor de 
pe Pământ. Bătrânul mareşal îl sfătui pe Carter să se lase 


purtat de rândurile strânse de săritori îmblăniţi, îl învăţă 
cum să sară în acelaşi timp cu aceştia şi cum să coboare lin 
atunci când vor ateriza. Se oferiră, de asemenea, să-l depună 
oriunde îi doreşte inima. Carter optă pentru Dylath-Leen, 
locul de unde pornise sumbra triremă, întrucât intenţiona ca, 
plecând din acest port, să navigheze spre Oriab şi, de acolo, 
să ajungă pe creasta sculptată Ngranek. Intenţiona, de 
asemenea, să avertizeze populaţia oraşului în legătură cu 
originea sumbrelor trireme şi să-i sfătuiască pe locuitori să 
nu mai întreţină nici un fel de relaţii cu acestea în cazul în 
care vor putea găsi, cu tact şi diplomaţie, modalitatea 
paşnică de a produce această ruptură. La un semnal, toate 
pisicile se prinseră grațios una de alta, purtându-şi prietenul 
prins strâns în mijlocul lor, în deplină siguranţă, în timp ce 
Nyarlathotep, Haosul Târâtor, îl aştepta într-o grotă obscură 
de pe versantul demonic al munţilor Lunii. 

În continuare, saltul pisicilor prin spaţiu se desfăşură 
foarte rapid şi, de această dată, Carter nu mai avu prilejul să 
vadă din nou imensele creaturi informe ce se ascund, umblă 
în voie şi se scufundă în abis, fiindcă era acoperit de prietenii 
săi. Inainte de a-şi da seama ce se întâmplă cu el, se trezi din 
nou în hanul din Dylath-Leen, în camera care-i era familiară, 
în timp ce pisicile tandre şi discrete ieşeau pe fereastră. 
Ultima plecă bătrâna căpetenie din Ulthar şi, în vreme ce 
Carter îi strângea laba la despărţire, îi spuse că bucata de 
drum ce-o mai despărţea de casă urma să o parcurgă pe 
spinarea unui corb. În zori, Carter află că trecuse o 
săptămână de la capturarea şi plecarea sa. Trebuia deci să 
mai aştepte preţ de două săptămâni vasul cu destinaţia 
Oriab. Carter folosi acest interval pentru a perora împotriva 
sumbrelor trireme şi a scopurilor lor josnice. Cea mai mare 
parte a locuitorilor oraşului i-au dat crezare, dar giuvaergiii 
puneau mult prea mult la inimă rubinele dolofane, pentru ca 
măcar unul dintre ei să promită serios că va întrerupe 
legăturile cu negustorii cu guri larg despicate. Nici unul 
dintre ei nu vru însă să admită că, dacă o nenorocire se va 
abate vreodată asupra oraşului, aceasta s-ar produce 
exclusiv din vina lor. 


După vreo săptămână, nava aşteptată ancoră în apropierea 
digului posomorât şi Carter constată cu uşurare că era vorba 
de o corabie cu echipajul alcătuit din oameni obişnuiţi. 
Flancurile corăbiei erau pictate, velele de culoare galbenă, 
iar căruntul căpitan era înveşmântat într-o robă de mătase. 
Era încărcat cu struguri parfumaţi, aduşi din interiorul 
Oriabului, delicate vase de lut ars frământate de olarii din 
Baharna şi stranii figurine sculptate din lava de pe Ngranek. 
Toate acestea au fost schimbate pe lână din Ulthar, pe 
ţesăturile cu reflexe irizate din Hatheg şi pe acel fildeş 
prelucrat pe celălalt mal al râului de către negrii din Parg. 
Carter aranjă cu căpitanul călătoria sa la Baharna şi află că 
traversarea urma să dureze o săptămână. Mai avea de 
aşteptat de asemenea încă o săptămână până ce aveau să 
plece, aşa că îşi petrecu ceasuri în şir discutând despre 
Ngranek cu acest căpitan, de la care avea să afle că puţini 
sunt cei care au văzut chipul de piatră care îl interesa atât de 
mult. Este adevărat că cea mai mare parte a călătorilor se 
mulţumesc să asculte legendele istorisite de bătrânii care 
culeg lavă sau sculptează figurine din acest material, iar la 
întoarcerea la căminele lor se laudă că au contemplat chipul 
de piatră. Căpitanul avea însă serioase rezerve în legătură cu 
posibilitatea ca un muritor de rând să fi izbutit vreodată să-l 
contemple şi să se fi întors viu de acolo, întrucât acest chip 
este sculptat pe un versant practic inaccesibil, vertical şi 
sinistru şi, mai mult, se şopteşte că aproape de Ngranek s-ar 
căsca grota în care îşi au bârlogul Nevolnicele Lighioane alte 
Nopţii. Căpitanul nu voia să insiste asupra descrierii exacte 
şi minuţioase a acestor lighioane nevolnice, fiindcă este 
cunoscut faptul că aceste jivine bântuie visele celor ce se 
gândesc prea mult la ele. Carter îl iscodi atunci în legătură 
cu Kadath oraşul necunoscut ce se înalţă în nemărginirea 
fără viaţă şi cu miraculoasa cetate a soarelui la asfintit, dar 
bravul căpitan nici nu avea habar de toate acestea. 

Carter parăsi Dylath-Leen într-o dimineaţă foarte devreme, 
la ora refluxului şi admiră primele raze ale soarelui ce se 
înălţau deasupra turnurilor subţiri şi colţuroase ale acestui 
trist oraş de bazalt. Navigară două zile spre est, printre 
malurile verzi acoperite de coline domoale de care stau 


agăţate numeroase mici porturi de pescari, agreabile, cu 
acoperişuri şi coşuri din olane roşii, cu vechi debarcadere de 
vis, cu plaje pe care năvoadele stau întinse la uscat. A treia 
zi, o luară spre sud, curenţi mult mai puternici îi purtară spre 
larg şi, curând, uscatul nu se mai zări. În cea de-a cincea zi, 
marinarii au fost cuprinşi de nervozitate, iar căpitanul se 
scuză explicându-i că urmau să plutească pe deasupra 
zidurilor mâncate de alge şi coloanelor sfărâmate ale unei 
cetăţi scufundate, prea veche pentru ca cineva să-şi mai 
aducă aminte de ea. Când apa era limpede, în aceste 
adâncuri spectrale se puteau vedea mişcând o mulţime de 
umbre, pe care oamenii drept-credincioşi nu le aveau deloc 
la inimă. Recunoscu, între altele, că numeroase corăbii au 
dispărut în această regiune a marii, corăbii spre care 
fuseseră lansate o mulţime de apeluri atunci când fuseseră 
simţite în apropiere, dar care nu mai reveniseră niciodată. 

Noaptea următoare, apa fu foarte limpede, şi se putu 
vedea până la mare adâncime. Vântul era atât de slab, încât 
corabia aproape stătea pe loc, iar oceanul era deosebit de 
liniştit. Aplecându-se peste bastingaj, Carter zări un templu 
destul de mare arcuindu-şi bolta la o adâncime de mai multe 
braţe, şi în faţa lui o alee mărginită de sfincşi ce ducea spre 
ceea ce fusese odată o grădină publică. Delfinii jucăuşi intrau 
şi ieşeau dintre ruine; marsuinii apăreau stângaci ici-colo, 
urcând uneori până la suprafaţă şi sărind deasupra apei. 
Corabia se abătuse puţin din drum, aşa că acum se putea 
vedea că străfundul oceanului era acoperit de dealuri pe care 
se mai putea distinge cu claritate înşiruirea de străzi vechi, 
în pantă, şi pereţii surpaţi ai miriadelor de căsuțe. 

Suburbiile apărură rând pe rând, după care se zări o 
clădire mare, izolată pe o colină. Forma sa era mai puţin 
complicată decât a celorlalte şi, de asemenea, părea să se fi 
conservat într-o stare mai bună. Această clădire întunecată şi 
joasă se găsea în mijlocul unei pieţe. Era înconjurată de o 
curte pavată, având în fiecare dintre cele patru colţuri ale 
sale câte un turn, şi stranii ferestruici rotunde se iţeau cam 
peste tot. Părea construită din bazalt, deşi zidurile nu se prea 
vedeau, fiind acoperite aproape în întregime de alge. Aşa 
cum arăta, singuratic şi impunător pe acel dâmb îndepărtat, 


acest monument părea să fi fost un templu sau o mânăstire. 
Câţiva peşti fosforescenţi făceau să strălucească micile 
ferestre rotunde, de parcă acestea ar fi fost luminate din 
interior, aşa că Randolph nu-i condamnă prea tare pe 
mateloţi pentru teama lor superstiţioasă. Lumina cretoasă a 
Lunii dezgropă din adâncuri un straniu monolit înălţat în 
curtea centrală, şi Carter observă că de acesta era legat 
ceva. Graţie unui binoclu procurat din cabina căpitanului, 
reuşi să desluşească acel lucru legat de monolit - un marinar 
îmbrăcat încă într-o robă de mătase din Oriab, crucificat cu 
capul în jos şi cu ochii scoşi -, aşa că se simţi uşurat atunci 
când briza care începuse să bată împinse corabia înainte, 
spre locuri mai sigure. 

În ziua următoare, salutară un vas cu pânze violete, ce 
făcea cursa spre Zar, în ţara viselor uitate, încărcat cu bulbi 
de crin de culori stranii. In seara celei de-a unsprezecea zile, 
ajunseră în dreptul insulei Oriab. Ngranek se înălța în 
depărtare, sfârtecat şi acoperit de zăpadă. Oriab este o 
insulă foarte mare, iar portul său, Baharna, o cetate 
puternică. Cheiurile sunt de porfir, iar în spatele lor se ridică 
oraşul, aşezat pe mari terase de piatră. Străzile sunt 
străbătute pe deasupra de numeroase poduri ce leagă între 
ele casele înalte cu arcade ieşite mult în afară. Un vast canal 
subteran se varsă într-un tunel cu porţi de piatră, ce trece pe 
sub oraş, pentru a ajunge la lacul interior Yath. Pe malurile 
acestui lac îndepărtat, se înalţă ruinele primei cetăţi, al cărei 
nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. Când, seara, corabia 
intră în sfârşit în port, cele două faruri gemene din Thon şi 
Thal străluciră în semn de bun venit, în timp ce înapoia 
milioanelor de ferestre de pe terasele din Bahama se 
aprindeau în linişte lumini blânde, iar deasupra capetelor lor 
stelele începură să lucească, una câte una, în întuneric. 
Oraşul cu străzi în pantă semănă atunci cu o strălucitoare 
constelație suspendată undeva, între cerul plin de stele şi 
imaginea lor tremurătoare reflectată în oglinda mării 
liniştite. 

Când nava lor ajunse la chei, căpitanul îl invită pe Carter 
să locuiască în căsuţa sa de pe malul lacului Yath, situată în 
locul unde ultimele locuinţe din suburbia oraşului se înalţă 


pe o pantă blândă ce coboară spre lac. Soţia căpitanului şi 
slugile sale puseră înaintea călătorilor, spre marea lor 
desfătare, feluri de mâncare ciudate şi delicioase. De-a 
lungul zilelor următoare, Carter se interesă de toate 
zvonurile şi legendele legate de Ngranek, culegând 
informaţii din toate tavernele şi din toate locurile publice 
unde pot fi întâlniți culegătorii de lavă şi sculptorii de 
figurine. Nu dădu în nici un chip de vreunul care să fi urcat 
panta înaltă sau care să fi văzut chipul de piatră. 

Ngranek este un munte dificil de escaladat, întrucât 
singura cale de acces spre el trece printr-o vale blestemată, 
şi în plus nici nu poţi fi prea sigur că Nevolnicele Lighioane 
ale Nopţii, despre care se spune că bântuie acele locuri, sunt 
doar o simplă născocire. 

Când căpitanul se întoarse la Dylath-Leen, Carter se mută 
într-o străveche tavernă, situată pe o alee în trepte din oraşul 
vechi, ce este în întregime construit din cărămizi şi de aceea 
seamănă cu vechile ruine de pe celălalt mal al râului Yath. 
Aici plănui ascensiunea piscului Ngranek şi puse cap la cap 
toate informaţiile obţinute de la culegătorii de lavă în 
legătură cu drumurile ce duceau spre culme. Proprietarul 
tavernei era foarte bătrân şi auzise povestindu-se atâtea 
legende, încât ajutorul său se dovedi de nepreţuit. El îl 
conduse chiar pe Carter într-una din camerele de la etaj şi îi 
arătă un desen grosolan, pe care un călător îl mâzgălise pe 
peretele de argilă într-o zi, în acea epocă îndepărtată când 
oamenii erau mai îndrăzneţi şi mai dispuşi să urce panta spre 
Ngranek. Bătrânul cârciumar aflase de la străbunicul său 
care, la rândul său, ştia de la propriul său străbunic, că acel 
călător care a gravat desenul pe perete escaladase vârful 
Ngranek şi contemplase chipul sculptat, pe care l-a desenat 
apoi pe perete, tocmai pentru ca şi alţii, la rândul lor, să-l 
poată vedea. Carter avea însă îndoieli serioase în acest sens, 
căci trăsăturile cam din topor fuseseră schiţate în grabă, 
într-o manieră grosolană şi mai ales erau împodobite cu o 
serie de amănunte de cel mai prost gust: coarne, aripi, 
gheare şi cozi răsucite. 

După ce stoarse de informaţii toate tavernele şi locurile 
publice din Baharna, Carter închirie o zebră şi, într-o bună 


dimineaţă, o porni la drum de-a lungul râului Yath, pentru a 
ajunge în acel ţinut din inima Oriabului în care se înalţa 
masa stâncoasă a piscului Ngranek. La dreapta sa se 
întindeau coline durdulii, livezi încărcate de rod şi mici ferme 
strălucind de curăţenie, toate amintindu-i de câmpia 
mănoasă ce se întinde de-a lungul râului Skai. Odată cu 
lăsarea serii, ajunse deja în vecinătatea acelor ruine 
străvechi ce se află în cel mai îndepărtat punct locuit de pe 
malul râului Yath. Deşi bătrânii culegători de lavă îl 
avertizaseră să nu înnopteze în acele locuri, îşi priponi zebra 
de un stâlp ciudat, la adăpostul unui zid şubred şi îşi întinse 
pătura într-un ungher ferit, sub sculpturile pe care nimeni nu 
a reuşit să le descifreze vreodată. Se făcu covrig, 
acoperindu-se cu o a doua cuvertură, căci nopţile sunt reci în 
Oriab şi când, după ce se trezi o dată, avu impresia că simte 
aripile unei insecte atingându-i obrazul, îşi trase pătura 
peste cap şi adormi în pace, până ce fu trezit de cântecul 
păsărilor Magah, ascunse într-o tufă aflată ceva mai departe. 
Soarele tocmai se înălța deasupra coastei de deal pe care se 
găseau fundaţii primitive, ziduri de cărămidă veche, stâlpi 
brăzdaţi de crăpături şi postamente antice, ce se întindeau 
până departe, dincolo de malurile pustiite ale râului Yath. 
Carter îşi căută zebra pe care o priponise în ajun şi fu 
cuprins de o mare uimire când o găsi prăbuşită lângă stâlpul 
de care o legase, uimire ce se preschimbă în durere atunci 
când observă că blândul animal zăcea mort, tot sângele lui 
fiind supt printr-o ciudată rană făcută în dreptul gâtului. 
Lucrurile lui Carter erau risipite în dezordine, mai multe 
fleacuri strălucitoare dispăruseră şi urmele unor picioare 
palmate, pe care nu reuşi să le identifice cu nici un chip, 
rămăseseră întipărite în praful ce acoperea solul din jur. 
Relatările şi recomandările culegătorilor de lavă îi reveniră 
în minte, odată cu amintirea straniei atingeri mângâietoare 
pe care o simţise pe obraz în cursul nopţii. Îşi încărcă bagajul 
pe umeri şi o porni la drum, nu fără a încerca un fior atunci 
când, trecând printre ruine, ajunse în dreptul unei 
deschizături de la baza zidului unui vechi templu, prin care 
zări un şir de trepte ce coborau undeva, dedesubt. 


Drumul urca acum pe coama unui deal, străbătând un ţinut 
mai sălbatic şi parţial împădurit. Zărea doar colibele 
cărbunarilor şi terenurile culegătorilor de răşină. Aerul era 
încărcat de miresme ce te ungeau la suflet şi păsările Magah 
cântau vesel, iar penajul lor în şapte culori strălucea în 
bătaia soarelui. Spre seară, ajunse în locul pe unde se 
întorceau culegătorii de lavă, cu sacii plini. Se instală în 
apropierea lor, ascultându-le cântecele şi le surprinse 
şoaptele în legătură cu dispariţia unuia dintre tovarăşii lor. 
Acesta urcase foarte sus pe un munte, pentru a ajunge la o 
bucată foarte mare şi foarte frumoasă de lavă, iar la căderea 
serii nu se mai întorsese în mijlocul camarazilor lor. Când 
porniseră, a doua zi, în căutarea lui, tot ce mai găsiseră din 
el fu doar turbanul, deşi nu exista nici un indiciu că s-ar fi 
prăbuşit de pe stânci. Nu şi-au împins mai departe 
cercetările, căci cei mai bătrâni dintre ei hotărâseră că 
acestea ar fi fost zadarnice. Nimeni nu reuşeşte să mai 
găsească ceva în urma nevolnicelor lighioane ale nopţii, deşi 
existenţa lor este incertă şi pare a ţine mai mult de domeniul 
închipuirii. Carter îi întrebă dacă nevolnicele lighioane ale 
nopţii sug sângele, dacă sunt atrase de obiecte strălucitoare 
şi dacă lasă urme de palmipede, dar bieţii oameni scuturară 
cu înverşunare din cap şi părură a fi înspăimântați de aceste 
întrebări. Când văzu că au amuţit cu totul, Carter renunţă să- 
i mai iscodească şi se retrase în culcuşul său, pentru a se 
ghemui sub pătură. 

Ziua următoare, Carter se trezi în acelaşi timp cu 
culegătorii de lavă şi îşi luă rămas bun de la ei, pentru că 
aceştia intenționau să călărească spre vest, în timp ce el, 
urcat în spatele unei zebre pe care i-o vânduseră, avea să o 
ia spre est. Decanul lor de vârstă îi dădu binecuvântarea şi îl 
avertiză să nu urce prea sus pe Ngranek. Carter îi mulţumi 
din adâncul sufletului pentru recomandări, fără ca acestea 
să-l clintească din hotărârea sa. Dimpotrivă, simţea că 
trebuia să-i găsească cu orice preţ pe zeii necunoscutei 
Kadath, pentru a afla de la aceştia mijlocul de a ajunge la 
miraculoasa cetate sculptată scăldată în lumina asfinţitului. 
După un lung urcuş de-a lungul colinei, ajunse către miezul 
zilei în două vechi aşezări cu case de cărămidă, părăsite de 


muntenii care, odinioară, au trăit în imediata vecinătate a 
piscului Ngranek şi a sculpturilor tăiate în lava sa moale. 
Aceştia  locuiseră aici până în vremea străbunicului 
bătrânului cârciumar, până când au simţit că prezenţa lor 
acolo nu era pe placul anumitor forţe obscure. Înălţaseră 
case până în vârful muntelui, dar cu cât erau mai multe case, 
cu atât mai mulţi oameni dispăreau, în mod misterios, până 
în zori. Hotărâră, în cele din urmă, să emigreze din acele 
locuri care păreau a fi bântuite noaptea de duhuri necurate, 
aşa că au coborât cu toţii până pe malul mării, pentru a se 
stabili într-un cartier din Baharna. Aici îşi deprinseră urmaşii 
cu meşteşugul străvechi al modelării lavei, pe care aceştia îl 
practică şi în prezent. Din gura urmaşilor acestor exilați din 
munţi auzise Carter cele mai multe povestiri despre 
Ngranek, în cursul investigaţiilor sale prin străvechile 
taverne din Baharna. 

În timp ce Carter se lăsa furat de toate aceste gânduri, 
panta abruptă şi sfârtecată a Ngranekului se estompa tot mai 
mult, înghițită progresiv de înalturi, pe măsură ce se apropia 
de vârf. Trecu mai întâi printre nişte copaci rari, se strecură 
apoi printre tufe firave, pentru ca până la urmă să-i rămână 
de străbătut doar o înspăimântătoare întindere de piatră 
goală, un pustiu străjuit de stânci acoperite de gheaţă şi de 
zăpezi veşnice, ale căror forme spectrale se înălţau până la 
nori. Carter putea acum să distingă crevasele şi asperităţile 
pietrelor întunecate, spectacol puţin încurajator pentru cel 
care îşi lua inima în dinţi spre a se încumeta să înceapă 
escaladarea piscului. In unele locuri, şuvoaie de lavă 
solidificată şi de piatră vulcanică acopereau panta şi colţurile 
de stâncă ieşite în afară. Cu douăzeci şi patru de eternităţi în 
urmă, chiar mai înainte ca Zeii să fi dansat pe piscul său 
ascuţit, acest munte scuipa foc şi răsuna de bubuitul 
tunetelor subterane. Acum se înălța tăcut şi sinistru, 
ascunzând pe unul dintre versanţii săi statuia gigantică şi 
secretă evocată în legende. Pe undeva pe aproape, se căscau 
caverne sinistre, ce puteau fi goale şi nelocuite, dar care 
puteau la fel de bine să adăpostească în bezna lor de 
nepătruns lucruri oribile, ale căror forme nu puteau fi nici 
măcar bănuite. 


Stejari piperniciţi, arbori calcinaţi, sfărâmături de rocă, 
bucăţi de lavă şi de piatră vulcanică acopereau solul, până la 
poalele vârfului Ngranek. Ici-colo, se zăreau urmele mai 
proaspete ale focurilor aprinse de culegătorii de lavă. Se 
vedeau şi câteva altare grosolane, ce fuseseră probabil 
înălțate tot de către aceştia, fie pentru a implora bună voinţa 
Marilor Strămoşi, fie pentru a alunga duhurile a căror 
prezenţă o  presimţiseră parcă în vis, atunci când 
străbătuseră trecătorile, cavernele şi labirinturile înaltului 
Ngranek. Seara, Carter ajunse în locul unde se înălța cel din 
urmă morman de cenuşă şi se opri în dreptul acestuia pentru 
a înnopta, priponindu-şi zebra de un copăcel şi înfăşurându- 
se cu grijă în pătură înainte de a adormi. Un voonith huhură 
toată noaptea într-un smârc nevăzut, dar Carter nu se mai 
temea de acest înfricoşător amfibian, de când aflase că nici 
unul dintre ei nu îndrăznea să se apropie de meterezele 
Ngranekului. 

Carter îşi începu lungul urcuş odată cu răsăritul soarelui, 
însoţit de zebra sa, atât timp cât animalul reuşi să-l urmeze 
cu folos. Atunci când versantul deveni prea abrupt, îl legă de 
un arbore calcinat şi continuă să se caţere singur, mai întâi 
prin pădurea unde ruinele vechilor aşezări se surpau în 
luminişuri, năpădite de vegetaţie, apoi călcând pe iarba tare, 
presărată ici-colo cu tufe plăpânde. 

Când panta deveni extrem de înclinată, iar peisajul de-a 
dreptul ameţitor, regretă că ieşise de la adăpostul copacilor. 
Ulterior, de fiecare dată când se întorcea să privească în 
urmă, distingea întreaga panoramă a şesului ce se întindea la 
picioarele lui: colibele părăsite ale sculptorilor de figurine, 
pâlcurile de arbori răşinoşi, bivuacurile culegătorilor de 
răşină, pădurile unde îşi au cuibul şi îşi înalţă cântul păsările 
prismatice Magah şi, undeva departe, zări chiar malurile 
înceţoşate ale râului Yath şi vârfurile acelor vechi ruine 
interzise, al căror nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. În 
curând, socoti că era mai sănătos să nu mai privească în jos, 
şi continuă să se caţere până ce tufele deveniră foarte rare 
şi, în afara smocurilor de iarbă, nu mai avu de ce să se agate. 

Porţiunile de sol deveniră foarte rare, fiind acoperite de 
plăci de stâncă goală sau de crevase în care apărea, din când 


în când, câte un cuib de vulturi. În cele din urmă, nu mai 
rămase nimic altceva decât peretele de stâncă, neted ca-n 
palmă, astfel încât chiar dacă deocamdată nu exista pericolul 
de a fi măturat de vânt, era extrem de dificil să urce mai 
departe. Ridicăturile de teren, asperităţile şi colţurile de 
stâncă îi fură de mare ajutor, şi se simţi încurajat atunci când 
dădu de urmele lăsate de un culegător de lavă, care-i dădea 
de ştire în felul acesta că şi alte creaturi umane trecuseră pe 
acolo înaintea lui. Mai sus, prezenţa omului se manifesta prin 
existenţa unor locuri de prins cu mâinile şi de sprijinit 
picioarele, cioplite în stâncă exact la distanţa potrivită, ca şi 
a unor săpături, arătând locurile unde fuseseră găsite bucăţi 
frumoase de lavă. O cornişă îngustă fusese creată artificial, 
cu scopul de a permite accesul la un filon extrem de bogat, 
situat în dreapta, destul de departe de traseul principal. 
Carter se aventură o dată sau de două ori să arunce o privire 
împrejur, şi rămase stupefiat de imensitatea peisajului ce se 
întindea sub el. Putea să vadă întreaga insulă, până pe costa 
unde se găseau terasele de piatră ale oraşului Baharna, ca şi 
fumurile caselor învăluite de vrajă datorită distanţei. Dincolo 
de port, se întindea Marea Sudului, nemărginită şi doldora 
de taine. 

Până atunci, înaintase mai mult în zigzag, astfel încât 
versantul sculptat al muntelui rămăsese ascuns privirilor 
sale. Carter zări atunci o ieşitură care, urcând spre stânga, 
părea să ducă în direcţia pe care voia să o urmeze. O luă pe 
acolo, sperând că ieşitura se prelungeşte. Cam după zece 
minute, constată că, într-adevăr, nu era vorba despre o 
fundătură, ci de un drum ce ducea spre o boltă care, dacă nu 
era spartă sau nu se întrerupea brusc, ar fi trebuit să-l ducă, 
la capătul unei ascensiuni de câteva ceasuri, până pe acel 
versant necunoscut dinspre sud, ce străjuieşte stâncile 
devastate şi blestemata vale de lavă. Sub el se întindea acum 
un cu totul alt ţinut, mai pustiu şi mai sălbatic decât locurile 
pe care le străbătuse anterior. Versantul era, de asemenea, 
puţin diferit, fiind străpuns de caverne şi găuri ciudate, aşa 
cum nu mai întâlnise pe drumul pe care îl urmase până 
atunci. Unele se căscau deasupra, altele dedesubt dar toate 
dădeau spre piscuri imposibil de escaladat. Aerul era acum 


foarte rece, dar ascensiunea era atât de dificilă, încât nu-i 
mai păsa de asta. Îl sâcâia doar faptul că aerul devenea din 
ce în ce mai sărac în oxigen, şi se gândi că poate tocmai 
această lipsă de oxigen îi făcuse pe ceilalţi călători să-şi 
piardă capul şi stătea la originea zvonurilor şi povestirilor 
ciudate legate de slutele lighioane ale nopţii, povestiri care 
le-au servit pentru a explica dispariţia căţărătorilor înghiţiţi, 
fără îndoială, de abisurile de sub trecătorile primejdioase. 
Aceste poveşti nu-l impresionaseră prea mult, dar totuşi îşi 
luase cu el un iatagan zdravăn, pentru orice eventualitate. 
Toate celelalte gânduri ale sale deveniră secundare şi 
dispărură în faţa dorinţei de a zări chipul sculptat care-l 
putea, în sfârşit, pune pe urmele zeilor ce domnesc în 
necunoscuta cetate Kadath. După o vreme, ajunse la ghețarul 
răsucit ce acoperea piscul şi, ocolind cu totul Ngranekul, 
ajunse pe versantul său invizibil şi descoperi în străfundurile 
prăpăstiilor infinite ce se căscau sub el stâncile şi abisurile 
sterpe inundate de lavă - dovada mâniei de odinioară a 
Marilor Strămoşi. Un imens val de pământ se rostogolea spre 
sud dar, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici un fum, nici o 
urmă de verdeață, totul era mort şi pustiu şi parcă fără 
sfârşit. Marea nu se vedea nicăieri din acea parte, căci Oriab 
este o insulă de mari dimensiuni. Numeroase grote 
întunecoase şi crevase stranii se deschideau în pereţii 
abrupți, dar nici una nu era accesibilă. O ieşitură imensă îl 
împiedica acum să vadă vârful, şi Carter se temu pentru o 
clipă ca aceasta să nu fie de netrecut. Singur pe stânca 
nesigură, măturată fără încetare de vânt, singur la atâtea 
mile deasupra pământului, aflat între spaţiu şi moarte, pe de 
o parte, şi pereţii abrupți şi alunecoşi, pe de altă parte, 
Carter resimţi pentru o clipă spaima care îi face pe oameni 
să se ţină cât mai departe de versantul nevăzut al piscului 
Ngranek. Nu se mai putea întoarce, căci soarele era deja 
prea jos. Dacă nu exista o trecere spre vârf, noaptea urma 
să-l surprindă chircit în acea despicătură, şi până în zori 
probabil că va dispărea. 


II 


Exista totuşi o trecere, pe care Carter o zări la momentul 
oportun. Doar un visător se putea folosi de acele prize 
aproape imperceptibile, dar ele îi fură suficiente. După ce 
depăşi stânca ieşită în afară, ascensiunea i se păru mai puţin 
anevoioasă, căci topirea unui ghețar lăsase liberă o vastă 
porţiune de pământ bătătorit şi denivelat. O prăpastie se 
prăbuşea vertical, în stânga sa, din înălţimi necunoscute în 
adâncuri insondabile şi, chiar deasupra lui, dar prea departe 
pentru a putea răzbate până la ea, se deschidea gura 
întunecată a unei peşteri. În faţa sa, muntele se încovoia din 
afară înăuntru suficient de mult pentru a-i permite să se 
sprijine şi să-şi tragă sufletul. 

După frigul care-l cuprinse brusc, îşi dăduse seama că 
ajunsese în preajma crestelor acoperite cu omăt şi îşi înălţă 
privirea pentru a vedea dacă nu se zărea cumva piscul 
strălucitor, scânteind în bătaia ultimelor raze de soare. 
Zăpada de pe înălţimi acoperea cu siguranţă o suprafaţă 
incalculabilă, de mii de picioare, în timp ce chiar deasupra 
piscurilor înzăpezite se detaşa o stâncă enormă, mult ieşită 
în afară, asemănătoare celei pe care tocmai o depăşise, o 
stâncă al cărei mândru contur fusese fixat o dată pentru 
totdeauna. Când, agăţându-se de perete, izbuti în sfârşit să 
aibă în faţa ochilor această stâncă ascuţită, scoase un strigăt 
de admiraţie înfricoşată, căci masivul titanic nu mai avea 
forma pe care o săpaseră ploile şi vântul în piatra născută 
odată cu Pământul, ci strălucea în lumina asfinţitului, 
purpuriu şi copleşitor, dezvăluind trăsăturile cioplite în 
piatră şi albite de vreme ale unui zeu. 

Acest chip, incendiat de lumina apusului, strălucea 
înfricoşător şi necruţător, atât de uriaş încât nu putea fi 
măsurat nici cu mintea, aşa că Randolph înţelese imediat că 
nu mâna omului cioplise această efigie. Era un zeu creat de 
zei, iar privirea sa trufaşă şi impunătoare îl strivea pe cel ce- 
o iscodea. Gura lumii pomenea ceva despre aspectul său 
straniu, asupra căruia nu te puteai înşela, şi Carter constata 
acum că aşa şi era, căci aceşti ochi oblici şi înguşti, aceste 


urechi cu loburile alungite, acest nas fin şi această bărbie 
ascuţită indicau o seminţie ce nu putea fi a oamenilor, ci era, 
cu siguranţă, cea a zeilor. 

Infricoşat, deşi acesta era spectacolul pe care şi-l dorise, 
se agăţă de primejdiosul său cuib de vultur: există în 
trăsăturile zeilor mai mult miraculos decât ai putea bănui şi, 
atunci când aceste trăsături aparţin unui chip mai uriaş 
decât un întreg templu, sculptat de mâini divine în lava 
întunecată, ce te striveşte cu privirea din liniştea eternă a 
înălțimilor, miraculosul este atât de puternic, încât nimeni nu 
i se poate împotrivi. 

La aceasta se adăuga, în acest caz, şi miraculosul 
recunoaşterii, căci în pofida hotărârii sale de a cerceta ţara 
viselor în căutarea celor a căror asemănare cu acest chip de 
piatră i-ar fi putut da de gol ca fiind fii ai zeilor, acum îşi 
dădea seama că acest lucru nu mai era necesar. Uriaşul chip 
de piatră cioplit în munte nu i se părea chiar străin, îi dibuia 
înrudirea cu acei oameni pe care îi întâlnise adesea în 
tavernele din portul Celephais, portul din Ooth-Nargai, 
dincolo de dâmburile Tanariei şi care este guvernat de regele 
Kuranes, pe care Carter îl cunoscuse odinioară, în lumea 
treziei. În fiecare an, marinari cu chipuri asemănătoare, 
veneau din nord pentru a-şi schimba onixul cu jadul sculptat, 
filşii de aur şi micuţele păsări roşii din Celephais. Acum îi 
devenise evident că aceştia nu puteau fi decât semi-zeii pe 
care îi căuta. Ţara lor probabil că se întinde la graniţele 
nemărginirii fără viaţă, acolo unde se înalţă Kadath, cetatea 
necunoscută, cetatea de onix a Marilor Strămoşi. Trebuia, 
deci, să se ducă la Celephais, oraş situat foarte departe de 
insula Oriab, şi a cărui poziţie îl obliga să se întoarcă la 
Dylath-Leen şi de acolo să urce din nou pe firul apei până la 
podul din Nir, ce se întinde peste râul Skai pentru ca, în 
sfârşit, să străbată din nou Pădurea Fermecată a zoogilor. 
După aceea, drumul său urma să o ia spre nord, de-a lungul 
grădinilor ce mărginesc Ukranos, până la spirele aurite ale 
Thranului, de unde ar fi putut lua unul din galioanele ce 
traversează regulat Marea Cereneriană. 

intunericul se îngroşa de acum şi, în umbra nopţii, uriaşul 
chip cioplit căpătă un aspect încă mai înfricoşător. Noaptea îl 


prinse pe explorator stând cocoţat pe cornişă: datorită 
întunericului, nu putea nici să urce, nici să coboare, ci doar 
să stea în capul oaselor şi să tremure până la ziuă, agăţat de 
platforma îngustă, rugându-se să nu adoarmă, cuprins de 
spaima că în somn ar putea să slăbească priza şi să se 
prăbuşească în gol mii de metri, izbindu-se de stâncă şi de 
ascuţiţii colţi de piatră din valea blestemată. Stelele răsăriră 
în neantul nopţii, mesager al morţii, împotriva căruia nu 
putea face nimic altceva decât să se agaţe de stânci şi să se 
ţină cât mai departe de prăpastia nevăzută. Inainte de a fi 
înghiţit cu totul de întuneric, mai avu timp să vadă un condor 
năpustindu-se în prăpastia din stânga sa, apropiindu-se de 
grota la care el nu putea ajunge şi îndepărtându-se, apoi, de 
gura acesteia, ţipând. Aceasta urma să fie ultima imagine pe 
care o mai păstră din lumea terestră. 

