Puncte Cardinale anul XIX, nr. 11 (227), noiembrie 2009

LA MULȚI ANI DOMNULUI GABRIEL CONSTIAN TINESCU, 
CITITORUL ȘI PATRIARHUL PUNCTELOR CARDINALE, 
CARE DE LUNA ACEASTA ARE 88 DE ANI (Redacția) 


PUNC 
CADINALE 


credinţă 
iubire 
speranţa 








[E je 0 BC ANULIXIX 


ÎL Ma 






i. 
! 
4 


Nr. 11/227 


NL9) 0 5940:35309 
2009 


16 PAG.—3 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Cel puţin pentru presă, criza economică are 
valoare de revoluţie. Şi la revoluţie, ca la revoluţie: 
victime omeneşti, pagube materiale, răsturnarea 
valorilor, schimbarea instituţiilor... Partea neagră e dată 
de suferință, partea roz aparţine, eventual, viitorului. 

Una peste alta, orice revoluţie aduce, pe lângă 
durere şi abuz, şi multă speranţă. 

. Criza economică a grăbit lucrurile, în cazul 
presei, într-o direcţie spre care oricum mergeam. 

Presa e lovită greu de criză. Pe de o parte, 
pentru că majoritatea covîrşitoare a publicaţiilor se 
bazau pe publicitate, or industria de publicitate a 
cunoscut un recul groaznic. Pe de altă parte, difuzorii, 
rău-platnici dintotdeauna, au provocat un blocaj 
financiar, căci încasează, dar, din pricini numai de ei 
ştiute, nu întorc banii la furnizorii editori. 

Rodipet a capotat şi a lăsat buzunarele tuturor 
mai goale. Dacă va putea fi readusă pe linia de plutire, 
ne va costa pe toţi o grămadă de bănet, în timp de 
Awdi, arabul căruia guvernul Năstase i-a făcut cadou 
Rodipet-ul (iniţial, rețea a statului), huzureşte prin 
America, 

Nici Hiparion nu se simte prea bine, deși a 
rămas principalul angrosist de presă, şi plăteşte cu 
țiriita, numai după crizele-de nervi, alternate de 
rugăminţile plingăcioase şi acțiunile în instanţă ale 
furnizorilor. Ceilalţi difuzori contează mai puţin. 

Nu intru în detalii, dar fapt este că publicaţii 
care, pînă mai ieri, erau pe cai mari azi sînt cu un 
picior în groapă. Drept pentru care patronatele au 
trecut la reduceri drastice: de salarii, de personal, de 
costuri curente. 

De vreun an încoace, toate marile trusturi 
au făcut concedieri masive. Asta a fost etapa cea mai 
dureroasă. Mai ales că operaţiunea nu a avut la bază, 
în prea multe cazuri, criterii de competenţă. 






A doua măsură, în legătură directă cu prima: 
au fost blocate angajările. După ştiinţa mea, doar 
Adevărul, România liberă şi Evenimentul zilei au mai 
făcut angajări în ultimele luni. Însă acum nici aceste 
ziare nu mai angajează. Aşa se face că mulți ziarişti 
buni au rămas fără slujbă — chiar dacă ziarele continuă 
să mustească de incompetențţi, la toate nivelurile. 

A treia etapă a fost închiderea unor publicaţii. 
Alţi şomeri şi alți cititori văduviţi de produse care le 
plăceau. 

Toate acestea au forțat breasla la reorientare. 
Mulţi jurnalişti cunoscuți au trecut exclusiv (sau 
preponderent, că unii mai au colaborări sporadice cu 
publicaţii pe print) pe internet: Cristian Grosu, Tiberiu 
Lovin, Dan Tapalagă, Mirela Corlăţan, Dan Badea, 
Cristi Şuţu, Florin Budescu, Mihnea Măruţă, Petrişor 
Obae, lulian Comănescu, Nicoleta Savin, Bogdan 


« Comaroni, Răsvan Moldoveanu, Adrian Pătruşcă, 


Pavel Lutescu... 

Sorin Ovidiu Vîntu a simţit dincotro bate 
vîntu şi a anunţat că de-acum investeşte numai în on- 
line, printurile urmînd să se descurce cum or putea. 
Aşa că, după alegeri, se aşteaptă închiderea ziarelor 
Gardianul şi Ziua (care îi aparţin lui SOV prin 
interpuşi) şi mutarea pe on-line a Cotidianului. 

Deunăzi, trustul lui SOV a anunţat că renunţă 
la editarea revistelor Tabu, Bucătăria pentru toți, 
Aventuri la pescuit, Superbebe şi 24Fun, iar acestea 
vor fi preluate de managerii lor. După informaţiile mele, 
Bucătăria pentru toți şi 24Fun sînt singurele încă 
profitabile. 

În paralel, trustul Realitatea-Caţavencu a 
dezvoltat mult compania FSX-media, care se ocupă 
numai de mediul virtual. Mai mult, a recuperat o serie 
din foştii comentatori ai Cotidianului, care n-au putut 
lucra cu Nistorescu, pentru care a făcut o platformă 
de bloguri. Şi nu doar ca să le dea un loc unde să 
scrie, ci pentru că a înțeles că importanţa mediului 
virtual e în creştere. 

Dan Voiculescu a declarat şi el, într-un interviu 
publicat azi de Tiberiu Lovin, că este interesat de presa 
pe internet. 

Evenimentul zilei a alcătuit o redacție parale- 
lă, care lucrează doar pentru ediţia on-line a ziarului. 

De asemenea, au fost deschise întreprinderi 
independente de jurnalism on-line. Şi au toate şansele 
de reuşită, /Hornews fiind un exemplu pentru asta 
(dintr-un site de revista presei a devenit principala 
agenţie de ştiri on-line, în doar cîţiva ani — şi nu discut 
aici despre cum îşi face treaba, ci doar că a avut 
succes), i 

Pe deasupra, începe să se simtă şi în 
România că, dacă nu eşti pe net, nu exişti. Nevoia de 
a obține rapid informaţia, viteza de difuzare a ştirilor 
pe internet, comoditatea cu care ne-au învăţat deja 
motoarele de căutare, toate ne obligă să avem şi o 
față virtuală pentru brand-ul personal, pentru ong-ul 
sau firma la care lucrăm, pentru proiectele majore în 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


care sîntem implicaţi, pentru hobby-urile noastre... 
De aceea, s-au înmulţit, printre altele, blogurile de 
calitate ţinute de scriitori, jurnalişti de top sau 
specialişti în diverse (de la economie şi arhitectură 
pînă la sticlărit şi artă plastică). 

O serie de bloggeri cîştigă deja bani din 
publicitatea on-line, pentru că au trafic mare. 
Publicitatea on-line este şi ea în creştere faţă de cea 
pe print. Deocamdată, această schimbare se simte 
mai mult în Vest. În România sînt încă diverse hibe 
care ne întirzie şi aici, ca în toate domeniile. Dar se 
va întîmpla şi la noi. 

Pentru că se înregistrează o reorientare a 
investițiilor spre internet şi pentru că tot mai mulți 
jurnalişti valoroşi măresc credibilitatea informaţiilor 
vehiculate în spaţiul virtual, e firesc să fie 
redirecționată şi publicitatea. 


Din păcate, libertatea este greşit înțeleasă şi . 


de majoritatea internauţilor, care sufocă forumurile 
publicaţiilor cu vulgarități şi ticăloşii şi care fac să 
înflorească pe bloguri calomnia, insulta şi 
manipularea grosolană. Aşa încît era firesc să apară 
inițiative de reglementare a internetului. 

Personal, mă tem că încercarea de a pune 
reguli din afară, adică prin instrumente politice, aici, 
ca şi în presă, poate duce foarte uşor la cenzură. 
Aşa că ar fi bine dacă am reuşi să ne autoreglemen- 
tăm. N-am prea făcut-o în presa clasică, să-i zic 
aşa, încîț mă îndoiesc că o vom face în cea on-line. 

Tendinţa de a da hirtia pe net nu mă sperie. 
Nu cred că presa pe print va dispărea. Chiar dacă 
vom ajunge să avem cu toții acces la ştiri în timp 
real pe telefonul mobil, vor exista suficient de mulți 
oameni care vor prefera să citească un ziar sau o 
revistă pe hirtie. Unii vor face din asta un tabiet, alţii 
— un semn de distincţie. Şi sper că asta va duce la o 
rafinare a presei pe print, la o înnobilare a ei. 
Mondenităţile şi noutăţile politice pot fi aflate la radio, 
la televizor sau pe netul accesat de pe mobil, dar 
analizele de calitate, reportajele profunde, interviurile 
substanţiale, anchetele de amploare, nu. Pentru 
acestea din urmă va fi în continuare nevoie de un 
suport de hîrtie. Cum va fi nevoie şi pentru cărţi. 
Nimeni nu va sta să citească un roman de dragoste 
sau o culegere de eseuri politice pe internet. Şi nici 
plăcerea de a citi o carte ca un obiect frumos nu va 
putea fi înlocuită cu lectura lor pe foi scoase la 
imprimantă. Cititorii adevăraţi vor păstra ritualul de 
a ține în mîini o carte cu coperte frumoase, de a 
răsfoi uşor un ziar cu o cafea în faţă... Ba s-ar putea 
ca pentru mulţi presa pe hirtie să fie un semn de 
rezistenţă în faţa consumerismului, a fast-life-ului, 
şi de nobleţe spirituală. Aşa că n-are decit să pună 
Google toată literatura lumii pe internet şi să devină 
doar on-line 90 la sută din ziare. 

Nici o revoluţie nu a nimicit conservatorii, 


Claudiu TÂRZIU 























TREI SIRE ai x 
.. a -. | Lai LE 
II a. PI i Ep 
PRL me - 


i 
4 A 
. m 
» -. d 3 _ _ 
E UE - y 
- i A _ 
Pi <a . 
- d 9» si 
A îi 
e 
e . . 
- $ x 
Y* 
n Di 


d 


”— 


+, LR s* 
Pe 


a. 9 
[ar dea Pr 


-. 


. 


. m aia 
ă “ m MY, ră m ră | nf: a Pa A ai ” . 
. _ -." + 


- 


În d-l Gabriel Constantinescu mie îmi place să văd, înainte de 
toate, o icoană vie a datoriei împlinite: față de Dumnezeu, față de neam, 
faţă de generaţia sa mucenicită, faţă de propria conştiinţă morală şi 
intelectuală. Nu există mai înalt eroism şi mai autentică nobleţe decît să 
trăieşti pentru a-ți împlini datoriile în mijlocul unei lumi care aproape că 
nu mai ştie altceva decît să-și cerşească drepturile (mai mult sau mai 
puțin iluzorii). Ș) 

Pentru d-l Gabriel Constantinescu Dreapta nu este o simplă opțiune 
politică, ci în primul rînd o bună aşezare în existență. O dreaptă 
românească autentică şi cu adevărat primenitoare nu va căpăta contur şi 
consistenţă decît atunci cînd, urmînd modelul uman întruchipat de un 
Gabriel Constantinescu şi de cei din aceeaşi plămadă, va şti să se ridice 
jertfelnic de la ideologie la asumare existențială. 

A fost o șansă pentru noi toţi, cei grupaţi de-a lungul anilor în 
jurul Punctelor cardinale, să ucenicim prieteneşte pe lingă un astfel de 
maestru discret și ireproşabil. Şi dacă am reușit să ajungem cu Punctele 
cardinale în pragul anului 20, aceasta se datorează în cea mai mare măsură 
încăpăținatei sale vrednicii, care a iradiat cumva și asupra celor apropiaţi, 
temeluind o adevărată familie de suflet și de credinţă. 

Pe 5 noiembrie 2009 d-l Gabriel Constantinescu a împlinit 88 de 
ani. Pentru că i-a plăcut mereu să se ascundă ca persoană îndărătul misiunii 
sale, chiar cititorii constanţi ai Punctelor cardinale şi ai cărţilor pe care le- 
a publicat, amăgindu-se că îl cunosc, știu despre el mai puţine decît s-ar 
cuveni. De aceea poate că nu-i de prisos un scurt memento biografic în 
acest cadru aniversar. 

Născut în 1921, fiu al scriitorului sibian Paul Constant (1895-1981), 
Gabriel Constantinescu a fost ofiţer în vechea armată regală a României 
și a trecut prin toate „vămile” odioasei istorii a secolului XX: frontul de 


-_-... 


pg PI T 
» > k 


scu | 


pp 
ia 


PP a ea ia, 
ma ai pc pe rap, 


b p, 
Led . > "Ii 
: i . E: 
i i pa m” 
FE fra 
” . “4 - 
i L 
+ " A. 
P . 
. . 
. 


ap 2 
a . 
pi 
Pi 


CX 





Răsărit, prizonieratul la ruşi (Oranki, Mănăstîrca, Krasnigorsk, Gorki, 
Mariţeiska, Marşansk), temniţele comuniste din România (Securitatea 
Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, 
Valea Nistrului, Lugoj, Gherla) şi domiciliul obligatoriu în Bărăgan (Satu 
Nou-Viișoara), marginalizarea socio-profesională şi permanentele hărțuieli 
ale Securității de pînă în 1989. Căsătorit tot cu o fostă deținută politic, 
Maria Blaj, este tatăl a două fete, Ligia-Mihaela şi Eugenia-Tatiana, iar 
după 1989 şi bunicul a două nepoate, Maria-Andreea şi Cristina-Maria. În 
pofida grelelor încercări, a reuşit, după ce făcuse studii de Filosofie în 
scurtul răgaz de libertate, să obțină la o vîrstă înaintată licența în 
Cibernetică. În ianuarie 1990 a întemeiat la Sibiu revista Puncte cardinale 
al cărei director este şi astăzi, şi care a apărut fără întrerupere timp de 19 
ani. A debutat editorial cu volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun 
(Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996), teză de doctorat în Filosofie. A publicat, 
între altele, volumele Evreii în România (secolele X VI-XX) (Ed. FRONDE, 
Alba-lulia — Paris, 2000), Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui 
deceniu de tranziţie (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002) şi Șah la rege. Declinul 
monarhiei române în secolul XX (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), iar alte 
cîteva volume își aşteaptă, aproape definitivate, editorul. 

„Hrisovului de suflet” de pe pagina alăturată, alcătuit de un grup 
de seniori ai luptei anticomuniste și ai idealurilor național-creştine, ne 
raliem și noi, ce mai tineri şi mai puţin încercați, cu toată admiraţia şi 
recunoştinţa, făgăduind să construim mai departe pe temelia pe care 
„Patriarhul Punctelor cardinale” a aşezat-o unei posibile drepte creştine 
româneşti demne de jertfele trecutului și de un alt viitor european decit 
cel moșit astăzi de o stîngă patibulară, căreia am fost şi îi rămînem cei 
mai ireductibili adversari. 


Răzvan CODRESCU 








— = — 











p 
N 





pi au ar Ad 
. fe ee 


a 


PI 
a ra Bd s> d 
xl * p În 

j Ă AP i 


(ui DE sănii M-A 2 dp şi măztunisinv pe aa Feasatii tea 
5 E Vletverilde de atâta weme adesa naastiă, de sultei) s-am cuveni să stea mâine, 
atatuni de ptacheta omagiată Paul “Constant, şi placheta omagiată 
Zaliel, “Constantinescu, ca mântunie despe vednicia şi contimuitatea: 
unei [amnitii vomâneşii cane s-a innotitat pain spiit - şi a înnobilat loideodată 
cetatea! Sibiului. şi manea. familie enogtinoască a SBreptei naţionale. 
“V-am fost şi “Vă, âmânenu alâuuni, ct inima Şi cut nuntea, 





PUNCTE CARDINALE O xoic0ie 2000: 227463 


Ş Ad NI zei SAI SAE, pate 


E îi PT 
A Spire Sei 

aY s? + 

ș * 


În FA Cititi. | 
Abc A ă na ri cj 
i int pal Rt în ti ieă te 

ș 5 m Ă ş A uf be 
ut XA 2 dă și TRIST i Mae! Ti-ai ia i Ag BA - 4 rată îi 
ÎPS , + Prea 4 
ji i n tn. 


Si sr Ar 


- “Nai, camavazii: A aceeaşi genenaţie, 
E case arm împăvdăşit, după puteti, acetaşi exez 


E, Aa și aceleaşi subenințe dan ne-anu şi nudnit cu aceleaşi nâdejdi, ne (ucuâm „ 


fă să Va putem fi aproape (a „înnptininea a 85 de ani, danindu- “Vă din toată inima: ră pt n. e Z : 


„zid sănătate. pace (âuntaică şi zile îndelungate. 
E Se: "aproape dauăzeei, de ani: “Vă citim cur adminaţie şi vweunaşiiţă. înv ta ct 


ir” Ea Puncteton caudinale şi ani ajuns demult să “Va. sacatim "cangtiinţa noastră: 


A E o mai dună”. Suntem mândhi de CDumnoanaastaâi şi de: ewista pe cane ați clilouii-a. 


S ial N da 


fa ma „e căci, prin această zealizane misionară, fâră, egal în presa: de dheapta: din Ooomânia 


i Stă "postcomunistă, se legitimează a întieagă genenaţie mutcenicilă, cut iii şi monţii ei: 


Oa uâ ascundem câ nubuinu cu toţii spenanţa să se găsească a satuție 
pain cane venista: să! meangă: mai depante, pe linia de zectitudine pe cane 
i-aţi puli Ca şi pentatt caze hu He: îndainy că “Va vam pameri cur vemenenii 


0020 pi Anii PER ale cat a 
CDumdnâuii | i 09 


cw cât mai putem nai țace şi dăuti, şi ne ugâmu lei Dumnezeu 
să. “Vă înmuubtească putenile. îtv zăspăuul vremii şi at uenutnilor, 
ca să dăinuiască' ceeace este şi să vodească însutit ceea ce ua dâinuui, 
“Va îmduâţişanu eu paisosul dhagasiei noastue îndalonaie 
şi cut cele-mai diepte nădejdi, mebţuumindu- Vă şi pentau: ceață: jast, 
şi pentu ce veți ți de acunu înainte: 


CZa nuulţ ani Patniaviului Puneletan Cavdnale ! 


