HP Lovecraft — Demoni si miracole

Demoni 
ŞI miracole 


Howard Phillips 
LOVECRAFT 


DEMONI ŞI 
MIRACOLE 


Traducerea şi prefața de 
Traian FINŢESCU 


Editura CORINT 


Editor: Daniel Penescu 

Consilier editorial: Mariana Ţăranu 
Lector: Daniel Bichiş 

Coperta: George Cristea 


ISBN 973-97054-3-X 


Versiune ebook: [1.0] hunyade 


PREFAŢĂ 


UN EXILAT ÎN TIMP 


Aproape toți comentatorii operei scriitorului american 
Howard Phillips Lovecraft sunt unanimi în a recunoaşte 
caracterul insolit al acesteia. Un univers straniu este descris 
într-o manieră stranie, iar biografia şi personalitatea 
autorului sunt cel puţin la fel de stranii. Această senzație de 
bizar, ciudat, neobişnuit, insolit, inedit, nefiresc, curios şi, 
de aceea,  neliniștitor, înspăimântător, răscolitor, 
bulversant, terifiant, năucitor se explică, deci, nu numai 
prin substanța operei, pornind din interiorul ei, ci şi prin 
formula literară asumată şi adoptată, ca şi prin existența 
autorului transformată de aceeaşi comentatori - din ce în ce 
mai numeroşi pe măsura trecerii timpului - într-un mit. 

O legendă Lovecraft, creată şi întreținută cu grijă, tinde 
să absoarbă viața autorului mutând-o în spațiul mitic al 
operei. H. P. Lovecraft nu mai este doar autorul operei sale, 
creatorul unui univers fantastic, ci devine unul dintre 
personajele acesteia, se integrează în acest univers. G. 
Călinescu vorbea undeva despre acest efect „paricid” al 
operei literare care işi ucide „tatăl”, îl transformă într-o 
ficțiune, prin identificarea creatorului cu unul dintre 
personajele sale. Cervantes devine Don Quijote, 
Shakespeare devine Hamlet, Rostand devine Cyrano de 
Bergerac, Marcel Proust devine pentru posteritate pur şi 
simplu Marcel. Acelaşi mecanism oarecum misterios 
funcționează şi în cazul lui H. P. Lovecraft. Nu neapărat, 
însă, prin identificarea cu unul dintre personajele sale 


4 


anume - deşi un alter ego posibil există chiar în Demoni şi 
miracole - ci prin transformarea sa într-o „făptură 
lovecraftiană “ aidoma altor eroi ai povestirilor sale. 

O prima coordonată comună autorului şi personajelor 
sale, care permite alimentarea legendei Lovecraft, ar fi 
tocmai caracterul ieşit din comun al existenţei, rezultat al 
definirii şi manifestării unei personalități excentrice. Dacă 
unul dintre eroii povestirilor sale declară „eu vin dintr-o altă 
lume”, H. P. Lovecraft pozează într-una din scrisorile sale în 
„exilat interior”, ființa aleasă, aparținând „elitei”, rătăcită 
printre contemporani. Fără a fi deloc departe de adevăr. 
Născut într-un mic oraş de provincie - în 1890, în 
Providence (Rhode Island) - va disprețui toată viața 
preceptele fundamentale ale societății americane - a munci 
pentru a se întreține, a se îmbogăți și a ocupa o poziție 
socială, adică „job”, „standing ” şi „top” - năzuind înainte de 
orice să devină „artist creator”, ca şi Randolph Carter din 
„această veritabilă autobiografie spirituală” care este 
Demoni şi miracole. În aceleaşi scrisori Lovecraft 
mărturiseşte că ar fi preferat să se fi născut patrician în 
Roma antică sau „gentleman fermier” în Anglia secolului al 
XVIII-lea. 

Acest sentiment al înstrăinării, al rătăcirii îi va domina 
întreaga existență. Claustrat într-o realitate paralelă, într-un 
cuib al imaginarului construit cu meticulozitate, Lovecraft 
va respinge „banalitatea cotidianului”. Însăşi copilăria sa îl 
va fixa pe această orbită a straniului. Încă de pe atunci 
visător, fragil şi introvertit, Lovecraft se închide într-o lume 
numai a lui, se refugiază într-un univers interior opus 
„vulgarității”. Realitatea sa va fi una de ordin spiritual, 
populată de „fantome”. O precocitate ieşită din obişnuit îl 
izolează de timpuriu de lume, la fel ca o sănătate extrem de 
precară. O primă pasiune absolut neaşteptată pentru un 
copil este mitologia greco-latină: la vârsta când de obicei 
copiii se joacă în nisip construieşte altare unde oferă 
diverse sacrificii lui Pan, Apollo sau Minervei. La opt ani 


5 


interesul său se dezvoltă într-o direcţie absolut contrară, 
aceea a ştiinţei. Întâi chimia - îşi amenajează un mic 
laborator în subsolul casei părinteşti unde se dedă unor 
misterioase experiențe. Apoi, astronomia: la doisprezece 
ani posedă un mic telescop şi poate deja recunoaşte 
majoritatea constelațiilor, iar puțin mai târziu editează nici 
mai mult nici mai puțin decât o revistă de specialitate, 
„Buletinul Astronomic din Rhode Island”, în întregime 
redactată şi scrisă de mâna sa. La şaisprezece ani încep să- 
i apară articole referitoare la cer şi la astre în mai multe 
periodice din Rhode Island. Mitologiei şi ştiinţei i se adaugă 
bineinţeles literatura. „Astfel, respins de oameni, am căutat 
refugiu şi prietenie în cărţi”. La şapte ani îl descoperă pe 
Poe. Venerația pentru acesta îl va împinge să-şi semneze 
mai târziu scrisorile H. Poe Lovecraft. Sub umbra tutelară a 
acestuia scrie prima sa nuvela la 8 ani. Uşor puerile, lucru 
perfect explicabil, Fiara din cavernă (1905) şi Alchimistul 
(1908) conțin deja temele sale obsedante: imaginea 
labirintului subteran, a monstrului, a crudității tulburi. 
Lovecraft este la cincisprezece ani deja un „adolescent 
bătrân” aşa cum până atunci se dovedise „un copil bătrân”. 
Îi plăcea de altfel să fie numit de colegii de şcoală şi chiar 
de adulti - mama şi mătuşile sale îi spuneau aşa - „bunicul”. 
Înzestrarea sa deosebită aşează bariere între el şi lume, 
„darurile” sale îi dau conştiinţa superiorității, îl închid într-o 
sobrietate deloc specifică vârstei. 

Boala sa, de origine oarecum obscură, aşezată sub 
acelaşi semn al nedefinitului, al misterului, îl obligă mai 
întâi să-şi urmeze şcoala cu intermitențe, iar apoi chiar să-şi 
abandoneze studiile. Migrenele, insomniile, „tulburările 
nervoase” nu îi permit să intre la Brown University, fiind 
incapabil de un efort regulat, susținut. Continuă să citească, 
să lucreze în ritmul său, într-un univers din ce în ce mai 
închis. Lovecraft ilustrează perfect tipul autodidactului şi 
este - ca Eliade, Borges, Culianu - o victimă fericită, 
voluntară, a labirintului bibliotecii. Fascinat de erudiție - 


6 


totdeauna va mărturisi un respect deosebit pentru acei 
scriitori aureolați de reputația de a fi oameni de litere 
universali, de tipul lui M. R. James, A. Machen sau lordul 
Dunsany. El însuşi se va considera „un erudit amator al 
Antichității” pe care studiile universitare l-ar fi „corupt”. 
Registrul cunoştinţelor sale este imens şi alambicat: 
matematică, chimie organică,  cosmogonii relativiste, 
civilizatie aztecă, Creta Veche. Cunoaşte un număr 
incredibil de limbi moderne - germană, franceză, italiană, 
spaniolă - vechi - elenă, latină - şi „exotice” - graiurile 
africane Damora, Swahili Chulu, Zani cu dialectele 
respective. 

Ínsinguratul solitar are, totuşi, ocazia să se deschidă spre 
lume. Două experiențe sunt revelatoare în acest sens. 
Ambele datează din 1914 de la vârsta de 24 de ani, dar 
natura lor este diferită. Prima tine de înființarea mişcării de 
„jurnalism amator” Providence Amateur Press Club, printre 
ai cărei membrii fondatori se numără şi H. P. Lovecraft şi 
care îl obligă pe „pustnic” la o activitate socială, la o 
confruntare directă cu lumea. După trei ani, obosit şi 
hărțuit, eternul inadaptabil se va retrage, refugiindu-se din 
nou în cochilia sa. Mult mai adecvată structurii sale intime 
se va dovedi United Amateur Press Association, organizație 
asemănătoare, cu scopuri similare, dar care diferă într-un 
punct esențial, acela al canalului de comunicare. Acest 
organism regrupează tinerii scriitori amatori care îşi 
transmit prin scrisori lucrările. Comunicarea indirectă, 
mediată, se potriveşte ca o mânuşă timidului introvertit, îi 
permite, în fine, să se exprime plenar şi să-şi găsească 
auditoriul, publicul, cititorii. Înconjurat de la distanţă de 
admiratori invizibili, în centrul unei reţele strânse de 
legături epistolare complicate; scrie Dagon şi Mormântul - 
în 1917 - apoi Polaris - 1918. Treptat, întreaga sa operă se 
va dezvolta stimulată de această cel puțin ciudată 
camaraderie literară. Lovecraft va avea peste trei sute de 
corespondenţi, va scrie în jur de 5000 de scrisori şi, prin 


7 


cultura şi geniul său, va căpăta un ascendent incontestabil 
asupra acestui cerc de „amatori luminaţi”, devenind 
preşedintele Asociației. 

Distanţarea față de lume se amplifică prin descoperirea 
acestei insule imaginare colective. Prietenii dobânaliţi în 
acest mod cel puțin ciudat nu-l vor părăsi niciodată ba, mai 
mult, vor contribui la naşterea şi menţinerea unui veritabil 
cult Lovecraft. Biblioteca din Providence va adăposti o 
colecţie integrală a manuscriselor sale - „Lovecraftiana” - 
iar August Derleth, unul dintre cei mai fideli admiratori şi 
colaboratori ai săi, va scrie o serie de nuvele, dezvoltând 
postum idei şi motive din aceste manuscrise. Se naşte 
astfel poate una dintre cele mai ciudate simbioze din istoria 
literaturii, cei doi continuând să colaboreze, oricât ar părea 
de straniu, chiar şi după sfârşitul unuia dintre ei. Mai mult, 
acelaşi August Derleth va fonda editura Arkham - după 
numele unuia dintre oraşele imaginare din opera lui 
Lovecraft - contribuind la impunerea postumă a scriitorului 
american. De asemenea, „mitul lui Cthulhu”, imagine 
centrală a scrierilor sale, dezvoltat inițial de Lovecraft va 
deveni ulterior o creație colectivă, un bun spiritual comun. 

De reținut această putere de fascinatie a imaginarului 
lovecraftian, care treptat se insinuează şi contaminează o 
colectivitate spirituală relativ restrânsă, colectivitate care, 
integral sedusă, se instituie la rândul ei într-un focar de 
propagare, de iradiere, de impunere postumă a operei 
scriitorului fantastic american. 

In 1921 însă, odată cu stingerea din viată a mamei sale, 
Lovecraft resimte într-un mod tragic cât de fragil este 
edificiul pe care şi-a clădit această existență de „exilat”. Ca 
şi casa părintească, mama sa reprezenta pentru el un 
simbol al siguranței şi al liniştii, chiar şi în ultimii ani pe care 
aceasta îi petrecuse într-un spital psihiatric. Orfan de tată 
de la vârsta de opt ani, Lovecraft va fi ocrotit şi îngrijit de o 
mamă nevrozată şi posesivă, care îl va feri continuu de 
grijile materiale. Dezarmat, expus, ameninţat în echilibrul 


8 


său, se refugiază mai adânc în vis şi ireal Coşmarele sale 
devin şi mai întunecate, povestirile - Eu sunt din altă lume 
(1921), Herbert West, reanimator şi Liliacul (1922) - devin 
mai nocturne. 

La treizeci de ani trecuţi, nu are încă o profesiune stabilă. 
Este în continuare un „fantezist“, un „visător profesionist”. 
Toată viața de până acum fusese protejat de mama sa 
împotriva oricărui efort. Substituindu-se lui, aceasta îl 
convinsese că este inapt pentru orice fel de activitate 
socială susținută. Salvarea, rezolvarea problemelor sale 
materiale, vine tot din direcţia acelei comunicări indirecte, 
mediate, care se potrivea atât de bine atitudinii sale 
existențiale retractile. Se angajează într-o obscură muncă 
de corector prin corespondenţă, în cadrul căreia işi poate 
exercita talentul epistolar. Cecurile de câțiva dolari pe care 
le primeşte în schimb, adăugate inconsistentei rente 
familiale, îi sunt suficiente pentru nevoile sale modeste. Şi, 
în plus, Îşi păstrează libertatea, nefiind supus rigorilor unui 
orar precis şi, în special, distanţa fată de lume, izolarea. 

În martie 1924 însă, survine un moment de criză în 
această existență ferită. Se căsătoreşte cu Sonia Greene - 
una dintre clientele sale, evreică de origine rusă, văduvă, 
cu câțiva ani mai în vârstă decât el - şi se mută la New 
York. Clădită pe o nepotrivire flagrantă - el abulic pierdut în 
vise bizare, urmărit şi preocupat exclusiv de himere, iar ea 
energică, activă, solid ancorată în realitate, proprietara unui 
magazin - căsătoria se destramă în mai puțin de doi ani. 
Părăsit de Sonia, nu îndrăzneşte să revină acasă în 
Providence şi mai trăieşte incă aproape doi ani de infern. 
Incapabil să-şi găsească o slujbă, slăbeşte în câteva luni 
douăzeci de kilograme. El şi Teroare la Red Hook, scrise în 
1925, sunt tot atâtea sondaje ale unei disperări negre, 
reacţie la existența dusă în acest oraş artificial, „azil al 
nebunilor care urlă”. New York-ul este pentru acest „exilat 
în timp” simbolul civilizației moderne pe care a detestat-o 


întotdeauna, un spațiu labirintic al depersonalizării, al 
alienării. 

În primăvara lui 1926 acest coşmar se încheie, după doi 
ani petrecuți în infern se întoarce în sfârşit în paradis. Casa 
părintească, ținutul natal, reprezintă un teritoriu sacru, un 
loc al experienţei existențiale primordiale, matca originară. 
Entuziasmul reîntoarcerii este nemăsurat. Își regăseşte 
obiceiurile şi visele. Reinstalat în casa mătuşilor sale, din 
nou veghează asupra sa - ca odinioară mama - o prezență 
feminină discretă, non-conjugală. Din nou este înconjurat 
de peisajul familiar încă din copilărie: coline, case vechi, 
domuri, clopotnițe. Providence este cetatea antică al cărei 
trecut coincide cu istoria personală, spaţiul identității. În 
acest cadru benefic, începe să scrie opera sa de maturitate, 
acele nuvele care îi vor asigura recunoaşterea postumă - 
Chemarea lui Cthulhu, Cazul Charles Dexter Ward, Oroarea 
din Dunwich, Casa Shunned, Culoarea din afara spaţiului. 
Aceasta din urmă reprezintă un punct de cotitură în creația 
lui Lovecraft. Dorinţa de a crea o atmosferă de groază pare 
să se fi estompat. Cele mai bune nuvele din această 
perioada - Munţii nebuniei, Cel care şuşotea în întuneric, 
Cel care bântuia în întuneric - se apropie mai mult de 
science-fiction decât de horror. In toate, se regăseşte ideea 
lui Arthur Ford, conform căreia ființe venite din alte galaxii - 
sau dintr-o lume cu alte dimensiuni - au vizitat planeta 
noastră cu milioane de ani în urmă, iar urmele civilizației lor 
dispărute se pot depista şi astăzi. Lovecraft nu mai apasă 
pe elementul terifiant, scrierile sale fiind centrate acum pe 
evocarea imensității universului, pe sugerarea misterului şi 
spațiului „exterior”. Tot din această epocă, ce se aşează 
deci aproape exclusiv sub semnul enigmaticului pur, 
aproape ermetic - misterul este relavat dar nu şi explicat - 
datează şi două dintre cele patru secvențe narative ce 
compun Demoni şi miracole: Cheia de argint (1925) şi; 
Dincolo de poarta de argint (1932). 


10 


Totuşi, majoritatea scrierilor care îl fac cât de cât 
cunoscut în timpul vieţii aparțin literaturii de groază şi apar 
în revistele specializate în acest gen, începând încă din 
1923 în Astounding Stories, Marvel Tales, Home Brew, 
Fantasy Magazine, Amazing Stories şi, mai ales, Weird 
Tales. De reținut că, în timpul vieţii sale, imaginea sa în 
conştiinţa literară a epocii este exclusiv cea a unui autor de 
horror. De altfel, Lovecraft protestează continuu împotriva 
gustului „prea frust” al cititorilor săi şi deplânge absenţa 
unei „piețe de desfacere serioase” pentru literatura 
fantastică autentică, de valoare. Protestează, de asemenea, 
împotriva  „timidităţii” editorilor, înspăimântați de o 
eventuală intervenție a cenzurii în povestirile sale, 
apreciate ca depăşind limita admisibilă a literaturii de 
groază. 

După 1930 începe să afirme constant în corespondenta 
sa că va renunța la scris, pentru că nu mai are nimic de 
spus. Continuă, totuşi, să contrazică această afirmatie, dar 
lucrează din ce în ce mai putin: în 1935 termină Cel care 
bântuie tenebrele şi, de-abia după doi ani, în 1937, Preotul 
blestemat. /n martie 1937, i se descoperă un cancer la 
colon, dacă ar fi fost consultat cu şase luni mai devreme ar 
fi putut fi operat, aşa este prea târziu, cancerul îi 
cuprinsese întreg organismul. Se stinge din viaţă la cinci 
zile de la internarea sa în spital. 

Este înmormântat în cimitirul din Providence unde, totuşi, 
nu există nici o inscripție tombală cu numele său. „Ultim 
mister al unei vieţi de exil, consacrată lărgirii razei de 
acțiune a imaginaţiei noastre până în lumea ce se află 
dincolo de porțile somnului.” 

Sau, altfel spus, un frumos început de legendă, un posibil 
prag al mitului Lovecraft. Căci opera acestui autor fără 
mormânt începe să existe cu adevărat de-abia după 
moartea creatorului ci. 

In acest sens, se poate afirma că poate nu există în toată 
istoria literaturii un exemplu mai elocvent de recuperare 


11 


postumă. Astfel, Lovecraft publică în timpul vieții un singur 
volum, în 1936, iar numele său nu figurează în nici un 
dicționar al literaturii americane, pentru ca astăzi să fie 
apreciat ca unul din întemeietorii romanului fantastic 
modern, să fie considerat maestrul incontestabil al ficţiunii 
de groază, să fie revendicat atât de literatura cu rezonanțe 
oculte, cât şi de science-fiction, ca unul dintre importanții 
lor precursori, să fie receptat ca „ultimul mare romantic 
întârziat, în descendența lui Poe” sau ca un autor de mituri, 
„mitograf al secolului XX.” 

Se poate observa că toate aceste multiple şi aparent 
deconcertante evaluări sunt reductibile la un numitor 
comun, toate - chiar şi S.F.-ul care conține de asemenea o 
direcție de sondare a fenomenelor tulburi, circumscrisă 
acelei aşa-numite „zone crepusculare” - fiind preocupate de 
partea întunecată, obscură a universului atât interior cât şi 
exterior. Mai mult, şi atitudinea romantică şi ficţiunea 
macabră şi heroic fantasy şi ocultismul şi mitul şi S.F.-ul şi 
literatura onirică pornesc toate de la supoziţia şi nostalgia 
unei „alte lumi”, situate dincolo de „realitatea aparentă”. 
Toate descriu evenimente străine experienței uzuale şi 
lumii noastre, toate pornesc de la încercarea de reconciliere 
a civilizaţiei moderne cu imaginația sa şi cu inconştientul 
său. Astfel, „dacă Dracula este un personaj fantastic, 
adversarul său, doctorul Van Helsing, este un perfect erou 
de science-fiction” se afirmă pe bună dreptate, în 
„Introducerea generală” la Istorii oculte. 

Deci amestecul, amalgamul, aliajul de stiluri, tehnici, 
registre diferite, care conferă şi asigură caracterul 
inconfundabil şi insolit al operei lui Lovecraft, porneşte de la 
o atitudine existenţială unică în cele din urmă, detectabilă 
la nivelul „biografiei interioare” a autorului. Lovecraft este 
„un «extraterestru», un «outsider», un romantic care 
găseşte intolerabilă lumea noastră reală”, susține Colin 
Wilson. 


12 


Întreaga existență a lui Lovecraft poate fi citită şi 
interpretată ca o secvență mitologică, ca un „scenariu” 
fabulos regăsibil în diferite variante şi ipostaze la nivelul 
întregii sale opere. Atitudinea lui Lovecraft este cea a unei 
personalități fragile şi introvertite, aflate permanent în 
defensivă, obsedate continuu de sentimentul agresării, 
apăsată de presimţțirea unor forțe obscure şi ostile. Boala, 
faptul că a suferit întreaga viaţă, explică în parte - poate 
chiar în mare parte - această conştiinţă acută a fragilității. 
O maladie cronică, înainte de orice, te singularizează, te 
face altfel decât ceilalţi, te plasează într-un spațiu al 
claustrării, într-o rezervație, creează un climat propice 
dezvoltării introspecţiei şi imaginarului. Apoi, te desparte 
chiar şi de propriul tău trup, care există independent de 
tine, supus şi expus agresiunii unor forțe incontrolabile. 
Experiența suferinței, trăită de Lovecraft încă din copilărie, 
ÎI face pe de o parte să se întoarcă încă de timpuriu spre 
sine, iar pe de alta îl determină să se considere un „străin”, 
ÎI marginalizează şi de asemenea îl obişnuieşte cu ideea 
existenței unor puteri malefice care nu pot fi dominate şi 
care te pot oricând lua în stăpânire. „Nu sunt decât pe 
jumătate viu - o mare parte a energiei mele fiind 
consacrată efortului de a mă aşeza sau de a merge. 
Sistemul meu nervos este o epavă ciuruită şi cad într-o 
plictiseală cumplită, cuprins de o apatie din care mă scot 
doar acele lucruri care mă interesează în mod deosebit.” 
Astfel se scurg săptămâni întregi „de imensă oboseală şi de 
completă letargie”. Grefată pe un fond cultural dobândit de 
asemenea încă din copilărie, această experiența precoce a 
suferinței îl va conduce spre asumarea romantismului. Să 
nu uitam că îl descoperă pe Poe la opt ani. Trebuie reținut 
însă că romantismul lui Lovecraft este structural congenital 
dacă se poate spune aşa. Ceea ce este valabil în cazul 
romantismului este valabil şi pentru toate celelalte direcții 
literare din care se naşte opera sa. Lovecraft selectează şi 
işi însuşeşte doar acele tehnici ficționale care corespund 


13 


structurii sale intime, care permit etalarea experienţei sale 
existențiale. Opera sa se instituie în acest sens într-o 
veritabilă autobiografie mitică. Lovecraft trăieşte şi suportă 
efectiv - la nivelul bolii - agresiunea unor forțe implacabile, 
împotriva cărora se află complet dezarmat. Aceste forțe 
care pot fi demonii romanticilor, zeii răuvoitori din 
mitologie, vampirii din ficțiunile macabre, spiriduşii din 
povestirile de heroic fantasy, fiinţele extraterestre din S.F., 
sau de natură fantastică ori ocultă, vin mai întâi din 
interiorul trupului chinuit, măcinat şi răvăşit de boală al lui 
Lovecraft. Mai mult, obligându-l la o continuă autoscopie, 
boala îl călăuzeşte spre descoperirea părții întunecate a 
ființei, acelei „părți blestemate”, adică a inconştientului, 
visului şi libertății interioare. „Cel mai important lucru este 
să înțelegem de ce romanticii (şi nu numai, n.n.) visează 
alte lumi. Esenţa romantismului este un sentiment de 
descătuşare, care pare să provină din contactul cu lumea 
interioară. Suntem captivii lumii fizice, prizonierii realității 
imediate. Imaginaţia ne oferă cheia unei lumi care se află în 
noi înşine. Ca şi cum ni s-ar acorda un tip de libertate 
aproape necunoscut de ființele umane. lată autenticul ideal 
al romanticilor, această curioasă libertate... Impulsul 
romantic nu este însă numai un simplu refugiu în fata 
realității exterioare. Este explorarea unei împărătii 
necunoscute a libertății... Pentru romantici, omul este, 
potential, un zeu şi evoluția sa depinde de facultatea de a 
explora această nouă împărăție a libertăţii interioare”, 
arată acelaşi Colin Wilson. 

Structură fundamental romantică, Lovecraft va adopta 
mai întâi în plan existențial şi apoi la nivelul operei 
dezgustul față de real, cultul pentru trecut, cultivarea 
visului, dezvoltarea „dublului oniric”, comportamentul mitic. 

Mai întâi, va crea un spatiu închis, un teritoriu sacru, un 
loc mitic de dezvoltare şi refugiu a autenticei sale 
personalități. Fiind altfel decât ceilalti, va trăi şi într-o altă 
lume. 


14 


Providence, oraşul natal, va fi înconjurat de o aură de 
fabulos, iar casa părintească aflată la celebra adresă 10, 
Barnes Street, Providence (Rhode Island), va fi un centru 
mitic de potențare a facultăților creatoare, amintind de nu 
mai puțin celebra mansardă din strada Mântuleasa a lui 
Mircea Eliade. Oricât ar părea de surprinzătoare această 
apropiere, ea se susține şi permite chiar o mai bună 
aprofundare a portretului interior al lui Lovecraft. Ambii se 
disting printr-un „enciclopedism” precoce, ca şi printr-o 
ciudată pasiune culturală, împărțită între două domenii 
aparent antagonice, ireductibile, între fantastic, mit, 
alchimie, literatură şi pozitiv, ştiinţific. Ambii sunt fascinați 
deopotrivă de mitologie şi ştiinţele naturii. De altfel, mulți 
comentatori ai operei lui Lovecraft fac apel la Mircea Eliade 
atunci când descifrează stratul său mitic. Ambii sunt 
devorați încă din adolescență de ceea ce Eliade avea să 
numească „eroism cultural”, de obsesia acumulării - chiar 
cantitative - a cât mai multe şi chiar cât mai disparate 
cunoştinţe şi de preocuparea de a se dezvolta spiritual. 
Ambii se retrag într-un soi de Arcă a lui Noe culturală, într- 
un spațiu sacru prielnic cunoaşterii interioare. Comparatia 
se opreşte însă aici, pentru ca Eliade se deschide firesc spre 
lume, în timp ce Lovecraft se închide nefiresc în acest 
univers al claustrării. Un psihiatru ar putea descifra, 
interpreta şi cataloga exact simptomele unei nevroze 
vizibile şi cu ochiul profanului. 

Dar Lovecraft nu trăieşte numai într-un alt spațiu, ci şi 
într-un alt timp, considerându-se un aristocrat englez din 
secolul al XVIII-lea, exilat în America secolului XX. Obsesia 
originilor îl va împinge spre un cult al civilizațiilor 
începuturilor, iar în planul istoriei personale spre scăldarea 
timpului revolut al copilăriei într-o lumină mitică, ieşirea din 
universul acesteia fiind resimţită ca o izgonire din paradis. 

Dezgustul față de real determină o pronunțată şi 
consecventă aplecare spre vis, prin cultivarea unei 
predispoziţii onirice naturale şi aici, în acest punct, datele 


15 


culturale şi existenţiale suprapunându-se. August Derleth a 
strâns într-un fascinant volum toate visele lui Lovecraft, 
extrase atât din scrisori cât şi din povestiri, arătând că - 
lucru oarecum ieşit din comun - acesta avea un coşmar în 
fiecare noapte. 

In mod straniu însă, această evidentă orientare spre 
inconştient şi valorizare creatoare a acestuia este dublată 
de un la fel de evident materialism pozitivist împins până la 
nihilism. Scrisorile ne dezvăluie un „monist agnostic”, 
pentru care evoluția umanității nu are nici un scop, frizând 
absurdul. Aparitia rasei umane nu reprezintă decât „un 
infim incident în istoria fără sfârşit a cosmosului”. Omul nu 
este decât „un fragment infinitezimal al acestei mase 
cosmice de materie asupra căreia se exercită forțe 
capricioase”. Se poate înțelege, pornind de aici, apatia sa, 
scepticismul său în ceea ce priveşte initiativele derizorii ale 
individului supus permanent asaltului „forțelor cosmice”. 
Intr-una din scrisori, mărturiseşte că nu vede cum un om 
care gândeşte poate fi fericit, ştiindu-se la discretia unor 
puteri obscure, care ii depăşesc puterea de întelegere. 
Pentru el, nimic nu are sens într-o lume a cărei evoluţie se 
reduce la „un proces permanent de dezintegrare şi de 
refacere a atomilor şi moleculelor un joc absurd de forte 
reciproc dependente unele de altele, un joc care a existat 
dintotdeauna şi care nu se va sfârşi niciodată”. In acest 
sens, Lovecraft se dovedeşte a fi fost pe întreg parcursul 
existenței sale, în sensul total, dramatic al cuvântului, un 
disperat. 

Acesta ar fi portretul interior al lui Lovecraft, rezultat 
dintr-o examinare poate un pic cam prea minuțioasă a 
biografiei, a „romanului său existențial”. 

Întorcându-ne privirea spre operă, constatăm în primul 
rând că, în cazul său, fantasticul nu este o simplă tehnică 
literară, ci răspunde unei aplecări naturale şi esenţiale - 
vitale chiar în efortul de a supraviețui într-o lume apreciată 
ca eminamente absurdă - spre mister şi spaimă. Fantasticul 


16 


acoperă în parte vidul pe care îl sapă la nivelul conştiinţei 
agnosticismul şi disperarea sa. „Intr-un anume fel, eu nu 
sunt cu adevărat atras decât de ceea ce sugerează 
prezența, la colțul străzii, a unor incredibile miracole: cetăți 
glorioase, diafane, cu acoperișuri de aur şi terase de 
marmură, scăldate în lumina asfințitului sau, mai mult a 
unor prezențe cosmice, vagi şi obscure, care se agaţă cu 
ghearele lor amenințătoare de marginea subțire care 
desparte universul cunoscut de abisurile de dincolo. Lumea 
şi locuitorii săi mă frapează prin incomensurabila lor 
insignifianţă, de aceea aspir mereu spre sisteme mai vaste 
şi mai subtile decât cele care îl privesc spre om”. 

Această experiență a întâlnirii cu fantasticul „de la colțul 
străzii” va fi împărtăşită de toate personajele lovecraftiene. 
Ca şi autorul lor, şi acestea vor fi nişte pozitivişti, spirite 
lucide, martori ai unor „miracole” în care refuză să creadă, 
chiar dacă mulţi dintre ei sunt de asemenea nişte „visători 
profesionişti”, care, nefericiti şi rătăciţi în lumea reală, 
încearcă cu toţii să provoace aceste stări de „viziune 
interioară”, încearcă să intre în contact cu forțele profunde 
ale subconştientului. 

Schema majorității povestirilor sale este aproape mereu 
aceeaşi, scenariul se derulează aproape identic. Autorul - 
care este în acelaşi timp şi protagonistul întâmplării, 
relatarea la persoana întâia fiind predominantă - începe 
prin a-şi informa cititorul că tocmai a fost martorul unui 
eveniment incredibil, care i-a tulburat mințile, l-a scos de pe 
orbita ordinii fireşti a existenței sale. Toţi aceşti 
protagonişti, toți aceşti martori, sunt în majoritate indivizi 
eminamente respectabili, aparțin unei „elite”, descind din 
familii onorabile şi practică profesiuni onorabile. Toţi duc, în 
sânul comunităţii lor, o viață activă, liniştită, utilă, până în 
ziua în care în existența lor, ferită şi monotonă, irumpe 
monstruosul, insolitul. Toţi sunt ființe cultivate şi sceptice, 
manifestând fată de supranatural aceeaşi atitudine de 
perfectă incredulitate ca şi Lovecraft. 


17 


Fantasticul rezultă tocmai din confruntarea acestor ființe 
pe deplin raționale cu necunoscutul, atmosfera halucinantă, 
de coşmar ia naştere din contrastul dintre luciditatea 
perfectă a personajului şi imaginile din vis, care îl 
înconjoară. Realitatea diurnă este treptat acaparată, 
invadată de un univers demential, de o profundă intensitate 
onirică. Fantasticul lovecraftian consistă, în ceea ce 
priveşte aspectul său „tehnic”, în alunecarea treptată în vis: 
imaginilor clare, distincte, luminoase, diurne, li se substituie 
treptat imaginile nocturne, ceţoase, neclare, pâlpăitoare, 
monstruoase, imagini tenebroase în sensul material al 
cuvântului, purtătoare ale unor simboluri specifice visului. 
Astfel se explică şi trebuiesc interpretate imagini 
caracteristice universului  lovecraftian, ca aceea a 
labirintului, a scării în spirală, a prăpastiei întunecate, a 
apei, a zborului, a plutirii, a spațiului închis - toate 
aparținând, după cum ne arată Bachelard, „poeticii visului” 
- imagini care se instituie într-un veritabil vocabular al 
spaimei şi al neliniştii. În acelaşi timp, Însă, este important 
ca personajele care parcurg acest peisaj să fie treze, lucide, 
întrucât fantasticul, aşa cum îl înțelege Lovecraft, implică 
prezența unei inteligente conştiente în chiar miezul dens al 
visului. Devine limpede că toate aceste personaje sunt 
proiecţii ale lui Lovecraft, alter ego-uri ale acestuia, 
repetând experiența care i-a marcat întreaga existență: 
confruntarea cu obscure şi incontrolabile forțe malefice. 

Dacă întreaga creație a lui Lovecraft - de dimensiuni 
destul de reduse, de altfel: cincizeci şi patru de nuvele, 
dintre care patru concentrate într-un roman - este 
reductibilă la un număr de variatiuni cam pe aceeaşi ternă, 
devine limpede că analiza, demontarea mecanismului doar 
a uneia dintre povestirile sale permite identificarea 
elementelor care compun universul acesteia, regăsibile la 
nivelul întregii opere. 

Din acest punct de vedere, Demoni şi miracole, singurul 
său roman, pare a fi creația sa emblematică, sumă a 


18 


imaginarului lovecraftian. Că este într-adevăr vorba de 
opera sa cea mai complexă, topind în substanța sa toate 
imaginile şi motivele care l-au obsedat, o dovedeşte în 
primul rând lunga perioadă de gestatie, care acoperă 
practic întreaga sa perioadă creatoare. Astfel, prima din 
cele patru secvențe narative care compun romanul, 
datează din perioada de început - este vorba de Depoziţia 
lui Randolph Carter, scrisă în 1919 - iar ultima - Dincolo de 
poarta cheii de argint - din 1932, din perioada de 
maturitate, care aproape coincide cu sfârşitul carierei sale 
literare, între ele situându-se |n căutarea cetăţii Kadath - 
din 1920 - şi Cheia de argint - din 1926. Ordinea scrierii nu 
este cea în care aceste secvențe vor fi ordonate în volum, 
adică Depoziţia lui Randolph Carter, Cheia de argint, 
Dincolo de poarta Cheii de argint, În căutarea cetăţii 
Kadath. 

Demoni şi miracole are ca motiv central cunoscuta şi des 
abordata temă îi călătoriei în timp care, în viziunea lui 
Lovecraft, echivalează cu un voiaj inițiatic în universul 
labirintic al viselor. De altfel, Depoziţia lui Randolph Carter 
este transcripția aproape integrală a unui vis în cursul 
căruia Lovecraft se vede, însoțit de prietenul şi 
corespondentul sau Samuel Lovemann, pe cale de a 
explora unul din acele cimitire din Noua Anglie care fac 
parte integrantă din universul operei sale. Aventurile pe 
care le trăiesc cei doi protagonişti, coborârea unuia dintre 
ei în cavou, contactul pe care îl stabileşte cu cel rămas la 
suprafată prin sistemul de telefon portativ, deznodământul 
înspăimântător, adică faptul că cel coborât în adâncuri nu 
mai revine la suprafaţă, totul, întreaga substanță epică şi 
atmosferă terifiantă sunt conţinute în vis, în aşa fel încât 
narațiunea pare a fi doar un coşmar dramatizat. 

Elementul oniric domină de altfel intreg romanul, căci 
protagonistul său, Randolph Carter, este, ca şi Lovecraft, un 
„visător de profesie”, un „lup al viselor”, deprins cu 
exerciţiile onirice cele mai complicate; un călător în „tara 


19 


somnului profund”. Ca şi Lovecraft, Randolph Carter caută 
în vis acea supremă frumuseţe şi acea tihnă pe care nu le 
poate afla pe pământ, acel contact cu absolutul pe care 
lumea reală i-l refuză. Romanul reface etapele acestei 
căutări, care este simultan una a timpului pierdut, cât şi 
una a viselor pierdute. Lovecraft avea de altfel să declare - 
proustian - în legătură cu Demoni şi miracole: „Lupta 
împotriva timpului este singurul subiect veritabil demn de 
un roman”. 

Dominat ca şi Lovecraft de nostalgia copilăriei pierdute, 
Randolph Carter işi începe voiajul în timp prin recuperarea 
acestui paradis din care a fost izgonit. La vârsta de cincizeci 
de ani, după ce a încercat în van să se adapteze vieții 
sociale, hotărăşte să se reîntoarcă în vechea casă 
părintească - spațiu sacru şi privilegiat al reveriei - pentru a 
evada o dată pentru totdeauna, definitiv din această 
realitate sufocantă care îl înconjoară prin intermediul 
experiențelor onirice. Supunându-se sugestiilor unui vis 
straniu, redevine băieţelul „Randy” care fusese cu patruzeci 
de ani în urmă. Redevine la propriu: aude din nou voci 
familiare, ale unor persoane care muriseră de mult, ba chiar 
acestea îl înconjoară cu prezența lor îndrăgită, îi apar din 
nou în fata ochilor; îşi recapătă înfăţişarea de altă dată: 
este din nou un puşti în pantaloni scurti şi bluziță şi acest 
puşti răsuceşte „cheia de argint” în broasca „Porții”, 
trecând în „lumea exterioară” şi începând acea dublă 
călătorie, în timp şi în spațiul viselor. 

Această călătorie este, de fapt, un periplu mitic, o ieşire 
din timpul cronologic pentru a pătrunde în durata sacră, 
cosmică. Este vorba de o „reîntoarcere la origini” efectuată 
în cadrul psihismului individual. Randolph Carter devine 
contemporan, în sensul cel mai literal al termenului, cu 
prima sa copilărie, el este proiectat - prin voința autorului - 
la începutul istoriei sale personale. El „se reintegrează în 
perioada paradisiacă a începuturilor, desprinzându-se din 
timpul cronologic al adultului care, din păcate, devenise... - 


20 


demersul mitic coincide încă o dată cu demersul oniric - 
Carter redevine copil şi revenind la stadiul inițial al 
existenței sale, redescoperă prin el însuşi adevărurile care 
au prezidat, la început, facerea lumii. Cheia de argint este 
simbolul timpului copilăriei, care îi permite accesul în 
copilăria Timpului”, arată Maurice Levy în monografia 
consacrată lui Lovecraft. 

Dincolo de „poarta cheii de argint” se află „spațiul 
exterior”, total diferit de „lumea cu trei dimensiuni a 
oamenilor”. Este teritoriul „Marilor Strămoşi”, pierduţi într-o 
meditaţie veşnică, un soi de umbre, nici oameni, nici zei. 
Pentru a pătrunde în acest spațiu imaterial Randolph Carter 
utilizează cheia de argint în cadrul unui ritual complicat, 
ceea ce indică o dată în plus natura fabuloasă a călătoriei 
sale, ritul având după cum se ştie functia de a reactualiza 
mitul. „Dincolo de poarta cheii de argint” se află lumea 
începuturilor, „Marii Strămoşi”, „Cei Străvechi” fiind aceia 
care au trăit şi întemeiat civilizații străvechi pe Pământ, cu 
mult înainte de apariția omului. 

Lovecraft introduce aici, în acest punct al povestirii, un 
motiv central al creaţiei sale: „Toate povestirile mele, oricât 
de eterogene ar părea, se bazează pe o credință legendară 
fundamentală, care este aceea că lumea noastră a fost 
locuită la un moment dat de alte rase care, întrucât 
practicau magia neagră, au fost deposedate de puterea lor 
şi expulzate, dar trăiesc undeva în exterior; gata mereu să 
reintre în posesia acestui Pământ. ” 

Se poate observa cu uşurinţă că această „credință 
legendară” nu reprezintă doar o deschidere spre mit, ci 
trimite şi într-o cu totul altă direcţie, cea a literaturii S.F., 
dominate de prezența „extratereştrilor”. Astfel, douăzeci şi 
cinci de ani după moartea lui Lovecraft, Pauwels şi Bergier 
vor ajunge la rândul lor la concluzia că ființele umane nu au 
fost primele care au păşit pe suprafața pământului - şi că 
această planetă a fost gazda unor vizitatori veniţi din spațiu 
cu mii sau chiar cu milioane de ani înainte de apariţia 


21 


omului. Ulterior, teoriile lor vor fi vulgarizate de elvețianul 
Erik von Däniken în Amintiri despre viitor. Şi, de asemenea, 
în cărți ca Amenințarea farfuriilor zburătoare sau Pentru ce 
ne observă ei - /a noi lucrarea lui Doru Davidovici - experți 
în obiecte zburătoare neidentificate au avansat teorii 
asupra „străinilor“ veniți din spațiu, care seamănă enorm 
cu ființele din spațiul exterior descris de Lovecraft aici dar şi 
în ultimele sale povestiri, care sunt mult mai aproape de 
S.F. 

Aventura cosmică a lui Randolph Carter, pătrunderea sa 
în „spatiul astral”, contactul cu „pluralitatea lumilor”, 
începe deci prin întâlnirea cu aceste fiinte vaporoase de 
dincolo de timp. Senzatia predominantă este cea de acută 
imaterialitate. Peisajul este în acelaşi timp fantastic, mitic şi 
de povestire ştiinţifico-fantastică. Conceptul de dimensiune 
nu mai are sens. In jurul lui Randolph Carter se află un soi 
de forme monstruoase, învăluite într-un fel de mantii lungi 
cu glugă, ce le acoperă în întregime, aşezate pe un fel de 
piedestale. Aceste siluete învăluite sunt acei „Mari 
Strămoşi” situaţi într-un fel de „continuum spațiu-timp”, în 
afara duratei şi geometriei cunoscute, tradiționale. Nici 
timpul, nici spațiul, nu mai sunt fixe, precis delimitate, totul 
este vag, imprecis, parcă lichefiat. Este un teritoriu 
nedefinit, fără volum şi fără densitate, adâncime, 
profunzime. Aici, Carter află în sfârşit adevărul: lumea nu se 
„construieşte“ pornind de la figurile geometrice cele mai 
simple, aşa cum învață oamenii, ci se „deduce“ din forme 
din ce în ce mai complexe, suprapuse într-o ierarhie infinită. 
Există o „multitudine de lumi”, înşiruindu-se „până în vârful 
inaccesibil al infinității arhetipale”. Ceea ce oamenii iau 
drept realitate, „lumea cu trei dimensiuni”, nu este decât o 
„iluzie ridicol". 

În acest decor halucinant, Carter întâlneşte Călăuza, pe 
acela care îl va instrui asupra unor adevăruri esenţiale ce îi 
vor permite accesul dincolo de „Ultima Poartă”. Aceasta 
este Umr-at-tawil, nume simbolic ce se traduce prin „Cel-a- 


22 


cărui-viață-a-fost-prelungită”. Dincolo de „Ultima Poartă”, 
Carter va trece printr-o nouă serie de „probe“ ale acestui 
„voiaj inițiatic”. Cea mai cumplită este pierderea nu numai 
a înfățişării omeneşti, dar şi a identității. Mai întâi, se 
transformă într-un monstru „cu rât de tapir”, cu gheare şi 
pielea zgrunțuroasă, asemănător celor care viețuiesc pe 
planeta  Yaddith, situată dincolo de Ultima Poartă, la 
milioane de ani distanță de Pământ. Acest motiv al 
„metamorfozei” este propriu universului  lovecraftian, 
populat de un veritabil „bestiar al ororii” după cum arată 
Maurice Levy în monografia deja amintită. Ceea ce este 
caracteristic unei mari categorii de monştri din opera sa 
este aspectul, caracterul lor „hibrid”, înfăţişarea lor aproape 
omenească”. Ei conservă de multe ori aparența 
omenească, alura, silueta, şi se pot insinua în rândul 
ființelor normale, fără a fi reperați, cum va fi chiar cazul lui 
Carter, care se va reintoarce pe Pământ în trupul unui 
monstru şi va putea să se integreze în rândul semenilor săi 
grație unei deghizări ingenioase. Acest aspect „hibrid” îi 
face şi mai ameninţători, mai neliniştitori. Granițele dintre 
monstruos, aberaţie fizică şi firesc, normal, devin extrem de 
labile şi uşor de încălcat şi oricând există - pentru oricine - 
pericolul „contaminării”, al „metamorfozei” peste noapte. 
Așa cum i se întâmplă lui Carter, care se trezeşte brusc în 
trupul unui monstru, păstrând aspectul general uman, dar 
aparținând de acum - prin atribute evidente - unei specii 
diferite. 

Dar mult mai îngrozitoare este pierderea identității. 
Randolph Carter se dezintegrează într-o infinitate de 
Carteri, trecuți, prezenți, viitori, tereştri şi extratereștri. 
Trecând dincolo de timp şi de spațiu, trăieşte şi retrăieşte 
simultan toate existențele sale, din toate epocile şi din 
toate locurile. Descoperă că orice ființă umană este 
compusă dintr-o multitudine de „fațete“, despărțite prin 
timp şi spațiu, trăind fără a avea cunoştinţă una de alta, 
toate avându-şi original într-un arhetip originar. Artiştii, 


23 


spiritele alese, ființele de elită, au o ascendență sacră, 
„arhetipurile“ lor fiind zei. Cum este şi cazul lui Randolph 
Carter, a cărui „nelinişte metafizică”, a cărui pasiune de 
„scormonitor în lumea viselor”, a cărui nostalgie a unei alte 
lumi şi al cărui dezgust față de realitatea şi preocupările 
oamenilor se explică prin originea sa divină, arhetipul său 
fiind însuşi Yog-Sothoth, stăpânul primordial al tuturor 
lumilor. Descoperă, de asemenea, că fiecare ființă umană 
posedă o „fațetă” demonică, un dublu monstruos, un alter 
ego de umbră şi întuneric, trăindu-şi exilul undeva, în 
„spațiul exterior”. Faţțeta demonică a lui Carter este 
Zkauba, vrăjitorul de pe planeta Yaddith, şi acesta va 
încerca să pună stăpânire pe spiritul său, să desăvârşească 
„metamorfoza ”, să-l transforme integral în monstru. Carter 
va reuşi să salveze şi să se reîntoarcă pe Pământ, dar 
recuperarea sa nu va fi integrală, întoarcerea din infern va 
lăsa urme. Îndrăzneala de a fi trecut pragul „Ultimei Porţi” îl 
va stigmatiza atât fizic - păstrându-şi aspectul „hibrid” de 
monstru „cu înfăţişare aproape omenească” - cât şi în 
planul conştiinţei, în care se va lupta cu „fațeta demonică” 
Zkauba. 

Dacă în această secvență a romanului elementele de 
S.F., de „fantastic instrumental” cum le numeşte Ţvetan 
Todorov, adică mai cu seamă instrumente tinând de o 
civilizaţie tehnică mult mai avansată decât cea umană, sunt 
evidente - între altele, Randolph Carter călătoreşte în spațiu 
grație unui aparat de scafandru al luminii - aliindu-se în 
mod insolit cu structurile mitice, ultima parte a romanului, 
În căutarea cetăţii Kadath, reprezintă o schimbare totală a 
registrului stilistic. De fapt, această povestire reia motivul 
căutării mitice a unei alte lumi, mutându-l în alt plan al 
fantasticului. S.F.-ul, paranormalul, fac loc atmosferei intens 
onirice, miraculosului, decorului de basm şi feeric. O 
aceeaşi poveste este spusă altfel. „Pădurea fermecată” 
înlocuieşte „spațiul galactic”. Lumea în care îşi începe acum 
Randolph Carter voiajul inițiatic în căutarea ființelor şi 


24 


civilizațiilor originare este lumea visului, „țara somnului 
profund”. Rămâne însă acel profund strat mitic. Dacă mai 
înainte originalitatea profundă a lui Lovecraft provenea din 
aliajul inedit dintre mit şi S.F., acum aceeaşi originalitate 
profundă rezidă în fuziunea intimă dintre viziunea onirică şi 
construcţia mitologică. 

În căutarea cetăţii Kadath este, în acest sens, o „epopee 
onirică”, o „gesta în spațiul imaginarului”, după cum o 
defineşte Marcel Lay. 

De trei ori a incercat Carter, pe parcursul viselor sale, să 
ajungă în Kadath, cetatea fabuloasă, şi de trei ori a eşuat, 
Zeii ostili şi răuvoitori i-au barat drumul. Dar cuceririle 
spiritului necesită îndrăzneală şi perseverență, aşa că 
renunță la lumea diurnă şi se afundă, coborând cele şapte 
sute de trepte, dincolo de „Poarta Somnului profund”, în 
căutarea cetății visate odinioară. Intreaga narațiune se 
organizează în jurul acestei călătorii onirice, care este în 
acelaşi timp o confruntare în spațiul mitologic, luptă 
împotriva zeilor potrivnici şi a slujitorilor acestora. 

Peisajul oniric în care pătrunde Randolph Carter 
aminteşte de romanticii germani - de Hoffmann în special - 
şi de Shakespeare din Visul unei nopţi de vară şi Furtuna, în 
special prin acea „pădure fermecată”, „bântuită de zoogi”, 
un soi de spiriduşi. Pădurea din visele sale este coarul 
primordial, spațiul virgin în care se ascund fantasme şi 
pericole nelămurite, este locul în care te poți pierde, „un 
labirint vegetal”. „Pădurea este un simbol care conține 
moartea”, ne spune Mircea Eliade. Nu este de mirare că în 
acest „loc bântuit”, Lovecraft plasează „gura infernului”, 
începutul acoperit de o trapă al unei galerii subterane care 
conduce în țara monştrilor. 

Scopul lui Carter este de a ajunge la castelul de onix care 
este străvechea reşedinţă a „Străvechilor”, a zeilor, şi de a-i 
implora să îi permită accesul în „miraculoasa cetate a 
soarelui la apus”. După cum se vede, zeii, aceiaşi, cei care 
la început au locuit pe Pământ şi apoi l-au lăsat în 


25 


stăpânirea oamenilor, nu îşi mai au sediul pe o planetă 
îndepărtată, ci într-un tărâm miraculos, desprins din basme, 
în care intercalarea, integrarea motivelor mitologice este 
mult mai firească. lar dacă şi acum Carter este obligat să 
călătorească prin spațiu, nu o mai face cu ajutorul 
„echipamentului de scafandru al luminii”, ci recurgând la 
recuzita clasică a supranaturalului, la făpturi mitologice. 
Căci, în lupta sa Împotriva zeilor şi a „agenților” acestora, 
Carter ajunge să fraternizeze cu o parte din monştrii, este 
sprijinit de aceştia. Astfel, vampirii luptă alături de el 
împotriva „jivinelor de pe Lună” şi tot ei îi vor organiza de 
mai multe ori transportul aerian. 

Itinerariul pe care îl parcurge este sinuos, complicat, ca 
orice căutare a adevărului, amintind de etapele unui ritual 
de inițiere. Treptat, pe parcursul acestui itinerar oniric, se 
conturează surprinzător de exact desenată o hartă a 
fabulosului, o topografie mitică, Lovecraft fiind un 
neîntrecut creator de spații imaginare, apropiat de Faulkner 
şi, mai ales, de Marquez, de care îl apropie această 
minuţțiozitate cu care construieşte o veritabilă geografie a 
sacrului. Întreaga opera a lui Lovecraft se circumscrie, de 
altfel, în limitele unui univers închis, în care se amestecă 
locuri şi realităţi reale cu unele imaginare, în care Boston 
stă alături de Arkham - oraş de vis şi oraş al viselor. Peisajul 
lovecraftian devine perfect  recognoscibil, capătă o 
autonomie aparte, îngăduind chiar studierea lui, ca a unui 
loc real, cum procedează Angela Carter în Lumea lui 
Lovecraft sau Peisajul lovecraftian. _ 

Esenţa acestui spatiu imaginar este în |n căutarea cetăţii 
Kadath structura sa labirintică. Nu numai pădurea este un 
labirint, dar şi oraşele, unele clădiri. Pe înfricoşătorul platou 
Leng se află un templu din care Carter va reuşi să fugă 
după o năucitoare urmărire de-a lungul unor coridoare 
încâlcite. „Labirintul este simbolul  interiorizării, al 
spiritualității, al călătoriei agitate spre centrul 
inconştientului”, arată Angela Carter. 


26 


Finalul romanului demonstrează tocmai această orientare 
spre interior, călătoria lui Carter sfârşeşte printr-o 
întoarcere în punctul de plecare, cetatea pe care o căuta 
era de fapt o plăsmuire a imaginaţiei sale. Astfel, 
Nyarlathotep, „Haosul târâtor”, îi dezvăluie că „Marii 
Strămoşi”, zeii, au părăsit castelul de onix, străvechea lor 
reşedinţă, „aceea pe care mitul le-o desemnase o dată 
pentru totdeauna”, pentru a se instala în „miraculoasa 
cetate” imaginată de îndrăznețul visător din Arkham. „Marii 
Strămoşi” evadează din Kadath, cetatea primordială, 
evadează de fapt din mit, pentru a se restabili într-o cetate 
„fermecată”, care nu este de fapt decât suma, proiecția 
onirică, a tuturor oraşelor pe care le-a îndrăgit Carter în 
tinerețea sa: Boston, Salem, Providence şi atâtea altele. 

Să intenționeze astfel Lovecraft să ne sugereze că visele 
unui om pot fi mai frumoase chiar decât însăşi realitatea 
divină, într-o asemenea măsură încât pot fi râvnite chiar de 
zei? 

Povestirea fantastică devine în ultimele pagini povestire 
filosofică, apolog. 


27 


PARTEA ÎNTÂI 


DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER 


— Domnilor, vă repet că această anchetă este de prisos! 

Osândiţi-mă pe viaţă dacă vreţi; închideţi-mă, executați- 
mă, dacă aveţi nevoie de o victimă pentru a da satisfacţie 
iluziei pe care o numiţi justiţie: nu pot adăuga nimic la cele 
declarate anterior. V-am relatat cât se poate de sincer tot 
ceea ce sunt în stare să-mi reamintesc. Nimic nu a fost 
răstălmăcit sau ascuns, iar dacă a rămas ceva nelămurit în 
depoziţie, este numai din cauza acestei amnezii demonice 
care a pus stăpânire pe mintea mea. Amnezia e cauza, 
precum şi teroarea subterană ce a făcut să se năpustească 
toate aceste nenorociri asupra mea. 

Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. 

Cred totuşi - aproape că sper - că odihneşte într-o 
netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista 
aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am 
fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, 
parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor 
lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu 
voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi 
fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora 
unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, 
îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii 
Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, 
cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, 
cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte 
aparate ciudate. O voi afirma pentru că toate aceste 
obiecte au avut un rol în singura dintre scenele 


28 


respingătoare pe care le-am trăit ce a rămas gravată în 
memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi 
motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de 
completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să 
insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de 
ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu 
există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care 
să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. 
Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu 
nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o 
halucinație sau poate un coşmar - sper cu ardoare să fi fost 
aşa - însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din 
tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al 
oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, 
doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se 
poate descrie, ne-ar putea spune. 

După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale 
lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat 
parţial la ele. 

Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate 
unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în 
limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau 
accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu 
celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. 
Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau 
redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, 
cea care a declanşat sfârşitul - acea carte pe care Warren a 
luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar - nu am 
văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era 
culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi 
încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Trebuie să vă repet că 
acum nu mai înţeleg pe deplin natura studiilor noastre? 
Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru 
mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii 
înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu 
dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică. 


29 


Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar 
să mă tem de el. Imi amintesc chipul lui ars de febră, din 
noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi 
împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce 
anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi 
intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai 
tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care 
depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el. 

Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre 
ceea ce urma să fie țelul nostru în acea noapte. Acel ţel era 
cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în 
buzunar - acea carte veche, cu caractere indescifrabile, 
care îi sosise din India cu o lună mai devreme - dar jur că 
nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru 
susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne 
drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi 
nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, 
parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură 
scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul 
nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul 
înceţoşat. 

Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât 
mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai 
felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale 
adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni 
cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă 
nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod 
cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele 
delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat 
de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă 
care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, 
dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin 
se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se 
înalțe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă 
şi tremurătoare a razelor de Lună puteam să desluşesc un 
monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe şi 


30 


faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de 
umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse 
de vegetația insalubră, abundentă şi compactă, se 
prefăceau în ruine. 

Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul 
acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când 
Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, 
în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe 
care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau 
seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două 
cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu 
instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o 
vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta 
părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să 
dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul 
care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit 
întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de 
granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru 
să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la 
mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti 
să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă 
de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte 
dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în 
ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins 
piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o 
parte. 

Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură 
întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de 
dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. 
După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, 
ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. 
Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări 
de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul 
pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. 
Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de 
salpetru, străjuiau aceste trepte. 


31 


Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea 
primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea 
sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu 
neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne 
înconjura: 

— Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la 
suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât 
de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar 
din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile 
pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de 
diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, 
cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi 
că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, 
ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi- 
e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul 
responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest 
infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un 
pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin 
cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la 
curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După 
cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul 
Pământului şi a reveni de acolo! 

Imi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un 
desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se 
pare că tineam cu disperare să-mi însoțesc prietenul în 
acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. 
O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă 
voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, 
căci el singur deţinea cheia /ucrului. Este tot ceea ce-mi pot 
aminti, neştiind nimic mai mult despre natura /ucrului pe 
care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat 
să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine 
bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul 
dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată 
de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt 


32 


dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr 
firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar. 

O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul 
firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această 
licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de 
repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară 
de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur 
şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, 
atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi 
fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos 
clar de lună. 

În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, 
în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în 
timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se 
pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se 
ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de 
bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune 
într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul 
mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi 
alungate de apariţia acestui palid clar de lună. 

Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind 
neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am 
auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu 
o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima 
adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu 
eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din 
străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de 
îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu 
auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu 
puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge 
rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un 
murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt: 

— Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd 
eu acum!... 


33 


Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. 
Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte 
cuvinte îngrozite ajunseră până la mine: 

— Carter, este înspăimântător, este monstruos, de 
necrezut! 

Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un 
torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima 
mea: 

— Warren, ce e? Ce e? 

Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi 
cuprinsă de disperare: 

— Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ți 
poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un 
om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să 
supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am 
închipuit aşa ceva... 

Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea 
mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, 
apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără 
margini: 

— Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea 
la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul 
baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura 
ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii! 

Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările 
mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, 
întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind 
orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, 
totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată 
frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă 
creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În 
aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de 
linişte, un strigat jalnic al lui Warren: 

— la-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune 
lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter! 


34 


Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă 
atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin 
minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am 
strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La 
această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă 
într-un strigăt de adâncă disperare: 

— Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi 
totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici 
tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum. 

Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate 
blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea 
îngrijorat în privinţa mea: 

— Repede, până nu e prea târziu! 

N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de 
paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi 
făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, 
dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, 
încătuşat de o groază fără margini: 

— Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. 
Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea! 

Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren: 

— Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi 
mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte 
blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de 
lung, Carter... Nu te voi mai revedea. 

Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, 
treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată 
din negura vremii: 

— Blestemate fie aceste /ucruri infernale. - Legiuni - 
Dumnezeule - la-ţi tălpăşiţa! la-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TALPAŞIŢA! 

Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am 
rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, 
strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei 
veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, 
Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?” 


35 


Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de 
necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie 
părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând 
ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile 
mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, 
după un timp, un nou ţâărâit în receptor mă făcu să ciulesc 
urechile. Am strigat din nou: 

— Warren, eşti acolo? 

Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această 
amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă 
reproduc acest /ucru, această voce, după cum nici nu mă 
pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime 
cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au 
proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat 
decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că 
vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, 
supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea 
spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta 
este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce 
zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină 
şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii 
încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din 
străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din 
adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat 
mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe 
umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. 
Şi iată ce mi s-a spus: 

— CRETINULE, WARREN A MURIT! 


36 


PARTEA A DOUA 


CHEIA DE ARGINT 


Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia 
viselor. 

Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în 
stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii 
fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl 
despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la 
mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau 
treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De 
atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgețile de 
aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul 
Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi 
drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu 
coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de 
lună. 

Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu 
prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să 
urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să 
analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în 
felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, 
pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga 
viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici 
o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi 
acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu 
există nici un motiv de a le considera pe unele superioare 
celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o venerație 
superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se 
ruşineze în secret de reveriile sale. Inţelepţii îl asiguraseră 


37 


că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai 
mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în 
mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de 
semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al 
naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop 
neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva 
într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o 
importanţă nici existenţei, nici aspirațiilor acelor spirite ce 
se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în 
întuneric. 

Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi 
îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă 
de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi 
pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de 
scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai 
neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când 
făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale 
spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, 
înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele 
ştiinţei,  invitându-l să descopere  miraculosul în 
învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor 
celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să 
descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi 
sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este 
lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera 
iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale. 

Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter 
susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai 
mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. 
Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi 
afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc 
la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai 
multă importanță decât  neasemuita frumuseţe a 
Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de 
calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, 


38 


conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit 
simţ al milei şi al tragediei. 

Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce 
atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a 
tuturor aspirațiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a 
impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical 
cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. 
Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de 
ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, 
arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească 
împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient 
că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, 
pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă 
să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri 
precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără 
să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume 
fără aspirații înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, 
atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce 
priveşte haosul. 

În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre 
liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva 
credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând 
că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, 
netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o 
portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de 
aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o 
mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de 
credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseți 
şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care 
le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri 
nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări 
nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această 
credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai 
fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi 
îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de 
necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu 


39 


ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile 
mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas 
înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată 
a acestei tentative ucise în el până şi afecțiunea pe care ar 
fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru 
ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoție şi de 
refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui 
visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile 
eterice. 

Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de 
vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ 
decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că 
frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de 
sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, 
pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzațiile 
şi visele noastre, în timp ce - de fapt - el modelează la 
întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu 
ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât 
podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de 
întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri 
fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii 
ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare 
cultură în parte. In loc să încerce să înţeleagă clar toate 
acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate 
aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în 
instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care 
sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. In acest fel, cuprinse de 
orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin 
raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, 
vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi 
ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei. 

Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul 
moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea 
spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta 
raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă 
promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu 


40 


sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. 
Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, 
cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se 
sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt 
sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, 
conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama 
imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi 
impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să 
conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile 
elementare şi incontestabile de morală şi de etică. 
Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de 
dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea 
doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să 
facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi 
această veche cale reprezintă unica origine a modului lor 
actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un 
univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de 
referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile 
lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră 
până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să 
confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se 
în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de 
senzaţii  animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea 
deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi 
sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. 
Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor 
brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi 
idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o 
clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea 
statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea 
noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, 
prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei 
şi ale inocenţei. 

Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să 
ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, 
încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea 


41 


să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ 
al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată 
de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, 
străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un 
subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui 
pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele 
împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât 
să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să 
tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. 
Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele 
Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se 
înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, 
chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi 
grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Nici 
una dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa 
interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că 
se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar 
fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar 
amândoi muriseră de mult. 

Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o 
abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. 
Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi multumirea, căci 
prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească 
la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică 
dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi 
teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din 
paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă 
prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor 
sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a 
evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea 
inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale 
ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale 
romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele 
dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce 
vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe 
placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să 


42 


mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în 
care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi 
dădu curând seama că ambianța sofisticată le golise de 
viaţă. 

După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi 
ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul 
şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. 
Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se 
dovedească, totuşi, precare şi sterile. Işi dădu atunci seama 
că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi 
de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere 
pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. 
Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot 
înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o 
posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o 
serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai 
extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. 
Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să 
o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul 
celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale 
timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau 
să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume 
neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston 
astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de 
spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră 
tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte 
corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate 
generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi 
miros. 

Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi 
ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe 
care acesta le aflase din cărţi şi tăblițe de argilă aduse 
ilegal din India şi Asia. ÎI căută şi trăi alături de el, 
împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, 
într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de 
o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut 


43 


în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua 
Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de 
stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. 
Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor 
dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să 
treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru 
totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult 
prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl 
purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta 
să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe 
care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de 
cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi 
fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi 
cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea 
aspră pentru a lăsa visele să se nască. 

În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de 
fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, 
Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia 
tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai 
rămăseseră doar răzlețe aduceri aminte. | se păru o prostie 
să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în 
viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud- 
american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea 
obişnuinţei şi inerția fură motivele pentru care amână, 
totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele 
sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise 
pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era 
copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte. 

Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase 
sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii 
făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de 
îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o 
vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul 
său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a 
realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor 
oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină 


44 


tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai 
fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei 
prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în 
imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce 
clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. 
Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi 
amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol. 

Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin 
de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi 
vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor 
străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră 
strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. 
Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care 
intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era 
prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph 
Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. |! 
pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care 
scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în 
afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, 
într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire 
de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, 
nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla 
cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui 
capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două 
secole. 

Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde 
prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura 
în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în 
stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca 
nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l 
deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl 
clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute 
se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi 
mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase 
nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi 
fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată 


45 


încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât 
bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter 
presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre 
vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o 
folosească. 

Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa 
cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hăâde, cu priviri 
răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. Iin 
interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o 
cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, 
acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie 
lizibilă. 

Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife 
ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. 
Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau 
asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre 
sulurile de papirus aparținând acelui cabalist erudit din Sud 
care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de 
nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de 
fiecare dată când începea să citească acel papirus. 

Acum sosise rândul lui Carter. 

Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în 
vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în 
intensitate, dar în nici unul dintre ele nu îi apărură cetăţile 
stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele 
păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu 
replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl 
ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a 
tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă - şi 
mai în urmă - spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci 
că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă 
în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, 
gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în 
vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, 
oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale. 