Brusc, fără ca vreun sunet să-l fi avertizat de apropierea 
unei mâini nevăzute prin întuneric, Carter simţi cum 
iataganul îi era smuls hoţeşte din cingătoare. O clipă mai 
târziu îl auzi sub el, izbindu-se de stânci, şi i se păru că 
distinge între el şi Calea Lactee silueta subţire şi 
înfricoşătoare a unui lucru dăunător, cu coarne, coadă şi 
aripi de liliac. În stânga sa, alte lucruri asemănătoare 
începură să acopere cerul, de parcă o ceată de entităţi 
nedesluşite ar fi ieşit din acea grotă inaccesibilă ce se căsca 
în peretele prăpastiei, bătând fără zgomot din aripi în 
noapte. Un fel de braţ de cauciuc îngheţat îl înşfăcă atunci 
de gât, altul de picioare, se simţi ridicat şi răpit în spaţiu. O 
clipă mai târziu, stelele dispărură şi Carter înţelese că 
nevolnicele lighioane ale nopţii îl luaseră prizonier. 

Acestea îl purtară, cu răsuflarea tăiată, până la peştera ce 
se căsca în peretele prăpastiei, iar apoi printr-un labirint 
monstruos. Când se zbătea, aşa cum făcuse la început în mod 
instinctiv, îl ciupeau cu sălbăticie. Lighioanele nu scoteau 
nici un sunet, aripile lor, asemănătoare unor membrane, 
mişcându-se fără zgomot. Erau cumplit de reci, de umede şi 
de lunecoase, iar labele lor îi frământau carnea într-un mod 
îngrozitor. În curând, se lăsară să cadă în prăpăstii fără 
număr, într-un oribil vârtej ameţitor, răscolind aerul 
sepulcral, a cărui umiditate te îmbolnăvea. Carter înţelese că 


ele se azvârleau în ultimul maelstrom al terorii şi nebuniei 
demonice. Urlă de mii şi mii de ori dar, de fiecare dată când 
o făcea, labele negre îl ciupeau cu rafinament. Văzu atunci, 
de jur împrejur, un fel de fosforescenţă cenuşie, şi ghici că 
ajunseseră în acea lume interioară a ororii subterane, despre 
care pomenesc în mod vag unele legende, lume ce nu este 
luminată decât de un palid Foc Mort şi unde se află bârlogul 
vampirilor, ascuns în inima pământului şi învăluit în aburii 
începuturilor. 

Văzu, în sfârşit, departe sub el, crestele cenuşii şi 
amenințătoare ale unor înălţimi pe care le recunoscu - erau 
fabuloasele piscuri ale munţilor Throk; aceste piscuri se 
înalţă cumplite şi sinistre în întunericul bântuit din 
adâncurile veşnice, acolo unde lumina soarelui nu pătrunde 
nicicând. Munţii aceştia ajung până la înălţimi pe care omul 
nici nu şi le poate imagina, străjuind văile înfricoşătoare în 
care se târăsc şi îşi sapă vizuinile dholii. Carter prefera totuşi 
să contemple acest peisaj înfricoşător, decât să aibă în faţa 
ochilor lighioanele ce-l luaseră prizonier: negre arătări 
respingătoare şi groteşti, având o epidermă lucioasă şi 
unsuroasă ca a balenelor, cumplite coarne curbate unul spre 
celălalt, aripi de liliac din care bat fără zgomot, labe scunde 
cu care te înhaţă şi cozi păroase pe care le leagănă 
permanent. Dar cel mai rău era faptul că nu vorbeau 
niciodată, nu râdeau niciodată, fiindcă erau lipsite de feţe 
care să le îngăduie să aibă o expresie, având în locul lor 
simple pete albe, sugestive. Nu erau în stare decât să înhaţe, 
să zboare şi să ciupească, fiindcă acesta este destinul 
Nevolnicelor lighioane ale nopţii. 

Haita se lăsă ceva mai jos, zburând acum înconjurată de 
piscurile albicioase şi masive ale munţilor Throk şi astfel 
Carter putu distinge limpede că nici o plantă nu creştea în 
acea penumbră veşnică, pe impresionantul şi austerul bloc 
de granit. Mai jos, Focurile Moarte fură stinse de curenţii de 
aer şi se trezi înconjurat de bezna veşnică a haosului, 
străpunsă doar undeva, sus, de piscurile  sfâşiate, 
asemănătoare unor gnomi. Nu după multă vreme, până şi 
piscurile dispărură în depărtare şi rămase numai vântul ce 
purta până la ei umezeala din peşterile adânci. Nevolnicele 


lighioane ale nopţii se aşezară atunci pe un sol presărat cu 
lucruri nevăzute, ce păreau a fi grămezi de oase. Îl 
abandonară pe Carter în întunericul văii, căci sarcina lor, în 
calitate de paznici ai piscului Ngranek, era să-l aducă până 
aici. Odată datoria împlinită, îşi luară zborul fără zgomot, iar 
lui Carter îi fu imposibil să le urmărească cu privirea: până şi 
piscurile muntelui Throk dispăruseră în beznă. Rămaseră 
doar noaptea, oroarea, tăcerea şi oasele. 

Era acum sigur că se afla în valea Pnoth, acolo unde se 
târăsc şi scormonesc solul enormii dholi, dar nu ştia la ce să 
se aştepte din partea lor, căci nimeni, niciodată, nu a dat cu 
ochii de un dhol sau nici măcar n-a încercat să-şi imagineze 
aspectul acestora. Tot ce se ştie despre dholi este faptul că 
fac un zgomot surd atunci când înaintează printre munţii de 
oseminte şi că scot un sunet slab atunci când se furişează în 
preajma cuiva. Nu pot fi văzuţi, pentru că se târăsc doar la 
adăpostul întunericului. Carter nu avea nici un chef să-i 
întâlnească, aşa că ciuli urechile pentru a surprinde orice 
sunet venind dinspre oseminte. Chiar şi ajuns în aceste locuri 
înspăimântătoare, tot avea un plan şi un ţel, căci printre cei 
mulţi cu care se întâlnise şi pe care îi iscodise fusese şi un 
om pentru care ţinutul Pnoth nu era chiar necunoscut. Pe 
scurt, acesta îi spusese că această regiune reprezintă locul 
unde toţi vampirii din lumea noastră îşi aruncă rămăşiţele 
festinurilor şi că, dacă avea puţin noroc, putea ajunge la 
stânca imensă, mai înaltă chiar şi decât piscurile muntelui 
Throk, ce marchează graniţa domeniului vampirilor. 
Mormanul de oase risipite urma să-i arate drumul şi, odată 
ajuns la acea stâncă, putea să cheme un vampir pentru a-l 
ajuta să coboare scara căci, oricât ar părea de ciudat, un 
straniu jurământ îl lega de aceste înfricoşătoare creaturi. 

Un om pe care-l cunoscuse la Boston - un pictor cu o operă 
ciudată, ce avea un atelier secret situat pe o alee din 
apropierea unui cimitir - se împrietenise cu vampirii, iar 
aceştia îl învăţaseră să înţeleagă până şi cel mai simplu 
dintre respingătoarele lor borborisme. În cele din urmă, acel 
om dispăruse şi, chiar dacă Randolph Carter nu avea în nici 
un fel siguranţă de a-l regăsi aici, putea totuşi utiliza pentru 
prima oară, în lumea visului, experienţa tristei vieţi pe care 


pictorul o dusese odinioară pe Pământ, în îndepărtata Anglie. 
Se simţea, în orice caz, mai capabil să convingă un vampir 
cât se poate de vizibil să-l scoată în afara Pnothului decât să 
dea cu ochii de un dhol invizibil. 

Carter porni la drum prin întuneric şi grăbi pasul atunci 
când i se păru că aude ceva foşnind prin grămada de 
oseminte. După un timp, se lovi de un perete de piatră şi 
aprecie că ajunsese la poalele unuia din piscurile muntelui 
Throk. Atunci îi ajunse la urechi, purtat de curenţii de aer 
din înălţimi, un vacarm asurzitor, ce-i întări convingerea că 
se afla chiar în dreptul stâncii vampirilor. Nu era prea sigur 
că s-ar fi putut face auzit din străfundul acelei văi adânci de 
mai multe mile, dar îşi aminti că de fapt lumea interioară se 
conduce după legi stranii. De îndată ce se opri, fu lovit de un 
os atât de greu, încât nu putea fi vorba decât despre un 
craniu şi, convingându-se astfel că se afla în vecinătatea 
stâncii fatale, înălţă către ceruri, cât se pricepu el mai bine, 
acel borborism ce este strigătul de chemare al vampirilor. 

Strigătul se înălța încet, încet, aşa că trebuia să aştepte un 
timp până la primirea unui răspuns. Acesta sosi, în sfârşit, 
spunându-i că o scară de frânghie urma să ajungă până la el. 
Aşteptarea fu plină de nelinişte, căci se întreba încordat dacă 
nu cumva strigătul său îi pusese în mişcare pe dholii din 
grămada de oseminte. Într-adevăr, după puţină vreme, auzi 
destul de departe un fâşâit nedesluşit care, pe măsură ce se 
apropia, îl stingherea din ce în ce mai mult, căci nu voia să 
se îndepărteze de locul unde urma să fie coborâtă scara. 
Această tensiune deveni aproape de neîndurat şi, cuprins de 
panică, Randolph Carter fu gata să bată în retragere, când o 
izbitură înfundată venind dinspre o grămadă de oase mai 
proaspete îi atrase atenţia, făcându-l să uite de celălalt 
zgomot. Era scara şi, după ce bâjbâi cam un minut prin 
beznă, reuşi în sfârşit să prindă unul din capetele acesteia. 
Celălalt zgomot nu încetă doar pentru atâta lucru şi continuă 
să se apropie chiar şi după ce el îşi începu ascensiunea. Se 
afla la cinci picioare deasupra solului când, sub el, zgomotul 
crescu ameninţător. Când ajunse la înălţimea de zece 
picioare, ceva zgudui de jos scara. Atunci când se găsi la 
cincisprezece sau douăzeci de picioare, din lateral începu să 


fie şters de ceva prelung şi vâscos care, pentru a-l înhăţa, 
devenea alternativ când convex, când concav. Începu atunci 
să se caţere cu o grabă disperată, pentru a scăpa de 
strânsoarea scârboasă a acestui dhol respingător, a cărui 
formă n-o văzuse nimeni, niciodată. 

Se căţără ore în şir, cu braţele frânte de oboseală şi 
palmele acoperite de băşici, privind din când în când de sus 
cenuşiile Focuri Moarte şi piscurile neliniştitoare ale 
munţilor Throk. În cele din urmă, zări marginea ieşită în 
afară a stâncii vampirilor, fără a putea vedea încă peretele 
vertical al acesteia. 

După alte câteva ore bune de ascensiune, zări un chip 
ciudat, ce se apleca peste marginea stâncii, aşa cum se 
înclină un burlan peste balustrada catedralei Notre-Dame. 
Această apariţie fu cât pe-aci să-l facă să slăbească 
strânsoarea şi să scape scara din mâini, dar îşi reveni după o 
clipă căci, odinioară, prietenul său dispărut, Richard 
Pickman, îi prezentase un vampir, astfel încât Randolph le 
cunoştea bine capul de câine, trupul gârbovit şi idiosincrazia 
lor indescriptibilă. Îşi păstră, deci, stăpânirea de sine atunci 
când această lighioană hidoasă îl trase afară din 
îngrozitoarea prăpastie, pe marginea stâncii. Nu strigă 
înfricoşat nici atunci când zări resturile festinului lor odios, 
pe jumătate consumate, îngrămădite într-o parte şi nici când 
dădu cu ochii de cercurile răzlețe de vampiri ce mârâiau şi-l 
priveau curioşi. 

Se afla în prezent pe un teren slab luminat, ale cărui 
principale caracteristici topografice se limitau la nişte lespezi 
uriaşe şi la nişte intrări de vizuini. Vampirii au fost, în 
general, respectuoşi cu el, chiar dacă unul dintre ei încercă 
să-l ciupească, iar alţii îi măsurau silueta subţire cu un ochi 
interesat. Se informă printr-un borborism complicat în 
legătură cu prietenul său dispărut şi află că acesta ajunsese 
vampir cu oarecare greutate în râpele ce se cască în 
apropierea lumii de la lumina zilei. Un bătrân vampir verzui 
se oferi să-l conducă la actualul domiciliu al lui Pickman, şi, 
în pofida unei aversiuni instinctive, acceptă oferta acestei 
creaturi şi o urmă într-o vizuină mare, târându-se ore în şir în 
spatele ei, prin bezna jilavă din adâncurile Pământului. leşiră 


la suprafaţă pe o câmpie tristă, acoperită în mod straniu de 
relicve terestre risipite ici-colo - vechi pietre de mormânt, 
urne ciobite şi bucăţi groteşti de monumente funerare - şi 
Carter îşi dădu seama cu o oarecare emoție că probabil se 
afla mai aproape de Pământ decât se aflase vreodată de când 
coborâse cele şapte sute de trepte din Grota Flăcării care 
conduc la Poarta Somnului Profund. 

Acolo, aşezat pe o piatră de mormânt datând din 1768 şi 
furată din Granary Burying Ground din Boston, se găsea 
vampirul ce fusese odinioară Richard Upton Pickman. Pielea 
sa părea de cauciuc şi se transformase într-atât, încât 
originea sa umană era deja îndoielnică. Îşi mai amintea, 
totuşi, un pic de engleză şi, ajutându-se din când în când de 
limbajul vampirilor, reuşi să converseze cu Carter prin 
intermediul unor borborisme presărate cu mormăituri mai 
mult monosilabice. Când află că Randolph dorea să ajungă la 
Pădurea Fermecată, iar apoi, străbătând colinele tanariene, 
să meargă în oraşul Celephais din Ooth-Nargai, se arătă mai 
degrabă sceptic, întrucât vampirii lumii de la lumina zilei nu 
bântuie prin cimitirele din ţara viselor de sus - pe care le lasă 
în grija vampirilor cu picioare roşii ce locuiesc în cetăţile 
moarte -, fiindcă numeroase obstacole se interpun între 
genunea lor şi Pădurea PFermecată, printre care şi 
înfricoşătoarea împărăție a gugilor. 

Gugii păroşi şi gigantici au transportat odinioară în acea 
pădure, pe ascuns, o mulţime de lespezi circulare şi au adus 
în taină jertfe stranii Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, 
Haosul Târâtor, până când, într-o noapte, una din nelegiuirile 
lor ajunse la urechile Zeilor de pe Pământ, care i-au 
surghiunit în grotele de jos. Doar o unică trapă de piatră, 
prevăzută cu un inel de fier, leagă abisul din ţara vampirilor 
de Pădurea Fermecată, şi gugii se feresc să o deschidă, de 
teama blestemului care pluteşte deasupra lor. Este de 
neconceput ca un visător din rândul muritorilor să poată 
străbate împărăţia lor, pentru a o părăsi prin acea trapă, 
fiindcă visătorii din rândul muritorilor sunt hrana lor 
preferată. De când exilul i-a obligat să-şi reducă hrana doar 
la albicioşi, acele fiinţe respingătoare ce mor de îndată ce 
sunt expuse la lumină, îşi duc viaţa în pivnițele din Zin şi sar 


sprijinindu-se pe labele dindărăt, ca nişte canguri, doar în 
legendele gugilor se mai pomeneşte despre cât de gustoasă 
este carnea acestor visători. 

De aceea, Pickman îl sfătui pe Carter să iasă din prăpastie 
fie la Sarkomand, cetatea părăsită ce se înalţă în valea de 
lângă Leng unde scări cu trepte negre brăzdate de salpetru, 
străjuite de lei înaripaţi, coboară din ţara viselor în abisurile 
inferioare, fie să se întoarcă în lumea luminii de ziuă 
străbătând un cimitir şi să reînceapă căutarea coborând din 
nou cele şaptezeci de trepte ale somnului superficial până la 
Grota Flăcării, iar apoi cele şapte sute de trepte care duc la 
Poarta Somnului Profund, spre Pădurea Fermecată. Aceste 
soluţii nu-i conveneau deloc exploratorului, întrucât nu 
cunoştea drumul care duce de la Leng la Ooth-Nargai, iar pe 
de altă parte nu voia deloc să se trezească, de teamă să nu 
uite tot ce aflase deja în visul său. Ar fi fost, într-adevăr, 
dezastruos pentru căutările sale să uite chipurile celeste şi 
auguste ale acelor marinari care vin din nord să se 
tocmească pentru onixul lor la Celephais şi care, fiind fiii 
Zeilor, puteau să-i arate calea spre nemărginirea fără viaţă şi 
spre Kadath, cetatea Marilor Strămoşi. 

După multe ezitări, vampirul consimţi să-şi călăuzească 
prietenul prin incinta împărăției gugilor. Singura şansă a lui 
Carter era să se strecoare de-a lungul acestei împărăţii 
crepusculare, clădite din turnuri de piatră cilindrice, la 
ceasul când uriaşii sătui sforăie retraşi în casele lor, şi să 
pătrundă în turnul central ce poartă semnul lui Koth, a cărui 
scară interioară conduce la acea trapă ce se deschide în 
Pădurea  Fermecată. Pickman  consimţi chiar şi să-i 
împrumute trei vampiri pentru a-l ajuta să ridice trapa, 
folosind ca levier una din pietrele de mormânt. Gugii se tem 
mai mult sau mai puţin de vampiri şi adesea îşi părăsesc în 
grabă propriile cimitire colosale atunci când îi întâlnesc 
benchetuind prin acele locuri. 

Pickman îl sfătui să se deghizeze el însuşi în vampir. 
Carter îşi rase barba, pe care o lăsase să-i crească în voie 
(vampirii nu au barbă); se tăvăli gol puşcă prin noroi, pentru 
a căpăta aspectul adecvat al pielii şi îşi strânse hainele într- 
un pachet pe care îl făcu să semene cu o bucată pe cinste, 


luată dintr-un mormânt. Ajunseră la cetatea gugilor, aflată în 
centrul împărăției acestora, furişându-se prin vizuini ce dau 
în cimitirul din vecinătatea turnului lui Koth. Trebuiau, 
totuşi, să ocolească o pivniţă imensă de lângă cimitir. 
Aceasta din urmă este, într-adevăr, intrarea în grotele din 
Zin, iar răzbunătorii albicioşi întotdeauna gata să ucidă, stau 
la pândă aici, aşteptându-i pe locuitorii abisului superior, pe 
care îi vânează şi devoră. Albicioşii încearcă să iasă atunci 
când gugii dorm, atacându-i pe gugi şi pe vampiri deopotrivă, 
întrucât sunt incapabili să facă deosebirea dintre ei. Sunt cât 
se poate de primitivi şi se devoră unii pe alţii. Gugii au postat 
o santinelă pe o platformă îngustă din pivnițele din Zin, dar 
aceasta aţipeşte adesea şi se lasă surprinsă, uneori, de câte 
un grup de albicioşi. Deşi nu pot trăi la lumină, albicioşii 
suportă totuşi ore în şir apusul cenuşiu al abisului. 

Carter se târi prin vizuini fără sfârşit, însoţit de cei trei 
vampiri care urmau să-i dea o mâna de ajutor şi care 
transportau piatra de mormânt a colonelului Neppeniah 
Derby, Obit 1719, luată din cimitirul de pe Charter Street din 
Salem. Când au ieşit la suprafaţă, în lumina asfinţitului, se 
treziră într-o pădure de monoliţi enormi, acoperiţi de licheni. 
Aceşti monoliţi, atât de înalţi încât li se putea zări capătul, 
reprezentau modestele pietre de mormânt ale gugilor. În 
dreapta orificiului prin care se strecuraseră în exterior, 
dincolo de mulţimea de proptele arcuite ce sprijineau 
monoliţii, se putea distinge un uimitor şir de turnuri rotunde, 
gigantice, ce acopereau orizontul, înălțându-se până la 
înălţimi incalculabile. Era uriaşa cetate a gugilor, cu porţi 
înalte de treizeci de picioare. Vampirii dau mereu târcoale pe 
aici, căci cadavrul unui singur gug este suficient pentru a 
hrăni o comunitate întreagă pe timp de aproape un an. De 
aceea, în pofida tuturor riscurilor, preferă să sape galerii 
până în apropierea mormintelor gugilor, decât să se 
obosească pentru a răzbate până la cele ale oamenilor. 
Carter înţelegea acum de unde proveneau osemintele 
enorme pe care le simţise adesea sub tălpi în valea Pnoth. 

In faţa lor, chiar la intrarea în cimitir, se înălța 
perpendicular un perete abrupt de stâncă, a cărui bază era 
străpunsă de o imensă cavernă blestemată. Sfatul vampirilor 


a fost să se ţină cât mai departe de aceasta, întrucât 
reprezenta intrarea în grotele infernale din Zin, în care gugii 
îi vânează prin beznă pe albicioşi. Acest avertisment se 
dovedi curând justificat, căci, în clipa când unul dintre 
vampiri începu să se târască spre turnuri, pentru a se 
asigura că nu se înşelase în legătură cu ora la care gugii îşi 
făceau siesta, o pereche de ochi roşii-gălbui străluci în 
întuneric, urmată imediat de o alta. Ivirea lor dovedea că 
gugii îşi pierduseră iarăşi santinela şi că albicioşii aveau un 
miros ascuţit. Vampirul se întoarse în vizuină şi le 
recomandă însoţitorilor săi să nu facă nici cel mai mic 
zgomot. Era preferabil să-i lase pe albicioşi să se lupte doar 
cu necazurile lor, mai ales că exista posibilitatea ca aceştia 
să se retragă curând, obosiţi de încleştarea cu santinela 
gugilor, produsă sub bolta întunecată. După un timp, ceva 
semănând cu un căluţ ţâşni în crepusculul cenuşiu şi 
aspectul acestei lighioane scârboase şi periculoase, a cărei 
înfăţişare pare atât de omenească, în ciuda absenței nasului, 
a frunţii şi a altor trăsături importante ale feţei, îl îmbolnăvi 
pe Carter. 

Alţi trei albicioşi ţâşniră, pentru a se alătura tovarăşului 
lor, şi unul din vampiri gâlgâi în şoaptă că lipsa oricărei 
cicatrici pe pielea acestora era un semn de rău augur. 
Demonstra că nu se luptaseră cu santinela gugilor, ci se 
furişaseră pur şi simplu pe lângă aceasta în timp ce ea 
dormea, astfel că forţa şi sălbăticia lor erau intacte şi puteau 
rămâne aşa până ce urmau să găsească o victimă împotriva 
căreia să le folosească. Era deosebit de neplăcut să fii obligat 
să priveşti aceste animale respingătoare şi disproporţionate, 
ce se făcură în scurtă vreme cincisprezece la număr, cum 
scurmau peste tot şi făceau salturile lor de cangur în 
crepusculul cenuşiu sfâşiat de turnurile şi monoliturile 
titanice, dar în curând fu încă mai neplăcut, când începură să 
vorbească între ei prin acea tuse slabă ce reprezintă limbajul 
albicioşilor. Oricât erau ei de oribili, tot nu puteau nici pe 
departe egala oroarea care tocmai ieşea din cavernă pe la 
spatele lor, cu o iuţeală surprinzătoare. 

Era o labă, un lăboi, de vreo două picioare şi jumătate 
lăţime, prevăzut cu nişte gheare formidabile. Îl urmă imediat 


un alt lăboi, apoi un uriaş braţ păros, de care cele două labe 
erau legate prin câte un antebraţ scurt. Doi ochi roşietici 
străluciră atunci când şi capul cât o butie a santinelei 
gugilor, trezite în cele din urmă din somn, apăru la rândul 
său. Ochii, protejaţi de două protuberanţe osoase, acoperite 
de peri lungi şi zbârliţi, ieşeau bulbucaţi din orbite cam de 
două degete, dar ceea ce făcea într-adevăr înfricoşătoare 
această figură era de fapt gura. Era o bortă doldora de coli 
galbeni, uriaşi, ce despica faţa de sus în jos, căci botul se 
deschidea vertical, ca la neoameni, în loc să se deschidă, ca 
la oameni, orizontal. 

Inainte ca nefericitul gug să poată ieşi cu totul din cavernă 
şi să se ridice în capul oaselor, arătându-şi întreaga statură 
de douăzeci de picioare, albicioşii răzbunători fură peste el. 
Carter se temu o clipă ca gugul să nu dea alarma şi să-i 
trezească astfel pe toţi semenii săi, dar un vampir îi strecură 
în şoaptă informaţia că gugii nu au voce şi comunică între ei 
prin expresia feţei. Bătălia ce urmă se dovedi, într-adevăr, 
înspăimântătoare. Cuprinşi de o furie turbată, albicioşii se 
repeziră din toate părţile asupra gugului ce se târa pe jos, 
muşcându-l şi sfârtecându-l cu râturile lor şi rănindu-l mortal 
cu copitele lor grele şi ascuţite. In tot acest timp, tuşiră 
violent, urlând atunci când gura verticală a gugului reuşea 
să-l prindă pe vreunul dintre ei, astfel încât zgomotul luptei 
ar fi sculat fără îndoială întreaga cetate, dacă santinela, 
cuprinsă de slăbiciune, n-ar fi mutat locul de desfăşurare, 
rostogolindu-se din ce în ce mai departe în adâncurile 
cavernei. Zgomotul încetă şi curând nu se mai distinse în 
întuneric decât, când şi când, ecoul câte unui sunet infernal, 
ce arăta că lupta nu se terminase încă. 

Cel mai sprinten dintre vampiri dădu atunci semnalul de 
plecare şi Carter le urmă pe cele trei creaturi săltăreţe, mai 
întâi prin pădurea de monoliţi, iar apoi de-a lungul străzilor 
întunecate şi respingătoare ale acestei cetăţi ce face să-ţi 
îngheţe inima în piept şi ale cărei turnuri ciclopice de piatră, 
de formă cilindrică, se întind cât vezi cu ochii. Înaintau tiptil 
pe pavajul din bucăţi grosolane de stâncă, dezgustaţi de 
îngrozitoarele sforăituri ce răsunau din spatele uriaşelor 
porţi negre, sforăituri ce dovedeau somnul adânc şi fără de 


griji în care erau cufundaţi gugii. Grăbiră pasul, temându-se 
că se apropia sfârşitul siestei dar, chiar şi în acest ritm, 
călătoria se dovedi a fi destul de lungă, căci în acest oraş al 
uriaşilor dimensiunile şi distanţele sunt proiectate la scară 
foarte mare. Sfârşiră totuşi prin a ajunge într-un fel de spaţiu 
deschis ce se întindea în faţa unui turn încă mai impunător 
decât toate celelalte. Deasupra porţii colosale a acestuia era 
fixat un simbol monstruos, sculptat în basorelief, ce te făcea 
să te cutremuri de groază, chiar dacă îi cunoşteai 
semnificaţia. Era vorba de turnul central şi de semnul lui 
Koth, iar treptele enorme de piatră, pe care abia le puteau 
distinge în penumbra din interior, erau începutul scării 
uriaşe ce duce spre regiunea superioară a viselor, în Pădurea 
Fermecată. 

Incepură atunci un urcuş fără sfârşit prin bezna de smoală, 
urcuş aproape imposibil din cauza dimensiunilor 
monstruoase ale treptelor construite de gugi, care aveau mai 
mult de un yard înălţime. Carter nu reuşi să le numere exact, 
căci nu după multă vreme se simţi atât de istovit, încât 
vampirii - care păreau a nu şti ce este oboseala - se văzură 
nevoiţi să îl ajute. De-a lungul interminabilului urcuş 
încercară să uite de pericolul de a fi descoperiţi şi urmăriţi, 
întrucât deşi nici un gug nu îndrăzneşte să treacă de poarta 
de piatră ce dă în pădure, nimic nu-i împiedică însă să intre 
în turn şi să urce scara, şi se întâmplă adesea ca albicioşii ce 
se refugiază acolo să fie urmăriţi până în vârful turnului. 

Auzul gugilor este atât de fin, încât simplul lipăit al 
picioarelor desculţe ale căţărătorilor putea fi auzit atunci 
când întreaga cetate urma să se trezească din somn. 
Uriaşilor iuți şi deprinşi să se mişte în întuneric, de când îi 
vânează pe albicioşi în grotele etern cufundate în beznă din 
Zin, le trebuia, desigur, puţin timp pentru a-şi ajunge prada 
din urmă pe această scară gigantică, pe care acele gângănii 
ce încercau să fugă de ei se căţărau atât de încet şi anevoios. 
Era de-a dreptul descurajator să te gândeşti că goana tăcută 
a urmăritorilor nu putea fi auzită, şi că în orice clipă gugii 
puteau năvăli, pe neaşteptate, peste ei prin întuneric. Nu 
puteau conta pe teama tradiţională pe care o au gugii faţă de 
vampiri, fiindcă în acele locuri stranii aveau toate atuurile de 


partea lor. Nu trebuia să piardă din vedere, de asemenea, 
nici posibilitatea de a întâlni şi pe albicioşii sălbatici şi 
neauziţi, ce obişnuiau să se strecoare în turn în timpul 
somnului gugilor. Dacă somnul gugilor ar fi continuat 
suficient de mult timp şi albicioşii s-ar fi întors curând după 
lupta din cavernă, mirosul căţărătorilor putea fi lesne 
adulmecat de aceste creaturi respingătoare şi ostile. In orice 
caz, era preferabil să lupţi cu ele, decât să fii mâncat de un 
gug. 

La capătul unui urcuş ce ținuse parcă o veşnicie, o tuse 
slabă se auzi undeva în întuneric, deasupra capetelor lor, şi 
situaţia luă o întorsătură neaşteptată şi gravă. Era limpede 
că unul sau mai mulţi albicioşi pătrunseseră în turn, înaintea 
sosirii lui Carter şi a ghizilor săi şi era la fel de limpede că 
primejdia era aproape şi pândea în întuneric. Işi ţinură 
respiraţia preţ de o secundă, apoi căpetenia vampirilor îl 
aşeză pe Carter lipit de perete şi îşi rândui cât putu de bine 
tovarăşii în formaţie de luptă, ţinând piatra de mormânt 
ridicată deasupra capetelor, gata să o abată într-o lovitură 
zdrobitoare asupra duşmanului, de îndată ce acesta urma să 
apară. Vampirii sunt nictalopi, aşa că lupta nu era dinainte 
pierdută, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Randolph ar fi fost 
singur. O pocnitură de copită dădu de veste o clipă mai 
târziu că cel puţin una dintre lighioane cobora pe scară. 
Vampirii ce ţineau lespedea îşi pregătiră cât putură mai bine 
arma improvizată, pentru a încerca o lovitură disperată. Doi 
ochi roşii-gălbui străluceau acum şi, mai puternică decât 
pocnetul copitelor, se auzea respiraţia albiciosului. Atunci 
când acesta din urmă sări pe treapta ce se afla chiar sub 
vampiri, aceştia abătură asupra lui vechea lespede de 
mormânt, cu o forţă atât de mare, încât nu se auzi decât un 
şuierat, urmat de o izbitură, după care victima se prăbuşi, 
transformată într-o pată hidoasă. Se părea că nu mai erau şi 
alţi albicioşi prin preajmă, aşa că după ce ciuliră urechile o 
clipă, vampirii îl bătură pe umăr pe Carter, dându-i semnalul 
că-şi putea relua urcuşul. Fură obligaţi să-l ajute în 
continuare, cu toate că părăsea bucuros acel loc al 
măcelului, în care cadavrul albiciosului zăcea ascuns de 
întuneric. 


În cele din urmă, vampirii îl lăsară jos pe Carter care, 
pipăind în jurul său, îşi dădu seama că ajunseseră în sfârşit la 
marea trapă de piatră. Nici nu se punea problema să 
răstoarne o lespede atât de masivă. Vampirii sperau însă să o 
poată ridica măcar atât cât să poată strecura în deschizătură 
piatra de mormânt care, manevrată ca un levier, putea să 
lărgească deschiderea suficient de mult încât Carter să se 
poată strecura prin ea. In privinţa lor, hotărâseră să se 
întoarcă pe unde veniseră, coborând scara şi străbătând din 
nou oraşul gugilor, prin care le era uşor să se strecoare, în 
timp ce drumul de la suprafaţă până la Sarkomand şi la 
poarta ce duce la prăpastie le era necunoscut. 

Cei trei vampiri se opintiră cu o forţă extraordinară, iar 
Carter îi ajută la rândul său, cât îl ţinură puterile. Vampirii 
stabiliseră că trebuiau să apese pe acea porţiune a trapei ce 
se afla în apropiere de capătul scării, şi făcură acest lucru cu 
toată forţa muşchilor lor hrăniţi în mod mârşav cu hoituri. 
După câteva clipe, apăru o geană de lumină şi Carter, căruia 
i se încredinţase această sarcină, strecură unul din capetele 
pietrei de mormânt prin crăpătură. Apăsară apoi cu toţii, cu 
putere, pe levierul improvizat, dar, cu tot efortul lor, nu 
reuşiră prea mare lucru şi, desigur, de fiecare dată când nu 
reuşeau să răsucească lespedea pentru a menţine trapa 
întredeschisă, trebuiau să revină la poziţia iniţială. 

Un sunet slab ce se înălţă de sub ei, de pe trepte, îi aduse 
în pragul disperării. Nu era decât zgomotul cadavrului 
albiciosului, ce se rostogolea pe scări, lovind treptele cu 
copitele sale, dar nici una din cauzele posibile ale acestei 
căderi nu era de natură să-i liniştească. Cunoscând iuţeala în 
mişcări a gugilor, vampirii se înhămară din nou la treabă, cu 
înverşunare, şi cât ai clipi reuşiră să ridice trapa suficient de 
mult pentru ca Randolph să se poată strecura prin ea. 
Vampirii îl ajutară pe Carter să iasă, cocoţându-l pe umerii 
lor cauciucaţi şi potrivindu-i picioarele în treptele scobite în 
perete, în timp ce el însuşi se agăța de solul binecuvântat al 
ţării de sus a viselor. O clipă mai târziu, vampirii ţâşniră şi ei 
la suprafaţă, traseră afară piatra de mormânt şi închiseră 
astfel trapa, chiar în momentul în care sub ei devenise 
perceptibil zgomotul unei respiraţii. De teama de a nu stârni 


mânia zeilor, nici un gug nu ar fi îndrăznit să ridice trapa, 
aşa că Randolph se lăsă să cadă la pământ, copleşit de o 
uşurare şi o bucurie deosebit de intense, întinzându-se 
liniştit peste ciupercile obscene ce se îndeseau în Pădurea 
Fermecată, în timp ce călăuzele sale se tolăneau în 
apropiere, adoptând poziţia de odihnă specifică vampirilor. 