O mpeună cu genenația de av zămasă încă pe bazicade, uniţi ude acei 
senlimentede adminaţie şi vecunaştintă, 
ne-am luat îndhăzneala de a semna şi noi, | 
naiuineni sau mai puțin tineri admuinatozi caxe Vă iulinu e sat ARĂ 
TA dau sc fc lata aicea îi Prag 4, â a Vaulasi 


AN 


ay o 


pi Zu | 
4 a ă a d did ă A 
dați “a să 4 


Dani adavăci, S) Ra id Voteinsctui | 


tr 














PAG. 4 Nr. 11/227 Noiembrie 2009 





Fundătura politică a României din pragul 
anului 2010, adică de la capătul a două decenii 
de politicianism postcomunist, nu poate fi 
înțeleasă corect, în toată sinistra ei gravitate, 
decât prin raporiare la întregul traseu penibil 
al vieţii publice româneşti de la evenimentele 
din decembrie 1989 încoace. Textul care urmează 
ne oferă această necesară rememorare critică, 
dintr-o largă şi echilibrată perspectivă de 
dreapta, chemându-ne implicit, cu glasul 
testamentar al unei întregi generații senioriale, 
la acel plus de răspundere civică şi morală fără 
de care vom continua să rămânem şi-n 
următorii 20 de ani ruşinea Europei şi a propriei 
noastre istorii. (R. C.) 


pe-a za: —" 2D0A pui 7 AZ — — — 


-. ra A ȘI Cai ga Al, 
a a a €- 2.2 r 
E eee ME 


diesel de Se 


Sa 
Li - 








Primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale 
20 mai 1990, adică la o distanță de cinci luni de la 
lovitura de stat în urma căreia Nicolae Ceauşescu a fost 
înlăturat de la putere şi — pentru ca înlăturarea să fie 
ireversibilă — asasinat după un simulacru de proces. Din 
păcate, însă, rezultatele acelui scrutin au adeverit încă o 
dată valabilitatea preceptului cinic, specific tuturor pseudo- 
democraţiilor, care afirmă că „succesul într-o consultare 
a corpului electoral nu depinde de preferințele alegătorilor, 
ci de interesele celor ce organiztază alegerile”. Or, în 
România, la sfârşitul anului 1989, puterea politică nu a fost 
preluată de opoziția anticomunistă, ca în Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia, ci de facțiunea anticeauşistă din 
Partidul Comunist Român. Această facțiune, obedientă 
Moscovei (unde de altfel a şi fost concepută, organizată şi 
sprijinită logistic lovitura de stat), alcătuită din veterani ai 
partidului, având în frunte triumviratul Ion Iliescu, Silviu 
Brucan şi Petre Roman, a organizat şi supravegheat 
desfăşurarea scrutinului din 20 mai 1990 — Duminica 
Orbubui. , 

În capitolul intitulat „Triumful în alegeri al FSN” din 
remarcabila lucrare Furtul unei națiuni, Tom Gallagher ne 
reaminteşte rezultatele acestui nefericit scrutin, care şi-au 
pus implacabil pecetea pe evoluţia politică a României 
postceauşiste: „Rezultatul scrutinului din 20 mai a arătat 
că FSN a fost opţiunea covârşitoare a marii majorități a 
alegătorilor. Într-o prezență la urne de 86%, Iliescu a primit 
85,1% din voturi şi astfel a fost ales preşedinte al României 
din primul tur de scrutin... În acest timp FSN a obţinut 61% 
din voturi în alegerile parlamentare, lucru care avea să-i 
permită să elaboreze o nouă constituţie — principala sarcină 
a legislativului bicameral — pe potriva propriilor gusturi”. 
Și pentru ca informaţia cu privire la grosolana farsă 
electorală din Duminica Orbului să fie completă, trebuie 
să menţionăm faptul că Ion Iliescu, spre deosebire de 
Nicolae Ceaușescu, chiar a avut de înfruntat contracandidați 
pentru funcția de președinte al României. Pentru uzul 
Occidentului, sprg a fi considerată legitimă, noua putere 
politică, instalată la cârma țării după înlăturarea lui Nicolae 
Ceaușescu, a abolit principiul „partidului unic”, dând 
dezlegare la „pluralismul politic”, element definitoriu 
pentru o democraţie autentică. În urma acestei măsuri, 
rămășițele „partidelor istorice” — PNL și PNȚ — s-au grăbit 
să revină pe scena politică și reprezentanţii lor, Câmpeanu 
și Raţiu, ne reamintește în continuare Tom Gallagher, „au 
reuşit să obțină numai 12%, respectiv 4,3% din voturi”. 
Încă ne mai sună în urechi sinistra lozincă de atunci; 
„Iliescu te votăm, te votăm tot neamu', ca să moară de 
necaz Raţiu și Câmpeanu!”... 

Comentând rezultatul acestor alegeri, filozoful 
francez Jean-Frangois Revel face următoarea remarcă în 
lucrarea intitulată Revirimentul democrației: „Proiectul 
gorbaciovist [perestroika şi glasnos! — n. n.] s-a realizat o 
vreme în România și în Bulgaria, unde partidul comunist s- 
a putut debarasa de vechii tirani, pentru a aduce la putere 
nişte lideri mai puţin monstruoși, schimbând numele 
partidului și descurcându-se uşor în câștigarea alegerilor, 
În orice caz, președintele român Ion Iliescu a avut 


e 
-v 
> 


MBER ELCO 





PUNCTE CARDINALE 


neîndemânarea de a se face ales, la 20 mai 1990, printr-un 
incredibil 85 la sută din voturi. Era o victorie «zdrobitoare», în 
toate sensurile cuvântului, şi foarte jenantă pentru prietenii 
săi de la Moscova”, 

Într-o societate normală, clădită pe temelia unei 
democrații autentice, cei doi factori care participă la realizarea 
procesului electoral — masa alegătorilor şi instituţiile care 
organizează alegerile, asigurând formal buna lor desfăşurare 
- sunt entități complementare. Dar România postdecembristă, 
ieşită de-abia de cinci luni din iadul comunist, nu a fost un 
corp social sănătos, ci unul bolnav, grav afectat de acțiunea 
de îndoctrinare sistematică cu ateismul ideologiei marxiste şi 
traumatizat de regimul de represiune şi teroare la care a fost 
supus decenii de-a rândul. O realitate tragică, pe care acelaşi 


Jean-Franşois Revel ne-o înfăţişează folosind o sugestivă 


re Wa Ta pr Te Li d 3 
7 e iati aa "A A 


“Gabriel CONSTANTINESCU 


din România postdecembristă au avut loc pe data de | - 


metaforă: „«Revoluţiile contra Revoluţiei» [sintagmă folosită 
pentru mişcările anticomuniste care au avut loc în statele 
satelite Moscovei — n. n.] s-au desfăşurat într-un spital de 
răniți grav. Este lupta unor invalizi care încearcă să-nvețe din 
nou să meargă, sau măcar să şchiopăteze. Nu e nicidecum 
antrenamentul unor campioni porniţi înspre atingerea unor 
performanţe superioare, Tragica lor istorie ne învaţă cât de 
scump se plăteşte aneantizarea libertţii, fie şi numai pentru 
câteva decenii”. 

La polul opus acestei mase de „bolnavi grav” chemate 
să-şi aleagă reprezentanții se găseau instituţiile statului al 
cărui rol trebuia să se limiteze la organizarea cadrului optim 
pentru desfăşurarea scrutinului. Dar, după cum corpul 
electoral era evident total incapabil pentru a-şi exercita 
drepturile civice, tot astfel şi instituțiile statului erau structural 
incapabile să asigure climatul de neimplicare politică necesar 
desfășurării unor alegeri cu adevărat libere. Erau instituțiile 
preluate de la regimul comunist fără schimbări nici la nivelul 
cadrelor de conducere, nici şi în componenţa personalului de 
execuție. „Tovarăşii se leapădă de ideologie, dar păstrează 
puterea”, este formularea sugestivă prin care Tom Gallagher 
subliniază stabilitatea şi continuitatea instituțiilor preluate de 
la regimul comunist în anii „democraţiei originale”. În acest 
context politic, dacă „lepădarea de ideologie” este îndoielnică, 
trebuie subliniat că nici nu era de conceput ca Ion Iliescu, ca 
şi Silviu Brucan, Gheorghe Apostol sau Alexandru Bârlădeanu, 
personaje ale căror nume nu pot fi disociate de procesul de 
instaurare şi consolidare a regimului comunist în România, 
să se fi putut dezice de crezul politic pe care l-au slujit cu 
abnegaţie şi dăruire toată viața. 

Adevărul este că participarea acestor vârfuri ale 
nomenclaturii comuniste la constituirea FSN a reprezentat 
garanţia că la adăpostul acestei denumiri existența Partidului 
Comunisigera asigurată pe mai departe. Iar cât priveşte 
ideologia, concesiile făcute prin acceptarea pluralismului 
politic şi libertăţii de expresie nu afectau puritatea doctrinară 
dacă erau riguros controlate şi interpretate „dialectic”. Acest 
subterfugiu politic a fost intuit de mulți români, dar meritul de 
a găsi soluția care să-l contracareze i-a revenit lui Corneliu 
Coposu. EI a încercat să determine partidele din opoziţie, 
respectiv PNL şi PNȚ, să boicoteze alegerile. O acţiune 
judicioasă, menită să atragă atenţia atât românilor că FSN nu 
aste altceva decât PCR sub altă denumire, precum Şi 
Occidentului că „alegerile libere” din România sunt o farsă 
regizată cu dibăcie de aceleaşi cercuri care au pus la cale 
lovitura de stat botezată „revoluţie”. Din păgate, Radu 
Câmpeanu, preşedintele PNL, a respins ideea boicotului, ca 
de altfel şi fruntașul PNȚ Ion Raţiu. Urmările acestei obtuzităţi 
politice se cunoscă triumful în alegeri al FSN, asociat cu 
imposibilitatea de a le contesta, „În alegerile parlamentare, 
liberalii au dobândit 6,4% din voturi, iar PNȚ abia s-a târât cu 
2,6%”, ne reamintește Tom Gallagher. Atât le-a oferit lon 
Iliescu „istoricilor”, pentru a-i ridiculiza! , 

Dar consecința cea mai gravă a eșecului dezastruos 
suferit de partidele istorice în competiţia politică cu Partidul 
Comunist (schimbarea denumirii în Frontul Salvării Naţionale 


nu a însemnat şi schimbarea identității) nu a fost eşecul în 
sine, ci faptul că prin această acceptare I-a oferit acestuia 
legitimitate deplină. O legitimitate pe care România 
adevărată, peste capul „istoricilor”, a contestat-o, cu 
vehemenţă, „fenomenul Piaţa Universităţii” fiind 
emblematic pentru starea de spirit a majorității populației 
lucide. Lipsită însă de lideri de orientare radical 
anticomunistă, de un program de luptă politică în acest 
sens şi de o organizare capabilă să înlocuiască 
demonstrațiile haotice prin care românii îşi descărcau obida, 
strigând până la epuizare „Jos comunismul!”, „opoziția” 
s-a dovedit incapabilă să reacționeze în fața măsurilor prin 
care FSN şi-a consolidat poziția „emanată”. 

Încă înainte de „triumful în alegeri”, lon Iliescu a 
reintrodus spiritul autoritar în actul de guvernare. 


RAL ROMÂNESC: 190.209 


EI d mi zl dai ae la 

| „Convingerea protestatarilor anticomuniști — scrie 
Tom Gallagher în lucrarea menționată mai înainte 
_—că nişte schimbări pur cosmetice lăsau intacte 
vechile structuri ale puterii s-a întărit atunci când forma 
serviciului de informaţii care urma să înlocuiască poliția 
politică a lui Ceauşescu, Securitatea, a început să devină 
clară în cursul lunii aprilie. Serviciul Român de Informaţii 
(SRI) urma să folosească 6.000 de oameni din personalul 
de 15.000 care aparținuse Securității până în decembrie 
1989. Dar pentru a preîntâmpina criticile s-a afirmat că 
Securitatea vechiului regim fusese desființată, un lucru la 
fel de fals ca pretenţia că FSN nu avea nici o legătură cu 
partidul care fusese forța conducătoare în societatea 
românească până în decembrie trecut”. 

Dar adevărata demonstraţie de forță, prin care Ion 
Iliescu a ținut să le atragă atenţia oponenților săi că „el este 
stăpânul” a fost „mineriada din 12-15 iunie”. Relatarea 
acelor tragice evenimente de către Jean-Franois Revel 
are darul să dezvăluie adevăratul chip al lui Ion Iliescu: 
„Travestiţii români nu au renunțat la teroare. Au folosit-o 
din plin şi fără scrupule în săptămâna | 1-17 iunie 1990 la 
Bucureşti, unde au adus formaţiuni de asalt compuse din 
aşa-zişi mineri, mulți dintre aceştia fiind agenți ai Securităţii, 
care au ucis şi au lovit cu drugi de fier, zile de-a rândul, 
manifestanți şi simpli trecători, au spart sedii de partide, au 
lovit lideri politici ai opoziției. Însăşi frazeologia travestiţilor 
a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului: 
manifestanți care cereau pluralismul autentic şi libertatea 
efectivă de expresie au fost numiţi « fascişti» care ascultă 
de «ordine venite din străinătate». Ion Iliescu a mulțumit 
public falşilor mineri veniți «să apere revoluția». Ca de 
obicei, Occidentul a oftat vag. Rezultatul practic a fost 
menținerea la putere a comuniştilor; ba mai mult: 
restabilirea monopolului pierdut — sau măcar amenințat — 
în ianuarie”. S 

Principala sarcină a primului Parlament ales prin 
„alegeri libere” după îndelungata noapte comunistă a fost 
elaborarea unei constituții: „Legea fundamentală care 
stabileşte principiile şi normele de bază ale unui stat Şi ale 
relaţiilor dintre popor şi guvernarea sa, precum şi ale 
drepturilor şi libertăţilor cetățenilor”, Arhitectul-şef al 
acestui document prin care „cetățenii unei națiuni definesc 
condiţiile exercitării puterii politice, reglementează 
mecanismul reprezentării lor şi modul de control asupra 
guvernării, precum şi suma drepturilor şi libertăţilor proprii” 
a fost un obscur universitar — Antonie Iorgovan — tributar 
ideologiei marxiste, Dar, în pofida numeroaselor ei 
deficiențe, Parlamentul o va aproba şi, pe 9 decembrie 
1991, o va aproba şi electoratul, 

| Cu toate că Parlamentul ales în mai 1990 avea unica 
obligaţie dea inzestra România cu o Constituţie, activitatea 
lui s-a prelungit până la 2] septembrie 1992, când corpul 
e ala a da e e pm 
serie de evenimente Şi ă: 9 IE i i Sa 
| prefaceri, care vor influența 
substanțial evoluția ulterioară a României, 


În primul rând, intenţia preşedintelui lon Iliescu de a 


readuce România pe orbita Moscovei a suferit un eşec. 


(i 








i 





| 


e aa e mil ii e ei e 


Aşa cum relatează ziaristul Emil Hurezeanu în articolul 
intitulat „Sfârşitul continuu”, publicat în cotidianul România 
liberă din 14 iunie 2007, „Cheia de bolta a acestei realinieri 
a fost Tratatul româno-sovietic semnat în primăvara anului 
1990 de Iliescu şi Gorbaciov, prin care partea română 
accepta — singura din Europa răsăriteană — ca eventualele 
alianțe prooccidentale de securitate ale țării să fie aprobate 
de Moscova. Dar prăbuşirea, totuşi neașteptată, a URSS în 
decembrie 1991, urmată de conflictele din lugoslavia, ale 
căror rezultate au fost tot mai mult influențate de occidentali, 
au dus la schimbări şi în România”. 

In al doilea rând, opoziția anticomunistă a mai prins 
viaţă și, grupată în jurul PNȚCD, a format alianța Convenţia 
Democratică din România (CDR), care a devenit o forță 
politică în măsură să înfrunte comunismul rezidual coordonat 
de Ion Iliescu. 

ŞI, în al treilea rând, faptul cel mai îmbucurător pentru 
opoziția anticomunistă a fost apariția unor disensiuni 
ideologice la vârful conducerii FSN, protagoniștii conflictului 
fiind Ion Iliecu şi Petre Roman. Cauza neînțelegerilor: 
îndepărtarea lui Petre Roman de la linia riguros marxistă. 
Şi cum în interiorul FSN se conturase deja o facțiune care 
împărtăşea vederile acestuia, Ion Iliescu, pentru a lichida 
„deviaţionismul de dreapta” în partid, a recurs din nou la 
infailibila sa metodă de convingere: minerii. În septembrie 
1991, detașamentele de şoc alcătuite din mineri au invadat 
din nou capitala, cerând capul primului ministru. Pe 16 
octombrie, Petre Roman îşi prezintă demisia din fruntea 
guvernului, în locul lui fiind numit un specialist în economie, 
Teodor Stolojan. O schimbare care nu a avut darul să pună 
capăt problemelor din partid. 

Confruntat cu posibilitatea de a-i fi contestată calitatea 
de preşedinte al partidului, dar şi cu riscul de a nu fi desemnat 
candidat la apropiatele alegeri prezidenţiale şi parlamentare, 
Ion Iliescu a luat o hotărâre radicală. În aprilie 1992, schimbă 
denumirea partidului din FSN în FDSN (Frontul Democrat 
al Salvării Naţionale). păstrând în jurul său numai cadrele 


de nădejde, cei proveniţi din PCR, cu convingerile nealterate 
| ateliere? a POEȚI vas decat iaca” 


originală” iliesciană. Vechea denumire, cea de FSN, va fi 
păstrată de noul partid înființat de Petre Roman. 

Consecințele acestei scindări vor deveni evidente la 
alegerile din 27 septembrie 1992, la care candidatul FDSN, 
[on Iliescu, nu a obținut decât 47% din preferinţele 
electoratului, fiind nevoit să facă față unui al doilea tur de 
scrutin, înfruntându-l pe candidatul CDR, Emil 
Constantinescu, pe care-l va învinge, obținând 61% din 
voturile exprimate. A fost însă o victorie ă la Pyrrhus. 
Rezultatele obținute la alegerile parlamentare vor dezvălui 
precaritatea poziției partidului său şi implicit a sa ca 
personalitate politică. Deşi FDSN s-a plasat pe primul loc, 
cele 27,7% procente obținute nu i-au mai permis să facă 
singur guvernul. Cele 20 de procente obținute de CDR, 
însumate cu cele 10 ale partidului lui Petre Roman, au 
constituit un sever avertisment pentru viitorul său politic. 
Cu toate acestea, Ion Iliescu va reuşi să domine raportul de 
forțe, dovedind că este un abil politician (nu un om politic). 
El va reuşi să-și asigure sprijinul principalelor aşchii 
desprinse din PCR, anume PUNR (Partidul Uniunii 
Naţionale a Românilor), PSM (Partidul Socialist al Muncii) 
și PRM (Partidul România Mare). Aceste trei partide, 
controlate fără rezerve de Ion Iliescu, împreună cu PDSR 
(Partidul Democraţiei Sociale din România — noua denumire 
pe care o va adopta FDSN), vor constitui o alianță, devenind 
replica la Convenţia Democratică din România. În virtutea 
sorgintei ei comuniste, analiştii politici vor denumi această 
improvizație „Patrulaterul roșu”. 

Având astfel asigurată majoritatea în Parlament, lon 
Iliescu i-a încredințat formarea noului guvern lui Nicolae 
Văcăroiu, un vechi activist PCR, provenit din departamentul 
de planificare economică de pe vremea regimului 
Ceauşescu, Ostilă oricărei tentative de reformare a 
economiei centralizate, controlate de stat, „formula Iliescu- 
Văcăroiu”, așa cum o caracteriza Silviu Brucan, „a înaintat 
cu pași de melc” pe calea distanțării de nefasta moștenire 
comunistă, 

Pentru a preîntâmpina pe viitor o situaţie de criză, 
așa cum a fost cea din 1992, Ion Iliescu a realizat că, în 
condiţiile unor inevitabile contacte și legături cu valorile 


PUNCTE CARDINAL 


capitalismului, fidelitatea suporterilor săi nu mai poate fi 
asigurată prin „lozinci mobilizatoare”, ci în primul rând prin 
avantajele pe care le poate oferi celor care îi asigură o poziție 
dominantă în inevitabilele conflicte cu cei care îl contestau. 
În acest sens, pentru a-şi asigura autoritate în hinterlandul 
politic al partidului său, politicianul „sărac şi cinstit” l-a 
împânzit cu o rețea de „baroni locali”, cărora le-a dat mână 
liberă să jefuiască avuţia națională fără teama că vor fi traşi 
la răspundere pentru abuzurile şi excesele săvârşite. Într-un 
răstimp relativ scurt şi-a făcut apariția o numeroasă categorie 
de oligarhi, „tagma jefuitorilor”, oricând dispusă să-l sprijine 
fără rezerve, O convenție tacită, prin care instituțiile puterii 
de stat asigurau imunitate acestei generaţii spontane de 
milionari, miliardari, latifundiari şi prosperi oameni de afaceri 
apărute după căderea lui Ceauşescu. O realitate tragică, pe 
care Aleksandr Soljeniţin o caracterizează revoltat în 
următorii termeni: „Sistemul care ne guvernează este alianța 
fostei nomenclaturi comuniste cu rechinii finanţelor, cu falşii 
democrați şi cu Securitatea. Eu nu pot să numesc democraţie 
această cârdăşie. În fapt, este vorba de un hibrid abominabil, 
fără precedent în istorie”, 

Alegerile din 3 noiembrie 1996, la care românii l-au 
înlăturat pe Ion Iliescu de la preşedinţia țării şi au pus capăt 
guvernării PDSR, ar fi putut să însemne începutul ieşirii din 
„consecințele comunismului” şi totodată pasul hotărâtor în 
acțiunea de construcție a unei democraţii autentice. Dar n-a 
fost dat să fie aşa. Un nefast complex de cauze a făcut ca 
speranța să se stingă înainte de a prinde putere. Cei care ar 
fi trebuit să fie sufletul acestei mişcări de regenerare erau 
foştii deţinuţi politici. Pentru ei, însă, evenimentele din 
decembrie '89 au avut loc prea devreme pentru a intra în 
legendă şi prea târziu pentru a mai fi capabili să acţioneze. 
La această realitate se adaugă faptul că cele mai valoroase 
elemente ale rezistenței active anticomuniste fuseseră 
exterminate în temnițe şi în lagărele de muncă forțată. Avem 
astfel explicaţia de ce conducătorii CDR au fost nevoiţi să 
apeleze la personalități care, deşi se recomandau ca 


democrați, convinşi, făcuseră parte din PCR, unele chiar cu. 


trecut de activişti de partid. Aşa se face că atât noul preşedinte 
al României cât şi cei trei prim-miniştri care s-au succedat 
la conducerea guvernelor CDR au făcut parte din Partidul 
Comunist. 

