Nelson DeMille — Misiune ingrata

De Da 1 J I.I enn 
D MII a S 5 3 Mm] 
Ma AL LOIAL CIiA îi o... > 
N WROBETS - ROBERT C RJE 
FARD MA | tea» eu 3 
ENCE AV ! LA A TIG A "A Y A | 


 BJORKE + JAIME CAMBREU 
TRICK | L DOYLE + ROBERI 


JEMILLE 


NELSON 
DEMILLE 


MISIUNE 
INGRATĂ 


Editura Orizonturi 
2002 


Traducere din limba engleză 
VIOREL CIOCAN 


op È 


[ab] 


(e>) 


ko lo NI 


K 


= 
O 


BBEL 


EE 
A 


| 


15 


Cartea 
17 
18 
20 


O 
si 
m 

D 

: 

> 
= 
O 
E 
E 
> 
c 
Z 
E 


Cartea întâi 


WASHINGTON, D.C. 
1 


Necazurile cad pe capul omului câte trei deodată. 

Primul a fost un mesaj primit pe robotul telefonului de la 
Cynthia  Sunhill, fosta mea parteneră de la Divizia de 
Investigaţii Penale a armatei. Cynthia lucrează şi-acum acolo, 
dar e şi femeia pe care o iubesc, deşi am avut unele dificultăţi 
legate de situaţia asta. 

Mesajul spunea: „Paul, trebuie să vorbesc cu tine. Sună-mă 
diseară, oricât de târziu. Tocmai mi s-a încredinţat un caz şi voi 
pleca mâine dimineaţă. Trebuie să discutăm.” 

— În regulă. 

M-am uitat la ceasul de pe poliţa şemineului din micul meu 
bârlog. Era exact ora 10 seara, sau douăzeci şi două zero-zero, 
cum obişnuiam să spun nu cu mult timp în urmă, când eram în 
armată. 

Locuiesc la ţară, într-o casă de piatră de lângă Falls Church, 
Virginia, la mai puţin de treizeci de minute de mers cu maşina 
până la sediul central al DIP. Acum e un fapt fără importanţă, 
pentru că nu mai lucrez la DIP. De fapt, nu mai lucrez nicăieri. 
Am fost pensionat sau poate concediat. 

Deşi trecuseră doar vreo şase luni de când mă despărţisem 
de armată, mă plictiseam; şi mai aveam cel puţin douăzeci sau 
treizeci de ani de trăit. 

Cât despre doamna Sunhill, ea lucra la Fort Benning, 
Georgia, la vreo paisprezece ore de mers de la Falls Church sau 
douăsprezece, dacă sunt foarte nerăbdător. Are multe cazuri 
rezolvate la activ, iar weekend-urile în armată sunt deseori zile 
obişnuite de lucru. Ultimele şase luni n-au fost uşoare pentru 
relativ recenta noastră relaţie, mai ales că, ţinând cont de 
cariera ei interesantă şi dependenţa mea de talk-show-urile 
televizate, nu prea avem multe de discutat. 

Mă rog, necazul numărul doi. Mi-am verificat e-mailul şi-am 
găsit un mesaj care spunea sec: Ora 16,00, mâine, la Zid. Era 
semnat K. 

K e colonelul Karl Hellmann, fostul meu şef de la cartierul 


general DIP şi actualul comandant al Cynthiei. Asta era clar. 
Nu era însă clar de ce voia Hellmann să mă întâlnească la 
Monumentul Războiului din Vietnam. Dar am trecut instinctiv 
chestia asta la categoria „probleme”. 

M-am gândit la câteva răspunsuri la fel de concise, niciunul 
dintre ele foarte adecvat. Sigur, nu trebuia deloc să răspund; 
eu eram pensionat. Dar, spre deosebire de carierele din viaţa 
civilă, o carieră militară, nu se încheie niciodată cu desăvârşire. 
Există o expresie: „Ai fost cândva ofiţer, rămâi toată viaţa 
ofiţer”. lar eu avusesem gradul de sublocotenent şi funcţia de 
anchetator al cauzelor penale. 

Cert e că armata continuă să aibă un fel de autoritate legală 
asupra ta, deşi nu sunt foarte sigur despre ce e vorba. Fie şi 
pentru că îţi poate anula privilegiile materiale vreme de un an. 

Am privit încă o dată mesajul lui Karl şi am observat că era 
pentru domnul Brenner. Ofiţerilor inferiori li te adresezi cu 
apelativul „domnule”, aşa că această formulă era menită să-mi 
amintească fostul sau poate prezentul meu grad militar, nu să- 
mi recunoască statutul de civil. Karl nu e deloc subtil. Am 
amânat răspunsul. 

Şi ultimul, dar nu cel din urmă necaz - se pare că uitasem să 
trimit un răspuns la cercul de lectură, iar în corespondenţa mea 
se afla un roman de Danielle Steel. Trebuia să-l returnez? Ori 
să-l dau mamei de Crăciun? Poate că va avea de sărbătorit vreo 
zi de naştere. 

În fine, nu mai puteam amâna s-o sun pe Cynthia, aşa că m- 
am aşezat la birou şi-am format numărul. În vreme ce telefonul 
suna, eu priveam pe fereastră. În nordul Virginiei era o seară 
rece de ianuarie şi ningea cu fulgi rari. Cynthia răspunse: 

— Alo. 

— Bună, am zis eu. 

O clipă de tăcere, pe urmă: 

— Bună, Paul. Ce mai faci? 

Ne aflam deja pe picior greşit, aşa că am zis: 

— Hai să trecem la subiect, Cynthia. 

Ea ezită, apoi spuse: 

— Mă rog... Pot să te-ntreb mai întâi cum ţi-a mers azi? 

— Am avut o zi grozavă. Un sergent mai vârstnic de la popotă 
mi-a dat reţeta lui de chili - nu mi-am dat seama că trecuse 
cantităţile pentru două sute de persoane şi l-am făcut aşa. L-am 


pus la congelator în pungi. O să-ţi trimit şi ţie. Apoi m-am dus 
la sală, am jucat baschet contra unei echipe de paraplegici - i- 
am bătut zdravăn - pe urmă am fost la o tavernă cu băieţii să 
bem bere şi să mâncăm hamburger. Ţie cum ţi-a mers? 

— Păi... tocmai am încheiat ancheta în cazul de viol despre 
care ţi-am vorbit. Dar în loc să iau o pauză, trebuie să plec la 
Fort Rucker pentru investigarea unui caz de hărţuire sexuală 
care pare complicat. Voi rămâne acolo până termin. Poate 
câteva săptămâni. Dacă vrei să mă suni, voi fi la sediul ofiţerilor 
celibatari. 

N-am răspuns. Atunci continuă: 

— Hei, mă gândesc şi-acum la Crăciun. 

— Şi eu. 

Asta fusese cu o lună în urmă, iar eu nu o mai văzusem de- 
atunci. 

— Ce planuri ai pentru Paşte? 

— Ştii, Paul... ai putea să te muţi aici. 

— Dar tu poţi fi trimisă oricând în altă parte. Eu aş sfârşi prin 
a te urma în toate deplasările. N-am mai discutat despre asta? 

— Ba da, însă... 

— Mie îmi place aici. Ai putea să te transferi în această zonă. 

— E vreo ofertă? 

Hopa. l-am răspuns: 

— Ar fi bine pentru cariera ta. Aici e cartierul general. 

— Lasă-mă să mă ocup singură de cariera mea. Şi zău că nu 
vreau o funcţie de conducere. Eu sunt anchetator. Cum ai fost 
şi tu. Vreau să mă duc acolo unde pot fi utilă. 

— Păi, nu te pot urma peste tot ca o umbră ori să stau în 
apartamentul tău, învârtindu-mă ca un căţeluş când eşti plecată 
în misiune. 

— Ai putea obţine o slujbă aici, la un serviciu pentru 
respectarea legii. 

— De asta mă ocup. Aici, în Virginia. 

Şi tot aşa. E greu când bărbatul nu lucrează, iar femeia are o 
carieră care o obligă să fie mereu pe drumuri. Şi ca să 
înrăutăţească lucrurile, armatei îi place să-ţi schimbe locul de 
încartiruire de îndată ce începi să te simţi bine, ceea ce aduce 
în discuţie sensul pe care-l acordă armata noţiunii de 
„permanent”. Pe deasupra, există în ultima vreme o sumedenie 
de misiuni temporare - în locuri precum Bosnia, Somalia, 


America de Sud - unde poţi rămâne până la un an, modificându- 
se astfel sensul noţiunii de „temporar”. Una peste alta, Cynthia 
şi cu mine constituiam ceea ce se numeşte astăzi un cuplu NG - 
nepotriviţi geografic. 

Armata, cum am spus dintotdeauna, nu înlesneşte relaţiile 
interumane; nu e o slujbă, e o vocaţie, un ataşament care face 
într-adevăr dificil ataşamentul altora. Uneori chiar imposibil. 

— Mai eşti acolo? întrebă Cynthia. 

— Da. 

— Nu mai putem continua aşa, Paul. E dureros. 

— Ştiu. 

— Ce-ar trebui să facem? 

Cred că ea era dispusă să demisioneze şi să piardă o bună 
parte din pensie în schimbul căsătoriei. Pe urmă am fi hotărât 
unde să trăim, ne-am fi găsit slujbe şi-am fi trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi. Şi de ce nu? Ne iubeam. 

— Paul? 

— Da... mă gândeam. 

— Trebuia să te fi gândit până acum la toate astea. 

— Aşa e. Uite, cred că este cazul să discutăm despre asta 
între patru ochi. 

— Stăm faţă în faţă doar când facem sex. A 

— Asta nu-i... mă rog, o să discutăm la cină. Intr-un 
restaurant. 

— Bine. Te voi suna când mă întorc de la Rucker. O să vin 
acolo sau ai să vii tu aici. 

— În regulă. Spune-mi cum merge divorţul tău? 

— E aproape de sfârşit. 

— Bun. 

Apoi am întrebat-o despre soţul ei iubitor: 

— Il vezi des pe maiorul Caz Patologic? 

— Nu prea. Uneori, la clubul ofiţerilor. Nu pot evita astfel de 
situaţii. 

— Mai vrea să revii la el? 

— Nu căuta să complici o situaţie simplă. 

— Nu. Mă preocupă doar ideea că ar putea încerca din nou 
să mă ucidă. 

— N-a făcut niciodată asta, Paul. 

— Poate că am interpretat eu greşit motivul pentru care a 
îndreptat un pistol încărcat spre mine. 


— Putem schimba subiectul? 

— Sigur. Spune, tu citeşti Danielle Steel? 

— Nu, de ce? 

— Am cumpărat ultima carte apărută. Ţi-o voi trimite. 

— Poate că i-ar plăcea mamei tale. Vine ziua ei de naştere pe 
10 februarie. Nu uita. 

— Am memorat-o. Apropo, am primit un e-mail de la Karl. 
Vrea să ne întâlnim mâine. 

— De ce? 

— Credeam că ştii tu. 

— Nu, nu ştiu, zise ea. Poate că vrea doar să beţi ceva, să 
vorbiţi despre vremurile de demult. 

— Vrea să ne întâlnim la Memorialul Războiului din Vietnam. 

— Zău? Asta-i ciudat. 

— Da. Şi nu ţi-a pomenit nimic despre asta? 

— Nu, răspunse ea. De ce-ar fi făcut-o? 

— Nu ştiu. Nu-mi dau seama ce pune la cale. 

— De ce crezi că pune ceva la cale? Aţi lucrat împreună mulţi 
ani. Te place. 

— Nu, nu mă place, am replicat. Mă detestă. 

— Nu-i adevărat. Dar tu eşti un om cu care se lucrează greu. 
De fapt, eşti greu de iubit. 

— Mama mă iubeşte. 

— Ar trebui să mai verifici asta. În ceea ce-l priveşte pe Karl, 
el te respectă şi ştie că eşti un tip strălucit. Fie doreşte vreun 
sfat, fie vrea nişte informaţii despre un caz vechi. 

— Dar de ce la Zid? 

— Păi... nu ştiu. Vei afla. 

— Aici e frig. Acolo cum e? 

— Sunt 15°. 

— Aici ninge. 

— Fii atent cum conduci. 

— Sigur. 

Tăcurăm amândoi o vreme, timp în care eu m-am gândit la 
povestea noastră. Ne-am cunoscut la cartierul general al NATO 
de la Bruxelles. Ea era logodită cu maiorul Nu-Ştiu-Cum, un tip 
de la Forţele Speciale, eu şi Cynthia ne-am plăcut, el s-a 
enervat, a îndreptat spre mine pistolul despre care am pomenit, 
eu am dat înapoi, ei s-au căsătorit, iar un an mai târziu Cynthia 
şi cu mine ne-am cuplat din nou. 


Asta s-a întâmplat la Clubul Ofiţerilor de la Fort Hadley, 
Georgia, pe când ne aflăm în misiune. Eu investigam sub 
acoperire furtul şi vânzarea unor arme ce aparţineau armatei, 
ea tocmai încheia anchetarea unui caz de viol. Asta-i 
specialitatea ei. Delicte sexuale. În ceea ce mă priveşte, aş 
prefera să merg la luptă decât să mă ocup de aşa ceva. Dar 
cineva tot trebuie s-o facă, iar Cynthia se pricepe. Cel mai 
important e că se poate detaşa de obiectul anchetelor şi pare să 
nu fie afectată de munca ei, deşi uneori am dubii în privinţa 
asta. 

Dar să revin la Fort Hadley. Vara trecută, în timp ce amândoi 
ne aflam acolo, fata comandantului garnizoanei, căpitan Ann 
Campbell, a fost găsită într-un poligon de tragere, înconjurată 
de ţăruşi, goală, strangulată şi aparent violată. Aşa că mi s-a 
cerut să renunţ la cazul afacerilor cu arme, iar Cynthiei, să mă 
ajute. Am dus la bun sfârşit misiunea, după care am încercat să 
rezolvăm cazul nostru, însă s-a dovedit mult mai dificil. Bine că 
măcar a scăpat de maiorul Balamuc. 

— Paul, ce-ar fi să lăsăm treaba asta deoparte până când ne 
vom putea întâlni? În regulă? 

— Da. 

De fapt, fusese propunerea mea. Dar de ce să-i mai 
amintesc? 

— E o idee bună. 

— Să ne gândim amândoi la ce trebuie să renunţăm şi la ce 
avem de câştigat. 

— Ai repetat replica asta? 

— Da. Dar e adevărată. Uite, eu te iubesc... 

— Şi eu te iubesc. 

— Ştiu. De-aceea e greu. 

Tăcurăm amândoi o vreme, pe urmă Cynthia zise: 

— Eu sunt mai tânără decât tine... 

— Dar eu sunt mai imatur. 

— Te rog să taci. Mie îmi place tot ce fac, îmi place viaţa 
mea, cariera mea, independenţa mea. Dar... aş renunţa la ele 
dacă aş şti... 

— Te înţeleg. E o mare responsabilitate pentru mine. 

— Nu te presez, Paul. Nici măcar nu sunt sigură că vreau 
ceea ce cred că vreau. 

Eu sunt un tip strălucit, însă mă zăpăcesc atunci când 


vorbesc cu femeile. În loc să-i cer să fie mai clară, i-am zis: 

— Înţeleg. 

— Sigur? 

— Absolut. 

Fără niciun motiv. 

— 'Ţi-e dor de mine? 

— În fiecare zi. 

— Şi mie. Zău că da. De-abia aştept să te revăd. Îmi voi lua o 
permisie. Îţi promit. 

— Voi face la fel. 

— Tu nu lucrezi. 

— Aşa e. Dar dacă aş lucra, mi-aş lua o permisie ca să fiu cu 
tine. De data asta voi veni eu la tine. E mai cald acolo. 

— În regulă. Ar fi frumos. 

— Îţi place chili? 

— Nu. 

— Credeam că-ţi place. Bine, baftă la cazul tău. Spune-mi 
ziua când vei fi liberă şi-o să vin acolo. 

— Peste vreo două săptămâni. Poate trei. Te voi anunţa când 
încep ancheta. 

— Bine. 

— Salută-l pe Karl din partea mea. Să-mi spui ce voia. 

— Poate că vrea să-mi spună cum l-au răpit extratereştrii. 

Cynthia râse. 

Şi tocmai când eram pe cale să încheiem conversaţia într-o 
notă optimistă, ea zise: 

— Ştii, Paul, nu trebuia să demisionezi. 

— Serios? 

Cazul fiicei generalului fusese de la bun început o problemă, 
un teren minat din punct de vedere politic, emoţional şi 
profesional, iar eu păşisem exact pe el. Ar fi fost mult mai bine 
să nu-l rezolv, pentru că soluţia a scos la iveală lucruri despre 
care nimeni nu voia să afle ceva. l-am spus Cynthiei: 

— O mustrare la dosarul meu e felul în care armata spune: 
„Cere-ţi pensia de ofiţer”. Poate e puţin subtil, dar... 

— Cred că ai interpretat greşit ce s-a întâmplat. Ai bombănit, 
te-ai enervat şi-ai acţionat impulsiv pentru că orgoliul tău era 
rănit. 

— Aşa o fi? Păi, mulţumesc că m-ai informat că am renunţat 
la o carieră de treizeci de ani fiindcă am o fire isterică. 


— Ar trebui să te împaci cu situaţia asta. O să-ţi mai spun 
ceva - dacă n-o să găseşti ceva la fel de important şi interesant 
de făcut, ai să fii deprimat... 

— Sunt deprimat. Tocmai m-ai făcut sa mă simt astfel. 
Mulţumesc. 

— Scuză-mă, dar eu te cunosc. Nu erai atât de surmenat pe 
cât credeai. Cazul Campbell te-a impresionat doar. Asta nu-i 
rău. Li s-a întâmplat tuturor. Până şi mie. A fost cel mai trist, 
cel mai deprimant caz... 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— În regulă. Dar ce-ţi trebuia ţie era o permisie de treizeci 
de zile, nu o vacanţă permanentă. Eşti încă tânăr... 

— Tu eşti mai tânără. 

— Ai energie şi multe de oferit, dar trebuie să scrii un al 
doilea act, Paul. 

— Mulţumesc. Îmi studiez opţiunile. 

În încăpere, dar şi la telefon, se făcuse simţitor mai rece. 

— Eşti furios? 

— Nu. Dacă ai fi aici, m-ai vedea zâmbind. 

— Să ştii că dacă nu te-aş fi iubit nu ţi-aş fi spus toate astea. 

— Şi-acum zâmbesc. 

— Ne vedem peste câteva săptămâni. Adăugă: Ai grijă de 
tine. 

— Şi tu. 

Tăcere, apoi: 

— Noapte bună. 

— Pa. 

Am închis amândoi. Eu m-am ridicat de la birou, m-am dus la 
bar şi mi-am pregătit ceva de băut. Scotch, puţin sifon, gheaţă. 

M-am aşezat în fotoliu, cu picioarele pe birou, privind 
ninsoarea de-afară. Scotch-ul mirosea plăcut. 

Aşadar, asta era situaţia: un roman de Danielle Steel pe 
biroul meu, o neplăcută conversaţie la telefon care îmi răsuna 
încă în urechi şi un mesaj de rău augur de la Karl Hellmann pe 
ecranul computerului. 

Uneori, lucruri ce par fără legătură între ele fac în realitate 
parte dintr-un plan mai vast. Sigur, nu al tău, ci al altcuiva. Eu 
trebuia să cred că Cynthia şi Karl nu vorbeau despre mine, însă 
doamna Brenner nu crescuse un idiot în casa ei. 

Ar trebui să fiu supărat când lumea mă subestimează, deşi, 


ca să fiu sincer, afectez o anume idioţenie masculină care-i 
încurajează pe oameni să-mi subaprecieze intelectul. Am trimis 
pe mulţi la închisoare în felul ăsta. 

M-am uitat din nou la mesaj. Ora 16,00, mâine, la Zid. Nici 
măcar „te rog”. Colonelul Karl Gustav Hellmann poate fi puţin 
arogant. El e neamt, după cum sugerează şi numele, în vreme 
ce Paul Xavier Brenner e un flăcău irlandez tipic, din sudul 
Bostonului, fermecător de iresponsabil şi încântător de deştept. 
Herr Hellmann este fix contrariul. Totuşi, la un anume straniu 
nivel, ne-am înţeles. El a fost un comandant bun, sever, dar 
corect, şi puternic motivat. Numai că eu n-am avut niciodată 
încredere în motivaţia lui. 

Oricum, m-am aşezat în faţa computerului şi i-am trimis un e- 
mail lui Karl: Ne vedem acolo şi atunci. L-am semnat Paul 
Brenner, SCA, ceea ce, în cazul ăsta, nu însemna Subofiţer 
Clasa A, ci, aşa cum ştiam şi eu şi Karl, Simplu Civil Afurisit. 


2 


Era ora trei, iar eu mă aflam în National Mall, un parc din 
Washington, D.C. - o fâşie rectangulară de pământ, cu iarbă şi 
arbori, ce se întinde de la Capitoliu, la est, până la Memorialul 
Lincoln, la vest, pe o distanţă de vreo trei kilometri. 

Mall e un loc unde poţi alerga, cu peisaje frumoase, aşa 
încât, decât să fac un drum în oraş doar ca să mă întâlnesc cu 
Karl Hellmann, am venit îmbrăcat în trening, cu adidaşi în 
picioare şi mi-am tras peste urechi o beretă tricotată. 

Am început să alerg în jurul lacului de la Capitoliu şi mi-am 
potrivit ritmul astfel încât să ajung la Zid la ora stabilită, adică 
4 după-amiază după timpul meu, 16,00 după timpul lui Karl. 

Deşi frig, soarele era încă deasupra orizontului, iar vântul nu 
bătea. Toţi copacii erau desfrunziţi şi iarba încărcată de zăpada 
căzută în noaptea trecută. 

Mi-am stabilit un ritm corespunzător, îndreptându-mă spre 
sudul parcului, trecând pe lângă Muzeul Naţional al Aviatiei şi 
Cosmosului, Smithsonian, şi pe lângă alte muzee din zonă. 

Cum spuneam, în mod oficial ăsta e un parc, dar aici toată 
lumea vrea să înalțe ceva important: monumente, muzee, 
memoriale şi statui, iar dacă obsesia asta a marmurei va 
continua, Mall va semăna într-o bună zi cu Forumul Roman, 
plin de temple închinate diverselor zeități. Nu fac eu pe 


judecătorul - oamenii şi evenimentele importante merită un 
memorial ori un monument. Am şi eu unul: Zidul. E un 
monument grozav, fiindcă numele meu nu e inscripţionat pe el. 

Soarele cobora pe cer, umbrele erau tot mai lungi şi totul în 
jur părea nemişcat şi tăcut, cu excepţia zăpezii care îmi 
scârţâia sub picioare. 

M-am uitat la ceas şi am văzut că mai erau zece minute până 
la ora întâlnirii. Herr Hellmann, precum mulţi alţii din grupul 
lui etnic, e fanatic în materie de punctualitate. Vreau să spun 
că nu-mi place să generalizez în legătură cu rasele, religiile şi- 
aşa mai departe, însă irlandezii şi nemţii nu împărtăşesc 
aceeaşi concepţie despre timp. 

Am accelerat ritmul şi m-am îndreptat spre nord, pe lângă 
lac. Începeam să-mi simt fundul greu, iar aerul rece îmi rănea 
plămânii. 

Traversând terenul de la Constitution Gardens, mi-a apărut 
în faţă grupul statuar al Memorialului Veteranelor din Vietnam: 
trei infirmiere înveşmântate în uniforme de camuflaj în jurul 
unui tip rănit pe care nu-l vedeam încă. 

Cam la o sută de metri mai încolo, spre Zid, se aflau statuile 
a trei militari - trei bărbaţi din bronz, în uniforme de camuflaj, 
lângă un catarg de steag. 

Intre cele două grupuri statuare se întindea zidul cel negru, 
contrastând puternic cu zăpada albă. 

Zidul este probabil cel mai vizitat monument din Washington, 
însă în această zi rece a săptămânii nu se aflau prea mulţi 
oameni în preajmă. Pe măsură ce mă apropiam, am avut 
senzaţia că cei prezenţi erau oameni care simțeau nevoia să fie 
acolo. 

Un bărbat singur stătea la distanţă de puţinii vizitatori; era 
colonelul Karl Hellmann, îmbrăcat într-un fulgarin civil, pe cap 
cu o pălărie cu boruri înguste şi, evident, uitându-se la ceas, 
murmurând probabil în barbă în engleza lui cu vag accent 
german: „Unde este tipul ăsta?” 

Am redus ritmul alergării ca să nu-l alarmez pe fostul meu 
şef şi, când am ajuns pe aleea paralelă cu Zidul, la vreo 
douăzeci de metri de Herr Hellmann, s-a auzit un clopot bătând 
pe undeva, pe urmă al doilea şi al treilea. Am început să merg 
normal şi-am sosit în spatele lui Karl Gustav Hellmann exact în 
clipa în care al patrulea clopot anunţa ora exactă. 


El mi-a simţit prezenţa ori poate mi-a văzut imaginea 
reflectată de zidul negru şi, fără să se întoarcă, a zis: 

— Salut, Paul. 

Părea încântat să mă vadă - ori să mă simtă deşi nu se putea 
spune cât de mişcat era. Dacă nu pentru altceva, măcar fiindcă 
ajunsesem la timp, ceea ce îi dădea o stare de bună dispoziţie. 

Nu i-am răspuns la salut şi am rămas unul lângă altul, 
uitându-ne la Zid. Aş fi vrut să alerg mai departe, însă nu m-am 
mişcat de-acolo. Incercam să-mi recapăt răsuflarea, scoteam 
aburi pe nări ca un cal, iar transpiraţia începea să mi se 
răcească pe faţă. 

Aşa că stăteam acolo, percepându-ne unul pe altul după şase 
luni de despărţire, cam aşa cum se miros câinii ca să afle care-i 
mai tare. 

Am observat că secţiunea din Zid în faţa căreia stăteam era 
marcată 1968. Ocupă cea mai mare parte a Zidului, 1968 fiind 
anul nefericit al celor mai mari pierderi pentru trupele 
americane: ofensiva de la Tet, asediul de la Khe Sanh, lupta din 
Valea A Shau şi alte bătălii mai puţin cunoscute, însă la fel de 
cumplite. Karl Hellmann, ca şi mine, fusese acolo în 1968 şi 
cunoştea nemijlocit unele dintre locurile şi evenimentele astea. 

Nici acasă nu fusese mai grozav anul acela: asasinarea lui 
Martin Luther King Jr. și a lui Bobby Kennedy, revoltele din 
campusuri, demonstrațiile din oraşe şi-aşa mai departe. Un an 
cu adevărat nefast. Acum înţelegeam de ce se oprise Hellmann 
acolo. Militar de carieră fiind, nu-i vorbesc niciodată unui 
superior până când nu începe el discuţia. Uneori nici măcar 
după, ca acum. Ţinând seama de cât îmi păsa mie, am fi putut 
sta acolo tăcuţi până la miezul nopţii. În cele din urmă, Karl 
zise: 

— Mulţumesc că ai venit. 

I-am răspuns: 

— A sunat ca un ordin. 

— Dar tu te-ai pensionat. 

— De fapt, am demisionat. 

— Nu-mi pasă ce-ai făcut tu. Eu am făcut-o să fie pensionare. 
E mult mai agreabil pentru toată lumea. 

— Eu chiar am vrut să demisionez. 

— Atunci nu ne-am mai fi putut distra, ca atunci când ai citit 
tuturor mustrarea pe care-ai primit-o. 


— Mi-ai cerut să spun câteva cuvinte. 

Hellmann nu reacţionă, dar zise: 

— Aşadar, arăţi foarte în formă. 

— E firesc. Am alergat prin tot Washingtonul, întâlnindu-mă 
cu oamenii în faţa monumentelor. Eşti al treilea pe ziua de azi. 

Hellmann îşi aprinse o ţigară şi remarcă: 

— Sarcasmul şi umorul tău maliţios nu s-au schimbat. 

— Bun. Acum, dacă pot să te întreb, despre ce-i vorba? 

— Mai întâi să schimbăm câteva amabilităţi şi veşti. Ce mai 
faci? 

— Grozav. Mă pun la punct cu lecturile. Spune-mi, citeşti 
Danielle Steel? 

— Pe cine? 

— O să-ţi trimit o carte. Îţi place chili? 

Hellmann trase din ţigară, minunându-se probabil ce-i venise 
de luase legătura cu mine. 

— Să te întreb ceva, Paul: crezi că ai fost tratat incorect de 
către armată? 

— Nu mai incorect decât alte câteva milioane de indivizi, 
domnule colonel. 

— Cred că am terminat cu amabilităţile. 

— Bine. 

— Două chestiuni administrative. Prima, mustrarea ta. Ar 
putea fi înlăturată din dosarul tău. A doua, pensia ta. Ar putea 
fi calculată diferit, ceea ce ar însemna o sumă de bani 
considerabilă, care ţi-ar mări speranţa de viaţă. 

— De fapt, speranţa mea de viaţă s-a mărit după ce am 
părăsit armata, aşa că îmi convine o sumă mai mică. 

— Vrei să ştii mai multe despre aceste două chestiuni? 

— Nu. Imi miroase a necazuri. 

Prin urmare, stăteam amândoi acolo, în frig, trăgând aer în 
piept, gândindu-mă la cinci sau şase mutări în avans. Eu mă 
pricep la asta, dar Karl e mai bun. El nu e la fel de inteligent ca 
mine, cu siguranţă nu la fel de abil, dar gândeşte profund şi în 
perspectivă. 

La drept vorbind, îmi place tipul. Zău că da. De fapt, ca să fiu 
sincer, am fost puţin mâhnit că n-am mai avut veşti de la el. 
Poate că îl iritase stupiditatea mea de la ceremonia pensionării. 
Le zisesem vreo câteva, dar îmi amintesc vag că-l imitasem pe 
un mareşal prusac numit, mi se pare, von Hellmann. 


Într-un târziu, Karl spuse: 

— Pe zidul ăsta e numele unui bărbat care n-a fost omorât în 
luptă. Un bărbat care a fost, de fapt, asasinat. 

N-am răspuns la această surprinzătoare afirmaţie. Karl m-a 
întrebat: 

— Câte nume cunoşti de pe zidul ăsta? 

O clipă am tăcut, apoi am răspuns: 

— Prea multe. 

L-am întrebat: 

— Câţi tipi cunoşti de-aici? 

— La fel de mulţi. Ai fost de două ori în Vietnam. Corect? 

— Corect. În '68, pe urmă în '72, dar a doua oară am fost în 
poliţia militară şi majoritatea luptelor le-am purtat cu soldaţii 
beţi de lângă Baza Aeriană Bien Hoa. 

— Dar prima oară... ai fost infanterist în linia întâi... Ai văzut 
multe lupte. Ţi-a plăcut? 

Asta-i genul de întrebare pe care doar veteranii de război îl 
pot înţelege. Mi-a trecut prin minte că, în atâţia ani de când îl 
cunosc pe Karl, n-am vorbit niciodată prea mult despre 
experienţele noastre de luptă. Nu-i ceva neobişnuit. M-am uitat 
la el şi-am zis: 

— A fost suprema exaltare. În primele câteva dăţi. Pe urmă... 
m-am obişnuit, am acceptat situaţia ca pe o regulă... apoi, în 
ultimele câteva luni, înainte de-a pleca acasă, am devenit 
paranoic, de parcă inamicul încerca să mă ucidă pe mine, de 
parcă nu voia să mă lase să plec. Nu cred că am dormit în 
ultimele două luni petrecute acolo. 

Ne-am privit în ochi. Karl dădu din cap. 

— Asta a fost şi experienţa mea. 

Se apropie de Zid, privind cu atenţie numele. 

— Eram tineri pe-atunci, Paul. Bărbaţii ăştia rămân veşnic 
tineri. 

Atinse unul dintre nume. 

— L-am cunoscut pe omul ăsta. 

Hellmann părea neobişnuit de trist, aproape morocănos. 
Bănuiesc că din cauza locului în care ne aflam, a anotimpului, a 
crepusculului şi-aşa mai departe. Nici eu nu eram prea bine 
dispus. 

El scoase o tabacheră şi o brichetă din aur. 

— Vrei o ţigară? 


— Nu, mulţumesc. De-abia ai stins-o. 

Mă ignoră, aşa cum fac fumătorii, şi aprinse alta. 

Karl Gustav Hellmann. Nu cunoşteam multe despre viaţa lui, 
însă ştiam că-şi petrecuse adolescenţa printre ruinele 
Germaniei postbelice. De-a lungul anilor am cunoscut puţini 
militari germano-americani, majoritatea ofițeri, acum 
pensionari. Biografia comună acestor yankei de adopţie spunea 
că n-aveau tată sau erau orfani şi că pentru a supravieţui 
făcuseră diverse treburi în folosul Armatei Americane de 
Ocupaţie. La vârsta de optsprezece ani se înrolaseră în armata 
americană la câte o garnizoană din Germania ca să scape de 
sărăcia din ţara învinsă. Cândva fuseseră destui asemenea 
oameni în armată, iar Karl se număra probabil printre ultimii. 

Nu ştiam sigur cât din această biografie-standard era valabil 
în cazul lui Karl Hellmann, dar el trebuia să fie foarte aproape 
de vârsta pensionării, dacă nu cumva îl aştepta o stea de 
general în viitorul imediat, situaţie în care ar fi putut rămâne în 
activitate. Mi-a trecut prin minte că întâlnirea de-acum avea o 
anume legătură cu treaba asta. 

Hellmann îmi zise, ori poate că vorbea pentru sine: 

— A trecut multă vreme. Totuşi, uneori pare că totul s-a 
întâmplat ieri. 

Se uită la Zid, apoi la mine. 

— Eşti de acord? 

— Da, 1968 e la fel de clar ca nişte diapozitive, o succesiune 
de imagini clare fără sonor, îngheţate în timp... 

Ne-am uitat unul la altul, iar el încuviinţă. 

Bun, unde vom ajunge? 

E bine de ştiut de unde am început. După cum am menţionat, 
eu sunt un irlandez de la sud de Boston, ceea ce înseamnă clasa 
muncitoare. Tatăl meu era veteran al celui de-al doilea război 
mondial, ca şi taţii tuturor celor din vremea aceea şi locul 
acela. A făcut trei ani de armată, la infanterie, venise acasă, se 
însurase, avusese trei fii şi lucrase timp de treizeci de ani 
pentru primăria din Boston, la serviciul de întreţinere a 
autobuzelor municipale. Recunoscuse odată faţă de mine că 
slujba aia nu era la fel de captivantă ca invazia din Normandia, 
însă programul era mai lejer. 

La scurt timp după ce-am împlinit optsprezece ani, am primit 
ordinul de recrutare. Am sunat la Harvard, căutând un loc în 


anul întâi de facultate şi o amânare a încorporării, dar cei de- 
acolo mi-au atras atenţia, pe bună dreptate, că n-aş fi niciodată 
admis. Acelaşi lucru mi s-a spus la Universitatea Boston şi chiar 
la Colegiul Boston, unde mulţi dintre coreligionari mai 
scăpaseră de recrutare. 

Aşa că mi-am pregătit o trusă de voiaj, tata mi-a strâns mâna, 
fraţii mai tineri mi-au zis că sunt grozav, mama a plâns, iar eu 
am plecat cu un tren militar la Fort Hadley, Georgia, pentru 
instrucţia elementară şi cea avansată la infanterie. Din nu ştiu 
ce motiv idiot, am făcut cerere şi-am fost admis la Şcoala de 
Trupe Aeropurtate - asta înseamnă paraşutism - de la Fort 
Benning, tot în Georgia. Ca să-mi completez studiile superioare 
în materie de omoruri, am cerut să-mi continuu instrucţia la 
Forţele Speciale, gândindu-mă poate că războiul avea să se 
termine înainte de a termina eu şcolile alea năucitoare, dar 
armata a zis: „De-ajuns. Eşti bun de luptă, băiete”. Şi, la scurt 
timp după ce-am terminat Şcoala de Aeropurtate, m-am trezit 
într-o companie de infanterie de pe linia frontului, într-un loc 
numit Bong Son, care nu-i în California. 

M-am uitat la Karl, ştiind că amândoi fusesem acolo cam în 
aceeaşi perioadă, dar mergând la război pe căi foarte diferite. 
Însă poate că nu atât de diferite până la urmă. 

Karl spuse: 

— Mi-am zis că ar fi bine să ne întâlnim aici. 

Nu i-am răspuns. 

După Vietnam, amândoi am rămas în armată, poate pentru că 
acolo era nevoie de noi şi nicăieri în altă parte. Am intrat în 
poliţia militară şi-am petrecut o a doua perioadă parţială în 
Vietnam. Pe urmă am profitat de programul de studii extins al 
armatei şi-am obţinut o licenţă în drept penal, apoi am intrat în 
Divizia de Investigaţii Penale, mai ales pentru că acolo se 
purtau haine civile. 

Am devenit ceea ce se înţelege prin ofiţer inferior: aproape 
ofiţer, fără responsabilităţi de comandă, însă cu o funcţie 
importantă - în cazul meu, anchetator de omucideri. 

Karl o luase pe un drum uşor diferit, mai pretenţios. Făcuse 
facultatea la zi pe banii armatei, obţinând nu ştiu ce diplomă 
inutilă în filosofie în vreme ce urmase şcoala de ofiţeri de 
rezervă, apoi redevenind activ cu gradul de locotenent. 

La un moment dat, destinele noastre aproape că s-au 


intersectat în Vietnam, apoi s-au întâlnit la Falls Church. Şi 
iată-ne acum şi aici, la asfinţit, atât la propriu, cât şi la figurat, 
fără a mai fi războinici, bărbaţi între două vârste uitându-ne la 
numele morţilor din generaţia noastră gravate pe Zid: 58 000 
de nume săpate în piatra neagră. Şi deodată, i-am văzut pe toţi 
oamenii ăia copii, scrijelindu-şi numele pe arbori, pe pupitrele 
din şcoli, pe gardurile de lemn. Am înţeles că fiecărui nume de 
pe zidul de granit îi corespundea unul scrijelit pe undeva în 
America. Şi aceleaşi nume erau gravate în inimile propriilor 
familii şi ale ţării. 

Am început să ne plimbăm de-a lungul Zidului, scoțând aburi 
din cauza aerului rece. La baza peretelui de granit erau flori, 
lăsate de prieteni şi familii, iar eu mi-am amintit că ultima dată 
când am fost aici, cu mulţi ani în urmă, cineva pusese lângă Zid 
o mănuşă de base-ball şi, înainte de-a şti ce se întâmplase, ochii 
mi s-au umplut de lacrimi. 

În primii ani de după inaugurarea monumentului, multe 
astfel de lucruri erau lăsate lângă Zid: fotografii, pălării, jucării, 
chiar şi alimente preferate. Am observat că acum nu mai erau 
obiecte personale, ci doar flori şi câteva bilete, împăturite şi 
vârâte în crăpăturile zidului. 

Anii s-au scurs, părinţii celor înscrişi pe Zid au murit, soțiile 
şi-au continuat vieţile, fraţii şi surorile n-au uitat, dar au fost 
deja pe-aici şi nu mai au de ce să revină. Morţii, cei mai mulţi 
tineri, n-au lăsat în urmă mulţi copii, însă ultima oară când am 
fost aici am cunoscut-o pe fiica unuia dintre ei, o tânără de vreo 
douăzeci de ani care nu-şi întâlnise niciodată tatăl. Timp de 
vreo zece minute ne-am alungat unul altuia pustiul din suflete, 
momentele de absenţă, apoi ne-am văzut fiecare de drum. 

Din cine ştie ce motiv, asta m-a făcut să mă gândesc la 
Cynthia, la căsnicie, la copii, la bucuriile căminului şi la tot 
soiul de lucruri plăcute şi neclare. Dacă Cynthia ar fi fost aici, 
aş fi cerut-o în căsătorie, dar nu era, iar eu ştiam că aveam să- 
mi vin în fire până a doua zi dimineaţă. 

Karl, care avusese probabil gânduri asemănătoare despre 
război şi pace, moarte şi nemurire, spuse: 

— Încerc să vin aici o dată pe an, la 17 august, pentru 
comemorarea unei bătălii la care am participat. 

Rămase tăcut o vreme, apoi continuă: 

— Bătălia de pe Drumul 13... Divizia Unsprezece Blindate, pe 


plantaţia de cauciuc Michelin. Poate că ai auzit de ea. Mulţi 
oameni au murit în jurul meu. Aşa că vin aici pe 17 august şi 
spun o rugăciune pentru ei şi o rugăciune de mulţumire pentru 
mine. E singura zi în care mă rog. 

— Credeam că te duci la biserică în fiecare duminică. 

— La biserică te duci cu soţia şi copiii. 

N-a intrat în amănunte, iar eu nu l-am mai întrebat nimic. 
Ne-am întors pe drumul pe care venisem. Pe alt ton, Karl spuse: 

— Aşadar, eşti curios în legătură cu omul care a fost ucis? 

— Poate că sunt curios. Dar zău că nu vreau să aflu. 

— Dacă ar fi fost aşa, ai fi plecat. 

— Sunt politicos, domnule colonel. 

— Mi-ar fi plăcut politeţea asta atunci când lucrai pentru 
mine. Dar dacă tot eşti politicos, ascultă-mă până la capăt. 

— Dacă ascult, aş putea fi citat la vreo procedură juridică 
viitoare. Aşa scrie la carte. 

— Crede-mă, întâlnirea şi conversaţia asta n-au avut 
niciodată loc. De-aceea ne aflăm aici şi nu la Falls Church. 

— Mi-am imaginat deja. 

— Pot să încep? 

Acum mă aflam pe teren ferm; următorul pas mă ducea pe o 
pantă alunecoasă. Nu-mi trecea prin minte nici măcar un motiv 
serios pentru care să-l ascult pe omul ăsta. Dar eu nu gândeam 
destul de mult. Cynthia. la-ţi o slujbă, ia-ţi viaţa în mâini, sau 
ce-o mai fi spus ea. 

Karl întrebă: 

— Pot să încep? 

— Pot să te opresc oricând vreau? 

— Nu. Dacă încep, mă asculţi până la capăt. 

— E un caz penal? 

— Cred că omuciderea e caz penal, da. Mai ai şi alte 
întrebări stupide? 

Am zâmbit, nu din cauza insultei, ci pentru că îl călcam pe 
nervi. 

— Ştii ceva? Ca să-ţi dovedesc că sunt într-adevăr stupid, o 
să te ascult. 

— Mulţumesc. 

Karl se îndepărtase de Zid, pornind spre Monumentul 
Veteranelor, iar eu mergeam alături. Spuse: 

— DIP a aflat că un tânăr locotenent, considerat ucis ori 


poate dispărut în timpul luptei, a fost de fapt asasinat în oraşul 
Quang Tri pe data de 7 februarie 1968, în timpul ofensivei Tet 
pentru cucerirea acelui oraş. Adăugă: Cred că erai în provincia 
Quang Tri în perioada aceea. 

— Da, dar am un alibi pentru ziua aia. 

— Am menţionat asta doar ca pe o coincidenţă. De fapt, în 
ziua aceea, unitatea ta era la câţiva kilometri distanţă de 
Quang Tri, capitala provinciei. Dar poţi să apreciezi 
împrejurările şi să-ţi faci o imagine despre loc şi perioadă. 

— Poţi fi sigur. Apreciez şi faptul că mi-ai verificat dosarul de 
serviciu. 

Hellmann ignoră observaţia mea şi continuă: 

— Eu eram, cum ziceam, la Divizia Unsprezece Blindate, 
staționată la Xuan Loc, dar acţionând cam pe atunci în zona Cu 
Chi. Nu-mi amintesc exact ziua aceea, dar toată luna cât a 
durat ofensiva Tet a fost teribilă. 

— De rahat. 

— Da, de rahat. 

Se opri din mers şi mă privi. 

— În legătură cu acest locotenent american avem dovada că 
a fost ucis de un căpitan al armatei americane. 

Karl făcu o pauză ca să mă impresioneze, însă eu n-am 
reacţionat. Auzisem acum ce nu voiam să aud şi eram în 
posesia unui Secret. Urmau detaliile. 

Am privit amândoi Monumentul Veteranelor din Vietnam, pe 
cele trei infirmiere - una îngrijindu-l pe rănitul care zăcea pe 
nişte saci de nisip, alta îngenuncheată în apropiere, iar a treia 
privind spre cer în aşteptarea elicopterului sanitar. Cele patru 
siluete purtau haine subţiri, iar pe mine m-a luat cu frig numai 
privindu-le. 

I-am spus lui Karl: 

— Statuile astea ar trebui să fie mai aproape de Zid. Ultima 
persoană pe care mulţi dintre oamenii de-acolo au văzut-o sau 
căreia i-au vorbit înainte de-a muri a fost o infirmieră militară. 

— Da, însă poate că apropierea asta ar fi prea morbidă. 
Bărbatul din grupul ăsta statuar pare că va trăi. 

— Da... va supravieţui. 

O vreme am rămas tăcuţi, îngânduraţi. Deşi sunt doar statui, 
îţi reamintesc întreaga poveste. Karl întrerupse tăcerea şi 
continuă: 


— Nu ştiu numele presupusului asasin, nici victima 
presupusei crime. Ştiu doar că acel căpitan l-a ucis cu sânge 
rece pe acel locotenent. Nu avem cadavrul - ar trebuie să spun 
că avem multe cadavre ale celor ucişi de inamic, în afara celui 
în discuţie. Ştiu că victima asasinatului a fost ucisă cu un 
singur glonţ în frunte, iar asta ar putea situa numele victimei 
într-o serie redusă de morţi, bazându-ne pe certificatele de 
deces emise la vremea respectivă. Dacă nu cumva cadavrul n-a 
fost niciodată găsit, iar victima e înregistrată ca dispărută în 
luptă. Mă urmăreşti? 

— Da. Un căpitan din armata Statelor Unite scoate pistolul 
şi-l împuşcă în frunte pe un locotenent din armata Statelor 
Unite. Probabil că e vorba despre o rană mortală. Asta s-a 
întâmplat în toiul unei bătălii ce-a avut loc în urmă cu aproape 
treizeci de ani. Însă dă-mi voie să fac pe avocatul apărării - 
poate că n-a fost crimă. Poate că a fost una dintre acele 
nefericite împrejurări în care un ofiţer superior a împuşcat un 
ofiţer de grad inferior pentru laşitate în faţa inamicului. Se 
întâmplă şi nu e neapărat crimă, nici măcar ceva ilegal. Poate 
că a fost autoapărare sau un accident. N-ar trebui să te 
grăbeşti să tragi concluzii. Am adăugat: Insă, desigur, ai un 
martor. Aşa că n-ar trebui să fac speculaţii. 

Ne-am întors, îndreptându-ne din nou spre Zid. Lumina zilei 
se estompa, oamenii veneau şi plecau, un bărbat între două 
vârste depuse o coroană de flori la baza structurii din granit 
negru şi îşi şterse ochii cu o batistă. Hellmann îl privi o clipă, 
apoi zise: 

— Da, a existat un martor. lar acesta a descris o crimă cu 
sânge rece. 

— Şi e un martor de încredere? 

— Nu ştiu. 

— Cine e şi unde se află? 

— Nu ştim unde se află, dar avem numele lui. 

— Şi vrei ca eu să-l găsesc? 

— Corect. 

— Cum ai aflat prima oară de el? 

— A scris o scrisoare. 

— Înţeleg... deci ai un martor dispărut al unei crime 
petrecute acum treizeci de ani, niciun suspect, niciun cadavru, 
nicio armă a crimei, niciun mobil, niciun raport al medicului 


legist, iar crima a avut loc într-o ţară uitată de Dumnezeu, 
foarte departe de-aici. Şi vrei ca eu să rezolv cazul ăsta de 
omucidere. 

— Aşa e. 

— Pare simplu. Pot să te întreb de ce? Cui îi mai pasă după 
treizeci de ani? 

— Mie. Armatei. A fost comisă o crimă. Nu există termen de 
prescripţie pentru o crimă. 

— Corect. Îţi dai seama că despre acest locotenent care a 
fost ucis, ori a dispărut, familia lui crede că a murit glorios în 
bătălie. Ce se câştigă dacă se dovedeşte că a fost asasinat? Nu 
crezi că familia acestuia a suferit destul? 

Am arătat spre bărbatul de lângă Zid. 

— Ăsta nu-i un argument, zise Karl Hellmann, după litera 
legii. 

— Pentru mine este, l-am informat eu. 

— Nu că ai gândi prea mult, Paul, ci că te gândeşti la 
chestiuni eronate. 

— Nu, nu-i aşa. Cred că există un nume pe zidul ăsta care-i 
mai bine să fie lăsat în pace. 

— Există un criminal în libertate. 

— Poate că da, poate că nu. Din câte ştim, presupusul asasin 
a fost ucis ulterior în luptă. A fost o perioadă nenorocită şi 
există şanse ca acel căpitan să fi fost ucis în luptă. 

— Atunci numele lui nu trebuie să se afle pe zidul ăsta, 
alături de ale celor care au murit acoperiţi de glorie. 

— Ştiam că o să spui asta. 

— Ştiam că o să înţelegi. 

— Cred că am lucrat prea mult timp împreună. 

— Am lucrat bine împreună. 

Asta era o noutate pentru mine. Poate voia să spună că am 
făcut treabă împreună, ceea ce era adevărat, în ciuda marilor 
deosebiri dintre personalităţile noastre şi a faptului că unul din 
noi era un maniac al regulamentelor, iar celălalt dimpotrivă. 

Ne-am depărtat de Monumentul Veteranelor din Vietnam şi 
ne-am oprit la cele trei siluete masculine din bronz: doi albi şi 
un negru, care trebuia să reprezinte un puşcaş marin, un 
infanterist şi un marinar, dar toţi purtau uniforme de camuflaj, 
aşa că era greu să-i deosebeşti. Se uitau ţintă la Zid, de parcă 
ar fi contemplat numele morţilor. 


Karl se întoarse către blocul de granit şi spuse: 

— La început nu mi-a plăcut Zidul ăsta. Preferam statuile de 
bronz, pentru că Zidul, cu toată abstracţiunea şi nuanțele 
metaforice, era în realitate doar o groapă comună, o masivă 
piatră funerară cu numele tuturor gravate pe ea. Asta m-a 
tulburat. Pe urmă... pe urmă l-am acceptat. Tu ce crezi? 

— Cred că trebuie să-l acceptăm drept ceea ce e. O piatră 
funerară. 

— Ai simţit vreodată vinovăția supravieţuitorului? 

— Aş fi putut s-o simt dacă n-aş fi fost acolo. Putem schimba 
subiectul? 

— Nu. Mi-ai spus cândva că nu le porţi pică acelora care n-au 
fost la război. E adevărat? 

— E şi-acum adevărat. De ce? 

— Spuneai că erai mai furios pe cei care au fost în Vietnam, 
dar nu şi-au făcut treaba - oameni care şi-au abandonat 
camarazii, care au comis acte reprobabile, cum ar fi violul şi 
jaful. Oameni care au ucis cu nepăsare civili. Şi asta e 
adevărat? 

— Termină informarea. 

— Da. Deci, îl avem pe acest căpitan care, foarte probabil, a 
ucis un ofiţer inferior. Vreau să ştiu numele lui şi pe cel al 
locotenentului asasinat. 

Am observat că întrebarea evidentă „de ce” - adică mobilul 
crimei -, nu fusese încă formulată. Poate că, aşa ca în cazul 
majorităţii crimelor din timpul războiului, mobilul era meschin, 
ilogic şi lipsit de importanţă. Dar poate că era principala cauză 
pentru a dezgropa o crimă petrecută în urmă cu treizeci de ani. 
Şi dacă aşa era, iar Karl nu menţiona nimic, mă abţineam şi eu. 
M-am rezumat la faptele concrete şi am spus: 

— În regulă, dacă vrei o probă de realism, gândeşte-te că 
acest căpitan - acest presupus asasin - dacă n-a murit în luptă, 
ar fi putut să moară din cauze naturale până acum. Au trecut 
treizeci de ani. 

— Eu sunt în viaţă. Tu eşti în viaţă. Trebuie să aflăm dacă el 
e în viaţă. 

— Bine. Şi martorul? Ştim dacă ele în viaţă? 

— Nu, nu ştim. Dar dacă nu e, şi asta vrem să ştim. 

— Când a dat ultima oară semne de viaţă martorul ăsta? 

— Pe 8 februarie 1968. Asta-i data pe scrisoare. 


— Ştiu că poşta militară e lentă, dar ăsta-i un record. 

— De fapt, martorul n-a fost un militar american. Era soldat 
în armata nord-vietnameză şi se numea Tran Van Vinh. A fost 
rănit în timpul bătăliei de la Quang Tri şi s-a ascuns printre 
ruine. I-a văzut pe cei doi americani certându-se şi pe căpitan 
scoțând pistolul şi împuşcându-l pe locotenent. În scrisoarea pe 
care i-a scris-o fratelui său, vietnamezul l-a numit pe asasin dai- 
uy - căpitan - şi pe victimă trung-uy - locotenent. 

— În perioada aia erau nişte puşcaşi marini pe lângă Quang 
Tri. Poate că nu armata trebuie să rezolve cazul ăsta. 

Hellmann răspunse: 

— În scrisoarea lui, Tran Van Vinh a menţionat că cei doi 
ofiţeri erau ky-binh - de la blindate. E limpede că omul a văzut 
pe umerii lor tresele Diviziei Întâi de Blindate a SUA, pe care le 
cunoştea. 

Eu am remarcat: 

— Divizia Întâi de Blindate, din care am făcut şi eu parte, 
avea peste douăzeci de mii de militari. 

— Corect. Dar limitează aria cercetărilor. 

M-am gândit o clipă la asta, pe urmă l-am întrebat pe Karl: 

— Şi ai scrisoarea aia? 

— Sigur. De-aceea ne aflăm aici. 

— Bine. lar scrisoarea a fost adresată fratelui acestui tip. 
Cum ai obținut-o? 

— Într-un mod foarte interesant. Fratele era tot soldat nord- 
vietnamez, numit Tran Quan Lee. Scrisoarea a fost găsită 
asupra cadavrului acestuia în Valea A Shau, la mijlocul lunii 
mai a aceluiaşi an, de către un soldat american pe nume Victor 
Ort, care a luat-o drept suvenir. Scrisoarea a fost expediată 
acasă de Ort şi a zăcut în cufărul lui plin cu alte amintiri de 
război timp de aproape treizeci de ani. Foarte recent, Ort a 
trimis scrisoarea organizaţiei Veteranii Americani din Vietnam, 
care are sediul aici, la Washington. Această organizaţie le cere 
membrilor ei să returneze documentele şi obiectele găsite şi 
capturate de la inamic şi să furnizeze informaţiile pe care le-ar 
putea avea în legătură cu inamicii morţi. Acestea sunt apoi 
transmise guvernului vietnamez la Hanoi, pentru a-i ajuta să 
afle ce soartă au avut militarii lor dispăruţi. 

— De ce? 

— Vietnamezii nu mai sunt inamicii noştri. Au restaurante 


McDonald's şi Kentucky Fried Chicken la Saigon. În orice caz, 
vrem ca ei să ne ajute să-i găsim pe oamenii noștri dispăruţi în 
luptă. Noi avem încă vreo două mii de dispăruţi despre a căror 
soartă nu ştiut nimic. Ei au, uluitor, trei sute de mii de 
dispăruţi. 

— Cred că sunt toţi în San Diego. 

— Nu, sunt toţi morţi. Inclusiv Tran Quan Lee, ucis în Valea A 
Shau, poate de către domnul Ort, deşi el a fost vag în privinţa 
asta. 

Hellmann continuă: 

— Prin urmare, acest veteran american, Victor Ort, a trimis 
scrisoarea pe care a găsit-o asupra cadavrului lui Tran Quan 
Lee Veteranilor Americani din Vietnam, împreună cu o notă în 
care arăta cum, unde şi când a găsit scrisoarea şi cadavrul. 
VAV, ca semn de politeţe faţă de cei care trimit astfel de 
scrisori, a tradus epistola şi era pe cale să-i trimită traducerea 
domnului Ort, însă cineva de la VAV - un ofiţer pensionat - a 
citit-o şi a înţeles că era vorba despre relatarea unui martor 
ocular la o crimă. Acest om a luat legătura cu noi. Un civil ar fi 
contactat FBl-ul. 

— A fost ziua noastră norocoasă. Şi a trimis cineva 
traducerea domnului Ort? 

— Domnul Ort a primit traducerea unei scrisori de dragoste 
şi o notă de mulţumiri. 

— Normal. Şi aveţi originalul acestei scrisori? 

— Da, şi am stabilit autenticitatea hârtiei şi a cernelii, pe 
urmă am pus trei traducători diferiţi să lucreze la ea. Toţi au 
oferit aproape aceeaşi versiune. Nu e nici 6 îndoială că Tran 
Van Vinh îi descrie fratelui său, Tran Quan Lee, o crimă. E o 
scrisoare foarte captivantă şi tulburătoare. Adăugă: Sigur, o să- 
ţi arăt o copie a traducerii. 

— Am nevoie de ea? 

Hellmann răspunse: 

— În scrisoare nu e mare lucru, în sensul pistelor, pe lângă 
ce ţi-am spus eu, însă te-ar putea motiva. 

— Ca să fac ce? 

— Să-l găseşti pe autorul scrisorii. Pe Tran Van Vinh. 

— Şi care sunt şansele ca Tran Van Vinh să fie în viaţă? Zău, 
Karl, toată generaţia aia de vietnamezi a fost aproape ştearsă 
de pe faţa pământului. 


— „Aproape” e cuvântul potrivit. 

— Fără a mai menţiona o naturală speranţă redusă de viaţă. 

— Trebuie să încercăm să-l găsim pe martorul ăsta, sergentul 
Tran Van Vinh. Hellmann adăugă: Din nefericire, în Vietnam 
există doar vreo trei sute de nume de familie, iar populaţia e de 
vreo opt milioane. 

— Deci cartea de telefoane n-o să fie de mare ajutor. 

— Nu există cărţi de telefoane. Dar avem noroc că numele de 
familie al acestui om nu e Nguyen. Jumătate din populaţia 
vietnameză poartă numele de Nguyen. Din fericire, numele de 
familie Tran nu e aşa comun, iar cele două prenume, Van Vinh 
şi Quan Lee, reduc şi mai mult numărul posibilităţilor. 

— Cunoşti localitatea natală şi data de naştere? 

— Nu ştiu data naşterii, dar vârsta aproximativă, desigur - 
grupa noastră de vârstă. Plicul a fost adresat fratelui la o 
destinaţie a unităţii militare, iar pe plic se mai afla şi adresa 
unităţii lui Tran Van Vinh. După aceste adrese ştim că cei doi 
făceau parte din armata nord-vietnameză, nu din Viet Congul 
sud-vietnamez local, prin urmare sunt din nord. De fapt, în 
scrisoare e menţionat satul lor, un loc numit Tam Ki, dar n-am 
găsit nicio localitate cu numele ăsta pe niciuna dintre hărţile 
Vietnamului pe care le avem, nici la nord, nici la sud. Nu e ceva 
neobişnuit, după cum poate că-ţi aminteşti - localnicii se referă 
la satele lor folosind un nume, dar hărţile oficiale au alt nume 
pentru acelaşi loc. Insă lucrăm la asta. Satul Tam Ki va fi o 
pistă importantă pentru găsirea lui Tran Van Vinh. 

— Şi dacă îl găsiţi? Ce-o să vă spună în plus faţă de ceea cea 
scris deja în scrisoare? 

— Ar putea indica asasinul după vechile fotografii de 
identitate ale militarilor. 

— După treizeci de ani? 

— E posibil. 

— Ai deci nişte suspecți? 

— Deocamdată, nu. Dar verificăm acum dosarele armatei, 
încercând să descoperim numele tuturor căpitanilor din Divizia 
Intâi de Blindate care s-au aflat la sau aproape de Quang Tri în 
ziua ori în preajma zilei de 7 februarie 1968. De asemenea, îi 
căutăm pe locotenenţii aceleiaşi divizii care au fost ucişi ori au 
dispărut în luptă în acelaşi loc şi moment. Asta-i tot ce avem - 
două grade, un căpitan şi un locotenent, unitatea lor, Divizia 


Întâi de Blindate, un loc, oraşul Quang Tri, şi data de 7 
februarie 1968, ziua crimei relatate în epistolă. 

Karl şi cu mine ne-am îndepărtat de statui, iar eu m-am 
gândit la cele auzite. Pricepeam încotro duceau toate astea, dar 
eu nu voiam să mă duc acolo. Karl continuă: 

— Putem micşora aria cercetărilor şi întocmi lista cu posibilii 
suspecți pe baza dosarelor armatei. Pe urmă, o să-i cerem FBI- 
ului să-i interogheze pe aceşti foşti căpitani, dacă acum sunt 
civili, iar noi îi vom interoga pe cei care sunt încă în armată. În 
acelaşi timp o să-l căutăm pe singurul martor al acestei 
omucideri. Treaba asta pare să aibă puţine şanse de reuşită, 
Paul, dar au fost rezolvate cazuri de crime pornind chiar de la 
mai puţin, după cum bine ştii. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să pleci în Vietnam, Paul. 

— A, nu cred, Karl. Am fost acolo, am făcut ce-am făcut. Am 
medalii cu care pot dovedi. 

— Vietnamul în ianuarie e chiar plăcut în ceea ce priveşte 
clima. 

— La fel e şi Aruba unde mă voi duce săptămâna viitoare, am 
minţit eu. 

— O întoarcere acolo ar putea să-ţi facă bine. 

— Nu prea cred. Locul era împuţit atunci, aşa este şi-acum. 

— Veteranii care s-au întors acolo spun că au trăit o 
experienţă izbăvitoare... 

— E un stat polițienesc totalitar, comunist, unde se află două 
sute de mii de tone de mine neexplodate, încărcături explozive 
ascunse şi obuze de artilerie îngropate, aşteptând să mă arunce 
în aer. 

— Mă rog. Trebuie să fii atent. 

— Vii cu mine? 

— Sigur că nu. Locul e împuţit. 

Am râs. 

— Domnule colonel, cu tot respectul cuvenit, poţi să iei cazul 
ăsta şi să-l vâri în fundul altcuiva. 

— Ascultă-mă, Paul - nu putem trimite un ofiţer activ în 
Vietnam. Asta e... în fine, o investigaţie neoficială. Te vei duce 
acolo ca turist, un veteran care se întoarce ca mii de alţi 
oameni... 

— Vrei să spui că n-aş avea statut oficial sau imunitate 


diplomatică? 

— Am veni în ajutorul tău dacă ai avea necazuri. 

L-am întrebat: 

— Ce fel de ajutor? Să-mi vârâţi pe furiş otravă în celulă? 

— Nu, am pune pe cineva de la ambasadă să te viziteze dacă 
ai fi arestat, plus, desigur, am înainta un protest oficial. 

— Foarte liniştitor, dar nu cred că vreau să văd interiorul 
unei închisori comuniste, Karl. Am doi prieteni care au stat 
mulţi ani în Hiltonul de la Hanoi. Nu le-a plăcut deloc. 

— Dacă vei intra în conflict cu autorităţile, pur şi simplu te 
vor expulza. 

— Pot să le spun că ai zis asta? 

Hellmann nu răspunse. M-am gândit o clipă şi apoi am spus: 

— Presupun că Veteranii Americani din Vietnam au trimis 
originalul scrisorii la Hanoi ca parte a programului lor 
umanitar de a-i ajuta pe nord-vietnamezi să afle de soarta 
morţilor şi dispăruţilor. Drept urmare, Hanoi va localiza familia 
decedatului Tran Quan Lee şi va afla dacă fratele lui, Tran Van 
Vinh, trăieşte şi unde se află. Corect? Atunci de ce nu foloseşti 
canalele diplomatice normale, lăsând guvernul de la Hanoi să 
facă ce ştie mai bine - să dea de urma bieţilor săi cetăţeni? 

Hellmann mă informă: 

— De fapt, le-am cerut celor de VAV să nu trimită scrisoarea 
aia la Hanoi. 

Bănuiam asta, dar am întrebat: 

— De ce? 

— Păi... Există un număr de motive pentru care am 
considerat că e mai bine ca Hanoi să nu vadă scrisoarea în 
momentul ăsta. 

— Spune-mi unul dintre ele. 

— Cu cât ştiu mai puţin, cu atât mai bine. Acelaşi lucru e 
valabil şi pentru tine. 

Ne-am privit în ochi şi am înţeles că povestea asta era mai 
complicată decât o crimă petrecută acum treizeci de ani. Aşa 
trebuia să fie, altfel nimic nu mai avea sens. Dar n-am mai pus 
întrebări. Am zis: 

— În regulă, am auzit deja prea mult. Mulţumesc pentru 
încrederea acordată, dar atât. 

— De ce ţi-e teamă? 

— Nu mă lua aşa, Karl. Mi-am pus viaţa în joc de multe ori 


pentru ţara asta. Dar o astfel de chestie nu merită viaţa mea, 
nici a altcuiva. E istorie. Las-o aşa cum e. 

— E o chestiune de justiţie. 

— Asta n-are nicio legătură cu justiţia. E altceva şi, câtă 
vreme nu ştiu ce e, n-o să-mi pun pielea în joc în Vietnam 
pentru un motiv pe care nimeni nu mi-l spune. În ultimele două 
dăţi când am fost acolo, ştiam pentru ce o fac. 

— Credeam că ştiam pentru ce. Ei ne-au minţit. Nimeni nu te 
minte acum. Doar nu-ţi spunem de ce. Dar crede-mă că e ceva 
foarte important. 

— Aşa au spus şi-atunci. 

— N-o să comentez asta. 

Soarele dispărea încet-încet şi începuse să bată un vânt rece. 
Eram aproape singuri şi amândoi tăceam, cufundaţi în gânduri. 
În cele din urmă, Karl Hellmann spuse cu o voce blândă: 

— E asfinţitul. Umbrele sunt lungi. 

Se uită la mine. 

— Umbrele se întind de-acolo până aici, Paul. Asta-i tot ce-ţi 
pot spune. 

Nu i-am răspuns. 

Apăru un bărbat îmbrăcat într-o veche tunică militară, pe cap 
cu o pălărie colonială. Era cam de vârsta noastră, însă părea 
mai mare din cauza bărbii complet încărunţite. Duse o 
trompetă la buze şi cântă semnalul de stingere. După ce ultima 
notă tânguitoare se stinse în vânt, bărbatul se întoarse cu faţa 
spre Zid, salută, apoi se îndepărtă. 

Karl şi cu mine mai zăbovirăm o clipă, după care Hellmann 
zise: 

— În regulă, înţeleg. Poate fi puţin riscant, iar oamenii de 
vârstă mijlocie nu-şi riscă vieţile pentru lucruri prosteşti ori 
inutile. Ca să-ţi spun adevărul, omul ăsta, Tran Van Vinh, e 
foarte probabil mort sau, chiar dacă mai trăieşte, s-ar putea să 
nu fie de ajutor. Hai, lasă-mă să-ţi ofer ceva de băut. In locul 
ăla care-ţi place, pe Twenty-third Street. 

Am mers în tăcere pe alee, pe urmă Hellmann mă întrebă: 

— Pot măcar să-ţi arăt scrisoarea? 

— Pe care s-o văd? Pe cea de dragoste ori pe cea reală? 

— Traducerea scrisorii lui Tran Van Vinh. 

— O traducere corectă şi completă? 

Karl nu răspunse. Eu i-am zis: 


— Dă-mi scrisoarea originală, în vietnameză, şi voi ruga pe 
cineva să mi-o traducă. 

— Nu e nevoie. 

Am zâmbit. 

— Aşadar în scrisoare există ceva ce nu trebuie să văd. Dar 
vrei ajutorul meu, cu toate că-mi ascunzi o mulţime de lucruri. 

— O fac spre binele tău. Ce nu-ţi spun e nesemnificativ 
pentru misiunea de a-l găsi pe Tran Van Vinh. 

— E semnificativ pentru ceva anume, altfel n-ai fi atât de 
misterios. 

Karl nu spuse nimic. L-am întrebat: 

— Când ai obţinut scrisoarea asta de la VAV? 

— Acum două zile. 

— Şi presupun că ai început cercetarea dosarelor armatei. 

— Da, dar va dura o săptămână sau două. În plus, a mai fost 
şi incendiul ăla de la arhivă... 

— Karl, incendiul din 1973 a fost declanşat ca să acopere mai 
multe măgării decât oricare alt incendiu din istorie. 

— Posibil, însă există dosare dispărute. Cu toate astea, cred 
că în câteva săptămâni vom putea întocmi o listă cu căpitanii 
din Divizia Întâi Aeropurtată care s-au putut afla în acel loc, la 
acea vreme. Lista cu locotenenţii care au fost ucişi în luptă la 
Quang Tri pe data sau în jurul datei de 7 februarie va fi mult 
mai scurtă şi mai amănunţită. Nu cred că există mai mult de 
două sau trei nume pe lista celor ucişi în luptă. Se presupune 
că locotenentul şi căpitanul au fost în aceeaşi unitate, iar asta 
ar putea limita numărul căpitanilor potenţial suspecți. Din 
cauza asta cred că nu-i o treabă prea dificilă. 

Am răspuns: 

— Mă rog, ai putea găsi un suspect principal, dar n-o să obţii 
niciodată o condamnare. 

Karl spuse: 

— Mai întâi să găsim martorul şi suspectul, şi mai târziu o să 
ne facem griji în privinţa consecinţelor. 

M-am gândit un minut, apoi i-am zis lui Karl: 

— După cum ai menţionat, am fost acolo în perioada aceea. 
Şi, cu titlu informativ, în oraş era o garnizoană sud-vietnameză, 
nu americană. Oamenii noştri se aflau în unităţile de artilerie 
din jurul oraşului. Eşti sigur că cei doi ofiţeri erau în oraş? 

— Scrisoarea indică limpede lucrul ăsta. De ce? 


— Păi, poate că americanii ăştia doi erau detaşaţi la armata 
sud-vietnameză în calitate de consilieri - Comandamentul de 
Asistenţă Militară din Vietnam. CAMV. Corect? 

— Asta-i o posibilitate. 

— Prin urmare, se reduce şi mai mult numărul suspecţilor. 
Fă ceva muncă de birou aici înainte de-a trimite pe cineva în 
Vietnam. 

— Vrem să facem investigaţii paralele şi simultane. 

— E treaba dumitale. 

În realitate, aveam o mare bănuială că DIP lucra la cazul ăsta 
de mult mai multă vreme decât spusese Karl. Mai bănuiam şi că 
DIP micşorase deja lista posibililor suspecți şi a posibilelor 
victime şi că avea poate chiar un suspect principal. Dar nu 
voiau să-i spună asta lui Paul Brenner. Acum DIP voia ca eu să-l 
găsesc pe singurul martor ocular al acestei crime. l-am zis 
colonelului Hellmann: 

— Un caz interesant, care mi-a stârnit instinctele de copoi. 
Dar nu vreau să zbor până în Asia de Sud-Est. Ştiu câţiva tipi 
care ar fi încântați să plece. 

— Nicio problemă. 

Hellmann schimbă subiectul şi întrebă: 

— Te mai întâlneşti cu doamna Sunhill? 

Ador ca oamenii să-mi pună întrebări despre lucruri pe care 
le cunosc deja. Am răspuns: 

— De ce n-o întrebi pe ea? 

— Ca să fiu sincer, am făcut-o deja. Mi-a spus că par să existe 
nişte probleme în relaţia voastră, şi de-aceea m-am gândit că ai 
putea fi liber pentru o misiune peste ocean. 

— Sunt. Pentru Aruba. Şi te rog să nu te amesteci în viaţa 
mea. 

— Doamna Sunhill lucrează şi-acum la DIP, iar în calitate de 
comandant al ei am dreptul să-i pun anumite întrebări 
personale. 

— Din cauza asta mi-e dor de armată. 

Karl îmi ignoră remarca şi întrebă: 

— Apropo, vrei să te angajezi într-un serviciu pentru 
respectarea legii? 

— S-ar putea. 

— Nu mi te imaginez stând degeaba după ce te-ai pensionat. 

— Am o mulţime de lucruri de făcut. 


— Te-aş putea ajuta să găseşti o slujbă la stat. FBI angajează 
mulţi foşti anchetatori de la DIP. Misiunea asta peste ocean ar 
da foarte bine în CV-ul tău. 

— Ca să nu mai vorbim de necrologul meu. 

— Şi-acolo ar arăta bine. 

Karl nu prea glumeşte, aşa că, pentru a fi politicos, am 
chicotit. Cred că asta l-a încurajat să insiste. Mi-a zis: 

— Ţi-am spus că Departamentul Apărării te va promova 
retroactiv la gradul de locotenent şi-ţi va recalcula pensia? 

— Transmite-le mulţumirile mele. 

— În schimbul a vreo două sau trei săptămâni din timpul tău 
liber. 

— Există totdeauna un şpil. 

Hellmann se opri şi aprinse altă ţigară. Am stat faţă în faţă 
lângă un stâlp de iluminat. Hellmann scoase un fuior de fum şi 
spuse: 

— Putem trimite pe altcineva, dar numele tău s-a impus în 
primul, al doilea şi al treilea rând. Nu ţi-am cerut niciodată un 
serviciu... 

— Ba sigur că mi-ai cerut. 

— Şi te-am scos din nişte situaţii neplăcute, Paul. 

— În care dumneata m-ai vârât, Karl. 

— Te-ai vârât singur în cele mai multe. Fii sincer cu tine 
însuţi. 

— E frig aici. Vreau ceva de băut. Fumezi prea mult. 

M-am întors şi m-am îndepărtat. 

Sfârşitul întâlnirii. Sfârşitul lui Karl. Am continuat să merg, 
imaginându-mi-l pe Karl stând lângă stâlpul de iluminat, 
fumându-şi ţigara. Urmărindu-mă cu privirea. Ei bine, asta era 
o problemă rezolvată. 

Din nu ştiu ce pricină, m-am pomenit că merg mai încet. Tot 
soiul de gânduri mi-au năpădit brusc creierul amortit. 

Desigur, gândul la Cynthia era unul dintre ele. Scrie un al 
doilea act, Paul. Eram oare tras pe sfoară sau ce? 

E sigur că trebuia să fac ceva ca să-mi pun din nou sângele în 
mişcare. Dar nu puteam crede că Cynthia ar fi vrut ca eu să-mi 
risc viaţa pentru a revigora relaţia noastră. Poate că ea nu ştia 
exact ce-avea Karl în minte. 

Mergând, m-am tot gândit la subiectul meu preferat - eu. Ce 
era mai bine pentru Paul Brenner? Deodată mi s-a arătat 


propria imagine: ducându-mă în Vietnam şi întorcându-mă ca 
un erou; asta nu se întâmplase în ultimele două dăţi, dar se 
putea întâmpla acum. Pe urmă m-am văzut în altă ipostază: 
revenind acasă într-un sicriu. 

M-am trezit într-un cerc de lumină lângă un stâlp de iluminat 
şi nu mai mergeam. M-am întors către Karl Hellmann. Ne-am 
privit prin întuneric, fiecare vizibil într-un cerc de lumină. l-am 
strigat: 

— Voi avea vreun contact în Vietnam? 

— Sigur! a strigat el. Vei avea unul la Saigon şi altul la 
Hanoi. În plus, s-ar putea să fie cineva la Hue care să te ajute. 
Misiunea e pregătită. Lipseşte o singură persoană pentru a o 
îndeplini. 

— De cât timp are nevoie persoana asta pentru a o îndeplini? 

— Ai o viză turistică de douăzeci şi una de zile. O perioadă 
mai lungă ar trezi bănuieli. Cu puţin noroc, vei fi acasă mai 
devreme. 

— Cu puţin ghinion, voi fi acasă şi mai devreme. 

— Gândeşte pozitiv. Vizualizează succesul. 

De fapt, vizualizam o mulţime de oameni adunaţi în cinstea 
mea, toţi bând whisky; o petrecere de bun venit sau un priveghi 
irlandez. 

Nu mă deranjează misiunile periculoase. Le dusesem cândva 
la bun sfârşit. Dar era vorba de Vietnam... de ideea că 
scăpasem de o soartă potrivnică şi că acea soartă mă pândea 
din umbră. Era ceva lugubru. L-am întrebat pe Karl: 

— Dacă nu reuşesc de data asta, o să-mi fie trecut numele pe 
Zid? 

— O să mă ocup de asta. Dar gândeşte pozitiv. 

— Eşti sigur că nu vrei să vii cu mine? 

— Foarte sigur. 

Am râs amândoi. 

— Când plec? 

— Mâine dimineaţă. Să fii la Dulles la ora opt fix. O să-ți 
transmit prin e-mail instrucţiunile pentru o întâlnire la 
aeroport. 

— Merg cu paşaportul meu? 

— Da. Vrem o acoperire lejeră. Prietenul tău de la aeroport 
îţi va da viza, biletul, rezervarea la hotel, bani şi-ţi va spune să 
memorezi câteva lucruri. Trebuie să te duci curat acolo. 


— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Să-ţi ofer ceva de băut? 

— Când mă voi întoarce acasă. La revedere. 

Karl zise: 

— A, încă ceva. Presupun că o să-i spui Cynthiei că pleci. Nu 
intra în detalii. Vrei să vorbesc eu cu ea după plecare? 

— Plecat, adică mort ori dus în Asia? 

— O să vorbesc cu ea după ce decolează avionul. 

Nu i-am răspuns. Karl adăugă: 

— Bine, atunci, noroc şi îţi mulţumesc. 

Dacă am fi fost mai aproape, ne-am fi strâns mâinile, însă am 
schiţat doar un salut vag, atingându-ne bonetele. Ne-am 
îndepărtat unul de altul şi ne-am văzut de drum. 


3 


După întâlnirea cu Karl am băut câteva pahare la mine acasă, 
pe urmă i-am trimis Cynthiei un e-mail. N-ar trebui să bei 
niciodată când ai acces la vreo formă de comunicare - e-mail, 
telefon celular, telefon fix ori fax. Am printat mesajul pentru ea 
şi l-am pus în trusa de voiaj, intenţionând să-l recitesc a doua zi 
de dimineaţă ca să văd cât de beat fusesem. Am şters mesajul 
din computer, în caz că cei de la Securitatea Internă a DIP ar fi 
fost cei care aveau să-mi acceseze calculatorul. 

Aveam un e-mail de la Karl cu instrucţiuni pentru întâlnirea 
de la aeroport, aşa cum promisese. Scurtul lui mesaj se încheia 
astfel: „Mulţumesc din nou. Noroc. La revedere.” 

Am observat că nu mă invita să-l sun ori să-i răspund la e- 
mail. De fapt, nu mai rămăsese nimic de spus. Am şters şi 
mesajul lui. 

Am lăsat o notă pentru menajera mea, informând-o că voi fi 
plecat vreo trei săptămâni şi rugând-o să aibă grijă de casă. De 
fapt, am făcut şi puţină ordine, în caz că oamenii de la DIP 
soseau înaintea  menajerei pentru a căuta materiale 
compromiţătoare care ar putea să fi rămas în urma 
decedatului. Intotdeauna fac ordine; vreau ca lumea să-şi 
amintească de mine ca de un om care nu şi-a lăsat rufele 
murdare pe podea. 


A doua zi de dimineaţă la ora 7 am verificat e-mail-ul, dar nu 
primisem răspuns de la Cynthia la mesajul pe care i-l 


trimisesem cu o seară în urmă. Poate că încă nu-şi controlase 
corespondenţa. 

De afară se auzi un claxon, iar eu mi-am pus lucrurile într-o 
valijoară şi în trusa de voiaj, apoi am ieşit în dimineaţa 
întunecoasă şi rece fără pardesiu, aşa cum mă instruise Karl. 
La Saigon erau plus douăzeci şi şapte de grade şi vreme 
însorită, conform spuselor eficientului Herr Hellmann. 

M-am suit în taxiul care mă aştepta, l-am salutat pe şofer şi- 
am pornit spre Aeroportul Dulles. În mod normal aş fi mers cu 
propria maşină până la Dulles, însă o parcare pe termen lung în 
aeroport ar fi putut să nu fie suficientă pentru călătoria asta. 

Mi-am amintit de o călătorie matinală asemănătoare până la 
aeroport, cu mulţi ani în urmă. Aeroportul era Logan din 
Boston, iar şoferul era tatăl meu, care conducea Chevroletul lui 
din '56, devenit acum un model de lux, dar o rablă pe-atunci. 

Permisia mea de treizeci de zile dinaintea plecării în Vietnam 
se sfârşise şi venise momentul să zbor la San Francisco, iar de- 
acolo să mă îndrept spre vest. 

O lăsasem acasă pe mama plângând, prea supărată ca să mai 
pregătească o omletă. Fraţii mei dormeau. 

Tata fusese destul de tăcut. În timpul călătoriei şi-abia după 
mulţi ani m-am gândit la ce i-o fi trecut prin minte. M-am 
întrebat cum îl condusese propriul său tată la război. 

Sosisem la aeroport, parcasem şi intrasem împreună în 
terminal. Acolo erau mulţi tipi în uniformă cu saci marinăreşti 
şi truse de voiaj, multe mame şi alţi taţi, soţii sau poate 
prietene şi chiar copii, probabil fraţi ori surori. 

Poliţişti militari în uniforme impecabile patrulau câte doi prin 
terminal, o privelişte neobişnuită cu numai un an în urmă. 
Frontul de-acasă în vreme de război e un obiect de studiu al 
contrastelor extreme: tristeţe şi bucurie, despărţire şi 
reîntâlniri, patriotism şi cinism, parade şi funeralii. 

Eu zburam cu American Airlines până la San Francisco şi mă 
aşezasem la rândul corespunzător, format mai ales din soldaţi, 
marinari, puşcaşi marini, aviatori şi câţiva civili ce păreau 
stingheriţi că stăteau la aceeaşi coadă. 

Tatăl meu dorise să mă aştepte, dar cele mai multe familii 
plecaseră, aşa că l-am convins să se ducă şi el. Mi-a luat mâna 
şi mi-a spus: „Vino acasă, fiule”. 

Preţ de o clipă am crezut că-mi ordona să plec cu el şi să uit 


idioţenia aia. Pe urmă mi-am dat seama că vrusese să spună să 
vin acasă în viaţă. L-am privit în ochi şi i-am zis: „O să vin. Ai 
grijă de mama.” „Sigur. Noroc, Paul.” Şi plecase. 

După câteva minute l-am zărit uitându-se la mine prin uşile 
de sticlă. Privirile ni s-au întâlnit, el s-a întors şi-a plecat din 
nou. 

M-am înscris la ghişeul de bilete şi m-am dus spre poartă, 
unde am descoperit că acolo dispăruseră cele mai multe familii. 

Pe vremea aia puteai să te duci până la poarta dinspre pistă 
ca să-i vezi plecând pe cei dragi. Mi-am zis că poate tatăl meu 
avea să reapară, sau chiar prietena mea, Peggy, căreia îi 
cerusem insistent să nu vină la aeroport. Mi-am dat seama că 
voiam într-adevăr s-o mai văd o dată. 

În ciuda numărului mare de tipi de vârsta mea din zona 
Bostonului, n-am zărit pe nimeni cunoscut. Acela avea să fie 
începutul anului meu de căutare a unor feţe cunoscute, 
imaginându-mi că le recunosc la alţi oameni. 

Aşadar, stăteam acolo singur, în timp ce toţi cei din jurul 
meu tăceau, vorbeau sau plângeau încet. N-am mai văzut 
niciodată atât de mulţi oameni făcând atât de puţin zgomot. 

Câţiva poliţişti militari stăteau la marginea mulţimii, căutând 
din priviri semnele vreunei probleme printre tinerii care se 
pregăteau să plece către porturile de îmbarcare şi spre război. 

Privind retrospectiv, toată scena asta mă făcuse să mă simt 
penibil: poliţiştii militari, soldaţii fără tragere de inimă, familiile 
tăcute; toate astea creând senzaţia foarte neamericană de 
control al statului şi constrângere. Dar eram în vreme de război 
- deşi nu cel al tatălui meu, care fusese cam la fel de popular ca 
orice război când până şi cele mai binevoitoare guverne devin 
oarecum agresive. 

Asta se întâmpla în noiembrie 1967, iar mişcarea 
antirăzboinică nu ajunsese încă în toi şi de aceea nu se aflau 
protestatari sau demonstranți la Logan, deşi când am aterizat 
la San Francisco, erau câţiva pe-acolo şi mult mai mulţi, câteva 
zile mai târziu, la Baza Militară Oakland, care-i îndemnau pe 
militari să nu plece, ba chiar mai mult, să facă dragoste, nu 
război. 

În legătură cu subiectul ăsta, prietena din liceu, Peggy 
Walsh, era o tânără drăguță, dar mai degrabă reţinută, care se 
ducea la spovedanie sâmbăta şi lua împărtăşania duminica. La 


un bal al frăţiei, ţinut în sala de sport a liceului St. Brigid, am 
fost puşi cu toţii să ridicăm mâna dreaptă, în vreme ce 
părintele Bennett ne-a îndemnat să renunţăm la Satana, la 
ispite şi la păcatele trupeşti. 

Şansa lui Peggy şi-a mea de a face amor în timp de pace era 
aproape la fel de mare ca şansele tatălui meu de-a câştiga la 
loteria irlandeză. 

Am zâmbit la gândul ăsta şi m-am întors în prezent. 
Taximetristul mergea repede, aşa cum făcuse şi tatăl meu cu 
atâţia ani în urmă. Îmi amintesc că pe-atunci mă gândeam: De 
ce atâta grabă când mergi la război? 

Am închis ochii şi mi-am lăsat mintea să plutească înapoi în 
timp, spre lunile dinaintea aşteptării de-a mă îmbarca în 
avionul de la Logan. 


Intrasem în armată virgin, dar în timpul instrucției avansate 
de infanterie, la Fort Hadley, eu şi câţiva colegi aventuroşi de 
cazarmă le-am descoperit pe tinerele de la filatura de bumbac - 
capete de puf, le numeam noi, pentru că aveau fire de bumbac 
în păr de la lucrul în filaturile alea infernale, făcând ce-or fi 
făcut ele acolo. Plata cu ora era proastă, dar existau o mulţime 
de ore disponibile din cauza războiului. Găsiseră, totuşi, o 
modalitate mai bună de-a face bani mai mulţi cu muncă mai 
puţină. Fetele alea nu erau prostituate şi voiau să fie sigure că 
pricepeai asta; erau lucrătoare la filatură, tinere patriote, şi 
cereau douăzeci de dolari. Eu câştigam vreo optzeci şi cinci de 
dolari pe lună, aşa că nu era o afacere atât de bună pe cât 
părea. 

În orice caz, îmi petreceam toate după-amiezele libere de 
duminică într-un motel ieftin, bând vin ieftin şi culegând 
bumbacul din părul unei fete Jenny, care le spusese părinţilor 
ei că făcea ture suplimentare la filatură. Avea şi un prieten, un 
tip din partea locului, care părea un fraier desăvârşit. 

Aşa cum a fost de prevăzut, m-am îndrăgostit de Jenny, însă 
câteva lucruri se opuneau relaţiei noastre, cum erau săptămâna 
mea de instrucţie de optzeci de ore, săptămâna ei de lucru de 
şaizeci de ore, slujbele noastre prost plătite, faptul că eu eram 
mereu falit (pentru că-i dădeam ei douăzeci de dolari pentru un 
regulat), celelalte întâlniri ale ei care mă făceau oarecum gelos, 
iminenta mea plecare în Vietnam şi, colac peste pupăză, 


puternica ei antipatie faţă de yankei şi iubirea pentru tăntălăul 
ei prieten. 

Lăsând la o parte toate astea, cred că am fi reuşit s-o 
scoatem la capăt. 

În plus, mai era şi Peggy, care insista ca iubirea noastră să 
rămână imaculată. Cu alte cuvinte, nu făceam sex. Totuşi, 
descoperind plăcerile interzise ale cărnii, eram obsedat de 
ideea de a-i arăta lui Peggy ce mă învățase Jenny. 

Aşa încât, după terminarea instrucției la infanterie şi 
aeropurtată, întors la Boston în permisia de treizeci de zile 
dinaintea plecării în Vietnam, am bătut-o la cap pe biata Peggy 
zi şi noapte. 

Esenţial era faptul că învăţasem la instrucţia de infanterie 
cum să iau cu asalt un deal fortificat, dar asaltarea virginităţii 
lui Peggy Walsh era mult mai dificilă. 

Într-un moment de prostească sinceritate, i-am vorbit despre 
Jenny. Peggy s-a supărat rău, dar asta i-a pus şi hormonii în 
mişcare, aşa că, în loc să mă trimită la plimbare, mi-a acordat 
iertarea de păcate, concomitent cu un pumn în faţă. 

M-a informat că înţelegea faptul că bărbaţii nu-şi puteau 
stăpâni impulsurile animalice şi era conştientă că eram pe cale 
să mă îmbarce spre Vietnam şi că exista posibilitatea să nu mă 
mai întorc niciodată, să fiu împuşcat în bărbăţie sau mai ştiu eu 
ce. 

Aşa încât ultimele şapte zile ale permisiei mele au fost 
petrecute în ore intime cu Peggy, în dormitor, în vreme ce 
părinţii ei erau la lucru. Am fost surprins - ba chiar şocat - că 
Peggy Walsh era de vreo zece ori mai fierbinte decât Jenny, al 
cărei nume de familie nu l-am cunoscut niciodată. În plus, din 
părul lui Peggy nu trebuia să culeg bumbac. 


Întors în prezent, am observat că şoferul taxiului mă privea 
prin oglinda retrovizoare. M-a întrebat: 

— Ce linie aeriană? 

M-am uitat pe geam şi-am observat că eram la Dulles. Am 
răspuns: 

— Asiana. 

— Încotro mergeţi? 

— În Vietnam. 

— Da? Credeam că vă duceţi într-un loc mai frumos. V-am 


văzut zâmbind. 
— Tocmai m-am întors dintr-un loc frumos. 


Conform instrucţiunilor primite prin e-mail de la Karl 
Hellmann, m-am dus direct în salonul de la Asiana Airlines, 
cunoscut drept Clubul Dimineţii Liniştite. 

Am intrat şi, aşa cum fusesem instruit, am arătat paşaportul 
drăguţei doamne est-asiatice pe al cărei ecuson scria Rita 
Chang. De obicei trebuie să fii un membru al clubului ori să 
arăţi biletul de clasa întâi sau clasa business, însă domnişoara 
Chang s-a uitat la paşaportul meu şi-a spus: 

— A, da, domnul Brenner. Sala de întruniri B. 

M-am dus la biroul de bagaje unde mi-am lăsat valiza, apoi 
mi-am verificat ţinuta într-o oglindă înaltă şi m-am pieptănat. 
Purtam pantaloni kaki, o cămaşă albastră descheiată la gât, 
fără cravată, un sacou albastru şi mocasini - veşminte potrivite 
pentru o călătorie la clasa business şi prezentarea la hotelului 
Rex din Saigon, după cum spusese Karl. 

Mi-am luat geanta de voiaj, m-am dus în salon şi am cerut o 
cafea. Aici erau şi preparate pentru micul dejun: orez, 
caracatiţă, alge marine şi peşte sărat, dar n-aveau chili. Am 
luat trei pungi cu alune sărate şi le-am vârât în buzunar. 

M-am îndreptat către Sala de întruniri B, o încăpere mică, 
lambrisată, cu o masă rotundă şi scaune. Camera era pustie. 

Am pus jos geanta, m-am aşezat şi-am sorbit din cafeaua 
neagră. Am desfăcut o pungă cu alune şi-am ronţăit câteva, 
aşteptându-l pe cel care urma să vină. 

Era limpede că reuşisem în viaţă după ultima mea plecare în 
Vietnam, însă ce simţeam acum în măruntaie nu era prea diferit 
de ce simţisem atunci. 

M-am gândit iarăşi la Peggy Walsh. 


Insistase să mergem la spovedanie înainte de-a pleca în 
Vietnam. Ei bine, aş fi preferat să primesc un pumn în barbă de 
la ea decât să înfrunt mânia părintelui Bennett când m-ar fi 
auzit spunându-i că o regulasem pe a doua lui fecioară 
preferată. 

Dar ce dracu' - aveam nevoie de iertarea păcatelor, aşa că m- 
am dus cu Peggy la spovedania de sâmbătă la St. Brigid. Slavă 
Domnului că părintele Bennett nu era printre preoţii care 


spovedeau în ziua aia. Peggy a intrat într-un confesional, iar eu 
în altul. Nu-mi amintesc numele preotului, nici nu-l cunoşteam 
de altfel. Oricum, am luat-o uşor, cu minciunile şi înjurăturile 
pe care le spusesem, ajungând în cele din urmă la marele 
păcat. Preotul nu şi-a pierdut firea cu totul, dar nici nu s-a 
simţit la largul său. M-a întrebat cine era tânăra, iar eu i-am 
spus că era Sheila O'Connor, pe care dorisem dintotdeauna s-o 
regulez, dar nu reuşisem niciodată. Sheila avea oricum o 
proastă reputaţie, aşa că nu mi-a părut prea rău că o 
înlocuisem pe Peggy cu ea. Sunt un adevărat domn. 

Probabil că preotul m-ar fi pus să zic de un milion de ori Ave 
Maria şi Tatăl Nostru, însă eu i-am spus: „Părinte, plec în 
Vietnam peste două zile”. 

A urmat o lungă tăcere, apoi mi-a zis: „Spune o dată Ave 
Maria şi o dată Tatăl Nostru pentru penitenţă. Noroc, fiule, şi 
Domnul să te binecuvânteze. O să mă rog pentru tine.” 

M-am dus la balustrada unde se dădea împărtăşania, bucuros 
că scăpasem aşa uşor, dar pe la jumătatea rugăciunii Ave Maria 
mi-am dat seama că, spunând că pleci în Vietnam era ca şi cum 
ai fi spus: „Părinte, fă-ţi milă de mine”, şi m-au trecut fiori reci 
pe şira spinării. 

Sărmana Peggy a petrecut cam o oră în genunchi recitind 
rozariul, în vreme ce eu am jucat o partidă de fotbal cu nişte 
băieţi pe terenul liceului St. Brigid. 

Mai târziu ne-am jurat unul altuia să ne fim credincioşi în 
privinţa sexului în anul cât aveam să fiu plecat. Atunci probabil 
s-au făcut o jumătate de milion de jurăminte asemănătoare 
între cuplurile ce se despărţeau, şi poate că unele dintre ele au 
fost respectate. 

Ne-am gândit să ne căsătorim înainte de plecarea mea, însă 
Peggy îşi apărase virtutea atât de multă vreme, încât atunci 
când am descoperit eu ce fierbinte era, se făcuse prea târziu ca 
să mai obţinem certificatul de căsătorie. 

În orice caz, eram logodiţi neoficial, iar eu speram că ea nu 
era oficial însărcinată. 

Povestea asta ar fi putut avea un final fericit, cred, pentru că 
ne scriam regulat, iar ea continua să locuiască cu părinţii şi să 
lucreze la micul magazin cu articole de menaj al tatălui ei. Mai 
important, nu se scrântise, ca majoritatea concetăţenilor în '68, 
iar scrisorile ei erau pline de sentimente patriotice şi optimiste 


în legătură cu războiul, sentimente pe care eu însă nu le 
împărtăşeam. 

M-am întors acasă întreg, gata să iau de la capăt ceea ce 
lăsasem în urmă. Aveam o permisie de treizeci de zile şi 
aşteptam cu nerăbdare să mă bucur de fiecare minut. 

Însă ceva se schimbase în absenţa mea. Ţara se schimbase, 
prietenii mei erau fie în armată, fie la colegiu, fie nu erau 
interesaţi să vorbească cu soldaţii reveniţi în ţară. Până şi sudul 
Bostonului, bastion al patriotismului clasei muncitoare, era 
divizat, ca tot restul ţării. 

La drept vorbind, cea mai mare schimbare se petrecuse 
înlăuntrul meu, de aceea nu mi-am putut aduna gândurile în tot 
timpul acelei lungi permisii. 

Peggy îşi redobândise oarecum virginitatea şi refuza să mai 
facă sex înainte de-a se căsători. Asta într-o vreme când 
oamenii făceau amor în neştire cu persoane total necunoscute. 

Peggy Walsh era mai drăguță şi mai dulce ca niciodată, dar 
Paul Brenner devenise rege, distant şi distrat. Ştiam asta, şi ea 
de asemenea. De fapt, mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată. 
„Ai devenit la fel ca toţi ceilalţi care s-au întors.” Traducere: 
Eşti un om mort. Cum de mai poţi merge? 

I-am spus că-mi trebuie doar ceva timp ca să-mi revin şi am 
hotărât să mai aşteptăm o jumătate de an, până când aveam să 
termin armata. Ea mi-a scris la Fort Hadley, dar eu nu i-am 
răspuns, şi de atunci a încetat să-mi mai trimită scrisori. 

La sfârşitul serviciului militar am luat importanta decizie de- 
a mă înrola din nou pentru trei ani, care până la urmă au 
devenit aproape treizeci. Nu regret, însă mă întreb deseori cum 
ar fi fost viaţa mea dacă n-ar fi existat războiul şi dacă m-aş fi 
însurat cu Peggy Walsh. 

N-am mai văzut-o niciodată şi am aflat de la prieteni că s-a 
măritat cu un tip din partea locului care avea o bursă de fotbal 
în statul Iowa. Din cine ştie ce pricină, s-au stabilit acolo, doi 
puşti din Boston în mijlocul pustiului, iar eu sper că au trăit 
bine. Evident, mă mai gândesc din când în când la ea. Mai ales 
acum, când mă pregătesc să mă întorc în locul care ne-a 
despărţit şi ne-a schimbat vieţile. 


Omul meu de legătură nu apăruse încă, iar eu terminasem 
cafeaua şi două pungi cu alune. Ceasul de pe perete arăta ora 


opt şi zece. M-am gândit să fac de data asta ce-ar fi trebuit să 
fac ultima oară când plecasem în Vietnam - să ies dracului din 
aeroportul ăla şi să mă duc acasă. 

Dar am rămas acolo, gândindu-mă la câte şi mai câte: 
Vietnam, Peggy Walsh, Vietnam, Cynthia Sunhill. 

Am scos e-mail-ul pentru Cynthia din geanta de voiaj şi l-am 
citit: 


Dragă Cynthia, 

După cum ţi-a spus Karl, am primit o misiune în Asia de 
Sud-Est. Ar trebui să mă întorc în două sau trei săptămâni. 
Sigur, s-ar putea să am acolo nişte probleme. Dacă aşa va 
fi, e important să ştii că eu am hotărât să accept misiunea 
asta şi nu are nicio legătură cu tine, ci doar cu mine. 

Cât despre noi, am avut parte de o relaţie furtunoasă 
încă din prima zi, la Bruxelles. De fapt, soarta, slujbele 
noastre şi viața au conspirat ca să ne țină departe unul de 
altul şi să ne împiedice să ne cunoaştem cu adevărat. 

lată un plan ca să cădem de acord, să ne întâlnim la 
jumătatea drumului, la propriu şi la figurat: în timpul 
războiului,  celibatarii îşi petreceau  permisia de o 
săptămână în locuri exotice, unde se puteau relaxa puțin. 
Bărbaţii însurați şi cei cu relaţii serioase se întâlneau cu 
doamnele lor în Honolulu. Deci, întâlneşte-te cu mine în 
Honolulu peste douăzeci şi una de zile, socotind de astăzi, 
la hotelul Royal Hawaiian, unde avem două rezervări. 
Plănuieşte o permisie de două săptămâni pe o insulă 
îndepărtată. 

Dacă hotărăşti să nu vii, o să înțeleg şi o să ştiu că ai 
luat o decizie. Te rog să nu răspunzi la mesajul ăsta, pur şi 
simplu vino acolo sau nu. 

Cu drag, 
Paul 


Ei bine, textul nu era prea jenant de siropos ori sentimental 
şi nu am regretat că l-am trimis. Fusesem clar, lucru rar pentru 
un e-mail. 

Iar azi-dimineaţă, cum spuneam, nu primisem răspuns, ceea 
ce putea însemna fie că ea nu-şi deschisese e-mail-ul, fie că mă 
luase în serios când scrisesem Te rog să nu răspunzi la mesajul 


ăsta, aşa cum Peggy Walsh mă luase în serios când îi spusesem 
să nu vină la aeroport. 

Uşa se deschise şi în cameră intră un bărbat elegant, cam de 
vârsta mea, ducând două ceşti de cafea şi o pungă din plastic 
pentru cadouri. Le puse pe masă, apoi întinse mâna şi spuse: 

— Bună, sunt Doug Conway. Îmi pare rău pentru întârziere. 

— Mie îmi pare rău că te afli aici. 

Bărbatul zâmbi şi se aşeză în faţa mea. 

— Uite, cafeaua asta e pentru dumneata. Neagră, da? 

— Mulţumesc. Vrei alune? 

— Am luat micul dejun. Mai întâi, am fost instruit să-ţi 
mulţumesc că ai acceptat misiunea ăsta. 

În timp ce sorbeam din cafea îl studiam pe domnul Conway. 
Până acum îmi făcea impresia unui om destul de inteligent şi 
abil. Purta un costum bleumarin, cravată de un albastru palid şi 
avea un aer oarecum onest, deci nu era de la CIA. Pe cei de la 
DIP îi pot recunoaşte de la un kilometru, dar nu era nici de- 
acolo, aşa că l-am întrebat. 

— De la FBI? 

— Da. Cazul ăsta, dacă va avea vreo rezolvare, va fi o 
chestiune internă. Nu e implicată CIA, nici serviciul de 
informaţii militare, nici cel al Departamentului de Stat. Doar 
FBI şi DIP. Pare să fie o crimă, aşa că o s-o tratăm ca atare. 

Ei bine, omul arăta onest, dar nu era. 

— Va şti cineva din ambasada de la Hanoi despre prezenţa 
mea acolo? 

— Am hotărât să limităm această informaţie. 

— La cine? 

— La cei care trebuie să ştie, ceea ce practic înseamnă 
nimeni. Ambasada şi cei de la consulat sunt aproape la fel de 
utili ca nişte ţâţe pentru un taur. N-am spus eu asta. Insă, din 
fericire, avem un tip de la FBI în ambasada de la Hanoi care 
ţine cursuri poliţiştilor vietnamezi despre comerţul cu droguri. 
Numele lui e John Eagan şi a fost informat despre călătoria 
dumitale. El e omul la care trebuie să apelezi dacă ai necazuri 
şi vrei să contactezi ambasada Statelor Unite. 

— De ce nu se duce John Eagan să-l caute pe tipul ăsta pe 
care trebuie să-l găsesc eu? _ 

— E ocupat cu acele cursuri. În plus, are posibilităţi mai 
reduse decât un turist de-a călători prin ţară. 


— În plus, nu doriţi nicio implicare directă a guvernului 
american în cazul ăsta. Corect? A 

Desigur, domnul Conway nu răspunse. În schimb, zise: 

— Ai vreo întrebare înainte de-a începe expunerea cazului? 

— Credeam că tocmai am pus una. 

— În regulă, atunci o să încep. În primul rând, misiunea 
dumitale e limpede, dar nu e simplă. Trebuie să localizezi un 
vietnamez pe nume Tran Van Vinh - ştii asta. Este martor 
ocular într-un posibil caz de omucidere. 

Domnul Conway continuă o vreme, făcându-şi treaba de 
agent FBI ca şi cum asta era doar o altă crimă ce trebuia 
instrumentată şi trimisă unui procuror general. Eu am sorbit 
din cafea şi-am deschis ultima pungă cu alune. I-am întrerupt 
discursul juridic, zicând: 

— Foarte bine. Deci, dacă-l găsesc pe Tran Van Vinh, îi spun 
că a câştigat o excursie cu toate cheltuielile plătite la 
Washington, D.C. Corect? 

— Păi... nu ştiu. 

— Păi, nici eu. Ce vreţi să fac cu tipul ăsta dacă-l găsesc? 

— Nu ştim încă sigur. Între timp, noi încercăm să găsim 
câţiva posibili suspecți şi/sau posibila victimă a crimei. Dacă 
reuşim, o să-ţi trimitem fotografii ale acestor tipi de pe vremea 
când erau în armată. Dacă se întâmplă aşa ceva, şi dacă-l 
găseşti pe Tran, o să-i arăţi o serie de fotografii - ca în orice caz 
penal, să vezi dacă îl poate identifica pe criminalul presupus 
şi/sau pe victimă. 

— Da. Cred că am făcut asta de mii de ori. Numai că am cam 
uitat vietnameza pe care-o ştiam. 

— Poţi angaja oriunde un interpret. 

— În regulă. De ce să nu iau cu mine o videocameră sau un 
casetofon? 

— Ne-am gândit la asta. Dar există uneori probleme la vamă. 
I-am putea spune legăturii dumitale din Saigon să-ţi dea o 
videocameră sau un casetofon. Ţi-ai luat un aparat fotografic? 

— Da, cum mi s-a spus. Sunt turist. Ce zici de un telefon 
celular internaţional? 

— E aceeaşi problemă. Sunt paranoici la aeroport, iar dacă îţi 
verifică bagajul şi găsesc astfel de lucruri, îşi bagă nasul peste 
tot. Cu sau fără viză, pot să te întoarcă din drum şi să te dea 
afară din ţară aproape fără motiv. Avem nevoie de dumneata în 


țară. 

— În regulă. 

— Dar ţi-am putea da un telefon celular la Saigon. Totuşi, te 
avertizez că sistemul lor de telefonie mobilă e foarte primitiv şi 
are mai multe zone moarte decât un cimitir. 

— Bine, şi dacă hotărâți că-l vreţi pe tipul ăsta la 
Washington, ce urmează? 

— Atunci s-ar putea să ne adresăm guvernului vietnamez şi 
să-i explicăm situaţia. Va coopera cu noi. 

— Dacă nu doriţi cooperarea lor acum pentru găsirea acestui 
tip, de ce credeţi că or să coopereze după ce-o să le spuneţi că 
le-aţi scotocit prin micul stat poliţist şi l-aţi găsit pe unul dintre 
cetăţenii lor de care aveţi nevoie în judecarea unei crime? 

Doug Conway se uită o clipă la mine şi zise: 

— Karl a avut dreptate în legătură cu dumneata. 

— Karl are dreptate în legătură cu orice. Te rog să-mi 
răspunzi la întrebare. 

Conway mestecă în cafea câteva secunde, pe urmă zise: 

— În regulă, domnule Brenner, iată răspunsul la întrebările 
dumitale, trecute, prezente şi viitoare. Răspunsul e că te 
zăpăcim. Dumneata ştii asta, noi ştim asta. De câte ori te 
zăpăcim, găseşti mici inadvertenţe şi pui altă întrebare. Pe 
urmă noi îţi spunem alte prostii, iar dumneata ai alte întrebări. 
E de-a dreptul iritant şi ne pierdem vremea. Aşa că o să-ţi spun 
chiar acum câteva lucruri care nu sunt prostii. Eşti pregătit? 

Am dat din cap. 

— Unu - cazul ăsta înseamnă mai mult decât o crimă 
petrecută acum treizeci de ani, dar ştii deja asta. Doi - e în 
interesul dumitale să nu ştii despre ce este vorba. Trei - eo 
chestiune foarte importantă pentru ţara noastră. Patru - avem 
nevoie de dumneata pentru că eşti priceput, dar şi pentru că, 
dacă dai de necazuri, nu lucrezi pentru guvern. lar dacă eşti 
arestat acolo, nu ştii nimic, şi ăsta-i adevărul. lţi menţii 
povestea - eşti într-o excursie nostalgică în Vietnam. În regulă? 
Mai vrei să pleci? 

— N-am vrut niciodată să plec. 

— Hei, nu te învinuiesc. Dar amândoi ştim că vei pleca. Până 
acum te-ai plictisit de pensionare, ai un simţ al datoriei profund 
înrădăcinat şi-ţi place să trăieşti pe marginea prăpastiei. Ai fost 
cândva infanterist, ai fost decorat pentru bravură, pe urmă ai 


devenit poliţist militar, apoi anchetator penal. N-ai fost 
niciodată contabil sau coafor. Şi te afli aici, vorbind cu mine. 
De-aceea, amândoi ştim că nu te vei întoarce acasă în 
dimineaţa asta. 

— Am terminat discuţia despre motivațiile mele? 

— Sigur. În regulă, am biletele dumitale pentru Asiana 
Airlines până la Seul, Coreea, pe urmă pentru Vietnam Airlines 
până la Ho Şi Min City, cunoscut de noi, veteranii, drept 
Saigon. Ai rezervare la hotelul Rex - de lux, dar Saigonul e 
ieftin, deci accesibil pentru domnul Paul Brenner, 
sublocotenent pensionat. 

Conway scoase o foaie de hârtie din sacoşa de plastic şi-mi 
spuse: 

— Asta-i viza pe care am obținut-o de la ambasada 
vietnameză şi o copie legalizată a paşaportului dumitale, pe 
care Departamentul de Stat a avut amabilitatea să ne-o 
furnizeze. 

Îmi întinse o bucată de hârtie ieftină, imprimată cu cerneală 
roşie. 

— Iar aici ai un paşaport nou, o copie exactă a celui vechi, pe 
care mi-l vei da acum. Pe paşaportul ăsta se află ştampila 
ambasadei vietnameze pentru intrarea dumitale în ţară, iar 
celelalte pagini sunt goale, pentru că vietnamezii devin 
bănuitori faţă de oamenii care au prea multe ştampile de 
intrare şi ieşire. 

Mi-a înmânat noul meu paşaport, iar eu i l-am dat lui Conway 
pe cel vechi. M-am uitat la cel pe care mi-l dăduse. Chiar şi 
fotografia era aceeaşi. În plus, un expert în falsuri al FBI fusese 
atât de amabil încât semnase pentru mine. Am comentat: 

— E uimitor că ai reuşit să obţii o copie a paşaportului meu, 
să o foloseşti ca să soliciţi o viză la ambasada vietnameză şi să 
ai totul pregătit pentru mine la mai puţin de douăsprezece ore 
după ce am aflat de misiunea asta. 

— E uimitor, într-adevăr, admise domnul Conway. 

Îmi întinse un stilou şi zise: 

— Completează informaţiile despre contactul în caz de 
urgenţă, aşa cum erau trecute în vechiul dumitale paşaport - 
presupun că e vorba despre numele avocatului dumitale. 

— Corect. 

De fapt, era numele unui avocat al DIP, dar de ce adusese în 


discuţie chestiunea asta? Am completat informaţiile, i-am 
înapoiat stiloul şi am pus paşaportul în buzunarul de la piept. 

Domnul Conway zise: 

— Să faci câteva fotocopii ale paşaportului şi vizei când 
ajungi la Seul. În Vietnam, toţi vor să-ţi reţină paşaportul şi viza 
- recepţionerii de hotel, agenţiile de închiriere a scuterelor şi, 
uneori, poliţia. De obicei îi poţi mulţumi cu o fotocopie. 

— De ce n-am trimite o fotocopie a mea în Vietnam? 

Conway mă ignoră şi continuă: 

— Îţi vei găsi singur mijloacele de transport în Vietnam. Vei 
sta trei zile la Saigon, la hotel Rex - vineri seară, când vei sosi, 
sâmbătă şi duminică. Luni vei pleca. În Saigon poţi face orice, 
dar ai grijă să nu fii alungat pentru consum de droguri sau 
pentru că ai adus o prostituată în cameră, ori ceva 
asemănător... 

— N-am nevoie de o lecţie de morală din partea FBl-ului. 

— Înţeleg, dar trebuie să te informez, aşa cum am fost 
instruit de şefii mei. Eu am fost deja încunoştinţat de Karl şi 
ştiu că eşti profesionist. De acord? Pe urmă o să fii contactat la 
Saigon de un rezident american din oraş. Această persoană nu 
are legături cu guvernul american - e doar un om de afaceri 
care face un mic serviciu Unchiului Sam. Întâlnirea va avea loc 
în restaurantul de pe acoperişul hotelului Rex în jurul orei 
19,00. Asta-i tot ce trebuie să ştii. Cu cât mai neplanificat va fi 
totul, cu atât mai neplanificat va părea. În regulă? 

— Până acum. 

— Persoana asta îţi va da un număr care corespunde unei 
hărţi din ghidul dumitale turistic. 

Domnul Conway vâri mâna în sacoşa de plastic şi puse o 
carte pe masă. 

— Asta-i ghidul Lonely Planet pentru Vietnam, ediţia a treia. 
E cel mai folosit, aşa că dacă, din vreun motiv oarecare, îţi va fi 
luat de idioţii vămii de la aeroportul Tan Son Nhat sau îl pierzi 
ori ţi-l fură cineva, îţi poţi cumpăra altul de la un turist sau îţi 
poate procura unul legătura dumitale din Saigon. Vei avea 
nevoie de câteva ori de ghidul ăsta. În regulă? 

— În regulă. 

— O să-ţi vorbesc despre numărul ăsta peste câteva minute. 
După ce pleci luni din Saigon, până sâmbătă va trebui să arăţi 
şi să acţionezi ca un turist. Poţi face orice, dar trebuie să 


vizitezi câteva dintre câmpurile de luptă pe unde-ai fost. 
Adăugă: Mi se pare că o parte din stagiul militar l-ai făcut în 
zona Bong Son. 

Eu am zis: 

— Dacă nu face parte din misiune, voi evita treaba asta. 

M-a privit în tăcere multă vreme, apoi a zis: 

— Mă rog, nu e un ordin, dar e o sugestie insistentă. 

Nu i-am răspuns. 

Domnul Conway se aplecă spre mine şi spuse: 

— Pentru informarea dumitale, am fost acolo în anii '70 - 
Divizia Patru Infanterie, pe Platoul Central şi în timpul invaziei 
cambodgiene - şi m-am întors anul trecut ca să mă împac cu 
unele lucruri. De aceea m-au trimis pe mine să te informez. 
Suntem legaţi afectiv de locurile alea. Corect? 

— Nu tocmai, dar continuă. 

Domnul Conway zise: 

— În timpul acestor cinci zile de călătorie vei stabili dacă eşti 
supravegheat sau urmărit. Dar nu te grăbi să tragi concluzii. 
Deseori, autorităţile de-acolo îi urmăresc şi-i supraveghează pe 
occidentali fără vreun motiv anume. 

— Mai ales pe americani. 

— Corect. Bun, după cinci zile de cutreierat, vei sosi la Hue 
sâmbătă, în Ajunul Anului Nou vietnamez - Tet, şi te vei caza la 
hotelul Century Riverside. În momentul acela, având în vedere 
numărul pe care l-ai primit de la omul de legătură din Saigon, o 
să studiezi harta oraşului Hue din ghidul dumitale, unde sunt 
numerotate diferite locuri istorice din jurul localităţii, şi-o să te 
duci acolo a doua zi, la prânz, adică duminică, prima zi a Anului 
Nou, o sărbătoare cu mulţi oameni pe străzi şi puţini poliţişti. 
În regulă? 

— Am priceput. 

— Există mai multe puncte de întâlnire şi o să-ţi vorbesc 
acum despre asta. 

Conway îmi dădu detaliile întâlnirii mele de la Hue şi 
conchise: 

— Cel cu care te întâlneşti la Hue e vietnamez. Te va găsi el. 
Există o parolă. El o să spună: „Sunt un ghid foarte bun”. 
Dumneata o să răspunzi: „Care-i preţul?”, iar el o să-ţi spună: 
„Cât doreşti să plăteşti”. 

L-am întrebat: 


— Nu cumva am văzut scena asta într-un film? 

Domnul Conway zâmbi şi spuse: 

— Ştiu că nu eşti obişnuit cu genul ăsta de acţiuni, nici eu, ca 
să fiu sincer. Amândoi suntem poliţişti, domnule Brenner, iar 
asta-i altceva. Dar eşti un tip inteligent, te-ai maturizat în 
timpul războiului rece, am citit cu toţii James Bond, am văzut 
filme de spionaj şi-aşa mai departe. Deci treaba asta nu-i 
complet străină celor din generaţia noastră. Aşa e? 

— Aşa e. Spune-mi de ce am nevoie de un om de legătură la 
Saigon dacă tot ce-mi trebuie e un număr. Mi-l poţi trimite prin 
fax. 

— Am decis că ai putea avea nevoie de un prieten la Saigon, 
iar nouă ne trebuie cineva cu care să păstrăm legătura în caz 
că dumneata dispari de pe ecranul radarului. 

— M-am prins. Noi avem consulat la Saigon? 

— Mă pregăteam să-ţi vorbesc despre asta. După cum ştii, 
tocmai am restabilit relaţiile diplomatice cu Vietnamul şi avem 
o nouă clădire a ambasadei şi un ambasador nou la Hanoi. Cei 
de la ambasadă nu te vor contacta direct nici la Hanoi, nici în 
timpul călătoriei. Dar, ca oricare cetăţean american, vei putea 
lua legătura cu ei la nevoie şi vei întreba de John Eagan, de 
nimeni altcineva. În ce priveşte Saigonul, numit şi Ho Şi Min 
City, am trimis recent acolo o misiune consulară care s-a 
instalat temporar într-un spaţiu închiriat, dar nesigur. N-o să 
iei legătura cu consulatul decât prin persoana de legătură de la 
Saigon. 

Am zis: 

— Aşadar, nu pot să pătrund în consulatul american de la 
Saigon ca să cer azil? 

El schiţă un zâmbet şi răspunse: 

— Nu au prea mult spaţiu acolo, iar dumneata vei fi mereu pe 
drum. Adăugă, apropo de ceva anume: Vietnamul a redevenit 
important pentru noi. 

Nu l-am întrebat de ce, dar pentru guvernul american 
important a fost totdeauna petrolul, uneori drogurile şi din 
când în când strategia militară. La alegere. 

Domnul Conway se uita la mine, aşteptând o întrebare 
despre ce era „important“, dar am zis: 

— În regulă. Altceva? 

El spuse: 


— Ce mai trebuie să reţii, cum spuneam, e sărbătoarea Tet, 
Anul Nou vietnamez - îţi aminteşti de Tet din '68, nu-i aşa? 
Deci, toţi oamenii îşi vizitează mormintele din satele natale şi 
ce-or mai face ei acolo. Transportul, comunicațiile şi cazarea 
sunt un coşmar, jumătate din populaţie nu lucrează, iar 
ineficienţa obişnuită e şi mai rea. Trebuie să fii descurcăreţ şi 
să ai răbdare. Dar să nu întârzii. 

— Am înţeles. Mai vorbeşte-mi despre tipul din Hue. 

Doug Conway îmi explică: 

— Omul de legătură din Hue îţi va spune unde să mergi mai 
departe, dacă ştie. Tran Van Vinh, dacă trăieşte, locuieşte 
aproape sigur în nord, aşa că te poţi aştepta să călătoreşti la 
nord de Hue. Străinii, mai ales americanii, nu prea sunt bine 
veniţi în zonele rurale din fostul Vietnam de Nord. Vor exista 
numeroase restricţii de călătorie, ca să nu mai vorbim despre 
transportul inexistent. Dar trebuie să învingi dificultăţile astea 
dacă destinaţia dumitale e o zonă rurală. În regulă? 

— Nicio problemă. 

— Ei bine, este. În primul rând, închirierea maşinilor de către 
străini e ilegală, dar poţi obţine un automobil cu şofer printr-o 
agenţie turistică de stat numită Vidotour - dar n-ai nevoie de 
aşa ceva pentru etapa secretă a misiunii dumitale, nu-i aşa? 

— Mi se pare logic. 

— Există agenţii turistice private, şi maşini cu şofer privat, 
însă guvernul nu le recunoaşte oficial, iar uneori, în anumite 
locuri, nu există aşa ceva sau nu le poţi folosi. Ai înţeles? 

— Pot închiria o bicicletă? 

— Sigur. Ţara e condusă de şefii locali de partid, un fel de 
mici despoţi care fac legea. În plus, guvernul central de la 
Hanoi schimbă mereu regulile pentru străini. E un haos total, 
dar poţi evita de obicei unele restricţii făcând donaţii unor 
indivizi importanţi. Când am fost acolo, de cele mai multe ori 
rezolvam problema cu cinci dolari. Ai priceput? 

— Da. 

— Mai există şi autobuze interurbane - autobuzele caznelor, 
cum le zic ei, şi-o să înţelegi de ce dacă va trebui să iei vreunul. 
Mai e şi vechea cale ferată franceză de-a lungul coastei, acum 
utilizabilă. În timpul sărbătorii Tet nu vor exista bilete 
disponibile la niciun mijloc de transport în comun, dar cu cinci 
dolari te poţi sui în orice mişcă, cu excepţia unui avion. Oricum, 


trebuie să eviţi aeroporturile locale. E prea multă pază acolo. 

— "Ţi-am spus că aveam de gând să mă duc la Aruba? 

— Vietnamul e mult mai interesant, iar vremea va fi aproape 
la fel de bună. 

— În regulă. Te rog să continui. 

— Mulţumesc. 

Continuă: 

— În privinţa călătoriei, a bacşişurilor şi aşa mai departe, 
poţi cere sfaturi de la omul de legătură din Saigon. Persoana 
asta ar trebui să ştie ce sfori să tragă. Dar nu intra în 
amănunte. 

— Foarte bine. 

— Până când vei ajunge la Hue, cu puţin noroc, o să-ţi putem 
transmite măcar localizarea satului Tam Ki, de unde se trage 
Tran Van Vinh. Pentru că e sărbătoarea Tet, există şanse mari 
să găseşti mulţi oameni din familia lui Tran în satul ăla. 

Se uită la mine. 

— E în regulă? 

I-am răspuns: 

— Îmi trece prin minte, domnule Conway, că informaţia 
despre această crimă n-a ieşit la iveală acum câteva zile, ci 
poate cu câteva săptămâni sau luni în urmă, şi aţi aşteptat să 
vină sărbătoarea Tet ca să mă trimiteţi în Vietnam, pentru că 
acela e momentul, cum spuneai, când oamenii se întorc în 
satele lor şi când forţele de securitate şi poliţia sunt mai puţin 
eficiente. 

Domnul Conway îmi zâmbi şi zise: 

— Nu ştiu când am obţinut informaţia asta şi ce ştiu şefii 
dumitale, iar noi doi poate nu ştim. Dar e un noroc că te vei afla 
în Vietnam în perioada sărbătorii. 

Adăugă: 

— În timpul sărbătorii Tet din '68, comuniştii v-au prins cu 
pantalonii în vine. Poate că vei reuşi să le întorci serviciul. 

— E o idee interesantă. E un fel de simetrie, ca balanţa 
justiţiei. Dar nu dau nicio ceapă degerată pe ideea de 
răzbunare sau pe ceva asemănător. Blestematul de război s-a 
încheiat. Dacă o să fac treaba asta, n-am nevoie, nici nu vreau 
un motiv personal. S-a înţeles? 

— Nu exclude motivaţia personală când o să ajungi acolo. 

Nu i-am răspuns. 


— Bun, o să te duci la întâlnirea din Hue duminică, dar dacă 
se întâmplă să nu poţi merge din cine ştie ce motiv, luni e ziua 
de rezervă şi o să fii cumva contactat la hotel. Dacă nu se va 
întâmplă asta, înseamnă că e cazul să pleci urgent din ţară. 
Înţelegi? 

Am dat din cap. Domnul Conway zise: 

— Bine. Presupunând că totul va merge bine, vei pleca din 
Hue marţi. Urmează partea cea mai dificilă a călătoriei. Trebuie 
să ajungi la Tam Ki prin orice mijloace în două, cel mult trei 
zile. De ce? Pentru că sărbătoarea Tet durează încă patru zile 
după Anul Nou, aşa că toţi cei care s-au întors la casele 
părinteşti se mai află încă acolo. S-ar putea ca Tran Van Vinh să 
locuiască la Tam Ki, dar nu ştim asta. E mai bine să fii acolo. 
Înţelegi? 

Am dat iarăşi din cap. Domnul Conway continuă: 

— În orice caz, câştigi, pierzi sau te retragi, trebuie să fii la 
Hanoi nu mai târziu de sâmbăta următoare, adică în a 
cincisprezecea zi a călătoriei. Ai rezervare la Sofitel Metropole, 
iar eu am o chitanţă care confirmă plata unei nopţi de cazare. 

Bătu cu palma punga de plastic şi spuse: 

— S-ar putea să fii sau nu contactat la Hanoi. Mai important, 
vei pleca a doua zi, duminică, în a şaisprezecea zi a călătoriei, 
mult înainte de expirarea vizei dumitale de douăzeci şi una de 
zile. De acord? 

— Voiam să vizitez Hanoiul. 

— Nu, o să vrei să pleci de-acolo cât mai repede cu putinţă. 

— Sună şi mai bine. 

Conway zise: 

— Duminică ai loc rezervat la Cathay Pacific, de la Hanoi la 
Bangkok. Te vei întâlni cu cineva acolo şi vei raporta. 

— Şi dacă sunt la închisoare? Am nevoie de o prelungire a 
vizei? 

Domnul Conway zâmbi, mă ignoră şi spuse: 

— Bun, acum despre bani. În sacoşa asta e un plic cu o mie 
de dolari americani în bancnote de unu, cinci şi zece, toate 
neînregistrate. Poţi folosi legal dolari în Republica Socialistă 
Vietnam. De fapt, chiar îi preferă. În sacoşă mai e un milion de 
dongi, cam un dolar şi cincizeci - nu, glumeam. Cam o sută de 
dolari, pentru început. Salariul mediu al vietnamezilor e de trei 
sau patru sute de dolari pe an, deci eşti un om bogat. Mai ai o 


mie de dolari în cecuri de călătorie American Express, pe care 
le acceptă mai degrabă hotelurile şi restaurantele şi pe care 
unele bănci, în anumite zile, le schimbă pentru dongi, în funcţie 
de dispoziţia lor. Există birouri American Express la Saigon, 
Hue şi Hanoi. Totul e trecut în ghidul turistic. De câte ori poţi, 
foloseşte-ţi cartea de credit. Contul îţi va fi reîncărcat. Armata 
a autorizat plata misiunii dumitale temporare cu cinci sute de 
dolari pe zi, deci ar trebui să încasezi un cec frumos la 
întoarcere. Adăugă: Timpul petrecut în închisoare e plătit 
dublu. 

M-am uitat la Conway şi am văzut că nu glumea. L-am 
întrebat: 

— Pentru câte zile? 

— Nu ştiu. N-am întrebat. Vrei să aflu? 

— Nu. Altceva? 

— Incă vreo câteva lucruri - de pildă, cum să ieşi din ţară. 
Cum spuneam, pleci cu Cathay Pacific de la Hanoi, dar s-ar 
putea să fii nevoit să pleci mai devreme şi mai repede pe altă 
rută. Avem câteva planuri pentru situaţii neprevăzute. Vrei să 
le auzi? 

— În legătură cu subiectul ăsta ai atenţia mea neştirbită. 

Domnul Conway prezentă pe scurt alte câteva metode de-a 
părăsi Vietnamul prin Laos, Cambodgia, China, cu vaporul şi 
chiar cu un avion de marfa de la Da Nang. N-am crezut şi nici 
nu mi-a plăcut în mod deosebit vreuna dintre ele, însă n-am zis 
nimic. Conway spuse: 

— În regulă, acum despre Tam Ki. Asta-i destinaţia dumitale 
înainte de Hanoi. Într-un fel sau altul, vom afla unde se găseşte 
locul ăsta şi-ţi vom transmite informaţia la Hue, cel mai târziu. 
O dată ajuns la Tam Ki, probabil că vei descoperi, după cum 
spuneam, mulţi oameni cu numele de familie Tran. S-ar putea 
să ai nevoie de un interpret înainte de-a ajunge la Tam Ki, 
pentru că pe-acolo nu prea se vorbeşte engleza. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Ştii puţină franceză, nu-i aşa? 

— Chiar puţină. 

— Uneori, bătrânii şi preoţii catolici vorbesc puţin franceza. 
Dar încearcă să găseşti un ghid sau interpret vorbitor de 
engleză. Acum nu mai trebuie să-ţi spun că un american 
întrebând de un tip numit Tran Van Vinh într-un cătun cu mulţi 


oameni pe nume Tran ar putea atrage oarecum atenţia. Aşa că 
gândeşte-te cum o să te descurci. Eşti copoi. Ai mai făcut 
treaba asta. Încearcă să pricepi situaţia, oamenii... 

— Înţeleg. Continuă. 

Domnul Conway continuă: 

— Bun. Eu personal cred că Tran Van Vinh e mort. Aşa ar 
trebui, nu? Războiul, vârsta lui şi-aşa mai departe. Dacă a fost 
ucis în război, e posibil să fie înmormântat în altă parte, aşa 
cum fratele lui a fost îngropat în Valea A Shau. Dar trebuie să 
existe un altar de familie în amintirea lui. Trebuie să deţii 
confirmarea şi verificarea morţii lui. Sergentul Tran Van Vinh, 
cu vârsta între cincizeci şi şaizeci de ani, înrolat în Armata 
Populară, a luptat în Quang Tri, are un frate decedat numit 
Tran Quan Lee. 

— M-am prins. 

— În regulă. Apoi, s-ar putea să trăiască - la Tam Ki sau în 
altă parte. 

— Da. Aici îmi sunt puţin neclare misiunea şi obiectivul meu. 
Ce urmează să fac cu domnul Tran Van Vinh dacă îl găsesc în 
viaţă? 

Conway mă privi în ochi şi zise: 

— Dacă ţi-aş spune să-l ucizi? 

Am rămas privindu-ne în ochi. l-am zis: 

— Ştii ceva? Eu îl găsesc, dumneata îl ucizi. Dar ar fi bine să 
ai un motiv întemeiat. 

— Cred că atunci când o să vorbeşti cu el o să poţi descoperi 
motivul. 

— Pe urmă cineva o să mă lichideze. 

— Nu fi melodramatic. 

— Credeam că suntem melodramatici. 

— Nu, suntem realişti. Asta-i misiunea dumitale, expusă 
limpede - mai întâi stabileşti dacă tipul e mort sau în viaţă. 
Dacă e mort, am dori nişte dovezi; dacă e în viaţă, stabileşte 
dacă trăieşte la Tam Ki sau în altă parte, pe urmă vorbeşte cu 
el despre incidentul din februarie 1968 şi vezi ce îşi aminteşte 
şi dacă-l poate identifica pe asasin dintr-un set de fotografii pe 
care vom încerca să ţi-l trimitem. De asemenea, cum vei citi şi 
în scrisoare, Tran Van Vinh a luat câteva lucruri de la victimă. 
Noi am luat amintiri de la cei morţi, şi ei au făcut la fel. 
Probabil că mai are obiectele alea sau, dacă e mort, le are 


familia lui - plăcuţa de identificare, portmoneul, orice. Aşa o să- 
l identificăm pe locotenentul ucis şi-o să facem legătura dintre 
Tran Van Vinh şi locul crimei, iar dacă e în viaţă, asta va face 
din el un martor credibil. 

— Iar noi nu vrem un martor credibil în viaţă. 

Domnul Conway nu răspunse. 

Mi-am terminat cafeaua şi-am spus: 

— Aşadar, dacă îl găsesc pe Tran Van Vinh în viaţă, o să văd 
dacă poate identifica nişte fotografii pe care poate o să le iau 
cu mine şi-o să văd dacă mă pot uita la amintirile lui, poate să 
le cumpăr de la el sau de la familia lui dacă el e mort, şi poate 
să-l scot pe tipul ăsta din ţară, poate să-l filmez şi/ori să-l las 
acolo unde trăieşte, sau poate să-i dau domnului Eagan de la 
ambasada din Hanoi adresa tipului şi fie ce-o fi cu Tran Van 
Vinh. lar dacă e mort, vreţi dovada. 

— Despre asta-i vorba. Cântăm după ureche. Vom lua 
legătura cu dumneata acolo, la Saigon, sau cel mai târziu la 
Hue. Aici or să mai fie nişte discuţii despre cea mai bună cale 
de-a acţiona. 

— Să-mi aduceţi la cunoştinţă ce hotărâți. 

— Aşa o să facem. Alte nelămuriri? 

— Nu. 

Domnul Conway mă întrebă pe un ton oficial: 

— Domnule Brenner, ai înţeles tot ce ţi-am spus până acum? 

— Desigur, şi nu doar atât. 

Îmi ignoră observaţia şi continuă: 

— Îţi vei aminti toate instrucţiunile verbale pe care ţi le-am 
dat? 

— Da. 

— În acest moment mai ai şi alte întrebări pentru mine? 

— Pot să întreb de ce vreţi să-l lichidaţi pe tipul ăsta? 

— Nu înţeleg întrebarea. Altceva? 

— Nu. 

Ne-am ridicat, apoi Doug Conway a spus: 

— Avionul decolează peste o oră şi călătoreşti la clasa 
business, ceea ce nu-i prea mult pentru nivelul dumitale de trai. 
Pe viză, la rubrica „ocupaţie”, e trecută menţiunea „pensionar”, 
iar scopul vizitei - „turism”. Vreau să înţelegi că există 
posibilitatea ca un bărbat de vârsta dumitale care călătoreşte 
singur să fie oprit şi interogat la aeroportul Tan Son Nhat. Eu 


am petrecut jumătate de oră cu un tip paranoic într-o cameră 
de interogatorii când m-am întors acolo. Păstrează-ţi calmul, nu 
deveni ostil, limitează-te la povestea dumitale şi, dacă vine 
vorba despre război, spune-i nişte tâmpenii despre cât de 
teribil a fost pentru ţara Jui. Exprimă-ţi regretul sau ceva de 
genul ăsta. Le place treaba asta. Bine? 

— Deci n-ar trebui să menţionez că am ucis soldaţi nord- 
vietnamezi. 

— Eu n-aş face-o. Asta te-ar putea pune pe picior greşit. Dar 
fii sincer şi spune-le că eşti veteran din Vietnam şi că vrei să 
vizitezi nişte locuri pe care le-ai văzut când erai soldat. Spune-i 
anchetatorului că ai fost bucătar, funcţionar la o companie sau 
altceva. Nu soldat combatant. Nu le place asta, după cum am 
aflat eu într-un mod mai neplăcut. Ai înţeles? 

— Da. 

Conway continuă: 

— Când ajungi la hotel, nu lua legătura cu noi. Uneori 
hotelurile păstrează copiile faxurilor pe care le trimiţi, iar 
poliţia le citeşte. Acelaşi lucru e valabil pentru telefoane. Toate 
numerele formate sunt înregistrate pentru plată, ca peste tot în 
lume, dar sunt accesibile şi poliţiei. In plus, convorbirile ar 
putea fi interceptate. 

Ştiam deja toate astea, dar Conway avea în minte o listă pe 
care trebuia s-o epuizeze. M-a informat: 

— În privinţa sosirii dumitale, persoana de legătură din 
Saigon va verifica dacă ai ajuns la Rex. N-o să trezească nicio 
suspiciune dacă apelul e local. Pe urmă, persoana ne va anunţa 
printr-un fax sigur ori va trimite un e-mail de la instituţia 
americană din oraş. Aşa încât, dacă se întâmplă să nu ajungi la 
Rex, noi vom şti. 

— Şi ce-o să faceţi? 

— Cercetări. 

— Mulţumesc. 

— Bun, în sacoşa asta din plastic se află o provizie de pilule 
contra malariei pentru douăzeci şi una de zile. Trebuia să 
începi să le iei de-acum patru zile, dar nu-ţi face griji - o să stai 
trei zile la Saigon, unde nu prea sunt țânțari purtători de 
malarie. la acum o pilulă. Mai ai şi un antibiotic, de care sper 
să n-ai nevoie. În principiu, să nu bei apă de-acolo şi să fii atent 
la hrana nepreparată la foc. Ai putea contracta hepatita A, dar 


până la primele simptome vei fi acasă. Dacă ştiam mai devreme 
că o să pleci, ţi-am fi făcut un vaccin contra hepatitei... 

— Ştiaţi de câtva timp că o să plec - eu sunt cel care n-a 
ştiut. i 

— Mă rog. Citeşte ghidul turistic în timpul zborului. In 
sacoşa asta e şi o copie a traducerii scrisorii. Citeşte-o, dar 
scapă de ea în timpul popasului de la Seul. 

— Ah... plănuiam s-o am la mine pe aeroportul Tan Son Nhat. 

Domnul Conway îmi zise: 

— Îmi cer scuze dacă în vreun moment al acestei informări ți- 
am insultat inteligenţa, ori pregătirea profesională, domnule 
Brenner. N-am făcut decât să execut nişte ordine. 

Se uită la mine şi spuse: 

— Karl zicea că s-ar putea să nu-mi placi, dar îmi placi. Aşa 
că îţi dau un sfat prietenesc - există posibilitatea să afli mai 
multe decât trebuie să ştii. Cum vei trata aceste descoperiri va 
determina felul în care vei fi tratat. 

Ne-am privit amândoi multă vreme. Un om întreg la minte ar 
fi plecat chiar atunci de-acolo. Dar domnul Conway calculase 
corect că pe Paul Brenner nu îl speria ameninţarea; că domnul 
Paul Brenner era mai curios ca niciodată şi puternic motivat să 
afle despre ce era vorba. Paul Brenner e un idiot. 

Domnul Conway îşi drese glasul şi spuse: 

— În regulă, o să ai un popas lung la Seul. Stai în salonul 
companiei Asiana. S-ar putea să fie acolo o persoană ori un 
mesaj pentru dumneata cu mai multe informaţii. Şi dacă se 
întâmplă să apară probleme, de-acolo vei fi întors din drum. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles. 

Domnul Conway mă întrebă: 

— Pot să fac ceva pentru dumneata în momentul ăsta? Vreun 
ultim mesaj de transmis, instrucţiuni, chestiuni personale pe 
care te pot ajuta să le rezolvi? 

— De fapt, da. 

Am scos un plic din buzunar şi i-am zis: 

— Am nevoie de un bilet de avion de la Bangkok la Honolulu 
şi acolo de o rezervare la hotel pentru câteva zile, apoi de o alta 
în Maui. Aici e itinerarul şi numărul meu de cont de la 
American Express. 

Domnul Conway luă plicul, dar spuse: 


— Cred că vor vrea să te întorci la Washington. 

— Nu-mi pasă ce vor ei. Eu vreau să petrec două săptămâni 
în paradis. O să raportez la Bangkok. 

— Foarte bine. 

Puse plicul în buzunar. 

— Altceva? 

— Nimic. 

— Perfect, atunci îţi urez noroc şi să fii atent. 

Nu i-am răspuns. 

— Ştii... crede-mă când ţi-o spun, în afară de misiunea 
dumitale, călătoria asta îţi va face mai mult bine decât rău. 

— Hei, primele mele două călătorii acolo ar fi fost grozave 
dacă n-ar fi fost război. 

Domnul Conway nu zâmbi. 

— Sper că am făcut o treabă bună informându-te. Totdeauna 
mă preocupă asta. 

— Ai făcut o treabă excelentă, domnule Conway. Vise plăcute 
la noapte. 

— Mulţumesc. 

El întinse mâna, dar eu am zis: 

— Stai puţin. Aproape că uitasem. 

Mi-am deschis geanta de voiaj şi i-am dat domnului Conway 
cartea lui Danielle Steel. Acesta s-a uitat curios, de parcă 
gestul ar fi avut vreo semnificaţie deosebită. I-am spus: 

— Dacă nu mă întorc, nu vreau să fie găsită acasă la mine. 
Înţelegi? Dă-o cuiva. Nu trebuie s-o citeşti dumneata. 

Domnul Conway mă privi cu oarecare îngrijorare, pe urmă 
îmi întinse iarăşi mâna, iar eu i-am strâns-o. Plecă fără măcar 
să-mi mulţumească pentru carte. 

Am deschis sacoşa de plastic rămasă pe masă şi am pus 
banii, biletele, chitanţele pentru hotel, scrisoarea şi viza în 
buzunarul de la piept. Pastilele contra malariei, antibioticul şi 
ghidul turistic le-am băgat în geanta de voiaj. 

În fundul sacoşei din plastic era ceva învelit în hârtie de 
mătase. Am dat hârtia la o parte şi am descoperit unul dintre 
acele stupide globuri cu zăpadă. In interiorul acestuia era 
modelul în miniatură al Zidului, negru pe fundalul zăpezii ce 
cădea. 


4 


Boeingul 747 al companiei Asiana Airlines începu coborârea 
spre Aeroportul Internaţional Kimpo din Seul, Coreea de Sud. 
După cincisprezece ore petrecute în aer, nu mai ştiam sigur 
care era ora locală şi nici măcar ce zi era. Soarele se afla la 
vreo patruzeci şi cinci de grade deasupra orizontului, deci 
trebuia să fie jumătatea dimineţii ori a după-amiezei, în funcţie 
de situarea estului şi a vestului. Oricum, atunci când ocoleşti 
globul, nimic din toate astea nu mai contează decât dacă tu eşti 
pilotul. 

Am observat că pământul era acoperit de zăpadă. Am 
ascultat zgomotele hidraulice ale aeronavei ce se apropia de 
aeroport. 

Fotoliul de lângă mine era gol şi speram să fiu la fel de 
norocos până la capătul călătoriei. 

Dar se putea să nu mai existe un capăt al călătoriei dacă aş fi 
întors din drum la Seul. Sigur, şansele de-a se întâmpla asta 
erau aproape nule, dar ţi se sugerează totdeauna aşa ceva ca o 
fericită posibilitate. Am avut o experienţă similară în primele 
două dăţi când m-am îndreptat spre Vietnam. Pe foaia mea de 
drum scria „Asia de Sud-Est” în loc de „Vietnam”, de parcă m- 
aş fi putut duce la Bangkok sau Bali. Chiar aşa. 

Era timpul să citesc scrisoarea de la care pornise întreaga 
poveste. Am scos din buzunar un plic simplu, l-am deschis şi am 
găsit câteva coli de hârtie împăturite. Prima foaie era o 
fotocopie a plicului original adresat lui Tran Quan Lee, nume 
urmat de o abreviere care cred că reprezenta gradul lui şi de o 
serie de cifre şi litere constituind indicativul unităţii militare 
nord-vietnameze din care făcea parte. 

La rubrica expeditorului apărea numele lui Tran Van Vinh, 
urmat de gradul său şi de indicativul unităţii militare. Desigur, 
niciuna din adrese nu avea vreo menţiune geografică, pentru că 
armatele se deplasează în permanenţă, iar corespondenţa îi 
urmează pe militari. 

Am pus deoparte fotocopia plicului şi m-am uitat la scrisoare. 
Era o traducere dactilografiată pe trei pagini şi nu exista o 
fotocopie a scrisorii originale în vietnameză, ceea ce m-a făcut 
să mă întreb din nou ce lipsea din ea ori ce fusese modificat. 

În legătură cu proveniența scrisorii, am încercat să-mi 


imaginez sistemul poştei militare nord-vietnameze în timpul 
războiului, care trebuie să fi fost la fel de primitiv ca unul din 
secolul nouăsprezece; scrisori date din mână în mână, prin 
curieri, croindu-şi cu greu drum de la civili la soldaţi, de la 
soldaţi la familiile lor sau de la soldaţi la soldaţi, ca în cazul 
ăsta, şi, foarte des, destinatarul, expeditorul ori amândoi 
mureau înainte ca scrisoarea să fie predată. 

În orice caz, trebuie că dura luni de zile până când scrisorile 
ajungeau la destinatari, dacă mai ajungeau. M-am gândit la cei 
trei sute de mii de soldaţi nord-vietnamezi dispăruţi şi la 
milionul de morţi despre care se ştia, mulţi dintre ei pulverizaţi 
de bombele de patru sute cincizeci de kilograme aruncate din 
bombardierele B-52 de-a lungul rutelor de infiltrare. 

Mi-am dat seama că fusese un miracol că scrisoarea asta 
reuşise să fie scoasă din oraşul asediat Quang Tri, că îşi găsise 
destinatarul, pe Tran Quan Lee în Valea A Shau, la aproape o 
sută de kilometri distanţă, şi că fusese descoperită asupra 
cadavrului lui Lee de către un soldat american. Poate că 
miracolul final era că acest soldat american, Victor Ort, 
supravieţuise războiului, păstrase scrisoarea vreme de aproape 
treizeci de ani şi făcuse o încercare de-a o trimite la Hanoi prin 
asociaţia Veteranilor Americani din Vietnam. 

Totuşi, scrisoarea fusese reîndrumată spre cartierul general 
al DIP din Falls Church, Virginia, datorită unei persoane cu 
ochi ageri de la VAV, un veteran al cărui instinct îi spusese s-o 
trimită la DIP, nu la FBI. Dacă FBl-ul ar fi pus primul mâna pe 
scrisoare, DIP n-ar fi auzit niciodată de ea şi nici eu. Dar, aşa 
cum s-a dovedit până la urmă, devenise un caz al DIP cu ajutor 
FBI, un aranjament care probabil că nu satisfăcea pe nimeni, 
cu atât mai puţin pe mine. 

M-am uitat din nou la traducerea dactilografiată, nu tocmai 
pregătit s-o citesc până când nu aveam să ajung la o înţelegere 
deplină a felului cum aterizase chestia asta în poala mea. 

Pe urmă mai era şi întrebarea de ce făceam eu treaba asta. 
Lăsând-o la o parte pe Cynthia, era vorba despre datorie, 
onoare, patrie, fără a mai menţiona plictiseala, curiozitatea şi 
puţină paradă de bărbăţie. De fapt, retragerea mea din 
activitate nu se făcuse într-o notă firească, iar această misiune 
avea să fie cu siguranţă ultima notă, înaltă ori joasă. 

Am privit scrisoarea şi am văzut că era datată 8 februarie 


1968. Am citit mesajul lui Tran Van Vinh către fratele lui ce 
urma să moară: 


Dragul meu frate Lee, 

În vreme ce scriu scrisoarea asta, care sper să te găsească 
sănătos şi bine dispus, zac rănit impreună cu câţiva camarazi 
în oraşul Quang Tri. Nu-ţi face griji, nu sunt rănit grav, dar 
am fost lovit de şrapnele în spate şi în picioare. Știu că o să 
mă vindec. Suntem trataţi de un medic luat ostatic de la 
Spitalul Catolic şi de sanitarii din Armata Populară. Bătălia 
pentru oraş s-a dezlănţuit în jurul nostru, iar bombardierele 
americane vin zi şi noapte şi artileria lor trage fără încetare. 
Dar noi suntem la adăpost, într-o pivniță adâncă a liceului 
budist din afara zidurilor Citadelei. Avem mâncare şi apă, şi 
sper să mă întorc curând pe front. 


Am ridicat privirea şi mi-am amintit de zilele petrecute în 
jurul oraşului Quang Tri. Batalionul meu se afla la vest de 
localitate, iar noi n-am văzut lupte în interiorul oraşului, dar am 
văzut soldaţi nord-vietnamezi ieşind din Quang Tri, pe care îi 
ţinuseră sub control doar o săptămână, până când armata sud- 
vietnameză îi alungase de-acolo. Inamicul începuse să iasă în 
grupuri mici, încercând să ajungă la relativa siguranţă a 
dealurilor şi junglei de la vest, iar misiunea batalionului meu 
era să-i interceptăm. Am reuşit să-i găsim, să-i ucidem ori să-i 
capturăm pe unii dintre ei, însă nu pe toţi. Statistic vorbind, 
şansele lui Tran Van Vinh de-a ieşi din oraş erau mici, iar 
şansele de-a supravieţui ultimilor şapte ani de război erau şi 
mai mici. Şi dacă ar fi supravieţuit, ar mai fi fost în viaţă după 
aproape treizeci de ani? Puțin probabil, însă cazul ăsta avea 
deja câteva miracole în ecuaţie. 

M-am întors la scrisoare şi-am citit: 


Trebuie să-ţi povestesc o întâmplare stranie şi interesantă 
la care am fost martor ieri. Zăceam la etajul doi al unei 
clădiri oficiale din Citadelă, fiind rănit de schija unui obuz de 
artilerie ce omorâse doi camarazi care erau cu mine. În 
podea era o gaură, iar eu mă uitam pe-acolo, sperând să văd 
vreun camarad. În momentul ăla, în clădire au intrat doi 
militari americani. Primul meu gând a fost să-i ucid, dar nu 


ştiam câţi mai erau prin preajmă, aşa că n-am tras. 

Cei doi americani n-au cercetat clădirea, care era pe 
jumătate distrusă. In schimb, au început să vorbească. După 
însemnele de pe căştile lor, am înţeles că unul era căpitan şi 
celălalt locotenent - doi ofiţeri! Ce bun prilej să-i împuşc! 
Am mai observat că amândoi aveau semnul de armă al 
trupelor aeropurtate, care sunt numeroase în zona asta, deşi 
nu-i văzusem în oraş până atunci. 

În timp ce-i priveam, pregătit să-i ucid dacă m-ar fi văzut, 
au început să se certe. Locotenentul era lipsit de respect 
fată de superior, iar căpitanul era foarte supărat pe el. Au 
continuat aşa vreo două sau trei minute, pe urmă 
locotenentul i-a întors spatele căpitanului şi s-a îndreptat 
spre deschizătura prin care intraseră. 

Apoi l-am văzut pe căpitan scoțând pistolul şi strigând 
ceva locotenentului, care s-a întors. Nimeni n-a mai Spus 
nimic, iar căpitanul l-a împuşcat pe locotenent în frunte. 
Casca locotenentului a zburat în aer şi omul a căzut mort pe 
podea, printre dărâmături. 

Am fost atât de surprins, încât n-am reacţionat, iar 
căpitanul a fugit din clădire. Am aşteptat să văd dacă 
zgomotul pistolului avea să aducă soldaţi inamici, dar în 
jurul oraşului se trăgea mult şi erau explozii, aşa că 
împuşcătura aia nu s-a auzit printre celelalte. 

Am rămas acolo şi m-am uitat pe gaură până la căderea 
nopții. Pe urmă am coborât pe scară şi m-am dus la cadavrul 
americanului. l-am luat bidonul cu apă, câteva conserve, 
puşca şi pistolul, portofelul şi alte lucruri. Avea un ceas bun, 
pe care i l-am luat, dar, aşa cum ştii, dacă aş fi fost prins de 
americani cu ceasul sau cu alte lucruri americane, aş fi fost 
împuşcat. Va trebui să mă hotărăsc ce să fac cu aceste 
obiecte. 

M-am gândit că poate o să te intereseze întâmplarea asta, 
deşi nu ştiu ce înțeles are. 

Mai ştii ceva de părinţi şi de sora noastră? Eu nu mai am 
veşti de la Tam Ki de două luni. Vărul nostru, Liem, mi-a 
scris că vede camioane pline cu camarazii noştri răniţi 
trecând pe acolo în fiecare săptămână şi coloane lungi de 
tovarăşi sănătoşi mergând spre sud ca să ne elibereze ţara 
de invadatorii americani şi de marionetele lor de la Saigon. 


Liem spune că bombardierele americane şi-au sporit 
activitatea în zonă, aşa că, fireşte, îmi fac griji pentru familia 
noastră. Tot de la el am aflat că în Tam Ki mâncarea e 
suficientă, dar nu din belşug. In aprilie ar trebui să fie o 
recoltă bogată de orez pentru sat. 

Nu mai ştiu nimic de Mai, care s-a dus la Hanoi să-i 
îngrijească pe bolnavi şi răniţi. Sper că e la adăpost de 
bombele americane. Aş fi vrut să rămână la Tam Ki, dar ea 
are mult simţ patriotic şi se duce acolo unde e nevoie de ea. 

Frate, să fii sănătos şi fie ca scrisoarea asta să ajungă la 
tine şi pe urmă la familia noastră. Dacă mama, tata şi sora 
noastră o vor citi, le transmit salutările mele şi toată 
dragostea. Sunt încredinţat că o să plec din Quang Tri într-o 
zi sau două şi-o să mă duc într-un loc sigur ca să mă vindec, 
pe urmă să-mi continui datoria de-a elibera ţara. Scrie-mi şi 
spune-mi ce mai faci tu şi camarazii tăi. 


(Semnat) Fratele tău iubitor, Vinh 


Am împăturit scrisoarea şi m-am gândit la ce citisem. 
Epistola asta, scrisă unui frate ce urma să moară curând, mi-a 
oferit incontestabil o perspectivă diferită asupra războiului. 
Totuşi, în ciuda traducerii bombastice şi-a frazelor patriotarde, 
cred că era genul de scrisoare care putea fi scrisă şi de un 
militar american; singurătatea din subtext, dorul de casă, 
teama, grijile legate de familie şi, desigur, prost mascata 
nelinişte în privinţa sorții lui Mai, despre care am bănuit că era 
prietena lui. Prietenele care lucrau în spitalele militare din 
marile oraşe erau cu siguranţă obiectele tentaţiilor şi 
promisiunilor în lumea întreagă. Am zâmbit. 

Am simţit că mă puteam compara oarecum cu Tran Van Vinh 
şi mi-am dat seama că împărtăşisem cândva experienţa comună 
a războiului în acelaşi timp şi loc. S-ar fi putut chiar să-mi placă 
tipul dacă l-aş fi întâlnit. Sigur, dacă l-aş fi întâlnit în 1968, ar fi 
trebuit să-l ucid. 

Cât despre Lee, e de remarcat că şi drumurile noastre s-ar fi 
putut intersecta. După lupta de la Quang Tri din februarie, 
batalionul meu din Divizia Întâi Aeropurtată a fost transportat 
pe calea aerului la Khe Sanh în aprilie ca să ridicăm asediul de- 
acolo, pe urmă a fost trimis în Valea A Shau în luna mai. 


Noi eram o unitate aeriană mobilă, ceea ce însemna că ne 
duceam cu elicopterele oriunde lucrurile luau o întorsătură 
urâtă. Cât de norocos poate fi un om? 

Ei, ajunge cu reveriile agreabile. Am recitit scrisoarea, 
concentrându-mă asupra detaliilor şi împrejurărilor presupusei 
crime. Mai întâi, este cert că arăta ca o crimă, deşi asta putea 
să depindă de motivul disputei. In al doilea rând, era o stranie 
şi interesantă întâmplare, aşa cum spusese sergentul Tran Van 
Vinh. 

Am reluat scrisoarea - o clădire oficială din Citadelă: multe 
oraşe vietnameze au citadele, construite în majoritatea 
cazurilor de către francezi. Citadela era centrul înconjurat de 
ziduri şi fortificaţii al oraşului, în care se aflau clădiri ale 
guvernului, şcoli, spitale, unităţi militare şi chiar zone 
rezidenţiale. Pe cea din Quang Tri o cunoşteam, pentru că 
fusesem acolo trimis la o ceremonie de premiere, în iulie '68, 
pe terenul de paradă, unde guvernul sud-vietnamez acorda 
medalii soldaţilor americani în urma unor bătălii. Citadela era 
pe jumătate în ruină, şi acum îmi dădeam seama că trebuie să 
mă fi aflat în preajma locului unde avusese loc respectivul 
incident cu şase luni în urmă. Eu am primit atunci Crucea 
Vietnameză pentru Bravură, iar colonelul vietnamez care mi-a 
prins-o pe veston fusese, din nefericire pentru mine, instruit de 
francezi şi m-a sărutat pe ambii obraji. Ar fi trebuit să-i spun să 
mă pupe-n fund, dar nu era vina lui că eu mă aflam acolo. 

În orice caz, puteam să-mi imaginez cât de cât unde avusese 
loc incidentul cu pricina. Am încercat să mi-i închipui şi pe cei 
doi ofiţeri americani intrând în clădirea pe jumătate ruinată din 
Citadelă, în vreme ce luptele făceau ravagii în jurul lor, şi pe 
Tran Van Vinh zăcând acolo, mâncându-l degetul pe trăgaciul 
pistolului său AK-47 şi sângerând după explozia unui obuz al 
artileriei americane. 

Era limpede că ofiţerii americani nu erau combatanți, altfel 
ar fi avut trupele masate în jurul lor; tipii ăştia erau fără 
îndoială din eşaloanele ariergărzii, probabil consilieri CAMV, 
care, după cum mi-am amintit, aveau cartierul general undeva 
în Citadelă. Probabil că se despărţiseră cumva de unitatea 
militară sud-vietnameză la care fuseseră repartizaţi, ori poate 
că sud-vietnamezii spălaseră putina, cum mai făceau uneori. 
Asta era în parte o speculație de-a mea, dar era cea mai logică 


explicaţie a faptului că doi ofiţeri americani se certau singuri, 
fără trupe cu ei, într-un oraş controlat numai de armata sud- 
vietnameză. 

Aşadar, tipii ăştia sunt surprinşi în mijlocul unei bătălii 
crâncene între nord şi sud-vietnamezi, oraşul e o zonă de 
masacru, iar cei doi găsesc timpul să plece singuri şi să se 
certe în legătură cu ceva care îl determină pe unul din ei să-l 
lichideze pe celălalt. Ciudat. Şi eram de acord cu Tran Van Vinh 
- „nu ştiu ce înţeles are”. Dar aveam senzaţia că, oricare ar fi 
fost motivul disputei, acela era cheia întregii enigme. 

M-am uitat din nou la scrisoare: căpitanul a fugit din clădire. 
Tran Van Vinh, supravieţuitor isteţ cum e, nu se mişcă până la 
căderea nopţii, apoi coboară în locul unde se află cadavrul 
locotenentului, îi ia bidonul cu apă, care e prima lui urgenţă, pe 
urmă raţia de hrană, puşca şi pistolul - probabil un Colt 45 - 
portofelul şi „alte lucruri”. Cum ar fi? Plăcuța de identificare, 
fără îndoială. Ăsta era un premiu mare pentru inamic, dovada 
că ai ucis un american, ceea ce îţi asigura o bucată de peşte 
sau altceva. Dar, aşa cum remarca sergentul Tran Van Vinh, 
dacă ar fi fost prins cu vreun obiect al militarului american, ar 
fi fost împuşcat fără a se mai ţine seama de Convenţia de la 
Geneva. Aşa că trebuia să hotărască ce să facă cu obiectele 
acelea, cu trofeele acelea de război. 

Poate că le-a păstrat şi poate că, dacă mai era sau nu în 
viaţă, erau expuse cu mândrie în coliba familiei sale. Poate. 

Aşadar, ce lipsea din traducerea acestei scrisori? Expresia şi 
alte lucruri putea să fi fost introdusă în locul cuvintelor scrise 
de Vinh. 

Dar poate că desluşeam eu prea multe sensuri şi poate că 
eram mai bănuitor decât trebuia. Nu strică să faci speculaţii; 
însă dacă exagerezi, ajungi să te păcăleşti singur. 

Mi-am dat seama că eram aproape de pământ. După câteva 
secunde, Boeingul 747 a aterizat, a rulat pe pistă şi s-a 
îndreptat către terminal. 


În interiorul Terminalului Doi al Aeroportului Kimpo din Seul, 
am trecut repede prin controlul paşapoartelor şi vamă. 

Fusesem în Coreea de Sud cu peste douăzeci de ani în urmă: 
şase luni în zona demilitarizată, şase la Seul. Treaba mergea 
bine, coreenilor părea să le placă aliaţii americani, iar militarii 


americani, la rândul lor, se purtau destul de rezonabil. Am avut 
un singur caz de omucidere în care fusese implicat un cetăţean 
coreean, trei violuri şi o mulţime de cazuri de beţie şi scandal. 
Nu era prea grav pentru cincizeci de mii de tipi aflaţi într-un 
loc unde nu voiau să fie. 

Am intrat în Terminalul Central, imens şi cavernos, cu un 
mezanin care se întindea pe toate cele patru laturi ale clădirii. 

Aveam un răgaz de patru ore, iar bagajul meu avea să fie 
verificat la Ho Şi Min City, cel puţin aşa mi se spusese la 
Dulles. 

În jur se vedeau multe prăvălii ce vindeau tăiţei şi bufete 
expres, iar în aer plutea miros de peşte şi varză, ceea ce mi-a 
redeşteptat în minte numeroase amintiri de-acum douăzeci de 
ani. 

Am observat pe un perete un ceas digital mare, care afişa ora 
15:26, iar ziua, în engleză, era vineri. De fapt, aproape totul era 
tradus în engleză, iar eu m-am orientat după un indicator pe 
care scria Cluburile Liniilor Aeriene. 

Clubul Dimineţii Liniştite era la mezanin şi, o dată intrat, i- 
am dat biletul meu tinerei de la recepţie. Ea mi-a zâmbit şi a 
zis: 

— Bine aţi venit la club. Vă rog să semnaţi în registru. 

Am semnat şi am remarcat că fata se uita atent la biletul 
meu. Spuse, aşa cum mă aşteptam: 

— A, domnul Brenner, aveţi un mesaj. 

A scotocit în spatele biroului şi mi-a întins un plic sigilat pe 
care era scris numele meu. 

— Mulţumesc. 

Mi-am luat geanta de voiaj şi am intrat într-un salon mare, 
bine mobilat. Am luat o cafea, m-am aşezat pe un scaun şi m- 
am uitat la mesaj. Era un telex de la Karl în care scria: E în 
regulă... Toate instrucţiunile de la dl. C. rămân valabile... Aici 
reducem lista numelor din dosarele de personal... s-ar putea să 
te văd la Bangkok... Honolulu e o posibilitate... Iti urez o 
călătorie în siguranţă şi cu succes... K. 

Am pus telexul în buzunar şi am sorbit din cafea. E în regulă 
- veşti bune. Honolulu e o posibilitate. Ce dracu' înseamnă 
asta? 

M-am dus la centrul de afaceri al clubului şi am folosit 
tocătorul de hârtie ca să distrug telexul lui Karl, e-mail-ul meu 


către Cynthia şi scrisoarea lui Tran Van Vinh. Apoi am făcut 
două fotocopii ale vizei şi paşaportului meu, le-am pus în 
geanta de voiaj şi m-am întors în salon. Am găsit un 
Washington Post din ziua precedentă pe care l-am răsfoit. 

Cred că eram puţin iritat de fraza lui Karl, Honolulu e o 
posibilitate, şi de imprecizia acelei remarce. Vorbise cu 
Cynthia? Voia să spună că Honolulu era în regulă pentru el, dar 
că Cynthia era nehotărâtă? Sau că Honolulu era o posibilitate 
în funcţie de ce se întâmplă la Bangkok? Şi ce dracu' era cu 
Cynthia? Karl e atât de afurisit, încât nici măcar n-a menţionat 
dacă vorbise cu ea. 

Începusem să mă supăr, iar asta nu-i o stare de spirit 
potrivită pentru a începe o misiune. 

M-am pomenit plutind într-un fel de moţăială, iar prin minte 
mi-au trecut imagini neaşteptate: Peggy, Jenny, părintele 
Bennett, părinţii mei, umbra preotului în spatele draperiei din 
confesional, liceul St. Brigid, vechiul meu cartier şi prietenii din 
copilărie, bucătăria mamei mele şi mirosul verzei fierbând într- 
o oală. Dintr-un motiv oarecare, totul era foarte trist. 


5 


Cursa companiei Vietnam Airlines a fost lipsită de 
evenimente dacă nu ţin cont de ce se întâmplă în mintea mea. 

În orice caz, hrana, serviciile şi băuturile erau bune şi nu 
părea ciudat să mă aflu la clasa business a unui modern Boeing 
767, deţinut şi exploatat de Vietnam Airlines. Oamenii pe care-i 
cunoşteam şi care se întorseseră în Vietnam în anii '70 şi '80 
îmi spuseseră că Vietnam Airlines avea doar avioane ruseşti 
Iliuşin şi Tupolev, nişte aparate îngrozitoare, piloţii erau în 
majoritate ruşi, iar hrana şi serviciile erau mizerabile. Acum se 
puteau vedea unele îmbunătăţiri, dar nu ajunsesem încă pe 
pământ. De fapt, se părea că era o problemă legată de vreme, 
mai exact o furtună tropicală tipică pentru Asia de Sud-Est. 

Era aproape 11 seara şi eram deja în întârziere cu o oră, dar 
asta era cea mai mică problemă în momentul acela. 

Şedeam în fotoliul de lângă hublou, puteam vedea luminile 
din Saigon prin spărturile din nori şi mi se părea că, dacă se 
vedea pământul, afurisitul de avion ar fi trebuit să aterizeze. 

Mi-am amintit iarăşi prima mea călătorie în Vietnam, plătită 
de guvern, în noiembrie 1967. Atunci am zburat cu compania 


Braniff - un Boeing 707 închiriat de armată şi vopsit într-un 
galben psihedelic, cu stewardese drăguţe îmbrăcate deocheat. 
Şi fetele erau puţin deocheate, mai ales una, Elizabeth, o 
tânără patriotă pe care o întâlnisem la un bal al Organizaţiilor 
Serviciilor Reunite la San Francisco cu câteva zile înainte de a 
pleca în Vietnam. 

În legătură cu jurământul făcut lui Peggy de-a rămâne cast 
timp de un an, cred că n-am avut un început prea bun cu 
Elizabeth. Viitorul mi se părea pe-atunci cam nesigur şi eram în 
stare să justific aproape orice. Dar poate că n-ar trebui s-o fac 
şi după trei decenii. Trebuia să fi fost acolo. 

În ce priveşte zborul cu Braniff, cine alţii decât americanii şi- 
ar trimite forţele armate la război cu o companie aeriană de 
lux? Era ceva bizar şi, în fond, de o mare cruzime. Cred că aş fi 
preferat o navă pentru transportul trupelor, care ar fi făcut o 
tranziţie mai lentă de la pace la război şi care te-ar fi obişnuit 
cel puţin cu starea de nefericire. 

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Elizabeth ori cu Compania 
Braniff, dar mi-am dat seama că episoade de mult uitate 
începeau să-mi revină în minte şi că urma să-mi reamintesc 
încă multe altele, majoritatea mai puţin plăcute decât cel cu 
Elizabeth. 

Tipul de lângă mine, un francez, mă ignora de când ne 
îmbarcasem, dar se hotărâse acum să vorbească şi m-a întrebat 
într-o engleză acceptabilă: 

— Crezi că e vreo problemă? 

Am zăbovit cu răspunsul, pe urmă am zis: 

— Cred că sunt probleme cu piloţii sau cu aeroportul. 

Omul a dat din cap. 

— Da, cred că asta-i situaţia. A adăugat: Poate va trebui să 
folosim alt aeroport. 

Nu credeam că exista alt aeroport care să poată primi un 
Boeing 767. Cu treizeci de ani în urmă erau numeroase 
aerodromuri militare, cu piste ce se întindeau la nesfârşit, iar 
piloţii militari de-atunci aveau boaşe, nu glumă, cum obişnuiam 
noi să spunem. Trebuia să aterizezi repede pentru a evita nişte 
tipi mărunți cu mitraliere care voiau să obţină o porţie 
suplimentară de orez doborându-te în peisaj. 

În pofida turbulenței, a apropierii noastre de aeroport şi în 
ciuda reglementărilor Administraţiei Aviației Federale, care 


oricum nu se aplicau aici, apărură două stewardese, una cu o 
sticlă de şampanie, cealaltă cu paharele între degete. 

— Şampanie? întrebă cea care ţinea sticla, cu o simpatică 
pronunție franţuzească. Şam-pa-nia. 

— Oui, am zis eu. 

— S'il vous plaît, răspunse amicul meu francez. 

Cele două stewardese erau incredibil de tinere şi drăguţe, cu 
păr negru şi drept, până la umeri. Amândouă purtau veşmântul 
tradiţional ao dai: rochiile galbene erau despicate lateral până 
în talie, dar vai, fetele purtau pe dedesubt pantaloni albi care 
să le deosebească de cele din barurile de la sol. 

Francezul şi cu mine am luat câte un pahar dintre degetele 
celei de-a doua stewardese, iar prima a umplut paharele pe 
jumătate cu licoarea acidulată, în vreme ce aeronava trepida. 

— Merci, am spus amândoi. 

Pe neaşteptate, francezul ciocni paharul cu al meu şi spuse: 

— Sante. 

— Noroc. 

Francezul mă întrebă: 

— Ai venit aici cu afaceri? 

— Nu, ca turist. 

— Da? Eu am o afacere la Saigon. Cumpăr lemn de tec şi alte 
esențe rare. Michelin a revenit la plantațiile de cauciuc. lar pe 
coastă se caută petrol. Occidentul jefuieşte din nou ţara. 

— Păi, cineva trebuie s-o facă. 

El râse, apoi adăugă: 

— De fapt, şi japonezii şi coreenii jefuiesc ţara. Există multe 
resurse naturale în Vietnam care n-au fost exploatate niciodată, 
iar mâna de lucru e foarte ieftină. 

— Asta-i bine. Am un buget restrâns. 

El continuă: 

— Totuşi, comuniştii sunt o problemă. Nu înțeleg 
capitalismul. 

— Poate că-l înţeleg prea bine. 

Omul râse din nou. N 

— Da, cred că ai dreptate. In orice caz, fii atent. Poliţia şi 
oficialii partidului pot fi o problemă. 

— Eu sunt doar în vacanță. 

— Bon. Lţi plac fetele sau băieţii? 

— Pardon? 


Francezul scoase un carnet din buzunarul de la piept şi 
începu să scrie ceva. Spuse: 

— Ai aici nişte nume, adrese şi numere de telefon. Un bar, un 
bordel, o doamnă splendidă şi numele unui restaurant bun 
franco-indochinez. 

Îmi întinse pagina. 

— Merci, i-am zis eu. De unde să încep? 

— Totdeauna trebuie să începi cu o masă bună, dar e foarte 
târziu, aşa că du-te la bar. Să nu iei vreo prostituată - alege 
una dintre fetele de la bar sau o chelneriţă. Asta dovedeşte un 
anume savoir faire. 

— Savoir faire e al doilea nume al meu. 

— Nu plăti mai mult de cinci dolari americani la bar, tot atât 
la bordel şi douăzeci pentru mademoiselle Dieu-Kiem - e parţial 
franţuzoaică şi vorbeşte mai multe limbi. E o excelentă 
interlocutoare la masă şi te poate ajuta să faci cumpărături şi 
să vizitezi locuri interesante. 

— Nu-i rău pentru douăzeci de dolari. 

Atât lua Jenny din Georgia acum treizeci de ani, iar ea vorbea 
doar engleza. 

— Dar te previn că prostituţia e oficial ilegală în Republica 
Socialistă Vietnam. 

— Aşa e şi în Virginia. 

— În Vietnam există o serie de contraindicaţii - guvernul e 
comunist, totalitar, ateu şi xenofob. Oamenii sunt procapitalişti, 
nonconformişti, budişti, catolici şi prietenoşi cu străinii. 
Vorbesc despre sud. In nord e cu totul altceva. In nord, poporul 
şi guvernul sunt una. Trebuie să fii mai atent dacă vrei să mergi 
în nord. 

— O să mă învârt doar pe lângă Saigon. Să văd câteva 
muzee, câteva spectacole, să cumpăr câteva fleacuri pentru cei 
de-acasă. 

Francezul mă privi atent o clipă, apoi se descotorosi oarecum 
de mine luând un ziar în mână. 

Se deschiseră difuzoarele şi pilotul spuse ceva în vietnameză, 
pe urmă în franceză. Apoi, copilotul, care era alb, zise în 
engleză: 

— Vă rog să vă aşezaţi în fotolii şi să vă legaţi centurile de 
siguranţă. Vom ateriza în curând. 

Stewardesele strânseră paharele de şampanie. 


M-am uitat pe fereastră şi am văzut arcuri verzi şi trasoare 
roşii brăzdând cerul nopţii în jurul Saigonului. Am văzut 
fulgerele incandescente ale artileriei şi rachetelor şi explozii 
roşu-oranj acolo unde obuzele şi rachetele cădeau în orezării. 
Am văzut toate astea cu ochii închişi, imagini mistuitoare de- 
acum treizeci de ani care îmi bântuiau memoria. 

Am deschis ochii şi am văzut Ho Şi Min City, de două ori mai 
mare decât vechiul Saigon şi mai intens luminat decât capitala 
asediată din timpul războiului. 

Am simţit că francezul mă privea. Îmi zise: 

— Ai mai fost aici. 

Era mai mult o afirmaţie decât o întrebare. I-am răspuns: 

— Da, am mai fost. 

— În timpul războiului, da? 

— Da. 

Poate că se vedea. 

— O să ţi se pară totul foarte diferit. 

— Aşa sper. 

El râse şi adăugă: 

— Plus ca change, plus c'est la même chose. 

Eu ascultam zgomotele hidraulice ale avionului care se 
apropia de aeroportul Tan Son Nhat. Avea să urmeze, ştiam, o 
stranie călătorie înapoi în timp şi spaţiu. 


Cartea a doua 


SAIGON 
6 


Avionul străpunse perdeaua de nori, iar eu am văzut 
aeroportul Tan Son Nhat pentru a treia oară în viaţă. 

Ciudat, arăta ca în urmă cu aproape treizeci de ani; 
căptuşeala din saci cu nisip nu fusese îndepărtată după război 
şi aeroportul avea şi-acum un sector militar unde am văzut 
avioane de vânătoare MIG, de fabricaţie rusească, în jurul 
fostelor hangare americane. Am văzut şi un cargou american C- 
130 şi m-am întrebat dacă era operaţional ori un fel de trofeu 
de război. 

Mi-am amintit că Divizia Consilierilor Militari în Vietnam îşi 
avusese sediul la Tan Son Nhat, ceea ce s-a dovedit a fi un 
avantaj atunci când, în aprilie 1975, trupele comuniste 
victorioase s-au apropiat de aeroport; tipii de la CAMV, printre 
ultimii militari americani din Vietnam, şi-au aruncat în aer 
sediul şi au părăsit ţara cu avioane Air America. Văzusem toate 
astea la televizor, iar acum am remarcat nişte ruine unde ar fi 
putut fi vechiul sediu al CAMV, cunoscut pe-atunci sub 
denumirea Pentagonul de Est. 

În vreme ce ne apropiam de pistă, am observat că terminalul 
civil era tot vechea construcţie jalnică de care îmi aminteam. 
Aveam senzaţia stranie că trecusem prin Zona Crepusculară şi 
că mă întorceam acum pentru a treia mea misiune. De fapt, aşa 
era. 

Am atins pista umedă cu un mic salt, prin urmare, aeronava 
era condusă de pilotul alb. Totuşi, tarmacul trebuie să fi avut și- 
acum gropi de obuze ori altceva, pentru că în timpul rulajului 
aparatul s-a zdruncinat serios. 

Avionul a întors la capătul pistei şi, nu se ştie de ce, s-a oprit. 
N-am văzut vreo altă aeronavă prin preajmă, aşa că nu păream 
să aşteptam eliberarea unei porţi în aeroportul ăsta uitat de 
lume. Pe când era administrat de americani, în timpul 
războiului, Tan Son Nhat era printre primele trei aeroporturi 
din lume ca aglomeraţie şi funcţiona foarte bine. Dar asta-i altă 
poveste. Ştiam că trebuia să revin la realitatea acestui timp şi 


loc, şi m-am străduit să fac aşa. Dar în timp ce aşteptam pe 
pistă, gândurile m-au dus înapoi la anul 1972 şi la evenimentele 
care au condus la a doua mea vizită în acest loc. 


Eram încartiruit la Fort Hadley, după ce mă înrolasem din 
nou la sfârşitul primului an petrecut în Vietnam şi după ce 
Peggy Walsh şi cu mine încetasem să corespondăm sau eu 
încetasem să-i mai scriu, ca să fiu mai cinstit. 

După vreo şase luni la Hadley, dintr-un motiv cunoscut doar 
de Dumnezeu şi Sigmund Freud, m-am însurat cu o fată din 
partea locului pe nume Patty. 

Patty era foarte drăguță, avea un simpatic accent de Georgia, 
nu-i detesta pe yankei, îi plăceau sexul şi bourbonul, era mai 
săracă decât mine şi dorise dintotdeauna să se mărite cu un 
militar, deşi nu am aflat niciodată de ce. N-aveam absolut nimic 
în comun şi nici n-am fi avut vreodată, dar căsătoria în tinereţe 
şi fără un motiv întemeiat părea să facă parte din cultura 
locală. Zău că nu ştiu ce-o fi fost în mintea mea. 

Locuinţele pentru cei căsătoriţi erau o problemă în timpul 
războiului din Vietnam, iar la fort nu era nimic liber, aşa că am 
stat într-un sordid parc de rulote, Whispering Pines, împreună 
cu sute de alţi militari, cu soțiile şi copiii lor. 

Am văzut tipi plecând la război şi unii dintre ei întorcându-se, 
alţii nu, sau mai rău, la spitalul bazei militare, cu părţi din trup 
lipsă. Beam prea mult, călcam strâmb cu soțiile altora, iar 
războiul se prelungea fără să se întrevadă sfârşitul. 

Aşadar, ăsta eram, un puşti din Boston trăind într-un parc de 
rulote cu o soţie ale cărei concepţii şi accent o făceau mai 
mereu de neînțeles. Aveam însă vreo câţiva ani de stat în 
armată, iar tipii din jurul meu primiseră al doilea şi chiar al 
treilea ordin de plecare în Vietnam. Să nu se creadă că nu-mi 
era dor de Peggy, de Boston, de prieteni şi de familie. Mai ales 
când Patty deschidea radioul care transmitea muzică country şi 
trebuia să ascult cântece intitulate, de pildă, „Scoate-ţi limba 
din gura mea fiindcă îţi dau sărutul de adio”. Sau „Cum să-mi 
fie dor de tine dacă nu pleci?” 

Mama, tata şi fraţii mei nu avuseseră încă plăcerea s-o 
cunoască pe noua doamnă Brenner; evitam o călătorie spre 
nord ori să-i chem pe ei în sud. 

Nu credeam că o să revăd vreodată parcul de rulote 


Whispering Pines. Dar am fost acolo vara trecută, pe când mă 
aflam într-o misiune sub acoperire la Fort Hadley, anchetând 
cazul afacerilor cu arme care s-a transformat în cazul fiicei 
generalului. Fiind sub acoperire, puteam să locuiesc oriunde, 
însă am ales Whispering Pines, care în momentul ăla era 
aproape pustiu şi plin de fantomele trecutului. 

Pe măsură ce îmbătrânesc încep să fac alegeri şi să iau 
decizii ciudate. Conştient sau nu, se pare că revizitez persoane 
şi locuri de demult. Ca acum, stând pe pista de rulote a 
aeroportului Tan Son Nhat. Trebuie să vorbesc cu un expert în 
probleme de sănătate mintală. 

Dar să mă întorc la anul 1971 şi la Fort Hadley, Georgia. La 
vremea aceea eram sergent cu patru trese - avansam rapid pe- 
atunci - şi, fiind veteran de război, fusesem repartizat la Şcoala 
de Instrucție pentru Infanterie şi-i învăţam pe tinerii recruți 
cum să rămână în viaţă şi să-i ucidă pe alţi tineri. Apropo, 
infanteria e mizerabilă, dar era mai bine să-i instruiesc pe 
proaspeţii infanterişti decât să fiu unul dintre ei în Vietnam. 

Ţara era răzvrătită pe faţă în epoca aceea, calitatea 
recruţilor era destul de slabă, iar morala şi disciplina erau la 
pământ. 

Dar tot ce-i bun are şi un sfârşit, iar eu ştiam că eram pe 
punctul de a fi trimis în Vietnam - Partea a Doua. 

Voiam sincer să evit o asemenea ocazie palpitantă, însă 
trebuia să scap de cloaca în care eram, inclusiv, îmi pare rău să 
recunosc, de căsnicia mea. N-aş fi fost primul militar care să 
prefere războiul activităţii de garnizoană şi căsniciei, nici 
primul care să le regrete. 

Mai existau înalte considerente; fratele meu Benny era de 
vârsta recrutării. Benny era şi este şi-acum un tip grozav, 
foarte inteligent şi comod. Din nefericire, îşi petrece multă 
vreme stând cu mâinile-n sân, iar şansele lui de-a supravieţui în 
război nu erau prea mari. 

Armata avea un fel de politică semioficială - nu trimitea fraţi 
sau taţi şi fii în acelaşi timp în Vietnam, aşadar ştiam că, dacă 
eu mă întorceam acolo, probabil că Benny n-ar fi fost trimis 
până la revenirea mea sau poate că n-ar fi plecat niciodată dacă 
eu nu mă mai întorceam. Războiul începuse să piardă din avânt 
şi esenţial era să câştigi timp. 

Aveam un plan, iar eu sunt un tip isteţ, cu simţul 


responsabilităţii, şi am reuşit să fiu admis la Şcoala de Poliţie 
Militară de la Fort Gordon, Georgia. Era o însărcinare 
temporară, aşa că Patty a rămas în parcul de rulote Whispering 
Pines din centrul statului, iar eu m-am dus la Şcoala de Poliţie 
Militară de la Gordon. 

În condiţiile de-atunci, dacă un militar îşi lăsa tânăra soţie 
singură mai mult de douăzeci şi patru de ore lângă o bază 
militară, se găsea câte un tip, să zicem Jodie, care s-o ajute să 
scape de singurătate. Nu sunt sigur că ăsta s-a întâmplat cu 
Patty, dar ceva s-a întâmplat. Sau, aşa cum spune cântecul 
country, „Ea s-a dus să facă ce fac eu aici fără ea”. 

Prin urmare, m-am întors de la Fort Gordon după trei luni cu 
o nouă SM - specializare militară. Vechea SM fusese 
Unsprezece-Bravo, adică infanterie, adică a doua trimitere în 
Vietnam, de unde nu aveam nicio speranţă rezonabilă să mă 
întorc acasă în viaţă. Noua mea specializare era poliţia militară, 
iar Vietnam era o posibilitate, însă nu ceva sigur. Şi chiar dacă 
mă duceam acolo ca poliţist militar, şansele de-a fi ucis ori 
schilodit de către inamic erau mai mici decât dacă aş fi potolit o 
încăierare la Clubul Militar. 

În timp ce mă aflam la Şcoala de Poliţie Militară, Benny 
fusese recrutat, încheiase instrucţia de bază şi o făcea pe cea 
avansată de infanterie, având şanse mari de a merge în 
Vietnam, în ciuda reducerilor de trupe. Ştiam cu toţii că, în 
anul următor sau cam aşa, cineva avea să fie ultimul tip din 
Vietnam care va stinge lumina înainte de-a pleca şi cineva va fi 
ultimul militar american ucis acolo. Nimeni nu ştia exact când 
avea să se întâmple asta, dar fiecare ştia că nu voia să fie el. 

În orice caz, căsnicia mea se îndrepta spre sud, aşa că m-am 
hotărât să fac la fel şi m-am înscris voluntar pentru Vietnam. 

Cât ai clipi din ochi, şi fără să primesc vreo permisie, m-am 
trezit la Aeroportul Tan Son Nhat în ianuarie 1972, unde am 
primit ordin să mă prezint la Bien Hoa, marele centru de 
înlocuire a trupelor, aflat în apropiere. Bien Hoa era locul unde 
soseau unii dintre proaspeţii recruți veniţi din State, aşteptând 
ordinele de-a se alătura propriilor unităţi. Tot acolo, mulţi tipi 
care plecau acasă aşteptau zborul eliberării. Era un loc 
demential, mai mult din cauza alăturării celor condamnaţi cu 
cei salvaţi. Nu împărțeau aceleaşi barăci, dar se întâlneau. 
Aveau puţine în comun, cu excepţia a două lucruri: cei care se 


duceau acasă voiau să se îmbete şi să facă sex, iar cei care se 
pregăteau să plece pe front voiau să se îmbete şi să facă sex. 
Eu, sergent de poliţie militară, eram prins la mijloc. 

Cum spuneam, morala şi disciplina se duseseră dracului, iar 
eu recunoşteam cu greu armata în care intrasem cu numai vreo 
patru ani în urmă. De fapt, îmi era dificil să-mi recunosc 
propria ţară. Aşa că Vietnamul nu era un loc chiar atât de rău. 

Războiul pierdea din vigoare, cel puţin pentru americanii 
care plecau acasă, dar avea să mai dureze încă trei ani teribili 
pentru bieţii nefericiţi care avuseseră ghinionul să se nască 
vietnamezi. 

De fapt, a doua mea perioadă în Vietnam a durat numai şase 
luni, până când unitatea mea de poliţie militară a primit ordin 
să plece acasă. 

In acele şase luni nu am primit multe veşti de la Patty, iar 
ceea ce am aflat din scrisorile ei scurte, dar scrise îngrijit, nu 
suna prea încurajator. Într-o scrisoare spunea: „Stau aici şi 
ascult melodia «Sunt atât de nefericită fără tine, încât parcă ai 
fi lângă mine», şi aşa mă simt eu acum”. 

Unii militari, întorşi pe neaşteptate de peste ocean, sunau 
mai întâi acasă pentru ca soţia iubitoare să facă pregătiri sau 
soţia necredincioasă să scape de chiştoacele de trabuc din 
scrumieră. Eu am sunat de la San Francisco în iunie '72, 
spunând că voi ajunge peste trei zile. Vestea a fost primită cu 
oarecare contrarietate. 

Când am coborât în sfârşit din taxiul care mă adusese de la 
Aerodromul Midland până la parcul de rulote Whispering Pines, 
eram eu însumi cam nehotărât în legătură cu ce voiam să 
descopăr. 

Mi-am aruncat sacul de voiaj pe pământul de-afară şi m-am 
dus la uşa rulotei. Sosirea acasă după o lungă absenţă e o 
experienţă stranie, ca şi cum abia ai reveni în atmosfera 
terestră din spaţiul cosmic şi ai şti că pe Pământ s-a schimbat 
situaţia. 

Am apăsat pe clanţa uşii care nu era încuiată. Am păşit 
înăuntrul rulotei şi m-am oprit în strâmta cameră de zi. Ştiam 
că ea nu era acolo, aşa că nici măcar n-am strigat-o. 

M-am dus la frigider să-mi iau o bere şi am văzut biletul: 
Paul, îmi pare rău, dar totul s-a terminat. Am depus actele 
pentru divorţ. Nu am pe nimeni altcineva, dar pur şi simplu nu 


mai vreau să fiu măritată. Cred că ar trebui să-ţi spun „Bun 
venit acasă”. Să ai o viaţă frumoasă. Patty. PS. „L-am luat pe 
Pal.” Pal era câinele. 

Eroarea gramaticală a dublei negaţii m-a iritat şi parcă-i 
auzeam accentul în cuvintele scrise. Prin minte îmi umbla titlul 
altui cântec country: „Slavă Domnului şi autobuzului că ea a 
plecat”. Am aruncat biletul în coşul de gunoi şi am găsit o bere 
rămasă în frigider, care nu era marca mea preferată, dar era 
rece. 

M-am învârtit prin locul care fusese căminul meu vreme de 
câţiva ani şi am văzut că ea îşi luase toate lucrurile, dar nu şi 
mobila, pentru că aparţinea proprietarului rulotei şi mai toată 
era fixată cu şuruburi în podea. Luase, însă, toată lenjeria, asta 
însemnând că trebuia să dorm la garnizoană în noaptea aia. De 
fapt, nici măcar maşină nu aveam, pentru că ea nu luase 
autobuzul; luase Mustangul nostru model '68 de care mi-e dor 
şi-acum. Şi de Pal mi-e dor. Sperasem să mă trântească la 
podea şi să mă lingă pe faţă, ceea ce cred că învățase de la 
Patty în primele zile ale căsniciei noastre. 

Nu aşa trebuia să arate o întoarcere acasă. 

Am petrecut câteva zile la Whispering Pines şi Fort Hadley 
ca să-mi pun documentele în ordine, pe urmă am plecat în 
permisie la Boston, unde am fost primit cu mai multă căldură. 
Fratele meu Benny îşi efectua stagiul militar - era în Germania, 
ţinând piept Hoardelor Roşii pe frontul de est. Mi-ar plăcea să 
cred că cel de-al doilea stagiu al meu în Vietnam l-a ţinut 
departe de Asia de Sud-Est. 

Fratele meu Davey avea doar optsprezece ani, trăsese un 
număr câştigător la noul sistem de loterie şi aştepta cu 
nerăbdare să fie sunat. Îi plăcea uniforma mea. Războiul se 
apropia de sfârşit, de-aceea n-am încercat să-l conving să 
renunţe la armată ori să se ducă la colegiu, aşa că şi-a servit şi 
el patria, mai ales la Fort Hadley. Când s-a dus acolo, l-am pus 
la curent cu capetele de puf şi i-am spus să caute o blondă- 
roşcată pe nume Jenny, dar n-a dat niciodată de ea. 

În legătură cu sosirea mea acasă, în sudul Bostonului, 
cartierul mi se părea oarecum diferit, mai mult ca la ultima 
revenire. Mi-am dat seama că adolescenţa mea se încheiase şi 
că, într-adevăr, nu te mai poţi întoarce la casa părintească. 

La sfârşitul permisiei am revenit la Fort Hadley şi 


Whispering Pines, unde am aflat de la un vecin că Patty minţise 
spunându-mi că nu are pe altcineva - surpriză! S-a dovedit a fi 
vorba despre alt militar, iar acum e probabil la al patrulea sau 
al cincilea. Un bărbat în uniformă are ceva aparte. 

Dar viaţa merge înainte şi după câteva luni mă întorsesem la 
munca de rutină şi am cumpărat un drăguţ Volkswagen 
broscuţă, galben, de la un tip care se ducea în Vietnam. Armata 
nu-ţi prea lasă timp să fii supărat ori să meditezi la sensul vieţii 
şi nu te încurajează să vorbeşti despre probleme personale. În 
armată se spune: „Ai o problemă personală? Du-te la preotul 
militar, iar el o să-ţi perforeze biletul spre izbăvire”. 

Sigur, asta în vechea armată. Cea de acum are sfătuitori, 
profesionişti care vorbesc cu tine înainte de a-ţi perfora biletul 
spre izbăvire. 

Dar asta te face bărbat şi înveţi să-ţi păstrezi aiurelile pentru 
tine. Şi aşa trebuie să fie, dacă ai ales să trăieşti această viaţă. 


M-am întors în prezent la vederea unui camion fără prelată 
ce se apropia de aeronavă. Era vehiculul nostru de escortă, o 
variantă a micului camion cu girofar pe care-l vezi în 
majoritatea aeroporturilor. 

Am urmat camionul spre terminal, dar n-am ajuns chiar în 
faţa unei porţi. Ne-am oprit pe prag, iar motoarele s-au oprit de 
asemenea. Sosisem. 

Continua să plouă şi am văzut sub noi un şir de tinere cu 
umbrele, ceea ce presupun că e o modalitate mai ieftină de a 
primi călătorii decât un autobuz. Am mai văzut şi câţiva soldaţi 
stând sub un acoperiş din tablă ondulată, cu pistoale automate 
AK-47. Doi bărbaţi împingeau o scară spre avion. 

Privind pe hublou, gândurile mi s-au întors la aeroportul Tan 
Son Nhat din noiembrie 1967, la începutul primului meu stagiu. 


Am aterizat chiar înaintea zorilor şi, când am coborât din 
avionul Braniff 707, prevăzut cu aer condiţionat, m-a izbit o 
rafală de vânt fierbinte şi umed, ceea ce era surprinzător 
pentru acea oră a dimineţii de noiembrie, şi îmi amintesc că mi- 
am zis că va urma un an dificil pentru un tip căruia îi plăceau 
toamnele şi iernile din Boston. 

Câteva sute de militari americani stăteau pe pistă în spatele 
unei frânghii, purtând cămăşi kaki cu mânecă scurtă, având 


truse de voiaj şi privind în sus către avion. Aparatul Braniff 707 
care mă adusese în Vietnam urma să fie alimentat rapid şi, fără 
ca măcar să schimbe echipajul, avea să-i ducă pe tipii ăia acasă. 

După ce am coborât scara în lumina zorilor, a trebuit să trec 
pe lângă militarii din spatele frânghiei. Îmi amintesc limpede 
expresiile de pe chipurile lor; cei mai mulţi păreau neliniştiţi, 
de parcă lucrurile n-aveau să se întâmple aşa cum trebuia, dar 
erau şi câţiva optimişti care arătau fericiţi ori emoţionaţi. 

Unii dintre ei, în drum spre casă, strigau vorbe de încurajare 
proaspeţilor recruți, alţii strigau fraze precum: „O să vă pară 
răăău!” sau „O să fie un an greu, fraierilor!”. 

Uitându-mă mai atent la tipii ăia, am observat că unii - mai 
târziu am priceput că erau veteranii care văzuseră prea multe - 
aveau o privire ciudată, pierdută, pe care nu o mai văzusem 
până atunci, dar cu care m-am familiarizat ulterior; a fost 
primul semn că acolo era mai rău decât îmi imaginasem din 
poveştile auzite sau din ce văzusem la televizor. 

Vecinul meu francez mă readuse în prezent, întrebându-mă: 

— Ce-i aşa de interesant afară? 

Mi-am întors privirea spre el şi am răspuns: 

— Nimic. Pe urmă am zis: Mi-am amintit când am aterizat 
prima dată aici. 

— Da? Acum ar trebui să fie mai plăcut. Nimeni n-o să 
încerce să te ucidă. 

Nu eram foarte sigur de asta, dar am zâmbit. 

Se auzi un clopoțel şi toată lumea se ridică din fotolii ca să 
coboare. Mi-am luat geanta de voiaj din compartimentul de 
deasupra şi după câteva minute mă aflam pe scara de aluminiu, 
unde tinerele zâmbitoare ţineau umbrele deasupra tuturor. La 
capătul scării mi s-a întins o umbrelă deschisă şi am pornit 
după şirul de pasageri din faţa mea, spre terminal, sub privirile 
atente ale militarilor de sub acoperişul din tablă ondulată. 

Prima senzaţie a fost mirosul de mult uitat al ploii, care nu 
mirosea ca ploaia din Virginia. O adiere slabă aducea aromă de 
cărbune ars, împreună cu mirosul intens, înţepător al 
orezăriilor din jur, un amestec de bălegar, noroi şi vegetaţie 
putrezită după o mie de ani de cultivare. 

Mă întorsesem în Asia de Sud-Est, nu în vis ori într-un 
coşmar, ci în realitate. 

În interiorul terminalului, o femeie mi-a luat umbrela şi mi-a 


făcut semn să-i urmez pe ceilalţi, de parcă aş fi avut alte 
planuri. 

Am intrat pe o uşă în Terminalul de Sosiri Internaţionale, un 
spaţiu cavernos cu aspect neîngrijit, care lăsa impresia de 
părăsire. Locul era complet pustiu, cu excepţia călătorilor din 
avionul meu. Jumătate din lumini erau stinse şi nu exista nici 
măcar un panou electronic pentru informaţii, nici vreun alt 
indicator. Am fost frapat şi de liniştea de-acolo - nimeni nu 
vorbea şi nu se auzeau difuzoare care să transmită informaţii 
pentru pasageri. Spre deosebire de aeronavă, aerul din 
terminal era foarte umed şi mi-am dat seama că nu exista 
instalaţie de aer condiţionat, ceea ce nu constituia o problemă 
în ianuarie, dar trebuie să fi fost interesant în luna august. 

După cum s-a dovedit mai târziu, această primitivă 
amenajare avea să fie cea mai insignifiantă problemă. 

Exact în faţa mea se afla un şir de ghişee pentru controlul 
paşapoartelor, iar dincolo de ele se vedea o singură bandă 
rulantă pentru bagaje, nemişcată şi goală. Nu se zăreau hamali, 
nici cărucioare pentru bagaje şi, ciudat, nici puncte vamale. Şi 
mai ciudat, nimeni nu aştepta pe vreunul dintre pasagerii sosiți, 
în majoritate vietnamezi, pe care ar fi trebuit să-i aştepte 
cineva cu nerăbdare. Pe urmă am observat că la uşile din sticlă 
de la ieşire erau postați soldaţi, iar dincolo de acestea se aflau 
oameni care priveau prin geamuri. Se părea că accesul 
vizitatorilor era interzis în Terminalul de Sosiri, ceea ce era 
straniu. De fapt, tot locul era straniu. 

M-am apropiat de un ghişeu de control şi i-am întins tipului 
în uniformă paşaportul şi viza. M-am uitat la el, dar nu m-a 
privit deloc în ochi. Părea foarte interesat de ceea ce-i 
dădusem. 

Mi-am aruncat privirea prin spaţiul cavernos al terminalului, 
dincolo de ghişee, şi am văzut atârnând din tavan, în capătul 
îndepărtat, un steag imens, roşu, cu o stea galbenă în mijloc - 
drapelul comuniştilor nord-vietnamezi învingători. M-a şocat 
deplina realitate a victoriei comuniştilor, un sfert de secol mai 
târziu, însă cu o limpezime inconfundabilă. 

Când am aterizat la Tan Son Nhat în '67 şi '72, soldaţii nu 
treceau prin terminalul civil, dar îmi aminteam că în afara lui 
flutura drapelul american alături de vechiul steag sud- 
vietnamez, roşu, verde şi galben. De peste două decenii, nimeni 


nu mai văzuse steagurile alea pe-acolo. 

Aveam o senzaţie de groază, sporită de tipul de la controlul 
documentelor care continua să-mi studieze paşaportul şi viza. 
Mi-am dat seama că dura prea mult şi că pasagerii de la alte 
ghişee scăpau mai repede de verificări. La început am pus asta 
doar pe seama veşnicului meu ghinion, care mă face, de pildă, 
să mă aşez la coadă la casă într-un supermarket acolo unde 
casierul e prostul satului. 

Însă pe urmă tipul în uniformă a pus mâna pe telefon şi a 
început să vorbească cu cineva. Îmi aminteam doar câteva 
vorbe în vietnameză, dar l-am auzit rostind limpede cuvântul 
„My”-american. Ăsta nu-i un cuvânt negativ în sine, dar trebuie 
să te gândeşti la context. Am arborat un aer de nerăbdare 
plictisită, pe care tipul de la paşapoarte nu l-a remarcat. 

În cele din urmă a apărut un alt vietnamez în uniformă, un 
tip scund şi îndesat care mi-a luat paşaportul şi viza de la 
bărbatul de la ghişeu şi mi-a făcut semn să-l urmez. Mi-am luat 
geanta de voiaj şi am plecat. 

De cealaltă parte a şirului de ghişee se afla amicul meu 
francez, care trecuse de control fără probleme cu cel puţin 
cinci minute mai devreme. Părea să mă aştepte, pe urmă a 
observat că sunt escortat. A înălţat sprâncenele şi i-a spus ceva 
în vietnameză însoţitorului meu. Tipul în uniformă i-a răspuns 
răstit. Atunci francezul, nelăsându-se intimidat de comunistul 
în uniformă, a ridicat vocea şi au avut o mică dispută. 

Francezul mi-a spus în engleză: 

— Cred că e doar o verificare la întâmplare. Fii politicos, dar 
ferm. Dacă n-ai nimic de ascuns, va merge bine. 

De fapt, eu aveam ceva de ascuns. l-am spus noului meu 
prieten: 

— Ne vedem la mademoiselle Dieu-Kiem. 

Vietnamezul scund şi bondoc m-a împins, ceea ce m-a 
supărat atât de tare, încât mai că-mi venea să-l pocnesc. Dar m- 
am stăpânit. Misiunea mea era pe primul plan, pocnitul 
comuniştilor nefăcând parte din ea în momentul ăsta. 

Pe când mă întorceam ca să-l urmez pe vietnamez, l-am auzit 
pe francez spunând: 

— E cu totul diferit acum, când nici ţara ta, nici a mea nu mai 
deţin puterea aici. Fi au puterea. 

M-am îndepărtat cu tipul mărunt în uniformă, care avea în 


vârful şepcii o stea mare, roşie. Ultima oară când am fost aici 
aveam o mitralieră M-16 şi eu aveam puterea, iar dacă l-aş fi 
întâlnit atunci pe tipul ăsta, l-aş fi vopsit la fel de roşu ca steaua 
aia. 

Mi-am dat seama că mă întărâtasem, aşa că, în vreme ce 
străbăteam terminalul aproape pustiu, m-am calmat 
imaginându-mă cu mâinile în jurul gâtului lui Karl. 

Mi-a trecut prin minte că existau trei posibilităţi la sfârşitul 
acestui drum. Prima - oricine ar fi, cel cu care urma să vorbesc 
avea să mă alunge din ţară. Doi - aş fi fost să vizitez Republica 
Socialistă Vietnam şi obiectivele turistice. Trei - aş sfârşi la 
închisoare. 

Am înţeles că aş putea avea un oarecare control asupra 
acestor posibilităţi în funcţie de ceea ce spuneam. Mă pricep 
destul de bine să zăpăcesc lumea. 

La capătul terminalului am ajuns în faţa unei uşi închise pe 
care însoţitorul meu comunist a deschis-o şi care dădea într-un 
hol lung, unde se aflau alte uşi. Culoarul era atât de îngust, 
încât prietenul meu a trecut în spate şi m-a împins din nou. Aş 
fi putut să-i rup gâtul ăla gros cât ai clipi, dar pe urmă n-aş mai 
fi ştiut prin ce uşă trebuie să trec. 

Pe la jumătatea holului m-a înşfăcat de braţ, pe urmă a bătut 
la o uşă. Dinăuntru s-a auzit o voce răcnind: 

— Di Vao. 

Agresivul meu prieten a deschis uşa, mi-a tras una în umăr, 
iar eu am pătruns în încăpere. Uşa s-a închis în urma mea. 


7 


M-am pomenit într-o cameră supraîncălzită şi slab luminată, 
ai cărei pereţi tencuiți aveau culoarea nicotinei. De fapt, aerul 
mirosea a fum de ţigară. Încăperea era mică şi fără ferestre, iar 
din tavan atârna nemişcat un ventilator cu palete. 

După ce ochii mi s-au acomodat cu lumina slabă, am văzut pe 
unul dintre pereţi portretul lui Ho Şi Min şi un mic steag roşu 
cu o stea galbenă în mijloc. Am mai zărit fotografia unui tip în 
uniformă despre care mi-am zis că ar putea fi generalul Giap, 
apoi câteva fotografii ale unor civili posomorâţi, fără îndoială 
oficiali ai guvernului sau ai partidului. Am tras concluzia că nu 
mă aflăm în biroul pentru îndrumarea călătorilor. 

La dreapta mea era un birou, iar în spatele lui se afla un 


bărbat de vârstă medie, în uniformă, care mi-a spus: 

— Şezi jos. 

M-am aşezat pe un scaun oliv, pe care l-am recunoscut a fi un 
scaun militar de campanie. Şi biroul era american, modelul 
tipic din oţel cenuşiu care nu a mai fost schimbat din al doilea 
război mondial. Deasupra biroului, pe perete, era o fantă largă 
de ventilaţie prin care auzeam ploaia căzând afară. 

Tipul care mă adusese şi pe care îl poreclisem Agresivul a 
depus paşaportul şi viza mea pe birou, apoi, fără să mai spună 
ceva, mi-a luat geanta de voiaj şi a plecat. 

Tipul în uniformă mi-a studiat actele la lumina unei lămpi de 
birou cu braţ curbat. Între timp, eu îl studiam pe el. 

Purta o cămaşă măslinie cu mâneci scurte, şi cu epoleţi, avea 
gradul de maior sau colonel - n-am reuşit niciodată să disting 
gradele străine. Pe buzunarul stâng al cămăşii mai avea trei 
şiruri de însemne colorate ale unor decoraţii, iar eu am 
presupus că unele datau de pe vremea războiului american, aşa 
cum numeau acolo războiul din Vietnam. 

Avea o faţă din acelea care îţi displac instinctiv - ascuţită şi 
mereu încruntată, cu pomeţi înalţi, proeminenţi. Ochii lui erau 
înguşti, iar globii oculari păreau blocaţi în orbite. N 

Deşi arăta mai vârstnic ca mine, ştiam că nu era aşa. În orice 
caz, avea vârsta potrivită pentru a fi veteran al războiului 
american şi, dacă aşa stăteau lucrurile, nu putea să aibă 
sentimente pozitive faţă de americani. Am mai bănuit şi că era 
nord-vietnamez, pentru că arăta puţin mai înalt şi mai solid 
decât cei din sud, care au o constituţie mai firavă. In plus, nord- 
vietnamezii deţin majoritatea poziţiilor importante din Sudul 
învins. Instinctele îmi spuneau că nu va fi un interviu agreabil. 

Tipul ridică privirea de pe paşaport şi-mi spuse: 

— Sunt colonelul Mang. 

Nu i-am răspuns. Dar faptul că era colonel plin m-a făcut să 
cred că nu era vorba despre o simplă verificare a actelor. 

Colonelul Mang mă întrebă într-o engleză corectă: 

— Care e scopul vizitei dumitale în Republica Socialistă 
Vietnam? 

Avea un glas ascuţit, sacadat, iritant. I-am răspuns: 

— Turismul, ceea ce era o minciună din care aveau să răsară 
toate celelalte. 

lar dacă tipul ăsta intuia adevărul, avea să mă lase să mint 


până când îi voi fi turnat suficiente gogoşi ca să construiască o 
capcană. 

— Turismul, zise colonelul Mang. Mă privi cu atenţie. De ce? 

I-am răspuns: 

— Am fost militar aici. 

Deodată, atitudinea colonelului deveni din dezagreabilă 
extrem de interesată. Poate că ar fi trebuit să ignor 
instrucţiunile primite şi să mint în legătură cu treaba asta, dar 
e foarte important să nu te depărtezi de adevăr. Vietnamezul 
mă întrebă: 

— Când ai fost aici? 

— În 1968, pe urmă în 1972. 

— De două ori. Erai deci militar de carieră. 

— Am devenit militar de carieră. 

Bătu cu palma viza mea şi spuse: 

— Acum eşti pensionat. 

— Aşa e. 

Colonelul Mang se gândi o clipă, apoi mă întrebă: 

— Şi care au fost însărcinările dumitale în Vietnam? 

Am ezitat o fracțiune de secundă prea mult, după care am 
răspuns: 

— Am fost bucătar. Bucătar militar. 

Colonelul părea să mediteze la ce-i spusesem. Mă întrebă: 

— Şi unde ai fost încartiruit? 

— În 1968 am fost la An Khe. În 1972, la Bien Hoa. 

— Da? La An Khe. Divizia Întâi Aeropurtată. 

— Corect. 

— Şi la Bien Hoa. La ce divizie? 

— Am fost bucătar la popota centrului de înlocuire. 

— Da? 

Colonelul Mang îşi aprinse o ţigară şi trase gânditor din ea. 
Într-un târziu mă informă: 

— Eu am fost locotenent la Divizia 325 a Armatei Populare 
din Vietnam. 

Nu i-am răspuns. Colonelul continuă: N 

— Eram comandantul unui pluton de infanterie. In 1968, 
regimentul meu a luptat lângă Hue şi Quang Tri. Erau acolo şi 
unități ale diviziei dumitale. Ai fost încartiruit în zona aia? 

Din nou aproape de adevăr, dar neinspirat, am răspuns: 

— Am fost de câteva ori lângă Hue şi Quang Tri. 


— Da? Ca bucătar? 

— Da. 

Mi-am zis că asta putea fi o conversaţie plăcută între doi 
veterani, exceptând faptul că încercasem cândva să ne ucidem 
unul pe altul. Colonelul Mang zâmbi pentru prima dată şi 
spuse: 

— De vreme ce ne-am aflat acolo în acelaşi timp, poate că ne- 
am şi întâlnit. 

Pierzându-mi oarecum cumpătul, am răspuns: 

— Dacă ne-am fi întâlnit, domnule colonel, numai unul din noi 
s-ar fi aflat acum aici. 

Vietnamezul zâmbi din nou, dar nu era un zâmbet plăcut. 
Zise: 

— Da, e adevărat. 

O vreme mă privi atent, apoi remarcă: 

— Mie nu-mi pari a fi bucătar. 

M-am gândit să-i ofer reţeta mea pentru două sute de porţii 
de chili, dar i-am spus: 

— Nu sunt sigur că înţeleg, domnule colonel. 

Mang pufăi din ţigară, părând cu gândurile pierdute în 
trecut. Trebuia să presupun că era obişnuit să-i interogheze pe 
veteranii americani. Am mai bănuit şi că-i plăcea meseria lui. 
Ce urmărea şi ce ştia era altă problemă. 

Colonelul Mang îmi zise: 

— Mulţi militari americani s-au întors aici. 

— Ştiu. 

Am rămas amândoi tăcuţi în timp ce colonelul Mang îşi 
savura ţigara. Nu eram prea neliniştit, iar până acum părea să 
fie vorba de o reţinere şi un interviu întâmplătoare, un caz de 
stabilire a profilului biografic, dar zău că nu-mi plăcea să mă 
aflu pe scaunul celui care răspunde la interogatoriu. 

Colonelul Mang mă întrebă: 

— Şi care-i interesul de a reveni în Vietnam? 

I-am răspuns: 

— Sunt sigur că fiecare om are propriile lui motive. 

— Da? Şi care sunt ale dumitale? 

Ei bine, lucram sub acoperire pentru guvernul Statelor 
Unite, investigând un straniu caz de omucidere. Dar colonelul 
Mang nu trebuia să ştie asta. De fapt, întrebarea lui avea 
conotaţii Zen, aşa că am replicat: 


— Cred că la sfârşitul vizitei voi cunoaşte răspunsul la 
întrebarea asta. 

Dădu din cap în semn de apreciere, de parcă ăsta era 
singurul răspuns posibil. 

Colonelul Mang trecu la întrebări precise, care nu cereau 
răspunsuri Zen: 

— Stai în Ho Şi Min City? 

I-am răspuns: 

— Stau în Saigon. 

Asta îl scoase din sărite şi mă informă: 

— Saigon nu există. 

— L-am văzut din avion. 

De ce-oi enerva eu oamenii? Ce se-ntâmplă cu mine? 
Colonelul Mang mă fixă cu o privire de gheaţă şi spuse: 

— Ho Şi Min City. 

Mi-am amintit sfatul domnului Conway şi al francezului de-a 
fi ferm, dar politicos. Cum poţi să fii şi una, şi alta? Dar am dat 
înapoi şi am zis: 

— Corect. Ho Şi Min City. 

— Corect. Şi cât vei sta acolo? 

— Trei zile. 

— Unde locuieşti? 

— La hotelul Rex. 

— Da? Hotelul generalilor americani. 

— Intotdeauna am vrut să văd unde-au stat generalii. 

Mang zâmbi dispreţuitor şi spuse: 

— Ei stăteau în lux, în vreme ce soldaţii lor trăiau şi mureau 
în junglă şi în orezării. 

Nu i-am răspuns. El continuă lecţia de educaţie politică şi 
zise: 

— Generalii noştri locuiau şi împărțeau greutăţile cu noi. 
Generalul meu nu avea mai mult orez decât mine. Stătea într-o 
simplă colibă ţărănească. Generalii voştri din tabăra de la An 
Khe aveau rulote cu aer condiţionat aduse din America. Le-am 
văzut când am eliberat sudul. Dumneata nu le-ai văzut la An 
Khe? 

— Ba da. 

— Şi exista şi un teren de golf pentru ofiţeri. 

— Cu numai nouă găuri, i-am amintit eu. lar lunetiştii şi 
artileriştii voştri au făcut terenul foarte dificil. 


Izbucni pe neaşteptate în râs, apoi se stăpâni şi spuse: 

— Şi sunt sigur că găteai mâncare mai bună pentru ofiţeri. 

— Nu, toată lumea primea aceeaşi hrană. 

— Nu cred asta. 

— Ei bine, e adevărat. Întreabă-l pe următorul veteran pe 
care-l vei interoga. 

Colonelul Mang nu voia să-i fie tulburate prejudecățile, aşa 
că schimbă subiectul şi mă întrebă: 

— Cu ce grad te-ai pensionat? 

— Subofiţer. 

— Da? Şi cu cât te-au plătit? 

Amintindu-mi că domnul Conway spusese că salariul mediu 
în Vietnam era de trei sau patru sute de dolari pe an, m-am 
simţit puţin stânjenit să-i răspund: 

— Vreo patru mii cinci sute de dolari. 

— Pe lună. Corect? 

— Corect. Dar ştii deja asta, aşa că de ce mai întrebi? Şi 
care-i rostul acestor întrebări? 

Colonelului Mang nu-i plăcu riposta mea, dar, ca majoritatea 
vietnamezilor, îşi păstră calmul. Apăsă pe un buton al 
interfonului şi zise ceva în vietnameză. După câteva clipe, uşa 
se deschise şi înăuntru intră Agresivul. 

Colonelul Mang schimbă câteva vorbe cu bărbatul care îi 
întinse lui Mang stupidul glob cu zăpadă, singurul obiect din 
geanta mea de voiaj care îl derutase. 

Colonelul examină globul, iar Agresivul zise ceva, aşa că 
Mang îl scutură şi privi cum ningea peste Memorialul 
Războiului din Vietnam. Ridică ochii şi mă întrebă: 

— Ce-i asta? 

— E Memorialul Războiului din Vietnam. O amintire. 

— De ce îl ai la dumneata? 

— L-am primit cadou la aeroport. 

— Da? 

Privi globul cu atenţie şi îl scutură din nou. Eu aş fi râs, dar 
Mang ar fi putut crede că râdeam de el. Mang spuse: 

— Da, îl recunosc. Numele morţilor voştri sunt săpate pe 
Zidul ăsta. Cincizeci şi opt de mii. Corect? 

— Da. 

Colonelul mă informă: 

— Noi avem un milion de morţi. 


Atunci i-am răspuns: 

— Sudul şi nordul au avut câte un milion de morţi. Asta 
înseamnă două milioane. 

El zise: 

— Nu-i socotesc pe duşmani. 

— De ce nu? Erau tot vietnamezi. 

— Erau marionete americane. 

Colonelul Mang puse globul pe birou şi-mi spuse: 

— Te rog să-ţi goleşti buzunarele pe biroul meu. Tot ce ai. 

Nu aveam altă soluţie decât să mă supun, aşa că am pus 
portofelul pe birou, împreună cu plicurile din buzunarul 
sacoului, stiloul, pieptenele, batista şi cutia cu Tic-Tac. Am 
păstrat adresele pe care mi le dăduse francezul. 

Colonelul Mang îmi cercetă mai întâi portofelul, în care erau 
nişte dolari, cărţi de credit, legitimaţia de pensionar militar pe 
care era scris gradul, dar nu şi ocupaţia, cardul medical şi 
permisul de conducere din Virginia. 

Pe urmă examină lucrurile din sacou, acordând o atenţie 
superficială stiloului, pieptenului, batistei şi cutiei de Tic-Tac. 
Apoi deschise plicurile cu bancnote americane, vietnameze şi 
cecuri de călătorie. Pe urmă desfăcu plicul în care erau biletele 
de avion, apoi pe cel cu chitanţe de hotel. Studie totul şi luă 
notițe pe o bucată de hârtie. În timp ce scria, zise ceva în 
vietnameză, iar Agresivul îi răspunse. Păreau interesaţi de 
suma de bani pe care o aveam, care reprezenta salariul lor pe 
câţiva ani. E limpede, nu e dreptate pe lume dacă inamicul 
învins se poate întoarce la locul înfrângerii sale plin de bani. 

În orice caz, Agresivul îmi zise ceva răstit în vietnameză, pe 
urmă repetă, ceea ce îl făcu să râdă. Vietnamezii sunt mai răi 
decât americanii în ceea ce priveşte iritarea pe care le-o 
provoacă oamenii care nu le vorbesc limba. Am încercat să-mi 
amintesc un cuvânt sau două în vietnameză care să însemne 
„Du-te-n mă-ta”, de pildă, însă eram obosit şi memoria nu mă 
ajuta. 

În cele din urmă, Agresivul părăsi încăperea şi uită să ia cu el 
globul cu zăpadă. Mang continua să scrie, pe urmă ridică 
privirea spre mine şi zise: 

— Ai rezervare la hotelul Century Riverside din Hue şi la 
Metropole din Hanoi. 

Nu i-am răspuns, iar asta păru să-l înfurie. Aprinse altă ţigară 


şi spuse: 

— Te rog să-ţi iei lucrurile de pe biroul meu. 

De parcă eu îl deranjasem depunându-mi mărunţişurile 
acolo. 

Am luat portofelul şi plicurile, celelalte fleacuri şi le-am pus 
în buzunare. Am observat că Mang îmi reţinuse paşaportul şi 
viza. l-am zis: 

— Dacă asta-i tot, domnule colonel, aş vrea să mă duc la 
hotel. 

— O să-ţi spun eu când şi dacă am terminat, domnule 
Brenner. 

Era prima dată când îmi rostea numele şi nu o făcuse din 
politeţe; mă înştiinţa că ştia cum mă cheamă, îmi cunoştea 
adresele din Vietnam, data plecării, conţinutul portofelului şi- 
aşa mai departe. Imi zise: 

— Ai câteva zile libere între rezervarea la hotelul din Ho Şi 
Min City şi cea din Hue. 

— Aşa e. 

— Unde te vei duce? 

— Încă nu sunt sigur. 

— Cu siguranţă te vei duce la An Khe. 

S-ar fi putut, dar nu acum. Am spus: 

— Dacă e posibil. 

— Nu-i o problemă. Totuşi, o parte din fosta voastră bază 
militară e zonă interzisă, folosită acum de Armata Populară. 

— Inclusiv rulotele cu aer condiţionat? 

Nu-mi răspunse, dar continuă: 

— Oraşul An Khe nu e interzis. Totuşi, bordelurile şi 
saloanele de masaj sunt toate închise, ca şi barurile şi casele 
unde se fuma opiu. 

— Ei bine, asta-i o veste bună. 

— Da? Te bucuri că Dodge City e închis? Aşa numeaţi voi 
districtul ăla. Corect? Construit de inginerii voştri. 

— N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

Deodată, colonelul Mang deveni ameninţător şi-mi zise: 

— Poluare morală.  Degenerare. De-aceea aţi pierdut 
războiul. 

Nu voiam să mă las provocat, aşa că nu i-am răspuns. 

Colonelul Mang continuă să vorbească o vreme despre 
imperialismul american, Agentul Oranj, masacrul de la My Lai, 


bombardarea Hanoiului şi alte câteva evenimente pe care nici 
măcar eu nu le cunoşteam. 

Era un om foarte furios, deşi nu avusesem nici măcar 
plăcerea de a-l fi înfuriat fiindcă el mă detesta dinainte de-a 
intra pe uşa biroului său. 

Mi-am amintit sfatul domnului Conway de a-mi exprima 
regretul faţă de război şi am înţeles că nu era doar o sugestie, 
ci o necesitate. Am spus: 

— Războiul a fost o perioadă teribilă pentru popoarele 
noastre, dar mai ales pentru vietnamezi, care au suferit atât de 
mult. Regret că ţara mea a fost implicată în război şi, mai ales, 
implicarea mea. Am venit aici pentru a vedea cum trăieşte 
acum poporul vietnamez în pace. Cred că e bine că atâţia 
veterani americani se întorc şi ştiu că mulţi dintre ei au 
contribuit cu propriul timp şi cu bani pentru a ajuta la 
vindecarea rănilor războiului. Sper să pot face şi eu la fel. 