46 


În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o 
apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fânețe 
împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme 
ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt 
Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice 
din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se 
pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul 
de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai 
devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru 
totdeauna, într-un mod misterios. 

Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva 
mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, 
vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu 
acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. 
Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când 
maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, 
vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de 
deasupra drumului  priveliştea  neliniştitoare, şi totuşi 
binevoitoare, a  povârnişurilor stâncoase şi a văilor 
înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din 
Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere 
încărcată de vise a mării străvechi. 

Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea 
reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de 
patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse 
la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a 
admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale 
soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un 
nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de 
aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe 
care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar 
peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă 
planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba 
catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între 
zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n 
basme, scoțând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale 


47 


unui al doilea şir de dealuri, înălțându-se dincolo de 
dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra 
căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile 
umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre 
strâmbe rădăcini turgescente. 

Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi 
aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse 
căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii 
şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu 
să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în 
adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese 
înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista 
pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o 
lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de 
la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În 
copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanțe, 
descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele 
livezii. 

Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul 
lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la 
dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în 
amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, 
înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de 
lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în 
flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra 
deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de 
surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi 
ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi 
numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese 
dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon 
spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar 
care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane 
şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, 
descoperite sub biserică. 

Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această 
enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi 


48 


acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda 
anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul 
Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale 
din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, 
Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest 
glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu 
putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care 
îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi 
din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai 
putea fi încă în viaţă? 

— Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? 
Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă 
Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi 
de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea 
nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să 
se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând 
pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy! 

În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi 
se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc 
în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o 
treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil 
târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din 
Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei 
sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa 
avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur 
că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză 
pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie 
de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, 
unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr 
vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat 
o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că 
astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are 
capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde 
Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. 
Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale 
din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe 


49 


Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o 
jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă 
cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în 
legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl 
uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de 
parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa 
micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate 
riduri. 

— Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy! 

Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de 
după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra 
siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului. 

— Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu 
răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt 
sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi 
iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te 
spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu 
e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri 
care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul 
meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah 
nu ne va mai păstra mult timp cina caldă. 

Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce 
prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor 
tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra 
întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a 
micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi 
deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un 
imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, 
ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l 
bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când 
Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul 
Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din 
partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină 
în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. | se întâmpla 
să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, 
dorea să se folosească de cheie. 


50 


Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o 
la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul 
Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, 
dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, 
rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre 
covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba 
spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor 
din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape 
de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din 
afara timpului, adevărata sa patrie. 

Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, 
pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo 
şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, 
începând de la capătul livezii, se înălța chiar mai sus decât 
măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi 
şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari 
stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor 
druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale 
unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, 
peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, 
puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii 
ascunşi şi nevăzutele driade. 

Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de 
temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. 
Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi 
Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de 
ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea 
Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ 
întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai 
întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit 
dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic 
intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a 
lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite 
din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o 
grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, 
cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se 


51 


apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat 
şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea 
cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă 
ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu 
nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă 
nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că 
nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase 
la masa de prânz. 

Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui 
Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a 
petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. 
Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani 
decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită 
în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. 
Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai 
nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate 
de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi 
dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai 
ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă 
în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele 
sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau 
să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi 
invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă 
aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter 
lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără 
îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte 
îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor 
cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite 
emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise 
uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un 
călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez 
Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident 
în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când 
lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război. 

Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou 
toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul 


52 


său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut 
plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o 
cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să 
extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă 
şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un 
motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter 
îi declarase că avea intenţia să călătorească în 
împrejurimile  Arkhamului, pentru a  revedea ţinutul 
strămoşilor săi. 

Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, 
trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a 
familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în 
interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi 
înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament 
ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a 
reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu 
timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi 
putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine 
în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. 
Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă 
cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, 
obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a 
putut fi identificată ca aparţinând dispărutului. 

Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie 
partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric 
deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. 
Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale 
realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce 
ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur 
şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să 
ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să 
regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina 
după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de 
ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod 
ciudat de această descoperire. 


53 


ÎI voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl 
întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin 
care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, 
dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost 
urcat în tronul de opal al llek-Vadului, oraş fabulos ce îşi 
înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea 
crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi 
construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau 
mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert 
este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de 
argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate 
scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal. 


54 


PARTEA A TREIA 


Dincolo de poarta cheii de argint 


Într-o încăpere vastă, cu parchetul acoperit de un covor 
de Buhara, o adevărată minune ieşită din mâna unor 
meşteri înzestrați, cu pereţii îmbrăcaţi în tapiserii cu desene 
ciudate, patru bărbaţi erau aşezaţi în jurul unei mese 
acoperite de un vraf de documente, risipite în dezordine. 
Din ungherele îndepărtate, unde un negru incredibil de 
bătrân, înveşmântat într-o livrea de culoare închisă, avea 
grijă să umple din când în când vasele înalte, aşezate pe 
ciudate trepiede de fier forjat, răzbătea un adormitor miros 
de oliban, iar pe una din laturi ticăia într-o firidă adâncă un 
straniu orologiu, în formă de sicriu, pe al cărui cadran erau 
înscrise hieroglife tulburătoare, în vreme ce acele sale se 
învârteau măsurând timpul după legi necunoscute 
pământenilor. Era o încăpere neobişnuită şi copleşitoare, 
dar cât se poate de potrivită cu acţiunea în curs. În această 
locuinţă din New Orleans, casa bătrânească a celui mai de 
seamă ocultist, matematician şi orientalist de pe acest 
continent, se stabilise în cele din urmă un scriitor visător şi 
erudit. Acest scriitor, doar cu ceva mai puţin renumit ca 
ocultist decât predecesorul său, dispăruse din această lume 
în urmă cu patru ani. 

Randolph Carter dispăruse la data de 7 octombrie 1928, 
în vârstă de cincizeci şi patru de ani, după ce încercase 
toată viaţa să scape de neplăcerile şi îngrădirile existenţei, 
strecurându-se prin deschizătura unor vise ispititoare pe 
drumul fabulos spre alte dimensiuni. Cariera sa fusese 
ieşită din comun, învăluită în singurătate şi, pornind de la 
misterioasele sale romane, nu puţini erau aceia care îi 
atribuiau o existenţă cu episoade cu mult mai stranii decât 
lasă să se ghicească jurnalul său. Asocierea sa cu Harley 
Warren, solomonarul din Carolina de Sud, împinsese până 
la consecinţe imprevizibile şi tragice cercetările sale asupra 
limbajului ancestral Naacal, utilizat de preoţii din Himalaia. 


56 


Pentru a spune povestea până la capăt, Carter fusese acela 
care, într-o noapte înfricoşătoare, împresurat de o negură 
smintită, îl văzuse pe Warren coborând într-un cavou cu 
pereţii umezi şi brăzdaţi de salpetru, pentru a nu mai reveni 
la suprafaţă niciodată. Randolph Carter locuia la Boston, 
dar toţi strămoşii săi erau originari din acel ţinut deluros, 
sălbatic şi bântuit ce se întinde dincolo de Arkham, oraşul 
împovărat de ani şi forfotind de vrăjitoare respingătoare; şi 
tocmai printre acele dealuri străvechi, încărcate de puteri 
oculte, se pierdu el în cele din urmă. 

Bătrânul său servitor Parks - care a murit în 1930 - 
pomenise despre un misterios cufăr înmiresmat, acoperit cu 
sculpturi hâde, pe care stăpânul său îl descoperise în 
mansardă. Pomenise, de asemenea, despre pergamentul 
indescifrabil şi despre cheia de argint cu motive stranii pe 
care le conţinea acel cufăr - subiecte în legătură cu care 
însuşi Carter purtase o corespondenţă susţinută. Parks 
spunea că Randolph Carter i-ar fi povestit că această cheie 
ciudată, ajunsă la el de la strămoşii săi, îl putea ajuta să 
redeschidă poarta copilăriei pierdute, poarta spre alte 
dimensiuni, poarta împărăției fantastice în care până atunci 
pătrunsese doar în scurtul răstimp al unor scurte vise 
nedesluşite. Într-o bună zi, Carter se pierdu în depărtare 
pentru a nu mai reveni niciodată, luând cu el în maşină 
cufărul şi conţinutul său. 

Oamenii de prin partea locului descoperiră puţin mai 
târziu maşina abandonată la marginea unui drumeag vechi 
şi năpădit de buruieni, pe dealurile din spatele ruinelor 
oraşului Arkham, pe aceleaşi dealuri unde odinioară 
locuiseră strămoşii lui Carter şi de unde se căsca acum spre 
stele pivniţa năruită a străvechii lor reşedinţe dărăpănate. 
Maşina se găsea într-un pâlc de ulmi uriaşi, aproape de 
locul unde, în 1781, unul dintre Carteri dispăruse în mod 
misterios, în apropierea colibei pe jumătate putrezite a lui 
Goody Fowler care, nu cu mult timp în urmă, încă îşi mai 
prepara aici fierturile nefaste. Colonizat în 1692 de casta 


57 


efemeră a nefericitelor vrăjitoare din Salem, ţinutul se află 
şi astăzi sub povara unui blestem atât de înspăimântător, 
încât nici nu te poţi încumeta să te gândeşti la el. Edmund 
Carter scăpase ca prin urechile acului de umbrele din 
Dealul Spânzurătorii şi numeroase erau poveştile despre 
vrăjitoriile sale. S-ar părea că, în prezent, unicul sau 
moştenitor a pornit pe urmele lui, pentru a-l regăsi. 

In maşină au fost găsite doar înmiresmatul cufăr acoperit 
cu sculpturi hâde şi misteriosul pergament, pe care nimeni 
nu reuşise să-l descifreze. Cheia de argint dispăruse - 
probabil odată cu Carter. Nu existau alte indicii sigure în 
afara acestora. Detectivii din Boston au afirmat că schelăria 
năruită a străvechii reşedinţe a familiei Carter părea a fi 
fost deplasată din loc, într-un mod curios, iar cineva culese 
din spatele ruinelor o batistă albă, lăsată pe o stâncă înaltă, 
din vecinătatea sinistrei grote numite Tainiţa Şerpilor, chiar 
pe versantul acoperit de codrul înfricoşător. 

Faptul acesta stârni din nou la viaţă legendele despre 
Tainiţa Şerpilor care umblă prin partea locului. Fermierii 
aminteau în şoaptă de ritualul păgân oficiat în această 
grotă respingătoare de însuşi Edmund Carter, solomonarul. 
Se adăugau la aceasta poveşti legate de patima care-l lega 
pe Randolph Carter însuşi de aceste locuri pe când era doar 
un copil. Pe atunci, venerabilul acoperiş şubrezit al 
reşedinţei Carter era încă în picioare şi îl adăpostea sub el 
pe fratele bunicului său, Christopher. Randolph îl vizita 
adesea şi îi povestea lucruri ciudate despre Tainiţa Şerpilor. 
Oamenii îşi aminteau că pomenise de o crăpătură adâncă, 
ce dădea într-o peşteră neştiută de nimeni. De asemenea, 
formulau ipoteze asupra schimbării vizibile survenite la 
fragedul Randolph după ce acesta şi-a petrecut o zi 
întreagă în Tainiţă, pe la vârsta de vreo nouă ani. Asta se 
petrecuse în octombrie şi, ca urmare a acestei aventuri, 
Randolph părea a fi dobândit darul misterios de a prezice 
viitorul. 


58 


O ploaie târzie căzuse în noaptea dispariţiei lui Carter şi 
nimeni nu a mai fost în stare să distingă, cu exactitate, 
urmele paşilor săi după ce se îndepărtase de maşină. În 
interiorul Tainiţei Şerpilor băltea un noroi moale şi vâscos, 
rezultat al unor recente şi abundente infiltraţii. Doar nişte 
ţărani neştiutori puteau fi în stare să dea crezare zvonurilor 
în legătură cu nişte aşa-zise urme de paşi pe care li se 
năzărise că le-ar fi văzut pe locul unde ulmii uriaşi se 
apleacă asupra drumului, ca şi pe coasta dealului, în 
vecinătatea blestemată a Tainiţei Şerpilor, acolo unde a fost 
descoperită batista. Cine altcineva ar fi putut da crezare 
murmurelor potrivit cărora acolo, printre butuci, erau nişte 
urme mărunte, asemănătoare acelora pe care le lăsau 
cizmele cu bot pătrat pe care le purta Randolph Carter pe 
când era copil? Era o poveste la fel de absurdă ca şi aceea 
potrivit căreia urma cizmelor, cu un toc atât de deosebit, 
purtate de Benijah Corey întâlnea micuţii paşi pe drum. 
Bătrânul Benijah fusese servitorul familiei Carter în timpul 
copilăriei lui Randolph, dar murise de treizeci de ani. 

Aceste bârfe - la care se adaugă propria declaraţie a lui 
Randolph Carter făcută atât faţă de Parks cât şi faţă de alte 
câteva persoane, conform căreia cheia de argint, acoperită 
de arabescuri misterioase, îl putea ajuta să descuie poarta 
copilăriei sale pierdute - trebuie să fi fost motivul pentru 
care un mare număr de savanţi ocultişti declarară că, la 
cincizeci şi patru de ani, dispărutul a făcut cale întoarsă în 
timp până în acea altă zi de octombrie 1883 când, mic copil 
fiind, şi-a petrecut o zi întreagă în grotă. Când ieşise de 
acolo în seara acelei zile, susţin aceştia, Randolph făcuse, 
cine ştie cum, o excursie completă, dus-întors, în viaţa sa, 
dar numai până în 1928; nu cunoştea el oare, după acea zi, 
fapte care urmau să aibă loc, într-adevăr, mai târziu, dar 
niciodată posterioare anului 1928? 

Unul dintre aceşti savanţi - un original ajuns la o anumită 
vârstă, care locuia în Providence, Rhode Island, şi care 
purtase o îndelungată corespondenţă intimă cu Carter - 


59 


elaborase o teorie mult mai aprofundată, conform căreia 
Carter nu numai că a reuşit să se întoarcă aievea în anii 
copilăriei, dar a atins o asemenea stare de descătuşare 
încât poate, desprins cu totul de realitate, să rătăcească 
după pofta inimii chiar şi dincolo de orizonturile prismatice 
ale viselor sale din acei ani. În urma unei ciudate viziuni, 
acesta a făcut publică o relatare a dispariţiei lui Carter, în 
care insinuează că acesta s-a aşezat în tronul împărăției de 
opal llek-Vad, cetate fabuloasă care îşi înalţă turnurile 
deasupra falezei de sticlă ce domină marea crepusculară în 
care gnorri bărboşi şi înzestrați cu înotătoare îşi construiesc 
misterioasele lor labirinturi. 

Tocmai acest bătrân, Ward Phillips, a fost acela care s-a 
ridicat cu violenţă împotriva împărțirii bunurilor lui Carter 
moştenitorilor săi - cu toţii veri îndepărtați ai acestuia; 
argumentul său de şoc a fost acela că prietenul său, trăind 
într-o altă dimensiune temporală, ar fi putut să revină într- 
una din zile. Partea adversă era reprezentată de unul dintre 
veri, Ernest B. Aspinwall, din Chicago, personaj cu zece ani 
mai în vârstă decât Randolph, a cărui vervă oratorică, 
dobândită graţie disciplinelor juridice, se menținea în sălile 
tribunalelor la fel de proaspătă şi de necruțătoare ca în 
tinereţe. Controversa agitase spiritele patru ani buni, dar 
acum sunase ora partajului, care urma să aibă loc chiar în 
această vastă încăpere. 

Executorul testamentar al lui Carter, Etienne-Laurent de 
Marigny, era un eminent savant de origine creolă, subtil om 
de litere dar, în acelaşi timp, iscusit în arta de a face bani, 
iniţiat atât în misterele tradiţionale, cât şi în acelea ale 
antichităţii occidentale. Carter îl cunoscuse pe Marigny în 
timpul războiului, pe vremea când amândoi se aflau în 
Franţa, înrolați în Legiunea Străină, şi se ataşase de 
aceasta, recunoscând spontan în el un spirit afin. Când, în 
timpul unei permisii comune, tânărul erudit creol îl luă cu el 
în sudul Franţei, la Bayonne, pe tânărul din Boston, care îşi 
dorea de mult această călătorie şi când, în criptele 


60 


străvechi şi întunecoase săpate sub această cetate ce 
părea încremenită de milenii în visare, îi împărtăşi anumite 
taine înfricoşătoare, acele clipe au pecetluit legământul 
unei prietenii fără întoarcere. Carter îl desemnase pe de 
Marigny prin testament ca executor al ultimelor sale dorinţe 
şi, din acest motiv, eruditul avid de cunoaştere se pregătea 
acum, nu fără reţinere, să prezideze reglementarea 
succesiunii. Era o sarcină ingrată pentru el deoarece, la fel 
ca şi bătrânul locuitor din Rhode Island, nu credea deloc în 
sfârşitul lui Carter. Ce valoare pot avea, însă, visele 
înţelepţilor iniţiaţi, în faţa  pragmatismului fără 
menajamente al societăţii? 

In această încăpere stranie, situată în inima cartierului 
francez, erau strânse în jurul mesei toate persoanele care 
aveau de revendicat drepturi în afacerea în curs. 
Deschiderea succesiunii fusese anunţată legal, conform 
uzanțelor, în ziarele care apăreau în toate regiunile în care 
s-ar fi putut stabili eventualii moştenitori ai lui Carter. 
Totuşi, doar patru oameni au dat curs anunţului şi se aflau 
acum aşezaţi în strania încăpere, ascultând tic-tacul 
nefiresc al acestui orologiu în forma de sicriu, măsurând un 
timp din afara timpului, şi căderea monotonă a apei din 
havuzul din curte, dincolo de ferestrele pe jumătate 
acoperite de perdele. Pe măsură ce se scurgea timpul, 
feţele lor păreau să se înece tot mai mult în aburii şerpuitori 
ce se ridicau din vasele aşezate pe trepiede care, 
alimentate sporadic, păreau să nu prea mai aibă nevoie de 
supravegherea negrului cu mişcări liniştite, dar din ce în ce 
mai încordate. 

Erau de faţă: Etienne de Marigny, zvelt, brun, frumos şi 
încă tânăr; Aspinwall, reprezentantul moştenitorilor, păr 
alb, figura apoplectică, favoriţi impunători, corpolenţă 
accentuată; Phillips, ocultistul din Providence, slab, cărunt, 
nas lung, adus din spate, obraz ras la sânge. Al patrulea 
părea fără vârstă, slab, nefiresc de ţeapăn, cu trăsături 
extrem de regulate, acoperite de o barbă deasă, purtând pe 


61 


cap turbanul tradiţional al unei înalte caste de brahmani şi 
înzestrat cu o extraordinară privire, arzând în străfundul 
ochilor săi negri, aproape fără iris, ce păreau să te fixeze de 
foarte departe, de parcă s-ar fi aliat undeva la mare 
distanţă înapoia trăsăturilor feţei. Se prezentase drept 
Swami Chandraputra, un adept venit din Benares pentru a 
furniza informaţii importante. De Marigny şi Phillips 
corespondaseră cu el şi amândoi recunoscuseră fără 
întârziere autenticitatea cunoştinţelor sale oculte. Vocea sa 
cavernoasă şi metalică avea un sunet forţat, de parcă 
utilizarea limbii engleze i-ar fi afectat într-un mod straniu 
sistemul vocal, deşi se exprima cu uşurinţă într-un limbaj 
corect şi curgător, ca orice anglo-saxon. Ţinuta sa era, în 
general, cea a unui european mediu, căruia însă nu i se 
potrivea deloc îmbrăcămintea prea largă de pe el, iar barba 
neagră şi zbârcită, turbanul oriental şi mânuşile largi şi 
albe, cu un singur deget, îi dădeau un aer original şi exotic. 

De Marigny, care se juca nervos cu pergamentul găsit în 
maşina lui Carter, tocmai spunea: 

— Nu, n-am fost în stare să scot ceva din acest 
pergament. Domnul Phillips, aici prezent, a renunţat de 
asemenea. Colonelul Churchward declară că nu este vorba 
de Naacal şi că nu seamănă decât cu hieroglifele 
descoperite pe topoarele de război din Insula Paştelui. 
Sculpturile de pe cufăr amintesc totuşi izbitor de statuile 
din Insula Paştelui. Ceea ce mi se pare mie că se apropie 
cel mai mult de caracterele de pe acest pergament - 
remarcaţi cum toate literele par să se încline pe orizontală - 
este grafia unei cărţi care s-a aflat în posesia sărmanului 
Harley Warren. Cartea îi sosise din India pe când eu şi 
Carter ne aflam în vizită la el, în 1919, şi nu a acceptat 
niciodată să ne vorbească despre ea, susţinând că e 
preferabil pentru noi să-i ignorăm întru totul conţinutul şi 
sugerându-ne că originea acestei cărţi ar fi în cu totul altă 
parte decât pe Pământ. Warren a luat cu el această carte 
atunci când, în decembrie, a coborât în cavoul acelui cimitir 


62 


necunoscut, dar nici el, nici cartea, nu au mai revenit 
vreodată la suprafaţă. Am trimis acum câtva timp 
prietenului nostru aici prezent - Swami Chandraputra - 
câteva date referitoare la unele dintre aceste hieroglife, ca 
şi o fotocopie a pergamentului lui Carter. El crede că i-ar sta 
în putinţă să facă într-o oarecare măsură lumină în această 
privinţă, folosind anumite surse bibliografice doar de el 
cunoscute şi consultând anumite persoane la care numai el 
poate ajunge. 

«Cât priveşte cheia, Carter mi-a trimis o fotocopie şi am 
putut constata că arabescurile sale nu sunt litere, dar par 
să aparţină aceleiaşi tradiţii culturale ca şi pergamentul. 
Carter pretindea mereu că ar fi pe cale de a descifra 
misterul, dar nu a dat niciodată amănunte. Odată aproape 
că s-a lăsat cu totul copleşit de poezie, vorbind despre 
ansamblul cercetărilor sale. Ar fi posibil, spunea el, ca 
această străveche cheie de argint să poată deschide porţile 
succesive ce ne împiedică să coborâm nestânjeniţi 
renumitele coridoare ale spaţiului şi timpului până la cea 
din urmă /imită, dincolo de care n-a trecut picior de om de 
când geniul înfricoşător al lui Shaddad a zămislit domurile 
miraculoase şi minaretele fără număr, cu mii de coloane, 
ale lremului, pe care le-a ascuns în nisipurile Arabiei 
Pietroase. Dervişi pe jumătate morţi de foame şi nomazi 
smintiţi de sete s-au întors să povestească despre acel 
portal monumental şi despre mâna sculptată de deasupra 
cheii sale de boltă, dar nici un om nu i-a trecut pragul şi nu 
s-a întors în locurile de unde a plecat pentru a putea 
susţine că paşii săi au rămas întipăriţi pe nisipul plin de 
moloz din interior, atestând trecerea sa pe acolo. Cheia pe 
care o deţinea era, presupunea el, tocmai cea după care 
mâna sa se chircea în van. 

Din ce motiv Carter nu a luat cu el pergamentul, aşa cum 
a făcut cu cheia, nu putem şti. Poate că l-a uitat sau poate 
că a evitat să îl ia, aducându-şi aminte că un oma dus cu el 
într-un cavou o carte cu caractere identice şi nu s-a mai 


63 


întors de acolo niciodată. Sau poate că era într-adevăr un 
lucru lipsit de importanţă pentru ce intenţiona el să 
săvârşească. 

In clipa în care de Marigny se opri, bătrânul Phillips 
interveni cu o voce aspră şi pătrunzătoare: 

— Despre miraculoasele călătorii ale lui Randolph Carter 
nu putem şti nimic mai mult decât ceea ce aflăm visând. 
Visele mele m-au călăuzit în multe locuri ciudate şi am auzit 
lucruri pline de un tâlc misterios în Ulthar, dincolo de râul 
Skai. Carter nu a considerat necesar să ia cu el 
pergamentul pentru că ţinta sa era lumea din visele 
copilăriei sale. Acum, el este rege în llek-Vad. 

Domnul Aspinwall deveni de două ori mai roşu în obraz 
ca de obicei şi aruncă vehement: 

— Nimeni nu poate să-l facă să tacă pe acest bătrân 
nebun? Ne-am săturat de când tot bate câmpii. Problema 
este să împărţim bunurile şi e timpul să începem. 

Pentru prima oară, Swami Chandraputra glăsui cu vocea 
sa ciudat de nefirească: 

— Domnilor, acest subiect este mult mai plin de miez 
decât vă imaginaţi. Domnul Aspinwall greşeşte luând în râs 
realitatea viselor. Domnul Phillips nu ne-a oferit decât o 
imagine incompletă, poate pentru că încă nu a visat destul. 
Eu însumi am visat mult. În India o facem tot timpul. 
Dumneavoastră, domnule Aspinwall, fiind un văr din partea 
mamei, nu sunteţi, fireşte, un Carter autentic. Visele mele, 
ca şi alte surse de informare, mi-au permis să mă iniţiez în 
anumite aspecte ale acestei afaceri care, pentru 
dumneavoastră, rămân deocamdată obscure. De exemplu, 
Randolph Carter a uitat acel pergament pe care nu a reuşit 
să-l descifreze - cu toate că ar fi fost spre binele lui dacă şi- 
ar fi amintit să-l ia cu el. După cum vedeţi, consider că am 
studiat suficient ceea ce s-a întâmplat cu Carter după ce, 
luând cu el cheia de argint, şi-a abandonat maşina la apusul 
soarelui, pe 7 octombrie, cu patru ani în urmă. 


64 


Aspinwall râse batjocoritor, destul de tare pentru a fi 
auzit, în timp ce toţi ceilalţi ciuliră urechile, pradă unei 
curiozităţi ascuţite. Fumul ce se ridica din dreptul straniilor 
trepiede se îndesea, în timp ce tic-tacul smintit al 
orologiului în formă de sicriu părea, parcă pentru a se 
conforma unui ordin misterios, să indice semnele de 
punctuație şi liniuţele de unire ale unui mesaj indescifrabil 
lansat dintr-un alt spaţiu. Hindusul se lăsă pe spate şi 
continuă, cu ochii pe jumătate închişi, pe acelaşi ton uşor 
forţat, utilizând, totuşi, un limbaj obişnuit, în timp ce 
înaintea auditoriului său începea să plutească imaginea a 
ceea ce i se întâmplase lui Randolph Carter. 


65 


Dealurile de dincolo de Arkham sunt pătrunse de o vrajă 
ciudată, pe care bătrânul Edmund Carter, vrăjitorul, a făcut- 
o, poate, să coboare dintre stele, ori să urce din criptele 
pământului inferior atunci când, fugind din Salem, s-a 
refugiat pe aceste locuri, în 1692. De îndată ce reveni pe 
aceste meleaguri, Randolph Carter ştiu că se afla foarte 
aproape de una dintre acele porţi pe care o mână de 
oameni îndrăzneţi şi apăsaţi de blestem le-au deschis în 
zidul titanic care desparte lumea noastră de Absolut. 
Presimţea că în acel loc şi în acea zi a anului putea să dea 
răspunsul potrivit mesajului pe care îl descifrase în ultimele 
luni în arabescurile acestei chei de argint cu luciul mâncat 
de vreme, necrezut de vechi. Acum ştia cum trebuie 
răsucită cheia, cum trebuie ţinută în lumina soarelui la 
asfinţit şi ce silabe magice trebuiesc psalmodiate în gol, la 
a noua şi ultima răsucire. Într-un loc atât de apropiat de 
sumbra polaritate şi de poarta făgăduită cum era acela, 
cheia avea să-şi dovedească puterea fermecată. Va poposi 
cu siguranţă, din nou, chiar în această noapte, în acea 
copilărie pierdută pe care nu încetase niciodată să o 
regrete. 

leşi din maşină, purtând cheia în buzunar, şi se căţără pe 
deal, înfundându-se din ce în ce mai adânc de-a lungul viilor 
împrejmuite de ziduri de piatră, terenurilor acoperite de 
păduri  posomorâte, livezilor sălbăticite cu trunchiuri 
noduroase, fermelor părăsite cu ferestre oarbe şi ruinelor 
fără nume, până în inima întunecată a acestui ţinut 
ameninţător şi bântuit ce mărgineşte drumul şerpuitor. La 
vremea apusului, în timp ce turlele din Kingsport străluceau 
în depărtare, sub cerul cu sclipiri roşietice, înălţă cheia, 
săvârşi ritualul cuvenit şi rosti invocaţiile prescrise. De-abia 
mult mai târziu avea să-şi dea seama cu câtă iuţeală 
împlinise ritualul. 


66 


Atunci, în ceasul de culme al amurgului, auzi o voce 
venind din trecut: cea a lui Benijah Corey, servitorul fratelui 
bunicului său. Bătrânul Benijah nu murise oare acum 
treizeci de ani? Treizeci de ani înainte de ce dată? Şi oare în 
ce an se afla? Ce era atât de neobişnuit în faptul că 
bătrânul Benijah era pe cale să-l cheme în casă, în acel 7 
octombrie 1883? Nu rămăsese el afară mult mai mult decât 
îi îngăduise mătuşa Martha? Ce era cu această cheie din 
buzunarul bluzei, când de fapt acolo ar fi trebuit să se afle 
micuța lunetă pe care i-o oferise tatăl său la a noua 
aniversare, cu două luni în urmă? Ce găsise în mansardă, 
acasă? Putea el să dovedească oare existenţa acelei 
misterioase spirale a cărei urmă ochii săi ageri o 
descoperiseră printre stâncile ce acoperă cu sfărâmăturile 
lor trecerea spre grota interioară care se deschide în 
spatele  Tainiţei Şerpilor? Acest loc a făcut parte 
dintotdeauna şi în ochii tuturor din împărăţia bătrânului 
Edmund Carter, vrăjitorul. Nimeni nu a vrut, în ruptul 
capului, să pătrundă acolo şi nimeni, în afara lui, nu a 
descoperit, niciodată, crăpătura astupată de rădăcini şi nici 
nu s-a strecurat prin ea până la acea grotă interioară care 
adăposteşte spirala. Ce mâini puteau fi acelea care să fi 
zămislit această spirală ce ţâşnea imaterială ca o spumă 
din inima acestei încăperi de piatră? Să fi fost oare opera 
bătrânului Edmund, vrăjitorul - sau cea a unor fiinţe pe care 
le făcuse să apară şi cărora le poruncise să o facă? 

În acea seară, micuțul Randolph cină împreună cu 
unchiul Chris şi mătuşa Martha în vechea fermă al cărei 
acoperiş stătea să cadă. 

În dimineaţa următoare, fu în picioare devreme şi se 
căţără de-a lungul livezii cu meri încovoiaţi până la înaltele 
creste unde se ascundea printre stejari groteşti şi prea 
stufoşi, neagră şi respingătoare, Tainiţa Şerpilor. O 
aşteptare fără nume se năştea în el şi nici măcar nu-şi dădu 
seama că-şi pierde batista scotocindu-se în buzunare 
pentru a se convinge că străvechea cheie de argint era într- 


67 


adevăr la locul ei. Se strecură plin de încredere şi de 
îndrăzneală prin gura întunecată, luminându-şi drumul cu 
chibritele şterpelite din salonaş. O clipă mai târziu, trecuse 
dincolo de crăpătura înfundată cu rădăcini şi pătrunsese în 
acea grotă interioară neştiută de nimeni, al cărei perete 
stâncos seamănă cu o spirală monstruoasă, în care parcă 
zvâcneşte încă conştiinţa care i-a dat viaţă. Rămase 
nemişcat şi fără grai, aprinzând chibrit după chibrit, ca 
încremenit de spaimă, în faţa acestui perete de pe care se 
prelingeau picături de umezeală. Acea umflătură în piatră, 
deasupra cheii de boltă, ce i se năzărise deodată, nu era 
oare o gigantică mână sculptată? Scoase atunci cheia de 
argint şi făcu gesturi şi rosti invocaţii a căror origine nu şi-o 
amintea nici măcar vag. Uitase oare ceva? Randolph era 
stăpânit doar de dorinţa de a trece pragul, pentru a 
pătrunde în tărâmul nemărginit al viselor şi a vedea 
golfurile unde toate dimensiunile se topesc în Absolut. 


68 


Ceea ce urmează aproape nu că se poate descrie în 
cuvinte. Partea aceasta abundă în paradoxuri, în 
contradicții, în anomalii, care nu-şi au locul în existenţa 
cotidiană, dar ne bântuie visele cele mai fantastice şi ni se 
par absolut fireşti până atunci când ne întoarcem în lumea 
noastră strâmtă, obiectivă, rigidă şi redusă la analogiile 
logicii tridimensionale. Depănându-şi povestirea, hindusul 
reuşea doar cu greu să evite tot ceea ce putea să pară o 
simplă halucinație naivă şi neînsemnată în loc să fie 
povestea unui om întors pe firul anilor până în copilărie. 

Domnul Aspinwall îşi manifestă dezgustul printr-un 
mormăit apoplectic şi încetă practic să mai asculte. 

Ritualul cheii de argint oficiat de către Randolph Carter în 
bezna bântuită a celei de-a doua peşteri se dovedi eficace. 
Incă de la cel dintâi gest, încă de la cea dintâi silabă, se 
arătase o aură stranie şi înspăimântătoare, prevestitoare a 
mutaţiei pe cale de a se înfăptui: spaţiul şi timpul, mişcarea 
şi durata, începură să se destrame ca o țesătură putredă. 
Noţiuni ca cele de vârstă sau loc îşi pierdură pe nesimţite 
orice înţeles. In ajun, Randolph Carter trecuse ca prin 
minune în zbor peste prăpastia anilor, iar acum zidul care-l 
despărţea pe copil de adult se prăbuşise. De-acum înainte, 
nu mai exista decât entitatea Randolph Carter, înzestrată 
încă cu amintiri şi imagini, dar complet desprinsă de mediul 
terestru în care le dobândise. In clipele dinainte, existase 
atât o peşteră, cât şi forma nedesluşită a unei monstruoase 
arcade de piatră şi cea a unei gigantice mâini sculptate. 
Acum, nu mai existau nici peştera, nici absenţa peşterii, nici 
zidul, nici absenţa zidului. Exista doar un fluviu de imagini, 
nu atât vizuale, cât mentale, prin care entitatea în care se 
transformase Randolph Carter îşi retrăia percepțiile 
acumulate, care puneau din nou stăpânire pe mintea sa, 
fără să-şi dea limpede seama cum de ajungeau acolo. 


69 


După celebrarea ritualului, Carter îşi dădu seama că a 
ajuns într-o regiune pe care nici o geografie terestră nu a 
menţionat-o vreodată şi că a fost proiectat într-o epocă la 
care istoria are paginile rupte. Ceea ce i se întâmpla i se 
părea, totuşi, vag familiar. Misterioasele fragmente 
Pnakotice spun câte ceva despre aceasta şi, după ce 
descifră semnele gravate pe cheia de argint, un capitol 
întreg din Necronomicon, opera uitată a arabului smintit 
Abdul Alhazred, îi dezvăluise întreaga sa semnificaţie 
ascunsă. Deschisese o poartă, nu chiar Ultima Poartă, ci o 
alta care te conduce dincolo de Pământ şi de timp, până la 
acea extensiune a Pământului care este în afara timpului şi 
din care Ultima Poartă te conduce, la rândul ei, înfruntând 
spaime şi primejdii, până la Vidul Suprem ce se găseşte în 
afara Pământului, a Universului şi a materiei. 

Acolo, ar fi trebuit să-l întâmpine o călăuză - o călăuză 
înfricoşătoare; o călăuză ce a existat ca entitate pe Pământ 
cu milioane de ani în urmă, într-o epocă în care fiinţa 
umană nici nu putea fi imaginată şi în care pe planeta 
învăluită în aburi se mişcau forme uitate, înălţând aşezări 
ciudate, printre ale căror ultime dărâmături aveau să se 
furişeze primele mamifere. Carter îşi aminti menţiunea 
vagă din Necronomicon referitoare la această călăuză. Scria 
arabul smintit: 

„Deşi au existat oameni care au avut îndrăzneala de a 
arunca o privire dincolo de Văl şi de a accepta Entitatea ca 
ghid, ar fi fost mai înţelept din partea lor să evite orice 
contact cu aceasta. Stă scris în cartea lui Toth preţul ce 
trebuie plătit fie şi numai pentru o privire fugară. Cei care 
pătrund de cealaltă parte a Vălului nu se mai întorc 
niciodată, căci în aceste spaţii infinite de dincolo de lumea 
noastră se ascund întunecimi ce se năpustesc asupra ta ca 
să te înlănţuie. Fiinţa care, pas cu pas, înaintează pe 
bâjbâite în noapte, Răul care înfruntă Vechile Semne, Ceaţa 
stând de veghe în faţa tăinuitului portal - de a cărei 
existenţă ştiu doar cei din morminte şi care se hrăneşte cu 


70 


ceea ce creşte din morţi - toate aceste fiinţe ale tenebrelor 
sunt de departe inferioare Celui care păzeşte poarta; Celui 
care îl va călăuzi pe imprudent dincolo de Univers, în abisul 
unde îşi au vizuina forme josnice, gata întotdeauna să te 
devore. Cel uitat de vreme este Umr-at-tawil, nume pe care 
scribul l-a tradus prin «Cel a cărui viaţă a fost prelungită»”. 

Memoria şi imaginaţia sa începură să dea contur, într-un 
haos efervescent, unor imagini tremurătoare, pe jumătate 
şterse, despre care Carter înţelese că nu erau decât simple 
plăsmuiri ale memoriei şi imaginaţiei. Simţea, totuşi, că nu 
întâmplător aceste imagini se formaseră în conştiinţa sa: 
însemna că era copleşit de o realitate venită din adâncuri, 
inefabilă şi situată în afara oricăror dimensiuni, care încerca 
să-i transmită unicele simboluri pe care era în stare să le 
înţeleagă, nici o minte omenească nefiind capabilă să 
cuprindă prelungirile de forme ce se întreţes în abisurile 
oblice de dincolo de spaţiul şi de timpul pe care le 
cunoaştem noi. 

Acolo, prin mintea lui Carter, defila o procesiune diafană 
de forme pe care el o apropie, în lipsa unui alt reper, de 
Geneză, în ciuda veşniciei care-l despărţea de acele 
timpuri. Monstruoasele lucruri vii se mişcau domol într-un 
peisaj încărcat de o vegetaţie de neînchipuit, de faleze, de 
munţi, de zidiri fără seamăn în lumea noastră, de şantiere 
unde se desăvârşeau lucrări fantastice, pe care nici o minte 
omenească nu şi le imaginase vreodată. Existau acolo 
cetăţi construite în adâncurile mării, ce erau locuite; existau 
acolo turnuri ridicate în mijlocul unor deşerturi imense, de 
unde se trimiteau în spaţiu sau în afara spaţiului globuri, 
cilindrii şi indescriptibile entităţi înaripate. Carter înţelegea 
toate acestea, cu toate că nu exista o comunicare între el şi 
ceilalţi. El însuşi nu avea o formă stabilă sau o poziţie fixă, 
ci doar intuiţii mobile de formă şi poziţie, pe care i le 
comunica imaginaţia sa în continuă mişcare. 

Îşi dorise să regăsească tărâmul fermecat din visele 
copilăriei, în care galerele, după ce treceau de clopotniţele 


71 


de aur ale Thranului, pluteau pe fluviul Ukranos, şi în care 
caravanele de elefanţi pătrundeau în Kled prin jungla 
parfumată, dincolo de palatele părăsite ce dormeau 
sprijinite pe coloanele lor de ivoriu, intacte şi pline de 
farmec, sub luciul lunii. În prezent, îmbătat de viziuni mai 
ample, abia de mai găsea timp să încerce să afle ce căuta. 
Cuprins de gânduri a căror îndrăzneală fără margini atingea 
blasfemia, Carter realiză că putea găsi în el tăria de a 
înfrunta fără teamă călăuza şi puterea de a-i smulge 
mărturisiri monstruoase şi înspăimântătoare. 

Brusc, cortegiul de impresii păru să se imobilizeze. 
Existau acolo blocuri de piatră foarte înalte, sculptate cu 
motive de neînțeles, a căror succesiune asculta de legi 
necunoscute, opuse celor cunoscute de noi. 

Din înaltul cerului de o culoare nelămurită, se cernea o 
lumină ce urma direcţii surprinzătoare şi capricioase şi care, 
înzestrată parcă cu conştiinţă, se rotea fără astâmpăr 
deasupra a ceea ce părea a fi o linie curbă alcătuită din 
postamente gigantice, a căror formă se apropia cel mai 
mult de cea hexagonală. Pe aceste postamente acoperite 
de hieroglife se aflau alte forme, voalate şi greu de definit. 

Era acolo şi o formă ce nu ocupa nici un postament, ci 
părea să alunece sau să plutească pe suprafaţa vaporoasă 
inferioară, asemănătoare parchetului. Conturul său nu se 
desluşea prea bine, dar deşi de o statură doar pe jumătate 
cât cea a unui om obişnuit, dădea impresia unei fiinţe 
urcând de undeva, din adâncurile timpului, dintr-o epocă 
anterioară apariţiei speciei umane pe Pământ. Forma 
aceasta părea a se fi înfăşurat într-o stofă grea, de o 
culoare neutră, la fel cu celelalte forme aşezate pe 
postamente. Carter nu reuşi să descopere în această 
țesătură ermetică nici o deschizătură prin care entitatea ar 
fi putut privi în exterior: poate că nici nu avea nevoie să 
vadă, ea dând impresia de a aparţine unei categorii de 
fiinţe capabile, prin structură şi însuşiri, să existe în afara 
oricăror legi fizice. 


72 


O clipă mai târziu, Carter îşi dădu seama că aşa stăteau 
lucrurile, pentru că forma îi vorbi fără a scoate vreun sunet, 
adresându-se direct spiritului său. 

Deşi numele pe care i-l destăinui era de temut şi ar fi 
trebuit să-l înfricoşeze, Carter nu se lăsă pradă spaimei. 
Dimpotrivă, răspunse cuviincios, fără a folosi sunete sau 
cuvinte, prezentându-şi omagiile, aşa cum îl învățase să 
procedeze oribilul Necronomicon. Această formă nu era 
nimeni alta decât cea de care întreg Universul a învăţat să 
se teamă din timpurile când Lomar a ieşit din adâncurile 
mării, iar Copiii Focului au venit pe Pământ pentru a-l iniţia 
pe om în Vechea învăţătură. Într-adevăr, forma aceea nu 
era nimeni altcineva decât înfricoşătoarea călăuză, paznicul 
Porții, Umr-at-tawil, nume străvechi, pe care scribul îl 
tălmăcise prin „Cel a cărui viaţă a fost prelungită”. 

Călăuza aflase deja, aşa cum ştia totul, despre căutările 
şi sosirea lui Carter. Ştia că acest scormonitor al viselor şi al 
tainelor se afla acum, fără teamă, în faţa sa. Călăuza nu 
emana nici groază, nici răutate, ceea ce-l surprinse pe 
Carter şi-l făcu să se întrebe dacă nu cumva înfricoşătoarele 
aluzii blasfematorii ale arabului smintit nu fuseseră cumva 
provocate doar de invidie sau de un refuz pe care acesta îl 
întâmpinase în încercarea de a face ceea ce el, Carter, era 
pe cale să înfăptuiască. Doar dacă nu cumva călăuza îşi 
rezerva dezgustul şi răutatea pentru cei ce se temeau de 
ea. Radiațiile emise de aceasta continuând, Carter le 
interpretă drept cuvinte: 

— Eu sunt, într-adevăr, Cel Mai Străvechi, despre care ai 
auzit vorbindu-se, îi spuse călăuza. Te aşteptam, alături de 
ceilalţi Străvechi. Eşti bine venit, deşi ai întârziat. Ai cheia, 
şi ai deschis Prima Poartă. Acum, Ultima Poartă e pregătită 
pentru a te pune la încercare. Dacă ţi-e frică, nu e nevoie să 
mergi mai departe. Încă te mai poţi întoarce teafăr şi 
nevătămat acolo de unde ai venit. Dacă alegi să înaintezi 
însă ... 


73 


Întreruperea nu prevestea nimic bun, dar radiaţiile 
continuau să fie prietenoase. Ilmpins de o curiozitate 
arzătoare, Carter nu ezită nici o clipă. 

— Voi merge mai departe, răspunse el, şi primesc să-mi 
fii călăuză. 

Drept răspuns, călăuza păru a face un semn, dacă ar fi 
fost să te iei după anumite unduiri ale vestmântului care o 
ascundea privirii, şi care probabil că masca, sau nu masca, 
un gest al braţului (sau al unui membru oarecare, analog). 
Un al doilea semn îi urmă şi Carter înţelese, graţie imensei 
sale erudiţii, că ajunsese în preajma Ultimei Porţi. Lumina 
căpătă o culoare indescriptibilă şi Formele de pe 
postamentele cvasi-hexagonale deveniră mai clare. Întrucât 
acum se ţineau aproape drepte, contururile lor căpătară un 
aspect aproape uman, deşi Carter ştia sigur că nu era vorba 
despre oameni. In prezent, formele păreau să poarte pe 
capete, sub văluri, mitre înalte de culoare incertă. Aceste 
mitre aminteau într-un mod straniu de cele ce acoperă 
capetele acelor siluete fără nume pe care un sculptor uitat 
le-a cioplit în stânca însufleţită a unui munte înalt, interzis, 
din Tartaria. Mânerele sculptate ale unor sceptre lungi, pe 
care le ţineau prin anumite cute duble ale veştmintelor lor 
învăluitoare, păreau să dea formă unui mister grotesc şi 
arhaic. 

Carter ghici cine erau acele forme, de unde veneau ele şi 
pe cine slujeau. Ghici de asemenea preţul serviciilor lor, dar 
era mulţumit, căci se afla în pragul unei aventuri 
miraculoase, în cursul căreia urma să afle toate tainele 
Universului. Osânda veşnică, îşi spuse, nu este decât o 
vorbă ce umblă de colo-colo, aruncată în vânt de către cei 
pe care faptul că ei înşişi sunt orbi îi face să îi condamne pe 
toţi ceilalţi care văd, fie şi numai cu un singur ochi. Se 
minună de îngâmfarea nemărginită a celor ce vorbesc 
prosteşte despre reaua-voinţă a Celor Străvechi, ca şi cum 
aceştia din urmă ar fi putut să-şi iasă din visarea lor veşnică 
doar pentru a-şi revărsa accesele de furie pe seama 


74 


umanităţii. E ca şi cum ţi-ai putea închipui că un mamut s- 
ar putea opri din drum pentru a se răzbuna pe un vierme 
servind ca momeală în cârligul unei undiţe, gândi el. 

Acum, întreaga adunare îl saluta de pe stâlpii cvasi- 
hexagonali, cu un gest asemănător celui pe care-l schiţau 
siluetele sculptate, purtând sceptre misterioase, şi iradia 
spre el un mesaj al cărui sens începea să-l pătrundă. 

— Vă salutăm, pe tine, Cel Mai Străvechi, şi pe tine, 
Randolph Carter, pe care îndrăzneala te-a făcut să devii de- 
al nostru. 

Carter observă în acel moment că unul dintre 
postamente era liber şi un gest al Celui Mai Străvechi îl făcu 
să înţeleagă că îi era destinat. Observă de asemenea că în 
centrul straniei linii curbe formată de această adunare, linie 
ce nu era nici semicirculară, nici elipsoidală, nici parabolică, 
nici hiperbolică, se înălța un postament mai mare decât 
celelalte. Ghici că acesta era tronul destinat călăuzei. 
Carter îşi luă în primire ciudatul jilt, mişcându-se şi 
căţărându-se într-un mod imposibil de descris, observând 
că în acelaşi timp şi călăuza ocupa locul său. 

Puțin câte puţin, Cel Mai Străvechi scoase la iveală de 
sub cutele robei sale un obiect pe care părea să vrea să-l 
expună vederii (sau simțului ce corespundea vederii) 
tovarăşilor săi acoperiţi de văluri. Era o sferă de mari 
dimensiuni (sau în orice caz părea să fie o sferă), 
confecţionată dintr-un metal necunoscut, iridiscent. În clipa 
în care Călăuza aşeză acel obiect în faţa lui, o impresie 
nedesluşită şi pătrunzătoare de sunet se înălţă şi cobori, 
succedându-se la intervale ce păreau să asculte de legile 
unei cadenţe, deşi nu corespundeau nici unui ritm cunoscut 
pe Pământ. Ai fi zis că se înălța un cântec, sau ceva ce 
imaginaţia umană putea lua drept un cântec. Obiectul ce 
părea a fi o sferă începu atunci să se aprindă, strălucind, de 
parcă s-ar fi aflat în bătaia vibraţiilor unei lumini reci, de o 
culoare fără nume. Carter observă că valurile de lumină se 
supuneau aceleiaşi cadenţe oculte de care asculta şi 


75 


cântecul. Toate formele cu mitre şi sceptre începură să se 
legene uşor pe postamente, urmând acelaşi ritm misterios, 
în timp ce în jurul capetelor acoperite de mitre se roteau 
aureole luminoase, de o culoare  indescriptibilă, 
asemănătoare celei emise de sferă. 

Hindusul se opri din povestea sa, şi îşi pironi privirea 
încărcată de curiozitate asupra marelui orologiu în formă de 
sicriu, cu patru ace şi cadranul acoperit de hieroglife, 
ascultând cu atenție tic-tacul fără noimă, ce nu 
corespundea nici unui ritm cunoscut pe Pământ. 

— Dumneavoastră, domnule de Marigny, se adresă el 
brusc eruditei sale gazde, dumneavoastră nu aveţi nevoie 
să fiţi iniţiat în legile ciudate ale ritmului ocult în cadenţa 
căruia cântau şi salutau formele cu glugă aşezate pe acei 
stâlpi hexagonali. Sunteţi singura persoană din Statele 
Unite care a adulmecat existenţa Extensiei 
transdimensionale. Presupun că aveţi acest orologiu de la 
sărmanul Harley Warren, vizionarul. Acesta se declara a fi 
singurul om ce s-a întors viu din Yi-an-Ho, oraşul interzis şi 
înfricoşător - stăpânit în secret de către Leng, acel demon 
bătrân de-o veşnicie - aducând cu el de acolo câteva 
obiecte. Mai trebuie, deci, să mă mire oare numărul 
impresionant de secrete de temut pe care le cunoaşteţi? 
Dacă cercetările şi visele mele sunt exacte, vă înscrieţi, prin 
erudiţia dumneavoastră, în categoria celor care ştiu destule 
despre Prima Poartă, dar lăsaţi-mă să depăn povestea mai 
departe. 

«Cu timpul, continuă Swami, legănarea şi impresia de 
cântec încetară, iar aureolele strălucitoare păliră treptat, 
eliberând din cercul lor luminos capetele acum aplecate şi 
neclintite, în timp ce Formele acoperite de văluri alunecau, 
ca surpate, de pe postamente. Cvasi-sfera continuă, totuşi, 
să vibreze în inima unei lumini misterioase. Carter îşi dădu 
seama că Cei Străvechi se întorceau în somnul în 
adâncurile căruia se odihneau atunci când îi văzuse pentru 
prima oară şi se întrebă, fermecat, din ce vise cosmice îi 


76 


smulsese oare sosirea sa. Adevăratul înţeles al celor 
întâmplate aici îşi croi loc pe nesimţite în mintea sa: acel 
straniu cântec ritual fusese o iniţiere, pe care Cel Mai 
Străvechi îl utilizase pentru a-i cufunda pe Cei Străvechi 
într-o altă categorie de somn, capabil să stimuleze acele 
vise ce puteau deschide Ultima Poartă, pentru care cheia 
de argint servea drept paşaport. Inţelese că Cei Străvechi 
contemplau în abisurile acestui somn profund imensitatea 
de necuprins a lumii văzute şi nevăzute, cunoscute şi 
necunoscute, finite şi infinite, săvârşind astfel ceea ce 
prezenţa sa acolo le ceruse. 

Călăuza nu împărtăşea acest somn, dar părea să dea 
încă ordine pe o cale subtilă, ce nu implica nici un fel de 
sunet. Era, cu siguranţă, pe cale să sădească în minţile 
tovarăşilor săi imaginea lucrurilor pe care voia ca aceştia să 
le viseze. Carter era încredinţat că în clipa când fiecare 
dintre Cei Străvechi îşi va reprezenta imaginea cerută, se 
va produce un fenomen vizibil şi pentru ochii săi de 
pământean. Acest fenomen urma să se producă atunci 
când visele tuturor Formelor se vor fi închegat într-o 
unitate, iar din acea clipă, tot ce este necesar se va împlini 
prin cristalizare. Asistase la manifestări similare pe Pământ, 
în India, unde voinţa combinată şi propagată a unui grup de 
adepţi poate determina materializarea unui gând într-o 
substanţă tangibilă, ca şi în acea Atlaanat împovărată de 
veacuri, despre care puţini îndrăznesc să vorbească. 

Carter nu ştia dacă se afla în faţa Ultimei Porţi şi nici cum 
ar fi putut să-i treacă pragul, dar se simţea purtat pe aripile 
unei speranţe covârşitoare. Era conştient că era închis într- 
un corp straniu, ce ţinea în mână o cheie de argint, înaltele 
postamente ce se ridicau în faţa lui îi păreau netede ca un 
zid, spre al cărui centru de piatră privirile sale erau atrase 
în mod irezistibil. Simţi cum curentul mental care-l lega de 
Cei Străvechi se întrerupse brusc. 

De la bun început, Carter îşi dădu seama de 
înspăimântătoarea intensitate mentală şi fizică pe care o 


77 


poate atinge o asemenea linişte. Primele clipe ale căutărilor 
sale în lumea viselor fuseseră însoţite întotdeauna de un 
ritm perceptibil oarecare, fie chiar şi numai de pulsaţia 
slabă şi misterioasă a  Extensiunii dimensionale a 
Pământului, dar acum tăcerea de gheaţă a abisurilor părea 
să învăluie fiecare lucru în parte. Până şi trupul îi amuţise, 
nu-şi mai auzea nici măcar respiraţia, în timp ce cvasi-sfera 
lui Umr-at-tawil devenise fixă, golită de vibrații, părând 
împietrită. De deasupra craniului acoperit de văluri al 
înfricoşătoarei sale călăuze, un nimb, cu mult mai 
strălucitor decât cele ce se roteau în jurul capetelor 
Formelor, arunca sclipiri de gheaţă. 

Un val de ameţeală se abătu asupra lui Carter, care îşi 
pierdu simţul de orientare de mii de ori la rând. Straniile 
lumini din jurul său părură a căpăta însuşirile întunericului 
absolut impenetrabil, în timp ce de jur împrejurul Celor 
Străvechi, în continuare împietriţi pe tronurile lor pseudo- 
hexagonale, plutea un aer ce părea să vestească o 
depărtare de neconceput. El însuşi se simţi transportat 
până în inima adâncurilor, acolo unde valuri de căldură 
parfumată clipoceau, izbindu-se de obrazul său. | se părea 
că pluteşte pe o mare toridă, uşor colorată în roz; o mare 
îmbătătoare, ale cărei valuri se spărgeau de ţărmuri de foc, 
rostogolindu-se apoi înspumate. Când dădu cu ochii de 
imensa întindere a acestei mări agitate de hulă, izbindu-se 
de ţărmuri atât de depărtate, îl năpădi spaima. Dar liniştea 
acelor clipe fu repede spartă - hula îi vorbi într-un limbaj ce 
nu era compus nici din sunete fizice, nici din cuvinte 
articulate. 

„Omul Adevărului este dincolo de Bine şi de Rău”, 
psalmodia o voce ce nu era de fapt o voce. „Omul 
Adevărului a aflat că lluzia este Unica Realitate şi că 
Substanţa este Marele Impostor”. 

Şi acum, în acea zidire de care ochii săi fuseseră atraşi în 
mod irezistibil, apăru schiţa unui arc de boltă gigantic, 
asemănător celui pe care i se păruse că-l ghiceşte, cu atât 


78 


de mult timp în urmă, în acea grotă interioară ascunsă sub 
îndepărtata şi ireala suprafaţă a Pământului tridimensional. 
Ghici că se folosise de cheia de argint, mânuind-o potrivit 
unui ritual instinctiv, înnăscut, strâns înrudit cu cel utilizat 
pentru a deschide Prima Poartă. Această mare colorată pe 
jumătate în roşu închis nu era nici mai mult nici mai puţin 
decât masa adamantină a peretelui solid care ceda 
incantaţiei sale şi vârtejului de imagini cu care Cei Vechi îi 
susţinuseră incantaţia. Călăuzit atât de instinct, cât şi de o 
hotărâre oarbă, alunecă înainte, dincolo de Ultima Poartă. 


79 


IV 


Înaintarea progresivă a lui Carter prin masa acestui zid 
ciclopic semăna cu o prăbuşire vertiginoasă în golul 
infinitelor abisuri interstelare. Se lăsă pătruns de blândeţea 
fără seamăn a acestor valuri divine şi impunătoare, venite 
de atât de departe. Percepu fâlfâitul unor aripi puternice şi 
crezu că aude un zgomot asemănător murmurului şi 
gângăvelilor unor fiinţe din afara Pământului şi a sistemului 
solar. Aruncând o privire în urmă, văzu nu doar o poartă, ci 
o infinitate de porţi, iar în faţa unora dintre ele, zări Forme 
urlând, a căror amintire încercă să şi-o izgonească din 
minte. 

Brusc, se simţi cuprins de groază, o groază cu mult mai 
puternică decât cea pe care i-ar fi putut-o inspira oricare 
dintre Forme - o groază de care nu putea scăpa, pentru că 
făcea parte din el însuşi. Trecerea Primei Porţi îi tulburase 
puţin echilibrul interior, făcându-l să se îndoiască de 
aparenţa sa fizică şi de relaţiile cu obiectele din jur, dar nu-i 
alterase sentimentul individualităţii sale. Randolph Carter 
rămăsese Randolph Carter, un punct stabil în clocotul 
dimensiunilor, într-o străfulgerare de spaimă devastatoare, 
îşi dădu seama că aici, dincolo de Ultima Poartă, nu mai era 
o singură persoană, ci o mulţime de persoane. 

Era prezent, simultan, în mai multe locuri. Pe Pământ, în 
data de 7 octombrie 1883, în lumina liniştitoare a serii, un 
băieţel numit Randolph Carter părăsea Tainiţa Şerpilor, 
cobora în fugă panta stâncoasă şi, traversând livada cu 
crengi răsucite, ajungea la casa unchiului său Christopher, 
aşezată pe colinele de dincolo de Arkham. Totuşi, în exact 
aceeaşi clipă care, nu se ştie cum, aparţinea anului terestru 
1928, o umbră palidă ce avea de asemenea dreptul de a se 
numi Randolph Carter, îşi ocupa locul printre Cei Străvechi, 
în Extensiunea transdimensională a Pământului. Aici, în 
abisurile cosmice ce se deschid, nemărginite şi nepătrunse, 


80 


dincolo de Ultima Poarta, exista un al treilea Randolph 
Carter. Aiurea, într-o învălmăşeală de lumi a căror 
multiplicitate monstruoasă şi fără sfârşit îl aduse în pragul 
nebuniei, se agita o mulţime nedesluşită şi nesfârşită de 
fiinţe care, o ştia, făceau parte din el însuşi, în aceeaşi 
măsură ca şi acest sine în care era acum prezent, dincolo 
de Ultima Poartă. 

Pe aceşti Carter îi vedea de-a lungul tuturor secolelor 
cunoscute sau presupuse ale istoriei Pământului, şi chiar în 
epoci mai îndepărtate ale entității terestre, situate dincolo 
de cunoaştere, dincolo de intuiţie şi dincolo de 
verosimilitate; Carteri de o formă umană şi totodată non- 
umană, vertebrată şi nevertebrată, animală şi vegetală, 
înzestrată cu conştiinţă şi lipsită de conştiinţă, şi chiar 
Carteri neavând nimic comun cu existenţa terestră, dar 
evoluând împotriva tuturor legilor raţiunii în jumătatea de 
umbră a planetelor, a galaxiilor şi a sistemelor aparţinând 
altor universuri cosmice. Vedea sporii vieţii eterne plutind 
în derivă de la o lume la alta, dintr-un univers în altul, şi 
aceşti spori erau, de asemenea, parte din el. Unele dintre 
aceste viziuni îi aminteau de visele (simultan neclare şi 
strălucitoare, subite şi persistente) pe care le avusese de-a 
lungul anilor de când începuse să viseze pentru prima oară, 
şi printre ele erau câteva care îl fascinau şi îl obsedau într- 
un mod oribil, de parcă i-ar fi fost bine cunoscute, lucru 
pentru care logica terestră nu putea oferi nici o explicaţie. 

Dându-şi seama de toate acestea, Randolph Carter se 
clătină, gâtuit de o groază cum nu mai cunoscuse până 
atunci, o groază a cărei putere nici măcar nu o bănuise în 
noaptea înfricoşătoare când se aventurase împreună cu 
Harley Warren într-o necropolă străveche şi detestată, din 
care a scăpat cu viaţă numai el. Nici moartea, nici 
osândirea la moarte, nici neliniştea, chiar dacă atinge 
paroxismul, nu pot fi comparate cu valul imens de disperare 
care îl copleşi la gândul că-şi pierduse identitatea. Să te 
scufunzi în neant înseamnă să te scufunzi în uitare şi să 


81 


dobândeşti astfel odihna veşnică, dar să fii conştient că 
exişti şi totuşi să ştii că nu mai eşti o fiinţă delimitată 
distinct de celelalte fiinţe - că practic nu mai ai un sine - 
este culmea de nespus a spaimei şi a agoniei. 

Ştia că existase un Randolph Carter din Boston, dar nu 
putea să-şi mai dea seama exact dacă acel Randolph Carter 
fusese el însuşi, cel de acum, un fragment sau o faţetă a 
entității aflate dincolo de Ultima Poartă, ori altcineva. În 
pofida faptului că sinele său fusese nimicit, datorită unei 
aptitudini de neimaginat, avea totuşi conştiinţa de a fi o 
legiune de euri - asta în ipoteza că în acel loc unde era 
suprimată chiar şi cea mai palidă noţiune de existenţă 
individuală, mai putea supravieţui, aparte şi unic, un eu. 
Era ca şi cum printr-o metamorfoză bruscă, trupul i-ar fi fost 
transformat în una dintre acele efigii ce le întâlneşti 
sculptate în templele din India, înzestrate cu capete şi 
membre multiple. Examina această aglomerare, căutând, 
într-o tentativă absurdă, să separe, să decojească corpul 
său originar de toate adaosurile ulterioare - dacă, totuşi, (o, 
culme a ororii) mai putea exista un corp originar distinct de 
aceste încarnări multiple. 

In timpul acestor reflecţii înspăimântătoare, fragmentul 
din Randolph Carter ce depăşise Ultima Poartă se simţi 
smuls din ceea ce părea a fi nadirul ororii, pentru a fi 
proiectat în abisurile întunecate ale unei orori încă mai 
profunde care, de această dată, provenea fără nici o 
îndoială din interiorul său. Era o forţă, un fel de 
personalitate care îl înfrunta în mod neaşteptat, îl 
împresura, punea stăpânire pe el şi, insinuându-se şi 
integrându-se în propria sa prezenţă, coexista simultan cu 
veşnicia şi se învecina cu Universul. Nu percepea nici un 
fenomen vizibil, dar prezenţa învăluitoare a entității şi 
alăturarea bulversantă a conceptelor de poziţie, identitate 
şi de infinitate, îi transmiteau o spaimă paralizantă. Aceasta 
spaimă depăşea cu mult pe toate cele pe care multiplele 


82 


fațete ale lui Carter îndrăzniseră să le presupună până 
atunci. 

Pus în faţa acestui miracol primejdios, fragmentul Carter 
uită de oribila pulverizare a individualităţii sale. Această 
entitate era întregul cuprins în parte şi partea cuprinsă în 
întreg, o existenţă simultan finită şi infinită, ce aparţinea nu 
numai unui continuum de spaţiu-timp, ci se integra şi în 
ultima esenţă motrice a maelstromului etern al energiilor 
vitale, ultimul maelstrom, cel fără de margini, enigma ce 
depăşeşte atât matematica, cât şi imaginaţia. Această 
entitate era poate cea pe care anumite culte secrete de pe 
Pământ o numesc în şoaptă Yog-Sothoh, iar sub alte nume 
este o zeitate. Crustaceele din Yuggoth o slăvesc ca fiind 
Cel-de-dincolo, iar duhurile străvezii din nebuloasele spirale 
o reprezintă printr-un semn  intranscriptibil. Într-o 
străfulgerare, fragmentul Carter deveni conştient de 
superficialitatea şi precaritatea acestor concepte.. 

Entitatea se adresa acum fragmentului Carter prin 
intermediul unor valuri enorme, ce clocoteau, ardeau, se 
prăvăleau, se rostogoleau, se spărgeau, se roteau, într-o 
concentrare de energie ce-şi nimicea receptorul cu o 
violenţă aproape imposibil de suportat, şi care, prin ritmul 
lor extraterestru, erau comparabile cu misteriosul balans al 
Celor Străvechi şi cu licăririle luminilor demonice întâlnite în 
acea regiune deconcertantă ce se întinde dincolo de Prima 
Poartă. Era de parcă sori, lumi şi universuri s-ar fi 
concentrat, focalizându-şi energia, asupra unui unic punct 
şi ar fi conspirat să-i nimicească poziţia reală în spaţiu, 
printr-un şoc de o furie de nestăvilit. Covârşită de teroare, 
simpla frică se atenuează, îşi micşorează flacăra, astfel 
încât valurile în flăcări părură, nu se ştie cum, să-l despartă 
pe acel Carter ce se afla dincolo de Ultima Poartă de 
infinitatea de copii, să-l readucă la starea iniţială şi să-i 
restituie iluzia identităţii. După un timp oarecare, Carter 
începu să  tălmăcească graiul valurilor în discursuri 
inteligibile, astfel că sentimentul de oroare şi apăsare 


83 


scăzu. Teroarea se  preschimbă în simplă teamă 
respectuoasă şi ceea ce i se păruse până atunci demonic şi 
anormal, deveni de acum înainte inefabil şi maiestuos. 

„Randolph Carter, păreau să spună valurile, Cei 
Străvechi, reprezentanţii mei pe extensiunea planetei tale, 
te-au trimis la mine, pentru că tu eşti cel care, întors de 
curând din zona inferioară a viselor, nu te-ai resemnat doar 
la ele şi te-ai înălţat liber până la aspirații şi dorinţe mai 
nobile şi mai vaste. [inteai să mergi din nou în susul 
fluviului Ukranos, dus de apele sale aurii, să cauţi uitatele 
cetăţi de fildeş ce au fost ridicate în Kledul încărcat de 
orhidee şi să te aşezi pe tronul de opal din llek-Vad, oraşul 
ce-şi înalţă turnurile fabuloase şi domurile fără număr spre 
steaua unică şi de culoare roşie de pe un firmament străin 
de Pământul vostru şi de orice formă de materie. Acum, de 
vreme ce ai trecut dincolo de cele două porţi, ţinteşti să faci 
descoperiri cu mult mai elevate. Nu mai vrei să treci 
asemeni unui copil de la o viziune dezagreabilă la un vis 
care să te cruţe şi să te aline, acum vrei să te afunzi ca un 
bărbat în adâncurile de nepătruns ale tainei supreme ce se 
află ascunsă dincolo de toate viziunile şi de toate visele. 

