Ellen Raskin — Jocul lui Westing

F llen Raskin 


Pal A 
kse 1000 TI 


a: 
IE A 


DOCOL LOT WES TINGO 


virtual. -j2 zoject. eu 


ELLEN RASKIN 


JOCUL LUI WESTING 


Ediţia: a 2-a 
Original: The Westing Game (1978) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ANDREEA CALEMAN 


virtual-project.eu 


Editura: GRUPUL EDITORIAL ART 
2017 


VP - 


2 


Ellen Raskin (1928-1984) a fost o scriitoare și ilustratoare 
americană. A scris cărţi pentru copii și adolescenţi, a ilustrat 
peste treizeci de volume și a realizat concepţia grafică și 
ilustrațiile pentru supracopertele a mai bine de o mie de titluri, 
inclusiv pentru celebrul Călătorie în a cincea dimensiune (A 
Wrinkle în Time) de Madeleine L'Engle. 

În anul 1979, a primit Medalia Newbery pentru Jocul lui 
Westing (The Westing Game), iar pentru Figgs & Phantoms, în 
1974, i s-a conferit Newbery Honor. 


VP-3 


1 


Apus de Soare 


Soarele apune la vest (asta o știe oricine), însă blocul-turn 
Apus de Soare avea ferestrele spre est. Ce ciudățenie! 

Avea faţada spre est și nu avea... niciun turn. Clădirea 
sclipitoare de sticlă străjuia singuratică malul lacului Michigan, 
de la înălțimea celor cinci etaje ale sale. Cinci etaje goale. 

Dar, într-o bună zi (întâmplarea făcea că era 4 lulie), un curier 
cu o înfățișare cu totul neobișnuită pedală de colo-colo prin oraș 
și strecură câte o scrisoare pe sub pragul fiecăruia dintre viitorii 
chiriași, aleși pe sprânceană. Scrisorile erau semnate Barney 
Northrup. 

Curierul avea șaizeci și doi de ani. Nu exista nicio persoană pe 
nume Barney Northrup. 


„Dragă norocosule, 


Poţi închiria chiar acum apartamentul mult visat, la 
un preț rezonabil, în cea mai nouă și luxoasă clădire de 
pe malul lacului Michigan: 


APUS DE SOARE 


e Ferestre panoramice în fiecare cameră 

e Ușier în uniformă, servicii de curăţenie asigurate 

e Climatizare centralizată, lift de mare viteză 

e Zonă exclusivistă, școli excelente în imediata 
apropiere 

e Etc. etc. 


Veniţi să vedeţi cu ochii voştri! Aceste apartamente 
incredibil de elegante pot fi vizionate doar la cerere. 
Grăbiţi-vă, au mai rămas doar câteva! Contactaţi-mă 
de îndată la 276-7474 pentru a beneficia de această 
ofertă unică! 


La dispoziția dumneavoastră, 
Barney Northrup 


VP -4 


PS. închiriez, de asemenea, spaţiul ideal pentru: 
e Cabinet medical în antreu 

e Cafenea cu intrarea dinspre parcare. 

e Restaurant de mare clasă la ultimul etaj” 


Șase astfel de scrisori au fost livrate, doar șase. S-au stabilit 
șase întâlniri de vizionare și, una câte una, familiile veniră să 
vadă apartamentele și bla, bla, bla, Barney Northrup le făcu 
turul clădirii și al împrejurimilor. 

— la uitaţi-vă ce faţadă, sticlă reflectorizantă de sus până jos! 
zise Barney Northrup. Din casă vezi tot afară, de afară nu te 
vede nimeni înăuntru. 

Familia Wexler (primii programați în ziua aceea) se uitară cu 
toţii în sus, orbiţi de soarele dimineţii care se răsfrângea în 
faţada clădirii. 

— Vedeţi candelabrele astea? De cristal! spuse Barney 
Northrup, netezindu-și mustaţa neagră și aranjându-și cravata 
pictată manual în oglinda cât un perete din antreul blocului. Și 
ce ziceţi de covoare? Șapte centimetri grosime! 

— Splendide! exclamă doamna Wexler, ţinându-se strâns de 
braţul soțului, căci tocurile înalte ale pantofilor i se tot poticneau 
în plușul adânc al covorului. 

Doamna apucă să-și arunce o privire aprobatoare în oglindă, 
înainte să se deschidă ușa liftului. 

— Sunteţi cu adevărat norocoși, zise Barney Northrup. A mai 
rămas doar un apartament, cu siguranţă o să vă placă. Parcă-i 
făcut special pentru voi. la uitaţi-vă, îţi taie răsuflarea, nu alta! 
adăugă el, deschizând, cu un gest larg, ușa apartamentului 3D. 

Doamna Wexler rămase cu gura căscată - îţi tăia răsuflarea, 
ce să mai! Doi dintre pereţii sufrageriei erau în întregime din 
sticlă, din tavan până în podea. Barney Northrup îi conduse prin 
apartament, iar doamna îl urmă scoțând „ooo”-uri și „aaa”-uri 
de încântare în fiecare cameră. 

Domnul de la braţul ei, însă, nu era la fel de entuziasmat: 

— Asta ce-i, debara sau dormitor? întrebă Jake Wexler, 
aruncând o privire în ultima încăpere. 

— Dormitor, normal! îi răspunse soţia sa. 

— Arată ca o debara. 

— Dar, Jake, apartamentul e perfect pentru noi, pur și simplu 
perfect! gânguri drăgăstos Grace Wexler. 


VP-5 


Al treilea dormitor era cam mic, dar își zise că era numai bun 
pentru Țestoasa. 

— Și, gândește-te, dragul meu, ce bine ar fi să ai cabinetul în 
holul blocului! N-ar mai trebui să conduci zi de zi până la muncă 
și înapoi, n-ai mai fi nevoit să tunzi iarba sau să dai zăpada la o 
parte. 

— Permiteţi-mi să vă reamintesc că, aici, chiria e mai mică 
decât întreţinerea vechii dumneavoastră locuinţe, spuse Barney 
Northrup. 

„De unde o fi știind?” se întrebă Jake. 

Grace se uita pe fereastra prin care, dincolo de stradă și de 
copaci, lacul Michigan se întindea liniștit și sclipitor. Vedere spre 
lac! Să vezi când le-o arăta apartamentul așa-zișilor ei prieteni, 
cu casele lor elegante cu tot. Vor trebui să repare mobila. Ba nu, 
mai bine cumpără mobilă nouă - cu tapițerie din catifea bej. A, 
și să-și comande hârtie pentru corespondenţă - bleu cu margini 
nefinisate, cu numele ei și luxoasa adresă scrise cu litere 
înflorite în antet: Grace Windsor Wexler, reședința Apus de 
Soare, malul lacului Michigan. 

e 

Nu toţi viitorii chiriași erau la fel de încântați ca Grace 
Windsor Wexler. Ajunsă la întâlnire după-amiaza târziu, Sydelle 
Pulaski se uită la fațada de sticlă a clădirii și nu văzu decât 
reflexiile întunecate și strâmbe ale coroanelor copacilor și ale 
norilor. 

— Sunteţi cu adevărat norocoasă, zise Barney Northrup. A 
mai rămas doar un apartament, dar cu siguranţă o să vă placă. 
Parcă-i făcut special pentru dumneavoastră. la uitaţi-vă, îţi taie 
răsuflarea, nu alta! mai adăugă el, deschizând, cu un gest larg, 
ușa unei garsoniere cu vedere spre spatele clădirii. 

— N-aș prea zice, răspunse Sydelle Pulaski, clipind des, orbită 
de razele puternice ale soarelui de vară ce apunea dincolo de 
parcarea blocului. 

Așteptase ani de zile să aibă un locșor al ei și iată că îl găsise, 
într-o clădire elegantă, în care locuiau oameni bogați. Dar 
Sydelle voia un apartament cu vedere spre lac. 

— Apartamentele din față s-au dat deja, spuse Barney 
Northrup. Și, oricum, chiria era prea mare pentru un salariu de 
secretară. Dar, credeți-mă, vă puteţi bucura de același lux în 
apartamentul acesta, la doar o treime din preț! 


VP-6 


Măcar priveliștea care se zărea prin fereastra laterală era 
plăcută. 

— Sigur nu se vede nimic de afară înăuntru? mai întrebă 
Sydelle Pulaski. 

— Absolut sigur! răspunse Barney Northrup, urmărind privirea 
suspicioasă a secretarei, care ţintea casa de pe dealul aflat la 
nordul clădirii. Nu-i decât vechea reședință a familiei Westing, 
nu mai stă nimeni acolo de mai bine de cincisprezece ani. 

— Bine, o să mă gândesc. 

— Sunt alte douăzeci de persoane care mă imploră să le 
închiriez apartamentul, minţi Barney Northrup printre dinţii ca 
de iepure. Acceptaţi pe loc sau renunțaţi. 

— Îl iau. 

Indiferent cine sau ce era cu adevărat, nu se putea spune 
despre Barney Northrup că nu era un bun agent imobiliar. Într-o 
singură zi, reușise să închirieze toate apartamentele din blocul 
Apus de Soare persoanelor care aveau deja numele 
inscripţionate pe cutiile poștale, aflate într-o firidă ce dădea în 
holul de la intrare: 


CABINET - Dr. Wexler 


ANTREU - Cafeneaua Theodorakis 
2C - F. Baumbach 

2D - Theodorakis 

3C - S. Pulaski 


3D - Wexler 
4C - Hoo 
4D - J.J. Ford 


5 - Restaurantul Shin Hoo 


Cine erau oamenii aceștia, chiriașii aleși pe sprânceană? Erau 
mame, taţi și copii. O croitoreasă, o secretară, un inventator, un 
doctor, o judecătoare. A, da, și mai erau un agent de pariuri, un 
hoţ, cineva care punea bombe și un chiriaş ales din greșeală. 
Barney Northrup închinase unul dintre apartamente cui nu 
trebuia. 


VP -7 


2 


Stafii sau mai rău 


Pe 1 septembrie, chiriașii special aleși (și cel din greșeală) se 
mutară în noile lor locuințe. De-a lungul laturii de nord a clădirii 
fusese ridicat un gard de sârmă ghimpată și o plăcuţă avertiza: 


ACCESUL INTERZIS - Proprietatea familiei Westing 


Aleea nou pavată, care ducea spre bloc, se curba brusc și se 
întorcea în șosea, de unde venise, neîndrăznind să încalce 
graniţa dintre oraș și provincie. Apus de Soare se afla chiar la 
ieșirea din oraș. 

Pe 2 septembrie, restaurantul Shin Hoo, specializat în 
bucătărie chinezească autentică, avu marea inaugurare. La 
care, însă, veniră doar trei persoane. Zonă exclusivistă, într- 
adevăr. Cam prea exclusivistă pentru domnul Hoo. Însă 
cafeneaua mai puţin pretențioasă, care dădea spre parcare, nu 
mai prididea cu servitul micului dejun, prânzului și cinei 
chiriașilor care comandau „pentru acasă” și muncitorilor veniți 
din Westingtown, orașul apropiat. 

Apus de Soare era o clădire liniștită, bine întreţinută și (cu 
excepţia morocânosului domn Hoo) locatarii păreau mulțumiți. 
Vecinii se salutau cu „Bună dimineaţa!”, „Bună seara!” sau cu 
un zâmbet prietenos, apoi își vedeau de micile lor probleme în 
spatele ușilor închise. 

Marile probleme încă nu apăruseră. 

Era sfârșitul lunii octombrie. Un vânt rece, mușcător spulbera 
frunzele moarte, lipindu-le de gleznele celor patru persoane 
aflate pe aleea blocului. Dar niciunul dintre ei nu tremura. Nu 
încă. 

Bărbatul masiv, cu umeri laţi, îmbrăcat în uniformă de ușier, 
care stătea cu picioarele ușor depărtate și cu mâinile în șold, era 
Sandy McSouthers. Doi adolescenţi zvelți și dichisiţi se uitau în 
depărtare, cu mâna streașină pe frunte, încercând să-și ferească 
ochii de frigul înţepător - Theo Theodorakis și Doug Hoo, 


VP-8 


amândoi la liceu, în clasa a douăsprezecea. Bărbatul scund și 
subţirel, care le arăta casa de pe deal, era Otis Amber, curierul 
de șaizeci și doi de ani. 

Intorși cu fața spre nord, se holbau cu toţii, încremeniţi ca 
niște statui mirate. Pedalând de zor, pe alee năvăli Țestoasa 
Wexler, cu coada împletită fluturând în urma ei precum coada 
unui zmeu. 

— Uite, uite! Fum, aţi văzut? lese fum pe hornul casei 
Westing! 

Normal că văzuseră fumul. Oare ea la ce credea că se holbau 
cu toţii? 

Țestoasa se aplecă gâfâind pe ghidonul bicicletei. (Blocul 
Apus de Soare avea, după cum promisese Barney Northrup, 
școli excelente în apropiere, dar gimnaziul era la șase kilometri 
depărtare). 

— O fi... o fi acolo bătrânul Westing? 

— Neaaa, răspunse Otis Amber, curierul. Nu l-a văzut nimeni 
de ani de zile. Se zvonea că trăiește pe o insulă în sudul 
Pacificului, da' lumea zice c-a dat ortul popii, c-a crăpat de mult. 
Da' cică ar fi încă acolo cadavrul, în casa aia mare și veche. 
Putrezește întins pe un covor oriental preţios, carnea se desface 
de pe oasele bătrânului nemernic, iar prin nări și prin găvanele 
ochilor colcăie viermi, zise curierul și trase un „he, he, he!” 
piţigăiat după înfiorătoarele detalii. 

In sfârșit cineva începu să tremure. Țestoasa. 

— Așa-i trebuie! zise Sandy. 

Un om de altfel vesel, ușierul se plângea adesea cu 
amărăciune că fusese concediat după douăzeci de ani de muncă 
la fabrica de hârtie Westing. 

— Da’ trebuie că mișună cineva pe acolo. Cineva în viață, 
vreau să zic, mai adăugă el. 

Dându-și pe ceafa chipiul tivit cu auriu, miji ochii spre casa de 
pe deal, pe după ochelarii cu ramă de oţel, de parcă se aștepta 
ca fumul, care se ridica încolăcindu-se, să scrie răspunsul în 
aerul rece al toamnei. 

— Or fi tot puștii ăia. Ba nu, n-are cum! 

— Care puști? vrură cei trei copii să știe. 

— Păi, amărâţii aia din Westingtown. 

— Care amărâţi? 


VP-9 


Capetele celor trei se întoarseră deodată de la ușier către 
curier. Doug Hoo se feri de coada Țestoasei, care îi vâjâi pe 
lângă urechi. Un pic dacă-i atingeai iubita ei coadă împletită, fie 
și din greșeală, îţi trăgea una în fluierul piciorului de nu te 
vedeai, obrăznicătura mică! Nu-și putea permite nicio lovitură la 
picioare, nu acum, când se apropia marea cursă. Atletul-vedetă 
al școlii începu să facă jogging pe loc. 

— Oribil, a fost oribil! zise Otis Amber și-l trecu un fior care 
făcu să se bălăngănească, pe faţa lui lungă și trasă, curelușele 
căștii de piele, de aviator. Dacă stau să mă gândesc bine, s-a 
întâmplat exact acum un an pe vremea asta, de Halloween. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Theo Theodorakis nerăbdător, 
căci întârziase la cafenea, unde lucra după școală. 

— Povestește-le, Otis! îl îndemnă Sandy. 

Curierul își mângâie gânditor firele de păr cărunt de pe bărbia 
ascuţită: 

— Pare-se că totul a pornit de la un pariu. Cineva a pus pariu 
cu ei pe un dolar că nu-s în stare să stea nici cinci minute în 
casa aia bântuită. Un amărât de dolar! Bieţii copii, nici n-au 
intrat bine pe ușile casei Westing, alea cu geam de sus până jos, 
dinspre noi, că au și dat bir cu fugiţii, de parcă erau urmăriţi de 
fantome. Fugăriţi de stafii sau mai rău, mai știi... 

— Mai rău? sări Țestoasa, uitând de durerea de dinţi care o 
chinuia. 

Theo Theodorakis și Doug Hoo, mai în vârstă și cu mai multă 
experienţă în toate, schimbară câteva priviri, dar așteptară să 
audă restul poveștii. 

— Unul dintre ei a fugit ca din pușcă, zbierând cât îl ţinea 
gura. Nu s-a oprit din urlat decât când a ajuns la poalele 
dealului. Celălalt nu mai zice nimic de atunci încoace, decât 
două cuvinte. Ceva cu „purpuriu”. 

— Valuri purpurii, îl ajută Sandy. 

Otis Amber încuviinţă cu tristețe: 

— Da, bietul băiat e la azilul de nebuni. Repetă încontinuu 
„Valuri purpurii, valuri purpurii” și se holbează speriat la 
propriile mâini. Vedeți voi, când a ieșit din casa Westing, mâinile 
îi erau năclăite de sânge cald, proaspăt. 

Tustrei copiii tremurau acum. 

— Bietul băiat, zise ușierul. Toată durerea și suferinţa asta 
pentru un rămășag pe un dolar. 


VP - 10 


— Dacă daţi doi pe minut, batem palma! zise Țestoasa. 
e 

Cineva spiona grupul de pe alee. 

La fereastra din faţă a apartamentului 2D, Chris Theodorakis, 
un adolescent de cincisprezece ani, îl văzu pe fratele său Theo 
bătând palma („Au pus pariu!”) cu fetița slăbuţă, cu coadă, și 
intrând apoi în fugă în bloc. Cafeneaua familiei era deja, cu 
siguranţă, plină de clienţi, iar fratele lui trebuia să fie de vreo 
jumătate de oră în spatele tejghelei. Chris se uită la ceasul de 
perete. Mai erau două ore până venea Theo cu cina. Atunci o să- 
i spună și despre șchiop. 

În după-amiaza aceea, Chris se tot uitase după o rândunică 
purpurie (Progne subis) care zburase peste hăţișul de rugi de 
mur, apoi o luase printre stejari și se oprise sus, în arțarul 
arămiu de pe deal. Pasărea își luase zborul din copac, dar 
privirea lui Chris se oprise pe altceva. Pe peluza din faţa casei 
Westing, cineva (nu-și putuse da seama dacă era un bărbat sau 
o femeie) ieșise din umbră, descuiase ușile mari, cu geam de 
sus până jos, și dispăruse înăuntru. Cineva care șchiopăta. 
Câteva minute mai târziu, pe coșul casei începuse să iasă fum. 

Chris se mai duse o dată la fereastra laterală și cercetă cu 
atenție casa de pe deal. Ușile erau închise, iar cele 
șaptesprezece ferestre pe care le numărase de atâtea ori erau 
în întregime acoperite de perdele grele. 

Aici, în Apus de Soare, n-aveau nevoie de perdele la 
geamurile din sticlă specială. Puteau vedea afară, dar nimeni nu 
vedea ce se petrece înăuntru. Și atunci, de ce avea uneori 
senzaţia că-l urmărește cineva? Cine să-l urmărească? 
Dumnezeu? Dacă Dumnezeu se uita la el, atunci de ce era în 
halul ăsta? 

Băiatul scăpă binoclul în poală. Capul i se smuci într-o parte, 
trupul i se încovoie, zguduit de spasme violente. „Liniștește-te, 
vine Theo în curând. Liniștește-te, în curând gâștele vor zbura 
spre sud, în stol în formă de V. Gâsca de Canada (Branta 
canadensis). Liniștește-te. Uite cum vântul încolăcește fumul și-l 
suflă spre oraș”. 


VP -11 


3 


Chiriași înăuntru, chiriași pe-afară 


Sus, în apartamentul 3D, Angela Wexler stătea pe un taburet, 
nemișcată și cu privirea în gol, frumoasă ca un manechin într-o 
vitrină. Ochii ei azurii fixau lacul, fără să clipească. 

— Întoarce-te, draga mea, spuse Flora Baumbach. 

Croitoreasa locuia într-un apartament mai mic, la etajul doi, 
unde-și avea și atelierul. 

Angela se întoarse pe jumătate: 

— Ooo! 

Speriindu-se de strigătul fetei, Flora Baumbach scăpă boldul 
printre degetele durdulii și mai că le înghiţi pe celelalte trei, pe 
care le ținea între buze. 

— Doamnă Baumbach! Fii, te rog, atentă, Angela mea are 
pielea foarte delicată! 

Grace Windsor Wexler supraveghea, de pe canapeaua 
tapițată cu catifea bej, ajustarea rochiei de mireasă a fiicei ei. Pe 
peretele din spatele canapelei, erau atârnate vreo douăzeci de 
imagini cu flori, înrămate, pe care le alesese și aranjase ea 
însăși, cu atenţie și mult gust. Ar fi putut fi decoratoare de 
interioare, chiar una foarte bună, de n-ar fi fost treburile astea 
presante și vânzoleala de zi cu zi. 

— Doamna Baumbach nu m-a înţepat, mama, spuse Angela 
cu o voce seacă. Mă miram că iese fum pe coșul casei Westing. 

Târându-se cu băgare de seamă pe palme și genunchi, Flora 
Baumbach uită pe moment de boldul pierdut și o privi pe Angela 
printre firele cărunte ale bretonului ei drept. 

Doamna Wexler puse ceașca de cafea pe măsuţa din lemn și 
se întinse să vadă mai bine: 

— Cred c-avem vecini noi! Musai să dau o fugă cu mașina, să 
le duc un cadou de casă nouă. Poate au nevoie de idei de 
amenajări interioare. 

— Hei, ia uitaţi-vă! lese fum pe hornul casei Westing! 

Țestoasa era, ca de obicei, ultima care afla noutăţile. 

— A, tu erai! 


VP - 12 


Doamna Wexler părea întotdeauna surprinsă să-și vadă 
cealaltă fiică - atât de diferită de Angela, îngerul cu păr auriu. 

Flora Baumbach, care tocmai găsise boldul și se pregătea să 
se ridice, se așeză repede la loc, ascunzându-și în covorul moale 
și gros fluierul piciorului, care încă o durea. O trăsese pe 
Țestoasa de coadă în antreu, cu o zi în urmă... 

— Otis Amber zice că moșul ăla, Westing, putrezește acolo, 
întins pe un covor oriental. 

— Vai de mine! exclamă Flora Baumbach. 

Doamna Wexler scoase un „ttt” iritat. 

Țestoasa își zise că poate era mai bine să nu continue cu 
povestea de groază. Nu că i-ar fi păsat maică-sii dacă o omora 
careva sau dacă ajungea o nebună care bătea câmpii... 

— Doamnă Baumbach, îmi tiviţi și mie costumul de vrăjitoare? 
Îmi trebuie diseară. 

Doamna Wexler i-o reteză: 

— Nu vezi că-i ocupată cu rochia de mireasă a Angelei? Și 
chiar trebuie să te-mbraci în costumaţia aia ridicolă? Serios, 
Țestoaso, nu pricep de ce trebuie să te urâțești cu mâna ta! 