Colonelul Mang păru încântat de micul meu discurs şi dădu 
din cap aprobator. Ăsta putea fi începutul unei minunate 
prietenii, însă eu mă îndoiam. 

Mang mă întrebă: 

— Şi unde te duci între Hue şi Hanoi? 

În realitate, într-o misiune secretă, dar i-am răspuns: 

— Nu ştiu. Ai vreo sugestie? 

— Vei vizita unele câmpuri de luptă pe unde-ai fost? 

— Eu am fost bucătar. 

Îmi surâse conspirativ, ca şi cum am fi ştiut amândoi că asta 
era o aiureală. Zise pe un ton măgulitor: 

— Îmi pari a fi un om care nu s-ar mulţumi să mestece în 
oalele cu mâncare. 

— Ei bine, am fost un copil foarte sensibil. Mi se făcea rău 
când vedeam sânge pe cotletele de porc. 

Colonelul Mang se aplecă peste birou şi spuse: 

— Eu am ucis mulţi americani. Dumneata câţi vietnamezi? 

În clipa aia mi-am cam ieşit din fire, m-am ridicat şi i-am zis: 

— Conversaţia asta a devenit hărţuială. O să raportez 
incidentul ăsta la consulatul american din Saigon şi la 
ambasada din Hanoi. M-am uitat la ceas şi am spus: Mă aflu 
aici de o jumătate de oră şi dacă mă mai reţii un singur minut, 
o să-ţi cer să mă laşi să sun la consulat. 

Şi colonelul Mang îşi pierdu calmul, se ridică şi bătu cu 


palma în birou. Strigă la mine pentru prima dată: 

— N-o să-mi ceri mie nimic! Eu o să-ţi cer! Îţi cer itinerarul 
complet al călătoriilor dumitale în Republica Socialistă 
Vietnam! 

— i-am spus, nu am planuri exacte. Mi s-a spus că pot 
călători liber. 

— Eu îţi spun că trebuie să-mi dai un itinerar! 

— Bine, atunci o să mă gândesc la asta. Te rog să-mi dai 
paşaportul şi viza. 

Colonelul Mang se linişti şi se aşeză. Zise pe un ton calm, 
practic: 

— Te rog să iei loc, domnule Brenner. 

Am rămas în picioare destul de mult ca să-l enervez, pe urmă 
m-am aşezat. El mă informă: 

— O să rețin paşaportul dumitale şi o să ţi-l înapoiez înainte 
de a pleca din Ho Şi Min City. În momentul ăla o să-mi furnizezi 
un itinerar complet şi exact al călătoriilor dumitale. 

— Aş vrea să iau paşaportul acum. 

— Nu mă interesează ce vrei. Se uită la ceas şi zise: Te afli 
aici de zece minute, ăsta a fost un control de rutină al 
paşaportului şi vizei, iar acum eşti liber să pleci. Împinse viza 
mea pe birou şi spuse: Poţi să iei asta. 

M-am ridicat, mi-am luat viza, lăsând globul cu zăpadă pe 
biroul lui Mang, şi m-am îndreptat către uşă. 

Colonelul Mang simţea nevoia unei remarce la despărţire şi 
zise: 

— Asta-i ţara mea, domnule Brenner, iar dumneata nu mai 
eşti cel cu armele în mână. 

Nu aveam intenţia să-i răspund, pe urmă am început să mă 
gândesc la furia individului, la anii lui de război, evident 
traumatizanţi, în calitate de comandant de pluton. Nu sunt un 
tip foarte empatetic, dar pentru că eram amândoi veterani de 
război, am încercat să mă pun în locul lui. 

Dar chiar dacă Mang era parţial îndreptăţit să fie mânios, 
asta nu-i făcea niciun bine. L-am întrebat: 

— Nu crezi că e timpul să faci pace cu trecutul? 

Colonelul Mang mă privi cu atenţie, apoi se ridică. Spuse pe 
un ton grav, pe care abia îl auzeam: 

— Domnule Brenner, mi-am pierdut aproape toată familia şi 
prietenii din cauza bombelor şi gloanţelor americane. Aproape 


toţi colegii mei de liceu sunt morţi. Nu am niciun văr în viaţă şi 
doar unul dintre cei patru fraţi a supravieţuit războiului, însă e 
schilod. Spune-mi, dacă ţi s-ar fi întâmplat toate astea, ai fi fost 
în stare să ierţi şi să uiţi? 

— Poate că nu. Dar istoria şi memoria ar trebui să servească 
generaţiei viitoare pentru a nu perpetua ceva. 

Se gândi câteva clipe la asta, apoi zise: A 

— Poţi face orice în ţara dumitale. Sper să înveţi ceva aici. Îţi 
sugerez să adaugi la itinerar o vizită la Muzeul crimelor de 
război americane. 

Am deschis uşa şi am plecat. 

Afară stătea Agresivul, care mi-a făcut semn să merg în faţa 
lui. Am reluat drumul pe coridorul îngust şi prin terminal. 
Agresivul m-a împins uşor către banda rulantă pentru bagaje. 
Am traversat terminalul pustiu şi mi-am văzut valiza şi geanta 
de voiaj la picioarele unui soldat înarmat. 

Am întins mâna după valiză, dar Agresivul m-a înşfăcat de 
braţ. Mi-a vârât sub ochi o bucată de hârtie. Am luat-o şi am 
citit cuvintele englezeşti scrise de mână: $ 20 Taxă de sosire. 

Ghidul meu turistic menţiona o taxă de plecare, dar aveam 
senzaţia că Agresivul inventase taxa de sosire. Nu-mi place să 
fiu stors de bani şi era timpul să ripostez. Am mototolit biletul 
de şantaj şi l-am aruncat pe jos. 

— Nu. 

Asta-l făcu să turbeze de furie pe Agresiv, care începu să 
strige în vietnameză şi să dea din braţe. Soldatul stătea 
impasibil în apropiere. 

Eu mi-am luat bagajele, iar Agresivul nu a încercat să mă 
oprească. De fapt, striga: 

— Di di! Di di mau! 

Asta însemna „mişcă-te de aici” şi nu-i o expresie foarte 
politicoasă. 

Am dat să plec, dar mi-a venit o idee grozavă care-ar fi făcut 
pe toată lumea fericită. Mi-am lăsat bagajele jos, am vârât 
mâna în buzunarul de la piept şi-am scos o bancnotă de 
douăzeci de dolari. I-am arătat-o Agresivului şi am făcut semn 
spre bagaje. El s-a luptat cu tentaţia preţ de un minut, 
cântărind dacă demnitatea lui merita plata de vreo trei 
săptămâni de muncă. S-a uitat în jur, pe urmă a strigat la mine 
să merg spre uşă, în timp ce el mi-a luat bagajele. Dacă ar fi 


fost mai amabil, i-aş fi arătat mânerul retractabil şi roţile 
valizei. 

Oricum, am ieşit în aerul fierbinte şi umed care mirosea 
puternic a gaz de eşapament. Ploaia se transformase într-o 
burniţă şi exista o alee acoperită care ducea la un şir de taxiuri. 
Câţiva oameni se arătară surprinşi la vederea unui tip în 
uniformă care îmi ducea bagajele, crezând probabil că eram 
vreun grangur american. 

Ne-am dus la taxiul din faţă, iar şoferul a încercat să ia 
bagajele, dar Agresivul, de acum antrenat, le-a aruncat în 
portbagaj. 

Am întins bancnota, iar Agresivul a smuls-o violent. Zău că aş 
fi vrut să-i trag un genunchi în boaşe, dar asta m-ar fi putut 
costa încă douăzeci de dolari. Vietnamezul îmi spuse ceva pe un 
ton ameninţător, pe urmă ţipă la şoferul de taxi şi se depărtă cu 
paşi apăsaţi. 

Şoferul a închis portbagajul, mi-a deschis portiera, iar eu am 
intrat în mica Honda, nu mai mare decât modelul Civic. 
Inăuntru duhnea a fum de ţigară şi mucegai. 

Şoferul sări în maşină, porni motorul şi porni în viteză. 

După câteva minute ne depărtasem de aeroport, iar şoferul 
spuse într-o engleză acceptabilă: 

— Tu american? Da? 

— Da. 

— Vii de la Seul? 

— Da. 

— De ce durează aşa mult? 

— S-a blocat scara rulantă. 

— Ei pun întrebări? 

— Da. 

— Comuniştii mănâncă rahat. 

Asta m-a luat prin surprindere şi-am râs. Şoferul scoase un 
pachet de ţigări din buzunarul cămăşii şi mi-l întinse peste 
umăr. 

— Fumezi? 

— Nu, mulţumesc. 

El aprinse ţigara cu un chibrit, ţinând volanul cu genunchii. 

M-am uitat pe geam şi am văzut că oraşul se apropiase de 
aeroport. In locul colibelor putrede din bambus şi-al zonelor 
concesionate de care-mi aminteam pe drumul ăsta, am văzut 


construcţii din stuc. Am observat linii electrice întinse peste 
tot, am văzut antene TV şi unele chiar pentru satelit. În locul 
căruţelor trase de bivoli pe care mi le aminteam, am văzut 
multe camionete şi scutere pe drum. Acum, ca şi atunci, erau 
multe biciclete. Un alt element nou îl reprezenta mulţimea de 
gunoaie din plastic şi hârtie aruncată pe marginea şoselei. 

Nu mă aşteptam să revăd vechiul Vietnam, care în multe 
privinţe era pitoresc şi virgin, dar claxoanele astea şi antenele 
TV erau cam stridente. 

M-am gândit o clipă la colonelul Mang şi am hotărât că tot 
incidentul fusese, într-adevăr, întâmplător. Din nefericire, 
întâmplarea a făcut ca disputa mea cu autorităţile să 
compromită misiunea pe care o aveam. Trebuia să decid dacă 
voi merge mai departe ori să renunţ. 

Şoferul zise: 

— Hotelul? 

— Rex. 

— Hotelul generalilor americani. 

— Serios? 

— Tu soldat în Vietnam. Da? 

— Da. 

— Ştiu. Conduc mulţi soldaţi. 

— Toți sunt opriţi şi interogaţi? 

— Nu. Nu mulţi. Ies din clădire... ştii? les... Cum spui? 

— Singuri? Târziu? 

— Da. Târziu. Comuniştii mănâncă rahat. Izbucni în râs, 
entuziasmat de expresia lui. Comuniştii mănâncă rahat de 
câine. 

— Mulţumesc. Am înţeles cum stă treaba. 

— Domnule, de ce soldat cară bagajul tău? 

— Nu ştiu. El ce spunea? 

— Spune că eşti american persoană importantă, dar eşti 
câine imperialist. 

— Asta nu-i frumos. 

— Tu persoană importantă? 

— Sunt şeful Partidului Comunist American. 

Şoferul tăcu mâlc şi-mi aruncă vreo câteva priviri prin 
oglinda retrovizoare. Apoi zise: 

— Glumă. Corect? Glumă? 

— Da, glumă. 


— Nu comunişti în America. 

Conversaţia era oarecum amuzantă, însă eu eram derutat de 
schimbarea fusului orar, obosit şi iritat. M-am uitat pe geam. 
Ne aflam acum în vechiul Saigon, pe un bulevard larg, intens 
luminat, care se numea Phan Dinh Phung, după cum am citit pe 
un indicator. Îmi aminteam că bulevardul ăsta trecea pe lângă 
catedrala catolică şi, într-adevăr, i-am zărit turlele ascuţite 
profilându-se deasupra clădirilor joase, în stil francez. 

Noul meu prieten zise: i 

— Tatăl meu soldat. A fost ami cu americanii. Înţelegi? 

— Biet, i-am răspuns, folosind unul dintre puţinele cuvinte 
vietnameze pe care mi le aminteam. 

Pentru câteva secunde ne-am privit în ochi. A dat din cap, s-a 
întors cu faţa la drum şi a zis: 

— El prizonier. Nu-l mai văd niciodată. 

— Îmi pare rău. 

— Da. Blestemaţi comunişti. Da? 

Nu i-am răspuns. Eram, mi-am dat seama, mai mult decât 
obosit. Eram din nou în Vietnam. Mulţumesc, Karl. 

Am cotit pe strada Le Loi, artera principală a Saigonului, şi 
ne-am apropiat de hotelul Rex. 

N-am văzut deloc Saigonul pe când eram infanterist. Accesul 
era interzis, cu excepţia celor care aveau treburi oficiale. Dar în 
timpul scurtului meu stagiu de poliţist militar am ajuns să 
cunosc puţin oraşul. Era, pe-atunci, un loc plin de viaţă, însă o 
capitală asediată, cu luminile mereu reduse şi traficul format 
mai ales din vehicule militare. Saci cu nisip erau stivuiţi în 
zonele strategice supravegheate de poliţia vietnameză şi de 
soldaţi. Fiecare restaurant şi cafenea avea gratii de oţel în faţa 
vitrinelor pentru a-i descuraja pe membrii Viet-Congului local, 
aflaţi pe scutere, să arunce pungi cu explozibil şi grenade în 
consumatori. Totuşi, în ciuda războiului, oraşul avea o anume 
frenezie, un fel de joie de vivre pe care o găseşti, ironic, acolo 
unde moartea e chiar dincolo de ziduri, iar sfârşitul e aproape. 

Şi acest Saigon, acest Ho Şi Min City, părea frenetic, dar fără 
psihoza din timpul războiului ce cuprindea oraşul în fiecare 
noapte. Şi, înspăimântător, peste tot se vedeau reclame 
luminoase - Sony, Mitsubishi, Coca-Cola, Peugeot, Hyundai - 
majoritatea produse japoneze, sud-coreene, americane şi 
franţuzeşti. Poate că mâncau rahat comuniştii, dar beau Coca- 


Cola. 

Taxiul opri în faţa hotelului Rex, iar prietenul meu declanşă 
deschiderea portbagajului şi cobori. 

Un portar îmi deschise uşa, în timp ce un om de serviciu îmi 
luă valiza şi geanta de voiaj din portbagaj. Portarul îmi spuse 
într-o engleză corectă: 

— Bine aţi venit la Rex, domnule. 

Şoferul meu îmi zise: i 

— Asta cartea mea de vizită! Domnul Yen. Mă suni. Iți arăt 
tot oraşul. Ghid bun. Domnul Yen. 

Cursa făcea patru dolari, iar eu i-am lăsat un dolar bacşiş. 

Yen se uită în jur pentru a se asigura că nu-l aude nimeni şi 
spuse: 

— Omul ăla la aeroport e de la securitate. Spune că o să te 
vadă iarăşi. 

Pe urmă sări în taxi. 

Am intrat în hotel. 

Era mare, cu marmură lustruită, de o vagă arhitectură 
franceză şi cu candelabre din cristal. Peste tot se vedeau plante 
în ghivece şi instalaţia de aer condiţionat funcţiona. Era mult 
mai plăcut decât în biroul colonelului Mang. 

Am mai observat că holul era decorat pentru sărbătoarea 
Tet, pentru care venisem aici în '68 şi '72. În vaze mari erau 
multe ramuri înflorite de arbori fructiferi şi un lămâi mare în 
mijlocul podelei. 

În hol se aflau câţiva oameni, dar pentru ora respectivă - era 
trecut de miezul nopţii - era mai degrabă linişte. 

M-am dus la recepţie, unde m-a întâmpinat o tânără 
vietnameză drăguță pe al cărei ecuson scria Lan. Mi-a luat 
chitanţa şi mi-a cerut paşaportul. l-am dat viza, ea mi-a zâmbit 
şi mi-a cerut din nou paşaportul. Am informat-o: 

— Mi l-a luat poliţia. 

Frumosul zâmbet i s-a stins şi mi-a spus: 

— Îmi pare rău, avem nevoie de paşaport ca să vă 
înregistrăm. 

— Dacă nu mă înregistraţi, cum va şti poliţia unde mă aflu? 
Le-am dat adresa asta. 

Logica mea a impresionat-o şi s-a dus la telefon, vorbind 
repede o vreme, apoi s-a întors şi mi-a zis: 

— Trebuie să vă reținem viza până la plecare. 


Lan începu să lucreze la terminalul computerului şi îmi 
spuse: 

— E un sezon aglomerat. E sărbătoarea Tet, iar vremea e 
bună pentru turişti. 

— Aerul e fierbinte şi umed. 

— Probabil că veniţi dintr-un climat rece. O să vă obişnuiţi. 
Aţi mai stat la noi până acum? 

— Am trecut pe-aici de câteva ori în '72. 

Ridică privirea spre mine, dar nu-mi răspunse. Lan îmi găsi 
un apartament de lux pentru cei o sută cincizeci de dolari pe 
noapte ai mei şi îi întinse cheia omului de serviciu. Îmi zise: 

— Şedere plăcută, domnule Brenner. Vă rog să-i spuneţi 
portarului dacă vă trebuie ceva. 

Aveam nevoie de paşaportul meu şi să-mi examineze cineva 
capul, dar i-am spus: 

— Mulţumesc. 

Nu trebuia să sun ori să transmit vreun fax cuiva în legătură 
cu sosirea mea în siguranţă. Cineva urma să sune aici, dacă nu 
cumva o făcuse deja şi se întreba de ce nu mă înregistrasem 
încă. Lan îmi zise: 

— Chuc Mung Nam Moi. La mulţi ani. 

Eu uitasem aproape de tot vietnameza, dar pronunția mea 
fusese bună cândva, aşa că am reuşit să repet papagaliceşte: 

— Chuc Mung Nam Moi. 

Ea zâmbi. 

— Foarte bine. 

Pe urmă am luat-o spre ascensoare împreună cu omul de 
serviciu. Vietnamezii sunt în general oameni plăcuţi, politicoşi, 
prietenoşi şi săritori. Dar în spatele exteriorului budist placid, 
zâmbitor, zăcea un temperament foarte irascibil. 

În fine, am urcat cu liftul până la etajul şase şi-am luat-o pe 
un culoar larg până în dreptul unei uşi mari. Omul de serviciu 
m-a introdus într-un apartament drăguţ cu o cameră de zi, 
vedere spre strada Le Loi şi, slavă Domnului, un bar. l-am dat 
omului un dolar, iar el a plecat. 

M-am dus mai întâi la bar şi mi-am pregătit un Chivas cu 
sifon şi gheaţă. Parcă eram în vacanţă, cu excepţia aiurelii de la 
aeroport şi a faptului că puteam fi arestat în orice moment fără 
motiv sau pentru un motiv întemeiat. 

Camera era decorată într-un stil pe care l-aş numi Bordel 


Francez, dar era mare, iar baia avea o despărţitură pentru duş. 
Mi-am cercetat valiza pe poliţa pentru bagaje şi am văzut că 
era complet răvăşită, ca şi geanta de voiaj. 

În plus, ticăloşii îmi luaseră fotocopiile paşaportului şi ale 
vizei. Bănuiesc că n-aveau un xerox. Cu toate astea, nimic 
altceva nu-mi fusese luat, şi le-am atribuit colonelului Mang şi 
omului său meritul de-a fi cinstiţi şi profesionişti, cu toată 
încercarea Agresivului de-a mă uşura de douăzeci de dolari. De 
fapt, m-aş fi simţit mult mai bine dacă Mang ar fi fost doar un 
poliţist corupt - dar era altceva, şi asta mă îngrijora puţin. 

Mi-am atârnat hainele în dulap, am făcut ordine în bagaje, m- 
am dezbrăcat şi-am intrat sub duş. Cântecul ăla stupid, 
„Agentul secret”, îmi tot răsuna în creierul derutat de 
schimbarea fusului orar, pe urmă câteva melodii din filmele cu 
James Bond. 

Am ieşit de sub duş şi m-am şters. Plănuisem să plec în oraş, 
dar de-abia mă ţineam pe picioare. Am căzut pe pat şi mi-am 
pierdut cunoştinţa înainte de-a reuşi să sting lumina. 

Pentru prima dată după mulţi ani, am avut un vis de război, 
un vis dintr-o luptă, completat cu zgomotul puştilor M-16, al 
pistoalelor AK-47 şi răpăitul teribil al unei mitraliere. 

M-am trezit în puterea nopţii, scăldat într-o sudoare rece. Mi- 
am pregătit un scotch dublu şi m-am aşezat într-un fotoliu, gol 
şi înfrigurat, şi am privit răsăritul soarelui peste râul Saigon. 


8 


M-am dus la restaurantul hotelului pentru un mic dejun 
târziu, iar chelneriţa mi-a dat un exemplar din Viet Nam News, 
o publicaţie locală în limba engleză. M-am aşezat la o masă, am 
comandat cafea şi m-am uitat la titlul de pe prima pagină: 
„Atunci când siguranţa americană a primit o lovitură majoră”. 
Am avut senzaţia că ziarul ăla putea fi tendenţios. 

Editorialul era scris de un colonel, Nguyen Van Minh, istoric 
militar. În el se spunea: „În ziua aceea din 1968, armata 
noastră şi poporul au lansat un atac împotriva fortificațiilor 
inamice de la Khe Sanh. Atacul a şocat Statele Unite şi l-a 
forţat pe preşedintele Lyndon Johnson şi Pentagonul să ne facă 
faţă la Khe Sanh.” 

Îmi aminteam incidentul, fiindcă fusesem acolo. Am continuat 
lectura şi am aflat că forţele americane „au suferit o severă şi 


umilitoare înfrângere”. Nu-mi aminteam aspectul ăsta, dar 
oricine controlează prezentul, controlează şi trecutul, şi i se 
permite s-o facă. 

Urmăream cu greu traducerea proastă, ca şi logica acestui 
articol, însă mă interesa dacă era menţionată divizia mea, 
Divizia Întâi Aeropurtată, al cărei nume fusese tradus „Divizia 
Numărul Unu de Infanterie Zburătoare”. Şi mai interesant era 
faptul că războiul se afla aici încă în centrul atenţiei, după cum 
aflasem deja de la colonelul Mang. 

M-am uitat în jur. Ceilalţi clienţi păreau să fie în majoritate 
japonezi şi coreeni, dar erau şi câţiva occidentali, şi-am auzit 
vorbindu-se în franceză şi engleză. Se părea că Saigonul 
revenea la vremurile de altădată. 

Am cercetat lista de meniuri, care era scrisă în mai multe 
limbi şi avea fotografii ale preparatelor culinare, pentru orice 
eventualitate. Niciuna nu înfăţişa câini, pisici ori embrioni de 
găină pe jumătate formaţi, cum îmi aminteam de la ultima 
vizită. Am comandat un mic dejun american, sperând ca totul 
să fie în regulă. 

Am terminat micul dejun şi m-am dus la recepţie, unde am 
întrebat de paşaportul meu. Funcţionarul a verificat şi mi-a zis: 

— Nu e, domnule. 

Nici mesaje nu aveam. Cred că speram să primesc un fax de 
la Cynthia. M-am îndreptat către strada Le Loi. 

Ieşirea din holul răcoros, slab luminat al hotelului în lumina 
arzătoare a soarelui a fost puţin şocantă: neaşteptatul huruit al 
scuterelor, claxonatul continuu, fumul ţevilor de eşapament şi 
masa de oameni, biciclete şi vehicule. Saigonul din timpul 
războiului fusese ceva mai liniştit, cu excepţia a câte unei 
explozii întâmplătoare. 

Am început să mă plimb pe străzile Saigonului şi, după zece 
minute, asudasem ca un cal. Luasem o hartă de la recepţie, iar 
pe umăr îmi atârna aparatul fotografic. Purtam pantaloni kaki 
din bumbac, o cămaşă verde de golf şi adidaşi. Arătam ca un 
turist american buimac, numai că majoritatea turiştilor 
americani poartă şorturi oriunde se duc. 

Saigonul nu părea excesiv de murdar, însă nici cu adevărat 
curat nu era. Cele mai multe clădiri aveau tot două până la 
cinci etaje, dar am observat că apăruseră şi câţiva zgârie-nori. 
Unele construcţii din centru erau în vechiul stil colonial 


francez, însă mai toate clădirile din oraş erau din stuc 
indescriptibil, cu zugrăveala veşnic scorojită. Ziua, oraşul avea 
un anume farmec, însă eu îmi aminteam mai ales de nopţile 
sale funeste, primejdioase. 

Traficul era intens, dar se desfăşura bine, un fel de haos 
controlat. Singurele vehicule care nu respectau regulile de 
circulaţie erau cele militare şi cele galbene, deschise, cu aspect 
de jeepuri ale poliţiei, toate croindu-şi drum pe străzi fără jenă, 
risipind totul în faţa lor. Nu era mare deosebire faţă de ultima 
dată când fusesem aici, doar mărcile vehiculelor erau diferite. 
Poţi oricând să-ţi dai seama când e vorba despre un stat poliţist 
ori despre o ţară în război după felul cum se deplasează pe 
străzi maşinile oficiale. 

Cea mai răspândită formă de transport acum, ca şi atunci, 
era reprezentată de scutere, ai căror conducători erau în 
majoritate tineri, bărbaţi şi femei, mergând cu o previzibilă 
nesăbuinţă. Cea mai mare deosebire era acum faptul că 
aproape toţi vorbeau la telefoane mobile. 

Mi-am amintit de vremea când oricare dintre bărbaţii sau 
femeile astea puteau să scoată dintr-o dată o grenadă sau o 
pungă cu explozibil şi s-o arunce în vitrina unei cafenele fără 
grilaj, într-un camion militar, o gheretă a poliţiei sau într-un 
grup de soldaţi beţi, americani ori vietnamezi. Aceşti 
motociclişti cu telefoane mobile păreau să fie un pericol doar 
pentru ei înşişi. 

În oraş, agitația era mai mare pentru că se apropia 
sărbătoarea Tet, care pentru vietnamezi e Crăciunul, Ajunul 
Anului Nou şi Patru Iulie în aceeaşi zi, plus că toţi îşi serbează 
ziua de naştere în prima zi a Anului Nou şi fiecare e mai 
vârstnic cu un an, precum caii de rasă, indiferent de data 
naşterii. 

Străzile erau înţesate cu negustori care vindeau flori, ramuri 
înmugurite de piersic şi cais, ca şi lămâi miniaturali. Mulţi 
vânzători îşi imaginau, cine ştie de ce, că aveam nevoie de 
toate astea şi încercau să mă ademenească să cumpăr crengi 
de arbori fructiferi. 

Unele străzi erau pline cu tarabe unde se vindeau felicitări 
pe care scria Chuc Mung Nam Moi, iar eu m-am gândit să 
cumpăr una pentru Karl şi să adaug cuvintele Duten Mă Ta. 

Străzile erau împânzite şi cu tricicluri, o formă tipic 


vietnameză de transport, un fel de bicicletă cu un 
compartiment pentru un pasager în faţă. Conducătorul 
pedalează şi dirijează vehiculul din spate, ceea ce e plăcut. 
Posesorii de tricicluri îşi doreau un client occidental şi mă tot 
îmbiau să mă sui şi să mă relaxez. 

Mai erau şi roiuri de copii ce mă încercuiau precum peştii 
piranha, trăgându-mă de braţe şi haine, cerşind o mie de dongi. 
Eu le tot spuneam: Di di! Di di man! Mau len! Şi tot aşa. Insă 
pronunția mea trebuie să fi fost defectuoasă, pentru că ei se 
purtau de parcă le-aş fi spus: „Veniţi mai aproape, copii. Veniţi 
să-l plictisiţi pe marele My pentru dongi”. Oamenii te pot obosi 
foarte repede aici. 

Am găsit o stradă de care mi-am amintit din 1972, o alee 
îngustă de lângă districtul Cholan, faimosul Chinatown al 
oraşului. Pe strada asta se aflaseră cândva baruri, bordeluri şi 
saloane de masaj, dar acum era liniştită şi am bănuit că toate 
fetele alea drăguţe petrecuseră ceva timp în lagărele de 
reeducare, ispăşindu-şi păcatele, iar acum erau toate agenţi de 
vânzări-cumpărări. Fusesem pe strada asta ca poliţist militar, 
desigur, nu în chip de client. 

Am făcut câteva poze pe drum, dar stabilisem că nu eram 
urmărit, aşa că purtarea asta de turist era pierdere de vreme 
dacă nu l-aş fi făcut pe Karl să-mi privească diapozitivele vreme 
de cinci ceasuri la întoarcerea în Virginia. 

Am observat unde mă aflam şi m-am îndreptat către Muzeul 
crimelor de război americane pe care colonelul Mang mă 
îndemnase să-l vizitez. 

După cincisprezece minute am găsit muzeul pe locul unei 
foste vile franţuzeşti care - ce ironie! — adăpostise în timpul 
războiului Serviciul de Informaţii al Statelor Unite. Am plătit un 
dolar şi am intrat în complexul muzeal, unde am zărit aşezat pe 
iarbă un tanc american H-48, mare şi ruginit. Era mai linişte 
aici, nu se vedeau cerşetori ori vânzători ambulanți şi am 
constatat că eram bucuros să mă aflu acolo. 

M-am uitat la exponate, dintre care cele mai multe erau 
fotografii etalate în mai multe clădiri din stuc, toate 
deprimante,  înfăţişând aspecte  revoltătoare: poze ale 
masacrului de la My Lai, femei şi copii mutilaţi oribil, sugari cu 
malformatii, victime ale Agentului Oranj, faimoasa fotografie a 
fetei goale alergând pe drumul incendiat de napalmul 


american, poza unui ofiţer sud-vietnamez împuşcând în cap un 
membru al Viet-Congului capturat la Saigon în timpul ofensivei 
din '68, un copil sugând la sânul mamei sale moarte şi-aşa mai 
departe. 

Mai era şi o serie de fotografii ale marilor nelegiuiţi: Lyndon 
Johnson, Richard Nixon, generali americani, inclusiv 
comandantul diviziei mele, John Tolson, şi politicienii favorabili 
războiului, plus fotografiile protestatarilor împotriva războiului 
din întreaga lume, poliţişti şi soldaţi bătându-i pe liceeni, 
împuşcăturile din districtul Kent şi tot aşa. Explicaţiile în 
engleză nu spuneau mare lucru, dar nici nu era nevoie. 

Existau multe poze ale personalităţilor americane importante 
ce se declaraseră împotriva războiului: senatorul John Kerry 
din statul meu natal, care îşi făcuse stagiul în Vietnam în '68, 
ca şi mine, Eugene McCarthy, Jane Fonda armând un tun 
antiaerian nord-vietnamez şi alţii. 

Erau expuse şi medalii americane de război, trimise la Hanoi 
de către posesorii lor în semn de protest împotriva războiului. 

Auzeam anii şaizeci urlându-mi în creier. 

Am dat peste o colecţie de fotografii de-a dreptul 
tulburătoare, cu texte explicative. Pozele înfăţişau sute de 
oameni aliniaţi, împuşcaţi de un pluton de execuţie, primind 
apoi lovitura de graţie cu pistolul. Însă nu era vorba despre o 
altă crimă de război a americanilor ori a sud-vietnamezilor. 
Textul spunea că victimele erau soldaţi sud-vietnamezi şi 
membri ai triburilor proamericane din munţi, muntenii, care 
continuaseră lupta împotriva comuniştilor victorioşi după 
capitularea Saigonului. 

Textul îi descria pe munteni ca aparţinând organizaţiei 
FULRO - Front Unifié de Lutte des Races Opprimees, adică 
Frontul Unit de Luptă al Raselor Oprimate, un grup de bandiți 
şi criminali sponsorizat de CIA, conform explicaţiei. Pozele 
înfăţişând execuţii cu sânge rece aveau menirea să servească 
drept lecţie oricui ar fi avut de gând să se opună guvernului. De 
fapt, nu se deosebeau prea mult de cele care arătau atrocitățile 
americane. Era limpede că guvernul de la Hanoi nu avea idee 
cum ar fi reacţionat un public occidental la imaginile acelea. De 
fapt, o americancă ce stătea lângă mine era palidă şi amuţise în 
urma şocului. 

Mă uitam la toate exponatele alea fără să fiu sigur de ceea ce 


simţeam. Era o prezentare vădit părtinitoare, omiţând, de 
exemplu, masacrele comuniştilor de la Hue, ca şi pe cel de la 
Quang Tri City, pe care îl văzusem cu ochii mei. 

Privisem destul şi am ieşit afară, în lumina soarelui. 

Vizitatorii erau mai ales americani şi aparţineau mai multor 
generaţii; vârstnicii, cu siguranţă veterani, erau furioşi, iar unii 
dintre ei înjurau „tâmpeniile de propagandă tendenţioasă”, ca 
să folosesc o frază auzită acolo. Alţii erau însoţiţi de soţii şi 
copii şi erau ceva mai calmi. 

În fine, mă distrasem destul pentru o după-amiază. M-am 
îndreptat spre ieşire şi am observat standuri cu suveniruri ca 
piese de muniţie, vaze de flori făcute din cartuşe de obuze, 
vechi plăcuţe americane de identificare şi machete ale 
elicopterelor Huey realizate din deşeuri de aluminiu, asemeni 
unor obiecte origami. Am văzut vechi brichete Zippo, gravate 
cu numele militarilor cărora le aparținuseră, cu motouri, 
indicativele unităţilor şi aşa mai departe. Am zărit o brichetă 
având gravat acelaşi text ca şi pe a mea: Moartea e treaba mea 
şi treaba merge bine. Mai aveam bricheta aia, dar o lăsasem 
acasă. 

Am ieşit pe poartă în strada Vo Van Tan şi m-am întors spre 
centrul oraşului. 

Din când în când vedeam cu colţul ochiului şi al minţii mele 
rămăşiţele cândva falnicei ARVN - Armata Republicii Vietnam; 
bărbaţi de vârstă medie care păreau bătrâni, cu braţe şi 
picioare lipsă, orbi, schilozi, cu cicatrice, gârboviţi, terminaţi. 
Unii cerşeau în locuri fixe, la umbră. Alţii stăteau pur şi simplu 
şi nici măcar nu se mai oboseau să cerşească. 

Câte unul mă observa şi striga: 

— Hei, militar american? Eu ARVN! 

Erau oameni din generaţia mea, foştii mei aliaţi, iar eu mă 
simţeam vinovat că-i ignoram. 

Până la Rex drumul era scurt. Când am intrat în hol, aerul 
condiţionat m-a lovit ca un front atmosferic rece venit din 
Canada. 

Am întrebat la recepţie de paşaportul meu, dar n-aveam 
noroc; nici mesaje n-aveam. Mi-am luat cheia, m-am dus la 
centrul de sănătate de la etajul şase şi m-am înscris la o şedinţă 
de masaj. M-am dezbrăcat în vestiarul bărbaţilor, mi-am luat un 
prosop, halat şi papuci, pe urmă am făcut un duş, îndepărtând 


aerul Saigonului din pori, dar nu şi din minte. 

M-am întins pe un tatami într-o cameră liniştită, ascultând 
muzica venită de la un difuzor. Un îngrijitor mi-a adus o ceaşcă 
de sake. 

Pe la a treia ceaşcă mă simţeam puţin ameţit, iar la difuzor 
se auzea o versiune instrumentală a melodiei „Nights în White 
Satin” şi era anul 1972; eu pufăiam dintr-o ţigară groasă cu 
marijuana în apartamentul unei femei aflat dincolo de strada Tu 
Do, nu departe de-aici; ea stătea întinsă lângă mine, cu un 
zâmbet de drogată, şi ne treceam ţigara de la unul la altul, iar 
părul ei lung, negru şi mătăsos era pe umărul meu. 

La un moment dat figura femeii a început să se estompeze şi 
mi-am dat seama că o parte din ceea ce simţeam, întors aici, 
era nostalgia timpului trecut; nu mai eram tânăr, dar fusesem 
cândva, în locul ăsta care pentru mine încremenise în timp. 

Trebuie să fi aţipit, pentru că un tip mă scutura uşor de umăr 
şi-mi spunea că am un mesaj, ceea ce se dovedi a fi, de fapt, 
şedinţa de masaj. 

Un recepţioner de la centrul de sănătate m-a îndemnat spre 
camera C. Înăuntru era o masă de masaj acoperită cu cearşaf 
alb, curat. Mi-am atârnat halatul în cuier, mi-am scos papucii şi 
m-am întins pe masă, cu prosopul în jurul şalelor. 

Uşa s-a deschis şi o tânără atrăgătoare, îmbrăcată într-o 
fustă albă, scurtă şi cu o bluză albă fără mâneci a intrat şi a 
zâmbit. 

— Bună ziua. 

Fără prea multă conversaţie, mi-a făcut semn să mă întorc pe 
burtă, mi-a lărgit prosopul în jurul taliei şi a sărit pe masă 
alături de mine... 

Era într-adevăr puternică pentru o femeie mică şi îmi trosnea 
fiecare os şi încheietură. A înhăţat o bară de deasupra şi a 
început să meargă cu picioarele goale pe spatele şi fesele mele, 
frământându-mi muşchii cu degetele. M-aş fi putut obişnui cu 
treaba asta. 

Pe fiecare perete erau oglinzi, dar asta nu părea ceva 
neobişnuit, deşi am observat că ne puteam privi, iar fata îmi 
zâmbea mereu. 

În cele din urmă m-a întors pe spate şi mi-am pierdut cumva 
prosopul. Ea îngenunchease între picioarele mele şi arăta spre 
un loc pe care nu-l masase încă. Aveam senzaţia că partea 


shiatsu a masajului se încheiase. 


Fata zise: _ 

— Zece dolari... În regulă? 

— Ăăă... 

Ea zâmbi şi dădu din cap încurajator. 
— Da? 


Mai acordaţi acestui hotel încă o stea. 

Lăsând la o parte consideraţiile morale, îmi veneau în minte 
cuvintele „capcană sexuală”. Exact asta-mi lipsea - să intre pe 
uşă colonelul Mang şi să mă filmeze în timpul unei partide de 
sex oral în camera de masaj a hotelului Rex. 

M-am ridicat în capul oaselor şi m-am pomenit faţă-n faţă cu 
noua mea prietenă. l-am spus: 

— Scuze, nu pot. 

Ea îşi ţuguie buzele. 

— Da, da. 

— Nu, nu. Tre’ să plec. 

Am coborât de pe masă şi mi-am luat papucii. 

Domnişoara Masaj se aşeză pe masă, continuând să mă 
privească bosumflată. 

Mi-am luat halatul din cuier şi i-am zis: 

— Grozav masaj. Îţi dau bacşiş mare. Biet? 

Ea tot bosumflată era. 

Am îmbrăcat halatul, am părăsit încăperea şi m-am dus la 
recepţie, unde am semnat o notă de plată pentru un masaj de 
zece dolari, la care am adăugat zece drept bacşiş. Femeia de la 
recepţie a zâmbit şi m-a întrebat: 

— Vă simţiţi bine acum? 

— Foarte bine. 

M-aş fi simţit şi mai bine dacă i-aş fi pus pe cei de la DIP să- 
mi plătească o partidă de sex oral. 

În fine, după încheierea acestui interludiu sud-est asiatic, m- 
am întors la vestiar, m-am îmbrăcat şi am părăsit centrul de 
sănătate, dându-mi seama că Mang nu avea legătură cu treaba 
asta. Mi-am amintit că M. nu l-a instruit niciodată pe James 
Bond să se ţină departe de capcanele sexuale. Americanii, pe 
de altă parte, mai ales FBl-ul, erau foarte puritani în privinţa 
sexului în timpul misiunilor. Poate că ar trebui să caut un 
serviciu de informaţii străin pentru viitoarea mea carieră. 
Vreau să spun că mă amuzam deja foarte mult. 


M-am dus în camera mea, am luat o Cola rece şi m-am 
prăbuşit într-un fotoliu. În timp ce-mi sorbeam energizantele cu 
ochii închişi, o imagine a Cynthiei s-a materializat. Părea să mă 
fixeze cu privirea de parcă aş fi făcut ceva rău. Eu sunt în 
principiu monogam, dar există momente care pun la grea 
încercare sufletele bărbaţilor. 

Aşadar, stăteam acolo, gândindu-mă ce să îmbrac pentru 
întâlnirea de la ora şapte în restaurantul de pe acoperişul 
hotelului. 

Pe urmă am observat ceva. La capătul patului, lângă pernă, 
se afla globul cu zăpadă. 

9 


Am luat ascensorul până la restaurantul de pe acoperiş şi am 
ieşit într-un vast spaţiu închis, în care se aflau un bar şi un 
salon pentru cocteiluri. Domnul Conway nu precizase unde 
trebuia să-l întâlnesc pe omul de legătură - cu cât mai 
neplanificată era situaţia, cu atât mai neplanificată avea să 
arate. Corect. Dar acela era un spaţiu mare, iar printr-un 
perete de sticlă vedeam numeroase mese întinse pe suprafaţa 
acoperişului propriu-zis. 

Am aruncat o privire prin bar şi salonul de cocteiluri, apoi am 
ieşit pe acoperiş, unde un majordom m-a întrebat în engleză 
dacă sunt singur. l-am răspuns da şi el m-a îndrumat spre o 
masă mică. Slujbaşii publici din întreaga lume mi se adresează 
în engleză înainte ca eu să deschid gura. Poate din cauza felului 
în care mă îmbrac. În seara asta purtam un sacou albastru, o 
cămaşă galbenă de golf, pantaloni kaki şi pantofi fără şosete. 

M-am uitat prin grădina de pe acoperiş. Erau acolo suficiente 
plante în ghivece pentru a simula o junglă, iar eu m-am întrebat 
cum mă va putea găsi cineva. Acoperişul era pavat cu dale de 
marmură, înconjurat pe trei părţi de un grilaj din fier forjat, iar 
a patra parte era locul pe unde intrasem. Din câte vedeam, cam 
jumătate din mese erau ocupate de aproape tot atâţia asiatici 
cât occidentali. Bărbaţii erau bine îmbrăcaţi, deşi niciunul nu 
purta cravată, iar doamnele erau puţin prea elegante, în rochii 
de seară din materiale subţiri, cele mai multe până la podea. 
Nu prea văzusem multe picioare de femei de când sosisem la 
Saigon, dacă n-o puneam la socoteală pe Domnişoara Masaj. 
Era, totuşi, un cuplu american de vârstă medie, în şorturi, 


tricouri şi adidaşi. Departamentul de Stat ar trebui să instituie 
un cod al ţinutei vestimentare. 

Pe fiecare masă existau felinare de vânt cu lumânări aprinse, 
iar prin grădină erau înşirate lanterne colorate din hârtie. 

Spre capătul îndepărtat al acoperişului se vedea o imensă 
sculptură din metal reprezentând o coroană regală pe care 
cuvântul Rex era scris cu tuburi fluorescente. Un simbol nu 
prea socialist. De cealaltă parte a coroanei se afla o sculptură 
ce înfăţişa un elefant ridicat pe picioarele din spate, iar sub 
coroană, o orchestră formată din patru instrumentişti se 
pregătea să înceapă programul. 

Se prezentă un chelner cu lista de meniuri, dar eu i-am spus 
că vream doar o bere. L-am întrebat: 

— Aveţi „333”? 

— Da, domnule. 

Şi plecă. 

Mă bucuram că mai produceau Triplu Trei în Republica 
Socialistă Vietnam - în vietnameză se spunea Ba Ba Ba şi e un 
număr norocos, precum 777 în Occident. Aveam nevoie de 
puţin noroc. 

Berea sosi în sticla de care îmi aminteam şi am turnat-o într- 
un pahar, ceea ce nu mai făcusem niciodată. Am observat 
pentru prima dată că avea o nuanţă gălbuie. Poate de-aceea 
unii îi spuneau Pişat de Tigru. Am sorbit din ea, dar nu mi-am 
putut aminti gustul. 

Am privit oraşul. Soarele apunea spre sud-vest şi se pornise o 
briză plăcută. Luminile Saigonului se aprinseseră şi am 
remarcat că se întindeau până spre orizont. Dincolo de ele se 
desfăşurase războiul, uneori aproape de oraş, alteori mai 
departe, dar mereu prezent. 

Orchestra începu să cânte şi am putut auzi notele suave ale 
melodiei „Stardust”. Lângă orchestră era un mic ring de dans, 
iar câteva cupluri se ridicară de la mese, încercând să danseze 
pe acele acorduri somnolente. 

Nu ştiu ce mă aşteptam să găsesc acolo şi presupun că eram 
pregătit pentru orice, dar poate că şi pentru „Stardust” pe 
acoperişul-grădină al hotelului Rex. Am încercat să mi-i 
imaginez pe generalii şi coloneii americani stând aici în fiecare 
seară şi m-am întrebat dacă se uitau spre orizont în timp ce 
luau cina. De la înălţimea asta, oricât de departe ar fi fost 


războiul, seara se puteau vedea focurile de artilerie şi rachetele 
în depărtare, şi poate că erau vizibile şi gloanţele trasoare şi 
rachetele de semnalizare. Se puteau auzi cu siguranţă bombele 
de patru sute cincizeci de kilograme dacă orchestra nu cânta 
prea tare şi nu le puteai rata pe cele cu napalm, al căror foc 
incandescent lumina întregul univers. 

Imi beam berea, simţeam briza mângâindu-mi faţa, ascultam 
orchestra care trecuse la „Moonlight Serenade” şi m-am simţit 
dintr-o dată foarte nelalocul meu, de parcă n-ar fi trebuit să mă 
aflu acolo, de parcă aş fi manifestat cumva o lipsă de respect 
faţă de oamenii care muriseră acolo, în noaptea întunecată. Mai 
rău era că nimeni de pe acoperişul ăla nu ştia ce senzaţie 
aveam şi mi-aş fi dorit ca domnul Conway sau chiar Karl să fie 
cu mine acum. M-am uitat în jur, ca să văd dacă eram singur, 
apoi am observat un tip de vârsta mea cu o femeie şi mi-am dat 
seama după felul cum vorbeau că bărbatul mai fusese aici. 
Băusem pe jumătate a doua bere şi orchestra era la mijlocul 
melodiei „Old Cape Cod” - de unde ştiau cântecele astea? - şi 
trecuseră douăzeci de minute după ora de întâlnire, dar omul 
de legătură tot nu apăruse. Mi-am închipuit un chelner 
aducându-mi un fax şi spunându-mi: „Criminalul a mărturisit - 
biletele pentru Honolulu sunt la recepţie”. Dar paşaportul meu? 

Eram pierdut în visare când o tânără femeie albă se apropie 
de masa mea. Era îmbrăcată într-o bluză de mătase bej, o fustă 
de culoare închisă, purta sandale şi avea în mână o servietă 
diplomat, dar nu şi geantă. Părea să caute pe cineva, apoi veni 
la masa mea şi mă întrebă: 

— Sunteţi domnul Ellis? 

— Nu. 

— O, îmi cer scuze. Trebuia să mă întâlnesc aici cu un domn 
Earl E. Ellis. 

— Poţi să stai cu mine până când apare. 

— Mă rog... dacă nu te deranjez. 

— Deloc. 

M-am ridicat şi am tras un scaun pentru ea. Femeia se aşeză. 

Avea în jur de treizeci de ani, părul castaniu, pe care-l purta 
lung şi drept, cu cărare la mijloc precum vietnamezele. Ochii 
erau cafenii, foarte mari, iar tenul uşor bronzat. Nu purta 
bijuterii, ci doar un ceas obişnuit, mare, iar machiajul era 
foarte discret. În ciuda coafurii vietnameze, lăsa impresia unui 


om de afaceri pe care l-ai fi putut vedea la Washington - un 
avocat, bancher sau agent de bursă. Servieta diplomat întărea 
această impresie. Am menţionat oare că era bine făcută şi 
drăguță? N-avea importanţă, sigur, dar era greu să nu remarci. 

Îşi puse servieta pe scaunul liber, întinse mâna peste masă şi 
spuse: 

— Bună, sunt Susan Weber. 

I-am luat mâna şi, gândindu-mă că ăsta era un moment James 
Bond, am privit-o în ochi şi am zis: 

— Brenner. Paul Brenner. 

Mi s-a părut că auzeam orchestra cântând „Goldfinger”. 

— Mulţumesc că m-ai primit nechemată. Aştepţi pe cineva? 

— Aşteptam. Dar dă-mi voie să-ţi ofer ceva de băut între 
timp. 

— Păi... în regulă. O să iau un gin tonic. 

I-am făcut semn chelnerului şi i-am comandat un gin tonic şi 
încă o bere. 

Domnişoara Weber îi spuse ceva chelnerului în vietnameză, 
acesta zâmbi, se înclină şi plecă. Am întrebat-o: 

— Vorbeşti vietnameza? 

— Puțin. Surâse. Dar dumneata? 

— Putin. Fraze precum „Arată-mi legitimaţia de identitate” şi 
„Mâinile sus”. 

Femeia zâmbi din nou, dar nu răspunse. Sosiră băuturile, iar 
ea zise: 

— Cred că folosesc chinină adevărată. E în legătură cu 
malaria. Detest medicamentele împotriva acestei boli. Imi 
provoacă... ei bine, diaree. Nu le iau. 

— Locuieşti aici? 

— Da. De aproape trei ani. Lucrez la o companie americană 
de investiţii. Ai venit cu afaceri? 

— Pentru turism. 

— De-abia ai sosit? 

— Aseară. Stau în hotelul ăsta. 

Ea ridică paharul şi spuse: 

— Bun venit la Saigon, domnule... 

— Brenner. 

Am ciocnit paharele. Observând că accentul ei părea să fie 
din New England, am întrebat-o: 

— De unde eşti? 


— M-am născut la Lenox - în vestul statului Massachusetts. 

— Ştiu unde e. 

Lenox, un oraş situat pe dealurile din Berkshire, oferea o 
imagine ideală pentru cărţile poştale. I-am zis: 

— Am trecut o dată cu maşina prin Lenox. Am văzut multe 
vile mari. 

Ea nu răspunse la remarca mea, dar spuse: 

— Locuinta de vară a Filarmonicii din Boston, la Tanglewood. 
Ai fost vreodată la Tanglewood? 

— Vara merg, de obicei, la Monte Carlo. 

Ba mă privi ca să vadă dacă nu cumva o tachinez, păru să nu 
se decidă, apoi mă întrebă: 

— Dar dumneata? Mi s-a părut că aud un accent de Boston. 

— Foarte bine. Credeam că l-am pierdut. 

— Nu se pierde niciodată. Deci amândoi suntem din 
Massachusetts. Ce mică-i lumea şi-aşa mai departe. Se uită în 
jur. E drăguţ aici, cu excepţia verii, când e prea cald. Îţi place 
hotelul? 

— Da, până acum. Am făcut un masaj grozav azi după- 
amiază. 

Femeia pricepu imediat, zâmbi şi răspunse: 

— Serios? Şi ce fel de masaj? 

— Shiatsu. 

Mă informă: 

— Îmi place un masaj bun, dar fetele primesc doar câte un 
dolar de la hotel - câştigă mai mult oferind servicii 
suplimentare şi de-aceea nu le place să maseze femeile. 

— Le poţi oferi bacşiş. 

— Le dau. Un dolar. Dar le plac bărbaţii. 

— Ei bine, pentru informarea dumitale, eu am făcut masajul. 
Dar e un loc de pierzanie. 

— Trebuie să fii atent. 

— Sunt mai mult de-atât. Sunt bun. 

— Asta-i foarte lăudabil. Cum de-am ajuns la subiectul ăsta? 

— Cred că eu l-am adus în discuţie. 

Susan surâse, apoi îmi zise: 

— În legătură cu hotelul - aparţinea cândva unui cuplu bogat 
de vietnamezi care-l cumpăraseră de la o companie franceză. În 
timpul implicării americanilor, a adăpostit mai ales militari 
americani. 


— Aşa am auzit şi eu. 

— Da. Pe urmă, când au venit comuniştii la putere, în 1975, a 
fost luat în stăpânire de către guvern. A rămas hotel, dar mai 
cu seamă pentru oficialii nord-vietnamezi ai partidului, ruşi şi 
comunişti din alte ţări. 

— Tot ce-i mai bun pentru învingători. N 

— Fi bine, am auzit că devenise o cocină de porci. Insă pe la 
mijlocul anilor ’80 guvernul a vândut nişte cote-părţi unei 
companii internaţionale, care a reuşit să scape de oaspeţii 
comunişti. A fost complet renovat şi a ajuns un hotel 
internaţional. Totdeauna îi invit aici pe oamenii de afaceri 
americani şi europeni. Se uită la mine. Mă bucur că-ţi place. 

Ne-am privit în ochi şi am dat din cap. 

Ea se uită la ceas. 

— Nu-mi dau seama unde e acest domn Ellis. 

— Încearcă la salonul de masaj. 

Femeia râse. Eu i-am zis: 

— Mai bea ceva. 

— Păi... de ce nu? 

Îi spuse ceva unui chelner aflat în trecere, apoi vâri mâna în 
servietă şi scoase un pachet de Marlboro. Imi oferi o ţigară. 

— Nu, mulţumesc, am spus. Dar poţi fuma. 

Îşi aprinse ţigara şi, cu bricheta aprinsă în mână, zise încet: 

— Am ceva pentru dumneata. 

Dădu drumul unui şuvoi de fum. 

Nu i-am răspuns. Nu mă aşteptam la o femeie, dar mi-am dat 
seama că asta atrăgea mai puţin atenţia. 

Ea îmi zise: 

— Am primit un fax de la firma dumitale. Am notat ce-ţi 
trebuie într-un ziar care e în servieta mea. În careul de cuvinte 
încrucişate. Mi s-a spus că o să înţelegi. 

— Să-mi oferi ziarul când pleci. 

Ea încuviinţă, pe urmă spuse: 

— Am trimis un fax aseară firmei dumitale, anunţându-i că ai 
ajuns aici. Le-am spus că avionul a întârziat din cauza vremii, 
dar ai ajuns la hotel după o oră şi jumătate de la aterizare. Mă 
întrebă: Ai avut vreo problemă la aeroport? 

— Mi-au rătăcit bagajul. 

— Serios? N-au sosit multe avioane şi există o singură bandă 
rulantă pentru bagaje. Cum s-a putut întâmpla? 


— N-am idee. 

Ginul ei tonic sosi împreună cu altă bere. Orchestra cânta 
„Stella by Starlight”. În selecţia melodiilor părea să predomine 
tema cerului. Am întrebat-o pe domnişoara Weber: 

— Lucrezi într-adevăr pentru o companie americană? 

— Da. De ce? 

— Ai mai făcut vreodată o treabă ca asta? 

— Nu ştiu - ce treabă fac? 

Isteaţă replică, dar eu aveam nevoie de un răspuns, aşa că 
am întrebat-o din nou. Ea spuse: 

— Nu. Mi s-a cerut doar să fac serviciul ăsta. E pentru prima 
oară... 

— Cine ţi-a cerut? 

— Un bărbat de-aici pe care îl cunosc. Un american. 

— Din ce trăieşte bărbatul ăsta?... 

— Lucrează la Bank of America. 

— Cât de bine îl cunoşti? 

— Destul de bine. E prietenul meu acum. De vreo şase luni. 
De ce-mi pui întrebările astea? 

— Aş vrea să fiu sigur că nu eşti pe lista de supraveghere a 
KGB-ului. 

Ea dădu din cap, apoi zise: 

— Toţi cei de-aici sunt supravegheați de Securitate. Mai ales 
americanii. Dar vietnamezii nu sunt foarte eficienţi în treaba 
asta. 

Tăceam în continuare. Ea adăugă: 

— Trei sferturi din forţele poliţiei vietnameze umblă în haine 
civile. Tipii de la masa alăturată ar putea fi poliţişti, dar câtă 
vreme nu aprind o ţigară cu marijuana şi nu le suflu fumul în 
faţă, îi interesează mai mult berile lor decât persoana mea. 
Totul se petrece la întâmplare. Sunt oprită şi amendată cu doi 
dolari cam o dată pe lună pentru o încălcare stupidă a regulilor 
de circulaţie. 

Tăceam în continuare. Ea continuă: 

— Totul se rezumă la bani. Oraşul ăsta e plin de bunuri de 
consum importate, scumpe, iar vietnamezul câştigă în medie 
trei sute de dolari pe an, dar vrea tot ce vede, aşa că, dacă e 
civil, lucrează pe lângă occidentali pentru bacşişuri, fratele lui 
mai mic cerşeşte pe stradă, sora lui se ţine de prostii, iar 
fratele mai mare, care e poliţist, stoarce bani de la turişti şi 


expatriaţi. 

— Cred că i-am întâlnit pe toţi. 

Ea zâmbi şi mă informă: 

— E o ţară coruptă, însă bacşişurile sunt rezonabile, oamenii 
sunt drăguţi, criminalitatea urbană e rară şi electricitatea 
funcţionează la Saigon, chiar dacă nu prea te poţi bizui pe 
instalaţiile sanitare. Eu nu mi-aş face multe griji în legătură cu 
eficienţa statului poliţist de-aici. E vorba despre ineficienţă, 
paranoia autorităţilor şi xenofobia faţă de occidentali, 
încercând să-i convingă că te afli aici doar ca să faci nişte bani, 
să fotografiezi pagodele ori să faci sex la tarife mici şi nu ca să 
răstorni guvernul. Nu sunt un erou, domnule Brenner, şi nici 
patriotă, aşa că, dacă aş fi crezut că mă aflu în pericol făcând 
acest mic serviciu, aş fi spus nu. 

M-am gândit la toate astea şi am conchis că domnişoara 
Weber era puţin cinică, deşi la început nu îmi făcuse impresia 
asta. Dar poate că Vietnamul o enerva. Am întrebat-o: 

— Atunci de ce-ai acceptat să faci acest mic serviciu? 

— Ţi-am spus - din cauza stupidului meu prieten Bill. Acum, 
de când avem un consulat aici, el crede că oamenii de-acolo îl 
pot ajuta în afaceri. Autorităţile ştiu despre afaceri cât ştiu eu 
despre autorităţi. 

— Deci cineva de la consulat i-a cerut lui Bill să... ce? 

— l-au cerut lui Bill să-mi ceară mie să te întâlnesc. 
Consulatul voia o femeie. Poliţia nu le acordă atenţie deosebită 
şi presupun că e mai puţin frapant. 

— Pot să-l verific pe tipul ăsta, Bill? 

Susan ridică din umeri. 

— Îţi voi da cartea lui de vizită. Am o grămadă. 

— Eşti o prietenă foarte fidelă. 

Ea râse, apoi adăugă: 

— Dumneata eşti foarte bănuitor. 

— Şi paranoic. Există posibilitatea să fiu urmărit, aşa că să 
nu fii chiar surprinsă dacă vei fi interogată mai târziu. 

Femeia ridică iar din umeri. 

— Nu ştiu nimic. 

Am informat-o: 

— Sunt veteran de război şi mă aflu aici ca să mă las în voia 
amintirilor şi ca să revăd unele dintre locurile unde am luptat. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 


— Şi asta-i tot ce ştii. Persoana cu care trebuia să te 
întâlneşti nu a apărut şi eşti pe cale să pleci. 

Ea dădu din cap. Am întrebat-o: 

— În afară de ziar, mai ai ceva ce-ar trebui să-mi dai? 

— Nu. Cum ar fi ce? 

— Cum ar fi un telefon mobil. 

— Nu. Dar poţi să-l iei pe-al meu. Nu funcţionează bine în 
comunicațiile dintre oraşe, dar pentru Saigon e bun. Îl vrei? 

— Nu dacă poate conduce la dumneata. 

— Cum doreşti. Mai pot să fac ceva pentru dumneata? 

— Ce ţi s-a spus că ai putea face? 

— Să iau şi să transmit un mesaj. 

— Ce se întâmplă dacă trimit un mesaj prin fax de-aici? 

— Adică din hotel? Pur şi simplu îl trimiţi. 

— Se uită la el? Fac vreo copie? 

Ea se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Fac. Nu-ţi dau hârtia înapoi până când nu fac o copie, însă 
eu pot trimite în siguranţă un fax ori un e-mail din biroul meu. 
Adăugă: Asta am făcut aseară. 

— Trebuie să trimiţi cuiva un fax în legătură cu întâlnirea 
asta? 

Ea încuviinţă. 

— Codul e 703. În Virginia. 

— Corect. Bine, împreună cu raportul dumitale despre 
întâlnire, transmite că am fost oprit la aeroport şi mi s-a luat 
paşaportul, dar cred că a fost ceva întâmplător şi o să plec la 
timp din Saigon dacă îmi recapăt paşaportul. În regulă? 

Femeia se uită la mine, pe urmă repetă mesajul şi zise: 

— Nu trebuie să-ţi pun întrebări, însă... 

— Nu pune nicio întrebare, şi dacă primeşti răspuns la fax, 
memorează-l. Nu-l aduce la hotelul ăsta. Ia legătura cu mine şi- 
o să ne întâlnim undeva. În regulă? 

— Cum spui. 

— Mulţumesc. 

— Nicio problemă. Deci te-au oprit la aeroport? Din cauza 
asta ai întârziat. 

— Aşa e. 

— Nu sunt surprinsă. Pari plin de resurse. Râse şi mă 
întrebă: Ţi-au cerut o taxă de sosire? 

— Douăzeci de dolari. 


— Le-ai dat? 

— Da. 

— Nu trebuia. Dacă eşti hotărât, ei înţeleg că nu se poate. 

— L-am pus pe tipul de la pază să-mi care bagajul până la 
taxi. 

Ea râse. 

— Grozav. Îmi place. Adăugă: Să ştii că tipul de la paşapoarte 
şi toţi ceilalţi împart câştigul. Asta-i vestea. 

Am întrebat: 

— Deci crezi că a fost doar un şantaj întâmplător? 

— Sigur... numai că rareori rețin un paşaport. Se gândi o 
clipă, apoi spuse: Vei mai auzi de ei. 

— Sper. Au paşaportul meu. 

Aprinzându-şi o altă ţigară, am avut impresia că nu se grăbea 
să plece. Atunci i-am zis: 

— Dă-mi ziarul şi pe urmă te poţi duce la următoarea 
întâlnire. Am nevoie de cartea dumitale de vizită şi de cea a lui 
Bill. 

După câteva momente în care ne-am privit, Susan scoase 
ţigara din gură şi zise: 

— Cartea mea de vizită e în ziar. Nu sunt sigură că trebuie să 
ştii ceva despre Bill. Sună-mă şi-o să-ţi vorbesc despre asta. 

— În regulă. 

Femeia se ridică, îşi luă servieta de pe scaun şi spuse: 

— Mulţumesc pentru băutură. 

— Cu plăcere. 

Ea zise: 

— Am un ziar în limba engleză pe care l-am citit. Îl vrei? 

— Sigur. Mi-ar prinde bine o lectură. 

Atunci puse pe masă un exemplar din International Herald 
Tribune. 

— E de ieri, dar este ediţia de weekend. N-o să mai vezi altul 
până luni seara. 

— Mulţumesc. 

La plecare i-am strâns mâna şi ea mi-a zis: 

— Noroc. 

I-am răspuns: 

— Chuc Mung Nam Moi. 

Zâmbind repetă: 

— Chuc Mung Nam Moi. 


Se întoarse şi plecă. 

M-am aşezat pe scaun şi am lăsat ziarul pe masă, aşteptând 
să se întâmple ceva neplăcut în timp ce-mi sorbeam berea. 

Am aşteptat un minut, - nu s-a întâmplat nimic, apoi am luat 
ziarul şi l-am despăturit. Am palmat cartea ei de vizită şi am 
strecurat-o în buzunarul hainei, scoţându-mi în acelaşi timp 
batista şi ştergându-mi fruntea. M-am aşezat într-o parte a 
mesei şi am citit pagina întâi la lumina lumânării de pe masă. 

Ei bine, până acum, toate bune. Nu mai lucrasem la un caz 
într-o ţară ostilă, deşi, ca să fiu sincer, lucrasem la nişte cazuri 
în ţări prietene pe care eu le făcusem sa devină ostile. Oricum, 
credeam că măiestria mea de spion, era destul de bună, ţinând 
cont de faptul că eram doar un poliţist. Domnul Conway avea 
dreptate - era ceva în spiritul generaţiei mele. Prea multe 
romane şi filme de spionaj. Ce-ar fi făcut acum James Bond? 

Păi, în primul rând, n-ar fi lăsat-o să plece pe domnişoara 
Weber. Însă când lucrezi pentru DIP sau FBI, cum mi se 
întâmplase de câteva ori, îţi laşi scula în pantaloni. Pe urmă, 
desigur, mai era şi Cynthia. Şi Bill, oricine-o fi fost el. Ca să nu 
mai spun că domnişoara Weber nu avea nevoie şi de alte 
necazuri în afară de cele pe care poate că le avea deja. 

Ridicând privirea, am observat că Susan Weber se întorsese. 
Se aşeză şi-mi zise: 

— Domnul Ellis a anulat întâlnirea noastră. De asemenea, 
trebuia să-ţi spun să nu eziţi să mă suni dacă ai nevoie de ceva 
şi să mă anunţi la ce oră vei părăsi Saigonul, luni dimineaţă. 
Dar se presupune că telefoanele majorităţii instituţiilor străine 
sunt ascultate - nu neapărat din motive de securitate, ci în 
speranţa că ar putea auzi ceva care să le ofere avantaje în 
afaceri. Trebuie să fii mereu atent la ce spui când vorbeşti pe o 
linie locală. Numărul telefonului meu mobil e scris pe cartea de 
vizită, însă şi dumneata ai nevoie de un celular dacă nu vrei să- 
ti fie interceptată convorbirea. Dacă mă suni de la o linie locală 
şi trebuie să-mi spui ceva important, ne putem întâlni. Mi s-a 
cerut să rămân la Saigon pe toată durata weekend-ului. E-n 
regulă? 

— Şi ai uitat toate astea? 

— Păi, ţi-am spus că mă poţi suna dacă ai nevoie de ceva. N- 
am făcut decât să dezvolt ideea. 

— Ín regulă. Mulţumesc. 


— E sâmbătă seara şi n-am nicio întâlnire. 

— Unde-i Bill? 

— l-am zis că s-ar putea să fiu ocupată în funcţie de ce urma 
să se întâmple în seara asta. 

— Îmi scapă mie ceva? 

— Voiam să văd dacă eşti interesat ori nu. 

— Păi, atunci cred că asta înseamnă „la revedere”. 

Ea zâmbi. 

— Haide. Nu-mi face zile fripte. 

— Uite... Susan... instrucţiunile mele spuneau... 

— Am instrucţiuni noi. Cei din Virginia vor să te informez 
despre ţara asta. Ca să nu fii cu totul pierdut şi năucit după ce 
pleci din Saigon. 

— E adevărat? 

— Aş minţi eu pe cineva din statul meu natal? 

— Păi... 

— Nu sunt obişnuită să n-o fac. 

— Nici nu-mi imaginam asta. Vrei să cinăm împreună? 

— Aş fi încântată. Ce drăguţ că m-ai întrebat. 

Am făcut semn unui chelner şi i-am cerut lista de meniuri. I- 
am spus noii mele prietene: 

— Cum e mâncarea aici? 

— Nu e rea. Au mâncăruri japoneze, franţuzeşti, chinezeşti 
şi, desigur, vietnameze. Acum e sărbătoarea Tet, aşa că vor 
oferi multe specialităţi pentru ocazii festive. 

Sosi lista de meniuri, iar eu am întrebat-o: 

— Cum se spune la „carne de câine”? 

— Thit cho. Zâmbi şi luă lista. Ce vrei să mănânci? Preparate 
chinezeşti, vietnameze sau franţuzeşti? 

— Vreau un cheeseburger cu cartofi prăjiţi. 

— Eu voi comanda meniul de sărbătoare. 

Apăru şeful de sală şi cei doi avură o conversaţie în legătură 
cu meniul, punctată de râsete şi priviri către mine. Eu am spus: 

— Fără thit cho. 

Şeful de sală râse din nou şi-i zise ceva lui Susan. Ca să-i arăt 
că înţelegeam, i-am spus bărbatului să ridice mâinile sus. 

Tipul plecă, iar Susan îmi zise: 

— Am comandat mai multe feluri ca să le poţi gusta pe toate 
şi să mănânci ce-ţi place. Mă întrebă: De ce i-ai spus să ridice 
mâinile? 


— Exersam limba. 

Susan continuă: 

— La Washington sunt multe restaurante vietnameze? 

— De ce crezi că trăiesc la Washington? 

— Credeam că lucrezi pentru Washington. 

— Locuiesc în Virginia. Sunt pensionat. 

— N-ai mâncat preparate vietnameze când ai fost aici în 
armată? 

— Aveam raţii. Ni se interzicea să mâncăm hrana locală. 
Regulamentele militare. Unii s-au îmbolnăvit rău din cauza 
hranei de-aici. 

— Păi trebuie să fii atent. Bea mult gin tonic, apă minerală, 
bere şi Coca-Cola. Şi eu m-am îmbolnăvit când am venit prima 
dată aici. Noi îi spunem răzbunarea lui Ho Şi Min. Dar de- 
atunci nu s-a mai întâmplat. Apare imunitatea. 

— N-o să stau aici aşa de mult. 

Sosiră preparatele, fel după fel. Domnişoara Weber mânca 
precum vietnamezii, cu bolul ridicat în dreptul gurii, vârând 
beţişoarele în mâncare. Eu am folosit cuțitul şi furculiţa. 

Am stat la taclale, mai ales despre Saigon şi munca ei. Susan 
mi-a explicat cu ce se ocupa, însă eu, fiind funcţionar al 
statului, fără pregătire în domeniul afacerilor, n-am înţeles 
aproape nimic. Trebuie să fi fost vorba despre o activitate de 
consiliere şi de înlesnire a unor împrumuturi, mai ales pentru 
investitorii americani care voiau să facă afaceri în Vietnam. 
Deşi nu pricepeam, ea ştia ce spune şi am ajuns la concluzia că 
era într-adevăr consilier pentru investiţii. De obicei îmi dau 
seama când cineva mă induce în eroare, pentru că multe dintre 
anchetele mele mă obligă să adopt un rol de acoperire şi să 
pretind că sunt cleric sau sergent la un depozit de armament 
sau orice m-ar putea apropia de suspect. 

După o vreme, cred că ne simţeam amândoi la largul nostru. 
Ea îmi zise: 

— Ştiu că nu trebuie să-ţi pun întrebări, aşa că n-am idee ce 
să te întreb ca să facem conversaţie. 

— Intreabă-mă ce vrei. 

— În regulă. Unde ai studiat? 

— Nu pot să-ţi răspund. 

Ea zâmbi. 

— Crezi că eşti amuzant. 


— Sunt amuzant. Dumneata unde ai studiat? 

— La Amherst. Pe urmă la Harvard, unde mi-am luat 
masteratul în administraţie. 

— Şi pe urmă? 

— Am lucrat în New York la o bancă de investiţii. 

— Cât timp? 

— Dacă încerci să-mi ghiceşti vârsta, am treizeci şi unu de 
ani. 

— Şi eşti aici de trei ani. 

— Se împlinesc luna viitoare. 

— De ce ai venit? 

— De ce nu? Dă bine în curriculum vitae şi nimeni nu te 
deranjează aici. 

— Iţi place? 

— Da. 

— De ce? 

Susan ridică din umeri, se gândi o clipă, pe urmă spuse: 

— Cred că... eu sunt în realitate o expatriată. Inţelegi? 

— Nu. 

— Ei bine... face parte din identitatea mea. La New York 
eram un nimeni. Un chip drăguţ cu un masterat de la Harvard. 
Aici ies în evidenţă. Sunt exotică pentru vietnamezi şi 
interesantă pentru occidentali. 

Am dat din cap. 

— Cred că înţeleg. Când te întorci acasă? 

— Nu ştiu. Nu mă gândesc la asta. 

— De ce nu? Nu ţi-e dor de casă? De familie? De prieteni? De 
Patru Iulie? De Crăciun? De Doi Februarie? 

Ea se jucă o vreme cu beţişoarele, apoi zise: 

— Părinţii, împreună cu sora şi fratele meu, vin să mă 
viziteze cel puţin o dată pe an. Ne înţelegem foarte bine acum 
fiindcă eu sunt aici, iar ei acolo. Sunt foarte prosperi şi 
competitivi. Aici pot să fiu eu însămi. M-au vizitat şi câţiva 
prieteni buni. În plus, comunitatea americană se întrece pe sine 
în timpul sărbătorilor naţionale, oarecum mai deosebite şi mai 
pline de sens aici. Inţelegi? 

— Cred că da. 

— lar asta nu-i doar o ţară din lumea a treia. E un stat 
semitotalitar şi occidentalii de-aici simt că trăiesc pe marginea 
prăpastiei, aşa că fiecare zi e interesantă, mai ales când îi baţi 


pe idioţii ăştia cu propriile lor arme. 

Se uită la mine. 

— Sunt coerentă ori am băut prea mult? 

— Şi una, şi alta. Dar înţeleg. 

— Ar trebui. Eşti spion. 

Am informat-o: 

— Sunt o persoană retrasă din armată, am făcut aici două 
stagii, în '68 şi în '72, şi m-am întors ca turist. 

— Mă rog. Ţara asta te deprimă? 

— Nu. 

— "Ţi-a mers rău cât timp ai fost aici? 

— Am trăit şi vremuri mai bune. 

— Ai fost rănit? mă întrebă ea. 

— Nu. 

— Ai suferit vreun stres posttraumatic? 

— Am parte de suficient stres cotidian ca să rămân în formă. 

— Unde-ai luptat? 

— Mai ales în nord. 

— Adică la Hanoi? întrebă ea. 

— Nu. Hanoi era în Vietnamul de Nord. Noi n-am fost 
niciodată acolo. 

— Ai spus în nord. 

— În partea nordică a fostului Vietnam de Sud. În zona 
demilitarizată. Ai învăţat ceva din toate astea la şcoală? 

— La liceu. La colegiu n-am făcut istorie. Deci unde ai fost 
încartiruit? 

— În '72 la Bien Hoa. În '68 am fost mai mult în provincia 
Quang Tri. 

— Am fost în nord până la Hue. Un oraş frumos. Ar trebui să 
încerci să ajungi acolo. Nu m-am dus niciodată pe platoul 
central. Am zburat o dată până la Hanoi. Acolo suntem 
detestaţi. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— Păi, orice-aţi făcut, ei tot ne detestă. Se uită la mine. 
Scuze. Asta a sunat aiurea. 

— Nu-ţi face probleme. 

— Şi-o să vizitezi locurile alea? 

— Poate. 

— Ar trebui. Pentru ce altceva ai fi venit aici? A... am uitat, 
eşti... îşi duse degetul la buze şi spuse: Şşşt, apoi râse. 


Am schimbat subiectul. 

— Locuieşti în centrul Saigonului? 

— Da. Ca majoritatea occidentalilor. Cartierele periferice au 
un specific local prea pronunţat. 

Ea reveni la subiectul anterior şi mă întrebă: 

— Ce-ai făcut în Vietnam? 

I-am zis: 

— Aş prefera să nu vorbesc despre război. 

— Te gândeşti la el? 

— Uneori. 

— Atunci ar trebui să vorbeşti despre el. 

— De ce? Fiindcă mă gândesc la el? 

— Da. Adevărul e că bărbaţii nu vorbesc despre anumite 
lucruri. 

— Femeile vorbesc despre orice. 

— E mai sănătos. Trebuie să spui ce ai pe suflet. 

— Vorbesc cu mine însumi şi, când o fac, ştiu că vorbesc cu o 
persoană inteligentă. 

— Eşti un tip dur. De modă veche. 

M-am uitat ostentativ la ceas, domnişoara Weber şi cu mine 
devenisem oarecum apropiaţi, ceea ce putea fi rezultatul prea 
multor beri. Am spus: 

— Am avut o zi plină. 

— Eu vreau desert şi cafea. Nu da bir cu fugiţii. 

— M-a obosit diferenţa de fus orar. 

Ea îşi aprinse o ţigară, ignoră remarca şi spuse: 

— Nu fumam înainte de-a veni aici. Oamenii ăştia scot fum ca 
nişte hornuri, iar eu am devenit dependentă de tutun. Dar nu 
fumez marijuana sau opiu. N-am devenit încă o adevărată 
băştinaşă. 

Am privit-o în lumina tremurătoare a lumânării. Era o femeie 
întrucâtva complexă, dar părea o persoană onestă. Nu compar 
niciodată Femeia A cu Femeia B, însă Susan îmi amintea puţin 
de Cynthia - cred că datorită lipsei de prefăcătorie. Dar în 
vreme ce Cynthia fusese formată de armată, ca şi mine, Susan 
venea din altă lume - Lenox, Amherst, Harvard. Am recunoscut 
accentul şi conduita păturii superioare a clasei mijlocii, celălalt 
Massachusetts, de care cei din sud obişnuiau să râdă, dar pe 
care îi şi invidiau. 

Ea făcu semn unui chelner şi mă întrebă: 


— Vrei cafea sau ceai? 

— Cafea. 

Îi zise ceva chelnerului şi omul plecă. Mie îmi spuse: 

— Cafeaua de-aici e bună. Provine din regiunea centrală. 
Vrei desert? 

— Sunt ghiftuit. 

— Am comandat fructe. Cele de aici sunt minunate. 

Părea să-i facă plăcere compania mea, ori îi făcea plăcere 
propria persoană, iar asta nu-i întotdeauna acelaşi lucru la 
femei. În orice caz, avea destul farmec, numai că băuse prea 
multă bere şi începea să devină prostuţă. 

Acum era mai răcoare, o seară minunată, cu cerul plin de 
stele, şi puteam vedea secera palidă a lumii. I-am spus: 

— Ajunul Anului Nou e sâmbăta viitoare, nu? 

— Da. Ar trebui să te afli într-un oraş mare în seara aia. Ar 
putea fi amuzant. 

— Cum e Ajunul Anului Nou acasă? 

— Mai degrabă ca Anul Nou chinezesc din Chinatown, la 
New York. Focuri de artificii, pocnitori, dansuri cu dragoni, 
spectacole de păpuşi şi tot restul. Dar şi multă solemnitate - 
oamenii se duc la pagode să se roage pentru un an bun şi să-şi 
comemoreze strămoşii. Petrecerea se încheie înainte de miezul 
nopţii, pentru că atunci toată lumea îşi doreşte să fie acasă, în 
mijlocul familiei. Cu excepţia catolicilor, care se duc la slujba 
de la miezul nopţii. Eşti catolic? 

— Uneori. 

Ea zâmbi. 

— Atunci du-te la slujba de la miezul nopţii dacă vei fi lângă o 
biserică. Cineva te va invita la masă. Însă primul vizitator care 
trece pragul unei case vietnameze după miezul nopţii trebuie 
să fie un om bun, altfel, familia respectivă va avea un an fără 
noroc. Eşti un om bun? 

— Nu. 

— Mă rog, poţi să minţi. 

Râse. Eu am spus: 

— Şi-am înţeles că sărbătoarea durează încă o săptămână. 

— Oficial, încă patru zile, dar în realitate cam o săptămână, 
perioadă în care e foarte greu să obţii ceva, pentru că aproape 
totul e închis. Vestea bună e că traficul şi aglomeraţia dinaintea 
sărbătorii încetează şi majoritatea oraşelor arată părăsite. 


Restaurantele şi barurile sunt deschise de obicei numai 
noaptea, iar oamenii petrec pe cinste. Dar fiecare oraş şi 
regiune celebrează în alt fel. Unde crezi că vei fi în ziua 
sărbătorii Tet? 

Mi-am spus în gând: Probabil că la închisoare, apoi cu voce 
tare: 

— Nu ştiu sigur ce itinerar o să urmez. 

— Sigur. Se gândi o clipă, apoi zise: Trebuie să fi prins o 
sărbătoare Tet dacă ai mai fost aici de două ori. 

— Am fost la Tet în '72 şi în '68. 

Ea dădu din cap. 

— Am auzit de Tet '68. Nu mă pricep la istorie, dar atâta 
lucru ştiu. Unde-ai fost atunci? 

— Lângă Quang Tri City. 

Ea spuse: 

— Am auzit că a fost cumplit la Quang Tri şi Hue. Poate că o 
să fii la Hue pentru sărbătoarea Tet. E un spectacol grozav 
acolo. 

I-am răspuns: 

— Nu ştiu sigur unde-o să fiu. 

— Ştii măcar ce-o să faci mâine? 

— Voi vizita obiective turistice. 

— Bine. Ai nevoie de un ghid, iar eu sunt disponibilă. 

— Bill s-ar putea supăra. 

— O să-i treacă. 

Râse din nou şi îşi aprinse altă ţigară. 

— Uite, dacă o să te duci în teritoriul central, vei avea nevoie 
de nişte informaţii. O să-ţi dau câteva sfaturi bune. 

— M-ai ajutat destul. Am întrebat-o: Foloseşti des expresia 
asta? Teritoriu central? 

— Cred că da. Am auzit-o aici. De ce? 

— Credeam că e o expresie utilizată numai de militari. 

— Occidentalii o folosesc aici. Teritoriu central. Înseamnă un 
loc din afara Saigonului sau a oricărui oraş important - de 
obicei, un loc unde ai prefera să nu te afli -, cum ar fi în junglă. 
Corect? 

— Corect. 

— Deci, dacă vrei, mâine îţi voi arăta adevăratul Saigon. 

— Asta-i dincolo şi mai presus de obligaţiile dumitale. 

Ea mă privi prin fumul de ţigară, pe urmă zise: 


— Uite, Paul, eu nu... vreau să spun că nu-ţi fac avansuri. 

— Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte. 

— În regulă. Eşti însurat? Am voie să te întreb asta? 

— Nu sunt însurat, dar am o... cum îi mai zice acum? 

— O relaţie serioasă. 

— Asta e. 

— Bine. Şi eu. Tipul e un idiot, însă ăsta-i altă poveste. A 
absolvit Princeton. Să spun mai multe? 

— Cred că asta spune tot. 

— Sper că dumneata n-ai diplomă Princeton. 

— Doamne fereşte. Am absolvit cum laudae un program 
extensiv la colegiul militar. 

— A... oricum, aici voiam să ajung. Nu sunt... 

Sosiră fructele şi cafeaua. 

Orchestra cânta ceva din anii şaizeci, pe urmă trecu la „For 
Once in My Life”, Stevie Wonder, 1968. 

Ea gustă un fruct, apoi îşi tamponă buzele cu şervetul. 
Credeam că se pregătea să plece, dar mă întrebă: 

— Ai vrea să dansezi? 

M-a luat prin surprindere, dar am răspuns: 

— Sigur. 

Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îndreptat spre micul ring de 
dans, de altfel foarte aglomerat. Am luat-o în braţe şi am simţit 
o femeie adevărată. Am dansat. Nu eram prea sigur unde avea 
să ducă situaţia asta, dar poate că înţelegeam eu greşit. Susan 
era plictisită de Bill şi voia să se simtă bine luând cina cu 
domnul Superspion. 

Orchestra cânta „Can't Take My Eyes Off You”. Femeia avea 
trupul cald, dansa bine şi-i simţeam sânii tari lângă pieptul 
meu. Îşi pusese bărbia pe umărul meu, dar obrajii nu ni se 
atingeau. Ea zise: 

— E plăcut. 

— Da. E plăcut. 

Am dansat pe acoperişul hotelului Rex, sub coroana luminată 
ce se rotea, cu stelele deasupra noastră, în adierea brizei 
tropicale, iar orchestra cânta o melodie lentă. M-am gândit la 
Cynthia, deşi o tineam în braţe pe Susan. M-am gândit la 
puţinele şi scurtele perioade când am fost împreună şi la faptul 
că nu trăisem niciodată un asemenea moment. M-am pomenit 
aşteptând cu nerăbdare să ajung în Hawaii. 


După câteva minute de dans în tăcere, Susan mă întrebă: 

— Aşadar, vrei să te însoțesc mâine? 

— Vreau, însă... 

— Aici voiam să ajung. Nu fac politică, mă ocup strict de 
afaceri. Dar nu prea sunt încântată de idioţii care conduc ţara 
asta. Sunt tiranici, împotriva afacerilor şi distracţiilor. Oamenii 
sunt simpatici. Îmi plac. Cred că încerc să spun că n-am făcut 
niciodată ceva pentru ţara mea, aşa că dacă asta este pentru 
ţara mea... 

— Nu este. 

— În regulă, dar aş vrea să fac ceva pentru tine, fiindcă am 
senzaţia că s-ar putea să ai nevoie de mai multe informaţii 
decât cele pe care le-ai primit. Imi doresc să reuşeşti în tot ce-o 
să faci aici. Şi nu vreau să ai necazuri după ce vei pleca din 
Saigon. Restul ţării nu e ca Saigonul. Poate fi destul de greu 
acolo. Ştiu că eşti un tip dur şi că te poţi descurca aici - ai mai 
făcut-o de două ori. Dar m-aş simţi mai bine dacă ţi-aş acorda o 
zi din timpul meu ca să beneficiezi de numeroasele mele 
cunoştinţe despre Vietnam. Ce zici de asta? 

— Grozav discurs. Faci treaba asta pentru mine pentru că-ţi 
place să trăieşti periculos ori pentru că-ţi place să faci ceva ce 
nu-i place guvernului de-aici? 

— Câte puţin din fiecare. Plus că o fac pentru ţara mea, 
orice-ai spune. 

Am meditat la asta în timpul dansului. Nu exista niciun motiv 
serios pentru care să nu petrec o zi cu femeia asta, deşi ceva 
îmi spunea că aveam să dau de necazuri. l-am zis: 

— Mă aştept să fiu chemat la un birou al autorităţilor, ca să 
răspund la nişte întrebări. Nu cred că ai vrea să fii atunci prin 
preajmă. 

— Oficialii nu mă sperie. Îi pot înfrunta pe cei mai răi dintre 
ei. De fapt, dacă vom fi împreună, n-o să mai pari atât de 
suspect. 

— Nu par suspect. 

— Ba da. Ai nevoie de un însoțitor peste zi. Lasă-mă să fac eu 
treaba asta. 

— În regulă. Câtă vreme înţelegi de ce-o faci şi că sunt doar 
un turist, însă un turist care a intrat în atenţia autorităţilor din 
cine ştie ce motiv. 

— Înţeleg. 


Orchestra făcu o pauză, iar ea îmi luă mâna şi mă conduse la 
masă. Găsi un pix în servietă şi scrise ceva pe un şervet. 

— Ăsta-i numărul meu de-acasă, dacă ai nevoie de el. Ne 
întâlnim mâine dimineaţă la ora opt, în holul hotelului. 

— E cam devreme. 

— Nu şi pentru slujba de la catedrală, de la 8,30. 

— Eu nu merg la biserică. 

— Eu mă duc în fiecare duminică şi nici măcar nu sunt 
catolică. Se ridică şi spuse: Dacă nu eşti în hol, te voi căuta în 
salonul pentru micul dejun. Dacă nu eşti acolo, te voi suna în 
cameră. Şi dacă nu eşti nici acolo, ştiu pe cine să contactez. 

M-am ridicat şi eu. 

— Mulţumesc. Am adăugat: A fost o seară într-adevăr 
frumoasă. 

— Şi pentru mine. Îşi luă servieta. Mulţumesc pentru cină. 
Mâine o să-ţi ofer eu masa. 

— Sigur. 

Ea ezită, apoi mă privi în ochi şi zise: 

— Cunosc câţiva bărbaţi de vârsta ta care lucrează aici şi 
câţiva bărbaţi pe care i-am întâlnit aici şi care se întorseseră ca 
să găsească ceva ori să piardă ceva. Prin urmare, ştiu că e greu 
şi pot înţelege asta. Dar pentru cei de vârsta mea, Vietnam 
înseamnă o ţară, nu un război. 

Nu i-am răspuns. 

— Noapte bună, Paul. 

— Noapte bună, Susan. 

Am privit-o dispărând în restaurantul împrejmuit. 

M-am uitat la şervet, am memorat numărul ei de telefon, pe 
urmă am mototolit şervetul şi l-am aruncat în ceaşca de cafea. 

Era, cum spuneam, o seară minunată, cu o briză blândă ce 
făcea să foşnească plantele de pe terasă. Orchestra cânta 
„MacArthur Park”. Am închis ochii. 

Îmi aminteam că, în urmă cu mult timp, pe când Vietnamul 
însemna un război şi nu o ţară, stăteam în nopţi ca asta, sub 
cerul înstelat, cu briza tropicală suflând printre arbori. Şi erau 
şi alte nopţi, fără briză, când arborii se mişcau şi se auzea 
bătaia beţelor de bambus pe care soldaţii inamici le foloseau ca 
să-şi transmită semnale. Broaştele de copac încetau să orăcăie, 
până şi insectele rămâneau nemişcate, iar păsările de noapte se 
depărtau în zbor. Şi tu aşteptai în tăcerea mormântală, cu 


răsuflarea tăiată, dar cu inima bătându-ţi atât de tare încât erai 
sigur că o putea auzi oricine. Şi bătaia beţelor de bambus se 
apropia, iar vegetaţia se clătina în noaptea fără vânt. 

Am deschis ochii şi am rămas acolo o vreme. Susan lăsase o 
jumătate de sticlă de bere şi am băut direct din sticlă ca să-mi 
umezesc gura uscată. 

Am răsuflat adânc, iar războiul a dispărut din mintea mea. M- 
am pomenit aşteptând ziua de mâine. 


M-am dus în camera mea cu ziarul în mână. La robotul 
telefonic nu erau mesaje, nu se vedea niciun plic, iar globul cu 
zăpadă fusese mutat. 

M-am aşezat la birou şi am deschis International Herald 
Tribune la careul de cuvinte încrucişate, acelaşi din New York 
Times, pe jumătate dezlegat. L-am studiat câteva clipe, apoi am 
observat un semn mic lângă numărul 32 vertical. 

Am deschis ghidul turistic la sectorul Hue. Acolo era o hartă 
a oraşului şi o legendă cu numere care indicau punctele de 
interes. La numărul 32 se aflau Saloanele Mandarinilor, 
amplasate, după cum am văzut, în Curtea Imperială, care era o 
secţiune împrejmuită între zidurile Citadelei din Oraşul Vechi. 

Acolo trebuia să-l întâlnesc pe omul meu de legătură în ziua 
stabilită, la prânz. El sau ea era de origine vietnameză şi asta-i 
tot ce ştiam. 

Dacă la ora stabilită nu se afla nimeni la locul întâlnirii, 
trebuia să merg în altă parte la două după-amiază. Celălalt loc 
era indicat prin inversul numărului 32, conform spuselor 
domnului Conway. M-am uitat la harta oraşului Hue şi am văzut 
că la numărul 23 era Biblioteca Regală, amplasată în 
sanctuarul din Curtea Imperială, denumit Oraşul Purpuriu 
Interzis. 

A treia posibilitate era la ora patru după-amiază, iar locul 
întâlnirii era stabilit de suma cifrelor 3 şi 2, care pe hartă 
reprezenta un templu istoric numit Chua Ba, dincolo de zidurile 
Citadelei. 

Dacă omul meu de legătură nu apărea la niciuna dintre 
întâlnirile astea, trebuia să mă întorc la hotel şi să aştept un 
mesaj. Trebuia să fiu pregătit să plec în orice moment. 

Mi-am zis că toate astea erau puţin melodramatice, dar poate 
că necesare. Pe deasupra, nu-mi plăcea ideea de-a avea 


încredere într-un vietnamez, dar trebuia să presupun că cei de 
la Washington ştiau ce fac. Adică, până acum avuseseră mare 
succes aici. 

Am mai bifat câteva numere din careu şi am mai rezolvat 
câte ceva, observând că domnişoara Weber găsise cheile unor 
definiţii dificile. Era, evident, o femeie inteligentă şi, la fel de 
evident, avea propriul plan - sau pe-al altcuiva. 

A doua zi trebuia să fie interesantă. 


10 


Am ieşit din ascensor şi am pătruns în holul hotelului la opt 
fără zece. 

Într-un fotoliu, aşezat sub un palmier, şedea Susan Weber, 
citind o revistă. Ţinea picioarele încrucişate şi purta pantaloni 
negri şi pantofi sport. Apropiindu-mă, am văzut că publicaţia 
era în engleză şi se numea Vietnam Economic Times. 

Văzându-mă, puse deoparte revista şi se ridică. Atunci am 
observat că purta şi o cămaşă din mătase roşie, strânsă pe 
corp, cu mâneci scurte şi guler înalt. De un şnur prins la gât 
atârnau ochelarii de soare, iar pe o curea din jurul taliei era o 
borsetă din plastic. Imi spuse: 

— Bună dimineaţa. Tocmai mă pregăteam să întreb de 
dumneata. 

— Sunt bine sănătos. 

Ea zise: 

— Poate că am băut ceva mai mult aseară. Dacă-i aşa, îmi cer 
scuze. 

— E sigur că nu eram în situaţia de a te judeca. Sper că am 
fost un tovarăş plăcut. 

— Îmi face plăcere să stau de vorbă cu compatrioţii mei. 

Domnişoara Weber era ceva mai rece în dimineaţa asta decât 
cu o seară în urmă, ceea ce era de înţeles. Inlătură alcoolul, 
muzica, lumina lumânărilor şi noaptea înstelată, şi oamenii 
devin mai rezervaţi faţă de întâlnirea din seara precedentă, 
chiar dacă s-au culcat în acelaşi pat. 

Eu purtam obişnuiţii pantaloni kaki şi, în loc de bluza de golf, 
îmbrăcasem o cămaşă albă cu mâneci scurte. Am întrebat-o: 

— Sunt îmbrăcat corect pentru biserică? 

— Foarte bine. Eşti pregătit? 

— Numai să scap de cheia camerei. 


M-am dus la recepţie şi i-am dat-o funcţionarului. 

— Am vreun mesaj? 

El se uită în cutia mea şi spuse: 

— Nu, domnule. 

M-am îndreptat către uşile din faţă, unde se oprise Susan. 
Povestea cu paşaportul era de-a dreptul iritantă. Mang ştia că 
urma să plec a doua zi şi că aveam nevoie de paşaport ca să pot 
călători. 

M-am apropiat de Susan, care îmi zise: 

— Înţeleg că n-ai primit paşaportul. Dar sunt sigură că ţi-l 
vor returna azi dacă ştiu că pleci mâine. 

— Cred că o să-l iau de la cartierul general al Gestapoului. 

— De obicei îl trimit la hotel. Sau îţi vor spune să-l iei de la 
aeroport. Dar asta înseamnă adesea că o să ajungi acasă mai 
repede decât credeai. 

Pe mine mă aranja, dar n-am spus asta. 

Ea mă întrebă: 

— Ai viza? 

— E la hotel. 

Susan se gândi o clipă, apoi zise: 

— Ar trebui să ai mereu la dumneata fotocopii ale 
paşaportului şi vizei. 

— Aveam. Mi le-a furat poliţia din sacoşă, la aeroport. 

— Aha... Spuse: O să-ţi fac o copie a vizei. 

Se duse la recepţie şi vorbi cu funcţionarul, care căută într-o 
cartotecă. Scoase o foaie de hârtie, o citi şi-i zise ceva lui Susan 
care se întoarse şi-mi spuse: 

— Poliţia ţi-a luat viza. 

N-am răspuns. Ea zise: 

— În fine, nu-ţi face griji din cauza asta. 

— De ce nu? 

— Nimeni n-o să ne oprească. Eşti gata? 

Am ieşit afară, unde era mai cald decât în ziua precedentă. 
Duminica erau mai puţine maşini pe strada Le Loi, dar tot 
atâtea biciclete şi tricicluri ca sâmbăta. 

Susan îi dădu portarului un dolar, apoi am pornit spre o 
motocicletă, parcată lângă trotuar. Ea se opri, scoase un pachet 
de ţigări din borsetă şi aprinse una. 

— Am nevoie de o ţigară înainte de-a pleca. Zâmbi. Poate şi 
tu vei avea nevoie de una după ce ajungem pe drum. 


— Nu putem lua un taxi? 

— E plictisitor. Bătu cu palma în şa. Ăsta e un Minsk de 175 
centimetri cubi. Făcut de ruşi. E un motor bun pentru oraş. Şi 
eu am motocicletă, un Ural de 750 centimetri cubi, cu adevărat 
bună. E grozavă la drum deschis şi foarte bună pentru traversat 
zonele noroioase. Trase din ţigară şi adăugă: Ruşii construiesc 
motociclete bune şi nu ştiu cum se face, dar se găsesc mereu 
piese de schimb. 

— Căşti se găsesc? 

— N-ai nevoie de cască în Vietnam. Conduci motocicleta? 

— Conduceam când eram de vârsta ta. 

— Când erai de vârsta mea, în State nu exista o lege care să 
impună purtarea căştii. Purtai cască? 

— Presupun că nu. 

Ea trase din ţigară şi mă întrebă: 

— Ai descoperit numărul? 

— Nu l-am putut găsi. 

— Nu l-ai putut găsi? Am marcat numărul 32 pe careul de 
cuvinte încrucişate. N-ai observat? 

— Nu sunt aşa isteţ. M-am răsturnat de câteva ori când 
aveam motocicletă. 

Ea râse şi-mi zise: 

— Treizeci şi doi. O să-l ţin eu minte pentru tine. Mă întrebă: 
Ce semnificaţie are? 

— Treizeci şi doi vertical? Cred că era cuvântul „rotiserie”. 

Nu i se păru amuzant, dar o lăsă baltă. 

M-am uitat la ea în vreme ce-şi termina ţigara. Trecuse testul 
luminii directe a soarelui. De fapt, arăta mai bine decât în seara 
trecută - tenul bronzat într-o nuanţă plăcută, ochii mai mari şi 
mai luminoşi decât remarcasem la lumina lumânărilor. În plus, 
cămaşa şi pantalonii îi veneau bine. 

Trase un ultim fum din ţigară şi spuse: 

— În regulă. Trebuie să mă las de fumat. Aruncă ţigara la 
rigolă şi zise: Am fost la birou azi-dimineaţă şi-am trimis faxul 
ăla. 

— Mulţumesc. 

— Era sâmbătă acolo, pe la ora 7 seara, dar mi-a răspuns 
cineva. Lucrează mult acolo, oriunde şi oricine ar fi. 

— Care-a fost răspunsul? 

— Doar au confirmat primirea şi-au spus să-i informezi în 


continuare. Voiau să le dau o oră când am putea fi amândoi 
lângă un fax pentru un răspuns confidenţial ulterior. Eu am 
spus că mă voi întoarce la birou la 8 seara, ora locală, pentru 
fax. E în regulă? 

— Păi... ţinând cont de faptul că nu eşti plătită să mergi la 
birou duminica, e foarte bine. 

Ea răspunse: 

— Orice-ar avea de spus, pot să aştepte douăsprezece ore. 
Adăugă: Până atunci ai putea obţine paşaportul ori viza de 
ieşire din ţară. Eşti pregătit pentru cursă? 

Işi puse ochelarii de soare, se săltă în şa, porni motorul şi-l 
ambală de câteva ori. 

— Suie-te. 

Scoase o fâşie de elastic din buzunar şi îşi legă părul lung la 
spate ca să nu-mi fluture în faţă. 

M-am suit pe şaua din spate, care era cam mică, şi m-am 
apucat de mâner. Susan ieşi din parcare şi porni pe lângă 
trotuar; apoi intră pe strada Le Loi. Am pus picioarele pe 
pedale chiar când motocicleta schimba direcţia de mers. 

După cinci minute teribile, ne aflam la Catedrala Notre 
Dame, o construcţie gotică nepotrivită cu mediul ambiant, cu 
turle germane, însă din cărămidă, nu din piatră. În faţă era un 
mic scuar acoperit cu iarbă, unde ne-am dat jos. Susan a legat 
motocicleta cu lanţul de un rastel pentru biciclete. Imi 
aminteam scuarul ăsta din 1972, şi de-atunci nu se schimbase 
prea mult. Până şi statuia înaltă a Fecioarei Maria 
supravieţuise războiului şi regimului comunist. În legătură cu 
subiectul ăsta am întrebat-o pe Susan: 

— Ce părere au comuniştii despre religie? 

— Depinde de programul momentului. Par să se împace cu 
budiştii, dar nu sunt încântați de catolici, pe care-i consideră 
subversivi. 

Pornind spre catedrală, am întrebat-o: 

— Şi de-aceea mergi la biserică. 

Ea nu-mi răspunse, dar continuă: 

— Protestanţilor le fac zile fripte. Îi hărţuiesc pe misionari, îi 
alungă din ţară şi le închid şcolile şi bisericile. Nu există 
biserici protestante la Saigon, ci doar servicii religioase în case 
particulare. 

Am mers către treptele catedralei, iar ea m-a întrebat: 


— Ai fost vreodată aici în timpul războiului? 

— De două ori, când veneam duminica la Saigon. 

— Deci pe-atunci erai un bun catolic. 

— În tranşee nu există catolici răi. 

Am urcat treptele catedralei şi Susan a salutat câţiva 
americani şi alţii care păreau australieni. Am observat că nu 
erau prea mulţi vietnamezi şi am comentat aspectul ăsta. Ea 
răspunse: 

— Părintele Tuan  rosteşte slujba asta în engleză - 
următoarea e în franceză, iar celelalte în vietnameză. 

— Şi-o să stăm la toate? 

Ea mă ignoră şi intrarăm în nartex, unde Susan stătu de 
vorbă cu nişte oameni şi mă prezentă câtorva dintre ei. O 
femeie se uită la mine, pe urmă o întrebă pe Susan ce mai face 
Bill. Există întotdeauna o persoană de genul ăsta. 

Am pătruns în acel uriaş monstru gotic ce s-ar fi putut afla în 
Franţa, însă am observat că locul era decorat cu flori de pomi 
fructiferi şi lămâi pentru sărbătoarea Tet, şi mi-am amintit vag 
că o celebrau până şi catolicii de-aici. 

În vreme ce priveam tavanul boltit, Susan mă întrebă: 

— 'Ţi-e teamă că o să cadă pe tine? 

— 'Ţi-am spus că am nevoie de-o cască. 

Am înaintat pe culoarul central. Interiorul era răcoros, 
întunecat şi aproape pe jumătate plin de lume. Ne-am aşezat pe 
o bancă spre partea din faţă. Susan spuse: 

— S-ar putea să apară Bill. Am vorbit cu el azi-noapte. 

— S-a bucurat că ai ajuns acasă după miezul nopţii? 

— Nu e un tip gelos şi nici n-are de ce să fie. Adăugă: Dacă ti 
se va părea puţin antipatic, să ştii că ăsta-i felul lui de-a fi. 

— Bine, Ascultă, ce-ar fi să mă întorc eu la hotel după slujbă? 

— Şşt. Incepe. 

Se auziră acordurile orgii, iar procesiunea începu să 
avanseze pe culoarul central. Preotul, băieţii din cor şi toţi 
ceilalţi din alai erau vietnamezi, iar cel care purta crucea era 
evreu. Dacă stai să te gândeşti, era destul de surprinzător. 

În fine, slujba începu, iar engleza părintelui Tuan era o 
grozăvie. Cred că aş fi înţeles mai bine franceza. Ca şi slujba, 
imnurile se cântau în engleză şi am descoperit că Susan avea o 
voce minunată. Eu am mimat, deşi zău că pot să cânt în gura 
mare „Trandafirul irlandez” când sunt beat. 


În predică era vorba despre păcatele trupeşti şi numeroasele 
ispite ale oraşului. Pe urmă se spunea ceva despre sufletele 
fetelor sărace, nevoite să-şi vândă trupurile, şi-aşa mai departe. 
Preotul sublinie faptul că fără păcătoşi n-ar exista păcate - n-ar 
fi opiu, prostituție, jocuri de noroc, pornografie şi saloane de 
masaj. 

Aveam impresia că se uita la mine. Am început să mă simt ca 
un personaj dintr-un roman al lui Graham Greene, asudând 
într-un climat tropical dintr-o ţară uitată de Dumnezeu, copleșit 
de sentimentul catolic de vină din cauza vreunui păcat sexual 
care, la urma urmei, nu era mare lucru. 

În orice caz, slujba a durat o oră şi cinci minute, deşi n-am 
cronometrat-o. 

Orga răsună din nou, iar procesiunea porni spre ieşire. Am 
urmat-o pe culoarul central şi am pierdut-o pe Susan în 
mulţime. 

M-am dus lângă motocicletă, în faţa scuarului scăldat în 
lumina soarelui. De fapt, mă simţeam bine că fusesem la 
biserică. 

Poate că era ceva interesant cu expatriaţii ăştia. Adică, dacă 
te expatriezi la Londra, Paris sau Roma, nu-i mare lucru. 
Trebuie să ajungi într-un loc total compromis ca ăsta, unde eşti 
cu cincisprezece centimetri mai înalt şi zece nuanţe mai 
deschis la ten decât toţi ceilalţi şi unde sari în ochi de la o 
poştă; şi dacă sari în ochii guvernului local, cu atât mai bine. Şi 
toate celelalte feţe palide sunt prietenii tăi, vă adunaţi la 
petreceri şi vă plângeţi de ţara în care vă aflaţi. Cei de-acasă 
cred că eşti grozav şi te invidiază în secret, iar tu sărbătoreşti 
toate aniversările americane, care acasă înseamnă doar un 
weekend de trei zile şi nişte reduceri de preţuri la 
supermarket. Ajungi până şi să votezi, ca o variaţie, prin 
corespondenţă. 

Sigur, exista şi celălalt tip de expatriaţi, cei care îşi urau 
ţările de origine, mai erau cei care fugeau de ceva sau cineva şi 
cei care fugeau de ei înşişi. 

Susan, după cum recunoscuse, era genul de expatriat care 
credea că-i nemaipomenit să fie americană într-un loc unde 
ieşea în evidenţă, unde familia şi colegii de-acasă trebuia să 
folosească un etalon diferit şi, de fapt, necunoscut pentru a-i 
judeca succesul şi viaţa. 


Mă rog, nu voiam să fiu prea cinic sau analitic, mai ales că-mi 
plăcea Susan şi ea era suficient de conştientă de sine ca să-şi 
dea seama de asta. 

Susan veni spre mine însoţită de un bărbat cam de vârsta ei. 
Purta o jachetă sport subţire, nu arăta rău, era înalt şi foarte 
slab, cu părul de culoarea nisipului. Părea un absolvent de la 
Princeton, aşa că trebuia să fie Bill. 

Susan se opri şi îmi spuse: 

— Paul, el e prietenul meu, Bill Stanley. Bill, el e Paul 
Brenner. 

Ne-am strâns mâinile, dar nici unul nu a rostit vreun cuvânt 
de salut. 

Susan ridică mingea la fileu, zicându-i lui Bill: 

— Paul a fost aici în '68 şi... când? 

— Şaptezeci şi doi. 

— Da. Trebuie să fi fost cu totul altfel pe-atunci, continuă ea. 

— A fost. 

Susan îmi spuse: 

— Tocmai îi ziceam lui Bill că ai avut nişte probleme la 
aeroport. 

Eu n-am răspuns. 

Pe urmă Susan i se adresă lui Bill: 

— Cred că Jim Chapman o să fie pe-aici în weekend-ul ăsta. O 
să-l sun acasă. 

Mie îmi zise: 

— Face parte din noul consulat. E un prieten de-al lui Bill. 

Bill n-avea prea multe de spus despre asta, nici eu. 

Conversaţia lâncezea, aşa că eu am zis: 

— Cred că o să mă-ntorc la hotel, să fac nişte cercetări de- 
acolo. Susan, îţi mulţumesc că m-ai însoţit la biserică. Nu-mi 
place să pierd slujbele când călătoresc. Bill, mă bucur că te-am 
cunoscut. 

M-am întors şi am plecat. 

Am un bun simţ de orientare şi, în mai puţin de cincisprezece 
minute, mă întorsesem pe strada Le Loi, iar hotelul era în faţa 
mea. Am observat că nu transpirasem aşa de mult ca în ziua 
precedentă, deci trebuie să mă fi aclimatizat. 

Am auzit o motocicletă în spatele meu pe trotuar şi m-am 
tras în dreapta. Ea opri lângă mine şi zise: 

— Urcă-te. 


— Susan... 

— Urcă-te. 

M-am urcat, iar ea acceleră, astfel încât am sărit peste 
bordură pe stradă. 

În tot acest timp nu ne-am vorbit deloc, iar Susan străbătea 
străzile în goană, făcând întoarceri bruşte şi neaşteptate. La un 
moment dat strigă: 

— E amuzant să te plimbi duminica, fiindcă străzile sunt 
libere. 

Mie însă mi se păreau destul de aglomerate. 

Susan îşi scoase telefonul din borsetă şi mi-l întinse. Strigă: 

— Să mi-l dai dacă-l auzi sunând sau vibrând. 

Pentru că tocmai veneam de la biserică, m-am abținut să fac 
o remarcă de prost gust şi am pus telefonul în buzunarul 
cămăşii. 

Celularul sună şi vibră, iar eu i l-am întins. Ea îl tinu la 
ureche cu mâna stângă, cu dreapta pe acceleraţie. Dacă ar fi 
trebuit să oprim brusc, n-ar fi reuşit să apese frâna din faţă, dar 
asta nu părea să o deranjeze nici pe ea, nici pe ceilalţi 
conducători de motociclete cu telefoane celulare. 

Era limpede că vorbea cu Bill sau mai exact îl asculta - ea nu 
spunea prea multe. În cele din urmă zise tare: 

— Nu te aud. O să te sun diseară. 

Ascultă, pe urmă spuse: 

— Nu ştiu la ce oră. 

Apăsă pe butonul de închidere şi-mi dădu din nou telefonul. 

— Răspunde dumneata dacă mai sună. 

Am pus telefonul la loc în buzunarul cămăşii. 

Susan continuă cursa ce sfida moartea, care era de fapt felul 
ei de a-şi vărsa mânia pe Bill. Dar eu nu eram mânios pe Bill şi 
nu exista niciun motiv să ajung fărâme pe pavaj. 

— Susan, încetineşte! 

— Nu-mi da sfaturi. 

La un sens giratoriu stătea un poliţist care ridică mâna în 
timp ce ne apropiam de el. Susan îl ocoli în viteză şi, când am 
întors capul, l-am văzut fluturând braţele şi strigând. l-am spus 
lui Susan: 

— Aproape că l-ai răsturnat. 

— Dacă opreşti, primeşti o amendă pentru ceva, şi asta te 
costă doi dolari pe loc. Adăugă: Pe deasupra, putea să iasă 


scandal, fiindcă nu ai niciun act de identitate. 

— Şi dacă ţi-a luat numărul? 

— Mergeam prea repede. Dar data viitoare să-l acoperi cu 
mâna. 

— Care dată viitoare? ; 

— Am un număr care începe cu NN. Asta-i prefixul, care 
înseamnă că sunt rezident străin - nguoi nuoc ngoia. Străin, nu 
turist. Aceştia primesc o amendă de zece dolari, pentru că ei 
cred că e puţin şi sunt oricum speriaţi. Nu e vorba de bani, ci 
de principii. 

— Cred că te afli aici de prea mult timp. 

— Poate. 

Ne-am apropiat de grădina împrejmuită a Palatului 
Reunificării, fosta reşedinţă a preşedinţilor sud-vietnamezi, pe 
atunci Palatul Independenţei. Îmi aminteam locul ăsta din '72, 
şi l-am revăzut în aprilie 1975 la televizor, pe faimoasa de-acum 
casetă video care arăta un tanc comunist doborând porţile 
masive din fier forjat. 

Am cotit pe o stradă laterală şi am intrat pe terenul palatului 
prezidenţial, pe urmă am oprit într-o parcare mică şi am 
coborât. Susan legă motocicleta de un rastel pentru biciclete şi 
îşi scoase ochelarii. Îmi zise: 

— Mă gândeam că ţi-ar plăcea să vezi fostul palat 
prezidenţial. 

— Suntem aşteptaţi? 

— E deschis pentru public. 

Susan scoase un aparat fotografic dintr-o geantă a 
motocicletei, apoi spuse: 

— Te asigur că n-ai fost urmărit, dar dacă s-a transmis ceva 
prin staţie şi se ştie că eşti aici, dumneata vizitezi palatul cu o 
tipă pe care-ai agăţat-o undeva. În regulă? 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de acoperirea mea. 

— Sunt aici ca să te ajut. In plus, îmi place să fiu ghid pentru 
străini. Urmează-mă. 

Am ocolit palatul pe o alee din grădină şi am ajuns în faţa 
masivei clădiri care nu era un palat cu decoraţiuni tradiţionale, 
ci o structură din beton prefabricat a cărei arhitectură putea fi 
descrisă ca fiind de o modernitate tropicală, rezistentă la 
obuzele de mortier. Cam la o sută de metri, peste o pajişte 
întinsă, erau porţile din fier forjat, arătând acum mai bine decât 


atunci când tancul nord-vietnamez le trântise la pământ. De 
fapt, în stânga acestora se vedea un mare tanc rusesc T-59, 
instalat pe o platformă de beton, şi am presupus că acela era 
tancul. 

Susan mă întrebă: 

— Ştii ce-i aici? 

— Ştiu. Ăla-i tancul? 

— Da. Eram mică atunci când s-au întâmplat toate astea, dar 
am văzut caseta video. Pentru un dolar poţi să te uiţi în 
interior. 

— L-am văzut la televizor când s-a întâmplat. 

Am observat în jurul tancului mulţi occidentali care făceau 
fotografii. Dar, spre deosebire de tancul american ruginit de la 
Muzeul crimelor de război, cel de fabricaţie rusească era 
înconjurat de lanţuri şi steaguri. Era un tanc foarte important. 
Susan spuse: 

— Am condus o mulţime de americani aici, inclusiv pe 
părinţii mei, şi am memorat prezentarea ghidului. Vrei s-o auzi? 

— Sigur. 

— Urmează-mă. 

Am urcat treptele palatului şi ne-am oprit sus. Ea zise: 

— Aşadar, e 30 aprilie 1975 şi comuniştii au intrat în Saigon. 
Tancul ăla goneşte pe strada Le Duan şi năvăleşte pe porţile 
de-acolo. Îşi continuă drumul peste pajişte şi se opreşte chiar 
aici, în faţa palatului. Asta ai văzut pe caseta video, filmată de 
un fotoreporter care s-a întâmplat să fie în locul potrivit la 
momentul potrivit. 

Continuă: 

— După un minut sau două, un camion intră pe poartă, 
traversează pajiştea şi se opreşte lângă tanc. Un ofiţer nord- 
vietnamez sare din el şi urcă treptele astea. Bun, şi chiar aici 
stă generalul Minh, care devenise preşedintele Vietnamului de 
Sud cu vreo patruzeci şi opt de ore mai devreme, după ce 
preşedintele Thieu şi-a luat tălpăşiţa. Minh e înconjurat de noul 
său cabinet şi probabil că toţi sunt foarte nervoşi, întrebându- 
se dacă n-or să fie împuşcaţi pe loc. Ofiţerul comunist urcă 
treptele, iar Minh spune: „Aştept de azi-dimineaţă să vă 
transfer puterea”. Ofiţerul comunist îi răspunde: „Nu poţi 
renunţa la ceva ce nu ai”. Sfârşitul poveştii, sfârşitul războiului, 
sfârşitul Vietnamului de Sud. Şi, mi-am zis eu, Sfârşitul 


Coşmarului. Când am văzut la televizor tancul năvălind pe 
porţile palatului, mi-am amintit că am avut sentimentul că toate 
vieţile pierdute ale americanilor ce încercaseră să apere 
Vietnamul de Sud fuseseră irosite în van. 

Am încercat să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu generalul 
Minh, dar, ca toată lumea din America, am renunţat la 
Spectacolul Vietnam după 30 aprilie 1975. 

Susan mă întrebă: 

— Vrei să-ţi fac o poză cu tancul în fundal? 

— Nu. 

Lângă uşile din faţă ale palatului era o casă de bilete, iar un 
anunţ preciza în engleză: Pentru străini: patru dolari - Pentru 
vietnamezi: gratuit. 

Susan se certa cu tipul de la ghişeu şi am bănuit că era vorba 
de principiu, nu de bani. l-am zis: 

— Spune-i că vreau o reducere pentru pensionari. 

— Astăzi plătesc eu, zise ea. 

În cele din urmă s-au înţeles pentru şase dolari, am primit 
fiecare câte un bilet şi am intrat. 

Susan spuse: 

— Închide telefonul. Îi apucă pandaliile dacă sună vreun 
celular în sanctuarul lor. 

Palatul nu avea aer condiţionat, dar era mai răcoare decât 
afară, în bătaia soarelui. Am pătruns în holul mare de la 
intrare, bogat ornamentat, şi am străbătut cele patru etaje ale 
masivului palat. Arăta mai bine înăuntru decât afară şi 
arhitectura modernă lăsa impresia unui loc deschis, aerisit. 
Majoritatea mobilierului era în stilul occidental al anilor 
şaizeci, însă existau şi numeroase caracteristici tradiţionale 
vietnameze, inclusiv o colecţie de picioare retezate de elefant. 

Mulţi oameni făceau turul palatului, majoritatea americani, 
dacă mă luam după numărul celor care purtau şorturi. Fiecare 
secţiune a clădirii avea un ghid vietnamez care îi spunea mereu 
lui Susan în engleză să rămână cu grupul. Aceasta îi răspundea 
în vietnameză şi urma o mică dispută din care ea ieşea 
întotdeauna învingătoare. 

Susan forţa într-adevăr nota şi bănuiesc că asta făcea parte 
din personalitatea ei; voia să fie recunoscută drept americancă, 
dar nu turistă. Mai era şi cam dezagreabilă, ca să fiu sincer. 
Cred că Bill ar fi fost de acord cu mine în privinţa asta. 


Am urcat pe acoperişul palatului, unde zeci de turişti 
fotografiau oraşul. Era o privelişte plăcută, cu excepţia 
stratului de smog. Ghidul stătea pe suprafaţa unui heliport, 
lângă un vechi elicopter american Huey, şi spunea în engleză: 

— De aici preşedintele Thieu, marioneta americană şi cel mai 
mare criminal, familia şi prietenii lui au luat elicopterul şi-au 
zburat către o navă de război americană, în vreme ce 
victorioasa Armată Populară se apropia de Saigon. 

Heliportul de pe acoperiş era un loc potrivit pentru fumat şi 
Susan îşi aprinse o ţigară, apoi îmi zise: 

— Am învăţat multă istorie de când sunt aici. E interesant să 
te afli lângă cineva care a trăit efectiv câte ceva din toate astea. 

— Vrei să sugerezi că sunt o relicvă? 

De astă dată ea păru puţin stânjenită şi spuse: 

— Nu, doar că... mă rog, probabil că erai foarte tânăr când ai 
fost aici. Zâmbi. Şi-acum eşti tânăr. 

De fapt, Cynthia şi Susan erau cam de aceeaşi vârstă, deci 
presupun că mă tineam încă bine. Se pare că personalitatea 
mea imatură le induce în eroare pe femei. 

Susan îşi termină ţigara şi ne întoarserăm în palat. La etajul 
doi am intrat în salonul de primire prezidenţial. Susan îi dădu 
paznicului un dolar şi-mi spuse: 

— Poţi să stai în fotoliul preşedintelui. Îţi voi face o 
fotografie. 

Neplăcându-mi să fiu fotografiat în misiune, i-am zis: 

— Nu-i nevoie... 

— Am plătit deja un dolar. Şezi acolo. 

Aşa că m-am aşezat în stupidul fotoliu al fostului preşedinte 
al Vietnamului de Sud şi Susan mi-a făcut o poză. Ne distrasem 
destul şi i-am spus: 

— Am văzut totul? 

— Nu, am lăsat la urmă ce-i mai grozav. Urmează-mă. 

Am coborât câteva trepte până la un culoar slab luminat, 
unde se vedeau mai multe uşi. Susan zise: 

— Aici a fost adăpostul antiaerian, dar şi birourile consiliului 
de război. 

Mă conduse într-o încăpere mare, luminată de vechi aplice 
fluorescente, în care ne aflam doar noi doi. Pereţii erau 
acoperiţi cu furnir ieftin de mahon, de genul celui pe care-l 
foloseau cândva americanii ca să-şi finiseze sălile de jocuri de 


la subsol. 

Pe ziduri existau zeci de hărţi ale Vietnamului de Sud la 
diverse scări, hărţi ale unor provincii şi unele mai detaliate ale 
oraşelor şi localităţilor. Pe toate erau simboluri colorate ce 
indicau localizarea unităților militare americane, sud- 
vietnameze şi inamice, desfăşurate pe întreg cuprinsul ţării. 

Hărțile erau datate, iar unele dintre ele proveneau de pe 
timpul ofensivei Tet din ianuarie şi februarie 1968. Am văzut 
localizarea batalionului meu de infanterie, marcată cu un 
steguleţ lângă oraşul Quang Tri, ceea ce era straniu. Unele 
hărți erau datate aprilie 1972, în perioada ofensivei de Paşte, la 
care de asemenea participasem. 

Susan mă întrebă: 

— Te interesează? 

— Da. 

— Arată-mi unde ai fost încartiruit. 

I-am arătat stegulețul de lângă oraşul Quang Tri. 

— Asta a fost baza mea militară în 1968, numită ZA Sharon. 

Ea zise: 

— ZA înseamnă Zonă de Aterizare - mi-a spus alt veteran, şi 
toate bazele aveau nume de femei. 

— Multe, dar nu toate. 

I-am arătat alt steguleţ. 

— Aici a fost ZA Betty, un vechi fort francez, tot lângă Quang 
Tri. Acolo se afla cartierul general al brigăzii, unde locuia 
colonelul. 

— O să vizitezi locurile astea? 

— Poate. 

— Cred că ar trebui s-o faci. Şi unde erai în '72? 

— La Bien Hoa. Chiar lângă Saigon. Trebuie să cunoşti locul. 

— Sigur. Dar nu ştiam că acolo a fost o bază americană. 

O hartă era datată aprilie 1975. Mai pot descifra simbolurile 
militare, aşa că recunosc poziţiile forţelor sud-vietnameze şi 
înaintarea armatei nord-vietnameze, reprezentată prin săgeți 
roşii, în timp ce traversa cu repeziciune ţara. Se părea că, la un 
moment dat, nimeni nu-şi mai dăduse osteneala să facă 
însemnări sau să deplaseze steguleţele. Cel care ţinuse harta la 
zi trebuie să fi înţeles că venise sfârşitul. 

Dacă ascultai cu atenţie şi aveai o imaginaţie bogată, puteai 
auzi fantomele, ţi-i puteai închipui pe militari şi politicieni 


stând aici zi şi noapte în decursul lunii aprilie 1975, pe măsură 
ce devenea tot mai clar că săgețile roşii de pe hartă nu erau 
nişte abstracţiuni, ci sute de mii de soldaţi şi tancuri inamice 
venind către Saigon - către ei. 

Ne-am uitat prin celelalte camere de la subsol: săli de 
şedinţe, o sală de comunicaţii cu modele vechi de staţii radio şi 
telefoane, un dormitor frumos mobilat şi o cameră de zi pentru 
preşedinte, şi-aşa mai departe, toate încremenite în timp. 

Am părăsit camerele de la subsol ale consiliului de război şi 
am ieşit la lumina soarelui, în spatele palatului, unde se mai 
afla şi-acum vechiul Mercedes Benz al preşedintelui Thieu; alt 
fragment de timp încremenit care făcea locul ăsta atât de 
ciudat. 

Ne-am plimbat prin grădinile fostului palat prezidenţial, care 
arătau bine. Susan mă întrebă: 

— Ţi-a plăcut? 

— Interesant. Mulţumesc. 

— Nu ştiu niciodată exact ce vor să vadă oamenii, dar fiind 
veteran, m-am gândit că ai aprecia fragmentul ăsta de istorie. 
Mai am să-ţi arăt câteva locuri, pe urmă o să mănânci ceva. 

— Zău că nu trebuie să mă conduci prin tot Saigonul. 

— Îmi face plăcere. Când locuiam la New York, n-aş fi ajuns 
să văd niciodată Statuia Libertăţii şi Empire State Building 
dacă nu le-aş fi vizitat cu străinii. 

— Eu am aceeaşi problemă la Washington. 

— Ştii, n-am fost niciodată acolo. 

— Uneori şi eu îmi doresc să nu fi ajuns niciodată la 
Washington. 

Susan îmi aruncă o privire, pe urmă zise: 

— Dacă ajung vreodată la Washington, îmi datorezi un tur al 
oraşului. 

— S-a făcut. 

Am continuat să mergem pe jos. Aerul era încărcat de 
mireasma florilor, un lucru plăcut. În luna ianuarie. Ne-am oprit 
la o tarabă cu răcoritoare şi ne-am cumpărat câte o sticlă cu 
jumătate de litru de apă. Am băut în timp ce mergeam, iar eu 
am întrebat-o: 

— Care a fost reacţia părinţilor tăi când te-au vizitat prima 
dată? 

— Au fost îngroziţi. Voiau să-mi fac bagajul şi să plec imediat. 


Râse şi adăugă: Nu puteau concepe ca fetiţa lor răsfăţată să 
trăiască într-un oraş din lumea a treia. Au fost de-a dreptul 
iritaţi de prostituate, comunişti, cerşetori, hrană, căldură, boli, 
ca să nu mai vorbesc de mine care fumam şi mergeam la 
biserica catolică - de absolut tot. Râse din nou. 

Am întrebat-o: 

— I-ai plimbat cu motocicleta? 

— Doamne, nu. N-au vrut să ia nici măcar un triciclu. Am 
mers cu taxiul. Adăugă: Fratele şi sora mea au venit o dată pe 
cont propriu şi le-a plăcut. Fratele meu a dispărut într-o noapte 
şi s-a întors zâmbitor. 

— Sunt sigur că a fost la un teatru de păpuşi. Câţi ani are? 

— Pe-atunci era la colegiu. 

— Cu ce se ocupă părinţii dumitale? 

— Tata e chirurg, iar mama profesoară. Ce poate fi mai 
grozav? 

— Tata a fost mecanic şi mama menajeră. Am crescut în 
sudul Bostonului. 

Susan nu comentă, dar memoră informaţia. 

Părea să se îndrepte spre o destinaţie anume şi am luat-o pe 
o alee croită printre tufe înflorite. În faţa noastră se afla o mică 
pantă înverzită, iar ea urcă până la jumătate şi se aşeză. 

Îşi scoase pantofii şi şosetele, îşi mişcă degetele picioarelor şi 
îşi descheie câţiva nasturi de sus ai bluzei de mătase. 

M-am aşezat la câţiva paşi de ea. 

Susan îşi deschise borseta, scoase o ţigară şi o aprinse. Eu 
mi-am scos telefonul din buzunar şi am zis: 

— Poate că ar trebui să sun la hotel. 

Ea îmi luă celularul din mână şi-l puse în borsetă. 

— Nu-i nicio grabă. Voi suna eu mai târziu. Reacționează mai 
bine când le vorbeşti în vietnameză. 

Işi termină ţigara, îşi suflecă mânecile bluzei, se întinse pe 
spate în iarbă şi închise ochii. 

— Ah, ce bine e. Ar trebui să-ţi scoţi cămaşa ca să te bronzezi 
puţin. 

Am făcut ce mi-a spus şi m-am întins lângă ea, dar nu prea 
aproape. Mi-am pus sub cap cămaşa şi sticla de apă goală. 

Soarele îmi dădea o senzaţie plăcută pe piele, în timp ce 
vântul începu să bată uşor. Susan îmi zise: 

— Arăţi prea palid. 


— Abia am sosit dintr-o ţară unde acum e iarnă. 

— De fapt, mi-e dor de iarnă. Mi-e dor de toamnele din 
Berkshire. 

Am sporovăit o vreme, pe urmă i-am spus: 

— Poate că nu e treaba mea, dar mă simt puţin vinovat dacă 
te-ai certat cu Bill pentru că îţi petreci duminica asta cu mine. 

Nu era aşa, dar voiam să văd ce reacţie are. 

O vreme nu zise nimic, gândindu-se, evident, la răspunsul 
corect. În cele din urmă spuse: 

— l-am explicat că pleci luni dimineaţă în centrul ţării şi că 
trebuie să fii informat - că asta făcea parte din stupidul serviciu 
pe care i se ceruse să mi-l facă. Adăugă: Voia să vină şi el. l-am 
spus că nu se poate. 

— De ce? 

— În Vietnam, trei e un număr nefast, iar trei oameni 
împreună aduc ghinion. 

I-am răspuns: 

— Credeam că trei e un număr norocos în Vietnam. Ştii doar 
- Ba Ba Ba - berea norocoasă. 

Ea tăcu o clipă, apoi zise: 

— Poate că am înţeles eu greşit. 

Râse, dar nu răspunse cu adevărat întrebării mele. 

Soarele începuse să ardă şi eu transpirasem, dar Susan arăta 
proaspătă ca o rodie. I-am spus: 

— Atunci informează-mă. 

— Care-i următoarea ta destinaţie? 

— Nu ştiu sigur. 

— Atunci cum să te informez? Şi de ce nu ştii unde-o să 
mergi? 

— Trebuie doar să călătoresc prin ţară, poate voi vizita 
câteva foste câmpuri de luptă, pe urmă voi avea o întâlnire, 
cam peste o săptămână. 

— Unde? 

— Nu pot spune asta. 

— Aşa nu mă ajuţi deloc. 

— Dă-mi nişte informaţii generale despre transporturi, 
comunicaţii, cum funcţionează hotelurile, vama, schimbul 
valutar şi-aşa mai departe. 

— În regulă. Acum e sărbătoarea Tet şi e greu să găseşti 
vreun mijloc de transport săptămână viitoare. Pe urmă, 


începând cu ziua de Anul Nou, totul e închis ori are un program 
foarte scurt - de fapt, trenurile nu merg timp de patru zile. 
Şoselele, avioanele şi autobuzele sunt goale, fiindcă toţi stau pe 
lângă casă, mănâncă şi dorm. Peste nouă luni va avea loco 
creştere bruscă a natalității, dar asta nu e problema dumitale. 

— Şi cei mai mulţi oameni se află în oraşele şi satele lor de 
baştină? 

— Aşa e. Aş zice că nouăzeci la sută din populaţie reuşeşte să 
ajungă acasă. Marile oraşe şi localităţi, care în timpul anului 
sunt pline de oameni veniţi din mediul rural, rămân acum pur şi 
simplu pustii - iar sătenii au plăcerea de a-i găzdui pe oaspeţi o 
săptămână în micile lor colibe. 

Mi-am amintit de zilele dinaintea sărbătorii Tet din '68 şi de 
imaginea miilor de oameni care mergeau pe jos, cu bicicleta 
sau în căruţe trase de bivoli pe drumurile de ţară. Armata 
difuzase un comunicat prin care explica trupelor ce se întâmpla 
şi ni se spunea să nu ne amestecăm în această mişcare de masă 
a populaţiei, dar să fim atenţi la membrii Viet Congului care s- 
ar fi putut infiltra printre pelerini. Un membru Viet-Cong era 
orice bărbat potenţial militar, care avea două mâini şi două 
picioare, nu purta uniforma armatei sud-vietnameze şi nu avea 
asupra lui un document de identitate. 

Nu-mi aminteam să fi descoperit vreun membru al Viet 
Congului, dar privind retrospectiv, masele alea de civili trebuie 
să fi fost pline de asemenea indivizi infiltraţi, pregătindu-se 
pentru ceea ce urma să înceapă. Şi, pentru a înrăutăţi situaţia, 
mulţi soldaţi sud-vietnamezi erau fie în permisie, fie lipseau 
nemotivat ca să ajungă acasă. Generalul Giap de la Hanoi, care 
pregătise acel atac-surpriză în ajunul sărbătorii Tet, cea mai 
venerată şi inofensivă zi a anului, fusese un tip isteţ. Speram că 
domnul colonel Hellmann de la Washington, care plănuise 
misiunea mea în timpul sărbătorii Tet, era cel puţin la fel de 
isteţ. 

Susan continuă să-mi prezinte condiţiile generale din zona 
rurală şi confirmă unele informaţii pe care mi le oferise 
Conway. Zise: 

— Oamenii sunt în general prietenoşi şi n-or să te toarne la 
poliţie. Nu le place regimul, dar îşi iubesc ţara. Respectă-le 
obiceiurile şi tradiţiile şi manifestă interes faţă de felul lor de 
trai. 


— Nu le cunosc obiceiurile. 

— Nici eu. Cunosc Saigonul, dar acolo e cu totul altceva. Nu 
pune mâna pe capul nimănui. E sacru. Picioarele sunt cea mai 
de jos parte a trupului. Nu ţi le ridica deasupra capetelor lor. 
Asta-i lipsă de respect. 

— Cum mi-aş putea ridica picioarele deasupra capului cuiva? 

— Am în minte câteva modalităţi. 

Prin urmare, stăteam întinşi acolo şi Susan îmi vorbea despre 
obiceiuri, capcane, poliţie, probleme de sănătate, hrană, case 
de oaspeţi care nu raportează la poliţie prezenţa ta şi-aşa mai 
departe. 

Am întrebat-o: 

— Minele terestre mai sunt un pericol? 

— Se pare că da. Din când în când, citeşti în ziare despre un 
puşti care-a sărit în aer. Dacă te afli într-o provincie 
îndepărtată, mergi pe cărările bătătorite. Adăugă: N-ai vrea să 
afli ce-ai pierdut ultima dată când ai fost aici. 

— Nu. 

Mă întrebă: 

— Te vei duce în fostul Vietnam de Nord? 

— Poate. 

— Ei bine, dacă te duci, situaţia se schimbă. Comuniştii se 
află la putere din anii '50 şi sunt destul de bine organizaţi. 
După cum scrie în ghidul firmei mele, pe care a trebuit să-l 
citesc, poliţia secretă din nord are o reţea extinsă de 
informatori. Oamenii din nord nu sunt prea prietenoşi cu 
americanii, cum am descoperit în prima mea călătorie de 
afaceri la Hanoi. Noi am omorât cam un milion dintre ei. 
Corect? Oamenii ăia te vor turna la poliţie. Se uită la mine şi 
spuse: Dacă te duci în nord, să te aştepţi la un stat poliţist mai 
eficient. 

— Am auzit asta. 

— Prezintă-te drept australian. Or să fie mai prietenoşi cu 
dumneata. Sigur, asta nu merge cu poliţiştii, care ţi-ar putea 
cere paşaportul. 

— Cum se poartă un australian? 

— Să ai tot timpul o cutie cu bere în mână. 

— În regulă. 

— S-ar putea să auzi expresia Lien Xo rostită în legătură cu 
tine. Puştii din zonele rurale, care nu văd prea mulţi albi, te vor 


striga: Lien Xo! Asta înseamnă „străin” sau „occidental”, însă 
traducerea literală e „Uniunea Sovietică”. 

— Mai vorbeşte-mi despre asta. 

— Bine. Când ruşii s-au aflat aici, din 1975 până în anii '80, 
nu existau occidentali în ţară, iar termenul Lien Xo a ajuns să 
însemne „occidental”. În nord, Lien Xo nu e peiorativ - 
sovieticii au fost aliaţii lor. În sud a avut cândva conotaţii 
peiorative pentru că turiştii îi urau pe militarii ruşi şi pe 
consilierii civili. Acum înseamnă doar „occidental”. Ai priceput? 

— Oarecum. În sud sunt american, în nord sunt australian. 
Dar lumea o să-mi zică sovietic. 

— Asta înseamnă doar „occidental”. Nu face confuzie. 

— De ce n-aş putea fi neozeelandez ori britanic sau canadian, 
de exemplu? 

— Nu ştiu. Încearcă. În fine, în nord, oamenii nu sunt aşa de 
materialişti ca în sud. 

— Asta-i bine. 

— Nu, e rău. Sunt adevăraţi roşii şi greu de mituit. Poate că e 
o chestiune filosofică sau politică, dar şi pentru că în nord nu 
sunt atâtea bunuri de consum şi ca urmare dolarul american nu 
e Dumnezeu. Aşa că nu poţi să-i dai unui poliţist o bancnotă de 
zece dolari şi să te aştepţi să-şi schimbe părerea, înţelegi? 

— Dar dacă-i dau una de douăzeci? 

Ea se ridică brusc în capul oaselor şi spuse: 

— Ştii ceva? Biroul meu e închis peste două săptămâni cu 
ocazia sărbătorilor. lar săptămâna viitoare nu prea am de 
lucru. Vrei să te însoțesc? 

M-am ridicat şi eu în capul oaselor. 

Ea zise: N 

— Mi-ar plăcea mult să călătoresc prin ţară. In ultimul an n- 
am ieşit aproape deloc din Saigon. Ar putea fi interesant să văd 
nişte vestigii ale războiului alături de un veteran. 

— Mulţumesc, dar... A 

— Vei avea nevoie de un translator. In afara oraşelor, 
oamenii nu prea vorbesc engleza. Nu m-ar deranja să-mi iau o 
vacanţă. 

— Sunt sigur că există alte locuri unde-ai putea merge. Să 
vezi iarna în Berkshire, de pildă. 

— Totdeauna plec din ţară în vacanţă, dar mi-ar plăcea să 
rămân pe aici o dată. 


— Sunt sigur că Bill ar fi fericit să te însoţească. 

— Lui nu-i place Vietnamul. Nu pot să-l scot din Saigon. 

— Cu siguranţă ar face o excepţie dacă ne-ar urmări. 

Susan râse, pe urmă spuse: 

— Putem merge împreună ca prieteni. Oamenii fac mereu 
treaba asta. Am încredere în tine. Lucrezi pentru guvern. 

— Nu cred că cei care m-au trimis aici ar fi de acord să-mi 
iau un tovarăş de călătorie. 

— Ar face-o dacă ar înţelege cum stau lucrurile în ţara asta. 
În afară de problema limbii, bărbaţii care călătoresc singuri 
sunt hărţuiţi fără milă de proxeneţi şi prostituate, ceea ce nu se 
întâmplă dacă sunt însoţiţi de o femeie. In plus, e mai puţin 
probabil să te sâcâie poliţia. Se presupune că un tip singur e 
pus pe rele. Nu ştiu de ce te-au trimis singur aici. 

Nici eu, dacă mă gândeam bine. Presupun că avea legătură 
cu puternica dorinţă de a se limita numărul celor care ştiau de 
această investigare a unei crime care nu era investigarea unei 
crime. Am zâmbit şi i-am zis lui Susan: 

— De unde ştiu că nu eşti agent dublu? 

Îmi zâmbi. 

— Sunt un plictisitor consilier pentru investiţii. Am nevoie de 
ceva palpitant. 

— Mergi cu motocicleta. 

— Am mai făcut asta. Gândeşte-te la oferta mea. Pot să las în 
seara asta un mesaj la birou, să-mi fac bagajul şi să fiu la Rex 
mâine dimineaţă, cel mai târziu la ora 10. 

Am întrebat-o: 

— Şi Bill? 

— De ce eşti obsedat de Bill? 

— E o treabă de bărbaţi. Are armă? 

Ea râse. 

— Nu. Sigur că nu. Adăugă: A avea o armă aici e o 
infracţiune gravă. 

— Bun. 

Ea spuse: 

— O să-i trimit o telegramă de la prima noastră oprire. 
Oriunde-ar fi asta. 

— Lasă-mi timp de gândire. 

— În regulă, dar dacă hotărăşti că ţi-ar plăcea să mergi cu 
mine, aş vrea să înţelegi că relaţia noastră va fi strict platonică. 


Vorbesc serios. Îmi voi plăti camera, iar tu eşti liber să testezi 
domnişoarele din partea locului, numai că vreau însoțitor la 
masă. 

— Cine plăteşte masa? 

— Tu, desigur. Eu comand, tu plăteşti. Şi când vei dori să 
pleci la vreo întâlnire secretă, eu voi dispărea. 

M-am gândit la toate astea stând acolo pe panta înverzită, cu 
imaginea palatului prezidențial în depărtare, clădirile 
Saigonului în jurul parcului, cu mireasma florilor în nări şi cu 
soarele pe față. I-am aruncat o privire şi ochii ni s-au întâlnit. 

Susan îşi aprinse altă ţigară, dar nu zise nimic. 

Eu sunt obişnuit să lucrez singur şi, de fapt, chiar prefer 
situaţia asta. Dacă aş da-o în bară de unul singur, prietenii mei 
de la Washington ar fi dezamăgiţi şi poate înţelegători, în 
funcţie de împrejurări. Dacă aş da-o în bară cutreierând ţara cu 
o femeie, aceiaşi prieteni m-ar spânzura de boaşe. James Bond 
n-a avut niciodată problema asta. _ 

În plus, nu ştiam deloc ce punea la cale. Îmi explicase 
rezonabil că voia să petreacă o vacanţă în ţară, pe urmă era 
entuziasmul pentru aventură, iar ăsta putea fi motivul ei 
principal. Şi mai eram şi eu. Eu sunt fermecător. Dar nu atât de 
fermecător. 

În orice caz, motivele ei erau total lipsite de importanţă 
pentru misiunea mea. Când lucrez la un caz, mă concentrez cu 
totul asupra lui şi nici măcar nu mă gândesc la femei. Numai 
rareori. Când şi când, însă doar în timpul liber. 

Apoi, desigur, mai era şi Cynthia. Ea era o profesionistă care 
lucra cu mulţi bărbaţi şi sunt sigur că ar fi înţeles. Dar poate că 
nu. 

— Te gândeşti? 

— Mă uitam la libelula aia. 

— Atunci dă-mi de ştire mâine dimineaţă pe la ora 8. Pe 
urmă, cum spunem noi în afaceri, oferta dispare de pe masă. 

Încălţă şosetele şi pantofii, îşi încheie bluza, se ridică şi îşi 
puse ochelarii. 

M-am ridicat şi mi-am pus cămaşa, în vreme ce ea strângea 
cureaua borsetei la brâu. 

— Gata de drum? 

Am coborât panta, luând-o spre parcare. Susan dezlegă 
motocicleta, apoi scoase telefonul celular şi formă un număr, 


îmi spuse: 

— Sun la Rex. 

Zise ceva în vietnameză, apoi am auzit-o rostindu-mi numele. 
Nu părea mulţumită de răspuns şi deveni ceva mai aspră. 
Dezagreabilă. După o grămadă de cuvinte monosilabice şi 
consoane, închise telefonul şi-mi spuse: 

— Nu au nimic pentru tine. Dar le-am dat numărul meu de 
mobil şi le-am zis să sune de îndată ce apare paşaportul tău sau 
orice altceva. 

Îmi întinse telefonul, porni motorul, iar eu m-am suit în 
spate. Spuse: 

— Scuze. Trebuia să te întreb dacă vrei să conduci. 

— Mai târziu. 

Am mers pe străzile Saigonului şi Susan o lăsase mai moale 
cu viteza. Mă întrebă: 

— lţi aminteşti numele tipului de la aeroport? 

— De ce? li cunoşti pe tipii răi după nume? 

— Pe unii dintre ei. Numele circulă. 

— Numele lui e Mang. Un colonel în uniformă. 

Ea mă informă: _ 

— Mang e prenumele. li cunoşti tot numele? 

I-am răspuns: 

— S-a prezentat drept colonelul Mang. Cum poate fi ăsta 
prenumele lui? 

— Credeam că ai petrecut ceva timp aici. Vietnamezii îşi 
folosesc prenumele - care se află de fapt la sfârşit - împreună 
cu gradul sau calitatea. Deci tu ai fi domnul Paul, iar eu 
domnişoara Susan. 

— De ce fac asta? 

— Nu ştiu. E ţara lor. Pot face orice. Nu ştiai asta de când ai 
fost aici? 

— Ca să fiu sincer, militarii americani ştiau foarte puţine 
despre vietnamezi. Poate că asta a fost una dintre probleme. 

Ea nu comentă, dar zise: 

— Sunt foarte grijulii în legătură cu formulele de adresare. 
Folosesc totdeauna o calitate - domn, domnişoară, colonel, 
profesor, orice - urmată de prenume. Sunt încântați dacă ştii 
cuvântul vietnamez. Dai-Ta Mang. Colonelul Mang. Ong Paul. 
Bunicul Paul. Râse. 

M-am întrebat care era cuvântul care însemna „căţea”. 


Susan îmi zise: 

— Voi întreba de un colonel Mang, dar află numele lui dacă-l 
mai vezi. 

— Sunt sigur că o să-l mai văd. 

— Tipului i-ai spus unde vei merge? 

— A aflat o parte din itinerarul meu din chitanţele de hotel. 
Voia să cunoască restul înainte de a-mi da paşaportul. 

— Vrei ca el să ştie unde te duci? 

— Nu tocmai. 

— Atunci inventează ceva. Aici, statul poliţist nu este eficient. 
Vrei să vezi alt loc faimos? 

— Sigur. 

— Te simţi bine? 

— La viteza asta, da. 

Ea întinse mâna la spate şi mă bătu pe genunchi, apoi îmi 
zise: 

— O să prind fiara mai târziu şi-o să mergem către plantaţia 
de cauciuc Michelin. Vreau să ieşim din oraş. E-n regulă? 

— Poate că ar trebui să stau pe lângă hotel în caz că acest 
colonel comunist vrea să mă vadă. 

— E duminică. El e acasă şi citeşte biografia lui Ho Şi Min, în 
timp ce nevasta lui găteşte câinele familiei. Râse. 

Şi eu am râs. Adică, trebuie să râzi. 

Pentru unii bărbaţi, Susan Weber ar fi fost o pură fantasmă 
masculină. Dar eu gândeam că Susan Weber era precum ţara în 
care trăia: frumoasă şi exotică, seducătoare ca o briză tropicală 
într-o noapte înstelată. Dar undeva, în străfundurile minţii, 
auzeam tot mai aproape bătaia beţelor de bambus. 


11 


Am urcat pe Le Duan, un bulevard larg, cu arbori înfrunziţi, 
iar Susan opri vehiculul lângă trotuar şi-mi făcu semn spre 
partea opusă a străzii. 

— Recunoşti locul ăsta? 

Dincolo de un zid înalt de beton, cu turnuri pentru santinele, 
se afla o clădire masivă cu vreo şase etaje, de un alb imaculat; 
încă o construcţie în stilul anilor şaizeci din beton prefabricat, 
rezistent la bombe. Mi-au trebuit câteva secunde până să 
recunosc fosta ambasadă americană. 

— Am văzut reportajul filmat cu trupele Viet Congului 


pătrunzând în ambasadă în timpul ofensivei Tet. 

Am dat din cap. Asta se întâmpla în februarie 1968 - 
începutul sfârşitului; sfârşitul propriu-zis urma să vină şapte 
ani mai târziu, în 1975, când ambasada avea să devină Doamna 
cea Grasă cântând ultima arie dintr-o operă tragică mult prea 
lungă. 

Am ridicat privirea spre acoperiş şi am văzut construcţia mai 
mică de unde ultimii americani părăsiseră oraşul cu elicopterul 
la 30 aprilie 1975, în timp ce trupele comuniste se apropiau. 
Era încă una din acele faimoase ori infame scene filmate, 
emblematică pentru haosul deprimant de-atunci; puşcaşii 
marini luptându-se cu civilii şi soldaţii sud-vietnamezi care 
ţipau şi plângeau, vrând să fugă din ţară, membrii ambasadei 
încercând să pară calmi în vreme ce îşi croiau drum spre 
elicoptere, dosarele ambasadei arzând în curte, Saigonul pradă 
haosului şi ambasadorul ducând spre casă drapelul american 
împăturit. 

Văzusem toate astea într-un jurnal de ştiri împreună cu alţi 
militari, din câte îmi aminteam, la un televizor din clubul 
subofiţerilor de la Fort Hadley, unde mai eram încartiruit. 
Nimeni în jurul meu nu vorbea, însă din când în când cineva 
zicea încet: „Rahat” sau „O, Doamne”. Un tip chiar plângea. Aş 
fi părăsit încăperea, dar eram vrăjit de imaginile acelei drame 
din realitate şi mai fascinat de faptul că fusesem la ambasadă 
de câteva ori, ceea ce făcea acele imagini mai fantastice decât 
le păreau celorlalţi. 

Susan îmi întrerupse călătoria în timp, zicând: 

— Clădirea e folosită de compania petrolieră a statului 
vietnamez, însă guvernul american negociază retrocedarea ei. 

— De ce? 

— Vor s-o refacă. E o imagine defavorabilă. 

N-am răspuns. 

— E proprietate americană. Ar putea construi acolo o nouă 
clădire pentru consulat. Dar cred că regimul comunist vrea să 
facă din ea o altă atracţie turistică. Cel puţin şase dolari 
intrarea. Pentru vietnamezi - gratuit. 

Iarăşi n-am zis nimic. 

Susan continuă: 

— Americanii s-au întors, oamenii îi vor înapoi, iar guvernul 
încearcă să afle cum să le ia banii fără ca ei să fie prezenţi. Eu 


trăiesc situaţia asta în fiecare zi la firmă. 

M-am gândit la motivele pentru care mă aflam eu în ţara 
asta, însă aveam încă mari lacune în înţelegerea misiunii mele, 
iar asta nu e procedura uzuală de-a trimite un om să facă o 
treabă periculoasă. Avea sens doar dacă o introduceam pe 
Susan Weber în ecuaţie. 

Susan mă întrebă: 

— Vrei să-ţi fac o fotografie cu ambasada în fundal? 

— Nu. Să mergem. 

Am trecut prin centrul Saigonului, am traversat un pod mic 
peste un râu tulbure, şi ea zise: 

— Suntem pe insula Khanh Hoi, o zonă mai ales rezidenţială. 

Era o porţiune de teren joasă, mlăştinoasă în unele locuri, cu 
pâlcuri de colibe din lemn pe lângă zonele mocirloase şi blocuri 
mai trainice în părţile înălțate. Atunci am întrebat-o: 

— Unde mergem? 

— Trebuie să-mi iau motocicleta. 

Am trecut printr-un labirint de străzi cu case de lemn şi 
grădini, apoi pe lângă o aglomerare de clădiri din stuc cu mai 
multe etaje. Susan coti pe o alee şi intră într-o parcare, de fapt 
un spaţiu deschis din spatele unui bloc, înălţat pe stâlpi de 
beton. Parcarea era plină de biciclete, motociclete şi tot soiul 
de alte vehicule. 

Am coborât, iar Susan a legat motocicleta de un rastel, apoi 
s-a dus către o altă motocicletă mare, neagră şi a spus: 

— Asta-i fiara mea. Ural 750. Străinii n-au voie să deţină 
motociclete peste 175 de centimetri cubi, aşa că o ţin aici. 

— Ca să te uiţi la ea? 

— Nu, ca s-o conduc. Poliţia controlează ce au străinii pe 
lângă casă. Nişte prieteni de-ai mei, familia Nguyen, locuiesc în 
blocul ăsta. 

— Ce se întâmplă când mergi cu ea pe şosea? 

— Trebuie să te mişti repede. Adăugă: Nu-i o mare problemă 
dacă eşti în extravilan. De-aici, de pe insula Khanh Hoi, pot s-o 
iau spre sud pe un pod mic şi să ies din oraş în cincisprezece 
minute. Motocicleta are plăci de înmatriculare vietnameze şi e 
de fapt înregistrată pe numele unui cetăţean vietnamez, iar 
poliţia, dacă mă opreşte, n-are cum să verifice cui aparţine. Şi 
dacă le dau cinci dolari, nu-i mai interesează. 

— Eşti într-adevăr de mult timp aici. 


Susan dezlegă puternica motocicletă cu o cheie din buzunar 
şi-mi spuse: 

— Eşti pregătit pentru aventură? 

— Eu încerc să nu atrag atenţia. Chiar e nevoie să luăm o 
motocicletă interzisă? 

— Pe dealuri avem nevoie de forţă de tracţiune. Cântăreşti 
prea mult. 

Mă bătu pe burtă, ceea ce m-a surprins întrucâtva. l-am 
spus: 

— Ar trebui să porţi cască pe autostradă. 

Ea aprinse o ţigară. 

— Parcă ai fi tatăl meu. 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— Îngăduie-mi nişte mărunte acte de rebeliune. 

Trase din ţigară. 

— Cu trei ani în urmă nu m-ai fi recunoscut. 

— Numai să nu fii ucisă pe-aici. 

— Nici tu. 

— Hei, eu mă aflu a treia oară aici. Sunt profesionist. 

— Eşti un novice, asta eşti. 

Îşi scoase celularul şi, continuând să fumeze, formă un 
număr, vorbi în vietnameză, ascultă, glasul i se înăspri, apoi 
închise telefonul. Zise: 

— Un mesaj pentru tine despre care nu mi-au spus. 

— Vrei să mi-l comunici şi mie sau te mai plângi de 
receptioner? 

— Mesajul era de la colonelul Mang. Spunea să te prezinti la 
serviciul de imigrări al poliției mâine dimineață la ora opt şi să 
întrebi de el. Adăugă: Te voi ajuta să întocmeşti un itinerar. 

— Pot studia o hartă. Am precizat: M-aş putea duce acasă. 

— Cunosc drumul. 

Ea mă întrebă: 

— Ai zis ori ai făcut ceva care să-l fi înfuriat pe tipul ăsta? 

— Am fost ferm, dar politicos. Totuşi, poate că am spus ceva 
care l-a iritat. 

Susan dădu din cap, apoi mă întrebă: 

— Crezi că ştie ceva? 

— Nu-i nimic de ştiut. Îţi mulţumesc pentru că-ţi faci griji, 
dar nu e problema ta. : 

— Ba sigur că e. Eşti din Massachusetts. In plus, îmi placi. 


— Ei bine, sentimentul este reciproc. De-aceea vreau să nu te 
amestec în treaba asta. 

— E treaba ta. 

Sări pe masiva motocicletă, iar eu m-am suit pe şaua din 
spate, mai largă şi mai confortabilă decât cealaltă. Şaua ei avea 
un spătar cu mâner de care mă puteam ţine. Porni motorul, al 
cărui vuiet răsună dincolo de plafonul jos. 

Susan ieşi din parcare, o luarăm spre sud, traversarăm alt 
pod mic peste un râu şi părăsirăm insula. În stânga se vedea 
râul Saigon, plin cu ambarcaţiuni de agrement. 

Susan trase pe dreapta, se întoarse către mine şi zise: 

— Dacă ei cred că pui la cale ceva, n-or să te dea afară din 
ţară. Or să te supravegheze. 

Nu i-am răspuns. 

— Dacă te arestează, or s-o facă într-un oraş mic, unde pot 
face tot ce vor cu tine. De-aceea ar fi bine să fii însoţit. 

— De ce nu te-ar aresta şi pe tine? 

— Pentru că sunt un membru important al comunităţii 
oamenilor de afaceri americani şi s-ar declanşa un mare 
scandal dacă aş fi arestată fără motiv. 

I-am răspuns: 

— Ei bine, te voi anunţa dacă am nevoie de o bonă. 

Susan replică: 

— Eşti un client arogant, domnule Brenner. 

— Am fost şi în situaţii mai rele. 

— Încă nu ştii asta. 

Susan ambală motorul şi reveni pe şosea. 


12 


Ne-am îndreptat spre vest, străbătând un peisaj eterogen, 
rural şi urban: orezării, noi parcuri industriale, sate primitive şi 
blocuri înalte de apartamente. 

După douăzeci de minute lăsasem în urma noastră periferia 
oraşului şi ne aflam în câmp deschis. Se vedeau puţine maşini 
duminica după-amiază, însă erau multe căruţe trase de bivoli, 
biciclete şi pietoni, printre care Susan se strecura fără să 
încetinească, claxonând aproape tot timpul. 

Orezăriile joase lăsaseră locul terenului în pantă; parcele 
cultivate cu legume, păşuni şi pâlcuri de arbuşti. 

Din loc în loc vedeam câte un iaz pe care îl puteam identifica 


drept un crater de bombă. Din aer apăreau în trei culori: apă 
albastră, limpede, apă cafenie, tulbure şi apă roşie. Apa roşie 
indica o lovitură directă asupra unui buncăr cu mulţi oameni în 
el. Noi îi ziceam „supă de oameni”. 

Susan strigă, acoperind zgomotul motorului: 

— Nu-i aşa că-i o ţară minunată? 

Nu i-am răspuns. 

Am trecut pe lângă patru tancuri M-48 distruse, de fabricaţie 
americană, toate cu însemnele estompate de timp ale armatei 
sud-vietnameze, şi am presupus că fuseseră zdrobite în aprilie 
1975 de către nord-vietnamezi în vreme ce se îndreptau spre 
pătălia finală de la Saigon care, din fericire, nu mai avusese loc. 

Un cimitir imens apăru după o curbă a drumului, iar eu i-am 
spus lui Susan: 

— Opreşte aici. 

Ea a tras pe dreapta şi am coborât amândoi. Eu am trecut 
printr-o deschizătură dintr-un zid jos şi m-am oprit printre miile 
de plăci funerare din piatră acoperită de licheni, ce erau întinse 
pe pământ. Lângă unele plăci erau înfipte steaguri roşii cu o 
stea galbenă în mijloc. Pe fiecare lespede se afla un bol de 
ceramică cu beţişoare parfumate, unele fumegând. 

Un bătrân se apropie de noi şi avu o scurtă conversaţie cu 
Susan. Ea îmi zise: 

— Cimitirul ăsta e mai ales pentru membrii locali ai Viet 
Congului şi familiile lor. Partea aia a cimitirului e pentru nord- 
vietnamezii care au murit în timp ce eliberau Sudul - mă rog, el 
a zis „eliberau”. Cred că tu... noi am spune „invadau”. 

— Întreabă-l dacă există pe-aici vreun cimitir al militarilor 
sud-vietnamezi. 

Cei doi discutară, iar Susan spuse: 

— Astfel de cimitire sunt interzise. Omul spune că nord- 
vietnamezii au distrus cu buldozerele toate cimitirele militare 
sud-vietnameze. Asta îl face să fie trist şi furios, pentru că nu 
poate avea grijă de mormântul fiului său, ucis pe când lupta în 
armata sud-vietnameză. Celălalt fiu a fost în Viet-Cong şi e 
îngropat aici. 

M-am gândit la asta şi la cimitirele noastre apărute după 
Războiul Civil care îi comemorau atât pe morţii din Nord, cât şi 
pe cei din Sud. Insă aici, toate amintirile despre națiunea 
învinsă păreau să fi fost şterse ori expuse de o manieră 


ruşinoasă, precum tancurile avariate, lăsate ca semne ale 
victoriei comuniste. 

Am văzut o bătrână aşezată lângă Zid care vindea beţişoare 
parfumate. I-am dat un dolar şi am luat unul. M-am dus la cel 
mai apropiat mormânt şi am citit inscripţia de pe lespede: 
Hoang Van Ngoc, trung-ny, 1949-1975. Era născut în acelaşi an 
cu mine, dar, din fericire, ăsta era singurul lucru pe care-l 
aveam în comun. Susan se apropie şi aprinse beţişorul cu 
bricheta. Fumul şi mireasma s-au înălţat în aer. 

De obicei nu mă rog dacă nu sunt direct afectat, dar am pus 
beţişorul în bol, gândindu-mă la cei 300 000 de nord-vietnamezi 
dispăruţi care nu aveau pietre de mormânt, la cei 2000 de 
dispăruţi de-ai noştri şi la sutele de mii de militari sud- 
vietnamezi despre care tocmai aflasem că zăceau sub pământ 
în cimitire distruse cu buldozerele. M-am gândit la Zid, la Karl 
şi la mine stând acolo, pe urmă la Tran Van Vinh. 

O voce lăuntrică îmi spunea că nu era posibil ca acest 
vietnamez să fie în viaţă, în vreme ce alta îmi zicea că omul 
trăieşte. Convingerea mea era susţinută parţial de orgoliu: Paul 
Brenner nu bătuse atâta drum ca să găsească un om mort. Tot 
parţial, era vorba de seria aproape miraculoasă de împrejurări 
care mă adusese aici şi pe care, ca o persoană raţională, voiam 
să n-o iau în seamă, dar nu puteam. În sfârşit, exista şi bănuiala 
că domnul Karl şi prietenii săi ştiau ceva ce eu ignoram. 

Am plecat de lângă mormânt şi ne-am întors la motocicletă. 

Ne-am continuat drumul. Îmi aminteam de zona aceea din 
vestul  Saigonului pentru că asigurasem de câteva ori 
securitatea unor convoaie ce mergeau spre Tay Ninh, lângă 
frontiera cambodgiană. Pe-atunci, populaţia rurală trăia mai 
ales în cătune strategice, adică tabere păzite, ca şi în cele ce nu 
erau populate cu oameni ai Viet Congului, care locuiau în 
tunelele Cu Chi. Pe urmă erau şi membri Viet Cong pe jumătate 
- ziua susțineau guvernul de la Saigon, cinau în familie, iar 
noaptea luptau cu automate AK-47. 

Zona asta, între frontiera cambodgiană şi periferia 
Saigonului, fusese aprig disputată în timpul războiului şi cea 
mai bombardată porţiune de teren din istoria luptelor purtate 
aici. 

Mi-am amintit şi de masivele pustiiri cu Agentul Oranj, când, 
după ce întreaga vegetaţie era moartă şi de culoare cafenie, 


bombardierele americane aruncau napalm, lăsând regiunile 
rurale pradă flăcărilor. Norii de fum negru stăruiau pe cer zile 
întregi, până când venea ploaia şi depunea funingine umedă 
peste tot. 

Asta puteau vedea generalii de pe acoperişul hotelului Rex, 
dacă se uitau spre vest în timpul cinei. 

Am observat că vegetaţia se refăcuse, dar nu arăta bine; era 
pipernicită şi rară - efectul neîndoielnic al reziduurilor de 
substanţe distrugătoare din sol. 

Motorul Ural 750 făcea mai mult zgomot decât o motocicletă 
americană sau japoneză de aceeaşi putere, aşa că n-am prea 
vorbit. 

Ne aflam cam de o oră pe drum, iar acum ne îndreptam spre 
nord-vest, către Cu Chi şi Tay Ninh, pe unde trecea Drumul 22. 
Era amuzant - mi se mai întâmpla să mă rătăcesc prin nordul 
Virginiei, dar şoseaua asta o cunoşteam. Evident, fusese cândva 
importantă pentru mine. 

Am intrat în Cu Chi, pe care mi-l aminteam ca pe un orăşel 
de provincie puternic fortificat, acum un loc aglomerat, cu 
clădiri noi, străzi pavate şi săli cu muzică karaoke. Era greu să- 
ţi imaginezi luptele purtate în interiorul şi în jurul oraşului 
vreme de treizeci de ani, începând cu războiul francez din 
Indochina, în 1946, continuând cu cel american şi sfârşind cu 
vietnamezii înşişi angajaţi în bătălia finală. 

Peste tot fluturau drapele roşii, iar în centrul unui sens 
giratoriu se afla alt tanc nord-vietnamez pe o platformă de 
beton, înconjurat de steaguri şi flori. 

Susan intră pe ceea ce părea să fie strada principală, apoi 
trase pe dreapta şi opri motorul. Am coborât, iar eu am legat 
motocicleta de un rastel în timp ce ea a scos aparatul fotografic 
din portbagaj. 

Ne-am întins şi ne-am scuturat praful roşu de pe haine. 
Susan mă întrebă: 

— Ai mai fost vreodată aici? 

— De câteva ori. În drum spre Tay Ninh. 

— Zău? Ce făceai acolo? 

— Nimic. Escortam câte un convoi după câte îmi amintesc. 
De la Bien Hoa la Cu Chi, pe urmă la Tay Ninh şi înapoi la bază, 
înainte de lăsarea întunericului. 

— Uimitor. 


Nu prea vedeam ce era uimitor şi nici n-am întrebat. Fesele 
îmi amorţiseră, mă dureau picioarele şi aveam praf în toate 
orificiile corpului. 

Am luat-o pe jos pe strada principală, unde m-a surprins să 
văd grupuri de occidentali. Am întrebat-o pe Susan: 

— Oamenii ăştia s-au rătăcit? 

— Te referi la americani? Au venit să vadă faimoasele 
tuneluri de la Cu Chi. Sunt o mare atracţie turistică. 

— Glumeşti? 

— Nu. Vrei să le vezi şi tu? 

— Vreau să văd o bere rece. 

Am intrat pe terasa unei cafenele şi ne-am aşezat la o 
măsuţă. 

Un chelner tânăr apăru în grabă şi Susan comandă două beri, 
care apărură în câteva secunde, fără pahare. Prin urmare, 
stăteam acolo plini de praf, bând bere din sticle fără etichete, 
în timp ce Susan fuma, cu ochelarii de soare pe nas. 

Deşi soarele asfinţise, era încă foarte cald. Eu am comentat: 

— Uitasem cât de cald e aici în februarie. 

— E mai rece în nord. De îndată ce laşi în urmă Trecătoarea 
Noroasă, vremea se schimbă. Acolo e sezonul ploilor. 

— Îmi aduc aminte din '68. 

Susan părea să fi rămas cu privirea pierdută, apoi zise ca 
pentru sine: 

— Până şi-acum, după atâţia ani de la ultimul glonţ tras, 
războiul pluteşte deasupra acestui loc... precum tipul ăla de 
vizavi. 

M-am uitat spre trotuarul din faţă şi-am văzut un bătrân 
legănându-se în cârje, fără un picior şi fără jumătate dintr-un 
braţ. Susan îmi zise: 

— Şi tancurile de pe marginile drumului, tunelurile de la Cu 
Chi, cimitirele militare de peste tot, monumentele de pe 
câmpurile de luptă, muzeele consacrate războiului în fiecare 
oraş, tineri şi tinere fără părinţi în viaţă... Când am venit prima 
dată aici, am încercat să ignor toate astea, dar nu se pot 
ignora. Sunt aspecte omniprezente şi n-am văzut nici măcar 
jumătate din ele. 

N-am avut nicio replică. 

Susan continuă: 

— E şi o chestiune economică. Rațiunea unei mari părţi a 


turismului de-aici. Tinerii expatriaţi se cam amuză de nostalgia 
asta a războiului - înţelegi, veteranii care se întorc să vadă una 
şi alta. Ei... noi îi spunem vizitarea Lumii Cong. Asta-i cumplit. 
Ceva foarte insensibil. Cred că te irită. 

N-am răspuns. Ea zise: 

— A fost drăguţ din partea ta... beţişorul parfumat. 

Nici de data asta n-am răspuns, până într-un târziu, când am 
spus: 

— E foarte ciudat să mă aflu din nou aici... văd lucruri pe 
care tu nu le vezi... îmi amintesc situaţii pe care tu nu le-ai trăit 
niciodată... şi nu vreau să-ţi par trăsnit... însă din când în 
când... 

— E-n regulă. Zău. Chiar aş vrea să vorbeşti despre asta. 

— Nu cred că am cuvinte pentru ceea ce simt. 

— Vrei să te întorci la Saigon? 

— Nu. De fapt, mai degrabă mă bucur. Trebuie să fie vorba 
despre companie. 

— Aşa trebuie. Cu siguranţă nu te bucură căldura şi praful. 

— Sau felul cum conduci. 

Ea îl chemă pe băiatul care ne servise, îi dădu un dolar, îi 
zise ceva, iar el alergă în stradă. După câteva minute, tânăr se 
întoarse cu o pereche de ochelari de soare şi un teanc de dongi 
în mână pe care Susan îi spuse să-i păstreze. Desfăcu ochelarii 
şi mi-i puse la ochii zise: 

— Ia te uită, arăţi ca Dennis Hopper în „Easy Rider”. 

Am zâmbit. 

Susan luă aparatul fotografic şi spuse: 

— Pari dur. 

— Sunt dur. 

Imi făcu o poză, pe urmă îi dădu aparatul băiatului, își trase 
scaunul lângă mine şi îşi aruncă braţul pe după umerii mei. 
Puştiul ne făcu o fotografie cu capetele apropiate și ciocnind 
sticlele. Eu am spus: 

— Mai fă câteva şi pentru Bill. 

Susan luă aparatul de la băiat şi zise: 

— Pot să-ţi trimit pozele acasă ori e vreo problemă? 

Mi-am dat seama ce voia să afle şi am răspuns: 

— Locuiesc singur. 

— Şi eu. 

Am folosit unicul closet din spate şi ne-am spălat de praful de 


pe drum. Susan îi dădu proprietarului un dolar pentru ambele 
beri şi schimbă cu el urări de Anul Nou. Am ieşit în stradă și ne- 
am întors la motocicletă. 

Susan mă întrebă: 

— Vrei să conduci? 

— Sigur. 

Îşi atârnă aparatul fotografic pe umăr, îmi dădu cheile și 
urcarăm. Am pornit motorul, iar Susan îmi oferi în grabă câte 
indicaţii de conducere a unui Ural rusesc. Zise: 

— Cutia de viteze se blochează puţin, frânele din faţă sunt 
slabe, iar cele din spate se înţepenesc. Acceleraţia s-ar putea să 
fie mai rapidă decât eşti obişnuit, iar roata din faţă a tendinţa 
de-a se înălța. Altfel, e o minune s-o conduci. 

— În regulă. Ţin-te bine. 

M-am pomenit că mergeam prea repede pe strada principală. 
Am trecut pe lângă doi poliţişti pe biciclete care au strigat ceva 
la mine. 

— Vor să opresc? 

— Nu. i-au urat o zi bună. Mergi mai departe. 

După zece minute, am lăsat în urmă oraşul Cu Chi, iar eu 
ajunsesem să stăpânesc motocicleta, însă aglomeraţia de pe 
drumul îngust îmi crea unele probleme. 

— Foloseşte claxonul. Trebuie să-i avertizezi pe oameni. Aşa 
se procedează aici. 

Am găsit butonul şi am început să claxonez în timp ce mă 
strecuram printre biciclete, pietoni, scutere, porci şi căruţe 
trase de bivoli. Susan se aplecă în faţă, îşi puse mâna dreaptă 
în jurul taliei mele şi stânga pe umărul meu. Spuse: 

— Te descurci bine. 

— Ei, nu cred asta. 

Îmi dădu nişte indicaţii şi după câteva minute ieşisem pe un 
drum îngust care de-abia dacă era pavat. Am întrebat: 

— Unde mergem? 

— Tunelurile de la Cu Chi sunt drept în faţă. 

După încă vreo câţiva kilometri am văzut o zonă deschisă, 
unde erau parcate vreo şase autobuze. Susan zise: 

— Opreşte în parcarea aia. 

Am intrat pe câmpul cu teren afânat, umbrit parţial de nişte 
arbori crescuţi la întâmplare. Susan spuse: 

— Asta-i una dintre intrările în tuneluri. 


— Face parte din Lumea Cong? 

— Este esenţa Lumii Cong. Peste două sute de kilometri de 
tuneluri subpământene, unul dintre ele ajungând până la 
Saigon. 

— Ai mai fost aici? 

— Am fost pe drumul ăsta, dar n-am intrat niciodată în 
tuneluri. Nimeni nu vrea să intre cu mine şi m-am gândit că 
pentru tine n-ar fi nicio problemă. 

Asta suna ca o provocare la adresa bărbăţiei mele. Am zis: 

— Ador tunelurile. 

Am coborât, am legat motocicleta de un copac şi-am pornit 
spre intrarea în tuneluri. 

Biletul costa un dolar şi cincizeci, pe care Susan i-a plătit în 
dolari americani fără să se tocmească. 

Ne-am alăturat altor vizitatori sub un acoperiş de stuf de 
care atârna un indicator pe care scria Engleză. Cei mai mulţi 
turişti erau americani, dar am auzit şi nişte accente 
australiene. Existau pavilioane acoperite şi pentru vorbitorii 
altor limbi. Se părea că un funcţionar din Ministerul Turismului 
Poporului fusese la Disneyland. 

Ghidul, care era o femeie, împărţi broşuri celor aproximativ 
treizeci de vorbitori de limbă engleză, apoi spuse: 

— Linişte, vă rog. 

Toată lumea tăcu, iar femeia îşi începu prezentarea. Nu 
cunoşteam prea bine tunelurile de la Cu Chi şi aveam impresia 
că n-o să aflu prea multe de la ghidul nostru, a cărui engleză 
era destul de ciudată. 

Am citit broşura, dar şi engleza de-acolo era cam nefirească. 

În orice caz, am aflat că tunelurile începuseră să fie săpate în 
1948, în timpul luptei comuniştilor împotriva francezilor. 
Porneau de la Drumul lui Ho Şi Min, în Cambodgia, şi 
străbăteau în zigzag întregul teritoriu, trecând inclusiv pe sub 
fostele baze militare americane. Tunelurile iniţiale lăsau loc de 
trecere doar pentru un membru pirpiriu al Viet Congului, iar 
noi trebuia să ne ferim de insecte, lilieci, şobolani şi şerpi. 

Ghidul ne informă că în tuneluri puteau încăpea până la 
şaisprezece mii de luptători pentru libertate, iar oamenii se 
căsătoreau în tuneluri şi femeile aveau copii acolo. În 
complexul subteran existau bucătării şi spitale complet utilate, 
dormitoare, magazii pline cândva cu arme şi explozibil, 


rezervoare cu apă, guri de ventilaţie, tuneluri false şi pasaje cu 
încărcături explozive. Ghidul zâmbi şi glumi: 

— Dar pentru dumneavoastră nu mai există încărcături 
explozive. 

Atunci i-am spus lui Susan: 

— Sper că nu, pentru un dolar şi jumătate. 

Ghidul ne mai informă că americanii aruncaseră sute de mii 
de tone peste tuneluri, vârâseră aruncătoare de flăcări în ele, le 
inundaseră, le gazaseră şi trimiseseră echipe numite şobolani 
de tunel, cu căşti de mine şi câini, pentru a lupta corp la corp 
cu locuitorii din subteran. După mai bine de douăzeci şi şapte 
de ani de folosire, zece mii din cei şaisprezece mii de bărbaţi, 
femei şi copii care ocupaseră tunelurile muriseră, iar mulţi 
fuseseră îngropaţi acolo. 

— Aşadar, spuse ghidul nostru, suntem pregătiţi să intrăm în 
tuneluri. Da? 

Nimeni nu părea prea dornic, iar vreo zece turişti îşi amintiră 
brusc de alte obligaţii. Banii de intrare nu se înapoiau. 

În drum spre intrare, tipul de lângă mine mă întrebă: 

— Eşti veteran? 

M-am uitat la el şi i-am răspuns: 

— Da. 

El îmi zise: 

— Arăţi prea masiv ca să fi fost un şobolan de tunel. 

— Sper că arăt prea isteţ ca să fi fost un şobolan de tunel. 

El râse şi spuse: 

— Eu am făcut asta timp de trei luni. Atât puteai să rezişti. 
Adăugă: Trebuia să le-o tragi ca lumea ticăloşilor ălora. Adică, 
aveau boaşe, nu glumă. 

O observă pe Susan şi zise: 

— Scuze. 

Ea replică: 

— E-n regulă. Şi eu înjur. 

Ca să-l fac să se simtă bine, i-am zis: 

— Şi voi aţi făcut o treabă grozavă. 

— Da... Nu ştiu ce dracu' aveam în minte când m-am oferit 
voluntar pentru treaba aia. Adică, nu-i deloc amuzant să te 
târăşti într-un spaţiu îngust şi să dai nas în nas cu unu din Viet 
Cong. 

Am ajuns la intrarea în tunel şi tipul spuse: 


— Am cele mai afurisite coşmaruri cu tunelurile astea... 
adică, mă târăsc în întuneric şi aud pe altcineva respirând, pe 
sub uniforma mea mişună gândacii, scoţându-mă din minţi, am 
lilieci în păr, şerpii îmi trec peste mâini, blestematul de tavan e 
cu doar opt centimetri deasupra fundului meu şi apa picură, 
nici măcar nu mă pot întoarce şi ştiu că gălbejitul e chiar în 
faţa mea, dar nu vreau să aprind lampa de miner, şi... 

L-am întrerupt, zicându-i: 

— Poate că n-ar trebui să intri acolo. 

— Trebuie. Ştii de ce? Dacă voi face asta, coşmarurile mele 
vor dispărea. 

— Care duh ţi-a spus asta? 

— Alt tip care-a făcut aşa. 

— Şi-a mers pentru el? 

— Aşa cred. Altfel de ce mi-ar fi spus să procedez la fel? 

— Nu-l cheamă Karl, nu-i aşa? 

— Nu... Jerry. 

In fine, ghidul se opri la gura tunelului, mascată de o baracă 
din lemn. Întrebă: 

— Există aici vreo persoană care a fost în tunelurile astea în 
timpul războiului? 

Amicul meu ridică repede mâna şi toată lumea îl privi. 

Ghidul spuse: 

— Ah... deci, dumneata lupti în tunel. Vino să vorbeşti cu 
mine. 

Fostul şobolan ieşi în faţa grupului şi se opri lângă ghid. Am 
crezut că eram pe cale să primim o lecţie despre imperialismul 
american, dar femeia zise: 

— Te rog să le spui tuturor să stea împreună şi să nu se 
sperie. Locul e foarte sigur. 

Şobolanul de tunel repetă instrucţiunile şi sfaturile ghidului 
şi adăugă câteva informaţii devenind astfel un ajutor de ghid 
neplătit. Era chiar bizar, dacă stăteai să te gândeşti. 

Am intrat pe rând, iar ghidul îi ceru şobolanului de tunel să 
rămână la urmă. 

Intrarea în tunel era lungă, dar foarte joasă, şi toată lumea fu 
nevoită să se aplece. Panta începea domol, pe urmă se înclina 
mai mult, iar pasajul se îngusta. Tunelul era luminat de un şir 
de becuri slabe. 

Grupul nostru număra vreo douăzeci de persoane - câteva 


perechi de tineri australieni, vreo şase cupluri de americani 
între două vârste, unele cu copii, iar ceilalţi erau tineri, 
majoritatea cu rucsacuri în spate. 

Ghidul făcu câte un scurt comentariu când şi când, aşteptă să 
treacă un grup de japonezi, pe urmă continuă drumul în 
adâncul labirintului. 

Era mult mai răcoare în tuneluri, însă aerul era foarte umed. 
Am auzit un liliac ţipând undeva. I-am zis lui Susan: 

— E un loc bun pentru a doua întâlnire. 

Aşadar, mergeam în zigzag, tunelurile deveneau tot mai 
înguste şi mai joase, şi curând începurăm să ne tărâm pe nişte 
rogojini şi folii de plastic lipicios, în întuneric. Aveam eu nevoie 
de porcăria asta? 

Am ajuns în cele din urmă într-un spaţiu de mărimea unei 
cămăruţe, luminat de un singur bec, şi toată lumea se ridică în 
picioare. Ghidul aprinse o lanternă şi o roti prin încăperea 
subterană. Zise: 

— Aici e locul de gătit. Vedeţi în tavan o gaură pe unde iese 
fumul. Acesta se duce în casa ţăranului şi în bucătăria lui, aşa 
că americanul crede că ţăranul găteşte. Da? 

Numeroase bliţuri începură să clipească, iar Susan spuse: 

— Zâmbeşte. 

Şi mă orbi cu bliţul aparatului. 

Ghidul îşi îndreptă fasciculul lanternei spre grup şi zise: 

— Unde e american care luptă în tunel? Unde? 

Ne-am uitat cu toţii în jur, dar tipul dispăruse. Absent 
nemotivat. Ghidul părea preocupat, dar, având în vedere 
responsabilitatea limitată a corporației Tunelul Cu Chi, nu 
foarte îngrijorat. 

Am înaintat încă o jumătate de oră, dar eu simţeam frigul, 
umezeala, eram obosit, claustrofobic şi murdar. Ceva mă muşcă 
de picior. De la o vreme, totul încetase să mai fie amuzant şi am 
botezat turul ăsta „Răzbunarea Viet Congului”. 

Până la urmă am ajuns în acelaşi tunel prin care intrasem şi, 
după cinci minute, am ieşit la lumina soarelui. Toţi arătau ca 
dracu', dar după câteva secunde oamenii începură să 
zâmbească. Merita excursia asta o carte poştală trimisă acasă 
ori ce altceva? 

Ghidul ne mulţumi pentru curajul şi atenţia noastră şi fiecare 
îi dădu un dolar, ceea ce explica pasiunea ei pentru slujba pe 


care-o făcea şi care trebuia să fie cea mai afurisită de pe glob. 

În vreme ce ne depărtam, am văzut-o pe femeie spălându-se 
într-un bazin cu apă. l-am zis lui Susan: 

— Mulţumesc că mi-ai sugerat vizita asta. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut. Se uită în jur şi întrebă: Hei, ce s- 
a întâmplat cu şobolanul de tunel? 

— Nu ştiu. Dar dacă grupul de vietnamezi din urma noastră 
nu mai iese din tunel, ai aflat răspunsul. 

— Fii serios. Poate că s-a rătăcit ori a făcut o criză nervoasă. 
N-ar trebui să facem ceva? 

— Ghidul ştie că a pierdut pe cineva. O să aibă ea grijă. El îi 
datorează un dolar. 

Ne-am îndreptat către o zonă cu tarabe. Prăvăliile cu 
suveniruri vindeau mai multe vechituri din timpul războiului 
decât Muzeul Crimelor Americane de Război, iar un tip încercă 
să ne vândă o pereche de sandale tip Ho Şi Min, făcută din 
cauciucuri vechi, despre care jura că fusese cândva purtată de 
un membru al Viet Congului pe Drumul lui Ho Şi Min. Am 
observat că toţi vânzătorii purtau pijamale şi sandale negre, iar 
pe cap aveau pălării conice de pai, exact ca oamenii Viet 
Congului. La început mi s-a părut ceva de-a dreptul 
suprarealist, pe urmă am hotărât că era o idioţenie. 

Susan mă întrebă: 

— Te împaci cu toate astea? 

— Sigur. Lumea Cong. 

Ne-am luat câte un litru de apă la sticlă, din care jumătate 
am folosit ca să ne spălăm. Susan spuse: 

— Nu-mi pot imagina cum au trăit oamenii acolo timp de 
atâţia ani şi cum trebuie să fi trăit voi în junglă, zi şi noapte. 

— Nici eu nu pot. 

L-am zărit pe prietenul nostru, şobolanul de tunel, şezând pe 
un scaun din plastic, cu o sticlă de bere în mână. Ne-am dus la 
el şi i-am zis: 

— Credeam că te-ai rătăcit. 

Ridică privirea spre mine fără să mă recunoască. L-am 
întrebat: 

— Eşti cu cineva? 

— Cu autobuzul. 

— Bine. Poate ar trebui să te întorci la autobuz. 

Tăcu preţ de câteva secunde, apoi zise: 


— Mă întorc în tunel. 

Susan îi sugeră: 

— S-ar putea să nu fie o idee prea bună. 

El se uită la ea - de fapt, prin ea. Se ridică şi spuse: 

— Mă întorc acolo. 

Porni spre intrarea tunelului, unde se aflau pavilioanele. 
Susan îmi zise: 

— Poate că ar trebui să încerci să-l lămureşti. 

— Nu. Lasă-l să se ducă. Trebuie să încerce din nou. A bătut 
cale lungă până aici. 

Ne-am întors la motocicletă şi Susan spuse: 

— Voi conduce eu. Trebuie să fim la Saigon înainte de 
lăsarea întunericului şi eu cunosc drumurile. 

Am urcat şi am ieşit din parcare. Susan o luă spre nord pe 
drumul de ţară care acum era doar puţin mai lat decât o pistă 
pentru motociclete. Ea strigă: 

— Ca pistă pentru motociclete e un drum bun de obicei, dar 
trebuie să te ţii bine. 

Ne izbeam în neştire de hârtoape şi motocicleta derapă de 
câteva ori, dar ea conducea foarte bine şi eu începeam să fiu 
mai încrezător că nu vom sfârşi în şanţul de pe marginea 
drumului. Susan spuse: 

— Pe aici ajungi la Drumul 13, care trece prin plantaţia de 
cauciuc Michelin. Drumul ne va duce înapoi la Saigon şi, fiind o 
şosea foarte puţin umblată, o să ajungem în scurt timp. 

Am călătorit spre nord pe cel mai cumplit drum din emisferă, 
făcându-mă să cred că or să-mi iasă rinichii prin urechi. 

În cele din urmă am ajuns la o şosea pavată, cu două benzi, şi 
Susan trase pe dreapta, apoi zise: 

— Asta-i plantaţia de cauciuc. Aia sunt arborii de cauciuc. 

Şoseaua părea aproape pustie, iar Susan acceleră. Goneam 
cu peste nouăzeci de kilometri la oră, dar era un drum bun. 
Totuşi, soarele apunea repede şi umbrele arborilor de cauciuc 
erau lungi şi întunecate. 

Mi-am amintit cum spunea Karl că luptase aici cu Divizia 
Unsprezece Blindate şi ştiam de la alţi veterani ai acelei unităţi 
că avuseseră loc mai multe bătălii pe plantaţia Michelin şi de-a 
lungul Drumului 13. 

Mi l-am imaginat pe Karl aici, mânuind o mitralieră deasupra 
unui vehicul blindat, pufăind din ţigară, scrutând pădurea 


fantomatică cu binoclul şi pretinzând probabil că era mareşalul 
Guderian conducând o divizie de tancuri Panzer în Rusia. Va 
trebui să-i spun că am fost aici - dacă aveam să mai vorbim 
vreodată. 

După douăzeci de minute am ieşit dintre arborii spectrali de 
cauciuc şi am pătruns într-o zonă cu arbuşti şi tufe. Se 
întunecase acum, iar singurul trafic de pe şosea era format din 
scutere şi maşini mici. Pe măsură ce ne apropiam de Saigon, 
traficul devenea mai intens, iar Susan fu nevoită să 
încetinească tot mai mult. 

În război, Saigonul pe timpul nopţii era ca o insulă de lumină 
într-un vast ocean de întuneric. In oraş, viaţa continua; la 
periferie se înălţau garduri de sârmă ghimpată şi obstacole 
rutiere, iar soldaţii erau cu ochii-n patru. După lăsarea 
întunericului, nimic nu mişca în afara oraşului, iar dacă mişca, 
trebuia să moară. Iar dincolo de gardurile din sârmă ghimpată 
se aflau bazele militare, ele însele nişte insule mai mici, ca Bien 
Hoa şi Tan Son Nhat, unde soldaţii şi piloţii beau bere şi jucau 
cărţi, se uitau la filme de-acasă, scriau scrisori, îşi curăţau 
echipamentul, înjurau războiul, stăteau de pază şi dormeau cu 
intermitențe. lar dacă erai îndeajuns de ghinionist ca să fii 
numit într-o patrulă de noapte, te întâlneai uneori cu bărbaţii şi 
femeile din tunelurile de la Cu Chi. 

Ne apropiam de oraş dinspre nord şi am văzut luminile 
aeroportului Tan Son Nhat. Mai departe, spre est, trebuia să fie 
fosta mea bază de la Bien Hoa, şi ea cu piste aeriene, dar 
numai pentru aviația militară. Am întrebat-o pe Susan: 

— Ştii ce s-a întâmplat cu baza militară americană de la Bien 
Hoa? 

— Cred că e un aerodrom militar vietnamez. Pentru avioane 
de vânătoare. Dacă nu-mi spuneai, nu ştiam că a fost o bază 
americană. 

— Presupun că nu pot vizita fosta mea cazarmă. 

— Nu, dacă nu vrei să fii împuşcat. 

— Nu în călătoria asta. 

Am traversat un canal noroios şi-am intrat pe insula Khanh 
Hoi pe acelaşi pod pe unde o părăsisem. Străzile erau 
întunecate, însă Susan cunoştea drumul. Am depăşit o maşină 
galbenă a poliţiei şi tipul de lângă şofer s-a uitat la noi şi la 
motocicletă. Începu să ne urmărească, iar eu i-am zis lui Susan: 


— Avem companie. 

— Ştiu. 

Stinse luminile şi intră pe o alee îngustă, unde maşina poliţiei 
nu putea pătrunde. Susan părea să cunoască aleile şi pasajele, 
aşa că după câteva minute opream în parcarea din spatele 
blocului lui Nguyen. 

Am transferat totul din portbagajul motocicletei Ural în cel al 
Minskului, pe care l-am încălecat precum nişte călăreţi de 
curse. În câteva minute eram pe drum cu mica motocicletă, 
care mi se părea şi mai incomodă decât îmi aminteam. 

Indreptându-se către centrul oraşului, Susan se uită la ceas 
şi-mi spuse: 

— Am făcut o cursă bună. E opt fără douăzeci, iar la birou 
trebuie să fim la fix. 

— Unde ai biroul? 

— Pe strada Dien Bien Phu. Lângă Pagoda Împăratului de 
Jad. 

— Ăsta-i un restaurant? 

— Nu, e Pagoda Împăratului de Jad. 

— Sună ca numele unui restaurant de pe M Street, în 
Georgetown. 

— Nu pot să cred că am petrecut o zi întreagă cu tine. 

— Nici eu. 

— Glumeam. Eşti amuzant. Te-ai distrat astăzi? 

— Da. Nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult - întâlnirea cu Bill, 
căldura, felul cum conduci, amintirile de război din Saigon, 
drumul din infern spre tunelurile Cu Chi sau faptul că i-am dat 
papucii poliţistului ăluia. 

— Nu ţi-am plătit eu o bere şi-o pereche de ochelari de soare, 
ca şi toate biletele? 

— Ba da. Mulţumesc. 

Am traversat curentul de apă tulbure spre centrul Saigonului 
şi-am luat-o pe drumul de pe cheiul râului Saigon. Oraşul era 
incredibil de aglomerat pentru o seară de duminică şi am făcut 
remarca cu voce tare. Susan spuse: 

— Asta se numeşte Febra Saigonului de Duminică Seara. Din 
nu ştiu ce motiv, seara de duminică e mai lungă decât cea de 
sâmbătă. E o nebunie totală. O să ieşim după cină şi-o să bem 
ceva, poate să dansăm şi să mergem la o sală karaoke dacă eşti 
dispus. 


— Sunt frânt de oboseală. 

— O să-ţi revii. 

Am luat-o pe o stradă îngustă care intersecta câteva 
bulevarde intens circulate. Când ne-am oprit la un stop, am 
întrebat-o pe Susan: 

— Conduci vreodată singură? Vreau să spun în afara 
oraşului. 

— Uneori. Bill nu e mare amator de călătorii cu motocicleta. 
Uneori plec cu o prietenă. Vietnameză sau americancă. De ce? 

— E o treabă sigură pentru o femeie singură? 

— Sigur. În majoritatea ţărilor budiste, femeile nu sunt 
hărţuite. Cred că e mai degrabă o chestiune culturală decât 
religioasă. Normal, dacă eşti tânără şi drăguță, ca mine, şi te 
afli într-un bar, un vietnamez ar putea încerca să te agaţe, dar 
ei n-au replici grozave. 

— Dă-mi un exemplu. 

Susan râse. 

— Păi, mai întâi îţi spun ce frumoasă eşti şi că te-a observat 
pe stradă de multe ori. 

— Şi ce-i rău în asta? Eu folosesc des textul ăsta. 

— A avut vreodată efect? 

— Nu. 

Susan râse din nou şi traversă intersecţia în viteză. După 
câteva minute am cotit la dreapta pe strada Dien Bien Phu. În 
mai puţin de un minut am trecut pe lângă o pagodă 
impresionantă, care ar putea să ajungă cândva un restaurant 
grozav, pe urmă Susan trase lângă carosabil în faţa unei clădiri 
moderne din oţel şi sticlă, construită în consolă deasupra 
trotuarului. Ne-am dat jos, iar ea a pornit spre uşa din faţă. Un 
paznic deschise, zâmbi şi spuse ceva în vietnameză. 

Susan deschise portbagajul şi scoase aparatul fotografic. 
Lăsă motocicleta în holul de marmură al clădirii, iar eu am 
urmat-o spre ascensoare. 

Uşile unui lift se deschiseră şi intrarăm în cabină. Susan 
folosi o cheie pentru a activa butonul pentru etajul şapte şi 
zise: 

— Nu-i lăsa pe cei de la Washington să te convingă să faci 
ceva primejdios. 

Era puţin cam târziu pentru sfatul ăsta. 


13 


Uşile ascensorului se deschiseră spre un hol spaţios de 
recepţie, decorat cu mobilier negru lăcuit, gravuri pe hârtie de 
orez şi o podea din marmură roz. Deasupra biroului recepţiei 
era scris cu litere de bronz American-Asian Investment 
Corporation, Limited. 

Susan spuse: 

— Bun venit la AAIC, domnule Brenner. Doreşti să cumperi 
jumătate de fabrică pentru conservarea peştelui? 

— O să mă mulţumesc cu un scotch mare cu sifon. 

Sub numele corporației atârna o fâşie de pânză pe care scria 
cu litere aurii Chuc Mung Nam Moi şi dedesubt, în engleză, La 
mulți ani. 

Intr-un vas aşezat jos era un mic lămâi, iar în ceea ce părea 
să fie un suport de umbrele erau vârâte ramuri înflorite. Mai 
toate petalele căzuseră pe podea. 

În dreapta biroului se vedeau nişte uşi roşii duble, lăcuite, şi 
Susan îşi puse mâna pe un panou de scanare. Se auzi un 
clopoțel, apoi ea deschise una dintre uşi. 

Am observat o videocameră ce supraveghea holul luminat al 
recepţiei. 

Am urmat-o într-un spaţiu vast, deschis, plin cu birouri şi 
nişe; un birou modern standard care s-ar fi putut afla oriunde în 
lume. 

Locul era pustiu, dar toate lămpile fluorescente erau aprinse 
şi am remarcat din nou videocamere supraveghind încăperea. 
Aerul stătut mirosea a fum de ţigară cum nu mai mirosisem de 
două decenii într-un birou american. 

In timp ce mergeam, ea zise: 

— Avem tot etajul de sus şi o terasă. Instalaţia de aer 
condiţionat nu funcţionează, de aceea aerul e puţin închis. 

Am mers în fundul încăperii, unde trei uşi mari dădeau spre 
birouri spaţioase, împrejmuite. Susan se duse la uşa din stânga, 
pe a cărei placă de alamă era scris numele ei, fără precizarea 
funcţiei. La uşă se afla un panou cu taste, ea formă o serie de 
cifre şi deschise uşa. 

Camera era întunecată, iar Susan aprinse becurile din tavan 
care luminară o încăpere mare, situată la colţul clădirii, cu 
ferestre pe doi pereţi. Am căutat cu privirea o videocameră, dar 


n-am zărit niciuna. 

— Drăguţ birou. 

— Mulţumesc. 

Puse aparatul fotografic pe birou, împreună cu filmul 
consumat. Deschise sertarul de sus şi luă un carton de ţigări, 
de unde scoase un pachet de Marlboro. Aprinse o ţigară cu o 
brichetă de birou cromată şi trase adânc fumul în piept. 

— Ah... Mă informă: Devin nervoasă şi insuportabilă dacă nu- 
mi iau drogul. 

— Ce scuză ai în restul timpului? 

Ea râse şi mai trase un fum, apoi zise: 

— Am fost la New York acum şase luni, la o întrunire. Am 
petrecut patru ore într-o clădire în care nu se fuma şi-aveam şi 
tensiune premenstruală. Aproape că am clacat. Cum m-aş 
putea întoarce în State ca să trăiesc şi să muncesc? 

Era o întrebare retorică, dar eu am răspuns: 

— Poate că nu poţi. Poate că despre asta-i vorba. 

Ea se uită la mine şi ne-am privit în ochi. Lăsă ţigara şi 
spuse: 

— O să-ţi trimit fotografiile pe care le-am făcut dacă-mi dai 
adresa. 

Am întrebat-o: 

— Corespondenţa ta e asigurată? 

— Avem un sac poştal al companiei care merge în fiecare zi 
la Fedex, iar corespondenţa e sortată la New York şi trimisă 
mai departe. Dacă o să vrei să-mi trimiţi ceva, expediază la 
New York. 

Imi dădu o carte de vizită cu adresa Corporaţiei American- 
Asian Investment din New York. Am memorat adresa şi i-am 
înapoiat cartea de vizită, spunându-i: 

— E mai bine să nu port asta la mine. 

Ea mă privi. 

— Dacă o să uiţi, adresa e în cartea de telefoane din 
Manhattan. 

Susan se aşeză la birou, îşi puse nişte căşti pe cap şi apelă 
poşta ei vocală. Zise: 

— Gheaţa şi mixerele sunt sub bufetul ăla. Eu o să beau un 
gin tonic. 

Am deschis bufetul în care era un mic frigider şi am scos o 
tavă cu gheaţă şi mixerele. Paharele şi sticlele erau deasupra şi 


am preparat băuturile în vreme ce ea îşi asculta mesajele. 

Deasupra bufetului, pe perete, se aflau cele două diplome 
înrămate ale ei - de la Amherst şi Harvard, precum şi o diplomă 
de merit de la Camera de Comerţ Americană - filiala din oraşul 
Ho Şi Min. Asta era ceva năucitor, dar mintea mea fusese atât 
de năucită în ultimele douăzeci şi patru de ore încât, dacă aş fi 
văzut că primise Ordinul Lenin pentru creşterea profiturilor, n- 
aş fi fost surprins. Intrasem cumva într-un univers paralel, în 
care noi câştigasem războiul. 

Pe dulap se aflau patru fotografii înrămate. Cea mai 
apropiată era a lui Susan în ţinută de absolvent - bonetă şi robă 
de un roşu aprins, deci trebuie să fi fost de la Harvard dacă 
memoria mea de bostonian nu mă înşela. În poză, Susan arăta 
mai tânără, sigur, dar şi... cred că s-ar putea spune încă 
neepuizată de lumea afacerilor din New York sau asprită de 
anii petrecuţi la Saigon. Şi eu am o fotografie ca asta, de la 
absolvirea liceului, înainte de-a merge în Vietnam. 

I-am aruncat o privire şi am văzut că, oricât de frumoasă era, 
arăta cam plictisită de viaţă pentru vârsta ei. Ca să fiu mai 
blând, chipul ei dezvăluia o anume personalitate. 

A doua poză era o imagine luată într-un studio fotografic, 
reprezentând un cuplu reuşit de vreo cincizeci de ani; evident, 
părinţii ei. Tatăl părea un tip în regulă, iar mama era o femeie 
frumoasă. 

A treia fotografie era un instantaneu de familie, cu un pom 
de Crăciun şi un şemineu în fundal. Se vedeau tata şi mama, 
Susan, fratele mai mic şi o soră care părea puţin mai tânără 
decât ea. Toţi arătau bine, purtau pulovere cu guler colant şi 
haine de tweed, având un aer tipic de protestanți; o veche 
familie de conservatori din Vest. 

A patra poză era făcută afară şi ar fi putut reprezenta o 
nuntă în timpul verii - era adunat tot clanul - bunici, cupluri, 
puşti şi sugari. Am găsit-o pe Susan, care purta o rochie lungă, 
albă, de vară, şi avea părul scurt. Lângă ea, îmbrăţişând-o, 
stătea Harry cel Frumos, într-un smoching alb şi cu faţa 
bronzată. Putea fi o rudă, dar nu prea părea, aşa că trebuie să 
fi fost prietenul ei, poate chiar logodnicul, de vreme ce apărea 
într-o poză de familie. 

Am observat că nu exista nicio fotografie a Craiului Bill. 

M-am întors de la bufet şi am văzut că Susan îşi verifica 


acum e-mail-ul. Ridică privirea spre mine şi spuse: 

— Aia-i familia mea, evident. Sunt perfecţi în toate privinţele, 
cu excepţia câtorva bizarerii interesante şi-a unor tulburări 
mintale nediagnosticate. Râse. Dar îi iubesc pe toţi. Zău că da. 
Şi ţie ti-ar plăcea. 

Ne-am privit în ochi, iar ea zise: g 

— Probabil că sentimentul ar fi reciproc. In afară de bunicul 
Burt, care crede că irlandezii ar trebui deportați. 

Am zâmbit. 

Ea se întoarse la verificarea corespondenţei şi spuse: 

— Şezi acolo. Termin într-un minut. 

M-am aşezat pe un scaun pivotant de lângă fereastră, la o 
masă ovală cu tăblia din granit negru. Am privit-o pe Susan, 
instalată la biroul ei şi bătând pe tastatura computerului. Se 
transformase în altă persoană aproape imediat după ce 
intrasem în holul clădirii. 

M-am uitat prin birou in timp ce sorbeam din scotch-ul cu 
sifon. Covorul era din pluş de culoarea jadului verde, mobilierul 
din lemn cu noduri, iar pereţii erau tapetaţi cu mătase galbenă, 
având un model discret cu bambuşi. : 

Prin ferestrele dinspre est am văzut luna ce descreştea. In 
mai puțin de o săptămână, lumina lunii avea să dispară, ceea 
ce, dacă urma să mă aflu în teren deschis, m-ar putea ajuta la 
fel de mult cum îl ajutase pe inamic în 19686, în timpul 
sărbătorii Tet. 

Într-o nişă largă am observat un fax, un xerox, un tocător de 
hârtie şi un seif instalat pe podea. Să deţii astfel de aparate nu 
era doar un simbol al statutului social, ci şi un semn limpede al 
conştiinţei securităţii operaţiunilor. Nimic important nu trebuia 
să iasă ori să intre în biroul ăsta din vasta încăpere alăturată. 
Am recunoscut modul de lucru. 

Susan se ridică de la birou şi se aşeză pe un scaun vizavi de 
mine. Îşi luă paharul cu gin tonic şi spuse: 

— Noroc. 

Am ciocnit paharele şi-am băut. Ea aprinse altă ţigară şi o 
lăsă să ardă în scrumiera cromată, pe jumătate plină cu 
chiştoace. Şi coşul de gunoi era aproape plin, iar pe covorul din 
holul recepţiei văzusem petale căzute. Aici nu se făcea 
curăţenie, nici lucrări de întreţinere înainte sau după orele de 
lucru. Angajaseră cu siguranţă un consilier pentru probleme de 


securitate. Sau poate că nici n-aveau nevoie de sfaturi din 
afară. 

Susan zise: 

— Ai vreo fotografie în portact? 

— A cui? 

— A familiei dumitale. 

— Dacă nu port cărţi de vizită în teritoriul inamic, de ce-aş 
purta poze ale familiei mele? 

— Corect. Eşti în teritoriu inamic. Eu, nu. Zâmbi şi spuse: 
Credeam că eşti turist. 

— Nu sunt. 

— Acum am aflat ceva. 

Am schimbat subiectul şi-am zis: 

— Trebuie că părinţii dumitale au fost măcar de acord cu 
slujba pe care o ai. 

— Cum să n-o fi făcut? În State mi-ar fi trebuit încă nişte ani 
până să ajung în funcţia asta. 

În această privinţă, Susan şi cu mine aveam experienţe 
vietnameze asemănătoare. Când eram la infanterie, în 1968, se 
putea avansa rapid, mai ales din cauza pierderilor permanente 
de personal. În Vietnam puteai face carieră uşor, dar trebuia să 
te întorci acasă, să te integrezi în viaţa militară - în lumea 
reală. Susan Weber nu făcuse încă tranziţia asta. 

American-Asian Investment Corporation mi-a trezit 
curiozitatea şi-am întrebat-o: 

— Cine are celelalte două birouri? 

— Şeful meu, Jack Swanson, şi un vietnamez. Mai avem trei 
americani - doi tipi şi o tânără, Lisa Klose, cu un proaspăt 
masterat în administraţie. 

— Din Ivy League, presupun. 

— Sigur. De la Columbia. Mai e şi o canadiană, Janice 
Stanton, consilierul nostru financiar. Mai avem şi doi Viet- 
Kieus. Ştii ce înseamnă Viet-Kieu? 

— Nu. 

— Foşti refugiaţi vietnamezi care s-au întors. Unora dintre ei 
le-a fost atât de dor de ţară, încât preferă să trăiască aici, într- 
un stat totalitar, sărac, decât oriunde altundeva. Viet-Kieus de 
la noi sunt un bărbat şi o femeie, amândoi din California, 
amândoi vorbind perfect engleza şi vietnameza. Ei sunt o parte 
importantă în numeroase afaceri multinaționale de-aici, o punte 


culturală între Est şi Vest. 

Am întrebat-o: 

— Cum sunt trataţi aici? 

— Înainte, comuniştii îi hărţuiau, îi numeau trădători, lachei 
americani şi-aşa mai departe. Dar în ultimii cinci-şase ani, Viet- 
Kieus sunt oficial consideraţi bine veniţi. 

— Dar anul viitor? 

— Cine naiba ştie? De câte ori biroul politic al Adunării 
Naţionale are o întrunire, stau cu sufletul la gură. Sunt complet 
imprevizibili. În afaceri nu e bună imprevizibilitatea. 

— Poate că ar trebui să te adresezi celor din biroul politic şi 
să le spui că afacerile din Vietnam sunt afaceri. La naiba cu 
tâmpeniile marxiste. 

— Depistez un anume anticapitalism în dumneata, domnule 
Brenner. 

— Nu sunt eu ăla. Dar există în viaţă lucruri mai importante 
decât să faci bani. 

— Ştiu asta. Nu sunt atât de superficială. lar motivul pentru 
care mă aflu aici nu prea are legătură cu banii. 

N-am întrebat-o cu ce avea legătură; ştiam deja câte ceva, iar 
de restul probabil că nici ea nu era sigură, deşi ar fi putut fi 
vorba despre un tip. Poate despre Harry cel Frumos din 
fotografie. 

Domnişoara Weber reveni la subiectul angajaţilor companiei 
şi zise: 

— Mai avem şi vreo cincisprezece vietnamezi care lucrează 
pentru noi, majoritatea secretare. Le plătim dublul salariului 
mediu de-aici. 

— Şi n-aveţi încredere în niciunul dintre ei. 

Ea nu răspunse imediat. Mai trase un fum din ţigară, pe 
urmă spuse: 

— Sunt foarte tentaţi să ia de-aici lucruri care n-ar trebui 
luate. Noi îi ajutăm să înlăture tentatia. 

— Şi telefoanele sunt supravegheate, uşile pot fi deschise 
doar de către albi, întreţinerea şi curăţenia se fac doar în 
timpul orelor de lucru, sub controlul albilor, iar videocamerele 
înregistrează totul. 

Ea se uită la mine o vreme, apoi zise: 

— Aşa e. Adăugă: Dar în biroul ăsta nu există videocamere 
sau microfoane. Fac parte din conducere. Zâmbi. Poţi vorbi 


liber. 

Am remarcat: 

— Locul ăsta poate fi o faţadă pentru CIA. Şi am adăugat în 
glumă: Citit pe dos, AAIC dă CIA. 

— Şi celălalt A? 

— E deghizarea. 

Surâse. N 

— Nu eşti întreg la minte. Îşi amestecă băutura şi spuse: În 
orice caz, americanii, europenii şi asiaticii se află aici doar ca 
să obţină un profit corect, nu ca să corupă ori să submineze 
regimul sau ţara. Dacă se întâmplă aşa, asta se datorează 
lăcomiei Jor, nu a noastre. 

— Asta scrie în ghidul companiei dumitale? 

— Poţi fi sigur. Şi eu l-am redactat. 

M-am uitat pe fereastră şi am văzut imense reclame 
luminoase în tot Saigonul. Dacă mi-ar fi spus cineva cu treizeci 
de ani în urmă că o să stau aici, în biroul elegant al unei 
americance cu masterat la Harvard, i-aş fi recomandat să se 
ceară lăsat la vatră pentru tulburări psihice. 

Detestam să recunosc asta, dar, în anumite privinţe, îmi 
plăcea mai mult vechiul Saigon; cu siguranţă îmi plăcea mai 
mult imaginea tânărului Paul Brenner patrulând pe străzile 
Saigonului în uniformă de poliţist militar, decât cea a mai 
vârstnicului Paul Brenner uitându-se peste umăr după poliţişti. 

Susan îmi întrerupse gândurile, zicând: 

— Deci înţelegi de ce mă aflu aici. Vreau să spun, din punctul 
de vedere al carierei. Mă ocup de fermecarea investitorilor 
străini, particulari sau corporaţii. Ai ceva bani? Eu îţi pot dubla 
suma. 

— Ai putea-o tripla şi tot n-ar însemna nimic. Am întrebat-o: 
Aveţi un birou şi la Hanoi? 

— Da. Trebuie să fii acolo unde e sediul puterii politice. Mai 
avem un birou şi la Da Nang. Americanii au lăsat acolo nişte 
instalaţii portuare grozave, un aerodrom şi alte infrastructuri. 

— De fapt, în 1968 am părăsit ţara de la Da Nang. 

— Serios? Te duci acolo? 

— Poate. 

— Ai fost la China Beach? 

— Nu. De-abia aşteptam să ajung la Boston. 

— Aşa e. Dacă ajungi la Da Nang, să nu ratezi China Beach. 


— N-o s-o ratez. Şi cum e cu vietnamezul din conducerea 
companiei? 

— Ghici. 

— E fiul unui înalt funcţionar de stat şi vine la birou doar 
miercurea, la ora mesei de prânz. 

— Eşti pe-aproape. Dar el are contactele. Toate companiile 
din ţara asta trebuie să fie societăţi mixte, ceea ce înseamnă să 
cumperi o parte dintr-o firmă pe care guvernul a confiscat-o de 
la proprietarii de drept în 1975 ori să pui bazele unei noi 
companii şi să-i dai guvernului o cotă-parte pentru alune. De 
fapt, totul e mult mai complex, dar aici nu se poate face nimic 
fără o anume implicare a guvernului. 

— Şi merită? 

— S-ar putea. Sunt multe resurse naturale, o populaţie 
harnică şi prost plătită, în cea mai mare. Parte alfabetizată 
graţie comuniştilor. Porturile sunt grozave - Haiphong, Da 
Nang, Cam Ranh Bay şi Saigon însă celelalte infrastructuri sunt 
la pământ. Armata americană a construit nişte infrastructuri 
bune, dar de câte ori era disputată o zonă, podurile, drumurile, 
căile ferate şi orice altceva erau din nou aruncate în aer. 

— Ca şi cum ai juca Monopoly, dar toţi participanţii au un 
ciocan. 

Nu-mi răspunse şi de fapt părea puţin iritată de sarcasmul 
meu. 

M-am gândit la toate astea, la Societatea pe Acţiuni Vietnam. 
Din câte ştiam eu, asta era singura ţară din Asia unde 
americanii aveau un avantaj clar în afaceri faţă de oricine 
altcineva, inclusiv faţă de japonezi, pe care vietnamezii nu-i 
agreau. Sovieticii, care fuseseră aici după 1975, încurcaseră 
lucrurile, comuniştii chinezi nu erau bine veniţi, cei mai mulţi 
europeni erau indiferenți, cu excepţia francezilor, iar ceilalţi 
est-asiatici fie nu le inspirau încredere, fie nu le plăceau. 

Aşa că, printr-un fel de ironie a sorții, din motive parţial 
istorice şi nostalgice, dar mai ales financiare şi tehnice, 
americanii se întorseseră. Domnişoara Weber şi compatrioţii ei, 
înarmaţi cu diplome de masterat, de ingineri, cu scrisori de 
credit şi numeroase tertipuri, alergau prin Saigon pe scuterele 
lor, cărând pungi cu bani în loc de pungi cu explozibil. Săbii 
înfipte în anumite segmente de piaţă. Şi ce însemna asta pentru 
mine? Poate că nimic. Poate că totul. 


Susan spuse: 

— Te-a supărat ceva? 

— Nu. Prelucrez informaţiile. Sunt multe lucruri de înţeles. 

Ea remarcă: 

— Dacă n-ai fi fost niciodată aici, nu ţi s-ar fi părut totul atât 
de straniu. 

— Bine zis. 

Ea se uită la mine şi zise: 

— Noi am câştigat războiul. 

N-aveam de gând să răspund la afirmaţia asta, apoi am spus: 

— Cincizeci şi opt de mii de morţi ar fi fericiţi să ştie asta. 

Am rămas tăcuţi, în timp ce eu mă gândeam la AAIC. 

Locul părea în regulă, şi Susan, dar... Dar fii cu ochii-n patru, 
Brenner. Beţele de bambus răsunau din nou în mintea mea, iar 
vegetaţia se clătina fără vânt. M-am uitat la ceas. Era opt şi 
zece. 

— E timpul să trimitem faxul, am zis. 

— Terminăm de băut şi-o să ne relaxăm. Cei de-acolo nu 
pleacă nicăieri. 

Domnişoarei Weber părea să nu-i pese de soarta mea, dar 
avea dreptate; cei de-acolo nu plecau nicăieri. Am întrebat-o: 

— Unde e apartamentul dumitale? 

— Pe strada Dong Khoi. La sud de Notre Dame, nu departe 
de Rex. 

— Nu cred că o ştiu. 

— O ştii sigur. Înainte se numea Tu Do, în centrul cartierului 
rău famat. 

Zâmbi. 

— Poate că ai fost acolo o dată sau de două ori. 

Fusesem, desigur. Prietena mea vietnameză locuise pe o 
mică stradă înfundată ce pornea din Tu Do. Pentru nimic în 
lume nu puteam să-mi amintesc numele ei, dar, ca multe 
prostituate de lux vietnameze, adoptase un nume englezesc. 
Ştiu că nu-şi zicea Peggy, Patty sau Jenny, altfel mi-aş fi 
amintit. În orice caz, îmi aduceam aminte cum arăta şi clipele 
petrecute împreună, aşa că nu eram încă senil. 

— Îţi aminteşti de strada Tu Do? i 

— Am fost acolo de câteva ori. În interes profesional. În '72, 
la a doua înrolare, am fost poliţist militar. 

— Zău? Şi prima dată? În şaizeci şi opt, da? 


— Da. Am fost bucătar. 

— A... credeam că ai făcut ceva periculos. 

— Aşa e. Găteam. Am întrebat-o: Aşadar locuieşti într-un 
cartier rău famat? 

— Nu, acum e destul de plăcut. După spusele tipului de la 
care am închiriat apartamentul, în timpul ocupaţiei franceze 
strada se numea Catinet. Era la modă pe-atunci, însă de-a 
dreptul sinistru, cu spioni, agenţi dubli, bistrouri întunecoase, 
curtezane costisitoare şi saloane private unde se fuma opiu. 
Cartierul a decăzut în timpul prezenţei americane, pe urmă 
comuniştii au făcut curăţenie şi-au numit strada Dong Khoi - 
Revolta Generală. Ador numele astea stupide. 

— Eu votez pentru Rue Catinet. 

— Şi eu. Poţi să-i spui aşa, ori Tu Do, şi oamenii ştiu despre 
ce vorbeşti. Adăugă: Blocul meu a fost construit de francezi - 
tavane înalte, ferestre cu obloane, ventilatoare de tavan şi 
frumoase muluri din ghips care se sfărâmă. Dar fără aer 
condiţionat. E fermecător. O să ţi-l arăt dacă o să avem timp. 

— Apropo de timp... 

— În regulă. Se ridică. Hai să trimitem faxul. 

Scrise ceva pe o hârtie cu antetul companiei, apoi mi-o 
întinse. Pe ea scria: „Weber-64301”. Mă informă: 

— Ăsta-i codul meu pentru ca ei să ştie că e vorba despre 
mine şi că sunt... cineva... 

— Care nu eşti sub controlul nimănui. 

— Corect. Dacă numărul are adăugat un nouă înseamnă că 
sunt supravegheată. Sunt supravegheată? 

— Nu comentez. Acum trebuie să semnez hârtia, da? 

— Da. Presupun că îţi cunoaşte cineva de-acolo semnătura. 

— Aşa cred. 

Imi dădu un stilou, iar eu am semnat hârtia. Ea zise: 

— E excitant. 

— Te exciţi uşor. 

Ea introduse hârtia în fax şi eu m-am uitat cum forma codul 
703, pentru nordul Virginiei, apoi numărul, pe care nu l-am 
recunoscut. Faxul sună şi începu să funcţioneze. Ea spuse: 

— Nu-i rău. Prima încercare. 

Faxul îşi termină treaba şi Susan zise: 

— Se impune să bem ceva. 

Părăsi nişa şi se duse la bufet, unde pregăti două pahare cu 


băutură. În vreme ce se întorcea, faxul sună. Îmi întinse 
paharul, apoi luă faxul pe care-l trimisese şi-l vâri în tocătorul 
de hârtie. 

În scurt timp apăru confirmarea. Textul cu scrisul cunoscut 
suna aşa: Salut, Paul. Ne-ai îngrijorat în ultimele cincisprezece 
minute. Mă bucur că am veşti de la tine şi sper că totul e în 
regulă. Putem continua comunicarea asta prin e-mail. 
Domnişoara W. are instrucţiuni. Salutări, K. 

Am privit țintă mesajul - cuvinte din altă galaxie, de parcă aş 
fi fost contactat de extratereştri sau de Dumnezeu. Insă era 
doar Karl; i-aş fi recunoscut oriunde scrisul de mână îndesat, 
scremut. 

Susan se aşezase deja la birou, în faţa calculatorului, pentru 
a intra în reţea. Eu am vârât mesajul lui Karl în tocătorul de 
hârtie. 

Am părăsit nişa şi mi-am tras un scaun lângă Susan, care îmi 
zise: 

— Gata, am făcut legătura. Vrea să începi tu. Ce vrei să-i 
spui? 

— Transmite-i că am o întâlnire la sediul serviciului de 
imigrație al poliţiei mâine la ora zero-opt-zero-zero - motiv 
necunoscut. 

Ea tastă şi trimise mesajul, aşteptă şi primi replica lui: Mai 
au paşaportul tău? 

— Da, şi viza mea. 

Susan îi răspunse, iar eu i-am zis: 

— Lasă-mă pe mine să stau acolo. Trebuie să te îndepărtezi 
de ecran. 

Femeia îmi aruncă o privire, se ridică, îşi luă paharul şi se 
aşeză pe scaunul din faţa biroului. 

Karl răspunse: Spune-ne ce s-a întâmplat la aeroport. 

Am mai luat o gură de scotch şi am început să tastez, 
relatând întâmplarea, dar pe scurt. Mi-au trebuit zece minute 
pentru toată treaba asta şi am încheiat cu: Cred că oprirea şi 
interogatoriu au fost întâmplătoare. Dar s-ar putea să fi 
compromis misiunea. E decizia ta. 

Răspunsul a întârziat ceva timp şi mi-l imaginam pe Karl într- 
un birou cu alţi oameni: poate Conway, câţiva tipi de la FBI şi 
DIP, şi persoane a căror funcţie doar o bănuiam. 

Într-un târziu sosi răspunsul, mult mai scurt decât 


conversaţia din Virginia: E decizia ta, Paul. 

Am bătut darabana pe tăblia biroului şi-am mai tras o duşcă 
de scotch. Nu voiam să întârzii prea mult, ca şi cum aş fi ezitat. 
Da sau nu? Simplu. Am răspuns: Ar putea fi decizia colonelului 
Mang. Mi-am dat seama că suna oarecum a eschivare, aşa că 
am adăugat: Dacă obțin paşaportul, voi continua misiunea. Am 
apăsat tasta de trimitere a mesajului. 

Răspunsul veni urgent: Bine. Dacă vei fi expulzat, noi ştim că 
ti-ai dat tot interesul. 

Am replicat: Există a treia posibilitate. 

Cei din Virginia se gândiră la asta, apoi Karl răspunse: 
Asigură-te că domnişoara Weber poate afla dacă eşti arestat. 
Stabiliti o oră de întâlnire sau de apel telefonic şi spune-i să ne 
contacteze dacă nu iei legătura cu ea la ora sau locul convenit. 