„Apreciez favorabil ceea ce urmăreşti şi sunt gata să îţi 
acord ceea ce am acordat doar de unsprezece ori fiinţelor 
de pe planeta ta, dintre care doar cinci au fost oameni sau 
fiinţe asemănătoare acestora. Sunt gata să-ţi dezvălui 
Misterul Suprem. Dacă cel care-l priveşte are sufletul slab, 
Misterul îl distruge. De aceea, înainte de a privi acest 
Mister, primul şi ultimul din toate misterele lumii, mai poţi 
încă să alegi liber, dacă doreşti, să te întorci prin cele două 
porţi. În cazul acesta, Vălul va rămâne intact în faţa ochilor 
tăi.” 


84 


V 


O întrerupere bruscă a fluxului de valuri îl făcu pe Carter 
să recadă, tremurând de groază, într-o tăcere plină de 
disperare. Imensitatea Vidului îl apăsa de pretutindeni, dar 
ştia că Fiinţa era acolo, în continuare prezentă. După o 
vreme, Carter gândi cuvinte, a căror substanţă mentală o 
transmise abisului: „Accept, nu voi da înapoi”. 

Valurile îl înfăşurară din nou şi înţelese că Făptura îl 
auzise. Acum, Spiritul Infinit făcea să coboare asupra lui o 
undă atotştiutoare, ce îl purta spre noi viziuni, pregătindu-l 
pentru o asemenea înţelegere a cosmosului cum nu 
sperase vreodată să atingă. Il învăţa cât de puerilă şi de 
mărginită este noţiunea de lume cu trei dimensiuni. Il 
învăţa că există o mulţime de alte direcţii în afara celor 
cunoscute: înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta. 
Descoperea banalitatea şi trufia deşartă a măruntelor 
zeități terestre, meschinăria întru totul omenească a 
pasiunilor şi relaţiilor lor, a izbucnirilor de mânie, a iubirilor, 
a urii şi dorințelor lor. Descoperea setea lor nepotolită de 
onoruri şi de jertfe, mania lor de a impune o credinţă 
împotriva naturii şi contrarie raţiunii. 

În timp ce majoritatea acestor descoperiri se traduceau 
de la sine în cuvinte în mintea lui Carter, se părea că altele 
îi transmiteau sensuri necunoscute. Işi dădea seama, 
slujindu-se poate de vedere, poate folosindu-şi imaginaţia, 
că se afla într-o lume cu dimensiuni de neconceput pentru 
ochiul şi mintea omului. În centrul umbrelor meditative ale 
acelui ceva ce fusese mai întâi un vârtej de energii, iar apoi 
un vid absolut, distingea acum un maelstrom de puteri 
creatoare ce-l năucea. De la înălţimea unui punct de vedere 
de neimaginat, acesta domina forme enorme, ale căror 
dimensiuni extinse şi multiple depăşeau orice idee 
preconcepută despre statură, limită sau fiinţă, pe care 
mintea sa fusese capabilă să o formuleze într-o existenţă 


85 


dedicată exclusiv ocultismului. Începea să intuiască vag 
circumstanţele ce motivau existenţa în aceeaşi clipă a unui 
băieţel cu numele de Randolph Carter în anul 1883 într-o 
fermă din Arkham, a unei forme vaporoase pe un 
postament cvasi-hexagonal în câmpia spre care dădea 
Prima Poartă, a acestui fragment de fiinţă din abisul fără de 
margini, aflat acum faţă în faţă cu Prezenţa, precum şi a 
tuturor celorlalți Carteri a căror imagine fusese 
recepţionată de imaginaţia şi capacitatea sa de înţelegere. 
Valurile îşi sporiră atunci autoritatea şi căutară să-i 
desăvârşească  instrucţia, prezentându-i într-o lumină 
raţională entitatea multiformă din care actualul său 
fragment nu era decât o particulă minusculă. Îl învăţară că 
fiecare figură din spaţiu nu este decât rezultatul 
intersectării de către un plan a unei forme geometrice 
corespunzătoare şi cu un număr mai mare de dimensiuni - 
aşa cum un pătrat este secţiunea unui cub, iar un cerc 
secţiunea unei sfere. În acelaşi fel, cubul şi sfera, figuri cu 
trei dimensiuni, sunt secţiunea unor forme corespunzătoare 
cu patru dimensiuni, pe care oamenii nu le pot cunoaşte 
decât prin mijlocirea visului sau a imaginaţiei. La rândul lor, 
aceste figuri cu patru dimensiuni sunt secţiunea formelor cu 
cinci dimensiuni, şi aşa mai departe, multiplicându-se 
vertiginos până la dimensiuni inaccesibile, ce ating 
infinitatea şi arhetipul. Lumea oamenilor şi a zeităților 
umane nu este decât faza infinitezimală a unui fenomen 
infitezimal - faza tridimensională a acelui minuscul univers 
zăvorât de Prima Poartă, dincolo de care Umr-at-tawil 
inspiră visele Celor Străvechi. Deşi oamenii iau ca punct de 
referinţă Pământul, numindu-l realitate, şi stigmatizează 
imaginea unui univers originar cu dimensiuni multiple, pe 
care o consideră ireală, lucrurile stau de fapt exact invers. 
Ceea ce numim substanţă şi realitate este umbră şi iluzie, 
iar ce numim umbră şi iluzie este substanţă şi realitate. 
Timpul, mai spuseră valurile, este imobil, fără de început 
şi fără de sfârşit, fiind o iluzie să crezi că s-ar afla în 


86 


mişcare ori că este o cauză a schimbării. De fapt, aceasta 
este adevărata iluzie, căci doar din perspectiva îngustă a 
fiinţelor trăind într-o lume cu dimensiuni limitate există 
noţiunile de prezent, trecut, viitor. Oamenii n-au 
sentimentul timpului decât atunci când pornesc de la ceea 
ce ei numesc schimbare, dar şi aceasta este o iluzie. Tot 
ceea ce a fost, este şi va fi există simultan. 

Aceste revelații îi erau încredințate cu atâta fast divin, 
încât se simţea incapabil să se îndoiască de adevărul lor. 
Deşi aproape că îi depăşea capacitatea de înţelegere, 
presimţea că acest adevăr avea să se verifice în lumina 
Ultimei Realităţi cosmice, căci numai aceasta dezminte 
toate punctele de vedere locale, precum şi toate punctele 
de vedere limitate şi parţiale. Carter era suficient de 
deprins cu speculaţiile profunde, pentru a se fi eliberat din 
sclavia concepţiilor locale şi parţiale, şi în fond toate 
căutările sale nu fuseseră bazate pe contestarea a tot ceea 
ce ţine de contingent ori de realitatea subiectivă? 

După o lunga întrerupere, valurile reluară, explicându-i 
că locuitorii zonelor cu trei dimensiuni numesc schimbare 
ceea ce este o simplă funcţie a conştiinţei lor, constând în 
aprecierea lumii exterioare din diferite unghiuri cosmice. 
Aşa se explică de ce Formele obţinute prin secţionarea unui 
con par să varieze în funcţie de unghiul secţiunii: ele sunt 
cerc, elipsă, parabolă sau hiperbolă, în funcţie de acest 
unghi, fără ca totuşi conul să fie modificat în vreun fel. În 
acelaşi mod, aspectele imuabile ale realităţii infinite par să 
se schimbe odată cu unghiul cosmic de vedere. Făpturile 
nevolnice ce locuiesc în lumile inferioare sunt aservite 
acestei diversităţi a unghiurilor conştiinţei lor pe care, cu 
rare excepţii, nu pot fi învăţate să le controleze. Doar un 
număr restrâns de iniţiaţi, instruiți în misterele interzise, a 
reuşit să acceadă la acest control, luând astfel în stăpânire 
timpul şi schimbarea. Dimpotrivă, entităţile ce trăiesc 
dincolo de Porţi, au în puterea lor toate unghiurile şi pot 
vedea după voie fie miriadele de fațete ale cosmosului într- 


87 


o perspectivă fragmentară, supusă schimbării, fie, în afara 
oricărei perspective, totalitatea acestuia,  sustrasă 
schimbării. 

În timp ce valurile se opreau din nou, Carter încercă, 
timid şi temător, să înţeleagă ultima revenire a acelei 
enigmatice dislocări a individualităţii, ce îl înspăimântase 
atât de tare la început. Intuiţia sa puse cap la cap, într-o 
sinteză, fragmentele de cunoaştere ce-i fuseseră revelate, 
şi în felul acesta se apropie tot mai mult de înţelegerea 
completă a Secretului. Ghici că o mare parte din această 
revelaţie înspăimântătoare - difuzarea eului său într-o 
infinitate de copii terestre - l-ar fi copleşit imediat după ce 
trecuse de Prima Poartă, dacă magia lui Umr-at-tawil nu l-ar 
fi ocrotit, cu scopul de a-i permite sa utilizeze cu precizie şi 
fără să se tulbure cheia de argint, pentru a deschide Ultima 
Poartă. Avid de o cunoaştere mai exactă şi mai amănunţită, 
emise valuri de gândire, întrebând ce relaţii puteau fi 
stabilite cu precizie între diversele sale fațete - între 
fragmentul care, în prezent, trecuse de Ultima Poartă, şi cel 
care, dincolo de Prima Poartă, stătea încă pe postamentul 
cvasi-hexagonal, între băieţelul din 1883 şi bărbatul din 
1928, între numeroşii săi strămoşi, fluviul eredității sale, şi 
unitatea eului său, între nenumăraţii locuitori ai altor lumi şi 
din alte veşnicii, pe care o primă străfulgerare hidoasă a 
Percepţiei Ultime îi identificase cu el, şi persoana sa. Drept 
răspuns, valurile se puseră în mişcare încet, însufleţindu-se 
şi încercând să simplifice ceea ce aproape că depăşea 
capacitatea de înţelegere a unui spirit terestru. 

Toate liniile de descendenţi ai fiinţelor aparţinând 
dimensiunilor limitate, continuară valurile, toate fazele 
creşterii fiecăreia dintre aceste fiinţe, nu sunt decât 
manifestări ale unei fiinţe arhetipale şi eterne, ce locuieşte 
într-un spaţiu exterior oricărei dimensiuni. Fiecare fiinţă 
localizată: fiu, tată, bunic şi aşa mai departe, şi fiecare fază 
a existenţei individuale: sugar, copil, adolescent, matur, nu 
sunt decât etapele infinite ale aceleiaşi fiinţe arhetipale 


88 


eterne, etape determinate de o variaţie a poziţiei unghiului 
din planul conştiinţei în raport cu aceasta fiinţă arhetipală. 
Randolph Carter are toate vârstele, simultan. Randolph 
Carter şi toţi strămoşii săi umani şi preumani, tereştrii şi 
pretereştrii în acelaşi timp, nu sunt cu toţii decât etapele 
unui „Carter” ultim şi etern, ce trăieşte în afara spaţiului şi 
timpului - nu sunt decât proiecţii fantomatice, diferenţiate 
exclusiv prin unghiurile conform cărora planul conştiinţei 
întretaie un arhetip etern. 

O uşoară modificare a unghiului îl poate schimba pe 
savantul de azi în copilul de ieri; îl poate transforma pe 
Randolph Carter în acel vrăjitor pe nume Edmund Carter ce 
s-a refugiat din Salem în 1692 pentru a se stabili printre 
colinele de dincolo de Arkham, ori în acel Picknum Carter 
care, în 2169, se va folosi de tot felul de tertipuri pentru a 
respinge hoardele mongole venite, din Australia. Aceeaşi 
modificare poate transforma un Carter uman într-una dintre 
acele entităţi imemoriale ce au trăit în primitiva Hiperboree 
şi l-au venerat pe negrul şi schimbătorul Tsathaggua, după 
ce s-au refugiat din Kyhtanil, planeta dublă ce gravita 
odinioară în jurul lui Arcturus. Aceeaşi modificare poate 
transforma un Carter terestru într-unul din acei strămoşi din 
vremuri încă mai vechi a căror formă abia de-o mai bănuim, 
ce locuiau chiar pe Kyhtanil; ori într-una din acele creaturi 
încă mai de demult, ce trăiau pe planeta Stronti, planetă 
transgalactică; într-una din acele conştiinţe vaporoase cu 
patru dimensiuni ce evoluează într-un alt continuum spațiu- 
timp sau într-unul din acele creiere vegetale care, în viitor, 
vor popula o cometă radioactivă şi întunecată, evoluând pe 
o orbită de neconceput, şi aşa mai departe, în ciclul cosmic 
fără sfârşit. 

Arhetipurile, spuneau vibraţiile valurilor, populează 
Ultimul Abis - imprecise, inefabile şi de-abia presimţite de 
către unii visători ce trăiesc în lumea dimensiunilor joase. 

Căpetenia lor este însăşi Fiinţa care tocmai i se adresa 
atunci, iar această Fiinţă era în realitate propriul arhetip al 


89 


lui Carter. Zelul nepotolit dovedit de către Carter şi 
strămoşii săi în căutarea secretelor cosmice interzise era 
rezultatul firesc al acestei filiaţii cu Arhetipul Suprem. Toţi 
marii magicieni, toţi marii gânditori şi toţi marii artişti ai 
fiecărei lumi sunt diversele Sa/e fațete. 

Copleşită de o teamă amestecată cu o imensă bucurie, 
conştiinţa lui Randolph Carter omagie cu tot respectul 
această Entitate transcedentală din care provenea. Cum 
valurile se opriseră din nou, profită de răgaz pentru a 
medita în liniştea adâncă ce se aşternuse, imaginând forme 
de omagiu ciudate, întrebări încă mai ciudate şi cereri cât 
se poate de ciudate. Concepte bizare şi contradictorii se 
ciocneau în mintea sa buimăcită de viziuni ameţitoare şi de 
revelații neaşteptate. li trecu prin gând că, dacă toate 
aceste descoperiri erau într-adevăr reale, i se oferea în 
sfârşit ocazia de a explora aievea toate acele epoci infinit 
de depărtate şi toate acele regiuni ale Universului pe care 
până atunci le cunoscuse doar în vis. Era însă capabil să 
stăpânească puterile magice şi să le comande schimbarea 
unghiului din planul conştiinţei sale? Cheia de argint putea 
oare suplini acele puteri magice? Nu-l transformase oare 
deja această cheie dintr-un bărbat, trăind în 1928, într-un 
copil din 1883 iar apoi, în continuare, în ceva ce era cu totul 
în afara timpului? Constată că, într-un mod bizar, în ciuda 
aparentei absenţe a corpului, cheia de argint continua să se 
afle în posesia sa. 

Profitând în continuare de prelungirea liniştii, Randolph 
Carter transmise gândurile şi întrebările care-l asaltau. 
Inţelese că, în acest ultim abis, se găsea la distanţă egală 
de fiecare faţetă a arhetipului său - uman şi non-uman, 
terestru sau extraterestru, galactic sau transgalactic - şi 
cuprins de o curiozitate înfrigurată, cercetă fiecare dintre 
celelalte faze ale fiinţei sale, în special cele ce erau cele 
mai îndepărtate în spaţiu şi timp de 1928, sau care, de la 
un capăt la altul al vieţii, îi bântuiseră stăruitor visele. Ghici 
că stătea în puterea Entităţii sale arhetipale să îl expedieze, 


90 


schimbându-i planul conştiinţei, în fiecare dintre aceste faze 
ale unui trecut îndepărtat şi, nemulţumit doar cu 
descoperirile şi iluminările de până atunci, ardea de 
nerăbdare să atingă intensitatea acestei descoperiri: corpul 
său să parcurgă aievea peisajele groteşti sau incredibile, pe 
care halucinaţiile sale nocturne i le revelaseră fragmentar. 

Interoga Prezenţa, fără nici o intenţie precisă, doar cu 
scopul de a pătrunde într-o lume palidă şi fantastică, ce-şi 
dezvăluise de atâtea şi atâtea ori în visele sale cei cinci sori 
multicolori,  constelaţiile încărcate de vrajă, stâncile 
ameţitor de înalte, acoperite de cochilii, locuitorii cu gheare 
şi rât de tapir, straniile turnuri de metal, subteranele 
tăinuite şi misterioşii cilindrii zburători. Presimţea că 
această lume era singura din tot cosmosul presupus ce se 
găsea în legătură cu celelalte, şi era nerăbdător să 
exploreze aceste viziuni,al căror început îl întrevăzuse şi să 
se îmbarce acolo, spre a traversa spaţiul, călătorind spre 
acele lumi încă mai depărtate, cu care locuitorii cu gheare 
şi rât de tapir stabiliseră relaţii. Nu mai avea timp să-i fie 
frică. Ca în toate momentele de criză ale vieţii sale, fu biruit 
de o imensă curiozitate cosmică, ce îi şterse din minte tot 
ce nu era legat de ea. 

Când auzi din nou bătând pulsul impunător al valurilor, 
Carter ştiu ca înspăimântătoarea sa dorinţa era pe cale de a 
fi împlinită. Fiinţa îi evoca golfurile nopţii pe care urma să le 
traverseze, steaua guintuplă necunoscută, strălucind într-o 
galaxie nebănuită, în jurul său gravitând lumi ciudate şi 
lucruri oribile şi inferioare, împotriva cărora rasa cu gheare 
şi rât de tapir lupta mereu. Află, de asemenea, cum şi cât 
trebuiau înclinate simultan unghiul planului său de 
conştiinţă actual şi unghiul planului său de conştiinţă în 
raport cu elementele spaţio-temporale ale țintei sale, 
pentru a putea reintegra faţeta Carter în lumea în care 
locuise. 

Prezenţa îi atrase atenţia că trebuia să aibă încredere în 
aceste simboluri, dacă va dori vreodată să se întoarcă de 


91 


pe acele tărâmuri îndepărtate şi străine pe care şi le 
alesese, iar Carter emise o încuviinţare nerăbdătoare, 
încredinţat că acea cheie de argint pe care o avea asupra 
lui şi despre care ştia că-l reintegrase deja în lume şi în 
planul personal, trimiţându-l înapoi în anul 1883, conţinea 
simbolurile respective. Fiinţa, profitând de aceste semne de 
nerăbdare, îi îndeplini dorinţa insistentă de a efectua 
monstruosul zbor. Valurile încetară brusc, făcând loc unor 
clipe trecătoare de linişte, pline de aşteptare încordată. 

Apoi, fără nici un avertisment, izbucniră deodată un 
bubuit de tobă şi un huruit enorm, ce se uniră şi se 
revărsară într-un tunet înspăimântător. Din nou, Carter se 
simţi punctul focal al unei imense concentrări de energie, 
care îl izbea, îl hărţuia şi îl ardea dincolo de limitele 
suportabilului, în ritmul de acum familiar lui al spaţiului 
exterior, concentrare pe care n-o putea descrie altfel decât 
printr-o analogie cu căldura explozivă degajată de o stea 
incandescentă sau cu frigul absolut al Ultimului Abis, ce te 
preface în stană de piatră. În timp ce devenea conştient de 
viteza înspăimântătoare cu care se deplasa, fâşii şi linii de 
culoare cu totul străine de spectrul solar se întretăiau şi îi 
jucau în faţa ochilor. Avu viziunea fugitivă a unei forme 
şezând, singură, pe un tron de nori, a cărui formă se 
apropia mai mult de cea a unui hexagon, decât de orice 
altă formă cunoscută... 


92 


VI 


Hindusul îşi întrerupse pentru o clipă istorisirea, pentru a 
constata că Marigny şi Phillips, nu-l scăpau din ochi, în timp 
ce Aspinwall îl ignora deliberat, ţinându-şi cu încăpățânare 
privirea plecată pe hârtiile din faţa sa. Ritmul demonic al 
orologiului în formă de sicriu căpătă altă semnificaţie, rău 
prevestitoare, în timp ce aburii ce se ridicau din vasele 
neglijent alimentate făceau să se onduleze în aer forme 
misterioase şi fantastice, ce se alăturau într-un mod 
tulburător figurilor şi desenelor groteşti ale tapiseriilor ce 
păreau să prindă viaţă. Bătrânul negru ce le atârnase pe 
pereţi ieşise - speriat, poate, de tensiunea în creştere ce o 
adulmecase şi care-l alungase din casă. Hindusul ezită să 
continue şi, cerându-şi parcă scuze pentru timpul pe care îl 
răpea celorlalţi, se hotări să-şi reia povestirea pe acelaşi 
ton ciudat de afectat, cu toate că folosea un limbaj obişnuit. 

— Fără îndoială că povestea fiinţelor abisale vi s-a părut 
greu de crezut dar fenomenele tangibile şi reale cu care ne 
vom întâlni mai departe vor fi însă mult mai dificil de 
acceptat, căci miracolele sunt de două ori incredibile atunci 
când, desprinzându-le din regiunile nesigure ale realităţii 
din vis, le introduci într-o lume cu trei dimensiuni. Nu voi 
încerca să vă relatez toate cele petrecute, care ar fi 
subiectul unei cu totul alte povestiri. Voi spicui doar 
esenţialul din ceea ce trebuie să aflaţi neapărat. 

«După acel ultim vârtej al ritmului demonic şi policrom, 
Carter îşi dădu seama singur în ce consta vechiul său vis 
obsedant. 

«Ca în atâtea alte nopţi trecute, mergea pe sub razele 
unui soare multicolor, în mijlocul unei cete de fiinţe cu 
gheare şi rât de tapir, de-a lungul străzilor unui labirint 
construit dintr-un metal necunoscut. Coborându-şi privirea, 
constată că trupul său era la fel cu celelalte: rugos, parţial 
acoperit cu solzi, cu articulaţii de insectă, păstrându-şi 


93 


totuşi o oarecare asemănare caricaturală cu silueta umană. 
Cheia de argint se afla încă în posesia lui, chiar dacă atârna 
de o gheară oribilă. 

«O clipă mai târziu, senzaţia de vis se risipi, şi se găsi în 
situaţia visătorului trezit în mijlocul visului. Ultimul abis - 
Fiinţa - entitatea aparţinând unei rase absurde şi străine - îl 
atrăgeau pe Randolph Carter într-o lume viitoare, ce nu 
exista încă, o lume, planeta Yaddith, în care câteva 
fenomene ale trecutului bântuiau visele stăruitoare şi fără 
încetare reîmprospătate ale magicianului Zkauba. Aceste 
vise erau într-atât de stăruitoare, încât se amestecau cu 
îndatoririle sale, se împleteau cu vrăjile pe care avea 
obligaţia de a le efectua, pentru a-i menţine pe înfricoşătorii 
dholi în vizuinile lor: începea să-şi încâlcească aducerile 
aminte, încurcând şi răvăşind imaginile nenumăratelor lumi 
reale pe care le străbătuse în trecut cu ajutorul 
echipamentului de scafandru al luminii. Acum, aceste 
imagini deveneau aproape materiale, ceea ce nu se mai 
întâmplase până atunci. Această cheie grea de argint ce 
atârna în gheara sa dreaptă era reproducerea exactă a unei 
imagini din vis: nu putea prevesti nimic bun. Trebuia să se 
odihnească, să reflecteze şi să consulte tăbliţele lui Nhing, 
pentru a se decide asupra atitudinii pe care trebuia să o 
adopte. Traversând un zid de metal printr-un pasaj prin 
care accesul mulţimii era interzis, intră în apartamentul său 
şi se apropie de rafturile pe care erau orânduite tăbliţele. 

«Şapte fracțiuni de zi mai târziu, Zkauba se ghemui, 
înspăimântat şi pe jumătate disperat, pe prisma sa, căci 
adevărul pe care tocmai îl descoperise îi răscolea o serie 
întreagă de amintiri dureroase. Niciodată nu va putea gusta 
din pacea pe care o asigură conştiinţa de a fi o entitate. 
Pentru totdeauna şi oriunde s-ar fi aflat, era despicat în 
două. Era Zkauba, magicianul din Yaddith, dezgustat de 
imaginea respingătorului mamifer terestru Carter ce urma 
să devină şi pe care îl simţea deja în el şi era Randolph 
Carter din Boston, oraş de pe Pământ, tremurând de 


94 


spaimă la gândul fiinţei cu gheare şi rât ce fusese el însuşi 
odinioară şi în pielea căreia trebuia să intre din nou. 

«Unităţile de timp trecură peste Yaddith - croncăni 
Swami, a cărui voce greoaie începu să dea semne de 
oboseală - şi sunt ele însele o poveste ce nu poate fi 
depănată într-un scurt expozeu. Au fost călătorii la Stronti, 
la Mthura, la Kath şi în alte lumi, în cele douăzeci şi opt de 
galerii accesibile scafandrilor de lumină cu care erau 
echipate creaturile din Yaddith. Au fost călătorii dus-întors 
de-a lungul veşniciei, cu ajutorul cheii de argint şi al 
diverselor simboluri cunoscute magicienilor din Yaddith. Au 
fost lupte oribile împotriva dholilor albicioşi şi văscoşi, în 
tunelele primitive ce străpung planeta. Au fost şedinţe de 
lectură, pătrunse de o teamă respectuoasă, în biblioteci în 
care se găseşte reunită totalitatea cunoştinţelor din zece 
mii de universuri vii sau moarte. Au fost discuţii pasionate 
cu alte spirite din Yaddith, în special cu Stră-Vechiul Buo. 
Zkauba nu destăinui nimănui ce i se întâmplase, dar când 
faţeta Carter reuşea să se ridice la suprafaţa conştiinţei 
sale, întorcea pe toate feţele posibilitatea de a reveni pe 
Pământ şi de a reveni la forma sa umană, şi încerca cu 
disperare să utilizeze limbajul oamenilor, forţându-şi în 
acest scop organele bizare ale gâtlejului, mult prea puţin 
dotate pentru acest scop. 

«Cuprinsă de oroare, faţeta Carter îşi dădu curând seama 
că acea cheie de argint era incapabilă să-i mai asigure 
revenirea la forma umană. După cum deduse, din păcate 
prea târziu, din amintirile sale, din visele sale şi 
consacrându-se studierii disciplinelor tradiţionale din 
Yaddith, această cheie fusese fabricată pe Pământ, în 
Hiperboreea. Puterea sa acţiona doar asupra unghiurilor de 
conştiinţă personale ale fiinţelor omeneşti. Cheia putea 
modifica unghiul planetar, permițându-i celui ce o utiliza să 
se deplaseze în voie de-a lungul timpului, păstrându-şi însă 
corpul neschimbat. Fusese înzestrată şi cu o altă vrajă, 
care-i conferea puteri nelimitate, inexistente până atunci, 


95 


dar această vrajă era de asemenea o descoperire umană - 
particulară unei anumite regiuni din spaţiu şi destinată 
exclusiv acesteia - pe care magicienii din Yaddith nu o 
puteau adapta dimensiunilor planetei lor. Această vrajă era 
consemnată în pergamentul indescifrabil ce fusese închis 
împreună cu cheia de argint în cufărul acoperit de sculpturi 
hidoase, şi Carter se căina amarnic pentru faptul că nu-l 
luase cu el. Fiinţa din abis, acum inaccesibilă, îi atrăsese 
atenţia să se încreadă cu totul în simbolurile pe care le 
avea asupra lui, astfel că el fusese încredinţat că nu-i 
lipseşte nici un element. 

«Odată cu trecerea timpului se strădui, întâmpinând 
dificultăţi din ce în ce mai mari, să utilizeze monstruoasele 
tradiţii ale Yaddithului, pentru a descoperi modalitatea de a 
se reîntoarce în abis, în preajma entității omnipotente. 
Gradul de iniţiere pe care îl atinse aproape că i-ar fi permis 
să descifreze pergamentul ocult, ceea ce în condiţiile 
actuale era aproape o ironie. Veni însă o vreme când, în 
momentele în care faţeta Zkauba se ridica la suprafaţa 
conştiinţei sale, aceasta încerca să şteargă supărătoarea 
amintire a existenţei lui Carter. 

«Astfel se scurseră lungi intervale de timp - intervale 
prea lungi pentru ca mintea omenească să le poată 
măsura, căci locuitorii din Yaddith nu mor decât la capătul 
unor cicluri foarte lungi. După mai multe sute de năpârliri, 
faţeta Carter păru să învingă faţeta Zkauba şi reuşi să 
calculeze, pe durata unor perioade imense, cam care putea 
fi depărtarea care despărţea, în timp şi în spaţiu, Yaddithul 
de Pământul oamenilor. Imaginile se amestecară - ele 
acopereau o incomensurabilă eternitate de ani-lumină, dar 
disciplinele tradiţionale din Yaddith îl pregătiseră pe Carter 
pentru a înţelege acest rezultat. Işi cultivă puterea cu care 
fusese înzestrat, aceea de a-şi putea dirija visele spre 
Pământ, şi află destule lucruri despre planeta sa, care îi 
fuseseră până atunci necunoscute. Nu reuşi, totuşi, să 


96 


viseze formula indispensabilă, ascunsă în pergamentul 
uitat. 

«Mai târziu, concepu un plan de evadare extraordinar, ce 
începu să fie pus în aplicare din clipa când descoperi un 
drog ce-i permitea să menţină mereu adormită faţeta 
Zkauba. Aprecie că proiectul îi oferea posibilitatea de a 
realiza, cu ajutorul echipamentului de scafandru al luminii, 
o călătorie cum nimeni de pe Yaddith nu mai făcuse 
vreodată - o călătorie corporală de-a lungul inefabilei 
veşnicii, pe deasupra fantasticelor întinderi galactice, 
pentru a pătrunde în sistemul solar şi a ajunge la Pământ. 
Odată ajuns pe Pământ, cu toate că poseda un corp cu 
gheare şi rât de tapir, putea reuşi, într-un fel sau altul, să 
descopere şi să descifreze manuscrisul acoperit cu 
hieroglife stranii, pe care-l abandonase în maşină, în 
apropiere de Arkham. Cu ajutorul acelui manuscris şi al 
cheii, putea reuşi de asemenea să-şi recapete aspectul 
normal, terestru. 

«Nu ignora în nici un fel riscurile tentativei sale. Îşi dădea 
seama că în momentul în care urma să încline unghiul său 
planetar spre eternitatea dorită (lucru imposibil de realizat 
în cursul călătoriei sale în spaţiu), Yaddithul urma să fie o 
lume moartă, la dispoziţia dholilor învingători, iar evadarea 
sa în echipamentul de scafandru al luminii urma să producă 
dezordini grave. Işi dădea, de asemenea, seama în ce 
măsură trebuia să-şi reducă funcţiile vitale, asemeni unui 
fachir, pentru a putea suporta, timp de o veşnicie, 
traversarea acelor abisuri insondabile. li mai era clar şi 
faptul că, dacă voiajul său urma să fie încununat de succes, 
trebuia să-şi ia măsuri de protecţie pentru a se imuniza 
împotriva bacteriilor şi a altor condiţii de mediu terestre 
periculoase pentru un corp de pe Yaddith. Trebuia, printre 
altele, ca în timpul aşteptării ocaziei de a recupera şi a 
descifra pergamentul şi a-şi recăpăta astfel adevăratul său 
corp, să găsească o modalitate de a simula pe Pământ 
forma umană, căci în caz contrar risca aproape sigur să fie 


97 


descoperit şi ucis de către oameni, îngroziţi la vederea 
acestei forme ce n-ar fi trebuit să existe printre ei. Trebuia, 
de asemenea, să ia cu el ceva aur, uşor de obţinut în 
Yaddith, care-l putea ajuta să-şi ducă zilele în timpul 
cercetărilor sale. 

«Planurile lui Carter prindeau viaţă încetul cu încetul. Îşi 
procură un echipament de scafandru de lumină cu 
rezistenţă cu mult peste cea normală, capabil să suporte 
concomitent atât acele miraculoase translaţii în timp, cât şi 
acel zbor fără precedent în spaţiu. Verifică toate calculele şi 
îşi orientă de nenumărate ori visele spre Pământ, căutând 
să le apropie cât mai mult de anul 1928. Reuşi de minune 
în practicarea catalepsiei. Descoperi agentul antibacterian 
de care avea absolută nevoie şi calculă variațiile de curent 
gravitațional pe care le putea utiliza. Modelă cu dibăcie o 
mască de ceară, căreia îi adăugă un costum larg, 
confecţionându-şi astfel un travesti adecvat pentru a-l face 
să treacă în ochii pământenilor drept o fiinţa umană, şi 
născoci o vrajă foarte puternică, pentru a-i ţine la respect 
pe dholi în momentul în care urma să părăsească neagra şi 
deja moarta planetă  Yaddith,  scufundându-se în 
străfundurile viitorului său de neconceput. Nu uită să-şi 
constituie o rezervă de droguri imposibil de găsit pe 
Pământ, care să conserve somnul faţetei Zkauba, până ce 
Carter urma să se despoaie de corpul său de locuitor al 
Yaddithului. Nu uită, de asemenea, o modestă rezervă de 
aur, pentru nevoile sale terestre. 

«Sosi ziua plecării, încărcată de nesiguranţă şi îngrijorare. 
Sub pretextul unei călătorii spre Nythur, steaua triplă, 
Carter se caţără pe platforma de zbor destinată scafandrilor 
de lumină şi aluneca încet în corsetul de metal strălucitor. 

«Avea spaţiu suficient doar pentru a săvârşi ritualul cheii 
de argint şi chiar în timp ce-l săvârşea, aparatul său începu 
să leviteze lent. Ziua se scufundă într-un întuneric 
înfricoşător, în timp ce el era strivit de o durere nesuferită şi 


98 


chinuitoare. Cosmosul părea zgâlţâit de mâna unui zeu care 
îi era străin, iar constelaţiile dansau pe cerul negru. 

«Imediat după aceea, Carter deveni conştient de 
reinstaurarea stării de echilibru. Frigul genunilor stelare 
muşca din pereţii aparatului, dar putea zări plutind în spaţiu 
construcţia metalică de unde pornise înlăturând obstacolul 
anilor. Sub el, solul mişuna de dholi gigantici şi, în timp ce 
se apleca pentru a-i privi, unul din ei se înalţă la mai multe 
sute de picioare, îndreptând spre el una din extremităţile 
sale vâscoase şi decolorate. 

«Vrăjile sale se dovediră, însă, eficace, şi o clipă mai 
târziu, se scufundă, teafăr şi nevătămat, departe de 
Yaddith.» 


99 


VII 


În acea încăpere bizară din New Orleans, din care 
bătrânul servitor negru se furişase mânat de instinct, vocea 
misterioasă a lui Swami Chandraputra deveni şi mai 
răguşită. 

— Domnilor, nu vă voi cere să mă credeţi înainte dea vă 
fi arătat, o dovadă de necontestat. Până atunci, când vă 
vorbesc despre miile de ani şi miile de ani-lumină şi despre 
incalculabilele milioane de mile pe care Randolph Carter le- 
a străbătut prin spaţiu sub forma unei entităţi fără nume, 
închisă într-un strâmt costum metalic de scafandru pus în 
mişcare de electroni, puteţi considera această poveste 
drept un simplu mit. Carter calculase durata catalepsiei cu 
cea mai mare grijă, proiectând ca aceasta să expire cu 
câţiva ani înainte de aterizarea sa pe Pământ în 1928, sau 
în preajma acestei date. 

«Nu avea să uite niciodată acea târzie deşteptare. 
Amintiţi-vă, domnilor, că înainte de acest somn lung cât o 
veşnicie, trăise conştient pe durata a mii de ani tereștri, 
printre straniile şi respingătoarele miracole din Yaddith. 
Frigul îl muşcă fără cruţare, visele sale încetară să îl mai 
amenințe şi reuşi, în sfârşit, să arunce o privire prin hubloul 
aparatului de scafandru. Era înconjurat din toate părţile de 
stele, de constelații, de nebuloase şi, către sfârșitul 
călătoriei, contururile lor căpătară o oarecare asemănare cu 
constelațiile vizibile de pe Pământ, pe care le cunoştea. 

«Coborârea sa de-a lungul sistemului solar merită să fie 
povestită într-o zi. Văzu planetele Kynarth şi Yuggoth, aflate 
la extremităţile lumii solare, trecu pe lângă Neptun şi zări 
diabolicele ciuperci albicioase ce mânjesc suprafaţa acestei 
planete. Aruncând o privire de aproape asupra pâclei de pe 
Jupiter, intră în posesia unui secret de neîmpărtăşit, văzu 
oroarea ce popula unul dintre sateliții acestei planete şi 
contemplă ruinele ciclopice ce se etalau pe discul rumen al 


100 


lui Marte. Când ajunse în apropierea Pământului, zări un soi 
de corn îngust, ale cărui dimensiuni creşteau de la o clipă la 
alta, în mod îngrijorător. Reduse viteza, deşi fericirea de a 
se întoarce acasă îl făcea să regrete orice clipă pierdută. Nu 
voi încerca să redau această senzaţie, pe care Carter mi-a 
împărtăşit-o. 

«Pe scurt, spre sfârşitul călătoriei sale, Carter pluti în 
stratosfera terestră, aşteptând venirea zilei în emisfera 
occidentală. intenţiona să aterizeze în locul de unde 
plecase - aproape de Tainiţa Şerpilor, pe colinele de dincolo 
de Arkham. Dacă cineva dintre dumneavoastră a lipsit mult 
timp de acasă - şi ştiu că acest lucru este valabil pentru 
unul dintre cei prezenţi - puteţi să înţelegeţi şi singuri cât 
de mişcat a fost văzând colinele din Noua Anglie, ulmii 
uriaşi, livezile cu trunchiuri noduroase şi vechii pereţi de 
piatră netencuită. 

«Atinse solul în zori, pe micul câmp din apropierea vechii 
case bătrâneşti a familiei Carter şi mulţumi cerului pentru 
pacea şi singurătatea ce domneau acolo. Era tot toamnă, ca 
şi atunci când plecase, şi mireasma dealurilor îl ungea la 
suflet. Reuşi, nu fără dificultate, să târască aparatul metalic 
pe panta înaltelor porţiuni defrişate, până la Tainiţa 
Şerpilor, fără a pătrunde totuşi în grota inferioară prin 
crăpătura astupată de rădăcini. Ajuns acolo, îşi acoperi 
trupul, prea străin pentru această lume, cu veşminte 
omeneşti şi cu masca de ceară ce avea să-i fie atât de 
folositoare. Aparatul de scafandru al luminii rămase acolo 
aproape un an, până când anumite împrejurări impuseră 
necesitatea unei noi ascunzători. 

«Merse pe jos până la Arkham - obişnuindu-şi astfel 
corpul cu mersul şi ţinuta proprii fiinţei umane - şi reuşi să- 
şi schimbe aurul în bani lichizi. De asemenea, prezentându- 
se drept un străin căruia engleza îi era aproape cu totul 
necunoscută, se consacră unor investigaţii şi descoperi că 
se afla în anul 1930, deci doar doi ani trecuseră de la 
începutul aventurii sale. 


101 


«Se afla, desigur, într-o situaţie îngrozitoare. Pus în faţa 
atâtor impedimente - aflat în imposibilitatea de a-şi declina 
identitatea, obligat să fie permanent cu ochii în patru, 
expus dificultăţilor legate de alimentaţie, constrâns să 
păstreze asupra sa drogul demonic ce-i permitea să 
menţină inofensivă faţeta Zkauba - îşi dădu seama că era 
imperios necesar să acţioneze cât mai repede posibil. 

«Plecă la Boston şi închirie o cameră într-o suburbie 
murdară a oraşului, unde putea trăi ieftin şi fără să fie 
remarcat. De cum ajunse în oraş, se interesă de soarta 
bunurilor lui Randolph Carter. Află atunci cu câtă nerăbdare 
aştepta domnul Aspinwall, aici de faţă, să se realizeze 
partajul acestor bunuri şi cu câtă tenacitate se luptau 
domnul de Marigny şi domnul Phillips pentru a le păstra 
intacte.» 

Hindusul se înclină, dar faţa sa brăzdată de riduri şi 
acoperită aproape în întregime de barba stufoasă nu-şi 
schimbă expresia. 

— Carter obţinu pe căi ocolite o copie bună a 
pergamentului pe care îl uitase şi începu să lucreze la 
descifrarea lui. Sunt bucuros că am fost în stare să-l ajut în 
această muncă. Intr-adevăr, încă de la început a făcut apel 
la mine şi prin intermediul meu a intrat în contact cu alţi 
ocultişti răspândiţi în întreaga lume. Am venit să locuiesc 
împreună cu el la Boston, într-o locuinţă jalnică situată pe 
Chambers Street. Referitor la pergament, am plăcerea să 
risipesc perplexitatea domnului de Marigny şi să-l informez, 
dacă îmi va permite, că limbajul transcris de aceste 
hieroglife nu este Naacal, ci R'Iyelian, limbă ce a fost adusă 
pe Pământ de descendenţii lui Cthulhu, într-o perioadă ce 
nu poate fi situată în timp. Este vorba, fireşte, despre o 
traducere, originalul hiperboreean - datând de milioane de 
ani - fiind redactat în limba primitivă din Tsath-Yo. 

«Pentru descifrarea lui este nevoie de mult mai mult timp 
decât anticipase, dar Carter nu şi-a pierdut nici o clipă 
speranţa. La începutul acestui an, studiul unei cărţi 


102 


importante din Nepal ne-a permis să facem mari progrese. 
Lucrul nu este încă încheiat, dar va reuşi în curând. Din 
păcate, s-a ivit totuşi un obstacol: rezerva de droguri care 
menţin adormită faţeta Zkauba s-a epuizat. Nu este, totuşi, 
o calamitate atât de mare pe cât s-a temut. Personalitatea 
lui Carter este pe cale să obţină victoria şi când - pe 
perioade din ce în ce mai scurte şi numai când este stârnită 
de o excitație neobişnuită - faţeta Zkauba se ridică la 
suprafaţa conştiinţei, este de obicei prea buimacă pentru a 
putea anula munca lui Carter. Nu poate găsi echipamentul 
de scafandru căci, deşi a încercat o dată, Carter a profitat 
de un moment în care a fost doborâtă din nou de somn şi a 
ascuns aparatul mai bine. Tot răul pe care l-a comis Zkauba 
a fost acela de a fi speriat câţiva oameni şi a fi dat naştere 
câtorva zvonuri cu accente de coşmar ce au circulat printre 
polonezii şi lituanienii ce locuiesc în suburbia de est a 
Bostonului. Până în prezent, Zkauba nu a reuşit să 
deterioreze prudenta deghizare confecţionată de faţeta 
Carter deşi, uneori, o smulge atât de violent, încât anumite 
părţi ale sale trebuie înlocuite. Eu am văzut ce se ascunde 
sub această deghizare şi pot să vă spun că nu este în nici 
un fel un spectacol prea plăcut. 

«Carter a aflat în urmă cu o lună de această reuniune şi 
şi-a dat seama că trebuie să se mişte foarte repede dacă 
vrea să-şi salveze averea. Nu putea aştepta până când va 
descifra pergamentul şi îşi va recăpăta înfăţişarea umană. 
In consecinţă, m-a delegat să îl reprezint şi să acţionez în 
numele său. 

«Domnilor, vă anunţ că Randolph Carter nu a murit; că se 
află temporar într-o stare anormală, dar că în cel mult trei 
luni va fi în măsură să apară personal şi să ceară păstrarea 
averii sale. Sunt gata să prezint probe, dacă este necesar. 
Vă cer, deci, să amânaţi această şedinţă, sine die.» 


103 


VIII 


De Marigny şi Phillips îl priveau pe Hindus fix, ca 
hipnotizaţi, în timp ce dinspre domnul Aspinwall se auzi o 
adevărată rafală de mărâituri de furie. Dezgustul bătrânului 
avocat se transformase în prezent într-o furie evidentă, ce îl 
făcea să bată cu pumnul în masă. Apoplexia îi umflase 
venele, ce deveniseră proeminente. Când vorbi în sfârşit, se 
auzi un fel de lătrat: 

— Cât trebuie să mai suportăm aceste prostii? De-o oră 
întreagă îl tot ascultăm pe acest alienat, pe acest fachir, ce 
are acum afurisita neobrăzare de a ne cere amânarea 
succesiunii, fără nici un motiv valabil! De Marigny, de ce 
nu-l arunci afară pe acest netrebnic? Ai de gând să faci din 
noi jucăriile unui şarlatan, ale unui idiot? 

Calm, de Marigny ridică braţul şi vorbi fără nici un fel de 
asprime în glas: 

— Lasă-ne timpul reflectăm în linişte şi fără presiune la 
ce-am auzit. Este o povestire extrem de neobişnuită, 
conţinând fapte care, în calitate de ocultist aflat într-o 
oarecare cunoştinţă de cauză, recunosc că sunt departe de 
a fi imposibile. Pe de altă parte, din 1930 am început să 
primesc de la Swami scrisori ce confirmă relatarea sa de 
acum. 

Când de Marigny se întrerupse pentru o clipă, bătrânul 
domn Phillips îşi permise să intervină: 

— Swami Chandraputra amintea de probe. Sunt de acord 
că multe dintre cele relatate au şi pentru mine un sens, şi 
recunosc de asemenea că în ultimii ani am primit de la 
dânsul numeroase scrisori ce-i întăresc într-un mod ciudat 
afirmaţiile de acum. Totuşi, anumite pasaje ale declaraţiei 
sale par neverosimile. Ar putea să ne arate ceva tangibil? 

Păstrându-şi aceeaşi expresie  flegmatică, Swami 
răspunse pe un ton scăzut, cu o voce răguşită, extrăgând, 


104 


pe măsură ce vorbea, un obiect din buzunarul veşmântului 
său prea larg: 

— Deşi nimeni dintre dumneavoastră nu a văzut în 
realitate cheia de argint, domnul de Marigny şi domnul 
Phillips au văzut, totuşi, fotocopii ale acesteia. Acest obiect 
vă este familiar? 

Mâna sa, ascunsă într-o mănuşă cu un singur deget, lăsă 
cu nervozitate să cadă pe masă o cheie grea de argint, cu 
luciul stins, în mod evident confecţionată într-un ţinut 
îndepărtat şi acoperită pe întreaga sa suprafaţă cu 
hieroglife stranii. 

De Marigny şi Phillips se sufocară de emoție. 

— Aceasta este!, exclamă de Marigny. Aparatul fotografic 
nu poate minţi. El nu poate fi înşelat. 

Aspinwall îşi schimbă brusc tactica: 

— Imbecililor! Ce dovedeşte asta? Dacă aceasta este într- 
adevăr cheia ce a aparţinut vărului meu, e de datoria 
acestui străin - a acestui negru afurisit - să ne explice cum 
a ajuns în posesia ei. Randolph Carter a dispărut în urmă cu 
patru ani, luând cu el această cheie. De unde putem noi şti 
că nu a fost prădat, asasinat? Era pe jumătate ţicnit, şi 
întreținea relaţii cu alţii încă mai ţicniţi decât el. 

« Uită-te la mine, negroteiule, unde ai găsit această 
cheie? Nu cumva l-ai asasinat pe Randolph Carter? » 

Chipul lui Swami, nefiresc de imobil, rămase neclintit, dar 
ochii săi negri şi lipsiţi de iris, aflaţi parcă undeva departe, 
înapoia orbitelor, luciră ameninţător. Rosti cu multă 
greutate: 

— Stăpâniţi-vă, vă rog, domnule Aspinwall. Există şi o 
altă probă pe care aş putea să o aduc, dar efectul ei asupra 
fiecăruia dintre dumneavoastră ar putea fi extrem de 
dezagreabil. Fiţi înţelegător. Am aici câteva hârtii datate 
după 1930, scrise în stilul foarte uşor de recunoscut al lui 
Randolph Carter, şi de mâna lui. 

Trase cu stângăcie din interiorul veşmântului său larg un 
plic, pe care-l întinse bătrânului avocat, în timp ce de 


105 


Marigny şi Phillips, bântuiţi de gânduri fără şir şi stăpâniţi 
de o uimire fără seamăn, cercetau hârtiile. 

— Fireşte, scrisul este aproape lizibil, dar amintiţi-vă că 
Randolph Carter nu mai are mâini potrivite pentru a trasa 
literele unui alfabet de pe Pământ. 

Aspinwall răsfoi în grabă hârtiile şi păru vizibil marcat, 
dar nu-şi schimbă atitudinea. Incăperea se încărcase de o 
spaimă şi o încordare de nespus, ritmul misterios al 
orologiului în formă de sicriu căpătase, pentru Phillips şi de 
Marigny, rezonanţe infernale, doar bătrânul avocat nu 
părea să se lase copleşit pentru nimic în lume de toate 
acestea. 

Aspinwall vorbi din nou: 

— Arată ca nişte falsuri reuşite. Dacă nu este aşa, 
înseamnă că Randolph Carter a căzut în mâna unor oameni 
rău intenţionaţi. Nu ne rămâne de făcut decât un singur 
lucru: să punem să fie arestat acest farsor. Domnule de 
Marigny, sunteţi bun să chemaţi poliţia? 

— Să avem răbdare, răspunse gazda, nu cred că este 
cazul să facem apel la poliţie. Acest om, domnule Aspinwall, 
este un ocultist de o mare valoare. El afirmă că se bucură 
de încrederea lui Randolph Carter. V-ar fi suficient dacă ar 
putea răspunde unor întrebări la care numai cineva care s- 
ar bucura de această încredere ar putea da răspuns? Il 
cunosc îndeajuns de bine pe Carter şi pot formula 
asemenea întrebări. Permiteţi-mi să aduc o carte care, 
cred, va permite efectuarea unui test edificator. 

Se îndreptă spre uşă, pentru a trece în bibliotecă. Phillips, 
vizibil năucit, îl urmă ca un automat. Aspinwall nu se clinti 
din loc, studiindu-l cu atenţie pe hindusul care-l înfrunta cu 
o figură nefiresc de nepăsătoare. Brusc, în momentul în 
care Chandraputra reintroducea cu stângăcie cheia de 
argint în buzunar, bătrânul avocat scoase un soi de 
mormăit gutural: 

— Hei, slavă Cerului că am înţeles. Această pramatie este 
deghizată. Nu cred nici în ruptul capului că este un hindus. 


106 


Acest chip nu este chip, ci o mască. Ghicesc acum tâlcul 
poveştii sale şi ceea ce voia să-mi bage în cap, dar este 
adevărat. Faţa nu se mişcă niciodată, turbanul şi barba îi 
acoperă marginile. Acest tip este un pungaş ordinar. Nici 
măcar nu este un străin: i-am ascultat vorbirea. E un 
yankeu oarecare. Şi uitaţi-vă la aceste mânuşi - ştie că 
degetele sale ar putea lăsa amprente. Să mă ia naiba dacă 
n-o să-i smulg asta... 

— Încetaţi! Vocea răguşită şi bizară a lui Swami căpătă 
inflexiuni ce trădau detaşarea lui de orice teamă terestră. 
V-am spus că există şi un alt fel de dovezi pe care le-aş 
putea aduce, dacă este nevoie, şi v-am avertizat să nu mă 
obligaţi să vi le arăt. Acest bătrân băgăreţ, cu obrajii 
aprinşi, spune adevărul. În realitate nu sunt un hindus. 
Acest chip este o mască, iar ceea ce se ascunde sub ea nu 
este omenesc. Voi ceilalţi aţi ghicit deja, am simţit-o acum 
câteva minute. Nu va fi deloc nostim să-mi lepăd masca. 
Lasă-mă singur, Ernest. Pot să vă mărturisesc: eu sunt 
Randolph Carter! 

Nimeni nu se clinti. Aspinwall mormăi ceva şi schiţă 
câteva gesturi vagi. Din cealaltă latură a încăperii, de 
Marigny şi Phillips urmăreau contracţiile obrazului purpuriu 
şi supravegheau din spate silueta cu turban care îi ţinea 
piept. Tic-tacul anormal al orologiului căpătase accente 
odioase; fumul înălţat din dreptul trepiedelor şi tapiseriile 
tremurătoare dansau un dans al morţii. Bătrânul avocat, pe 
jumătate sufocat, rupse tăcerea: 

— N-ai să reuşeşti, escrocule, n-ai să reuşeşti să mă 
sperii! Ai motive personale să nu-ţi lepezi masca. Poate că 
te cunoaştem. Scoate-o... 

Întinse braţul, dar Swami i-l apucă cu unul din membrele 
sale, stângaci înmănuşate, şi lăsă să-i scape în acelaşi timp 
un strigat straniu de durere amestecată cu surpriză. De 
Marigny ţâşni spre cei doi potrivnici, dar se opri, încremenit 
locului de strigatul de protest al pseudo-hindusului ce se 
transformase într-un clinchet şi un băâzâit absolut 


107 


inexplicabile. Obrazul lui Aspinwall se înroşise de furie, în 
timp ce cu braţul liber încerca din răsputeri să ajungă la 
barba zbârlită a adversarului sau. De asta data, reuşi să o 
înşface şi, datorită efortului sau frenetic, întregul chip de 
ceară se detaşa de turban şi rămase lipit de palma sa. 

In acel moment, Aspinwall scoase un strigăt, gâlgâind de 
spaimă. Phillips şi de Marigny văzură chipul său 
convulsionându-se într-un mod în care nici o altă faţă 
umană n-o mai făcuse vreodată, sub efectul celei mai 
devastatoare şi mai respingătoare crize de panică 
epileptică. Intre timp, pseudo-hindusul îşi eliberase braţul şi 
se clătina pe picioare, năuc, emițând un soi de zumzăit 
straniu. Silueta cu turban se nărui brusc într-o poziţie 
bizară, foarte puţin omenească, şi începu să înainteze cu 
mişcări nefireşti, ca subjugată, spre orologiul în forma de 
sicriu, ce ticăia în acelaşi ritm anormal, cosmic. Faţa acum 
neacoperită îi era întoarsă într-o parte, aşa că de Marigny şi 
Phillips nu avură cum să vadă ce dezvăluise gestul 
bătrânului avocat. Atenţia lor se dirija spre Aspinwall, ce se 
prăbuşise la rândul sau, greoi, pe parchet. Vraja era ruptă, 
dar, când ajunseră lângă bătrân, acesta era deja mort. 

Intorcându-se iute spre Swami care, târându-se în 
continuare, se apropia de orologiu, Marigny observă că 
braţele îi spânzurau pe lângă corp, iar una din mânuşile 
mari şi albe, cu un singur deget, alunecase din mâna care 
atârna moale în jos. Fumul de tămâie era mult prea des, şi 
tot ceea ce putu zări din mâna neacoperită părea a fi ceva 
negru şi îngust. Inainte ca de Marigny să poată ajunge 
lângă silueta bătând în retragere, bătrânul domn Phillips îl 
opri, punându-i o mână pe umăr. 

— Nu încerca să faci ceva!, îi murmură acesta. Nu ştim 
peste ce am putea da. Ştii, cealaltă faţetă, Zkauba, 
vrăjitorul din Yaddith... 

Silueta cu turban ajunsese de-acum la misteriosul 
orologiu, iar spectatorii scenei reuşiră să întrezărească prin 
fumul dens o nedesluşită gheară neagră, pe cale să atingă 


108 


pe pipăite marea uşă acoperită cu hieroglife. Atingând 
orologiul, gheara produse un zgomot ciudat, un soi de 
clinchet sau de zornăit. Silueta intră, atunci, în cufărul în 
formă de sicriu şi trase uşa după ea. 

De Marigny nu reuşi să se stăpânească prea mult timp, 
dar când ajunse la uşă şi o deschise, cufărul era gol. 
Nefirescul tic-tac reîncepu, repetând răspicat acelaşi ritm 
cosmic obscur ce deschide toate porţile oculte. Pe parchet, 
marea mânuşă albă, cu un singur deget, şi mortul care 
ţinea strânsă în pumn o mască de ceară nu mai aveau 
nimic de dezvăluit. 

Trecu un an de atunci, în care nu se mai vorbi deloc 
despre Randolph Carter. Succesiunea sa nu este nici acum 
încheiată. Se dovedi că locuinţa din Boston, de la adresa de 
unde un anume „Swami Chandraputra” îşi expediase 
scrisorile, asaltând cu cererile sale ciudate pe mai toţi 
ocultiştii cu oarecare faimă în anii 1930-31-32, fusese într- 
adevăr ocupată de un hindus ciudat, dar acesta o părăsise 
cu puţin timp înainte de întâlnirea de la New Orleans, şi nu 
mai revenise niciodată. Se părea că acesta avea faţa 
brăzdată de riduri, acoperită de barbă şi lipsită de orice 
expresie, iar hotelierul său susţinea că masca de ceară, 
expusă conform procedurii, îi semăna foarte mult. Acesta 
nu a fost totuşi niciodată suspectat de a fi fost la originea 
ciudatelor apariţii nocturne despre care pomeneau în 
şoapta vecinii săi slavi. Colinele de dincolo de Arkham au 
fost scotocite, în căutarea unui costum de scafandru din 
metal, dar nici un obiect de acest gen nu a fost descoperit 
vreodată. Totuşi, un funcţionar de la First National Bank din 
Arkham îşi aminti de un bărbat cu un turban ciudat care, în 
octombrie 1930, schimbase în bani gheaţă un lingou de aur 
de dimensiuni neobişnuite. 

De Marigny şi Phillips nu prea ştiură ce să creadă despre 
această afacere. La urma urmei, ce ar fi putut susţine cu 
probe? A existat o poveste. A existat o cheie ce ar fi putut fi 
confecţionată după fotografiile pe care însuşi Carter le 


109 


distribuise în 1928. Au existat acte, toate îndoielnice. A 
existat o mască ceva mai ciudată, dar exista oare şi vreun 
om viu care să fi privit în spatele acestei măşti? Acea 
dispariţie în orologiu a hindusului, mistuit de străfundurile 
misteriosului ceas, putea fi doar o dublă halucinație 
provocată de tensiunea nervoasă şi de norul des de tămâie. 
Hinduşii sunt recunoscuţi drept maeştrii în hipnoză. 
Rațiunea proclamă că „Swami” a fost un simplu criminal, 
râvnind la averea lui Randolph Carter. Autopsia certifică 
totuşi că moartea lui Aspinwall a survenit în urma unui şoc 
violent. A fost acesta provocat doar de furia sa turbată? A 
existat în toată această poveste ceva... 

Etienne-Laurent de Marigny ia loc adesea într-o cameră 
vastă, încărcată de fum de tămâie şi căptuşită cu tapiserii 
cu motive stranii, pentru a asculta, cuprins de simţăminte 
nedesluşite, ritmul anormal al acelui orologiu în formă de 
sicriu, acoperit de misterioase hieroglife. 


110 


PARTEA A PATRA 


ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH 


De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate 
Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se 
întinde deasupra ei. În lumina apusului de soare, oraşul 
întreg strălucea şi te seducea: zidul înalt de piatră care îl 
împrejmuia, templele, colonadele, podurile de marmură, 
grădinile înmiresmate, străzile largi, mărginite de arbori 
încântători, de urne încărcate cu flori şi de şiruri lucitoare 
de statui de fildeş, scânteiau în bătaia razelor aurii, în timp 
ce acoperişurile roşii ale caselor cu etaj, printre care se 
zărea _ici-colo acoperământul îngust al câte unei vechi 
mansarde, se căţărau spre nord pe pantele abrupte, iar 
printre ele şerpuiau ulicioare pietruite, acoperite de iarbă. 
Oraşul întreg era cuprins de un freamăt divin; simboluri 
nemuritoare îţi luau ochii şi fanfare celeste îţi fermecau 
auzul. Misterul domneşte aci, aşa cum norii învăluie piscul 
de neatins al unui munte inaccesibil încă şi, în clipa în care, 
sprijinit de balustrada terasei, stătea în aşteptare cu 
răsuflarea tăiată, Carter se simţi năpădit de amintirea 
copleşitoare a unor lucruri pe jumătate uitate, copleşit de 
regretul de a le fi pierdut şi totodată stăpânit de pornirea 
bolnăvicioasă de a situa din nou în timp ceea ce odinioară a 
fost un loc în acelaşi timp înspăimântător şi important. 

înţelegea că altădată acest loc fusese pentru el centrul 
lumii, fără să-şi dea însă seama în ce ciclu al reîncarnării, în 
ce clipă de vis sau de trezie îl cunoscuse. Locul îi trezea 
amintiri nedesluşite dintr-un început îndepărtat al uitatei 
tinereţi, ale unui timp când fiecare zi învăluită în mister era 
un prilej de fericire şi miracol, ale unui timp în care orele 
protetice deschizând porţile strălucitoare ale celor mai 
profunde şi mai neaşteptate minuni se succedau din zori şi 
până în noapte. Totuşi, atunci când în fiecare noapte 
contempla de pe această terasă înaltă de marmură 
mărginită de urne ciudate şi de o balustradă sculptată 


112 


frumuseţea calmă a apusului de soare şi iminenţa 
extraterestră a oraşului, simţea prezenţa tiranică a zeilor 
viselor, care nu îi îngăduiau niciodată să părăsească acest 
post de observaţie sublim pentru a o lua în jos pe treptele 
acestei scări de marmură ce părea să coboare fără sfârşit, 
pentru a se întâlni cu acele străzi ce se aşterneau 
ispititoare în depărtare, încărcate de o vrajă străveche. 

Când se trezi pentru a treia oară fără să fi coborât 
treptele acelei scări imense, fără să fi străbătut încă acele 
străzi pline de pace şi de soare la apus, Carter se rugă 
îndelung capricioşilor zei ai viselor ce plutesc învăluiţi în 
norii de deasupra nepătrunsei Kadath, ascunsă în 
imensităţile îngheţate unde nici un om nu se încumetă. Zeii 
nu-i răspunseră, nu manifestară nici o îngăduinţă faţă de el, 
nu-l încurajară în nici un fel atunci când îşi înălţă în vis 
rugăciunile spre ei. Zeii nu-i răspunseră nici atunci când îi 
invocă, aducându-le jertfe prin intermediul preoţilor bărboşi 
din Nasht şi Kaman-Thah, al căror templu subteran, în 
centrul căruia se înalţă un stâlp de foc, se află foarte 
aproape de lumea treziei. S-ar părea chiar că rugăciunile 
sale au fost primite cu ostilitate căci, încă de la prima dintre 
ele, dreptul de a contempla miraculoasa cetate i-a fost 
retras cu totul, de parcă cele trei viziuni s-ar fi datorat 
exclusiv unei clipe de dispreţ suveran ori unei fisuri 
temporare a voinţei divine. 

In cele din urmă, bolnav de dorinţa de a obţine 
permisiunea de a străbate după pofta inimii acele străzi 
largi, sclipind în lumina apusului de soare, ori acele străduţe 
tainice ce se furişează printre vechile acoperişuri de ţiglă, 
incapabil să şi le alunge din minte, atât treaz, cât şi în 
somn, Carter hotărî să o pornească fără teamă spre acel 
tărâm în care nici un om nu a îndrăznit să ajungă, să 
înfrunte pustiul de gheaţă, pentru a pătrunde, străbătând 
tenebrele, până în locul unde Kadath, oraşul de nepătruns, 
învăluit în nori şi încoronat de stele neştiute, ascunde între 
zidurile sale castelul de onix al Marilor Strămoşi. 


113 


Cobori cele şaptezeci de trepte ce duc la Peştera de Foc 
şi, încă aţipit, îşi împărtăşi planurile preoţilor bărboşi din 
Nasht şi din Kaman-Thah. Preoţii clătinară din capetele lor 
bărboase, acoperite cu tiare, şi jurară că aceasta aventură 
putea însemna pentru el moartea sufletului. li subliniară 
faptul ca Marii Strămoşi îşi manifestaseră deja voinţa şi că 
nu le făcea plăcere să fie hărţuiţi cu cereri repetate. li 
amintiră, de asemenea, faptul că nu numai că nici un om nu 
ajunsese vreodată la Kadath, şi că nimeni nu putea bănui în 
ce loc din spaţiu se ascunde acea cetate. Se afla aceasta 
oare pe tărâmul viselor ce se întinde de jur împrejurul lumii 
noastre? Se afla ea oare în apropierea vreunei planete 
necunoscute, satelit al lui Fomalhaut sau Aldebaran? Dacă 
s-ar înălța pe meleagurile visului învecinate cu lumea 
noastră, atunci s-ar putea ajunge la ea deşi, de la începutul 
lumii şi până acum, doar trei fiinţe omeneşti au trecut peste 
perfidele abisuri întunecate ce ne despart de lumea 
himerelor, iar dintre aceştia trei, doi şi-au pierdut minţile cu 
totul. 

Aceasta călătorie presupune primejdii nebănuite şi fără 
număr, fără a mai pune la socoteală şi ultima încercare, 
reprezentată de o serie de mormăituri ce se înalţă din haos 
în regiuni în care visul nu poate ajunge; în acest ultim abis 
al haosului absolut, unde himerele şi blasfemiile sunt în 
centrul întregii infinităţi. Nemărginitul Azathoth, sultanul 
demonilor, al cărui nume nimeni nu îndrăzneşte să-l 
pronunţe cu voce tare, se ghiftuieşte acolo, ascuns în 
adâncurile posomorâte şi de neînchipuit ce se cască dincolo 
de timp, în sunetul bătăilor înfundate de tobă şi al slabelor 
lamentaţii, îngrozitor de false, ale unui flaut detestabil. În 
ritmul acestei muzici, se leagănă fără noimă, încet, greoi şi 
stângaci, giganticii Zei Ultimi şi Ceilalţi Zei, lipsiţi de 
judecată, orbi şi fără glas, acei zei tenebroşi al căror duh şi 
emisar este Nyarlathotep, Haosul Târâtor. 

În Peştera de Foc, preoţii din Nasht şi din Kaman-Thah îl 
preveniră asupra tuturor acestor primejdii, dar Carter 


114 


rămase neclintit în hotărârea sa de a porni în căutarea 
Zeilor ce plutesc în imensitatea îngheţată de deasupra 
cetăţii Kadath, oricine ar fi ei, şi de a obţine de la aceştia 
dreptul de a vedea şi a se refugia în miraculoasa aşezare 
aurită de lumina apusului de soare. Işi dădea seama cât de 
lungă şi de stranie urma să fie această călătorie şi se temea 
că Marii Strămoşi i s-ar fi putut împotrivi, dar, având în 
vedere faptul că se adaptase de mult lumii himerelor, se 
bizuia pe experienţa şi pe amintirile sale. După ce ceru 
preoţilor o binecuvântare pur formală, cobori cu 
îndrăzneală, gândindu-se doar la drumul ce-l aştepta, cele 
şapte sute de trepte ce îl conduseră până la Poarta 
Somnului Profund, după care intră în Pădurea Vrăjită. 