— Nu-i mai ridicolă decât o rochie de mireasă! In ziua de azi 
lumea nu se mai mărită și, dacă o face, nu se îmbracă în rochii 
caraghioase de mireasă! Și cine ar vrea să se mărite cu 
scorţosul-atot-știutorul-fațţă-de-bezea-doctor-denton ăla? i-o 
întoarse Țestoasa, simțind c-o apucă pandaliile. 

— Termină, Testoaso, ţine-ţi gura! sări doamna Wexler, cu 
mâna ridicată, gata să lovească. 

Dar, în schimb, își îndreptă brațul spre o poză cu o floare 
înrămată, apoi Grace își aranjă coafura de un blond ca mierea, 
ultima modă, şi se aşeză din nou. N-o lovise niciodată pe 
Țestoasa, dar simțea că ziua aceea nu era departe. În plus, mai 
era și o persoană străină de față. 

— Doctorul Deere este un tânăr sclipitor! explică ea cu voce 
tare, mai mult pentru urechile Florei Baumbach. 

Croitoreasa zâmbi politicos. 

— Angela se va numi în curând Angela Deere, sună adorabil, 
nu? 

Croitoreasa încuviință tăcut. 

— Și, uite așa, o s-avem doi doctori în familie. Unde pleci, 
domnişoară? 

Țestoasa era la ușă: 


VP - 13 


— Jos, să-i spun lui tata că iese fum din casa Westing. 

— Înapoi! Acum! Știi că taică-tu operează după-amiaza. Ce-ar 
fi să mergi în camera ta, să-ţi vezi de rapoartele alea despre 
bursă sau ce faci tu acolo de obicei. 

— Ce mai cameră! Debara să fi fost și tot era prea mică. 

— Îți tivesc eu costumul de vrăjitoare, Țestoaso! se oferi 
Angela. 

Doamna Wexler se lumină toată văzându-și fiica perfectă, 
îmbrăcată în rochia albă: 

— Ca un înger! 

e 

Crow avea haine negre și pielea albă ca de mort. Părea 
severă. Scorțoasă, de fapt. Scorțoasă și de-a dreptul severă. 
Nimeni n-ar fi putut ghici, sub masca aceea băţoasă, că lui Crow 
i se întorcea stomacul pe dos în timp ce doctorul Wexler îi tăia o 
bătătură. 

Întrucât chelia rozalie a podologului!, ce se întrezărea printre 
firele lui rare de păr castaniu, n-o ajuta nicicum să scape de 
senzaţia de greață, își mută privirea pe fereastra dinspre nord a 
încăperii, murmurând încet un imn religios. 

— Fum! 

— Fiţi atentă, vă rog! izbucni Jake Wexler. 

Fusese cât pe-aci să-i taie și degetul mic de la picior, odată cu 
bătătura. Fără să bage de seamă că era la un pas de amputare, 
femeia de serviciu continuă să se uite la casa Westing. 

— Staţi dreaptă, vă rog! o certă Jake, dar pacienta nu se 
sinchisi. 

Jake se gândi că trebuie să fi fost o femeie frumoasă cândva, 
dar viața nu fusese blândă cu chipul ei. Părul decolorat, strâns 
într-un coc lăsat pe ceafa, la baza gâtului sfrijit, strălucea roșu- 
auriu în lumina după-amiezii. Avea un profil plăcut, a cărui 
armonie era stricată doar de fălcile mereu încleștate, ieșite în 
afară. „Hai, la muncă, Jake!” Vinerea era ziua cea mai încărcată, 
avea de dat telefoane. 

— Staţi dreaptă, vă rog, doamna Crow! Aproape am terminat. 

— Poftim? 

Jake îi puse cu grijă piciorul înapoi pe suportul special al 
scaunului medical. 


1 Medic specialist în podologie, ramură a medicinei care se ocupă cu studiul și 
tratamentul afecţiunilor piciorului (DEX 1998). 


VP - 14 


— Văd că v-aţi rănit la fluierul piciorului. 

— Poftim? 

Privirile li se întâlniră preţ de o clipă, apoi femeia se uită 
repede în altă parte. Făptură timidă (sau vinovată), Crow nu-l 
privi în ochi când vorbi: 

— Fiica dumitale, Țestoasa, m-a lovit! mormăi ea, uitându-se 
din nou spre casa Westing. Asta se-ntâmplă când nu mai are 
omul niciun Dumnezeu. Sandy zice că bătrânul Westing e acolo, 
în casă, că-i putrezește leșul pe un covor oriental. Da' nu cred... 
Dacă e într-adevăr mort, atunci se prăjește în iad. Suntem cu 
toţii niște păcătoşi, toți! 

a 

— Cum adică putrezește pe un covor oriental? Poate vrei să 
zici pe un covor persan sau chinezesc, spuse domnul Hoo, 
apropiindu-se de fiul său care se uita în depărtare, printr-unul 
dintre pereţii de sticlă ai restaurantului de la etajul cinci. Și, de 
ce-ţi pierzi vremea căscând gura la poveștile unui bătrân curier 
cu o imaginaţie mult prea bogată, în loc să pui mâna pe carte? 

De fapt, nu era o întrebare. Tatăl lui Doug nu punea niciodată 
întrebări. 

— Nu mai da din umeri, treci și-nvaţă! 

— Da, tata. 

Doug străbătu bucătăria în pas de jogging - n-avea niciun rost 
să-i spună că n-avea școală a doua zi, ci doar antrenament 
pentru competiţie. Cobori scările de serviciu, tot în fugă. Orice 
explicaţie ar fi încercat să-i dea, taică-su un singur lucru știa: 
„Treci și-nvaţă!” O ţinu tot într-un jogging până ajunse în 
apartamentul lor, unde se întinse pe podeaua goală și repetă 
„Treci și-nvață!” preţ de douăzeci de flotări. 

La cină erau așteptați doar doi oaspeţi (restaurantul Shin Hoo 
putea găzdui o sută). Domnul Hoo închise iritat agenda pentru 
rezervări, își apăsă burtoiul în locul unde-l durea, scoase un 
baton de ciocolată și îl devoră înainte ca acidul să apuce să sape 
încă un ulcer în stomac. Care vasăzică se-ntorsese... Ei bine, de 
data asta n-avea de gând să-l lase pe Westing să scape cu una, 
cu două. 

O femeie micuță și delicată, îmbrăcată într-un capot lung și 
alb, stătea tăcută la fereastra de est a restaurantului. Se uita cu 
dor spre depărtările cenușii, de parcă undeva acolo, dincolo de 
lacul Michigan, se zărea China. 


VP -15 


Sandy McSouthers salută în timp ce Mercedesul maro o luă pe 
alee și se opri în fața intrării. Deschise ușa șoferului cu gesturi 
ceremonioase - tratament special pentru judecătoarea ].]. Ford. 

— la uitaţi-vă, doamnă judecătoare! lese fum pe hornul casei 
Westing. 

Din mașină cobori o femeie înaltă, de culoare, îmbrăcată într- 
un costum bine croit, cu fire cărunte în părul tuns scurt. li dădu 
ușierului cheile și aruncă o privire plictisită spre casa de pe deal. 

— Se zice că nu-i nimeni acolo, doar cadavrul bătrânului 
Westing care putrezește pe un covor oriental, raportă Sandy, în 
timp ce scotea din portbagaj o servietă plină. Credeţi în stafii, 
doamnă judecătoare? 

— Trebuie să existe o explicaţie rațională... 

— Aveţi dreptate, de bună seamă, doamnă judecătoare, 
spuse Sandy și, deschizând ușa grea de sticlă, o urmă pe 
judecătoare în antreu. Ziceam și eu ce mi-a povestit Otis Amber. 

— Otis Amber e un prost, dacă nu cumva nebun de legat, mai 
spuse J.J. Ford și se grăbi spre lift. 

N-ar fi trebuit să-i scape vorbele astea, nu ei, prima femeie de 
culoare, din tot statul, aleasă într-un post de judecătoare. Era 
obosită după o zi plină, de asta... Oare, ăsta să fie motivul? 
Așadar, Sam Westing se întorsese, în sfârșit, acasă. Mda, putea 
să vândă mașina, să ia un împrumut de la bancă și să-i dea 
datoria - bani gheață. Dar i-ar primi, oare? 

— Domnule McSouthers, te rog, nu spune nimănui ce-am zis 
despre Otis Amber. 

— Nicio grijă, doamnă judecătoare! 

Ușierul o însoţi până la ușa apartamentului 4D. 

— E strict confidenţial ce mi-aţi spus, adăugă Sandy. 

Și chiar așa era. Dintre toți locuitorii blocului Apus de Soare, 
J.J. Ford dădea cele mai grase bacșișuri. 

e 

— Am vvăzut nişte ppp... 

Chris Theodorakis era atât de entuziasmat, încât nu reușea 
să-i spună fratelui său noutățile. Un braț zvâcni și i se încolăci pe 
după cap. „Mână prostănacă!” 

Theo se așeză pe vine lângă scaunul cu rotile: 

— Auzi, Chris, să-ţi povestesc despre castelul bântuit de pe 
deal. 


VP - 16 


Vocea îi era liniștitoare și șoptită, ca și cum îi destăinuia un 
mare secret: 

— E ceva acolo sus, Chris. Ceva, nu cineva. Și nu-i vorba de 
bogătaș, bătrânul domn Westing, care zace mort în casă. Mort 
ca un cărăbuș strivit, putrezește acolo, pe un covor oriental 
mâncat de molii. 

Chris se liniști, ca întotdeauna când fratele său îi spunea o 
poveste. Theo se pricepea de minune la născocit istorioare. 

— Și, peste tot, în țeasta moșului, colcăie viermi. Intră pe 
urechi, ies pe nas, intră pe gură, ies prin ochi, prin toate găurile 
mișună târâtoarele. 

Chris începu să râdă, dar se opri de îndată. Trebuia să se 
prefacă speriat... 

Theo se apropie și mai mult de urechea lui Chris: 

— Și, deasupra cadavrului putrezind, clincâne un candelabru 
de cristal. Clincăne și zornăie, cu toate că nicio pală de vânt nu 
pătrunde în camera tenebroasă ca un mormânt! 

„Camera tenebroasă ca un mormânt... Theo o să fie un 
scriitor bun cândva”, se gândi Chris. Nu-i spuse nimic despre 
omul în carne și oase pe care-l văzuse șchiopătând în faţa casei, 
căci nu voia să strice minunata, înspăimântătoarea poveste de 
Halloween. _ 

Așa că ascultă mai departe, în tăcere. Trupul i se liniștise. li 
zâmbi fericit fratelui său, în timp ce Theo îi dădea înainte despre 
stafii și strigoi și valuri. 

— Un zâmbet să-ţi frângă inima, nu alta! obișnuia să spună 
Sydelle Pulaski, chiriașa din apartamentul 3C. 

Dar nimeni n-o băga în seamă pe Sydelle Pulaski. 

e 

Sydelle Pulaski se chinuia să se dea jos din taxi - cu fundul 
măricel înainte. Nu era o femeie grasă, doar că avea șoldurile 
late după atâţia ani de muncă de secretară. De-ar exista vreun 
mod grațios în care să cobori dintr-o mașină... Luptându-se să 
ridice de pe bancheta din spate un pachet mare, triunghiular și 
o plasă plină cu cumpărături, ochelarii cu rame încrustate cu 
strasuri verzi îi alunecară pe nasul cărnos. De-ar catadicsi 
leneșul ăsta de șofer să-i dea și ei o mână de ajutor... 

Păi nu, pentru doar cinci cenți bacșiș, sigur că nu catadicsea. 
Şoferul trânti ușa portbagajului și plecă în trombă pe aleea 


VP - 17 


șerpuită, gata să intre în Mercedesul pe care Sandy îl conducea 
spre parcare. 

Măcar ușierul niciodată-acolo-când-ai-nevoie-de-el îi deschise 
ușa de la intrare. Nu că el ar fi ajutat-o sau ar fi băgat-o 
vreodată în seamă. 

Nimeni n-o băga în seamă. Sydelle Pulaski intră în hol 
șchiopătând. O ditamai pușca de-ar fi avut în pachet, tot nu i-ar 
fi păsat nimănui. Se mutase aici sperând să cunoască oameni cu 
maniere, dar nimeni n-o invitase măcar la o ceașcă de ceai. 
Nimeni nu-i dădea atenţie, doar băiatul ăla olog, bietul de el, c- 
un zâmbet de-ți frângea inima, și obrăznicătura aia de fată cu 
părul prins în coadă - o să-i pară ei rău, într-o bună zi, c-a 
îndrăznit s-o lovească în fluierul piciorului! 

Luptându-se cu bagajele, cu cerceii zornăind și brăţările 
zăngănind, Sydelle Pulaski  descuie toate broaștele 
apartamentului 3C, apoi zăvori ușa în urma ei. Dacă oamenii ar 
ascultă-o și și-ar pune încuietori sigure, n-ar mai fi atâtea 
spargeri pe-aici. Dar n-o asculta nimeni. Nu-i păsa nimănui. 

Scoase pe mușamaua mesei din sufragerie cumpărăturile din 
plasă: șase cutii de vopsea, dizolvant și pensule. Desfăcu apoi 
pachetul cel mare și scoase patru cârje de lemn pe care le 
sprijini de perete. Prin fereastra ce dădea în spate, spre parcare, 
se zărea soarele apunând, dar Sydelle Pulaski nu se uita. Pe 
fereastra laterală, se vedeau casa Westing și hornul fumegând, 
dar Sydelle nu le văzu. 

— Nimeni n-o bagă în seamă pe Sydelle Pulaski, murmură ea, 
dar acum a venit vremea. A venit vremea... 


VP-18 


4 


Cadavrul găsit 


Era lună plină în seara de Halloween. În afară de bărbia prea 
micuță, Țestoasa Wexler arăta întocmai ca o vrăjitoare - părul 
desfăcut îi flutura sălbatic în vânt, pe sub pălăria ascuţită, și pe 
nasul cârn își lipise un neg din plastilină. Bine ar fi fost să poată 
zbura pe o coadă de mătură până la casa Westing, în loc să fie 
nevoită să se caţăre pe stânci în patru labe, cu toate chestiile pe 
care le căra cu ea. Sub mantia lungă și neagră, buzunarele 
blugilor erau burdușite cu minimumul necesar pentru o noapte 
de veghe, plină de primejdii. 

Doug Hoo ajunsese deja sus pe deal și aștepta la locul stabilit, 
în spatele arţarului de pe gazonul din faţa casei. (Hotărâseră ca 
atletul-vedetă al școlii să cronometreze tărășenia, căci putea 
alerga mai repede decât oricine altcineva din întreg statul 
Wisconsin.) Uite-o că vine! Era și timpul! Tremurând în covorul 
de frunze umede, înalt până la genunchi - numai bine nu era 
pentru mușchii lui de la picioare -, puse degetul mare pe 
cronometru, pregătit să apese. 

Țestoasa încercă să deslușească ce se ascundea în întunericul 
de dincolo de ușile larg deschise. Deschise... ca și cum cineva 
sau Ceva o aștepta. Nu credea în stafii. Și de-ar fi existat, tot ce 
trebuia să faci era să le vorbești prietenos. (Stafiile, ca și câinii, 
simt dacă ţi-e frică.) „Stafii sau mai rău, mai știi?” spusese Otis 
Amber. Ei bine, nici măcar acel „sau mai rău” n-o putea atinge 
pe Țestoasa. Era curată în gânduri și în fapte. Nu lovea lumea în 
fluierul piciorului decât ca să se apere, deci nu se punea. Nu-i 
era frică, nu-i era deloc frică. 

— Haide odată! se auzi Doug din spatele copacului. 

La doi dolari minutul, și-ar putea lua un abonament la The 
Wall Street Journal? cu doar douăzeci și cinci de minute de stat 
în casa Westing. Ar putea sta toată noaptea, era pregătită. 
Țestoasa își cercetă buzunarele: două sandvișuri, sticluța 
pătrată a lui Sandy plină cu suc portocaliu acidulat, o lanternă și 


2 Ziar financiar de mare tiraj din S.U.A. 
VP- 19 


crucea de argint a mamei, care s-o apere de vampiri. Negul din 
plastilină de pe nas (bine tăvălit prin parfumul Angelei - în caz 
că era nevoită să-și petreacă noaptea lângă un cadavru împuţit) 
mai că-i înfunda nările, căci era lipicios și mirosea dulce. 
Țestoasa trase adânc în piept aerul rece al nopţii și clipi de 
durere. De dentiști îi era teamă, nu de stafii sau de... „Lasă-le 
încolo de valuri purpurii, gândește-te la doi dolari pe minut. Așa, 
unu, doi, trei, trei și jumătate, HAIDE!” 

Doug se uită la cronometru. Nouă minute. 

Zece minute. 

Unsprezece minute. 

Și, deodată, un țipăt de spaimă - ţipătul unei fetiţe - sfâșie 
noaptea. Să intre, oare, sau era doar un șiretlic al 
obrăznicăturii? Apoi un alt strigăt, mai aproape: 

— Aaaaaaaaaaaaaa! 

Ținându-și strâns poalele mantiei ridicate, Țestoasa năvăli 
afară din casa Westing. 

— Aaaaaaaaaaaaaa! 

e 

Țestoasa văzuse cadavrul, dar nu era putrezit și nu zăcea pe 
un covor oriental. Bătrânul era întins pe un pat cu baldachin. 

Șoapte sacadate, „pur-pu-riu, pur-pu-riu” (sau poate zicea 
„prea târziu, prea târziu”?; în fine, oricum o dădeai, erau 
înspăimântătoare), o făcuseră să urce la etajul doi și acolo, în 
dormitor... 

Poate fusese doar un vis. Nu, n-avea cum, o dureau toate cele 
de la căzătura pe scări. _ 

Dincolo de fereastră, întuneric beznă - luna apusese. Intinsă 
pe patul îngust, în camera ei mică, Țestoasa aşteptă („întuneric, 
încă-i întuneric”) și tot așteptă. În cele din urmă, zorii zilei se 
iviră pe deal și deșteptară casa Westing, casa șoaptelor, casa 
morţii. „Doi dolari pe minut ori douășpe minute egal cu douăzeci 
și patru de dolari”. 

Buf! Ziarul de dimineaţă ateriză pe prag. Țestoasa se strecură 
tiptil prin casa adormită, luă ziarul și se sui înapoi în pat, cu 
gazeta în braţe. De pe prima pagină, moșul mort se uita fix la 
ea. Era mai tânăr în poză, iar barba scurtă era mai neagră, dar 
el era, fără îndoială. 


SAM WESTING A FOST GĂSIT MORT 


VP - 20 


Găsit? Nu știa nimeni despre cadavrul din pat, cu excepţia lui 
Doug, iar el n-o crezuse. Și atunci cine găsise mortul? 
Șoptitorul? 


Samuel W. Westing, misteriosul industriaș dispărut 
acum treisprezece ani, a fost găsit mort aseară, în 
reședința sa din Westingtown. Domnul Westing era în 
vârstă de șaizeci și cinci de ani. 


Unicul copil al unor imigranți, rămas orfan la vârsta 
de doisprezece ani, Samuel Westing a fost un 
autodidact, a muncit din greu și, din economiile proprii, 
a cumpărat o mică fabrică de hârtie. Pornind de la 
aceste investiţii modeste, a pus bazele giganticei 
companii Westing Paper Products Corporation și a 
fondat orașul Westingtown pentru miile de lucrători și 
familiile acestora. Averea sa este estimată la peste 
două sute de milioane de dolari. 


Țestoasa citi încă o dată: două sute de milioane de dolari. 
„Maaamă!” 


Întrebat adesea care este secretul succesului său, 
industriașul răspundea întotdeauna: „O viață curată, 
multă muncă și corectitudine.” Westing era un 
exemplu demn de urmat: nu a băut niciodată, nu a 
fumat și nu a jucat jocuri de noroc. Era, însă, pasionat 
de orice alte jocuri și un reputat maestru de șah. 


Țestoasa văzuse sala de jocuri. De acolo luase bățul de biliard 
pe care-l cărase după ea la etaj, pe post de armă. 


Mare patriot, Samuel Westing era faimos pentru 
remarcabilele sale jocuri de artificii în cinstea zilei de 4 
lulie. Deghizat în Ben Franklin* sau în simplu toboșar, 
Westing participa întotdeauna la paradele elaborate, 
pe care el însuși le concepea și organiza. Probabil mulţi 


3 Benjamin Franklin, unul dintre „părinţii fondatori” ai S.U.A, a fost om de știință, 
inventator (lentilele bifocale, paratrăsnetul), filosof, scriitor și politician dedicat 
idealurilor democrației. 


VP -21 


își amintesc apariţia sa surprinzătoare, costumat în 
Betsy Ross?. 


Jocuri și petreceri urmau după fiecare paradă și, la 
asfinţit, domnul Westing se îmbrăca în costum de 
Unchiul Sam” și aprindea jocurile de artificii de pe 
peluza casei sale. Spectacolul pirotehnic de excepţie 
era vizibil de la cincizeci de kilometri depărtare. 


„Artificii!” Așadar asta era în cutiile ștampilate Pericol - 
Explozibile, stivuite în debaraua de la parter. Ce mai „spectacol 
pirotehnic” ar face de s-ar aprinde toate deodată! 


Ultimii ani din viaţa regelui hârtiei au fost marcați de 
tragedii. Unica sa fiică, Violet, s-a înecat în ajunul 
propriei nunți și, doi ani mai târziu, soția sa, devastată 
de nefericita întâmplare, l-a părăsit. Deși a obţinut 
divorțul, domnul Westing nu s-a recăsătorit. 


Cinci ani mai târziu, a fost dat în judecată de către 
un inventator care a revendicat patentul pentru cârpa 
din hârtie, de unică folosință. În drum spre tribunal, 
Samuel Westing și prietenul său, dr. Sidney Sikes, au 
fost victimele unui accident de mașină aproape fatal. 
Ambii au fost internaţi în spital cu răni foarte grave. 
Sikes și-a reluat activitatea la cabinetul său din 
Westingtown precum și slujba de medic legist de 
district. Westing a dispărut din viaţa publică. 

S-a spus, dar zvonul nu a fost niciodată confirmat, că 
ar fi continuat să conducă de la distanţă vastul imperiu 
care este Westing Paper Products Corporation, de pe o 
insulă din sudul Pacificului. Numele său încă apare în 


+ Se spune că, în 1776, în atelierul de tapiţerie și cusătorie al unei văduve, Betsy 
Ross, s-a cusut primul steag american cu stele și dungi. Deși i s-a cerut să 
confecționeze un steag cu stele în șase colțuri, cusătoreasa a propus steaua în cinci 
colțuri, rămasă pe steagul folosit și în prezent. 