Am transmis: Stiu să inițiez o alarmă în caz de eşec. 
Mulţumesc. 

În stilul caracteristic, Karl n-avea să se lase momit şi 
răspunse: Domnişoara Weber e supravegheată? A fost văzută 
cu tine şi în altă parte decât pe terasa de la Rex? 

M-am uitat la Susan şi i-am zis: 

— Vor să ştie dacă bănuieşti că eşti supravegheată. 

— De unde să ştiu? Nu cred. Luna asta nu-i rândul meu. 

Am tastat: Nu crede că e. Fiindcă sunt profesionist şi nu 
ignor părţile dificile ale întrebărilor cu sensuri multiple, am 
adăugat: Am petrecut ziua vizitând obiective turistice. Saigon, 
Cu Chi. 

_ Parcă auzeam vocea lui Karl: „Ce? Ce ai făcut? Eşti nebun?” 
Insă răspunsul lui a fost: Sper că ai avut o zi plăcută, dar eu îl 
cunosc pe Karl. Era furios. 

Nu-mi place să mă justific, dar am tastat: A fost o acoperire 
bună şi o ocazie de-a profita de cunoştinţele ei despre situaţia 
din centrul ţării. Am adăugat: De data asta nu am plutonul cu 
mine. 

Replica lui Karl fu seacă: Recepționat. 

Nu mai aveam ce discuta despre subiectul ăsta, aşa că i-am 
spus: Prietenul domnişoarei Weber a contactat sau va contacta 
consulatul în numele meu. 

Karl transmise: Noi am făcut deja asta, evident. Vrei să 
formezi acolo o întreagă reţea de spioni? 

Ia te uită. Deveneam cam tăioşi. In conversaţie, nici măcar n- 


aş fi răspuns la asta, dar prin e-mail trebuia s-o fac, aşa că am 
tastat: :) 1. 

Karl, evident pus pe glume şi având public, răspunse: :(2. 

Am întrebat-o pe Susan: 

— Cu tastatura asta pot să arăt degetul mijlociu? 

— Îţi fac zile fripte? 

— Lucrează la asta. 

Adică eu îmi risc viaţa aici, iar ei mă tratează dur. l-am 
întrebat: Mai aveți informații pentru mine în legătură cu 
misiunea? 

Karl răspunse: Nu în momentul ăsta. 

Am întrebat mai clar: N-aţi localizat încă satul ăla stupid? 

Herr Hellmann transmise: Nu are importanță dacă nu eşti 
liber să călătoreşti şi informaţia asta nu trebuie s-o cunoşti 
înainte de întâlnirea cu colonelul Mang. O să te înştiinţăm când 
şi dacă te duci la Hue. 

M-am gândit la asta şi am ajuns la concluzia că localizaseră 
satul ori ştiuseră tot timpul unde se afla. In plus, numele lui nu 
era şi nu fusese vreodată Tam Ki. Îl modificaseră în scrisoare, 
desigur, pentru ca, dacă m-ar fi supus cineva de-aici la presiuni 
şi eu aş fi cedat, să nu divulg destinaţia mea reală. De fapt, era 
posibil ca Tam Ki să nici nu existe. Aproape sigur de concluzia 
mea, am întrebat-o pe Susan: 

— Tam Ki înseamnă ceva în vietnameză? 

— Spune pe litere. 

M-am conformat şi ea mi-a răspuns: 

— Vietnameza se bazează pe accente, diftongi şi-aşa mai 
departe - felicitări francezilor care i-au învăţat alfabetul roman. 
Dacă nu pronunţi corect sau nu cunoşti accentele, nu pot să 
traduc. 

— Poate fi un sat? Numele unui loc? 

— Posibil, însă, de exemplu, T-A-M poate însemna „a se 
îmbăia” sau „inimă”, în funcţie de accent. Tam cai se traduce 
prin „scobitoare”, tam loi e „bulă de aer”. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Da... dar K-I? 

— K-I reprezintă de obicei un prefix - ki-cop înseamnă 
„înţepător”, ki-cang - „grijuliu”, ki-keo - „a se târgui” sau „a se 


1 :) - „zâmbesc”, în limbaj cibernetic (n.t.). 
2 :( - „sunt trist”, în limbaj cibernetic (n.t.). 


plânge”. 

— Ar putea fi doar un nume inventat? 

— Posibil. Nu pare a desemna un loc anume. 

Am întors privirea spre ecran şi-am văzut: Confirmă. 

Am răspuns în stil militar: Afirmativ, ceea ce poate avea 
diverse înţelesuri, în funcţie de cine cu cine vorbeşte şi cum se 
desfăşoară conversaţia. În cazul ăsta însemna: Da. Am adăugat, 
ca să văd ce-o să zică: Vrei să cercetez unde e localizat satul 
ăsta? 

Răspunsul veni imediat: Negativ. Nu întreba şi nu te uita pe 
hărți. Acestea sunt inexacte şi multe sate au acelaşi nume. Te 
vom contacta dacă şi când o să te duci la Hue. 

Am replicat: Recepţionat. Cum vă descurcaţi cu numele 
suspecților şi cel al victimei? 

Karl transmise: Lista se micşorează. Pe urmă: Dacă eşti liber, 
unde te vei duce mâine? 

Am răspuns: Lista se micşorează. 

El îmi zise: Colonelul Mang vrea un itinerar, ca şi noi. 

Am ridicat privirea spre Susan şi-am întrebat-o: 

— În ce loc aş putea pleca de-aici ca să pierd câteva zile? 

— La Paris. 

— Dar ceva mai aproape de Saigon? Undeva unde merg 
occidentalii. 

— Păi, la Dalat, staţiunea montană franceză. Calea ferată e 
tot distrusă, dar poţi ajunge cu maşina sau cu autobuzul. 

— Bine, şi alt loc? 

— Vung Tau, o fostă staţiune franceză de pe litoral. 

— Deci am de ales între munte şi mare. Unde e Vung Tau? 

— Puțin mai la sud de Saigon. Te pot duce cu motocicleta. Eu 
merg acolo în weekend-uri. 

— Trebuie s-o iau spre nord. 

— De ce nu-ţi suni agentul de turism? 

— Ei, haide. Ajută-mă. 

— Nu voiai ajutorul meu. 

— Îmi cer scuze. 

— Spune „te rog”. 

— Te rog. 

Nu-mi venea să cred că mă pusesem în situaţia asta: hăituit 
de o versiune vietnameză a locotenentului Colombo, cerându- 
mi scuze unei mucoase îmbufnate din clasa de mijloc şi Karl 


mâncând rahat cu gura plină prin Internet. Unde-i mitraliera 
mea când am nevoie de ea? 

M-am calmat şi-am întrebat-o pe Susan: 

— Ce zici de Nha Trang? 

— Nu-i rău. Nu e prea departe, are o plajă drăguță şi multe 
locuri unde poţi să tragi. Cunoşti localitatea? 

— Da. De fapt, am avut o permisie de trei zile acolo în '68. 
Am întrebat-o: Acolo sunt turişti occidentali? 

— De obicei, da. E încă destul de cald ca să poţi înota. N-o să 
ieşi în evidenţă, dacă la asta te gândeşti. 

— La asta mă gândesc. 

Mă mai gândeam şi că nu voiam să sfârşesc într-un loc uitat 
de lume, unde poliţia m-ar fi putut aresta fără ca vreunul dintre 
compatrioţii mei să fie martor. Dar ăsta era pesimism. 
Vizualizează succesul. Am întrebat-o pe Susan: 

— Pot ajunge uşor acolo? 

— Te pot duce eu acolo şi pot să-ţi găsesc un loc de cazare. 
Banii vorbesc, iar eu am un agent de turism priceput care face 
afaceri cu firma mea. 

— În regulă. Nha Trang. Mulţumesc. 

Am început să tastez, iar ea zise: 

— Spune-le că vin cu dumneata. 

— Da. Bine. 

Le-am scris: Intenţionez să ajung la Nha Trang - dacă 
transportul şi cazarea sunt disponibile. Dacă se schimbă ceva, 
domnişoara W. vă va înştiinţa imediat. 

Karl răspunse: Înţeleg. Sugerez să stai la Nha Trang sau 
altundeva până la întâlnirea de la Hue. Cu cât te mişti mai 
puțin, cu atât mai bine. Transmite-i prin fax domnişoarei W. 
adresa din Nha Trang sau din altă parte când soseşti acolo. 
Instruieşte-o s-o ducă la consulat. 

Susan îmi zise: 

— Le-ai spus? 

— Da. Au zis un „nu” hotărât. 

— Nu i-ai întrebat. Spune-le că ai nevoie de un ghid şi de un 
translator. 

Am tastat: Voi încerca să respect itinerarul pe care i-l voi da 
lui Mang până când voi pleca din Hue spre Tam Ki. Zilele 
nejustificate dintre Hue şi Hanoi mi-ar putea crea probleme 
când voi apărea la Hanoi. 


Karl transmise: Dacă mai ai necazuri cu poliţia când ajungi la 
Hanoi, contactează-l pe domnul Fagan. Dar nu te duce la 
ambasadă dacă nu primeşti instrucțiuni. Confirmă. 

Recepţționat. M-am imaginat locuind timp de cinci ani în 
ambasada americană, în vreme ce Departamentul de Stat ar 
negocia plecarea mea în siguranţă din Republica Socialistă 
Vietnam. Zău că era împuţită treaba. Am întrebat: Trebuie să te 
contactez de la Hue - direct sau prin domnişoara W? 

Veni răspunsul: Negativ. Dacă nu te cazezi la hotelul 
desemnat din Hue, o să aflăm şi o să presupunem că ai o 
problemă. După ce te cazezi, vei primi instrucţiuni cu privire 
viitoarea comunicare. 

Instrucţiuni de la cine? am întrebat. 

Karl răspunse: Vei fi contactat. 

Eu am tastat: Altceva în legătură cu contactul meu din Hue? 

Karl replică: Negativ. Ai înţeles ora şi locul de întâlnire? 

Am răspuns: Afirmativ. 32 vertical. Cuvântul era „rotiserie”. 

Karl îmi zise: Cuvântul n-are nicio importanță. Inţelegi 
instrucţiunile? 

Am transmis: Da. Am adăugat: Ascultă, am văzut tunelurile 
de la Cu Chi, Drumul 13, plantaţia Michelin. O ţară-lagăr 
grozavă. Te-ai distrat? 

Karl răspunse: :( 

Eu am tastat: Ar trebui să revenim împreună. 

El transmise: Mă voi gândi la asta. Nu uita, trebuie să ştim ce 
se întâmplă mâine în legătură cu Mang. Ai încredere că 
domnişoara Weber înţelege ce are de făcut? 

Am răspuns: E foarte isteață, descurcăreață, motivată. 
Acordă-i o primă. 

El răspunse: Nu mai am nimic de adăugat. Tu? 

Da. Despre ce dracu' e vorba? Dar am tastat: Cynthia? 
Honolulu? 

Am aşteptat răspunsul şi mi s-a părut că a trecut o veşnicie 
până când a apărut pe ecran. Suna aşa: N-am fost în contact cu 
ea. Dar s-au făcut pregătirile de călătorie de la Bangkok la 
Honolulu, pe urmă la Maui. 

Am tastat: Contacteaz-o. 

Răspunsul lui Karl apăru pe ecran: Lucrează la un caz. Dar 
dacă are de gând să te întâlnească în Honolulu, armata îi va 
aproba rapid o permisie şi o va duce în Hawaii. Adăugă: 


Concentrează-te asupra misiunii. 

Eu am tastat: Înştiințează-mă la Hanoi. 

El replică: La Bangkok, cel mai târziu. 

Am răspuns: Recepționat. 

Karl îmi trimite urări anticipate: Noroc, Paul, drum bun şi să 
te întorci sănătos. 

Am rămas câtva timp în faţa tastaturii, ştiind că ăsta ar putea 
fi ultimul mesaj de-acasă pentru multă vreme. Cunoşteam 
sentimentul din ultimele două perioade petrecute aici, când 
vorbeam cu părinţii la o staţie radio specială, pe care militarii 
americani o puteau folosi cam de două ori pe an. Am tastat: Mă 
bucur că m-am întors aici. Sunt convins că o să am succes şi-o 
să fiu acasă la timp. Sărutări Cynthiei. 

Karl răspunse: Recepţționat. Altceva? 

Negativ. 

Terminat. 

Am închis computerul, am şters totul şi am rămas o vreme pe 
scaun, pe urmă m-am sculat şi m-am dus la bufet. Mi-am 
pregătit un scotch cu gheaţă, omiţând sifonul. Susan mă 
întrebă: 

— Totul e-n regulă? 

— Da. 

Ea se gândi o clipă şi-mi spuse: 

— Dacă n-o să poţi călători mâine... dacă or să te ţină aici 
câteva zile, aş putea face eu o călătorie de afaceri pentru 
dumneata. Să întâlnesc pe cineva sau orice. 

Am privit-o şi i-am zâmbit. 

— Mulţumesc pentru solicitudine, dar e vorba despre ceva 
mult mai complex. Bun, cum ajung la Nha Trang? 

— Îi voi trimite un e-mail agentului de turism al companiei şi- 
o să văd ce pot face. Susan se aşeză la birou. Vrei să încerc să- 
ţi rezerv o cameră undeva sau vrei să mergi la nimereală? 

— Va trebui să-i dau lui Mang o adresă. 

— Nu e obligatoriu. Fiecare oraş important are un birou al 
poliţiei de imigrație. În esenţă, îi supraveghează pe străini. Aşa 
că, dacă-i spui lui Mang că n-ai nicio adresă la Nha Trang, o să- 
ţi zică să raportezi la poliţia de imigrație fie la sosire, fie după 
ce-ţi vei găsi un loc de cazare. 

M-am gândit la asta, apoi i-am răspuns: 

— Îmi voi găsi un loc unde să stau după ce voi ajunge acolo. 


Am adăugat: De fapt, o să încerc să găsesc hotelul de pe plajă 
unde se mergea în permisii, care a aparţinut armatei în timpul 
războiului. Asta trebuie să fie o excursie nostalgică. 

— Desigur. Cum se numea hotelul? 

— Nu-mi amintesc. O veche clădire franceză. Dar o să-l 
recunosc. În orice caz, o să-ţi trimit un fax aici după ce mă 
cazez undeva. Dacă nu te contactez în douăzeci şi patru de ore 
de la plecarea din Saigon, ia legătura cu firma mea. 

— Sunt aici ca să te ajut. Işi îndreptă atenţia spre computer 
şi începu să tasteze ceva. Zise: 

— Îi cer agentului meu de turism să facă o rezervare la un 
tren sau microbuz spre Nha Trang pentru mâine. Biletele de 
avion au fost vândute cu luni de zile înainte. li ofer dublul 
preţului, ceea ce pentru străini înseamnă deja de patru ori mai 
mult. E bine? 

— Nu sunt banii mei. 

— În regulă. 

Continuă să tasteze şi spuse: 

— Întreb dacă-mi poate găsi o maşină particulară. Mai e şi o 
navă spre Nha Trang, deşi sunt sigură că toate locurile au fost 
vândute. Dar o să te trimitem la Nha Trang chiar de-ar fi să te 
urc în autobuzul torturii. 

— O maşină particulară sună rezonabil. Banii nu reprezintă o 
problemă. Agentul ăsta de turism o să-ţi răspundă curând? 

— E la birou la ora 8 dimineaţa - la Saigon, lucrul începe 
devreme. Cam pe la ora aia tu vei fi la colonelul Mang. O să ne 
întâlnim în holul de la Rex şi-atunci o să ştim dacă te duci la 
Nha Trang sau la aeroport şi acasă. Adăugă: Şi dacă nu eşti la 
Rex până la, să zicem, prânz, ştiu pe cine să contactez. 

— Te deranjează dacă dau eu instrucţiunile? 

Susan ridică privirea şi-mi spuse: 

— Domnule Brenner, aici nu e vorba despre speculaţii 
financiare, iar eu învăţ repede. Mi-am asumat responsabilitatea 
de-a te scoate din Saigon ori de-a raporta arestarea sau 
expulzarea dumitale. Lasă-mă să-mi fac treaba în felul meu. 

Mamă, Doamne. Domnişoara Weber era într-adevăr altă 
femeie în biroul ei. Sau poate doar puţin îmbufnată fiindcă nu 
voiam s-o iau cu mine. 

Continuă să bată clapele tastaturii şi zise: 

— Îi trimit acum un e-mail şefului meu, Jack Swanson, pentru 


a-l anunţa că nu voi fi la birou până mâine după-amiază. 

Mie mi se părea că-i lua prea mult timp să transmită nişte 
mesaje destul de simple. 

Domnişoara Weber închise computerul, se ridică, îşi termină 
băutura şi-mi spuse: 

— Hai să cinăm. 

— Eşti foarte amabilă. Dar am un cont limitat de cheltuieli. 

— Şi eu. O să-ţi spun de ce-ar trebui să investeşti în Vietnam. 
E ţara de pe ţărmul Pacificului cu cel mai mare potenţial de 
dezvoltare. 

I-am răspuns: 

— Am investit deja suficient în Vietnam. 

Susan nu zise nimic, se îndreptă spre uşă şi puse mâna pe 
comutator. 

— Mergem? 

— Te-aş ruga să printezi faxul cu raportul şi să-l distrugi. 

— Ah... eşti un adevărat profesionist. 

Se duse la nişă şi făcu ceea ce i-am cerut. 

Eu am luat aparatul fotografic şi rolfilmul consumat de pe 
birou şi-am zis: 

— Te rog să pui astea în seiful dumitale. 

Susan se conformă, apoi am părăsit biroul şi am înconjurat 
perimetrul sediului firmei. Ea îmi arătă biblioteca, sala de 
întruniri şi o sufragerie care arăta ca o cafenea franţuzească, 
după care îmi spuse: 

— Ne respectăm aici. E ieftin şi îţi menţine tonusul ridicat. 
Aici avem sala de gimnastică şi duşurile. 

Am pătruns într-o cameră cu câteva aparate pentru exerciţii 
fizice. Printr-o uşă deschisă am văzut o masă de masaj. 

Credeam că o să mergem fiecare la casa lui ca să ne spălăm, 
dar Susan îmi arătă o uşă pe care scria Bărbaţi şi mă informă: 

— Înăuntru ai tot ce-ţi trebuie. Eu mă duc la duşul pentru 
doamne. 

— Dacă am vreo nevoie? 

— Poartă-te frumos. Ne vedem în sala de gimnastică. 

M-am dus în vestiarul bărbaţilor, m-am dezbrăcat şi-am 
intrat într-o cabină mare cu duş. Am dat drumul la apă, am luat 
o mână de săpun lichid dintr-un recipient şi am îndepărtat 
murdăria adunată pe mine în ultimele douăsprezece ore. 

Unii bărbaţi cântă sub duş; eu gândesc. Şi mă gândeam că 


nimeni şi nimic din Saigon sau Washington nu erau aşa cum 
păreau. 


M-am dus în sala de gimnastică, unde pe un scaun am găsit 
ediţia asiatică de vineri a lui Wall Street Journal; m-am aşezat 
şi-am început să citesc. 

În clădirea pustie era linişte şi din spatele uşii de la vestiarul 
femeilor auzeam o voce înăbuşită. Eram aproape sigur că 
Susan vorbea cu Bill la telefon, aşa cum promisese. 

După vreo zece minute, ea ieşi din vestiar îmbrăcată într-o 
rochie lungă, din mătase galbenă şi fără mâneci şi cu o mică 
geantă din piele atârnată pe umăr. Îşi curăţase praful de pe 
faţă şi-avea tenul foarte bronzat. Părul era pieptănat cu cărare 
pe mijloc şi-i cădea până la umeri. Un strat subţire de lac 
pentru buze completa transformarea. M-am ridicat şi-am zis: 

— Arăţi grozav. 

Ea nu-mi răspunse la compliment şi am crezut că avusese o 
mică altercaţie cu Bill. I-am spus: 

— Poate că ar trebui să mă întorc la Rex şi să mă schimb. 

— Eşti îmbrăcat cum trebuie. 

Ne-am dus în holul recepţiei, a venit ascensorul şi-am 
coborât în holul clădirii. Ea îmi zise: 

— M-am săturat de condus. O să luăm triciclul. 

Am urmat-o pe uşa clădirii şi am ajuns pe trotuar. Am mers 
vreo zece secunde, până când o mulţime de tricicluri veni spre 
noi. 

Susan se târgui cu conducătorii de triciclu, prost îmbrăcaţi, 
costelivi şi mai în vârstă. Un bărbat pe care-l cunoşteam şi care 
fusese aici îmi spusese că tipii cu tricicluri erau mai ales foşti 
militari sud-vietnamezi şi că asta era una dintre puţinele 
ocupaţii care li se îngăduia, ca foşti inamici ai statului. 

Susan căzu la învoială cu doi dintre ei, ne-am suit fiecare 
într-un triciclu şi-am pornit pe Dien Bien Phu. Susan îmi strigă: 

— M-a costat dublu pentru tine, fiindcă eşti mai greu. 

M-am uitat la ea şi am văzut că nu glumea. Am zis: 

— Ai noroc că nu calculează preţul după coeficientul de 
inteligenţă. 

— Tu ai merge gratis. 

Dien Bien Phu era un bulevard larg, cu un trafic intens, 


format din vehicule cu motor, biciclete şi tricicluri. Era cam 
descurajant să stai într-o cabină deschisă, având conducătorul 
în spate, cu maşini şi scutere trecând în viteză pe lângă tine. 

Oraşul era foarte animat duminică seara, claxoanele răsunau, 
radiocasetofoanele urlau, iar pietonii traversau prin locuri 
nepermise şi pe stop. 

Susan îmi arătă câteva privelişti în timp ce străbăteam 
bulevardul şi-mi zise: 

— Strada asta a fost numită după bătălia finală dintre 
francezi şi Viet Minh - predecesorii Viet Congului. Viet Minh a 
învins. 

— Orice învingător ajunge să dea nume străzilor. 

— Aşa e, spuse ea. Peste zece ani, strada asta se va numi 
Bulevardul Corporaţiilor Multinaţionale. 

Susan scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una 
conducătorului ei, apoi cele două tricicluri se apropiară pentru 
ca ea să-i poată întinde pachetul conducătorului meu. Îmi 
spuse: 

— Tipul care mă duce vrea să ştie dacă eşti veteran. 

Am ezitat, pe urmă am zis: 

— Spune-i că am fost în Divizia Întâi Blindate, la Quang Tri, 
în '68. 

Ea transmise informaţia, iar cei doi îi spuseră ceva. Susan 
îmi zise: 

— Sunt amândoi veterani. Cel care mă duce a fost pilot pe un 
avion de vânătoare, omul dumitale a fost căpitan de infanterie. 
Spun că le pare bine că te revăd. 

M-am uitat la cel care conducea triciclul ei şi i-am făcut cu 
degetele semnul victoriei. Îmi răspunse cu acelaşi gest şi cu un 
zâmbet, pe urmă întoarse privirea. 

Ne-am învârtit prin centrul Saigonului, iar Susan îmi arăta 
diverse locuri, însă eram atenţi mai ales la spectacolul străzii. 
Ea spuse: 

— Vezi blocurile alea de locuinţe? Au fost construite de 
americani prin anii '60 pentru cei de la CIA şi de la ambasadă. 
Acum stau acolo oficialităţile partidului comunist. 

Blocurile erau din beton cenuşiu, fără obişnuitele balcoane, 
şi arătau ca o instituţie penală. Am zis: 

— Li se potrivesc. 

Am trecut pe lângă Notre Dame şi am observat că micul 


scuar era plin cu oameni care se plimbau. Poliţiştii în uniformă 
dispăruseră, iar eu am presupus că alţii, în haine civile, 
preluaseră controlul după lăsarea întunericului. Şi totuşi, după 
ceea ce se vedea, Saigonul nu părea să aparţină unui stat 
polițienesc. De fapt, toată lumea avea aerul că e pe cale să 
încalce o lege sau alta - băut în locuri publice, prostitutie, 
dormit pe trotuar, trecut cu maşina pe roşu, traversat 
neregulamentar şi orice mai făceau fără să văd eu. 

La un anumit nivel, sud-vietnamezii erau cetăţeni de 
categoria a doua în propria lor ţară, conduşi precum o naţiune 
ocupată de cadrele aventurierilor comunişti din nord şi 
exploataţi de capitaliştii asiatici şi americani. Totuşi, la alt 
nivel, păreau mai fericiţi şi mai liberi decât comuniştii, precum 
colonelul Mang, sau decât capitaliştii, precum Susan Weber. 

Ne aflam acum la capătul nordic al străzii Dong Khoi şi se 
părea că intrasem în Times Square sau în Piccadilly Circus. 
Strada intens luminată era înţesată de pietoni, tricicluri, 
biciclete şi scutere, toate îndreptându-se către sud, spre râu. 

Fațadele vechilor clădiri cu arhitectură franceză erau 
aproape complet acoperite cu reclame fluorescente şi numele 
unor localuri precum „Good Morning Vietnam”, „Ice Blue” şi 
„Cyclo Bar”. Mai erau şi nişte restaurante de lux franţuzeşti şi 
est-asiatice, precum şi câteva mari hoteluri din altă epocă. Am 
recunoscut Continentalul, unde stăteau corespondenţii de 
război şi la al cărui bar îşi redactau reportajele. 

Transformarea din Rue Catinet în Tu Do, apoi în Dong Khoi 
nu fusese completă şi se părea că toate cele trei versiuni ale 
aceleiaşi străzi coexistau într-una singură. Îmi aminteam de Tu 
Do şi zăream din când în când o clădire pe care credeam că mi- 
o aduc aminte, însă trecuse prea mult timp şi toate numele 
fuseseră schimbate. Am strigat la Susan, încercând să acopăr 
zgomotul traficului: 

— Mai există un local numit „Bluebird”? Sau „Papillon”? 

— N-am auzit de ele. Adăugă: Am înţeles că autorităţile 
comuniste le-au închis pe toate în 1975. 

— Nu sunt nişte tipi amuzanţi. 

— Nu, deloc. Multe localuri au început să redeschidă la 
sfârşitul anilor '80. Pe urmă, în '93, pe comunişti i-au iritat 
atâtea baruri şi săli de karaoke, au făcut o razie în tot oraşul şi 
le-au închis din nou. Unor localuri li se permitea să reînceapă 


activitatea, dar numai dacă foloseau nume vietnameze şi îşi 
revizuiau programele. Încet-încet, totul a revenit la situaţia 
anterioară, mai grandios, mai strălucitor şi mai nebunesc decât 
oricând, şi tot cu nume occidentale. Continuă: Cred că de data 
asta lucrurile vor rămâne aşa. Dar nu se ştie niciodată. 
Autorităţile sunt imprevizibile. Nu respectă proprietatea 
privată şi afacerile. 

I-am atras atenţia: 

— Te-ar putea expulza şi pe tine. 

— S-ar putea. 

— Unde te-ai duce? 

Ea răspunse: 

— Am o carte intitulată „Cele mai nepotrivite locuri din lume 
pentru a trăi”. Într-unul din locurile alea. Râse. 

Am încercat să localizez aleea ce ducea la strada înfundată 
unde locuise prietena mea. Era pe partea stângă, cum coboram 
spre râu, însă n-am văzut-o. l-am spus lui Susan: 

— Locuieşti pe strada asta? 

— Da. Pentru cinci nopţi pe săptămână, nu-i aşa de rău. Iar 
eu stau la etajul cinci şi mai aproape de râu. O să-ţi arăt. 

Multimea de pe stradă era formată mai cu seamă din tineri; 
băieţi şi fete în tricouri şi jeanşi, băieţii trombonindu-le pe fete, 
acestea mergând mai mult în grupuri. 

Am văzut capătul străzii Dong Khoi şi lumina lunii în 
depărtare, deasupra râului Saigon. Susan strigă: 

— Ăla e blocul meu. 

Arătă la stânga, spre o impunătoare clădire în stil francez, pe 
ultimul colţ dinaintea râului. La parter era un restaurant Thai, 
iar alături se afla alt hotel vechi, numit Lotus, despre care 
Susan îmi spuse că fusese cândva Miramar şi de care îmi 
aminteam. 

Ea zise: 

— Ultimul etaj. Apartamentul de pe colţ, cu vedere spre râu. 

Informaţia suna ca o reclamă la o proprietate imobiliară din 
Washington Post. Am ridicat privirea spre apartamentul din 
colţ şi am observat că la fereastră era lumină. Am întrebat-o: 

— E cineva acasă? 

Ea răspunse: 

— Menajera. 

— Sigur. Îţi plac spaţiile pe colţ, nu? 


Triciclurile cotiră pe drumul de lângă râu, unde o adiere 
blândă venea peste apa luminată de lună. Aerul mirosea ciudat, 
dar, dacă îţi astupai nările, totul era minunat. Am observat că 
ţărmul opus era aproape cu totul cufundat în întuneric, 
amintindu-mi de ultima dată când fusesem aici, şi se părea că 
niciun pod nu traversa râul. l-am zis lui Susan: 

— Zona aia e şi-acum nedezvoltată. 

— Ştiu. Acolo sunt mii de hectare de ferme horticole - 
orhidee, plante exotice şi altele. Când mă duc seara la culcare, 
visez la împărţirea terenului şi la complexe comerciale, iar când 
mă trezesc şi mă uit pe fereastră, văd numai flori - o risipă de 
spaţiu valoros. 

M-am uitat la ea şi am înţeles că mă trăgea pe sfoară. Am 
zâmbit ca să-i arăt că sunt băiat bun. 

Triciclurile trecură pe lângă un mic cvartal, apoi o luară spre 
nord pe strada Nguyen Hue, care urca spre hotelul Rex şi era 
paralelă cu Dong Khoi. Era o stradă mai largă, la fel de plină de 
lume şi vehicule. 

Susan îmi spuse: 

— E un circuit în sensul acelor de ceasornic - în jos pe Dong 
Khoi, pe urmă de-a lungul râului şi în sus pe Nguyen Hue, apoi 
la dreapta pe Le Loi spre Rex şi iarăşi la dreapta pe Dong Khoi. 
O paradă care ţine toată noaptea. 

— Vrei să spui că trebuie să ascult tot vacarmul ăsta de la 
hotelul meu? 

— Doar până în zori. Pe urmă se face linişte până la ora de 
vârf, adică după zece minute. 

— Tu ai ales hotelul Rex pentru mine? 

— Da. E aproape de apartamentul meu, după cum ai văzut. 

— Înţeleg. A 

— Îmi place restaurantul de pe acoperiş. Îmi plac dansurile 
lente. 

Am cotit la dreapta pe strada Le Loi şi ne-am continuat 
drumul spre est. Susan zise: 

— Puştii numesc plimbarea asta în cerc chay long rong - 
înseamnă „să trăieşti în viteză”. 

— N-am depăşit nicio clipă viteza mersului pe jos. 

— Nu inventez eu limbajul - doar traduc. E ca şi cum ai face 
o croazieră, ai trăi într-un ritm trepidant; e vorba despre o 
metaforă, nu despre viteza propriu-zisă. 


— Eu am probleme cu metaforele. E timpul să cinăm. 

Susan îi zise ceva conducătorului ei de triciclu şi ne 
continuarăm drumul. 

După cinci minute, triciclurile opriră lângă o clădire mare, ce 
arăta ca o veche operă franceză şi despre care Susan spuse că 
era acum un teatru popular, ce-o mai fi însemnat şi asta. Intr-o 
parte a teatrului exista o cafenea în aer liber, cu mesele 
ocupate de occidentali şi câţiva vietnamezi eleganţi, bărbaţi şi 
femei. 

Am coborât de pe tricicluri şi Susan a insistat să-i plătească 
pe oameni - un dolar pentru ea şi doi dolari pentru mine. Era 
neobişnuit de generoasă, dar mie nu-mi convenea, aşa că le-am 
mai dat şi eu câte un dolar. 

Oamenii mi-au strâns mâna, pe urmă cel care o dusese pe 
Susan - tipul care în altă viaţă zburase pe avioane de 
vânătoare. Spuse ceva şi ea îmi traduse: 

— Zice că soţiei şi copiilor li s-a permis să emigreze în 
America acum patru ani. Dar lui nu i-au dat voie să plece 
pentru că fusese ofiţer în aviația militară sud-vietnameză. Dar 
în urma iniţierii Programului Sistematic de Emigrare, cum îi 
spunem noi, negociat de americani cu Hanoiul, speră să poată 
pleca anul viitor. 

Am zis: 

— Spune-i că-i urez noroc. 

Ea traduse, omul zise ceva, iar Susan îmi spuse: 

— Mulţumeşte Americii pentru că are grijă de familia lui. Toţi 
se descurcă bine şi-i trimit bani. Locuiesc la Los Angeles. 

— Păi... sper să ajungă într-un loc plăcut. 

Conducătorul meu, căpitanul de infanterie, n-avea nimic de 
zis şi mi s-a părut că renunţase de mult la orice speranţă. 

Am intrat în cafeneaua în aer liber al cărei nume, scris pe o 
pancartă mică, era „Q-Bar”. Era foarte simplu decorată, cam în 
genul unui local ultramodern frecventat de tinerii ambiţioşi din 
Washington. 

Exista şi un spaţiu interior, cu mese şi un bar, iar pe pereţi se 
vedeau fresce semănând cu picturile lui Caravaggio, greu de 
distins din cauza fumului de ţigară. 

O tânără chelneriţă vietnameză într-o uniformă alb cu negru, 
o salută pe Susan în engleză: 

— Bună seara, domnişoară Susan. Unde e domnul Bill în 


seara asta? 

Am fost fericit că puteam vorbi în engleză cu ea şi am 
răspuns eu: 

— Acum îşi spală jerseul de la Princeton, dar va veni şi el 
curând. 

— A... bine. Doriţi o masă pentru trei? 

— Pentru doi. 

Susan nu lămuri misterul. 

Chelneriţă ne conduse la o masă de lângă îngrăditură, 
luminată de o lampă cu gaz. Comandă un Chardonnay de 
California, iar eu am cerut un scotch cu sifon, ceea ce nu părea 
să fie o problemă. 

Chelneriţă plecă şi Susan îşi aprinse o ţigară. Zise, parcă 
pentru sine: 

— Îşi spală jerseul de la Princeton. 

— Poftim? 

— Asta-i tot ce puteai spune? 

— A fost ceva spontan. E târziu. 

Am renunţat amândoi şi eu am început să studiez clienţii. 
Erau îmbrăcaţi de parcă ar fi câştigat mai mult de un dolar pe 
zi, iar pe strada alăturată am zărit câteva maşini japoneze de 
lux - Lexus şi Infiniti, cum nu văzusem în oraş în timpul zilei. 

Sosiseră băuturile. Aş fi ridicat paharul în cinstea gazdei 
mele şi aş fi spus ceva plăcut, însă aveam impresia că i se 
acrise de mine. De fapt, ea zise: 

— Poate că trebuia să te duc în altă parte. 

Am spus: 

— Dintre toate cârciumile unde se bea gin, ea mă aduce aici. 

Susan zâmbi, iar eu am întrebat-o: 

— Şi dacă apare Bill? 

— N-o să apară. 

Ridică paharul cu vin. Am ciocnit şi-am băut. 

— Poţi să mănânci aici un hamburger grozav cu cartofi 
prăjiţi. Credeam că ţi-ar face plăcere. 

— Îmi place. E o alegere bună. 

Susan zise: 

— Localul ăsta aparţine unui american din California şi soţiei 
lui, născută în Vietnam, care e tot californiană. Q e un simbol al 
cuvântului Kien - un expatriat vietnamez care s-a întors. Viet- 
Kieu. Te-ai prins? 


— Desigur. 

— Locul ăsta e frecventat de comunitatea americană şi de 
expatriaţii risipitori. E scump. 

— Ca să ţină plebea la distanţă. 

— Da. Insă tu eşti cu mine. 

Ca să-i demonstrez că nu eram cu totul la discreţia ei şi 
pentru a-i arăta că ştiam câte ceva despre lumea bună, i-am 
spus: 

— În avion, un francez mi-a dat numele mai multor baruri şi 
restaurante bune. 

— Ca de pildă? 

— Monkey Bar. 

Ea râse. 

— E plin de târfe. Şi foarte agresive. La bar îţi vâră mâna 
între picioare. Poţi să te duci la Monkey Bar după ce plecăm 
de-aici. 

— Verificam doar ce mi-a zis tipul. 

— Ei bine, nu ţi-a făcut niciun serviciu. 

— Mi-a recomandat un restaurant numit Maxim - ca cel de la 
Paris. 

— E un jaf. Mâncare proastă, servicii jalnice, preţuri 
exorbitante - ca la Paris. 

Prietenul meu francez mă bătuse cu doi la zero. Am întrebat- 
o pe Susan: 

— Cunogşti o femeie care îşi zice mademoiselle Dieu-Kiem? 

— Nu. Cine e? 

— O curtezană. 

Ea dădu ochii peste cap, dar nu răspunse. l-am zis: 

— Dar prefer să stau cu tine. 

— Ca şi nouăzeci la sută dintre bărbaţii din Saigon. Nu-ţi 
forţa norocul, Brenner... 

— Da, doamnă. Prin urmare, tentativa mea de-a fi 
independent şi afabil fusese strivită precum un mic gândac 
hidos. Mulţumesc că m-ai adus într-unul dintre localurile 
dumitale preferate. 

— N-ai pentru ce. 

Chelneriţa ne aduse nişte liste de meniuri minuscule. Susan 
comandă fructe, brânză şi încă un pahar cu vin. Eu am cerut un 
hamburger cu cartofi prăjiţi şi o bere Corona. 

Era mai răcoare decât în seara trecută, dar eu aveam o 


peliculă de umezeală pe faţă. Mi-am amintit că Saigonul era la 
fel de călduros şi nesănătos şi când am plecat de-aici în iunie 
'72. Am întrebat-o pe Susan: 

— Ai vreo locuinţă de vară sau un loc unde-ţi petreci 
weekend-urile? 

Ea răspunse: 

— Noţiunea asta n-a apărut încă aici. Nu există apă curentă 
la ţară. Dacă te duci acolo, păşeşti în secolul nouăsprezece. 

— Şi-atunci unde te duci în weekend-urile de vară? 

— Uneori mă duc la Dalat, unde-i mai răcoare, sau la Vung 
Tau, cunoscut înainte drept Cap Saint Jacques. 

— Nu la Nha Trang? 

— Nu. N-am fost niciodată acolo. E un drum mai lung. 
Adăugă: Dar mi-ar plăcea să merg. Îmi pare rău că nu pot veni 
cu tine. 

N-am comentat şi-am întrebat-o: 

— Cât de greu e să călătoreşti pe teritoriul fostului Vietnam 
de Nord? 

Susan se gândi o clipă, apoi îmi răspunse: 

— Vorbind în general, de-a lungul coastei e relativ uşor. 
Autostrada Unu, de exemplu, merge din Deltă până la Hanoi şi 
tren - leagă acum nordul de sud. Dar dacă te gândeşti s-o iei 
către vest, spre Laos, e mai greu. Adică vietnamezii merg pe- 
acolo, dar ei sunt mult mai îngăduitori faţă de drumurile 
desfundate şi poduri, alunecările de teren provocate de 
despăduriri excesive, trecătorile montane abrupte şi penele de 
maşină. lar acum, acolo e sezonul ploilor de iarnă - o burniţă 
persistentă, numită crachin - praf de ploaie. Mă întrebă: Vrei 
să mergi pe-acolo? 

— Aştept instrucţiuni. Ai fost vreodată în interiorul ţării? 

— Nu, spun doar ce-am auzit. Mulţi oamenii de ştiinţă 
occidentali se duc acolo - mai ales biologi. În zona de nord au 
descoperit specii de mamifere necunoscute până acum. Au 
găsit o specie de bivol despre care nimeni nu ştia că există. Mai 
sunt şi tigri în interiorul ţării. Călătorie plăcută. 

Am zâmbit. 

— De fapt, am văzut o dată un tigru. Şi un elefant. Şi nu 
aparţineau grădinii zoologice de la Saigon. 

— Păi trebuie să fii atent. Chiar că te poţi răni sau îmbolnăvi, 


iar condiţiile de trai sunt primitive. 

Am dat din cap. Măcar în armată sanitarii erau pricepuţi, iar 
elicopterele te luau de oriunde în jumătate de oră şi te duceau 
pe o navă-spital. De data asta eram pe cont propriu. Susan 
spuse: 

— Dacă te duci în interiorul ţării, te-ai putea da drept biolog 
sau naturalist. 

M-am uitat la ea. Şi eu mă gândisem la asta când îmi vorbise 
despre speciile necunoscute. lar acum mă gândeam la altceva: 
primeam nişte informaţii pe care nu le obţinusem la 
Washington. De fapt, multe lucruri ce păruseră fleacuri 
vietnameze ar fi putut să capete acum un sens. 

Sosiră preparatele culinare. Hamburgerul şi cartofii prăjiţi 
erau grozavi, iar berea era rece ca gheaţa, cu o felie de lămâie 
în ea. Susan mă întrebă: 

— Unde locuieşti? 

— Lângă Falls Church, Virginia. 

— Şi asta-i ultima ta misiune? 

— Da. M-am pensionat anul trecut, dar ei au considerat că ar 
trebui să-mi forţez norocul şi să joc în piesa „Vietnam”, actul 
trei. 

— Cine sunt „ei”? 

— Nu pot spune. 

— Şi ce-o să faci după asta? 

— Nu m-am gândit. 

— Eşti prea tânăr ca să te pensionezi. 

— Mi s-a mai spus. 

— De către persoana importantă pentru tine? 

— Mă susţine în orice vreau să fac. 

— Lucrează? 

— Da. 

— Ce face? 

— Ce fac şi eu. 

— A, deci v-aţi cunoscut la serviciu? 

— Da. 

— Şi ea e pe cale să se pensioneze? 

Mi-am dres glasul şi-am zis. 

— E mai tânără decât mine. 

— Te-a susţinut să pleci în misiunea asta? 

— Foarte mult. Să-ţi iau altă bere? 


— Eu beau vin. Vezi paharul? 

— Aşa e. Vin. 

I-am făcut semn chelneriţei şi-am mai comandat un rând. 
Susan spuse: 

— Sper că nu-ţi imaginezi că te trag de limbă. 

— De ce mi-aş imagina aşa ceva? 

— Încerc doar să-mi fac o imagine despre tine, despre viaţa 
ta, unde trăieşti, ce faci. Lucruri din astea. 

— De ce? 

— Nu ştiu. De obicei, subiectul meu preferat de conversaţie 
sunt eu. Se gândi o clipă, apoi zise: Poate că eşti interesant, 
fiindcă nu te afli aici cu afaceri. 

— Mă aflu aici cu afaceri. 

— Vreau să spun afaceri pe bani. Nu e vorba despre bani în 
cazul ta. Faci ceea ce faci din alte cauze. Adică, nici măcar 
pentru carieră. Care-i motivaţia ta? 

M-am gândit şi am răspuns: 

— Cred sincer că sunt prost. 

— Poate că e un motiv personal, ceva ce faci pentru ţara 
natală, dar de fapt pentru tine. 

— Te-ai gândit la o dezbatere radiofonică? Să zicem, „Bună 
dimineaţa, expatriaţi”? 

— Fii serios. Încerc să te ajut. Trebuie să ştii de ce te afli aici, 
altfel n-o să ai succes. 

— Ştii, probabil că ai dreptate. O să mă gândesc la asta. 

— Ar trebui. 

Ca să schimb din nou subiectul şi pentru că aveam nevoie de 
nişte informaţii, am întrebat-o: 

— Cât de bun e agentul dumitale de turism? 

— Foarte bun. E o Viet-Kieu - înţelege engleza şi vietnameza. 
Poate duce o treabă la bun sfârşit. Adăugă: în esenţă, banii 
vorbesc. 

— Bine. 

Susan îmi reaminti: 

— Dar colonelul Mang te-ar putea expulza. 

Poate că băusem o bere în plus, dar i-am răspuns: 

— Şi dacă nu mă duc la colonelul Mang ca să aflu? Dacă aş 
pleca pur şi simplu în inima ţării? Aş putea să fac asta? 

Susan mă privi drept în ochi şi spuse: 

— Chiar dacă ai putea să umbli prin ţară fără să te întrebe 


nimeni de paşaport sau viză, n-o să poţi ieşi din ţara asta fără 
ele. Ştii asta. 

— Mă gândeam să mă duc mâine dimineaţă la consulat şi să 
solicit un paşaport în regim de urgenţă. 

Ea dădu din cap şi zise: 

— Consulatul nu e încă o instituţie oficială şi nu are 
posibilitatea de-a elibera paşapoarte. Asta n-o să se întâmple 
încă măcar şase luni. Aşa că, dacă nu ai paşaport sau viză, fie şi 
nişte fotocopii, n-o să ajungi departe. 

Am replicat: 

— Dacă mă duc la ambasada americană din Hanoi, o să 
devină problema lor. 

— Ascultă, Paul, nu complica situaţia. Du-te mâine să te 
întâlneşti cu colonelul Mang. 

— În regulă. Vorbeşte-mi despre poliţia pentru imigrare. 
Cine-s papagalii ăştia? 

— Păi, se ocupă de străini. Poliţia din ţara asta a fost 
organizată de KGB când au fost ruşii aici. Există şase secţiuni, 
de la A la F. Secţiunea A este Poliţia pentru Securitate, ca CIA 
la noi. Secţiunea B e Poliţia Naţională ca şi FBI, iar secţiunea C 
e Poliţia pentru Imigrare. Secţiunile D, E şi F sunt Poliţia 
Municipală, Poliţia Provincială şi Poliţia de Frontieră şi 
Portuară. Adăugă: Poliţia pentru Imigrare se ocupă de obicei cu 
contravenţiile privind vizele şi paşapoartele, aşa că eu nu mi-aş 
face prea mari griji. 

— Bine. 

Dar eu aveam impresia că acest colonel Mang putea aparţine 
Secţiunii A sau B şi pretindea că e de la Secţiunea C. Un truc 
destul de banal. Mă mai gândeam şi că domnişoara Weber ştia 
multe despre poliţia vietnameză, dar poate că toţi expatriaţii 
erau la curent cu treburile astea. 

Era aproape unsprezece noaptea şi am spus: 

— Cred că-i de-ajuns pentru seara asta. Mâine mă scol 
devreme. 

Am cerut nota de plată, dar Susan a insistat să o achite ea cu 
cardul companiei, iar eu n-aveam de gând să mă opun. 

Scrise ceva pe spatele notei de plată, şi zise: 

— Paul Brenner - companie necunoscută - am discutat 
despre investiţii într-o fabrică de conservare a peştelui, misiuni 
periculoase şi viaţă. 


Zâmbi şi puse hârtia în geantă. 

Ne-am ridicat şi-am ieşit în stradă. l-am spus: 

— O să te conduc acasă. 

— Mulţumesc. lar în drum e încă un local pe care vreau să ți- 
l arăt. La numai două minute de-aici. O să bem ultimul pahar, 
iar dumneata o să fii la hotel până la miezul nopţii. 

Faimoasele ultime cuvinte. Am zis: 

— Foarte bine. 

— Dacă nu cumva preferi să te duci la Monkey Bar. 

— Aş prefera să beau ultimul pahar cu tine. 

— O alegere bună. 

Am trecut pe lângă nişte blocuri pe o stradă liniştită, dar 
întunecoasă. La capătul ei se vedea o clădire mare, luminată, 
cu firma Apocalypse Now. Am crezut că aveam vedenii, dar 
Susan zise: 

— Acolo mergem. Ai auzit de locul ăsta? 

— Am văzut filmul. De fapt, am trăit filmul. 

— Serios? Credeam că ai fost bucătar. 

— Presupun că n-am fost bucătar. 

— Nici n-am crezut. 

— Nici colonelul Mang, am spus. 

— Asta i-ai zis? 

— Suna mai bine decât infanterist. l-ar fi putut veni ideea că 
i-am ucis vreuna dintre rude. 

— Ai ucis pe cineva? 

Nu i-am răspuns, dar am spus: _ 

— Unitatea militară descrisă în filmul ăla e Divizia Intâi de 
Blindate. Divizia mea. 

— Zău? Am văzut filmul. Elicoptere, rachete, mitraliere - 
Cavalcada Walkiriilor. Ireal. Asta ai făcut? 

— Sigur. Nu-mi amintesc de Cavalcada Walkiriilor, dar 
militarii anunțau, uneori, şarje de cavalerie dintr-un elicopter 
prin megafoane. 

— Straniu. 

— Cred că trebuia să fii acolo. 

Ajunsesem în faţa unei clădiri lungi, joase, de culoare 
galbenă, în faţa căreia se plimbau şi fumau vreo douăzeci de 
conducători de triciclu. Am întrebat-o pe Susan: 

— Vii des aici? 

— Nu. Doar când îi însoțesc pe străini. Mi-am adus şi părinţii. 


S-au amuzat stânjeniţi. 

Un bărbat alb deschise uşa, iar noi am pătruns în Apocalypse 
Now. 

Primul lucru pe care l-am văzut a fost un nor de fum, ca şi 
cum cineva aruncase o duzină de grenade fumigene pentru a 
marca un teren de aterizare în junglă. Dar nu era decât fumul 
de ţigară. 

În local se dansa, iar o formaţie de patru instrumentişti 
vietnamezi cânta piese ale lui Jimi Hendrix. Lângă latura 
stângă a încăperii erau stivuiţi saci de nisip cu sârmă ghimpată 
deasupra, ca un locaş de tragere pentru artilerie. Un poster 
mare din filmul ce dădea numele localului atârna pe un perete, 
iar Susan îmi zise că avea autograful lui Martin Sheen, dacă 
voiam să-l văd. Dar nu voiam. 

Ventilatoarele din tavan aveau elice de elicopter, iar 
globurile lămpilor erau stropite cu vopsea roşie ca să pară 
sânge, bănuiam. 

Ne-am dus la barul lung de lângă peretele din fund, unde 
stăteau mulţi tipi între două vârste, albi şi negri, cu aerul unor 
foşti militari. Aveam senzaţia de déjà vu - americani plecaţi 
iarăşi după pradă în Saigon. 

Am luat două sticle de bere San Miguel de la barmanul 
american care-mi zise: 

— De unde eşti, amice? 

— Din Australia. 

— Ai accent de yankeu. 

— Încerc să mă adaptez. 

Susan şi cu mine ne-am apropiat şovăitori de bar şi-am băut 
din sticle. Încăperea era înceţoşată de fumul trabucurilor şi al 
ţigărilor, iar Susan îşi aprinse şi ea una. Îmi spuse: 

— Ia zi, soldat, singurel în seara asta? 

— Sunt cu cineva. 

— Da? Ea unde-i? S-a dus cu generalul. Nu-i serioasă. Stau 
eu cu tine. Te distrez bine. Eu fată grozavă. Te fac foarte 
fericit. 

Nu ştiam dacă să fiu amuzat ori deprimat. Am spus: 

— Ce caută o fată ca tine într-un local aşa deocheat? 

— Am nevoie de bani ca să mă duc la Harvard. 

Am schimbat subiectul şi-am spus: 

— Aici e opusul Lumii Cong. 


— E Lumea Permisiilor. Te simţi ofensat? 

— Cred că tot ce banalizează războiul e ofensator. 

— Vrei să plecăm? 

— Să ne terminăm berile. Am întrebat-o: Când încep 
împuşcăturile? 

Dar nu era aşa uşor de plecat. Lângă noi se aflau patru 
perechi, toţi între două vârste, care începură o conversaţie. 
Bărbaţii erau foşti ofiţeri americani de aviaţie care îşi 
aduseseră soțiile ca să le arate unde luptaseră şi alte 
asemenea. Erau oameni cumsecade şi o vreme au stat de vorbă. 
Toţi fuseseră încartiruiţi în nord, la Da Nang, Chu Lai şi Baza 
Aeriană Hue-Phu Bai, bombardând ţinte din jurul zonei 
demilitarizate, iar asta fusese destinaţia lor finală. Mi-au cerut 
detalii despre stagiul meu militar, fără să mă întrebe dacă eram 
veteran. Am zis: 

— Divizia Întâi Blindate, Quang Tri, '68. 

— Zău? spuse unul dintre ei. Păi noi am bombardat o 
grămadă de ţinte pentru voi. 

— Îmi amintesc. 

— Te duci în nord? 

— Cred că suntem deja acolo, am spus. 

Replica mea stârni hohote de râs, iar unul dintre tipi zise: 

— Locul ăsta e nefiresc ori ce? 

— E nefiresc, am admis eu. 

Din cine ştie ce motiv, soțiile nu păreau foarte interesate de 
război, dar când au aflat că Susan locuia la Saigon, au tăbărât 
pe ea şi cele cinci doamne au început să vorbească despre 
magazine şi restaurante, în timp ce noi, cei cinci bărbaţi, ne-am 
spus poveşti de război până când cartuşele şi alte tâmpenii ne- 
au ajuns până la genunchi. Aviatorii păreau fascinaţi de viaţa 
unui infanterist şi voiau toate detaliile sângeroase. 

Le-am făcut pe plac, în parte fiindcă îmi plătiseră încă o bere, 
dar şi pentru că asta făcea parte din excursia lor nostalgică, 
poate şi dintr-a mea. Nu abordez niciodată un astfel de subiect 
acasă, dar aici, în barul ăsta şi cu o bere în faţă, părea normal 
să vorbesc despre el. 

Ei mi-au povestit cum evitau rachetele sol-aer şi artileria 
antiaeriană inamică şi cum distrugeau tot ce mişca în zona 
demilitarizată. Foloseau sticle goale de bere ca să demonstreze 
toate astea, iar eu am înţeles că tipii ăştia înlăturaseră orice 


considerente de ordin moral din relatările lor şi vedeau lupta 
aeriană doar ca pe o serie de probleme tehnice şi logistice care 
trebuia rezolvate. M-am pomenit cuprins de entuziasm auzind 
poveştile despre bombardamente şi distrugeri, ceea ce era 
teribil. Nu trebuie mult ca să mişti inimile unor foşti luptători, 
inclusiv pe-a mea. Eram din nou în anul 1968. 

Miezul nopţii veni şi trecu. Formaţia cânta acum „Doors”, iar 
eu pierdeam contactul cu realitatea şi cu timpul. 

Din când în când, atunci când formaţia făcea câte o scurtă 
pauză, dintr-un difuzor răsuna o şarjă de cavalerie, urmată de 
„Cavalcada Walkiriilor” de Wagner. 

Câtă vreme se auzea muzica, locul ăsta se putea compara cu 
„Planet Hollywood”. 

La un moment dat, în timpul conversaţiei, am început să 
vorbim despre locurile care erau de văzut şi cele unde fusesem 
deja. 

— Trebuie să vă duceţi la tunelurile de la Cu Chi. 

— Da? Ce-i acolo? 

— Tunelurile alea cu adevărat mari, de dimensiunile unora 
de tren, unde Viet Congul avea spitale, dormitoare, magazii, 
bucătării. Se intră în ele cu carturi electrice de golf. E un tur 
grozav, şi puteţi lua prânzul şi ceva de băut într-una din sălile 
de mese ale Viet Congului. Mi se pare că au şi magazine cu 
mătăsuri pentru doamne. Soţiilor voastre o să le placă. 

De ce-oi face eu chestii din astea? Tipii reţinură informaţia. 

Cei patru aviatori pricepură într-un târziu că Divizia Întâi de 
Blindate, unde fusesem înrolat, şi Divizia Întâi de Blindate din 
film şi din melodia de la bar erau una şi aceeaşi, iar asta atrase 
după sine alt rând de beri şi alte poveşti de război. 

În cele din urmă am rămas fără gloanţe, iar unul dintre tipi 
mă întrebă: 

— Cine-i doamna? 

— Care doamnă? 

— Doamna cu care eşti. 

— A... am cunoscut-o aseară, locuieşte aici. 

— Da. Asta zicea şi ea. Arată bine. 

Nu ştiu niciodată ce să spun când aud aşa ceva, dar am zis: 

— Soţiile voastre sunt foarte atrăgătoare. 

Toţi fură de acord că nevestele lor erau minunate şi nişte 
sfinte care-i suportau pe ei, însă. Voiau să revină, la Susan. 


Unul mă întrebă: 

— Eşti călare pe situaţie? 

— Suntem în negocieri. 

Izbucniră cu toţii în râs, iar conversaţia se îndreptă spre 
subiectul târfe. Ne-am dat mai aproape pentru discuţia asta, iar 
un tip zise: 

— Încercăm să le trimitem singure la cumpărături. 

— Pe târfe? 

— Nu. Pe soţii. Avem nevoie doar de câteva ore, dar ele nu 
vor să meargă singure. Oraşul le sperie. 

— Daţi-le o femeie de la hotel care să vorbească engleza şi să 
le fie ghid. 

— Da. Asta ziceam şi eu. Vezi, Phil? El e de acord. Le facem 
rost de-un ghid şi rămânem singuri. 

Le-am recomandat „Monkey Bar”. 

— E plin de târfe - nu plătiţi mai mult de cinci dolari pentru 
prostituate, dar chelneriţele şi barmaniţele cer câţiva dolari în 
plus. Pe urmă vă duceti soțiile la „Maxim” pentru o cină târzie. 

Puseră planul la cale chiar atunci şi se felicitară bătând 
palmele. Credeam că infanteriştii sunt parşivi, dar aviatorii îi 
întrec. Mi-am amintit o glumă veche din armată şi le-am zis-o: 

— Care-i diferenţa dintre un pilot militar şi o prostituată? 

— Care? 

— O prostituată n-o să stea trează toată noaptea încercând să 
reguleze un pilot. 

Hohotiră cu toţii. Era bună. Păi ne distram, nu? 

Se făcu ora unu şi trecu ora unu. Mie mi se umpluse vezica şi 
m-am scuzat. 

Am găsit toaleta pentru bărbaţi pe un culoar ce ducea în altă 
încăpere aglomerată din spate. Când am ieşit de-acolo, Susan 
mă aştepta. Zise: 

— E o grădină în spate. E linişte şi eu am nevoie de aer 
proaspăt. 

— De ce nu plecăm? 

— O să plecăm. Vreau să mai stau doar un minut. 

Susan mă conduse într-o grădină împrejmuită, unde se aflau 
nişte măsuţe cu lumânări pe ele. Grădina era împodobită cu 
lanterne de hârtie şi era linişte, iar aerul mirosea mai bine. 

Ne-am aşezat la o masă liberă de unde priveam perechile ce 
se ţineau de mână. Presupun că acolo era un fel de loc de după 


Apocalipsă, unde ajungeai după moarte sau aşa ceva. 

Am mai remarcat mirosul de tămâie şi de cânepă indiană 
arsă. De fapt, am văzut luminiţe dansând în jurul meselor în 
timp ce ţigările cu marijuana treceau dintr-o mână în alta. Am 
simţit brusc nevoia să fumez şi eu una, ceea ce nu mi se mai 
întâmplase de douăzeci de ani. Susan îmi spuse: 

— Păreai să te distrezi. 

— Sunt băieţi buni. 

— Şi nevestele erau simpatice. Voiau să ştie dacă suntem un 
cuplu. 

— Numai despre asta vorbesc femeile? Sex, sex şi iar sex? 

— Nu vorbeam despre sex, ci despre bărbaţi. 

— E acelaşi lucru. 

— Vrei nişte ceai? 

— Ce fel de ceai? 

— Ceai adevărat. Celălalt e altceva. 

Chemă o chelneriţă şi comandă ceai. 

Am stat acolo, în grădina întunecată, fără să vorbim. Sosi o 
cană de ceai cu două ceşti mici, pe care le-am umplut. Nici 
măcar nu-mi place ceaiul. 

Am sorbit o vreme licoarea fierbinte, fără gust. Am inhalat 
aburul, iar plămânii mei au început să funcţioneze din nou. 

Eram epuizat, până şi Susan căsca, însă trecuse de mult ora 
la care aş fi putut avea un somn bun, aşa că am rămas acolo, 
sorbind ceaiul ăla oribil. După vreo zece minute mi-am dat 
seama că era destul de plăcut. 

În cele din urmă, Susan spuse: 

— Ştii ce m-ar face fericită? 

— Ce? 

— Dacă ai pleca mâine acasă. 

Din nu ştiu ce pricină i-am zis: 

— Eu aş fi fericit dacă tu ai pleca acasă. 

Era un dialog întrucâtva intim între doi oameni care nu 
deveniseră încă apropiaţi. Am spus: 

— Trebuie să pleci de-aici înainte de-a ţi se întâmpla ceva... 
vreau să spun pe plan intelectual. M-am auzit zicând: Îţi faci 
griji din cauza mea, dar eu îmi fac griji din cauza ta. 

Ea se uită îndelung la flacăra tremurătoare a lumânării şi am 
văzut lacrimi curgându-i pe obraji, ceea ce m-a surprins. 

Eram amândoi puţin ameţiţi, iar momentul nu era real, nici 


măcar raţional. Cu gândul ăsta în minte, am zis încet: 

— Când am fost aici... circula o poveste printre soldaţi... 
povestea regatului lui Gordon. Gordon trebuia să fie colonelul 
ăla din Forţele Speciale care s-a dus în junglă ca să organizeze 
un trib de munteni pentru a lupta împotriva Viet Congului, dar 
Gordon a luat-o razna, a devenit băştinaş şi şi-a pierdut 
minţile... Cunoşti povestea. E o variantă a „Inimii întunecate” a 
lui Joseph Conrad, dar istoria a ajuns cumva în Vietnam... 
istoria apocaliptică pe care au transpus-o în film... însă 
apocaliptică sau nu, era un avertisment... o teamă pe care o 
aveam cu toţii că n-o să mai vrem să mergem acasă, că aveam 
să ne pierdem într-adevăr minţile şi n-o să ne mai putem 
întoarce acasă... Susan? 

Ea dădu din cap şi lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji. 

I-am dat batista mea şi-am rămas acolo, ascultând insectele 
nopţii şi vocea înăbuşită a lui Janis Joplin de la bar, punctată de 
„Cavalcada Walkiriilor”. Nici măcar nu bănuiam ce o făcuse să 
plângă. _ 

l-am luat mâna şi am mai stat o vreme la masă. Intr-un 
târziu, ea răsuflă adânc şi spuse: 

— Scuze. Se ridică. E timpul să mergem. 

Am părăsit Apocalypse Now şi am ieşit în stradă. Ne-am suit 
într-un taxi şi i-am spus şoferului: 

— Dong Khoi. 

Susan dădu din cap. 

— Trebuie să mergem la Rex. 

Îi zise ceva şoferului, care porni maşina. 

În vreme ce taxiul străbătea străzile, Susan zise: 

— Când beau prea mult, devin plângăcioasă. Acum mi-a 
trecut. 

— Trebuie să ai sânge irlandez. Toată familia mea şi toţi 
prietenii mei din Boston se îmbată, cântă „Danny Boy” şi plâng. 

Ea râse şi îşi suflă nasul în batista mea. După câteva minute 
am ajuns la hotel. Am coborât, iar Susan zise: 

— Hai să vedem mesajul ăla. 

— E-n regulă. O să te sun acasă dacă e ceva nou. 

— Hai să vedem. 

Am intrat deci în hotel şi ne-am dus la recepţie. Eu am luat 
cheia camerei şi un plic. Mesajul dinăuntru, într-o engleză greu 
lizibilă, suna aşa: Dumneata să întâlneşti colonel Mang la sediul 


Poliţiei pentru Imigrări la 8:00, luni. Dumneata să aduci toate 
documentele călătoriei şi să aduci itinerar călătorie. 

Părea că îmi voi recăpăta viza şi paşaportul în schimbul 
predării unui itinerar. Asta aş fi făcut eu dacă aş fi fost 
colonelul Mang. Îi deşteptasem curiozitatea şi-l enervasem. Mă 
voia prin preajmă. 

Susan se uită la mesaj, abordă iarăşi aerul omului de afaceri 
şi spuse: 

— Ne vedem aici mâine dimineaţă, după ce te întorci de la 
întâlnire. Îţi sugerez să împachetezi, să plăteşti hotelul înainte 
de-a te duce să-l vezi pe colonelul Mang şi să laşi bagajul în 
holul hotelului. S-ar putea să n-ai mult timp la dispoziţie. Când 
o să ajung aici, eu o să am bilete pentru vreun mijloc de 
transport, ori o să primesc biletele aici. O să merg cu tine la 
gară, la staţia de autobuz sau unde trebuie să mergi. În orice 
caz, o să fiu aici la ora nouă şi-o să aştept. 

— Dacă nu ajung până la prânz, nu mai aştepta. Lasă biletele 
aici şi contactează firma mea. 

Susan îşi scoase mobilul din geantă, mi-l dădu şi-mi spuse: 

— O să te sun de-acasă mâine dimineaţă ca să-ţi dau nişte 
ponturi pentru întâlnirea aia a ta şi n-am încredere în 
telefoanele hotelului. 

Am întrebat-o: 

— Telefonul din apartamentul tău e sigur? 

— E un mobil. Am şi unul fix, dar numai pentru distanţe mari. 
Adăugă: Sună-mă dacă ai nevoie de ceva sau dacă apare ceva. 
Se uită la mine şi zise: Scuză-mă dacă te-am ţinut prea târziu. 

— Mi-a făcut plăcere. Mulţumesc. 

Ea zâmbi, ne-am strâns amical în braţe, ne-am sărutat pe 
obraji, apoi Susan părăsi hotelul. 

Am rămas în hol încă vreo câteva minute, aşteptând, 
presupun, să văd dacă se va întoarce, aşa cum făcuse pe terasa 
hotelului. Uşa se deschise, dar era doar portarul care îmi 
spuse: 

— Doamna în taxi. În regulă. 

M-am îndreptat spre ascensor. 


15 


M-am trezit înaintea zorilor şi am luat două aspirine şi-o 
pilulă contra malariei. 


Hotărâsem să mă îmbrac la fel ca atunci când îl întâlnisem 
prima dată pe colonelul Mang: pantaloni kaki, sacou albastru 
şi-o cămaşă albastră cu guler răsfrânt. Poliţiştilor le place să-i 
vadă pe suspecți în aceleaşi haine de fiecare dată - e o 
chestiune psihologică, legată de reacţia negativă reflexă a unui 
poliţist faţă de oamenii care îşi schimbă înfăţişarea. Acest 
aspect al meu trebuie să se fi întipărit în creierul colonelului 
Mang şi, cu puţin noroc, n-aveam să ne mai vedem niciodată. 

Am pus globul cu zăpadă în trusa de voiaj ca să i-l dau lui 
Susan drept cadou de mulţumire. În vreme ce făceam o ultimă 
verificare prin încăpere, telefonul mobil al lui Susan sună în 
buzunarul meu. Am răspuns: 

— Reşedinţa Weber. 

Ea râse şi spuse: 

— Bună dimineaţa. Ai dormit bine? 

— Da, dacă uit de parada chay cong cong de sub fereastra 
mea şi „Cavalcada Walkiriilor” care mi-a răsunat tot timpul în 
cap. 

— Şi mie. Sunt puţin mahmură. Adăugă: Îmi cer scuze dacă 
am devenit plângăcioasă. 

— Nu te scuza. 

Trecu la treburi mai serioase. 

— Bun, orice taximetrist ştie unde-i sediul Poliţiei pentru 
Imigrări. De fapt, e în incinta Ministerului Securităţii Publice. 
Pleacă mai devreme cu cincisprezece minute, fiindcă va fi oră 
de vârf. Nu reţine taxiul - şoferilor nu le place să zăbovească pe 
lângă clădirea aia. 

— Poate că se oferă colonelul Mang să mă conducă cu 
maşina până la hotel. 

— S-ar putea chiar s-o facă dacă vrea să vadă nişte bilete 
spre Nha Trang. Dar e mai probabil că o să-ţi ceară să te 
prezinţi la Poliţia pentru Imigrări din Nha Trang. 

— Dacă vine cu mine la Rex, să dispari. 

— Să vedem cum stă treaba. 

Am întrebat-o: 

— Îţi pare bine că eşti implicată în povestea asta? 

— E mai bine decât să merg la birou. Bun, am un e-mail de la 
agentul meu de turism care caută un mijloc de transport spre 
Nha Trang. Lasă-mi mobilul la recepţie şi-l voi lua când ajung 
acolo. 


— În regulă. 

— Acum, în ce-l priveşte pe colonelul Mang - încearcă să nu-l 
enervezi. Spune-i că ai văzut tunelurile de la Cu Chi şi-ai 
căpătat un mare respect pentru lupta antiimperialistă a 
poporului. 

— Să i-o trag. 

— Când ajungi la Ministerul Securităţii Publice, ceri să te 
duci la Secţiunea C - asta-i Poliţia pentru Imigrări. Fereşte-te 
de A şi B, altfel s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. 

Chicoti, dar nu glumea. Continuă: 

— Vei fi îndrumat spre o sală de aşteptare, pe urmă vei fi 
chemat, dar nu pe nume. E o întâmplare, dar oamenii mai 
vârstnici au întâietate în Vietnam, aşa că vei fi chemat primul. 
Pe urmă vei intra în altă încăpere, iar tipul de-acolo o să te 
întrebe ce vrei. E scârbos. Cei mai mulţi solicitanţi se află acolo 
pentru că au fost găsiţi cu viza expirată şi au nevoie de o 
prelungire, de permise de lucru sau de rezidenţă. Mărunţişuri. 

Asta nu explica de ce mi se comunicase să mă duc acolo, dar 
n-am comentat. Susan continuă: 

— Ai o întâlnire, aşa că-i spui tipului scârbos că vrei să 
vorbeşti cu colonelul Mang. „Colonel” se spune dai-ta. Intrebi 
de Dai-ta Mang. Dă-i scârbosului ceva pe care e notat numele 
dumitale. 

— Mi-au luat toate actele pe care era scris numele meu. 

— Arată-i permisul de conducere, factura de la hotel sau 
altceva. În meseria lor ar trebui să ştie limbi străine, dar nu 
ştiu, şi nici nu vor să pară proşti. Aşa că uşurează-le situaţia. 

— Ai fost acolo! 

— De trei ori după ce-ai venit prima oară aici. Pe urmă, 
cineva de la birou mi-a spus să nu mai răspund la convocările 
lor. Aşa am făcut, iar acum vin ei la birou sau la mine acasă o 
dată la câteva luni. 

— De ce? 

— Să verifice documentele, să pună întrebări şi pentru un 
bacşiş. Ei îi zic bacşiş, ca şi cum mi-ar face vreun serviciu. De 
obicei îmi trebuie zece minute şi zece dolari ca să scap de ei. 
Dar colonelului Mang să nu-i oferi bani. El e colonel şi, poate, 
un membru devotat al partidului. Ai putea fi arestat pentru 
dare de mită, iar asta-i cea mai tare glumă în ţara asta, pentru 
că de obicei eşti arestat dacă nu dai mită. 


— Corect. 

— Dar dacă el îţi cere bani, dă-i suma uzuală pentru 
răscumpărarea paşaportului şi a vizei, care e de cincizeci de 
dolari. Nu cere chitanţă. 

M-am gândit la asta şi la conversaţia de la aeroport cu 
colonelul Mang. Eram aproape sigur că nu banii îl interesau pe 
Mang. Susan continuă: 

— Unii dintre tipii ăştia nu sunt altceva decât foşti poliţişti 
corupți sud-vietnamezi care au reuşit să-şi păstreze slujbele în 
regimul comunist. Dar alţii sunt din nord, instruiți de KGB şi cu 
ideile KGB-ului în cap. În plus, cu cât au grad mai mare, cu atât 
sunt mai puţin corupti. Fii atent cu colonelul Mang. 

— Bine. 

Iar asta ridica întrebarea cum de avusesem atâta noroc să-l 
cunosc pe Mang. Susan mă întrebă: 

— Părea destul de vârstnic ca să fi luptat în război? 

— Îşi aminteşte războiul foarte bine. 

Ea rămase tăcută câteva clipe, apoi zise: 

— Poate că o să poţi transforma experienţele comune în ceva 
favorabil dumitale. 

— Da. Uite, nu mă duc acolo ca să-l înfrunt pe tip - vreau 
doar documentele mele şi să plec. 

— Dar nu vrei să te expulzeze din ţară. 

— Nu, şi el n-are intenţia să facă asta. N-o să mă duc acasă 
astăzi - mă duc la Nha Trang sau la închisoare - aşa că fii 
pregătită să trimiţi un fax firmei mele în oricare din cazuri. 

— Înţeleg. 

— Altceva? 

— Nu, cam asta e. Ne vedem mai târziu. 

— Bine... uite, Susan... dacă nu te văd mai târziu... 
mulţumesc. 

— Ne vedem mai târziu. Pa. 

Am întrerupt conversaţia, am închis telefonul şi l-am pus în 
buzunar. 

Mi-am strâns bagajele şi le-am dus în hol. Am mers la 
recepţie şi am văzut că una dintre funcţionare era Lau, aceeaşi 
care mă înregistrase în prima seară. l-am dat cheia camerei şi 
am spus: 

— Părăsesc hotelul. 

Ea tastă ceva la computer şi zise: 


— A, da, domnul Brenner. Eu v-am înregistrat. 

— Aşa e. 

— V-a plăcut şederea la noi? 

— Foarte mult. Am văzut şi tunelurile de la Cu Chi. 

Lau făcu o faţă lungă şi nu răspunse. În timp ce se imprima 
factura, mă întrebă: 

— Vă putem ajuta în vreun fel în planurile de călătorie? 

— Da, poţi. Trebuie să mă duc acum la Poliţia pentru Imigrări 
ca să-mi iau paşaportul. Să nu uiţi asta. 

Recepţionera dădu din cap, dar nu zise nimic. 

— Aşa că o să-mi las bagajul aici şi, dacă am noroc - ba ba ba 
o să mă întorc curând să-l iau. 

Îmi întinse factura şi zise: 

— Camera dumneavoastră a fost plătită în avans. Cum vreţi 
să achitaţi cheltuielile suplimentare? 

M-am uitat la factură şi-am simţit nevoia să-i explic că nu 
făcusem o partidă de sex oral în sala de masaj, în ciuda preţului 
mare. Dar am răspuns: 

— O să le achit când mă întorc după bagaje. 

Lau se gândi o clipă şi răspunse: 

— Cum doriţi. 

Trebuie să fie greu să administrezi un hotel de patru stele 
într-un stat totalitar. Adică, oaspeţii dispar fără urmă, poliţia 
vine să percheziţioneze camerele şi să irite cameristele, şi sunt 
atâtea interceptări telefonice încât nu poţi să rezervi o masă 
pentru cină fără să nu te asculte un poliţist pe fir. 

I-am dat lui Lau mobilul lui Susan şi i-am zis: 

— O tânără americană o să vină curând să-l ia. Te rog să i-l 
dai. 

— Sigur. 

Am scos globul cu zăpadă din trusa de voiaj şi am zis: 

— Te rog să-i dai şi ăsta şi să-i spui că-i mulţumesc. 

Lau îl examină, însă nu comentă. Unui vietnamez trebuie să-i 
fi părut un strat de moloz în jurul unei clădiri parţial distruse. 

Recepţionera chemă un om de serviciu care îmi dădu două 
chitanţe pentru bagaje şi care primi în schimb un dolar. Lau îmi 
spuse: 

— Vă mulţumesc că aţi stat la noi. Portarul o să vă cheme un 
taxi. 

Am ieşit pe trotuar şi imediat a apărut o maşină. l-am zis 


portarului: 

— Spune-i şoferului că trebuie să ajung la sediul poliţiei. 
Ministerul Securităţii Publice. Biet? 

Portarul ezită o clipă, apoi îi zise ceva şoferului în vreme ce 
eu urcam în maşină. 

Ne-am îndepărtat de trotuar şi am luat-o spre vest, pe strada 
Le Loi. 

Am trecut printr-o zonă a oraşului unde păreau să fie toate 
hotelurile ieftine şi casele de oaspeţi din Saigon, iar printre 
clădirile cu chirii mici se aflau birturi ieftine. Zona era înţesată 
cu tineri de toate rasele şi culorile, cu rucsacuri în spate, băieţi 
şi fete porniţi într-o mare aventură; o experienţă vietnameză 
foarte diferită de a mea la vârsta lor. 

Taxiul coti pe o stradă numită Nguyen Trai şi continuă 
drumul. M-am uitat la ceas: era opt fără cinci. 

Şoferul trase pe dreapta şi opri lângă o clădire de trei etaje 
din stuc murdar galben, prăfuit, retrasă în spatele unui zid. 
Omul îmi arătă clădirea, eu i-am plătit şi am coborât. Taxiul se 
îndepărtă în viteză. 

Construcţia era masivă şi părea să facă parte dintr-un 
complex mai vast. În faţă se afla un catarg de steag pe care 
flutura un drapel roşu cu o stea galbenă în mijloc. 

Lângă poarta deschisă erau doi poliţişti înarmaţi, care nu m- 
au interpelat însă când am trecut pe lângă ei. Bănuiesc că 
nimeni nu încerca să pătrundă cu forţa în locul ăla. 

Am traversat curtea şi am intrat în holul larg al clădirii. 

În faţa mea era un birou înalt, din lemn sculptat, cum vezi 
prin sălile de tribunal, având un aspect occidental, de parcă ar 
fi fost lăsat acolo de francezi. Am întâlnit un tip în uniformă 
căruia i-am zis: 

— Merg la Poliţia pentru Imigrări. 

Individul mă privi cu atenţie o vreme, apoi îmi întinse un mic 
pătrat de hârtie verde pe care era scrisă litera C. Făcu semn 
spre stânga şi spuse: 

— Du-te. 

Am luat-o într-acolo, zicându-mi: „Du-te direct la închisoare. 
Nu trece pe lângă ea. Du-te acolo.” 

Am mers pe un coridor larg, cu birouri pe fiecare parte, iar 
prin fereastra unei încăperi am văzut o vastă curte interioară. 
Era limpede că Ministerul Securităţii Publice era un loc 


important, unde se lucra mult. N-aveam nicio îndoială că acea 
curte interioară fusese folosită pentru execuţii pe timpul 
francezilor, poate chiar şi în vremea guvernului sud-vietnamez, 
dar şi acum, în regimul comunist. 

Am trecut pe lângă câţiva poliţişti în uniformă şi mai mulţi 
funcţionari prost îmbrăcaţi, cu genţi diplomat în mână. Toţi se 
uitară la mine, dar peticul de hârtie verde mă îndreptă spre 
capătul coridorului, în faţa unei uşi marcate cu litera C. 
Deasupra uşii era o placă pe care scria Phong Quan Ly Nguoi 
Nuoc Ngoai. Ştiam că Nuoc înseamnă „apă”, iar Ngoai „străin”, 
cum scria pe plăcile de înmatriculare ale motocicletei lui 
Susan. Aşadar, acolo era fie ministerul care importa apă, fie 
locul unde străinii de peste ocean erau obligaţi să se prezinte. 
Optând pentru ultima variantă, am intrat pe uşa deschisă într-o 
sală de aşteptare de mărime medie. Acolo se aflau vreo două 
duzini de scaune din plastic şi nimic altceva. Camera nu avea 
ferestre, nici ventilatoare, ci doar nişte deschizături în tavan. 

Patru scaune erau ocupate de tineri turişti care îşi puseseră 
rucsacurile pe podea. Vorbeau între ei - trei tipi şi o fată. 
Ridicară privirile spre mine, după care îşi reluară conversaţia. 

M-am aşezat pe un scaun. Pe un perete se afla un poster 
mare cu un prezervativ care avea faţă, două picioare, două 
braţe şi ţinea în mâini o sabie şi un scut. De sabie atârna 
cuvântul SIDA, iar pe prezervativ era scris OK. Un glumeţ 
scrisese în engleză pe prezervativ: Vietnamez în luptă cu 
prostituatele - Spectacol la Teatru Poporului. 

Pe alt perete era un poster ce înfăţişă o vietnameză 
îmbrăţişând un occidental, iar textul în engleză era SIDA te 
poate ucide. 

Pe peretele din fund se afla un poster cu Ho Şi Min 
înconjurat de ţărani şi muncitori fericiţi, iar lângă el era o 
inscripţie în engleză: A nu provoca mari tulburări şi nu cu 
radio. Mesajul ăsta enigmatic era repetat în mai multe limbi, 
iar eu speram că măcar într-una dintre ele avea sens. 

În sală mai intrară câteva persoane, mai ales tineri, pe urmă 
apăru un cuplu de vietnamezi între două vârste, despre care am 
bănuit că erau Viet-Kieus cu o problemă legată de viză. 

Toţi tinerii vorbeau între ei în engleză, cu diverse accente - 
american, australian şi european. Am auzit expresia „Du-te-n 
mă-ta” pronunţată în şase feluri diferite. 


Din ce-am mai auzit de la ei, cei mai mulţi veniseră acolo 
pentru prelungirea vizei, dar câţiva voiau să-şi recupereze 
paşapoartele şi vizele care le fuseseră furate oficial de către 
poliţie. Niciunul dintre ei nu părea foarte îngrijorat. Totuşi, cei 
doi vietnamezi arătau înspăimântați şi uluiţi de nonşalanţa 
tinerilor. Interesant. 

Era opt şi zece, iar eu am hotărât să mai aştept zece minute 
înainte de a provoca mari tulburări nu cu radio. 

La scurt timp, un tip într-o uniformă kaki intră în cameră şi 
privi în jur. Mă văzu şi-mi făcu semn să merg cu el. Nu-i prea 
rău să fii vârstnic într-o ţară budistă. 

L-am urmat şi am intrat în altă încăpere, un birou aflat vizavi 
de sala de aşteptare. 

Un ofiţer în uniformă kaki, cu epoleţi pe umeri, şedea la un 
birou şi fuma. Îmi zise: 

— Cine tu? De ce tu aici? 

Ăsta trebuia să fie tipul scârbos. L-am privit în ochi şi i-am 
spus rar, într-o engleză elementară: 

— Eu - m-am bătut cu degetul în piept - aici să văd Dai-ta 
Mang. Am arătat spre ceas: Întâlnire. 

Pe urmă i-am dat factura de la hotel. N-am vrut să-i arăt 
permisul de conducere, pentru că ăştia aveau destule acte de- 
ale mele şi m-am văzut ieşind pe stradă fără niciun document 
de identitate, cu excepţia batistei cu monogramă. 

În orice caz, tipul părea mulţumit cu factura, pe care o 
examină câteva clipe. Pe urmă se uită la o foaie de hârtie, 
încercând să compare numele. Scrumul de la ţigară i se scutură 
pe factura mea. M-am uitat în jur după un stingător sau o ieşire 
în caz de incendiu. 

În cele din urmă, Scârbă ridică privirea şi-i spuse ceva tipului 
care mă adusese, flutură factura de parcă ar fi fost un client 
nemulţumit al hotelului, iar celălalt o luă şi-mi făcu semn să-l 
urmez. Şi noi ne mai plângem de grosolănia funcţionarilor 
publici. 

L-am urmat pe individ pe culoarul lung şi drept, întrebându- 
mă dacă mesajul meu fusese înţeles ori că ei îşi imaginau că 
eram un colecţionar de facturi de la hotelul Rex, căutând un 
tâmpit pe nume Mang. Nu-mi dădusem seama cât de util era s- 
o am pe Susan lângă mine. 

În fine, tipul care mă conducea se opri şi bătu la o uşă pe 


care era scris numărul 6. O deschise, dar îmi făcu semn să 
rămân pe loc. Intră, l-am auzit vorbind, pe urmă ieşi şi mă 
chemă înăuntru. 

Am pătruns într-o cameră mică, fără ferestre. Colonelul 
Mang şedea la o masă de lemn pe care se aflau factura de 
hotel, un ziar, servieta lui, un ceainic, o ceaşcă şi o scrumieră 
plină de chiştoace. Cu siguranţă ăsta nu era biroul lui, care 
bănuiam că se afla în Secţiunea A; asta era o cameră pentru 
interogatorii. 

Colonelul spuse: 

— Ia loc. 

M-am aşezat pe un scaun de lemn, vizavi de el. Mang arăta la 
fel de antipatic precum mi-l aminteam de la aeroport. Ochii 
înguşti, pomeţii înalţi, aerul sarcastic, buzele subţiri şi tenul 
neted îl făceau să pară că suportase şase operaţii de chirurgie 
estetică. Şi vocea lui continua să mă irite. 

Se prefăcu că se uită la hârtiile de pe birou, pe urmă ridică 
privirea spre mine şi-mi zise: 

— Deci mi-ai adus itinerarul dumitale. 

— Da, l-am adus. Şi dumneata mi-ai adus paşaportul şi viza 
pe care mi-ai luat-o de la hotel. 

Colonelul Mang mă privi îndelung, apoi spuse: 

— Itinerarul dumitale. 

Am răspuns: 

— Plec astăzi la Nha Trang. Voi sta acolo patru sau cinci zile, 
apoi mă duc la Hue. 

— Da? Şi cu ce te duci la Nha Trang? 

— l-am cerut unui agent de turism să-mi găsească un mijloc 
de transport. Biletul mă aşteaptă la Rex. 

— Acum nu poţi să-mi arăţi un bilet? 

— Nu. 

— Deci s-ar putea să mergi cu automobilul. 

— S-ar putea. 

— Dacă-i aşa, trebuie să apelezi la Vidotour, agenţia de 
turism oficială. În Vietnam, asta-i modalitatea autorizată de-a 
călători cu automobilul şi şofer la dispoziţie. Nu poţi închiria o 
maşină cu şofer particular. 

— Sunt sigur că agentul meu de turism ştie asta. 

— Ştiu toţi. Dar nu respectă întotdeauna procedura. Dacă vei 
călători cu automobilul, trebuie să te înscrii la Vidotour şi să le 


spui celor de-acolo să sune la biroul ăsta şi să declare numele 
şoferului dumitale şi numărul de înmatriculare al maşinii. 

— Pare foarte rezonabil. 

Vestea bună era că puteam merge fără restricţii la Nha 
Trang. Vestea proastă era că puteam merge fără restricţii la 
Nha Trang. Colonelul Mang mă întrebă: 

— Cine-i agentul dumitale de turism? 

— Nu ştiu. 

— De ce nu ştii? 

— Am rugat o cunoştinţă americană din oraşul Ho Şi Min să 
mă ajute. 

— Da? Şi cine-i cunoştinţa asta americană? 

— Bill Stanley, de la Bank of America. 

Colonelul Mang ezită o clipă, apoi îşi notă informaţia. Bill 
Stanley avea acum ceva în comun cu Sheila O'Connor, pe care 
o lăsasem cu buza umflată în grija părintelui Bennett, în altă 
viaţă. Uneori trebuie să laşi pe cineva cu buza umflată, dar 
niciodată un prieten. De câte ori poţi, găseşte pe cineva cu titlu 
universitar. 

Colonelul Mang mă întrebă: 

— De unde îl cunoşti pe omul ăsta? 

— Am fost la Princeton împreună. La colegiu. 

— Aha... şi spui că lucrează la Bank of America? 

Aveam o presimţire în legătură cu treaba asta. Am răspuns: 

— Cred că asta mi-a zis. 

Colonelul Mang dădu din cap, apoi îmi spuse: 

— Informează-l pe agentul dumitale de turism că trebuie să 
sune în dimineaţa asta la biroul de-aici şi să întrebe de mine. 

— De ce? 

— Pui prea multe întrebări, domnule Brenner. 

— Dumneata pui prea multe întrebări, domnule colonel 
Mang. 

Replica mea îl enervă, dar îşi păstră calmul. Mă privi şi-mi 
zise: 

— Dumneata eşti cel care mă face să-mi pun întrebări. 

— Eu am fost foarte sincer şi cooperant. 

— Asta rămâne de văzut. 

Nu i-am răspuns. 

El repetă: 

— Spune-i agentului dumitale de turism să mă sune. Unde vei 


sta la Nha Trang? 

— În momentul ăsta nu am o rezervare. 

— Trebuie să ai o adresă. 

— O să am o adresă când o să ajung acolo. 

— De ce vrei să mergi la Nha Trang? 

— Mi s-a spus că acolo e cea mai bună plajă din Asia de Sud- 
Est. 

Asta păru să-l încânte pe micul rahat cu ochi, care zise: 

— Aşa e. Dar n-ai făcut atâta drum ca să mergi la plajă. 

— Am fost acolo în 1968. 

— A, da, acolo se duceau soldaţii în permisie. 

N-am răspuns. 

În tot timpul ăsta, individul aprindea ţigară de la ţigară şi 
aerul era îmbâcsit de fum, ca să nu mai vorbesc despre 
umiditate şi mirosul de transpiraţie, care putea însă să vină de 
la mine. 

Colonelul Mang îşi mai notă ceva pe o foaie de hârtie şi îmi 
spuse: 

— Când vei ajunge la Nha Trang, te vei prezenta la Poliţia 
pentru Imigrări şi vei lăsa adresa dumitale. Dacă nu găseşti 
cazare, informează-i pe cei de-acolo. Se uită la mine şi zise: Ei 
îţi vor obţine un loc unde să dormi. 

Mi-am zis că asta însemna închisoare, dar el continuă: 

— Au o anume trecere la hoteluri. Zâmbi. 

— Sunt sigur că au. Îţi mulţumesc, domnule colonel, pentru 
ajutorul dat şi nu vreau să te mai rețin. 

Mang îmi aruncă o privire urâtă şi mă informă: 

— Cum te gândeşti să călătoreşti de la Nha Trang la Hue? 

— Cu orice mijloc de transport disponibil. 

— Trebuie să informezi Poliţia pentru Imigrări din Nha Trang 
despre mijlocul de transport pe care îl vei folosi. 

— Mă pot ajuta ei şi cu transportul? 

Colonelul păru să nu sesizeze sarcasmul și spuse: 

— Nu. Mă privi şi puse marea întrebare: Între momentul 
plecării de la hotelul din Hue şi cel în care te vei caza la 
Metropole, în Hanoi, ai cinci zile la dispoziţie. Ce intenţionezi 
să faci în intervalul ăsta? 

Mă rog, trebuia să mă duc la Tam Ki într-o misiune secretă, 
dar zău că voiam să merg la Washington şi să-i rup gâtul lui 
Karl. 


— Domnule Brenner? 

— Voi călători prin zona de coastă, cu trenul sau autobuzul, 
până la Hanoi. 

— Începând de duminică, trenurile nu merg timp de patru 
zile. lar autobuzul e nepotrivit pentru occidentali. 

— Serios? Păi atunci voi închiria o maşină cu şofer. Prin 
agenţia Vidotour, desigur. 

— De ce vrei să mergi cu mijloace terestre şi nu cu avionul? 

— Îmi ziceam că ar fi educativ să văd fostul Vietnam de Nord 
în drum spre Hanoi. 

— Ce-ai dori să afli? 

— Felul cum trăiesc oamenii. Obiceiurile şi modul lor de 
viaţă. 

Se gândi un moment la asta, pe urmă mă informă: 

— Timp de zece ani, oamenii din nord au suferit şi-au murit 
sub bombele americane şi obuzele trase de pe navele voastre 
de luptă. Iți recomand să vezi tunelurile de la Vinh Moc, unde 
locuitorii acelui oraş de coastă au trăit şapte ani în timpul 
bombardamentelor americane. S-ar putea ca oamenii de-acolo 
să nu ţi se pară la fel de prietenoşi ca cei de-aici, din fostul stat- 
marionetă american. 

Colonelul ar fi putut fi un bun ghid în Lumea Cong. Am zis: 

— Ei bine, atunci vreau să învăţ din experienţa asta. Mang 
păru să mediteze la cele spuse de mine. Dacă aş fi fost în locul 
lui, nu l-aş fi presat pe Paul Brenner în legătură cu itinerarul 
neclar de la Hue la Hanoi. Pentru că, dacă Paul Brenner punea 
ceva la cale, era foarte probabil ca acel ceva să iasă la iveală în 
timpul acelor zile. 

Mang se uită la mine şi zise: 

— Eşti liber să călătoreşti spre nord, de la Hue la Hanoi, cu 
orice mijloace legale aflate la dispoziţia dumitale. 

Ne-am privit în ochi. Ştiam amândoi că nu puteam avea 
încredere unul în altul. 

Colonelul Mang îşi mai notă ceva pe foaia de hârtie şi, deşi 
sunt antrenat să citesc pe dos, vietnameza n-o pot citi nici 
măcar normal. Colonelul îmi zise: 

— Şi când vei ajunge la Hue, vei vizita locurile în preajma 
cărora ai fost încartiruit. Corect? 

— Am de gând să fac o excursie de o zi în oraşul Quang Tri, 
să văd fosta mea bază militară. 


— Păi, spuse colonelul Mang, vei fi dezamăgit. Oraşul Quang 
Tri nu mai există. E doar un sat şi nu se vede nici urmă de vreo 
fostă bază militară americană. Totul a fost complet distrus de 
bombele americane în 1972. 

N-am comentat. 

El zise: 

— Te vei prezenta la Poliţia pentru Imigrări din Hue. 

Mang se lăsă pe spătarul scaunului, îşi aprinse o altă ţigară 
şi mă privi atent prin fumul ce se înălța spre tavan. 

— Şi cum ţi-ai petrecut timpul în oraşul Ho Şi Min? 

Nedorind să-l enervez din nou pomenindu-i numele unor 
localuri, am spus: 

— În oraşul Ho Şi Min am văzut multe locuri grozave. Ţi-am 
urmat sfatul şi-am fost la Muzeul Crimelor Americane de 
Război. 

Nu păru foarte surprins, făcându-mă să mă întreb dacă mă 
auzise. 

Am continuat: 

— Am văzut fotografii cu ce-au păţit soldaţii sud-vietnamezi 
şi muntenii care n-au predat armele după capitulare. Au plătit 
scump, dar ar fi trebuit doar să fie trimişi în tabere de 
reeducare, precum alte câteva milioane de oameni, şi ar fi ieşit 
de-acolo nişte cetăţeni mai fericiţi şi mai buni ai Republicii 
Socialiste. 

Colonelul Mang nu părea convins de entuziasmul şi 
convertirea mea. Poate că exagerasem, dar n-aveam niciun 
motiv să mă opresc. 

— În seara aia am cinat la restaurantul de pe terasa hotelului 
Rex, unde mâncau generalii americani în vreme ce trupele lor 
se luptau şi mureau în orezării şi în junglă. 

L-am privit iarăşi în ochi pe colonelul Mang, Dacă era istet, 
îşi dăduse deja seama, după factura mea de la hotel, unde 
cinasem şi că nu fusesem singur, doar dacă nu cumva 
mâncasem prea mult. Dar el se mulţumi să mă privească. Am 
Zis: 

— Duminică am văzut fostul palat prezidenţial unde Diem şi 
Thieu au trăit ca nişte împărați, în timp ce poporul şi soldaţii 
lor sufereau şi mureau. 

Nici acum nu puteam spune dacă ştia deja asta. Am decis că 
acordam prea mult credit eficienţei statului polițienesc. I-am zis 


lui Mang: 

— Sunt foarte impresionat de tot ce-am văzut şi aflat. 

Am dezvoltat puţin subiectul, ca şi cum aş fi fost internat 
într-o tabără de reeducare şi aş fi vrut să scap mai repede de- 
acolo. 

Colonelul Mang mă asculta relatând numeroasele mele 
momente de revelaţie şi dădea din cap. Părea convins. Dacă mi- 
aş fi cumpărat sandalele alea gen Ho Şi Min, mi-aş fi pus 
picioarele pe biroul lui, dar se părea că mă descurcam şi fără 
ele. 

— Duminică am fost la tunelurile Cu Chi. 

Mang se aplecă în faţă. 

— Da? Ai călătorit până acolo? 

Colonelul înţelese că-şi trădase sincera surprindere în loc să 
se arate impenetrabil. Intrebă: 

— Cum ai ajuns la Cu Chi? 

— Am mers cu un autocar. A fost de-a dreptul uluitor. Două 
sute de kilometri de tuneluri, săpate chiar sub nasul armatelor 
sud-vietnameze şi americane. Cum naiba au ascuns tot 
pământul ăla? 

Colonelul Mang răspunse întrebării mele retorice: 

— Pământul a fost aruncat în râuri şi cratere de bombe de 
către unii din ţăranii loiali, câte un kilogram o dată. Când 
oamenii muncesc uniţi, totul e posibil. 

— Înţeleg. În fine, a fost foarte educativ şi este sigur că mi- 
am schimbat părerea despre război. 

Aşa că, hai să ies dracului de-aici. 

Colonelul Mang tăcu o vreme, apoi mă întrebă: 

— De ce călătoreşti singur? 

— De ce? Pentru că n-am găsit pe nimeni care să meargă cu 
mine. 

— De ce nu te-ai alăturat unui grup de veterani? Există 
grupuri de bărbaţi care au avut aceleaşi experienţe şi care se 
întorc aici în excursii organizate. 

— Am auzit de asta, însă voiam să vin aici în timpul sărbătorii 
Tet şi m-am hotărât să plec în ultimul moment. 

El se uită din nou la viza mea şi zise: 

— Asta a fost emisă acum zece zile. 

— Corect. O decizie de ultim moment. 

— De obicei, americanii îşi fac planuri cu multe luni înainte. 


Era limpede că asta-i atrăsese mai întâi atenţia tipului de la 
ghişeul de control al paşapoartelor. Îi datoram lui Karl un şut în 
boaşe. Am zis: 

— Eu sunt pensionat. Mă duc unde vreau şi când vreau. 

— Da? Cu toate astea, paşaportul dumitale a fost emis acum 
câţiva ani, dar pe pagini nu există ştampile de viză ori date de 
intrare şi ieşire. 

— Eu călătoresc în Statele Unite şi Canada. 

— Înţeleg. Deci asta e prima dumitale călătorie peste ocean? 

— De când a fost emis paşaportul. 

— Aha. 

Colonelul Mang îmi aruncă o privire care sugera că era 
oarecum derutat de inconsecvenţa răspunsurilor mele. Schimbă 
subiectul şi mă întrebă: 

— Eşti căsătorit? 

— Asta-i o întrebare cu caracter personal, domnule colonel. 

— Nu există întrebări cu caracter personal. 

— De unde vin eu, există. 

— Da? Şi poţi refuza să răspunzi întrebării unui poliţist? 

— Aşa e. 

— Şi ce ţi se întâmplă în astfel de situaţii? 

— Nimic. 

Colonelul îmi spuse: 

— Am auzit asta, dar nu cred. 

— Păi, du-te în Statele Unite şi fă în aşa fel încât să fii 
arestat. 

Nu i se păru ceva amuzant. Răsfoi hârtiile de pe birou, dar nu 
îmi vedeam paşaportul. 

— Ai fost la multe prostituate în oraşul Ho Şi Min. Corect? 

— E posibil. 

— Îi servesc pe străini. Vietnamezii nu merg la prostituate. 
Prostituţia nu e legală în Vietnam. Ai văzut droguri de vânzare 
şi multă decadenţă de influenţă occidentală în oraşul Ho Şi 
Min. Te gândeşti că poliţia a pierdut controlul, că revoluţia a 
fost compromisă. Corect? 

— Corect. 

Mă informă: 

— Există două oraşe care ocupă acelaşi spaţiu în acelaşi 
timp. Saigon şi oraşul Ho Şi Min. Lăsăm Saigonul să existe 
pentru că e util în acest moment. Dar într-o bună zi Saigonul nu 


va mai exista. 

— Cred, domnule colonel Mang, că oamenii de afaceri străini 
ar putea să nu fie de acord cu dumneata. 

— S-ar putea. Dar şi ei se află aici doar câtă vreme dorim noi. 
La momentul oportun, o să ne descotorosim de ei aşa cum se 
descotoroseşte un câine de purici. 

— Nu fi aşa de sigur. 

Nu-i plăcu deloc replica mea şi mă privi îndelung. Schimbă 
subiectul şi zise: 

— În timpul călătoriei, domnule Brenner, o să poţi vedea 
distrugerile provocate de armata ţării dumitale care n-au fost 
încă remediate. 

Am spus: 

— Cred că ambele tabere au provocat distrugeri. Ăsta e 
războiul. 

— Nu-mi da mie lecţii, domnule Brenner. 

— Nu-mi insulta inteligenţa, domnule colonel Mang. Ştiu cum 
arată războiul. 

Ignoră răspunsul meu şi îşi continuă predica: 

— Acum o să vezi o ţară pe timp de pace, condusă pentru 
prima oară după sute de ani de către poporul vietnamez. 

Bietul colonel Mang. Era un patriot sincer şi încerca să-i 
înfrunte pe tipii de la Hanoi care vindeau ţara firmelor Coca- 
Cola, Sony şi Credit Lyonnais. Trebuie să fi fost o pilulă amară 
de înghiţit pentru militarul vârstnic care îşi sacrificase 
tinereţea şi familia pentru o cauză. Precum cei mai mulţi 
militari, inclusiv eu, nu înţelegea cum puteau politicienii să dea 
pe gratis ceea ce fusese dobândit cu preţul sângelui. Aproape 
că simţeam o anume simpatie pentru el şi voiam să-i spun: 
„Hei, amice, toţi am fost traşi în piept - dumneata, eu şi morţii 
pe care-i ştim amândoi, toţi am luat-o în bot. Dar treci peste 
asta. A venit noua ordine mondială”. În schimb, i-am zis: 

— Sunt foarte nerăbdător să văd noul Vietnam. 

— Da? Şi când vei vizita locurile unde ai luptat, ce vei simţi? 

— Eu am fost bucătar. Dar dacă aş fi fost combatant, n-am 
idee ce-aş simţi până când nu m-aş afla pe câmpul de luptă. 

Colonelul dădu din cap, iar după câteva clipe îmi spuse: 

— Când vei ajunge la Hanoi, te vei prezenta din nou la Poliţia 
pentru Imigrări. 

— De ce? Voi pleca în ziua următoare. 


— Poate. Sau poate că nu. 

M-am aplecat spre colonelul Mang şi am zis: 

— La Hanoi, prima mea oprire va fi la ambasada americană. 

— Da? Şi în ce scop? 

— O să te las pe dumneata să afli. 

Mang se gândi la asta şi-mi spuse: 

— Ai luat legătura cu consulatul american de aici? 

— Prin cunoştinţa mea de-aici, mi-am anunţat prezenţa în 
oraşul Ho Şi Min, problema mea de la aeroport, faptul că mi-a 
fost luat paşaportul şi data sosirii mele la Hanoi. Am adăugat: 
Cunoştinţa mea va lua sau a luat deja legătura cu ambasada 
americană de la Hanoi. 

Colonelul Mang nu zise nimic. 

Îmi plăcea subiectul ambasadei americane, aşa că am spus: 

— Cred că-i foarte bine că Washingtonul şi Hanoiul au 
stabilit relaţii diplomatice. 

— Da? Eu nu cred asta. 

— Ei bine, eu da. E timpul să îngropăm trecutul. 

— Noi nu ne-am îngropat nici măcar toţi morţii, domnule 
Brenner. 

Voiam să-i spun că ştiam cum au intrat comuniştii cu 
buldozerele în cimitirele militare sud-vietnameze, dar eram 
deja o pacoste pe capul lui. Am zis: 

— Dacă America n-ar avea diplomaţi aici, cui m-aş putea 
plânge de purtarea dumitale? 

— Îmi plăcea mult mai mult situaţia de după 1975. 

— Sunt sigur de asta. Dar trăim într-o lume nouă şi e un an 
nou. 

Ignoră comentariul şi mă întrebă: 

— I-ai dat cunoştinţei dumitale, domnului Stanley, itinerarul? 

— Da. 

— Bun. Deci, dacă în drumurile dumitale se întâmplă vreun 
necaz şi nimeni nu ştie nimic de dumneata la Nha Trang, la 
Hue ori la hotelul Metropole din Hanoi, ambasada ţării 
dumitale şi poliţia pot face anchete împreună. 

— N-am de gând să dau peste vreun necaz, dar, dacă mi se 
întâmplă ceva, ambasada ţării mele va şti de unde să înceapă 
ancheta. 

Colonelului Mang părea să-i placă schimbul de ameninţări şi 
riposte subtile. Cred că mă evalua la un singur nivel. În plus, în 


momentul acela începea să bănuiască cum că el şi cu mine 
lucram în domenii asemănătoare. Şi eram aproape sigur că 
Mang se afla cu câteva trepte deasupra unui ofiţer de la Poliţia 
pentru Imigrări; împrumutase biroul ăsta jalnic din Secţiunea 
C, plin de turişti cu rucsacuri şi postere cu prezervative. 
Adevăratul birou al colonelului Mang era în Secţiunea A sau 
poate B. Secţiunea C îl făcea pe suspect să se simtă la largul 
său, lăsându-l descoperit. Şi în legătură cu anunţarea 
ambasadei sau a lui Karl, aceştia n-ar fi fost atât de îngrijoraţi 
de Poliţia pentru Imigrări pe cât ar fi fost de Poliţia pentru 
Securitate sau de cea Naţională. 

Mi-am zis că în situaţia asta exista şi o anume ironie şi 
simetrie - eu nu eram un fost bucătar militar sau turist, iar 
colonelul Mang nu era poliţist la Imigrări. Şi niciunul din noi n- 
avea să fie nominalizat la Premiul pentru cel mai bun actor. Am 
spus: 

— Domnule colonel, trebuie să mă întorc la hotelul Rex, altfel 
aş putea pierde mijlocul de transport. Mulţumesc pentru timpul 
acordat şi pentru sfaturi. 

El se făcu că nu m-a auzit şi se uită la factura mea de hotel, 
apoi zise: 

— O cină foarte scumpă. Ai mâncat singur? 

— Nu. 

Nu mai puse alte întrebări şi nu ceru bani. Luă o foaie de 
hârtie de proastă calitate şi scrise ceva, pe urmă luă o ştampilă 
de cauciuc aflată pe birou şi o apăsă pe hârtie. Colonelul Mang 
spuse: 

— Vei arăta asta la toate birourile Poliţiei pentru Imigrări 
unde te vei prezenta. 

Imi întinse hârtia ştampilată, factura de hotel, paşaportul, 
viza şi un pătrat de hârtie cu un C pe el, deşi ăsta era galben. 

— Vei duce legitimaţia asta direct la biroul pe unde-ai intrat 
în clădire şi o vei da domnului de-acolo. Zâmbi şi adăugă: Nu-ţi 
pierde paşaportul, domnule Brenner, altfel n-o să mai ieşi 
niciodată din clădirea asta. 

Colonelul Mang avea un vag simţ al umorului; căznit, dar 
măcar se străduia. M-am ridicat şi am zis: 

— Am făcut o vizită interesantă, dar nu vreau să abuzez de 
ospitalitatea dumitale. 

El îmi ignoră replica şi mă informă: 


— Dacă te abaţi de la itinerar, anunţă cel mai apropiat birou 
al Poliţiei de Imigrări. Bună ziua. 

I-am spus: 

— Şi mulţumesc pentru că mi-ai lăsat suvenirul în camera de 
hotel. 

— Asta-i tot, domnule Brenner. 

N-am putut rezista şi-am zis: 

— Chuc Mung Nam Moi. 

— Pleacă până nu mă răzgândesc. 

Ei bine, noi nu doream asta, aşa că am plecat. 

Afară nu era nimeni care să mă însoţească, aşa că am 
străbătut singur culoarul. 

Am ajuns în holul din faţă şi i-am dat tipului de-acolo 
legitimaţia galbenă, iar el mi-a arătat uşa de la ieşire şi a zis: 

— Du-te. 

Am pornit spre uşa din faţă. Ministerul Securităţii Publice 
era un fel de imitație nereuşită a Ministerului Iubirii din cartea 
lui Orwell, însă exista în clădirea asta o prezenţă palpabilă a 
puterii poliţiei, o senzaţie de teamă, intimidare, interogatorii, 
sânge, sudoare şi lacrimi acumulate în zeci de ani. 

Am părăsit clădirea şi am ieşit în lumina soarelui. După cum 
îmi spusese Susan, nu se vedeau taxiuri prin preajmă şi a 
trebuit să merg până la strada următoare ca să găsesc unul. 
Am urcat şi-am zis: 

— Hotelul Rex. 

Şi-am plecat. M-am uitat la biletul pe care mi-l dăduse 
colonelul Mang. Era scrisă o frază lungă în vietnameză, din 
care am înţeles cuvintele Paul Brenner. Am recunoscut şi 
cuvântul My - american. Mang semnase biletul cu numele lui 
întreg, care era Nguyen Qui Mang, urmat de gradul lui, dai-ta. 
Dădeai la tot pasul peste numele ăsta, Nguyen. In orice caz, pe 
ştampilă se vedeau o stea roşie şi câteva cuvinte, inclusiv 
phong quan ly nguoi nuoc ngoai. Am pus hârtia în buzunar, 
destul de iritat că trebuia să port la mine un bilet de la poliție. 

Trecuseră câteva minute după ora nouă, iar în zece minute 
am ajuns la Rex. 

Am intrat în hol, unde Susan Weber şedea într-un fotoliu cu 
faţa spre uşă, îmbrăcată cu pantaloni bleumarin, pantofi sport 
şi o bluză cafenie din bumbac, cu mânecile suflecate. Mă văzu, 
se ridică şi porni în grabă spre mine, de parcă am fi fost doi 


îndrăgostiţi la o întâlnire. 

Niciunul din noi nu voia să pară melodramatic, aşa că ne-am 
luat doar de mână, fără să ne îmbrăţişăm ori să ne giugiulim. 
Ea spuse: 

— Cum a mers? 

— Bine. Sunt liber să hoinăresc. Ce-ai făcut cu biletul? 

— Ţi-am rezervat un loc la trenul spre Nha Trang. 

— Grozav. Eşti formidabilă. 

— Dar biletul n-a ajuns încă aici, iar plecarea e la 10:15. 

— Cât de departe e gara? 

— Vreo douăzeci de minute de mers la ora asta a zilei. 
Aşadar, ce-a spus colonelul Mang? 

— Sunt reeducat. 

Susan zâmbi. 

— Ţi-ai ţinut gura ferecată? 

— Am încercat. Omul spunea că prostituatele, drogurile, 
barurile karaoke şi tu veţi fi de domeniul trecutului. Am 
adăugat: Sigur, nu ţi-a rostit numele. 

— Nimic din toate astea nu trebuie să fie de domeniul 
trecutului. 

— Trebuie, dacă eşti colonelul Mang. El are o problemă 
serioasă cu gândirea contradictorie şi mă tem că suferă de 
epuizare nervoasă. Până una-alta, când va sosi biletul meu? 

— Dintr-o clipă în alta. Şi mulţumesc pentru globul ăla cu 
zăpadă. E pentru mine? 

— Da. Nu-i mare lucru, dar ţie nu-ți trebuie mare lucru. 

— Intenţia contează. 

— Exact. l-am spus: Trebuie să achit factura la hotel... 

— S-a achitat. 

— Nu era nevoie. 

— S-ar fi putut să fie, iar acum ai timp să-mi povesteşti 
despre masajul de douăzeci de dolari. Zâmbi. 

— Am dat un bacşiş mai mare. Am renunţat la subiectul ăsta 
şi-am zis: Colonelul Mang vrea ca agentul dumitale de turism 
să-l sune imediat şi să-i dea raportul. Am adăugat: Îmi pare rău 
dacă asta o să creeze vreo problemă. Individul a insistat. 

— E-n regulă. Vidotour raportează totul, dar agenţii 
particulari de turism n-o fac decât dacă li se cere. O s-o sun. 

— Bill foloseşte acelaşi agent de turism? 

— Uneori. De ce? 


— Fiindcă am spus că el a fost cel care l-a sunat pe agentul 
de turism pentru mine. N-am vrut să-ţi pomenesc numele. 

— Aha... păi... nu contează. O să-l sun şi-o să lămuresc 
situaţia. 

— Spune-i că-i mulţumesc că m-a ajutat să plec din Saigon. 
Asta o să-l facă fericit. 

Susan nu comentă cele spuse, dar zise: 

— Colonelul Mang ţi-a dat vreun bilet sau ceva scris? 

I-am arătat biletul şi am întrebat-o: 

— Ce scrie acolo? 

Ea se uită la hârtie şi mi-o înapoie. 

— Scrie aşa: „Înregistraţi adresa lui Paul Brenner, cetăţean 
american, data sosirii, cea a plecării şi mijlocul de transport 
folosit spre şi dinspre localitatea voastră”. 

Am dat din cap. In bilet nu scria „Raportaţi totul la Poliţia 
pentru Securitate”, dar asta era de la sine înţeles. 

Susan spuse: 

— Pentru occidentali era ceva obişnuit să se înregistreze la 
Poliţia pentru Imigrări. Aveai nevoie de un permis de călătorie, 
pe lângă paşaport şi viză. Călătoriile au devenit mai puţin 
restrictive în ultimii câţiva ani. 

— Nu şi pentru mine. 

— Se pare că nu. Lasă-mă să dau câteva telefoane. Adăugă: 
Poate că o să reuşească cineva să-l mituiască pe colonelul 
Nguyen Qui Mang. 

Se îndreptă spre uşă, unde semnalul era mai bun, şi dădu 
câteva telefoane. Detest să-i las pe alţii să controleze situaţia în 
locul meu şi nu fac asta niciodată în viaţa particulară, dar când 
am o însărcinare, Regula Numărul Unu e că misiunea are 
prioritate, Paul Brenner e pe locul doi şi toţi ceilalţi se aflau la 
urmă. Sigur, asta n-o includea pe Susan şi poate că n-ar fi 
trebuit să-l includă nici pe Bill Stanley. Oricum, nu era mare 
lucru, deşi am observat că Susan părea puţin îngrijorată sau 
poate iritată. Reveni la mine şi zise: 

— S-a rezolvat totul. 

— Şi Bill a fost încântat că i-am dat numele colonelului 
Mang? 

Susan spuse: 

— Puteai să-i dai numele meu. 

— Nu, nu puteam. Nu vreau ca Mang să te interogheze şi să 


descopere inadvertente în conversaţia mea cu el. 

— Credeam că ai fost politicos. 

— Spune-mi pe litere vorba asta. 

Am remarcat un puşti de vreo doisprezece ani intrând pe uşa 
hotelului. Susan se duse la el şi-i zise ceva. Băiatul îi dădu un 
plic, ea îi dădu un bacşiş, pe urmă îi spuse ceva prietenei mele 
Lau şi-mi făcu semn spre uşă. 

Evenimentele începură să se deruleze cu rapiditate, iar noi 
ajunserăm pe trotuar unde Susan îmi zise: 

— Ăsta-i taxiul meu, iar valizele dumitale sunt în portbagaj. 
Să mergem. 

Ne-am suit în taxi, Susan a vorbit ceva cu şoferul şi am 
plecat. Eu i-am spus: 

— Nu trebuie să vii până la gară... 

— O să meargă mult mai repede dacă vin cu tine, doar dacă 
nu cumva ai învăţat să citeşti şi să vorbeşti vietnameza în 
ultimele câteva ore. 

— În regulă. Mulţumesc. O să iau eu biletul. 

— Îl ţin eu. Trebuie să-l arăt la gară. Nu ai un loc rezervat, 
dar ţi-am obţinut un număr de vagon. E la clasa a doua şi-o să 
fie plin de vietnamezi. Oricare dintre ei va renunţa la locul lui 
pentru cinci dolari şi va sta în picioare. Nu poţi face asta la 
clasa întâi, pentru că acolo sunt mulţi occidentali care ţi-ar 
spune s-o ştergi. Pricepi? 

I-am spus lui Susan: 

— Când o să te întorci la biroul tău, aş vrea să trimiţi un fax 
ori un e-mail la firma mea şi să le spui că am plecat spre Nha 
Trang. Spune-le că Mang vrea să mă prezint la Poliţia pentru 
Imigrări de-acolo, dar nu cred că misiunea e compromisă, deşi 
s-ar putea să fiu supravegheat. De acord? 

— Mi-am închipuit că cei de-acolo stau ca pe ace, aşteptând 
rezultatul întâlnirii tale, aşa că am sunat la consulat când am 
dat celelalte telefoane. Acolo am dat peste tipul care e la curent 
cu toată povestea. Cred că e reprezentantul CIA aici. l-am spus 
doar atât: „E liber să călătorească. Luaţi legătura cu firma lui”. 
E-n regulă? 

M-am gândit la cele auzite şi am zis: 

— E-n regulă. Dar trimite un fax ori un e-mail cu un raport 
complet când ajungi la birou. 

— Aşa voi face. 


Gara era în nordul zonei centrale, iar după cincisprezece 
minute taxiul opri lângă intrare, printre zeci de alte taxiuri, 
autobuze şi o mulţime de oameni. 

Susan îi dădu şoferului cinci dolari, acesta deschise 
portbagajul şi noi coborârăm. Mi-am scos bagajele şi-am 
observat în portbagaj un rucsac mare, galben. Ea îl scoase şi 
trânti capacul portbagajului, apoi îşi puse rucsacul în spate şi 
zise: 

— Bun, hai să mergem. 

— Ăă... stai puţin. 

— Hai, Paul. O să pierdem trenul. 

O să pierdem? Am intrat în gară după ea, trăgându-mi valiza 
prin marele terminal central. Susan se uită la panoul cu mersul 
trenurilor şi zise: 

— Linia 5. Pe-aici. Să mergem. 

Am traversat în grabă peronul, plin de călători, iar eu am 
spus: 

— Putem să ne luăm rămas-bun aici. 

Ea răspunse: 

— Detest despărţirile. 

— Susan... 

— Mă simt datoare să te duc până la Nha Trang. Pe urmă te 
descurci singur. Bine? 

Nu i-am răspuns. 

Am ajuns la linia 5 şi Susan îi arătă femeii de la poartă două 
bilete. Schimbară câteva cuvinte, iar după ce primi un dolar, 
femeia ne lăsă să trecem. 

Am pornit în grabă pe platformă, iar Susan spuse: 

— Vagonul 9. Asta-i la capătul celălalt al trenului, desigur. 

Ceasul meu arăta 10:12, iar conductorul îi îndemna pe 
călători în vagoane, în vietnameză, ceea ce ar fi putut fi 
amuzant dacă aş fi fost într-o dispoziţie mai bună. 

Ajunşi la vagon, eu mi-am săltat valiza şi-am sărit sus, pe 
urmă am tras-o şi pe Susan după mine. Am rămas acolo, la 
capătul culoarului, eu transpirat gâfâind şi pufnind. 

Conductorul făcu ultimul anunţ de urcare în vagoane, uşile 
se închiseră şi trenul porni. Ne-am uitat unul la altul, apoi am 
întrebat-o: 

— Cât îţi datorez pentru bilet? 

Ea zâmbi. 


— Ne socotim mai târziu. 

— Zău că nu mă aşteptam la asta. 

— Ba sigur că te aşteptai. Eşti spion. Ai văzut că nu eram 
îmbrăcată pentru birou. Eu aveam biletele. Sunasem deja la 
consulat. N-am menţionat că voiam să vin cu tine. Am venit la 
gară. Am reţinut un taxi cu bagajul tău în portbagaj - lângă al 
meu. Deci când ai avut prima bănuială? 

— Cred că în toate cazurile astea. 

— Atunci nu mai pretinde că eşti surprins. 

— Bine. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Da. 

— Bun. Voi sta doar la Nha Trang câteva zile, pe urmă mă voi 
întoarce la Saigon. 

— Ai rezervat camere la vreun hotel? 

— Nu, îl vom căuta pe cel la care te-ai cazat când ai fost în 
permisie - dacă mai există. 

M-am uitat pe geam de la uşa culoarului şi am văzut că 
vagonul era înţesat cu oameni, bagaje, lăzi şi aproape orice 
altceva în afară de animale domestice. Am zis: 

— Poate că-i mai bine să stăm în picioare. 

Susan spuse: 

— Trenul face cinci sau şase ore până la Nha Trang. Vom 
cumpăra două locuri. 

Garnitura străbătea periferia nordică a Saigonului şi am 
văzut un avion de vânătoare, un MIG de fabricaţie rusească, 
pregătindu-se să aterizeze acolo unde trebuia să fi fost Baza 
Aeriană Bien Hoa, fosta mea locuinţă, departe de casă. 

Un conductor veni pe culoar şi vorbi cu Susan. Ea numără 
douăsprezece bancnote de un dolar, iar omul plecă, apoi îmi 
spuse: 

— O să facă el târgul. Îşi păstrează restul. 

Calea ferată cotea spre est, către coastă, iar suburbiile 
Saigonului treceau în viteză pe lângă tren. Vedeam case ceva 
mai mari decât nişte colibe, pe care mi le aminteam din 1972, 
când aproape un milion de refugiaţi de la ţară se îmbulzise în 
relativa siguranţă a Saigonului. 

Susan îmi spuse: 

— Îmi place mult la plajă. Ai un slip? 

— Da. Costumele de baie în bagaje le par accesorii turistice 


copoilor regimului care-ţi umblă prin lucruri. 

— Voi, spionii, sunteţi cu adevărat isteţi. 

— Eu nu sunt spion. 

— Aşa e. Zâmbi. Am luat puţine lucruri, după cum vezi. Doar 
pentru câteva zile. Mi-am luat şi costumul de baie. Se spune că 
plaja e magnifică. 

— Se poate sta şi fără sutien? 

Susan surâse. 

— La toate te gândeşti. Nu, nu poţi face asta aici. Autorităţile 
îşi ies din minţi. Dar la Vung Tau există locuri izolate unde 
francezii înoată şi fac plajă goi. Dar dacă eşti prins de poliţia 
locală, ai probleme. 

— Ai fost prinsă vreodată? 

— N-am stat niciodată fără sutien sau goală. Mi-ar plăcea, 
dar fiind rezidentă, nu pot pretinde că n-am ştiut. Mă întrebă: 
Aşadar ai avut o permisie la Nha Trang? 

— Da. În mai 1968. Vremea era bună. 

— Credeam că ai ieşit din ţară în timpul permisiei. 

— A existat o permisie de trei zile în ţară pentru cei care-au 
făcut ceva ca s-o merite. 

— Înţeleg. Şi ce-ai făcut ca să meriţi o permisie în ţară? 

— Am inventat o nouă reţetă pentru chili. 

Susan tăcu vreo câteva secunde, apoi îmi zise: 

— Sper că în următoarele câteva zile te vei simţi destul de 
bine ca să-mi vorbeşti despre experienţele avute aici. 

I-am răspuns: 

— Şi poate că tu îmi vei spune de ce te afli aici şi de ce vrei 
să rămâi. 

Ea nu mai zise nimic. 

Trenul îşi continuă drumul, traversă spre est râul Saigon, 
apoi străbătu o regiune de orezării şi sate. 

M-am uitat la Susan şi am văzut că mă privea. Am zâmbit 
amândoi. Ea spuse: 

— Ce te-ai fi făcut fără mine? 

Am răspuns: 

— Nu ştiu, dar voi afla după ce te vei întoarce la Saigon. 

— După trei zile petrecute cu mine, te vei putea descurca. 

— După trei zile petrecute cu tine voi avea nevoie de o 
permisie de trei zile. _ 

— Arăţi destul de bine pentru un tip în vârstă. Inoţi? 


— Ca un peşte. 

— Te caţeri pe munte? 

— Ca o capră sălbatică. 

— Dansezi? 

— Ca John Travolta. 

— Sforăi? 

Am zâmbit, iar Susan îmi spuse: 

— Scuze. Te necăjeam. 

Trenul continua drumul, departe de vechiul Saigon, departe 
de noul oraş Ho Şi Min, către nord, spre Nha Trang şi înapoi în 
timp, spre luna mai a anului 1968. 


Cartea a treia 


NHA TRANG 
16 


Conductorul ne-a dus prin vagonul aglomerat spre locurile 
eliberate de doi tineri vietnamezi. Mi-am aruncat valiza în plasa 
pentru bagaje de deasupra, pe urmă m-am aşezat, îndesându- 
mi geanta de voiaj sub banchetă. Susan a luat loc lângă mine, 
strângându-şi rucsacul sub picioare. 

Bancheta era din lemn şi lăsa destul spaţiu liber pentru un 
om cu picioarele amputate. Pentru noi doi era suficient de 
largă, dar aproape toate celelalte banchete erau ocupate de 
câte trei persoane, plus sugarii şi copiii din poalele lor. 

Ne aflam pe partea dreaptă a trenului, aşa că la un moment 
dat, în drumul spre nord urma să vedem Marea Chinei de Sud. 
Nu exista aer condiționat, dar câteva geamuri erau deschise şi 
nişte ventilatoare mici, montate la colțuri, făceau să circule 
fumul de ţigară. 

Eu am zis: 

— Poate că ar fi trebuit să luăm o maşină cu şofer. 

— Autostrada Unu poate fi o problemă. În plus, asta-i o 
adevărată experienţă pentru tine. 

— Mulţumesc că te interesează dezvoltarea personalităţii 
mele. 

— Cu multă plăcere. 

Am întrebat-o: 

— Ce-i fascinează aici pe toţi tinerii ăştia cu rucsacuri? 

— Păi, Vietnamul e o ţară ieftină. Pe urmă, aici găsesc sex şi 
droguri. E destul de fascinant. 

— Aşa-i. 

— Puştii discută între ei prin e-mail, iar asta a devenit o zonă 
foarte animată. 

— Era destul de animată şi înainte. Am adăugat: Doar că 
pare cam nepotrivit pentru un stat totalitar să fie atât de 
atractiv pentru toţi turiştii ăştia tineri. 

— Ei nu gândesc ca tine. Jumătate dintre ei nu ştiu că ţara 
asta e condusă de comunişti, iar celorlalţi nu le pasă. Ție îţi 
pasă. Aia e generaţia ta. la a fost marele tău căpcăun. Puştii 


ăştia contribuie la pacea mondială cu ajutorul marijuanei. Ajută 
la înţelegerea internaţională prin sex. 

— Şi generaţia ta? Ce te atrage în Vietnam? 

— Banii. 

— Nu ţi se întâmplă să simţi că-ţi lipseşte ceva în viaţă? Ceva 
în care să crezi ori pentru care să trăieşti, mai presus de tine? 

— Asta sună ca o întrebare antagonică, deşi poate că ar 
trebui să mă gândesc mai mult la ea. Adăugă: Trăim într-o 
perioadă incredibil de stupidă. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu 
studentă în anii şaizeci. Dar n-am fost. Aşa că, o bună parte din 
deşertăciunea şi superficialitatea asta nu e vina mea, nici a 
generaţiei mele. 

— Epoca modelează o generaţie sau generaţia modelează 
epoca? 

— Sunt cam mahmură. N-am putea vorbi despre fleacuri? 

Am vorbit despre peisaj. 

Un nor de fum de ţigară plutea în aerul umed, fierbinte, iar 
calea ferată părea să fi fost distrusă de Viet Cong, fără să mai 
fie vreodată reparată. Cât de rea putea fi Autostrada Unu? 

La vreo şaizeci de kilometri depărtare de Saigon, trenul se 
opri pentru prima dată într-o localitate numită Xuan Loc, unde 
ştiam că fusese Baza Militară Black Horse, cartierul general al 
Diviziei Unsprezece Blindate. I-am spus lui Susan: 

— Domnul numit K., cu care am comunicat din biroul tău, a 
fost încartiruit aici în '68. 

— Serios? De ce nu s-a întors cu tine? 

— E o întrebare bună. l-ar fi plăcut să-l cunoască pe colonelul 
Mang. Sunt făcuţi din acelaşi aluat. 

Unii oameni coborâră la Xuan Loc, alţii urcară. Echilibrul şi 
armonia fură atinse, iar trenul porni mai departe. Am 
continuat: 

— Xuan Loc a constituit locul ultimei rezistenţe a armatei 
sud-vietnameze înainte de căderea Saigonului. 

Susan căscă şi răspunse: 

— Sunt prea plictisită şi egoistă ca să-mi pese. 

Cred că o plictisisem. Sau poate că era golul dintre generaţii. 
M-am simţit brusc de vârstă mijlocie. 

Pentru amândoi fusese o noapte lungă şi ne treziserăm 
devreme. Susan adormi cu capul pe umărul meu. După câteva 
minute dormeam şi eu. Ne-am trezit în timp ce trenul se 


apropia de golful Cam Ranh, după vreo patru ore de la plecarea 
din Saigon. Puteam privi imensitatea acestuia, o parte din 
fostele instalaţii navale americane şi câteva nave cenuşii de 
război la ancoră. Mai departe, spre nord, pe o peninsulă care 
forma golful, se aflase marea bază aeriană americană. Susan 
era acum trează şi am întrebat-o: 

— Ai fost vreodată aici? 

— Nu, nimeni nu vine aici. În cea mai mare parte e o zonă 
interzisă. Mă întrebă: Tu ai fost? 

— O dată. Pentru scurt timp, în '72. Eram într-o misiune a 
poliţiei militare şi trebuia să arestez doi soldaţi care creaseră 
nişte probleme. Trebuia să-i ducem la ILB. Închisoarea Long 
Binh de lângă Bien Hoa. În '68, când Johnson era încă 
preşedinte, spuneam despre tipii care se duceau la închisoare: 
„LB? te-a avut o dată, acum LB te-a avut din nou”. Te-ai prins? 

— Asta apare în cărţile de istorie? 

— Probabil că nu. 

M-am uitat din nou pe geam. Instalaţiile navale şi aeriene 
americane din golful Cam Ranh erau considerate la vremea 
aceea printre cele mai bune din Pacific. După 1975, noul regim 
le-a predat sovieticilor întregul complex. Am întrebat-o pe 
Susan: 

— Mai sunt ruşi aici? 

— Mi s-a spus că au rămas câţiva. Dar mai ales marina 
vietnameză foloseşte locul ăsta. Adăugă: E un port cu apă 
adâncă şi-ar fi grozav ca port comercial pentru navele cu 
conteinere şi pentru tancurile petroliere, dar Hanoiul a interzis 
aproape orice dezvoltare în zona asta. Nu cred că ţi se va 
permite să vizitezi baza militară dacă nu vrei să fii împuşcat. 

— E-n regulă. 

Acum erau două locuri - Bien Hoa şi golful Cam Ranh - unde 
nu mă mai puteam întoarce ca acasă. 

Trenul opri la staţia Golful Cam Ranh. Doar câţiva oameni 
coborâră, iar cei care urcară erau mai ales marinari şi aviatori 
vietnamezi. Se înghesuiseră în holul de la capătul culoarului. 

Susan scoase o sticlă de jumătate de litru din rucsac, o 
deschise şi bău, apoi mi-o dădu mie. 

Trenul ieşi din gară, reluându-şi drumul spre nord. 


3 L.B. - Iniţialele prenumelor preşedintelui american Lyndon Baines 
Johnson, (n.t.) 


Din când în când vedeam câte un crater de bombă, un tanc 
abandonat, buncăre dărăpănate din saci cu nisip sau un foişor 
francez. Dar, în general, urmele războiului păreau să fi dispărut 
din peisaj, deşi poate că nu şi din minţile celor care trecuseră 
prin el, inclusiv eu. 

Susan scoase din sacoşă o cutie cu iaurt şi o linguriţă de 
plastic. 

— Vrei? 

Nu mâncasem nimic după hamburgerul din Barul Q, dar aş fi 
preferat să mor de foame decât să mănânc iaurt. Am zis: 

— Nu, mulţumesc. 

Ea vâri linguriţa plină în gură. Am întrebat: 

— Trenul ăsta are vagon restaurant? 

— Sigur. Treci prin vagonul-bar, pe urmă prin cel de 
supraveghere şi ajungi la vagonul restaurant. 

Eram înfometat şi suficient de aiurit ca să o cred. Am 
observat că toţi cei din jurul nostru aveau la ei o grămadă de 
mâncare şi băutură. l-am spus lui Susan: 

— O să iau nişte iaurt. 

Ea îmi dădu o linguriţă plină cu chestia aia albă şi lipicioasă. 
Nu era chiar aşa de rea. 

Am terminat apa şi iaurtul, iar Susan dori să schimbăm 
locurile, dar culoarul era prea îngust, aşa că s-a suit în poala 
mea, iar eu m-am strecurat pe locul celălalt. I-am spus: 

— Hai să mai facem o dată mişcarea asta. 

Susan îmi zâmbi, apoi îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre 
o crăpătură a geamului. Avea un exemplar din revista The 
Economist pe care începu să-l citească. 

Cam la o jumătate de oră după plecarea din Staţia Golful 
Cam Ranh şi la vreo şase ore după ce părăsisem Saigonul, 
trenul începu să încetinească, apropiindu-se de Nha Trang. 

Am intrat în oraş dinspre vest, iar peisajul era spectaculos, 
cu pantele munţilor coborând spre mare. Turnuri pitoreşti din 
cărămidă - despre care Susan a spus că sunt Turnurile Cham, 
ce-o fi însemnat asta - erau împrăştiate pe înălţimi. Pe dealurile 
din stânga noastră se vedea o statuie imensă a lui Buddha, iar 
pe un deal mai scund din faţă, dominând gara, era o catedrală 
catolică în stil gotic de care îmi aminteam. 

Trenul încetini şi mai mult, apoi opri. 

Asta era staţia finală, iar oamenii îşi luară copiii, bagajele şi 


pachetele şi se îndreptară spre uşi, în vreme ce mulţimea de pe 
peron se înghesuia să urce în tren. 

Pe când ne îmbulzeam spre uşă, Susan zise: 

— Continuă să împingi. Eşti cel mai masiv bărbat din tren şi 
toţi cei din spatele nostru contează pe tine. 

În cele din urmă am deschis uşa spre peron. 

Era mai rece aici decât la Saigon, iar aerul era de o sută de 
ori mai curat. Pe cerul albastru pluteau nori subţiri. 

Am străbătut peronul către clădirea micii gări, apoi am ieşit 
afară, unde zeci de taxiuri aşteptau clienţi. 

Ne-am suit într-o maşină, iar Susan îi spuse ceva şoferului 
care nu reacţionă imediat auzind-o vorbind vietnameza, apoi se 
îndepărtă de gară. Ea mă întrebă: 

— Ce-ţi  aminteşti despre hotelul unde ţi-ai petrecut 
permisia? 

— Era spre capătul sudic al plajei. O construcţie colonială 
franceză, poate cu trei etaje. S-ar putea să fi fost albă sau bleu. 

— Pentru un tip în vârstă, ai memorie bună. 

Susan vorbi cu şoferul. El o ascultă şi dădu din cap. 

Am trecut prin Nha Trang, o staţiune ca multe altele de pe 
malul mării - clădiri din stuc alb cu acoperişuri din ţiglă roşie, 
palmieri şi bougainvileea căţărătoare. Oraşul arăta mai bine 
decât mi-l aminteam eu pe când era plin de vehicule militare şi 
soldaţi. Fusese un refugiu sigur, ferit de război, şi nu-mi 
aminteam să fi suferit daune importante, deşi uneori nord- 
vietnamezii mai lansau obuze de mortier de pe dealurile din jur. 
Şi CIA avea o filială importantă la Nha Trang - semn clar că 
locul era sigur şi avea restaurante şi baruri bune. 

După câteva minute, taxiul coti spre sud, pe drumul paralel 
cu plaja. Clădirile din dreapta noastră erau fie nişte ruine, fie 
hoteluri şi case de sănătate recent construite. La stânga 
noastră se afla plaja - kilometri de nisip alb, palmieri, 
restaurante şi apă albastră-verzuie sub un cer luminat de soare. 
Plaja avea formă de semilună, iar două promontorii avansau în 
Marea Chinei de Sud la nord şi la sud. In depărtare se vedeau 
mai multe insule cu aspect ciudat, acoperite cu vegetaţie de un 
verde întunecat. Susan spuse: 

— O, e minunat. 

— Este. 

— Aşa îţi aminteşti locul ăsta? 


— Am stat aici doar trei zile şi cred că am fost beat tot 
timpul. 

Taxiul se opri, iar şoferul arătă ceva şi vorbi cu Susan. Cam 
la o sută de metri dincolo de balustrada de beton ce mărginea 
drumul se afla o clădire mare, albă, cu trei niveluri şi cu două 
aripi ce porneau din corpul central. Pe o firmă alb-albastră 
scria Grand Hotel. Susan zise: 

— Şoferul spune că ăsta a fost unul dintre hotelurile folosite 
de americani în timpul războiului. Pe-atunci se numea „Grand”, 
comuniştii i-au schimbat numele în „Nha Khach 44” - ceea ce 
înseamnă pur şi simplu „Hotelul Numărul 44” -, acum îi spune 
din nou „Grand”. Ţi se pare cunoscut? 

— S-ar putea. Întreabă-l dacă la bar e o chelneriţă numită 
Lucy. 

Susan zâmbi, îi spuse ceva bărbatului şi acesta conduse 
taxiul printre doi stâlpi înalţi şi intră pe o alee circulară, în 
centrul căreia se afla un bazin decorativ. 

Locul îmi părea într-adevăr familiar, inclusiv terasa din faţă, 
unde clienţii şedeau la mese şi beau. Aproape că mi-o puteam 
imagina pe Lucy servind. Am zis: 

— Ăsta trebuie să fie hotelul. 

Şoferul ne lăsă la treptele din faţă, noi ne-am luat lucrurile 
din portbagaj şi l-am plătit. 

În timp ce maşina se îndepărta, i-am spus lui Susan: 

— S-ar putea să nu aibă camere. 

— Banul vorbeşte. 

Ne-am cărat bagajele pe treptele late, am intrat pe uşile de 
sticlă şi am pătruns în hol, jalnic şi vag mobilat, dar tavanul 
avea patru metri şi jumătate înălţime, cu motive decorative din 
ghips fărâmiţat. Locul avea aerul că fusese cândva elegant. 
Lângă zidul din dreapta se afla biroul lung al recepţiei şi un 
panou cu chei, unde un tânăr funcţionar adormise pe scaun. 
Susan mă întrebă: 

— Deci ăsta e? 

M-am uitat pe sub o arcadă din stânga holului şi am văzut 
sufrageria, altă eleganţă apusă, şi uşile ce dădeau spre terasă. 
Am dat din cap: 

— Ăsta e. 

— Grozav. 

Susan lovi clopoţelul de la recepţie, iar funcţionarul sări de 


parcă ar fi auzit şuieratul unui glonţ îndreptându-se spre el. 

Îşi veni în fire şi începu negocierile - cu Susan. Ea se 
întoarse către mine şi zise: 

— În regulă, spune că nu mai are decât camere scumpe. Are 
două la etajul trei. Fiecare cameră are baie şi apă caldă 
dimineaţa. Încăperile sunt mari, dar „mare” e o noţiune relativă 
aici. Vreo şaptezeci şi cinci de dolari pe noapte pentru fiecare 
cameră, ceea ce-i o glumă, iar eu i-am oferit două sute pentru 
toată săptămâna. E bine? 

Ultima oară când fusesem aici plătise armata, iar acum tot 
armata plătea. Am spus: 

— Bine. Rămâi aici toată săptămâna? 

— Nu, dar am făcut o afacere mai bună cu tarife 
săptămânale. 

Am scos portmoneul şi am început să număr patru sute de 
dolari, dar Susan zise: 

— Îmi plătesc singură. 

— Spune-i tipului că am fost aici în timpul războiului şi că 
aveam apă caldă tot timpul, iar hotelul era mult mai curat când 
era administrat de armata americană. 

— Nu cred că-i pasă. 

Am completat nişte formulare şi am arătat paşapoartele şi 
vizele noastre, pe care tipul insistă să le reţină, conform legii. 
În schimb, Susan îi dădu zece dolari. 

I-am plătit fiecare câte două sute de dolari şi el ne-a dat 
chitanţe de o sută, ceea ce era o aritmetică interesantă. Ne 
dădu fiecăruia câte o cheie, pe urmă lovi clopoţelul şi apăru un 
băiat de serviciu. Puştiul părea să aibă vreo zece ani, dar reuşi 
să care trei etaje rucsacul lui Susan şi valiza mea. În timp ce 
urcam scara, Susan întrebă: 

— Ascensorul e defect? 

— Nu, dar în hotelul ăsta nu există. E în clădirea nouă de 
alături. Am adăugat: Poţi să stai acolo dacă vrei. Eu trebuie să 
stau aici. 

Am urcat până la etajul trei. Culoarele erau largi şi tavanul 
înalt. Deasupra fiecărei uşi exista o fantă ecranată pentru 
asigurarea ventilaţiei. 

Am ajuns la uşa camerei mele, numărul 308, şi puştiul a 
intrat cu bagajul. 

Susan şi cu mine l-am urmat. Încăperea era într-adevăr mare 


şi avea trei paturi, de parcă ar fi fost şi-acum un hotel în care 
îşi petreceau soldaţii permisiile. Fiecare pat avea în jur un 
cadru de lemn, de care atârna o plasă contra ţânţarilor, ceea ce 
mi-a trezit amintiri. Nostalgia e în esenţă capacitatea de-a uita 
lucrurile care te-au deranjat cândva. 

Pereţii din stuc erau zugrăviți într-un albastru ciudat, de 
culoarea cerului, iar în jur era un amestec bizar de ventilatoare 
cu picior, lămpi şi mobilă modernă ieftină, totul pus la 
întâmplare pe podeaua largă. Din tavanul înalt atârna un 
ventilator cu elice, vopsit tot în albastru. 

Dovada că americanii fuseseră cândva aici era mulţimea de 
legături electrice în tuburi metalice aplicate de-a lungul 
pereţilor până la prizele de tip american, la care erau acum 
conectate adaptoare pentru a putea alimenta dispozitivele 
fabricate în Asia. Da, cu siguranţă ăsta era hotelul. Am zis: 

— Păi... nu-i prea rău. 

Susan, încercând să fie amabilă, spuse: 

— Plasa contra ţânţarilor e grozavă. 

Am deschis uşile cu jaluzele dinspre balcon, lăsând să intre 
briza plăcută a mării. 

Ne-am dus pe balcon şi ne-am uitat la pajiştea din faţă, aleea 
circulară şi bazinul decorativ, până la plaja albă aflată dincolo 
de drum, străjuită de palmieri. Am văzut multe şezlonguri, dar 
prea puţină lume. Susan îmi zise: 

— Uită-te la apa mării, la plajă, la munţii şi insulele de-acolo. 
A fost o idee bună să vin la Nha Trang. Bine, o să mă duc în 
camera mea, să despachetez şi să mă spăl. Se uită la ceas: Ne 
întâlnim să bem ceva pe terasă, să zicem la ora şase. E-n 
regulă? 

— Mai bine şase treizeci. Trebuie să trec pe la biroul Poliţiei 
pentru Imigrări, să le spun unde stau. 

— A... vrei să vin cu tine? 

— Nu. Ne vedem pe terasă la şase treizeci. Dacă întârzii, nu 
fi prea îngrijorată, dar dacă întârzii mult, poţi să faci nişte 
cercetări. 

— Lasă-i să afle că eşti cu cineva. E mai puţin probabil să 
încerce să-ţi facă ceva dacă ştiu că nu eşti singur. 

— O să văd cum stau lucrurile. Poate ai observat că nu e 
telefon în cameră. Aşa că, dacă va trebui să vorbesc cu ţine, o 
să sun la recepţie ca să te caute. Să laşi vorbă acolo unde eşti. 


— În regulă. Se uită la chei şi-mi spuse: Eu sunt la 304. 

— Trebuie să fac nişte fotocopii. 

— La poştă. Buu dien. 

— La revedere. 

Părăsi camera, iar eu am rămas pe balcon, privind marea. 

Era greu de crezut că, nu cu multe zile în urmă, mă aflam de 
cealaltă parte a întinderii de apă şi dincolo de un vast 
continent. 

Undeva, în străfundul minții mele, cred că ştiusem 
dintotdeauna că o să mă întorc în Vietnam. Şi iată că 
revenisem. 


Somnorosul recepţioner îmi chemă un taxi. Am ieşit din holul 
hotelului şi, după un minut, o maşină intră pe aleea circulară. 
Am urcat şi am zis: 

— Buu dien. Le Bureau de poste. Oficiul poştal. Biet? 

Şoferul dădu din cap şi pornirăm spre buu dien din centrul 
oraşului, la vreo zece minute de mers cu maşina. Ajunşi, i-am 
spus bărbatului să mă aştepte. Pentru o mie de dongi, vreo 
zece cenți, am făcut câte trei copii după paşaport şi viză şi 
după biletul de la colonelul Mang. 

M-am întors la taxi şi i-am spus şoferului: 

— Phong Quan Ly Nguoi Nuoc Ngoi. 

Cred că am rostit corect fraza, pentru că, după câteva 
minute, am oprit în fața sediului local al Poliției pentru Imigrări 
nu în dreptul unui magazin cu apă minerală. Şoferul îmi explică 
prin semne că o să mă aştepte la capătul străzii. 

Secţia de poliţie era o clădire modestă, din stuc, cu o arcadă 
deschisă în loc de uşă. Sala de aşteptare era luminoasă şi 
aerisită, populată cu obişnuiţii suspecți - turişti cu rucsacuri şi 
Viet-Kieus încercând să se descurce cu stupiditatea şi lentoarea 
birocratică. 

Această unică secţie de poliţie părea mult mai accesibilă 
decât ameninţătorul Minister al Securităţii Publice din Saigon, 
iar în sala de aşteptare se vedeau biciclete şi nisip pe podea, 
adus de pe plajă. 

Am prezentat fotocopii ale vizei şi paşaportului meu unui 
poliţist cu un aer plictisit, care şedea la un birou într-o nişă 
mică, şi i-am arătat o copie a biletului de la colonelul Mang. L-a 
citit, a ridicat receptorul şi a sunat pe cineva. Mie îmi spuse: 


— Şezi. 

Am luat loc. După un minut, alt individ în uniformă a intrat în 
cameră, m-a ignorat, a luat biletul de la tipul aflat la birou şi l-a 
citit. Pe urmă s-a uitat la mine şi a zis într-o engleză 
acceptabilă: 

— Unde stai? 

— La Grand Hotel. 

A dat din cap de parcă fuseseră deja anunţaţi. Eram sigur că 
şi Mang avertizase Poliţia pentru Imigrări asupra aşteptatei 
mele vizite. Tipul mă întrebă: 

— Eşti aici cu doamnă? 

— Am cunoscut doamna în tren. Nu e doamna mea. 

— Da? 

Părea să mă creadă, probabil fiindcă luasem camere 
separate. Polițistul îmi spuse: 

— Stai o săptămână. 

— Poate. 

— Unde pleci după Nha Trang? 

— La Hue. 

Toată discuţia asta se purta în sala de aşteptare, cu un public 
curios, format din australieni, americani şi alţii. Polițistul 
întrebă: 

— Doamna merge cu tine? 

— Poate. 

— Bine, laşi paşaportul şi viza. Le iei mai târziu. 

Eram pregătit pentru asta şi, ştiind direct de la sursă că 
poliţiştilor nu le plac răspunsurile negative, am zis: 

— În regulă. 

Am luat fotocopiile paşaportului şi vizei de pe biroul celuilalt 
poliţist şi i le-am dat împreună cu o bancnotă de cinci dolari pe 
care a vârât-o imediat în buzunar. l-am zis: 

— Îţi urez o zi plăcută...... 

M-am întors şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Stai. Cum pleci la Hue? 

— Cu autobuzul sau cu trenul. 

— Da? Vii aici şi arăţi bilet. Îţi trebuie ştampilă de călătorie. 

— În regulă. 

Am plecat. Taxiul mă aştepta în capătul străzii. 

— Grand Hotel. 

Şoferul o luă spre sud, pe şoseaua paralelă cu plaja. Mi-am 


amintit că petrecusem multă vreme acolo când fusesem în 
misiune, împreună cu alţi doi tipi din camera mea, amândoi 
combatanți veterani, dar nu din unitatea mea. Toţi făcuserăm 
fapte într-adevăr curajoase şi stupide ca să obţinem permisia 
aia de trei zile şi eram mai mult sau mai puţin vlăguiţi de 
junglă, iar soarele şi apa sărată ne ajutau să ne refacem. 

La Grand Hotel stăteau, poate, o sută de indivizi, iar locul 
părea în timpul zilei un cămin pentru alcoolici inveteraţi. 
Dormeam prea mult şi beam prea multă bere pe plajă. 

Noaptea, răniții care puteau merge se trezeau la viaţă şi 
rămâneam în oraş până în zori, colindând toate barurile, 
bordelurile şi saloanele de masaj până când răsărea soarele. Pe 
urmă dormeam pe plajă sau la hotel, apoi o luam de la capăt în 
a doua noapte şi la fel în ultima. Militarii veneau şi plecau, însă 
permisiile nu coincideau întotdeauna, dar îi puteai deosebi pe 
tipii aflaţi în prima zi de vacanţă de cei din a treia zi: Ziua Întâi 
era un fel de şoc cultural - nu-ţi venea să crezi că erai acolo. În 
Ziua Doi beai şi făceai sex în neştire. În Ziua Trei, cu câtă vlagă 
îţi mai rămăsese, beai şi regulai şi mai mult, pentru că urma să 
te întorci în infern. 

In afară de o relativă ameliorare a rănilor căpătate în junglă, 
a infecţiei din vintre şi a piciorului beteag, m-am întors la 
unitatea mea într-o formă mult mai jalnică decât la plecare. 
Toţi păţeau la fel, însă asta însemna de fapt o permisie. 

Taxiul intră pe aleea hotelului şi mă lăsă lângă treptele din 
faţă. 

Ajuns în cameră, am despachetat bagajele şi am făcut un duş 
cu apă rece. Nu exista săpun ori şampon, dar era un prosop. 
Am ieşit din baie şi m-am uscat în dormitor, unde ventilatorul şi 
uşa deschisă a balconului făceau să circule aerul. 

S-a auzit un ciocănit. M-am dus la uşă, care n-avea vizor, şi 
am întrebat: 

— Cine e? 

— Eu. 

— Bine... 

M-am înfăşurat în prosop şi am deschis uşa. Susan zise: 

— Ah... am venit într-un moment nepotrivit? 

— Intră. 

Ea intră şi închise uşa în urma ei. 

— Cum a fost? 


— Bine. 

Purta pantaloni albi, un tricou gri pe care scria Q-Bar, Saigon 
şi sandale. I-am spus: 

— Nu te uita, ca să mă îmbrac. 

Ea a ieşit pe balcon, iar eu am tras pe mine o pereche de 
jeanşi negri şi o cămaşă albă de golf. În timp ce mă îmbrăcam, 
i-am relatat scurta întâlnire cu cei de la Poliţia de Imigrare, 
menţionând că ştiau că ne cazasem la acelaşi hotel. Pe urmă i- 
am zis: 

— Gata. Arăt decent. 

Ea s-a întors în cameră, eu m-am încălţat şi-am spus: 

— Hai să bem ceva. 

Am coborât în holul hotelului, am traversat restaurantul 
pustiu care avea un bar în colţ şi am ieşit pe terasă. 

Doar jumătate din mese erau ocupate, iar noi ne-am aşezat 
lângă balustradă. Soarele coborâse acum în spatele hotelului şi 
terasa era în umbră. Briza mării sufla peste pajişte şi făcea să 
foşnească palmierii. 

Toţi ceilalţi clienţi erau occidentali, mai ales de vârstă medie. 
Grand Hotel era cam scump pentru excursioniştii cu rucsacuri 
în spinare, nu era ciudat ori atrăgător pentru japonezii şi 
coreenii cu bani şi absolut inacceptabil pentru orice american 
între două vârste, poate cu excepţia profesorilor. Am tras 
concluzia că toţi cei de-acolo erau europeni. 

Era foarte plăcut pe această terasă de modă veche, cu 
ventilatoare în tavan, iz de apă sărată, o pajişte întinsă în faţă 
şi apa verzuie a mării întinzându-se până la insulele din zare. 
Totul ar fi fost perfect dacă aş fi avut ceva de băut, dar nu se 
vedea nimeni care să ne servească. 

— Cred că trebuie să ne luăm noi băuturile. 

— Mă duc eu. Ce vrei? 

— Mă duc eu, am zis, dar am rămas pe scaun. 

Femeile înţeleg că asta-i o prostie, aşa că Susan s-a ridicat. 

— Ce vrei? 

— O bere rece. Şi vezi dacă au cumva gustări. Sunt mort de 
foame. Mulţumesc. 

Susan intră în restaurant. 

Mi-am reamintit cum stăteam aici cu aproape treizeci de ani 
în urmă, de personalul feminin numeros şi foarte amabil, 
încântat că lucra aici pentru americani, în vreme ce undeva, la 


distanţă, ţara lor se destrăma, iar taţii, fraţii şi soţii lor 
sângerau şi mureau alături de americanii aflaţi atât de departe 
de casă; dar aici, în Nha Trang, exista un indicator dincolo de 
sârma ghimpată pe care scria Accesul Interzis Morţii. Sigur, nu 
un indicator propriu-zis, ci înţelegerea tainică a faptului că în 
locul ăsta nu te aştepta un sfârşit violent. 

lar pentru infanterişti, pentru trăgătorii din elicoptere şi 
piloţii lor, pentru cei ce patrulau pe distanţe mari şi şobolanii 
de tuneluri, pentru sanitari, pentru tipii care văzuseră cum 
arată măruntaiele unui om, Nha Trang era mai mult decât un 
paradis; reprezenta confirmarea faptului că undeva, printre 
împuşcături şi morţi, exista un loc unde oamenii nu purtau 
arme şi unde ziua se sfârşea cu un apus pe care ştiai că o să 
apuci să-l vezi, noaptea nu era plină de groază, iar soarele 
dimineţii se înălța deasupra Mării Chinei de Sud luminând o 
plajă înţesată cu trupuri adormite, nu moarte. 

Susan se întoarse fără băuturi şi spuse: 

— Chelneriţa o să ne aducă băuturile. Se aşeză la masă. Ai 
noroc. Chelneriţa e Lucy. 

— Grozav. 

O femeie în vârstă ieşi pe uşa restaurantului ducând o tavă. 
Părea de optzeci de ani, avea o faţă zbârcită, buzele şi dinţii 
mânjiţi cu betel, însă era probabil mai aproape de vârsta mea. 
Susan zise: 

— Paul, ea e vechea ta prietenă Lucy. 

Femeia chicoti şi puse tava jos, apoi începu să vorbească cu 
Susan, care în cele din urmă îmi zise: 

— În adolescenţă a fost cameristă în locul acesta, pe atunci o 
staţiune pentru proprietarii francezi de plantaţii. A rămas aici 
când au venit americanii şi l-au transformat în hotel pentru 
militarii aflaţi în permisie. În 1975 a devenit hotel al Partidului 
Comunist, iar acum e din nou hotel pentru turişti. Susan 
adăugă: In 1968 era o tânără chelneriţă şi spune că-şi 
aminteşte de un american care semăna cu tine şi care-o 
fugărea printre mese încercând s-o ciupească de fund. 

Bătrâna chicoti din nou. Bănuiam că ultima parte a relatării 
lui Susan nu era adevărată. Dar, ca să fiu amabil, am zis: 

— Spune-i că e încă frumoasă. Şi-aş vrea şi-acum s-o ciupesc 
de fund. 

Bătrâna râse înainte ca Susan să-i traducă, iar când ajunse la 


partea cu ciupitul de fund, femeia izbucni într-un râs 
feciorelnic, spuse ceva, mă bătu în joacă pe umăr şi plecă 
degrabă. 

Susan zâmbi şi zise: 

— Spune că eşti un tap bătrân. Adăugă: A mai spus „Bine ai 
revenit”. 

Am dat din cap. Bine-am venit înapoi, într-adevăr. 

Nha Trang, Grand Hotel şi bătrâna scăpaseră de cea mai 
mare parte a războiului, dar, până la urmă, nimic n-a scăpat. 

Susan luase un gin tonic, iar eu mi-am turnat o sticlă de bere 
Tiger într-un pahar din plastic. Pe masă se afla un castron mic 
cu ceva ce părea un amestec de fructe uscate şi seminţe, dar 
nu le-am putut identifica. 

Am ridicat paharul şi-am spus: 

— Mulţumesc pentru ajutor şi companie. 

Am ciocnit, iar ea mi-a zis: 

— Mulţumesc că m-ai invitat. 

Am râs amândoi la replica asta. 

Am băut şi am privit marea. Era unul dintre acele momente 
perfecte când soarele, marea şi vântul aveau un farmec aparte, 
berea era rece, o zi grea se sfârşise şi femeia de lângă mine era 
minunată. Susan mă întrebă: 

— În afară de-a te îmbăta, ce mai făceai când ai fost aici? 

— Mai tot timpul zăceam la soare şi mâncam bine. Am 
adăugat: Mulţi dintre noi erau stresaţi desigur, aşa că jucam 
mereu cărţi, iar cei mai mulţi aveau răni căpătate în junglă, 
soarele şi marea făcându-le foarte bine. 

Ea aprinse o ţigară şi întrebă: 

— Şi femeile? 

I-am răspuns: 

— Cu excepţia angajatelor, femeile nu erau admise în hotel. 

— Dar în afara hotelului? 

— Da. 

— Aha. Şi aveai vreo legătură cu cineva de-acasă când ai fost 
aici? 

— Aveam. O chema Peggy, o sudistă şi-o bună catolică 
irlandeză. 

Ea trase din ţigară şi se uită spre mare. 

— Dar în '72? Atunci aveai pe cineva? 

— Eram însurat. A fost o căsnicie scurtă, care s-a încheiat 


când m-am întors acasă. De fapt, înainte de-a mă întoarce. 

Femeia se gândi la asta o vreme, apoi întrebă: 

— Şi de-atunci? 

— De-atunci mi-am făcut două promisiuni - să nu mai revin 
vreodată în Vietnam şi să nu mă mai însor niciodată. 

Ea zâmbi. 

— Ce-a fost mai rău? Luptele sau căsnicia? 

— Amândouă au fost amuzante în felul lor. Am întrebat-o: 
Dar tu? 

Ea sorbi din pahar, aprinse altă ţigară şi spuse: 

— N-am fost măritată niciodată. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Vrei o istorie a vieţii mele sexuale? 

Voiam să cinez înainte de ora opt, aşa că am zis: 

— Nu. 

Bătrâna sosi, iar eu am privit-o, în timp ce sporovăia cu 
Susan. Ar fi putut fi Lucy, însă aceea exista în mintea mea ca o 
fată veselă, fericită, care râdea de soldaţii îndrăgostiţi de ea, 
dar ea nu era de vânzare. Bărbaţii vor întotdeauna ce nu pot 
avea, iar Lucy era marele premiu la Grand Hotel. Presupunând 
că baba asta nu era Lucy, speram că Lucy supravieţuise 
războiului, se măritase cu prietenul ei soldat vietnamez şi că 
trăiau fericiţi pe undeva. 

Susan mă întrebă: 

— La ce te gândeşti? 

— La faptul că atunci când am fost ultima oară aici nici 
măcar nu te născuseşi. 

— Mă născusem, dar nu învăţasem să stau pe oliţă. 

Sosi al doilea rând de băuturi, iar noi priveam cerul 
întunecându-se. În cafenelele acoperite cu stuf şi la tarabele cu 
suveniruri de pe plajă se aprindeau luminile. Vântul se înteţise 
şi se făcuse mai rece, dar era încă plăcut. 

Cam pe la jumătatea celui de-al treilea rând de băuturi, 
Susan mă întrebă: 

— Nu trebuie să contactezi pe cineva din State? 

— Trebuia să te contactez pe tine la Saigon şi să-ţi spun că 
am sosit la Nha Trang. Dar te afli aici. 

— Hotelul are un fax şi eu i-am trimis lui Bill faxuri la biroul 
lui şi acasă şi i-am spus că am sosit şi unde stăm. El ştie că 
trebuie să contacteze consulatul, care va lua legătura cu 


oamenii tăi. Adăugă: Am stat lângă funcţionar în timp ce 
trimitea faxul, am luat înapoi originalul şi l-am înghiţit. E bine? 

— Bună treabă. Bill a fost surprins când a primit un mesaj de 
la tine tocmai din Nha Trang? Sau i-ai vorbit despre excursia 
asta când l-ai sunat de la Rex? 

— Atunci nu eram sigură că vreau să te însoțesc. Adăugă: N- 
am primit încă răspunsul lui. 

— Dacă eu aş primi un mesaj de la prietena mea în care ar 
spune că s-a dus pe litoral cu un tip, nu cred că m-aş obosi să-i 
răspund. 

Susan se gândi la asta şi zise: 

— l-am cerut să-mi confirme primirea mesajului. Adăugă: 
Atunci când occidentalii care trăiesc aici pleacă în călătorie, 
anunţă întotdeauna pe cineva unde se duc... în caz că ar apărea 
vreo problemă. În plus, asta-i o treabă oficială, nu? Deci trebuie 
să răspundă. 

— Sau măcar să confirme primirea. 

— De fapt... mă simţeam puţin... vinovată. Aşa că i-am cerut 
să vină încoace. 

Vestea m-a cam luat prin surprindere şi cred că expresia mea 
a trădat surpriza, poate şi altceva. Am spus destul de 
neconvingător: 

— Ce drăguţ. 

Ea mă privi cu atenţie în lumina slabă. Zise: 

— În realitate i-am spus că totul s-a terminat între noi. 

Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut. Ea continuă: 

— Oricum, el ştie asta. Nu voiam să procedez aşa, dar 
trebuia s-o fac. N-are nici o legătură cu tine, aşa că nu te umfla 
în pene. 

Am dat să zic ceva, dar ea spuse: 

— Ascultă. Am înţeles că mă distram mai bine... că preferam 
să fiu la Q-Bar cu tine decât cu el. 

— Mare scofală, într-adevăr. 

Mi-am dat seama că întrerupsesem cu gura mea mare un 
moment de sinceră confesiune şi am zis: 

— Scuze. Numai că uneori devine... penibil... 

— Da. Lasă-mă să termin. Eşti un bărbat interesant, dar te 
afli într-un mare conflict cu viaţa şi, probabil, cu dragostea. Şi o 
parte a problemei tale e aceea că nu te înţelegi prea bine. Mă 
privi atent şi spuse: Uită-te la mine, Paul. 


M-am uitat la ea. Mă întrebă: 

— Cum te-ai simţit când ţi-am spus că i-am cerut lui Bill să 
vină încoace? 

— Groaznic. Am adăugat: Mi s-a lungit faţa. Ai văzut asta? 

— Ţi-a căzut în paharul cu bere. Mă informă: Mi-ai făcut zile 
fripte şi nu-mi place asta. Ai fi putut scăpa de mine oricând 
dacă doreai într-adevăr să ne despărţim. În schimb, tu... 

— Bine. M-am prins. Îmi cer scuze şi promit să fiu băiat bun. 
Nu doar că... vreau să ştii că nu numai mă bucur de compania 
ta, dar chiar mi-o doresc foarte mult. 

— Continuă. 

— Da. Ei bine, îmi eşti foarte dragă, îmi placi mult, îmi 
lipseşti când nu eşti lângă mine, ştiu că dacă mă las în voia... 

— E de-ajuns. Uite, Paul, asta-i o situaţie artificială, tu ai pe 
cineva acasă, eşti aici cu o treabă importantă, iar locul ăsta te 
nelinişteşte. Înţeleg toate astea. Aşa că o să ne mulţumim să 
petrecem împreună aceste câteva zile. Ne distrăm la soare şi 
ce-o fi o fi. Tu pleci la Hue, iar eu mă întorc la Saigon. Şi, cu 
voia Domnului, o să ne găsim amândoi drumul spre casă. 

Am dat din cap. 

Aşa că ne-am luat de mână şi-am privit noaptea schimbându- 
şi culoarea din mov în negru. Deasupra apei, stelele străluceau 
şi luna palidă arunca o fantă de lumină pe Marea Chinei de 
Sud. Un băiat punea lămpi cu gaz pe mese, iar terasa începu să 
licărească într-un amestec de lumini şi umbre. 

Am plătit nota, am traversat peluza şi drumul, pe urmă am 
coborât pe plajă, acolo unde sergentul Paul Brenner se 
plimbase cu mult timp în urmă. 

Am găsit un restaurant în aer liber, numit Crângul de 
Cocotieri, aşezat printre palmieri şi împletituri de nuiele. Ne- 
am instalat la o măsuţă de lemn luminată de o lampă roşie cu 
gaz şi am comandat beri Tiger. Vântul era mai puternic aici şi 
auzeam valurile spărgându-se de țărm la vreo cincizeci de 
metri distanţă. 

Ni s-au adus listele de meniuri, scrise în vietnameză, engleză 
şi franceză, dar cu preţurile în dolari americani. 

Cele mai multe feluri aveau în compoziţie fructe de mare, aşa 
cum era de aşteptat într-un oraş pescăresc, dar pentru zece 
dolari puteam încerca o supă din cuib de pasăre care părea să 
fie un supliment la meniu, de vreme ce cuiburile se recoltau 


doar de două ori pe an şi, din fericire pentru mine, era o lună 
de recoltare. Cuibul conţinea iarbă roşie şi salivă de vrabie, dar 
poanta era că delicatesa asta constituia şi un afrodisiac. l-am 
spus lui Susan: 

— O să iau supă din cuib de pasăre. 

Ea zâmbi. 

— Ai nevoie de aşa ceva? 

Am comandat un platou uriaş cu fructe de mare şi legume, pe 
care chelnerul le-a pregătit pe un grătar cu cărbunii de lângă 
masă. 

Clienţii din jurul nostru păreau să fie mai ales nord-europeni 
care fugiseră de iarna de-acasă. Nha Trang, ce fusese întemeiat 
de francezi, se numise cândva Coasta de Azur a Asiei de Sud- 
Est, iar acum părea să-şi recapete gloria de odinioară, deşi mai 
avea mult până acolo. 

Am mai cerut fructe de mare, iar chelnerul glumi cu Susan, 
spunându-i că o să se îngraşe. Era un loc foarte plăcut şi aerul 
nopţii era încărcat de vrajă. Am stat la taclale cu Susan, cum 
fac oamenii care tocmai au avut o discuţie serioasă, depăşind 
limitele unei conversații la masă. 

N-am mai luat desertul şi am pornit desculți pe plajă, cu 
pantofii în mână. Fluxul se retrăsese şi plaja era acoperită cu 
scoici şi vietăţi marine aruncate de valuri. Câţiva pescuiau, 
excursioniştii cu rucsacuri aprinseseră focuri pe plajă, iar 
cuplurile se plimbau ţinându-se de mână cum făceam şi eu cu 
Susan. 

Cerul era limpede şi se puteau vedea Calea Lactee şi nişte 
constelații. Am luat-o spre sud, departe de centrul oraşului, de- 
a lungul plajei ce se lărgea şi pe lângă noile hoteluri de pe 
coastă. 

După vreo opt sute de metri am ajuns la Clubul de Navigaţie 
Nha Trang, un local de lux unde se dansa. Am intrat, am cerut 
două beri şi-am dansat împreună cu mulţi europeni după o 
muzică teribilă a anilor şaptezeci, interpretată de cea mai 
proastă formaţie de pe ţărmul întregului Pacific, poate chiar din 
lume. Dar era amuzant şi am stat de vorbă cu nişte europeni, 
schimbând chiar partenerii de dans între noi. Câţiva bărbaţi m- 
au categorisit drept veteran al războiului din Vietnam, dar nu s- 
au făcut alte comentarii; nimeni, şi cu atât mai puţin eu, nu 
voia să vorbească despre asta. 


Nu ştiu dacă eram beat, relaxat sau fericit din vreun motiv 
oarecare, dar pentru prima oară după multă vreme m-am simţit 
împăcat cu mine însumi şi cu lumea. : 

Am părăsit clubul după ora unu noaptea. In vreme ce ne 
întorceam spre luminile colorate ale cafenelelor de pe plajă, 
Susan m-a întrebat: 

— Misiunea ta e periculoasă? 

— Trebuie doar să găsesc pe cineva şi să-i pun nişte 
întrebări, pe urmă să mă duc la Hanoi şi să iau avionul spre 
casă. 

— Unde e persoana asta? La Tam Ki? 

— Nu ştiu încă. Am schimbat subiectul şi am întrebat-o: 
Susan, de ce te afli aici? 

Ea îşi retrase mâna dintr-a mea şi îşi aprinse o ţigară, apoi 
îmi zise: 

— Păi... n-am un motiv la fel de important ori sensibil ca al 
tău. 

— E important pentru tine, altfel nu te-ai afla aici. Cum îl 
cheamă? 

Susan trase îndelung din ţigară şi spuse: 

— Sam. Ne îndrăgeam din copilărie, ne întâlneam în timpul 
liceului - el s-a dus la Dartmouth. Am fost împreună la 
facultatea de ştiinţe economice - poate că i-ai văzut poza la 
biroul meu, în instantaneul de grup. 

Harry cel Frumos, dar n-am spus-o. 

— Am locuit împreună la New York... Eram nebună după Sam 
şi nu-mi imaginam lumea fără el. Ne-am logodit şi urma să ne 
căsătorim, să ne cumpărăm o casă în Connecticut, să avem 
copii şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Rămase tăcută o vreme, apoi continuă: 

— Eram îndrăgostită de el din copilărie şi într-o bună zi a 
venit acasă şi mi-a spus că era încurcat cu altă femeie. O 
femeie de la birou. Şi-a făcut bagajul şi-a plecat. 

— Îmi pare rău. 

— Ei bine... se mai întâmplă şi aşa ceva. Dar nu-mi venea să 
cred că mi se întâmplă mie. Nu am văzut ce venea, iar asta m-a 
făcut să mă îndoiesc de mine. Nu puteam trece peste situaţia 
asta, aşa că am renunţat la slujba din New York şi m-am dus 
pentru o vreme acasă, la Lenox. Toţi cei de-acolo au fost total 
surprinşi. Sam Thorpe era vecinul nostru şi nunta fusese 


pregătită. Tata voia să-i facă o autopsie încă din timpul vieţii. 
Râse. 

Ne-am continuat drumul şi Susan reluă: 

— Ei bine, am încercat să trec peste asta, dar Lenox îmi 
deştepta prea multe amintiri. Plângeam prea mult şi toţi cei din 
jurul meu începuseră să-şi piardă răbdarea cu mine, dar mi-era 
dor de el şi nu reuşeam să-mi revin. Pe scurt, am căutat o 
slujbă în străinătate pe care n-o dorea nimeni şi, la şase luni 
după plecarea lui Sam, eram la Saigon. 

— Ai mai primit veşti de la el? 

— Sigur. La câteva luni după ce-am ajuns la Saigon, mi-a 
trimis o scrisoare lungă, în care scria că făcuse cea mai mare 
greşeală a vieţii lui şi mă întreba dacă n-aş vrea să vin acasă şi 
să mă mărit cu el. Mi-a amintit de toate clipele frumoase din 
copilărie - serile de dans la şcoală, primul nostru sărut, 
petrecerile de familie şi-aşa mai departe. Spunea că făceam 
parte fiecare din viaţa celuilalt şi că trebuia să ne căsătorim, să 
avem copii şi să îmbătrânim împreună. 

— Probabil că relaţia cealaltă a eşuat. 

— Aşa cred. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Nu i-am răspuns. Trase adânc aer în piept. Mi-a zdrobit 
inima şi ştiam că nimic nu mai putea fi ca înainte. Aşa că, 
pentru a evita alte suferinţe, nu i-am răspuns la scrisoare. Mi-a 
mai scris de câteva ori, pe urmă a renunţat. Aruncă ţigara în 
apă. Am auzit de la nişte prieteni comuni că s-a însurat cu o 
fată la New York. 

Am mers pe ţărmul mării, iar nisipul umed şi valurile îmi 
dădeau o senzaţie plăcută la picioare. M-am gândit la Susan şi 
Sam şi, în acelaşi timp, la Cynthia şi Paul. Într-o lume perfectă, 
oamenii ar trebui să fie ca pinguinii - să se unească pe viaţă şi 
să rămână pe aisbergul unde s-au născut. Însă bărbaţii şi 
femeile n-au stare, se rătăcesc unii de alţii şi îşi zdrobesc 
inimile. Când eram mai tânăr, gândeam prea mult cu penisul. 
Şi-acum fac asta. Dar nu la fel de mult. 

Am întrebat-o pe Susan: 

— Ar fi fost altceva dacă venea el la Saigon în loc să-ţi ceară 
să vii acasă? 

— O întrebare bună. Am fost o dată acasă în concediu şi cred 
că el a aflat, deşi presupun că la vremea aceea amândoi ştiam 


că nu ne mai puteam vedea. Dar nu ştiu ce-aş fi făcut dacă el ar 
fi apărut la uşa mea, pe strada Dong Khoi. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că un bărbat care-a făcut ce făcuse el şi căruia îi 
părea sincer rău n-ar fi scris o scrisoare. Ar fi venit la Saigon şi 
m-ar fi luat acasă. 

— Şi-ai fi plecat cu el? 

— Aş fi plecat cu un bărbat care ar fi avut curajul şi 
hotărârea de-a veni să mă ia. Dar nu era cazul lui Sam. Cred că 
el îşi evalua şansele prin poştă. Imi aruncă o privire. Cineva ca 
tine ar fi venit pur şi simplu la Saigon, fără să trimită scrisori 
stupide. 

Nu i-am răspuns direct, dar m-am trezit zicând: 

— Cynthia şi cu mine locuim la câteva sute de kilometri 
distanţă, iar eu nu mă mut la ea, deşi cred că ea ar face-o. 

— Femeile se duc de obicei acolo unde e bărbatul. Ar trebui 
să te gândeşti de ce nu te duci tu la ea. 

Am schimbat subiectul şi am spus: 

— Te-ai depărtat de ceea ce fugeai. E timpul să mergi 
înainte. 

Ea nu a răspuns şi am continuat să mergem pe nisipul umed. 
Şi-a aruncat sandalele pe plajă şi a intrat în apă până la 
genunchi. Eu am urmat-o, ascultând-o: 

— Asta e trista mea poveste. Dar ştii ceva? Mutarea la Saigon 
a fost una dintre cele mai bune decizii din viaţa mea. 

— Sună destul de înfricoşător. 

Ea râse şi spuse: 

— Nu, vorbesc serios. M-am maturizat foarte repede aici. 
Eram răsfăţată, menajată şi total derutată. Eram fata tatei, 
iubita lui Sam şi fiica perfectă a mamei. Făceam parte din 
crema tineretului american, ce naiba. Dar era în regulă. Eram 
fericită. Adăugă: Cred că eram proastă şi plicticoasă. 

— Ai rezolvat cu siguranţă problema asta. 

— Da. Am înţeles că Sam se plictisea cu mine. Nici măcar nu 
flirtam cu alţi bărbaţi. Şi când mi-a spus că se culca cu femeia 
aia de la birou, m-am simţit atât de trădată... Ar fi trebuit să mă 
duc şi să mă regulez cu cel mai bun prieten al lui. Râse, pe 
urmă spuse: Îţi pare rău că m-ai întrebat? 

— Nu. Acum înţeleg. 

— Da. În fine, când am ajuns prima oară aici, m-am îngrozit 


şi era cât pe ce să mă întorc şi să plec acasă. 

— Cunosc senzaţia asta. 

Ea râse. 

— Stagiul meu aici nu se poate compara cu al tău, dar pentru 
mine a fost un pas important spre maturizare. Ştiam că dacă m- 
aş întoarce acasă, aş... mă rog, cine ştie? Continuă: Ţi-am spus, 
nu m-ai fi recunoscut cu trei ani în urmă. Dacă m-ai fi cunoscut 
la New York, nu mi-ai fi vorbit nici măcar cinci minute. 

— Nu sunt sigur de asta. Dar te ascult. Prin urmare, 
dezvoltarea personalităţii tale e aproape încheiată? 

— Tu să-mi spui asta. 

— Ţi-am spus. E timpul să te duci acasă. Vine o vreme când 
voinţa de-a te întoarce slăbeşte. 

— Şi cum ştii când vine? N 

— Tu trebuie să ştii. După care am zis: In timpul războiului, 
armata limita stagiul militar de-aici la douăsprezece sau 
treisprezece luni. Primul an, dacă supraviețuiai, te făcea 
bărbat. Dacă voiai să mai rămâi, al doilea an făcea altceva din 
tine. Am adăugat: La un moment dat, aşa cum se menţionează 
în „Apocalypse Now”, nu mai puteai merge acasă decât dacă ţi 
se ordona, altfel te întorceai într-un sac de plastic. 

Ea nu răspunse. 

Am zis: 

— Uite, în ţara asta nu mai e atât de rău acum şi-i înţeleg 
farmecul, dar ţi-ai luat licenţa în experienţă de viaţă, aşa că du- 
te acasă şi foloseşte-o la ceva. 

— Mă voi gândi la asta. Schimba subiectul şi spuse: Ar trebui 
să luăm o barcă până la insulele alea. 

Am rămas în apă, i-am luat mâna şi-am privit marea şi cerul 
nopţii. 

Era aproape două noaptea când am ajuns la hotel, unde un 
paznic ne-a deschis uşa. La recepţie nu era nimeni, deci nu 
puteam verifica mesajele, aşa că am urcat scara până la etajul 
trei. 

Am intrat mai întâi în camera mea şi am căutat mesaje pe 
fax. Nu era niciunul şi ne-am dus în camera lui Susan. 

Ea deschise uşa şi-am văzut pe podea o foaie de hârtie. 
Susan intră în dormitor, aprinse o veioză şi citi faxul. Apoi mi-l 
întinse şi eu am citit: Am primit mesajul tău şi l-am transmis 
autorităţilor competente. Sunt foarte îndurerat şi furios, dar e 


decizia ta. Nu a mea. Cred că faci o greşeală teribilă şi, dacă nu 
te-ai fi dus la Nha Trang cu cineva, am fi putut discuta. Acum 
cred că-i prea târziu. Faxul era semnat Bill. 

I l-am înapoiat şi am zis: 

— Nu erai obligată să mi-l arăţi. 

— E un tip atât de romantic. Adăugă: Remarcă faptul că nu s- 
a obosit să vină la Nha Trang. 

— Eşti aspră cu bărbaţii. Domnul ştie ce-o să spui despre 
mine la un pahar în Q-Bar. 

Ea mă privi şi spuse: 

— Orice-aş avea de spus despre tine, o să-ţi spun în faţă. 

Urmă un moment stânjenitor, iar eu m-am uitat prin camera 
care semăna mult cu a mea. Am observat globul cu zăpadă pe 
noptiera ei şi câteva haine atârnând într-o nişă deschisă. Am 
Zis: 

— 'Ţi-au dat săpun ori şampon? 

— Nu. Dar mi-am cumpărat eu. Trebuia să-ţi fi spus. 

— Îmi voi cumpăra mâine. 

— Pot să-ţi dau jumătate din săpunul meu. 

Nu la asta mă gândeam când am vorbit despre săpun şi 
amândoi ştiam acest lucru. Am spus: 

— În regulă. Păi... 

Ea mă îmbrăţişă strâns şi îşi îngropă faţa la pieptul meu. 
Zise: 

— Poate înainte de plecarea mea. Trebuie să mă gândesc la 
asta. E-n regulă? 

— Sigur. 

Ne-am sărutat şi, preţ de o clipă, am crezut că ea se gândise 
deja, dar se desprinse din braţele mele şi spuse: 

— Bine... noapte bună. Micul dejun? La zece? 

— Foarte bine. 

Nu-mi place să lungesc despărţirile, aşa că m-am întors şi am 
plecat. 

În camera mea mi-am scos cămaşa şi pantalonii umezi şi i-am 
aruncat pe un pat. Am scos un scaun pe balcon şi m-am instalat 
cu picioarele pe balustrada din fier forjat. Am ridicat privirea 
spre cerul înstelat şi-am căscat. 

Auzeam muzică dinspre plajă, voci purtate de vântul nopţii şi 
valurile lovind nisipul. Trăgeam cu urechea la uşă, dar n-am 
auzit niciun ciocănit. 


Gândurile mi s-au întors la luna mai a anului 1968, când mă 
aflam aici, la Nha Trang, având o singură grijă - să rămân în 
viaţă. Ca mulţi bărbaţi de vârstă medie care făcuseră războiul, 
aveam uneori senzaţia că acesta avusese o totală şi reală 
simplitate, o calitate aproape transcedentală care încorda 
mintea şi trupul cum n-o mai făcuse nimic altceva până atunci 
şi nici n-avea s-o mai facă. 

Şi totuşi, cu tot sporul de adrenalină, cu experienţele de 
dedublare şi fulgerele incandescente ale adevărului şi luminii, 
războiul, asemeni unui drog, avea un efect distrugător asupra 
trupului, minţii şi sufletului. Exista un moment în care îţi slăbea 
voinţa de-a te întoarce acasă şi un preţ de plătit pentru că 
scuipai Moartea în faţă şi scăpai nepedepsit. 

Am privit stelele şi m-am gândit la Cynthia, la Susan, la Paul 
Brenner şi la Vietnam, Actul Trei. 

M-am suit în pat şi am tras plasa contra ţânţarilor, dar nu 
puteam dormi, aşa că am fredonat în gând cuvintele stingerii: 
Zi te-ai dus, spre apus, de pe cer, de prin munţi, de prin văi, 
doarme tot, Dumnezei e cu noi... 


17 


M-am dus la 10 dimineaţa pe terasă, unde Susan şedea deja 
la o masă, cu o cană de cafea în faţă, citind The Economist. 

Mai erau câţiva clienţi care luau micul dejun, toţi occidentali, 
aşa că am conchis că nu mă aflam sub supravegherea 
Ministerului Securităţii Publice. Într-un fel, mi-aş fi dorit să fiu 
urmărit, fiindcă nu plănuisem pentru ziua aceea activităţi 
antiguvernamentale. 

Marile spirite de la Washington programaseră o săptămână 
calmă, cea în care domnul Paul Brenner, veteran al războiului 
din Vietnam, avea să-şi dovedească nevinovăția ca turist. Asta 
era procedura standard. Excursiile foarte scurte în locuri 
îndepărtate păreau întotdeauna dubioase vameşilor şi celor de 
la serviciul de imigrări. Tot aşa, vizele aplicate cu puţin timp 
înaintea unor călătorii importante trezeau suspiciune, aşa cum 
spusese şi colonelul Mang. Dar era prea târziu ca să-mi mai fac 
griji din pricina asta. 

M-am aşezat la masă şi i-am spus lui Susan: 

— Bună dimineaţa. 

Ea puse jos revista şi zise: 


— Bună dimineaţa. Cum ai dormit? 

— Singur. 

Zâmbi şi-mi turnă o ceaşcă de cafea. 

Susan purta, ca şi mine, pantaloni kaki şi o vestă bleumarin 
fără mâneci. Era o dimineaţă minunată, temperatura ajunsese 
la vreo douăzeci şi două de grade şi pe cer nu se vedea niciun 
nor. 

Sosi chelnerul, iar Susan mă informă: 

— Au doar două feluri la micul dejun - vietnamez şi 
occidental. Supă pha şi ouă prăjite. Nu ştiu să facă omletă, aşa 
că nu întreba. 

— Ouă. 

Susan comandă în vietnameză, după care am întrebat-o: 

— Ai avut apă caldă? 

— Ah, am uitat să-ţi spun. Există un rezervor electric cu apă 
caldă deasupra vasului toaletei. Nu l-ai văzut? 

— Credeam că e o parte a closetului. 

— Nu. Există un comutator pe care-l deschizi şi se încălzesc 
vreo optzeci de litri de apă. Curentul pentru rezervoare se 
închide la ora 10 dimineaţa. 

— Oricum, n-aveam săpun. 

— Vom merge mai târziu la piaţă să cumpărăm câte ceva. 

Am întrebat-o: 

— Crezi că, atunci când Bill a contactat consulatul, le-a spus 
celor de-acolo că ai venit cu mine la Nha Trang? 

Susan îşi aprinse o ţigară şi răspunse: 

— M-am gândit la asta. Pe de-o parte, ar fi trebuit s-o facă, 
dacă vrea într-adevăr să fie util consulatului. Pe de alta, toţi 
ştiu că noi suntem - eram - prieteni, aşa că poate s-a jenat să le 
spună că am şters-o cu dumneata. 

Am dat din cap, iar ea m-a întrebat: 

— Crezi că vei avea necazuri cu şefii tăi dacă descoperă că 
am făcut călătoria asta împreună? 

I-am răspuns: 

— N-ar fi prea încântați, dar ce-ar putea să facă? Să mă 
trimită în Vietnam? 

Susan zâmbi. 

— Sună ca o replică de pe când eraţi aici. 

— O spuneam în fiecare zi. 

— Păi... îmi pare rău dacă treaba asta o să-ţi creeze 


probleme. 

— Nicio problemă. _ 

Câtă vreme Karl nu mă turna Cynthiei. Insă n-ar fi făcut 
asta... decât dacă i-ar fi servit unui scop anume. 

Sosiră ouăle. Susan îmi zise: 

— Mă gândeam la ce ţi-am spus despre Sam, de ce mă aflu 
aici şi celelalte. N-aş vrea să crezi că un bărbat e motivul 
pentru care sunt aici. 

— Exact asta am crezut. 

— Vreau să spun că nu el a fost cauza pentru care mă aflu 
aici. Fu am luat decizia asta. El a fost doar catalizatorul. 

— M-am prins. 

— Voiam să-mi dovedesc ceva mie însămi, nu lui Sam. Acum 
cred că sunt persoana care voiam să fiu şi sunt pregătită să 
găsesc omul potrivit pentru mine. 

— Bine. 

— Spune-mi ce crezi. Fii sincer. 

— În regulă. Cred că ai pus problema corect aseară, când 
erai ameţită. Mai cred că ai venit în Vietnam cu intenţia de-a 
rămâne aici doar până când aveai să-l faci pe Sam să se 
intereseze din nou de tine. Dacă ar fi venit aici să te ia, te-ai fi 
întors acasă cu el mult înainte de a-ţi dovedi ceva ţie însăţi. Dar 
era important pentru tine ca el să vină şi să vadă că te puteai 
descurca de una singură. Aşadar, în esenţă, tot ce-ai făcut a 
fost pentru un tip. Dar cred că acum ai depăşit situaţia asta. 

Susan nu zise nimic, iar eu m-am întrebat dacă era iritată, 
stânjenită ori uluită de formidabilele mele intuiţii. În cele din 
urmă spuse: 

— Despre asta-i vorba. Eşti un tip destul de perspicace. 

— Din asta trăiesc. Nu dau sfaturi celor înşelaţi în dragoste, 
dar analizez mereu tot soiul de prostii. Nu am multă răbdare cu 
tâmpeniile sau vreo autojustificare. Fiecare ştie ce-a făcut şi de 
ce. Fie păstrează totul pentru tine, fie spui cum s-au petrecut 
lucrurile. 

Susan dădu din cap. 

— Ştiam că mă pot bizui că-mi vei spune ce crezi. 

— Persistă întrebarea: Ce-o să faci în continuare? Dacă rămâi 
aici, s-o faci din motive întemeiate. La fel, dacă te duci acasă. 
Grija pentru tine, domnişoară Weber, este identică cu cea pe 
care o nutream faţă de tipii despre care ştiam că nu puteau 


pleca de-aici. 

— Dar cei care rămân în armată toată viaţa? 

— Adică eu? 

— Da, tu. 

— Te-ai prins. Prin urmare, poate că ştiu despre ce vorbesc. 

— De ce te-ai întors? 

— Mi s-a spus că e ceva important. Că au nevoie de mine. lar 
eu mă plictiseam. 

— Ce-i aşa de important? 

— Nu ştiu. Dar să-ţi spun ceva: după ce voi pleca de-aici, ne 
vom întâlni într-o zi să bem ceva la New York, Washington sau 
Massachusetts şi-o să-ţi spun ce-am descoperit. 

— Să fie la Washington. Îmi datorezi un tur al oraşului. Dar 
asigură-te mai întâi că vei pleca de-aici. 

— Am făcut-o deja de două ori. 

— Bine. Eşti gata de drum? 

— Mai întâi, spune-mi de unde-ai ştiut că lucrez pentru 
armată. 

— A... Cred că mi-a spus cineva. Presupun că Bill. 

— El nu trebuia să ştie asta. 

— Atunci poate cineva de la consulat. Ce contează? 

Nu i-am răspuns. Ea se uită la mine şi spuse: 

— De fapt, nu Bill mi-a cerut să fac un serviciu consulatului. 
Mi-au cerut-o direct, prin reprezentantul CIA de-acolo. El mi-a 
dat informaţii foarte sumare. Mai ales despre biografia ta. 
Nimic despre misiune. Nu ştiu nimic despre asta. Doar câteva 
amănunte despre tine. Adăugă: Tipul de la CIA spunea că eşti 
de la Divizia de Investigaţii Penale şi că e vorba despre o 
chestiune penală, nu de spionaj. 

— Cine-i tipul de la CIA? 

— Ştii că nu-ți pot spune. Zâmbi şi zise: Mi-a dat fotografia 
ta, iar eu am acceptat însărcinarea pe loc. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— A... Cu vreo patru zile înainte să ajungi aici. 

Prima oară când am fost trimis într-o astfel de misiune, cel 
puţin m-au anunţat cu şaizeci de zile înainte, mi-au dat o 
permisie de treizeci de zile şi mi-au recomandat să-mi fac 
testamentul. 

M-am ridicat. 

— Micul dejun e inclus în tariful camerei? 


— Dacă n-au inclus săpunul, de ce-ar face-o cu micul dejun? 

— Bună remarcă. 

Am chemat chelnerul şi i-am plătit doi dolari. 

Am ieşit pe drumul de lângă plajă, unde erau parcate vreo 
două duzini de tricicluri. S-au îndreptat spre noi, iar Susan a 
ales doi conducători, dintre care unul nu avea un braţ. Ne-am 
urcat şi Susan spuse: 

— Cho Dam. 

Bărbatul cu braţul amputat era conducătorul lui Susan pe 
care am rugat-o să-l întrebe dacă e veteran. Susan se informă 
şi-mi spuse: 

— Zice că e veteran. 

În vreme ce urcam pe drumul de lângă plajă, Susan stătu de 
vorbă cu conducătorul ei şi mi-am dat seama că-i spunea că şi 
eu eram veteran. 

Când triciclurile noastre ajunseră unul lângă altul, ea zise: 

— A fost soldat aici la Nha Trang şi-a fost făcut prizonier 
când au cucerit comuniştii oraşul. Tot regimentul lui a fost dus 
pe stadionul de fotbal şi-a stat multe zile fără mâncare şi apă. 
Avea o rană la braţ care s-a gangrenat. Făcu o pauză. 
Camarazii lui i-au tăiat braţul fără anestezie. 

M-am uitat la conducător şi ochii ni s-au întâlnit. Susan 
continuă: 

— Era atât de bolnav încât n-a fost trimis într-o tabără de 
reeducare, aşa că a putut rămâne la Nha Trang cu familia şi s-a 
vindecat. 

Cred că ăsta-i echivalentul vietnamez al unei poveşti cu final 
fericit. Ar trebui să nu mai iau tricicluri sau măcar să nu mai 
întreb fantomele astea despre serviciul lor militar. I-am zis lui 
Susan: 

— Spune-i că sunt mândru că am luptat alături de Armata 
Vietnamului de Sud. 

Susan îi transmise, iar el îşi luă mâna de pe ghidonul 
triciclului şi schiţă un salut scurt. 

Conducătorul meu auzise conversaţia şi începu să vorbească 
cu Susan. Ea ascultă şi traduse: 

— Spune că a fost marinar în golful Cam Ranh şi a avut 
ocazia să scape cu vaporul în timp ce comuniştii se apropiau, 
dar a părăsit vasul pentru a se întoarce în satul lui de lângă 
Nha Trang. Pe drum a fost capturat de trupele nord-vietnameze 


şi a petrecut patru ani într-o tabără de reeducare. 

I-am zis lui Susan: 

— Spune-i că... America îşi aminteşte şi-acum de aliaţii săi 
sud-vietnamezi. 

Asta era o aberaţie, dar suna bine. 

Aşadar, mergeam de-a lungul plăcutului drum de lângă plajă, 
sub un cer azuriu, cu mirosul mării în nări, conduşi de relicvele 
umane ale unei cauze pierdute. 

Strada pe care ne aflam se oprea la poarta unei pieţe. Am 
coborât, iar eu i-am dat fiecărui conducător cinci dolari, ceea 
ce i-a făcut foarte fericiţi. În ritmul ăsta aveam să ajung falit 
într-o săptămână, dar pe mine mă prosteşte o poveste tristă. În 
plus, cred că resimţeam un soi de vină a supravieţuitorului, 
ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. 

Am hoinărit prin piaţă, iar eu mi-am luat o bucată de săpun 
de casă învelită în hârtie de mătase şi o sticlă de şampon 
american ce nu se mai fabrica, din câte-mi amintesc, din '68. 
Susan mi-a cumpărat o pereche de sandale Ho Şi Min, făcute 
din anvelope de cauciuc, iar eu i-am luat un tricou pe care scria 
Nha Trang e o plajă minunată. Spune-le celor dragi de-acasă. 

Cine compune sloganurile astea? 

Susan şi-a mai cumpărat şi două bluze de mătase, apoi mi-a 
spus: 

— Sunt mai ieftine decât la Saigon. Crescătoriile de viermi de 
mătase şi fabricile se află în zona asta. Ar trebui să vin aici să 
fac cumpărături. 

— Să cumperi fabrici? 

Ea râse. 

Am rătăcit cam o oră printre tarabele în aer liber şi Susan 
mai achiziţionă o lumânare parfumată, o sticlă cu vin de orez şi 
o sacoşă ieftină din vinilin în care să pună cumpărăturile. 
Femeile adoră să facă târguieli. 

Ne-am dus în sectorul florarilor, unde Susan cumpără ramuri 
înflorite pentru sărbătoarea Tet, legate cu şnur. Îmi zise: 

— Chuc Mung Nam Moi. 

Ne-am întors la hotel cu două tricicluri, am căutat mesaje, 
dar nu era niciunul, pe urmă ne-am dus în camera mea. 

Susan legă ramurile înflorite de cadrul plasei contra 
tânţarilor de lângă patul meu. Spuse: 

— ţi va aduce noroc şi va ţine departe duhurile rele. 


— Mie îmi plac duhurile rele. 

Susan zâmbi. Am rămas câteva clipe privindu-ne, apoi m-a 
întrebat: 

— Vrei să mergem pe plajă? 

— Sigur. 

Scoase săpunul şi şamponul din sacoşă şi mi le dădu. 

— O să bat la uşă când o să fiu gata. 

Ezită. Apoi plecă. 

Mi-am pus şortul, am îmbrăcat un tricou şi mi-am vârât 
picioarele în sandalele Ho Şi Min, nou-nouţe. 

Mi-am pus portmoneul, paşaportul, viza, chitanţele şi biletele 
de avion într-o sacoşă din plastic, întrebându-mă dacă 
recepţionerul o să le păstreze sau o să plece cu ele în America. 

Aşteptând-o pe Susan, m-am aşezat pe un scaun şi-am privit 
o şopârlă gecko urcându-se pe perete. 

Susan Weber. Poate că era ce spunea că e: o femeie de 
afaceri americană, expatriată. Dar existau indicii că mai avea o 
slujbă. Intr-o ţară unde sursele noastre de informaţii erau 
limitate şi nevoia de ele era mare, devenind tot mai mare, era 
ceva obişnuit să recrutezi prieteni dintre oamenii de afaceri 
americani sau din comunitatea expatriaţilor ca să facă mici 
servicii Unchiului Sam. 

Existau cel puţin trei agenţii care se ocupau cu genul ăsta de 
recrutări în străinătate - Serviciul de Informaţii al 
Departamentului de Stat, Serviciul de Informaţii al Armatei sau 
CIA. j 

Pe urmă mai era şi compania la care lucra Susan. Întreaga 
operațiune părea legală, însă avea toate accesoriile unei fațade 
a CIA. 

Cealaltă chestiune era marea simpatie a lui Susan Weber 
pentru Paul Brenner. Poți simula o grămadă de lucruri în viață 
- femeile simulează orgasmul, iar bărbaţii simulează relații cu 
femeile -, dar, dacă eu nu-mi pierdusem într-adevăr capacitatea 
de a-i pricepe pe oameni, Susan era sincer îndrăgostită de 
mine. N-ar fi fost prima oară când se întâmpla aşa ceva, şi ăsta- 
i motivul pentru care agenţiile de informaţii nu se încred din 
instinct în funcţionarii lor şi îndrăgesc sateliții de spionaj. 

În orice caz, Susan Weber şi Paul Brenner erau în pragul 
unei legături sexuale care nu făcea parte din scenariul iniţial şi 
nu putea conduce decât la dezastru. 


Se auzi o bătaie în uşă şi am strigat: 

— E deschis. 

Susan a intrat şi eu m-am ridicat de pe scaun. Purta tricoul 
pe care i-l cumpărasem - spune celor dragi de-acasă - şi care-i 
ajungea până la genunchi. Era încălţată cu sandale şi îşi luase 
sacoşa cea nouă. 

Zâmbi şi spuse: 

— Îmi plac sandalele tale. 

Scoase din sacoşă un pahar din plastic, plin cu o pudră albă: 

— Ăsta-i acid boric. Îl împrăştii în jurul patului şi al 
bagajelor. 

— Şi pe urmă? Mă rog să plouă? 

— Alungă gândacii. Mai exact, gândacii de bucătărie. 

Am pus paharul pe noptieră şi am părăsit încăperea. Pe scări 
i-am zis: 

— Toate lucrurile mele de valoare sunt în sacoşa asta din 
plastic. Pot să le las la recepţie? 

— Sigur. Mă ocup eu. 

Am ajuns în hol şi Susan a vorbit cu recepţionerul. Ne-am 
înţeles să facem inventarul tuturor lucrurilor, inclusiv banii şi 
paşaportul lui Susan. În vreme ce ne ocupam cu asta, i-am 
spus: 

— Te deranjează dacă arunc o privire în paşaportul tău? 

Ea ezită o clipă, apoi zise: 

— Nu. Poza e oribilă. 

M-am uitat la fotografie, care, desigur, nu era chiar oribilă, şi 
am observat că paşaportul fusese eliberat de Biroul de 
Paşapoarte cu ceva mai mult de trei ani în urmă, ceea ce 
concorda cu sosirea ei aici. I-am privit fotografia şi am văzut că 
avea părul mult mai scurt pe atunci şi o expresie foarte tristă şi 
inocentă - dar poate că mă lăsam influenţat de ceea ce-mi 
spusese ea. În orice caz, femeia de lângă mine arăta mult mai 
încrezătoare şi sigură pe sine decât cea din poza paşaportului. 

Am răsfoit paginile şi am remarcat că avea trei ştampile din 
Statele Unite - două pentru New York şi una pentru 
Washington. Asta nu prea se potrivea cu afirmaţiile ei că nu 
fusese niciodată acolo - dar se putea să fi fost doar un punct de 
legătură pentru alt zbor, de pildă către Boston. 

Viza ei vietnameză era diferită de a mea, dar probabil că era 
o viză de serviciu, nu una turistică. Fusese reînnoită o dată, cu 


un an în urmă, şi eu mi-am imaginat-o în Secţia C a 
Ministerului Securităţii Publice, după doi ani de stat aici, 
făcându-le zile fripte celor de-acolo. 

Mai fusese la Hong Kong, Sydney, Bangkok şi Tokio, fie în 
concediu, fie cu afaceri. Nimic dubios aici. Dar treaba cu 
Washington sărea în ochi. 

Am pus paşaportul pe biroul recepţiei, funcţionarul ne dădu o 
chitanţă scrisă de mână pe care a trebuit s-o semnăm, iar 
Susan îi dădu un dolar. 

Am traversat drumul şi am găsit plaja aproape pustie. Am 
luat două şezlonguri şi o droaie de copii a năvălit asupra 
noastră, având de vânzare tot felul de nimicuri. Am luat două 
perne pentru scaun şi prosoape, doi ananaşi cojiţi, înfipţi în 
bete, şi două Coca-Cola. Susan le dădu dongi cu generozitate, 
apoi îi alungă. 

Eu mi-am scos maioul, iar Susan tricoul. Purta un costum 
simbolic de baie, din două piese, de culoarea pielii, şi avea un 
trup de o voluptate remarcabilă, bronzat într-o nuanţă plăcută. 

Observă că mă uitam la ea - de fapt, mă holbam. Am întors 
privirea spre apă. 

— Frumoasă plajă. 

Ne-am aşezat pe marginea şezlongurilor şi am mâncat 
ananasul pe băț. În timpul ăsta, pe lângă noi treceau vânzători 
ambulanti, oferind mâncare, băuturi, hărţi, picturi pe mătase, 
steaguri ale Viet Congului, şepci de plajă şi lucruri pe care nu 
le-am putut identifica. Am cumpărat o hartă turistică a oraşului 
Nha Trang. 

Am intrat în apă şi Susan a lăsat sacoşa pe şezlong, spunând 
că e în siguranţă. 

Am înaintat în mare până când apa ne-a ajuns la gât şi eu am 
văzut peşti tropicali strălucitori. Am zis: 

— Îmi amintesc că erau meduze mari de-a lungul coastei. Se 
numesc „corăbii portugheze”. 

— Aşa e şi la Vung Tan. Trebuie să fii atent. Te pot paraliza. 

— Obişnuiam să aruncăm grenade de şoc în apă. Meduzele 
erau şocate şi sute de peşti pluteau la suprafaţă. Copiii veneau 
şi-i adunau. Mâncau calmarii vii. Noi ziceam că-i ceva 
dezgustător. Acum dau douăzeci de dolari într-un restaurant 
sushi ca să mănânc calmar crud. 

Susan se gândi la asta şi întrebă: 


— Grenade de şoc? 

— Da. Nu sunt de fragmentatie. Le arunci în buncăre sau în 
orice spaţiu închis, cum ar fi tunelurile. Provoacă un şoc. 
Cineva s-a gândit că poţi pescui cu ele. Unchiul Sam plăteşte 
vreo douăzeci de dolari pe una. Dar era una din părţile 
amuzante ale meseriei. Am adăugat: Să hrăneşti oameni cu 
ajutorul explozivilor puternici. 

— Şi dacă vă trebuia grenadele mai târziu? 

— Ceream altele. De muniţie n-am dus niciodată lipsă. Voința 
ne lipsea. 

Am înotat. Susan era o bună înotătoare, rezistentă, ca şi 
mine, aşa că am rămas în larg cam o oră şi ne-am simţit grozav. 

Intorşi la şezlonguri, în vreme ce ne uscam, vânzătorii şi-au 
făcut din nou apariţia. Puteau fi o pacoste pe capul omului, dar 
nu furau nimic, fiindcă oricum îţi luau toţi banii în scurt timp. 

Se apropiară câteva tinere cu sticle de ulei pentru masaj şi 
prosoape. Susan îmi spuse: 

— N-ai mai făcut un masaj de la hotelul Rex. Dă-mi voie să-ţi 
ofer unul. 

— Mulţumesc. 

Am făcut amândoi masaj pe plajă. Mă simţeam din nou ca 
James Bond. 

Ne-am întins pe şezlonguri; Susan citea o revistă de afaceri, 
cu ochelarii de soare pe nas, iar eu contemplam marea şi cerul. 

Mi-am zis: ar trebui să mă întorc într-o bună zi aici fără 
treburi oficiale. Poate că Cynthia va dori să vină cu mine şi-am 
sta o lună ca să explorăm ţara. Dar asta presupunea ca, atunci 
când aveam să plec de-aici, să nu fiu persona non grata sau o 
persoană într-un sicriu. 

M-am uitat la Susan şi-am urmărit-o cum citea. Ea a simţit că 
o priveam şi s-a întors către mine: 

— Nu-i aşa că-i frumos? 

— Este. 

— Te bucuri că am venit cu tine? 

— Da. 

— Pot să mai stau câteva zile. 

— Dacă te întorci mâine la Saigon, cred că poţi să te împaci 
cu Bill. 

— Cu cine? 

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare personală. De ce te-ai 


încurcat cu el dacă-l apreciezi atât de puţin? 

— Bună întrebare. Evident, bărbaţii disponibili sunt puţini la 
Saigon. Mulţi dintre ei sunt însuraţi, iar ceilalţi regulează în 
neştire femei vietnameze. Bill era măcar fidel. Fără amantă, 
fără prostituate, fără droguri, fără obiceiuri proaste - în afară 
de mine. 

Gândindu-mă la el, Bill Stanley nu mi se părea, după scurta 
noastră întâlnire, că ar fi chiar un înger. Mai era ceva legat de 
acest Bill Stanley, iar eu nu trebuia să uit asta. 

La şase după-amiază am plecat. 

Intorşi la hotel, ne-am luat lucrurile de la recepţie şi-am 
stabilit să ne întâlnim pe terasă la şapte. 

M-am dus în camera mea, am făcut un duş cu apă rece şi 
săpun de portocale şi m-am întins în pat gol puşcă. M-am sculat 
la şapte fără un sfert, m-am îmbrăcat şi am coborât pe terasă. 
Susan nu ajunsese încă, dar Lucy era şi mi-a adus o bere rece. 

Susan apăru după câteva minute, îmbrăcată cu una din noile 
bluze de mătase, una roz, şi cu o fustă scurtă, neagră. M-am 
ridicat şi-am spus: 

— Bluza îţi stă bine. 

— Mulţumesc, domnule. Dumneata arăţi bronzat şi odihnit. 

— Sunt în vacanţă. 

— Mă bucur că asta-i partea de vacanţă a vizitei tale. 
Adăugă: Imi voi face griji pentru tine. 

N-am răspuns. 

— Mă gândeam... Trebuie să fac o călătorie de afaceri la 
Hanoi. Poate ne întâlnim acolo. La hotelul Metropole. Sâmbăta 
viitoare. Corect? 

— De unde ştiai asta? 

— Am aruncat o privire prin documentele tale în timp ce 
răsfoiai paşaportul meu. 

— Ar trebui să uiţi ce-ai văzut. 

— O să uit, în afară de Metropole, sâmbăta viitoare. 

— Voi sta acolo doar o noapte. 

— În regulă. Vreau doar să fiu acolo când soseşti. 

Femeia asta cunoştea toate cuvintele potrivite şi începea să 
mă impresioneze. Am zis: 

— Metropole, Hanoi, sâmbăta viitoare. 

— Voi fi acolo. 

Am băut câteva beri până când s-a lăsat întunericul, pe urmă 


am luat două tricicluri spre oraş. Am găsit un restaurant cu 
grădină în spate; o chelneriţă drăguță, îmbrăcată în ao dai, ne-a 
condus la o masă. 

Aerul era înmiresmat de flori şi o briză plăcută îndepărta 
fumul de ţigară. 

Am comandat peşte, de altfel singurul fel din meniu, şi am 
vorbit despre una şi alta. Susan îl aduse în discuţie pe colonelul 
Mang, iar eu am menţionat că-i amintisem faptul că ne aflam 
într-o nouă etapă a relaţiilor americano-vietnameze şi că 
trebuia să se adapteze la situaţie. 

Susan părea gânditoare, apoi spuse: 

— Ultima dată când am avut o ambasadă în ţara asta a fost la 
Saigon şi era 30 aprilie 1975. Ambasadorul american se afla pe 
acoperişul ambasadei şi strângea steagul naţional ca să-l ducă 
acasă, iar generalul Minh era la palat, aşteptând să predea 
Vietnamul de Sud comuniştilor. Acum avem un ambasador nou, 
de astă dată la Hanoi, şi avem un personal pentru consulat în 
Saigon, inclusiv specialişti în dezvoltare economică, în căutarea 
unei clădiri în care să se instaleze după ce vom primi aprobarea 
Hanoiului. Ţara asta va fi din nou importantă pentru noi şi 
nimeni nu vrea să vadă compromisă această nouă relaţie. E 
vorba despre miliarde de dolari în investiţii, petrol şi materii 
prime. Aşa că, nu ştiu de ce te afli aici, nici cine te-a trimis, dar 
te rog să fii prudent. 

M-am uitat la Susan Weber. Avea o mai bună înţelegere a 
geopoliticii decât mă lăsase să cred. l-am spus: 

— Ei bine, eu ştiu cine m-a trimis, deşi nu sunt sigur de ce. 
Dar crede-mă că nu e ceva atât de important, şi nici eu nu sunt 
atât de important ca să fie afectat ceva deja realizat. 

— Nu fi atât de sigur de asta. Există mulţi oameni la Hanoi şi 
la Washington care nu vor ca aceste ţări să aibă relaţii 
normale. Unii dintre ei sunt din generaţia ta, veterani şi 
politicieni din ambele tabere care nu vor ierta, nici nu vor uita. 
Şi mulţi dintre aceşti oameni se află acum în poziţii influente. 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu? 

— Nu, dar simt ceva... avem o istorie aici şi n-am învăţat 
nimic din ea. 

— Eu cred că am învăţat. Dar asta nu înseamnă că n-o să 
facem şi alte greşeli. 

Renunţă la subiect şi eu n-am mai insistat. Mi se părea că 


grijile ei erau cele ale unui om de afaceri. Dar mai era ceva; 
dacă ar fi fost vorba doar despre afaceri şi un caz de omucidere 
nerezolvat, noul nostru ambasador la Hanoi ar fi vorbit cu 
guvernul vietnamez, cerându-i ajutorul pentru găsirea 
martorului într-un caz american de omucidere. Prin urmare era 
vorba despre altceva şi, orice-ar fi fost, Washingtonul nu voia 
să-i spună Hanoiului; nu mi se spusese nici măcar mie. 

După cină am mers pe jos până la plajă, apoi ne-am întors la 
hotel. Nu am mai discutat subiectul Vietnam. 

La etajul trei am condus-o pe Susan, intrând cu ea în cameră. 
Pe podea nu erau mesaje, iar domnişoara Weber nu-mi dădea 
niciun semn clar. Am spus: 

— Am avut o zi plăcută. 

— Şi eu. De-abia aştept ziua de mâine. 

Am stabilit să ne întâlnim la micul dejun la ora opt dimineaţa. 
Ea zise: 

— Nu uita acidul boric şi rezervorul cu apă caldă. 

Întors în cameră, am împrăştiat acid boric în jurul patului şi 
al bagajelor. Un adevărat hotel de categoria întâi ar fi făcut 
treaba asta pentru clienţi. 

Soarele şi marea mă extenuaseră şi eram pe jumătate 
adormit când am ajuns în pat. 

Ultimul meu gând a fost că nu-mi aminteam să fi văzut globul 
cu zăpadă pe noptiera lui Susan. 


18 


Am ajuns pe terasă înaintea lui Susan, am găsit o masă liberă 
şi am comandat o cană cu cafea. 

Era o altă zi minunată la Nha Trang. 

Apăru şi Susan, în pantaloni de bumbac, verzi de astă dată, şi 
cu un pulover alb cu guler marinăresc. Rucsacul ei trebuie să fi 
fost mai încăpător decât părea. 

M-am ridicat, i-am tras un scaun şi am zis: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. Îşi turnă singură cafea şi spuse: Azi- 
noapte te-am visat. 

Nu i-am răspuns. 

— Eram la Metropole, în Hanoi. Eu am stat acolo, aşa că-l 
puteam vizualiza. Era foarte real. Râse. Am luat cocteiluri, cina 
şi-am dansat în holul hotelului. 


I-am zis: 

— Să încercăm să facem asta. 

Sosi chelnerul şi-am comandat Micul Dejun Numărul Unu, 
supă pha. Susan spuse: 

— Aş putea transforma locul ăsta într-un hotel de cel puţin 
două stele pentru militarii americani care au stat aici. Hotelul 
Grand pentru Permisii. lar în hol, Târfe de Noapte în Jachete 
Metalice. Aş face-o pe Lucy directoare. Ce zici? 

N-am răspuns, dar ea continuă: 

— Am fost cam deplasată. Orice-ai făcut ca să ajungi aici n-a 
fost amuzant. Îmi cer scuze. 

— Las-o baltă. 

De fapt, chiar nu fusese amuzant şi nu puteam uita. Am spus: 

— Bătălia din Valea A Shau, în mai '68. Ar trebui să te 
interesezi cândva. 

— O s-o fac. Dar aş prefera să-mi vorbeşti tu despre ea. 

Iarăşi n-am răspuns. 

Veni supa pha, pe care am mâncat-o cu linguriţa de cafea. 
Am întrebat-o pe Susan: 

— De fapt, din ce-i făcută? 

Ea sorbea supa direct din bol şi răspunse: 

— Păi, asta-i mâncarea naţională. În esenţă, se face cu tăiţei, 
legume şi supă condimentată cu ghimbir şi piper. Dacă eşti 
bogat, poţi adăuga puţină carne crudă de pui sau de porc. 
Carnea şi legumele se fierb în supă fierbinte. Adăugă: Dacă ai 
dubii în privinţa igienei unui restaurant, comandă supă pha, 
pentru că apa trebuie să fie suficient de fierbinte pentru a 
fierbe carnea, deci vei şti că apa e sterilizată. 

— Bine că mi-ai spus. 

— Ştii, eu fac o supă pha excelentă. Mi-ar plăcea să-ţi prepar 
una într-o zi. 

— Ar fi bine. Eu fac chili. 

— Ador chili. Îmi lipseşte chili. 

Am băut altă ceaşcă de cafea şi i-am zis lui Susan: 

— N-am văzut globul cu zăpadă pe noptiera ta. 

Ea se gândi o clipă, apoi spuse: 

— N-am observat... Am să verific la întoarcerea în cameră. 

— Nu l-ai mutat de-acolo? 

— Nu... cameristele sunt de obicei femei de încredere dacă le 
laşi câţiva dongi pe pat. 


— Bine. Deci, ce planuri avem azi? 

— Ei bine, i-am cerut recepţionerului să ne rezerve locuri pe 
o şalupă şi-o să explorăm insulele. Mi-am zis că va fi plăcut 
pentru ultima noastră zi împreună. la-ţi un costum de baie. 

Eu am plătit micul dejun. Tot doi dolari. 

Am urcat scările şi, când am ajuns în dreptul camerei mele, i- 
am zis lui Susan: 

— Caută globul ăla cu zăpadă. 

Am intrat în cameră şi mi-am pus slipul sub ultima pereche 
de pantaloni kaki curaţi. Am hotărât să-mi iau sandalele Ho Şi 
Min, nu pantofii sport. Când mă pregăteam să părăsesc 
încăperea, am observat globul cu zăpadă pe noptieră. 

Chestia asta se plimbă de colo-colo. 

Am coborât în hol şi, după câteva minute, a apărut şi Susan 
cu sacoşa cea nouă, spunând: 

— N-am găsit globul cu zăpadă. 

— E-n regulă. E în camera mea. 

— Cum a ajuns acolo? 

— Poate că a făcut camerista o confuzie. Să mergem. 

Am ieşit în faţa hotelului, unde ne aştepta un taxi. Susan îi 
zise şoferului: 

— Cang Nha Trang. 

Taxiul ieşi de pe drumul de lângă plajă şi coti spre sud. 
Susan îmi spuse: 

— Asta nu-i posibil. 

— Ce? 

— Felul cum a ajuns globul cu zăpadă în camera ta. 

— Ei, chestia asta se plimbă de colo-colo. 

Pe drum i-am povestit despre traseul globului cu zăpadă de 
la Aeroportul Dulles în biroul colonelului Mang de la Aeroportul 
Tan Son Nhat, până în camera mea de la Rex. 

Ea tăcu mult timp, apoi spuse: 

— Asta-i... nu pot crede asta. Cineva a fost în camera mea. 

— De ce ţi se pare aşa greu de crezut? Crezi că eşti la Lenox? 
Ăsta-i un stat polițienesc. Poate că ai observat. Am adăugat: 
Dacă am fi avut telefoane, ar fi fost ascultate. Şi s-ar putea să 
fie microfoane în camere, iar acidul boric nu ajută cu nimic. 

Susan tăcu, apoi dădu din cap. Mă întrebă: 

— Dar cu globul cu zăpadă care-i poanta? 

— Cred că-i doar colonelul Mang care se joacă. El trebuie să 


stea în umbră ca să nu ne gândim noi la lucruri precum 
microfoanele din camere. Dar se amuză singur. 

— Asta sună a boală mintală. 

— Poate că e o săptămână fără activitate la Ministerul 
Securităţii Publice. 

Drumul urma plaja lungă, în formă de semilună. Am trecut pe 
lângă Clubul de Navigaţie Nha Trang, staţiune de vile cu 
acoperişuri din ţiglă roşie, iar pe indicatorul de la intrare scria 
„Ana Mandara”. Arăta de parcă fusese adusă pe calea apelor 
tocmai din Hawaii. 

Mulţi bani intrau în ţara asta, nu doar la Saigon, dar şi în 
interiorul ţării, după cum văzusem din tren, şi aici, la Nha 
Trang. 

Pe măsură ce ne apropiam de docuri am văzut un pâlc de 
vechi şi frumoase vile răspândite pe trei dealuri cu vegetaţie 
luxuriantă, chiar deasupra plajei. 

— Uită-te acolo. 

Susan îl întrebă pe şofer despre vile, apoi traduse: 

— Alea sunt Vilele Bao Dai, construite de ultimul împărat al 
Vietnamului, numite astfel după supusul său om de încredere. 
Era locuinţa lui de vară. Pe urmă au fost folosite de preşedinţii 
sud-vietnamezi Diem şi Thieu. Şoferul spune că poţi închiria o 
cameră acolo, dar mulţi oficiali ai partidului folosesc locul acela 
şi occidentalii nu sunt întotdeauna bine veniţi. 

— Hei, eu pot petrece cu oamenii partidului. 

— Te supără rana aia de la cap astăzi? 

Ne-am continuat drumul care se sfârşea lângă un deal scund, 
către promontoriul de sud. La baza dealului se afla un sat 
pitoresc, iar dincolo de drum se vedeau ambarcaţiuni în jurul 
unui debarcader lung ce înainta în apele Mării Chinei de Sud. 

Am oprit lângă debarcader, am plătit şoferului şi am coborât. 
Construcţia nu era grozavă, iar cele mai multe ambarcaţiuni 
păreau de agrement, dacă nu îţi era prea clar ce înseamnă 
agrement. Mai erau şi câteva vase de pescuit, toate vopsite în 
albastru închis şi cu parapetul roşu. 

Am pornit pe debarcader, unde vreo douăzeci de tipi se 
oferiră să ne ducă oriunde doream să mergem. Ce-ar fi zis de 
fluviul Potomac? 

Susan căuta pe cineva anume şi strigă: 

— Căpitane Vu! Căpitane Vu! 


Surprinzător, toţi cei de-acolo se numeau căpitanul Vu. În 
cele din urmă l-am găsit pe adevăratul căpitan Vu şi el ne-a 
condus la ambarcaţiunea lui, care nu era de agrement, ci unul 
dintre vasele de pescuit vopsite în albastru şi roşu: robust, de 
vreo şapte metri şi jumătate lungime, cu pupa joasă, prova 
înaltă şi de o lăţime apreciabilă. Un fel de caricatură de 
remorcher. Am urcat cu toţii la bord. 

În mijlocul punţii se afla o cabină mică pentru timonă, 
înconjurată de geamuri din sticlă, iar la babord atârna o plasă 
de pescuit. 