În aceasta zbuciumată pădure de stejari pitici ce 
împletesc un tunel miraculos din crengile lor dibuitoare 
strălucind palid în lumina fosforescentă a ciupercilor 
parfumate, locuiesc zoogi/, furişându-se hoţeşte. Aceştia 
cunosc nenumărate secrete obscure ale lumii onirice şi 
ignoră aproape totul despre lumea treziei, iar puţinele 
lucruri pe care le ştiu le-au aflat doar de când pădurea lor 
se învecinează cu Pământul oamenilor în două locuri 
tainice, a căror dezvăluire ar putea isca un dezastru. In 
zona de acces a zoogilor, zvonuri misterioase, apariţii şi 
dispariţii inexplicabile tulbură lumea oamenilor. De aceea, e 
preferabil ca zoogii să nu se aventureze prea departe în 
lumea viselor; ei trec însă liberi dincolo de frontiera 
extremă şi se fofilează pe Pământ, minusculi, negri şi 
invizibili, pentru a-şi umple sacul cu poveşti picante pe 
care, la întoarcerea în pădurea pe care o iubesc, le deapănă 
în căminele lor, ca să le treacă timpul. 

Cea mai mare parte dintre ei trăiesc în vizuini, dar sunt şi 
câţiva care locuiesc în scorburi săpate în trunchiurile 
copacilor mai mari. Cu toate că se hrănesc în special cu 
ciuperci, se zvoneşte că au o deosebită slăbiciune pentru 
carne, fie trupească, fie spirituală. Cert este că mulţi 
visători au intrat în aceasta pădure pentru a nu mai reveni 


115 


niciodată. Carter nu se simţea, totuşi, încercat de teamă: ca 
un vechi lup al viselor ce era, deprinsese limbajul lor 
foşnitor şi stabilise cu ei destule convenţii. Datorită lor, 
descoperise în Ooth-Nargai, dincolo de colinele din Tanaria, 
splendida cetate Celephais, în care jumătate de an 
domneşte marele rege Kuranes, un om pe care, sub un alt 
nume, îl cunoscuse în timpul vieţii sale pe Pământ. Kuranes 
este singura fiinţă umană ce a atins abisurile stelare şi s-a 
întors întreagă la minte de acolo. 

Fofilându-se de acum pe drumuri lăturalnice, printre 
trunchiurile gigantice, Carter scotea din când în când 
sunete foşnitoare, imitând limbajul zoogi/or, iar apoi asculta 
liniştea Pădurii Fermecate, aşteptându-le răspunsul. 

Îşi aminti că una dintre aşezările acestor creaturi era 
capitala celor mai înfricoşătoare şi a celor mai uitate de 
timp fiinţe ce trăiau pe aceste meleaguri şi se grăbi să se 
îndrepte spre acel loc. Drumul îi era călăuzit de licărirea 
fosforescentă a unor ciuperci cu forme groteşti, ce păreau 
din ce în ce mai voluminoase, pe măsură ce se apropia de 
cercul de temut în mijlocul căruia au dansat şi au adus 
jertfe ființe străvechi. Lumina crescândă a acestei 
multitudini de ciuperci dezvălui în cele din urmă o sinistră 
întindere gri-verzuie care, găurind acoperişul pădurii, se 
întindea cât cuprindeai cu ochii. Marele cerc de piatră era 
acum foarte aproape, iar Carter îşi dădu seama că ajunsese 
în apropierea satului zoogi/or. După ce emise un nou foşnet 
începu să aştepte, răbdător. Senzaţia de a fi examinat de 
nenumărate priviri curioase îi răsplăti în curând aşteptarea. 
Erau zoogii, ai căror ochi magici îi zări încă înainte de a le 
putea desluşi micuţele siluete cafenii. 

Ţâşniră din vizuini şi din copacii ciuruiţi de scorburi, 
invadând întreaga zonă slab luminată. Cei mai sălbatici 
Zoogii se frecară de el într-un mod dezgustător, iar unul 
dintre ei îi adresa un rânjet scârbos, dar Bătrânii puseră 
repede la punct aceste capete înfierbântate. 
Recunoscându-l pe vizitator, Sfatul înţelepţilor dispuse să i 


116 


se ofere o ploscă cu seva fermentată a unui copac cum nu 
se mai afla altul a cărui sămânță fusese adusă de pe Lună. 
De îndată ce Carter se împărtăşi ceremonios din această 
licoare, o convorbire ciudată se înfiripă între cele două 
părţi. Din nefericire, zoogii nu numai că nu ştiau unde se 
află piscul pe care se înalţă Kadath, dar nici măcar nu-i 
puteau spune dacă nemărginirea fără viaţă se găseşte în 
lumea viselor sau în alta. Ceea ce se ştie despre Marii 
Strămoşi nu provine din surse suficient de credibile şi tot ce 
se poate spune despre ei este că pe timpuri apăreau tot 
atât de des pe piscurile înalte ale munţilor, cât şi în vai, 
unde fuseseră uneori văzuţi executând dansuri însoţite de 
incantaţii pe culmi acoperite de nori, sub clar de lună. 

Un zoog foarte bătrân aminti atunci un fapt despre care 
ceilalţi nu auziseră vorbindu-se niciodată. Acesta spuse că 
în Ulthar, dincolo de râul Skai, se păstrează încă ultima 
copie a manuscriselor Pnakotice, copie neînchipuit de 
veche, redactată de oameni aparţinând lumii divine, 
originari din împărăţia uitată a regiuniilor boreene şi adusă 
în lumea viselor atunci când canibalii păroşi au invadat 
ținutul acoperit de temple Olathoe şi i-au masacrat pe eroii 
din ţara lui Lomar. „Aceste manuscrise, spuse el, conţin 
numeroase dezvăluiri referitoare la zei şi, mai mult, unii 
locuitori din Ulthar au văzut cu ochii lor acele semne divine. 
Există chiar un preot bătrân care a urcat pe muntele înalt 
pe care dansau zeii sub clar de lună, pentru a-i surprinde. 
Tentativa sa a eşuat, dar tovarăşul său - care a reuşit - a 
pierit într-un mod despre care nu se poate vorbi”. 

Randolph Carter le mulţumi zoog;/or, care emiseră un 
foşnet prietenos şi îi dădură să aibă pe drum încă o ploscă, 
plină cu vin de copac. Străbătu pădurea fosforescentă, în 
direcţia lizierei de unde valurile râului Skai porneau să se 
rostogolească pe pantele din Erion, Hatheg, Nir şi Ulthar, 
pentru a se revarsa în cele din urmă la şes. Câţiva zoogi 
nevăzuţi se târau hoţeşte în urma lui, curioşi să afle ce i se 
va întâmpla, pentru a avea apoi ce povesti, la întoarcere, 


117 


poporului lor de umbre indiscrete. Pe măsură ce se 
îndepărta de aşezarea lor, stejarii uriaşi deveniră din ce în 
ce mai deşi şi Carter încercă să ajungă într-un loc unde i se 
părea că arborii încep să se rărească. Copacii ce se înălţau 
în acel loc mustind de ciuperci şi acoperit de muşchi putrezi 
erau morţi, sau stăteau să moară, printre trunchiurile 
cleioase ale fraţilor lor prăbuşiţi la pământ. Ajuns în 
apropierea acelui loc, Randolph îl ocoli în grabă, căci acolo 
zace pe solul pădurii o lespede enormă, despre care cei 
care au cutezat să o privească de aproape spun că e 
prevăzută cu un inel de fier lung de trei picioare. 
Amintindu-şi de arena străveche construită din mari bucăţi 
de stâncă acoperite de muşchi, ca şi de scopul pentru care 
fusese ea construită, zoogii nu întârziară prea mult în 
preajma imensei lespezi şi a monstruosului inel. Ştiau ei 
bine că nu tot ce este dat uitării încetează să mai existe, şi 
nu aveau nici un chef să vadă lespedea ridicându-se încet, 
parcă de la sine. 

Carter auzi în spatele sau sâsâitul speriat al câtorva zoog; 
mai slabi de înger. Ghicise de mult că îl urmăreau, aşa că 
nu fu luat prin surprindere. În cele din urmă te obişnuieşti 
cu metehnele acestor creaturi ce stau parcă mereu să te 
roage ceva. Părea să fie în amurg când ajunse, în sfârşit, la 
marginea pădurii, dar lumina în creştere îi dădu de veste că 
era în zori. Vedea de acum fumul căminelor din căsuţele 
ţărăneşti înălțându-se deasupra şesurilor mănoase ce 
coboară spre valea râului Skai, în timp ce, cât cuprinzi cu 
ochii, se întind gardurile de nuiele, ogoarele lucrate şi 
acoperişurile de paie ale unui ţinut liniştit. Se opri o clipă la 
o fermă pentru a cere un pahar cu apă şi câinii lătrară 
speriaţi de zoogi; aproape nevăzuţi ce se târau prin iarbă, 
undeva, în spatele lui. Într-o altă fermă, în care oamenii 
începuseră deja munca, întrebă dacă ştiau ceva despre zei 
şi dacă aceştia dansează adesea pe Lerion, dar fermierul şi 
soţia lui nu putură decât să facă Vechiul Semn şi să-i arate 
drumul spre Nir şi Ulthar. 


118 


La prânz, străbătea deja strada principală din Nir, oraş pe 
care-l mai vizitase o dată şi care reprezenta limita 
călătoriilor sale anterioare în direcţia în care se deplasa 
acum. Puțin după aceea, ajunse la marele pod de pe râul 
Skai, a cărui cheie de boltă a fost întărită prin jertfe umane 
de către cei care l-au zidit cu 1.300 de ani în urmă. 
Mulțimea de pisici de pe celălalt mal, ce se arcuiau şi se 
zburleau atunci când dădeau cu ochii de zoogi;; ce se târau 
prin iarbă, îi vesti că se apropia de Ulthar. Într-adevăr, 
conform unei legi străvechi ce era respectată întocmai, în 
acest oraş nimeni nu are dreptul să ia viaţa unei pisici. 
Suburbiile Ultharului erau deosebit de agreabile, cu căsuțe 
verzi şi ferme judicios împărţite, dar mai plăcut era oraşul 
însuşi, cu acoperişurile vechi cu cozoroace triunghiulare 
aplecate peste caturile superioare, nenumăratele hornuri şi 
străzile în pantă al căror pavaj vechi era vizibil doar dacă 
graţioasa mulţime de pisici catandisea să se dea la o parte. 
Întrucât zoogii pe jumătate nevăzuţi le mai împrăştiaseră 
pe acestea din urmă, Carter hotărî să o ia de-a dreptul spre 
modestul templu al Străvechilor, în care se spunea că s-ar fi 
aflat preoţii şi vechile arhive. Când pătrunse în interiorul 
acelui venerabil turn circular ce încununează cea mai înaltă 
colină din Ulthar, având ziduri de piatră acoperite de iederă, 
porni în căutarea patriarhului Atal, cel care escaladase 
piscul interzis Atheg-Kla din deşertul stâncos şi se întorsese 
viu de acolo. Aşezat pe tronul de fildeş din sanctuarul 
împodobit cu ghirlande ce se afla în partea de sus a 
templului, Atal era în vârstă de mai bine de trei secole, dar 
mintea îi era încă foarte vie, iar memoria - intactă. Carter 
află de la el o mulţime de lucruri despre zei, în special că 
sunt, de fapt, doar zei ai Pământului, că nu au decât o 
foarte slabă putere asupra lumii viselor noastre şi că nu au 
alte puteri sau alte sălaşuri. Când sunt bine dispuşi îi spuse 
Atal, este posibil să dea ascultare unei rugăminţi venite din 
partea unui om, dar nimeni nu trebuie să îndrăznească să 
urce până la palatul lor de onix, ce se înalţă pe culmile 


119 


nemărginirii fără viaţă. Trebuie sa fim chiar mulţumiţi că 
nici un om nu cunoaşte poziţia exactă a oraşului, căci acest 
lucru ar avea consecinţe extrem de grave asupra celui ce 
şi-ar asuma riscul să se apropie de Kadath. Insoţitorul lui 
Atal, Înțeleptul Barzai, fusese ridicat, urlând, la ceruri, doar 
pentru vina de a se fi urcat pe un vârf deja cunoscut 
oamenilor, Atheg-Kla. Cu cel ce ar descoperi Kadath, 
cetatea necunoscută muritorilor, soarta ar putea fi mult mai 
rea, căci deşi zeitățile Pământului pot fi uneori subjugate de 
un înţelept trecător, ele se găsesc sub protecţia acelor Zei 
ai Lumii de Dincolo, despre care este mai bine să nu 
pomeneşti. Cel puţin de două ori în istoria lumii, Ceilalţi Zei 
şi-au aplicat sigiliul pe granitul originar al Pământului. O 
dată, în epoca antedeluviană, după cum se poate ghici 
dintr-un desen din acele fragmente din manuscrisele 
Pnakotice, ce sunt prea străvechi pentru a mai fi citite, şi 
altă dată pe muntele Atheg-Kla, atunci când Inţeleptul 
Barzai a încercat să surprindă zeitățile Pământului dansând 
sub clar de lună. Deci, spuse Atal, e mai cuminte să nu-i 
tulburi pe zei şi să înalţi spre ei doar rugăciuni pline de 
respect şi umilinţă. Deşi decepţionat de sfaturile deloc 
încurajatoare ale lui Atal, ca şi de perspectiva ajutorului 
prea puţin preţios pe care i-l puteau oferi fragmentele 
Pnakotice şi Cărţile oculte din Hsan, nu-şi pierdu totuşi 
încrederea, sperând că, poate, va reuşi de unul singur, fără 
sprijinul Zeilor. În cele din urmă, încercă să îl descoasă pe 
bătrânul preot în legătură cu acea miraculoasă cetate a 
soarelui la apus pe care o întrezărise de pe terasa 
împrejmuită de parapete, dar Atal nu putu să-i spună nimic 
în această privinţă. Acel loc aparţinea probabil, spuse 
preotul, doar propriei sale lumi a viselor, şi nu universului 
oniric al majorităţii oamenilor, fiind chiar posibil ca ea să se 
afle pe o altă planetă. În acest caz, chiar dacă ar dori-o, 
zeitățile Pământului tot nu-l puteau călăuzi spre ea. 
Întreruperea bruscă a viselor sale demonstra însă clar că 


120 


exista ceva pe care Marii Strămoşi încercau să-l ascundă de 
el. 

Carter săvârşi atunci o faptă vinovată. Îi oferi gazdei sale, 
care nu bănuia nimic, atâtea înghiţituri din acel vin de pe 
Lună pe care-l primise în dar de la zoog;, încât pe bătrân 
începu să-l ia gura pe dinainte. Scos din muţenia sa 
obişnuită, bietul Atal divulgă de bună voie lucruri interzise. 
Pomeni despre uriaşa figură sculptată, despre care 
povestesc cei ce au călătorit pe acele meleaguri, în stânca 
incasabilă a muntelui Ngranek, pe insula Oriab din Marea 
Sudului, şi insinuă că ar putea fi vorba despre un portret 
sculptat prin care zeitățile Pământului şi-ar fi săpat în piatră 
propria lor imagine de pe vremea când dansau pe acest 
munte, în lumina Lunii. Adăugă sughiţând că trăsăturile 
acestui portret sunt atât de stranii, încât pot fi uşor 
recunoscute şi că sunt caracteristice autenticei rase divine. 
Carter îşi dădu imediat seama de utilitatea acestor 
dezvăluiri. Se ştie că cei mai tineri dintre Marii Strămoşi se 
căsătoresc adesea în secret cu fetele pământenilor, de 
aceea este firesc ca prin venele ţăranilor ce locuiesc în 
ţinuturile aflate la graniţa nemărginirii fără viaţă în care se 
ascunde cetatea Kadath să curgă sânge divin. Pentru cel ce 
cunoaşte acest lucru, cel mai simplu mod de a descoperi 
acea nemărginire este de a se duce să vadă chipul de 
piatră sculptat pe muntele Ngranek şi să-i studieze 
trăsăturile. După ce şi le-a întipărit în minte cu 
minuţiozitate, nu trebuie decât să caute printre oamenii 
reali pe cei care seamănă cu această mască de piatră. Cu 
siguranţă, zeitățile locuiesc în apropierea acelui loc în care 
chipurile oamenilor sunt foarte asemănătoare cu ale lor, şi 
oricare ar fi nemărginirea de piatră ce se întinde dincolo de 
acele sate, acolo trebuie să se înalțe şi cetatea Kadath. 

In aceste aşezări s-ar putea obţine numeroase informaţii 
în legătură cu Marii Strămoşi, căci e posibil ca cei prin 
venele cărora curge sânge divin să fi moştenit amintiri fără 
însemnătate în ochii lor, dar deosebit de utile pentru un 


121 


cercetător. Ei poate că nici nu-şi bănuiesc ascendenţa, 
pentru că zeitățile nu pot suporta defel să fie cunoscute de 
către oameni, iar printre aceştia nu este nici unul care să-i 
fi văzut la faţă. Cei prin venele cărora curge sânge divin ar 
trebui, totuşi, să fie pătrunşi de gânduri nobile şi 
neobişnuite, de neînțeles pentru semenii lor. Ei ar trebui să 
tânjească după grădini îndepărtate şi să evoce tărâmuri 
îndepărtate, atât de deosebite de cele cunoscute chiar şi în 
tara viselor, încât oamenii obişnuiţi ar trebui să-i considere 
nebuni. Pornind de la toate acestea, ar putea fi posibil să 
surprinzi măcar câteva aluzii la miraculosul oraş al soarelui 
apune, chiar dacă nu poţi afla toate vechile taine ce 
înconjoară cetatea Kadath, pe care zeii le apără cu atâta 
străşnicie. Mai mult, în anumite condiţii ar fi posibil să pui 
mâna pe un copil îndrăgit de zei şi să-l ţii ostatec, sau, şi 
mai bine încă, să capturezi chiar un zeu tânăr care trăieşte 
deghizat printre oameni după ce s-a căsătorit cu o 
ţărăncuţă nostimă. 

Atal nu ştia cum se putea ajunge pe insula Oriab, pe care 
se înalţă muntele Ngranek. Îi recomandă lui Carter să 
pornească spre Marea Sudului, coborând de-a lungul 
fluviului Skai, care murmură pe sub poduri; nici un locuitor 
din Ulthar nu ajunsese până acolo, dar negustorii de prin 
acele locuri vin fie cu vaporul, fie însoţind caravane de 
catâri ce trag şarete cu două roţi. Acolo se înalţă marele 
oraş Dylath-Leen, ce nu are o prea bună reputaţie în Ulthar 
datorită sumbrelor sale galere cu trei rânduri de rame, 
încărcate cu rubine ce sosesc acolo nu se prea ştie de 
unde. Negustorii ce coboară de pe aceste galere sunt fiinţe 
umane, sau asemănătoare oamenilor, dar vâslaşii nu se 
arată niciodată. Se zvoneşte în Ulthar că ceva nu este în 
regulă cu aceşti negustori şi cu traficul acestor galere 
întunecate, puse în mişcare de vâslaşi pe care nu-i zăreşti 
niciodată, despre care nu se ştie de unde vin. Atal aţipi în 
timp ce-i furniza această din urmă informaţie, iar Carter îl 
întinse încetişor pe un pat de abanos, potrivindu-i pe piept 


122 


barba lungă şi stufoasă. Aruncând o ultimă privire în urmă, 
gata de plecare, observă că mişcările sale nu mai erau 
însoţite de acel sâsâit obsedant, şi se întrebă de ce 
curiozitatea zoogilor scăzuse într-o asemenea măsură, încât 
aceştia renunţaseră să-l mai urmărească. Remarcă atunci 
că toate pisicile din Ulthar îşi lingeau blana lucioasă cu un 
aer satisfăcut şi mulţumit, cu o râvnă mult mai mare decât 
de obicei. Îşi aminti de scuipăturile şi vacarmul ce 
răzbătuseră până la el din sălile de jos ale templului, în timp 
ce era absorbit de conversaţia cu bătrânul preot. Işi aminti, 
de asemenea, privirea demonică şi înfometată pe care i-o 
aruncase unei pisicuţe un zoog tânăr şi din cale-afară de 
neruşinat, în timp ce traversau strada pavată din faţa 
templului. Pentru că nu exista nimic pe lume la care să ţină 
mai mult decât la pisoiaşii cu blană lucitoare, Carter se opri 
din drum şi mângâie micile creaturi din Ulthar, fără să se 
plângă de faptul că zoogi;i nu-l vor mai escorta în 
continuare. 

Era în asfinţit, aşa că Randolph Carter poposi la un vechi 
han ce dădea într-o ulicioară abruptă care domina de sus 
întreg oraşul. Atunci când contemplă de la balconul camerei 
marea de acoperişuri de ţiglă roşie, străzile pavate şi 
frumoasele câmpii ce se întindeau până departe, totul i se 
păru catifelat şi magic în lumina în declin, şi jură că nu 
există un loc mai potrivit decât acesta pentru a-şi petrece 
restul zilelor, dacă nu ar fi fost bântuit de amintirea unei 
cetăţi încă mai mari, scăldate în lumina soarelui la apus, 
amintire ce îl mâna fără răgaz spre primejdii neştiute. 
Pereţii roz şi fațadele de ipsos fură acoperite de o lumină 
violet şi misterioasă, în timp ce _ licăriri galbene şi 
tremurătoare apăreau, una câte una, la ferestrele zăbrelite. 
Armonioase bătăi de clopot îşi luară zborul din înaltul turn 
al templului care domina oraşul şi prima stea clipi blând 
deasupra câmpiei ce se întindea dincolo de fluviul Skai. 
Odată cu noaptea, veniră şi cântecele, iar Carter lăsă capul 
în jos în clipa când cântăreții din luth psalmodiară amintirea 


123 


zilelor apuse foarte, foarte de demult, ascunşi dincolo de 
balcoanele împrejmuite cu zăbrele subţiri şi de curţile 
pardosite cu lespezi din Ulthar cea simplă. O anumită 
dulceaţă s-ar fi pogorât şi în glasul pisicilor din Ulthar, dacă 
straniul lor festin nu le-ar fi moleşit, reducându-le la tăcere. 
Câteva dintre ele se furişau hoţeşte pe drumuri doar de ele 
ştiute spre acea împărăție ocultă despre care localnicii spun 
că ar fi situată pe partea întunecată a Lunii, parte spre care 
pisicile se întorc din vârful acoperişurilor înalte. Un pisoiaş 
negru urcă, totuşi, în balcon şi se căţără în poala lui Carter, 
găsindu-şi loc de joacă pe genunchii lui şi începând să 
toarcă de plăcere. Apoi, se ghemui obosit la picioarele sale, 
atunci când Randolph Carter se întinse în cele din urmă în 
patul său mic, cu perdelele burduşite cu ierburi aromate şi 
adormitoare. Dimineaţa, Carter se alătură unei caravane de 
negustori ce pornea spre Dylath-Leen cu un transport de 
lână ţesută în Ulthar şi de varză produsă de fermele harnice 
din jurul cetăţii. Timp de şase zile, călăriră în sunetul 
clopoţeilor pe drumul lin ce se aşterne de-a lungul râului 
Skai, oprindu-se uneori noaptea în câte un han din micile 
porturi de pescari, alteori înnoptând sub cerul liber, 
aproape de fluviul liniştit de unde se înălţau până la ei 
frânturi din cântecele luntraşilor. Ţinutul era foarte frumos, 
presărat cu mori de vânt octogonale şi cu căsuțe ţărăneşti 
pline de pitoresc, ascunse de tufe îngrijite şi împrejmuite cu 
garduri verzi de nuiele împletite. 

În cea de-a şaptea zi, la orizont apăru un nor de fum, 
urmat apoi de înaltele turnuri întunecate din Dylath-Leen, 
oraşul construit aproape în întregime din bazalt. Cu 
turnurile sale subţiri şi colţuroase, Dylath-Leen seamănă de 
departe cu o porţiune din Şoseaua Uriaşului, iar străzile sale 
sunt posomorâte şi neprimitoare. Numeroasele taverne 
lugubre din apropierea nenumăratelor antrepozite sunt 
pline de marinari sosiți de pretutindeni, din toate colţurile 
Pământului şi chiar din locuri despre care se spune că nu s- 
ar afla pe Pământ. Carter îi iscodi pe câţiva dintre aceşti 


124 


oameni îmbrăcaţi ciudat, ce se plimbau prin oraş, cerându- 
le informaţii în legătură cu piscul Ngranek şi insula Oriab şi 
îşi dădu seama că ambele le erau bine cunoscute. Găsi 
câteva vase ce veneau din Baharna, un port din acea 
insulă, iar unul dintre ele urma să se întoarcă acolo peste o 
lună. Ngranek este situat la o distanţă de numai două zile 
călare de acel port. Doar puţini dintre mateloţi zăriseră 
chipul de piatră al zeului, fiindcă acesta se află sculptat pe 
un versant greu accesibil al muntelui, ce se înclină 
deasupra unei văi sinistre, acoperite de lavă şi înconjurate 
de stânci ascuţite. Intr-o zi, când asupra oamenilor s-a 
abătut mânia zeilor, aceştia s-au folosit de exact această 
parte a muntelui pentru a-i preveni pe Ceilalţi Zei în 
legătură cu cele întâmplate. 

Carter smulse cu greutate această informaţie de la 
negustorii şi marinarii din tavernele portului Dylath-Leen, 
căci aceştia preferau mai degrabă să discute despre 
triremele întunecate. Una dintre aceste galere cu trei 
rânduri de vâsle trebuia să sosească în decurs de o 
săptămână, cu obişnuita sa încărcătură de rubine aduse de 
pe tărâmuri necunoscute, iar populaţia oraşului aştepta cu 
inima strânsă s-o vadă ancorată la chei. Negustorii ce 
coborau de pe această galeră aveau gura mult prea mare şi 
felul în care turbanul tras pe frunte se ridica în două colţuri 
era de un prost-gust de-a dreptul detestabil. In picioare, 
purtau cei mai mici şi mai ciudaţi papuci văzuţi vreodată în 
Cele Şase împărăţii, dar cea mai neplăcută era problema 
văslaşilor invizibili. Cele trei rânduri de rame erau 
manevrate cu prea multă iuţeală, dibăcie şi putere pentru 
ca totul să fie în regulă, şi nu este deloc firesc ca un vapor 
să rămână în port săptămâni în şir, fără să poţi arunca 
măcar o privire asupra echipajului în timp ce negustorii îşi 
văd de afacerile lor. Acest lucru nu putea fi pe placul nici al 
proprietarilor de cabarete din Dylath-Leen, nici al Dacanilor, 
nici al măcelarilor, căci nici cea mai neînsemnată cantitate 
de provizii nu fusese vreodată urcată la bord. Negustorii 


125 


acceptau să fie plătiţi numai în aur şi achiziţionau doar 
sclavi negri viguroşi, cumpăraţi la târgul din Parg, aflat 
dincolo de râu. Acestea erau singurele cumpărături făcute 
vreodată de negustorii cu figuri dezagreabile şi de vâăslaşii 
lor nevăzuţi. Nimic de la măcelar, nimic de la băcan, doar 
aur şi negri zdraveni, cumpăraţi la kilogram. Duhoarea 
adusă de pe aceste galere de vântul din sud, atunci când 
bătea spre docuri, era de nedescris. Obişnuiţii tavernelor 
din port n-o puteau suporta decât fumând într-una tutun 
foarte tare. Dylath-Leen n-ar fi tolerat niciodată aceste 
trireme sumbre, dacă ar fi putut procura şi din altă parte 
rubine asemănătoare, dar în toată ţara viselor de pe 
Pământ nu a fost descoperită vreo mină care să producă 
asemenea nestemate. 

Populaţia cosmopolită a cetăţii Dylath-Leen trăncănea în 
voie în legătură cu toate acestea, în timp ce Carter aştepta 
răbdător plecarea vasului din Baharna, ce avea să-l poarte 
până pe insula pe care se înalţă Ngranek, piscul sculptat şi 
golaş. În tot acest timp, nu pierdu ocazia de a trage cu 
urechea, prin locurile frecventate de călătorii pasionaţi, la 
toate poveştile despre Kadath, oraşul nemărginirii fără 
viaţă, ori la cele despre o cetate miraculoasă cu pereţi de 
marmură şi fântâni argintii, ce putea fi zărită de pe o 
anumită terasă înaltă, la asfinţit. Nu află totuşi nimic 
referitor la acest subiect, deşi avu la un moment dat 
impresia că un negustor bătrân, cu uitătura piezişă, îl privi 
într-un mod extrem de ciudat atunci când îi pomeni despre 
nemărginirea fără viaţă. Acest om era renumit pentru faptul 
că făcea negoţ cu oribilele oraşe de piatră împrăştiate pe 
podişul pustiu şi îngheţat Leng, ţinut unde nici o fiinţă 
întreagă la minte nu se încumetă să se aventureze şi unde 
noaptea se pot zări în depărtare focuri demonice. Umbla 
chiar vorba că ar fi fost în legătură cu acel misterios mare 
preot cu faţa acoperită de o mască galbenă, ce trăieşte într- 
o preistorică mânăstire de piatră. Era, deci, foarte posibil ca 
un asemenea individ să aibă vagi relaţii cu fiinţele 


126 


presupuse a trăi în nemărginirea fără viaţă, dar Carter se 
convinse rapid că era inutil să încerce să-l tragă de limbă. 

Trecând de zidul de bazalt pe care se înălța marele far, 
sumbra triremă pătrunse în port, stranie şi învăluită în 
tăcere, răspândind o duhoare ciudată, pe care vântul din 
sud o împrăştie în întreg oraşul. Tavernele din port fură 
cuprinse de agitaţie şi nu după multă vreme negustorii 
mohorâţi, îmbrăcaţi în veşminte largi, cu turbane cocoşate 
şi picioare minuscule, coborâră hoţeşte pe mal, în căutarea 
bazarelor şi a giuvaergiilor. Carter îi observă cu atenţie şi, 
pe măsură ce întârzie cu privirea asupra lor, îi plăcu din ce 
în ce mai puţin de ei. Îi văzu, în cele din urmă, aducând pe 
pasarelă negri viguroşi din Parg şi făcându-i să urce pe 
ciudata triremă, şi se întrebă în ce ţări (dacă aceste ţări 
există cu adevărat) urmau să slujească aceste creaturi 
demne de milă. 

In cea de-a treia seară de la sosirea galerei, unul dintre 
aceşti negustori cu care nu te simţi deloc în largul tău să 
vorbeşti, i se adresă, surâzându-i stingherit şi dându-i de 
înţeles că auzise prin taverne despre cercetările lui Carter. 
Părea dornic să-i împărtăşească taine mult prea ascunse 
pentru a le face cunoscute în public, aşa că, deşi sunetul 
vocii sale era oribil şi insuportabil, Carter îşi dădu seama că 
nu putea să treacă cu vederea peste ceea ce ştia un călător 
venind de atât de departe. Il rugă, atunci, să-i fie oaspete 
într-una din camerele ce se găseau la etajul hanului şi, 
pentru a-i dezlega limba, îi oferi ce-i mai rămăsese din vinul 
de la zoogi. Ciudatul negustor sorbi îndelung din acesta, dar 
continuă să surâdă netulburat, de parcă ar fi băut apă. 
Scoase apoi la iveală o sticlă de vin cu o formă ciudată, şi 
Carter constată că aceasta nu era altceva decât un rubin 
scobit pe dinăuntru şi şlefuit într-un mod atât de grotesc, 
încât nici nu poate fi descris în cuvinte. Îşi îmbie gazda cu 
vin şi, deşi nu luă decât o gură, Carter se simţi ca înghiţit de 
depărtări ameţitoare şi cuprins de febra unor jungle 
necunoscute. În tot acest timp, invitatul său nu conteni să 


127 


surâdă din ce în ce mai larg, şi ultimul lucru pe care şi-l mai 
aminti Carter în timp ce aluneca în gol, rămase acest odios 
chip întunecat, schimonosit de un râs demonic. Îşi aminti, 
de asemenea, de un fenomen de nemărturisit ce se 
produse atunci când turbanul portocaliu, zguduit de acest 
acces de ilaritate epileptică, îi alunecă de pe frunte, 
descoperind unul din cele două puncte pe care se sprijinea. 
Işi recăpătă cunoştinţa fiind asaltat de mirosuri oribile, în 
tenda de pe puntea unei ambarcaţiuni ce înainta cu o 
viteză neobişnuit de mare, lăsând mult în urmă miraculoasa 
coastă a Mării Sudului. Nu era legat, dar trei dintre 
posomorâţii negustori se ţineau, sarcastici, în apropierea 
lui, cu feţele schimonosite; imaginea excrescenţelor 
ascuţite pe care le acopereau turbanele lor straniu colorate, 
ca şi duhoarea ce pătrundea de pe sinistrul tambuchi îl 
aduseră din nou în pragul leşinului. Văzu lunecând pe lângă 
el împărăţiile şi cetăţile despre care îi vorbise odinioară 
adesea pe Pământ un tovarăş de vise (paznic de far în 
străvechiul Kingsport) şi recunoscu templele cu terase din 
Zak, focarul viselor uitate, săgețile infamei Talarion, cetatea 
demonică cu mii de miracole, peste care domneşte idolul 
Lathie, grădinile carnale din Zura, ţara plăcerilor efemere, 
ca şi ţinuturile gemene de cristal, ce se unesc pentru a 
forma o arcadă strălucitoare ce apără portul Sona-Nyl, 
pământul binecuvântat de imaginaţie. După ce depăşi 
aceste ţinuturi bogate, vasul rău mirositor, a cărui viteză 
părea sporită de mişcările nefireşti ale vâslaşilor ascunşi în 
pântecele său, începu să zboare într-un mod ciudat. Înainte 
de căderea serii, Carter îşi dădu seama că omul de la cârmă 
nu urma altă direcţie decât cea spre Stâlpii de Bazalt din 
vest, dincolo de care gura lumii zice că s-ar afla Catheria, 
dar înţelepţii visători ştiu bine ca sunt doar poarta unei 
monstruoase cataracte, în care se revarsă toate oceanele 
lumii viselor, pentru a fi apoi absorbite de abisurile nefiinţei 
şi a fi proiectate de-a lungul spaţiului vid spre alte lumi, 
spre alte stele, până în inima înspăimântătorului neant 


128 


exterior oricărui univers structurat, unde mormăie furios 
Azathoth, prinţul demonilor, în mijlocul haosului răsunând 
de bocăniturile şi şuieraturile Celorlalţi Zei prinşi în dans, 
fiinţe oarbe, mute, tenebroase şi fără simţire, al căror duh 
şi mesager este Nyarlathotep. 

Între timp, deşi cei trei negustori nu scoteau nici un 
cuvânt, Carter îşi dădu seama că fără îndoială aceştia erau 
în cârdăşie cu Ceilalţi Zei, care urmăreau să-l împiedice să- 
şi continue cercetările. În ţara viselor se ştie că Ceilalţi Zei 
au multe iscoade printre oameni şi că toate aceste iscoade, 
oameni sau mai puţin oameni, se supun bucuroase voinţei 
acestor lucruri oarbe şi lipsite de suflet, aşteptând ca în 
schimb să se bucure de protecţia oribilului lor mesager şi 
duh osândit, Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Carter trase 
concluzia că, după ce aflaseră despre temerarele sale 
cercetări, negustorii cu turbane au hotărât să îl răpească şi 
să îl predea lui Nyarlathotep, oricare ar fi fost darul fără 
nume ce li s-ar fi oferit în schimbul acestui serviciu. Carter 
nu reuşea să-şi imagineze cam pe unde se afla ţara acelor 
negustori, în ce colţ al universului nostru sau în ce 
înspăimântătoare spaţii exterioare, şi cu atât mai mult nu 
putea ghici în ce loc demonic de întâlnire vor da ochii cu 
Haosul Tărâtor, pentru a-l preda şi a-şi primi recompensa. 
înţelese, totuşi, că o fiinţă atât de asemănătoare oamenilor 
ca aceşti negustori n-ar fi îndrăznit să se apropie, 
străbătând vidul central şi fără formă, de Ultimul Tron al 
nopţii al demonului Azathoth. 

Odată cu lăsarea serii, negustorii începură să-şi lingă 
buzele nefiresc de mari, aruncând priviri înfometate. Unul 
dintre ei cobori şi aduse dintr-o cabină dosnică şi rău 
mirositoare o oală şi un coş cu vase. Se strânseră atunci 
împreună, trecându-şi unul altuia bucata de carne 
fumegândă, din care muşcară pe rând. Îi aruncară şi lui 
Carter o ciozvârtă, dar aspectul bucății de carne, forma şi 
dimensiunea acesteia îl scârbiră. Se albi şi mai tare la faţă 
şi, într-un moment când nu privea nimeni spre el, îşi aruncă 


129 


porţia în mare. Se gândi atunci din nou la vâslaşii ascunși în 
pântecele ambarcaţiunii şi la hrana lor suspectă, care îi 
încărca cu acea forţă nefirească, mult prea asemănătoare 
cu resortul unui mecanism. 

Se lăsase noaptea când galera trecu printre Stâlpii de 
Bazalt din vest şi vuietul Ultimei Cataracte se înteţi sinistru 
în faţa lor. Un val uriaş ţâşni deodată, acoperind lumina 
stelelor şi măturând puntea. Vasul se clătină, izbit de 
curenţii furioşi din abis. În acel moment, scoțând un şuierat 
ciudat, ambarcaţiunea îşi luă elan şi se prăbuşi în gol. Pradă 
unui acces de groază, ca într-un coşmar, Carter se simţi 
smuls de pe pământ, în timp ce marea navă tăcută se lansă 
în spaţiu, ca o cometă. Nu ştiuse niciodată până atunci ce 
lucruri întunecate şi informe se ascund, zboară, bâjbâie prin 
eter, schimonosindu-se şi aruncând priviri răutăcioase 
călătorilor ce trec, pipăind uneori cu labele lor lipicioase 
obiectele mişcătoare ce le trezesc curiozitatea. Acestea 
sunt nenumăratele larve ale Celorlalţi Zei. Ca şi aceştia, 
sunt oarbe, fără spirit, şi au un mod ciudat de a-şi potoli 
foamea şi setea. 

Această odioasă galeră nu se îndreptă, totuşi, spre acele 
depărtări de care se temuse Carter, ci îl văzu curând pe 
timonier apucând-o direct pe drumul spre Lună. Aceasta 
semăna cu un corn strălucitor care, dezvăluindu-şi craterele 
şi piscurile neprimitoare, se mărea pe măsură ce se 
apropiau de ea. Vasul naviga spre ţărmul Lunii, şi era clar 
că destinaţia sa era această regiune secretă şi misterioasă, 
opusă de o veşnicie Pământului; regiune pe care nici o 
fiinţă întru totul omenească nu a contemplat-o vreodată, în 
afară, poate, de visătorul Sniret-Ko. Pe măsură ce galera se 
apropia, aspectul Lunii văzută din preajmă se arăta 
deosebit de neliniştitor pentru Carter, căruia nu-i plăceau 
deloc forma şi volumul ruinelor surpate ici-colo. Templele 
moarte erau în aşa fel ascunse de munţi, încât nu putea să 
fi fost înălțate pentru slăvirea zeilor fireşti şi naturali şi o 
idee sumbră şi secretă, al cărei sens se refuza raţiunii, 


130 


părea a fi ascunsă în simetria Coloanelor sfărâmate. Carter 
nici nu îndrăzni să se gândească la forma şi proporțiile 
străvechilor adepţi ce le înălţaseră. 

Când galera depăşi ţărmul şi începu să plutească, 
hoinărind parcă la voia întâmplării, pe deasupra unor 
ţinuturi pe care nici un om nu le văzuse până atunci, 
pătrunzând tot mai adânc în inima acestui peisaj bizar, 
începură să apară semne de viaţă şi Carter zări, în mijlocul 
câmpurilor de ciuperci albicioase cu forme groteşti, 
numeroase case largi, joase şi rotunde. Constată că aceste 
case nu aveau terestre şi le asemui în gând cu igluurile 
eschimoşilor. Aruncă o privire asupra valurilor uleioase ale 
unei mări leneşe şi înţelese că urma să călătorească din 
nou pe apă, sau cel puţin pe un lichid oarecare. Galera izbi 
suprafaţa lichidă cu un zgomot ciudat şi modul nefiresc de 
elastic în care valurile o primiră la sânul lor îl lăsă perplex 
pe Carter. Alunecau acum cu viteză mare. La un moment 
dat, au depăşit o altă galeră de aceeaşi formă cu a lor şi i- 
au interpelat pe ocupanţii acesteia, dar în rest această 
mare misterioasă rămase pustie sub cerul sumbru şi 
presărat cu stele, în ciuda soarelui arzător ce strălucea în 
înalturi. 

La orizont se ivi pentru o clipă o coastă de pământ 
acoperită de coline sfârtecate, mâncate parcă de lepră, şi 
Carter văzu curând apărând turnurile cenuşii şi 
prevestitoare de rău ale unui oraş. Felul în care acestea se 
înclinau şi se curbau, modul riguros geometric în care ele 
erau dispuse şi faptul că nu aveau nici o fereastră, îl 
tulburară profund pe prizonier, care regretă amarnic clipa 
de rătăcire în care băuse o înghiţitură din vinul ciudat oferit 
de negustorul cu turban ascuţit. În timp ce coloana se 
apropia şi duhoarea respingătoare a oraşului devenea tot 
mai puternică, Carter începu să vadă tot mai multe păduri 
pe colinele sfârtecate şi constată că arborii unora dintre ele 
semănau cu acel copac al Lunii ce se înalţa solitar în 


131 


Pădurea Fermecată, din seva căruia îşi făceau zoogi; vinul 
lor obscur. 

Carter putea să distingă acum chiar şi câteva siluete ce 
se agitau în faţa lor pe debarcaderele infecte şi, cu cât le 
distingea mai bine, cu atât îi era mai scârbă şi se temea de 
ele căci, cu toate că nu le vedea prea desluşit, era limpede 
că acestea nu erau oameni, ci nişte creaturi mari, 
lunecoase, alb-cenuşii, ce puteau să se dilate şi să se 
contracte după voie şi a căror formă obişnuită, aflată însă 
într-o continuă schimbare, aducea cu cea a unei broaşte 
râioase fără ochi, înzestrate cu un soi de ciudată masă 
vibratilă mărginită de două perechi de tentacule scurte roz 
şi de o mutră bestială şi teşită. Aceste fiinţe forfoteau pe 
chei transportând, cu o putere apropiată de cea a unui om, 
care un balot, care un cufăr. Unii săreau, când şi când, în 
câte o galeră, din care ieşeau apoi, ducând în labele din 
faţă nişte vâsle imense; alţii, apăreau din când în când, 
conducând câte o turmă de sclavi cu pasul greoi. Aceşti 
sclavi arătau, într-adevăr, aproape ca nişte fiinţe omeneşti: 
aveau guri mari şi semănau cu acei negustori care 
călătoreau pentru afaceri până la Dylath-Leen. Dar, fiindcă 
nu aveau nici turbane, nici papuci, nici veştminte, aceste 
turme de sclavi nu semănau prea mult cu oamenii. Cei mai 
viguroşi dintre ei, pe care un fel de supraveghetor îi pipăia 
pentru a le evalua calităţile, erau descărcaţi din vapoare şi 
băgaţi în cuşti zăvorâte cu grijă, pe care muncitorii le urcau 
în cele din urmă în căruţe încăpătoare, aflate în 
antrepozitele joase. 

Uneia dintre căruţe îi fură instalate hamurile şi porni la 
drum, dar lucrul care o trăgea era atât de respingător, încât 
Carter, chiar după ce văzuse monstruozităţile ce populau 
acele locuri, se simţi copleşit de dezgust. Din când în când, 
câte o mică turmă de sclavi purtând aceleaşi haine ca şi 
sumbrii negustori şi având turbane la fel cu ale acestora, 
era condusă la bordul unei trireme, fiind urmată de un 
echipaj numeros de fiinţe vâscoase în formă de broască 


132 


râioasă: ofiţeri, mateloţi şi vâslaşi. Carter observă că acele 
creaturi aproape umane erau destinate muncilor celor mai 
umile şi care nu solicitau un efort fizic deosebit, cum ar fi 
cârmuirea vasului, gătitul, purtarea de negocieri cu 
pământenii sau locuitorii altor planete. Aceste creaturi 
probabil că erau extrem de potrivite pentru relaţiile cu 
Pământul, pentru că, atunci când erau îngrijit îmbrăcate şi 
încălţate şi aveau pe capete acele turbane, nu se 
deosebeau prin nimic de oameni. Mai mult, ele puteau să 
discute fără să se încurce în prăvăliile oamenilor. Totuşi, 
dacă se dovedea că sunt prea slabe sau bolnave, cea mai 
mare parte dintre ele erau debarcate, înghesuite în cuşti şi 
duse departe cu căruțele greoaie trase de acele făpturi 
misterioase. Din când în când, noi şi noi asemenea creaturi 
erau descărcate de pe vase şi puse în cuşti. Unele dintre 
ele aduceau mult cu fiinţele omeneşti, altele mai puţin, iar 
altele deloc. Carter îşi puse întrebarea dacă nu cumva şi o 
parte dintre sărmanii negri din Parg urmau să fie 
descărcaţi, puşi în cuşti şi transportaţi în interiorul ținutului 
cu acele căruţe greoaie. 

Când trirema trase la cheiul unsuros, construit din roci 
spongioase, o hoardă de făpturi în formă de broască 
râioasă, desprinsă parcă dintr-un coşmar, se strecură în 
tambuchi şi două dintre ele îl înhăţară pe Carter şi îl târâră 
pe mal. Mirosul şi aspectul oraşului depăşeau orice 
închipuire. Carter reuşi să reţină doar imagini disparate: 
străzi pavate cu ţiglă, ganguri întunecoase, un abis infinit 
de ziduri cenuşii, verticale şi fără ferestre. În cele din urmă, 
îl îmbrânciră printr-o intrare scundă şi îl făcură să urce o 
scară interminabilă, cufundată în beznă. Lumina şi 
întunericul păreau să nu aibă nici o importanţă pentru 
aceste corpuri de broaşte râioase. Locul degaja un miros 
insuportabil şi, după ce-l lăsară singur, lui Carter nu-i mai 
ajunseră puterile decât pentru a inspecta, mai mult 
târându-se, camera în care fusese adus, încercând să-şi dea 


133 


seama de forma şi dimensiunile acesteia. Odaia era 
circulară şi măsura cam 20 de picioare diametru. 

Începând din acea clipă, timpul încetă să mai existe 
pentru el. La intervale regulate, i se arunca mâncare în 
odaie, dar Carter nu se atinse de ea. Nu avea nici o idee în 
legătură cu soarta pe care i-o rezervaseră, dar presimţi că îl 
ţineau închis în aşteptarea sosirii lui  Nyarlathotep 
Nesfârşitul, duh înspăimântător şi teribilul mesager al 
Celorlalţi Zei. În cele din urmă, după o succesiune 
nedefinită de ore şi zile, marea poartă de piatră se deschise 
larg şi îl scoaseră pe una din străzile luminate în roşu ale 
înfricoşătorului oraş. Era o noapte fără lună şi oraşul era 
scăldat de lumina torţelor ţinute de sclavi răspândiţi peste 
tot. 

Un fel de procesiune se formase în oribila piaţă din faţa 
intrării: zece fiinţe în formă de broască râioasă şi douăzeci 
şi patru de purtători de torţe cu formă aproape umană, 
unsprezece de fiecare parte, unul în faţă şi unul în spate. Pe 
Carter îl plasară la mijlocul aliniamentului, cinci fiinţe cu 
corp de broască râioasă stând în faţa lui, alte cinci în spate, 
iar câte un purtător de torţă cu formă aproape umană deo 
parte şi de alta a lui. 

Câteva broaşte râioase scoaseră la iveală, cu gesturi 
dezgustătoare, flaute cu incrustaţii de fildeş, din care 
începură să scoată sunete respingătoare. Coloana se puse 
în mişcare în ritmul acestei muzici infernale, de-a lungul 
străzilor netede şi, după ce străbătu sumbrele câmpuri de 
ciuperci obscene, începu să urce una din colinele domoale 
ce se ridicau în afara oraşului. Carter nu avea nici o îndoială 
că Haosul Târâtor îl aştepta pe unul dintre aceste 
povârnişuri înfricoşătoare, ori pe unul din acele podişuri 
blestemate. Tot ce îşi dorea era ca neliniştea aşteptării să-i 
fie curmată cât mai curând. Lamentaţiile acelor flaute 
nelegiuite îl scoteau aproape din minţi, şi ar fi dat Universul 
întreg pentru un singur sunet omenesc, dar acele fiinţe nu 
aveau voce, iar sclavii tăceau. 


134 


Atunci, un sunet cunoscut răzbătu până la el prin 
întunericul împestriţat cu stele, strigăt ce venea dinspre 
colinele înalte şi piscurile abrupte din jur. Ecoul preluă şi 
amplifică acest strigăt în cor, purtându-l până la ceata de 
demoni ce-l ţinea prizonier. Era mieunatul pisicilor de la 
miezul nopţii, şi Carter îşi dădu seama că oamenii 
cumsecade pe care-i întâlnise prin cătune aveau dreptate 
atunci când povesteau în şoaptă că doar pisicile cunosc 
drumul spre văgăuna demonilor şi că cele mai bătrâne 
dintre ele ajung acolo sărind de pe acoperişurile cele mai 
înalte. De fapt, este de la sine înţeles că partea nevăzută a 
Lunii este ţinta lor, acolo vor ele să sară şi să ţopăie pe 
dealuri, conversând din când în când cu vechile umbre. 
Carter ascultă mieunatul lor amical şi familiar şi gândul îl 
duse departe de această coloană de fiinţe fetide, în mijlocul 
căreia se afla, spre căldura căminului, spre acoperişul 
înclinat şi ferestruicile luminate ale casei sale. 

Carter cunoştea în prezent aproape perfect limbajul 
pisicilor, aşa că nu-i fu greu să dea răspunsul cuvenit, chiar 
şi în acest înfricoşător loc al nimănui. Nu avu însă nevoie să 
strige, pentru că tocmai când deschise gura, pregătindu-se 
să o facă, îşi dădu seama că deja corul era foarte aproape 
de el. Văzu umbre sprintene ce se profilau în lumina stelelor 
şi mici siluete ce săreau, în rânduri strânse, de pe o colină 
pe alta. Semnalul de atac fusese dat, şi înainte ca mârşava 
procesiune să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, un nor de 
blănuri moi şi o falangă de gheare ucigaşe se abătu asupra 
lor ca o maree, ca o furtună. Sunetul de flaute se întrerupse 
şi noaptea se umplu de urlete. Formele aproape umane 
scoteau strigăte de agonie, pisicile scuipau şi mârâiau, doar 
fiinţele cu corp de broască râioasă mureau fără să scoată 
nici un sunet, în timp ce un puroi verzui şi puturos ţâşnea 
din trupurile lor, împroşcând ciupercile obscene şi lăţindu- 
se în bălți oribile pe solul poros. 

Cât timp torţele mai luminară, Carter asistă la acest 
spectacol halucinant. Nu mai văzuse niciodată până atunci 


135 


atâtea pisici strânse laolaltă. Erau de toate culorile: gri, 
albe, roşcate, tigrate, erau maidaneze sau de toate rasele: 
persane, tibetane, angora şi egiptene, iar furia atacului 
părea să le învăluie cu acea aură de sacralitate profundă şi 
inviolabilă ce le conferea odinioară, în templul lui Bubastis, 
un caracter divin. Săreau câte şapte deodată la gâtul uneia 
dintre acele creaturi aproape umane sau se înfigeau în râtul 
rozaliu, turtit, al uneia din acele forme de broască râioasă şi 
le târau cu sălbăticie până la câmpia plină de ciuperci unde, 
încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, le sfâşiau cu 
ghearele şi cu dinţii. Carter smulse o torţă din mâna unui 
sclav doborât, dar valurile credincioşilor săi apărători îl 
culcară curând la pământ. Stătu atunci nemişcat, întins cu 
faţa în jos în întunericul deplin, ascultând vuietul bătăliei, 
cântecele învingătorilor şi lipăitul înăbuşit al lăbuţelor 
prietenilor săi care, pe deasupra lui, se aruncau în 
învălmăşeală. 

Spaima şi oboseala îl făcură curând să închidă ochii, pe 
care îi redeschise mult mai târziu, pentru a fi martorul unei 
scene ciudate. 

Uriaşul disc strălucitor al Pământului - de treisprezece ori 
mai mare decât al Lunii, aşa cum o vedem noi - se ridicase, 
scăldând într-o lumină supranaturală peisajul lunar. O mare 
nesfârşită de pisici se aliniase într-o ordine desăvârşită pe 
întreaga suprafaţă a podişului sălbatic, ca şi pe crestele 
sfârtecate. Erau dispuse în rânduri concentrice, iar două- 
trei căpetenii ieşiră din rânduri şi veniră să-l lingă pe obraz 
şi să-i toarcă la ureche, încercând parcă să-i aline 
suferinţele. Din cadavrele broaştelor râioase şi ale sclavilor 
nu mai rămăsese aproape nimic. lar lui Carter i se păru că 
zăreşte un ciolan, ceva mai departe, în spaţiul gol care îl 
despărţea de războinici. 

Carter conversa acum în dulcea limbă a pisicilor cu 
căpeteniile acestora şi află curând că vechea prietenie care 
îl lega de rasa lor le era bine cunoscută şi că reprezenta un 
subiect frecvent de discuţie în cadrul consiliilor pisiceşti. 


136 


Departe de a scăpa neobservată, trecerea sa prin Ulthar 
fusese amplu comentată şi pisicile bătrâne îşi amintiră cum 
se aplecase el să le mângâie atunci când îi urmăreau 
îndeaproape pe zoogii furioşi ce aruncau priviri pofticioase 
unei pisicute negre. Îi amintiră, de asemenea, cum îl 
găzduise pe pisoiaşul venit să-l vadă la han, oferindu-i 
întreaga ospitalitate, şi cum îl ospătase dimineaţa cu o 
farfurie de smântână groasă. Bunicul acelui pisoiaş nu era 
altul decât căpetenia acestei armate. El zărise din vârful 
unei coline demonica procesiune, şi îl recunoscuse pe 
prizonier, prieten juruit al neamului său atât în ţara viselor, 
cat şi pe Pământ. 

Un miorlăit ascuţit răzbătu deodată de pe un pisc 
îndepărtat şi bătrâna căpetenie se întrerupse brusc. Era 
semnalul unuia din cercetaşi, postat pe vârful cel mai înalt 
al muntelui, pentru a supraveghea îndeaproape pe cel mai 
primejdios şi mai temut duşman al pisicilor de pe Pământ: 
enormele şi straniile pisici de pe Saturn, care, din anumite 
motive, nu au uitat farmecul părţii întunecate a Lunii 
noastre. Aceste feline au făcut un pact cu fiinţele demonice 
în formă de broască râioasă şi manifestă o ostilitate 
declarată faţă de pisicile pământene; de aceea, date fiind 
circumstanţele, întâlnirea cu acestea putea avea consecinţe 
extrem de grave. 

După o scurtă consfătuire a generalilor, pisicile se puseră 
în mişcare şi îl înconjurară pe Carter în rânduri strânse, 
pentru a-l proteja. Se pregăteau de marele salt prin spaţiu 
ce urma să le readucă pe înaltele acoperişuri din ţara 
viselor de pe Pământ. Bătrânul mareşal îl sfătui pe Carter 
să se lase purtat de rândurile strânse de săritori îmblăniţi, îl 
învăţă cum să sară în acelaşi timp cu aceştia şi cum să 
coboare lin atunci când vor ateriza. Se oferiră, de 
asemenea, să-l depună oriunde îi doreşte inima. Carter optă 
pentru Dylath-Leen, locul de unde pornise sumbra triremă, 
întrucât intenţiona ca, plecând din acest port, să navigheze 
spre Oriab şi, de acolo, să ajungă pe creasta sculptată 


137 


Ngranek. Intenţiona, de asemenea, să avertizeze populaţia 
oraşului în legătură cu originea sumbrelor trireme şi să-i 
sfătuiască pe locuitori să nu mai întreţină nici un fel de 
relaţii cu acestea în cazul în care vor putea găsi, cu tact şi 
diplomaţie, modalitatea paşnică de a produce această 
ruptură. La un semnal, toate pisicile se prinseră grațios una 
de alta, purtându-şi prietenul prins strâns în mijlocul lor, în 
deplină siguranţă, în timp ce Nyarlathotep, Haosul Târâtor, 
îl aştepta într-o grotă obscură de pe versantul demonic al 
munţilor Lunii. 

În continuare, saltul pisicilor prin spaţiu se desfăşură 
foarte rapid şi, de această dată, Carter nu mai avu prilejul 
să vadă din nou imensele creaturi informe ce se ascund, 
umblă în voie şi se scufundă în abis, fiindcă era acoperit de 
prietenii săi. Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă cu el, 
se trezi din nou în hanul din Dylath-Leen, în camera care-i 
era familiară, în timp ce pisicile tandre şi discrete ieşeau pe 
fereastră. Ultima plecă bătrâna căpetenie din Ulthar şi, în 
vreme ce Carter îi strângea laba la despărţire, îi spuse că 
bucata de drum ce-o mai despărţea de casă urma să o 
parcurgă pe spinarea unui corb. În zori, Carter află că 
trecuse o săptămână de la capturarea şi plecarea sa. 
Trebuia deci să mai aştepte preţ de două săptămâni vasul 
cu destinaţia Oriab. Carter folosi acest interval pentru a 
perora împotriva sumbrelor trireme şi a scopurilor lor 
josnice. Cea mai mare parte a locuitorilor oraşului i-au dat 
crezare, dar giuvaergiii puneau mult prea mult la inimă 
rubinele dolofane, pentru ca măcar unul dintre ei să 
promită serios că va întrerupe legăturile cu negustorii cu 
guri larg despicate. Nici unul dintre ei nu vru însă să admită 
că, dacă o nenorocire se va abate vreodată asupra oraşului, 
aceasta s-ar produce exclusiv din vina lor. 

După vreo săptămână, nava aşteptată ancoră în 
apropierea digului posomorât şi Carter constată cu uşurare 
că era vorba de o corabie cu echipajul alcătuit din oameni 
obişnuiţi. Flancurile corăbiei erau pictate, velele de culoare 


138 


galbenă, iar căruntul căpitan era înveşmântat într-o robă de 
mătase. Era încărcat cu struguri parfumaţi, aduşi din 
interiorul Oriabului, delicate vase de lut ars frământate de 
olarii din Baharna şi stranii figurine sculptate din lava de pe 
Ngranek. Toate acestea au fost schimbate pe lână din 
Ulthar, pe ţesăturile cu reflexe irizate din Hatheg şi pe acel 
fildeş prelucrat pe celălalt mal al râului de către negrii din 
Parg. Carter aranjă cu căpitanul călătoria sa la Baharna şi 
află că traversarea urma să dureze o săptămână. Mai avea 
de aşteptat de asemenea încă o săptămână până ce aveau 
să plece, aşa că îşi petrecu ceasuri în şir discutând despre 
Ngranek cu acest căpitan, de la care avea să afle că puţini 
sunt cei care au văzut chipul de piatră care îl interesa atât 
de mult. Este adevărat că cea mai mare parte a călătorilor 
se mulţumesc să asculte legendele istorisite de bătrânii 
care culeg lavă sau sculptează figurine din acest material, 
iar la întoarcerea la căminele lor se laudă că au contemplat 
chipul de piatră. Căpitanul avea însă serioase rezerve în 
legătură cu posibilitatea ca un muritor de rând să fi izbutit 
vreodată să-l contemple şi să se fi întors viu de acolo, 
întrucât acest chip este sculptat pe un versant practic 
inaccesibil, vertical şi sinistru şi, mai mult, se şopteşte că 
aproape de Ngranek s-ar căsca grota în care îşi au bârlogul 
Nevolnicele Lighioane alte Nopţii. Căpitanul nu voia să 
insiste asupra descrierii exacte şi minuţioase a acestor 
lighioane nevolnice, fiindcă este cunoscut faptul că aceste 
jivine bântuie visele celor ce se gândesc prea mult la ele. 
Carter îl iscodi atunci în legătură cu Kadath oraşul 
necunoscut ce se înalţă în nemărginirea fără viaţă şi cu 
miraculoasa cetate a soarelui la asfinţit, dar bravul căpitan 
nici nu avea habar de toate acestea. 

Carter  parăsi Dylath-Leen într-o dimineaţă foarte 
devreme, la ora refluxului şi admiră primele raze ale 
soarelui ce se înălţau deasupra turnurilor subţiri şi 
colţuroase ale acestui trist oraş de bazalt. Navigară două 
zile spre est, printre malurile verzi acoperite de coline 


139 


domoale de care stau agăţate numeroase mici porturi de 
pescari, agreabile, cu acoperişuri şi coşuri din olane roşii, cu 
vechi debarcadere de vis, cu plaje pe care năvoadele stau 
întinse la uscat. A treia zi, o luară spre sud, curenţi mult 
mai puternici îi purtară spre larg şi, curând, uscatul nu se 
mai zări. În cea de-a cincea zi, marinarii au fost cuprinşi de 
nervozitate, iar căpitanul se scuză explicându-i că urmau să 
plutească pe deasupra zidurilor mâncate de alge şi 
coloanelor sfărâmate ale unei cetăţi scufundate, prea veche 
pentru ca cineva să-şi mai aducă aminte de ea. Când apa 
era limpede, în aceste adâncuri spectrale se puteau vedea 
mişcând o mulţime de umbre, pe care oamenii drept- 
credincioşi nu le aveau deloc la inimă. Recunoscu, între 
altele, că numeroase corăbii au dispărut în această regiune 
a marii, corăbii spre care fuseseră lansate o mulţime de 
apeluri atunci când fuseseră simţite în apropiere, dar care 
nu mai reveniseră niciodată. 

Noaptea următoare, apa fu foarte limpede, şi se putu 
vedea până la mare adâncime. Vântul era atât de slab, 
încât corabia aproape stătea pe loc, iar oceanul era 
deosebit de liniştit. Aplecându-se peste bastingaj, Carter 
zări un templu destul de mare arcuindu-şi bolta la o 
adâncime de mai multe braţe, şi în faţa lui o alee mărginită 
de sfincşi ce ducea spre ceea ce fusese odată o grădină 
publică. Delfinii jucăuşi intrau şi ieşeau dintre ruine; 
marsuinii apăreau stângaci ici-colo, urcând uneori până la 
suprafaţă şi sărind deasupra apei. Corabia se abătuse puţin 
din drum, aşa că acum se putea vedea că străfundul 
oceanului era acoperit de dealuri pe care se mai putea 
distinge cu claritate înşiruirea de străzi vechi, în pantă, şi 
pereţii surpaţi ai miriadelor de căsuțe. 

Suburbiile apărură rând pe rând, după care se zări o 
clădire mare, izolată pe o colină. Forma sa era mai puţin 
complicată decât a celorlalte şi, de asemenea, părea să se 
fi conservat într-o stare mai bună. Această clădire 
întunecată şi joasă se găsea în mijlocul unei pieţe. Era 


140 


înconjurată de o curte pavată, având în fiecare dintre cele 
patru colţuri ale sale câte un turn, şi stranii ferestruici 
rotunde se iţeau cam peste tot. Părea construită din bazalt, 
deşi zidurile nu se prea vedeau, fiind acoperite aproape în 
întregime de alge. Aşa cum arăta, singuratic şi impunător 
pe acel dâmb îndepărtat, acest monument părea să fi fost 
un templu sau o mânăstire. Câţiva peşti fosforescenţi 
făceau să strălucească micile ferestre rotunde, de parcă 
acestea ar fi fost luminate din interior, aşa că Randolph nu-i 
condamnă prea tare pe mateloţi pentru teama lor 
superstiţioasă. Lumina cretoasă a Lunii dezgropă din 
adâncuri un straniu monolit înălţat în curtea centrală, şi 
Carter observă că de acesta era legat ceva. Graţie unui 
binoclu procurat din cabina căpitanului, reuşi să 
desluşească acel lucru legat de monolit - un marinar 
îmbrăcat încă într-o robă de mătase din Oriab, crucificat cu 
capul în jos şi cu ochii scoşi -, aşa că se simţi uşurat atunci 
când briza care începuse să bată împinse corabia înainte, 
spre locuri mai sigure. 

In ziua următoare, salutară un vas cu pânze violete, ce 
făcea cursa spre Zar, în ţara viselor uitate, încărcat cu bulbi 
de crin de culori stranii. In seara celei de-a unsprezecea 
zile, ajunseră în dreptul insulei Oriab. Ngranek se înălța în 
depărtare, sfârtecat şi acoperit de zăpadă. Oriab este o 
insulă foarte mare, iar portul său, Baharna, o cetate 
puternică. Cheiurile sunt de porfir, iar în spatele lor se ridică 
oraşul, aşezat pe mari terase de piatră. Străzile sunt 
străbătute pe deasupra de numeroase poduri ce leagă între 
ele casele înalte cu arcade ieşite mult în afară. Un vast 
canal subteran se varsă într-un tunel cu porţi de piatră, ce 
trece pe sub oraş, pentru a ajunge la lacul interior Yath. Pe 
malurile acestui lac îndepărtat, se înalţă ruinele primei 
cetăţi, al cărei nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. Când, 
seara, corabia intră în sfârşit în port, cele două faruri 
gemene din Thon şi Thal străluciră în semn de bun venit, în 
timp ce înapoia milioanelor de ferestre de pe terasele din 


141 


Baharna se aprindeau în linişte lumini blânde, iar deasupra 
capetelor lor stelele începură să lucească, una câte una, în 
întuneric. Oraşul cu străzi în pantă semănă atunci cu o 
strălucitoare constelație suspendată undeva, între cerul plin 
de stele şi imaginea lor tremurătoare reflectată în oglinda 
mării liniştite. 

Când nava lor ajunse la chei, căpitanul îl invită pe Carter 
să locuiască în căsuţa sa de pe malul lacului Yath, situată în 
locul unde ultimele locuinţe din suburbia oraşului se înalţă 
pe o pantă blândă ce coboară spre lac. Soţia căpitanului şi 
slugile sale puseră înaintea călătorilor, spre marea lor 
desfătare, feluri de mâncare ciudate şi delicioase. De-a 
lungul zilelor următoare, Carter se interesă de toate 
zvonurile şi legendele legate de Ngranek, culegând 
informaţii din toate tavernele şi din toate locurile publice 
unde pot fi întâlniți culegătorii de lavă şi sculptorii de 
figurine. Nu dădu în nici un chip de vreunul care să fi urcat 
panta înaltă sau care să fi văzut chipul de piatră. 

Ngranek este un munte dificil de escaladat, întrucât 
singura cale de acces spre el trece printr-o vale blestemată, 
şi în plus nici nu poţi fi prea sigur că Nevolnicele Lighioane 
ale Nopţii, despre care se spune că bântuie acele locuri, 
sunt doar o simplă născocire. 