Această Pădure Fermecată, vrăjită, pe care o străbătuse cu 
atât de mult timp în urmă, era o adevărată grădină a 
plăcerilor în comparaţie cu genunile pe care le lăsase, în 
sfârşit, în urma lui. Nici o fiinţă vie nu se găsea în preajmă, 
căci zoogii se ţin departe de poarta misterioasă. Carter 
începu să discute cu vampirii despre călătoria care-i aştepta. 
Acum, ei nu mai îndrăzneau să se întoarcă prin turnul 
gugilor, dar nici drumul prin lumea de la lumina zilei nu-i 
atrăgea, după ce aflară că era necesar să treacă prin Grota 
Flăcării, aflată în stăpânirea preoţilor din Nasht şi Kaman- 
Thah, aşa că sfârşiră prin a se hotări să o ia prin Sarkomand 
şi a sa poartă a abisului, deşi drumul le era complet 
necunoscut. Carter le aminti că cetatea Sarkomand se află 
într-o vale apropiată de Leng, menţionându-le că întâlnise la 
Dylath-Leen un bătrân negustor sinistru, despre care se 
zvonea că făcea negoţ cu Leng şi care deci i-ar fi putut 
conduce până acolo. Îi sfătuia, de aceea, să meargă până la 
Dylath-Leen, străbătând şesul neted până la Nir, iar apoi să o 
ia pe firul râului Skai, până la vărsarea acestuia în mare. 
Vampirii hotărâră să pornească imediat la drum, fără a mai 
pierde timpul, căci se lăsase deja întunericul, prevestind o 
noapte de smoală, propice călătoriei lor. Carter strânse 
labele acestor animale monstruoase, le mulţumi pentru 
ajutorul acordat şi transmise complimente bestiei care 
odinioară se numise Richard Pickman. Nu se putu, totuşi, 
împiedica să nu suspine uşurat atunci când îi văzu în sfârşit 
plecaţi, căci un vampir rămâne un vampir şi este pentru om, 
în cel mai bun caz, un însoțitor dezagreabil. Carter porni 
apoi în căutarea unui iaz din pădure, pentru a se spăla de 
noroiul infernal, se îmbrăcă apoi în hainele sale de care 
avusese grijă de-a lungul întregii sale călătorii. 

Era noapte de acum în această pădure de temut, cu arbori 
monstruoşi dar, datorită fosforescenţei ciupercilor, putea 


umbla prin ea ca în plină zi. Carter o luă pe drumul spre 
Celephais, în Ooth-Nargai, trecând peste colinele tanariene 
şi, în timp ce îşi vedea de drum, se gândi la zebra pe care, cu 
o veşnicie în urmă, o lăsase priponită de un copac calcinat 
acolo sus, pe Ngranek, în inima îndepărtatei insule Oriab, şi 
se întrebă dacă vreun culegător de lavă nu dăduse, totuşi, 
peste ea, pentru a o dezlega şi a o hrăni. Se mai întrebă, de 
asemenea, dacă va mai ajunge vreodată la Baharna, pentru a 
plăti zebra care fusese omorâtă pe locul vechilor mine de pe 
malul Yathului şi dacă bătrânul cârciumar îşi va mai aduce 
aminte de el. Acestea erau gândurile care îi treceau prin 
minte, odată ajuns din nou în ţara de sus a viselor. 

Un zgomot venit dintr-un copac scorburos îl făcu să se 
oprească din drum. Ocolise marele cerc de piatră, căci, cel 
puţin pentru moment, nu avea de gând să se întindă la 
poveşti cu zoogii. Straniile vibrații care făceau să freamete 
copacul monstruos îl înştiinţară că pe undeva, prin 
apropiere, se ţinea un sfat important. Apropiindu-se ceva mai 
mult, surprinse crâmpeie dintr-o discuţie animată şi îşi dădu 
imediat seama că subiectul acesteia era de cel mai înalt 
interes pentru el, căci adunarea supremă a zoogilor era 
antrenată în dezbaterea eventualităţii unui război împotriva 
pisicilor. Totul pornise de la dispariţia acelui grup de zoogi 
care-l urmăriseră pe Carter, târându-se în urma lui până la 
Ulthar, pe care pisicile îi pedepsiseră pentru intenţiile lor nu 
tocmai oneste. Afacerea rămăsese în umbră multă vreme, 
dar, în prezent, sau cel puţin în cursul acelei luni, trupele de 
zoogi erau pregătite să nimicească tot neamul felinelor, 
printr-o serie de atacuri prin surprindere, ce urmau să le 
permită să captureze pisicile, una câte una sau în grup, 
înainte ca acestea să-şi dea seama ce se întâmpla cu ele şi 
fără a le lăsa miriadelor de mâţe din Ulthar nici cel mai mic 
răgaz pentru a se mobiliza şi organiza. Acesta era planul 
zoogilor, şi Carter hotări că era de datoria lui să îl dejoace, 
înainte de a-şi continua faimoasa sa căutare. 

Randolph Carter se furişă, deci, hoţeşte până la liziera 
pădurii şi lansă în noapte, peste câmpia luminată de stele, 
strigatul de chemare al pisicilor. O pisică bătrână, dintr-o 
fermă din preajmă, preluă legătura şi transmise mai departe 


semnalul de alarmă peste şesurile unduitoare, până la 
luptători: cei mari, cei mici, cei negri, cei cenuşii, cei tigraţi, 
cei albi şi cei roşcaţi. 

Ecoul purtă semnalul până la Ulthar, de-a lungul Nirului, 
dincolo de Skai. Numeroasele pisici din oraş răspunseră în 
cor, şi se înşirară în formaţie de marş. Din fericire, Luna nu 
se înălţase încă, aşa că pisicile se aflau încă pe Pământ. 
Sărind sprintene şi fără zgomot din fiecare casă, de pe 
fiecare acoperiş, se revărsară ca o mare furioasă pe câmpie 
şi ajunseră la lizieră. Carter se găsea acolo, pentru a le 
întâmpina. Imaginea pisicilor, a siluetelor lor frumoase şi 
sănătoase, îi bucură ochii, după tot ce îndurase în abis. Se 
simţi fericit să-l revadă pe vechiul său prieten şi salvator, ce 
mergea în fruntea detaşamentului din Ulthar, purtând o 
curea lată de comandant petrecută în jurul gâtului lucios şi 
având mustăţile zbârlite cu un aspect războinic. Nu mai puţin 
bucuros se simţi când dădu cu ochii de un pisoi tânăr şi 
ştrengar, sublocotenent în acest detaşament, care se dovedi 
a fi nimeni altul decât micul pisoiaş pe care îl ospătase cu o 
farfurioară de smântână groasă în acea dimineaţă, demult 
trecută. Acesta era acum un motan musculos, ce promitea 
multe şi începu să toarcă de mulţumire atunci când strânse 
mâna prietenului său. Bunicul său declară că se descurca de 
minune în armată şi că, după o nouă campanie, se aştepta să 
fie ridicat la gradul de căpitan. 

Carter le expuse atunci pe scurt pericolul ce ameninţa 
poporul pisicilor şi primi mulţumiri din toate părţile, 
exprimate prin torsături profunde. Sfătuindu-se cu generalii, 
pregăti un plan de acţiune ce prevedea declanşarea unei 
ofensive imediate asupra consiliului zoogilor şi asupra 
aşezărilor cunoscute ale acestora. În felul acesta, era posibil 
să devanseze atacurile lor surpriză şi să-i oblige să accepte 
tratativele, înainte de a-şi putea mobiliza trupele de invazie. 
Odată luată această hotărâre, fără a mai pierde nici o clipă, 
imensa maree de pisici inundă Pădurea Fermecată, 
încercuind copacul de consiliu şi uriaşul cerc de piatră. 
Vibraţiile se înălţară într-un cor al panicii atunci când 
inamicul dădu cu ochii de noii sosiți şi zoogii maronii, 
indiscreţi şi alunecoşi nu opuseră decât o slabă rezistenţă. Işi 


dădură rapid seama că erau deja învinşi, aşa că setea lor de 
răzbunare cedă curând locul dorinţei de a-şi salva pielea. 

O parte dintre pisici făcură cerc în jurul zoogilor capturați 
şi celelalte pisici îi mânară pe prizonieri undeva în pădure, 
forţându-i să treacă printre rândurile lor strânse, ce le lăsau 
o trecere îngustă. Se încheie un tratat de pace, Carter 
servind drept interpret. Acesta stipula ca zoogii să-şi 
păstreze independenţa, cu condiţia de a plăti pisicilor un 
tribut substanţial constând în cocoşi de pădure, prepeliţe şi 
fazani din părţile mai puţin vrăjite ale pădurii lor. 
Doisprezece zoogi tineri, de viţă nobilă, au fost luaţi ostatici, 
pentru a fi ţinuţi în templul pisicilor din Ulthar, şi 
învingătorii lăsară să se înţeleagă ca orice dispariţie a 
pisicilor în zona de frontieră a țarii zoogilor urma să atragă 
după sine consecinţe dezastruoase pentru ţara lor. Odată 
aceste lucruri puse la punct, mâţele rupseră rândurile şi le 
îngăduiră zoogilor să revină, unul câte unul, la domiciliile lor, 
aruncând în urma priviri arţăgoase. 

Bătrânul general îi oferi atunci lui Carter o escortă pentru 
a traversa pădurea până la frontieră, apreciind ca zoogii îi 
cam purtau sâmbetele în urma dejucării planurilor lor 
războinice. Carter acceptă cu recunoştinţă această 
propunere generoasă, nu numai din cauza siguranţei pe care 
i-o asigura, ci mai ales pentru că, pur şi simplu, adora 
compania graţioasă a pisicilor. Aşa că străbătu plin de 
demnitate Pădurea Fermecată, în care arbori titanici se 
înălţau în lumina ciupercilor fosforescente, în mijlocul unui 
regiment agreabil şi plin de veselie, într-o atmosferă destinsă 
datorată deznodământului fericit al bătăliei, discutând cu 
bătrânul general şi cu nepotul acestuia despre căutările sale, 
în timp ce restul trupei se consacra unor salturi fantastice 
sau vâna frunzele moarte, pe care vântul le împrăştia peste 
ciupercile de pe acel sol străvechi. Bătrânul motan îi 
mărturisi că auzise de multe ori vorbindu-se despre Kadath, 
cetatea necunoscută ce se înalţă la marginea nemărginirii 
fără viaţă, dar că nu ştia unde se află aceasta. În privinţa 
miraculoasei cetăţi a  asfinţitului, nu auzise niciodată 
pomenindu-se de numele ei, dar se declara fericit să-i 


împărtăşească ulterior lui Carter tot ce urma să afle în 
legătură cu acest subiect. 

li încredinţă lui Carter câteva parole de mare valoare, ce-i 
puteau servi în relaţiile cu pisicile din ţara viselor, şi îl 
recomandă în mod special bătrânei căpetenii a pisicilor din 
Celephais, oraşul spre care se îndrepta acum. Acest motan 
bătrân, pe care Carter îl cunoştea oarecum, era un maltez 
respectabil, iar protecţia sa putea să influenţeze în mod 
hotărâtor orice eventuale tranzacţii pe care ar fi putut fi 
nevoit să le încheie. Mijeau zorile când ajunseră la liziera 
pădurii şi Carter îşi luă, mâhnit, rămas bun de la prietenii 
săi. Tânărul sublocotenent pe care îl cunoscuse odinioară ca 
pisoiaş, l-ar fi urmat, dacă bătrânul general nu i-ar fi interzis- 
o pe un ton categoric. Severul patriarh insistă asupra 
faptului că datoria sa era să rămână alături de armată şi de 
trib. Carter o porni, deci, singur prin şesurile aurii, învăluite 
de taine, ce se întindeau de-a lungul râului ce curgea printre 
sălcii, în timp ce pisicile se întoarseră în pădure. 

Carter cunoştea bine această regiune a buopathilor, 
situată între Pădurea Fermecată şi Marea Cereneriană şi, de 
aceea, păşea vesel şi fără grijă pe malul melodiosului 
Ukranos, care-i îndruma paşii. Soarele urcă mai sus 
deasupra încântătorului ţinut acoperit de boscheţi şi de iarbă 
şi trezi la viaţă culorile miilor de flori, ce scânteiau pe 
dealurile ce păreau presărate cu stele. O ceaţă uşoară şi 
binecuvântată învăluia aceste meleaguri, unde soarele este 
mai strălucitor decât oriunde şi unde zumzăitul albinelor şi 
cântul păsărelelor compun o muzică a primăverii eterne. 
Oamenii consideră aceste locuri ca pe un tărâm fermecat, 
unde se simt mai uimiţi şi mai fericiţi decât oriunde în lume. 

Spre amiază, Carter ajunse în apropierea podişului de jasp 
Kiran, ce coboară într-o pantă blândă până pe malul râului şi 
care adăposteşte acel templu al frumuseţii la care, o dată pe 
an, vine într-un baldachin de aur, din îndepărtata sa 
împărăție de pe ţărmul mării crepusculare, regele Ilek- 
Vadului, pentru a se ruga zeului protector al fluviului 
Ukranos care, pe vremea când era tânăr şi locuia pe malul 
său, îi apăruse şi îi cântase un cântec. Acest templu este 
construit în întregime din jasp şi acoperă suprafaţa de un 


acru de teren cu curtea sa, cu pereţii săi, cu cele şapte 
turnuri ascuţite şi cu sanctuarul în care, prin canale ascunse, 
se strecoară fluviul şi unde noaptea zeul cântă încetişor. 
Adesea, când străluceşte deasupra acestei curţi, acestui 
podiş şi acestor turnuri, Luna aude o muzică stranie, dar 
numai regele Ilek-Vadului ar putea preciza dacă e vorba de 
cântecul zeului sau cel al preoţilor magi, căci doar el a 
pătruns în templu şi i-a văzut pe preoţi. Când Carter, 
mergând pe sub soarele fermecat, ajunse în preajma sa, 
templul fin sculptat tăcea, toropit de arşiţă, şi se auzea doar 
murmurul curenților subterani, acompaniat de zumzetul 
albinelor şi de ciripitul păsărilor. 

Pelerinul hoinări toată după-amiaza pe pajiştile parfumate 
ce se întind la adăpostul încântătoarelor coline de pe malul 
apei, acoperite de mici ferme liniştite cu acoperişul de paie 
ori de sanctuare dedicate unor zeități binevoitoare, sculptate 
în jasp sau crisoberil. Ba mergea pe malul Ukranosului, 
fluierând după câte un peşte irizat ce se lăsa purtat de 
curenţii de cristal, ba se  odihnea printre joncile 
fremătătoare, contemplând uriaşa pădure întunecată de pe 
malul opus, ai cărei copaci ajungeau până la marginea apei. 
În cursul primelor sale vise, văzuse buopathi cu mers greoi, 
ieşind timizi din pădure pentru a se adăpa, dar acum nu 
zărea nici unul. O dată, se opri pentru a privi cum un peşte 
carnivor înşfăca o pasăre pescar, pe care o atrăsese la mal 
făcând să strălucească în soare solzii săi ispititori; peştele 
înhăţă ciocul păsării cu gura sa enormă, exact în clipa când 
vânătorul înaripat se năpustea pentru a-l înghiţi. 

Seara, se căţără pe un muncel acoperit de iarbă şi văzu 
miile de spire aurite ale Thranului, incendiate de soarele la 
asfinţit. Neînchipuit de înalte sunt zidurile de alabastru ale 
acestei extraordinare cetăţi, ziduri subţiate spre vârf şi 
construite dintr-o singură bucată de piatră, cu un meşteşug 
necunoscut oamenilor, mai vechi decât memoria. Oricât de 
înalte ar fi zidurile, cele o sută de porţi şi două sute de 
turnulețe, turlele interioare, cu totul albe sub spirele aurite, 
sunt încă mai înalte, astfel încât oamenii de la şes le văd 
ridicându-se până la cer şi uneori vârfurile lor ascuţite se 
agaţă de pulpana norilor sau a aburilor, iar uneori sunt 


înconjurate de o pâclă joasă ce scânteiază deasupra aburilor 
ce plutesc în jurul lor. Acolo unde porţile cetăţii Thran se 
deschid înspre râu, se găsesc cheiurile uriaşe de marmură şi 
galioanele de lemn de cedru şi de oleandru înmiresmat, ce se 
leagănă ancorate la mal, în timp ce misterioşi marinari 
bărboşi stau aşezaţi pe lăzile şi baloturile acoperite cu 
hieroglife de pe meleaguri îndepărtate. Dincolo de ziduri, se 
întinde câmpia, împărăţia fermelor: mici căsuțe albe, ce 
visează între dealuri şi drumeaguri înguste ce trec peste o 
mulţime de mici poduri de piatră, presărate grațios peste 
râuleţe şi grădini. 

Seara, Carter cobori de-a lungul acestor ţinuturi pline de 
verdeață şi văzu lumina asfinţitului plutind peste râu, până 
deasupra miraculoaselor spire aurite ale cetăţii Thran. 
Ajunse la poarta de sud a oraşului chiar la căderea nopţii şi, 
oprit de o santinelă îmbrăcată într-o robă de culoare roşie, 
trebui să povestească trei vise de necrezut, pentru a dovedi 
că este un visător autentic şi a i se permite să urce pe 
străduţele secrete şi abrupte ale Thranului, să întârzie în 
bazarele unde se vând mărfurile aduse de galerele 
împodobite. Pătrunse aşadar în acest oraş indescriptibil, 
străbătu mai întâi zidul atât de gros, încât poarta seamănă cu 
un tunel, apoi o luă, în continuare, pe străzile cetăţii, cotite şi 
întortocheate, ce şerpuiesc printre turnurile înălțate până la 
cer. Luminile străluceau la ferestrele acoperite de grilaje, 
dând în balconaşe sculptate, iar din curţile interioare în care 
gângureau fântâni de marmură, răzbăteau până la el sunete 
timide de lăută şi de fluier câmpenesc. Carter cunoştea 
drumul, aşa că o luă în jos pe străzi întunecate, până la malul 
râului, unde îi regăsi într-o tavernă marinărească pe 
căpitanii de corăbii şi pe mateloţii pe care îi cunoscuse în 
miriadele de alte vise. Acolo îşi plăti călătoria spre Celephais 
pe un mare galion verde şi poposi peste noapte în această 
tavernă, după ce conversă pe un ton grav cu venerabilul 
cotoi ce moţăia în faţa focului aprins într-un cămin uriaş, 
visând la bătălii de demult şi la zeități uitate. 

Dimineaţa, Carter urcă la bordul galionului ce naviga spre 
Celephais şi se aşeză la provă, în timp ce se desfăceau 
parâmele şi începea lunga călătorie pe Marea Cereneriană. 


Mai multe leghe, priveliştea rămase neschimbată, țărmurile 
fiind asemănătoare cu cele de la poalele oraşului Thran. Din 
când în când, câte un templu cu o formă curioasă se înălța în 
dreapta, în vârful colinelor îndepărtate, ori se ivea câte un 
sat moţăind pe mal, cu acoperişurile sale roşii şi cu 
năvoadele întinse la uscat. Preocupat de căutările sale, 
Carter îi descusu cu de-amănuntul pe toţi marinarii de pe vas 
în legătură cu oamenii pe care aceştia îi cunoscuseră în 
tavernele din Celephais şi îi întrebă care erau numele şi 
obiceiurile acelor fiinţe ciudate, cu ochii mari în care 
strălucea o flacără potolită, cu lobii urechilor alungiţi, cu nări 
subţiri şi cu bărbii ascuţite, care veneau dinspre nord pe 
corăbiile lor posomorâte şi îşi schimbau onixul pe jad 
sculptat, filşi de aur şi păsări roşii. Mateloţii nu ştiau prea 
mare lucru despre aceşti oameni, în afara faptului că erau 
scumpi la vorbă şi că semănau în jurul lor un soi de spaimă 
amestecată cu admiraţie. 

Indepărtata lor ţară se numea Ingquanok şi rari erau cei ce 
voiau să meargă acolo, fiindcă era un ţinut rece şi 
crepuscular, despre care se spunea că întinde până în 
vecinătatea dezgustătorului Leng. Munţi de netrecut se 
înălţau în partea unde se zicea că s-ar fi aflat Leng, astfel 
încât nimeni n-ar fi putut jura cu mâna pe inimă că acel 
platou îngrozitor, cu oribilele sale aşezări de piatră şi acea 
mănăstire despre care este mai bine să nu pomeneşti, se 
găsea într-adevăr acolo, sau era vorba doar de un zvon 
născut din acea teamă pe care oamenii sperioşi o încercau 
noaptea, atunci când formidabila barieră stâncoasă se profila 
pe cerul pe care se înălța Luna. Marinarii nu aveau nici o 
idee despre alte graniţe ale îndepărtatei Inquanok şi nici nu 
auziseră vreodată vorbindu-se despre nemărginirea fără 
viaţă ori despre Kadath, cetatea necunoscută, cu excepţia 
unor vagi şi incerte aluzii. Nu ştiau nimic despre miraculoasa 
cetate a soarelui apune pe care o căuta Carter, astfel încât 
călătorul renunţă să-i mai întrebe, aşteptând clipa în care 
urma să se poată adresa direct acelor oameni ciudaţi veniţi 
din friguroasa şi crepusculara Inquanok descendenţii zeilor 
ce şi-au săpat chipul în piatră, pe piscul Ngranek. 


La ceas târziu, galionul ajunse la acele meandre ce 
şerpuiesc prin jungla parfumată a Kledului. Carter ar fi dorit 
să debarce, pentru că în aceste hăţişuri tropicale dorm, 
intacte şi solitare, miraculoasele palate de fildeş în care au 
locuit odinioară fabuloşii monarhi ai unei ţări al cărei nume 
s-a pierdut în negura vremii. Farmecele Celor Străvechi 
apără aceste palate de colții ascuţiţi ai timpului, căci este 
scris că într-o bună zi va fi din nou nevoie de ele. Caravanele 
de elefanţi le privesc de departe şi nimeni nu cutează să se 
apropie de ele, de teama celor ce le veghează. Corabia îşi 
continuă drumul şi penumbra pădurii acceleră sfârşitul zilei. 
Primele stele clipeau deja, răspunzând primelor focuri zglobii 
de pe țărm, în timp ce jungla dispărea în urmă, nelăsând ca 
amintire a prezenţei sale decât parfumul său inconfundabil. 
Toată noaptea, galionul rătăci deasupra unor mistere din 
vremuri apuse, nevăzute şi de nebănuit. Omul de veghe 
semnală apariţia pe coline a unor focuri, iar căpitanul îl 
sfătui să nu le privească prea îndeaproape, căci nu se putea 
şti exact cine sau ce le aprinsese. 

Dimineaţa, râul se lărgise considerabil şi Carter, zărind 
deja casele construite pe mal, îşi dădu seama că se apropiau 
deja de marele port comercial la Marea Cereneriană, 
Hlanith. Zidurile acestui oraş erau făcute din granit aspru, 
prelucrat grosier, iar casele, deosebit de ascuţite în partea 
de sus, erau din ipsos scânteietor. Dintre toate popoarele din 
ţara viselor, locuitorii din Hlanith sunt cei mai asemănători 
cu oamenii din lumea de la lumina zilei, de aceea oraşul nu 
se bucură de prea mulţi vizitatori, cu excepţia celor 
interesaţi de schimbul de mărfuri, căci măiestria deosebită a 
artizanilor din partea locului este deosebit de apreciată. 
Galionul acostă la cheiul portului Hlanith, făcut din lemn de 
stejar, şi căpitanul porni să negustorească prin taverne. 
Carter cobori pe pământ şi iscodi cu curiozitate străzile 
brăzdate de urme de roţi, pe care căruţe trase de boi îşi 
croiau, târâş-grăpiş, drumul, în timp ce negustorii umpleau 
aerul fierbinte de strigăte ascuţite, lăudându-şi marfa din 
bazare. Tavernele din port erau foarte aproape de chei, pe 
străzi pavate pe care spuma marilor maree lăsase urme de 
sare. Păreau extrem de vechi, având plafoanele joase, negre 


şi lucioase şi pereţii acoperiţi de tapete cu modele demult 
demodate. Bătrânii marinari evocau adesea aici porturi 
îndepărtate şi povesteau de asemenea vrute şi nevrute 
despre misterioşii locuitori ai crepuscularei Inquanok, dar 
Carter nu află de la ei nimic în plus faţă de ce aflase deja de 
la marinarii de pe galion. După îndelungate operaţiuni de 
descărcare şi încărcare, corabia ridică în cele din urmă 
ancora, la asfinţit, şi zidurile înalte şi acoperişurile 
triunghiulare ale Hlanithului începură să se micşoreze în 
urma lor, în timp ce ultimele raze ale soarelui le acopereau 
cu aurul unei frumuseți miraculoase, superioare celei pe care 
le-o dăduseră oamenii. 

Două zile şi două nopţi rătăci galionul pe Marea 
Cereneriană, întâlnind pe drum un singur vas şi fără ca 
pământul să se arate la orizont. Doar a doua zi, la asfintit, 
văzură apărând în faţa lor piscul înzăpezit Aran şi tisa adusă 
din Japonia legănându-se pe pantele sale domoale. Carter îşi 
dădu seama că ajunseseră în ţinutul Ooth-Nargai şi al 
splendidei cetăţi Celephais. Avură, curând, în faţa ochilor 
minaretele scânteietoare ale acestui oraş fabulos, pereţii de 
marmură veşnic strălucitori, statuile de bronz şi marele pod 
de piatră, sub care fluviul Naraxa se contopea cu marea. 
Zăriră apoi încântătoarele coline verzi ce se înalţă în spatele 
oraşului, boschetele, grădinile de asfodele, micile sanctuare, 
fermele şi, departe în zare, lanţul purpuriu al munţilor din 
Tanaria, plin de forţă şi încărcat de vrajă, în spatele căruia 
şerpuiesc drumurile interzise spre lumea de la lumina zilei şi 
spre alte regiuni ale lumii visului. 

Portul era plin de galioane pictate, unele venind din 
Serania, marmoreana cetate a norilor, ce se înalţă dincolo de 
punctul unde marea întâlneşte cerul, altele veneau din 
regiuni mai pământene ale lumii visului. Omul de la cârmă îşi 
croi drum printre ele, până la cheiul cu miros de mirodenii, 
lângă care galionul se opri, învăluit în beznă, în timp ce 
milioanele de lumini ale oraşului începeau să scânteieze în 
apă. Veşnic tânără pare a fi această cetate a visului, căci 
asupra ei timpul nu are nici o putere, nici de a o nimici, nici 
de a o măcina. Zidurile sale sunt de-a pururi de peruzea de 
Nath-Horthath şi cei douăzeci şi patru de preoţi încoronați 


cu orhidee sunt aceiaşi care au construit-o cu zece mii de ani 
în urmă. 

Bronzul uriaşelor porţi este la fel de strălucitor ca la 
început, iar străzile de onix nu se tocesc şi nu se crapă. 
Uriaşele statui de bronz înălțate pe ziduri privesc cum trec 
neguţătorii şi conducătorii de cămile mai bătrâni decât 
legendele, ce totuşi nu au nici măcar un fir alb în bărbile lor 
sălbatice. 

Carter nu porni imediat în căutarea templului, palatului 
sau citadelei, ci ramase în apropierea malului marii, 
amestecându-se printre negustori şi marinari. Când se făcu 
prea târziu pentru a afla noi ştiri şi povestiri, porni să caute o 
tavernă veche, pe care o cunoştea de mult şi se odihni acolo, 
visându-i pe zei şi cetatea necunoscută Kadath. Apoi, veni de- 
a lungul cheiurilor, în căutarea misterioşilor mateloţi din 
Inquanok, dar află că în acel moment nu se găsea în port nici 
unul dintre aceştia, galionul lor fiind aşteptat să sosească 
doar după două săptămâni bune. Întâlni, totuşi, un marinar 
thorabonian, ce fusese în Inquanok şi lucrase în carierele de 
onix ale acestei țari crepusculare. Acest om îl încredinţă că 
în mod cert în partea de nord a ţării există o trecătoare pe 
care toată lumea părea să o ocolească cu teamă. 
Thorabonianul credea ca deşertul situat în nordul 
Ingquanokului înconjura cel mai înalt lanţ de piscuri 
inaccesibile, comunicând astfel cu oribilul platou Leng, 
acesta fiind motivul pentru care oamenii se fereau de zona 
respectivă. Admise, totuşi, că existau şi poveşti neclare ce 
menţionau prezenţe infernale şi santinele fără număr ce s-ar 
fi aflat acolo. El nu avea de unde să ştie dacă acolo se găsea 
sau nu fabuloasa nemărginire unde se înalţă Kadath, cetatea 
necunoscută, dar i se părea neverosimil ca acele prezenţe şi 
santinele, dacă existau cu adevărat, să fi fost plasate acolo 
fără un motiv precis. 

În ziua următoare, Carter urcă pe Strada Stâlpilor, până la 
templul de peruzea, şi se întreţinu cu Marele Preot. Deşi cei 
din Celephais se închină mai ales lui Nath-Horthath, totuşi 
toţi Marii Strămoşi sunt pomeniţi în rugăciunile zilnice, aşa 
că preotul îi cunoştea destul de bine. Aşa cum făcuse 
odinioară şi Atal din Ulthar, preotul îi recomandă pe un ton 


categoric să nu încerce să-i vadă, explicându-i că aceştia 
erau capricioşi şi irascibili şi că se aflau sub protecţia stranie 
a Celorlalţi Zei din Exterior, al căror mesager este 
Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Gelozia cu care îşi tăinuiau 
faţă de Carter miraculoasa cetate a soarelui apune, refugiul 
lor, arăta clar că nu doreau în nici un fel ca Randolph să 
ajungă acolo, aşa că nu prea puteai avea îndoieli în legătură 
cu modul în care l-ar fi întâmpinat pe călătorul al cărui unic 
scop era de a-i vedea şi a-şi pleda cauza în faţa lor. Nici un 
om nu descoperise, vreodată, cetatea Kadath, şi era 
preferabil ca nici pe viitor să nu o descopere. Zvonurile care 
circulau în legătură cu castelul de onix al Marilor Strămoşi 
nu erau defel liniştitoare. 

Mulţumindu-i Marelui Preot încununat ca orhidee, Carter 
părăsi templul şi porni în căutarea bazarului măcelarilor care 
vindeau carne de oaie, în care avea sălaşul bătrânul cotoi 
lucios şi satisfăcut ce era căpetenia pisicilor din Celephais. 
Această nobilă fiinţă gri se încălzea la soare, stând tolănită 
pe pavajul de onix, şi întinse vizitatorului său o labă 
languroasă, dar când Carter îi spuse parola şi frazele de 
prezentare pe care i le încredinţase bătrânul general al 
pisicilor din Ulthar, patriarhul cu blană deveni deosebit de 
cordial şi de comunicativ, îi vorbi mult despre ştiinţa secretă 
din care se împărtăşesc pisicile ce trăiesc pe povârnişurile 
marine din Ooth-Nargai. Mai mult, îi repetă ceea ce îi 
spuseseră timidele mâţe de pe cheiurile din Celephais despre 
oamenii din Inquanok şi referitor la sumbrele lor corăbii ce 
nu aveau pisici la bord. 

Se pare că aceşti oameni sunt înconjurați de un suflu ce nu 
vine de pe Pământ, deşi nu acesta era motivul pentru care 
nici o pisică nu naviga pe corăbiile lor. Adevăratul motiv este 
faptul că în acea împărăție nu se auzise niciodată nici măcar 
un singur tors reconfortant, nici măcar un miorlăit familiar. 
Dacă acest lucru se datora lucrurilor ce sunt transportate 
dincolo de piscurile inaccesibile ale ipoteticului Leng ori 
lucrurilor care, venind prin pustiul friguros situat în partea 
de nord, pătrund în acea ţară, ar fi fost greu de precizat, însă 
în orice caz în acea îndepărtată parte a lumii viselor există o 
adiere a spaţiului exterior, ce le displace pisicilor şi faţă de 


care ele sunt mult mai sensibile decât oamenii. Acesta era 
motivul pentru care ele nu se îmbarcau niciodată pe 
sumbrele corăbii ce transportau bazaltul din Inguanok. 
Bătrâna căpetenie a pisicilor îi indică locul unde-l putea 
găsi pe prietenul său, regele Kuranes, care, în vechile vise 
ale lui Carter, domnise rând pe rând în Palatul de Cristal roz 
al celor Şaptezeci de Delicii din Celephais şi în castelele de 
nori, cu turle plutitoare, de pe cerul Seraniei. Plictisit de 
acele locuri, se părea că el resimţise o puternică nostalgie 
după  falezele englezeşti din ţinuturile inferioare ale 
copilăriei sale, unde seara, în mici sate visătoare, se înalţă de 
la ferestre vechile cântece ale Angliei şi unde turlele cenuşii 
ale bisericilor ţâşnesc încântătoare din inima văilor verzi şi 
îndepărtate. Kuranes nu s-ar fi putut întoarce în aceste 
regiuni ale lumii de la lumina zilei, căci trupul său murise 
deja, dar el făcuse tot ce se putea face pentru a se apropia 
cât mai mult de ele, visând un petic de ţară asemănător, 
situat în partea de est a cetăţii, unde şesul unduitor urcă din 
dreptul falezei până la poalele dealurilor tanariene. Locuia 
acolo, într-un han în stil gotic din piatră cenuşie, cu vedere la 
mare, încercând să-şi imagineze că s-ar fi aflat în Trevor 
Towers, acolo unde se născuse şi unde treisprezece generaţii 
de strămoşi ai săi văzuseră lumina zilei. Construise în 
apropiere, pe coastă, un mic sat de pescari din Cornwall, cu 
străzi în pantă, pavate, şi îi instalase acolo pe acei supuşi ai 
săi care aveau o figură mai mult sau mai puţin englezească. 
Încerca mereu să-i deprindă cu accentul bătrânilor pescari 
din Cornwall, atât de dragi lui. În vale, nu departe de sat, 
ridicase o mănăstire normandă, al cărei turn îl putea vedea 
de la fereastră şi împrejmuită de un cimitir, pe ale cărui 
pietre cenuşii, acoperite cu un muşchi destul de asemănător 
cu cel din Vechea Anglie, gravase numele strămoşilor săi. 
Deşi Kuranes era monarh în lumea visului şi dispunea după 
bunul său plac de tot fastul şi toate miracolele imaginabile, 
de toată splendoarea şi frumuseţea, de toate extazele şi 
delirurile, de senzaţii nebănuite oamenilor, ar fi renunţat 
bucuros pentru totdeauna la puterea, luxul şi libertatea sa, 
pentru a se regăsi, fie şi numai pentru o singură zi, ca 
băieţaş în simpla şi liniştita Engliteră, acea bătrână Engliteră 


adorată care îi modelase fiinţa şi de care nu se putuse rupe 
niciodată. 