Căpitanul Vu ştia ceva engleză şi zise: 

— Bun venit la bord, bărbat şi doamnă. 

Vasul mirosea puţin a peşte, fiindcă era un vas de pescuit, 
dar suspect era motivul pentru care recepţionerul nu ne găsise 
o ambarcaţiune de agrement. Cu siguranţă, acesta şi căpitanul 
Vu erau înrudiţi sau făceau afaceri împreună. l-am spus lui 
Susan: 

— Ăsta-i un vas de pescuit. 

— Şi nu-i grozav? Un adevărat vas de pescuit din Nha Trang. 

— Aşa-i. 

Unii oameni doresc să experimenteze orice. La vârsta mea 
încerc să am cât mai puţine experienţe noi. Am fost acolo. De 
şase ori. Am făcut aia. De douăsprezece ori. 

Căpitanul Vu ne arătă o ladă plină cu gheaţă, bere, apă şi 
băuturi răcoritoare, apoi spuse: 

— Pentru voi. 

Căpitanul Vu fuma şi se arătă încântat că Susan avea acelaşi 
viciu. Îşi aprinseră amândoi câte o ţigară Marlboro. Căpitanul 
desfăcu o hartă nautică pe carcasa motorului, o studie 
împreună cu Susan şi discutară o vreme. 

Susan se întoarse spre mine şi zise: 

— Am putea vizita patru sau cinci insule. 

— Să zicem patru. 

— Bine. Ultima pe care voiam s-o vizitez se cheamă Pyramide 
- îşi păstrează numele franțuzesc. Are şi o plajă pentru nudişti. 

— Atunci să fie cinci insule. 

— Ştiam eu. 

Vorbi cu căpitanul Vu, iar acesta chicoti. Eu am sugerat: 

— Pyramide să fie prima insulă. 

Căpitanul înţelese şi râse în gura mare. 


În fine, pe debarcader era un puşti de vreo paisprezece ani 
care dezlegă odgonul, apoi sări la bord. Pe copil îl chema Min, 
după numele marelui conducător Ho Şi Min. l-am arătat 
sandalele mele şi el dădu din cap. 

Căpitanul Vu intră în cabină şi, după un minut, motorul 
hurui, tuşi, şi în cele din urmă porni. Min şi cu mine am împins 
în debarcader şi ne-am îndepărtat de țărm. 

La pupa erau două scaune din plastic pe care m-am aşezat, 
Susan şi cu mine. Am căutat în cada de alături şi-am găsit un 
litru de apă îmbuteliată pe care am băut-o împreună. 

Marea era calmă, iar căpitanul Vu mări puţin viteza. O 
luarăm spre sud-est, către o mică insulă. 

Susan ţinea harta în poală şi-mi zise: 

— Insula aia e Hon Mieu - Insula de Sud. Acolo există o 
crescătorie de peşte. Vrei s-o vezi? 

— Nu. Unde-i insula Pyramide? 

— Următoarea e Hon Tam, pe urmă vine Hon Mot, apoi vom 
merge la Hon Cu Loa - Insula Maimuţei. Urmează marea insulă 
montană Hon Tre, care înseamnă Insula de Bambus. Imi întinse 
harta. Aruncă o privire. 

— Unde-i insula Pyramide? 

— E pe hartă, Paul. 

— Se numeşte hartă marină. Unde-i insula aia? 

— La nord. 

— Da. O văd. 

Desigur, era cea mai depărtată. Am împăturit harta marină. 
Ei bine, era ceva ce aşteptam cu sufletul la gură. 

Prima noastră escală a fost la Hon Tam, unde se afla o mică 
staţiune. Am închiriat două caiace şi-am vâslit o vreme pe- 
acolo. 

Apoi, la Hon Mot, am închiriat aparatură pentru scufundări 
subacvatice şi am petrecut o oră uitându-ne la peştii tropicali 
viu colorați şi la incredibilele recifuri de corali din apa limpede 
precum cristalul. Eu o priveam şi pe Susan Weber sub apă, 
purtând alt costum de baie minuscul, de astă-dată alb. 

Pe urmă am fost pe Insula Maimuţei, unde nişte maimuțe 
insuportabile sâcâiau un grup de turişti stupizi. Una dintre ele 
a încercat să-mi ia portmoneul şi am crezut că mă aflam iarăşi 
la Saigon. Alta, evident un mascul dominant, atârnat cu 
picioarele de o creangă, a prins-o pe Susan de sân. Şi nici 


măcar nu-i oferise o cină. 

Dezgustătoarele maimute nu se temeau de oameni, şi asta 
fiindcă nimeni nu-i rupsese vreuneia gâtul. Era suficient să i se 
întâmple uneia aşa ceva, că celelalte ar fi priceput mesajul. 

În orice caz, ne-am luat adio de la Insula Maimuţei şi eu am 
insistat să ocolim Insula de Bambus, pentru că nu voiam să 
ratez insula Pyramide, deşi n-am spus asta. Am zis: 

— Am citit azi-dimineaţă că pe Insula de Bambus e o 
epidemie de ciumă bubonică. _ 

Domnişoara Weber nu părea să mă creadă. li spuse ceva 
căpitanului Vu, iar el schimbă direcţia. Am întrebat: 

— Încotro mergem? 

— O, credeam că am terminat excursia. E aproape trei după- 
amiază. 

— Ce s-a întâmplat cu insula Pyramide? 

— A... da. Mai vrei să mergem acolo? 

— Da. Acum. 

Ea zâmbi. 

— Într-acolo mergem. Eşti atât de primitiv. 

Susan se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi aprinse o ţigară. 
Vântul îi sufla prin păr şi arăta foarte bine. Imi spuse: 

— Când te-am întâlnit prima dată, am avut impresia că eşti 
oarecum reţinut. 

— Eram. 

— Pe urmă am înţeles că doar jucai teatru. 

— Mă purtam ca un profesionist. 

— Şi eu. A 

Asta, mi-am zis, depindea de profesiunea ei. In mai puţin de 
jumătate de oră am zărit pământ drept în faţa noastră. Din 
cabina lui, căpitanul Vu se întoarse către noi. Arătă cu mâna şi 
spuse: 

— Hon Pyramide. 

Ne-am apropiat de mica insulă dinspre vest. Căpitanul Vu 
reduse viteza, iar puştiul se duse la prova ca să se uite după 
recifuri de corali şi bancuri de nisip. Am văzut un doc lung 
pornind dinspre țărm şi în jur erau ancorate vreo douăsprezece 
ambarcaţiuni de toate tipurile şi mărimile. 

Insula Pyramide arăta într-adevăr ca o piramidă, cu pante 
stâncoase şi abrupte ce urcau spre un vârf teşit. Se vedeau 
oameni coborând versanţii pe corzi, din cine ştie ce pricină. 


Căpitanul Vu ieşi din cabină şi eu i-am zis lui Susan: 

— Întreabă-l ce fac oamenii ăia pe stânci. 

Susan îl întrebă, apoi îmi spuse: 

— Asta-i una dintre insulele de unde se colectează cuiburi de 
vrăbii pentru supă. Adăugă: Cu cât cuibul e mai sus, cu atât 
erecţia e mai intensă. 

— Asta ai născocit-o tu. 

I-am zis lui Susan, fără legătură cu ce discutasem, dar ceva 
ce se ivise în mintea mea: 

— Întreabă-l pe căpitanul Vu dacă a văzut nave de război 
ruseşti pe când se afla la pescuit. 

Susan ezită o clipă, apoi îl întrebă şi îmi traduse: 

— Nu mai sunt atât de multe. Dar mai vin din când în când în 
golful Cam Ranh. Poate o dată pe lună. 

— Întreabă-l dacă a văzut nave de război americane. 

Ea îmi zise: 

— A văzut de curând câteva. De ce întrebi? 

— Eram curios. 

Căpitanul Vu ne arătă cum să ajungem la plaja pentru 
nudişti, apoi îmi spuse în engleză: 

— Tu place. 

Am luat câteva sticle cu Coca-Cola din ladă, le-am pus în 
sacoşă şi i-am zis căpitanului că ne vom întoarce la apusul 
soarelui. Puştiul voia să vină cu noi, dar Vu dorea să pescuiască 
şi-avea nevoie de el la plase. Min nu părea deloc fericit. 

Am pornit cu Susan pe doc, pe urmă am luat-o pe o cărare 
printre tufişurile crescute de-a lungul țărmului. 

Pe drum n-am vorbit prea mult şi cred că amândoi eram 
puţin încordaţi din cauza asta. Vreau să spun că nu-i mare 
lucru să înoţi gol puşcă, dar împreună cu cineva pe care nu l-ai 
mai văzut dezbrăcat poate fi oarecum stânjenitor. 

După vreo cincisprezece minute, cărarea se curba pe lângă o 
formaţiune stâncoasă, iar de cealaltă parte, la vreo cincizeci de 
metri distanţă, se vedea o plajă minunată pe ţărmul unui 
golfuleţ adăpostit între pantele piramidei. Pe plajă şi în apă 
erau vreo cincisprezece femei, toate goale. 

Mă rog, erau şi bărbaţi, dar cui îi păsa? Susan şi cu mine ne 
oprirăm o clipă, iar ea zise: 

— Cred că informaţia mea a fost corectă. 

— Cine ţi-a vorbit despre locul ăsta? 


— Un expatriat din Saigon. Credeam că glumeşte, dar l-am 
întrebat pe receptioner, care-a confirmat, deşi înotul în pielea 
goală e interzis. 

Se uită în jur la stânci, la cer, la plajă, la apa verzuie şi la 
arborii de lângă țărm. Zise: 

— E un loc minunat. 

Am coborât pe cărarea nisipoasă spre plaja unde oamenii 
înotau şi se soreau. Erau vreo treizeci, toţi albi, cu excepţia 
unui cuplu de tineri vietnamezi. 

Plaja avea doar vreo cincizeci de metri lungime şi era cam la 
fel de lată. Stâncile formau un soi de amfiteatru în jurul ei, 
făcând-o foarte intimă, cu excepţia celor de pe versanţi atârnaţi 
de frânghii, în căutarea cuiburilor de vrăbii. 

Susan şi cu mine am găsit o piatră netedă pe nisip, unde ea 
îşi puse sacoşa. Cel mai apropiat cuplu era la vreo şase metri 
distanţă, zăcând cu faţa în sus pe un cearşaf. Eu am zis: 

— Ei bine, e timpul să facem o baie. 

Mi-am scos cămaşa şi am aruncat sandalele din picioare. 
Susan se dezbrăcă şi ea. 

Eu mi-am scos slipul, iar Susan îşi dădu jos sutienul şi chiloţii 
de baie pe care-i aruncă în sacoşă. 

Am rămas aşa o clipă, goi în lumina soarelui, şi ne-am simţit 
bine. 

Costumul ei de baie nu-mi solicitase prea mult imaginaţia, 
însă aceasta nu era la fel de bogată ca realitatea. Susan era o 
femeie bine făcută. 

Traversând plaja spre țărm, am întâlnit femei între douăzeci 
şi cincizeci de ani, toate cu corp frumos. M-am întrebat dacă 
trebuia să includ ceva din toate astea în raportul meu de după 
misiune. 

Ne-am oprit la marginea plajei, unde valurile blânde ne udau 
picioarele. Soarele se reflecta în apă, iar cerul era plin de 
pescăruşi. 

Am rămas acolo şi am cuprins totul cu privirea - natura şi 
frumuseţea ei, înconjurați de străini care, asemenea nouă, erau 
goi, fără urmă de bunuri lumeşti şi a căror trecere prin lume 
era cu totul neînsemnată şi neştiută în după-amiaza aceea 
însorită. 

O femeie foarte drăguță, de vreo patruzeci de ani, ieşi din 
apă şi se îndreptă spre noi ştergându-şi ochii şi nasul. Ne spuse 


într-o engleză cu un pronunţat accent străin: 

— Temperatură bună. Nu meduze. Foarte sigur. 

Susan zise: 

— Mulţumim. 

— Americani? 

— Da. 

— Nu mulţi aici. Mai mult europeni şi australieni. Eu sunt din 
Suedia. 

Deşi goi puşcă, noi arătam ca nişte americani. Poate din 
cauza circumciziei mele. 

Am stat acolo şi am vorbit cu drăguţa doamnă. Bărbatul ei ni 
s-a alăturat şi-am discutat despre hoteluri, restaurante, Nha 
Trang şi Vietnam, în general. Amuzant e că, după câteva 
minute, uiţi că toată lumea e în pielea goală. Mă rog, poate că 
nu uiţi, dar rămâi cu privirea în ochii celorlalţi. 

Bărbatul îmi spuse: 

— Pot să te întreb dacă ai fost aici în timpul războiului? 

I-am răspuns: 

— Am fost. 

— Cum ţi se pare acum? 

— Plăcut. Paşnic. 

— Războiul e cumplit. 

— Ştiu asta. 

El îşi flutură braţul, arătând spre plajă şi cer, apoi zise: 

— Întreaga planetă ar trebui să fie aşa. 

— A fost, i-am amintit eu. Grădina Edenului. Noi am stricat-o. 

Amândoi am pufnit în râs, iar soţia lui a spus: 

— Ei bine, şedere plăcută. 

Cei doi au plecat şi Susan mi-a zis: 

— Erau drăguţi. 

I-am răspuns: 

— Ai tăi sunt mai drăguţi. 

Ea râse. 

Ne-am scufundat în apă, pe urmă am înotat de-a lungul plajei 
şi am explorat stâncile ce se ridicau din mare. E o senzaţie cu 
totul deosebită atunci când înoţi dezbrăcat. Am înotat vreo 
jumătate de oră, apoi ne-am întors către țărm. 

Am mers pe fundul mării până când apa ne-a ajuns la piept, 
pe urmă ne-am oprit. Am întors-o pe Susan spre mine, ne-am 
pus fiecare mâinile pe umerii celuilalt şi am rămas privindu-ne. 


Ne-am strâns în braţe şi ne-am sărutat. Mâinile ne-au alunecat 
spre coapse, iar eu am tras-o mai aproape, simţindu-i părul 
pubian lângă penisul meu. 

Ea se depărtă şi răsuflă adânc: 

— Hai să ne întindem pe plajă. 

— Du-te singură. Eu aştept să-mi coboare periscopul. 

Susan zâmbi, se întoarse şi se îndreptă către plajă. Am privit- 
o păşind pe nisip, admirându-i mersul minunat. 

Se opri pentru a vorbi cu cei doi vietnamezi care stăteau pe o 
piatră sub un copac. Zâmbeau şi dădeau mereu din cap. 

După un timp, cu periscopul coborât, am pornit pe plajă spre 
Susan, care era întinsă pe nisip, cu capul pe sacoşă. 

Am îngenuncheat lângă ea. Ridică privirea spre mine şi 
zâmbi. Se întoarse cu faţa în jos şi-mi întinse un tub cu loţiune 
pentru plajă pe care-l scosese din sacoşă. 

— Vrei să mă ungi pe spate? 

— Sigur. 

Am uns-o pe spate, apoi pe fese şi pe picioare. Ea zise: 

— Ah, ce bine e. 

Apoi m-am întins eu pe burtă, iar ea s-a aşezat călare pe 
fesele mele şi mi-a întins loţiunea pe spate. Zise: 

— Spune-mi, vrei să facem fotografii? 

— Nu cred că-i o idee bună. 

— Vreau să-mi amintesc de ziua asta. Am o idee. O să punem 
pe cineva să ne pozeze împreună şi-o să ne ascundem feţele. 

Se ridică, se duse la cei doi vietnamezi şi vorbi cu ei. Tipul se 
întoarse cu ea, dar fata părea ruşinoasă şi rămase pe piatra de 
sub copac. Susan mă prezentă domnului Hanh, iar eu m-am 
ridicat şi am dat mâna cu el. Apoi am pus fiecare braţul pe 
umărul celuilalt, acoperindu-ne feţele cu mâinile. Domnului 
Hanh i se păru amuzant şi ne făcu o poză chicotind. Pentru 
următorul instantaneu am acoperit fiecare cu mâna zona 
pubiană a celuilalt. Era o situaţie cam stupidă şi poate puţin 
perversă. Eu sunt din sudul Bostonului. 

I-am mulţumit vietnamezului, care s-a înclinat şi s-a întors la 
prietena lui. Am întrebat-o pe Susan: 

— Vei developa filmul la Saigon? 

— Nu, aici nu developează poze cu nuduri, iar dacă o fac, în 
două zile Saigonul va fi plin de ele. Voi trimite filmul surorii 
mele de la Boston. E-n regulă? 


— Sigur. Dacă o s-o cunosc vreodată, o să avem ce discuta. 

Susan râse. 

Stând cu picioarele încrucişate pe nisip, am desfăcut cutiile 
cu Coca-Cola, apoi am zis: 

— Şi ce-o să-i spui surorii tale despre poze? 

— O să-i spun că am cunoscut un bărbat minunat care-a venit 
aici cu afaceri şi-am petrecut câteva zile grozave la Saigon şi 
Nha Trang, pe urmă el a plecat acasă, în Virginia, şi mi-e dor 
de el. 

Nu ştiam ce să spun, dar am reuşit să răspund: 

— Sper ca lucrurile să nu fie aşa de complicate. 

Susan dădu din cap. 

Soarele coborâse în spatele munţilor Nha Trang şi lumina 
slabă contura profilul insulei pe cerul albastru închis. Şi apa 
devenise mai întunecată şi nu mai scânteia. O flotă de vase de 
pescuit, vopsite în albastru şi roşu, îşi croia drum spre Nha 
Trang în lumina crepusculară. M-am uitat în jur şi am văzut 
lumea îmbrăcându-se şi părăsind plaja. 

Existau în zona continentală a Vietnamului, nu departe de 
aici, nişte locuri unde văzusem moartea cu ochii. Dacă aş fi 
murit acolo, n-aş mai fi fost pe plaja asta, cu femeia asta, şi n-aş 
fi apucat să văd ţara asta în timp de pace. Dacă exista un 
paradis pentru oamenii care-au murit acolo, trebuia să arate ca 
locul ăsta. 

Ne-am îmbrăcat şi ne-am întors la vasul pescăresc. 

Am sosit la Cang Nha Trang după căderea întunericului. l-am 
plătit onorariul căpitanului Vu, plus un bacşiş consistent, şi o 
bancnotă de cinci dolari pentru Min drept compensație că nu 
văzuse plaja nudiştilor. 

Lângă debarcader erau câteva taxiuri; ne-am urcat într-unul 
care ne-a dus la hotel. 

Ajunşi la etajul trei, am mers în camera lui Susan, am deschis 
uşa balconului, lăsând să intre briza mării. 

Susan stinse lumina şi aprinse lumânarea pe care o 
cumpărase din piaţă. Eu am desfăcut sticla cu vin de orez şi am 
turnat în două pahare din plastic. Am ciocnit şi am băut. 
Dinspre cafeneaua de pe plajă, dincolo de drum, se auzea 
muzică, „Blueberry Hill” al lui Fats Domino, care nu era 
melodia pe care aş fi ales-o pentru acel moment, dar CD player- 
ul meu era tocmai în Virginia. Susan spuse: 


— Hai să dansăm. 

Am pus jos paharele, am aruncat sandalele şi am dansat. 

Era amuzant şi mie îmi place un preludiu non-sexual, însă 
eram puţin încordat şi foarte surescitat. 

Urmă piesa lui Johnny Mathis, „The Twelfth of Never”, 
melodia mea favorită pentru un dans lent. 

Am dansat apropiaţi, simţindu-i răsuflarea pe gâtul meu. 
Susan îşi vâri mâinile pe sub cămaşa mea şi mă mângâie pe 
spate. Eu am făcut la fel, desfăcându-i sutienul costumului de 
baie. 

Ne-am scos cămăşile şi am continuat să dansăm. Susan îşi 
strecură mâinile în spatele pantalonilor mei, iar eu am făcut la 
fel, strângându-i fesele în palme. 

Deodată am început să ne dezbrăcăm, iar în cinci secunde 
hainele erau împrăştiate prin toată camera. 

Pur şi simplu ne-am scufundat în pat şi Susan trase în jurul 
nostru plasa contra ţânţarilor. 

Ne-am sărutat apăsat, ne căutam cu mâinile şi trupurile 
noastre se zvârcoleau în patul mic. 

În cele din urmă ne-am potolit şi am rămas o vreme unul 
lângă altul ţinându-ne în braţe, pe urmă mâinile noastre 
începură să se agite. Susan era foarte umedă, iar eu foarte 
întărâtat. 

M-am suit peste ea şi am pătruns-o cu uşurinţă. Am făcut 
amor, pe urmă am adormit epuizați, ţinându-ne în braţe. 

M-am trezit în puterea nopţii cu Cynthia în gând şi cu Susan 
în pat. M-am mai gândit şi la Karl, la ce urma să se întâmple şi 
la ce mă aştepta acasă. 

Misiunea asta începuse prost la aeroportul Tan Son Nhat şi, 
când se întâmplă asta, trebuie să renunţi înainte de-a o da 
complet în bară. Însă misiunea asta devenise o călătorie cu 
motivaţie personală, iar dacă urma să aibă un final nefericit, 
eram pregătit. 

19 


A doua zi de dimineaţă, în timp ce soarele se înălța peste 
Marea Chinei de Sud şi briza intra pe uşa deschisă a 
balconului, am făcut iarăşi amor. 

Am făcut duş împreună şi am zăcut goi în pat până pe la 
zece, pe urmă ne-am îmbrăcat, am coborât pe terasă şi am băut 


cafea. 

Totul părea la fel ca în ultimele două dimineţi, însă pentru 
mine lumea era alta. Cred că şi pentru Susan. 

Ne-am dat amândoi seama că ea nu se va întoarce la Saigon 
cât timp eu mai eram la Nha Trang, însă mă hotărâsem să n-o 
las să mă însoţească la Hue. La cafea i-am spus: 

— La Hue începe misiunea mea oficială. Până acum am 
scăpat cu faţa curată, dar dacă ai veni cu mine acolo, 
Washingtonul şi-ar ieşi din pepeni. 

Ea răspunse: 

— Înţeleg. Dar o să te văd la Hanoi. 

Susan voia să viziteze obiectivele turistice, aşa că am 
închiriat o maşină cu şofer şi ne-am dus la Institutul de 
Oceanografie. Am văzut o mulţime de peşti într-un acvariu şi 
mii de creaturi marine moarte, conservate în borcane de sticlă. 
În asemenea locuri le-ar prinde bine să pice un obuz de 
artilerie. 

După-amiază am vizitat Turnurile Cham din zonă, oarecum 
mai interesante decât peştii muraţi din borcane. Susan avea o 
broşură şi mă informă: 

— Triburile Cham erau hinduse şi au ocupat regiunea asta 
între secolele şapte şi doisprezece, după care au fost cucerite 
de etnicii vietnamezi veniţi din nord. 

— Fascinant. 

Aş fi mers oare în locurile astea dacă nu făceam sex cu ea? 

Exista acolo un complex de temple Cham, numit Po Nagar, 
unde statuile zeilor şi zeiţelor hinduse erau foarte erotice, iar 
locul era destul de interesant. Erau sculpturile unor penisuri 
imense, numite lingas, şi-ale unor vaginuri, yonis, iar unul 
dintre yonis reprezenta o fântână arteziană din care ţâşnea 
apă. Nu vezi aşa ceva într-o biserică catolică. 

O parte a după-amiezii am petrecut-o explorând zona rurală, 
inclusiv un loc fermecător, Ba Ho, unde trei cascade se 
revărsau în trei iazuri dintr-o pădure izolată. Stând cu 
picioarele în apă, Susan studie ghidul meu turistic şi-mi spuse: 

— Ştiu că-ţi plac plajele pentru nudişti, aşa că am găsit alta. 

— Să nu-ți închipui că asta-i tot ce vreau să văd. Mi-a plăcut 
mult Institutul de Oceanografie. 

— Ştiu. Dar poţi să înveţi câte ceva şi pe o plajă pentru 
nudişti. Să mergem. 


Ne-am urcat în maşină, iar Susan l-a îndrumat pe şofer către 
Hon Chong, un mare promontoriu de piatră avansat în Marea 
Chinei de Sud. 

De sus, am văzut priveliştea spectaculoasă a promontoriilor 
de la nord şi a oraşului Nha Trang la sud. Soarele se afla 
deasupra munţilor dinspre vest şi Marea Chinei de Sud era 
albastră şi aurie. 

— Foarte frumos, am zis. 

Ea mă conduse către ceva ce părea a fi o amprentă palmară 
uriaşă, pe un bolovan masiv. Susan spuse: 

— Amprenta asta a fost lăsată de un duh uriaş care, fiind 
beat, a căzut pe stâncile astea. 

— Îţi trebuie mult vin de orez ca să îmbeţi un duh uriaş, am 
spus eu. 

Susan continuă: 

— Se uita cu dragoste la o zână care se îmbăia goală acolo, 
jos, pe Plaja Zânei. 

M-am uitat în josul muntelui şi-am văzut plaja, dar nicio zână, 
goală ori nu. Susan zise: 

— Uriaşul s-a ridicat, a alergat pe plajă şi-a răpit-o pe zână. 
Cam aşa cum mi s-a întâmplat mie ieri. 

Nu asta îmi aminteam eu, dar ştiu când să-mi ţin gura. 

— În ciuda purtării lui agresive, s-au îndrăgostit unul de altul 
şi-au început să trăiască împreună. 

— Frumos. Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi? 

— Nu. Zeii s-au supărat pe ei pentru ce făcuseră. 

— Zeii trăiesc la Washington? 

— Într-un loc cam asemănător. Zeii l-au trimis pe duhul uriaş 
într-o tabără de reeducare. 

— Oribil. 

— Da. Însă zâna l-a aşteptat sute de ani. 

— Fată bună. 

— Da. Dar avea inima zdrobită şi-a crezut că el n-o să se mai 
întoarcă niciodată. Aşa că s-a întins pe jos şi s-a transformat în 
stâncă. Vezi muntele ăla? Arătă spre nord-vest. Se numeşte Nui 
Co Tien - Muntele Zânei. Piscul din dreapta e faţa ei, privind în 
sus către cer. Culmile din mijloc reprezintă sânii ei, iar 
vârfurile din stânga, picioarele ei încrucişate. 

M-am uitat şi, într-adevăr, îţi puteai imagina o femeie 
culcată. Susan spuse: 


— Într-o zi, duhul uriaş s-a întors în locul ăsta. Şi, văzând în 
ce se transformase iubita lui, a lovit cu mâna vechea lui 
amprentă, acolo unde-o văzuse prima oară pe zână îmbăindu- 
se. Era atât de îndurerat, încât a murit şi s-a transformat şi el 
în stâncă. 

— 'Tristă poveste, am zis. 

_ — Aproape toate poveştile de dragoste au un sfârşit trist. 
Intrebă: De ce oare? 

— Cred că, atunci când povestea începe clandestin şi când 
toţi cei din jurul îndrăgostiţilor sunt ofensaţi ori furioşi... 
povestea va avea un sfârşit nefericit, poate chiar tragic. 

Susan se uită la Muntele Zânei şi zise: 

— Totuşi, mai important e că îndrăgostiţii au rămas fideli 
unul altuia. 

— Eşti o romantică. 

— Tu eşti tipul de om practic? 

— Nimeni nu m-a acuzat vreodată că aş fi practic. 

— Ai renunţa la viaţa ta din iubire? 

— De ce nu? Mi-am riscat viaţa pentru lucruri mai puţin 
importante. 

Mă sărută pe obraz, îmi luă mâna şi coborârăm de pe munte. 


În seara aceea ne-am dus la noua staţiune Ana Mandara pe 
care o văzusem în drum spre docurile din Nha Trang şi am 
mâncat preparate vietnameze occidentalizate. Locul aparţinea 
unui concern olandez şi clienţii erau mai ales europeni, însă 
existau şi câţiva americani. 

O orchestră bună cânta la marginea piscinei şi noi am băut 
ceva, am dansat, am vorbit şi ne-am ţinut de mână. Susan îmi 
spuse: 

— După cina de la Rex, am ajuns acasă plutind pe un nor. 

— Cred că şi eu m-am simţit la fel. 

— M-ai trimis la plimbare. Dacă nu mă întorceam? 

— Nu ţi s-a spus să stai aproape de mine? 

— Doar dacă doreai compania mea sau aveai nevoie de ceva. 
Dacă nu, trebuia să dispar. Dar n-aveam de gând să mă 
conformez. Voiam să-ţi telefonez. Pe urmă, m-am hotărât să mă 
întorc. Şi să iau cina cu tine. 

— Îmi pare bine că ai făcut-o. 

Dar mi-am amintit că la vremea aceea credeam că nu fusese 


ceva atât de spontan pe cât sugera Susan. Apoi mai erau şi 
inadvertenţele din povestea cu Bill Stanley şi alte câteva lucruri 
care nu prea se legau. Iarba elefantului se clătina, dar nu bătea 
vântul; beţele de bambus răsunau ceva mai aproape acum. 

Am plecat de la Ana Mandora şi ne-am întors la hotelul 
Grand. Urma să păstrăm ambele camere, dar am dormit la 
Susan. 

Am făcut dragoste, pe urmă ne-am întins pe spate unul lângă 
altul, înconjurați de plasa contra ţânţarilor, cu patul împodobit 
de ramuri înflorite, lumânarea cu parfum de portocală pâlpâind 
şi cu acid boric pe podea. 

Am privit ventilatorul din tavan învârtindu-se leneş. Vântul 
bătea dinspre balcon şi am simţit mirosul mării. Vineri urma să 
fie ultima noastră zi întreagă petrecută la Nha Trang, aşa că i- 
am zis: 

— Ţi-ai aranjat întoarcerea la Saigon? 

Ea îşi freca piciorul de gamba mea. 

— Ce? 

— Saigon. Sâmbătă. 

— Aha. Trenurile nu mai circulă sâmbăta. E Ajunul Anului 
Nou. 

— Dar o maşină cu şofer? 

— Voi încerca să aranjez asta mâine. 

Nu prea suna a plan concret. Am întrebat-o: 

— Va fi vreo problemă? 

— Poate da, poate nu. N-am încercat niciodată să călătoresc 
în preajma sărbătorii Tet. 

— Atunci poate că ar trebui să pleci mâine. 

— Nu plec mai devreme. Vreau să petrec cât mai mult timp 
posibil cu tine. 

— Păi, şi eu, dar... 

— Cum ajungi la Hue? 

— Nu ştiu. Dar trebuie să fiu acolo. 

Ea zise: 

— Toate locurile la avioane şi trenuri sunt vândute de luni de 
zile. 

— Păi... poate că ar trebui să plec şi eu mâine. 

— Aşa ar trebui dacă vrei să încerci să-ţi iei bilet la tren. 

— Pot găsi mâine o maşină cu şofer? 

— Vom căuta. Dacă nu găsim nimic, rămâne ultima soluţie: 


autobuzul torturii. Fără locuri rezervate. Cumperi un bilet la 
capăt şi te înghesui înăuntru. Nu-ţi trebuie decât coate şi dongi. 

— Ce fac cu dongii mei? 

— Dongi. Bani. Incetează să faci pe prostul. Continuă: Am 
luat odată un autobuz de la Saigon până la Hue doar ca o 
încercare, şi chiar a fost o încercare. 

— Poate că ar trebui să vedem mâine cum să plecăm de-aici. 

— Da, asta trebuie să facem mâine la prima oră. 

Actul Doi. Mă informă: 

— Trebuia să mă duc cu Bill la o petrecere de Ajun, unde 
eram invitaţi. 

N-am răspuns. Ea zise: 

— Toate cunoştinţele noastre vor fi acolo. Americani, englezi, 
australieni şi câţiva catolici vietnamezi. 

— Pare ceva amuzant. 

— Ei bine, acum sunt sigură că n-o să mă duc. O să stau 
acasă şi-o să mă uit la dansurile cu dragoni de la fereastra mea. 
— O să-mi fii recunoscătoare în dimineaţa zilei următoare. 

— Menajera mea va fi cu familia ei, desigur, iar cele mai 
multe baruri şi restaurante vor fi închise ori deschise numai 
pentru invitaţi. Aşa că poate o să-mi încălzesc nişte supă pha, o 
să iau o sticlă cu rachiu de orez, o să pun un disc cu Barbra 
Streisand şi-o să mă culc devreme. 

— Sună cumplit. Ce zici de Beach Boys? 

— Cred că m-aş putea duce la petrecere, dar ar fi jenant. 

— Ţi-ar plăcea să vii la Hue cu mine? 

— Ah... asta-i o idee. Se căţără peste mine şi spuse: Eşti o 
dulceaţă. 

— Iar tu eşti o pacoste. 

— Ce-ar putea să-ţi facă şefii tăi? Să te trimită în Vietnam? 

Mă sărută, al meu linga se lungi şi-am făcut iarăşi amor. 

Trecuse mai puţin de o oră de când mai făcusem asta şi încă 
nu mâncasem în ziua aceea supă din cuib de pasăre. Se 
întâmpla prea repede, ca în ultima mea permisie la Nha Trang, 
numai că atunci eram mult mai tânăr. M-am imaginat 
întâlnindu-mă cu Karl la Bangkok în cârje. Măcar eram bronzat. 
Susan adormi în braţele mele. Se stârnise un vânt puternic şi 
auzeam valurile spărgându-se de țărm. Nu puteam adormi, 
înțelegând că eram în belea până peste fundul meu bronzat şi 
că mă afundam tot mai mult. 


M-am gândit la fabula pilduitoare pe care-o aflasem pe 
muntele Hon Chong. Nu se putea spune că nu fusesem 
prevenit. 

Lumea nu-i totdeauna blândă cu îndrăgostiţii, iar în cazul lui 
Paul Brenner şi Susan Weber, ei îi iritaseră cu adevărat pe zei. 

Susan avea dreptate că trebuia să plecăm mai degrabă a 
doua zi decât sâmbătă, când era Ajunul Anului Nou. Dar ştiuse 
asta toată săptămâna. 

Eram sigur că ea era pregătită să plece acasă dacă eu aş fi 
dus-o acasă. Dar nu spusese nici măcar o dată „Hai să plecăm 
de-aici”, ci: „Lasă-mă să merg cu tine oriunde trebuie să 
mergi”. 

lar asta m-a condus la trei posibile concluzii: Unu - era 
plictisită, terminase cu Bill şi căuta o aventură şi o provocare; 
doi - era îndrăgostită nebuneşte de mine şi nu voia să mă 
părăsească; trei - noi aveam aceeaşi misiune. 

Una, toate sau orice combinaţie era posibilă. 

În afară de asta, cred că amândoi înţelegeam un lucru: dacă 
ne despărţeam aici, la Nha Trang, era posibil să nu ne mai 
întâlnim vreodată la Hanoi sau altundeva; iar dacă ne-am fi 
întâlnit la Hanoi, n-ar mai fi fost acelaşi lucru. Călătoria mea 
devenise călătoria ei, iar drumul ei spre casă devenise drumul 
meu spre casă. 

20 


În dimineaţa zilei de vineri ne-am dus la Vidotour, agenţia de 
voiaj a statului, dar, ca majoritatea agenţiilor de stat, era 
închisă în timpul sărbătorilor. De altfel, în afara prăvăliilor cu 
alimente şi a florăriilor, magazinele din oraş începeau să se 
închidă. 

Pe urmă ne-am dus la gară, însă, fiind ultima zi în care mai 
circulau trenurile până vinerea următoare, n-am putut cumpăra 
nici măcar un bilet fără loc. Mai rău era că, fie şi dacă dădeam 
bacşiş ca să ne suim într-un tren, biletele ar fi fost valabile doar 
până la Da Nang, unde trebuia să repetăm procedeul ori să 
rămânem acolo. 

leşind din gară, Susan mă întrebă: 

— De ce te-au trimis aici în timpul sărbătorii Tet? 

— Nu e ceva atât de stupid pe cât pare. Trebuie să găsesc pe 
cineva în oraşul ori satul lui natal. 


— Aha. Păi atunci ar trebui să fie acolo. 

— Sper. E singura adresă pe care o avem. 

— Tam Ki? Ăsta-i numele satului? 

— Nu cred că există locul ăsta. E vorba despre altă localitate, 
al cărei nume o să-l aflu la Hue. După tine, trebuie să mă duc în 
locul ăla, dar tu nu - repet, nu vei veni cu mine. 

— Ştiu asta. O să rămân la Hue. Pe urmă voi pleca la Hanoi şi 
ne vom întâlni acolo. 

— Bine. Până atunci trebuie să ajungem la Hue. 

— Banii vorbesc. Am eu grijă să ajungem la Hue. 

Am colindat oraşul, în mână cu harta turistică pe care-o 
cumpărasem pe plajă, dar cele două agenţii de voiaj private 
erau închise. 

În vreme ce mergeam, am verificat dacă eram urmăriţi, însă 
am ajuns la concluzia că nu ne supraveghea nimeni. După ce- 
am întrebat nişte oameni pe stradă, am găsit un birou care 
organiza călătorii cu microbuzul şi care era deschis lângă piaţa 
centrală. Tipul de la ghişeu era un tânăr şmecher cu ochelari 
negri şi instinctele unui animal de pradă. A mirosit banii şi 
disperarea noastră, aşa cum o pasăre ce mănâncă stârvuri 
miroase moartea iminentă. Susan se ciondăni cu el vreo zece 
minute, apoi îmi zise: 

— Are un grup care pleacă de-aici mâine dimineaţă la ora 7 şi 
soseşte la Hue pe la 6 după-amiază, în ajunul sărbătorii Tet. 
Când trebuie să te întâlneşti cu omul de legătură? 

— Nu mai devreme de prânzul zilei următoare - în ziua 
Anului Nou. Duminică. 

— Bine. El zice că nu mai sunt locuri libere în microbuz, dar 
putem sta lângă uşă ori în altă parte. E loc destul pentru 
bagajele noastre. Vrea cincizeci de dolari de persoană. 

— Cine face parte din grup? 

Il întrebă pe Şmecheraş, apoi îmi spuse: 

— Sunt francezi. 

— Hai să plecăm de-aici. 

Ea râse. 

— Spune-i că trebuie să ne plătească el pe noi. 

Susan îi traduse, iar Şmecheraşul râse şi mă bătu pe umăr, 
apoi i-am zis lui Susan: 

— Întreabă-l dacă are vreo maşină cu şofer disponibilă astăzi. 

Răspunsul veni prompt: 


— Are un om care ne poate duce la Hue, dar, fiind o 
sărbătoare, o să ne coste cinci sute de dolari. 

I-am zis: 

— Nu e sărbătoarea mea. Două sute. 

Ea vorbi cu $mecheraşul şi ne-am înţeles pentru trei sute. 
Susan îmi spuse: 

— Zice că maşina nu e disponibilă până pe la ora 6 după- 
amiază. Adăugă: Cu maşina facem şase sau şapte ore dacă 
plecăm pe la şase, când traficul e redus. Asta înseamnă că 
ajungem la Hue pe la unu sau două noaptea. E-n regulă? 

— Sigur. Putem dormi în holul unui hotel dacă nu sunt 
camere libere. 

— Bine... îţi dai seama că o călătorie pe timp de noapte nu-i 
aşa de sigură? 

— Aici, niciuna pe timp de zi nu e sigură. 

— Aşa e. O să-i spun să ne ia pe la ora şase de la hotel. 

Am luat-o deoparte şi i-am zis: 

— Nu. Spune-i că o să venim noi aici şi că mergem la 
aeroportul Hue-Phu Bai. 

Ea dădu din cap şi-i traduse Şmecherului. 

Am părăsit agenţia şi am găsit o cafenea cu terasă, unde am 
băut câte o cafea. l-am spus lui Susan: 

— Ai făcut o treabă grozavă. Mă cam îngrijora modul în care 
aveam să plec de-aici. 

— Cu atâţia bani - cam salariul pe un an aici - poţi obţine ce 
vrei. Tatăl meu spunea: „Săracii suferă, bogaţii sunt puţin 
incomodaţi”. 

Se uită la mine şi zise: 

— Dacă avem trei sute de dolari, trebuie că avem şi mai mult. 
Şi e o călătorie pe timp de noapte, aşa că să nu adormi. 

— M-am gândit deja la asta. De-aceea mai sunt în viaţă. Am 
adăugat: Dacă nu ne place cum stau lucrurile, avem soluţia 
microbuzului de dimineaţă. 

Ea sorbi din cafea şi mă întrebă: 

— De ce n-ai vrut să vină şoferul să ne ia de la hotel? 

— Deoarece colonelul Mang nu vrea ca eu să folosesc un 
mijloc de transport particular... 

— De ce nu? 

— Mang e un tâmpit paranoic. Trebuie să mă duc la Poliţia 
pentru Imigrări şi să arăt un bilet pentru Hue. Spuneai că pot 


să obţin un bilet de autobuz. 

— Da. Biletul e valabil de la Nha Trang la Hue pentru orice 
perioadă. Până la Hue sunt vreo 550 de kilometri, iar călătoria 
ar putea dura zece-douăsprezece ore cu autobuzul. Bănuiesc că 
ultima maşină pentru Hue va pleca pe la ora unu după-amiază 
ca să ajungă acolo pe la miezul nopţii. 

— Deci, dacă m-aş duce cu autobuzul, ar trebui s-o fac 
curând. 

— Aşa e. Şi-ar trebui să părăseşti hotelul cât mai repede. 

— În regulă. 

M-am ridicat. 

— Mergem la staţia de autobuz. 

Am plătit nota, am plecat din cafenea şi ne-am dus la 
principala staţie de autobuz. Acolo era o mulţime de oameni 
sărmani şi n-am văzut niciun occidental, nici măcar vreun 
excursionist cu rucsacul în spinare ori vreun profesor. 

Cozile erau lungi, dar Susan se duse în faţă şi-i dădu unui tip 
câţiva dolari ca să-mi cumpere un bilet. Susan mă întrebă: 

— Numai dus ori dus-întors? 

— Numai dus, pe platformă, loc la geam. 

— Un bilet pentru acoperiş. 

Vietnamezul cumpără biletul şi am părăsit aglomerata staţie 
de autobuz. Susan spuse: 

— Vânzătorul de bilete zicea că e o maşină la prânz şi alta la 
ora unu. 

Ne-am îndreptat către secţia de poliţie şi i-am spus lui Susan: 

— Rămâi aici. Până acum, poliţia a aflat că vorbeşti 
vietnameza. Mă descurc mai bine cu engleza lor stricată. 

— Mai important e că, dacă nu ieşi de-acolo, eu o să iau 
legătura cu ambasada. 

Nu i-am răspuns şi am intrat la Poliţia pentru Imigrări. 

Înăuntru era alt tip la birou, căruia i-am prezentat scrisoarea 
colonelului Mang. 

Sala de aşteptare era aproape pustie de data asta, cu 
excepţia a doi excursionişti care dormeau pe bănci. 

Polițistul îmi spuse într-o engleză acceptabilă: 

— Unde pleci acum? 

— La Hue. 

— Cum pleci la Hue? 

I-am arătat biletul de autobuz. El păru puţin surprins, dar eu 


aveam un bilet de cinci dolari, aşa că trebuia să fi spus 
adevărul. Mă întrebă: 

— Când pleci? 

— Acum. 

— Da? Părăseşti hotelul? 

Tipul ştia că aveam cameră rezervată până a doua zi. l-am 
Zis: 

— Da. 

— De ce pleci azi? 

— Mâine nu e tren spre Hue. Nici avion. Plec cu autobuzul. 
Azi. 

— Da. Bine. Te duci la poliţie în Hue. 

M-am răstit la el: 

— Ştiu asta. 

— Doamna merge cu tine? 

— Poate da, poate nu. Mai vorbim. 

Întrebă: 

— Unde-i doamna acum? 

— La cumpărături. M-am uitat la ceas şi-am spus: Plec acum. 

— Nu. Ai nevoie de ştampilă. Scoase fotocopiile pe care i le 
dădusem când sosisem aici şi zise: Eu ştampilez. Zece dolari. 

I-am dat o hârtie de zece. El îmi ştampilă fotocopiile şi scrise 
ceva pe deasupra. Cred că născocesc trucurile astea din mers. 

Am plecat înainte ca polițistul să se răzgândească. 

M-am uitat la fotocopii şi am văzut că tipul scrisese pe ele 
Hue-Century peste cerneala roşie a ştampilelor, deci ştia deja 
unde urma să stau. Notase şi ora, 11:15, şi data. 

M-am întâlnit cu Susan în josul străzii şi ea mă întrebă: 

— Vreo problemă? 

— Nu. Doar încă o taxă plătită de un alb. 

I-am arătat fotocopiile cu ștampilele roşii şi am întrebat: 

— Ce sunt astea? 

— Vechile ştampile pentru călătorii interne de care aveai 
nevoie cu ani în urmă. 

— M-au costat zece dolari. 

— Eu mi-am făcut ştampile din cauciuc cu cinci. 

— Să le-aduci cu tine data viitoare. 

— Prin urmare o să stai la Hotelul Century. Acolo m-am cazat 
eu când am fost la Hue. 

— Ei bine, acolo voi sta şi de data asta. Dar vom încerca să 


luăm camere separate. 

Ne-am întors cu taxiul la hotelul Grand. Pe drum, Susan mă 
întrebă: 

— Dacă n-aş fi fost cu tine, ţi-ai fi luat o vietnameză să stai cu 
ea toată săptămâna, ai fi luat alta în fiecare noapte sau ai fi 
agăţat o occidentală la Clubul Nautic Nha Trang? 

— Aş fi petrecut mai mult timp la Institutul de Oceanografie 
şi-aş fi continuat să fac duşuri reci. 

— Nu, vorbesc serios. 

— În State am o prietenă. 

Tăcere. 

Mă pricep la treburi de genul asta, aşa că am zis: 

— Chiar dacă n-aş fi avut pe cineva, când sunt în misiune nu 
fac nimic ce-ar putea complica sau compromite misiunea. Dar 
în cazul ăsta tu aparţii oarecum echipei - după cum am aflat 
foarte recent - şi de-aceea mi-am zis că pot face o excepţie. 

— Nu fac parte din echipă şi nu ştiai nimic despre asta la 
Saigon atunci când am hotărât să venim împreună la Nha 
Trang. 

Nu-mi aminteam să fi luat decizia aia, însă, cum spuneam, 
ştiu când să-mi ţin gura. Susan continuă: 

— Deci, dacă eşti în misiune cu o colegă, te poţi gândi la o 
relaţie sexuală sau romantică. Aşa ai cunoscut-o pe cum-o- 
cheamă. 

— Putem opri la piaţă ca să iau o lesă? 

— Scuze. 

Până la hotel n-am mai discutat. 

La recepţie era un fax pentru Susan, cu antetul Bank of 
America. l-am spus: 

— Poate că ţi-a fost aprobat împrumutul pentru un triciclu. 

Ea citi faxul, apoi mi-l întinse. Era de la Bill, desigur, care 
scria: Washingtonul insistă cu tărie să te întorci la Saigon cât 
mai curând posibil. Vor să comunice cu tine prin e-mail. În plan 
personal, n-am obiecţii dacă vrei să vii la petrecerea din ajunul 
sărbătorii Tet de la familia Vincent. Ne putem purta civilizat şi 
poate discutăm despre relaţia noastră, dacă mai există. Vreau 
un răspuns complet. 

I-am înapoiat faxul, iar ea mi-a zis: 

— Acum tu hotărăşti, Paul. E vorba despre şefii tăi. 

I-am spus: 


— Faxul ţi-e adresat ţie, nu mie. 

— Aha. Ei bine, eu n-am şefi la Washington. Am făcut un 
serviciu consulatului american de la Saigon. Punct. 

Nu eram prea sigur de asta, dar am zis: 

— Transmite-i lui Bill că mergi cu mine la Hue. 

Ea luă o foaie de hârtie de la recepţie şi scrise ceva, apoi mi- 
o întinse: Domnul Brenner şi cu mine ne îndreptăm spre Hue. 
Informează despre asta firma lui. Mă întorc la Saigon după vreo 
două săptămâni. Salutări familiei Vincent şi regretele mele. 

Susan intră cu recepţionerul într-o cămăruţă din spate şi ieşi 
după câteva minute: 

— l-am spus recepţionerului că plecăm azi şi că avem nevoie 
de un taxi peste jumătate de oră ca să te ducă pe tine la staţia 
de autobuz şi pe mine la gară. 

Am urcat împreună scările şi i-am zis: 

— Pregăteşte-te pentru aventură. 


La prânz am coborât în holul hotelului îmbrăcaţi amândoi cu 
jeanşi, cămăşi polo şi pantofi sport. Am semnat de plecare la 
recepţie, iar Susan m-a dus în restaurant. Am găsit-o pe Lucy 
aşteptând la mesele de pe terasă, iar Susan îi dădu nişte bani. 
Bătrâna nu mai contenea cu mulţumirile. li spuse ceva lui 
Susan, care îmi traduse: 

— Zice că nu-şi aminteşte de tine, dar îi ţine minte pe soldaţii 
americani care erau... foarte mărinimoşi şi... nebuni, dar au 
fost totdeauna buni cu ea. Ne urează călătorie plăcută. 

— Spune-i că eu o să-mi amintesc totdeauna amabilitatea şi 
răbdarea tinerelor de aici care ne-au făcut timpul liber atât de 
plăcut. 

Susan traduse, bătrâna se înclină, pe urmă ne-am luat de 
umeri şi ne-am sărutat pe ambii obraji. 

Ne-am întors în hol, ne-am luat bagajele şi-am ieşit în faţa 
hotelului, unde ne aştepta un taxi. Susan zise: 

— A fost foarte amabil. Ce v-aţi spus unul altuia. 

— Suntem prieteni vechi. Am trecut împreună printr-un 
război. 

Şoferul puse valizele noastre în portbagaj şi-am plecat. 


Cartea a patra 


AUTOSTRADA UNU 
21 


Taxiul o lăsă mai întâi pe Susan la gară, apoi pe mine la 
autogară. 

Am intrat în staţie, pe urmă am ieşit şi-am luat o maşină până 
la hotelul Thong Nhat de pe plajă. Mi-am lăsat bagajul la şeful 
personalului de serviciu, m-am dus pe terasă şi m-am aşezat la 
o masă. După cinci minute, a venit şi Susan. 

Aveam câteva ore de pierdut înainte de-a ne duce la agenţia 
de voiaj a Şmecherului, iar acela era un loc la fel de bun ca 
oricare altul şi nu am fi atras atenţia. Toţi clienţii erau 
occidentali şi nimeni de la Ministerul Securităţii Publice nu lua 
masa acolo. 

Am prânzit împreună cu Susan. Am întrebat-o: 

— De ce faci călătoria asta cu mine? 

— Nu vreau să mă întorc la Saigon. 

— De ce nu? 

— Prefer să fiu cu tine. 

— De ce? 

— Păi... ai putea crede că trebuie să stau cu ochii pe tine, sau 
că sunt plictisită şi dornică de aventură, sau că sunt înnebunită 
după tine. 

— M-am gândit la toate variantele astea. 

Ea zâmbi şi spuse: 

— Alege-le pe alea care-ţi convin. Dar nu mai mult de două. 

M-am gândit şi-am zis: 

— Cele care-mi convin sunt primele două, pentru că, dacă ţi 
s-ar întâmpla ceva din cauza ultimei variante, nu mi-aş ierta-o 
niciodată. 

Îşi aprinse o ţigară şi rămase cu privirea aţintită asupra 
vaselor de pescuit ce pluteau pe râu şi pătrundeau în apele 
mării. Spuse: 

— Nu vreau să te consideri răspunzător de siguranţa mea. 
Pot să-mi port singură de grijă. 

— Bine. Dar şi când eram la infanterie foloseam sistemul 
ăsta. Doi tipi care au grijă unul de altul. 


— Ai pierdut vreun prieten în luptă? 

— Doi. 

Susan tăcu multă vreme, iar în cele din urmă mă întrebă: 

— Ai salvat viaţa vreunui prieten? 

— De câteva ori. 

— 'Ţie ţi-a salvat viaţa cineva? 

— De câteva ori. 

— Deci o să avem grijă unul de altul şi-o să ne dăm toată 
silinţa. 

Nu i-am răspuns, dar ea continuă: 

— Dar dacă mergi în interiorul ţării după ce vei pleca din 
Hue, un bărbat alb călătorind singur o să atragă atenţia. 

— Înţeleg. Şi-o să călătoresc singur. 

— Cum îţi spuneam la Q-Bar, ar trebui să te dai drept 
naturalist sau biolog amator. Dacă ai fost urmărit aici, la Nha 
Trang, s-a văzut că ai manifestat oarecare interes faţă de 
biologie la Institutul de Oceanografie. 

M-am uitat la ea, dar n-am spus nimic. 

— Şi o să ai într-adevăr nevoie de un interpret. Altfel te 
descurci foarte greu de îndată ce te-ai îndepărtat de zona de 
coastă. 

— N-am avut interpret în ultimele două rânduri când am fost 
aici. Ştiu să mă fac înţeles. 

— Sigur, atunci când aveai o puşcă în mână. 

— Punct ochit. O să-mi iau un interpret. Trebuie să aibă pe 
cineva pentru mine la Hue. 

Ea tăcu o vreme, pe urmă spuse: 

— Nu ţi-au acordat mare sprijin până acum. 

— Pentru că au deplină încredere în mine. Sunt foarte 
descurcăreţ. 

— Înţeleg. Dar nu poţi dormi cu femei care vorbesc două 
limbi când vei călători în inima ţării. 

Am zâmbit şi-am zis: 

— N-o să vii cu mine mai departe de Hue. 


La 5:30 după-amiază am părăsit terasa hotelului şi-am pornit 
pe jos spre agenţia de voiaj a $mecherului de pe Van Hoa 
Street, la câteva străzi distanţă. Susan rămase să achite nota, 
urmând să ne întâlnim după zece minute. 

Şmecheraşul avea aceiaşi ochelari de soare şi un zâmbet 


prefăcut pe buze. Dinţii din faţă erau de aur, iar în ureche 
purta un cercel cu diamant. Singurul lucru care-i lipsea era un 
tricou pe care să scrie Șarlatan. 

Susan mă informase că numele lui era domnul Thuc şi aşa i- 
am spus. Vorbea puţin engleza şi m-a întrebat: 

— Unde doamna ta? 

I-am răspuns: 

— Nu doamna mea. Poate vine. Poate nu. 

El zise: 

— Acelaşi preţ. 

— Unde-i maşina mea? 

— Vino. Îţi arăt. 

Am ieşit împreună din birou. În mica parcare pentru 
microbuze era un Nissan bleumarin cu tracţiune dublă şi patru 
uşi. N-am recunoscut modelul, însă domnul Thuc m-a asigurat: 

— Maşină bună. 

Am examinat-o şi-am văzut că nu avea centură de siguranţă, 
însă anvelopele arătau bine şi exista o roată de rezervă. 

După cum spusese Susan, până la Hue erau aproape şase 
sute de kilometri. Pe un drum normal, asta ar fi însemnat mai 
puţin de şase ore de mers, dar dacă pe Autostrada Unu făceai 
şapte sau opt ore însemna că şoseaua era într-o stare mult mai 
proastă decât îmi aminteam eu din 1968, când Divizia de 
Ingineri a Armatei se ocupa de întreţinerea drumurilor. 

Cheile nu erau în contact, iar eu i le-am cerut Şmecheraşului, 
care mi le dădu ezitând. M-am aşezat pe scaunul şoferului şi- 
am pornit motorul, care suna bine, dar rezervorul avea 
combustibil doar pe sfert. Asta putea să nu însemne nimic, dar, 
pe de altă parte, putea însemna că Şmecheraşul plănuise 
pentru noi o călătorie mai scurtă. 

Am deschis capota, am coborât din maşină şi am verificat 
motorul, care avea patru cilindri, dar părea în regulă. L-am 
întrebat pe $mecheraş: 

— Unde-i şoferul? 

— Vine. 

Am oprit motorul şi am păstrat cheile. M-am uitat la ceas şi 
am văzut că trecuseră deja cincisprezece minute de când mă 
despărţisem de Susan. Tocmai când începusem să-mi fac griji, 
ea apăru într-un triciclu. Era cu rucsacul în spate şi ţinea în 
mână sacoşa cea nouă. 


Îl salută pe Şmecheraş şi dădu măna cu mine de parcă ne-am 
fi cunoscut de curând şi aranjasem să călătorim împreună. Asta 
fusese ideea mea, dar până şi eu eram impresionat de propria- 
mi ingeniozitate. James Bond ar fi fost mândru de mine. 

Susan întrebă: 

— Asta-i maşina noastră? 

— Asta. Am luat-o deoparte şi i-am zis: Rezervorul e plin doar 
pe sfert. Şi uită-te la antena radio. 

Ea aruncă o privire spre antenă, de care fusese legată o fâşie 
din plastic oranj. 

— Un fel de a o evidenția de celelalte maşini Nissan cu 
tracţiune dublă. 

Susan se uită în compartimentul din spate şi-mi spuse: 

— Nu sunt canistre obligatorii la drum lung, nici răcitor, care 
e ceva obişnuit în Vietnam. 

Şmecheraşul se uita la noi, dar, din cauza aerului său dubios, 
nu-mi dădeam seama dacă noi îi inspiram tot atâta suspiciune 
câtă ne inspira el nouă. 

Apăru şoferul, un tip de vreo patruzeci de ani. Purta 
pantaloni negri din bumbac şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, 
aşa ca jumătate dintre bărbaţii acestei ţări. Era încălţat cu 
sandale şi avea nevoie de pedichiură. Era destul de voinic 
pentru un vietnamez şi mi se părea puţin nervos. 

Domnul Thuc ni-l prezentă pe domnul Cam şi ne strânserăm 
mâinile. Primul ne spuse: 

— Domnul Cam nu vorbeşte engleza şi eu spun lui doamna 
vorbeşte bine vietnameza. Domnul Thuc se uită la ceas şi zise: 
În regulă? Plătiţi acum. 

Am numărat o sută cincizeci de dolari şi i-am spus 
Şmecheraşului: 

— Jumătate acum, jumătate domnului Cam, când ajungem la 
Hue. 

I-am pus banii în buzunarul cămăşii. 

— Nu, nu. Toţi acum. 

— Sunt cumva la Hue? Aici e Hue? 

Am deschis portiera din spate a Nissanului, unde am aruncat 
bagajele mele şi rucsacul lui Susan. 

Şmecheraşul era nervos, dar se calmă şi zise pe un ton 
degajat: 

— Deci, unde vă duce domnul Cam la Hue? 


I-am răspuns: 

— Cred că ţi-am spus. La Hue - aeroportul Phu Bai. 

— Da? Unde mergeţi? 

— La Hanoi. 

— Aha. 

Privi în jur, aşa cum fac oamenii într-un stat polițienesc, şi 
mă informă: 

— Prea mulţi comunişti la Hanoi. 

— Prea mulţi capitalişti aici. 

— Da? Ne mai spuse, lui Susan şi mie: Am nevoie de paşaport 
şi viza voastră. Eu fac copii. 

Ei bine, chiar că nu voiam ca Şmecherul să ne cunoască 
numele, aşa că i-am zis: 

— Nu. 

Şmecheraşul începu să se lamenteze că nu-i arătam actele de 
identitate, că nu-i plăteam toată suma şi că n-aveam încredere 
în el. I-am spus: 

— Vrei să câştigi trei sute de dolari sau te porţi ca un tâmpit? 

— Poftim? 

Susan îi traduse, iar eu m-am întrebat care era cuvântul 
vietnamez ce însemna „tâmpit”. Ea îmi zise: 

— Calmează-te. 

Eu i-am spus: 

— Hai să mergem. O să găsim altă maşină cu şofer. 

Am smuls banii din buzunarul $mecheraşului şi am deschis 
portiera din spate. Domnul Thuc fu şocat şi rămase cu gura 
căscată: 

— Bine. Bine. Nu paşaport. Nu viză. 

I-am pus banii la loc în buzunar. El îi spuse ceva şoferului şi 
amândoi intrară în birou. Susan şi cu mine ne-am privit. Ea 
spuse: 

— Domnul Cam nu e îmbrăcat pentru o călătorie pe timpul 
nopţii în nord. 

— Maşina are radiator. 

— Rareori folosesc radiatorul, pentru că au impresia că se 
consumă benzină. Ca şi în cazul farurilor, dacă poţi crede aşa 
ceva. În plus, dacă maşina se defectează, îngheaţă de frică. 

— Cât de rece e în nord? 

— Noaptea, probabil că sunt vreo zece grade. E foarte rece 
pentru cineva din Nha Trang. 


Am dat din cap şi am zis: 

— Trebuie că părem proşti. 

— Vorbeşte în numele tău. S-ar putea ca domnul Cam să ştie 
ceva engleză. Aşa că fii atent ce spui. 

— Ştiu asta. 

Se uită la mine şi spuse: 

— Eşti sigur că nu vrei să pleci mâine cu microbuzul? 

— Mă descurc cu domnul Cam. 

— Te descurci dacă o să fii furat pe drum? 

— Eu conduc. 

— Paul, n-ai voie să conduci. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. 

— Aştia sunt uneori mână-n mână cu poliţiştii, care trag pe 
dreapta maşina cu şofer şi dau amenzi mari occidentalilor 
dinăuntru. Dacă o să conduci tu, o să fii arestat. 

— Dacă mă prind. 

Ea mă privi şi zise: 

— Presupun că vacanţa s-a terminat. 

— Poţi fi sigură. 

Susan se strădui să zâmbească şi spuse: 

— Deci, fie întrecem maşina poliţiei, fie trecem în viteză 
printr-o ambuscadă. 

— Corect. Domnul Cam n-ar fi atât de grijuliu. Am întrebat-o: 
Există vreun alt drum? 

— Nu. Noaptea e Autostrada Unu ori stai acasă. Pe celelalte 
drumuri nu se poate circula noaptea - doar dacă vrei să mergi 
cu cincisprezece kilometri pe oră. _ 

— În regulă. Asta-i o provocare. Îmi plac provocările. 

Ea nu răspunse. 

Mi-am dat seama că se putea ca Susan să nu împărtăşească 
entuziasmul meu pentru un comportament irațional şi atunci i- 
am zis: 

— Uite, eu sunt cel care trebuie să ajungă la o întâlnire. Plec 
eu acum, iar tu vii mâine cu francezii. 

— Aha, deci eu trebuie să merg într-un autobuz plin cu 
francezi, iar tu n-ai decât să stai treaz opt ore şi să fii atent la 
tâlharii de pe autostradă. Credeam că eşti un gentleman. 

— Fii serioasă. 

— Uite, Paul, există şanse să nu se întâmple nimic. lar dacă 
se întâmplă, partea bună e că în ţara asta nu te ucide nimeni. 


Iar femeile nu sunt violate. Totul se rezumă la bani. Dai tot ce 
ai la tine şi tâlharii pleacă. Adăugă: Pentru restul drumului 
putem face autostopul dimineaţă. 

— Nu prea văd cum am sta noi în chiloţi pe Autostrada Unu, 
aşteptând să ne ia o căruţă trasă de bivoli. 

Susan îmi întinse sacoşa, iar eu am întrebat-o: 

— Ce-ai aici? 

— Unele companii americane au încuiat în seif nişte mijloace 
de protecţie. 

N-am zis nimic şi ea continuă: 

— La Cholan, în piaţa Binh Tay, poţi cumpăra pe sub mână 
piese pentru arme americane. Le asamblezi şi voilà, ai obţinut 
ceva. În cazul ăsta, un Colt 45 automat provenind de la armata 
americană. Cunoşti arma asta. 

M-am uitat la ea şi i-am amintit: 

— Spuneai că pentru asta primeşti pedeapsa capitală. 

— Doar dacă eşti prins. 

— Susan... unde-ai ascuns chestia asta? 

— În rezervorul de apă caldă. Are un capac mobil. 

Mi se învârtea capul şi am avut impresia că puseseră la 
punct ultimele detalii ale planului lor, după cum Susan şi cu 
mine pusesem la punct amănuntele planului nostru pentru a-l 
deturna pe al lor. 

Din nou zâmbitor, domnul Thuc spuse: 

— Domnul Cam gata. Voi gata. Călătorie plăcută la Hue. 
Adăugă: Chuc Mung Nam Moi. Apoi ne aminti: Plătiţi domnul 
Cam când ajungeţi la Hue. 

Nedorind să părem la fel de nervoşi ca domnul Cam, ne-am 
strâns mâinile cu Şmecheraşul şi i-am urat „La Mulţi Ani”. 
Domnii Thuc şi Cam au deschis fiecare câte o portieră din spate 
şi noi am urcat pe banchetă. 

Am ieşit din parcare şi, la jumătatea străzii Van Hoa, Susan îi 
zise ceva domnului Cam. Auzind răspunsul, deveni ceva mai 
aspră. Mi-am pus mâna pe umărul lui şi i-am spus în engleză: 

— Fă ce spune doamna. 

Omul înţelese că n-avea să-i fie uşor cu noi. După câteva 
minute opri la o staţie de benzină. 

Umplu rezervorul, iar eu am stat lângă el. Susan intră în 
biroul staţiei de benzină şi ieşi după câteva minute cu un tip 
care ducea două canistre de zece litri. Într-o sacoşă din plastic 


aducea doi litri de apă îmbuteliată, multe pungi de celofan cu 
gustări şi o hartă rutieră. 

În timp ce domnul Cam plătea benzina, mi-am scos din trusa 
de voiaj harta de la Nha Trang şi ghidul turistic. Ne-am suit cu 
toţii în maşină şi-am plecat. 

Am luat-o spre nord şi am văzut pe hartă că mergeam în 
direcţia bună, spre podul Xam Bong. 

Acesta trecea pe deasupra câtorva insulițe în locul unde râul 
Nha Trang se lărgea şi se vărsa în Marea Chinei de Sud. Din 
albastră, culoarea mării devenea aurie pe măsură ce soarele 
începea să apună dincolo de dealurile dinspre vest. Întunericul 
avea să se lase în mai puţin de jumătate de oră. 

Ne-am continuat drumul spre miazănoapte pe o şosea destul 
de bună care trecea printre dealurile de la nord de Nha Trang. 

Recunoscând locurile, i-am spus lui Susan: 

— Acolo a căzut beat duhul uriaş, lăsându-şi amprenta 
palmei pe piatră. 

— Mă bucur că ai fost atent. Şi sus, acolo, pe muntele 
următor, iubita lui s-a transformat în stâncă. Susan zise: E trist 
că am plecat din Nha Trang. Am trăit cea mai frumoasă 
săptămână de când sunt aici. 

Ne-am privit în ochi şi i-am spus: 

— Mulţumesc pentru vacanţa asta grozavă. 

După cincisprezece minute, şoseaua se intersectă cu 
Autostrada Unu care mergea direct la Hue, vreo şase sute de 
kilometri spre nord. 

Aşa-zisa autostradă avea câte o bandă în fiecare direcţie, dar 
se lărgea din când în când pe trei benzi, pentru depăşiri. 
Traficul era moderat, dar erau încă multe căruţe şi biciclete pe 
şosea. Şofatul domnului Cam nu i-ar fi adus un premiu pentru 
siguranţa circulaţiei, dar nu conducea mai prost decât ceilalţi 
şoferi de pe drum. 

Autostrada Unu se întindea de-a lungul coastei, iar în faţă 
vedeam alt promontoriu montan avansând în mare. La stânga 
noastră se întindeau orezăriile şi satele, iar dincolo de ele erau 
alţi munţi care ascundeau acum soarele. Ne apropiam de acel 
moment al zilei pe care în armată îl numeam SCNS, „Sfârşitul 
Crepusculului Nautic de Seară”, când rămânea destulă lumină 
ca să ne săpăm adăposturi pentru noapte. 

Urma să fie prima dată după 1972 când mă aflam în regiunea 


rurală vietnameză la căderea întunericului, şi nu aşteptam cu 
nerăbdare momentul ăsta. Noaptea aparţinea vietnamezilor şi 
fiului lor, domnul Cam. 

Însă el nu ştia că Susan Weber avea un vechi, dar, speram 
eu, bine uns Colt 45 gata să fie aţintit spre capul lui. 

De fapt, în timp ce soarele apunea, eu eram mai puţin 
supărat pe ea fiindcă luase arma aia, despre care speram că 
era asamblată şi încărcată. Eu puteam asambla şi dezasambla 
un Colt 45, practic cu ochii închişi, în mai puţin de 
cincisprezece secunde, inclusiv introducerea încărcătorului şi-a 
unui glonţ pe ţeavă, ca şi ridicarea piedicii. Dar nu voiam să 
încerc să-mi dobor recordul. 

Se întunecase, iar traficul era aproape inexistent, cu excepţia 
câtorva camioane ce risipeau benzina ţinând farurile aprinse... 
Am trecut printr-un orăşel ce apărea pe hartă cu numele Ninh 
Hoa. Un promontoriu muntos bloca vederea mării spre dreapta, 
iar în faţă se întindea drumul pustiu. Am văzut câteva colibe 
ţărăneşti cu lumini la ferestre şi bivoli indieni aduşi de pe 
câmp. Era momentul cinei şi, poate, al unei ambuscade. 

— Vreau să fac pipi. Biet? Fă o pauză. Fă nuoc. 

El se uită la mine. 

— Nuoc? 

Susan traduse, iar domnul Cam trase pe dreapta. Eu am 
întins mâna, am închis contactul şi am luat cheile. Am coborât 
din maşină şi-am încuiat portiera. 

Am ocolit maşina prin faţă şi am scos panglica oranj de pe 
antenă. Am deschis uşa din dreptul şoferului, l-am împins puţin 
pe domnul Cam şi i-am zis: 

— Mişcă. 

El nu se bucură, dar se strecură pe scaunul de alături. Sunt 
sigur că-i trecea prin minte să facă o prostie, dar până să se 
gândească mai bine, eu eram deja la volan şi maşina pornise. 
Am manevrat schimbătorul de viteze, alergând cu o sută de 
kilometri pe oră. Nissanul mergea bine, dar cu doi albi, un 
vietnamez şi un rezervor plin, nici nu era de mirare. 

Zău că nu-l voiam pe domnul Cam lângă mine, dar nici nu 
doream să se ducă la o secţie de poliţie, să spună că l-am răpit. 
I-am zis lui Susan: 

— Spune-i că pare obosit şi voi conduce eu. Poate să se culce. 

Ea traduse. 


Domnul Cam părea oricum, numai obosit nu. Mai degrabă 
agitat. Spuse ceva, iar Susan traduse: 

— Zice că vei avea mari necazuri dacă te vede poliţia şofând. 

— Şi el o să aibă. Spune-i. 

Susan se conformă. 

Am accelerat Nissanul până la 120 de kilometri pe oră. Fără 
trafic, nu era rău. Însă din când în când intram în câte-o groapă 
şi aproape că pierdeam controlul maşinii. Arcurile şi 
amortizoarele nu erau grozave, dar mă bizuiam pe roata de 
rezervă dacă aş fi avut o pană. Nu mă bazam deloc pe calitatea 
mea de membru al Clubului Automobilistic American. 

Zece minute mai târziu, am observat în oglinda retrovizoare 
farurile unei maşini şi când s-a apropiat, am văzut că era un 
mic jeep fără capotă. Am zis: 

— Avem companie. 

Susan se uită pe lunetă şi spuse: 

— Ar putea fi un jeep al poliţiei. Cred că sunt doi oameni în 
el. 

Am apăsat acceleraţia până la podeaua Nissanului. Drumul 
era drept şi neted, trecând printre orezării, iar eu am îndreptat 
maşina spre centrul şoselei, unde speram că asfaltul era mai 
bun. Vehiculul din spate ţinea pasul cu mine, dar nu micşora 
distanţa dintre noi. 

Domnul Cam se uită în oglinda laterală, dar nu zise nimic. 
Am întrebat-o pe Susan: 

— Poliţia are staţii radio? 

— Uneori. 

Vietnamezul îi spuse ceva lui Susan, iar ea îmi traduse: 

— Domnul Cam crede că în spatele nostru e o maşină a 
poliţiei şi sugerează să tragem pe dreapta. 

I-am răspuns: 

— Dacă era o maşină a poliţiei, ar fi avut girofaruri şi-ar fi 
pornit sirena. 

— Aici n-au aşa ceva. 

— Ştiu. Voiam să fiu amuzant. 

— Nu e ceva amuzant. li putem întrece? 

— Mă străduiesc. 

Accelerasem la 160 de kilometri pe oră şi ştiam că, dacă aş fi 
intrat într-o groapă mai mare, mi-ar fi explodat cauciucul ori aş 
fi pierdut controlul maşinii. Poliţiştii erau conştienţi că acelaşi 


lucru ar păţi şi ei, dar păreau neobişnuit de hotărâți. De fapt, 
dacă domnul Thuc ne trăsese pe sfoară, poliţiştii îşi dăduseră 
deja seama că nu domnul Cam conducea maşina. 

Nissanul menținea viteza, dar doar întâmplarea avea să 
hotărască cine va intra în prima groapă. 

În faţa mea era un camion masiv, iar eu am trecut în spatele 
lui, de parcă ar fi fost nemişcat. Am virat pe banda alăturată şi- 
am văzut alt camion venind din faţă. Am depăşit primul camion, 
apoi, cu vreo două secunde înainte de-a mă ciocni cu cel care 
venea spre mine, am virat din nou spre banda din dreapta. 
După un minut am văzut farurile jeepului în spatele meu, deşi 
pierduse ceva teren. 

Domnul Cam era tot mai agitat şi încerca să discute cu 
Susan, care-i spunea mereu „Im lang”, iar eu mi-am amintit că 
asta însemna „stai liniştit” sau „taci”. 

Vehiculul din spatele nostru se afla cam la o sută de metri 
distanţă şi poate ceva mai aproape decât ultima oară când mă 
uitasem la el. Am întrebat-o pe Susan: 

— Poliţiştii au puşti sau doar pistoale? 

— Şi una, şi alta. 

— Trag în maşinile aflate în plină viteză? 

— De ce n-am presupune că o fac? 

— Să presupunem că vor să jefuiască poştalionul, dar nu să 
ardă totul într-o minge de foc. 

— Pare corect. 

— Pregăteşte-te să arunci chestia aia din sacoşă. Nu dorim să 
ajungem în faţa plutonului de execuţie. 

— O am în mână. Spune-mi când. 

— Ce-ar fi acum? Înainte ca eu să izbesc maşina asta şi ei să 
găsească scula asupra noastră. 

Ea nu răspunse. 

— Susan. 

— Să mai aşteptăm. 

— Bine. 

Am încercat să vizualizez harta şi, dacă-mi aminteam corect, 
peste câteva minute urma să trecem prin alt orăşel. Dacă mai 
era vreun poliţist prin zonă, acolo trebuia să se afle. 

Domnul Cam era liniştit, asemeni oamenilor care s-au 
împăcat cu soarta. De fapt, mi s-a părut că-i vedeam buzele 
mişcându-se în timp ce şoptea o rugăciune. Nu mă aşteptam să 


facă vreo prostie la viteza asta, cum ar fi să tragă de volan ori 
să sară din maşină, dar i-am zis lui Susan: 

— Spune-i domnului Cam că voi opri în următorul oraş şi-l voi 
lăsa să plece. 

Ea îi spuse, iar el păru să o creadă. De ce, nu ştiu, dara 
crezut. 

Între timp dădeam mereu de gropi şi maşina se zdruncina 
cumplit. 

În faţă se zărea un automobil mic, oprit chiar în mijlocul 
drumului. În lumina farurilor vedeam o femeie fluturând 
mâinile şi cerând ajutor. Asta, mi-am zis, era ambuscada care 
ne-ar fi uşurat de ceea ce poliţiştii nu obţinuseră prin amenzi. 
Dar oamenii legii nu mă prinseseră încă şi domnul Cam nu era 
la volan. Totuşi, el spuse o replică în engleză, învățată pe de 
rost: 

— Eu opresc. Maşina are nevoie ajutor. Eu opresc. 

— Nu conduci tu. Eu nu opresc. 

Am virat pe banda alăturată, de unde puteam calcula mai 
bine distanţa până la canalul de scurgere din stânga mea, şi am 
trecut în viteză pe lângă nefericita femeie şi maşina ei. 

Am încercat să-mi împart atenţia între drumul din faţa 
parbrizului şi farurile din spatele meu. Am văzut luminile 
ocolind maşina oprită pe drum şi jeepul aproape că se răsturnă 
în canal, apoi reveni pe şosea. 

Susan se uita pe lunetă. I-am zis: 

— Îmi pare rău că n-am ajutat-o. 

— Nu-ţi face probleme. Condu mai departe. 

— Da. Tipul din spate nu-i un şofer prost. 

— Ştii cum orbeşti un şofer vietnamez? 

— Nu. Cum? 

— Pune-i un parbriz în faţă. 

Am zâmbit. 

Ceva mai puţin amuzant se întâmplă în continuare. Am auzit 
ceva, ca nişte rateuri înăbuşite, şi mi-a trebuit o jumătate de 
secundă până să recunosc pocnetele seci ale unui pistol 
automat AK-47. O clipă, sângele îmi îngheţă în vene: 

— Ai auzit? 

— Am văzut flacăra la gura ţevii. 

Apăsasem acceleraţia până la podea, ba chiar mai jos, dar 
Nissanul mergea cu viteza maximă. Am spus: 


— În regulă, aruncă arma. O să ne oprim. 

— Nu! Mergi mai departe. E prea târziu să mai oprim acum. 

Am continuat drumul şi-am auzit altă împuşcătură. Dar 
individul trăgea în noi? Sau doar încerca să ne atragă atenţia? 
În orice caz, dacă maşina lui cu tracţiune dublă se zdruncina la 
fel de rău ca a mea, nu putea tinti bine la o asemenea distanţă, 
care acum era de vreo două sute de metri. Am virat Nissanul pe 
banda alăturată pentru ca trăgătorul să fie nevoit să se ridice şi 
să tragă peste parbriz, dar jeepul trecu pe aceeaşi bandă 
alăturată, în spatele nostru. Aşa că m-am întors pe banda din 
dreapta. 

Am auzit altă împuşcătură, dar de data asta era un glonţ 
trasor şi i-am văzut dâra verde sus, în dreapta mea. Doamne. 
Nu mai văzusem aşa ceva din 1972. Preţ de o clipă, inima 
încetă să-mi bată. Noi foloseam trasoare roşii, ei verzi, şi-am 
început să văd dâre verzi şi roşii în faţa ochilor. 

Am revenit din coşmarul acela la cel prezent. Domnul Cam 
suspina, ceea ce era bine, numai că începuse să bată cu pumnii 
în tabloul de bord. Următorul avea să fie capul meu. Am 
recunoscut primele semne ale unei crize de isterie. Am ţinut 
volanul cu dreapta şi l-am plesnit cu dosul palmei stângi peste 
faţă. Asta păru să aibă efect, pentru că el îşi luă faţa în mâini şi 
începu să plângă. 

Mi-a trecut prin minte ideea trăsnită că toată situaţia asta se 
datora neînţelegerii şi coincidenţei - poliţia voia doar să ne 
verifice documentele, maşina din mijlocul drumului chiar era în 
pană, iar domnul Cam era inocent. Mamă, ce va mai povesti la 
masa din timpul sărbătorii Tet! 

Trecusem prin câteva sate mici de pe lângă Autostrada Unu, 
unde am văzut oameni pe biciclete şi copii pe drum. Era ceva 
primejdios, ca şi gropile din şosea şi tipii care trăgeau în noi. 
Totul se reducea la noroc - unul dintre noi urma să facă o 
greşeală fatală. 

I-am aruncat lui Susan harta şi ghidul turistic şi i-am zis: 

— Poţi să-mi spui cât de departe e următorul oraş? 

Ea aprinse lanterna ca să citească şi-mi spuse: 

— Văd un loc numit Van Gia. Ăsta e? 

— Da. Cât mai e până acolo? 

— Nu ştiu. Unde suntem acum? 

— La vreo treizeci de kilometri de Ninh Hoa. 


— Păi... atunci Van Gia e chiar aici. 

Şi, desigur, vedeam în faţă luminile unui oraş. Susan zise: 

— Nu poţi trece prin oraşul ăla cu o asemenea viteză, Paul. 
Vor fi camioane, maşini şi oameni pe drum. 

— Ştiu. 

Trebuia să fac repede ceva. 

Chiar în faţa noastră se afla un camion care aprindea şi 
stingea luminile de stop, în vreme ce şoferul încetinea 
apropiindu-se de oraş. Am virat pe banda alăturată, l-am 
depăşit şi m-am întors pe banda mea. Am apăsat frâna şi am 
descoperit că nu era antiderapantă. Nissanul oscila de colo-colo 
şi m-am căznit să-l ţin sub control. Camionul era chiar în 
spatele meu acum, iar eu am stins luminile, păstrând o distanţă 
de cinci metri în faţă, ascuns de maşina poliţiei. 

N-aveam idee cât de aproape era jeepul, dar trebuia să apară 
lângă mine în câteva secunde. Am aşteptat şi i-am văzut 
farurile în stânga mea, apoi ajunse exact lângă mine. Într-o 
fracțiune de secundă, tipul cu pistolul AK-47, de lângă şofer, 
mă văzu şi privirile ni se întâlniră. Păru surprins, pe urmă aţinti 
arma spre mine, în timp ce eu acceleram, lovind jeepul lateral. 
N-a trebuit să-l lovesc tare, fiindcă şoferul nu se aştepta la asta. 
Jeepul galben ieşi de pe carosabil şi alunecă pe acostament. În 
oglinda laterală, am văzut maşina poliţiei lovindu-se de canalul 
de scurgere şi răsturnându-se. Am auzit o izbitură înăbuşită şi- 
am observat flăcări, pe urmă o explozie. 

Pedala accelerației era la podea, iar eu mergeam tot pe 
banda alăturată. Am trecut pe banda mea şi am văzut camionul 
oprindu-se pe şosea. Am aprins din nou farurile. 

Am apăsat frâna şi am redus viteza până la şaizeci de 
kilometri pe oră, în timp ce intram în oraşul Van Gia. 

În maşină era multă linişte. Îmi auzeam răsuflarea. Domnul 
Cam era pur şi simplu pe podea, ghemuit în poziţie de fetus. 
Am privit în oglinda retrovizoare şi am văzut-o pe Susan 
uitându-se drept înainte. 

Mergeam acum cu vreo patruzeci de kilometri la oră pe 
strada principală. 

Nu existau stâlpi de iluminat, dar cele mai multe clădiri din 
stuc aveau becurile aprinse, luminând astfel şi drumul. Am 
văzut un bar karaoke şi zeci de puştani învârtindu-se prin faţă. 
Biciclete şi scutere erau parcate peste tot, iar oamenii 


traversau şoseaua. l-am spus lui Susan: 

— Ar trebui să te laşi în jos. 

Ea se trânti pe banchetă. 

În faţă, pe dreapta, un jeep galben era parcat în faţa secţiei 
de poliţie şi câţiva bărbaţi în uniformă stăteau afară. Dacă 
poliţiştii din vehiculul incendiat transmiseseră ceva prin staţia 
radio, acolo era sfârşitul drumului nostru şi am fi fost norocoşi 
dacă am fi ajuns în faţa plutonului de execuţie. 

Pur şi simplu mi-am ţinut răsuflarea când m-am apropiat de 
secţia de poliţie. Pe şosea nu era nicio maşină, pentru că 
noaptea nu aveai unde te duce, iar oraşul era destul de mic ca 
să poţi merge pe jos ori cu bicicleta. Deci Nissanul bleumarin 
atrăgea atenţia. M-am lăsat în jos pe scaun ca să par de numai 
un metru cincizeci şi mi-am dus mâna dreaptă la faţă, de parcă 
aş fi avut păduchi şi mă scărpinam. Domnul Cam făcu o 
mişcare, dar eu l-am prins de păr şi l-am tras în jos. 

— Im lang! am zis, deşi el nu vorbea, dar nu-mi aminteam 
cum se spune „Nu mişca!” 

Acum ne aflam lângă secţia de poliţie şi încercam să-mi ţin 
capul întors într-o parte şi să stau cu ochii pe poliţişti, ţinându-l 
în acelaşi timp de păr pe domnul Cam. Ştiu că nu trebuie să 
atingi capul unui vietnamez, dar el era în poziţie de fetus şi nu 
ajungeam cu mâna la boaşele lui. 

Trecând de secţia de poliţie, i-am urmărit pe poliţişti în 
oglinda retrovizoare. Se uitau la maşină, dar aş putea spune că 
nu mă căutau pe mine. Totuşi, maşina le trezise interesul. Am 
continuat să merg pe şosea cu viteza întâi. 

Un puşti pe bicicletă ne-a trecut prin faţă, ne-am privit în 
ochi şi el a început să strige: 

— Lien Xo! Lien Xo! 

Aflasem recent că asta însemna „sovietic” sau, uneori, 
„Străin”, adică eu. 

Era timpul să ne îndepărtăm. Am accelerat şi-am lăsat 
curând în urmă oraşul Van Gia, revenind pe autostrada 
întunecată. 

Am manevrat schimbătorul de viteze şi în câteva minute 
navigam cu o sută de kilometri pe oră. Mă tot uitam în oglinda 
retrovizoare ca să văd dacă puştiul îi avertizase pe poliţişti în 
legătură cu Lien Xo, dar n-am văzut farurile vreunei maşini. 

Am respirat în voie, pentru prima oară în ultimele zece 


minute, apoi i-am spus lui Susan: 

— Ce zici de nişte nuoc? 

Ea deschisese deja sticla cu apă şi mi-o dădu. Am tras o 
înghiţitură zdravănă şi i-am oferit sticla domnului Cam, aflat pe 
podea, lovindu-l uşor cu ea în cap. Mi-am închipuit că era 
deshidratat, dar el mă refuză, aşa că i-am întins sticla lui 
Susan, care bău îndelung. 

Susan răsuflă adânc şi zise: 

— Încă mai tremur şi trebuie să fac pipi. 

Am oprit pe marginea drumului şi ne-am uşurat toţi trei, 
pentru că era şi cazul. Domnul Cam încercă s-o ia la sănătoasa, 
dar fără vlagă, aşa că l-am împins înapoi în maşină. 

Am verificat anvelopele, pe urmă caroseria, căutând găuri de 
gloanţe, dar n-am găsit niciuna. Fie că poliţiştii nu trăseseră în 
noi, fie rataseră ţinta din cauza zdruncinăturilor. Nu mai conta. 

M-am uitat pe partea şoferului şi am văzut vopseaua sărită, 
iar aripa din faţă îndoită, deşi nu făcusem decât să ating jeepul, 
dar fusese de-ajuns. 

Întorşi în maşină, am accelerat până la o sută de kilometri pe 
oră şi-am menţinut viteza. I-am zis lui Susan: 

— Zău că-mi pare rău de ce s-a întâmplat. 

— Nu trebuie. Noi fugeam de nişte bandiți. Ai făcut o treabă 
grozavă. Aşa conduci şi acasă? 

— De fapt, am urmat un curs de conducere ofensivă la FBI. 
Am luat examenul. 

Ea nu răspunse, dar îşi aprinse o ţigară. Îi oferi una şi 
domnului Cam, care şedea acum pe scaunul lui, iar el o 
acceptă. 

Marea era acum în dreapta noastră şi lumina cornului de 
lună se reflecta în apă, făcând-o să nu pară atât de întunecată. 
Am depăşit un camion care mergea spre nord, dar nu existau 
vehicule care să se îndrepte spre sud. Noaptea, şoseaua asta 
era complet pustie, ceea ce era bine pentru a recupera timpul, 
dar nu şi pentru altceva. Din când în când zăream câte-o 
groapă şi viram ca s-o evit. Alteori n-o vedeam şi intram în ea, 
făcând Nissanul să trepideze. 

Susan întrebă: 

— Crezi că ne caută cineva? 

— Singurii oameni care ne căutau sunt morţi. 

Ea nu răspunse, iar eu i-am zis: 


— Totuşi, s-ar putea ca domnul Thuc să-l caute deja pe 
domnul Cam. 

Susan se gândi la asta şi spuse: 

— Domnul Thuc trebuie să fi auzit de la doamna-nefericită că 
fugeam de poliţie, aşa că se gândeşte fie că suntem morţi, fie că 
ne continuăm drumul spre Hue. 

— De ce n-ar chema el poliţia? 

— Pentru că poliţiştii i-ar cere o mie de dolari doar ca să 
caute maşina şi alte câteva mii dacă o găsesc. Adăugă: Domnul 
Thuc speră acum doar că totul se va termina cu bine. O să-şi 
facă griji mâine, dacă n-o să aibă veşti de la domnul Cam. Când 
vorbeşti despre poliţişti aici, nu te gândi la băieţi săritori în 
uniforme albastre care-ţi spun „domnule” când le ceri ajutorul. 
Sunt cei mai mari hoţi din ţara asta. 

— Înţeleg. 

Susan vorbi cu domnul Cam, care părea să se simtă mai bine 
după ce-şi fumase ţigara, apoi îmi zise: 

— Neagă faptul că am fost traşi pe sfoară ca să fim tâlhăriţi. 
Spune că noi suntem foarte neîncrezători. Vrea să plece. 

— Zi-i că trebuie să ducă maşina înapoi de la aeroportul Phu 
Bai din Hue, altfel domnul Thuc o să-l ucidă. 

Susan îi traduse, iar eu am recunoscut cuvântul giet, care 
înseamnă „crimă” sau „ucidere”. E ciudat cum îmi amintesc 
anumite cuvinte neplăcute. I-am spus lui Susan: 

— Zi-i că mâine va fi acasă cu familia lui dacă se poartă 
frumos. 

După ce vorbiră unul cu altul, Susan îmi spuse: 

— Mă îndoiesc serios că se va duce la poliţie. N-ar avea parte 
decât de necazuri. 

— Bine. Fiindcă nu vreau deloc să fiu nevoit să-l ucid. 

Ea tăcu multă vreme, apoi mă întrebă: 

— Vorbeşti serios? 

— Foarte. 

Se lăsă pe spătarul banchetei şi aprinse altă ţigară. 

— Înţeleg de ce te-au trimis pe tine. 

— Nu m-au trimis ei. Eu m-am oferit. 

Domnul Cam părea că încerca să urmărească discuţia 
noastră, întrebându-se probabil dacă ne sfătuim cum să-l 
ucidem. Ca să-l calmez, l-am bătut pe umăr şi i-am spus: 

— Xin loi. 


Asta însemnând aproximativ „Îmi pare rău că s-a întâmplat 
aşa”. Susan mă întrebă: 

— Ai început să-ţi aminteşti vietnameza? 

— Aşa cred. Xin loi. Când omoram un vietnamez, spuneam 
„Xin loi, Charlie”. Un fel de „lartă-mă pentru asta, Charlie”. Te- 
ai prins? 

Ea tăcu o vreme, întrebându-se, sunt sigur, dacă nu cumva se 
afla alături de un psihopat. Şi eu mă întrebam acelaşi lucru. I- 
am zis: 

— Mi-a crescut adrenalina. O să-mi revin. 

Din nou nu spuse nimic. Cred că era puţin speriată de mine 
şi, ca să fiu sincer, şi eu eram. 

— Tu ai vrut să vii cu mine. 

— Ştiu. Nu spun nimic. 

Mi-am trecut mâna peste umăr, iar ea a luat-o şi mi-a strâns- 
o. Mi-am îndreptat iar atenţia spre şosea. Terenul neted şi 
întins se îngusta aici într-o fâşie ce străbătea munţii în stânga 
noastră şi marea în dreapta. Traficul dispăruse cu desăvârşire, 
iar eu menţineam viteza la o sută pe oră. Susan mă întrebă: 

— Vrei să conduc eu? 

— Nu. 

Ea începu să-mi maseze ceafa şi umerii. 

— Cum te simţi? 

— Bine. La câteva sute de kilometri în faţă e un loc numit 
Bong Son, unde am luptat câteva luni. Uită-te după sigla 
Camerei de Comerţ. 

— O să mă uit pe hartă. De ce nu-mi spui cum ai obţinut 
permisia aia la Nha Trang? 

— Să-ţi zic ceva. O să mergem la Valea A Shan şi-o să-ţi spun 
acolo unde s-a întâmplat. 

— În regulă. 

Îmi masă tâmplele şi-mi zise: 

— Ţi-am spus la Rex că e bine să vorbeşti despre lucrurile 
astea. 

— Să mi-o spui după ce-o să auzi povestea. 

Ea tăcu o vreme, apoi zise: 

— De data asta, la plecare, poate vei lăsa şi războiul aici. 

I-am răspuns cu întârziere: 

— Cred că din cauza asta mă aflu aici. 


22 


Ne-am continuat drumul spre nord pe Autostrada Unu şi am 
trecut prin Vung Ro, o staţiune de pe litoral cu câteva case de 
oaspeţi şi un mic hotel cu o cafenea în aer liber. Dacă n-am fi 
fost cu domnul Cam, ne-am fi oprit să luăm o cafea sau ceva de 
băut, care mi-ar fi prins bine. 

După Vung Ro, drumul se depărta de ţărmul mării, devenind 
din nou pustiu - o întindere întunecată de orezării şi canale de 
scurgere. Uneori se zărea câte-o colibă ţărănească. 

Domnul Cam era tăcut. Inţelesese, cred, că dacă am fi vrut 
să-l omorâm, am fi făcut-o deja. Înțelegerea acestui fapt îi face 
pe unii prizonieri să se relaxeze şi să se împace cu situaţia; alţii 
cred că ar fi mai sigur s-o ia la sănătoasa. 

Mă uitam mereu în oglinda retrovizoare, căutând lumini de 
faruri. Ar fi însemnat necazuri. l-am zis lui Susan: 

— Nu e nici măcar un vehicul pe principala autostradă 
naţională. 

— În zonele rurale, oamenii nu călătoresc noaptea decât cu 
vreun autobuz. În timpul zilei, Autostrada Unu e atât de 
aglomerată încât de-abia poţi merge cu cincizeci de kilometri 
pe oră. Adăugă: Mi s-a spus că poliţia încetează să patruleze pe 
autostrăzi după ora unu noaptea. 

— Asta-i un noroc. 

— Nu tocmai. Armata patrulează pe autostrăzi până în zori. 
Poliţiştii rămân în oraşe. Continuă: Patrulele armatei opresc pe 
oricine pe autostradă. 

— Care-i următorul oraş important? 

Susan se uită pe hartă şi-mi spuse: 

— O localitate, numită Qui Nhon. Dar Autostrada Unu trece 
pe la vest de ea, aşa că nu trebuie să intram în oraş. 

— Acolo a fost un mare spital american. 

— Ţi-l aminteşti? 

— La Qui Nhon veneau cazurile pe care nu le preluau navele- 
spital. Acolo am tratat şi mulţi militari şi civili vietnamezi. Iar în 
afara oraşului exista un mare spital pentru leproşi. 

— Aha... am auzit de locul ăla. Şi-acum se mai află acolo un 
spital pentru leproşi. 

— Aveam un sanitar care ajunsese atât de epuizat pe câmpul 
de luptă, încât s-a oferit să lucreze la spitalul pentru leproşi. 


Noi glumeam pe tema asta. De câte ori situaţia se înrăutăţea, 
ne ofeream cu toţii să mergem la spitalul de la Qui Nhon. Susan 
nu râse, iar eu i-am zis: Cred că ar fi trebuit să fii acolo. Am 
întrebat-o: Cât de departe e? 

— Cred că mai sunt doar câţiva kilometri. 

— Ştii să citeşti o hartă sau doar te prefaci? 

— Asta-i o remarcă sexistă. 

— Xin loi. 

Îmi dădu un pumn în umăr care-l surprinse pe domnul Cam: 

— Soția domnului Cam nu-l loveşte niciodată cu pumnul. O să 
mă însor cu o vietnameză. 

— Sunt atât de docile, încât te-ai plictisi de moarte. 

— Sună bine. 

— Mă bucur că te simţi mai bine. 

— Sunt putin îngrijorat de şoferul camionului. 

Ea reflectă la asta, apoi spuse: 

— Păi... nu ştia că suntem străini. A presupus că suntem 
nişte vietnamezi urmăriţi de poliţie. N-a văzut nimic. 

— Bine gândit. 

Am depăşit drumul spre Qui Nhon care intersecta Autostrada 
Unu, iar acolo se aflau câteva clădiri, printre care şi o staţie de 
benzină, dar era închisă. Am întrebat-o pe Susan: 

— Crezi că e deschisă vreo benzinărie? 

— De ce-ar fi? 

— Corect. Nu cred că vom ajunge la Hue cu ce avem în 
rezervor şi-n cele două canistre. A 

— Stinge farurile. Asta economiseşte benzina. Întreabă-l pe 
domnul Cam. 

M-am uitat la contorul de combustibil şi-am făcut o mică 
socoteală. Mi-am zis că puteam merge încă două sute ori două 
sute cincizeci de kilometri, în funcţie, evident, de mărimea 
rezervorului şi de consumul maşinii. Cei zece litri din canistre 
ar fi adăugat poate cincizeci sau şaizeci de kilometri la distanţa 
parcursă. I-am spus lui Susan: 

— Întreabă-l pe domnul Cam de unde-ar lua el benzină 
noaptea. 

Susan îmi zise: 

— Nu ştie. N-a mers niciodată aşa departe spre nord şi 
rareori conduce noaptea. 

Am râs. 


— Bine, şi unde avea de gând să umple iarăşi rezervorul? 

— E limpede că nu intenţiona să ne ducă la Hue. 

— Ştiu. Spune-i asta. 

Ea îi zise, iar domnul Cam păru puţin înfricoşat. Susan spuse: 

— Îmi amintesc de nişte staţii de benzină deschise până 
târziu la Da Nang. 

— Cât mai e până acolo? 

Ea se uită pe hartă: 

— Vreo trei sute de kilometri. 

Am privit din nou contorul de combustibil şi-am spus: 

— Sper că drumul coboară, altfel nu vom ajunge. Poate că ar 
trebui să-l dăm jos din maşină pe dolofanul ăsta. 

— Avem nevoie de el la pompa de benzină. Paul, noi ce 
socoteală am făcut? 

— Am crezut că maşina are un rezervor mai mare sau că o să 
consumăm mai puţin. Dacă n-o să reuşim, tragem pe dreapta, 
aşteptăm să se facă ziuă şi mergem la o staţie de benzină 
deschisă.... 

M-am uitat în faţă şi am văzut la orizont licărind nişte lumini. 
Am întrebat-o pe Susan: 

— Acolo e Bong Son? 

— Aşa ar trebui. 

Am început să reduc viteza şi m-am uitat în jur la regiunea 
aproape pustie, care mi se părea cunoscută. Am zis, mai mult 
pentru mine: 

— Aici am văzut elefantul. 

— Ce elefant? 

Am răspuns abia după câteva clipe: 

— E o expresie. Oamenii care au văzut luptele pentru prima 
oară spun: „Am văzut elefantul”. 

M-am uitat la drum şi la terenul de pe ambele părţi, unde 
intrasem prima dată în luptă într-o dimineaţă din noiembrie 
1967, după Ziua Recunoştinţei. Susan mă întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu exact. E o expresie veche - n-are legătură cu 
Vietnamul. Poate că se referea la perioada Imperiului Roman, 
când Hannibal a traversat Alpii cu elefanţi. Am repetat: Am 
văzut elefantul. 

Susan remarcă: 

— Sună aproape mistic. 


Am încuviinţat. 

— Nimeni pe lume nu e mai mistic, mai superstiţios şi mai 
profund evlavios ca un soldat combatant. I-am văzut pe mulţi 
sărutând crucifixul şi făcându-şi semnul crucii înainte de 
luptă... pe urmă puneau un glonţ de AK-47 la cască, 
reprezentând glonţul inamicului care l-ar fi vizat pe el. Şi îşi 
lipeau un as de pică pe căşti, pentru că vietnamezii îl 
considerau simbol al morţii. Şi mai erau tot soiul de alte 
talismane şi ritualuri practicate de soldaţi înainte de-a intra în 
luptă... în esenţă, se rugau. 

Susan tăcu o vreme, pe urmă zise: 

— Şi-aici ai văzut elefantul? 

— Da. 

Ea se gândi puţin, apoi remarcă: 

— Când trăgeau în noi acolo, pe autostradă... cred că am 
zărit elefantul. 

— Ai îngheţat de frică, ţi-ai simţit gura uscată şi inima 
sărindu-ţi din piept? 

— Da. 

— Atunci ai zărit elefantul. 

Am văzut în faţă un pod de care-mi aminteam şi care trecea 
peste râul An Lao, iar dincolo de el era oraşul Bong Son. 

Susan îşi puse ochelarii de soare şi întrebă: 

— Semăn cu o vietnameză? 

Am privit-o în oglinda retrovizoare. Cu părul ei lung şi drept, 
pieptănat cu cărare la mijloc, şi cu ochelari de soare putea 
trece drept o vietnameză aflată într-o maşină de culoare 
închisă. M-am uitat la domnul Cam. Şi el putea trece drept 
vietnamez, fiindcă era vietnamez. Eu eram problema. 

L-am privit iarăşi pe domnul Cam şi-am avut impresia că se 
pregătea să fugă când aveam să ajungem în oraş. Am tras pe 
dreapta şi i-am zis lui Susan: 

— Dă-mi un şiret de la pantofii din valiză. 

leşi din maşină, deschise portbagajul şi scoase câteva 
lucruri. 

— S-a făcut frig! strigă ea. 

Am deschis geamul; mi se părea cald încă, dar eu nu 
stătusem trei ani aici. Mi-am amintit mirosul pământului umed 
şi al fluviului. _ 

Susan închise portbagajul şi urcă în maşină. Imi întinse un 


şiret din piele. Mai luase una dintre bluzele ei de mătase cu 
guler înalt, pe care şi-o trase peste tricou. 

Am luat şiretul şi l-am pus pe domnul Cam să se aplece, cu 
mâinile la spate. După cum coopera, era evident că preferă să 
fie legat decât strangulat. 

l-am legat degetele mari unul de altul, apoi i-am prins 
capetele şiretului de curea. 

Susan îmi întinse ochelarii de soare: 

— Şmecherii îi poartă zi şi noapte. N-o să dai de bănuit. 

Mi-am pus ochelarii dar, după mine, arătam tot ca un 
caucazian înalt, cu părul ondulat şi nasul proeminent. 

Am pornit maşina, îndreptându-ne spre pod. 

— Vezi buncărele alea din beton la colţurile podului? Au fost 
construite de francezi. Plutoanele americane le aprovizionau pe 
rând. Era o sarcină uşoară - mai bine decât afară, în zonele 
izolate. Erau înconjurate de sârmă ghimpată şi câmpuri minate. 
La câteva săptămâni o dată, - vietnamezii veneau să vadă dacă 
suntem treji. Tare mult voiam să arunce în aer podul ăsta, dar 
n-au trecut niciodată, de sârma ghimpată şi de câmpurile 
minate. Minele fuseseră puse de francezi şi noi nu aveam o 
hartă a lor, iar când vietnamezii călcau pe ele, nu ne puteam 
duce să luăm cadavrele. Zăceau acolo săptămâni în şir, 
mâncate de ulii şi viermi. Locul ăsta duhnea îngrozitor. Acum 
miroase bine. 

Am ridicat geamul. 

Am traversat podul peste râul An Lao, care se vărsa în Marea 
Chinei de Sud. Am trecut în viteza a doua şi m-am lăsat în jos 
pe scaun. 

De pe pod am intrat pe strada principală a oraşului Bong 
Son, care arăta aşa cum mi-l aminteam eu. Clădirile din stuc 
erau destul de arătoase şi din loc în loc erau plantați palmieri. 
Se părea că Bong Son nu suferise mult de pe urma războiului. 

Se vedeau câteva restaurante. Mi-am amintit că aici trăiseră 
cândva mulţi etnici indieni şi chinezi care deţineau majoritatea 
magazinelor şi restaurantelor, dar acum nu vedeam nici urmă 
de ei. Birourile pentru soldaţii americani, saloanele pentru 
masaj şi bordelurile fuseseră situate pe o stradă lăturalnică, 
departe de locuinţele cetăţenilor onorabili. 

Acum am văzut multe scutere şi biciclete pe stradă şi, ce era 
mai important, câteva maşini care circulau prin zonă, aşa că noi 


nu băteam prea tare la ochi. Am zis: 

— Drept înainte, în capătul oraşului, se afla sediul Poliţiei 
Naţionale. Acolo erau mai ales tipi din familii cu relaţii, iar 
serviciul la poliţie îi ţinea departe de armată. Erau şi sadici. 
Vezi zidul ăla de piatră din dreapta? Şi porţile alea mari din fier 
forjat? 

— Da. 

— Dincolo de ele se află o clădire colonială franceză. Cred că 
acolo era primăria oraşului sau aşa ceva. Într-o noapte, un grup 
de membri ai Viet-Congului s-au infiltrat în oraş şi au atacat 
clădirea. Poliţia Naţională a ucis şi a capturat vreo doisprezece 
dintre ei. După câteva zile am venit în oraş cu nişte tipi într-un 
jeep, ca să vedem ce puteam cumpăra sau schimba pe piaţa 
neagră. Poliţia Naţională spânzurase o duzină de cadavre ale 
membrilor Viet-Congului de porţile alea. Cei mai mulţi erau 
ciuruiţi de gloanţe, dar unii fuseseră spânzurați de vii, însă nu 
de gât, ci de degetele mari de la mâini. Cadavrele putrezeau în 
soare. Am adăugat: Armata Vietnamului de Sud i-ar fi împuşcat 
pe prizonieri în cap. Poliţia Naţională nu era atât de amabilă. 

M-am uitat la Susan prin oglinda retrovizoare. Nu se uita la 
porţi, dar eu le-am privit când am trecut pe lângă ele şi parcă 
vedeam cadavrele spânzurate acolo. 

— Îmi amintesc şi-acum duhoarea. 

Ea nu comentă. 

— Am raportat comandantului nostru de companie, care a 
transmis ştirea mai departe. Poliţia Naţională era supărată pe 
noi pentru că ne amestecam în lecţiile exemplare pe care le 
dădea. Nu mă înţelege greşit - nu eram îngeri, dar trebuie să 
stabileşti o limită undeva. Una e războiul, dar ăsta nu era 
război. Pe de altă parte, vietnamezii se aflau în război de atâta 
vreme şi pierduseră atâţia prieteni şi rude, încât o luaseră 
razna cu mult înainte de-a ajunge noi aici. Am continuat: 
Divizia Întâi Blindate a fost mutată de la Bong Son după Anul 
Nou şi-am plecat la Quang Tri, unde s-a dovedit a fi mult mai 
Tău. 

Am privit din nou în oglinda retrovizoare şi-am văzut că 
Susan stătea nemişcată: 

— Aveam optsprezece ani. 

Sediul Poliţiei Naţionale apăru în stânga noastră. Pe clădire 
era arborat un drapel cu o stea galbenă. În faţă se vedeau 


parcate patru jeepuri galbene, iar vreo şase poliţişti stăteau de 
vorbă şi fumau. Trecând de ei, am spus: 

— După victoria comuniştilor, cumplita baie de sânge pe 
care-o preziseseră toţi s-a dovedit a nu fi atât de cumplită. 
Execuţiile se făceau selectiv şi cei mai mulţi duşmani ai statului 
ajungeau în tabere de reeducare. Insă membrii Poliţiei 
Naţionale, detestaţi de aproape toată lumea, au fost vânaţi 
sistematic şi executaţi de noua Poliţie Naţională. Am adăugat: 
Ce semeni aia culegi. 

Am văzut că Susan avea un pachet de ţigări într-o mână, o 
brichetă în alta, dar stătea nemişcată. În cele din urmă, zise: 

— N-am aflat nimic din toate astea la Saigon. 

— A fost un război foarte urât la ţară. Dar e deja istorie. 
Amintirile se estompează iar viaţa merge înainte. E posibil ca 
generaţia următoare să fie în regulă. 

M-am uitat la domnul Cam şi m-am gândit la istoria lui. Poate 
că aveam să-l întreb despre asta. 

Oraşul Bong Son se întindea pe încă o sută de metri de-a 
lungul Autostrăzii Unu, pe urmă am intrat din nou în regiunea 
rurală. 

— Marea tabără americană, numită Zona de Aterizare 
Engleză, se afla la vreo câţiva kilometri de-aici, în stânga. 
Există acolo o cale printre dealuri, An Lao, de unde izvorăşte 
râul. Am evaluat toată populaţia din vale şi-am instalat-o în 
cătune aşezate strategic, astfel încât să nu poată ajuta Viet- 
Congul local ori armata nord-vietnameză cu hrană sau servicii. 
Valea An Lao a devenit o zonă unde se trăgea fără somaţie şi 
tot ce mişca era împuşcat - inclusiv animalele domestice şi 
vietăţile sălbatice. Vânam chiar şi păsări cu automate 
Browning. Am ars toate construcţiile, am tăiat toţi pomii 
fructiferi, am inundat cu petrol orezăriile şi am ras pădurea cu 
chestiile alea numite „pluguri romane”. Pe urmă am aruncat 
din aer butoaie de carton, pline cu cristale ce produceau un gaz 
otrăvitor, înecăcios. Am rebotezat Valea An Lao Valea Morţii. 
Am făcut o pauză. Mă întreb dacă acum mai trăieşte cineva 
acolo. 

Susan nu zise nimic. 

Am accelerat până la o sută la oră şi am continuat drumul 
spre nord. Autostrada Unu cotea din nou spre est, către mare, 
şi de-a lungul țărmului erau plaje cu nisip alb, iar în stânga 


noastră coline de nisip alb, acoperite cu tufăriş pipernicit. I-am 
spus lui Susan: 

— Aici am petrecut Crăciunul 1967. Nisipurile albe de la 
Bong Son. Ne-au făcut să credem că era zăpadă. Am adăugat: A 
fost un armistițiu de patruzeci şi opt de ore. Am primit 
numeroase pachete de Crăciun de la Crucea Roşie, de la 
diverse organizaţii şi persoane particulare. La vremea aceea, 
înainte de Tet, lumea încă mai sprijinea trupele, dacă nu chiar 
războiul. 

Îmi aduceam aminte că acel Crăciun fusese o zi deosebit de 
călduroasă, iar pe nisipurile albe nu erau copaci care să facă 
umbră. Cina de Crăciun ne fusese adusă cu elicopterul şi noi 
şedeam pe nisip şi mâncam curcan cu toate felurile de 
garnituri, încercând să alungăm muştele şi să ferim mâncarea 
de nisip. 

Un puşti din Brooklyn, pe care-l chema Savino, văzuse o 
prăjină lungă de bambus şi hotărâse să-şi facă un umbrar cu 
mantaua lui de cauciuc. Întinsese mâna după prăjină, cineva 
strigase la el să renunţe, el trăsese prăjina, care era legată cu 
un fir de un puternic mecanism exploziv, şi se întorsese în 
Brooklyn într-un sac din plastic. 

Mai mulţi tipi fuseseră răniţi, jumătate din pluton asurzise şi 
fragmente din corpul puştiului se împrăştiaseră peste tot, 
inclusiv în gamelele şi cănile tuturor. Crăciun fericit. 

Am zis: 

— Un tip din plutonul meu a fost ucis în ziua de Crăciun de o 
încărcătură explozivă ascunsă. 

— Îţi era prieten? 

— El... nu venise de multă vreme. Am adăugat: Era pierdere 
de timp să te împrieteneşti cu noii-veniţi. Aveau şanse mici de 
supravieţuire şi aduceau moartea şi pentru cei din jurul lor. 
Dacă mai erau în viaţă după treizeci de zile, le strângeai mâna 
sau ceva de genul ăsta. 

Am depăşit zona de operaţiuni unde luptasem, iar acum nu 
mai recunoşteam terenul. 

Domnul Cam părea să stea incomod cu braţele la spate. 
Susan observă asta şi mă întrebă: 

— N-ar trebui să-l dezlegăm? 

— Nu. 

— Nu poate sări din maşină la viteza asta. 


— Nu. 

Susan îşi aprinse în cele din urmă o ţigară. De fapt, şi eu 
voiam una, poate fiindcă eram tot cu gândul la zona de 
operaţiuni Bong Son, când fumam un pachet pe zi. Am spus: 

— S-auzim ce spune domnul Cam. Întreabă-l dacă-şi 
aminteşte de război. E 

Ea îl întrebă, dar el nu părea dornic să răspundă. În cele din 
urmă vorbi, iar Susan îmi traduse: 

— Avea treisprezece ani când s-a terminat războiul. Locuia 
într-un sat la vest de Nha Trang şi îşi aminteşte când au venit 
comuniştii. Spune că mii de soldaţi sud-vietnamezi au trecut 
prin satul lui, retrăgându-se din munţi, şi toată lumea ştia că 
războiul se sfârşise. Mulţi oameni fugeau spre Nha Trang, dar 
el a rămas în satul lui, cu mama sa şi două surori. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? 

Ea îl îndemnă puţin, el vorbi pe un ton calm, iar Susan 
traduse: 

— Spune că toţi erau speriaţi, dar soldaţii nord-vietnamezi, 
când au venit, s-au purtat bine. În satul lui rămăseseră doar 
femei şi copii, însă femeile n-au fost molestate. Dar comuniştii 
au găsit un tânăr ofiţer care avea un picior amputat şi l-au luat 
cu ei. Mai târziu au venit activişti de partid şi i-au luat pe toţi la 
întrebări. Au găsit doi funcţionari ai fostului guvern deghizați în 
ţărani şi-au dispărut şi ei. Dar nimeni n-a fost împuşcat în sat. 

Am dat din cap. 

— Şi tatăl lui? Fraţii? 

Susan îl întrebă şi omul răspunse: 

— Tatăl lui fusese ucis pe front cu mulţi ani în urmă. Avea un 
frate mai mare înrolat în armata Vietnamului de Sud, care 
luptase în munţi, de unde nu s-a mai întors niciodată. Spune că 
mama lui îl aşteaptă şi-acum. 

M-am uitat la domnul Cam şi-am văzut că era supărat. Şi 
Susan părea tulburată de povestea vietnamezului. Amintiri din 
acele timpuri începeau să mă năpădească. 

Când te aventurezi într-o călătorie ca asta, trebuie să te 
aştepţi la ce-i mai rău şi n-o să fii dezamăgit. 

Ne-am continuat drumul pe autostrada întunecată, prin 
noapte şi înapoi în trecut. 


23 


Ne depărtasem cu vreo trei sute de kilometri de Nha Trang şi 
era aproape 10 seara. Eu menţineam viteza redusă ca să 
economisesc benzină şi oricum nu ne grăbeam. M-am uitat la 
contorul de combustibil şi acul indica un sfert de rezervor plin. 
Am întrebat-o pe Susan: 

— Cât mai e până la Da Nang? 

Ea verificase deja şi spuse: 

— Cam o sută cincizeci de kilometri. Cum stăm cu benzina? 

— Am consumat ceva mai mult când am fugit de poliţie. S-ar 
putea să ajungem la Da Nang dacă folosim şi cei douăzeci de 
litri din canistre. Sau poate că găsim pe drum o staţie de 
benzină deschisă nonstop. 

— În ultimii trei sute de kilometri am trecut doar pe lângă 
patru benzinării, toate închise. 

— Nu trecem şi prin Quang Ngai? 

— Ba da. E chiar pe Autostrada Unu. Capitală de provincie. 
La vreo şaptezeci şi cinci de kilometri de-aici. 

— Scoate ghidul meu turistic şi vezi dacă e menţionată vreo 
staţie de benzină. 

Susan îmi zise: 

— Păi, e o hartă mică a oraşului... e un hotel, o pagodă, o 
biserică, un oficiu poştal, un local numit Restaurantul Orez 
Treizeci şi Patru, o staţie de autobuz... 

— Maşinile lor pot merge cu orez. 

— Aşa cred. Pe harta asta nu apare vreo staţie de benzină. 
Dar trebuie să existe câteva într-un oraş de mărimea asta. 
Poate că e deschisă vreuna. Dacă nu, adăugă ea, mai e un oraş 
după Quang Ngai şi înainte de Da Nang, unde am putea găsi 
ceva. Se numeşte Hoi An, un fost port chinezesc. Turistic şi 
fermecător. Am făcut o excursie acolo când eram la Hue. Sunt 
multe locuri de cazare la Hoi An şi poate că există şi o staţie de 
benzină deschisă până târziu. Între Hoi An şi Da Nang nu mai e 
nicio localitate. 

— Bine. Să vedem cum stau lucrurile. 

Vietnamezul îşi dădu seama că discutam despre combustibil 
şi-i spuse ceva lui Susan. Ea îmi zise: 

— Domnul Cam, care-i acum prietenul nostru, zice că putem 
cumpăra benzină de la vânzători particulari, care o 


comercializează la tarabe aşezate de-a lungul drumului. 
Trebuie să ne uităm după un indicator pe care scrie et-xang, 
ceea ce înseamnă „benzină”. 

— Şi ţin deschis toată noaptea? 

— Cam aşa. Te duci la casa de lângă semn şi ei îţi vând 
benzină. Şi eu am făcut aşa când eram cu motocicleta. Benzina 
se vinde de obicei în sticle de băuturi răcoritoare şi e scumpă. 

— Câte sticle de Coca-Cola ne trebuie ca să umplem un 
rezervor? 

— N-am calculatorul la mine. Uită-te după un indicator pe 
care scrie et-xang. 

— Mai spune o dată de ce nu şi-ar face domnul Cam datoria 
civică de-a merge la poliţie. Fă-l să creadă că viaţa lui depinde 
de răspunsul tău. 

Susan tăcu o vreme, pe urmă spuse: 

— Nici măcar n-aş putea traduce ideea de datorie civică. 
Dacă omul îşi recapătă maşina şi cam o sută de dolari pentru 
sine, două sute pentru domnul Thuc şi vreo câteva sute ca să 
repare stricăciunile, n-o să se ducă la poliţie. Când are loc un 
accident la Saigon, ultimul lucru pe care şi-l doresc cei 
implicaţi e să apară autorităţile. 

— Bine. Am închis subiectul. 

Domnul Cam voia o ţigară, şi chiar o merita. Susan i-o 
aprinse şi i-o ţinu în timp ce el pufăia. 

Am ajuns la o localitate numită So Huynh, un sat pitoresc de 
pe țărm înconjurat de mlaştini sărate. L-am traversat cât ai 
clipi şi-am ajuns din nou în teren deschis. 

Am mers mai departe şi autostrada se depărta de coastă, 
trecând printr-o zonă de cătune şi orezării. 

Am aruncat o privire spre contorul de combustibil şi-am 
văzut că benzina scăzuse sub un sfert de rezervor. Drumul era 
neted şi eu menţineam viteza sub optzeci de kilometri pe oră. 
M-am gândit că aşa puteam economisi destulă benzină ca să 
ajungem la Quang Ngai. Dacă nu, aveam cei douăzeci de litri 
din canistre. 

Nu văzusem niciun semn care să indice distanţele între 
localităţi sau măcar vreunul care să menţioneze numele unui 
oraş. Aflam toate astea de pe hartă. Drumul era când bun, când 
mizerabil, mai ales mizerabil. Ţara asta mai avea multe de 
făcut, dar sincer vorbind, după treizeci de ani de la război, 


străbătuse un drum lung. 

Susan spuse: 

— Ar trebui să fim aproape de Quang Ngai. E pe partea asta 
a râului Tra Khuc şi Autostrada Unu devine strada principală. 
Poate că n-ar trebui să trecem prin oraş la ora asta. Şi chiar 
dacă găsim o staţie de benzină deschisă, trebuie să schimbi 
locul cu domnul Cam. 

— Şi ce sugerezi? 

— Să tragem maşina după nişte copaci şi să aşteptăm până în 
zori. Putem să intrăm în Quang Ngai de dimineaţă şi să facem 
plinul. 

— În regulă. Caută un loc unde să oprim. 

Am încetinit şi-am început să ne uităm după un loc unde 
maşina nu ar putea fi văzută. 

Ne aflam la doar câţiva kilometri de Quang Ngai şi vedeam 
luminile oraşului la orizont. Era uimitor, mi-am zis, cât de 
diferite erau oraşele faţă de regiunea înconjurătoare, fără 
suburbii, fără pieţe mari şi, evident, fără staţii de benzină. 
Partea bună era că, de când plecasem, nu văzusem niciun 
poliţist pe autostradă, cu excepţia celor doi pe care-i 
proiectasem într-un şanţ. Dar, după spusele lui Susan, militarii 
patrulau pe autostradă după lăsarea întunericului şi, dacă ar fi 
fost un singur vehicul militar pe şosea şi o singură maşină civilă 
- a noastră - am fi fost opriţi fără niciun motiv. Atuul nostru 
era, desigur, Coltul 45. Militarii nu s-ar aştepta la aşa ceva. 

Quang Ngai se afla cam la un kilometru în faţă, dar nu 
vedeam niciun loc unde-aş fi putut opri. În jur erau mai ales 
orezării şi sate, iar terenul era deschis, cu excepţia câtorva 
pâlcuri de palmieri care nu ofereau niciun camuflaj. 

Am zărit o ridicătură de teren în mijlocul unei orezării, legată 
de autostradă printr-un dig sau val de pământ. Bănuiam ce era 
acolo, însă mi-au trebuit câteva secunde până să-mi dau seama. 
Am zis: 

— Acolo e o movilă funerară. Putem parcă în spatele ei şi 
nimeni n-o să ne vadă. 

Am încetinit şi am intrat cu roţile pe digul de pământ ce 
trecea printre orezăriile inundate. Dintr-o dată, domnul Cam îşi 
ieşi din minţi. 

— Care-i problema lui? 

— Zice că aia e o movilă funerară. 


— Ştiu ce e. Noi ne săpam adăposturile de noapte în movile 
funerare. Pământ moale, înălţime potrivită, spaţiu de tragere... 

— Vrea să ştie de ce mergi spre movila funerară. Ar trebui să 
opreşti. 

Am oprit la jumătatea drumului şi domnul Cam se linişti. 

— Ce spune? 

Susan vorbi cu el, iar omul începu din nou să se agite. Ea îmi 
zise: 

— L-am anunţat că vom petrece noaptea acolo. Nu e prea 
încântat de idee. 

— Ce naiba, toţi sunt morţi în locul ăla. Spuneai că vom fi 
foarte respectuoşi şi ne vom ruga toată noaptea. 

— Paul, el n-o să petreacă noaptea lângă o movilă funerară. 
Ar trebui să-l legi de mâini şi de picioare. Vietnamezii sunt 
foarte superstiţioşi. În plus, ei consideră asta lipsă de respect. 

— Eu nu sunt superstiţios ori sensibil la tradiţii. 

— Paul. 

— Bine. 

Am trecut în marşarier şi-am pornit cu spatele pe digul 
îngust de pământ. Am ajuns pe autostradă, am schimbat viteza 
şi-am pornit la drum. De îndată ce faci o faptă bună te 
părăseşte norocul. 

Într-adevăr, pe autostradă venea spre noi o pereche de 
faruri, cam la un kilometru distanţă. Am stins farurile 
Nissanului şi am încetinit. Luminile pe care le văzusem erau 
prea joase ca să fi fost ale unui camion sau autobuz, aşa că 
trebuia să fie ceva mai mic, de pildă o maşină cu tracţiune 
dublă, probabil o patrulă militară. 

Susan spuse: 

— Paul, depărtează-te de şosea. 

— Ştiu. 

Am trecut Nissanul pe tracţiune dublă şi-am coborât pe digul 
înălţat al şoselei. Lângă drum nu exista canal de scurgere, 
pentru că orezăria se întindea până la marginea digului. Am 
condus paralel cu şoseaua, cu roţile din spate în noroiul 
orezăriei şi cu cele din stânga pe marginea digului. Mergeam 
într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade, poate mai mult, şi 
mă temeam că Nissanul se va răsturna. Roţile din spate 
începuseră să alunece şi să se scufunde în noroi. Am oprit 
maşina. 


Am privit spre drum şi am constatat că maşina nu era prea 
bine ascunsă. Dar era suficient de întuneric ca să nu-mi pierd 
speranţa, deşi mă pregăteam pentru ce era mai rău. l-am zis lui 
Susan: 

— Dă-mi sacoşa. 

Auzeam vehiculul apropiindu-se şi vedeam tot mai bine 
farurile. 

Susan îmi dădu sacoşa, eu am vârât mâna înăuntru şi am 
găsit patul pistolului. Nu voiam ca domnul Cam să vadă arma, 
pentru că asta l-ar fi putut determina să se ducă la poliţie. 

Simţeam capătul încărcătorului fixat în patul pistolului. Am 
închis siguranţa şi-am întrebat-o pe Susan: 

— Încărcătorul e plin? 

— Da. 

— E glonţ pe ţeavă? 

— Nu. 

— Mai ai încărcătoare? 

— Două. Adăugă: Sunt speriată. 

M-am uitat la domnul Cam, care părea temător. Am avut 
impresia că repeta în gând versiunea lui pentru autorităţi şi se 
bucura că era legat. 

În câteva secunde am văzut capota vehiculului ce se apropia. 
Era o maşină mare, semănând cu un jeep, de o culoare 
întunecată, nu galben, şi-am recunoscut că era militar. Am 
văzut şoferul, care era concentrat asupra drumului, şi un 
bărbat pe bancheta din spate. 

Tavanul Nissanului se afla cam la nivelul autostrăzii. Era o 
noapte întunecată şi zeii erau cu noi. Vehiculul militar şi-a 
continuat drumul. 

Am rămas acolo multă vreme, după cum mi s-a părut, pe 
urmă am trecut Nissanul în marşarier, roţile din spate au rulat 
pe pământ şi maşina a trecut digul şoselei. 

Am stat locului câteva clipe, tot cu farurile stinse, şi-am privit 
în jur. Era atât de întuneric încât de-abia vedeam la zece metri. 

Am pornit cu farurile stinse către Quang Ngai. În luminile 
oraşului se profilau câteva clădiri pe ambele părţi ale drumului 
şi am observat ceva ce părea promiţător. Am îndreptat Nissanul 
către acea siluetă, am oprit şi am aprins farurile. 

În dreapta, la capătul unei poteci, era o construcţie ruinată, 
fără acoperiş. Speram să nu fie un templu budist, altfel am fi 


avut altă problemă cu domnul Cam. 

Am condus încet pe poteca dintre orezării şi am oprit în faţa 
construcţiei din stuc alb. În vârful zidului din faţă am văzut 
rămăşiţele unei clopotniţe. I-am spus lui Susan: 

— O biserică catolică. Sper că tipul ăsta nu e şi catolic. 

Ea îi zise ceva domnului Cam şi el dădu din cap. 

Am pătruns în biserică pe intrarea largă, pe urmă am oprit şi 
am dat Nissanul cu spatele în colţul din faţă al bisericii, ca să 
nu fie văzut de pe drum. 

Farurile luminau ceea ce era de fapt doar scheletul unei 
clădiri, iar vegetaţia creştea în voie printre dărâmăturile 
risipite pe podeaua din beton. 

Am stins luminile, am oprit motorul şi-am spus: 

— Ei bine, aici ne vom petrece noaptea. 

Am coborât cu toţii din maşină şi ne-am întins, numai că 
domnul Cam nu-şi putea întinde braţele prea bine, aşa că l-am 
dezlegat. 

Susan aduse apa şi gustările din maşină şi am luat o masă 
oribilă. Am întrebat-o: 

— N-aveau Ring Dings ori biscuiţi cu brânză la benzinăria 
aia? Ce-s chestiile astea? 

— Nu ştiu. Bomboane. Nu te mai plânge. De fapt, ar trebui să 
zici mersi. 

Domnul Cam mâncă mai mult decât partea lui din pungile de 
celofan şi bău singur un litru de apă. 

N-aveam încotro şi trebuia să-l leg din nou, aşa că i-am 
strâns degetele mari la spate, i-am luat sandalele şi l-am pus în 
spatele maşinii, unde se întinse pe canapea. 

Susan şi cu mine ne-am aşezat cu picioarele încrucişate în 
faţa Nissanului. Singura lumină venea de la stelele de deasupra 
clădirii fără acoperiş. Ea remarcă: 

— Trebuie să fi fost cândva o biserică rurală frumoasă. 

— Din astea erau peste tot când am fost aici - biserici şi 
pagode în ruină. Erau singurele clădiri mai mari din zonă, iar 
civilii şi militarii se ascundeau în ele. Te fereau de gloanţele 
armelor mici, dar nu de rachete sau obuze de mortier. 

Ea spuse: 

— E greu de imaginat un război care face zilnic ravagii în 
jurul tău. Mă bucur că ai putut să vorbeşti despre asta la Bong 
Son. 


Nu i-am răspuns. 

Susan îşi scoase ţigările, protejă cu îndemânare flacăra 
brichetei şi aprinse repede, ca un soldat experimentat. Ascunse 
tigara între palme şi zise: 

— Mi-e frig. Pot să iau ceva din valiza ta? 

— Sigur. ţi aduc eu. 

— Adu-mi şi rucsacul. 

M-am ridicat şi m-am dus la maşină. Am deschis portiera din 
spate, mi-am scos sacoul albastru din valiză şi-am luat rucsacul 
ei. l-am pus sacoul pe umeri şi ea a spus: 

— Mulţumesc. Nu ţi-e frig? 

— Sunt vreo douăzeci de grade. 

Susan avea un ceas de voiaj în rucsac şi-l potrivi să sune la 
miezul nopţii: 

— O să-l potrivim din oră în oră, astfel încât, dacă adormim 
amândoi, să ne trezească. 

— Bine. Stau eu primul de pază. Încearcă să dormi. 

Ea s-a întins pe podeaua din beton, folosind rucsacul drept 
pernă. 

Am vorbit o vreme, pe urmă mi-am dat seama că adormise. 

Am luat Coltul 45 din sacoşa ei, am vârât un glonţ pe ţeavă, 
apoi mi l-am pus în poală. 

Alarma sună la miezul nopţii şi eu am oprit-o înainte s-o 
trezească pe Susan. Am potrivit soneria la ora unu, în caz că 
aţipeam. Dar, ciudat, am rămas treaz fără probleme şi-am lăsat- 
o să doarmă până la patru. 

Am schimbat locurile şi i-am dat pistolul. 

Am pus capul pe rucsac şi mi-am amintit de vremea când 
rucsacul meu îmi fusese pernă timp de un an şi dormeam cu 
puşca în braţe. Întotdeauna dormeam îmbrăcaţi şi încălţaţi, 
plesnind ţânţarii toată noaptea, făcându-ne griji din cauza 
şerpilor şi a vietnamezilor. Eram murdari, nefericiţi, uneori uzi 
şi înfriguraţi, alteori înfierbântaţi şi mereu înspăimântați. 

Asta nu era cea mai cumplită noapte pe care o petrecusem 
vreodată în Vietnam, nici pe departe. Dar pentru noaptea asta 
nu mă puteam învinui decât pe mine. 


Cerul se lumină, aducând un fals răsărit, cum se întâmplă la 
tropice, pe urmă veniră într-adevăr zorii şi se auzi cântecul 
unui cocoş. Un fascicul de lumină intră printr-o mică fereastră 


boltită din dreapta, unde fusese cândva altarul. Un ciob de 
sticlă albastră, prins încă în rama ferestrei, aruncă o fâşie de 
lumină sinilie asupra podelei şi a peretelui opus. 

M-am ridicat în capul oaselor şi-am privit împreună cu Susan 
ivirea zorilor. 

Interiorul micii biserici era acum vizibil şi am putut vedea 
pereţii văruiţi şi stucul fărâmiţat, locurile unde loviseră 
gloanţele şi zona unde explozia unui şrapnel zgâriase o frescă 
estompată a Fecioarei Maria. 

Nu rămăsese nici măcar o aşchie de lemn în construcţie, în 
afară de nişte resturi de cărbuni de la un foc pe care cineva îl 
făcuse pe podea, în locul unde cândva fusese altarul. 

Orezăriile nu atrag multe zburătoare, dar am auzit cântecul 
unei păsări venind de undeva, apoi pe cel al primului vehicul. 
Susan spuse: 

— Azi e Ajunul Anului Nou vietnamez. Îmi luă mâna. Cred că 
niciodată nu m-a bucurat atât de mult un răsărit de soare. 

Am auzit pe şosea un camion şi un scuter. Am aruncat o 
privire prin intrarea deschisă şi-am văzut o căruţă şi două fete 
pe biciclete. 

Îmi aminteam de vremea când primele vehicule de pe drum 
erau dragele de mine, tancuri care puteau declanşa în 
siguranţă dispozitivele explozive montate în gropi în timpul 
nopţii. Pe urmă veneau jeepurile şi camioanele pline cu soldaţi 
americani şi sud-vietnamezi, cu puştile şi mitralierele pregătite 
să facă faţă oricărei ambuscade puse la cale noaptea. 

Apoi veneau civilii, pe jos, în căruţe trase de bivoli, pe 
biciclete, ducându-se la câmp, la şcoală ori în altă parte. 

În mai puţin de o oră de la răsărit, Autostrada Unu avea să 
fie deschisă, metru cu metru, de la Delta Mekongului până la 
Zona Demilitarizată, iar viaţa avea să-şi urmeze cursul până la 
apus. 

I-am zis lui Susan: 

— Autostrada Unu e deschisă spre Hue. 


24 


La lumina zilei am văzut pe partea din stânga a Nissanului 
nişte vopsea galbenă, rezultată după contactul cu jeepul 
poliţiei. Susan şi cu mine aveam cuțite militare elveţiene şi am 
răzuit vopseaua, iar domnul Cam, pe care-l dezlegasem, a 


folosit un ciob de sticlă ca să ne ajute. 

Am tăiat în două recipientele de apă din plastic şi-am luat 
nişte noroi din orezărie pe care l-am întins peste zgârieturi. 

În mâl am găsit câteva lipitori. Lui Susan îi făceau greață, 
domnului Cam nu părea să-i pese şi eu aveam câteva amintiri 
neplăcute în legătură cu ele. 

Susan se uită la o lipitoare mare şi grasă din noroiul adunat 
în sticla de plastic. 

— Muşcă? 

— ȚŢi se prind de piele. Au un anestezic natural în salivă, aşa 
că nu ştii când te muşcă. Tot în salivă au un diluant al sângelui, 
care curge în ele în timp ce sug. Poţi să le ai pe tine toată ziua 
şi să nu ştii dacă nu le cauţi periodic. Am avut o dată una la 
subsuoară care se umflase atât de mult cu sângele meu, încât 
am strivit-o din întâmplare când m-am întins pe o parte. 

Susan se strâmbă. 

După ce mă întorsesem din Vietnam, vorbisem probabil mai 
mult despre lipitori decât despre lupte. 

Poveştile astea îi scârbesc totdeauna pe oameni, iar eu mă 
pricepeam bine la aşa ceva. 

Am folosit una dintre cămăşile mele ca să ne ştergem pe 
mâini. 

L-am lăsat pe domnul Cam să conducă şi asta l-a făcut mai 
fericit decât să stea legat de degetele mari. M-am aşezat lângă 
el, iar Susan în spate. Am ieşit din biserică şi am intrat pe 
Autostrada Unu. Câţiva oameni pe biciclete şi scutere se uitară 
la noi, dar, după toate aparențele, eram doi turişti occidentali 
cu un şofer vietnamez, care trăseseră pe dreapta ca să se uite 
la o ruină din timpul războiului ori să facă o pauză ca să se 
uşureze. 

După câteva minute am ajuns în capitala de provincie Quang 
Ngai. Eu stăteam cu ochii pe domnul Cam şi Susan purta cu el 
o conversaţie. Omul părea în regulă, dar Susan zise: 

— Vrea să mănânce ceva şi să telefoneze familiei. 

— Poate face orice după ce ne lasă la aeroportul Phu Bai din 
Hue. 

Susan îi transmise răspunsul, iar el păru să sufere în tăcere. 

Despre Quang Ngai n-aveai ce scrie acasă. Era, de fapt, un 
oraş urât, dar am zărit o minunată staţie de benzină. Am tras 
pe dreapta şi i-am spus lui Susan: 


— Du-te tu la pompă. Eu o să-i ţin de urât domnului Cam. 

Susan cobori din maşină şi pompă benzină. Câţiva oameni 
care pierdeau vremea pe lângă benzinărie o priveau cum 
pompa în timp ce domnul Cam şi cu mine şedeam pe scaunele 
din faţă. Se gândeau probabil că occidentalii aveau femei mai 
bine antrenate decât vietnamezii. Trebuia doar să te pricepi. 

Susan îi plăti tipului care stătuse lângă ea şi care părea 
foarte curios în legătură cu noi şi cu Nissanul. Îi atrase chiar 
atenţia lui Susan la zgârieturi şi lovitura din caroserie. Susan 
pretinse că nu vorbeşte vietnameza. 

M-am uitat la domnul Cam. Dacă voia să-şi ia tălpăşiţa, ăsta 
era cel mai bun moment. 

Omul de la pompă îi spuse ceva domnului Cam, care-i 
răspunse, şi cei doi mai schimbată câteva cuvinte. 

Susan urcă în maşină şi-i zise vietnamezului: 

— Cu di. 

Domnul Cam porni motorul şi vâri maşina în viteză. Am 
întrebat-o pe Susan: 

— Ce-a vorbit cu tipul ăla? 

— Benzinarul a observat plăcile de înmatriculare din Nha 
Trang şi-a întrebat dacă mersesem în timpul nopţii. Domnul 
Cam a zis că nu, tipul a întrebat unde-am stat peste noapte, iar 
domnul Cam nu i-a răspuns. A fost doar o conversaţie 
politicoasă, dar nu s-a desfăşurat bine. 

— Mă rog, aici nimeni nu cheamă politia pentru orice fleac. 
Nu? 

Susan nu răspunse. 

Am parcurs şi restul urâtului oraş şi am traversat râul Tra 
Khuc pe un pod care arăta de parcă fusese premiul unui joc 
între pontonierii Viet-Congului şi Divizia de Ingineri a Armatei 
SUA. Până la urmă, arăta ca şi cum inginerii câştigaseră cu un 
scor strâns. 

Am ajuns din nou în teren deschis, iar Autostrada Unu era 
acum plină de maşini, căruţe, biciclete, scutere şi pietoni. 
Mergeam cu numai cincizeci de kilometri pe oră şi am înţeles 
cum era posibil ca drumul de la Nha Trang până la Hue să 
dureze zece sau douăsprezece ore în timpul zilei. 

M-am uitat pe hartă şi am văzut un asterisc la nord de Quang 
Ngai, ceea ce însemna un punct de atracţie. Acesta, aflat la 
doar câţiva kilometri de locul unde eram noi, era descris în 


engleză şi vietnameză astfel: Masacrul de la My Lai. i 
continua: Aici au avut loc crime de război pe 16 martie 1968, 
când trei companii americane de infanterie au ucis câteva sute 
de săteni neînarmaţi. Un monument îi comemorează pe cei 
morți şi aminteşte de absurditatea şi tragedia războiului. 

Am zis pentru mine: 

— Amin. 

Ne-am apropiat de un drum îngust unde se afla un indicator 
cu o săgeată vopsită pe care scria în engleză: Masacrul de la 
My Lai. 

Cum spuneam, nu văzusem până atunci indicatoare rutiere 
utile, aşa că trebuia să mă întreb cine îl instalase pe ăla şi de 
ce. M-am mai întrebat şi dacă vreunul dintre cei trei sute de 
soldaţi americani supraviețuitori care fuseseră acolo se mai 
întorsese vreodată. 

Am privit zona. Se vedeau orezării întinse şi cătune grupate 
pe porţiuni de teren înălţat, umbrite de palmieri şi înconjurate 
de bambuşi înalţi. Era ceva tipic pentru ce-mi aminteam eu din 
Vietnam, deşi luptasem şi în regiuni mult mai accidentate, 
departe de populaţia din zona de coastă, regiuni pe care le 
preferasem. 

Când luptele se purtau în junglă şi în zonele colinare, te 
simţeai parcă altfel, era un soi de aventură a tinereţii, un ritual 
de trecere final. Pe dealuri şi în junglă nu ucideai civili din 
greşeală sau intenţionat, ca la My Lai, şi nu existau sate pe 
care să le incendiezi şi nici bivoli indieni pe care să-i împuşti. 
Băieţii păreau mai concentrați asupra prezenţei tăcute a junglei 
primitive şi a pădurilor colinare; eram doar noi şi ele, în cel mai 
teribil joc de supravieţuire conceput sau jucat vreodată. 
Războiul avea o anume limpezime, omorurile erau fireşti, în 
jurul tău nu mureau femei sau copii şi nu exista vreun My Lai. 

Am intrat în provincia Quang Nam şi ne-am apropiat de 
cândva imensa bază aeriană americană de la Chu Lai. Aici, îmi 
aminteam, fuseseră încartiruiţi câţiva dintre prietenii mei 
aviatori din „Apocalypse Now”. 

Am văzut fire ruginite de sârmă ghimpată de la fosta bază 
aeriană, pe urmă clădiri din beton abandonate. Am văzut 
câteva hangare şi zeci de adăposturi din beton pentru avioane, 
construite pe nisipul alb ce se întindea spre est până către 
mare. Am distins şi o pistă, acoperită cu obiecte albe pe care nu 


le-am putut identifica. 

Susan văzu încotro mă uitam şi zise: 

— Sătenii folosesc vechile piste ca să usuce rădăcini de 
manioc. 

— Zău? Adică milioane de dolari strânşi din taxe au fost 
cheltuiţi ca să se construiască piste pentru avioanele de 
vânătoare, iar acum sunt folosite pentru uscarea rădăcinilor de 
manioc? 

— Aşa se pare. Săbii transformate în pluguri. Piste 
transformate în... 

— Ce naiba e maniocul? 

— Ştii ce e. Se face budincă de tapioca din el. 

— Detest tapioca. Mama mă obliga să mănânc aşa ceva. 
Ordonă o lovitură aeriană asupra pistei ăsteia. 

Susan râse, iar domnul Cam zâmbi. li plăceau pasagerii 
veseli. Am zis: 

— Mi-ar plăcea să fiu aici când aviatorii ăia din „Apocalypse 
Now” ar veni în vizită la Chu Lai. Li s-ar face rău. 

Baza de la Chu Lai era întinsă şi noi continuam să mergem 
pe lângă ea. Am văzut nişte puşti trăgând cărucioare pe-acolo 
şi-am întrebat-o pe Susan: 

— Ce fac ăia? 

— Caută resturi metalice. Cândva a fost o afacere 
formidabilă în Vietnam, dar cele mai multe piese au fost deja 
găsite. Adăugă: Multe le-au explodat în faţă. Din câte am auzit, 
în fiecare an erau ucişi ori mutilaţi sute de căutători de metal. 
Acum recolta e mai slabă, dar mai sigură. 

M-am uitat la puştii care săpau în nisip. După treizeci de ani 
de război şi aproape treizeci de ani de pace şi reconstrucţie, 
poporul ăsta avea încă multe cicatrice şi răni nevindecate care 
continuau să sângereze. Poate că asta aveam noi în comun cu 
ei. 

Susan spuse: 

— Când sau dacă vei pleca în interiorul ţării, să nu uiţi că 
multe proiectile neexplodate zac risipite peste tot. 

— Mulţumesc. 

Într-adevăr, chiar şi în timpul războiului existau atâtea 
mecanisme neexplodate, încât aveai şanse egale să fii aruncat 
în aer de propriile proiectile sau de încărcăturile explozive ale 
inamicului. 


M-am uitat la domnul Cam. Era limpede că nu dormise bine 
cu o noapte în urmă, pentru că mai avea puţin şi aţipea. L-am 
scuturat de umăr şi l-am întrebat: 

— Ştii că douăzeci şi cinci la sută dintre accidentele auto din 
America au drept cauză şoferii obosiţi? 

— A? 

Susan îi traduse ceva, dar nu exact ce spusesem eu: 

— Vrea nişte cafea. 

— Oprim la următorul Burger King. 

Ea îi spuse ceva domnului Cam, dar n-am auzit cuvintele 
„Burger King”. 

Ţărmul se curba acum spre interior şi autostrada traversă 
câteva poduri mici peste râuri şi pâraie ce coborau dinspre 
dealuri şi se îndreptau spre mare. Era într-adevăr o ţară 
frumoasă şi o admiram acum mai mult decât pe vremea când 
trebuia să merg pe jos şapte zile pe săptămână. 

Susan zise: 

— Zona asta a constituit centrul civilizaţiei Champa. Când ai 
fost aici ai văzut Turnurile Cham? 

— Le-am văzut, dar nu ştiam ce reprezintă. Noi le foloseam 
ca turnuri de supraveghere sau pentru observarea artileriei 
inamice. Am văzut totul cu ochii unui soldat. Mă bucur că m-am 
întors. Mă bucur că eşti cu mine. 

— Eşti foarte drăguţ. Să nu uiţi că ai zis asta. 

Am mai mers o vreme, pe urmă m-am uitat pe hartă. 

— Aici se vede că Autostrada Unu trece la mare distanţă de 
Da Nang, spre vest, deci nu trebuie să trecem prin oraş. 

— Parcă spuneai că ai plecat din Vietnam de la Da Nang. 

— Da. Pe 3 noiembrie 1968. Am prins un elicopter de la 
Quang Tri până la baza aeriană de la An Khe, mi-am strâns 
lucrurile în geamantanul pe care nu-l mai văzusem de când 
fusesem în permisie, mi-am pus în ordine toate documentele, 
am fost la medic să vadă dacă am vreo boală venerică, mi-am 
luat rămas-bun de la câţiva tipi şi am di di mau dracului de- 
acolo. Am prins un elicopter mare spre Da Nang. Am deschis 
focul undeva deasupra regiunii colinare. Îţi dai seama? Eu 
aveam mai puţin de şaptezeci şi două de ore de stat în ţara asta 
şi ticăloşii ăia încercau să mă ucidă în drum spre Da Nang. Dar, 
în afară de câteva găuri în elicopter, am ajuns cu bine. Pe 
urmă, în timp ce mă aflam în barăcile de tranzit aşteptând 


avionul spre casă, a doua zi, pe la trei dimineaţa, vietnamezii 
au lansat câteva obuze de mortier spre barăcile celor ce plecau 
acasă. Am adăugat: Au făcut-o intenţionat. 

— A fost cineva rănit? 

— Sala de mese pustie, care era alături, a sărit în aer, iar în 
barăci au pătruns câteva şrapnele. Eu am fost azvârlit din patul 
de sus şi m-am rănit din nou la cap. Dar nimeni n-a observat şi- 
am prins avionul de San Francisco. 

— Pot să jur că erai fericit să te întorci acasă. 

O vreme, eu n-am răspuns, pe urmă am zis: 

— Eram... dar... mă gândeam să rămân alături de compania 
mea... toţi cei care plecau aveau sentimente confuze în legătură 
cu părăsirea prietenilor... era straniu, şi senzaţia asta a stăruit 
câteva luni... nu era o dorinţă de moarte, era o combinaţie de 
sentimente care includea şi gândul că n-aveam să-mi găsesc 
locul printre oameni normali. E greu de explicat, dar aproape 
toţi cei care-au luat parte la război îţi vor spune acelaşi lucru. 

Ea nu comentă. 

Am mers o vreme în tăcere, apoi am traversat un pod peste 
râul Cam Le şi i-am zis lui Susan: 

— Întreabă-l pe domnul Cam dacă râul Cam Le îi poartă 
numele. 

Ea îmi spuse: 

— Nu există prea multe cuvinte în vietnameză, Paul, iar 
numele proprii sunt şi mai puţine, aşa că o să întâlneşti multe 
nume şi cuvinte apărând cu mare frecvenţă. Încearcă să nu le 
încurci şi, nu, râul nu poartă numele domnului Cam. 

Vietnamezul înţelese că vorbeam despre el şi se tot uita 
peste umăr la Susan. Ea îi zise ceva şi omul râse. 

Cred că trecuse peste faptul că fusese răpit, aproape ucis 
într-o urmărire cu toată viteza, legat, culcat în frig şi ameninţat 
cu moartea. Sau poate că zâmbea gândindu-se la bacşişul lui. 
Sau la răzbunare. Tristul adevăr era că, dacă Susan n-ar fi fost 
cu mine, n-aş fi avut încotro şi l-aş fi ucis. Mă rog, sigur că 
aveam de ales, însă alegerea corectă ar fi fost să scap de el. Şi 
totuşi, în sinea mea ştiam că omorâsem prea mulţi vietnamezi, 
inclusiv pe cei doi poliţişti, iar gândul de-a mai ucide unul îmi 
întorcea stomacul pe dos. Dar dacă eu credeam că tot ce 
făceam aici era important şi just, atunci, ca în 1968, aş fi făcut 
ce trebuia să fac pentru Dumnezeu, pentru ţară şi pentru Paul 


Brenner. 

Aeroportul din Da Nang se zărea în depărtare, la dreapta 
noastră, şi dincolo de aeroport vedeam linia joasă a orizontului 
marelui oraş. 

Îmi aduceam aminte că aeroportul era mai mare şi mai 
performant decât Tan Son Nhat, şi asta fiindcă americanii îl 
construiseră în întregime. Acum, după cum scria pe hartă, era 
considerat aeroport internaţional. I-am spus lui Susan: 

— Se poate usca o grămadă de manioc pe pistele alea. 

— E un important aeroport civil şi militar. Peste câţiva ani vei 
putea zbura spre State de-acolo. 

— Dar acum? 

— Există deja avioane americane de marfă care fac uneori 
curse de-acolo. 

De fapt, ştiam asta. Ăsta era Planul C de fugă după spusele 
domnului Conway. Paul Brenner, într-un container pe care 
scria „banane” sau altceva, încărcat într-un avion de marfa. Ar 
fi putut merge. Sau poate că nu. 

Susan îşi scoase aparatul foto şi făcu o poză a aeroportului 
din depărtare. Zise: 

— O amintire pentru tine. Şi nimeni nu încearcă să te ucidă 
de data... mă rog... ştii ce vreau să spun. 

— Da. 

— Vin uneori cu avionul aici pentru afaceri. Spuneai că n-ai 
fost niciodată pe Plaja China? 

— Nu. 

— Nici pe Muntele Maimuţei? 

— Urăsc maimuţele. 

— Cred că n-ai stat prea mult aici. 

— Am stat exact şaptezeci şi una de ore şi zece minute. Şi n- 
am făcut un pas în afara bazei aeriene. 

— Da. Voiai să ajungi acasă. 

— Într-un fotoliu de pasager, nu în cala avionului. 

Mi-am amintit alt reportaj de televiziune din perioada 
ultimelor zile ale Vietnamului de Sud şi i-am zis lui Susan: 

— În 1975, pe la începutul lunii martie, când sfârşitul era 
aproape, compania aeriană World Airways a trimis două 
Boeinguri 727 într-o misiune de binefacere, pentru salvarea 
refugiaților civili de la Baza Aeriană Da Nang. Când a aterizat 
primul avion, cam o mie de bărbaţi, femei şi copii isterizaţi s-au 


îmbulzit în el. Dar militarii sud-vietnamezi au hotărât că 
meritau să se salveze în locul civililor şi-au început să tragă în 
refugiaţi, iar două sute de soldaţi din regimentul sud-vietnamez 
Pantera Neagră i-au aruncat pe toţi din avion. 

— Cumplit. 

— Pilotul celui de-al doilea Boeing a avut prezenţa de spirit 
să nu aterizeze, dar camerele de luat vederi din avion au 
surprins imagini cu refugiaţi atârnând de locaşul roţilor de la 
primul avion care zbura peste Marea Chinei de Sud. Unul câte 
unul, oamenii de-acolo cădeau în mare. 

— Doamne... 

— Am încercat să-mi imaginez panica şi disperarea acelor 
ultime zile de dinaintea capitulării finale. Milioane de refugiaţi, 
unităţi militare destrămate în loc să lupte, paralizia 
autorităţilor de la Saigon şi Washington şi cutremurătoarele 
imagini ale haosului şi dezintegrării pe ecranele televizoarelor 
din întreaga lume. O umilinţă totală pentru noi, un dezastru 
absolut pentru ei. 

După cum s-a văzut ulterior, băieţii răi nu erau atât de răi, 
iar cei buni nu erau aşa de buni. Oricum, totul ţine de 
percepţie, de informarea publicului şi de propagandă. Ambele 
tabere ajunseseră dezumanizate de atâta timp, încât uitaseră 
că erau cu toţii vietnamezi şi cu toţii oameni. 

Susan spuse: 

— N-am ştiut nimic din toate astea... nimeni nu vorbeşte 
despre asta. 

— Poate că-i mai bine. 

Autostrada Unu ajunse la o bifurcaţie, m-am uitat pe hartă şi- 
am făcut semn spre stânga. Domnul Cam o luă într-acolo şi am 
continuat drumul. Autostrada de lângă Da Nang era plină de 
camioane, maşini şi autobuze, iar domnul Cam făcea depăşiri 
din minut în minut, sfidând vehiculele ce veneau din faţă. 

Susan îi spuse s-o lase mai moale şi el trecu în spatele unui 
camion, ceea ce-l întristă. Era ajunul sărbătorii Tet, iar el voia 
să se întoarcă la familia lui din Nha Trang. Fusese la un pas de- 
a ajunge acolo îmbălsămat. 

Terenul începu să se înalțe şi în faţă au apărut munţi uriași, 
cu ramificații coborând direct în Marea Chinei de Sud. Harta 
arăta că autostrada trece printre munţii din zare, dar eu nu 
pricepeam cum. La un moment dat, i-am zis lui Susan: 


— Ai fost pe drumul ăsta? 

— Da. Ţi-am spus, am luat autobuzul torturii de la Saigon la 
Hue. A fost un coşmar. Aproape la fel de teribil ca şi călătoria 
asta. 

— Da. Drumul ăsta de munte e periculos? 

— Îţi taie răsuflarea. Există o singură trecătoare prin munţi, 
numită Hai Van, în franceză Col des Nuages. 

— Trecătoarea Noroasă. 

— Da. Susan continuă: Munţii ăştia despărţeau ceea ce era 
pe-atunci Vietnamul la Nord de regatul Champa, prin care 
tocmai am trecut. Există o diferenţă sensibilă de climă între 
cele două regiuni, mai ales iarna. 

— Ninge la Hue? 

— Nu, Paul. Dar va fi mult mai rece de cealaltă parte a 
Trecătorii Noroase şi s-ar putea să plouă. Asta e limita nordică 
a climei tropicale. Adăugă: Sper că ţi-ai luat ceva călduros de 
îmbrăcat. 

De fapt, nu-mi luasem. Dar nu trebuia să dau vina pe Karl ori 
pe altcineva pentru asta. Fusesem de cealaltă parte a trecătorii 
în ianuarie şi februarie '68 şi-mi aminteam zilele ploioase şi 
nopţile reci. I-am spus lui Susan: 

— Tu ai ceva călduros în rucsacul ăla fără fund? 

— Nu. Voi cumpăra. 

— Sigur. _ 

Am continuat să urcăm pe munte. În stânga drumului era un 
versant abrupt, stâncos, iar în dreapta, nu departe de roţile 
Nissanului, un perete vertical până în Marea Chinei de Sud. 
Susan îmi zise: 

— E spectaculos. 

Domnul Cam nu admira peisajul, slavă Domnului, dar am 
observat că i se albiseră încheieturile de la mâini. Atunci i-am 
spus lui Susan: 

— Zi-i să tragă pe dreapta. Voi conduce eu. 

— Nu. Sunt poliţişti la capătul trecătorii. 

Am urcat până la vreo cinci sute de metri altitudine, 
judecând după distanţa până la nivelul apei. Muntele din 
stânga noastră avea încă cel puţin o mie de metri. Dacă ar fi 
trebuit să conduc pe aici cu o noapte în urmă, pe întuneric, n-ar 
fi fost deloc amuzant. 

După un interval ce mi s-a părut lung, ne-am apropiat de 


capătul Trecătorii Noroase. Terenul se aplatiză, iar de ambele 
părţi ale drumului se vedeau vechi buncăre din beton şi 
fortificaţii din piatră. 

Domnul Cam zise ceva şi Susan îmi traduse: 

— Vrea să ştie dacă doreşti să oprim şi să facem poze. 

— Data viitoare... 

— Toti opresc aici. Ar trebui să poposim şi noi. O să dea mai 
puţin de bănuit. 

— Spune-i să tragă pe dreapta. 

Şoferul se conformă, iar eu i-am zis lui Susan: 

— Fă o fotografie şi hai să plecăm de-aici. 

Stăteam cu ochii pe nişte poliţişti care-şi pierdeau vremea de 
cealaltă parte a drumului. Se uitau la toate maşinile şi la turişti, 
dar păreau prea leneşi ca să traverseze drumul. Totuşi, nu se 
ştie niciodată. 

Vreo douăzeci de puşti năvăliră spre Nissan, vârând pe 
geamuri suveniruri inutile şi stupide. 

Câţiva copii aveau modele din aluminiu ale elicopterelor 
Huey şi am fost surprins că jucăriile reproduceau fidel 
aparatele de zbor după aproape treizeci de ani de la plecarea 
americanilor. 

Unul dintre ei bătea în geam cu micul lui Huey şi am văzut că 
pe o latură a elicopterului era perfect desenată, cu negru şi 
galben, emblema Diviziei Întâi Aeropurtate. Atunci am 
exclamat: 

— Trebuie să am chestia aia. 

Apoi întredeschis geamul şi-am negociat preţul cu puştiul. 
Trăgeam amândoi de elicopter, până când am dat drumul unui 
dolar, de parcă ne târguiam pentru droguri. 

Apoi i-am zis domnului Cam: 

— Cu di. 

El porni motorul şi am continuat traversarea trecătorii, 
ajungând de cealaltă parte. Susan mă întrebă: 

— Îţi place jucăria ta? 

— Nu găseşti oriunde aşa ceva. 

Am rotit micul elicopter, pe urmă am scos un şuierat ca de 
rachetă lansată, urmat de răpăitul unei mitraliere Gatling. 

Domnul Cam râse, dar era un râs nervos. Susan întrebă: 

— Te simţi bine? 

— Mă apropii de aterizare. 


Am ţinut elicopterul suspendat în aer şi l-am depus pe tabloul 
de bord. _ 

Domnul Cam şi domnişoara Susan tăceau. Imi place să fac pe 
nebunul. 

Ne aflam acum pe partea povârnită a Trecătorii Noroase. Se 
iscă vântul, pe urmă ploaia începu să stropească parbrizul. 
Vietnamezul porni ştergătoarele şi aprinse farurile. 

Ne-am continuat drumul la vale, în timp ce ploaia se înteţea, 
iar vântul zgâlţâia maşina. l-am aruncat o privire domnului 
Cam, care părea puţin îngrijorat, moment în care noi ar fi 
trebuit să fim îngroziţi. 

In ambele sensuri, traficul era redus, dar suficient pentru a 
face coborârea mai nesigură. 

După cincisprezece minute ajunsesem la o altitudine mai 
mică, unde norii se răriseră, iar ploaia şi vântul slăbiseră în 
intensitate. Susan îmi spuse: 

— Vânturile astea vin din nord-est şi sunt numite vânturi 
chinezeşti. Aici e iarnă şi nu e un timp potrivit pentru 
traversarea ţării. 

Am coborât aproape de nivelul mării şi după câteva minute 
am văzut o suprafaţă întinsă de teren neted. 

Susan îmi zise: 

— Am părăsit vechiul regat Champa şi ne aflăm în provincia 
Hue. Oamenii de-aici sunt ceva mai rezervaţi şi mai puţin 
prietenoşi decât cei de unde-am venit. 

— Deci Trecătoarea Noroasă e un fel de hotar Mason-Dixon. 

— Aşa cred. 

Cerul era acoperit cu nori compacti, joşi, cenuşii, astfel încât 
pământul părea umed, iar vegetaţia lipsită de culoare şi 
pipernicită. 

Mi-am amintit foarte limpede peisajul de iarnă, de fapt, 
mirosul jilav de-acum şi cărbunii arşi în fiecare colibă, oferind o 
brumă de căldură în vântul umed şi rece. 

Ajunsesem acum pe teren neted; în dreapta era o cabană 
jalnică din bambus, iar în pragul uşii stătea un ţăran, fumând şi 
privind ploaia. Privindu-i chipul inexpresiv, am înţeles puţin 
vieţile acestor cultivatori de orez: muncă de la răsăritul 
soarelui până la apus, acasă un prânz pregătit la foc, apoi la 
culcare. 

Dar mai erau şi lipitorile, picioarele inflamate, paraziţii din 


colibe şi păduchii din păr. 

Şi când începeau războaiele, cum se întâmplase mereu în 
ţara asta, ţăranii erau primii recrutaţi şi primii care mureau - 
cu milioanele, purtând primele lor haine decente şi cărând câte 
o armă care i-ar fi costat câştigul pe doi ani de muncă în 
orezării. 

Văzusem toate astea cu mult timp în urmă, deşi de-abia acum 
le înţelegeam. Înţelegeam şi că atât de mulţi intraseră în Viet- 
Cong în speranţa unei vieţi mai bune după victorie. Însă, aşa 
cum zicea prietenul meu francez de la Tan Son Nhat, cu cât mai 
mult se schimbă lucrurile, cu atât mai mult rămân la fel. 

Cerul era cenuşiu, ploaia cădea peste pământul negru, 
necultivat al orezăriilor şi regiunea rurală părea moartă şi 
părăsită. 

Era ajunul sărbătorii Tet şi mi-am adus aminte de aceeaşi zi 
din urmă cu mulţi ani, înghesuit într-un buncăr construit în 
grabă la poalele dealurilor de la vest de Quang Tri, nu departe 
de locul ăsta. Ploua şi eu fumam o ţigară. Umezeala cenuşie se 
strecura în buncărele pline de noroi şi în sufletele noastre. 

Atunci nu ştiam asta, dar după câteva ore urma să înceapă o 
bătălie ce-avea să dureze o lungă şi sângeroasă lună de zile. Iar 
la sfârşit, Hue şi Quang Tri aveau să fie în ruină, sacii pentru 
cadavre aveau să se termine înaintea muniției şi nimic n-avea 
să mai fie la fel, aici ori acasă. 

Susan spuse: 

— Cincizeci de kilometri până la Hue. 

M-am gândit cum scăpasem ca prin urechile acului când am 
plecat de-aici în '68, şi cum evitasem mai recent pericolele. 
Ţara asta dăduse culoare vieţii mele şi îmi schimbase cursul 
istoriei personale nu o dată sau de două ori, ci de trei ori de- 
acum. Ar fi trebuit să mă întreb ce mă tot trăgea încoace. 


Cartea a cincea 


HUE 
25 


Trecuse puţin de ora prânzului. Ploaia încetase, dar cerul 
rămânea acoperit. Am văzut un mic avion cu elice aterizând la 
aeroportul Phu Bai din Hue, în partea dreaptă a Autostrăzii 
Unu. Şi aici fusese cândva o bază aeriană americană, deşi nu 
una importantă. 

Susan vorbi cu domnul Cam, iar acesta intră pe partea 
aeroportului unde se afla parcat un jeep al poliţiei. Ploaia 
spălase noroiul de pe porţiunea lovită a caroseriei şi mi-am 
imaginat urmele de vopsea galbenă de pe aripa din faţă a 
Nissanului. Cei doi poliţişti ne priviră cu atenţie în timp ce 
treceam. Mi-am amintit de sfatul domnului Conway de-a evita 
aeroporturile, dar, aşa cum stăteau lucrurile, trebuia să arunc 
momeala într-un astfel de loc. 

Mergând prin aeroport, am văzut câteva urme ale armatei şi 
aviaţiei americane - buncăre din beton, adăposturi şi un turn 
de control de care-mi aduceam aminte. 

Nu era un loc aglomerat, aşa că vietnamezul a reuşit să 
parcheze într-un spaţiu de lângă micul terminal. Am ieşit cu 
toţii din Nissan, eu am deschis portiera din spate şi-am dat jos 
bagajele noastre. 

Domnul Cam stătea neliniştit lângă noi, aşteptând să vadă ce- 
avea să se mai întâmple. Nu era mort, deci intrase deja în joc. 

Mi-am scos portmoneul şi-am numărat două sute de dolari, 
pe care i-am dat zicându-i: 

— Pentru domnul Thuc. 

El zâmbi şi se înclină. 

Pe urmă am arătat spre aripa avariată a Nissanului şi l-am 
întrebat: 

— Cât face? 

El înţelese şi zise ceva, iar Susan îmi spuse că era vorba de 
trei sute de dolari. I-am dat fără să mă tocmesc, aşteptând cu 
nerăbdare să justific astfel cheltuiala asta o dată ajuns acasă: 
Avarie la maşină închiriată, survenită când scoteam de pe şosea 
o maşină a poliției, omorând doi poliţişti - 300 dolari. Fără 


Chitanţă. 

M-am uitat cu atenţie la stricăciune şi i-am arătat domnului 
Cam câteva urme de vopsea galbenă. Am mimat că le răzui, dar 
el dădu repede din cap. Pe urmă am mai scos o sută dolari pe 
care i-am dat pentru el. 

Omul îmi zâmbi cu gura până la urechi şi se înclină. Am 
întrebat-o pe Susan: 

— Crezi că-i de-ajuns după ce mai că l-am omorât? 

— Sigur. Eu ce primesc? 

— Tu ai venit de bunăvoie. El a fost răpit. 

Am vârât mâna în maşină, am luat elicopterul-jucărie de pe 
tabloul de bord şi i l-am întins domnului Cam, spunându-i: 

— Un dar care să-ţi amintească mereu de călătoria asta. 

De parcă ar fi avut nevoie. 

Susan traduse ceva şi domnul Cam se înclină, apoi îmi zise în 
engleză: 

— Mulţumesc. La revedere. 

M-am uitat la ceas şi i-am spus: 

— Acum noi mergem cu avionul la Hanoi. Crezi asta? 

El zâmbi şi spuse: 

— Hanoi. 

— Aşa e. l-am zis lui Susan: Spune-i pentru ultima oară să nu 
se ducă la poliţie. 

Ea se conformă. 

Ne-am urat Chuc Mung Nam Moi, domnul Cam s-a suit în 
Nissan şi a plecat. Am întrebat-o pe Susan: 

— Se duce la poliţie ori la Nha Trang? 

— La Nha Trang. 

Ne-am adunat bagajele şi am intrat în terminalul care avea 
aspectul anilor şaizeci, era aglomerat, dar nu înţesat de lume. 
Pe panoul de sosiri şi plecări se aflau afişate curse doar de la 
şase după-amiază. Susan spuse: 

— Majoritatea zborurilor pentru sărbătoarea Tet a încetat şi 
toată lumea e deja acasă. 

— Eu, nu. Nici tu. Deodată mi-am amintit: Am fost aici o dată 
ca să prind un avion militar spre An Khe. Dar era plin şi nu m- 
am putut urca. Avionul a decolat şi a lovit un elicopter care se 
ridica în aer la capătul pistei. Au murit toţi. 

Susan nu răspunse. 

M-am uitat în jur şi am văzut tipi în uniformă, înarmaţi, care 


mergeau câte doi, având aceeaşi costumaţie ca şi Agresivul de 
la Tan Son Nhat. Trebuie să fi fost patrule de grăniceri. Doi 
dintre ei opriră un occidental şi-i cerură biletele şi actul de 
identitate. I-am zis lui Susan: 

— În regulă, am stat destul aici. Vom lua fiecare câte un taxi 
spre hotelul Century Riverside. Eu voi pleca primul. Tu vii după 
mine şi încerci să găseşti o cameră. Dacă nu reuşeşti, aşteaptă- 
mă în hol. 

— Mai bine la bar. Vreau să beau ceva. 

— Şi eu. Unde-i pistolul? 

— La mine. 

— Ce-ar fi să te duci la toaletă, să-l pui în sacoşa ta şi să mi-o 
dai mie? 

— Ce-ar fi să cauţi un taxi? 

— Susan... 

— E arma mea. Dacă voi fi oprită şi percheziţionată, le voi 
spune că-i o brichetă. La revedere. 

Am rămas acolo o clipă, dându-i ultimele indicaţii lui Susan: 

— Să te laşi în jos când treci cu taxiul pe lângă jeepul poliţiei 
de la poartă. 

— Ştiu. 

N-am sărutat-o, m-am întors şi am părăsit terminalul, luând 
un taxi către hotel. 

Până la Hue erau vreo zece kilometri şi pe drum am trecut 
prin oraşul Phu Bai, de care-mi aminteam vag. Vedeam în 
depărtare pagode şi mormintele împăraţilor risipite pe terenul 
jos, în pantă. 

Am traversat un râu şi Autostrada Unu deveni strada Hung 
Vuong. Nu cunoşteam Hue, dar auzisem despre el şi ştiam că 
ne aflam în Oraşul Nou, pe ţărmul estic al râului Parfumului. 
Vechiul Oraş Imperial era pe ţărmul opus. 

Oraşul Nou avea un aspect plăcut şi se întindea pe o 
suprafaţă mică, dar mai mare decât atunci când îl văzusem 
ultima oară dintr-un elicopter, în 1968, când nu era decât un 
morman de moloz. 

După câteva minute, taxiul intră pe aleea circulară a 
hotelului Century Riverside, o clădire de pe malul râului, 
retrasă de la stradă în grădinile sale. Era o construcţie destul 
de mare, modernă, cu cinci etaje, minunat decorată în faţă cu 
un iaz şi o fântână arteziană. Deasupra uşilor atârna o mare 


pancartă aurie pe care scria: Chuc Mung Nam Moi - La Mulţi 
Ani! 

Meritam să stau acolo. 

Am plătit şoferul şi a apărut, un băiat de serviciu, care-mi luă 
valiza şi-mi dădu un bon. Eu am rămas cu geanta de voiaj. 

Un portar deschise uşa din faţă şi zise: 

— Bine aţi venit la hotel, domnule. 

Am intrat în holul mare, spaţios, cu decoraţiuni moderne, de 
bun-gust. Pe podea erau hârdaie cu lămâi, iar în vaze se aflau 
ramuri înflorite. 

Biroul lung al recepţiei era în stânga. Am zărit cea mai 
drăguță fată de-acolo şi m-am dus la ea: 

— Vreau să mă cazez. Sunt Bond. James Bond. 

I-am dat chitanţa, ea a privit-o, apoi s-a uitat la mine. 

— Sunteţi... 

— Brenner. Paul Brenner. Scrie pe chitanţă. 

— 0... scuze. 

Bătu ceva pe tastatură şi se uită la ecranul computerului. Mi- 
am imaginat un mesaj scris cu litere mari roşii: CĂUTAT: VIU 
SAU MORT. CHEMAŢI POLIŢIA. 

Dar fata drăguță, pe al cărei ecuson scria Dep, ceea ce 
înseamnă „drăguţă”, zâmbea în timp ce citea pe ecran. Spuse: 

— A, da. Domnul Paul Brenner. Bine aţi venit la Century 
Riverside. 

— Mulţumesc. 

Aveam impresia că eram îmbrăcat neglijent şi probabil că 
miroseam urât, trebuia să mă rad şi să mă spăl pe dinţi, dar 
Dep păru să nu observe. Mă întrebă: 

— Aţi făcut o călătorie plăcută? 

— Interesantă. 

— Da? De unde veniţi? 

— De la Nha Trang. 

— Aha. Cum e vremea acolo? 

— Foarte plăcută. 

— Mă tem că aici e cam mohorât. Dar poate că o să vă placă 
o climă mai răcoroasă. 

— Sunt sigur. 

Puse în ordine datele din computer şi-mi zise: 

— Avem un apartament foarte frumos pentru dumneavoastră, 
domnule Brenner, cu o terasă care dă spre râu şi Oraşul Vechi. 


— Mulţumesc. 

— Aţi mai fost la Hue? E 

— Pe-aproape. La Quang Tri. In '68. 

Ridică privirea spre mine şi spuse: 

— Aha. 

— Exact. 

Intrebă: 

— Pot să văd paşaportul şi viza dumneavoastră? 

— Poţi, dar să mi le dai înapoi. 

— Da, sigur. Dar trebuie să fac fotocopii. Până atunci, vă rog 
să vă înscrieţi în registru. 

Recepţionera mă întrebă: 

— Veţi sta la noi trei nopţi, aşa e? 

— Da. Primesc banii înapoi dacă o să fiu arestat până atunci? 

Am întrebat-o: 

— Apropo, aveţi camere libere? 

— Câteva. Suntem foarte aglomeraţi în timpul sărbătorilor. 

Găsi cheia mea şi-mi spuse: 

— Dacă vă putem ajuta cu ceva, camerista e la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. Sunt mesaje pentru mine? 

— Să mă uit. 

Se întoarse şi căută într-o cutie. Scoase un plic mare şi-mi 
zise: 

— Cred că vă este destinat. 

Am luat plicul şi am semnat pentru el. 

— Bagajul dumneavoastră ajunge sus imediat. Apartamentul 
şase e la etajul cinci. Vă urez şedere plăcută! 

— Mulţumesc. Eşti foarte drăguță. Chuc Mung Nam Moi. 

Fata zâmbi, înclină capul şi-mi spuse: 

— Mulţumesc. La Mulţi Ani. 

M-am dus la un ascensor şi am apăsat pe butonul SUS. Am 
observat că angajaţii hotelurilor bune vorbesc cu toţii acelaşi 
limbaj peste tot în lume. Trebuie să fie şcoliţi într-un loc cum e 
Elveţia, mici androizi perfecţi, cu mecanisme de ceas în cap. Pe 
urmă li se învârte arcul şi sunt trimişi în lume. 

Liftul a sosit, am urcat la etajul cinci şi mi-am găsit 
apartamentul. Avea o cameră de zi vastă, un dormitor la fel de 
spaţios, o baie mare şi, desigur o terasă de unde se vedea 
Oraşul Vechi pe malul opus al râului. 


Mobilierul modern părea confortabil, însă standardele mele 
ajunseseră atât de jos, încât pierdusem orice capacitate de 
apreciere. 

Într-o nişă largă se afla un birou, la care m-am aşezat şi am 
deschis plicul. 

Era un fax de la Karl şi nu-mi ura la mulţi ani. 

M-am uitat la mesaj şi am observat că nu era redactat în 
jargon de afaceri, unde sensurile duble sunt mai uşor de 
formulat şi de înţeles. Karl era nevoit să folosească un stil 
amical pentru că nu trebuia să se ştie că venisem aici cu 
afaceri; eram un veteran întors în Vietnam, un turist, iar Karl 
ştia că faxul ăsta avea să se afle în mâinile poliţiei cu mult 
înainte de a-l vedea eu. Karl îşi schimbase şi sexul, acum fiind 
Kay. Am citit: Dragă Paul, sper ca mesajul meu să te găsească 
sănătos şi că excursia ta e aşa cum ţi-ai dorit-o. In legătură cu 
doamna despre care am discutat, am auzit că s-ar putea să fie 
căsătorită cu alt american, aşa că ar trebui să fii atent la 
conversațiile intime şi la un sot gelos. În calitate de prietenă, te 
sfătuiesc să pui capăt acestei relaţii. N-o să iasă nimic bun. 
Într-o notă mai optimistă, îţi spun că itinerarul tău la Hue e 
bun. Sper că te distrezi. Trimite-mi veşti. Faxul era semnat: Cu 
drag, Kay. 

Deci, nu aveam de făcut decât să descifrez mesajul, un lucru 
deloc dificil. Căsătorită cu alt american. Evident, asta însemna 
că Susan ar fi putut lucra pentru alt serviciu american de 
informaţii. Dar eu bănuiam deja asta. Şi ce dacă? Nici măcar eu 
nu eram sigur pentru cine lucram. 

Itinerarul tău la Hue e bun. Întâlnirea de a doua zi urma să 
aibă loc. 

Am deschis sertarul biroului, am găsit un formular pentru fax 
şi-am scris: Dragă Kay, am sosit la Hue şi am primit faxul tău. 
Eşti drăguță că-ți faci griji în legătură cu viața mea amoroasă. 
Dar dacă dormi în pat cu duşmanul, ştii unde se află noaptea. 
Excursia se desfăşoară bine - foarte emoţionantă, foarte 
edificatoare. Îi iubesc pe vietnamezi şi guvernul face o treabă 
grozavă aici. Nu ştiu cum să-ţi mulțumesc pentru că mi-ai 
sugerat să fac excursia asta. 

Am ridicat privirea de pe hârtie, m-am gândit o clipă, pe 
urmă am adăugat: Într-adevăr, umbrele lungi ale trecutului se 
întind de-aici până acolo, însă cele din mintea şi inima mea se 


estompează. Aşa că, dacă n-o să ai veşti de la mine multă 
vreme, să ştii că am găsit ce căutam şi nu regret călătoria asta. 
Dragostea mea pentru C. 

M-am uitat la ce scrisesem şi-am hotărât că era bine pentru 
Karl, pentru colonelul Mang, pentru Cynthia, pentru mine şi 
pentru posteritate. 

Mi-am adus aminte de scrisorile pe care le trimiteam acasă 
în 1968. Mi le-am amintit ca pe un amestec de veşti, ceva 
lamentaţii de soldat şi puţin dor de casă. Dar, ca majoritatea 
celor aflaţi în luptă, care înțelegeau că fiecare scrisoare putea 
fi ultima, terminam întotdeauna pe un ton care sugera că eram 
împăcat cu mine însumi; că acceptam posibilitatea morţii, nu 
eram speriat de ea, dar, desigur, speram într-o rezolvare mai 
fericită a situaţiei. În mesaj era totdeauna subînţeleasă ideea că 
experienţa războiului îmi făcea oarecum bine, iar ca urmare, 
aveam să fiu un om mai bun la întoarcere. Nădăjduiam că şi 
Dumnezeu citea scrisorile mele. 

Era o treabă destul de grea pentru un tânăr de optsprezece 
ani, dar te maturizezi repede când măsori timpul ce ţi-a mai 
rămas de trăit în minute. 

Dar acum, după aproape treizeci de ani, eram din nou aici, în 
primejdie, iar scrisoarea mea către casă spunea cam tot acelaşi 
lucru: eram pregătit pentru orice s-ar fi întâmplat şi aşa trebuia 
să fie şi cei de-acolo. 

Am lăsat faxul lui Karl pe birou, pentru că, distrugându-l, aş 
fi dat de bănuit celor care îl citiseră deja. 

M-am ridicat şi mi-am dus trusa de voiaj în baie. M-am spălat 
pe dinţi, pe mâini şi m-am pieptănat. 

Se auzi soneria, am intrat în camera de zi şi-am deschis uşa. 
Îmi sosise valiza din care am scos un sacou albastru mototolit şi 
l-am îmbrăcat. Eram nerăbdător s-o văd pe Susan, aşa că nu 
mi-am aranjat lucrurile. Am luat faxul de pe birou şi am coborât 
în hol. 

I-am dat faxul unui funcţionar de la recepţie pe care l-am 
întrebat dacă îmi va înapoia originalul. El răspunse: 

— Îmi pare rău, domnule, faxurile sunt ocupate toată ziua. 
Durează una-două ore. Transmit faxul şi trimit original la 
cameră. 

Cunoşteam procedura asta şi ce reuşisem la Grand Hotel, în 
Nha Trang, n-aveam să reuşesc aici. Puteam să mă duc la 


poştă, dar, din câte ştiam, cei de acolo fotocopiau faxul pentru 
poliţie chiar în faţa ta. În orice caz, mesajul meu pentru Karl 
era limpede, iar eu mă grăbeam. L-am lăsat funcţionarului. Pe 
urmă m-am dus la casierie şi am schimbat cinci sute de dolari 
în cecuri de călătorie, pentru care am primit două bilioane de 
dongi sau aşa ceva. 

M-am uitat după Susan prin holul hotelului, dar ea nu 
apăruse încă. Nu voiam să întreb la recepţie dacă luase o 
cameră, aşa că am rămas acolo o vreme, aşteptând. În hol era 
mare agitaţie în după-amiaza aceea de sâmbătă, ajunul 
sărbătorii Tet. Practic, toţi clienţii hotelului erau occidentali şi 
cei mai mulţi păreau europeni după felul cum erau îmbrăcaţi. 

Am văzut trei bărbaţi de vârstă mijlocie, evident americani şi 
la fel de evident veterani. Erau destul de bine îmbrăcaţi pentru 
nişte americani - pantaloni lungi, cămăşi cu guler răsfrânt şi 
sacouri - şi se ţineau bine. Unul dintre ei purta o barbă gen 
Hemingway şi-mi părea cunoscut, de parcă l-aş fi văzut la 
televizor sau în altă parte. 

Mă pricep să fac presupuneri corecte despre oameni - aşa 
îmi câştig existenţa. Privindu-i cum stăteau de vorbă în hol, am 
bănuit că fuseseră cu toţii ofiţeri, probabil de infanterie sau 
puşcaşi marini, pentru că nu aveau aerul neglijent şi aiurit al 
ofiţerilor de aviaţie şi nici nu mi-au făcut impresia că fuseseră 
marinari. Mai degrabă păreau că fuseseră în toiul luptelor 
decât în ariergardă şi avuseseră cu siguranţă succes în afaceri 
de-a lungul anilor. Se întâlniseră şi hotărâseră că era timpul să 
revină în Vietnam. Era posibil să fie însoţiţi de consoarte, dar 
acum erau singuri. Tipul cu barbă luă o hotărâre şi se 
îndreptară cu toţii spre salonul pentru cocteiluri. l-am urmat. 

Salonul nu avea bar, aşa că m-am aşezat la o masă cu faţa 
spre intrare. Trebuia să fiu acum la secţia de poliţie, dar 
hotărâsem că cei de-acolo puteau aştepta. De fapt, puteau să se 
ducă dracului. 

O chelneriţă s-a apropiat de mine şi am comandat o bere San 
Miguel, pe urmă am cerut două. Chelneriţă mă întrebă: 

— Aşteptaţi pe cineva? 

— Da. 

Femeia puse pe masă două şerveţele şi un bol cu arahide. 

M-am uitat la ceas, apoi am privit spre uşă. Susan nu era 
genul de femeie pentru care să-ţi faci griji că n-o să poată face 


o treabă atât de simplă cum era luarea unui taxi de la aeroport. 
Chestia cu arma mă îngrijora. Era de-ajuns o verificare 
întâmplătoare a identităţii, un accident auto minor sau o oprire 
de rutină a poliţiei şi-am fi vorbit despre schimb de focuri sau o 
arestare pentru o infracţiune gravă. În ciuda profesiunii mele, 
nu sunt nebun după arme, dar puteam înţelege de ce atât de 
mulţi americani erau entuziasmați de dreptul lor de-a purta 
arme. 

Asta mă făcu să mă întreb ce se întâmplase cu milioanele de 
puşti M-16 pe care americanii le dăduseră armatei sud- 
vietnameze. Nu văzusem nici măcar o M-16 purtată de vreun 
poliţist ori militar de când mă aflam aici; toţi aveau AK-47, 
pistoale mitralieră ruseşti, pe care vietnamezii le îndrăgiseră în 
timpul războiului. 

Poate că, mi-am zis, milioane de M-16 fuseseră ascunse de 
foştii militari sud-vietnamezi, puse în saci de plastic şi 
îngropate în pământurile cultivate ori în altă parte. Dar poate 
că nu. Asta era o ţară de civili neînarmaţi, dar militari şi 
poliţişti înarmaţi. Înfrângerea era totală, iar şansele izbucnirii 
unei insurecţii erau nule. Mi-am amintit fotografiile de la 
Muzeul Crimelor Americane de Război, execuțiile în masă ale 
celor din triburile răsculate şi-ale foştilor militari sud- 
vietnamezi. Hanoiul nu lucra de mântuială. 

Unde era Susan? 

Sosiră berile, pe care chelneriţă le puse pe masă împreună 
cu două pahare. Am semnat o notă de plată şi i-am dat un 
dolar. 

Am băut puţin şi am mâncat câteva arahide, privind spre uşă 
şi uitându-mă la ceas. 

Îi auzeam pe cei trei tipi aflaţi la o masă alăturată şi-am tras 
cu urechea ca să nu-mi mai fac griji gândindu-mă la Susan. 

Prindeam doar frânturi de conversaţie, dar am auzit câţiva 
termeni militari şi nişte acronime, deci presupunerea mea 
fusese corectă. Un tip zise ceva despre trasul unei papare, ceea 
ce însemna evacuarea răniților cu elicopterul, iar alt tip spuse 
„sosire”, ceea ce însemna rachetă inamică sau foc de artilerie 
ori mortiere. Al treilea tip zise ceva despre „creşterea 
factorului frică”, însemnând că fiecare avea sfincterele 
contractate de teamă. Râseră cu toţii. 

Erau cu siguranţă veterani de război. Le-am aruncat o privire 


şi am văzut că se simțeau bine - nişte bătrâni veterani ca şi 
mine, întorşi în Vietnam ca să izbească bestia în boaşe. 

M-am întrebat dacă se simțeau la fel de ciudat şi lipsiţi de 
legături cum mă simţisem eu pe terasa hotelului Rex şi cum 
începeam să mă simt aici, în plăcutul salon al luxosului hotel 
construit pe ţărmul râului Parfumului, acolo unde puşcaşii 
marini săpaseră tranşee şi făcuseră schimburi de focuri cu 
inamicul aflat pe ţărmul opus. Cred că, dacă nu te opreai din 
flecăreală, blocai zgomotele mitralierelor şi-ale rachetelor. Dar 
dacă rămâneai tăcut, cum eram eu acum, puteai auzi tunetele 
îndepărtate, retrăgându-se în trecut. 

Susan ar fi trebuit să fi sosit până acum, iar eu trebuia să mă 
duc la recepţie. M-am ridicat de la masă şi am pornit spre uşă. 

Tocmai când dădeam să ies din salon, ea apăru brusc şi 
aproape că ne-am ciocnit. Am zis în chip de salut: 

— Unde naiba ai fost? 

— Şi eu mă bucur că te văd. 

— Mi-am făcut griji din cauza ta. 

— Scuze. Trebuia să fac o baie. 

De fapt, purta una dintre bluzele de mătase pe care le 
cumpărase la Nha Trang, pantaloni negri şi sandale. Era 
limpede că făcuse un duş şi se machiase. 

— Eu am coborât în goană aici ca să mă întâlnesc cu tine, iar 
tu faci baie în apartamentul tău sau mai ştiu eu ce. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

M-am întors şi m-am dus la masa unde stătusem. M-am 
aşezat şi mi-am băut berea. Susan luă loc şi zise: 

— Asta-i berea mea? 

— Evident. 

Îşi turnă bere, luă câteva arahide şi aruncă una spre mine, 
lovindu-mă în frunte. Se lăsă pe spătarul scaunului, sorbi din 
bere şi îşi aprinse o ţigară. Nu spunea nimic şi nici n-avea s-o 
facă până când nu mă calmam. Ştiu cum sunt femeile. 

— Puteam să mă duc să fac un masaj dacă aş fi ştiut că nu te 
grăbeşti. 

Aruncă în mine cu altă arahidă. 

— Trebuia să ne întâlnim aici imediat după... las-o baltă. 
Unde-i pistolul? 

— În siguranţă. 

— În siguranţă unde? 


— Sub patul meu. 

— Ai înnebunit? 

— Nu. Şi nici nu sunt proastă. L-am pus într-o sacoşă de 
plastic, am ieşit în grădină şi l-am îngropat. 

M-am calmat puţin şi am întrebat-o pe un ton sarcastic: 

— Îţi aminteşti unde l-ai îngropat? 

— Lângă nişte păsări ale paradisului oranj în timp ce 
miroseam florile. 

— În regulă. Şi nu te-a văzut nimeni? 

— Sper că nu. 

— Şi ai şters amprentele? 

— Doar pe-ale mele. Pe-ale tale le-am lăsat. 

Am comandat altă bere. l-am văzut pe cei trei americani 
uitându-se la Susan - de fapt chiar libidinos - şi făcând 
comentarii. Bărbaţii sunt nişte porci. Ea mă întrebă: 

— Ceva mesaje? 

— Da. De la K. Vrea să scap de tine. 

— Păi acum ce mai contează? 

— Deloc. Am închis subiectul. Tu ai primit vreun mesaj? 

— Nimeni nu ştie la ce hotel sunt. 

— Pot să jur că ar putea afla foarte repede. 

Susan zâmbi. 

— Ăă... da...? Hei, ştiai că ăsta-i Anul Boului? 

— Credeam că-i Anul Gaiţelor Albastre din Toronto. 

— Mă refeream la anul astrologie. Incetează să mă şicanezi. 

— Scuze. Anul Boului. 

— Da. Se estimează că va fi un an favorabil. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Noroc. Fericire. 

— Adică pentru toată lumea? 

— Nu ştiu. Imi pare rău că ţi-am spus. Eşti o pacoste. 

Se posomori, ceea ce-mi acordă un minut ca să reflectez la 
câteva lucruri. Căsătorită cu alt american. Karl făcea echipă cu 
FBI pentru cazul ăsta, iar asta trebuia să însemne că Susan 
lucra la CIA ori la Serviciul de Informaţii al Departamentului de 
Stat. Cei de la SIDS păleau la vederea unei arme, iar asta limita 
oarecum aria la CIA. Sigur, putea fi vorba şi despre altcineva, 
de exemplu Serviciul de Informaţii al Armatei. În orice caz, nu 
prea puteam spune că dormeam în pat cu duşmanul, ci mai 
degrabă cu un concurent în afaceri. Fie asta era situaţia, fie 


Karl îmi făcea capul calendar, şi n-ar fi fost pentru prima dată. 
Karl putea şi să se înşele, şi nici asta n-ar fi fost pentru prima 
dată. 

Susan îmi întrerupse gândurile zicând: 

— Am rezervat o masă aici pentru cină. Au un bufet colosal 
pentru sărbătoarea Tet. Pe urmă ne vom plimba prin Oraşul 
Vechi şi vom privi dansurile dragonului, spectacolele de păpuşi, 
muzică şi-aşa mai departe. Apoi vom merge la catedrală pentru 
slujba de la miezul nopţii. 

Trebuia să fie de la CIA - cine altul ar fi avut aroganţa să-mi 
planifice seara? 

Susan zise: 

— Mă urmăreşti? 

— Da... Uite, hai să cinăm şi pe urmă să mergem la culcare... 

— Paul, e Ajunul Anului Nou. 

— Nu, nu e. Asta a fost acum o lună. 

— E Ajunul Anului Nou aici. 

— Nu cred. Când traversezi fusele orare, pierzi sau câştigi 
doar o zi. Nu o lună. 

— Cred că ar trebui să mergem în camera ta, să faci un duş, 
pentru că e clar că n-ai făcut, apoi ne vom simţi foarte 
confortabil în pat, după care ne vom îmbrăca pentru cină. 

N-am avut nimic de obiectat, aşa că m-am ridicat şi-am spus: 

— În regulă. Hai să mergem. 

— Pot să-mi termin berea? 

— În cameră am un minibar. Hai. 

— Eşti excitat? 

— Da, hai să mergem. 

S-a ridicat, am ieşit în hol, am luat liftul până la etajul cinci şi 
am condus-o în apartamentul meu: 

— O, e foarte drăguţ. Mie mi-a dat o cameră mică la etajul 
unu, cu vedere spre stradă. Adăugă: Camera 106. 

Susan se îndreptă spre uşile de sticlă şi ieşi pe terasa lungă. 
Am urmat-o. 

Râul Parfumului era traversat de două poduri care legau 
Oraşul Vechi de cel Nou, iar lângă cel mai apropiat pod se 
vedeau ruinele altuia, distrus probabil în '68. 

Dincolo de râu se afla oraşul Hue, înconjurat de ziduri, 
cunoscut drept Citadela, capitala împăraţilor. De la înălţimea la 
care eram, vedeam dincolo de zidurile Citadelei şi m-a frapat 


faptul că aproape jumătate din centrul oraşului părea să fi 
dispărut, înlocuit de terenuri virane pe care se vedeau 
rămăşiţele unor clădiri. Susan spuse: 

— Vezi zidurile alea din interiorul Citadelei? E Curtea 
Imperială, iar în interiorul acelor ziduri sunt meterezele 
Oraşului Interzis de Purpură, unde aveau acces numai 
împăratul, concubinele lui şi eunucii. 

— Deci eu n-am acces acolo, dar tu ai. 

— Foarte amuzant. Continuă: Cele mai multe dintre clădirile 
vechi au fost distruse în 1968. 

— Văd asta. 

Undeva pe-acolo, în ziua următoare, la prânz ori mai târziu, 
urma să mă întâlnesc cu omul de legătură. Speram să nu fie o 
femeie. 

Susan zise: 

— Când am fost acolo, ghidul ne-a spus că americanii au 
bombardat oraşul fără milă timp de treizeci de zile şi au distrus 
majoritatea monumentelor antice. 

Nu prea mă simţeam dispus să justific folosirea unei puteri 
de foc copleşitoare de către americani, totuşi am zis: 

— Armata  nord-vietnameză a capturat oraşul prin 
surprindere în ajunul sărbătorii Tet, în timpul armistiţiului. A 
fost nevoie de treizeci de zile de bombardamente aeriene şi de 
artilerie şi de lupte la sol ca să-i scoatem de-acolo. Asta se 
numeşte război. 

Ea dădu din cap şi spuse: 

— Dar... ce ruşine! 

— Comuniştii au umblat cu nume şi adrese ale celor pe care 
voiau să-i lichideze. Au împuşcat peste trei mii de soldaţi şi 
civili care erau pe listele lor. V-a spus ghidul şi asta? 

— Nu. 

M-am uitat spre nord-vest şi am zis: 

— Compania mea de infanterie era în tranşee la poalele 
dealurilor, tocmai la orizont. Vedeam bătăliile care se purtau la 
Quang Tri şi Hue. Am coborât dinspre dealuri şi am încercat să 
blocăm fuga trupelor comuniste care abandonaseră Quang Tri. 
Pe urmă ne-am dus mai departe spre sud, către Hue, unde am 
instalat o forţă de blocare ca să-i prindă pe soldaţii rătăciţi care 
ieşeau din Hue, astfel încât să nu poată dispărea în zona 
colinară. 


Susan se uită la regiunea rurală dinspre nord şi vest, apoi 
spuse: 

— Prin urmare, ai fost chiar acolo? 

— Da. 

— Şi luptele s-au dat aici, în oraş? 

— Da. De partea asta a râului, chiar unde ne aflăm acum, 
puşcaşii marini erau în tranşee şi controlau ţărmul ăsta al 
râului şi Oraşul Nou. Am continuat: Quang Tri e la vreo şaizeci 
de kilometri spre nord, pe Autostrada Unu, pe care o poţi vedea 
acolo. 

— Ar trebui să mergi la Quang Tri. 

— Cred că o să mă duc dacă tot am venit până aici. 

— Mi-ar plăcea să vin cu tine dacă vrei companie. 

Am dat din cap. 

— Porțiunea asta a Autostrăzii Unu, de la Hue la Quang Tri, 
era numită de soldaţii francezi Strada Fără Plăceri. Alţii îi 
spuneau Aleea Ambuscadelor ori Şoseaua Distrusă Unu. 

Ea mă întrebă: 

— Unde-i Valea A Shau? 

Am arătat spre vest. 

— Dincolo de lanţul ăla muntos, poate la vreo şaptezeci de 
kilometri, lângă frontiera laoţiană. E un loc foarte izolat, mai 
degrabă un canion îngust decât o vale, înconjurat de munţi şi 
cu cerul acoperit de nori mai tot timpul anului. S-ar putea să fie 
greu de ajuns acolo. 

— Sunt pregătită. 

M-am uitat la ea şi-am zâmbit. 

— Chiar ai fost cândva plictisitoare? 

— Plictisitoare şi răsfăţată. Făceam ca toţi dracii dacă 
serviciul la cameră era prea lent. 

Am aruncat o ultimă privire oraşului Hue, m-am întors şi am 
ieşit de pe terasă. 

Am intrat în baie, m-am bărbierit şi am făcut un duş. 

Susan şi cu mine am făcut amor în patul confortabil, pe urmă 
am adormit. 


Ne-am sculat la ora şase, ne-am îmbrăcat şi am coborât la 
restaurantul hotelului, unde începuse servirea cinei din Ajunul 
Anului Nou sub formă de bufet. 

Fiecare loc părea ocupat şi noi ne-am aşezat la o masă mică 


pentru două persoane, lângă grădina dinspre râu, care, după 
cum spunea Susan, nu era departe de locul unde ascunsese 
pistolul. 

Toţi cei de-acolo erau europeni sau americani şi i-am zărit pe 
cei trei tipi pe care-i remarcasem mai devreme. Şedeau la masă 
cu un grup de femei şi mi-am dat seama după limbajul 
trupurilor că nu erau soțiile ori prietenele lor. Bărbaţii erau în 
formă, iar femeile erau fie fermecate de ei, fie simulau. 

O orchestră cânta o muzică plăcută, relaxantă, iar 
restaurantul era o mare de feţe zâmbitoare, cristale 
scânteietoare şi chelneri grăbiţi. În 1968 n-aş fi crezut că aşa 
ceva ar fi posibil. 

O masă era plină cu mâncare vietnameză de sărbătoare, cu 
etichete în mai multe limbi, astfel încât toată lumea ştia ce să 
evite. Pe alte mese erau aşa-zise preparate vietnameze, 
chinezeşti şi platouri cu produse occidentale. Susan şi cu mine 
am mâncat ca nişte porci, folosindu-ne de beţişoare, cutite, 
furculiţe şi degete. 

Am părăsit hotelul la ora nouă şi am traversat râul 
Parfumului pe podul Trang Tien. 

Noaptea era răcoroasă şi cerul se înseninase. Luna semăna 
cu o felie subţire ce-avea să dispară curând, iar stelele 
străluceau. Mii de oameni se plimbau pe cheiul umbrit de 
arbori, între râu şi zidurile înalte ale Citadelei. Oraşul era 
decorat cu steaguri roşii şi multe clădiri se profilau în lumina 
lămpilor de pe străzi şi a lanternelor chinezeşti. 

Agitaţia părea să fie mai mare în jurul istoricului turn de 
pază, aflat în partea opusă porţilor centrale. Familii întregi 
şedeau pe bănci ori se plimbau, salutându-se şi urându-şi la 
mulţi ani. 

Susan spuse: 

— Persoanele particulare n-au voie să folosească artificii, dar 
municipalitatea va lansa probabil câteva rachete. Când am 
venit la Saigon acum trei ani, focurile de artificii erau încă 
permise şi tot oraşul vuia ca o zonă de război în Ajunul 
sărbătorii Tet. 

— Cunosc zgomotul ăla. 

În partea opusă turnului, porţile masive ale Citadelei erau 
deschise, iar dincolo de ele se afla un pod ornamental care 
ducea la Palatul Împăratului. Acesta era mare, construit din 


piatră şi lemn vopsit cu lac roşu, cu un acoperiş tradiţional din 
ţiglă. Era luminat cu reflectoare şi decorat de sărbătoare. M-am 
întrebat cum scăpase locul ăla de bombardamente. Dar Susan 
spuse: 

— Persoane particulare şi organizaţii din întreaga lume au 
donat bani pentru reconstruirea palatului în forma iniţială. 

— Bine. Hai să intrăm. Eu o să donez cinci dolari. 

— În seara asta nu se poate intra. Vezi soldaţii ăia? Gonesc 
oamenii de-acolo. Trebuie să fie vreo ceremonie oficială sau aşa 
ceva. 

— O să le dăm zece dolari. 

— Las-o baltă. Ai destule probleme. 

Aşa că ne-am continuat plimbarea pe chei, pe urmă am intrat 
în oraş pe un pod mai mic. 

În jur forfotea multă lume. Am văzut un dans al dragonului şi 
un spectacol stupid de păpuşi într-un teatru improvizat. 
Grupuri de muzicanți interpretau ritmuri tradiţionale la 
instrumente cu coarde - nişte melodii tânguitoare şi iritante. 

Cele mai multe cafenele şi restaurante erau închise, dar am 
găsit o cafenea ţinută de un cuplu de catolici, care rămăsese 
deschisă ca să-şi primească porţia de tradiţie budistă. 

Localul era plin de vietnamezi şi occidentali, dar am găsit o 
masă şi-am luat câte o cafea. I-am zis lui Susan: 

— E frumos. Mă bucur că sunt aici. 

— Şi eu. 

— Ai ratat petrecerea de la Saigon a familiei Vincent. 

— N-aş vrea să fiu nicăieri în altă parte decât aici, cu tine. 

— Şi eu simt la fel. 

Ne-am terminat cafelele. Nu erau taxiuri sau tricicluri prin 
preajmă, aşa că am traversat pe jos râul Parfumului, trecând 
podul Phu Xuan spre Oraşul Nou, unde Susan spunea că era 
situată catedrala catolică. 

De pe pod am văzut un mare complex sportiv pe ţărmul 
râului, cu terenuri de tenis, piscine pentru înot şi terenuri de 
joc. Susan zise: 

— Asta-i Cercle Sportif. Fostul club sportiv francez. Există 
unul şi la Saigon, şi în multe oraşe mari. Erau folosite doar de 
albi. Acum sunt frecventate mai ales de membrii partidului. 

— Comuniştii joacă tenis? 

— Nu ştiu. Aşa cred. De ce nu? 


— Încerc să mi-l imaginez pe colonelul Mang în costum de 
tenis. 

Ea râse: 

— Când nu-i vede nimeni, porcii merg pe picioarele din 
spate. 

— Aşa am auzit şi eu. 

Am continuat traversarea podului şi, deodată, pe cer apărură 
fulgere de lumină oranj, urmate de o serie de explozii; am 
tresărit, pe urmă mi-am dat seama că erau artificii. Inima îmi 
bătea nebuneşte şi-am răsuflat adânc. 

Susan se uită la mine. Mă simţeam cam stupid şi am glumit: 

— Credeam că s-au întors vietnamezii. 

— De aceea am pomenit mai devreme de focurile de artificii. 

După ce am ieşit de pe pod, Susan mi-a atras atenţia: 

— Vezi cabina aia mică din colţul opus? E un punct de control 
al poliţiei. Evită-l. Uneori îi şicanează pe occidentali. 

— N-am mai fost şicanat de poliţie de joi seara. Mă simt 
neglijat. Hai să avem o discuţie cu ei. 

— Te rog. 

Am evitat cabina poliţiei şi am traversat pe la mijlocul 
cvartalului. Pe drum, i-am spus: 

— Poate că sărim peste slujba religioasă. 

— Ar trebui să cazi în genunchi şi să-i mulţumeşti Domnului 
că mai eşti întreg. 

Până la catedrală făceam o plimbare, iar străzile oraşului 
începeau să fie pustii. Susan remarcă: 

— Toată lumea e acasă acum pentru masa tradiţională. 

— Budiştii de ce nu se duc la pagode pentru slujba de la 
miezul nopţii? 

— Nu cred că se cheamă slujbă, iar ei se roagă doar atunci 
când simt nevoia. 

Am sosit la catedrala Notre Dame cu un sfert de oră înainte 
de miezul nopţii şi încă mai venea lume, mai ales pe jos. Cei 
mai mulţi erau vietnamezi, dar erau şi câţiva albi. 

Catedrala era impresionantă, deşi nicidecum veche. De fapt, 
avea o arhitectură destul de modernă, cu unele influenţe gotice 
şi vietnameze. Am presupus că toate bisericile vechi fuseseră 
distruse. 

Am intrat şi am găsit locuri pe o bancă din spate. Am 
întrebat-o pe Susan: 


— Dacă asta-i o sărbătoare budistă, de ce se ţine o slujbă 
catolică? 

— Nu ştiu. Tu eşti catolic. Trimite-i un e-mail Papei. 

Slujba începu. Întreaga liturghie şi imnurile erau în 
vietnameză, ceea ce era amuzant, pentru că păreau dublate. 
Am evitat împărtăşania, cum făcusem şi la Notre Dame din 
Saigon, dar cei mai mulţi credincioşi, inclusiv Susan, se duseră 
la altar. Enoriaşii nu schiţau gesturi de împăcare, cum se 
practică acum în State, ceea ce era bine, pentru că oamenii 
ăştia s-ar fi înclinat probabil, în loc să-şi strângă mâinile, şi s-ar 
fi lovit cap în cap. 

Am observat că oamenii din Hue erau mai bine îmbrăcaţi 
decât vietnamezii aflaţi la sud de trecătoarea Hai Van şi am 
presupus că asta se datora climei mai reci şi poate 
rafinamentului acestui oraş. 

Experienţa mea multiculturală se încheie şi am urmat 
amândoi mulţimea afară, în piaţa din faţa catedralei. 

Oamenii se opriseră acolo şi stăteau de vorbă, iar Susan, cine 
ştie cum - nu mă întrebaţi - începu să discute cu o familie de 
vietnamezi. Oamenii s-au arătat impresionați de vietnameza ei 
fluentă şi de franceza rudimentară pe care o vorbeau şi ei. 

Pe scurt, am plecat să cinăm la familia Pham. Pe drum, 
mergând pe jos împreună cu tot acest clan, i-am spus lui Susan: 

— Nu le-ai zis că nu sunt un om cumsecade? 

— Din fericire, n-au întrebat nimic despre noi. 

Susan îmi ţinu un curs scurt de bune maniere la o masă 
vietnameză: 

— Să nu laşi beţişoarele înfipte în orezul din bol. Ăsta-i semn 
de moarte, ca şi beţişoarele parfumate de la cimitire şi altarele 
de familie. Totul se serveşte pe platouri. Trebuie să guşti tot ce 
ţi se dă. Dacă goleşti un pahar cu vin sau bere, ei ţi-l umplu 
imediat. Lasă paharul pe jumătate plin dacă nu vrei să mai bei. 

— E ca în sudul Bostonului. 

— Fii atent. Vietnamezii nu râgâie cum fac chinezii ca să 
arate că le-a plăcut mâncarea. Consideră asta o grosolănie, ca 
şi noi. 

— Eu nu consider râgâitul grosolan, dar, ce-i drept, nu 
aparţin cremei tineretului american. 

— În regulă, după ce te-ai săturat, îţi vâri beţişoarele în nări. 

— Eşti sigură? 


— Crede-mă. 

Familia Pham locuia într-o casă frumoasă, nu prea departe 
de catedrală, şi era clar că aveau ceva bani. 

Orezul consumat la hotel îmi ieşea încă pe urechi, dar asta 
nu era o scuză ca să nu mănânc. 

M-am pomenit blocat la o masă lungă, între o bunică de o 
sută de ani şi un puşti mucos. Totuşi, vizavi şedea o vietnameză 
de nota zece care vorbea puţin engleza, însă nu de ajuns ca să-i 
pot arăta cât de simpatic eram. Poate că avea pe cineva, dar 
continua să-mi zâmbească şi să chicotească în timp ce-mi dădea 
farfurii cu mâncare. 

Fiecare ştia zece vorbe în engleză, dar nu erau aceleaşi, aşa 
că discuţia se desfăşura firesc. În plus, cei mai mulţi ştiau 
puţină franceză, pe care şi eu începusem să mi-o amintesc. 
Frazele vietnameze pe care le cunoşteam bine, cum spuneam, 
nu erau potrivite pentru o masă în familie. Mi-a trecut totuşi 
prin minte să-i cer frumoasei vietnameze să-mi arate actul de 
identitate. 

Susan era la celălalt capăt al mesei şi se simţea bine. 

Vietnamezii par foarte plăcuţi într-o adunare de familie, însă 
viaţa politică şi comercială a acestei ţări e un dezastru. 

Un tip de vreo treizeci de ani, aşezat lângă Susan, spuse într- 
o engleză acceptabilă: 

— Domnu' Paul, domnişoara Susan spune mie tu aici în 1968. 

— La Quang Tri. 

— Da? Tu lupti contra comuniştilor. 

— De-aceea eram aici. 

— Ucizi? 

— Ăă... aşa cred. 

— Bine. 

Se ridică şi spuse ceva către ceilalţi, ridică paharul spre mine 
şi zise în engleză: 

— Pentru acest soldat curajos care ucide... 

O întrebă ceva pe Susan, pe urmă îşi termină fraza: 

— ... ucide Anticriştii. 

Toată lumea ridică paharul, iar eu m-am simţit îndemnat să 
mă ridic. Aveam senzaţia clară că mă aflam la o întrunire 
anticomunistă şi n-aş fi fost surprins dacă uşa s-ar fi deschis 
brusc şi în încăpere ar fi pătruns mardeiaşii Ministerului 
Securităţii Publice şi i-ar fi arestat pe toţi. Karl n-ar fi fost de 


acord să mă aflu aici. Am ridicat paharul şi am zis: 

— Pentru bravii catolici din Vietnam. Singurii comunişti buni 
sunt cei morţi. 

Gazda păru pe moment încurcată, dar Susan traduse şi toţi 
aplaudară. 

M-am uitat la Susan şi am văzut că dădea ochii peste cap. M- 
am aşezat şi-am aşteptat să se deschidă brusc uşa. 

Pe la douăsprezece noaptea mă gândeam să-mi vâr 
beţişoarele în nări, dar n-am plecat de-acolo până la ora 3, când 
străzile erau pustii. Eram şi puţin ameţit. Susan mă întrebă: 

— N-a fost o experienţă interesantă? 

— A fost. 

— Mă simt atât de bine cu tine. 

— Bine. 

— Erau nişte oameni atât de drăguţi. 

— Aşa e. Cam setoşi de sânge, însă drăguţ. 

— Domnul Uyen, cel care şedea lângă mine şi care a rostit un 
toast pentru tine, mi-a spus că multe rude de-ale lui au fost 
ucise de comunişti în 1968. De-aceea... detestă ei aşa de mult 
regimul ăsta. 

— Să ştii că toţi sunt plini de ură şi furie reprimată faţă de 
ceea ce s-a întâmplat. Colonelul Mang, domnul Uyen, toţi. Le-ar 
plăcea mult să se strângă iarăşi de gât unii pe alţii. 

Susan nu răspunse, iar eu am continuat: 

— Oricum, familia Pham ar trebui să fie atentă. Ministerul 
Securităţii Publice nu se joacă. 

— Sunt sigură că sunt atenţi. 

— Nici măcar nu ne cunoşteam. 

— Suntem americani şi catolici. Unul din noi e catolic. 

— Aşa e. 

Interesant este că  vietnamezii presupuneau că toţi 
americanii sunt anticomunişti. Cred că nu cunoscuseră niciun 
profesor de la marile universităţi americane. Am spus: 

— Nu cred că am fost urmăriţi de la catedrală şi nici acum nu 
ne urmăreşte nimeni. Dar n-ai făcut niciun serviciu familiei 
Pham invitându-te la masă. Şi invers, ei se află probabil pe 
câteva liste de suspecți, aşa că nici noi nu ne-am făcut vreun 
serviciu mergând acolo. 

Susan rămase tăcută o vreme, pe urmă zise: 

— Ai dreptate. Adăugă: Dar cred că până şi poliţiştii 


chefuiesc în noaptea asta. 

— Aşa sper. 

— Păreai bucuros de compania tinerei aflate vizavi. 

— Care tânără? 

— Cea cu care ai vorbit toată noaptea. 

— A, aia. E călugăriţă. 

— Nu prea cred. 

— Susan, sunt obosit, mă doare capul şi ne-am rătăcit. 

— Nu ne-am rătăcit. Ne îndreptăm spre hotel. 

Am continuat să mergem şi, bineînţeles, după un colţ am 
văzut hotelul. Susan se opri brusc. 

— Paul. 

— Ce e? 

— Nu trebuia să te duci astăzi la poliţie? 

— Am fost ocupat. Mă voi duce mâine. 

Am continuat să mergem. 

— Trebuia să te duci azi. Poliţia ştie că eşti aici, fiindcă 
hotelul a raportat că te-ai cazat. 

— Ei bine, atunci ştiu că sunt aici. Dă-i în mă-sa. Am adăugat: 
Colonelul Mang mă ţine într-o lesă lungă. Vrea să vadă ce am 
de gând. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. 

— Şi ce-o să se întâmple mâine, când o să ai o întâlnire? Dacă 
vei fi urmărit? 

— O întâlnire secretă o planifici întotdeauna ca şi cum ai fi 
urmărit. De-asta i se spune secretă. Am adăugat: Va trebui să-ţi 
cer să nu te apropii mâine de Citadelă. 

— Aha... bine. 

— Doar dacă nu cumva tu eşti legătura mea. 

— Asta ar fi interesant. 

— Hai să mergem în spate, ca să-mi arăţi unde e îngropat. 

— Mâine. 

— Acum. 

— Bine... 

Am pornit pe o alee către grădinile din spatele hotelului. 
Terenul cobora în pantă spre râu, iar grădinile, în terase, erau 
luminate de mici lămpi instalate pe pământ. 

Am coborât pe o cărare spre râu şi Susan făcu semn cu capul 
spre dreapta ei. 


— Le vezi? Păsările-paradisului oranj? 

— Astea-s florile care mănâncă muşte? 

— Nu, Paul. Le vezi sau nu? 

— Le văd. Undeva pe-acolo? 

— Da. La un pas spre dreapta lămpii din mijlocul grădinii. 
Solul e foarte lutos. Îl pot săpa cu mâinile. 

— În regulă. O să-l iau eu înainte de-a pleca. 

— Eu o să-l iau. 

N-am răspuns. Am rămas în grădină şi ne-am uitat la râu. La 
ora aia eram singurii de-acolo; ne-am întors şi ne-am dus în faţa 
hotelului. 

Am intrat în hol şi am întrebat la recepţie dacă aveam 
mesaje. Erau două pentru mine şi am semnat de primire. 

Susan şi cu mine am luat ascensorul până la apartamentul 
meu, unde m-am prăbuşit într-un fotoliu. 

— Doamne, încep să îmbătrânesc. 

— Eşti într-o formă grozavă. Deschide plicurile. 

L-am desfăcut mai întâi pe cel mai mic şi am citit cu voce 
tare: „Tu prezinţi la Poliţia pentru Imigrări mâine dimineaţă”. 

Susan spuse: 

— Lesa aia nu-i aşa de lungă. 

— Destul de lungă. Dacă ar fi fost iritaţi, ar fi fost deja aici. 

— E Anul Nou. Şi celălalt mesaj? 

Am deschis plicul mare şi am scos un fax. Era de la Karl şi l- 
am citit în gând: Dragă Paul. Poate că ultimul meu mesaj n-a 
fost clar. Trebuie să pui capăt acelei relaţii. Te rog să-mi 
transmiti că ai făcut-o. Era semnat: Cu drag, Kay. 

Partea frumoasă când nu eşti în armată e că nu trebuie să 
execuţi ordinul direct al unui militar. Am observat un PS. Suna 
aşa: C. te asigură de dragostea ei. O să te vadă la Honolulu. 

Asta putea fi o pură invenţie ca să mă menţină pe linia de 
plutire. În orice caz, situaţia faţă de Susan devenise complicată, 
iar eu nu ştiam cum să mă simt în legătură cu întâlnirea 
Cynthiei în Honolulu. Susan se uită la mine şi mă întrebă: 

— De la cine e mesajul? 

— De la Kay. 

— E totul în regulă? 

— Da. 

— Nu pari în apele tale. Pot să văd mesajul? 

— Nu. 


Ea păru rănită, ofensată şi supărată. M-am ridicat, m-am dus 
spre terasă, apoi m-am întors şi i-am întins faxul: 

— Acum e doamna Kay. Acelaşi tip. 

După ce-l citi, mi-l înapoie şi-mi spuse: 

— Cred că în noaptea asta voi dormi în camera mea. 

— Probabil că aşa ar trebui. 

Se întoarse, porni spre uşă, o deschise fără ezitare şi plecă. 
Am ieşit pe terasă, de unde am privit oraşul. Luminile de 
sărbătoare erau încă aprinse, în majoritate roşii, aşa cum era 
de aşteptat într-o ţară comunistă. 

M-am gândit la familia Pham. Exista, mi-am zis, un nor 
cenuşiu deasupra acestei ţări, format de fumul şi focurile 
războiului, din care cădea o ploaie de ură, mâhnire şi 
neîncredere. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, norul ăsta 
sau, cum îi zicea Karl, umbra asta continua să acopere propria 
mea ţară. Sincer vorbind, războiul din Vietnam fusese cel mai 
rău lucru care i se întâmplase Americii în ultimul secol şi poate 
că şi reversul era adevărat. 

Telefonul sună: 

— Alo. 

— Voiam doar să-ţi urez noroc pentru mâine. 

— Mulţumesc. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva şi ne despărţim... 

— Susan, telefoanele nu sunt sigure. Ştiu ce vrei să spui şi 
aveam de gând să te sun. 

— Vrei să vin la tine în cameră? 

— Nu. Suntem obosiţi şi-o să ne certăm. 

— Bine. Unde şi când ne putem întâlni mâine? 

— La ora şase aici, în salon. O să-ţi ofer ceva de băut. 

— Bine... şi dacă întârzii foarte mult? 

— Trimite-i un fax direct doamnei Kay. Ai numărul? 

— Mi-l amintesc. 

— Dă-i toate detaliile şi stai lângă fax ori încearcă la poştă. 

— Ştiu. 

— Ştiu că ştii. Eşti profesionistă. 

— Paul... 

— Da. 

— N-aveam dreptul să mă supăr din cauza P.S.-ului. Îmi cer 
scuze. 

— Las-o baltă. 


— Asta-i situaţia. Acum suntem aici. Am spus-o şi-am vorbit 
serios. 

Nu i-am răspuns la asta, dar am zis: 

— Hei, am avut o zi grozavă. La mulţi ani! 

— Asemenea. 

Am închis telefonul. 

Prin urmare, am probleme cu doamnele într-o ţară ostilă de 
la celălalt capăt al lumii, unii încearcă să mă aresteze sau să 
mă ucidă, e ora patru dimineaţa, trebuie să mă duc la poliţie, 
pe urmă să am o întâlnire, probabil periculoasă, la prânz. Şi 
totuşi, dintr-o pricină anume, nimic din toate astea nu mă 
neliniştea. De fapt, nici necazurile de pe Autostrada Unu - 
uciderea celor doi poliţişti, amintirile şi tot restul - nu mă 
neliniştiseră. 

Am recunoscut acest sentiment drept ceea ce era: o 
modalitate de supravieţuire. Viaţa nu mai era complicată. Nu 
trebuia decât să ajung acasă pentru ultima dată. 


26 


Nu era cea mai urâtă mahmureală pe care o avusesem 
vreodată în ziua Anului Nou, dar poate că mă trezisem prea 
devreme ca s-o evaluez exact. 

Am făcut un duş şi m-am îmbrăcat elegant - sacou albastru, 
cămaşă albă cu guler răsfrânt, pantaloni kaki, ciorapi şi pantofi 
sport. 

Am luat un suc de portocale din minibar şi-am înghiţit două 
aspirine împreună cu pastile contra malariei. Mă bucuram că 
nu-mi dăduseră şi o pilulă pentru sinucidere, pentru că mă 
simţeam îndeajuns de rău ca s-o iau. 

Am coborât, am sărit peste micul dejun şi-am pornit pe jos 
până la strada Ben Nghe, unde se afla sediul Poliţiei pentru 
Imigrări. 