Dar nu numai atât. Întrucât democraţie înseamnă în 
primul rând cantitate şi abia pe locul doi calitate şi valoare, 
pentru a face față competiţiei cu „Patrulaterul roşu” au 
deschis larg porțile CDR, primind pe unii chemați, dar şi un 
număr considerabil de nechemați. Titlurile capitolelor în care 
Tom Gallagher analizează cei patru ani de guvernare CDR 
sunt grăitoare în acest sens: „În funcţie, dar nu la putere”, 
„O coaliție cu spinarea frântă” şi „Constantinescu în criză 
de timp”. Apare limpede impotența CDR de a-şi îndeplini 
rostul pentru care fusese constituită (mai ales ca între timp 
murise și principalul ei artizan, „seniorul” Corneliu Coposu). 

Au urmat alegerile din 26 noiembrie 2000, în urma 
cărora Ion Iliescu se reîntoarce la Cotroceni, „acolo unde — 
remarcă maliţios Silviu Brucan, vechiul lui tovarăş — se 















/) 
PI 


= = 
i a a 
Ca a Pi nuci 
În a n e A e 
m) a i 
ş Poe 0 
îi 3 9239 4 Va 
N n „he =] 
„ - d 
- ? * 
4 = 
E 
P, € * | dă 
Ţ 
“ 


E ce Pa 





Noiembrie 2009 Nr. 11/227 PAG. 5 





simţea în elementul său, era fericit”. Cât priveşte conducerea 
guvernului, aceasta i-a fost încredințată noului preşedinte al 
PDSR, Adrian Năstase, „arogantul” şi ambițiosul ginere al 
nomenclaturistului comunist Angelo Miculescu, fost membru 
al CC al PCR şi ministru în toate guvernele din era 
Ceauşescu. 

Caracteristica definitorie a perioadei de patru ani de- 
a lungul căreia la cârma României s-a găsit cuplul Iliescu- 
Năstase a fost proliferarea corupției dincolo de orice limită. 
O racilă care nu a ocolit nici una dintre instituţiile statului: 
membrii guvernului, parlamentarii, reprezentanții justiției 
și ai ordinii publice, sănătatea și învățământul. Pe lângă 
termenii consacraţi pentru astfel de fapte, ca fraudă sau 
mită, limba română s-a îmbogăţit cu cuvinte noi, ca funul şi 
şpaga, intrate în limbajul curent, precum și în mass-media. 
Dar faptul cel mai grav în abordarea acestui flagel, devenit 
emblematic pentru societatea românească, îl constituie lipsa 
unor reacţii ferme față de corupţia generalizată. Dacă 
găinăriile mărunte sunt sancţionate prompt, cu cât te urci 
mai sus pe scara ierarhiei corupțiilor, cu atât mai mult scade 
posibilitatea ca ei, cei corupți, să fie sancţionaţi de cei 
chemaţi să împartă dreptatea. 

Consecința accentului pus, îndeosebi de deţinătorii 
puterii politice, pe îmbogăţire cu orice preț a fost dezinteresul 
faţă de nivelul de viaţă al populaţiei, la noi mai scăzut ca 
nicăieri altundeva în Europa. Altfel spus, pe plan social, la 
un pol — bogăţie sfidătoare, la celălalt — sărăcie lucie. Aşa 
se explică de ce, la prima ocazie de a ajunge acolo unde 
munca are preț, milioane de români şi-au luat lumea-n cap 
şi au plecat acolo unde |i s-a oferit posibilitatea să trăiască 
mai omeneşte. “Căpşunarii”, românii plecați mai întâi în 
Spania şi Italia la munci agricole, au ajuns să constituie un 
adevărat exod în masă, cu grave consecințe sociale pentru 
familiile din mediul rural. 

Lipsa celor 3 milioane de oameni în plină putere de 
muncă, dar şi conştienţi de drepturile lor civile şi politce, nu 
se face simțită numai pe plan economic, ci şi pe plan politic, 
corpul electoral din actuala Românie fiind văduvit de un 
numeros contingent de votanți anticomunişti. O situaţie care 
ar fi putut fi evitată dacă după decembrie 89 partidele politice 
care au guvernat România ar fi aplicat principiul restitutio 
in integrum, redând țăranilor proprietăţile care le-au fost 
jefuite prin colectivizare forțată. 

În 2001, comuniştii “travestiți”, conduși de acelaşi 
fatidic Ion Iliescu, vor schimba din nou denumirea partidului, 
rebotezându-l. Partidul Social Democrat, în intenţia de a i 
se uita originea şi identitatea. Dar nu se va schimba şi stilul 
de guvernare abuziv, nici nu se va pune capăt corupției 
practicate la toate nivelele. O realitate revoltătoare, care 
indigna populaţia țării şi pe care Traian Băsescu, 
preşedintele Partidului Democrat, a stigmatizat-o prin 
sintagma „Sistemul ticăloşit”. Şi cum spre sfârşitul anului 
2004 se apropia şi sfârşitul guvernării PSD, prezumtivele 
partide de opoziție, Partidul Naţional Liberal, condus de 
Teodor Stolojan, şi Partidul Democrat, condus de Traian 
Băsescu, au căzut de acord să pună bazele unei alianțe 
capabile să se opună tentativei lui Ion Iliescu de a-şi menţine 
partidul la guvernare. Astfel a luat ființă Alianța „Dreptate 
şi Adevăr” (DA), denumirea voind să afirme valorile politice 
care lipseau din viaţa politică românească. În speranța că 
Dreptatea şi Adevărul vor reuşi să îngenuncheze în sfârșit 
comunismul, lupta politică urma să se desfăşoare după 
următorul scenariu. Candidatul la preşedinţie, liberalul 
Teodor Stolojan, urma să-l înfrunte pe Adrian Năstase, 
preşedintele PSD, iar în cazul unei victorii, funcția de prim- 
ministru urma să-i revină altui liberal, Călin Popescu 
Tăriceanu, Cu puţin timp înainte de data la care era 
programat scrutinul s-a produs un incident dramatic. Teodor 
Stolojan a suferit o cădere psihică şi a renunţat la candidatură, 
locul lui fiind luat în pripă de Traian Băsescu. O improvizație 
care nu prevestea nimic bun. 

La alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004, 
Adrian Năstase a primit cele mai multe voturi, dar nu 
suficient de multe pentru a depăşi pragul de 50%, A urmat 
un al doilea tur de scrutin, în care, după o confruntare 
dramatică, Traian Băsescu a triumfat. 

La alegerile parlamentare, Alianța DA a obținut 
un scor modest, fiind depăşită de PSD. Pentru a se putea 


(continuare în pag. 6) 

















PAG. 6 Nr. 11/227 Noiembrie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





REMEMBER ELECTORAL 


(urmare din pag. 5) 


forma totuşi guvernul, a fost nevoie să se recurgă la un 
compromis: constituirea unei coaliții cu UDMR (Uniunea 
Democrată Maghiară din România, condusă de Marko Bela) 
şi cu PC (Partidul Conservator, condus de Dan Voiculescu, 
un notoriu om de serviciu al Securităţii, intrat în politică 
pentru a-şi proteja imperiul financiar creat prin fraudă şi 
corupție). 

* Cum era evident că soluţie PNL-PD-UDMR-PC nu 
era viabilă, prin consens cu liberalii şi democrații s-a stabilit 
ca după formarea unui guvern condus de Tăriceanu acesta 
să demisioneze pentru ca preşedintele Traian Băsescu să 
poată dizolva Parlamentul şi să convoace alegeri anticipate. 
Totodată, se stabilise ca după demisia guvernului cele două 
partide să fuzioneze, formând o puternică formaţiune de 
centru-dreapta, capabilă să pună definitiv capăt dominaţiei 
comuniştilor “travestiți”, conduşi de Ion Iliescu. Din păcate, 
liberalii nu au respectat nici înțelegerea cu privire la 
provocarea alegerilor anticipate, pentru ca Alianța Da să 
obțină o majoritate clară în Parlament, nici angajamentul 
de a fuziona cu Partidul Democrat. Pentru a înțelege cum a 
fost cu putință încălcarea grosolană a unui Gentlemen 's 
agreement, soldată cu consecinţe nefaste şi chiar dramatice 
de-a lungul ultimilor patru ani, o privire în ograda celor două 
partide este utilă. 

Din capul locului trebuie să spunem că liberalii de 
astăzi nu au nimic comun nici cu lon sau Ionel Brătianu, 
nici cu Vintilă Brătianu, nici cu Dinu Brătianu (acesta din 
urmă asasinat în temnița de la Sighet chiar de precursorii 
actualilor comunişti care au susținut fără rezerve guvernul 
Tăriceanu). Dar dacă insistăm în căutarea unui precedent 
al liberalilor de astăzi, ajungem la Gheorghe Tătărăscu, 
“politicianul care, după ce a trădat valorile democrației, a 


devenit “homo regius”, omul de încredere al lui Carol al II-. 


lea, regele criminal şi dictator, iar după 23 august 1944 nu s- 
a dat înapoi de la a fi colaborator al regimului comunist, 
deținând funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniștri 
şi de ministru de Externe în guvernul Petru Groza. Şi ca să 
eliminăm orice dubiu cu privire la adevărata identitate a 
liberalilor din zilele noastre, următoarele informaţii furnizate 
de un material „samizdat” sunt edificatoare: „Famiglia 
liberală creată de Patriciu cuprinde numai astfel de curaţi 
liberali, pur sânge. Orban, odraslă de ofițer de Securitate. 
Fotomodelul Tăriceanu, crescut de colaboratorul Securităţii 
Dan Amedeo Lăzărescu. Bogdan Olteanu, finul şi mâna 
dreaptă a lui Tăriceanu, nepot al Gizellei Vass, agenta 
NKVD direct implicată în dosare de crimă şi chiar cercetată 
după Revoluţie o perioadă, până când, misterios, dosarul s- 
a topit. Şi exemplele pot continua”. 

Evoluţia ulterioară a evenimentelor majore care au 
avut loc pe scena politică au confirmat incriminările de mai 
sus. La sfârşitul anului 2006, Tăriceanu a expulzat din guvern 
toți miniștrii proveniţi din Partidul Democrat, înlocuindu-i 
cu pefsonaje de o valoare morală şi profesională îndoielnică 
(va face vâlvă pe plan european înlocuirea ministrului de 
Justiţie Monica Macovei, recunoscută pentru intransigența 
cu care a încercat să combată corupția, cu un trepăduş din 
suita baronului liberal de laşi). A fost momentul când 
conflictul mocnit dintre președinte și premier a izbucnit cu 
violență. Următorii doi ani ai guvernului Tăriceanu au fost 
teatrul unui spectacol degradant, care a pus România într-o 
lumină defavorabilă în ochii partenerilor din Uniunea 
Europeană. 

În această atmosferă tulbure, în care preşedintele 
Traian Băsescu nu se găsea în conflict doar cu foştii săi 
parteneri din Alianţa DA, ci în primul rând cu comunismul 
rezidual, care domina scena politică românească, împotriva 
căruia fusese construită Alianța și care acum sprijinea fățiș 
Partidul Liberal, pe 18 decembrie 2006 s-a produs o oarecare 
limpezire a apelor. Dând curs cererii societăţii civile de a 
adopta o poziţie fermă faţă de comunism, condamnându-l 
pentru genocidul împotriva poporului român, președintele 
Băsescu a instituit o comisie care să răspundă avizat 
solicitării şi să-i prezinte o “analiză a dictaturii comuniste în 
România”, În baza acestui raport, dia înălțimea demnităţii 
ce-i fusese conferită de naţiune, președintele a rostit, în fața 





Camerelor reunite ale Parlamentului, condamnarea solemnă 
a regimului comunist ca “regim nelegitim şi criminal”. Cum, 
la data la care a fost rostită “condamnarea”, majoritatea 
zdrobitoare a senatorilor şi deputaţilor era constituită din notorii 
membri PCR, ba chiar din descendenţi ai nomenclaturii şi 
Securităţii comuniste, Proclamaţia a fost primită cu o vădită 
ostilitate. Parlamentarii Partidului România Mare au încercat 
chiar să împiedice rostirea condamnării, iar tovarăşii lor din 
celelalte partide i-au aprobat tacit. 

A fost momentul în care România comunistă şi-a 
dezvăluit iarăși chipul ei cel mai hidos, iar reacţiunea acesteia 
nu va întârzia. Pentru curajul de a rosti Adevărul despre regimul 
comunist şi pentru îndrăzneala de a cere Dreptate, aducându- 
i în faţa justiţiei atât pe cei care au ordonat crimele, cât şi pe 
cei care le-au făptuit, Traian Băsescu trebuia să plătească cu 
propriul cap. Pentru a aduce la îndeplinire această sentință, 
pronunțată nu de un tribunal, ci de o ideologie care face eforturi 
disperate să supravieţuiască in travesti, prima măsură 
adoptată pentru decapitarea lui Traian Băsescu a fost 
reconstituirea “Patrulaterului roşu”; o alianță anti-Băsescu 
alcătuită din Partidul Social-Democrat, Partidul România 
Mare, Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal. 
Complotul a fost organizat în culise de cele patru partide 
menționate mai sus, iar în 19 aprilie 2007 a avut loc un 
adevărat “puci parlamentar”. 322 de membri ai Camerei 
deputaților şi ai Senatului au votat suspendarea preşedintelui, 
urmând ca un referendum să decidă fie transformarea 
suspendării în demitere, fie să respingerea hotărârii 
Parlamentului. O lună mai târziu, românii, într-un rar consens 
de responsabilitate lucidă, au respins cu o majoritate 
zdrobitoare tentativa de a-l demite pe Traian Băsescu. Dar 
votul de la 19 mai 2007 nu a fost numai un vot de blam dat 
celor 322. În aceeaşi măsură, a fost un vot de blam dat 
„Sistemului ticăloşit”, Dar mai presus de orice a fost votul 
prin care națiunea a ratificafea însăşi condamnarea regimului 
comunist ca “regim criminal şi nelegitim”. 

Perioada scursă de la tentativa de puci anti-Băsescu 
până la alegerile parlamentare din 2008 poate fi definită ca 
fiind la fel de grobiană ca toţi cei 18 ani de tranziție spre nu se 
ştie ce. Aceiaşi parlamentari din categoria fostului “tovarăş 
Guşă” şi fostului “tovarăş Ceafă”, deveniți deputatul Guşă şi 
senatorul Ceafă, cărora investirea parlamentară le-a asigurat 
imunitate, s-au pus pe călători în străinătate pe banii 
contribuabililor, pe achiziţii de maşini scumpe, pe construit 
vile după vile, făcâdu-şi siesta în fotoliile comode ale sălilor 
de şedinţe, pentru ca apoi, trezindu-se între două căscaturi, 
să constate că nu este cvorum şi că se pot duce acasă. 
Acelaşi guvern alcătuit din ciurucuri, care la puţin timp de la 
instalare trebuie înlocuite — fie pentru incompetenţă, fie pentru 
corupţie. Dar mai cu seamă aceeaşi sărăcie care, pe scară 
largă, le anihilează oamenilor demnitatea, făcându-i să se 
umilească primind pomeni de la potentați patibulari ca 
Vanghelie, Becali sau Mazăre. 

În acegt climat politic şi mai ales moral s-a deschis 
campania electorală pentru alegerile din 30 noiembrie 2008. 
Pentru cel care doreşte să afle modalităţile de o obține un 


fotoliu de parlamentar, titluri ca “Pentru 5000 E, vă garantez 
50 de voturi” sau “Cum poți să cumperi un loc în Parlament”, 
apărute în presă, sunt edificatoare. Cât priveşte calitatea 
candidaţilor, oferta partidelor politice nu a diferit prea mult 
de cea de la alegerile anterioare, iar absenteismul — prin 
care electoratul a amendat inconsistenţa clasei politice — a 
bătut toate tristele recorduri anterioare. Două partide, 
Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat Liberal, au 
obținut cam acelaşi scor. În urma lor, pe locul trei, Partidul 
Naţional Liberal, iar pe locul patru, Uniunea Democrată 
Maghiară din România, Celelalte partide, nereușind să 
atingă pragul de 5%, n-au putut avea reprezentanți in 
Parlament. 

Cum nici unul dintre partide nu a obținut majoritatea 
absolută (peste 50%), pentru realizarea unei majorități în 
Parlament, care să asigure stabilitatea viitorului guvern, s- 
a forțat soluţia unei alianțe destul de nefireşti (PDL-PSD), 
PNL-ul rămânând pe dinafară. Guvernul Boc, cu intenții 
bune, dar rezultate slabe, a căzut în pragul prezidențialelor, 
pe fondul unei crize generale tot mai puternic resimțite la 
toate nivelurile societăţii româneşti. Preşedintele Traian 
Băsescu şi-a mai pierdut şi el din popularitate, mai ales 
după penibilele alegeri europarlamentare (în urma cărora, 
la rând cu Gigi Becali sau C. V. Tudor, a ajuns în Parlamentul 
European şi... Elena Băsescu) şi după neinspiratele 
propuneri legislative privitoare la dezincriminarea 
prostituţiei şi a „drogurilor uşoare”. 

Acum ne aflăm în plină campanie pentru alegerile 
prezidenţiale din acest an. BEC-ul a validat 12 candidaţi 
pentru fotoliul de la Cotroceni: Traian Băsescu (PDL), Crin 
Antonescu (PNL), Mircea Geoană (PSD+PC), Sorin 
Oprescu (independent?), Corneliu Vadim Tudor (PRM), 
Gigi Becali (PNG), Constantin Ninel Potârcă (rrom 
independent), Kelemen Hunor (UDMR), Ovidiu lane 
(PER), Remus Cernea (independent), Constantin Rotaru 
(Partidul Alianţa Socialistă) şi Gheorghe-Eduard Manole 
(independent). A fost respinsă o întreagă pleiadă de 
aventurieri mărunți (“aflători în treabă” independenţi „cum 
bine i-a definit cineva): Sabin Bâltac, Cornel Cernoschi, 
Maria Zetea, loan Lascu, Nicolae Boancă, Marius lulian 
Mirea, Doina-Elena Noghin, lon Coja, Nicolae-Doru 
Popescu, Emil Stoenescu, Aurel Munteanu, Gheorghe 
Predescu, Nicolae Toteanu etc. (s-au spurcat românii la 
preşedinţie, nu glumă!). 

Conform sondajelor de opinie, cele mai mari şanse 
de a se confrunta în turul al doilea le au Traian Băsescu şi 
Mircea Geoană (vorba celui dintâi: “Cu ce-or fi greşit 
românii de sunt blestemaţi să aleagă iarăşi între doi foşti 
comunişti?”). Într-o asemenea eventualitate, e desigur 
preferabil ca actualul preşedinte să mai rămână pentru încă 
5 ani la Cotroceni, ca unul ce măcar a condamnat deschis 
comunismul. Și probabil că aşa se va întâmpla, în pofida 
uzurii de imagine din ultima vreme. 

n orice caz, avându-se în vedere inconsistenţa clasei 
politice, penibilul campaniei electorale, criza economică 
şi lehamitea acumulată în 20 de ani de dezamăgiri 
succesive, se scontează un nou record de absenteism — 
principial reprobabil şi îngrijorător pentru viitorul politic al 


țării. 