Când căpitanul se întoarse la Dylath-Leen, Carter se 
mută într-o străveche tavernă, situată pe o alee în trepte 
din oraşul vechi, ce este în întregime construit din cărămizi 
şi de aceea seamănă cu vechile ruine de pe celălalt mal al 
râului Yath. Aici plănui ascensiunea piscului Ngranek şi 
puse cap la cap toate informaţiile obţinute de la culegătorii 
de lavă în legătură cu drumurile ce duceau spre culme. 
Proprietarul tavernei era foarte bătrân şi auzise povestindu- 
se atâtea legende, încât ajutorul său se dovedi de 
nepreţuit. El îl conduse chiar pe Carter într-una din 
camerele de la etaj şi îi arătă un desen grosolan, pe care un 
călător îl mâăzgălise pe peretele de argilă într-o zi, în acea 
epocă îndepărtată când oamenii erau mai îndrăzneţi şi mai 


142 


dispuşi să urce panta spre Ngranek. Bătrânul cârciumar 
aflase de la străbunicul său care, la rândul său, ştia de la 
propriul său străbunic, că acel călător care a gravat desenul 
pe perete escaladase vârful Ngranek şi contemplase chipul 
sculptat, pe care l-a desenat apoi pe perete, tocmai pentru 
ca şi alţii, la rândul lor, să-l poată vedea. Carter avea însă 
îndoieli serioase în acest sens, căci trăsăturile cam din 
topor fuseseră schiţate în grabă, într-o manieră grosolană şi 
mai ales erau împodobite cu o serie de amănunte de cel 
mai prost gust: coarne, aripi, gheare şi cozi răsucite. 

După ce stoarse de informaţii toate tavernele şi locurile 
publice din Baharna, Carter închirie o zebră şi, într-o bună 
dimineaţă, o porni la drum de-a lungul râului Yath, pentru a 
ajunge în acel ţinut din inima Oriabului în care se înalţa 
masa stâncoasă a piscului Ngranek. La dreapta sa se 
întindeau coline durdulii, livezi încărcate de rod şi mici 
ferme strălucind de curăţenie, toate amintindu-i de câmpia 
mănoasă ce se întinde de-a lungul râului Skai. Odată cu 
lăsarea serii, ajunse deja în vecinătatea acelor ruine 
străvechi ce se află în cel mai îndepărtat punct locuit de pe 
malul râului Yath. Deşi bătrânii culegători de lavă îl 
avertizaseră să nu înnopteze în acele locuri, îşi priponi 
zebra de un stâlp ciudat, la adăpostul unui zid şubred şi îşi 
întinse pătura într-un ungher ferit, sub sculpturile pe care 
nimeni nu a reuşit să le descifreze vreodată. Se făcu covrig, 
acoperindu-se cu o a doua cuvertură, căci nopţile sunt reci 
în Oriab şi când, după ce se trezi o dată, avu impresia că 
simte aripile unei insecte atingându-i obrazul, îşi trase 
pătura peste cap şi adormi în pace, până ce fu trezit de 
cântecul păsărilor Magah, ascunse într-o tufă aflată ceva 
mai departe. Soarele tocmai se înălța deasupra coastei de 
deal pe care se găseau fundaţii primitive, ziduri de 
cărămidă veche, stâlpi brăzdaţi de crăpături şi postamente 
antice, ce se întindeau până departe, dincolo de malurile 
pustiite ale râului Yath. Carter îşi căută zebra pe care o 
priponise în ajun şi fu cuprins de o mare uimire când o găsi 


143 


prăbuşită lângă stâlpul de care o legase, uimire ce se 
preschimbă în durere atunci când observă că blândul 
animal zăcea mort, tot sângele lui fiind supt printr-o ciudată 
rană făcută în dreptul gâtului. Lucrurile lui Carter erau 
risipite în dezordine, mai multe fleacuri strălucitoare 
dispăruseră şi urmele unor picioare palmate, pe care nu 
reuşi să le identifice cu nici un chip, rămăseseră întipărite în 
praful ce acoperea solul din jur. Relatările şi recomandările 
culegătorilor de lavă îi reveniră în minte, odată cu amintirea 
straniei atingeri mângâietoare pe care o simţise pe obraz în 
cursul nopţii. Işi încărcă bagajul pe umeri şi o porni la drum, 
nu fără a încerca un fior atunci când, trecând printre ruine, 
ajunse în dreptul unei deschizături de la baza zidului unui 
vechi templu, prin care zări un şir de trepte ce coborau 
undeva, dedesubt. 

Drumul urca acum pe coama unui deal, străbătând un 
ţinut mai sălbatic şi parţial împădurit. Zărea doar colibele 
cărbunarilor şi terenurile culegătorilor de răşină. Aerul era 
încărcat de miresme ce te ungeau la suflet şi păsările 
Magah cântau vesel, iar penajul lor în şapte culori strălucea 
în bătaia soarelui. Spre seară, ajunse în locul pe unde se 
întorceau culegătorii de lavă, cu sacii plini. Se instală în 
apropierea lor, ascultându-le cântecele şi le surprinse 
şoaptele în legătură cu dispariţia unuia dintre tovarăşii lor. 
Acesta urcase foarte sus pe un munte, pentru a ajunge la o 
bucată foarte mare şi foarte frumoasă de lavă, iar la 
căderea serii nu se mai întorsese în mijlocul camarazilor lor. 
Când porniseră, a doua zi, în căutarea lui, tot ce mai 
găsiseră din el fu doar turbanul, deşi nu exista nici un 
indiciu că s-ar fi prăbuşit de pe stânci. Nu şi-au împins mai 
departe cercetările, căci cei mai bătrâni dintre ei hotărâseră 
că acestea ar fi fost zadarnice. Nimeni nu reuşeşte să mai 
găsească ceva în urma nevolnicelor lighioane ale nopţii, 
deşi existenţa lor este incertă şi pare a ţine mai mult de 
domeniul închipuirii. Carter îi întrebă dacă nevolnicele 
lighioane ale nopţii sug sângele, dacă sunt atrase de 


144 


obiecte strălucitoare şi dacă lasă urme de palmipede, dar 
bieţii oameni scuturară cu înverşunare din cap şi părură a fi 
înspăimântați de aceste întrebări. Când văzu că au amuţit 
cu totul, Carter renunţă să-i mai iscodească şi se retrase în 
culcuşul său, pentru a se ghemui sub pătură. 

Ziua următoare, Carter se trezi în acelaşi timp cu 
culegătorii de lavă şi îşi luă rămas bun de la ei, pentru că 
aceştia intenționau să călărească spre vest, în timp ce el, 
urcat în spatele unei zebre pe care i-o vânduseră, avea să o 
ia spre est. Decanul lor de vârstă îi dădu binecuvântarea şi 
îl avertiză să nu urce prea sus pe Ngranek. Carter îi 
mulţumi din adâncul sufletului pentru recomandări, fără ca 
acestea să-l clintească din hotărârea sa. Dimpotrivă, simţea 
că trebuia să-i găsească cu orice preţ pe zeii necunoscutei 
Kadath, pentru a afla de la aceştia mijlocul de a ajunge la 
miraculoasa cetate sculptată scăldată în lumina asfinţitului. 
După un lung urcuş de-a lungul colinei, ajunse către miezul 
zilei în două vechi aşezări cu case de cărămidă, părăsite de 
muntenii care, odinioară, au trăit în imediata vecinătate a 
piscului Ngranek şi a sculpturilor tăiate în lava sa moale. 
Aceştia  locuiseră aici până în vremea străbunicului 
bătrânului cârciumar, până când au simţit că prezenţa lor 
acolo nu era pe placul anumitor forţe obscure. Înălţaseră 
case până în vârful muntelui, dar cu cât erau mai multe 
case, cu atât mai mulţi oameni dispăreau, în mod misterios, 
până în zori. Hotărâră, în cele din urmă, să emigreze din 
acele locuri care păreau a fi bântuite noaptea de duhuri 
necurate, aşa că au coborât cu toţii până pe malul mării, 
pentru a se stabili într-un cartier din Baharna. Aici îşi 
deprinseră urmaşii cu meşteşugul străvechi al modelării 
lavei, pe care aceştia îl practică şi în prezent. Din gura 
urmaşilor acestor exilați din munţi auzise Carter cele mai 
multe povestiri despre Ngranek, în cursul investigaţiilor sale 
prin străvechile taverne din Baharna. 

In timp ce Carter se lăsa furat de toate aceste gânduri, 
panta abruptă şi sfârtecată a Ngranekului se estompa tot 


145 


mai mult, înghițită progresiv de înalturi, pe măsură ce se 
apropia de vârf. Trecu mai întâi printre nişte copaci rari, se 
strecură apoi printre tufe firave, pentru ca până la urmă să- 
i rămână de străbătut doar o înspăimântătoare întindere de 
piatră goală, un pustiu străjuit de stânci acoperite de 
gheaţă şi de zăpezi veşnice, ale căror forme spectrale se 
înălţau până la nori. Carter putea acum să distingă 
crevasele şi asperităţile pietrelor întunecate, spectacol 
puţin încurajator pentru cel care îşi lua inima în dinţi spre a 
se încumeta să înceapă escaladarea piscului. In unele 
locuri, şuvoaie de lavă solidificată şi de piatră vulcanică 
acopereau panta şi colţurile de stâncă ieşite în afară. Cu 
douăzeci şi patru de eternităţi în urmă, chiar mai înainte ca 
Zeii să fi dansat pe piscul său ascuţit, acest munte scuipa 
foc şi răsuna de bubuitul tunetelor subterane. Acum se 
înălța tăcut şi sinistru, ascunzând pe unul dintre versanţii 
săi statuia gigantică şi secretă evocată în legende. Pe 
undeva pe aproape, se căscau caverne sinistre, ce puteau fi 
goale şi nelocuite, dar care puteau la fel de bine să 
adăpostească în bezna lor de nepătruns lucruri oribile, ale 
căror forme nu puteau fi nici măcar bănuite. 

Stejari piperniciţi, arbori calcinaţi, sfărâmături de rocă, 
bucăţi de lavă şi de piatră vulcanică acopereau solul, până 
la poalele vârfului Ngranek. Ici-colo, se zăreau urmele mai 
proaspete ale focurilor aprinse de culegătorii de lavă. Se 
vedeau şi câteva altare grosolane, ce fuseseră probabil 
înălțate tot de către aceştia, fie pentru a implora bună 
voinţa Marilor Strămoşi, fie pentru a alunga duhurile a căror 
prezenţă o  presimţiseră parcă în vis, atunci când 
străbătuseră trecătorile, cavernele şi labirinturile înaltului 
Ngranek. Seara, Carter ajunse în locul unde se înălța cel din 
urmă morman de cenuşă şi se opri în dreptul acestuia 
pentru a înnopta, priponindu-şi zebra de un copăcel şi 
înfăşurându-se cu grijă în pătură înainte de a adormi. Un 
voonith huhură toată noaptea într-un smârc nevăzut, dar 
Carter nu se mai temea de acest înfricoşător amfibian, de 


146 


când aflase că nici unul dintre ei nu îndrăznea să se apropie 
de meterezele Ngranekului. 

Carter îşi începu lungul urcuş odată cu răsăritul soarelui, 
însoţit de zebra sa, atât timp cât animalul reuşi să-l urmeze 
cu folos. Atunci când versantul deveni prea abrupt, îl legă 
de un arbore calcinat şi continuă să se caţere singur, mai 
întâi prin pădurea unde ruinele vechilor aşezări se surpau în 
luminişuri, năpădite de vegetaţie, apoi călcând pe iarba 
tare, presărată ici-colo cu tufe plăpânde. 

Când panta deveni extrem de înclinată, iar peisajul de-a 
dreptul ameţitor, regretă că ieşise de la adăpostul 
copacilor. Ulterior, de fiecare dată când se întorcea să 
privească în urmă, distingea întreaga panoramă a şesului 
ce se întindea la picioarele lui: colibele părăsite ale 
sculptorilor de figurine, pâlcurile de arbori răşinoşi, 
bivuacurile culegătorilor de răşină, pădurile unde îşi au 
cuibul şi îşi înalţă cântul păsările prismatice Magah şi, 
undeva departe, zări chiar malurile înceţoşate ale râului 
Yath şi vârfurile acelor vechi ruine interzise, al căror nume 
nu şi-l mai aminteşte nimeni. În curând, socoti că era mai 
sănătos să nu mai privească în jos, şi continuă să se caţere 
până ce tufele deveniră foarte rare şi, în afara smocurilor 
de iarbă, nu mai avu de ce să se agate. 

Porţiunile de sol deveniră foarte rare, fiind acoperite de 
plăci de stâncă goală sau de crevase în care apărea, din 
când în când, câte un cuib de vulturi. În cele din urmă, nu 
mai rămase nimic altceva decât peretele de stâncă, neted 
ca-n palmă, astfel încât chiar dacă deocamdată nu exista 
pericolul de a fi măturat de vânt, era extrem de dificil să 
urce mai departe. Ridicăturile de teren, asperităţile şi 
colţurile de stâncă îi fură de mare ajutor, şi se simţi 
încurajat atunci când dădu de urmele lăsate de un 
culegător de lavă, care-i dădea de ştire în felul acesta că şi 
alte creaturi umane trecuseră pe acolo înaintea lui. Mai sus, 
prezenţa omului se manifesta prin existenţa unor locuri de 
prins cu mâinile şi de sprijinit picioarele, cioplite în stâncă 


147 


exact la distanţa potrivită, ca şi a unor săpături, arătând 
locurile unde fuseseră găsite bucăţi frumoase de lavă. O 
cornişă îngustă fusese creată artificial, cu scopul de a 
permite accesul la un filon extrem de bogat, situat în 
dreapta, destul de departe de traseul principal. Carter se 
aventură o dată sau de două ori să arunce o privire 
împrejur, şi rămase stupefiat de imensitatea peisajului ce 
se întindea sub el. Putea să vadă întreaga insulă, până pe 
costa unde se găseau terasele de piatră ale oraşului 
Baharna, ca şi fumurile caselor învăluite de vrajă datorită 
distanţei. Dincolo de port, se întindea Marea Sudului, 
nemărginită şi doldora de taine. 

Până atunci, înaintase mai mult în zigzag, astfel încât 
versantul sculptat al muntelui rămăsese ascuns privirilor 
sale. Carter zări atunci o ieşitură care, urcând spre stânga, 
părea să ducă în direcţia pe care voia să o urmeze. O luă pe 
acolo, sperând că ieşitura se prelungeşte. Cam după zece 
minute, constată că, într-adevăr, nu era vorba despre o 
fundătură, ci de un drum ce ducea spre o boltă care, dacă 
nu era spartă sau nu se întrerupea brusc, ar fi trebuit să-l 
ducă, la capătul unei ascensiuni de câteva ceasuri, până pe 
acel versant necunoscut dinspre sud, ce străjuieşte stâncile 
devastate şi blestemata vale de lavă. Sub el se întindea 
acum un cu totul alt ţinut, mai pustiu şi mai sălbatic decât 
locurile pe care le străbătuse anterior. Versantul era, de 
asemenea, puţin diferit, fiind străpuns de caverne şi găuri 
ciudate, aşa cum nu mai întâlnise pe drumul pe care ÎI 
urmase până atunci. Unele se căscau deasupra, altele 
dedesubt dar toate dădeau spre piscuri imposibil de 
escaladat. Aerul era acum foarte rece, dar ascensiunea era 
atât de dificilă, încât nu-i mai păsa de asta. Îl sâcâia doar 
faptul că aerul devenea din ce în ce mai sărac în oxigen, şi 
se gândi că poate tocmai această lipsă de oxigen îi făcuse 
pe ceilalţi călători să-şi piardă capul şi stătea la originea 
zvonurilor şi povestirilor ciudate legate de slutele lighioane 
ale nopţii, povestiri care le-au servit pentru a explica 


148 


dispariţia căţărătorilor înghiţiţi, fără îndoială, de abisurile de 
sub trecătorile primejdioase. Aceste poveşti nu-l 
impresionaseră prea mult, dar totuşi îşi luase cu el un 
iatagan zdravăn, pentru orice eventualitate. Toate celelalte 
gânduri ale sale deveniră secundare şi dispărură în faţa 
dorinţei de a zări chipul sculptat care-l putea, în sfârşit, 
pune pe urmele zeilor ce domnesc în necunoscuta cetate 
Kadath. După o vreme, ajunse la ghețarul răsucit ce 
acoperea piscul şi, ocolind cu totul Ngranekul, ajunse pe 
versantul său invizibil şi descoperi în străfundurile 
prăpăstiilor infinite ce se căscau sub el stâncile şi abisurile 
sterpe inundate de lavă - dovada mâniei de odinioară a 
Marilor Strămoşi. Un imens val de pământ se rostogolea 
spre sud dar, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici un fum, 
nici o urmă de verdeață, totul era mort şi pustiu şi parcă 
fără sfârşit. Marea nu se vedea nicăieri din acea parte, căci 
Oriab este o insulă de mari dimensiuni. Numeroase grote 
întunecoase şi crevase stranii se deschideau în pereţii 
abrupți, dar nici una nu era accesibilă. O ieşitură imensă îl 
împiedica acum să vadă vârful, şi Carter se temu pentru o 
clipă ca aceasta să nu fie de netrecut. Singur pe stânca 
nesigură, măturată fără încetare de vânt, singur la atâtea 
mile deasupra pământului, aflat între spaţiu şi moarte, pe 
de o parte, şi pereţii abrupți şi alunecoşi, pe de altă parte, 
Carter resimţi pentru o clipă spaima care îi face pe oameni 
să se ţină cât mai departe de versantul nevăzut al piscului 
Ngranek. Nu se mai putea întoarce, căci soarele era deja 
prea jos. Dacă nu exista o trecere spre vârf, noaptea urma 
să-l surprindă chircit în acea despicătură, şi până în zori 
probabil că va dispărea. 


149 


Exista totuşi o trecere, pe care Carter o zări la momentul 
oportun. Doar un visător se putea folosi de acele prize 
aproape imperceptibile, dar ele îi fură suficiente. După ce 
depăşi stânca ieşită în afară, ascensiunea i se păru mai 
puţin anevoioasă, căci topirea unui ghețar lăsase liberă o 
vastă porţiune de pământ bătătorit şi denivelat. O prăpastie 
se prăbuşea vertical, în stânga sa, din înălţimi necunoscute 
în adâncuri insondabile şi, chiar deasupra lui, dar prea 
departe pentru a putea răzbate până la ea, se deschidea 
gura întunecată a unei peşteri. In faţa sa, muntele se 
încovoia din afară înăuntru suficient de mult pentru a-i 
permite să se sprijine şi să-şi tragă sufletul. 

După frigul care-l cuprinse brusc, îşi dăduse seama că 
ajunsese în preajma crestelor acoperite cu omăt şi îşi înălţă 
privirea pentru a vedea dacă nu se zărea cumva piscul 
strălucitor, scânteind în bătaia ultimelor raze de soare. 
Zăpada de pe înălţimi acoperea cu siguranţă o suprafaţă 
incalculabilă, de mii de picioare, în timp ce chiar deasupra 
piscurilor înzăpezite se detaşa o stâncă enormă, mult ieşită 
în afară, asemănătoare celei pe care tocmai o depăşise, o 
stâncă al cărei mândru contur fusese fixat o dată pentru 
totdeauna. Când, agăţându-se de perete, izbuti în sfârşit să 
aibă în faţa ochilor această stâncă ascuţită, scoase un 
strigăt de admiraţie înfricoşată, căci masivul titanic nu mai 
avea forma pe care o săpaseră ploile şi vântul în piatra 
născută odată cu Pământul, ci strălucea în lumina 
asfinţitului, purpuriu şi copleşitor, dezvăluind trăsăturile 
cioplite în piatră şi albite de vreme ale unui zeu. 

Acest chip, incendiat de lumina apusului, strălucea 
înfricoşător şi necruţător, atât de uriaş încât nu putea fi 
măsurat nici cu mintea, aşa că Randolph înţelese imediat 
că nu mâna omului cioplise această efigie. Era un zeu creat 
de zei, iar privirea sa trufaşă şi impunătoare îl strivea pe cel 


150 


ce-o iscodea. Gura lumii pomenea ceva despre aspectul său 
straniu, asupra căruia nu te puteai înşela, şi Carter constata 
acum că aşa şi era, căci aceşti ochi oblici şi înguşti, aceste 
urechi cu loburile alungite, acest nas fin şi această bărbie 
ascuţită indicau o seminţie ce nu putea fi a oamenilor, ci 
era, cu siguranţă, cea a zeilor. 

Infricoşat, deşi acesta era spectacolul pe care şi-l dorise, 
se agăţă de primejdiosul său cuib de vultur: există în 
trăsăturile zeilor mai mult miraculos decât ai putea bănui şi, 
atunci când aceste trăsături aparţin unui chip mai uriaş 
decât un întreg templu, sculptat de mâini divine în lava 
întunecată, ce te striveşte cu privirea din liniştea eternă a 
înălțimilor, miraculosul este atât de puternic, încât nimeni 
nu i se poate împotrivi. 

La aceasta se adăuga, în acest caz, şi miraculosul 
recunoaşterii, căci în pofida hotărârii sale de a cerceta ţara 
viselor în căutarea celor a căror asemănare cu acest chip 
de piatră i-ar fi putut da de gol ca fiind fii ai zeilor, acum îşi 
dădea seama că acest lucru nu mai era necesar. Uriaşul 
chip de piatră cioplit în munte nu i se părea chiar străin, îi 
dibuia înrudirea cu acei oameni pe care îi întâlnise adesea 
în tavernele din portul Celephais, portul din Ooth-Nargai, 
dincolo de dâmburile Tanariei şi care este guvernat de 
regele Kuranes, pe care Carter îl cunoscuse odinioară, în 
lumea  treziei. In fiecare an, marinari cu chipuri 
asemănătoare, veneau din nord pentru a-şi schimba onixul 
cu jadul sculptat, filşii de aur şi micuţele păsări roşii din 
Celephais. Acum îi devenise evident că aceştia nu puteau fi 
decât semi-zeii pe care îi căuta. Ţara lor probabil că se 
întinde la graniţele nemărginirii fără viaţă, acolo unde se 
înalţă Kadath, cetatea necunoscută, cetatea de onix a 
Marilor Strămoşi. Trebuia, deci, să se ducă la Celephais, 
oraş situat foarte departe de insula Oriab, şi a cărui poziţie 
îl obliga să se întoarcă la Dylath-Leen şi de acolo să urce 
din nou pe firul apei până la podul din Nir, ce se întinde 
peste râul Skai pentru ca, în sfârşit, să străbată din nou 


151 


Pădurea Fermecată a zoogilor. După aceea, drumul său 
urma să o ia spre nord, de-a lungul grădinilor ce mărginesc 
Ukranos, până la spirele aurite ale Thranului, de unde ar fi 
putut lua unul din galioanele ce traversează regulat Marea 
Cereneriană. 

Întunericul se îngroşa de acum şi, în umbra nopţii, uriaşul 
chip cioplit căpătă un aspect încă mai înfricoşător. Noaptea 
îl prinse pe explorator stând cocoţat pe cornişă: datorită 
întunericului, nu putea nici să urce, nici să coboare, ci doar 
să stea în capul oaselor şi să tremure până la ziuă, agăţat 
de platforma îngustă, rugându-se să nu adoarmă, cuprins 
de spaima că în somn ar putea să slăbească priza şi să se 
prăbuşească în gol mii de metri, izbindu-se de stâncă şi de 
ascuţiţii colţi de piatră din valea blestemată. Stelele 
răsăriră în neantul nopţii, mesager al morţii, împotriva 
căruia nu putea face nimic altceva decât să se agaţe de 
stânci şi să se ţină cât mai departe de prăpastia nevăzută. 
Înainte de a fi înghiţit cu totul de întuneric, mai avu timp să 
vadă un condor năpustindu-se în prăpastia din stânga sa, 
apropiindu-se de grota la care el nu putea ajunge şi 
îndepărtându-se, apoi, de gura acesteia, ţipând. Aceasta 
urma să fie ultima imagine pe care o mai păstră din lumea 
terestră. 

Brusc, fără ca vreun sunet să-l fi avertizat de apropierea 
unei mâini nevăzute prin întuneric, Carter simţi cum 
iataganul îi era smuls hoţeşte din cingătoare. O clipă mai 
târziu îl auzi sub el, izbindu-se de stânci, şi i se păru că 
distinge între el şi Calea Lactee silueta subţire şi 
înfricoşătoare a unui lucru dăunător, cu coarne, coadă şi 
aripi de liliac. În stânga sa, alte lucruri asemănătoare 
începură să acopere cerul, de parcă o ceată de entităţi 
nedesluşite ar fi ieşit din acea grotă inaccesibilă ce se căsca 
în peretele prăpastiei, bătând fără zgomot din aripi în 
noapte. Un fel de braţ de cauciuc îngheţat îl înşfăcă atunci 
de gât, altul de picioare, se simţi ridicat şi răpit în spaţiu. O 


152 


clipă mai târziu, stelele dispărură şi Carter înţelese că 
nevolnicele lighioane ale nopţii îl luaseră prizonier. 

Acestea îl purtară, cu răsuflarea tăiată, până la peştera 
ce se căsca în peretele prăpastiei, iar apoi printr-un labirint 
monstruos. Când se zbătea, aşa cum făcuse la început în 
mod instinctiv, îl ciupeau cu sălbăticie. Lighioanele nu 
scoteau nici un sunet, aripile lor, asemănătoare unor 
membrane, mişcându-se fără zgomot. Erau cumplit de reci, 
de umede şi de lunecoase, iar labele lor îi frământau carnea 
într-un mod îngrozitor. În curând, se lăsară să cadă în 
prăpăstii fără număr, într-un oribil vârtej ameţitor, răscolind 
aerul sepulcral, a cărui umiditate te îmbolnăvea. Carter 
înţelese că ele se azvârleau în ultimul maelstrom al terorii 
şi nebuniei demonice. Urlă de mii şi mii de ori dar, de 
fiecare dată când o făcea, labele negre îl ciupeau cu 
rafinament. Văzu atunci, de jur împrejur, un fel de 
fosforescenţă cenuşie, şi ghici că ajunseseră în acea lume 
interioară a ororii subterane, despre care pomenesc în mod 
vag unele legende, lume ce nu este luminată decât de un 
palid Foc Mort şi unde se află bârlogul vampirilor, ascuns în 
inima pământului şi învăluit în aburii începuturilor. 

Văzu, în sfârşit, departe sub el, crestele cenuşii şi 
amenințătoare ale unor înălţimi pe care le recunoscu - erau 
fabuloasele piscuri ale munţilor Throk; aceste piscuri se 
înalţă cumplite şi sinistre în întunericul bântuit din 
adâncurile veşnice, acolo unde lumina soarelui nu pătrunde 
nicicând. Munţii aceştia ajung până la înălţimi pe care omul 
nici nu şi le poate imagina, străjuind văile înfricoşătoare în 
care se târăsc şi îşi sapă vizuinile gholii. Carter prefera 
totuşi să contemple acest peisaj înfricoşător, decât să aibă 
în faţa ochilor lighioanele ce-l luaseră prizonier: negre 
arătări respingătoare şi groteşti, având o epidermă lucioasă 
şi unsuroasă ca a balenelor, cumplite coarne curbate unul 
spre celălalt, aripi de liliac din care bat fără zgomot, labe 
scunde cu care te înhaţă şi cozi păroase pe care le leagănă 
permanent. Dar cel mai rău era faptul că nu vorbeau 


153 


niciodată, nu râdeau niciodată, fiindcă erau lipsite de feţe 
care să le îngăduie să aibă o expresie, având în locul lor 
simple pete albe, sugestive. Nu erau în stare decât să 
înhaţe, să zboare şi să ciupească, fiindcă acesta este 
destinul Nevolnicelor lighioane ale nopţii. 

Haita se lăsă ceva mai jos, zburând acum înconjurată de 
piscurile albicioase şi masive ale munţilor Throk şi astfel 
Carter putu distinge limpede că nici o plantă nu creştea în 
acea penumbră veşnică, pe impresionantul şi austerul bloc 
de granit. Mai jos, Focurile Moarte fură stinse de curenţii de 
aer şi se trezi înconjurat de bezna veşnică a haosului, 
străpunsă doar undeva, sus, de piscurile sfâşiate, 
asemănătoare unor gnomi. Nu după multă vreme, până şi 
piscurile dispărură în depărtare şi rămase numai vântul ce 
purta până la ei umezeala din peşterile adânci. Nevolnicele 
lighioane ale nopţii se aşezară atunci pe un sol presărat cu 
lucruri nevăzute, ce păreau a fi grămezi de oase. ÎI 
abandonară pe Carter în întunericul văii, căci sarcina lor, în 
calitate de paznici ai piscului Ngranek, era să-l aducă până 
aici. Odată datoria împlinită, îşi luară zborul fără zgomot, iar 
lui Carter îi fu imposibil să le urmărească cu privirea: până 
şi piscurile muntelui Throk dispăruseră în beznă. Rămaseră 
doar noaptea, oroarea, tăcerea şi oasele. 

Era acum sigur că se afla în valea Pnoth, acolo unde se 
târăsc şi scormonesc solul enormii dholi, dar nu ştia la ce să 
se aştepte din partea lor, căci nimeni, niciodată, nu a dat cu 
ochii de un dhol sau nici măcar n-a încercat să-şi imagineze 
aspectul acestora. Tot ce se ştie despre dholi este faptul că 
fac un zgomot surd atunci când înaintează printre munţii de 
oseminte şi că scot un sunet slab atunci când se furişează 
în preajma cuiva. Nu pot fi văzuţi, pentru că se târăsc doar 
la adăpostul întunericului. Carter nu avea nici un chef să-i 
întâlnească, aşa că ciuli urechile pentru a surprinde orice 
sunet venind dinspre oseminte. Chiar şi ajuns în aceste 
locuri înspăimântătoare, tot avea un plan şi un ţel, căci 
printre cei mulţi cu care se întâlnise şi pe care îi iscodise 


154 


fusese şi un om pentru care ţinutul Pnoth nu era chiar 
necunoscut. Pe scurt, acesta îi spusese că această regiune 
reprezintă locul unde toţi vampirii din lumea noastră îşi 
aruncă rămăşiţele festinurilor şi că, dacă avea puţin noroc, 
putea ajunge la stânca imensă, mai înaltă chiar şi decât 
piscurile muntelui Throk, ce marchează graniţa domeniului 
vampirilor. Mormanul de oase risipite urma să-i arate 
drumul şi, odată ajuns la acea stâncă, putea să cheme un 
vampir pentru a-l ajuta să coboare scara căci, oricât ar 
părea de ciudat, un straniu jurământ îl lega de aceste 
înfricoşătoare creaturi. 

Un om pe care-l cunoscuse la Boston - un pictor cu o 
operă ciudată, ce avea un atelier secret situat pe o alee din 
apropierea unui cimitir - se împrietenise cu vampirii, iar 
aceştia îl învăţaseră să înţeleagă până şi cel mai simplu 
dintre respingătoarele lor borborisme. În cele din urmă, acel 
om dispăruse şi, chiar dacă Randolph Carter nu avea în nici 
un fel siguranţă de a-l regăsi aici, putea totuşi utiliza pentru 
prima oară, în lumea visului, experienţa tristei vieţi pe care 
pictorul o dusese odinioară pe Pământ, în îndepărtata 
Anglie. Se simţea, în orice caz, mai capabil să convingă un 
vampir cât se poate de vizibil să-l scoată în afara Pnothului 
decât să dea cu ochii de un dhol invizibil. 

Carter porni la drum prin întuneric şi grăbi pasul atunci 
când i se păru că aude ceva foşnind prin grămada de 
oseminte. După un timp, se lovi de un perete de piatră şi 
aprecie că ajunsese la poalele unuia din piscurile muntelui 
Throk. Atunci îi ajunse la urechi, purtat de curenţii de aer 
din înălţimi, un vacarm asurzitor, ce-i întări convingerea că 
se afla chiar în dreptul stâncii vampirilor. Nu era prea sigur 
că s-ar fi putut face auzit din străfundul acelei văi adânci de 
mai multe mile, dar îşi aminti că de fapt lumea interioară se 
conduce după legi stranii. De îndată ce se opri, fu lovit de 
un os atât de greu, încât nu putea fi vorba decât despre un 
craniu şi, convingându-se astfel că se afla în vecinătatea 


155 


stâncii fatale, înălţă către ceruri, cât se pricepu el mai bine, 
acel borborism ce este strigătul de chemare al vampirilor. 

Strigătul se înălța încet, încet, aşa că trebuia să aştepte 
un timp până la primirea unui răspuns. Acesta sosi, în 
sfârşit, spunându-i că o scară de frânghie urma să ajungă 
până la el. Aşteptarea fu plină de nelinişte, căci se întreba 
încordat dacă nu cumva strigătul său îi pusese în mişcare 
pe adholii din grămada de oseminte. Intr-adevăr, după 
puţină vreme, auzi destul de departe un fâşâit nedesluşit 
care, pe măsură ce se apropia, îl stingherea din ce în ce 
mai mult, căci nu voia să se îndepărteze de locul unde 
urma să fie coborâtă scara. Această tensiune deveni 
aproape de neîndurat şi, cuprins de panică, Randolph 
Carter fu gata să bată în retragere, când o izbitură 
înfundată venind dinspre o grămadă de oase mai proaspete 
îi atrase atenţia, făcându-l să uite de celălalt zgomot. Era 
scara şi, după ce bâjbâi cam un minut prin beznă, reuşi în 
sfârşit să prindă unul din capetele acesteia. Celălalt zgomot 
nu încetă doar pentru atâta lucru şi continuă să se apropie 
chiar şi după ce el îşi începu ascensiunea. Se afla la cinci 
picioare deasupra solului când, sub el, zgomotul crescu 
ameninţător. Când ajunse la înălţimea de zece picioare, 
ceva zgudui de jos scara. Atunci când se găsi la 
cincisprezece sau douăzeci de picioare, din lateral începu 
să fie şters de ceva prelung şi vâscos care, pentru a-l 
înhăţa, devenea alternativ când convex, când concav. 
Incepu atunci să se caţere cu o grabă disperată, pentru a 
scăpa de strânsoarea scârboasă a acestui dhol respingător, 
a cărui formă n-o văzuse nimeni, niciodată. 

Se căţără ore în şir, cu braţele frânte de oboseală şi 
palmele acoperite de băşici, privind din când în când de sus 
cenuşiile Focuri Moarte şi piscurile neliniştitoare ale 
munţilor Throk. În cele din urmă, zări marginea ieşită în 
afară a stâncii vampirilor, fără a putea vedea încă peretele 
vertical al acesteia. 


156 


După alte câteva ore bune de ascensiune, zări un chip 
ciudat, ce se apleca peste marginea stâncii, aşa cum se 
înclină un burlan peste balustrada catedralei Notre-Dame. 
Această apariţie fu cât pe-aci să-l facă să slăbească 
strânsoarea şi să scape scara din mâini, dar îşi reveni după 
o clipă căci, odinioară, prietenul său dispărut, Richard 
Pickman, îi prezentase un vampir, astfel încât Randolph le 
cunoştea bine capul de câine, trupul gârbovit şi 
idiosincrazia lor indescriptibilă. Îşi păstră, deci, stăpânirea 
de sine atunci când această lighioană hidoasă îl trase afară 
din îngrozitoarea prăpastie, pe marginea stâncii. Nu strigă 
înfricoşat nici atunci când zări resturile festinului lor odios, 
pe jumătate consumate, îngrămădite într-o parte şi nici 
când dădu cu ochii de cercurile răzlețe de vampiri ce 
mârâiau şi-l priveau curioşi. 

Se afla în prezent pe un teren slab luminat, ale cărui 
principale caracteristici topografice se limitau la nişte 
lespezi uriaşe şi la nişte intrări de vizuini. Vampirii au fost, 
în general, respectuoşi cu el, chiar dacă unul dintre ei 
încercă să-l ciupească, iar alţii îi măsurau silueta subţire cu 
un ochi interesat. Se informă printr-un borborism complicat 
în legătură cu prietenul său dispărut şi află că acesta 
ajunsese vampir cu oarecare greutate în râpele ce se cască 
în apropierea lumii de la lumina zilei. Un bătrân vampir 
verzui se oferi să-l conducă la actualul domiciliu al lui 
Pickman, şi, în pofida unei aversiuni instinctive, acceptă 
oferta acestei creaturi şi o urmă într-o vizuină mare, 
târându-se ore în şir în spatele ei, prin bezna jilavă din 
adâncurile Pământului. leşiră la suprafaţă pe o câmpie 
tristă, acoperită în mod straniu de relicve terestre risipite 
ici-colo - vechi pietre de mormânt, urne ciobite şi bucăţi 
groteşti de monumente funerare - şi Carter îşi dădu seama 
cu o oarecare emoție că probabil se afla mai aproape de 
Pământ decât se aflase vreodată de când coborâse cele 
şapte sute de trepte din Grota Flăcării care conduc la 
Poarta Somnului Profund. 


157 


Acolo, aşezat pe o piatră de mormânt datând din 1768 şi 
furată din Granary Burying Ground din Boston, se găsea 
vampirul ce fusese odinioară Richard Upton Pickman. Pielea 
sa părea de cauciuc şi se transformase într-atât, încât 
originea sa umană era deja îndoielnică. Işi mai amintea, 
totuşi, un pic de engleză şi, ajutându-se din când în când de 
limbajul vampirilor, reuşi să converseze cu Carter prin 
intermediul unor borborisme presărate cu mormăituri mai 
mult monosilabice. Când află că Randolph dorea să ajungă 
la Pădurea Fermecată, iar apoi, străbătând colinele 
tanariene, să meargă în oraşul Celephais din Ooth-Nargai, 
se arătă mai degrabă sceptic, întrucât vampirii lumii de la 
lumina zilei nu bântuie prin cimitirele din ţara viselor de sus 
- pe care le lasă în grija vampirilor cu picioare roşii ce 
locuiesc în cetăţile moarte -, fiindcă numeroase obstacole 
se interpun între genunea lor şi Pădurea Fermecată, printre 
care şi înfricoşătoarea împărăție a gugi/or. 

Gugii păroşi şi gigantici au transportat odinioară în acea 
pădure, pe ascuns, o mulţime de lespezi circulare şi au 
adus în taină jertfe stranii Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, 
Haosul Târâtor, până când, într-o noapte, una din 
nelegiuirile lor ajunse la urechile Zeilor de pe Pământ, care 
i-au surghiunit în grotele de jos. Doar o unică trapă de 
piatră, prevăzută cu un inel de fier, leagă abisul din ţara 
vampirilor de Pădurea Fermecată, şi gugii se feresc să o 
deschidă, de teama blestemului care pluteşte deasupra lor. 
Este de neconceput ca un visător din rândul muritorilor să 
poată străbate împărăţia lor, pentru a o părăsi prin acea 
trapă, fiindcă visătorii din rândul muritorilor sunt hrana lor 
preferată. De când exilul i-a obligat să-şi reducă hrana doar 
la a/bicioşi, acele fiinţe respingătoare ce mor de îndată ce 
sunt expuse la lumină, îşi duc viaţa în pivnițele din Zin şi 
sar sprijinindu-se pe labele dindărăt, ca nişte canguri, doar 
în legendele gugilor se mai pomeneşte despre cât de 
gustoasă este carnea acestor visători. 


158 


De aceea, Pickman îl sfătui pe Carter să iasă din 
prăpastie fie la Sarkomand, cetatea părăsită ce se înalţă în 
valea de lângă Leng unde scări cu trepte negre brăzdate de 
salpetru, străjuite de lei înaripaţi, coboară din ţara viselor în 
abisurile inferioare, fie să se întoarcă în lumea luminii de 
ziuă străbătând un cimitir şi să reînceapă căutarea 
coborând din nou cele şaptezeci de trepte ale somnului 
superficial până la Grota Flăcării, iar apoi cele şapte sute de 
trepte care duc la Poarta Somnului Profund, spre Pădurea 
Fermecată. Aceste soluții nu-i  conveneau deloc 
exploratorului, întrucât nu cunoştea drumul care duce de la 
Leng la Ooth-Nargai, iar pe de altă parte nu voia deloc să se 
trezească, de teamă să nu uite tot ce aflase deja în visul 
său. Ar fi fost, într-adevăr, dezastruos pentru căutările sale 
să uite chipurile celeste şi auguste ale acelor marinari care 
vin din nord să se tocmească pentru onixul lor la Celephais 
şi care, fiind fiii Zeilor, puteau să-i arate calea spre 
nemărginirea fără viaţă şi spre Kadath, cetatea Marilor 
Strămoşi. 

După multe ezitări, vampirul consimţi să-şi călăuzească 
prietenul prin incinta împărăției gugi/or. Singura şansă a lui 
Carter era să se strecoare de-a lungul acestei împărăţii 
crepusculare, clădite din turnuri de piatră cilindrice, la 
ceasul când uriaşii sătui sforăie retraşi în casele lor, şi să 
pătrundă în turnul central ce poartă semnul lui Koth, a cărui 
scară interioară conduce la acea trapă ce se deschide în 
Pădurea  Fermecată. Pickman consimţi chiar şi să-i 
împrumute trei vampiri pentru a-l ajuta să ridice trapa, 
folosind ca levier una din pietrele de mormânt. Gugii se tem 
mai mult sau mai puţin de vampiri şi adesea îşi părăsesc în 
grabă propriile cimitire colosale atunci când îi întâlnesc 
benchetuind prin acele locuri. 

Pickman îl sfătui să se deghizeze el însuşi în vampir. 
Carter îşi rase barba, pe care o lăsase să-i crească în voie 
(vampirii nu au barbă); se tăvăli gol puşcă prin noroi, 
pentru a căpăta aspectul adecvat al pielii şi îşi strânse 


159 


hainele într-un pachet pe care îl făcu să semene cu o 
bucată pe cinste, luată dintr-un mormânt. Ajunseră la 
cetatea gugilor, aflată în centrul împărăției acestora, 
furişându-se prin vizuini ce dau în cimitirul din vecinătatea 
turnului lui Koth. Trebuiau, totuşi, să ocolească o pivniţă 
imensă de lângă cimitir. Aceasta din urmă este, într-adevăr, 
intrarea în grotele din Zin, iar răzbunătorii a/bicioşi 
întotdeauna gata să ucidă, stau la pândă aici, aşteptându-i 
pe locuitorii abisului superior, pe care îi vânează şi devoră. 
Albicioşii încearcă să iasă atunci când gugii dorm, 
atacându-i pe gugi şi pe vampiri deopotrivă, întrucât sunt 
incapabili să facă deosebirea dintre ei. Sunt cât se poate de 
primitivi şi se devoră unii pe alţii. Gugi; au postat o 
santinelă pe o platformă îngustă din pivnițele din Zin, dar 
aceasta aţipeşte adesea şi se lasă surprinsă, uneori, de 
câte un grup de a/bicioşi. Deşi nu pot trăi la lumină, 
albicioşii suportă totuşi ore în şir apusul cenușiu al abisului. 

Carter se târî prin vizuini fără sfârşit, însoţit de cei trei 
vampiri care urmau să-i dea o mâna de ajutor şi care 
transportau piatra de mormânt a colonelului Neppeniah 
Derby, Obit 1719, luată din cimitirul de pe Charter Street 
din Salem. Când au ieşit la suprafaţă, în lumina asfinţitului, 
se treziră într-o pădure de monoliţi enormi, acoperiţi de 
licheni. Aceşti monoliţi, atât de înalţi încât li se putea zări 
capătul, reprezentau modestele pietre de mormânt ale 
gugilor. |n dreapta orificiului prin care se strecuraseră în 
exterior, dincolo de mulţimea de proptele arcuite ce 
sprijineau monoliţii, se putea distinge un uimitor şir de 
turnuri rotunde, gigantice, ce acopereau orizontul, 
înălțându-se până la înălţimi incalculabile. Era uriaşa cetate 
a gugilor, cu porţi înalte de treizeci de picioare. Vampirii 
dau mereu târcoale pe aici, căci cadavrul unui singur gug 
este suficient pentru a hrăni o comunitate întreagă pe timp 
de aproape un an. De aceea, în pofida tuturor riscurilor, 
preferă să sape galerii până în apropierea mormintelor 
gugilor, decât să se obosească pentru a răzbate până la 


160 


cele ale oamenilor. Carter înţelegea acum de unde 
proveneau osemintele enorme pe care le simţise adesea 
sub tălpi în valea Pnoth. 

În faţa lor, chiar la intrarea în cimitir, se înălța 
perpendicular un perete abrupt de stâncă, a cărui bază era 
străpunsă de o imensă cavernă blestemată. Sfatul 
vampirilor a fost să se ţină cât mai departe de aceasta, 
întrucât reprezenta intrarea în grotele infernale din Zin, în 
care gugii îi vânează prin beznă pe a/bicioşi. Acest 
avertisment se dovedi curând justificat, căci, în clipa când 
unul dintre vampiri începu să se târască spre turnuri, 
pentru a se asigura că nu se înşelase în legătură cu ora la 
care gugii îşi făceau siesta, o pereche de ochi roşii-gălbui 
străluci în întuneric, urmată imediat de o alta. Ivirea lor 
dovedea că gugii îşi pierduseră iarăşi santinela şi că 
albicioşii aveau un miros ascuţit. Vampirul se întoarse în 
vizuină şi le recomandă însoţitorilor săi să nu facă nici cel 
mai mic zgomot. Era preferabil să-i lase pe a/bicioşi să se 
lupte doar cu necazurile lor, mai ales că exista posibilitatea 
ca aceştia să se retragă curând, obosiţi de încleştarea cu 
santinela gugilor, produsă sub bolta întunecată. După un 
timp, ceva semănând cu un căluţ ţâşni în crepusculul 
cenuşiu şi aspectul acestei lighioane scârboase şi 
periculoase, a cărei înfăţişare pare atât de omenească, în 
ciuda absenței nasului, a frunţii şi a altor trăsături 
importante ale feţei, îl îmbolnăvi pe Carter. 

Alţi trei a/bicioşi ţâăşniră, pentru a se alătura tovarăşului 
lor, şi unul din vampiri gâlgâi în şoaptă că lipsa oricărei 
cicatrici pe pielea acestora era un semn de rău augur. 
Demonstra că nu se luptaseră cu santinela gugi/or, ci se 
furişaseră pur şi simplu pe lângă aceasta în timp ce ea 
dormea, astfel că forţa şi sălbăticia lor erau intacte şi 
puteau rămâne aşa până ce urmau să găsească o victimă 
împotriva căreia să le folosească. Era deosebit de neplăcut 
să fii obligat să priveşti aceste animale respingătoare şi 
disproporţionate, ce se făcură în scurtă vreme 


161 


cincisprezece la număr, cum scurmau peste tot şi făceau 
salturile lor de cangur în crepusculul cenuşiu sfâşiat de 
turnurile şi monoliturile titanice, dar în curând fu încă mai 
neplăcut, când începură să vorbească între ei prin acea 
tuse slabă ce reprezintă limbajul a/bicioși/or. Oricât erau ei 
de oribili, tot nu puteau nici pe departe egala oroarea care 
tocmai ieşea din cavernă pe la spatele lor, cu o iuţeală 
surprinzătoare. 

Era o labă, un lăboi, de vreo două picioare şi jumătate 
lăţime, prevăzut cu nişte gheare formidabile. Il urmă 
imediat un alt lăboi, apoi un uriaş braţ păros, de care cele 
două labe erau legate prin câte un antebraţ scurt. Doi ochi 
roşietici străluciră atunci când şi capul cât o butie a 
santinelei gugi/or, trezite în cele din urmă din somn, apăru 
la rândul său. Ochii, protejaţi de două protuberanţe osoase, 
acoperite de peri lungi şi zbârliţi, ieşeau bulbucaţi din orbite 
cam de două degete, dar ceea ce făcea într-adevăr 
înfricoşătoare această figură era de fapt gura. Era o bortă 
doldora de colţi galbeni, uriaşi, ce despica faţa de sus în jos, 
căci botul se deschidea vertical, ca la neoameni, în loc să 
se deschidă, ca la oameni, orizontal. 

Înainte ca nefericitul gug să poată ieşi cu totul din 
cavernă şi să se ridice în capul oaselor, arătându-şi întreaga 
statură de douăzeci de picioare, a/bicioşii răzbunători fură 
peste el. Carter se temu o clipă ca gugu/ să nu dea alarma 
şi să-i trezească astfel pe toţi semenii săi, dar un vampir îi 
strecură în şoaptă informaţia că gugii nu au voce şi 
comunică între ei prin expresia feţei. Bătălia ce urmă se 
dovedi, într-adevăr, înspăimântătoare. Cuprinşi de o furie 
turbată, a/bicioşii se repeziră din toate părţile asupra 
gugului ce se târa pe jos, muşcându-l şi sfârtecându-l cu 
râturile lor şi rănindu-l mortal cu copitele lor grele şi 
ascuţite. În tot acest timp, tuşiră violent, urlând atunci când 
gura verticală a gugului reuşea să-l prindă pe vreunul dintre 
ei, astfel încât zgomotul luptei ar fi sculat fără îndoială 
întreaga cetate, dacă santinela, cuprinsă de slăbiciune, n-ar 


162 


fi mutat locul de desfăşurare, rostogolindu-se din ce în ce 
mai departe în adâncurile cavernei. Zgomotul încetă şi 
curând nu se mai distinse în întuneric decât, când şi când, 
ecoul câte unui sunet infernal, ce arăta că lupta nu se 
terminase încă. 

Cel mai sprinten dintre vampiri dădu atunci semnalul de 
plecare şi Carter le urmă pe cele trei creaturi săltăreţe, mai 
întâi prin pădurea de monoliţi, iar apoi de-a lungul străzilor 
întunecate şi respingătoare ale acestei cetăţi ce face să-ţi 
îngheţe inima în piept şi ale cărei turnuri ciclopice de piatră, 
de formă cilindrică, se întind cât vezi cu ochii. Inaintau tiptil 
pe pavajul din bucăţi grosolane de stâncă, dezgustaţi de 
îngrozitoarele sforăituri ce răsunau din spatele uriaşelor 
porţi negre, sforăituri ce dovedeau somnul adânc şi fără de 
griji în care erau cufundaţi gugii. Grăbiră pasul, temându-se 
că se apropia sfârşitul siestei dar, chiar şi în acest ritm, 
călătoria se dovedi a fi destul de lungă, căci în acest oraş al 
uriaşilor dimensiunile şi distanţele sunt proiectate la scară 
foarte mare. Sfârşiră totuşi prin a ajunge într-un fel de 
spaţiu deschis ce se întindea în faţa unui turn încă mai 
impunător decât toate celelalte. Deasupra porţii colosale a 
acestuia era fixat un simbol monstruos, sculptat în 
basorelief, ce te făcea să te cutremuri de groază, chiar dacă 
îi cunoşteai semnificaţia. Era vorba de turnul central şi de 
semnul lui Koth, iar treptele enorme de piatră, pe care abia 
le puteau distinge în penumbra din interior, erau începutul 
scării uriaşe ce duce spre regiunea superioară a viselor, în 
Pădurea Fermecată. 

Începură atunci un urcuş fără sfârşit prin bezna de 
smoală, urcuş aproape imposibil din cauza dimensiunilor 
monstruoase ale treptelor construite de gug;, care aveau 
mai mult de un yard înălţime. Carter nu reuşi să le numere 
exact, căci nu după multă vreme se simţi atât de istovit, 
încât vampirii - care păreau a nu şti ce este oboseala - se 
văzură nevoiţi să îl ajute. De-a lungul interminabilului urcuş 
încercară să uite de pericolul de a fi descoperiţi şi urmăriţi, 


163 


întrucât deşi nici un gug nu îndrăzneşte să treacă de poarta 
de piatră ce dă în pădure, nimic nu-i împiedică însă să intre 
în turn şi să urce scara, şi se întâmplă adesea ca a/bicioșii 
ce se refugiază acolo să fie urmăriţi până în vârful turnului. 

Auzul gugilor este atât de fin, încât simplul lipăit al 
picioarelor desculţe ale căţărătorilor putea fi auzit atunci 
când întreaga cetate urma să se trezească din somn. 
Uriaşilor iuți şi deprinşi să se mişte în întuneric, de când îi 
vânează pe a/bicioşi în grotele etern cufundate în beznă din 
Zin, le trebuia, desigur, puţin timp pentru a-şi ajunge prada 
din urmă pe această scară gigantică, pe care acele 
gângănii ce încercau să fugă de ei se căţărau atât de încet 
şi anevoios. Era de-a dreptul descurajator să te gândeşti că 
goana tăcută a urmăritorilor nu putea fi auzită, şi că în orice 
clipă gugii puteau năvăli, pe neaşteptate, peste ei prin 
întuneric. Nu puteau conta pe teama tradiţională pe care o 
au gugii faţă de vampiri, fiindcă în acele locuri stranii aveau 
toate atuurile de partea lor. Nu trebuia să piardă din 
vedere, de asemenea, nici posibilitatea de a întâlni şi pe 
albicioşii sălbatici şi neauziţi, ce obişnuiau să se strecoare 
în turn în timpul somnului gugilor. Dacă somnul gugilor ar fi 
continuat suficient de mult timp şi a/bicioşii s-ar fi întors 
curând după lupta din cavernă, mirosul căţărătorilor putea 
fi lesne adulmecat de aceste creaturi respingătoare şi 
ostile. In orice caz, era preferabil să lupţi cu ele, decât să fii 
mâncat de un gug. 

La capătul unui urcuş ce ţinuse parcă o veşnicie, o tuse 
slabă se auzi undeva în întuneric, deasupra capetelor lor, şi 
situaţia luă o întorsătură neaşteptată şi gravă. Era limpede 
că unul sau mai mulţi a/bicioşi pătrunseseră în turn, 
înaintea sosirii lui Carter şi a ghizilor săi şi era la fel de 
limpede că primejdia era aproape şi pândea în întuneric. Işi 
ţinură respiraţia preţ de o secundă, apoi căpetenia 
vampirilor îl aşeză pe Carter lipit de perete şi îşi rândui cât 
putu de bine tovarăşii în formaţie de luptă, ţinând piatra de 
mormânt ridicată deasupra capetelor, gata să o abată într-o 


164 


lovitură zdrobitoare asupra duşmanului, de îndată ce acesta 
urma să apară. Vampirii sunt nictalopi, aşa că lupta nu era 
dinainte pierdută, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Randolph 
ar fi fost singur. O pocnitură de copită dădu de veste o clipă 
mai târziu că cel puţin una dintre lighioane cobora pe scară. 
Vampirii ce ţineau lespedea îşi pregătiră cât putură mai 
bine arma improvizată, pentru a încerca o lovitură 
disperată. Doi ochi roşii-gălbui străluceau acum şi, mai 
puternică decât pocnetul copitelor, se auzea respiraţia 
albiciosului. Atunci când acesta din urmă sări pe treapta ce 
se afla chiar sub vampiri, aceştia abătură asupra lui vechea 
lespede de mormânt, cu o forţă atât de mare, încât nu se 
auzi decât un şuierat, urmat de o izbitură, după care 
victima se prăbuşi, transformată într-o pată hidoasă. Se 
părea că nu mai erau şi alţi a/bicioşi prin preajmă, aşa că 
după ce ciuliră urechile o clipă, vampirii îl bătură pe umăr 
pe Carter, dându-i semnalul că-şi putea relua urcuşul. Fură 
obligaţi să-l ajute în continuare, cu toate că părăsea 
bucuros acel loc al măcelului, în care cadavrul a/biciosului 
zăcea ascuns de întuneric. 

In cele din urmă, vampirii îl lăsară jos pe Carter care, 
pipăind în jurul său, îşi dădu seama că ajunseseră în sfârşit 
la marea trapă de piatră. Nici nu se punea problema să 
răstoarne o lespede atât de masivă. Vampirii sperau însă să 
o poată ridica măcar atât cât să poată strecura în 
deschizătură piatra de mormânt care, manevrată ca un 
levier, putea să lărgească deschiderea suficient de mult 
încât Carter să se poată strecura prin ea. In privinţa lor, 
hotărâseră să se întoarcă pe unde veniseră, coborând scara 
şi străbătând din nou oraşul gugi/or, prin care le era uşor să 
se strecoare, în timp ce drumul de la suprafaţă până la 
Sarkomand şi la poarta ce duce la prăpastie le era 
necunoscut. 

Cei trei vampiri se opintiră cu o forţă extraordinară, iar 
Carter îi ajută la rândul său, cât îl ţinură puterile. Vampirii 
stabiliseră că trebuiau să apese pe acea porţiune a trapei 


165 


ce se afla în apropiere de capătul scării, şi făcură acest 
lucru cu toată forţa muşchilor lor hrăniţi în mod mârşav cu 
hoituri. După câteva clipe, apăru o geană de lumină şi 
Carter, căruia i se încredinţase această sarcină, strecură 
unul din capetele pietrei de mormânt prin crăpătură. 
Apăsară apoi cu toţii, cu putere, pe levierul improvizat, dar, 
cu tot efortul lor, nu reuşiră prea mare lucru şi, desigur, de 
fiecare dată când nu reuşeau să răsucească lespedea 
pentru a menţine trapa întredeschisă, trebuiau să revină la 
poziţia iniţială. 

Un sunet slab ce se înălţă de sub ei, de pe trepte, îi 
aduse în pragul disperării. Nu era decât zgomotul 
cadavrului a/biciosului, ce se rostogolea pe scări, lovind 
treptele cu copitele sale, dar nici una din cauzele posibile 
ale acestei căderi nu era de natură să-i liniştească. 
Cunoscând iuţeala în mişcări a gugilor, vampirii se 
înhămară din nou la treabă, cu înverşunare, şi cât ai clipi 
reuşiră să ridice trapa suficient de mult pentru ca Randolph 
să se poată strecura prin ea. Vampirii îl ajutară pe Carter să 
iasă, cocoţându-l pe umerii lor cauciucaţi şi potrivindu-i 
picioarele în treptele scobite în perete, în timp ce el însuşi 
se agăța de solul binecuvântat al ţării de sus a viselor. O 
clipă mai târziu, vampirii ţâşniră şi ei la suprafaţă, traseră 
afară piatra de mormânt şi închiseră astfel trapa, chiar în 
momentul în care sub ei devenise perceptibil zgomotul unei 
respiraţii. De teama de a nu stârni mânia zeilor, nici un gug 
nu ar fi îndrăznit să ridice trapa, aşa că Randolph se lăsă să 
cadă la pământ, copleşit de o uşurare şi o bucurie deosebit 
de intense, întinzându-se liniştit peste ciupercile obscene ce 
se îndeseau în Pădurea Fermecată, în timp ce călăuzele 
sale se tolăneau în apropiere, adoptând poziţia de odihnă 
specifică vampirilor. 

Această Pădure Fermecată, vrăjită, pe care o străbătuse 
cu atât de mult timp în urmă, era o adevărată grădină a 
plăcerilor în comparaţie cu genunile pe care le lăsase, în 
sfârşit, în urma lui. Nici o fiinţă vie nu se găsea în preajmă, 


166 


căci zoogii se ţin departe de poarta misterioasă. Carter 
începu să discute cu vampirii despre călătoria care-i 
aştepta. Acum, ei nu mai îndrăzneau să se întoarcă prin 
turnul gugi/or, dar nici drumul prin lumea de la lumina zilei 
nu-i atrăgea, după ce aflară că era necesar să treacă prin 
Grota Flăcării, aflată în stăpânirea preoţilor din Nasht şi 
Kaman-Thah, aşa că sfârşiră prin a se hotărî să o ia prin 
Sarkomand şi a sa poartă a abisului, deşi drumul le era 
complet necunoscut. Carter le aminti că cetatea Sarkomand 
se află într-o vale apropiată de Leng, menţionându-le că 
întâlnise la Dylath-Leen un bătrân negustor sinistru, despre 
care se zvonea că făcea negoţ cu Leng şi care deci i-ar fi 
putut conduce până acolo. li sfătuia, de aceea, să meargă 
până la Dylath-Leen, străbătând şesul neted până la Nir, iar 
apoi să o ia pe firul râului Skai, până la vărsarea acestuia în 
mare. Vampirii hotărâră să pornească imediat la drum, fără 
a mai pierde timpul, căci se lăsase deja întunericul, 
prevestind o noapte de smoală, propice călătoriei lor. 
Carter strânse labele acestor animale monstruoase, le 
mulţumi pentru ajutorul acordat şi transmise complimente 
bestiei care odinioară se numise Richard Pickman. Nu se 
putu, totuşi, împiedica să nu suspine uşurat atunci când îi 
văzu în sfârşit plecaţi, căci un vampir rămâne un vampir şi 
este pentru om, în cel mai bun caz, un însoțitor dezagreabil. 
Carter porni apoi în căutarea unui iaz din pădure, pentru a 
se spăla de noroiul infernal, se îmbrăcă apoi în hainele sale 
de care avusese grijă de-a lungul întregii sale călătorii. 

Era noapte de acum în această pădure de temut, cu 
arbori monstruoşi dar, datorită fosforescenţei ciupercilor, 
putea umbla prin ea ca în plină zi. Carter o luă pe drumul 
spre Celephais, în Ooth-Nargai, trecând peste colinele 
tanariene şi, în timp ce îşi vedea de drum, se gândi la zebra 
pe care, cu o veşnicie în urmă, o lăsase priponită de un 
copac calcinat acolo sus, pe Ngranek, în inima îndepărtatei 
insule Oriab, şi se întrebă dacă vreun culegător de lavă nu 
dăduse, totuşi, peste ea, pentru a o dezlega şi a o hrăni. Se 


167 


mai întrebă, de asemenea, dacă va mai ajunge vreodată la 
Baharna, pentru a plăti zebra care fusese omorâtă pe locul 
vechilor mine de pe malul Yathului şi dacă bătrânul 
cârciumar îşi va mai aduce aminte de el. Acestea erau 
gândurile care îi treceau prin minte, odată ajuns din nou în 
ţara de sus a viselor. 

Un zgomot venit dintr-un copac scorburos îl făcu să se 
oprească din drum. Ocolise marele cerc de piatră, căci, cel 
puţin pentru moment, nu avea de gând să se întindă la 
poveşti cu zoogii. Straniile vibrații care făceau să freamete 
copacul monstruos îl înştiinţară că pe undeva, prin 
apropiere, se ţinea un sfat important. Apropiindu-se ceva 
mai mult, surprinse crâmpeie dintr-o discuţie animată şi îşi 
dădu imediat seama că subiectul acesteia era de cel mai 
înalt interes pentru el, căci adunarea supremă a zoogilor 
era antrenată în dezbaterea eventualităţii unui război 
împotriva pisicilor. Totul pornise de la dispariţia acelui grup 
de zoogi care-l urmăriseră pe Carter, târându-se în urma lui 
până la Ulthar, pe care pisicile îi pedepsiseră pentru 
intenţiile lor nu tocmai oneste. Afacerea rămăsese în umbră 
multă vreme, dar, în prezent, sau cel puţin în cursul acelei 
luni, trupele de zoog; erau pregătite să nimicească tot 
neamul felinelor, printr-o serie de atacuri prin surprindere, 
ce urmau să le permită să captureze pisicile, una câte una 
sau în grup, înainte ca acestea să-şi dea seama ce se 
întâmpla cu ele şi fără a le lăsa miriadelor de mâţe din 
Ulthar nici cel mai mic răgaz pentru a se mobiliza şi 
organiza. Acesta era planul zoog;/or, şi Carter hotărî că era 
de datoria lui să îl dejoace, înainte de a-şi continua 
faimoasa sa căutare. 

Randolph Carter se furişă, deci, hoţeşte până la liziera 
pădurii şi lansă în noapte, peste câmpia luminată de stele, 
strigatul de chemare al pisicilor. O pisică bătrână, dintr-o 
fermă din preajmă, preluă legătura şi transmise mai 
departe semnalul de alarmă peste şesurile unduitoare, 


168 


până la luptători: cei mari, cei mici, cei negri, cei cenușii, 
cei tigraţi, cei albi şi cei roşcaţi. 

Ecoul purtă semnalul până la Ulthar, de-a lungul Nirului, 
dincolo de Skai. Numeroasele pisici din oraş răspunseră în 
cor, şi se înşirară în formaţie de marş. Din fericire, Luna nu 
se înălţase încă, aşa că pisicile se aflau încă pe Pământ. 
Sărind sprintene şi fără zgomot din fiecare casă, de pe 
fiecare acoperiş, se revărsară ca o mare furioasă pe câmpie 
şi ajunseră la lizieră. Carter se găsea acolo, pentru a le 
întâmpina. Imaginea pisicilor, a siluetelor lor frumoase şi 
sănătoase, îi bucură ochii, după tot ce îndurase în abis. Se 
simţi fericit să-l revadă pe vechiul său prieten şi salvator, ce 
mergea în fruntea detaşamentului din Ulthar, purtând o 
curea lată de comandant petrecută în jurul gâtului lucios şi 
având mustăţile zbârlite cu un aspect războinic. Nu mai 
puţin bucuros se simţi când dădu cu ochii de un pisoi tânăr 
şi ştrengar, sublocotenent în acest detaşament, care se 
dovedi a fi nimeni altul decât micul pisoiaş pe care îl 
ospătase cu o farfurioară de smântână groasă în acea 
dimineaţă, demult trecută. Acesta era acum un motan 
musculos, ce promitea multe şi începu să toarcă de 
mulţumire atunci când strânse mâna prietenului său. 
Bunicul său declară că se descurca de minune în armată şi 
că, după o nouă campanie, se aştepta să fie ridicat la 
gradul de căpitan. 

Carter le expuse atunci pe scurt pericolul ce ameninţa 
poporul pisicilor şi primi mulţumiri din toate părţile, 
exprimate prin torsături profunde. Sfătuindu-se cu generalii, 
pregăti un plan de acţiune ce prevedea declanşarea unei 
ofensive imediate asupra consiliului zoogi/lor şi asupra 
aşezărilor cunoscute ale acestora. În felul acesta, era 
posibil să devanseze atacurile lor surpriză şi să-i oblige să 
accepte tratativele, înainte de a-şi putea mobiliza trupele 
de invazie. Odată luată această hotărâre, fără a mai pierde 
nici o clipă, imensa maree de pisici inundă Pădurea 
Fermecată, încercuind copacul de consiliu şi uriaşul cerc de 


169 


piatră. Vibraţiile se înălţară într-un cor al panicii atunci când 
inamicul dădu cu ochii de noii sosiți şi zoogi; maronii, 
indiscreţi şi alunecoşi nu opuseră decât o slabă rezistenţă. 
Îşi dădură rapid seama că erau deja învinşi, aşa că setea lor 
de răzbunare cedă curând locul dorinţei de a-şi salva 
pielea. 

O parte dintre pisici făcură cerc în jurul zoogilor capturați 
şi celelalte pisici îi mânară pe prizonieri undeva în pădure, 
forţându-i să treacă printre rândurile lor strânse, ce le lăsau 
o trecere îngustă. Se încheie un tratat de pace, Carter 
servind drept interpret. Acesta stipula ca zoogi; să-şi 
păstreze independenţa, cu condiţia de a plăti pisicilor un 
tribut substanţial constând în cocoşi de pădure, prepelite şi 
fazani din părţile mai puţin vrăjite ale pădurii lor. 
Doisprezece zoogi tineri, de viţă nobilă, au fost luaţi 
ostatici, pentru a fi ţinuţi în templul pisicilor din Ulthar, şi 
învingătorii lăsară să se înţeleagă ca orice dispariţie a 
pisicilor în zona de frontieră a țarii zoogilor urma să atragă 
după sine consecinţe dezastruoase pentru ţara lor. Odată 
aceste lucruri puse la punct, mâţele rupseră rândurile şi le 
îngăduiră zoogilor să revină, unul câte unul, la domiciliile 
lor, aruncând în urma priviri arţăgoase. 