Era o dimineaţă rece şi umedă, cu cerul înnorat, iar străzile 
erau aproape pustii şi pline de gunoaiele nopţii trecute. 

M-am gândit că poate ar fi trebuit s-o sun pe Susan, însă 
uneori o mică despărţire e utilă. Fusesem mai mult despărţit de 
Cynthia decât împreună şi totuşi ne înţelegeam grozav. Poate 
nu grozav, dar bine. 

Am ajuns la sediul poliţiei, o construcţie din beton 
prefabricat, şi am intrat. 

Într-un hol mic şedea la un birou un tip în uniformă care mă 
întrebă în engleză: 

— Ce vrei? 

În loc să-i răspund şi să-l zăpăcesc pe idiot, i-am dat o 
fotocopie a biletului colonelului Mang. Se ridică şi dispăru pe 
un culoar din spatele lui. 

Reapăru după un minut şi-mi zise: 

— Camera. 

Ridică două degete. l-am făcut şi eu semnul păcii şi m-am 
dus la camera 2, o încăpere mică a cărei uşă era deschisă. La 
un birou şedea un bărbat cam de vârsta mea, în uniformă, care 
părea mai mahmur decât mine. 

Nu mă invită să iau loc, ci se mulţumi să mă privească. M-am 
uitat şi eu la el. Ceva neplăcut se transmise între noi. 

Pe biroul lui se aflau centura şi tocul pistolului - un Chicom 
de nouă milimetri. În America nu există o secţie de poliţie unde 
să poţi sta aşa de aproape de arma unui poliţist. Aici, oamenii 


legii erau neglijenţi şi aroganţi. Asta mă ofensa, iar faptul că 
trebuia să stau în picioare mă enerva. 

Polițistul se uită la biletul din mâna lui şi-mi zise: 

— Când soseşti tu Hue? 

Mă săturasem de tâmpeniile astea, aşa că i-am spus: 

— Cei de la hotelul Century Riverside ţi-au spus când am 
sosit. Ştii că stau acolo trei nopţi. Alte întrebări? 

Nu-i plăcu răspunsul, nici tonul vocii mele. Ridică glasul, 
care deveni oarecum ascuţit şi aproape că strigă: 

— De ce nu prezinţi aici ieri? 

— Pentru că n-am vrut. 

Asta nu-i plăcu. Adică el lucra în ziua de Anul Nou, mici 
diavoli ai rachiului băteau gongul în capul lui şi-acum venea un 
alb să-l trateze de sus. 

Aşa că ne priveam fix şi, cum spuneam, ceva nesănătos 
plutea între noi, dar nu era doar iritarea provocată de 
mahmureală. Îmi zise: 

— Tu soldat aici? 

— Aşa e. Dar tu? 

— Şi eu. 

Am continuat să ne privim şi am observat o cicatrice urâtă 
pornind de la jumătatea urechii lui, coborând în zigzag pe 
partea laterală a gâtului şi dispărând sub gulerul descheiat al 
cămăşii. Avea jumătate din dinţi lipsă ori stricaţi, iar ceilalţi 
erau cafenii. Mă întrebă: 

— Când tu aici? 

— Am fost aici în 1968, la Divizia Întâi Aeropurtată, am 
luptat la Bong Son, An Khe, Quang Tri, Khe Sanh, Valea A Shau 
şi în toată provincia Quang Tri. M-am luptat cu armata nord- 
vietnameză şi cu Viet-Congul, voi aţi omorât mulţi prieteni de-ai 
mei şi noi am ucis mulţi prieteni de-ai tăi. Am omorât cu toţii 
prea mulţi civili, inclusiv cei trei mii de bărbaţi şi femei pe care 
voi i-aţi ucis aici, la Hue. Alte întrebări? 

El se ridică şi mă privi fix. Înainte de-a spune ceva, i-am zis: 

— Alte întrebări? Dacă nu sunt, plec. 

Polițistul strigă din toţi rărunchii: 

— Stai! Stai aici! 

Mi-am tras un scaun, m-am aşezat picior peste picior şi m-am 
uitat la ceas. Individul părea încurcat, pe urmă înţelese că 
trebuia să ia loc. Îşi drese glasul şi trase spre el o foaie de 


hârtie. Luă un pix şi, aproape calmat, mă întrebă: 

— Cum ajuns la Hue? 

— Cu autobuzul. 

Scrise asta şi întrebă: 

— Când plecat de la Nha Trang? 

— Vineri după-amiază. 

— Ajuns la Hue când? 

— La ora zece sau unsprezece, vineri seară. 

— Unde stai vineri noaptea? 

— La un mini-motel. 

— Care e numele mini-motel? 

— Nu ştiu. 

— De ce nu ştii? 

Când trebuie să justifici în faţa poliţiei nişte intervale de 
timp, inventează totdeauna o relaţie sexuală, dar nu folosi 
scuza asta la tine acasă. Am răspuns: 

— Am cunoscut o doamnă în autobuz. Ea m-a dus la mini- 
motel. Biet? 

Tipul se gândi la asta, apoi întrebă din nou: 

— Care e numele mini-motel? 

— Hanul Curvarilor. Mini-motelul Frichi-frichi. De unde 
dracu' să ştiu cum îi zice? 

Mă privi îndelung, pe urmă spuse: 

— Unde pleci de la Hue? 

— Nu ştiu. 

— Cum părăseşti Hue? 

— Nu ştiu. 

Bătu darabana pe birou, lângă tocul pistolului, apoi zise: 

— Paşaportul şi viza. 

I-am aruncat fotocopiile pe birou. El dădu din cap. 

— Am nevoie de paşaport şi viză. 

— Sunt la hotel. 

— Aduci aici. 

— Nu. 

Făcu ochii mici şi strigă: 

— Aduci aici! 

— Du-te dracului. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. El fugi după mine şi 
mă prinse de umăr. l-am dat braţul la o parte şi ne-am înfruntat 
pe coridor. Ne-am privit în ochi şi amândoi, cred, am văzut 


acelaşi lucru: un nesfârşit abis de ură. 

Doar de trei soldaţi inamici fusesem atât de aproape, iar la 
doi dintre ei văzusem şi simţisem frica. Totuşi, la cel de-al 
treilea văzusem privirea asta, care nu exprima ostilitatea 
inamicului, ci ura în stare pură, implantată în fiecare celulă a 
acelui om şi care-i rodea, inima şi sufletul. 

Şi preţ de o clipă eram din nou în Valea A Shau şi omul ăla se 
uita din nou la mine, iar eu mă uitam la el, amândoi nerăbdători 
să ne ucidem unul pe altul. 

M-am întors în prezent şi am încercat să-mi regăsesc 
echilibrul, deşi voiam sincer să-l omor pe omul ăsta. Cu mâinile 
goale, să-l bat măr, să-i smulg braţele din umeri, să-i zdrobesc 
testiculele, să-i strivesc traheea şi să-l privesc sufocându-se. 

El simţi toate astea, desigur, şi avea propriile fantasme 
criminale, legate mai degrabă de un cuţit ascuţit. 

Dar, spre deosebire de câmpul de luptă, fiecare avea alte 
ordine şi ne-am retras amândoi cu părere de rău din acel loc 
întunecat din inimile noastre. 

Mă simţeam secătuit de parcă fusesem într-adevăr la luptă, 
iar polițistul părea şi el istovit. 

Aproape simultan, am dat din cap în semn de recunoaştere, 
ne-am întors şi ne-am despărţit. : 

Afară, pe stradă, m-am oprit şi-am răsuflat adânc. Incercam 
să-mi alung gândurile negre, dar simțeam un imbold aproape 
incontrolabil de-a mă întoarce grabnic acolo ca să-l umplu de 
sânge pe ticălosul ăla. Parcă-i simțeam carnea sfârtecată de 
strânsoarea mâinilor mele. 

Am pus un picior în fața celuilalt până când m-am îndepărtat 
de secția de poliție. 

Am mers o vreme fără ţintă, străduindu-mă să mă liniştesc. 
M-am pomenit izbind cu piciorul sticlele goale de pe stradă şi 
lovind cu pumnii semnele de circulaţie. Nu era bine, dar era 
inevitabil. Şi poate că era bine. Din nefericire, treaba asta nu 
mă uşura, ba dimpotrivă. 

Era aproape ora nouă şi Oraşul Nou începea să se trezească. 
Am mers pe strada Hung Vuong spre Râul Parfumului şi-am 
ajuns la podul Trang Tien. Acolo era un restaurant plutitor pe 
care îl observasem cu o seară în urmă. Câţiva oameni stăteau la 
mese pe punte, aşa că am luat-o spre restaurant, am traversat 
pasarela şi-am fost întâmpinat de un tânăr care părea că nu 


apucase încă să doarmă. 

Mă conduse la o masă de afară şi i-am comandat o cafea şi 
un coniac dublu, ceea ce-l încântă, iar pe mine avea să mă 
încânte şi mai mult. 

Puntea era presărată cu ornamente, pălării de hârtie pentru 
petreceri, sticle goale de şampanie, chiar şi un pantof de damă. 
Era clar - nu toată lumea petrecuse noaptea în jurul mesei de 
familie şi-al altarului din casă. 

Sosiră cafeaua şi coniacul, din care am dat pe gât jumătate. 
Stomacul meu era deja tulburat de fiere şi acid, iar noile licori 
nu făceau decât să sporească fermentația nesănătoasă. 

Am rămas acolo, pe puntea ce se legăna încet, şi m-am uitat 
dincolo de râul înceţoşat la zidurile cenuşii, deprimante ale 
Citadelei. 

Nu voiam nicidecum să stărui asupra celor întâmplate la 
secţia de poliţie - ştiam ce şi de ce se întâmplase aşa şi că se 
putea repeta oricând şi oriunde. 

Am terminat cafeaua şi coniacul, apoi am comandat încă un 
rând. Tânărul puse sticla de coniac pe masă, recunoscând, 
presupun, că eram un tip care avea nevoie de câteva pahare. 

După al doilea rând mă simţeam ceva mai bine şi m-am 
gândit la misiunea mea. Problema pe care o aveam în 
momentul ăla era să scap de oricine m-ar fi putut urmări şi să 
mă întâlnesc cu cineva pe celălalt mal al râului la prânz, la ora 
două sau la patru. Şi dacă întâlnirea n-ar fi avut loc la niciuna 
dintre orele astea, trebuia să aştept un mesaj la hotel şi să fiu 
pregătit de plecare în orice moment. 

Dacă, totuşi, întâlnirea ar fi avut loc, aş fi ştiut unde trebuia 
să plec mai departe. 

Orice om aflat într-o misiune primejdioasă are o mică şi 
secretă dorinţă - aceea ca întreaga afacere să eşueze. Vrei să 
ştii în sinea ta că o să te descurci, dar n-o să fii dezamăgit dacă 
ţi se spune: „Misiunea a fost anulată”. 

Imi aminteam de sentimentul ăsta de pe vremea când 
părăsisem poziţiile de pe dealuri mergând spre Quang Tri cu 
ordinul de-a recuceri oraşul de la comunişti. Până am ajuns 
acolo, sud-vietnamezii făcuseră toată treaba şi noi ne simţeam 
uşuraţi în taină, dar ne-am exprimat în gura mare dezamăgirea 
că nu avusesem parte de puţină luptă. Nimeni nu crede o iotă, 
nici măcar noi. Dar asta înseamnă să te dai mascul feroce. 


Pe urmă, la sfârşitul lui martie, ni s-a împlinit dorinţa de-a 
avea parte de puţină luptă; ni s-a spus că vom merge la Khe 
Sanh ca să înfruntăm douăzeci de mii de soldaţi nord- 
vietnamezi bine înarmaţi şi consolidaţi pe poziţii, care-i 
încercuiseră din ianuarie pe puşcaşii marini de la baza de 
artilerie Khe Sanh. Nu e genul de veşti care să-ţi însenineze 
ziua. 

Nu cred că voi uita vreodată imaginile şi zgomotele sutelor 
de elicoptere ce luau la bord mii de infanterişti şi asaltau 
dealurile din jurul Khe Sanhului. Dacă a existat vreodată pe 
pământ o privelişte apocaliptică, exceptând o explozie 
nucleară, atunci e vorba despre acel asalt aerian; bombardiere 
aruncând sute de tone de bombe care făceau să se cutremure 
cerul şi pământul, avioane de vânătoare dând drumul la 
canistre cu napalm, pământul cuprins de flăcări, râurile, 
pâraiele şi lacurile arzând, pădurile mistuite de foc, câmpiile 
întinse cu iarbă şi bambus scânteind aprinse. Şi în tot timpul 
ăsta, elicopterele lansează rachete şi salve de mitralieră în 
infernul de la sol, proiectilele de artilerie cu explozivi puternici 
şi fosfor alb incendiar cad cu grămada, făcând pământul 
întunecat să erupă ca nişte vulcani în miniatură. Cerul e negru 
de fum, pământul e înroşit de flăcări, iar pătura subţire de aer 
dintre ele e o zonă mortală străbătută de trasoare roşii şi verzi, 
de şrapnele fierbinţi, zimţate şi de elicoptere grele. Apocalipsa 
acum. 

Imi amintesc cum elicopterul în care eram se năpustea spre o 
aterizare forţată şi eu stăteam pe talpa de aterizare, gata să 
sar, iar tipul de lângă mine şi-a lipit buzele de urechea mea şi-a 
strigat ca să acopere zgomotul exploziilor: „Hei, Brenner, crezi 
că asta-i o luptă?” 

Am râs amândoi, recunoscând ceea ce noi şi toată lumea 
gândea înainte de începerea asaltului, iar în momentul ăla eram 
una cu toţi soldaţii din istorie care aşteptaseră vreodată 
sunetul goarnei, al cimpoaielor de război, al fluierului, racheta 
de semnalizare sau orice-ar fi însemnat Luptă. 

Luptă. Nu mai eşti uman, nu mai ai mamă, nevastă, nu îţi mai 
păsa de nimeni în afară de omul de lângă tine. Luptă. Asta e 
momentul de care ţi-era frică de când te ştiai, asta-i teama care 
te cuprinde înainte de-a adormi şi coşmarul care te trezeşte din 
somn. Asta e - aici, acum, real. Luptă. Întâlneşte-te cu ea. 


Mi-am şters sudoarea rece de pe faţă şi mi-am şters mâinile 
pe pantaloni. 

Pe urmă a fost Valea A Shau. 

Când crezi că ai sondat adâncimile fricii, când ai ajuns într- 
un loc de la capătul tunelului de unde nu se mai poate îngusta 
şi nici nu poate fi mai întunecat, un loc unde nu mai ai 
capacitatea de-a te teme, într-un colţ mic al tunelului unde-i 
râzi morţii în nas, descoperi o încăpere secretă cu cea mai 
mare dintre spaime: acolo eşti tu însuţi. 

M-am ridicat, am lăsat cinci dolari pe masă şi am traversat 
podul spre Citadelă. 

27 


Am petrecut următoarele câteva ceasuri vizitând obiectivele 
turistice cu ghidul în mână, făcând fotografii, luând tricicluri şi 
taxiuri, străbătând străzile în ambele sensuri şi în general dând 
bătaie de cap oricui ar fi încercat să mă urmărească. 

Pentru că noaptea trecută fusese sărbătoare, era puţină lume 
în jurul obiectivelor turistice şi aveam impresia că omul meu de 
legătură ar putea aştepta până la ora două după-amiază, când 
zona ar fi fost mai populată. 

Aproape toţi cei care hoinăreau pe-acolo erau albi, aşa că nu 
săream în ochi. Am observat că cei mai mulţi dintre suferinzii 
de mahmureală ai dimineţii erau cu grupuri organizate, dar, pe 
măsură ce dimineaţa înainta spre prânz, am văzut câteva familii 
vietnameze ieşite la plimbare. Zidurile Citadelei aveau peste 
doi kilometri lungime pe fiecare parte, iar eu am rămas în 
perimetrul interior, unde mulţimea era mai mare. 

La 11.30 am părăsit cetatea împrejmuită de ziduri pe un pod 
care m-a adus iarăşi pe cheiul râului. M-am îndreptat spre sud, 
unde se plimba multă lume şi erau zeci de tricicluri care mă 
urmăreau oriunde mă duceam, iar conducătorii lor strigau: 

— Alo! Triciclu? Alo! Triciclu? 

Oamenii cu tricicluri arătau, ca şi la Saigon ori Nha Trang, ca 
nişte rămăşiţe ale taberei învinşilor în război, iar cei din tabăra 
învingătorilor asemeni poliţistului de la secţie. Fusese unul 
dintre acele războaie după care învinşii păreau ceva mai bine 
adaptaţi decât învingătorii. Singura speranţă pe care-am văzut- 
o în ţara asta era în ochii copiilor, dar nici ei nu erau 
întotdeauna încrezători. 


Am continuat drumul de-a lungul râului şi am ajuns la porţile 
centrale, opuse turnului de veghe, unde fusesem cu o seară în 
urmă împreună cu Susan. Acum, acestea erau deschise pentru 
public. Am pătruns din nou în cetatea fortificată şi am traversat 
un pod ornamental unde zeci de turişti făceau fotografii. Mă 
aflam în Curtea Imperială, rezervată cândva împăratului şi 
curţii sale. Şi Palatul Împăratului era deschis, aşa că am intrat 
în clădirea imensă, întunecată. Holul era din lemn vopsit cu lac 
roşu şi negru, cu numeroşi dragoni auriţi şi demoni verzi cu 
ochi sticloşi - genul de imagini care nu ajută unui mahmur. 

Am ieşit prin spatele palatului şi exact în faţa mea se afla 
Sala Mandarinilor, numărul 32 din ghidul turistic. 

Era o altă clădire bogat ornamentată care renăscuse din 
cenuşa anului 1968 şi avea acel aspect vechi-nou, precum un 
pavilion din Disneyland. Am făcut o fotografie. 

Era 11.45 şi eu n-aveam idee unde, exact, trebuia să mă 
întâlnesc cu persoana de legătură. Sala Mandarinilor era mare 
şi, ca orice clădire, avea un exterior şi un interior, dar domnul 
Conway nu precizase nimic, deşi simţul practic ar fi impus o 
întâlnire în interior dacă ar fi plouat, însă nu era cazul. 

Am dat ocol clădirii. Acum eram sigur că nu fusesem 
supravegheat ori urmărit. În pofida celor arătate la televizor, e 
aproape imposibil să urmăreşti pe cineva timp de trei ore dacă 
nu faci treabă de rutină, şi-atunci e uşor să-l vezi pe urmăritor. 

În momentul ăsta, dacă zăream pe cineva privindu-mă, putea 
foarte bine să fie omul meu. M-am uitat atent în jur. 

Ştiam că pericolul nu era ca eu să fiu urmărit; mă pricep să 
scap de o „coadă” mai bine decât un bărbat însurat urmărit de 
o soţie geloasă. 

Adevăratul pericol era ca omul meu de legătură să fie bine 
cunoscut Ministerului Securităţii Publice, Secţiile A, B, C, D şi 
E. Aproape întotdeauna e vorba despre un amator local, 
angajat de vreun imbecil de la Washington, care se prezintă la 
o întâlnire secretă cu cincisprezece poliţişti după el, jumătate 
înarmaţi cu videocamere. 

Slavă Domnului că persoana asta nu trebuia să-mi dea nimic 
compromiţător, cum ar fi o cutie plină cu documente marcate 
„Strict secret”. 

Nimeni nu se apropie de mine, dar mai erau vreo cinci 
minute până la ora stabilită, aşa că am intrat pe altă poartă 


care dădea în Oraşul Interzis de Purpură, sanctuarul interior al 
celui exterior - Curtea Imperială. 

Din Oraşul Interzis de Purpură mai rămăseseră doar câmpuri 
întinse şi zidurile joase ale fundațiilor pe care se înălţaseră 
cândva clădirile. Singura clădire intactă era Biblioteca Regală 
reconstruită, numărul 23 pe harta din ghidul meu turistic şi al 
doilea punct de întâlnire la ora două dacă la primul nu apărea 
nimeni. 

În Oraşul de Purpură se aflau mai mulţi occidentali şi am 
auzit un cuplu de vârstă mijlocie vorbind în engleză americană. 
Ea spunea ce lucru groaznic făcuse armata americană 
bombardând comorile astea arhitecturale, transformându-le în 
ruine. El fu de acord şi adăugă: 

— Provocăm moarte şi distrugeri oriunde mergem. 

Nu cred că se referea la el şi la soţia lui, care provocau doar 
stupiditate pe oriunde umblau. Ca parte a acoperirii mele, m- 
am oferit să le fac o fotografie în faţa unui teren necultivat, plin 
de iarbă şi dărâmături. Ei părură încântați şi-mi dădură 
aparatul lor prostesc de complicat, care avea mai multe pârghii 
decât metroul din Washington. 

În vreme ce-i prindeam în vizor, le-am zis: 

— Ştiaţi că vietnamezii comunişti au atacat oraşul ăsta 
minunat în timpul armistiţiului încheiat pe durata sărbătorii 
Tet, cea mai sfântă noapte a anului budist? Zâmbiţi. Ştiaţi că 
activiştii comunişti au executat peste trei mii de cetăţeni din 
Hue, bărbaţi şi femei, împuşcându-i, spărgându-le capetele sau 
îngropându-i de vii? Zâmbiţi. 

Din cine ştie ce motiv, cei doi nu zâmbeau, dar aveau să-şi 
amintească de momentul ăsta, aşa că le-am făcut două poze, a 
doua cu tipul venind spre mine cu mâna întinsă după aparat. 

Individul îmi luă aparatul fără să-mi mulţumească şi se 
îndepărtă cu nevasta lui, ceva mai ştiutori decât cu un minut în 
urmă, dar evident nemulţumiţi de noua informaţie. Ce naiba 
trebuie să înveţi câte ceva când călătoreşti; eu învăţasem. 

Am ieşit din Oraşul de Purpură, m-am întors la Sala 
Mandarinilor, am intrat şi-am hoinărit pe-acolo. Clădirea era 
mare şi n-aveam idee cum ar putea să mă zărească persoana 
respectivă. Dacă am fi avut amândoi „cozi”, poate că 
urmăritorii noştri ne-ar fi ajutat să ne întâlnim pentru o 
fotografie şi un chef. 


În ciuda frivolităţii mele, începeam să fiu puţin îngrijorat. 
Repet, ştiam că nu eram supravegheat, dar nu aveam siguranţa 
că omul de legătură nu era urmărit. 

La 12.20 încă rătăceam prin clădire şi dragonii aruncători de 
flăcări începură să arate aşa cum mă simţeam eu. 

Am ieşit. Soarele se strecura printre mici crăpături din 
pătura de nori şi era puţin mai cald. 

Am ocolit Sala Mandarinilor, dar nimeni nu părea să vrea să 
mă cunoască. 

Întâlnirea nu avusese loc. Mai era aproximativ o oră şi 
jumătate până la următoarea, timp în care puteam să mă duc la 
o consultaţie psihiatrică. 

Am ieşit din cetatea fortificată pe cheiul râului, unde am zărit 
câteva bufete. Am cumpărat un litru de apă şi o porţie de orez 
învelit în frunze de banan. 

Din cauza ploilor de iarnă, Râul Parfumului curgea repede, 
iar în jurul apei se vedeau trei piloni de piatră în locul unde 
fusese cândva vechiul pod. Cu mulţi ani în urmă vorbisem cu un 
puşcaş marin care fusese aici în timpul luptelor şi el îmi zicea 
că puteai traversa râul călcând pe cadavrele plutitoare. Sigur, 
asta era o exagerare tipică pentru puşcaşii marini, dar toate 
poveştile de război au o sămânță de adevăr înainte de-a deveni 
uriaşi arbori încărcaţi cu tâmpenii. La drept vorbind, n-am auzit 
niciodată o poveste de război care să nu fie tot mai exagerată la 
fiecare relatare. 

Două vietnameze în ao dai roz se plimbau pe chei, iar părul 
lung şi drept, cu cărare la mijloc, mi-a amintit de Susan. M-am 
ridicat, le-am strigat şi le-am arătat aparatul meu fotografic. 

Ele se opriră, chicotiră şi pozară, iar eu le-am mulţumit. 

Cred că cei mai mulţi oameni duc o viaţă normală; eu, nu. În 
toată lumea asta nu puteau fi mai mult de câteva zeci de 
bărbaţi şi femei, dacă or fi fost şi ăia, care să facă ce făceam eu 
acum. Cele mai multe întâlniri secrete aveau motivaţie sexuală 
şi chiar acum aveau loc milioane de asemenea întâlniri, iar a 
doua zi urmau să fie şi mai multe milioane, şi a treia zi la fel. Şi 
câţiva dintre îndrăgostiţi ăia aveau să sfârşească morţi, iar alţii 
unul în braţele celuilalt. 

Pe de altă parte, poate, Paul Brenner avea să sfârşească fie 
arestat, fie deţinând o informaţie care l-ar duce în arest sau la 
moarte, fie - cel mai optimist scenariu - i-ar aduce câţiva dolari 


la pensie şi pe doamna visurilor sale din State. 

Toate astea păreau o idee bună la Washington - mă rog, 
măcar o idee care să-mi facă bine, şi chiar îmi plăcea. 

M-am uitat la râu şi la Oraşul Nou de pe ţărmul opus. Am 
privit miile de oameni care se plimbau. Ratarea primei întâlniri 
era un fel de amânare, iar eu aveam o grămadă de motive 
întemeiate ca să dau chix cu misiunea asta, colonelul Mang 
nefiind ultimul dintre ele. Era timpul să mă întorc la hotel şi s-o 
şterg din ţara asta. 

Dar am rămas pe loc. 

La ora 1.30 m-am ridicat, am intrat din nou în Citadelă, pe 
urmă în Curtea Imperială şi în sfârşit în Oraşul Interzis de 
Purpură. M-a surprins faptul că simbolismul acestui nume nu le 
scăpase imbecililor impresionant de hotărâți de la Washington 
şi ştiam că aici urma să-l întâlnesc pe omul de legătură şi, 
poate, destinul meu. 

28 


Am intrat în curtea împrejmuită cu ziduri a Oraşului Interzis 
de Purpură şi am trecut printre straturile de legume şi 
grădinile cu flori, mergând spre Biblioteca Regală. 

Câţiva turişti stăteau în jurul clădirii, dar cei mai mulţi se 
plimbau prin grădină. 

La vreo douăzeci de metri distanţă de bibliotecă, un 
vietnamez stătea pe vine lângă o grădină, examinând florile. 
Apoi se ridică şi veni spre mine. Zise într-o engleză aproape 
perfectă: 

— Scuzaţi-mă, domnule. Aveţi nevoie de un ghid? 

Inainte să-i răspund, el continuă: 

— Sunt asistent la Universitatea din Hue şi vă pot arăta cele 
mai importante vestigii din vechiul oraş. Adăugă: Sunt un ghid 
foarte bun. 

Bărbatul din faţa mea avea vreo treizeci şi cinci de ani şi era 
îmbrăcat în ţinuta standard a vietnamezilor: pantaloni negri, 
cămaşă albă şi sandale. Purta un ceas ieftin din plastic, cum 
aveau toţi aici, iar chipul lui nu era cu nimic ieşit din comun. Aş 
fi putut trece de zeci de ori pe lângă el fără să-l remarc. l-am 
spus: 

— Cât mă costă? 

El rosti parola: 


— Cât doriţi să plătiţi? 

Nu i-am răspuns... 

El îmi zise: 

— Văd că aveţi un ghid turistic! Pot să mă uit la el? 

I-am întins cartea şi el a deschis-o: 

— Da, vă aflaţi chiar aici, în interiorul Oraşului Interzis. 
Vedeţi? 

Fără să mă uit la carte, i-am răspuns: 

— Ştiu unde mă aflu. 

— Bine. Ăsta-i un loc excelent pentru începerea călătoriei 
noastre. Numele meu e Truong Qui Anh. Vă rog să-mi spuneţi 
domnul Anh. Eu cum să vă spun? 

— Paul e perfect. 

— Domnul Paul. Noi, vietnamezii, suntem obsedaţi de 
formulele de adresare. Se apropie din nou de mine şi zise: 
Uitaţi-vă la mimoza asta. Vedeţi, când pun mâna pe frunze, se 
încovoaie. : 

Norocul meu - dădusem peste un limbut. In vreme ce domnul 
Anh irita mimoza, eu m-am uitat în jur ca să văd dacă ne 
supraveghea cineva. Tipul se ridică şi răsfoi ghidul meu 
turistic. 

— Doriţi să vedeţi ceva în mod deosebit? 

— Nu. 

— Atunci o să aleg eu câteva locuri. Vă interesează 
împărații? Perioada dominaţiei franceze? Poate ultimul război. 
Aţi fost soldat aici? 

— Da. 

— Aha. Poate vă interesează bătălia de la Hue. 

Începeam să cred că tipul ăsta chiar era ghid, însă, în timp ce 
se uita în cartea mea, întrebă: 

— Domnule Paul, sunteţi foarte sigur că n-aţi fost urmărit 
până aici? 

— Sunt foarte sigur. Dar dumneata, domnule Anh? 

— Ştiu sigur că n-am fost urmărit. 

— De ce n-ai venit la prima întâlnire? 

— Doar ca să fiu în siguranţă. 

Nu mi-a plăcut asta şi l-am întrebat: 

— Crezi că ai fost supravegheat? 

El ezită, pe urmă zise: 

— Nu... ca să fiu sincer cu dumneavoastră, mi-am pierdut 


cumpătul. 

Am dat din cap. 

— Ţi l-ai recăpătat? 

El zâmbi încurcat. 

— Da. Adăugă: Mă aflu aici. i 

N-aveam de gând să-i spun că era să nu ajung la Întâlnirea a 
Doua. L-am întrebat: 

— Chiar eşti asistent universitar? 

— Da. V-aş minţi dacă aş spune că n-am intrat în atenţia 
autorităţilor. Sunt un Viet-Kieu. Ştiţi ce înseamnă asta? 

— Da. 

— Bine. Dar în afară de asta, autorităţile n-au de ce să mă 
supravegheze. 

— Ai mai făcut vreodată ce faci acum? 

— Păi, o dată, acum un an. Îmi face plăcere să fiu de ajutor 
atunci când pot. M-am întors în ţară acum patru ani şi mi se 
cere uneori să fac câte un mic serviciu. Haideţi să facem o 
plimbare. 

Am pornit împreună pe alee şi domnul Anh zise: 

— Comuniştii se laudă că ei au reconstruit totul aici, adevărul 
este însă că au lăsat în paragină tot complexul arhitectonic 
imperial pentru că era asociat cu Împărații. Comuniştii privesc 
cu suspiciune istoria şi tot ce-a fost înaintea lor. Dar 
organizaţiile occidentale au făcut presiuni asupra lor pentru a 
reconstrui ce s-a distrus în timpul războiului. Occidentul 
furnizează banii, desigur, iar comuniştii trag foloase de pe 
urma turismului. 

Ajunsesem în sanctuarul exterior, lângă Palatul împăratului, 
şi domnul Anh mă conduse către o grădină amenajată pe 
fundaţia ruinată a unei clădiri. Spuse: 

— Tatăl meu a fost militar în armata sud-vietnameză. 
Căpitan. A fost ucis chiar aici, unde e grădina asta şi unde se 
înălța cândva o clădire imperială. A fost găsit după bătălie în 
molozul de-aici, împreună cu alţi cincisprezece ofiţeri şi soldaţi, 
cu mâinile legate la spate şi găuri de gloanţe în cap. Evident, 
fuseseră toţi executaţi de către comunişti. 

Am înțeles că domnul Anh îşi etala convingerile 
anticomuniste, dar povestea asta putea fi cu totul falsă. Cum aş 
fi putut afla adevărul? Omul zise: 

— Eu eram foarte tânăr când a murit, dar mi-l amintesc. Era 


încartiruit aici, unde locuieşte familia mea. Eram acasă în seara 
sărbătorii Tet din 1968, dincolo de râu, în Oraşul Nou, când, 
deodată, tata a sărit de pe scaun şi-a strigat: „Focuri de armă!” 
Auzindu-l, mama a râs şi-a zis: „Dragă bărbate, alea sunt focuri 
de artificii”. 

L-am privit pe domnul Anh, care se uita la plantele din 
grădină retrăind amintirea aceea. Continuă: 

— Tata şi-a înşfăcat arma şi-a pornit spre uşă, tot în sandale - 
ghetele erau într-un colţ. Striga la noi să ne ducem în buncărul 
din spatele casei. Eram foarte speriaţi, fiindcă auzeam ţipete pe 
stradă, iar focurile de artificii deveniseră împuşcături. 

Domnul Anh rămase tăcut, cu ochii în pământ, şi aproape că 
semăna cu un băieţel ce-şi privea pantofii încercând să iasă 
dintr-o situaţie delicată. 

— Tatăl meu a ezitat la uşa din faţă, pe urmă s-a întors şi şi-a 
îmbrăţişat soţia, mama şi pe cei cinci copii - fraţii şi surorile 
mele. Plângeam cu toţii, iar el ne-a scos pe uşa din spate spre 
buncărul săpat în grădină. 

Omul culese o floare, o răsuci între degete şi-o aruncă în 
grădină, apoi spuse: 

— Am rămas în buncăr împreună cu alte două familii timp de 
o săptămână, până la venirea puşcaşilor marini americani. 
Când am intrat din nou în casă, am constatat că toată 
mâncarea pregătită pentru sărbătoarea Tet ne fusese luată, iar 
noi eram foarte înfometați. Uşa din faţă fusese spartă şi 
dispăruseră multe lucruri, dar casa rămăsese în picioare. N-am 
aflat niciodată dacă tata fusese luat prizonier în casă ori în 
drum spre unitatea lui. Atacul a fost o surpriză totală şi 
comuniştii veniseră în oraş înainte de-a se trage primul foc de 
armă. Era de presupus că tata murise împreună cu soldaţii lui, 
şi la început aşa am crezut. Dar mai târziu, în martie, soldaţii şi 
civilii care au îndepărtat molozul au descoperit cadavrele 
descompuse ale multor masacre. Tatăl meu purta o plăcuţă de 
identificare pe care i-o făcuseră americanii, şi aşa a fost 
recunoscut, chiar aici, unde se înălța cândva o clădire. 
Comuniştii trebuie să-i fi împuşcat pe toţi în clădirea aia. Mă 
bucur că l-am putut înmormânta. Multe familii n-au putut face 
asta cu morţii lor. 

Domnul Anh rămase o clipă locului, pe urmă se îndepărtă. L- 
am urmat. 


Am părăsit Citadela şi-am luat-o pe cheiul râului. Omul mă 
întrebă: 

— Prin urmare aţi fost soldat aici? 

— La Divizia Întâi Aeropurtată, în 1968, mai ales la Quang 
Tri. 

— A, deci cunoaşteţi zona asta? 

— Îmi amintesc câte ceva. 

— Şi cum vi se pare? Vietnamul. 

— Paşnic. 

— E o ţară ai cărei oameni au spiritul îngenuncheat. 

— De către cine? 

— De către regim. 

— De ce te-ai întors? 

— E ţara mea. Mă întrebă: Dacă în America s-ar instaura o 
dictatură, aţi mai trăi acolo? 

Interesantă întrebare. I-am răspuns: 

— Dacă o dictatură în America ar fi la fel de ineficientă ca 
cea de-aici, aş putea trăi. 

Domnul Anh râse, pe urmă zise: 

— Mă rog, dumneavoastră vi se poate părea ineficientă, dar 
s-a ocupat foarte minuţios de distrugerea oricărei opoziții faţă 
de regim. 

— Pe dumneata nu te-au prins. Nici pe mulţi alţii pe care i- 
am cunoscut şi care par să urască regimul. 

— Poate că ar fi trebuit să spun opoziţia organizată. Adăugă: 
N-au cucerit multe inimi sau minţi. 

Am traversat râul pe podul Phu Xuan. Domnul Anh insistă să- 
mi ia aparatul foto şi să mă pozeze cu râul drept fundal, pe 
urmă dintr-un unghi opus, cu zidurile Citadelei în spatele meu. 
Nu părea prea nervos din cauza întâlnirii noastre, ceea ce i-ar fi 
putut aduce un glonţ în spate, dar observam din când în când o 
anume nelinişte în ochii lui. 

În timp ce mă fotografia, i-am spus: 

— Presupun că, dacă ar vrea să ne aresteze, ar aştepta să 
vadă dacă ne mai întâlnim cu cineva. 

El îmi întinse aparatul şi răspunse: 

— Da, ar aştepta. 

— Acum eşti speriat? 

— Mi-am depăşit spaima. Zâmbi şi adăugă: Ştiţi că noi 
suntem impenetrabili. 


Ne-am continuat plimbarea de-a lungul râului. Nu voiam de 
la domnul Anh decât numele corect al satului în care trebuia să 
ajung, câteva îndrumări şi orice i s-ar mai fi spus să-mi 
transmită. Dar omul nu se grăbea şi poate că era o idee bună să 
lăsăm impresia unui turist cu ghidul lui. Domnul Anh mă 
informă: 

— Am frecventat cursurile Universității California la 
Berkeley. 

— Credeam că voiai să scapi de comunişti. 

El chicoti şi continuă: 

— Am locuit mai ales în nordul Californiei, dar timp de un an 
am călătorit prin toată America. E o ţară uluitoare. 

L-am întrebat: 

— De unde ai avut bani? 

— De la guvernul american. 

— Frumos din partea lor. Şi-acum dumneata le întorci 
serviciul. 

Tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Guvernul dumneavoastră are un program de... cum să-i 
spun... de cultivare a agenţilor de influenţă, refugiaţi 
vietnamezi care, ca şi mine, promit să se întoarcă în Vietnam 
pentru o perioadă de cel puţin cinci ani. 

— N-am auzit de aşa ceva. 

— Şi nici n-o să auziţi. Dar sunt mii de oameni ca mine care 
s-au întors să trăiască aici, aşa-numiţii Viet-Kieu, ale căror 
simpatii sunt mai apropiate de Washington decât de Hanoi. 

— Înţeleg. Şi ce-ar trebui să faceţi? Să organizaţi o revoluţie? 

— Sper că nu. Râse din nou şi spuse: Nu trebuie decât să 
stăm aici şi să influenţăm în mod subtil gândirea oamenilor şi, 
dacă se poate, a autorităţilor. Adăugă: Cei mai mulţi Viet-Kieu 
sunt întreprinzători, unii, ca mine, universitari, iar câţiva au 
intrat în administraţia publică, în poliţie şi în armată. 
Individual, nu avem putere, dar luaţi ca un tot suntem destui 
pentru ca guvernul de la Hanoi să ezite înainte de-a face un pas 
înapoi, spre socialism şi izolare. Întreprinderile private, 
comerţul şi turismul există aici ca să dureze. Înţelegeţi? 

— Cred că da. Şi dumneata le vâri studenţilor în cap idei 
subversive? 

— Cu siguranţă nu în sala de curs. Dar ei ştiu unde să vină 
dacă vor să audă adevărul. Ştiaţi că e interzis să menţionezi că 


armata comunistă a executat trei mii de cetăţeni în oraşul ăsta? 
Toţi ştiu, fiecare a pierdut câte un membru al familiei atunci, 
dar niciun manual nu pomeneşte acest fapt. 

— Păi, domnule Anh, dacă asta te ajută cu ceva, o să-ţi spun 
că şi în cărţile americane de istorie e rareori menţionat 
masacrul de la Hue. Dacă vrei să citeşti despre masacre, caută 
My Lai la indicele de nume. 

— Da, ştiu asta. 

Ajunsesem la capătul îndepărtat al zidului şi pe ţărmul râului 
era o piaţă imensă, unde mă conduse domnul Anh. 

Găsi un mic bufet, cu mese şi scaune lângă râu, şi îmi zise: 

— Pot să vă ofer ceva de băut? 

— O Coca-Cola e perfect. 

Se duse la tejghea. r 

Eu m-am aşezat şi m-am uitat în jur. În țara asta era greu să- 
ti dai seama dacă vedeai aceiaşi oameni de două sau trei ori, 
mai ales bărbaţi, care purtau cu toţii pantaloni negri şi sandale 
cu ciorapi. Unii aveau cămăşi colorate, dar cele mai multe erau 
albe. Părul avea aceeaşi culoare şi era tuns la fel, fiind singura 
podoabă capilară; nu aveau bărbi ori mustăţi, cu excepţia 
bărbaţilor foarte vârstnici, şi nimeni nu purta pălărie. Unii 
aveau hanorace, dar toate cu aceeaşi croială şi culoare, 
respectiv cafenie. Am observat că unii vietnamezi purtau 
ochelari pentru citit, dar rareori pentru distanţă, deşi toţi 
şoferii ar fi trebuit să mediteze la asta. 

O mulţime de vietnamezi alcătuia aici, la Hue, o mare de 
persoane perfect asemănătoare, mai mult decât la Saigon sau 
Nha Trang. 

Domnul Anh se aşeză şi-mi dădu o cutie de Coca-Cola. El 
luase un ceai fierbinte într-un bol şi o pungă de arahide 
necojite. Părea că-i face plăcere să le strivească între degete. 

Abordă în cele din urmă problema mea, spunând: 

— Vreţi să vizitaţi un sat anume, corect? 

Am dat din cap. 

El îmi oferi câteva arahide şi-mi zise: 

— Satul se află departe, în nord. În Vietnamul de Nord. 

Ghinion. Speram să fie în fostul Vietnam de Sud şi undeva 
prin apropiere, însă Tran Van Vinh fusese soldat în armata 
Vietnamului de Nord, aşa că la ce mă puteam aştepta? 

Prefăcându-se că se uită prin ghidul meu turistic, domnul 


Anh spuse: 

— E un sat mic, care nu apare pe majoritatea hărților. Totuşi, 
mi-am extins discret cercetările şi cred că ăsta-i locul pe care-l 
căutaţi. 

— Şi dacă nu e? 

Ronţăi câteva arahide şi zise: 

— Am fost în legătură directă prin fax cu cineva din America, 
iar analiştii dumneavoastră sunt de acord că satul pe care l-am 
găsit e cel pe care-l căutaţi. Adăugă: Sunt nouăzeci la sută 
sigur că ăsta-i locul. 

— Destul de bine pentru o treabă făcută de autorităţi. 

El zâmbi, apoi mă informă: 

— Foarte puţini occidentali merg în zona aia şi-ar trebui să 
aveţi un motiv ca să vă aflaţi acolo. 

— Trebuie să am un motiv personal? 

— Din fericire, există un loc lângă cătunul ăsta care atrage 
câţiva turişti. Se numeşte Dien Bien Phu. Aţi auzit de el? 

— Acolo a avut loc ultima bătălie din războiul franco- 
indochinez. 

— Da. Militari din toate ţările se duc să studieze câmpul de 
bătălie. Aşa că ar trebui să mergeţi acolo. După ce aţi văzut 
muzeul şi aţi făcut nişte fotografii, întrebaţi un localnic unde se 
află cătunul pe care-l căutaţi. De la Dien Bien Phu sunt mai 
puţin de treizeci de kilometri. Dar fiţi atent pe cine întrebaţi. În 
nord, oamenii raportează totul autorităţilor. 

Sorbi din ceai, pe urmă continuă: 

— Eu am fost la Dien Bien Phu şi vă pot spune că sunt mulţi 
oameni din triburile de munteni care se adună lângă muzeu şi 
la piaţă ca să-şi vândă produsele turiştilor. Fac parte mai ales 
din triburile H'mong şi Tai. Poate vă amintiţi de pe vremea 
când aţi fost aici că triburile nu prea sunt loiale guvernului 
vietnamez. Adăugă: Nu sunt anticomunişti, ci antivietnamezi. 
De-aceea ar trebui să întrebaţi un muntean din triburi, nu un 
etnic vietnamez. S-ar putea să găsiţi câţiva care că ştie ceva 
engleză, dar ei vorbesc mai ales franceza, pentru că turiştii 
sunt îndeosebi francezi. Vorbiţi franceza? 

— Un peu. 

— Bon. Ar trebui să încercaţi să treceţi drept francez. 
Adăugă: Cred că puteţi avea încredere în oamenii ăia. 

— Spune-mi de ce ar trebui să am încredere în dumneata. 


— Asta ar dura ceva timp şi, orice-aş spune eu, nu v-ar 
convinge. După cum văd eu lucrurile, domnule Brenner, n-aveţi 
de ales. 

— Cum de ştii numele meu? 

— Ca să vă pot contacta la hotel în caz de urgenţă. 

L-am informat pe domnul Anh: 

— În situaţii ca astea, e ceva neobişnuit ca dumneata să ştii 
cine sunt. Nu vreau să par rasist, dar nu eşti american de 
baştină şi nu eşti o persoană îndreptăţită să-mi cunoască 
numele ori destinaţia. 

El mă privi îndelung, apoi zâmbi şi răspunse: 

— Mai am nişte rude în ţara mea de adopţie. Guvernul 
american are încredere în mine, dar, ca să fie sigur, a aranjat 
pentru mine o reuniune de familie la Los Angeles. Trebuie să 
plec în State în aceeaşi zi în care dumneavoastră plecaţi de la 
Hue. Dacă nu apar la Los Angeles, americanii vor presupune că 
i-am trădat şi pe ei, şi pe dumneavoastră. 

— Pentru mine ar fi cam târziu, colegule. 

— N-am de gând să vă trădez, domnule Brenner. De fapt, vă 
doresc o călătorie reuşită, pentru că, dacă vi se întâmplă ceva, 
n-o să fie bine nici pentru mine, nici pentru familia mea din Los 
Angeles. 

— Înţeleg. Mă rog, noi nu împuşcăm oamenii. 

— Nu asta mi s-a spus mie. 

Nu i-am răspuns. În esenţă, miza era foarte mare, indiferent 
de joc, iar domnul Anh era fie loial Unchiului Sam, fie speriat 
de moarte pentru familia lui, fie şi una, şi alta. Cei de la 
Washington nu tăiau frunză la câini. Am zis: 

— În regulă. Îmi cer scuze dacă te-am jignit. 

— Nu-i nimic. A fost o întrebare legitimă şi necesară. Viaţa 
dumneavoastră e în joc. 

— Mulţumesc... 

— Pentru dumneavoastră nu contează dacă sunt loial ori 
constrâns de situaţie. Sunt de partea dumneavoastră. 

— Grozav. 

Domnul Anh rămase tăcut, mestecând arahide, apoi spuse: 

— Oricare ar fi misiunea dumneavoastră, domnule Brenner, 
presupun că e suficient de importantă ca să vă riscaţi viaţa. 
Dacă nu, ar trebui să luaţi primul avion spre Hanoi ori Saigon şi 
să părăsiţi ţara asta. Aici poate fi plăcut pentru turistul 


occidental obişnuit - dar dacă vă abateţi de la turism, 
autorităţile pot fi neiertătoare. Adăugă: Mi s-a cerut să fiu de 
ajutor şi eu am acceptat, punându-mi astfel propria siguranţă în 
primejdie. Nu ştiu despre ce e vorba, dar eu sunt unul dintre 
acei vietnamezi care mai au încredere în americani. 

— Ei bine, eu n-am. 

Am zâmbit amândoi. l-am spus domnului Anh: 

— În regulă, dacă eşti cine pretinzi că eşti, atunci îţi 
mulţumesc. Dacă nu, presupun că o să te văd la procesul meu. 

— Aţi fi norocos dacă aţi avea parte de un proces. O să vă 
spun ceva ce poate nu ştiţi - guvernul de la Hanoi e obsedat de 
FULRO. Aţi auzit de grupul ăsta - Front Unifié de Lutte des 
Races Opprimees - Frontul Unit de Luptă al Raselor Oprimate? 

Mi-am amintit iarăşi de fotografiile pe care le văzusem la 
Muzeul Crimelor Americane de Război de la Saigon: 

— Da. Am auzit de FULRO. 

Domnul Anh avea şi alte veşti bune pentru mine: 

— Veţi trece prin teritoriul unde se află FULRO. Guvernul de 
la Hanoi vânează fără milă aceste grupări de gherilă şi e 
nemilos cu americanii care iau legătura cu ei. Dacă asta e 
misiunea dumneavoastră şi veţi fi prins, vă puteţi aştepta să fiţi 
torturat, pe urmă împuşcat. Sunt sigur. 

Mă rog, nu asta era misiunea mea, dar mi-a trecut prin minte 
că aş fi avut necazuri încercând să dau explicaţii dacă aş fi 
arestat. Am presupus mereu că cel mai rău lucru care mi se 
putea întâmpla dacă eram prins ar fi fost câteva săptămâni sau 
luni de neplăceri, urmate de o soluţionare diplomatică a 
problemei şi repatrierea în State. Dar dacă puneam FULRO în 
ecuaţie, era foarte posibil să sfârşesc în chip de ultimul 
american dispărut în Vietnam. 

Domnul Anh era un sac fără fund, plin cu fapte interesante. 
Continuă: 

— Au fost oameni de la CIA, de la Forţele Speciale şi 
mercenari americani care s-au dus în regiunile izolate ale ţării 
ca să-i ajute pe cei din FULRO - majoritatea au dispărut fără 
urmă. 

— Mulţumesc pentru încurajare. 

— Asta e o ţară nefericită, o ţară în a cărei istorie fratele s-a 
întors împotriva fratelui, tatăl împotriva fiului. Aici, în sud, nu 
ştii niciodată în cine să ai încredere. Dar când ajungi în nord, e 


mult mai uşor - nu te încrede în nimeni. 

— În afara muntenilor. 

Domnul Anh nu răspunse. Sorbi din ceai şi mă întrebă: 

— Vizita dumneavoastră aici v-a trezit amintiri? 

— Sigur. 

— În ţara asta, cei mai mulţi oameni din generaţia războiului 
au murit ori au fugit. Cei care-şi amintesc nu vorbesc despre 
asta. Autorităţile sărbătoresc fiecare victorie comunistă şi au 
transformat toate înfrângerile în biruinţe. Dacă vreme de 
treizeci de ani au avut numai victorii, de ce le-a trebuit atâta 
timp ca să câştige războiul? 

Părea o întrebare retorică, dar răspunsul era: „Învingătorii 
scriu istoria”. Domnul Anh continuă: 

— A trebuit să ajung în America pentru a învăţa istoria ţării 
mele. Dacă asculţi prea mult ce spune Hanoiul, începi să te 
îndoieşti de memoria şi de echilibrul tău mintal. 

— La fel e şi la Washington, domnule Anh. 

— Bine, dar faceţi asta în glumă. Aici nu e de glumit. 

— Câţi ani mai ai de stat aici? 

— Unul. 

— Şi pe urmă? 

— Nu ştiu. Poate rămân. Lucrurile se schimbă în bine. 

— Am o prietenă americană venită aici de trei ani şi nu dă 
semne că ar vrea să plece. 

— Fiecare are motivele sale pentru a rămâne sau a pleca. 
Asta e o ţară interesantă, domnule Brenner, o ţară dinamică în 
multe privinţe, ieşită dintr-un lung coşmar, cu numeroase 
schimbări sociale şi economice. Pentru mulţi oameni, mai ales 
americani, tranziţia e incitantă şi oferă multe oportunităţi. Un 
expatriat american mi-a descris cândva Vietnamul ca fiind 
asemănător Vestului sălbatic, un loc unde laşi istoria în urmă şi 
unde totul e orientat spre căutarea norocului. 

— Dumnezeu să ajute Vietnamul. 

Domnul Anh zâmbi şi adăugă: 

— Poţi muri de plictiseală în Japonia, Singapore sau Coreea. 
Aici însă, nu. 

— Asta-i sigur. 

Mi-am terminat Coca-Cola şi m-am uitat la ceas. Domnul Anh 
observă şi-mi spuse: 

— Numele satului pe care-l căutaţi nu e Tam Ki, ci Ban Hin, 


în provincia Lai Chau. Rosti numele pe litere şi adăugă: E o 
călătorie dificilă. Singurele curse aeriene sunt de două ori pe 
săptămână de la Hanoi şi, după cum mi s-a spus, n-o să mergeţi 
prin Hanoi. În orice caz, rezervările la avion se fac cu multe 
săptămâni înainte. Ca urmare trebuie să mergeţi pe şosea. Din 
nefericire, nu există autobuz de aici, ci doar de la Hanoi. 
Drumurile, mai ales acum, în sezonul ploilor, sunt nesigure şi 
ştiţi că nu aveţi voie să închiriaţi singur o maşină. Aveţi nevoie 
de un şofer. 

— Poate că voi sta acasă. 

— Asta-i decizia dumneavoastră. Dar dacă aş pleca la drumul 
ăsta, aş lua o maşină cu tracţiune dublă şi un şofer bun. 
Distanţa dintre Hue şi Dien Bien Phu e între nouă sute şi o mie 
de kilometri, în funcţie de ruta aleasă. Adăugă: Din fericire, 
primii cinci sute de kilometri vor fi pe Autostrada Unu spre 
Hanoi. La un moment dat, la sud de Hanoi, trebuie să alegeţi 
un drum care să vă ducă la Drumul 6, care merge spre nord- 
vest, printre munţi, până la Dien Bien Phu. 

Găsi în ghidul turistic o hartă a nordului Vietnamului şi 
împinse cartea spre mine. 

— Vedeţi Dien Bien Phu? 

M-am uitat şi am găsit localitatea în extremitatea nord- 
vestică a ţării, lângă Laos. Am văzut şi Drumul 6, ieşind din 
Hanoi şi şerpuind printre munţi până la Dien Bien Phu. Am 
întrebat: 

— Cum e Drumul 6? 

— Nu e un drum bun în nicio perioadă a anului. Drumurile 
care duc la Drumul 6 sunt şi mai rele. 

— Mai rele decât în New Jersey? 

El zâmbi şi continuă: 

— O să vedeţi pe hartă două sau trei drumuri care leagă 
Autostrada Unu de Drumul 6 înainte de Hanoi. Trebuie s-o luaţi 
pe unul din ele, în funcţie de vreme, de starea drumului şi 
poate de alţi factori, în privinţa cărora numai dumneavoastră 
puteţi decide când va veni momentul să părăsiţi Autostrada 
Unu. 

Omul se uită la mine, iar eu i-am zis: 

— Înţeleg. Spune-mi cum ar trebui să-i explic şoferului că nu 
vreau să trec prin Hanoi ca să ajung la Drumul 6 şi pe urmă la 
Dien Bien Phu. 


— Spuneţi-i că vă plac drumurile nesigure de munte pe timp 
ploios. 

Nu era amuzant. 

Domnul Anh spuse: 

— Dacă aveţi noroc, puteţi ajunge la Dien Bien Phu în două 
zile. 

M-am gândit la asta şi m-am întrebat unde le fusese capul 
idioţilor ălora de la Washington. 

— E posibil să închiriez un mic avion de la aeroportul Phu Bai 
din Hue? 

— Nu în ţara asta, domnule Brenner. Zborurile particulare 
sunt strict interzise. 

— Cum au ajuns francezii la Dien Bien Phu? 

— Au fost paraşutaţi. El continuă: Mai există o rută. Aţi putea 
lua avionul de-aici până la Vientiane, capitala Laosului, apoi 
spre Luang Prabang, tot în Laos, şi v-aţi afla la numai o sută de 
kilometri de Dien Bien Phu. Dar mai întâi aţi avea nevoie de o 
viză pentru Laos, pe urmă ar trebui să treceţi graniţa înapoi în 
Vietnam, pe şosea, iar asta ar putea fi dificil. 

— Bine, mulţumesc pentru lecţia de geografie, domnule 
profesor. Sunt sigur că pot ajunge la Dien Bien Phu înainte să- 
mi expire viza. 

— Angajaţi un şofer foarte bun, cu o maşină cu tracţiune 
dublă. Ar trebui să reuşiţi. Adaugă: Să nu vă duceti la Vidotour. 

— Ştiu asta. 

— Mi s-a spus să vă transmit nişte instrucţiuni. 

Nu i-am răspuns, iar domnul Anh continuă: 

— Dacă găsiţi persoana pe care o căutaţi, îi propuneţi să-i 
cumpăraţi toate suvenirurile sale din război. Dacă omul e mort, 
procuraţi acte care să dovedească decesul lui şi faceţi aceeaşi 
ofertă familiei sale. Dacă e în viaţă, trebuie să-l fotografiaţi şi 
să precizaţi locul unde stă, cu hărţi şi poze. Persoana asta ar 
putea fi contactată mai târziu din motive cunoscute de guvernul 
dumneavoastră. 

Nici acum n-am spus nimic. Domnul Anh părea puţin 
stânjenit de ceva şi-mi evită privirea când zise: 

— Sau poate că aţi dori să finalizaţi dumneavoastră treaba, 
înlăturând astfel necazurile unei viitoare vizite la acest individ. 

I-am spus domnului Anh: 

— Scuză-mă, vrei să repeţi ce-ai zis? 


El repetă, iar eu i-am spus: 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce înseamnă asta. Dumneata ştii? 

— Nu, nu ştiu, domnule Brenner. Mi s-a spus că veţi înţelege. 

— Serios? Şi dacă eu înţeleg greşit şi cred că ei mi-au 
sugerat să-l ucid şi de fapt s-au referit la altceva? 

— După un lung şi chinuitor război, au rămas multe poliţe 
neplătite. 

Eu nu credeam că treaba asta avea vreo legătură cu o 
duşmănie veche, cu vreo răzbunare pentru ceva întâmplat în 
lumea secretă a spionajului, cu programul Phoenix de asasinate 
ori ceva de genul ăsta. Tran Van Vinh fusese un simplu soldat 
care văzuse ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Insă domnul Anh 
presupunea că toată afacerea avea legătură cu războiul murdar 
din spatele frontului, ceea ce era o ipoteză logică; sau aşa i se 
spusese. 

Domnul Anh conchise: 

— În orice caz, misiunea dumneavoastră va fi atunci 
încheiată şi trebuie să vă duceţi direct la următoarea destinaţie 
cu obiectele pe care le-aţi obţinut. Mesajul ăsta a fost transmis 
exact aşa cum vi l-am redat şi nu ştiu nimic mai mult. 

Nu i-am răspuns, dar domnul Anh perseveră: 

— Trebuie să rămâneţi aici două nopţi, după cum ştiţi, pe 
urmă să porniţi spre Dien Bien Phu şi satul în discuţie. Trebuie 
să vă contactez la hotel dacă a intervenit o schimbare a 
planului sau dacă am informaţii suplimentare. Am o modalitate 
sigură de-a informa pe cineva din Saigon că întâlnirea noastră a 
reuşit, iar dumneavoastră aveţi acum ocazia să-mi daţi un 
mesaj pe care îl voi transmite mai departe. 

— Transmite-le doar că-mi înţeleg misiunea şi obligaţiile şi că 
se va face dreptate. 

— Foarte bine. Cine pleacă primul? 

— Voi pleca eu. 

Am luat câteva arahide şi le-am vârât în buzunar. l-am zis 
domnului Anh: 

— Las ghidul ăsta turistic la dumneata. Vreau să mi-l aduci la 
hotel în dimineaţa zilei în care voi pleca la Dien Bien Phu, adică 
în aceeaşi dimineaţă în care dumneata vei pleca la Los Angeles. 
În felul ăsta voi şti că n-ai fost arestat şi că misiunea mea nu e 
compromisă. Dacă nu primesc cartea, îmi rezerv dreptul de-a 
părăsi ţara. Poţi să transmiţi şi asta. 


— Înţeleg. 

M-am ridicat, am scos zece dolari din buzunar şi i-am pus pe 
masă. 

— Mulţumesc pentru acest tur interesant. 

Despărţindu-ne, vietnamezul îmi zise: 

— Vă urez o călătorie în siguranţă, domnule. La mulţi ani! 

— Asemenea. 

Am plecat şi mi-am croit drum prin piaţă, am ieşit pe cheiul 
râului şi m-am îndreptat către pod spre noul oraş. 

Nu era încă ora patru după-amiază în acea zi de Anul Nou, 
prima zi din Anul Boului. Ar fi putut fi şi ultima din anul 
tâmpitului, adică al meu. Cum de mă amestec în treburi de 
genul ăsta? Deşi mă consider un tip responsabil, cad mereu în 
hârdaie pline cu rahat: cazuri de omucidere care-mi scurtează 
cariera, misiuni periculoase în ţări ostile şi poveşti complicate 
de amor. 

Am luat-o pe trotuarul podului Trang Tien şi m-am oprit la 
jumătatea drumului. Am desfăcut câteva arahide şi-am aruncat 
cojile în râu. 

Cerul era acoperit cu o pătură de nori şi cădeau câţiva stropi 
de ploaie. Aerul era rece şi umed, iar Râul Parfumului curgea 
învolburat spre mare. 

Ei bine, mi-am zis, nu-l înţelesesem greşit pe domnul Conway 
la Dulles, nici pe domnul Anh la Hue. Cei de la Washington îl 
voiau mort pe Tran Van Vinh şi-ar fi fost fericiţi dacă l-aş fi ucis 
eu. Şi nici măcar nu se oboseau să-mi ofere o explicaţie, în 
afară de cea cu securitatea naţională, care putea însemna orice 
şi de obicei aşa era. 

Explicaţia faptului că geniile alea nu-mi spuseseră dinainte 
de ce trebuia lichidat tipul ăla era că, dacă omul era deja mort, 
atunci aş fi obţinut informaţii de care n-aveam nevoie. 

Dar, dintr-o pricină anume, ei păreau să creadă că, dacă şi 
când l-aş fi întâlnit pe domnul Tran Van Vinh, aveam să înţeleg 
motivul şi să fac ce trebuia să fac. 

Orice ar fi văzut nenorocitul ăla în ruinele de la Quang Tri în 
timpul sărbătorii Tet din 1968 avea să revină ca să-l chinuiască 
şi să-l ucidă. Şi asta chiar că nu era corect dacă omul 
supravieţuise războiului şi îmbătrânise... mă rog, era de vârsta 
mea, ceea ce nu înseamnă bătrân, ci matur. 

Am încercat să-mi adun toată considerabila forţă de rațiune 


deductivă în faţa acestui puzzle şi simţeam că eram aproape de 
ceva care continua totuşi să-mi scape. 

Un lucru era uşor de dedus: dacă tot ce văzuse domnul Vinh 
avea să-l ucidă, atunci, ce urma să-mi spună domnul Vinh mă 
putea ucide şi pe mine. 

29 


Stăteam în salonul hotelului Century Riverside, sorbind un 
scotch cu sifon, în vreme ce tipul mărunt de la pian cânta 
„Strangers in the Night”. 

Era ora şase şi zece. Locul se umpluse de occidentali ce 
sporovăiau, iar chelneriţe drăguţe cu fuste scurte treceau 
grăbite printre mese, încurcând comenzile cu băuturi. 

Am început să mă întreb dacă Susan se supărase din nou şi- 
avea de gând să mă facă să aştept. Femeilor nu le pasă unde se 
află atunci când sunt enervate de tipul cu care sunt combinate. 
Cunoscusem femei care făcuseră scene în Moscova sovietică, în 
Berlinul de Est şi în alte locuri unde nu-i o idee bună să atragi 
atenţia, dar nu le interesa nici locul, nici situaţia; când femeile 
sunt nervoase, sunt nervoase şi gata. 

Altă posibilitate era ca Susan să fi fost arestată şi interogată. 
După scena din dimineaţa aceea, la secţia de poliţie, nu m-ar fi 
surprins ca autorităţile să decidă să mă hărţuiască prin ea. Deşi 
ne ferisem să dăm de bănuit, ştiau că eram împreună. 

Totuşi, o problemă mai gravă era arma şi posibilitatea ca 
vreo persoană s-o fi văzut îngropând-o. Dar chiar dacă fuseseră 
alertaţi poliţiştii, aceştia nu aveau să facă nicio mişcare până 
când n-ar fi venit cineva să dezgroape pistolul, motiv pentru 
care aveam de gând să-l las acolo unde era. 

Am comandat alt scotch. Cei trei veterani se aflau la câteva 
mese distanţă şi se bucurau de compania a trei femei de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, de-ajuns de tinere ca să fie fiicele lor. 
Tipii ăştia fuseseră poate cândva ofiţeri, dar nu erau nişte 
domni, ci nişte porci. 

Femeile arătau şi se purtau ca nişte americance, dar în afară 
de asta nu mai puteam spune mare lucru despre ele, doar că 
erau turiste, nu expatriate, şi că le plăceau bărbaţii între două 
vârste şi cu parale. 

În orice caz, era ora şase şi jumătate, iar eu începusem să fiu 
puţin îngrijorat. De-aia e mai bine să călătoreşti singur, mai 


ales când te afli într-o misiune care-ar putea deveni riscantă. 
Am destule necazuri cu propria mea siguranţă ca să nu-mi mai 
trebuiască grijile cauzate de un civil. 

Dar poate că ea nu era un civil. Asta m-a făcut să mă gândesc 
la domnul Anh, care, asemeni lui Susan, făcea un mic serviciu 
Unchiului Sam. Locul ăsta era pe cale să devină Berlinul de Est 
al lumii de după războiul rece: oameni din umbră alergând să 
încheie târguri, să facă servicii, stând cu ochii şi urechile larg 
deschise. CIA trebuie să se fi simţit revigorată acum, când avea 
un loc unde putea să scormonească iar în rahat. 

Sigur, americanilor nu le plăcea să piardă şi după război 
primiseră o lecţie utilă de la germani şi japonezi: dacă pierzi 
războiul, cumpără ţara învingătorului. 

Susan apăru în pragul uşii şi privi în jur. Mă observă la masă 
şi zâmbi. Îţi poţi da seama oricând dacă o persoană se bucură 
sincer că te vede după felul cum zâmbeşte. 

Veni spre mine. Purta jeanşi negri şi un jerseu alb din 
mătase, pe care nu le mai văzusem. 

Mă îmbrăţişă strâns, mă sărută şi zise: 

— Ştiam că te-ai întors teafăr, pentru că am întrebat la 
recepţie. 

— Teafăr şi nevătămat. N 

Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Intrebă, aproape 
emoţionată: 

— Spune-mi cum a fost? Ai avut întâlnirea? 

— Da. A fost bine. Tu ce-ai făcut azi? 

— Cumpărături şi-am vizitat obiective turistice. Şi cu cine te- 
ai întâlnit? 

— O euroasiatică numită Gât Adânc. 

— Termină, Paul. E ceva incitant. Era un tip? American? 
Vietnamez? 

— Un tip. Şi asta-i totce mai spun. 

— Ştii unde trebuie să pleci mai departe? 

Se părea că nu reuşeam să mă fac înţeles. Am zis: 

— Da, şi ăsta-i sfârşitul conversaţiei. 

— E departe de aici? 

— Ce bei? 

— Bere San Miguel. 

I-am făcut semn chelneriţei şi am comandat o bere, în timp 
ce Susan mă întrebă: 


— Unde te-ai întâlnit cu tipul? Unde-i numărul 32? Pot să jur 
că are legătură cu harta din ghidul turistic. 

— Ai dormit bine? 

— Am dormit ca un prunc până la prânz. Ai fost la poliţie? 

— Da. 

— A fost în regulă? 

— Da. Am adăugat: De fapt, am schimbat câteva replici mai 
dure. 

— Asta-i bine. Dacă eşti amabil, îşi închipuie că pui ceva la 
cale. Dacă faci gălăgie, consideră că eşti nevinovat. 

— Ştiu asta. Am fost poliţist. 

— Am stat departe de Citadelă, aşa cum mi-ai cerut, iar acum 
trebuie să-mi spui unde te-ai întâlnit cu tipul ăsta. 

— Evident, în Citadelă. 

— Crezi că ai fost urmărit? 

— N-am fost. Nu ştiu dacă a fost el. Ţi-ai cumpărat hainele 
astea azi? 

— Da. Îţi plac? 

— Foarte frumoase. 

— Mulţumesc. 

Sosi şi berea, iar Susan îşi turnă într-un pahar. Am ciocnit şi 
mi-a spus: 

— Scuze pentru aseară. Tu n-ai nevoie de ciondăneală. 

— Nu-i nimic. Şi eu ţi-am făcut la fel în legătură cu Bill. 

— Da. Şi-am scăpat de el. 

Nu i-am răspuns. M-am uitat din nou la cei trei veterani care 
o priveau pe Susan, deşi aveau deja trei fete lângă ei. Ce 
porcărie. 

— La ce te uiţi? 

— La cei trei americani de-acolo. Foşti infanterişti ori puşcaşi 
marini. l-am văzut ieri aici şi pe urmă la prânz. Stau cu ochii pe 
tine. 

— Sunt drăguţi. 

— Sunt porci. 

— Femeile par să se distreze. 

— Şi ele sunt porcine. 

— Cred că eşti gelos. 

— Nu, nu sunt. Tu eşti cea mai frumoasă femeie din 
încăperea asta. 

— Eşti un dulce. Reveni la subiectul iniţial şi întrebă: Ştii 


cum să ajungi în locul ăla unde trebuie să te duci? 

— Cred că da. 

Zgomotul de fond era destul de puternic în salon, aşa că 
nimeni nu ne putea auzi, iar pianistul cânta melodia lui Tony 
Bennett, „Once Upon a Time”. Am hotărât că venise momentul 
să ajung la esenţa unor chestiuni care-mi puteau afecta 
sănătatea. l-am spus: 

— Acum lasă-mă să-ţi pun câteva întrebări. Uită-te în ochii 
mei. 

Ea puse paharul cu bere pe masă şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. Se uită la mine. 

— Pentru cine lucrezi? 

Răspunse: 

— Lucrez pentru American-Asian Investment Corporation. 
Uneori fac servicii consulatului american din Saigon şi 
ambasadei de la Hanoi. 

— Ai făcut vreodată servicii rezidentului CIA de la Saigon sau 
celui din Hanoi? 

— Celui din Saigon. Doar o dată. 

— Adică acum. 

— Da. 

— Eşti plătită? 

— Cheltuielile. 

— Ai fost pregătită în mod special? 

— Da. O lună la Langley. 

Ceea ce explica voiajul la Washington. Am întrebat: 

— American-Asian Investment e o firmă fantomă a CIA? 

— Nu. E chiar o companie de investiţii, dar una controlată. 

— Cine de-acolo mai face servicii? 

— Nu pot răspunde la asta. 

— Ce instrucţiuni ai avut în ceea ce mă priveşte? 

— Doar să te cunosc şi să te întâmpin. 

— Nu ţi-au spus să mă regulezi? 

— Nu. De ce-ţi baţi capul? Ai de gând să-mi spui de ce te afli 
aici? 

— Nu. Ţi-au spus să călătoreşti cu mine? 

— Nu. A fost ideea mea. 

— În clipa asta, Susan, eşti în timpul misiunii sau în afara ei? 

— În afara ei. 

— Cred tot ce spui. Înţelegi asta? Dacă tu spui aşa, ăsta-i 


adevărul. 

— Ăsta este adevărul. 

— Eşti îndrăgostită de mine? 

— Ştii că da. Zâmbi pentru prima oară şi zise: Am simulat 
doar un orgasm. 

Am încercat să nu zâmbesc şi-am întrebat-o: 

— Despre misiunea mea ştii ceva ce nu ştiu eu? 

Nu-mi răspunse. 

— Spune-mi. 

— Nu pot. Nu pot să te mint, aşa că nu pot spune nimic. 

— Să încercăm altfel. Ce ştii despre ea? 

Susan luă o gură de bere, îşi drese glasul şi zise: 

— Nu ştiu care-i obiectivul tău aici, dar cred că CIA ştie. Cu 
siguranţă n-aveau să-mi spună mie. Cred că fiecare ştie câte 
ceva şi nimeni nu spune nimic. 

Asta era probabil adevărat. M-am întrebat dacă domnul Karl 
avea o imagine de ansamblu. I-am zis lui Susan: 

— Să mă cunoşti şi să mă întâmpini nu prea e suficient. 

— Mă rog, evident că mai era ceva. Mi s-a cerut să te 
informez despre ţara asta fără să las impresia că aş face-o. Mai 
degrabă că te aclimatizez, ca să mă asigur că eşti pregătit 
pentru misiune. Adăugă: Ţi-ai dat seama de asta. 

— În regulă. În afară de rezidentul CIA din Saigon, ai mai 
vorbit cu cineva de la ambasada americană din Hanoi? 

— Da, am vorbit. Cu ataşatul militar american. Colonelul 
Marc Goodman a venit cu avionul la Saigon şi-a vorbit cu mine. 

— Despre ce? 

— Voia să se asigure că am priceput ce-aveam de făcut. 

— De făcut ce? 

— Să-ţi... câştig încrederea. 

— Nu am o imagine clară. 

— Mă pui pe jar. 

— Viaţa mea e pe jar, doamnă. Vorbeşte-mi. 

— Nu trebuia să călătoresc cu tine. Dar trebuia să-ţi propun 
să ne întâlnim aici, la Hue, să-ţi zic că trebuia să vin oricum 
încoace cu afaceri sau ceva de genul ăsta. Apoi urma să-ţi spun 
că ne vom întâlni din nou la Hanoi. 

— Şi dacă tu nu-mi plăceai? 

— Cei mai mulţi bărbaţi mă plac. 

— Sunt sigur. Şi care era rostul întâlnirii noastre aici? 


— Să văd dacă te-aş putea ajuta, să informez despre 
sănătatea ta, purtarea ta, problemele cu poliţia, rezultatul 
întâlnirii tale şi-aşa mai departe. Ştii asta. 

— În regulă. Ataşatul ăsta militar, colonelul Goodman, şi tipul 
de la CIA au stat de vorbă la Saigon? 

— Da. Dar eu n-am fost de faţă la întâlnirea aia. 

— Ştii că un ataşat militar face parte de fapt din Serviciul de 
Informaţii al Armatei? 

Ea dădu din cap. 

— Cine-i rezidentul CIA din Saigon? 

— Nu-ţi pot spune. 

Se părea că toată lumea era la curent cu afacerea asta, în 
afară de mine. Serviciul de Informaţii al Armatei şi CIA stăteau 
de vorbă despre un caz DIP/FBI despre care nu trebuia să ştie 
nimic; dar, evident, ştiau. Care era legătura? De fapt, cu cât mă 
gândeam mai mult la domnul Conway de la Dulles, cu atât mai 
mult mi se părea mai degrabă militar decât agent FBI; însă ei 
voiau să creeze aparenţa unei implicări a FBl-ului, astfel încât 
toată afacerea să semene mai curând cu un caz de omucidere 
decât cu o problemă internaţională. Nu doar colonelul Mang 
umbla de colo-colo, dându-se drept cineva când el era 
altcineva, ci şi domnul Conway. Şi Susan. Nu m-ar fi surprins să 
descopăr că lucram pentru colonelul Mang. 

— Paul. 

— Ce e? 

— Eşti supărat pe mine? 

— Nu încă. Bine, deci când te-au motivat să-ţi foloseşti 
numeroasele farmece pentru a-mi câştiga încrederea, ce ţi-au 
spus? 

— Securitate naţională. Datorie patriotică. Treburi din astea. 

— Ce altceva? 

— Mă mai iubeşti? 

— Mai mult ca niciodată. Ce altceva? 

— Ţi-am spus deja de câteva ori. Are legătură cu relaţiile 
recent stabilite între America şi Vietnam. Afaceri. Petrol. 
Comerţ. Mână de lucru ieftină. Nu vor s-o dea în bară. Nici eu. 

— Cine încearcă să pună beţe-n roate? 

— 'Ţi-am spus şi asta. Politicienii duri de la Hanoi şi, poate, 
de la Washington. 

— Şi ti-au spus că misiunea mea urma să ajute ori să dăuneze 


acestei cauze? 

— Susţineau că tu ai putea fi de ajutor. 

— Cred asta, pentru că altfel m-ai fi aruncat deja de pe 
acoperişul de la Rex. 

— Nu fi prost. Mi s-a spus să te ajut. 

— Dacă ţi-aş spune ce treabă am aici, crezi că mica mea 
piesă din puzzle s-ar potrivi cu cea pe care o ai tu? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să facem schimb de piese? Tu eşti prima. 

— N-am nevoie să ştiu de ce te afli aici şi nici nu doresc să 
ştiu. 

— Sau ştii deja. 

— Nu ştiu. Eşti supărat pe mine? 

— Nu încă. 

— Mă mai iubeşti? 

— Mai mult ca oricând. 

— Bine. Pot să fumez o ţigară? 

— Sigur. Dă-i drumul. 

Ea scoase un pachet din geantă şi aprinse o ţigară. Trase 
adânc fumul în piept, îl dădu afară, pe urmă se lăsă pe spătarul 
scaunului şi-mi spuse: 

— Trebuie să fie ceva în legătură cu golful Cam Ranh. 

— În regulă. 

— Noi l-am amenajat, noi îl vrem înapoi. 

— Ştiu asta. 

— Filipinezii ne-au alungat de-acolo şi japonezii acţionează 
pentru restrângerea prezenţei noastre. Contractul de închiriere 
al ruşilor pentru golful Cam Ranh expiră peste câţiva ani şi- 
acum plătesc o chirie mai mică decât cea din 1975, în ruble noi, 
care n-au aproape nicio valoare. Hanoiul vrea să-i vadă plecaţi. 

— Banii adevăraţi vorbesc engleza. 

— Corect? E vorba despre miliarde de dolari acordaţi 
Hanoiului pentru o închiriere pe termen lung. 

— Continuă. 

— Vietnamezii îi urăsc pe chinezi şi se tem de ei. 
Dintotdeauna. Americanii se tem de chinezi. Prognozele 
strategice ale Pentagonului ne văd în război cu China 
comunistă în mai puţin de douăzeci de ani. Ne lipsesc bazele 
militare în regiunea asta. Pe deasupra, există o mulțime de 
petrol aici. 


— Deci nu-i vorba despre cafea, cauciuc sau batal. 

— Nu. Despre petrol şi baze militare. 

— M-am prins. Continuă. 

— Pentagonul şi alţi oficiali de la Washington sunt foarte 
entuziasmați de ideea asta. Actuala administraţie, nu. Nu vrea 
să-i irite pe chinezi, care ar deveni foarte belicoşi dacă am 
instala o bază militară în golful Cam Ranh. 

Am dat din cap. Aveam acum o mică piesă din puzzle, dar nu 
se potrivea cu a mea. Adică era bună, dar mai exista una între 
ele. 

Susan continuă: 

— Hanoiul e dispus să ne închirieze golful Cam Ranh, în 
ciuda opoziţiei unor comunişti duri care ne urăsc şi-acum. Însă 
actualul guvern american n-are boaşele necesare pentru treaba 
asta, deşi aproape toţi cei din Pentagon şi serviciile secrete 
spun că merită încercat. E ceva esenţial în cazul unui viitor 
război. E bine şi pentru noi, şi pentru vietnamezi. 

N-am răspuns, dar ideea revenirii pe teritoriul vietnamez a 
soldaţilor, marinarilor şi aviatorilor americani era uluitoare. 

Susan mai luă o gură de bere, îşi aprinse altă ţigară şi-mi 
zise: 

— M-ai surprins atunci când l-ai întrebat pe căpitanul Vu 
despre prezenţa în regiune a navelor americane de război. 

— Nu-i mare scofală. E abecedarul ştiinţei politice. Unele 
informaţii au fost transmise la ştiri. 

— Acordă-ţi mai mult respect, Paul. 

— În regulă. Dă-mi voie să ghicesc de unde ştii toate astea. 
Eşti şeful staţiei CIA de-aici. 

Ea zâmbi. 

— Nu. Sunt doar o puştoaică, o expatriată licenţiată şi 
răsfăţată în căutarea aventurii. Puse ţigara în scrumieră şi, fără 
să se uite la mine, spuse: Şeful staţiei CIA din Saigon e Bill 
Stanley. Te rog să nu spui nimănui că ai aflat. 

Ne-am privit în ochi şi am întrebat-o: 

— Bank of America ştie treaba asta? 

— Nu lucrează pentru Bank of America. Ai sosit la Saigon 
într-un weekend, aşa că n-ai putut să verifici, dar eu te-am dus 
la biroul meu. 

— Da, m-ai dus. Tu şi cu Bill sunteţi... combinaţii? 

— Partea asta e adevărată. A fost adevărată. 


— Te simţi bine? 

— Nu, dacă eşti supărat pe mine. 

— Eu? De ce-aş fi supărat pe tine? 

— Ştii de ce. Pentru că te-am minţit în anumite privinţe. 

— Zău? Şi-acum minţi? 

— 'Ţi-am spus tot ce ştiu. Or să mă concedieze. 

— Ar trebui să ai norocul ăsta. Spune-mi de ce mă aflu aici. 

— Zău că nu ştiu. 

— Bill ştie? 

— Trebuie să ştie ceva. 

— Dar nu ţi-a spus? 

— Nu. 

— De ce trebuia să te întâlneşti cu mine la Hanoi? 

— Nu ştiu exact. Spuneau că s-ar putea să ai nevoie de 
cineva de încredere cu care să vorbeşti. Nu o persoană de la 
ambasadă. Ziceau că, dacă te-ai întoarce din misiune, ai putea 
fi... supărat de ceea ce aveai să descoperi. Adăugă: Eu trebuia 
să raportez ambasadei starea ta de spirit, ceea ce gândeşti. 

— Şi n-ai cerut explicaţii pentru asta? 

— Am înţeles că e mai bine dacă ştiu mai puţin. 

— De unde-ai luat arma? E 

— Din seiful companiei mele. Asta-i adevărul. 

— Îţi dai seama că jumătate din ce mi-ai spus în ultima 
săptămână au fost minciuni, jumătăţi de minciuni şi aiureli? 

Ea dădu din cap. 

— Aşadar, de ce-ar trebui să cred o iotă din ce-mi spui acum? 

— Nu te-aş mai minţi. 

— Zău că nu-mi pasă. 

— Nu spune aşa. Imi făceam doar treaba. Pe urmă m-am 
îndrăgostit. Se întâmplă mereu. 

— Serios? 

— Nu mie. Oamenilor. Zău că m-am detestat fiindcă n-am fost 
sinceră cu tine. Dar mi-am zis că o să-ţi dai oricum seama. Eşti 
foarte inteligent. 

— Nu încerca să mă linguşeşti. 

— Eşti supărat pe mine. 

— Poţi fi sigură. 

— Mă mai iubeşti? 

— Nu. 

— Paul. Uită-te la mine. 


M-am uitat la ea. Îmi adresă un fel de zâmbet trist şi zise: 

— Să ştii că nu-i corect ca zeii din Washington să se 
interpună între noi. Dacă ne despărţim, o să ne transformăm 
amândoi în stânci. 

Avea oarecum dreptate în legătură cu Washingtonul şi cred 
că se putea spune că amândoi fusesem manipulaţi şi minţiţi. I- 
am spus: 

— Sigur că te iubesc. 

Ea zâmbi, iar eu am întrebat-o: 

— Ce orgasm ai simulat? 

Zâmbetul i se lărgi. 

— Tu să-mi spui. Adăugă: N-o să mai fac asta. 

Şi am rămas acolo, am mai comandat încă un rând şi ne-am 
retras în gândurile noastre, încercând să pricepem situaţia. În 
cele din urmă, Susan mă întrebă: 

— Ai primit vreun mesaj azi? 

— Nu. 

— De ce vor să scapi de mine? 

— Nu ştiu. Tu ştii? 

— Poate că nu sunt de acord cu ce s-a întâmplat între noi. 
Oricum e sigur că nu vor să facem schimb de informaţii. 
Continuă: Eu trebuie să lucrez pentru ei, dar nu mai au 
încredere în mine. Nici tu. 

— Părerea mea, strict personală, e că prietenul tău Bill 
pisează Washingtonul să facă presiuni asupra mea ca să scap 
de tine. 

— Sunt sigură de asta. E foarte supărat pe tine. Râse. 

— Ar trebui să-mi mulţumească fiindcă l-am scutit de o bătaie 
de cap. 

— Nu-i frumos ce-ai spus. 

Nu i-am răspuns. Am întrebat-o: 

— Tu ai primit vreun mesaj? 

— Da. Sigur, ştiu că sunt aici. Mesaj de la Bill, care-mi 
ordonă să mă întorc la Saigon. Jargon de afaceri. Zice că voi fi 
concediată, pedepsită şi-aşa mai departe dacă nu mă prezint 
luni la birou. La aeroportul Phu Bai mă aşteaptă un bilet de 
avion. 

— Ar trebui să te duci şi să clarifici situaţia. 

— Ar trebui, dar nu mă duc. Vreau să merg cu tine la Quang 
Tri. 


— Foarte bine. Am rezervat o maşină cu şofer pentru ora opt 
dimineaţa, care să ne ducă în Valea A Shau, la Khe Sanh şi 
Quang Tri. L-am cerut pe domnul Cam. 

Ea râse şi spuse: 

— Domnul Cam e acasă acum, în faţa altarului familiei, 
cerându-le zeilor să-i şteargă din memorie amintirea noastră. 

— Aşa sper. 

— Paul. 

— Da. 

— Pot să-ţi dau un sfat? 

— E gratuit? 

_ — Da. Şi din inimă. Nu te duce acolo unde te trimit ei. 
Intoarce-te cu mine la Saigon. 

— De ce? 

— E periculos. Ştii asta. Nu mi s-a cerut să-ţi zic. Ţi-o spun de 
la mine. 

Am dat din cap. 

— Mulţumesc. Dar, cum poate ţi s-a spus, sunt refractar la 
sugestii. 

— Nu ştiam. Dar ştiu că tu crezi că ăsta-i un test al curajului 
tău şi poate că ai multe alte motive personale ca să mergi mai 
departe. Nu mai e vorba despre datorie, onoare şi ţară, dacă o 
fi fost vreodată vorba despre aşa ceva. Ei bine, faţă de mine ți- 
ai dovedit curajul şi-o să scriu un raport complet despre 
Autostrada Unu şi tot ce s-a mai întâmplat. Tu trebuie să iei 
decizia de-a renunţa. Vom merge mâine la Quang Tri, în Valea 
A Shau şi la Khe Sanh, şi-o să pui amintirile astea la păstrare. 
Pe urmă ne vom întoarce la Saigon, vom face ceva pe toată 
lumea, apoi... tu te vei duce acasă. 

— Şi tu? 

Ea ridică din umeri. M-am gândit o fracțiune de secundă la 
oferta asta tentantă, pe urmă am răspuns: 

— O să-mi termin treaba. Am încheiat conversaţia asta. 

— Pot să merg cu tine? 

— Dacă ai crezut că pe Autostrada Unu am avut necazuri, 
aşteaptă să vezi cum va fi călătoria asta. 

— Zău că nu-mi pasă. Sper că ţi-ai dat seama până acum că 
mă pot descurca. 

Nu i-am răspuns. 

Ea mă informă: 


— O să-ţi sporeşti şansele de succes cu cinci sute la sută 
dacă vin cu tine... 

— Dar pot să-mi dublez şi banii? 

— Sigur. Uite, Paul, n-o să ai necazuri dacă vin cu tine. 

— Asta-i o glumă, da? Ascultă, apreciez faptul că eşti dispusă 
să rişti închisoarea şi poate chiar viaţa ta ca să fii cu mine, 
dar... 

— Nu vreau să-mi petrec săptămâna viitoare făcându-mi griji 
din cauza ta. Vreau să fiu cu tine. 

— Susan... ar putea părea o atitudine şovină, dar există 
momente când un bărbat... 

— Termină cu prostiile. 

— În regulă. Dar de asta ce zici? Mă tot gândesc la 
fotografiile alea din biroul tău, şi uneori te văd iarăşi fetiţa 
domnului şi doamnei Weber, şi văd restul familiei tale din 
Massachusetts şi, deşi nu-i cunosc, n-aş putea să dau niciodată 
ochii cu ei sau cu mine însumi dacă ţi s-ar întâmpla ceva din 
cauza mea. 

— Asta-i un gând foarte frumos. De fapt, e ceva sensibil. Dar 
să ştii, Paul, că, dacă s-ar întâmpla ceva între Hue şi Hanoi, e 
foarte posibil să ni se întâmple amândurora. Am sta în celule 
alăturate, în paturi de spital alăturate sau în sicrie pe măsură 
într-o cală de avion. Nu va trebui să explici nimic părinţilor mei 
sau altcuiva. 

M-am uitat la ceas. 

— Mi-e foame. 

— Nu poţi cina până când nu spui da. 

M-am ridicat. 

— Să mergem. 

Se ridică şi ea de pe scaun. 

— Bine, poţi să iei cina. Ştiam că trebuia să-ţi cer asta când 
ne aflam în pat. Acolo pot obţine orice de la tine. 

— Probabil. 

Am ieşit. Afară ploua, aşa că am luat un taxi până la Citadelă, 
unde Susan spunea că rezervase o masă. 

Restaurantul se numea „Huong Sen” şi era un pavilion cu 
şaisprezece laturi, înălţat pe piloni în mijlocul unui iaz cu lotuşi. 

Ne-am aşezat la o masă de lângă balustradă, am comandat 
ceva de băut, am privit ploaia căzând în apă şi-am ascultat 
orăcăitul broaştelor. Era un loc cu atmosferă foarte plăcută, 


luminat de lanterne colorate şi cu lumânări pe mese. Romantic. 

Niciunul din noi n-a scos o vorbă despre afaceri ori despre 
cele discutate în salonul hotelului. 

Am cinat şi-am vorbit despre casă, prieteni şi familie, dar nu 
despre noi sau planuri de viitor. 

Susan se uita atent la ploaie, iar eu îi priveam profilul. 

Ar fi trebuit să fiu teribil de furios pe ea; dar nu eram. N-ar fi 
trebuit să mai cred o vorbă din ce spunea; dar credeam. Din 
punct de vedere fizic era fără cusur, iar intelectual, îmi dădea 
lecţii. Dacă i-aş fi făcut un raport de evaluare, aş fi menţionat: 
curajoasă, inteligentă, ingenioasă, hotărâtă şi loială. O loialitate 
împărţită mai exact, dar loială. 

Eram îndrăgostit? 

Aşa cred. Dar ce se întâmpla aici era posibil să nu se 
întâmple în altă parte şi poate că situaţia asta nu putea fi 
transpusă altundeva. Şi apoi mai era şi Cynthia. 

Susan se întoarse şi văzu că o priveam. Zâmbi. 

— La ce te gândeşti? 

— La tine. 

— Şi eu mă gândesc la tine. Încerc să-mi imaginez un final 
fericit. 

Nu i-am răspuns. 

— Te poţi gândi la un final fericit? 

— Ne vom ocupa şi de asta. 

Ne-am uitat unul la altul şi probabil că ne gândeam amândoi 
că şansele unui final fericit erau reduse. 


30 


În dimineaţa zilei următoare, luni, aşteptam împreună cu 
Susan, în holul hotelului, sosirea maşinii. Purtam amândoi 
jeanşi, cămăşi cu mâneci lungi şi pantofi sport. Susan îşi 
umpluse sacoşa cu tot felul de lucruri pentru drum. 

Holul era înţesat de turişti care îşi aşteptau autobuzele, 
maşinile şi ghizii lor. Am înţeles că Hue era o Mecca turistică, o 
destinaţie între Saigon şi Hanoi şi, cum s-a dovedit, un loc 
potrivit pentru întâlnirea mea secretă. 

Ea mă întrebă: 

— Cum vei ajunge acolo unde trebuie să pleci mâine? 

— Nu ştiu încă. O să vorbim mai târziu. 

— Asta înseamnă că ai fi de acord să te ajut? 


— Poate. 

— Îţi dau de pe-acum un sfat - nu închiria o maşină cu şofer 
de la Vidotour. Ar fi ca şi cum ai merge însoţit de colonelul 
Mang. 

— Mulţumesc. M-am gândit deja la asta. 

Am ieşit din hotel. Afară, cerul era acoperit, cenuşiu, aerul - 
rece şi umed, dar nu ploua. Susan îmi spuse: 

— M-ai regulat zdravăn aseară. 

— Eram foarte excitat. 

— Nu mă refeream la asta. Vorbeam despre discuţia din 
salonul hotelului. 

— A! Am trecut peste asta, iubito. 

O maşină albă, fără capotă, intră pe aleea circulară şi se opri. 
Un tip cobori şi vorbi cu portarul, care arătă spre noi. 

Şoferul se apropie şi Susan se conversă cu el în vietnameză. 
Discutară cam un minut, probabil despre preţ - subiectul 
preferat al lui Susan. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, iar eu căpătasem 
obiceiul de-a aproxima vârsta unui vietnamez pe vremea 
războiului. Tipul ăsta trebuie să fi avut vreo cincisprezece ani 
când se sfârşise războiul şi era posibil să fi purtat o armă fie în 
forţele locale de apărare sud-vietnameze, formate mai ales din 
puşti şi bătrâni, fie în Viet-Cong, care avusese mulţi băieţi şi 
fete în rândurile sale. 

Susan mă prezentă şoferului nostru, domnul Loc. Nu părea 
prea prietenos şi nu-mi întinse mâna. Am observat că mai toţi 
vietnamezii, în relaţiile cu occidentalii, erau fie foarte şmecheri, 
fie foarte amabili. Occidentalii însemnau bani, dar, în afară de 
asta, vietnamezul obişnuit era politicos până când îl enervai. 
Domnul Loc nu părea, nici nu se purta ca un şofer angajat; 
domnul Loc îmi amintea de tipii cu faţă îngustă pe care-i 
văzusem la Ministerul Securităţii Publice din Saigon. În 
meseria mea de anchetator penal sunt nevoit să joc multe roluri 
şi mă pricep la asta; domnul Loc nu era prea convingător în 
rolul de şofer, după cum nici colonelul Mang nu era când 
încerca să facă pe polițistul de la serviciul de imigrări. 

Susan îmi spuse: 

— Domnul Loc vrea să ştie unde mergem acum, ca să poată 
telefona la firma lui. 

M-am adresat direct domnului Loc zicându-i: 


— A Shau, Khe Sanh, Quang Tri. 

El făcu un semn vag că pricepuse şi intră în hotel. 

I-am zis lui Susan: 

— Am închiriat maşina asta prin cei de la hotel, cărora, după 
cum ştii, li se cere să folosească firma Vidotour. Cere-i cartea 
de vizită a papagalului ăstuia. 

Ea se conformă, dar îmi zise: 

— Spune că şi-a uitat cărţile de vizită. g 

— În regulă, deci suntem supravegheați. Întreabă-l dacă are 
o hartă. 

Ea îl întrebă şi, fără să scoată o vorbă, omul luă o hartă de pe 
scaunul din faţă al maşinii şi mi-o dădu. Am desfăcut-o şi-am 
întins-o pe capotă, apoi i-am spus lui Susan: 

— Aici e Valea A Shau, la vest de Hue. Drumul se termină în 
mijlocul văii, în locul numit A Luoi, lângă frontiera laoţiană, 
unde am participat la asaltul aerian cu elicoptere la sfârşitul 
lunii aprilie '68. De la A Luoi porneşte linia asta punctată, care 
poate ori nu să fie trecută. Făcea parte din Drumul lui Ho Şi 
Min. Întreabă-l pe domnul Loc dacă putem trece pe-acolo spre 
Khe Sanh. 

După o scurtă conversaţie, Susan îmi spuse: 

— Domnul Loc zice că drumul e mai mult noroios, dar dacă 
nu plouă, putem ajunge la Khe Sanh. 

— Bine. Întreabă-l dacă putem vorbi cu el engleza fără să mai 
pretindă că n-o cunoaşte. 

— Cred că răspunsul e negativ. 

— În regulă. După A Shau vom merge vreo şaptezeci de 
kilometri spre nord, către Khe Sanh, unde, la începutul lunii 
aprilie '68 am participat la alt asalt aerian. Pe urmă o luăm 
către est, spre ţărmul mării, pe Drumul 9, şi ajungem în oraşul 
Quang Tri, unde se afla vechea mea tabăra militară şi unde-am 
fost încartiruit în timpul Ofensivei Tet din ianuarie şi februarie 
1968. Aşadar, vom călători înapoi în timp în ordine cronologică 
inversă. Am adăugat: Vom proceda aşa pentru că n-aş vrea să 
fiu în Valea A Shau la căderea întunericului. 

Ea încuviinţă, iar eu am continuat: 

— Sunt vreo două sute de kilometri în total, pe urmă 
coborâm din nou spre sud, vreo optzeci de kilometri, şi-am 
ajuns la Hue. 

Am împăturit harta şi-am aruncat-o pe scaunul din faţă al 


maşinii. Susan aprinse o ţigară, se uită la mine şi întrebă: 

— Te-ai gândit vreodată că te vei întoarce aici în felul ăsta? 

Eu m-am îndepărtat de maşină şi de domnul Loc, gândindu- 
mă la asta. Am răspuns: 

— Nu de la început. Când am părăsit locul ăsta ultima oară, 
în '72, războiul continua. Pe urmă, timp de zece ani după 
aceea, comuniştii au deţinut controlul strict al ţării, iar 
americanii nu prea erau bine veniţi. Însă... pe la sfârşitul anilor 
'80, când atmosfera s-a mai relaxat şi pe măsură ce 
îmbătrâneam, am început să mă gândesc la întoarcere. 
Veteranii începeau să revină aici şi aproape niciunul dintre ei 
nu regreta călătoria. 

— Şi iată-te aici. 

— Da. Dar n-a fost ideea mea. 

— Nici în celelalte două dăţi nu ţi-a aparţinut. 

— De fapt, pentru al doilea stagiu militar m-am oferit 
voluntar. 

— De ce? 

— A fost o conjunctură... era benefic pentru cariera mea - pe- 
atunci ajunsesem poliţist militar, nu mai eram infanterist de 
linia întâi. În plus, situaţia devenise cam nesigură acasă, iar 
soţia mea a scris o scrisoare Pentagonului spunându-le că 
voiam să mă întorc în Vietnam. 

Susan râse. N 

— Asta-i o stupizenie. Se uită la mine şi adăugă: In fond, te-ai 
dus în Vietnam ca să fugi de căsnicie. 

— Da. Am aplicat soluția laşului. M-am gândit o clipă, apoi 
am zis: Pe deasupra... aveam un frate, Benny, care... există o 
politică nescrisă a guvernului care spune să se trimită într-o 
zonă de război un singur membru de sex masculin dintr-o 
familie... iar Benny era foarte predispus la accidente, aşa că i- 
am acordat un răgaz. Din fericire, războiul s-a terminat înainte 
ca el să primească ordinul de încorporare. A ajuns până la 
urmă în Germania. Nu-mi place să spun povestea asta, fiindcă 
mă face să par mai nobil decât sunt. 

Ea îmi puse mâna pe umăr şi-mi zise: 

— A fost o faptă foarte curajoasă şi nobilă. 

I-am ignorat remarca şi am continuat: 

— Ticălosul ăla mic îmi tot trimitea fotografii cu el prin 
berării, ţinând în poală diverse Fräulein. lar mama mea, care e 


complet debusolată, le spunea tuturor că Benny a fost trimis în 
Germania pentru că făcuse un an de germană în liceu. Şi Paul 
făcuse franceza, aşa că-l trimiseseră în Vietnam, unde auzise ea 
că se vorbea franceza. Biata femeie credea că Vietnamul e 
lângă Paris. 

Susan râdea. 

— Gata de plecare? 

— Da. 

Susan scoase ţigara din gură şi ne suirăm pe bancheta din 
spate a maşinii. Mă întrebă: 

— Părinţii tăi trăiesc? 

— Da. 

— Mi-ar plăcea să-i cunosc. 

— O să-ţi dau adresa lor. 

— Şi Benny? 

— Duce o viaţă captivantă. Mai am un frate, Davey, care 
locuieşte tot în sudul Bostonului. 

— Mi-ar plăcea să-i cunosc pe toţi. 

Încercam să-mi imaginez familia Weber din Lenox întâlnindu- 
se la o bere cu familia Brenner din sudul Bostonului, dar 
imaginea unei asemenea reuniuni nu era prea reuşită. 

Domnul Loc se urcă la volan şi plecarăm. 

Am mers de-a lungul drumului de lângă râu, umbrit de 
arbori, trecând pe lângă hoteluri şi restaurante, pe lângă 
Cercle Sportif şi Muzeul Ho Şi Min. După câteva minute 
ieşisem din micul oraş şi ne aflam printre dealurile cu pante 
line, îndreptându-ne către sud. 

Vedeam mormintele împăraţilor risipite peste tot, complexe 
arhitecturale împrejmuite de ziduri şi arbori imenşi, asemenea 
celor din parcuri. Susan făcu o fotografie. 

Bănuiam că cei mai mulţi turişti ieşeau din oraş ca să vadă 
mormintele şi pagodele, dar eu mergeam în altă parte. l-am 
spus lui Susan: 

— Nu trebuia să vii cu mine. Aici sunt lucruri mai interesante 
de văzut decât câmpurile de luptă. 

— Am văzut majoritatea obiectivelor turistice când am fost 
aici ultima dată. Acum vreau să văd ce-ai văzut tu. 

Eu nu eram sigur că voiam să văd ce mai văzusem. 

Drumul continua către sud, printre necropole, pe urmă coti 
spre vest. Pentru că era săptămâna sărbătorii Tet, traficul era 


redus. În sate vedeam copii jucându-se şi familiile adunate 
afară, stând de vorbă şi mâncând sub copaci. 

Am luat harta de pe scaunul din faţă şi m-am uitat la ea. Era 
de fapt o hartă rutieră, şi nu una foarte bună. Cele pe care le 
folosisem eu erau hărţi militare de teren, detaliate, alcătuite în 
parte după hărţile militare franceze. Acestea erau acoperite cu 
folie de plastic pentru a fi protejate de umezeală, iar noi 
utilizam creioane cu ceară ca să indicăm amplasamentele 
artileriei americane, aerodromurile, taberele militare şi alte 
echipamente. Serviciul de Informaţii al Armatei ne furniza date 
de ultimă oră cu privire la presupusele poziţii ale Viet-Congului 
şi ale unităţilor militare nord-vietnameze, iar noi le notam pe 
hartă. Nu ştiu de unde obținea informaţiile astea, dar cele mai 
multe schimburi de focuri au avut loc în zone unde nu era de 
aşteptat să se afle inamicul. 

M-am uitat înainte şi am văzut că ne apropiam de Râul 
Parfumului. După cum arăta harta, nu exista niciun pod acolo, 
şi nu era nici în realitate, în caz că m-aş fi aşteptat la o surpriză 
plăcută. 

Domnul Loc conduse maşina spre un bac ce ar fi putut lua 
două vehicule. Automobilul nostru era singurul care aştepta, iar 
barcagiul ne spuse ceva. Susan îmi zise: 

— Putem plăti pentru două vehicule sau putem sta aici toată 
ziua. Doi dolari. 

I-am dat barcagiului doi dolari şi am coborât din maşină. 
Susan şi cu mine am stat pe punte în vreme ce bacul a 
traversat Râul Parfumului. Ea făcu o poză, iar eu i-am zis: 

— Întreabă-l pe domnul Loc dacă poţi să-i faci o poză. 

Vietnamezul refuză. 

M-am uitat peste râu spre ţărmul opus şi i-am zis lui Susan: 

— Divizia de Ingineri a Armatei instala pe râurile astea 
poduri de pontoane. Totuşi, vietnamezilor nu le plăcea să vadă 
poduri funcţionale şi încărcau o plută din bambus cu explozivi 
puternici, aşteptând să treacă un convoi. Pe urmă unul din ei 
trăgea pluta cu şalupa, încercând să pară Tom Sawyer sau 
Huckleberry Finn şi, în ultimul moment, regla un detonator, 
părăsea şalupa şi înota pe sub apă, respirând printr-un tub de 
trestie. Totuşi, de obicei, vedeam şalupa venind, îl împuşcam pe 
vietnamez şi aruncam pluta în aer înainte de-a ajunge la pod. 

Susan nu comentă. 


Am adăugat: 

— De-aceea ne plăceau tuturor misiunile la poduri. Era unul 
dintre jocurile mai interesante pe care le jucam. 

M-am uitat la Susan, care medita la cele auzite, şi am zis: 

— Cred că ar fi trebuit să fii acolo. 

— Paul, acum, că eşti matur, când te uiţi în urmă la toate 
astea, le vezi ca pe... mă rog, nu între limite de comportament 
normale? 

— La vremea aia părea ceva normal. Adică, mai tot ce 
făceam, ziceam şi gândeam era adecvat situaţiei. Alt gen de 
comportament, pe care l-ai numi normal, ar fi fost considerat 
anormal aici. A te entuziasma de faptul că stai pe un pod toată 
ziua, aşteptând să arunci în aer un vietnamez aflat în apă - în 
loc să patrulezi toată ziua prin junglă - cred că e foarte normal. 
Nu eşti de acord? 

— Presupun că da. Pot înţelege asta. 

— Bun. Totuşi am admis: Pare puţin ciudat dacă stau să mă 
gândesc. 

Am ajuns pe ţărmul opus şi ne-am urcat din nou în vehicul. 
Domnul Loc scoase maşina de pe bac şi intră pe şosea. Am 
continuat drumul spre vest, către dealurile şi munţii ce se 
profilau în depărtare. 

Mergeam cu doar cincizeci de kilometri pe oră şi ne-ar fi 
trebuit mai mult de un ceas ca să ajungem la Valea A Shau 
dacă drumul rămânea la fel de bun. 

Regiunea era deluroasă, dar vietnamezii reuşiseră să-şi 
extindă culturile de orez printr-o serie de canale şi roţi de 
grădinărie. Zona părea prosperă şi mai populată decât îmi 
aminteam eu. 

Am ajuns într-un orăşel numit Binh Bien, ultima localitate 
urbană de pe drumul ăsta. Dincolo de ea începea ceea ce noi 
numeam Teritoriul Indian. 

Şoseaua urca şi în scurt timp am întâlnit dealurile acoperite 
cu arbuşti şi argilă roşie. 

I-am spus lui Susan: 

— Trebuia să săpăm adăposturi în fiecare noapte şi găseam 
câte un deal, cum e cel de-acolo, cu cele mai abrupte pante 
posibile şi cele mai bune locuri de tragere. Terenul e mai ales 
argilos şi dura ore întregi până săpam un adăpost puţin adânc 
pentru dormit, care ar fi devenit şi tranşeea noastră dacă am fi 


fost atacați noaptea. Adăpostul semăna cu un mic mormânt, 
ceea ce şi devenea uneori. Instalam în jurul nostru rachete de 
semnalizare şi mine îngropate în pământ. Minele aveau un 
generator acţionat manual, legat de ele printr-un fir care 
furniza suficient curent, pentru ca detonatorul să explodeze. 
Minele aruncau sute de alice în jur, ca o imensă explozie de 
armă, şi oricine se afla pe o rază de treizeci de metri în faţa lor 
era secerat. Constituia un sistem foarte eficient de apărare şi, 
dacă n-ar fi fost rachetele de semnalizare şi minele, mulţi dintre 
noi n-ar fi dormit tot anul petrecut aici. 

Ea dădu din cap. 

Drumul începu să şerpuiască printr-o trecătoare foarte 
îngustă, cu pante abrupte înălțându-se de ambele părţi, iar 
vegetaţia deveni mai abundentă. Un râu de munte curgea pe 
lângă şosea şi-mi imaginam cum se revărsa în sezonul 
musonilor, făcând şoseaua impracticabilă. I-am zis lui Susan: 

— Ăsta-i singurul drum care merge din Vietnam spre vale, 
însă americanii nu-l foloseau niciodată pentru că se aşteptau 
oricând la o ambuscadă. Ajungeau dincolo cu elicopterele şi 
aduceau tot ce ne trebuia pe calea aerului. 

Asfaltul şoselei aproape dispăruse şi, pe măsură ce urcam, 
norii pluteau peste versanţi, o ceaţă se ridica din pământ şi se 
făcea tot mai frig. Domnul Loc nu conducea prea rău şi nu se 
grăbea. Pe parcursul ultimilor douăzeci de kilometri nu 
văzusem vreun vehicul şi nici vreo fiinţă omenească. Susan 
spuse: 

— N-am fost niciodată atât de departe în interiorul ţării. E o 
atmosferă halucinantă. 

— Parc-ar fi altă ţară. Total diferită de câmpiile de pe țărm. 
Sunt mulţi montaniarzi aici. 

— Cine sunt ei? 

— Oameni din triburile de pe dealuri. Sunt multe triburi cu 
nume diferite, dar sunt numiţi colectiv montaniarzi, după 
denumirea franţuzească. 

— Aha. Acum le spunem minorităţi etnice sau indigeni. Aşa e 
corect din punct de vedere politic. 

— Da. Sunt montaniarzi. Înseamnă exact oameni de la munte, 
în orice caz, le plăceau americanii şi-i urau pe etnicii 
vietnamezi, din nord şi din sud. Noi i-am înarmat până-n dinţi, 
dar poanta era să-i facem să-i ucidă numai pe nord-vietnamezi 


şi pe cei din Viet-Cong, nu şi pe aliaţii noştri sud-vietnamezi. 
Cred că motoul lor era: „Singurul vietnamez bun e un 
vietnamez mort”. Am întrebat-o: Ai auzit vreodată de FULRO? 

Domnul Loc întoarse capul şi ne-am privit în ochi. Acum 
idiotul ăsta avea să se întoarcă la Hue şi să raporteze că 
venisem aici ca să conduc o insurecție a montaniarzilor. 

Susan spuse: 

— Am văzut o dată nişte fotografii la muzeului războiului... 

— Aşa e. Şi eu. 

Susan se gândi o clipă, apoi zise: 

— În toţi anii ăştia n-am văzut niciodată un membru al 
triburilor de pe dealuri. 

— Nici măcar la Q-Bar? 

Mă ignoră şi mă întrebă: 

— Sunt... cum să spun... prietenoşi? 

— Aşa erau. Sunt chiar simpatici dacă nu eşti vietnamez. 
Poate că ar trebui să-ţi refaci coafura. 

Am ridicat privirea şi l-am văzut pe domnul Loc privindu-ne 
în oglinda retrovizoare. Era limpede că înţelegea ce vorbeam şi 
nu-i plăcea discuţia despre FULRO şi ura montaniarzilor faţă de 
vietnamezi. 

Am ajuns pe o culme a şoselei şi am început să coborâm. 
Trecătoarea era tot foarte îngustă şi şerpuită, parţial ascunsă 
în ceaţă, aşa că nu puteam vedea până jos, în Valea A Shau. 

— Priveşte, Paul. 

Susan arăta spre o creastă unde se vedea o construcţie lungă 
din buşteni şi acoperită cu stuf, înălţată pe piloni. 

— E casa unui montaniard? 

— Aşa se pare. 

Când ne-am apropiat cam la o sută de metri de casa cea 
lungă, trei bărbaţi cu părul foarte lung, îmbrăcaţi într-un soi de 
pături multicolore, apărură pe culmea de deasupra noastră. Doi 
dintre ei aveau automate AK-47, iar al treilea, o puşcă 
americană M-16. Mi-a sărit puţin inima din loc, şi cred că şi 
domnului Loc, pentru că frână brusc. 

Domnul Loc îi privi atent pe cei trei bărbaţi înarmaţi, aflaţi 
acum la mai puţin de cincizeci de metri de noi, şi-i spuse ceva 
lui Susan. Ea îmi zise: 

— Domnul Loc spune că sunt din tribul Ba Co sau Ba Hy. N- 
au voie să poarte arme, dar vânează cu ele, iar autorităţile par 


să nu poată face nimic în privinţa asta. 

Asta era o veste bună. Îmi plăcea ideea existenţei unor civili 
înarmaţi, pe care autorităţile nu-i puteau controla. Speram doar 
să-şi amintească de faptul că-i simpatizau pe americani. 

Cei trei bărbaţi ne priveau, dar nu făceau nicio mişcare. M- 
am hotărât să-i asigur că doar şoferul era vietnamez. M-am 
înălţat pe banchetă şi le-am făcut semn cu mâna. Am strigat: 

— Salut! M-am întors! 

Bărbaţii se priviră între ei, pe urmă se uitară din nou la mine. 
Le-am strigat: 

— Sunt din Washington şi-am venit să vă ajut. 

Susan zise: 

— Vrei să ne împuşte? 

— Ne iubesc. 

Cei trei bărbaţi îşi fluturară armele, iar eu i-am spus 
domnului Loc în engleză: 

— În regulă, au zis că putem trece. Dă-i drumul. 

M-am aşezat la loc pe banchetă, iar şoferul vâri maşina în 
viteză. 

Am continuat să coborâm spre vale. Susan zise: 

— A fost incredibil. Fir-ar să fie, ar fi trebuit să fac o 
fotografie. 

— Dacă le faci poze, îţi taie capul şi încearcă să-l vâre în 
aparatul fotografic. 

— Eşti idiot. 

— O să-ţi spun ce le făceau soldaţilor nord-vietnamezi şi-ai 
Viet-Congului - îi jupuiau de vii, pe urmă, cu nişte brice, tăiau 
din ei bucăţi de carne cu care-şi hrăneau câinii, făcându-l pe 
prizonier să se uite cum era mâncat încet-încet. De fiecare dată 
când capturau un inamic, toţi câinii înnebuneau de nerăbdare. 
Cei mai mulţi soldaţi vietnamezi preferau să se sinucidă decât 
să fie prinşi de montaniarzi. 

— Doamne... 

— Eu n-am fost niciodată martor la aşa ceva... dar am văzut o 
dată urmarea... cred că asta ne ajuta să pricepem că nu 
ajunsesem încă atât de dezaxaţi. 

Susan nu răspunse. Domnul Loc se uită la mine şi, neavând o 
privire prea amabilă, i-am zis: 

— Condu mai departe. 

Trecătoarea se lărgi şi panta deveni mai lină. Pâcla de 


deasupra solului se ridică şi am putut vedea Valea A Shau. 

Priveliştea îmi era foarte cunoscută. Nu numai că nu 
crezusem s-o mai revăd vreodată, dar îmi ziceam că era ultimul 
loc din lume pe care l-aş mai vedea. 

Susan se uită la mine şi mă întrebă: 

— Îţi aminteşti? 

Am dat din cap. 

— Ai venit aici cu elicopterul. Pe urmă? 

Am tăcut o vreme, apoi am spus: 

— Am venit de la Tabăra Evans, cartierul general de 
avangardă al Diviziei Întâi Aeropurtate. Un număr imens de 
elicoptere transportând infanterişti pentru un asalt aerian. Era 
25 aprilie. Am venit dinspre nord-est, peste dealurile printre 
care tocmai am trecut mai adineauri. În capătul nordic al văii e 
un loc numit A Luoi, cândva un sat vietnamez, dar la vremea 
aceea nu rămăsese nici urmă din el. Acolo se termină drumul 
ăsta. La A Luoi fusese odată o garnizoană a Legiunii Străine 
franceze, cucerită în anii '50 de comuniştii din Viet Minh. Pe- 
atunci, comuniştii controlau valea asta, considerată un pumnal 
îndreptat spre inima oraşului Hue. Aşa că, la începutul anilor 
'60, Forţele Speciale au sosit aici şi au instalat o tabără chiar în 
mijlocul Teritoriului Indian, la A Luoi. Au reconstruit pista 
aeriană franceză, apoi i-au recrutat şi antrenat pe montaniarzi 
ca să lupte cu Viet-Congul şi cu armata nord-vietnameză. 

Ajunsesem aproape în fundul văii şi vedeam micul râu care 
curgea pe-acolo. 

Am continuat: 

— Valea se deschide spre Laos într-acolo, dincolo de munţii 
ăia, iar o ramificaţie a Drumului lui Ho Şi Min trece chiar pe 
aici. Intr-o zi a anului 1966, inamicul şi-a masat forţele în Laos, 
mii de soldaţi, şi a cucerit tabăra Forţelor Speciale americane, 
iar comuniştii au preluat din nou controlul asupra văii. 

Intram acum pe terenul neted al văii şi domnul Loc mări 
puţin viteza. 

— După ce a fost cucerită, tabăra Forţelor Speciale şi 
supraviețuitorii triburilor au fugit, întreaga vale, dealurile şi 
munţii din jur au devenit o zonă unde se trăgea în orice, un loc 
de depozitare a gunoaielor pentru forţele aeriene. Dacă trebuia 
să renunţe la o misiune de bombardare a unor ţinte din cauza 
vremii nefavorabile, aviatorii dădeau drumul bombelor în valea 


asta. Când am ajuns eu aici, locul semăna cu un şvaiţer. 
Craterele astea imense, de mărimea unei case, au devenit 
locaşuri de tragere, pentru noi şi pentru ei, şi ne luptam în 
fiecare crater... în vale, pe dealuri, în jungla de-acolo. M-am 
uitat spre sud-vest şi-am zis: Undeva pe-acolo, lângă Laos, e un 
loc numit Dealul Hamburgerului, unde, în mai 1969, au murit 
două sute de americani şi alte câteva sute au fost răniţi, 
încercând să cucerească dealul ăla fără importanţă. Toată valea 
asta blestemată a fost scăldată în sânge ani la rând... acum... 
şi-acum arată sinistru şi ameninţător... dar văd că vietnamezii 
şi montaniarzii s-au întors... şi eu m-am întors. 

Susan tăcu o vreme, privi în jur, pe urmă spuse: 

— Înţeleg de ce nu voiai să te întorci aici. 

— Da... dar... e mai bine decât să retrăiesc toate astea în 
coşmaruri... ca tipul de la tunelurile din Cu Chi... te întorci, 
priveşti totul în faţă şi vezi că nu mai e ce-a fost cândva. Pe 
urmă amintirile mai proaspete le înlocuiesc pe cele vechi... 
asta-i teoria. Dar până atunci... locul ăsta mă deprimă. 

— Vrei să plecăm? 

— Nu. 

Drumul se îndrepta către renăscutul sat A Luoi pe care îl 
vedeam în depărtare. În jurul nostru, acolo unde cândva 
creşteau numai arbori de bambus, papură şi tufişuri, terenul 
fusese curăţat pentru cultivarea legumelor. Eu am continuat 
povestea: 

— Suntem deci în aprilie 1968 şi armata americană vrea să 
recucerească valea. Pornim un asalt aerian spre zona asta şi eu 
mă aflu într-un Huey împreună cu alţi şase infanterişti, fără 
nicio tragere de inimă, când, deodată, artileria antiaeriană 
începe să bubuie în jurul elicopterului. În noi nu se trăsese 
niciodată cu Triplu A - artilerie antiaeriană - şi era absolut 
îngrozitor... uriaşe explozii de fum negru, ca într-un film despre 
al doilea război mondial, acoperă cerul şi bucăţi imense de 
şrapnel şuieră prin aerul din jurul nostru. Elicopterul din faţă a 
fost lovit în rotorul de la coadă şi a început să se învârtă, 
aruncându-i pe infanterişti pe uşa deschisă, pe urmă a căzut ca 
o piatră şi a explodat la sol. Mai târziu, alt elicopter e lovit şi 
pilotul nostru coboară vertical aparatul în viteză, încercând să 
ajungă sub tirul antiaerienei. Am văzut deci două elicoptere 
doborâte, fiecare ducând şapte infanterişti şi patru membri ai 


echipajului, aşadar, douăzeci şi doi de oameni ucişi înainte ca 
noi să fi aterizat. Am mai pierdut zece elicoptere la primul asalt 
aerian. În timp ce coborâm, asupra noastră se trage cu 
mitraliere dinspre toate dealurile din jurul văii şi un glonţ 
pătrunde direct prin parbrizul de plexiglas, dar nu ne atinge, 
iar pilotul ne aduce până la trei metri deasupra pământului, noi 
sărim şi el pleacă dracului de-acolo. 

— Doamne Sfinte. Trebuie să fi fost... 

— Speriaţi de moarte. Ajunsesem aşadar la sol, în ceea ce se 
cheamă o zonă de aterizare fierbinte, adică se trage asupra 
noastră. Ticăloşii sunt pe dealurile din jurul nostru şi lansează 
obuze de mortier, rachete şi salve de mitralieră. Mii de oameni 
au fost debarcaţi din elicoptere în zona de masacru şi începem 
să ne răspândim ca să atacăm inamicul de pe dealuri. Între 
timp, aviația aruncă napalm şi bombe cu fragmentaţie pe 
dealuri, iar elicopterele Cobra trag cu rachete şi arme Gatling, 
încercând să suprime tirul inamic. Era un haos total, un fel de 
debarcare în Normandia, dar din aer, nu de pe nave. Până la 
sfârşitul zilei, situaţia era sub control, asigurasem pista de la A 
Luoi, iar noi ne răspândeam pe dealuri în căutarea 
vietnamezilor. 

M-am uitat în oglinda retrovizoare şi i-am spus domnului Loc: 

— În ziua aia am bătut măr Armata Populară de Eliberare. 

El nu răspunse. 

— Paul. Incetează. 

— Dă-l dracu'. Mă-sa a fost comunistă. 

— Paul. 

M-am calmat oarecum şi-am văzut că intram în A Luoi, un sat 
plin de noroaie, cu construcţii din lemn. Exista o singură 
clădire din stuc, unde se afla arborat un steag - evident, o 
clădire oficială. Singurele vehicule pe care le-am văzut erau 
nişte scutere, o camionetă şi două jeepuri galbene ale poliţiei. 
Deasupra erau întinse fire de sârmă, deci satul avea curent 
electric, evident un progres faţă de ultima dată când fusesem 
aici. 

Domnul Loc opri în scuarul din centrul satului. Nu existau 
contoare de parcare. 

Susan şi cu mine am coborât din maşină, iar eu m-am uitat în 
jur, încercând să mă orientez. Dealurile erau aceleaşi, dar 
fundul văii se schimbase. Am spus: 


— Deci asta-i latrina pentru care ne-am luptat trei săptămâni. 

I-am zis în engleză domnului Loc: 

— Noi vom face o plimbare. Poţi să raportezi şefilor tăi. 

Am arătat cu degetul mare spre clădirea oficială. Susan şi cu 
mine am traversat micul scuar şi-am coborât pe o cărare 
îngustă care sfârşea într-un câmp din partea de vest a satului. 
Printre terenurile agricole se întindea vechea pistă aeriană - o 
suprafaţă lungă de o mie şase sute de metri din POP - podea 
din oţel perforat, pe care crescuseră buruieni, dar încă 
utilizabilă. I-am spus lui Susan: 

— Aici e pista aeriană, iar în capătul ei dinspre nord erau 
ruinele taberei Forţelor Speciale, pe care Divizia Întâi le-a 
folosit drept post de comandă atunci când am aterizat. Inginerii 
au ridicat repede buncăre din saci de nisip de-a lungul pistei şi, 
în două zile, tot spaţiul de decolare era înconjurat cu sârmă 
ghimpată şi mine îngropate. Compania mea a petrecut trei zile 
pe dealuri, împingând inamicul departe de pistă. Pe urmă am 
avut o pauză de două zile ca să echipăm buncărele. Al meu era 
cam în zona aia, la poalele dealului de-acolo. 

M-am uitat peste câmpie, către locul unde se înălţau 
dealurile, la vreo cinci sute de metri distanţă. l-am zis lui 
Susan: 

— Într-o zi şedeam pe acoperişul buncărului, şase tipi care 
jucam pocher, şi vietnamezii încep să arunce obuze de mortier 
dinspre dealurile alea din spate. Şi-aici e nebunia - noi doar am 
ridicat privirea spre obuzele care cădeau, pentru că eram deja 
experimentați şi ştiam că vietnamezii încercau să lovească 
buncărul comandantului, cam pe-acolo, sau depozitele de 
muniții ori chiar pista. Aşa că am continuat să jucăm cărţi. Pe 
urmă - asta-i partea amuzantă - un ticălos de comunist de pe 
deal, evident, ochitorul mortierului care avea binoclu, trebuie 
să ne fi observat şi s-a enervat că nu le dădeam atenţie. A 
considerat asta o ofensă personală şi şi-a îndreptat tirul spre 
micul nostru buncăr. Obuzele au început să vină către noi; ne- 
am dat seama că loveau prea aproape atunci când au început 
să cadă pietre şi pământ peste noi. Ei bine, eu stăteam acolo, 
cu trei aşi în mână şi vreo treizeci de dolari în pot. Fiecare a 
aruncat cărţile, a luat o parte din bani, a sărit de pe acoperiş şi 
s-a vârât în buncăr. Eu am sărit exact când un obuz a explodat 
alături şi-a zgâlţâit buncărul. Îmi păstrasem cărţile şi le-am 


arătat idioţilor cei trei aşi, în vreme ce buncărul începea să se 
prăbuşească şi noi discutam dacă eu câştigasem ori trebuia 
reluat jocul. După aia am râs săptămâni în şir de întâmplarea 
asta. 

Susan spuse: 

— Cred că trebuia să te afli acolo. 

— Am fost. 

Am mers pe o cărare dintre două terenuri cultivate. Aceasta 
se oprea la limita pădurii şi am luat-o printre copaci spre locul 
unde curgea micul râu. Era puţin adânc, cu pietre pe fund, şi- 
mi aminteam că-l traversasem printr-un vad stâncos, undeva în 
susul apei. Am coborât pe marginea râului şi m-am aşezat pe o 
piatră netedă. Susan stătu lângă mine. 

— Într-o zi am traversat râul ăsta ceva mai sus, cam pe-acolo. 
Rămăsesem o sută de oameni din compania care număra vreo 
sută şaizeci de soldaţi. Pierdusem mulţi oameni în timpul 
Ofensivei Tet din ianuarie şi februarie, pe urmă la Khe Sanh, la 
începutul lui aprilie. Acum era în jur de 30 aprilie şi 
dispăruseră deja câţiva oameni aici, la A Shau, şi maşina de 
tocat avea nevoie de carne proaspătă, dar nu ne soseau întăriri 
şi rațiile noastre de hrană şi apă sterilizată erau pe terminate... 

M-am uitat la apă şi-am spus: 

— Asta-i o apă de munte curată, aşa că ne-am asumat riscul 
de-a ne umple bidoanele şi-am băut direct din râu. 

Am mers de-a lungul țărmului pietros până am ajuns la vadul 
stâncos de care-mi aminteam. Susan m-a urmat şi am intrat în 
râu păşind pe prima piatră. Apa ne ajungea la glezne şi era la 
fel de rece precum îmi aminteam, am traversat şi ne-am căţărat 
pe malul opus. Eu am continuat: 

— Am traversat râul pe aici şi... ce să vezi? Vreo zece soldaţi 
inamici morţi, zăcând pe malul de-aici, unii dintre ei pe 
jumătate în apă. Se descompuneau în râu, toţi erau înverziţi şi 
umflaţi, iar falca unuia atârna de-o fâşie de muşchi până la 
umăr, cu dantura completă... era foarte straniu. Am adăugat: 
Toţi şi-au golit bidoanele. Un tip a vomitat. 

Am îngenuncheat, am luat apă în pumni şi m-am uitat la ea, 
dar n-am băut. 

Susan tăcea. 

M-am ridicat şi m-am îndepărtat de râu. Vedeam unde 
începea cărarea prin vegetaţia deasă şi m-am căţărat pe mal 


până acolo. Susan mă urmă, dar zise: 

— Paul, ăsta-i genul de teren unde s-ar putea să mai existe 
mine îngropate. 

— Nu cred. E probabil un vad pe care se circulă des şi 
cărarea pare şi ea umblată. Dar vom fi atenţi. 

Am început să urc pe potecă şi Susan a venit după mine. 

— O să ne căutăm de lipitori mai târziu. 

Ea nu răspunse. 

— Urcăm deci pe cărarea asta şi deodată ceva se mişcă în 
tufişuri. Dar nu sunt vietnamezi, ci un cerb. Eu mă aflu aproape 
în faţa primului pluton şi, ca nişte idioţi, tragem cu toţii în 
animal. Ratăm şi începem să-l urmărim printre tufele astea, în 
timp ce restul plutonului aleargă să ne ajungă din urmă. 

Am continuat să urc pe drumul ce se afunda în pădurea 
deasă, spre coama dealului. 

— Comandantul companiei, căpitanul Ross, se afla în spate, 
pe lângă râu, cu celelalte două plutoane, şi credea că suntem în 
legătură, dar şeful plutonului meu i-a transmis prin radio că noi 
vânăm un cerb. Asta ne-a atras mustrări aspre din partea 
căpitanului, care venea cu restul companiei să ne sară în 
ajutor. Am râs. Adică eram complet ţicniţi. 

Am continuat urcuşul pe potecă. Pădurea tropicală era foarte 
deasă aici şi mă tot gândeam că simţisem lipitori de uscat 
căzându-mi pe ceafă. Susan spuse: 

— Unde mergem? 

— E ceva acolo, sus, ce vreau să vezi. Nu-mi vine să cred că 
am găsit locul ăsta. 

Am trecut pe lângă câteva cratere de bombe, acum năpădite 
de arbori şi tufe, dar unde fusese cândva pământ reavăn. 

În cele din urmă am ajuns într-un luminiş de care-mi 
aminteam, unde am regăsit aceleaşi cratere. Dincolo de poiană 
se ridica un zid de vegetaţie, iar la o sută de metri dincolo de 
copaci se înălța un şir de dealuri abrupte. Acela era locul. Am 
pornit spre pădure. 

M-am oprit în faţa zidului vegetal şi i-am zis lui Susan: 

— Aşadar, vreo douăzeci dintre noi urmăresc cerbul şi trag 
aiurea, iar animalul aleargă drept printre copacii ăştia, care pe- 
atunci aveau un spaţiu liber între ei pe care noi l-am luat drept 
altă potecă. Îl urmărim, şi deodată ajungem într-un loc deschis, 
dar nu e o poiană naturală, pentru că vedem o mulţime de 


buturugi, şi ne dăm seama că e o tabără militară a inamicului, 
ascunsă în junglă, dar invizibilă din aer, pentru că vegetaţia 
înaltă de deasupra forma un fel de boltă imensă. Lumina 
soarelui pătrunde filtrată pe acest imens teren defrişat, dându-i 
un aspect ireal. Colibe, camioane, hamace, bucătării în aer 
liber, un spital de campanie, un tanc avariat şi numeroase arme 
antiaeriene, de toate erau acolo. 

Am încercat să găsesc o spărtură în vegetaţie, dar n-am 
reuşit. I-am spus lui Susan: 

— Acolo e. 

M-am împins în crengile dese şi m-am încurcat în corzile unei 
iedere pe care le-am tăiat cu un cuţit militar. 

— Paul, asta nu-i o cărare umblată. Poţi fi ucis de vreo mină. 

— Tu întoarce-te. 

— Nu, tu întoarce-te. E de-ajuns. 

— Atunci stai acolo şi-o să te chem eu. 

M-am afundat în desiş, ştiind că locul ăla putea fi plin de 
bombe cu fragmentare care aveau obiceiul să explodeze când 
erau deranjate. Dar trebuia să văd fosta tabără militară. 

În cele din urmă, tufele s-au rărit şi m-am oprit pe marginea 
a ceea ce fusese cândva o imensă bază militară a inamicului, 
protejată de triplul strat de vegetaţie tropicală de deasupra. 
Pătrundea atât de puţin soare acolo, încât vegetaţia nu era 
foarte deasă ori înaltă, iar eu puteam vedea dealurile ce se 
înălţau la o sută de metri distanţă. 

Susan veni în spatele meu şi întrebă: 

— Aici e? 

— Da. Asta a fost tabăra militară nord-vietnameză. Uită-te 
acolo. Vezi colibele alea din bambus? Locul ăsta era plin de 
colibe, muniţie, camioane, arme... 

Am intrat în vechea tabără şi-am ridicat privirea spre 
acoperişul junglei. 

— De fapt, ridicaseră reţele de camuflaj acolo, sus. Oameni 
foarte isteţi. 

Susan nu răspunse. 

— Aşadar, năvălim aici după cerb, vreo douăzeci de oameni, 
şi ne oprim brusc. Chestia amuzantă e că noi alergam după o 
masă copioasă, dar nord-vietnamezii trebuie să fi crezut că-i 
atacam cu sute de soldaţi, pentru că toţi au di di mau. Am fugit. 
Cineva a observat că un foc de bucătărie mai fumega încă. 


Am mai avansat câţiva metri şi-am spus: 

— Acum ne mişcăm foarte prudent, înaintând de la un copac 
la altul, de la o buturugă la alta. Dădusem o mare lovitură 
găsind tabăra asta şi şeful meu de pluton, locotenentul Merrit, 
i-a transmis prin radio comandantului de companie vestea cea 
bună, fără a mai menţiona cerbul. Dar, după cum s-a dovedit 
mai târziu, vietnamezii nu plecaseră cu-adevărat, ci stăteau 
ascunşi în jurul taberei, cei mai mulţi pe dealurile abrupte de- 
acolo. Dar nici noi nu eram chiar proşti, aşa că ne-am lăsat la 
pământ în spatele copacilor şi buturugilor, efectuând ceea ce se 
cheamă recunoaştere după tir, adică secerarea locului cu focuri 
de armă ca să vedem dacă primeam vreo ripostă înainte de-a 
pătrunde mai adânc în tabără. Sigur, unul dintre ticăloşii aia şi- 
a pierdut cumpătul şi a tras înainte ca întregul pluton să intre 
în zona de luptă. Ne-am pomenit dintr-o dată într-un teribil 
schimb de focuri; noi lansam grenade şi rachete în canistrele 
de benzină care săreau în aer, depozitele de muniții explodau, 
iar restul companiei se afla deja în spatele nostru. 

Am înaintat în tabăra năpădită de ierburi şi m-am uitat în jur. 
Era limpede că cei care adunau metale trecuseră pe-aici, 
pentru că nu se vedea nici măcar o aşchie de oţel - nici canistre 
explodate, nici camioane avariate şi nici măcar o schijă de 
şrapnel pe pământ. 

Susan veni lângă mine şi privi terenul întins de sub 
acoperişul vegetal. 

— E incredibil... cred că există multe asemenea locuri în 
Vietnam. 

— Există. Au reuşit să ascundă jumătate de milion de bărbaţi 
şi femei în tabere ca asta, în tunelurile de la Cu Chi şi din alte 
părţi, în satele de pe ţărmul mării, în mlaştinile din Delta 
Mekongului... ieşeau să lupte când şi unde voiau, în condiţii 
impuse de ei... însă de data asta îi încercuisem în valea asta şi 
trebuia să reziste şi să lupte în condiţii impuse de noi... 

Am înaintat în tabăra pustie, fantomatică. 

— Din nefericire, s-a dovedit că ne confruntam cu o forţă 
mult mai mare decât a noastră, aşa că am renunţat şi-am plecat 
dracului de-aici. Ne-am retras către râu, dar ei tot încercau să 
ne înconjoare şi să ne izoleze, iar noi ne croiam drum cu 
puştile. Am chemat în ajutor elicopterele şi artileria, şi asta ne- 
a salvat de la încercuire şi anihilare în ziua aia. Era un haos 


total, dar ce era mai rău de-abia urma să vină. Comandantul 
nostru de batalion, un locotenent-colonel, fusese rănit în asaltul 
aerian, iar locţiitorul lui, un maior, ţinea mult să ajungă 
locotenent-colonel, aşa încât, vreme de două zile ne-a ordonat 
să contraatacăm, sprijiniți de artilerie şi elicoptere. Eram totuşi 
depăşiţi numeric de inamic, iar în ziua a treia pierdusem deja o 
treime din oamenii companiei, ucişi sau răniţi, însă am 
recucerit tabăra sau aşa am crezut. Deodată am auzit un 
zgomot straniu la marginea taberei şi am văzut ieşind din 
junglă două tancuri. Niciunul dintre noi nu dăduse până atunci 
peste vreun tanc şi... am îngheţat. Acestea aveau câte două 
tunuri de 57 de milimetri, cu foc rapid, montate pe turele, şi au 
deschis focul. Un tip lovit de un obuz drept în piept a fost 
dezintegrat. Alţi doi au fost răniţi de şrapnele. Toţi încercau să 
se ascundă ori să fugă, dar nu te poţi pune cu un tanc. Pe urmă, 
un tip şi-a luat lansatorul de rachete M-72 - chestia aia mică 
într-un tub de carton s-a ridicat, a ţintit calm în timp ce 
tancurile veneau spre noi şi a tras. Racheta a lovit turela 
primului tanc şi trăgătorul a fost aruncat în aer. Altul a lansat o 
rachetă şi a lovit şenila celui de-al doilea tanc. Inamicii au 
încercat să fugă, dar noi i-am secerat. Doborâsem două tancuri 
şi căpitanul a transmis vestea prin radio la cartierul general al 
batalionului, iar noi am devenit eroi. Crezi că ne-am liniştit şi 
ne-am întors la A Luoi? Da' de unde! Noul comandant al 
batalionului încerca să obţină o anume reputaţie sau cine ştie 
ce şi ne-a ordonat să mergem mai departe. Nu la asta ne 
gândisem, dar tipul era şmecher şi ne-a transmis prin radio că 
rapoartele serviciilor de informaţii afirmau că era posibil să 
existe prizonieri americani în cuşti de bambus ascunse pe 
dealuri. Aşa că ne-a motivat şi-am plecat mai departe. 

M-am dus spre locul unde credeam că lovisem tancurile, iar 
Susan mă urmă. 

— Ne-am căţărat pe povârnişul de-aici, urmărindu-i pe 
inamicii rămaşi şi uitându-ne după cuştile alea. Am răsuflat 
adânc şi-am continuat: Până în ziua a şasea am purtat cam o 
duzină de lupte cu vietnamezii care se retrăgeau. Până la urmă 
am găsit nişte cuşti din bambus, dar erau goale. Eram complet 
epuizați, copleşiţi de cea mai rea oboseală, când nu poţi dormi 
noaptea, nu poţi mânca şi trebuie să-ţi aminteşti să bei apă. De- 
abia schimbam câte-o vorbă unii cu alţii, fiindcă nu era nimic 


de spus. Cu fiecare zi ce trecea, răniții şi morţii se înmulţeau şi 
grupul nostru devenea tot mai restrâns, până când n-au mai 
existat plutoane ori detaşamente, iar noi eram doar o hoardă de 
bărbaţi înarmaţi, fără un conducător sau o structură de 
comandă... toţi ofiţerii erau morţi sau răniţi, cu excepţia 
comandantului companiei, căpitanul Ross, de douăzeci şi cinci 
de ani, care devenise cel mai vârstnic om din companie. 

M-am uitat la dealurile din depărtare. Susan spuse cu glas 
blând: 

— Paul, putem să ne întoarcem acum. 

— Da... mă rog, ar fi trebuit să cerem întăriri sau 
permisiunea de-a ne retrage, şi poate că asta a şi făcut 
comandantul companiei, deşi nu-mi amintesc... dar lupta 
dobândise o viaţă proprie şi cred că era legată de dorinţa 
noastră de-a ucide cât mai mulţi dintre cei care ne omorâseră şi 
răniseră aşa de mulţi camarazi. 

M-am oprit. 

— Totul a durat şapte zile, iar în ultima zi nu puteai bănui că 
eram nişte puşti americani simpatici, veniţi dintr-o ţară 
frumoasă şi curată. Adică, eram plini de sânge pe mâini şi pe 
uniformele zdrenţuite, aveam bărbi de şapte zile şi ochii roşii, 
duşi în fundul capului, eram plini de mizerie pe trupuri, dar nu 
ne gândeam la bărbierit, duşuri, mâncare sau bandaje... ne 
gândeam doar să mai ucidem un vietnamez. 

Am rămas amândoi pe loc şi, într-un târziu, Susan zise: 

— Înţeleg de ce nu voiai să vorbeşti despre asta. 

M-am uitat la ea şi am spus: 

— Am povestit această istorie de câteva ori. Nu despre ea nu- 
mi place să vorbesc. 

Am înaintat cincizeci de metri pe teritoriul taberei şi Susan a 
venit după mine. 

— Am pătruns mai adânc în pădurile astea şi în a şaptea zi 
patrulam pe culmea unui deal, căutând alte confruntări. 
Comandantul companiei a asigurat flancurile - câte un soldat 
de o parte şi de alta a culmii. Eu eram unul dintre ei. Tipul ăla 
şi cu mine am coborât pe câte o pantă şi mergeam paralel cu 
restul companiei, pe unde puteam vedea culmea de deasupra 
noastră. Dar povârnişul s-a făcut mai abrupt, coama dealului 
făcea o cotitură, celălalt soldat era departe în faţa mea şi eu am 
pierdut contactul vizual cu el şi cu restul companiei. Aşa că 


mergeam singur, ceea ce nu era bine, şi încercam să-l prind din 
urmă pe tipul din faţa mea, dar el urcase panta, pentru a 
ajunge la companie. 

Am coborât la poalele dealului abrupt, unde mai erau câteva 
colibe prăbuşite şi acoperite de liane. Am ridicat privirea spre 
culme. 

— Era cam pe-acolo, de cealaltă parte a dealului ăstuia... 
Mergeam singur şi-am hotărât că era momentul să urc pe 
culme şi să-i găsesc pe ceilalţi. Exact când am pornit într-acolo 
am zărit cu coada ochiului o mişcare. De cealaltă parte a 
povârnişului, la nici douăzeci de metri, stătea un soldat nord- 
vietnamez cu un pistol AK-47 şi se uita la mine. 

Am tras adânc aer în piept şi-am continuat: 

— Aşadar... ne uităm unul la altul, tipul era îmbrăcat cu 
pantaloni vărgaţi, dar avea bustul gol, înfăşurat cu bandaje 
însângerate. Armele noastre nu erau pregătite de tragere. 
Acum conta cine ţintea primul, dar, ca să fiu sincer, eram 
îngheţat de spaimă, şi cred că şi el. Pe urmă... tipul aruncă 
puşca şi-atunci am răsuflat uşurat. Mi-am zis că voia să se 
predea. Dar m-am înşelat. Venea spre mine, eu mi-am înălţat 
puşca şi-am tipat: „Dung lai!” Stop. Opreşte. Dar el nu se oprea 
şi-am tipat din nou: „Dung lai!” Atunci el a tras o macetă lungă 
de la centură. A zis ceva, dar n-am priceput ce dracu' voia să 
spună. Eu mă cam săturasem de scena asta şi aveam de gând 
să-l împuşc. Pe urmă am văzut că arăta spre cazmaua pentru 
tranşee care atârna de centura mea şi-am înţeles că voia o 
luptă corp la corp. 

Am simţit o transpiraţie rece acoperindu-mi faţa şi am 
ascultat păsările şi insectele din copaci. Eram din nou pe 
povârnişul ăla. I-am spus lui Susan, ori poate mie însumi: 

— Dorea să ne luptăm corp la corp şi îşi rostea stropşit 
provocarea. N-am înţeles o iotă din ce zicea, dar ştiam exact ce 
voia să spună. Voia să spună aşa: „Hai să vedem cât de curajos 
eşti fără artileria ta, fără elicopterele şi avioanele tale de 
vânătoare”. Voia să spună: „Laş blestemat ce eşti! Hai să 
vedem dacă chiar ai boaşe, afurisitule de porc american, hrănit 
bine şi răsfăţat”. Asta voia să zică. Între timp ajunsese la mai 
puţin de trei metri de mine, iar eu m-am uitat în ochii lui, plini 
de o ură cum nu mai văzusem vreodată. Adică tipul era complet 
nebun, fusese rănit şi era singur, poate ultimul supravieţuitor 


al unităţii sale... şi-mi făcea semn să mă apropii, înţelegi, ca la 
o bătaie în curtea şcolii. Haide, jigodie. Să vedem dacă ai 
boaşe. Loveşte primul... pe urmă... nu ştiu de ce... dar mi-am 
aruncat arma... iar el s-a oprit şi-a zâmbit. A arătat din nou spre 
cazmaua mea şi eu am dat din cap. 

Am tăcut şi m-am aşezat pe o piatră de la baza dealului. Am 
răsuflat de câteva ori şi mi-am şters faţa. Susan spuse: 

— Paul, să mergem. 

Am dat din cap şi am continuat: 

— Deci, cine-i mai nebun, eu sau el? Am dus mâna la centură, 
am luat cazmaua, i-am potrivit lama la nouăzeci de grade faţă 
de mâner şi-am fixat-o în poziţia asta. Mi-am scos casca şi-am 
aruncat-o la pământ. Tipul nu mai zâmbea, avea chipul 
încordat, concentrat. Se uita în ochii mei şi voia să-l privesc, 
dar eu sunt din sudul Bostonului şi ştiu că trebuie să stai cu 
ochii pe arma celuilalt. Am început să ne învârtim unul în jurul 
celuilalt, pândindu-ne şi fără a scoate o vorbă. El a răsucit 
maceta, tăind aerul în faţa chipului meu, dar nu m-am dat 
înapoi pentru că nu era destul de aproape... însă maceta lui era 
mai lungă decât cazmaua mea şi asta ar fi fost o problemă dacă 
se apropia. Am continuat să ne învârtim până când el a făcut 
prima mişcare, ţintind o lovitură diagonală într-o parte a 
gâtului meu. 

M-am oprit din povestit, gândindu-mă la ce se întâmplase pe 
urmă. Ciudat, deşi rareori retrăisem scena aia în detaliu, îmi 
revenea limpede în minte. Am reluat: 

— Am făcut o săritură înapoi şi el a ratat, apoi s-a apropiat 
din nou, cu vârful macetei îndreptate spre beregata mea. Am 
făcut un pas lateral, m-am împiedicat şi-am căzut. Tipul a ajuns 
lângă mine într-o fracțiune de secundă şi mi-a atacat picioarele, 
dar eu m-am răsucit şi el a lovit pământul. Am sărit şi el a 
încercat încă o dată să-mi taie gâtul, însă eu am parat cu 
cazmaua, pe urmă am ridicat-o, ca pentru un upercut, şi i-am 
atins falca. Lama cazmalei, care era ascuţită, i-a ras o bucată 
din falcă şi fragmentul ăla de carne însângerată îi atârna într-o 
parte. Individul era şocat, şi mie atât mi-a fost de-ajuns. Am 
rotit cazmaua ca o bâtă de base-ball, iar lama i-a retezat 
aproape braţul drept şi maceta i-a zburat din mână. 

Mi-am zis că ar trebui să sfârşesc povestea aici, dar am 
continuat: 


— Deci... el a rămas acolo şi jocul se încheiase. Aveam un 
prizonier, dacă voiam, sau îl puteam lăsa să plece. Ori... îl 
puteam ucide cu cazmaua... mă privea fix, cu bucata de falcă 
însângerată atârnându-i şi cu antebraţul plin de sânge... şi ce- 
am făcut? Am aruncat cazmaua şi mi-am scos cuțitul. In ochii 
se citea pentru prima oară frica, pe urmă a aruncat o privire 
spre maceta căzută la pământ şi-a pornit după ea. L-am izbit cu 
piciorul în cap, dar el continua să se târască. L-am ocolit, l-am 
înşfăcat de păr, l-am smuls în sus şi i-am tras capul pe spate. Pe 
urmă i-am tăiat beregata cu un cuţit. Mai simt şi-acum lama 
care-i tăia cartilajul traheei. I-am tăiat şi arterele, iar sângele 
mi-a împroşcat toată mâna... L-am lăsat în pace, dar el a rămas 
în picioare, s-a întors către mine şi eram faţă-n faţă. 

Sângele îi ţâşnea din gât şi-am văzut viaţa stingându-se în 
ochii lui, însă continua să mă privească. Aşa că ne-am uitat unul 
la altul până când i s-au muiat picioarele şi s-a prăbuşit. 

Am evitat s-o privesc pe Susan, dar am continuat: 

— Mi-am şters cuțitul de sânge pe pantalonii lui, am vârât 
cazmaua la centură, am pus cutitul în teacă, mi-am luat casca şi 
puşca şi-am plecat. Am ridicat privirea şi-am văzut doi tipi din 
compania mea care veniseră să mă caute, şi văzuseră o parte 
din cele întâmplate. Unul din ei mi-a luat puşca din mână şi-a 
tras trei gloanţe în aer. Mi-a zis: „Puşca funcţionează, 
Brenner”. Tipii ăia se uitau la mine... adică toţi eram pe-atunci 
puţin într-o ureche, dar... asta era mai mult decât nebunie şi ei 
o ştiau. 

M-am gândit câteva clipe, încercând să-mi amintesc ce-a 
urmat, apoi am spus: 

— Celălalt tip luase pistolul AK-47 şi ne-a zis: „Gălbejitul 
avea încărcătorul plin”. S-a uitat la mine şi-a spus: „Cum dracu’ 
ai ajuns să te lupţi corp la corp cu ăsta?” Eu n-am zis nimic şi 
celălalt tip a spus: „Brenner, trebuie să-i împuşti pe nemernicii 
ăştia, nu să te baţi cu cuțitul”. Amândoi au râs. Pe urmă, tipul a 
luat maceta şi mi-a întins-o, zicând: „Taie-i capul. Nimeni n-o să 
creadă porcăria asta.” Şi eu... i-am tăiat capul mortului... iar 
celălalt tip a fixat baioneta la puşca mea, a luat capul şi l-a 
înfipt în baionetă, pe urmă mi-a dat arma... 

I-am aruncat o privire lui Susan şi-am continuat: 

— Ne-am dus să găsim compania, eu cu capul înfipt în 
baionetă. În timp ce ne apropiam de poziţiile companiei, unul 


dintre cei care mă însoțeau a strigat: „Nu trageţi... Brenner are 
un prizonier”, şi-am râs cu toţii... toţi voiau să ştie ce se 
întâmplase... un tip a tăiat o prăjină de bambus şi-a înfipt capul 
în vârf... am vorbit cu căpitanul, împreună cu cei doi care mă 
găsiseră... iar eu eram cumva pe dinafară... mă uitam la capul 
plimbat în vârful prăjinii... 

Am răsuflat adânc. 

— În seara aia m-am întors în tabără cu un elicopter... 
împreună cu capul... iar secretarul companiei mi-a dat o 
permisie de trei zile la Nha Trang. 

M-am uitat la Susan şi-am zis: 

— Aşa am ajuns să obţin o permisie la Nha Trang. 


31 


Susan şi cu mine am coborât în tăcere spre râu, unde ne-am 
căutat de lipitori. Ea era curată, însă eu aveam pe spate o 
lipitoare de uscat care începuse să se umfle cu sânge. I-am zis: 

— Aprinde o țigară. 

Ea o aprinse şi-am învăţat-o cum să înfierbânte spatele 
lipitorii fără să mă ardă. După ce-mi smulse insecta, exclamă: 

— Sângerezi. 

Puse o bucată de pânză pe muşcătura lipitorii şi-o ţinu acolo 
până se lipi de rană. Ne-am îmbrăcat şi ne-am aşezat pe o 
piatră de pe malul râului. 

Ea fuma şi eu am zis: 

— O să trag şi eu un fum. 

Susan îmi întinse ţigara din care am tras adânc în piept, am 
tuşit şi i-am dat-o înapoi. Am spus: 

— Astea nu-ţi fac bine. 

— Cine-a zis că-mi fac bine? 

Am rămas tăcuţi, ascultând susurul apei. La un moment dat, 
Susan mă întrebă: 

— Cum te simţi? 

— Bine. M-am gândit o clipă şi-am spus: Cei care-au fost aici 
relatează istorii mai teribile decât asta... şi eu am văzut fapte 
mai teribile... dar lupta corp la corp a fost ceva deosebit. Şi- 
acum simt mirosul tipului ăluia şi-i văd faţa, îi simt părul în 
mâna mea şi cuțitul tăindu-i beregata... 

— Încetează. 

— Da... mă rog, mai târziu mi-a părut rău că l-am ucis. 


Trebuia să trăiască. Înţelegi, ca un războinic învins care şi-a 
dovedit curajul. 

— Crezi că el te-ar fi lăsat în viaţă? 

— Nu, dar nu trebuia să-i iau capul. O ureche sau un deget ar 
fi fost de-ajuns. 

Ea aprinse altă ţigară şi-mi zise: 

— Nu asta te deranjează de fapt. 

M-am uitat la ea şi privirile ni s-au întâlnit. Am rămas acolo, 
uitându-mă la râu. În cele din urmă am spus: 

— M-am speriat de mine însumi. 

Ea dădu din cap. 

— Cu alte cuvinte... de unde-mi venise pornirea aia? 

Susan aruncă ţigara şi-mi zise: 

— Ţi-a venit dintr-un loc unde n-ai vrea să mai ajungi. 

— Aş minţi dacă aş spune că nu m-am simţit bine... că am 
acceptat provocarea şi l-am ucis. 

Ea nu răspunse, însă eu am continuat: 

— Dar, ca multe alte evenimente traumatizante, l-am 
îngropat şi pe ăsta foarte repede în adâncul memoriei mele, iar 
în Ziua Întâi petrecută la Nha Trang era cea mai îndepărtată 
amintire a mea. Doar că, uneori, revenea din adâncuri. 

Ea dădu din cap şi aprinse altă ţigară, iar eu am continuat: 

— Pe urmă, după ce-am ajuns acasă, am început să mă 
gândesc mai mult la asta... mă întrebam de pildă: de ce-o 
făcusem? Nimeni nu mă îmboldise, în afară de el, şi nu existase 
niciun motiv raţional ca să-mi arunc arma şi să încerc să-l ucid 
cu cazmaua în vreme ce el încerca să mă hăcuiască cu maceta 
lui. Ce dracu' fusese în mintea mea? 

— Uneori, Paul, e mai bine să uiţi lucrurile astea. 

— Probabil... Vreau să spun că am văzut cum se manifestă 
psihoza războiului şi-am întâlnit tipi care-şi pierdeau orice 
urmă de teamă în luptă, nu se ştie de ce, şi-am văzut cel mai 
inuman şi brutal comportament pe care ţi-l poţi imagina la nişte 
oameni normali. Am văzut cranii folosite în chip de prespapier 
ori sfeşnice pe birourile ofiţerilor şi sergenţilor, soldaţi 
americani cu salbe făcute din dinţi, urechi uscate sau oase de la 
degete, şi nu-ţi pot povesti toate atrocitățile pe care le-am văzut 
zilnic în ambele tabere... şi asta te face să te întrebi cine 
suntem noi şi cine eşti tu însuţi atunci când aproape că nu dai 
atenţie acestor fapte, şi începi cu adevărat să-ţi pui întrebări 


despre tine când participi la toate astea. Era ca un fel de cult al 
morţii... căruia voiai să-i aparţii... 

Susan privea ţintă curgerea apei şi din ţigara ei se înălța 
fumul. 

— Cei mai mulţi soseau aici normali şi erau şocaţi şi 
dezgustaţi de purtarea tipilor care veniseră mai demult. Pe 
urmă, după câteva săptămâni, nu mai erau șocați, şi în câteva 
luni, mulţi dintre ei intrau în clubul nebunilor. Şi cei mai mulţi, 
cred, se întorceau acasă şi redeveneau normali, deşi nu toţi. 
Dar n-am văzut niciodată pe cineva care să fi înnebunit şi să 
revină la normal câtă vreme se afla încă aici. Dimpotrivă, 
situaţia se înrăutăţea, pentru că în mediul ăsta îşi pierdeau 
simţul... omeniei. Sau, dacă vrei să fii amabil, ai putea spune că 
deveniseră insensibili. De fapt, era ceva mai degrabă 
înspăimântător decât dezgustător. Un tip care tăiase urechea 
unui membru al Viet-Congului pe care-l ucisese într-o 
dimineaţă avea să glumească, în după-amiaza aceleiaşi zile, cu 
copiii din sat şi cu bătrânele mama-san şi să le dea bomboane. 
Adică nu erau răi ori psihopaţi, eram normali, şi asta mă 
îngrozea cu adevărat. 

Am înţeles că trecusem de la „ei” la „noi”, şi-aici era poanta: 
„ei” devenea „noi”, iar „noi” devenea „eu”. Să-l ia dracu' pe 
părintele Bennett, biserica St. Brigid, pe Peggy Walsh, dă-o 
dracului de spovedanie, dă-l dracului de confesional şi ducă-se 
dracului tot ce învăţasem la şcoală şi acasă. Uite-aşa. A durat 
vreo trei luni. Ar fi durat şi mai puţin, dar lunile noiembrie şi 
decembrie petrecute la Bong Son au fost destul de liniştite. 
După Ofensiva Tet, Khe Sanh şi A Shau, mi-aş fi omorât chiar şi 
fratele dacă ar fi purtat uniforma inamicului; de fapt, mulţi 
vietnamezi au făcut-o. 

Susan continua să privească râul împietrită, de parcă n-ar fi 
vrut să facă vreo mişcare bruscă în timp ce eu aveam cazmaua 
ascuţită. 

Am răsuflat adânc şi-am zis: 

— Nu vreau să pretind că am fost uşă de biserică. Nici pe 
departe. Înnebunisem cu toţii, dar toţi ne dădeam seama că era 
ceva temporar şi condiţionat de situaţie. Şi dacă aveai noroc, 
într-o bună zi plecai acasă. Dar, din nefericire, duci starea asta 
cu tine şi ea te schimbă pentru totdeauna, pentru că tu ai fost 
în acel loc întunecat din sufletul tău, locul despre care mulţi 


oameni ştiu că există, însă nu s-au aflat niciodată acolo, dar tu 
ai stat acolo mult timp şi nu ţi s-a părut atât de cumplit, nici nu 
simţi vreun dram de vinovăţie, şi asta se transformă în frică... 
iar tu îţi continui viaţa în Statele Unite, din nou printre oameni 
normali, râzând şi glumind, însă purtând chestia aia în sinea 
ta... secretul pe care mama nu-l cunoaşte, prietena ta nu-l 
poate ghici, doar că uneori ştie că nu-i în regulă ceva... şi 
uneori dai peste unul de-ai tăi, cineva care a fost acolo, şi vă 
spuneţi poveşti stupide despre cum vă îmbătaţi şi despre 
regulat, despre zonele fierbinţi de aterizare şi ofiţerii cretini 
care nu ştiau să citească o hartă, despre cea mai urâtă 
blenoragie pe care aţi avut-o şi despre bietul Billy sau Bob 
care-a fost împuşcat, despre una şi alta, dar nu vorbiţi niciodată 
despre acei săteni pe care i-aţi omorât din întâmplare, sau 
poate că nu, nici despre câte urechi şi capete aţi adunat sau 
despre momentul în care i-aţi tăiat cuiva beregata cu un cuţit... 

Susan întrebă: 

— Era cineva... normal? 

M-am gândit la asta şi-am zis: 

— Mi-ar plăcea să spun că existau oameni printre noi care... 
care se mențineau la un anumit nivel de moralitate sau 
umanitate... dar zău că nu-mi amintesc... cred că erau. O 
unitate de luptă face o autoselecţie. Înţelegi, tipii care nu 
rezistau fie nu ajungeau niciodată în faţă, fie erau trimişi 
înapoi. Îmi amintesc de unii care au clacat foarte repede şi-au 
fost trimişi în spatele frontului ca să facă treburi umile, iar asta 
era oarecum o ruşine, dar noi am scăpat de ei... şi, da, existau 
printre noi oameni care îşi păstraseră convingerile religioase 
ori morale, dar eu cred că în război, ca şi în viaţă, cei buni mor 
tineri şi mor primii... I-am spus lui Susan: Ăsta-i cel mai bun 
răspuns pe care ţi-l pot da. 

Ea dădu din cap. 

M-am uitat la râul pe care-l traversam cu mulţi ani în urmă 
împreună cu tribul meu, vânând cerbul care ne-a dus în 
întunecata pădure tropicală, într-un loc mai întunecat decât 
văzusem vreodată. 


Am traversat din nou râul prin acelaşi vad şi am pornit spre 
A Luoi. În vreme ce mergeam pe cărarea dreaptă, prin ceața 
lăsată peste terenurile agricole, Susan îmi spuse: 


— Simt că orice aş spune ar fi banal, condescendent ori de-o 
stupidă sensibilitate. Dar o să zic aşa, Paul - ce s-a întâmplat 
aici, cu tine şi cu alţii, e istorie, în ambele sensuri ale 
cuvântului. A fost un război, tu ai participat la el, dar acum s-a 
terminat. 

— Ştiu. Asta cred şi eu. 

— Şi dacă ai cumva îndoieli, să ştii că sentimentele mele faţă 
de tine nu s-au schimbat. 

Nu i-am răspuns, dar voiam să zic ceva. 

— Spui asta acum. Gândeşte-te mai bine. 

Susan îmi luă mâna şi mi-o strânse: 

— Tot eu eram şi pe terasa hotelului Rex, luând cina cu un 
bărbat complet necunoscut şi necăjindu-l fiindcă nu voia să 
vorbească despre război. Pot să-mi cer iertare pentru asta? 

— Nu-i nevoie. Toată călătoria asta mi-a făcut bine. Şi dacă n- 
ai fi fost aici, poate că n-aş fi fost la fel de sincer cu mine 
însumi cum sunt cu tine. 

— Îţi sunt recunoscătoare. 

Am schimbat subiectul, spunând: 

— Undeva în valea asta, în mai 1968, un soldat nord- 
vietnamez, Tran Quan Lee, a fost ucis în luptă. Asupra lui s-a 
găsit o scrisoare de la fratele lui, Tran Van Vinh, tot soldat în 
armata nord-vietnameză. A 

N-am intrat în detalii, aşteptând reacția ei. In cele din urmă 
m-a întrebat: 

— Şi tu ai găsit cadavrul şi scrisoarea? 

— Nu. Altcineva. 

— Şi-ai văzut scrisoarea aia? 

— Da, acum o săptămână. Ştii ceva despre ea? 

Ea se uită la mine în timp ce mergeam şi zise: 

— Paul, nu ştiu sigur unde vrei să ajungi. 

— Susan, ştii ceva despre scrisoarea asta? 

Ea dădu din cap, se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Are legătură cu faptul că te afli aici. 

— Aşa e. 

— Adică... a găsit cineva o scrisoare asupra unui soldat 
inamic mort... cine-a găsit scrisoarea? 

— Un soldat american din Divizia Întâi Aeropurtată. 

— Îl cunoşteai pe omul ăsta? 

— Nu. Era o divizie mare. Douăzeci de mii de oameni. Tipul 


care-a găsit scrisoarea a păstrat-o ca suvenir de război, iar de 
curând a fost tradusă şi conţinutul ei reprezintă motivul pentru 
care mă aflu aici. 

Ne uitarăm unul la altul. Ajunsesem să cunosc femeia asta şi- 
mi dădeam seama că ştia ceva şi încerca să potrivească acel 
ceva cu ce spusesem eu. Am întrebat-o: 

— Ce ti-au spus ţie? 

— Doar că au apărut nişte informaţii noi şi că tu trebuie să 
găseşti pe cineva de-aici şi să-i pui nişte întrebări. 

— Eu ţi-am spus asta. 

— Ştiu. Şi asta-i tot ce mi s-a spus la Saigon. Scrisoarea asta 
înseamnă informaţii noi? 

— Da. 

— Ce scrie acolo? 

— Păi, ce scrie e una, ce înseamnă e alta. De-aceea trebuie să 
găsesc persoana care a scris-o şi să-i pun nişte întrebări. 

Ne-am continuat drumul spre satul A Luoi, aflat la o sută de 
metri distanţă, dincolo de terenul neted. N-avea relevanţă unde 
şi cum murise Tran Quan Lee, dar era interesant de ştiut. Dacă 
aş fi avut timp, la Washington, l-aş fi găsit pe Victor Ort şi i-aş fi 
pus câteva întrebări. Poate că ne-am fi spus şi câteva istorii din 
Valea A Shau. 

Eram sigur că Victor Ort îşi făcuse o fotocopie a scrisorii ori 
păstrase originalul şi trimisese fotocopia la Asociația 
Veteranilor din Vietnam. În ambele cazuri, omul trebuia să aibă 
un text original şi aş fi putut obţine traducerea lui decât să mă 
bizui pe versiunea modificată pe care-o văzusem. Insă Karl 
trimisese probabil pe cineva acasă la Ort ca să ia scrisoarea. În 
esenţă, Karl n-avea de gând să mă lase să fac treabă de 
detectiv în cazul ăsta; se asigurase că voi pleca pe jumătate 
ignorant la Saigon, în weekend, unde Susan Weber urma să-mi 
creeze nişte iluzii până când aveam să mă sui în trenul spre 
Nha Trang. 

În plus, nu vedeam ce legătură putea fi între scrisoarea aia şi 
afirmaţia lui Susan despre golful Cam Ranh, dacă într-adevăr 
exista vreuna. Şi asta putea fi o iluzie. 

Susan mă întrebă: 

— Ai o copie a scrisorii? 

— Cred că ai sărit peste câteva cursuri la Langley. 

— Nu fi sarcastic. Nu sunt un ofiţer de informaţii cu 


experienţă. 

— Atunci ce te-au învăţat acolo? 

— Cum să fiu utilă. Presupun că omul tău de legătură de la 
Hue ţi-a spus cum să-l găseşti pe... cum îl cheamă? N 

— Tran Van Vinh. Şi da, mi-a spus. Am întrebat-o: Iți spune 
ceva numele ăsta? 

— Nu. Ar trebui? 

— Bănuiesc că nu. 

Dar eu mă gândeam că Tran Van Vinh devenise un membru 
important al guvernului de la Hanoi şi că traducerea exactă a 
scrisorii putea fi folosită cumva pentru şantajarea lui ca să 
coopereze cu americanii în vreo chestiune, cum ar fi golful Cam 
Ranh. 

Domnul Vinh ar fi putut de fapt să locuiască la Hanoi şi să 
vină la Ban Hin doar pentru sărbătoarea Tet, ceea ce ar fi avut 
sens. Dar dacă urma să fie şantajat, de ce l-ar fi vrut mort cei 
de la Washington? Era posibil ca Washingtonul să nu-l vrea 
mort şi să-mi fi spus mie asta doar ca să mă zăpăcească şi mai 
tare, ca să nu descopăr adevărul. Dar dacă aşa stăteau 
lucrurile, de ce îmi transmisese domnul Anh acel mesaj la Hue, 
care, din câte-mi dădeam seama, reprezentau ultimele 
instrucţiuni primite de la Washington? 

E foarte greu să rezolvi un caz când singurele dovezi pe care 
le ai sunt scrise ori verbale, şi cele scrise sunt născociri, iar 
cele verbale nişte minciuni. 

Adevărul se afla în satul Ban Hin - cunoscut cândva drept 
Tam Ki -, la Tran Van Vinh, un simplu ţăran şi fost soldat care 
putea prea bine să nu fie niciuna, nici alta. De fapt, era posibil 
să fie mort de mult, pe moarte ori pe cale să fie mituit sau 
şantajat. 

Războiul, cum spuneam, e de o mare simplitate şi onestitate, 
cum ar fi să încerci să ucizi pe cineva cu o lopată. Activitatea de 
informaţii era, prin însăşi natura ei, un joc de pocher între 
mincinoşi, jucat cu o carte marcată şi bani falşi. 

Susan zise: 

— Îmi pare rău că nu te pot ajuta în legătură cu scrisoarea 
aia. Dar te pot ajuta să-l găseşti pe tipul care-a scris-o şi, dacă 
nu vorbeşte engleza, pot face o traducere exactă a ceea ce vă 
veţi spune. Adăugă: Mă pricep să câştig încrederea 
vietnamezilor. 


— Fără a mai vorbi de americanii în călduri. 

— Asta-i uşor. Încrede-te în mine sau nu. N-o să găseşti pe 
nimeni mai bun ca mine care să te ajute. 

Nu i-am răspuns. 

Am ajuns la marginea satului A Luoi, unde o bătrână arunca 
orez unor pui de găină. Se uită la noi surprinsă şi privirile ni se 
întâlniră. Ştiam amândoi de ce mă aflam acolo. Cu siguranţă 
valea asta nu constituia o atracţie pentru turiştii obişnuiţi. 

Am trecut pe lângă nişte case şi ne-am întors în piaţă. 
Maşina era tot acolo unde-o lăsasem, iar domnul L.oc şedea sub 
o copertină din paie în ceea ce părea o cafenea primitivă sau un 
birt. Bea ceva singur şi fuma. Observasem că vietnamezii nu 
stăteau niciodată singuri şi intrau în vorbă cu oricine. Dar 
domnul Loc transmitea vibrații negative pe care oamenii din 
birt le sesizaseră şi se ţineau la distanţă de el. 

Susan mă întrebă: 

— Vrei să luăm ceva de mâncare sau de băut? 

— Nu. Hai să plecăm de-aici. 

Se duse la birt şi vorbi cu domnul Loc, apoi se întoarse la 
mine, care stăteam lângă vehicul. 

— Va fi gata în câteva minute. 

— Cine plăteşte călătoria asta - el sau eu? 

— Nu cred că te place. N 

— E un polițist blestemat. li miros de la o poştă. 

— Poate că el gândeşte la fel despre tine. Susan mă întrebă: 
Vrei să-ţi fac o poză aici? 

— Nu. 

— N-o să mai vii pe-aici niciodată. 

— Sper. 

— Ai fotografii de când ai fost aici ultima oară? 

— Nici măcar n-am scos aparatul din rucsac. Am adăugat: Nu 
cred că a făcut cineva poze pe-aici, şi dacă a făcut, e foarte 
posibil ca familia lui să le fi developat când a primit efectele 
personale ale decedatului. 

Susan renunţă la subiect. 

Domnul Loc termină ce-avea de băut şi se apropie de maşină. 
Am luat harta de pe scaun şi-am deschis-o. I-am spus lui Susan: 

— Linia asta punctată spre Khe Sanh e ceva legat de Drumul 
lui Ho Şi Min, da? 

Ea citi: 


— He Thong Duong Mon Ho Chi Minh. Înseamnă un fel de 
ramificații ale drumului sau o parte din reţeaua de drumuri ale 
lui Ho Şi Min. 

— Corect. De fapt, nu era un singur drum - exista o întreagă 
reţea de cărări prin junglă, vaduri puţin adânci, poduri 
subacvatice, drumuri de buşteni prin mlaştini şi cine mai ştie 
ce. Cele mai multe, după cum vezi, trec prin Laos şi 
Cambodgia, unde noi nu acţionam. Drumul ăsta spre Khe Sanh 
trece pe lângă frontiera laoţiană şi sper că papagalul ăsta n-o 
să se rătăcească, iar noi să ne pomenim în Laos fără să avem 
viză. 

Domnul Loc stătea în apropiere şi i-am făcut semn să vină la 
mine. El porni agale şi se apropie prea mult. Voiam să-l dobor 
cu un pumn, să-i leg degetele mari şi să conduc eu maşina. Dar 
asta mi-ar fi putut crea necazuri. l-am arătat harta şi i-am spus: 

— Drumul lui Ho Şi Min. Biet? Spre Khe Sanh. 

El dădu din cap şi se sui la volan. Susan şi cu mine ne-am 
aşezat în spate şi-am plecat. 

În vale erau mai multe cărări înguste pe care le-am străbătut 
şi, la un moment dat, am luat-o către nord pe un dram de ţară 
printre dealuri. Arborii ajungeau până la marginea drumului şi 
ramurile blocau lumina soarelui. Asta era, cu siguranţă, Drumul 
lui Ho Şi Min. 

Terenul devenise mai dur, muntos, şi era pavat din loc în loc 
cu buşteni putreziţi - noi le ziceam drumuri de bârne. In 
depărtare se vedeau căderi de apă şi cascade spectaculoase, 
iar pâraie puţin adânci traversau drumul. În vreme ce înaintam 
zgâlţâindu-ne, Susan făcea fotografii. Domnului Loc părea să-i 
placă să gonească prin noroi cât de repede putea ca să 
împroaşte cât mai multă apă, iar Susan şi cu mine am fost 
stropiţi de câteva ori. În oglinda retrovizoare, îl vedeam pe 
vietnamez zâmbind. 

Mergeam cu numai treizeci de kilometri pe oră, dar maşina 
se zdruncina serios. Din când în când, drumul ocolea nişte mici 
iazuri, în realitate cratere uriaşe făcute de bombe de cinci sute 
de kilograme aruncate din bombardierele B-52 de la nouă mii 
de metri altitudine. I-am arătat gropile lui Susan şi-am spus: 

— Am cheltuit o avere ca să distrugem drumurile astea de 
ţară. E posibil să fi ucis între cincizeci şi o sută de mii de 
soldaţi nord-vietnamezi, bărbaţi şi femei, pe rutele astea de 


infiltrare. Dar ei tot veneau, acopereau gropile ori schimbau 
ruta uneori, ca o armată de furnici pe care încerci s-o faci praf 
înainte de aţi intra în casă. Am adăugat: N-am apreciat cum se 
cuvine situaţia asta până când am văzut tancurile ruseşti din 
tabăra aia militară. Adică, vehiculele alea erau fabricate lângă 
Moscova, ajungeau cine ştie cum în Vietnamul de Nord şi 
străbăteau mii de kilometrice drumuri ca ăsta, atacate 
permanent, cărându-şi combustibilul şi piesele de schimb şi, 
într-o zi, unul dintre ele şi-a croit drum până la porţile palatului 
prezidenţial de la Saigon. Recunosc meritele ticăloşilor ălora. 
N-am înţeles niciodată că-i băteam măr şi că n-aveau cum să 
învingă. L-am bătut pe umăr pe domnul Loc şi-am zis: Hei, voi, 
scundacilor, sunteţi tari. În războiul viitor, împotriva chinezilor, 
vă vreau de partea mea. 

Privirile ni s-au întâlnit în oglinda retrovizoare şi puteam jura 
că domnul Loc dăduse din cap. 

Pădurea tropicală se rărise şi am observat că pe dealuri şi pe 
munţi se înălţau pe piloni nişte case lungi, iar fumul de la 
bucătării se învolbura în aerul înceţoşat. Susan zise: 

— E de-a dreptul minunat. Totul e atât de primitiv. Ne putem 
opri să cunoaştem nişte oameni din triburi? 

— Nu le plac vizitatorii neanunţaţi. 

— Asta ai născocit-o? 

— Nu. Trebuie să suni dinainte. Primesc vizitatori doar între 
patru şi şase. 

— Asta chiar ai născocit-o. 

— Tu inventezi tot soiul de poveşti. 

— Nu. Nu inventez. Hai să ne oprim. 

— Mai târziu. Sunt multe triburi pe lângă Khe Sanh. 

— Eşti sigur? 

— Întreabă-l pe James Bong. 

Ea zâmbi. 

— Aşa îi spui? A 

— Da. James Bong, agent secret. Intreabă-l. 

Îl întrebă, el răspunse, iar ea îmi zise: 

— Spune că lângă Khe Sanh sunt oamenii tribului Bru. 
Adăugă: Vrea să ştie ce treabă avem noi cu Moi - asta 
înseamnă „sălbatici”. 

— Păi, în primul rând nu-l priveşte pe el, iar în al doilea rând, 
nu ne plac epitetele rasiale, în afară de venetic, gălbejit sau 


încuiat. 

— Paul. E cumplit ce spui. 

— Ştiu. Îmi retrag cuvintele. Îmi cer scuze. Spune-i să se 
ducă dracului. 

Cred că domnul Loc a înţeles asta, aşa că le-am spus: 

— Dacă încercam să intrăm în legătură cu triburile 
răzvrătite, ne-am fi luat un şofer care e agent secret? 

Niciunul din ei nu răspunse. 

Susan mai făcu nişte fotografii şi începu o discuţie cu 
vietnamezul. După o vreme, îmi spuse: 

— Domnul Loc spune că în triburile din Vietnam, peste 
cincizeci, cu limbi şi dialecte diferite, sunt vreo opt milioane de 
oameni. Autoritățile încearcă să-i educe şi să-i înveţe 
agricultură, dar ei se opun civilizaţiei. 

— Poate că se opun autorităţilor. 

Susan zise: 

— Poate că ar trebui lăsaţi în pace. 

— Corect. Uite, mie mi s-a întâmplat să-mi placă montaniarzii 
pe care i-am cunoscut şi mă bucur că mai poartă şi-acum arme. 
Visul meu e să mă întorc aici, precum colonelul Gordon, Marlon 
Brando sau domnul Kurtz, şi să devin băştinaş. I-aş organiza pe 
cei opt milioane de oameni într-o forţă de luptă teribilă şi-am 
lua în stăpânire munţii ăştia. Am vâna şi-am pescui toată ziua, 
iar noaptea am participa la ritualuri stranii, fantomatice, 
adunaţi în jurul focurilor şi cu capetele duşmanilor noştri 
înfipte în pari. Poate că aş organiza excursii pentru grupuri de 
americani. Lumea Montană a lui Paul Brenner. Zece dolari pe 
zi, cincizeci pe noapte. Am văzut cândva nişte montaniarzi care 
încercuiseră un taur, l-au jupuit de viu, i-au tăiat beregata şi i- 
au băut sângele. Ăsta ar fi punctul culminant al serii. Ce crezi? 

Ea nu răspunse. 

Am mers în tăcere printre munţii învăluiţi în ceaţă, sub un 
cer mohorât. Mirosul focurilor de lemne plutea în aerul 
apăsător, iar umezeala rece mi se strecura în oase şi-n suflet. 
Cred că detestam locul ăla. 

Susan îi zise ceva domnului Loc şi acesta opri maşina. Am 
întrebat-o: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E o cărare acolo care urcă pe deal până la nişte case pe 
piloni. Îşi luă aparatul foto şi coborî din maşină: Vreau să văd 


un sat de montaniarzi. 

Incepu să urce o cărare abruptă, ce pornea de la marginea 
drumului. I-am zis domnului Loc: 

— Ne întoarcem imediat, vietnamezule. Să nu dispari. 

Am coborât şi-am pornit după Susan. 

La vreo două sute de metri mai sus, terenul devenea neted, 
scoțând la iveală o poiană întinsă, unde fuseseră construite 
şase case pe piloni. 

Acolo erau vreo două duzini de femei şi de două ori mai mulţi 
copii, toţi ocupându-se cu activităţile cotidiene, legate mai ales 
de prepararea hranei. Întreaga zonă părea foarte curată şi 
lipsită de vegetaţie, cu excepţia unei păşuni pe care păşteau 
capre mici şi doi ponei de munte priponiţi. 

Femeile purtau rochii lungi, bleumarin, cu broderii albe, 
strânse în talie cu eşarfe. 

Câinii începură să latre de îndată ce ne mirosiră, dar 
montaniarzii îşi vedeau de treburile lor şi de-abia dacă ne 
aruncară o privire, deşi câţiva copii se opriră din lucru. 

Câinii alergară spre noi, dar erau mici, asemeni tuturor celor 
din Vietnam, şi nu-mi aminteam să fie deosebit de răi. Totuşi, 
îmi doream să fi avut la mine ceva de mâncare pentru căţei. I- 
am spus lui Susan: 

— N-or să ne muşte. 

— Faimoasele ultime cuvinte. 

— Nu îngenunchea ca să-i mângâi - nu le place şi-ar putea 
crede că eşti în căutare de hrană. 

Susan le făcu semn cu mâna montaniarzilor şi zise ceva în 
vietnameză. Eu i-am spus: 

— Ăsta-i tribul Tribingo. Sunt canibali. 

Un bătrân scund şi solid, care stătuse pe scara unei case, se 
ridică şi veni spre noi. Purta o cămaşă cu mâneci lungi, 
brodate, pantaloni negri şi sandale din piele. 

M-am uitat din nou în jur, dar n-am văzut niciun bărbat tânăr 
ori de vârstă medie. Erau cu toţii la vânătoare sau poate că 
uscau capete în afumătoare. 

Bătrânul veni direct spre noi şi Susan îi zise ceva ce includea 
şi cuvântul My, iar amândoi se înclinară. 

Susan mă prezentă bătrânului, al cărui nume semăna cu 
John, şi ne-am strâns mâinile. Omul era destul de vârstnic ca să 
fi fost un luptător montaniard şi mă privea de parcă m-aş fi 


aflat acolo ca să-i dau noi ordine. 

Susan şi cu bătrânul, care, evident, era şeful satului - 
honcho, cum le ziceam noi, deşi ăsta era un cuvânt japonez -, 
stătură de vorbă şi mi-am dat seama că aveau mici probleme de 
comunicare în vietnameză. 

John se uită la mine şi mă surprinse zicând: 

— Eşti militar? Ai luptat aici? 

— La A Shau. 

— Aha. Ne făcu semn să-l urmăm. 

I-am zis lui Susan: 

— Cred că or să ne mănânce la masa de prânz. 

— Paul, încetează cu tâmpeniile. E ceva fascinant. 

Bătrânul ne informă că el şi oamenii lui erau din tribul Taoi, 
iar eu speram că nu se dedau la sacrificii umane. Ne arătă 
micul sat care nu avea nume; Susan zicea că se numeşte Locul 
Clanului lui dai-uy John sau al Șefului John. Dai-uy înseamnă şi 
„căpitan”, iar John nu era numele lui, dar aşa suna. Nu mă 
aşteptam să găsesc locul ăsta în Hammond World Atlas, mai 
ales dacă îşi schimba denumirea de câte ori apărea un şef nou. 

Susan ceru şi primi permisiunea să fotografieze tot ce dorea. 
Câinii ne urmau peste tot. 

John ne arătă diverse lucruri despre care credea că ne-ar 
interesa şi care chiar îl interesau pe unul din noi. 

Ne prezentă tuturor, până şi copiilor, iar Susan continua să 
discute cu el, traducându-mi: 

— Vrea să ştie dacă vom lua masa cu el şi cu sătenii lui. 

— Data viitoare. Trebuie să plecăm. 

— Mie mi-e foame. 

— N-o să-ţi mai fie când o să vezi ce e în meniu. În plus, la ei 
masa durează o veşnicie. Trebuie să fi aflat de la francezi 
despre prânzurile de patru ore. Spune-i că trebuie să fim 
undeva. 

— Suntem în ţara nimănui. 

M-am uitat la bătrân şi i-am arătat ceasul meu, sperând că o 
să înţeleagă, şi-am spus: 

— Khe Sanh. 

— Aha. Dădu din cap. 

Am terminat vizitarea satului şi-am observat că puştii nu ne 
urmau, nici nu cerşeau bani sau bomboane, cum fac de obicei 
copiii vietnamezi din Saigon. Doar câinii ne urmăreau pas cu 


pas. 

Bătrânul ne conduse la scara de lemn unde-l văzusem stând 
prima dată şi ne invită în casă. Pe toate treptele erau sandale 
din piele şi pantofi confecţionaţi manual, aşa că Susan şi cu 
mine ne-am descălţat, cum făcu şi John. 

Am urcat scara, dar câinii nu ne-au urmat. Americanii ar 
trebui să înveţe să-şi ţină animalele afară, cum fac primitivii 
montaniarzi... 

Am pătruns în construcţia din lemn care avea vreo 
cincisprezece metri lungime şi vreo şase lăţime. Podeaua din 
scânduri era acoperită de covoare multicolore. În centrul 
colibei se înălţau nişte stâlpi care susțineau acoperişul ţuguiat. 

Ferestrele mici erau acoperite cu o țesătură subţire, lăsând 
să pătrundă lumina zilei, iar înăuntru ardeau câteva lămpi cu 
gaz. Evident, nu exista electricitate. Spre centrul casei exista 
un cuptor masiv din lut, fără horn, fumul umplând astfel 
încăperea pentru a alunga ţânţarii. Nu era de mirare că 
montaniarzii erau mai puţin numeroşi decât vietnamezii. Am 
întrebat-o pe Susan: 

— Ţi-ai tras-o vreodată într-un hamac? 

— Putem discuta despre ceva mai elevat? 

John ne conduse în centrul casei, unde era locul lui. El era 
şeful, deci avea un spaţiu mare, plin cu lăzi din bambus şi cutii. 
Pe un perete atârnau macete şi cuțite, alături de câteva eşarfe 
şi fâşii de piele. 

Am recunoscut o masă mare, pătrată, în centrul casei, de 
vreo treizeci de centimetri înălţime, unde se aflau stivuite 
porţelanuri şi obiecte de olărie. 

Într-o manieră stranie, societatea asta comunală reprezenta 
idealul comunist, deşi montaniarzii urau rigiditatea şi controlul 
autorităţilor comuniste şi erau de fapt nonconformişti şi 
independenţi. Pe deasupra, nu le plăceau oricum vietnamezii. 

John se aşeză cu picioarele încrucişate lângă un dulap mare 
de lemn, Susan şi cu mine am făcut la fel, ceea ce e mai comod 
decât să stai pe vine, cum fac vietnamezii. 

John deschise dulapul, scoase o beretă verde şi mi-o întinse. 
Am luat-o şi m-am uitat la ea. Înăuntru se vedea eticheta unui 
fabricant american. 

Bătrânul îi spuse ceva lui Susan, care îmi traduse: 

— Zice că asta i-a fost dată de către dai-uy-ul lui american în 


timpul războiului. 

Am dat din cap. El scoase altă beretă verde, spuse ceva, iar 
Susan îmi zise: 

— Asta i-a fost dată cu doar trei ani în urmă de către alt 
american - un fost soldat venit aici în vizită. 

I-am spus lui Susan: 

— Eu nu am nicio beretă verde să-i dau. 

— Dă-i ceasul tău. 

— Dă-i-l pe al tău. Am întrebat: Ce dracu’ să facă el cu un 
ceas? 

John ne arătă câteva comori din dulapul lui: o centură 
militară americană, un bidon de plastic, o busolă, un cuţit şi 
câteva cartuşiere. Toate astea mi-au amintit de cazanul din 
pivniţa mea, la fel cu un milion de alte cazane din America, plin 
cu fragmente dintr-o fostă viaţă militară. 

John scoase apoi o cutie mică, albastră, pe care am 
recunoscut-o ca fiind o cutie pentru o medalie militară. Pe 
căptuşeala de satin se afla o medalie de bronz rotundă, cu o 
panglică roşie şi albă. Pe metal era avea gravat un vultur 
aşezat pe o carte şi o sabie. În jurul vulturului scria „Eficienţă, 
Onoare, Fidelitate”. 

Am privit cu atenţie distincţia şi mi-am dat seama că era 
Medalia pentru Bună Purtare. Mi-am amintit că tipii de la 
Forţele Speciale le cumpărau din cantinele taberelor militare şi 
le acordau soldaţilor montaniarzi pentru vitejie, deşi medalia 
asta n-avea nicio legătură cu vitejia, dar montaniarzii nu ştiau 
asta, iar armata nu avea nimic împotrivă că membrii Forţelor 
Speciale înmânau asemenea medalii fără valoare luptătorilor 
montaniarzi. 

Am luat cutia de parcă ar fi conţinut Medalia de Onoare a 
Congresului, m-am uitat la Medalia pentru Bună Purtare şi i-am 
arătat-o lui Susan, spunându-i: 

— John a primit asta pentru vitejie extraordinară, mai presus 
de îndatoriri. 

Susan dădu din cap şi-i spuse ceva bătrânului pe un ton 
respectuos. 

John zâmbi, îmi luă cutia şi-o închise. O puse cu grijă în 
dulap. 

M-am gândit la Crucea vietnameză pentru Bravură pe care 
mi-o dăduse colonelul sud-vietnamez care mă sărutase pe obraji 


şi m-am întrebat dacă nu cumva o primisem fiindcă aveam 
uniforma curată sau ceva de genul ăsta. 

În orice caz, John scoase un obiect lung, înfăşurat într-o 
bucată de muşama, iar eu am ştiut ce era înainte de-a o 
despacheta; dai-uy John îşi păstrase puşca automată M-16, 
patul din plastic al armei şi mânerul lucind de ulei, iar părţile 
din aluminiu şi ţeava din oţel albăstrui strălucind de parcă abia 
trecuseră printr-o inspecţie de companie. 

John mi-o întinse cu ambele mâini, ca şi cum ar fi fost un 
obiect sacru. Mi-am pus mâinile pe puşcă şi-am tinut-o amândoi 
preţ de câteva secunde. Zâmbetul i se stinse şi chipul îi căpătă 
o expresie serioasă, absentă şi cred că şi eu aveam acelaşi aer. 
Am dat amândoi din cap, amintindu-ne de trecut - războiul, 
camarazii dispăruţi şi înfrângerea. 

Fără o vorbă, omul înveli puşca şi o puse în dulap, pe care-l 
închise şi se ridică. 

M-am ridicat şi eu împreună cu Susan şi-am ieşit din casă la 
lumina zilei. 

John ne-a condus spre cărare, iar noi ne-am luat rămas-bun 
de la toţi cei întâlniți pe drum. La capătul cărării, bătrânul îi 
zise ceva lui Susan şi ea îi răspunse. Mie îmi spuse: 

— John ne urează să călătorim în siguranţă şi se bucură că 
te-ai întors în regiunea dealurilor. 

— Spune-i că-i mulţumesc pentru că mi-a arătat medalia şi m- 
a prezentat sătenilor săi. 

Nu ştiam dacă montaniarzii ţineau sărbătoarea Tet, aşa că 
am zis: 

— li urez tribului 'Taoi noroc, succes la vânătoare şi fericire. 

Susan traduse, John zâmbi, apoi spuse ceva. Susan se 
întoarse către mine şi zise: 

— Vrea să ştie când se vor întoarce soldaţii americani. 

— Şi dacă zic „niciodată”? E de-ajuns de curând? Am 
adăugat: Spune-i că americanii se întorc numai în pace şi că nu 
va mai fi război. 

Bătrânul păru oarecum dezamăgit de răspuns. Trebuia să 
amâne uciderea vietnamezilor mai mult decât sperase. 

Am vârât mâna în buzunar şi mi-am scos cuțitul militar. I l- 
am întins lui John, care zâmbi. Părea să recunoască modelul şi 
chiar începu să desfacă lamele şi celelalte ustensile. I-am spus: 

— Asta-i o şurubelniţă Phillips, John. În caz că vrei să scoţi 


nişte şuruburi. Chestia asta ciudată e un tirbuşon pentru vinul 
tău Château Lafite Rothschild sau poţi să-l vâri în capul unui 
activist de partid dacă vrei. 

Susan dădea ochii peste cap în timp ce eu îi arătam lui John 
toate ustensilele montate pe cuţit. 

Bătrânul îşi scoase eşarfa bleumarin şi-o puse la gâtul lui 
Susan. Schimbară câteva cuvinte, pe urmă ne luarăm rămas- 
bun. 

Coborând cărarea, Susan îmi zise: 

— A fost fascinant... şi emoţionant. El încă... mă rog, pare să- 
i idolatrizeze pe americani. 

— Le plăceau şi francezii, ceea ce dovedeşte o judecată 
greşită în ambele cazuri. Am adăugat: Doar vietnamezii nu le 
plac, iar sentimentul e reciproc. Înţeleg asta. 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Nu-mi vine să cred că mă aflu de trei ani aici şi n-am ştiut 
nimic despre toate astea. 

— Nu puteai afla din Wall Street Journal ori Economic Times. 

— Nu, nu puteam. Mă întrebă: Te bucuri că te-ai oprit aici? 

— Tu te-ai oprit. Eu am venit cu tine ca să fiu sigur că n-o să 
sfârşeşti într-o frigare. Am ajuns la capătul potecii şi-am spus: 
Pun pariu că domnul Loc e spânzurat cu capul în jos într-un 
copac, cu beregata tăiată, iar câinii îi ling sângele. 

— Paul, eşti scabros. 

— Scuze. Voiam să conduc eu maşina. 

Am găsit vehiculul, iar domnul Loc era viu şi nevătămat, deşi 
puţin supărat, poate chiar nervos. Ne-am instalat pe bancheta 
din spate şi i-am zis: 

— Cu di. 

Susan întrebă: 

— Ai început să-ţi aminteşti limba vietnameză? 

— Da. E ceva de speriat. 

Mare parte din vietnameza pe care-o mai ştiam avea legătură 
cu sexul, dar îmi aminteam şi câteva expresii uzuale. I-am spus 
lui Susan: 

— Sat Cong. 

Ceea ce însemna „Ucide-i pe comunişti”. 

Domnului Loc nu-i plăcu asta şi-mi aruncă o privire, dar eu i- 
am spus: 

— Fii atent cum conduci. 


Drumul desfundat continua spre nord, ducându-ne într-un loc 
menţionat pe hartă cu numele Ta Ay, un pâlc de colibe 
primitive din bambus înălțate pe o pajişte montană, iar 
locuitorii păreau vietnamezi. Populaţia vietnameză locuia la 
sate şi cultiva pământul; oamenii triburilor locuiau pe dealuri şi 
munţi şi nu trăiau din roadele pământului. Fra într-adevăr 
fascinant, cum spusese Susan, iar în alte împrejurări şi fără 
amintiri personale despre aceste dealuri aş fi fost, poate, într-o 
dispoziţie mai bună. 

Am trecut prin alt cătun, care, după cum scria pe hartă, se 
numea Thon Ke. Apoi drumul cotea spre vest, către frontiera 
laoţiană, cobora într-o vale îngustă, şerpuită, continuând de-a 
lungul ei până când, după o oră, am ajuns într-o regiune joasă 
de orezării şi la un sat numit Li Ton. Aici, drumul se întindea pe 
valurile de pământ ce mărgineau întinsele orezării. Drumul lui 
Ho Şi Min. Era uimitor să te gândeşti la el; şi mai uimitor era 
acum, când văzusem deja o parte. 

La două ore şi ceva de A Luoi am traversat alt pod de beton, 
într-un loc numit Dakrong şi, după câţiva kilometri, Drumul Ho 
Şi Min intersecta Drumul 9, care avea două benzi 
semiasfaltate, în parte graţie inginerilor armatei americane. 
Domnul Loc o luă spre vest, către Khe Sanh. l-am zis lui Susan: 

— Drumul ăsta a fost blocat de armata nord-vietnameză în 
timpul asediului de la Khe Sanh, de la începutul lui ianuarie 
până în aprilie 1968. Nici măcar un convoi de blindate nu putea 
trece. Dar la începutul lui aprilie am efectuat un asalt aerian 
asupra dealurilor de-aici şi în jurul bazei militare asediate, iar 
după o săptămână, o coloană de blindate cu câteva regimente 
de puşcaşi marini şi soldaţi sud-vietnamezi au deschis din nou 
drumul şi-au ridicat asediul. 

— Şi tu ai fost aici? 

— Da. Divizia Întâi Aeropurtată a avut multă treabă. Era 
plăcut să-ţi stea la dispoziţie sute de elicoptere care să te ducă 
peste tot, dar de obicei nu voiai să mergi unde te duceau ele. 

Am mai mers puţin pe Drumul 9. Traficul era moderat, 
format mai ales din scutere, biciclete şi camioane cu mărfuri. 

În dreapta era platoul bazei militare Khe Sanh, dincolo de 
care se înălţau dealuri împădurite, ascunse acum în ceaţă. Sub 
aspect geografic, zona semăna cu Valea A Shau, deşi nu era 
atât de izolată şi înconjurată de dealuri. 


Din punct de vedere istoric, Khe Sanh reprezenta locul unde 
o mare armată occidentală se adunase într-o vale izolată, uitată 
de Dumnezeu, ca să lupte cu vietnamezii. Dien Bien Phu 
însemnase o înfrângere militară hotărâtoare, în vreme ce Khe 
Sanh şi A Shau fuseseră în cel mai bun caz nişte impasuri 
militare şi, în cele din urmă, un obstacol psihologic pentru 
americani, care credeau că un scor egal nu ţinea loc de 
victorie. 

Am trecut pe lângă platoul fostei baze militare şi-am ajuns în 
oraşul Khe Sanh, care, precum A Luoi, dispăruse în timpul 
războiului, dar, ca şi Brigadoon, reapăruse după mai mulţi ani. 

Cerul era tot acoperit şi sumbru, aşa cum mi-l aminteam din 
aprilie 1968, la fel de apăsător şi cenuşiu ca şi starea mea de 
spirit de-atunci, un loc unde duhoarea miilor de cadavre te 
făcea să te gândeşti la propria soartă. 


32 


Am intrat în oraşul Khe Sanh, unde clădiri masive din stuc, 
cu acoperişuri din ţiglă roşie, se înălţau peste tot, pe străzi 
judicios proiectate. 

Am oprit într-un scuar mare, unde se construia un impunător 
complex comercial. Evident, era un oraş cu potenţial turistic, o 
localitate cu un nume evocator, iar autorităţile voiau să arate 
bine pentru turişti şi jurnalişti. Şi, într-adevăr, în scuar erau 
parcate cinci autocare şi zeci de turişti occidentali hoinăreau 
printre tarabele din piaţă, încercând probabil să înţeleagă de ce 
se aflau în acest colţ îndepărtat al ţării. 

Domnul Loc trase maşina lângă o staţie de benzină, iar Susan 
şi cu mine am coborât şi ne-am întins. Am zis: 

— Am nevoie de o bere rece. 

Ea îi spuse ceva vietnamezului, apoi am traversat piaţa spre 
o cafenea în aer liber. Pe drum, Susan întrebă: 

— Nu aici era baza militară, nu-i aşa? 

— Nu. Am trecut pe lângă ea - platoul ăla înalt. Baza militară 
Khe Sanh şi-a luat numele de la oraşul ăsta, care pe-atunci nu 
mai exista. Vom urca acolo mai târziu. 

În drum spre berea mea se aflau mai multe tarabe în aer 
liber şi Susan, ca să nu se dezmintă, trebui să se oprească 
aproape la toate. Mulţi negustori comercializau pungi de două 
kilograme cu cafea, care trebuie să fi fost din producţia locală, 


iar alţii ananas şi legume. La câteva tarabe se vindeau 
suveniruri de război, cele mai multe făcute din deşeuri, cum 
erau bijuteriile din fragmente de cartuşe din alamă. Am zărit 
câteva tuburi de obuze de 105 milimetri în care creşteau flori, o 
metaforă combinată, dacă existase vreodată aşa ceva. Erau 
vaze cu muguri de flori care fuseseră tuburi de cartuşe de 
mitralieră, calibrul 50, iar tuburile scurte, turtite, ale 
lansatoarelor de grenade erau vândute drept ceşti cu mânere 
sudate. 

Susan întrebă: 

— De unde vin toate astea? 

— Din Statele Unite ale Americii. 

— Doamne, sunt aşa de multe. 

— A fost un asediu de o sută de zile. Astea reprezintă 
probabil rezultatul unui minut de producţie militară. 

Ea porni către o tarabă pe care se vedeau fragmente de arme 
- paturi din plastic de la puştile M-16, mânere şi cuie de la 
grenadele de mână, tuburi telescopice din carton de la 
rachetele antitanc M-72 şi-aşa mai departe. Mai erau acolo şi 
bidoane din plastic, echipament militar, cartuşiere, teci de 
baionete, catarame şi tot soiul de mărunţişuri - vestigii 
arheologice ale unei armate care luptase cândva aici, acum de 
vânzare ca suveniruri pentru supraviețuitorii care ar fi vrut să 
ducă acasă o fărâmă de infern. 

Susan îmi punea întrebări despre piesele alea, ce erau şi la 
ce folosiseră. După ce i-am răspuns, am zis: 

— O bere rece. 

— Aşteaptă puţin. Ce-i asta? 

— Asta se întâmplă să fie suportul pentru teaca unei lopeţi de 
infanterie. Îl legi la centură şi lama lopeţii intră exact în teacă. 

Îl lăsă pe tarabă şi se duse la alta, unde o familie de 
montaniarzi vindea obiecte lucrate manual. Susan îmi şopti: 

— Paul, ştii din ce trib fac parte? 

Erau îmbrăcaţi cu haine colorate în albastru deschis şi roşu, 
cu broderii complicate, iar femeile aveau părul ridicat în cocuri 
imense, legate cu panglici viu colorate. Purtau uriaşi cercei 
rotunzi şi fumau din nişte pipe lungi. I-am spus lui Susan: 

— Cred că sunt din California. 

— Faci pe deşteptul. Din ce trib sunt? _ 

— De unde dracu' să ştiu? Sunt montaniarzi. Întreabă-i. 


Ea vorbi cu o bătrână în vietnameză şi amândouă fură 
surprinse văzând că fiecare cunoştea limba. Susan stătu de 
vorbă cu femeia, apoi îmi zise: 

— E greu de înţeles vietnameza ei. 

— Ca şia ta. 

Acum se adunase în preajma noastră întreaga familie, 
femeile trăgând din pipe, bărbaţii fumând ţigări. Discutară 
despre eşarfa de la tribul Taoi a lui Susan şi-i arătară altele viu 
colorate. La un moment dat începură să arate spre mine şi mi- 
am dat seama că Susan le spunea că fusesem cândva aici. 

Se apropie de mine un bătrân foarte scund, cu picioare 
strâmbe, îmbrăcat într-un soi de tunică oranj şi cu o eşarfă 
galbenă în jurul taliei. Îmi luă mâinile, şi ne-am privit cu 
atenţie. Avea palmele aspre, ca şi faţa. Zise ceva şi Susan îmi 
traduse: 

— Spune că a fost soldat american. 

— Zău? Nu cred că are înălţimea minimă cerută în armată. 

El continuă să vorbească, iar Susan să traducă. 

— Zice că a luptat pentru americani cu... beretele verzi... a 
stat şapte ani cu ei... îl plăteau bine... i-au dat o puşcă bună şi 
un cuţit... a ucis... mulţi, mulţi... el a spus beaucoup, 
beaucoup... ai auzit? 

Bătrânul spuse: 

— Beaucoup, beaucoup, vi-ci... făcu semnul tăierii în jurul 
gâtului, pe care l-am înţeles foarte bine de vreme ce făcusem şi 
eu aşa ceva. l-am zis lui Susan: 

— Întreabă-l dacă mai are puşca. 

Drept răspuns, el dădu din cap aproape imperceptibil. 

Aşadar, stăteam acolo, uitându-mă la chipul ăla incredibil de 
zbârcit, cu ochi înguşti şi oblici, ne tineam de mâini în piaţa 
oraşului Khe Sanh şi n-aveam multe lucruri în comun, cu 
excepţia legăturilor din război care nu pot fi întrerupte. Susan 
zise: 

— Vrea să ştie dacă îl cunoşti pe căpitanul Bob, comandantul 
lui. 

— Spune-i că l-am întâlnit cândva în America, că e bine şi 
vorbeşte deseori despre vitejia soldaţilor lui montaniarzi. 

Susan traduse şi bătrânul crezu tot. Imi strânse mâinile, pe 
urmă se duse la tarabă şi veni cu o brățară montaniardă de 
bronz, care nu e de vânzare, dar pe care oamenii, ăştia ţi-o dau 


dacă te plac ori dacă eşti curajos. Bătrânul deschise brăţara 
subţire, mi-o puse pe încheietura mâinii stângi şi o strânse. Se 
dădu înapoi şi ne salutarăm. 

În jurul nostru se adunaseră deja câţiva americani, plus 
câţiva vietnamezi care nu arătau încântați de scena asta. l-am 
spus lui Susan: 

— Zi-i că-i mulţumesc şi că o să mă întorc cu căpitanul Bob 
ca să organizăm altă armată de montaniarzi. 

Ea îi spuse ceva bătrânului, el zâmbi şi ne-am strâns mâinile. 

Susan ţinea neapărat să aibă şase eşarfe şi şaluri multicolore 
şi, pentru prima oară de când era în Vietnam, nu se tocmi şi-i 
dădu bătrânei o bancnotă de zece dolari. 

Susan voia să facă poze, desigur. Am prevenit-o: 

— Or să-ţi taie capul. 

Dar ea făcu totuşi fotografii şi nu i se întâmplă nimic. Am 
pozat cu toţii, cu eşarfe în jurul gâtului, apoi ne-am luat rămas- 
bun şi eu am pornit direct spre cafenea. Susan spuse: 

— Arată-mi brăţara. 

Am întins braţul în faţă ca un somnambul. Ea studie brăţara 
simplă şi mă întrebă: 

— Are vreo semnificaţie? 

— E o dovadă de prietenie. De fapt, mai am una acasă. 

— Serios? Cine ţi-a dat-o pe prima? 

— Un montaniard, evident. 

— De ce ţi-a dat-o - el sau ea? 

— El. Nu te încurci cu femeile lor dacă nu vrei să sfârşeşti cu 
scula pe băț. 

— Bun. Şi de ce ţi-au dat o brățară? 

— Doar ca semn de prietenie. Le oferă destul de uşor dacă te 
plac. Din nefericire, se aşteaptă să mănânci cu ei, iar ei 
mănâncă lucruri mai rele decât rațiile militare. 

— Cum ar fi? 

— Mă rog, nu aşa de rele ca ale vietnamezilor. Consumă mai 
ales carne de cerb, porc mistreţ, păsări, nevăstuici şi alte 
animale oribile. Ardeau carnea până o făceau scrum. Însă cana 
de sânge cald era mai greu de înghiţit. 

— Ai băut sânge? 

— Mergea bine cu carnea roşie. 

Am ajuns la cafeneaua în aer liber. Era aproape unu după- 
amiază şi locul era plin de europeni şi americani, inclusiv 


excursionişti cu rucsacul în spinare. Erau câţiva tipi care ar fi 
putut fi veterani, dar cei mai mulţi veniseră în grupuri 
organizate, stăteau împreună şi nu cred că aveau vreo legătură 
cu zona asta; Khe Sanh se afla cu siguranţă pe ruta turistică şi 
cred că mai toţi cei de-aici se înscriseseră la excursia asta de la 
hotelurile lor din Hue. În pliantul promoţional scria probabil 
ceva de genul: Khe Sanh! Veniti să vedeţi unde a avut loc 
sângerosul asediu de trei luni al Bazei Militare a Puşcaşilor 
Marini ai SUA. Retrăiţi ororile celor 30000 de oameni încleştaţi 
în luptă la adăpostul autobuzului cu aer condiţionat în care vă 
aflaţi. Excursie suplimentară într-un sat montaniard. Prânzul 
inclus. 

În orice caz, mesele erau ocupate, dar am zărit una de patru 
persoane la care şedeau doar un american şi un vietnamez, la o 
bere. M-am dus spre masă şi am întrebat: 

— Vă deranjează dacă ne aşezăm şi noi? 

Americanul, un bărbat masiv, cam de vârsta mea, spuse: 

— Nu. Luaţi loc. 

Susan şi cu mine ne-am aşezat. 

Tipul se prezentă: 

— Ted Buckley. Intinse mâna. 

I-am strâns-o şi-am spus: 

— Paul Brenner. Ea e Susan Weber. 

Bărbatul îi strânse mâna şi lui Susan. 

— Încântat de cunoştinţă. El e domnul... Cum te cheamă? 

Vietnamezul, care părea de vreo şaizeci de ani, zise: 

— Eu sunt domnul Tram. E o plăcere să vă cunosc. 

Americanul ne spuse: 

— Domnul Tram a fost ofiţer în armata nord-vietnameză - 
căpitan, da? A luptat aici. Puteţi crede asta? 

Omul schiţă un zâmbet şi înclină capul. Ted adăugă: 

— Şi eu am fost aici, cu Regimentul de Puşcaşi Marini 
Douăzeci şi şase, din ianuarie până în iunie '68. Zâmbi şi zise: 
Deci domnul Tram şi cu mine ne-am aflat aici în acelaşi timp, 
dar în tabere diferite. i 

M-am uitat la vietnamez şi privirile ni s-au întâlnit. Incerca 
să-şi dea seama dacă fusesem şi eu aici şi dacă-i purtam pică 
sau dacă, precum Buckley, consideram întâlnirea asta o 
coincidenţă formidabilă. Ted spuse: 

— Domnul Tram spunea că o să fie ghidul meu la baza 


militară. Mergeţi şi voi acolo sau aţi fost deja? 

— Mergem într-acolo. 

Sosi chelneriţa, iar Susan şi cu mine am comandat câte-o 
bere rece. Ted se uită la mine şi întrebă: 

— Puşcaş marin? 

Am răspuns cu formula standard: 

— Nu, ce dracu’! Arăt eu aşa stupid? 

El râse: 

— Infanterie? 

— Divizia Întâi Aeropurtată. 

— Ei, pe dracu'! Se uită la Susan. Scuze. Apoi mă întrebă: Ai 
fost aici? 

— Da. În spiritul rivalităţii amicale interarme, am adăugat: 
Nu-ţi aminteşti că noi am venit cu elicopterele şi v-am scos din 
belea? 

— Aiurea. l-am avut pe vietnamezi exact unde-am vrut. 

— Aţi fost încercuiți de ei timp de trei luni, Ted. 

— Acolo voiam noi să fie. 

Am râs amândoi. Era ceva amuzant. Aşa cred. Domnul Tram 
şi cu Susan începuseră să fumeze, stând liniştiţi şi ascultând. 
Ted îi spuse vietnamezului: N 

— Şi tipul ăsta a fost aici, Divizia Întâi Aeropurtată. Înțelegi 
ce-i asta? 

Domnul Tram dădu din cap şi-mi zise: 

— Aţi sosit aici la întâi aprilie. 

— Aşa e. 

El mă informă: 

— Îmi amintesc bine. 

— Bun. Şi eu. 

Sosiră berile şi-am ridicat cu toţii sticlele. Ted spuse: 

— Pentru pace. 

Am ciocnit sticlele şi-am băut. 

M-am uitat la Ted Buckley. Era, cum ziceam, un tip masiv, 
dar pusese nişte kilograme pe el de la lunile alea nenorocite ale 
asediului de la Khe Sanh, avea faţa bătută de soare şi vânt, iar 
mâinile-i erau aspre, deci făcea o muncă manuală în aer liber. 
Susan îl întrebă: 

— Ai venit singur aici? 

— Sunt cu soţia. Ea a rămas la Hue. Zicea că o să aflu mai 
multe dacă vin singur. Explică: Suntem cu un grup de turişti. 


Am venit de la Saigon cu microbuzul. De-abia l-am cunoscut pe 
domnul Tram. Spunea că o să-mi ofere un tur privat al oraşului. 
Hei, puteţi veni cu noi. 

— Mulţumesc. Vom veni. 

Ted se uită la Susan şi întrebă: 

— Cum de-l însoţeşti pe Paul? 

— Eu m-am oferit. 

— Să nu te oferi niciodată pentru nimic. Nu-i aşa, Paul? 
Adăugă: Voi staţi la Hue? 

— Da. 

— Noi am văzut ieri Citadela. Iisuse, mare parte e şi-acum 
una cu pământul. Mă întrebă: Ai luptat acolo? 

— Nu. Am fost mai mult la Quang Tri. 

— Da. Zona de Aterizare Sharon. Îmi amintesc. Ce făceaţi la 
divizie? 

— Rahaturile obişnuite. A 

— Şi eu la fel. Am stat şase luni din stagiu în latrina aia. [i 
spuse lui Susan: Scuze. N-am găsit un cuvânt mai potrivit. 

— M-am obişnuit deja. 

Se întoarse către domnul Tram şi-l întrebă: 

— Cât timp aţi stat aici? 

— Patru luni. Sosit în decembrie 1967 şi stat aici până în 
aprilie. Se uită la mine şi zise: Când sosit domnul Paul, eu 
plecat. 

I se păru ceva amuzant şi chicoti. Ted îl privi pe domnul 
Tram şi-l întrebă: 

— Cum a fost în tabăra cealaltă? 

— Foarte rău. Bombardierele americane vin zi şi noapte şi 
tunurile trag zi şi noapte... era foarte rău pentru noi... şi pentru 
voi, sunt sigur... dar cu bombardierele era foarte rău. 

Ted răspunse: 

— Păi, amice, eu am fost ţinta tunurilor voastre timp de trei 
luni blestemate. 

— Da, războiul e cumplit pentru toţi. 

Nu mai vorbi nimeni o vreme, pe urmă Ted îmi spuse: 

— Ascultă, poţi să crezi asta? Adică poţi să crezi că te-ai 
întors? 

— Mă străduiesc. 

Ted îi spuse lui Susan: 

— Arăţi prea tânără ca să-ţi aminteşti ceva din toate astea. 


— Aşa e, dar Paul a fost destul de amabil ca să-mi 
împărtăşească amintirile lui. 

Era limpede că Ted voia să întrebe despre relaţia noastră, 
aşa că, înainte de-a deveni prea curios, i-am spus: 

— Susan şi cu mine ne-am cunoscut la Hue şi am invitat-o să 
mă însoţească. 

— Aha! Deci, de-abia v-aţi cunoscut. 

O întrebă pe Susan: 

— De unde eşti? 

— Din Lenox, Massachusetts. 

— Da? Eu sunt din Chatham, New York, chiar peste frontiera 
statului. Am o mică firmă de construcţii. Zâmbi şi spuse: Am 
săpat atâtea tranşee aici şi-am construit atâtea buncăre încât, 
ajuns acasă, voiam să îmi înconjur locuinţa cu saci de nisip şi să 
sap locaşuri de tragere în jurul ei. Dar bătrânul meu mi-a găsit 
o slujbă la un zidar. 

Susan zâmbi, iar Ted mă întrebă: 

— De unde eşti, Paul? 

— Din Boston. Acum trăiesc în Virginia. 

Susan îl întrebă pe domnul Tram: 

— Dumneata de unde eşti? 

— Dintr-un oraş mic de pe ţărmul mării, Dong Hoi. Adăugă: E 
în fostul Vietnam de Nord, dar după reunificare nu mai există 
graniţă, aşa că m-am mutat aici, la Khe Sanh, cu familia acum 
şase ani. 

Ted întrebă: 

— De ce? 

— E o zonă de dezvoltare economică. 

— Da? Dar de ce aici? 

— Imi amintesc minunatele dealuri verzi şi valea aşa cum 
erau când am sosit aici, înainte de bătălie... mulţi vietnamezi 
pleacă de pe ţărmul mării unde sunt mulţi oameni. Asta e, cum 
aţi spune dumneavoastră, noua frontieră. 

Ted răspunse: _ 

— E o frontieră, într-adevăr. Inţesată de indieni. 

Susan îl întrebă pe domnul Tram: 

— Şi eşti ghid turistic aici? 

— Predau engleza la liceu, acum e sărbătoarea Tet, aşa că 
am venit aici ca să văd dacă pot fi util turiştilor. Adăugă: Doar 
pentru veterani. 


M-am uitat la domnul Tram. Părea un tip destul de plăcut şi, 
dacă lucra la Ministerul Securităţii Publice, avea probabil doar 
jumătate de normă. În orice caz, eu îl găsisem, nu el pe mine, 
deci n-avea nicio treabă cu mine. Poate că-l cunoştea pe 
domnul Loc. 

Domnul Tram îmi zise: 

— Pot să te întreb despre profesiunea dumitale? 

— Sunt pensionar. 

— Aha! Vă pensionaţi aşa de tineri în America. 

Susan spuse: 

— E mai vârstnic decât pare. 

Domnul Tram şi Ted chicotiră, iar americanul se uită la noi şi 
trase concluzia că ne culcam împreună. 

Am mai sporovăit o vreme, am mai luat un rând de beri şi 
fiecare s-a dus la toaletă. 

Domnul Tram nu era primul militar nord-vietnamez pe care-l 
cunoscusem aici, dar era primul cu care băusem câteva beri şi- 
mi trezise curiozitatea. L-am întrebat: 

— Ce crezi despre toţi americanii ăştia care se întorc aici? 

— Cred că-i o treabă bună. 

— Consideri că idealurile pentru care aţi luptat au meritat 
atâta moarte şi suferinţă? 

— Eu am luptat pentru reunificarea ţării mele. 

— În regulă. Ţara e reunificată. De ce sudul e tratat aşa de 
rău de către Hanoi? Mai ales veteranii din armata sud- 
vietnameză. 

Cineva mă lovi cu piciorul pe sub masă şi nu fusese domnul 
Tram şi nici Ted. 

Vietnamezul se gândi la asta, pe urmă zise: 

— S-au făcut multe greşeli după victorie. Autorităţile au 
recunoscut asta. Acum e timpul să ne gândim la viitor. 

— Ai prieteni care au fost militari sud-vietnamezi? 

— Nu. Pentru generaţia mea e greu de uitat. Adăugă: Când 
ne întâlnim pe stradă, în autobuz ori într-o cafenea, ne amintim 
de suferinţele şi moartea pe care le-am pricinuit unii altora. Ne 
privim cu ură şi ne depărtăm. E teribil, dar cred că generaţia 
viitoare va fi mai bună. 

Ne-am întors la berile noastre. Era destul de ciudat: fostul 
căpitan Tram bea o bere cu doi americani care încercaseră să-l 
ucidă, nu departe de aici, dar nici măcar nu l-ar fi salutat pe un 


fost militar sud-vietnamez. Animozitatea asta între vietnamezii 
din nord şi cei din sud, între învingători şi învinşi, continua şi 
era ceva foarte complex, neavând atât legătură cu războiul, cât 
cu ceea ce urmase după. Războiul e simplu; pacea e complexă. 

Ted ne spuse: 

— Autobuzul pleacă peste o jumătate de oră. Nu cred că i-ar 
deranja să veniţi şi voi. 

— Avem o maşină cu şofer. Puteţi veni cu noi. 

— Da? În regulă. Se uită la ghidul lui. În regulă? 

— Desigur. 

Ted insistă să plătească berile, apoi am părăsit cafeneaua. 

L-am găsit pe domnul Loc unde-l lăsasem, iar el îi spuse ceva 
lui Susan, care-i răspunse în vietnameză. Asta îl şocă pe Ted: 

— Hei, vorbeşti limba gălbejiţilor? Adică vietnameza? 

— Puțin. 

— lisuse, cine dracu’ vorbeşte vietnameza? 

Susan, eu şi domnul Tram ne-am înghesuit pe bancheta din 
spate, masivul Ted a urcat în faţă şi-am plecat. 

Am luat-o către est, pe Drumul 9, şi domnul Tram, dorind să- 
şi merite onorariul, spuse: 

— Dacă vă uitaţi în dreapta, o să vedeţi ruinele vechiului fort 
al Legiunii Străine franceze. 

Ne-am uitat cu toţii, iar Susan şi Ted făcură fotografii. 

Domnul Tram continuă: 

— Armata Populară a ocupat fortul până la sosirea... Mă 
privi, schiţă un zâmbet şi zise: Până când domnul Paul a sosit 
aici cu sute de elicoptere. 

Era într-adevăr puţin ciudat. Adică, stăteam umăr lângă 
umăr cu tipul ăsta pe care l-aş fi umplut de sânge într-o 
fracțiune de secundă dacă l-aş fi întâlnit aici la vremea aia. Sau 
m-ar fi ucis el. Acum era ghidul meu, spunându-mi când 
declanşasem asaltul aerian. 

Domnul Tram continuă explicaţiile, zicând: 

— Drumul ăsta spre dreapta făcea parte din Drumul lui Ho Şi 
Min, care merge spre sud până la A Luoi, în Valea A Shau, 
scena multor bătălii teribile. La un kilometru către sud se află 
podul Dakrong. Pentru poporul vietnamez reprezintă un cadou 
făcut de fraţii noştri din Cuba socialistă. Dacă doriţi, îl putem 
vizita mai târziu. 

Susan îi spuse ceva domnului Tram în vietnameză. 


Ted auzi discuţia şi se întoarse din nou. 

— Ce se întâmplă? 

Susan îi explică: 

— Noi tocmai am venit din Valea A Shau. Paul a fost acolo 
cândva. 

— A, da. Voi aţi plecat de-aici la A Shau. Cum a fost acolo? 

— Nasol. 

— Nu putea fi mai rău decât la Khe Sanh, amice. 