Alegeri 1990-2008 





E Toi voturi emprinete atit Voturi pretinde centieter+-=i-- Pata patul 
94 a : 129. ie 
| 8 PTT anal te e id me ra „Saăte 
| > To 
o | 
Ş core 
„| AL ai 
„rs 
IN 
i 20% 
Î 10% 
e 
Ai ln + leon Who scu Tralan Dame acu Paria ma ntare 
vana kuta ro 


Din Duminica Orbului a lui 1990, când rata de participare la vot a fost de 86%, 
preşedintelui a scăzut continuu: 1992 — 76%, 1996 — 76%, 2000 — 65%, 2004 — 58%, 
participare de maximum 45% (grafic apărut pe blogulsd-lui Cristian Orgonas), 


prezenţa la urne pentru alegerea 
Pentru anul acesta este prognozată o 

















Noiembrie 2009 Nr. 11/227 PAG. 7 





PUNCTE CARDINALE 


DOCTORUL N. C. PAULESCU: 140 DE ANI DE LA NAȘTERE 


“CEL MAIMARE INTERPREI 
ȘTIINȚIFIC AL DIVINITĂȚII” 


“Vin deci să aduc înțelepciunii infinite 
prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”. 
(Nicolae C. Paulescu) 


Pe 30 octombrie 2009 s-au împlinit 140 de ani de la naşterea 
doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevăratul descoperitor al 
insulinei şi «cel mai mare interpret ştiinţific al divinității» (formulă prin 
care l-a definit colaboratorul şi editorul său interbelic dr. V. Trifu, dar 


care a fost larg colportată mai ales de către Părintele Galeriu, mare 
admirator al doctorului Paulescu). 


Fiecare epocă, de când lumea, şi-a avut prejudecățile ei. Ceea ce numim 
mentalități sunt, în primul rând, sinteze colective ale prejudecăților dominante într-un 
anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lângă prejudecata că nu ar mai avea 
prejudecăţi, se defineşte mai ales prin prejudecata incompatibilității între adevărul ştiinţific 
și adevărul religios, între valorile credinţei şi valorile cunoaşterii. Adevărurile se extrag 
rațional şi experimental, dintr-o realitate limitată la ceea ce ne cade sub simţuri. Lumea e 
conjurată să răspundă schemelor noastre mentale şi posibilităților tehnice de care dispunem. 
Tot ceea ce nu intră în aceste cadre de recepție şi interpretare, adică în sistemul curent de 
prejudecăți, ofensează sau sperie. Spiritul rătăceşte printre fenomene, ignorând esențele. 
Fizicul triumfă asupra metafizicului. Într-o lume atât de suficientă sieşi, de Dumnezeu nu 
mai e nici nevoie, nici loc. Rămâne doar mirarea difuză că, după atâta cumul de 
“deşteptăciune” şi “progres ştiinţific”, lumea, în loc să se prefacă în “paradis”, aduce tot 
mai mult a “infern”! 

Dar fiecare epocă, de când lumea, a cunoscut, pe lângă curentul dominant al 
prejudecăţilor colective, şi reacțiuni individuale uneori complet izolate, fie revalorificând 
anumite sugestii viabile ale trecutului, fie anticipând anumite dezvoltări viitoare. Fiecare 
epocă şi-a avut reacționarii ei, ce adeseori şi-au scandalizat contemporanii, dobândindu- 
şi însă marele merit de a fi împiedicat — sau măcar de a fi încercat să împiedice — 
încremenirea spiritului în sisteme de prejudecăţi. Adevărata dinamică istorică a culturii şi 


„| uascivilizaţiei se datorează până la urmă nu.majorităților înscrise în, convenţie „ci acestor - 


minorități care o refuză. 

Modernitatea şi-a avut şi ea, pe lângă atâția apologeţi de duzină, adversarii Sau 
desfermecătorii ei, ce au chemat-o să-şi conştientizeze limitele, să-şi cenzureze “uitările” 
şi să se autodepăşească din mers. Savantul român Nicolae C. Paulescu s-a numărat printre 
aceştia din urmă. El şi-a propus să combată mai ales prejudecata curentă a incompatibilității 
religiei cu ştiinţa. Nu de pe poziţii strict teoretice, cum au făcut-o alții, ci din exercițiul 
permanent al profesiei sale. 

“A devărata ştiinţă — afirma N. C. Paulescu — este cunoştinţa prin cauze, iar cine 
studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica ştiinţifică să se ridice până la cauza 
primă, adică până la Dumnezeu”. Și în altă parte: “Viaţa este efectul a două cauze 
imateriale: una, cauza secundă sau SUFLETUL — unică pentru fiecare ființă viețuitoare; 
cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU - unică pentru totalitatea ființelor viețuitoare”. 
Astfel, în concepția sa, “a demonstra existența unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice 
şi infinit înțelepte — iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este 
Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate deci mulțumi să zică: Credo in Deum [Cred în 
Dumnezeu]. EI trebuie să afirme: Scio Deum esse [Ştiu că Dumnezeu este]”. 

În răspărul pozitivismelor contemporane, “stiința” s-a smerit, cu N. C. Paulescu, 
dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi “ştiinţă”. Aceasta este marea lecţie pe 
care ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo de performanţele lui de laborator. 

“Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecție anterioară: «Cred în 
Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să ada-ug: «Şi în lisus Hristos”... 

Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui N. C. Paulescu stă în această reliefare a 
unităţii dintre natural şi supranatural. Nichitor Crainic observa că pentsu N. C. Paulescu 
“naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice 
natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia 
aceluiași Dumnezeu”. 

Ştiinţa lui Scio Deum esse de aici începe, 

Răzvan CODRESCU 





«A TRĂIT CA UN MUCENIC ȘI A MURIT CA UN SFÂNT» 







z 97 Mă CE avi tri CNP 

- Se PIZ = DI Ie EP II pri PA 

pi DE ATI e pa EAI Ş2 
pei , 


pisi) 





1869, Se naşte la 30 octombrie, Ă 


la Bucureşti, Nicolae C. Paulescu Se. E e E EA A 
ă € i i e pet AD Pee 0 0 
DOCTORUL 2 a 


“a 
RP 


1880. Urmează Liceul “Mihai | POCIORUL 

Viteazul” din București. NICOLAE C. PAULESC 

1888-1891. Urmează cu |. PD | 
strălucire, la Paris, cursurile Facultății - 
gi 

MĂ 


de Medicină, după care devine cz Sc a 
AĂRTURISITOARE 


colaborator apropiat al lui Etienne / IAR | | 
păzi EC) pa 


fii mă 5 
ia du 


aa 
Sa ERA 


SA ai 
« 

AY 

Lă 

- 













op 

4 LA] 
Ş . 
i - 
' 


- 


Pr, “ 
i A 


Lancereaux (1829-1910), cel mai 
ilustru clinician şi anatomo-patolog al 
epocii. 

1900. Se reîntoarce în ţară, ca 
agregat la Catedra de Fiziologie a 
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. 

1903. Apare, la Paris, 
Lancereaux et Paulesco, 7raite de 
Medecine — 1. 

1904. E numit profesor definitiv 
de Fiziologie la Facultatea de 
Medicină din Bucureşti. 

1905. Publică, la Bucureşti, vol. 
Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în 
fiziologie, cu “apendicele” intitulat 
“Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”. 

1906. Apare, la Paris, 
Lancereaux et Paulesco, 7rait€ de 
Medecine — II. 

1909. În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), se 
deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe 
care specialiştii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reuşi să-i pună 
diagnosticul corect şi s-o vindece în scurtă vreme. 

1910. Publică, la Bucureşti, vol. Instincte Sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale. 

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, 7rait€ de Medecine — II]. 

1913. Publică, la Bucureşti, vol. Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc- 
Masoneria. | 

1919. Îi apare vol. 1 din Traite de Physiologie medicale (tipărit în țară). 

1920; În vol. HI din Traite de Physiologie medicale apar inserate, pentru prima oară, 
efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. 

1921. Apar vol. III din 7raite de Physiologie medicale şi Cele patru patimi şi remediile 
lor. Trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea 
pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Internationales de Physiologie 
(Liege), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic. 

1922. Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează, la 10 aprilie, 
brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 şi intitulându-se “Pancreina şi 
procedura fabricaţiei sale”). In februarie, cam la 7-38 luni de la apariţia lucrărilor de pionierat 
ale lui Paulescu în presa ştiinţifică internațională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, 
F. G. Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. ]. MacLeod, 
de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcție. 

1923. În lunile mai şi august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte 
două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat... 
canadienilor! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile ştiinţifice internaționale se dovedesc 
zadarnice. In conştiinţa noastră şi a posterității ştiinţifice, el rămâne însă adevăratul 
descoperitor al insulinei. 

1924-1925. Publică, la Bucureşti, Biserica şi Sinagoga faţă cu pacificarea Omenirii 
(3 vols.). 

1928. Se străduieşte să ducă la capăt ceea ce începuse cu Lancereux. Apare cu mari 
dificultăţi, la Sibiu, 7rai/e de Medecine — IV. Vol. V a rămas doar în manuscris. 

1931. La 20 martie îşi alcătuia, prevăzător, testamentul. După o operaţie ce păruse 
izbutită, situaţia se înrăutățeşte. Aşa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese 
canceroasă, Tulburările uremice îi pricinuiau halucinaţii auditive şi vizuale, dacă e să 
privim lucrurile prin prismă pozitivistă. Cineva (“el”) îi apărea mereu şi îl ispitea să se 
lepede de Hristos. Moare în dimineața de 17 iulie. N. lorga îi scrie el însuși necrologul în 
Neamul Românesc: “,.. a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”. E înmormântat la 
Cimitirul Bellu, (R. C,) 








& Pak: 
Să po pat 2 ge 
7 oi mat" 


Ziare PE abia 






SEFIA 


a 


“A demonstra existența unei cauze 
prime a vieții, imateriale, unice şi 
infinit înțelepte — iată limita subli- 
mă la care ajunge fiziologia. Această 
cauză primă este Dumnezeu. Omul 
de ştiinţă nu se poate deci mulțumi să 
zică: Credo în Deum [Cred în Dumne- 
zeul. El trebuie să afirme: Scio Deum 
esse [Stiu că Dumnezeu există].” 


Dr. N. C. Paulescu 











PAG. 8 Nr. 11/227 Noiembrie 2009 





«Zeul toleranţei» 
și descreştin 


Ip 
i i i Sia u 
E . , 
i adi ip 
> pori cd . . G 


“97 In 33 ADEN ata 








O carte de excepţie — „Zeul toleranţei” şi 
descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă — va 
apărea, până la sfârşitul acestei luni, la Editura Christiana 
din București. Este o radiografie ortodoxă de peste patru 
sute de pagini, întemeiată pe o amplă bibliografie la zi, a 
curentelor dizolvante din lumea contemporană, care toate 
se prevalează de imperativul „toleranței”, prost sau 
tendențios înțeles. 

Autorul cărții, care între timp a îmbrăcat haina 
monahală, doreşte să-și păstreze anonimatul. Reproducem 
aici, ca provocare la o lectură esenţială, prefața volumului, 
semnată de d-l Costion Nicolescu. (R. C.) 


DESPRE TOLERANȚĂ 
ȘI INTOLERANȚĂ 
DIN PERSPECTIVA 

DREPTEI CREDINȚE 


Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o 
temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor 
noastre, Se aud foarte adesea chemări intempestive la 
toleranță, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranță. 

„Discuţiile în legătură cu toleranța sunt însă cel mai 
adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele 
timpurilor moderne: corectitudinea politică, Autorul 
prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent 
acestei corectitudini politice (Toleranța şi „corectitudinea 
politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire, 
Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei 
printr-un atentat pervers la limbă [1]. Schimbând termenii 
de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba 
și realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, 
se alterează grav percepția omului asupra lor, producându- 
se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conținutul 
și ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum și la cel al 
intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi 
atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare 
întru descreştinare, 

Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o' 
parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această 


"Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; 
nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem 
spune ţigan, trebuie să spunem rrom (nu se ştie 
totdeauna prea precis cu câți de r!); nu mai putem spune 
negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem 
spune bătrân, trebuie să spunem senior etc. 


corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor 
pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele 
acuzații de intoleranță făcute în lumea de azi la adresa 
Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El 
este impus de pericolele spirituale ce amenință lumea 
contemporană, âle cărei rădăcini şi valori culturale şi morale 
creştine sunt negate, Principalul pericol, în viziunea autorului, 
îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă 
încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de 
toleranță: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul 
Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei 
care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de 
intoleranță. EI singur ar putea fi începutul şi sfârșitul oricărei 
discuții oneste și concise în legătură cu poziţia creștină: „Să 
cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi 
vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru 
că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de 
la adevăr" [2]. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii 
lucrări şi arată limpede poziția Bisericii în legătură cu tema 
dezbătută. 

Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea 
termenilor, revenind şi nuanțând în mai multe locuri pe 
parcursul lucrării, în funcție de evoluţia istorică şi ideologică. 

De la bun început este de observat, o dată cu autorul, 
că termenul de /oleranță, ca atare, nu este de regăsit nicăieri 
în Sfânta Scriptură. 

În limba română, cuvântul este atestat prima dată 
în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 
1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit... La 
Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. 
Se scria acolo: „De când s-au începu! toleranția, adică 
volnicia religiilor ”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se 
făcea referință (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea 
practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”). 

Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia 
Română (Tomul XI, Partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru 
a tolera următoarea definiție: a îngădui, a permite (un lucru, 
O situaţie, un fapl nepermis): a trece cu vederea, a admite, a 
răbda, (invechit) o obicni (= a suferi, a îndura, a tolera, a 
accepla). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva 
îndeobşte nepermis. Autorul cărții de față arată cum această 
definire și accepție este în timpul din urmă tot mai mult 
transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri 
ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant 
şi dictatorial al corectitudinii politice. 

În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai 
multe ori lucruri care contrazic bunul simț, rafinat printr-o 
experiență milenară. Cele considerate până de curând 
nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar 
încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere 
mereu tolerarea minorităților de tot felul (etnice, sexuale, 
religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din 
păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a 
abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile 
ajung să capete adesea conotații incredibile, în sensul că se 
admite şi se încurajează intoleranța minorităților față de 
majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest 
demers. De pildă, minoritățile creștine în diferite țări sau 
zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic 
echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de 
media și de instituţiile politice. 

De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi 
mai degrabă despre o nouă roleranță, una care poate fi 
caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranță. Dacă toleranța în 
sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea 
propovăduită acum este de neacceptat. 


Două capitole consistente sunt dedicate franc- 
masoneriei și legilor noahide, considerate, cu argumente, a 
fi unele dintre principalele surse de proveniență şi promovare 
a noii toleranţe, 

Chiar dacă pentru un timp destul de lung 
francmasoneria a încercat să se înfăţișeze în veșminte 
creștine, este destul de evident că ea a fost și rămâne, prin 
structura ei, paralelă cu Biserica. Conştientă de forța Bisericii, 
ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze 





: Sfântul ISAAC SIRUL, Cuvântul XXIII, în Filocalia, 
vol. X, trad, de Pr, Prof. Dr. D, Stăniloae, EIBMBOR, 
Bucureşti, 1981, p. 133, 





reni 


adi Ad pe-o d MUTĂ 


jet e A je RP STIY d ai: "de 
Pe A k- Dee pa AI, 
FS E 


cât mai la vârf şi s-o controleze, în vederea abaterii de la 
menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, 
anume conducerea credincioşilor pe drumul mântuirii. Chiar 
dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii 
slujitori ai clerului sau personalități „de vază” ale laicatului 
au %cedat din varii interese meschine şi s-au lăsat racolate, 
Biserica e reuşit să depăşească căderea lor, pentru simplul 
fapt că ea este o instituție divino-umană, al cărei cap mereu 
salvator şi ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și pentru 
că totdeauna au fost mai mulţi credincioşii adevăraţi, fie ei 

clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual 

Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea şi, practic, 
descreştinată. „Creștinismul a dominat lumea prin 
intoleranța sa”, citim într-un important document 
francmasonic (Declaraţia de principii din 1921). Toleranța 

pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este 

în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice 

fiind aspru sancţionată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul 

subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un 

fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public”. 

În principiu, după demonstrațiile autorului, cam 
toate organismele interreligioase sau ecumenice internaţio- 
nale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic şi se 
conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin 
sincretismul promovat, slăbirea şi relativizarea dreptei 
credințe creştine. Şi asta cu atât mai mult cu cât sunt mai 
largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul 
Mondial al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, 
Parlamentul Religiilor etc. 

În ceea ce priveşte legile noahide, autorul observă 
o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un 
site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe — Charta 
națiunilor — sunt codul legislativ şi moral cel mai vechi al 
umanității, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul 
secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze 
potențialul ei cel mai ridicat, cel al unei fiinţe formate şi 
organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc 
responsabilitățile morale ale oricărui om şi constituie ghidul 
cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o 
lume mai bună ” (http://7loispourlhumanite.org). 

Legile noahide sunt imperative morale naturale, 
care au fost date, conform tradiţiei rabinice, de Dumnezeu 
lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. 
De remarcat, că, totuşi, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură 
unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci 
apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiționale 
iudaice ”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură 
religioasă primară (şi primitivă), de o generalitate 
deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea 
era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. 
Ele constituie nucleul învățăturii rabinice până în zilele 
noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o 
generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, 
dumnezeirea şi lucrarea lui lisus Hristos (Care n-ar fi făcut 
altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) 
şi se neagă existența Sfintei Treimi. 

Șapte sunt legile noahide [3], dar două dintre ele 
sunt considerate a fi de bază: credinţa într-un Dumnezeu 
unic, Creatorul lumii, şi nemurirea sufletului. Ele sunt, ne 
spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale 
iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se 
incearcă mascarea impunerii spiritualității iudaice în pofida 
celei creştine autentice. Francmasoneria şi-a însuşit şi ea 
legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire 


EP 


" Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credinţa într-un 
Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei), 2. Respectul 
datorat lui Dumnezeu (interdicția de a blasfemia Numele 
lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viața omenească 
(interdicția de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea 
celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru 
integritatea familiei (interzicerea relaţiilor sexuale 
nefirești), 6. Instituţia unei justiţii echitabile (stabilirea 
de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicţia de a 
mânca carne luată de la un animal încă viu). Ordinea în 
care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare 
dintre ele îşi află detalieri în cadrul celor 613 mitzvor 
(porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ţinând totuşi 
de învăţătura rabinică, principalii rabini indicaţi fiind 
Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben 
Yosse Galileeanul). 














PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2009 Nr. 11/227 PAG. 9 





spirituală a lumii şi de deturnare de la legătura personală 
strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. 
Ea se simțea, în acest fel, ajutată în țelul ei de a impune o 
„religie naturală universală”. 

Autorul analizează mai pe larg impactul a patru 
dintre cele şapte legi noahide asupra lumii de astăzi, 
denunțând caracterul lor anticreştin, şi, în consecință, dorința 
promotorilor ei de a supune şi controla lumea, din punct de 
vedere spiritual, în vederea descreştinării ei. Revelația divină, 
ajunsă la maximul ei prin întruparea lui lisus Hristos, Fiul 
lui Dumnezeu, şi prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată 
şi abandonată. 

Capătul logic şi duhovnicesc al demonstrației 
autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creştin 
minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format numai 
din vechile legi noahide, ba nici măcar din cele zece 
porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru lisus 
Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, hotărârile Sinoadelor 
Ecumenice şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ”. 

Un capitol se referă la relaţia dintre toleranță şi 
ştiinţă. Autorul demontează cultul contemporan al ştiinţei, 
credința în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă 
idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem 
de a face cu o ştiinţă care ține să se despartă fățiş de credință 
şi ignoră ceea ce teologul numeşte „ştiinţa duhovnicească”, 
aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul 
consideră că până la un punct ştiinţa poate fi considerată ca 
fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanţilor cu care 
Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un 
punct încolo, din momentul în care ştiinţa (i. e. slujitorii ei) 
cade pradă mândriei şi autosuficienţei, ea poate lesne deveni 
slujire a diavolului, cu consecințe nefaste, cu totul diferite 
decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. 
Cu toate progresele tot mai rapide şi mai spectaculoase ale 

ştiinţei în zilele noastre, se poate constata că situația omenirii 
din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că 
mari pericole o ameninţă la orizontul unui viitor nu prea 


“| indepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase şi 


ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. 
O ştiinţă care doreşte să slujească în chip real oamenilor se 
cere să fie o ştiinţă cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi 
să lucreze în conformitate cu preceptele învățăturii creştine. 