III 


După ce îşi luă rămas bun de la bătrâna şi cărunta 
căpetenie a pisicilor, Carter nu porni în căutarea palatului cu 
terase, construit din cristal roz, ci ieşi din oraş pe poarta de 
răsărit şi merse de-a lungul câmpului smălţuit cu margarete 
spre un acoperiş ascuţit, pe care-l zărise ascuns printre 
stejarii unui parc ce cobora până spre faleză. Ajunse în 
dreptul unui gard viu, în care se deschidea o poartă străjuită 
de o mică lojă de cărămidă. Când sună, cel ce-i deschise nu 
fu un lacheu înveşmântat într-o livrea somptuoasă, ci un 
bătrânel jigărit şi şchiop, încins cu un şorţ, care îşi dădea 
toată silinţa pentru a vorbi cu acele curioase intonaţii din 
îndepărtatul Cornwall. Carter urcă drumul umbrit de arbori, 
ce semăna foarte mult cu cele din Anglia, şi ajunse pe terasă 
străbătând o grădină ca cele din perioada reginei Ana. La 
intrarea flancată, potrivit obiceiului de odinioară, de pisici de 
piatră, fu primit de un valet în livrea, cu favoriţi, care îl 
conduse de îndată în biblioteca unde Kuranes, stăpânul din 
Ooth-Nargai şi al regiunii de cer a Seraniei, stătea gânditor 
pe un scaun din apropierea ferestrei, contemplând satul său 
de pescari şi sperând ca dintr-o clipă în alta să-şi facă 
apariţia bătrâna sa doică, bombănindu-l pentru că încă nu 
era gata pentru acea faimoasă partidă de tenis, iar trăsura 
aştepta şi mama lui ajunsese la capătul răbdării. 

Imbrăcat într-un halat la modă în Londra tinereţii sale, 
Kuranes se ridică în grabă pentru a-şi întâmpina vizitatorul. 
Il bucura foarte tare să dea cu ochii de un anglo-saxon 
venind din lumea luminii de ziuă, chiar daca acesta venea din 
Boston, Massachusets, şi nu din Cornwall. Evocară pe 
îndelete vremurile apuse, căci aveau multe să-şi spună, 
întrucât amândoi erau bătrâni lupi ai viselor, bine informaţi 
asupra tărâmurilor de neimaginat. Într-adevăr, Kuranes 
ajunsese până dincolo de stele, în inima vidului absolut, şi 
pretindea că era singurul om care se întorsese întreg la 
minte dintr-o asemenea călătorie. 

Carter sfârşi prin a-i vorbi despre căutările sale şi puse 
gazdei sale aceleaşi întrebări pe care le mai pusese atâtor 


altora. Kuranes nu ştia unde se aflau nici Kadath, nici 
miraculoasa cetate a soarelui apune, ci numai faptul ca Marii 
Strămoşi sunt creaturi pe care este deosebit de primejdios să 
le cauţi şi ca Ceilalţi Zei sunt în posesia unor mijloace stranii 
de a-i proteja împotriva oricărei curiozităţi neruşinate. Aflase 
multe despre Ceilalţi Zei în regiunile îndepărtate ale 
spaţiului, în special în acea regiune unde nu există formă şi 
unde gaze colorate studiază secretele cele mai profunde. 
Gazul violet, S'ugak, îi povestise lucruri cutremurătoare în 
legătură cu Nyarlathotep, Haosul Târâtor, şi îl prevenise să 
nu se apropie nicicând de vidul central, unde Azathoth, 
sultanul demonilor, mormăie mânios prin întuneric. De 
asemenea, nu era deloc bine să se ocupe de Cei Străvechi, şi 
din moment ce aceştia interziceau categoric accesul la 
cetatea miraculoasă, era de preferat să nu o mai caute. 

Kuranes îşi puse, de asemenea, întrebarea cam ce folos i- 
ar putea aduce acea călătorie, în ipoteza că ar fi ajuns într- 
adevăr la ţinta sa. 

Ani de-a rândul, Kuranes visase la adorabila cetate 
Celephais şi suspinase după ţinutul Ooth-Nargai, după 
libertatea şi culorile de acolo, după bogăţia trăirilor de acolo, 
după viaţa eliberată de orice constrângeri, prejudecăţi ori 
stupidităţi a celor de acolo. Acum, când nu numai că 
pătrunsese în acest oraş, ba chiar îi şi devenise rege, 
considera că libertatea şi pofta de viaţă trec prea repede şi 
că devin de-a dreptul monotone, pentru că nu sunt suficient 
de legate de ceea ce este mai mult sau mai puţin solid în 
sentimentele sau amintirile noastre. Devenise rege în Ooth- 
Nargai, dar nu găsea nici o satisfacţie în domnia sa, aşa că se 
apleca fără încetare asupra vechilor lucruri familiare din 
Anglia care îi formaseră întreaga tinereţe. Ar fi dat toată 
împărăţia sa pentru a mai putea auzi clopotele din Cornwall 
răsunând în depărtare, ar fi dat toate cele o mie de minarete 
din Celephais pentru acoperişurile ţuguiate ale satului din 
apropierea conacului său. De aceea, îi spuse vizitatorului său 
că i se părea perfect posibil ca nici cetatea necunoscută a 
soarelui apune să nu-i ofere acestuia toate satisfacţiile pe 
care acesta le căuta, aşa că poate ar fi fost preferabil să reia 
un vis glorios şi pe jumătate uitat, decât să-şi continue 


căutarea. Îl vizitase adesea pe Carter, în vremurile bune din 
lumea luminii de ziuă, şi cunoştea foarte bine încântătoarele 
coline din Noua Anglie unde se născuse acesta. 

Era convins că în cele din urmă exploratorul tot nu-şi va 
putea găsi liniştea, ci va începe să tânjească după amintirile 
ce-l vor cotropi: strălucirea turnului din Beacon Hill în 
lumina amurgului, clopotniţele înalte şi străzile întortocheate 
de pe colina din Kingsport, acoperişurile şubrede şi albite de 
vreme din străvechiul Arkham bântuit de vrăjitoare, câmpiile 
şi văile binecuvântate, pereţii de piatră şi acoperişurile 
triunghiulare ale căsuţelor ce strălucesc printre boscheţii 
verzi. Îi vorbi îndelung lui Carter despre toate acestea, dar 
Randolph îşi menţinu în cele din urmă hotărârea iniţială. Se 
despărţiră într-un târziu, păstrându-şi fiecare propriile 
convingeri, iar Carter se întoarse în Celephais, trecând pe 
sub poarta de bronz. Apucând-o pe strada Stâlpilor, ajunse 
din nou pe vechile metereze de la malul mării, unde conversă 
cu marinarii veniţi din porturi îndepărtate pentru a aştepta 
corabia întunecată ce trebuia să sosească din recea şi 
crepusculara ţară Inquanok. Corabia ai cărei marinari cu feţe 
ciudate şi negustori de onix poartă în venele lor sângele 
Marilor Strămoşi. 

Într-o seară doldora de stele, atunci când Pharos strălucea 
plină de splendoare deasupra portului, vasul aşteptat acostă 
la chei şi marinari şi negustori cu feţe ciudate apărură, unul 
câte unul sau în grupuri, în vechile taverne de pe meterezele 
de la malul mării. Era fascinant să revezi acele figuri ce 
semănau cu chipul divin sculptat pe Ngranek, dar Carter nu 
se avântă să le vorbească acestor marinari tăcuţi. Nu ştia ce 
orgolii, ce mutism ori ce vagi amintiri divine îi conduceau pe 
aceşti fii ai Marilor Strămoşi şi era convins că nu ar fi fost 
deloc înţelept să le vorbească despre căutările sale ori să-i 
iscodească cu prea multă insistenţă în legătură cu pustiul 
îngheţat ce se întinde la nord de ţara lor crepusculară. 
Arareori se amestecau ei în vorbă cu ceilalţi clienţi ai acestor 
vechi taverne, cel mai adesea se strângeau însă în grupuri, 
prin unghere mai retrase, şi îngânau între ei cântece 
învăluitoare din regiuni necunoscute sau psalmodiau lungi 
poveşti, cu un accent străin restului lumii viselor. Aceste 


cântece şi aceste povestiri erau atât de neobişnuite şi de 
emoţionante, încât puteai ghici cât erau de minunate doar 
privind la feţele celor ce le ascultau, deşi cuvintele lor 
ajungeau la urechile vulgului doar sub forma unui ritm 
straniu ori a unei melodii obscure. 

Timp de o săptămână, misterioşii, mateloţi trecură dintr-o 
tavernă în alta, iar negustorii dintr-un bazar în altul din 
Celephais. Înainte ca ei să plece din nou, pretextând că ar fi 
fost un miner cu experienţă în exploatarea onixului, dornic să 
lucreze în carierele lor, Carter reţinu un loc pe corabia 
întunecată. Era un vas minunat, meşteşugit lucrat, făcut din 
lemn de tec, cu accesorii de abanos şi cu incrustaţii de aur, 
cabina în care locuia fiind îmbrăcată în mătase şi catifea. 
Intr-o dimineaţă, la ora refluxului, întinseră pânzele şi 
ridicară ancora. Carter, care se aţinea la pupa, văzu soarele 
înălțându-se şi incendiind meterezele, statuile de bronz şi 
minaretele aurite din Celephais, oraşul fără vârstă. Văzu, în 
sfârşit, cum toate se pierdeau în zare şi cum piscul înzăpezit 
al muntelui Aran se făcea tot mai mic. La amiază, nu se mai 
zarea nimic în afară de albastrul delicat al Marii Cereneriene 
şi de un galion pictat ce naviga, departe, spre împărăţia 
Seraniei, acolo unde marea se întâlneşte cu cerul. 

Noaptea sosi, doldora de stele, şi corabia întunecată se 
orienta după Carul Mare şi Carul Mic, ce se roteau încetişor 
în jurul polului ceresc. Marinarii cântară acele cântece 
misterioase din ţinuturi necunoscute, apoi s-au retras, unul 
câte unul, sub punte, în timp ce oamenii de veghe şi cei de 
cart murmurau vechi cântece, aplecându-se peste bastingaj 
pentru a privi la peştii luminoşi ce se jucau în apă. Pe la 
miezul nopţii, Carter se culcă şi el, şi se trezi în lumina crudă 
a dimineţii, observând că soarele părea să fie mai la sud 
decât de obicei. Îşi folosi întreaga zi pentru a-i cunoaşte mai 
bine pe oamenii de pe vas, trăgându-i pe nesimţite de limbă 
pentru a-i face sa vorbească despre ţara lor friguroasă şi 
crepusculară, despre nobila lor cetate de onix şi despre 
teama lor faţă de înaltele piscuri inaccesibile, dincolo de care 
se spunea că s-ar afla Leng. Ei îi mărturisiră cât de tare îi 
necăjea faptul că nici o pisică nu voia să rămână în Inquanok 
şi că acest lucru, credeau ei, se datora exclusiv vecinătăţii 


nesigure a ținutului Leng. Dar despre deşertul de piatră din 
nord, şi numai despre acesta, refuzară însă să-i vorbească. 
Acel deşert avea în el ceva neliniştitor, aşa că li se părea 
preferabil să-i nege existenţa. 

În zilele următoare, îi vorbiră despre carierele în care 
Carter spusese că ar fi dorit să lucreze. Erau o mulţime, 
fiindcă cetatea Inquanok era în întregime construită din onix, 
iar mari blocuri şlefuite erau cumpărate la Rinar, Ogrothan, 
Celephais sau chiar pe loc, de negustorii veniţi din Thran, 
Ilarnek şi Kadatheron, în schimbul frumoaselor mărfuri din 
aceste porturi fabuloase. Departe, în nord, aproape de 
deşertul îngheţat a cărui existenţă oamenii din Ingquanok 
refuză să o admită, exista o carieră părăsită, mai mare decât 
oricare alta, din care odinioară fuseseră extrase blocuri atât 
de enorme, încât numai imaginea găoacelor lor, cioplite cu 
dalta, era suficientă pentru a te umple de groază. Nimeni n- 
ar fi putut spune cine tăiase acele blocuri de dimensiuni 
incredibile, ori unde fuseseră ele transportate. Se 
considerase preferabil să nu se profaneze această carieră de 
care, aşa cum se poate lesne bănui, se legau amintiri 
extraordinar de neomeneşti, aşa că ea nu mai fusese 
exploatată şi căzuse în paragină în acea împărăție a 
crepusculului, peste a cărei imensitate plutesc doar corbii 
ori, poate, pasărea Shantak. Carter fu profund mişcat când 
auzi vorbindu-se despre această carieră, căci aflase din 
legende că palatul marilor Strămoşi, ce se înalţă pe culmile 
cetăţii necunoscute Kadath, părea a fi construit din onix. 

Cu fiecare zi ce trecea, soarele se rotea din ce în ce mai jos 
pe cer, în timp ce ceata din faţa lor devenea tot mai deasă. 

După două săptămâni, lumina soarelui dispăru complet, 
lăsând locul unui crepuscul fumuriu şi ciudat ce străbătea pe 
timpul zilei cupola groasă de nori veşnici. Noaptea, un frig 
fosforescent se lăsa de pe aceeaşi boltă fără stele, acoperită 
de nori. În cea de-a douăzecea zi, o uriaşă stâncă pleşuvă 
apăru, departe, din dealurile mării, fiind prima bucată de 
pământ pe care o vedeau de când piscul înzăpezit al 
muntelui Aran dispăruse în urma corăbiei, înghiţit de zare. 
Carter îl întrebă pe căpitan ce nume avea stânca aceea, şi i 
se răspunse că ea nu avea nume şi că nici o corabie nu se 


apropiase vreodată de ea, din cauza zgomotelor ce veneau 
noaptea dinspre acel loc. Când odată cu căderea 
întunericului un bocet trist şi neîntrerupt se ridică de pe 
masa aceea golaşă de granit, călătorul fu fericit că vasul nu 
se oprise din drum şi că stânca nu avea nume. Marinarii nu 
conteniră să se roage şi să cânte până ce stânca dispăru din 
raza lor de vedere, iar Carter fu bântuit de vise înfiorătoare 
până spre orele mici ale nopţii. 

Două dimineţi mai târziu, în depărtare se contură spre est 
un şirag de piscuri înalte, cenuşii, ale căror vârfuri se 
pierdeau în masa de nori crepusculari. Văzându-le, marinarii 
intonară cântece de bucurie, iar unii dintre ei îngenuncheară 
pe punte, pentru a se ruga. Carter înţelese că erau pe 
punctul de a ajunge la Inquanok, şi că în curând urmau să 
ancoreze la cheiul acestui mare oraş ce poartă numele ţării 
în care se află. Spre prânz, apăru o coastă posomorâtă şi, 
puţin înainte de ora trei, domurile rotunjite şi spirele 
fantastice ale oraşului de onix ţâşniră dinspre nord. Acest 
oraş străvechi, bizar şi insolit se înălța deasupra zidurilor 
sale de apărare şi a cheiurilor sale, în întregime negru, dar 
ornamentat cu podoabe şi arabescuri incrustate cu aur. 
Casele erau înalte, decorate cu flori pe fiecare latură şi cu 
motive ale căror simetrii obscure îţi luau ochii printr-o 
frumuseţe mai puternică decât lumina. Unele dintre ele erau 
dominate de domuri magnifice, altele de terase piramidale pe 
care se înălţau minarete, cu o formă ciudată, ce depăşea 
orice închipuire. Zidurile de apărare erau joase şi străpunse 
de numeroase porţi. Fiecare dintre aceste porţi era acoperită 
de câte o boltă uriaşă, ce se înălța mult deasupra zidurilor şi 
pe care era aşezat capul unui zeu, sculptat cu aceeaşi 
măiestrie cu care fusese cioplit în piatră chipul uriaş de pe 
îndepărtatul Ngranek. În centrul oraşului, pe o colină, se 
înălța un turn cu şaisprezece laturi, mai înalt decât toate 
celelalte, susţinând o clopotniţă aşezată pe un uriaş dom 
turtit. După spusele marinarilor, acesta era Templul Celor 
Străvechi, condus de un Mare Preot bătrân, auster şi 
împovărat de secrete. 

Un clinchet misterios răsuna în cetate la intervale 
regulate, căruia îi răspundea de fiecare dată o revărsare de 


sunete oculte de corn, viole şi voci. Pe un galion ancorat în 
apropierea marelui dom al Templului, un şir de trepiede lăsa 
să izbucnească, din când în când, strălucirea unei flăcări. 
Preoţii şi poporul acestui oraş erau plini de înţelepciune şi 
respectau misterele originare, păstrau cu sfinţenie ritmurile 
Marilor Strămoşi, aşa cum o poruncesc inscripţii încă mai 
vechi decât Manuscrisele Pnakotice. În clipa în care corabia 
lor depăşi marele dig de bazalt şi pătrunse în port, se putură 
auzi până şi cele mai slabe zgomote ale oraşului, iar Carter îi 
văzu pe sclavii, marinarii şi negustorii de pe cheiuri. 
Marinarii şi negustorii, cu feţele lor ciudate, aparţineau rasei 
zeilor, dar se spunea că sclavii proveneau dintr-un popor 
bondoc şi cu priviri chiorâşe, ce străbătuse sau ocolise 
piscurile inaccesibile şi care venea din văile de dincolo de 
Leng. Se apropiară de cheiul extrem de lat în dreptul 
meterezelor, acoperit cu tot felul de mărfuri descărcate din 
galioanele ce ancoraseră înaintea lor, în timp ce undeva, pe 
margine, se îngrămădeau mari cantităţi de onix, sculptat sau 
nu, ce aşteptau să fie încărcate pe corăbiile care urmau să le 
poarte spre îndepărtatele pieţe din Rinar, Ogrothan şi 
Celephais. 

Nu se lăsase încă seara când corabia întunecată aruncă 
ancora în dreptul unui chei de piatră. Toţi marinarii şi 
negustorii coborâră pe țărm şi pătrunseră în oraş, trecând pe 
sub o poartă boltită. Străzile, pavate cu onix, erau unele largi 
şi drepte, altele înguste şi întortocheate. Casele construite în 
apropierea mării erau mai vaste şi deasupra porţilor lor 
ciudat boltite se găseau plăci aurite despre care se spunea că 
erau puse acolo în semn de omagiu adus micilor zeități ce 
ocroteau casele respective. Căpitanul vasului îl luă pe Carter 
cu el într-o veche tavernă marinărească, spre care se 
grăbeau toţi marinarii din ţinutul misterios şi îi promise să-l 
conducă a doua zi să viziteze toate minunăţiile oraşului 
crepuscular şi să-l însoţească de-a lungul meterezelor 
dinspre nord până la tavernele frecventate de minerii din 
carierele de onix. Odată cu căderea nopţii, se aprinseră 
micile lămpi de bronz, în timp ce marinarii intonau cântece 
din ţinuturi îndepărtate. Când răsună în tot oraşul dangănul 
uriaşului clopot din înaltul turnului, iar cornul, violele şi 


vocile misterioase îi răspunseră, cu toţii se opriră din cântat 
şi se înclinară în tăcere, până ce se stinse şi ultimul ecou. 
Deasupra cetăţii Ingquanok pluteşte o prezenţă stranie şi 
miraculoasă, iar oamenii se tem că dacă nu respectă aceste 
ritualuri, mânia şi răzbunarea s-ar putea abate din senin 
asupra lor. 

Departe, într-un ungher umbrit al tavernei, Carter zări o 
formă bondoacă ce nu-l atrăgea deloc: era, fără îndoială, 
negustorul cu uitătură chiorâşă pe care, cu mult timp în 
urmă, îl întâlnise în hanurile din Dylath-Leen şi care avea 
reputaţia de a face comerţ cu oribilele sate de piatră din 
Leng, sate în care nici un om întreg la minte nu ar pune 
piciorul şi ale căror focuri infernale se văd noaptea de foarte 
departe. Se spunea chiar că acest negustor ar fi tratat cu 
acel indescriptibil mare preot cu chipul acoperit de o mască 
de mătase galbenă, ce trăieşte singur într-o mănăstire 
preistorică. Acest om păruse extrem de interesat atunci când 
Carter îi descosea pe negustorii din Dylath-Leen în legătură 
cu Kadath şi cu nemărginirea fără viaţă. Prezenţa sa în 
sumbra şi bântuita cetate Inquanok, atât de aproape de 
miracolele din nord, nu era câtuşi de puţin liniştitoare. 
Negustorul dispăru înainte ca Randolph să fi reuşit să-i 
vorbească, iar marinarii îi povestiseră ulterior că acel 
negustor venise dintr-o zonă greu de localizat, cu o caravană 
de iaci, aducând cu el un transport de ouă enorme şi 
puternic parfumate ale legendarei păsări Shantak, cu 
intenţia de a le schimba pe paharele de jad cizelat pe care 
toţi negustorii le iau cu ei din Ilarnek. 

În dimineaţa următoare, căpitanul vasului îl călăuzi pe 
Carter de-a lungul străzilor de onix, cenuşii sub cerul 
crepuscular. Porţile încrustate şi fațadele ornamentate cu 
basoreliefuri, balcoanele sculptate şi consolele acoperite cu 
cristal străluceau toate, pătrunse de un farmec sumbru. Din 
loc în loc, se deschidea câte o piaţă împodobită cu stâlpi 
negri, colonade şi statui ale unor fiinţe stranii, omeneşti şi 
fantastice în acelaşi timp. Majoritatea priveliştilor - străzi 
drepte şi largi, alei laterale şi înşiruiri de domuri rotunjite, 
spire şi acoperişuri pline de arabescuri - erau încărcate de o 
frumuseţe şi o vrajă depăşind orice închipuire, dar nimic nu 


egala în splendoare înălţimea masivă a uriaşului templu 
central, cu cele şaisprezece fațete sculptate, cu domul turtit 
şi clopotniţa zveltă, ce domina toate construcţiile cu o 
măreție ce rămânea la fel de strivitoare din orice unghi ar fi 
fost privit. Spre est, foarte departe, dincolo de zidurile 
oraşului şi deasupra păşunilor, se înălţau siluetele subţiratice 
şi cenuşii ale acelor piscuri inaccesibile, cu vârfurile pierdute 
în ceaţă, în spatele cărora se spune că se află hidoasa cetate 
Leng. 

Căpitanul îl conduse pe Carter spre imensul templu care, 
cu grădina sa împrejmuită de ziduri, se înălța într-o mare 
piaţă rotundă, de la care pornesc toate străzile oraşului, 
asemeni spiţelor unei roţi. Deasupra fiecăreia din cele şapte 
porţi boltite ale acestei grădini se înalţă câte un cap sculptat, 
asemănător cu cele ce domină porţile cetăţii. Ele sunt 
întotdeauna deschise, iar poporul trece pe sub ele plin de 
respect, străbătând în voie drumurile acoperite cu ţiglă şi 
micile alei străjuite de statui groteşti ale zeilor termi şi de 
sanctuare ale zeităților mărunte. Erau acolo fântâni, iazuri şi 
bazine ce reflectau strălucirea intermitentă a flăcărilor din 
trepiedele aşezate într-un balcon înalt; toate erau făcute din 
onix şi în apa lor fuseseră aruncaţi peştii fosforescenţi prinşi 
de pescarii de pe malurile oceanului. Când dangătul profund 
al clopotului din turn răsuna deasupra grădinii şi a oraşului, 
din cele şapte loje situate în apropierea celor şapte porţi îi 
răspundeau cornul, violele şi vocile, iar pe cele şapte porţi 
ale templului ieşeau lungi procesiuni de preoţi acoperiţi cu 
măşti şi cu glugi negre, purtând pe braţele înălțate deasupra 
capului mari vase de aur, din care se înălța un abur straniu. 
Cele şapte procesiuni înaintau într-un singur rând, fiecare 
preot aruncând piciorul mult înainte, fără a îndoi genunchiul, 
coborând drumul spre cele şapte loje ale templului. Pentru a 
reveni de acolo, lungile rânduri de preoţi urmează o cale 
secretă şi se şopteşte că scări de onix coboară în adâncuri, 
până la mistere despre care nu se pomeneşte niciodată; sunt 
de asemenea şi unii care insinuează că preoţii cu măşti şi 
glugi negre, ce defilează în coloană, nu ar fi fiinţe umane. 

Carter nu pătrunse în templu, căci nimeni în afara Regelui 
Învăluit nu este autorizat să o facă. Înainte de a părăsi 


grădina, sosi ora clopotului: auzi dangănul său răsunând 
undeva, deasupra, şi geamătul cornului, al violelor şi al 
vocilor izbucnind din lojile din apropierea porţilor lor. Lunga 
procesiune a preoţilor purtând cape de aur cobori cele şapte 
promenade cu mersul ei bizar şi spectacolul trezi în inima 
călătorului o teamă pe care nu i-ar fi provocat-o preoţi 
umani. Când ultimul dintre aceşti preoţi dispăru, Carter 
părăsi grădina, nu fără a remarca o pată rămasă pe lespezi în 
dreptul locului pe unde fuseseră purtate cupele. Nici chiar 
căpitanului de corabie nu-i plăcu deloc această pată şi îl 
îndepărtă iute pe Carter, purtându-l spre colina pe care se 
înalţă numeroasele domuri ale miraculosului palat al Regelui 
Învăluit. 

Străzile ce conduc spre palatul de onix sunt abrupte şi 
înguste, cu excepţia celor largi şi întortocheate pe care se 
plimbă regele şi suita sa. Carter şi călăuza sa o luară pe o 
alee în trepte, trecând printre pereţii incrustaţi ce purtau 
însemne stranii de aur şi pe sub balcoanele şi consolele de 
unde veneau adesea dulci adieri de muzică cu parfum exotic. 
Aveau mereu în faţa ochilor zidurile titanice şi mănunchiurile 
de domuri bulboase ce au adus faima palatului Regelui 
Învăluit. În cele din urmă, trecură pe sub o mare boltă 
neagră şi ajunseră în grădina plăcerilor. Acolo, Carter 
rămase țintuit locului, covârşit de atâta frumuseţe. Terasele 
de onix, promenadele cu coloane, porticurile cochete, 
frumoşii copaci în floare ce se căţărau în trepte până la 
ferestrele aurite, urnele şi trepiedele de bronz ornate cu 
basoreliefuri discrete, statuile de marmură neagră ce păreau 
a fi vii pe socluri, fântânile de bazalt în care zvâcneau peştii 
fosforescenţi, minusculele temple ale păsărilor cântătoare, 
cu penetul irizat, aşezate în vârful coloanelor sculptate, 
miraculoasele arabescuri, marile porţi de bronz şi viile 
coapte ce se căţărau pe întreaga suprafaţă a zidurilor 
şlefuite, toate se uneau pentru a oferi un spectacol a cărui 
frumuseţe depăşea realitatea şi părea pe jumătate fantastic, 
chiar şi în lumea visului. Toate acestea scânteiau ca într-o 
viziune sub crepuscularul cer cenuşiu: în prim-plan, 
magnificenţa domurilor şi sculpturilor palatului, departe, în 
zare, siluetele fantastice ale piscurilor inaccesibile. Pasările 


şi fântânile cântau veşnic, în timp ce parfumul florilor rare 
plutea ca un văl subţire deasupra acestei neînchipuite 
grădini. Cei doi făcură cale întoarsă pe aleea cu trepte. Nici 
un vizitator nu poate pătrunde în palat, şi este preferabil să 
nu contempli prea mult timp şi cu prea multă atenţie marele 
dom central care domină intrarea, căci se spune că acesta îl 
adăposteşte pe marele părinte al tuturor fabuloaselor păsări 
Shantak, care trimite în dar tuturor curioşilor vise deosebit 
de bizare. 

După această vizită, căpitanul îl luă cu el pe Carter în 
cartierul de nord al oraşului, în apropierea porţii 
Caravanelor, acolo unde se află tavernele negustorilor din 
Yak şi ale marinarilor care extrag onix. Acolo, într-un han de 
mineri, cu tavanul scund, se despărţiră: căpitanul trebuia să 
se întoarcă la afacerile sale, iar Carter era grăbit să 
vorbească cu minerii despre regiunea de nord a ţării. Era 
multă lume în acel han şi călătorul nu aşteptă prea mult 
pentru a intra în vorbă cu câţiva dintre cei de la mese. Se 
prezentă drept un vechi miner lucrând într-o galerie de onix, 
ce aştepta veşti de la o carieră de lângă Ingquanok, veşti ce 
întârziau să sosească. Dar ceea ce află nu adăugă prea mare 
lucru la ceea ce ştia deja. Minerii deveneau reticenţi şi 
evazivi de îndată ce venea vorba despre pustiul îngheţat ce 
se întinde în partea de nord şi despre cariera pe care nu o 
vizitează nimeni. Le era teamă de emisarii fabuloşi care vin 
de dincolo de munţii ce se învecinează cu ţinutul în care, se 
zice, se află Leng. Le era teamă de prezenţele demonice şi de 
santinelele fără număr ce veghează în marele nord printre 
stâncile împrăştiate. Şopteau, de asemenea, că faimoasele 
păsări Shantak nu sunt animale fireşti şi că într-adevăr era 
mai bine că nici un om nu le zărise aievea vreodată 
(legendarul părinte al păsărilor Shantak ce este adăpostit în 
palatul regal fiind hrănit în întuneric). 

În ziua următoare, spunând că doreşte să facă pe cont 
propriu înconjurul diferitelor mine din ţinut şi să viziteze 
curioasele sate de onix din Inquanok, Randolph Carter 
închirie un iac pe care îl încărcă cu mari saci de piele pentru 
călătorie. Dincolo de Poarta Caravanelor, drumul ducea 
drept printre ogoarele arate, lângă care se înalţă numeroase 


ferme ciudate, împrejmuite de domuri joase. Carter se opri în 
câteva dintre aceste case pentru a pune întrebări şi o dată 
dădu peste o gazdă atât de severă, atât de reticentă şi 
înnobilată de o asemenea măreție înnăscută (asemănătoare 
celei de care era impregnat chipul sculptat pe Ngranek), 
încât avu convingerea de a fi întâlnit pe unul din Marii 
Strămoşi în persoană, sau cel puţin o fiinţă prin venele căreia 
curgea sângele lor. Discutând cu această persoană severă şi 
reticentă, avu grijă să-i vorbească pe zei numai de bine şi să 
laude toate lucrurile binecuvântate cu care aceştia îl 
copleşiseră. 

Carter înnoptă într-un câmp de pe marginea drumului, sub 
un copac Lygath de care îşi legă iacul, iar dimineaţa îşi reluă 
pelerinajul spre nord. Către orele zece, ajunse în satul cu 
mici domuri Urg, unde poposesc de obicei negustorii şi unde 
îşi deapănă poveştile minerii; se opri în taverna lor până la 
prânz. Din acest loc, drumul caravanelor îşi schimbă direcţia 
spre vest, către Selarn. Carter îşi continuă însă călătoria 
spre nord, pe drumul ce ducea spre cariere. Toată după- 
amiaza urmă acest drumeag ceva mai îngust decât drumul 
principal, care urca printr-un ţinut stâncos, cu puţine ogoare 
cultivate. Seara, colinele joase ce se înălţau în stânga sa 
făcură loc unor imenşi pereţi de stâncă, ce îl făcură să 
înţeleagă că se apropia de regiunea minelor. Uriaşele culmi 
dezgolite ale munţilor inaccesibili se înmulţiseră tot timpul 
drumului, pândindu-l amenințătoare de undeva din dreapta, 
iar poveştile pe care le auzea din gura fermierilor, 
negustorilor şi căruţaşilor ce mânau greoaiele care cu onix 
întâlniți în drum deveneau din ce în ce mai neliniştitoare, pe 
măsură ce înainta mai mult. 

În cursul celei de-a doua nopţi, îşi priponi iacul de o 
proptea înfiptă în pământ şi-şi făcu culcuş la umbra unei 
stânci uriaşe. Remarcă faptul că la această latitudine nordică 
la care se afla exista cea mai puternică fosforescenţă a 
norilor pe care o întâlnise vreodată şi avu aproape 
convingerea că zăreşte nişte siluete negre profilându-se pe 
acest cer luminos-cenuşiu. In cea de-a treia dimineaţă, 
ajunse la prima carieră de onix şi îi salută pe cei care lucrau 
acolo cu târnăcoape şi cu dălţi. Până la căderea serii, trecuse 


deja pe la unsprezece astfel de cariere, ţinutul fiind format 
mai ales din pereţi de onix şi ziduri de galeți pe care nu 
creştea nici o urmă de vegetaţie. Işi petrecu cea de-a treia 
noapte într-o tabără de mineri, ale cărei focuri tremurătoare 
aruncau reflexe bizare pe pereţii de onix şlefuiţi ce se înălţau 
spre est. În cursul serii, minerii au intonat multe cântece şi 
au spus o mulţime de poveşti dovedind o atât de profundă 
cunoaştere a vremurilor de odinioară şi a obiceiurilor zeilor, 
încât Carter îşi dădu seama că ei posedau o mulţime de 
amintiri latente, rămase de la strămoşii lor, Marii Strămoşi. 
Fu întrebat încotro mergea, şi primi sfatul de a nu urca mult 
prea departe spre nord, dar răspunsul său fu că pornise în 
căutarea unor noi pereţi de onix şi că nu era dispus să rişte 
mai mult decât prospectorii obişnuiţi. Dimineaţa, îşi luă 
rămas-bun de la ei şi călări de-a lungul unui ţinut din ce în ce 
mai posomorât, unde, după câte i se spusese, trebuia să 
găsească acea carieră neliniştitoare şi părăsită din care 
mâini mai vechi decât cele omeneşti extrăseseră acele 
blocuri enorme. 

Se simţi cuprins de nelinişte atunci când, întorcând capul 
pentru un ultim gest de rămas-bun, i se păru că-l zăreşte 
apropiindu-se de tabără pe negustorul bondoc cu privire 
chiorâşă, al cărui bănuit comerţ cu Leng provocase atâtea 
comentarii în îndepărtata Dylath-Leen. După ce depăşi alte 
două cariere, regiunea locuită din Inquanok păru să se 
termine şi drumul se îngustă, până ce deveni o cărare a 
iacilor sălbatici, deosebit de povârnită, ce şerpuia de-a lungul 
negrilor pereţi interzişi. La dreapta, continuau să se înalțe 
piscurile îndepărtate şi descărnate şi pe măsură ce Carter se 
afunda în această împărăție virgină, i se părea că se face tot 
mai întuneric şi mai frig. Îşi dădu seama în scurtă vreme că 
pe drumul negru nu se mai zărea nici o urmă de copite sau 
de picior de om, şi înţelese că într-adevăr ajunsese pe 
meleagurile ciudate şi pustii ale vremurilor de odinioară. O 
dată, un corb croncăni din întâmplare în văzduh şi din când 
în când auzea din spatele câte unei stânci un fâlfâit de aripi, 
ce îl făcea să-şi amintească cu nelinişte de pasărea Shantak. 
De cele mai multe ori, nu era nimeni, şi Carter continua să 
călărească, solitar, pe iacul a cărui blană se umpluse de 


mărăcini. Se simţi cuprins de îngrijorare atunci când 
excelentul său iac refuză din ce în ce mai des să înainteze şi 
păru din ce în ce mai înfricoşat, tresărind şi zbârlindu-se la 
cel mai mic zgomot. 