Infernul are cercuri descendente, chiar şi în război, şi fiecare 
soldat e convins că se află pe cel mai teribil cerc şi n-are rost să 
încerci să-l convingi de contrariu. Fiecare cu infernul lui. 

Domnul Tram spuse: 

— Am avut un frate care a fost în Valea A Shau. 

Nimeni nu-l întrebă ce făcea acum fratele lui. 

Domnul Tram reveni la traseu şi zise: 

— După cum vedeţi, câmpurile de pe ambele părţi ale 
drumului sunt cultivate. Cafeaua, legumele şi ananasul sunt 
produsele principale. În timpul războiului, valea era nelocuită, 
cu excepţia unor munteni care se aliaseră cu americanii. Foarte 
puţini dintre primii locuitori s-au întors, iar cei mai mulţi sunt 
nou-veniţi de la ţărmul mării. Îşi denumesc aşezările după 
numele fostelor sate, aşa că, atunci când membrii familiilor sau 
prietenii de la mare vin în vizită, nu trebuie decât să întrebe de 
cutare sat şi localnicii îi îndrumă spre noua aşezare, care are 
acelaşi nume cu satul de baştină al nou-veniţilor. 

Ted îl informă pe domnul Tram: 

— Şi la noi, în State, se întâmplă la fel. New York, New 
Jersey, New London, New Cutare. Acelaşi lucru. 

— Da? Foarte interesant, spuse vietnamezul, care nu fusese 
încă plătit. El continuă: Vedeţi numeroasele iazuri din zonă? De 
fapt, sunt cratere de bombe. Cândva erau cu miile, dar cele mai 
multe au fost acoperite cu pământ. Cele rămase sunt folosite 
pentru creşterea rațelor sau pentru adăpatul animalelor. 

Îmi aminteam peisajul ăsta de când venisem aici cu 
elicopterele; dar din aer nu vedeai decât arborii cafenii 
desfoliaţi, scrumul  cenuşiu, kilometri de tranşee nord- 
vietnameze şi mii de cratere ca pe suprafaţa Lunii. 

Mi l-am imaginat pe căpitanul Tram şi pe camarazii lui stând 
noaptea în buncăre ori în tranşee înguste, fumând şi discutând, 
sperând să aibă o seară liniştită. In timpul ăsta, la nouă mii de 


metri altitudine, prea sus ca să fie văzută ori auzită, o escadrilă 
de bombardiere B-52, cu opt motoare, arunca simultan bombe 
de cinci sute de kilograme. Bombele nu şuierau, nici nu ţiuiau 
în cădere - tipetele veneau de la cei de pe pământ, în vreme ce 
sute de bombe îi loveau fără avertisment. 

Erau numite Lovituri Fulger şi transformau pământul de 
dedesubt într-un adevărat infern, de parcă tărâmul subteran 
ieşise la suprafaţă pentru a înghiţi lumea. Şi nu exista buncăr 
construit ori tunel suficient de adânc pentru a rezista unei 
detonări întârziate, care lăsa bombele să intre în pământ 
înainte de-a exploda. Şi dacă bomba nu te lovea direct ca să te 
evapore, şocul îţi făcea creierul terci sau îţi rupea organele 
interne, îţi spărgea timpanele şi te-arunca în aer ca pe un 
bulgăre de pământ. Sau uneori erai îngropat de viu dacă 
tunelul, tranşeea ori buncărul în care te aflai se prăbuşea. 

Găsisem sute de nord-vietnamezi aici, întinşi la pământ, cu 
ochii aţintiţi spre cer şi sângele curgându-le din urechi, din nas 
şi din gură, sau rătăcind de colo-colo ca nişte stafii. N-avea rost 
să-i luăm prizonieri, nu-i mai ajuta niciun tratament medical şi 
nu ştiam dacă trebuia să-i împuşcăm ori să nu mai pierdem 
timpul cu ei. 

Privindu-l pe domnul Tram, am înţeles că el văzuse toate 
astea din perspectiva lui, şi m-am întrebat dacă se gândea mult 
la ce văzuse ori nu uitase niciodată. 

Am mers vreo doi kilometri pe Drumul 9, pe urmă şoferul 
făcu la stânga în dreptul unui indicator pe care scria, în 
engleză, Baza Militară Khe Sanh. 

Am pornit pe un drum de ţară ce urca spre platou. Un 
autobuz cobora, iar un şir de excursionişti cu rucsacuri urca. 
După câteva minute am ajuns într-o parcare unde se aflau vreo 
şase autocare, câteva automobile şi scutere. Domnul Loc a 
oprit maşina şi-am coborât cu toţii. 

Platoul pe care fusese cândva baza militară nu era altceva 
decât o întindere de teren cu iarbă bătută de vânturi. Dealurile 
verzi, înceţoşate, se înălţau deasupra platoului şi mi-am 
imaginat artileria nord-vietnameză, rachetele şi mortierele de- 
acolo trăgând spre platoul deschis. Ce geniu militar alesese 
locul ăsta pentru apărare? Probabil că acelaşi idiot care 
instalase baza de la A Luoi şi, deoarece amândouă locurile 
fuseseră cândva forturi franceze, m-am gândit şi la Dien Bien 


Phu, care avea o aşezare geografică similară. I-am zis lui Ted: 

— Ne-au învăţat să cucerim înălțimile şi să le apărăm. Cred 
că au uitat Lecţia Numărul Unu. 

Ted îmi dădu dreptate şi zise: 

— lisuse, noi eram o pradă uşoară aici. Se uită la dealurile 
din jur. Blestemaţii ăia de gălbejiţi trăgeau, pe urmă îşi 
ascundeau repede artileria în câte-o peşteră. Noi răspundeam 
cu foc de artilerie de-aici, iar aviația arunca pe dealuri explozivi 
puternici şi napalm. Jocul a continuat o sută de zile blestemate, 
iar baza asta era iadul pe pământ, amice. leşeai să te pişi şi 
rămâneai fără puţă. Trăiau ca nişte afurisite de animale în 
tranşee şi buncăre, iar şobolanii ăia blestemaţi erau peste tot şi 
jur pe ce-am mai scump că ploua în flecare zi, iar noroiul era 
aşa de gros că-ţi scotea ghetele din picioare. De fapt, un 
camarad s-a afundat în noroi până la genunchi şi un jeep a 
încercat să-l scoată şi-a intrat în mâzgă până la parbriz; pe 
urmă, un camion de două tone jumate a încercat să scoată 
jeepul şi pe tip, da' s-a îngropat până la capotă, pe urmă au 
venit două buldozere şi s-au îngropat şi ele, p-ormă am chemat 
un elicopter cu macara şi cabluri, da' şi elicopterul a căzut 
acolo şi-a dispărut. Ştii cum i-am scos pe toţi afară? 

— Nu, cum? 

— Sergentul de la popotă a strigat: „Haleala-i fierbinte!” 

Am râs amândoi. Zău, puşcaşii marini aveau numai tâmpenii 
în cap. 

Domnul Tram şi domnişoara Susan zâmbiră politicos. Domnul 
Loc, care pretindea că nu ştie engleza şi oricum n-avea simţul 
umorului, rămase cu chipul împietrit. Domnul Tram spuse: 

— Aici suntem pe terenul bazei militare. După cum vedeţi, n- 
a mai rămas nimic, cu excepţia pistei de-acolo, unde se pare că 
nu creşte vegetaţie. 

Ne-am uitat cu toţii într-acolo iar Susan şi Ted au făcut 
fotografii. Ted zise: 

— Eram aici în iunie, când buldozerele au îngropat toată 
baza asta blestemată. Nu le-am lăsat nimic nord-vietnamezilor. 
Domnul Tram, cândva militar nord-vietnamez, fu de acord: 

— Când americanii au abandonat baza, în iunie, n-au vrut să 
lase în urmă nimic din ce-ar fi putut fi folosit într-un film de 
propagandă şi de-aceea nu vedem nimic. Dar se văd găurile din 
pământ acolo unde căutătorii de metale au minat tot ce era 


îngropat. Au găsit până şi camioane care fuseseră distruse de 
artilerie şi îngropate. Adăugă: Se spune că vor fi reconstruite 
unele părţi ale acestei baze militare, pentru că, atunci când vin 
turiştii, nu văd nimic. 

I-am zis lui Ted: 

— Hei, am o slujbă pentru tine. 

— Daaa... Nicio şansă să mai car eu vreun sac cu nisip pe 
blestematul ăsta de deal. 

Domnul Tram zâmbi şi spuse: 

— Mulţi puşcaşi marini americani au ajutat autorităţile locale 
cu informaţii despre baza asta, iar acum avem hărţi şi schiţe 
ale modului cum ar fi putut arăta. 

Ted îşi aminti: 

— Arăta ca o latrină. Noroi roşu şi saci cu nisip. Nu era iarbă 
când am fost eu aici. 

Domnul Tram mai spuse câte ceva despre reconstruirea 
infernului pentru turişti. M-am uitat în jur şi-am văzut vreo 
cincizeci de persoane rătăcind prin preajmă, încercând să-şi 
dea seama de ce se făcea atâta caz de locul ăla. Cred că trebuia 
să fi fost acolo pe-atunci. 

Ne-am plimbat o vreme pe terenul fostei baze, iar domnul 
Loc rămase în maşină. Domnul Tram arătă spre vest şi zise: 

— Uitaţi-vă la dealurile de-acolo, din Laos, la vreo douăzeci şi 
cinci de kilometri distanţă. Lângă frontiera aia se află tabăra 
Lang Vei, pe care regimentul meu a cucerit-o în primele zile ale 
asediului. Făcu o pauză, apoi spuse: Erau oameni foarte 
curajoşi, dar prea puţini. 

— Şi aliaţii lor, luptătorii montaniarzi, erau foarte curajoşi. 

Domnul Tram nu răspunse. 

Ne-am continuat plimbarea pe platou şi-am zărit doi 
americani între două vârste care trăiau nişte momente 
emoţionante, în vreme ce soțiile lor stăteau deoparte şi priveau 
în zare. 

Îi observă şi Ted, îi privi cu atenţie, pe urmă se duse şi vorbi 
cu ei. 

După câteva minute se întoarse, îşi drese glasul şi zise: 

— Erau doi artilerişti. Amândoi au fost răniţi în ianuarie, 
când a sărit în aer depozitul de muniții, şi-au fost evacuaţi. 
Adăugă: Au pierdut grosul distracţiei. 

Nimeni nu făcu vreun comentariu, deşi domnul Tram trebuie 


să-şi fi amintit că principalul depozit de muniții fusese lovit de 
un obuz al artileriei nord-vietnameze. Nişte tipi pe care-i 
cunoşteam şi care patrulaseră pe dealurile de lângă Quang Tri 
spuneau că văzuseră şi auziseră explozia de la treizeci de 
kilometri distanţă. Trebuie să fi fost un mare stimulent moral 
pentru nord-vietnamezi şi un semn de rău augur pentru 
puşcaşii americani asediați. 

Am continuat să ne plimbăm. Ted se opri lângă marginea 
platoului şi spuse: 

— Îmi amintesc că buncărul meu era pe partea asta, spre 
sud, cam în mijlocul perimetrului de-aici, şi vedeam jos Drumul 
9. 

Domnul Tram zise: 

— Da? Regimentul meu era tot spre sud, de cealaltă parte a 
autostrăzii, aşa că poate am tras câteva gloanţe unul în altul. 

— O, sunt sigur de asta, amice. Ted mă întrebă: Tu unde erai, 
Paul? 

— Tot în partea sudică. Am început asaltul aerian pe 
dealurile alea, lângă locul pe unde-am venit de la A Shau. Ni se 
spusese că vom cădea în spatele inamicului - în spatele 
domnului Tram dar era plin de soldaţi nord-vietnamezi acolo 
unde-am aterizat. 

Domnul Tram dădu din cap gânditor şi zise: 

— Da, îmi amintesc foarte bine după-amiaza în care au sosit 
elicopterele cu soldaţi. Ne-au bombardat timp de mai multe zile 
înainte de-a începe asaltul aerian şi-au aruncat mult napalm, 
iar când au sosit elicopterele cu trupe, noi eram foarte speriaţi. 

Am spus: 

— Voi eraţi speriaţi? Eu făceam pe mine de frică. Biet? 

Domnul Tram încuviinţă şi continuă să dea din cap, iar eu am 
observat că avea un aer absent gândindu-se la ziua în care 
sosiseră elicopterele. Americanul îşi aminti: 

— Când a sosit infanteria şi noi ne-am zis: „La naiba, acum or 
să-i alunge pe vietnamezi şi s-a-ncheiat distracţia”. 

Păreau să existe două versiuni diferite ale acelei bătălii: pe 
de-o parte Divizia Întâi considera că-i salva pe puşcaşii asediați; 
pe de alta, aceştia îşi ziceau că infanteria le strica distracţia. I- 
am spus lui Ted: 

— Nu m-ar fi deranjat să stau acasă. 

El râse. 


Domnul Tram reveni în prezent şi-l întrebă pe Ted: 

— Aveaţi şobolani în preajmă? 

— Dacă aveam şobolani? Hristoase, aveam nişte şobolani în 
tranşee atât de mari de credeam că sunt cerbi. Şi erau 
înfometați. Trebuia să dormi încălţat, altfel te trezeai fără 
degete la picioare. Nu glumesc. Jigodiile alea erau rele şi cu 
tupeu. Aveam cartuşe cu alice mari pentru automatele de 
calibru 45 şi vânam şobolani o dată pe zi. O dată, doi şobolani 
au luat o cutie cu raţii alimentare şi-au cărat-o într-o gaură, pe 
urmă, unul din ei a ieşit de-acolo şi a încercat să schimbe un 
pachet de ţigări pe un deschizător de conserve. Râse şi adăugă: 
Astea-s prostii. 

Susan părea uşor amuzată. Domnul Tram se gândea tot la 
şobolani: 

— Tranşeele noastre erau pline de şobolani. Mâncau... 

Se uită la Susan şi nu-şi termină fraza, dar eu ştiam că nu 
despre raţii alimentare era vorba. Domnul Tram continuă: 

— Şobolanii ăştia erau purtători de boli... înţelegeţi... în 
franceză se spune puces. 

Susan spuse: 

— Purici. 

— Da, şi puricii ăştia transmit ciuma... ciuma neagră, atunci 
când pielea devine neagră... bubonică... mulţi oameni au murit 
în felul ăsta. 

Stăteam acolo sub cerul mohorât, acoperit, şi vântul bătea 
constant dinspre dealuri, iar trei dintre noi căzuseră pe 
gânduri. Puteam să fi rămas acolo o săptămână, dar ce rost 
avea? În cele din urmă, Ted zise: 

— Da, acum îmi amintesc, într-o zi a venit un avion de marfa 
şi-a adus chestia aia... gamma nu ştiu cum. 

Am intervenit: 

— Gamma globulină. _ 

— Da. Îţi aminteşti? Iți vârau acul ăla gros în fund şi-ţi 
injectau chestia aia. Ţineau serul la gheaţă şi jur că era gros ca 
masticul. Timp de-o săptămână am avut o umflătură în fund şi i- 
am întrebat pe sanitari pentru ce era, şi ei au zis că pentru 
pojar. Dar mai târziu am aflat că era pentru ciumă. Iisuse 
Hristoase, de parcă n-am fi avut destule griji din cauza 
gloanţelor inamice. 

Susan întrebă: 


— S-a îmbolnăvit cineva? 

— Crezi că ne-ar fi spus? Te duceai la spitalul de campanie 
cu febră şi uneori erai trimis înapoi cu nişte penicilină, alteori 
te luau de-aici cu primul elicopter. Nimeni nu folosea cuvântul 
„ciumă”. 

Am dat din cap, amintindu-mi frica de ciuma bubonică după 
ce văzusem simptomele bolii. Făcusem injecții cu gamma 
globulină înainte de asaltul aerian şi sanitarii noştri fuseseră 
sinceri în legătură cu asta şi ne spuseseră să evităm ciupiturile 
de purici şi, desigur, muşcăturile de şobolani, iar în timpul 
tratamentului să nu fumăm şi să încercăm să nu ne rănim. 
Mulţumesc, doctore. 

Divizia Întâi îşi numise operaţiunea Pegasus, după calul 
zburător din mitologie, dar era mai potrivit s-o fi numit Cei 
Patru Cavaleri ai Apocalipsei - Războiul, Foametea, Ciuma 
bubonică şi Moartea. 

Domnul Tram continuă: 

— Aşadar, asediul ăsta teribil a ţinut din ianuarie până în 
aprilie. Aveam, poate, douăzeci ori douăzeci şi cinci de mii de 
oameni în jurul bazei de-aici, iar puşcaşii americani aveau... 
câţi, domnule Ted? 

— Vreo cinci ori şase mii. 

— Da. Şi când am plecat de-aici ni s-a spus că lăsasem în 
urmă zece mii de camarazi, bolnavi, răniţi sau morţi... şi printre 
noi erau multe mii de răniţi şi bolnavi... mulţi dintre ei au murit 
mai târziu. Am pierdut nenumărați prieteni, câţiva veri şi un 
unchi care era colonel. Ştiu că au murit şi numeroşi americani, 
aşa că atunci când am plecat de-aici, m-am întrebat: „Care a 
fost rostul acestei lupte?” 

Ted zise: 

— Să scoată untul din mine. 

Domnul Tram merse în tăcere o vreme, apoi se opri şi arătă 
ceva: 

— Vedeţi tranşeea de-acolo? E una dintre cele care-au 
supravieţuit. Noi am săpat-o. Munceam în fiecare noapte, iar 
tranşeele se apropiau tot mai mult de gardul vostru de sârmă 
ghimpată. Şi când ajungeam foarte aproape, ieşeam noaptea 
din tranşee şi atacam un loc pe care-l credeam mai slab apărat 
şi pe unde puteam pătrunde în baza voastră... dar nu puteam... 
şi-au murit mulţi oameni acolo, unde era cândva sârma 


ghimpată. 

Ted continuă relatarea şi spuse: 

— Dacă ni se părea că vedem mişcare acolo ori dacă se 
declanşa o rachetă luminoasă, mortierele noastre trăgeau 
rachete care erau paraşutate deasupra zonei şi totul se lumina 
ca ziua... Se uită în jos, către locul unde fusese cândva gardul 
de sârmă ghimpată, şi zise: li vedeam venind spre noi cu sutele, 
tăcuţi, fără să tragă, apropiindu-se de gard, şi nici măcar nu se 
ascundeau, continuau să alerge spre noi, iar noi deschideam 
focul şi ei cădeau precum popicele. Hristoase, într-o noapte, 
unul dintre ei suflă într-o blestemată de goarnă şi-ncep toţi să 
fugă şi să strige, mie-mi îngheaţă fundul şi tremur atât de-al 
naibii de tare că nici nu-mi puteam ţine arma în mână, iar ei 
încep să arunce torpile în gardul exterior şi gardul se rupe, se 
face o breşă şi ei intră spre al doilea gard, obuzele de mortier 
cad în jurul buncărului meu şi mie mi-e frică să mă apropii de 
fanta de tragere, pentru că schijele de obuze, de grenade şi 
gloanţele trasoare pătrund prin fantă, aşa că ridic puşca spre 
fantă ţinând-o de pat, stau ghemuit sub fantă, deci nu văd 
nimic, dar golesc un încărcător după altul trăgând în jos... pe 
urmă sunt lovit în mână de o schijă fierbinte, scap arma şi văd 
că e şi ea lovită, aşa că ce dracu' mi-oi fi zis când am ieşit în 
fugă din buncăr şi-am început să arunc grenade spre gard. 
Cinci cu fragmentaţie şi două cu fosfor, şi totul arde acolo, jos, 
inclusiv oameni, şi micii... tipii ăia continuă ai naibii să vină, au 
perforat şi-al doilea gard, iar între mine şi ei nu mai e decât 
ultimul gard, pentru că declanşasem toate minele şi mitraliera 
era făcută praf, eu mă uit în jur după o blestemată de armă... 
pe urmă, deodată, goarna răsună iar şi ei pleacă. 

Ted rămase cu privirea aţintită pe povârnişul platoului şi 
spuse cu glas stins: 

— Şi ei pleacă... în afară de câteva zeci, încurcaţi în sârma 
ghimpată sau gemând la pământ. Şi noi coborâm acolo şi... mă 
rog... Se uită la domnul Tram care întoarse privirea de la el. 

Am înconjurat perimetrul întinsei baze militare şi n-am văzut 
nicio aşchie metalică rămasă, în afară de urma fantomatică a 
lungii piste pe care, după cum spusese domnul Tram, nu părea 
să crească niciun fel de vegetaţie. 

Vietnamezul îmi zise: 

— Dacă nu te deranjează, poţi să-mi spui ce experienţe ai 


trăit aici? 

Continuându-ne plimbarea, m-am gândit preţ de un minut şi- 
am spus: 

— Păi, după asaltul aerian, ne-am confruntat cu inamicul... 
cu soldaţii nord-vietnamezi, dar era limpede că ei se retrăgeau 
în Laos. Am avut confruntări neînsemnate vreme de o 
săptămână sau cam aşa. Zău că nu-mi amintesc cât timp am 
stat aici. Am văzut sute de soldaţi morţi, mulţi răniţi, unii 
grav... şi şobolanii... şi duhnea cumplit a moarte şi terenul era 
devastat... n-am văzut niciodată ceva asemănător... urmările 
unui formidabil masacru şi, în anumite privinţe, era ceva mai 
teribil chiar decât bătălia. Imi tot ziceam: „Merg prin Valea 
Morţii şi Dumnezeu a părăsit locul ăsta”. 


Ne aflam din nou în piaţa oraşului Khe Sanh. l-am dat 
domnului Tram o bancnotă de zece dolari şi i-am zis: 

— Mulţumesc. Sunt sigur că e greu pentru dumneata să 
retrăieşti toate astea. 

— Pot face asta doar cu americanii care au fost aici. Pentru 
ceilalţi e ceva lipsit de sens. 

Susan spuse: 

— Ei bine, eu n-am fost aici, dar voi trei m-aţi făcut să mă 
simt de parcă aş fi fost. 

Ted o întrebă: 

— Crezi că ar fi trebuit să vină şi soţia mea? 

— Da. Intoarce-te mâine cu ea. 

Ted îşi muşcă buza şi dădu din cap: 

— Ea voia să vină... eu n-am vrut s-o iau. 

— Înţeleg. 

Susan îi spuse domnului Tram ceva în vietnameză. El se 
înclină şi-i răspunse. Ne-am strâns mâinile, Ted se duse la 
autocarul lui şi domnul Tram plecă. Ne-am întors la maşină şi i- 
am spus şoferului: 

— La Quang Tri. 

El intră pe Drumul 9 şi ne îndreptarăm spre est, către zona 
de coastă, spre locul unde stătusem cel mai mult în regiunea 
asta, când nu participam la un asalt aerian în mijlocul altui 
coşmar. 

Susan zise: 

— A fost incredibil. Ce experienţă! 


Deşi nu i-am răspuns, ea mă întrebă: 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

— Paul... de ce crezi că ai supravieţuit? 

— Habar n-am. 

— Vreau să spun că jumătate dintre cei care au fost cu 
domnul Tram au murit, dar el a supravieţuit. Ted Buckley a 
supravieţuit, tu ai supravieţuit. Crezi că-i vorba de destin? Sau 
pricepere? Sau noroc? Ce? 

— Zău că nu ştiu. Morţii, dacă ar putea vorbi, ţi-ar spune de 
ce-au murit, dar cei vii n-au răspunsuri. 

M-a luat de mână şi-am mers în tăcere pe Drumul 9, prin 
paşnica vale Khe Sanh - Valea Verde -, iar asta trebuie să le fi 
părut o glumă sinistră celor douăzeci de mii de nord-vietnamezi 
care-au venit aici şi-au văzut acest loc înroşit de sângele lor, 
pământul răscolit de bombe, cenuşiu de scrum şi înnegrit de 
cadavrele putrezite. 

Iar sud-vietnamezii, care luptau pentru pământul lor, trebuie 
să se fi întrebat dacă solicitarea ajutorului american era o 
binecuvântare sau un blestem, pentru că nimeni nu poate 
nivela terenul precum americanii, iar distrugerile trebuie să fi 
fost mai presus de puterea de înţelegere a sud-vietnamezilor. 

Cât despre cei şase mii de puşcaşi americani, înconjurați şi 
asediați la baza militară Khe Sanh, atât de departe de casă, ei 
trebuie să se fi întrebat cum nimeriseră în plin iad pe pământ. 

Şi Khe Sanh, Valea Verde, intrase în mitologia militară a 
puşcaşilor marini, alături de Palatul lui Montezuma, Plaja de la 
Tripoli, Okinawa şi Iwo Jima, ca şi toate celelalte câmpuri de 
luptă însângerate din întreaga lume. 

În ceea ce priveşte Divizia Întâi Aeropurtată, pierderile au 
fost din fericire minore, a fost proclamată victoria, noi am pus 
alt drapel de luptă printre steagurile regimentului, am primit 
felicitări de la preşedinte şi-am zburat spre Valea A Shau, unde 
soarta ne aştepta în alt loc întunecat şi ceţos. 

În timp ce străbăteam valea, am privit câmpiile şi-am văzut 
că erau din nou verzi, viaţa revenise pe meleagurile astea, 
cafeaua şi legumele creşteau peste oase, iar specia umană 
înainta plină de speranţe către ceva mai bun. 

Totuşi, stând pe platoul ăla, ştiam că eu, Ted şi domnul Tram 
auzeam şoaptele purtate de vânt ale fantomelor şi sunetul 


îndepărtat al acelei goarne ce sfâşiase tăcerea nopţii şi trezise 
bestia din sufletul fiecărui soldat. 


33 


Am mers mai departe spre est, pe Drumul 9. Pe dealuri se 
vedeau zone întinse acoperite de flăcări şi fum, ca şi cum 
războiul se întorsese aici, dar pe urmă mi-am amintit că unii 
montaniarzi obțineau teren arabil prin defrişarea şi arderea 
pădurilor. 

Gura văii se lărgea, iar dealurile de pe ambele părţi ale 
drumului se retrăgeau în depărtare. Pe măsură ce înaintam 
spre răsărit, verdeaţa peisajului se estompa. 

În jurul nostru, suprafeţe întinse erau acoperite cu lăstăriş şi 
câteva ferme sărace. Mi-am adus aminte că văzusem zona asta 
din aer pe când escadrilele de elicoptere în formaţii ordonate 
ne duceau spre punctele de aterizare de pe dealurile de la Khe 
Sanh. 

I-am spus lui Susan: 

— Zona Demilitarizată se află la vreo cinci kilometri de-aici, 
spre nord. Toată fâşia asta de pământ era zona de operaţiuni a 
puşcaşilor marini. Ei au amenajat mai multe baze de artilerie, 
de la Cua Viet, pe coastă, până la Khe Sanh la est. Pentru 
întinderea asta de pământ s-au dus lupte mai mult de zece ani, 
iar puşcaşii spuneau că Zona Demilitarizată era de fapt Zona 
Puşcaşilor Morți. 

— Totdeauna a arătat aşa de pustie? 

I-am răspuns: 

— Nu ştiu. Poate fi efectul desfolierilor, al napalmului şi-al 
explozivilor puternici. Am adăugat: Motoul celor de la desfolieri 
era: „Doar noi putem proteja pădurile”. 

Mi se păruse amuzant cândva, dar acum nu mai era deloc 
aşa. 

Am ajuns la fosta bază a puşcaşilor, numită Rockpile, o 
formaţiune stâncoasă, înaltă de două sute zece metri, pe care o 
vedeam în stânga noastră în vreme ce drumul cotea din nou 
spre est. 

Am mers mai departe şi-am întâlnit un indicator lângă un 
drum de ţară din dreapta pe care scria Baza Carroll. Dintr- 
acolo venea spre Drumul 9 un microbuz pe care era 
inscripţionat Turul Zonei Demilitarizate. Am remarcat: 


— Lumea Zonei Demilitarizate. I-am zis lui Susan: Când m- 
am întors aici pentru Actul Doi, în 1972, Baza Carroll fusese 
încredinţată armatei sud-vietnameze, în timp ce încercam să 
lăsăm în grija sud-vietnamezilor întregul război. În timpul 
Ofensivei de Paşti din '72, comandantul sud-vietnamez al bazei 
a capitulat în faţa nord-vietnamezilor fără să tragă un foc. Am 
auzit asta la Saigon şi la început nu ne-a venit să credem. Toată 
garnizoana depusese pur şi simplu armele. 

Imi amintesc că atunci am înţeles că, de îndată ce ultimul 
soldat american va fi plecat de-aici, sud-vietnamezii vor fi 
pierdut războiul şi tot sângele american ar fi curs de pomană. 

Ne-am continuat drumul şi am trecut prin oraşul Cam Lo, 
care n-ar fi apărut niciodată pe o carte poştală. Erau acolo mai 
multe autocare ale Turului Zonei Demilitarizate, parcate pe 
stradă lângă o cafenea, şi i-am spus lui Susan: 

— Chiar la nord de-aici e baza de artilerie Con Thien, care, 
cum ştii, înseamnă Dealul îngerilor şi unde a fost ucis un fost 
coleg de-al meu de liceu. 

Am ieşit din Cam Lo, am trecut de drumul spre Con Thien şi- 
am mers mai departe spre est. 

Peisajul nu devenise mai atrăgător, iar cerul se întuneca pe 
măsură ce ne apropiam de ţărmul mării. 

Acum se vedeau câteva clădiri pe ambele părţi ale drumului 
şi chiar un hotel aparent decent, cu patru etaje, unde se înălța 
o pancartă mare pe care scria: Vizitatorii Zonei Demilitarizate 
sunt bine veniţi aici - Restaurantul de pe acoperiş are vedere 
spre Zona Demilitarizată. l-am spus domnului Loc: 

— Dung lai. 

El trase pe dreapta. Susan şi cu mine am coborât din maşină 
şi-am făcut câţiva paşi până la hotel, care se numea Dong 
Truong Son. Holul era mic, dar recent amenajat şi am luat 
singurul ascensor până la restaurantul de pe acoperiş. 

Era mult după ora prânzului, dar nu încă timpul pentru un 
cocteil, aşa că nu se afla nimeni acolo, cu excepția unui tânăr 
care trebuia să fi fost chelnerul, pentru că dormea pe un scaun. 

Susan şi cu mine ne-am aşezat la o masă de unde aveam o 
imagine panoramică spre nord. 

Cunoşteam locul ăsta; îl văzusem de la sol şi din aer, îl 
văzusem pe hărţi şi-l vedeam şi-acum cu ochii minţii. l-am zis 
lui Susan: 


— Ăla-i râul Cua Viet, care curge spre Marea Chinei de Sud, 
într-acolo. Spre est e Con Thien, pe râul Cam Lo, de-a lungul 
căruia existau mici baze de artilerie de sprijin, începând cu Alfa 
Unu la est, Alfa Doi, Trei şi Patru. l-am arătat cu mâna şi-am 
spus: Dincolo de râul Cam Lo se vede râul Ben Hai, care curge 
chiar prin centrul fostei Zone Demilitarizate, la paralela 17, 
graniţa ce despărţea cele două Vietnamuri - de Nord şi de Sud. 
Pe-acolo voi merge mâine. 

Susan nu răspunse. 

Am privit împreună peisajul devastat, iar de aici, de sus, 
vedeam aşa-zisele iazuri, unele dintre ele aşezate în linie 
dreaptă, la distanţe egale, aşa că nu exista nicio îndoială că 
fuseseră create de bombe. Ea remarcă: 

— E pustiu. Cu totul altfel decât în jurul Saigonului şi la Nha 
Trang. 

— Am avut aceeaşi senzaţie când am venit de la Bong Son în 
ianuarie '68. Am dat aici peste musonul de iarnă, pe urmă a 
fost Ofensiva Tet, apoi Khe Sanh şi A Shau. Ploaie, ceaţă, noroi, 
cer acoperit, pământ pârjolit şi prea multe cadavre. Îmi 
amintesc cum mă gândeam că tatălui meu trebuia să-i fi fost 
mai uşor să lupte cu nemţii în Franţa, în vara lui '44, deşi nu i- 
am zis niciodată asta. 

— Tatăl tău a luptat în al doilea război mondial? 

— A fost infanterist ca şi mine. Familia Brenner se mândreşte 
că n-a avut niciodată un ofiţer în familie sau pe cineva militar 
de carieră. În războaie, noi suntem doar carne de tun din sudul 
Bostonului. Am pierdut un unchi în Coreea. 

— Tatăl meu a fost ofiţer de aviaţie în Coreea. Chirurg 
militar. Adăugă: Cum spuneam la Saigon, cred că v-aţi plăcea 
unul pe altul. 

— Taţilor le vine greu să accepte tipii care fac sex cu fiicele 
lor. 

— Eu n-am făcut sex niciodată. Sunt încă virgină. Întreabă-l 
pe tata. 

Am zâmbit. 

— Mă rog, atunci ar fi diferenţa de vârstă. 

— Paul, am trecut de treizeci de ani - părinţii mei n-ar fi 
deranjaţi nici dacă ai fi veteran al Războiului Civil. Sunt 
disperaţi. Adăugă: Ca şi mine, altfel nu te-aş plictisi. 

Chelnerul se trezise. Ne văzu şi veni agale spre noi. Am 


comandat două cafele. Susan îmi zise: 

— Cum te simţi stând pe terasa unui hotel cu vedere spre 
Zona Demilitarizată? 

— Nu ştiu sigur. Oarecum... detaşat. Ştiu că mă aflu aici, dar 
mi-e greu să mă gândesc la asta ca la o atracţie turistică. Am 
făcut o pauză. Mă bucur însă că a devenit aşa ceva. Nimic din 
toate astea n-ar trebui bagatelizat, dar poate că e inevitabil. Ca 
aspect pozitiv, poate că turiştii reuşesc să înveţe ceva şi poate 
că veteranii ajung să se împace cu o mulţime de lucruri, iar 
vietnamezii pot cunoaşte mulţi americani şi să facă ceva parale 
cât se află ei aici. 

Ea dădu din cap. 

— Îmi pare bine că am venit. 

A sosit cafeaua, Susan şi-a aprins o ţigară şi am privit 
amândoi tăcutele câmpuri de luptă. 

I-am spus lui Susan: 

— Bun, uite cum ar suna reclama la Turul Zonei 
Demilitarizate: „O dimineaţă plăcută pe câmpurile minate unde 
puteţi aduna şrapnele şi participa la un concurs de umplere a 
sacilor cu nisip, urmat de un picnic printre ruinele bazei de 
artilerie Con Thien, după care căutăm mormintele 
necunoscuţilor de-a lungul Autostrăzii Unu şi încheiem ziua la 
Stadionul de Fotbal Dong Ha, unde vom vedea reprezentarea 
capitulării Bazei Carroll, interpretată de distribuţia originală. 
Prânzul inclus.” 

Ea mă privi o vreme şi hotărî să nu răspundă. Cam pe la a 
doua cafea şi a treia ţigară, Susan îmi zise: 

— Ca şi cum asta n-ar fi destul de stresant pentru tine - 
întoarcerea la fostele câmpuri de luptă -, eşti probabil 
îngrijorat şi de călătoria în centrul ţării şi de ce trebuie să faci 
acolo, iar cei de la Washington îţi fac zile fripte şi acest colonel 
Mang te urmăreşte ca o umbră... 

— Nu uita de tine. 

— Ajung şi la asta. Deci, colac peste pupăză, vine cu tine şi 
căţeaua asta obraznică... 

— Cine-i asta? 

— Această foarte băgăcioasă, foarte neruşinată muiere care 
hotărăşte să te urmeze... 

— Să mă seducă. 

— Nu contează. Şi tu ai un milion de lucruri în minte, inima 


ta e în State, iar sufletul tău e temporar închiriat morţii. 

Nu i-am răspuns, dar ea a continuat: ; 

— Şi totuşi, Paul, cred că treaba a mers. Intre noi. 

Am dat din cap, în timp ce Susan vorbea: 

— Dar cred că n-ar trebui să vin cu tine în centrul ţării. 

— Nu ţi-am cerut asta niciodată. 

— Poate că aş fi mai degrabă o povară decât un sprijin. 

— Cred că ar trebui să te duci la Hanoi şi să ne revedem 
acolo. 

— Nu, cred că ar trebui să mă întorc la Saigon. 

M-a cam surprins şi am întrebat-o: 

— De ce? 

— Cred că trebuie să-ţi termini treaba aici, pe urmă să te 
duci în Honolulu, să vezi ce rezolvi, apoi... să-mi dai un telefon. 

— Din Honolulu? 

— Nu, Paul, din Virginia. 

— Bine. Şi pe urmă? 

— Pe urmă putem să ne dăm seama amândoi ce simţim. 

— Adică trebuie să fim în emisfere diferite ca să vedem ce 
simţim? 

Susan păru să-şi piardă răbdarea cu mine şi spuse: 

— Iţi ofer o cale de ieşire. Eşti greu de cap? 

— Aha. Şi unde e? N-am remarcat uşa. 

— Eşti complet idiot. Incerc să fiu sensibilă faţă de situaţia ta 
şi sunt dispusă să renunţ la bărbatul pe care-l iubesc... 

— Ai făcut deja asta. I-ai trimis un fax. 

Ea se ridică. 

— Să mergem. 

I-am dat chelnerului câţiva dolari şi-am coborât cu liftul. 

— Îmi pare rău. A fost o zi stresantă. Fac glume când sunt 
stresat şi când simt primejdia - un obicei din război. Nu 
înseamnă nimic, cum spuneam noi despre lucrurile care 
însemnau mult. Xin loi. Scuze. 

Şi tot aşa. Când am ajuns în hol, Susan îmi spunea că 
înţelegea, ceea ce era mai mult decât îmi puteam eu spune. 
Adică, uneori fac şi eu tâmpenii, dar rolul sacrificiului de sine 
interpretat de Susan era prea de tot. Recunosc o cale de ieşire 
atunci când văd una, dar asta nu era aşa ceva. Fie bine, fie rău, 
urma să încheiem misiunea asta împreună. 


34 


Întorşi pe drum, am mers până la un oraş numit Halta Dong 
Ha, care semăna mult cu un popas pentru camioane din New 
Jersey. Existau acolo o gară, o staţie de autobuz şi câteva case 
de oaspeţi. Am ajuns apoi la o bifurcaţie a Autostrăzii Unu şi 
am cotit spre sud. Pe partea opusă a autostrăzii cu două benzi 
am văzut o clădire cu o firmă pe care scria, în engleză, Biroul 
de turism Quang Tri, în faţa căreia erau parcate câteva 
autocare. Susan mă întrebă: 

— Cunoşti oraşul ăsta? 

— N-am fost niciodată aici, dar ştiu că era o bază logistică a 
puşcaşilor marini şi a infanteriei. 

Susan vorbi cu domnul Loc, care-i răspunse, apoi îmi zise: 

— Dong Ha e capitala provinciei Quang Tri. 

— Quang Tri e capitala provinciei. Trimite-l pe domnul Loc la 
şcoală. 

Susan vorbi din nou cu vietnamezul, pe urmă îmi spuse: 

— Oraşul Quang Tri a fost complet distrus de 
bombardamentele americane în aprilie 1972 şi n-a fost 
niciodată reconstruit. Acum, Dong Ha e capitala provinciei. 

— Se mai întâmplă şi necazuri. 

Am mers către sud pe Autostrada Unu, care era aproape 
pustie, iar eu i-am zis lui Susan: 

— De-aici până la Hue, asta era numită Strada Fără Linişte. 

Ea se uită în jur, la vegetaţia rară, la casele şubrede, la 
orezăriile răzlețe şi zise: 

— Voi v-aţi luptat aici ca să nu cedaţi teritoriul ăsta ori ca să- 
l faceţi pe inamic să-l cucerească? 

Am râs. 

— Trebuie să-mi amintesc replica asta cu prima ocazie când 
o să întâlnesc pe cineva care-a fost aici... Undeva pe-aici se 
termina zona de operaţiuni a puşcaşilor marini şi începea cea a 
infanteriei. 

Am ajuns la un pod recent construit care traversa un braţ al 
râului Cua Viet şi i-am zis domnului Loc: 

— Opreşte. 

Am coborât. Susan mă urmă. M-am uitat în josul apei, am 
văzut pilonii vechiului pod şi i-am spus lui Susan: 

— Plutonul meu a păzit de câteva ori podul ăsta. Mă rog, nu 


chiar ăsta, ci acela care era acolo. 

Am văzut ruinele unei cazemate franceze acolo unde vechiul 
pod traversase râul şi i-am zis: 

— Am dormit de câteva ori în cazemata aia de beton. Mi-am 
zgâriat numele pe perete, alături de alte câteva sute de nume, 
inclusiv ale unor tipi pe care-i chema Jacques şi Pierre. 

Ea îmi luă mâna: 

— Hai să vedem. 

— Întreabă-l pe James Bong dacă are o lanternă. 

Vietnamezul scoase una din torpedou. Susan şi cu mine am 
mers vreo zece metri de-a lungul țărmului, până în locul unde 
fusese podul distrus. Cazemata franceză sau buncărul era o 
construcţie rotundă de vreo zece metri în diametru, făcută din 
beton armat şi cu acoperişul rotunjit pentru a devia rachetele şi 
obuzele de mortier. Poate că fusese o vreme când cutiile de 
medicamente arătau aşa, dar mie mi se părea că seamănă cu 
un iglu. La baza construcţiei de beton se vedeau bucăţi de 
plastic verde care fuseseră saci cu nisip americani. I-am zis lui 
Susan: 

— Puneam saci cu nisip în jurul vechilor fortificaţii franceze 
de beton, pentru că muniţiile mai noi reuşeau să pătrundă 
cincisprezece sau douăzeci de centimetri în betonul armat, iar 
sacii cu nisip atenuau impactul direct. Totuşi, dacă erai 
înăuntrul unui asemenea adăpost şi era lovit direct, rămâneai 
năuc timp de câteva ceasuri. Noi îi ziceam „a deveni puşcaş”. O 
glumă veche. 

Am luat lanterna de la Susan, şi am luminat interiorul 
buncărului: 

— Arată oribil înăuntru. Nici măcar nu văd podeaua de 
beton, e doar noroi. 

Ea întrebă: 

— Sunt lipitori? 

— Nu înăuntru. O să intru eu primul ca să alung şerpii. 

Am păşit prin deschizătura îngustă. Centrul cupolei era la 
vreo cinci metri înălţime, permiţând unui bărbat să stea în 
picioare la oricare dintre fantele de tragere, cu destul spaţiu 
deasupra capului. 

Am plimbat fasciculul lanternei pe pereţii de beton şi pe 
podea şi-am văzut insecte târâtoare, precum miriapozii, multe 
plase cu păianjeni cât nuca în mijlocul lor şi o grămadă de 


limacşi, dar nu şerpi. Pereţii erau plini de mucegai, însă se 
vedeau numele scrijelite în beton. 

Susan strigă: 

— Dă afară şerpii. 

— Nu sunt şerpi. Dar ai grijă să nu atingi pereţii. 

Ea se strecură în cazemată şi se opri lângă mine: 

— Aoleu. Miroase urât. 

— Noi ţineam adăposturile astea foarte curate, dar n-a mai 
fost nimeni pe-aici din 1975. 

O lumină cenuşie pătrundea prin fantele de tragere, iar eu 
plimbam în toate părţile fasciculul lanternei, ca să nu ating 
ceva neplăcut. Susan zise: 

— Unde-i numele tău? 

Am luminat cu grijă pereţii rotunzi şi-am oprit fasciculul 
asupra unui grup de nume. M-am apropiat, evitând plasele de 
păianjen, şi-am îndreptat lanterna spre numele zgâriate în 
beton. 

Toate erau nume franţuzeşti şi se vedea o dată - aprilie 1954. 
Mi s-a părut că-mi aminteam numele şi data, care în 1968 
însemna cu doar paisprezece ani în urmă, dar pentru mine, un 
puşti de optsprezece ani care avusese patru ani când se 
încheiase războiul francez din Indochina, părea scrisul unei 
armate din antichitate. Acum înţelegeam cât de apropiate în 
timp fuseseră cele două războaie şi câtă vreme trecuse de- 
atunci. 

Susan zise: 

— Cineva a scris ceva sub cele patru nume. Vezi? 

Am mutat fasciculul spre cuvintele franţuzeşti. 

— Scrie: „Locul ăsta e nasol”. 

— Nu-i adevărat. 

Se apropie şi citi în franceză: 

— Les quatre amis, les âmes perdues - patru prieteni, suflete 
rătăcite. 

Am mişcat lanterna şi m-am oprit la numele Sal Longo: 

— Omul ăsta a fost în plutonul meu. A fost ucis în Valea A 
Shau... incredibil... 

Mi-am găsit numele, pe care îl gravasem în beton cu vârful 
deschizătorului pentru capace de bere. Literele de-abia se 
vedeau, fiind acoperite de mucegai negru. M-am uitat cu 
atenţie la numele Paul Brenner, urmat de data de 11 ianuarie 


1968. 

Susan privi locul unde se oprise fasciculul lanternei şi spuse: 

— E uimitor. 

— Mai bine aici decât pe Zidul de la Washington. 

Mi-am privit o vreme numele scrijelit, pe urmă am deplasat 
lumina şi-am văzut alte câteva nume pe care le-am recunoscut 
şi altele pe care nu le ştiam. Cineva zgâriase o inimă şi o 
săgeată pe perete şi scrisese dedesubt Andy şi Barbara, pentru 
totdeauna. Dacă ăsta fusese Andy Hall, atunci „pentru 
totdeauna” sosise în mai 1968, tot la A Shau. De fapt, după cele 
trei săptămâni Compania Delta încetase să mai reprezinte o 
unitate de luptă operativă, iar supraviețuitorii, aproape toţi 
primiseră încă o tresă pe mânecă, ceea ce armata numea 
promovări rapide pe câmpul de luptă, dar noi le ziceam trese 
însângerate. 

Am ieşit şi Susan mi-a spus: 

— Nu-mi vine să cred. Acolo era numele tău, scris acum 
treizeci de ani... şi soldaţii ăia francezi... e oarecum... trist... 
mai că-ţi dă fiori... adică ştiu că unii dintre oamenii ăştia n-au 
reuşit să supravieţuiască. 

Am dat din cap. 

Ne-am întors la maşină şi am continuat drumul spre sud, pe 
Strada Fără Linişte. Am trecut pe lângă un câmp de aterizare, 
în stânga noastră, şi mi-am amintit că era aeroportul Quang 
Tri, unde armata îşi ţinea micile avioane de observaţie şi 
recunoaştere. Pista era abandonată acum şi iarba creştea 
printre crăpăturile betonului. Turnul de control dispăruse, ca şi 
un uriaş foişor francez, situat chiar lângă pistă. Mi-aduceam 
aminte că foişoarele de beton punctaseră cândva peisajul, dar 
până acum nu văzusem niciunul. De fapt, orice punct de reper 
important de care-mi aminteam - şcoli, biserici, pagode, 
fortificaţii franceze şi americane - dispăruse. l-am zis lui Susan: 

— Cea mai mare parte a acestei zone a fost distrusă în timpul 
Ofensivei Tet, dar vietnamezii începuseră reconstrucţia când 
am plecat eu de-aici. Se pare că nimic n-a rezistat Ofensivei de 
Paşti din '72 sau celei din 1975. 

— Cazemata aia a rezistat. 

— Da, ar fi trebuit să stau acolo în tot timpul blestematului 
război. 

În faţa noastră, pe partea stângă a drumului, am văzut o 


clădire mare de beton, ruinată, şi mi-am dat seama că nu fusese 
lovită de bombe sau artilerie, pentru că aproape tot acoperişul 
era intact. Daunele fuseseră provocate de ceea ce părea să fi 
fost un schimb de focuri înverşunat. Pereţii erau ciuruiţi de 
gloanţe şi însemnați de urmele rachetelor care explodaseră 
înăuntru. Mi-a trebuit un minut ca să pricep că ăsta era liceul 
budist, locul unde Tran Van Vinh scrisese epistola către fratele 
său. 

Susan exclamă: 

— O, Doamne. Uită-te la clădirea aia. 

— Un liceu budist. 

— În jurul Saigonului nu vezi clădiri avariate de război ca 
asta - hei, priveşte! Un tanc. 

Dincolo de liceu, la marginea drumului, era un imens tanc 
Patton M-48, a cărui vopsea oliv arăta încă bine după treizeci 
de ani. Ar fi trebuit să iau nişte vopsea din asta pentru lemnăria 
exterioară a casei mele. 

Susan îi spuse domnului Loc să oprească şi el se conformă. 
Apoi mi se adresă: 

— Du-te şi aşează-te pe tanc. 

— Aşează-te tu. Eu am stat pe destule tancuri. 

I-am luat aparatul fotografic. Ea sări din maşină şi se urcă 
prin spatele înclinat al tancului. Am observat că era atletică şi 
agilă şi se căţăra ca un băieţoi. 

Urcă pe turelă şi se aşeză cu picioarele încrucişate. l-am 
făcut o poză şi i-am spus: 

— Mi-aş dori ca toţi tanchiştii să arate ca tine. 

După ce a coborât, i-am arătat spre est, unde un şir de 
dealuri joase se înălța deasupra câmpiei, la distanţă de vreo 
cinci kilometri: 

— Am fost acolo în noaptea în care a început Ofensiva Tet, la 
sfârşitul lui ianuarie. Construiam altă bază de artilerie şi, pe la 
ora zece seara, am văzut ceea ce credeam că erau focuri de 
artificii, pe urmă am înţeles că era vorba despre altceva. 
Stațiile radio au prins viaţă şi au anunţat un atac inamic asupra 
oraşului Quang Tri. S-a declarat alertă maximă şi în timpul 
nopţii am primit rapoarte care spuneau că oraşele Quang Tri şi 
Hue fuseseră cucerite de trupele nord-vietnameze şi că Zona de 
Aterizare Betty - cartierul general al brigăzii noastre, aflat la 
marginea oraşului Quang Tri - era sub stare de asediu. 


M-am uitat în jur. 

— Principala noastră bază militară era numită Zona de 
Aterizare Sharon şi era pe-aici pe undeva, dar nu văd nici urmă. 
Am privit spre dealuri. Aşadar, acolo am fost în timpul 
sărbătorii Tet din 1968, Anul Maimuţei. Am adăugat: N-a fost 
pentru nimeni un an norocos. 

— Anul ăsta va fi mult mai bun. 

Am sărit în maşină şi-am plecat. După încă o sută de metri pe 
Autostrada Unu, domnul Loc făcu la stânga, acolo unde fusese 
cândva gara, pe o şosea cu două benzi despre care-mi 
aminteam că ducea la Quang Tri, la aproape doi kilometri 
distanţă de Autostrada Unu. Drumul era flancat de mici case 
din lemn acoperite cu paie şi înconjurate de răzoare cu legume. 
Se vedeau şi arbori, dar probabil că niciunul nu fusese plantat 
înainte de bătălia din 1972. I-am zis lui Susan: 

— Pe marginea şoselei stăteau cândva negustori ambulanți 
care vindeau militarilor americani tot soiul de lucruri. 

— Ca de pildă? 

— Mai ales obiecte furate de la noi. Aici puteai să le recapeţi 
contra cost. îi 

Domnul Loc opri maşina şi privi în jur. li spuse ceva lui 
Susan, iar ea îmi traduse: 

— Ăsta-i Quang Tri, iar citadela oraşului era undeva în 
stânga. 

M-am uitat, dar n-am văzut nimic acolo, în afară de alte case 
mici, garduri din bambus, grădini şi pui de găină. 

Susan vorbi cu domnul Loc, apoi îmi spuse: 

— El crede că şanţul de apărare al Citadelei e tot acolo şi un 
sătean ne-ar putea îndruma. 

— Bine. O să lipsim cam o oră. 

Susan scoase aparatul fotografic din geantă, vorbi cu domnul 
Loc şi coborârăm amândoi din maşină. Vietnamezul se duse în 
spate, îi dădu sacoşa lui Susan şi-i zise ceva. 

Am luat-o la vale pe o potecă printre grădini de legume şi 
case mici, construite din rămăşiţe adunate din oraşul dispărut 
şi de la fortificațiile de altădată. Am văzut bucăţi de beton, 
scânduri ciuruite de gloanţe, tablă ondulată pe care americanii 
o foloseau pentru acoperirea barăcilor, saci de nisip din plastic 
verde proveniţi de la buncărele demontate şi, prin grădini, alei 
pavate cu ţiglă roşie de la acoperişuri. Oraşul ruinat şi 


fortificațiile fuseseră reciclate de către ţărani. l-am spus lui 
Susan: 

_ — Cândva, aici era un mic oraş, acum e un sat mare. 
Intoarcerea la origini cu ajutorul forţelor aeriene. 

— Incredibil, zise ea. 

— Ce ţi-a spus? 

— Despre ce? A, o să parcheze maşina şi o să plece, aşa că 
voia să-mi iau sacoşa. 

Câţiva copii ne văzură şi în scurt timp o ceată întreagă veni 
după noi. Câţiva adulţi ne priveau curioşi din grădini. 

Ne-am continuat drumul pe cărare, iar Susan se uita în jurul 
ei: 

— N-am fost niciodată într-un sat. 

— Eu am văzut sute. Toate arată la fel. Numai că unele erau 
controlate de Viet-Cong, altele nu. Am privit în jur. Vezi căpiţa 
aia de fân? O dată am găsit o adevărată cameră ascunsă într-o 
căpiţă mare. Vietnamezul era plecat, dar lăsase acolo nişte 
echipament. Aşa că am dat foc căpiţei, pe urmă am luat nişte 
paie şi-am incendiat câteva „bordeluri” din apropiere. Treptat 
îmi revenea totul în minte şi am continuat: Pe urmă erau 
gropile alea mici, ascunse în grădini, destul de mari pentru ca 
un om al Viet-Congului să stea în picioare - noi le ziceam „găuri 
de păianjen” şi era greu de găsit dacă omul ascuns acolo nu se 
hotăra să iasă şi să deschidă focul cu pistolul lui AK-47. În plus, 
fiecare casă avea un buncăr sub pământul din grădină, unde se 
ascundea familia dacă începea circul. Dar în fiecare buncăr se 
puteau ascunde şi nişte membri ai Viet-Congului şi nu voiai să 
intri acolo ca să verifici, pentru că, dacă o făceai, nu mai ieşeai 
niciodată, aşa că strigai să iasă toată lumea cu mâinile sus, şi 
de obicei găseai câteva fete pe care mama-san voia să le 
ferească de militari în caz că ne-ar fi trecut prin minte altceva 
în afară de a-i găsi pe inamici. Aşa că, după ce toată lumea 
ieşea afară, aruncai înăuntru o grenadă cu gaz lacrimogen şi 
uneori vietnamezul inamic ieşea în fugă trăgând cu AK-47; noi 
îl doboram şi-o luam din loc. 

Mă uimea faptul că-mi aminteam atât de limpede totul: 

— În acoperişurile de paie găseai îngropate puşti, muniţie, 
explozivi şi multe altele, arestai familia respectivă, o duceai la 
Poliţia Naţională şi-i ardeai casa, deşi, în nouă cazuri din zece, 
nefericiţii care-i ascundeau pe membrii Viet-Congului ori arme 


o făceau sub ameninţare. O dată - şi cred că asta a fost 
amuzant - am tras de frânghia unui puț cu apă şi, cu siguranţă, 
la capătul ei era ceva prea greu pentru o găleată, aşa că vreo 
trei tipi l-au scos pe vietnamez din puț, iar pijamaua lui neagră 
era leoarcă, ţinea picioarele în găleata de lemn şi, înainte de-a 
ajunge la nivelul solului, şi-a aruncat pistolul automat, aşa că 
nu l-am împuşcat. A ajuns sus, arătând aproape ruşinat - adică 
„m-aţi găsit” - şi noi ne strâmbam de râs, pe urmă cineva i-a 
tras un pumn în faţă, el a căzut din nou în puț, noi l-am lăsat să 
calce apa vreo cincisprezece minute, pe urmă am coborât 
găleata şi l-am pescuit. Apoi, acelaşi tip care-l lovise i-a dat o 
ţigară şi i-a aprins-o. Am ars casa unde era puţul, l-am legat pe 
vietnamez şi l-am suit într-un elicopter care mergea la un lagăr 
de prizonieri, şi tot aşa. Zi de zi, sat după sat, până când ne-am 
săturat să tot căutăm prin sate, să percheziţionăm oamenii şi să 
le-ntoarcem casele cu fundu-n sus, căutând arme şi întrebându- 
ne când avea să apară din senin inamicul şi să-ţi zboare ţeasta. 
În alte zile ajutam la naşterea unui copil, trimiteam vreun puşti 
bolnav la o staţie de salvare, aplicam un unguent pe inflamaţia 
purulentă a unui bătrân şi ofeream bomboane. Acte de 
bunătate umană, alternând cu acte de maximă cruzime, de 
obicei în aceeaşi zi şi deseori în acelaşi sat. Nu ştiai niciodată 
cum aveau să reacționeze la un moment dat o sută de flăcăi 
înarmaţi. Cred că depindea mult de câte pierderi avusesem cu 
o zi în urmă, dacă găsisem ceva în satul ăla, sau poate de cât de 
înfierbântaţi eram, ori dacă ofiţerii şi sergenţii îi supravegheau 
cu atenţie pe băieţi, sau dacă nu-i interesa nimic în ziua aia 
fiindcă primiseră veşti proaste de-acasă, ori dacă fuseseră 
muştruluiţi prin staţia radio de un ofiţer superior sau dacă ei 
înşişi începuseră s-o ia razna. Pe măsură ce războiul se lungea, 
tinerii locotenenţi erau tot mai tineri, iar sergenţii fuseseră 
soldaţi doar cu o lună în urmă... erau şi constrângerile fireşti 
ale celor mai în vârstă... ştii, ca Impăratul Muştelor... puştii pot 
înnebuni... şi dacă e ucis cineva din gaşcă, ei vor sânge în 
schimb... şi-aşa, cercetarea satului devenea... băieţii scăpau de 
sub control şi nu mai era război, erau nişte puşti înfuriaţi în 
căutarea prăzii, şi era foarte posibil să arunce o grenadă cu 
fragmentatie în buncărul unei familii în loc de grenadă cu gaz 
lacrimogen, după cum era posibil să-i ofere lui papa-san o cutie 
cu prăjituri de-acasă în loc să-i strivească o ţigară aprinsă pe 


faţă dacă-i găseau o gaură de păianjen în grădină. 

Susan mergea tăcută lângă mine, iar eu m-am întrebat dacă 
trebuia să-i vorbesc despre toate astea. Sau era necesar să-mi 
spun mie toate astea? Inapoi în State, puteai să le uiţi, să le 
elimini din minte ori să le pui pe seama sindromului falsei 
memorii - rezultat al urmăririi prea multor filme despre 
Vietnam. Dar aici... aici se întâmplase totul şi n-aveai cum să te 
eschivezi. 

Am pornit mai departe prin sat, cu copiii după noi, care însă 
nu cerşeau, nici nu ne sâcâiau, precum cei din Saigon. Erau 
copii de la ţară care nu văzuseră mulţi Lien Xo şi poate că erau 
şi timizi; sau poate că existau în memoria lor ancestrală nişte 
americani înalţi care trecuseră prin satele taţilor şi bunicilor 
lor, iar ei se ţineau la distanţă. 

I-am spus lui Susan: 

— Imaginează-ţi că eşti un sătean - nu dormi noaptea şi nu 
zâmbeşti în timpul zilei. Tu şi toţi cei din jurul tău sunt în 
pragul nebuniei şi-al disperării, dar sunteţi cu totul la mâna a 
doi inamici înarmaţi care spun că vor să vă cucerească inimile 
şi minţile, dar care ar putea într-o zi să vă violeze şi să vă taie 
beregata. Asta era viaţa în satele acestei ţări chinuite. Când 
totul s-a sfârşit, ţăranilor nu le păsa cine învinsese. Diavolul 
însuşi, cu legiunile lui din infern, putea să fi învins şi tot era 
minunat fiindcă războiul se încheiase. 

După o vreme de tăcere, Susan zise: 

— Eu m-aş fi alăturat grupărilor de gherilă şi m-aş fi dus pe 
dealuri să lupt. Aş fi preferat să mor luptând. 

M-am străduit să zâmbesc şi i-am spus: 

— Tu eşti o luptătoare. De fapt, mulţi tineri, bărbaţi şi femei, 
au ales una sau alta din tabere şi-au făcut exact asta. Dar alţii 
au rămas în sate ca să semene şi să recolteze, să aibă grijă de 
părinţii vârstnici şi de fraţii mai mici şi să spere că totul va fi 
mai bine. În orice caz, dacă ai să mai ajungi vreodată într-un 
sat şi-ai să vezi oameni de vârsta asta, o să-nţelegi prin ce-am 
trecut. 

Ca la un semn, un bătrân apăru pe marginea cărării şi se 
înclină spre noi. Susan îi spuse ceva, iar el zâmbi auzind-o 
vorbind vietnameza. Stătură de vorbă câteva minute, apoi 
Susan îmi zise: 

— Citadela e chiar la capătul acestei cărări. Omul spune că 


locuieşte de mult la Quang Tri şi că, dacă eşti un veteran care 
s-a întors, vei fi surprins de ce-o să vezi. 

— Sunt deja. Spune-i că am fost la Divizia Întâi Aeropurtată 
şi cartierul general al brigăzii mele se afla în vechiul fort 
francez. 

Susan îmi relată discuţia: 

— In 1972, comuniştii şi Armata Republicii... armata sud- 
vietnameză... s-au luptat în oraş, care a fost cucerit când de 
unii, când de alţii, şi zăcea în ruine, pe urmă sud-vietnamezii s- 
au retras către Hue, iar bombardierele americane au venit şi-au 
distrus tot ce rămăsese din oraş şi au ucis mulţi soldaţi 
comunişti care erau în Citadelă, în fortul francez şi în baza 
militară din afara oraşului. N-a mai rămas nimic. 

Am dat din cap. 

Bătrânul mai zise ceva, iar Susan îmi traduse: 

— Spune că s-au mai întors şi alţi americani de la infanterie 
şi-au fost cu toţii trişti şi surprinşi că nu mai rămăsese nicio 
urmă a prezenţei lor aici. A cunoscut odată şi un francez, care 
venise să vadă fortul unde fusese încartiruit şi francezul era 
convins că greşise locul şi şi-a petrecut toată ziua căutând 
fortul şi... foişoarele, cred că vrea să spună. 

Bătrânul credea că asta era amuzant, râse şi mai zise ceva, 
iar Susan îmi transmise: 

— Francezul se aştepta să găsească şi cafeneaua unde băuse 
cândva şi poate fostele lui... iubite. 

— Aha, păi de aceea mă aflu şi eu aici. Spune-i. 

Bătrânul râse şi mai tare. Ce-l distra atât de mult, nu ştiu, 
dar poate că omul vărsase toate lacrimile pe care le-avea şi nu-i 
rămăsese altceva de făcut decât să râdă în faţa morţii şi a 
distrugerii. 

I-am mulţumit şi am plecat. 

La capătul cărării am dat peste un uriaş teren viran, cam 
cinci de sute de metri pe fiecare latură, înconjurat în depărtare 
de colibe ţărăneşti şi grădini. Locul era acoperit cu iarbă înaltă 
şi arbuşti şi la prima vedere părea un teren comunal. Însă tot 
spaţiul era împrejmuit de un şanţ năpădit de buruieni care 
încercuise cândva zidurile Citadelei. Ici-colo, pe suprafeţele 
libere, se vedeau fragmente de ziduri, niciunul mai înalt de un 
metru, iar o arcadă din piatră bombardată se înălța acolo unde, 
cândva, un pod traversase şanţul. 


I-am spus lui Susan: 

— Aici a fost Citadela, ceva în genul celei din Hue, dar, 
evident, într-o stare mult mai jalnică. Aici era centrul oraşului, 
unde se aflau clădirile oficiale, un spital, o bancă, vreo câteva 
cafenele, barăcile şi cartierul general al armatei sud- 
vietnameze, ca şi sediul Comandamentului de Asistenţă 
Militară din Vietnam - consilieri militari americani ai armatei 
sud-vietnameze. I-am spus: Cei mai mulţi tipi de la CAMV au 
fost ucişi atunci când comuniştii au cucerit oraşul în timpul 
Ofensivei Tet. La fel s-a întâmplat şi la Hue. E o meserie 
riscantă dacă siguranţa ta depinde de nişte aliaţi pe care nu te 
poţi bizui. 

Susan cuprinse cu privirea terenul din centrul satului cu case 
răzlețe. 

— Pare un parc sau un teren de sport, dar e complet pustiu. 

— Cred că a fost lăsat aşa în chip de monument dedicat unui 
oraş distrus şi oamenilor care au murit aici, dar nu văd nicio 
placă comemorativă. 

— Nici eu... uite, Paul, e un pod peste şanţ. 

M-am uitat spre locul indicat de Susan şi am văzut un pod 
din beton intact, dar lovit de schije, care ducea cândva spre o 
poartă din zidurile dispărute. 

Am mers într-acolo şi am traversat şanţul uscat spre ceea ce 
fusese cândva Citadela. Puştii care veniseră după noi nu 
traversară, iar unul dintre ei ne strigă ceva. Susan îmi zise: 

— Spune că e proprietatea statului şi n-avem voie să intrăm 
aici. Adăugă: A mai zis: „Thanh Than”. Fantome. 

I-am răspuns: 

— Le spun copiilor aşa ca să-i ţină la distanţă de vreun obuz 
neexplodat. 

— Poate că ai dreptate. Totuşi, ai grijă unde calci, ca să nu 
devenim amândoi fantome. 

— Mergi pe cărări. 

— Nu există aşa ceva, Paul. 

— Bine, atunci păşeşte cu grijă. 

Am ajuns în centrul terenului acoperit cu iarbă care fusese 
cândva un oraş şi am zis: 

— Platoul de defilare era cam pe-aici, iar zona militară a 
Citadelei se afla dincolo de câmp, pe-acolo... aşa cred. 

— Iţi aminteşti asta? 


— Oarecum. Am fost aici doar o dată, când a trebuit să 
particip la o ceremonie stupidă de premiere, cum îi plăcea 
armatei sud-vietnameze să organizeze prea des. 

— Vrei să spui că ai fost decorat aici? 

— Da. Şi nu cu Medalia pentru Bună Purtare. 

— Ce era? 

— Ceva numit Crucea pentru Bravură, după medalia franceză 
cu acelaşi nume. Cred că era echivalentul Stelei de Bronz 
americane. 

— Pentru ce ai primit medalia aia? 

— Nu ştiu exact. Toate discursurile s-au ţinut în vietnameză. 

— Haide, Paul. Ştii prea bine pentru ce ţi-au dat o medalie. 

— Da. Pentru propagandă. Au filmat toată chestia şi-au 
prezentat-o înaintea filmului artistic - în cele şase 
cinematografe care probabil că existau în toată ţara. Bravii 
noştri aliaţi americani şi-aşa mai departe. Armata sud- 
vietnameză a luat pur şi simplu lista militarilor care primiseră 
distincţii americane şi le-au dat acestora medaliile vietnameze 
echivalente. Eu am primit Steaua de Bronz pentru Valea A 
Shau fără vreo ceremonie, iar vietnamezii mi-au dat Crucea 
pentru Bravură cu mare pompă. 

— 'Ţi-au dat o copie a casetei? 

— A fost un film, Susan. Nu cred că aveau videocasete pe- 
atunci, dar dacă ar fi avut, mi-ar fi vândut o copie, ceea ce n-au 
făcut. 

— Poate că găsim filmul original în arhivele de la Saigon. 

— Sper că prostia ăia a fost distrusă. 

— Eşti aşa de sentimental. 

— Corect. În orice caz, stăteam cam pe aici cu încă o sută de 
americani din Divizia Întâi şi-am fost sărutat pe ambii obraji de 
un colonel... era iunie sau iulie pe-atunci şi pe platoul ăsta de 
defilare erau treizeci şi cinci de grade, dar compania mea 
reîntregită, plină cu „cireşe” - ăştia erau noii recruți sosiți din 
State -, patrula pe undeva, aşa că nu era prea rău. Mă 
gândeam că voi vizita oraşul după ceremonia aia fastuoasă, dar 
armata americană a fost atât de amabilă încât ne-a urcat pe toţi 
în camioane şi ne-a dus înapoi la Zona de Aterizare Sharon, 
despre care cred că nu mai există. M-am uitat la Susan şi am 
întrebat-o: Sunt un companion grozav ori nu? 

— Asta e într-adevăr o experienţă incredibilă pentru mine. 


— Mă rog... asta-i ultima oprire pentru tine. Am încercat să 
refac traseul primului meu stagiu militar - Bong Son în 
noiembrie şi decembrie '67, Quang Tri în timpul Ofensivei Tet 
din ianuarie şi februarie, pe urmă Khe Sanh în aprilie şi A Shau 
în mai şi înapoi aici, în provincia Quang Tri, unde am stat până 
când am plecat la baza militară An Khe, în noiembrie, mi-am 
luat lucrurile, am zburat la Da Nang şi de-acolo la San 
Francisco. 

— Trebuie să fi avut un weekend grozav la San Francisco. 

— Eram pregătit să cheltuiesc zdravăn cu încă vreo câţiva 
tipi pe care-i ştiam şi cu care venisem... dar n-am fost prea bine 
primiţi. 

Ea nu răspunse. 

— La drept vorbind, nu prea eram dispus să chefuiesc şi-am 
rămas câteva zile la un hotel, punându-mi ordine în gânduri... 
făcând duşuri şi umplând toaleta la fiecare jumătate de oră. Am 
zâmbit. Am dormit într-un pat moale, m-am uitat o grămadă la 
televizor, am terminat două sticle cu gin şi mă tot ciupeam ca 
să fiu sigur că nu visam... pe urmă am plecat cu avionul acasă, 
la Boston. Dar încă nu eram complet refăcut. 

— Şi nu puteai să consuli un psihiatru? 

— Vorbim despre anul 1968, apogeul unui război teribil. 
Vedeai un psihiatru înainte de-a pleca pe front şi-ţi spunea 
întotdeauna că eşti suficient de sănătos mintal ca să pleci să 
ucizi oameni, dar nu erai niciodată examinat când te întorceai. 
Şi ştii ceva? Nu-i învinuiesc. 

— O consultatie te-ar fi putut ajuta. 

— Sigmund Freud la o consultaţie cu lisus Hristos n-ar fi fost 
de ajutor. Cei mai mulţi dintre noi au regăsit drumul spre 
normalitate. 

Am mers pe suprafaţa împrejmuită de şanţuri care fusese 
cândva oraşul Quang Tri, m-am aplecat şi-am cules o schijă 
zimţată pe care culegătorii de metale n-o văzuseră şi m-am 
uitat la ea: 

— Ar putea fi de la o bombă, o rachetă, un obuz de mortier 
sau de artilerie ori de la o grenadă cu fragmentatie şi-ar putea 
fi a noastră sau a lor. Dar asta nu mai contează când te loveşte. 
I-am dat-o lui Susan. Suvenir din oraşul dispărut Quang Tri. 

Ea o puse în buzunar. 

Am continuat să ne plimbăm sub cerul plumburiu şi am văzut 


câţiva vietnamezi uitându-se la noi, întrebându-se dacă 
cercetam locul ăsta ca parte a turului Zonei Demilitarizate. Doi 
dolari pentru traversarea podului rămas peste şanţ şi plimbarea 
în jurul Citadelei. Agenţii de turism aveau să arunce bucăţi de 
metal în zonă în fiecare dimineaţă, înainte de sosirea 
autocarelor, şi toţi puteau să ducă acasă câte un fragment. 

I-am zis lui Susan: 

— În regulă, uite altă piesă a jocului de puzzle. Scrisoarea 
către Tran Quan Lee, găsită asupra lui în Valea A Shau, a fost 
scrisă de fratele lui, care fusese rănit în timpul Ofensivei Tet 
din 1968 în bătălia pentru cucerirea oraşului Quang Tri. Vinh 
zăcea rănit într-una din clădirile de aici şi-a văzut ceva în 
legătură cu doi americani. Ştii ceva despre asta? 

— Nu. 

— În regulă. Aşadar, după o zi scrie scrisoarea în pivniţa 
liceului budist pe care l-am văzut când am venit încoace, şi 
scrisoarea asta ajunge până la fratele lui, în Valea A Shau. 

— Ce-a văzut? 

__— Ce-a văzut constituie motivul pentru care mă aflu aici. 
Intrebarea e: a supravieţuit, Tran Van Vinh acestei bătălii şi 
celor din următorii şapte ani, şi dacă da, mai trăieşte el acum 
şi-l pot eu găsi, iar dacă da, ce-mi poate spune? 

Am trecut sub tăcere ideea de a-l ucide şi posibilitatea ca eu 
să fiu eliminat ulterior. 

Am mers mai departe, iar Susan m-a întrebat într-un târziu: 

— Şi asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

— E important ce-a văzut el? 

— Aşa se pare, altfel nu m-aş afla aici, cheltuind banii 
statului. 

— Ce spunea el în scrisoarea aia? 

— Spunea că a văzut un căpitan american ucigând cu sânge 
rece un locotenent american chiar aici, într-o clădire 
dărăpănată din Citadelă, în vreme ce el, Tran Van Vinh, zăcea 
rănit la etajul de deasupra. 

— Prin urmare... asta e anchetarea unei crime. 

— Aşa se pare. 

— Dar... 

— Dar. 

Se opri din mers, măsurând cu privirea câmpul pustiu. 


— Chiar aici? 

— Pe-aici pe undeva. Nu ţi-aş putea spune unde erau situate 
clădirile, dar e întotdeauna bine să te întorci la locul crimei, 
chiar şi după trei decenii, când locul a fost pulverizat de bombe 
şi artilerie. Poliţiştii sunt la fel de superstiţioşi şi mistici ca şi 
soldaţii combatanți şi există senzaţia asta că mortul - fantoma - 
o să-ţi vorbească sau măcar o să te inspire să-i găseşti asasinul. 
De fapt, eu nu cred treaba asta, dar nici n-o ignor. Am zâmbit 
şi-am întrebat: Să încercăm o şedinţă de spiritism? 

— Înţeleg cum te poate inspira faptul că te afli aici, unde-a 
avut loc crima. Se uită la mine. Dar crezi că e vorba despre 
ceva mai mult decât o crimă? 

— Tu ce crezi? 

— N-am idee. 

Am întrebat-o: 

— De ce ţi s-a spus că are legătură cu golful Cam Ranh? 

— Nu ştiu. 

— Ce legătură ar putea avea asta cu o crimă comisă în timpul 
războiului? 

— Nu ştiu. 

— De ce se implică serviciile secrete în anchetarea unei 
crime de către Divizia de Investigaţii Penale? 

— N-am idee. Tu ai? 

— Am prea multe idei. Unele dintre ele se potrivesc cu 
anumite fapte, dar niciuna nu se potriveşte cu toate faptele. Am 
nevoie de mai multe date. Tu ai vreuna? 

— Nu... doar că... după felul cum s-au ambalat Bill şi 
colonelul Goodman, părea mai mult decât un caz vechi de 
omucidere. 

Am dat din cap. 

— Eşti foarte inteligentă. Formulează o ipoteză. 

— Ucigaşul, acest căpitan, sau martorul, Tran Van Vinh, era 
pe-atunci, sau e acum, un om foarte important. 

— Asta-i un răspuns foarte isteţ. 

Ea schiţă un zâmbet şi zise: 

— Primesc mesaje din lumea de dincolo. 

Am rămas acolo o vreme, în locul care fusese martorul a cel 
puţin două mari bătălii şi asupra căruia se aşternuse acum o 
tăcere mormântală. Sub pământ se odihneau multe oase, poate 
şi bombe despre care speram să rămână inofensive şi să nu fi 


aşteptat întoarcerea mea. 

Susan mă întrebă: 

— Crezi că omul ăsta mai trăieşte? 

— Asta-i altă ironie sau coincidenţă... ni s-a ordonat atunci să 
coborâm de pe dealuri, la două zile după ce nord-vietnamezii 
cuceriseră oraşul, şi ni s-a ordonat să organizăm o blocadă 
pentru a-i împiedica pe soldaţii nord-vietnamezi să fugă din 
oraş... şi-am ucis mulţi... aşa că e posibil ca eu sau compania 
mea să-l fi ucis pe principalul meu martor. 

— Ar fi o ironie, ca să nu mai vorbim de ciudăţenia situaţiei... 

Am dat din cap şi-am spus: 

— Totuşi, simt că Tran Van Vinh trăieşte. 

Susan întrebă: 

— Şi locuieşte în satul Tam Ki? 

— De fapt, nu. Asta era un fel de nume de acoperire. Omul 
meu de la Hue mi-a dat numele real al satului. 

— Care este? 

— Nu-ţi pot spune acum. Poate mai târziu. 

— Unde se află? 

— Departe, în nord. Lângă Dien Bien Phu. Ştii unde vine 
asta? 

— Oarecum. E drum lung. Şi-acolo pleci mâine? 

— Ăsta-i planul. 

— Bun. Dien Bien Phu e pe lista locurilor pe care vreau să le 
văd. Cum ajungem acolo? 

— Nu ştiu cum o să ajung eu acolo. Mă gândeam să merg cu 
trenul pe lângă ţărmul mării, cât mai la nord, iar de-acolo să 
traversez regiunea cu o maşină cu tracţiune dublă. 

— Bună idee. Trenurile încep să meargă din nou vineri. Asta-i 
o problemă? 

— Cred că da. Tu cum ai ajunge acolo? 

— Păi, dacă-mi plăteşti cina diseară, o să-ţi spun. 

M-am uitat la ea şi-am întrebat-o: 

— Chiar ai o idee? 

— N-am petrecut toată ziua de ieri făcând cumpărături. 

— Spune-mi. 

— Nu. Nu-i nevoie să ştii până când o să trebuiască să ştii. 

M-a luat de braţ şi ne-am întors spre pod. Primul lucru pe 
care l-am observat a fost că toţi puştii de pe malul celălalt al 
şanţului dispăruseră. 


Al doilea lucru a fost că în mijlocul terenului Citadelei stătea 
cineva şi ne privea. Era colonelul Mang. 


35 


Pe terenul viran, colonelul Mang şi cu mine ne priveam atent 
de la o distanţă de o sută de metri. Susan mă întrebă: 

— Cine-i ăla? 

— Ghiceşte. 

— Ah... ce caută aici? 

— Păi, mai întâi vrea să mă duc la el, ceea ce n-am de gând 
să fac. 

— Paul, eu îi cunosc pe oamenii ăştia. Dacă-l umileşti, o să-şi 
piardă cumpătul. 

— Să ştii, Susan, că m-am săturat până peste cap de 
occidentalii preocupaţi să nu-i umilească pe est-asiatici. Dă-l în 
mă-sa. 

— Mă duc eu să vorbesc cu el. 

— Tu o să stai aici. 

Ea nu răspunse, nici nu se mişcă. În spatele colonelului 
Mang, pe podul de peste şanţ, am observat alţi doi bărbaţi. 
Erau în uniformă şi aveau puşti. De fapt, chiar şi de la distanţa 
aia l-am recunoscut pe Agresivul, prietenul meu dolofan de la 
aeroportul Tan Son Nhat. 

Colonelul Mang, am observat, purta o haină verde închis, 
cămaşă şi cravată, adică o ţinută adecvată pentru climatul ăsta 
mai rece. Avea şi o pălărie ţuguiată şi un pistol în toc. 

Începuse să bată vântul, iar soarele se retrăgea în spatele 
arborilor. Umbre lungi, cenuşii se întindeau pe terenul fostei 
Citadele, iar în curând avea să se lase întunericul. Eram 
pregătit să stau acolo până în zori. 

Susan spuse: 

— Paul, hai să străbatem cam a treia parte din drum. Elo să 
facă la fel. 

— Dă-l în mă-sa. Nu l-am invitat eu aici. 

— N-are nevoie de invitaţie. Crede-mă pe cuvânt. Hai. 

Făcu un pas. La început am ezitat, apoi am luat-o din loc. 

Susan mergea lângă mine. M-am oprit după vreo treizeci de 
paşi. 

Colonelul Mang pricepu ideea şi făcu exact tot atâţia paşi 
spre noi. Toată treaba asta era foarte stupidă, însă bărbaţii 


devin nişte puşti când e vorba să-şi etaleze curajul. 

Am făcut un pas nesigur spre colonelul Mang, el făcu la fel 
şi-am început să mergem unul către altul. Ne-am apropiat cam 
la zece metri şi javra aia mică se opri. M-am oprit şi eu. 

Ne-am privit. Nu părea bucuros, deci eram cel puţin doi în 
situaţia asta. Susan zise: 

— Haide, Paul. Ai reuşit. Să vedem ce vrea. 

— Dă-l în mă-sa. 

Cred că Mang nu mă auzise bine, fiindcă spuse: 

— Bună seara, domnule Brenner. 

Nu i-am răspuns. Susan se săturase de concursul de şicanări 
şi porni spre el. Vorbiră timp de un minut, dar eu n-o auzeam, 
aşa că nu ştiam în ce limbă conversau. Se întoarse către mine şi 
zise: 

— Paul, de ce nu vii încoace? 

Imi făcu semn să mă apropii. 

Ei bine, avusesem o zi teribilă - A Shau, Khe Sanh, Zona 
Demilitarizată şi-acum Quang Tri. Aveam creierul plin cu 
amintiri de război şi corpul saturat de hormoni masculini 
nesănătoşi. Aveam comportamentul urât al unui infanterist şi 
nu mai eram un turist la Saigon, ascultând tâmpeniile lui Mang; 
nu mi-ar fi trebuit mult ca să explodez. Dacă aş fi avut puşca 
mea M-16, i-aş fi putut dobori pe cei doi papagali înarmaţi 
înainte ca Mang să ajungă cu mâna la pistolul lui. 

— Paul. Vino aici. Te rog. 

Am răsuflat adânc şi-am făcut cei zece paşi până la locul în 
care stăteau Susan şi colonelul Mang. Nu ne-am salutat, dar l- 
am întrebat: 

— Ce cauţi aici? 

— Asta vreau să te întreb eu pe dumneata. 

— Ţi-am spus că o să mă duc la Quang Tri ca să văd unde-am 
fost încartiruit. Aşa că nu mă întreba de ce mă aflu aici. 

Mă privi o clipă şi mi-am dat seama că înţelesese că 
renunţasem la maniera directă, dar politicoasă de a-i vorbi. Imi 
zise: 

— Ei bine, ce-ai văzut? Nimic. i-am spus, nu-i nimic aici. 
Bombardierele voastre au pustiit o întreagă provincie. Asta 
voiai să vezi? Arătă spre hectarele de pământ sterp din jur. [ţi 
place? 

— Domnule colonel, ştii foarte bine de ce au distrus 


bombardierele provincia. De ce nu încerci să te împaci cu 
realitatea aşa cum încerc eu de când m-am întors? 

— Realitatea e ceea ce spunem noi că e. 

— Nu, realitatea e ceea ce s-a întâmplat. Masacrul de la Hue 
s-a întâmplat şi masacrul de-aici, de la Quang Tri, s-a întâmplat 
în 1968. Le-am văzut cu ochii mei. Şi da, şi masacrul de la My 
Lai s-a întâmplat. Cu toţii avem mâinile pătate de sânge. 
Împacă-te cu situaţia asta şi încetează să-mi mai arunci în faţă 
blestematul ăla de război. Nu l-am început eu, nici dumneata. 
Treci peste asta. 

Nu fu de acord cu mustrarea, nici cu tonul vocii mele, dar îşi 
păstră calmul şi răspunse: 

— N-a fost niciun masacru la Hue ori la Quang Tri. A fost 
lichidarea duşmanilor poporului. Masacrul a fost la My Lai. 

— Ce vrei? 

— Poţi să-mi spui de ce dumneata şi însoţitoarea dumitale 
încercaţi să contactaţi triburile din zona colinară? 

— Te referi la Moi? La sălbatici? 

— Triburile din zona colinară, domnule Brenner. Ce treabă ai 
cu ele? 

— N-am nicio treabă cu ele. 

— Domnul Loc spune altceva. 

— Domnul Loc e un idiot. 

Susan interveni şi spuse: 

— Domnule colonel, din toată lumea vin turişti ca să vadă 
triburile băştinaşe din Vietnam. Noi am făcut la fel. 

Colonelul o privi pe Susan o clipă, întrebându-se, sunt sigur, 
de ce răspundea o femeie în locul unui bărbat. Oamenii din ţara 
asta erau aşa de sexişti, încât mi-ar fi putut plăcea să stau aici. 
Mang zise, adresându-se nu lui Susan, ci mie: 

— Ai dispărut din ochii domnului Loc de mai multe ori. Te-ai 
suit pe dealuri în Valea A Shau. Te-ai oprit la o aşezare tribală. 
Ai vorbit cu membri ai triburilor în piaţa din Khe Sanh. 

— Şi ce dacă? Sunt turist. 

— Da? Şi oamenii triburilor oferă tuturor turiştilor brățări 
cum porţi dumneata la mână? Sau eşarfe Taoi cum poartă 
domnişoara Weber? Şi turiştii schimbă saluturi militare cu 
foştii mercenari ai americanilor? 

M-am gândit la asta şi-am recunoscut că omul atinsese 
câteva puncte sensibile. 


— Domnule colonel, cred că eşti excesiv de suspicios şi 
impresionabil în legătură cu montaniarzii. 

— Aşa crezi? Dumneata nu trăieşti aici, domnule Brenner. 
Întrebă: N-ai vrea să-ţi explici acţiunile? 

La drept vorbind, nu voiam. l-am spus colonelului Mang: 

— Unde-i domnul Loc? Adu-l aici şi-o să discutăm chestiunea 
asta. Am adăugat, pentru a detensiona momentul: Am dreptul 
constituţional de-a mă confrunta cu acuzatorul meu. 

Colonelul Mang zâmbi şi spuse: 

— Din nefericire, domnul Loc a trebuit să plece pentru o 
vreme. Apoi întrebă: De ce te-ai dus în Valea A Shau şi la Khe 
Sanh? 

Neprimind niciun răspuns, colonelul Mang continuă: 

— Domnul Loc spunea că ai relatat multe istorii din război, 
domnule Brenner, şi niciuna n-avea legătură cu ocupaţia 
dumitale de bucătar. 

— Domnul Loc nu vorbeşte engleza, domnule colonel. 

— A, ba da. Iar dumneata ştii asta. I-ai spus-o de câteva ori. 

— Corect. Atunci de ce m-aş fi învinuit singur în faţă lui, 
ştiind că înţelege engleza? 

— Pentru că nu ştiai că este un agent al Ministerului 
Securităţii Publice. 

— Fireşte că ştiam. Şi i-am spus-o. 

— Nu mi-a menţionat aşa ceva. 

Susan i se adresă colonelului Mang: 

— Înseamnă că nu ţi-a spus adevărul. Din clipa în care l-am 
cunoscut am ştiut amândoi că e poliţist. Mă aflu în ţara asta de 
trei ani, domnule colonel, şi recunosc un agent secret atunci 
când îl văd. 

Colonelul se uită atent la Susan, apoi îi zise: 

— Eu vorbesc cu domnul Brenner. Se întoarse către mine şi 
spuse: Nu cred că ştiai... 

Susan interveni cu asprime: 

— Vorbesc cu dumneata, domnule colonel. Şi-o să-mi 
răspunzi mie. 

Colonelul Mang se întoarse din nou către Susan. 

— Poftim? Cred că n-am auzit bine. 

— Nu? Atunci înţelege-mă aşa... 

Începu să vorbească în vietnameză, aruncându-i o grămadă 
de vorbe grele şi eram sigur că Mang era pe cale s-o 


plesnească. Pe urmă ar fi trebuit să-l lovesc eu şi gorilele 
înarmate ar fi traversat în fugă terenul şi, cât ai zice peşte, eu i- 
aş fi pus pistolul la tâmplă colonelului şi ne-am fi aflat în impas 
tot restul nopţii ori am fi avut un schimb de focuri sau cine mai 
ştie ce. Asta nu era bine. Dar am lăsat-o pe Susan să-şi verse 
năduful. 

Amândoi se înfierbântară zdravăn. Mă întrebam ce se 
întâmplase cu preocuparea ei de a-i salva reputaţia colonelului 
Mang. Mă amuză să văd pacifiştii luând-o razna şi încercând să 
pornească al treilea război mondial. Am observat şi că gorilele 
înarmate erau atente şi urmăreau scena. Nu puteau auzi mare 
lucru de la distanţa aia, dar recunoşteau o femeie nervoasă, 
mai ales dacă erau însuraţi. Partea bună era că Susan şi 
colonelul continuau să vorbească - ori să ţipe. Dacă Mang ar fi 
tăcut, am fi avut o problemă. 

Trebuia să calmez situaţia, aşa că i-am spus lui Susan: 

— În regulă. Im lang. Fermez la bouche. Taci. Ajunge. 

Ea tăcu. Colonelul era foarte montat şi, chiar dacă nu venise 
acolo să ne aresteze, acum se gândea la asta, mai ales că 
gorilele îl văzuseră luat la rost de căţeaua aia americană. 

Mang se calmă şi se întoarse către mine. Îmi spuse, de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— Nu cred că ştiai că domnul Loc e agent al Ministerului 
Securităţii Publice. 

— Iţi par un prost? 

Colonelul Mang rezistă tentaţiei de a-mi răspunde: „Da, îmi 
pari un prost. Altfel de ce te-ai afla aici?” In schimb zise: 

— Dacă eşti aşa isteţ, de ce-ai vorbit atât de liber despre 
luptele la care-ai luat parte în prezenţa domnului Loc, după ce 
mie îmi spuseseşi că ai fost bucătar? 

— Evident, n-am fost bucătar. Am fost infanterist. 

— De ce m-ai minţit? 

Pentru că aşa îmi ziseseră deştepţii de la Washington. l-am 
răspuns politicos: 

— N-aveam niciun motiv să te supăr, domnule colonel, 
spunându-ţi că am luptat împotriva compatrioţilor dumitale. 

— Da? Dar ai minţit. 

— Am minţit. Am ucis soldaţi nord-vietnamezi şi-ai Viet- 
Congului aici, în oraşul Quang Tri şi în jurul lui, la Khe Sanh, în 
Valea A Shau şi mai jos, la Bong Son. Şi ce dacă? Şi dumneata 


ai fost combatant şi mi-ai ucis compatrioţii. Era vreme de 
război. Pentru asta eram plătiţi. Am închis subiectul. N-ai venit 
aici ca să-mi spui că ai descoperit că eu am fost soldat 
combatant. Ce vrei? 

— Ţi-am spus. Vreau să ştiu ce treabă ai cu oamenii 
triburilor. 

— Niciuna. 

— Atunci de ce te-ai dus în zona colinară? 

Individul ăsta era greu de cap ori paranoic. Probabil şi una, 
şi alta. l-am zis: 

— M-am dus în Valea A Shau şi la Khe Sanh ca să revăd 
locurile unde-am luptat. Credeam că ne-am înţeles. 

El se gândi puţin şi răspunse: 

— Poate minciuna e că n-ai fost niciodată încartiruit în 
locurile alea, dar te-ai dus acum acolo ca să iei legătura cu 
oamenii triburilor în numele guvernului dumitale şi foloseşti 
scuza că vizitezi locurile unde-ai luptat când, de fapt, dumneata 
n-ai luptat acolo. În realitate te interesează triburile din zona 
colinară. 

Mi-a trebuit o secundă ca să pricep logica asta. Se părea că 
Mang avea în minte faptul că nu puneam la cale nimic bun, aşa 
că trebuia să potrivească ceea ce ştia cu ceea ce bănuia. De 
fapt, eu nu puneam la cale nimic bun, dar el era departe de 
adevăr. La urma urmei, nici nu trebuia să fie mai aproape; orice 
învinuire cu caracter penal m-ar fi trimis la închisoare în ţara 
asta. 

Am aplicat logica proprie şi-am spus: 

— Dacă aveam nevoie de un pretext ca să mă duc în zona 
colinară, de ce nu ţi-aş fi spus la aeroportul Tan Son Nhat că 
mă interesau, să zicem, arborii şi viaţa animalelor sălbatice? 
Pricepi? 

— De fapt, dumneata mi-ai zis că nici măcar nu erai sigur că 
o să te duci la fosta dumitale bază militară de la An Khe, care 
se află în regiunea deluroasă şi unde sunt multe triburi. De ce 
ascundeai treaba asta? 

— Să ascund ce? N-am fost deloc la An Khe. 

— Dar ai fost în alte zone deluroase. 

Tipul ăsta îmi dădea dureri de cap şi-am văzut că şi Susan îşi 
pierduse răbdarea cu paranoia lui Mang şi stupizenia în 
legătură cu oamenii triburilor. 


Colonelul îmi spuse: 

— Ai auzit, desigur, de FULRO. 

— Am aflat despre ei la Muzeul Crimelor Americane de 
Război. Am văzut fotografia cu execuțiile în masă ale oamenilor 
triburilor. Apropo, asta-i deranjează pe turişti. 

— Da? Intenţia a fost de a da o lecţie. 

— De ce nu i-aţi dus pur şi simplu pe oamenii triburilor în 
tabere de reeducare, ca să-i învăţaţi să fie cetăţeni fericiţi? De 
ce a trebuit să-i împuşcaţi? 

El se uită la mine şi mă informă: 

— Duşmanilor statului care depun armele li se oferă ocazia 
de-a se reeduca în şcoli speciale. Duşmanii care sunt capturați 
cu arme asupra lor sunt împuşcaţi. Adăugă: Orice persoană, 
înarmată sau nu, care ia legătura cu insurgenții înarmaţi e, de 
asemenea, împuşcată. Se uită la mine, pe urmă la Susan şi 
întrebă: Inţelegeţi? 

Sigur că înţelegeam. Noi făcusem acelaşi lucru în 1968, aşa 
că nu-i puteam ţine colonelului Mang o prelegere despre 
aplicarea corectă a legii, vina de a fi complice sau dreptul de-a 
purta arme. Totuşi, era timpul să închei subiectul ăsta. L-am 
privit în ochi şi i-am zis: 

— Domnule colonel, mă acuzi că sunt spion? 

— Încerc să descopăr adevăratul motiv al vizitei dumitale în 
ţara mea. 

Păi, şi eu încercam acelaşi lucru. Dar colonelul Mang nu mă 
putea ajuta. l-am spus: 

— Cu siguranţă că ai ceva mai bun de făcut în timpul 
sărbătorii Tet. Poate că familia dumitale s-ar bucura să te vadă. 

Nu-i plăcu deloc remarca şi zise: 

— Nu te priveşte pe dumneata, domnule Brenner, ce fac eu. 
Dar pentru informarea dumitale o să-ţi spun că am fost acasă, 
iar acum am venit să vorbim. 

— Îmi pare rău că ai bătut atâta drum pentru nimic, domnule 
colonel. 

— N-aş fi bătut atâta drum pentru nimic, domnule Brenner. 

Asta suna de parcă aveau să urmeze şi alte neplăceri. 

— Domnule colonel, eu nu reacţionez prea bine la ameninţări 
subtile. S-ar putea să ţi se pară incredibil, dar în ţara mea, cum 
îţi spuneam, un cetăţean poate refuza să răspundă întrebărilor 
unui poliţist şi are dreptul de a tăcea. Polițistul are atunci de 


ales între a-l aresta pe suspect sau a-i da drumul. Prin urmare, 
dacă ai venit aici să mă arestezi, fă-o acum. Altfel voi pleca. 

Probabil că Mang nu mai fusese instruit în privinţa limitelor 
puterii poliţiei, aşa că făcu propria lui alegere, care nu era 
niciuna din cele de mai sus. Îmi spuse: 

— Dacă răspunzi sincer la întrebările mele, dumneata şi 
însoţitoarea dumitale puteţi pleca. 

M-am uitat la Susan, care dădu din cap. Faptul că venise cu 
mine avea, cum spuneam, avantaje şi dezavantaje, iar acum era 
un dezavantaj. Dacă aş ajunge la închisoare şi aş fi interogat, 
eu m-aş descurca. Dar dacă Mang hotăra s-o arunce şi pe 
Susan la zdup, aş avea o problemă serioasă. 

Colonelul zise: 

— Domnule Brenner, mai am câteva întrebări pentru 
dumneata. Imi dai voie? 

Am dat din cap. 

El zâmbi şi-mi spuse: 

— Te rog să-mi descrii relaţia dintre dumneata şi doamna 
prezentă aici. 

— Ne-am cunoscut la Saigon - oraşul Ho Şi Min - şi-acum 
călătorim împreună. 

— Da? încotro? 

— Spre Hanoi. 

— A, da. Spre Hanoi. Şi unde mergeţi între Hue şi Hanoi? 

— Cred că ţi-am mai spus, domnule colonel. Pe ţărmul mării, 
în nord. 

— A, da. Voiai să vezi cum trăiesc şi muncesc oamenii din 
fostul Vietnam de Nord, cum îi numeşti dumneata. 

— Asta am spus. 

— Şi cum ai de gând să ajungi la Hanoi? 

— Nu ştiu. Ai vreo sugestie? 

— Ai putea veni cu mine. Eu am maşină cu şofer. 

— Oferta dumitale e foarte amabilă, dar n-aş vrea să te abaţi 
din drum. 

— Şi eu merg acolo. Familia mea locuieşte lângă Hanoi. 

— Înţeleg. Deci, presupun că ne vom vedea din nou la Hanoi. 

— Poţi fi sigur de asta, domnule Brenner. 

— De-abia aştept. Poate ne întâlnim la ambasada ţării mele. 

— Poate că nu. Scoase o ţigară şi o aprinse. 

Susan îl imită şi-l întrebă sarcastic: 


— Doreşti o ţigară? 

El o ignoră, ceea ce era un mare progres după un concurs de 
tipete. Omul învăţa repede. Trase un fum şi-mi spuse: 

— Aşadar, călătoreşti de-a lungul coastei până la Hanoi? 

— Cum altfel aş putea ajunge acolo? 

— Păi, ai putea merge prin zona colinară, către Laos, apoi să 
te întorci spre Hanoi pe lângă Râul Roşu. E foarte pitoresc. 

— Pe-acolo sunt triburi de băştinaşi? 

El zâmbi, dar nu răspunse. 

Avusesem parte de prea multă distracţie pentru o singură zi. 
Era frig şi aproape întuneric, aveam nevoie de un scotch, iar eu 
mă jucam de-a şoarecele şi pisica cu geamănul asiatic şi rău al 
lui Sherlock Holmes, într-un loc unde fusese comisă o crimă, în 
vreme ce soldaţi şi civili mureau cu miile în jurul locului faptei. 
Asta era motivul pentru care mă aflam aici, şi tipul din faţa mea 
încerca să-mi pună în cârcă o infracţiune majoră. De-abia 
aşteptam să-l văd pe Karl şi să râdem copios de chestia asta. 

Colonelul Mang reveni la subiectul vieţii mele amoroase, 
spunându-mi: 

— Deci dumneata şi domnişoara Weber călătoriţi ca doi 
prieteni. Corect? 

— După cum ştii deja, împărţim acelaşi pat. 

El afişă o expresie de falsă surpriză: 

— Dar aţi luat camere separate la Nha Trang şi acum la Hue. 
Şi totuşi împărţiţi acelaşi pat. Ce extravaganţă. 

— Americanii sunt extravaganţi în legătură cu proprietatea şi 
bunul-gust. 

— De fapt, vă permiteţi să faceţi orice, pe urmă încercaţi să 
pretindeţi că sunteţi oameni simpli şi virtuoşi. Mi se pare că 
asta se numeşte ipocrizie. Corect? 

— E o remarcă foarte bună, domnule colonel. Acum pot să-ţi 
spun ceva despre vietnamezi? Sunt singurii oameni pe care i- 
am văzut venerând dolarul american mai mult decât americanii. 

— Mă insulţi pe mine şi îmi insulţi ţara, domnule Brenner. 

— Dumneata m-ai insultat, colonele Mang. 

Trase din ţigară şi zise: 

— Poate că ar trebui să revenim la treburile noastre. 

Se uită la Susan şi-i spuse ceva în vietnameză. Pe ea n-o 
încântă întrebarea şi-i răspunse sec. 

Eu am protestat: 


— Conversaţia asta se va purta în engleză. 

Susan îmi zise: 

— M-a întrebat dacă femeile americane au obiceiul să se 
culce cu bărbaţi pe care de-abia i-au cunoscut. l-am spus că eo 
întrebare jignitoare. 

L-am întrebat pe colonelul Mang: 

— Ofițerii vietnamezi au obiceiul să insulte femeile? 

— Încerc să determin natura reală a relaţiei voastre. 

— De ce? Nu e treaba dumitale. 

— Cred că este. Ştii, desigur, că prietena dumitale, prezentă 
aici, făcea amor cu şeful staţiei CIA din oraşul Ho Şi Min. 

Am răsuflat adânc şi-am răspuns: 

— Ştiu că avea un prieten. 

— Da? Şi-l cunoşti. Mi-ai spus chiar dumneata. Domnul Bill 
Stanley. Şeful staţiei CIA pentru tot sudul Vietnamului. 

Dintre toate numele pe care le puteam invoca atunci când i- 
am spus lui Mang cine-mi rezervase bilet de tren pentru Nha 
Trang, eu îl alesesem pe cel al afurisitului tip de la CIA. Dar aşa 
se întâmplă atunci când boşii de la Washington hotărăsc că nu-i 
nevoie să ştii ceva ce-ar trebui să ştii. 

— Domnule Brenner, de ce te culci cu prietena prietenului 
dumitale? 

— Despre Bill Stanley ştiu doar că e funcţionar la Bank of 
America. 

— Da? Deci nu ştiai că prietenul dumitale e şeful staţiei CIA? 

— Dumneata spui asta, şi nu e prietenul meu. 

— Dar spuneai că aţi fost colegi de facultate. La Princeton. 

I-am aruncat o privire lui Susan, care părea încurcată. 

Într-o zi, remarcile mele frivole aveau să-mi aducă necazuri; 
de fapt, ziua aia sosise. I-am replicat colonelului Mang: 

— Cum puteam fi colegi când el e cu cel puţin zece ani mai 
tânăr ca mine? 

— Asta mă întrebam şi eu, domnule Brenner. 

— Ei bine, făceam o glumă. 

— Care-i gluma? 

— E greu de explicat. Domnule colonel, nu-l cunosc pe Bill 
Stanley şi nu e prietenul meu. 

— Dar este agent CIA. E perfect în regulă. CIA ştie cine e 
ofiţerul nostru de informaţii de la ambasada Vietnamului din 
Washington. Nu poţi ascunde aşa ceva. De fapt, domnul Stanley 


n-are nicio legătură cu Bank of America şi e funcţionar consular 
la serviciul de dezvoltare economică. Sigur, nu asta e ocupaţia 
lui reală, dar asta-i conferă imunitatea diplomatică de care are 
nevoie ca să-şi desfăşoare cealaltă activitate. Şi totuşi 
dumneata, domnule Brenner, prietenul lui, nu cunoşti acest 
aspect. E uimitor. 

Într-adevăr uimitor. Iar colonelul Mang era ceva mai isteţ, 
mai sarcastic şi mai ironic decât îl crezusem. 

— Ce să mai cred, domnule Brenner? 

M-am uitat la Susan, care părea puţin neliniştită. Putea fi 
supărată fiindcă folosisem numele lui Bill Stanley, dar era 
probabil şi mai supărată pentru felul în care fusese tratată 
întreaga chestiune. 

— Domnule Brenner, ce să mai cred? 

— Nu-l cunosc pe Bill Stanley. 

— Dar mi-ai spus că-l cunoşti. 

— Am minţit. 

— De ce? 

— Ei bine, o să-ţi zic de ce. Domnişoara Weber mi-a rezervat 
bilet pentru Nha Trang, dar nu voiam să pomenesc numele ei. 
Biet? 

— Nu, nu înţeleg. De ce-ai fi făcut asta? 

— Uite ce e, domnule colonel, dacă aş fi ştiut că Bill Stanley e 
agent CIA, de ce i-aş fi pomenit numele într-o conversaţie cu 
dumneata? 

— Asta încerc să stabilesc, domnule Brenner. 

— În regulă. Ei bine, răspunsul e: nu-l cunosc pe Bill Stanley, 
nici pentru cine lucrează şi nu cunosc pe nimeni la Saigon, dar 
mi-am amintit că domnişoara Weber a pomenit numele lui şi 
locul unde lucrează, aşa că ţi-am dat acest nume în loc să ţi-l 
spun pe-al ei. 

— Dar de ce? N-ai răspuns la întrebarea asta. 

— Răspunde dumneata pentru mine. 

— Cum aş putea? Dumneata trebuie să răspunzi. 

— Bine... Nu voiam sub nicio formă ca numele domnişoarei 
Weber să intre în atenţia poliţiei, oricât de neutru ar fi fost 
contextul. Ea trăieşte aici, iar eu nu intenţionam să-i compromit 
afacerile. Sper că înţelegi. 

— Poate. Dar nu înţeleg legătura dumitale cu domnul 
Stanley. 


— Nu există nicio legătură. Idiotule. 

— Ba există. Te culci cu prietena lui. Zâmbi. 

Detestam să admit asta, însă tipul era aproape la fel de 
priceput şi sarcastic ca şi mine când îmi exercitam profesiunea. 
I-am spus: 

— Răspunde dumneata la întrebarea mea. Dacă aş fi ştiut ori 
bănuit că Bill Stanley e agent CIA, de ce-aş fi pomenit numele 
lui? Voi răspunde eu în locul dumitale, domnule colonel. Nu 
ştiam, şi nici acum nu ştiu. Şi de ce te-aş crede că omul e agent 
CIA? 

— Într-adevăr, de ce? Se uită la Susan şi-o întrebă: Ştii că 
bărbatul cu care te culcai e agent CIA? 

— De ce mi-ar fi spus? 

— Americanii au obiceiul foarte enervant de-a răspunde la o 
întrebare cu alta. 

Susan întrebă: 

— De ce e enervant? 

Colonelul Mang îşi pierdea răbdarea cu Susan, care putea fi 
într-adevăr iritantă. Făcu un pas spre ea, iar eu am făcut un pas 
către el. Ne-am oprit amândoi şi-am rămas nemişcaţi, dar 
pregătiţi să acţionăm. 

În cele din urmă, colonelul Mang se întoarse iarăşi spre 
mine, aprinse altă ţigară fără să-i ofere una şi lui Susan, pe 
urmă îmi zise: 

— Deci nu-l cunoşti pe domnul Stanley. 

— Nu. 

— Dar ai vorbit cu el în faţa catedralei catolice din Ho Şi Min. 

— Ăla era Bill Stanley? 

— Ştii bine că ăla era, domnule Brenner. Nu te juca cu mine. 

— l-am fost prezentat pentru prima oară lui Bill Stanley în 
faţa catedralei, am stat de vorbă vreo trei minute, după cum 
ştii, şi de-atunci nu ne-am mai văzut, nici n-am mai vorbit. 

— Aşa spui dumneata. De ce te-aş crede? M-ai minţit în 
legătură cu activitatea dumitale din timpul războiului, te-ai 
întâlnit cu un agent CIA, manifeşti un interes prea mare pentru 
locuitorii zonei colinare, eşti confuz în privinţa itinerarului şi 
mi-ai spus că te duci singur la Nha Trang, dar n-a fost aşa. Te- 
ai dus acolo cu prietena unui agent CIA. Câte alte minciuni mi- 
ai mai spus? 

— Două sau trei. 


— Da? Care? 

— Cred că ţi-am spus cât de bine condus şi prosper pare 
Vietnamul. De fapt, nu e deloc aşa. Oamenii sunt nefericiţi şi 
toţi cei pe care i-am întâlnit în sudul ţării detestă Hanoiul. La 
Saigon sunt mai multe prostituate şi proxeneţi decât atunci 
când am fost eu aici, i-aţi tratat foarte urât pe foştii militari 
sud-vietnamezi, ştiu că le-aţi profanat mormintele, iar pe 
supraviețuitori i-aţi transformat aproape în sclavi şi eu, ca fost 
militar, consider asta ceva dezonorant şi jignitor şi-aşa ar 
trebui să gândeşti şi dumneata. Guvernul de la Hanoi nu are 
legitimitate şi nu e sprijinit de voinţa poporului. Acum, domnule 
colonel, ai aflat adevărul adevărat, nu ceea ce spui ori crezi 
dumneata că e adevărul. 

Mang nu se uita la mine. Privea în zare şi fierbea în sinea lui. 
Avea într-adevăr o expresie ciudată, iar umerii îi tresăltau. Nu 
ştiam dacă va leşina, va plânge, va scoate pistolul, îmi va cere 
azil politic în America sau altceva. Eram pe cale să-i sugerez 
poziţia lotusului, însă el părea să-şi păstreze controlul. 

Răsuflă adânc şi se trezi brusc din transă ori ce-o fi fost aia. 
Îşi drese glasul şi continuă de parcă nu s-ar fi aflat în pragul 
unei crize nervoase. Mă întrebă pe un ton plat: 

— Domnule Brenner, Serviciul de Imigrări al Poliţiei din Hue 
m-a informat că ai luat un autobuz de la Nha Trang până la 
Hue. Corect? 

Cugetă câteva clipe, apoi continuă: 

— Ai plecat din Nha Trang la începutul după-amiezii şi-ai 
ajuns la Hue seara, înainte de miezul nopţii. Aşa e? 

— Cam aşa. 

— Înţeleg. 

Simulă că digeră informaţia şi un aer de perplexitate, 
aproape de îngrijorare, îi străbătu faţa, de parcă îl sâcâia ceva. 
Cunosc aerul ăla pentru că mai toţi anchetatorii îl folosesc. 
Colonelul Mang spuse: 

— Ofiţerul de la secţia de poliţie din Hue zicea că ai spus că 
ai călătorit singur. E corect? 

Mi-am dat seama că dacă întrebările astea ne-ar fi fost puse 
mie şi lui Susan, separat, s-ar fi putut să dăm răspunsuri 
diferite: 

— N-am spus că am călătorit singur. De fapt, ofiţerul nici nu 
m-a întrebat asta. Dar probabil că dumneata l-ai întrebat, iar el, 


ca toţi subordonații din lume, a inventat un răspuns. | 

— Atunci presupun că trebuie să-l întreb din nou. Îmi zise: 
Deci dumneata şi cu domnişoara Weber aţi călătorit împreună. 

— Corect. 

— Cu autobuzul. 

— Corect. 

— Şi unde-aţi tras când aţi sosit la Hue? 

— La un mini-motel... 

— A, da. Asta mi s-a spus şi mie. Zâmbi şi-mi zise: Ofiţerul de 
poliţie a avut impresia că ţi-ai petrecut noaptea cu o 
prostituată. Se uită la Susan, pe urmă din nou la mine şi spuse: 
Dar trebuie să fi înţeles greşit descrierea dumitale. 

— Polițistul din Hue, ca şi domnul Loc, trebuie să înţeleagă 
mai bine engleza dacă vor să interogheze ori să tragă cu 
urechea la vorbitorii de limbă engleză. Nu eşti de acord? 

Probabil că era, dar îmi spuse: 

— Sper că engleza mea te mulţumeşte. Eu înţeleg bine 
engleza, dar nu şi răspunsurile dumitale. 

— Eu le înţeleg. 

— Să-ţi pun o întrebare simplă. Cum se numea mini-motelul 
unde-ai petrecut noaptea cu domnişoara Weber? 

— Nu ştiu. Astea au şi nume? 

— Au de obicei numele străzii unde se află. Asta te ajută? 

— Nu. 

Se uită la Susan. 

— Dumneata îţi aminteşti numele motelului? 

— Nu. 

Continuă s-o privească şi spuse: 

— Sunt mai degrabă surprins, domnişoară Weber, că 
dumneata, care eşti în Vietnam de trei ani, te-ai putut duce 
într-un asemenea loc. 

— Domnule colonel, când eşti obosit, dormi oriunde. 

— Serios? Se întoarse către mine: Şi-aţi fost la hotelul 
Century Riverside când aţi sosit la Hue, ca să vedeţi dacă aveau 
camere libere? 

— Nu. 

— De ce nu? Aţi fi constatat, ca şi mine, că aveau camere 
libere. 

— Am un buget limitat. Mini-motelul era foarte ieftin. 

Nu mă crezu deloc şi nu l-am învinuit pentru asta. 


— Domnule Brenner, spui că ai sosit la Hue vineri seara şi nu 
te-ai obosit să verifici dacă hotelul dumitale, alt hotel pentru 
occidentali sau măcar o casă de oaspeţi ar putea avea o cameră 
liberă. În schimb, susţii că ai plecat din staţia de autobuz la un 
mini-motel frecventat aproape în exclusivitate de prostituate şi 
proxeneţi şi-ai luat o cameră acolo, dar nu-ţi aminteşti numele 
lui. A doua zi, la ora 12.35, te-ai cazat singur la Century 
Riverside, apoi, după vreo douăzeci de minute, domnişoara 
Weber a sosit şi-a cerut o cameră. La un moment dat, v-aţi 
întâlnit în salonul hotelului şi după o vreme v-aţi retras în 
camerele voastre... sau în camera dumitale. Am înţeles greşit? 

— Da. 

— Şi totuşi, nimic din toate astea nu mi se pare logic. Poate 
reuşeşti să-mi explici. 

— Domnule colonel, domnişoara Weber şi cu mine avem o 
idilă clandestină. Înţelegi? Încercăm să evităm o confruntare cu 
domnul Stanley şi asta explică toate acţiunile noastre. 

Colonelul Mang credea altceva. Spuse: 

— Nu sunt mai puţin nedumerit, domnule Brenner, dar dă-mi 
voie să continuu. Se uită din nou la Susan şi la mine, apoi zise: 
Sunteţi un cuplu frumos. Genul de oameni greu de uitat. Aşa că 
am cerut poliţiei din Nha Trang să-i interogheze pe cei doi 
şoferi care au condus autobuzele de la prânz şi de la ora unu. 
Niciunul nu-şi aminteşte de vreun cuplu de occidentali între 
două vârste care să fi călătorit în vreun autobuz. De fapt, în 
afară de câţiva excursionişti cu rucsacuri, cele două autobuze 
au fost pline doar cu vietnamezi. Făcu o pauză. Mi se pare 
ciudat să fi călătorit cu autobuzul. 

— Nu exista alt mijloc de transport disponibil, şi dumneata 
ştii asta. M-am aflat în autobuzul care a plecat la ora unu de la 
Nha Trang la Hue şi repet, domnule colonel, cineva ţi-a dat 
informaţii greşite. 

— Da? Cam multe informaţii greşite. De la persoane diferite. 
Se uită la Susan şi-o întrebă: Şi dumneata ai fost în autobuzul 
ăla? 

— Da. 

Se gândi o vreme, ori se prefăcu, pe urmă zise: 

— Din nefericire, eu am crezut informaţia greşită primită de 
la şoferii de autobuz - că n-aţi fost în maşinile lor - şi-am 
continuat cercetările. l-am întrebat pe cei de la Vidotour dacă 


vreunul din voi a închiriat o maşină cu şofer, iar ei m-au 
informat că nu aţi făcut-o. Ei păstrează evidențe foarte exacte, 
aşa că, desigur, informaţia asta era corectă. Pe urmă am 
început să-i verific pe agenţii particulari de turism. Se uită la 
mine şi întrebă: Şi ştii ce-am descoperit? 

N-am răspuns întrebării retorice. De fapt, mă îndoiam că 
Mang reuşise să contacteze pe cineva în perioada sărbătorii. 

Colonelul continua să mă privească şi niciunul din noi nu 
făcea vreo mişcare. În cele din urmă spuse: 

— Nimic. Dar continuăm cercetările la Nha Trang. 

N-am zis nimic, iar el adăugă: 

— Cred, domnule Brenner, că dumneata şi domnişoara 
Weber aţi ajuns la Hue cu un microbuz particular sau mai 
degrabă cu o maşină particulară cu şofer. Cred că 
instrucţiunile mele pentru dumneata au fost clare. Nu trebuia 
să călătoreşti cu mijloace de transport particulare. 

Simţeam nevoia să reacţionez şi-am spus: 

— Domnule colonel, cred că m-am săturat de întrebările 
dumitale, de suspiciunile şi sarcasmul dumitale. Nu ştiu ce scop 
urmăreşti, dar eu voi pleca de la Hue direct la Hanoi şi-o să 
depun o plângere oficială la ambasada americană, pe urmă o să 
părăsesc ţara. Şi când o să ajung la Washington, o să depun o 
plângere direct la Departamentul de Stat. Atitudinea dumitale e 
inacceptabilă şi nejustificată. 

El nu părea îngrijorat de ce-i spusesem; era sigur că mă avea 
cu ceva la mână şi se arăta mai încrezător: 

— Cred că o să descopăr că ai închiriat o maşină cu şofer ca 
să te ducă la Hue şi că te-ai oprit undeva pe timpul nopţii, şi 
poate că te-ai abătut de la drumul direct spre Hue. Când o să-l 
găsesc pe şoferul ăla, o să-l întreb ce-ai făcut, pe cine-ai văzut 
sau cu cine te-ai întâlnit pe drum. Asta, sigur, dacă nu cumva 
vrei să-mi spui dumneata acum. 

— Nu mai am ce să-ţi spun. 

— Ei bine, eu mai am să-ţi zic câte ceva. Aprinse altă ţigară şi 
spuse: Polițistul cu care-ai vorbit la Hue m-a informat că ai fost 
foarte necooperant. 

Nu i-am răspuns. 

— Spunea că ai încercat să părăseşti biroul fără permisiunea 
lui. 

N-am rezistat să nu-i răspund: 


— Nu doar am încercat, chiar am făcut-o şi el nu m-a oprit. 

Colonelul Mang păru puţin surprins. Era clar că subordonații 
lui îi spuneau tot ce voiau ei. Ciudat, bănuiam că mă credea pe 
mine şi nu pe ei, ceea ce poate că nu-i chiar aşa de ciudat; într- 
un stat polițienesc, toată lumea e îngrozită de adevăr. 

Mang îmi zise: 

— Cred că dacă te-ai pune în situaţia mea, ai înţelege că 
întrebările şi suspiciunile mele sunt întemeiate. Există 
numeroase elemente din ceea ce voi numiţi dovezi 
circumstanţiale care sugerează că scopul venirii dumitale aici 
nu e turismul. Pe urmă mai sunt şi minciunile pe care mi le-ai 
spus şi pe care încerci acum să le corectezi. 

— Cred, domnule colonel, că alţii te-au minţit, te-au indus în 
eroare ori au făcut presupuneri neîntemeiate. Dacă aş fi 
poliţist, m-aş întoarce şi i-aş interoga din nou pe toţi şi-aş vedea 
dacă am lansat acuzaţii pe nedrept. Biet? 

Se întoarse spre Susan, care-i spuse ceva în vietnameză. El 
dădu din cap şi se uită din nou la mine. 

— Interesantă expresie. Dar eu nu sunt un fraier. 

M-am abținut să-i răspund. 

El zise: 

— După conţinutul faxurilor trimise de domnul Stanley 
domnişoarei Weber la Grand Hotel, am avut impresia că idila 
voastră nu e tocmai clandestină. 

— De-aceea încercăm să-l evităm pe domnul Stanley. 

— Da? Şeful staţiei CIA e atât de stupid încât credeţi că-l 
puteţi evita stând o noapte la un mini-motel, pe urmă cazându- 
vă la un hotel pe care-l folosesc aproape toţi occidentalii? Apoi 
adăugă: Aş fi crezut că încercaţi să-l evitaţi pe domnul Stanley 
dacă aţi fi rămas în continuare la mini-motelul din Hue, unde 
nu se cere paşaport sau viză. 

— Aşa e. Ar fi trebuit să facem asta. Altceva? 

— Da. De unde ştie prietena dumitale, Kay, de legătură cu 
domnişoara Weber? Şi de ce te avertizează în privinţa acestei 
legături? 

— De ce nu încetezi să-mi citeşti corespondenţa? 

— E meseria mea, domnule Brenner. Răspunde la întrebare. 

— l-am trimis un fax de la Nha Trang, în care i-am vorbit 
despre noua mea aventură, şi cred că e geloasă. Presupun că 
ştii câte ceva despre femei, aşa că înţelegi. În plus, întrebarea 


dumitale e alt exemplu de acuzaţie nefondată. 

— Da? Atunci să-ţi pun o întrebare despre răspunsul pe care i 
l-ai trimis lui Kay: „Dacă dormi cu duşmanul, ştii unde se află în 
timpul nopţii”. 

Se uită la Susan, pe urmă la mine şi mă întrebă: 

— Deci doamna asta e duşmanul la care te refereai? 

— E o expresie idiomatică. N-ar trebui să iei în sens propriu 
toate expresiile englezeşti pe care le auzi ori le citeşti. 

— Da? Ei bine, îţi mulţumesc, domnule Brenner, pentru lecţia 
asta. 

— Cu multă plăcere. Şi nu-mi mai citi corespondenţa. 

— O găsesc interesantă. Mai spuneai în răspunsul dumitale 
către Kay... stai să-mi amintesc... Recită ultimul paragraf 
cuvânt cu cuvânt: „Într-adevăr, umbrele lungi al trecutului se 
întind şi-acum de-aici până acolo, dar umbrele din mintea şi 
inima mea se estompează, aşa că, dacă n-o să ai veşti de la 
mine o perioadă îndelungată, să ştii că am găsit ce căutam şi că 
n-am niciun regret personal în privinţa acestei călătorii. 
Dragostea mea lui C.” 

Nu m-am uitat la Susan, dar continuam să-l privesc pe 
colonelul Mang. Nu mă deranja prea mult că încerca să-mi 
pună în cârcă o infracţiune gravă, dar îmi făcea viaţa amoroasă 
mai dificilă decât era deja. 

Mang întrebă: 

— De ce n-ar avea Kay veşti de la dumneata o perioadă 
îndelungată? Şi ce anume căutai aici şi-ai găsit? 

— Am găsit pacea lăuntrică şi fericirea. 

— Da? Unde? La Khe Sanh? În Valea A Shau? La Hue? Aici? 

— Îmi tulburi karma, domnule colonel. Schimbă subiectul. 

— Nu-ţi place niciunul dintre ele. 

— Mai încearcă. 

— Poate ar trebui să încerc la sediul poliţiei din Hanoi. 

— Foarte bine. Să mergem. _ 

Nu prea înţelegea cacealmalele şi păru surprins. Îşi drese 
glasul şi spuse: 

— La timpul potrivit, domnule Brenner. 

Mi-am potrivit ceasul. 

— Te rețin de la o întâlnire? întrebă el. 

— Mă reţii de la cină. 

Ignoră replica mea şi-o întrebă pe Susan: 


— Eşti căsătorită cu alt american? 

— De ce nu-mi verifici cererea de viză? 

— Am făcut-o. Acolo afirmai că eşti necăsătorită. 

— Atunci ăsta-i răspunsul. 

El adăugă: 

— Şi pare să nu existe urme ale unui soţ în apartamentul 
dumitale. Zâmbi. 

Susan îl privi cu atenţie. Ea era femeia care făcuse aproape o 
criză când îşi dăduse seama că-i umblase cineva în camera de 
hotel de la Nha Trang. Acum afla că Mang îi percheziţionase 
apartamentul. Răsuflă adânc şi-i spuse ceva în vietnameză. Era 
o frază scurtă, rostită cu voce blândă, dar orice-ar fi zis, faţa 
colonelului Mang se crispă de parcă l-ar fi sodomizat cineva. Eu 
cerusem ca discuţia să se poarte în engleză, dar uneori trebuie 
să foloseşti limba maternă a cuiva ca să-i spui: „Du-te-n mă-ta, 
idiotule”. 

M-am uitat la colonelul Mang, care se gândea fără îndoială la 
vremurile când ne-ar fi putut interoga separat, cu ajutorul 
şocurilor electrice aplicate organelor genitale şi sânilor. 

Mă aşteptam să mă întrebe despre ajunul Anului Nou 
petrecut la familia Pham sau despre întâlnirea cu domnul Anh, 
duminică, în prima zi a Anului Nou, dar el nu o făcea, ceea ce 
mă îngrijora mai mult decât dacă ar fi făcut-o. Mi-a trecut prin 
minte că, dacă Mang era foarte isteţ, ar fi putut să-mi lase 
intenţionat impresia că lansa acuzaţii false în legătură cu 
FULRO. De fapt, ar fi putut şti câte ceva despre adevărata mea 
misiune, deşi n-avea cum - decât dacă-l arestase pe domnul 
Anh. 

Chiar îmi doream să mă întrebe despre zilele de sâmbătă şi 
duminică, în schimb, el aduse în discuţie un subiect mult mai 
grav. Se uită ţintă la mine şi îşi jucă atuul: 

— Până la urmă o să descoperim cum ai călătorit de la Nha 
Trang până la Hue. O să descoperim şi dacă ai cunoştinţă de un 
accident de automobil petrecut pe Autostrada Unu, lângă Nha 
Trang, în care au fost ucişi doi ofiţeri de poliţie. 

L-am privit drept în ochi şi-am spus: 

— Domnule colonel, nu ştiu despre ce dracu' vorbeşti. Dar 
mi-ai adus deja o grămadă de acuzaţii, de la încălcări ale 
itinerarului la infracţiuni sexuale, spionaj, legături cu FULRO 
şi-acum ceva despre un accident de automobil. Asta-i 


scandalos. N-o să mai stau nicio clipă aici să te ascult. 

Am luat-o pe Susan de braţ şi ne-am îndepărtat. Colonelul 
Mang strigă: 

— Stop! Nu mai face niciun pas! 

Am lăsat braţul lui Susan şi-am pornit direct spre colonelul 
Mang, oprindu-mă foarte aproape de el. 

Ne-am privit în ochi şi mi-a spus cu voce calmă: 

— Aş putea să vă împuşc pe amândoi, aici şi-acum, şi să vă 
arunc cadavrele în şanţul ăla, să le mănânce câinii. 

— Ai putea încerca. Dar ar trebui să scoţi foarte repede arma 
dacă vei sta aşa aproape de mine. 

Colonelul Mang făcu un pas înapoi, iar eu unul spre el. Am 
dus mâna la pistol şi Susan ţipă: 

— Nu! 

Strigă ceva în vietnameză, alergă spre noi şi-mi înşfăcă 
braţul, încercând să mă îndepărteze de Mang. 

M-am uitat peste umărul colonelului şi-am văzut cele două 
gorile traversând în fugă terenul pustiu. Acesta, auzind 
zgomotul alergării din spatele lui, le făcu semn celor doi să se 
oprească, iar ei se conformară. 

Continuând să se retragă, ne zise amândurora: 

— Aţi ameninţat un ofiţer al Republicii Socialiste şi pentru 
asta v-aş putea aresta şi trimite la închisoare pentru zece ani. 
Se uită la Susan. E corect? 

— N-ai nevoie de scuze ori învinuiri, şi ştii asta. 

— Te afli în ţara asta de prea multă vreme, domnişoară 
Weber. Poate că ar fi timpul să pleci. 

— Voi pleca atunci când voi fi gata de plecare. 

— Vei pleca când te voi da eu afară din ţară. 

— Dă-i drumul, încearcă. 

— De fapt, domnişoară Weber, poate că e timpul ca toată 
compania dumitale să plece. 

Ea schiţă un zâmbet afectat şi spuse: 

— Compania mea, domnule colonel, are mai multă influenţă 
la Hanoi decât dumneata. 

Colonelului Mang nu-i plăcu asta. Mai că-l vedeam tânjind 
după vremurile în care un glonţ în cap rezolva problemele 
supărătoare. Dar acum alta era situaţia, şi nici colonelul, nici 
eu n-o înţelegeam pe de-a-ntregul. 

Mang răsuflă adânc şi-i zise lui Susan: 


— E o distanţă mare între Hanoi şi oraşul Ho Şi Min. Dacă 
rămâi, domnişoară Weber, viaţa dumitale plăcută, în 
apartamentul scump cu servitori, cu motocicleta dumitale 
deţinută ilegal şi cu serile de la Q-Bar, n-o să mai fie atât de 
plăcută şi liniştită. Zâmbi şi adăugă: De fapt, cred că ar trebui 
să rămâi în Vietnam. 

— Exact asta voi face. 

Amândoi îl scosesem rău din pepeni pe tipul ăsta şi ştiam că 
avea nişte vorbe de despărţire pentru mine care speram să fie: 
„Domnule Brenner, viza dumitale e anulată. Du-te acasă.” În 
regulă. 

Se întoarse, îmi zâmbi cu răutate şi-mi zise: 

— Călătorie plăcută şi în siguranţă spre Hanoi. S-ar putea să 
ne vedem acolo. Dar poate că nu. 

— Eu am de gând să fiu acolo. 

O privi din nou pe Susan şi-i spuse: 

— Scoate filmul din aparat şi dă-mi-l. 

— Nu ţi-l dau. 

Mang le făcu semn celor doi bărbaţi din spatele lui şi ei 
înaintară. Agresivul şi cu mine ne-am privit în ochi, iar ela 
zâmbit. I-am zis lui Susan: 

— Dă-i filmul. 

Ea ezită, scoase aparatul din sacoşă, dar în loc să scoată 
filmul, îi făcu o poză colonelului Mang. Totuşi, nu era un 
moment Kodak. Mang strigă: 

— Filmul! Acum! 

Ea deschise aparatul, smulse filmul parţial folosit şi-l aruncă. 
Agresivul îl recuperă. Fiind în avantaj, colonelul Mang hotărî să 
încheie confruntarea. Se uită la mine şi spuse: 

— Dumneata şi cu mine, domnule Brenner, am supravieţuit 
multor bătălii cumplite aici. Ar fi o teribilă ironie dacă n-ai 
supravieţui acestei vacante. 

Exact aşa gândeam şi eu. 

Se întoarse şi se îndepărtă împreună cu agenţii lui. 


36 


Cerul se întunecase şi noi stăteam acolo, în vântul rece. Într- 
un târziu, Susan spuse: 

— Tremur. 

— S-a făcut rece. 


— Tremur de frică, Paul. 

Ştiam că asta vrusese să spună. 

— Te-ai descurcat bine. De fapt, grozav. 

Îşi aprinse o ţigară şi mâna îi tremura, ceea ce nu se 
întâmplase în prezenţa colonelului Mang. Am zis: 

— Hai să plecăm. 

Am pornit spre pod şi Susan mă întrebă: 

— Voi doi v-aţi înţeles puţin mai bine la Saigon? 

— Puțin, nu mult. 

— E straniu, dar cred că... are o impresie bună despre tine. 
Nu râde. 

— Şi pisica are o impresie bună despre şoarece. E prânzul ei. 

— Nu, e ceva mai mult. Există ceva între voi... ca un joc, o 
provocare, un anume respect... 

— Suntem legaţi afectiv. Dar ştii ceva? Dacă eu aş avea o 
lopată şi el o macetă, căpăţâna unuia din noi ar sta înfiptă într- 
un par. 

— Am pierdut pozele alea grozave cu satul lui John, cu Khe 
Sanh... totul. Asta zău că mă scoate din minţi. 

— Trebuia să ceri o chitanţă pentru bunul confiscat. 

— Acum va trebui să ne întoarcem şi să facem alte fotografii. 

— Nu în viaţa asta, scumpo. 

— Vom reveni aici într-o zi. 

Nu i-am răspuns, dar ea continuă: 

— Voia să-şi scoată arma, Paul. 

— Nu supăra oameni înarmaţi. 

— Tu l-ai supărat, îmi aminti ea. 

— Încercam să comunic cu el. A ieşit prost. 

Ignoră replica mea şi spuse: 

— Asta face mai dificil restul călătoriei. 

— Íl face mai palpitant. 

Am traversat podul mic de peste şanţ şi ne-am întors pe 
potecile din sat la şosea. 

În case era aprinsă lumina electrică, iar în aerul umed şi rece 
simţeam mirosul distinct de cărbune. Era mirosul de care-mi 
aminteam cel mai bine la asfinţit în iarna anului 1968. Susan 
îmi zise: 

— Scuză-mă că nu ţi-am spus mai devreme despre Bill. 

— Nu tu trebuia să-mi spui. Am zâmbit şi-am adăugat: Deci 
am nevoie de un nume şi-l folosesc pe cel al şefului staţiei CIA. 


Bună treabă, Brenner. 

Susan îşi puse ţigara între degetele mijlocii, în stil vietnamez, 
şi zise cu accent local: 

— Deci, domnule Brenner, ai luat legătura cu triburile din 
zona colinară. Da? Şi domnişoara Weber mă informează că o să 
organizezi acolo o armată. Da? Şi că o să iei în stăpânire 
dealurile. Da? 

— Nu-i amuzant. Ce zici, crezi că domnul Loc ne aşteaptă? 

— Mă îndoiesc foarte tare. 

Ne-am continuat drumul prin satul învăluit în beznă, dar 
noaptea era greu să găseşti cărarea ce pornea dinspre şosea, 
unde ne lăsase domnul Loc. În aerul umed simţeam miros de 
peşte prăjit şi orez fiert. 

Am ajuns la şosea şi-am spus: 

— Domnul Loc nu ne-a aşteptat. Păcat. Voiam să-i sparg 
nasul. Cum ajungem la Hue? 

— Nu ştiu. Vrei să rămânem în oraşul Quang Tri? 

— Nu există oraşul Quang Tri. 

— Poate există o casă de oaspeţi. Şi pun pariu că am putea 
sta în oricare dintre casele astea pentru câţiva dolari. 

— Ar trebui să mă plătească ei. Hai să ajungem la 
autostradă. 

Am pornit către Autostrada Unu, aflată la mai bine de un 
kilometru distanţă: 

— Ticălosul ăla ne-a lăsat aici, în mijlocul pustietăţii. 

Am ajuns la autostradă, însă nu se vedea niciun vehicul şi 
mai erau două zile până la luna nouă, aşa că era întuneric 
beznă. Susan privi în jur şi zise: 

— Autobuzele trec pe Autostrada Unu până pe la miezul 
nopţii. O să întreb un localnic. Stai aici şi fă semn unui autobuz 
dacă apare vreunul. Şoferii opresc dacă le faci semn. 

Susan se duse către cea mai apropiată colibă, la vreo treizeci 
de metri distanţă, şi eu am rămas să aştept. 

M-am gândit la întâmplările acelei zile şi mi-am dat seama că 
văzusem într-o după-amiază locuri în care luptasem timp de 
cinci luni. Poate că aş fi vrut să mai zăbovesc o vreme la A Shau 
ori Khe Sanh, însă poate că era de-ajuns. Ştiam că n-o să revin 
niciodată acolo. 

M-am gândit şi la toate poveştile cu care-i împuiasem capul 
lui Susan şi-am stabilit că şi asta era de-ajuns. 


Susan se întoarse pe şosea şi zise: 

— Suntem invitaţi la cină şi să rămânem peste noapte. 
Adăugă: Am pierdut cocteilurile. 

— Ce au la cină? 

— Orez. 

— Cu bobul lung sau cleios? 

— Cleios. Într-o jumătate de oră va veni un autobuz. E o 
cursă locală. 

— Când ajunge la Hue? 

— Când o ajunge. 

— Te-ai distrat azi? 

— Paul, am avut o zi incredibilă şi-ţi mulţumesc sincer, 
întrebarea e: tu cum te simţi? 

— Bine. Când n-o să mă simt bine, o să-ţi spun. 

Îşi aprinse o ţigară. 

— Războiul ăsta... războiul ăla a fost ceva inimaginabil. Nici 
măcar nu încerc să înţeleg cum de-aţi trăit în felul ăsta un an 
întreg. 

Nu toţi au trăit un an întreg, dar nu i-am zis asta. Am rămas 
tăcuţi pe asfaltul Autostrăzii Unu, aşteptând nişte faruri care să 
se îndrepte spre sud. Susan întrebă: 

— Dacă apare o patrulă militară? Ne ascundem ori rămânem 
aici? 

— Depinde de dispoziţia în care-o să fiu. 

— Bine, o să aşteptăm autobuzul de Hue. Zece dolari biletul. 

— Locul ăsta e oribil. 

— Oamenii sunt cumsecade. Familia cu care am vorbit m-a 
implorat pur şi simplu să rămân la cină. 

— Ţăranii sunt cumsecade. Poliţiştii, politicienii şi militarii 
sunt de rahat. 

— Tu eşti poliţist şi militar. Tu eşti cumsecade. 

— Uneori. Am zis: Colonelul Mang vrea să te expulzeze. De 
ce nu pleci? 

— Unde? 

— La Lenox, Massachusetts. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Tu de ce nu te întorci la Boston în loc să stai în Virginia? 
întrebă la rândul ei. 

— Nu mă leagă nimic de Boston. 


— Dar de Virginia? 

— Nimic. 

Pentru o vreme privi scrumul ţigării, apoi mă întrebă: 

— De ce n-am pleca împreună undeva? 

— Trebuie să te laşi de fumat. 

— Pot să aprind una după ce facem sex? 

— Asta înseamnă o jumătate de pachet. 

Ea râse. 

— S-a făcut. 

Farurile unui vehicul mare se apropiau dinspre nord şi-am 
văzut geamurile luminate ale unui autobuz. Am păşit pe 
autostrada pustie şi-am făcut semn cu mâna. 

Autobuzul a oprit, uşa s-a deschis şi am urcat. l-am spus 
şoferului: 

— Hue. 

El ne privi curios şi zise: 

— Un dolar. 

Mai bine decât în oraş, aşa că i-am dat doi. 

Autobuzul era pe jumătate gol şi-am găsit două scaune 
alăturate. Pasagerii ne priveau insistent. Cred că nu arătam ca 
nişte călători obişnuiţi ai curselor locale. 

Autobuzul continuă drumul spre sud pe autostrada 
întunecată, oprind în fiecare cătun şi de câte ori îi făcea semn 
cineva. Unii urcau, alţii coborau. Susan era bucuroasă că se 
afla într-un autobuz pentru fumători, cum erau toţi călătorii, 
îmi ţinea mâna şi se uita pe geam la câmpiile pustii, întunecate. 

Între cetatea dispărută Quang Tri şi urbea renăscută Hue nu 
se afla niciun oraş important. Dar la un moment dat regiunea 
rurală începu să arate mai bine, după puţinul pe care-l puteam 
vedea - case, lumini, orezării -, şi aveam senzaţia că trecusem 
de provincia Quang Tri şi intrasem în Hue. 

M-am gândit la Quang Tri. Mi-ar fi plăcut să văd fosta mea 
bază militară, Zona de Aterizare Sharon sau vechiul fort 
francez numit Zona de Aterizare Betty. Dar locurile alea, unde 
petrecusem cea mai mare parte a unui an, existau acum doar în 
mintea mea şi în câteva fotografii îngălbenite. Era ciudat să ai 
nostalgia unei zone de război - bazele militare, tarabele 
vânzătorilor ambulanți, bordelurile şi saloanele de masaj, 
spitalul unde donasem alimente şi medicamente, şcolile budiste 
şi catolice unde oferisem hârtie şi creioane din proviziile 


noastre lunare, biserica unde ne împrietenisem cu bătrânul 
preot vietnamez şi cu călugăriţa - toate erau dispărute acum, 
şterse de pe faţa pământului şi din amintirea tuturor, cu 
excepţia celor mai vârstnici dintre noi. 

Poate că aşteptasem prea mult până să revin. Poate că ar fi 
trebuit să mă întorc înainte ca multe dintre cicatricele vizibile 
şi cele sufleteşti să se fi vindecat, înainte ca mulţi oameni din 
generaţia războiului să fi murit ori să fi devenit prea bătrâni. 
Poate că aş fi văzut altceva aici cu zece sau cincisprezece ani în 
urmă; cu siguranţă mai multe dărâmături, mai mulţi invalizi şi 
mai multă sărăcie. Dar şi ceva din vechiul Vietnam, cel de 
dinaintea autocarelor pentru turul Zonei Demilitarizate şi al 
Lumii Cong, a excursioniştilor cu rucsacuri în spinare şi-a 
oamenilor de afaceri japonezi şi americani. 

Dar viaţa merge mai departe, situaţia se ameliorează - 
neluând în discuţie provincia Quang Tri - şi o generaţie se duce 
şi alta se naşte. 

Am simţit nevoia să-i spun lui Susan: 

— Îmi pare rău dacă ţi-am tulburat viaţa plăcută de-aici. 

— Nu era aşa plăcută. Am vrut puţină aventură şi-am avut-o. 
Am întrebat despre război şi tu mi-ai povestit. 

— Am terminat cu asta. 

Am rămas tăcuţi o vreme, pe urmă am întrebat-o: 

— Cum ajungem mâine în inima ţării? 

— Cu elefantul. 

— Câţi elefanţi? 

— Trei. Unul pentru tine, unul pentru mine şi unul pentru 
hainele mele. 

Am zâmbit. Ea mă întrebă: 

— Crezi că Mang ne va urmări? 

— O să am grijă să n-o facă. Am adăugat: Lagşi pistolul aici. 

Ea nu răspunse, dar într-un târziu îmi vorbi: 

— Nu sunt supărată din cauza faxului. 

— Bine. Care fax? 

— Cel în care spuneai „Dormind cu duşmanul” şi „Dragostea 
mea lui C.” 

Nu i-am răspuns. Ea schimbă subiectul, zicând: 

— Când colonelul Mang a menţionat accidentul cu maşina 
poliţiei, mi s-a oprit inima. 

Iarăşi n-am răspuns. 


Ea întrebă: 

— Şi dacă îl găseşte pe domnul Cam sau pe domnul Thuc? 

— Atunci o să avem o mare problemă. 

— Paul, sunt speriată. 

N-am zis nimic. 

— Poate că ar trebui să plecăm din ţară înainte de-a fi 
acuzaţi de crimă. 

— Asta-i o idee bună. Ar trebui să iei mâine avionul până la 
Saigon şi să părăseşti ţara. 

— Şi tu? 

— Trebuie să merg mai departe. Nu mai sunt disponibil 
pentru colonelul Mang după ce plec mâine în centrul ţării. Pe 
urmă, când o să ajung la Hanoi, o să sun un tip de la ambasadă 
şi el o să mă introducă în clădire. După asta, e treaba 
Washingtonului şi a Hanoiului să negocieze cum să mă trimită 
acasă. Am adăugat: Sper că Washingtonul o să plătească cel 
puţin un miliard în ajutoare externe. 

— Nu-i amuzant. 

— Susan, du-te acasă. Pleacă la Saigon şi ia primul avion 
spre America. 

— Aşa o să fac dacă vii şi tu. 

— Nu pot. 

— Norocul tău în Vietnam s-a terminat, Paul. 

N-am răspuns. 

M-am gândit la întâlnirea noastră cu colonelul Mang printre 
ruinele dezolante ale Citadelei Quang Tri şi mi-am amintit de 
colonelul sud-vietnamez, probabil mort acum sau reeducat, 
care-mi agăţase o medalie pe tunică. Două ocazii foarte 
deosebite, dar în acelaşi loc. De fapt, nu era acelaşi loc; timpul 
şi războiul transformaseră un câmp de luptă într-o pustietate 
populată de atâtea fantome încât puteam jura că le simţeam 
răsuflarea rece pe faţă. 

Continuam drumul spre Hue. 

Alungându-şi gândurile, Susan spuse: 

— Pe deasupra, a fost şi jignitor. Pur şi simplu m-a acuzat că 
sunt o târfă. 

— Trebuia să-l fi plesnit. Ascultă, ce i-ai spus în legătură cu 
percheziţionarea apartamentului tău? 

— Ei bine, l-am întrebat dacă s-a masturbat în timp ce 
cotrobăia în sertarul cu lenjerie intimă. 


— Eşti nebună? 

— M-am simţit violată. Eram furioasă. 

— Furia, domnişoară Weber, e un lux pe care nu ţi-l poţi 
permite aici. 

— Poate că n-ar fi trebuit să spun asta. Remarcă, totuşi, că n- 
a negat. 

Am râs. Dar nu era amuzant, nici colonelul Mang nu credea 
asta. Acum era probabil la secţia de poliţie din Hue, 
verificându-şi electrozii. 

La o oră de la plecarea din Quang Tri, autobuzul intră în zona 
nordică a oraşului Hue şi opri la staţia An Hoa, chiar lângă 
zidurile Citadelei. Părea să fie ultima oprire, aşa că am coborât. 
Un taxi ne-a dus până la hotelul Century Riverside. 

La recepţie nu ne aşteptau faxuri sau alte mesaje, ceea ce m- 
a făcut să cred că toată lumea de la Saigon şi Washington avea 
deplină încredere în capacitatea mea de-a duce la bun sfârşit 
misiunea; ori poate că erau cu toţii sătui până-n gât de mine şi 
de Susan. Oricum, lipsa veştilor e o veste bună. 

Ne-am repezit la bar înaintea băii, ştiind care erau 
priorităţile. 

Nu mâncasem nimic de la micul dejun, dar, ciudat, n-aveam 
poftă decât de scotch. Şi Susan bău în chip de cină. 

Pe la zece seara ne-am retras în apartamentul meu şi-am 
ieşit pe terasă cu nişte beri luate din minibar. Am privit oraşul 
şi râul prin ceaţă. 

Ea îmi zise: 

— La Saigon ţi-am spus că, pentru cei din generaţia mea, 
Vietnamul înseamnă o ţară, nu un război. Îţi aminteşti? 

— Da. M-a supărat asta. 

— Acum înţeleg de ce. Ei bine, sper că ţi-am arătat ţara, tot 
aşa cum tu mi-ai prezentat războiul. 

— Aşa e. Am învăţat câte ceva. 

— Şi eu. Şi te-a ajutat la ceva? 

— Poate. N-o să ştiu exact până când n-o să fiu acasă de ceva 
timp. 

Nori întunecaţi de furtună veniseră dinspre nord şi începu să 
plouă. Un fulger lumină oraşul şi râul, apoi se frânse în pământ, 
urmat de bubuitul îndepărtat al tunetului, ca un baraj de 
artilerie. 

Ploaia bătea pe terasă, dar noi am rămas acolo bând bere şi 


după câteva minute eram uzi leoarcă şi înfriguraţi. 

Era uşor să-ţi imaginezi că era din nou iarna anului 1968; 
Ofensiva Tet se dezlănţuise şi, la nord de aici, oraşul Quang Tri 
ardea dincolo de orezăriile inundate, noi ne aflam îngropaţi în 
locaşurile de noapte, în noroi, şi aşteptam trupele inamice care 
se retrăgeau, încercând să ajungă la dealurile din spatele 
nostru, urmărite de soldaţii americani şi sud-vietnamezi. 

„Ciocan şi nicovală” se chema operaţiunea. Noi eram 
nicovala, trupele americane erau ciocanul, iar nenorociţii dintre 
ele erau carne pentru hamburger. 

Poate l-oi fi văzut pe Tran Van Vinh în noaptea aia şi-oi fi tras 
o rafală de gloanţe spre el. Va trebui să-l întreb când îl voi 
vedea cum scăpase din cazanul oraşului încercuit. 

Susan mă întrebă: 

— Eşti destul de ud? 

— Nu încă. 

— Unde eşti acum? 

— Într-un locaş individual, lângă Quang Tri. Plouă şi artileria 
trage. 

— Cât trebuie să mai stai acolo? 

— Până mi se ordonă să plec. 

Ea se ridică. 

— Bine, când vei fi gata să faci dragoste, nu război, vino. 

Îmi ciufuli părul ud şi intră în cameră. Am mai rămas câteva 
minute în ploaie, mi-am ispăşit pedeapsa, apoi am intrat şi eu. 

Susan era sub duş, iar eu m-am dezbrăcat şi m-am dus lângă 
ea. 

Am făcut dragoste, pe urmă ne-am suit în pat, am dormit cu 
intermitențe, iar fulgerele şi tunetele ofereau fundalul sonor 
pentru visele mele urâte, de război. Eram conştient de 
sudoarea rece care-mi acoperea faţa şi de tremurul din corp. 
Tot întindeam mâna după armă, dar n-o puteam găsi. Ştiam că 
nimic nu era real, dar corpul meu reacţiona de parcă ar fi fost, 
şi visam că fusesem lăsat fără cunoştinţă de o explozie, iar când 
m-am trezit, eram dus la o navă-spital, USS Sanctuary, într-un 
elicopter ce nu făcea niciun zgomot. 

Am deschis ochii. 

M-am ridicat în capul oaselor cu senzaţia că ceva negru şi 
greu îmi fusese luat de pe inimă. 


37 


M-am uitat la ceasul digital de pe noptieră. Arăta 4.32 sau, 
cum spunem în armată, O-întuneric-treizeci. Auzeam ploaia, 
dar nu mai tuna. M-am întors către Susan, dar ea nu mai era 
lângă mine. 

M-am dat jos din pat şi m-am uitat în baie, dar nu era acolo. 
Poate că o trezise zvârcoleala mea, aşa că m-am dus în camera 
de zi a apartamentului şi m-am uitat la canapea, dar nu era nici 
acolo. 

Am luat telefonul şi-am format numărul camerei ei. În vreme 
ce suna, am tras aparatul spre terasă, însă ea nu era acolo, şi 
nici la telefon nu răspundea. 

M-am întors în dormitor ca să mă îmbrac şi să mă duc la ea 
sau în grădina din spate. 

În timp ce-mi puneam hainele pe mine, am auzit 
deschizându-se uşa camerei de zi. M-am dus acolo şi-am văzut- 
o aprinzând lumina. Era îmbrăcată cu jeanşi, un pulover negru 
şi o jachetă neagră, matlasată, pe care n-o mai văzusem până 
atunci. Avea cu ea rucsacul şi alte lucruri într-o sacoşă mare de 
plastic pe care o aruncă pe canapea. Am zis: 

— Te duci undeva? 

— În inima ţării. 

— Elefanții sunt adăpaţi şi hrăniţi? 

— Sunt. 

— Şi-ai lăsat arma în grădină? 

— Da. 

— Juri? 

— Jur. Apoi adăugă: Trebuie să părăsim hotelul pe la cinci şi 
jumătate, ca să ne întâlnim cu cineva. 

— Cu cine şi unde? 

— Ai făcut duş? 

— Nu. De ce-aş face? 

— Du-te şi fă un duş. Uite, ţi-am luat un rucsac când am făcut 
cumpărături duminică, jacheta asta din piele, două pelerine de 
cauciuc, plus alte câteva lucruri pentru drum. Să-ţi împachetezi 
doar câteva şi să scapi de valiză şi haine. 

— Cum va şti cineva că sunt american fără sacoul meu 
albastru? 

— Ăsta-i scopul. Uite. 


Îşi încheie jacheta matlasată, îşi puse nişte ochelari de 
motociclist, îşi legă o eşarfă montaniardă în jurul gâtului şi-al 
feţei şi îşi puse pe cap o căciulă din piele neagră, îmblănită şi 
cu urechi. 

— Voilà. 

— Şi ce-ar trebui să pari? 

— Un montaniard. 

— Din ce trib? 

— Am văzut poze cu ei în ziare, reviste şi la televizor. Aşa se 
îmbracă în zona montană şi colinară când merg cu motocicleta 
iarna. 

— Serios? 

— Deşi după cum ştii, sunt ceva mai grei şi îndesaţi decât 
vietnamezii, aşa că am putea trece drept montaniarzi de la 
distanţă. 

— De la ce distanţă? Zece kilometri? 

— Mai există şi nişte amerasiatici rămaşi după ultima ta 
vizită aici, şi mulţi dintre ei trăiesc în zona colinară... Sunt un 
fel de proscrişi. 

— Nu există amerasiatici dincolo de Zona Demilitarizată; n- 
am mers niciodată aşa departe. 

— Bine, atunci în nordul Zonei Demilitarizate vom fi 
montaniarzi. Important e să fi confundat cu ei. De la distanţă. 

N-am răspuns. Ea scoase o jachetă maro închis din sacoşă şi 
mi-o dădu: 

— Ţi-am cumpărat cel mai mare număr pe care l-am găsit. 
Probeaz-o. 

Am reuşit s-o îmbrac, dar era strâmtă şi de-abia mă cuprinde 
în talie. Susan zise: 

— Arăţi sexy în haină de piele. 

— Mulţumesc. Înţeleg că vom merge cu motocicleta. 

Se uită la mine şi spuse: 

— N-am găsit altă soluţie. Dar tu? 

— Da. O maşină cu dublă tracţiune şi şofer. Mă duc azi la 
agenţiile particulare de turism - Agenţia $mecheraşul, biroul 
din Hue. Mai am câteva zile până să ajung unde trebuie, aşa că 
nu sunt grăbit. 

— Nu vrei să fie implicată o a treia persoană. Colonelul Mang 
va umbla prin tot oraşul, ca să-i interogheze pe agenţii 
particulari de turism, dacă n-a făcut-o deja. 


— Păi... să mergem în alt oraş şi să închiriem o maşină cu 
şofer. Sau putem vorbi cu oricine are o maşină cu dublă 
tracţiune. Orice vietnamez o să ne ducă la Dien Bien Phu 
pentru trei sute de dolari. 

— Poate că-i adevărat, dar ideea mea e mai bună şi nu 
implică o a treia persoană, iar asta ne oferă un control deplin al 
traseului. _ 

Avea dreptate până la un punct. În ţara asta, transportul 
însemna să faci alegerea cea mai puţin greşită. Am întrebat-o: 

— De unde-ai obţinut o motocicletă? 

— Du-te la duş. Eu îţi voi face bagajul. 

M-am întors în dormitor, m-am dezbrăcat şi-am intrat în baie. 
Încercam să-mi amintesc când îi cedasem lui Susan conducerea 
acestei misiuni. 

Prin uşa de la baie o auzeam scotocind în dormitor. Am 
strigat: 

— Pot să-mi iau un sacou pentru Hanoi? 

— E un rucsac mic. 

M-am bărbierit, am făcut duş şi mi-am luat pastila contra 
malariei. 

Am ieşit din baie înfăşurat într-un prosop. Susan pusese 
valiza mea şi trusa de voiaj pe pat, plus un rucsac verde închis. 
Hainele mele erau aruncate pe cearşaf. 

— Mă ocup eu de asta, am spus. 

În următoarele zece minute mi-am pus strictul necesar în 
rucsac; lucrurile pe care nu le luam cu mine le-am pus în valiză 
şi în geanta de voiaj. 

Văzându-mă împachetând pantofii şi sandalele Ho Şi Min, mi- 
a zis: 

— la-ţi numai pantofii sport. Ai luat prea multe perechi de 
chiloţi. De ce bărbaţii nu-şi spală chiloţii când sunt în voiaj? 

Acum îmi aminteam de ce nu eram însurat. 

— Le e mai uşor să-i arunce. În regulă, e bine aşa? 

Ea înfăşură o pelerină, mi-o îndesă în rucsac, apoi îl închise. 

— Bine. Asta e. Vrei să te îmbraci? 

Am lăsat prosopul şi-am îmbrăcat hainele pe care le pusesem 
deoparte - şosete sport, o pereche de chiloţi, o cămaşă polo şi 
pantofii sport negri. Am vârât paşaportul şi viza în portact, pe 
care l-am pus într-o mică pungă rezistentă la apă, cumpărată 
de Susan. Am întrebat-o: 


— De unde-ai cumpărat toate astea? De la L.L. Bean? 

— Am fost în piaţa centrală. Acolo au de toate. 

I-am strâns jacheta matlasată şi pe cea de piele, plus cele 
două căciuli, două perechi de mănuşi, mai multe eşarfe 
montaniarde şi le-am vârât în sacoşa de plastic pentru ca 
nimeni din holul hotelului să nu le vadă şi să-şi amintească de 
ele. 

Mi-am pus aparatul foto, împreună cu rolfilmele consumate şi 
cele noi, într-o sacoşă de plastic pentru rufe, pe care-am 
îndesat-o într-un buzunar lateral al rucsacului. Toată pregătirea 
asta îmi amintea prea mult de anul 1968. 

Susan îmi zise: 

— Am luat aparatul meu fotografic, aşa că putem renunţa la 
unul ca să economisim spaţiu. 

Eu ştiam că trebuia să fotografiez suvenirurile lui Tran Van 
Vinh dacă omul nu voia să mi le vândă, şi este sigur că trebuia 
să-l fotografiez şi pe el ori mormântul lui: în plus, trebuia să 
imortalizez casa şi localitatea unde trăia, astfel încât, dacă nu 
era mort, cineva să se poată duce acolo mai târziu, să-l 
găsească şi să-l ucidă. I-am spus lui Susan: 

— Pentru treaba asta am nevoie de un aparat fotografic, aşa 
că vom lua două pentru mai multă siguranţă. 

— În regulă. 

— Ţii socoteala tuturor filmelor tale consumate, inclusiv a 
celui confiscat de colonelul Mang? 

Ea dădu din cap. 

— Nu mi-au scăpat nicio clipă de sub ochi. 

— Bine. 

Am întrebat-o: 

— Ai globul ăla cu zăpadă la tine? 

— Nu. Iarăşi a dispărut. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Ce mai contează? Se strădui să zâmbească şi spuse: O să-l 
recuperez la hotelul Metropole din Hanoi. 

— Poţi fi sigură că n-o să mergem la Metropole când o să 
ajungem la Hanoi. 

— E imposibil să stai undeva la Hanoi fără să ţi se pună 
întrebări. Toți anunţă la poliţie sosirea oricărui turist. Nu e 
Vietnamul de Sud. 

— O să vedem ce facem când ajungem acolo. Eşti gata? 


— Da. 

Am dus totul la biroul recepţiei. Am plătit camerele şi-am 
observat că factura mea era încărcată cu o sută de dolari 
pentru maşina cu şofer de la Vidotour, ceea ce n-ar fi fost 
exagerat dacă şoferul n-ar fi un fost agent secret care ne lăsase 
de izbelişte în provincia învecinată. Dar nu voiam să discut 
despre asta cu recepţionerul. 

Susan îl întrebă pe funcţionar, un tânăr pe nume domnul Tin: 

— Vrei să verifici dacă avem mesaje? 

Eu am adăugat: 

— Aştept şi un mic pachet, o carte pe care cineva trebuia să 
mi-o aducă în dimineaţa asta. 

— Să mă uit. 

Se duse la panoul cu chei şi scoase câteva hârtii, pe urmă 
intră în camera din spate. Susan întrebă: 

— Ce carte? 

— Ghidul meu turistic. 

I-am explicat despre ce era vorba şi ea nu făcu niciun 
comentariu. Domnul Tin se întoarse cu un fax şi un plic care nu 
era suficient de umflat ca să conţină o carte. Îmi spuse: 

— Ăsta e un fax pentru dumneavoastră, domnule Brenner, iar 
plicul e pentru doamna. 

Am întrebat: 

— Şi nu e nicio carte? 

— Îmi pare rău, domnule. 

M-am depărtat de biroul recepţiei şi m-am uitat la ceas. Era 
de-abia 5.35 şi afară era încă întuneric. Am întrebat-o pe 
Susan: 

— La ce oră putem pleca de-aici cel mai târziu? 

— Acum. 

Am stat şi m-am gândit. N-aveam cum să ştiu dacă domnul 
Anh fusese ridicat de poliţie după întâlnirea noastră. De aceea 
n-aveam idee dacă Mang îi aplicase deja şocuri electrice şi 
aflase destinaţia mea. Susan îmi zise: 

— Scuze pentru plecarea matinală, dar n-aveam de ales. Să 
fim optimişti şi să sperăm că ghidul va ajunge aici în câteva 
ore. 

— Da... bine. Vom încerca să sunăm aici mai târziu. 

Am deschis plicul şi-am citit scurtul mesaj: Dragă Paul, doar 
câteva rânduri ca să-ţi urez călătorie plăcută la Hanoi. Am aflat 


de la prietenii din Saigon că totul a mers bine la Hue. C. 
aşteaptă cu nerăbdare să te vadă în Honolulu. Domnul să te 
binecuvânteze. Cu drag, Kay. P.S. Te rog să răspunzi. 

I-am întins faxul lui Susan, care-l citi şi mi-l înapoie fără 
comentarii. 

— Se pare că omul meu de legătură din Hue a contactat 
Saigonul şi-a transmis că întâlnirea a avut loc fără probleme. 
Dar tot nu ştiu dacă omul ăsta a fost arestat mai târziu. 

M-am dus la recepţie, am luat un formular pentru fax şi-am 
scris: Karl, drept răspuns la faxul tău - întâlnirea de la Hue a 
avut succes, după cum ştii. Luni am fost la A Shau, Khe Sanh şi 
Quang Tri. Foarte emotionant. Trebuie să revii aici, domnule 
colonel. Plec acum cu un mijloc de transport privat ca să-l 
găsesc pe T.V.V. Domnişoara W. mă va însoţi. A fost de un 
neprețuit ajutor: translator, ghid şi însoțitor. Aminteşte-ţi asta, 
orice s-ar întâmpla. La Quang Tri am dat peste colonelul M. 
Pare să suspecteze că mă aflu aici ca să pornesc o insurecție a 
montaniarzilor. Află ce înseamnă FULRO, dacă nu ştii. Mang 
vrea să mă întâlnească la Hanoi ori mai devreme, aşa că 
Metropole iese din discuţie. O să încerc să-l contactez pe 
domnul E. de la ambasada SUA din Hanoi, la sosirea mea acolo. 
Încă văd limpede succesul. Dragostea mea lui C. Am ezitat, pe 
urmă am scris: Din mai multe motive, unul fiind posibila 
prelungire a şederii mele aici, n-o pune pe C. să se ducă în 
Hawaii. O s-o văd în State. Ne vedem oriunde şi oricând. Am 
adăugat: Mi-am dat toată silința, Karl, dar mă simt oarecum 
folosit. Biet? Am semnat: Paul Brenner, ofițer în rezervă. 

I-am dat domnului Tin doi dolari şi-am zis: 

— Trimite faxul ăsta acum. 

— Îmi pare rău, domnule, faxul... 

— E ora şase dimineaţa, amice. Faxul nu e ocupat. 

Am ocolit biroul şi l-am condus pe domnul Tin în camera din 
spate, unde era faxul. L-am ajutat să formeze numărul şi după 
câteva secunde faxul era trimis. Am împrumutat nişte chibrituri 
de la domnul Tin şi am golit pe podea un coş de gunoi în care 
am ars hârtia. M-am uitat la domnul Tin, care nu părea bucuros 
să mă aibă în preajmă. l-am spus: 

— Domnule Tin, o să te sun mai târziu. Vreau să ştiu dacă a 
sosit cartea aia pentru mine. Biet? 

El dădu din cap. L-am bătut zdravăn pe umăr şi i-am spus: 


— Să nu dispari. 

Am părăsit camera din spate, am ocolit biroul recepţiei şi m- 
am dus spre canapeaua pe care şedea Susan. Deschisese plicul 
şi-am văzut fotografii împrăştiate pe măsuţa pentru cafea şi în 
poala ei. M-am aşezat şi am informat-o: 

— În regulă, am trimis faxul şi i-am spus domnului Tin că-l 
voi suna mai târziu pentru... 

M-am uitat la pozele de pe măsuţă. Am luat una. Era 
imaginea color a unei plaje, luată dintr-un loc ridicat de pe 
țărm. Mi-a trebuit o secundă ca să recunosc plaja de pe Insula 
Piramidei, iar fotografia fusese făcută din vârful piramidei 
stâncoase pe care se căţăraseră culegătorii de cuiburi de 
păsări. 

Am luat poza care-mi atrăsese prima oară atenţia şi-am văzut 
că era o imagine granulată a lui Susan ieşind din apă, realizată, 
evident, cu un teleobiectiv. Era un nud privit din faţă, iar eu mă 
vedeam în fundal, rămas în apă. 

Am privit şi alte fotografii - Susan şi cu mine îmbrăţişaţi în 
apă, Susan vorbind cu un cuplu suedez, eu zăcând pe nisip cu 
faţa în jos, în vreme ce Susan şedea pe fundul meu. Am pus 
pozele jos şi m-am uitat la ea. Avea un aer absent şi privirea 
pierdută. 

— O să-l ucid pe ticălosul ăla, am spus. 

Ea nu răspunse, nici nu se mişcă. 

— Susan, uită-te la mine. 

Ea oftă adânc, apoi încă o dată şi zise: 

— E-n regulă. N-am nimic. 

— Bine... 

Am adunat fotografiile şi le-am pus în plic. M-am ridicat. 

— Eşti gata de plecare? 

Ea dădu din cap, dar nu se ridică. Zise încet: 

— Ticălosul. 

— E un dobitoc, am admis eu. O jigodie nenorocită, un 
pervers, un sadic, un psihopat. 

Ea nu răspunse. 

— În regulă, să mergem. l-am luat braţul şi-am ridicat-o. 
Ticălosul... de ce-a făcut asta? 

— Nu contează. 

— l-ar putea trimite lui Bill pozele alea. 

De fapt, fotografiile erau deja pe drum, şi nu doar către Bill. 


Susan zise: 

— Şi biroul meu... 

— Să mergem. 

I-am luat braţul, dar ea nu se mişca. Spuse: 

— Şi... prietenii mei de-aici... familia mea... poliţia are adresa 
mea din Lenox... şi-a biroului meu din New York... 

— O să rezolvăm asta mai târziu. 

Mă privi şi zise: 

— Ei au doar adresa ta de-acasă... despre mine au un dosar 
întreg... adresa destinatarului fiecărei scrisori pe care-am 
trimis-o de-aici este înregistrată înainte de-a părăsi ţara... 

— Dar pentru corespondenţă  foloseai sacul poştal al 
companiei care mergea la New York, nu? 

— Felicitările de Crăciun le trimiteam direct de la poştă... 
Încercă să zâmbească. Voiam să aibă o ştampilă vietnameză pe 
ele... ştiam că nu trebuia să procedez aşa... Se uită la mine şi 
mă întrebă: Crezi că va trimite pozele alea cunoscuţilor mei din 
State? 

— Uite, Susan, nu că tratez chestiunea asta cu uşurinţă, dar 
tu erai pe o plajă pentru nudişti. Nu-i mare scofală. De acord? 
N-ai fost fotografiată în timpul unui act sexual. 

Mă privi furioasă. 

— Paul, nu vreau ca familia mea, prietenii şi colegii să vadă 
poze cu mine goală. 

— O să discutăm asta mai târziu. Trebuie să plecăm de-aici. 
Din Vietnam. În viaţă. Pe urmă poţi să-ţi faci griji din cauza 
pozelor. 

Ea dădu din cap. 

— Bine. Să mergem. 

Ne-am strâns bagajele şi ne-am îndreptat spre uşă. l-am spus 
portarului: 

— Avem nevoie de un taxi până la aeroportul Phu Bai. 

El făcu semn către întunericul de-afară şi zise: 

— Avion nu merge. Nu lumină Phu Bai. Soare. Avion merge. 
Zâmbi. Du-te ia mic dejun. 

— Nu vreau mic dejun, amice. Vreau un taxi. Bay gio. 
Maintenant. Acum. 

Susan îi spuse ceva, el zâmbi, dădu din cap şi ieşi afară: 

— l-am spus că eşti un tip prăpăstios, pretenţios, cu retenţie 
anală. 


Ne-am zâmbit şi-am întrebat-o: 

— Care-i expresia pentru „retenţie anală”? 

— Gaură de cur. 

Portarul se întoarse şi ne ajută la bagaje. Un taxi a oprit pe 
aleea circulară, ne-am urcat şi-am plecat. 

Ploaia se transformase într-o burniţă uşoară, iar drumul 
sticlea. Taxiul se îndreptă spre strada Hung Vuong, către 
Autostrada Unu şi aeroport. Susan se uită în oglinda 
retrovizoare şi spuse: 

— Nu văd pe nimeni în spatele nostru. 

— Bun. Unde mergem? 

— Nu ştiu. Credeam că ştii tu. 

Am luat-o în braţe şi-am sărutat-o pe obraz. 

— Te iubesc. 

Ea zâmbi şi răspunse: 

— Ca şi o sută de alţi bărbaţi peste vreo câteva zile. 

— Corespondenţa circulă încet aici. 

Ea îmi luă mâna şi zise: 

— Nu te simţi siluit? 

— Aşa vrea Mang să ne simţim. N-o să-i fac jocul. 

— Dar tu eşti bărbat. Nu-i acelaşi lucru. 

Nu voiam să revin la subiectul ăsta, aşa că am întrebat-o din 
nou: 

— Unde mergem? 

— Undeva pe-aproape. 

Ne-am continuat drumul spre sud pe strada Hung Vuong, 
prin Oraşul Nou şi către Autostrada Unu. Susan îi zise ceva 
şoferului, iar el încetini şi întoarse în loc pe strada aproape 
pustie. Până atunci nu mai văzusem un alt vehicul care să facă 
acelaşi lucru. 

Am mers spre nord, iar strada Hung Vuong traversă Râul 
Parfumului pe podul Trang Tien, lângă restaurantul plutitor. 
Vedeam piaţa Dong Ba pe ţărmul opus, unde domnul Anh şi cu 
mine mâncasem arahide şi stătusem de vorbă. 

Taxiul opri la o autogară care se numea tot Dong Ba. Am 
coborât amândoi, ne-am luat bagajele şi-am plătit şoferului. Am 
întrebat-o: 

— Mergem cu autobuzul? 

— Nu. Dar autogara e deschisă acum şi asta o să-şi 
amintească şoferul. Trebuie să mergem pe jos până la piaţa 


Dong Ba, deschisă şi ea la ora asta. 

— Sunt de acord cu soluţia asta, pentru că tu ai învăţat câte 
ceva la Langley şi cunoşti ţara asta. Aşa că sigur ştii ce faci. 

Într-adevăr am ajuns în mai puţin de cinci minute la piaţa 
Dong Ba, deja deschisă în semiîntunericul dinaintea zorilor; 
oameni, care erau probabil patroni de restaurante, se tocmeau 
pentru peşti cu înfăţişări ciudate şi hălci de carne. 

Un bărbat stătea sub un bec aprins ce atârna de un fir. Omul 
zise în engleză: 

— Vino să vezi fructe grozave. 

Eu l-am ignorat, dar Susan îl urmă în spatele unei tarabe 
mari cu produse agricole. M-am luat după ei. 

Bărbatul deschise o uşă şubredă din spatele tarabei şi Susan 
intră. Omul rămase în prag şi-mi zise: 

— Vino. Repede. 

Am intrat pe uşă şi el a închis-o. Ne aflam într-o cameră 
lungă şi îngustă, luminată de câteva becuri. Încăperea mirosea 
a fructe şi pământ umed. 

Susan vorbi cu bărbatul în vietnameză, pe urmă îmi zise: 

— Paul, ţi-l aminteşti pe domnul Uyen de la cina pe care-am 
luat-o la familia Pham. 

Sigur că îmi aminteam. Ca să-i arăt că într-adevăr îmi 
aminteam de el, am zis în vietnameză: 

— Sat Cong. 

El zâmbi şi dădu entuziasmat din cap. 

— Da. Sat Cong. Sat Cong. 

I-am spus lui Susan: 

— Fructele kiwi arată bine. 

— Domnul Uyen s-a oferit să ne ajute. 

M-am uitat la el şi i-am zis: 

— Înţelegi că suntem supravegheați de Ministerul Securităţii 
Publice, că s-ar putea ca poliţia secretă să ne fi văzut vorbind 
cu dumneata şi cu familia dumitale după liturghie şi că poate 
ne-au urmărit până la casa dumitale? Inţelegi toate astea? 

Engleza lui nu era grozavă, dar pricepu fiecare cuvânt. Dădu 
încet din cap şi-mi spuse: 

— Nu-mi pasă dacă mor. 

— Ei bine, domnule Uyen, mie îmi pasă dacă mor. 

— Mie nu. 

Nu sunt sigur că înţelesese că mie îmi păsa dacă eu muream, 


în orice caz, i-am zis: 

— Dacă poliţia mă arestează cu motocicleta, o să te găsească 
pe dumneata. După numărul de înmatriculare. Biet? 

El îi răspunse lui Susan, care-mi spuse: 

— Numărul a fost luat de la o motocicletă distrusă într-un 
accident. 

— În regulă, dar dacă or să dea de el din cauza motocicletei, 
spune-i că o să declarăm poliţiei că am furat-o de la el. Bine? Şi 
mai spune-i că o s-o aruncăm într-un lac sau în altă parte după 
ce ne vom termina treaba. 

Vietnamezul îmi transmise prin Susan: 

— Îi urăşte pe comunişti şi e dornic să devină unul care 
suferă... un martir... pentru credinţa lui. 

M-am uitat la domnul Uyen şi-am întrebat: 

— Şi familia dumitale? 

— Toti la fel. 

E greu să-i convingi pe oamenii care caută martiriul, dar cel 
puţin încercasem. 

Mi-a mai trecut prin minte şi că omul era probabil motivat nu 
doar de credinţa lui, ci şi de ura faţă de ceea ce se întâmplase 
în 1968 şi de-atunci încoace. Nici domnul Anh nu era pe de-a- 
ntregul motivat de idealuri ca libertatea şi democraţia, ci de 
aceeaşi ură ca a domnului Uyen - amândoi pierduseră rude 
care fuseseră ucise. Poţi ierta moartea pe câmpul de luptă, dar 
nu şi o crimă comisă cu sânge rece. 

În final am zis: 

— Dacă toată lumea cunoaşte consecinţele, e-n regulă. 

În lumina slabă am văzut o prelată mare acoperind ceva ce 
trebuia să fie motocicleta. Domnul Uyen mă văzu privind într- 
acolo, se duse şi trase prelata. Pe podeaua de pământ a 
încăperii înguste se afla o uriaşă motocicletă neagră, a cărei 
marcă n-am putut-o identifica. 

Pe cadrul din fibră de sticlă scria BMW, iar sub marcă „Paris- 
Dakar”. Nu fusesem în niciunul din locurile astea, deşi Paris 
suna bine. l-am spus domnului Uyen: 

— N-am văzut niciodată modelul ăsta. 

— Motocicletă bună. Mergi la munte, pe drum... mare... 

Se uită la Susan şi încercă să explice în vietnameză. Ea 
ascultă, apoi îmi traduse: 

— E un BMW, model Paris-Dakar, botezat probabil aşa după 


cursa cu acelaşi nume... 

— Dakar e în Africa de vest. Chestia asta pluteşte? 

— Nu ştiu, Paul. Ascultă. Are un motor de 980 de centimetri 
cubi, un rezervor de patruzeci şi cinci de litri de combustibil şi 
o rezervă de doi litri, care îi conferă o independenţă între cinci 
sute şi cinci sute cincizeci de kilometri. Domnul Uyen spune că 
e excelentă pentru noroi, teren accidentat şi drum deschis. 
Pentru aşa ceva e făcută. 

— Cred şi eu, de vreme ce poţi merge cu ea de la Paris până 
în Africa de vest. M-am uitat la rezervorul mare, care era 
ridicat pe şasiu, neputând fi străpuns de neregularităţile 
terenului. Având o acoperire de peste cinci sute de kilometri, 
era posibil să alimentăm o singură dată în timpul călătoriei de 
900 de kilometri până la Dien Bien Phu. Am îngenuncheat şi m- 
am uitat la pneurile late de vreo patruzeci şi cinci de centimetri 
şi în perfectă stare. 

Susan vorbea cu domnul Uyen, apoi îmi zise: 

— Spune că e foarte rapidă... uşor manevrabilă... şi nu are 
defecte. Presupun că asta înseamnă că e uşor de condus. 
Vocabularul meu de motociclist e cam sărac. 

M-am întors spre domnul Uyen şi-am întrebat: 

— Cât? 

— Gratis. 

Nu auzisem cuvântul ăsta în nicio împrejurare de când 
coborâsem din avion la Tan Son Nhat şi m-a luat cu ameţeală. I- 
am spus: 

— Nu-ţi putem aduce motocicleta înapoi. O folosim doar la 
dus. Adio. Di di. El dădea din cap, dar nu ştiam dacă fusesem 
explicit. Susan zise: _ 

— l-am spus deja asta. Inţelege. 

— Zău? Unde şi când ai vorbit cu el? 

— În timpul cinei ţi-am spus că aveam o problemă şi că eram 
invitată la micul dejun duminică dimineaţă. Şi tu erai invitat, 
dar aveai o întâlnire. 

— Deci târgul e încheiat? 

— Numai dacă-l accepti. 

M-am gândit la asta şi i-am zis lui Susan într-o engleză 
cifrată. 

— În afară de grijile mele în legătură cu ei, care-ar putea fi 
pe urmele noastre şi-ale acestor prieteni, e un drum de o mie 


de kilometri spre ştii tu unde. Asta înseamnă mult noroi şi răni 
provocate de şa. Eşti pregătită pentru aşa ceva? 

Ea îi spuse ceva domnului Uyen, iar el râse cu poftă. 

— Ce-i aşa amuzant? 

— l-am spus că vrei să ştii dacă are cumva un elefant în locul 
motocicletei. 

Eu nu eram amuzat. 

Domnul Uyen în timp ce bătea şaua cu palma, îmi spuse: 

— Bună motocicletă. Cumpărat de la francez. El... 

Vorbi cu Susan, şi ea îmi transmise: 

— Aici a fost o cursă pe teren accidentat, anul trecut. De la 
Hanoi la Hue. 

— Şi-a câştigat francezul? 

Susan zâmbi şi-l întrebă pe domnul Uyen. 

— A ajuns al doilea. 

— Hai să găsim motocicleta câştigătoare. 

Susan începea să-şi piardă răbdarea cu mine. 

— Paul, da sau nu? 

Ei bine, preţul era corect, aşa că am sărit în şa şi-am zis: 

— Învaţă-mă cum să merg. 

Domnul Uyen ne dădu o rapidă şi confuză lecţie de 
conducere a unei motociclete BMW Paris-Dakar. Aveam 
impresia că nu ştia exact cum se conducea maşinăria aia sau o 
conducea cum făceau toţi vietnamezii - prin încercări şi erori, 
claxonând mereu. 

M-am dat jos. 

— Rezervor plin? 

Am lovit cu palma rezervorul. Domnul Uyen încuviinţă. 

— În regulă... M-am uitat la Susan. În regulă? 

Ea dădu din cap. 

Am deschis sacoşa din plastic şi ne-am pus costumele de 
motociclişti montaniarzi: jacheta de piele pentru mine, jacheta 
matlasată pentru Susan, căciuli de piele îmblănite şi eşarfe 
montaniarde. Domnul Uyen se amuza. 

Ne-am golit rucsacurile în portbagajul mare şi-am îndesat 
sacii goi deasupra. l-am zis domnului Uyen: 

— Păstrează valiza şi trusa de voiaj. Bine? Ai grijă de 
sacourile mele albastre. El dădu din cap, pe urmă scoase o 
hartă dintr-un buzunar de piele cu fermoar fixat pe cadrul din 
fibră de sticlă şi mi-o dădu: 


— Vietnam. 

— Ai şi una a Parisului? 

— Unde mergi? 

— Să ucid comunişti. 

— Bine. Unde mergi? 

— La Dalat. 

— În regulă. Bine. Mergi sănătos. 

— Mulţumesc. 

Mi-am scos portmoneul şi i-am întins ultimii două sute de 
dolari pe care-i aveam, ceea ce nu era un preţ mare pentru o 
motocicletă scumpă. El dădu din cap. 

Susan zise: 

— Vrea într-adevăr să ne dăruiască motocicleta. 

— Bine. Mulţumesc. 

El se înclină, pe urmă se uită în jur la grămezile de fructe, 
alese un ciorchine de banane şi-l vârî în portbagajul 
motocicletei, apoi luă doi litri de apă îmbuteliată şi-i puse peste 
banane. Îmi făcu semn să îndrept motocicleta spre uşă, ceea ce 
am şi făcut. 

Domnul Uyen se duse la uşă, o întredeschise şi privi pe furiş 
afară. Se uită la noi şi dădu din cap. 

Eu am tras fermoarul jachetei de piele, mi-am înfăşurat 
eşarfa de culoare închisă în jurul gâtului, mi-am pus ochelarii 
fumurii şi mănuşile de piele care-mi erau strâmte. 

Susan făcu la fel, după care ne-am uitat unul la altul. Era 
amuzant şi nu prea. Ea mă întrebă: 

— O să conduci asta ori zbori cu ea? 

— Nu a fost ideea mea. 

Susan şi domnul Uyen se felicitară de Anul Nou şi se 
înclinară. Noi ne-am strâns mâinile şi i-am zis: 

— Mulţumesc din nou. Eşti un om bun. 

El mă privi şi spuse într-o engleză perfectă: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi şi călătoria voastră. 

— Iar dumneata să fii atent. 

Dădu din cap şi deschise uşa. Am ieşit şi Susan îmi zise: 

— Continuă să împingi motocicleta spre drumul de-acolo. 

Burniţa încetase şi se lăsase o ceaţă rece dinspre râu. Câţiva 
oameni se uitară la noi, dar nici măcar mama nu m-ar fi 
recunoscut, aşa că nu conta. Susan spuse: 

— În regulă, cred că cea mai bună cale de-a ieşi de-aici e 


drumul de lângă râu, la stânga. Eşti gata? 

Am sărit pe motocicletă şi-am pornit motorul. Suna grozav şi 
simţeam puterea lui făcând să vibreze cadrul. Am mărit turaţia 
şi m-am uitat la instrumentele de măsură care păreau să 
funcţioneze. Am aprins luminile şi Susan se căţără în spatele 
meu. Am trecut în viteza întâi şi-am urcat o pantă înverzită spre 
drumul de lângă râu. 

Am condus de-a lungul cheiului, cu Râul Parfumului în stânga 
noastră şi zidurile înalte ale Citadelei din Hue în dreapta. 
Motocicleta avea putere mare chiar şi cu doi oameni în şa. 
Putea fi ceva amuzant. Dar poate că nu. 

Traficul era lejer, aşa că am putut învăţa cum să conduc 
maşinăria asta mare fără să omor pe nimeni. 

Am traversat cele două poduri peste râu, am trecut pe lângă 
turnul de veghe, apoi, după câteva minute, zidul sudic al 
Citadelei se sfârşi, iar Susan strigă: 

— Întoarce la dreapta. 

Am intrat pe un drum paralel cu zidul vestic al Citadelei, care 
mergea spre nord pe lângă calea ferată. Zidul de doi kilometri 
se sfârşi şi am traversat un şanţ larg ce înconjura Citadela. 
Şoseaua se lăţi şi-am înţeles că eram pe Autostrada Unu. 

Susan mă bătu pe spate şi eu am privit-o peste umăr. Avea 
braţul întins şi m-am uitat spre locul pe care mi-l arăta. 
Estompate în depărtare, se vedeau zidurile Citadelei, între care 
se afla oraşul imperial Hue, capitala împăraţilor, floarea 
oraşelor vietnameze care murise în 1968 şi renăscuse pe 
osemintele poporului său. 

M-am gândit la domnul Anh şi la tatăl lui, căpitanul, la 
domnul Uyen şi la familia Pham, la restaurantul cu şaisprezece 
laturi unde cinasem în ploaie cu Susan, la ajunul sărbătorii Tet 
şi la Râul Parfumului, la catedrală, la luminile de sărbătoare şi 
la focurile de artificii. Anul Boului. 

Susan mă cuprinse cu braţele, îşi puse gura la urechea mea 
şi spuse: 

— Totdeauna sunt tristă când părăsesc un loc unde-am avut o 
experienţă plăcută. 

Am dat din cap. 

Cerul se lumina spre est, iar Autostrada Unu, Strada Fără 
Linişte pe care călătorisem spre Quang Tri şi înapoi, spre 
infern şi înapoi, era aglomerată de traficul dimineţii. 


M-am uitat la dealurile din depărtare, luminate de primele 
raze ale soarelui ce răsărea peste Marea Chinei de Sud. Îmi 
aminteam dealurile alea şi ploaia rece din februarie 1968. Şi 
mai important, îmi aminteam oamenii, nişte băieţi, îmbătrâniţi 
înainte de a-şi încheia adolescenţa şi care muriseră prea tineri, 
înainte ca vreunul dintre visele lor să se împlinească. 

Din 1968 am simţit totdeauna că trăiam într-un timp care mi- 
a fost împrumutat şi că fiecare zi era o zi pe care ceilalţi n-o 
trăiseră; de-aceea, pe cât îmi stătea în puteri, de câte ori mă 
gândeam la asta, încercam să-mi trăiesc zilele frumos şi să 
apreciez timpul suplimentar ce-mi fusese acordat. 

Am întors mâna la spate şi-am strâns piciorul lui Susan. Ea 
mă strânse mai tare şi îşi lăsă capul pe umărul meu. 

Fusese o călătorie lungă, stranie, de la Boston, 
Massachusetts; destinaţia era necunoscută, dar călătoria era 
un dar de la Dumnezeu. 


Cartea a şasea 


ÎN INIMA ȚĂRII 
38 


Ne-am continuat drumul spre nord pe Autostrada Unu; 
traficul devenea tot mai intens pe măsură ce se lumina de ziuă. 
In unele locuri ajungeam la o sută de kilometri la oră şi am 
deprins metoda vietnameză de a-ţi croi drum cu ajutorul 
claxonului. 

Susan îmi spuse la ureche: 

— Înainte de Cu Chi, când ai condus ultima oară o 
motocicletă? 

— Acum vreo douăzeci de ani. Am adăugat: Aşa ceva nu se 
uită. De ce întrebi? 

— Eram surprinsă. 

Am trecut de bifurcația spre Quang Tri şi-am văzut tancul 
abandonat şi liceul budist distrus, locul în care începuse toată 
povestea asta. Ceva mai târziu am traversat podul unde se afla 
cazemata cu numele meu scris pe un perete interior. 

Cincisprezece minute mai târziu am ajuns la halta Dong Ha 
şi-am trecut încet prin antipaticul popas pentru camioane. 
Apropiindu-ne de intersecţia cu Drumul 9, am văzut doi poliţişti 
într-un jeep galben parcat pe partea opusă a şoselei. De-abia 
am aruncat o privire. Susan zise: 

— Poliţiştii ăia credeau că suntem montaniarzi. 

— Nu ştiu ce credeau, dar modelul ăsta rar de motocicletă 
sare în ochi. 

— Doar pentru tine. Sunt atâtea lucruri recent importate în 
ţara asta, încât vietnamezii de-abia le remarcă. 

Nu credeam asta pe de-a-ntregul, dar deodată o idee îmi 
încolţi în minte: 

— N-am văzut alţi montaniarzi pe motociclete. 

— Eu am văzut doi. 

— Să mi-i arăţi şi mie data viitoare. 

Ne-am continuat drumul spre Zona Demilitarizată. Eram 
acum la nord de Drumul 9, în fosta zonă de operaţiuni a 
puşcaşilor marini, iar eu fusesem pe porţiunea asta de şosea 


doar o dată, când m-am dus să-mi vizitez un prieten încartiruit 
la Con Thien. El era într-o acţiune pe teren, aşa că nu ne-am 
întâlnit, dar i-am lăsat un bilet pe pat, bilet pe care nu l-a citit 
niciodată. 

La nord de Dong Ha era un şir de tarabe de-a lungul 
drumului, însă, de îndată ce le-am depăşit, am accelerat din 
nou până la suta de kilometri pe oră. Din postura în care mă 
aflam, mi-am dat seama că nu era ceva aşa de periculos pe cât 
lăsase de înţeles Susan pe drumul spre Cu Chi. 

După cincisprezece minute, regiunea lipsită de vegetaţie 
deveni de-a dreptul aridă: 

— Cred că am intrat în Zona Demilitarizată. 

— Doamne... e devastată. 

M-am uitat la tărâmul ăsta pustiit, tot nelocuit, presărat cu 
cratere de bombe şi obuze, cu solul alb, acoperit de o vegetaţie 
încâlcită, pipernicită. Dacă pe Lună ar fi plouat puţin, probabil 
că aşa ar fi arătat. 

În depărtare am văzut nişte sârmă ghimpată şi resturile unui 
jeep ruginit, rămas pe un câmp minat înconjurat de pari, unde 
nici măcar culegătorii de metale nu s-ar duce. 

În faţă zăream prin pâclă profilul vag al unui pod despre care 
ştiam că trebuia să traverseze râul Ben Hai. Am încetinit şi i-am 
spus lui Susan: 

— Când am fost eu aici, podul ăla nu exista. 

Ajunşi pe mijlocul podului, am oprit. M-am uitat la râul care 
despărţise timp de douăzeci de ani Vietnamul de Nord de cel de 
Sud şi-am zis: 

— Asta e. Sunt în Vietnamul de Nord. 

— Eu sunt tot în Vietnamul de Sud. Opreşte-te. 

— Mergi. 

Ea cobori de pe motocicletă, deschise portbagajul şi scoase 
plicul cu fotografiile de pe Insula Piramidei. [inu flacăra 
brichetei la colţul plicului. Acesta luă foc în mâna ei şi îl ţinu 
până în ultimă clipă, apoi lăsă fotografiile arse să cadă în râu. 

Ne-am urcat pe motocicletă şi-am continuat să traversăm 
podul. 

În partea cealaltă era statuia unui soldat nord-vietnamez, cu 
cască colonială şi puşcă AK-47. Avea aceiaşi ochi lipsiţi de viaţă 
ca şi statuile americane de lângă Zid. 

Am mers mai departe în fostul teritoriu inamic. Pe măsură ce 


ne îndepărtam mai mult de Zona Denmilitarizată, regiunea arăta 
mai bine, deşi se mai vedeau încă multe cratere de bombe şi 
clădiri distruse. 

Drumul nu era mai bun aici, iar ceața şi burniţa îl făceau 
lunecos. Îmi ştergeam mereu ochelarii şi faţa cu eşarfa de 
montaniard, iar jacheta mea de piele lucea de umezeală. 

Am trecut pe lângă o motocicletă ce mergea spre sud, ai 
cărei călători erau îmbrăcaţi la fel ca noi. Ne făcură semn cu 
mâna şi noi le-am răspuns. Susan îmi zise: 

— Vezi? Până şi montaniarzii cred că suntem de-ai lor. 

După o oră ne-am apropiat de un oraş de mărime medie, la 
intrarea căruia se afla o pancartă pe care scria Dong Hoi. 

Am intrat în oraş, am încetinit şi m-am uitat în jur. M-a frapat 
faptul că locul arăta mai sumbru şi mai dărăpănat decât tot ce 
văzusem în fostul Vietnam de Sud. Maşinile şi camioanele erau 
mai vechi şi se vedeau mai puţine scutere şi tricicluri. Aproape 
toţi mergeau cu bicicleta sau pe jos, iar hainele lor erau 
murdare şi uzate. În plus, aici nu exista nici pe departe o 
activitate comercială la fel de intensă ca în sudul Zonei 
Demilitarizate; nu erau baruri, magazine, ci doar câteva 
cafenele. Asta îmi amintea de prima călătorie dinspre Germania 
Federală spre Germania de Est. 

Susan spuse: 

— Ăsta-i oraşul natal al domnului Tram - ghidul nostru de la 
Khe Sanh. 

— Acum înţeleg de ce s-a mutat. 

Am trecut din nou pe lângă un jeep galben al poliţiei tras pe 
dreapta, iar polițistul de la volan de-abia ne-a învrednicit cu o 
privire prin fumul de ţigară. Era posibil ca deghizarea să fie 
eficientă. 

În faţa mea am văzut un convoi de vehicule militare: 
camioane fără prelată, jeepuri pline cu soldaţi şi vreo câteva 
maşini cu ofiţeri. Am accelerat şi-am început să-i depăşesc. 

Am aruncat o privire în dreapta şi-am văzut că toţi şoferii şi 
pasagerii se uitau la noi - de fapt, la Susan. Faţa ei era strâns 
înfăşurată în eşarfe, avea căciulă şi ochelari. Ar fi putut arăta 
precum bunicile lor, însă ei erau în stare să recunoască o 
femeie drăguță, aşa că-i făceau semne şi strigau la ea. Susan 
întorsese faţa cu modestie, aşa cum ar fi făcut o femeie 
montaniardă. 


M-am uitat la şoferul jeepului de lângă mine şi ne-am privit 
în ochi. Mi-am dat seama după expresia lui că încerca să 
identifice tribul din care făceam parte. De fapt, eu nu credeam 
că semăn cu un montaniard. Am accelerat spre capătul 
convoiului şi-am depăşit vehiculul din faţă. 

Autostrada Unu era netedă şi în zona asta trecea pe lângă 
ţărmul mării. Mergeam repede, însă pe drum erau atâtea tipuri 
de vehicule, de mărime şi putere diferite, alături de biciclete, 
căruţe şi pietoni, încât nu putea fi vorbă despre o cursă 
liniştită; era o cursă cu obstacole şi trebuia să rămâi atent şi cu 
frica-n sân tot timpul. 

Ajunsesem la vreo două sute de kilometri de Hue şi era 
aproape nouă dimineaţa, deci trecuseră cam două ore şi 
jumătate. Iar Autostrada Unu era partea uşoară a drumului. 

Drept în faţă, un lanţ muntos ce pornea dinspre vest cobora 
către Marea Chinei de Sud, aşa cum se întâmpla cu toţi munţii 
în ţara asta, formând o trecătoare înaltă chiar lângă mare. Pe 
măsură ce drumul se înălța, oamenii se dădeau jos de pe 
biciclete şi începeau să le împingă, iar căruțele trase de bivoli 
mergeau mai încet. Am trecut pe partea stângă şi am accelerat, 
în douăzeci de minute ne-am apropiat de culmea trecătorii 
şerpuite. Era frig şi bătea vântul, iar eu controlam cu greu 
motocicleta. 

Înainte de-a ajunge pe culme am început să văd oameni pe 
şosea. Erau înfăşuraţi în straturi de zdrenţe murdare, de-abia li 
se vedeau feţele şi veneau dinspre formațiunile stâncoase către 
noi, cu mâinile întinse. Susan îmi strigă la ureche: 

— Cerşetori. 

Cerşetori? Arătau precum figuranţii din Răzbunarea Mumiei. 

Susan strigă la ei, dar unii puseseră mâinile pe noi în timp ce 
traversam trecătoarea şi-a trebuit să mă strecor printr-un grup 
aflat în mijlocul drumului. 

Am ajuns pe culme şi ne-am uitat în vale, la câmpiile de lângă 
țărm. Motocicleta derapă de câteva ori pe asfaltul lunecos, 
trăgându-ne înapoi. 

Dedesubt am văzut că orezăriile erau inundate până la 
diguri, iar pe nişte insulițe de pământ uscat se ridicau mici 
pâlcuri de colibe ţărăneşti. Aici erau mai mulţi pini decât 
palmieri şi mai multe movile funerare decât în sud. Mi-am 
amintit că Vietnamul de Nord pierduse vreo două milioane de 


oameni în război, aproape zece la sută din populaţie, ceea ce 
explica nenumăratele movile funerare. Războiul e ceva cumplit. 

La o oră şi jumătate de la traversarea trecătorii ne-am 
apropiat de un oraş mare. Am cotit pe un drum de ţară şi-am 
mers până când n-am mai văzut autostrada. 

Am coborât amândoi, ne-am întins şi am scos harta din punga 
de piele şi-am studiat-o. l-am spus lui Susan: 

— Oraşul ăla din faţă e Vinh. 

— E un oraş turistic. Putem opri acolo dacă vrei să telefonezi 
la Century Riverside. 

— De ce e oraş turistic? 

— Chiar lângă Vinh e locul unde s-a născut Ho Şi Min. 

— Şi sunt occidentali pe-acolo? 

— Nu cred că-i interesează pe mulţi occidentali unde s-a 
născut Unchiul Ho, dar poţi fi sigur că locul ăsta face parte din 
circuitele organizate de Vidotour. In plus, e cam la jumătatea 
drumului dintre Hue şi Hanoi, aşa că aici opresc autocarele 
peste noapte. 

— In regulă. Vom opri acolo şi ne vom cumpăra tricouri cu 
Unchiul Ho. 

Susan deschise portbagajul şi scoase două banane. 

— Vrei o banană sau o banană? 

Am mâncat în picioare şi-am băut puţină apă, pe urmă am 
studiat harta: 

— La vreo două sute de kilometri de-aici e un oraş numit 
Thanh Hoa. Când vom ajunge acolo, trebuie să căutăm un drum 
care să meargă spre vest. Uită-te. Trebuie să ajungem la 
Drumul 6 care ne duce la... mă rog, artrebui să ne ducă la Dien 
Bien Phu, dar văd că se opreşte înainte de-a ajunge acolo... pe 
urmă e un drum mai scurt până la Dien Bien Phu. 

Susan se uită pe hartă şi zise: 

— Nu cred că acea ultimă parte a traseului poate fi 
considerată drum. 

— În regulă, hai să dăm jos chestiile astea de montaniard şi 
să-ncercăm să arătăm ca nişte Lien Xo în pelerinaj la locul de 
naştere al Unchiului Ho. 

Aşa am făcut, apoi ne-am urcat pe motocicletă şi ne-am 
întors pe Autostrada Unu. 

După câteva minute ne aflam la periferia oraşului Vinh. 

Pe dreapta se vedea o pancartă şi-am încetinit ca Susan s-o 


poată citi: 

— Scrie... „Oraşul Vinh a fost complet distrus de 
bombardierele şi artileria navală americană... între 1965 şi 
1972... şi a fost reconstruit de cetăţenii din Vinh... cu ajutorul 
fraţilor noştri socialişti din Republica Democrată Germană...” 

— E într-adevăr o atracţie turistică. 

Când am intrat în oraş, am văzut că arăta ca Berlinul de Est 
într-o zi nefastă; cvartaluri întregi de locuinţe din beton 
cenuşiu, mohorât, şi alte clădiri utilitare din beton, 
nedeterminate. 

Câţiva oameni de pe stradă se uitară la noi, ceea ce mă făcu 
să mă îndoiesc că vom opri acolo. 

— Eşti sigură că există occidentali în oraşul ăsta? 

— Poate că e sezon mort. 

Am ajuns la o bifurcaţie lângă un parc şi Susan spuse: 

— Ia-o la stânga. 

Am luat-o pe drumul din stânga care se dovedi a fi o stradă 
ce ne duse în centrul oraşului - altă stradă Le Loi -, de unde am 
luat-o la dreapta. M-am întrebat cum de ştia Susan să se 
descurce. 

Pe partea stângă a străzii erau mai multe hoteluri, dar 
niciunul nu putea fi confundat cu Rex. De fapt, nu văzusem 
niciodată locuri atât de sinistre, nici măcar în Germania de Est, 
şi mă întrebam dacă nu cumva est-germanii îşi bătuseră joc de 
vietnamezi. În orice caz, am văzut autocare şi occidentali pe 
stradă, ceea ce mă făcu să mă simt mai bine. I-am zis lui Susan: 

— Poate că încerci să suni de la unul dintre hotelurile astea. 

— Am şanse mai mari să obţin legătura de la oficiul poştal. Şi 
dacă nu reuşesc, acolo există fax şi telex. Adăugă: Aici nu poţi 
folosi porumbeii mesageri. 

Ne-am învârtit o vreme pe-acolo şi-am zărit oficiul poştal. 
Susan cobori şi intră direct în clădire. 

Câţiva trecători se uitară la mine, dar, graţie Unchiului Ho, 
nu atrăgeam prea mult atenţia. După vreo zece minute, un jeep 
galben, cu doi poliţişti înăuntru opri lângă mine. Cel de lângă 
şofer mă privea atent. 

L-am ignorat, dar el îmi strigă ceva, aşa că n-am avut de ales 
şi-a trebuit să mă uit la el. 

Îmi spunea ceva şi mi s-a părut că-mi făcea semn să cobor, 
pe urmă am înţeles că mă întreba despre motocicletă. 


Amintindu-mi că străinii n-aveau voie să conducă un vehicul 
atât de mare şi ştiind că BMW-ul avea plăci de înmatriculare de 
la Hue, am spus în franceză: 

— Le tour de Hanoi à Hue. 

Polițistul nu părea să înţeleagă şi, sincer vorbind, deseori nu 
pricepeam nici eu franceza mea. Am repetat. 

— Le tour de Hanoi à Hue. 

Asta nu explica prea bine de ce stăteam în faţa oficiului 
poştal, dar polițistul vorbea acum cu şoferul, care înţelesese 
ceva. 

Polițistul de lângă şofer îmi aruncă o privire urâtă, de copoi, 
zise ceva în vietnameză şi jeepul galben se îndepărtă. 

Am răsuflat adânc şi, pentru prima oară în viaţă, i-am 
mulţumit lui Dumnezeu că trecusem drept francez. 

Mă pregăteam să cobor şi s-o caut pe Susan, dar am văzut-o 
ieşind din oficiul poştal. Ea sări în şa, iar eu am pornit pe 
strada Le Loi, despre care mi-am dat seama că era Autostrada 
Unu, şi după cinci minute am ieşit din oraşul Vinh. Pe un 
indicator de pe marginea drumului scria în vreo zece limbi: 
Locul de naştere al lui Ho Şi Min; 15 kilometri. l-am spus lui 
Susan: 

— Vrei să vezi coliba unde s-a născut Unchiul Ho? 

— Mergi mai departe. 

Ne-am continuat drumul spre nord pe Autostrada Unu. Susan 
îmi zise: 

— N-am reuşit să obţin legătura telefonică, aşa că am trimis 
un telex şi un fax. A trebuit să aştept răspunsul. 

— Concluzia. 

— Cartea n-a sosit, cel puţin aşa scria domnul Tin în telexul 
lui. 

N-am răspuns. 

Ea spuse: 

— Dar cartea face vreo cincisprezece dolari dacă i-o vinzi 
unui excursionist cu rucsac ori unui turist care nu are ghid... 
iar noi nu suntem acolo... aşa că e posibil ca domnul Tin s-o fi 
primit, iar acum e de vânzare. Circulă o mulţime de dolari pe- 
aici. 

Nici acum n-am răspuns. 

Susan zise: 

— Totuşi, era un mesaj de la colonelul Mang. Pentru mine. 


N-am întrebat cum suna, dar Susan îmi spuse. 

— Colonelul Mang îmi doreşte o călătorie în siguranţă şi 
speră că mi-au plăcut fotografiile. 

N-am zis nimic. 

— Mai spune că a observat costumele de baie din 
apartamentul meu şi că-i pare rău că le-am uitat. 

Ne apropiam de bifurcația cu drumul care ducea la locul de 
naştere al lui Ho Şi Min, pe unde o luară două microbuze cu 
turişti occidentali. Am oprit, am scos aparatul fotografic al lui 
Susan din rucsac şi-am pozat indicatorul, pentru cazul în care 
filmul ăsta avea să ajungă în mâinile poliţiei locale. I-am spus 
lui Susan: 

— Am fost cercetat de doi poliţişti dintr-un jeep. l-am convins 
că sunt francez participant la un concurs de motocros. Accentul 
meu parizian i-a impresionat. 

— Nord-vietnamezii au o părere bună despre francezi. 

— De ce? 

— Nu ştiu sigur. Dar la Hanoi o să vezi bărbaţi între două 
vârste purtând berete, şi e foarte şic să vorbeşti puţină 
franceză în grupul ăsta de vârstă, să afişezi maniere franţuzeşti 
şi să citeşti literatură franceză. La Hanoi, oamenii îi consideră 
pe francezi cultivați, iar pe americani neciopliţi, materialişti, 
capitalişti care instigă la război. 

— Asta înseamnă că suntem oameni răi. 

— Sunt supărată din cauza pozelor ălora. 

— Eu sunt supărat că n-a apărut cartea. 

— Îmi pare rău. Mă întrebă: Ce facem dacă n-a apărut 
cartea? 

M-am gândit la asta. Era posibil ca domnul Anh să fi petrecut 
deja ceva timp legat de o masă în timp ce colonelul Mang îi fixa 
electrozi pe testicule şi dădea drumul la curent. Dacă aşa 
stăteau lucrurile, domnul Anh ar fi strigat: „Dien Bien Phu! Ban 
Hin!” şi orice-ar mai fi vrut să audă colonelul Mang. 

Susan întrebă din nou: 

— Ce vrei să facem? 

— Păi... am putea merge la Hanoi ca să încercăm să plecăm 
de-aici cu primul avion, oriunde. Sau putem merge la Dien Bien 
Phu. Un lucru e sigur, nu putem sta aici toată ziua. 

Susan se gândi o clipă: 

— La Dien Bien Phu. 


I-am amintit: 

— Spuneai că norocul meu în Vietnam s-a sfârşit. 

— Aşa e; ai fost confundat cu un francez. Norocul meu 
funcţionează încă, dacă nu ţinem cont de pozele mele pentru 
Playboy. Să mergem. 

Am pornit motorul BMW-ului şi-am accelerat pe autostradă. 
Susan se aplecă în faţă şi se uită la indicatorul de combustibil: 

— Avem nevoie de benzină. Tocmai am trecut pe lângă o 
staţie. Intoarce. 

— Trebuie să mai fie una în faţă. La unele staţii primeşti şi-un 
castron cu orez dacă faci plinul. 

— Paul, întoarce. 

Am întors scurt în loc, am intrat în staţia de benzină şi-am 
oprit la o pompă. Am oprit motorul şi-am coborât. 

Vânzătorul stătea într-o construcţie mică de beton şi ne 
privea, dar nu se mişcă de-acolo. Era clar că benzinăria era de 
stat şi nu semăna cu niciuna din cele văzute la sud de Zona 
Demilitarizată. Aici funcţiona încă economia socialistă, iar 
veştile bune despre lăcomia capitalismului şi piaţa de consum 
nu ajunseseră pe teritoriul Unchiului Ho. 

Am întors manivela pompei, iar Susan ţinu furtunul la gura 
rezervorului şi-mi spuse: 

— Pompează mai repede. 

— Pompez cât de repede poate un socialist european. 

— Când o să-i plătim vânzătorului, suntem francezi. 

— Bon. 

Am pompat treizeci şi cinci de litri în rezervor şi m-am uitat 
la total: 

— Douăzeci şi unu de mii de dongi. Nu-i rău. Vreo doi dolari. 

— Se înmulţeşte cu zece, Paul. Face două sute zece mii de 
dongi. Tot e ieftin. 

— Bine. Tu plăteşti. 

Vânzătorul se apropiase de noi şi Susan îi spuse: 

— Bonjour, monsieur. Comment ça va? 

El nu răspunse în nicio limbă, dar se uită la motocicletă în 
timp ce Susan îi numără 210 000 de dongi cu chipul Unchiului 
Ho pe bancnote. Am arătat spre imaginea Unchiului Ho şi-am 
Zis: 

— Numero uno hombre. 

Asta se putea să fi fost în altă limbă. Susan îmi trase un 


picior în gleznă. 

Vânzătorul ne măsură din creştet până-n tălpi, pe urmă se 
uită din nou la motocicletă. Noi am urcat, iar Susan îi spuse 
tipului: 

— Le tour de Hue-Hanoi. 

Am plecat în viteză de-acolo, înainte ca tipul să miroasă ceva. 
Am continuat drumul spre nord pe Autostrada Unu, pe urmă 
am oprit şi ne-am pus eşarfele de montaniarzi şi căciulile 
îmblănite din piele. Susan îmi zise: 

— De ce dracu' ai spus „numero uno hombre”? 

— Ştii... adică Unchiul Ho e un tip tare. 

— Asta era în spaniolă. 

— Ce contează? Tu eşti franţuzoaică, eu sunt spaniol. 

— Uneori glumele tale nu se potrivesc cu situaţia. 

— E un obicei vechi. Infanteriştii procedează aşa când sunt 
încordaţi. Şi poliţiştii. Poate-i o chestie tipic masculină. 

— Uneori, remarcile tale isteţe înrăutăţesc situaţia - ca 
atunci când i-ai spus colonelului Mang că tu şi cu Bill aţi fost 
colegi la Princeton. 

Susan era prost dispusă, iar eu speram că era vorba despre 
sindromul premenstrual şi nu despre greţuri matinale. 

Autostrada Unu era singura arteră importantă între nord şi 
sud şi, deşi traficul ar fi trebuit să fie lejer pentru că era 
sărbătoare, se părea că jumătate din populaţia acestei ţări 
aglomerate folosea cele două jalnice benzi ale şoselei prost 
asfaltate. N-am reuşit să depăşim şaizeci de kilometri pe oră, 
iar fiecare centimetru al drumului era o provocare. 

Ne-au trebuit aproape două ore ca să parcurgem o sută de 
kilometri până la următorul oraş important - Thanh Hoa. Era 
aproape trei după-amiază şi se făcuse frig. Cerul era acoperit 
de nori cenuşii şi treceam din când în când prin locuri unde 
ploua slab. Îmi chiorăiau maţele de foame. 

Am strigat la Susan: 

— Ăsta trebuie să fie Thanh Hoa. Avem posibilitatea s-o luăm 
spre vest şi nord, către Drumul 6. 

— Cum doreşti. 

M-am uitat la kilometraj. Făcusem aproape 560 de kilometri 
de la Hue şi asta durase peste opt ore. Acum era 3,16 după- 
amiază şi ne rămăseseră mai puţin de patru ore de mers pe 
lumină. 


Am cântărit bine şi-am hotărât că, de vreme ce nu plouă, 
trebuie s-o iau pe drumul desfundat şi să mă apropii cât mai 
mult de Drumul 6 înainte de apusul soarelui; s-ar fi putut să 
plouă a doua zi şi următorul drum secundar spre Drumul 6 ar fi 
devenit de netrecut - asta încercase să-mi explice domnul Anh 
în scurta lui informare. l-am zis lui Susan: 

— O luăm pe drumul care iese din Thanh Hoa. Dacă nu ne 
place, ne putem întoarce ca să-l încercăm pe următorul. 

Am intrat în Thanh Hoa tot cu eşarfele de montaniarzi la gât 
şi cu căciulile pe cap. Oraşul părea să nu fi fost distrus în 
timpul războiului şi avea un anume farmec. De fapt, am văzut 
un bătrân purtând beretă şi câteva hoteluri şi cafenele ce nu 
fuseseră construite de est-germani. 

Câţiva oameni se uitară la noi şi câţiva poliţişti din faţa 
secţiei ne urmăriră cu privirea. Susan spuse: 

— Nu văd prea mulţi montaniarzi în zona de coastă, aşa că 
sunt curioşi, nu bănuitori. Ca şi cum nişte indieni americani ar 
veni într-un oraş occidental. 

— Asta ai născocit-o? 

— Da. 

Am trecut prin oraş şi-am văzut un mic drum asfaltat. Pe un 
indicator scria Dong Son şi ceva în vietnameză. Am încetinit şi i 
l-am arătat lui Susan: 

— E un sit arheologic... cultura Dong Son, ce-o fi asta... cu o 
mie de ani înaintea erei noastre. Poate că drumul e mai recent. 
Am scos harta din punga de piele, am analizat-o şi-am spus: 

— Asta-i drumul. Mergem vreo cincizeci de kilometri până la 
un cătun numit Bai-nu-ştiu-cum, pe urmă ne îndreptăm spre 
nord pe Drumul 15 până la Drumul 6. 

— Ia să văd. 

I-am întins harta şi ea a studiat-o în tăcere. O împături, o 
puse în jachetă şi zise: 

— În regulă. Să mergem. 

Am pornit motorul BMW-ului şi-am plecat. Drumul trecea pe 
lângă săpături arheologice, pe urmă asfaltul dispăru. Drumul 
de ţară era săpat de roţile căruţelor şi-ale vehiculelor, iar eu 
mergeam cu motocicleta între făgaşe, ceea ce era puţin mai 
bine. 

Ne târam cu doar patruzeci de kilometri la oră, uneori şi mai 
puţin. 


Terenul era încă neted, dar se înălța. Se vedeau nişte 
orezării, însă dispărură curând, înlocuite de parcele cultivate 
cu legume. 

BMW-ul Paris-Dakar era într-adevăr o motocicletă bună de 
teren, dar drumul nu era prea bun. Ţineam cu greu ghidonul, 
iar fundul meu era mai mult în aer decât pe şa. Susan mă 
strângea în braţe, iar eu i-am zis: 

— Să vezi ce dureri vom avea mâine dimineaţă. 

— Eu le am deja. 

Ne trebuiră aproape două ore pentru a străbate cei patruzeci 
de kilometri pe care-i mai aveam de parcurs. Am intrat în 
cătunul Bai-cutare şi drumul se sfârşi într-o bifurcaţie în formă 
de T. Am luat-o în dreapta, pe Drumul 15, în stare mai bună. De 
fapt, drumul era pietruit, bombat şi avea canale de scurgere pe 
ambele părţi. 

Conform hărţii, erau mai mult de o sută de kilometri până la 
Drumul 6 şi la viteza asta ne-ar fi trebuit cel puţin patru ore ca 
să ajungem acolo. Acum era ora 5.40 după-amiază şi soarele 
cobora în spatele munţilor din stânga mea. 

Drumul urca printre dealurile din faţă şi vedeam în depărtare 
dealuri şi mai înalte, secondate de munţi. Nu vorbeam prea 
mult, fiindcă era greu să rosteşti un cuvânt printre atâtea 
hurducături. 

Aproape se întunecase şi eu căutam un loc unde să ne oprim 
peste noapte. Acum eram cu siguranţă în zona colinară şi 
vietnamezii nu trăiau prea departe de oraşe, sate şi regiuni 
agricole. Pinii ajungeau până la marginea drumului, conferind 
locului un aer fantomatic. Am oprit motocicleta şi mi-am tras 
sufletul. I-am spus lui Susan: 

— Poate că e vreo cabană de schi mai sus. 

Ea scoase harta din jachetă şi se uită. 

— Mai sus, la vreo douăzeci de kilometri, e un sat, care se 
numeşte Lang Chanh. 

M-am gândit un moment, pe urmă am spus: 

— Nu cred că vreau să intru într-un sat nord-vietnamez după 
căderea nopţii. 

— Nici eu. 

— Păi... cred că asta e. M-am uitat în jur. Să găsim un loc 
unde să ne ascundem, noi şi motocicleta. 

— Paul, acum nu mai circulă nimic pe drumul ăsta. Ai putea 


dormi drept pe mijloc. 

— Ai dreptate. 

Am împins motocicleta câţiva metri şi am sprijinit-o de 
trunchiurile unor pini. 

Susan deschise portbagajul şi scoase ultimele două banane, 
ultima sticlă de apă şi cele două pelerine. 

Ne-am aşezat lângă motocicletă, lipiţi cu spatele de doi pini, 
şi-n timp ce-mi decojeam banana, i-am zis: 

— Am o veste bună. În pădurile de pini nu sunt lipitori de 
uscat. 

— Doar purici şi căpuşe. 

Am mâncat bananele, am băut apa şi-am privit lumina zilei 
estompându-se. Cerul era acoperit cu o perdea groasă de nori 
şi se făcuse întuneric în jurul nostru. Auzeam sunetele pădurii - 
mici animale alergând de colo-colo. 

Susan îşi aprinse o ţigară şi privi harta la lumina brichetei: 

— Încă patru sute de kilometri până la Dien Bien Phu. 

Am rămas tăcuţi, ascultând zgomotele nopţii. Am întrebat-o: 

— Ai dormit sub cerul liber când erai copil? 

— Nu, când puteam să evit asta. Dar tu? 

— Păi, nu când locuiam la Boston. Dar în armată mi s-a 
întâmplat de multe ori. Am socotit o dată că petrecusem peste 
şase sute de nopţi la lumina stelelor. Uneori e plăcut. 

Un tunet puternic se rostogoli peste dealuri şi începu să bată 
vântul. Fie că era rece aici, fie că stătusem eu prea mult în 
Vietnam. Am zis: 

— Alteori nu e plăcut. 

Susan îşi aprinse o altă ţigară şi mă întrebă: 

— Vrei şi tu una? Taie pofta de mâncare. 

— Abia am mâncat o banană. 

Incepu să plouă şi ne-am tras pelerinele peste cap. Ne-am 
apropiat mai mult, ca să păstrăm căldura trupurilor, şi-am 
înfăşurat mai strâns pelerinele în jurul nostru. 

Am spus: 

— Crachin. Praf de ploaie. 

— Nu, asta-i chiar o afurisită de ploaie. 

Ploaia se înteţea şi vântul bătea mai tare. Susan mă întrebă: 

— Cât îţi plătesc pentru misiunea asta? 

— Doar cheltuielile. 

Ea râse. 


Eram amândoi uzi leoarcă şi-am început să tremurăm. Îmi 
aminteam serile reci şi umede din iarna anului 1968, când 
stăteam îngropat în noroi doar cu o pelerină de cauciuc pe 
mine, iar cerul strălucea de efecte pirotehnice care aveau o 
teribilă frumuseţe în ploaia nocturnă. 

Susan trebuie să se fi gândit la acelaşi lucru, pentru că mă 
întrebă: 

— Aşa a fost şi-atunci? 

— Oarecum... de fapt, era mai rău, pentru că ştiai că aşa va fi 
în flecare noapte până în martie, când încetau ploile de iarnă... 
şi mai aveai şi grija celor ieşiţi la vânătoare, care încercau să te 
ucidă. Am făcut o pauză şi am adăugat: Cam atât despre război, 
Susan. S-a terminat. Zău. 

— În regulă. Cam atât despre război. Războiul s-a terminat. 

Am înfăşurat pelerinele în jurul nostru şi ne-am culcat 
împreună în ploaie, sub ramurile pinilor. 

A plouat toată noaptea şi noi am tremurat sub pelerine şi ne- 
am strâns cât am putut unul într-altul. 

A doua zi urma să ajungem la Dien Bien Phu, dacă reuşeam, 
pe urmă în cătunul Ban Hin şi la Tran Van Vinh sau la 
mormântul lui. 

39 


Lumina cenuşie a zorilor se infiltra printre ramurile umede 
ale pinilor. 

Am înlăturat pelerinele ude, am căscat şi ne-am întins. Eram 
uzi leoarcă şi înfriguraţi. Răceala îmi pătrunsese până la oase, 
iar Susan nu arăta bine. 

Am scuturat pelerinele şi le-am împachetat. Am deschis 
portbagajul şi-am scos de-acolo ciorapi uscați, lenjerie intimă şi 
haine din rucsacuri, ne-am schimbat şi-am aruncat în pădure 
cămăşile şi jeanşii îmbibaţi de apă; nu mai aveam nevoie de 
haine prea multe zile. Poate mai puţine decât credeam. 

Susan avea mai multe eşarfe de montaniard şi-am folosit una 
ca să ştergem motocicleta, pe urmă le-am pus pe celelalte, 
schimbând tribul căruia-i aparţineam. 

Am consultat rapid harta şi ne-am urcat pe BMW. Motorul 
porni uşor şi-am luat-o din loc spre nord, pe Drumul 15, către 
Drumul 6. 

Drumul era format mai ales din argilă roşie şi şisturi 


bituminoase, care asigurau o tracţiune ceva mai bună dacă nu 
acceleram prea brusc. 

După un kilometru am zărit o cascadă mică, revărsându-se 
dintr-o formaţiune stâncoasă într-un râu de la marginea 
drumului. 

Am oprit, apoi am băut apă rece, speram, curată. 