5 Personaj desenat, personificare a patriotismului american și a Statelor Unite ale 
Americii, în chip de domn sobru, cu barbă albă, îmbrăcat cu haine în culorile steagului 
american și purtând pe cap un joben cu stele în cinci colțuri. A devenit legendar prin 
milioanele de postere de propagandă ale armatei americane, folosite în timpul celor 
două războaie mondiale, care îl înfățișau pe Unchiul Sam îndemnându-i pe americani 
să se alăture forțelor armate. 


VP - 22 


dreptul funcției de președinte al consiliului de 
conducere al corporației. 

„Suntem la fel de surprinși ca toată lumea și profund 
întristaţi”, a declarat un purtător de cuvânt al lui Julian 
R. Eastman, președintele consiliului de administraţie și 
director general al companiei, la aflarea veștii că trupul 
lui Westing a fost găsit în reședința sa de pe malul 
lacului. Reacţia dr. Sikes a fost: „Un sfârșit tragic al 
unei existenţe tragice. Sam Westing a fost un mare 
om, cu adevărat important”. 

Înmormântarea va fi privată. Executorul testamentar 
al averii Westing a declarat că dorinţa defunctului a 
fost ca, în loc de flori și coroane, să se trimită donații la 
Asociația americană a jucătorilor de bowling orbi. 


Țestoasa întoarse pagina, dar asta era tot. Cum adică asta era 
tot?! 

Nu scria nimic despre cum se găsise cadavrul. 

Nu scria nimic despre plicul proptit pe noptiera de lângă pat, 
pe care o mână tremurândă scrijelise: /n caz că sunt găsit mort 
în pat. Mergând tiptil pe lângă patul cu baldachin și citind la 
lumina lanternei ce scria pe plic, Țestoasa atinsese deodată 
mâna moartă, ca de ceară, ţeapănă, întinsă pe pătura cu alb, 
roșu și albastru. Începuse să urle și, printre ţipete, văzuse chipul 
bătrânului cu barbă albă. Tot ce-și mai putea aminti era că o 
luase la fugă, se împiedicase de băţul de biliard, căzuse de-a 
dura pe scări, ciobise sticluța lui Sandy și pierduse tot ce avea 
prin buzunare. 

Și nu scria nimic în ziar nici despre sandvișurile suspecte, cu 
unt de arahide și gem, găsite la faţa locului, nimic despre vreo 
lanternă sau vreo cruce de argint. 

Niciun cuvânt despre vreo spargere în casa Westing; nicio 
declarație cum că cineva ar fi văzut vreo vrăjitoare; nimic 
despre urme pe gazon, adidași ori teniși mărimea treizeci și 
șase. 

Mda, așadar n-avea de ce să-i fie teamă (poate doar de faptul 
că pierduse crucea maică-sii). Bătrânul domn Westing murise, 
probabil, de vreun atac de cord, sau de pneumonie - era cam 
curent în casa aia. Țestoasa împături ziarul și îl ascunse într-un 
sertar al biroului, își numără vânătăile în faţa oglinzii (șapte) și 


VP - 23 


plecă să-i caute pe cei patru care știau că fusese în casa 
Westing cu o seară înainte: Doug Hoo, Theo Theodorakis, Otis 
Amber și Sandy. Îi datorau douăzeci și patru de dolari. 
e 

La prânz, curierul de șaizeci și doi de ani se apucă de treabă. 
Avea de livrat șaisprezece scrisori de la E.J. Prune, avocat. Otis 
Amber cunoștea conţinutul scrisorilor, deoarece una dintre ele îi 
era adresată: 


În calitate de beneficiar al averii domnului Samuel 
W. Westing, prezența dumneavoastră este necesară 
mâine, la ora 4 p.m., în biblioteca de sud a reședinței 
Westing, în vederea citirii testamentului. 


— Vrea să spună că bătrânul Westing v-a lăsat niște bani, 
explică el. Semnaţi aici de primire. Cum adică ce înseamnă 
„ocupaţia”? Înseamnă... ocupaţia, meseria cum ar veni. 
Majoritatea confirmărilor de primire au rubrica asta, ca să fim 
siguri că scrisoarea a ajuns la destinatar. 

Grace Windsor Wexler scrise casnică, apoi tăie și puse 
decoratoare, pe urmă tăie din nou și scrise moștenitoare. Și mai 
vru să știe: „Cine mai e? câți sunt? câţi bani?” 

— N-am voie să spun nimic! 

Ceilalţi moștenitori fură prea uluiţi de neașteptata moștenire 
ca să-l sâcâie pe curier cu întrebări. Doamna Hoo puse un X pe 
confirmarea de primire, dar domnul Hoo completă hârtia cu 
numele și ocupaţia ei. Theo vru să semneze în locul fratelui său, 
dar Chris insistă că poate singur, încet și anevoios, scrise 
Christos Theodorakis, observator de păsări. 

Soarele apunea, dincolo de parcarea blocului Apus de Soare, 
când Otis Amber, curier, terminase de livrat scrisorile. 


VP - 24 


5 


Șaisprezece moștenitori 


Nori cenușii, grei se adunaseră pe cerul ivoriu, deasupra 
Marelui Lac$. Grace Wexler parcă pe aleea casei Westing și se 
îndreptă spre intrare, luând-o înaintea fiicelor ei. Jake refuzase 
să vină, dar nu conta... Amintindu-și niște bârfe de familie 
despre un unchi bogat (sau poate era un... străunchi - în fine, 
parcă-l chema Sam), Grace venise convinsă că moștenirea i se 
cuvenea pe drept. (Jake era evreu, n-avea cum să fie rudă cu 
Samuel W. Westing.) 

— Nu-mi dau seama unde-i crucea mea de argint, spuse ea, 
pipăindu-și lănţișorul de aur de la gât, pe sub scurta din blană 
de nurcă. 

Se opri și se uită admirativ la casa impunătoare: 

— Angela, am putea ţine petrecerea de nuntă aici! Țestoaso, 
unde fugi? 

— Scrisoarea zicea că... lasă, nimic, se răzgândi Țestoasa, 
zicându-și că era mai bine să nu explice de unde știa că se 
putea intra în bibliotecă prin ușile mari, cu geam, care dădeau 
direct spre peluză. 

Crow le deschise ușa. Cu toate că femeia de serviciu a 
blocului Apus de Soare se îmbrăca întotdeauna în negru, 
veșmintele ei îi amintiră lui Grace Wexler că s-ar cuveni să-și 
șteargă o lacrimă cu batista tivită cu dantelă - casa Westing era 
în doliu, de bună seamă. 

Tăcută, Crow o ajută pe Angela să-și scoată haina și aprobă 
din priviri rochia fetei, din catifea albastră, cu guler și manșete 
albe. 

— Eu rămân cu haina pe mine, e cam răcoare aici, spuse 
Grace - nu voia să fie luată drept una dintre rudele sărace. 

Țestoasa se plânse și ea de frig, dar, de cum intrară, maică-sa 
îi scoase haina și fetița rămase într-o rochie roz de gală, pufoasă 


ê Marile Lacuri din America de Nord (Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario) 
alcătuiesc cea mai mare întindere de apă dulce de pe Glob. Lacul Michigan este 
singurul dintre ele aflat în întregime pe teritoriul S.U.A. 


VP -25 


și creponată, cam cu două mărimi prea largă și cu vreo zece 
centimetri prea lungă. Era una dintre rochiile vechi ale Angelei. 

— Vă rog, luaţi loc unde doriţi, spuse avocatul așezat în capul 
mesei lungi din bibliotecă, fără să ridice privirea de pe plicurile 
pe care le aranja. 

Doamna Wexler se așeză pe scaunul liber din dreapta lui și îi 
făcu semn fiicei favorite. Angela se așeză lângă mama sa, 
scoase din geanta mare, de pânză, pe care o purta pe umăr, un 
şervet de trusou și începu să brodeze monograma - litera D. 
Țestoasa se trânti pe un al treilea scaun, prefăcându-se că nu 
văzuse niciodată biblioteca, panourile mari de lemn sau rafturile 
goale și prăfuite. Tresări deodată și se așeză mai bine pe scaun. 
În colţul cel mai îndepărtat al camerei, așezat pe o platformă 
înălţată, se afla un sicriu căptușit cu pânză, cu capacul ridicat. In 
coșciug era bătrânul mort - arăta exact așa cum îl găsise ea, 
doar că acum era costumat în Unchiul Sam, cu tot cu joben. lar 
în mâinile ca de ceară, împreunate pe piept, mortul avea crucea 
de argint a mamei ei. 

Însă Grace Wexler era prea ocupată să-l salute pe următorul 
moștenitor sosit, ca să observe acest amănunt. 

— Vai, doctor D., nu știam că vii și tu. Dar e de la sine înţeles, 
doar vei fi parte din familie în curând. Hai, așază-te lângă 
viitoarea ta mireasă. Țestoaso, mută-te pe alt scaun! 

Dr. Denton Deere, grăbit ca întotdeauna, o sărută în treacăt 
pe Angela pe obraz. Era încă îmbrăcat în halatul alb de spital. 

— Nu știam că-i petrecere-n pijamale, spuse Țestoasa și 
merse în capătul cel mai îndepărtat al mesei. 

e 

Următoarea moștenitoare sosită, o femeie scundă și rotofeie, 
intră timidă, cu buzele împietrite într-un soi de rânjet stânjenit, 
întins până la urechile cam ascuţite care se întrezăreau pe sub 
părul sârmos, tuns drept. 

— Bună ziua, doamna Baumbach, zise Angela. Nu cred că vi l- 
am prezentat pe logodnicul meu, Denton Deere. 

— Sunteţi un om norocos, domnule Deere. 

— Domnule doctor Deere, o corectă doamna Wexler, 
surprinsă s-o vadă pe croitoreasă acolo. 

— Desigur, îmi cer mii de scuze! 

Simţind că nu era bine-venită la acel capăt al mesei, Flora 
Baumbach se îndreptă și ea spre celălalt capăt. 


VP - 26 


— Bună, pot să stau lângă tine? Promit să nu te trag de 
coadă. 

— Bine... 

Aplecată peste masă, Țestoasa își sprijini bărbia micuță pe 
braţele încrucișate. Din poziția asta vedea tot, mai puţin sicriul. 

Grace Wexler scăpă un „ttţ” dezaprobator la vederea 
următorului moștenitor. „Omuleţul ăsta de prost gust n-are 
bunul-simţ măcar să-și scoată casca aia ridicolă de aviator! Și ce 
naiba caută aici?” 

Bătrânul curier strigă: 

— Bine v-am găsit, bine v-am găsit, Otis Amber a sosit! 

Țestoasa izbucni în râs, Flora Baumbach chicoti, iar Grace 
Wexler plescăi din nou: 

— THH! 

Doug Hoo și tatăl său intrară în tăcere. Sandy îi întâmpină cu 
un „Bună ziua!” entuziast și le făcu voios cu mâna. Era îmbrăcat 
în uniforma de ușier, dar, spre deosebire de Otis Amber, își ţinea 
pălăria în mână. 

Grace Windsor încetă să se mai mire de neașteptaţii 
moștenitori adunaţi în încăpere. Decise că erau cu toţii ori foști 
servitori, ori foşti angajați.  Bogaţii obișnuiesc să-şi 
recompenseze servitorii în testamente, iar unchiul Sam fusese 
un bărbat generos. 

— Părinţii tăi nu vin? îl întrebă ea pe băiatul cel mare al 
familiei Theodorakis, care intră împingând căruciorul fratelui 
său. 

— N-au fost invitaţi, îi răspunse Theo. 

— Niiineee, strigă Chris. 

— Ce-a zis? 

— A spus că ninge, îi explicară în același timp Theo și Flora 
Baumbach. 

Moștenitorii se uitară neputincioşi cum trupul plăpând al 
bietului invalid e dintr-odată cuprins și zguduit de convulsii. 
Croitoreasa fii singura care veni repede lângă băiat: 

— Știu, știu, îi zâmbi ea stângaci, încercai să ne spui despre 
fulguleții de nea. 

Theo o îndepărtă: 

— Fratele meu nu-i un copil și nici retardat nu-i, vă rog să nu-i 
mai vorbiţi ca unui bebeluș! 


VP - 27 


Înfrângându-și lacrimile, Flora Baumbach se întoarse la 
scaunul ei, cu același zâmbet prostesc încremenit pe buze. 

Unii se holbară cu o curiozitate bolnavă la băiat, cei mai mulţi, 
însă, întoarseră privirea. Nu voiau să vadă... 

— Afecțiune a tractului piramidal, diagnostica Denton Deere, 
încercând s-o impresioneze pe Angela. 

Angela, al cărei chip era oglinda vie a suferinţei băiatului, își 
luă geanta și ieși în grabă din cameră. 

e 

— Ooo, bună ziua, doamnă judecătoare Ford! 

Mândră de convingerile sale liberale, Grace Windsor Wexler 
se ridică și se aplecă peste masă să dea mâna cu femeia de 
culoare. Pesemne că venise ca reprezentant al legii... Sau poate 
că maică-sa fusese servitoare în casa Westing. In orice caz, 
Grace era sigură de un lucru - J.J. Ford era la fel de înrudită cu 
Samuel W. Westing ca și domnul Hoo. 

— Nu-ncepem odată? întrebă domnul Hoo, care spera s- 
ajungă la timp să prindă meciul de fotbal la televizor. Trebuie să 
mă-ntorc la restaurant, explică el tare, s-audă toată lumea. 
Duminica e cea mai aglomerată zi, dar încă se mai pot face 
rezervări. Restaurantul Shin Hoo este la etajul cinci al blocului 
Apus de Soare și este specializat în... 

Doug îl trase de mânecă: 

— Nu aici, tata! Nu în fața mortului. 

— Care mort? Aaa... se miră domnul Hoo, dând brusc cu ochii 
de sicriul deschis. 

Avocatul le spuse că mai așteptau să sosească alți câţiva 
moștenitori. 

— Soţia mea nu poate veni, zise domnul Hoo. 

— Doctorul Wexler a fost nevoit să plece la o operaţie de 
urgență, anunţă Grace. 

— Un meci de urgenţă al echipei Packers în Green Bay, îi 
dezvălui Țestoasa Florei Baumbach care își băgă capul între 
umeri și chicoti cu mâna durdulie la gură. 

— Atunci mai așteptăm o singură... ba nu, încă două 
persoane, spuse avocatul, aranjându-și hârtiile cu mâini 
tremurătoare, sub privirile severe ale judecătoarei. 

J. J. Ford îl recunoscuse pe E.J. Prune. In urmă cu câteva luni, 
pledase în faţa completului de judecată condus de ea, plin de 
ifose și dându-și o importanţă care friza incompetenţa. De ce, 


VP - 28 


oare, ar vrea cineva să pună un avocat tânăr și lipsit de 
experienţă să administreze o avere de o asemenea importanţă? 
Și, de fapt, de ce venise ea aici? Din curiozitate? Poate că da, 
dar restul, ceilalţi chiriași din Apus de Soare? „Nu-ţi mai da cu 
presupusul, Josie-jo, lasă-l pe Sam Westing să facă prima 
mutare.” 

Dinspre hol răzbătură pași ușori. Era Angela care, roșind toată 
și ţinându-și strâns geanta, se întoarse la scaunul ei. 

Moștenitorii așteptau. Unii sporovăiau cu vecinii, alţii se uitau 
la tavanul aurit și câţiva studiau modelul de pe covorul oriental. 
Judecătoarea Ford avea privirea aţintită asupra mesei - se uita 
la mâna lui Theo Theodorakis. O mână înăsprită, cu o rană de 
curând vindecată, urma lucitoare a unei arsuri pe pielea ca de 
bronz întunecat. Își ascunse mâinile în poală. Pielea de grec a lui 
Theo era mai „neagră” decât propria ei piele. 

e 

Buf, buf, buf! Mai venea o persoană. Sau poate două? 

Crow își făcu apariţia. Tăcută, cu privirea în pământ, se așeză 
lângă Otis Amber. Își scoase pe sub masă pantoful care o 
strângea și faţa i se lumină. 

Buf, buf, buf! Sosi și ultimul moștenitor. 

— Bună ziua tuturor! îmi cer scuze c-am întârziat. Încă nu m- 
am obișnuit cu... asta, spuse Sydelle Pulaski, ridicând o cârjă 
pictată în culori vii. 

Își pierdu echilibrul și puse repede băţul în pământ - buf! 

— La cârjă mă refer. „Cârjă”. Ce cuvânt oribil! Asta e, trebuie 
să mă obișnuiesc. 

Își strânse buzele subţiri, rujate mai mult decât generos într- 
un roșu țipător, încercând să-și ascundă zâmbetul triumfător. 
Toată lumea se uita la ea. Era sigură că de data asta n-avea să 
mai treacă neobservată. 

— Ce-ai păţit, Pulaski? întrebă Otis Amber. lar ai tras-o pe 
Țestoasa de codiţă? 

— AȘ zice, mai degrabă, că a-ncăput pe mâinile lui Wexler, 
măcelarul de picioare, își dădu Sandy cu părerea. 

Sydelle plescăi zgomotos, încântată că-i lua și ei cineva 
apărarea. Niciuna dintre genele false nu i se clinti la auzul 
glumelor pe seama ei (se cheamă stăpânire de sine). 

— Aaa, nu-i mare lucru, le explică ea bravând. Un soi de boală 
care-mi macină încet trupul. Dar nu trebuie să vă fie milă de 


VP - 29 


mine, am de gând să-mi trăiesc din plin fiecare zi prețioasă din 
câte mi-au mai rămas. 

Buf, buf, buf! Fosta secretară se îndreptă spre capătul mesei, 
mergând pe lângă covorul oriental gros, ca să fie sigură că toată 
lumea aude bocănitul cârjei pictate în dungi purpurii. Șoldurile ei 
late păreau și mai mari în rochia purpurie cu dungi albe, 
vălurite. 

„Valuri purpurii...” își zise Ţestoasa gânditoare. 

Denton Deere fu gata să cadă de pe scaun, tot înclinându-se 
pe spate și zgâindu-se la ciudatul spectacolul oferit de Sydelle 
Pulaski - ba își târa piciorul stâng, ba pe cel drept. 

— Ce-are? îl întrebă doamna Wexler în șoaptă. 

Tânărul medic rezident n-avea nici cea mai vagă idee, dar se 
simţi dator să spună ceva: 

— Miozită sporadică progresivă, zise el repede și se uită la 
Angela. 


Privirea fetei nu se clinti de pe broderia din poală. 

Avocatul se ridică, ţinând în mână documentele, și-și drese 
glasul de câteva ori. Grace Windsor Wexler, cu bărbia ușor 
ridicată, într-o postură regească de moștenitoare, își îndreptă 
toată atenţia spre avocat. 

— O clipă, vă rog! 

Sydelle Pulaski își sprijini de masă cârja cu dungi purpurii și 
albe, apoi scoase din geantă un caiet pentru stenografie și un 
creion: 

— Mulţumesc, puteți începe! 


VP - 30 


6 


Testamentul Westing 


— Numele meu este Edgar Jennings Prune, începu tânărul 
avocat. Cu toate că n-am avut niciodată onoarea de a face 
cunoștință cu Samuel W. Westing, din motive necunoscute mie, 
am fost numit executorul acestui testament, găsit lângă trupul 
decedatului. Permiteţi-mi să vă asigur că am examinat fiecare 
document în parte, pe cât de riguros a fost posibil în atât de 
scurt timp. Am verificat autenticitatea semnăturilor și confirm că 
le aparţin lui Samuel W. Westing și celor doi martori: Julian R. 
Eastman, președintele consiliului de administraţie și director 
general al companiei Westing Paper Products Corporation, și 
Sidney Sikes, medic legist al districtului Westing. Cu toate că 
testamentul căruia urmează să-i dau citire poate părea 
excentric, garantez legitimitatea documentului, cu numele și 
reputația mea impecabile. 

Cu răsuflarea tăiată de atâta suspans, moștenitorii se holbau 
la Edgar Jennings Prune cu ochii cât cepele. Avocatul ba tușea în 
pumn, ba își dregea vocea, ba învârtea hârtiile. Într-un târziu, 
începu să citească testamentul domnului Westing: 


Subsemnatul, SAMUEL W. WESTING, domiciliat în 
districtul Westing din frumosul stat Wisconsin, parate 
din mărețele și glorioasele State Unite ale Americii, 
aflându-mă în deplinătatea facultăților mintale, declar 
prin prezentul document că aceasta este ultima mea 
dorință și acesta este unicul meu testament. 


UNU. M-am întors să trăiesc printre prieteni și 
dușmani. M-am întors acasă ca să îmi găsesc 
moștenitorul, conștient fiind că această căutare îmi va 
aduce confruntarea cu moartea. Și mi-a adus-o. 

V-am adunat astăzi aici pe cei mai apropiați și mai 
dragi mie, cei șaisprezece nepoți și nepoate... 


VP - 31 


— Poftim?! 
(Stai jos, Grace Windsor Wexler!) 


Bâlbâindu-se, avocatul îi ceru scuze doamnei care rămăsese 
în picioare: 

— Eu doar citeam, ăăă, adică sunt cuvintele domnului 
Westing... 

— Dacă vă încălzește cu ceva, doamna Wexler, observă 
judecătoarea Ford pe un ton demn, dar mușcător, și eu sunt la 
fel de oripilată de presupusa noastră relaţie de rudenie! 

— Vai, dar nu asta voiam... 

— Hei, Angela, strigă Țestoasa spre capătul opus al mesei. E 
ilegal să te măriţi cu domnul-doctor-în-devenire. Ţi-e văr! 

Dr. Denton Deere, care mângâia mâna Angelei, la fel de 
tandru ca pe pacienţii săi la vizitele în saloane, se înţepă în acul 
înfipt în pânza brodată. 

— Cu toată gălăgia asta, nu mai pricep cine ce-a zis, se 
plânse Sydelle Pulaski. Domnule avocat, mai citiţi o dată, vă 
rog! 


V-am adunat astăzi aici pe cei mai apropiați și mai 
dragi mie, cei șaisprezece nepoți și nepoate (Stai jos, 
Grace Windsor Wexler!) ca să vă luati rămas-bun de la 
al vostru Unchi Sam. 


Mâine cenușa trupului său va fi împrăștiată în cele 
patru vânturi. 


DOI. Subsemnatul, Samuel W. Westing, jur că nu am 
murit din cauze naturale. Viata mi-a fost luată - de 
către unul dintre voi! 


— Uul ddin ooi! 

Brațul lui Chris zvâcni în aer, un deget acuzator arătând 
spre... ba nu, spre... toți. Mişcările lui necontrolate nu făcură 
decât să-i zăpăcească și mai mult pe cei de față, cu excepția 
unei singure persoane. Moștenitorii se uitară năuci în stânga și-n 
dreapta, așteptând să le confirme cineva că tot ce auziseră era 
adevărat. Recitindu-și notițele, Sydelle Pulaski scoase un țipăt 
slab: 


VP - 32 


— Aaaa! 