În ceea ce priveşte ştiinţele psihiatrice, atât de la 
modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunişarea 
tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul 
consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui 
Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă 
in ceea ce priveşte o reală şi integrală tămăduire sufletească 
şi spirituală a omului, 


În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea 
asiduă pentru problema toleranţei e un pericol care apare 
astăzi în suficiente situaţii, acela al violenţelor fizice, violențe 
care, nu o dată, pot conduce la moarte. 

Ar trebui poate observat că există o intoleranță 
spirituală şi una fizică. Intoleranța fizică este determinată 
cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranței spirituale. 
Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri și situări pot fi 
considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie 
să conducă, în nici un caz, spre intoleranță fizică şi violență, 
cu consecinţele ei nefaste. 

Dacă toleranța fizică (reciprocă) a celor ale căror 
cadre de gândire intră într-o vădită contradicție este de 
înţeles, de acceptat şi de promovat, în schimb toleranța 
spirituală, prin care ți se cere să fii de acord cu lucruri care 
sunt în totală contradicţie cu adevărul de credință și cu 
adevărul de viață este de neacceptat, pentru că ar conduce 
la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o, 

De altfel, şi în comunicarea cea mai comună, în 
limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, 
adesea conţinând chiar o notă de indignare, de genul; „este 
de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” 
etc, Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării, 
Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge 
toleranța? 

În dicţionarul menţionat, o a doua definire a 
cuvântului roleranță, care ne poate lămuri și ea într-o măsură, 
este următoarea: „obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are 
organismul de a suporta anumite medicamente sau 


substanțe”. În măsura în care avem de a face cu o construcție 
spirituală sau instituțională dezvoltată organic, firesc, este 
clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de 
care existenţa îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne 
raportăm şi la accepţia tehnică a termenului /o/eranță: 
diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibilă pentru 
0 anumilă mărime sau dimensiune caracteristică a unui 
material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu 
care acestea trebuie realizate. Aşadar, pentru a-şi îndeplini 
rolul sau funcțiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se 
încadreze în nişte limite de toleranță (plus, minus) față de 
valoarea ideală. Ieşirea dintre aceste limite acceptabile îl 
face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera 
foarte bine această accepţie şi în domeniul spiritual. Percepția 
devine extrem de limpede şi nu sunt necesare prea multe 
explicații suplimentare. 

În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, 
nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! 
Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera 
nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu 
poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! 
Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate 
tolera păcatul! Bineînţeles, şi reciprocele sunt adevărate. Ar 
mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o 
stare de suferință, în timp ce intoleranța celor din urmă se 
transformă cel mai adesea în violență şi dorință de distrugere. 
Şi poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc 
adevărul de credință şi învățătura de credință, cuvântul mai 
potrivit ar fi nu intoleranță, ci intransigenţă principială. 


Am văzut cum definiţia din dicționare dă pentru a 
tolera şi accepţia de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică 
suportarea [4] şi răbdarea. Suporţi o greutate, ceea ce suporţi 
este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi 
ceva cu care nu eşti de acord, ceva care îţi agresează într-un 
fel sau altul conştiinţa sau existența, o anormalitate care ar 
trebui rezolvată cumva. În creştinism, se vorbeşte chiar 

“despre indelunga răbdare. În bună parte, toată viața omului 
se constituie şi într-un lung exerciţiu de răbdare, de renunțare 
la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc şi 
celorlalți, diferiţi de tine. Este una dintre lecţiile pe care 
Părinţii ne cer s-o învăţăm temeinic, pentru că răbdarea este 
o virtute care stă la temelia multor altora. În situaţii de 
conviețuire apropiată se tolerează reciproc neputințele! 
Lucrul acesta este de înțeles şi de acceptat, până atunci 
când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, 
propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Şi, bineînţeles, 
chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit 
păcătosul! 

Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită 
suferință, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a 
cuvântului roleranţă cuprinde şi acest înțeles de suferință[5]. 

Suferința aceasta are două componente comple- 
mentare. Una este cea a propriei suferințe, venite din 
presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive 
de adevăr de credință. A doua este aceea a suferinței pentru 
celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, 
amândouă sunt nobile şi conduc la rai. 


Pentru a ne orienta mai bine asupra poziționării 
creştine în legătură cu toleranța şi intoleranța, bine este să ne 
referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învățătura Lui 
și la evenimentele legate direct de viața Sa. Cu alte cuvinte, 
la modelul Hristos. 

A fost Hristos tolerant? Cu păcătoşii, cu fariseii şi 
cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu 
arhiereii? A încercat El să ignore căderile şi abaterile, să 
treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost 
Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credință 
sau de viaţă firească, conformă constituţiei ontologice a 
omului, aceea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru 
a veşteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greşită 
la Dumnezeu, A mustrat cu timp și fără de timp, uneori cu 





* Definiţia rădăcinii latine a cuvântului ne dă şi accepţiile 
următoare: a purta, a sprijini (|. Nădejde, Dicţionar latin- 
român, Ed. Contemporană, Ediţia XIX, £.1,, £. a., p.660.). 
* Ibidem. 


mare vehemenţă (Vai, vouă...!"). Arare, EI a trecut la 
gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului 
neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci 
cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult 
decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37). 

În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune 
Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui 
lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din 
preajma Sa, dar parcă mai mult Sieşi: „O, neam 
necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până 
când vă voi suferi?...” După această întrebare, oarecum 
retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia 
oamenilor şi persistenţa lor într-o credință slabă, 
nelucrătoare, Hristos Își continuă neabătut misiunea, care- 
L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare 
pentru firea umană în ansamblul ei şi pentru fiecare persoană 
în parte, 

Întrebarea poate fi pusă şi invers. Au fost evreii 
timpului acela toleranți cu Hristos? În mod evident, nu. L- 
au denigrat, L-au batjocorit, l-au cerut moartea, s-au bucurat 
de ea. 

Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, 
Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuți sau 
rătăciți. A fost mult milostiv şi mereu dispus la a-i ajuta spre 
a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului 
(cf. lezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a 
tămăduit, le-a vorbit şi i-a învăţat, adesea prin pilde spre 
mai lesnicioasă înțelegere. În același timp, îndemnul lui 
Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El 
cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, 
Hristos cheamă la iubirea vrăjmaşilor. Or, tocmai în virtutea 
acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea 
lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este 
vorba despre acea iubire compătimitoare şi mereu gata de 
jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă 
către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung ” (13, 4), „pe 
toate le suferă ”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar — atenţie! 


“nu trebuie nici o clipa uitat că este; în-acetași timp, o iubire 


care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o 
iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, 
paradisiacă, este numai aceea care se însoţeşte cu adevărul. 
Asta uită mulți dintre cei care propovăduiesc o toleranţă cu 
orice preț, fiind adepți ai relativismului şi laxismului în raport 
cu adevărul. 

Atitudinea creştinismului autentic vine din 
învăţătura lui Hristos şi din modelul oferit de El. Creştinismul, 
îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în 
zilele noastre cu acuzații de intoleranță, în urma vehiculării 
tendențioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. 
„Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea 
ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără 
drept de apel”, ne atrage atenţia autorul. În practică se 
poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea 
tocmai creştinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat 
în derâdere, expulzat cu destulă vehemență din viaţa publică 
în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproşează 
creştinilor că sunt intoleranți, sunt, de fapt, ei înşişi intoleranți 
față de creştini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ține 
de curentul de gândire al corectitudinii politice şi de 
propaganda ideologică privind toleranța are, între altele, un 
evident scop anticreştin. 

Pentru a se realiza echilibrul şi înțelepciunea 
poziționării creştine, de o importanță aparte este ultimul 
capitol, cel despre Râvna trupească şi cea duhovnicească, 
în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce 
s-ar putea numi „antiecumenismul greşit”. Este vorba de 
un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care 
poate ajunge să piardă serios din conţinutul autentic creştin, 
Orice critică trebuie să vină din dragoste şi să aibă în vedere 
îndreptarea celui criticat, În această tentativă, răbdarea nu 
trebuie să se sfârşească. Autorul observă că „în hora 
fanatismului intră toți cei pătimaşi, indiferent în numele cărei 
credințe urăsc pe cei diferiți. Comuniştii torturau în numele 
ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii 
ardeau în numele « învățăturii» lor, iar unii ortodocşi urăsc 
sub chipul râvnei pentru credință”, În acelaşi timp, în lumina 
învățăturii şi vieții Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credința 


(continuare în pag. 10) 











PAG. LONr. 11/227 Noiembrie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





DESPRE TOLERANȚĂ ȘI INTOLERANȚĂ 


(urmare din pag. 9) 


creştină ortodoxă nu suferă amestec sau comparație cu 
alte credinţe. Fiind şi rămânând rodul pur al Revelaţiei şi al 
trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare şi 
transmisă câ atare. 


Cum lucrarea nu se mărgineşte numai la 
constatarea unor realități şi la analizarea lor, este important 
de văzut ce ne sugerează autorul pentru viețuirea corectă 
într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credințe), 
ci se închină tot mai mult „zeului toleranței”. Cum se cuvine 
să răspundă creştinismul la multele şi repetatele acuzaţii 
de intoleranță ce-i sunt adresate şi, în general, la toată 
această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui? 

Soluţia propusă de autor este una care urmează 
firesc analizei sale şi învățăturii creştine: „Soluţia pentru 
creştinii din zilele noastre (...) este dezvoltarea unei 
metodologii de abordare creştină a oricărui fapt al vieţii, 
deci şi al ştiinţei”. Creştinul trebuie să pună în echilibru 
respectarea adevărului de credință cu iubirea milostivă: 
„un creştin poate să afirme că învăţătura creştin-ortodoxă 
este singura adevărată şi coerentă a lumii acesteia şi în 
acelaşi timp să aibă o milostivă dragoste nețărmurită față 
de cei care nu cred acelaşi lucru”. Toţi oamenii, dar absolut 
toți, sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu unic în Treime, şi 
atunci se cuvine, aşa cum ne-o cere şi Sfântul Isaac Sirul: 
„Să socoteşti pe toți oamenii egali în bine şi în cinste, chiar 
de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales 
pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără 
ştiinţă, de la adevăr”. 

Autorul ne propune să fim atenţi la sfinţii 
contemporani, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu 


ale noastre. și să vedem reacţiile lor la provocările lumii de 


astăzi. 

O altă cerință este aceea de a ne impregna întreaga 
viață şi tot comportamentul de preceptele învățăturii creștine, 
să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa 
de ele şi am putea să fim „neutri” din punct de vedere 
religios. Aşadar, nu în toleranță vede autorul nostru soluția 
finală a diferendelor şi violențelor din lume, ci în „unirea 
futuror în trupul nemuritor al Domnului lisus Hristos, unde 
foți primim acelaşi trup şi sânge al Domnului şi astfel 
ajungem să ne impărtăşim din desăvârşita comuniune de 
dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veșnicie în 
dragostea lui Dumnezeu şi între noi”. Multora această 
viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei 
apare puţin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine 
să fie regăsită în conştiinţa eclezială a fiecărui creştin 
nădăjduitor, 

Şi poate, mai presus de toate, programul creştin 
privind îngăduința faţă de cei rătăciţi, răbdarea și suferirea 


lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac 
Sirul, de o frumuseţe existențială dumnezeiască, pe care nu 
ne putem stăpâni să nu-l reproducem şi în acest cuvânt înainte: 
„Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru 
întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru 
dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Și când îşi 
aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc 
din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i 
stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea multă, inima omului se 
mânie şi nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură 
este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalță 
rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşi 
adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea 
și pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi 
nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea 
lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”. 

Dincolo de soluţiile generale oferite judicios de autor, 
rămâne fiecăruia să găsească soluţii adecvate în „micile” 
situații concrete cu care se va confrunta, care prin 
particularităţi neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice. 

Biserica Ortodoxă, creştinii care-şi asumă aparte- 
nența la ea, au o moştenire spirituală extrem de prețioasă, 
plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui lisus Hristos, 
Fiul lui Dumnezeu. Este o moştenire care nu poate fi risipită 
fără tragică vinovăţie, moştenire care se cere păstrată, 
îmbogăţită şi transmisă mai departe, din neam în neam, până 
la sfârşitul veacurilor. 


Cu „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinis- 
mului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în faţa unei lucrări 
monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, 
poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că 
stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, 
totodată şi întru gândire şi trezire spirituală-responsabilă: 
Bogăția de informaţii este incredibilă, ele fiind extrase şi din 
cele mai ascunse unghere de biblioteci şi site-uri. Este o lucrare 
care ar putea constitui o excepțională teză de doctorat la 
oricare dintre marile universităţi ale lumii, dar aproape sigur 
că ar fi greu de acceptat chiar şi la cele mai multe dintre 
facultăţile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor 
„delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulți dintre 
factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să 
le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeaşi păcătoasă 
corectitudine politică, care pândeşte amenințătoare la orizontul 
oricărei normalități fireşti, impunându-se, din păcate, uneori 
chiar şi în discursul oficial sau oficios al Bisericii. 

Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar şi 
asumat apologetică. Autorul demontează cu calm şi fermitate 
toate acuzaţiile mârşave la adresa creştinismului adevărat, 
îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstrațiile 


sunt dezvoltate pe baza unei logici pure şi simple, fără cusur. 
Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. 
Este o lucrare care pune în evidență la fiecare pas confuziile 
orave în care rătăceşte lumea contemporană. De câte ori 
este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria 
Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu 
actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o 
carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poți să nu 
aderi, dacă-i asumi apartenența la Biserica Ortodoxă. 

Ceea ce este primordial şi contează mereu pentru 
autor este dreapta credință. Orice judecată este supusă 
acestui criteriu obiectiv. El nu se sfieşte, atunci când situaţia 
o impune, să fie critic chiar şi cu unii paşi greşiţi făcuţi în 
Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe 
rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziția ei 
în unele asocieri aşa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea 
unor atitudini neechivoce, conforme învăţăturii de credinţă, 
în cazuri de acută criză spirituală şi morală a societăţii etc.). 
Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea 
raportării sale totale la dreapta credință, autorul are poziții 
asumat tranşante, lipsite de orice urmă de teamă că ar 
deranja, în acest fel, pe unii sau pe alții [6]. Într-un fel, aşa 
cum i-o impune şi alura sa angelică, autorul trage un semnal 
de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm 
aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni 
medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este 
in fond ţinta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparținem: 
reîntoarcerea la normalitate și la firesc, tămăduirea unei 
lumi bolnave de ideologii atee şi anticreştine. 

Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se 
vădeşte la autor o limpede vocaţie monahală. Rigoarea 
dogmatică şi canonică a tratării mărturisesc în acest sens. 
Cum îşi va continua parcursul teologic şi duhovnicesc tânărul 
şi atât de înzestratul autor nu putem şti, dar cartea de față 
mărturiseşte apăsat despre naşterea unui apologet redutabil 
în spațiul teologic românesc. 


Costion NICOLESCU 





* Lucrarea va naşte probabil unele acuzaţii de 
antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne 
avertizeze: „A considera unele afirmaţi despre rătăcirea 
gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai 
privind foarte simplist şi politically correct lucrurile. 
Este limpede pentru orice minte curată că există o 
diferenţă clară între dezvăluirea unei învățături greşite 
şi condamnarea in masă a poporului evreu. (...) Dacă 
unii Oameni nu au discernământ şi înțeleg din aceste 
cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că 
creştinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre 
rătăcirea iudaică. (...) Lumea este plină de ură şi este 
sătulă de ea, atât poporul evreu, căt şi noi toți”. Ar mai 
fi de menționat şi citatul din Pr. James Bernstein, unde, 
printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este 
în întregime ostil Evangheliei”. 


RĂSPUNS UNEI ÎNGRIJORĂRI 


D-l Constantin Mihai, cititor constant şi chiar colaborator al Punctelor 


| cardinale, om de aleasă ținută morală şi intelectuală, a ţinut să-şi exprine, într-o 
scrisoare critică, dar plină de cuviință, îngrijorarea față de publicarea în paginile 
revistei a unui document istoric recuperat din arhivele fostei Securităţi: raportul 
colonelului Gh. Crăciun la încheierea „reeducării” de la Aiud (| 964). "După opinia 
domniei-sale (care este şi a altora, inclusiv a unor foşti camarazi de închisoare), 
anumite documente incomode (cum este şi cel în discuţie) ar trebui să rămână 
numai la cunoştinţa unui număr limitat de „cunoscători” (cercetători sau trăitori 
ai evenimentelor), pentru că publicul larg riscă să înțeleagă lucrurile greşit şi să 
se „smintească”, 

Răspund d-lui Constantin Mihai (şi celor care-i împărtăşesc punctul de 
vedere) mai întâi că revista Puncte cardinale nu este Adevărul sau Evenimentul 
zilei, ci o publicaţie care se citeşte de către un public restrâns şi destul de avizat, 
care ştie îndeobşte „despre ce este vorba”. 

Mai importantă este însă problema de principiu: nu cred că se poate 
lămuri sau construi durabil altfel decât pe confruntarea critică şi necomplezentă 
cu adevărul istoric (prin însumarea şi compararea surselor, care de regulă jl 
prezintă mai mult sau mai puţin distorsionat). Nu trebuie să ascundem, ci să 
explicăm. D-l Demostene Andronescu (istoric de formaţie), care a inclus 
documentul şi în cartea sa Reeducarea de la Aiud (din care capitole întregi au 
apărut şi în Puncte cardinale, pe lângă multe alte analize pe aceeași temă), "s-a 


străduit să explice — şi cred că a explicat pertinent. lar noi am avertizat clar în 
nota însoțitoare: „Documentul — elaborat pro domo sua, acum exact 45 de ani, 

de unul dintre cei mai perfizi torționari: colonelul Gh. Crăciun, directorul 
penitenciarului de la Aiud — este un adevărat monument de abjecţie mistificatoare, 

dovedind ce voiau de fapt comuniştii, care erau metodele lor şi de ce speţă erau 
oamenii care îi slujeau, Raportul consemnează, cu exagerări Şi jumătăţi de * 
adevăruri, situaţia în care au fost aduse victimele după mai mulți ani de şantaj şi 
teroare psihologică”. Posteritatea are dreptul să ştie şi să cumpănească. 

Aş încheia citând aici şi observaţia unui profesionist mai tânăr al istoriei 
(loan-Aurel Pop, autorul excelentei cărţi Istoria, adevărul şi miturile): “Distincția 
dintre trecut şi discursul despre trecut, chiar dacă ambele sunt numite în mod 
curent istorie, este veche, iar filosofii istoriei au analizat acest lucru sub o 
multitudine de fațete, în funcţie de diverşi factori, inclusiv şcoala de gândire 
căreia i-au aparținut. Este clar că istoria ca discurs nu se suprapune niciodată 
istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că ea, istoriografia, tinde 
să se apropie cât mai mult de istoria reală, dacă istoricul este onest şi îşi cunoaşte 
meseria” 

Î asigur încă o dată pe d-l Constantin Mihai că demersul nostru 
publicistic este străin de orice intenţie impură şi bine motivat moral şi deontologic 
în conștiința noastră de rrăitori şi analişti deopotrivă at universului concentraționar 
românesc, 

Gabriel CONSTANTINESCU 





d au 








SIBIU: O LECŢIE DE CULTURĂ CREŞTINĂ 


Ax 


4 


BIBLIOTE E 


Bota e N a. Babi 
ma 8 = 11 oxtomiberie zooa 
Motor Aunlețeană _Amua An o 


3 sir tu Oa 





Între 8 şi [1 octombrie a. c. s-a desfăşurat, în aripa nouă a Bibliotecii ASTRA din 
Sibiu, cu participarea a peste 20 de edituri şi publicaţii periodice de profil, cea de-a 10-a 
ediție a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă, organizat de Asociaţia „Scriptus” 
(condusă de d-l Lucian Coca), cu sprijinul Mitropoliei Ardealului (ÎPS Laurențiu a fost 
zilnic prezent, onorând nu doar deschiderea şi închiderea oficială a Târgului, dar şi mai 
multe lansări de carte) şi al Bibliotecii ASTRA (directorul acesteia, d-l Onuc Nemeş- 
Vintilă, dovedindu-se încă o dată o gazdă desăvârşită). Pentru prima oară a avut stand în 
cadrul Târgului şi Editura Humanitas. A surprins, anul acesta, absența Editurii Institutului 
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (care se pare că se află în curs de 
reorganizare, având din această toamnă un nou director, teologul Vasile Bănescu, căruia îi 
urăm să fie la înălțimea predecesorului său, teologul Aurelian Marinescu). 