Cărarea se îngusta acum, strânsă între pereţii negri şi 
strălucitori, iar urcuşul deveni tot mai abrupt. După două 
ceasuri, Carter zări în faţa lui conturul ferm al unei creste; 
dincolo de care se întindea doar nemărginirea cerului trist şi 
cenuşiu. Binecuvântă perspectiva coborâşului care părea să-l 
aştepte dincolo de creastă. Dar nu era deloc uşor să ajungă 
pe culme, pentru că drumul urca acum aproape vertical iar 
bucăţile de stâncă şi pietrişul care îi cădeau mereu de sub 
picioare îl făceau periculos. Carter trebui adesea să 
descalece de pe iac, iar când se împiedica sau se împleticea, 
trăgea după el animalul cuprins de nelinişte, care-şi păstra 
cu greu echilibrul. Se trezi însă dintr-o dată în vârf şi când 
privi drept înainte, priveliştea îi tăie răsuflarea. 

Drumul continua drept în faţa lui, coborând uşor printre 
aceleaşi şiruri de pereţi naturali înalţi ca şi cele de până 
atunci, dar spre stânga se căsca un hău uriaş, de mii de acri 
în suprafaţă. O forţă arhaică tăiase şi smulsese pereţii de 
onix originari, transformând acele locuri într-o carieră 
uriaşă. Departe, în spatele lor, se mai vedeau încă în 
prăpăstii urmele de daltă concavă şi undeva, în măruntaiele 
pământului, se căscau gigantice gropi de târnăcop. Această 
carieră nu ar fi putut fi creată de mână omenească, laturile 
sale concave fiind crestate de pătrate mari, cu latura de 
câţiva yarzi, care spuneau totul despre dimensiunea 
blocurilor smulse odinioară de dălţi şi mâini necunoscute. 
Undeva, foarte sus, deasupra marginilor carierei, zburau şi 
croncăneau corbii; în adâncurile nevăzute, un zumzăit 
nedesluşit semnala prezenţa liliecilor urhagilor şi a altor 
prezenţe fără număr, ce bântuiau în întunericul infinit. 
Carter privea de sus, de pe drumul îngust, spre cărarea 
stâncoasă ce cobora în amurg la picioarele lui. La dreapta, 
înalții pereţi de onix se prelungeau până dincolo de zare, iar 
la stânga ei erau despicaţi de această înfricoşătoare carieră 
supraterestră. 


Deodată, iacul mugi puternic pe neaşteptate şi, scăpând de 
sub controlul lui Carter, îl depăşi dintr-un salt şi se năpusti 
înainte vijelios, îngrozit, şi dispăru spre nord pe drumul 
îngust şi abrupt. De sub copitele sale ţâşni o ploaie de pietre, 
care căzură în carieră şi se pierdură în întuneric, fără a face 
nici cel mai mic zgomot. Carter, care urmărise cu răsuflarea 
tăiată galopul bezmetic al iacului, înfruntă cu nepăsare 
primejdiile acelei trecători înguste. Nu după multă vreme, în 
stânga lui se înălţară din nou pereţii negri, îngustând încă 
mai mult drumul, şi călătorul continuă să alerge după iacul 
său, ale cărui urme lăbărţate stăteau mărturie a disperării 
sale. 

I se păru că aude zgomotul copitelor animalului înfricoşat 
şi, încurajat de acest zgomot, Carter îşi continuă urmărirea 
cu şi mai mare grabă. Străbătu mile de-a rândul şi, pe 
nesimţite, drumul se lărgi puţin câte puţin în faţa lui, astfel 
încât îşi dădu curând seama că era pe cale să ajungă în 
pustiul înspăimântător şi îngheţat ce se întinde spre nord. 
Coastele descărnate ale îndepărtatelor piscuri inaccesibile 
erau din nou vizibile, deasupra stâncilor ce se întindeau în 
dreapta sa. În faţa sa era o întindere imensă de roci şi pietre 
enorme care, fără îndoială, îl pregătea pentru câmpia 
sumbră şi nemărginită de care se apropia. Zgomotul sacadat 
al potcoavelor se mai auzi încă o dată, încă mai puternic 
decât până atunci, dar în loc să-i dea curaj, acest zgomot îl 
umplu de spaimă, căci îşi dădu seama că nu era provocat de 
bietul său iac. Acel zgomot nemilos şi hotărât venea clar din 
spatele lui. 

Căutarea iacului se transformă atunci într-o goană 
nebunească din faţa a ceva încă nevăzut, fiindcă nu 
îndrăznea să privească peste umăr, presimţind că animalul 
ce era pe urmele sale nu putea fi nici normal, nici 
identificabil, iacul său îl auzise sau îl mirosise probabil 
primul şi Carter nu îndrăzni să-şi pună întrebarea dacă nu 
cumva urmărirea începuse încă de la locuinţele minerilor sau 
numai de la prăpastia întunecată a carierei. Trecuse între 
timp de pereţii de onix şi noaptea începuse să se lase peste o 
imensitate de nisip şi de stânci spectrale, de-a lungul căreia 
nu se zărea nici un drum. Nu mai putea desluşi urmele 


iacului, dar înspăimântătorul galop din spatele său nu 
contenea, la acesta adăugându-se din când în când un 
zumzăit şi un fâlfâit de aripi gigantice. Işi dădu seama cu 
disperare că pierdea teren şi înţelese că era iremediabil 
pierdut în acest pustiu haotic şi blestemat, printre rocile 
indescriptibile, pe aceste întinderi virgine de nisip. Doar 
piscurile îndepărtate şi inaccesibile din dreapta lui îi mai 
indicau vag direcţia în care trebuia să meargă, dar şi ele 
deveneau din ce în ce mai nedesluşite, pe măsură ce 
crepusculul cenuşiu lăsa loc fosforescenţei morbide a norilor. 

Spre nordul ce se cufunda în beznă, zări atunci un lucru 
îngrozitor, nedesluşit şi încă învăluit în ceaţă. Câteva clipe, 
crezuse că era un lanţ de munţi negri, dar acum îşi dădu 
seama că era cu totul altceva. Fosforescenţa norilor 
încremeniţi îl dezvăluia cu cruzime şi aburii roşietici care îi 
înfăşurau silueta se retrăgeau încet. La ce distanţă se afla? 
N-ar fi putut spune exact, dar oricum la una foarte mare. 
Acest lucru avea o înălţime de mii de picioare şi se întindea 
sub forma unui imens arc de cerc concav de la piscurile 
cenuşii şi inaccesibile până către spaţiile neînchipuit de 
vaste dinspre vest. 

Străvechii munţi de onix nu mai erau acum munţi, pentru 
că fuseseră atinşi de o mână mai puternică decât cea a 
omului. Stăteau ghemuiţi, tăcuţi ca lupii sau ca vampirii, 
încoronați de nori şi de ceaţă, veghind veşnic secretele 
Marelui Nord. Aşezaţi într-un imens semicerc, aceşti munţi, 
câinii de pază ai nordului, erau sculptați ca nişte imense 
statui vigilente, iar mâna lor dreaptă era ridicată într-un gest 
de ameninţare adresat seminţiei umane. 

În lumina tremurătoare a norilor, capetele lor duble 
dădeau iluzia că ar fi fost vii, dar pe măsură ce înainta spre 
ele, Carter văzu înălțându-se pe culmile lor umbrite forme 
uriaşe, a căror mişcare nu mai era o iluzie. Înaripate şi 
zumzăitoare, aceste forme se măreau cu fiecare clipă şi 
călătorul îşi dădu seama că drumul său drept înainte luase 
sfârşit. Nu erau, ca în atâtea alte locuri de pe Pământ sau din 
ţările viselor, doar păsări sau lilieci, căci aceste forme erau 
mai mari decât un elefant şi aveau capete de cai. Carter îşi 
dădu seama că acestea trebuiau să fie vestitele păsări 


Shantak şi nu se mai întrebă cine erau paznicii demonici şi 
santinelele fără număr care îi împiedicau pe oameni să 
ajungă în pustiul stâncos şi boreal. În cele din urmă se opri, 
resemnat, şi îndrăzni să privească în urma lui. Călare pe un 
cal costeliv, schimonosindu-se, în fruntea unei dezgustătoare 
hoarde de păsări Shantak feroce, cu aripile încă acoperite de 
promoroaca abisurilor, venea în trap negustorul bondoc cu 
uitătura chiorâşă, personajul diabolic înconjurat de o aură 
legendară. 

Deşi era deja împresurat de aceste fabuloase jivine de 
coşmar cu cap de cal, ce se îngrămădeau în jurul lui într-un 
cerc demonic, Randolph Carter nu îşi pierdu cunoştinţa. 
Giganticele arătări se înălţau deasupra lui, deşirate şi 
scârboase, în timp ce negustorul cu uitătură chiorâşă sări de 
pe cal şi se aşeză, schimonosindu-se, în faţa prizonierului. li 
porunci lui Carter să se urce pe una dintre respingătoarele, 
păsări şi îl ajută să se aburce în spatele ei. Adunându-şi toată 
voinţa pentru a-şi înfrânge dezgustul, Carter ascultă ordinul 
dar îi fu greu să-l pună în aplicare, fiindcă păsările Shantak 
sunt acoperite cu solzi în loc de pene, solzi ce sunt extrem de 
alunecoşi. Când reuşi să încalece, omul cu uitătura chiorâşă 
sări în spatele lui, lăsându-i unuia dintre incredibilii coloşi 
înaripaţi grija de a-i duce spre lanţul de munţi sculptați. 

Descriind curbe hidoase în aerul îngheţat, zburară fără 
oprire spre acei munţi inaccesibili, cenuşii şi descărnaţi, ce 
se înălţau la est şi în spatele cărora trebuia să se găsească 
Leng. Zburară deasupra norilor, până ce pe sub ei se 
perindară vârfurile fabuloase ce se pierd în valuri de ceaţă 
strălucitoare, pe care locuitorii Inguanokului nu le-au văzut 
niciodată. Zburând pe deasupra lor, Carter le privi cu atenţie 
şi zări pe crestele cele mai înalte intrările unor caverne 
stranii, ce îi aduseră aminte de grotele din Ngranek. Nu puse 
nici o întrebare în legătură cu acest subiect bărbatului care îl 
luase prizonier, mulţumindu-se să constate că atât acesta, 
cât şi fiara cu cap de cal pe care o călăreau păreau ciudat de 
înfricoşaţi de imaginea acelor caverne, dând semne de 
nervozitate şi grăbindu-se să le lase mai repede în urmă 
pentru a scăpa de neliniştea adâncă ce-i cuprinsese. 


Pasărea Shantak zbura acum mai jos şi, sub stratul de nori, 
se ivi o câmpie cenuşie şi golaşă, pe care străluceau, la mare 
depărtare, mici focuri. Începură să coboare şi apărură, rând 
pe rând, colibe de granit şi sate de piatră neagră, la ale căror 
ferestre luceau stins luminiţe palide. Din aceste colibe şi sate 
răzbătu până la ei şuierul strident al fluierelor şi zgomotul 
oribil al şerpilor cu clopoței, ceea ce-i dovedi pe loc lui 
Carter că locuitorii Inquanokului nu se înşală în presimţirile 
lor geografice. Călătorii cărora li se întâmplă să audă 
asemenea sunete, ştiu că ele nu pot veni decât dinspre acest 
platou pustiu şi îngheţat, pe care oamenii normali nu-l 
vizitează niciodată, dinspre această regiune misterioasă şi 
bântuită de demoni ce se numeşte Leng. 

Forme întunecate dansau în jurul micilor focuri şi Carter 
se întrebă curios cam despre ce soi de fiinţe putea fi vorba, 
într-adevăr, nimeni nu mai ajunsese vreodată până în Leng, 
iar locul acesta este cunoscut doar fiindcă focurile şi colibele 
sale de piatră se zăresc de departe. Acele forme săreau într- 
un ritm lent şi înfricoşător şi aveau un fel de a se răsuci şi a 
se încovoia ce părea nesănătos şi nu era deloc agreabil 
privirii, aşa că Randolph nu mai fu mirat de ce acest oribil 
platou îngheţat purta povara unui greu blestem, care face ca 
despre el să se vorbească în întreaga lume a viselor doar sub 
formă de aluzii şi de legende neclare care stârnesc groaza. 
Pasărea Shantak zbura din ce în ce mai jos şi, pe măsură ce 
se apropiau de ei, repulsia pe care i-o inspirau acei dansatori 
i se păru tot mai familiară, purtând chiar amprenta unei 
anumite intimităţi demonice. Prizonierul le cercetă cu 
atenţie, încercând să-şi aducă aminte unde şi când ar mai fi 
putut întâlni asemenea creaturi. 

Aveau copite în loc de picioare şi păreau să aibă capetele 
acoperite cu un soi de peruci sau de tichii, deasupra cărora 
se iţeau două corniţe. Nu purtau veşminte dar, în cea mai 
mare parte, erau acoperite cu o blană deasă. Aveau cozi 
minuscule şi, când unele dintre acele creaturi ridicară capul 
spre ei, observă că aveau gurile anormal de mari. Îşi dădu 
atunci brusc seama cine erau, şi înţelese că de fapt nu 
purtau nici peruci, nici tichii. Negustorii stranii, care soseau 
la bordul acelor sumbre galere în Dylath-Leen pentru a-şi 


vinde rubinele uriaşe (acei negustori cu înfăţişare nu tocmai 
omenească, sclavi ai monstruoşilor locuitori ai Lunii) făceau 
parte din demonica populaţie a Lengului. Unii dintre ei 
fuseseră cei care, cu mult timp în urmă, îl răpiseră pe Carter, 
luându-l prizonier la bordul galerei lor urât mirositoare. Li 
văzuse pe semenii lor fiind mânaţi în cete pe cheiurile 
mizerabile ale cumplitei cetăţi selenare, văzuse cum cei mai 
slabi dintre ei erau condamnaţi la muncă silnică, în timp ce 
cei mai graşi erau închişi în cuşti şi duşi pentru a satisface 
nevoile stăpânilor lor cu corpuri de polipi. Acum ştia de unde 
proveneau acele creaturi atât de misterioase şi se cutremură 
la gândul că Leng se afla probabil în legătură cu acele orori 
informe care populează Luna. 

Pasărea Shantak îşi continuă drumul. Depăşiră focurile, 
colibele de piatră şi pe dansatorii despre care Randolph ştia 
acum aproape totul, plutiră deasupra munţilor sterpi de 
granit şi a sumbrei întinderi acoperite de stânci, de gheaţă şi 
de zăpadă. Se crăpa de ziuă şi licărirea fosforescentă a 
norilor joşi cedă locul crepuscularei lumini înceţoşate a 
acestui ţinut nordic, dar cumplita pasăre îşi continuă 
imperturbabil zborul, în tăcere şi în frig. Din când în când, 
bărbatul cu privire chiorâşă se adresa păsării într-un limbaj 
gutural, iar aceasta îi răspundea cu un fel de râs batjocoritor, 
asemănător cu zgomotul spargerii unui geam. Relieful 
începuse să se înalțe din nou şi în cele din urmă ajunseră 
într-o regiune plată, măturată de vânt, regiune care părea să 
fie acoperişul unei lumi nelocuite şi veştejite. Izolată în 
ceaţă, întuneric şi frig, se înălța aici o singură clădire 
bondoacă şi fără ferestre, construită din pietre neprelucrate, 
în jurul căreia se găsea un cerc de monoliţi neciopliţi 
aproape deloc. Ansamblul nu avea nimic omenesc în el şi, 
amintindu-şi de ceea ce povestesc vechile legende, Carter îşi 
dădu seama că ajunseseră în cel mai cumplit şi mai rău famat 
loc din lume, în locul izolat unde se află mănăstirea 
preistorică locuită doar de indescriptibilul Mare Preot cu faţa 
acoperită de o mască de mătase galbenă, cel care se închină 
Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, Haosul Târâtor. 

Dezgustătoarea pasăre se lăsă pe sol şi omul cu uitătură 
chiorâşă sări din spatele ei şi-l ajută pe prizonierul său să 


coboare. Carter se lămurise de-acum asupra intentiilor 
învingătorului său: era limpede faptul că negustorul cu 
uitătura chiorâşă era o iscoadă a forţelor demonice şi că se 
grăbea să-l predea stăpânilor săi pe acest muritor arogant, 
care voia să descopere cetatea necunoscută Kadath şi să se 
închine Marilor Strămoşi în castelul lor de onix. Înţelese, de 
asemenea, că tot acest negustor pusese la cale şi prima lui 
răpire, la Dylath-Leen, de către sclavii fiinţelor de pe Lună, şi 
că acum dorea să vadă realizându-se în sfârşit ceea ce 
ajutorul dat lui Randolph de către pisici împiedicase atunci 
să se împlinească. Urma să-şi conducă victima spre un funest 
loc de întâlnire, unde să-l găsească pe Nyarlathotep şi să-i 
raporteze acestuia de câtă îndrăzneală dăduse dovadă 
Carter, pornind în căutarea cetăţii necunoscute Kadath. Nu 
mai avea nici o şansă, pentru că Leng şi pustiul îngheţat ce 
se întinde la nord de Ingquanok sunt, fără îndoială, foarte 
aproape de Ceilalţi Zei şi trecătorile ce duc spre Kadath sunt, 
probabil, bine păzite. 

Omul cu uitătură chiorâşă era mic de statură, dar uriaşa 
pasăre cu cap de cal veghea ca acesta să fie ascultat, aşa că 
Randolph îl urmă supus şi, trecând prin cercul de menhiri, 
pătrunseră printr-o poartă arcuită în interiorul mănăstirii 
fără ferestre. Interiorul ei era cufundat în beznă, dar 
demonicul negustor aprinse o lampă de argilă împodobită cu 
înspăimântătoare basoreliefuri şi îşi împinse prizonierul de-a 
lungul a nenumărate coridoare înguste. Pe pereţii acestora 
erau pictate, într-un stil necunoscut de arhitecţii de pe 
Pământ, scene înfricoşătoare, mai vechi decât istoria. In 
ciuda nenumăratelor veşnicii care trecuseră peste ele, 
culorile erau încă strălucitoare, căci uscăciunea şi frigul 
cumplitului ţinut Leng fac să se conserve esenţa lucrurilor. 
Carter le întrevăzu la lumina flăcării tremurătoare şi se 
cutremură descoperind poveştile cuprinse în ele. 

Aceste fresce îi dezvăluiră întreaga istorie a Lengului. 
Creaturi aproape omeneşti, cu coarne, copite şi guri imense 
dansau demonic prin oraşele uitate. Erau scene ale unor 
vechi războaie, în care se vedeau locuitorii aproape umani 
din Leng luptând împotriva păianjenilor purpurii şi puhavi 
din văile învecinate; scene relatând sosirea galerelor negre, 


venite de pe Lună, scene relatând înfrângerea populaţiei din 
Leng de către fiinţele blasfematorii cu corpuri amorfe şi 
acoperite de polipi ce păreau să se bălăcească, să se 
răsucească şi să se strecoare în afara zidurilor. Au adorat 
aceste făpturi blasfematorii, alb-cenuşii, vâscoase, ca pe 
nişte zei, fără să se plângă vreodată atunci când îi luau pe 
galerele lor negre pe cei mai graşi şi mai frumoşi masculi din 
ţinut. Monstruoasele fiare de pe Lună îşi stabiliseră tabăra în 
largul mării, pe o insulă stâncoasă. Privind aceste fresce, 
Carter constată că aceasta nu era alta decât stânca izolată şi 
fără nume pe care o văzuse în timp ce naviga spre Inquanok, 
acea blestemată stâncă cenuşie de care marinarii se feresc şi 
de unde se înalţă în fiecare noapte urlete cumplite. 

Frescele înfăţişau, printre altele, marele port ce era şi 
capitala acestor creaturi aproape umane, oraş semeţ ai cărui 
numeroşi stâlpi se înălţau între faleză şi cheiul de bazalt, 
oraş surprinzător prin numeroasele sale pieţe încărcate cu 
sculpturi şi templele sale pline de nobleţe. Străzi mărginite 
de colonade şi grădini vaste duceau de pe faleză şi din 
dreptul fiecăreia din cele şase porţi străjuite de sfincşi până 
într-o vastă piaţă centrală. În această piaţă se găseau doi lei 
înaripaţi, ce vegheau la gura unei scări subterane; existau 
noi şi noi reprezentări ale acestor doi enormi lei înaripaţi, 
trupurile lor puternice de diorit strălucind în crepusculul 
cenuşiu al zilei sau în fosforescenţa norilor nocturni. 
Continuându-şi drumul şi văzând toate aceste reprezentări 
repetate, Carter înţelese în cele din urmă cine erau aceşti lei 
şi unde se afla acea cetate care fusese stăpânită, până la 
sosirea galerelor negre, de acele fiinţe aproape umane. Fără 
îndoială, acea cetate primitivă nu putea fi alta decât 
legendara Sarkomand, ale cărei ruine au albit timp de un 
milion de ani înainte de naşterea primului om autentic şi ai 
cărei lei gigantici veghează pe vecie scara ce coboară din 
ţara viselor până la Marele Abis. 

Alte picturi reproduceau piscurile cenuşii şi descărnate 
care despart Lengul de Inquanok şi monstruoasele păsări 
Shantak ce îşi construiesc cuiburile pe la jumătatea munţilor, 
pe bucăţi de stâncă ieşite în afară. Erau de asemenea 
reproduse  misterioasele caverne săpate în vecinătatea 


culmilor celor mai înalte, acele caverne pe care până şi cele 
mai îndrăzneţe păsări Shantak le ocoleau, ţipând. Carter le 
întrezărise pe când trecuse în zbor pe deasupra lor şi 
reţinuse asemănarea lor cu cele de pe piscul Ngranek. Acum 
ştia că această asemănare era mai mult decât întâmplătoare, 
pentru că picturile îi înfăţişau şi pe înspăimântătorii locuitori 
ai acelor caverne: aripile lor de lilieci, coarnele încovoiate, 
cozile păroase, labele hrăpăreţe, trupurile cauciucate, toate 
acestea nu îi erau străine, se mai întâlnise deja cu aceste 
creaturi tăcute, aceşti paznici fără suflet ai Marelui Abis, de 
care se temeau până şi Marii Strămoşi şi al căror stăpân nu 
este Nyarlathotep, ci Nodens, zeul albit de ani. Aceste fiinţe 
demonice sunt nevolnicele lighioane ale nopţii, lighioane ce 
nu râd niciodată, pentru că nu au faţă şi care plutesc veşnic 
în întuneric, între depresiunea Pnoth şi trecătorile care duc 
spre lumea exterioară. 

Negustorul cu uitătură crucişă îl îmbrânci pe Carter într-o 
vastă sală boltită, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 
basoreliefuri înfricoşătoare. În centrul acestei încăperi, se 
căsca deschizătura circulară a unui put, înconjurată de altare 
demonice de piatră. Această criptă impregnată de o duhoare 
de nesuportat nu era luminată în nici un fel, iar lămpiţa 
sinistrului negustor lucea atât de slab, încât amănuntele din 
jur deveneau evidente doar încetul cu încetul. În partea 
opusă, se înălța o estradă înaltă de piatră, pe care se ajungea 
suind cinci trepte; acolo, pe un tron aurit, se găsea o siluetă 
apatică, înveşmântată în mătase galbenă împodobită cu 
franjuri roşii, cu faţa acoperită de o mască de mătase 
galbenă. Omul cu uitătura crucişă schiţă câteva gesturi şi 
fiinţa ascunsă în întuneric îi răspunse luând în labele sale 
acoperite cu mătase un flaut de fildeş, ornamentat oribil, cu 
care scoase pe sub masca de mătase câteva sunete 
respingătoare. Acest dialog continuă câteva clipe; în sunetul 
acelui flaut şi în miasma dulceagă ce umplea cripta exista 
ceva care, cu toate că aproape îl înnebunea pe Carter, îi 
dădea în acelaşi timp sentimentul de a asista la o scenă 
familiară. Acest ceva îl făcu să se gândească la 
înspăimântătoarea cetate scăldată într-o lumină roşie şi la 
revoltătoarea procesiune ce îi trecuse prin faţa ochilor acolo. 


Acest ceva îi amintea, de asemenea, de cumplitul urcuş de-a 
lungul peisajului lunar, înainte de venirea pisicilor care 
aveau să îl salveze. Ştia ca acea creatură ce se afla pe 
estradă era, fără nici o îndoială, indescriptibilul Mare Preot, 
căruia legendele îi atribuie puteri demonice, dar îi era frică 
fie şi numai să încerce să-şi închipuie cine ar fi putut fi acest 
detestabil Mare Preot. 

Mătasea brodată alunecă, descoperind una dintre labele 
alb-cenuşii, şi Carter ghici cine era Marele Preot. In acea 
clipă fatală, o frică de nestăpânit îl împinse să facă un lucru 
pe care dacă ar fi fost lucid l-ar fi evitat: mintea îi fu 
întunecată de groază şi nu mai există pentru el alt gând 
decât dorinţa sălbatică de a scăpa de fiinţa ce se afla pe 
tronul de aur. Ştia că nu avea nici o speranţă de a se 
descurca prin labirintul de piatră ce-l despărţea de platoul 
îngheţat din exterior, ştia că pe acel platou încă mai pândea 
demonica pasare Shantak dar, în ciuda tuturor acestor 
lucruri, mintea îi era stăpânită doar de dorinţa sălbatică de a 
se smulge din ghearele acelei monstruozităţi vâscoase 
înveşmântate în mătase. 

Omul cu uitătură piezişă aşezase lampa sa barocă pe unul 
dintre înaltele altare de piatră ce împrejmuiau puţul şi 
înaintase destul de mult, pentru a se adresa prin gesturi 
Marelui Preot. Carter, care rămăsese absolut nemişcat până 
atunci, se aruncă brusc asupra lui şi, cu acea putere 
sălbatică pe care ţi-o dă disperarea, îl împinse în gura 
căscată a puţului, în care el dispăru pe loc. Legenda spune 
că acest puț coboară până la infernalele bolți din Zin, la 
adăpostul cărora gugii îi vânează, înfăşuraţi în întuneric, pe 
albicioşi. Fără să mai stea pe gânduri, Carter înşfăcă lampa 
şi se năpusti în labirintul împodobit cu fresce, luând-o la 
întâmplare pe unul sau altul dintre coridoare, încercând să 
nu se mai gândească la infecta masă cu labe informe care 
stătea undeva, în spatele lui, pe estrada de piatră şi nici la 
modul în care alunecau sau se târau urmăritorii lui de-a 
lungul acelor coridoare de piatră. 

După câteva clipe, regretă graba sa nesăbuită şi se gândi 
că ar fi fost mai bine să urmărească în sens invers frescele pe 
care le văzuse la venire. Acestea erau atât de confuze şi de 


complicate, încât probabil nu l-ar fi putut ajuta totuşi prea 
mult, însă regretă faptul că nici măcar nu încercase să o 
facă. Privind frescele din jurul său, îşi dădu seama că erau 
încă mai oribile decât primele, şi înţelese astfel că nu se afla 
pe coridoarele care duceau spre exterior. Nu trecu mult şi se 
convinse că nu era urmărit, aşa că-şi încetini mersul, dar de- 
abia îşi trăsese sufletul când un nou pericol îl asaltă. 
Flăcăruia lămpii slăbea tot mai mult, astfel încât în scurtă 
vreme urma să fie scufundat într-un întuneric de smoală, 
lipsit de orice posibilitate de a se orienta sau de a vedea pe 
unde mergea. 

Când lumina se stinse cu totul, continuă să înainteze pe 
bâjbâite prin beznă, rugându-se Marilor Strămoşi să îi acorde 
tot ajutorul posibil. În unele momente, simţea că solul de 
piatră se înclina şi începea să urce sau să,coboare, ba o dată 
se poticni de o treaptă, ce părea a se găsi acolo fără nici un 
motiv plauzibil. Pe măsură ce înainta, aerul devenea din ce în 
ce mai umed şi atunci când, ajuns într-un punct de ramificare 
al coridoarelor sau într-un pasaj mai larg, trebuia să aleagă 
drumul în continuare, alegea întotdeauna pe cel cu panta cea 
mai lină. Cu toate acestea, constată că drumul pe care îl 
urma mai mult cobora. Mirosul ce venea dinspre boltă şi 
semnele pe care le desluşea pipăind pereţii şi solul unsuros îl 
avertizară că era pe cale să se afunde încă mai adânc în 
interiorul nesănătosului platou Leng. Dar nimic nu-l avertiză 
în legătură cu ceea ce se întâmplă în cele din urmă; nimic 
altceva decât întâmplarea în sine şi şocul acelui haos oribil şi 
înfricoşător, care îţi taie respiraţia. In timp ce înainta încet, 
alunecând pe bâjbâite pe solul aproape plat al acelui loc, 
căzu pe neaşteptate într-un puț întunecos şi aproape perfect 
vertical. Nu reuşi să îşi dea seama cât ţinu această cădere în 
gol, dar i se păru că se prăbuşeşte ore în şir, cuprins de o 
greață delirantă şi de o frenezie extatică. Işi dădu seama, în 
cele din urmă, că se afla din nou sub norii fosforescenţi ai 
nopţii boreale care luceau trist în jurul lui. Era înconjurat de 
ziduri ruinate şi de coloane sfărâmate; peste pardoseala de 
dale pe care zăcea întins, se aşternuse iarba şi prin 
crăpăturile lor dese îşi făcuseră loc rădăcini noduroase şi 
tufe dese. O infinită coloană de bazalt se înălța vertical în 


spatele lui, având suprafaţa acoperită de basoreliefuri 
dezgustătoare şi fiind străpunsă de o intrare boltită, ce 
dădea spre infernul scufundat în beznă din care tocmai 
ieşise. În faţa sa se întindeau două şiruri de stâlpi, sau de 
fragmente de stâlpi, ce sugerau că prin acele locuri trecuse 
odinioară o stradă. Ţinând cont de urnele şi de bazinele 
risipite de-a lungul acelui lung drum, Carter înţelese că era 
vorba despre străvechea alee a unei grădini străvechi. 
Departe, la capăt, stâlpii se depărtau, pentru a face loc unei 
vaste pieţe circulare. În interiorul acestui cerc se desluşeau, 
sub norii palizi ai nopţii, două statui imense: doi enormi lei 
înaripaţi, din diorit. Aveau o înălţime de peste douăzeci de 
picioare şi îşi ţineau aplecate în faţă capetele groteşti, cu 
trăsăturile rămase intacte, arătându-şi colții ruinelor care îi 
înconjurau, fără a mai impresiona pe nimeni. Carter ştia 
perfect cine erau aceşti doi lei, căci legendele nu menţionau 
decât doi. Erau paznicii de neclintit ai Marelui Abis, iar 
aceste ruine sumbre erau cele ale Sarkomandului, cetatea 
originară. 

Primul lucru pe care îl făcu Carter a fost acela de a zăvori 
şi a baricada poarta prin care ieşise, folosind blocuri de 
piatră şi resturi adunate din jurul său. Nu avea nici un chef 
să se trezească pe cap cu prea-plecatul servitor al 
detestabilei mănăstiri din Leng, căci pe drumul pe care urma 
să apuce îl pândeau deja suficiente primejdii. Nu avea nici o 
idee despre cum s-ar fi putut întoarce de aici în regiunile 
locuite din lumea viselor. Nu avea rost să coboare până la 
grotele vampirilor, întrucât ştia deja că nici aceştia nu erau 
mai bine informaţi decât el. Cei trei vampiri care îl ajutaseră 
să străbată cetatea gugilor şi să ajungă cu bine în lumea 
exterioară nu ştiuseră cum să revină la Sarkomand şi 
plănuiseră să afle traseul întrebându-l pe bătrânul negustor 
din Dylath-Leen. Carter se înfioră la gândul că trebuia să 
treacă din nou prin lumea subterană a gugilor şi să se 
aventureze încă o dată în infernalul turn Koth, pe scara cu 
trepte ciclopice care duce la Pădurea Fermecată. Nu 
îndrăznea nici să pornească de unul singur de-a lungul 
platoului Leng, trecând prin faţa mânăstirii solitare; probabil 
că Marele Preot avea numeroase iscoade şi, oricum, ar fi 


trebuit să aibă de-a face cu pasărea Shantak, dacă nu şi cu 
alte lucruri înainte de a ajunge la capătul călătoriei sale. 
Dacă ar fi reuşit să găsească o corabie, ar fi putut să revină 
la Ingquanok, ocolind stânca îngrozitoare şi descărnată ce se 
înalţă din valuri, pentru că frescele îngrozitoare din labirintul 
mânăstirii îi arătaseră că acel loc înfricoşător se afla nu 
departe de cheiul de bazalt al Sarkomandului. 

Era însă prea puţin probabil să găsească o corabie în acest 
oraş părăsit de o veşnicie şi nici nu se simţea în stare să 
construiască o barcă. Acestea erau gândurile lui Randolph 
Carter când o nouă idee îi încolţi în minte. La picioarele sale 
zăcea, asemeni unui cadavru, fabulosul Sarkomand, cu stâlpii 
săi negri, cu porţile sale ruinate păzite de sfincşi, cu 
bolovanii titanici şi numeroşii săi lei înaripaţi conturându-se 
în penumbra morbidă a luminoşilor nori ai nopţii. Văzu 
atunci departe, în dreapta sa, o licărire ce nu putea să 
ţâşnească dintr-un nor şi îşi dădu seama că nu era singur în 
liniştea moartei cetăţi. Această luminiscenţă se înălța şi 
cobora la voia întâmplării, aruncând tremurătoare reflexii 
verzui, care nu erau deloc liniştitoare. Când se apropie de ea, 
furişându-se pe strada acoperită de ruine şi prin locuri de 
trecere înguste, printre ziduri surpate, îşi dădu seama că era 
vorba de un foc de tabără, aprins în apropierea cheiului, şi că 
numeroase forme nedesluşite se strângeau în umbre sumbre 
în jurul lui. Un miros funest plutea deasupra acestui 
spectacol. Dincolo de foc se găsea rada unsuroasă a portului, 
în care era o corabie mare, ancorată aproape de țărm. Carter 
încremeni, cuprins de groază, când văzu că era vorba de una 
dintre demonicele galere negre care veneau de pe Lună. 