— Crimă? Adică Westing a fost omorât? o întrebă Sandy pe 
vecina de masă din stânga. 

Crow își feri privirea, fără să scoată o vorbă. 

— Crimă, normal că asta vrea să zică! Sam Westing a fost 
ucis! răspunse domnul Hoo. Ori a fost omorât, ori a mâncat prea 
des la cafeneaua aia jegoasă. 

Lui Theo nu-i picară bine deloc aluziile murdare la adresa 
afacerii lor de familie: 

— Crimă înseamnă, da. Și zice că ucigașul e unul dintre noi, 
spuse el, uitându-se ţintă la proprietarul restaurantului. 

— A fost anunțată poliția de aceste acuzaţii? îl întrebă 
judecătoarea Ford pe avocat. 

Prune strânse din umeri: 

— Bănuiesc că vor autoriza o autopsie. 

jJudecătoarea dădu din cap îngrozită. Ce autopsie? Westing 
era deja îmbălsămat și urma să fie incinerat a doua zi. 


Poliția este neputincioasă. Vinovatul este mult prea 
viclean pentru a se lăsa prins și judecat pentru fapta 
sa mârșavă. 


— Vai de mine! șopti Flora Baumbach, acoperindu-și gura cu 
mâna, la auzul cuvântului „mârșavă”. 

Mai întâi „crimă”, acum cuvântul ăsta urât ca o înjurătură - 
era prea mult pentru urechile ei. 


Eu sunt singurul care îi știe numele. Acum depinde 
de voi. Izgonit să fie păcătosul, vinovatul să se ridice și 
să mărturisească! 


— Amin! spuse Crow. 


TREI. Care dintre voi este demn să fie moștenitorul 
averii Westing? Ajutaţi-mă! Sufletul meu va bântui 
neimpăcat până când va fi găsit. 


Averea mi-e la răscruce. Moștenitorul căruia îi va 
pica din senin va fi cel care găsește... 


— Cenușa! strigă ușierul. 


VP - 33 


Unii începură să chicotească, să mai destindă atmosfera, alții 
îl priviră cu reproș. Grace Wexler îi aruncă un „ţţţ”, iar Sydelle 
Pulaski un „șșt”. 

— E doar o glumă, încercă Sandy să explice. Cenușa 
împrăștiată în patru zări, averea la răscruce de vânturi, adică 
moștenitorul e cel care găsește... eh, în fine, s-o lăsăm baltă. 


PATRU. Slavă ție, pământ al tuturor posibilităților! Ai 
făcut din mine, biet fiu de imigranți săraci, un om 
bogat, puternic și respectat. 


Investiti în America, moștenitori ai mei, și înăltati 
imnuri de slavă acestui tărâm generos. Și voi puteti să 
vă îmbogățiți, dacă îndrăzniti să vă încercați norocul în 
jocul Westing! 


— Joc? Ce joc? vru să știe Țestoasa. 
— Nu contează, zise judecătoarea Ford, ridicându-se să plece. 
Ori e un joc murdar, ori omul ăsta era nebun. 


CINCI. Stai jos, onorată instanță, și citește scrisoarea 
pe care acest tânăr și strălucit avocat ti-o va înmâna. 


Era de-a dreptul straniu. Câteva capete se întoarseră spre 
sicriu, dar ochii domnului Westing erau închiși pe veci. 

Tânărul și strălucitul avocat scotoci într-un vraf de hârtii, își 
pipăi buzunarele și, în cele din urmă, găsi scrisoarea în servietă. 

— Nu vreţi s-o deschideţi? o întrebă Theo pe judecătoare, care 
se așezase din nou și pusese plicul sigilat în geantă. 

— Nu-i nevoie. Sam Westing își permitea să cumpere nu unul, 
ci zece certificate de sănătate mintală. 

— Săracii sunt nebuni, bogaţii... doar excentrici, spuse 
domnul Hoo cu amărăciune. 

— Domnule, vreţi să spuneți că profesia de medic este una 
coruptă? sări indignat Denton Deere. 

— Șșt! 


ȘASE. înainte de a intra în sala de jocuri, păstraţi un 


minut de reculegere și rugăciune pentru bătrânul și 
bunul vostru Unchi Sam. 


VP - 34 


Flora Baumbach fu singura care vărsă lacrimi. Crow fii singura 
care se rugă. Până să apuce Sydelle Pulaski să ia poziţia de 
reculegere, se terminase minutul. 


VP - 35 


7 


Jocul lui Westing 


Opt mese, fiecare cu două scaune, fuseseră aranjate în 
mijlocul sălii de jocuri. Puști de vânătoare, palete de ping-pong, 
un rastel cu bețe de biliard („Nu lipsește niciunul!” se miră 
Țestoasa), arcuri și săgeți, ţinte, bâte, rachete - toate păreau 
posibile arme ale crimei. Moștenitorii așteptau cu înfrigurare să 
li se spună unde să se așeze. 

Theo se apropie de masa de șah și admiră piesele sculptate 
cu măiestrie. Cineva mutase un pion alb. OK, de ce să nu joace? 
Deschise și el, mutând un cal negru. 

Auzindu-l pe Prune că-și drege din nou vocea, Sydelle Pulaski 
își puse la subţioara stângă cârja pictată și deschise o nouă 
pagină în caietul de stenografie: 

— Șșt! 


SAPTE. Și acum, dragi prieteni, rude și dușmani, să 
înceapă jocul Westing! 


Regulile sunt simple: 


e Numărul de jucători: 16, împărţiţi în 8 perechi. 

e Fiecare pereche va primi zece mii de dolari. 

e Fiecare pereche va primi un set de indicii. 

e Penalizări: dacă un jucător părăsește jocul, 
partenerul este obligat să iasă, de asemenea, din joc. 
Perechea în cauză va returna banii. Perechile absente 
pierd cei zece mii de dolari, iar seturile lor de indicii 
sunt păstrate până la tura următoare. 

e Jucătorii vor fi înștiințaţi cu două zile înainte când 
are loc următoarea tură de joc. Fiecare pereche va 
putea da atunci un singur răspuns. 

e Obiectivul jocului: un câștig fără pereche! 


— Ai auzit, Crow? se entuziasmă Otis Amber. Zece mii de 
dolari! Ei, nu-ţi pare bine că te-am convins să vii? 


VP - 36 


— Șști 
De data asta era Țestoasa. Obiectivul jocului era „un câștig 
fără pereche”, iar ea avea de gând să câștige. 


OPT. Și acum, să facem perechile. Când vă auziti 
numele, mergeti la masa indicată. Numele și ocupatia 
vor fi citite întocmai cum apar pe confirmarea de 
primire. 


Pe urmă, depinde de voi să descoperiți cine e fiecare 
cu adevărat. 


1 DOAMNA SUN LIN HOO, bucătăreasă 


JAKE WEXLER, ocupat cu statul degeaba când nu mă 
ocup de picioare 


Grace Wexler nu înţelese gluma soțului ei, legată de ocupaţie. 
Domnul Hoo pricepu, dar n-avea chef de glume - erau puși la 
bătaie zece mii de dolari. Amândoi încercară să-și scuze 
consorţii absenţi: „Operaţie urgentă!”, „Soţia mea nici măcar nu 
vorbește engleza”. În zadar, însă - masa unu rămase fără 
jucători și fără bani. 


2 ȚESTOASA WEXLER, vrăjitoare 
FLORA BAUMBACH, croitoreasă 


Se auziră oftaturi de ușurare când se citi numele partenerei 
de joc a Țestoasei. Însă Flora Baumbach părea încântată să fie 
perechea micuţei vrăjitoare care lovea lumea în fluierul 
piciorului, cel puţin dacă te luai după zâmbetul tâmp încremenit 
pe faţa croitoresei. Țestoasa, în schimb, sperase să-l aibă 
partener pe unul dintre băieţii de liceu, în special pe Doug Hoo. 


3 CHRISTOS THEODORAKIS, observator de păsări 


DR. DENTON DEERE, medic rezident, spitalul Sf. Iosif, 
Secția chirurgie plastică 


Theo protestă: trebuia să fie în aceeași pereche cu fratele 
său, doar Chris era responsabilitatea lui. Doamna Wexler 
protestă și ea: doctorul D. trebuia să facă pereche cu viitoarea 


VP - 37 


sa mireasă. Dr. Denton Deere protestă la rândul lui, însă doar în 
gând: dacă tot aranjamentul ăsta era ca să obţină de la el 
sfaturi medicale gratis, ei bine, se înșelau cu toţii (indiferent 
cine erau toți ăștia). Era un om ocupat și, în primul rând, era 
medic, nu infirmieră! 

Chris, însă, era în culmea fericirii să fie înconjurat de atâta 
lume. Avea de gând să-i povestească doctorului că văzuse pe 
cineva șchiopătând în casa Westing. Poate era chiar criminalul... 
Dacă nu cumva partenerul lui de echipă era criminalul! Ce 
palpitant, jocul ăsta era mai tare decât televizorul! 


4 ALEXANDER MCSOUTHERS, usier 


J. J}. FORD, judecătoare, Curtea de Apel a Curtii 
Supreme de Justiţie de Stat 


Moștenitorii se uitară la ușier care, plin de voioșie, trase 
galant un scaun de la masa patru și i-l oferi judecătoarei. Nu le 
trecuse până atunci prin cap că Sandy era un nume de alint 
pentru Alexander. Doar nu asta voia să spună Sam Westing prin 
„depinde de voi să descoperiți cine e fiecare cu adevărat"?! Sau 
poate că da? 

Judecătoarea nu-i întoarse zâmbetul ușierului care-i arătă, în 
toată splendoarea, dintele știrbit din faţă. Ușier... Ceilalţi 
scriseseră și ei lucruri simple: bucătăreasă, croitoreasă. Ba 
podologul chiar făcuse o glumă pe seama „ocupaţiei” sale. 
Trebuie să le fi părut plini de ifose, ea și rezidentul, cu titlurile 
lor pompoase. În fine, muncise din greu s-ajungă în poziţia în 
care era, de ce să nu fie mândră de asta? N-avea nimic pe 
conștiință, iar trecutul îi era fără pată... „Fii cu băgare de 
seamă, Josie-Jo! Nici n-a început bine jocul și Westing te-a și pus 
pe jar!” 


5 GRACE WINDSOR WEXLER, moștenitoare 
JAMES SHIN HOO, proprietar de restaurant 


Grace Windsor Wexler ignoră chicotelile înfundate din jur. 
Poate că încă nu era moștenitoarea averii, dar în scurt timp 
avea să devină, dacă punea la socoteală indiciile ei, ale Angelei, 
ale Țestoasei, ale lui Denton și ale ascultătorului fiu al domnului 
Hoo. Cinci mii de dolari duși pe apa sâmbetei... Ei, și ce, parc- 


VP - 38 


avea nevoie de ajutorul lui Jake. O să câștige de una singură 
jocul. 

— Cu siguranţă vă va face plăcere s-auziţi că domnul Westing 
a fost cu adevărat dragul meu unchi Sam, îi șopti ea 
partenerului de echipă. 

„Şi ce? își zise domnul Hoo. Cinci mii de dolari duși pe apa 
sâmbetei!” Ar fi trebuit să-i spună soţiei sale despre întâlnirea 
asta, s-o ia cu el. Sam Westing, păduchele împuţit, i-o făcuse 
iar! Oricine ar fi fost criminalul, merita o medalie. 


6 BERTHE ERICA CROW, Cantina pentru săraci Sfânta 
Izbăvire 


OTIS AMBER, curier 


Curierul se îndreptă spre masa șase în pași sprinteni de dans, 
iar Crow, cu o faţă sumbră, căci o durea piciorul înghesuit în 
pantoful prea strâns. Ce se tot holbau la ea? Se gândeau că ea l- 
a omorât pe Windy? Oare vinovatul avea habar c-avea și ea 
partea ei de vină? „Căiește-te!” 

„Crow șchioapătă...”, observă Chris Theodorakis. 


7 THEO THEODORAKIS, frate 


DOUG HOO, campion național la cursa de 1.500 în 
pentru liceu 


Cei doi dădură mâna și se îndreptară spre masa șapte - Doug 
în pas de jogging, iar Theo agale. Trecând pe lângă masa de 
șah, băiatul văzu că albul făcuse a doua mutare. Mută și el un 
pion negru. Poate că n-ar fi trebuit să scrie frate, dar, fie că-i 
plăcea sau nu, cam asta era ocupaţia lui pe lume. Chris îi zâmbi, 
atât de frumos și de blând, încât Theo se simţi și mai vinovat că- 
i purta pică. 

— Asta înseamnă că sunteți partenera mea, doamna Pulaski, 
spuse Angela. 

— Scuze, drăguță, ai spus ceva? 


8 SYDELLE PULASKI, secretara directorului 
ANGELA WEXLER, niciuna 


VP - 39 


Angela o urmă șovăitoare pe secretară, nesigură dacă să 
ignore cârjele femeii sau s-o ia de braţ și s-o ajute. Măcar era 
limpede că partenera ei invalidă n-avea cum să fie criminalul. 
Ce jenant să fie în echipă cu o asemenea... Nu, n-avea voie să 
gândească așa. Pe ea n-o deranja deloc să fie perechea Sydellei, 
ci pe maică-sa (simţea indignarea lui Grace de la o poștă, nici nu 
era nevoie să se uite la ea) - fiica ei perfectă, în echipă cu o 
ciudată! 

„Ce noroc pe capul meu!”, se gândi Sydelle Pulaski, mergând 
șontăc-șontăc spre masa opt. Cu o parteneră așa de tânără și 
drăguță, sigur o vor băga toţi în seamă! Poate chiar o invită la 
nuntă! Daa, și-ar picta o cârjă în alb cu bucheţele de flori roz... 

Denton Deere era nedumerit. Ce voia să zică Angela cu 
„niciuna”? 

(J 

Edgar Jennings Prune își drese din nou glasul. 

— Deviaţie de sept, îi șopti Denton Deere partenerului său de 
echipă noul diagnostic. 

Chris chicoti. „Ce-o fi găsind de râs ologul?” se întrebă 
rezidentul. 


NOUĂ. Banii! Fiecare pereche va primi acum un cec 
în valoare de zece mii de dolari. Cecul nu poate fi 
încasat fără semnătura ambilor jucători din echipă. Cu 
înțelepciune să fie cheltuiţi sau cu grație risipiţi. Fie ca 
Domnul aurul să-ți înmulțească! 


Un țipăt sfâșietor le aminti deodată moștenitorilor că era și o 
crimă la mijloc în toată povestea asta. În timp ce împărțea 
cecurile, avocatul o călcase pe Crow pe piciorul care o durea. 

— E legală treaba asta, doamnă judecătoare? întrebă Sandy. 

— Nu numai că-i legală, domnule McSouthers, îi răspunse 
judecătoarea Ford, semnând cecul și înmânându-i-l ușierului, ci 
e și un șiretlic prin care ne obligă pe toţi să intrăm în joc. 


ZECE. Fiecare pereche prezentă va primi acum un 
plic cu un set de indicii. Nu există două seturi identice. 
Nu contează ce aveți, ci ceea ce nu aveti. 


Așezând ultimul plic pe masa numărul opt, tânărul avocat îi 
zâmbi Angelei. Sydelle Pulaski îi întoarse zâmbetul. 
VP - 40 


— N-au niciun sens, se plânse Denton Deere, învârtind 
indiciile tipărite pe bucăţi pătrate tăiate din prosoape din hârtie 
superrezistentă marca Westing. 

Cu braţele întinse pe masă și degetele răsfirate, Chris încercă 
să rearanjeze cuvintele într-o ordine, dacă nu logică, măcar 
gramaticală. 

— Hei, fii atent! strigă medicul rezident, căci una dintre 
bucăţile de hârtie căzuse pe podea. 

La masa alăturată, Flora Baumbach sări de pe scaun, ridică 
pătrăţelul de hârtie și îl puse înapoi, cu scrisul în jos, în faţa 
băiatului care tremura. 

— N-am văzut nimic! anunţă ea cu voce tare. Chiar n-am 
văzut, repetă croitoreasa, văzând privirea  iscoditoare a 
Țestoasei Wexler, vrăjitoare, partenera ei. 

Cuvântul pe care-l văzuse era plai. 

După întâmplarea asta, jucătorii avură grijă să-și ferească mai 
bine indiciile de ochii celorlalți. Aplecaţi asupra meselor, 
aranjară și  rearanjară bucăţile de hârtie, mormăind și 
bombănind. Numele criminalului era pe-acolo, pe undeva, 
ascuns în indicii. 

O singură pereche nu-și văzuse încă indiciile. La masa opt, 
Sydelle Pulaski puse o mână pe plic, ridică un deget la buze și-i 
făcu semn Angelei să se uite la ceilalți moștenitori - „Priveşte cu 
atenţie și ascultă!” voia să spună. ` 

„O fi ea bizară, da proastă nu-i!” își zise Angela. Intrucât 
fiecare pereche avea un alt set de indicii, era mai bine să caște 
ochii la ceilalți și să ciulească urechile după indicii care să le 
ajute apoi să le dezlege pe ale lor. 

e 

— He, he, he, zise curierul, bătând-o prietenește pe spate pe 
partenera lui. Ce mai pereche facem, bătrâna mea prietenă: 
regina Crow și regele Amber! 

— Asta ce-i, un sau nu? se întrebă Doug Hoo cu voce tare, 
întorcând foaia cu indiciul cu susul în jos, apoi cu josul în sus. 

Theo îl înghionti cu cotul și se întoarse repede să vadă dacă-l 
auzise cineva. Angela își cobori privirea la timp. 

J. ]. Ford mototoli indiciile și se ridică enervată: 

— Îmi pare rău, domnule McSouthers. Poziţia de pion în acest 
joc stupid e una, dar să suport și limbaj de varieteu... 


VP - 41 


— Vă rog, nu mă lăsaţi singur, doamnă judecătoare! o rugă 
Sandy. Altfel trebuie să dau înapoi toţi banii. Îi frâng inima 
nevestei... Și bieţii mei copii... 

Judecătoarea Ford se uită rece la ușierul disperat. Era 
obișnuită să vadă zi de zi, la tribunal, oameni care o implorau 
să-i ajute. 

— Vă rog, doamnă judecătoare! Mi-am pierdut slujba, pensia. 
Nu mai am putere să lupt. Nu vă daţi bătută din cauza unor 
cuvinte fără cap și coadă! 

„Beţe și pietre oasele-mi zdrobesc, dar cuvintele nu mă 
lovesc”, obișnuia să cânte în copilărie. Cuvintele puteau fi 
dureroase, dar nu mai era copil. Și nu era nici genul de 
judecător care să condamne oamenii la moarte. Și-apoi, poate c- 
avea șansa să... 

— Bine, domnule McSouthers, fie, zise J.J. Ford și se așeză, cu 
o privire plină de încrâncenare. Vom juca așa cum Sam Westing 
însuși ar fi jucat. Mișelește! 

Flora Baumbach miji ochii și se încordă până i se strâmbă faţa 
- se concentra... 

— Haide odată, nu le-ai memorat? 

Țestoasei nu-i plăcea deloc cum Otis Amber își tot întindea 
gâtul sfrijit spre masa lor. Şi Angela la ce se tot zgâia? 

— Ba da, cred că da, răspunse croitoreasa. Dar nu pricep 
nimic. 

— Mie mi se pare simplu ca bună ziua, spuse Țestoasa și, 
îndesându-și în gură bucăţile de hârtie, una câte una, le molfăi 
tacticos și le înghiţi. 

e 

— Păsărească, nu alta! mormăi domnul Hoo. 

Grace Windsor era întru totul de acord: 

— Mă scuzaţi, domnule Prune, dar indiciile astea... ce indică? 
Adică, ce anume trebuie să găsim? 

— Valuri purpurii, glumi Sandy, făcându-i cu ochiul Țestoasei. 

Doamna Wexler scoase un strigăt de bucurie și schimbă 
ordinea a doua dintre cuvintele din faţa ei. 

— Tot a păsărească sună! mârâi domnul Hoo. 

Ceilalţi jucători începură și ei să-l descoasă pe avocat, 
sperând să afle mai multe informaţii. Ed Prune dădu din umeri. 

— Măcar copii ale testamentului poţi să ne dai? 


VP - 42 


— O copie va fi disponibilă la dosar... începu judecătoarea 
Ford. 

— Mă tem că nu, onorată instanţă, o întrerupse avocatul. 
Testamentul nu se vaaa... ăăă, adică nu vaaa va va... 

Făcu o pauză și încercă din nou: 

— Testamentul va fi depus la dosar abia pe 1 ianuarie anul 
viitor. Instrucţiunile pe care le-am primit impun ca niciun 
moștenitor să nu vadă vreun document până la încheierea 
jocului. 

Cum? Nici măcar o copie? Nu-i cinstit. Stai puţin, aveau o 
copie! Copia stenografiată! 

Sydelle Pulaski avea acum parte de toată atenţia pe care și-o 
putea dori. Le zâmbi și ea fețelor prietenoase care o priveau din 
toate colţurile încăperii, arătându-le o ditamai pată de ruj pe 
dinţii din faţă. 

— Nu mai e, cumva, vreo ultimă propoziţie în documentul ăla? 
îl întrebă Sandy pe Prune. Adică... are dreptate rezidentul, n-are 
niciun sens. 


UNSPREZECE. Niciun sens, ziceti voi... Moartea nu 
are niciun sens, cu toate astea, vine după o viată 
întreagă. Nici viața nu are sens decât dacă știi cine 
ești, ce vrei și din ce parte bate vântul. 


Așadar, să înceapă jocul! Soluția e simplă, dacă știți 
ce căutați. Atenţie, însă, moștenitori! Fiți cu băgare de 
seamă! 

Unii nu sunt cine pretind că sunt, iar alții nu sunt 
ceea ce par. Oricine ati fi, e vremea să mergeti acasă. 

Domnul să vă binecuvânteze și nu uitati: 

Cumpărați produsele din hârtie marca Westing! 


VP - 43 


8 


Perechile de moștenitori 


Peste noapte, „fulguleţii de nea”, cum îi alintase Flora 
Baumbach, se preschimbară în viscol strașnic. Chiriașii din Apus 
de Soare se treziră din vise bântuite de goana după indicii și 
bălți de sânge, între cearșafuri răsucite funie de atâta somn 
zbuciumat și prizonieri în clădirea înzăpezită în troiene înalte de 
patru metri și jumătate. 

Telefoanele - moarte, curent electric - ioc. 

Înzăpeziţi, cu un criminal printre ei! 

Ca într-o solemnă procesiune dintr-un misterios și străvechi 
ritual, fiecare chiriaș își căută partenerul de echipă, urcând și 
coborând scările fără ferestre ale blocului, la lumina unor 
lumânări strâmbe, cu dungi colorate (opera Țestoasei în tabăra 
de vară). 