Momentul de vârf al Târgului a fost seara de sâmbătă 10 octombrie, când, după 
lansarea volumului Reeducarea de la Aiud Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din îmchisoare 
(Ed. Christiana) al fostului deţinut politic Demostene Andronescu, a avut loc, răspunzând 
campaniei „Din temnițe spre sinaxare” (care va dura până în decembrie a. c.), un colocviu 
cu tema „Martirajul creştin în temnițele comuniste”, la care au fast prezente, alături de d- 
| Demostene Andronescu, d-na Valentina Gafencu (logodnica din tinereţe a lui loan lanolide) 
şi Eleonora Gafencu — surorile lui Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor” (a cărui figură a 
fost predilect evocată). D-l Demostene Andronescu a dat citire şi câtorva dintre poeziile 
sale concepute în închisoarea de la Aiud, Moderatori.au fost d-l Răzvan Codrescu (Ed. 
Christiana) şi d-l Gheorghiţă Ciocioi (Ed. Sophia), care au reprezentat în același timp 
revista Lumea credinţei, 

Au fost trecute în revistă cu această ocazie numeroasele titluri recente privitoare 
la martirajul românesc din închisorile comuniste şi care au fost prezente la standurile din 
Târg; seria de volume scoase de Ed. Christiana (Întoarcerea la Hristos de loan lanolide, 
Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Acatistele 

ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, Cărţile Spiritului şi alte poezii de Constantin Oprişan, 


2-8 ariei RE rela 2ei tir iati 


__ CLAUDIO MUTTI | 
“ÎN LIMBA GERMANĂ 


ape 


„Mircea Eliade | 

und die Eiserne Garde 

Rumânts che Intellektuelle im Umfeld 
d on Lrzengel Michael XR 






Aa, | 
dit di În Germania, la Regin-Verlag, a apărut anul 
_ acesta substanţialul volum al d-lui Claudio Mutti 
- Mircea Eliade und die Eiserne Garde. Rumăânische 
Intellektuelle im Umfeld der Legion Erzengei 
Michael. 

Volumul reuneşte studiile, eseurile şi 
articolele pe care profesorul italian le-a dedicat 
+ i A 's) relațiilor unor mari intelectuali români ai secolului 

i ze 7 i trecut cu controversata Mişcare Legionară, un accent 
€- part lati, aparte fiind pus pe cazul Mircea Eliade, 
Publicate iniţial în italiană sau franceză, 
textele respective, de un mare interes istoric şi 
cultural, au fost traduse de-a lungul vremii şi în limba română - cf. Mircea Eliade şi 
Garda de Fier, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995; Penele Arhanghelului. Intelectualii 
români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Fliade, Emil Cioran, Constantin Noica, 
Vasile Lovinescu), Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, Mircea Eliade, Legiunea şi noua 
inchiziţie, Ed. Vremea, Bucureşti, 2001 —, dar traducerea lor într-o mare limbă de 
cultură europeană rămâne întotdeauna semnificativă şi extrem de folositoare pe 
termen lung (dincolo de actualele prejudecăţi şi poncifuri ideologice), 

Cum scriam mai demult (cf. posfața la ediţia românească a cărţii Eliade, 
Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Gu&non tra i Romeni, apărută în 2003 la Ed. 
Vremea din Bucureşti), “primul lucru care te fascinează, ca român, atunci când îl 
cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu 





Reeducarea de la Aiud de Demostene Andronescu), seria scoasă de Ed. Bonifaciu (de 
fapt, Sf. Mânăstire Diaconeşti): albumele fericiți cei ce plâng... şi Icoana Noilor Martiri 
ai Pământului Românesc, Deţinutul profet de loan Ianolide, Cuvinte vii de părintele 
Gheorghe Calciu), N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu (Ed. 
Humanitas) şi, bineînţeles, Sfântul închisorilor — excelentul volum alcătuit de monahul 
Moise de la Oaşa (Ed. Reîntregirea), ca şi Din temnițe spre sinaxare — culegerea de texte 
realizată de teologul Danion Vasile în deschiderea campaniei cu acelaşi nume (Ed. 
Egumeniţa). 

Un moment deosebit al Târgului a fost reprezentat şi de lansarea lucrării de un 
înalt profesionalism Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martirologice (Ed. 
Sophia) a d-nei Aurelia Bălan-Mihailovici (lansare ce s-a bucurat de prezenţa la faţa 
locului a distinsei autoare), 

Chiar dacă criza care ne afectează pe toţi s-a făcut simțită în numărul de 
participanţi, vizitatori şi... cumpărători (considerabil mai mic decât în anii anteriori), Târgul 
a constituit o nouă reuşită a culturii noastre creştine, iar prestanța sa jubiliară arată că restul 
țării are multe de învăţat de la Sibiu — cetatea de suflet a Părintelui Stăniloae şi a ortodoxiei 
transilvane. Căci criza trece, dar bunele inițiative rămân, lucrând paideic asupra noilor 
generaţii, care trebuie să priceapă în măsură tot mai mare că valorile nu se preţuiesc doar 
în bani. Când tradiţia se vădeşte mai tare decât criza, viitorul poate fi privit cu bune nădejdi. 
lar banii, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni şi ei... pe deasupra. (4. V; 


rul Târgului. d-l Lucian Coca. 
rile lui Valeriu Gafencu 


entina şi Eleonora) 


zu noi ma în a e i a d iei 





2 DE: -. --.— 
a -, A p DIR E 


“FENOMENUL LEGIONAR? CONTINUĂ SĂ TREZEASCĂ INTERES PE MAPAMOND. 


. =" „rea HU stări AN ati iei d Sase ED 
studii de filologie... maghiară, este perfecta stăpânire a limbii române. Fascinaţia 
creşte atunci când constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile 
tradiționale (pe urmele lui Guenon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX 
(dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei ŞI 
culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic”. 

Tot atunci observam că “pe mulți îi stânjeneşte sau chiar îi irită faptul că o 
bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor 
încetățenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe 
relația cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frurte cu 
ceea ce s-a numit «şcoala lui Nae Ionescu»). În această privință, cazul său nu este 
unicul, ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea de gândit. 
Legionarismul a atras atenţia multor cercetători străini, care l-au judecat adesea 
mai pertinent decât analiştii de acasă, sesizându-i dimensiunile, complexitatea şi 
originalitatea, nu fără o firească distanțare critică de excesele lui reprobabile, care 
insă nu-l definesc esenţial. [...] Rămâne admirabilă, dincolo de controversata latură 
ideologică, extraordinara acuitate cu care Claudio Mutti (ca şi păgânizantul Evola 
odinioară) intuieşte elementul spiritual al legionarismului [...]. În acest context, nu 
este de mirare că figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor”, 
cercetătorul italian străduindu-se “să demonstreze, cu stringenţă logică şi 
meticulozitate documentară, că tinerețea legionară a acestuia e un fapt de netăgăduit, 
nu fără puternice rezonanțe în viața şi opera sa (publicistica de tinerețe, piesa de 
teatru /figenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, romanele Noaptea de Sânziene sau 
Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.), dar că prin aceasta el nu merită să fie 
culpabilizat [...]. Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează istonceşte şi sufleteşte, 
făcând parte din destinul tragic al generației sale, a cărei forță creatoare nu poate fi 
insă contestată”, 

Ne reamintim cu drag şi recunoştinţă de prezența cândva destul de constantă 
a profesorului Mutti în paginile Punctelor cardinale şi îi dorim în continuare tot sporul 
în slujirea editorială şi jurnalistică a valorilor Tradiţiei şi Dreptei europene. (R. C.) 





PAG. 12 Nr. 11/227 Noiembrie 2009 


PAUL BARBĂNEAGRĂ NE-A PĂRĂSIT ȘI EL... 


„Reacționari din toate țările, uniţi-vă! ” 
(Paul Barbăneagră) 


Într-un fel, Paul Barbăneagră murise | | i 
deja. Ultimii ani şi i-a petrecut într-un fel de h “a 
absență punctată de rare momente de 
luciditate. | se întîmpla să nu-și mai 
recunoască prieteni apropiați şi să nu-şi mai 
amintească lucruri elementare. Nu s-a putut 
bucura deplin, în primăvara acestui an, nici 
de omagierea sa de către Institutul Cultural 
Român din Franța (care a organizat 
Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră”, 
la Halle Saint-Pierre din Paris), nici de 
„Meritul Cultural” cu care s-a ales la 
împlinirea vîrstei de 80 de ani. Prietenul său 
de o viaţă, scriitorul Marcel Petrişor, se tot 
întorcea de la Paris cu veşti din ce în ce mai 
proaste. Aproape că nu-mi venea să cred că 
omul atît de viu pe care-l cunoscusem la 
începutul anilor '90, şi care mai de curînd, 
in prag de veac şi de mileniu, se arătase 
încă atît de mobil în rolul de consilier la 
Ministerul Culturii condus de actorul lon Caramitru („dragul de Pino”, cum îi zicea el), 
putuse ajunge, în așa de scurt timp, într-o stare atît de ingrată... 

Născut la Isaceea (11 februarie 1929), Paul Barbăneagră a făcut studii de Medicină 
şi Cinematografie, absolvind IATC-ul în 1957. Apreciat mai ales datorită filmului despre 
Nicolae Tonitza, în 1964, dornic de libertate civică şi creatoare, ia calea exilului în Franța, 
unde a avut nevoie, ca să se impună cu adevărat, nu numai de ceva timp, dar şi de cîteva 
mutări decisive în plan social şi cultural, fără de care talentul său ar fi putut risca să treacă 
neobservat, cum li s-a mai întîmplat şi altora. Căsătoria cu o evreică şi intrarea strategică 
în masonerie nu i-au fost de puţin folos. Talentul lui Paul Barba-Negra a avut parte, 
începînd din anii '70, de o recunoaştere unanimă şi de o mediatizare pe măsură. În 1976 
i s-a decernat Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional al Filmului de 
Artă (International Festival for Art Films), pentru Versailles: Palais-Temple du Roi Soleil 

(Versailles: Palatul-Templu al Regelui Soare”), episod-cheie din celebrul serial de 
televiziune „Arhitectură și geografie sacră” (realizat în anii '70-'80, iar după 1990 difuzat 
Şi în România). Devine colaborator la France 2, France 3 şi Radio Europa Liberă, în 1987 
întruneşte din nou toate elogiile pentru neegalatul (şi poate inegalabilul) film Mircea 
Eliade et la Redecouverte du Sacre („Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”), de- 
acum binecunoscut şi acasă, iar în 1990 primeşte Marele Premiu al Audiovizualului 
francez pentru întreaga activitate. - 

După 1990, poate și prin vîrstă, poate şi prin schimbarea contextului românesc şi 
european, discursul său se radicalizează în direcția dreptei, pînă la accente legionare (un 
lung interviu acordat pe atunci d-lui Bădiliță rămîne relevant în acest sens). Avizat asupra 
apartenenţei lui la masonerie, dar şi asupra naționalismului său ortodoxizant, mă aşteptam, 
cînd l-am cunoscut, la un personaj mult mai paradoxal sau contradictoriu, bănuindu-l şi de 
o anume demagogie. Nimic din toate acestea. Am întîlnit un om de dreapta bine ancorat 
în tradiţie şi sincer în zelul său naţional, de o rectitudine aproape eminesciană. Nu mi-am 
permis niciodată indelicateţea de a-l întreba de la obraz cum se pot împăca în aceeaşi 
conştiinţă morală şi intelectuală masoneria şi legionarismul, ortodoxia şi guenonismul. 
Poate că e o taină a artistului, capabil să depăşească seren contrariile, într-un chip neînțeles 
muritorilor de rînd... Dacă există într-adevăr una, atunci Paul Barbăneagră va fi luat-o cu 
el în mormînt... 

În orice caz, nu numai cine a avut ocazia să-l cunoască aşa ca mine, în cîteva 
împrejurări speciale, dar şi oricine l-a văzut, de pildă, la emisiunea lui Iosif Sava, unde a 
adus un cor de teologi ortodocși și a exaltat tradiția creştină, nu cred că se poate îndoi 
serios de buna lui credință față de Hristos și Biserica răsăriteană. Chiar dacă a aparținut 
unui rit masonic mai conservator, nu cred că masoneria va fi fost pentru el mai mult decît 
o afacere conjuncturală. Altele avea la inima lui („România profundă”, dar şi „cealaltă 
Franță”, cea a lui Bernard de Clairvaux, Blaise Pascal, Joseph de Maistre, Ren€ de 
Chateaubriand, Lon Bloy sau Gustave Thibon) — şi le va mărturisi în amurg. Reperele lui 
cele mai intime au rămas mai degrabă Ren Guenon (cel certat în cele, din urmă cu 
masoneria) și Mircea Eliade (vechiul legionar spiritualist). Dar şi Nae Ionescu, pe care- 
| socotea cel mai mare gînditor român. 

Venind tot mai des în ţară, iar de la un moment dat căpătînd şi investitură oficială, a 
avut proiecte mari, dar în prea mică măsură realizate, din pricina stricăciunii şi cecităţii 
vremurilor, sau poate și pentru aceea că a fost şi a rămas „prea artist” în felul său. Nu s- 
a întors fără o mărturisită dezamăgire la Paris şi la „moșioara” lui de la Saint-Augustin. 
Cumva își jucase cartea și se întorsese să moară, mai neîmpăcat decit a trăit. Rămiîn în 
urma lui cîteva capodopere de film documentar, dar şi cîteva volume de bună așezare 
paideică, dintre care aș menţiona mai ales Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade 
şi redescoperirea sacrului, Ed. Polirom, laşi, 2000, şi Symbolique de Paris: Paris Sacre, 
Paris Mythique, Ed, Huitieme Jour, Paris, 2004 (în colaborare cu Felix Schwarz). 

Slujba de înmormintare a avut loc simbătă 17 octombrie, de la ora 14.00, la Biserica 
“Sfinţii Arhangheli” din rue Jean de Beauvais (acum catedrală mitropolitană românească), 
iar înhumarea s-a făcut în cimitirul parizian de la Thiais. N-a lipsit (alături de cîţiva 
prieteni apropiaţi din țară: Marcel Petrişor, lon Caramitru etc.) Excelenţa Sa D-l Teodor 
Baconsky, ambasadorul României în Franţa, 

Dumnezeu să-l odihnească. 





Răzvan CODRESCU 














PUNCTE CARDINALE 





PĂRINTELE TEOFIL: SURIZÎND, CĂTRE RAI 


Niciodată toamna nu fu mai frumoasă 
sufletului nostru bucuros de moare... 


(I. Arghezi) 


Am arătat cu alt prilej („Două piscuri duhovniceşti” — text prilejuit 
iniţial de împlinirea de către Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a 50 de ani de 
viețuire la Sîmbăta de Sus, în 2003, şi care a apărut şi ca postfață a volumului 
său Punctele cardinale ale Ortodoxiei. Îndrumar duhovnicesc, în 2005) că 
„Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care 
se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între mâiestatea 
duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea 
duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian” şi că „nu este deloc întîmplător că, 
în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile 
creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere 
o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră: 
prestanța exemplului personal, forța discursului altoit pe trăire, buna întîlnire 
dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiției cu 
actualitatea — iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari 
înduhovniciți le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o 
primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti”. Amîndoi 
„au avut mereu iscusința de a se aşeza harismatic în punctul de convergenţă 
ziditoare a Credinței cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea 
modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme 
ferm Ortodoxia fără să disprețuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să 
vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar rațional, cu gravitate, 
dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă”. 

Şi iată că Dumnezeu a rînduit ca la 20 de ani de la strămutarea la 
ceruri a Părintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) să ia calea cea de sus şi Părintele 
Teofil (29 octombrie 2009), către ziori, în vîrstă de 80 de ani (împliniţi pe 3 
mai a. c.), după mai multe luni de suferință purtată cu demnitate — şi chiar cu 
seninătatea care l-a caracterizat pînă la sfîrşit. 

Tînărul teolog Mihail Neamţu îl definise bine ca zâon gelastikon, fiinţă 
(su)rizătoare, trăitoare în registrul cuvioasei bucurii. 

Aflu că înainte de a pleca să se interneze la Braşov, i-ar fi spus unui 
părinte apropiat (Savin), conştient fiind că-l vedea pentru ultima oară în viața 
aceasta: „Aşa-i că o fost fain?”. Şi că în după-amiaza de 28 octombrie, 
aşteptînd să fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana 
(unde avea să se stingă cîteva ceasuri mai tîrziu), ar fi spus, detensionînd 
atmosfera: „Da” greu mai vine salvarea aia, parcă vine din altă țară! ”... 

Dar cum altfel ar fi putut înfrunta moartea cel care a trăit cu o asemenea 
mărturisită încredințare a strămutării în Rai: „Eu sînt sigur că merg în Rai. 
Cineva poate să spună că sînt mindru. Dar nu pentru faptele mele cred că 
merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut 
Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă 
în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este 
Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi 
iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să 
mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?” (interviu acordat în februarie 
2009 d-lui Claudiu Târziu şi apărut în revista Formula AS)? 

Facă-i Dumnezeul milei şi al îndurărilor loc de cinste printre rugătorii 
Săi cereşti, iar pe noi învrednicească-ne măcar să-i citim cele peste 30 de cărți 
şi să nu rămînem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost — cum îi plăcea să 
zică despre alții — mare “odihnitor de oameni” în tîrziul acestei lumi. 


Răzvan CODRESCU 

















PĂRINTELUI ARSENIE BOCA 


a e a - 5 
e ha i pi i - pă 
L .s. % , ai - .L E St 


E Fă 


OVIATA f 
Iau ă Mpa , y AŞ E ) 4] 
SAI Pai je > 

DESFÂNT 

Mc (at | JA a i că Pe Ă 


+ 


La — 2 = e ia E 


În toamna aceasta se împlinesc 
20 de ani de la trecerea la cele veşnice a 
Părintelui Arsenie Boca, pe care evlavia 
populară îl numeşte deja “Sfântul 
Ardealului” şi care se află şi în atenția 
Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod 
al Bisericii Ortodoxe Române. Altădată 
l-am evocat mai pe larg, chiar în paginile 
Punctelor cardinale. De data aceasta mă 
rezum la un secvențial biografic, spre 
dreapta pomenire a unei vieți exemplare 
întru Hristos, poate fără egal în 
monahismul românesc al secolului XX. 





1910: Se naşte la 29 septembrie, la Vaţa de Sus, jud. Hunedoara, Zian, fiul lui Iosif Boca şi 
al soţiei sale Cristina. 
1929: La 10 mai, în curtea Liceului “Avram lancu” din Brad, şeful de promoție al absolvenților 
din acel an, Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin 
hotărârea tuturor celor de față, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, 
aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvârşea un gest simbolic, pe care 
abia astăzi îl putem cântări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic 
al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăreșc de 
Arsenie (în gr.: “cel plin de bărbăţie”), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti. 
1933: După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite 
cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde va-urma şi studii de Medicină. 
1935: Este hirotonit, pe 29 septembrie, diacon celib. 
1939-1940:După terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, 
petrecând trei luni în Sf. Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: 
“Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în 
sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prirha tinereţe se simte la el vocaţia 
asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toți cei din lume se prăpădesc, 
nici toți cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii din-tre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de 
haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”. În acelaşi“an este închinoviat 
la Sâmbăta de Sus, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce 
s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Simbăta”. 
1942: Este hirotonit preot, pe 10 aprilie. 
1945-1948: Este în mai multe rânduri anchetat de Securitatea comunistă (la Râmnicu 
Valcea, Braşov, Făgăraş, 
1948: În 25 noiembrie este adus la Prislop de către Mitropolitul Nicolae Bălan. 
1949: În 14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci, este hirotesit protosinghel. 
1950: Se încheie activitatea sa ca stareț, Prislopul devenind mânăstire de maici. Rămâne la 
Prislop ca duhovnic. 
1951-1952: Ridicat în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, este dus la Canal, dându-i-se 
drumul abia în anul următor, când se întoarce la Prislop. 
1955: Este din nou anchetat de Securitate (Timişoara) şi face 6 luni de detenție. 
1959: Prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959, este îndepărtat din mânăstire. Fără a fi 
caterisit, i se interzice să mai slujească. Este angajat la Biserica “Sf. Elefterie” din Bucureşti, 
ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu. 
1961: Este angajat la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. 
1968: lese la pensie, neîncovoiat de vremuri. Începe pictura bisericii parohiale de la 
Drăgănescu, nu departe de Bucureşti. 
1969-1989: După izgonirea de la Prislop, obştea de maici se reorganizează la Sinaia, unde 
Părintele Arsenie şi-a avut şi el, până la moarte, chilia și atelierul de pictură. 
1989: Se mută la Domnul pe 28 noiembrie și este înmormântat, pe 4 decembrie, în cimitirul 


Mânăstirii Prislop. 