Am încălecat şi am pornit mai departe. Pe şosea nu mai 
circula nimeni în afară de noi, însă nu puteam depăşi şaizeci de 
kilometri pe oră fără să pierd controlul motocicletei. Mă dureau 
toate oasele şi muşchii, iar ultima masă adevărată o luasem în 
pavilionul cu şaisprezece laturi, şi asta se întâmplase duminică, 
în prima zi a Anului Nou. Acum era miercuri. 

Ne-am apropiat de micul sat Lang Chanh; dincolo de sat 
începeau dealuri mai înalte, iar apoi munţi ale căror piscuri nu 
se vedeau din cauza norilor joşi şi a pâclei. 

Am încetinit când am intrat în satul jalnic, cu colibe din 
bambus şi construcţii şubrede din buşteni de pin. Era puţin 
după ora şapte dimineaţa şi simţeam în aer miros de orez şi 
peşte gătit. 

Se vedeau câţiva săteni şi mulţi pui de găină. Susan spuse: 

— Vreau ceva de mâncare. 

— Parcă ai mâncat o banană ieri. 

Îşi puse mâinile în jurul gâtului meu şi mă strânse în joacă. 
Pe urmă mă luă în braţe şi îşi lăsă capul pe mine. Am observat 
că braţele ei nu mă strângeau prea tare şi mi-am dat seama că 
trebuia să mâncăm ceva. 

Am trecut prin Lang Chanh şi ne-am continuat drumul. 
Şoseaua era mai abruptă aici, dar BMW-ul era o maşinărie 
incredibilă şi mânca pământul când urcam spre dealurile mai 
înalte. Susan îmi spuse la ureche: 

— De fapt, e plăcut. Aproape amuzant. 

Chiar era amuzant, în mijlocul pustietăţii, mergând spre 
capătul ei. 

N-aveam cum să-mi dau seama cât de sus ne aflam, dar pe 
hartă erau trecute cote de nivel între 1500 şi 2000 de metri, 
aşa că pe drumul ăsta trebuia să fim cam la jumătate între 
aceste altitudini. Era frig, dar nu bătea vântul, iar burniţa 
încetase, deşi stratul de nori era foarte des. 

Din loc în loc vedeam pâlcuri uriaşe de bambuşi, înconjurate 
de pini şi mai înalţi, ceea ce mi-a reamintit lanurile de porumb 


din Virginia, înconjurate de păduri înalte de pini albi. De la 
ultima trecere pe-aici îmi aminteam că, atunci când lucruri care 
nu seamănă deloc cu cele de-acasă încep să semene cu ele, este 
timpul să te întorci pe meleagurile natale. 

M-am uitat la kilometraj şi-am văzut că făcusem patruzeci de 
kilometri de la Lang Chanh, prin urmare chiar în faţă trebuia să 
fie satul Thuoc. Ultimii patruzeci de kilometri pe Drumul 15 îi 
făcusem într-o oră, dar eram încrezător că vom putea recupera 
ceva timp după ce vom ajunge pe Drumul 6, care figura pe 
hartă ca drum îmbunătăţit, deşi ăsta-i un termen relativ. 

Drumul coti brusc la stânga şi după câteva minute am 
încetinit pentru a intra în Thuoc, foarte asemănător cu Lang 
Chanh, numai că aici erau mai puţini pui de găină. 

În timp ce străbăteam satul, câţiva localnici ne urmăriră cu 
privirea. Eram destul de sigur că mai văzuseră motociclete din 
când în când şi eram la fel de sigur că nu-şi dădeau seama ce 
sau cine eram noi. Totuşi, eu ştiam ce erau ei - etnici 
vietnamezi, aşadar, nu ajunsesem încă pe teritoriul triburilor şi 
de fapt nu văzusem nicio casă pe piloni. 

Am mai mers încă douăzeci sau treizeci de kilometri, iar 
dealurile erau tot mai înalte. La un moment dat mi-am dat 
seama că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. 

Am tras pe dreapta şi m-am uitat pe hartă. Am studiat-o 
câtva timp, pe urmă am cercetat terenul cu privirea, încercând 
să descopăr pe ce drum o luasem. Ştiu să citesc hărţile de 
teren, dar cea pe care-o aveam nu era prea bună şi nu exista 
nici măcar un indicator rutier. 

— Pe ce parte a copacului creşte muşchiul? 

— Ne-am rătăcit? 

— Nu, suntem, cum se spune în armată, temporar 
dezorientaţi. 

— Ne-am rătăcit. 

— Dacă vrei... 

Am coborât amândoi de pe motocicletă, ne-am apropiat 
capetele şi ne-am uitat pe hartă. Am zis: 

— Cred că trebuia să cotim undeva pe lângă Thuoc ca să 
rămânem pe Drumul 15, dar n-am văzut niciun indicator ori 
vreun drum. 

— Când Drumul 15 coteşte spre vest la curba asta, înainte de 
Thuoc, continuă cu Drumul 214, pe care ne aflăm acum. 


Trebuie să întoarcem mult la dreapta ca să păstrăm direcţia 
nord pe Drumul 15. 

— Frontiera laoţiană e chiar în faţă. 

— Şi asta înseamnă grăniceri şi soldaţi. 

— Da. Hai să plecăm de-aici. 

Intorcând motocicleta, am observat în zare fum şi siluetele 
caselor pe piloni profilându-se pe cerul cenuşiu: 

— Suntem pe teritoriul montaniarzilor. 

— Cei din FULRO sunt pe-aici? 

— Nu ştiu. Am aflat recent de chestia asta cu FULRO, în 
ciuda a ceea ce crede Mang. 

Auzind ceva, m-am uitat în josul drumului, spre direcţia de 
unde venisem. Se apropia de noi un jeep militar verde închis, 
fără prelată, cu doi oameni în faţă. 

— Sări în şa. 

Motocicleta era orientată perpendicular pe drumul îngust şi 
aveam de ales între a merge către jeep, trecând pe lângă el, şi 
a porni spre vest, către frontiera laoţiană, unde se duceau şi cei 
doi; nu agream niciuna din variante. 

Jeepul se afla acum la mai puţin de o sută de metri de mine şi 
şoferul ne zărise. Trase intenţionat maşina pe mijlocul drumului 
îngust, ca să nu mă pot strecura limitându-mi astfel 
posibilităţile la una singură. 

Am întors roata din faţă spre dreapta, am pornit motorul şi- 
am accelerat spre frontiera laoţiană. 

Susan strigă: 

— Paul, am putea opri să încercăm să vorbim. N-am făcut 
nimic rău. 

— Suntem îmbrăcaţi ca montaniarzii, dar nu suntem 
montaniarzi. Suntem americani, după cum arată paşapoartele 
noastre şi nu vreau să explic ce facem aici. M-am uitat în 
oglinda retrovizoare şi-am văzut că jeepul ţinea pasul cu mine. 
Mergeam cu şaptezeci de kilometri la oră, dar eu mă 
menţineam greu în şa, iar Susan mă strângea cu putere. 

Pentru a înrăutăţi lucrurile, mă îndreptam spre postul de 
graniţă, unde aş fi fost oprit sau unde puteam forţa trecerea 
fugind de focul automatelor AK-47 ale vietnamezilor şi probabil 
ale grănicerilor laoţieni, care erau tot comunişti şi oarecum 
prieteni cu vietnamezii din când în când. Aşa că ne aflam între 
ciocan şi nicovală; tipii din jeep erau ciocanul, postul de 


frontieră - nicovala, iar noi, carnea pentru hamburger. 

M-am uitat din nou în oglinda retrovizoare şi-am văzut că 
jeepul rămăsese în urmă; avea să mă urmărească doar până la 
graniţă, care trebuia să fie foarte aproape, pe urmă am fi avut o 
discuţie. M-am uitat cum aş putea să urc motocicleta pe 
dealurile din stânga ori din dreapta, dar părea imposibil, iar 
soldaţii ştiau asta. 

Susan spuse: 

— Paul, dacă nu opreşti sau nu încetineşti, or să creadă că 
fugim de ei. Te rog, opreşte. Nu mă mai pot ţine. Am să cad. 
Încetineşte, trage pe dreapta şi vezi dacă nu cumva vor doar să 
ne depăşească. Te rog. 

— Bine... o să încetinim aici, să vedem ce vor. 

Ne-am scos eşarfele şi  căciulile din piele. Aveam 
copleşitoarea senzaţie că ăsta era sfârşitul drumului. 

Jeepul se afla acum chiar în spatele nostru, iar soldatul de 
lângă şofer era în picioare, cu un AK-47 în mână. Ne cercetă cu 
atenţie şi strigă: 

— Dung lai! Dung lai! 

Asta era replica mea în '68. Soldatul îmi făcu semn cu arma 
să trag pe dreapta şi să opresc. 

Pe când încetineam, am văzut o expresie ciudată pe faţa 
tipului, pe urmă am auzit o explozie puternică şi soldatul 
înarmat făcu un fel de salt înapoi. Automatul îi zbură din mână 
şi el căzu pe spătarul scaunului. Răsună altă împuşcătură şi 
capul şoferului explodă. Jeepul se opri, apoi porni încet înapoi, 
în josul pantei, până când roţile din spate intrară în şanţ. 

Eu am oprit motocicleta. 

Am rămas locului, cu ochii aţintiţi înainte. Simţeam mirosul 
prafului de puşcă. Fără să mă întorc, i-am spus lui Susan: 

— Mi-ai jurat că ai lăsat pistolul la Hue. 

Ea nu răspunse, dar cobori şi se duse spre jeep cu ţeava 
Coltului 45 fumegând încă. 

Nu-i dădu atenţie şoferului căruia îi dispăruse jumătate din 
țeastă, ci-l examină cu îndemânare pe celălalt soldat, răsturnat 
pe banca din spate a vehiculului: 

— Sunt morţi amândoi. 

Vâri pistolul sub jacheta matlasată. 

— Mulţumesc că ai încetinit. 

Nu i-am răspuns. Ea scoase o ţigară şi o aprinse. Mâna îi era 


neclintită ca o stâncă. Am înţeles că mă aflam în prezenţa cuiva 
familiarizat cu armele. 

Trase câteva fumuri, pe urmă aruncă ţigara în apă şi o privi 
plutind la vale. Mă întrebă: 

— Ce crezi c-ar trebui să facem cu mizeria asta? 

— Las-o acolo. Or să creadă că au fost cei de la FULRO. Dar 
pentru asta trebuie să le luăm armele. 

Ea dădu din cap, se duse la jeep şi luă două AK-47 şi un 
pistol Chicom din tocul de la brâul şoferului. 

Eu am luat încărcătoarele de rezervă şi le-am aruncat în 
pădure, pe urmă le-am luat portofelele, ţigările şi ceasurile şi 
le-am îndesat în buzunare. 

M-am uitat la cei doi morţi mânjiţi de sânge şi ţesuturi, dar 
nu mi-au trezit nicio amintire; trecutul era departe, asta se 
întâmplase aici şi acum, iar una cu alta n-avea nicio legătură. 
Mă rog, poate una vagă. 

Susan scotoci câteva secunde prin jeepul deschis şi găsi o 
pungă de celofan cu fructe uscate. O deschise şi mi-o întinse. 

Eu am refuzat, dând din cap. 

Ea înşfacă o mână de fructe, le vâri în gură, mestecă şi 
înghiţi, pe urmă mai luă una şi băgă punga în buzunar. 

Ne-am întors la motocicletă, ducând fiecare câte un AK-47 
atârnat pe umăr. 

Am întors vehiculul, ne-am urcat şi am coborât pe drumul 
gloduros, înapoi către Thuoc, unde ratasem varianta cea bună. 

Inainte de-a ajunge în sat am oprit şi-am aruncat armele, 
pistolul şi obiectele personale ale morţilor într-un pâlc de 
bambuşi. 

Am pornit şi-am ajuns la Thuoc. Acum am văzut cotitura şi 
am revenit pe Drumul 15. 

Mergeam în tăcere. Am traversat un pod de lemn peste un 
râu de munte şi am trecut prin satul Quan Hoa. După alţi 
douăzeci de kilometri am ajuns la intersecţia cu Drumul 6 şi-am 
luat-o la stânga, spre vest, către Dien Bien Phu. 

Era o şosea acceptabilă, cu două benzi înguste, dar suficient 
de late pentru ca două camioane să poată trece în direcţii 
opuse dacă rulau mult pe dreapta. Suprafaţa drumului era un 
fel de prundiş unsuros care se transforma pe alocuri în asfalt 
subţire. Am accelerat până la optzeci de kilometri pe oră. 

Traficul lejer era format mai ales din camioane cu buşteni, 


câteva maşini cu dublă tracţiune şi uneori câte o motocicletă. 
N-am văzut scutere ori căruţe trase de bivoli, nici biciclete sau 
pietoni; ăsta era, într-adevăr, drumul spre şi dinspre niciunde. 

La stânga se înălţau dealurile şi munţii de lângă frontiera 
laoţiană, iar la dreapta erau alte dealuri şi, dincolo de ele, se 
vedeau piscurile aşa-numiţilor Alpi Tonkinezi. 

Una peste alta, era un drum pitoresc, deşi uneori suprafaţa 
lui se deteriora brusc şi trebuia să încetinesc. 

Şoseaua mergea în direcţia nord-vest şi urca. Pe măsură ce 
înaintam, puţinele urme de aşezări omeneşti dispăreau, în afară 
de fumul de la casele triburilor, înălțându-se deasupra 
pădurilor în aerul ceţos, nedeosebindu-se uneori de pâclă. 

Am condus timp de două ore, şi nici eu, nici Susan n-am scos 
o vorbă. În cele din urmă ea a zis: 

— Ai de gând să vorbeşti cu mine? 

Nu i-am răspuns. 

— Trebuie să mă uşurez. 

În faţă am văzut un spaţiu deschis lângă drum, unde pinii 
fuseseră tăiaţi. Peste râu era un mic podeţ. Am trecut pe el și- 
am ajuns printre buturugile de pini. Am oprit motorul. 

Nu m-am mişcat timp de un minut, apoi am coborât. Susan 
mă urmă, dar nu trecu la fapte. Se întinse, îşi aprinse o ţigară 
şi ridică un picior pe o buturugă. Se întoarse către mine şi zise: 

— Spune ceva, Paul. 

— N-am nimic de spus. 

— Spune-mi că am făcut o treabă bună. 

— Ai făcut o treabă bună. 

— Mulţumesc. Adăugă: Nu-i puteam lăsa să ne oprească. 

— Ai mai spus asta. 

— Păi... dacă nu greşeai drumul, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Îmi pare rău. Se mai întâmplă şi lucruri neplăcute. 

— Adevărul e că sunt îndrăgostită nebunește de tine. 

— Asta-i vestea bună sau vestea proastă? 

Ignoră întrebarea şi zise: 

— Asta-i partea care nu le place... dacă o cred. 

Am spus: 

— Presupun că nici mie nu mi-ar plăcea dacă aş crede-o. 

— Te rog, nu spune asta. 

— Vrei să te duci în spatele unei tufe? 

— Nu. Trebuie să vorbim. 


— Nu, nu trebuie. 

— Ba da. Îmi aruncă o privire şi zise: În regulă. Eu lucrez 
pentru CIA, dar sunt şi angajat civil la American-Asian, aşa că 
niciunul dintre noi nu e implicat oficial direct şi ei ne-ar putea 
lăsa să ne spânzurăm dacă ar vrea. Şi nu, ei nu voiau cu 
adevărat să scapi de mine, ci doar să capeţi încredere în mine, 
aşa că ţi-au spus să scapi de mine. Şi da, eu trebuie să stau cu 
ochii pe tine... Zâmbi şi continuă: Sunt îngerul tău păzitor. 
Apoi: Şi da, am fost cuplată cu Bill, şi da, el chiar e şeful staţiei 
CIA, iar ei şi-ar ieşi din minţi dacă ar afla că ţi-am spus asta, şi 
nu, nu ei mi-au spus să mă culc cu tine - asta a fost ideea mea. 
Îmi făcea treaba mai uşoară, însă da, m-am îndrăgostit de 
tine... şi da, ei chiar sunt bănuitori faţă de mine pentru că ştiu 
ori suspectează că avem o legătură sexuală şi romantică, iar 
mie nu-mi pasă. 

Se uită la mine, dar nu se opri: 

— Şi nu, nu cunosc ce ştie ori a văzut Tran Van Vinh, însă da, 
ştiu totul despre misiune, cu excepţia numelui satului, iar 
duminică, la ora patru după-amiază, după ce te-ai întâlnit cu 
domnul Anh, m-am întâlnit şi eu cu el şi m-a informat despre tot 
ce nu ştiam, cu excepţia numelui satului pe care ţi-l putea 
spune numai ţie. Adăugă: Omul spunea că i-ai plăcut şi că are 
încredere că-ţi vei face treaba. Se uită la mine şi întrebă: Am 
uitat ceva? 

— Familia Pham. 

— Corect. Aia a fost o întâlnire aranjată în faţa catedralei. 
Motocicleta asta era deja cumpărată şi tu luaseşi examenul de 
motociclist pe drumul spre Cu Chi. Continuă: L-am cunoscut pe 
Pham Quan Uyen când am fost ultima oară la Hue. E om de 
încredere. 

— Asta-i mai mult decât pot spune eu despre tine. 

Ea păru supărată. 

— Bine... să nu ai încredere în mine. Dar întreabă-mă orice 
vrei şi jur că o să-ţi spun adevărul. 

— Ai jurat că-mi spui adevărul la Saigon, Nha Trang şi Hue. 
Ai mai jurat şi că nu aveai pistolul la Hue. 

— Aveam nevoie de pistol. Noi aveam nevoie de pistol în caz 
că se întâmpla ceva ce s-a şi întâmplat. 

— Şi mai ai nevoie de pistol ca să-i zbori creierii lui Tran Van 
Vinh? Corect. 


Ea nu răspunse. 

Am întrebat-o: 

— De ce trebuie să fie ucis? 

— Jur că nu ştiu. Totuşi, suntem pe cale să aflăm. Adăugă: 
Cred că el e în viaţă. 

— Deci ai acceptat să omori un om fără să ştii de ce. 

— Şi tu ai omorât oameni fără să ştii de ce. 

— Ăia încercau să mă omoare pe mine. 

— De fapt, câţi dintre ei încercau să te ucidă pe tine? 

— Toţi. Nu încerca să-mi pui asta în cârcă, Susan. Oi fi fost 
eu soldat combatant, dar n-am fost niciodată asasin. 

— Niciodată? 

Voiam să-i spun să se ducă dracului, însă pe urmă ea ar fi 
amintit povestea din Valea A Shau şi că fusesem atât de stupid 
încât să-i relatez tot, şi chiar că nu-mi doream să ajung până 
acolo. Ea spuse: 

— Uite, Paul... ştiu că eşti furios, şi ai tot dreptul să fii. Dar 
nu e ceva ce-am făcut cu sânge rece şi ipocrizie, aşa cum 
pare... 

— M-ai prostit. 

— Lasă-mă să termin. Mi-au spus că te-au ales pe tine fiindcă 
eşti bun, dar şi pentru că şeful tău se gândeşte mult la tine. El 
dorea să-ţi refaci cariera ori măcar s-o închei cu bine... 

— Să fiu ucis, de pildă? Cât de bine-ar fi? 

— Tot el credea că, dacă te-ai întoarce aici, ar fi bine pentru 
tine şi bine pentru... relaţia ta cu... prietena ta. Aşa că nu fi atât 
de cinic. Sunt oameni cărora le pasă de tine. 

— Te rog. Dacă aş fi mâncat, aş fi vomitat tot acum. 

Susan se apropie de mine şi spuse: 

— Mi-ar plăcea să te gândeşti că există un aspect uman în 
ceea ce facem noi... vreau să spun, ca americani. Nu suntem 
oameni răi, deşi comitem uneori fapte rele. Şi cred că le 
comitem în speranţa că ele servesc o cauză dreaptă. În altă ţară 
ar fi trimis pur şi simplu doi asasini ca să-l ucidă pe tipul ăsta, 
şi gata. Dar noi nu lucrăm aşa. Noi vrem să fim siguri dacă 
trebuie făcut ceva cu omul ăsta, că el e tipul pe care-l căutăm şi 
că ceea ce ştie el, cât de cât, nu poate fi rezolvat pe altă cale. 
Se uită la mine şi zise: N-am de gând să mă duc la un tip numit 
Tran Van Vinh şi să-i zbor creierii. S-ar putea să-l luăm cu noi la 
Hanoi. 


— Ai terminat? 

— Da. 

— Putem pleca? 

— Nu până nu-mi spui că într-adevăr crezi că te iubesc. Nu- 
mi pasă de nimic altceva. Dacă vrei, putem să ne întoarcem 
chiar aici şi să mergem la Hanoi. Spune-mi ce vrei să faci ori ce 
vrei să fac eu. 

— Ei bine, ceea ce vreau cu adevărat e să merg mai departe, 
să-l găsesc pe tipul ăsta, să aflu despre ce dracu' e vorba. M-am 
uitat la ea şi-am spus: Şi ceea ce vreau să faci tu e să te întorci 
la Saigon, sau la Hanoi, sau la Washington sau de unde dracu' 
oi fi venit. 

Ea mă privi îndelung. Pe urmă vâri mâna sub jachetă şi 
scoase Coltul 45. 

M-am uitat la pistol - totdeauna trebuie să stai cu ochii pe 
armă -, care părea mai mare decât un Colt 45 în mâna ei mică. 

Se întoarse cu spatele la mine şi-mi întinse arma. Am luat-o. 
Scoase două încărcătoare din buzunar şi mi le puse în mâna 
cealaltă. Îşi scoase rucsacul din portbagaj şi-l puse în spate. 

M-am uitat la chipul ei şi-am văzut lacrimi curgându-i pe 
obraji. Nu zise nimic, dar îmi luă capul între mâini, mă sărută 
apăsat, se întoarse şi traversă repede drumul. 

Rămase acolo, fără să mă privească, dar uitându-se la 
maşinile ce se îndreptau spre Hanoi. Se apropie un autovehicul 
cu dublă tracţiune, condus de un vietnamez care mai avea doi 
pasageri, şi Susan ridică mâna. Acesta încetini şi trase pe 
dreapta. 

Ei bine... puteam s-o las să plece, dar aş fi regretat şi-aş fi 
sfârşit prin a urmări maşina aia până la jumătatea drumului 
spre Hanoi. Sau aş fi putut s-o strig şi să-i spun că m-am 
răzgândit. Ori aş fi putut s-o las pur şi simplu să plece. 

Susan se aplecase şi vorbea cu cei doi vietnamezi din faţă. 
Uşa din spate se deschise şi ea urcă fără să mă privească. 
Şoferul intră din nou pe şosea. 

Am traversat drumul şi m-am oprit în faţa maşinii. Şoferul 
întoarse capul spre Susan, apoi opri. Am deschis uşa şi i-am zis: 

— Să mergem. 

Ea le spuse ceva celor trei vietnamezi, care zâmbiră. Cobori, 
iar eu am trântit portiera. Maşina plecă. 

Am traversat drumul şi ne-am suit pe motocicletă. M-am 


întors şi ne-am privit în ochi. Plângea din nou, dar în tăcere, 
ceea ce nu mă deranja prea tare. I-am zis: 

— Dacă mă minţi că eşti îndrăgostită de mine, jur pe ce-am 
mai sfânt că-ţi zbor creierii. Ai înţeles? 

Ea dădu din cap. 

Am pornit motorul, am acţionat ambreiajul şi-am intrat pe 
drum. 

Am luat-o printre munţi, spre Dien Bien Phu, unde o armată 
îşi întâlnise soarta şi unde destinul meu aştepta răbdător. 


40 


Am mers mai departe spre nord-vest pe Drumul 6. Era chiar 
înainte de amiază, iar indicatorul de combustibil arăta că 
rezervorul se golise mai mult de jumătate. Nu am fi reuşit să 
ajungem la Dien Bien Phu dacă nu mai luam benzină. Dacă aş fi 
fost doar eu pe motocicletă, aş fi putut ajunge la destinaţie. Pe 
de altă parte, dacă Susan n-ar fi fost cu mine pe motocicletă, 
acum m-aş fi putut afla într-o închisoare militară, răspunzând 
unor întrebări dificile. 

Dar ca să mă întorc mai mult în trecutul apropiat, la 
restaurantul de pe acoperişul hotelului Rex, viaţa mea o luase 
într-o direcţie greşită undeva între a doua mea bere norocoasă 
şi desert, şi la fel se întâmplase şi cu misiunea asta. Intuiam un 
fapt de altfel evident: toţi cei implicaţi în operaţiunea asta ştiau 
mult mai mult decât mine şi de mai multă vreme decât mine. 

Bucăţi mari de pământ, provenite de la alunecările de teren 
provocate de tăierea excesivă a pădurilor acopereau asfaltul 
deteriorat, dar aveau avantajul că umpleau gropile. Aveam o 
viteză medie de numai şaizeci de kilometri pe oră, ceea ce era 
mai mult decât reuşeau să scoată cele mai multe vehicule cu 
dublă tracţiune. De fapt, am zărit două asemenea maşini în 
fundul prăpăstiilor. 

Revin la domnişoara Weber, care nu mă mai ţinea în braţe, ci 
înşfăcase mânerul şeii. Lacrimile fuseseră adevărate, ca şi cele 
din Apocalypse Now. Era o femeie în conflict cu ea însăşi, aşa 
cum eram eu cu viaţa, cu Vietnamul şi cu relaţia noastră. Şi ce 
dacă? Mai mult decât oricui, nu-mi place să fiu manipulat sau 
minţit, iar când e în joc viaţa mea, îmi displace şi mai mult. Cu 
un înger păzitor ca Susan Weber nu trebuia să-mi fac griji că n- 
o să întâlnesc Îngerul Morţii. Asta mă conduse la ideea că dacă 


Susan fusese instruită să se ocupe de Tran Van Vinh, poate 
fusese instruită să se ocupe şi de Paul Brenner, la nevoie. Dar 
nu mă împăcăm cu ideea asta, aşa că mi-am scos-o din minte. 
Dar nu de tot. 

Drumul cobora spre un platou, iar pe dealuri vedeam casele 
montaniarzilor. Un vânt puternic bătea dinspre nord-est, aşa că 
a trebuit să mă aplec în direcţia aia ca să compensez forţa 
curentului. Pe deasupra, începuse să plouă şi-am încetinit ca să 
văd ce se află în faţa mea. 

Alt gând în legătură cu această foarte ciudată misiune era: 
De ce eu? La DIP existau cu siguranţă destui fanatici care de- 
abia aşteptau să-şi rişte viaţa şi să plece în Vietnam, şi care 
ştiau cum să execute ordinele. 

Poate că totuşi Karl calculase corect că Paul Brenner era 
tipul de care aveau nevoie. Cea mai evidentă calitate a mea era 
statutul de angajat neoficial, care permitea tuturor să nege în 
chip plauzibil că ar fi avut vreo legătură cu mine dacă lucrurile 
luau o întorsătură neplăcută. Nici Susan, eram sigur, nu apărea 
pe vreun stat de plată oficial, şi ea avea tot ce era necesar 
pentru misiunea asta: cunoaşterea ţării, a limbii şi-a culturii; 
cunoştinţe despre Vietnam pe care serviciile americane de 
informaţii le uitaseră în ultimul sfert de secol. În plus, era 
femeie, ceea ce dădea mai puţin de bănuit vietnamezilor. 

Presupun că totul părea în regulă pe hârtie, dar există 
întotdeauna problema agenţilor de sex opus care se simt atraşi 
unul de altul. Asta mi se întâmplase mie cu Cynthia. Totuşi, 
Karl îşi convinsese colegii că Paul Brenner era îndrăgostit de 
Cynthia Sunhill şi că Paul era un tip monogam care avea 
referinţe bune, dacă nu grozave, în sensul că-şi ţinea scula în 
pantaloni când era în misiune. În plus, Susan Weber era foarte 
prinsă în relaţia cu Bill Stanley, şeful staţiei CIA de la Saigon. 

Ultimul gând era acela că domnului Karl îi păsa într-adevăr 
de mine şi voia misiunea asta pentru mine, pentru cariera mea 
şi pentru motive personale, având parţial legătură cu relaţia 
mea încordată cu Cynthia. Cât despre Cynthia, n-aveam idee ce 
ştia ori ce i se spusese, dar puteam să pariez pe jumătate din 
pensie că domnişoarei Sunhill nu-i pomeniseră de Susan 
Weber. 

Am trecut printr-un mic oraş agricol la intrarea căruia se afla 
o pancartă cu numele lui: Yen Chau. Pe ambele părţi ale 


drumului se întindea o piaţă mare, iar oamenii păreau mai ales 
montaniarzi în veşminte tradiţionale. Sub copertinele tarabelor 
erau parcate multe vehicule, ale căror şoferi stăteau de vorbă 
şi priveau ploaia în timp ce fumau. Pe marginea drumului se 
afla parcat un jeep militar verde închis, cu faţa spre mine, dar 
prelata era trasă şi cei doi bărbaţi dinăuntru fumau fără să se 
uite la nimeni. 

Am mers mai departe. 

Drumul făcea câteva viraje şi cotituri înfricoşătoare şi a 
trebuit să reduc viteza ca să nu alunecăm. Prăpăstiile erau atât 
de adânci încât aş fi continuat să cad şi după expirarea vizei 
mele. 

Am trecut printr-un mic sat montaniard, unde un pod din oţel 
şi lemn traversa un defileu cu apele umflate de ploaie. 

După o oră, ploaia s-a mai domolit şi-am văzut în faţă semne 
de civilizaţie. Susan îmi spuse: 

— Son La, drept înainte. Capitală de provincie. 

Am intrat în Son La care semăna cu un oraş din Vestul 
Sălbatic, cu locuinţe înşirate de-a lungul Străzii Mari. Pe 
ambele părţi ale Drumului 6 se vedeau câteva case de oaspeţi 
şi cafenele. Pe un indicator din lemn decolorat ce arăta spre un 
drum lateral scria în franceză Penitentiaire. Francezii ştiau 
într-adevăr să aleagă nişte locuri oribile pentru închisorile lor. 
Vreau să spun că locul ăsta făcea ca Insula Diavolului să treacă 
drept Tahiti. 

Mulţi dintre locuitorii oraşului Son La păreau montaniarzi în 
haine moderne, şi mulţi purtau berete. Pe marginea drumului 
se vedea un vechi indicator rutier francez, din beton, pe care 
scria Dien Bien Phu, 150 KM. Am observat că mai aveam 
benzină cam pentru o sută de kilometri, poate mai puţin. Susan 
mă întrebă: 

— Vrei să oprim să facem plinul? 

— Nu. 

Am străbătut în viteză periferia oraşului Son La. 
Departamentul Lucrărilor Publice ducea lipsă de dongi, aşa că 
suprafaţa drumului devenise un amestec subţire de noroi şi 
bitum. Alunecam şi mă răsuceam mereu, iar drumul era numai 
în pantă. 

Am ajuns din nou printre dealuri înalte, când şoseaua deveni 
mai abruptă şi mai îngustă. Ceaţa deasă făcea drumul ireal, iar 


dacă mă lăsam în voia imaginaţiei, era ca şi cum aş fi zburat cu 
motocicleta printr-o masă de aer clocotitor. Susan îmi zise: 

— Asta-i trecătoarea Pha Din. Trebuie să mă opresc. 

Am tras motocicleta la marginea unui pârâu şi am proptit-o 
pe cric. 

Ne-am dus să ne facem nevoile. Eram stropiţi cu noroi şi ne- 
am spălat cu apa rece care curgea la poalele stâncilor. 

Susan îmi oferi punga de celofan cu fructe uscate, dar eu am 
refuzat-o. Ea mâncă, pe urmă îşi aprinse o ţigară: 

— Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine sau dacă mă urâşti, 
trebuia să mă laşi să plec. 

Destul de adevărat, dar am tăcut. Ea continuă: 

— Ţi-am dat pistolul. Ce mai pot face ca să ai încredere în 
mine? 

— Mai ai şi alte arme? 

— Nu. 

Voiam s-o întreb dacă trebuia să mă lichideze în caz că 
deveneam o problemă, dar nu mă puteam hotări şi eram sigur 
că n-aş fi primit un răspuns sincer. Mă întrebă: 

— Vrei să vorbim? 

— Am mai făcut asta. 

— În regulă. 

Aruncă ţigara în pârâu, pe urmă împinse punga de celofan 
spre mine. Spuse: 

— Nu merg mai departe până nu mănânci ceva. 

Nu-mi plac fructele, nici măcar cele uscate, dar eram puţin 
zăpăcit, poate din cauza altitudinii. Am luat punga şi-am 
mâncat câteva fructe. Am spus: 

— Vreau să mă uit pe hartă. 

— Cum facem cu benzina? 

— De-aici încolo drumul coboară. 

Veni lângă mine şi se uită pe hartă: 

— Trebuie să fie o benzinărie la Tuan Giao, unde Drumul 6 
coteşte spre nord, iar ăsta se îndreaptă spre sud, către Dien 
Bien Phu. 

— M-am gândit la asta. Eşti gata de plecare? 

— Mai vreau să fumez. 

Îşi aprinse o altă ţigară şi-mi spuse: 

— Dacă nu mă iubeşti sau n-ai încredere în mine, o să mă 
arunc de pe stânca asta. 


— Nu e nicio stâncă şi n-am chef de farmecele tale 
vrăjitoreşti. 

— Mă urăşti? 

— Nu, dar sunt sătul de tine. 

— O să treci peste asta? 

— Să mergem. M-am suit pe motocicletă. 

— Mă iubeşti? 

— Probabil. Am pornit motorul. 

— Ai încredere în mine? 

— Deloc. 

Işi aruncă ţigara şi zise: 

— Bine. Să mergem. 

Se urcă, eu am împins motocicleta şi am acţionat ambreiajul. 

Am străbătut trecătoarea, unde vizibilitatea prin ceaţă era 
mai mică de trei metri. La un moment dat am ajuns pe o pantă 
în linie dreaptă şi am oprit motorul ca să economisesc benzină. 
Chiar şi aşa, mergeam prea repede şi a trebuit să apăs mereu 
frâna din spate. 

Am văzut venind spre noi o pereche de faruri galbene şi, 
după câteva secunde, apăru din ceaţă un jeep militar. Din feţele 
noastre nu se vedeau decât ochii rotunzi, dar şi aceia erau 
mascaţi de ochelari. Totuşi, şoferul ne privea cu atenţie şi am 
avut impresia că se aflase despre aparentul atac al membrilor 
FUL.RO asupra unui jeep militar, lângă frontiera laoţiană. Astfel 
de situaţii nu erau ieşite din comun, dar bănuiam că se 
întâmplau mai des decât recunoşteau autorităţile, iar militarii 
erau foarte atenţi şi prudenti. 

Jeepul încetinea şi tipul de lângă şofer avea pregătit 
automatul AK-47. Am crezut că va bloca drumul, aşa că am 
ţinut o mână pe frână, cu cealaltă fiind pregătit să scot pistolul 
de la brâu. 

Autovehiculul aproape că se opri şi militarii ne priviră 
trecând pe lângă ei. Am numărat până la cinci, pe urmă am 
strâns ambreiajul şi am accelerat. Am stins şi luminile, ceea ce 
m-a ajutat să văd mult mai bine. Am ajuns până la optzeci de 
kilometri la oră, o viteză mult prea mare pentru drumul ăla şi 
pentru vizibilitatea proastă. Zburam practic orbeşte, bizuindu- 
mă pe norocul meu inexistent şi pe intuirea modului în care se 
desfăşura drumul. Spre lauda ei, Susan nu spuse nimic, 
acordându-mi toată încrederea. Sau poate că închisese ochii. 


Mă tot uitam în oglinda retrovizoare, dar n-am văzut faruri 
galbene pentru ceaţă în urma noastră. 

După o jumătate de oră am ieşit din pâclă şi am văzut o 
întindere de drum şerpuit printre dealurile împădurite. 

Nu mai fusesem niciodată într-un asemenea loc uitat de 
Dumnezeu, nici măcar în timpul războiului, şi am înţeles că aici 
nu încăpeau erori de judecată; era suficient un pas greşit 
pentru a încheia călătoria. 

Am trecut în viteza a treia şi ne-am continuat drumul prin 
pădure. M-am uitat la indicatorul de combustibil şi-am 
constatat că rezervorul era aproape gol. Contasem pe faptul că 
aş fi reuşit să cumpăr la suprapreţ nişte benzină de la o maşină 
sau camion aflat pe şosea, dacă aş fi rămas în pană, ştiind că 
toate vehiculele duceau canistre cu benzină şi, probabil, sticle. 
Dar se părea că eram singurul idiot de pe drumul ăsta, în afară 
de jeepul militar, şi nu cred că soldaţii mi-ar fi vândut 
combustibil. 

Am auzit motorul „tuşind” şi-am trecut pe rezervorul 
suplimentar. Auzi şi Susan zgomotul şi întrebă: 

— Ai trecut pe rezervă? 

Am dat din cap. 

Nu-mi dădu sfaturi, nici nu critică felul cum administram 
benzina. 

Aproape de momentul în care şi rezervorul suplimentar s-ar 
fi golit, am văzut un teren despădurit şi câteva colibe. 

După câteva minute ne aflam în orăşelul Tuan Biao, unde 
Drumul 6 cotea spre nord, către China, şi altă şosea se îndrepta 
către sud, spre Dien Bien Phu. 

Am văzut o pancartă pe care scria FEt-xang şi i-am zis lui 
Susan: 

— Suntem francezi. 

Ne-am scos eşarfele de montaniarzi şi căciulile pe care le-am 
îndesat sub jachete, iar eu am condus spre pancartă. 

Am rămas fără benzină înainte de-a ajunge la aşa-zisul atelier 
de reparaţii şi-am împins amândoi motocicleta pe ultima sută 
de metri. 

Et-xang consta dintr-o parcare înglodată şi o clădire 
dărăpănată din stuc, înăuntrul căreia se aflau sticle şi canistre 
cu benzină de toate mărimile, formele şi volumele. 

Proprietarul era un bătrân vietnamez înfofolit de parcă 


ningea afară. Zâmbi când văzu doi occidentali împingând BMW- 
ul prin noroi. Ăsta putea fi tatăl Șmecheraşului. Susan îi spuse 
bătrânului: 

— Bonjour, monsieur. 

— Bonjour, mademoiselle. 

Era foarte amabil în legătură cu vârsta ei. 

N-aveam mare lucru de discutat; tipul îşi dădu seama imediat 
că rămăsesem fără benzină şi începu să toarne din diverse 
recipiente combustibil în rezervorul BMW-ului. În tot timpul 
ăsta, ridica un deget, sau două, sau trei, şi spunea: 

— Litres. 

Ajunse la patruzeci de litri după socoteala lui, mai mult decât 
capacitatea rezervorului, şi l-am oprit. 

Preţul era echivalentul unui dolar şi jumătate pe litru, ceea 
ce era mult pentru Vietnam, dar eu nu mai ştiam nici măcar 
unde mă aflam, aşa că l-am plătit în dolari. 

Era ora 6.15 după-amiază şi soarele începea să coboare în 
spatele munţilor dinspre vest. În această parte a lumii, 
distanţele nu erau mari, dar durata călătoriilor era amăgitoare. 
Străbătusem aproape o mie de kilometri, ceea ce pe o şosea 
adevărată ar fi durat vreo opt ore, dar noi mersesem două zile 
câte douăsprezece ore, şi încă nu ajunsesem la destinaţie. 

Ziua următoare, joi, era sfârşitul oficial al sărbătorii Tet, deşi 
în realitate avea să se prelungească şi pe durata weekend-ului. 
Dar mie îmi trecea prin minte că vom găsi satul Ban Hin şi casa 
lui Tran Van Vinh, pentru ca pe urmă să ni se spună: „O, îmi 
pare rău, a plecat. S-a întors la Saigon, unde locuieşte acum. 
Conduce hotelul Rex”, ori aşa ceva. 

Susan îmi spuse: 

— Mă bucur că te văd iarăşi zâmbind. La ce te gândeşti? 

— Nu vrei să ştii. 

— Orice te bucură pe tine mă bucură şi pe mine. 

— Dacă aş avea ceva în stomac, aş voma. 

— Nu fi rău cu mine. 

— Urcă. 

Ne-am suit pe motocicletă şi-am pornit spre sud. Am văzut un 
indicator rutier din beton pe care scria Dien Bien Phu, 81 KM. 

Acum eram turişti occidentali care mergeau să vadă 
echivalentul francez pentru Khe Sanh, Valea A Shau, variante 
vietnameze ale Yorktownului, Termopilelor, Armaghedonului şi 


ale altor zeci de Ultime şi Finale Câmpuri de Bătălie, în 
realitate doar preludiul primelor împuşcături ale războaielor 
următoare. 

Cât despre prietena purtătoare de pistol şi fumătoare din 
spatele meu, trebuia să mă lămuresc dacă era un înger păzitor 
ori ceva mult mai periculos. Armele sunt precum gândacii; dacă 
vezi unul, există mai mulţi. Sau, ca să fiu mai încrezător, poate 
că ultima repriză de confesiuni sincere ale domnişoarei Weber 
reprezenta tot adevărul şi numai adevărul. 

Drumul era desfundat, aşa că ea mă cuprinse cu braţele. 
Eram încă destul de supărat, dar nimic nu-ţi alungă supărarea 
şi acreala mai bine decât foamea şi oboseala. Cucoana asta ştia 
să conducă un vehicul, ştia să tragă şi vorbea limba acestei ţări, 
iar eu aveam destui duşmani prin părţile astea care să mă 
îngrijoreze, aşa că am bătut-o uşor pe mână. Susan mă mângâie 
şi mă întrebă: 

— Suntem prieteni? 

— Nu, dar te iubesc. 

Atunci mă sărută pe ceafă. Asta mi-a amintit de o felină 
foarte mare, cu gheare foarte lungi, lingând o antilopă înainte 
de a-i frânge gâtul. 

41 


Când mai aveam vreo patruzeci de kilometri până la Dien 
Bien Phu, starea şoselei se înrăutăţi în loc să se amelioreze. Ce 
se întâmpla cu regiunea asta? Nu exista nicio săgeată 
reflectorizantă, iar ceața de la nivelul solului era tot mai groasă 
şi difuza lumina farului, aşa că începusem să mă simt 
dezorientat. Susan spuse: 

— Paul, hai să ne oprim şi să dormim aici. 

— Unde? 

— Aici. La marginea drumului. 

— Nu văd marginea drumului. 

Am mers mai departe cu vreo cincizeci de kilometri la oră; 
motocicleta se clătina la viteze mai mici. Cam după două ore, 
aproape de zece seara, o vale se deschise dintr-o dată de 
ambele părţi ale drumului. Panta deveni o coborâre la vale, iar 
după cincisprezece minute şoseaua ajunse într-o câmpie 
întinsă. De fapt, n-o vedeam prea bine, dar o simţeam, şi am 
zărit lumini licărind în jur. Se făcuse o spărtură în nori şi 


lumina slabă a lunii şi a stelelor se reflecta în ceea ce credeam 
a fi un lac, dar pe urmă am înţeles că erau nişte orezării. In '68, 
multe văi din Vietnam erau botezate Valea Fericirii pentru că 
militarii care patrulau pe dealuri erau fericiţi să vadă o astfel 
de privelişte. Asta era Valea Fericirii. 

Şoseaua cotea brusc la dreapta şi se vedeau colibe de o parte 
şi de alta a drumului. Mi-a trebuit ceva timp până să-mi dau 
seama că mă aflam în oraşul Dien Bien Phu. În stânga mea am 
văzut un panou luminos, pe care scria Restaurantul Nga Luan, 
iar în dreapta, o clădire cu firma Motelul Dien Bien Phu. Totul 
mi se părea o nălucire şi mi-am zis că trecusem peste o stâncă 
şi eram acum în raiul vietnamez. 

— Motelul Dien Bien Phu pare promiţător. 

Am condus până la recepţia motelului, aflată la mijlocul unei 
clădiri lungi din stuc, şi am coborât de pe motocicletă. M-am 
întins şi-am descoperit că niciunul din muşchii mei nu reacţiona 
şi nu funcţiona. M-am deplasat cu greu până la recepţie şi m- 
am gândit să cad cu faţa în jos. Nici măcar nu puteam să-mi 
scot mănuşile. 

Înainte de-a intra, Susan îmi spuse: 

— Or să vrea să vadă paşapoartele şi vizele noastre, iar în 
nord nu admit să fie refuzaţi, nici nu primesc zece dolari în 
schimb. 

— Aşadar suntem americani. Asta nu face din noi nişte 
tâlhari. 

Ea zise: 

— Până la urmă, numele noastre vor fi trimise Ministerului 
Securităţii Publice de la Hanoi şi se va întocmi un raport despre 
prezenţa noastră aici. 

— Înţeleg. Dar cred că o să fim la Hanoi înaintea numelor 
noastre. Suntem în ultima etapă a acestei călătorii, dar dacă 
vrei, putem dormi sub cerul liber. 

Susan se gândi o clipă, şi vedeam acum profesionistul 
experimentat cântărind riscurile, apoi zise: 

— Hai să luăm o cameră. 

— la-o pentru patru nopţi, ca să creadă că vom zăbovi o 
vreme pe-aici. 

— Or să ne reţină paşapoartele până la plecare, şi mâine, 
când vom porni mai departe, or să ştie că ne-am luat tălpăşiţa. 
Asta-i un stat polițienesc. 


— Aşa e. Plăteşte totuşi pentru patru nopţi, şi aşa se va 
raporta la Hanoi. Du-te tu. Nu trebuie să mă vadă pe mine. 

— Ba da. Nu ţi-am precizat că ăsta-i un stat polițienesc? 

Am intrat în spaţiul mic al recepţiei, unde o femeie între 
două vârste şedea în spatele biroului şi citea un ziar. 

Susan ceru o cameră în franceză şi femeia fu surprinsă că ne 
cazam aşa de târziu. Cele două femei schimbară câteva vorbe 
stâlcite în franceză, în engleză şi câteva în vietnameză. Trebuia 
să arătăm paşapoartele şi vizele, pe care recepţionera insistă 
să le păstreze. 

Pentru zece dolari americani am primit cheia camerei 7. 
Numărul meu norocos. 

Am ieşit de la recepţie şi eu am împins motocicleta până la 
camera 7, la capătul din stânga al motelului. Susan deschise 
uşa şi zise: 

— Femeia spunea să vârâm motocicleta în cameră, altfel n-o 
mai vedem. 

Am împins-o într-o cameră mică şi-am lăsat-o lângă piciorul 
patului. 

Exista o mică baie, o noptieră, o veioză şi o stinghie pentru 
haine, atârnată cu lanţuri de tavan, care arăta ca un trapez 
pentru cuplurile dornice de aventuri sexuale. 

Ne-am scos rucsacurile din portbagaj şi le-am pus pe pat, pe 
urmă Susan s-a dus la baie, a pornit boilerul electric şi s-a 
spălat pe mâini şi pe faţă cu apă rece. Apoi porni spre uşă, 
zicând: 

— Recepţionera spunea că o să ne aducă ceva de mâncare. 
Mă întorc imediat. 

Plecă. 

M-am aşezat pe pat şi mi-am scos pantofii sport şi ciorapii 
uzi. M-am dezbrăcat de jacheta din piele, am scos mănuşile şi- 
am pus Coltul 45 sub pernă. M-am uitat în jurul meu. Undeva, 
în adâncul sufletului, ştiam că locul ăsta era sinistru, dar în 
momentul ăla mi se părea Ritz-Carlton Hotel din Washington. 

Susan se întoarse cu o tavă cu nişte recipiente din bambus în 
care erau găluşte din carne fiartă. Puse tava pe pat. Mai erau 
câteva castronaşe cu orez rece, beţişoare şi o sticlă cu apă. 

Am îngenuncheat la marginea patului şi-am mâncat găluştele 
şi orezul cu degetele. Ne-au trebuit vreo treizeci de secunde ca 
să înghiţim tot, iar apa am băut-o şi mai repede. Susan 


comentă: 

— Am impresia că erai mai înfometat decât credeai. După 
care zise: Carnea era de porc spinos. Fără glumă. 

— Nu-mi păsa nici dacă era de câine. 

Ea zâmbi şi puse tava pe podea, pe urmă se ridică şi îşi 
scoase hainele ude şi murdare de noroi. În timp ce se dezbrăca, 
zise: 

— Recepţionera a fost foarte surprinsă că am traversat 
munţii noaptea pe o motocicletă. 

— Şi eu. 

— Spunea că suntem cei mai întârziaţi oaspeţi pe care i-a 
găzduit vreodată şi că se pregătea să stingă luminile şi să 
plece. S-ar putea să fi trezit nişte bănuieli. 

— Orice facem noi aici pare să trezească bănuieli. 

— Cred că acum suntem în regulă. Femeia zicea că sunt nişte 
occidentali în oraş, dar cei mai mulţi vin mai târziu, în timpul 
sezonului. 

— Locul ăsta are şi un sezon? 

Ea îşi duse mâinile la spate să-şi descheie sutienul, apoi se 
uită la mine, vrând parcă să mă întrebe: „E-n regulă dacă 
rămân goală în faţa ta? Sau nu mai suntem amanti?” 

M-am ridicat şi mi-am descheiat cămaşa. Susan îşi desfăcu 
sutienul, pe urmă îşi dădu jos dresul. Mă întrebă: 

— Vrei să-ţi omori timpul până se-ncălzeşte apa? 

Mă rog, oricât de supărat eram eu, scula mea nu era deloc 
furioasă. De fapt, era fericită şi eram pe cale să mă cert cu ea. 
Însă marele meu creier era aproape mort de oboseală, iar cel al 
sculei se odihnise tot drumul, aşa că nu puteam rezista 
cererilor ei insistente. Mi-am scos cămaşa, pantalonii şi chiloţii, 
în vreme ce scula mi se întărea. 

Am rămas aşa, în lumina veiozei, cu feţele murdare, în afara 
locurilor unde purtasem ochelarii şi eşarfele, cu trupurile 
acoperite de o sudoare stătută şi cine mai ştia ce după două 
zile fără duş. 

Ea desfăcu aşternutul, care avea o nuanţă roşiatică, probabil 
de la apa bogată în oxid de fier. 

Susan se strecură în pat, se întoarse pe spate şi-mi făcu semn 
să vin lângă ea. 

M-am suit peste ea şi-am alunecat imediat înăuntru. Nu 
puteam nici măcar să merg ori să-mi controlez mişcarea 


membrelor, iar şira spinării mă durea de parcă aş fi făcut un 
salt cu paraşuta, cu treizeci de kilograme de echipament militar 
în spate, căzând într-un puț de beton; dar voiam să fac sex. 
Uimitor. 

Aşadar, penisul meu era acasă, dar eu nu puteam executa 
clasicele mişcări. Susan simţi asta şi începu să-şi mişte 
coapsele în sus şi-n jos. 

Cred că am avut orgasme simultane, sau poate spasme 
musculare simultane, urmate de o scurtă perioadă de pierdere 
a cunoştinţei. Când m-am trezit, mă aflam tot deasupra ei. M- 
am dat jos din pat şi-am zgâlţâit-o ca să se trezească. 

Am cărat-o efectiv în baie şi-am dat drumul la duş. Pe 
chiuvetă era o bucată subţire de săpun şi ne-am vârât amândoi 
în mica despărţitură din fibră de sticlă. Am lăsat apa călduţă să 
ne curgă pe trupuri, pe urmă ne-am şters cu nişte prosoape 
Mici. 

Ne-am întors la pat împleticindu-ne şi ne-am prăbuşit unul 
lângă altul. Susan căscă şi mă întrebă: 

— Am făcut sex? 

— Aşa cred. 

— Bine. Căscă din nou şi întrebă: Suntem prieteni? 

— Sigur. _ 

Tăcu o vreme şi-am crezut că adormise. Am stins veioza. In 
întuneric, mă întrebă: 

— Unde-i arma? 

— Sub pernă. Las-o acolo. 

— Tot ce ţi-am povestit despre viaţa mea e adevărat. 

— Noapte bună. 

— Cu cealaltă treabă... ei bine, ce puteam face? 

— Nu ştiu. Vise plăcute. 

Ea tăcu, pe urmă spuse: 

— Am un pachet cu fotografii la mine, Paul. 

— Un pachet cu fotografii ale victimei? 

— Da. Şi-ale posibilului ucigaş. 

M-am ridicat în capul oaselor şi-am aprins lumina. 

— Şi? 

— Şi asta e. Sunt amândoi tineri, în uniformă, iar fotografiile 
n-au explicaţii. 

— Unde sunt? 

— În rucsacul meu. 


Am coborât din pat şi-am deschis rucsacul. L-am golit pe pat 
şi n-am dat peste un alt pistol, ceea ce m-a făcut să mă simt mai 
bine. 

Am găsit pachetul cu fotografii - un album cu coperte de 
vinilin şi înfăşurat în plastic, cu câte o poză pe fiecare pagină. 
Am dus albumul la veioză şi l-am ţinut sub lumină. Am început 
să răsfoiesc paginile, iar primele zece fotografii, alb-negru şi 
color, erau toate ale aceluiaşi bărbat în diverse uniforme - kaki, 
salopetă americană de lucru, uniformă verde de gală şi chiar 
una albastră oficială. In unele poze, tipul era cu capul 
descoperit, iar în altele purta cască ori şapca potrivită cu 
uniforma. După trese mi-am dat seama că era locotenent şi 
purta semnul de armă al infanteriei - două puşti încrucişate, în 
altă fotografie era în uniformă de camuflaj şi avea pe umăr 
emblema Diviziei Întâi şi pe cea a Comandamentului de 
Asistenţă Militară din Vietnam. Avea vreo douăzeci şi cinci de 
ani, poate mai puţin. 

Ştiam, chiar fără să fi văzut gradul, că nu bărbatul ăsta era 
ucigaşul; el era victima. Semăna cu mulţi tipi pe care-i 
cunoscusem în Vietnam, care aveau ceva în zâmbet şi în privire 
ce-ţi spunea că nu vor trăi mult. E adevărat, cei buni mor tineri, 
iar toţi ceilalţi au şanse juma'-juma'. M-am gândit că 
fotografiile astea proveneau de la familia tânărului. 

Celelalte fotografii, vreo zece la număr, înfăţişau un tip cu 
trese de căpitan. Şi el, ca şi celălalt, purta semnul de armă al 
infanteriei, iar în câteva poze era îmbrăcat în uniformă de 
camuflaj, cu aceleaşi două embleme pe umăr, asemeni 
locotenentului. 

Am studiat chipul bărbatului, dar ochii îmi erau înceţoşaţi şi 
eram pe jumătate adormit. Totuşi, faţa lui avea ceva familiar, 
deşi n-o puteam plasa în contextul adecvat şi nu se închega 
nimic - în afară de faptul că ştiam chipul ăla. 

Intr-o fotografie, căpitanul era în uniformă verde de gală şi, 
cu cravata la gât, privirea îmi părea şi mai cunoscută. Avea o 
înfăţişare severă, părul negru, tăiat scurt, milităreşte, ochi 
negri, pătrunzători şi un zâmbet prefăcut, care putea trece 
drept sincer. 

Pe uniformă am reuşit să disting două şiruri de panglici de la 
decoraţii şi le-am recunoscut pe cele mai multe, inclusiv Crucea 
pentru Bravură vietnameză, ca a mea, dar şi Steaua de Argint, 


care dovedea curaj deasupra şi dincolo de îndatoriri şi-aşa mai 
departe, plus Medalia pentru Serviciu Militar vietnameză, care 
indica, asemenea medaliilor pentru curaj, că fotografia fusese 
făcută după războiul din Vietnam. Tipul ăsta avea şi Inima 
Purpurie, dar, fiindcă era în uniformă, după război, nu o 
primise pentru invaliditate. Oricine-ar fi fost, se întorsese acasă 
acoperit de glorie şi onoare, şi ar fi putut să fie în viaţă dacă nu 
se întorsese în Vietnam şi-l părăsise norocul. Sigur că era în 
viaţă; de-aceea mă aflam eu aici. 

Am privit îndelung fotografia căpitanului în uniformă verde şi 
m-am uitat în ochii lui, care păreau absenţi, ca ochii cuiva ale 
cărui gânduri sunt în altă parte. Oricine-ar fi fost omul ăsta, 
cineva din DIP şi/sau FBI credea că era un criminal. 

Am răsfoit din nou albumul, concentrându-mă de data asta 
asupra numelor de pe ecusoane, vizibile în unele fotografii. 
Niciun ecuson nu era lizibil şi am avut senzaţia clară că pozele 
fuseseră retuşate pentru a estompa numele. Interesant. 

Susan întrebă: 

— ţi pare cunoscut vreunul din ei? 

— Nu. De ce mi-ar părea? 

— Păi... mi se pare că am discutat că unul dintre ei ar putea 
fi acum celebru. 

N-am răspuns la asta, dar am zis: 

— Poate că martorul nostru ar reuşi să identifice pe unul din 
ei sau pe amândoi, deşi e puţin probabil. 

Am pus pachetul cu fotografii pe noptieră. Voiam să dorm 
lângă pozele alea şi poate că aveam să-mi amintesc. Intuiam 
faptul că Susan putea spune numele celor doi bărbaţi. 

Am stins lumina şi m-am prăbuşit în pat. 

Susan spunea ceva şi am auzit o frază care începea cu 
„Mâine” şi se termina cu „concluzie”, iar ăsta era un moment 
bun ca să adorm. 

42 


Am visat ferma mea din Virginia; de la fereastră vedeam 
căzând fulgi de zăpadă. M-am trezit în zori într-o altă realitate. 

Susan se sculase şi îmi spuse: 

— Dacă ne întoarcem împreună în State, cred că putem lăsa 
toate astea în urma noastră. 

— Hai să ne întoarcem în State. 


Ea îmi luă mâna şi spuse: 

— Şi când lumea ne va întreba cum ne-am cunoscut, vom 
putea răspunde că ne-am cunoscut într-o vacanţă în Vietnam. 

— Sau vom putea zice că am fost agenţi secreţi într-o misiune 
periculoasă şi că n-avem voie să vorbim despre asta. 

M-am ridicat în capul oaselor. 

— Trebuie să plecăm. 

Ea îmi strânse mâna şi spuse: 

— Dacă mi se întâmplă ceva şi tu scapi de aici, o să-mi 
vizitezi familia şi-o să le vorbeşti despre asta? Despre... 
ultimele câteva săptămâni...? 

Nu i-am răspuns. Făcusem promisiunea asta unor tipi din 
zona Bostonului - trei erau - în '68, iar unul dintre ei nu se mai 
întorsese. 

— Paul. 

— Îţi promit. Aşa să faci şi tu pentru mine. 

Susan mă sărută, apoi se dădu jos din pat şi se duse la baie. 

M-am îmbrăcat, am pus în ordine toate lucrurile noastre şi- 
am vârât pistolul sub centură, la spate. 

Susan ieşi din baie. În timp ce se îmbrăca, mă întrebă: 

— Care-i planul? 

— Vom fi turişti canadieni care vizităm împrejurimile. 

Am lăsat motocicleta în cameră şi-am ieşit din motel pe 
stradă, adică pe drumul pe care venisem. 

Era frig, cerul era parţial acoperit şi la lumina zilei am văzut 
că majoritatea clădirilor erau în stil colonial francez, 
înconjurate de vegetaţie luxuriantă. Zeci de oameni mergeau 
pe jos ori cu bicicleta pe drumul de ţară. Bărbaţii purtau căşti 
coloniale, ca şi soldaţii nord-vietnamezi în '68, iar căştile alea 
îmi dădeau şi-acum fiori pe şira spinării. Vietnamezele aveau 
pălării conice de paie, iar montaniarzii, care păreau să 
constituie majoritatea populației, purtau veşmintele 
tradiţionale a cel puţin două triburi distincte. 

Judecând după distanţa până la munţii din jur, valea asta era 
mai mare decât Khe Sanh ori A Shau. 

Am coborât pe drum şi-am trecut pe lângă un deal mic la 
stânga, pe culmea căruia se vedea un vechi tanc francez. Am 
mers mai departe şi-am depăşit un muzeu militar şi un mare 
cimitir militar, apoi am luat-o la dreapta, după un indicator pe 
care erau desenate două săbii încrucişate - simbolul 


internaţional al unui câmp de luptă. 

Pe drum am văzut un buncăr şi lângă el o pancartă de lemn 
cu un text în franceză, vietnameză şi o engleză corectă. Textul 
suna aşa: Aici este buncărul colonelului Charles  Piruth, 
comandantul artileriei franceze. În a doua seară a bătăliei, 
colonelul Piruth, înțelegând că era înconjurat de copleşitoarea 
artilerie a Viet Minhului, şi-a cerut iertare în faţa tuturor 
artileriştilor săi, pe urmă a intrat în buncărul său şi s-a sinucis 
cu o grenadă de mână. 

Am privit buncărul, care era deschis, şi-am bănuit că fusese 
curăţat după incidentul respectiv: 

Susan îmi spuse: 

— Nu cred că m-am prins. 

— Cred că trebuia să te afli aici. 

M-am uitat la dealurile care împrejmuiau valea şi mi-am zis 
că poate eu m-am prins. Francezii vruseseră o bătălie de mare 
efect, ca şi americanii la Khe Sanh, şi veniseră aici, în mijlocul 
pustietăţii, ca să-i ademenească pe comunişti la luptă. 
Primiseră mai mult decât fusese învoiala. Se mai întâmplă şi 
necazuri. 

Susan făcu o fotografie şi ne-am continuat drumul. Am 
traversat un pod peste un mic râu care străbătea valea. Dincolo 
de el era un monument dedicat eroilor Viet Minhului, construit 
pe un fort francez numit Eliane. 

Mici grupuri de turişti occidentali vizitau zona, toţi însoţiţi de 
ghizi. 

Ne-am alăturat unui grup care o luă la stânga pe un drum de 
ţară. Câteva tancuri ruginite şi piese de artilerie zăceau pe 
câmpurile cultivate cu legume şi se vedeau câteva indicatoare 
în franceză şi vietnameză. 

Am ajuns la un buncăr mare, în jurul căruia se oprise un 
grup. Pe pancarta alăturată scria: Acesta e buncărul 
generalului Christian de Castries, comandantul forțelor 
franceze, şi locul unde francezii au capitulat. 

Un ghid vietnamez dădea explicații în franceză unui număr 
de zece bărbați între două vârste şi câteva femei. M-am 
întrebat dacă vreunul dintre ei era supraviețuitor al bătăliei de- 
aici. Am observat că un tip mai vârstnic avea lacrimi în ochi şi 
mi-am zis că ăsta era răspunsul la întrebarea mea. 

Un tânăr vietnamez veni la noi şi zise ceva în franceză. Am 


spus: 

— Je ne parle pas francais. 

El păru surprins, pe urmă ne măsură din cap până-n picioare 
şi întrebă: 

— Americani? 

— Canadieni. 

Fusesem învăţat că asta era o acoperire bună în anumite 
părţi ale lumii unde americanii nu erau prea apreciaţi. Slavă 
Domnului că exista Canada. 

Tipul vorbi în engleză şi întrebă: 

— Voi veniţi să vedeţi câmp de luptă? 

Amintindu-mi numeroasele mele acoperiri, am răspuns: 

— Da. Sunt istoric militar, botanist şi naturalist. Colecţionez 
fluturi. 

Susan zâmbea fără să dea ochii peste cap. Cred că-i lipsise 
vechiul Paul Brenner şi-acum era bucuroasă că-l regăsise. 

Ghidul spuse: 

— Vă rog daţi-mi un dolar, eu vă spun despre bătălie. 

Susan îi dădu un dolar şi era ca şi cum ar fi vârât o monedă 
într-un tonomat. Tipul începu o turuială greu de înţeles, iar 
când se poticnea la un cuvânt englezesc o dădea pe franceză, şi 
când franceza devenea o problemă, folosea vietnameza. 

Pe scurt, la începutul anului 1954, zece mii de soldaţi ai 
armatei franceze, inclusiv din Legiunea Străină, şi vreo trei mii 
de montaniarzi şi trupe coloniale vietnameze au instalat o serie 
de puncte de sprijin în valea asta, toate purtând numele 
femeilor care fuseseră amantele generalului de Castries. 
Existau şapte puncte de sprijin şi eu am fost imediat 
impresionat de generalul francez. 

Ghidul vietnamez făcu ceea ce era probabil o glumă standard 
şi zise: 

— Poate mai multe amante, dar el nu are destui soldaţi. 

— Bună poantă. 

Ghidul îşi continuă explicaţiile, iar episodul ăsta trist părea o 
reluare a luptelor de la Khe Sanh, numai că francezii nu 
avuseseră o forţă aeriană pentru a neutraliza copleşitoarea 
armată de cincizeci de mii de soldaţi ai Viet Minhului condusă 
de generalul Vo Nguyen Giap, acelaşi care plănuise asediul de 
la Khe Sanh şi Ofensiva Tet din '68 şi pe care începusem să-l 
detest ori poate să-l admir. 


Ghidul zise: 

— Oamenii generalului Giap cară multe sute de tunuri 
printre dealuri şi înconjoară Dien Bien Phu. Trag multe mii de 
obuze în francezi. Colonel francez se sinucide când mii de 
obuze cad. El foarte surprins. 

M-am uitat la dealurile pe care le străbătusem cu o noapte în 
urmă. Şi eu aş fi fost surprins. De-abia trecusem cu motocicleta 
pe-acolo; să treci cu sute de piese de artilerie însemna o 
adevărată provocare. 

Vietnamezii aveau ceva care-i făcea incredibil de răbdători, 
truditori şi perseverenţi. M-am gândit la Drumul lui Ho Şi Min, 
la tunelurile de la Cu Chi, la faptul că târâseră sute de piese 
uriaşe de artilerie pe un teren care de-abia putea fi străbătut pe 
jos. L-am întrebat pe ghidul nostru: 

— Aici au săpat tuneluri şi tranşee? 

— Da, da, mulţi, mulţi kilometri. Les tranchees. Vezi acolo? 
Les tranchees. Soldat Viet Minh sapă aproape, atacă Eliane, 
Ann-Marie, Françoise, Dominique, Gabrielle, Beatrice, 
Claudine. 

I-am zis lui Susan: 

— Aş boteza o fortăreață cu numele tău. Fortul Susan. 

Ghidul pricepu şi zâmbi politicos. 

— Da? Numeşti fort pentru doamna asta? 

Susan dădu ochii peste cap şi nu răspunse. 

Ghidul ne informă că francezii paraşutaseră alţi trei mii de 
soldaţi la Dien Bien Phu, încercând să salveze armata asediată. 
Totuşi, până la urmă, după două luni, toţi cei treisprezece mii 
de francezi şi soldaţi ai trupelor coloniale fuseseră ucişi, răniţi 
sau capturați, iar Viet Minhul, potrivit spuselor ghidului nostru, 
pierduse jumătate din cei cincizeci de mii de oameni, dar 
câştigase războiul. Tânărul spuse: 

— Francezii sătui de război. Soldaţi francezi pleacă acasă. 

Povestea asta îmi suna familiar, de parcă s-ar fi petrecut în 
1968 şi nu în 1954 şi, de vreme ce nimeni de la Washington nu 
învățase ceva din experienţa de la Dien Bien Phu, presupun că 
se putea spune că războiul american în Vietnam începuse chiar 
aici. 

Ghidul zise: 

— Două mii de soldaţi francezi odihnesc aici... 

Făcu un semn larg cu braţul, arătând câmpurile cultivate cu 


legume pe unde treceau bivoli şi femei care lucrau pământul cu 
sapa. 

— Francezii fac monument aici. Vezi acolo? Mulţi francezi vin 
să vadă aici. Şi unii americani. N-am cunoscut oameni din 
Canada. Vă place? 

Mi-am zis că văzusem în ultimele două săptămâni destule 
câmpuri de luptă cât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. In 
afară de asta, mă simţeam oarecum legat de cei care luptaseră 
şi muriseră aici. Am zis: 

— Interesant. 

Era joi, iar duminică trebuia să fiu la Bangkok. Mă simţeam 
precum cei aflaţi în criză de timp, cu patru zile rămase cărora 
le ţineam socoteala: paranoic. Mi-am amintit fraza pe care 
sergentul meu de pluton avusese amabilitatea să mi-o spună cu 
câteva zile înainte de-a părăsi câmpul de luptă: „Nu te ambala 
prea tare, Brenner. Vietnamezul mai are şaptezeci şi două de 
ore la dispoziţie ca să ţi-o tragă.” 

Susan îi dădu ghidului aparatul fotografic, iar el ne făcu o 
poză lângă buncărul generalului de Castries. Albumul ei de 
fotografii trebuia intitulat Cea mai urâtă vacanţă de iarnă din 
viaţa mea. 

Ghidul ne întrebă: 

— Vreţi să vedeţi tot câmp de luptă? Vă duc eu. Un dolar. 

— Poate mâine. Ascultă, cum vă distraţi în oraşul ăsta? 

— Distraţi? Ce e distraţi? 

Mă întrebam cum să-l duc pe Tran Van Vinh la Hanoi cu o 
motocicletă pentru două persoane, presupunând că el era în 
viaţă şi că trebuia să-l duc la Hanoi, ceea ce eu nu ştiam, dar 
Susan ştia. Mi-a trecut prin minte că poate va conduce ea 
singură motocicleta şi eu nu mai trebuia să-mi fac griji. Cu 
toate astea am întrebat-o: 

— Care-i cea mai bună cale de-a ajunge la Hanoi? 

— Hanoi? Vrei să mergi la Hanoi? 

— Da. Există tren? Autobuz? Avion? 

— Avion. Autobuz foarte periculos. Nu tren. Francezii merg 
cu avion. Avion nu merge mâine, merge samedi. Dar poate un 
loc pentru voi. Biet? 

— Dar o maşină cu şofer? 

— Nu, acum Tet. Niciun şofer nu merge Hanoi. Lundi şofer 
merge Hanoi. Vrei şofer? 


— Poate. Mulţumesc pentru lecţia de istorie. Vietnamezii 
foarte curajoşi. 

El schiţă un zâmbet, pe urmă arătă spre sine şi spuse: 

— Ong moare aici. Înţelegi? Grand-père. 

— Înţeleg. 

L-am lăsat pe ghid şi-am urcat pe drumul de ţară înapoi spre 
oraş. Am trecut pe lângă un tanc şi câteva buncăre franceze 
năpădite de buruieni. Am remarcat: 

— Aici e ceva mai multă linişte şi demnitate decât în Lumea 
Cong sau Lumea Zonei Demilitarizate. 

— Nordul e mai sobru şi mai puţin comercial. În plus, aici au 
de-a face cu francezii, care sunt ceva mai demni şi mai serioşi 
decât unii dintre compatrioţii noştri din Lumea Cong sau din 
Apocalypse Now. 

— Eu sunt canadian. 

— Am înţeles greu vietnameza ghidului. Aici vorbesc alt 
dialect. 

Am avut bănuiala că domnişoara Weber mă pregătea pentru 
o eventuală traducere evazivă dacă urma să stăm de vorbă cu 
principalul meu martor. l-am zis: 

— Dar limba scrisă e aceeaşi, nu? 

— In mare parte. 

— Bine. Să iei un creion. 

— Care-i planul acum? 

— Omul comun de legătură de la Hue, domnul Anh, a sugerat 
să mă duc la piaţă şi să vorbesc cu câţiva montaniarzi. Ţie nu ti- 
a spus asta? 

— Ba da. 

— Ăsta-i planul. 

— Te îngrijorează ce i s-ar putea întâmpla domnului Anh? 

— Da. 

— Crezi că va ceda la interogatoriu? 

— Toţi cedează. 

Susan nu răspunse. 

Am luat-o pe o stradă de la marginea oraşului. Erau destui 
occidentali ca să nu sărim în ochi şi cei mai mulţi erau de 
vârstă medie ori mai vârstnici, şi nu se vedeau excursionişti cu 
rucsacuri, ceea ce era grozav. Am observat staţia de autobuz în 
stânga noastră - o clădire veche din stuc, cu două autobuze 
incredibil de avariate parcate în faţă. 


Ea mă văzu privind autobuzele şi întrebă: 

— De ce l-ai întrebat pe ghid despre mijloacele de transport 
spre Hanoi? 

— Poate că o să vreau să-mi iau martorul la Hanoi. Nu-l pot 
duce cu motocicleta decât dacă vrei să rămâi în urmă. 

Susan schimbă subiectul: 

— Trebuie să-mi spui acum numele satului pe care-l căutăm. 

Dacă aş fi crezut-o, ăsta era singurul lucru pe care nu-l ştia 
şi, dacă i l-aş fi spus, n-ar mai fi avut nevoie de mine. Dar sosise 
momentul adevărului: 

— Se numeşte Ban Hin. E la vreo treizeci de kilometri de-aici, 
spre nord. Am adăugat: Dacă mi se întâmplă ceva, mergi tu mai 
departe. 

Ea nu-mi răspunse. 

Am ajuns la piaţă, care era o suprafaţă parţial pavată, 
acoperită cu şiruri lungi de copertine. 

Aici am observat că nimeni nu ne bătea la cap să cumpărăm 
ceva. Am făcut remarca cu voce tare şi Susan zise: 

— Negustorii din nord nu sunt agresivi sau obraznici. Ca om 
de afaceri, îi consider pe nord-vietnamezi lipsiţi de orice şansă. 

— Poţi renunţa la acoperirea ta, domnişoară Weber. 

— Trebuie să rămân în formă pentru următorul tip cu care 
voi face treaba asta. 

M-am uitat în jurul meu şi-am remarcat mulţi porci spinoşi 
atârnaţi alături de nevăstuici, veveriţe şi alte animale sălbatice 
gustoase. Am întrebat-o pe Susan: 

— Deci care-i povestea noastră? Avem rude la Ban Hin? Un 
prieten prin corespondenţă? Căutăm un loc unde să ne 
retragem la pensie? 

— Voi avea eu grijă de asta. 

O întreagă secţiune a pieţei era ocupată de montaniarzi şi de 
produsele lor, iar noi am trecut pe-acolo. Susan îmi spuse: 

— Ne întâlnim pe Aleea 8 - produse din hârtie şi becuri. 

M-am uitat în jur ca să văd dacă aleile erau într-adevăr 
numerotate, iar ea îmi zâmbi. 

— Caută sectorul cu ceaiuri. Te găsesc acolo. 

Am mers mai departe, pe urmă m-am întors şi-am văzut-o pe 
Susan stând cu picioarele încrucişate pe o pătură, vorbind cu 
câteva femei montaniarde şi cercetând nişte haine în timp ce 
fuma o ţigară; comerciantele fumau ce-aveau în pipe. Poate că 


erau mai puţin agresive pentru că erau năucite de droguri. 

Am găsit porţiunea acoperită unde frunzele de ceai erau puse 
în coşuri de răchită aşezate pe jos. Vânzătorii erau mai ales 
montaniarzi din acelaşi trib şi fierbeau ceai, aşa că am luat o 
ceaşcă cu două sute de dongi, adică vreo doi cenți, şi-am băut. 
Avea un gust groaznic, dar era fierbinte şi mie mi-era frig. 

Era un loc straniu şi eram sigur că aproape toţi occidentalii 
veniseră în grupuri organizate. Numai un idiot ar fi venit singur 
aici... 

Apărură patru soldaţi înarmaţi cu automate AK-47, care mă 
priviră cu atenţie, apoi comandară ceşti cu ceai. 

Stăteau la mai puţin de trei metri de mine, bând ceai, fumând 
şi vorbind încet. Unul dintre ei mă privea. Aveam nevoie de 
beleaua asta? 

Dacă n-ar fi fost Coltul 45 vârât sub centură, n-aş fi fost prea 
îngrijorat. Totuşi, când o porţi şi n-ai voie, afurisita de armă 
pare tot mai mare, aşa că, în mintea ta, capătă dimensiunile 
unei piese de artilerie. 

Cei patru soldaţi terminară de băut ceaiul înaintea mea şi se 
depărtară. 

Am rămas acolo, ascultându-mi bătăile inimii. 

Veni Susan şi puse jos o sacoşă mare de plastic plină cu 
haine viu colorate. Comandă ceai, bău şi spuse: 

— Ce bine-mi face. 

— Cum te-ai descurcat? 

— Destul de bine. Ban Hin e spre nord, la vreo treizeci de 
kilometri de-aici. 

— Ştiu asta. Cum ajungem acolo? 

— Montaniarzii ăştia aparţin cu toţii triburilor Tai şi H'mong, 
locuiesc pe dealurile din nord şi vin pe jos la Dien Bien Phu cu 
produsele lor. Uneori iau un ponei sau autobuzul care circulă o 
dată pe zi, iar cei bogaţi au scutere sau motociclete. 

— Serios? Cum ajungem la Ban Hin? 

— Imediat îţi spun. Am găsit o femeie care locuieşte lângă 
Ban Hin. 

— Bun. Ţi-a desenat o hartă? 

— Nu. Dar mi-a dat îndrumări. Problema e că ea şi cei din 
tribul ei folosesc mult cărările şi scurtăturile, aşa că nu ştia 
bine traseul pe şosea. În plus, înţelegeam doar jumătate din 
ceea ce-mi spunea. Montaniarzii au un accent mai pronunţat 


decât nord-vietnamezii. 

— Întoarce-te şi cere-i îndrumări scrise. 

— Oamenii ăştia sunt analfabeți, Paul. 

— Atunci pune-o să-ţi deseneze o hartă. 

— Ei nu înţeleg o astfel de idee. Hărțile sunt abstracte. 

— Poate pentru tine şi pentru ea. Nu şi pentru mine. 

— Calmează-te. Cred că pot urma îndrumările ei. 

M-am gândit la toate astea. Domnul Anh spusese foarte clar 
să nu întreb nimic pe vreun etnic vietnamez, pentru că ei ar 
alerga imediat la poliţie dacă ar crede că pun la cale ceva. 
Montaniarzii erau în regulă pentru că-şi ţineau gura. Dar 
domnul Anh omisese să menţioneze că vorbeau altfel, că 
mergeau pe cărări şi nu pe drumuri, că erau analfabeți şi că nu 
văzuseră o hartă în viaţa lor. Probleme minore, dar Susan 
credea că ştia drumul spre Ban Hin. 

Am întrebat-o: 

— Cum ai motivat că vrei să mergi la Ban Hin? 

— l-am spus că am auzit că acolo se fac nişte bijuterii 
minunate. Şi adăugă: O treabă ca între femei. N 

Am dat ochii peste cap, dar Susan nu a observat. Intr-un 
târziu mi-a zis: 

— Femeia a menționat că Ban Hin e un sat vietnamez, nu 
montaniard, după cum ştiam probabil, şi că vietnamezii fac 
bijuterii urâte, plus că nu auzise să se facă aşa ceva acolo. 

Îşi termină ceaiul, pe urmă se duse la alte tarabe şi cumpără 
nişte sticle cu apă, prăjituri din orez şi banane. Eu căutam 
clătite de porumb. 

Am plecat din piață cu sacoşele de plastic şi am pornit spre 
motel, aflat la o sută de metri. Am intrat în camera 7, am pus 
lucrurile în portbagajul BMW-ului pe care l-am scos din cameră 
şi am coborât spre biroul receptiei. 

Am plătit repede şi ne-am recăpătat paşapoartele şi vizele. 
Speram că nu trimiseseră încă nişte copii la Ministerul 
Securităţii Publice, dar n-aveam de gând să întreb. 

La birou era un tip care m-a întrebat: 

— Unde plecaţi acum? 

— La Paris. 

Susan îi spuse: 

— Mergem spre Hanoi. 

— Aha. Apă mare, Drumul 6. Mergi doar la Son La. Aştepţi la 


Son La. Două zi, trei zi. 

I-am spus: 

— Mulţumesc pentru informaţiile rutiere şi meteo, amice. Ne 
vedem în sezonul viitor. 

Am părăsit biroul şi i-am zis lui Susan: 

— Să înţeleg că Drumul 6 e blocat de inundaţii şi alunecări 
de teren? 

— Aşa se pare. Domnul Anh spunea că e ceva obişnuit, însă 
de regulă aduc buldozere şi deschid drumul într-o zi sau două. 

— Ce dracu' se întâmplă cu zona asta? 

— N-o lua în tragic. 

— Bine, cum ajungem de-aici la Hanoi dacă Drumul 6 e 
închis? 

— Mai e un drum de-a lungul Râului Roşu. Duce direct la 
Hanoi. 

— Şi dacă vom fi trei oameni? 

— Există un tren care merge pe lângă Râul Roşu şi se ia 
dintr-un loc numit Lao Cai, lângă frontiera chineză, la vreo 
două sute de kilometri spre nord de-aici. 

— Bine, şi cum ajungem la Lao Cai cu Tran Van Vinh? 

— Poate cu autobuzul. Hai să ne gândim la asta când ne vom 
vedea la Bau Hin. Pe de altă parte, trenurile încep să circule 
din nou mâine dimineaţă. Sunt cam 450 de kilometri de la Lao 
Cai la Hanoi, aşa că drumul ar trebui să dureze zece, 
douăsprezece ore. 

— În caz că nu sunt cu tine, ştii drumul. 

Am dat din cap, iar Susan a continuat: 

— Dacă toate celelalte variante eşuează, vom găsi un camion 
forestier care merge la Hanoi. Singurele întrebări pe care ţi le 
pun şoferii sunt dacă ai zece dolari şi dacă nu vrei să cumperi 
nişte opiu. 

— Domnul Anh ţi-a spus toate astea? 

— Da, dar le puteam afla şi din ghidul turistic dacă nu i l-ai fi 
dat lui. Când laşi cuiva un semn, nu folosi un obiect de care ai 
nevoie. li dai o pungă cu arahide sau altceva. Ai dormit la 
cursul ăsta? 

— Sunt pensionat. Am întrebat-o: De ce n-ai luat cartea când 
te-ai întâlnit cu el? 

— Nu ştiam că o avea. Adăugă: Alt amator. 

— Şi tu ce eşti? 


— Bancher de investiţii. 

— Aşa e. 

Ne-am suit pe motocicletă şi am intrat pe şosea. M-am 
îndreptat spre sud, în caz că se uita cineva la noi, şi-am ieşit 
din Dien Bien Phu în câteva minute. Am tras pe dreapta, lângă 
dealul unde se afla tancul ruginit. Un indicator mă informă că 
acel punct se numea Dominique. M-am întrebat ce se 
întâmplase cu toate amantele generalului şi dacă vreuna dintre 
ele venise vreodată să vadă locul ce-i purta numele. 

Susan cobori de pe motocicletă şi deschise portbagajul. Ne- 
am pus căciulile îmblănite şi ochelarii, iar ea a scos două eşarfe 
bleumarin pe care le cumpărase şi zise: 

— Tribul H'mong. 

— Ştiu asta. 

Ea râse. 

— Ai numai tâmpenii în cap. 

Ne-am înfăşurat eşarfele în jurul gâtului şi-al bărbiei, apoi 
mi-a zis: 

— Din nefericire, triburile de-aici nu ştiu cum să-şi aplice 
vopsele, iar tu ai vopsea albastră pe faţă. 

Îmi arătă mâinile ei, într-adevăr mânjite de vopsea albastră. 
Nimeni de la Washington nu va crede chestia asta. 

Am studiat harta câteva minute şi am întrebat-o: 

— Unde-i Ban Hin? 

— Undeva pe-aici, în valea râului Na. Nu e trecut pe hartă, 
dar îl pot găsi. 

Ne-am uitat unul la altul şi-am spus: 

— Va fi în regulă. 

Ea urcă pe motocicletă, eu am acţionat acceleraţia şi-am 
plecat. 

Am găsit o cărare printre orezării şi după câteva minute 
eram pe drumul care trecea pe lângă buncărul generalului de 
Castries. M-am întrebat ce s-a întâmplat cu el şi dacă-şi mai 
revăzuse cele şapte amante. Dacă aş fi avut atâtea femei, poate 
că m-aş fi hotărât să rămân într-un lagăr de prizonieri. 

Am mers printre câmpuri cultivate cu legume, am trecut pe 
lângă tancuri ruginite şi piese de artilerie şi am luat-o spre 
nord, către dealurile şi munţii de unde venisem cu o seară în 
urmă, dar pe un drum diferit, la vest de cel care ne dusese la 
Dien Bien Phu. 


M-am uitat la ceas şi am văzut că mai era până la amiază. 
Drumul era neasfaltat, însă pământul era uscat, bătătorit şi 
moale între făgaşele roţilor, aşa că puteam merge cu treizeci de 
kilometri la oră fără mari probleme. După aproximativ o oră, 
dacă nu ne rătăceam, urma să întreb pe cineva din Ban Hin 
dacă cunoştea un tip pe nume Tran Van Vinh. Nici măcar nu 
bănuiam cum se va sfârşi ziua. 

Pe hartă Drumul 12 trecea prin Valea Na care, în cea mai 
mare parte, n-avea nici cinci sute de metri lăţime. Râul era mic, 
dar curgea repede, iar drumul era de fapt un dig de-a lungul 
malului. 

Dealuri tot mai înalte se ridicau peste valea îngustă, nu mai 
lată ca o strungă în unele locuri. Acolo unde se lărgea erau 
orezării inundate şi colibe ţărăneşti. Puţinii oameni pe care i- 
am văzut păreau să fie etnici vietnamezi, în tradiţionalele 
pijamale din mătase neagră şi cu pălării conice de pai, lucrând 
în orezării cam aşa cum făceau pe câmpiile din zona de coastă, 
însă foarte departe de strămoşii lor. 

Dealurile ajunseseră acum la peste două mii de metri 
înălţime şi un vânt dinspre nord ne bătea constant din faţă. 
Trebuia să ne aplecăm ca să nu cădem de pe motocicletă. 

Nimeni nu lucra pe câmp, iar traficul era inexistent. Mi-am 
amintit că era ultima zi a sărbătorii Tet şi oamenii stăteau 
acasă, inclusiv, speram, Tran Van Vinh. Vietnamezii întorşi în 
locurile natale n-aveau să pornească la drum până a doua sau a 
treia zi. Mi-a trecut, fireşte, prin minte că Tran Van Vinh ar fi 
putut avea şi alt loc natal în zona de coastă şi că ar fi putut fi 
acolo. Dar dacă era aşa, puteam da de el la întoarcerea la Ban 
Hin, deşi asta ar fi prelungit durata misiunii mele. Zău că voiam 
să fiu duminică la Bangkok sau oriunde altundeva decât în 
Vietnam. Dar ştiam că voi rămâne aici până când voi sta de 
vorbă cu domnul Vinh. 

Pe dealuri vedeam casele lungi ale montaniarzilor, cocoţate 
riscant pe culmile defrişate, şi m-a frapat faptul că două 
civilizaţii foarte diferite coexistau în acelaşi spaţiu, dar pe 
verticală una faţă de alta. 

Cam după o oră de la plecare m-am uitat la kilometraj şi am 
văzut că făcusem treizeci de kilometri. 

— Cum sună îndrumările tale? 

— Ban Hin e chiar pe drumul ăsta. 


— Da? Ce mi-ai spus părea mai complicat. 

— Uneori vrei să mă ignori, aşa că eu trebuie să par 
indispensabilă. 

N-am răspuns unei asemenea provocări, dar i-am zis: 

— Vezi coliba aia? Du-te şi-ntreabă unde-i Ban Hin. 

— Vorbim doar cu montaniarzii. N-am venit până aici ca să 
ratăm totul în ultima clipă. 

Am continuat drumul spre nord pe Drumul 12. După vreo 
zece minute am văzut venind spre noi trei tineri montaniarzi 
călare pe ponei. 

Am oprit motocicleta şi am stins motorul. 

În timp ce montaniarzii se apropiau, am văzut că poneii n- 
aveau şei, ca întotdeauna, iar pe spatele lor erau legaţi nişte 
saci. 

Ne-am scos eşarfele, căciulile şi ochelarii, iar Susan a 
coborât şi a pornit spre călăreţi. Le făcu semn cu mâna şi 
oamenii traseră de hăţuri, uitându-se la ea. 

Au vorbit, iar ei au dat din cap. S-au uitat la mine, care 
fusesem montaniard cu doar două minute în urmă, pe urmă au 
privit-o din nou pe Susan. Aproape în acelaşi timp, cei trei au 
arătat peste umăr în spatele lor. Până aici, toate bune. 

Susan părea să le mulţumească şi era pe cale să se 
îndepărteze, când unul dintre tineri vâri mâna în sac, scoase 
ceva şi i-l dădu. Ea le făcu semn cu mâna şi se întoarse la mine. 

Călăreţii o depăşiră şi îşi reluară conversaţia. Era limpede că 
le plăcea ce văzuseră. Ajunşi lângă mine, schiţară un salut şi îşi 
continuară drumul spre sud. 

Susan îmi zise: 

— Erau simpatici. Mi-au dat pielea asta. 

Îmi arătă o piele de animal de vreo şaizeci de centimetri, cu 
blană neagră pe ea: 

— Cred că-i polifag american. Din nefericire, nu e argăsită şi 
miroase. 

— Gestul contează. 

Am spus: 

— Scapă de ea. 

— O s-o ţin puţin. 

— Unde-i Ban Hin? 

— Încă o bucată de drum, la deal. 

— Cât de departe? 


— Păi... se pare că ei nu măsoară în unităţi de timp sau 
distanţă. Călătoresc după repere, deci e satul mare după două 
sate mici... 

— Bine. Urcă. Am adăugat: Ai vopsea albastră pe faţă. 

Am pornit mai departe fără să ne mai deghizăm. După cinci 
minute, am trecut pe lângă un grup mic de colibe. Satul Unu. 
După alte cinci minute am străbătut micul Sat Doi. 

Câteva minute mai târziu ne-am apropiat de un sat mai mare, 
aflat pe partea dreaptă a drumului. La intrare se vedeau patru 
construcţii din stuc, retrase de la drum, şi mi-am dat seama că 
una era o pagodă modestă, alta o clinică, iar a treia o şcoală. A 
patra arborase un steag roşu cu o stea galbenă, iar în faţa ei 
era parcat un jeep militar verde închis. Ştiam eu că fusese prea 
uşor. Am oprit motocicleta. Susan spuse: 

— Ăsta-i Ban Hin. 

— Şi ăsta-i un jeep militar. 

— Ştiu. Ce vrei să faci? 

— N-am venit până aici ca să mă întorc. 

— Nici eu. 

Am trecut repede de postul militar, pe urmă am traversat 
curtea îngrijită din faţa pagodei şi am tras motocicleta în spate, 
unde nu se vedea de pe drum şi, speram, din clădirea militară. 

Am oprit motorul şi-am coborât. Susan zise: 

— Bun, cum vrei să întrebi dacă Tran Van Vinh e în viaţă şi 
acasă? 

— Suntem istorici militari canadieni şi vorbim puţin franceza. 
Ne vom interesa dacă există veterani care au participat la 
Ofensiva Tet, pe urmă vom trece la bătălia de la Quang Tri. 
Născoceşte ceva. Te pricepi să prosteşti oamenii. 

Ne-am scos rucsacurile şi aparatele foto din portbagaj, iar 
Susan a ocolit pagoda şi s-a dus la intrare. 

Am urmat-o, dar înăuntru nu se afla nimeni. În vase de 
ceramică erau puse ramuri înflorite, iar la capătul îndepărtat al 
construcţiei mici, fără ferestre, se vedea un mic altar pe care 
ardeau beţişoare parfumate. 

Susan se duse într-acolo, luă un beţişor parfumat şi-l aprinse, 
pe urmă lăsă câţiva dongi într-un bol. Ce naiba, nu contează 
banii. 

Se întoarse şi-mi spuse: 

— Astăzi e ultima zi a sărbătorii Tet, a patra zi a Anului 


Boului. Am sosit la Ban Hin. Hai să-l găsim pe Tran Van Vinh şi- 
apoi să plecăm acasă. 
Am părăsit pagoda şi am intrat în sat. 


43 


Ban Hin nu semăna cu satele câmpiilor din zona de coastă 
tropicală şi subtropicală; în primul rând, nu se vedeau palmieri, 
ci numeroşi pini şi arbori uriaşi cu frunze mari, ca şi pâlcuri 
dese de rododendroni sălbatici care începeau să înflorească în 
după-amiaza rece de februarie. 

Satul era împrejmuit de munţi cu pante abrupte la est, de 
orezării la nord şi la sud şi de drumul de ţară pe care sosisem. 

Colibele ţăranilor erau construite mai ales din buşteni de pin 
nefasonaţi, cu acoperişuri din frunze de bambus. Fiecare casă 
era înconjurată de o grădină de legume, iar în unele grădini am 
văzut intrări în adăposturi subpământene, vestigii ale 
bombardamentelor americane. 

Nu mi-aş fi imaginat că o vale atât de izolată fusese 
bombardată, dar mi-am amintit că Tran Van Vinh menţionase în 
scrisoarea către fratele lui că vărul lor, Liem, îi scrisese despre 
camioane încărcate cu soldaţi răniţi şi coloane de recruți 
îndreptându-se către sud. Acum aveam o imagine mai clară - 
drumul prin această vale izolată începea la frontiera chineză, 
de unde provenea mare parte din materialul de război, apoi 
şerpuia spre graniţa laoţiană, unde începea reţeaua Drumului 
Ho Şi Min. Aveam senzaţia că toţi localnicii de peste treizeci de 
ani îşi aduceau aminte de Forţele Aeriene ale Statelor Unite. 

Satul era plin de copii şi adulţi de toate vârstele şi se părea 
că cei mai mulţi locuitori din Ban Hin se aflau acasă în această 
ultimă zi a sărbătorii Tet. 

De fapt, toată lumea ne privea atent, aşa cum i-ar fi privit 
oamenii dintr-un sat american pe doi asiatici care ar fi hoinărit 
prin localitatea lor în pijamale de mătase neagră şi cu pălării 
conice de pai pe cap. 

Am ajuns în centrul satului, care era un scuar cu pământul 
roşu pe jos, nu mai mare decât un teren de tenis, înconjurat de 
mai multe case şi un pavilion deschis ce adăpostea o piaţă. 
Vedeam nişte mese ca de picnic la care şedeau oameni vorbind, 
bând şi mâncând. Toţi încetară orice activitate şi se uitară la 
noi. 


Am ştiut de la început că, dacă ajungeam până aici, cea mai 
mare problemă avea să fie în satul ăsta. Clădirea militară 
complica situaţia. 

În centrul scuarului se afla o placă simplă de beton, de vreo 
trei metri lungime şi doi metri înălţime, aşezată pe altă placă 
întinsă pe pământ. Placa verticală era vopsită în alb şi părea să 
fie inscripționată cu ceva ce părea să fie nişte litere roşii. La 
bază avea ramuri înflorite şi beţişoare parfumate arzând în 
boluri de ceramică. Ne-am dus spre monument şi ne-am oprit în 
faţa lui. 

Literele roşii erau de fapt nume, înşirate de sus până jos. 
Deasupra acestei liste erau nişte litere mai mari, iar Susan citi: 
„In onoarea bărbaţilor şi femeilor care au luptat pentru 
Reunificarea Patriei în Războiul cu Americanii dintre 1954 până 
în 1975”. 

— Sunt numele celor dispăruţi, şi sunt multe, printre care şi 
cel al lui Tran Quan Lee. 

Îmi arătă. 

Am văzut că pe lista dispăruţilor figurau mulţi oameni din 
familia Tran. 

Am citit amândoi, dar nu l-am văzut pe Tran Van Vinh. Până 
aici, toate bune: 

— Morţii trebuie să fie pe partea cealaltă. 

Am ocolit monumentul, a cărui întreagă suprafaţă era 
acoperită de nume scrise cu litere roşii ce păreau să fi fost 
recent re vopsite. 

Se adunase o mulţime de aproximativ o sută de oameni care 
se apropiau încet de noi. Am observat că unii bărbaţi şi femei 
de vârstă mijlocie aveau braţe sau picioare amputate. 

M-am uitat la numele morţilor, trecute în ordine cronologică, 
precum cele de pe Zidul din Washington. Dacă Tran Van Vinh 
fusese ucis în luptă, nu ştiam când, însă nu înainte de februarie 
1968, aşa că am început să citesc de la această dată, iar Susan 
începu de la sfârşit, cu luna aprilie 1975. 

Susan spuse: 

— Nu-l văd încă... 

— Nici eu. 

Dar nu voiam să-i văd numele, şi poate că sărisem în mod 
inconştient peste el, deşi, de câte ori vedeam un „Tran”, mi se 
oprea inima în loc. 


Mulțimea se afla acum chiar în spatele nostru. Mă simţeam 
puţin ciudat privind monumentul cu numele zecilor de morţi şi 
dispăruţi din satul ăsta, toţi fiind ucişi de compatrioţii mei şi 
poate chiar de mine. Pe de altă parte, aveam probleme cu 
propriul meu zid. În plus, eram canadian. 

Am continuat să citim numele, iar Susan îmi spuse încet: 

— Sunt multe nume de femei şi copii şi se menţionează că au 
fost ucişi pe frontul intern, adică presupun că în 
bombardamente. 

Nu i-am răspuns. 

M-am întâlnit cu Susan la mijlocul listei şi-am citit ultimele 
nume în gând. Am zis: 

— Nu e în partea asta. 

— Nici în partea asta. Dar mai e în viaţă? 

— Pariez că toţi cei din spatele nostru pot răspunde la 
întrebare. 

În timp ce priveam placa simplă de beton cu nume scrise de 
mână, nu m-am putut opri să nu mă gândesc la Zidul din granit 
lustruit de la Washington. Până la urmă, nu exista nicio 
diferenţă între aceste două monumente. 

I-am spus lui Susan: 

— Suntem canadieni. Eşti pregătită? 

— Oui. E 

Ne-am întors către mulţime. In sudul rural al Vietnamului am 
fi trezit o curiozitate trecătoare; aici eram priviţi cu mare 
interes şi, dacă ar fi descoperit că eram americani, sătenii ar fi 
putut deveni ostili. Nu citeam nimic pe feţele lor, dar nu păreau 
să fie un comitet de primire. Am spus: 

— Bonjour. 

Se auziră nişte murmure, dar nu zâmbi nimeni. Mi-a trecut 
prin minte că, aflându-se atât de aproape de Dien Bien Phu, 
oamenii ar fi putut manifesta o anume animozitate faţă de 
francezi. Ong a murit aici... grand-pere. Am zis: 

— Nous sommes canadiens. 

Mi s-a părut că mulţimea s-a relaxat puţin sau poate că asta 
voiam să văd. Susan îi salută și ea. 

Apoi le zise că veneam de la Dien Bien Phu şi-i întrebă dacă 
puteam fotografia le Monument. 

Nimeni nu păru să obiecteze, aşa că Susan făcu un pas înapoi 
şi fotografie numele morţilor. 


În cele din urmă, cineva ieşi în faţă, un bărbat între două 
vârste, cu pantaloni negri de lână şi un pulover oranj. Îmi zise 
ceva în franceză, dar eu n-am înţeles nimic, şi nu cred că-l 
interesa să afle dacă creionul mătuşii mele era pe biroul 
unchiului. 

Susan îi spuse ceva într-o franceză şovăielnică, iar omul 
răspunse. 

Franceza tipului era ceva mai bună decât a lui Susan, aşa că 
ea mai folosi şi o vietnameză poticnită, ceea ce avu efectul de-a 
surprinde mulţimea, care se apropie şi mai mult de noi. 

Nu putea să mai dureze mult până la apariţia câtorva soldaţi 
care să ne ceară paşapoartele şi să descopere că de fapt nu 
eram canadieni. 

Incepeam să mă simt mai puţin ca James Bond şi mai 
degrabă ca Indiana Jones în filmul Satul Judecății de Apoi. 

Susan îi ţinea tipului o prelegere despre I'histoire de la 
guerre americaine, pe care el părea s-o creadă pe jumătate. 

Intr-un târziu, Susan îi spuse bărbatului ceva într-o 
vietnameză mai fluentă şi am auzit numele Tran Van Vinh. 

Când întrebi de cineva spunându-i pe nume, într-o mică 
localitate din Vietnam, din Kansas sau de oriunde, pui cumva 
capăt distracţiei. 

Urmă o lungă tăcere, apoi omul se uită la amândoi, iar eu am 
rămas cu sufletul la gură până când, într-un târziu, el dădu din 
cap şi zise: 

— Oui. Il suvivre. 

Ştiam că nu venisem până aici ca să vizitez un mormânt şi 
iată-mă în Ban Hin, iar răspunsul la întrebarea dacă Tran Van 
Vinh mai trăia sau nu era: „Da, trăieşte”. 

Susan îmi aruncă o privire, dădu din cap şi zâmbi. Se 
întoarse către tip şi continuă să vorbească într-o vietnameză 
stricată, combinată cu puţină franceză, iar bărbatul îi răspunse 
într-o vietnameză tărăgănată, cu multe cuvinte franţuzeşti. De 
fapt, reuşeam să ne descurcăm în felul ăsta. 

În cele din urmă, omul rosti cuvântul magic: 

— Allons. 

Şi-am plecat, urmându-l prin mulțimea care se depărtă ca să 
ne facă loc. 

Am trecut prin piaţă şi bărbatul se opri la un panou 
informativ comunal, acoperit cu plastic transparent. Arătă spre 


două fotografii alb-negru, şterse, ale unor americani în costume 
de zbor şi cu mâinile sus, înconjurați de ţărani în pijamale, 
înarmaţi cu nişte puşti vechi cu percuție manuală. Pe panou 
rămăsese ceva loc pentru o poză cu mine şi Susan într-o 
postură similară. 

Omul zise: 

— Les pilotes americains. 

M-am uitat la Susan şi ne-am privit în ochi. 

Am continuat drumul pe o cărare îngustă, umbrită de arbori, 
printre case mici, către muntele înalt de la capătul satului, la 
poalele căruia se vedeau nişte ridicături de teren pe care le-am 
recunoscut drept movile funerare. Dincolo de ele erau case 
mici din lemn. 

L-am urmat pe individ până în dreptul unei case construite 
din buşteni de pin ciopliţi manual şi cu acoperiş din frunze de 
bambus. 

Ajunşi în faţa uşii, tipul ne făcu semn să aşteptăm. 

După câteva clipe ne invită să intrăm. Între timp ne spuse 
ceva în franceză despre familia Tran. 

Ne-am pomenit în singura încăpere a casei, cu podeaua din 
argilă roşie. Sticla geamurilor lăsa să pătrundă o lumină 
cenuşie, iar în aerul umed se simţea miros de cărbune ars. 

Când ochii mi se acomodară cu lumina slabă, am văzut 
hamace cu pături strânse de-a lungul pereţilor, iar pe podea se 
aflau mai multe coşuri şi lăzi din nuiele de bambus. O masă 
joasă cu scaune era aşezată în mijlocul încăperii, pe o carpetă 
neagră. 

În colţul îndepărtat era un cuptor de argilă, iar cărbunii 
răspândeau licăriri roşietice. În dreapta cuptorului exista un 
altar rudimentar pe care ardeau beţişoare parfumate lângă 
nişte fotografii înrămate. În dreapta acestuia, pe perete, era 
fixat un afiş mare cu Ho Şi Min. Alături atârnau un steag 
vietnamez şi câteva fotografii înrămate. 

M-am uitat din nou în jur, ca să mă conving că nu era nimeni 
acasă. 

Am rămas acolo câteva clipe, apoi Susan spuse: 

— Omul zice că asta-i casa lui Tran Van Vinh şi că trebuie să 
aşteptăm aici. 

Nu-mi place să fiu înconjurat de pereţi, dar acum era prea 
târziu ca să-mi mai fac griji din pricina asta. Ajunsesem, de 


bine, de rău, la capătul călătoriei noastre. Am întrebat: 

— Ţi-a spus cumva şi unde-i dulapul cu băuturi? 

— Nu. Dara spus că pot fuma. 

Se duse în dreptul cuptorului, îşi scoase rucsacul, se aşeză 
pe o carpetă şi îşi aprinse o ţigară. 

Eu mi-am dat jos rucsacul şi l-am pus lângă al ei. Am văzut că 
acoperişul avea doar vreo doi metri spre peretele opus, m-am 
dus acolo şi am scos pistolul de sub jacheta de piele. Pentru că 
învăţasem câte ceva de la Viet-Cong, am strecurat Coltul şi cele 
două încărcătoare între două straturi de frunze din acoperiş. 
Susan zise: 

— Bună idee. Cred că dacă vin soldaţii putem lămuri aproape 
orice problemă, cu excepţia armei. 

Nu am comentat această afirmaţie excesiv de optimistă, dar 
am întrebat-o: 

— Ce i-ai spus tipului? 

— El e domnul Khiem, învățătorul satului. După cum ai 
sugerat, i-am spus că suntem istorici militari canadieni, că am 
fost la Dien Bien Phu şi că studiem şi războiul american din 
Vietnam. l-am mai zis că la Dien Bien Phu am fost sfătuiţi să 
vedem monumentul din scuarul de la Ban Hin. Asta am 
născocit-o. 

— Te pricepi la aşa ceva. 

— l-am spus că am auzit că mulţi veterani ai războiului cu 
americanii trăiesc în Valea Na şi că noi suntem interesaţi mai 
ales de veteranii Ofensivei Tet din '68, mai exact ai bătăliei de 
la Quang Tri. Trase din ţigară şi continuă: Dar domnul Khiem 
nu-mi dădea niciun nume în afară de-al lui. A participat la 
luptele de la Hue. În cele din urmă, dezamăgită, i-am zis pur şi 
simplu că auzisem numele Tran Van Vinh la Dien Bien Phu. 
Ştiam că a fost un soldat curajos şi că a fost rănit la Quang Tri. 
Se uită la mine şi spuse: Nu voiam să mai zăbovim în scuarul 
ăla, aşa că am mizat totul pe-o carte. 

— Domnul Khiem te-a crezut? 

— Poate că da. Oscila între neîncredere şi mândria că se 
vorbea de bine despre Bau Hin la Dien Bien Phu. Susan 
adăugă: Domnul Khiem e tot un Tran şi e înrudit cumva cu 
Vinh. 

— Mulţi Tran morţi şi dispăruţi erau menţionaţi pe placa aia 
comemorativă. Mă bucur că suntem canadieni. 


— Sper că a crezut asta. 

— N-a devenit ostil, deci presupun că a crezut. La viitoarea 
noastră misiune în Vietnam vom fi elveţieni. 

— Să-mi trimiţi o carte poştală. 

— Te-ai descurcat grozav. Sunt chiar mândru de tine, iar 
dacă domnul Khiem s-a dus să cheme soldaţii, nu e vina ta. 

— Mulţumesc. 

— Tran Van Vinh locuieşte aici sau a venit în vizită pentru 
sărbătoarea Tet? 

— Domnul Khiem spunea că aici a locuit dintotdeauna. 

— Unde-i acum? 

— Probabil într-o vizită la rude. 

— Asta l-ar putea dispune. Când e aşteptat să se întoarcă? 

— Când soseşte autobuzul de la Dien Bien Phu. 

M-am uitat la fotografia Unchiului Ho şi-am întrebat: 

— Crezi că asta-i o înscenare? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că voi, canadienii, aveţi obiceiul iritant de-a răspunde 
la o întrebare cu o alta. 

Ea se strădui să zâmbească şi continuă să fumeze. 

Eu m-am dus la altarul familiei şi m-am uitat la fotografiile 
înrămate. Am observat că toţi erau tineri, între douăzeci şi 
douăzeci şi cinci de ani: 

— Pe-aici nimeni nu apucă să îmbătrânească. 

— Pe-aici expun pozele celor morţi de pe vremea când erau 
în floarea vârstei, oricât de bătrâni au murit. 

— Zău? Adică dacă aş muri azi şi-aş fi budist, ar putea 
expune una dintre pozele pe care tocmai mi le-ai făcut. 

Ea zâmbi. 

— Cred că ar suna-o pe mama ta ca să obţină o fotografie mai 
puţin recentă. Adăugă: Altarul familial ţine mai degrabă de un 
cult al strămoşilor decât de budism. Există o anume confuzie 
aici. Vietnamezii care nu sunt catolici se consideră budişti, dar 
practică şi un cult primitiv al strămoşilor. Practică, pe 
deasupra, şi confucianismul, şi taoismul. Numesc asta Tam 
Giao - Tripla Religie. 

— Eu am numărat patru. 

— Ţi-am spus, e o confuzie. Tu eşti catolic. Nu-ţi face griji în 
privinţa asta. 

Am privit micile fotografii şi am observat că mulţi tineri erau 


în uniformă. Unul dintre ei, mi-am dat seama, era Tran Quan 
Lee, care, deşi oficial nu era considerat mort, se putea 
presupune asta după aproape treizeci de ani de când nu mai 
apăruse la sărbători. 

Mai aveam încă posibilitatea de-a ne veni mintea la cap şi i- 
am spus lui Susan: 

— Dacă ne grăbim, putem ajunge la BMW în vreo cinci 
minute. 

Ea nici măcar nu ezită înainte de-a răspunde: 

— Nu ştiu cine-o să intre pe uşa aia, dar ştim amândoi că n-o 
să plecăm nicăieri până nu apare cineva. 

Am dat din cap, iar Susan mă întrebă: 

— Cum vrei să se desfăşoare conversaţia noastră cu Tran 
Van Vinh? 

— În primul rând, e conversaţia mea, nu a noastră, şi-o să fiu 
directă. Aşa aş proceda cu un martor din State. Prosteşti 
suspecţii, dar eşti direct cu martorii. 

— Inclusiv faptul că suntem americani trimişi de autorităţile 
noastre? 

— Mă rog, nu chiar aşa direct. Suntem americani, dar am 
fost trimişi de familia celui ucis ca să facem dreptate. 

— Nu cunoşteam numele victimei. 

— Tran Van Vinh îl cunoaşte. A luat portactul mortului. Lasă- 
mă pe mine să vorbesc, Susan, şi să gândesc. Tu vei traduce. 
Biet? 

Ne-am privit în ochi şi ea a dat din cap. 

Am rămas în aşteptare. 

M-am uitat la Susan. Făcusem împreună un drum lung, însă, 
dincolo de asta, acest moment al adevărului, care fusese 
abstract până acum, devenise dintr-o dată real şi iminent. Tran 
Van Vinh era în viaţă şi ce-avea să ne spună el, orice, constituia 
o nouă serie de probleme. 

Susan se ridică şi mă cuprinse în braţe. 

— Te-am înşelat şi s-ar putea să mai fac nişte lucruri care n- 
or să-ţi placă, dar, orice s-ar întâmpla, te iubesc. 

Înainte de a-i răspunde, am auzit un zgomot în spatele meu şi 
ne-am întors către uşă. În prag se vedea profilul întunecat al 
unui bărbat. Speram să fie Tran Van Vinh. 


44 


Susan se duse direct la bărbatul din pragul uşii, se înclină şi-i 
spuse ceva În vietnameză. 

Acesta răspunse la salut, pe urmă se uită la mine. Ne-am 
privit în ochi şi n-am mai avut nicio îndoială că acela era Tran 
Van Vinh. 

Părea să aibă vreo şaizeci de ani, dar era probabil mai tânăr. 
Era slab şi mai înalt decât un vietnamez obişnuit. Nu-i căzuse 
părul, care era negru precum cărbunele şi tuns scurt. Purta 
pantaloni largi şi o jachetă neagră, matlasată, iar în picioare 
avea ciorapi şi sandale. Susan îmi zise: 

— Paul, el este domnul Vinh. 

Ne-am strâns mâinile şi ne-am prezentat: 

— Eu sunt Paul Brenner, american, şi am străbătut un drum 
lung ca să te văd. 

Mă privea cu atenţie în timp ce Susan traducea. 

I-am zis: 

— Le-am spus compatrioţilor dumitale că suntem canadieni 
pentru că am avut impresia că sătenii ar putea avea 
resentimente faţă de americani. 

Susan traduse din nou şi domnul Vinh continuă să mă 
privească. M-am uitat în ochii lui, iar el într-ai mei. Ultimul 
american pe care-l văzuse dorise probabil să-l omoare, şi 
invers, dar n-am sesizat ostilitate în expresia lui; de fapt, nu 
sesizam nimic. 

Mi-am scos paşaportul din buzunar şi i l-am întins, deschis, la 
prima pagină. 

El îl luă, se uită la el, pe urmă îl închise şi mi-l înapoie. Spuse 
ceva şi Susan tălmăci: 

— Ce vrei? 

Am răspuns: 

— În primul rând, am neplăcuta însărcinare de-a te informa 
că fratele dumitale, Lee, a fost ucis în lupta din Valea A Shau în 
mai 1968. Cadavrul i-a fost găsit de un soldat american care i-a 
luat efectele personale şi astfel s-a stabilit că era Tran Quan 
Lee. 

Domnul Vinh înţelese cuvântul „A Shau” şi, asociindu-l cu 
numele fratelui său, trebuie să fi priceput că nu era o veste 
bună. 


Susan traduse şi omul ascultă fără emotie. Continua să mă 
privească, pe urmă se duse la altarul familiei, luă o fotografie şi 
se uită îndelung la ea. O puse la loc, se întoarse şi-mi zise ceva. 
Susan îi răspunse direct, apoi îmi spuse mie: 

— Vrea să ştie dacă tu i-ai omorât fratele. I-am spus că nu. 

Apoi am rugat-o pe Susan: _ 

— Spune-i că am fost soldat la Divizia Întâi Aeropurtată şi că 
am luptat în Valea A Shau în mai 1968, aşa că s-ar putea să-i fi 
omorât eu fratele, dar nu eu i-am găsit cadavrul. 

Susan ezită şi mă întrebă: 

— Eşti sigur că vrei... 

— Spune-i asta. 

Ea îi zise şi el se uită la mine, pe urmă dădu din cap. Am 
continuat: 

— Spune-i că am fost şi lângă oraşul Quang Tri în timp ce el 
îşi revenea în liceul budist după rănile căpătate şi că era 
datoria mea să-i ucid pe soldaţii nord-vietnamezi care încercau 
să fugă din oraş. 

Susan traduse, iar domnul Vinh păru surprins că ştiam câte 
ceva despre experienţele de război. Ne-am privit din nou în 
ochi şi nici acum n-am văzut ostilitate, iar eu ştiam că nu aveam 
să văd. De fapt, în timp ce ne uitam unul la altul, nu mă 
îndoiam că îşi zicea în gând: „Şi nenorocitul ăsta a fost acolo”. 

I-am spus domnului Vinh: 

— Mă bucur că nu te-am ucis şi că nici dumneata nu m-ai 
ucis pe mine. 

Susan a tradus şi am văzut un zâmbet stins pe buzele lui, dar 
nu a spus nimic. 

Ajungeam eu undeva cu el, dar nu ştiam unde: 

— Sincer vorbind, domnule Vinh, sunt foarte surprins că ai 
supravieţuit încă şapte ani de război. 

Susan traduse, iar omul rămase cu privirea pierdută, dând 
din cap pentru sine, ca şi cum şi el ar fi fost surprins. Mi s-a 
părut că-i văd un tremur uşor al buzei de sus, însă era posibil 
să mă fi înşelat. Omul era foarte stoic, un lucru benefic pentru 
noi, dar şi un vechi obicei de război. I-am zis lui Susan: 

— Cum te descurci cu traducerea? 

— Omul a stat multă vreme în sud în timpul războiului şi e 
conştient de accentul meu din sud. Pricep mai tot ce spune. 

— Bine. Ne plac traducerile corecte şi exacte. 


Susan nu răspunse. 

Nu i-am mai zis nimic domnului Vinh şi l-am lăsat să se 
gândească dacă voia să-mi spună ceva. În cele din urmă a 
vorbit, Susan l-a ascultat, apoi mi-a zis: 

— Spune că a făcut parte din Divizia de Infanterie 304 a 
Armatei Populare a Vietnamului. 

Domnul Vinh continuă şi Susan traduse: 

— A fost trimis în sud în august 1965 şi-a luptat în provincia 
Quang Tri. Spune că ar trebui să ştii unde se afla divizia lui în 
timpul Ofensivei Tet din iarna anului 1968. 

Sigur că ştiam. Divizia 304 era principalul nostru inamic 
când am ajuns la Quang Tri în ianuarie 1968. Tipul ăsta se afla 
acolo de doi ani şi jumătate, fără speranţa de-a vedea sfârşitul 
luptelor şi fără permisii. 

Domnul Vinh vorbea şi Susan zise: 

— În iunie 1968, divizia s-a întors în nord... rămăseseră 
puţini oameni... divizia a fost completată cu alţi soldaţi şi s-a 
întors la Quang Tri în martie 1971, pe urmă a participat la 
Ofensiva de Primăvară din 1972... Ofensiva de Paşti... iar 
divizia lui a cucerit provincia şi oraşul Quang Tri... şi a suferit 
pierderi grele în urma bombardamentelor americane şi s-a 
retras iarăşi în nord pentru a-şi reface efectivele. Susan 
adăugă: Vrea să ştie dacă ai fost acolo în timpul Ofensivei de 
Primăvară. 

— Şi eu m-am întors acasă în 1968, în noiembrie, pe urmă am 
revenit în Vietnam în ianuarie 1972 şi-am fost încartiruit la 
Bien Hoa în timpul Ofensivei de Primăvară. 

Susan îi spuse asta, iar el dădu din cap, apoi se uită la mine. 
Mă îndoiam că mai vorbise vreodată cu un veteran american şi 
era evident curios, dar pentru că apărusem pe nepusă masă, 
încerca să-şi adune gândurile; el nu se gândise în ultimele două 
săptămâni la întâlnirea asta, aşa cum făcusem eu. 

Domnul Vinh vorbi şi Susan traduse: 

— Spune că s-a întors pe front în 1973, pe urmă a participat 
la Ofensiva de Primăvară finală din 1975, iar Divizia 304 a 
cucerit Hue şi-a coborât pe Autostrada Unu, spre sud, pe 
tancuri capturate. A intrat în Saigon pe 29 aprilie şi-a fost 
prezent la capitularea palatului prezidenţial, a doua zi. 

Şi eu mai ziceam că ştiu nişte istorii de război. Tipul ăsta 
văzuse totul, de la început până la sfârşit, zece ani de masacre. 


Dacă anul meu de stagiu militar mi se păruse cât zece, atunci 
cei zece ani ai lui trebuie să i se fi părut cât o sută. Şi iată-l aici, 
acasă, în satul natal, împăcat cu viaţa după ce-i fuseseră răpiți 
zece ani de tinereţe. 

I-am spus: 

— Trebuie să fi primit multe medalii şi decoraţii. 

Susan traduse şi el, fără să ezite, se duse la un cufăr din 
nuiele împletite, aşa cum speram să facă, şi-l descuie. Trebuia 
să-l obişnuiesc cu ideea de a deschide cutia cu amintiri de 
război. 

Scoase ceva învelit în mătase neagră pe care o despături pe 
masa joasă. Îngenunche şi expuse douăsprezece medalii de 
diverse forme şi mărimi, emailate în culori diferite, toate având 
ataşate panglici multicolore; acolo se aflau dovezile clare a zece 
ani petrecuţi în infern. 

Domnul Vinh numi fiecare medalie şi Susan traduse. 

Nu voiam să-l măgulesc spunându-i cât de impresionat eram; 
mi s-a părut capabil să discearnă ipocrizia, aşa că am dat din 
cap şi-am zis: 

— Mulţumesc că mi le-ai arătat. 

Susan traduse şi mă privi în ochi. Dădu din cap, vrând parcă 
să spună: „Te descurci destul de bine pentru un idiot 
insensibil”. 

Domnul Vinh puse medaliile la loc, închise cufărul şi se 
ridică. 

Am tăcut cu toţii câteva clipe şi sunt sigur că domnul Vinh 
ştia că nu străbătusem nouăsprezece mii de kilometri ca să-i 
văd medaliile. 

Sosise momentul, aşa că i-am spus: 

— Mă aflu aici ca să vorbesc cu dumneata despre ce-ai văzut 
pe când zăceai rănit în Citadela din oraşul Quang Tri. 

Recunoscu numele Quang Tri, poate şi Citadela şi îşi mută 
privirea spre Susan, care-i traduse. 

Se uită din nou la mine, dar nu răspunse. 

Am continuat: 

— Soldatul american care a găsit cadavrul fratelui dumitale 
în Valea A Shau a luat din tunica lui o scrisoare scrisă de 
dumneata în timp ce zăceai rănit în liceul budist. Îţi aminteşti 
de scrisoarea aia? 

De îndată ce Susan îi traduse, el dădu din cap, înțelegând 


cum de ştiam ce ştiam. 

Am spus, minţindu-l pentru prima dată: 

— Mă aflu aici în numele familiei locotenentului care a fost 
ucis de căpitan. 

Asta poate că nu era pe de-a-ntregul o minciună. Am 
continuat: 

— Mi s-a cerut să cercetez chestiunea asta, să aduc alinare şi 
să fac dreptate familiei îndoliate. 

M-am uitat la Susan, vrând să-i transmit: „Tradu asta 
corect”. 

Am încercat să mă pun în situaţia lui. Omul îşi văzuse 
generaţia ştearsă de pe faţa pământului şi nu îl impresiona sau 
emoţiona dorinţa unei familii americane de-a încerca să-şi afle 
dreptatea în acel masacru în masă ori să lămurească moartea 
unui militar. De fapt, guvernul de la Hanoi fusese totdeauna 
puţin neîncrezător faţă de guvernul american, care cheltuia 
milioane de dolari pentru a găsi rămăşiţele pământeşti ale 
câtorva militari dispăruţi în timpul luptelor. Nu ştiu dacă asta 
însemna o deosebire culturală sau o chestiune practică; 
Vietnamul n-avea timpul, nici banii necesari pentru a căuta o 
treime de milion de soldaţi dispăruţi. Pe de altă parte, pe noi 
ajunsese să ne obsedeze căutarea celor două mii de militari 
americani dispăruţi. 

Domnul Vinh rămase tăcut, şi eu la fel. Nu-i poţi zori pe 
oamenii ăştia, care nu devin nervoşi precum americanii în 
timpul unor lungi perioade de tăcere. 

Într-un târziu, domnul Vinh vorbi şi Susan traduse: 

— Spune că nu vrea să participe la nicio cercetare decât 
dacă guvernul lui îi ordonă ăsta. 

Am răsuflat adânc. Nu aveam de gând să-l insult pe acest 
bătrân soldat oferindu-i bani, dar i-am reamintit: 

— Familia asta a aflat de soarta fratelui dumitale, Lee, pe 
care eu ţi-am comunicat-o de bunăvoie. Eşti atât de amabil să- 
mi spui care a fost soarta fiului lor? Am făcut o pauză şi-am 
adăugat: Asta-i o chestiune de familie şi n-are nicio legătură cu 
autorităţile. 

Susan traduse şi în cameră se aşternu din nou tăcerea, 
tulburată doar de trosnetul cărbunilor din cuptor şi de cântecul 
unei păsări. 

Domnul Vinh se întoarse şi se duse către uşă. Susan şi cu 


mine ne-am uitat unul la altul. 

Omul plecă şi-l auzirăm vorbind cu cineva afară, pe urmă se 
întoarse şi-i spuse ceva lui Susan. Ea se înclină şi-am crezut că 
ni se cerea să plecăm ori să stăm pe-aproape până când vor 
veni soldaţii, dar Susan mă lămuri: 

— Domnul Vinh i-a cerut nepotului său să găsească o femeie 
înrudită cu el care să facă ceai. 

De ce mă îndoiesc de mine însumi? Mă pricep la treaba asta. 
Martorii mă îndrăgesc. Suspecţii se tem de mine. În plus, sunt 
foarte norocos. 

Domnul Vinh ne invită la o masă joasă. El se aşeză turceşte, 
cu spatele la cuptorul cald, îi indică lui Susan un loc pe podea 
în stânga lui, iar mie, vizavi de el. 

Susan scoase ţigările şi ne oferi fiecăruia câte una. Apoi le 
aprinse şi puse bricheta de plastic pe masă. Scrumiera era o 
bucată de oţel răsucit care părea un fragment de bombă. 

Am tras un fum din ţigară şi am lăsat-o în scrumieră. 
Domnului Vinh părea să-i placă marca Marlboro Light. 

— Pot să vă povestesc cum am ajuns să citesc scrisoarea 
pentru fratele dumneavoastră? 

Susan îi traduse, iar el aprobă din cap. 

I-am spus povestea lui Victor Ort şi a Veteranilor Americani 
din Vietnam, evidențiind programul umanitar prin care 
organizaţia îşi propunea să ajute guvernul de la Hanoi să afle 
ce s-a întâmplat cu soldaţii vietnamezi dispăruţi. Totuşi, 
lucrurile se cam schimbaseră, iar eu şi domnul Ort devenisem 
membri ai VVA; întâmplător, cunoşteam o familie al cărei fiu, 
locotenent de cavalerie, fusese ucis în Quang Tri. 

I-am explicat în continuare că aceşti oameni erau convinşi că 
locotenentul menţionat în scrisoarea domnului Vinh ar putea fi 
chiar fiul lor. Am mai bătut puţin câmpii despre tot felul de 
lucruri, treabă la care, ca irlandez din Boston, sunt specialist. 
Nu am suflat o vorbă despre Divizia de Investigaţii Penale a 
armatei, nici nu am pomenit numele locotenentului decedat, 
pentru că nu îl cunoşteam; însă domnul Vinh îl ştia. 

Vinh asculta ce îi traducea Susan. 

Intră o femeie între două vârste şi, fără un cuvânt, se 
îndreptă spre cămin, unde era în permanenţă un ceainic cu apă 
la încălzit. Puse trei boluri pe rogojină şi luă dintr-un vas 
ceramic frunze de ceai pe care le presără în fiecare bol. Apoi 


turnă apă fierbinte în fiecare bol, le aşeză pe o tavă din răchită 
împletită şi, în genunchi, se apropie de masă şi făcu o 
plecăciune. 

Chiar îmi place ţara asta! Am privit-o pe Susan şi i-am făcut 
cu ochiul. Ea scoase limba la mine. 

Odată încheiat ceremonialul ceaiului, femeia dispăru. 

Am gustat din ceai. Zâmbind, am spus: 

— Este oribil. 

Susan îi traduse altceva domnului Vinh, care surâse. 

Susan şi domnul Vinh fumau, beau ceai şi pălăvrăgeau. Ea se 
întoarse spre mine: 

— Domnul Vinh întreabă dacă suntem amanți. l-am spus că, 
la început, când m-ai angajat la Saigon ca traducător, eram 
doar prieteni, apoi am ajuns amanti. 

Pe faţa lui Vinh persista umbra unui zâmbet, ca şi cum şi-ar fi 
Zis: 

— Bravo, bătrâne! 

Susan interveni: 

— Domnul Vinh este uimit de numărul veteranilor americani 
care s-au întors în Sud, în vizită. În toate ziarele şi la 
televiziune se vorbeşte despre asta. 

Am dat din cap şi m-am gândit că Ban Hin nu era complet 
rupt de lume, iar acest fapt ar fi putut fi relevant dacă 
bănuielile mele despre ucigaş se adevereau. 

Susan şi domnul Vinh continuară conversaţia şi aprinseră 
alte ţigări. Ştiam că era ceva necesar înainte de-a trece la 
discuţii serioase, dar îmi cam pierdusem răbdarea şi mă 
îngrijora gândul la alţi posibili vizitatori. 

I-am spus direct domnului Vinh: 

— Pot să te întreb dacă femeia aia era soţia dumitale? 

Susan traduse şi el dădu din cap. 

Am întrebat: 

— Cea pe care o menţionai în scrisoare era Mai? 

Susan ezită, apoi traduse. 

Domnul Vinh îşi puse jos ceaşca de ceai şi privi drept înainte. 
Spuse ceva fără să se adreseze cuiva anume. 

Susan îmi zise: 

— Mai a fost ucisă într-un bombardament la Hanoi în 1972. 
Se căsătoriseră când s-a întors el de pe front în 1971 şi n-au 
avut copii. 


— Îmi pare rău. 

El înţelese şi dădu din cap. 

Susan schimbă câteva vorbe cu el, pe urmă îmi spuse: 

— S-a recăsătorit şi are şapte copii şi mulţi nepoți. Vrea să 
ştie dacă tu ai copii. 

— Nu, din câte ştiu. 

Domnul Vinh mai întrebă ceva şi Susan traduse: 

— Ar vrea să ştie dacă ai scrisoarea pe care i-a trimis-o 
fratelui său. 

— Aveam o fotocopie, dar am pierdut-o în timpul călătoriei. O 
să-i trimit originalul dacă ne spune cum să procedăm. 

După ce vorbiră, Susan îmi zise: 

— Are un văr la Dien Bien Phu şi i-o poţi trimite acolo. 

Am dat din cap. 

Aş fi vrut să am scrisoarea, desigur, ca să aflu dacă ce 
scrisese el era ce fusese tradus şi ce citisem eu. Dar speram să 
aflu asta curând. 

Din fericire, ceştile n-au mai fost umplute cu ceai, iar domnul 
Vinh şi cu Susan ţineau ţânţarii la distanţă cu fumul de ţigară. 

L-am întrebat pe domnul Vinh: 

— Te supără vechile răni? 

Susan îmi traduse răspunsul: 

— Uneori. Am căpătat mai multe după Quang Tri, dar niciuna 
atât de gravă încât să mă reţină de la îndatoriri mai mult de o 
lună. 

Arătă spre mine. 

I-am răspuns: 

— Eu nu am răni. Apoi l-am întrebat: Cum ai scăpat din 
oraşul Quang Tri? 

— Puteam să merg şi ni s-a spus să încercăm să fugim 
noaptea. Am plecat înainte de zori, pe furtună, într-o noapte 
fără lună. Am trecut la mai puţin de zece metri de o poziţie 
americană şi-am fugit pe dealurile de la vest. 

Speram să fi luat cu el lucrurile locotenentului mort. Omul 
spuse altceva şi Susan îmi zise: 

— Domnul Vinh spune că e posibil să fi trecut chiar pe lângă 
tine. 

— Aşa a fost. 

Răspunsul meu aduse zâmbete pe buzele tuturor, dar nu 
hohote de râs. 


În regulă, să trecem la subiect: 

— Pot să-ţi arăt nişte fotografii ca să aflăm dacă locotenentul 
a cărui familie m-a trimis aici e acelaşi cu locotenentul pe care 
l-ai văzut în clădirea bombardată din oraşul Quang Tri? 

Omul încuviinţă, iar Susan se ridică şi aduse fotografiile din 
rucsac. Puse micul album pe masă şi-l deschise la prima 
pagină. 

Domnul Vinh privi cu atenţie fotografia, apoi se îndreptă 
către un cufăr din nuiele. Se întoarse cu ceva înfăşurat în pânză 
şi scoase un portact croit din prelată. Il deschise şi ne arătă o 
poză în suport de plastic. 

Susan privi cele două poze, o scoase pe cea din album şi mi 
le dădu mie pe amândouă. 

M-am uitat la fotografia din portact, care reprezenta un 
cuplu tânăr. Femeia arăta bine, iar bărbatul era chiar cel din 
album. 

Aveam acum victima şi ne trebuia numele ei, pe care, 
desigur, DIP îl cunoştea deja, dar eu nu. l-am zis domnului 
Vinh: 

— Pot să văd portactul? 

Domnul Vinh mi-l dădu. 

L-am deschis şi m-am uitat prin el. Erau acolo câteva 
certificate militare de plată - ce foloseam noi în loc de dolari şi 
încă vreo câteva fotografii - mama şi tata, două adolescente 
care păreau să fie surorile lui şi un sugar, probabil copilul celui 
decedat. 

Mai erau şi câteva mărunţişuri plastifiate: carta Convenţiei 
de la Geneva, carnetul cu Regulile Războiului Terestru şi alt 
carnet cu Regulile de Luptă. Multe reguli într-un război. Cele 
mai multe nu făceau doi bani, cu excepţia Regulii Unu: „Ucide-l 
înainte de-a te ucide el pe tine”. 

Totuşi, ofiţerul ăsta avea asupra lui regulile ce se cereau 
respectate şi am desprins imaginea unui tânăr care făcea 
treaba ca la carte. Impresia asta mi-a fost întărită oarecum de 
cartela lui pentru băuturi alcoolice, la care numai ofiţerii aveau 
acces. Cartela era perforată doar în două locuri, ceea ce indica 
două achiziţii de băuturi. Dacă aş fi avut-o eu în Vietnam, ar fi 
arătat ca un şvaiţer lovit de schije. 

Ultima cartelă era actul militar de identitate. 

M-am uitat la el şi am văzut că numele decedatului era 


William Hines şi că fusese locotenent de infanterie. 

L-am întrebat pe domnul Vinh: 

— Pot să restitui portactul ăsta familiei locotenentului Hines? 

Domnul Vinh înţelese întrebarea fără traducere şi dădu din 
cap fără ezitare. 

Dacă nimic altceva nu ieşea din întâlnirea asta, familiei Hines 
urma să-i fie restituit acest portact după aproape treizeci de 
ani, presupunând că Paul Brenner s-ar întoarce din Vietnam. 

I-am zis domnului Vinh: 

— În scrisoare îi spuneai fratelui dumitale că un căpitan 
american l-a ucis pe omul ăsta. 

Susan traduse şi domnul Vinh dădu din cap. 

Am continuat: 

— Avem nişte fotografii ale unui om despre care credem că e 
acest căpitan. Poate reuşeşti să-l recunoşti. 

Susan vorbi cu el, deschise albumul la ultimele zece poze şi i 
le arătă, una câte una. l-am urmărit expresia feţei în timp ce se 
uita la fotografii. 

Când Susan ajunse la ultima, domnul Vinh o privi cu atenţie 
şi spuse ceva, pe urmă se uită din nou la celelalte fotografii şi 
vorbi din nou. Aveam senzaţia că era nesigur ori că nu dorea să 
facă o identificare, şi nu-l condamnam. 

Susan îmi spuse: 

— Zice că lumina era slabă. Faţa căpitanului era mânjită cu 
noroi şi purta cască, iar de unde zăcea domnul Vinh, la etajul 
doi, nu-i vedea bine faţa şi, oricum, nu-şi poate aminti după 
atâţia ani. 

Am dat din cap. Eram pe-aproape, dar de o fundătură. L-am 
întrebat pe domnul Vinh: 

— Poţi să-mi spui ce-ai văzut în ziua aia? 

— Am văzut ce-am spus în scrisoare. 

N-am vrut să-i sugerez că exista posibilitatea ca scrisoarea 
lui şi a mea să nu fie identice. Aşa că, punându-mi în aplicare 
calităţile de detectiv, i-am zis: 

— În scrisoare îi spuneai fratelui dumitale că nu pricepi 
rostul uciderii locotenentului de către acest căpitan. Dar 
spuneai că s-au certat. E posibil ca locotenentul să-l fi 
ameninţat pe căpitan? Sau a dat dovadă de insubordonare ori 
laşitate? Pare ciudat ca un ofiţer să-şi scoată pistolul şi să tragă 
în alt ofiţer în timpul unei dispute. Te-ai putea gândi la ce-ai 


văzut şi poate ţi-ar veni altă idee. 

Susan traduse, iar domnul Vinh mă privi atent, deşi nu-mi 
dădeam seama de ce. În cele din urmă spuse ceva şi Susan îmi 
relată: 

— Spune că tot nu pricepe rostul acelei crime. 

N-aveam de gând să renunţ aşa uşor, mai ales după ce ne 
riscasem vieţile ca să ajungem aici şi omorâsem patru oameni 
pe drum. l-am zis domnului Vinh: 

— Poate că nu-mi amintesc eu bine conţinutul scrisorii şi 
poate că traducerea n-a fost exactă. Vrei, te rog, să relatezi din 
nou întâmplarea aşa cum ţi-o aminteşti? 

Domnul Vinh răsuflă adânc, de parcă n-ar fi vrut să 
povestească o întâmplare din război, şi nu răspunse. 

— Domnule Vinh, nimănui nu-i place să retrăiască perioada 
aia, dar de când mă aflu aici, am vizitat locurile unde-am luptat, 
inclusiv Quang Tri şi Valea A Shau. Am retrăit acele vremuri, i- 
am relatat întâmplări din război acestei doamne şi cred că asta 
mi-a făcut bine. Iți cer acum să retrăieşti perioada aceea şi 
poate că o să iasă ceva bun din asta. 

Susan traduse, domnul Vinh zise ceva şi ea îmi transmise: 

— Nu vrea să vorbească despre asta. 

Ceva nu era în regulă şi i-am spus lui Susan: 

— Traduci exact? 

Ea nu răspunse. 

— Susan, ce dracu’ se întâmplă aici? 

Ea se uită la mine şi spuse: 

— Zău că nu vrei să ştii, Paul. 

Am simţit un fior pe şira spinării: 

— Ba da, vreau al naibii de tare să ştiu. 

— Paul, am făcut un drum lung şi l-am găsit în viaţă pe 
domnul Vinh. Acum trebuie să vedem dacă mai are suveniruri 
de război, pe urmă să mergem la Hanoi şi să facem un raport. 

I-am aruncat o privire domnului Vinh şi am văzut că îşi dădea 
seama că oaspeţii lui se certau. 

Am luat portactul şi l-am ţinut în sus, apoi l-am întrebat: 

— Souvenir? 

Era un cuvânt pe care-l înțelegeau mai toţi vietnamezii. 

— Souvenir de guerre? Dai-uy souvenir? Suveniruri de la 
căpitan? Trung-uy souvenir? Suveniruri de la locotenent? 

Am arătat spre cufărul din nuiele. 


— Beaucoup souvenir? Biet? 

El dădu din cap, se ridică şi se duse la cufăr. M-am uitat la 
Susan şi am întrebat-o: 

— Ştii despre ce e vorba? 

— Ştiu. 

— Ai văzut traducerea exactă a scrisorii? 

— Am văzut-o. 

— Eşti o căţea mincinoasă. 

— Sunt. 

Domnul Vinh se întoarse cu câteva obiecte, pe care le puse 
pe masă. 

M-am uitat la ele. Era un ceas militar american, al cărui 
secundar se oprise demult, un bidon militar de plastic pe care 
probabil că domnul Vinh îl folosea şi-acum, numai că avea 
tăieturi de şrapnel din vreo altă bătălie, o verighetă, două 
plăcuţe de identificare şi nişte hârtii într-o pungă din pânză de 
prelată. 

Pe plăcuţe scria Hines, William H., apoi numărul matricol, 
grupa sanguină şi religia - metodistă. 

M-am uitat la verighetă care avea gravat în interior: Bill & 
Fran, 15.01.67, cu circa un an înainte de-a fi ucis. 

Am deschis punga de pânză şi am găsit un teanc de scrisori 
de la Fran, de la părinţi şi de la alţii. Am pus scrisorile deoparte 
şi-am găsit o epistolă neterminată pe care o scrisese el, datată 
3 februarie 1968. Textul suna aşa: 


Dragă Fran, 

Nu ştiu când sau dacă o să pot termina scrisoarea asta. 
După cum ştii deja, Vietnamul şi armata nord-vietnameză au 
declanşat atacuri în toată țara şi-au atacat până şi Citadela 
de-aici, din Quang Tri. Cartierul general al CAMV a fost 
lovit de mortiere şi noi avem mulți răniţi care nu pot primi 
îngrijire medicală. Soldaţii sud-vietnamezi au şters-o în 
grabă, iar tipii de la CAMV luptă să-şi salveze vieţile. Dar să 
nu mai vorbim despre slujba asta uşoară de consilier 
militar. Ştiu că scrisoarea asta sună foarte pesimist şi nici 
măcar nu ştiu dacă o s-o primeşti, dar poate că da şi vreau 
să ştii 


Şi-aici se oprea. 


Tot în punga de pânză se afla un carneţel pe care l-am 
deschis. Cuprindea însemnări tipice pentru un ofiţer - frecvenţe 
radio şi semnale de apel, coduri, numele contactelor din armata 
sud-vietnameză  şi-aşa mai departe. In afară de asta, 
locotenentul Hines ţinuse acolo şi un jurnal pe care l-am 
răsfoit. Erau mai ales observaţii despre vreme, întruniri cu 
ofiţerii, gânduri despre război şi alte note răzlețe. 

O dată, 15 ianuarie, mi-a atras atenţia. Am citit: „Cpt. B. 
foarte îndrăgit de ofiţerii superiori, dar nu de mine sau de alţii. 
Pierde prea mult timp cu afaceri pe piaţa neagră şi nopţile în 
bordeluri”. 

Am închis jurnalul. Se părea că acestui cpt. B. îi plăcuse 
războiul, până la Tet. 

M-am uitat la domnul Vinh şi-am arătat spre lucrurile de pe 
masă, pe urmă spre mine. 

El dădu din cap. Am privit-o pe Susan şi-am zis: 

— Familia Hines o să vrea lucrurile astea. Şi îşi vor dori să 
afle cum a murit locotenentul William Hines. 

Susan îmi spuse: A 

— Tu ştii cum a murit. In luptă. 

— Pardon. A fost ucis. 

— Nu trebuie ca ei să ştie asta. 

— Mă rog, nu pot vorbi în numele familiei Hines, dar am fost 
trimis aici ca să aflu cine l-a ucis pe locotenentul Hines. 

— Nu, nu de-aceea ai fost trimis aici, ci pentru a vedea dacă 
martorul la crimă aceea mai e în viaţă. Este. Şi are suveniruri 
de război? Are. Şi noi putem lua acele suveniruri? Putem. Cei 
de la Washington au aflat deja numele ucigaşului - celălalt tip 
din fotografii, evident - şi niciunul din noi n-are nevoie să 
cunoască acel nume. Tu nu vrei să-l cunoşti. 

— Greşit. 

M-am uitat la o foaie de hârtie galbenă, împăturită de pe 
masă, ultimul suvenir din cufărul domnului Vinh. Am înţeles că 
era o listă de serviciu pe unitate. Fusese bătută la maşină cu o 
matriţă veche şi numele erau greu de citit, dar nu ilizibile. 
Hârtia avea antetul Armata SUA, CAMV, Oraşul Quang Tri, 
Republica Vietnam. Era datată 3 ianuarie 1968. 

Am citit numele şi am văzut că în grupul de consilieri erau 
şaisprezece americani, toţi ofiţeri şi sergenţi-majori. Nu făceau 
o treabă prea periculoasă cât timp lucrurile nu mergeau rău, 


aşa cum fusese cazul în timpul Ofensivei Tet. 

Comandantul grupului era un locotenent-colonel pe nume 
Walter Jenkins, iar adjunctul lui un maior numit Stuart Billings. 
Al treilea om la comandă era un căpitan, singurul căpitan 
trecut deasupra unui şir de locotenenţi, printre care se afla şi 
William H. Hines. Numele căpitanului era Edward F. Blake. 

M-am uitat o vreme la nume, pe urmă am tras albumul de 
fotografii spre mine şi m-am uitat la una dintre poze, cea în 
care căpitanul purta cravată. Am privit-o pe Susan şi-am spus: 

— Vicepreşedintele Statelor Unite Edward Blake. 

Susan îşi aprinse o ţigară şi rămase tăcută. 

Eu am tras adânc aer în piept. Dacă aş fi avut un scotch cu 
sifon, l-aş fi dat pe gât. Edward F. Blake. Cpt. B. 

Vicepreşedintele Edward Blake, aflat la un pas şi un scrutin 
electoral de numirea ca preşedinte al Statelor Unite. Numai că 
avea o problemă: omorâse pe cineva. 

I-am aruncat o privire lui Tran Van Vinh, care şedea liniştit, 
deşi poate că acum îl treceau fiori. M-am străduit să par 
detaşat şi calm ca să nu-l supăr pe domnul Vinh. Pe un ton 
normal, am întrebat-o pe Susan: 

— Ce şanse există ca gazda noastră să-l recunoască pe 
vicepreşedintele Edward Blake? 

— Asta-i întrebarea, nu? 

— Da. Adică, recepţionarea posturilor de televiziune nu-i aşa 
de bună aici. 

— Am discutat toate astea la Washington. Mi-au cerut 
părerea. 

— Şi care este? 

— Ei bine, părerea mea e că aproape toţi vietnamezii din ţară 
îl pot recunoaşte pe preşedintele şi poate chiar pe 
vicepreşedintele Statelor Unite după fotografiile din ziare. Aici, 
ca în majoritatea ţărilor comuniste, presa prezintă aceleaşi 
informaţii, este ieftină şi accesibilă populaţiei, aproape în 
întregime analfabetă. Asta le-am spus la Washington. 

Adăugă: 

— În plus, ştirile sunt intens politizate şi concentrate asupra 
Washingtonului. Vietnamezii nu sunt slab informaţi, nici măcar 
la Ban Hin. Pe deasupra, există televizor la şcoală. Şi, după 
cum poate ştii, vicepreşedintele Blake, pe când era senator, s-a 
aflat în Comitetul pentru Relaţii Externe şi în Comitetul pentru 


Cei Dispăruţi în Luptă, şi-a făcut numeroase vizite în Vietnam. 
Poate îţi aminteşti că e prieten apropiat cu ambasadorul nostru 
la Hanoi, Patrick Quinn. 

Susan îl privi pe domnul Vinh şi spuse: 

— Ar putea fi o problemă, mai ales dacă Edward Blake devine 
preşedinte. 

Se uită la mine şi întrebă: 

— Tu ce crezi? 

Mi l-am imaginat pe Tran Van Vinh stând în piaţa din centrul 
oraşului, fumând şi citind Pravda locală, şi uitându-se ţintă la o 
poză a lui Edward Blake, şi un clopoțel îi sună în cap şi îşi zice: 
„Nu... nu se poate. Mă rog, poate că da. Hei, Nguyen, tipul ăsta 
care-i preşedintele Statelor Imperialiste ale Americii e tipul 
despre care-ţi vorbeam - tipul care l-a lichidat pe locotenentul 
ăla la Quang Tri.” 

Şi pe urmă? Ar raporta el această interesantă coincidenţă 
autorităţilor locale? Şi dacă da, ce-ar ieşi din asta? lată 
întrebarea. 

Susan întrebă din nou: 

— Tu ce crezi, Paul? 

— Înţeleg de ce nişte oameni din Washington au devenit 
nervoşi şi de ce Edward Blake şi-ar putea pierde liniştea, 
presupunând că e la curent cu întreaga afacere, inclusiv cu 
misiunea lui Paul Brenner în Vietnam. În orice caz, şansele ca 
gazda noastră să facă identificarea şi să raporteze treaba asta 
sunt foarte reduse. 

— Prudenţa e sfântă. Adăugă: După ce am obţinut 
suvenirurile astea de război mă simt puţin mai bine. 

— Şi dacă-l ucizi pe tipul ăsta, o să te simţi şi mai bine. 

Ea nu comentă remarca, dar spuse: 

— A recunoscut oarecum fotografia. Adică, n-o s-o asocieze 
imediat cu un nume, dar într-o zi s-ar putea s-o facă. De pildă, 
când ar citi într-unul din ziarele naţionale despre o vizită a lui 
Edward Blake. De fapt, vicepreşedintele Blake se află chiar 
acum la Hanoi într-o vizită oficială. 

— Ce coincidenţă. Am întrebat-o: Blake ştie că are o 
problemă? De-aceea se află aici? 

— Realmente, nu ştiu... Cred că, dacă nu ştie, o să afle de la 
consilierii lui dacă şi când o să ajungem noi la Hanoi. Asta-i 
bănuiala mea. 


— Deci nu ştim dacă aceia care ne-au trimis în misiunea asta 
încearcă să-l acopere pe Blake ori să-l şantajeze? 

Ea nu-mi răspunse, dar continuă: 

— Publicaţiile rurale sunt săptămânale, deci următorul 
număr va cuprinde ceva despre vizita lui Blake, ca şi nişte poze. 
Vietnamezii publică deseori fotografii din vremea războiului 
alături de una recentă şi menţionează totdeauna perioada în 
care personajul respectiv şi-a făcut stagiul în Vietnam, deci vor 
spune că Edward Blake a luptat în bătălia de la Quang Tri în 
1968, dar a devenit de-atunci prieten al Vietnamului. 
Vietnamezii adoră chestia asta. Mă privi. Ce crezi? Prietenul 
nostru de-aici o să ajungă la vreo concluzie dacă o să vadă una 
lângă alta fotografia căpitanului Blake şi pe cea a 
vicepreşedintelui Blake? 

— Trebuie să apăr viaţa acestui om? 

Ea nu răspunse. 

Am zis: 

— Omul ăsta n-a trecut prin zece ani de infern ca să fie 
eliminat de tine în propria lui casă pentru că şi-ar putea aminti 
ceva, cândva. 

Domnul Vinh continua să fumeze în timp ce oaspeţii lui 
vorbeau în engleză. Se gândea probabil că eram foarte 
neciopliţi, dar era îndeajuns de politicos ca să nu ne-o spună. 
M-am interesat dacă recunoscuse numele Edward Blake de 
câte ori îl pronunţasem noi doi. Am întrebat-o pe Susan: 

— Poate înţelege numele? 

— Nu. Se scrie şi se pronunţă diferit. Nu atât de anglo-saxon 
cum îl pronunţăm noi. Fără accente, pentru el se citeşte diferit. 
Dar trebuie să luăm lista aia ca să nu asocieze numele cu cel 
apărut în ziare... plus că el îşi va aminti de vizita noastră aici şi 
de albumul cu fotografii. 

Am privit-o atent pe Susan şi m-am gândit la toate astea. Era 
momentul să fac o estimare a lui Susan: O mai iubeam? Da, dar 
aveam să trec peste asta. Aveam încredere în ea? Niciodată nu 
avusesem. Eram supărat pe ea? Da, dar şi impresionat. Era 
foarte bună. În sfârşit: era ea pe cale să facă ceva nesăbuit şi 
violent? Se gândea la asta. 

Susan trase gânditoare din ţigară, pe urmă îmi zise: 

— Mi-aş fi dorit mult să nu fii atât de-al naibii de curios. 

— Hei, pentru asta sunt plătit. De-aceea mi se spune 


detectiv. 

Ea zâmbi, pe urmă, înțelegând că o ignoram pe gazda 
noastră, începu să vorbească cu domnul Vinh despre naiba ştie 
ce. Poate că-l întreba unde găsise duşumeaua de pământ din 
casă. li dădu altă ţigară, pe urmă găsi în buzunar chitanţa de la 
Motelul Dien Bien Phu şi scrise ceva pe spatele ei în timp ce 
discuta cu domnul Vinh. Poate că făceau schimb de reţete 
pentru supa pha, dar îmi spuse: 

— Iau adresa vărului domnului Vinh de la Dien Bien Phu ca 
să putem trimite scrisoarea lui aici. 

— La ce bun? Tu sau altcineva o să-l omoare pe domnul Vinh. 

Acesta îmi zâmbi, iar eu i-am zis lui Susan: 

— Hai să plecăm de-aici până nu apare poliţia. 

— E în regulă. N-o să-ţi vină să crezi, dar domnul Vinh e şeful 
local al partidului. Arătă spre afişul cu Unchiul Ho. Militarii n- 
or să vină dacă nu-i cheamă domnul Vinh. 

M-am uitat la gazda noastră. Ce noroc pe mine - mă aflu în 
casa celui mai important comunist din regiune. In afară de asta, 
omul părea cooperant şi, dacă Susan ar fi tradus întrebările 
mele despre ce se întâmplase în ziua în care îl văzuse pe 
căpitanul Blake împuşcându-l pe locotenentul Hines, domnul 
Vinh ar fi răspuns. L-am întrebat: 

— Parlez-vous francais? 

El dădu din cap în semn că nu. 

— Nici măcar puțin? Un peu? 

El nu răspunse. 

Susan îmi zise: : 

— Bine, poate că ar trebui să plecăm, Paul. Inainte ca 
domnul Vinh să devină bănuitor. 

— N-am terminat. 

— Lasă-l în pace. 

— Spune-mi, Susan, de ce e aşa de important ca Edward 
Blake să fie acoperit? 

— Ar trebui să citeşti mai des ziarele. Ţi-am spus, Edward 
Blake e bine văzut aici. Şi-a făcut mulţi prieteni în guvernul de 
la Hanoi - oameni noi, care vor să fie prietenii noştri. Edward 
Blake e pe cale să încheie un acord cu privire la golful Cam 
Ranh, ca şi un acord comercial şi unul privind livrările de 
petrol. În plus, o să înfrunte cu curaj China. 

— Cui îi pasă? Mie mi se pare că a comis o crimă. 


— Cui îi pasă despre ce crezi tu? Va fi viitorul preşedinte. 
Oamenii îl simpatizează, armata îl simpatizează, serviciile 
secrete îl simpatizează şi oamenii de afaceri de asemenea. Pun 
pariu că şi tu îl simpatizai cu zece minute în urmă. 

De fapt, aşa era. Erou de război şi-aşa mai departe. Până şi 
mama mea îl simpatiza. Era frumos. 

— Bine, am zis, să-i acordăm lui Edward Blake beneficiul 
îndoielii şi să presupunem că l-a ucis pe locotenentul Hines 
pentru un motiv militar întemeiat. Acum întreabă-l pe domnul 
Vinh, fără să te eschivezi, ce-a văzut în ziua aia. Acum. 

Susan răspunse: 

— N-o să ştim niciodată motivul şi e nesemnificativ, iar 
domnul Vinh nu mai ştie ce-a văzut. Se ridică. Să mergem. 

— Tu ştii. Spune-mi. 

Ea se duse către peretele din spate, aproape de acoperiş, iar 
acum mult mai aproape de armă decât mine. Imi spuse: 

— Nu vreau să ştii. Ştii deja prea multe. 

Domnul Vinh încerca să-şi dea seama ce se întâmpla şi se 
uita când la mine, când la Susan. M-am ridicat şi eu, dar nu mi- 
am luat ochii de la Susan. Ştia că intuisem încotro se îndreaptă 
şi îmi spuse: 

— Paul... te iubesc. De-aceea nu vreau să ştii mai multe. De 
fapt, nici măcar n-am de gând să menţionez faptul că ai 
descoperit numele lui Edward Blake. 

— Eu o să-l menţionez. Acum întreabă-l ce vreau să aflu ori 
spune-mi tu ce ştii. 

— Nu. Ezită, pe urmă spuse: Dă-mi cheile. 

Am scos cheile din buzunar şi i le-am aruncat. Ea le prinse, 
mă privi şi-i spuse ceva domnului Vinh. Nu ştiu ce i-o fi spus că 
el se uită din nou la mine şi începu să vorbească. 

Am văzut-o pe Susan vârând mâna sub acoperiş, luând 
pistolul şi ţinându-l la spate. M-am întrebat dacă o împuşcătură 
se auzea până în sat. Ori două împuşcături. 

I-am spus: 

— Am ucis oameni şi-am făcut tot soiul de lucruri urâte 
pentru ţara mea. Ai auzit vreodată zicala: „Mai degrabă îmi 
trădez ţara decât prietenul?” A fost o vreme când nu credeam 
asta. Acum nu mai sunt aşa de sigur. Când vei ajunge la vârsta 
mea, Susan, şi te vei gândi la treaba asta, poate vei înţelege. 

Ne-am uitat unul la altul şi-am văzut că era gata să plângă, 


ceea ce nu era un semn bun pentru sănătatea mea ori a 
domnului Vinh. 

Gazda noastră stătea acum în picioare şi se uita de la unul la 
altul. 

Susan îi spuse ceva şi el începu să adune lucrurile de pe 
masă. 

Voiam să-l opresc, dar nu mi se părea o idee bună din mai 
multe motive, unul dintre ele fiind pistolul. 

Domnul Vinh îi dădu albumul cu fotografii lui Susan, care îl 
puse în buzunarul jachetei matlasate, pe urmă îi dădu punga 
din pânză cu scrisorile şi lista de serviciu a CAMV, plăcuţele de 
identificare, portactul, verigheta şi ceasul, pe care ea le vâri tot 
în buzunare. 

Domnul Vinh pricepuse deja că Susan şi cu mine nu ne 
înţelegeam asupra unei chestiuni, dar, fiind un tip politicos, nu 
voia să intervină într-o ciondăneală dintre doi occidentali de 
sexe opuse. 

Între timp, domnişoara Weber medita la următoarea ei 
mişcare, care putea fi o plecare decentă ori una precipitată. 

Trebuia să amortizeze zgomotul armei şi poate că se gândea 
la asta. Îmi venea greu să mi-o imaginez pe Susan Weber 
omorându-l pe Tran Van Vinh sau pe noul ei amant, dar pe 
urmă mi-am amintit cum îi lichidase pe cei doi soldaţi fără să 
clipească. Se duse la rucsac şi scoase bucata de piele pe care i- 
o dăduseră montaniarzii. Aşa aş fi amortizat eu o împuşcătură. 
Am privit-o, dar ea nu voia să se uite în ochii mei, un semn 
deloc bun. 

Ezită îndelung, pe urmă se hotărî şi vâri arma la spate fără 
ca domnul Vinh să-şi dea seama ce se întâmplase. 

Îi dărui bucata de piele domnului Vinh cu o plecăciune, la 
care şi el se înclină. Se uită la mine şi întrebă: 

— Vii cu mine?... 

— Dacă vin cu tine, o să iau eu pistolul şi dovezile. Ştii asta. 

— Îmi pare rău. 

Apoi plecă. 

Aşadar, mă aflam în mijlocul pustietăţii, în casa şefului 
comunist local care nu vorbea nici măcar franceza, darmite 
engleza, iar noua mea prietenă spăla putina cu cheile de la 
motocicletă şi cu pistolul. Ei bine, ar fi putut fi şi mai rău. 

Mi-am pus degetul la tâmplă şi i-am zis domnului Vinh: 


— Fata dien cai dau. E nebună. 

El zâmbi şi dădu din cap. 

— Deci, mai pleacă vreun autobuz azi de-aici? 

— A? 

M-am uitat la ceas. Era aproape trei după-amiază. Până la 
Dien Bien Phu erau treizeci de kilometri. În marş forţat, aş fi 
putut face şase ori şapte kilometri pe oră, pe teren neted. Aş fi 
ajuns în oraş pe la 8 seara; sau aş fi putut face autostopul. 

I-am spus domnului Vinh: 

— Cam nu... nu contează. Mulţumesc. Merci beaucoup. 
Ceaiul a fost grozav. 

Ne-am strâns mâinile. L-am privit în ochi. Veteranul ăsta 
bătrân supravieţuise zece ani în infern, iar acum nu era decât 
un biet ţăran, un comunist agrar de şcoală veche, deloc corupt 
şi cu desăvârşire neînsemnat. Dacă nu-l lichida Washingtonul, 
poate aveau s-o facă noii guvernanti de la Hanoi. Domnul Vinh 
şi cu mine aveam câte ceva în comun. 

Mi-am scos ceasul de la mână, o marcă elveţiană bună, şi il- 
am întins. El îl luă ezitând şi se înclină. 

Mi-am luat rucsacul şi-am părăsit casa lui Tran. Am coborât 
printre dealuri, printre movile funerare şi m-am întors în satul 
Ban Hin. 

N-am stârnit atâta vâlvă ca ultima oară, sau dacă da, n-am 
observat. 

În esenţă, în pofida bravadei şi a sarcasmului meu, eram încă 
îndrăgostit de domnişoara Căţea. Imi simţeam stomacul întors 
pe dos şi mă durea inima. M-am întors cu gândul la Saigon, la 
acoperişul de la Rex, la trenul spre Nha Trang, la Grand Hotel, 
Insula Piramidei, Autostrada Unu spre Hue, ajunul sărbătorii 
Tet, A Shau şi Khe Sanh şi Quang Tri, iar dacă ar fi trebuit s-o 
iau de la capăt, aş fi făcut-o împreună cu ea. 

Apoi era treaba cu Edward Blake. Tot n-o pricepeam bine şi 
nu eram pregătit s-o analizez. Ce ştiam sigur era că anumite 
cercuri ale puterii aflaseră de scrisoarea asta şi se implicaseră 
în toată povestea, sau poate că era invers: scrisoarea trezise 
interesul CIA sau al FBl-ului, iar DIP era doar faţada. Şi Paul 
Brenner era Don Quijote, alergând prin regiuni rurale şi făcând 
comisioane cavalereşti împreună cu domnişoara Sancho Panza, 
care deţinea adevărata putere şi inteligenţă. Sigur, intuisem 
câte ceva cu câtva timp în urmă, dar nu făcusem mare lucru în 


privinţa asta. 

În orice caz, nişte tipi de la Washington se lăsaseră cuprinşi 
de paranoia, lucru la care se pricep bine. lar Edward Blake, 
conform sondajelor, era un învingător, un erou de război 
frumos, cu o soţie minunată şi copii, buni prieteni sus-puşi, aşa 
încât orice sau oricine i-ar fi ameninţat iminentul mandat de 
preşedinte era ca şi mort. 

În afară de asta, nu cred că tipul avea necazuri, mai ales 
dacă îl lichida cineva pe domnul Vinh şi mă lichida şi pe mine. 
Până la urmă, Susan n-ar fi putut apăsa pe trăgaci, aşa că poate 
trebuia să-i trimit un bilet de mulţumire. 

Am trecut prin scuarul satului şi-am aruncat o privire spre 
monumentul dedicat celor morţi. Războiul ăsta, acest război din 
Vietnam, acest război american continua pur şi simplu să facă 
victime. 

Am ajuns pe Drumul 12 şi m-am uitat după vreo ocazie, dar 
era ultima zi a sărbătorii şi bănuiam că toată lumea avea s-o 
prelungească şi în weekend, deci nimeni nu pleca nicăieri timp 
de câteva zile. 

M-am îndreptat spre sud, către Dien Bien Phu. Am trecut de 
postul militar şi am observat că jeepul dispăruse. 

După vreo cinci sute de metri am auzit motorul unei 
motociclete mari în spatele meu, dar am continuat să merg. 

Ea a oprit lângă mine şi ne-am uitat unul la altul. 

Intrebă: 

— De ce te duci la Dien Bien Phu? Ţi-am spus cum să ajungi 
la Hanoi. Nu mă asculţi. Trebuia să faci autostopul până la Lao 
Cai. Eu mă duc pe-acolo. Urcă. 

— Mulţumesc, dar mai bine mă târăsc şi prefer să mă duc 
acolo unde vreau. 

Mi-am continuat drumul. Am auzit-o strigându-mă: 

— N-o să vin după tine, nici n-o să te rog. Asta e. Vii cu mine 
sau nu mă mai vezi niciodată. 

Mai jucasem scena asta pe Drumul 6, dar de data asta mă 
tineam tare. I-am făcut semn cu mâna, dându-i de înţeles că o 
auzisem, şi-am mers mai departe. 

Am auzit motorul ambalându-se, pe urmă zgomotul slăbi în 
intensitate pe măsură ce ea se îndepărta. 

După vreo zece minute, motocicleta era din nou în spatele 
meu. Opri lângă mine şi spuse: 


— Ultima şansă, Paul. 

— Promiţi? 

— Mi-era teamă că o să găseşti o maşină şi te-aş pierde. 

Am continuat să merg şi ea ţinea pasul cu mine, accelerând 
şi încetinind: 

— Poţi să conduci tu. 

Nu i-am răspuns. 

Ea insistă: 

— Trebuie să ajungi la Hanoi şi duminică să pleci de-aici cu 
avionul. Trebuie să te duc la Hanoi, altfel vei avea necazuri. 

— Credeam că trebuia să mă ucizi. 

— Asta-i ridicol. Haide. E timpul să pleci acasă. 

— Îmi găsesc singur drumul spre casă, mulţumesc. Am mai 
făcut-o de două ori. 

— Te rog. 

— Susan, du-te dracului. 

— Nu spune asta. Te rog să vii cu mine. 

Stăteam amândoi acolo, pe drumul de ţară, şi ne uitam unul 
la altul. Am zis: 

— Zău că nu vreau să vii cu mine. 

— Ba da, vrei. 

— S-a terminat. 

— Aşa îmi mulţumeşti pentru că nu v-am ucis, pe tine şi pe 
domnul Vinh? 

— Eşti toată numai suflet. 

— Te deranjează dacă fumez? 

— Nu-mi pasă nici dacă ai lua foc. 

Aprinse o ţigară şi spuse: 

— În regulă, uite ce s-a întâmplat. În scrisoarea lui, Tran Van 
Vinh spune că se afla în clădirea Trezoreriei din Citadela 
oraşului Quang Tri, rănit, la etajul doi, uitându-se în jos. A 
văzut intrând doi bărbaţi şi o femeie care au deschis un seif şi- 
au început să scoată nişte saci. Erau civili şi domnul Vinh, pe- 
atunci sergentul Vinh, a bănuit că cei trei fie jefuiau tezaurul, 
fie erau în misiune oficială şi duceau valorile într-un loc sigur. 
Domnul Vinh spunea în scrisoare că cei trei au deschis câţiva 
saci şi a putut vedea monede de aur, bancnote americane şi 
nişte bijuterii. Trase din ţigară. Înţelegi ce înseamnă asta. Vrei 
să continuu? 

— De-aceea mă aflu aici. Tu nu mă asculţi pe mine. 


Susan zâmbi şi continuă: 

— Povestea asta se potriveşte cu faptul că tezaurul de la 
Quang Tri a fost jefuit în timpul luptelor. Scrie în cărţile de 
istorie. Am verificat eu. 

— Termină povestea. 

— Sergentul Vinh spune în scrisoare că rămăsese fără 
muniţie cu câteva ore mai devreme, aşa că se mulțumea să 
privească. După câteva minute, locotenentul Hines a intrat în 
clădire şi-a vorbit cu cei trei civili, de parcă ar fi fost în misiune 
cu ei ca să salveze conţinutul seifului. Dar dintr-o dată, 
locotenentul îşi ridică arma şi-i împuşcă pe cei doi bărbaţi. 
Femeia se ruga s-o cruţe, dar a ucis-o trăgându-i un glonţ în 
cap. Intră căpitanul Blake, vede ce s-a întâmplat şi începe să se 
certe cu locotenentul Hines. Locotenentul încearcă să ridice 
arma, dar căpitanul îl împuşcă. Apoi, Blake a pus banii şi aurul 
la loc în seif, după care a plecat. Adăugă: În cele din urmă 
tezaurul a dispărut. 

Aruncă ţigara şi spuse: 

— Deci asta s-a întâmplat, asta a văzut Tran Van Vinh şi i-a 
scris fratelui său. 

M-am uitat la ea o vreme, pe urmă am zis: 

— Cred că ai inversat rolurile celor doi americani. 

Susan schiţă un zâmbet... 

— Poate că ai dreptate. Dar cred că sună mai bine aşa. 

— Deci Edward Blake a ucis patru oameni cu sânge rece şi 
pe deasupra mai e şi hoţ. Şi ăsta-i tipul care vrea să fie 
preşedinte? 

— Cu toţii facem greşeli, Paul. Mai ales în timpul războiului. 
Deşi nu l-aş vota pe Edward Blake, consider că ar fi bun pentru 
ţară. 

— Nu pentru ţara mea. Ne mai vedem noi. 

Venind lângă mine, Susan îmi zise: 

— Îmi plac bărbaţii care apără dreptatea. 

Cum eu nu i-am răspuns, a continuat: 

— Acum ştii secretul. Poţi să-l păstrezi? 

— Nu. 

— Nu-l poţi dovedi. 

— Voi încerca. 

— Nu-i o idee bună. 

M-am oprit şi m-am uitat în jur. Nu se vedea nici ţipenie de 


om: 

— Ascultă, ăsta ar fi un loc potrivit ca să mă omori. 

— Ar fi. 

Scoase Coltul de la centură, îl răsuci cu îndemânare pe deget 
şi mi-l întinse, cu patul înainte. 

— Sau poţi scăpa tu de mine. 

Am luat pistolul şi l-am aruncat cât de departe am putut, într- 
o orezărie inundată. Susan mă informă: 

— Am altă armă. De fapt, două. 

— Susan, nu eşti sănătoasă. 

— Ţi-am spus, sunt dintr-o familie de nebuni. 

— Tu eşti nebună. 

— Şi ce dacă? Asta mă face interesantă. Tu crezi că eşti pe 
deplin sănătos? 

— Uite, nu vreau să mă cert cu tine aici... 

— Mă iubeşti? 

— Sigur. 

— Vrei să te ajut ca să-l răsturnăm din scaun pe Edward 
Blake? 

— E bun pentru ţară, i-am amintit. 

— Nu pentru ţara mea. Haide. Rămân fără benzină şi tu eşti 
prea bătrân ca să mergi pe jos. 

— Am fost infanterist. 

— În care război? Civil sau hispano-american? Urcă. Poţi 
discuta cu mine la Hanoi. Am nevoie de o palmă peste fund. 

Am zâmbit. Susan întoarse motocicleta şi îmi întinse mâna ca 
să mă urc. 

Asta ar fi fost un final fericit dacă aş fi crezut măcar jumătate 
din ce-mi spusese. 

45 


Am pornit mai departe spre nord, pe Drumul 12, care 
rămăsese acelaşi drum de ţară cu o singură bandă, pe lângă 
râul Na, aflat în stânga noastră. 

Cerul era acoperit de nori joşi, întunecaţi, ce păreau că vor 
zăbovi acolo până la primăvară. Nu văzusem nici o singură zi 
însorită după ce depăşisem trecătoarea Hai Van pe drumul spre 
Hue. 

În măsura în care clima influenţează cultura, se putea într- 
adevăr vorbi despre două ţări distincte în Vietnam: una 


însorită, zgomotoasă şi zâmbitoare, în sud; alta mohorâtă, 
tăcută şi sobră aici, în nord. Ghici cine a câştigat războiul? 

De-abia schimbam câte-o vorbă cu Susan, ceea ce pentru 
mine era perfect. Detest certurile între amanti, mai ales atunci 
când unul din ei vrea să ucidă pe cineva, iar celălalt nu-i de 
acord. 

Am încercat să pricep toată povestea asta şi cred că 
înţelesesem mare parte din ea, sau cel puţin aspectul politic, 
economic şi de strategie globală. Şi, ca de obicei, avea cam tot 
atâta sens cât modul în care ne implicasem noi. În ultimă 
instanţă, trebuia să aibă sens doar pentru cei de la Washington, 
care gândeau altfel decât oamenii obişnuiţi. 

În privinţa motivaţiilor Washingtonului, acestea erau un 
amestec de legitimă îngrijorare faţă de China, o obsesie 
nesănătoasă faţă de Vietnam în general şi adânc înrădăcinata 
convingere că puterea era ca un falus mare pe care Dumnezeu 
ţi-l dăduse ca să-l foloseşti şi să te distrezi cu el. 

În afară de aceste gânduri profunde, mai erau şi aspectele 
umane. Pentru început, Edward Blake trebuia să facă 
închisoare pentru crimă. Putea fi şi altcineva preşedinte. 

Pe urmă era vorba despre Karl. Colonelul Hellmann avea 
nevoie de o stea de general, altfel ar fi trebuit să se pensioneze, 
iar un colonel în vârstă care încearcă să obţină o stea de 
general semăna cu o liceană care încearcă să obţină o întâlnire 
în seara dinaintea serbării de absolvire; sexul oral nu era 
exclus. Nu-l condamnam, dar n-ar fi trebuit să mă tragă şi pe 
mine în afacerea asta. 

Pe urmă erau personajele. Secundare, ca Bill Stanley, Doug 
Conway şi cine mai ştia care, citind dintr-un scenariu intitulat 
„Dumnezeu să binecuvânteze America”, pe care producătorii şi 
regizorii urmau să-l prezinte însă drept „Domnul Blake merge 
la Washington”, în care preşedintele Blake îi alungă pe ruşi din 
golful Cam Ranh, transformă Vietnamul într-o companie 
petroliferă americană, răscumpărând astfel greşelile trecutului, 
şi, în ultimul act, Flota a Şaptea pleacă din golful Cam Ranh şi 
sperie de moarte pe toată lumea. 

Poate că oamenii ăştia ar trebui să se apuce de tenis. 

Apoi era Cynthia, care fusese manipulată de Karl Hellmann 
ca să-i sugereze lui Paul Brenner că avea nevoie de o misiune; 
că asta era cea mai bună soluţie pentru a salva relaţia lor. 


Poate că motivele Cynthiei au fost îndreptăţite, dar, dacă m-ar 
fi cunoscut cu adevărat, ar fi fost sinceră până la capăt în loc să 
pretindă că nu era mână-n mână cu Karl. Să mă ferească 
Dumnezeu de femei care nu se gândesc decât la binele meu. 

Pe urmă mai era şi Susan, pisicuţa mea pufoasă şi cu gheare 
lungi. Chestia de groază era faptul că se îndrăgostise sincer de 
mine. Se pare că eu atrag femeile inteligente cu probleme de 
sănătate mintală. Sau, privind altfel lucrurile, se putea ca eu 
însumi să fiu problema. De obicei dau vina pe sculă când am 
belele cu femeile, dar cred că de data asta era vorba despre 
inimă. 

Conform hărţii, în faţă se afla un oraş mare, Lai Chau, care, 
din nefericire, nu era Lao Cai şi nici măcar pe-aproape. 

Ne deghizasem în montaniarzi, aşa că, pe drum, soldaţii nu 
ne-ar fi luat drept occidentali şi nu ne-ar fi tras pe dreapta ca să 
se distreze. Dar când ne-am apropiat de Lai Chau, ne-am scos 
eşarfele, căciulile şi ochelarii şi-am oprit la o benzinărie din 
mijlocul oraşului care părea mai puţin prosper decât Dien Bien 
Phu. 

Susan se duse la toaletă, în vreme ce eu alimentam cu o 
pompă manuală. Durează mai mult dacă pompezi litri în loc de 
galoane? Sau mai puţin? 

Susan se întoarse, fără vopsea albastră pe faţă sau pe mâini, 
şi zise: 

— Pompez eu. Tu poţi să te duci la toaletă. 

— Îmi place să pompez. 

— Pot să-ţi ţin eu vârful? 

Demenţă totală. Dar o tipă tare. 

— Eşti supărat pe mine? 

— Sigur că nu. 

— Ai încredere în mine? 

— Mi se pare că am mai discutat asta. 

— Bine, atunci crezi că sunt de partea ta? Că şi eu cred, ca şi 
tine, că Edward Blake trebuie să dea o declaraţie publică cu 
privire la felul în care a murit William Hines? 

— Absolut. Am terminat de pompat şi-am întrebat-o: Mai ai 
dongi? 

Susan plăti vânzătorului care stătea lângă noi măsurându-ne 
cu privirea şi examinând BMW-ul. De ce nu pompează tipii ăştia 
benzina? Situaţia asta o să se schimbe când toate benzinăriile 


vor fi stăpânite şi întreţinute de americani. Asta o să le-arate 
ticăloşilor ăstora cine-a câştigat de fapt războiul. 

Voiam să conduc eu, aşa că m-am urcat în faţă. Susan veni 
lângă mine şi-mi spuse: 

— Uită-te la mine, Paul. N-aş fi putut să-l ucid pe omul ăla. 
Trebuie să mă crezi. 

Am privit-o în ochi şi i-am zis: 

— Cred. 

Ea zâmbi: 

— M-ai făcut totuşi să-mi ies din sărite. 

— Nu e de glumă. 

— Ştiu. Scuze. Fac glume proaste când sunt încordată. 

— Urcă. 

Se sui în spate şi mă cuprinse cu braţele. 

Am pornit motorul şi-am plecat pe Drumul 12, care urca în 
pantă pe măsură ce Valea Na se înălța. 

Ca de obicei, lui Susan i se făcuse foame, aşa că am tras pe 
dreapta şi-am luat prânzul la iarbă verde, lângă o orezărie unde 
era un miros îngrozitor. Banane, prăjituri din orez şi un litru de 
apă. Cu o seară în urmă asimilasem proteine adevărate 
mâncând carne de porc spinos. 

După masă, Susan aprinse o ţigară şi-mi zise: 

— Dacă te întrebi de ce te-au ales pe tine, unul dintre motive 
e faptul că voiam un veteran de război. Există un fel de 
legătură între foştii combatanți; chiar dacă au luptat în tabere 
diferite, şi-am văzut asta imediat la tine şi la domnul Vinh. 

După câteva momente de reflecţie, i-am răspuns: 

— Nu există nicio legătură între mine şi colonelul Mang. 

— De fapt, există. 

Ignorându-i remarca, am continuat să spun ceea ce 
gândeam: 

— Aşadar, am fost ales de un computer? Frumos, vorbeşte 
franceza şi vietnameza, cunoaşte bine ţara, îi place mâncarea 
tradiţională, are permis de conducere pentru motociclete şi se 
pricepe la oameni. 

Susan zâmbi. 

— Nu uita „bun amant”. 

— Da. Să-ţi spun ceva - au calculat greşit. 

— Poate. Dar poate că nu. 

Am lăsat-o baltă şi ne-am urcat pe motocicletă. 


După vreo şaizeci de kilometri, drumul se bifurca şi se vedea 
un indicator: în stânga era graniţa laoţiană, la zece kilometri, şi 
în dreapta era Lao Cai, la şaizeci şi şapte de kilometri distanţă. 
Am luat-o la dreapta, hotărât să nu ajung în Laos şi mai ales să 
nu dau peste alţi grăniceri ori soldaţi. 

Totuşi, în oglinda retrovizoare am văzut un jeep militar 
ridicând praful în urma noastră. l-am spus lui Susan: 

— Soldaţi. 

Nu se uită în urmă, dar se aplecă într-o parte şi văzu jeepul 
în oglindă. 

— Poţi să-i întreci cu uşurinţă pe un drum desfundat. 

Voia să spună că făgaşele lăsate de roţi erau foarte 
neregulate, în timp ce mijlocul drumului era mai neted. Am 
răsucit acceleraţia, am ajuns la şaizeci de kilometri pe oră şi 
am văzut că norul de praf din spatele meu a rămas tot mai 
departe. 

Am menţinut viteza asta jumătate de oră şi am calculat că, 
dacă jeepul mergea cu jumătate din viteza noastră, se afla cu 
cincisprezece kilometri în urmă. Susan îmi zise: 

— Ţi-am spus că o motocicletă e mai bună. 

Mare parte din călătoria asta fusese gândită dinainte, iar 
ceea ce mi se păruse întâmplător sau interesant fusese bine 
calculat. Făcusem greşeala de a-mi subestima prietenii din 
Washington, despre care ştiam că nu puteau fi atât de stupizi 
pe cât păreau. 

Ajunsesem într-o zonă cu totul pustie a drumului care, 
conform hărţii, se numea 4D, ceea ce, evident, însemna 
„dezolant”. Se făcuse frig şi întuneric. I-am luat mâna lui Susan 
şi m-am uitat la ceas. Era aproape şapte seara. Soarele apune 
repede la latitudinea asta, cum am aflat în '68, şi te poţi trezi în 
beznă pe neaşteptate. 

Drumul 4D pornea să urce spre munţi ale căror piscuri le 
vedeam deja. Ca să înrăutăţească lucrurile, ceața începea să se 
lase la nivelul solului. N-aveam cum să ajungem la Lao Cai. 

Uitându-mă în jur, căutam un loc unde să rămânem pe timpul 
nopţii. Temperatura coborâse până spre zero grade. 

Tocmai când mă pregăteam să opresc lângă un pârâu de 
munte, am văzut un indicator pe care scria Sa Pa şi, în engleză, 
Peisaje minunate. Hoteluri bune. Poate că era gluma unui de 
excursionist. Am zis: 


— Chiar aşa o fi? 

Susan mă informă: 

— E un oraş turistic mai sus, numit Sa Pa. O fostă staţiune 
franceză de vară. Cineva din biroul meu de la Hanoi a fost 
acolo. Să ne uităm pe hartă. 

Sigur, exista acolo un punct numit Sa Pa, dar nicio indicație 
că ar fi fost altceva decât un târg oarecare. Altitudinea era de 
1800 de metri, ceea ce explica de ce îmi ieşeau aburi din gură 
şi nu-mi mai simţeam nasul. Am spus: 

— Mai sunt vreo treizeci de kilometri de la Sa Pa la Lao Cai. 
Ne vom opri la Sa Pa. 

Am accelerat pe şoseaua în pantă tot mai abruptă. Deşi ceața 
se îngroşase, am mers pe mijlocul drumului fără să aprindem 
farurile. 

În cincisprezece minute am văzut nişte lumini licărind şi în 
scurt timp eram la Sa Pa. 

Era un loc mic şi plăcut, iar eu îmi puteam imagina în 
întuneric că mă aflam într-un sat francez de munte. 

Ne-am învârtit o vreme pe-acolo. Oraşul era mort în timpul 
iernii. Existau multe hoteluri mici şi case de oaspeţi la Sa Pa şi 
fiecare dintre ele ar fi raportat prezenţa noastră la Poliţia 
pentru Imigrări. 

Am văzut câţiva oameni pe străzi, majoritatea montaniarzi. 
Am zărit în faţa mea un vietnamez pe scuter şi i-am zis lui 
Susan: 

— Întreabă-l pe tipul ăla care-i cel mai bun hotel din oraş. 

Am accelerat şi l-am ajuns din urmă. Susan vorbi cu el şi 
omul îi dădu îndrumări, apoi îmi zise: 

— Întoarce. 

Susan mă îndrumă pe un drum care urca deasupra oraşului. 
Chiar la capătul lui, ca într-un miraj, se afla un imens hotel 
modern, numit Victoria Sa Pa. 

I-am lăsat motocicleta unui portar, ne-am luat rucsacurile şi 
am intrat în holul mare, luxos. Ea îmi zise: 

— Tot ce-i mai bun pentru eroul meu. Foloseşte cecurile tale 
American Express. Cred că eu nu mai am nimic în cont. 

— Mai întâi să bem ceva. 

Exista un salon lângă hol, iar eu am luat-o pe Susan de braţ 
şi-am dus-o acolo, de unde aveam o imagine panoramică a 
munţilor acoperiţi de ceaţă. Am pus jos rucsacurile şi ne-am 


aşezat la o masă. O chelneriţă ne luă comanda pentru două 
beri. M-am uitat în jur şi-am văzut cam o duzină de occidentali 
în salonul mare, deci noi nu ieşeam în evidenţă - motiv pentru 
care dorisem cel mai bun hotel din oraş. 

Susan îmi spuse: 

— Am senzaţia că n-o să ne cazăm aici. 

— Nu, n-o să ne cazăm aici. Am adăugat: Până acum, 
colonelul Mang poate a aflat că am tras la Motelul Dien Bien 
Phu, deci ştie că suntem în nord-vestul Vietnamului. Ar vrea să 
ştie exact unde, dar nu sunt sigur că o să reuşească doar cu 
informaţia asta. În orice caz, nu vreau ca el ori agenţii locali să 
ni se alăture la aperitiv. Aşa că mergem mai departe. 

— Sunt de acord că nu trebuie să ne cazăm la un hotel ori la 
o casă de oaspeţi, dar poate că găsim în oraş un loc unde să 
dormim, cum ar fi o biserică sau parcul pe care l-am văzut. Lao 
Cai e la vreo două ore de drum periculos prin ceața montană. 
Dacă ar veni un jeep militar în urma noastră, nu l-am auzi din 
cauza motocicletei şi s-ar putea să nu-l depăşim. Dacă ar veni 
spre noi pe un drum îngust de munte, ar trebui să ne întoarcem 
şi s-ar putea să nu-l depăşim. Se uită la mine şi zise: Iar tu mi-ai 
aruncat pistolul. 

— Credeam că mai ai două. 

Îmi zâmbi, iar eu i-am propus: 

— Păi, am o soluţie de infanterist pentru fugă şi eschivare. 
Mergem pe jos. 

Nu-mi răspunse. 

Sosiră berile şi Susan toastă: 

— Pentru cele mai rele trei zile pe care le-am petrecut 
vreodată în Vietnam şi pentru cel mai grozav bărbat cu care le- 
am petrecut. 

Am ciocnit paharele şi i-am spus: 

— Voiai puţină aventură. 

— Voiam şi un duş fierbinte şi-un pat moale la noapte. Ca să 
nu mai vorbesc de o cină bună. 

— N-ai căpăta nimic din toate astea la închisoare. Am ajuns 
prea departe ca să facem acum vreo greşeală. 

— Ştiu. Tu te pricepi să pleci de-aici cu doar câteva ore 
înainte de decolarea avionului. 

— Am mai făcut-o de două ori. 

Susan o chemă pe chelneriţă şi, în franceză, o făcu să 


înţeleagă că voiam să mâncăm ceva. 

Susan zâmbi şi-mi spuse: 

— Poate că ne întoarcem aici la vară. 

— Trimite-mi o carte poştală. 

Ea sorbi gânditoare din bere, pe urmă zise: r 

— Aici au fax. Se uită în jur la oamenii din salon. Il putem 
ruga pe unul dintre occidentalii ăştia să trimită un fax pentru 
noi. Doar ca să transmitem că ne-am descurcat până acum. 

— Dacă nu ajungem până la Hanoi cu un raport despre 
misiune, nu le pasă până unde ne-am descurcat. 

— Păi... măcar să le spunem că l-am întâlnit pe T.V.V. şi că 
ne-a dat nişte suveniruri. 

— Susan, cu cât ştiu mai puţin cei de la Saigon, Washington 
şi ambasada americană de la Hanoi, cu atât mai bine. Nu le 
datorez nimic după tâmpeniile cu care ei - şi tu - m-au prostit 
timp de două săptămâni. 

Chelneriţa ne aduse un bol cu arahide şi două farfurii cu 
frigărui, acoperite cu ceva ce mirosea a unt de arahide. 

— Ce carne e asta? 

— Nu mai fi obsedat de carne. Ai un drum lung de făcut. 
Susan se ridică. Am văzut nişte broşuri turistice în hol. Mă 
întorc imediat. 

Am rămas la masă, cu berea mea şi misterioasa carne. 
Bărbaţilor geloşi nu le place să-şi scape din ochi femeile. Eu nu 
sunt un bărbat gelos, dar învăţasem că nu trebuia s-o scap pe 
Susan de sub observaţie. 

Se întoarse după câteva minute cu nişte broşuri, se aşeză şi 
se uită pe una din ele: 

— Aşa, asta-i o mică hartă a oraşului Sa Pa şi văd drumul 
spre Lao Cai. Vrei să auzi câte ceva despre drum? 

— Sigur. 

— Bine... în jurul nostru sunt munţii Hoang Lien, pe care 
francezii îi numeau Alpii Tonkinezi... zona e bogată în animale 
sălbatice, inclusiv capre de munte şi maimute. 

— Detest maimuţele. 

— Iarna e foarte rece. Dacă mergem în drumetie, şi cred că 
asta facem, nu există cabane sau adăposturi, şi-avem nevoie de 
pelerine şi maşini de gătit... 

— Susan, sunt doar treizeci şi cinci de kilometri. Pot să-i 
parcurg şi în chiloţi. Trebuie să trecem prin sate? 


— Nu cred... nu scrie... dar în munţi e tribul Zao Roşu şi scrie 
că sunt foarte sălbatici şi nu le plac vizitatorii. 

— Bun. 

— Ín regulă... la doisprezece kilometri de Sa Pa e trecătoarea 
Dinh Deo, cea mai înaltă din Vietnam - la 2500 de metri. De 
partea asta a trecătorii, vremea e rece, umedă şi ceţoasă. 
Dincolo de trecătoare e deseori însorită. 

— Chiar şi noaptea? 

— Paul, taci din gură. Aşa... în trecătoare bat vânturi 
puternice, dar la numai câteva sute de metri mai jos vremea 
începe să se încălzească. Sa Pa e cel mai friguros loc din 
Vietnam, iar Lao Cai - cel mai călduros. Asta-i bine... 
trecătoarea Dinh Deo reprezintă hotarul dintre două mari zone 
climaterice. 

— Pot să vorbesc? 

— Nu. La vreo zece kilometri depărtare de Sa Pa e Cascada 
de Argint, unde putem scăpa de motocicletă. 

— Scrie asta în broşură? 

Susan ridică privirea şi-mi zise: 

— Mi s-a spus la Saigon că tipul ăsta, Paul Brenner, are 
reputaţia unuia care face pe deşteptul şi cu care se lucrează 
greu. Nu ştiam decât jumătate din adevăr. 

Am informat-o: 

— La Washington mi s-a spus că eşti un om de afaceri care 
face un serviciu Unchiului Sam. Nu mi-au zis nici unu la sută 
din adevăr. 

— Ai avut ghinion. 

— Hai să ieşim de-aici înainte de-a avea musafiri. 

Am plătit nota, am părăsit hotelul, i-am dat un bacşiş 
portarului şi-am luat motocicleta. Susan zise: 

— E rece aici. 

— Dincolo de trecătoare e vreme însorită. 

Ne-am pus mănuşile, căciulile, eşarfele de montaniarzi şi-am 
plecat. Ne-am întors în oraş, iar Susan mă ghidă spre drumul 
care ducea în nord, către Lao Cai. 

Cărarea întunecată, învăluită în ceaţă, urca spre munţi. Era 
pavată, dar vizibilitatea era atât de slabă, încât trebuia să 
menţin viteza între zece şi cincisprezece kilometri pe oră. 

După vreo patruzeci şi cinci de minute am auzit venind din 
faţă zgomotul unei cascade şi după un minut am văzut apa 


căzând de pe un munte înalt, undeva în stânga noastră. Pe 
marginea drumului era un povârniş abrupt, am oprit şi m-am 
dat jos de pe motocicletă. Nu vedeam prin ceaţă, aşa că am luat 
o piatră mare şi-am aruncat-o. După câteva secunde am auzit-o 
lovindu-se de altă piatră, pe urmă de alta, până când ecoul se 
stinse. 

I-am spus lui Susan: 

— Ei bine, aşa cum scrie în broşură, aici scăpăm de 
motocicletă. 

Am lăsat motorul să meargă şi-am împins BMW-ul Paris- 
Dakar peste marginea drumului. După vreo două secunde am 
auzit-o lovindu-se de ceva, pe urmă iar şi iar, până când n-am 
mai auzit-o deloc. Am zis: 

— Bună motocicletă. Cred că o să-mi cumpăr şi eu una. 

Am continuat drumul pe jos, urcând panta abruptă. Era un 
frig amarnic şi vântul de nord ne bătea în faţă. 

Ne-a trebuit aproape o oră să străbatem cei doi sau trei 
kilometri până la trecătoarea Dinh Deo. Apropiindu-ne de 
culmea trecătorii, auzeam vântul urlând, aşa că mergeam 
aplecaţi târând picioarele în tăcere. 

În vârful trecătorii, vântul era atât de puternic încât a trebuit 
să ne oprim şi să ne aşezăm pe partea ferită a unui bolovan. Am 
stat acolo şi ne-am tras sufletul. 

Susan pierdu câteva minute încercând să-şi aprindă ţigara: 

— Trebuie să mă las de fumat. Sunt terminată. 

— Ar trebui să fie mai uşor la vale. Te simţi bine? 

— Da... am nevoie de-o pauză. 

— Vrei jacheta mea? 

— Nu. Asta-i o ţară tropicală. 

M-am uitat la ea în semiîntuneric şi ochii ni s-au întâlnit: 

— Îmi placi. 

Susan zâmbi. 

— Şi tu îmi placi. Am putea avea o viaţă grozavă împreună. 

— Am putea. 

Aruncă ţigara şi-am dat să ne ridicăm, dar ea încremeni şi 
zise: 

— La pământ! 

Ne-am întins pe burtă. 

Am auzit motorul unui vehicul care acoperea vuietul vântului 
şi-am văzut nişte lumini galbene refractate de ceaţă. Am rămas 


acolo, în timp ce luminile erau tot mai puternice pe măsură ce 
vehiculul se apropia. Am zărit un camion militar mare care 
trecea pe şosea. 

Am mai stat acolo un minut, apoi Susan m-a întrebat: 

— Crezi că ne caută pe noi? 

— N-am idee, dar dacă-i aşa, caută doi oameni pe o 
motocicletă. 

Am lăsat să mai treacă un minut. Pe urmă ne-am ridicat, am 
ocolit bolovanul şi-am pornit la drum cu vântul în faţă. Mi-am 
tras eşarfa pe ceafa şi-am ridicat urechile căciulii ca să pot auzi 
mai bine. Din când în când mă uitam peste umăr după faruri. 
Şansa de-a ne zări cineva dintr-un vehicul înainte de a-l auzi 
sau vedea noi era redusă. Dar trebuia să fim atenţi. 

Am traversat culmea trecătorii şi vântul s-a întețit, dar acum 
coboram şi mergeam repede. 

După vreo cinci sute de metri, vântul se transformă într-o 
briză şi am simţit aerul încălzindu-se. 

După cinci minute, am văzut nişte faruri galbene pentru 
ceaţă venind spre noi, şi-am auzit zgomotul adus de vânt al 
unui motor. 

În stânga noastră era un povârniş abrupt, iar în dreapta, un 
pârâu îngust între drum şi peretele muntelui. Am ezitat o clipă, 
apoi ne-am aruncat în apa rece ca gheaţa. 

Vehiculul se apropia încet, motorul se auzea mai tare şi 
luminile galbene străluceau mai intens. 

Am rămas în pârâu, nemişcaţi. 

Într-un târziu, vehiculul a trecut, dar n-am reuşit să-l zăresc. 
Am mai stat câteva minute, pe urmă am ieşit şi ne-am continuat 
drumul. Eram uzi şi înfriguraţi, dar câtă vreme ne mişcăm n- 
aveam să îngheţăm. 

Nu se vedea niciun semn de viaţă de-a lungul drumului, nici 
măcar o casă de montaniarzi. Dacă vietnamezii şi oamenii de pe 
dealuri credeau că la Dien Bien Phu era frig, cu siguranţă că nu 
trăiseră aici. 

La două ore după ce am traversat trecătoarea, ceața s-a 
ridicat şi aerul a devenit şi mai cald. Eram aproape uscați şi eu 
mi-am scos mănuşile, eşarfele şi căciula, pe care le-am pus în 
rucsac. Susan rămase înfofolită. 

După o jumătate de oră am văzut luminile unui oraş în ceea 
ce părea să fie o vale adâncă, despre care am bănuit că era 


valea Râului Roşu. 

Ne-am oprit şi ne-am aşezat pe o piatră. Susan scoase una 
dintre broşuri, care era udă leoarcă, şi citi la lumina brichetei: 

— Asta trebuie să fie Lao Cai, iar în partea de nord-vest a 
râului e China. Aici scrie că Lao Cai a fost distrus în timpul 
invaziei chineze în Vietnam din 1979, dar frontiera e deschisă 
din nou dacă vrem să vizităm Republica Populară Chineză. 

— Data viitoare. Ce scrie despre transportul către Hanoi? 

— Sunt două trenuri în fiecare zi. Primul e la ora 7.40 
dimineaţa şi ajunge la Hanoi la 6.30 seara. 

M-am uitat la încheietura mâinii, dar ceasul nu mai era acolo. 
Am întrebat-o: 

— Cât e ora? 

— Aproape unu noaptea. Unde-i ceasul tău? 

— I l-am dat domnului Vinh. 

— Frumos din partea ta. 

— O să-i trimit o baterie nouă anul viitor. 

Mă întrebă: 

— Ce vrei să faci în următoarele şase ore? 

— O consultaţie la cap. 

— Pot să fac eu asta. Vrei să afli? 

— Nu. Să coborâm într-o zonă mai caldă, mai aproape de Lao 
Cai, şi să găsim un loc unde să ne ascundem până în zori. M-am 
ridicat. Mergem? 

Am luat-o împreună la vale. 

Munţii deveniră dealuri şi vedeam acum colibe şi sate mici, 
însă neluminate. Drumul cobora abrupt şi puteam distinge Râul 
Roşu şi luminile risipite ale celor două oraşe de pe ambele 
maluri ale apei; pe malul dinspre noi era Lao Cai, iar oraşul de 
pe partea cealaltă, la circa un kilometru în susul râului, trebuie 
că era în China. 

Îmi aminteam vag războiul de frontieră din 1979, între China 
şi Vietnam, dar îmi aduceam bine aminte că vietnamezii 
bătuseră zdravăn niscai chinezi. Poporul ăsta era tare şi, aşa 
cum îi spusesem domnului Loc în drum spre Valea A Shau, i-aş 
fi vrut de partea noastră în următorul conflict. Şi presupun că, 
într-un anume sens, ăsta era rostul misiunii mele, fie şi în parte. 

Nu voiam să fiu acuzat că tulbur echilibrul global al puterii; 
era evident că geniile militare şi politice de la Washington 
lucrau din greu ca să realizeze o nouă alianţă americano- 


vietnameză împotriva Chinei Roşii. Într-un anume fel, 
vicepreşedintele Blake era important pentru alianța asta şi 
trebuia să devină preşedinte. Eu nu trebuia decât să uit ce 
văzusem şi auzisem la Ban Hin şi, dacă aveam noroc, am fi 
obţinut din nou golful Cam Ranh şi marinarii din Flota a Şaptea 
s-ar fi regulat pe săturate în Vietnam, plus că am fi avut noi 
surse de petrol, şi o mare armată vietnameză la frontiera aflată 
chiar în faţa mea, şi i-am fi putut bate cu toţii pe chinezi - sau 
măcar i-am putea ameninţa dacă n-ar înceta să acţioneze ca 
nişte tâmpiţi. Suna bine. 

Mai mult, l-aş fi putut şantaja pe preşedintele Blake ca să mă 
facă secretar de stat la Apărare, putând astfel să-l dau afară pe 
colonelul Karl Hellmann sau să-l retrogradez până la gradul de 
soldat şi să-i dau ca sarcină permanentă curăţatul latrinelor. 

Evident, multe lucruri bune s-ar putea întâmpla dacă mi-aş 
ţine gura închisă... sau poate dacă mi-ar închide-o alţii. 

Nu ştiam, nici n-aveam să ştiu vreodată dacă Susan Weber 
era însărcinată să pună capăt carierei mele şi să-mi transforme 
pensia într-un ajutor de deces pentru părinţi. Existau şanse 
destul de mari ca ea să fie motivată pentru o astfel de acţiune - 
adică, dacă Washingtonul ameninţase să ucidă întreaga familie 
a domnului Anh dacă el trăda, atunci cu siguranţă existau mari 
şanse ca şi ofiţerul Paul Brenner să fie trecut pe lista neagră. 

In timpul războiului, Programul Phoenix asasinase peste 25 
000 de vietnamezi care fuseseră suspectaţi de colaborare cu 
Viet-Congul. Adăugaţi la numărul ăsta câţiva americani din 
Vietnam simpatizanți ai Viet-Congului, câţiva localnici francezi 
care colaboraseră făţiş cu acesta şi alţi europeni care trăiseră 
în Vietnam şi înclinaseră prea mult spre stânga. Era o cifră 
uimitoare - 25 000 de bărbaţi şi femei -, cel mai vast program 
de asasinate şi lichidări pus vreodată în aplicare de către 
Statele Unite ale Americii. Şi puteam presupune că unii dintre 
acei americani, implicaţi în program şi contemporani cu mine, 
erau pregătiţi, dispuşi şi capabili să elimine cât ai bate din 
palme câţiva nemulţumiţi şi zurbagii ca mine. 

Intâmplarea fericită era că găsisem fata visurilor mele. Chiar 
aici, în Vietnam. Un bărbat n-ar trebui să fie atât de norocos. 

Mergând spre Lao Cai, i-am spus lui Susan: 

— Pricepi că o să dezvăluim totul despre Edward Blake. 

— Mai gândeşte-te. Adăugă: Paul, uneori adevărul şi 


dreptatea nu sunt ce vrea sau îşi doreşte cineva. 

— Ei bine, când va veni momentul - dacă nu cumva a şi venit 
- mă voi muta într-un loc ca Saigonul sau Hanoiul, unde măcar 
nu pretinde nimeni că adevărul şi dreptatea sunt importante. 

— Sub toate înfăţişările tale se află de fapt un mic cercetaş. 

Cum nu i-am răspuns, Susan a adăugat: 

— Orice-ai decide să faci, eu sunt cu tine. 

Am continuat să tac. 

Am găsit un pâlc de bambuşi şi-am pătruns acolo, pe urmă 
ne-am despăturit pelerinele şi ne-am întins pe pământ. Nu sunt 
un mare simpatizant al viperelor de bambus şi speram că era 
suficient de rece ca să rămână adormite până când avea să le 
încălzească soarele. Asta scrie în manualul de fugă şi eschivare. 

Susan adormise, dar eu nu puteam. Gerul se degaja şi 
vedeam stelele printre spărturile norilor. După câteva ore, 
cerul începu să se lumineze şi auzeam păsări, care păreau să 
fie papagali ce ţipau. In depărtare distingeam şi ciorovăiala 
stupidă a maimutelor. 

Trebuia să ne mişcăm de-acolo înaintea viperelor de bambus, 
aşa că am scuturat-o pe Susan ca s-o trezesc. Ea căscă, se 
ridică în capul oaselor, apoi în picioare. 

Ne-am întors pe drum şi-am pornit mai departe. 

În dreapta noastră era un pârâu larg care curgea repede 
dinspre munţi către Râul Roşu. Lângă drum se vedeau pâlcuri 
de colibe, dar era prea devreme şi oamenii nu se treziseră, iar 
maşinile nu circulau încă. 

Drumul era acum neted şi ajunsesem în fundul văii. După 
treizeci de minute am intrat în Lao Cai, un oraş incredibil de 
urât. 

Se vedea că toate clădirile erau relativ noi şi că tot oraşul 
trebuie să fi fost transformat în ruine în războiul din 1979. 
Pentru asta, nimeni nu putea învinui armata Statelor Unite, 
puşcaşii marini, marina sau forţele aeriene. 

Am observat câţiva oameni pe străzi, dar nimeni nu ne dădu 
atenţie. În piaţă am văzut un grup de vreo cincisprezece tineri 
excursionişti, aşezaţi ori întinşi pe jos, ca şi cum îşi petrecuseră 
noaptea acolo. 

I-am spus lui Susan: 

— Cu rucsacurile în spinare, putem trece drept nişte liceeni. 

— Poate eu. 


Susan opri o vietnameză şi întrebă: 

— Ga xe lua? 

Femeia arătă într-o direcţie, mimă ceva şi vorbi. Susan îi 
mulţumi în franceză, eu în spaniolă şi plecarăm. Susan îmi zise: 

— Trebuie să traversăm râul. 

Am traversat Râul Roşu pe un pod nou şi-am văzut în susul 
apei pilonii rămaşi de la două poduri distruse. Tot de acolo am 
zărit clădiri pe care era scris ceva cu caractere chinezeşti. Le 
văzu şi Susan: 

— China. 

Uitându-ne în jur, am remarcat, în partea vietnameză, câteva 
clădiri ruinate care nu fuseseră reconstruite. Avusese loc un 
război ciudat şi nici măcar nu-mi aminteam ce-i determinase pe 
chinezi şi vietnamezi să sară unii la gâtul altora atât de curând 
după ce chinezii le acordaseră ajutor vietnamezilor în timpul 
războiului cu americanii. În esenţă, nu se plăceau reciproc, şi 
asta de o mie de ani. Probabil că nu le-ar fi trebuit mult ca să 
sară din nou unii la alţii. 

Am mers pe un drum paralel cu şinele de cale ferată, care, 
după cum am observat, aveau un ecartament îngust. În faţă se 
vedea gara, o construcţie nouă, din plăci de beton, cea veche 
fiind probabil prima pierdere din război. 

Intrând în clădire, am văzut sute de oameni la două ghişee şi 
alte câteva sute instalaţi pe peronul unde trăgea trenul spre 
Hanoi. Câţiva stăteau pe peronul de unde trenul urma să plece 
spre China, aflată la numai 1500 de metri de calea ferată. 

Ceasul gării arăta ora 6.40 şi se părea că trebuia să stăm o 
oră la coadă, fiind posibil să nu obţinem locuri. Următorul tren, 
conform programului afişat, pleca la 6.30 după-amiază şi 
ajungea la Hanoi la 5.30 a doua zi dimineaţă, sâmbătă. 

Nu trebuia să fiu la Hanoi aşa curând, dar nici nu voiam să 
zăbovesc douăsprezece ore în Lao Cai. În afară de asta, uneori 
e plăcut să apari mai devreme şi să surprinzi pe toată lumea. I- 
am zis lui Susan: 

— De ce nu-ţi foloseşti farmecul şi dolarii tăi americani ca să 
te duci în faţă? 

— Mă pregăteam să fac asta. 

Se duse în faţa uneia dintre cozi şi vorbi cu un tânăr. Banii îşi 
schimbară stăpânul şi după zece minute se întoarse cu două 
bilete spre Hanoi: 


— Am luat câte un loc pentru fiecare cu zece dolari, i-am 
plătit puştiului o cuşetă cu şaptesprezece dolari şi i-am mai dat 
cinci. Ţii socoteala cheltuielilor? 

— Le voi adăuga la indemnizaţia de luptă. De fapt, dacă tot 
eşti cu mine, le-aş putea considera cheltuieli neprevăzute în 
timpul misiunii. 

— Eşti amuzant. 

Nu-i o glumă. 

Am ieşit pe peron, unde sute de oameni stăteau în picioare, 
aşezaţi ori întinşi pe betonul rece. Trenul cu ecartament îngust 
se afla pe o linie secundară şi arăta ca un tramvai. 

Cerul se luminase, dar era acoperit şi temperatura nu 
depăşea douăsprezece grade. Pe peron erau şi nişte tineri cu 
rucsacuri în spinare şi turişti occidentali între două vârste, 
mulţi dintre ei purtând articole vestimentare cumpărate recent 
de la montaniarzi din triburi diferite, amestecând probabil 
triburile, ca şi tipurile de îmbrăcăminte. Adevăraţilor 
montaniarzi li se părea ceva amuzant, pentru că tot arătau spre 
turişti şi chicoteau. 

Susan aprinse o ţigară şi mă întrebă: 

— Cât era indemnizaţia de luptă? 

— Cincizeci şi cinci de dolari pe lună. Şase sute şaizeci de 
dolari pe an. Nu-i mare lucru. Intre timp tipi ca Edward Blake, 
care n-au fost în junglă să-şi pună fundul la bătaie, se ocupau 
de piaţa neagră, afaceri cu valută şi chiar jafuri. Unii au ajuns 
bogaţi în urma războiului, mulţi au murit, au fost răniţi sau 
traumatizaţi, dar au primit, desigur, cincizeci şi cinci de dolari 
pe lună pentru deranj. 

Susan se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Înţeleg de ce consideri afacerea asta o răfuială personală. 

Nu i-am răspuns. 

Ea continuă: 

— Mă întreb dacă Blake a dus prada aia acasă. 

_ — S-ar putea să nu ştim niciodată, dar nu era prea greu. 
Inainte de-a pleca acasă, te controlau aici ca să fie siguri că nu 
luai în State droguri sau arme. Altfel, nu-i interesa ce ai în sac. 
La sosire, vama era o formalitate, pentru că ştiau că fuseseşi 
căutat aici de droguri şi explozivi. În plus, ofiţerii, cum era 
căpitanul Blake, aveau regim privilegiat. 

— În spatele fiecărei mari averi se află o crimă. 


Pentru că Lao Cai era un oraş de frontieră, se vedeau prea 
mulţi tipi în uniformă, mai ales grăniceri, dar şi mulţi soldaţi 
înarmaţi până-n dinţi, de parcă s-ar fi aşteptat să izbucnească 
alt război. Locul ăsta îţi cam dădea fiori, însă erau destui 
amatori de aventură din Europa, Australia şi America, aşa că nu 
atrăgeam atenţia. 

Grănicerii începură să patruleze pe peron, cerând actele de 
identitate şi solicitând contribuţii pentru fondurile destinate 
văduvelor şi orfanilor. Am observat că le făceau zile fripte 
etnicilor chinezi şi că-i abordau pe occidentalii care erau 
singuri sau în grupuri mici, fără ghid. 

Observă şi Susan asta şi-mi spuse: 

— Vezi grupul de-acolo? Cred că sunt americani. Să ne 
pierdem printre ei. 

Ştiam că erau americani pentru că doi dintre bărbaţi purtau 
şorturi la o temperatură de douăsprezece grade, iar femeile îşi 
cumpăraseră de la montaniarzi atâtea bijuterii, încât păreau 
nişte antene de radar. 

Ne-am dus către grupul de vreo douăzeci de americani care 
aveau un ghid vietnamez. 

Susan, care-i mai sociabilă decât mine, începu să discute cu 
câteva doamne. Vorbiră despre bijuterii şi ţesături. 

Poliţiştii se ţinură la distanţă de noi. 

Pe la ora şapte, trenul ieşi de pe linia secundară, trecu pe 
cea principală şi opri în dreptul peronului. Susan şi-a luat 
rămas-bun de la noile prietene şi ne-am urcat în vagonul 
nostru, unul din cele opt ale trenului. 

Acesta era strâmt, cu numai câte două locuri în stânga, iar 
culoarul trecea pe lângă geamurile din dreapta. 

Ne-am pus rucsacurile pe suportul pentru bagaje, iar Susan 
mi-a zis: 

— Stai tu lângă culoar ca să te poţi întinde puţin. Aici e mare 
înghesuială. 

Ne-am aşezat. 

Niciunul dintre noi nu vorbi şi cred că înţelegeam amândoi 
că avusesem noroc cu carul şi nu trebuia să mai comentăm. 
Sigur, priceperea, inteligenţa, experienţa contaseră mult. Se 
dovedise că Susan Weber era un bun tovarăş de călătorie. Mă 
întrebam dacă m-aş fi descurcat singur, şi ştiam că aveam să-mi 
pun întrebarea asta toată viaţa. 


La 7.40 trenul a ieşit din staţie şi am pornit spre Hanoi. 

Calea ferată mergea pe malul nordic al Râului Roşu, iar Alpii 
Tonkinezi se întindeau de-a lungul văii pe ambele maluri. Cu 
puţină imaginaţie, mă puteam vedea în Europa, mergând spre 
un loc plăcut. 

Vagonul era plin cu vietnamezi şi occidentali, iar în spaţiul de 
la capete stăteau oameni în picioare, dar nu erau intruşi pe 
culoarul îngust de lângă noi. 

Am rămas tăcuţi o vreme, privind peisajul spectaculos. 
Trenul făcea mult zgomot pe şine, apoi am înţeles că vagonul 
nu era încălzit. Am bănuit că nu există nici vagon-restaurant. 

Susan întoarse privirea de la geam şi se uită la mine: 

— Până acum, toate bune. 

— Până aici, toate bune. 

— Spune-mi, am fost un tovarăş bun? 

— Am ajuns acasă nevătămat? 

Aprinse o ţigară şi privi pe geam câteva minute, apoi mă 
întrebă: 

— Ce instrucţiuni ai pentru Hanoi? 

— Tu ce instrucţiuni ai? 

— Mi s-a spus să mă duc la ambasadă pentru o informare. 

— În jurul ambasadei sunt poliţişti vietnamezi de pază? 

— Păi, am fost acolo doar o dată... da, există un post 
vietnamez de poliţie. Mi s-a spus că sunt şi observatori sub 
acoperire ai ambasadei, supraveghindu-i pe toţi cei care intră şi 
ies, făcând chiar şi fotografii, şi uneori opresc oamenii pe 
stradă. 

— Ce-ai făcut la ambasadă când ai fost acolo? 

— Eram în vizită. 

— Da. 

Mă întrebă din nou: 

— Ce instrucţiuni ai tu? 

— Mi s-a spus să mă duc la Metropole şi să aştept alte 
ordine. S-ar putea să fiu sau nu contactat. S-ar putea să fiu sau 
nu chemat la ambasadă. Trebuie să plec mâine în alt oraş... 

— La Bangkok. Ţi-am văzut biletul. Ca şi colonelul Mang. 

— Aşa e. Hotelul Metropole iese din discuţie, ca şi aeroportul 
din Hanoi, iar ambasada e supravegheată. 

— Şi? Ce-o să faci? 

— Mai e deschis hotelul Hilton din Hanoi? 


— Asta nu-i o glumă. î 

— Glumesc atunci când sunt încordat. În fine, să înţeleg de la 
tine că vicepreşedintele Blake vizitează Hanoiul? 

— A venit să-şi vadă vechiul prieten, ambasadorul Patrick 
Quinn, să participe la o conferinţă despre militarii dispăruţi şi, 
sunt sigură, la alte întâlniri mai puţin mediatizate cu guvernul 
de la Hanoi. 

Am dat din cap. 

— Ar trebui să aibă şi o întâlnire neprogramată. Cu noi. 

— Asta ar putea fi o idee bună sau una foarte proastă. 

— Dacă are cunoştinţă de problema asta, vrea să se afle la 
Hanoi, unde poate avea un control asupra situaţiei, acolo unde 
şi când se încheie misiunea noastră. Îl putem ajuta în privinţa 
asta. 

Susan răspunse: 

— Sincer vorbind, nu cred că el e conştient de faptul că are o 
problemă. Dar alţii sunt, şi cred că domnul Blake va fi informat 
despre asta la Hanoi. „Vestea proastă, domnule vicepreşedinte, 
e că ştim că aţi omorât trei vietnamezi şi un ofiţer american în 
Vietnam. Vestea bună, domnule, e că avem situaţia sub 
control.” 

— Nu e sub control, am remarcat eu. 

— Ar trebui să fie. 

Trenul continuă drumul spre est, către Hanoi. Am dezbătut 
cu Susan câteva idei şi opţiuni şi-am încercat să concepem un 
plan de acţiune. Ne-am prefăcut că aveam deplină încredere 
unul în celălalt. 

Continuam să am senzaţia că nu fusese prevăzut ca eu să 
ajung până aici şi că Susan făcea adaptări pentru ca eu să 
rămân în viaţă. Dar poate că devenisem paranoic. Poate că 
trebuia să ajung la Bangkok, pe urmă să se evalueze cât 
aflasem şi, cum spusese domnul Conway, cum aş trata situaţia. 
Poate că Susan trebuia să fie martor pentru sau împotriva mea. 
Şi poate că prietenul meu Karl, căruia-i păsa de mine, urma să- 
mi fie judecător. Am întrebat-o pe Susan: 

— Tu trebuie să te duci la Bangkok? 

Ea nu răspunse. 

— Alo. Susan. 

— Da. 

— Bine. l-am atras atenţia: Dacă există posibilitatea ca eu 


să... să zicem, să am parte de funeralii militare înainte de-a fi 
pregătit pentru ele, ţi-a trecut prin minte că şi tu ai putea 
ajunge într-o situaţie similară? 

— Da. 

— Bine. 

M-am oprit aici. 

Mergeam în lumina răsăritului spre Hanoi, spre încheierea 
misiunii şi spre finalul celui de-al treilea şi cu siguranţă 
ultimului meu stagiu militar în Vietnam. 


Trenul de la Lao Cai încetini străbătând periferia nordică a 
Hanoiului şi la 6.34 seara am intrat în gara Long Bien. 

Drumul dinspre păcătosul, eroticul Saigon mă dusese pe 
câmpurile de luptă ale Vietnamului de Sud şi în adâncul 
propriilor mele tenebre, apoi în inimă ţării, într-o călătorie de 
descoperire a unei promițătoare conştiinţe de sine. 

În cele din urmă mă împăcasem cu locul ăsta, aşa cum 
făcuseră mulţi care reveniseră aici, şi aşa cum făcuseră mulţi 
din generaţia mea, bărbaţi şi femei, care nu reveniseră în 
Vietnam, dar care supravieţuiseră războiului cu ani în urmă. 

Şi totuşi, în momente neaşteptate, războiul mai avea puterea 
de-a ne bântui visele şi de-a se insinua în orele noastre de 
luciditate. Iar pentru Edward Blake, ăsta era unul din acele 
momente. 


Cartea a şaptea 


HANOI 
46 


Hanoi. Un nume evocator pentru oamenii generaţiei mele, 
aşa cum au fost Berlin şi Tokio pentru generaţia tatălui meu. În 
timpul războiului din Vietnam, aproape că nu exista săptămână 
fără un nou reportaj despre raiduri de bombardamente asupra 
Hanoiului. Bombardamentele americane au lovit astăzi la trei 
kilometri de centrul Hanoiului, nimerind un pod de cale ferată, 
o centrală electrică şi mai multe presupuse baze de rachete sol- 
aer ale inamicului. După vreo cinci sau şase ani de asemenea 
reportaje, ele n-au mai constituit noutăţi pentru nimeni, în 
afară de piloţi şi oamenii de la sol. 

Pasagerii din jurul nostru îşi adunau bagajele şi începeau să 
coboare pe rând din tren. 

Susan şi cu mine am rămas pe loc şi ne-am uitat atenţi pe 
peron. Acolo erau mulţi oameni din poliţia de frontieră, în 
uniformă, care-i priveau pe pasagerii ce plecau, plus nişte tipi 
în haine civile, uşor de remarcat. l-am zis lui Susan: 

— Unii dintre tipii ăştia au în mâini ceva ce-ar putea fi nişte 
fotografii. 

Ea îmi răspunse, continuând să se uite pe geam: 

— Nu e ceva neobişnuit în terminalele mijloacelor de 
transport... nu trebuie să deducem de-aici că ne caută pe noi... 
dar îi privesc cu atenţie pe occidentali. 

— Aşa e. 

Am mai presupus că aveau fotografii de la Insula Piramidei, 
deci poate nu ne-ar fi recunoscut cu hainele pe noi. De fapt, 
câţiva dintre poliţişti păreau mai interesaţi de fotografii decât 
de pasageri. Am spus: 

— Hai să ne alăturăm grupului american cu care ai stat de 
vorbă. 

Ne-am ridicat, ne-am luat rucsacurile şi ne-am croit drum 
spre vagonul 6, de unde cobora grupul de americani împreună 
cu ghidul lor vietnamez. 

În timp ce înaintam cu greu, Susan remarcă în faţa ei o 
vietnameză cu care vorbi şi de la care află că staţia Long Bien 


se afla într-un cartier izolat de pe malul estic al Râului Roşu, iar 
pasagerii din trenul nostru dacă voiau să ajungă în centrul 
Hanoiului, erau nevoiţi să urce într-unul cu ecartament normal 
până la gara principală. Existau autobuze şi taxiuri, dar şi 
maşini ale poliţiei. 

Una dintre cele mai frapante trăsături ale lui Susan este 
părul drept, lung până la umeri, şi ea îmi ceru să i-l vâr sub 
gulerul jachetei matlasate. 

În ceea ce mă priveşte, am multe trăsături frapante, dar nu 
le puteam înfăşură pe toate fără să atrag atenţia, aşa că mi-am 
pus o eşarfă de montaniard în jurul gâtului şi al bărbiei. Susan 
făcu la fel. 

— Ne despărţim când coborâm. 

Aflaţi pe peron, ne-am făcut loc în centrul grupului de vreo 
douăzeci de americani cu ghidul lor. 

Susan sporovăia cu cei din jur, iar eu am început să discut cu 
doi tipi, continuând să-i observ din ochi pe poliţişti. Câţiva se 
uitară la grupul nostru, dar fără să dea vreun semn de 
recunoaştere. 

Grupul se adunase şi ne îndreptam către ieşire. Era posibil să 
reuşim, dar eu eram oricum cu sufletul la gură. 