— Aceste lumânări confecţionate manual sunt, pe cât de 
practice, pe atât de romantice, turuise Țestoasa la șapte 
dimineaţa, lăudându-și marfa din ușă în ușă, în faţa chiriașilor 
înfricoșaţi („Uf, tu erai Ţestoaso...”). lar dungile colorate arată 
timpul, un lucru foarte util în situaţiile în care ceasul 
dumneavoastră electronic s-a oprit. Fiecare dungă arde timp de 
exact o jumătate de oră, mai mult sau mai puţin. Douăsprezece 
dungi - șase ore. 

— Cât ceri pe ele? 

— N-aș vrea să profit de această situaţie de urgenţă, așa că 
am redus prețul la cinci dolari bucata. 

Strigător la cer! Cu atât mai mult când, la doar două ore după 
ce Țestoasa vânduse ultima lumânare, se reluă alimentarea cu 
curent. 

— Îmi pare rău, marfa nu-i returnabilă! 

În fine, atâta pagubă. Ce însemnau cinci dolari pentru 
moștenitorii unei averi de două sute de milioane? Indiciile, da, 
asta era tot ce conta - să descifreze indiciile. În spatele ușilor 
închise. În șoaptă, în caz că cineva trăgea cu urechea. 


VP - 44 


Nu toate perechile de moștenitori își băteau capul cu indiciile 
sau puneau la cale te miri ce comploturi pentru a dezlega 
misterul. Jake Wexler se închisese în biroul său, după o lungă și 
zgomotoasă ceartă cu soţia lui. Bineînţeles că i-ar fi picat bine 
jumătate din cecul de zece mii de dolari, dar nu voia să 
recunoască, nu în faţa ei. Pe Grace părea că o supără mai mult 
pierderea banilor decât uciderea unchiului ei - dacă într-adevăr 
îi era unchi Westing ăsta... 

Cinci etaje mai sus, partenera de echipă a lui Jake stătea la 
fereastra dinspre lac a restaurantului, uitându-se ţintă spre 
apele înspumate și zbuciumate ale lacului. Nimeni nu se 
sinchisise să-i spună doamnei Hoo despre jocul lui Westing. 

Unii jucători rămăseseră înzăpeziţi în altă parte: Denton Deere 
la spital, Sandy acasă. Nimeni nu se gândi unde puteau fi Otis 
Amber sau Crow. 

Dar Sydelle Pulaski era acolo, bocănind în plinte cu cârja ei și 
șontăcăind la braţul drăgălașei sale partenere, pe holurile 
acoperite cu covoare ale blocului. Nu unul, ci șapte dintre 
chiriași o invitaseră la cafeaua de dimineaţă sau ceaiul de după- 
masă (criminală au ba, n-aveau încotro, trebuiau să vadă copia 
testamentului stenografiată de Pulaski). 

— Trei cuburi de zahăr, vă rog. Angela o bea fără. 

— ȘI, cu sănătatea cum staţi? 

— Slavă Domnului, încă mă mai ţin picioarele să mă târăsc 
încolo și-ncoace. 

— Și ce slujbă ziceaţi c-aveţi? 

— Am fost secretara personală a directorului general al 
fabricii de cârnaţi Schultz. Bietul domn Schultz, nu știu cum se 
va descurca fără mine. 

— Și notițele stenografiate unde... 

— Mulţumesc pentru tratație. Trebuie să mă-ntorc degrabă 
acasă, să-mi iau medicamentele. Haide, Angela! 

e 

Numai unul dintre moştenitori nu le invitase, dar asta n-o 
oprise pe Sydelle Pulaski să dea buzna în apartamentul 2D. 

— Salutare, Chris! Ne-am gândit să trecem pe la tine, să 
vedem ce mai faci. Nu te speria. Nu sunt eu criminalul, Angela 
nici atât, și nu credem c-ai fi putea fi tu. Pot să iau loc? întrebă 
secretara, trântindu-se pe un scaun, înainte ca băiatul s-apuce 
măcar să deschidă gura. Poftim, am furat o pricomigdală pentru 


VP - 45 


tine. E așa de lipicioasă, c-o să-i simţi gustul în gură toată ziua. 
Cred că mi-au rămas resturi prin toate măselele. 

Chris luă fursecul. 

— Ce zâmbet, să-ţi frângă inima, nu alta! 

Angela și-ar fi dorit să nu-i scape asemenea vorbe lui Sydelle 
- păreau atât de crude. Dar măcar partenera ei vorbea cu 
băiatul, pe când ea nu era în stare. Angela, norocoasa de ea, 
înţepenise acolo, în picioare, ca un manechin în vitrină. 

— Ăăă, știu că Denton voia să vină să lucraţi împreună la 
descifrarea indiciilor. A rămas și el înzăpezit, știi... 

— Tu ffoate ffumoasă. 

De unde ieșise „frumoasă” ăsta? Voia să spună „drăguţă”. 
Chris își coborî capul cârlionţat asupra cărții de geografie din 
poală. Nu râdea de el... Pe ea putea s-o întrebe, doar urma să se 
mărite cu partenerul lui de echipă: 

— Cee oolde? 

Angela nu înțelese. 

Chris dădu paginile până ajunse la o imagine cu un lan de 
grâu: 

— Oolde. 

— Aa, holde. Vrei să-ți spun nume de cereale. Păi, ar fi grâu, 
secară, porumb, ovăz, orz. 

— Oohz! 

Angela se temu că-l apucă vreo criză pe băiat, însă Chris doar 
repeta ultimul ei cuvânt: „orz”. 

Sydelle sufla de zor să dezgheţe un ochi de fereastră. Șterse 
apoi frumos geamul cu mâneca și zise: 

— Așa, acum poţi să te uiţi din nou după păsări. Te mai pot 
ajuta cu ceva, tinere domn? 

Chris dădu din cap: 

— Citeșște-mmi nnotissele sstenoafiatte. 

Doamna cea frumoasă și doamna cea caraghioasă plecară 
degrabă. Una dintre ele șchiopăta, de fapt, se prefăcea că 
șchioapătă (dar el își dădea seama), nu ca ologul pe care-l 
văzuse pe peluza casei Westing. 

„Ovăz, orz, hm...” Chris închise ochii și se gândi mai departe 
la indicii: 


PATRU OȘTI PE PLAI DE HOLDE 


VP - 46 


Oști = osti = Otis. Otis Amber! Patru+de = 4D. jJudecătoarea 
Ford locuia în apartamentul 4D! Dar nici curierul, nici 
judecătoarea nu șchiopătau și, pe deasupra, nu reușise încă să 
înţeleagă ce era cu plai sau holde. Mai bine să-l aștepte pe 
Denton Deere. Denton Deere era deștept - era doctor. 

Chris ridică binoclul și se uită spre deal. Casa era aproape 
acoperită de troiene viscolite de vânt. Zări ceva mișcându-se la 
etajul doi - o mână care ţinea marginea draperiei. Apoi, 
perdelele grele căzură la loc, acoperind fereastra. Așadar, și 
casa Westing era înzăpezită sau, mai bine zis, cineva rămăsese 
înzăpezit în casa Westing. 

e 

Unui singur jucător îi veni ideea că indiciile ar spune cum să 
fie cheltuit cecul de zece mii de dolari. /nvestiți în America, îi 
îndemna domnul Westing. Sau cu grație să fie risipiţi, scria tot în 
testament. 

— Adică să investim în acţiuni la bursă. Cine face cei mai 
mulți bani câștigă moștenirea, toţi cei două sute de milioane de 
dolari. 

Indiciile echipei: 


O MARE AM MUNȚI 


se refereau, cu siguranţă, la simbolurile” pentru trei companii 
cotate la bursă: MAR, MT (de la mare și munti) și AMO. 

— Dar am și o sunt două indicii separate, observă Flora 
Baumbach. 

— Ca să ne deruteze. 

— Și criminalul? Nu zicea că trebuie s-aflăm numele 
criminalului? 

— Ca să ne ducă pe o pistă greșită. 

Dacă poliţia suspecta că se petrecuse o crimă, ar fi ajuns de 
mult la închisoare. Amprentele ei erau peste tot în casa Westing, 
inclusiv pe cadavru. 

— Doamnă Baumbach, doar nu credeți că vreunul dintre noi 
chiar a omorât, cu sânge rece, o ființă umană vie, în carne și 
oase? 


7 Abrevieri sau combinaţii de litere și cifre prin care sunt identificate companiile 
cotate la bursele de valori. 


VP - 47 


Țestoasa era convinsă că fix asta se întâmplase, însă 
croitoreasa era ușor de dus de nas. 

— Nu te mai uita așa la mine, Țestoasa Wexler! Știi prea bine 
că n-aş putea gândi vreodată așa ceva. Probabil c-am înţeles 
greșit. Of, de ne-ar da odată domnișoara Pulaski copia 
testamentului! 

Țestoasa se întoarse la calculele ei - numărul de acţiuni ori 
preţul pe acțiune, plus comisionul agentului de bursă, încerca să 
aducă suma totală la cei zece mii de dolari pe care îi aveau de 
cheltuit. 

Flora Baumbach își zise că poate se înșelase în privința 
crimei, dar nu era deloc convinsă de planul Țestoasei: 

— Cum rămâne cu Cumpăraţți produsele din hârtie marca 
Westing? Sunt sigură că era ceva în testament despre asta. 

— Super! exclamă Țestoasa. Asta o să facem, adăugăm WPP, 
compania Westing Paper Products, la lista de acţiuni pe care le 
vom cumpăra. 

Flora Baumbach văzuse suficiente reclame la televizor cât să 
știe că, de îndată ce ajungea la magazin, trebuia să cumpere 
toate produsele Westing de pe raft - asta însemna Cumpăraţi 
produsele din hârtie marca Westing... În orice caz, se simţea 
bine să aibă din nou prin preajmă un copil. Se bucura să-i poată 
face pe plac. 

— Ştii, Țestoaso, s-ar putea să zici tu bine că trebuie să 
băgăm banii în acţiuni la bursă. Îmi amintesc că testamentul 
spunea Fie ca Domnul aurul să-ți înmulțească! Asta trebuie să 
fie din Biblie. 

— Shakespeare! o contrazise Țestoasa. 

Orice citat era ori din Biblie, ori din Shakespeare. 

e 

Domnul Hoo împinse scrumiera plină ochi cu un aer dezgustat 
și rearanjă indiciile: 

— Roade purpurii are mai mult sens. 

Grace Wexler se uită spre femeia care stătea gânditoare la 
fereastra restaurantului. 

— Eşti sigur că soția ta nu-ntelege engleza? Adică, mă 
gândesc, e de-atâţia ani aici... 

— E a doua mea soție. A venit din Hong Kong acum doi ani. 

— Ce-i drept, pare tânără, dar e greu de ghicit vârsta 
persoanelor de... credinţă orientală, spuse Grace. 


VP - 48 


Hoo o fulgeră cu privirea. Nedumerită (ce mare lucru 
spusese?), Grace continuă: 

— Soţia ta e foarte drăgălașă. Așa, ca o păpușă, și foarte 
misterioasă. 

Hoo mușcă jumătate dintr-un baton de ciocolată. Avea 
destule probleme - restaurantul mai mereu gol, un fiu leneș, 
ulcerul care-l supăra. Acum trebuia s-o mai suporte și pe 
încuiata asta. 

Grace își mai aprinse o ţigară și rearanjă indiciile, astfel încât 
să iasă valuri purpurii. 

— L-ai auzit și tu pe ușier spunând „valuri purpurii”. Trebuie 
să-nsemne ceva. Și secretara aia îngrozitoare avea o rochie cu 
valuri purpurii aseară, să nu mai zic de cârjă... 

— Nu se cade să vorbeşti urât despre oamenii mai puțin 
norocoși decât tine, îi spuse Hoo. 

— Ai dreptate, zise Grace. Biata făptură își duce infirmitatea 
cu mult curaj - miozită progresivă, a spus viitorul meu ginere. 
Știi, e doctor. În fine, Pulaski n-are cum să fie criminalul, la halul 
în care șchioapătă încolo și-ncoace. Și-n plus, de unde să știe 
unchiul Sam că Pulaski o să poarte haine cu valuri purpurii la 
înmormântarea lui? 

Hoo alungă fumul de ţigară: 

— Criminalul trebuie să fi avut un motiv. Ce zici de asta: O 
nepoată își ucide unchiul ca să-i moștenească averea. 

Cum nu era supărăcioasă, Grace își dădu capul pe spate și 
scoase un „ha, ha, ha” amuzat. 

— Nu că mi-ar păsa, continuă Hoo. Bogătanul ăla parșiv o 
merita din plin. Ce-i? 

— Vită-te bine! spuse Grace, arătându-i bucăţile de hârtie: 


PATRU CE MARE AR ROADE VALURI PURPURII 


— Patru ce mare! Criminalul locuiește în apartamentul 4C! 

— Eu locuiesc în apartamentul 4C! se răţoi Hoo. Dacă Sam 
Westing voia să spună 4C, ar fi scris numărul 4 și litera C. lar m- 
a-r-e înseamnă mare, apă adică, unde înoată țestoase. 

— Haide, domnule Hoo, suntem amândoi niște caraghioși! L-ai 
întrebat pe fiul tău despre indiciile lui? 

— Pușlamaua aia? Dacă-l prinzi pe-aici, n-ai decât să-l descoși 
tu! 


VP - 49 


Hoo își îndesă în gură restul batonului de ciocolată și continuă 
să bodogănească: 

— Halal afacere și restaurantul ăsta... toată lumea comandă 
pentru acasă, nimeni nu mai mănâncă la restaurant. Cafeneaua 
lui Theodorakis o să mă bage la azilul de săraci. Angela ta și 
femeia aia, Pulaski, nu ne-au arătat nici copia testamentului, nici 
indiciile lor și nici nu și-au platit cele trei cești de ceai de 
iasomie și șase fursecuri cu migdale. lar tu fumezi prea mult! 

— Și tu mănânci prea mult! i-o întoarse Grace și, aruncând 
portmoneul pe masă, ieși ca o furtună din restaurant. 

Mărunţiș, asta-i tot ce-o să vadă de la ea! N-are decât să vină 
s-o roage în genunchi să semneze cecul de zece mii de dolari, 
om nebun! Ce mai pereche: Attila Hunul și Gracie cea-de-nimic- 
bună. Gracie Windkloppel Wexler, pretendentă la moștenire, 
moștenitoare pretențioasă. 

(J 

Mai întâi, banii! Semnară cecul amândoi - jumătate în contul 
de economii al lui Doug Hoo, cealaltă jumătate părinților lui 
Theo. Apoi, indiciile: 


UNTISONHNO 


— Or fi numere: un doi, trei? își dădu Theo cu părerea. 

— Eu tot cred că un e, de fapt, nu, spuse plictisit atletul- 
vedetă. 

Işi împreună mâinile pe ceafa, se lăsă pe spate pe banchetă, 
își întinse picioarele pe sub masă, apoi adăugă: 

— Și, adevărul e că... nu avem nimic. Nu tu indicii ca lumea, 
nu tu vreo pistă de urmărit, nu tu testament! 

Nici după trei cești de cafea, două prăjituri cu foietaj și un 
castron de orez cu lapte și frișcă, Sydelle Pulaski nu le 
dezvăluise nimic. 

Theo nu se lăsă: 

— Eşti sigur că n-ai văzut nimic ciudat acolo, la casa Westing, 
în seara aia? 

— Nu l-am omorât pe Westing, dacă asta vrei să zici. Singurul 
lucru ciudat pe care l-am văzut a fost Țestoasa Wexler. Cre’ că 
pacostea aia mică e îndrăgostită până peste urechi de mine. Ce 
noroc pe capul meu, nu? 


VP - 50 


— Doug, lasă gluma! Unul dintre moștenitori e criminalul. 
Suntem cu toţii în pericol! 

— Doar pentru că i-a făcut felul bătrânului, nu-nseamnă c-o să 
mai omoare și pe altcineva. Tata zice că... 

Doug se opri. Vorbele aruncate de taică-su, cum că ucigașul 
ar trebui premiat cu o medalie, puteau da de bănuit. 

Theo încercă să-l ia altfel pe Doug: 

— Am jucat șah cu cineva aseară în sala de jocuri. 

— Cu cine? 

— Păi, tocmai asta-i ciudat, că nu știu cu cine. Trebuie s-aflăm 
care dintre moștenitori știe să joace șah. 

— De când e jocul de șah dovadă pentru crimă? 

— Ei, să zicem că-i un punct de pornire, zise Theo. Și, maie o 
chestie: testamentul spunea că nu există două seturi de indicii 
identice. Poate că toate indiciile puse cap la cap alcătuiesc un 
mesaj care ne spune numele criminalului. Trebuie să facem 
cumva să-i convingem pe ceilalţi să punem toţi indiciile laolaltă. 

— Daa, sigur! Criminalul abia așteaptă să ne aducă pe tavă 
indiciile care-l duc la spânzurătoare, spuse Doug și se ridică 
grăbit, căci, înzăpezit au ba, trebuia să fie în formă pentru cursă. 

Își petrecu restul zilei alergând pe holuri, apoi în sus și-n jos 
pe scări, speriindu-i de moarte pe chiriașii cu nervii deja 
zdruncinaţi după ultimele întâmplări. 

e 

Judecătoarea J.J. Ford nu avea nicio îndoială că setul de indicii 
pe care le primise împreună cu ușierul i se adresau, de fapt, 
doar ei. Deși... Sam Westing era în stare de ceva mai mult 
decât: 


MARTORI AM LUCITOARE FRĂȚIE 


Probabil că fusese nevoit să aleagă anumite cuvinte. Prin 
urmare, indiciile astea făceau parte dintr-o afirmaţie mai lungă. 
O frază care dezvăluia un nume. Numele criminalului... 

Nu. Westing n-avea cum să fi fost omorât. Dac-ar fi fost 
ameninţat, dacă era în pericol, ar fi cerut ajutorul poliţiei. Poliţia 
era la dispoziţia lui. Întregul oraș era la picioarele lui... Sam 
Westing nu era genul de om care să se lase ucis. Doar dacă nu 
cumva o luase razna. 


VP -51 


Judecătoarea deschise plicul pe care i-l dăduse incompetentul 
de Prune. Un certificat de sănătate mintală, întocmit cu o 
săptămână în urmă: „supus unei riguroase examinări... 
deplinătatea facultăţilor mintale... condiţie fizică excelentă... 
(semnat) Dr. Sidney Sikes”. 

Sikes. Numele îi părea cunoscut. Judecătoarea aruncă o 
privire asupra necrologului pe care-l decupase din ziarul de 
sâmbătă: 


„„„Samuel Westing și prietenul său, dr. Sidney Sikes, 
au fost victimele unui accident de mașină aproape 
fatal. Ambii au fost internaţi în spital cu răni foarte 
grave. Sikes și-a reluat activitatea la cabinetul său din 
Westingtown precum și slujba de medic legist de 
district. Westing a dispărut din viaţa publică. 


Sikes fusese prietenul lui Westing (și, își aduse ea aminte, 
semnase testamentul în calitate de martor), dar era și un medic 
cu reputaţie bună. Așadar, era nevoită să accepte declaraţia 
acestuia privind sănătatea mintală a lui Westing, cel puţin 
pentru moment. 

Înapoi la indicii. Ca să vezi, ditamai judecătoarea, învârtind 
niște bucățele de prosoape Westing din hârtie superrezistentă. 

— Dă-le încolo de indicii! spuse ea cu voce tare și, ridicându- 
se de la birou, începu să măsoare încăperea în lung și-n lat. 

Ronţăind o pricomigdală, stivui pe o tavă cănile de cafea 
murdare. De-ar lăsa-o ființa aia, Pulaski, să studieze copia 
testamentului... Acolo erau ascunse adevăratele indicii, printre 
ameninţări voalate și promisiuni pompoase, printre sloganuri și 
neghiobii - acolo, în ghiveciul ăla numit testament. 

Sam Westing sugera în testament (nu afirma, ci sugera) că: 1) 
fusese ucis, 2) criminalul era unul dintre moștenitori, 3) doar el 
știa numele criminalului și 4) numele criminalului era cheia 
jocului. 

Jocul domnului Westing... Un joc viclean, care învrăjbea 
oamenii. Indiferent câtă frică și suspiciune băgase în jucători, 
Sam Westing știa că lăcomia îi va ţine pe toți în joc. Până când 
„Criminalul” avea să fie prins. Și pedepsit. 

Sam Westing nu fusese omorât, dar unul dintre moștenitorii 
săi erau vinovat. Vinovat de o faptă împotriva unui om fără milă. 


VP - 52 


De dincolo de moarte, Westing își hărţuia dușmanul și, prin 
moștenitorii săi, avea să se răzbune. 

Dar pe cine? Cine era ţinta răzbunării lui Westing? În numele 
justiţiei, datoria ei era s-o găsească pe victima lui Westing 
înaintea celorlalţi. Trebuia să afle tot ce se putea afla despre 
fiecare dintre moștenitori. Cine erau, care era legătura cu 
Westing a celor șaisprezece străini ce n-aveau nimic altceva în 
comun decât faptul că locuiau în același bloc. Apus de Soare... 
Putea începe de aici. 

Bun, telefoanele funcționau din nou. Formă un număr și i se 
răspunse chiar după primul apel: „Bună ziua, acesta este un 
mesaj înregistrat de Barney Northrup, întotdeauna la dispoziţia 
dumneavoastră - de îndată ce mă întorc la birou, vreau să zic. 
Ciripiţi-i bătrânului Barney ce vă doare, după ce auziţi bip”. Bip. 

J. J. Ford puse receptorul în furcă, fără să-i ciripească 
bătrânului Barney ce o durea. Era posibil să fie implicat și el în 
complotul lui Westing. 

Ziarul! mai bine să încerce la ziar. Cu siguranţă era cineva 
înzăpezit și acolo. După opt apeluri, cineva ridică receptorul: 

— De obicei nu dăm astfel de informaţii la telefon, dar, 
întrucât e vorba de dumneavoastră, doamnă judecătoare Ford, 
vă ajut cu plăcere. Daţi-mi numele și vă sun dacă găsesc ceva. 

— Mulţumesc, aș aprecia. 

Era un început. Sam Westing era mort, dar poate reușea, 
măcar o dată, să-l învingă la propriul lui joc. Ultimul lui joc. 

e 

Găsind ce căuta în biroul Țestoasei, Angela se întoarse în 
dormitorul ei cu franjuri și dantele. La oglindă, cocoțată pe un 
taburet cu tapiţeria garnisită cu volănașe, cu ochelarii lăsaţi pe 
nas, Sydelle Pulaski își întindea fard albastru pe pleoape. 

— Ne ocupăm mai întâi de indiciile noastre, spuse secretara, 
studiindu-se și încruntându-se în oglinda cu trei laturi. 

Lipsită de noroc din ziua în care se născuse, avea acum o 
parteneră de echipă frumoasă și iubită de toată lumea. Și mai 
exista și posibilitatea ca doar ele să fi primit răspunsul jocului. 
Desfăcu plicul și i-l dădu Angelei: 

— la una! 