Li 


Principalele scrieri rămase de la Părintele Arsenie (care multă vreme circulaseră 
“pe sub mână”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la 
Cărarea Împărăției sau Cuvinte vii și până la volumul antologic Părintele Arsenie Boca — 
mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de 
capete, realizat de loan Gânscă (cu sprijinul vrednicului de pomenire Părinte Arhimandrit 
Teofil Părăian), sau la Seminţe duhovniceşti. Un caiel al Părintelui Arsenie Boca, editat sub 
egida revistei Lumea credinței. Cuvântul lui ne petrece peste vămile vremilor și ne descoperă 
poarta de lumină a Împărăției, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în 
Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, Când și-l trădează, să 
se pătească de pedeapsă!”, (R C.) 


PUNCTE CARDINAL 
20 DE ANI DE LA ÎNVESNICIREA 














Noiembrie 2009 Nr. 11/227 PAG. 13 


3 ANI FĂRĂ PĂRINTELE 
GHEORGHE CALCIU 


Pare aproape de necrezut că pe 21 noiembrie 
a. c. se implinesc trei ani de când Părintele Gheorghe 
Calciu (1925-2006), omul atât de viu şi de prezent în „lupta 
cea bună” a cetăţii creştine, nu mai e fizic printre noi. Cu 
atât mai de necrezut cu cât spintualiceşte ne rămâne atât 
de aproape, iar cuvântul lui continuă să fie atât de lucrător 
In minţile şi inimile noastre Îngrijindu-i un recent volum de 
învățături şi mărturii, un adevărat vademecum al Ortodoxiei 
în actualitate, obştea de la Diaconeşti nu-i putea da un 
titlu mal inspirat decât acela de Cuvinte vii. Viaţa perpetuă 
a cuvintelor întru Cuvântul este taina marilor bogoslovi şi 
face parte din maiestatea mesianică a creştinismului — religia Vieții ai a Învierii. 

Implinirea a 3 ani de la strămutarea la Domnul a autorului celor „şapte cuvinte 
către tineri" vine parcă să încununeze campania „Din temnițe spre sinaxare” şi să marcheze 
comemorarea tinerilor jertfiți în urmă cu 20 de ani în încleştarea cu un regim care încercase 
nebuneşte, timp de 45 de ani, să-L ucidă din nou pe Hristos, În sufletele oamenilor. Din 
mormântul lui de la Petru-Vodă, Părintele Calciu ne dojeneşte şi ne conştientizează că nu 
suntem tocmai la înălțimea acelei jertfe, dar ne şi încredinţează, cu pilda lui personală, că 
nu e niciodată prea târziu să ne reasumăm întru Hristos viaţa şi istoria, să ne reîntâlnim în 
Duhul Adevărului cu marii noştri morți, să înfăţişăm cinstea şi vrednicia neamului dinaintea 
Tatălui ceresc. 

Pe 21 noiembrie va fi parastas mare la Petru-Vodă — şi mare pelerinaj de suflet 


românesc. Părintele Calciu, cu putere înaltă de la Dumnezeu, ne aşteaptă să ne regăsim şi 
să ne reculegem în 


aceeaşi iubire transfi- 
guratoare, să ne depă- 
sim micimile şi să fim 
una la picioarele Crucii 
lui Hristos. Răspun- 
zând cuvintelor vii ale 
chemării lui mereu 
innoite, să fim la Petru- 
Vodă dacă nu cu trupul, 
in orice caz cu duhul, 
rugindu-L împreună „pe 
Domnul secerişului să 
scoată secerători la 
secerişul Lui” 

(V A.M) 


PĂRINTELE GHELASIE 
DE LA FRĂSINEI . 
EVOCAT LA BUCUREŞTI 


În ziua în care, în zori, sufletul părintelui Teofil Părăianuişi 
luase zborul spre cer, părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei 
(n. 1944, com. Sălătrucel-Loviştea, jud. Vâlcea) era evocat în 
Aula Magna la ASE. Pare destul de ciudat ca la o academie de 
economie să se vorbească despre un duhovnic şi este cu atât 
mai frumos când se întâmplă asemenea „devieri” Evenimentul 
a fost organizat de conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca 
Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, în parteneriat cu Editura Platytera din 
Bucureşti, condusă de teologul şi scriitorul Florin Caragiu. Man'festarea face parte dintr- 
un ciclu de conferhțe dedicate împlinirii a 20 de ani de la căderea comunismului 
A vorbit în deschidere însuşi prof. dr. lon Gh. Roşca, rectorul Academiei de Studii 
Economice, apoi personalitatea părintelui a fost evocată de protosinahelul Varsanufie, 
starețul Mănăstirii Pătrunsa, de conf. lulian Costache, de Monahul Valerian (ucenicul de 
chilie al părintelui Ghelasie), de leromonahul Neofit Linte, de protos. Hristofor Bucur (starețul 
Mânăstirii „Sf. loan Botezătorul” din Poiana Braşov), de Ştefan Popescu (fratele părintelui 
Ghelasie), de Florin Caragiu (directorul Editurii Platytera din Bucureşti) 
Cei prezenţi şi l-au reamintit pe părintele Ghelasie prin vizionarea un film de scurt 
metraj, realizat de clasa de la UNATC a regizoarei.Elisabeta Bostan şi proiectat în sală 
Tot duhovnicului de la Frăsinei i-a fost dedicată şi expoziția din holul Bibliotecii 
Centrale, cu picturi realizate de artistul George Alexandrescu. În partea doua a colocviului 
au vorbit pr Costin Butnar, prof. loan Bruss, prof Natalia Diaconescu, Alaxandru Tulai, 
loan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca 
S-a lansat cu această ocazie şi volumul Trăirea mistică a Liturghiei, de ietom 
Ghelasie Gheorghe, lucrare tipărită la Editura Platytera 
În final, partici- 
panții au vizionat sec- 
vențe dintr-un interviu 
luat de Răzvan Bucuroiu 
părintelui Ghelasie cu 
aprox. doi ani înainte de 
moartea sa (survenită în 
1993), chiar în incinta 
Mănăstirii Frăsinei 
Întâlnirea dedicată pă- 
rintelui Ghelasie s-a 
incheiat cu o rugăciune 
de mulțumire săvârşită 
in paraclisul din instituția 
gazdă 
(Daniela Şontică) 

















PAG. 14 Ne. 11/227 Noiembrie2009 PUNCTE CARDINALE 
MOARA CU NOROC 2 


SAU MINIROMANUL UNUI SIMULACRU DE IUBIRE 


Incepând din numărul trecut, publicăm în serial unul dintre capitolele interesantei lucrări de 
doctorat a d-nei Denis-Steliana Brădescu închinată operei lui loan Slavici lecturate din perspectivă 
creştină. Este una dintre puţinele realizări notabile de critică literară creştină din peisajul culturii 
noastre actuale (istoria şi critica literară rămânând, din păcate, una dintre ariile cele mai descreștinate 
ale culturii româneşti). Să sperăm că astfel de întreprinderi se vor înmulți şi vor ajuta „litera” să se 
reînalțe spre „duh”. Cerem scuze autoarei şi cititorilor pentru greşeala care s-a strecurat în numărul 
trecut chiar în titlu („„mora” în loc de „moara”). (R. C.) 


Partea Il 
Scylla şi Charybda 


Lică versus Ghiţă — această opoziție pare să fie centrul 
de foc al nuvelei. Urmărită pas cu pas, ea aduce în fața 
cititorilor nu atât două forțe antagonice, cât mai degrabă 
două personalități, două energii a căror combustie e 
asemănătoare până la identitate, distincția constând în sensul 
utilizării ei. Ambii luptă pentru a-şi proteja interesele, 
proprietatea, şi pentru a-şi păstra orgoliul neatins. Mai mult 
chiar, lupta însăşi contribuie la alimentarea acestuia, existând 
şi de o parte, şi de alta (conştient sau nu) convingerea că 
imaginea de sine s-ar altera definitiv în cazul unei înfrângeri 
finale. Şi pentru unul, şi pentru celălalt moartea e singurul 
capăt de drum posibil al celui învins. Construcţia lor 
complementară, de care vorbea Magdalena Popescu 
(interioritatea lui Ghiţă descompusă până la ultimele 
resorturi / portretizarea exterioară detaliată a lui Lică), nu 
ne poate păcăli, deşi intenţia scriitorului a fost poate aceasta. 
Eroii îşi dispută întâietatea, iar instrumentele utilizate nu 

importă. Machiavelic sau nu, planul de luptă al fiecăruia 
are în vedere doar scopul final: înfrângerea zdrobitoare, 
mai precis distrugerea celuilalt. Ghiţă, aparent, nu își doreşte 
aceasta. El vine la Moara cu noroc nu atât pentru bogăţie, 
cât pentru liniştea colibei sale aşa cum o vede el. Lupta cu 
Lică îl îndepărtează de obiectivul iniţial, căci Sămădăul 
are darul — dacă se poate numi astfel — de a amplifica 
exponențial defectele lui Ghiţă doar intuite iniţial. EI este o 
„oglindă-oglinjoară” răsturnată a lumii. Te vezi în ea nu 
aşa cum eşti sau visezi să fii, ci exact contrariul: îți arată 
omul măcinat de cancerul minusurilor sale, ce altfel s-ar fi 
putut estompa, dacă el ar fi ales altă cale. Există întotdeauna 
răscruci unde poți schimba drumul. Ele apar şi în calea lui 
Ghiţă. Decizia acestuia e însă mereu aceeaşi. Neputinţă, 
nevolnicie, tragism... nu ştim. Răspunsul nu pare să se 
contureze de acum. „Confruntarea între Ghiţă şi Lică din 
capitolul V al nuvelei Moara cu noroc — nota într-un 
interesant studiu [1] din 1977 Alexandra Indrieş — constă în 
conflictul dintre două moduri diferite de a înțelege 
complicitatea”. Într-adevăr, Lică îşi vede complicele ca pe 
un simplu instrument, căruia nu-i acordă statutul de subiect 
şi de a cărui conștiință nu ține cont. „În inima omului poate 
să fie orişice; destul numai să simt că vai şi amar de el, 

dacă nu-mi face pe plac”. „Atitudinea este de autoritate 
incontestabilă, bazată pe opoziţia disjunctă, clar şi ritos 
articulată: „Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de ali 
om la Moara cu noroc” [2]. Ca orice element al unei scheme 
funcționale, Ghiţă poate fi oricând substituit, după cum se 
intâmplaseră lucrurile cu predecesorul său; „— Ungurul a 
murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă. — Da! — Și tu ai venit 

în locul lui!”. Pentru Ghiţă, dimpotrivă, raportul de 
complicitate — pe care nu-l respinge — este conceput ca un 
raport inter pares. El vrea să fie luat în consideraţie în 
calitatea sa de persoană, de om pentru care e esenţial un 
raport de intersubiectivitate eu-tu, înțeles ca dialog identitate- 
alteritate; „— Lică — grăi cârciumarul —, nu crede că poți să 
mă ţii de frică Dacă eşti om cuminte, caută să te pui la bună 
înțelegere cu mine”, 

E important de observat, în acest sens, faptul că, pe 
parcursul nuvelei, Ghiţă i se adresează mereu lui Lică pe 
numele propriu, marcând prin aceasta entitatea unică şi 
valoarea individuală a partenerului de dialog; pe când 


' Alexandra Indrieș, „Opoziția semantică de alteritate în nuvelele Moara cu 
noroc şi Comoara”, în vol. loan Slavici — Evaluări critice, Ed. Facla, 
Timişoara, 1977,p. 171, 

Ibidem. 


celălalt foloseşte doar pronumele sau pur şi simplu persoana 
verbului, prin care minimizează valoarea interlocutorului său. 
Nici fostul cârciumar nu fusese desemnat prin nume. 
»Ungurul” murise, un alt pion îi luase locul. Parte din jocul 
vieţii, această nouă piesă trebuia doar să se integreze și să 
respecte poziția ce îi fusese atribuită. Ghiţă însă nu se vrea 
slugă, ci prieten: „— Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca 
mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiţi ”. Pentru 
a-i deveni astfel egal, fârtat, el se opune lui Lică, care, 
asemenea unui stăpân cu autoritate indiscutabilă, nu acceptă 
„calificarea” cârciumarului. Reprezentativă este în acest sens 
scena din capitolul XII: „— Își sunt tovarăș! grăi Ghiţă hotărâ! 
și rece. — Nu fe primesc! răspunde Lică tot atât de hotărât şi 
de rece”. 

Analizând „cadrele” luptei eroilor, remarcăm faptul că 
în primele două scene de confruntare directă a celor doi 
raportul de forțe e echilibrat. Urmează atacuri indirecte: Lică 
îşi propune să-l compromită public pe Ghiţă prin implicarea 
sa în omorârea arendaşului şi prin ofensarea nevestei într-un 
dans dezmățat. Reacţia nu rămâne fără răspuns, ea este mai 
mult în plan lăuntric decât în plan exterior, faptic: „Ghiţă nu 
zise nimic, ci-şi puse numai de gând că are să o ţie minte şi 
asta”. Lică îi dă o lovitura mortală rivalului obligându-l să se 
constituie în parte la judecată, după ce acesta stătuse câteva 
zile la închisoare. Magdalena Popescu susținea faptul că 
pentru eroul slavician omul reprezintă locul geometric al 
părerilor celorlalți şi a sa despre sine. Lică ştie aceasta şi 
continuă demolând unul dintre pilonii de rezistenţă ai 
orgoliosului Ghiţă. Comunitatea în sânul căreia el ocupa un 
loc onorabil îl judecă acum, la proces, cu asprime şi, chiar 
dacă e achitat din lipsă de dovezi, Ghiţă nu mai poate fi în 
ochii lumii cea a fost şi — încă mai grav — nu mai poate păstra 
nici în ochii săi vechea imagine absolutistă despre sine: 
„Odinioară el credea că omul poate să facă şi să desfacă; 
acum simțea că toate vin cu întâmplarea şi se mulțumea cu 
puținul bine de care avusese parte ”. Cârciumarul se minte în 
încercarea de a uita trecutul şi de a proiecta un viitor pe care 
îl vedea când vindicativ, când iertător. În aceste condiţii, 
prezentului nu-i rămâne loc să existe. Revenirea lui Lică 
(scena confruntării — cap.XII) va găsi o casă a fiinţei fisurată 
de un cutremur trecut şi cârpită de minciuni şi iluzii fără 
fundament. Un vânt al ispitei nu va face decât să confirme 
aşteptarea cea mai sumbră: aflat la una din cele mai mari 
răscruci ale vieţii sale, Ghiţă alege din nou vechea cale. 
Aceeaşi opțiune, aceleaşi consecințe. Lică ştie că a învins 
acum definitiv. De aceea nu ezită în a-şi prezenta 
superioritatea, etalându-și forța, armele şi chiar slăbiciunea: 
„Peste mintea mea tol nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu 
„nici altul [...] E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu 
ştii niciodată cum s-o apuci [... ]: de femei, ba chiar mai rea 
decât aceasta de o singură femeie”. Acesta e momentul lui 
de glorie, ultimul. Cu piciorul pe grumazul învinsului, 
învingătorul îşi permite chiar să facă aprecieri retrospective 
legate de luptă. Relatarea e la trecut, cum la trecut fusese şi 
confruntarea. La prezent e doar realitatea fiinţei sale, a puterii 
sale dominatoare (,, Tu nu eşti om, Lică, ci diavol! — O simţi 
acum?! grăi sămădăulqnulțumit”) şi conştiinţa victoriei („Ai 
stat până acum din încăpățânare; trebuie să stai de aici înainte 
de frică. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea 
mea ca frunza de mesteacăn; acum vreau să stai aici!"), Tot 
ce va urma, acțiunile sale slugarnice (schimbarea banilor lui 
Lică, înșelarea lui Pintea, abandonarea soţiei) nu sunt decât 
formule repetitive ale aceleași stări de fapt: Ghiţă a lost 
doborât, Prăbuşirea Anei, moartea sa și a acesteia nu sunt 
decât consecinţe ale propriei căderi, 

Superioritatea lui Lică nu s-a redus la vorbe, ca s-a 
concretizat în fapte care de care mai surprinzătoare. Diabolicul 







+. 


Yi 
Fa EPA 
- pa 
Ș, ş 5) i 
[4 y Y 
ă d! 
: 
(al . ) 
$ A Ş 
+» -, - fi p 
IPA 4 
. 
= 
- 


j + 
- 
* 


= 


p 
. da 
> a 
“ că 
2 
PE 
« x U 
ă pt 
-. e / 
$ . ?. - .» 
4 RA Ii „N 
A - 
. -4 Lă 


Lică ştie să se impună şi o face magistral de la prima apariție. 
De sus, de pe cal, el îşi dictează, fără drept de replică, 
deciziile şi cere tuturor respectarea lor strictă. Cititorului 
însuşi i se transmite această senzație de subordonare. Tonul 
şi vocea lui Lică irup din spaţiul textului scris. Urechile rețin 
sobrietatea şi răceala vorbelor rostite. Nu e nevoie să-i vedem 
expresia chipului pentru a fi convinşi (deşi Slavici ne oferă 
destule detalii pentru a ne-o imagina). Sămădăul ştie să-şi 
afirme prezenţa ca nimeni altul. De jos, îl privim şi îl ascultăm 
în tăcere. Ca şi Ghiţă, a cărui minte îl acceptă şi i se supune. 

În ceas „aniversar”, Sămădăul recunoaşte însă 
calitățile adversarului, pe care îl descifrează mai bine decât 
propria soție: „— Tu ești om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul 
tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea lovarăş pe tine, aş 
râde şi de dracul, şi de mumă-sa. Mă simi chiar eu vrednic 
când mă ştiu alăturea cu un om ca tine” sau „-— Poate că tu 
crezi c-ai pulea s-o faci, te ştiu însă om destul de cuminte 
pentru ca să simţi ce-ar urma de acolo pentru line, şi te ştiu 
om care ține bani”. 

Între cei doi rivali există, fără doar şi poate, respect — 
dincolo de animozităţile evidente dintre ei. Hotărât, rece, 
îngrozit, uimit, Ghiţă vede în Lică forța interioară, o întrupare 
a voinţei care lui îi lipseşte. Lică e omul „care nu îşi pierde 
niciodată liniştea", e cel „pe care îl poţi speria cu o vorbă, 
dar nu-l poţi stârpi... ”. E e tare în timp ce cârciumarul se 
recunoaşte fie prea slab spre a se stăpâni să nu-l ucidă, fie 
prea sfârșit de efortul luptei. În cele din urmă, Ghiţă îşi va 
recunoaşte şi va accepta conviețuirea cu păcatul, mărturisire 
pe care o simte ca pe O uşurare. „Ei! ce să-mi fac?/Aşa m- 
a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai 
tare decâl voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinoval că 
are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul nu ar 
dori să n-o aibă”. Orgoliosul pasează şi de această dată 
responsabilitatea altuia. Nu el, ci divinitatea e vinovată. 
Dumnezeu, la care pînă acum nu făcuse deloc apel, se 
constituie în scuză a tuturor neputințelor trăite. Ghiţă — 
Gheorghe, care ar fi trebuit să lupte cu Balaurul — trăieşte 
acum din plin frica de posibila răzbunare a lui Lică, văzut 
cel puţin ca reprezentant al răului, dacă nu chiar răul însuşi. 
Mai mult, îl vedem contemplând prăbuşirea soției: „... de 
aceea parcă-i venea să se bucure când iar o vedea căutându- 
| cu ochii pe Lică ori legându-se de el, căci acum erau 
deopolrivă”. 