Chiar în momentul când se pregătea să se îndepărteze de 
acel foc detestabil, remarcă o mişcare în rândul acelor forme 
nedesluşite şi auzi un sunet neobişnuit, dar uşor de 
recunoscut. Era strigătul înfricoşător al unui vampir care, 
într-o clipă, se transformă într-un adevărat urlet de groază. 
Simţindu-se la adăpost în mijlocul acelor ruine uriaşe, Carter 
îngădui curiozităţii sale să o ia înaintea fricii, şi se strecură 
spre foc, în loc să se retragă. La un moment dat, trebui să se 
târască asemeni unui vierme, pentru a putea traversa o 
stradă aflată la vedere, iar alta dată trebui să se ridice în 


picioare pentru a evita să facă zgomot trecând peste un 
morman de sfărâmături de marmură. Reuşi să-şi găsească, 
fără a fi descoperit, un ascunziş în spatele unui stâlp enorm, 
ascunzătoare de unde putea observa în voie scena scăldată 
într-o lumină verzuie. Jivinele în formă de broască râioasă şi 
sclavii cu înfăţişare aproape umană stăteau în jurul unui foc 
alimentat cu acele îngrozitoare ciuperci lunare, rupte în 
bucăţi. Unii dintre sclavi puneau să se încălzească în flăcările 
care ţâşneau în toate părţile ciudate ţepuşe de fier şi, din 
când în când, înfigeau vârfurile înroşite ale acestora în trei 
prizonieri, legaţi fedeleş, care se zvârcoleau de durere la 
picioarele căpeteniilor. Din modul în care îşi agitau antenele, 
îţi puteai da seama că fiarele cu boturi teşite venite de pe 
Lună se tăvăleau de plăcere urmărind acest spectacol. 
Adâncă a fost durerea lui Carter şi cumplită oroarea sa 
atunci când a recunoscut urletele disperate şi şi-a dat brusc 
seama că vampirii schingiuiţi nu erau alţii decât cei care 
alcătuiseră fidelul trio care îl îndrumase şi îl ajutase să iasă 
teafăr şi sănătos din Abis. Se despărţise de ei în Pădurea 
Fermecată, vampirii intenţionând să ajungă la Sarkomand şi 
la poarta patriei lor din adâncuri. 

Numărul puturoaselor jivine de pe Lună care stăteau în 
jurul acelui foc verzui era considerabil, aşa că Randolph 
înţelese că, cel puţin pentru moment, nu putea face nimic 
pentru a-i salva pe vechii săi aliaţi. Nu putea să ghicească în 
ce fel fuseseră capturați bieţii vampiri, dar îşi închipuia că 
ororile cu înfăţişare de broaşte râioase îi auziseră 
interesându-se în Dylath-Leen de drumul spre Sarkomand, şi 
nu voiseră să le permită să se apropie atât de mult de 
detesabilul platou Leng şi de indescriptibilul Mare Preot. O 
clipă, nu ştiu ce să facă, dar apoi îşi aminti brusc că se afla 
foarte aproape de poarta împărăției vampirilor. În mod 
evident, cel mai înţelept lucru pe care l-ar fi putut face era să 
se furişeze spre est, până în piaţa unde se înălţau cei doi lei 
maiestuoşi, şi să coboare în prăpastie. Oricum, nu avea cum 
să întâlnească orori mai cumplite decât cele pe care le avea 
în faţa ochilor, şi era foarte posibil să dea peste vampirii gata 
să sară în ajutorul fraţilor lor, ba poate chiar capabili să 
extermine jivinele de pe Lună sosite la bordul acelei sumbre 


galere. Exista, desigur, posibilitatea ca poarta să fi fost 
păzită de cete de slabe lighioane ale nopţii, asemeni tuturor 
celorlaltor porţi ale abisului, dar acum nu se mai temea de 
aceste creaturi fără chip. Aflase între timp că ele sunt legate 
de vampiri prin tratate solemne, iar Pickman îi încredinţase 
parola lor. 

Carter reîncepu să se târască printre ruine, încet şi fără 
zgomot, de-a lungul zidurilor, pentru a ajunge în marea piaţă 
centrală, unde se aflau cei doi lei înaripaţi. Acest lucru se 
dovedi a fi extrem de dificil, dar fiarele de pe Lună, 
preocupate de mârşava lor distracţie, nu auziră zgomotul pe 
care îl făcu Carter în două rânduri, împiedicându-se de 
bolovanii risipiţi peste tot. Ajuns, în sfârşit, la loc deschis, îşi 
alese drumul printre copacii piperniciţi şi viţa de vie care 
crescuseră acolo. Giganticii lei se conturau deasupra lui, 
înfricoşători în luminiscenţa morbidă a norilor fosforescenţi 
ai nopţii. Continuă să înainteze spre ei, plin de cutezanţă, şi 
se târi prin faţa boturilor lor, ştiind că acolo se găsea poarta 
spre acel enorm univers al tenebrelor pe care îl păzesc. 
Fiarele de diorit, cu mutre batjocoritoare, stăteau ghemuite 
pe soclurile gigantice, acoperite cu  înspăimântătoare 
basoreliefuri. Între ele, se găsea o curte netedă ca în palmă, 
în centrul căreia existase odinioară un mic spaţiu înconjurat 
de o balustradă de onix. In mijlocul acestui spaţiu se căsca 
un puț negru şi Carter îşi dădu curând seama că ajunsese la 
genunea ale cărei trepte antice şi dărăpănate coboară până 
în abisul de coşmar. 

Înfricoşătoare este amintirea acestei coborâri în întuneric, 
în timpul căreia, ceas după ceas, Carter se răsuci mereu, 
fără a vedea nimic, pe o spirală fără sfârşit de trepte abrupte 
şi alunecoase. Atât de tocite şi de înguste erau acele trepte, 
atât de lipicioase ajunseseră ele din cauza umezelii din 
interiorul Pământului, încât Carter se aştepta în fiece clipă 
să alunece şi să se prăbuşească în gol, până în străfundurile 
abisului absolut. Nu ştia când şi cum se vor năpusti asupra 
lui nevolnicele jivine ale nopţii, paznicii acestor genuni; nu 
ştia nici măcar dacă acestea se aţineau într-adevăr la pândă 
prin acele locuri, încă de la începutul lumii. Totul în jurul său 
era impregnat de duhoarea abisurilor demonice şi simţi că 


aerul acestor neliniştitoare adâncuri nu era făcut pentru 
oameni. În curând, cuprins de toropeală şi somnoros, 
continuă să înainteze mai mult automat decât pentru că ar fi 
vrut să o facă, aşa că nu îşi dădu seama ce se întâmpla cu el 
atunci când încetă cu totul să mai înainteze, pentru că ceva îl 
înhăţase uşurel pe la spate. Se simţi doar purtat într-un zbor 
foarte rapid şi doar o pişcătură răuvoitoare îi dădu de veste 
că slabele lighioane ale nopţii îşi îndepliniseră misiunea.. 

Când realiză faptul că picase în ghearele umede şi reci ale 
acestor păsări fără chip, Carter îşi aminti parola vampirilor şi 
o urlă cât putu de tare în vârtejul şi în învălmăşeala zborului. 
Deşi se spune că slabele lighioane ale nopţii sunt complet 
lipsite de rațiune, efectul parolei fu imediat: pişcăturile 
încetară pe loc şi creaturile se grăbiră să-i asigure 
prizonierului lor o poziţie cât mai confortabilă. Astfel 
încurajat, Carter îndrăzni să dea câteva explicaţii, relatând 
despre capturarea şi torturarea celor trei vampiri de către 
jivinele de pe Lună, invocând necesitatea de a alcătui o 
armată pentru a le sări în ajutor. Chiar dacă nu i se adresară 
în nici un fel, slabele lighioane ale nopţii părură să înţeleagă 
spusele sale şi o dovediră pe loc, zburând cu şi mai mare 
grabă şi încă mai hotărâte. Întunericul dens făcu loc pe 
neaşteptate crepusculului cenuşiu din regiunea interioară şi 
în faţa ochilor lor apăru una din acele câmpii plate şi sterpe 
pe care le place vampirilor să se statornicească. Prezenţa lor 
se făcea simțită printr-un mare număr de pietre de mormânt, 
risipite peste tot, şi prin mormane de oase. În clipa când 
Carter scoase strigătul de alarmă, o mulţime de vizuine se 
goliră de proprietarii lor cu trupuri zvelte, a căror formă 
seamănă cu cea a unui câine. Slabele lighioane ale nopţii 
coborâră în zbor planat, îşi aşezară pe sol pasagerul şi apoi 
se traseră puţin mai la o parte, grupându-se într-un 
semicerc, în timp ce vampirii ieşeau în întâmpinarea noului 
venit. 

Carter împărtăşi groteştii adunări mesajul său, scurt şi 
precis. Patru vampiri se risipiră de îndată prin vizuini, pentru 
a difuza ştirea şi a reuni trupele necesare operaţiunii de 
salvare. După o lungă aşteptare, apăru un vampir cu 
oarecare importanţă, care se adresă nevolnicelor lighioane 


ale nopţii prin semne care avură ca efect de a face să dispară 
în noapte pe două dintre acestea. Din acel moment, noi şi noi 
întăriri începură să sosească, îngroşând ceata nevolnicelor 
lighioane ale nopţii, până ce în cele din urmă tot solul mâlos 
fu acoperit cu ele. Între timp, alţi vampiri ieşiseră din vizuini, 
tâărându-se unul câte unul, strigând agitaţi şi aranjându-se 
într-o formaţie de luptă, nu departe de locul unde erau 
adunate nevolnicele lighioane ale nopţii. La un moment dat, 
apăru şi acel vampir mândru şi influent ce fusese odinioară 
artistul Richard Pickman din Boston, căruia Carter îi relată 
detaliat tot ce se întâmplase. Fostul Pickman se simţi fericit 
să-şi revadă vechiul prieten şi păru foarte impresionat de 
cele auzite. Îndepărtându-se puţin de armata din ce în ce mai 
numeroasă, începu să se întreţină cu celelalte căpetenii. 

În cele din urma, după ce trecură în revistă trupele, 
căpeteniile reunite începură să strige la unison, împărțind 
ordine mulţimii de vampiri şi de nevolnice lighioane ale 
nopţii. Un consistent detaşament de păsări cu coarne dispăru 
pe loc, în timp ce altele, grupate două câte două, 
îngenuncheate şi cu labele din faţă întinse, aşteptau ca 
vampirii să se apropie de ele, unul câte unul. Atunci când un 
vampir ajungea în dreptul cuplului de nevolnice lighioane ale 
nopţii care îi era distribuit, se urca în spatele lor şi dispăreau 
cu toţii în noapte. Nu trecu mult şi întreaga trupă porni la 
atac, rămânând doar Carter, Pickman, celelalte căpetenii şi 
câteva cupluri de nevolnice lighioane ale nopţii. Pickman îi 
lămuri că nevolnicele lighioane ale nopţii constituiau 
avangarda vampirilor şi că acum întreaga armată se îndrepta 
spre Sarkomand, pentru a hotărî soarta jivinelor de pe Lună. 
Carter şi celelalte căpetenii se apropiară atunci de 
nevolnicele lighioane ale nopţii care îi aşteptau şi labe 
umede şi lunecoase îi cocoţară în spatele lor. Câteva clipe 
mai târziu, se roteau cu toţii, purtaţi de vânt prin noapte, 
urcând, urcând, urcând la nesfârşit, până la poarta străjuită 
de leii înaripaţi, până la ruinele spectrale ale anticei cetăţi 
Sarkomand. 

Când, ajuns la capătul călătoriei, Carter revăzu lumina 
morbidă a cerului nocturn al Sarkomandului, avu curajul să 
contemple marea piaţă centrală, năpădită de trupele de 


vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii. Fără îndoială că 
ziua era pe aproape, dar înfricoşătoarea armată părea a fi 
atât de puternică, încât nu avea nevoie să îi ia prin 
surprindere pe duşmani. Flacăra verzuie licărea încă slab în 
apropierea cheiului, dar cum nu se mai auzeau strigătele 
vampirilor, se părea că torturarea prizonierilor încetase 
pentru moment. Indicând fără zgomot direcţia de atac atât 
lighioanelor care îi purtau în spate, cât şi avangardei care îi 
precedase, vampirii se înălţară în coloane şi, rotindu-se în 
zbor pe deasupra ruinelor dezolante, se năpustiră asupra 
focului diabolic. Carter se găsea acum alături de Pickman, în 
primele rânduri ale vampirilor şi, apropiindu-se de oribilul 
foc de tabără, constată că jivinele de pe Lună fuseseră luate 
complet pe neaşteptate. Cei trei prizonieri, legaţi fedeleş şi 
căzuţi în nesimţire, zăceau în apropierea focului, în timp ce 
sclavii cu înfăţişare aproape umană dormeau şi până şi 
santinelele dezertaseră de la datorie, considerând, de bună 
seamă, că rolul lor în acea împărăție pustie era cu totul 
inutil. 

Atacul nevolnicelor lighioane ale nopţii şi al vampirilor, 
care le călăreau căzu ca un trăsnet asupra lor. Fiecare dintre 
făpturile alb-cenuşii, cu aspect de broască râioasă, şi fiecare 
dintre sclavii cu înfăţişare aproape omenească au fost 
înhăţaţi fără veste de câte un grup de nevolnice lighioane ale 
nopţii, înainte de a se auzi un singur zgomot. Jivinele de pe 
Lună nu aveau, desigur, voce, dar nici chiar sclavii nu avură 
şansa de a scoate vreun sunet înainte ca labele cauciucate 
să-i reducă la tăcere. Monştrii gelatinoşi se zbăteau cumplit 
atunci când erau înşfăcaţi de sardonicele nevolnice lighioane 
ale nopţii, dar nu puteau face nimic împotriva forţei acestor 
gheare prehensile. Dacă o jivină de pe Lună se zbătea prea 
violent, o nevolnică lighioană a nopţii îi apuca tentaculele 
fremătătoare şi începea să tragă de ele, ceea ce aparent îi 
producea o suferinţă atât de mare, încât victima înceta 
imediat să mai opună rezistenţă. Carter se aşteptase să 
asiste la un măcel cumplit, dar planurile vampirilor erau mult 
mai subtile. Dădură anumite ordine nevolnicelor lighioane 
ale nopţii care îi ţineau pe prizonieri, şi în scurt timp 
nefericitele creaturi de pe Lună fură transportate pe tăcute 


în Marele Abis, pentru a fi distribuite în mod egal dholilor, 
gugilor, albicioşilor şi celorlaltor locuitori ai nopţii, ale căror 
metode de a consuma hrana nu sunt deloc nedureroase 
pentru victimele pe care şi le-au ales. Intre timp, cei trei 
vampiri legaţi fedeleş fuseseră eliberaţi de către semenii lor, 
în timp ce diverse grupuri scotoceau împrejurimile, în 
căutarea jivinelor de pe Lună care eventual ar fi reuşit să se 
ascundă şi să încerce să se furişeze la bordul negrei galere 
puturoase ancorate la chei. Victoria era fără îndoială deplină, 
căci învingătorii nu descoperiră nici un semn de viaţă. 
Preocupat să-şi asigure un mijloc de a ajunge şi în alte locuri 
din lumea viselor, Carter îi rugă să nu scufunde pe loc 
corabia, dorinţă ce îi fu îndeplinită, în semn de recunoştinţă 
pentru modul în care se îngrijise de soarta celor trei 
prizonieri. Pe corabie găsiră însă câteva obiecte şi câteva 
podoabe deosebit de stranii, dintre care unele fură imediat 
aruncate în mare de către Carter. 

Nevolnicele lighioane ale nopţii şi vampirii formau acum 
două grupuri separate, iar aceştia din urmă îi descoseau pe 
cei trei camarazi ai lor în legătură cu ce li se întâmplase. 
Aflară astfel că cei trei vampiri urmaseră direcţia indicată de 
Carter, de la Pădurea Fermecată la Dylath-Leen, trecând 
prin Nir şi peste râul Skai. Furaseră dintr-o fermă izolată 
veşminte omeneşti şi imitaseră cât putuseră de bine ţinuta şi 
mersul oamenilor. Atât feţele lor, cât şi manierele lor groteşti 
suscitaseră numeroase comentarii în tavernele din Dylath- 
Leen, dar se încăpăţânaseră să stăruie în a întreba despre 
drumul spre Sarkomand, până ce dădură de un bătrân 
călător ce fusese în stare să li-l arate. Acesta le spusese că 
doar o anumită corabie, care mergea spre Lelag-Leng, îi 
putea duce unde doreau, aşa că se pregătiseră să o aştepte, 
răbdători. 

Fără îndoială însă, spionii diabolici raportaseră intenţiile 
lor, căci curând apăruse în port o galeră neagră, la bordul 
căreia se aflau nişte negustori de rubine, cu gura mare, care 
îi invitaseră pe vampiri să ciocnească un păhărel într-o 
tavernă. Vinul ce li se servise fusese turnat din sticle ciudate, 
cioplite din rubine mari. După ce îl băuseră, vampirii se 
treziseră direct pe galera neagră, luaţi prizonieri, la fel cum 


păţise odinioară şi Carter. De data aceasta însă, vâslaşii 
nevăzuţi nu îndreptară galera spre Lună, ci spre antica 
Sarkomand. Intenţia lor era, fără îndoială, aceea de a-i preda 
Marelui Preot. Se opriseră, de aceea, în dreptul acelei stânci 
descărnate din Marea Nordului pe care marinarii din 
Inquanok o ocolesc cu grijă şi acolo vampirii dăduseră pentru 
prima oară cu ochii de stăpânii roşii ai galerei. In ciuda 
propriei lor urâţenii, fură înnebuniţi de imaginea unei 
asemenea culmi a monstruozităţii şi îngreţoşaţi de duhoarea 
de nesuportat. În acele locuri, vampirii fură martorii 
josnicelor distracţii ale garnizoanei de jivine cu trup de 
broască râioasă - distracţii ce sunt la originea acelor urlete 
nocturne care îi îngrozesc pe oameni. Acostaseră apoi în 
dreptul ruinelor cetăţii Sarkomand, unde începuseră să fie 
torturați. Sosirea salvatorilor lor le întrerupsese chinurile. 

Terminându-şi povestirea, cei trei supraviețuitori trecură 
la planuri de viitor, sugerând un raid pe stânca descărnată şi 
exterminarea întregii garnizoane de jivine cu trup de broască 
râioasă. Nevolnicele lighioane ale nopţii n-au fost totuşi de 
acord cu această propunere, întrucât perspectiva de a zbura 
pe deasupra apei nu le surâdea deloc. Cea mai mare parte a 
Vampirilor erau de acord cu acest plan, dar erau incapabili 
să îl realizeze fără ajutorul nevolnicelor lighioane ale nopţii. 
În legătură cu acest aspect, văzând că vampirii nu erau în 
stare să se folosească de galeră, Carter le propuse să-i înveţe 
să folosească imensele vâsle. Propunerea sa fu acceptată cu 
entuziasm. Lumina cenuşie a zilei în învăluia în prezent şi, 
sub un cer boreal de plumb, un detaşament de vampiri 
pătrunse în nava respingătoare şi se aşeză pe băncile 
vâslaşilor. Carter descoperi că erau destul de talentaţi 
pentru acest rol şi, înainte de căderea nopţii, îndrăzni să-i 
pună să exerseze câteva scurte ieşiri în afara portului, pentru 
a câştiga experienţă. Insă de-abia trei zile mai târziu 
consideră posibil să se încumete să întreprindă călătoria. 
Atunci, grupul de vâslaşi se instală în cală, în timp ce 
Pickman şi celelalte căpetenii se adunară pe punte şi 
discutară metodele de învăluire şi de atac. 

Urletele ce se înălţau dinspre stâncă se auziră încă din 
prima noapte. Sunetul lor tulbură întregul echipaj al galerei, 


dar cel mai tare tremurau cei trei supraviețuitori, care 
aflaseră pe propria piele în cel fel sunt smulse astfel de 
urlete. Se aprecie că un atac pe timpul nopţii nu ar fi fost 
oportun, aşa că galera aşteptă, oprită sub norii fosforescenţi, 
umbra mult mai prielnică a zilei cenuşii. Când se lumină de 
ziuă şi urletele încetară, vâslaşii îşi reluară locurile, 
nevolnicele lighioane ale nopţii se puseră la adăpost sub 
punte şi galera se apropie tot mai mult de stânca descărnată, 
ale cărei piscuri de granit se avântau fantastice spre cerul 
trist şi cenuşiu. Versanții erau deosebit de abrupți, dar ici şi 
colo, pe colţurile de stâncă, se puteau zări pereţii pântecoşi 
ai unor ciudate locuinţe fără ferestre. Se puteau vedea, de 
asemenea, parapetele ce îngrădeau drumurile în pantă. Nici 
o ambarcaţiune manevrată de oameni nu se apropiase 
vreodată de aceste locuri, sau în orice caz cei care au făcut- 
o, nu s-au mai întors niciodată. Eliberaţi de sub imperiul 
fricii, Carter şi vampirii continuară să înainteze fără şovăire 
şi, ocolind versantul estic, ajunseră în dreptul cheiurilor 
despre care cei trei supraviețuitori spuneau că s-ar afla în 
partea de sud, în interiorul unui port adăpostit de 
prelungirile abrupte ale stâncii. 

Aceste prelungiri, adevărate peninsule, erau atât de 
apropiate, încât două corăbii nu ar fi putut trece simultan 
printre ele. Cum nu se zărea nici o santinelă, galera înaintă 
cu îndrăzneală pe acest soi de canal şi pătrunse în portul cu 
apă stătută şi clocită, cu toate că în interiorul său era o 
activitate febrilă: de-a lungul unui chei de piatră respingător, 
erau ancorate mai multe corăbii, iar pe malul apei, un mare 
număr de sclavi cu înfăţişare aproape umană cărau cuşti sau 
lăzi sau conduceau nişte fabuloase arătări dezgustătoare 
spre căruțele greoaie. Suspendat deasupra cheiului, atârna 
un orăşel agăţat de peretele vertical, de la care pornea un 
drum în spirală, ce şerpuia cât cuprindeai cu ochii, până la 
colţurile de stâncă. Nimeni n-ar fi putut spune ce zăcea în 
interiorul acestui miraculos pisc de granit, dar ceea ce se 
zărea din afară nu era în nici un fel încurajator. 


CONCLUZIE 


Mulțimea adunată pe chei se însufleţi la vederea galerei 
negre care intra în port: cei care aveau ochi o priveau cu 
atenţie, cei care nu aveau îşi frământau tentaculele roz, în 
aşteptare. Desigur, nu îşi dăduseră încă seama că sumbra 
corabie încăpuse pe mâini străine, pentru că vampirii 
semănau mult cu sclavii cu coarne şi copite, iar nevolnicele 
lighioane ale nopţii erau ascunse sub punte, în cală. 
Căpeteniile stabiliseră planul: urma ca nevolnicele lighioane 
ale nopţii să fie debarcate de îndată ce vor atinge cheiul şi 
să-şi lase să se dezlănţuie instinctele ce le ţineau loc de 
judecată, în timp ce galera urma să se îndepărteze imediat 
de țărm. Părăsite pe țărm, păsările cu coarne urmau să 
înhaţe tot ce vor găsi viu acolo şi apoi, fără să reflecteze şi 
lăsându-se mânate de instinct, urmau să-şi ia zborul în grabă 
spre Abis, uitând de teama lor de apă, şi se vor întoarce la 
cuiburile lor. intreaga lor pradă putea să fie astfel 
transportată în cursul acelei nopţi, şansele prizonierilor de a 
scăpa cu viaţă fiind minime. 

Vampirul Pickman cobori sub punte şi transmise cât putu 
mai simplu ordinele sale nevolnicelor lighioane ale nopţii, în 
timp ce corabia se apropia de cheiul neliniştitor şi urât 
mirositor. Din nou se produse agitaţie pe chei şi Carter îşi 
dădu seama că manevrele galerei începuseră să trezească 
suspiciuni. În mod evident, omul de la cârmă nu se îndrepta 
spre docul obişnuit şi santinelele remarcaseră, probabil, 
diferenţa dintre hidoşii sclavi cu înfăţişare aproape umană şi 
vampirii care le luaseră locul. Probabil că se dăduse alarma, 
pentru că aproape imediat o hoardă de mefitice jivine lunare 
începu să se reverse pe micile uşi negre ale caselor fără 
ferestre şi să coboare în grabă pe drumul în zigzag care 
venea din dreapta. O ploaie de sulițe neobişnuite se abătu 
asupra galerei, în momentul în care prova acesteia se izbi de 
chei, ucigând doi vampiri şi rănind uşor pe un al treilea, dar 
în aceeaşi clipă tambuchiul se deschise larg şi eliberă un 
negru nor învolburat de nevolnice jivine ale nopţii, ce 


tăbărâră asupra oraşului ca un stol de gigantici lilieci cu 
coarne. 

Gelatinoasele jivine de pe Lună îşi procuraseră un berbec, 
cu care încercau acum să împingă corabia de la țărm, dar 
renunţară la această tentativă atunci când nevolnicele jivine 
ale nopţii se abătură asupra lor. Era un spectacol 
înspăimântător să vezi funcţionând cleştii mlădioşi ai acestor 
fiare fără faţă şi era cutremurător să contempli norul lor 
dens desfăşurându-se deasupra oraşului şi survolând drumul 
şerpuitor pentru a ajunge pe colții de sus ai stâncii. Uneori, 
câte un grup de asemenea păsări dădea drumul, involuntar, 
unui prizonier cu aspect de broască râioasă şi era jalnic să 
vezi cum victima exploda în mii de bucăţi, turtindu-se de sol. 
Când şi ultima nevolnică lighioană a nopţii părăsi bordul 
vasului, căpeteniile vampirilor dădură ordinul de a bate în 
retragere şi vâslaşii împinseră uşor galera printre cenuşiile 
peninsule, în afara portului, în timp ce oraşul era încă prins 
în vălmăşagul bătăliei şi al izbândei. Vampirul Pickman 
aprecia că nevolnicelor lighioane ale nopţii le erau necesare 
câteva ceasuri pentru ca spiritele lor rudimentare să 
reuşească să-şi depăşească teama de a zbura deasupra mării. 
Opri corabia cam la o milă de stânca descărnată, pentru a o 
ţine sub observaţie şi a se îngriji de răniţi. Veni noaptea şi 
crepusculul cenuşiu făcu loc morbidei fosforescenţe a 
norilor, în timp ce căpeteniile vampirilor supravegheau 
piscurile descărnate, pentru a surprinde momentul în care 
nevolnicele lighioane ale nopţii urmau să îşi ia zborul. 
Dimineaţa, se zări un punct negru, zburând timid deasupra 
piscului celui mai înalt, iar acest punct se transformă curând 
după aceea în cârd. Cârdul păru să se micşoreze chiar 
înainte de venirea zorilor şi dispăru cu totul în zare, spre 
nord-est, un sfert de oră mai târziu. Acest cârd păru să lase 
să cadă ceva în mare o dată sau de două ori, dar Carter nu se 
nelinişti, pentru că observase că jivinele de pe Lună nu 
puteau înota. La sfârşit, atunci când vampirii fură siguri că 
toate nevolnicele lighioane ale nopţii au plecat cu poverile 
lor osândite spre Sarkomand şi de acolo spre Marele Abis, 
galera reveni în port, trecând printre cele două peninsule, şi 
hidoasa armată a vampirilor puse piciorul pe pământ, 


răspândindu-se plină de curiozitate pe piscul descărnat ale 
cărui turnuri, aripi şi fortărețe erau cioplite direct în stâncă. 

Aceste cripte diavoleşti, lipsite de ferestre, ascundeau 
taine înfricoşătoare, iar distracţiile întrerupte ale jivinelor de 
pe Lună lăsaseră numeroase urme. Se putea constata că 
fiecare dintre aceste distracţii fusese întreruptă într-un 
stadiu diferit. Carter ceru să fie transportate la exterior nişte 
Lucruri ce păreau să mai aibă încă viaţă în ele, dar ieşi în 
grabă din cripte atunci când dădu peste alte Lucruri despre 
care nu putea spune nimic. Mobilierul principal al acestor 
locuinţe puturoase consta din taburete şi bănci cioplite din 
lemnul copacilor de pe Lună, împodobite cu numeroase 
desene dezgustătoare şi înspăimântătoare. Se găseau acolo 
numeroase arme, ustensile şi podoabe, printre care mari 
idoli de rubin masiv, reprezentând fiinţe bizare, pe care nu le 
afli pe Pământ. Acestea din urmă, în ciuda materialului 
preţios, nu îţi trezeau dorinţa de a le înhăţa şi nici nu te 
lăsau să le priveşti prea mult. Carter avu grijă să facă bucăţi 
cinci dintre ele. Adună ţepuşele şi suliţele şi, cu încuviințarea 
lui Pickman, le împărţi vampirilor. Astfel de arme erau un 
lucru nou pentru aceste fiinţe mlădioase semănând cu nişte 
câini, dar îndemânarea lor înnăscută îi ajută să le mânuiască 
cu iscusinţă doar după câteva încercări. 

În partea dinspre vârf a stâncii, se găseau mai multe 
temple decât locuinţe şi în nenumăratele încăperi tăinuite 
descoperiră altare sculptate, sanctuare şi bazine de sacrificiu 
destinate cultului Lucrurilor sau al unor fiinţe încă mai 
monstruoase decât zeii sălbatici ce domnesc peste Kadath. 
Un pasaj subteran, îngust şi întunecos, se deschidea la 
temelia unui vast templu şi Carter pătrunse, înarmat cu o 
torţă, până foarte adânc în interiorul stâncii, ieşind în cele 
din urmă într-un imens amfiteatru neluminat, cu plafonul în 
formă de dom. Bolta acestui amfiteatru era acoperită cu 
sculpturi demonice, iar în centrul său se căsca un puț 
întunecos şi fără fund, similar celui din terifianta mânăstire 
Leng în care tronează, singuratic, indescriptibilul Mare 
Preot. Lui Carter i se păru că desluşeşte în umbră, pe 
peretele de deasupra puţului diavolesc, o poartă de bronz, 
cizelată într-un mod bizar. O spaimă inexplicabilă îl opri nu 


numai să o deschidă, ci chiar şi numai să se apropie de ea. 
Se întoarse în grabă, pentru a-i regăsi pe înfricoşătorii săi 
aliaţi, care se împrăştiaseră în dezordine, cu o nepăsare care 
îl scotea din fire. Vampirii remarcaseră modul în care se 
desfăta seră până atunci bestiile lunare şi se grăbeau să 
continue acea petrecere în felul lor. Descoperiseră, de 
asemenea, un butoi cu vin de pe Lună şi începuseră să-l 
rostogolească spre chei, cu scopul declarat de a-l folosi 
ulterior în tratativele lor diplomatice, deşi cei trei 
supraviețuitori, care ţineau bine minte efectul produs asupra 
lor de acest vin la Dylath-Leen, îi avertizaseră şi îi sfătuiseră 
să nu se atingă de el. Intr-una din pivnițele din apropierea 
cheiului se afla un stoc important de rubine, în stare brută 
sau şlefuite, aduse din minele de pe Lună, dar când vampirii 
îşi dădură seama că nu se puteau mânca, nu le mai acordară 
nici o atenţie. Nici Carter nu fu ispitit de ele, pentru că ştia 
prea multe despre cei ce le extrăseseră din mine. 

Deodată, se auziră strigătele puternice şi agitate ale 
santinelelor şi mârşavii jefuitori îşi abandonară prada, 
aţintindu-şi privirile spre mare şi adunându-se în rânduri 
compacte pe chei. O altă galeră neagră se strecura cu 
repeziciune prin îngusta trecere dintre peninsulele cenuşii şi 
în câteva clipe urma ca fiinţele cu înfăţişare aproape 
omenească de pe punte să-şi dea seama de invazie şi să dea 
alarma în rândul monstruoaselor jivine ascunse în cală. Din 
fericire, vampirii mai aveau încă asupra lor ţepuşele şi 
suliţele pe care li le dăduse Carter. În acel moment, la bordul 
galerei se produse o agitaţie bruscă, ce arăta că echipajul 
descoperise schimbarea intervenită pe insulă, iar faptul că 
imediat după aceea corabia se oprise dovedea că se 
remarcase şi superioritatea numerică a duşmanului. După o 
clipă de ezitare, vampirii îşi dădură seama că încleştarea nu 
putea fi evitată. Corabia întunecată urma fie să plece după 
întăriri, fie să încerce să-şi debarce echipajul undeva pe 
insulă, aşa că o patrulă de cercetaşi urcă imediat în vârful 
stâncii, pentru a supraveghea mişcările inamicului. 

După câteva minute, un vampir reveni, cu răsuflarea 
tăiată, pentru a da de veste că jivinele de pe Lună şi sclavii 
lor erau pe cale să debarce pe malul abrupt dinspre est al 


insulei, şi să înceapă să se caţere pe poteci ascunse şi pe 
colţuri de stâncă pe care doar caprele negre îndrăznesc să se 
aventureze. În aceeaşi clipă, galera neagră se întrezări 
pentru o clipă la celălalt capăt al îngustei treceri spre port şi 
la scurt timp după aceea, un al doilea mesager cobori, cu 
răsuflarea tăiată, pentru a anunţa că un al doilea grup 
debarcase pe cealaltă peninsulă. Cele două grupuri erau cu 
mult mai numeroase decât ar fi lăsat să se bănuiască 
dimensiunea galerei. Aceasta din urmă, mânată de un singur 
rând de vâslaşi, se strecură curând printre peninsule şi se 
opri în portul fetid, având parcă intenţia de a supraveghea 
bătălia care urma să se declanşeze dintr-o clipă în alta. 

Carter şi Pickman îi împărţiseră pe vampiri în trei formaţii 
de luptă: două pentru a porni în întâmpinarea duşmanului şi 
una pentru a păzi oraşul. Primele două coloane escaladară 
imediat stânca, înaintând fiecare în direcţia ordonată, în timp 
ce a treia fu împărţită, la rândul său, într-o subunitate 
terestră şi una marină. Unitatea marină, comandată de către 
Carter, urcă la bordul galerei ancorate în port şi vâsli spre 
corabia inamică. Aceasta din urmă bătu în retragere, 
angajându-se în trecerea care o scoase din nou în largul 
mării. Carter nu porni în urmărirea ei, apreciind că armata 
sa era în prezent mult mai necesară pentru apărarea 
oraşului. 