Bătrânul general îi oferi atunci lui Carter o escortă pentru 
a traversa pădurea până la frontieră, apreciind ca zoog;; îi 
cam purtau sâmbetele în urma dejucării planurilor lor 
războinice. Carter acceptă cu recunoştinţă această 
propunere generoasă, nu numai din cauza siguranţei pe 
care i-o asigura, ci mai ales pentru că, pur şi simplu, adora 
compania graţioasă a pisicilor. Aşa că străbătu plin de 
demnitate Pădurea Fermecată, în care arbori titanici se 
înălţau în lumina ciupercilor fosforescente, în mijlocul unui 
regiment agreabil şi plin de veselie, într-o atmosferă 
destinsă datorată deznodământului fericit al bătăliei, 
discutând cu bătrânul general şi cu nepotul acestuia despre 
căutările sale, în timp ce restul trupei se consacra unor 
salturi fantastice sau vâna frunzele moarte, pe care vântul 


170 


le împrăştia peste ciupercile de pe acel sol străvechi. 
Bătrânul motan îi mărturisi că auzise de multe ori vorbindu- 
se despre Kadath, cetatea necunoscută ce se înalţă la 
marginea nemărginirii fără viaţă, dar că nu ştia unde se află 
aceasta. In privinţa miraculoasei cetăţi a asfinţitului, nu 
auzise niciodată pomenindu-se de numele ei, dar se declara 
fericit să-i împărtăşească ulterior lui Carter tot ce urma să 
afle în legătură cu acest subiect. 

li încredinţă lui Carter câteva parole de mare valoare, ce-i 
puteau servi în relaţiile cu pisicile din ţara viselor, şi îl 
recomandă în mod special bătrânei căpetenii a pisicilor din 
Celephais, oraşul spre care se îndrepta acum. Acest motan 
bătrân, pe care Carter îl cunoştea oarecum, era un maltez 
respectabil, iar protecţia sa putea să influenţeze în mod 
hotărâtor orice eventuale tranzacţii pe care ar fi putut fi 
nevoit să le încheie. Mijeau zorile când ajunseră la liziera 
pădurii şi Carter îşi luă, mâhnit, rămas bun de la prietenii 
săi. Tânărul sublocotenent pe care îl cunoscuse odinioară 
ca pisoiaş, l-ar fi urmat, dacă bătrânul general nu i-ar fi 
interzis-o pe un ton categoric. Severul patriarh insistă 
asupra faptului că datoria sa era să rămână alături de 
armată şi de trib. Carter o porni, deci, singur prin şesurile 
aurii, învăluite de taine, ce se întindeau de-a lungul râului 
ce curgea printre sălcii, în timp ce pisicile se întoarseră în 
pădure. 

Carter cunoştea bine această regiune a bvopathilor, 
situată între Pădurea Fermecată şi Marea Cereneriană şi, de 
aceea, păşea vesel şi fără grijă pe malul melodiosului 
Ukranos, care-i îndruma paşii. Soarele urcă mai sus 
deasupra încântătorului ţinut acoperit de boscheţi şi de 
iarbă şi trezi la viaţă culorile miilor de flori, ce scânteiau pe 
dealurile ce păreau presărate cu stele. O ceaţă uşoară şi 
binecuvântată învăluia aceste meleaguri, unde soarele este 
mai strălucitor decât oriunde şi unde zumzăitul albinelor şi 
cântul păsărelelor compun o muzică a primăverii eterne. 


171 


Oamenii consideră aceste locuri ca pe un tărâm fermecat, 
unde se simt mai uimiţi şi mai fericiţi decât oriunde în lume. 

Spre amiază, Carter ajunse în apropierea podişului de 
jasp Kiran, ce coboară într-o pantă blândă până pe malul 
râului şi care adăposteşte acel templu al frumuseţii la care, 
o dată pe an, vine într-un baldachin de aur, din îndepărtata 
sa împărăție de pe ţărmul mării crepusculare, regele Ilek- 
Vadului, pentru a se ruga zeului protector al fluviului 
Ukranos care, pe vremea când era tânăr şi locuia pe malul 
său, îi apăruse şi îi cântase un cântec. Acest templu este 
construit în întregime din jasp şi acoperă suprafaţa de un 
acru de teren cu curtea sa, cu pereţii săi, cu cele şapte 
turnuri ascuţite şi cu sanctuarul în care, prin canale 
ascunse, se strecoară fluviul şi unde noaptea zeul cântă 
încetişor. Adesea, când străluceşte deasupra acestei curți, 
acestui podiş şi acestor turnuri, Luna aude o muzică stranie, 
dar numai regele llek-Vadului ar putea preciza dacă e vorba 
de cântecul zeului sau cel al preoţilor magi, căci doar el a 
pătruns în templu şi i-a văzut pe preoţi. Când Carter, 
mergând pe sub soarele fermecat, ajunse în preajma sa, 
templul fin sculptat tăcea, toropit de arşiţă, şi se auzea 
doar murmurul curenților subterani, acompaniat de 
zumzetul albinelor şi de ciripitul păsărilor. 

Pelerinul  hoinări toată după-amiaza pe  pajiştile 
parfumate ce se întind la adăpostul încântătoarelor coline 
de pe malul apei, acoperite de mici ferme liniştite cu 
acoperişul de paie ori de sanctuare dedicate unor zeități 
binevoitoare, sculptate în jasp sau crisoberil. Ba mergea pe 
malul Ukranosului, fluierând după câte un peşte irizat ce se 
lăsa purtat de curenţii de cristal, ba se odihnea printre 
joncile  fremătătoare,  contemplând uriaşa pădure 
întunecată de pe malul opus, ai cărei copaci ajungeau până 
la marginea apei. În cursul primelor sale vise, văzuse 
buopathi cu mers greoi, ieşind timizi din pădure pentru a se 
adăpa, dar acum nu zărea nici unul. O dată, se opri pentru 
a privi cum un peşte carnivor înşfăca o pasăre pescar, pe 


172 


care o atrăsese la mal făcând să strălucească în soare solzii 
săi ispititori; peştele înhăţă ciocul păsării cu gura sa 
enormă, exact în clipa când vânătorul înaripat se năpustea 
pentru a-l înghiţi. 

Seara, se căţără pe un muncel acoperit de iarbă şi văzu 
miile de spire aurite ale Thranului, incendiate de soarele la 
asfinţit. Neînchipuit de înalte sunt zidurile de alabastru ale 
acestei extraordinare cetăţi, ziduri subţiate spre vârf şi 
construite dintr-o singură bucată de piatră, cu un meşteşug 
necunoscut oamenilor, mai vechi decât memoria. Oricât de 
înalte ar fi zidurile, cele o sută de porţi şi două sute de 
turnulețe, turlele interioare, cu totul albe sub spirele aurite, 
sunt încă mai înalte, astfel încât oamenii de la şes le văd 
ridicându-se până la cer şi uneori vârfurile lor ascuţite se 
agaţă de pulpana norilor sau a aburilor, iar uneori sunt 
înconjurate de o pâclă joasă ce scânteiază deasupra 
aburilor ce plutesc în jurul lor. Acolo unde porţile cetăţii 
Thran se deschid înspre râu, se găsesc cheiurile uriaşe de 
marmură şi galioanele de lemn de cedru şi de oleandru 
înmiresmat, ce se leagănă ancorate la mal, în timp ce 
misterioşi marinari bărboşi stau aşezaţi pe lăzile şi 
baloturile acoperite cu hieroglife de pe meleaguri 
îndepărtate. Dincolo de ziduri, se întinde câmpia, împărăţia 
fermelor: mici căsuțe albe, ce visează între dealuri şi 
drumeaguri înguste ce trec peste o mulţime de mici poduri 
de piatră, presărate grațios peste râuleţe şi grădini. 

Seara, Carter cobori de-a lungul acestor ţinuturi pline de 
verdeață şi văzu lumina asfinţitului plutind peste râu, până 
deasupra miraculoaselor spire aurite ale cetăţii Thran. 
Ajunse la poarta de sud a oraşului chiar la căderea nopţii şi, 
oprit de o santinelă îmbrăcată într-o robă de culoare roşie, 
trebui să povestească trei vise de necrezut, pentru a dovedi 
că este un visător autentic şi a i se permite să urce pe 
străduţele secrete şi abrupte ale Thranului, să întârzie în 
bazarele unde se vând mărfurile aduse de galerele 
împodobite. Pătrunse aşadar în acest oraş indescriptibil, 


173 


străbătu mai întâi zidul atât de gros, încât poarta seamănă 
cu un tunel, apoi o luă, în continuare, pe străzile cetăţii, 
cotite şi întortocheate, ce şerpuiesc printre turnurile 
înălțate până la cer. Luminile străluceau la ferestrele 
acoperite de grilaje, dând în balconaşe sculptate, iar din 
curţile interioare în care gângureau fântâni de marmură, 
răzbăteau până la el sunete timide de lăută şi de fluier 
câmpenesc. Carter cunoştea drumul, aşa că o luă în jos pe 
străzi întunecate, până la malul râului, unde îi regăsi într-o 
tavernă marinărească pe căpitanii de corăbii şi pe mateloţii 
pe care îi cunoscuse în miriadele de alte vise. Acolo îşi plăti 
călătoria spre Celephais pe un mare galion verde şi poposi 
peste noapte în această tavernă, după ce conversă pe un 
ton grav cu venerabilul cotoi ce moţăia în faţa focului aprins 
într-un cămin uriaş, visând la bătălii de demult şi la zeități 
uitate. 

Dimineaţa, Carter urcă la bordul galionului ce naviga spre 
Celephais şi se aşeză la provă, în timp ce se desfăceau 
parâmele şi începea lunga călătorie pe Marea Cereneriană. 
Mai multe leghe, priveliştea rămase neschimbată, țărmurile 
fiind asemănătoare cu cele de la poalele oraşului Thran. Din 
când în când, câte un templu cu o formă curioasă se înălța 
în dreapta, în vârful colinelor îndepărtate, ori se ivea câte 
un sat moţăind pe mal, cu acoperişurile sale roşii şi cu 
năvoadele întinse la uscat. Preocupat de căutările sale, 
Carter îi descusu cu de-amănuntul pe toţi marinarii de pe 
vas în legătură cu oamenii pe care aceştia îi cunoscuseră în 
tavernele din Celephais şi îi întrebă care erau numele şi 
obiceiurile acelor fiinţe ciudate, cu ochii mari în care 
strălucea o flacără potolită, cu lobii urechilor alungiţi, cu 
nări subţiri şi cu bărbii ascuţite, care veneau dinspre nord 
pe corăbiile lor posomorâte şi îşi schimbau onixul pe jad 
sculptat, filşi de aur şi păsări roşii. Mateloţii nu ştiau prea 
mare lucru despre aceşti oameni, în afara faptului că erau 
scumpi la vorbă şi că semănau în jurul lor un soi de spaimă 
amestecată cu admiraţie. 


174 


Îndepărtata lor ţară se numea Inguanok şi rari erau cei ce 
voiau să meargă acolo, fiindcă era un ţinut rece şi 
crepuscular, despre care se spunea că întinde până în 
vecinătatea dezgustătorului Leng. Munţi de netrecut se 
înălţau în partea unde se zicea că s-ar fi aflat Leng, astfel 
încât nimeni n-ar fi putut jura cu mâna pe inimă că acel 
platou îngrozitor, cu oribilele sale aşezări de piatră şi acea 
mănăstire despre care este mai bine să nu pomeneşti, se 
găsea într-adevăr acolo, sau era vorba doar de un zvon 
născut din acea teamă pe care oamenii sperioşi o încercau 
noaptea, atunci când formidabila barieră stâncoasă se 
profila pe cerul pe care se înălța Luna. Marinarii nu aveau 
nici o idee despre alte graniţe ale îndepărtatei Inquanok şi 
nici nu auziseră vreodată vorbindu-se despre nemărginirea 
fără viaţă ori despre Kadath, cetatea necunoscută, cu 
excepţia unor vagi şi incerte aluzii. Nu ştiau nimic despre 
miraculoasa cetate a soarelui apune pe care o căuta Carter, 
astfel încât călătorul renunţă să-i mai întrebe, aşteptând 
clipa în care urma să se poată adresa direct acelor oameni 
ciudaţi veniţi din friguroasa şi crepusculara Ingquanok 
descendenţii zeilor ce şi-au săpat chipul în piatră, pe piscul 
NgraneK. 

La ceas târziu, galionul ajunse la acele meandre ce 
şerpuiesc prin jungla parfumată a Kledului. Carter ar fi dorit 
să debarce, pentru că în aceste hăţişuri tropicale dorm, 
intacte şi solitare, miraculoasele palate de fildeş în care au 
locuit odinioară fabuloşii monarhi ai unei ţări al cărei nume 
s-a pierdut în negura vremii. Farmecele Celor Străvechi 
apără aceste palate de colții ascuţiţi ai timpului, căci este 
scris că într-o bună zi va fi din nou nevoie de ele. 
Caravanele de elefanţi le privesc de departe şi nimeni nu 
cutează să se apropie de ele, de teama celor ce le 
veghează. Corabia îşi continuă drumul şi penumbra pădurii 
acceleră sfârşitul zilei. Primele stele clipeau deja, 
răspunzând primelor focuri zglobii de pe țărm, în timp ce 
jungla dispărea în urmă, nelăsând ca amintire a prezenţei 


175 


sale decât parfumul său inconfundabil. Toată noaptea, 
galionul rătăci deasupra unor mistere din vremuri apuse, 
nevăzute şi de nebănuit. Omul de veghe semnală apariţia 
pe coline a unor focuri, iar căpitanul îl sfătui să nu le 
privească prea îndeaproape, căci nu se putea şti exact cine 
sau ce le aprinsese. 

Dimineaţa, râul se lărgise considerabil şi Carter, zărind 
deja casele construite pe mal, îşi dădu seama că se 
apropiau deja de marele port comercial la Marea 
Cereneriană, Hlanith. Zidurile acestui oraş erau făcute din 
granit aspru, prelucrat grosier, iar casele, deosebit de 
ascuţite în partea de sus, erau din ipsos scânteietor. Dintre 
toate popoarele din ţara viselor, locuitorii din Hlanith sunt 
cei mai asemănători cu oamenii din lumea de la lumina 
zilei, de aceea oraşul nu se bucură de prea mulţi vizitatori, 
cu excepţia celor interesaţi de schimbul de mărfuri, căci 
măiestria deosebită a artizanilor din partea locului este 
deosebit de apreciată. Galionul acostă la cheiul portului 
Hlanith, făcut din lemn de stejar, şi căpitanul porni să 
negustorească prin taverne. Carter cobori pe pământ şi 
iscodi cu curiozitate străzile brăzdate de urme de roţi, pe 
care căruţe trase de boi îşi croiau, târâş-grăpiş, drumul, în 
timp ce negustorii umpleau aerul fierbinte de strigăte 
ascuţite, lăudându-şi marfa din bazare. Tavernele din port 
erau foarte aproape de chei, pe străzi pavate pe care 
spuma marilor maree lăsase urme de sare. Păreau extrem 
de vechi, având plafoanele joase, negre şi lucioase şi pereţii 
acoperiţi de tapete cu modele demult demodate. Bătrânii 
marinari evocau adesea aici porturi îndepărtate şi 
povesteau de asemenea vrute şi nevrute despre misterioşii 
locuitori ai crepuscularei Inquanok, dar Carter nu află de la 
ei nimic în plus faţă de ce aflase deja de la marinarii de pe 
galion. După îndelungate operaţiuni de descărcare şi 
încărcare, corabia ridică în cele din urmă ancora, la asfinţit, 
şi zidurile înalte şi acoperişurile triunghiulare ale Hlanithului 
începură să se micşoreze în urma lor, în timp ce ultimele 


176 


raze ale soarelui le acopereau cu aurul unei frumuseți 
miraculoase, superioare celei pe care le-o dăduseră 
oamenii. 

Două zile şi două nopţi rătăci galionul pe Marea 
Cereneriană, întâlnind pe drum un singur vas şi fără ca 
pământul să se arate la orizont. Doar a doua zi, la asfintit, 
văzură apărând în faţa lor piscul înzăpezit Aran şi tisa adusă 
din Japonia legănându-se pe pantele sale domoale. Carter 
îşi dădu seama că ajunseseră în ţinutul Ooth-Nargai şi al 
splendidei cetăţi Celephais. Avură, curând, în faţa ochilor 
minaretele scânteietoare ale acestui oraş fabulos, pereţii de 
marmură veşnic strălucitori, statuile de bronz şi marele pod 
de piatră, sub care fluviul Naraxa se contopea cu marea. 
Zăriră apoi încântătoarele coline verzi ce se înalţă în 
spatele oraşului, boschetele, grădinile de asfodele, micile 
sanctuare, fermele şi, departe în zare, lanţul purpuriu al 
munţilor din Tanaria, plin de forţă şi încărcat de vrajă, în 
spatele căruia şerpuiesc drumurile interzise spre lumea de 
la lumina zilei şi spre alte regiuni ale lumii visului. 

Portul era plin de galioane pictate, unele venind din 
Serania, marmoreana cetate a norilor, ce se înalţă dincolo 
de punctul unde marea întâlneşte cerul, altele veneau din 
regiuni mai pământene ale lumii visului. Omul de la cârmă 
îşi croi drum printre ele, până la cheiul cu miros de 
mirodenii, lângă care galionul se opri, învăluit în beznă, în 
timp ce milioanele de lumini ale oraşului începeau să 
scânteieze în apă. Veşnic tânără pare a fi această cetate a 
visului, căci asupra ei timpul nu are nici o putere, nici deao 
nimici, nici de a o măcina. Zidurile sale sunt de-a pururi de 
peruzea de Nath-Horthath şi cei douăzeci şi patru de preoţi 
încoronați cu orhidee sunt aceiaşi care au construit-o cu 
zece mii de ani în urmă. 

Bronzul uriaşelor porţi este la fel de strălucitor ca la 
început, iar străzile de onix nu se tocesc şi nu se crapă. 
Uriaşele statui de bronz înălțate pe ziduri privesc cum trec 
neguţătorii şi conducătorii de cămile mai bătrâni decât 


177 


legendele, ce totuşi nu au nici măcar un fir alb în bărbile lor 
sălbatice. 

Carter nu porni imediat în căutarea templului, palatului 
sau citadelei, ci ramase în apropierea malului marii, 
amestecându-se printre negustori şi marinari. Când se făcu 
prea târziu pentru a afla noi ştiri şi povestiri, porni să caute 
o tavernă veche, pe care o cunoştea de mult şi se odihni 
acolo, visându-i pe zei şi cetatea necunoscută Kadath. Apoi, 
veni de-a lungul cheiurilor, în căutarea misterioşilor 
mateloţi din Inquanok, dar află că în acel moment nu se 
găsea în port nici unul dintre aceştia, galionul lor fiind 
aşteptat să sosească doar după două săptămâni bune. 
Întâlni, totuşi, un marinar thorabonian, ce fusese în 
Inquanok şi lucrase în carierele de onix ale acestei țari 
crepusculare. Acest om îl încredinţă că în mod cert în 
partea de nord a ţării există o trecătoare pe care toată 
lumea părea să o ocolească cu teamă. Thorabonianul 
credea ca deşertul situat în nordul Inquanokului înconjura 
cel mai înalt lanţ de piscuri inaccesibile, comunicând astfel 
cu oribilul platou Leng, acesta fiind motivul pentru care 
oamenii se fereau de zona respectivă. Admise, totuşi, că 
existau şi poveşti neclare ce menţionau prezenţe infernale 
şi santinele fără număr ce s-ar fi aflat acolo. El nu avea de 
unde să ştie dacă acolo se găsea sau nu fabuloasa 
nemărginire unde se înalţă Kadath, cetatea necunoscută, 
dar i se părea neverosimil ca acele prezenţe şi santinele, 
dacă existau cu adevărat, să fi fost plasate acolo fără un 
motiv precis. 

În ziua următoare, Carter urcă pe Strada Stâlpilor, până 
la templul de peruzea, şi se întreţinu cu Marele Preot. Deşi 
cei din Celephais se închină mai ales lui Nath-Horthath, 
totuşi toţi Marii Strămoşi sunt pomeniţi în rugăciunile 
zilnice, aşa că preotul îi cunoştea destul de bine. Aşa cum 
făcuse odinioară şi Atal din Ulthar, preotul îi recomandă pe 
un ton categoric să nu încerce să-i vadă, explicându-i că 
aceştia erau capricioşi şi irascibili şi că se aflau sub 


178 


protecţia stranie a Celorlalţi Zei din Exterior, al căror 
mesager este Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Gelozia cu care 
îşi tăinuiau faţă de Carter miraculoasa cetate a soarelui 
apune, refugiul lor, arăta clar că nu doreau în nici un fel ca 
Randolph să ajungă acolo, aşa că nu prea puteai avea 
îndoieli în legătură cu modul în care l-ar fi întâmpinat pe 
călătorul al cărui unic scop era de a-i vedea şi a-şi pleda 
cauza în faţa lor. Nici un om nu descoperise, vreodată, 
cetatea Kadath, şi era preferabil ca nici pe viitor să nu o 
descopere. Zvonurile care circulau în legătură cu castelul 
de onix al Marilor Strămoşi nu erau defel liniştitoare. 

Mulţumindu-i Marelui Preot încununat ca orhidee, Carter 
părăsi templul şi porni în căutarea bazarului măcelarilor 
care vindeau carne de oaie, în care avea sălaşul bătrânul 
cotoi lucios şi satisfăcut ce era căpetenia pisicilor din 
Celephais. Această nobilă fiinţă gri se încălzea la soare, 
stând tolănită pe pavajul de onix, şi întinse vizitatorului său 
o labă languroasă, dar când Carter îi spuse parola şi frazele 
de prezentare pe care i le încredinţase bătrânul general al 
pisicilor din Ulthar, patriarhul cu blană deveni deosebit de 
cordial şi de comunicativ, îi vorbi mult despre ştiinţa 
secretă din care se împărtăşesc pisicile ce trăiesc pe 
povârnişurile marine din Ooth-Nargai. Mai mult, îi repetă 
ceea ce îi spuseseră timidele mâţe de pe cheiurile din 
Celephais despre oamenii din Ingquanok şi referitor la 
sumbrele lor corăbii ce nu aveau pisici la bord. 

Se pare că aceşti oameni sunt înconjurați de un suflu ce 
nu vine de pe Pământ, deşi nu acesta era motivul pentru 
care nici o pisică nu naviga pe corăbiile lor. Adevăratul 
motiv este faptul că în acea împărăție nu se auzise 
niciodată nici măcar un singur tors reconfortant, nici măcar 
un miorlăit familiar. Dacă acest lucru se datora lucrurilor ce 
sunt transportate dincolo de piscurile inaccesibile ale 
ipoteticului Leng ori lucrurilor care, venind prin pustiul 
friguros situat în partea de nord, pătrund în acea ţară, ar fi 
fost greu de precizat, însă în orice caz în acea îndepărtată 


179 


parte a lumii viselor există o adiere a spaţiului exterior, ce 
le displace pisicilor şi faţă de care ele sunt mult mai 
sensibile decât oamenii. Acesta era motivul pentru care ele 
nu se îmbarcau niciodată pe sumbrele corăbii ce 
transportau bazaltul din Inquanok. 

Bătrâna căpetenie a pisicilor îi indică locul unde-l putea 
găsi pe prietenul său, regele Kuranes, care, în vechile vise 
ale lui Carter, domnise rând pe rând în Palatul de Cristal roz 
al celor Şaptezeci de Delicii din Celephais şi în castelele de 
nori, cu turle plutitoare, de pe cerul Seraniei. Plictisit de 
acele locuri, se părea că el resimţise o puternică nostalgie 
după falezele englezeşti din ţinuturile inferioare ale 
copilăriei sale, unde seara, în mici sate visătoare, se înalţă 
de la ferestre vechile cântece ale Angliei şi unde turlele 
cenuşii ale bisericilor ţâşnesc încântătoare din inima văilor 
verzi şi îndepărtate. Kuranes nu s-ar fi putut întoarce în 
aceste regiuni ale lumii de la lumina zilei, căci trupul său 
murise deja, dar el făcuse tot ce se putea face pentru a se 
apropia cât mai mult de ele, visând un petic de ţară 
asemănător, situat în partea de est a cetăţii, unde şesul 
unduitor urcă din dreptul falezei până la poalele dealurilor 
tanariene. Locuia acolo, într-un han în stil gotic din piatră 
cenuşie, cu vedere la mare, încercând să-şi imagineze că s- 
ar fi aflat în Trevor Towers, acolo unde se născuse şi unde 
treisprezece generaţii de strămoşi ai săi văzuseră lumina 
zilei. Construise în apropiere, pe coastă, un mic sat de 
pescari din Cornwall, cu străzi în pantă, pavate, şi îi 
instalase acolo pe acei supuşi ai săi care aveau o figură mai 
mult sau mai puţin englezească. Încerca mereu să-i 
deprindă cu accentul bătrânilor pescari din Cornwall, atât 
de dragi lui. In vale, nu departe de sat, ridicase o mănăstire 
normandă, al cărei turn îl putea vedea de la fereastră şi 
împrejmuită de un cimitir, pe ale cărui pietre cenuşii, 
acoperite cu un muşchi destul de asemănător cu cel din 
Vechea Anglie, gravase numele strămoşilor săi. 


180 


Deşi Kuranes era monarh în lumea visului şi dispunea 
după bunul său plac de tot fastul şi toate miracolele 
imaginabile, de toată splendoarea şi frumuseţea, de toate 
extazele şi delirurile, de senzaţii nebănuite oamenilor, ar fi 
renunţat bucuros pentru totdeauna la puterea, luxul şi 
libertatea sa, pentru a se regăsi, fie şi numai pentru o 
singură zi, ca băieţaş în simpla şi liniştita Engliteră, acea 
bătrână Engliteră adorată care îi modelase fiinţa şi de care 
nu se putuse rupe niciodată. 


181 


După ce îşi luă rămas bun de la bătrâna şi cărunta 
căpetenie a pisicilor, Carter nu porni în căutarea palatului 
cu terase, construit din cristal roz, ci ieşi din oraş pe poarta 
de răsărit şi merse de-a lungul câmpului smălţuit cu 
margarete spre un acoperiş ascuţit, pe care-l zărise ascuns 
printre stejarii unui parc ce cobora până spre faleză. Ajunse 
în dreptul unui gard viu, în care se deschidea o poartă 
străjuită de o mică lojă de cărămidă. Când sună, cel ce-i 
deschise nu fu un lacheu înveşmântat într-o livrea 
somptuoasă, ci un bătrâne! jigărit şi şchiop, încins cu un 
şorţ, care îşi dădea toată silinţa pentru a vorbi cu acele 
curioase intonaţii din îndepărtatul Cornwall. Carter urcă 
drumul umbrit de arbori, ce semăna foarte mult cu cele din 
Anglia, şi ajunse pe terasă străbătând o grădină ca cele din 
perioada reginei Ana. La intrarea flancată, potrivit obiceiului 
de odinioară, de pisici de piatră, fu primit de un valet în 
livrea, cu favoriţi, care îl conduse de îndată în biblioteca 
unde Kuranes, stăpânul din Ooth-Nargai şi al regiunii de cer 
a Seraniei, stătea gânditor pe un scaun din apropierea 
ferestrei, contemplând satul său de pescari şi sperând ca 
dintr-o clipă în alta să-şi facă apariţia bătrâna sa doică, 
bombănindu-l pentru că încă nu era gata pentru acea 
faimoasă partidă de tenis, iar trăsura aştepta şi mama lui 
ajunsese la capătul răbdării. 

Imbrăcat într-un halat la modă în Londra tinereţii sale, 
Kuranes se ridică în grabă pentru a-şi întâmpina vizitatorul. 
II bucura foarte tare să dea cu ochii de un anglo-saxon 
venind din lumea luminii de ziuă, chiar daca acesta venea 
din Boston, Massachusets, şi nu din Cornwall. Evocară pe 
îndelete vremurile apuse, căci aveau multe să-şi spună, 
întrucât amândoi erau bătrâni lupi ai viselor, bine informaţi 
asupra tărâmurilor de neimaginat. Într-adevăr, Kuranes 
ajunsese până dincolo de stele, în inima vidului absolut, şi 


182 


pretindea că era singurul om care se întorsese întreg la 
minte dintr-o asemenea călătorie. 

Carter sfârşi prin a-i vorbi despre căutările sale şi puse 
gazdei sale aceleaşi întrebări pe care le mai pusese atâtor 
altora. Kuranes nu ştia unde se aflau nici Kadath, nici 
miraculoasa cetate a soarelui apune, ci numai faptul ca 
Marii Strămoşi sunt creaturi pe care este deosebit de 
primejdios să le cauţi şi ca Ceilalţi Zei sunt în posesia unor 
mijloace stranii de a-i proteja împotriva oricărei curiozităţi 
neruşinate. Aflase multe despre Ceilalţi Zei în regiunile 
îndepărtate ale spaţiului, în special în acea regiune unde nu 
există formă şi unde gaze colorate studiază secretele cele 
mai profunde. Gazul violet, S'ugak, îi povestise lucruri 
cutremurătoare în legătură cu Nyarlathotep, Haosul 
Târâtor, şi îl prevenise să nu se apropie nicicând de vidul 
central, unde Azathoth, sultanul demonilor, mormăie 
mânios prin întuneric. De asemenea, nu era deloc bine să 
se ocupe de Cei Străvechi, şi din moment ce aceştia 
interziceau categoric accesul la cetatea miraculoasă, era de 
preferat să nu o mai caute. 

Kuranes îşi puse, de asemenea, întrebarea cam ce folos i- 
ar putea aduce acea călătorie, în ipoteza că ar fi ajuns într- 
adevăr la ţinta sa. 

Ani de-a rândul, Kuranes visase la adorabila cetate 
Celephais şi suspinase după ţinutul Ooth-Nargai, după 
libertatea şi culorile de acolo, după bogăţia trăirilor de 
acolo, după viaţa eliberată de orice constrângeri, 
prejudecăţi ori stupidităţi a celor de acolo. Acum, când nu 
numai că pătrunsese în acest oraş, ba chiar îi şi devenise 
rege, considera că libertatea şi pofta de viaţă trec prea 
repede şi că devin de-a dreptul monotone, pentru că nu 
sunt suficient de legate de ceea ce este mai mult sau mai 
puţin solid în sentimentele sau amintirile noastre. Devenise 
rege în Ooth-Nargai, dar nu găsea nici o satisfacţie în 
domnia sa, aşa că se apleca fără încetare asupra vechilor 
lucruri familiare din Anglia care îi formaseră întreaga 


183 


tinereţe. Ar fi dat toată împărăţia sa pentru a mai putea 
auzi clopotele din Cornwall răsunând în depărtare, ar fi dat 
toate cele o mie de minarete din Celephais pentru 
acoperişurile ţuguiate ale satului din apropierea conacului 
său. De aceea, îi spuse vizitatorului său că i se părea 
perfect posibil ca nici cetatea necunoscută a soarelui apune 
să nu-i ofere acestuia toate satisfacţiile pe care acesta le 
căuta, aşa că poate ar fi fost preferabil să reia un vis glorios 
şi pe jumătate uitat, decât să-şi continue căutarea. Il 
vizitase adesea pe Carter, în vremurile bune din lumea 
luminii de ziuă, şi cunoştea foarte bine încântătoarele coline 
din Noua Anglie unde se născuse acesta. 

Era convins că în cele din urmă exploratorul tot nu-şi va 
putea găsi liniştea, ci va începe să tânjească după 
amintirile ce-l vor cotropi: strălucirea turnului din Beacon 
Hill în lumina amurgului, clopotniţele înalte şi străzile 
întortocheate de pe colina din Kingsport, acoperişurile 
şubrede şi albite de vreme din străvechiul Arkham bântuit 
de vrăjitoare, câmpiile şi văile binecuvântate, pereţii de 
piatră şi acoperişurile triunghiulare ale căsuţelor ce 
strălucesc printre boscheţii verzi. Îi vorbi îndelung lui Carter 
despre toate acestea, dar Randolph îşi menţinu în cele din 
urmă hotărârea inițială. Se despărţiră într-un târziu, 
păstrându-şi fiecare propriile convingeri, iar Carter se 
întoarse în Celephais, trecând pe sub poarta de bronz. 
Apucând-o pe strada Stâlpilor, ajunse din nou pe vechile 
metereze de la malul mării, unde conversă cu marinarii 
veniţi din porturi îndepărtate pentru a aştepta corabia 
întunecată ce trebuia să sosească din recea şi crepusculara 
ţară Inquanok. Corabia ai cărei marinari cu feţe ciudate şi 
negustori de onix poartă în venele lor sângele Marilor 
Strămoşi. 

Într-o seară doldora de stele, atunci când Pharos 
strălucea plină de splendoare deasupra portului, vasul 
aşteptat acostă la chei şi marinari şi negustori cu feţe 
ciudate apărură, unul câte unul sau în grupuri, în vechile 


184 


taverne de pe meterezele de la malul mării. Era fascinant 
să revezi acele figuri ce semănau cu chipul divin sculptat pe 
Ngranek, dar Carter nu se avântă să le vorbească acestor 
marinari tăcuţi. Nu ştia ce orgolii, ce mutism ori ce vagi 
amintiri divine îi conduceau pe aceşti fii ai Marilor Strămoşi 
şi era convins că nu ar fi fost deloc înţelept să le vorbească 
despre căutările sale ori să-i iscodească cu prea multă 
insistenţă în legătură cu pustiul îngheţat ce se întinde la 
nord de ţara lor crepusculară. Arareori se amestecau ei în 
vorbă cu ceilalţi clienţi ai acestor vechi taverne, cel mai 
adesea se strângeau însă în grupuri, prin unghere mai 
retrase, şi îngânau între ei cântece învăluitoare din regiuni 
necunoscute sau psalmodiau lungi poveşti, cu un accent 
străin restului lumii viselor. Aceste cântece şi aceste 
povestiri erau atât de neobişnuite şi de emoţionante, încât 
puteai ghici cât erau de minunate doar privind la feţele 
celor ce le ascultau, deşi cuvintele lor ajungeau la urechile 
vulgului doar sub forma unui ritm straniu ori a unei melodii 
obscure. 

Timp de o săptămână, misterioşii, mateloţi trecură dintr-o 
tavernă în alta, iar negustorii dintr-un bazar în altul din 
Celephais. Înainte ca ei să plece din nou, pretextând că ar fi 
fost un miner cu experienţă în exploatarea onixului, dornic 
să lucreze în carierele lor, Carter reţinu un loc pe corabia 
întunecată. Era un vas minunat, meşteşugit lucrat, făcut din 
lemn de tec, cu accesorii de abanos şi cu incrustaţii de aur, 
cabina în care locuia fiind îmbrăcată în mătase şi catifea. 
Într-o dimineaţă, la ora refluxului, întinseră pânzele şi 
ridicară ancora. Carter, care se aţinea la pupa, văzu soarele 
înălțându-se şi incendiind meterezele, statuile de bronz şi 
minaretele aurite din Celephais, oraşul fără vârstă. Văzu, în 
sfârşit, cum toate se pierdeau în zare şi cum piscul 
înzăpezit al muntelui Aran se făcea tot mai mic. La amiază, 
nu se mai zarea nimic în afară de albastrul delicat al Marii 
Cereneriene şi de un galion pictat ce naviga, departe, spre 
împărăţia Seraniei, acolo unde marea se întâlneşte cu cerul. 


185 


Noaptea sosi, doldora de stele, şi corabia întunecată se 
orienta după Carul Mare şi Carul Mic, ce se roteau încetişor 
în jurul polului ceresc. Marinarii cântară acele cântece 
misterioase din ţinuturi necunoscute, apoi s-au retras, unul 
câte unul, sub punte, în timp ce oamenii de veghe şi cei de 
cart murmurau vechi cântece, aplecându-se peste bastingaj 
pentru a privi la peştii luminoşi ce se jucau în apă. Pe la 
miezul nopţii, Carter se culcă şi el, şi se trezi în lumina 
crudă a dimineţii, observând că soarele părea să fie mai la 
sud decât de obicei. Îşi folosi întreaga zi pentru a-i cunoaşte 
mai bine pe oamenii de pe vas, trăgându-i pe nesimţite de 
limbă pentru a-i face sa vorbească despre ţara lor 
friguroasă şi crepusculară, despre nobila lor cetate de onix 
şi despre teama lor faţă de înaltele piscuri inaccesibile, 
dincolo de care se spunea că s-ar afla Leng. Ei îi mărturisiră 
cât de tare îi necăjea faptul că nici o pisică nu voia să 
rămână în Inquanok şi că acest lucru, credeau ei, se datora 
exclusiv vecinătăţii nesigure a ținutului Leng. Dar despre 
deşertul de piatră din nord, şi numai despre acesta, 
refuzară însă să-i vorbească. Acel deşert avea în el ceva 
neliniştitor, aşa că li se părea preferabil să-i nege existenţa. 

În zilele următoare, îi vorbiră despre carierele în care 
Carter spusese că ar fi dorit să lucreze. Erau o mulţime, 
fiindcă cetatea Inquanok era în întregime construită din 
onix, iar mari blocuri şlefuite erau cumpărate la Rinar, 
Ogrothan, Celephais sau chiar pe loc, de negustorii veniţi 
din Thran, llarnek şi Kadatheron, în schimbul frumoaselor 
mărfuri din aceste porturi fabuloase. Departe, în nord, 
aproape de deşertul îngheţat a cărui existenţă oamenii din 
Inquanok refuză să o admită, exista o carieră părăsită, mai 
mare decât oricare alta, din care odinioară fuseseră extrase 
blocuri atât de enorme, încât numai imaginea găoacelor lor, 
cioplite cu dalta, era suficientă pentru a te umple de 
groază. Nimeni n-ar fi putut spune cine tăiase acele blocuri 
de dimensiuni incredibile, ori unde fuseseră ele 
transportate. Se considerase preferabil să nu se profaneze 


186 


această carieră de care, aşa cum se poate lesne bănui, se 
legau amintiri extraordinar de neomeneşti, aşa că ea nu 
mai fusese exploatată şi căzuse în paragină în acea 
împărăție a crepusculului, peste a cărei imensitate plutesc 
doar corbii ori, poate, pasărea Shantak. Carter fu profund 
mişcat când auzi vorbindu-se despre această carieră, căci 
aflase din legende că palatul marilor Strămoşi, ce se înalţă 
pe culmile cetăţii necunoscute Kadath, părea a fi construit 
din onix. 

Cu fiecare zi ce trecea, soarele se rotea din ce în ce mai 
jos pe cer, în timp ce ceața din faţa lor devenea tot mai 
deasă. 

După două săptămâni, lumina soarelui dispăru complet, 
lăsând locul unui crepuscul fumuriu şi ciudat ce străbătea 
pe timpul zilei cupola groasă de nori veşnici. Noaptea, un 
frig fosforescent se lăsa de pe aceeaşi boltă fără stele, 
acoperită de nori. In cea de-a douăzecea zi, o uriaşă stâncă 
pleşuvă apăru, departe, din dealurile mării, fiind prima 
bucată de pământ pe care o vedeau de când piscul 
înzăpezit al muntelui Aran dispăruse în urma corăbiei, 
înghiţit de zare. Carter îl întrebă pe căpitan ce nume avea 
stânca aceea, şi i se răspunse că ea nu avea nume şi că nici 
o corabie nu se apropiase vreodată de ea, din cauza 
zgomotelor ce veneau noaptea dinspre acel loc. Când odată 
cu căderea întunericului un bocet trist şi neîntrerupt se 
ridică de pe masa aceea golaşă de granit, călătorul fu fericit 
că vasul nu se oprise din drum şi că stânca nu avea nume. 
Marinarii nu conteniră să se roage şi să cânte până ce 
stânca dispăru din raza lor de vedere, iar Carter fu bântuit 
de vise înfiorătoare până spre orele mici ale nopţii. 

Două dimineţi mai târziu, în depărtare se contură spre 
est un şirag de piscuri înalte, cenușii, ale căror vârfuri se 
pierdeau în masa de nori crepusculari. Văzându-le, 
marinarii intonară cântece de bucurie, iar unii dintre ei 
îngenuncheară pe punte, pentru a se ruga. Carter înţelese 
că erau pe punctul de a ajunge la Inquanok, şi că în curând 


187 


urmau să ancoreze la cheiul acestui mare oraş ce poartă 
numele ţării în care se află. Spre prânz, apăru o coastă 
posomorâtă şi, puţin înainte de ora trei, domurile rotunjite 
şi spirele fantastice ale oraşului de onix ţâşniră dinspre 
nord. Acest oraş străvechi, bizar şi insolit se înălța deasupra 
zidurilor sale de apărare şi a cheiurilor sale, în întregime 
negru, dar ornamentat cu podoabe şi arabescuri incrustate 
cu aur. Casele erau înalte, decorate cu flori pe fiecare latură 
şi cu motive ale căror simetrii obscure îţi luau ochii printr-o 
frumuseţe mai puternică decât lumina. Unele dintre ele 
erau dominate de domuri magnifice, altele de terase 
piramidale pe care se înălţau minarete, cu o formă ciudată, 
ce depăşea orice închipuire. Zidurile de apărare erau joase 
şi străpunse de numeroase porţi. Fiecare dintre aceste porţi 
era acoperită de câte o boltă uriaşă, ce se înălța mult 
deasupra zidurilor şi pe care era aşezat capul unui zeu, 
sculptat cu aceeaşi măiestrie cu care fusese cioplit în piatră 
chipul uriaş de pe îndepărtatul Ngranek. In centrul oraşului, 
pe o colină, se înălța un turn cu şaisprezece laturi, mai înalt 
decât toate celelalte, susţinând o clopotniţă aşezată pe un 
uriaş dom turtit. După spusele marinarilor, acesta era 
Templul Celor Străvechi, condus de un Mare Preot bătrân, 
auster şi împovărat de secrete. 

Un clinchet misterios răsuna în cetate la intervale 
regulate, căruia îi răspundea de fiecare dată o revărsare de 
sunete oculte de corn, viole şi voci. Pe un galion ancorat în 
apropierea marelui dom al Templului, un şir de trepiede 
lăsa să izbucnească, din când în când, strălucirea unei 
flăcări. Preoţii şi poporul acestui oraş erau plini de 
înţelepciune şi respectau misterele originare, păstrau cu 
sfinţenie ritmurile Marilor Strămoşi, aşa cum o poruncesc 
inscripţii încă mai vechi decât Manuscrisele Pnakotice. În 
clipa în care corabia lor depăşi marele dig de bazalt şi 
pătrunse în port, se putură auzi până şi cele mai slabe 
zgomote ale oraşului, iar Carter îi văzu pe sclavii, marinarii 
şi negustorii de pe cheiuri. Marinarii şi negustorii, cu feţele 


188 


lor ciudate, aparţineau rasei zeilor, dar se spunea că sclavii 
proveneau dintr-un popor bondoc şi cu priviri chiorâşe, ce 
străbătuse sau ocolise piscurile inaccesibile şi care venea 
din văile de dincolo de Leng. Se apropiară de cheiul extrem 
de lat în dreptul meterezelor, acoperit cu tot felul de 
mărfuri descărcate din galioanele ce ancoraseră înaintea 
lor, în timp ce undeva, pe margine, se îngrămădeau mari 
cantităţi de onix, sculptat sau nu, ce aşteptau să fie 
încărcate pe corăbiile care urmau să le poarte spre 
îndepărtatele pieţe din Rinar, Ogrothan şi Celephais. 

Nu se lăsase încă seara când corabia întunecată aruncă 
ancora în dreptul unui chei de piatră. Toţi marinarii şi 
negustorii coborâră pe țărm şi pătrunseră în oraş, trecând 
pe sub o poartă boltită. Străzile, pavate cu onix, erau unele 
largi şi drepte, altele înguste şi întortocheate. Casele 
construite în apropierea mării erau mai vaste şi deasupra 
porţilor lor ciudat boltite se găseau plăci aurite despre care 
se spunea că erau puse acolo în semn de omagiu adus 
micilor zeități ce ocroteau casele respective. Căpitanul 
vasului îl luă pe Carter cu el într-o veche tavernă 
marinărească, spre care se grăbeau toţi marinarii din 
ţinutul misterios şi îi promise să-l conducă a doua zi să 
viziteze toate minunăţiile oraşului crepuscular şi să-l 
însoţească de-a lungul meterezelor dinspre nord până la 
tavernele frecventate de minerii din carierele de onix. 
Odată cu căderea nopţii, se aprinseră micile lămpi de 
bronz, în timp ce marinarii intonau cântece din ţinuturi 
îndepărtate. Când răsună în tot oraşul dangănul uriaşului 
clopot din înaltul turnului, iar cornul, violele şi vocile 
misterioase îi răspunseră, cu toţii se opriră din cântat şi se 
înclinară în tăcere, până ce se stinse şi ultimul ecou. 
Deasupra cetăţii Inquanok pluteşte o prezenţă stranie şi 
miraculoasă, iar oamenii se tem că dacă nu respectă aceste 
ritualuri, mânia şi răzbunarea s-ar putea abate din senin 
asupra lor. 


189 


Departe, într-un ungher umbrit al tavernei, Carter zări o 
formă bondoacă ce nu-l atrăgea deloc: era, fără îndoială, 
negustorul cu uitătură chiorâşă pe care, cu mult timp în 
urmă, îl întâlnise în hanurile din Dylath-Leen şi care avea 
reputaţia de a face comerţ cu oribilele sate de piatră din 
Leng, sate în care nici un om întreg la minte nu ar pune 
piciorul şi ale căror focuri infernale se văd noaptea de 
foarte departe. Se spunea chiar că acest negustor ar fi 
tratat cu acel indescriptibil mare preot cu chipul acoperit de 
o mască de mătase galbenă, ce trăieşte singur într-o 
mănăstire preistorică. Acest om păruse extrem de interesat 
atunci când Carter îi descosea pe negustorii din Dylath- 
Leen în legătură cu Kadath şi cu nemărginirea fără viaţă. 
Prezenţa sa în sumbra şi bântuita cetate Inquanok, atât de 
aproape de miracolele din nord, nu era câtuşi de puţin 
liniştitoare. Negustorul dispăru înainte ca Randolph să fi 
reuşit să-i vorbească, iar marinarii îi povestiseră ulterior că 
acel negustor venise dintr-o zonă greu de localizat, cu o 
caravană de iaci, aducând cu el un transport de ouă 
enorme şi puternic parfumate ale legendarei păsări 
Shantak, cu intenţia de a le schimba pe paharele de jad 
cizelat pe care toţi negustorii le iau cu ei din llarnek. 

In dimineaţa următoare, căpitanul vasului îl călăuzi pe 
Carter de-a lungul străzilor de onix, cenuşii sub cerul 
crepuscular. Porţile încrustate şi fațadele ornamentate cu 
basoreliefuri, balcoanele sculptate şi consolele acoperite cu 
cristal străluceau toate, pătrunse de un farmec sumbru. Din 
loc în loc, se deschidea câte o piaţă împodobită cu stâlpi 
negri, colonade şi statui ale unor fiinţe stranii, omeneşti şi 
fantastice în acelaşi timp. Majoritatea priveliştilor - străzi 
drepte şi largi, alei laterale şi înşiruiri de domuri rotunjite, 
spire şi acoperişuri pline de arabescuri - erau încărcate de o 
frumuseţe şi o vrajă depăşind orice închipuire, dar nimic nu 
egala în splendoare înălţimea masivă a uriaşului templu 
central, cu cele şaisprezece fațete sculptate, cu domul turtit 
şi clopotniţa zveltă, ce domina toate construcţiile cu o 


190 


măreție ce rămânea la fel de strivitoare din orice unghi ar fi 
fost privit. Spre est, foarte departe, dincolo de zidurile 
oraşului şi deasupra păşunilor, se înălţau siluetele 
subţiratice şi cenuşii ale acelor piscuri inaccesibile, cu 
vârfurile pierdute în ceaţă, în spatele cărora se spune că se 
află hidoasa cetate Leng. 

Căpitanul îl conduse pe Carter spre imensul templu care, 
cu grădina sa împrejmuită de ziduri, se înălța într-o mare 
piaţă rotundă, de la care pornesc toate străzile oraşului, 
asemeni spiţelor unei roţi. Deasupra fiecăreia din cele şapte 
porţi boltite ale acestei grădini se înalţă câte un cap 
sculptat, asemănător cu cele ce domină porţile cetăţii. Ele 
sunt întotdeauna deschise, iar poporul trece pe sub ele plin 
de respect, străbătând în voie drumurile acoperite cu ţiglă 
şi micile alei străjuite de statui groteşti ale zeilor termi şi de 
sanctuare ale zeităților mărunte. Erau acolo fântâni, iazuri 
şi bazine ce reflectau strălucirea intermitentă a flăcărilor 
din trepiedele aşezate într-un balcon înalt; toate erau 
făcute din onix şi în apa lor fuseseră aruncaţi peştii 
fosforescenţi prinşi de pescarii de pe malurile oceanului. 
Când dangătul profund al clopotului din turn răsuna 
deasupra grădinii şi a oraşului, din cele şapte loje situate în 
apropierea celor şapte porţi îi răspundeau cornul, violele şi 
vocile, iar pe cele şapte porţi ale templului ieşeau lungi 
procesiuni de preoţi acoperiţi cu măşti şi cu glugi negre, 
purtând pe braţele înălțate deasupra capului mari vase de 
aur, din care se înălța un abur straniu. Cele şapte 
procesiuni înaintau într-un singur rând, fiecare preot 
aruncând piciorul mult înainte, fără a îndoi genunchiul, 
coborând drumul spre cele şapte loje ale templului. Pentru 
a reveni de acolo, lungile rânduri de preoţi urmează o cale 
secretă şi se şopteşte că scări de onix coboară în adâncuri, 
până la mistere despre care nu se pomeneşte niciodată; 
sunt de asemenea şi unii care insinuează că preoţii cu 
măşti şi glugi negre, ce defilează în coloană, nu ar fi fiinţe 
umane. 


191 


Carter nu pătrunse în templu, căci nimeni în afara 
Regelui Invăluit nu este autorizat să o facă. Inainte de a 
părăsi grădina, sosi ora clopotului: auzi dangănul său 
răsunând undeva, deasupra, şi geamătul cornului, al 
violelor şi al vocilor izbucnind din lojile din apropierea 
porţilor lor. Lunga procesiune a preoţilor purtând cape de 
aur cobori cele şapte promenade cu mersul ei bizar şi 
spectacolul trezi în inima călătorului o teamă pe care nu i-ar 
fi provocat-o preoţi umani. Când ultimul dintre aceşti preoţi 
dispăru, Carter părăsi grădina, nu fără a remarca o pată 
rămasă pe lespezi în dreptul locului pe unde fuseseră 
purtate cupele. Nici chiar căpitanului de corabie nu-i plăcu 
deloc această pată şi îl îndepărtă iute pe Carter, purtându-l 
spre colina pe care se înalţă numeroasele domuri ale 
miraculosului palat al Regelui Învăluit. 

Străzile ce conduc spre palatul de onix sunt abrupte şi 
înguste, cu excepţia celor largi şi întortocheate pe care se 
plimbă regele şi suita sa. Carter şi călăuza sa o luară pe o 
alee în trepte, trecând printre pereţii incrustaţi ce purtau 
însemne stranii de aur şi pe sub balcoanele şi consolele de 
unde veneau adesea dulci adieri de muzică cu parfum 
exotic. Aveau mereu în faţa ochilor zidurile titanice şi 
mănunchiurile de domuri bulboase ce au adus faima 
palatului Regelui Invăluit. In cele din urmă, trecură pe sub o 
mare boltă neagră şi ajunseră în grădina plăcerilor. Acolo, 
Carter rămase țintuit locului, covârşit de atâta frumuseţe. 
Terasele de onix, promenadele cu coloane, porticurile 
cochete, frumoşii copaci în floare ce se căţărau în trepte 
până la ferestrele aurite, urnele şi trepiedele de bronz 
ornate cu basoreliefuri discrete, statuile de marmură 
neagră ce păreau a fi vii pe socluri, fântânile de bazalt în 
care zvâcneau peştii fosforescenţi, minusculele temple ale 
păsărilor cântătoare, cu penetul irizat, aşezate în vârful 
coloanelor sculptate, miraculoasele arabescuri, marile porţi 
de bronz şi viile coapte ce se căţărau pe întreaga suprafaţă 
a zidurilor şlefuite, toate se uneau pentru a oferi un 


192 


spectacol a cărui frumuseţe depăşea realitatea şi părea pe 
jumătate fantastic, chiar şi în lumea visului. Toate acestea 
scânteiau ca într-o viziune sub crepuscularul cer cenuşiu: în 
prim-plan, magnificenţa domurilor şi sculpturilor palatului, 
departe, în zare, siluetele fantastice ale piscurilor 
inaccesibile. Pasările şi fântânile cântau veşnic, în timp ce 
parfumul florilor rare plutea ca un văl subţire deasupra 
acestei neînchipuite grădini. Cei doi făcură cale întoarsă pe 
aleea cu trepte. Nici un vizitator nu poate pătrunde în palat, 
şi este preferabil să nu contempli prea mult timp şi cu prea 
multă atenţie marele dom central care domină intrarea, 
căci se spune că acesta îl adăposteşte pe marele părinte al 
tuturor fabuloaselor păsări Shantak, care trimite în dar 
tuturor curioşilor vise deosebit de bizare. 

După această vizită, căpitanul îl luă cu el pe Carter în 
cartierul de nord al oraşului, în apropierea porţii 
Caravanelor, acolo unde se află tavernele negustorilor din 
Yak şi ale marinarilor care extrag onix. Acolo, într-un han de 
mineri, cu tavanul scund, se despărţiră: căpitanul trebuia să 
se întoarcă la afacerile sale, iar Carter era grăbit să 
vorbească cu minerii despre regiunea de nord a ţării. Era 
multă lume în acel han şi călătorul nu aşteptă prea mult 
pentru a intra în vorbă cu câţiva dintre cei de la mese. Se 
prezentă drept un vechi miner lucrând într-o galerie de 
onix, ce aştepta veşti de la o carieră de lângă Inquanok, 
veşti ce întârziau să sosească. Dar ceea ce află nu adăugă 
prea mare lucru la ceea ce ştia deja. Minerii deveneau 
reticenţi şi evazivi de îndată ce venea vorba despre pustiul 
îngheţat ce se întinde în partea de nord şi despre cariera pe 
care nu o vizitează nimeni. Le era teamă de emisarii 
fabuloşi care vin de dincolo de munţii ce se învecinează cu 
ţinutul în care, se zice, se află Leng. Le era teamă de 
prezenţele demonice şi de santinelele fără număr ce 
veghează în marele nord printre stâncile împrăştiate. 
Şopteau, de asemenea, că faimoasele păsări Shantak nu 
sunt animale fireşti şi că într-adevăr era mai bine că nici un 


193 


om nu le zărise aievea vreodată (legendarul părinte al 
păsărilor Shantak ce este adăpostit în palatul regal fiind 
hrănit în întuneric). 

In ziua următoare, spunând că doreşte să facă pe cont 
propriu înconjurul diferitelor mine din ţinut şi să viziteze 
curioasele sate de onix din Inquanok, Randolph Carter 
închirie un iac pe care îl încărcă cu mari saci de piele pentru 
călătorie. Dincolo de Poarta Caravanelor, drumul ducea 
drept printre ogoarele arate, lângă care se înalţă 
numeroase ferme ciudate, împrejmuite de domuri joase. 
Carter se opri în câteva dintre aceste case pentru a pune 
întrebări şi o dată dădu peste o gazdă atât de severă, atât 
de reticentă şi înnobilată de o asemenea măreție înnăscută 
(asemănătoare celei de care era impregnat chipul sculptat 
pe Ngranek), încât avu convingerea de a fi întâlnit pe unul 
din Marii Strămoşi în persoană, sau cel puţin o fiinţă prin 
venele căreia curgea sângele lor. Discutând cu această 
persoană severă şi reticentă, avu grijă să-i vorbească pe zei 
numai de bine şi să laude toate lucrurile binecuvântate cu 
care aceştia îl copleşiseră. 

Carter înnoptă într-un câmp de pe marginea drumului, 
sub un copac Lygath de care îşi legă iacul, iar dimineaţa îşi 
reluă pelerinajul spre nord. Către orele zece, ajunse în satul 
cu mici domuri Urg, unde poposesc de obicei negustorii şi 
unde îşi deapănă poveştile minerii; se opri în taverna lor 
până la prânz. Din acest loc, drumul caravanelor îşi 
schimbă direcţia spre vest, către Selarn. Carter îşi continuă 
însă călătoria spre nord, pe drumul ce ducea spre cariere. 
Toată după-amiaza urmă acest drumeag ceva mai îngust 
decât drumul principal, care urca printr-un ţinut stâncos, cu 
puţine ogoare cultivate. Seara, colinele joase ce se înălţau 
în stânga sa făcură loc unor imenşi pereţi de stâncă, ce îl 
făcură să înţeleagă că se apropia de regiunea minelor. 
Uriaşele culmi  dezgolite ale munţilor inaccesibili se 
înmulţiseră tot timpul drumului, pândindu-l amenințătoare 
de undeva din dreapta, iar poveştile pe care le auzea din 


194 


gura fermierilor, negustorilor şi căruţaşilor ce mânau 
greoaiele care cu onix întâlniți în drum deveneau din ce în 
ce mai neliniştitoare, pe măsură ce înainta mai mult. 

In cursul celei de-a doua nopţi, îşi priponi iacul de o 
proptea înfiptă în pământ şi-şi făcu culcuş la umbra unei 
stânci uriaşe. Remarcă faptul că la această latitudine 
nordică la care se afla exista cea mai puternică 
fosforescenţă a norilor pe care o întâlnise vreodată şi avu 
aproape convingerea că zăreşte nişte siluete negre 
profilându-se pe acest cer luminos-cenuşiu. În cea de-a 
treia dimineaţă, ajunse la prima carieră de onix şi îi salută 
pe cei care lucrau acolo cu târnăcoape şi cu dălţi. Până la 
căderea serii, trecuse deja pe la unsprezece astfel de 
cariere, ţinutul fiind format mai ales din pereţi de onix şi 
ziduri de galeți pe care nu creştea nici o urmă de vegetaţie. 
Işi petrecu cea de-a treia noapte într-o tabără de mineri, ale 
cărei focuri tremurătoare aruncau reflexe bizare pe pereţii 
de onix şlefuiţi ce se înălţau spre est. În cursul serii, minerii 
au intonat multe cântece şi au spus o mulţime de poveşti 
dovedind o atât de profundă cunoaştere a vremurilor de 
odinioară şi a obiceiurilor zeilor, încât Carter îşi dădu seama 
că ei posedau o mulţime de amintiri latente, rămase de la 
strămoşii lor, Marii Strămoşi. Fu întrebat încotro mergea, şi 
primi sfatul de a nu urca mult prea departe spre nord, dar 
răspunsul său fu că pornise în căutarea unor noi pereţi de 
onix şi că nu era dispus să rişte mai mult decât prospectorii 
obişnuiţi. Dimineaţa, îşi luă rămas-bun de la ei şi călări de-a 
lungul unui ţinut din ce în ce mai posomorât, unde, după 
câte i se spusese, trebuia să găsească acea carieră 
neliniştitoare şi părăsită din care mâini mai vechi decât cele 
omeneşti extrăseseră acele blocuri enorme. 

Se simţi cuprins de nelinişte atunci când, întorcând capul 
pentru un ultim gest de rămas-bun, i se păru că-l zăreşte 
apropiindu-se de tabără pe negustorul bondoc cu privire 
chiorâşă, al cărui bănuit comerţ cu Leng provocase atâtea 
comentarii în îndepărtata Dylath-Leen. După ce depăşi alte 


195 


două cariere, regiunea locuită din Inquanok păru să se 
termine şi drumul se îngustă, până ce deveni o cărare a 
iacilor sălbatici, deosebit de povârnită, ce şerpuia de-a 
lungul negrilor pereţi interzişi. La dreapta, continuau să se 
înalțe piscurile îndepărtate şi descărnate şi pe măsură ce 
Carter se afunda în această împărăție virgină, i se părea că 
se face tot mai întuneric şi mai frig. Işi dădu seama în 
scurtă vreme că pe drumul negru nu se mai zărea nici o 
urmă de copite sau de picior de om, şi înţelese că într- 
adevăr ajunsese pe meleagurile ciudate şi pustii ale 
vremurilor de odinioară. O dată, un corb croncăni din 
întâmplare în văzduh şi din când în când auzea din spatele 
câte unei stânci un fâlfâit de aripi, ce îl făcea să-şi 
amintească cu nelinişte de pasărea Shantak. De cele mai 
multe ori, nu era nimeni, şi Carter continua să călărească, 
solitar, pe iacul a cărui blană se umpluse de mărăcini. Se 
simţi cuprins de îngrijorare atunci când excelentul său iac 
refuză din ce în ce mai des să înainteze şi păru din ce în ce 
mai înfricoşat, tresărind şi zbârlindu-se la cel mai mic 
zgomot. 

Cărarea se îngusta acum, strânsă între pereţii negri şi 
strălucitori, iar urcuşul deveni tot mai abrupt. După două 
ceasuri, Carter zări în faţa lui conturul ferm al unei creste; 
dincolo de care se întindea doar nemărginirea cerului trist 
şi cenuşiu. Binecuvântă perspectiva coborâşului care părea 
să-l aştepte dincolo de creastă. Dar nu era deloc uşor să 
ajungă pe culme, pentru că drumul urca acum aproape 
vertical iar bucăţile de stâncă şi pietrişul care îi cădeau 
mereu de sub picioare îl făceau periculos. Carter trebui 
adesea să descalece de pe iac, iar când se împiedica sau se 
împleticea, trăgea după el animalul cuprins de nelinişte, 
care-şi păstra cu greu echilibrul. Se trezi însă dintr-o dată în 
vârf şi când privi drept înainte, priveliştea îi tăie răsuflarea. 

Drumul continua drept în faţa lui, coborând uşor printre 
aceleaşi şiruri de pereţi naturali înalţi ca şi cele de până 
atunci, dar spre stânga se căsca un hău uriaş, de mii de acri 


196 


în suprafaţă. O forţă arhaică tăiase şi smulsese pereţii de 
onix originari, transformând acele locuri într-o carieră 
uriaşă. Departe, în spatele lor, se mai vedeau încă în 
prăpăstii urmele de daltă concavă şi undeva, în măruntaiele 
pământului, se căscau gigantice gropi de târnăcop. Această 
carieră nu ar fi putut fi creată de mână omenească, laturile 
sale concave fiind crestate de pătrate mari, cu latura de 
câţiva yarzi, care spuneau totul despre dimensiunea 
blocurilor smulse odinioară de dălţi şi mâini necunoscute. 
Undeva, foarte sus, deasupra marginilor carierei, zburau şi 
croncăneau corbii; în adâncurile nevăzute, un zumzăit 
nedesluşit semnala prezenţa liliecilor urhagilor şi a altor 
prezenţe fără număr, ce bântuiau în întunericul infinit. 
Carter privea de sus, de pe drumul îngust, spre cărarea 
stâncoasă ce cobora în amurg la picioarele lui. La dreapta, 
înalții pereţi de onix se prelungeau până dincolo de zare, iar 
la stânga ei erau despicaţi de această înfricoşătoare carieră 
supraterestră. 

Deodată, iacul mugi puternic pe neaşteptate şi, scăpând 
de sub controlul lui Carter, îl depăşi dintr-un salt şi se 
năpusti înainte vijelios, îngrozit, şi dispăru spre nord pe 
drumul îngust şi abrupt. De sub copitele sale ţâşni o ploaie 
de pietre, care căzură în carieră şi se pierdură în întuneric, 
fără a face nici cel mai mic zgomot. Carter, care urmărise 
cu răsuflarea tăiată galopul bezmetic al iacului, înfruntă cu 
nepăsare primejdiile acelei trecători înguste. Nu după multă 
vreme, în stânga lui se înălţară din nou pereţii negri, 
îngustând încă mai mult drumul, şi călătorul continuă să 
alerge după iacul său, ale cărui urme lăbărţate stăteau 
mărturie a disperării sale. 

| se păru că aude zgomotul copitelor animalului înfricoşat 
şi, încurajat de acest zgomot, Carter îşi continuă urmărirea 
cu şi mai mare grabă. Străbătu mile de-a rândul şi, pe 
nesimţite, drumul se lărgi puţin câte puţin în faţa lui, astfel 
încât îşi dădu curând seama că era pe cale să ajungă în 
pustiul înspăimântător şi îngheţat ce se întinde spre nord. 


197 


Coastele descărnate ale îndepărtatelor piscuri inaccesibile 
erau din nou vizibile, deasupra stâncilor ce se întindeau în 
dreapta sa. In faţa sa era o întindere imensă de roci şi 
pietre enorme care, fără îndoială, îl pregătea pentru câmpia 
sumbră şi nemărginită de care se apropia. Zgomotul 
sacadat al potcoavelor se mai auzi încă o dată, încă mai 
puternic decât până atunci, dar în loc să-i dea curaj, acest 
zgomot îl umplu de spaimă, căci îşi dădu seama că nu era 
provocat de bietul său iac. Acel zgomot nemilos şi hotărât 
venea clar din spatele lui. 

Căutarea iacului se transformă atunci într-o goană 
nebunească din faţa a ceva încă nevăzut, fiindcă nu 
îndrăznea să privească peste umăr, presimţind că animalul 
ce era pe urmele sale nu putea fi nici normal, nici 
identificabil, iacul său îl auzise sau îl mirosise probabil 
primul şi Carter nu îndrăzni să-şi pună întrebarea dacă nu 
cumva urmărirea începuse încă de la locuinţele minerilor 
sau numai de la prăpastia întunecată a carierei. Trecuse 
între timp de pereţii de onix şi noaptea începuse să se lase 
peste o imensitate de nisip şi de stânci spectrale, de-a 
lungul căreia nu se zărea nici un drum. Nu mai putea 
desluşi urmele iacului, dar înspăimântătorul galop din 
spatele său nu contenea, la acesta adăugându-se din când 
în când un zumzăit şi un fâlfâit de aripi gigantice. Îşi dădu 
seama cu disperare că pierdea teren şi înţelese că era 
iremediabil pierdut în acest pustiu haotic şi blestemat, 
printre rocile indescriptibile, pe aceste întinderi virgine de 
nisip. Doar piscurile îndepărtate şi inaccesibile din dreapta 
lui îi mai indicau vag direcţia în care trebuia să meargă, dar 
şi ele deveneau din ce în ce mai nedesluşite, pe măsură ce 
crepusculul cenuşiu lăsa loc fosforescenţei morbide a 
norilor. 