Dacă Lică pare să trăiască zile albe, Ghiţă îşi trăieşte 
agonia. Imun la orice tip de suferinţă sau bucurie, el păstrează 
în final vie în inima sa doar iluzia că hotărârea de a fugi 
departe cu aceştia e cea mai bună alegere. Nu-l mişcă nici 
strigătul gâtuit de disperare al Anei, care intuieşte răul şi, din 
această cauză, e decisă să nu-l lase singur de Paşti: „Țiu la 
tine, Ghiţă, țiu cu toată inima, şi cu cât te vei face mai aspru, 
cu atăt mai dinadins am să țiu, şi [i-o spun aceasta fiindcă te 
văd că nu vrei s-o auzi”. Replica bărbatului stă sub semnul 
aceleiaşi grosolâănii pe care nici fermitatea dureroasă a soției 
nu o tulbură. Cangrena l-a cuprins în totalitate: „Atât se simțea 
de ticăloşii şi de slab în el însuşi, încât nu mai putea să-şi dea 

(continuare în pag. 16) 


Drd. Denis-Steliana BRĂDESCU 





CREDO NOSTRUM 


Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi 
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte, 
dar o smintesc cei care cred orbeşte 
şi se prefac în ciinii ei trufaşi. 


Credinţa noastră-i sfintă nebunie, 

e taină grea de piine şi de vin, 

dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin, 
nu MuŞcă, nu împroaşcă, nu sfişie. 


Credinţa creşte dreaptă din iubire 

şi nu e fel, ci stilp de foc pe cale, 
spre cel ce şi la ceas de răstignire 
se roagă din prisosul milei sale 

să fie-n cer iertaţi şi-aceia care 
piroane-i bat în miini şi în picioare. 


SÎMBAĂTA DE SUS 


Arsenie, de-a dreapta, arde-n nori 
şi Teofil, de-a stînga, preaiubeşte, 
şi stă la sfat Cuvîntul, româneşte, 
cu sfinții lui de neam odihnitori 


Prin gura lor de rai de-atitea ori 
grăil-a cel ce toate le plineşte, 
că azi ne sună limba îngereşte 

şi ne-amiros cuvintele a flori. 


Cind noaptea se înțarcă din păduri 
şi toamna ţipă ca o cobe rece, 


ei stau de veghe, în cereşti armuri, 


pe unde-n veci iubirea nu se trece — 
şi pehtru et pe lume ne mai ține 
cerescul crug al milelor divine. 


NESĂȚIOASA NEAMULUI IUBIRE 


Nesăţioasa neamului iubire 

ne [ine treji, aievea şi în viS, 

şi raiul de ne-ar fi cumva închis, 
noi tot am mai spera în izbăvire. 


Răniţi de moarte sau smintiţi de iele, 
iubirea creşte ca un leac în noi, 

mai mare decit ziua de apoi 

şi decit tot ce poţi citi în stele. 


Iubire dacă este Dumnezeu, 

atunci de răi, dar şi de buni ne ştie: 
oricit ne-ar bate mila lui de greu, 
tot ne mai lasă-un cap de veşnicie. 
Şi-n felul lui dumnezeiesc pe toți 

ne face tainic slavei sale soți. 


VIRTUTEA-N NOI... 


În noi virtutea capăt nu-i, ci cale, 

pe care merge omul pe cit poate, 
mereu atit de mic într-ale sale, 

dar pus stăpîn de Domnul peste Ioate. 


Chemat de sus să fie dumnezeu, 
sfinţirea lui amar de trepte suie, 
şi-abia de-ajunge, ostenind din greu, 
temei de-aici veciei lui să puie. 


N-avem cu toții-o singură măsură, 
dar ştim c-avem aceeaşi grea chemare, 
şi dacă trupul silnic o îndură, 

cu-atit va fi plinirea ei mai mare, 

căci Duhul Sfint, ca o sămință pură, 
plesneşte iar şi iar, în fiecare 


GOLEM 


De ce se-aprinde carnea aşa uşor de tine, 
cînd eşti orice pe lume, doar frumuseţe nu? 
De dăinui în amurgul iubirii numai tu, 
atunci desfid iubirea şi legile divine! 


De viu trăieşte iadul, şi-ar fi murit mai bine 

cel care doar şi-o dată prin patul tău trecu, 

nu el, ci şapte neamuri vor ispăşi de-acu, 

că nu-i blestem mai mare în zgirciuri mai puţine! 


Apocalipsa-ncepe cu stirvul tău boit 

şi trimbița a şaptea în risul tău răsună,; 

cînd tu exişti, o lume degeaba a trăit! 

Nu Dumnezeu, ci dracul ţi-a dat suflare ie, 
dar tremură el însuşi de tine-n văgăună, 

ca de-un golem ce-i pradă întreaga-mpărăție! 


RAŞELA 


Nici păr roşcal şi nici pistrui nu are, 
gheşefiuri n-a făcut în viața ei, 

nu-i trec prin cap vedenii sau idei, 
iar de credinţă-i lesne uitătoare. 


Nici stearpă nu-i, dar nici să nască-n stare, 
trecutul nu e pentru ea temei, 

nici viitorul nu se-ntreabă ce-i, 

ci doar prezentul demn de grijă-i pare. 


Nu-i rea de gură (doar de muscă, poate), 
nu ştie limbi, nu-i meşteră-n cuvinte, 


„nu-i tare în virluţi, hici în păcare, A 


nu vrea să treacă altora-nainte, 
încît mă-ntreb: Raşela dacă-o cheamă, 
de ce să-şi poarte numele cu teamă? 





PUNCTE CARDINALE xoicmiric 2000 227465 
Răzvan Codrescu: ZECE SONETE RĂZLETŢE 





MEREU MAI MULT 


Să vrea mai mult, mai lesne şi mai bine 
e-n firea cui e viu şi nu se lasă, 


cind nu-ți dai ghes şi tot ce-i nou te-apasă, 


deşi trăieşti, puieşte moarlea-n tine. 


Înţelepciunea care-n loc te ţine 

nu face-n veci cu rivna crucii casă, 
şi-atunci e viața straşnic de frumoasă 
cînd creşti mereu şi nu te-nchizi în sine. 


Să te-nnoieşti, cu spornică-ndrăznire, 
să dai cu tifla morţilor de vii, 

să nu-ți ajungi nicicînd şi nicăire, 
oricite-nţelepciuni te-ar ispili — 

aşa te place Duhul, care n-are 
măsură-n necurmata lui suflare. 


TÎRZIU DE LEAT 


De ce-i în jur mai pol să mă mai mir, 
cînd i-am golit acestei lumi paharul 
și-i ştiu întregi şi dulcele, şi-amarul, 
şi părul pin” la cel din urmă fir? 


N-am zel să-i fiu nici jude, nici martir, 
căci ține singur Dumnezeu cîntarul, 

şi doar pe sfinţi îi face vrednici harul, 
pe cind eu stau la urma altui şir.. 


Talantul, însă, ce mi-i dat de sus 

n-aş vrea să-l cheltui fără-nţelepciune, 
hici să rămină la popreală pus. 
De-aceea stau de veghe-n limba mea, 
părtaş umil al luptei celei bune, 

de lume plin... şi tot mai gol de ea. 


UNUL DINTRE MULŢI 


Mulţime-s de-ncălțaţi şi de desculți 
şi-n fiecare gindul cuib îşi face, 
aşa că nu uita, cînd nu-ţi dă pace, 
că nu ești decit unul dintre mulți. 


Nici nu vorbi mai mult decit s-asculți, 
nici nu-l sfida pe-acela care tace, 
căci Duhu-n lume suflă unde-i place 
şi nu eşti decit unul dintre mulți. 


Cuminte nu-i de tine să exulți, 

căci tot păcatul în trufie zace 

şi orice om, de la Adam încoace, 
nu-i decit unul dintre tot mai mulți. 


Doar în Hristos cel Unul sîntem una, 
dar nu primim aici decît arvuna. 


VA FI UN TIMP 


Va fi cîndva un timp ce-o să ne sară 
din tot prea multul lumii doar pe noi 
şi ne-o lăsa de zeghea cărnii goi, 
pe vreun ghețar de linişte stelară. 


În aşteptarea zilei de apoi, 
visa-vom nu ce-am fost odinioară, 
ci ce-am fi fost trăind a doua oară, 
de ni s-ar da veleatul înapoi. 


Pe cînd în lume, jos, vor ride-n soare 
frunzişuri verzi, şi ape-or curge lin, 
şi veşnic se va crede fiecare, 

de dorul lui ca de-o ispită plin... 

Dar — vii şi morţi — în gindul lui ne ţine 
cel care singur e etern prin sine. 








O Zu acfiii altora. PD cc 





PAG. 16 Nr. 11/227 Noiembrie2009 fBINCŢE CARDINALE 
România trebuia publicată şi Traian a făcut-o, fără să judece 
A A C [J VI A 5 R prea mult. Cele două volume au fost tipărite în 1963 şi puse 
OSI pe piață, dar presa română din exil nu le-a menţionat, cum 


n-a fost menţionată nici La Roumanie dans la Grande 
Guerre. O anumită clasă din exil nu era interesată de trecutul 


Un Crou al întregirii României, cu atât mai mult că autorul era Pamfil Şeicaru. 


naționale ȘI cel mail Un an mai târziu, la 14 februarie 1955, patru tineri 


români, duşi la Berna într-un Volkswagen condus de Tudor 

e o . i - g oa i 

N Ciochină, mare mutilat de război (ambele picioare îi 
are Jurn alist fuseseră sfârtecate de o mină în Rusia), puseseră mâna pe 
Legația Republicii Populare Române. Pe timpul acela mă 


A 
roman păseam la Consulatul General American din Salzburg şi 
citisem micul articol publicat în New York Times, care 


a] secolului XX (21) menționa fapta lor. Cei patru tineri români făcuseră un 
protest unic prin ocuparea legaţiei comuniste în lumea 
diplomatică, un protest adresat regimului de atunci din 
care trebuia să lupte se datora situaţiei economice, numai că România. Noutatea trebuia imediat publicată, dar cei care 
n-avea poftă să se încarce cu ideologia lor. Primii care s-au erau în stare să o facă, n-au făcut-o. Ar fi fost obligaţie lor, 
dus la Șeicaru cu o vorbă bună au fost legionarii lui Sima. ei reprezentau România în Apus şi erau în drept, dar nu s-au 
Temele tratate de el le mergeau la inimă şi erau foarte fericiţi gândit. Interesele lor dictau altă comportare, iar Barbu 
că puteau profita de munca şi ideile lui. Mai clar spus, Șeicaru Niculescu, secretarul general al Ligii Românilor Liberi, 
nu s-a lăsat niciodată influențat, așa că nu este de mirare că înființată pe timpuri de Generalul Nicolae Rădescu, ar fi 
legionarii lui Sima de la Madrid beneficiau de experiența lui — trebuit să o facă. Nu este nevoie să spun că Barbu Niculescu 
ziaristică şi de imensa lui pregătire în trecutul țării. n-avea interes să o facă public. Singurul care s-a urcat 
Traian Popescu, unul din grupul lui Horia Sima şi furtunos pe baricade în Spania — țară evitată de “marile 
redactorul revistei Carpaţii, îl ajuta foarte mult în activitatea democrații” din Occident — a fost Pamfil Șeicaru. La 22 şi 
lui ziaristică, în primul rând cu limba spaniolă. De fapt, 23 martie 1955, presa madrilenă și cea din provincie 
olteanul, Traian Popescu, era îndatorat până peste cap şi nu publicase o scrisoare deschisă, adresată lui Don Roberto 
ştia cum să scape de scadenţele care îl hărțuiau fără Reyes Morales, renumitul penalist spaniol. Scrisoarea era 
întrerupere. Făcea comerţ cu timbre poştale ca să fie în stare semnată de Pamfil Şeicaru şi Aron Cotruş, care locuia tot în 
să scoată revista Carpaţii, copilul lui scump şi în acelaşi timp Spania. Mă mira numai faptul că Șeicaru reuşise să-l 
motivul existenței sale. Din Paris, fostul căpitan Nicolae convingă pe Aron Cotruş să semneze alături de el. Îl 
Ștefănescu-Govora venise la Madrid, să fie cât mai aproape cunoştea de la Lisabona şi ştia ce valoare avea... 
MADRIDUL ȘI de Șeicaru. Dacă Alexandru Cristescu n-ar fi murit în Prin scrisoarea deschisă, i se cerea lui Don Roberto 
ACTIVITATEA LUI SEICARU decembrie 1957, mai mult ca sigur că ar fi fost şi el acolo. Nu Reyes Morales să se ocupe de cei patru tineri români şi să 
împlinise nici 50 de ani când plecase pe drumul fără sfârşit. le ia apărarea în fruntea unei delegații de avocați spanioli. 
(urmare din numărul trecut) Discipolii cei mai de încredere al lui Şeicaru la Madrid au Citez din scrisoare numai câteva rânduri interesante: Ei au 
d Cop ri fost Traian şi Govora, care nu se puteau despărţi de el. Îi „participat la acest atac ca mandatari ai naţiunii crucificate. 
Prezenţa lui la Madrid şi relaţiile cu legionarii îl citeau pe buze dorințele lui cele mai secrete şi le îndeplineau "Acţiunea a avul două obiective: să înlesnească lumii libere 
trecuseră în partida simiştilor, un lucru care nu era adevărat. pe loc. Legăturile lor cu Bucureştiul erau cunoscute şi pentru o apărare mai eficace, dezvăluindu-i toată conspirația 
Șeicaru o spunea clar de tot: V-am fost, nu sunt şi nu voi fi Șeicaru nu erau un obstacol greu de trecut. Mai mult; se ştia comunistă, care îşi are centrul de execuție în chiar legația 
niciodată legionar. O spusese lui laşinschi și Gârneaţă — doi şi felul cum fuseseră obligaţi să conlucreze cu centrala de la zisei Republici Populare Române la Berna, să atragă atenţia 
comandanți legionari aflați Spania, care nu înțelegeau că Bucureşti. Unul avea motivaţia cum să scape de scadențe, lumii libere asupra patriei lor supuse regimului de teroare 
Șeicaru nu accepta să i se pună hamuri pe umeri, sau să fie iar la celălat motivul dureros era soția, pe care nu o mai al ocupaţiei bolşevice. Erau conştienţi de riscurile cu care 
condus de alții. Cu alte cuvinte, planurile lor nu puteau fi văzuse din 1950. Soţia era reţinută în România şi Govora — se înfruntau, dar toți acceptaseră sacrificiul vieţii pentru a 
realizate şi imensa puterea de muncă a lui Șeicaru nu putea stătea în strânse relaţii epistolare cu dânsa. face această supremă ofrandă cauzei româneşti. Nu numai 
fi folosită. Horia Sima, cel care în rândul legionarilor din Majoritatea refugiaților români nu-l acceptau pe că el acceptase, dar la o şedinţă prezidată de Franco, 
Spania avea ceva de spus, era mai diplomatic și susținea Traian Popescu: era legionar şi n-aveau nici simpatie pentru Roberto Reyes Morales fusese însărcinat de Consiliul de 
că Șeicaru se comporta corect. EI putea fi câştigat numai protejatul lui Şeicaru, pe care, în realitate, nu-l cunoşteau. Miniştri spaniol cu apărarea lor. Din nefericire, autoritățile 
prin sinceritate, trebuia doar să ştii cum să-i vorbeşti. Oricum o întorceai, tot acolo ajungeai. Dar relațiile lui Șeicaru elveţiene n-au fost de acord. Elveţia n-avea legături cu 
Șeicaru era mult prea mândru și nu cultiva floarea cu Traian Popescu au avut un succes neaşteptat, surprinzător, Spania, iar cei doi semnatari n-aveau idee că Elvețiă 
fățăriciei, Și totuşi, în lupta cu greutăţile exilului avea o la care nimeni nu se gândise. A făcut imposibilul şi a publicat  introdusese o nouă lege specială, în care se preciza că, atât 
apucătură care îi făcuse o grămadă de duşmani și mult rău. cele două volume cu /storia Partidelor Naţional, Țărănist şi — timp cât Franco conduce Spania, elveţienii nu vor să întrețină 
Nu era obișnuit să se ascundă după degete, spunea fără Naţional Țțărănist, una dintre lucrările de vază ale lui Șeicaru, legături cu spaniolii. 











ocol ce gândea şi niciodată n-a fost prietenul extremelor, cu toate că n-avea idee cum să ducă la bun sfârşit curajul său. _(Va urma) 
chiar dacă într-o oarecare măsură le făcuse legionarilor de Cu toate că era dator până peste cap, îşi dăduse seama de RencAl. DE FLERS 
la Madrid câteva concesii. Era ușor de înţeles. Sărăcia cu importanța celor scrise de Șeicaru. Istoria partidelor din (Minchen) 


4 incidența maleficului, complet alienaţi, își pierd definitiv reperele. Bătrâna şi copiii luati de 
MOARA CU NOROC (2) (continuare din pag. 14) aceasta reuşesc să se cre La plecare, ea, cu durere în rea îşi sa: — tone E 
oară — dorinţa de a fi ascultată şi urmată. Rămasă fără răspuns, îi avertizează în legătură cu 
seama ce poale şi ce nu poale să facă, şi aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întâmplării şi pericolul pe care îl reprezintă Sămădăul: „E bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te 
aştepta cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică” bucuri mai mult de dânşii: Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o până acum, fiindcă n- 
Duminică, ziua de Paşte, Lică sosește. După el — şi țiganii. „Pe când la Ineu oamenii aveam pentru ce: acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi” 
intrau În biserică, la Moara cu noroc se începu veselia destrăbălată şi fără frâu. Ana nu voia Abandonată de soț printr-un gest ce se vroia salvator, dar care ajunge a fi unul nebunesc, 
să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii [...], dar Lică, neastâmpărat afară din seamăn, o Ana cade, cu şi fără voia sa, în mâinile lui Lică. Decis parcă să facă să dispară orice urmă 
strânse în brațe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la Ghiţă: acesta însă, în loc de a se de speranţă din sufletul deja învinsului Ghiţă — ca şi cum nu ar fi destul să dărâmi o casă, ci 
arăta supărat, scoase pe Uţa din mânile lui Răuj şi începu să-şi petreacă şi el, dar să-şi abia ştergerea ei de pe faţa pământului aduce uitarea —, Sămădăul o posedă pe Ana, pentru 
petreacă, precum petrece omul când se pune în ciuda altuia”, ca apoi s-o abandoneze cuprins de silă. Prin acel „, Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămân. 
„Când religiosul se descompune, nu securitatea fizică este singura sau imediat /.../ Ce să fac eu cu tine?!” se dezvăluie o dată în plus firea Sămădăului, Slăbiciunea lui 
amenințată, ci ordinea culturală însăși, Instituţiile îşi pierd vitalitatea; armătura societăţii se pentru femeie nu se converteşte în ceva mai profund, mai omenesc, Atâta e şi nu poate fi mai 
prăbușește și se dizolvă; mai întâi lentă, eroziunea tuturor valorilor se precipită; întreaga mult decât atât. Lucrurile stau altfel în cazul lui Ghiţă, Deşi nerecunoscută, neputința îi ocupă | 
cultură riscă să se prăbușească și într-o zi ea se năruiește ca un castel de cărți” [3]. La scară suiletul, chiar dacă tot orgoliul o hrăneşte, Convins că face un gest purificator şi salvator | 
mică, societatea își găsește corespondent în instituția familiei. Ghiţă şi Ana lui, căzuți sub pentru femeia împovărată de greutatea păcatului, el o ucide, Scena e memorabilă prin cruzimea, 
şi semnificaţia ei. 
” Rent Girard, Violenţa şi sacrul, trad. de Monă Antohi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p. 57, (Va urma) 





PY DUBeteea rola Era Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), Tehnoredactare compuitetizată 


e-mail: ligia.banea(4 yahoo.com 
PUNCTE si SAL Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), PUNCTE CARDINALE 


cont: B, R. D, Sibiu RO48BRDE330$Y 02146903300 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) == 


ISSN: 1223-3145 Adresa Redacţiei:; 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Tipar: NOALESSE S.R.L