În acest timp, înspăimântătorul detaşament alcătuit din 
jivinele de pe Lună şi sclavii lor cu înfăţişare aproape 
omenească ajunsese în vârful stâncii de pe peninsulă şi se 
profila ameninţător pe cenuşiul cer crepuscular. Fluierele 
subţiri, cu sunet diavolesc, ale invadatorilor începură să ţiuie 
şi aspectul general al acestei procesiuni hibride şi pe 
jumătate amorfe producea greață, la fel ca şi miasma pe care 
o emanau acele orori de pe Lună în formă de broască 
râioasă. Cele două armate de vampiri ieşiră atunci la vedere 
şi se încadrară de asemenea în peisaj. Suliţele începură să 
zboare dintr-o parte în alta, urletele vampirilor şi ţipetele 
bestiale ale fiinţelor aproape umane adăugându-se treptat 
demonicei muzici de flaut, într-un vălmăşag de nedescris şi 
într-o cacofonie infernală. Trupuri se prăbuşeau din când în 
când de pe crestele înguste ale peninsulelor, fie în exterior, 


spre mare, fie în interior, spre port. În acest din urmă caz, 
erau pe dată înghiţite de fiinţe submarine ce bântuiau pe 
acolo, a căror prezenţă nu era indicată decât de bulele 
enorme pe care le emiteau. 

Timp de o jumătate de oră, bătălia făcu ravagii, până când, 
în cele din urmă, năvălitorii fură făcuţi una cu pământul. 
Totuşi, vampirii se mai găseau încă în dificultate pe faleza 
dinspre est şi se retrăgeau încet în interiorul peninsulei, 
căţărându-se pe stâncă. Pickman trimise rapid în acest punct 
întăriri din rândul armatei care păzea oraşul şi ajutorul lor se 
dovedi eficace în ultima parte a bătăliei. Când luptele luară 
sfârşit în partea de vest, vampirii se grăbiră să intervină în 
sprijinul semenilor lor aflaţi la ananghie şi, răsturnând 
raportul de forţe, îi împinseră pe atacatori înapoi pe crestele 
înguste. Toţi sclavii cu înfăţişare aproape umană fuseseră 
ucişi, dar ultimele orori în formă de broască râioasă luptau 
cu disperarea morţii, strângând în labele lor puternice şi 
dezgustătoare marile sulițe. Dar acum nu mai exista practic 
posibilitatea de a arunca suliţele sau ţepuşele, iar lupta 
devenise o încleştare corp la corp, astfel că doar foarte puţini 
dintre suliţaşi îşi mai puteau folosi armele pe aceste creste 
înguste. 

Numărul celor ce erau aruncaţi în apă în furia luptei 
deveni considerabil. Cei care cădeau în apele portului aveau 
parte de o moarte cumplită, sfârşind în colții invizibili ai 
monştrilor din adâncuri, dar cei ce cădeau în mare puteau să 
înoate până la faleză şi să se caţere din nou pe stânci. Galera 
inamică dădea târcoale prin preajmă, şi astfel reuşi să 
salveze mai multe jivine de pe Lună. Cu excepţia locurilor 
unde  debarcaseră jivinele de pe Lună, falezele erau 
inaccesibile, aşa că nici unul dintre vampirii care reuşiseră 
să iasă din mare şi să se caţere pe stânci nu mai putu să 
ajungă înapoi în dispozitivul de luptă al camarazilor săi. Unii 
dintre ei fură ucişi de ţepuşele aruncate de la bordul galerei 
duşmane sau de jivinele lunare ce se găseau deasupra lor, 
dar destui supravieţuiră totuşi şi fură în cele din urmă 
salvaţi. Atunci când armatele terestre părură a fi stăpâne pe 
situaţie, galera condusă de Carter străbătu canalul dintre 
cele două peninsule şi porni departe în larg, în urmărirea 


corăbiei inamice, până când, seara, căpeteniile vampirilor se 
convinseră că insula era din nou în întregime eliberată. Intre 
timp, galera duşmană dispăruse şi se luă hotărârea de a 
abandona demonica insulă descărnată, înainte ca cine ştie ce 
altă hoardă de orori de pe Lună să se strângă şi să fie trimisă 
împotriva vampirilor. La căderea serii, Carter şi Pickman îi 
adunară laolaltă pe toţi vampirii şi îi numărară cu atenţie. 
Constatară că mai mult de un sfert dintre ei pieriseră în 
luptele din timpul zilei. Răniţii fură puşi pe tărgi şi îmbarcaţi. 
Pickman se împotrivise întotdeauna străvechiului obicei al 
vampirilor de a-şi ucide şi mânca răniții. Trupele intacte fură 
distribuite la rame şi în alte locuri în care se puteau dovedi 
utile. Galera ridică ancora sub norii fosforescenţi ai nopţii şi 
Carter nu simţi nici un regret că părăseau această insulă a 
secretelor demonice. Amfiteatrul boltit şi neluminat, puţul 
fără fund, respingătoarea poartă de bronz, îi reveneau fără 
încetare în minte. Venirea zorilor găsi corabia lor în dreptul 
ruinatului chei de bazalt din Sarkomand. Câteva santinele 
din rândul nevolnicelor lighioane ale nopţii pândeau încă, 
asemeni unor burlane negre cu coarne, stând chircite pe 
coloanele sfărâmate şi pe sfincşii surpaţi ai acestei 
înfricoşătoare cetăţi care a vieţuit şi şi-a găsit sfârşitul 
înainte de era oamenilor. Vampirii îşi stabiliră tabăra printre 
zidurile năruite ale Sarkomandului şi expediară un curier 
care urma să aducă un număr suficient de nevolnice 
lighioane ale nopţii pentru a-i transporta pe toţi. Pickman şi 
celelalte căpetenii îşi manifestară faţă de Carter imensa 
gratitudine pentru sprijinul acordat. Carter constată că 
planul său începea să prindă contur şi că putea recurge 
acum la sprijinul înfricoşătorilor săi aliaţi, nu numai pentru a 
putea părăsi acea regiune a lumii viselor, dar chiar şi pentru 
a-şi duce până la capăt cercetările în legătură cu zeii care 
domnesc peste Kadath, cetatea necunoscută, şi pentru a 
descoperi acel miraculos oraş al soarelui apune, care se 
ascundea într-un mod atât de straniu din faţa somnului său. 
şi expuse planurile în faţa căpeteniilor vampirilor, detaliind 
tot ce ştia despre nemărginirea fără de viaţă în inima căreia 
se înalţă Kadath, despre monstruoasele păsări Shantak şi 
despre cei doi munţi sculptați în formă de capete care o 


veghează. Vorbi despre frica pe care o inspiră vampirii 
păsărilor Shantak şi le dezvălui faptul că uriaşele păsări cu 
cap de cal se retrag urlând din faţa Vizuinelor sumbre ce se 
cască în versantul cenuşiu care separă regiunea Inquanok de 
detestabilul Leng. Le vorbi, de asemenea, despre ce aflase 
din frescele mânăstirii fără ferestre, în care domneşte 
indescriptibilul Mare Preot, în legătură cu nevolnicele 
lighioane ale nopţii de care se tem Marii Strămoşi, şi a căror 
căpetenie nu este  Nyarlathotep, Haosul Târâtor, ci 
străvechiul Nodens, cel albit de ani, Seniorul Marelui Abis. 
Carter împărtăşi toate acestea vampirilor, iar apoi le spuse 
ce aştepta în continuare de la ei, pretenţii pe care nu le 
considera deloc extravagante, date fiind serviciile pe care le 
făcuse recent acestor fiinţe  cauciucate şi elastice, 
asemănătoare unor câini. Le spuse că dorinţa sa cea mai 
arzătoare era să i se pună la dispoziţie un număr suficient de 
nevolnice lighioane ale nopţii pentru a fi transportat în 
deplină siguranţă dincolo de împărăţia păsărilor Shantak şi 
de munţii ciopliţi, până la nemărginirea fără de viaţă, atât de 
departe încât nici un om să nu fi ajuns acolo vreodată sau, în 
orice caz, să nu se fi întors viu de acolo. Voia să ajungă la 
castelul de onix din inima nemărginirii fără de viaţă, castel 
ce domină Kadath, cetatea necunoscută, pentru a-i implora 
pe Marii Strămoşi să-i îngăduie să pătrundă în miraculosul 
oraş al soarelui apune, lucru pe care i-l refuzaseră odinioară. 
Era convins că nevolnicele lighioane ale nopţii ar fi putut să-l 
transporte fără dificultăţi până acolo, zburând foarte sus, 
deasupra primejdiilor din pustiul îngheţat, şi deasupra 
formelor hidoase cu două capete, sculptate pe întreaga 
suprafaţă a muntelui, santinele veghind veşnic în crepusculul 
cenuşiu. Creaturile cu coarne şi fără chip nu ar fi avut de 
înfruntat nici un pericol pe Pământ, pentru că înşişi Marii 
Strămoşi se tem de ele. Chiar dacă s-ar fi ivit un obstacol 
neaşteptat din partea Celorlalţi Zei care, după cum se spune, 
supraveghează acțiunile  măruntelor zeități terestre, 
nevolnicele lighioane ale nopții tot nu aveau de ce să se 
teamă, pentru că cei din infernul exterior sunt absolut 
indiferenți față de aceste păsări atât de tăcute şi de 


primejdioase al căror stăpân nu este Nyarlathotep ci, 
exclusiv, atotputernicul şi străvechiul Nodens. 

O trupă de zece sau douăsprezece lighioane ale nopţii ar fi 
fost cu siguranţă suficientă pentru a ţine la distanţă gloata 
de păsări Shantak, dar poate că ar fi fost preferabil ca şi 
câţiva vampiri să ia parte la expediţie, căci fiind aliaţi de 
atâta vreme cu lighioanele, le cunoşteau obiceiurile mai bine 
decât oamenii. Grupul expediționar ar fi urmat, după părerea 
lui Carter, să-l depună într-un loc prielnic, dincolo de zidurile 
care probabil înconjurau acea cetate de onix, iar apoi să 
aştepte, ascuns în umbră, întoarcerea sa sau un mesaj de la 
el, în timp ce Randolph urma să se aventureze în castel 
pentru a-i implora pe zeii Pământului. Le-ar fi fost 
recunoscător dacă unii dintre vampiri s-ar fi încumeta să 
meargă cu el până în sala tronului Marilor Strămoşi, pentru 
că prezenţa lor putea da mai multă greutate rugăminţilor 
sale. Nu insistă, totuşi, prea mult asupra acestui punct, căci 
ceea ce dorea de fapt era să fie transportat, dus şi întors, 
până la castelul ce domină Kadath, cetatea necunoscută. 
Călătoria finală urma să aibă drept scop fie miraculoasa 
cetate a soarelui apune, dacă zeii hotărau să-i îndeplinească 
rugămintea, fie întoarcerea pe Pământ trecând prin Poarta 
Somnului Profund care se află la liziera Pădurii Fermecate, 
dacă rugămintea sa nu dădea roade. 

Vampirii ascultară cu mare atenţie discursul lui Carter şi 
curând cerul se acoperi de un nor de nevolnice lighioane ale 
nopţii, pe care curierul fusese trimis să le aducă. Ororile 
înaripate se aşezară în semicerc în jurul armatei de vampiri, 
aşteptând respectuoase ca şefii lor cu trup de câine să 
dezbată cererea călătorului terestru. Vampirul Pickman 
discută grav cu celelalte căpetenii şi, la sfârşit, îi oferi lui 
Carter mai mult decât îndrăznise să spere. Pentru că 
Randolph Carter îi ajutase în lupta lor împotriva jivinelor de 
pe Lună, ei hotărâseră să îl ajute la rândul lor în îndrăzneaţa 
sa călătorie, până în împărăţia din care nimeni nu s-a întors 
vreodată; hotărâseră să nu se limiteze la a-i împrumuta 
câteva nevoinice lighioane ale nopţii, aliaţii lor, ci întreaga 
armată pe care o aveau atunci la dispoziţie, inclusiv bătrânii 
luptători vampiri şi nevolnicele lighioane ale nopţii ce 


continuau să sosească. Urmau să lase în urmă doar o mică 
garnizoană, care să asigure paza galerei capturate ca şi a 
celorlaltor lucruri cucerite de pe insula descărnată. Armata 
putea să-şi ia zborul în clipa în care Carter dădea ordinul de 
plecare şi, de îndată ce vor fi ajuns la Kadath, o escortă 
impozantă de vampiri urma să-l însoţească atunci când va 
merge să-şi prezinte solicitarea zeilor Pământului, în castelul 
lor de onix. 

Cu sufletul plin de recunoştinţă, dar şi de o satisfacţie 
inexprimabilă, Carter elaboră împreună cu căpeteniile 
vampirilor planurile îndrăzneţei lor călătorii. Hotărâră ca 
armata să survoleze la mare altitudine oribila ţară Leng, 
mănăstirea sa fără de nume şi demonicele aşezări de piatră, 
urmând să nu se oprească deloc până ce nu vor fi ajuns pe 
marile piscuri cenuşii, unde vor ateriza pentru a discuta cu 
nevolnicele lighioane ale nopţii ale căror vizuini sunt 
împrăştiate pe aceste piscuri, spre marea spaimă a păsărilor 
Shantak. Doar după ce vor fi ascultat sfaturile locuitorilor 
acelor vizuini urmau să poată stabili traseul ultimei părţi a 
călătoriei. Drumul probabil spre  Kadath, cetatea 
necunoscută, ducea fie prin pustiul în care se înalţă munţii 
ciopliţi, pustiu ce se întinde la nord de Inquanok, fie prin 
provinciile din nordul extrem al respingătoarei ţări Leng. Cu 
trupurile lor de câine fără suflet, vampirii şi nevolnicele 
lighioane ale nopţii nu aveau de ce să se teamă de ceea ce s- 
ar fi putut ascunde în aceste pustiuri pe care nimeni nu le-a 
străbătut vreodată, aşa că nu erau în nici un fel tulburaţi de 
gândul că urmau să pornească spre Kadath, oraşul solitar al 
cărui misterios castel de onix domină lumea. 

Spre prânz, vampirii şi nevolnicele lighioane ale nopţii se 
pregătiră de zbor, fiecare vampir alegându-şi câte o pereche 
de creaturi cu coarne, pentru a fi transportat de către ele. 
Carter se aşeză în fruntea coloanei, alături de Pickman. Un 
şir dublu de nevolnice lighioane ale nopţii pe care nu 
încălecase nimeni servea drept avangardă. Toată această 
neliniştitoare armată se înălţă la un strigăt al lui Pickman, 
semănând cu un nor de coşmar ce trecu peste coloanele 
sfărâmate şi  sfincşii  ruinaţi din cetatea originară, 
Sarkomand, iar apoi se ridică tot mai sus, până ce ajunse să 


depăşească până şi uriaşul perete de bazalt din spatele 
oraşului. Nu după multă vreme, regiunea plată, stearpă şi 
îngheţată din împrejurimile Lengului se întinse sub ei, până 
dincolo de zare. Sumbra armată urcă la o înălţime încă mai 
mare, până ce chiar şi această regiune vastă se micşoră sub 
ea. Îndreptându-se spre nord pe deasupra acelui podiş de 
groază, măturat de vânt, Carter revăzu înfiorat cercul de 
menhiri ciopliţi grosolan şi clădirea scundă şi fără ferestre 
care, acum ştia, adăpostea acea înspăimântătoare blasfemie 
cu mască de mătase din ghearele căreia de-abia reuşise să 
scape. De această dată, armata, ce semăna unui minuscul 
liliac pierdut în înaltul cerului, nu se mai lăsă în jos, 
deasupra peisajului sterp pe care începuseră să se aprindă 
palidele focuri din josnicele aşezări de piatră; nici nu mai 
zăboviră pentru a privi la zvârcoliturile morbide ale acelor 
creaturi aproape omeneşti având coarne şi copite, care suflă 
în instrumentele lor şi dansează veşnic. La un moment dat, 
zăriră o pasăre Shantak, care zbura jos, deasupra câmpiei, 
dar aceasta scoase un țipăt cumplit când îi văzu şi îşi luă 
zborul spre nord, cu mişcări groteşti, trădând panica de care 
fusese cuprinsă. 

Ajunseră la ceața de deasupra piscurilor cenuşii şi 
ciopârţite ce formează graniţa Inquanokului şi plutiră 
deasupra straniilor caverne care, după cum îşi amintea 
Carter, le înspăimântaseră atât de tare pe păsările Shantak. 
Auzind strigătele insistente ale comandanților vampirilor, 
cete negre de păsări cu coarne ieşiră din fiecare asemenea 
vizuină şi  începură să discute cu ei prin gesturi 
neliniştitoare. Nu trecu mult şi se lămuriră că cel mai bun 
drum ar fi cel care trecea prin pustiul îngheţat ce se întinde 
la nord de Inquanok, deoarece la graniţa de nord a Lengului 
pândeau capcane nevăzute ce stârnesc repulsie chiar şi 
nevolnicelor lighioane ale nopţii. Era vorba despre anumite 
construcţii albe emisferice, înălțate pe coline ciudate, care 
exercitau o influenţa de neînțeles pe care străvechea 
înţelepciune a folclorului o asociase în mod neplăcut cu 
Ceilalţi Zei şi cu Nyarlathotep, Haosul Târâtor. 

Locuitorii piscurilor nu ştiau aproape nimic despre Kadath, 
doar că undeva spre nord exista un mare miracol, păzit de 


păsările Shantak şi de munţii ciopliţi. Făcură aluzie la 
vorbele care umblau în legătură cu proporţiile anormale şi 
dimensiunile nelimitate ale regiunii de acolo şi amintiră 
vagile zvonuri care circulă referitor la existenţa unei 
împărăţii a nopţii fără de sfârşit, dar nu puteau relata nimic 
precis despre acestea. Carter şi armata sa le mulţumi 
politicos şi, trecând dincolo de înaltele vârfuri de granit de la 
frontierele Inquanokului, coborâră sub norii fosforescenţi ai 
nopţii şi zăriră în depărtare acele înfricoşătoare santinele 
ghemuite ce fuseseră munţii, înainte ca o mână gigantică să 
fi sculptat groaza în roca lor virgină. 

Continuau să stea chircite acolo, într-un semicerc demonic, 
cu picioarele odihnindu-se pe nisipul deşertului şi cu mitrele 
străpungând norii fosforescenţi: sinistrele lor capete duble, 
semănând cu cele de lupi, aveau feţele desfigurate de furie, 
în timp ce mâinile lor drepte se ridicau cu răutate spre 
universul oamenilor, protejând frontierele acestei lumi 
nordice şi îngheţate ce nu este o lume a oamenilor. 
Diabolicele păsări Shantak se iviră de la poalele lor, greoaie 
ca nişte elefanţi, dar se retraseră cu ţipete smintite, de 
îndată ce zăriră pe cerul înceţoşat avangarda nevolnicelor 
lighioane ale nopţii. Trecând în zbor peste munţii-santinele, 
armata îşi continuă drumul spre nord pe deasupra a leghe şi 
leghe de deşert obscur. Norii deveniră din ce în ce mai puţin 
luminoşi şi Carter se scufundă în cele din urmă într-o beznă 
desăvârşită, dar bidivii înaripaţi înaintau fără greş, căci se 
născuseră în abisurile cele mai întunecoase ale Pământului şi 
păreau să vadă nu numai cu ochii, ci şi cu întreaga suprafaţă 
umedă a trupurilor lor alunecoase. Zburau drept înainte, 
deasupra curenților încărcaţi cu mirosuri incerte şi de 
zgomote suspecte, mereu înainte în întunericul din ce în ce 
mai profund, acoperind distanţe atât de mari încât Carter se 
întreba dacă se mai aflau încă în interiorul lumii terestre a 
visului. 

Norii se risipiră brusc şi stelele începură să strălucească, 
spectrale. Jos era încă întuneric, dar palidele semne cereşti 
păreau a fi însufleţite de o semnificaţie pe care nu o mai 
avuseseră niciodată şi nicicând. Configuraţia stelelor 
rămăsese aceeaşi, dar acele poziţii familiare revelau acum un 


înţeles pe care altă dată nu reuşiseră să-l transmită. Totul 
convergea spre nord; fiecare curbă şi fiecare scânteie de pe 
cerul scânteietor devenea o parte a unui imens desen, care 
avea drept funcţie să oblige întâi ochiul, apoi pe observator 
în întregimea lui, să se îndrepta spre un anumit punct secret 
de convergenţă, aflat dincolo de imensa întindere îngheţată 
din faţa lor. 

Carter se întoarse spre est, pentru a vedea dacă enorma 
barieră de piscuri a cărei imagine îl însoţise de-a lungul 
întregii sale călătorii prin Inquanok mai era încă vizibilă, şi 
astfel zări sub stele o siluetă descărnată ce atesta încă 
prezenţa acelor munţi. Ei păreau acum mult mai ciopârţiţi, 
ciuruiţi de crevase larg deschise şi încoronați de piscuri 
zdrenţuite; Carter studie cu atenţie curbele şi înclinațiile 
sugestive ale siluetelor lor şi acestea părură să împrumute 
de la stele misteriosul magnetism ce dirija atenţia spre nord. 

Armata zbura cu o viteză nebună, aşa că Randolph trebui 
să facă un efort pentru a putea sesiza detaliile. Deodată, 
desluşi chiar deasupra şirului celui mai înalt de piscuri un 
obiect negru, care se mişca în lumina stelelor şi a cărui 
traiectorie era perfect paralelă cu cea a bizarei sale armate. 
Vampirii zăriseră şi ei acest obiect, căci îi auzi discutând 
despre el. O clipă, crezu că era vorba despre un Shantak 
gigantic, de dimensiuni infinit superioare celor obişnuite 
pentru specia sa. Îşi dădu însă curând seama că această 
impresie era falsă: forma animalului respectiv, profilată 
deasupra munţilor, se dovedea a nu fi cea a uneia dintre 
acele păsări cu cap de cal. Silueta sa, pe care mai mult o 
ghicea după modul în care acoperea acum stelele, semăna cu 
cea a unui cap acoperit cu o mitră enormă, sau mai degrabă 
cu o pereche de capete infinit amplificate; iar în privinţa 
zborului său săltăreţ şi rapid prin aer, se părea că se realiza 
fără ajutorul aripilor. Carter n-ar fi putut preciza de care 
parte a muntelui se găsea acel animal, dar constată curând 
că sub ceea ce zărise până atunci existau şi alte membre, ce 
ascundeau stelele atunci când trecea peste defileurile care 
brăzdau adânc muntele. 

Apăru o spărtură mare în lanţul de piscuri, de-a lungul 
căreia frontierele oribilului podiş Leng se contopeau cu 


imensitatea îngheţată. Acolo, lumina stelelor avea o 
intensitate crescută, dar culoarea ei era mai ştearsă. Carter 
îşi fixă privirile spre acea trecătoare, ştiind că în felul acesta 
putea să zărească întreaga siluetă a acelui animal cu zbor 
unduitor, profilată pe cerul înstelat. Obiectul avansase acum 
într-o oarecare măsură, şi ochii întregii armate erau aţintiţi 
asupra marii depresiuni unde urma să apară enorma siluetă. 
Giganticul animal se apropie de crăpătură, zburând fără 
grabă pe deasupra piscurilor, încetinindu-şi mersul, de parcă 
ar fi fost conştient că lăsase în urmă armata vampirilor. În 
minutul următor, neliniştea aşteptării crescu continuu; iar 
apoi sosi scurtul interval în care silueta se contura pe cer, 
arătându-şi dimensiunile care făcură să se nască pe buzele 
vampirilor un zâmbet de teamă respectuoasă, însoţit de un 
strigăt de spaimă înăbuşit, iar în sufletul călătorului stârni o 
înfiorare cum nu mai încercase niciodată până atunci. Forma 
colosală ce se bălăbănea deasupra crestelor nu era decât un 
cap - un cap dublu, acoperit de o mitră - sub care înainta în 
salturi prin deşertul îngheţat corpul enorm şi înfricoşător pe 
care era aşezat. Acest monstru, mare cât un munte, mergea 
furişat şi fără zgomot; această fiară, semănând oarecum cu o 
hienă încrucişată cu un antropoid gigantic, galopa lipită de 
cer, înălţându-şi respingătoarea pereche de capete cu coifuri 
conice la jumătatea Zenitului. 

Fiind un visător cu experienţa, Carter nici nu urlă, nici nu- 
şi pierdu cunoştinţa, ci doar privi înapoi cu oroare şi se 
cutremură atunci când observă că alte capete de monştri se 
conturau deasupra nivelului crestelor, ţâşnind hoţeşte pe 
urmele primului. Spre sud se zăreau trei noi siluete cât 
munţii de mari, ce se furişau ca lupii, perfect profilate pe 
cerul înstelat, mitrele lor ţuguiate legănându-se în aer la o 
mie de picioare înălţime. 

Munţii ciopliţi, având mâna dreaptă ridicată, păreau a nu 
mai sta chirciţi în semicerc în partea de nord a Inquanokului. 
Aveau o misiune de îndeplinit şi nu o neglijau, şi lucrul cel 
mai îngrozitor era că munţii nu vorbesc şi nici nu fac vreun 
zgomot atunci când se deplasează. 

Tocmai atunci, vampirul Pickman dădu un ordin 
nevolnicelor lighioane ale nopţii şi întreaga armată se ridică 


încă mai sus în aer. Coloana grotescă urcă spre stele, până 
când nimic nu se mai zări profilat pe cerul înstelat - nici 
cenuşia barieră de granit, nici munţii ciopliţi şi purtând mitre 
pe cap care veniseră spre ei. Tot ce se găsea sub hoarda care 
se scurgea spre nord printre vânturile violente şi hohotele de 
râs izbucnite de nicăieri, din eter, era acum scufundat în 
beznă; nici o pasăre Shantak sau vreo altă creatură mai puţin 
catalogabilă nu se înălţă din spaţiile bântuite, pentru a-i 
urmări. Cu cât înaintau mai mult, cu atât creştea viteza 
zborului lor, astfel încât nu după multă vreme, deplasarea lor 
vertiginoasă păru să depăşească viteza unui glonţ şi să se 
apropie de cea a unei planete pe orbita ei. Având în vedere 
viteza aceasta, Carter se întreba cum de mai rămâneau încă 
deasupra Pământului, dar ştia că în lumea visului 
dimensiunile capătă proprietăţi stranii. Nu avea nici o 
îndoială asupra faptului că se aflau în împărăţia nopţii 
eterne, şi îşi imagina că acea convergenţă spre nord a 
constelaţiilor sporise pe ascuns, stelele strângându-se astfel 
pentru a arunca armata vampirilor în vidul de la polul boreal, 
la fel cum se strânge gura unui sac plin pentru a reţine în el 
tot conţinutul său. 

Se îngrozi atunci când băgă de seamă că nevolnicele 
lighioane ale nopţii nu mai băteau deloc din aripi. Creaturile 
cu coarne şi lipsite de chip îşi strânseseră apendicele lor 
membranoase şi se lăsaseră în voia vârtejurilor vântului 
năprasnic ce părea să râdă pe ascuns în timp ce îi purta. O 
forţă ce nu aparţinea acestei lumi înşfăcase întreaga armată, 
şi nici vampirii, nici nevolnicele lighioane ale nopţii nu i se 
puteau împotrivi, lăsându-se târâţi orbeşte şi fără nici o clipă 
de răgaz spre acel nord de unde nici un muritor nu s-a mai 
întors vreodată. O lumină slabă şi singuratică apăru în cele 
din urmă la orizont, înălțându-se pe măsură ce se apropiau, 
de ea, şi care se afla deasupra unei mase compacte de 
întuneric, ce făcea să pălească lumina stelelor. Carter 
înţelese că probabil era vorba despre un far aprins pe un 
munte, fiindcă doar un munte s-ar fi putut ridica în văzduh 
până la o înălţime atât de miraculoasă. 

Lumina de deasupra tenebrelor se înălța tot mai sus şi 
masa întunecată, conică şi sfârtecată ce o susţinea ajunsese 


acum să acopere jumătate din cerul nordic. Deşi armata 
zbura la mare altitudine, lumina palidă şi sinistră a acelui far 
strălucea deasupra ei, depăşind cu mult cele mai înalte 
piscuri de pe Pământ şi cufundându-se în eterul fără atomi în 
care gravitează Luna Neagră şi planetele întunecate. 
Muntele ce se profila în faţa lor era necunoscut oamenilor. 
Norii cei mai înalţi se găseau foarte departe, sub ei, părând a 
fi doar o spumă neclară ce plutea în dreptul primelor 
contraforturi ale muntelui. Aerul ameţitor de pe cele mai 
înalte culmi ale Pământului nu ajungea decât până la 
jumătatea înălţimii acestui munte. Această punte aruncată 
între cer şi pământ se înălța întunecos în noaptea eternă, 
dispreţuitor şi spectral, încoronat cu o diademă de stele 
necunoscute, ale căror contururi impunătoare şi pline de 
semnificaţie deveneau din ce în ce mai limpezi. Vampirii 
scoaseră strigăte de încântare atunci când dădură cu ochii 
de ele, dar Carter se cutremură de spaimă, la gândul că 
întreaga armată urma să fie făcută zob, izbindu-se de onixul 
dur al acestui munte ciclopic. 

Lumina se înălța tot mai sus şi, contopindu-se cu discul 
Zenitului, clipea cu o ironie lugubră spre trupa aflată în zbor. 
Sub ea, întregul nord era cufundat într-o beznă 
înspăimântătoare, o beznă plină de stânci, o beznă urcând 
din adâncuri infinite spre înălţimi infinite. Pe culmile acestei 
viziuni, exista doar acel far ce licărea inaccesibil. Carter îi 
studie lumina cu mai multă atenţie şi distinse, în cele din 
urmă, liniile care îi trasau silueta de un negru absolut pe 
cerul înstelat. Existau nişte turnuri pe această culme 
titanică,  înfricoşătoare turnuri cu nenumărate etaje, 
acoperite de domuri. Acestea erau dispuse într-un ansamblu 
arhitectonic al cărui rafinament era de neconceput chiar şi 
aici, în lumea viselor; în depărtare, profilate cu negru pe 
diadema stelară ce strălucea răuvoitoare la limita extremă a 
vizibilităţii, se zăreau mici clădiri şi terase încărcate în egală 
măsură de farmec şi de ameninţări obscure. Un castel ce 
depăşea imaginaţia muritorilor încorona acest munte fără 
margini, şi în interiorul său licărea o lumină demonică. 
Randolph Carter înţelese atunci că toate căutările sale se 
sfârşiseră şi că zărea deasupra lui ţinta tuturor călătoriilor 


interzise şi a tuturor viziunilor îndrăzneţe: fabuloasa şi 
incredibila reşedinţă a Marilor Strămoşi, aflată deasupra 
cetăţii interzise, Kadath. 

În timp ce înţelegea toate acestea, Carter remarcă o 
modificare a direcţiei curenților care duceau cu ei această 
armată capturată de către vânt şi lipsită de speranţa de a 
scăpa. Acum urcau pieptiş în văzduh, şi era evident faptul că 
punctul de convergenţă al acestui zbor era castelul de onix în 
care lucea palida lumină. Uriaşul munte negru era atât de 
aproape, încât aproape îi atingeau versanţii cu o viteză 
vertiginoasă dar, din cauza întunericului, nu puteau distinge 
nimic din aceştia. Turnurile întunecate ale castelului nopţii 
se profilau din ce în ce mai vaste deasupra capetelor lor şi 
Carter putu constata că imensitatea acestuia era aproape o 
blasfemie. 

Probabil că lucrători fără număr extrăseseră din acea 
oribilă carieră cioplită în stânca munţilor din nordul ținutului 
Inquanok blocurile din care erau construite aceste ziduri, 
blocuri care aveau asemenea dimensiuni încât dacă ar fi stat 
la poalele unuia dintre ele, un om ar fi părut aşezat la 
picioarele uneia dintre cele mai înalte fortărețe terestre. 
Diadema de stele necunoscute împrăştia o lumină ştearsă şi 
morbidă asupra miriadelor de domuri şi foişoare, de parcă un 
fel de crepuscul ar fi coborât peste pereţii de onix şlefuit. 
Ceea ce păruse a fi lucirea palidă a unui far se dovedi acum a 
nu fi decât o fereastră luminată aflată în vârful unuia dintre 
cele mai înalte turnuri. Atunci când armata sa, prizonieră a 
curenților care o purtau cu ei, se apropie de piscul muntelui, 
Carter crezu că distinge o serie de umbre dezagreabile ce 
traversau alene spaţiul slab luminat. Fereastra luminată era 
straniu boltită şi forma sa nu avea nimic pământesc în ea. 

Stânca masivă făcuse în prezent loc giganticei fundaţii a 
monstruosului castel şi se părea că viteza armatei începuse 
oarecum să scadă. Ziduri înalte ţâşniră deodată şi, cât ai clipi 
din ochi, armata se trezi purtată de vânt pe sub bolta unei 
porţi uriaşe, totul era învăluit în noapte în uriaşa curte de la 
intrare, apoi urmă bezna adâncă a coridoarelor interioare, 
care absorbiră coloana printr-un enorm portal boltit. Trombe 
de aer rece, încărcat cu umiditate, răscoleau obscurul 


labirint de onix şi Carter nu reuşi să ghicească cum arătau 
coridoarele şi scările ciclopice ce se deschideau fără zgomot 
în calea zborului lor mereu învolburat. Înfricoşătorul lor salt 
în întuneric îi aruncă tot mai sus şi nici un sunet, nici o 
atingere, nici o imagine nu sfâşiară, fie şi numai pentru o 
clipă, vălul gros de mister. Deşi numeroasă, armata de 
vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii se pierdea în 
spaţiul nemărginit al acestui castel supraterestru. Atunci 
când, în cele din urmă, lumina palidă venită dinspre acel turn 
a cărui fereastră le servise drept far inundă totul în jurul lor, 
lui Carter îi trebui mult timp până să ghicească poziţia 
plafonului şi a pereţilor îndepărtați şi să se convingă că într- 
adevăr nu se găseau în aer liber. 

Randolph Carter sperase să-şi poată face intrarea în sala 
tronului Marilor Strămoşi cu mândrie şi demnitate; sperase 
să intre solemn, escortat de şiruri lungi de vampiri, şi să-şi 
exprime doleanţele în calitate de senior al lumii viselor. Ştia 
că se putea trata cu Marii Strămoşi, întrucât puterea lor nu 
se întinde şi asupra lumii muritorilor, şi că sperase ca Ceilalţi 
Zei şi Nyarlathotep, Haosul lor Târâtor, să nu intervină în 
momentul crucial, aşa cum o mai făcuseră de atâtea ori până 
atunci, de fiecare dată când oamenii încercaseră să îi 
întâlnească pe zeii Pământului în bârlogul lor sau pe munţii 
unde sălăşluiesc. Sperase, chiar, să-i poată înfrunta pe 
Ceilalţi Zei cu escorta sa hidoasă, dacă acest lucru s-ar fi 
dovedit necesar, ştiind că vampirii nu au stăpân şi că 
seniorul  nevolnicelor  lighioane ale nopţii nu este 
Nyarlathotep, ci străvechiul Nodens. Avea însă acum 
certitudinea că extraordinara cetate Kadath din inima 
nemărginirii fără viaţă este vegheată de sumbre miracole şi 
santinele fără număr şi că Ceilalţi Zei stau permanent cu 
ochii pe indulgenţii zei de pe Pământ. Chiar dacă nu au nici o 
autoritate directă asupra vampirilor şi a  nevolnicelor 
lighioane ale nopţii, ororile fără formă şi fără spirit din 
spaţiul exterior au, totuşi, un anume ascendent asupra lor 
atunci când se impune, aşa că Randolph Carter nu reuşi să-şi 
facă intrarea ca un mare senior în sala tronului Marilor 
Strămoşi. Măturată claie peste grămadă de o furtună de 
coşmar ce sufla dinspre stele, prizonieră a ororilor invizibile 


ce populează imensitatea nordică, iremediabil captivă a 
luminii palide, întreaga lui armată zbură şi se prăbuşi 
ameţită pe dalele de onix, în clipa când o poruncă neauzită 
făcu să înceteze acea groaznică vijelie. 