Angela scoase prima bucată de hârtie: bunătate. 

Fu rândul Sydellei: 


VP-53 


— Slavă cerului! exclamă, crezând că găsise numele 
criminalului. 

Degetul ei mare acoperea un cuvânt care începea cu ho. Dar 
cuvântul era hotare. 

Angela din nou - al treilea indiciu era deși. 

Sydelle la rând. Al patrulea indiciu era parcare. 

Al cincilea și ultimul indiciu era... Angela scoase un geamăt. 
Cu o mână tremurândă, îi dădu partenerei ei bucata de hârtie. 
Al cincilea indiciu era grație. 

— Graţie, hm... Pe mama ta o cheamă Grace, nu? întrebă 
Sydelle. Ei, nu-ţi face griji. Testamentul spunea că nu contează 
ce avem, ci ceea ce nu avem! 

Secretara nu transcrisese notițele stenografiate, dar le citise 
de mai multe ori înainte să le ascundă într-un loc sigur. 

— Apropo, chiar ești rudă cu domnul Westing? 

Angela dădu din umeri. Sydelle presupuse că asta însemna 
„nu”, aşa că își văzu mai departe de descâlcit indiciile: 


BUNĂTATE GRAȚIE PARCARE DE ȘI HOTARE 


— Tot ce pot să-nțeleg din indiciile astea ar fi bunătate de 
parcare şi hotare Grace... are, zise ea, rupând în două bucata de 
hârtie cu deși. După ce deszăpezesc parcarea, aruncăm o privire 
sub capotele tuturor mașinilor. Poate găsim o hartă sau alte 
indicii. Sau chiar arma crimei. S-auzim celelalte indicii! 

Angela îi dădu raportul despre indiciile aflate în sala de joc și, 
în timpul zilei, de la unii și alţii: 

— Rege, regină - Otis Amber a spus „regele Amber și regina 
Crow”. Valuri purpurii - mama a inversat două dintre indiciile lor 
când Sandy a spus cuvintele astea. Un (sau nu) - Doug și Theo 
nu se puteau hotărî dacă hârtia trebuie citită cu susul în jos sau 
cu josul în sus. Holde - Chris Theodorakis pare a crede că soluţia 
jocului are ceva de-a face cu nume de cereale. MT, își încheie 
Angela raportul, arătându-i partenerei ei o bucată de hârtie 
mototolită, pe care o găsise pe jos, când îi dăduse Sydellei cârja 
căzută, în timpul ceaiului servit acasă la Flora Baumbach: 


500 acţiuni MT la 6 dolari buc. = 3.000 de dolari 


VP - 54 


comisionul brokeruluiă = + 90 
3 090 de dolari 


— M-am uitat în jurnalul Țestoasei. Nu urmărea la bursă nicio 
acțiune cu simbolul MT, așa că trebuie să fie unul dintre indiciile 
lor. MT ar putea fi munte ori munți, sau un element chimic, un 
metal. 

— Excelent! aprobă Sydelle Pulaski, încântată că partenera ei 
nu era doar frumoasă, ci și deșteaptă. Acum citește toate 
indiciile împreună. 


BUNĂTATE DE PARCARE GRAȚIE ȘI 


HOTARE REGE REGINĂ VALURI 
PURPURII UN (NU) HOLDE MUNȚI (METAL) 


Sydelle era dezamăgită: 

— Nu contează ce aveți, ci ceea ce nu aveți. lar ce ne lipsește 
nouă acum e un verb! Și judecătoarea? 

— Judecătoarea Ford a zis că indiciile sunt o insultă și ceva 
despre a fi pion în jocul domnului Westing. Și avea pe masă un 
necrolog decupat din ziar. Uite. 

Angela îi întinse Sydellei ziarul luat din camera Țestoasei. 

— Ce-i asta? se miră Sydelle. 

Ciocânit la ușă. 

Pași în sufragerie. 

Era Theo. 

— Cine vrea să joace șah? întrebă el, sprijinindu-se de ușa 
dormitorului. 

— Nu, mersi, răspunse Sydelle, prefăcându-se ocupată. 

Theo îi zâmbi timid Angelei și plecă. 

Sydelle citi necrologul din ziarul Țestoasei. Cuvintele dovă 
sute de milioane de dolari erau subliniate, dar privirea îi căzu pe 
ceva și mai interesant. 

— Sam Westing era maestru la șah. Nu-i de mirare că Theo e 
atât de interesat. Tu te pricepi la jocul ăsta, Angela? 

— Putin, răspunse fata șovăind, în timp ce aranja piesele pe 
tablă. Judecătoarea spune că-i un pion, Otis Amber zice că ele 


8 Agent de bursă, intermediază contractele de vânzare și cumpărare a acţiunilor 
cotate la bursa de valori. 


VP-55 


regele, iar Crow, regina... Mă rog, poate să fie doar o 
coincidenţă. 

— Nu putem ignora nicio pistă, insistă Sydelle. Ce zice 
testamentul? Obiectivul jocului: un câștig fără pereche! 

— Ce-ai spus? 

— Obiectivul jocului: un câștig fără pereche! 

— Și dac-a vrut să spună geamăn? Ştii, geamăn - pereche... 
Poate că ucigașul are un geamăn. 

— Geamăn! strigă Sydelle încântată. 

Nu le mai rămânea decât să-l facă pe criminal (sau pe 
criminală) să recunoască în faţa tuturor că avea un geamăn. 

— Hai să ne-ntoarcem în apartamentul meu. E timpul să 
transcriu notițele alea. 

Angela o ajută pe invalidă să se ridice și aruncă o privire 
neliniștită în susului și-n josul holului înainte să iasă din 
apartament. 

Sydelle chicoti văzând îngrijorarea fetei: 

— Nu-ţi fie teamă, Angela! Westing a fost omorât pentru bani, 
iar noi încă nu suntem bogate. Până n-aflăm numele 
criminalului, nu suntem suficient de bogate ca să vrea să ne 
facă felul. Și, până primim noi banii din moștenire, criminalul va 
fi după gratii. 

In ciuda acestei logici impecabile, Angela se mai uită peste 
umăr de vreo trei ori până ajunseră în dreptul apartamentului 
3C. 

— Ciudat... 

Sydelle se opri în fața ușii deschise a apartamentului. O 
închisese în urma ei, înainte să plece, dar nu încuiase yalele de 
siguranță, gândindu-se că, la urma urmelor, nici măcar hoţii nu 
puteau intra într-o clădire înzăpezită. Doar dacă nu cumva... 

Angela, mult prea înfricoșată ca să mai bage de seamă că 
Sydelle dăduse buzna în apartament alergând cu cârja ridicată, 
o găsi pe partenera sa în baie, scotocind disperată în coșul cu 
rufe murdare. 

Sydelle Pulaski se holbă o vreme la fundul gol al coșului 
împletit, apoi se prăbuși pe marginea căzii, dând din cap. Nu-i 
venea să creadă! Cineva din bloc îi furase notițele stenografiate! 


VP - 56 


9 


Pierdute și găsite 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, un bilet dactilografiat fusese lipit 
în lift, pe peretele opus ușii: 


PIERDUT: documente importante, cu valoare doar 
pentru proprietar. Vă rog returnaţi la ap. 3C, Sydelle 
Pulaski. Nu se vor cere explicații. 


Caietul cu notițele stenografiate n-a fost găsit, dar ideea unui 
avizier fu, pe loc, un mare succes. Spre seară, liftul se umpluse 
de anunţuri pe toţi pereţii și de locatari care le citeau, urcând și 
coborând etajele, ba cu spatele la ușă, ba cu fața la vreun 
perete lateral. 


Pierdut: cruce de argint pe lanț filigran, ac de păr și 
cercei cu topaz, butoni de manșetă placați cu aur. A se 
returna la ap. 3D, Grace Wexler. Se oferă 
RECOMPENSA! 


Jucătorii care doresc să discute posibilitatea de a 
pune laolaltă toate indiciile sunt așteptați în cafenea 
mâine dimineață, la ora 10. 


CINE MI-A FURAT CEASUL CU MICKEY MOUSE SĂ 
FACĂ BINE SĂ MI-L DEA ÎNAPOI! LĂSAȚI-L ÎN_HOL ÎN 
FAȚA APARTAMENTULUI 3D, CÂND NU VĂ VEDE 
NIMENI. 


ȚESTOASA WEXLER 
COMANDAȚI LA MASĂ, NU PENTRU ACASĂ! 


Veniţi la etajul cinci și luaţi cina 
într-o ambianţă elegantă la 
RESTAURANTUL SHIN HOO 
Specializat în bucătărie chinezească de excepţie 


VP - 57 


PIERDUT: ȘIRAG DE PERLE. VALOARE 
SENTIMENTALĂ.  GĂSITORUL ESTE RUGAT SĂ-L 
RETURNEZE LA APARTAMENTUL 2C. MULŢUMESC! 
FLORA BAUMBACH (CROITORIE ȘI RETUȘURI, PREȚURI 
REZONABILE) 


GĂSIT: ȘASE INDICII 


Următoarele indicii, scrise pe bucăţi de hârtie igienică 
Westing, au fost găsite în hol, la etajul 3: 
ȚESTOASA MOȚATA BATAUȘA MARE 
OBRĂZNICĂTURĂ ESTE 


Petrecere fără etichetă, diseară, începând cu ora 
opt. Toată lumea este invitată. Vă rog, veniţi! 


J.J. Ford, apartamentul 4D. 


Țestoaso, oriunde ai fi, 


te rog să te-ntorci acasă la șapte jumătate FIX! 
Mama ta iubitoare 


— Mamaaa, am venit! 

Nu era nimeni acasă. După ce citise biletul lipit de doamna 
Wexler în lift, Flora Baumbach îi spusese: 

— Trebuie s-o asculţi pe maică-ta! 

— Adică să-i arăt indiciile? întrebă Țestoasa nedumerită. 

— Poate că da. La urma urmelor, e mama ta, îi răspunsese 
croitoreasa. 

Țestoasa își zise că Flora Baumbach era cam bleagă. Mereu 
cu zâmbetul ăla nătâng pe buze, mereu politicoasă cu toată 
lumea. Și atât de timidă. Când reușiseră, în sfârșit, să găsească 
un broker înzăpezit, Flora Baumbach se emoţionase atât de 
tare, încât scăpase receptorul. Țestoasa fu nevoită să 
recunoască - ceva emoţii avusese și ea. De, era prima ei 
tranzacție. Preţ de-o clipă, două, crezuse că o să se înece cu 
nodul care i se pusese în gât, dar reuși să încheie afacerea ca o 
adevărată profesionistă. Stai numai să crească prețul acţiunilor 
și-i arată ea domnului Westing cum stă treaba cu aurul care se 
înmulțește! Țestoasa era sigură că următorul paragraf din 
testament avea să sune cam așa: „Perechea care face cei mai 


VP -58 


mulţi bani cu cei zece mii de dolari primește întreaga 
moștenire”. Putea băga mâna în foc! 

— A, aici erai! spuse Grace Wexler, de parcă Țestoasa era cea 
care întârziase, dar își îndulci repede tonul: Haide, draga mea, 
să mergem în camera ta să-ţi aranjez părul. 

Mama se așeză în spatele ei, pe marginea patului îngust, îi 
desfăcu părul de un castaniu închis și i-l perie până începu să 
lucească. Nu mai făcuse asta, cu atâta grijă, de multă, foarte 
multă vreme. 

— Ai mâncat? 

— Doamna Baumbach mi-a făcut de mâncare. 

Țestoasa simţi degetele mamei care împărțeau părul în 
șuvițe. Erau atât de calde, atât de aproape. 

— Bietul taică-tu, probabil moare de foame - tot ocupat să 
dea telefoane, să schimbe ore de consultații și alte treburi din 
astea... 

— Tata e la cafenea, mănâncă, l-am văzut adineaori. 

Țestoasa intrase ca o vijelie în cafenea, strigând „Țestoasa 
moțată lovește din nou!” și îi trăsese una drept în fluierul 
piciorului lui Theo, complet luat prin surprindere. (Nu Theo 
pusese biletul în lift, ci Doug Hoo.) 

Mama împleti cele trei șuviţe într-o coadă. 

— Ar trebui să-ţi pui rochiţa elegantă la petrecere. Eşti așa 
drăgălașă în roz. 

„Drăgălașă”? Maică-sa nu folosea niciodată cuvântul ăsta... 
nu când vorbea despre ea, în orice caz. Care-i treaba? 

— lubita mea, știi, mă-ntristează faptul că nu vrei să-i spui 
propriei tale mame indiciile voastre. 

„Aha, asta era!” Ar fi trebuit să-și dea seama. 

— Buzele-mi sunt pecetluite! spuse Țestoasa sfidătoare. 

— Nici măcar un indiciu mic, mititel? o rugă Grace mieroasă, 
legând cu un elastic capătul codiţei împletite. 

— Nnn! mormăi Țestoasa printre buzele strânse. 

Angela intră în cameră și o trase pe Țestoasa de coadă (era 
singura care putea face asta fără să încaseze una de la soră-sa). 

Luminându-se la vederea fiicei favorite, Grace o luă de mână 
și scăpă un strigăt: 

— Angela, unde ţi-e inelul de logodnă? 

— Am urticarie la deget. 

Buf, buf! Sydelle Pulaski apăru în pragul ușii: 


VP -59 


— Bună seara, ce faceţi cu toatele în debara? 

— i-am zis eu că-i debara! zise Țestoasa. 

Grace o ignoră. Nu-i folosea la nimic să fie drăguță cu fetița 
nerecunoscătoare, niciodată mulţumită, care se plângea mereu, 
ba de una, ba de alta. 

— Bună seara, ce mai faceți, domnişoară Pulaski? 

— M-am simţit cam slăbită în ultimul timp, mulțumesc, dar 
nimic nu mă poate opri când e vorba de-o petrecere! 

Cârja Sydellei era decorată cu pătrate pictate în alb și negru, 
asortate cu rochia cadrilată. Purta cercei mari, rotunzi, tot alb cu 
negru - cel alb la urechea stângă, cel negru la dreapta. 

— Într-adevăr, ce idee minunată petrecerea asta! întări Grace 
cu căldură spusele posesoarei notițelor stenografiate. Când am 
văzut invitaţia în lift, i-am sugerat domnului Hoo s-o sune pe 
judecătoare și să vadă dacă n-are nevoie de apetitive. Și bine 
am făcut, a primit comandă pentru șase duzini! 

Se întoarse spre Angela: 

— Mai bine mergi să te-mbraci, draga mea. S-a făcut târziu. 
Ce păcat că doctorul D. nu te poate însoţi la petrecere. Dar nu-i 
nimic, te ducem noi, eu și taică-tu. 

— Angela merge cu mine. Știţi, suntem partenere... 

Sydelle plănuise totul. Aveau să se îmbrace în costume 
identice. Avea să fie seara în care vor descoperi dacă vreunul 
dintre moștenitori avea un geamăn. 

— lar eu merg cu doamna Baumbach, spuse Țestoasa. 
invitația era pentru toată lumea. 

Grace o ignoră din nou. 

— Apropo, domnişoară Pulaski, sper din toată inima că v-aţi 
răzgândit şi-mi veţi arăta notițele. 

Fu rândul secretarei să-și pecetluiască buzele. O vedea în 
stare pe înfumurata de Grace Windsor Wexler să-i fure caietul 
unei biete invalide și apoi să mai facă și caz că nu-i dă notițele. 

Grace încercă din nou, cu vocea numai lapte și miere: 

— Știţi prea bine, sper, că dacă moștenesc averea, Angela 
primește tot. 

Țestoasa sări în picioare ca arsă: 

— Eu aici nu mai stau! Nu se poate respira în debaraua asta! 
ţipă ea și, lovind patul, scaunul, biroul, făcându-și loc cu coatele 
pe lângă secretara care o privi dezaprobator, ieși din încăpere. 

— Eu nu știu ce-are copila asta! spuse Grace exasperată. 


VP - 60 


Judecătoarea Ford îl instruia pe Theo cum se servește la bar 
când sună telefonul. Persoana înzăpezită la redacţia ziarului 
găsise câteva informaţii în arhiva lor: 

— Avem așa: anunțul logodnei Angelei Wexler cu dr. Denton 
Deere. Pe urmă, câteva articole legate de un proces intentat lui 
Sam Westing de un inventator pe nume... 

— Staţi puţin, vă rog! îl întrerupse judecătoarea, căci domnul 
Hoo tocmai intrase, bălăbănindu-se cu o tavă mare, plină cu 
apetitive. 

Judecătoarea îi făcu semn să pună tava pe masa unde erau 
aranjate gustările și îi ceru scuze interlocutorului: 

— Mă scuzaţi, puteți repeta numele? 

— James Hoo. Susține că Westing i-a furat ideea cu cârpa din 
hârtie de unică folosință. 

— O secundă, vă rog! îl întrerupse judecătoarea și, acoperind 
receptorul cu mâna, spuse: Domnule Hoo, nu plecaţi, vă rog! Mi- 
ar face plăcere să rămâneţi la petrecere. Ca invitat, desigur, 
împreună cu soţia și fiul dumneavoastră. 

Hoo mormăi ceva. Ura petrecerile. Era sătul să vadă oameni 
care beau și se îndopau, maimuțărindu-se ca niște clovni, 
trâncănind ca niște... Aaa, asta era! Oamenii trâncănesc, mai 
scapă un indiciu, două... 

— Mă-ntorc imediat! 

Din receptor răzbătu un oftat plin de nerăbdare, apoi 
investigatorul continuă: 

— Ar mai fi un teanc de articole din rubrica sportivă, despre 
un alt Hoo, Doug Hoo. Se pare că-i foarte bun în cursa de o mie 
cinci sute de metri, cu toate că-i doar un puști de liceu. Asta-i tot 
ce am putut găsi legat de numele pe care mi le-aţi dat, dar mai 
am și un vraf de articole despre Westing de care încă nu m-am 
atins. 

— Mulţumesc mult! 

Se auzi soneria. 

Incepea petrecerea. 


VP-61 


10 


Petrecerea cea lungă 


— Sper că n-am ajuns prea devreme! 

Grace Wexler sosea întotdeauna cu întârziere la petreceri, 
atât cât permitea codul bunelor maniere, desigur. Dar nu în 
seara aceea, căci voia să fie sigură că nu-i scapă nimic, nici 
măcar un indiciu și, în plus, n-avea niciun chef să mai 
zăbovească în apartament, când un criminal se plimba 
nestingherit prin bloc. 

— Vi-I prezint pe soţul meu, doctorul Wexler! 

— Spuneţi-mi Jake, vă rog! 

— Îmi pare bine de cunoștință, Jake! spuse judecătoarea. 

O strângere fermă de mână, linii fine în jurul ochilor. Cu o 
nevastă atât de ambițioasă, era bine că omul avea simțul 
umorului. 

— Ce sufragerie plăcută și ce mobilier practic! comentă 
Grace. Apartamentele noastre sunt împărţite la fel, dar al meu 
arată cu totul altfel! Trebuie să veniţi să vedeţi cum l-am 
aranjat. Știţi, sunt decoratoare. Trei dormitoare - cam mult 
pentru o femeie singură... 

„Cum adică trei dormitoare?” se gândi judecătoarea. 
Apartamentul ei avea un singur dormitor. 

— Doriţi un apetitiv, doamna Wexler? Sunt foarte curioasă să 
aflu care este relația dumneavoastră de rudenie cu familia 
Westing. 

Judecătoarea sperase s-o ia prin surprindere pe 
„moștenitoare”, dar Grace începu să tușească, încercând să 
câștige timp: 

— Teribil de picant ghimbirul ăsta - bucătăria Sichuan?, vezi 
bine! Relaţia de rudenie? Păi, ia să vedem, unchiul Sam era 


? Unul dintre cele opt mari stiluri de gătit din bucătăria chinezească, alături de Fujian, 
Zhejiang, Shandong, Guangdong, Jiangsu, Anhui și Hunan. Mâncarea Sichuan este, în 
general, iute, picantă, ardeiul iute, ghimbirul, usturoiul și boabele de soia fermentate 
fiind nelipsite din aproape toate felurile. 


VP - 62 


fratele cel mai mare al tatălui meu. Sau poate... fratele cel mic 
al bunicului? 

— Mă  scuzaţi, trebuie să-i salut pe ceilalți oaspeţi! o 
întrerupse judecătoarea pe pretinsa moștenitoare care ciripea 
de zor și plecă. 

Fratele tatălui sau al bunicului... Dacă relaţia de rudenie era 
în partea familiei tatălui, atunci numele de domnişoară al lui 
Grace ar fi trebuit să fie Westing. 

Petrecerea părea că nu se mai termină. Nimeni nu îndrăznea 
să plece primul. (Erau mai în siguranţă în grup, mai ales cu o 
judecătoare printre ei.) Musafirii mâncau, beau și trăncăneau, 
urmărindu-i pe ceilalți oaspeți cum mănâncă, beau și flecăresc. 
Nimeni nu râdea. 

— Cu crima nu-i de glumit! spuse Jake Wexler. 

— Nici cu banii! zise domnul Hoo posac. 

Hotărând că soţia sa își găsise partenerul de joc perfect, 
podologul se îndreptă spre cele două femei care stăteau tăcute 
la fereastra din faţă. 

— Fruntea sus, iubita mea Angie, o să-l vezi în curând pe 
Denton al tău. 

Fata se smulse din îmbrăţișare. 

— Te simţi bine, Angela? 

— Da. 

Nu se simțea bine deloc. Ce tot o întrebau de Denton, de 
parcă fără el era un nimeni? Dar nu de asta nu era în apele ei. Și 
nici pentru că maică-sa o umilise, certând-o (în faţa tuturor) 
pentru costumaţia de „geamăn” și trimițând-o acasă să-și 
schimbe hainele. Era mai mult de atât, era... totul. 

Jack se apropie de doamna Hoo: 

— Salutare, partenere! 

— Tata, nu vorbește engleza, spuse Angela pe un ton plictisit. 

— Și nici nu va învăța, Angela, dacă nu vorbește nimeni cu 
dânsa. 

— Zăpadă, spuse doamna Hoo. 

Jake urmă direcţia arătată de degetul ei întins: 

— Da, zăpadă. Multă, multă zăpadă. Zăpadă. Copaci. Șosea. 
Lacul Michigan. 

— China, spuse doamna Hoo. 

— China? Sigur, cum să nu? încuviinţă Jake. China. 


VP - 63 


Angela plecă de lângă perechea care sporovăia vesel. De ce 
nu putea să facă și ea un gest prietenos, ceva? Pentru că se 
temea să nu greșească și s-o supere pe mama. Angela-fiica-cea- 
ascultătoare făcea doar ce-i spunea mama. 