Clădirea gării era un amestec de vechi şi nou şi se vedeau 
locurile unde avariile provocate de bombe fuseseră remediate 
cu beton recent turnat. O ţară trecută printr-un război nu va 
mai arăta niciodată la fel ca înainte. 

Vremea era mohorâtă, dar mult mai caldă decât în munţi. 
Regiunea asta avea nevoie de o zi însorită. Eu de asemenea. 

Am observat un taxi parcat în stânga mea, lângă care stăteau 
doi poliţişti de frontieră şi un tip în haine civile, uitându-se la 
occidentalii care urcau în taxiuri. 

Grupul nostru de americani se îndreptă către un autocar 
parcat, pe a cărui caroserie scria Love Planet Tour. Nu aveam 
pentru moment vreun sentiment deosebit de iubire, dar fugarii 
nu pot face nazuri. 

Grupul nostru începu să urce în autobuz. Susan, aflată în faţa 
mea, schimbă câteva vorbe cu ghidul vietnamez, îi întinse nişte 
bani, ceea ce-l făcu să zâmbească, şi urcă. Eu i-am oferit cinci 
dolari. 

Am urcat în autobuz. Şoferul, care nu mai văzuse grupul 
ăsta, nu-mi acordă nicio atenţie, dar dacă ar fi făcut-o, i-aş fi 


dat şi lui câţiva dolari. 

În autobuz existau vreo patruzeci de locuri, dar multe 
rămăseseră goale. Susan se aşeză pe un fotoliu de lângă 
coridor, lângă o femeie între două vârste, care purta cercei 
rotunzi, luaţi de la montaniarzi. Eu m-am aşezat vizavi de Susan 
şi mi-am pus rucsacul pe locul liber de lângă geam. Auzeam 
cum se aruncau bagajele în compartimentul de sub picioarele 
mele. 

A durat o veşnicie până s-au urcat toţi împiedicaţii de 
americani. În ce mă priveşte, nu-mi luam ochii de la poliţiştii de 
frontieră care continuau să se uite la poze şi să caute pe cineva. 

În cele din urmă urcară toţi în autobuz, apoi apăru şi ghidul 
vietnamez care spuse: 

— În regulă, toată lumea aici? 

Grupul răspunse la unison: 

— Da. 

Detest grupurile de turişti, dar în cazul ăsta alternativa - o 
maşină a poliţiei - putea fi mai rea, dar nu cu mult. 

Am văzut un poliţist de frontieră îndreptându-se spre 
autobuz şi urcând. 

Trebuia să-mi leg şireturile, ceea ce am şi făcut, ca şi Susan. 
În timpul ăsta femeia de lângă Susan continua să turuie, iar 
polițistul trebuie să fi crezut că vorbea singură. 

Îl auzeam pe ghid discutând cu polițistul şi am socotit că era 
o chestiune de secunde până când omul legii avea să mă bată 
pe umăr. I-am aruncat o privire lui Susan, care se uita la mine, 
şi am rămas privindu-ne în ochi. 

După o perioadă ce mi-a părut o veşnicie, am auzit zgomotul 
produs de închiderea hidraulică a uşii. Apoi şoferul porni 
motorul şi autobuzul plecă. Totuşi, noi doi am continuat să ne 
legăm şireturile până când autobuzul a părăsit zona gării şi a 
intrat pe şosea. 

Ne-am ridicat şi i-am spus lui Susan: 

— Bună, eu sunt Paul. Te afli pentru prima oară în Vietnam? 

Ea închise ochii, îşi lăsă capul pe tetieră şi trase adânc şi 
îndelung aer în piept. Cucoana de alături nu-şi pierduse ritmul 
şi continua să pălăvrăgească. 

Autocarul se îndreptă spre sud, iar lumina apusului de soare 
pătrundea prin geamurile din dreapta. Ne-am scos amândoi 
eşarfele albastre de montaniarzi şi le-am pus în rucsacuri. l-am 


spus lui Susan: 

— De unde eşti? 

— Te rog să taci. 

Femeia de lângă ea se simţi ofensată, tăcu şi se întoarse 
către geam. Susan îi zise: 

— Scuze. Vorbeam cu pacostea ăsta. 

Cucoana se întoarse către mine şi mă privi urât. 

I-am aruncat o privire ghidului care şedea lângă şofer, cu 
faţa spre pasageri. Am observat că se uita la mine; ochii ni s-au 
întâlnit o fracțiune de secundă, pe urmă el îşi mută privirea. 

Nu ştiam ce-l motivase să-şi ţină gura, dar probabil că avea 
mare legătură cu frica; nu de Susan şi de mine, ci de poliţist. 
Să iei câţiva dolari de la pasageri clandestini era o infracţiune 
minoră; dacă ascundea nişte fugari, fie şi neintenţionat, putea fi 
amendat, concediat şi arestat. Asta era o ţară dominată de 
frică, iar eu fusesem în asemenea ţări şi o asemenea situaţie 
putea fi în favoarea sau împotriva autorităţilor. Acum fusese 
împotriva lor. Data viitoare s-ar fi putut să nu mai fiu aşa de 
norocos. 

Autocarul continuă drumul pe o stradă largă, iar ghidul 
spuse: 

— Aşadar, acum ajungem la Chuong Duong, podul care trece 
peste Song Hong - Râul Roşu. Râu minunat. Faceți poze. 

Conştiincioşi, toţi fotografiară Râul Roşu. Ghidul continuă: 

— Mergem acum Hanoi. Districtul Hoan Kiem - Cartierul 
Vechi. Foarte frumos. Faceţi poze. 

Am traversat podul spre Cartierul Vechi al Hanoiului, unde 
străzile şi trotuarele erau aglomerate, dar nu ca la Saigon. De 
fapt, în locul motocicliştilor claxonând înnebuniţi şi-al pietonilor 
sinucigaşi de la Saigon, aici se vedea o hotărâre calmă pe feţele 
tuturor, o deplasare mai lentă şi mai bine gândită a vehiculelor 
şi a pietonilor. Îmi aminteam de furnicile călătoare dintr-un 
terariu. 

Clădirile, cu precădere, în stil colonial francez, de modă 
veche, erau părăginite, dar aveau încă farmec. Erau mulţi 
arbori înfrunziţi şi, dacă n-aş fi văzut indicatoarele în 
vietnameză, mi-aş fi putut imagina că mă aflam într-un oraş 
francez de provincie, unde aş fi preferat să fiu. 

La orizont se vedeau luminile noilor zgârie-nori. Am 
remarcat: 


— Nu-i aşa de sumbru pe cât credeam. 

Susan îşi ceru scuze femeii care monologa lângă ea şi-mi 
spuse: 

— Aparenţele sunt înşelătoare. 

— Nu gândi negativ. Vizualizează succesul. 

Ea n-avea chef de mine şi îşi concentră atenţia spre Gură- 
spartă. 

M-am uitat din nou pe geam. Mi-am amintit că noi nu 
bombardasem niciodată centrul Hanoiului, ci doar ţintele 
militare de la periferia oraşului, şi aşa se explica faptul că avea 
încă un aer franțuzesc şi nu est-german. Totuşi, nu-mi 
aminteam ca Statele Unite să fi avut parte de presă favorabilă 
fiindcă au cruțat centrul oraşului. E greu să vorbeşti de bine 
bombardamentele, chiar dacă sunt atent plănuite. 

Autocarul îşi croia drum pe străzile înguste, şerpuite. Ghidul 
făcea un comentariu rapid, dar nici el nu-i felicita pe americani 
fiindcă lăsaseră intact Cartierul Vechi. Lumea nu-i apreciază pe 
americani. 

Ghidul spuse: 

— Mâine vedem mormânt Ho Şi Min, casa Ho Şi Min, 
monument Lenin, Muzeu Militar, Muzeu Aviaţie şi lac în oraş, 
unde bombardier american se prăbuşeşte şi încă în lac. 

I-am zis lui Susan: 

— O să pierdem toate astea. 

Nu-mi răspunse, aşa că am continuat să mă uit pe geam. Într- 
un târziu am mai făcut o încercare: 

— Ştii unde ne aflăm? 

— Am o idee vagă. Tu ştii încotro mergem? 

De fapt, nu mă prea gândisem la altceva în afară de 
problemele imediate, pe măsură ce se iveau. Sincer vorbind, nu 
crezusem niciodată că vom ajunge până aici, dar iată că 
ajunsesem, şi-acum trebuia să mă gândesc unde urma să 
petrecem noaptea. l-am spus: 

— Păi, nu putem merge la ambasadă ori la Metropole dacă 
suntem căutaţi. Ce zici de biroul tău din Hanoi? 

— Biroul e închis, eu nu am cheie şi ar putea fi supravegheat. 

— Nu poţi suna acasă la unul dintre funcţionari? 

— Nu vreau să-i amestec în treaba asta. 

— Vrei să spui că niciunul dintre ei nu lucrează pentru CIA? 

Ea nu-mi răspunse. 


— Ei bine, eu am un contact la ambasadă. Numele lui e John 
Eagan, reprezentantul FBI de aici. O să-l sun mâine de la un 
telefon public şi-o să aranjez o întâlnire undeva. 

— Ştii că telefoanele ambasadei sunt ascultate. Nu ai aranjat 
dinainte o întâlnire? 

— Nu. Dar o pot face. Am întrebat-o: Ştii ce-i un nemernic 
mare şi urât? 

— Stau vizavi de unul. 

Am zâmbit. 

— E un bombardier B-52. Jargon militar. Cineva de la 
ambasadă ar trebui să ştie asta. Ataşatul militar, colonelul 
Marc Goodman, trebuie să ştie. 

Cucoana de lângă Susan trăgea cu urechea la conversaţia 
noastră şi cerceii i se ridicaseră drept în sus. Am întrebat-o pe 
Susan: 

— Ştii locul unde e nemernicul mare şi urât? 

Cucoana făcu ochii mari. Susan zâmbi şi dădu din cap. 

— Bine. Acolo ne întâlnim noi. Eagan e tipul. Asta în caz că 
ne despărţim. Bine? 

Dădu din nou din cap. 

Am continuat: 

— Cine e contactul tău la ambasadă? 

— Tot Eagan. 

N-am mai comentat, ci i-am zis: 

— Cât despre noaptea asta, ar trebui să găsim un american 
care să ne lase să împărţim camera cu el sau cu ea. Dar nu din 
grupul ăsta. 

— Eu voi găsi fără probleme pe cineva cu care să împart 
camera de hotel. Dar unde dormi tu? 

— La bordel. 

— Nu în oraşul ăsta. 

Susan părea să se gândească la ceva, apoi spuse: 

— De fapt, există un loc unde-am putea merge la noapte... 

După expresia feţei, am crezut că se gândea la un fost amant, 
iar asta n-ar fi fost şi alegerea mea. Dar îmi zise: 

— În seara asta am invitaţie la o recepţie... la reşedinţa 
ambasadorului american. 

— Zău? Sunt şi eu invitat? 

— Asta depinde. 

— De ce anume? 


— De situaţia în care ajungem sau nu la Hanoi în seara asta. 

Cred că depinde mai ales de condiţia mea: viu sau mort. 

— Credeam că mi-ai spus tot. 

— Prezenţa mea la recepţia asta era nesigură şi lipsită de 
importanţă. 

— Înţeleg. Atunci lasă-mă să ghicesc cine va veni acolo. Păi, 
de vreme ce vicepreşedintele e în oraş, voi face presupunerea 
nesăbuită că Edward Blake e invitatul de onoare. 

Susan încuviinţă. 

— Şi tu ar trebui să-l informezi despre nişte subiecte care l-ar 
putea interesa. 

— Nu pe el direct. 

Cucoana de lângă Susan se aplecase atât de mult spre stânga 
încât credeam că va răsturna autobuzul. 

— Sunt oare îmbrăcat pentru o recepţie diplomatică? 

— Eşti atât de sexy, Paul, încât ai putea apărea în jeanşi 
murdari, pantofi sport şi o jachetă din piele plină de noroi. 

— Bine. La ce oră e serata? 

— Incepe la opt. 

M-am uitat la încheietura mâinii, dar ceasul era tot la domnul 
Vinh. Am întrebat-o: 

— Cât e ora? 

— Şapte şi un sfert. 

— Pot cumpăra un ceas în oraşul ăsta? 

— O să-ţi cumpăr unul. 

Autobuzul trase pe dreapta, pe o stradă îngustă, şi se opri. 
Ghidul spuse: 

— Noi aici la hotel. Bun hotel. 

M-am uitat pe geam şi am văzut o clădire veche din stuc pe 
care Ghidul Michelin ar fi putut-o ignora. 

Ghidul nostru zise: 

— Noi cazăm în hotel, pe urmă întâlnim în hol şi mergem la 
cină bună la restaurant italian. 

Vestea smulse un ropot de aplauze de la grupul care 
mâncase probabil, în ultima săptămână petrecută în nordul 
ţării, numai orez şi carne de nevăstuică. Şi eu am aplaudat. 

Toată lumea porni să coboare din autobuz, iar eu m-am trezit 
în spatele prietenei vorbăreţe a lui Susan. Întoarse capul spre 
mine şi-mi aruncă o privire de parcă aş fi fost un pervertit 
sexual împuţit, neras şi plin de noroi. Mă întrebă: 


— Eşti cu grupul nostru? 

— Nu, doamnă. Eu sunt canadian. 

Am coborât şi ne-am întâlnit cu ghidul nostru. Ne evită 
privirea, dar am scos o bancnotă de douăzeci de dolari şi i-am 
vârât-o în mână când am trecut pe lângă el. 

Aşadar ne aflam la Hanoi, pe o stradă îngustă, plină de 
pietoni, tricicluri şi câteva vehicule. Se întunecase şi lămpile de 
pe stradă se aprinseseră, însă arborii blocau mare parte din 
lumină, aşa că strada se afla în umbră... 

Ne-am depărtat de hotel şi am întrebat-o pe Susan: 

— Ştii unde ne aflăm? N 

— Nu departe de reşedinţa ambasadorului. Imi sugeră: Hai 
să găsim un loc unde să bem ceva, să mergem la toaletă şi să 
ne spălăm. Vreau să dau un telefon ofițerului de serviciu de la 
ambasadă. 

— Bună idee. 

M-am uitat pe partea opusă a străzii, căutând o cafenea sau 
un bar, pe urmă ceva mă făcu să mă întorc spre hotel, aflat 
acum la cincizeci de metri distanţă. În faţa autocarului era 
parcată o maşină verde-oliv, o berlină cum nu se găseau multe 
în ţara asta. Am avut impresia că era un fel de maşină oficială. 
Pe trotuar stătea un bărbat în uniformă cu spatele la noi, iar în 
lumina firmei hotelului am văzut că vorbea cu ghidul şi cu 
şoferul autocarului. Nu-mi plăcea treaba asta; mi-a plăcut şi 
mai puţin când şoferul camionului arătă spre mine şi Susan. 
Tipul în uniformă se întoarse şi se uită la noi. Era, de fapt, 
colonelul Mang. 

47 


Colonelul Mang porni spre noi şi strigă: 

— Domnule Brenner! Domnişoară Weber! 

I-am spus lui Susan: 

— A zis ceva? 

— Ah, la naiba... Paul... ar trebui s-o luăm la sănătoasa? 

Înainte de-a lua vreo hotărâre, berlina înaintă şi opri lângă 
noi. Tipul în uniformă de lângă şofer scoase un pistol pe care-l 
îndreptă spre mine. 

Colonelul Mang străbătu trotuarul pe jos, în uniforma verde 
de gală, dar fără pistol la brâu. Îi făcu semn agentului din 
maşină să îndepărteze arma, apoi se opri la câţiva paşi de noi şi 


spuse: 

— Mă temeam că v-am pierdut în gara Long Bien. 

— Într-adevăr, ne-ai pierdut. 

— Da. Dar acum v-am găsit. Pot să vă conduc cu maşina? 

Poate că se simţea prost după ce ne lăsase de izbelişte la 
Quang Tri şi-acum voia să se revanşeze. Totuşi, i-am zis: 

— E-n regulă. Am nevoie de puţină mişcare. 

— Unde mergeţi? 

— La Metropole. 

— Da? Metropole e în cealaltă direcţie. De ce aţi luat 
autocarul ăla? 

— Am crezut că era un autobuz de oraş. 

— Ştii că nu-i aşa. De fapt, te porţi de parcă ai fugi de ceva. 

— Nu, mergeam la Metropole. Pe-acolo, da? 

El se uită la Susan şi-o întrebă: 

— Ai primit mesajul meu la hotelul Century? 

Ea nu răspunse, iar colonelul Mang continuă: 

— Domnul Tin mi-a spus că ţi l-a transmis prin telex la oficiul 
poştal din oraşul Vinh. Ce făceai acolo? 

— Vizitam locul unde s-a născut Ho Şi Min. 

— A, da. Sunteţi amândoi istorici canadieni, după cum am 
descoperit recent. 

Niciunul dintre noi nu răspunse. Şi niciunul nu era încântat 
de afirmaţia asta. 

Colonelul îşi aprinse o ţigară. Poate că avea să cadă mort în 
urma unui atac de cord. 

Am observat peste umărul lui Mang nişte americani din 
autocar uitându-se la noi, în vreme ce doi indivizi în uniformă le 
făceau semn să intre în hol. Am mai văzut că şoferul 
autocarului şi ghidul dispăruseră; erau probabil în drum spre 
locul unde urma să mergem şi noi, iar ăsta nu era hotelul 
Metropole. 

Am observat şi că pietonii traversau pe cealaltă parte a 
străzii ca să ocolească acţiunea poliţiei ce avea loc pe trotuarul 
ăsta. Colonelul Mang îmi spuse: 

— Aţi plecat foarte devreme de la hotelul Century din Hue. 

— Şi ce dacă? 

Îmi ignoră replica impertinentă, dar trebuia să fie chit cu 
mine, aşa că-i zise lui Susan: 

— Din nefericire, pe Râul Roşu nu sunt plaje pentru nudişti 


pe care să le foloseşti. 

— Du-te dracului. 

Pe neaşteptate, el zâmbi şi-i spuse: 

— Ai devenit foarte populară printre oamenii din 
departamentul meu, care au studiat cu atenție fotografiile de 
pe Insula Piramidei. 

— Du-te dracului. 

Colonelul rămase calm şi mi-am imaginat că nu voia să 
înceapă un concurs de ţipete în faţa oamenilor lui, care 
probabil că nu înțelegeau ce-i spunea Susan. 

Mang ne măsură cu privirea şi zise: 

— Arătaţi de parcă aţi fi petrecut ceva timp în regiunea 
rurală. 

Niciunul din noi nu-i răspunse. Mă întrebă: 

— Unde-i bagajul dumitale? 

— Mi-a fost furat. 

— Da? Şi unde-aţi găsit hainele astea care nu erau în 
bagajele voastre? 

— Le-am cumpărat. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Şi văd vopsea albastră pe feţele şi mâinile voastre de la 
eşarfele montaniarde. Mi se pare că încercaţi să vă deghizați. 

— În ce? 

— Nu-mi plac replicile dumitale, domnule Brenner. 

— Mie nu-mi plac întrebările dumitale. 

— Niciodată nu-ţi plac. Schimbă subiectul: Camera dumitale 
de la Metropole, domnule Brenner, e rezervată pentru mâine. 
De ce ai sosit cu o zi mai devreme? 

Susan interveni: 

— Domnule colonel, avem o invitaţie... 

— Mai târziu, am întrerupt-o eu. 

Recepţia de la reşedinţa ambasadorului era un atu care 
putea fi jucat o singură dată, şi poate că acum nu era momentul 
potrivit. Susan înţelese şi zise: 

— Am o întâlnire la ambasadă mâine, devreme. 

— Cu cine? 

— Trebuie să vorbesc cu ataşatul comercial. 

— Despre ce? 

— Despre comerţ, evident. 


Îi aruncă o privire urâtă lui Susan, pe urmă îi spuse: 

— Am făcut nişte cercetări şi-am descoperit că şi dumneata 
ai o rezervare la Metropole, dar pentru astăzi. 

Colonelul Mang avea mai multe informaţii decât mine despre 
itinerarul călătoriei domnişoarei Weber. Dar ca să fiu corect, ea 
îmi pomenise ceva despre nişte afaceri la Hanoi, deşi acum nu 
mai credeam că aveau vreo legătură cu ataşatul comercial. 

Mang, căruia îi plăcea propriul sarcasm, îi zise lui Susan: 

— Deoarece domnul Brenner nu are cameră în noaptea asta, 
ţi-aş putea sugera să împărţi camera dumitale cu el, dar asta ar 
putea părea indecent. 

— Du-te dracului. 

Era timpul să văd dacă tipul ăsta pescuia, vâna sau punea 
capcane. l-am zis: 

— Domnule colonel, apreciez că te-ai abătut din drum ca să 
ne urezi bun venit la Hanoi şi, dacă nu mai ai să ne spui nimic, 
noi o să ne vedem de drum. Am adăugat: Dumneata sperii 
turiştii. 

— Da? Dar se pare că nu şi pe dumneata. 

— Nici pe departe. 

— Noaptea abia începe. Ai fost vreodată la Hanoi, domnule 
Brenner? 

— Nu, dar nişte prieteni de-ai mei au zburat pe deasupra 
oraşului în timpul războiului, deşi nu s-au oprit aici. 

Asta era bună. El zâmbi şi spuse: 

— De fapt, unii s-au oprit şi-au fost găzduiţi la hotelul Hilton 
din Hanoi. 

Nici asta nu era rea. Ador disputele de genul ăsta. Era rândul 
meu, aşa că am zis: 

— Voiam să văd Muzeul Aviației, dar mi s-a spus că nu-i 
nimic de văzut. 

— Ai vrea să vezi interiorul Ministerului Securităţii Publice? 

— Mulţumesc, dar l-am văzut deja pe cel din Saigon. 

— Din oraşul Ho Şi Min. 

— Cum o fi. 

Părea că ezita să treacă la ameninţări sau poate că se distra 
prea bine aici, în stradă. În orice caz, i-am spus: 

— Domnişoara Weber şi cu mine l-am sunat pe ofiţerul de 
serviciu de la ambasadă ca să ne anunţăm prezenţa la Hanoi. 
Poate că noi doi vom vorbi mâine. Să zicem la un cocteil, la ora 


şase. În barul de la Metropole. De acord? 

Mă privi cu atenţie în lumina slabă şi zise: N 

— Nu ai sunat la ambasada dumitale. Continuă: Înţeleg că 
dumneata crezi că sunt impresionat de considerente 
diplomatice. Dar să-ți spun ceva, domnule Brenner. Dacă o să 
rămân singur timp de cincisprezece minute cu dumneata şi 
domnişoara Weber, o să dovedesc că amândoi vă aflați în 
Vietnam în interesul guvernului vostru şi că acţionaţi împotriva 
ţării mele. 

— Poţi fi mai explicit? 

— O să fiu foarte explicit când o să vă aflaţi într-o cameră de 
interogatoriu. 

Se părea că acum ne aflam într-un impas. Eu voiam să mă 
duc la un hotel de cinci stele, iar colonelul Mang voia să mă 
ducă la închisoare. Dar voia să fie sigur că nu lua o decizie care 
să-i dăuneze carierei, aşa că stăteam de vorbă pe stradă, 
aşteptând ca eu ori Susan să facem sau să spunem ceva care să 
justifice arestarea. Trecusem şi eu prin asta, dar nu eram prea 
înduioşat de dilema lui. 

Colonelul Mang avea o soluţie şi-mi spuse: 

— Aş vrea ca amândoi să mă însoţiţi de bunăvoie la 
Ministerul Securităţii Publice pentru o discuţie. 

Spusesem asta de mii de ori suspecţilor şi cei mai mulţi 
dintre ei nu ajunseseră acasă în ziua aia. Am răspuns: 

— Asta-i o glumă, nu? 

— Nu. Nu e o glumă. 

— Sună ca o glumă. 

El părea fie încurcat, fie iritat de faptul că-i refuzam invitaţia. 

— Dacă veniţi de bunăvoie, vă promit că veţi putea pleca în 
mai puţin de o oră. 

Susan îi aminti: 

— Spuneai că ai nevoie de noi doar cincisprezece minute. 

Ajunsesem la stadiul în care îl puteam citi pe colonelul Mang 
şi am priceput că era într-adevăr iritat. Am observat şi că Susan 
îl enerva mai mult decât mine. Nu cred că Mang şi cu mine 
eram legaţi de ceva, dar eram sigur că o ura pe Susan. Din 
acest motiv, printre multe altele, nu voiam ca ea să ajungă în 
ghearele lui. I-am spus: 

— Domnule colonel, am o propunere. Du-ne la ambasadă şi 
las-o pe domnişoara Weber să intre acolo. Pe urmă te voi însoţi 


de bunăvoie la minister. 

Fără să se gândească prea mult, răspunse: 

— Nu. 

Susan spuse şi ea: 

— Nu, oriunde mergem, mergem împreună. 

Nimeni nu coopera cu mine, aşa că i-am zis lui Mang: 

— Bine, lasă-ne să dăm un telefon ofițerului de serviciu de la 
ambasadă şi să-l informăm că am sosit la Hanoi şi că domnul 
colonel Nguyen Qui Mang ar vrea să ne pună câteva întrebări şi 
că-l însoţim la Ministerul Securităţii Publice. De bunăvoie, 
desigur. Poţi să asculţi convorbirea. 

Colonelul dădu din cap. 

Nu ştia cum să încheie o învoială. Sau nu credea că avea de 
încheiat vreuna. l-am zis: 

— Ei bine, domnule colonel, nu mai am idei. 

Am luat-o pe Susan de braţ şi i-am spus lui Mang: 

— Bună seara. 

El îşi pierdu controlul şi, uitându-şi engleza, strigă: 

— Dung lai! 

M-am uitat la el. Se ambalase din nou, şi-acum, după ce-l 
provocasem, trebuia să facă ceva. Vorbi cu tipul de lângă şofer, 
care coborî din maşină şi deschise portiera din spate. Speram 
că Mang va pleca, dar n-aveam noi atâta noroc. Se uită peste 
umăr ca să se asigure că toţi turiştii americani plecaseră, pe 
urmă ne zise: 

— Urcaţi în maşină. 

Nu ne-am mişcat, nici eu, nici Susan. 

El zâmbi şi spuse: 

— Sunteţi speriaţi? 

— Nu. Dumneata eşti? 

— De ce-aş fi? Urcaţi în maşină. 

— Cineva trebuie să îndrepte o armă spre noi ca să urcăm în 
maşină. A 

Colonelul înţelese şi dădu din cap în semn de aprobare. li 
zise ceva tipului de lângă maşină, care, bucuros că se face util, 
îndreptă arma spre noi. 

Am luat-o pe Susan de braţ şi am urcat pe bancheta din spate 
a berlinei. Mang se instală lângă şofer, iar tipul cu arma 
rămase pe trotuar. 

Am rulat în tăcere pe străzile Cartierului Vechi şi după 


câteva minute am încetinit în faţa hotelului Metropole, o clădire 
maiestuoasă cum întâlneşti mai degrabă la Paris. 

Am crezut că Mang se răzgândise şi i-am zis: 

— Mulţumesc că ne-ai condus. 

— Voiam să vedeţi unde nu veţi petrece noaptea. 

Tâmpitule. 

Berlina se îndreptă spre vest, prin Cartierul Vechi. Doar ca 
să mă conving că oamenii ăştia nu erau complet idioţi, am 
încercat mânerul portierei, dar era blocat. 

Dintr-una neplăcută, situaţia devenise de-a dreptul dramatică 
şi nu dădea vreun semn de ameliorare. Mi-am analizat 
opţiunile, dar n-aveam niciuna în afară de-a deveni violent, 
ceea ce eram pregătit să fac. Mang nu avea vreo armă la 
vedere, dar şoferul avea, deci trebuia eliminat primul. M-am 
uitat în oglinda retrovizoare şi-am văzut o maşină care ne 
urma. Trebuia să hotărăsc, aşa cum învăţasem la cursul de fugă 
şi eschivare pentru prizonieri de război, dacă rezistenţa fizică 
era posibilă şi, dacă era, care-ar fi fost consecinţele unei 
încercări eşuate. Uneori creezi o problemă, mai mică sau mai 
mare, rupându-i gâtul cuiva. Alteori rezolvi problema. Totul 
depindea, bănuiam, de ce ne aştepta la capătul acestei 
călătorii. 

Am meditat la asta, ţinând cont de maşina din spate şi de 
faptul că Susan şi cu mine nu făcusem repetiţii pentru o 
încercare coordonată de evadare. 

Maşina coti, iar eu m-am aplecat spre ea şi-am şoptit: 

— Ai o armă? 

— A fost o glumă. 

Mang zise: 

— Nu vorbiti. 

Am cotit pe o stradă îngustă, slab luminată, şi am văzut pe o 
placă numele Yet Kieu. Am oprit în faţa unei clădiri masive de 
cinci etaje, din perioada colonială. Cealaltă maşină opri în 
spatele nostru. 

Colonelul Mang luă o servietă de pe scaun şi cobori fără să 
spună o vorbă. Susan mă înghionti şi zise încet: 

— Recepţia ambasadorului, Paul. 

— E în seara asta? 

— Paul. 

— Joacă atuul ăsta doar la nevoie. 


Susan se uită la mine. 

— Cred că avem nevoie de el. 

Doi tipi veniră din spate către berlină şi deschiseră portierele 
din dreptul nostru. Am coborât şi am fost escortaţi, nu cu 
blândeţe, până la uşa din faţă a Ministerului Securităţii Publice, 
unde eram aşteptaţi de colonelul Mang. 

Holul de la intrare era foarte părăginit, amintindu-mi de cel 
similar de la Saigon. Câţiva bărbaţi în uniformă şi în haine 
civile treceau pe-acolo şi se uitară la noi de parcă n-ar mai fi 
văzut atâţia occidentali în minister, deşi probabil că le-ar fi 
plăcut să vadă mai mulţi. Colonelul Mang ne conduse la un 
ascensor vechi, gen cuşcă, şi-i spuse ceva liftierului după ce 
intrarăm toţi. 

Am urcat în tăcere şi-am ajuns la etajul patru, slab luminat şi 
cu aspect ponosit. Pe o parte a coridorului erau mai multe uşi 
apropiate, iar din spatele uneia am auzit un bărbat strigând de 
durere, apoi zgomotul unei palme şi alt strigăt. O uşă era 
întredeschisă şi-am auzit o femeie plângând. 

Mang părea să nu fi observat nimic, nici cei doi mardeiaşi. 
Presupun că era ceva obişnuit pentru ei. 

Colonelul deschise o uşă şi, când dădu să intre, am zărit un 
bărbat zăcând gol pe podea, plin de sânge şi gemând încet. La 
un birou şedea un tip în uniformă, care fuma şi citea un ziar. 

Colonelul Mang schimbă câteva cuvinte cu individul de la 
birou şi închise uşa. Zise: 

— Camera asta e ocupată. 

Am schimbat o privire cu Susan şi-am înţeles că văzuse ce- 
am văzut şi eu. Cei mai mulţi oameni n-au un punct de reper 
pentru scene de genul ăsta şi mi-am amintit prima mea 
experienţă de război, morţii şi muribunzii zăcând peste tot, dar 
asta n-o consideri realitate şi de-aceea ajungi să faci faţă 
situaţiei. 

Mang găsi o cameră goală şi-am intrat cu toţii. 

Incăperea n-avea ferestre şi era foarte călduroasă. Un singur 
bec atârna de tavan. În mijlocul camerei se aflau un birou, un 
scaun şi două taburete de lemn. Colonelul îşi puse şapca şi 
servieta pe birou, se-aşeză şi îşi aprinse o ţigară. Ne făcu semn 
spre taburete şi zise: 

— Staţi jos. 

Noi am rămas în picioare. 


Podeaua era dintr-un parchet de lemn vechi, pătat cu ceva 
cafeniu-roşiatic. Prin zidul din spatele meu auzeam strigăte, 
urmate de o bufnitură în perete. 

Colonelul Mang părea destul de blazat, de parcă bătăile în 
secţia de poliţie erau ceva obişnuit, asemeni luării amprentelor 
sau fotografierii suspecţilor. 

Comentă: 

— Cei care nu cooperează în camerele de interogatoriu sunt 
duşi la subsol, unde obţinem întotdeauna deplina lor cooperare 
şi unde nu sunt invitaţi să ia loc. Făcu semn cu mâna şi spuse: 
Staţi jos. 

Cei doi gealaţi din spatele nostru trântiră taburetele şi ne 
împinseră în jos. 

Mang se uită îndelung la Susan şi la mine, pe urmă ne 
informă: 

— Mi-aţi provocat mari necazuri. Adăugă: Mi-aţi irosit 
vacanţa. 

I-am răspuns: 

— Nici dumneata nu mi-ai făcut vacanţa mai amuzantă. 

— Taci. 

Susan, fără să ceară permisiunea, scoase ţigările şi îşi 
aprinse una. Mang nu observă, nici nu-i păsa, ca şi cum fumatul 
ar fi fost singurul drept inalienabil al unui prizonier într-o 
închisoare vietnameză. 

Şedeam toţi trei acolo, în vreme ce doi dintre noi fumau, iar 
gealaţii din spatele meu respirau zgomotos. Instinctele îmi 
spuneau că ne aflăm în dificultate. Cele mai mari probleme le 
constituiau cei doi poliţişti morţi pe Autostrada Unu şi cei doi 
soldaţi morţi pe Drumul 214. Faptul că Susan şi cu mine ne-am 
aflat în zonă în timpul acelor accidente putea fi o pură 
coincidenţă, însă nu-mi imaginam că Mang ar fi crezut aşa 
ceva. Pe urmă mai era şi domnul Cam, şoferul nostru, pe care 
ar fi trebuit să-l ucid. Adevărul era că amândoi am fi putut 
ajunge în faţa unui pluton de execuţie pentru crimă, iar 
guvernul american ar fi fost în imposibilitate de a ne ajuta. 

Mang ne privi, apoi ne spuse: 

— Să începem cu începutul. Trase din ţigară, pe urmă ne 
informă: Am descoperit în cele din urmă cum aţi călătorit de la 
Nha Trang la Hue. Domnul Thuc s-a dovedit foarte cooperant 
când i-am făcut o vizită la agenţia lui de turism. 


Pentru prima oară am simţit o alarmă declanşată de teamă. 
Colonelul Mang spuse: 

— Deci, domnule Brenner, ai angajat o maşină particulară, 
ceea ce ţi se spusese să nu faci... 

L-am întrerupt şi-am zis: 

— Domnişoara Weber e liberă să călătorească aşa cum 
doreşte. Eu eram doar pasager. 

— Taci. Continuă: lar maşina a fost condusă de Duong Xuan 
Cam, care mi-a vorbit în detaliu despre călătoria voastră. 
Colonelul Mang mă fixă cu privirea şi zise: Aşa că poate ai vrea 
să-mi vorbeşti dumneata despre călătoria asta, ca să nu existe 
vreo neînțelegere. 

Din aiureala asta am tras concluzia că domnul Cam fie 
murise la interogatoriu înainte de-a recunoaşte că fusese 
complice la crimă, fie se ascundea ori fugise ca să-şi scape 
pielea. Am spus: 

— Sunt sigur că nu-ţi pot spune mai mult decât ţi-a spus 
şoferul. Domnişoara Weber şi cu mine am dormit pe tot 
parcursul călătoriei. 

— Nu asta spunea şoferul. 

— Dar ce spunea? 

Colonelul Mang răspunse: 

— Dacă-mi mai pui o singură întrebare, domnule Brenner, 
sau dumneata, domnişoară Weber, discuţia asta se va muta 
imediat la subsol. Am fost destul de clar? 

— Domnule colonel, trebuie să-ţi amintesc că domnişoara 
Weber şi cu mine nu suntem prizonieri de război la hotelul 
Hilton din Hanoi, unde compatrioţii dumitale au torturat sute 
de americani în timpul războiului. Luptele, domnule colonel, s- 
au încheiat, iar dumneata vei fi făcut răspunzător pentru 
faptele dumitale. 

Mă fixă îndelung cu privirea, apoi zise: 

— Dacă într-o măsură cât de mică aş putea determina ţara 
dumitale să devină iarăşi duşmanul ţării mele, asta m-ar face ca 
şi pe alţii, foarte fericit. Afişă un zâmbet antipatic şi adăugă: 
Cred că am găsit o cale de a o face. Vorbesc, desigur, despre 
procesul şi executarea unui aşa-zis turist american şi al unei 
aşa-zise femei de afaceri americane, fie pentru crimă, fie 
pentru activităţi împotriva statului, fie pentru amândouă. 

Cred că se referea la noi, aşa că i-am reamintit: 


— Vei fi făcut răspunzător de ambele guverne. 

— Asta nu-i treaba dumitale, domnule Brenner. Dumneata ai 
alte probleme. 

Rămase tăcut câteva clipe, gândindu-se probabil la 
problemele mele şi, speram, la potenţialele lui probleme. Imi 
spuse: 

— Când ne-am întâlnit ultima oară la Quang Tri, am discutat 
despre vizita dumitale la Hue, despre perioada nejustificată din 
timpul călătoriei de la Nha Trang la Hue, despre insolenţa 
dumitale faţă de polițistul de la Hue şi alte chestiuni în legătură 
cu preferinţele domnişoarei Weber în materie de companie 
masculină. Am mai discutat şi despre vizita din Valea A Shau, la 
Khe Sanh şi despre contractul dumitale cu triburile din zona 
colinară. Cred că acum am destule dovezi pentru a te aresta. 

— Eu cred că hărţuieşti un veteran de război american şi o 
remarcabilă femeie de afaceri americană pentru aţi atinge 
țeluri politice şi personale. 

— Da? Atunci va trebui să continuăm discuţia până când vom 
crede altceva. Mă întrebă: Cum aţi plecat de la Hue? 

— Cu o motocicletă. Şi am ajuns, după cum ştii, la Dien Bien 
Phu tot aşa. 

— Da, şi pe drum aţi devenit canadieni. 

Nu i-am răspuns. 

— Unde-ai găsit motocicleta? 

— Am cumpărat-o. 

— De la cine? 

— De la un om de pe stradă. 

— Cum îl chema? 

— Nguyen. 

— Îmi pierd răbdarea cu dumneata. 

— Nu poţi pierde ce nu ai. 

Îi plăcu asta şi zâmbi. 

— Cred că ştiu de unde-ai obţinut motocicleta. 

— Atunci nu trebuie să mă mai întrebi. 

Mă privi atent şi spuse: 

— De fapt, nu ştiu. Dar ştiu un lucru - înainte ca dumneata şi 
domnişoara Weber să plecaţi de-aici, o să fiţi bucuroşi să-mi 
spuneţi. 

Până acum, domnul Uyen era în siguranţă, lăcomia îi adusese 
Şmecheraşului necazuri, iar domnul Cam era mort ori 


dispăruse. Rămânea domnul Anh, şi speram că avea o plăcută 
reuniune de familie la Los Angeles. 

Mang mă întrebă: 

— Unde v-aţi oprit în timpul călătoriei de două zile până la 
Dien Bien Phu? 

— Am dormit în pădure. 

— E posibil să fi dormit într-un sat de montaniarzi? 

Revenisem la montaniarzi. Am zis: 

— Cred că mi-aş fi amintit. 

Mă privi cu atenţie şi spuse: 

— Doi soldaţi au fost ucişi lângă frontiera laoţiană, pe 
Drumul 214. Unul avea un glonţ de calibrul 45 în piept, muniţie 
folosită pentru un pistol Colt automat, utilizat de armata 
Statelor Unite. Se uită la mine de parcă ar fi crezut că puteam 
şti ceva despre asta. Trebuie că aţi fost în acea zonă şi cam la 
acea vreme. 

L-am privit în ochi şi-am răspuns: 

— Nu ştiu unde-i Drumul 214, dar am luat-o pe Autostrada 
Unu, apoi pe Drumul 6 până la Dien Bien Phu. Acum spune-mi 
că am fost pe Drumul 214 şi acuză-mă că am ucis doi soldaţi. 
Nici măcar nu pot răspunde la o acuzaţie atât de absurdă. 

Mang continua să mă privească. 

I-am amintit: 

— Aşa cum stau lucrurile acum, te-am însoţit de bunăvoie ca 
să răspundem unor întrebări. Peste foarte puţin timp vom 
considera că am fost reţinuţi împotriva voinţei noastre şi 
dumneata, domnule colonel, al cărui nume e cunoscut la 
ambasada ţării mele, va trebui să dai socoteală pentru absenţa 
noastră. 

Mie îmi suna bine, dar cred că nu şi colonelului Mang, care 
zâmbi şi spuse: 

— Nu m-ai ascultat cu atenţie, domnule Brenner. Nu-mi pasă 
de ambasada sau guvernul ţării dumitale. De fapt, aş saluta o 
confruntare. 

— Ei bine, domnule colonel, eşti pe cale să obţii una. 

— Îmi pierd vremea cu dumneata. Se uită la Susan şi zise: 

— Înţeleg că te-am ignorat. 

— De fapt, eu te ignor pe dumneata. 

— Cred că nu mă placi. 

— Nu, nu te plac. 


— De ce? Din cauza fotografiilor? Sau din superioritate 
rasială, ca mulţi dintre compatrioţii dumitale? 

Am spus: 

— Stai puţin. Genul ăsta de întrebări e... 

— Nu vorbesc cu dumneata, domnule Brenner. Adăugă: Dar 
dacă aş vorbi, te-aş întreba de câte ori ai folosit expresiile 
rasiale „venetic”, „gălbejit” şi „ochi-mijiţi”. De câte ori? 

— Probabil de prea multe ori. Dar nu în ultimii douăzeci şi 
cinci de ani. Renunţă la subiectul ăsta. 

— Subiectul ăsta mă interesează. Se uită la Susan. De ce te 
afli în ţara mea? 

— Îmi place aici. 

— Nu cred asta. 

— Nu-mi pasă dacă dumneata crezi sau nu, dar îndrăgesc 
oamenii acestei ţări, cultura şi tradiţiile ei. 

— Ai uitat să menţionezi banii. 

— Dar nu-mi place guvernul dumitale şi nu, guvernul şi 
poporul nu sunt acelaşi lucru. Adăugă: Chiar dacă ai fi fost 
american, tot te-aş fi considerat dezgustător şi detestabil. 

Mi-am imaginat că aveam să ajungem în ascensorul spre 
subsol în vreo trei secunde, dar colonelul Mang rămase cu 
privirea pierdută. În cele din urmă, spuse: 

— Tot străinii sunt problema. Adăugă: Sunt prea mulţi turişti 
aici şi prea mulţi oameni de afaceri. În curând vor fi cu doi mai 
puţin. 

Eram din nou aproape sigur că se referea la noi. Susan îl 
sfătui: 

— Caută mai aproape, în ţara dumitale, cauza problemelor pe 
care le ai. Începe chiar de-aici, din clădirea asta. 

— Nu avem nevoie de dumneata sau de alţi străini care să ne 
spună cum să ne guvernăm ţara. Vremea aia a trecut, 
domnişoară Weber. Generaţia mea şi cea a tatălui meu au plătit 
cu sânge ca să elibereze ţara asta de occidentali. Şi dacă e 
nevoie de încă un război ca să scăpăm de capitalişti şi de toţi 
occidentalii, suntem pregătiţi să ne sacrificăm încă o dată. 

— Ştii bine că asta nu-i adevărat. Și vremea aia a trecut. 

Colonelul Mang schimbă subiectul, aducând iarăşi în discuţie 
posibilitatea ca Susan şi cu mine să ajungem în faţa unui pluton 
de execuţie, situaţie în care se simţea mai sigur pe sine. Îşi 
îndreptă atenţia spre mine şi spuse: 


— Aţi plecat de la Hue cu motocicleta în dimineaţa zilei de 
marţi, aţi ajuns la Dien Bien Phu miercuri seara, foarte târziu, 
şi v-aţi cazat la hotelul Dien Bien Phu. 

— Corect. 

— Iar joi dimineaţă aţi vizitat câmpurile de luptă şi i-aţi spus 
ghidului că sunteţi istorici canadieni şi, mi se pare, botanişti. 

— Am spus istorici din Connecticut. 

— Ce-i asta? 

— Connecticut. Parte a Statelor Unite. 

Părea puţin încurcat, aşa că am adăugat: 

— Statul Nucşoarei. 

O lăsă baltă şi continuă: 

— În aceeaşi zi, mai târziu, aţi ajuns cu motocicleta în satul 
Ban Hin, pozând din nou în... istorici. 

N-am răspuns. 

— Domnişoara Weber i-a spus foarte clar unui om din piaţa 
satului că sunteţi canadieni. De ce v-aţi dat drept canadieni? 

— Unii oameni nu-i agreează pe americani. Tuturor le plac 
canadienii. 

— Mie nu. 

— Câţi canadieni cunoşti? 

Mang înţelese că-l îndepărtam de la subiect şi că trăgeam de 
timp. La drept vorbind, dacă aveam vreo şansă de-a scăpa de- 
acolo, ea depindea de intenţia colonelului de-a ne reţine sau nu 
mai mult decât timpul în care puteam lipsi fără să alarmăm pe 
nimeni. Dar mă întrebam dacă exista cineva la Washington, 
Saigon sau la ambasada de-aici care să fie într-adevăr îngrijorat 
din cauza asta. Mâine, da, în noaptea asta poate că nu. 
Prezenţa noastră la recepţia ambasadorului părea să fie 
facultativă şi era posibil să nu ni se simtă lipsa. Şi este sigur că 
nu mi s-ar fi simţit lipsa dacă se prevăzuse ca eu să plutesc în 
râul Na, alături de domnul Vinh. Mă gândeam să-mi joc micul 
atu, dar instinctele îmi spuneau că Mang nu era pregătit pentru 
asta. Mă întrebă: 

— De ce v-aţi dus la Ban Hin? 

— Ştii de ce. 

— Ştiu. Dar, ca să fiu sincer, nu prea văd rostul vizitei 
voastre la Tran Van Vinh. Aşa că ai putea să-mi dai o explicaţie. 

Erau cinci nume pe care nu voiam să le aud din gura lui 
Mang în seara asta, şi nici altă dată: Thuc, Cam, Anh, Uyen şi 


Tran Van Vinh. Colonelul îi numise deja pe trei dintre ei. Cât 
despre Tran Van Vinh, tovarăş fidel cauzei, colaborase foarte 
bine cu Mang, dar nu-l luminase pe de-a-ntregul. Eram mai 
îngrijorat de soarta domnului Anh şi a domnului Uyen, care 
făcuseră greşeala de a-şi risca vieţile pentru americani, 
asemeni altor douăzeci de milioane de sud-vietnamezi în timpul 
războiului. Ai crede că oamenii ăştia ar fi trebuit să înveţe ceva. 
În orice caz, aceste două nume nu apăruseră încă în discuţie, 
dar eu înţelesesem deja tehnicile de interogatoriu ale domnului 
Mang şi ştiam că divaga, lăsând la urmă ce era mai important. 

Il irita tăcerea mea şi insistă: 

— Poate că îmi explici scopul vizitei dumitale la domnul Vinh. 

— Sunt sigur că domnul Vinh ţi-a spus scopul vizitei mele. 

— Mi-a vorbit despre vizita dumitale la telefon, dar n-am avut 
ocazia să discutăm personal. Colonelul Mang se uită la ceas şi 
zise: Trebuie să sosească în scurt timp cu avionul şi-atunci o să 
vorbim mai mult. Între timp, ar trebui să-mi spui de ce l-ai 
vizitat. 

— În regulă. 

Fără să mă îndepărtez prea mult de adevăr, i-am spus 
colonelului aceeaşi poveste pe care i-o spusesem lui Tran Van 
Vinh despre scrisoare, Veteranii Americani din Vietnam, familia 
locotenentului Hines, aparenta ucidere a locotenentului de 
către un căpitan necunoscut - n-avea rost să-l menţionez pe 
vicepreşedintele Statelor Unite - şi că, fiindcă tot venisem în 
Vietnam într-o excursie nostalgică, promisesem familiei Hines 
că o să mă interesez de această chestiune. 

Am terminat relatarea şi-am văzut că Mang rămăsese pe 
gânduri. Auzise deja toate astea de la Tran Van Vinh, iar 
povestea era un soi de minge cu efect şi nu se potrivea cu nimic 
din ce bănuia sau ştia. Sigur, această întorsătură a 
evenimentelor ridica multe întrebări colonelului Mang, şi am 
sesizat că era dezorientat. Pe urmă ar fi vrut să vadă 
suvenirurile de război din rucsacul lui Susan. Aveam senzaţia 
că ne aflam de mult timp acolo. Poate pentru totdeauna. 

Mang se uită la Susan şi o întrebă: 

— Eşti de acord cu povestea asta? 

— Eu sunt doar târfa care l-a însoţit. 

— Ce e o târfă? 

Susan îi răspunse în vietnameză şi el dădu din cap, de parcă 


ăsta ar fi fost primul lucru pe care-l credea din ce spusesem noi 
până atunci. Totuşi zise: 

— Dar ai legătura asta cu domnul Stanley, care mă face 
bănuitor. 

— M-am culcat cu jumătate din occidentalii din Saigon, 
domnule colonel. N-ar trebui să acorzi o importanţă deosebită 
relaţiei mele cu Bill Stanley. 

Uneori, cum se spune în meseria mea, goliciunea e cea mai 
bună deghizare. Colonelul Mang părea sincer încântat de faptul 
că i se confirma părerea despre Susan chiar de către târfă, deşi 
asta făcea ca relaţia cu Bill Stanley să fie mai puţin 
incriminantă. 

Şi-apoi, desigur, Mang se întreba acum cât de ataşat eram de 
Susan Weber şi dacă m-ar fi putut încolţi cu ajutorul ei. La 
drept vorbind, în trecut le fusesem foarte fidel târfelor, dar 
colonelul nu ştia asta, aşa că i-am aruncat lui Susan o privire 
iritată şi m-am retras. 

Mang păru să observe şi-i spuse lui Susan: 

— Nu eşti cu nimic mai bună decât prostituatele de pe 
străzile Saigonului. 

— Eu nu iau bani. 

— Ai fi mai cinstită dacă ai face-o. 

Aşadar, punând-o pe Susan la locul ei, îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra mea: 

— Tran Van Vinh mi-a descris o ceartă dintre voi doi. Spunea 
că domnişoara Weber a plecat din casă singură, iar după câteva 
minute ai plecat şi dumneata. E corect? 

— E corect. 

— De ce? 

— În timpul călătoriei n-am fost de acord în multe privinţe, 
iar la urmă n-am căzut de acord asupra celui mai scurt drum 
spre Hanoi. 

— Şi-aţi hotărât amândoi să luaţi trenul de la Lao Cai. 

— Aşa cred, dacă am ajuns împreună la gara Long Bien. 

— Ştiam unde eraţi şi ştiam că veţi merge la Hanoi. Nu eraţi 
pe lista de pasageri ai unei curse aeriene, aşa că am pus să fie 
supravegheată gara Long Bien, staţia de autobuz, hotelul 
Metropole, desigur, şi ambasada americană, în eventualitatea 
că aţi fi ajuns la Hanoi cu o maşină sau cu motocicleta 
dumitale. 


— Cum ai aflat că eram în autocar? 

— A, polițistul care s-a urcat în autocar a observat că ghidul 
părea nervos, dar n-a vrut să facă o scenă în faţa compatrioţilor 
dumitale, aşa că am aşteptat. Colonelul Mang ne informă: Vă 
puteţi întâlni cu ghidul mai târziu, în altă parte a clădirii. Zâmbi 
şi spuse: V-am anunţat că o să ne întâlnim din nou la Hanoi. 

— Şi dacă ne-am fi dus în oraşul Ho Şi Min? 

Părea bucuros să răspundă unor întrebări care-l ajutau să 
arate cât de priceput era în meseria lui, aşa că zise: 

— Dacă nu ne-am fi aflat aici, am fi fost în acelaşi minister, în 
oraşul Ho Şi Min. Foarte puţine lucruri scapă atenţiei noastre, 
domnule Brenner. 

Trebuia s-o fi lăsat moartă, dar am spus: 

— N-ai idee câte lucruri scapă atenţiei voastre. 

El zâmbi din nou. 

— Dumneata şi domnişoara Weber n-aţi scăpat atenţiei mele. 
lată-vă aici. 

— Ţi-ai demonstrat ideea. l-am spus: Poliţia pentru Imigrări 
din ţara asta e necruțătoare, domnule colonel. Am putea folosi 
şi noi o asemenea poliţie în America. 

— Abaterile de la itinerar, mijloacele ilegale de transport şi 
neregulile în privinţa vizelor sunt chestiuni serioase, domnule 
Brenner. 

— Aşa o fi, de vreme ce aţi organizat o razie la scară 
naţională pentru mine şi domnişoara Weber. 

— Am terminat cu joaca? 

— Aşa sper. Dumneata eşti de la Secţiunea A sau B? 

— Secţiunea A. Echivalentul Agenţiei Centrale de Informaţii 
din Statele Unite. 

— Ei bine, data viitoare când voi veni în Vietnam, voi face 
cerere de viză mai devreme. 

— Nu va exista o dată viitoare. 

— Am terminat? 

— Nu. Şi nu mai întreba. 

M-aş fi uitat la ceas, dar mi-am amintit unde era. 

Aşadar, şedeam cu toţii acolo, în timp ce Susan, Mang şi cei 
doi gealaţi fumau, iar eu inhalam fumul din aer, şi nici măcar 
nu se putea deschide o fereastră. De parcă locul ăsta n-ar fi fost 
oricum nesănătos, pe podea erau pete vechi de sânge, iar 
anchetatorul din camera alăturată părea să se distreze izbindu- 


şi oaspetele de perete, ceea ce făcea becul să se clatine. 

Colonelul Mang ne lăsă o vreme să ascultăm meciul din 
încăperea alăturată, pe urmă se întoarse către Susan şi-o 
întrebă: 

— De ce ai trimis un telex domnului Tin de la hotelul Century 
din Hue? 

Susan răspunse: 

— Domnul Brenner a împrumutat cartea lui despre Vietnam 
unui ghid şi i-a cerut să i-o restituie marţi dimineaţă. Nu i-a 
restituit-o, iar eu am trimis un telex ca să întreb dacă apăruse 
între timp. Sunt sigură că l-ai citit. 

Colonelul nu dădu vreun semn că l-ar fi citit şi o întrebă pe 
Susan: 

— Şi ce-ai fi făcut dacă ar fi fost adusă cartea la hotel? Te-ai 
fi întors la Hue? 

— Sigur că nu. l-aş fi cerut domnului Tin să o trimită la 
Metropole. 

Se uită la mine şi întrebă: 

— Şi cine era ghidul ăsta căruia i-ai dat cartea? 

Cred că terminasem provizia de Nguyen, aşa că am zis: 

— Cred că-l chema Han. Un student. 

— De ce i-ai fi dat ghidul dumitale turistic? 

— M-a rugat să i-l împrumut. Am încălcat vreo lege? 

Până şi colonelul Mang pricepu hazul întrebării şi zâmbi. 

Totuşi, când zâmbea, de obicei nu era semn bun. Îmi spuse: 

— Am o confesiune de făcut. 

— Foarte bine, pentru că eu n-am. 

El continuă: 

— Te-am urmărit la Hue. 

N-am răspuns şi-am tăcut cu toţii, ascultând tipetele cuiva 
care era târât pe culoar. Era posibil să fie ghidul din autocar. 
Într-un târziu, colonelul Mang zise: 

— Colegii mei te-au scăpat din ochi, dar au raportat că 
mişcările dumitale erau cele ale unui om care se credea 
urmărit. 

— Ce te aşteptai să spună? Că stăteam pe o bancă în parc şi 
totuşi m-au scăpat din ochi? 

Nu-i plăcu replica şi se întoarse către Susan. 

— La fel şi dumneata, domnişoară Weber. Te-ai deplasat într- 
un mod dubios. 


— Făceam cumpărături. 

— A, da. Ca să vă deghizați. 

— Ca să iau haine potrivite pentru drumul spre Dien Bien 
Phu. Adăugă: Pot să-ţi vorbesc amănunţit despre cumpărăturile 
mele dacă vrei să asculţi. 

Colonelul şi cu mine nu eram entuziasmați de subiectul ăsta. 
În plus, Mang s-ar fi putut gândi că se înşela în prea multe 
privinţe. De fapt, nu era aşa, însă aveam convingerea că 
domnul Anh se afla în siguranţă. Dar în ce-l priveşte pe 
colonelul Mang, nu ştiai niciodată ce surprize mai avea 
pregătite. Se întoarse către mine şi mă întrebă: 

— Unde-i motocicleta pe care ai cumpărat-o la Hue? 

— Am vândut-o unui australian în Lao Cai. 

— Cum îl chema pe omul ăsta? 

— Era femeie. Sheila şi nu mai ştiu cum. Blondă, cu ochi 
albaştri, zâmbet plăcut. 

Colonelul Mang bănuia că-l şicanam, dar intră în joc: 

— Cât ai dat pe motocicletă la Hue şi cu cât ai vândut-o? 

— Trei mii de dolari americani, dar am reuşit să obţin doar 
cinci sute de la australiana din Lao Cai. Am adăugat: Ştia că noi 
trebuia să prindem trenul şi ea avea bagaje grele. 

— Înţeleg. Şi ai făcut nişte acte cu femeia asta ori cu 
persoana din Hue? 

— Domnule colonel, de când mă aflu în ţara asta n-am văzut 
nici măcar un bon de vânzare. 

Renunţă la subiect şi se uită la Susan. 

— Am găsit cheile motocicletei dumitale în apartamentul pe 
care-l ocupi, dar n-am găsit motocicleta. Ne poţi ajuta? 

— A fost furată. 

— Eu cred că e ascunsă. 

Susan îl întrebă: 

— Secţiunea A n-are nimic mai bun de făcut decât să caute 
motociclete? 

— De fapt, domnişoară Weber, are, şi ăsta-i motivul pentru 
care te afli aici. 

— N-am idee de ce mă aflu aici. 

— Ba ai. 

— Nu cred că dumneata ştii, domnule colonel. 

— Ceea ce nu ştiu aflu întotdeauna de la suspect. Ne 
reaminti amândurora: Asta-i doar un interogatoriu preliminar. 


Următorul va fi aşa cum vedeţi şi auziţi în camerele astea. 
Interogatoriul final e la subsol. În momentul acela, o să revenim 
la cei doi poliţişti şi la soldaţii ucişi, precum şi la alte subiecte, 
cum ar fi motocicletele, care au nevoie de explicaţii 
suplimentare. 

L-am informat pe colonelul Mang: 

— Tortura e ultima resursă a unui anchetator stupid şi leneş. 
Iar mărturiile sunt inutile. 

Se uită la mine de parcă n-ar mai fi auzit aşa ceva, şi probabil 
că nu auzise. Mă întrebă: 

— Ce ştii dumneata despre interogatorii? 

— Am văzut o mulţime de filme cu poliţişti la televizor. 

— De fapt, am încercat să aflu mai multe despre dumneata 
prin intermediul ambasadei noastre la Washington. 

— Nu cunosc pe nimeni acolo. 

— Nu-mi place sarcasmul dumitale. 

— Nimănui nu-i place. 

Se întoarse la subiectul trecutului meu şi zise: 

— Am descoperit că te-ai pensionat din armata americană 
anul trecut, în septembrie, şi că ai avut gradul de 
sublocotenent. 

— Eu ţi-am spus asta la Tan Son Nhat. 

— Dar n-ai fost limpede în privinţa funcţiei. 

— Niciun om din armată nu e limpede în privinţa funcţiei. 

— Aparent nu, având în vedere performanţele dumitale de- 
aici, în trecut. 

— Am făcut treabă bună aici domnule colonel, şi dumneata 
ştii asta. Întreabă-ţi oricare dintre colegii de liceu. 

Colonelul îşi pierdu cu totul controlul şi începu să ţipe în 
vietnameză, bătu cu pumnul în birou şi se ridică de pe scaun. 
Am văzut efectiv spumă la colţurile gurii lui. Am avut senzaţia 
că nu trebuia să pomenesc de război. 

Mang ocoli biroul şi veni spre mine. M-am ridicat, dar înainte 
de-a putea reacţiona, cei doi gealaţi mi-au blocat braţele. 
Colonelul mă plesni peste faţă, dar eu m-am smuls din 
încleştarea celor doi, care nu erau foarte puternici, şi unul 
dintre ei căzu. Celălalt se repezi din nou la mine, iar Susan se 
ridică şi izbi taburetul meu, care se lovi de picioarele lui. 
Gealatul căzu cu faţa în jos, iar Mang şi cu mine am luat poziţie 
de atac. 


Înainte de a-l dobori, gealaţii alergară spre un perete, 
scoaseră pistoalele şi începură să strige. 

Colonelul le spuse ceva, pe urmă dispăru pe neaşteptate din 
cameră. Presupun că trebuia să se ducă la closet sau cine ştie 
unde. 

Susan îmi zise: 

— Paul, afurisita de recepţie. 

Unul dintre gealaţi vorbi răstit cu Susan în vietnameză, iar 
ea îmi spuse: 

— Zice să stăm jos şi să tăcem. Dacă ne mişcăm sau vorbim, 
ne împuşcă. 

Aşa că am rămas cu cei doi gealaţi în spatele nostru, cu 
pistoalele îndreptate spre noi. Dacă ar fi fost mai aproape, le-aş 
fi luat armele în cinci secunde, dar se ţineau la distanţă. 

Zgomotele din încăperea asta nu atrăseseră în mod deosebit 
atenţia din cauza celor din camerele alăturate. Colonelul Mang 
nu închisese uşa când plecase şi am auzit o mulţime de plesneli 
răsunând pe culoar. 

Am aşteptat vreo cinci minute până când Mang s-a întors. 

A venit cu încă doi gealaţi înarmaţi, care s-au postat tot în 
spatele nostru. Când Mang a trecut pe lângă noi, am simţit 
miros de alcool. _ 

Se aşeză la birou şi îşi aprinse o ţigară. Încerca să dea 
impresia că nu se întâmplase nimic şi ne spuse: 

— Să revin la subiectul uciderii celor doi poliţişti şi-a celor 
doi soldaţi. Fie că mărturisiţi ori nu crimele astea, există 
martori care vă vor identifica drept autorii lor. Aşa că ar trebui 
să vă consideraţi acuzaţi de crimă. 

Mă gândeam să-mi joc atuul, dar atuul ăla începea să arate 
ca dracu’. 

Colonelul Mang ne lăsă să ne gândim la acuzaţia de crimă, 
pe urmă zise: 

— Sunt dispus să renunţ la aceste acuzaţii în schimbul unor 
declaraţii scrise, în care să recunoaşteţi că sunteţi agenţi ai 
statului american şi să explicaţi în detaliu care-i misiunea 
voastră aici. 

— Pe urmă mergem cu toţii la Metropole să bem ceva? 

— Nu. Rămâneţi în închisoare până când veţi fi expulzați. 

— Iar guvernul meu o să-şi ceară scuze şi-o să completeze un 
cec. 


— Sper că n-or să se scuze. Şi vă puteţi păstra banii. 

— Ce-ai dori să-ţi mărturisesc? 

— Vreau să recunoaşteţi amândoi ce-aţi făcut - legătura cu 
insurgenții înarmaţi, ajutarea FULRO, spionaj şi contacte cu 
duşmanii statului. 

— Mă aflu aici de numai două săptămâni. 

Nu pricepea toate nuanțele sarcasmului meu, aşa că dădu 
din cap. Se uită la mine şi încercă să fie rezonabil: 

— Înţelegi cu siguranţă avantajul mărturisirii unor delicte 
politice faţă de acuzaţia de omor. Delictele politice pot fi 
negociate între guvernele noastre. Omorul e omor. Imi 
reaminti: Am martori atât pentru crime, cât şi pentru delictele 
politice. Aveţi de ales. 

Sistemul juridic de-aici funcţiona puţin diferit de cel de- 
acasă. Cred că-i menţionasem asta lui Karl. Colonelul Mang 
spuse: 

— Am nevoie de decizia dumitale, domnule Brenner. 

Susan zise: 

— Iar mă ignori. 

Se uită la ea. 

— Nu vreau nimic de la dumneata, doar să-ţi ţii gura. 

Înainte ca Susan să-i spună din nou să se ducă dracului, i-am 
Zis: 

— Te voi lăsa pe dumneata să iei decizia, domnule colonel. 
Cooperarea mea benevolă a ajuns la sfârşit, cum poate ai 
observat. 

Mang îmi goli rucsacul pe tăblia biroului. Nu remarcă faptul 
că n-aveam chiloţi acolo, dar spuse: 

— Unde sunt toate hainele dumitale? 

— În bagajul care a fost furat, evident. 

Ignoră răspunsul, se uită la aparatul foto, la rolfilm, la 
brăţara de montaniard şi la ultima mea cămaşă curată. 
Deschise trusa de toaletă, strânse tubul cu pastă de dinţi şi 
pulveriză crema de ras pe birou. În timp ce se juca cu obiectele 
mele de toaletă, mă întrebă: 

— Prin urmare, care a fost ocupaţia dumitale în armată? 

— Ţi-am spus. 

— Mi-ai spus că ai fost bucătar. Pe urmă ai recunoscut că ai 
fost soldat combatant. 

— Am fost. Apoi am ajuns bucătar. 


— De fapt, eu cred că eşti ofiţer de informaţii. 

Era pe aproape. 

Se plictisi de bunurile mele neînsemnate şi goli rucsacul lui 
Susan pe birou. Se strădui să-i ignore sutienul şi dresurile şi-i 
cotrobăi prin lucruri, găsind eşarfa de montaniard pe care i-o 
dăduse Şeful John, câteva bijuterii din alamă lucrate de 
montaniarzi şi alte fleacuri. 

Îi puse aparatul foto lângă al meu, împreună cu tot filmul 
consumat. 

În cele din urmă îşi concentră atenţia asupra obiectelor pe 
care mi le dăduse Tran Van Vinh. Examină ceasul, plăcuţele de 
identificare, verigheta, jurnalul, portactul şi ce se afla în el şi, 
în sfârşit, punga de pânză cu scrisorile şi lista de serviciu a 
CAMV. Aceasta din urmă îi reţinu atenţia doar câteva secunde, 
pe urmă frunzării scrisorile. Într-un târziu se uită la Susan şi 
întrebă: 

— Astea sunt toate obiectele pe care vi le-a dat Tran Van 
Vinh? 

Susan dădu din cap. 

— De ce sunt la dumneata şi nu la domnul Brenner? 

— Ce contează? 

— Ce ai asupra dumitale? 

— Nimic. 

— Vom vedea imediat. 

— Dacă mă atingi, te ucid. Dacă nu azi, în altă zi. 

— De ce i-ar păsa unei târfe dacă o atinge un bărbat? 

— Du-te-n mă-ta. 

I-am spus lui Susan: 

— Las-o mai moale. Iar lui Mang i-am zis: Dacă o atingi, 
domnule colonel, şi nu te ucide ea, o s-o fac eu. Dacă nu azi, în 
altă zi. Am adăugat: Ştii că pot să fac asta. 

Mang se opri din scotocit şi-mi spuse: 

— A, deci îţi place cucoana asta. Şi-ai ucide pentru ea. 

— Aş ucide doar ca să mă amuz. 

— Şi eu te-aş ucide pe dumneata doar ca să mă amuz. De 
fapt, nu mai aveţi şansa de-a vă mărturisi delictele politice. 
Sunt sigur că nu vreau ca nişte persoane atât de periculoase ca 
dumneata şi domnişoara Weber să fie eliberate vreodată. M-aţi 
putea ucide. 

— Dacă nu eu, o s-o facă altcineva. 


Îmi aruncă o privire şi-am văzut că înţelesese că nu eram 
singur. Asta bănuise şi era bucuros că i se confirma ipoteza, 
dar nu prea bucuros că era pe o listă neagră. 

Preferă să ignore afirmaţia mea şi îşi îndreptă atenţia spre 
hainele noastre în care nu se afla nimic care să-l intereseze. O 
întrebă pe Susan: 

— Unde sunt fotografiile pe care ţi le-am trimis? 

Ea îi spuse în vietnameză ceva, ce el nu voia să audă de 
obicei. Răspunse răstit în vietnameză, dar eu le-am reamintit: 

— Vorbiti englezeşte. 

Colonelul Mang îmi zise într-o corectă engleză de 
conversație: 

— Taci dracului din gură. 

Situaţia impunea diplomaţie, aşa că i-am spus în franceză, 
limbajul internaţional al diplomaţiei: 

— Mangez merde. 

I-a trebuit o secundă ca să priceapă că-i zisesem să mănânce 
rahat. 

— Poţi să te distrezi acum, domnule Brenner, şi să profiţi de 
ocazie ca să te porţi curajos în faţa cucoanei dumitale. Mai 
târziu, niciunul din voi nu va mai fi atât de curajos. 

N-am răspuns. 

Mang deschise servieta şi scoase un teanc de fotografii. 
Studie câteva dintre ele, apoi aruncă vreo şase spre noi, iar 
câteva aterizară pe podea cu faţa în sus. Erau, desigur, 
fotografii de pe Insula Piramidei. Colonelul îi zise lui Susan: 

— Poate că sunt eu nelămurit în privinţa modestiei 
occidentale. Mă pui într-o situaţie dificilă în legătură cu 
percheziţionarea dumitale. 

— Nu mă atinge. 

Mang se uită la mine. 

— Domnule Brenner. Mă poţi ajuta? 

— Ar trebui să aduci o femeie care să facă percheziţia în altă 
cameră. 

— De ce nu ne putem preface că suntem cu toţii pe plajă? 

— De ce nu încetezi să fii tâmpit? 

M-am ridicat şi-am simţit ceva rece la ceafă. Colonelul Mang 
spuse: 

— Stai jos. 

Pistolul din ceafă putea fi al meu dacă voiam, însă nu aveam 


certitudinea că celelalte trei arme nu erau ridicate şi îndreptate 
asupra mea. M-am aşezat. 

Era momentul să joc atuul. I-am zis lui Mang: 

— Domnule colonel, ambasadorul american Patrick Quinn ne- 
a invitat, pe mine şi pe domnişoara Weber, la o recepţie la 
reşedinţa lui la ora 8 seara. Aceasta e dată în onoarea 
vicepreşedintelui Statelor Unite, Edward Blake, care, după cum 
ştii, e la Hanoi. Trebuie să mergem la recepţia aia, care a 
început deja. 

Colonelul Mang se uită la mine, apoi la Susan. Spuse: 

— Şi ce veţi îmbrăca la recepţia ambasadorului? Nu văd nişte 
haine potrivite în sacoşele astea. 

Susan zise: 

— Doamna Quinn are haine potrivite pentru mine. N-ar 
trebui să-ţi faci griji din pricina asta. 

Colonelul Mang mă privi. 

— Şi dumneata, domnule Brenner? 

— Eu mă duc doar ca să cânt la chitară. Şi-am întârziat. 

El ignoră răspunsul meu şi întrebă: 

— De ce ar fi invitat vreunul din voi la o asemenea serată? 

Susan răspunse: 

— Sunt prietenă cu doamna Quinn. 

— Serios? Se uită la mine. Şi dumneata, domnule Brenner? 

— Pat Quinn şi cu mine am fost colegi de şcoală. 

— Aha. Câţi oameni faimoşi au fost în clasa aia! Deci eu vă 
rețin pe amândoi de la o cină cu compatrioţii voştri. 

Susan îl informă: 

— Şi ministrul de Externe al ţării dumitale va fi acolo, 
domnul Thuang, ca şi ministrul de Interne, domnul Huong, care 
am impresia că e superiorul dumitale. S-ar putea să le 
menţionez sau nu întâlnirea noastră. 

De obicei nu mă impresionează aluziile la oameni importanţi, 
însă în cazul ăsta am făcut o excepţie. Sigur, colonelul Mang 
putea avea acum un motiv serios să nu ne lase să plecăm vii de- 
acolo. L-am privit, dar avea o expresie de nepătruns şi nu-mi 
dădeam seama cum avea să reacționeze. I-am zis: 

— Din Lao Cai am trimis un telex la ambasadă, informându-i 
că vom sosi cu trenul, ne vom caza la Metropole şi vom fi la 
recepţie la opt. 

— Oficiul poştal din Lao Cai nu-i deschis la ora la care pleacă 


trenul spre Hanoi. 

Hopa. Am zis: 

— l-am lăsat mesajul australienei, care a promis că-l va 
trimite. Femeia care mi-a cumpărat motocicleta. 

Mă bucuram sincer că mă născusem irlandez. N 

Colonelul Mang îşi aprinse altă ţigară şi se gândi la asta. In 
cele din urmă mă întrebă: 

— Tipul ăsta, Blake, o să fie viitorul vostru preşedinte? 

— Probabil. Am adăugat: La noi se organizează alegeri. 

Mang se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Nu-mi place omul ästa. 

Ei bine, până la urmă aveam ceva în comun. Mang zise: 

— A fost militar în Vietnam în timpul războiului. 

— Da, ştiu. 

— Face prea multe vizite aici. 

— E un prieten al Vietnamului. 

— Aşa zice el. Adăugă: Circulă zvonuri că intenţionează să 
aducă din nou militari americani pe pământ vietnamez. 

Nici Susan, nici eu n-am răspuns. Colonelul Mang trebuia să 
se gândească la multe în privinţa asta şi nu voiam să-i întrerup 
gândurile cu ameninţări sau promisiuni că aveam să pun o 
vorbă bună pentru el la recepţie. 

Se uită la noi şi spuse: 

— Tot nu sunt mulţumit de niciunul dintre răspunsurile 
voastre. E datoria mea să-mi protejez ţara. 

Nu prea părea sigur pe sine, şi el ştia asta. Se uită la ceas, 
ceea ce era un semn bun. Totuşi, încă nu putea lua o hotărâre. 

Se uită la mine şi spuse: 

— O să-ţi pun nişte întrebări, domnule Brenner, şi dacă-mi 
răspunzi sincer, poate mă voi gândi să vă dau drumul, dumitale 
şi domnişoarei Weber. 

N-am răspuns. 

El mă întrebă: 

— Te afli aici ca să anchetezi uciderea acestui locotenent 
Hines de către un căpitan american în oraşul Quang Tri, în 
februarie 1968? 

— Am mai spus-o. 

— Dar ai menţionat că făceai ancheta asta în numele familiei. 

— Aşa e. 

— Conduci ancheta şi în folosul guvernului ţării dumitale? 


— Da. 

Părea surprins de răspunsul sincer. Şi eu eram surprins, şi 
Susan. Întrezăream o soluţie pentru a ieşi din clădirea asta şi 
ea avea legătură cu Edward Blake, care, într-un anume sens, 
mă adusese aici. Colonelul Mang mă întrebă: 

— Şi domnişoara Weber e colega dumitale de serviciu? 

— S-a oferit să mă ajute ca translator şi în timpul călătoriei. 

Se uită la Susan. 

— Ce legătură ai cu guvernul ţării dumitale? 

— M-am culcat cu Bill Stanley. 

— Şi altceva? 

— Sunt cetăţean şi plătitor de taxe. 

Nu se înţelegea deloc cu Susan, aşa că îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra mea: 

— Şi dumneata ce legătură ai cu guvernul ţării dumitale? 

Pe când lucram la un caz, mă culcasem o dată cu o fată care 
lucra ca agent FBI, dar nu credeam că asta voia să ştie acum. 
Am zis: 

— Sunt fost anchetator de cazuri penale în armata Statelor 
Unite. 

Aveam voie să-i dau şi numărul meu de serviciu, dar nu mi-l 
amintesc întotdeauna. 

Mang rămase o vreme pe gânduri, întrebându-se probabil cu 
ce se ocupa un tip de la DIP. Mă întrebă: 

— Care-i legătura dumitale actuală cu guvernul american? 

— Sunt angajat civil. 

— Lucrezi pentru Agenţia Centrală de Informaţii? 

Probabil, dar am răspuns: 

— Nu. Asta-i o chestiune penală. Anchetez o crimă, nu comit 
una. 

Nu sesiză umorul şi continuă: 

— Când ai vorbit cu Tran Van Vinh, ai aflat identitatea 
acestui ucigaş? 

— Poate. 

— De ce-i aşa de importantă treaba asta după atâţia ani? 

— Justiţia e importantă. 

— Pentru cine? Pentru familie? Pentru autorităţi? 

— Pentru toată lumea. 

Trase gânditor din ţigară. Omul nu era stupid, nici eu, aşa că 
mi-am ţinut gura. Trebuia să ajungă singur până la capăt, îmi 


spuse: 

— Te-ai întors aşadar în Vietnam după aproape treizeci de 
ani ca să afli adevărul despre această crimă. 

— Aşa e. 

— Pentru dreptate. 

— Pentru dreptate. 

— Victima asta, locotenentul Hines, trebuie să provină dintr- 
o familie bogată şi puternică dacă guvernul ţării dumitale şi-a 
dat atâta osteneală. 

— Nu contează dacă a fost bogat ori sărac. Crima e crimă. 
Dreptatea e dreptate. 

Mang se uită la Susan şi-o întrebă: 

— Unde sunt fotografiile pe care i le-ai arătat domnului Vinh? 

— M-am descotorosit de ele. 

— De ce? 

— Nu-mi mai trebuia. 

— Domnul Vinh spunea că aveai două seturi de fotografii. 
Unul cu locotenentul Hines, celălalt cu un căpitan despre care 
bănuiaţi că e criminalul. 

Susan dădu din cap. 

— Domnul Vinh a putut să-ţi ofere fotografia locotenentului 
Hines din portactul lui, iar aceste obiecte confirmă faptul că el 
e omul care a fost ucis. 

— Aşa e. 

— Dar domnul Vinh n-a reuşit să-l identifice pe cel pe care l-a 
văzut omorându-l pe locotenent la Quang Tri în fotografiile 
căpitanului. Corect? 

— Corect. 

O întrebă pe Susan: 

— Care e numele acestui căpitan? 

— Nu ştiu. 

— Cum aşa? Aveai fotografiile lui. 

L-am întrerupt, zicând: 

— Erau fotografiile mele, domnule colonel. Domnişoara 
Weber doar traducea. 

— A, da. Atunci te întreb pe dumneata: care e numele acelui 
căpitan? 

— N-am idee. 

— Nu ţi s-a spus pe cine să cauţi? 

— Nu. Ce contează pentru dumneata? Crezi că l-ai cunoaşte? 


— De fapt, domnul Vinh s-a gândit la vizita voastră după ce- 
aţi plecat şi... 

Vedeam că Mang îşi consuma neuronii şi, ca şi mine cu 
câteva zile în urmă, aproape că pusese mâna pe ceva, dar acel 
ceva îi tot scăpa. l-am amintit: 

— Ţi-am răspuns sincer. Acum cunoşti scopul vizitei mele 
aici. N-am încălcat nicio lege. Trebuie să plecăm. 

Colonelul era cufundat în gânduri şi instinctul îi spunea că e 
că era pe cale să descopere în sfârşit ceva. Mă întrebă: 

— Dacă anchetezi uciderea unui american de către alt 
american, de ce n-a cerut guvernul ţării dumitale ajutorul 
guvernului ţării mele? Îmi aminti: Plătiţi milioane de dolari 
pentru informaţii despre soldaţii voştri dispăruţi. 

Asta era într-adevăr o întrebare bună, şi mi-am amintit că-l 
întrebasem pe Karl acelaşi lucru, deşi răspunsul se afla în 
cuprinsul întrebării. Îmi trebuiseră vreo două minute, în faţa 
zidului din Washington, ca să găsesc singur răspunsul. 
Colonelul Mang avea nevoie de mai mult timp, aşa că repetă 
întrebarea ca pentru sine. 

I-am răspuns: 

— După cum ai aflat de la domnul Vinh, acest căpitan a mai 
ucis şi trei civili vietnamezi şi a furat valori din tezaurul de la 
Quang Tri. Guvernul ţării mele a considerat că era mai bine să 
evite situaţia în care guvernul ţării dumitale ar fi insistat să-l 
aducă pe acest căpitan în faţa instanţei. 

Colonelul nu rosti efectiv cuvântul „Prostii”, dar îmi aruncă o 
privire care asta însemna. 

— Răspunsul nu e satisfăcător. 

— Atunci răspunde-ţi singur la întrebare. _ 

Mang dădu din cap şi făcu faţă situaţiei. Işi aprinse altă 
ţigară, iar mie mi se păru că aud ticăitul care cronometra jocul. 

În cele din urmă începu să studieze efectele personale ale 
locotenentului William Hines. Luă lista de serviciu a CAMV şi 
se uită la ea: 

— Domnul Vinh a observat că un document cu numele unor 
americani va provocat amândurora o anume emoție. 

Citi lista, se uită la mine, pe urmă la Susan. li spuse ei ceva 
în vietnameză şi mi s-a părut că aud cuvântul dai-uy, căpitan, 
şi-am auzit cu siguranţă un „Blake” rostit cu accent vietnamez. 

Susan dădu din cap. 


Colonelul Mang avea aerul unui om care aflase adevărul. Era 
încântat de sine, dar şi puţin agitat şi poate un pic speriat. 
Asemeni lui Karl, poate că aştepta o stea de general, dar dacă 
folosea greşit informaţia asta şi o ducea cui nu trebuia din 
guvernul lui, putea sfârşi prin a ştampila vize la graniţa 
laoţiană pentru tot restul vieţii. Sau şi mai rău. 

Se uită la mine şi puse o întrebare vicleană: 

— Ai de gând să-l protejezi pe omul ăsta sau să-l demaşti? 

— Am fost trimis aici ca să aflu şi să raportez adevărul. Nu 
contează ce se va întâmpla cu acest om. 

— Ar fi trebuit să spui că ai fost trimis ca să-l demaşti. Ti-am 
spus că nu-mi place omul ăsta. 

— Ştiu ce-ar fi trebuit să spun. Mi-ai cerut adevărul şi ţi-am 
spus adevărul. Vrei să încep iarăşi să mint? 

Îmi ignoră replica şi ne zise: 

— Dati-mi vizele voastre. 

Asta era cea mai bună veste pe care-o auzisem de câtva timp 
încoace. Nu se mai obosi să ne ceară paşapoartele, fiindcă toţi 
trei ştiam că ambasadă americană putea emite două noi 
paşapoarte în zece minute, dar fără viza autorităţilor 
vietnameze n-am fi ieşit din ţară. Dar ieşeam din clădirea asta. 

Colonelul Mang îi spuse ceva unuia dintre gealaţi, care 
părăsi încăperea. Mie îmi zise: 

— O să vă las să vă duceţi la recepţie. 

Voiam să-l felicit pentru decizia înţeleaptă, în schimb am 
spus: 

— Când ne putem aştepta să ne recăpătăm vizele? 

— N-ai nevoie de viză ca să fii din nou arestat, domnule 
Brenner. 

— Presupun că nu. 

Uşa se deschise şi gealatul reveni cu o femeie în uniformă. 
Vorbi cu Susan în vietnameză, iar Susan se lăsă pipăită, ceea ce 
părea să satisfacă cerinţele unei percheziţii fără a-i da lui 
Susan motive să vorbească prea mult despre asta la recepţia 
ambasadorului. 

A venit rândul meu şi m-a controlat un gealat. 

Nu aveam la noi decât portactele noastre, iar Mang le 
cercetă pe amândouă, pe urmă le aruncă pe birou: 

— Luaţi-vă portactele şi plecaţi. 

Am început să ne punem lucrurile în rucsacuri. Mang zise: 


— Ştii că nu luaţi nimic din toate astea. 

— Avem nevoie de efectele personale ale locotenentului 
Hines. 

— Şi eu. Plecaţi. 

— Am nevoie de biletul meu de avion. 

— N-ai ce face cu el. 

— Avem nevoie de jachetele noastre. 

— Plecaţi. Acum. 

Susan zise: 

— Vreau filmul şi aparatul meu foto. 

El ne privi şi spuse: 

— Aroganţa voastră e absolut uimitoare. Eu vă redau viaţa şi 
voi vă certaţi cu mine pentru ce am luat în schimbul vieților 
voastre. 

Avea oarecum dreptate, aşa că am luat-o pe Susan de braţ. 
Mang spuse: 

— Stati puţin. Există ceva ce puteţi lua cu voi la petrecere. 
Fotografiile de pe podea. 

Aproape că o auzeam pe Susan spunându-i să se ducă 
dracului, aşa că am zis repede: 

— Domnişoara Weber a trimis deja un set ataşatului 
comercial de la ambasadă. Mulţumim. 

El zâmbi. 

— lar eu o să trimit setul ăsta ambasadorului şi doamnei 
Quinn. Trebuie să afle că primesc o târfă în casa lor. 

Susan zâmbi dulce şi zise: 

— O să-i transmit salutările dumitale ministrului de Interne. 

— Mulţumesc. Nu uita să-i spui că prietenul lui, Edward 
Blake, e un criminal şi un hoţ. 

Nu trebuia să-i răspund, însă am spus: 

— Ar trebui să-i spui chiar dumneata, domnule colonel. Ai 
dovezile şi-l ai pe Tran Van Vinh. Dar fii atent. ii un tigru de 
coadă. 

Ne-am privit în ochi şi cred că în acel scurt moment ne-am 
văzut oglindiţi unul în celălalt; noi, eu şi cu el, America şi 
Vietnamul, dând mereu nas în nas, în toate momentele şi 
locurile nepotrivite şi pentru toate motivele eronate. 


48 


Gealaţii coborâră cu noi în holul de la parter şi ne conduseră 


până la uşă. Susan le spuse ceva ce nu le plăcu şi îşi luară 
rămas-bun de la noi împingându-ne afară. 

Am stat o clipă pe strada întunecată, pe urmă Susan m-a luat 
de mână şi ne-am îndreptat spre un bulevard luminat, aflat la 
câteva cvartaluri distanţă. Susan zise: 

— De ce nu i-ai vorbit mai devreme despre recepţia 
ambasadorului? 

— Uitam mereu. 

— Nu e amuzant. 

— Nu cred că recepţia ambasadorului ne-a scăpat de-acolo. 
Edward Blake ne-a scăpat. 

Ea nu răspunse. 

Ne depărtasem destul de Ministerul Fricii când am ajuns pe 
un bulevard larg, numit Pho Tran Hung Paor care ar fi trebuit 
rebotezat. 

Susan se opri să se orienteze, apoi am luat-o la dreapta. Am 
trecut pe lângă o clădire cu arhitectură modernă, mare şi 
urâtă, despre care Susan spuse că era Palatul Cultural şi unde 
erau parcate numeroase taxiuri şi tricicluri. Am zis: 

— Ar trebui să luăm un taxi. 

— Vreau să merg pe jos. Nu e departe. 

Ne-am continuat drumul pe bulevardul aglomerat. Susan îşi 
scoase ţigările din jeanşi şi îşi aprinse una cu un chibrit. 

— Bine că nu mi-a luat ţigările. 

— Nu-i aşa de sadic. 

Am mers de-a lungul arterei înţesate de lume. Fiindcă 
vremea era răcoroasă, mulţi bărbaţi purtau pulovere sau 
jachete sport groase şi cei mai mulţi aveau pe cap berete sau 
căşti coloniale. Nimeni nu afişa vreun zâmbet, nici eu. Locul 
ăsta îţi ştergea cumva zâmbetul de pe faţă, mai ales dacă 
veneai de pe strada Yet Kieu. 

Susan zise: 

— A luat toate dovezile noastre. Ce crezi că o să facă cu ele? 

— Asta-i întrebarea. 

— Am trecut prin chinurile iadului ca să punem mâna pe 
lucrurile alea şi-acum le-a luat el şi şi-a dat seama... Imi spuse: 
Cei de la Washington or să facă o criză de nervi. 

N-am răspuns. 

Ea mă întrebă: 

— Şi care-i planul acum? 


— Vreau să beau ceva. 

— O să-ţi dau eu la recepţie. 

— Chiar o cunoşti pe soţia ambasadorului? 

— Da. Am întâlnit-o de două ori aici, la Hanoi, şi-am făcut 
cumpărături cu ea şi cu prietenele ei la Saigon, pe urmă am 
cinat împreună. Tu cânţi la chitară? 

— Am minţit. Îl cunoşti pe ambasador? 

— L-am întâlnit o dată la Hanoi, la ambasadă, şi altă dată la 
reşedinţa lui. 

— Şi-ar aminti de tine? 

— Probabil. Mi-a făcut avansuri. 

— Cum făcea? 

— Se descurca bine până când şi-a vârât nasul Bill. Râse şi 
mă luă de braţ. Pot fi o pacoste. Dar tu mă poţi stăpâni. 

Am ajuns la un alt bulevard larg, pe care Susan îl recunoscu, 
am luat-o la stânga şi-am mers mai departe. Ne-am apropiat de 
un lac mare, înconjurat de un parc în care se vedeau vânzători 
ambulanți şi oameni care jucau şah. Pe lacul luminat erau 
numeroase bărci mici, iar pe o insulă se înălța o pagodă cu stea 
roşie în vârf. Am întrebat: 

— Ăsta-i lacul unde-a căzut bombardierul B-52? 

— Nu. Sunt multe lacuri în Hanoi. Asta-i Lacul Săbiei 
Restituite. 

— Există şi un Lac al Dovezilor Restituite? 

— Nu cred. 

Am mers pe lângă lac, iar Susan m-a întrebat din nou: 

— Paul, care-i planul? 

— Oricare ar fi, e planul meu. 

Ea nu răspunse o vreme, pe urmă zise: 

— Tot n-ai încredere în mine. 

Nu am spus nimic. 

— După atâtea prin câte am trecut împreună... 

— Asta-i poanta. 

Susan se opri, m-am oprit şi eu şi m-am întors către ea. Ne- 
am uitat unul la altul şi am văzut că era supărată. Îmi zise: 

— Mi-aş fi riscat şi chiar mi-am riscat viaţa pentru tine. 

— "Ţi-ai riscat viaţa ta. 

Nu comentă asta şi mă întrebă: 

— Mă iubeşti cu adevărat? 

— Te iubesc, dar nu trebuie să am încredere în tine. 


— Nu poate fi iubire fără încredere. 

— Astea-s prostii muiereşti. Sigur că poate fi. Să mergem. 

Am luat-o de braţ şi am pornit mai departe. Ea se trase de 
lângă mine şi zise: 

— Mă duc la hotel. Tu du-te la recepţie. 

Asta suna precum ceva din ultimele mele trei sau patru 
relaţii amoroase. Trebuie să fi fost vorba despre mine. l-am 
spus: 

— Am nevoie de tine acolo. 

— Mai încearcă. 

— Tu ai invitaţia şi ştii drumul. Cunoşti gazdele. 

— Mai încearcă. 

— Vreau să vii acolo. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dar tu ştii. Spune-mi ce trebuia sa se întâmple în 
seara asta. 

Câteva clipe tăcu, apoi zise: 

— Situaţia A: nu l-am găsit pe Tran Van Vinh sau n-am 
obţinut nicio dovadă. Tu te duci la Bangkok, iar eu mă întorc la 
Saigon. Situaţia B: am găsit ce căutam, dar tu nu ştii ce 
înseamnă. Te duci la Bangkok, eu la Saigon. Situaţia C; tu 
înţelegi ce-am descoperit şi pentru tine e în regulă. Discuţi 
chestiunea la Bangkok, eu mă duc la Saigon. Situaţia D e atunci 
când tu vrei să fii erou şi cercetaş şi mergem împreună la 
Bangkok. Asta-i situaţia de-acum. 

M-am uitat la bărcile care se întreceau pe lac ori poate că 
mimau nişte bătălii navale; cu vietnamezii era greu să-ţi dai 
seama. 

— Paul. 

M-am uitat la ea. 

— Sigur, totul s-a complicat pentru că m-am îndrăgostit de 
tine. 

— Tuturor li se întâmplă. Asta-i Situaţia E. 

— Foarte bine. Situaţia E. 

I-am zis: 

— Să ne întoarcem la D. Ce trebuia să faci când ţi-aş fi spus 
că aveam de gând să raportez tot ce-am aflat şefului meu, pe 
urmă FBl-ului, Departamentului de Justiţie şi presei, dacă 
trebuia s-o fac? 

Nu-mi răspunse. 


— Iar asta ar fi condus la o anchetă oficială, o posibilă punere 
sub acuzare a lui Edward Blake şi un proces pentru crimă, ceea 
ce i-ar fi dat peste cap planurile de-a ajunge preşedinte. Bun, 
dacă ţi-aş fi spus toate astea, ceea ce am şi făcut, atunci ce 
trebuia să faci? 

— Aş fi încercat să te conving. 

— Sunt de neconvins. Pe urmă? 

— Mă pui într-o situaţie delicată. 

— Bun venit unei situaţii delicate. Spune-mi. 

— Ce vrei să-ţi spun? Că ar fi trebuit să te ucid? Ţi-am spus, 
trebuia doar să stau cu ochii pe tine până când te-aş fi dus la 
Bangkok. Făcu o pauză, pe urmă zise: După asta, n-am idee ce 
intenționau să facă cu tine. 

— Asta-i o atitudine glacială, detaşată. 

— Ştiu. Dar la informarea pe care-am avut-o suna în regulă. 
N-ai fost niciodată la o informare unde deciziile dure sunt 
discutate foarte logic, pe un ton practic şi sună corect, pe urmă 
ieşi pe teren şi-i vezi pe oamenii cu care trebuie să fii dur? 

Se uită la mine. 

De fapt, aproape toată activitatea mea profesională, de la 
pregătirile de luptă până la întâlnirile cu procurorul general al 
Curţii Marţiale, fuseseră aşa. I-am zis: 

— Înţeleg, dar tu vorbeşti despre ceva ilegal, ca să nu mai 
spun că e imoral şi lipsit de onestitate. 

— Ştiu. 

— Care-a fost motivaţia ta? 

— Lucruri stupide. Emoţiile, aventura, senzaţia că oameni 
importanţi au încredere şi se bizuie pe mine. Mă privi. Văd că 
nu mă crezi. 

— Nu, nu te cred. 

— Bine. Nu eşti atât de stupid pe cât pari. 

— Sper că nu. Unde-ai învăţat să foloseşti o armă? 

— În multe locuri. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Zău că nu-ţi pot spune, şi nu contează. Adăugă: Nu te mai 
obosi să întrebi. Uite, Paul, ţie ţi s-a ordonat să mă minţi din 
prima zi, iar mie mi s-a ordonat să te mint tot din prima zi. N-ai 
dreptul să fii supărat din cauza minciunilor mele, considerând 
totodată că ale tale sunt justificate. 

Am dat din cap. 


— În regulă. Dar de-aceea m-am lăsat de meserie. 

— Ar trebui să te gândeşti să rămâi. Ai făcut o treabă 
excelentă cu Tran Van Vinh, cu colonelul Mang şi cu deducţiile 
tale. 

— E bine să te retragi cât eşti viu şi nevătămat. 

— Când eram în Valea Na, când ţi-am dat arma, ţi-am spus că 
o să te ajut să-l demaşti pe Edward Blake, deşi nu asta trebuia 
să fac eu. Vorbeam serios, şi o s-o fac, pentru că e ceva just şi 
pentru că... o să fac orice mi-ai cere să fac. Chiar dacă n-o să 
ne mai vedem vreodată, vreau să rămâi cu gânduri bune despre 
mine... 

Am văzut lacrimi curgându-i pe obraji. Atunci i-am zis: 

— Să mergem. 

Am trecut pe lângă lac. Susan cunoştea drumul. Am cotit pe 
o stradă numită Pho Ngo Quyen şi am ajuns la hotelul 
Metropole, după colţ. Susan îmi zise: 

— Eu mă pot caza, putem face un duş şi, dacă vrei, facem 
amor. 

— De ce să stricăm o zi perfectă? 

— Ai vrut să fii crud sau amuzant? 

— Amuzant. Hai să mergem acasă la ambasador şi să 
isprăvim odată cu povestea asta. 

— Suntem murdari şi mirosim urât. 

— Aşa e şi meseria asta. Cât mai e până acolo? 

— Încă un cvartal. 

Am trecut de Metropole, am cotit pe o stradă mică, umbrită 
de arbori şi-am mers mai departe. În faţă am văzut o zonă 
intens luminată şi-am înţeles că trebuia să fie casa 
ambasadorului. 

Susan se opri şi mă privi: 

— Sunt supărată şi nu pot merge acolo aşa. 

— Arăţi grozav. 

— Nu sunt fardată, am plâns, nu sunt bine îmbrăcată şi tu mă 
faci să mă simt jalnic. 

— Poţi împrumuta un ruj. 

— Uită-te la mine. 

— Nu. 

— Paul, uită-te la mine. 

— Trei lucruri: sunt de partea ta, poţi avea încredere în mine 
şi te iubesc. 


— În regulă. 

— Sărută-mă. 

Am sărutat-o, ne-am strâns în braţe şi am prelungit sărutul. 
Cât ne depărtasem de hotel? 

Ne-am desprins din îmbrăţişare şi ea s-a uitat la mine: 

— Încă trei lucruri: nu avem dovezi, Tran Van Vinh e sub 
controlul colonelului Mang şi când vei pleca de la Hanoi va 
trebui să fii la fel de atent la Bangkok cum ai fost aici. 

— De aceea vreau ca tu să taci din gură şi să te faci 
nevăzută. Nu trebuie să ai vreo legătură cu insigna mea de 
merit. 

Susan nu răspunse. 

Am străbătut distanţa scurtă pe lângă un zid înalt din stuc, 
spre nişte porţi din fier forjat aflate la intrarea pe un drum de 
acces. 

Lângă perete era o gheretă a poliţiei vietnameze şi de noi se 
apropie un tip în haine civile care spuse în engleză: 

— Paşapoartele. 

I le-am dat şi le-a examinat cu o lanternă. Se uită la noi de 
parcă ar fi ştiut cine eram, ca şi cum colonelul Mang îl 
anunţase deja. 

Dacă Mang se răzgândise, urma să ne întoarcem la 
Ministerul Securității Publice. Vedeam porţile reşedinţei 
ambasadorului la nici şase metri distanţă şi vedeam doi puşcaşi 
marini americani stând de gardă. 

Polițistul în haine civile nu spunea nimic şi nu mi-am dat 
seama dacă trebuia să-i trag un picior în boaşe şi s-o iau la fugă 
spre porţi. Lângă gheretă erau doi poliţişti în uniformă, 
amândoi înarmaţi, care ne priveau. 

Polițistul în haine civile îmi zise: 

— Unde mergi? 

— La recepţia ambasadorului american. 

El se uită la hainele noastre, dar nu spuse nimic. Eu am 
întins mâna şi-am zis: 

— Paşapoartele. 

Mi le trânti în braţe, se întoarse şi se îndepărtă. Am pornit 
spre porţi şi i-am spus lui Susan: 

— S-ar putea să nu fie la fel de uşor să ieşim de-aici. 

— La asta mă gândeam şi eu. 

Porţile erau deschise şi cei doi gardieni în uniforme albastre 


erau o privelişte bine venită, deşi nu i-aş fi spus niciodată asta 
unui puşcaş marin. 

Puşcaşii stăteau în poziţia „pe loc repaus”, cu mâinile la 
spate, şi ne măsurau cu privirea. Nu luară poziţia „drepţi” şi nu 
salutară, dar ochii noştri rotunzi ne permiseră accesul. 

La câţiva metri distanţă de porţi, în dreapta, se afla alt 
puşcaş marin, într-o uniformă oliv-cafenie, înarmat cu o puşcă 
M-16. Un sergent se apropie de noi şi zise: 

— Îmi pare rău, oameni buni, asta-i o proprietate privată. 

Susan îl înştiinţă: 

— Am venit la recepţia ambasadorului. 

— Aha... Ne măsură cu privirea. Aha... 

Susan spuse: 

— Sunt Weber. Susan Weber. lar dumnealui e invitatul meu. 
Domnul Paul Brenner. 

— În regulă... aha... Lumină cu o lanternă hârtia din mâna lui 
şi zise: Da, doamnă. Sunteţi pe listă. Ne întrebă: Pot să vad 
nişte acte de identitate? 

I-am dat paşaportul pe care l-a studiat, apoi mi l-a înapoiat 
zicând: 

— Mulţumesc, domnule. 

După ce verifică şi actele lui Susan, ne spuse: 

— Ă... la evenimentul din seara asta se poartă ţinută de 
afaceri. 

— Abia am venit din ţară, dar avem aici haine. Mulţumesc, 
domnule sergent. 

— Da, doamnă. Pe mine mă întrebă: Aţi mai fost aici, 
domnule? 

— Nu, aici nu. 

Arătă spre casă şi spuse: 

— Mergeţi pe aleea circulară până la uşa din faţă. Recepţia 
are loc în grădină. Vă urez o seară plăcută. 

Văzându-l pe acest sergent tânăr, m-am gândit la Ted 
Buckley, cel de la Khe Sanh. Lumea străbătuse un drum lung 
din iarna anului 1968, dar dacă nu fuseseşi niciodată acolo, n- 
aveai de unde şti asta. 

Eram pe cale să mă îndepărtez, când sergentul mă întrebă: 

— Aţi făcut armata aici? 

— Da. Cu mult timp în urmă. 

Atunci luă poziţia de drepţi şi-l salută pe fostul soldat Paul 


Brenner. 

Am luat-o pe Susan de braţ şi-am urcat pe aleea pietruită. 

Casa era o vilă franceză cu trei etaje şi acoperiş mansardat 
din gresie. Stucul de culoare crem era modelat astfel încât să 
pară blocuri de piatră, iar faţada era decorată în stil franțuzesc, 
cu balcoane din fier forjat şi obloane la ferestre. Un drapel 
american, puternic luminat, flutura pe un catarg în faţa intrării. 

Un bărbat vietnamez îmbrăcat în costum negru stătea lângă 
intrare. Ne zâmbi şi spuse: 

— Bună seara. 

Susan îi răspunse în engleză: 

— Bună seara. 

Îmi plac oamenii care nu-şi etalează cunoştinţele de limbi 
străine de câte ori au ocazia. Cu toate astea, i-am zis 
bărbatului: 

— Bonsoir. 

Acum le putea spune prietenilor lui că la recepţia 
ambasadorului american venise un francez îmbrăcat ca un 
golan. 

Îmi răspunse: 

— Bonsoir, monsieur. 

Ne deschise uşa şi intrarăm. 

Am urcat câteva trepte de marmură, la capătul cărora se afla 
o vietnameză într-un ao dai din mătase albastră, care ne salută 
tot în engleză şi se înclină: 

— Vă rog să mă urmaţi. Recepţia e în grădină. 

Susan îi zise: 

— Aş vrea să merg la toaletă. 

Femeia îşi spuse probabil că era o idee bună. 

Ne îndrumă cu o plecăciune spre o cameră de zi, de unde 
pornea o scară ce urca la etaj, dar Susan trecu pe lângă ea şi 
continuă să meargă. 

În timp ce traversam camera frumos mobilată, Susan arătă 
spre nişte uşi duble închise, pe peretele din stânga, şi spuse: 

— Biroul ambasadorului. 

Deschise altă uşă, care dădea într-o baie mare, şi zise: 

— Intră. Nu sunt ruşinoasă. 

Am intrat amândoi în baie şi-am încuiat uşa. Susan se duse 
direct la toaletă. 

Două chiuvete de marmură erau montate în perete, cu săpun 


şi prosoape, iar eu mi-am spălat praful şi vopseaua albastră de 
pe faţă şi mâini. M-am uitat în oglindă de unde mă privi un 
bărbat foarte obosit şi neras. Nu trecusem prin cele mai rele 
două săptămâni din viaţa mea - Valea A Shau continua să 
deţină primul loc -, dar era posibil să fi fost cele mai epuizante 
din punct de vedere afectiv. Şi povestea nu se încheiase încă. 
Nici n-avea să se încheie vreodată. 

Susan veni lângă mine şi se uită în oglindă. 

— Arăt bine fără machiaj... nu? 

— O să afli asta dacă ambasadorul se dă iar la tine. 

Nu era acolo periuţa de dinţi, aşa că, brav soldat cum sunt, 
am muşcat o bucată de săpun, am luat o gură de apă fierbinte 
şi-am făcut gargară. Săpunul făcu spumă în jurul buzelor mele. 

Susan mă întrebă râzând: 

— Ce faci? 

Am scuipat în chiuvetă. 

— Gargară. 

Ea se spălă şi încercă gustul săpunului. 

— Câh. 

M-am dus la o fereastră care dădea spre grădina din faţă, pe 
unde venisem. Am văzut puşcaşii marini de la intrare, pe cei doi 
militari de la corpul de gardă şi steagul american fluturând în 
faţa ferestrei. Dincolo de zid era Hanoiul, teritoriul lui Mang. 

— Trebuie să rămânem aici în noaptea asta. Ori la ambasadă. 

Susan veni lângă mine cu un prosop ud, fierbinte şi mi-l puse 
la ceafă. 

— Cum te simţi? 

— Grozav. 

Se uită pe fereastră şi-mi zise: 

— Să ştii, Paul, că nu trebuie să ai o confruntare aici. De ce 
să devii persona non grata în ambasadă? 

— De ce nu? Sunt persona non grata în tot restul ţării. În 
baia asta sunt persona non grata? 

Ea zâmbi. 

— Zona ta de siguranţă se micşorează. Să ştii, colonelul 
Mang ar putea face treaba în locul tău. 

— Vreau ceva de băut. 

Am plecat din baie şi ne-am întors la vietnameză, care ne 
conduse pe un culoar, apoi printr-o cameră mare ori salon, 
dincolo de care vedeam o sufragerie şi mai mare. Mobilierul 


era de o calitate excelentă, un amestec de stiluri, francez şi est- 
asiatic, deşi pe pereţi atârnau picturi modeme urâte. 

Am ajuns la o galerie lungă din spatele casei, iar însoţitoarea 
noastră ne conduse către o uşă dublă. Din grădina de-afară se 
auzeau discuţii şi muzică. 

În timp ce ne îndreptam spre uşă, Susan îmi spuse: 

— Bill ar trebui să fie aici. 

— Mi-am cam imaginat. 

— Te deranjează? 

— Nu. Am fost colegi la Princeton. 

leşind pe uşă, am ajuns în dreptul unor trepte de marmură, 
flancate de balustrade din granit roz. Am zis: 

— Ai putea cumpăra un bombardier B-52 cu banii luaţi pe 
locuinţa asta. 

Susan mă luă de mână - un gest foarte amabil, şi am coborât 
până la jumătatea scării. În curtea înconjurată de ziduri şi 
grădini era înălţat un vast pavilion, luminat cu lanterne 
chinezeşti. În stânga am văzut o piscină mare, scăldată în 
lumină. Dacă îmi jucam cărţile corect, puteam deveni 
următorul ambasador în Vietnam. 

Susan cercetă cu privirea mulţimea de vreo două sute de 
persoane, dar nimeni nu purta jeanşi ori cămăşi sport. Imi 
spuse: 

— Uite-l pe ambasador... şi pe Anne Quinn... nu-l văd pe 
vicepreşedinte... dar unde-o să vezi o mulţime şi o să auzi 
pupături în fund, să ştii că el e acolo. 

— Cred că-l văd. 

— Am întârziat puţin, aşa că ar trebui să mergem întâi să ne 
prezentăm doamnei Quinn. 

— Ai învăţat asta la şcoală? Nu putem merge mai întâi la 
bar? 

— Nu. Protocol înainte de alcool. 

Am coborât ultimele trepte şi câţiva invitaţi ne observară, 
apoi alţii. Părea că zgomotul conversaţiilor scăzuse în 
intensitate. 

Susan se duse direct la soţia ambasadorului, care vorbea cu 
un grup de bărbaţi şi femei sub acoperişul pavilionului: 

— Anne. Ce mai faci? Arăţi extraordinar. 

Anne Quinn era o femeie frumoasă, de vreo cincizeci de ani, 
cu un chip expresiv. Se arătă surprinsă, dar îşi reveni repede şi 


zise: 

— Susan! Ce grozav că te văd! 

Hodoronc-tronc. 

Mimară nişte sărutări, iar doamna Quinn strâmbă din nas de 
parcă tocmai mirosise Vietnamul. 

Restul grupului păru să se retragă din jurul lor. Susan îi 
spuse gazdei noastre: 

— N-o să ghiceşti niciodată ce săptămână am avut. 

Nu, n-avea să ghicească. 

— Ah, Anne, dă-mi voie să ţi-l prezint pe prietenul meu, Paul 
Brenner. Paul, ea e Anne Quinn. 

Am încercat să nu stau în bătaia vântului când i-am luat 
mâna şi-am zis: 

— Foarte încântat să vă cunosc. Chuc Mung Nam Moi. 

Femeia zâmbi stins şi-mi întoarse felicitările de Anul Nou. 

Mai aveam gust de săpun în gură şi-am încercat să fac un 
balonaş, dar n-a mers. 

Susan îi spuse doamnei Quinn: 

— Te rog să ne ierţi că am întârziat. Paul şi cu mine am 
petrecut o săptămână călătorind în nordul ţării, trenul de la 
Lao Cai a avut întârziere şi, colac peste pupăză, ne-au fost 
furate bagajele. 

— O, ce cumplit. 

Cred că asta explica ţinuta noastră fără s-o menţioneze 
direct. Am observat că Susan părea să se simtă la largul ei aici. 
Până şi tonul sexy exprima oarecum bună dispoziţie. Voiam să 
beau ceva. 

Doamna Quinn îmi aruncă o privire şi începu să se gândească 
la ceva. Îi spuse lui Susan: 

— Aţi... unde aţi călătorit...? 

— La Dien Bien Phu şi la Sa Pa. Trebuie neapărat să te duci 
acolo. 

— Păi... da... 

— Paul şi cu mine am petrecut trei zile minunate la Nha 
Trang. Ai fost acolo? 

— Nu... 

— Trebuie să te duci. Şi nu rata Insula Piramidei. Pe urmă 
am fost la Hue şi-am stat la Century. Unde ai tras tu anul 
trecut. 

— A, da... Se uită din nou la mine, pe urmă îi zise lui Susan: 


Bill Stanley e aici... 

Doamna nu termina niciodată o frază. Probabil că nu termina 
niciodată un gând. Susan aruncă o privire în jur. 

— A, da? Trebuie să-l salut. 

— Da... de fapt, întreba... 

Susan îi zise ei şi celorlalţi invitaţi care continuau să se 
retragă: 

— Paul şi-a făcut stagiul militar în Vietnam în timpul 
războiului şi-am vizitat câteva dintre locurile unde-a luptat. 

Doamna Quinn se uită la mine. 

— Ce interesant... vi s-a părut... dificil...? 

— De data asta nu. 

Susan adăugă: 

— Paul caută ceva de băut încă de la Lao Cai. Şi eu aş bea 
ceva. Călătoria cu trenul a fost teribilă. Te rog să ne scuzi. 

— Desigur. 

Susan mă luă de braţ şi pornirăm spre unul dintre baruri: 

— O femeie adorabilă. 

— Să nu mai cauţi altă invitaţie în curierul tău. 

Ne-am croit drum prin mulţime şi toată lumea se uita la noi. 
Adevărul despre o femeie frumoasă e că rămâne tot frumoasă, 
chiar şi prost îmbrăcată. 

Ne-am dus la barul în aer liber unde doi vietnamezi cu jiletci 
albe aşteptau zâmbitori. Susan ceru un gin tonic, iar eu un 
scotch dublu cu gheaţă. 

M-am uitat în jur. Cei vreo două sute de invitaţi erau mai ales 
albi, dar erau şi destui vietnamezi, câţiva în uniforme militare 
care îmi amintiră de colonelul Mang. Poate că ar fi trebuit să-l 
invit aici. S-ar fi bucurat. Şi aş fi putut să-l trag în nişte tufişuri 
şi să-l bat măr. 

Majoritatea occidentalilor şi chiar asiaticii păreau oameni de 
afaceri, dar se aflau şi oameni care puteau fi de la alte 
ambasade, asiatice ori occidentale. 

In fond, vicepreşedintele Edward Blake constituia o mare 
atracţie. 

Mi-am notat în gând să-l găsesc pe omul meu de legătură de 
la FBI, John Eagan, deşi eram sigur că el avea să mă găsească 
primul. 

O mică orchestră de patru instrumentişti vietnamezi cânta 
„Moonlight in Vermont” pe pajişte şi am observat câţiva tipi 


care se învârteau pe-acolo cu căşti minuscule în urechi şi 
umflături sub haine - evident, agenţi ai Serviciului Secret 
repartizaţi vicepreşedintelui. Până acum, vreun observator aflat 
undeva vorbise în căştile lor, spunând ceva de genul: „Doi 
vagabonzi la barul din partea sudică. Staţi cu ochii pe ei.” 

Băuturile noastre erau gata. Intorcându-mă, am dat nas în 
nas cu un tip de la Serviciul Secret care-şi scosese casca, vrând 
să vorbească cu mine. Arăta ca un puşti de cincisprezece ani şi 
zâmbea. Întinse mâna şi zise: 

— Bună, eu sunt Scott Romney. 

I-am ignorat mâna întinsă şi-am zis: 

— Eu sunt cetăţean american. 

— Domnule, putem schimba o vorbă înăuntru? 

— Nu, nu cred, fiule. 

Susan îmi întrerupse distracţia şi-i zise: 

— Du-te şi vorbeşte cu doamna Quinn. Ne cunoaşte personal. 

Se uită la Susan şi, tot zâmbăreţ, spuse: 

— Da, doamnă. Aşa voi face. 

Şi plecă. 

Am sorbit o gură de scotch, am făcut o gargară şi-am înghiţit. 

Susan mă puse să-i ţin paharul în timp ce-şi aprindea o 
țigară: g 

— Aproape că nu mai am ţigări. Îşi luă paharul şi spuse: Ți- 
am zis, arăţi dubios. Asta nu mi s-a mai întâmplat până acum. 

Am zâmbit. 

Continuând să fumeze, mă întrebă: 

— Vrei să-l cunoşti acum pe ambasador? 

— Vreau să-mi termin băutura. 

— Vine încoace. 

M-am uitat în dreapta, spre piscină, şi am văzut un bărbat, 
care trebuie să fi fost Patrick Quinn, venind singur spre noi, dar 
urmat de la distanţă de alţi câţiva bărbaţi. Era cam de vârsta şi 
greutatea mea, bine făcut, şi nu arăta rău. Purta un costum 
bleumarin, ca majoritatea tipilor de-aici, şi-i zâmbea lui Susan. 
Se duse direct la ea şi strigă: 

— Susan! O îmbrăţişă strâns şi-o sărută. Arăţi superb! Ce mai 
faci? 

— Grozav. Arăţi foarte în formă şi bronzat pentru luna 
februarie. 

Hodoronc-tronc. 


— Păi, secretul meu e o lampă cu ultraviolete şi o nouă sală 
de gimnastică la subsol. Şi tu eşti foarte bronzată. Unde-ai fost? 

— La Nha Trang. Cu acest domn. Domnule ambasador, ţi-l 
prezint pe prietenul meu, Paul Brenner. 

Nu se arătă deloc surprins când se întoarse şi-mi întinse 
mâna. 

— Paul! Încântat de cunoştinţă! 

Strângea mâna zdravăn şi-i plăcea s-o scuture, aşa că scotch- 
ul meu se vărsă din pahar. 

— Bun venit la mica noastră adunare. Mă bucur că ai reuşit, 
Paul. 

— Mulţumesc, domnule ambasador. 

— Spune-mi Pat. Deci aţi fost la Nha Trang? 

— Pentru câteva zile. 

— Trebuie să merg şi eu acolo. Doamne, mi-ar plăcea să pot 
călători mai mult prin ţara asta. 

— E o aventură, i-am zis. 

— Sunt sigur. 

Poţi să o mai spui o dată. 

— Este. 

Nu-mi dădeam seama dacă ştia cine sunt, sau de ce mă aflam 
în Vietnam, sau dacă apariţia mea acolo era o surpriză, un şoc 
ori n-avea importanţă. Ambasadorul e totdeauna lăsat în ceaţă 
în legătură cu treburile spionilor pentru a putea dezminţi orice 
mai târziu cu aerul unui om sincer. Dar mi se păruse ciudat că, 
având două sute de invitaţi, îşi lăsase îndatoririle ca să străbată 
peluza către Susan. Sigur, poate că voia s-o reguleze, şi asta 
putea explica entuziasmul lui. 

Susan îi vorbea despre trenul din Lao Cai şi despre bagajele 
noastre, iar el îi sorbea fiecare cuvânt şi dădea din cap 
compătimitor. Era clar că-şi dorea s-o reguleze, dar asta era 
cea mai măruntă dintre problemele mele şi, de fapt, poate că 
nu era deloc problema mea. 

Quinn îi spuse lui Susan: 

— Sunt sigur că Anne poate să-ţi dea ceva să îmbraci. 

— De fapt, îmi plac vechii mei jeanşi. 

Ambasadorul râse şi se întoarse spre mine: 

— Paul, să-ţi împrumut o jachetă sport? 

— Nu dacă doamna rămâne în jeanşi. Nu sunt aşa de curajos. 

Ha, ha. Susan îi zise: 


— Paul a făcut armata în Vietnam. Am vizitat locurile unde a 
luptat. 

— Aha. E prima oară când revii aici? 

— Da. 

— Eu am fost la marină. În larg. N-am participat la nicio 
luptă adevărată. 

— N-aţi pierdut nimic. 

— După cum ştii, şi vicepreşedintele Blake a luptat aici. Să- 
mi aminteşti să te prezint. Ei bine, mă bucur că aţi venit 
amândoi, în pofida ghinionului pe care l-aţi avut. Duceţi-vă să 
mâncaţi ceva. Metropole e furnizorul. 

Se întoarse către Susan şi-i şopti: 

— Bill Stanley întreba de tine. Ar trebui să-i dai de ştire că 
eşti aici. 

— Aşa voi face. 

Patrick Quinn se întoarse la grupul său de pe pajişte. Eu am 
terminat scotch-ul şi i-am spus lui Susan: 

— Tipul ăsta e adevărat? 

— E fermecător. 

— Gustul tău în materie de bărbaţi mă îngrijorează. 

Ea zâmbi şi se uită în jur. 

— E un bufet acolo. Vrei ceva de mâncare? 

— Nu. Devin stupid când mănânc. 

I-am întins paharul gol barmanului şi el îl umplu. Susan mă 
întrebă: 

— Te deranjează dacă mă duc să-l caut pe Bill? 

— O să te găsească el, iubito. 

— Sunt arestată? 

— Nu, dar mă simt mult mai în siguranţă când eşti lângă 
mine. 

Ne-am plimbat puţin. Susan cunoştea câţiva invitaţi, 
majoritatea oameni de afaceri americani, bărbaţi şi femei care 
locuiau la Hanoi. Se afla acolo şi un tip de la biroul ei din Hanoi 
cu care schimbă câteva cuvinte. 

Între timp, eu tot încercam să-l văd pe Edward Blake lins în 
fund. 

Puterea. 

Edward Blake urma să devină curând cel mai puternic om 
din cea mai puternică ţară cunoscută vreodată. Iar boaşele lui 
erau în mâna mea. Dar dacă ai de gând să-l strângi de boaşe pe 


rege, pregăteşte-te să înfrunţi toţi oamenii regelui. j 

I-am aruncat o privire lui Susan, care vorbea cu colegul ei. In 
jocul ăsta, ea era jokerul. 

Un bărbat se apropie de mine şi întinse mâna. 

— Salut, sunt John Eagan. Dumneata trebuie să fii Paul 
Brenner. 

— Câţi alţi oameni sunt îmbrăcaţi ca mine? 

— Putem să schimbăm câteva vorbe? 

I-am spus lui Susan: 

— Mă întorc imediat. 

M-am dus cu John Eagan în capătul îndepărtat al peluzei, în 
spatele orchestrei care cânta „Carry Me Back to Old Virginia”. 
Mi se făcuse dor de casă. 

Eagan toastă: 

— Bun venit la Hanoi. 

— Pun pariu că n-ai fi crezut că o să spui aşa ceva în seara 
asta. 

O vreme am tăcut amândoi. 

Avea vreo patruzeci de ani - prea tânăr ca să fi făcut 
războiul, dar poate că fusese în armată înainte de-a intra la 
FBI. Mă mai gândeam şi că, dacă Susan fusese sinceră când 
spusese că Eagan era contactul ei de la ambasadă, tipul putea 
fi de la CIA. Învăţasem să nu cred nimic din ce i se spusese 
despre misiunea asta. 

El îmi zise, apropo de nimic: 

— Locul ăsta e împuţit. 

— Care-a fost prima dumitale sarcină? 

— Să-i antrenez pe vietnamezii de la antidrog. Toţi sunt 
coruptibili şi cultivă opiu în curţile din spatele caselor. 

— În regulă, mi-ai spus că eşti agent FBI care antrenează 
poliţia vietnameză. Cred fiecare cuvânt. Ce pot face pentru 
dumneata? 

Nu păru să aprecieze cinismul meu şi îşi schimbă atitudinea. 
Mă întrebă: 

— Cum de-ai ajuns aici în seara asta? 

— Unde-ar fi trebuit să ajung? 

— La Metropole, mâine. 

— Care-i diferenţa? 

— Probabil niciuna. Mă întrebă: Aşadar, cum a mers? 

— Cum a mers ce? 


— Călătoria dumitale. 

— Bine. 

— Poţi fi mai explicit? 

— Uite ce e, am replicat, n-am idee ce ştii dumneata sau ce 
ar trebui să ştii şi nici măcar cine dracu' eşti. Eu trebuie să te 
contactez doar dacă sunt la mare ananghie. Sunt la mare 
ananghie. Poliţia mi-a luat viza şi mâine vreau să mă scoţi 
dracului de-aici. Trebuie să raportez în altă ţară şi am nevoie 
de o viză ori de un paşaport diplomatic, de un bilet de avion şi o 
escortă de la ambasadă până la aeroport. În regulă? 

— Cum de ţi-a luat poliţia viza? 

— Nu mă ajuţi cu întrebările astea, John. 

— Bine... uite o noutate pentru dumneata. O să raportezi în 
seara asta. Aici. 

— Asta e anchetarea unei omucideri făcută de DIP. Vorbesc 
doar cu şeful meu. Astea au fost ultimele şi singurele mele 
instrucţiuni. 

— Doug Conway şi şeful dumitale ţi-au spus că este o 
investigaţie făcută împreună cu FBI. Poţi să vorbeşti cu mine. 
Ce-am vrea noi, Paul, ar fi să ne întâlnim în biroul 
ambasadorului la miezul nopţii. 

— Nu m-ai ascultat cu atenţie, John. 

— Să fii acolo, da? Putem rezolva atunci plecarea dumitale. 

— Cine vrea să mă vadă? 

— Eu sunt unul. Plus colonelul Goodman, ataşatul militar, un 
domn de la Saigon pe care l-ai cunoscut la catedrală, şi poate 
încă una sau două persoane. Avem nevoie doar de câteva 
minute din timpul dumitale înainte de-a te trimite acasă. 

— Presupun că vicepreşedintele rămâne aici peste noapte. 

— Nu pot spune asta din motive de securitate, dar e o 
presupunere plauzibilă. De ce întrebi? 

— Voiam să-l întâlnesc. 

— O să încerc să aranjez asta. 

— Am nevoie şi de o cameră aici. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă ies pe poarta aia, aş putea fi arestat. 

— De ce? 

— Pentru că-mi place omleta la micul dejun. 

Se uită la mine. 

— Avem vreo problemă, Paul? 


— Avem. Şi tovarăşa mea de drum, Susan Weber, are nevoie 
de o cameră. E în aceeaşi situaţie ca şi mine. 

— Asta ar trebui să fie o poveste interesantă. 

— Dumneata scoate-mă de-aici. Peştele şi invitaţii încep să 
pută după trei zile. 

M-am întors şi am plecat spre pavilion. 

Chiar nu ştiam cine era John Eagan, dar Bill Stanley lucra la 
Bank of America, Susan Weber lucra la American-Asian 
Investment Corporation, Marc Goodman, ataşatul militar, era 
de fapt ofiţer de informaţii, colonelul Mang era poliţist la 
Imigrări, iar Paul Brenner era un turist. Ar trebui să trec toate 
astea pe hârtie. 

În orice caz, comunicasem mesajul meu, iar la miezul nopţii 
aveam să văd care era problema lor. 

Am mai luat un scotch şi m-am uitat după prietena mea. O 
femeie înaltă şi suplă, cu aspect plăcut şi îmbrăcată în rochie 
de seară veni la mine şi mă întrebă: 

— Cauţi pe cineva? 

— Pe dumneata te caut de-o viaţă. 

Îmi zâmbi şi-mi întinse mâna. 

— Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Jane Blake. 

I-am recunoscut dintr-o dată chipul. Mi-am dres glasul şi-am 
Zis: 

— O, îmi pare teribil de rău... 

Ea zâmbi din nou. 

— E-n regulă. Sunt total ignorată atunci când Ed e într-o 
încăpere. Sau în grădină. Sau oriunde. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— Dă-mi voie să fiu foarte îndrăzneață. Toată lumea vrea să 
ştie cine eşti. 

În sfârşit, un moment James Bond. 

— Cu alte cuvinte, de ce sunt îmbrăcat în nişte jeanşi 
murdari şi sunt neras? 

— Da, aşa e. 

— Ei bine, doamnă Blake, aş putea fi contele de Monte Cristo 
întors de la închisoare. Dar numele meu e Paul Brenner şi abia 
am venit dintr-un sat îndepărtat, Ban Hin, unde trebuia să 
găsesc un om pe nume Tran Van Vinh. 

Am privit-o, dar nu dădu absolut niciun semn că informaţia ar 
însemna ceva pentru ea. Mă întrebă: 


— De ce trebuia să-l găseşti pe omul ăsta? 

— Are legătură cu războiul şi mă tem că nu am libertatea de- 
a discuta chestiunea asta. 

— O, asta sună uluitor. 

— Aşa a şi fost. 

— Şi cine-i femeia care te însoţeşte? 

— Susan Weber. Ghidul şi interpretul meu. Vorbeşte fluent 
vietnameza. Locuieşte la Saigon. 

— O, asta este ceva misterios. Zâmbi. Şi romantic. 

— Suntem doar prieteni. 

— Ei bine, atunci cred că o cauţi pe prietena dumitale. E 
acolo, lângă piscină. Mă informă: Nimeni n-a bănuit măcar cine 
eşti. Ed credea că eşti un actor celebru. Ei se îmbracă fără 
gust. Cei mai mulţi au crezut că ai pierdut un pariu sau că ai 
venit îmbrăcat aşa ca să atragi atenţia. 

— De fapt, ai dreptate. Mult noroc soţului dumneavoastră la 
alegeri. 

Îmi zâmbi şi plecă să transmită vestea. Sper că nu lua măsuri 
pentru draperiile de la Casa Albă. 

Am pornit spre piscină, unde o zărisem pe femeia pe care 
într-adevăr o căutasem toată viaţa. Vorbea cu fostul ei amant, 
Bill Stanley, care putea fi supărat pe mine fiindcă-i furasem 
prietena, deşi ar fi trebuit să-mi mulţumească. 

Văzându-mă venind, încetară conversaţia şi rămaseră cu 
paharele în mâini în vreme ce mă apropiam. Ador situaţiile 
astea de rahat. 

— Vă întrerup cumva? 

Susan răspunse: 

— Nu. Paul, ţi-l aminteşti pe Bill Stanley. 

Am întins mâna şi el mi-a strâns-o. L-am întrebat: 

— Cum merge treaba la bancă? 

Tipul nu răspunse şi nu-mi zâmbi. 

Dichisitul Bill era îmbrăcat într-un costum de lână bleumarin, 
fără îndoială lucrat de comandă la Saigon, cu pantalonii înălţaţi 
în aşa fel să se potrivească perfect cu organele lui genitale 
subdezvoltate. 

Susan îmi spuse: 

— Tocmai îi povesteam lui Bill despre certurile noastre cu 
colonelul Mang. 

Bărbatul îmi vorbi pentru prima oară: 


— Am făcut cercetări despre omul ăsta şi aveţi noroc că mai 
sunteţi în viaţă. 

— Dacă ai fi făcut cercetări despre mine, ai fi ştiut că Mang 
are noroc că mai e în viaţă. 

Bill nu părea impresionat de parada mea de virilitate. L-am 
informat: 

— Mang crede că te cunoaşte şi pe dumneata. Mi-a spus că 
eşti şeful staţiei CIA de la Saigon. Îţi poţi imagina aşa ceva? 

Bill nu avu nimic de zis nici acum, dar măcar ştia cum 
aflasem eu că era de la CIA fără s-o acuze pe Susan. 

Am stat acolo o vreme, într-o tăcere penibilă. Mă întrebam 
dacă Susan se simţea stânjenită aflându-se între doi bărbaţi cu 
care se culcase recent. Părea calmă. Aşa că poate discutase 
despre asemenea situaţii la întâlnirile cu prietenele ei. Ea zise: 

— Paul, Bill mi-a spus că eşti invitat aici la o întâlnire în 
seara asta. Mi-a cerut să vin şi eu. Cred că ar fi o idee bună. 

I-am spus lui Bill: 

— După cum i-am zis şi lui John Eagan, nu am libertatea să 
discut ceva cu voi, cu CIA, cu Informaţiile Militare, cu FBI sau 
cu oricine se mai află pe-aici. Asta e totuşi anchetarea unei 
crime de către DIP, aşa că nu puteţi schimba regulile sau 
jucătorii. 

— Poţi şi o să discuţi asta dacă ţi se ordonă de către şeful 
dumitale sau de o autoritate superioară. 

Nu-mi plăcea tonul vocii lui, dar, ca să fiu amabil, am zis: 

— Dacă şi când se vor schimba ordinele mele, o să le execut. 
Totuşi, sunt civil şi-mi rezerv dreptul de-a alege timpul şi locul 
unde să raportez. Cu siguranţă nu aici. 

Bill Stanley se uită la mine şi-mi spuse: 

— Ar fi o idee bună să vii la întâlnirea asta de vreme ce-o să 
discutăm şi despre ieşirea dumitale din ţară. Nu trebuie să spui 
mai mult decât vrei să spui. 

— Asta se subînţelege. 

Eram la o recepţie diplomatică şi încercam să fiu diplomat, 
dar ăsta nu-i punctul meu forte, aşa că l-am întrebat pe Bill: 

— La ce te-ai gândit? 

— Poftim? 

— La ce te-ai gândit când ai trimis-o pe prietena dumitale cu 
mine într-o misiune periculoasă? 

— Câteodată, domnule Brenner, problemele de securitate 


naţională sunt mai presus de consideraţiile de ordin personal. 

— Câteodată. Şi dacă asta e una din acele dăţi, n-ar trebui să 
te plângi de ce s-a întâmplat. 

Nu-i plăcu asta şi răspunse: 

— Ca să fiu sincer cu dumneata, n-a fost ideea mea. 

Nu m-am obosit să-l întreb a cui idee a fost, totuşi i-am zis: 

— Ai fi putut spune nu. 

Fierbea. Dar nu ripostă. 

Am continuat: 

— Deşi n-ar fi fost o mişcare utilă pentru cariera dumitale. 

Bill îşi închipuia poate că insinuasem că ar fi un om ambițios 
care îşi vindea prietena bărbaţilor ca să avanseze în carieră. 
Rămase într-o tăcere politicoasă, aşa cum fac oamenii când 
vorbesc cu cineva aflat pe patul de moarte. 

Susan aprecie că era momentul să schimbe subiectul şi 
spuse: 

— Paul, i-am zis lui Bill că am descoperit identitatea 
locotenentului asasinat, dar că nu putem stabili încă identitatea 
criminalului. 

— Şi a crezut? 

Bill răspunse: 

— Nu, Bill n-a crezut. 

M-am adresat lui Susan: 

— Bill nu crede. 

— Ei bine, ăsta-i adevărul. Continuă: I-am zis lui Bill că l-am 
găsit pe Tran Van Vinh, dar că am hotărât să nu riscăm să luăm 
cu noi toate lucrurile alea, aşa că am ascuns totul. 

Ne-am privit în ochi o fracțiune de secundă, pe urmă m-am 
uitat la Bill să-i văd reacţia, însă el era la fel de nepătruns ca şi 
colonelul Mang. 

Zău că nu ştiam dacă Susan chiar spusese asta, pentru că ea 
spune multe. Cunoscuse tot timpul identitatea suspectului de 
crimă, şi Bill ştia asta, deci ea încerca să mă protejeze, ceea ce 
era frumos, dar n-avea să meargă. I-am zis lui Bill: 

— De fapt, ar fi o idee bună dacă şi vicepreşedintele ar veni 
la întrunirea de la miezul nopţii. 

— Pe vicepreşedinte nu-l interesează anchetarea unei crime. 

— Asta l-ar putea interesa. Spune oamenilor lui că e spre 
binele său să vină acolo. 

Bill îmi aminti: 


— Ai semnat mai multe declaraţii cu privire la securitatea 
naţională şi secretele oficiale. Indiferent de statutul dumitale 
actual, ele sunt încă valabile. 

— Am jurat şi să apăr Constituţia. 

— Sunt sigur că ţi s-a spus la Washington că, dacă accepti 
misiunea asta, viaţa dumitale ar putea fi în pericol. 

De obicei, ăsta era genul de afirmaţie făcută înaintea unei 
misiuni, nu la sfârşit, aşa că, în acest context, putea fi de fapt o 
ameninţare. I-am zis lui Bill: 

— Pot să discut numai cu dumneata? 

Susan i-o luă înainte cu răspunsul: 

— Nu. 

— O chestiune personală. Nu afaceri. 

— Nu vreau să fiu discutată în felul ăsta. 

Bill prinse tema din zbor şi-mi spuse: 

— Suntem cu toţii destul de maturi ca să discutăm 
chestiunea asta împreună. 

I-am informat pe toţi: 

— Eu nu sunt aşa de matur. 

M-am îndepărtat şi i-am făcut semn lui Bill să vină lângă 
mine. 

— Ca-ntre bărbaţi. 

Susan părea supărată, dar rămase pe loc şi îşi aprinse o 
ţigară. 

Bill şi cu mine ne-am îndepărtat ca să nu fim auziţi: 

— Trebuie să discutăm despre Susan şi... a, o singură 
chestiune de afaceri. Dacă aflu sau măcar bănuiesc - ceea cee 
cazul - că eu am fost partea irecuperabilă în operaţiunea asta şi 
că dumneata ai ştiut, ai aprobat sau ai plănuit totul, te omor. 
Acum să vorbim despre Susan. 

Bill rămase cu privirea aţintită spre mine şi nu zise nimic. 

Pot fi siropos timp de cinci minute înainte de-a reveni la 
adevărata mea fire şi, simțind nevoia să procedez aşa, i-am zis: 

— Strict personal, îmi pare sincer rău de tot ce s-a întâmplat. 
Recunosc că ştiam de legătura voastră şi nu obişnuiesc să 
vânez nevestele sau prietenele altora. 

În cele mai multe cazuri. 

— Şi cum sunt sigur că ţi s-a spus, am o relaţie serioasă cu 
cineva de-acasă. Aşa că nu am scuze pentru ce s-a întâmplat şi 
trebuie să ştii că Susan a rezistat avansurilor mele. Misiunea s- 


a încheiat, iar eu mă duc acasă. Îmi cer din nou scuze pentru 
problemele pe care vi le-am creat şi sper că amândoi veţi putea 
trece peste asta. 

l-am studiat faţa în timp ce rumega aiurelile astea 
cavalereşti, ca între bărbaţi. De fapt, câte ceva credeam şi eu, 
şi eram sincer derutat în legătură cu Susan. Cu toate astea, 
eram aproape sigur că pe Susan nu o mai interesa Bill, şi poate 
că nici pe Bill nu îl mai interesa persoana ei. Dar voiam să 
limpezesc atmosfera, cum se spune, şi să-i dau acestui bărbat 
şansa de a-şi spune rolul. 

Dar Bill n-avea nimic de zis, aşa că am continuat să mă 
învinuiesc pentru vaga implicare pe care-o recunoşteam. l-am 
spus: 

— De fapt, Susan a menţinut relaţia între limite platonice şi 
de afaceri până când am fost obligaţi de împrejurări să 
împărţim o cameră la Dien Bien Phu. 

Lui Bill i-ar fi plăcut să creadă asta, iar eu simţeam că-mi 
făcusem datoria cavalerească faţă de doamnă şi eram gata să 
revin la subiectul uciderii lui de către mine şi invers. 

Bill îmi zise: 

— Sunt cazat la Metropole. 

— Bună alegere. 

— Când am ajuns acolo ieri, la recepţie mă aştepta un plic 
sigilat, cu expeditor necunoscut. 

— Zău? N-ar trebui să deschizi corespondenţa care n-are 
adresa expeditorului. _ 

— Da, ştiu asta. Dar am făcut-o. Inăuntru erau douăzeci de 
fotografii cu dumneata şi Susan pe o plajă, cu explicaţia „Nha 
Trang. Insula Piramidei”. Adăugă: Tot ce purtaţi amândoi erau 
zâmbetele voastre. 

Hopa. 

— Îmi amintesc că am fost pe plajă şi că purtam costume de 
baie. Fotografiile alea trebuie să fi fost prelucrate pe 
calculator. 

— Nu cred. Ce dracu' v-a apucat să ţopăiţi în public goi când 
ştiaţi că eraţi urmăriţi? Nu v-a învăţat nimic pe la şcolile pe 
care le-aţi frecventat? 

Omul avea oarecum dreptate, aşa că am zis: 

— Recunosc că a fost o lipsă de judecată. 

— Şi pe urmă vii şi-mi spui că aţi avut o relaţie platonică 


până acum câteva zile. 

— Păi, doar am înotat în pielea goală. A fost ideea mea. 

— Sunt sigur. Ai auzit vreodată de teleobiective? 

— Zău că n-am nevoie de o prelegere. 

— Fotografiile ar putea fi folosite pentru un şantaj. 

— De fapt, cred că poliţia a trimis pozele astea tuturor, 
inclusiv dumitale, ca s-o pună într-o situaţie jenantă pe Susan. 
Asta exclude şantajul. 

— Doamne... Mă întrebă: Ai văzut fotografiile alea? 

— De fapt, le-am văzut. Colonelul Mang a fost destul de 
amabil ca să ni le arate pe furiş în avanpremieră. 

Bill dădu din cap, părând îngândurat. Imi spuse: 

— Poate că dumitale nu-ţi pasă, dar Susan provine dintr-o 
familie bună, cu un anume statut social, şi... 

— Bill, încetează cu tâmpeniile din şcolile de elită până nu-mi 
pierd răbdarea. Amândurora ne pasă de Susan. Am încheiat 
discuţia. 

— Foarte bine... Se uită la mine. Susan mi-a spus că te 
iubeşte. Cu siguranţă ţi-a spus-o şi dumitale. 

— Da, mi-a spus, dar era o situaţie nefirească. Ar trebui să se 
mai gândească la asta. 

— Dumneata ce simţi pentru ea? 

— Sunt derutat. 

— Adică? 

— Adică îi descopăr mereu noi aspecte ale personalităţii. 

Cred că se numeşte sindrom maniaco-depresiv, dar Bill ştia 
deja asta. Ca să fim sinceri, nici eu nu sunt totdeauna întreg la 
minte, şi într-un astfel de moment mi-a plăcut Susan cu 
adevărat. Dar ca să fiu mai loial fată de Susan, i-am zis lui Bill: 

— E o femeie remarcabilă şi m-aş putea îndrăgosti lesne de 
ea. 

Bărbatul medită la cele auzite. Cele cinci minute din „Zilele 
vieţii noastre” se apropiau de sfârşit, aşa că i-am spus: 

— Cred că-i mai degrabă decizia lui Susan şi nu a noastră. 

Bill nu mă cunoştea deloc şi probabil că luase ca atare tot ce- 
i spusesem, în pofida raportului informativ pe care-l avea 
despre mine. 

— Din ce mi-a spus Susan, am avut impresia că dumneata... 
că dumneata ai aceleaşi sentimente faţă de ea. 

Înainte de a-i răspunde, Susan se apropie de noi şi spuse: 


— Cred că-i de-ajuns. 

Moment publicitar. Am zis: 

— Trebuie să insist ca despre acest caz să nu se mai discute 
nimic din ce nu ştiu. 

Bill răspunse: 

— Asta-i absurd şi scandalos. 

— Totuşi insist. 

— Pentru informarea dumitale, nu ai ce comenta despre cine 
vorbeşte cu cine. Susan nu lucrează pentru dumneata, şi nici 
eu. 

— Pentru cine lucrează Susan? 

— Nu pentru dumneata. 

Susan spuse: 

— Vă rog, amândoi... 

Am întrerupt-o: 

— Bill, e momentul să iei o porţie de realitate. Soarta, 
norocul şi munca grea au pus boaşele lui Edward Blake în mâna 
mea. N-am cerut eu asta, nici n-am vrut-o. Am întins mâna cu 
palma în sus şi-am îndoit degetele. Înţeleg foarte bine că asta-i 
o informaţie periculoasă şi de-aceea trebuie să am grijă cine, 
ce, unde, când şi cum o răspândeşte. Toată lumea îmi va 
mulţumi mai târziu pentru osteneala şi prevederea mea. 
Inclusiv dumneata, Bill. Aşadar, avem de ales: fie să pierdem 
vremea împreună până la miezul nopţii, asta nefiind prima mea 
opţiune, fie să ne despărţim fără să trişăm, fie ca Susan şi cu 
mine să ne ţinem companie. Cineva să ia o decizie. 

Susan îi zise lui Bill: 

— Paul şi cu mine ne ducem să bem ceva. Ne vedem mai 
târziu. 

L-am lăsat pe Bill Stanley scoțând fum, şi nici măcar n-avea o 
țigară. 

În vreme ce ne îndreptam spre bar, Susan întrebă: 

— Prin urmare, cine m-a câştigat? A 

— Vom da cu banul mai târziu. Apoi am adăugat: În ceea ce 
priveşte întrunirea asta, nu vreau să mă susţii. Rămâi neutră 
sau prefă-te că votezi cu Edward Blake la viitoarele alegeri. 

— Dacă asta vrei tu... 

Am luat ceva de băut, iar Susan zise: 

— Cred că perioada mea de angajat cu contract s-a încheiat. 

— Asta eşti tu? 


— 'Ţi-am spus, sunt angajat civil. N-am o implicare directă cu 
statul. Se gândi o clipă şi adăugă: Or să mă concedieze şi de la 
firmă. 

— Uite, iubito, există poate zece oameni pe lumea asta care 
ştiu despre ce e vorba, iar noi suntem doi dintre ei. Ceilalţi opt 
cred că avem dovezi pe care ei le vor. Dacă le-am avea, am 
putea face un târg. Totodată, dacă le-am spune că nu există 
dovezi, s-ar putea să ne creadă. Dar tu i-ai spus lui Bill că am 
găsit dovezi şi că le-am ascuns. Acum suntem în cea mai 
proastă situaţie posibilă cu privire la sănătatea noastră. În 
esenţă, nu avem decât prea multe informaţii şi nimic de 
negociat. 

— Păi... ăsta-i un fel de-a privi lucrurile. 

— Spune-mi altfel ca să ştiu dacă merită să mă obosesc să-mi 
plătesc următoarea rată la maşină. 

— Păi... spune-le adevărul. Colonelul Mang are dovezile şi 
martorul, şi a pus faptele cap la cap. Or să-şi iasă din minţi, dar 
aşa scăpăm de presiuni. Vor fi nevoiţi să negocieze cu Mang. 
Cel mai optimist scenariu: Mang dezvăluie adevărul, Blake e 
distrus, CIA îl ucide pe Mang şi noi trăim fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. 

— Nu cred că în viaţă se întâmplă aşa. Uite, există două 
motive pentru care se folosesc civili - unul e posibilitatea unei 
dezminţiri plauzibile dacă lucrurile sfârşesc prost, iar celălalt e 
faptul că rareori îi lichidează pe unul de-ai lor. Dar dacă cred 
că trebuie s-o facă, ne vor lichida cât ai clipi. 

— Nu sunt atât de nemiloşi. 

— CIA şi Serviciul de Informaţii Militare au asasinat aici 
peste 25 000 de oameni în timpul războiului. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Vrei să dansezi? 

— Sigur. 

Ne-am pus paharele pe o masă şi ne-am dus pe micul ring de 
dans din faţa orchestrei. Acum cânta altă melodie cu nume de 
stat american, „Georgia on My Mind” a lui Ray Charles, şi mi l- 
am imaginat pe Edward Blake numărând voturi în minte. 

Multă lume ne privea dansând, iar fotograful oficial ne făcu o 
poză pe care o şi vedeam în Washington Post sub titlul: Paul 
Brenner şi Susan Weber cu câteva ore înainte de dispariţie. 

L-am observat pe Edward Blake privindu-ne, dar nu părea 


tulburat. Începeam să cred că n-avea idee de problema lui. 

Orchestra trecu la „Moon Over Miami”, care întruni o 
sumedenie de voturi. L-am văzut pe Bill vorbind cu John Eagan 
şi amândoi se tot uitau la Susan şi la mine, de parcă încercau 
să stabilească dimensiunile sicrielor de care aveam nevoie. 

Susan spuse: 

— Îmi doresc să fim din nou la Saigon, dansând pe acoperişul 
hotelului Rex, iar eu să-ţi spun tot ce ştiu. 

— Ar fi un dans lung. 

— Ştii la ce mă refer. 

Nu i-am răspuns. 

— I-ai spus lui Bill că mă iubeşti? 

— Nu împărtăşesc sentimentele mele altor bărbaţi. 

— Bine, atunci împărtăşeşte-mi-le mie. 

Din nu ştiu ce pricină, mi-am amintit o veche expresie din 
armată: diversiunea inamică pe care o ignori e atacul principal. 

Dar asta era iarăşi o atitudine cinică şi paranoică. I-am zis lui 
Susan: 

— Te iubesc. Şi ştii ceva? Chiar dacă mă mai înşeli şi chiar 
dacă mă trădezi, tot o să te iubesc. 

Ea mă strânse mai tare în timp ce dansam şi mi-am dat 
seama că plângea. Din fericire, erau lacrimi de bucurie şi nu de 
remuşcări premature. 

49 


Cu vreo zece minute înainte de miezul nopţii, invitaţii 
începură să plece, orchestra îşi strânse instrumentele, iar 
barmanii astupară sticlele. 

Susan şi cu mine am intrat în reşedinţa ambasadorului şi am 
mers prin casa tăcută spre camera de zi. 

În jurul salonului stăteau câţiva tipi de la Serviciul Secret. L- 
am văzut pe tânărul meu prieten, Scott Romney, lângă scară, şi 
el se încordă când mă zări. l-am zis: 

— În bucătărie găseşti lapte şi fursecuri. 

Am intrat în camera de zi, şi Bill Stanley şi John Eagan erau 
deja acolo. Mai era un bărbat în uniformă militară de gală, un 
colonel pe al cărui ecuson scria Goodman. Era tipul de la 
Serviciul de Informaţii Militare, Marc Goodman, pe care, în 
mod normal, nu l-ar fi interesat anchetarea unei crime. Cred că 
îl interesa golful Cam Ranh. 


Era un bărbat înalt şi slab, cu câţiva ani mai mare ca mine. 
Mi-am amintit că-l văzusem pe pajişte. O recunoscu pe Susan 
de la întâlnirea lor din Saigon şi îşi strânseră mâinile, iar ea mă 
prezentă. 

Uşa de la biroul ambasadorului era închisă şi John Eagan 
spuse: 

— Ambasadorul e cu cineva, dar va termina curând. 

Colonelul Goodman îmi zise: 

— Am înţeles că dumneata şi domnişoara Weber aţi avut ceva 
necazuri. 

— Nimic ce nu am putut controla, domnule. 

Goodman avea semnul de armă al infanteriei şi destule 
panglici ca să facă o pătură din ele. Am mai văzut şi Insigna 
Infanteristului Combatant, pe care-o aveam şi eu, Steaua de 
Argint, Steaua de Bronz şi două Inimi Purpurii. Instinctul îmi 
spunea că tipul ăsta era în regulă, dar instinctele îmi spuseseră 
acelaşi lucru şi despre Edward Blake. 

Nici Bill, nici John Eagan nu simțeau nevoia să sporovăiască, 
dar Goodman îmi spuse: 

— Aşadar, ai fost la Divizia Întâi Aeropurtată în '68. 

— Da, domnule. 

Îi spuneam „domnule” pentru că eram un fost militar într-o 
misiune militară şi el avea un grad mai mare decât al meu. 
După vreo două zile, dacă l-aş fi văzut din nou, i-aş fi spus 
Marc. Mă întrebă: 

— Unde-ai luptat? 

I-am spus, iar el a dat din cap. Am discutat câteva detalii 
despre carierele noastre militare şi a continuat să mă întrebe: 

— Îţi lipseşte DIP? 

— Nu în ultima vreme. 

— Vrei să faci carieră în serviciile de ordine publică? 

— M-am gândit la asta. 

— Sunt sigur că după o astfel de misiune vei găsi fără 
probleme o slujbă în serviciile federale de ordine publică. 

Asta suna ca o glumă, dar omul nu zâmbea. Aşa că era poate 
un îndemn de-a fi cooperant. N-am răspuns. 

[i spuse lui Susan: 

— Ai fost răsplătită cum se cuvine pentru că te-ai oferit să fii 
translator şi ghid? 

— Mi-a părut bine că am fost de folos. 


— Sunt sigur că n-a fost uşor pentru dumneata să-ţi părăseşti 
lucrul. 

Conversaţia asta avea ceva ireal, aşa cum sunt toate 
întrunirile oficiale, mai ales dacă subiectul e sensibil; arta 
insinuării, vorbe în doi peri, fraze evazive şi tainice cuvinte de 
cod. Puteai crede că ai fost invitat la o cafea când ei se 
gândeau de fapt că ar trebui să-l asasinezi pe preşedintele 
Columbiei. Trebuia să fii atent. 

Bill mi-a făcut impresia unui om tăcut, iar ăsta era poate 
singurul lucru care-mi plăcea la el. Cu toate astea, îi zise lui 
Susan: 

— l-am spus domnului colonel Goodman, dar şi 
ambasadorului, că s-ar putea să pleci din ţară fără să vrei. 

— Aş dori să rămân. Dar, după cum ştiţi, viza mea de 
rezident a fost luată de poliţie, iar statutul meu aici e nesigur. 

Am lămurit eu lucrurile, spunând: 

— Am fost arestaţi şi s-ar putea să fim din nou arestaţi. 

John Eagan zise: 

— Am vorbit cu ambasadorul ca să rămâneţi aici peste 
noapte. 

— Bine. Fie aici, fie pe strada Yet Kieu. 

Toţi cunoşteam adresa şi n-a fost nevoie de explicaţii 
suplimentare. L-am întrebat pe Bill: 

— Unde-i şeful tău? 

Mă refeream la şeful biroului CIA cu reşedinţa la Hanoi 
- spionul-şef din Vietnam. 

— E plecat din oraş. 

De ce ar fi plecat din oraş în momentul culminant al unei 
misiuni foarte importante era un mister. Poate că nu făcea 
parte din echipa lui Blake, era deosebit de onest şi nu se putea 
avea încredere în el. Dar eu mă gândeam la altceva şi m-am 
uitat la John Eagan. L-am întrebat: 

— De cât timp eşti în FBI? 

— Nu demult. 

— Cam de două săptămâni? 

Nu-mi răspunse direct, dar îmi zise: 

— Paul, ştiu că ai nişte dispute cu lumea serviciilor de 
informaţii şi că unui poliţist totul i se pare probabil o stupidă 
poveste de capă şi spadă. Dar există multe motive serioase 
pentru care nimic nu e ce pare a fi. E valabil pentru toată 


lumea, inclusiv pentru dumneata. 

— Pentru mine nu e valabil, John. 

— Zău că e, Paul. 

In sufragerie era un bar cu cafea pregătită, iar eu mi-am 
umplut o ceaşcă. Susan se duse să fumeze la baie. 

Bill profită de ocazie şi-mi ceru să ieşim puţin în hol: 

— Te putem scoate de-aici într-o zi sau două. Susan va mai 
sta câteva zile. 

— Cine spune asta? 

— Ea are nevoie de ceva timp ca să-şi rezolve problemele 
personale şi de afaceri în Saigon. De-aici, desigur. Pe urmă o 
să-i aranjăm o ieşire în siguranţă din ţară. 

— Cu alte cuvinte, e ostatică. 

— Nu te înţeleg. 

— Plecăm împreună. 

— Nu e posibil. 

— Fă să fie posibil. 

El îmi spuse ceva ce ştiam deja: 

— Vă aflaţi pe o pojghiţă subţire de gheaţă. Nu călcaţi 
apăsat. 

— Cât de îngrijorat eşti în clipa asta? 

El se întoarse şi se înapoie în camera de zi. 

Am terminat cafeaua în hol şi m-am întors tocmai când Susan 
ieşea din baie. Găsise un tub de ruj pe undeva şi se fardase. 

Una din uşile duble de la biroul particular al ambasadorului 
se deschise şi Patrick Quinn ieşi, se uită în jur şi spuse: 

— Bill, Marc, John, Paul, Susan! 

Folosea prenumele oamenilor de parcă ar fi absolvit cu brio 
cursul lui Dale Carnegie. 

— Ştiu că trebuie să vă ocupați de nişte probleme, aşa că vă 
rog să vă faceţi comozi în biroul meu. 

Toţi murmurară mulţumiri. Eu i-am zis: 

— Trebuia să vă amintesc să mă prezentaţi prietenului 
dumneavoastră, vicepreşedintele. 

Se uită la ceas şi-mi spuse: 

— Să văd dacă e disponibil. I se adresă colonelului Goodman: 
Marc, dacă ai nevoie de ceva, sună la corpul de gardă sau la 
bucătărie. Apoi către toţi: Vă mulţumesc că aţi venit în seara 
asta. 

Plecă. 


Oricine ar fi fost cu el în birou, fie se afla încă acolo, fie ieşise 
pe fereastră. 

Ne-am îndreptat cu toţii spre uşa deschisă, Susan prima, 
urmată de Bill, Marc şi John. 

Am intrat ultimul în biroul slab luminat şi primul lucru pe 
care l-am observat a fost un bărbat aşezat într-un fotoliu de 
piele, în colţ. Era de-o frapantă asemănare cu Karl Hellmann. 

Omul se ridică şi se îndreptă spre mine. Îmi întinse mâna şi- 
mi zise: 

— Salut, Paul. 

Până şi vocea îi suna ca a lui Karl, până şi accentul. l-am 
strâns mâna şi-am zis: 

— Salut, Karl. 

Eram atât de mişcaţi că ne revedeam, încât de-abia puteam 
vorbi. Într-un târziu mi-am recăpătat glasul şi i-am spus încet: 

— Eşti un ticălos mincinos, făţarnic şi necinstit. 

— Mă bucur că eşti bine sănătos. Mi-am făcut griji pentru 
tine. Te rog să mă prezinţi domnişoarei Weber. 

— Prezintă-te singur. 

Se întoarse către Susan şi zise: 

— Sunt K. Karl Hellmann. Am comunicat prin fax şi e-mail. 

— Încântată să te cunosc. Paul vorbeşte foarte frumos despre 
dumneata. 

— Ne stimăm reciproc foarte mult. Karl li se adresă 
celorlalţi: Vă mulţumesc pentru invitaţie. 

Apoi le strânse mâna lui Bill, Marc şi John, iar din frânturi de 
conversaţie am reuşit să stabilesc că nu se întâlniseră 
niciodată, ori se prefăceau că nu se întâlniseră şi nu 
comunicaseră, şi că erau bucuroşi că se cunoscuseră acum. 
Karl zise: 

— Avionul meu a sosit doar acum o oră şi n-am mai ajuns la 
hotel. Aşa că vă rog să fiţi îngăduitori cu mine dacă o să par 
puţin uituc. 

Toată lumea înţelese aiureala asta. I-am spus lui Karl: 

— Pot să vorbesc ceva cu tine? 

— Sigur. 

Am ieşit în camera de zi şi am închis uşa. 

— Aproape că m-ai ucis. 

— Cum aşa? Eu am fost la Falls Church. Arăţi cam obosit. 

— Am petrecut două săptămâni blestemate în locul ăsta 


infect, iar ultimele câteva zile pe o motocicletă, fugind de 
poliţişti. 

— Apropo, cum a fost la Nha Trang? Ţi-am spus că am avut o 
permisie de trei zile acolo? 

— De ce eşti aici? 

— Mi-au cerut să vin. 

— De ce? 

— Ca să poţi da raportul aici, nu la Bangkok. 

— De ce? 

— Sunt foarte neliniştiţi de povestea asta. 

Am subliniat: 

— O puteau asculta pe Susan aici. Ea lucrează probabil la 
CIA. 

— Păi... se pare că voi aţi legat o prietenie, iar ei simțeau 
nevoia să facă treaba asta aici şi acum. 

— Vrei să spui că vor să ştie de partea cui sunt? 

— Dacă vrei. 

— Să presupun că ştii despre ce e vorba? 

Văzu cafetiera şi îşi turnă o ceaşcă. Mă întrebă: 

— Crezi că pot fuma aici? 

Fără să aştepte răspunsul, aprinse o ţigară. 

— Karl, ştii despre ce e vorba? 

El scoase un şuvoi de fum şi răspunse: 

— De fapt, eu am fost prima persoană care a ştiut. Când 
scrisoarea lui Tran Van Vinh a aterizat pe biroul meu, m-am 
gândit cui să-i încredinţez cazul. Dar cu cât o citeam mai des, 
cu atât eram mai intrigat. Aşa că mi-am încredinţat cazul mie. 
Am reuşit să stabilesc identitatea victimei după cercetarea 
dosarelor armatei, a rapoartelor de luptă şi a istoriilor militare 
oficiale. După cum mi-ai sugerat tu la Washington, era o 
operaţiune destul de simplă de limitare a listei celor care şi-au 
făcut serviciul militar la Quang Tri în februarie 1968. 
Locotenentul Hines, consilier la CAMV, a fost ucis în luptă pe 
data sau în jurul datei de 7 februarie 1968, la Citadelă. Iar 
numele lui e pe Zid. Pe urmă am dat peste numele căpitanului 
Edward Blake şi-am înţeles, desigur, că găsisem probabil ceva 
de o imensă importanţă. Căpitanul Blake era comandantul lui 
William Hines şi, foarte probabil, singurul căpitan american din 
Divizia Întâi care fusese în strânsă legătură cu el. Bineînţeles, 
nu puteam fi sigur de asta şi, de fapt, nici acum nu suntem 


siguri. 

— Eu sunt sigur. 

— Nu fi aşa sigur. Îmi aminti: Nu învinuieşti de crimă un om 
pe baza unor dovezi şubrede, circumstanţiale. 

— Nu. Îl şantajezi şi-l laşi să devină preşedinte al Statelor 
Unite. 

Se uită după o scrumieră schimbă subiectul şi zise: 

— E foarte frumoasă. 

— N-ai văzut-o mahmură la ora şapte dimineaţa. 

— Tot frumoasă ar fi. Domnul Stanley e supărat pe tine? 

— De fapt, ar putea să se simtă uşurat. 

— Aha. Karl zâmbi şi scutură scrumul într-un ghiveci. Mi s-a 
părut genul de femeie greu de controlat de un bărbat. Chiar și 
de tine. 

— Asta-i un compliment? 

— Asta era intenţia. Prin urmare, de-abia am sosit şi nu ştiu 
aproape nimic, în afară de ce mi-a spus ambasadorul. 

— Ce ţi-a spus? 

— Doar ce ştia şi ce i-a spus Bill Stanley - că ai investigat o 
crimă din timpul războiului şi că investigația ta a fost rodnică. 
Adevărat? 

— Depinde de definiţia cuvântului „rodnic”. 

— L-ai găsit pe Tran Van Vinh? 

— Da. La Ban Hin. 

— Şi avea nişte suveniruri de război. 

— Avea. 

— Şi le ai la tine? 

— Ce mai face Cynthia? 

Schimbarea subiectului nu-l deranjă pe Karl. 

— E bine şi-ţi transmite dragostea ei. A fost dezamăgită că ai 
renunţat la planurile pentru Hawaii. Dar înţeleg de ce-ai făcut 
asta. 

— Nu face presupuneri bazate pe dovezi şubrede. 

— Niciodată nu fac. Îşi bău cafeaua şi scutură scrumul în 
ceaşcă. Continuă: Domnul Stanley i-a spus ambasadorului că ai 
încălcat diverse reguli de trafic şi că poliţia te-a interogat. 

— Corect. 

— A fost o infracţiune serioasă? 

— Am ucis doi poliţişti şi doi soldaţi. 

Karl nu părea şocat ori supărat. 


— Presupun că poliţia nu e sigură de asta. 

— Zău că nu contează aici. 

— Aşa e. Ambasadorul pare supărat că te-a avut oaspete, dar 
pare dornic de compania domnişoarei Weber. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— Trebuie să te scoatem din ţara asta înainte ca autorităţile 
să descopere că stai aici şi să ceară să fii predat poliţiei. 

— Care autorităţi? 

— De la Hanoi, evident. Ai manii paranoide? 

— Nu, sunt foarte sigur că nişte persoane de la Washington 
vor să mă ucidă. 

_ — Dacă te vrea cineva mort, probabil că se află aici. 
Incepând cu domnul Stanley, dar nu pentru motivele pe care le 
crezi. 

— Karl, complicatul tău simţ al umorului nu e apreciat în 
momentul ăsta. În plus, sunt supărat pe tine. 

— O să-mi mulţumeşti pentru misiunea asta într-o bună zi. 
Văd că ai pierdut din greutate. N-ai mâncat bine? 

— Uite, domnule colonel, vreau să plec de-aici până mâine 
seară cel mai târziu. Am început să tremur ca alcoolicii şi să mă 
bâţâi ca handicapaţii. Biet? 

— O, îmi amintesc prea bine senzaţia asta. Crezi că ar trebui 
să mă duc la Cu Chi şi Xuan Loc? 

— De ce nu? Tot eşti aici. De asemenea, vreau să vină şi 
Susan cu mine. 

— Asta nu-i problema mea. 

— Este acum. 

— Să văd ce pot face. Mă întrebă: Acest colonel Mang e 
cauza problemelor tale? 

— Păi, există multe cauze ale problemelor mele, dar el e cea 
mai evidentă şi cea mai onestă în privinţa asta. 

Karl ignoră aluzia şi mă întrebă: 

— Unde-i omul ăsta acum? 

— La vreo zece minute de mers cu maşina. Susan şi cu mine 
am petrecut o oră cumplită cu el în seara asta, la Cartierul 
general al Gestapoului. 

— Dar dacă te-a eliberat, Paul, n-ar trebui să fii prea 
îngrijorat. 

— E o poveste foarte lungă şi n-ar trebui să-i lăsăm pe cei de 
dincolo singuri prea mult timp. 


— De ce nu? 

— Karl. Uită-te la mine. Uită-te bine. Cât de tâmpit par? 

El se prinse în joc şi-mi studie faţa: 

— Pari destul de inteligent. Poate prea inteligent. 

— De ce m-ai trimis în misiunea asta? 

— Pentru că eşti cel mai bun om pe care-l am. 

— Asta-i adevărat. Dar nu cel mai bun om pentru treaba asta. 

— Poate că nu. Dar au încercat să-mi ia cazul şi eu trebuia 
să-i impresionez cu cel mai bun agent al meu. 

— Cine sunt ei? 

— Nu contează. 

— Tu cu ce te alegi? 

Anticipase întrebarea şi răspunse: 

— Doar cu satisfacția de-a fi făcut bine o treabă dificilă. 

— Voi fi invitat la petrecere când te vor avansa? 

— Desigur. 

M-am uitat îndelung la el şi am întrebat: 

— Domnule colonel, înţelegi că viitorul preşedinte al Statelor 
Unite ar putea fi un hoţ şi un criminal? 

— Un presupus hoţ şi criminal. 

— În timp ce tu şi cu mine stăteam în bătaia gloanţelor, tipul 
ăsta şedea în biroul lui de la CAMV, în Citadela de la Quang 
Tri, punea la cale afaceri pe piaţa neagră şi se droga. Pe urmă, 
când gluma s-a îngroşat şi soldaţii şi puşcaşii americani au 
început să moară în jurul lui, el a găsit timp să comită crime şi 
jafuri. Ai citit originalul acelei scrisori. Nu te deranjează? 

— Presupun că domnişoara Weber a tradus povestea spusă 
de Tran Van Vinh. 

— Răspunde la întrebare. 

El răspunse: 

— Ce e trecut rămâne trecut. Nu putem schimba ce ni s-a 
întâmplat acolo... aici. Noi ne-am făcut datoria, alţii nu. N-ar 
trebui să ne lăsăm conduşi de furie, cum se pare că faci tu... 

— Sunt al naibii de furios, ai dreptate. 

M-am gândit la sfatul pe care i-l dădusem colonelului Mang 
- să renunţe la mânie, însă deseori nu-mi urmez propriile 
sfaturi. I-am zis lui Karl: 

— M-ai întrebat la Zid dacă eram furios pe oamenii care n-au 
luptat şi ţi-am răspuns că nu eram. Ţi-am spus că eram furios 
pe cei care au fost sub arme în mod ruşinos. Îţi aminteşti asta? 


— Da. Ăla a fost primul indiciu că s-ar putea să fac o greşeală 
trimiţându-te în misiunea asta. 

— Trebuia să fi ştiut asta cu zece ani în urmă. 

El dădu din cap. 

— Poate că am ştiut. Eu însumi am nişte ezitări în privinţa 
asta. 

— Nu trebuia să ai nicio ezitare, Karl. 

Nu-mi răspunse direct, dar zise: 

— Furia ta n-ar trebui să-ţi afecteze judecata. Nu ştiu, şi nici 
n-o să dovedim vreodată că Edward Blake e vinovat de ceva. 

— Asta trebuie să decidă juriul. 

— Nu, nu trebuie. Priveşte problema asta ca pe o 
oportunitate. O oportunitate pentru mine şi pentru tine de-a 
profita, fie şi mai târziu, de pe urma războiului. 

— Nu-mi vine să cred că aud asta de la tine. Colonelul Lege 
şi Ordine Hellmann care şi-ar pune sub acuzare propria mamă 
dacă ar prinde-o furând din cantină. 

— Mama mea n-o să devină viitorul preşedinte al Statelor 
Unite şi nu e înconjurată de oameni puternici şi nemiloşi. 

L-am privit cu atenţie. 

El spuse: 

— Nu poţi judeca viaţa unui om după un moment din istorie. 
Dacă tu şi cu mine am fi judecaţi în felul ăsta, am avea 
pregătite o mulţime de răspunsuri. Cert e, Paul, că Edward 
Blake a dus după război ceea ce pare a fi o viaţă exemplară şi 
reprezintă ceea ce ţara are nevoie şi vrea în acest moment al 
istoriei. Ce importanţă ar avea pentru tine dacă el ar deveni 
preşedinte? 

M-am întors spre uşa biroului, dar Karl mă prinse de braţ. 

— Nu-mi face viaţa mai grea decât e deja. Am scăpat 
amândoi de multe gloanţe, Paul, şi suntem pe cale să dobândim 
nişte avansări bine meritate şi pensii îndestulătoare. Funeraliile 
noastre militare, cu tot onorul, vor veni curând. N-are rost să 
grăbim data aia. 

M-am smucit din braţele lui şi-am intrat în birou. 

Susan şedea într-un fotoliu comod, John Eagan şi Bill erau pe 
o canapea de piele, iar Marc Goodman mutase fotoliul de la 
birou în faţa grupului. M-am aşezat cu fundul pe biroul 
ambasadorului. Karl intră şi se aşeză în marele fotoliu de piele 
pe care-l ocupase mai devreme. 


Camera era luminată pe jumătate de două veioze cu 
abajururi verzi, iar dincolo de fereastră auzeam Zgomotul 
scaunelor rabatabile ce se strângeau de pe pajişte. 

Colonelul Goodman îmi spuse: 

— S-a hotărât ca eu să conduc discuţia. 

N-am spus nimic. Goodman îmi zise: 

— În vreme ce erai afară, Susan ne-a informat despre 
călătoriile voastre de la Saigon la Nha Trang, la Hue şi pe urmă 
la Dien Bien Phu, despre problemele pe care le-aţi avut cu 
poliţia şi cu militarii şi despre certurile cu acest colonel Mang. 
Am ajuns la Ban Hin. Se uită la mine şi la Susan, apoi spuse: Vă 
felicit pentru treaba remarcabilă pe care aţi făcut-o. 

Eu n-am reacţionat. 

Apoi mi se adresă mie: 

— Paul, dacă ai terminat discuţia cu colonelul Hellmann, 
poate că ai vrea să ne spui ce s-a întâmplat la Ban Hin. 

Colonelul Hellmann spuse: 

— Paul e liber să vorbească. Dar ar trebui să vă spun acum 
că domnul Brenner îşi pune întrebări serioase în legătură cu 
scopul acestei misiuni şi-al acestei întruniri. 

Toată lumea se uită la mine şi eu am privit-o în ochi pe 
Susan. Era ceea ce se cheamă un moment hotărâtor. Viaţa mea 
personală a fost totdeauna un dezastru, iar viaţa mea 
profesională a fost marcată de triumfuri strălucite pe care-am 
reuşit totdeauna să le eclipsez ulterior printr-o încăpățânare 
stupidă ori o dispută cu autorităţile. Nu vedeam de ce acest caz 
ar fi fost diferit de altele, aşa că am zis: 

— După cum probabil v-a spus Bill, mă aflu pe o pojghiţă 
subţire de gheaţă şi nu mă pot ţine decât de boaşele 
vicepreşedintelui. 

Cei prezenţi îşi dreseră glasurile şi se foiră în fotolii. 

Susan îşi acoperise faţa cu palma şi nu-mi dădeau seama 
dacă era supărată ori zâmbea. Am zis: 

— Vreau să fie clar că Susan Weber şi-a făcut treaba în 
legătură cu misiunea, cu Tran Van Vinh şi cu mine. Am fost în 
totală necunoştinţă în ceea ce priveşte obiectul investigaţiei 
mele până la sfârşit, când am descoperit printre suvenirurile de 
război ale domnului Vinh o listă de serviciu a CAMV pe care 
erau trecuţi locotenentul William Hines şi căpitanul Edward 
Blake. În momentul acela, i-am spus lui Susan că înţeleg despre 


ce este vorba şi că înţeleg şi necesitatea de-a păstra această 
informaţie secretă şi cu acces limitat. Ea a făcut evaluarea, 
bazată pe observaţiile mele, că voi fi un om de echipă, deşi nu 
asta... 

Susan mă întrerupse: 

— Paul, memoria ta nu e bună. [i-ai pierdut minţile când ai 
descoperit că Edward Blake era suspect de crimă. Voiai să-l 
demaşti, iar eu ţi-am zis că ai fi nebun să faci aşa ceva. Ne-am 
certat şi tu ai învins. Sunt de acord cu tine. Trebuie să sprijinim 
legea. E simplu ca bună ziua. 

În cameră urmă o lungă tăcere şi vedeam că nimeni nu era 
fericit, cu atât mai puţin Bill, care cu siguranţă garantase 
pentru Susan. Şi Karl avea gânduri tulburi despre cel mai bun 
agent al lui, şi atât el, cât şi colonelul Goodman îşi luau rămas- 
bun de la steaua de general. Doar John Eagan părea calm, şi 
acum eram sigur că nu el era agentul FBI trimis să-i antreneze 
pe vietnamezii de la brigada antidrog. 

M-am uitat la Susan, care tocmai se pusese într-o situaţie 
foarte proastă. Imi făcu cu ochiul. Am spus: 

— Eu sunt poliţist, aşa că o să mă prefac că asta e o întrunire 
a conducerii DIP şi că vreţi cu toţii să prezint dovezile mele 
într-un caz de omucidere în care nu există consideraţii de ordin 
personal ori politic şi nici nerozii despre securitatea naţională 
ori altceva, ci numai legea. 

John Eagan zise: 

— Îţi poţi prezenta cazul cum doreşti, Paul. Asta nu schimbă 
realitatea. 

— De fapt, va schimba realitatea voastră. Şi voi vă puteţi 
descurca cu ea. Nu-i problema mea. 

Nimeni nu aduse realităţi noi, aşa că am continuat: 

— Am fost contactat acum două săptămâni de către colonelul 
Hellmann, care mi-a cerut să conduc o anchetă cu privire la o 
posibilă crimă de război. In timpul acestei discuţii am ajuns la 
concluzia că era vorba despre ceva mai mult decât o crimă 
petrecută în urmă cu treizeci de ani. Oricum, am acceptat 
cazul, iar ăsta s-ar putea să fi fost prima mea greşeală. 

Am continuat mica poveste, folosind limbajul anchetatorului 
de cauze penale. Am sărit peste călătoria noastră de la Saigon 
în nordul ţării, dar l-am menţionat pe Mang, incidentul de pe 
Autostrada Unu şi pe cel de pe Drumul 214. Am lăsat la o parte 


sexul, pentru că eu sunt un domn, oricum era nesemnificativ, 
iar Bill se afla în cameră. Totuşi, Marc Goodman şi John Eagan 
înţeleseseră probabil că Susan şi cu mine eram mai mult decât 
parteneri de misiune şi luam în calcul aspectul ăsta. 

Am trecut mai departe şi am descris amănunţit ultimul 
nostru interogatoriu luat de colonelul Mang, lăsând impresia că 
acesta continua să creadă că toată povestea avea legătură cu 
FULRO. 

M-am întors la Dien Bien Phu, la Ban Hin şi la casa lui Tran. 
Am dat suficiente detalii pentru ca ei să înţeleagă că, dacă m-aş 
afla în faţa unei comisii a Congresului sau a unor oameni de la 
Departamentul Justiţiei, declaraţia mea ar fi sunat credibil. 

Am conchis: 

— Tran Van Vinh, după părerea mea, e un martor credibil pe 
care te poţi bizui. Traducerea scrisorii, care mi-a fost dată de 
colonelul Hellmann, deşi redactată pentru uzul meu şi nu un 
original, e un document important. Atât de important, încât l- 
am trimis prin fax, de la aeroportul Dulles, unui prieten, 
împreună cu un bilet în care-l rugam să mi-l păstreze. 

Tâmpenia asta a făcut câteva capete să se întoarcă unul spre 
altul. Am continuat. 

— Cât despre dovezile materiale, ele constau în efectele 
personale ale locotenentului William Hines. Un portact, o 
verighetă, o pungă de pânză cu scrisori pe care nu le-am citit 
nici eu, nici Susan, un jurnal în care locotenentul Hines îl 
descria pe căpitanul Blake în termen deloc măgulitori - îl 
numea speculant pe piaţa neagră şi-un bun client al 
prostituatelor locale. 

I-am văzut pe John şi Bill foindu-se pe canapea. Şi colonelul 
Goodman părea stânjenit. Atunci am continuat: 

— Nu fac pe judecătorul, deşi locotenentul Hines asta a 
făcut. Recunosc că am fost şi eu la prostituate când mă aflam 
aici şi-am fumat puţin canabis ca să mă liniştesc. Dar n-am 
speculat pe piaţa neagră. 

John spuse: 

— Asta nu e relevant. 

L-am informat: 

— Aproape totul e relevant în anchetarea unei omucideri 
dacă vrei să afli de ce un om l-a ucis pe altul. 

Karl, bunul meu prieten, fu de acord. 


— Totul e relevant, şi chiar cele mai neînsemnate lucruri, 
puse cap la cap, oferă o imagine şi stabilesc motivațiile şi 
personalităţile victimei şi ale suspectului. 

Am spus: 

— Foarte bine, Karl. De fapt, din ce-am putut aduna din 
efectele decedatului am priceput că William Hines avea 
mentalitatea unui cercetaş, iar William Blake era un băiat rău. 
Nu, asta nu-l face un asasin. Dar avem nişte fapte care-l indică 
drept suspect. Avem lista de serviciu a CAMV, care arată că 
amândoi erau în acelaşi mic grup de consilieri unde exista un 
singur căpitan. Dosarele armatei vor confirma treaba asta - 
dacă n-au fost distruse în faimosul şi oportunul incendiu de la 
arhivă. Avem declaraţia martorului, care a văzut şi identificat 
un căpitan american din Divizia Întâi Aeropurtată care a 
împuşcat şi ucis un locotenent, identificat acum drept William 
Hines, care purta acelaşi semn de armă ca şi căpitanul şi-ale 
cărui efecte personale le-a luat martorul. 

Am stors din dovada asta fragilă tot ce merita scos la iveală, 
dar dacă grupul ăsta ar fi fost un juriu şi eu procuror, aş fi fost 
îngrijorat. De-aceea, când cazul îţi scapă de sub control, începi 
să născoceşti tot soiul de prostii. Am zis: 

— Cum poate că Susan v-a spus, Tran Van Vinh l-a identificat 
pe criminal în fotografiile lui Edward Blake. 

I-am aruncat o privire lui Susan, care spuse: 

— Identificare certă. 

Bill, John şi Marc păreau supăraţi; iar Karl sceptic, aşa cum 
trebuia să fie. 

Am încheiat prezentarea spunând: 

— Pe urmă mai e şi jaful de la trezorerie. Cineva va trebui să 
investigheze trecutul financiar al lui Edward Blake, mai ales 
după întoarcerea lui din Vietnam. În seiful trezoreriei se aflau 
bijuterii şi poate că li s-ar da de urmă ori sunt încă în posesia 
domnului Blake, a fostelor lui prietene ori a actualei lui soţii. 

În cameră se aşternu tăcerea, apoi vorbi Bill: 

— Mie mi se pare că dovada asta e nu numai neesenţială, ci 
şi inconsistentă şi neconcludentă, fără a mai menţiona că e 
veche de trei decenii. Este sigur că n-aş formula o acuzaţie 
bazându-mă pe ceea ce-am auzit. 

John Eagan fu de acord şi spuse: 

— O acuzaţie atât de gravă la adresa lui Edward Blake nu s- 


ar susţine în instanţă, dar le-ar pica grozav de bine inamicilor 
lui politici şi presei. 

Marc Goodman părea cufundat în gânduri sumbre, apoi mă 
întrebă: 

— Şi după părerea dumitale, martorul ăsta e demn de 
încredere? 

— Cred că da. Dar înţeleg că pentru un juriu american s-ar 
putea să nu fie. 

John mă întrebă într-o doară: 

— Unde-i martorul ăsta? 

— Probabil că doarme. E un ţăran. 

Bill, care remarcase mai devreme cât sunt de isteţ, mă 
întrebă pe un ton iritat: 

— Unde doarme? În satul lui? 

— Presupun că da. Nu era practic să-l aducem aici. M-am 
uitat la Bill şi la John şi am spus: Nici pentru Susan n-a fost 
practic să-l lichideze. 

Nimeni, nici măcar Karl n-a simulat şocul sau surpriza, ceea 
ce era o încântare. Dar nici n-a făcut nimeni vreun comentariu. 

Colonelul Goodman se uită la Susan şi întrebă: 

— lar dumneata şi cu Paul aţi ascuns aceste dovezi 
materiale? 

— Da. 

— Unde? 

— Dacă ţi-aş spune, n-ar mai fi ascunse. 

— Nu mai e nevoie să fie ascunse. 

Susan nu răspunse. 

Colonelul Goodman întrebă: 

— Se află prin apropiere? 

— Nu. Am bănuit că vom avea o problemă cu poliţia la 
coborârea din trenul de la Lao Cai. 

— Deci aţi ascuns obiectele alea în Lao Cai sau lângă Ban 
Hin? 

— Pe-acolo. 

Bill era stânjenit de lipsa de cooperare a fostei lui prietene, 
iar dacă Eagan era şeful lui, ceea ce probabil că era, atunci 
următoarea misiune a lui Bill avea să fie supravegherea navelor 
ruseşti din largul coastelor Islandei. Bill se răţoi la ea: 

— Susan, spune-ne unde ai ascuns dovezile. 

— Nu-mi place tonul tău. 


— Susan, poţi să ne descrii locul unde aţi ascuns efectele 
personale ale locotenentului Hines? 

— Mai târziu. 

— Susan... 

John Eagan interveni şi-mi adresă mie o întrebare: 

— Tăinuieşti dovezi într-un caz penal? 

— Nu. Doar le-am ascuns. 

— De ce? 

— Suntem într-o ţară ostilă, John. Le-am pus într-un loc 
sigur. 

— Pe care ni-l vei dezvălui acum. 

— De ce? Nu vă interesează prea mult. Nu vă faceţi griji. 

Îmi ignoră replica şi repetă: 

— Ne vei spune acum unde le-ai ascuns. 

— De ce? Cine eşti dumneata? 

Eagan se uită la Karl, care spuse: 

— Asta-i un ordin direct de la mine, Paul. 

— Foarte bine. O să-ţi spun mai târziu. În particular. 

Karl se simţea fericit că era singurul care mă putea controla 
şi chiar mai fericit că devenea unicul deţinător al unor 
informaţii importante. 

— Bine. Vorbim mai târziu. 

Toată lumea trebuia să se mulţumească cu atât, iar colonelul 
Goodman continuă şi-i spuse lui Karl: 

— Dumneata, domnule colonel, eşti anchetator profesionist şi 
experimentat. Ce părere ai despre dovezile astea? Recomanzi 
continuarea investigației? Punerea sub acuzare? Sau 
respingerea cazului? 

— Trebuie luată în considerare trecerea timpului şi calitatea 
martorului. Pare să fie serios şi credibil, dar eu nu l-aş dori ca 
martor decât dacă aş avea şi alte dovezi care să-i susţină 
mărturia... iar singura dovadă materială relevantă e o listă 
militară de serviciu, ceea ce nu e de-ajuns. Dacă ăsta ar fi cazul 
meu în momentul de faţă, aş renunţa la el. 

Eu am spus: 

— Karl, nu-i adevărat şi ştii asta. Exact în momentul de faţă 
ai face singurul lucru pe care îl poți face. Ai interoga suspectul. 

John Eagan interveni: 

— Asta nu se va întâmpla nici aici, nici în altă parte. Se uită 
la toţi şi ne reaminti: Pierdem din vedere cel mai important 


aspect. Această... această chestiune ar putea ruina viaţa şi 
cariera politică a unui om onorabil, veteran decorat, soţ, tată şi 
funcţionar public devotat. Poporul american nu mai are nevoie 
de scandaluri sau vânători de vrăjitoare. Şi există 
consideraţiuni pe plan internaţional. Resping toată afacerea 
asta ca nefiind demnă de luat în discuţie. 

Colonelul Goodman se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Aş vrea să ştiu cum ar proceda fiecare dintre noi, cei care 
avem această informaţie. John? 

— Renunţăm şi întâlnirea asta n-a avut niciodată loc. 

— Bill? 

— Renunţăm. Şi uităm. 

— Colonelul Hellmann? Ăsta-i de fapt cazul dumitale, nu? 

— N-a fost nicio clipă ceva oficial şi nici n-o să fie. Consideră 
dosarul distrus. 

Mi s-a părut că am auzit un oftat de uşurare. Colonelul 
Goodman se uită la mine. 

— Paul? 

— Vreau să vorbesc cu suspectul. 

Colonelul Goodman dădu să spună ceva, pe urmă se răzgândi 
şi se întoarse către Susan. 

— Domnişoară Weber? 

— N-am absolut nicio experienţă în chestiuni juridice şi n-aş 
şti să deosebesc o dovadă solidă de una circumstanţială ori un 
martor demn de încredere de unul pe care nu te poţi bizui. Dar 
ştiu că patru crime şi un jaf au fost comise de un căpitan, şi 
singurul care-ar fi putut s-o facă se află la etaj, în camera de 
oaspeţi. Bunul-simţ ne cere să vorbim cu el. Poate că reuşeşte 
să ne spună unde-a fost în ziua aceea. Adică, e posibil să fi fost 
în permisie, la spital sau cu alţi zece tipi. Trebuie să săpaţi 
puţin mai adânc şi poate că o să vă bucurati de ce-o să aflaţi ori 
poate veţi afla că trebuie să săpaţi şi mai adânc. 

Din nou tăcere prelungită, pe urmă am intervenit: 

— Eu însumi nu sunt convins că Edward Blake e un ucigaş. S- 
ar putea chiar să vreau să mă conving de contrariu. Susan are 
dreptate. Nu pierdem nimic dacă vorbim cu el. 

Eagan îmi spuse: 

— Prin urmare, vrei ca eu să mă duc la etaj şi să-l scot din 
pat pe vicepreşedintele Statelor Unite ca să vină aici şi să 
răspundă unor întrebări în legătură cu posibila sa implicare 


într-o crimă? 

— De ce nu? 

— Pentru că, dacă aş fi în locul lui, ţi-aş spune să te duci 
dracului. 

— Mi s-a spus asta de multe ori, John. Atunci obţin o citaţie. 

— Eşti nebun? 

— Karl îţi poate răspunde. 

Eagan nu se obosi să-l întrebe pe Karl, dar îmi zise: 

— Uite ce, dacă vrei ca totul să fie legal, n-ai nicio putere şi 
nicio autoritate să interoghezi pe cineva aici, şi cu siguranţă nu 
pe vicepreşedinte. E 

— Interogatorii de bunăvoie se fac mereu, John. Întâi întrebi 
persoana dacă vrea să răspundă de bunăvoie la câteva 
întrebări. Dacă nu vrea, devii puţin bănuitor, pe urmă îi trimiţi 
o mică citaţie. 

— Rahat. 

Ofițerii înjură rareori, aşa că Goodman spuse: 

— Limbajul, vă rog. 

Eagan zise: 

— Iisuse Hristoase... nu-mi vine să cred. 

Evident, John Eagan era călăul acolo şi probabil că avea cel 
mai mult de pierdut, în afară de Edward Blake. Eagan, dacă el 
era şeful biroului CIA, plănuise cea mai mare parte a acestei 
misiuni împreună cu Bill şi, dacă treaba ieşea bine, ar fi fost 
amândoi invitaţi la ceremonia de învestitură a lui Edward 
Blake, iar în particular i s-ar fi spus Eddie. 

Washingtonul are un sistem diferit de recompense şi 
pedepse, care funcţionează cam aşa: dacă ştiu că ai făcut ceva 
rău şi nu te pedepsesc, atunci vreau o recompensă. Totuşi, nu 
aşa procedam eu, şi nici justiţia. 

I-am spus lui Karl: 

— Tu şi cu mine suntem ofiţeri de justiţie legaţi de un 
jurământ. Presupusa crimă a fost comisă în timp ce suspectul 
era militar. Avem dreptul să-i cerem lui Edward Blake să 
răspundă de bunăvoie la câteva întrebări? 

Karl ar fi vrut să nege, dar experienţa îi impunea să aprobe 
dând din cap. Rezultatul părea un spasm al gâtului. În cele din 
urmă, spuse: 

— E posibil să fie o chestiune de jurisdicție. 

I-am zis lui Eagan: 


— Eşti de la FBI? 

— Nu. 

— Cine-i tipul de la FBI în ambasadă? 

— Cui dracu-i pasă? Mă calci pe nervi, Paul. 

Bill mă întrebă: 

— Faci pe grozavul în faţa lui Susan? 

Înainte să-i spun eu „Du-te-n mă-ta”, Susan zise: 

— Nu, a fost o pacoste de când a descoperit adevărul. Chiar 
vorbeşte serios. 

Am coborât de pe birou şi-am zis: 

— Mă duc sus să-l găsesc pe Edward Blake. 

Eagan se ridică. 

— Dacă faci un pas pe scara aia, eşti un om mort, amice. 

— John, nu mă face să te lovesc. 

Toţi se ridicaseră în picioare, iar colonelul Goodman, 
conducătorul discuţiei noastre, spuse: 

— Încetaţi amândoi. Se uită la mine şi întrebă: Paul, dacă pot 
aranja ca vicepreşedintele să vină încoace, îmi dai cuvântul că 
vei fi de acord cu încheierea acestei anchete? 

Înţeleg de ce Serviciul de Informaţii Militare are o proastă 
reputaţie. Dar eu nu sunt tâmpit şi-am răspuns: 

— Desigur. 

— Şi am cuvântul tău că înţelegi că tot ce s-a spus în noaptea 
asta aici e considerat pentru totdeauna informaţie secretă? 

— Absolut. 

— lar cele două săptămâni petrecute în Vietnam au fost 
turism şi nimic altceva. 

— Corect. 

Am observat că Bill şi John se priveau. Nu protestau, ceea ce 
însemna că voi câştiga. De fapt, însemna că eram mort. 

Colonelul Goodman se duse la uşă şi spuse: 

— O să trimit un agent de la Serviciul Secret să vorbească cu 
vicepreşedintele. 

leşi. Karl îmi zise: 

— Paul, poate că vrei să te răzgândeşti. 

— Vreau doar să-l cunosc pe vicepreşedinte. Şi să-i cer un 
autograf pentru nepotul meu. 

Susan se ridică şi veni lângă mine. Îmi zise în şoaptă: 

— Dacă ai mai avea o zi de stat în Vietnam înainte de-a pleca 
acasă, te-ai oferi pentru o misiune periculoasă? 


— Nu. Dar aş executa ordinele. Ultimul meu ordin a fost să 
găsesc un criminal. 

— Cred că lui Karl i-ar plăcea să nu-l mai cauţi. 

— Dă-l în mă-sa pe Karl. Dar tu? 

— Eu sunt de partea ta. Fă ce ai de făcut. 

Goodman se întoarse şi spuse: 

— Vicepreşedintele va sosi în curând. Apoi mi se adresă: Ai 
zece minute. Vei fi decent şi respectuos. 

— Da, domnule. 

— Nu vei formula nicio acuzaţie. Vei prezenta faptele şi, dacă 
vicepreşedintele vrea să facă o declaraţie, o va face. Dacă nu, e 
dreptul lui să tacă. 

— Da, domnule. Tot timpul mă ocup de aşa ceva. 

— Bine. 

Uşa se deschise şi toţi se ridicară în picioare, dar era doar 
micul meu prieten Scott Romney. Privi în jur, îmi aruncă o 
privire ce se voia dură şi plecă. 

După câteva secunde, vicepreşedintele Edward Blake intră în 
biroul ambasadorului. Era cam de înălţimea şi talia mea, însă 
nu la fel de arătos ca mine. Purta pantalonii de la costum, o 
cămaşă albă fără cravată şi un stupid chimono de mătase. 

Edward Blake nu părea iritat, nerăbdător sau zăpăcit şi cu 
siguranţă nu era îngrijorat pentru sine, ci doar oficial 
preocupat, de parcă s-ar fi întrevăzut o criză majoră. Spuse: 

— Bună seara. Sunt probleme? 

Colonelul Goodman îşi drese glasul şi zise: 

— Nu, domnule... nimic de genul ăsta. Pot să vi-i prezint pe 
cei de faţă? 

Goodman se gândise la o introducere şi o prezentă pe Susan 
prima, drept rezidentă la Saigon şi prietenă a familiei Quinn. Pe 
urmă trecu la Bill Stanley şi Karl Hellmann, explicând: 

— Bill a venit de la Saigon, e prieten cu Susan şi coleg al lui 
John, pe care-l cunoaşteţi. Colonelul Hellmann e militar şi a 
venit de la Washington. 

Lăsă la urmă ce era mai bun şi spuse: 

— El e Paul Brenner, tot un prieten al domnişoarei Weber şi 
coleg al colonelului Hellmann. 

Am strâns mâna viitorului preşedinte, iar el îmi zise: 

— A, ştiu cine eşti. Soţia mea a vorbit cu dumneata. 

— Da, domnule. 


— M-ai costat un pariu de zece dolari. 

Mai mult decât atât, Ed. 

— Da, domnule. Doamna mi-a spus. 

Vicele explică asta pe un ton hazliu şi toţi râseră politicos. 
Edward Blake i se adresă lui Susan: 

— lar dumneata eşti tovarăşa lui de călătorie. 

— Da, domnule. 

— Prietenii lui Pat şi-ai lui Anne sunt şi prietenii mei. 

Tipul era şmecher, dar şi carismatic, un bărbat viril, visul 
oricărei femei şi poate coşmarul unei naţiuni. 

Edward Blake se uită în jur şi zise: 

— Ei bine, mi-a făcut plăcere să vă cunosc. 

Nu aşa repede, Ed. 

Colonelul Goodman îi spuse vicelui: 

— Domnule, nu e doar ceva monden... vă putem ruga să ne 
acordaţi câteva minute? S-a ivit o chestiune serioasă care ar 
trebui supusă atenţiei dumneavoastră. N 

Am studiat chipul lui Edward Blake. Intrebarea care-mi 
stăruia în minte încă de la Washington era: Ştia de povestea 
asta? Într-un sens, nu conta decât dacă avea legătură cu 
participarea lui - dacă exista - la tăinuirea unei crime. Bănuiala 
mea era că încă nu i se spusese că trecutul reînviase. Faci mai 
întâi investigația, pe urmă îi spui şefului tău că ai veşti bune şi 
veşti proaste. Vestea proastă e că ştiu ce-ai făcut, vestea bună e 
că te putem ajuta. 

Goodman îi arătă vicelui fotoliul liber al lui Karl, iar el se 
aşeză, îşi încrucişă picioarele şi ne făcu semn să luăm loc. Toţi 
şi-au reluat locurile, iar eu mi-am parcat fundul pe marginea 
biroului. 

Colonelul Goodman i se adresă lui Edward Blake: 

— Domnule, chestiunea are legătură cu motivul pentru care 
domnul Brenner se află în Vietnam şi colonelul Hellmann e 
aici... 

Blake se uită la noi doi, dar nu spuse nimic. Goodman 
continuă: 

— Vă asigur, domnule, că tot ce s-a discutat în camera asta şi 
tot ce se va discuta e cunoscut doar de o mână de oameni, 
majoritatea fiind aici... iar ceea ce se va discuta acum e 
confidenţial şi secret... 

— În regulă, m-ai asigurat şi mi-ai trezit curiozitatea. Putem 


trece la subiect? 

— Da, domnule. Poate că domnul Brenner vrea să vorbească. 
A fost ideea lui să vă rugăm să veniţi aici. 

Blake îmi spuse: 

— Dă-i drumul, Paul. 

— E de datoria mea să vă informez că domnul colonel 
Hellmann şi cu mine lucrăm la Divizia de Investigaţii Penale a 
armatei. 

Vestea nu păru să-i provoace vreo reacţie şi poate că nu-l 
impresionă. 

Există două întrebări de început pe care le pui întotdeauna în 
anchetarea unei crime, şi eu am pus-o pe prima: 

— Cunoaşteţi un om pe nume William Hines? 

Întrebarea îl prinse complet nepregătit şi expresia lui trecu 
printr-o vizibilă schimbare şi pot să jur că sângele îi pierise din 
obraji. Toţi văzură asta şi toţi ajunseră la aceeaşi concluzie. 

— Domnule? 

— Ă... nu... cum îl cheamă? 

— William Hines. Locotenent William Hines. 

— Ă... da... am făcut armata împreună. În Vietnam. 

— Da, domnule. 

Am pus a doua întrebare: 

— Când l-aţi văzut ultima oară în viaţă? 

— A... în viaţă? A, da, a fost ucis în luptă. Aşa e. 

— Când l-aţi văzut ultima oară în viaţă, domnule? 

— A... stai să văd... Ofensiva Tet a început la sfârşitul lui 
ianuarie... cred că l-am văzut câteva zile mai târziu... era dat 
dispărut... cartierul nostru general fusese cucerit... deci... nu 
sunt foarte sigur, dar cam pe 4 sau 5 februarie... 1968. Făcu 
ceea ce fac toţi suspecţii şi mă întrebă: De ce întrebi? 

De obicei le spun: „Eu pun întrebările, dumneata dai 
răspunsurile”. Dar nici măcar eu nu sunt atât de viteaz. Am zis: 

— Domnule, a intrat în atenţia Diviziei de Investigaţii Penale 
a armatei faptul că locotenentul William Hines a fost ucis în 
clădirea trezoreriei din Citadela de la Quang Tri pe data sau în 
jurul datei de 7 februarie 1968. Avem motive serioase să 
credem că atacatorul său a fost un căpitan american. Avem 
unele dovezi şi un martor ocular şi acum încercăm să aflăm 
identitatea acelui agresor. 

Blake începea să-şi revină şi părea şocat. 


— Doamne... eşti sigur? 

— Da, domnule. Suntem siguri că locotenentul a fost ucis de 
un căpitan. 

— Doamne Sfinte... Fără a se uita la nimeni din încăpere, 
spuse: A fost o perioadă cumplită... eu eram pe-atunci cu 
grupul CAMV, eram înconjurați în Citadelă şi luptam să scăpăm 
cu viaţă... Cred că erau doar vreo douăzeci de ofiţeri americani 
şi subofițer... 

— Opt ofiţeri şi nouă subofiţeri, conform listei de serviciu. 

Se uită la mine. 

— Aşa e? Oricum, cred că doar şapte dintre noi au 
supravieţuit... I se păru o idee bună să schimbe subiectul şi-mi 
zise: Pat Quinn mi-a spus că ai luptat în Vietnam. 

— Da, domnule. Divizia Întâi, ca dumneavoastră, în 1968. 
Cam la vremea aia eram puşcaş în Compania Delta, Batalionul 
Unu, Regimentul Opt, Divizia Întâi Aeropurtată, lângă oraşul 
Quang Tri. 

— Serios? Se strădui să zâmbească şi spuse: Ce făceaţi voi în 
afara oraşului? Noi aveam nevoie de voi în oraş. 

I-am zâmbit şi eu. 

— Părea prea periculos acolo. 

El râse şi spuse: 

— Păi, dacă vă pot ajuta cu ceva, Paul... şi Karl... în problema 
asta, o să vă contactez. 

Se ridică şi toată lumea făcu la fel. Eu l-am întrebat: 

— Domnule, aţi vrea să vorbiţi cu mine între patru ochi? 

— Despre ce? 

— Despre incidentul în discuţie. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Dar o să mă gândesc. 

Se îndreptă către uşă. 

În momentul ăsta îl informez uneori pe cel anchetat că e 
suspect, dar pe urmă trebuie să-i citesc drepturile şi de obicei 
nu găsesc în portactul meu cartonaşul pe care sunt scrise. l-am 
spus lui Edward Blake: 

— După cum am menţionat, domnule, există un martor la 
această crimă pe care l-am interogat. Nu m-am obosit să-i 
precizez că era vorba despre un soldat inamic şi l-am lăsat să 
creadă că era un militar american. Am spus: Zăcea rănit la 
etajul doi al clădirii trezoreriei şi l-a văzut printr-o gaură din 
podea pe acest căpitan omorându-l nu doar pe locotenentul 


Hines, ci şi trei vietnamezi. Pe urmă asasinul s-a apucat să 
jefuiască un seif din trezorerie. 

Am văzut din nou pierindu-i sângele din obraji. Nici într-un 
milion de ani nu s-ar fi gândit că va auzi vreodată relatarea 
unui martor ocular la întâmplarea aceea; credea că ucisese toţi 
martorii. L-am văzut clătinându-se şi punând mâna tremurândă 
pe clanţa uşii, zgâlţâind-o. Imi zise: 

— Au existat multe situaţii în care au apărut nişte martori la 
ani de zile după comiterea unor fapte, martori care sufereau de 
tulburări psihice ori erau simpli mincinoşi. Sunt sigur că eşti la 
curent cu asemenea situaţii. 

— Da, domnule. De-aceea avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. Dar vă urez noroc în ancheta 
voastră. 

Dădu să plece, dar îşi aminti de bunele maniere şi-i spuse lui 
Susan: 

— Domnişoară Weber, mi-a făcut plăcere. Domnilor, noapte 
bună. 

Dădu iarăşi să plece, pe urmă făcu ceva ciudat. Veni la mine 
şi-mi strânse mâna. Se întoarse şi părăsi încăperea. 

Karl şi Susan îşi scoaseră ţigările în acelaşi timp şi le 
aprinseră. Eu m-am dus la un bufet şi mi-am preparat un scotch 
cu gheaţă. 

În cameră se aşternu o tăcere aproape stânjenitoare. M-am 
uitat la chipul fiecăruia şi-am înţeles că toţi credeau că Edward 
Blake ucisese trei bărbaţi şi o femeie în timp ce comitea un jaf 
şi că unul dintre bărbaţi era un tovarăş de arme, ceea ce nu le 
pica bine coloneilor Goodman şi Hellmann, şi nici mie. 

Dar toţi ştiuseră asta de la bun început şi nu erau şocaţi, în 
schimb erau îngrijoraţi, pentru carierele lor, pentru vieţile lor 
şi poate chiar pentru ţara lor. Sigur este că îşi făceau griji 
pentru mine. De fapt, şi eu îmi făceam griji pentru mine. 

Colonelul Goodman vorbi primul: 

— Poţi găsi în inima dumitale iertare pentru căpitanul 
Edward Blake? 

N-am răspuns. El continuă: 

— Eram un tânăr locotenent de infanterie în timpul 
războiului, nu mă aşteptam să înţeleagă toată lumea vremurile 
şi locurile alea, Paul, dar dumneata şi cu mine, ca şi colonelul 


Hellmann, înţelegem. Niciunul dintre noi n-ar vrea să fie 
chemat ca să dea socoteală pentru nebunia aia. 

N-am răspuns nici acum. Karl îmi zise: 

— În cazul ăsta, Paul, problema nu e vinovăția sau 
nevinovăția, nici măcar dreptatea sau moralitatea. Problema 
aici e trecutul. Ți-am spus, umbrele se întind de-aici până 
acasă. Noi, ca militari, am fost înjuraţi şi scuipaţi laolaltă şi nu 
datorăm nimănui explicaţii pentru acţiunile noastre sau noi 
dezvăluiri despre război. Dacă avem vreo vină, e o vină 
comună, dacă avem onoare, o avem doar printre noi. Suntem 
legaţi pentru totdeauna prin sânge şi coşmaruri comune. Să-ţi 
spun ceva, prietene, asta are puţin sau deloc legătură cu 
Edward Blake. Într-o măsură mai mare sau mai mică, suntem 
cu toţii Edward Blake. 

Am răsuflat adânc şi n-am răspuns. Bill zise: 

— Paul, Edward Blake va fi primul veteran din Vietnam care 
va deveni preşedinte al Statelor Unite. Nu vrei asta? 

— Bill, taci dracului din gură. 

În cameră tăcerea era din ce în ce mai apăsătoare. Am spus: 

— Chiar dacă aş crede asta... şi poate că o cred... cealaltă 
problemă sunteți voi şi ambițiile voastre, minciunile, 
înşelăciunile şi tâmpeniile voastre. Poate că Edward Blake a 
avut un moment nefericit; voi aţi avut cariere nefericite. 

Mi-am pus paharul jos şi m-am îndreptat spre uşă. l-am zis 
lui Karl: 

— Ţi-am spus să găseşti pe altcineva. 

Lui Susan i-am spus: 

— Vino cu mine. 


50 


A doua zi, la prânz, o maşină a ambasadei ne duse, pe mine 
şi pe Susan, la aeroportul Noi Bai, la nord de Hanoi. In timpul 
călătoriei n-am vorbit mai mult de douăzeci de minute. 

Doi tipi din serviciul de securitate al ambasadei ne-au însoţit 
până la terminal, am trecut de paza aeroportului şi de punctul 
de control şi ne-am dus direct în salonul diplomatic. 

Bagajele mele erau la domnul Uyen şi la colonelul Mang, aşa 
că eu călătoream destul de lejer: hainele de pe mine, portactul, 
paşaportul, un bilet de avion şi un Jaissez-passer diplomatic. 

Susan avea o rochie frumoasă, verde-jad, pe care i-o 


împrumutase Anne Quinn, iar eu purtam jeanşii mei murdari, 
dar chiloţi curaţi şi o oribilă cămaşă roz pe care mi-o dăduse 
doamna Quinn, menţionând că era în regulă dacă nu mă va mai 
vedea niciodată, nici pe mine, nici cămaşa şi şortul. Un suvenir 
din Vietnam. 

Salonul diplomatic arăta destul de jalnic, în ciuda numelui, 
dar în sâmbăta aia nu călătoreau prea mulţi diplomaţi ori 
familiile lor, aşa că era destul loc pentru noi doi. Tipii de la 
ambasadă rămaseră cu noi, ceea ce nu era o idee rea. 

În noaptea trecută, Susan şi cu mine dormisem pe canapeaua 
rabatabilă din camera de zi. Camerele de oaspeţi de la etaj 
fuseseră ocupate de familia Blake şi de cei din Serviciul Secret 
care, nu ştiu de ce, nu doriseră să dormim şi noi sus. Oricât de 
obosiţi şi vlăguiţi fusesem, Susan şi cu mine am făcut dragoste, 
ştiind că ar putea fi ultima oară. 

Dimineaţă, am mâncat omleta în camera pentru micul dejun. 
Doar Anne Quinn rămăsese în casă şi ne explicase că familia 
Blake şi ambasadorul plecaseră mai devreme la ambasadă şi ea 
se pregătea să-i urmeze. Ne exprimaserăm amândoi regretul că 
nu-i văzusem, iar Anne zisese că o să le transmită salutările 
noastre. l-am mulţumit pentru ospitalitate şi pentru petrecerea 
grozavă şi a plecat fără să mai lanseze vreo invitaţie. Cred că 
ştia că se punea ceva la cale. 

Şedeam acum cu Susan în salonul diplomatic, uitându-ne 
printr-o fereastră mare la piste şi la cerul cenuşiu, acoperit de 
nori joşi. Păreau să fie mai multe decolări decât aterizări, ca 
într-o staţiune la închiderea sezonului, deşi în cazul ăsta cred 
că era vorba de diaspora vietnameză, venită aici pentru 
sărbătoarea Tet şi întorcându-se acum în ţările în care se 
exilase. 

Eu eram înscris la un zbor Air France până la Paris, unde 
avea să mă aştepte cineva şi să-mi dea un bilet până la Dulles 
International. Nu era cel mai scurt drum spre casă, dar era 
prima cursă disponibilă ce pleca de la Hanoi, iar eu abuzasem 
de ospitalitatea celor de aici. 

De la Dulles, unde începuse călătoria asta, până la mine 
acasă, în Falls Church, era un drum scurt cu taxiul, sau poate 
că aveam să fiu întâmpinat de oamenii care voiau să aibă grijă 
de mine. În orice caz, călătoria spre casă începuse şi, ca şi în 
celelalte două dăţi când fusesem aici, nu ştiam ce simţeam în 


momentul ăsta. 

Insistasem ca Susan să vină cu mine, dar ea dorise să 
rămână la Hanoi; era în Vietnam de multă vreme şi avea de 
rezolvat nenumărate probleme legate de viaţa şi de slujba ei şi, 
presupun, de misiunea asta. Cât despre mine, ca şi în celelalte 
două dăţi, nu era nevoie să mi se spună de două ori să plec cât 
mai iute din Vietnam. 

În salonul diplomatic era o uşă albă ce dădea, după cum 
spusese Susan, direct spre pistă, unde aştepta un vehicul să mă 
ducă până la avionul care pleca peste douăzeci de minute. 

Susan şi cu mine nu ne-am aşezat, nici n-am băut alcool sau 
cafea; stăteam în picioare lângă uşa albă ce ducea spre Falls 
Church, Virginia. 

— Mai avem vreo zece minute. Te va anunţa cineva când 
trebuie să pleci. 

Am dat din cap. 

— N-o să plâng. 

Am dat iarăşi din cap. Ne-am privit şi niciunul nu ştia ce să 
spună, dar timpul era scurt. În cele din urmă, Susan zâmbi şi- 
mi zise: 

— Ei bine, am petrecut două săptămâni grozave, nu? 

Am zâmbit şi eu. 

Ea sugeră: 

— Ar trebui să mai facem asta într-o bună zi. 

— A doua oară nu mai are acelaşi farmec. 

— Poate că nu. Dar n-avem nicio fotografie. Zâmbi. Nici 
măcar de pe Insula Piramidei. 

Nu i-am răspuns. 

In salon începu să se audă muzică interpretată la pian şi am 
ascultat în tăcere „Let It Be”. l-am spus: 

— Mulţumesc pentru duminica de la Saigon. 

— Hei, îmi datorezi un tur al Washingtonului. 

— Oricând. 

Dădu din cap şi se uită la mine. 

— Ar trebui să plec de-aici cam într-o săptămână... 

— Unde-o să te duci? 

— La Lenox, presupun. Apoi la New York, să văd dacă mai 
am slujba de la AAIC. Pe urmă... cred că mi-ar plăcea o altă 
ocupaţie aiurea. Mă gândesc că am fost născută să fiu o 
expatriată. 


— Găseşte un loc frumos de data asta. 

— Mai am cartea cu cele mai urâte locuri din lume. 

Am zâmbit şi-am întrebat-o: 

— O să-ţi lipsească ţara asta? 

— 'Teribil. Dar e timpul să plec. 

— Este. 

Susan dădu din cap. 

— Ştii, Paul... în salonul de la Apocalypse Now... când m-a 
umflat plânsul... îţi aminteşti? 

— Da. 

— M-am simţit cumplit... mi s-a făcut brusc dor de casă şi 
cred că tu mi-ai declanşat cumva sentimentul ăsta... şi mă mai 
gândeam la... la ce trebuia să fac... mă simţeam prost minţindu- 
te din clipa în care te-am cunoscut... 

— Ştiu. Am remarcat. 

— Da? E bine. 

— Hai să uităm partea asta a călătoriei. Oricât de interesantă 
ar fi fost. 

Susan râse, pe urmă ochii i se înceţoşară şi zise din nou: 

— N-o să plâng. Ţie nu-ţi place. 

Nu ştiam ce să spun, aşa că am schimbat subiectul. 

— Poate că prietenii tăi de la Langley pot folosi cunoştinţele 
tale de vietnameză. Şi nu-i departe de Falls Church. 

— Cred că am pierdut şi slujba aia. 

— Ai făcut treabă bună. Eşti potrivită pentru aşa ceva. 

Susan ignoră aprecierea şi întrebă: 

— Dar tu? Ce-o să faci? 

— Păi... cum ziceam... trebuie să mă ocup de nişte probleme 
personale... să văd cum stau... 

— Trebuie să faci asta. 

N-am răspuns. 

— Pe urmă? 

— Cred că depinde de raportul misiunii mele. 

Ea încuviinţă. 

— Ce-ai de gând să faci în legătură cu asta? 

— Nu ştiu sigur. Poate că nu trebuie să fac nimic. Poate că n- 
o să fiu în stare să fac ceva. 

— Numai să fii atent, Paul. Foarte atent. 

— Ştiu. 

— Spui că ştii, dar din câte-am văzut, domnule Brenner, ai 


mai mult boaşe decât creier. 

Am zâmbit. 

— Uneori e de-ajuns. 

— Aici, dar nu la Washington. Se uită la mine. Sunt tot de 
partea ta. Şi disponibilă. 

— O să te anunţ. 

Mă informă: 

— O să vorbesc cu Karl. Trebuie să treacă în tabăra celor 
drepţi. 

— Karl m-a dezamăgit. Dar bănuiesc că, atunci când visul tău 
de-o viaţă e la un pas, faci aproape orice. 

Se uită în ochii mei. 

— Dar pe urmă va trebui să reuşeşti să te împaci cu tine 
însuţi. Uneori trebuie doar să aştepţi, să vezi dacă speranţele şi 
visele tale devin realitate... ca ziua de pe muntele Nui Co Tien. 

— Povestea aia nu s-a sfârşit prea bine. 

— Ba da. Ea şi-a aşteptat iubitul, iar el s-a întors de îndată 
ce-a putut... acum sunt împreună pentru totdeauna. 

— Da... uite... Susan... 

Un tânăr vietnamez intră pe uşa albă cu un carton în mână 
pe care scria Brenner Paul. Susan zise: 

— Ei bine, domnule Paul, ai un mesaj. 

— Da... Am încercat să zâmbesc. Ei bine, domnişoară 
Susan... 

— Nu o să plâng. Răsuflă adânc. Ai grijă de tine. Zbor plăcut 
şi... 
În ochi îi apărură lacrimi. Am îmbrăţişat-o şi ne-am sărutat. 

— Susan... vreau să fie ceva curat. 

— Ştiu. A fost ceva prea intens. Avem nevoie de câteva luni 
ca să vedem... 

Tânărul vietnamez ţinea cartonul ridicat şi se uita neliniştit la 
mine. Unul din tipii de la ambasadă îmi făcea semn să-mi iau 
rămas-bun. 

Susan îi zise ceva vietnamezului, pe urmă mie: 

— Nu rata zborul spre libertate, soldat. 

Ne-am îmbrăţişat din nou şi ne-am sărutat. Ea îmi spuse: 

— Sună-mă... oricând. 

— O să te sun. Poate peste câteva săptămâni. 

— Oricând. Trebuie să pleci. 

— Bine... 


Am pornit spre uşa deschisă şi Susan nu m-a însoţit. M-am 
întors şi-am întrebat: 

— La Lenox? 

— Da. Aştept să mă suni. 

— Aşteaptă să-ţi bat la uşă. 

Zâmbi. M-am întors şi-am plecat. 

Am coborât nişte scări, ne-am suit într-un cart electric şi-am 
luat-o spre poarta de îmbarcare şi spre avion. 

Un jeep galben al poliţiei era parcat lângă aeronavă şi în 
timp ce ne apropiam a coborât un bărbat în uniformă. Era, din 
nefericire, colonelul Mang. 

Ridică mâna şi şoferul opri. 

N-am coborât şi-am stat să-l aştept pe Nguyen Qui Mang, 
colonel la Secţiunea A a Ministerului Securităţii Publice. Purta 
pistolul la centură, ceea ce nu mă deranja; ar fi fost al meu 
dacă voiam. Dar avea în mână şi servieta, ceea ce mă face 
totdeauna mai nervos decât o armă. 

In spatele colonelului ce e apropia se afla avionul meu Air 
France 747, cu scara încă montată, şi vedeam că ultimii 
pasageri urcau la bord. Un agent aeroportuar stătea în 
apropiere şi se uita la ceas. 

Colonelul Mang se opri lângă cart şi mă întrebă: 

— Unde te duci, domnule Brenner? 

— Acasă, domnule colonel. Ar trebui să faci şi dumneata la 
fel. 

— Da? Şi cum a fost recepţia diplomatică? Te-ai întâlnit cu 
vicepreşedintele dumitale? 

— Da. 

— Şi-a fost încântat să te cunoască? 

— A fost, ne-am spus poveşti de război. 

Vedeam că personalul de la sol se pregătea să tragă scara de 
lângă avion. 

— Mi-ar plăcea să stăm de vorbă, dar o să pierd avionul. Aşa 
că te rog să mă scuzi. 

— Le-am dat instrucţiuni să te aştepte. 

— Nu pare să fie aşa. 

— Unde-i domnişoara Weber? 

— Mai stă o vreme. [i place aici. 

— Da? Şi dumneata? Îţi place aici? 

— Am sentimente confuze. 


— Aha. Şi despărţirea de domnişoara Weber a fost unul de 
tristeţe? 

— N-a fost la fel de fericit pe cât va fi despărţirea noastră. Şi, 
apropo, doamna ar vrea filmul înapoi. 

— Poate. Întâi trebuie să văd ce fotografii aţi făcut. 

— Apropo, dacă mai trimiţi fotografiile alea de pe Insula 
Piramidei unei singure persoane, o să-ţi pară rău că ai făcut-o. 

— Mă ameninţi? 

— Îţi spun. 

— Domnului Stanley nu i-au plăcut pozele? 

N-aveam să-i dau satisfacția unui răspuns, aşa că am spus: 

— Bine, mulţumesc că ai venit. Trebuie să plec. 

— Imediat. Deci crezi că omul ăsta, Blake, o să fie noul 
vostru preşedinte? 

— Dumneata ce crezi? 

— Aseară am avut o conversaţie interesantă cu Tran Van 
Vinh. Trebuie să mă gândesc la asta. 

— Aşa să faci. 

Vedeam personalul de la sol uitându-se către mine. Mang îmi 
zise: 

— Ai un paşaport diplomatic şi nici măcar n-ai menţionat 
asta. 

— Nu-mi trebuie decât un bilet ca să ajung în avionul ăla. 

— Poate că îţi place compania mea. 

— Nu, nu îmi place. Dar te consider interesant. 

Ne-am uitat unul la altul şi, pentru prima oară de când 
avusesem ghinionul să-l cunosc, n-am văzut răutate în ochii lui. 
Spuse: 

— Am ceva pentru dumneata. 

Vâri mâna în servietă, apoi îmi întinse globul cu zăpadă. L- 
am luat şi m-am uitat la fulgii care cădeau pe zid. Imi zise: 

— Celelalte efecte personale ale dumitale îţi vor fi restituite 
prin intermediul ambasadei. Eu nu iau ce nu-mi aparţine. 

Nu i-am răspuns. 

— Dumneata şi cu mine, domnule Brenner, n-o să fim 
niciodată prieteni, dar o să-ţi spun că-ţi respect curajul. Deci, 
din acest unic motiv, îţi urez călătorie în siguranţă spre casă. 

I-am dat globul înapoi şi-am zis: 

— Ceva care să-ţi amintească de mine. 

— Asta-i foarte atent din partea dumitale. Şi o să te revăd? 


— Ar trebui să speri că nu. 

— Şi dumneata la fel. 

— Lăsaţi-o mai moale în ţara asta, domnule colonel. Oamenii 
au suferit destul. 

Nu a răspuns, dar i-a zise ceva şoferului, care a accelerat 
spre avion. Când am ajuns la scară, m-am uitat peste umăr, dar 
colonelul Mang dispăruse. 

Am privit în depărtare, la uşa albă a salonului diplomatic, şi- 
am zărit-o pe Susan în rochia verde. Îmi făcu semn cu mâna, iar 
eu i-am răspuns la fel. 

Vietnam, al treilea stagiu, se încheiase şi plecam iar acasă pe 
picioarele mele. 

Am urcat scara avionului şi, ajuns sus, un steward îmi luă 
biletul, se uită la el şi spuse cu un plăcut accent franțuzesc: 

— A, domnul Brenner, vă aşteptam. 

— Sunt aici. 

M-am întors şi, aşa cum făcusem cu mulţi ani în urmă, am 
cuprins cu privirea orezăriile şi satele care, acum ca şi atunci, 
apăreau înceţoşate în ochii mei. 

M-am uitat din nou la uşa unde-o văzusem ultima oară pe 
Susan şi ea era tot acolo. 

Ne-am făcut iar semne cu mâna. l-am aruncat o ultimă 
privire, m-am întors şi-am intrat în avion. 

Călătoria spre casă nu e niciodată o rută directă; e, de fapt, 
totdeauna ocolită şi undeva, pe drum, descoperim că acea 
călătorie e mai plină de înţeles decât destinaţia şi că oamenii 
pe care-i întâlnim de-a lungul drumului vor fi mereu tovarăşii 
de drum ai amintirilor noastre.