Spre nordul ce se cufunda în beznă, zări atunci un lucru 
îngrozitor, nedesluşit şi încă învăluit în ceaţă. Câteva clipe, 
crezuse că era un lanţ de munţi negri, dar acum îşi dădu 
seama că era cu totul altceva. Fosforescenţa norilor 


198 


încremeniţi îl dezvăluia cu cruzime şi aburii roşietici care îi 
înfăşurau silueta se retrăgeau încet. La ce distanţă se afla? 
N-ar fi putut spune exact, dar oricum la una foarte mare. 
Acest lucru avea o înălţime de mii de picioare şi se întindea 
sub forma unui imens arc de cerc concav de la piscurile 
cenuşii şi inaccesibile până către spaţiile neînchipuit de 
vaste dinspre vest. 

Străvechii munţi de onix nu mai erau acum munţi, pentru 
că fuseseră atinşi de o mână mai puternică decât cea a 
omului. Stăteau ghemuiţi, tăcuţi ca lupii sau ca vampirii, 
încoronați de nori şi de ceaţă, veghind veşnic secretele 
Marelui Nord. Aşezaţi într-un imens semicerc, aceşti munţi, 
câinii de pază ai nordului, erau sculptați ca nişte imense 
statui vigilente, iar mâna lor dreaptă era ridicată într-un 
gest de ameninţare adresat seminţiei umane. 

În lumina tremurătoare a norilor, capetele lor duble 
dădeau iluzia că ar fi fost vii, dar pe măsură ce înainta spre 
ele, Carter văzu înălțându-se pe culmile lor umbrite forme 
uriaşe, a căror mişcare nu mai era o iluzie. Inaripate şi 
zumzăitoare, aceste forme se măreau cu fiecare clipă şi 
călătorul îşi dădu seama că drumul său drept înainte luase 
sfârşit. Nu erau, ca în atâtea alte locuri de pe Pământ sau 
din ţările viselor, doar păsări sau lilieci, căci aceste forme 
erau mai mari decât un elefant şi aveau capete de cai. 
Carter îşi dădu seama că acestea trebuiau să fie vestitele 
păsări Shantak şi nu se mai întrebă cine erau paznicii 
demonici şi santinelele fără număr care îi împiedicau pe 
oameni să ajungă în pustiul stâncos şi boreal. In cele din 
urmă se opri, resemnat, şi îndrăzni să privească în urma lui. 
Călare pe un cal costeliv, schimonosindu-se, în fruntea unei 
dezgustătoare hoarde de păsări Shantak feroce, cu aripile 
încă acoperite de promoroaca abisurilor, venea în trap 
negustorul bondoc cu uitătura chiorâşă, personajul diabolic 
înconjurat de o aură legendară. 

Deşi era deja împresurat de aceste fabuloase jivine de 
coşmar cu cap de cal, ce se îngrămădeau în jurul lui într-un 


199 


cerc demonic, Randolph Carter nu îşi pierdu cunoştinţa. 
Giganticele arătări se înălţau deasupra lui, deşirate şi 
scârboase, în timp ce negustorul cu uitătură chiorâşă sări 
de pe cal şi se aşeză, schimonosindu-se, în faţa 
prizonierului. Îi porunci lui Carter să se urce pe una dintre 
respingătoarele, păsări şi îl ajută să se aburce în spatele ei. 
Adunându-şi toată voinţa pentru a-şi înfrânge dezgustul, 
Carter ascultă ordinul dar îi fu greu să-l pună în aplicare, 
fiindcă păsările Shantak sunt acoperite cu solzi în loc de 
pene, solzi ce sunt extrem de alunecoşi. Când reuşi să 
încalece, omul cu uitătura chiorâşă sări în spatele lui, 
lăsându-i unuia dintre incredibilii coloşi înaripaţi grija de a-i 
duce spre lanţul de munţi sculptați. 

Descriind curbe hidoase în aerul îngheţat, zburară fără 
oprire spre acei munţi inaccesibili, cenușii şi descărnaţi, ce 
se înălţau la est şi în spatele cărora trebuia să se găsească 
Leng. Zburară deasupra norilor, până ce pe sub ei se 
perindară vârfurile fabuloase ce se pierd în valuri de ceaţă 
strălucitoare, pe care locuitorii Inquanokului nu le-au văzut 
niciodată. Zburând pe deasupra lor, Carter le privi cu 
atenţie şi zări pe crestele cele mai înalte intrările unor 
caverne stranii, ce îi aduseră aminte de grotele din 
Ngranek. Nu puse nici o întrebare în legătură cu acest 
subiect bărbatului care îl luase prizonier, mulţumindu-se să 
constate că atât acesta, cât şi fiara cu cap de cal pe care o 
călăreau păreau ciudat de înfricoşaţi de imaginea acelor 
caverne, dând semne de nervozitate şi grăbindu-se să le 
lase mai repede în urmă pentru a scăpa de neliniştea 
adâncă ce-i cuprinsese. 

Pasărea Shantak zbura acum mai jos şi, sub stratul de 
nori, se ivi o câmpie cenuşie şi golaşă, pe care străluceau, 
la mare depărtare, mici focuri. Incepură să coboare şi 
apărură, rând pe rând, colibe de granit şi sate de piatră 
neagră, la ale căror ferestre luceau stins luminiţe palide. 
Din aceste colibe şi sate răzbătu până la ei şuierul strident 
al fluierelor şi zgomotul oribil al şerpilor cu clopoței, ceea 


200 


ce-i dovedi pe loc lui Carter că locuitorii Inquanokului nu se 
înşală în presimţirile lor geografice. Călătorii cărora li se 
întâmplă să audă asemenea sunete, ştiu că ele nu pot veni 
decât dinspre acest platou pustiu şi îngheţat, pe care 
oamenii normali nu-l vizitează niciodată, dinspre această 
regiune misterioasă şi bântuită de demoni ce se numeşte 
Leng. 

Forme întunecate dansau în jurul micilor focuri şi Carter 
se întrebă curios cam despre ce soi de fiinţe putea fi vorba, 
într-adevăr, nimeni nu mai ajunsese vreodată până în Leng, 
iar locul acesta este cunoscut doar fiindcă focurile şi 
colibele sale de piatră se zăresc de departe. Acele forme 
săreau într-un ritm lent şi înfricoşător şi aveau un fel de a 
se răsuci şi a se încovoia ce părea nesănătos şi nu era deloc 
agreabil privirii, aşa că Randolph nu mai fu mirat de ce 
acest oribil platou îngheţat purta povara unui greu blestem, 
care face ca despre el să se vorbească în întreaga lume a 
viselor doar sub formă de aluzii şi de legende neclare care 
stârnesc groaza. Pasărea Shantak zbura din ce în ce mai jos 
Şi, pe măsură ce se apropiau de ei, repulsia pe care i-o 
inspirau acei dansatori i se păru tot mai familiară, purtând 
chiar amprenta unei anumite  intimităţi demonice. 
Prizonierul le cercetă cu atenţie, încercând să-şi aducă 
aminte unde şi când ar mai fi putut întâlni asemenea 
creaturi. 

Aveau copite în loc de picioare şi păreau să aibă capetele 
acoperite cu un soi de peruci sau de tichii, deasupra cărora 
se iţeau două corniţe. Nu purtau veşminte dar, în cea mai 
mare parte, erau acoperite cu o blană deasă. Aveau cozi 
minuscule şi, când unele dintre acele creaturi ridicară capul 
spre ei, observă că aveau gurile anormal de mari. Işi dădu 
atunci brusc seama cine erau, şi înţelese că de fapt nu 
purtau nici peruci, nici tichii. Negustorii stranii, care soseau 
la bordul acelor sumbre galere în Dylath-Leen pentru a-şi 
vinde rubinele uriaşe (acei negustori cu înfăţişare nu tocmai 
omenească, sclavi ai monstruoşilor locuitori ai Lunii) făceau 


201 


parte din demonica populaţie a Lengului. Unii dintre ei 
fuseseră cei care, cu mult timp în urmă, îl răpiseră pe 
Carter, luându-l prizonier la bordul galerei lor urât 
mirositoare. Îi văzuse pe semenii lor fiind mânaţi în cete pe 
cheiurile mizerabile ale cumplitei cetăţi selenare, văzuse 
cum cei mai slabi dintre ei erau condamnaţi la muncă 
silnică, în timp ce cei mai graşi erau închişi în cuşti şi duşi 
pentru a satisface nevoile stăpânilor lor cu corpuri de polipi. 
Acum ştia de unde proveneau acele creaturi atât de 
misterioase şi se cutremură la gândul că Leng se afla 
probabil în legătură cu acele orori informe care populează 
Luna. 

Pasărea Shantak îşi continuă drumul. Depăşiră focurile, 
colibele de piatră şi pe dansatorii despre care Randolph ştia 
acum aproape totul, plutiră deasupra munţilor sterpi de 
granit şi a sumbrei întinderi acoperite de stânci, de gheaţă 
şi de zăpadă. Se crăpa de ziuă şi licărirea fosforescentă a 
norilor joşi cedă locul crepuscularei lumini înceţoşate a 
acestui ţinut nordic, dar cumplita pasăre îşi continuă 
imperturbabil zborul, în tăcere şi în frig. Din când în când, 
bărbatul cu privire chiorâşă se adresa păsării într-un limbaj 
gutural, iar aceasta îi răspundea cu un fel de râs 
batjocoritor, asemănător cu zgomotul spargerii unui geam. 
Relieful începuse să se înalțe din nou şi în cele din urmă 
ajunseră într-o regiune plată, măturată de vânt, regiune 
care părea să fie acoperişul unei lumi nelocuite şi veştejite. 
Izolată în ceaţă, întuneric şi frig, se înălța aici o singură 
clădire bondoacă şi fără ferestre, construită din pietre 
neprelucrate, în jurul căreia se găsea un cerc de monoliţi 
neciopliţi aproape deloc. Ansamblul nu avea nimic omenesc 
în el şi, amintindu-şi de ceea ce povestesc vechile legende, 
Carter îşi dădu seama că ajunseseră în cel mai cumplit şi 
mai rău famat loc din lume, în locul izolat unde se află 
mănăstirea preistorică locuită doar de indescriptibilul Mare 
Preot cu faţa acoperită de o mască de mătase galbenă, cel 


202 


care se închină Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, Haosul 
Târâtor. 

Dezgustătoarea pasăre se lăsă pe sol şi omul cu uitătură 
chiorâşă sări din spatele ei şi-l ajută pe prizonierul său să 
coboare. Carter se lămurise de-acum asupra intenţiilor 
învingătorului său: era limpede faptul că negustorul cu 
uitătura chiorâşă era o iscoadă a forţelor demonice şi că se 
grăbea să-l predea stăpânilor săi pe acest muritor arogant, 
care voia să descopere cetatea necunoscută Kadath şi să se 
închine Marilor Strămogşi în castelul lor de onix. Inţelese, de 
asemenea, că tot acest negustor pusese la cale şi prima lui 
răpire, la Dylath-Leen, de către sclavii fiinţelor de pe Lună, 
şi că acum dorea să vadă realizându-se în sfârşit ceea ce 
ajutorul dat lui Randolph de către pisici împiedicase atunci 
să se împlinească. Urma să-şi conducă victima spre un 
funest loc de întâlnire, unde să-l găsească pe Nyarlathotep 
şi să-i raporteze acestuia de câtă îndrăzneală dăduse 
dovadă Carter, pornind în căutarea cetăţii necunoscute 
Kadath. Nu mai avea nici o şansă, pentru că Leng şi pustiul 
îngheţat ce se întinde la nord de Inguanok sunt, fără 
îndoială, foarte aproape de Ceilalţi Zei şi trecătorile ce duc 
spre Kadath sunt, probabil, bine păzite. 

Omul cu uitătură chiorâşă era mic de statură, dar uriaşa 
pasăre cu cap de cal veghea ca acesta să fie ascultat, aşa 
că Randolph îl urmă supus şi, trecând prin cercul de 
menhiri, pătrunseră printr-o poartă arcuită în interiorul 
mănăstirii fără ferestre. Interiorul ei era cufundat în beznă, 
dar demonicul negustor aprinse o lampă de argilă 
împodobită cu înspăimântătoare basoreliefuri şi îşi împinse 
prizonierul de-a lungul a nenumărate coridoare înguste. Pe 
pereţii acestora erau pictate, într-un stil necunoscut de 
arhitecţii de pe Pământ, scene înfricoşătoare, mai vechi 
decât istoria. În ciuda nenumăratelor veşnicii care trecuseră 
peste ele, culorile erau încă strălucitoare, căci uscăciunea şi 
frigul cumplitului ţinut Leng fac să se conserve esenţa 


203 


lucrurilor. Carter le întrevăzu la lumina flăcării tremurătoare 
şi se cutremură descoperind poveştile cuprinse în ele. 

Aceste fresce îi dezvăluiră întreaga istorie a Lengului. 
Creaturi aproape omeneşti, cu coarne, copite şi guri imense 
dansau demonic prin oraşele uitate. Erau scene ale unor 
vechi războaie, în care se vedeau locuitorii aproape umani 
din Leng luptând împotriva păianjenilor purpurii şi puhavi 
din văile învecinate; scene relatând sosirea galerelor negre, 
venite de pe Lună, scene relatând înfrângerea populaţiei 
din Leng de către fiinţele blasfematorii cu corpuri amorfe şi 
acoperite de polipi ce păreau să se bălăcească, să se 
răsucească şi să se strecoare în afara zidurilor. Au adorat 
aceste făpturi blasfematorii, alb-cenugşii, vâscoase, ca pe 
nişte zei, fără să se plângă vreodată atunci când îi luau pe 
galerele lor negre pe cei mai graşi şi mai frumoşi masculi 
din ţinut. Monstruoasele fiare de pe Lună îşi stabiliseră 
tabăra în largul mării, pe o insulă stâncoasă. Privind aceste 
fresce, Carter constată că aceasta nu era alta decât stânca 
izolată şi fără nume pe care o văzuse în timp ce naviga spre 
Inguanok, acea blestemată stâncă cenuşie de care 
marinarii se feresc şi de unde se înalţă în fiecare noapte 
urlete cumplite. 

Frescele înfăţişau, printre altele, marele port ce era şi 
capitala acestor creaturi aproape umane, oraş semeţ ai 
cărui numeroşi stâlpi se înălţau între faleză şi cheiul de 
bazalt, oraş surprinzător prin numeroasele sale pieţe 
încărcate cu sculpturi şi templele sale pline de nobleţe. 
Străzi mărginite de colonade şi grădini vaste duceau de pe 
faleză şi din dreptul fiecăreia din cele şase porţi străjuite de 
sfincşi până într-o vastă piaţă centrală. In această piaţă se 
găseau doi lei înaripaţi, ce vegheau la gura unei scări 
subterane; existau noi şi noi reprezentări ale acestor doi 
enormi lei înaripaţi, trupurile lor puternice de diorit 
strălucind în  crepusculul cenuşiu al zilei sau în 
fosforescenţa norilor nocturni. Continuându-şi drumul şi 
văzând toate aceste reprezentări repetate, Carter înţelese 


204 


în cele din urmă cine erau aceşti lei şi unde se afla acea 
cetate care fusese stăpânită, până la sosirea galerelor 
negre, de acele fiinţe aproape umane. Fără îndoială, acea 
cetate primitivă nu putea fi alta decât legendara 
Sarkomand, ale cărei ruine au albit timp de un milion de ani 
înainte de naşterea primului om autentic şi ai cărei lei 
gigantici veghează pe vecie scara ce coboară din ţara 
viselor până la Marele Abis. 

Alte picturi reproduceau piscurile cenuşii şi descărnate 
care despart Lengul de Ingquanok şi monstruoasele păsări 
Shantak ce îşi construiesc cuiburile pe la jumătatea 
munţilor, pe bucăţi de stâncă ieşite în afară. Erau de 
asemenea reproduse misterioasele caverne săpate în 
vecinătatea culmilor celor mai înalte, acele caverne pe care 
până şi cele mai îndrăzneţe păsări Shantak le ocoleau, 
ţipând. Carter le întrezărise pe când trecuse în zbor pe 
deasupra lor şi reţinuse asemănarea lor cu cele de pe piscul 
Ngranek. Acum ştia că această asemănare era mai mult 
decât întâmplătoare, pentru că picturile îi înfăţişau şi pe 
înspăimântătorii locuitori ai acelor caverne: aripile lor de 
lilieci, coarnele încovoiate, cozile păroase, labele hrăpăreţe, 
trupurile cauciucate, toate acestea nu îi erau străine, se 
mai întâlnise deja cu aceste creaturi tăcute, aceşti paznici 
fără suflet ai Marelui Abis, de care se temeau până şi Marii 
Strămoşi şi al căror stăpân nu este Nyarlathotep, ci Nodens, 
zeul albit de ani. Aceste fiinţe demonice sunt nevolnicele 
lighioane ale nopţii, lighioane ce nu râd niciodată, pentru că 
nu au faţă şi care plutesc veşnic în întuneric, între 
depresiunea Pnoth şi trecătorile care duc spre lumea 
exterioară. 

Negustorul cu uitătură crucişă îl îmbrânci pe Carter într-o 
vastă sală boltită, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 
basoreliefuri înfricoşătoare. În centrul acestei încăperi, se 
căsca deschizătura circulară a unui puț, înconjurată de 
altare demonice de piatră. Această criptă impregnată de o 
duhoare de nesuportat nu era luminată în nici un fel, iar 


205 


lămpiţa  sinistrului negustor lucea atât de slab, încât 
amănuntele din jur deveneau evidente doar încetul cu 
încetul. În partea opusă, se înălța o estradă înaltă de piatră, 
pe care se ajungea suind cinci trepte; acolo, pe un tron 
aurit, se găsea o siluetă apatică, înveşmântată în mătase 
galbenă împodobită cu franjuri roşii, cu faţa acoperită de o 
mască de mătase galbenă. Omul cu uitătura crucişă schiţă 
câteva gesturi şi fiinţa ascunsă în întuneric îi răspunse 
luând în labele sale acoperite cu mătase un flaut de fildeş, 
ornamentat oribil, cu care scoase pe sub masca de mătase 
câteva sunete respingătoare. Acest dialog continuă câteva 
clipe; în sunetul acelui flaut şi în miasma dulceagă ce 
umplea cripta exista ceva care, cu toate că aproape îl 
înnebunea pe Carter, îi dădea în acelaşi timp sentimentul 
de a asista la o scenă familiară. Acest ceva îl făcu să se 
gândească la înspăimântătoarea cetate scăldată într-o 
lumină roşie şi la revoltătoarea procesiune ce îi trecuse prin 
faţa ochilor acolo. Acest ceva îi amintea, de asemenea, de 
cumplitul urcuş de-a lungul peisajului lunar, înainte de 
venirea pisicilor care aveau să îl salveze. Ştia ca acea 
creatură ce se afla pe estradă era, fără nici o îndoială, 
indescriptibilul Mare Preot, căruia legendele îi atribuie 
puteri demonice, dar îi era frică fie şi numai să încerce să-şi 
închipuie cine ar fi putut fi acest detestabil Mare Preot. 
Mătasea brodată alunecă, descoperind una dintre labele 
alb-cenuşii, şi Carter ghici cine era Marele Preot. In acea 
clipă fatală, o frică de nestăpânit îl împinse să facă un lucru 
pe care dacă ar fi fost lucid l-ar fi evitat: mintea îi fu 
întunecată de groază şi nu mai există pentru el alt gând 
decât dorinţa sălbatică de a scăpa de fiinţa ce se afla pe 
tronul de aur. Ştia că nu avea nici o speranţă de a se 
descurca prin labirintul de piatră ce-l despărţea de platoul 
îngheţat din exterior, ştia că pe acel platou încă mai 
pândea demonica pasare Shantak dar, în ciuda tuturor 
acestor lucruri, mintea îi era stăpânită doar de dorinţa 


206 


sălbatică de a se smulge din ghearele acelei monstruozităţi 
vâscoase înveşmântate în mătase. 

Omul cu uitătură piezişă aşezase lampa sa barocă pe 
unul dintre înaltele altare de piatră ce împrejmuiau puţul şi 
înaintase destul de mult, pentru a se adresa prin gesturi 
Marelui Preot. Carter, care rămăsese absolut nemişcat până 
atunci, se aruncă brusc asupra lui şi, cu acea putere 
sălbatică pe care ţi-o dă disperarea, îl împinse în gura 
căscată a puţului, în care el dispăru pe loc. Legenda spune 
că acest puț coboară până la infernalele bolți din Zin, la 
adăpostul cărora gugii îi vânează, înfăşuraţi în întuneric, pe 
albicioşi. Fără să mai stea pe gânduri, Carter înşfăcă lampa 
şi se năpusti în labirintul împodobit cu fresce, luând-o la 
întâmplare pe unul sau altul dintre coridoare, încercând să 
nu se mai gândească la infecta masă cu labe informe care 
stătea undeva, în spatele lui, pe estrada de piatră şi nici la 
modul în care alunecau sau se târau urmăritorii lui de-a 
lungul acelor coridoare de piatră. 

După câteva clipe, regretă graba sa nesăbuită şi se gândi 
că ar fi fost mai bine să urmărească în sens invers frescele 
pe care le văzuse la venire. Acestea erau atât de confuze şi 
de complicate, încât probabil nu l-ar fi putut ajuta totuşi 
prea mult, însă regretă faptul că nici măcar nu încercase să 
o facă. Privind frescele din jurul său, îşi dădu seama că erau 
încă mai oribile decât primele, şi înţelese astfel că nu se 
afla pe coridoarele care duceau spre exterior. Nu trecu mult 
şi se convinse că nu era urmărit, aşa că-şi încetini mersul, 
dar de-abia îşi trăsese sufletul când un nou pericol îl asaltă. 
Flăcăruia lămpii slăbea tot mai mult, astfel încât în scurtă 
vreme urma să fie scufundat într-un întuneric de smoală, 
lipsit de orice posibilitate de a se orienta sau de a vedea pe 
unde mergea. 

Când lumina se stinse cu totul, continuă să înainteze pe 
bâjbâite prin beznă, rugându-se Marilor Strămoşi să îi 
acorde tot ajutorul posibil. In unele momente, simţea că 
solul de piatră se înclina şi începea să urce sau să,coboare, 


207 


ba o dată se poticni de o treaptă, ce părea a se găsi acolo 
fără nici un motiv plauzibil. Pe măsură ce înainta, aerul 
devenea din ce în ce mai umed şi atunci când, ajuns într-un 
punct de ramificare al coridoarelor sau într-un pasaj mai 
larg, trebuia să aleagă drumul în continuare, alegea 
întotdeauna pe cel cu panta cea mai lină. Cu toate acestea, 
constată că drumul pe care îl urma mai mult cobora. 
Mirosul ce venea dinspre boltă şi semnele pe care le 
desluşea pipăind pereţii şi solul unsuros îl avertizară că era 
pe cale să se afunde încă mai adânc în interiorul 
nesănătosului platou Leng. Dar nimic nu-l avertiză în 
legătură cu ceea ce se întâmplă în cele din urmă; nimic 
altceva decât întâmplarea în sine şi şocul acelui haos oribil 
şi înfricoşător, care îţi taie respiraţia. În timp ce înainta 
încet, alunecând pe bâjbâite pe solul aproape plat al acelui 
loc, căzu pe neaşteptate într-un puț întunecos şi aproape 
perfect vertical. Nu reuşi să îşi dea seama cât ţinu această 
cădere în gol, dar i se păru că se prăbuşeşte ore în şir, 
cuprins de o greață delirantă şi de o frenezie extatică. Îşi 
dădu seama, în cele din urmă, că se afla din nou sub norii 
fosforescenţi ai nopţii boreale care luceau trist în jurul lui. 
Era înconjurat de ziduri ruinate şi de coloane sfărâmate; 
peste pardoseala de dale pe care zăcea întins, se aşternuse 
iarba şi prin crăpăturile lor dese îşi făcuseră loc rădăcini 
noduroase şi tufe dese. O infinită coloană de bazalt se 
înălța vertical în spatele lui, având suprafaţa acoperită de 
basoreliefuri dezgustătoare şi fiind străpunsă de o intrare 
boltită, ce dădea spre infernul scufundat în beznă din care 
tocmai ieşise. In faţa sa se întindeau două şiruri de stâlpi, 
sau de fragmente de stâlpi, ce sugerau că prin acele locuri 
trecuse odinioară o stradă. Ţinând cont de urnele şi de 
bazinele risipite de-a lungul acelui lung drum, Carter 
înţelese că era vorba despre străvechea alee a unei grădini 
străvechi. Departe, la capăt, stâlpii se depărtau, pentru a 
face loc unei vaste pieţe circulare. În interiorul acestui cerc 
se desluşeau, sub norii palizi ai nopţii, două statui imense: 


208 


doi enormi lei înaripaţi, din diorit. Aveau o înălţime de peste 
douăzeci de picioare şi îşi ţineau aplecate în faţă capetele 
groteşti, cu trăsăturile rămase intacte, arătându-şi colții 
ruinelor care îi înconjurau, fără a mai impresiona pe nimeni. 
Carter ştia perfect cine erau aceşti doi lei, căci legendele nu 
menţionau decât doi. Erau paznicii de neclintit ai Marelui 
Abis, iar aceste ruine sumbre erau cele ale Sarkomandului, 
cetatea originară. 

Primul lucru pe care îl făcu Carter a fost acela de a zăvori 
şi a baricada poarta prin care ieşise, folosind blocuri de 
piatră şi resturi adunate din jurul său. Nu avea nici un chef 
să se trezească pe cap cu prea-plecatul servitor al 
detestabilei mănăstiri din Leng, căci pe drumul pe care 
urma să apuce îl pândeau deja suficiente primejdii. Nu avea 
nici o idee despre cum s-ar fi putut întoarce de aici în 
regiunile locuite din lumea viselor. Nu avea rost să coboare 
până la grotele vampirilor, întrucât ştia deja că nici aceştia 
nu erau mai bine informaţi decât el. Cei trei vampiri care îl 
ajutaseră să străbată cetatea gugi/or şi să ajungă cu bine în 
lumea exterioară nu ştiuseră cum să revină la Sarkomand şi 
plănuiseră să afle traseul întrebându-l pe bătrânul negustor 
din Dylath-Leen. Carter se înfioră la gândul că trebuia să 
treacă din nou prin lumea subterană a gugilor şi să se 
aventureze încă o dată în infernalul turn Koth, pe scara cu 
trepte ciclopice care duce la Pădurea Fermecată. Nu 
îndrăznea nici să pornească de unul singur de-a lungul 
platoului Leng, trecând prin faţa mânăstirii solitare; probabil 
că Marele Preot avea numeroase iscoade şi, oricum, ar fi 
trebuit să aibă de-a face cu pasărea Shantak, dacă nu şi cu 
alte /ucruri înainte de a ajunge la capătul călătoriei sale. 
Dacă ar fi reuşit să găsească o corabie, ar fi putut să revină 
la Inguanok, ocolind stânca îngrozitoare şi descărnată ce se 
înalţă din valuri, pentru că frescele îngrozitoare din 
labirintul mânăstirii îi arătaseră că acel loc înfricoşător se 
afla nu departe de cheiul de bazalt al Sarkomandului. 


209 


Era însă prea puţin probabil să găsească o corabie în 
acest oraş părăsit de o veşnicie şi nici nu se simţea în stare 
să construiască o barcă. Acestea erau gândurile lui 
Randolph Carter când o nouă idee îi încolţi în minte. La 
picioarele sale zăcea, asemeni unui cadavru, fabulosul 
Sarkomand, cu stâlpii săi negri, cu porţile sale ruinate 
păzite de sfincşi, cu bolovanii titanici şi numeroşii săi lei 
înaripaţi conturându-se în penumbra morbidă a luminoşilor 
nori ai nopţii. Văzu atunci departe, în dreapta sa, o licărire 
ce nu putea să ţâşnească dintr-un nor şi îşi dădu seama că 
nu era singur în liniştea moartei cetăţi. Această 
luminiscenţă se înălța şi cobora la voia întâmplării, 
aruncând tremurătoare reflexii verzui, care nu erau deloc 
liniştitoare. Când se apropie de ea, furişându-se pe strada 
acoperită de ruine şi prin locuri de trecere înguste, printre 
ziduri surpate, îşi dădu seama că era vorba de un foc de 
tabără, aprins în apropierea cheiului, şi că numeroase 
forme nedesluşite se strângeau în umbre sumbre în jurul 
lui. Un miros funest plutea deasupra acestui spectacol. 
Dincolo de foc se găsea rada unsuroasă a portului, în care 
era o corabie mare, ancorată aproape de țărm. Carter 
încremeni, cuprins de groază, când văzu că era vorba de 
una dintre demonicele galere negre care veneau de pe 
Lună. 

Chiar în momentul când se pregătea să se îndepărteze 
de acel foc detestabil, remarcă o mişcare în rândul acelor 
forme nedesluşite şi auzi un sunet neobişnuit, dar uşor de 
recunoscut. Era strigătul înfricoşător al unui vampir care, 
într-o clipă, se transformă într-un adevărat urlet de groază. 
Simţindu-se la adăpost în mijlocul acelor ruine uriaşe, 
Carter îngădui curiozităţii sale să o ia înaintea fricii, şi se 
strecură spre foc, în loc să se retragă. La un moment dat, 
trebui să se târască asemeni unui vierme, pentru a putea 
traversa o stradă aflată la vedere, iar alta dată trebui să se 
ridice în picioare pentru a evita să facă zgomot trecând 
peste un morman de sfărâmături de marmură. Reuşi să-şi 


210 


găsească, fără a fi descoperit, un ascunziş în spatele unui 
stâlp enorm, ascunzătoare de unde putea observa în voie 
scena scăldată într-o lumină verzuie. Jivinele în formă de 
broască râioasă şi sclavii cu înfăţişare aproape umană 
stăteau în jurul unui foc alimentat cu acele îngrozitoare 
ciuperci lunare, rupte în bucăţi. Unii dintre sclavi puneau să 
se încălzească în flăcările care ţâşneau în toate părţile 
ciudate ţepuşe de fier şi, din când în când, înfigeau vârfurile 
înroşite ale acestora în trei prizonieri, legaţi fedeleş, care se 
zvârcoleau de durere la picioarele căpeteniilor. Din modul 
în care îşi agitau antenele, îţi puteai da seama că fiarele cu 
boturi teşite venite de pe Lună se tăvăleau de plăcere 
urmărind acest spectacol. Adâncă a fost durerea lui Carter 
şi cumplită oroarea sa atunci când a recunoscut urletele 
disperate şi şi-a dat brusc seama că vampirii schingiuiţi nu 
erau alţii decât cei care alcătuiseră fidelul trio care îl 
îndrumase şi îl ajutase să iasă teafăr şi sănătos din Abis. Se 
despărţise de ei în Pădurea Fermecată, vampirii 
intenţionând să ajungă la Sarkomand şi la poarta patriei lor 
din adâncuri. 

Numărul puturoaselor jivine de pe Lună care stăteau în 
jurul acelui foc verzui era considerabil, aşa că Randolph 
înţelese că, cel puţin pentru moment, nu putea face nimic 
pentru a-i salva pe vechii săi aliaţi. Nu putea să ghicească 
în ce fel fuseseră capturați bieţii vampiri, dar îşi închipuia 
că ororile cu înfăţişare de broaşte râioase îi auziseră 
interesându-se în Dylath-Leen de drumul spre Sarkomand, 
şi nu voiseră să le permită să se apropie atât de mult de 
detesabilul platou Leng şi de indescriptibilul Mare Preot. O 
clipă, nu ştiu ce să facă, dar apoi îşi aminti brusc că se afla 
foarte aproape de poarta împărăției vampirilor. În mod 
evident, cel mai înţelept lucru pe care l-ar fi putut face era 
să se furişeze spre est, până în piaţa unde se înălţau cei doi 
lei maiestuoşi, şi să coboare în prăpastie. Oricum, nu avea 
cum să întâlnească orori mai cumplite decât cele pe care le 
avea în faţa ochilor, şi era foarte posibil să dea peste 


211 


vampirii gata să sară în ajutorul fraţilor lor, ba poate chiar 
capabili să extermine jivinele de pe Lună sosite la bordul 
acelei sumbre galere. Exista, desigur, posibilitatea ca 
poarta să fi fost păzită de cete de slabe lighioane ale nopţii, 
asemeni tuturor celorlaltor porţi ale abisului, dar acum nu 
se mai temea de aceste creaturi fără chip. Aflase între timp 
că ele sunt legate de vampiri prin tratate solemne, iar 
Pickman îi încredinţase parola lor. 

Carter reîncepu să se târască printre ruine, încet şi fără 
zgomot, de-a lungul zidurilor, pentru a ajunge în marea 
piaţă centrală, unde se aflau cei doi lei înaripaţi. Acest lucru 
se dovedi a fi extrem de dificil, dar fiarele de pe Lună, 
preocupate de mârşava lor distracţie, nu auziră zgomotul 
pe care îl făcu Carter în două rânduri, împiedicându-se de 
bolovanii risipiţi peste tot. Ajuns, în sfârşit, la loc deschis, îşi 
alese drumul printre copacii piperniciţi şi viţa de vie care 
crescuseră acolo. Giganticii lei se conturau deasupra lui, 
înfricoşători în luminiscenţa morbidă a norilor fosforescenţi 
ai nopţii. Continuă să înainteze spre ei, plin de cutezanţă, şi 
se târî prin faţa boturilor lor, ştiind că acolo se găsea poarta 
spre acel enorm univers al tenebrelor pe care îl păzesc. 
Fiarele de diorit, cu mutre batjocoritoare, stăteau ghemuite 
pe soclurile gigantice, acoperite cu înspăimântătoare 
basoreliefuri. Intre ele, se găsea o curte netedă ca în 
palmă, în centrul căreia existase odinioară un mic spaţiu 
înconjurat de o balustradă de onix. In mijlocul acestui spaţiu 
se căsca un puț negru şi Carter îşi dădu curând seama că 
ajunsese la genunea ale cărei trepte antice şi dărăpănate 
coboară până în abisul de coşmar. 

Infricoşătoare este amintirea acestei  coborâri în 
întuneric, în timpul căreia, ceas după ceas, Carter se răsuci 
mereu, fără a vedea nimic, pe o spirală fără sfârşit de 
trepte abrupte şi alunecoase. Atât de tocite şi de înguste 
erau acele trepte, atât de lipicioase ajunseseră ele din 
cauza umezelii din interiorul Pământului, încât Carter se 
aştepta în fiece clipă să alunece şi să se prăbuşească în gol, 


212 


până în străfundurile abisului absolut. Nu ştia când şi cum 
se vor năpusti asupra lui nevolnicele jivine ale nopţii, 
paznicii acestor genuni; nu ştia nici măcar dacă acestea se 
aţineau într-adevăr la pândă prin acele locuri, încă de la 
începutul lumii. Totul în jurul său era impregnat de 
duhoarea abisurilor demonice şi simţi că aerul acestor 
neliniştitoare adâncuri nu era făcut pentru oameni. În 
curând, cuprins de toropeală şi somnoros, continuă să 
înainteze mai mult automat decât pentru că ar fi vrut să o 
facă, aşa că nu îşi dădu seama ce se întâmpla cu el atunci 
când încetă cu totul să mai înainteze, pentru că ceva îl 
înhăţase uşurel pe la spate. Se simţi doar purtat într-un 
zbor foarte rapid şi doar o pişcătură răuvoitoare îi dădu de 
veste că slabele lighioane ale nopţii îşi îndepliniseră 
misiunea.. 

Când realiză faptul că picase în ghearele umede şi reci 
ale acestor păsări fără chip, Carter îşi aminti parola 
vampirilor şi o urlă cât putu de tare în vârtejul şi în 
învălmăşeala zborului. Deşi se spune că slabele lighioane 
ale nopţii sunt complet lipsite de rațiune, efectul parolei fu 
imediat: pişcăturile încetară pe loc şi creaturile se grăbiră 
să-i asigure prizonierului lor o poziţie cât mai confortabilă. 
Astfel încurajat, Carter îndrăzni să dea câteva explicaţii, 
relatând despre capturarea şi torturarea celor trei vampiri 
de către jivinele de pe Lună, invocând necesitatea de a 
alcătui o armată pentru a le sări în ajutor. Chiar dacă nu i se 
adresară în nici un fel, slabele lighioane ale nopţii părură să 
înţeleagă spusele sale şi o dovediră pe loc, zburând cu şi 
mai mare grabă şi încă mai hotărâte. Intunericul dens făcu 
loc pe neaşteptate crepusculului cenuşiu din regiunea 
interioară şi în faţa ochilor lor apăru una din acele câmpii 
plate şi sterpe pe care le place vampirilor să se 
statornicească. Prezenţa lor se făcea simțită printr-un mare 
număr de pietre de mormânt, risipite peste tot, şi prin 
mormane de oase. În clipa când Carter scoase strigătul de 
alarmă, o mulţime de vizuine se goliră de proprietarii lor cu 


213 


trupuri zvelte, a căror formă seamănă cu cea a unui câine. 
Slabele lighioane ale nopţii coborâră în zbor planat, îşi 
aşezară pe sol pasagerul şi apoi se traseră puţin mai la o 
parte, grupându-se într-un semicerc, în timp ce vampirii 
ieşeau în întâmpinarea noului venit. 

Carter împărtăşi groteştii adunări mesajul său, scurt şi 
precis. Patru vampiri se risipiră de îndată prin vizuini, 
pentru a difuza ştirea şi a reuni trupele necesare operaţiunii 
de salvare. După o lungă aşteptare, apăru un vampir cu 
oarecare importanţă, care se adresă nevolnicelor lighioane 
ale nopţii prin semne care avură ca efect de a face să 
dispară în noapte pe două dintre acestea. Din acel moment, 
noi şi noi întăriri începură să sosească, îngroşând ceata 
nevolnicelor lighioane ale nopţii, până ce în cele din urmă 
tot solul mâlos fu acoperit cu ele. Între timp, alţi vampiri 
ieşiseră din vizuini, târându-se unul câte unul, strigând 
agitaţi şi aranjându-se într-o formaţie de luptă, nu departe 
de locul unde erau adunate nevolnicele lighioane ale nopţii. 
La un moment dat, apăru şi acel vampir mândru şi influent 
ce fusese odinioară artistul Richard Pickman din Boston, 
căruia Carter îi relată detaliat tot ce se întâmplase. Fostul 
Pickman se simţi fericit să-şi revadă vechiul prieten şi păru 
foarte impresionat de cele auzite. Îndepărtându-se puţin de 
armata din ce în ce mai numeroasă, începu să se întreţină 
cu celelalte căpetenii. 

In cele din urma, după ce trecură în revistă trupele, 
căpeteniile reunite începură să strige la unison, împărțind 
ordine mulţimii de vampiri şi de nevolnice lighioane ale 
nopţii. Un consistent detaşament de păsări cu coarne 
dispăru pe loc, în timp ce altele, grupate două câte două, 
îngenuncheate şi cu labele din faţă întinse, aşteptau ca 
vampirii să se apropie de ele, unul câte unul. Atunci când 
un vampir ajungea în dreptul cuplului de nevolnice 
lighioane ale nopţii care îi era distribuit, se urca în spatele 
lor şi dispăreau cu toţii în noapte. Nu trecu mult şi întreaga 
trupă porni la atac, rămânând doar Carter, Pickman, 


214 


celelalte căpetenii şi câteva cupluri de nevolnice lighioane 
ale nopţii. Pickman îi lămuri că nevolnicele lighioane ale 
nopţii constituiau avangarda vampirilor şi că acum întreaga 
armată se îndrepta spre Sarkomand, pentru a hotărî soarta 
jivinelor de pe Lună. Carter şi celelalte căpetenii se 
apropiară atunci de nevolnicele lighioane ale nopţii care îi 
aşteptau şi labe umede şi lunecoase îi cocoţară în spatele 
lor. Câteva clipe mai târziu, se roteau cu toţii, purtaţi de 
vânt prin noapte, urcând, urcând, urcând la nesfârşit, până 
la poarta străjuită de leii înaripaţi, până la ruinele spectrale 
ale anticei cetăţi Sarkomand. 

Când, ajuns la capătul călătoriei, Carter revăzu lumina 
morbidă a cerului nocturn al Sarkomandului, avu curajul să 
contemple marea piaţă centrală, năpădită de trupele de 
vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii. Fără îndoială că 
ziua era pe aproape, dar înfricoşătoarea armată părea a fi 
atât de puternică, încât nu avea nevoie să îi ia prin 
surprindere pe duşmani. Flacăra verzuie licărea încă slab în 
apropierea cheiului, dar cum nu se mai auzeau strigătele 
vampirilor, se părea că torturarea prizonierilor încetase 
pentru moment. Indicând fără zgomot direcţia de atac atât 
lighioanelor care îi purtau în spate, cât şi avangardei care îi 
precedase, vampirii se înălţară în coloane şi, rotindu-se în 
zbor pe deasupra ruinelor dezolante, se năpustiră asupra 
focului diabolic. Carter se găsea acum alături de Pickman, 
în primele rânduri ale vampirilor şi, apropiindu-se de oribilul 
foc de tabără, constată că jivinele de pe Lună fuseseră 
luate complet pe neaşteptate. Cei trei prizonieri, legaţi 
fedeleş şi căzuţi în nesimţire, zăceau în apropierea focului, 
în timp ce sclavii cu înfăţişare aproape umană dormeau şi 
până şi santinelele dezertaseră de la datorie, considerând, 
de bună seamă, că rolul lor în acea împărăție pustie era cu 
totul inutil. 

Atacul nevolnicelor lighioane ale nopţii şi al vampirilor, 
care le călăreau căzu ca un trăsnet asupra lor. Fiecare 
dintre făpturile alb-cenugşii, cu aspect de broască râioasă, şi 


215 


fiecare dintre sclavii cu înfăţişare aproape omenească au 
fost înhăţaţi fără veste de câte un grup de nevolnice 
lighioane ale nopţii, înainte de a se auzi un singur zgomot. 
Jivinele de pe Lună nu aveau, desigur, voce, dar nici chiar 
sclavii nu avură şansa de a scoate vreun sunet înainte ca 
labele cauciucate să-i reducă la tăcere. Monştrii gelatinoşi 
se zbăteau cumplit atunci când erau înşfăcaţi de 
sardonicele nevolnice lighioane ale nopţii, dar nu puteau 
face nimic împotriva forţei acestor gheare prehensile. Dacă 
o jivină de pe Lună se zbătea prea violent, o nevolnică 
lighioană a nopţii îi apuca tentaculele fremătătoare şi 
începea să tragă de ele, ceea ce aparent îi producea o 
suferinţă atât de mare, încât victima înceta imediat să mai 
opună rezistenţă. Carter se aşteptase să asiste la un măcel 
cumplit, dar planurile vampirilor erau mult mai subtile. 
Dădură anumite ordine nevolnicelor lighioane ale nopţii 
care îi ţineau pe prizonieri, şi în scurt timp nefericitele 
creaturi de pe Lună fură transportate pe tăcute în Marele 
Abis, pentru a fi distribuite în mod egal dholilor, gugilor, 
albicioşilor şi celorlaltor locuitori ai nopţii, ale căror metode 
de a consuma hrana nu sunt deloc nedureroase pentru 
victimele pe care şi le-au ales. Între timp, cei trei vampiri 
legaţi fedeleş fuseseră eliberaţi de către semenii lor, în timp 
ce diverse grupuri scotoceau împrejurimile, în căutarea 
jivinelor de pe Lună care eventual ar fi reuşit să se ascundă 
şi să încerce să se furişeze la bordul negrei galere 
puturoase ancorate la chei. Victoria era fără îndoială 
deplină, căci învingătorii nu descoperiră nici un semn de 
viaţă. Preocupat să-şi asigure un mijloc de a ajunge şi în 
alte locuri din lumea viselor, Carter îi rugă să nu scufunde 
pe loc corabia, dorinţă ce îi fu îndeplinită, în semn de 
recunoştinţă pentru modul în care se îngrijise de soarta 
celor trei prizonieri. Pe corabie găsiră însă câteva obiecte şi 
câteva podoabe deosebit de stranii, dintre care unele fură 
imediat aruncate în mare de către Carter. 


216 


Nevolnicele lighioane ale nopţii şi vampirii formau acum 
două grupuri separate, iar aceştia din urmă îi descoseau pe 
cei trei camarazi ai lor în legătură cu ce li se întâmplase. 
Aflară astfel că cei trei vampiri urmaseră direcţia indicată 
de Carter, de la Pădurea Fermecată la Dylath-Leen, trecând 
prin Nir şi peste râul Skai. Furaseră dintr-o fermă izolată 
veşminte omeneşti şi imitaseră cât putuseră de bine ţinuta 
şi mersul oamenilor. Atât feţele lor, cât şi manierele lor 
groteşti suscitaseră numeroase comentarii în tavernele din 
Dylath-Leen, dar se încăpăţânaseră să stăruie în a întreba 
despre drumul spre Sarkomand, până ce dădură de un 
bătrân călător ce fusese în stare să li-l arate. Acesta le 
spusese că doar o anumită corabie, care mergea spre 
Lelag-Leng, îi putea duce unde doreau, aşa că se 
pregătiseră să o aştepte, răbdători. 

Fără îndoială însă, spionii diabolici raportaseră intenţiile 
lor, căci curând apăruse în port o galeră neagră, la bordul 
căreia se aflau nişte negustori de rubine, cu gura mare, 
care îi invitaseră pe vampiri să ciocnească un păhărel într-o 
tavernă. Vinul ce li se servise fusese turnat din sticle 
ciudate, cioplite din rubine mari. După ce îl băuseră, 
vampirii se  treziseră direct pe galera neagră, luaţi 
prizonieri, la fel cum păţise odinioară şi Carter. De data 
aceasta însă, vâslaşii nevăzuţi nu îndreptară galera spre 
Lună, ci spre antica Sarkomand. Intenţia lor era, fără 
îndoială, aceea de a-i preda Marelui Preot. Se opriseră, de 
aceea, în dreptul acelei stânci descărnate din Marea 
Nordului pe care marinarii din Inquanok o ocolesc cu grijă şi 
acolo vampirii dăduseră pentru prima oară cu ochii de 
stăpânii roşii ai galerei. În ciuda propriei lor urâţenii, fură 
înnebuniţi de imaginea unei asemenea culmi a 
monstruozităţii şi îngreţoşaţi de duhoarea de nesuportat. În 
acele locuri, vampirii fură martorii josnicelor distracţii ale 
garnizoanei de jivine cu trup de broască râioasă - distracţii 
ce sunt la originea acelor urlete nocturne care îi îngrozesc 
pe oameni. Acostaseră apoi în dreptul ruinelor cetăţii 


217 


Sarkomand, unde începuseră să fie torturați. Sosirea 
salvatorilor lor le întrerupsese chinurile. 

Terminându-şi povestirea, cei trei supraviețuitori trecură 
la planuri de viitor, sugerând un raid pe stânca descărnată 
şi exterminarea întregii garnizoane de jivine cu trup de 
broască râioasă. Nevolnicele lighioane ale nopţii n-au fost 
totuşi de acord cu această propunere, întrucât perspectiva 
de a zbura pe deasupra apei nu le surâdea deloc. Cea mai 
mare parte a Vampirilor erau de acord cu acest plan, dar 
erau incapabili să îl realizeze fără ajutorul nevolnicelor 
lighioane ale nopţii. In legătură cu acest aspect, văzând că 
vampirii nu erau în stare să se folosească de galeră, Carter 
le propuse să-i înveţe să folosească imensele vâsle. 
Propunerea sa fu acceptată cu entuziasm. Lumina cenușie a 
zilei în învăluia în prezent şi, sub un cer boreal de plumb, un 
detaşament de vampiri pătrunse în nava respingătoare şi 
se aşeză pe băncile vâslaşilor. Carter descoperi că erau 
destul de talentaţi pentru acest rol şi, înainte de căderea 
nopţii, îndrăzni să-i pună să exerseze câteva scurte ieşiri în 
afara portului, pentru a câştiga experienţă. Însă de-abia trei 
zile mai târziu consideră posibil să se încumete să 
întreprindă călătoria. Atunci, grupul de vâăslaşi se instală în 
cală, în timp ce Pickman şi celelalte căpetenii se adunară 
pe punte şi discutară metodele de învăluire şi de atac. 

Urletele ce se înălţau dinspre stâncă se auziră încă din 
prima noapte. Sunetul lor tulbură întregul echipaj al galerei, 
dar cel mai tare tremurau cei trei supraviețuitori, care 
aflaseră pe propria piele în cel fel sunt smulse astfel de 
urlete. Se aprecie că un atac pe timpul nopţii nu ar fi fost 
oportun, aşa că galera aşteptă, oprită sub norii 
fosforescenţi, umbra mult mai prielnică a zilei cenuşii. Când 
se lumină de ziuă şi urletele încetară, vâslaşii îşi reluară 
locurile, nevolnicele lighioane ale nopţii se puseră la 
adăpost sub punte şi galera se apropie tot mai mult de 
stânca descărnată, ale cărei piscuri de granit se avântau 
fantastice spre cerul trist şi cenuşiu. Versanții erau deosebit 


218 


de abrupți, dar ici şi colo, pe colţurile de stâncă, se puteau 
zări pereţii pântecoşi ai unor ciudate locuinţe fără ferestre. 
Se puteau vedea, de asemenea, parapetele ce îngrădeau 
drumurile în pantă. Nici o ambarcaţiune manevrată de 
oameni nu se apropiase vreodată de aceste locuri, sau în 
orice caz cei care au făcut-o, nu s-au mai întors niciodată. 
Eliberaţi de sub imperiul fricii, Carter şi vampirii continuară 
să înainteze fără şovăire şi, ocolind versantul estic, 
ajunseră în dreptul cheiurilor despre care cei trei 
supraviețuitori spuneau că s-ar afla în partea de sud, în 
interiorul unui port adăpostit de prelungirile abrupte ale 
stâncii. 

Aceste prelungiri, adevărate peninsule, erau atât de 
apropiate, încât două corăbii nu ar fi putut trece simultan 
printre ele. Cum nu se zărea nici o santinelă, galera înaintă 
cu îndrăzneală pe acest soi de canal şi pătrunse în portul cu 
apă stătută şi clocită, cu toate că în interiorul său era o 
activitate  febrilă: de-a lungul unui chei de piatră 
respingător, erau ancorate mai multe corăbii, iar pe malul 
apei, un mare număr de sclavi cu înfăţişare aproape umană 
cărau cuşti sau lăzi sau conduceau nişte fabuloase arătări 
dezgustătoare spre căruțele greoaie. Suspendat deasupra 
cheiului, atârna un orăşel agăţat de peretele vertical, de la 
care pornea un drum în spirală, ce şerpuia cât cuprindeai 
cu ochii, până la colţurile de stâncă. Nimeni n-ar fi putut 
spune ce zăcea în interiorul acestui miraculos pisc de 
granit, dar ceea ce se zărea din afară nu era în nici un fel 
încurajator. 


CONCLUZIE 


Mulțimea adunată pe chei se însufleţi la vederea galerei 
negre care intra în port: cei care aveau ochi o priveau cu 
atenţie, cei care nu aveau îşi frământau tentaculele roz, în 


219 


aşteptare. Desigur, nu îşi dăduseră încă seama că sumbra 
corabie încăpuse pe mâini străine, pentru că vampirii 
semănau mult cu sclavii cu coarne şi copite, iar nevolnicele 
lighioane ale nopţii erau ascunse sub punte, în cală. 
Căpeteniile stabiliseră planul: urma ca nevolnicele lighioane 
ale nopţii să fie debarcate de îndată ce vor atinge cheiul şi 
să-şi lase să se dezlănţuie instinctele ce le ţineau loc de 
judecată, în timp ce galera urma să se îndepărteze imediat 
de țărm. Părăsite pe țărm, păsările cu coarne urmau să 
înhaţe tot ce vor găsi viu acolo şi apoi, fără să reflecteze şi 
lăsându-se mânate de instinct, urmau să-şi ia zborul în 
grabă spre Abis, uitând de teama lor de apă, şi se vor 
întoarce la cuiburile lor. Intreaga lor pradă putea să fie 
astfel transportată în cursul acelei nopţi, şansele 
prizonierilor de a scăpa cu viaţă fiind minime. 

Vampirul Pickman cobori sub punte şi transmise cât putu 
mai simplu ordinele sale nevolnicelor lighioane ale nopţii, în 
timp ce corabia se apropia de cheiul neliniştitor şi urât 
mirositor. Din nou se produse agitaţie pe chei şi Carter îşi 
dădu seama că manevrele galerei începuseră să trezească 
suspiciuni. In mod evident, omul de la cârmă nu se îndrepta 
spre docul obişnuit şi santinelele remarcaseră, probabil, 
diferenţa dintre hidoşii sclavi cu înfăţişare aproape umană 
şi vampirii care le luaseră locul. Probabil că se dăduse 
alarma, pentru că aproape imediat o hoardă de mefitice 
jivine lunare începu să se reverse pe micile uşi negre ale 
caselor fără ferestre şi să coboare în grabă pe drumul în 
zigzag care venea din dreapta. O ploaie de sulițe 
neobişnuite se abătu asupra galerei, în momentul în care 
prova acesteia se izbi de chei, ucigând doi vampiri şi rănind 
uşor pe un al treilea, dar în aceeaşi clipă tambuchiul se 
deschise larg şi eliberă un negru nor învolburat de 
nevolnice jivine ale nopţii, ce tăbărâră asupra oraşului ca 
un stol de gigantici lilieci cu coarne. 

Gelatinoasele jivine de pe Lună îşi procuraseră un 
berbec, cu care încercau acum să împingă corabia de la 


220 


țărm, dar renunţară la această tentativă atunci când 
nevolnicele jivine ale nopţii se abătură asupra lor. Era un 
spectacol înspăimântător să vezi funcţionând cleştii 
mlădioşi ai acestor fiare fără faţă şi era cutremurător să 
contempli norul lor dens desfăşurându-se deasupra oraşului 
şi survolând drumul şerpuitor pentru a ajunge pe colții de 
sus ai stâncii. Uneori, câte un grup de asemenea păsări 
dădea drumul, involuntar, unui prizonier cu aspect de 
broască râioasă şi era jalnic să vezi cum victima exploda în 
mii de bucăţi, turtindu-se de sol. Când şi ultima nevolnică 
lighioană a nopţii părăsi bordul vasului, căpeteniile 
vampirilor dădură ordinul de a bate în retragere şi vâslaşii 
împinseră uşor galera printre cenuşiile peninsule, în afara 
portului, în timp ce oraşul era încă prins în vălmăşagul 
bătăliei şi al izbândei. Vampirul Pickman aprecia că 
nevolnicelor lighioane ale nopţii le erau necesare câteva 
ceasuri pentru ca spiritele lor rudimentare să reuşească să- 
şi depăşească teama de a zbura deasupra mării. Opri 
corabia cam la o milă de stânca descărnată, pentru a o ţine 
sub observaţie şi a se îngriji de răniţi. Veni noaptea şi 
crepusculul cenuşiu făcu loc morbidei fosforescenţe a 
norilor, în timp ce căpeteniile vampirilor supravegheau 
piscurile descărnate, pentru a surprinde momentul în care 
nevolnicele lighioane ale nopţii urmau să îşi ia zborul. 
Dimineaţa, se zări un punct negru, zburând timid deasupra 
piscului celui mai înalt, iar acest punct se transformă 
curând după aceea în cârd. Cârdul păru să se micşoreze 
chiar înainte de venirea zorilor şi dispăru cu totul în zare, 
spre nord-est, un sfert de oră mai târziu. Acest cârd păru să 
lase să cadă ceva în mare o dată sau de două ori, dar 
Carter nu se nelinişti, pentru că observase că jivinele de pe 
Lună nu puteau înota. La sfârşit, atunci când vampirii fură 
siguri că toate nevolnicele lighioane ale nopţii au plecat cu 
poverile lor osândite spre Sarkomand şi de acolo spre 
Marele Abis, galera reveni în port, trecând printre cele două 
peninsule, şi hidoasa armată a vampirilor puse piciorul pe 


221 


pământ, răspândindu-se plină de curiozitate pe piscul 
descărnat ale cărui turnuri, aripi şi fortărețe erau cioplite 
direct în stâncă. 

Aceste cripte diavoleşti, lipsite de ferestre, ascundeau 
taine înfricoşătoare, iar distracţiile întrerupte ale jivinelor de 
pe Lună lăsaseră numeroase urme. Se putea constata că 
fiecare dintre aceste distracţii fusese întreruptă într-un 
stadiu diferit. Carter ceru să fie transportate la exterior 
nişte Lucruri ce păreau să mai aibă încă viaţă în ele, dar ieşi 
în grabă din cripte atunci când dădu peste alte Lucruri 
despre care nu putea spune nimic. Mobilierul principal al 
acestor locuinţe puturoase consta din taburete şi bănci 
cioplite din lemnul copacilor de pe Lună, împodobite cu 
numeroase desene dezgustătoare şi înspăimântătoare. Se 
găseau acolo numeroase arme, ustensile şi podoabe, 
printre care mari idoli de rubin masiv, reprezentând fiinţe 
bizare, pe care nu le afli pe Pământ. Acestea din urmă, în 
ciuda materialului preţios, nu îţi trezeau dorinţa de a le 
înhăţa şi nici nu te lăsau să le priveşti prea mult. Carter avu 
grijă să facă bucăţi cinci dintre ele. Adună ţepuşele şi 
suliţele şi, cu încuviințarea lui Pickman, le împărţi 
vampirilor. Astfel de arme erau un lucru nou pentru aceste 
fiinţe mlădioase semănând cu nişte câini, dar îndemânarea 
lor înnăscută îi ajută să le mânuiască cu iscusinţă doar după 
câteva încercări. 

În partea dinspre vârf a stâncii, se găseau mai multe 
temple decât locuinţe şi în nenumăratele încăperi tăinuite 
descoperiră altare sculptate, sanctuare şi bazine de 
sacrificiu destinate cultului Lucruri/or sau al unor fiinţe încă 
mai monstruoase decât zeii sălbatici ce domnesc peste 
Kadath. Un pasaj subteran, îngust şi întunecos, se 
deschidea la temelia unui vast templu şi Carter pătrunse, 
înarmat cu o torţă, până foarte adânc în interiorul stâncii, 
ieşind în cele din urmă într-un imens amfiteatru neluminat, 
cu plafonul în formă de dom. Bolta acestui amfiteatru era 
acoperită cu sculpturi demonice, iar în centrul său se căsca 


222 


un puț întunecos şi fără fund, similar celui din terifianta 
mânăstire Leng în care tronează, singuratic, indescriptibilul 
Mare Preot. Lui Carter i se păru că desluşeşte în umbră, pe 
peretele de deasupra puţului diavolesc, o poartă de bronz, 
cizelată într-un mod bizar. O spaimă inexplicabilă îl opri nu 
numai să o deschidă, ci chiar şi numai să se apropie de ea. 
Se întoarse în grabă, pentru a-i regăsi pe înfricoşătorii săi 
aliaţi, care se împrăştiaseră în dezordine, cu o nepăsare 
care îl scotea din fire. Vampirii remarcaseră modul în care 
se desfăta seră până atunci bestiile lunare şi se grăbeau să 
continue acea petrecere în felul lor. Descoperiseră, de 
asemenea, un butoi cu vin de pe Lună şi începuseră să-l 
rostogolească spre chei, cu scopul declarat de a-l folosi 
ulterior în tratativele lor diplomatice, deşi cei trei 
supraviețuitori, care ţineau bine minte efectul produs 
asupra lor de acest vin la Dylath-Leen, îi avertizaseră şi îi 
sfătuiseră să nu se atingă de el. Într-una din pivnițele din 
apropierea cheiului se afla un stoc important de rubine, în 
stare brută sau şlefuite, aduse din minele de pe Lună, dar 
când vampirii îşi dădură seama că nu se puteau mânca, nu 
le mai acordară nici o atenţie. Nici Carter nu fu ispitit de 
ele, pentru că ştia prea multe despre cei ce le extrăseseră 
din mine. 

Deodată, se auziră strigătele puternice şi agitate ale 
santinelelor şi mârşavii jefuitori îşi abandonară prada, 
aţintindu-şi privirile spre mare şi adunându-se în rânduri 
compacte pe chei. O altă galeră neagră se strecura cu 
repeziciune prin îngusta trecere dintre peninsulele cenușii 
şi în câteva clipe urma ca fiinţele cu înfăţişare aproape 
omenească de pe punte să-şi dea seama de invazie şi să 
dea alarma în rândul monstruoaselor jivine ascunse în cală. 
Din fericire, vampirii mai aveau încă asupra lor ţepuşele şi 
suliţele pe care li le dăduse Carter. În acel moment, la 
bordul galerei se produse o agitaţie bruscă, ce arăta că 
echipajul descoperise schimbarea intervenită pe insulă, iar 
faptul că imediat după aceea corabia se oprise dovedea că 


223 


se remarcase şi superioritatea numerică a duşmanului. 
După o clipă de ezitare, vampirii îşi dădură seama că 
încleştarea nu putea fi evitată. Corabia întunecată urma fie 
să plece după întăriri, fie să încerce să-şi debarce echipajul 
undeva pe insulă, aşa că o patrulă de cercetaşi urcă 
imediat în vârful stâncii, pentru a supraveghea mişcările 
inamicului. 

După câteva minute, un vampir reveni, cu răsuflarea 
tăiată, pentru a da de veste că jivinele de pe Lună şi sclavii 
lor erau pe cale să debarce pe malul abrupt dinspre est al 
insulei, şi să înceapă să se caţere pe poteci ascunse şi pe 
colţuri de stâncă pe care doar caprele negre îndrăznesc să 
se aventureze. În aceeaşi clipă, galera neagră se întrezări 
pentru o clipă la celălalt capăt al îngustei treceri spre port şi 
la scurt timp după aceea, un al doilea mesager cobori, cu 
răsuflarea tăiată, pentru a anunţa că un al doilea grup 
debarcase pe cealaltă peninsulă. Cele două grupuri erau cu 
mult mai numeroase decât ar fi lăsat să se bănuiască 
dimensiunea galerei. Aceasta din urmă, mânată de un 
singur rând de vâslaşi, se strecură curând printre peninsule 
şi se opri în portul fetid, având parcă intenţia de a 
supraveghea bătălia care urma să se declanşeze dintr-o 
clipă în alta. 

Carter şi Pickman îi împărţiseră pe vampiri în trei formaţii 
de luptă: două pentru a porni în întâmpinarea duşmanului şi 
una pentru a păzi oraşul. Primele două coloane escaladară 
imediat stânca, înaintând fiecare în direcţia ordonată, în 
timp ce a treia fu împărţită, la rândul său, într-o subunitate 
terestră şi una marină. Unitatea marină, comandată de 
către Carter, urcă la bordul galerei ancorate în port şi vâsli 
spre corabia inamică. Aceasta din urmă bătu în retragere, 
angajându-se în trecerea care o scoase din nou în largul 
mării. Carter nu porni în urmărirea ei, apreciind că armata 
sa era în prezent mult mai necesară pentru apărarea 
oraşului. 


224 


În acest timp, înspăimântătorul detaşament alcătuit din 
jivinele de pe Lună şi sclavii lor cu înfăţişare aproape 
omenească ajunsese în vârful stâncii de pe peninsulă şi se 
profila ameninţător pe cenuşiul cer crepuscular. Fluierele 
subţiri, cu sunet diavolesc, ale invadatorilor începură să 
ţiuie şi aspectul general al acestei procesiuni hibride şi pe 
jumătate amorfe producea greață, la fel ca şi miasma pe 
care o emanau acele orori de pe Lună în formă de broască 
râioasă. Cele două armate de vampiri ieşiră atunci la 
vedere şi se încadrară de asemenea în peisaj. Suliţele 
începură să zboare dintr-o parte în alta, urletele vampirilor 
şi ţipetele bestiale ale fiinţelor aproape umane adăugându- 
se treptat demonicei muzici de flaut, într-un vălmăşag de 
nedescris şi într-o cacofonie infernală. Trupuri se prăbuşeau 
din când în când de pe crestele înguste ale peninsulelor, fie 
în exterior, spre mare, fie în interior, spre port. In acest din 
urmă caz, erau pe dată înghiţite de fiinţe submarine ce 
bântuiau pe acolo, a căror prezenţă nu era indicată decât 
de bulele enorme pe care le emiteau. 

Timp de o jumătate de oră, bătălia făcu ravagii, până 
când, în cele din urmă, năvălitorii fură făcuţi una cu 
pământul. Totuşi, vampirii se mai găseau încă în dificultate 
pe faleza dinspre est şi se retrăgeau încet în interiorul 
peninsulei, căţărându-se pe stâncă. Pickman trimise rapid 
în acest punct întăriri din rândul armatei care păzea oraşul 
şi ajutorul lor se dovedi eficace în ultima parte a bătăliei. 
Când luptele luară sfârşit în partea de vest, vampirii se 
grăbiră să intervină în sprijinul semenilor lor aflaţi la 
ananghie şi, răsturnând raportul de forţe, îi împinseră pe 
atacatori înapoi pe crestele înguste. Toţi sclavii cu înfăţişare 
aproape umană fuseseră ucişi, dar ultimele orori în formă 
de broască râioasă luptau cu disperarea morţii, strângând 
în labele lor puternice şi dezgustătoare marile sulițe. Dar 
acum nu mai exista practic posibilitatea de a arunca suliţele 
sau ţepuşele, iar lupta devenise o încleştare corp la corp, 


225 


astfel că doar foarte puţini dintre suliţaşi îşi mai puteau 
folosi armele pe aceste creste înguste. 