— Bună, Angela! O gustare? Poate te mai înveselești un pic, 
spuse judecătoarea Ford, oferindu-i tava cu antreuri. Am auzit 
că te măriţi în curând. 

— Unii au parte de tot norocul din lume, spuse Sydelle 
Pulaski, apărând de niciunde și întinzându-se spre tavă să ia o 
bucăţică de carne de porc. Bine, nu toate femeile aleg căsătoria, 
nu-i așa, doamnă judecătoare? Unele dintre noi preferă cariera, 
deși pot să spun că, dacă m-ar cere în căsătorie un tânăr chipeș 
ca doctorul Denton Deere, mi-e c-aș fi de cu totul altă părere. Ce 
păcat că n-are un geamăn! 

— Mă scuzaţi, spuse judecătoarea și plecă. 

— N-am nicio șansă, Angela! se plânse Sydelle. Dacă nu te 
obliga maică-ta să te schimbi, sigur îi scăpa cuiva cuvântul 
„gemeni”. Mi-e mult mai greu să pricep reacţiile oamenilor când 
trebuie s-aduc eu însămi vorba. N-ar trebui s-o lași pe maică-ta 
să-ți spună ce să faci! Eşti femeie-n toată firea, mâine, poimâine 
te mariți. 

— Scuză-mă, spuse Angela și plecă și ea. 

— Da, mulțumesc, mai vreau unul, zise Sydelle, vorbind 
singură și șontâcăind spre bar. Ceva fără alcool, ordin de la 
doctor! Dublu, te rog! Gemeni! 

„Gemeni? Ce tot spune?” se întrebă Theo, holbându-se la 
costumul alb-negru, cadrilat, al secretarei. 

— Două sucuri cu ghimbir la masa de șah, vă servesc imediat! 
zise el cu voce tare. 


A 


Ascunsă printre musafiri, judecătoarea îi studie pe cei doi 
oaspeți retrași într-un colț, singurii chiriași din Apus de Soare 
care nu erau moștenitorii lui Westing. 

George Theodorakis puse o mână pe umărul fiului său invalid. 
O mână lată, bronzată, muncită. Ca a lui Theo. Theo semăna 
bine cu tatăl său: înalt, cu umeri laţi, mijloc subțire și păr drept, 
negru și des. Insă vârsta lăsase urme aspre pe fața tatălui. 
Privirea lui neliniștită o urmărea pe Angela, aflată în celălalt colț 
al încăperii. 


VP - 64 


Catherine Theodorakis, o femeie fragilă, încovoiată de griji, se 
uita la fiul ei cel mic, cu ochi obosiţi și încercănați. 

Așezat în scaunul cu rotile, Chris urmărea picioarele 
oaspeţilor. În afară de doamna caraghioasă, cea cu notițele 
stenografiate, singurii care șchiopătau erau Theo, fratele lui (îl 
lovise Țestoasa din nou) și doamna Wexler, care stătea într-un 
picior și își scărpina gamba cu celălalt. Lângă ea, pe covor, era 
un pantof cu toc înalt. Judecătoarea Ford nu șchiopăta. Şi, 
oricum, n-avea cum să fie criminalul, în ciuda indiciilor lui. 
Nimeni dintre cei de faţă n-arăta ca un criminal, erau oameni 
drăguţi, chiar și chinezul cel gras care boscorodea tot timpul. 

George Theodorakis îl întâmpină pe domnul Hoo cu un „Cum 
merge treaba?”. Hoo, însă, se întoarse pe călcâie și, nervos, se 
îndepărtă de colegul de breaslă cu pași apăsaţi. 

James Hoo, inventatorul, cu el voia să vorbească 
judecătoarea. Dar se întâmplase ceva la bar - se făcuse o coadă 
lungă care nu părea să se miște deloc. 

— Jocul de șah are șaisprezece piese albe și șaisprezece 
negre, îi explică Theo lui Sydelle Pulaski. Ştiţi să jucaţi, doamnă 
judecătoare? 

— Puțin, dar n-am mai jucat de ani de zile, răspunse 
judecătoarea și o luă pe secretară de lângă barul aglomerat. 

„Theo pare convins că jocul lui Westing are ceva de-a face cu 
șahul. Mai știi, poate chiar are dreptate, e cel puţin la fel de 
complicat ca un joc de șah”, își zise ea. 

— Ba le-am făcut! protestă Doug. 

Judecătoarea îi întrerupse: 

— N-am apucat să vă mulţumesc pentru mâncarea delicioasă, 
domnule Hoo. De când lucraţi în domeniul restaurantelor? 

— Alergatul în sus și-n jos pe scări nu-nseamnă lecţii făcute! 
spuse Hoo. 

Sydelle Pulaski se băgă și ea: 

— Tată și fiu? Arătaţi mai degrabă a gemeni. 

— Odrasla lui Theodorakis ţi-e partener. De ce n-ai zis și tu să 
se ţină întâlnirea în restaurantul nostru, și nu în cafeneaua aia 
slinoasă? 


VP - 65 


— Pentru că unora nu le pică bine chow mein” la micul dejun! 
răspunse Sydelle Pulaski. 

— Aici erai, draga mea! zise Grace și aranjă o șuviţă rebelă în 
părul Angelei. Trebuie să facem ceva cu coafura asta. O să-ţi fac 
o programare la stilistul meu de îndată ce scăpăm de nămeţi. 
Părul lung e prea tineresc pentru o femeie în pragul măritișului. 
Nu pot să-nţeleg ce te-a apucat, Angela! Să apari la petrecere în 
rochia aia veche, cadrilată, cu accesoriile alea oribile! Doar 
pentru că partenera ta a decis să se-mbrace ca un monstru... 

— Nu-i un monstru, mamă! 

— Tocmai aranjam cu domnul Hoo pentru sâmbătă, să livreze 
mâncarea pentru petrecerea burlăcițelor. Micuța doamnă Hoo 
va servi gustările îmbrăcată într-o rochie chinezească, din aceea 
strânsă pe corp. Unde pleci? Angela! 

Angela se refugie în bucătăria judecătoarei Ford. Trebuia să 
scape, să fie singură, altfel avea să izbucnească în plâns. 

Dar nu era singură. Crow era acolo. Cele două femei se uitară 
surprinse una la cealaltă, apoi își feriră privirea. 

„Biata copilă...” Crow ar fi vrut să se apropie de fata drăguță, 
s-o îmbrăţișeze și s-o aline: „Biata de tine, biet copil! Nu-i nimic, 
plângi, sunt aici cu tine...” Dar nu putu. Tot ce reuși să spună fu: 

— Poftim. 

Angela luă prosopul de bucătărie și își înfundă faţa în el, 
încercând să-și înăbușe suspinele zguduitoare. 

Oaspeţii continuară să pălăvrăgească despre vreme, despre 
mâncare, fotbal și gemeni. Țestoasa se trântise îmbufnată pe o 
canapea. Petreceri tâmpite de oameni mari! Ai zice că vreunul 
din ei știe ceva despre bursa de valori... Da' de unde! îi era dor 
de Sandy. Era singurul cu care putea să vorbească din tot blocul 
ăsta plin cu nătărăi! 

— Mai știi citatul acela: Fie ca Domnul aurul să-ți 
înmulțească? o întrebă Flora Baumbach. Hai să vedem ce zice 
lumea. Pun pariu pe zece cenți că-i din Biblie. 

— Shakespeare, o contrazise Țestoasa, pe zece dolari! 

— Vai de mine! Bine, pe zece dolari! 


10 Tăieței prăjiți amestecați cu carne de pui sau cu creveţi, stridii și legume călite, 
asezonat cu sos pe bază de soia și supă de carne, una dintre cele mai populare 
specialităţi chinezești. 

VP - 66 


Trecură împreună pe la toţi musafirii. Patru voturi pentru 
Biblie, trei pentru Shakespeare și o abţinere (doamna Hoo n-a 
înțeles întrebarea). 

Sydelle Pulaski hotărî că citatul era din „Gemenii Bobbsey”". 

— Și de unde știi tu, mă rog, că erau în testament cuvintele 
astea? întrebă ea, bănuitoare. 

Prea bănuitoare. Așadar asta însemna „PIERDUT: documente 
importante”. Cineva îi furase notițele. Țestoasa zâmbi la gândul 
unei asemenea delicios de răutăcioase isprăvi. 

— Pur și simplu mi-am amintit, zise ea. 

— Dacă tot îţi amintești atât de bine, spune-mi ce scria 
înainte de asta, o provocă Sydelle. 

— Nu știu, ce? 

Secretara avea deja un public care-i sorbea cuvintele: 

— Nu mă deranjează să-ţi zic, da o vorbă nu mai scot dacă-mi 
vorbești pe tonul ăsta! 

Theo, nu Țestoasa, fu cel care spuse: 

— Vă rog! 

Sydelle se întoarse spre băiat cu un gest care se voia elegant, 
dar faţa i se strâmbă, căci vârful cârjei o împunse în piept: 

— Citatul exact este Cu înțelepciune să-i cheltuiţi și fie ca 
Domnul aurul să vi-l înmulțească, spuse Sydelle, sperând să nu 
greșească. 

Corect au ba, citatul fu primit cu oftaturi dezamăgite. 
Moștenitorii se așteptaseră la mai mult - o aluzie, un indiciu, 
ceva. Era vremea să plece cu toţii acasă. 


11 Personajele principale ale unei serii de 72 de romane pentru copii, apărute în S.U.A. 
între 1904 și 1979. 


VP - 67 


11 


Întâlnirea 


Un soare palid răsări în a treia dimineaţă înzăpezită. Oglinda 
lacului Michigan era neclintită, apele sale luceau când violet, 
când albastru. Însă chiriașii din Apus de Soare n-aveau ochi 
pentru asemenea priveliște. Când se treziră, își îndreptară cu 
toţii privirile spre casa Westing, ca aflaţi sub o vrajă, sfidând 
primejdia, îndrăznind să viseze. Să le spună, oare, celorlalţi 
indiciile lor? Hm, mai bine să meargă la întâlnirea din cafenea, 
să vadă ce aveau de gând. 

Așteptând în cămăruța ei cât o debara, Țestoasa se uita la 
ramurile încovoiate de nea ale arţarului de pe deal. O crenguţă 
rupse tăcerea, un fuior de cristale se risipi pe zăpada înghețată. 
Uneori, dacă era prea ocupată, mama o trimitea pe Angela să-i 
împletească părul. Dar astăzi nu venise nimeni. Uitaseră de ea. 

Înarmată cu pieptăn și perie, fetiţa intră ca o vijelie în 
apartamentul 2C: 

— Ştii să împletești o coadă? 

Degetele grăsulii ale Florei Baumbach, atât de pricepute să 
mânuiască acul, erau stângace cu pieptenul, dar, după ce îi 
încurcă Țestoasei părul de vreo trei ori, izbuti în cele din urmă 
să-l împartă în trei șuvițe egale. 

— Măi, măi, ce coamă deasă ai! Am încercat o dată, demult, 
să-i împletesc părul fiicei mele, dar era prea moale și pisicos, ca 
al unui bebeluș, chiar și când era adolescentă. 

Era ultimul lucru pe care Țestoasa voia să-l audă. 

— Era drăguță fata ta? 

— Toate mamele își văd odraslele frumoase. Rosalie era un 
copil special, așa ziceau ei, dar era cea mai iubitoare persoană 
din lume. 

— Mama nu crede că sunt frumoasă. 

— Ba da, cum să nu! 

— Zice c-arătam ca o ţestoasă când eram bebeluș și scoteam 
capul de sub pătură. Probabil că și acum tot ca o țestoasă arăt, 
dar nu-mi pasă. Și unde-i fiica ta? 


VP - 68 


— S-a dus... 

Flora Baumbach înghiţi nodul care i se pusese în gât. 

— Gata, ar trebui să ţină toată ziua împletitura asta. Auzi, nu 
mi-ai spus niciodată numele tău adevărat. 

— Alice, spuse Țestoasa, întorcând capul în faţa oglinzii să-și 
admire coada împletită. 

Nici măcar un fir de păr nu scăpase din strânsoare. Doamna 
Baumbach ar fi o împletitoare bună, dacă n-ar trăncăni întruna 
despre copilul ei special. „Rosalie... ce nume stupid”. 

— E timpul să te duci la întâlnire. Nu uita - nicio vorbă 
nimănui, despre nimic! Doar ascultă! 

— Bine, Alice. Promit! 

e 

Theo împinse căruciorul fratelui său în lift și citi mesajul de pe 

perete: 


25 de dolari RECOMPENSĂ pentru găsirea unui 
ceasornic de buzunar cu inscripţia Pentru Ezra Ford, în 
semn de apreciere pentru treizeci de ani în serviciul 
Căilor Ferate din Milwaukee. 


J.J. Ford, apartamentul 4D 


— Ppattu D, Ffod, spuse Chris. 

— Da, Chris, judecătoarea Ford. Trebuie să fi fost ceasul 
tatălui ei. L-o fi pierdut. Nu cred că l-a furat nimeni aseară, la 
petrecere. 

Chris zâmbi. Foarte bine. Fratele lui nu înțelegea, dar el 
simţea că era posibil ca indiciile să ascundă ceva important 
legat de judecătoarea Ford și apartamentul 4D. 

Theo îi conduse în bucătărie pe chiriașii care se adunaseră și 
așteptau. Doamna Theodorakis le oferi ceai și cafea. 

— Ne scuzati, frișca pentru cafea și lămâile s-au terminat. Vă 
rog, serviţi-vă, sunt prăjituri de casă. 

În cafenea era ca într-o peșteră. Ușa din plăci de sticlă, ce se 
deschidea cândva spre parcare, era zidită de troiene uriașe de 
zăpadă. 

— Am și eu o mașină, îngropată pe-acolo pe undeva, spuse 
Grace Wexler, așezându-se la masă, în fața partenerului ei de 
echipă. Sper s-o găsesc înainte să vină plugurile de deszăpezire. 


VP - 69 


— Măcar s-ajungă plugurile pân-aici, spuse domnul Hoo. Bine 
că nu se ţine întâlnirea în restaurantul meu. M-aș ruina dând 
ceai gratis tuturor, dacă se poate numi ceai chestia asta! 

Ridică disprețuitor pliculeţul cu ceai din cană, apoi mormăi 
nemulțumit văzându-și fiul care, îmbrăcat în trening, intră în 
fugă, cu un croasant în gură și, sărind ca peste o ștachetă 
printre mâinile împreunate, ateriză pe un scaun. 

— Ţestoasa ta unde e? 

Grace Wexler se uită în jur: 

— Nu știu, cred că-l ajută pe taică-su cu contabilitatea. 

— Contabilitaaaate! hohoti domnul Hoo. 

Grace n-avea nici cea mai vagă idee ce era atât de amuzant, 
dar începu și ea să râdă. Nimic nu stârnea invidia altora mai 
mult decât o glumă la care nu fuseseră făcuţi părtași. 

Crezând că râdeau de ea, Sydelle Pulaski scăpă cârja pictată 
cu buline și vărsă cafeaua pe geanta de pânză a Angelei după 
care se cocoță pe scaunul de bar. 

Clinc, clinc. Theo încerca să atragă atenţia tuturor, lovind ușor 
un pahar cu o coadă de lingură: 

— Vă mulţumesc că ați venit. După întâlnire, sunteţi bine- 
veniți să rămâneți pentru un turneu de șah. Dar până atunci, aș 
dori să vă explic de ce io și partenerul meu... eu și partenerul 
meu... am convocat această adunare. Nu știu ce credeți voi 
despre indiciile voastre, dar ale noastre n-au niciun sens! 

Moștenitorii nu schiţară niciun gest, nici măcar nu clipiră. 

— Așadar, întrucât nu există două seturi de indicii identice, 
după cum spune testamentul, poate că fiecare set e doar un 
fragment din același mesaj. Cu cât punem mai multe indicii cap 
la cap, cu atât șansele noastre de a găsi criminalul și de a 
câștiga jocul cresc. Și, bineînțeles, moștenirea va fi apoi 
împărţită în mod egal. 

Sydelle Pulaski ridică mâna ca o școlăriţă: 

— Și cum rămâne cu indiciile care sunt chiar în textul 
testamentului? 

— Da, domnişoară Pulaski, toată lumea ar aprecia dacă ne-ați 
da o copie a testamentului, răspunse Theo. 

— Ei bine, asta cu împărţitul în mod egal nu mi se pare cinstit. 
Eu sunt singura care s-a gândit să ia notițe, continuă Sydelle și 
se întoarse spre grup cu o sprânceană ridicată întrebător 
deasupra ochelarilor cu rame încrustate cu strasuri roșii. 


VP - 70 


Poza triumfătoare a secretarei fu prea mult pentru domnul 
Hoo. Bombănind, cât să-l audă toată lumea, se ridică de la masă 
și trânti pe tejghea caietul cu notițele Sydellei. 

— Hotule! ţipă secretara și se repezi spre caiet, mai-mai să 
cadă de pe scaun. Hoţule! 

— Nu l-am furat eu! explică domnul Hoo indignat. L-am găsit 
pe o masă în restaurant, azi-dimineaţă. N-aveţi decât să nu mă 
credeţi, nu-mi pasă. Notiţele astea, pe care ni le tot fluturi pe la 
nas, n-au nicio valoare. Partenera mea știe să stenografieze și 
spune că nu sunt decât niște mâăzgăleli indescifrabile. 
Păsărească! 

— De-a dreptul păsărească! întări Grace Wexler. Mă rog, a 
folosit simbolurile standard de stenografie, dar nu îmbinate în 
cuvinte. 

— Hoaţo! strigă din nou Sydelle, acuzând-o de data asta pe 
doamna Wexler. Hoaţo! Pungașo! Criminalo! 

— Sydelle, nu... spuse Angela cu o voce moale, fără să ridice 
privirea de pe D-ul pe care-l broda. 

— N-ai cum să-nţelegi, Angela, ce știi tu cum e să fii... 

Vocea lui Sydelle se stinse. După câteva clipe, însă, își reveni 
și începu să arunce asupra dușmanilor ei, a tuturor, vorbe 
șfichiuitoare: 

— Cui îi pasă, măcar cât negru sub unghie, de Sydelle 
Pulaski? Nimănui, vă zic eu! Nu mă prostiţi voi pe mine așa ușor! 
Știam eu că nu pot să am încredere în niciunul dintre voi. N- 
aveţi cum să citiţi notițele mele pentru că sunt scrise în 
poloneză! 

În poloneză?!?! 

e 

Când se făcu din nou linişte, domnul Hoo propuse să i se ofere 
lui Sydelle Pulaski o parte din moştenire ceva mai mare decât a 
celorlalți, în schimbul transcrierii în engleză a însemnărilor 
stenografiate. 

— Vă repet, nici eu, nici partenera mea n-am furat notițele, 
mai spuse el. Și, dacă cineva are de gând să ne suspecteze de 
crimă, mai bine s-o lase baltă, amândoi avem alibiuri de 
nezdruncinat! 

Doug fu cât pe-aci să se înece cu croasantul. Dacă se ajungea 
la verificat alibiuri, or să afle unde fusese el în noaptea crimei. 
Pe peluza casei Westing. 


VP -71 


Domnul Hoo continuă: 

— Și, ca să vă dovedim nevinovăția noastră, eu și partenera 
mea am decis să vă dezvăluim indiciile noastre. 

— O clipă, domnule Hoo, îl întrerupse judecătoarea Ford, 
ridicându-se. 

Venise vremea să vorbească, înainte ca lucrurile să scape de 
sub control: 

—Aș vrea să vă reamintesc că orice persoană este 
considerată inocentă până la proba contrarie. Suntem liberi să le 
împărtășim sau nu celorlalţi indiciile noastre, fără ca asta să 
implice vinovăţie în vreun fel. Propun să amânăm luarea oricărei 
decizii până când vom cerceta problema îndeaproape și până 
când toți moștenitorii vor fi prezenţi. În orice caz, întrucât ne-am 
adunat aici, aș dori să adresez o întrebare grupului. Și poate că 
și alţii au întrebări. 

Cu toții aveau întrebări. Atenţi să nu-și dezvăluie strategia de 
joc, moștenitorii hotărâră să scrie întrebările pe hârtie, fără să 
se semneze. Doug adună biletele și i le înmână lui Theo, care le 
citi în faţa tuturor: 

— Cine dintre cei prezenţi are un geamăn? 

Nimeni nu răspunse. 

— Care este numele adevărat al Țestoasei? 

Intrebarea era a lui Doug Hoo care plănuia să lipească în lift 
un alt anunţ răutăcios. 

— Tabitha-Ruth, răspunse doamna Wexler uitându-se 
contrariată la Flora Baumbach, care răspunsese „Alice”. 

— Deci, care e? 

— Tabitha-Ruth Wexler. Aș zice că știu mai bine decât oricine, 
doar sunt mama ei. 

Doug Hoo se răzgândi în privinţa anunţului. Nu știa cum se 
scrie Tabitha-Ruth. 

Theo despături un alt bilet: 

— Câţi dintre voi l-aţi întâlnit, de fapt, pe Sam Westing? 

Grace Wexler ridică mâna, apoi o cobori, apoi o ridică pe 
jumătate, îndoită dacă să-i dea înainte sus și tare despre 
rudenia cu Sam Westing sau să stea în banca ei, date fiind 
acuzaţiile de crimă. Domnul Hoo (om cinstit) ridică mâna cu 
hotărâre. Fu singurul. Judecătoarea Ford nu consideră necesar 
să răspundă la propria întrebare. 

Theo recunoscu scrisul lăbărțat de pe următorul bilet: 


VP- 72 


— Cine a fost lovit în picior săptămâna trecută? 
Chris nu primi niciun răspuns. Întâlnirea se încheie brusc, pe 
motiv de panică. 


VP-73 


12 


Prima bombă 


Totul se petrecuse atât de repede. Explozii asurzitoare, ţipete, 
învălmășeală. Theo și Doug se refugiară în bucătărie. Doamna 
Theodorakis fugi afară. Faţa, părul și șorțul îi erau împroșcate cu 
un lichid de un roșu întunecat. 

— Sânge! ţipă Sydelle Pulaski, ducându-și înspăimântată 
mâinile la piept. 

— Faceţi ceva, strigă Catherine Theodorakis, să sune cineva 
la Pompieri! 

Tremurând, Angela se duse degrabă spre telefonul public 
montat pe peretele cafenelei, dar nu se putea hotărî să sune. 
Erau înzăpeziţi, pompierii n-aveau cum să ajungă la Apus de 
Soare. 

Theo apăru în pragul ușii bucătăriei: 

— E-n regulă. N-a luat foc nimic. 

— Chris, dragul meu, nu-i nimic, spuse doamna Theodorakis, 
îngenunchind în fața scaunului cu rotile. Nu s-a întâmplat nimic, 
Chris! Uite, e doar suc de roșii. 