Nu înaintea unei estrade aurite ajunsese Randolph Carter, 
şi nici în faţa unui cerc solemn de capete nimbate de aureola 
sanctităţii, ba nici măcar a unor fiinţe cu ochi înguşti, cu 
lobul urechii alungit, cu nas subţire şi bărbie ascuţită, a 
căror asemănare cu chipul sculptat pe Ngranek le-ar fi putut 
desemna drept cele către care trebuia să se îndrepte 
rugăciunea unui visător. Cu excepţia ferestrei luminate din 
vârful turnului, în castelul de onix ce domina peste Kadath 
era întuneric şi stăpânii săi lipseau. Carter ajunsese la 
Kadath, cetatea necunoscută din nemărginirea fără de viaţă, 
dar zeii nu erau acolo. Totuşi, lumina palidă din vârful 
turnului continua să lucească, luminând această încăpere ale 
cărei dimensiuni nu erau cu nimic inferioare celor ale 
restului castelului, fiind atât de vastă încât cu greu i se 
puteau distinge zidurile şi plafonul cu curbe sinuoase. Zeii 
Pământului lipseau într-adevăr, dar fără îndoială existau alte 
prezenţe încă mai enigmatice şi mai puţin evidente decât ei. 
Acolo unde lipsesc zeii indulgenţi, Ceilalţi Zei nu îşi îngăduie 
să nu fie reprezentaţi, aşa că nu se putea pune problema că 
acel castel ar fi putut fi nelocuit. Carter nu reuşea, într- 
adevăr, să-şi închipuie în ce fel urma să se manifeste 
teroarea, ce feţe respingătoare va îmbrăca ea. Îşi dădea 
seama că vizita sa fusese aşteptată şi se întreba cât de 
riguroasă fusese supravegherea exercitată asupra lui de 
către Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Nyarlathotep, oroarea 
formelor infinite, duh osândit şi mesager al Celorlalţi zei, 
este cel căruia i se închină vâscoasele jivine de pe Lună. 
Carter îşi aminti atunci de galera întunecată ce se retrăsese 
atunci când soarta bătăliei de pe stânca descărnată ce se 
înalţă din valurile mării se întorsese Împotriva 
monstruozităţilor cu formă de broască râioasă. 

Gândindu-se la toate acestea, Carter se clătina în mijlocul 
escortei sale de coşmar, când sunetul oribil al unei trâmbiţe 
demonice răsună brusc în imensitatea acelei săli slab 
luminate. De trei ori izbucni oribilul sunet şi, când ecoul 


ultimei trâmbiţări se pierdu într-un soi de râs batjocoritor, 
Randolph Carter observă că rămăsese singur. Ce vrajă îi 
răpise pe vampiri şi pe nevolnicele lighioane ale nopţii? Nu 
stătea în puterea lui să ghicească. Tot ce ştia era că în acel 
moment rămăsese singur, şi că oricare ar fi fost forţele 
perfide care îl pândeau, nevăzute, acestea nu aparţineau 
binecunoscutei lumi a viselor de pe Pământ. Un nou sunet 
răsună puternic dintr-un ungher îndepărtat al sălii. Era un 
sunet de trompetă, modulat după un ritm precis, întru totul 
deosebit de cele trei trâmbiţări răguşite care îi împrăştiaseră 
numeroasa sa escortă. În acest cânt înăbuşit răsuna ecoul 
tuturor miracolelor şi al melodiei visărilor diafane, fiecare 
straniu acord şi fiecare cadență misterioasă a lui făcând să 
ţâşnească viziuni exotice, de o frumuseţe de neînchipuit. 
Arome de tămâie veniră să se alăture acestor note aurite şi 
se ivi o lumină mare, a cărei culoare schimbătoare se 
supunea unui ciclu necunoscut spectrului solar şi urma 
ritmul trompetelor, în oculte armonii simfonice. Torţe 
scânteiară în depărtare şi duruitul unor tobe răsună foarte 
aproape, marcând o aşteptare fremătătoare. 

Din norii de tămâie şi din aburii de ceaţă ce se ridicau, se 
iviră două coloane de gigantici sclavi negri, înveşmântaţi în 
lungi bucăţi de mătase iridiscentă, înfăşurate peste coapse. 
Pe capetele lor erau fixate mari torţe de metal strălucitor, 
semănând cu nişte cărţi. Aceste torţe răspândeau în spirale 
de fum parfumul unor răşini necunoscute. În mâna dreaptă, 
ţineau baghete de cristal, ale căror capete erau sculptate în 
formă de himere, în timp ce în mâna stângă strângeau 
trompete de argint, lungi şi subţiri, în care suflau pe rând. 

Purtau brățări de aur la încheieturile mâinilor şi la glezne, 
iar picioarele le erau legate între ele cu un lanţ de aur, care 
îi obliga să păşească măsurat. Sărea în ochi faptul că erau 
negri adevăraţi, originari din lumea terestră a viselor, dar 
era mai puţin evident dacă ritualul şi costumele lor erau 
terestre. Coloanele se opriră la zece picioare de Carter şi toţi 
negri duseră, simultan, trompetele la buzele subţiri. Sălbatic 
şi extatic fu cântul ce urmă, dar încă mai sălbatic fu strigătul 
ce izbucni imediat după aceea din gâturile sumbre, strigăt a 
cărui stridenţă părea a fi rezultatul unui straniu artificiu. 


Între cele două coloane despărțite printr-un spaţiu vast 
ţâşni atunci o siluetă solitară, o siluetă înaltă şi zveltă, având 
acel chip tânăr caracteristic faraonilor antici şi purtând o 
rochie prismatică şi o diademă de aur, ce părea să 
strălucească cu o lumină interioară. Această siluetă regală se 
apropie rapid de Carter. Ţinuta sa mândră şi trăsăturile 
elegante emanau acea putere de seducţie a unui zeu 
întunecat şi a unui înger căzut în păcat, iar pleoapele sale 
păreau să ascundă sclipirea şireată a unui caracter capricios. 
Această siluetă grăi şi în vocea sa gravă se auzi muzica 
sălbatică a curenților din fluviul Lethe: 

«Randolph Carter, spuse vocea, te-ai înfăţişat dinaintea 
Marilor Strămoşi, deşi legea interzice tuturor muritorilor să 
îi vadă la chip. Gardienii au raportat acest lucru Celorlalţi 
Zei, în timp ce mârâiau şi se agitau fără noimă în sunetul 
flautelor subţiri în întunecatul vid suprem în care domneşte 
sultanul demonic al cărui nume nici o gură nu se încumetă să 
îl rostească cu voce tare. 

«Când Barzai Înțeleptul a escaladat Hatheg-Kla pentru a-i 
vedea pe Marii Strămoşi dansând şi urlând sub lumina Lunii, 
deasupra norilor, el nu se mai întoarse nicicând de acolo. 
Ceilalţi Zei erau în preajmă şi au făcut ce se cădea. Zenig 
d'Aphorat a încercat şi el să ajungă la Kadath, cetatea 
necunoscută din nemărginirea fără viaţă, iar craniul său 
împodobeşte acum inelul de la degetul cel mic al celui al 
cărui nume nu e nevoie să-l rostesc acum. Din contră, tu, 
Randolph Carter, ai înfruntat toate primejdiile lumii terestre 
a viselor şi arzi încă, mistuit de focul căutării. Tu nu ai venit 
aici mânat de curiozitate, ci ca unul care cere ceea ce i se 
cuvine, arătând tot respectul ce li se cuvine indulgenţilor zei 
ai Pământului. Aceşti zei ţi-au interzis, totuşi, accesul la 
miraculoasa cetate a soarelui apune la care ai visat atât şi au 
făcut-o doar din pricina propriei lor lăcomii egoiste fiindcă, în 
realitate, au râvnit cu nesaţ să se bucure doar ei de 
blândeţea magică a ceea ce imaginaţia ta a modelat şi au 
jurat ca din acea clipă doar acolo să-şi găsească ei sălaş. 

«Şi-au părăsit castelul ce domină Kadath, pentru a merge 
să locuiască în cetatea ta miraculoasă. Cât e ziua de lungă, 
petrec în palatele sale de marmură, iar când soarele se duce 


la culcare, ies în grădinile parfumate pentru a contempla 
slava apusului sângerând deasupra templelor şi colonadelor, 
a podurilor arcuite şi a bazinelor de argint ale fântânilor 
arteziene, a străzilor largi mărginite de urne încărcate cu 
flori şi a şirurilor strălucitoare de statui de fildeş. Când se 
lasă noaptea, se caţără prin rouă până pe înaltele terase şi se 
aşează acolo pe băncile de porfir sculptat, pentru a scruta 
bolta înstelată sau a se sprijini de balustradele albe şi a privi 
spre nord, către oraşul şi pantele abrupte pe care palide 
luminiţe gălbui se aprind una câte una la ferestrele mici ale 
vechilor cabane cu acoperişuri ţuguiate. 

«Zeii au îndrăgit cetatea ta miraculoasă şi s-au abătut de 
la menirea lor. Nu mai vor să ştie de sălaşurile din înalturile 
Pământului şi din munţii tinereţii lor. Pământul nu mai are 
nici un zeu care să fie zeu adevărat şi numai Ceilalţi Zei mai 
au cu adevărat autoritate în Kadath. Marii Strămoşi, 
buimăciţi, se joacă foarte departe de aici, într-o vale 
aparţinând propriei tale copilării. Ai visat prea bine, o, 
înţeleptule arhivisător, căci i-ai răpit pe zeii visului din lumea 
viziunilor tuturor oamenilor, pentru a-i aduce în cea care îţi 
aparţine în exclusivitate, şi din nevinovatele reverii ale 
copilăriei tale ai plămădit o cetate mai încântătoare decât 
orice altă fantasmă ce a existat până la ea. 

«Nu este deloc bine că zeii Pământului şi-au părăsit 
jilţurile împărăteşti, lăsându-le în voia păianjenilor, pentru ca 
aceştia să-şi ţeasă pânza peste ele, şi că şi-au abandonat 
împărăţiile, lăsându-le în grija Celorlalţi Zei, pentru ca 
aceştia să guverneze asupra lor potrivit legii lor sumbre. 
Pentru că le-ai deranjat, Randolph Carter, forţele din afară ar 
abate bucuroase haosul şi toate ororile asupra ta, dacă nu ar 
şti că numai tu îi poţi trimite pe zei înapoi în lumea lor. Nici o 
forţă din lumea întunericului veşnic nu se poate aventura în 
acea lume a visului pe jumătate treaz ce este numai a ta şi 
numai tu poţi reuşi, cu diplomaţie, să-i alungi pe egoiştii 
Mari Strămoşi din miraculoasa cetate a soarelui apune şi să-i 
faci să străbată crepusculul nordic pentru a se întoarce la 
această reşedinţă care îi aşteaptă în nemărginirea fără de 
viaţă, în cetatea necunoscută Kadath. 


«De aceea, Randolph Carter, te cruţ în numele Celorlalţi 
Zei şi te condamn să mă slujeşti. Te condamn să porneşti în 
căutarea acelei cetăţi a soarelui apune care îţi aparţine şi să- 
i goneşti de acolo pe zeii somnoroşi şi leneşi, pe care îi 
aşteaptă lumea viselor. Această fanfară de trompete celeste, 
aceste simboluri nemuritoare a căror strălucire îţi ia ochii, 
acest mister a cărui explicaţie şi semnificaţie te-au obsedat 
atât în răstimpurile de veghe, cât şi în abisurile somnului şi 
te-au torturat, trezindu-ţi nostalgia amintirilor pierdute şi 
regretul lucrurilor dispărute, nu sunt greu de găsit. Relicvele 
şi simbolurile viziunilor tale miraculoase nu sunt greu de 
regăsit, căci ele nu sunt nimic altceva decât nestematul 
veşnic neschimbat în care scânteiază toate minunile, 
cristalizate, pentru a-ţi lumina cărarea nopţilor tale. 
Priveşte! Nu dincolo de mări necunoscute trebuie să-ţi 
continui căutarea, ci în adâncurile trecutului tău, care îţi 
sunt bine cunoscute; întoarce-te spre straniile iluminări ale 
copilăriei şi la viziunile inundate de soare şi de vrajă pe care 
străvechile privelişti le trezeau în ochii tineri şi larg deschişi. 

«Află că miraculoasa ta cetate de aur şi de marmură nu 
este altceva decât suma a tot ceea ce ai văzut şi îndrăgit în 
tinereţe. In ea există slava acoperişurilor din Boston şi a 
ferestrelor orientate spre vest, incendiate de soarele la apus, 
văzute dintr-o parte a colinei Beacon Hill; Commonul 
parfumat de flori şi marele dom de pe deal, mulţimea 
dezordonată de acoperişuri ţuguiate şi de coşuri din valea 
violetă prin care curge leneş râul Charles, traversat de multe 
poduri. Tu ai văzut aceste locuri, Randolph Carter, atunci 
când doica te-a plimbat pentru prima oară într-un cărucior, 
într-o primăvară, şi acestea vor fi ultimele locuri pe care le 
vei vedea cu ochii memoriei şi ai iubirii. Printre ele este şi 
anticul Salem împovărat de ani şi fantomaticul Marblehead, 
arătându-şi prăpăstiile stâncoase din secolele trecute, dar şi 
slava turnurilor şi a spirelor Salemului zărite de departe, 
profilate pe cerul soarelui la apus, începând de pe păşunile 
Marbleheadului şi mergând până deasupra portului. 

«În ea există şi Providence, stranie şi maiestuoasă pe cele 
şapte coline ale sale de deasupra portului azuriu. Providence 
cu terasele sale de gazon, ridicându-se până la înălţimea 


clopotniţelor şi a citadelelor aparţinând unei antichităţi 
veşnic vii, dar şi Newport, urcându-se asemeni unei pasarele 
ce începe din dreptul acelui dig de vis. In ea se înalţă şi 
Arkham, cu acoperişurile sale şubrede şi acoperite de 
muşchi, cu câmpiile sale unduitoare şi stâncoase şi 
antediluvianul Kingsport, albit de ani, cu căminele sale 
înghesuite, cheiurile pustii, acoperişurile triunghiulare, cu 
miracolul înaltelor sale faleze şi oceanul acoperit de o ceaţă 
lăptoasă, pe care se aud geamandurile scârţâind. 

«Vâlceaua răcoroasă din Concord, străduţele pavate din 
Portsmouth, curbele crepusculare ale drumurilor de ţară din 
New Hampshire, unde ulmii uriaşi ascund pe jumătate 
pereţii albi ai fermelor şi spiralele dărăpănate ale fântânilor. 
Depozitele de sare din Gloucester şi sălciile agitate de vânt 
din Truro. Panorama unui oraş îndepărtat, clădit în pantă, şi 
a celor două şiruri paralele de coline ce accentuează liniştea 
versanților stâncoşi şi a micilor vile acoperite de iederă, 
clădite la adăpostul pereţilor naturali din Rhode Island. 
Mirosul mării şi mireasma câmpiei, parfumul pădurilor 
întunecate şi voioşia grădinilor şi livezilor în zori. Toate 
acestea, Randolph Carter, constituie cetatea ta, căci fac 
parte din fiinţa ta. Noua Anglie te-a purtat în braţe şi a 
revărsat în sufletul tău un farmec nepieritor. Această 
frumuseţe, modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi ani de 
amintiri şi vise este esenţa însăşi a viziunii miraculoaselor 
terase scăldate în lumina unui apus imperceptibil. Ajunge să 
regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de vise, 
pentru a descoperi acel parapet de marmură cu urne stranii 
şi margini sculptate şi pentru a cobori în sfârşit treptele 
mărginite de balustrade, până în cetatea cu pieţe mari şi cu 
fântâni prismatice. 

«Priveşte! Dincolo de această fereastră strălucesc stelele 
nopţii eterne. Ele scânteiază acum şi deasupra acelor 
privelişti pe care le-ai cunoscut şi îndrăgit. Ele le sorb 
farmecul, pentru a străluci mai frumoase ca oricând 
deasupra grădinilor din vis. Antares, de exemplu, licăreşte 
acum deasupra acoperişurilor din Tremont Street şi ai putea 
să o vezi de la fereastra ta din Beacon Hill. Dincolo de aceste 
stele, se cască abisurile din care m-au trimis stăpânii mei 


absurzi. Şi tu le-ai putea străbate într-o zi, dar, dacă eşti 
înţelept, te vei feri să comiţi o asemenea nebunie, căci doar 
unul singur dintre muritorii de rând ce au făcut această 
călătorie dus-întors s-a întors cu mintea întreagă din 
încleştarea cu ororile strivitoare şi năprasnice din vid. 
Spaimele şi blasfemiile îşi dispută spaţiul, şi cele mai slabe 
dintre ele sunt şi cele mai încăpăţânate; ai putut constata 
acest lucru din modul de acţiune al celor care te-au înhăţat 
pentru a te aduce la mine, în vreme ce eu însumi nu doream 
deloc să te osândesc şi, dimpotrivă; ţi-aş fi acordat tot 
sprijinul de multă vreme, dacă nu aş fi avut altele pe cap şi 
dacă nu aş fi fost convins că îţi vei croi drumul şi singur. 
Evită, aşadar, infernul exterior şi stabileşte-te în locurile 
liniştite şi senine ale tinereţii tale. Continuă să cauţi cetatea 
minunată şi alungă-i de acolo pe leneşii Mari Strămoşi, 
pentru a-i trimite cu diplomaţie în acele locuri care au fost 
martore propriei lor tinereţi şi care aşteaptă cu nerăbdare 
revenirea lor. 

«Calea pe care o vei urma de acum înainte, potrivit voinţei 
mele, este mult mai puţin anevoioasă decât cea a memoriei 
nesigure. Priveşte! Am pregătit un Shantak condus de un 
sclav, pe care l-am făcut invizibil, pentru pacea sufletului tău. 
Urcă pe Shantak şi fii gata de plecare! - Bine. Negrul Yogash 
te va ajuta să-ţi păstrezi echilibrul pe oribilul animal solzos. 
Indreptaţi-vă spre acea stea foarte strălucitoare pe care o 
vezi chiar deasupra zenitului - este Vega - şi în două ore vei 
survola terasa cetăţii tale a soarelui apune. Mergi în direcţia 
acestei stele până când vei auzi un cântec îndepărtat în eter, 
dincolo de care îşi are ascunzişul nebunia, aşa că opreşte-ţi 
pasărea Shantak de cum vei auzi prima notă a acestei 
melodii fascinante. Întoarce-ţi atunci privirile spre Pământ, şi 
vei vedea strălucind pe acoperişul sacru al templului flăcările 
nemuritoare ale altarului din lred-Naa. Acest templu se 
înalţă în a ta cetate a soarelui apune, aşa că îndreaptă-te 
spre el înainte de a te lăsa sedus de cântec şi a te pierde. 

«Când vei ajunge în apropierea cetăţii, porneşte în 
căutarea înaltului parapet de unde contemplai odinioară 
splendoarea soarelui la asfintit şi împunge-l pe Shantak până 
când îl vei face să urle. Marii Strămoşi ce stau tolăniţi pe 


terasele parfumate vor auzi şi vor înţelege ce înseamnă acest 
urlet; vor fi copleșiți de un asemenea dor de casă, încât toate 
miracolele cetăţii tale nu îi vor putea consola de pierderea 
austerului castel Kadath şi a eternei diademe de stele care îl 
încoronează. 

«Atunci, va fi nevoie să cobori cu pasărea Shantak în 
mijlocul lor şi să-i laşi să pipăie pasărea puturoasă cu cap de 
cal, vorbindu-le despre Kadath, cetatea necunoscută, pe care 
ai părăsit-o cu atât de puţin timp în urmă, amintindu-le cât 
de sumbre şi în acelaşi timp cât de frumoase sunt sălile sale 
imense, în care aveau odinioară obiceiul de a se hârjoni şi a 
se desfăta, încercându-şi în glumă puterile supranaturale. 
Pasărea Shantak le va vorbi la rândul său, în limba sa, dar nu 
va avea alte mijloace de convingere decât evocarea zilelor de 
odinioară. 

«Vorbeşte-le fără încetare Marilor Strămoşi extaziaţi 
despre locuinţa şi tinereţea lor, până când, în sfârşit, vor 
începe să plângă şi îţi vor cere să le arăţi drumul de 
întoarcere, pe care ei l-au uitat. Te poţi despărţi atunci de 
Shantak, asmuţindu-l în cer cu strigătul de atac al speciei 
sale; auzind acest strigăt, Marii Strămoşi se vor avânta în 
urmărirea josnicei păsări, străbătând, plini de o bucurie 
ancestrală, abisurile profunde ale spaţiului spre turnurile şi 
drumurile familiare lor ale cetăţii Kadath. 

«Miraculoasa cetate a soarelui apune va fi atunci a ta 
pentru totdeauna, pentru ca tu să o îngrijeşti şi să trăieşti în 
ea pe vecie. Zeii Pământului vor guverna din nou visele 
oamenilor din reşedinţa lor obişnuită. Pleacă acum - 
fereastra este deschisă şi stelele te aşteaptă afară. Pasărea 
Shantak a şi început să gâfâie şi se schimonoseşte de 
nerăbdare. Porneşte prin noapte spre Vega, dar întoarce-te 
din drum de îndată ce vei auzi melodia fascinantă şi 
înşelătoare. Nu uita această recomandare, altfel tare mi-e 
teamă că ororile inimaginabile te vor târi în abisurile 
înspăimântătoarei nebunii. Aminteşte-ţi de Ceilalţi Zei, care 
sunt atotputernici, absurzi şi inexorabili şi care se ascund în 
vidul exterior. Ei sunt într-adevăr zei din calea cărora este 
bine să te fereşti. 


«Hei!  Aa-Shanta'nygh! Eşti liber! Trimite-i pe zeii 
Pământului înapoi la reşedinţa lor de deasupra cetăţii 
necunoscute Kadath şi roagă-te spaţiului să nu mă întâlneşti 
niciodată într-una din celelalte o mie de forme sub care pot 
apare. Adio, Randolph Carter, şi ia seama la cele ce ţi-am 
spus, căci eu sunt Nyarlathotep, Haosul Târâtor!» 

Gâfâind şi simțind că se sufocă, Randolph Carter îşi luă 
zborul pe spatele hidoasei păsări Shantak spre recea lumină 
albastră a stelei boreale, Vega. Se întoarse pentru a mai privi 
o dată masa întunecată şi turnurile învălmăşite ale acestui 
coşmar de onix, în inima căruia strălucea încă singuratica şi 
palida licărire a acelei ferestre deschise deasupra văzduhului 
şi norilor lumii terestre a viselor. Orori mătăhăloase în formă 
de polipi se furişau prin întuneric, fără a le putea atinge, şi 
numeroşi lilieci băteau nevăzuţi din aripi în jurul său, dar el 
se agăța cu înverşunare de coama nefirească a 
respingătoarei păsări cu cap de cal. În timp ce vânturile 
inferioare, eterne, urlau în întunericul şi pustietatea ce se 
întind în afara cosmosului, stelele dansau ironic şi, din când 
în când, păreau gata să se transforme în palide semne ale 
destinului, semne care ar fi putut să-l mire, dacă nu le-ar fi 
văzut şi nu s-ar fi temut de ele odinioară, cu mult înainte. 

O tăcere încărcată de presentimente se aşternu deodată 
peste bolta înstelată şi toţi curenţii de aer şi toate ororile se 
retraseră din faţa zorilor. Nebuloase aurii se revărsară în 
valuri tremurătoare, parcă puse cu mâna, aureolate de o 
strălucire magică şi, deodată, se înălţă o vagă părere de 
cântec, o foarte îndepărtată melodie, ale cărei slabe acorduri 
zumzăitoare erau cu totul străine propriului nostru univers 
stelar. Când această muzică deveni mai clară, pasărea 
Shantak îşi ciuli urechile şi se năpusti înainte, în timp ce 
Carter îşi încorda atenţia pentru a surprinde fiece acord 
miraculos. Era o cântare, dar o cântare ce nu ţâşnea de pe 
buzele nimănui. Era cântecul nopţii şi al sferelor, un cântec 
deja vechi atunci când spaţiul, Nyarlathotep şi Ceilalţi Zei au 
fost creaţi. 

Pasărea Shantak zbură mai repede şi călăreţul său se 
concentra mai mult, îmbătat de miracolul ţâşnit din abisurile 
stranii, învolburându-se în sferele de cristal ale lumii 


exterioare şi magice. Carter îşi aminti atunci de 
avertismentul demonului, de sarcastica lui punere în gardă, 
dar era prea târziu. Demonicul emisar îi recomandase să se 
ferească de nebunia acestui cântec. li arătase calea de a se 
salva şi drumul spre cetatea miraculoasă doar pentru a-şi 
bate joc de el; doar pentru a-l lua în zeflemea îi dezvăluise 
întunecatul mesager taina acelor zei trândavi, pe care el i-ar 
fi putut trimite acasă cu uşurinţă, oricând ar fi dorit. 
Singurele daruri pe care i le făcuse Nyarlathotep arogantului 
călător erau însă nebunia şi sălbatica răzbunare a vidului. 
Carter încercă disperat să-l facă pe respingătorul său 
armăsar să se întoarcă, dar pasărea Shantak rânji şi îşi iuți 
cursa sa impetuoasă, bătând din marile sale aripi lunecoase 
cu o bucurie răutăcioasă, şi se îndreptă direct spre acele 
abisuri interzise, până la care nici un vis nu a ajuns vreodată, 
spre Abisul Suprem al lui Azathoth, sultanul demonilor, cel al 
cărui nume nici o gură nu îndrăzneşte să-l rostească cu voce 
tare. 

Ascultând şi supunându-se orbeşte ordinelor emisarului 
Celorlalţi Zei, infernala pasăre se năpusti mereu înainte, prin 
mulţimea de animale de pradă şi de jivine diforme ce se 
ascund în beznă şi în vid, ceată de entităţi care plutesc la 
voia întâmplării, orbecăie şi zgârie, larve abjecte ale 
Celorlalţi Zei care, ca şi aceştia, sunt oarbe şi fără minte, dar 
stăpânite de pofte stranii. 

Ferm şi inflexibil, ricanând vesel în ritmul cântecului nopţii 
şi al sferelor, care în prezent se transformase într-un râs 
isteric, oribilul armăsar solzos îl ducea mereu mai departe pe 
călăreţul lipsit de apărare. Cu o viteză nebună, depăşiră 
ultimul cerc şi traversară abisurile cele mai adânci, lăsând în 
urma lor stelele şi împărăţia materiei, şi se prăvăliră asemeni 
unor meteoriți prin spaţiul inform, spre grotele întunecate şi 
de neînchipuit care se cască dincolo de timp, în care voracele 
Azathoth se ghiftuieşte în sunetul bătăilor surde şi fără de 
noimă ale unor tobe cumplite şi al încetelor lamentaţii 
monotone ale unor flaute execrabile. 

Înainte, mereu înainte, prin abisurile care urlau şi 
trosneau, pline de fiare obscure - când brusc Randolph 
Carter,  osânditul, fu cuprins de gânduri şi imagini 


încurajatoare. Nyarlathotep îşi explicase mult prea bine 
răzbunarea şi batjocura şi făcuse să se trezească în sufletul 
lui amintirea a ceea ce nici o spaimă nu putea şterge 
complet: Casa - Noua Anglie - Beacon Hill - lumea treziei! 

«Află că miraculoasa ta cetate de aur şi marmură nu este 
decât suma a ceea ce ai îndrăgit în tinereţe... În ea există 
slava acoperişurilor din Boston şi a ferestrelor orientate spre 
vest, incendiate de soarele la apus, văzute dintr-o parte a 
colinei Beacon Hill; Commonul parfumat de flori şi marele 
dom de pe deal, mulţimea dezordonată de acoperişuri 
ţuguiate şi de coşuri din valea violetă prin care curge leneş 
râul Charles, traversat de multe poduri... Această frumuseţe, 
modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi ani de amintiri şi vise 
este esenţa însăşi a viziunii miraculoaselor terase scăldate în 
lumina unui apus imperceptibil. Ajunge să  regăseşti 
cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de vise, pentru a 
descoperi acel parapet de marmură cu urne stranii şi margini 
sculptate şi pentru a cobori în sfârşit treptele mărginite de 
balustrade, până în cetatea cu pieţe mari şi cu fântâni 
prismatice.» 

Inainte - mereu înainte - prăvălindu-se vertiginos spre 
sentinţa supremă, străbătând bezna în care tentacule oarbe 
se întind spre tine, în care râturi vâscoase se ciocnesc unul 
de altul şi în care fiare fără nume rânjesc, rânjesc într-una. 
Dar gândurile şi imaginile dătătoare de speranţa puseseră 
stăpânire pe el şi Randolph Carter ştia acum că visa, că nu 
făcea nimic altceva decât să viseze şi că undeva, în planul cel 
mai din spate, existau încă lumea treziei şi cetatea copilăriei 
sale. Amintirea cuvintelor lui Nyarlathotep îl străfulgera: 
«ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale 
însetate de vise». Să se întoarcă, să se întoarcă! Beznă peste 
tot! dar Randolph Carter putea să se întoarcă. 

Randolph Carter se putea mişca şi se putea întoarce din 
străfundurile acestui coşmar învolburat, care îi încătuşase 
simţurile. Putea să se mişte şi, dacă voia, să sară de pe 
demonicul  Shantak care, ascultând de porunca lui 
Nyarlathotep, îl purta spre osândă, fără a-i da posibilitatea 
de a se apăra. Putea să sară de pe el şi să înfrunte aceste 
adâncuri ale nopţii ce se căscau nesfârşite sub el, aceste 


adâncuri ale spaimei a căror oroare nu putea totuşi depăşi 
sentinţa nerostită ce se ascundea în inima întunericului 
nesfârşit. Putea să se mişte, să se întoarcă şi să sară, putea - 
o dorea - o dorea. 

Visătorul osândit, gata să rişte totul, sări de pe enorma 
abjecţie cu cap de cal şi se prăbuşi în vidul nesfârşit, pregătit 
să înfrunte întunericul cu gheare. Veşnicii se rotiră, 
universuri muriră şi se renăscură, stele se preschimbară în 
nebuloase, nebuloase în stele, iar Randolph Carter continuă 
să se prăbuşească în vidul infinit, străbătând tenebrele 
însufleţite. 

În mersul lent şi târâtor al veşniciei, ultimul ciclu al 
cosmosului însuşi se desprinse sub forma unui alt avatar 
trecător şi toate lucrurile redeveniră ceea ce fuseseră cu 
nenumărate perioade kalpas înainte. Materia şi lumina se 
născură din nou, aşa cum le cunoscuse spaţiul odinioară; 
cometele, sorii şi planetele se avântară, strălucitoare, în 
valurile vieţii, fără ca nimic din cele ce ar fi putut spune că 
ele existaseră şi dispăruseră iar şi iară, fără început şi fără 
sfârşit, să fi supravieţuit. 

Apăru din nou un firmament, apăru din nou vântul şi 
licărirea unei lumini purpurii în ochii celui scufundat în 
somn, care continua să se prăbuşească. Apărură zeii, 
prezenţele şi dorinţele; apăru frumosul şi urâtul, dar şi râsul 
nopţii vorace, căreia îi fusese smulsă prada, din cauză că 
viziunile şi cugetările din copilărie ale unui visător 
supravieţuiseră la cursul ultimului ciclu necunoscut. Acum, 
pentru a întruchipa şi a justifica toate acestea, o lume a 
treziei şi o veche cetate îndrăgită existau din nou. S'ugak, 
gazul violet, arătase drumul ce duce în afara vidului şi 
Nodens eternul îşi şoptise sfaturile, din străfunduri 
inimaginabile. 

Stelele dispărură în zori şi umbrele explodară în fântâni de 
auriu, de carmin şi purpuriu, în vreme ce visătorul continua 
să cadă. În clipa în care primele raze de lumină alungau 
demonii, urlete sfâşiară eterul şi străvechiul Nodens, albit de 
ani, scoase un urlet triumfător atunci când Nyarlathotep, 
foarte aproape de prada sa, se opri, descumpănit de apariţia 
unei raze de lumină, ce transformă într-un nor de praf 


cenuşiu oribilele sale trupuri informe, pe care le asmuţise în 
urmărirea lui Carter. Acesta din urmă coborâse, în sfârşit, 
scara largă de marmură ce ducea în miraculoasa sa cetate 
căci, de fapt, revenise în frumosul ţinut al Noii Anglii, ţara 
sa. 

Acordurile vocale şi miriadele de sunete ale dimineţii, 
razele puternice şi strălucitoare ale soarelui ce răsărea, 
reflectate în ferestrele purpurii ale marelui dom auriu de pe 
State House îl treziră brusc pe Randolph Carter, care sări 
din pat, ţipând. Cântecul păsărilor se înălța din grădini 
tăinuite şi parfumul strugurilor copţi se răspândea dinspre 
umbrarul de viţă de vie plantată de bunicul său. Frumuseţea 
şi lumina se răspândiră în încăpere, făcând să strălucească 
placa de marmură de deasupra căminului, scoțând în 
evidenţă cornişa sculptată şi trezind parcă la viaţa figurile 
groteşti ale tapetului, în timp ce un motan cu blană neagră şi 
lucioasă se arcuia căscând, tulburat de strigătul stăpânului 
său dintr-un somn care-l purtase dincolo de Pământ. Câteva 
veşnicii mai departe, dincolo de Poarta Somnului Profund, de 
Pădurea Fermecată, de pământul grădinilor, de marea 
Cereneriană şi de frontierele crepuscularului Inquanok, 
Nyarlathotep, Haosul Târâtor, trona ameninţător în castelul 
de onix din inima nemărginirii fără de viaţă, înălţat deasupra 
cetăţii necunoscute Kadath, şi îi ocăra cu neruşinare pe 
blajinii zei ai Pământului, pe care îi smulsese cu furie din 
toiul desfătărilor din palatele parfumate ale miraculoasei 
cetăţi a soarelui apune.