Numărul celor ce erau aruncaţi în apă în furia luptei 
deveni considerabil. Cei care cădeau în apele portului 
aveau parte de o moarte cumplită, sfârşind în colții invizibili 
ai monştrilor din adâncuri, dar cei ce cădeau în mare 
puteau să înoate până la faleză şi să se caţere din nou pe 
stânci. Galera inamică dădea târcoale prin preajmă, şi astfel 
reuşi să salveze mai multe jivine de pe Lună. Cu excepţia 
locurilor unde debarcaseră jivinele de pe Lună, falezele 
erau inaccesibile, aşa că nici unul dintre vampirii care 
reuşiseră să iasă din mare şi să se caţere pe stânci nu mai 
putu să ajungă înapoi în dispozitivul de luptă al camarazilor 
săi. Unii dintre ei fură ucişi de ţepuşele aruncate de la 
bordul galerei duşmane sau de jivinele lunare ce se găseau 
deasupra lor, dar destui supravieţuiră totuşi şi fură în cele 
din urmă salvaţi. Atunci când armatele terestre părură a fi 
stăpâne pe situaţie, galera condusă de Carter străbătu 
canalul dintre cele două peninsule şi porni departe în larg, 
în urmărirea corăbiei inamice, până când, seara, căpeteniile 
vampirilor se convinseră că insula era din nou în întregime 
eliberată. Între timp, galera duşmană dispăruse şi se luă 
hotărârea de a abandona demonica insulă descărnată, 
înainte ca cine ştie ce altă hoardă de orori de pe Lună să se 
strângă şi să fie trimisă împotriva vampirilor. La căderea 
serii, Carter şi Pickman îi adunară laolaltă pe toţi vampirii şi 
îi numărară cu atenţie. Constatară că mai mult de un sfert 
dintre ei pieriseră în luptele din timpul zilei. Răniţii fură puşi 
pe tărgi şi îmbarcaţi. Pickman se împotrivise întotdeauna 
străvechiului obicei al vampirilor de a-şi ucide şi mânca 
răniții. Trupele intacte fură distribuite la rame şi în alte 
locuri în care se puteau dovedi utile. Galera ridică ancora 
sub norii fosforescenţi ai nopţii şi Carter nu simţi nici un 
regret că părăseau această insulă a secretelor demonice. 
Amfiteatrul boltit şi  neluminat, puţul fără fund, 
respingătoarea poartă de bronz, îi reveneau fără încetare în 


226 


minte. Venirea zorilor găsi corabia lor în dreptul ruinatului 
chei de bazalt din Sarkomand. Câteva santinele din rândul 
nevolnicelor lighioane ale nopţii pândeau încă, asemeni 
unor burlane negre cu coarne, stând chircite pe coloanele 
sfărâmate şi pe sfincşii surpaţi ai acestei înfricoşătoare 
cetăţi care a vieţuit şi şi-a găsit sfârşitul înainte de era 
oamenilor. Vampirii îşi stabiliră tabăra printre zidurile 
năruite ale Sarkomandului şi expediară un curier care urma 
să aducă un număr suficient de nevolnice lighioane ale 
nopţii pentru a-i transporta pe toţi. Pickman şi celelalte 
căpetenii îşi manifestară faţă de Carter imensa gratitudine 
pentru sprijinul acordat. Carter constată că planul său 
începea să prindă contur şi că putea recurge acum la 
sprijinul înfricoşătorilor săi aliaţi, nu numai pentru a putea 
părăsi acea regiune a lumii viselor, dar chiar şi pentru a-şi 
duce până la capăt cercetările în legătură cu zeii care 
domnesc peste Kadath, cetatea necunoscută, şi pentru a 
descoperi acel miraculos oraş al soarelui apune, care se 
ascundea într-un mod atât de straniu din faţa somnului său. 
Îşi expuse planurile în faţa căpeteniilor vampirilor, detaliind 
tot ce ştia despre nemărginirea fără de viaţă în inima căreia 
se înalţă Kadath, despre monstruoasele păsări Shantak şi 
despre cei doi munţi sculptați în formă de capete care o 
veghează. Vorbi despre frica pe care o inspiră vampirii 
păsărilor Shantak şi le dezvălui faptul că uriaşele păsări cu 
cap de cal se retrag urlând din faţa Vizuinelor sumbre ce se 
cască în versantul cenuşiu care separă regiunea Inguanok 
de detestabilul Leng. Le vorbi, de asemenea, despre ce 
aflase din frescele mânăstirii fără ferestre, în care 
domneşte  indescriptibilul Mare Preot, în legătură cu 
nevolnicele lighioane ale nopţii de care se tem Marii 
Strămoşi, şi a căror căpetenie nu este Nyarlathotep, Haosul 
Târâtor, ci străvechiul Nodens, cel albit de ani, Seniorul 
Marelui Abis. 

Carter împărtăşi toate acestea vampirilor, iar apoi le 
spuse ce aştepta în continuare de la ei, pretenţii pe care nu 


227 


le considera deloc extravagante, date fiind serviciile pe 
care le făcuse recent acestor fiinţe cauciucate şi elastice, 
asemănătoare unor câini. Le spuse că dorinţa sa cea mai 
arzătoare era să i se pună la dispoziţie un număr suficient 
de nevolnice lighioane ale nopţii pentru a fi transportat în 
deplină siguranţă dincolo de împărăţia păsărilor Shantak şi 
de munţii ciopliţi, până la nemărginirea fără de viaţă, atât 
de departe încât nici un om să nu fi ajuns acolo vreodată 
sau, în orice caz, să nu se fi întors viu de acolo. Voia să 
ajungă la castelul de onix din inima nemărginirii fără de 
viaţă, castel ce domină Kadath, cetatea necunoscută, 
pentru a-i implora pe Marii Strămoşi să-i îngăduie să 
pătrundă în miraculosul oraş al soarelui apune, lucru pe 
care i-l refuzaseră odinioară. Era convins că nevolnicele 
lighioane ale nopţii ar fi putut să-l transporte fără dificultăţi 
până acolo, zburând foarte sus, deasupra primejdiilor din 
pustiul îngheţat, şi deasupra formelor hidoase cu două 
capete, sculptate pe întreaga suprafaţă a muntelui, 
santinele veghind veşnic în crepusculul cenuşiu. Creaturile 
cu coarne şi fără chip nu ar fi avut de înfruntat nici un 
pericol pe Pământ, pentru că înşişi Marii Strămoşi se tem de 
ele. Chiar dacă s-ar fi ivit un obstacol neaşteptat din partea 
Celorlalţi Zei care, după cum se spune, supraveghează 
acţiunile măruntelor zeități terestre, nevolnicele lighioane 
ale nopţii tot nu aveau de ce să se teamă, pentru că cei din 
infernul exterior sunt absolut indiferenți faţă de aceste 
păsări atât de tăcute şi de primejdioase al căror stăpân nu 
este Nyarlathotep ci, exclusiv, atotputernicul şi străvechiul 
Nodens. 

O trupă de zece sau douăsprezece lighioane ale nopţii ar 
fi fost cu siguranţă suficientă pentru a ţine la distanţă 
gloata de păsări Shantak, dar poate că ar fi fost preferabil 
ca şi câţiva vampiri să ia parte la expediţie, căci fiind aliaţi 
de atâta vreme cu lighioanele, le cunoşteau obiceiurile mai 
bine decât oamenii. Grupul expediționar ar fi urmat, după 
părerea lui Carter, să-l depună într-un loc prielnic, dincolo 


228 


de zidurile care probabil înconjurau acea cetate de onix, iar 
apoi să aştepte, ascuns în umbră, întoarcerea sa sau un 
mesaj de la el, în timp ce Randolph urma să se aventureze 
în castel pentru a-i implora pe zeii Pământului. Le-ar fi fost 
recunoscător dacă unii dintre vampiri s-ar fi încumeta să 
meargă cu el până în sala tronului Marilor Strămoşi, pentru 
că prezenţa lor putea da mai multă greutate rugăminţilor 
sale. Nu insistă, totuşi, prea mult asupra acestui punct, căci 
ceea ce dorea de fapt era să fie transportat, dus şi întors, 
până la castelul ce domină Kadath, cetatea necunoscută. 
Călătoria finală urma să aibă drept scop fie miraculoasa 
cetate a soarelui apune, dacă zeii hotărau să-i 
îndeplinească rugămintea, fie întoarcerea pe Pământ 
trecând prin Poarta Somnului Profund care se află la liziera 
Pădurii Fermecate, dacă rugămintea sa nu dădea roade. 
Vampirii ascultară cu mare atenţie discursul lui Carter şi 
curând cerul se acoperi de un nor de nevolnice lighioane 
ale nopţii, pe care curierul fusese trimis să le aducă. Ororile 
înaripate se aşezară în semicerc în jurul armatei de vampiri, 
aşteptând respectuoase ca şefii lor cu trup de câine să 
dezbată cererea călătorului terestru. Vampirul Pickman 
discută grav cu celelalte căpetenii şi, la sfârşit, îi oferi lui 
Carter mai mult decât îndrăznise să spere. Pentru că 
Randolph Carter îi ajutase în lupta lor împotriva jivinelor de 
pe Lună, ei hotărâseră să îl ajute la rândul lor în 
îndrăzneaţa sa călătorie, până în împărăţia din care nimeni 
nu s-a întors vreodată; hotărâseră să nu se limiteze la a-i 
împrumuta câteva nevoinice lighioane ale nopţii, aliaţii lor, 
ci întreaga armată pe care o aveau atunci la dispoziţie, 
inclusiv bătrânii luptători vampiri şi nevolnicele lighioane 
ale nopţii ce continuau să sosească. Urmau să lase în urmă 
doar o mică garnizoană, care să asigure paza galerei 
capturate ca şi a celorlaltor lucruri cucerite de pe insula 
descărnată. Armata putea să-şi ia zborul în clipa în care 
Carter dădea ordinul de plecare şi, de îndată ce vor fi ajuns 
la Kadath, o escortă impozantă de vampiri urma să-l 


229 


însoţească atunci când va merge să-şi prezinte solicitarea 
zeilor Pământului, în castelul lor de onix. 

Cu sufletul plin de recunoştinţă, dar şi de o satisfacţie 
inexprimabilă, Carter elaboră împreună cu căpeteniile 
vampirilor planurile îndrăzneţei lor călătorii. Hotărâră ca 
armata să survoleze la mare altitudine oribila ţară Leng, 
mănăstirea sa fără de nume şi demonicele aşezări de 
piatră, urmând să nu se oprească deloc până ce nu vor fi 
ajuns pe marile piscuri cenuşii, unde vor ateriza pentru a 
discuta cu nevolnicele lighioane ale nopţii ale căror vizuini 
sunt împrăştiate pe aceste piscuri, spre marea spaimă a 
păsărilor Shantak. Doar după ce vor fi ascultat sfaturile 
locuitorilor acelor vizuini urmau să poată stabili traseul 
ultimei părţi a călătoriei. Drumul probabil spre Kadath, 
cetatea necunoscută, ducea fie prin pustiul în care se înalţă 
munţii ciopliţi, pustiu ce se întinde la nord de Inquanok, fie 
prin provinciile din nordul extrem al respingătoarei ţări 
Leng. Cu trupurile lor de câine fără suflet, vampirii şi 
nevolnicele lighioane ale nopţii nu aveau de ce să se teamă 
de ceea ce s-ar fi putut ascunde în aceste pustiuri pe care 
nimeni nu le-a străbătut vreodată, aşa că nu erau în nici un 
fel tulburaţi de gândul că urmau să pornească spre Kadath, 
oraşul solitar al cărui misterios castel de onix domină 
lumea. 

Spre prânz, vampirii şi nevolnicele lighioane ale nopţii se 
pregătiră de zbor, fiecare vampir alegându-şi câte o 
pereche de creaturi cu coarne, pentru a fi transportat de 
către ele. Carter se aşeză în fruntea coloanei, alături de 
Pickman. Un şir dublu de nevolnice lighioane ale nopţii pe 
care nu încălecase nimeni servea drept avangardă. Toată 
această neliniştitoare armată se înălţă la un strigăt al lui 
Pickman, semănând cu un nor de coşmar ce trecu peste 
coloanele sfărâmate şi sfincşii ruinaţi din cetatea originară, 
Sarkomand, iar apoi se ridică tot mai sus, până ce ajunse să 
depăşească până şi uriaşul perete de bazalt din spatele 
oraşului. Nu după multă vreme, regiunea plată, stearpă şi 


230 


îngheţată din împrejurimile Lengului se întinse sub ei, până 
dincolo de zare. Sumbra armată urcă la o înălţime încă mai 
mare, până ce chiar şi această regiune vastă se micşoră 
sub ea. Indreptându-se spre nord pe deasupra acelui podiş 
de groază, măturat de vânt, Carter revăzu înfiorat cercul de 
mennhiri ciopliţi grosolan şi clădirea scundă şi fără ferestre 
care, acum ştia, adăpostea acea  înspăimântătoare 
blasfemie cu mască de mătase din ghearele căreia de-abia 
reuşise să scape. De această dată, armata, ce semăna unui 
minuscul liliac pierdut în înaltul cerului, nu se mai lăsă în 
jos, deasupra peisajului sterp pe care începuseră să se 
aprindă palidele focuri din josnicele aşezări de piatră; nici 
nu mai zăboviră pentru a privi la zvârcoliturile morbide ale 
acelor creaturi aproape omeneşti având coarne şi copite, 
care suflă în instrumentele lor şi dansează veşnic. La un 
moment dat, zăriră o pasăre Shantak, care zbura jos, 
deasupra câmpiei, dar aceasta scoase un țipăt cumplit când 
îi văzu şi îşi luă zborul spre nord, cu mişcări groteşti, 
trădând panica de care fusese cuprinsă. 

Ajunseră la ceața de deasupra piscurilor cenuşii şi 
ciopârţite ce formează graniţa Inguanokului şi plutiră 
deasupra straniilor caverne care, după cum îşi amintea 
Carter, le înspăimântaseră atât de tare pe păsările Shantak. 
Auzind strigătele insistente ale comandanților vampirilor, 
cete negre de păsări cu coarne ieşiră din fiecare asemenea 
vizuină şi începură să discute cu ei prin gesturi 
neliniştitoare. Nu trecu mult şi se lămuriră că cel mai bun 
drum ar fi cel care trecea prin pustiul îngheţat ce se întinde 
la nord de Inquanok, deoarece la graniţa de nord a Lengului 
pândeau capcane nevăzute ce stârnesc repulsie chiar şi 
nevolnicelor lighioane ale nopţii. Era vorba despre anumite 
construcţii albe emisferice, înălțate pe coline ciudate, care 
exercitau o influenţa de neînțeles pe care străvechea 
înţelepciune a folclorului o asociase în mod neplăcut cu 
Ceilalţi Zei şi cu Nyarlathotep, Haosul Târâtor. 


231 


Locuitorii piscurilor nu ştiau aproape nimic despre 
Kadath, doar că undeva spre nord exista un mare miracol, 
păzit de păsările Shantak şi de munţii ciopliţi. Făcură aluzie 
la vorbele care umblau în legătură cu proporţiile anormale 
şi dimensiunile nelimitate ale regiunii de acolo şi amintiră 
vagile zvonuri care circulă referitor la existenţa unei 
împărăţii a nopţii fără de sfârşit, dar nu puteau relata nimic 
precis despre acestea. Carter şi armata sa le mulţumi 
politicos şi, trecând dincolo de înaltele vârfuri de granit de 
la frontierele Inquanokului, coborâră sub norii fosforescenţi 
ai nopţii şi zăriră în depărtare acele înfricoşătoare santinele 
ghemuite ce fuseseră munţii, înainte ca o mână gigantică 
să fi sculptat groaza în roca lor virgină. 

Continuau să stea chircite acolo, într-un semicerc 
demonic, cu picioarele odihnindu-se pe nisipul deşertului şi 
cu mitrele străpungând norii fosforescenţi: sinistrele lor 
capete duble, semănând cu cele de lupi, aveau feţele 
desfigurate de furie, în timp ce mâinile lor drepte se ridicau 
cu răutate spre universul oamenilor, protejând frontierele 
acestei lumi nordice şi îngheţate ce nu este o lume a 
oamenilor. Diabolicele păsări Shantak se iviră de la poalele 
lor, greoaie ca nişte elefanţi, dar se retraseră cu ţipete 
smintite, de îndată ce zăriră pe cerul înceţoşat avangarda 
nevolnicelor lighioane ale nopţii. Trecând în zbor peste 
munţii-santinele, armata îşi continuă drumul spre nord pe 
deasupra a leghe şi leghe de deşert obscur. Norii deveniră 
din ce în ce mai puţin luminoşi şi Carter se scufundă în cele 
din urmă într-o beznă desăvârşită, dar bidivii înaripaţi 
înaintau fără greş, căci se născuseră în abisurile cele mai 
întunecoase ale Pământului şi păreau să vadă nu numai cu 
ochii, ci şi cu întreaga suprafaţă umedă a trupurilor lor 
alunecoase. Zburau drept înainte, deasupra curenților 
încărcaţi cu mirosuri incerte şi de zgomote suspecte, mereu 
înainte în întunericul din ce în ce mai profund, acoperind 
distanţe atât de mari încât Carter se întreba dacă se mai 
aflau încă în interiorul lumii terestre a visului. 


232 


Norii se risipiră brusc şi stelele începură să strălucească, 
spectrale. Jos era încă întuneric, dar palidele semne cereşti 
păreau a fi însufleţite de o semnificaţie pe care nu o mai 
avuseseră niciodată şi nicicând. Configuraţia stelelor 
rămăsese aceeaşi, dar acele poziţii familiare revelau acum 
un înţeles pe care altă dată nu reuşiseră să-l transmită. 
Totul convergea spre nord; fiecare curbă şi fiecare scânteie 
de pe cerul scânteietor devenea o parte a unui imens 
desen, care avea drept funcţie să oblige întâi ochiul, apoi 
pe observator în întregimea lui, să se îndrepta spre un 
anumit punct secret de convergenţă, aflat dincolo de 
imensa întindere îngheţată din faţa lor. 

Carter se întoarse spre est, pentru a vedea dacă enorma 
barieră de piscuri a cărei imagine îl însoţise de-a lungul 
întregii sale călătorii prin Inguanok mai era încă vizibilă, şi 
astfel zări sub stele o siluetă descărnată ce atesta încă 
prezenţa acelor munţi. Ei păreau acum mult mai ciopârţiţi, 
ciuruiţi de crevase larg deschise şi încoronați de piscuri 
zdrenţuite; Carter studie cu atenţie curbele şi înclinațiile 
sugestive ale siluetelor lor şi acestea părură să împrumute 
de la stele misteriosul magnetism ce dirija atenţia spre 
nord. 

Armata zbura cu o viteză nebună, aşa că Randolph trebui 
să facă un efort pentru a putea sesiza detaliile. Deodată, 
desluşi chiar deasupra şirului celui mai înalt de piscuri un 
obiect negru, care se mişca în lumina stelelor şi a cărui 
traiectorie era perfect paralelă cu cea a bizarei sale armate. 
Vampirii zăriseră şi ei acest obiect, căci îi auzi discutând 
despre el. O clipă, crezu că era vorba despre un Shantak 
gigantic, de dimensiuni infinit superioare celor obişnuite 
pentru specia sa. Işi dădu însă curând seama că această 
impresie era falsă: forma animalului respectiv, profilată 
deasupra munţilor, se dovedea a nu fi cea a uneia dintre 
acele păsări cu cap de cal. Silueta sa, pe care mai mult o 
ghicea după modul în care acoperea acum stelele, semăna 
cu cea a unui cap acoperit cu o mitră enormă, sau mai 


233 


degrabă cu o pereche de capete infinit amplificate; iar în 
privinţa zborului său săltăreţ şi rapid prin aer, se părea că 
se realiza fără ajutorul aripilor. Carter n-ar fi putut preciza 
de care parte a muntelui se găsea acel animal, dar constată 
curând că sub ceea ce zărise până atunci existau şi alte 
membre, ce ascundeau stelele atunci când trecea peste 
defileurile care brăzdau adânc muntele. 

Apăru o spărtură mare în lanţul de piscuri, de-a lungul 
căreia frontierele oribilului podiş Leng se contopeau cu 
imensitatea îngheţată. Acolo, lumina stelelor avea o 
intensitate crescută, dar culoarea ei era mai ştearsă. Carter 
îşi fixă privirile spre acea trecătoare, ştiind că în felul acesta 
putea să zărească întreaga siluetă a acelui animal cu zbor 
unduitor, profilată pe cerul înstelat. Obiectul avansase 
acum într-o oarecare măsură, şi ochii întregii armate erau 
aţintiţi asupra marii depresiuni unde urma să apară enorma 
siluetă. Giganticul animal se apropie de crăpătură, zburând 
fără grabă pe deasupra piscurilor, încetinindu-şi mersul, de 
parcă ar fi fost conştient că lăsase în urmă armata 
vampirilor. În minutul următor, neliniştea aşteptării crescu 
continuu; iar apoi sosi scurtul interval în care silueta se 
contura pe cer, arătându-şi dimensiunile care făcură să se 
nască pe buzele vampirilor un zâmbet de teamă 
respectuoasă, însoţit de un strigăt de spaimă înăbuşit, iar în 
sufletul călătorului stârni o înfiorare cum nu mai încercase 
niciodată până atunci. Forma colosală ce se bălăbănea 
deasupra crestelor nu era decât un cap - un cap dublu, 
acoperit de o mitră - sub care înainta în salturi prin deşertul 
îngheţat corpul enorm şi înfricoşător pe care era aşezat. 
Acest monstru, mare cât un munte, mergea furişat şi fără 
zgomot; această fiară, semănând oarecum cu o hienă 
încrucişată cu un antropoid gigantic, galopa lipită de cer, 
înălţându-şi respingătoarea pereche de capete cu coifuri 
conice la jumătatea Zenitului. 

Fiind un visător cu experienţa, Carter nici nu urlă, nici nu- 
şi pierdu cunoştinţa, ci doar privi înapoi cu oroare şi se 


234 


cutremură atunci când observă că alte capete de monştri 
se conturau deasupra nivelului crestelor, ţâşnind hoţeşte pe 
urmele primului. Spre sud se zăreau trei noi siluete cât 
munţii de mari, ce se furişau ca lupii, perfect profilate pe 
cerul înstelat, mitrele lor ţuguiate legănându-se în aer la o 
mie de picioare înălţime. 

Munţii ciopliţi, având mâna dreaptă ridicată, păreau a nu 
mai sta chirciţi în semicerc în partea de nord a 
Inguanokului. Aveau o misiune de îndeplinit şi nu o neglijau, 
şi lucrul cel mai îngrozitor era că munţii nu vorbesc şi nici 
nu fac vreun zgomot atunci când se deplasează. 

Tocmai atunci, vampirul Pickman dădu un ordin 
nevolnicelor lighioane ale nopţii şi întreaga armată se ridică 
încă mai sus în aer. Coloana grotescă urcă spre stele, până 
când nimic nu se mai zări profilat pe cerul înstelat - nici 
cenuşia barieră de granit, nici munţii ciopliţi şi purtând 
mitre pe cap care veniseră spre ei. Tot ce se găsea sub 
hoarda care se scurgea spre nord printre vânturile violente 
şi hohotele de râs izbucnite de nicăieri, din eter, era acum 
scufundat în beznă; nici o pasăre Shantak sau vreo altă 
creatură mai puţin catalogabilă nu se înălţă din spaţiile 
bântuite, pentru a-i urmări. Cu cât înaintau mai mult, cu 
atât creştea viteza zborului lor, astfel încât nu după multă 
vreme, deplasarea lor vertiginoasă păru să depăşească 
viteza unui glonţ şi să se apropie de cea a unei planete pe 
orbita ei. Având în vedere viteza aceasta, Carter se întreba 
cum de mai rămâneau încă deasupra Pământului, dar ştia 
că în lumea visului dimensiunile capătă proprietăţi stranii. 
Nu avea nici o îndoială asupra faptului că se aflau în 
împărăţia nopţii eterne, şi îşi imagina că acea convergenţă 
spre nord a constelaţiilor sporise pe ascuns, stelele 
strângându-se astfel pentru a arunca armata vampirilor în 
vidul de la polul boreal, la fel cum se strânge gura unui sac 
plin pentru a reţine în el tot conţinutul său. 

Se îngrozi atunci când băgă de seamă că nevolnicele 
lighioane ale nopţii nu mai băteau deloc din aripi. Creaturile 


235 


cu coarne şi lipsite de chip îşi strânseseră apendicele lor 
membranoase şi se lăsaseră în voia vârtejurilor vântului 
năprasnic ce părea să râdă pe ascuns în timp ce îi purta. O 
forţă ce nu aparţinea acestei lumi înşfăcase întreaga 
armată, şi nici vampirii, nici nevolnicele lighioane ale nopţii 
nu i se puteau împotrivi, lăsându-se târâţi orbeşte şi fără 
nici o clipă de răgaz spre acel nord de unde nici un muritor 
nu s-a mai întors vreodată. O lumină slabă şi singuratică 
apăru în cele din urmă la orizont, înălțându-se pe măsură 
ce se apropiau, de ea, şi care se afla deasupra unei mase 
compacte de întuneric, ce făcea să pălească lumina 
stelelor. Carter înţelese că probabil era vorba despre un far 
aprins pe un munte, fiindcă doar un munte s-ar fi putut 
ridica în văzduh până la o înălţime atât de miraculoasă. 

Lumina de deasupra tenebrelor se înălța tot mai sus şi 
masa întunecată, conică şi sfârtecată ce o susţinea 
ajunsese acum să acopere jumătate din cerul nordic. Deşi 
armata zbura la mare altitudine, lumina palidă şi sinistră a 
acelui far strălucea deasupra ei, depăşind cu mult cele mai 
înalte piscuri de pe Pământ şi cufundându-se în eterul fără 
atomi în care gravitează Luna Neagră şi planetele 
întunecate. Muntele ce se profila în faţa lor era necunoscut 
oamenilor. Norii cei mai înalţi se găseau foarte departe, sub 
ei, părând a fi doar o spumă neclară ce plutea în dreptul 
primelor contraforturi ale muntelui. Aerul ameţitor de pe 
cele mai înalte culmi ale Pământului nu ajungea decât până 
la jumătatea înălţimii acestui munte. Această punte 
aruncată între cer şi pământ se înălța întunecos în noaptea 
eternă, dispreţuitor şi spectral, încoronat cu o diademă de 
stele necunoscute, ale căror contururi impunătoare şi pline 
de semnificaţie deveneau din ce în ce mai limpezi. Vampirii 
scoaseră strigăte de încântare atunci când dădură cu ochii 
de ele, dar Carter se cutremură de spaimă, la gândul că 
întreaga armată urma să fie făcută zob, izbindu-se de 
onixul dur al acestui munte ciclopic. 


236 


Lumina se înălța tot mai sus şi, contopindu-se cu discul 
Zenitului, clipea cu o ironie lugubră spre trupa aflată în 
zbor. Sub ea, întregul nord era cufundat într-o beznă 
înspăimântătoare, o beznă plină de stânci, o beznă urcând 
din adâncuri infinite spre înălţimi infinite. Pe culmile acestei 
viziuni, exista doar acel far ce licărea inaccesibil. Carter îi 
studie lumina cu mai multă atenţie şi distinse, în cele din 
urmă, liniile care îi trasau silueta de un negru absolut pe 
cerul înstelat. Existau nişte turnuri pe această culme 
titanică, înfricoşătoare turnuri cu nenumărate etaje, 
acoperite de  domuri. Acestea erau dispuse într-un 
ansamblu arhitectonic al cărui rafinament era de 
neconceput chiar şi aici, în lumea viselor; în depărtare, 
profilate cu negru pe diadema stelară ce strălucea 
răuvoitoare la limita extremă a vizibilităţii, se zăreau mici 
clădiri şi terase încărcate în egală măsură de farmec şi de 
ameninţări obscure. Un castel ce depăşea imaginaţia 
muritorilor încorona acest munte fără margini, şi în 
interiorul său licărea o lumină demonică. Randolph Carter 
înţelese atunci că toate căutările sale se sfârşiseră şi că 
zărea deasupra lui ţinta tuturor călătoriilor interzise şi a 
tuturor viziunilor îndrăzneţe: fabuloasa şi incredibila 
reşedinţă a Marilor Strămoşi, aflată deasupra cetăţii 
interzise, Kadath. 

În timp ce înţelegea toate acestea, Carter remarcă o 
modificare a direcţiei curenților care duceau cu ei această 
armată capturată de către vânt şi lipsită de speranţa de a 
scăpa. Acum urcau pieptiş în văzduh, şi era evident faptul 
că punctul de convergenţă al acestui zbor era castelul de 
onix în care lucea palida lumină. Uriaşul munte negru era 
atât de aproape, încât aproape îi atingeau versanţii cu o 
viteză vertiginoasă dar, din cauza întunericului, nu puteau 
distinge nimic din aceştia. Turnurile întunecate ale 
castelului nopţii se profilau din ce în ce mai vaste deasupra 
capetelor lor şi Carter putu constata că imensitatea 
acestuia era aproape o blasfemie. 


237 


Probabil că lucrători fără număr extrăseseră din acea 
oribilă carieră cioplită în stânca munţilor din nordul ținutului 
Inguanok blocurile din care erau construite aceste ziduri, 
blocuri care aveau asemenea dimensiuni încât dacă ar fi 
stat la poalele unuia dintre ele, un om ar fi părut aşezat la 
picioarele uneia dintre cele mai înalte fortărețe terestre. 
Diadema de stele necunoscute împrăştia o lumină ştearsă 
şi morbidă asupra miriadelor de domuri şi foişoare, de 
parcă un fel de crepuscul ar fi coborât peste pereţii de onix 
şlefuit. Ceea ce păruse a fi lucirea palidă a unui far se 
dovedi acum a nu fi decât o fereastră luminată aflată în 
vârful unuia dintre cele mai înalte turnuri. Atunci când 
armata sa, prizonieră a curenților care o purtau cu ei, se 
apropie de piscul muntelui, Carter crezu că distinge o serie 
de umbre dezagreabile ce traversau alene spaţiul slab 
luminat. Fereastra luminată era straniu boltită şi forma sa 
nu avea nimic pământesc în ea. 

Stânca masivă făcuse în prezent loc giganticei fundaţii a 
monstruosului castel şi se părea că viteza armatei începuse 
oarecum să scadă. Ziduri înalte ţâşniră deodată şi, cât ai 
clipi din ochi, armata se trezi purtată de vânt pe sub bolta 
unei porţi uriaşe, totul era învăluit în noapte în uriaşa curte 
de la intrare, apoi urmă bezna adâncă a coridoarelor 
interioare, care absorbiră coloana printr-un enorm portal 
boltit. Trombe de aer rece, încărcat cu umiditate, răscoleau 
obscurul labirint de onix şi Carter nu reuşi să ghicească 
cum arătau coridoarele şi scările ciclopice ce se deschideau 
fără zgomot în calea zborului lor mereu învolburat. 
Înfricoşătorul lor salt în întuneric îi aruncă tot mai sus şi nici 
un sunet, nici o atingere, nici o imagine nu sfâşiară, fie şi 
numai pentru o clipă, vălul gros de mister. Deşi numeroasă, 
armata de vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii se 
pierdea în spațiul  nemărginit al acestui castel 
supraterestru. Atunci când, în cele din urmă, lumina palidă 
venită dinspre acel turn a cărui fereastră le servise drept 
far inundă totul în jurul lor, lui Carter îi trebui mult timp 


238 


până să ghicească poziţia plafonului şi a pereţilor 
îndepărtați şi să se convingă că într-adevăr nu se găseau în 
aer liber. 

Randolph Carter sperase să-şi poată face intrarea în sala 
tronului Marilor Strămoşi cu mândrie şi demnitate; sperase 
să intre solemn, escortat de şiruri lungi de vampiri, şi să-şi 
exprime doleanţele în calitate de senior al lumii viselor. Ştia 
că se putea trata cu Marii Strămoşi, întrucât puterea lor nu 
se întinde şi asupra lumii muritorilor, şi că sperase ca 
Ceilalţi Zei şi Nyarlathotep, Haosul lor Târâtor, să nu 
intervină în momentul crucial, aşa cum o mai făcuseră de 
atâtea ori până atunci, de fiecare dată când oamenii 
încercaseră să îi întâlnească pe zeii Pământului în bârlogul 
lor sau pe munţii unde sălăşluiesc. Sperase, chiar, să-i 
poată înfrunta pe Ceilalţi Zei cu escorta sa hidoasă, dacă 
acest lucru s-ar fi dovedit necesar, ştiind că vampirii nu au 
stăpân şi că seniorul nevolnicelor lighioane ale nopţii nu 
este Nyarlathotep, ci străvechiul Nodens. Avea însă acum 
certitudinea că extraordinara cetate Kadath din inima 
nemărginirii fără viaţă este vegheată de sumbre miracole şi 
santinele fără număr şi că Ceilalţi Zei stau permanent cu 
ochii pe indulgenţii zei de pe Pământ. Chiar dacă nu au nici 
o autoritate directă asupra vampirilor şi a nevolnicelor 
lighioane ale nopţii, ororile fără formă şi fără spirit din 
spaţiul exterior au, totuşi, un anume ascendent asupra lor 
atunci când se impune, aşa că Randolph Carter nu reuşi să- 
şi facă intrarea ca un mare senior în sala tronului Marilor 
Strămoşi. Măturată claie peste grămadă de o furtună de 
coşmar ce sufla dinspre stele, prizonieră a ororilor invizibile 
ce populează imensitatea nordică, iremediabil captivă a 
luminii palide, întreaga lui armată zbură şi se prăbuşi 
ameţită pe dalele de onix, în clipa când o poruncă neauzită 
făcu să înceteze acea groaznică vijelie. 

Nu înaintea unei estrade aurite ajunsese Randolph 
Carter, şi nici în faţa unui cerc solemn de capete nimbate 
de aureola sanctităţii, ba nici măcar a unor fiinţe cu ochi 


239 


înguşti, cu lobul urechii alungit, cu nas subţire şi bărbie 
ascuţită, a căror asemănare cu chipul sculptat pe Ngranek 
le-ar fi putut desemna drept cele către care trebuia să se 
îndrepte rugăciunea unui visător. Cu excepţia ferestrei 
luminate din vârful turnului, în castelul de onix ce domina 
peste Kadath era întuneric şi stăpânii săi lipseau. Carter 
ajunsese la Kadath, cetatea necunoscută din nemărginirea 
fără de viaţă, dar zeii nu erau acolo. Totuşi, lumina palidă 
din vârful turnului continua să lucească, luminând această 
încăpere ale cărei dimensiuni nu erau cu nimic inferioare 
celor ale restului castelului, fiind atât de vastă încât cu greu 
i se puteau distinge zidurile şi plafonul cu curbe sinuoase. 
Zeii Pământului lipseau într-adevăr, dar fără îndoială 
existau alte prezenţe încă mai enigmatice şi mai puţin 
evidente decât ei. Acolo unde lipsesc zeii indulgenţi, Ceilalţi 
Zei nu îşi îngăduie să nu fie reprezentaţi, aşa că nu se 
putea pune problema că acel castel ar fi putut fi nelocuit. 
Carter nu reuşea, într-adevăr, să-şi închipuie în ce fel urma 
să se manifeste teroarea, ce feţe respingătoare va îmbrăca 
ea. Işi dădea seama că vizita sa fusese aşteptată şi se 
întreba cât de riguroasă fusese supravegherea exercitată 
asupra lui de către  Nyarlathotep, Haosul Târâtor. 
Nyarlathotep, oroarea formelor infinite, duh osândit şi 
mesager al Celorlalţi zei, este cel căruia i se închină 
vâscoasele jivine de pe Lună. Carter îşi aminti atunci de 
galera întunecată ce se retrăsese atunci când soarta 
bătăliei de pe stânca descărnată ce se înalţă din valurile 
mării se întorsese împotriva monstruozităţilor cu formă de 
broască râioasă. 

Gândindu-se la toate acestea, Carter se clătina în mijlocul 
escortei sale de coşmar, când sunetul oribil al unei trâmbiţe 
demonice răsună brusc în imensitatea acelei săli slab 
luminate. De trei ori izbucni oribilul sunet şi, când ecoul 
ultimei trâmbiţări se pierdu într-un soi de râs batjocoritor, 
Randolph Carter observă că rămăsese singur. Ce vrajă îi 
răpise pe vampiri şi pe nevolnicele lighioane ale nopţii? Nu 


240 


stătea în puterea lui să ghicească. Tot ce ştia era că în acel 
moment rămăsese singur, şi că oricare ar fi fost forţele 
perfide care îl pândeau, nevăzute, acestea nu aparţineau 
binecunoscutei lumi a viselor de pe Pământ. Un nou sunet 
răsună puternic dintr-un ungher îndepărtat al sălii. Era un 
sunet de trompetă, modulat după un ritm precis, întru totul 
deosebit de cele trei trâmbiţări răguşite care îi 
împrăştiaseră numeroasa sa escortă. In acest cânt înăbuşit 
răsuna ecoul tuturor miracolelor şi al melodiei visărilor 
diafane, fiecare straniu acord şi fiecare cadență misterioasă 
a lui făcând să ţâşnească viziuni exotice, de o frumuseţe de 
neînchipuit. Arome de tămâie veniră să se alăture acestor 
note aurite şi se ivi o lumină mare, a cărei culoare 
schimbătoare se supunea unui ciclu necunoscut spectrului 
solar şi urma ritmul trompetelor, în oculte armonii 
simfonice. Torţe scânteiară în depărtare şi duruitul unor 
tobe  răsună foarte aproape, marcând o aşteptare 
fremătătoare. 

Din norii de tămâie şi din aburii de ceaţă ce se ridicau, se 
iviră două coloane de gigantici sclavi negri, înveşmântaţi în 
lungi bucăţi de mătase iridiscentă, înfăşurate peste coapse. 
Pe capetele lor erau fixate mari torţe de metal strălucitor, 
semănând cu nişte cărţi. Aceste torţe răspândeau în spirale 
de fum parfumul unor răşini necunoscute. In mâna dreaptă, 
ţineau baghete de cristal, ale căror capete erau sculptate în 
formă de himere, în timp ce în mâna stângă strângeau 
trompete de argint, lungi şi subţiri, în care suflau pe rând. 

Purtau brățări de aur la încheieturile mâinilor şi la glezne, 
iar picioarele le erau legate între ele cu un lanţ de aur, care 
îi obliga să păşească măsurat. Sărea în ochi faptul că erau 
negri adevăraţi, originari din lumea terestră a viselor, dar 
era mai puţin evident dacă ritualul şi costumele lor erau 
terestre. Coloanele se opriră la zece picioare de Carter şi 
toţi negri duseră, simultan, trompetele la buzele subţiri. 
Sălbatic şi extatic fu cântul ce urmă, dar încă mai sălbatic 
fu strigătul ce izbucni imediat după aceea din gâturile 


241 


sumbre, strigăt a cărui stridenţă părea a fi rezultatul unui 
straniu artificiu. 

Între cele două coloane despărțite printr-un spaţiu vast 
ţâşni atunci o siluetă solitară, o siluetă înaltă şi zveltă, 
având acel chip tânăr caracteristic faraonilor antici şi 
purtând o rochie prismatică şi o diademă de aur, ce părea 
să strălucească cu o lumină interioară. Această siluetă 
regală se apropie rapid de Carter. Ţinuta sa mândră şi 
trăsăturile elegante emanau acea putere de seducţie a unui 
zeu întunecat şi a unui înger căzut în păcat, iar pleoapele 
sale păreau să ascundă sclipirea şireată a unui caracter 
capricios. Această siluetă grăi şi în vocea sa gravă se auzi 
muzica sălbatică a curenților din fluviul Lethe: 

«Randolph Carter, spuse vocea, te-ai înfăţişat dinaintea 
Marilor Strămoşi, deşi legea interzice tuturor muritorilor să 
îi vadă la chip. Gardienii au raportat acest lucru Celorlalţi 
Zei, în timp ce mărâiau şi se agitau fără noimă în sunetul 
flautelor subţiri în întunecatul vid suprem în care domneşte 
sultanul demonic al cărui nume nici o gură nu se încumetă 
să îl rostească cu voce tare. 

«Când Barzai Înțeleptul a escaladat Hatheg-Kla pentru a-i 
vedea pe Marii Strămoşi dansând şi urlând sub lumina Lunii, 
deasupra norilor, el nu se mai întoarse nicicând de acolo. 
Ceilalţi Zei erau în preajmă şi au făcut ce se cădea. Zenig 
d'Aphorat a încercat şi el să ajungă la Kadath, cetatea 
necunoscută din nemărginirea fără viaţă, iar craniul său 
împodobeşte acum inelul de la degetul cel mic al celui al 
cărui nume nu e nevoie să-l rostesc acum. Din contră, tu, 
Randolph Carter, ai înfruntat toate primejdiile lumii terestre 
a viselor şi arzi încă, mistuit de focul căutării. Tu nu ai venit 
aici mânat de curiozitate, ci ca unul care cere ceea ce i se 
cuvine, arătând tot respectul ce li se cuvine indulgenţilor 
zei ai Pământului. Aceşti zei ţi-au interzis, totuşi, accesul la 
miraculoasa cetate a soarelui apune la care ai visat atât şi 
au făcut-o doar din pricina propriei lor lăcomii egoiste 
fiindcă, în realitate, au râvnit cu nesaţ să se bucure doar ei 


242 


de blândeţea magică a ceea ce imaginaţia ta a modelat şi 
au jurat ca din acea clipă doar acolo să-şi găsească ei sălaş. 

«Şi-au părăsit castelul ce domină Kadath, pentru a merge 
să locuiască în cetatea ta miraculoasă. Cât e ziua de lungă, 
petrec în palatele sale de marmură, iar când soarele se 
duce la culcare, ies în grădinile parfumate pentru a 
contempla slava apusului sângerând deasupra templelor şi 
colonadelor, a podurilor arcuite şi a bazinelor de argint ale 
fântânilor arteziene, a străzilor largi mărginite de urne 
încărcate cu flori şi a şirurilor strălucitoare de statui de 
fildeş. Când se lasă noaptea, se caţără prin rouă până pe 
înaltele terase şi se aşează acolo pe băncile de porfir 
sculptat, pentru a scruta bolta înstelată sau a se sprijini de 
balustradele albe şi a privi spre nord, către oraşul şi pantele 
abrupte pe care palide luminiţe gălbui se aprind una câte 
una la ferestrele mici ale vechilor cabane cu acoperişuri 
tuguiate. 

«Zeii au îndrăgit cetatea ta miraculoasă şi s-au abătut de 
la menirea lor. Nu mai vor să ştie de sălaşurile din înalturile 
Pământului şi din munţii tinereţii lor. Pământul nu mai are 
nici un zeu care să fie zeu adevărat şi numai Ceilalţi Zei mai 
au cu adevărat autoritate în Kadath. Marii Strămoşi, 
buimăciţi, se joacă foarte departe de aici, într-o vale 
aparţinând propriei tale copilării. Ai visat prea bine, o, 
înţeleptule arhivisător, căci i-ai răpit pe zeii visului din 
lumea viziunilor tuturor oamenilor, pentru a-i aduce în cea 
care îţi aparţine în exclusivitate, şi din nevinovatele reverii 
ale copilăriei tale ai plămădit o cetate mai încântătoare 
decât orice altă fantasmă ce a existat până la ea. 

«Nu este deloc bine că zeii Pământului şi-au părăsit 
jilţurile împărăteşti, lăsându-le în voia păianjenilor, pentru 
ca aceştia să-şi ţeasă pânza peste ele, şi că şi-au 
abandonat împărăţiile, lăsându-le în grija Celorlalţi Zei, 
pentru ca aceştia să guverneze asupra lor potrivit legii lor 
sumbre. Pentru că le-ai deranjat, Randolph Carter, forţele 
din afară ar abate bucuroase haosul şi toate ororile asupra 


243 


ta, dacă nu ar şti că numai tu îi poţi trimite pe zei înapoi în 
lumea lor. Nici o forţă din lumea întunericului veşnic nu se 
poate aventura în acea lume a visului pe jumătate treaz ce 
este numai a ta şi numai tu poţi reuşi, cu diplomaţie, să-i 
alungi pe egoiştii Mari Strămoşi din miraculoasa cetate a 
soarelui apune şi să-i faci să străbată crepusculul nordic 
pentru a se întoarce la această reşedinţă care îi aşteaptă în 
nemărginirea fără de viaţă, în cetatea necunoscută Kadath. 

«De aceea, Randolph Carter, te cruţ în numele Celorlalţi 
Zei şi te condamn să mă slujeşti. Te condamn să porneşti în 
căutarea acelei cetăţi a soarelui apune care îţi aparţine şi 
să-i goneşti de acolo pe zeii somnoroşi şi leneşi, pe care îi 
aşteaptă lumea viselor. Această fanfară de trompete 
celeste, aceste simboluri nemuritoare a căror strălucire îţi 
ia ochii, acest mister a cărui explicaţie şi semnificaţie te-au 
obsedat atât în răstimpurile de veghe, cât şi în abisurile 
somnului şi te-au torturat, trezindu-ţi nostalgia amintirilor 
pierdute şi regretul lucrurilor dispărute, nu sunt greu de 
găsit. Relicvele şi simbolurile viziunilor tale miraculoase nu 
sunt greu de regăsit, căci ele nu sunt nimic altceva decât 
nestematul veşnic neschimbat în care scânteiază toate 
minunile, cristalizate, pentru a-ţi lumina cărarea nopţilor 
tale. Priveşte! Nu dincolo de mări necunoscute trebuie să-ţi 
continui căutarea, ci în adâncurile trecutului tău, care îţi 
sunt bine cunoscute; întoarce-te spre straniile iluminări ale 
copilăriei şi la viziunile inundate de soare şi de vrajă pe 
care străvechile privelişti le trezeau în ochii tineri şi larg 
deschişi. 

«Află că miraculoasa ta cetate de aur şi de marmură nu 
este altceva decât suma a tot ceea ce ai văzut şi îndrăgit în 
tinereţe. In ea există slava acoperişurilor din Boston şi a 
ferestrelor orientate spre vest, incendiate de soarele la 
apus, văzute dintr-o parte a colinei Beacon Hill; Commonul 
parfumat de flori şi marele dom de pe deal, mulţimea 
dezordonată de acoperişuri ţuguiate şi de coşuri din valea 
violetă prin care curge leneş râul Charles, traversat de 


244 


multe poduri. Tu ai văzut aceste locuri, Randolph Carter, 
atunci când doica te-a plimbat pentru prima oară într-un 
cărucior, într-o primăvară, şi acestea vor fi ultimele locuri 
pe care le vei vedea cu ochii memoriei şi ai iubirii. Printre 
ele este şi anticul Salem împovărat de ani şi fantomaticul 
Marblehead, arătându-şi prăpăstiile stâncoase din secolele 
trecute, dar şi slava turnurilor şi a spirelor Salemului zărite 
de departe, profilate pe cerul soarelui la apus, începând de 
pe păşunile Marbleheadului şi mergând până deasupra 
portului. 

«In ea există şi Providence, stranie şi maiestuoasă pe 
cele şapte coline ale sale de deasupra portului azuriu. 
Providence cu terasele sale de gazon, ridicându-se până la 
înălţimea clopotniţelor şi a citadelelor aparţinând unei 
antichităţi veşnic vii, dar şi Newport, urcându-se asemeni 
unei pasarele ce începe din dreptul acelui dig de vis. În ea 
se înalţă şi Arkham, cu acoperişurile sale şubrede şi 
acoperite de muşchi, cu câmpiile sale unduitoare şi 
stâncoase şi antediluvianul Kingsport, albit de ani, cu 
căminele sale înghesuite, cheiurile pustii, acoperişurile 
triunghiulare, cu miracolul înaltelor sale faleze şi oceanul 
acoperit de o ceaţă lăptoasă, pe care se aud geamandurile 
scârţâind. 

«Vâlceaua răcoroasă din Concord, străduţele pavate din 
Portsmouth, curbele crepusculare ale drumurilor de ţară din 
New Hampshire, unde ulmii uriaşi ascund pe jumătate 
pereţii albi ai fermelor şi spiralele dărăpănate ale fântânilor. 
Depozitele de sare din Gloucester şi sălciile agitate de vânt 
din Truro. Panorama unui oraş îndepărtat, clădit în pantă, şi 
a celor două şiruri paralele de coline ce accentuează 
liniştea versanților stâncoşi şi a micilor vile acoperite de 
iederă, clădite la adăpostul pereţilor naturali din Rhode 
Island. Mirosul mării şi mireasma câmpiei, parfumul 
pădurilor întunecate şi voioşia grădinilor şi livezilor în zori. 
Toate acestea, Randolph Carter, constituie cetatea ta, căci 
fac parte din fiinţa ta. Noua Anglie te-a purtat în braţe şi a 


245 


revărsat în sufletul tău un farmec nepieritor. Această 
frumuseţe, modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi ani de 
amintiri şi vise este esenţa însăşi a viziunii miraculoaselor 
terase scăldate în lumina unui apus imperceptibil. Ajunge 
să regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de 
vise, pentru a descoperi acel parapet de marmură cu urne 
stranii şi margini sculptate şi pentru a cobori în sfârşit 
treptele mărginite de balustrade, până în cetatea cu pieţe 
mari şi cu fântâni prismatice. 

«Priveşte! Dincolo de această fereastră strălucesc stelele 
nopţii eterne. Ele scânteiază acum şi deasupra acelor 
privelişti pe care le-ai cunoscut şi îndrăgit. Ele le sorb 
farmecul, pentru a străluci mai frumoase ca oricând 
deasupra grădinilor din vis. Antares, de exemplu, licăreşte 
acum deasupra acoperişurilor din Tremont Street şi ai 
putea să o vezi de la fereastra ta din Beacon Hill. Dincolo 
de aceste stele, se cască abisurile din care m-au trimis 
stăpânii mei absurzi. Şi tu le-ai putea străbate într-o zi, dar, 
dacă eşti înţelept, te vei feri să comiţi o asemenea nebunie, 
căci doar unul singur dintre muritorii de rând ce au făcut 
această călătorie dus-întors s-a întors cu mintea întreagă 
din încleştarea cu ororile strivitoare şi năprasnice din vid. 
Spaimele şi blasfemiile îşi dispută spaţiul, şi cele mai slabe 
dintre ele sunt şi cele mai încăpăţânate; ai putut constata 
acest lucru din modul de acţiune al celor care te-au înhăţat 
pentru a te aduce la mine, în vreme ce eu însumi nu 
doream deloc să te osândesc şi, dimpotrivă; ţi-aş fi acordat 
tot sprijinul de multă vreme, dacă nu aş fi avut altele pe 
cap şi dacă nu aş fi fost convins că îţi vei croi drumul şi 
singur. Evită, aşadar, infernul exterior şi stabileşte-te în 
locurile liniştite şi senine ale tinereţii tale. Continuă să cauţi 
cetatea minunată şi alungă-i de acolo pe leneşii Mari 
Strămoşi, pentru a-i trimite cu diplomaţie în acele locuri 
care au fost martore propriei lor tinereţi şi care aşteaptă cu 
nerăbdare revenirea lor. 


246 


«Calea pe care o vei urma de acum înainte, potrivit 
voinţei mele, este mult mai puţin anevoioasă decât cea a 
memoriei nesigure. Priveşte! Am pregătit un Shantak 
condus de un sclav, pe care l-am făcut invizibil, pentru 
pacea sufletului tău. Urcă pe Shantak şi fii gata de plecare! 
- Bine. Negrul Yogash te va ajuta să-ţi păstrezi echilibrul pe 
oribilul animal solzos. Indreptaţi-vă spre acea stea foarte 
strălucitoare pe care o vezi chiar deasupra zenitului - este 
Vega - şi în două ore vei survola terasa cetăţii tale a 
soarelui apune. Mergi în direcţia acestei stele până când vei 
auzi un cântec îndepărtat în eter, dincolo de care îşi are 
ascunzişul nebunia, aşa că opreşte-ţi pasărea Shantak de 
cum vei auzi prima notă a acestei melodii fascinante. 
Întoarce-ţi atunci privirile spre Pământ, şi vei vedea 
strălucind pe acoperişul sacru al templului flăcările 
nemuritoare ale altarului din lred-Naa. Acest templu se 
înalţă în a ta cetate a soarelui apune, aşa că îndreaptă-te 
spre el înainte de a te lăsa sedus de cântec şi a te pierde. 

«Când vei ajunge în apropierea cetăţii, porneşte în 
căutarea înaltului parapet de unde contemplai odinioară 
splendoarea soarelui la asfinţit şi împunge-l pe Shantak 
până când îl vei face să urle. Marii Strămoşi ce stau tolăniţi 
pe terasele parfumate vor auzi şi vor înţelege ce înseamnă 
acest urlet; vor fi copleșiți de un asemenea dor de casă, 
încât toate miracolele cetăţii tale nu îi vor putea consola de 
pierderea austerului castel Kadath şi a eternei diademe de 
stele care îl încoronează. 

«Atunci, va fi nevoie să cobori cu pasărea Shantak în 
mijlocul lor şi să-i laşi să pipăie pasărea puturoasă cu cap 
de cal, vorbindu-le despre Kadath, cetatea necunoscută, pe 
care ai părăsit-o cu atât de puţin timp în urmă, amintindu-le 
cât de sumbre şi în acelaşi timp cât de frumoase sunt sălile 
sale imense, în care aveau odinioară obiceiul de a se 
hârjoni şi a se desfăta, încercându-şi în glumă puterile 
supranaturale. Pasărea Shantak le va vorbi la rândul său, în 


247 


limba sa, dar nu va avea alte mijloace de convingere decât 
evocarea zilelor de odinioară. 

«Vorbeşte-le fără încetare Marilor Strămoşi extaziaţi 
despre locuinţa şi tinereţea lor, până când, în sfârşit, vor 
începe să plângă şi îţi vor cere să le arăţi drumul de 
întoarcere, pe care ei l-au uitat. Te poţi despărţi atunci de 
Shantak, asmuţindu-l în cer cu strigătul de atac al speciei 
sale; auzind acest strigăt, Marii Strămoşi se vor avânta în 
urmărirea josnicei păsări, străbătând, plini de o bucurie 
ancestrală, abisurile profunde ale spaţiului spre turnurile şi 
drumurile familiare lor ale cetăţii Kadath. 

«Miraculoasa cetate a soarelui apune va fi atunci a ta 
pentru totdeauna, pentru ca tu să o îngrijeşti şi să trăieşti în 
ea pe vecie. Zeii Pământului vor guverna din nou visele 
oamenilor din reşedinţa lor obişnuită. Pleacă acum - 
fereastra este deschisă şi stelele te aşteaptă afară. Pasărea 
Shantak a şi început să gâfâie şi se schimonoseşte de 
nerăbdare. Porneşte prin noapte spre Vega, dar întoarce-te 
din drum de îndată ce vei auzi melodia fascinantă şi 
înşelătoare. Nu uita această recomandare, altfel tare mi-e 
teamă că ororile inimaginabile te vor târî în abisurile 
înspăimântătoarei nebunii. Aminteşte-ţi de Ceilalţi Zei, care 
sunt atotputernici, absurzi şi inexorabili şi care se ascund în 
vidul exterior. Ei sunt într-adevăr zei din calea cărora este 
bine să te fereşti. 

«Hei!  Aa-Shanta'nygh! Eşti liber! Trimite-i pe zeii 
Pământului înapoi la reşedinţa lor de deasupra cetăţii 
necunoscute Kadath şi roagă-te spaţiului să nu mă 
întâlneşti niciodată într-una din celelalte o mie de forme 
sub care pot apare. Adio, Randolph Carter, şi ia seama la 
cele ce ţi-am spus, căci eu sunt Nyarlathotep, Haosul 
Târâtor!» 

Gâfâind şi simțind că se sufocă, Randolph Carter îşi luă 
zborul pe spatele hidoasei păsări Shantak spre recea 
lumină albastră a stelei boreale, Vega. Se întoarse pentru a 
mai privi o dată masa întunecată şi turnurile învălmăşite ale 


248 


acestui coşmar de onix, în inima căruia strălucea încă 
singuratica şi palida licărire a acelei ferestre deschise 
deasupra văzduhului şi norilor lumii terestre a viselor. Orori 
mătăhăloase în formă de polipi se furişau prin întuneric, 
fără a le putea atinge, şi numeroşi lilieci băteau nevăzuţi 
din aripi în jurul său, dar el se agăța cu înverşunare de 
coama nefirească a respingătoarei păsări cu cap de cal. In 
timp ce vânturile inferioare, eterne, urlau în întunericul şi 
pustietatea ce se întind în afara cosmosului, stelele dansau 
ironic şi, din când în când, păreau gata să se transforme în 
palide semne ale destinului, semne care ar fi putut să-l 
mire, dacă nu le-ar fi văzut şi nu s-ar fi temut de ele 
odinioară, cu mult înainte. 

O tăcere încărcată de presentimente se aşternu deodată 
peste bolta înstelată şi toţi curenţii de aer şi toate ororile se 
retraseră din faţa zorilor. Nebuloase aurii se revărsară în 
valuri tremurătoare, parcă puse cu mâna, aureolate de o 
strălucire magică şi, deodată, se înălţă o vagă părere de 
cântec, o foarte îndepărtată melodie, ale cărei slabe 
acorduri zumzăitoare erau cu totul străine propriului nostru 
univers stelar. Când această muzică deveni mai clară, 
pasărea Shantak îşi ciuli urechile şi se năpusti înainte, în 
timp ce Carter îşi încorda atenţia pentru a surprinde fiece 
acord miraculos. Era o cântare, dar o cântare ce nu ţâşnea 
de pe buzele nimănui. Era cântecul nopţii şi al sferelor, un 
cântec deja vechi atunci când spaţiul, Nyarlathotep şi 
Ceilalţi Zei au fost creaţi. 

Pasărea Shantak zbură mai repede şi călăreţul său se 
concentra mai mult, îmbătat de miracolul ţâşnit din 
abisurile stranii, învolburându-se în sferele de cristal ale 
lumii exterioare şi magice. Carter îşi aminti atunci de 
avertismentul demonului, de sarcastica lui punere în gardă, 
dar era prea târziu. Demonicul emisar îi recomandase să se 
ferească de nebunia acestui cântec. li arătase calea de a se 
salva şi drumul spre cetatea miraculoasă doar pentru a-şi 
bate joc de el; doar pentru a-l lua în zeflemea îi dezvăluise 


249 


întunecatul mesager taina acelor zei trândavi, pe care el i- 
ar fi putut trimite acasă cu uşurinţă, oricând ar fi dorit. 
Singurele daruri pe care i le făcuse  Nyarlathotep 
arogantului călător erau însă nebunia şi sălbatica răzbunare 
a vidului. Carter încercă disperat să-l facă pe respingătorul 
său armăsar să se întoarcă, dar pasărea Shantak rânji şi îşi 
iuți cursa sa impetuoasă, bătând din marile sale aripi 
lunecoase cu o bucurie răutăcioasă, şi se îndreptă direct 
spre acele abisuri interzise, până la care nici un visnu a 
ajuns vreodată, spre Abisul Suprem al lui Azathoth, sultanul 
demonilor, cel al cărui nume nici o gură nu îndrăzneşte să-l 
rostească cu voce tare. 

Ascultând şi supunându-se orbeşte ordinelor emisarului 
Celorlalţi Zei, infernala pasăre se năpusti mereu înainte, 
prin mulţimea de animale de pradă şi de jivine diforme ce 
se ascund în beznă şi în vid, ceată de entităţi care plutesc 
la voia întâmplării, orbecăie şi zgârie, larve abjecte ale 
Celorlalţi Zei care, ca şi aceştia, sunt oarbe şi fără minte, 
dar stăpânite de pofte stranii. 

Ferm şi inflexibil, ricanând vesel în ritmul cântecului 
nopţii şi al sferelor, care în prezent se transformase într-un 
râs isteric, oribilul armăsar solzos îl ducea mereu mai 
departe pe călăreţul lipsit de apărare. Cu o viteză nebună, 
depăşiră ultimul cerc şi traversară abisurile cele mai adânci, 
lăsând în urma lor stelele şi împărăţia materiei, şi se 
prăvăliră asemeni unor meteoriți prin spaţiul inform, spre 
grotele întunecate şi de neînchipuit care se cască dincolo 
de timp, în care voracele Azathoth se ghiftuieşte în sunetul 
bătăilor surde şi fără de noimă ale unor tobe cumplite şi al 
încetelor lamentaţii monotone ale unor flaute execrabile. 

Inainte, mereu înainte, prin abisurile care urlau şi 
trosneau, pline de fiare obscure - când brusc Randolph 
Carter,  osânditul, fu cuprins de gânduri şi imagini 
încurajatoare. Nyarlathotep îşi explicase mult prea bine 
răzbunarea şi batjocura şi făcuse să se trezească în sufletul 


250 


lui amintirea a ceea ce nici o spaimă nu putea şterge 
complet: Casa - Noua Anglie - Beacon Hill - lumea treziei! 

«Află că miraculoasa ta cetate de aur şi marmură nu este 
decât suma a ceea ce ai îndrăgit în tinereţe... In ea există 
slava acoperişurilor din Boston şi a ferestrelor orientate 
spre vest, incendiate de soarele la apus, văzute dintr-o 
parte a colinei Beacon Hill; Commonul parfumat de flori şi 
marele dom de pe deal, mulţimea dezordonată de 
acoperişuri ţuguiate şi de coşuri din valea violetă prin care 
curge leneş râul Charles, traversat de multe poduri... 
Această frumuseţe, modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi 
ani de amintiri şi vise este esenţa însăşi a viziunii 
miraculoaselor terase  scăldate în lumina unui apus 
imperceptibil. Ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile 
tinereţii tale însetate de vise, pentru a descoperi acel 
parapet de marmură cu urne stranii şi margini sculptate şi 
pentru a cobori în sfârşit treptele mărginite de balustrade, 
până în cetatea cu pieţe mari şi cu fântâni prismatice.» 

Înainte - mereu înainte - prăvălindu-se vertiginos spre 
sentinţa supremă, străbătând bezna în care tentacule oarbe 
se întind spre tine, în care râturi vâscoase se ciocnesc unul 
de altul şi în care fiare fără nume rânjesc, rânjesc într-una. 
Dar gândurile şi imaginile dătătoare de speranţa puseseră 
stăpânire pe el şi Randolph Carter ştia acum că visa, că nu 
făcea nimic altceva decât să viseze şi că undeva, în planul 
cel mai din spate, existau încă lumea treziei şi cetatea 
copilăriei sale. Amintirea cuvintelor lui Nyarlathotep îl 
străfulgera: «ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile 
tinereţii tale însetate de vise». Să se întoarcă, să se 
întoarcă! Beznă peste tot! dar Randolph Carter putea să se 
întoarcă. 

Randolph Carter se putea mişca şi se putea întoarce din 
străfundurile acestui coşmar învolburat, care îi încătuşase 
simţurile. Putea să se mişte şi, dacă voia, să sară de pe 
demonicul  Shantak care, ascultând de porunca lui 
Nyarlathotep, îl purta spre osândă, fără a-i da posibilitatea 


251 


de a se apăra. Putea să sară de pe el şi să înfrunte aceste 
adâncuri ale nopţii ce se căscau nesfârşite sub el, aceste 
adâncuri ale spaimei a căror oroare nu putea totuşi depăşi 
sentinţa nerostită ce se ascundea în inima întunericului 
nesfârşit. Putea să se mişte, să se întoarcă şi să sară, putea 
- o dorea - o dorea. 

Visătorul osândit, gata să rişte totul, sări de pe enorma 
abjecţie cu cap de cal şi se prăbuşi în vidul nesfârşit, 
pregătit să înfrunte întunericul cu gheare. Veşhnicii se rotiră, 
universuri muriră şi se renăscură, stele se preschimbară în 
nebuloase, nebuloase în stele, iar Randolph Carter continuă 
să se prăbuşească în vidul infinit, străbătând tenebrele 
însufleţite. 

În mersul lent şi târâtor al veşniciei, ultimul ciclu al 
cosmosului însuşi se desprinse sub forma unui alt avatar 
trecător şi toate lucrurile redeveniră ceea ce fuseseră cu 
nenumărate perioade ka/pas înainte. Materia şi lumina se 
născură din nou, aşa cum le cunoscuse spaţiul odinioară; 
cometele, sorii şi planetele se avântară, strălucitoare, în 
valurile vieţii, fără ca nimic din cele ce ar fi putut spune că 
ele existaseră şi dispăruseră iar şi iară, fără început şi fără 
sfârşit, să fi supravieţuit. 

Apăru din nou un firmament, apăru din nou vântul şi 
licărirea unei lumini purpurii în ochii celui scufundat în 
somn, care continua să se prăbuşească. Apărură zeii, 
prezenţele şi dorinţele; apăru frumosul şi urâtul, dar şi râsul 
nopţii vorace, căreia îi fusese smulsă prada, din cauză că 
viziunile şi cugetările din copilărie ale unui visător 
supravieţuiseră la cursul ultimului ciclu necunoscut. Acum, 
pentru a întruchipa şi a justifica toate acestea, o lume a 
treziei şi o veche cetate îndrăgită existau din nou. S'ugak, 
gazul violet, arătase drumul ce duce în afara vidului şi 
Nodens eternul îşi şoptise sfaturile, din străfunduri 
inimaginabile. 

Stelele dispărură în zori şi umbrele explodară în fântâni 
de auriu, de carmin şi purpuriu, în vreme ce visătorul 


252 


continua să cadă. În clipa în care primele raze de lumină 
alungau demonii, urlete sfâşiară eterul şi străvechiul 
Nodens, albit de ani, scoase un urlet triumfător atunci când 
Nyarlathotep, foarte aproape de prada sa, se opri, 
descumpănit de apariţia unei raze de lumină, ce transformă 
într-un nor de praf cenuşiu oribilele sale trupuri informe, pe 
care le asmuţise în urmărirea lui Carter. Acesta din urmă 
coborâse, în sfârşit, scara largă de marmură ce ducea în 
miraculoasa sa cetate căci, de fapt, revenise în frumosul 
tinut al Noii Anglii, ţara sa. 

Acordurile vocale şi miriadele de sunete ale dimineţii, 
razele puternice şi strălucitoare ale soarelui ce răsărea, 
reflectate în ferestrele purpurii ale marelui dom auriu de pe 
State House îl treziră brusc pe Randolph Carter, care sări 
din pat, ţipând. Cântecul păsărilor se înălța din grădini 
tăinuite şi parfumul strugurilor copţi se răspândea dinspre 
umbrarul de viţă de vie plantată de bunicul său. 
Frumuseţea şi lumina se răspândiră în încăpere, făcând să 
strălucească placa de marmură de deasupra căminului, 
scoțând în evidenţă cornişa sculptată şi trezind parcă la 
viaţa figurile groteşti ale tapetului, în timp ce un motan cu 
blană neagră şi lucioasă se arcuia căscând, tulburat de 
strigătul stăpânului său dintr-un somn care-l purtase 
dincolo de Pământ. Câteva veşnicii mai departe, dincolo de 
Poarta Somnului Profund, de Pădurea Fermecată, de 
pământul grădinilor, de marea Cereneriană şi de frontierele 
crepuscularului Inguanok, Nyarlathotep, Haosul Târâtor, 
trona ameninţător în castelul de onix din inima nemărginirii 
fără de viaţă, înălţat deasupra cetăţii necunoscute Kadath, 
şi îi ocăra cu neruşinare pe blajinii zei ai Pământului, pe 
care îi smulsese cu furie din toiul desfătărilor din palatele 
parfumate ale miraculoasei cetăţi a soarelui apune. 


253 


CUPRINS 


PREFAȚA cere E a lu aa 8 4 
UN EXILAT ÎN FIMPi ice e ae pai i oi a aa ll ti 4 
PARTEA INTA D e seceta tite a aa ta 27 
DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER..... eee nana 27 
PARTEA A DOUA, spada sta 03 ăi e AAEE 36 
CHEIA DE:ARGINT. 4 tocat 0 aaa a a 36 
PARTEA A-TR EA: scoica ll ca aaa i ea dit 53 
Dincolo de poarta cheii de argint... eee 53 

Ea a a ul N 6 ta Ala 54 

zoo afet aa Cpt E al 64 

NA bn ate do eee ag AMARA sana avea Bl tata tt 0 cală 67 

a east daaaaaaazaaaă a nana atita aaa aia aa 78 

VEEE EDER RE 0 IEEE IND PRE ICR CERE 83 

A RPR RIES E RIL a N RR RIN ERIE Me 91 

A | ARIPA III RI OC RR RI RN RR IN IRI ORE 98 

VAI ta af caseta S 102 
PARTEA A PATRA orna iasi aaa 0 iau a a 109 
ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH......cceee nenea 109 

iti a Ca ee ea CNO O(n EEEE 110 

ee cool aaa căi rama anala aaa 147 

justa A AS PEE a aa a a a la 178 
CONCLUZIE e ces sat ase acea ut ou ileana 214 


254