Suc de roșii? Doamna Theodorakis era plină de suc de roșii 
din cap până-n picioare, nu de sânge! Curioși, moștenitorii se 
îngrămădiră cu toţii în bucătărie, cu excepţia lui Sydelle Pulaski, 
care căzuse grămadă lângă tejghea. Un atac de cord de-ar fi 
avut și tot n-ar fi băgat nimeni de seamă. 

Domnul Hoo studie întreaga scenă, încercând să-și ascundă 
încântarea: 

— Ce mai debandadă! zise el. Trebuie c-au explodat 
conservele de la căldura cuptorului. 

Toată bucătăria era împroșcată cu sos de roșii și năclăită de 
spuma din extinctorul de incendii. 

— Ce mai debandadă... 

George Theodorakis se uită la el suspicios: 

— A fost o bombă! 

Catherine Theodorakis fu de aceeași părere: 


VP - 74 


— Mai întâi un șuierat, pe urmă bang, bang, scântei în toată 
bucătăria, roșii, purpurii... 

— Au explodat niște conserve cu sos de roșii, asta-i tot! sări 
Doug Hoo în apărarea tatălui său. 

Toată lumea încuviinţă. Doamna Theodorakis era isterică, dar 
era de înțeles. Bombă? Ridicol! Sam Westing nu arăta nici pe 
departe ca unul ucis de o bombă. 

Judecătoarea Ford îi sfătui să raporteze de îndată accidentul 
poliţiei, pentru a putea beneficia de asigurare. 

— Mai bine reamenajați întreaga bucătărie, propuse Grace 
Wexler, decoratoare. Intr-un mod care să îmbine utilul cu 
plăcutul, cu multe oale de aramă atârnate de tavan. 

— Nu cred să fie vreo stricăciune, spuse Catherine 
Theodorakis, dar va trebui să-nchidem pentru câteva zile, să 
facem curăţenie. 

Domnul Hoo zâmbi. Angela se oferi să ajute. 

— Angela dragă, dar ai probă pentru rochie după-amiază, îi 
aminti Grace, și avem atâtea de făcut pentru petrecerea de 
sâmbătă. 

Buf, buf, buf! Sydelle Pulaski își făcu apariţia: 

— Mă simt mai bine, mulțumesc, doar puţin ameţită. Doamne, 
ce întorsătură teribilă! 

e 

După ce-și reveni din teribila întorsătură a lucrurilor, Sydelle 
Pulaski se apucă să-și transcrie notițele stenografiate, mai întâi 
în poloneză, apoi din poloneză în engleză. O buşitură 
zgomotoasă în ușa apartamentului o făcu să tresară și să apese 
din greșeală o tastă a mașinii de dactilografiat. 

— Deschide! 

Recunoscând vocea, Angela trase zăvorul și Țestoasa dădu 
furioasă buzna înăuntru: 

— Haide, Angela, unde-i? 

— Ce să fie? 

— Ziarul pe care l-ai luat din biroul meu. 

Angela scotoci cu atenţie în geantă, printre broderii, 
cosmetice și alte nimicuri și scoase ziarul împăturit la pagina cu 
necrologul lui Westing. 

— Imi pare rău, Țestoaso, dar nu erai prin preajmă, altfel ţi l- 
aș fi cerut. 


VP -75 


— Și, din întâmplare, n-o fi și ceasul meu cu Mickey Mouse pe- 
acolo? 

Văzând privirea tristă a soră-sii, Țestoasa se mai îmbună: 

— Glumesc. Vezi că iar ţi-ai lăsat inelul de logodnă pe 
chiuvetă. Mai bine te duci să-l iei până nu-l fură careva și pe-ăla. 

— Nicio grijă, n-are cine să-i fure inelul Angelei. Nicio mamă 
nu s-ar cobori la o asemenea josnicie! 

Ideea că Grace ar putea fi hoţul i se păru atât de caraghioasă 
Țestoasei, încât se trânti pe canapea, tăvălindu-se de râs. li făcu 
bine să râdă - acțiunile de la bursă pierduseră cinci puncte în 
ziua aceea. 

— Angela, spune-i, te rog, soră-tii să-și ia pantofii murdari de 
pe canapeaua mea. Și să stea în capul oaselor, ca oamenii, să 
se comporte ca o domnișoară! 

Țestoasa scoase un „ttt, foarte asemănător cu al mamei ei, 
și se ridică, dar n-avea de gând să plece fără să le-o întoarcă 
celor două. Cu brațele încrucișate, se sprijini nepăsătoare de 
perete și le-o servi: 

— Mama crede că Angela ţi-a furat caietul cu notițe. 

Ha, le-a zis-o! la uite-le cum au rămas cu gura căscată! 

— Pentru că mama i l-a cerut să se uite în el și Angela face tot 
ce-i spune mama! 

— Oricine putea să mi-l fure. N-am încuiat yalele în ziua aia. 

Dacă nu putea avea încredere în propria parteneră, Sydelle 
era singură, de-a dreptul singură. 

— A zis mama așa ceva? întrebă Angela. 

— Nu, dar știu eu ce gândește! Știu ce gândește toată lumea. 
Adulții sunt atât de previzibili. 

— Prostii! pufni Sydelle. 

— De pildă, știu că Angela nu vrea să se mărite cu blegul ăla 
de doctor. 

— Prostii! Ești geloasă pe sora ta! 

— Posibil, fu nevoită să recunoască Țestoasa, dar măcar eu 
sunt cine sunt. N-am nevoie de cârje ca s-atrag atenţia! 

Hopa, mersese puţin cam departe... 

— Sydelle, sunt sigură că Țestoasa n-a vrut să spună asta. A 
folosit cârje în sens... simbolic. Adică, știi, oamenilor le e atât de 
frică să-și arate adevăratele sentimente, încât simt nevoia să se 
ascundă, au nevoie de un soi de proptele. 


VP - 76 


— Nu zău... spuse Sydelle. Atunci cârja Țestoasei e gura aia 
mare a ei! 

„Nu, îşi zise Angela, scoțând-o degrabă pe sora ei din 
apartamentul lui Sydelle și ducând-o spre casă, cârja Țestoasei 
e coada ei împletită”. 

e 

Persoana de la ziar sunase din nou, să-i spună că găsise 
câteva fotografii făcute la petreceri în Westingtown, în urmă cu 
douăzeci de ani: 

— Una dintre persoanele ale căror nume mi le-aţi dat apare 
drept escorta Violetei Westing - George Theodorakis. 

— Continuă, spuse judecătoarea. 

— Asta-i tot. 

Omul promise să-i trimită articolele de ziar din dosarul 
Westing de îndată ce reușea să se deszăpezească. 

Judecătoarea avea acum informaţii despre patru dintre 
moștenitori și despre legătura lor cu Westing: James Hoo, 
inventatorul; tatăl lui Theo; partenerul ei de echipă, Sandy 
McSouthers, concediat de la fabrica de hârtie Westing, și ea 
însăși. Dar trebuia să afle mai mult, mult mai mult, despre 
fiecare dintre moștenitori, ca să o poată proteja pe victima 
răzbunării lui Sam Westing. 

Trebuia să angajeze un detectiv particular. Da, unul foarte... 
particular, care n-avusese nicio legătură cu meseria ei și nu 
fusese adus la tribunal în faţa niciunei instanțe conduse de ea. 
].]. Ford deschise catalogul Pagini aurii la pagina cu Detectivi 
particulari. 

— Sfinte Sisoe! exclamă ea când degetul i se opri pe un nume 
aflat chiar în fruntea listei. 

Coincidenţă sau noroc cu carul? Sau îi făcea jocul lui Sam 
Westing fără să vrea? Singura soluţie era să riște. Judecătoarea 
formă numărul și așteptă să răspundă cineva, bătând 
nerăbdătoare cu piciorul în podea. 

— Bună ziua! Dacă doriţi să contactaţi un detectiv particular 
înzăpezit, ați format numărul corect! 

Da, numărul era corect. Poate că era vreun șiretlic la mijloc, 
dar nu era nicio coincidenţă. Vocea era una și aceeași. 


VP - 77 


13 


A doua bombă 


Bucătăria restaurantului Shin Hoo era goală. Se strecură 
înăuntru și puse pe raft o cutie înaltă pe care scria „glutamat 
monosodic”, în spatele unor cutii asemănătoare. Lumânarea cu 
dungi colorate avea să ardă până la fitil la 6:30. La ora aceea, 
oricine ar fi lucrat la bucătărie se afla în celălalt capăt al 
încăperii. Nimeni n-avea să fie rănit. 


Dat fiind nefericitul incident din cafenea, 


RESTAURANTUL SHIN HOO 
este pregătit să onoreze orice comandă pentru cină. 
Comandaţi pentru acasă sau luati liftul până la etajul 
cinci. 
Răsfățați-vă simțurile cu o masă excelentă, 
admirând priveliștea remarcabilă oferită de întinderile 
de zăpadă înainte să se topească. Preţuri rezonabilei! 


Grace Wexler lipi anunţul în lift, în timp ce urca să-și ia în 
primire noua slujbă - avea să fie gazda restaurantului, gata să-i 
întâmpine și să-i conducă pe oaspeţi la mese. 

— Unde-i bucătarul? strigă domnul Hoo (se referea la soția 
sa). 

O găsi pe doamna Hoo în fundul apartamentului de la etajul 
patru, îngenuncheată în faţa cufărului ei de bambus, mângâind 
niște obiecte care-i aminteau de copilăria ei în China. O zori de 
îndată spre bucătărie. Era prea grăbit ca să stea să-i explice ce 
se întâmpla. Și unde era leneșul ăla de fiu-său? 

Doug intră alergând, obosit după antrenamentul pe scări. De 
unde să știe că deschideau restaurantul devreme? Nu se 
sinchisise nimeni să-i spună. 

— Și mai zici că ești elev la liceu... E la mintea cocoșului: 
oamenii nu mai au provizii, cafeneaua e închisă pentru reparații. 
Gata cu vorbăria, fă un duș și pune-ti uniforma de picolo. Valea! 

— Nu crezi că ești cam aspru cu băiatul? comentă Grace. 


VP - 78 


— Trebuie împins mereu de la spate. Dac-ar fi după el, tot ce- 
ar face ar fi s-alerge, îi răspunse Hoo, între două îmbucături de 
ciocolată. Și nici tu nu ești tocmai îngăduitoare cu Angela. 

— Angela? Angela s-a născut cuminte, e copilul perfect. Cât 
despre cealaltă, în fine... 

— Grea meseria de părinte... spuse Hoo posomorât. 

— Nici că puteai să zici mai bine, întări Grace și își tinu 
răsuflarea, așteptând. 

Soţul ei exact asta ar fi făcut - ar fi încercat „să zică mai 
bine”, dar domnul Hoo doar dădu din cap înțelegător. „Ce 
bărbat gentil!” 

Doar domnul și doamna Theodorakis comandară pentru 
acasă. Ceilalţi chiriași făcură coadă la intrarea în restaurant, 
așteptând cuminţi ca Grace Wexler să-i conducă la mese. Cu 
braţele încărcate cu uriașele liste cu meniul, Grace simţi primii 
fiori ai puterii de decizie, din vârful unghiilor frumos lăcuite și 
până la ultimul cârlionț de păr. Dacă unchiul Sam putuse să 
împartă oamenii în perechi, putea și ea să-i organizeze la fel de 
bine. 

— Pe fratele tău îl vezi în fiecare zi, Chris, ce-ar fi să iei cina 
cu altcineva în seara asta? 

Grace împinse scaunul cu rotile spre o masă de lângă 
fereastră, fără să aștepte răspuns. Răspunsul nu putea fi decât 
„Da”. 

„Cei doi ologi la aceeași masă”, își zise Sydelle Pulaski. Lasă 
că-i arată ea înfumuratei care-și dădea atâta importanţă. Le- 
arată ea tuturor! Putea și ea să râdă cu Chris la glume numai de 
ei înțelese, să-i facă să le pară rău că nu stau cu ei la masă. 

— Ce moo gooo ggpin? întrebă Chris, mirându-se de cuvintele 
ciudate de pe meniu. 

— Cred că înseamnă lăcustă fiartă, se strâmbă Sydelle și 
Chris izbucni în râs. Sau elan glazurat cu ciocolată. 

— Spppumă cattofi pai, își dădu și Chris cu părerea. 

Fu rândul Sydellei să izbucnească în râs. Râseră amândoi pe 
săturate, dar nimeni nu-i invidia. 

(J 

— Fratele tău pare să se simtă bine în compania doamnei 
Pulaski. 

Theo încuviință tăcut, amuţit de frumusețea Angelei, mai 
mare decât el cu trei ani. Cu pielea ca de alabastru și părul ei 


VP - 79 


bălai, fata îi păruse mereu de neatins. Și uite că se trezise la 
aceeași masă cu ea, doar ei doi, iar lui nu-i dădea prin cap nimic 
care să nu sune stupid sau copilăresc sau... stupid de copilăresc. 

Deși de obicei ea era cea tăcută, Angela încercă din nou: 

— Mergi la facultate la anul? 

Theo dădu din cap că da, apoi că nu. „Spune ceva, idiotule!” 
își zise exasperat. 

— Am primit o bursă pentru universitate la Madison, dar nu 
mă duc. O să-ncep să lucrez. 

„Ce ochi mari, azurii ca seninul cerului și atât de îngrijoraţi...” 

— Operația pentru Chris va fi foarte scumpă. 

„Bravo, altceva nu puteai să scoţi pe gură!” Bine c-o făcuse 
să-i fie și milă de el. 

— Dacă Chris s-ar fi născut așa, poate că situaţia era alta 
acum, dar a fost un copil perfect normal, un copil 
nemaipomenit. Și e deștept, să știi. Problemele lui au început 
acum vreo patru ani. Mai întâi chestii mici, apoi... 

— Poate v-ajută logodnicul meu. 

Angela își mușcă buza. Theo n-avea nevoie de mila ei. 
„LOgodnic... ce cuvânt demodat și tâmpit!” 

— Am fost și eu la facultate un an. Voiam să mă fac medic, 
dar... în fine, noi n-avem așa de mulți bani cum pretinde mama. 
Tata a zis că se descurcă, dacă asta vreau cu adevărat, dar 
mama a zis că medicina e prea dificilă pentru o femeie. 

Angela se întrebă ce-o apucase de vorbea ca o moară 
stricată. 

— Eu vreau să fiu scriitor, spuse Theo. 

„Asta chiar a sunat copilărește!” 

— Dac-ai câștiga moștenirea, te-ai întoarce la facultate? 

Fata se uită în pământ. Era o întrebare la care nu voia să 
răspundă. Sau nu putea să răspundă. 

e 

Cu mult timp înainte să devină judecătoare, Josie-Jo Ford se 
hotărâse să nu mai zâmbească. Să zâmbești fără un motiv 
serios este înjositor. O faţă gravă îl descurajează pe zâmbăreţ, 
un surâs îl ajută pe martorul crispat. Acum, însă, îi oferi 
croitoresei unul dintre rarele ei zâmbete: 

— Mă bucur c-avem prilejul să ne cunoaștem mai bine, 
doamnă Baumbach. N-am prea avut timp aseară să discut cu 
toţi oaspeţii mei. 


VP - 80 


— A fost o petrecere minunată! 

Cum stătea așa, frământând  șervetul cu degete 
neastâmpărate, obișnuite să facă mereu câte ceva, Flora 
Baumbach părea și mai scundă și mai rotunjoară decât era. 
Judecătoarea se întrebă ce era cu nelipsitul ei zâmbet strâmb, 
împietrit pe buze - ani de atenţie în a-și mulțumi clienţii sau se 
ascundea vreo tragedie în spatele rânjetului nefiresc? 

— V-aţi specializat de mult în rochii de mireasă? 

— Eu și domnul Baumbach am avut un atelier ani de zile. 
Atelierul Baumbach pentru mire și mireasă. Poate c-aţi auzit de 
el. 

— Mă tem că nu. 

Judecătoarea ar fi răspuns „nu” și dacă știa despre ce era 
vorba, doar ca s-o facă pe martoră să vorbească. 

— Atunci poate aţi auzit de Atelierul Flora pentru rochii de 
mireasă? Așa i-am zis magazinului după ce a plecat soţul meu. 
Nu mă pricep la costume de mire și, oricum, majoritatea preferă 
să le închirieze. 

Flora Baumbach vorbea acum fără urmă de timiditate. 
Judecătoarea o lăsă să sporovăiască mai departe. 

— O s-aplic pe corsajul rochiei Angelei dantelă veche, lucrată 
de mână. E de trei generaţii în familia mea. Am purtat-o și eu la 
nunta mea și am visat că, într-o bună zi, o să amo fată care o 
va purta, la rândul ei. Dar pe Rosalie am făcut-o după patruzeci 
de ani și... 

Croitoreasa se opri. Buzele i se strânseră într-un zâmbet și 
mai larg: 

— Angela va fi o mireasă foarte frumoasă. Ciudat cât de mult 
îmi amintește de ea... 

— De fiica dumneavoastră? întrebă judecătoarea. 

— A, nu. Angela îmi amintește de o altă fată căreia i-am făcut 
rochia de mireasă: Violet Westing. 

Zorzoanele grele de pe brăţara lui Sydelle Pulaski clincăniră și 
zornăiră când ridică furculita plină și o duse tremurătoare la 
gură, cu un gest bine exersat. Mișcările lui Chris erau și mai 
smucite. „E o doamnă cumsecade, se gândi el, dar se gândește 
numai la ea însăși. Poate că n-a iubit pe nimeni niciodată”. 

— Hai să-ți pun puţin din tocana asta de struţ, cu sos dulce- 
acrișor. Delicioasă! 


VP - 81 


Râsul celor doi acoperi mormăiturile zgomotoase de la o altă 
masă, unde Țestoasa stătea singură, cu casca radioului cu 
tranzistori la ureche. Acţiunile scăzuseră încă douăsprezece 
puncte. 

— Mor de foame, hai să mâncăm! 

Cu capul ridicat semet, Grace Wexler își conduse soțul printre 
mese, spre capătul celălalt al restaurantului. 

— Nu-mi trebuie decât un sandviș cu șuncă, nu un tur cu ghid 
prin restaurant. 

— Preferaţi să mâncaţi singur sau cu domnișoara de la masa 
aceea? 

— Credeam c-o să stau cu tine la masă. 

— Luaţi loc, vă rog. Jimmy... adică, domnul Hoo, vreau să zic, 
va sosi de îndată să vă ia comanda. 

Jake îi smulse soţiei sale meniul din mâini și se uită lung cum 
se îndreaptă (grațios, ce-i drept) spre pupitrul pentru rezervări și 
îi șoptește ceva lui Hoo la ureche („Jimmy, cum îi zice ea”). 

— Mda, asta-i altă mâncare de pește, zise el și se întoarse 
spre companioana sa de la masă. Mâncare de pește... la foamea 
mea de lup până și asta sună bine! Și, dacă mă uit bine pe 
meniu, cred că asta o să și primesc! 

— Bine fac, mersi, spuse Țestoasa, cu „prețurile finale ale 
acţiunilor activ tranzacţionate” bâzâindu-i în urechi. 

Bălăbănindu-se, domnul Hoo se apropie de masa lor: 

— Vă recomand lupul-de-mare vărgat. 

— Ce ziceam, mâncare de pește la foame de lup! 

Țestoasa închise radioul. Auzise destule vești proaste pentru o 
singură zi. 

— Sau ce-aţi zice de niște costițe de porc crocante? îi îmbie 
Hoo. 

Coborându-și apoi vocea, îl întrebă pe domnul Wexler: 

— Care-i cota pentru meciul lui Packers? 

— Caută-mă mai târziu, șopti Jake. 

— Poţi să-i spui acum, tati, spuse Țestoasa. Știu că ești agent 
de pariuri. 

(J 

— Și, poți să te ţii pe picioare? întrebă Sydelle Pulaski. Poţi să 
mergi? 

Oamenii nu-i puneau niciodată lui Chris astfel de întrebări, ci 
doar părinţilor, în șoaptă, pe la spatele lui. 


VP - 82 


— Nnu, dde ce? 

— Păi, ce deghizare mai bună pentru un hoț sau un criminal 
decât scaunul cu rotile? Alibiul perfect! 

Chris era încântat că Sydelle îl credea în stare de așa ceva. 
Deveniseră prieteni la cataramă. 

— Când mmi ttești nnoţele? 

— Poftim? Aaa, să-ţi citesc notițele. În curând, foarte curând... 

Sydelle își șterse elegant colţurile gurii cu șervetul, împinse 
scaunul și, apucându-și cârja cu buline albe și roșii, exclamă: 

— O cină superbă! Trebuie să-l felicit pe bucătar. 

e 

Se ridică, răsturnând scaunul, și porni bocănind spre 
bucătărie. 

— Unde se duce? sări Angela s-o ajute, dar se opri auzind 
strigăte pe coridor. 

— Bună seara, e cineva acasă? 

În restaurant își făcu apariţia un bărbat încotoșmănat, încălţat 
cu cizme. Dansând și tropăind ca un elefant, se scutură de 
zăpadă pe covor, își aruncă fularul de lână de la gât și strigă: 

— Otis Amber a intrat, de zăpadă v-a scăpat! 

Atunci explodă a doua bombă. 

e 

— Rămâneţi pe loc, toată lumea! Nu vă mișcațţi! strigă domnul 
Hoo și se repezi spre bucătăria care sfârâia și trosnea 

— Doar un mic accident! explică Grace Wexler, proțăpită în 
postul ei de comandă din mijlocul restaurantului. Nicio 
problemă! Mâncaţi, se răcește cina! 

Un roi de scântei roșii ieși șuierând pe ușa bucătăriei, lovi 
tavanul și se abătu ca o ploaie sclipitoare peste oaspeţii 
înmărmuriţi. Licurici colorați se stinseră în părul blond ca mierea 
al lui Grace și, preschimbaţi în cenușă, aterizară la picioarele ei. 

— Nu vă faceţi griji, nu-i nicio problemă! repetă ea, cu o voce 
ragușită. 

— La mulţi ani de Anul Nou chinezesc! He, he, he! strigă Otis 
Amber, chicotind pe înfundate. 

Domnul Hoo scoase capul pe ușa bucătăriei. Pe faţa ca o lună 
i se prelingeau stropi de apă, iar părul negru și drept (acum și 
mai strălucitor și mai lins) i se lipise de frunte: 

— Chemaţi Salvarea, avem un mic accident! 

Angela intră în fugă în bucătărie, pe lângă domnul Hoo. 


VP - 83 


Jake Wexler chemă ambulanţa și îl trimise pe Theo în hol să-i 
aștepte pe cei de la serviciul de urgenţă. 

— Ce-ai înţepenit acolo ca o statuie? îl repezi Hoo pe fiul său. 

— Ai zis să rămână toată lumea pe loc! se apără Doug. 

— Și ce, tu ești toată lumea?! 

Doamna Hoo încercă s-o ajute pe rănită să se întindă cât de 
cât confortabil, pe podeaua plină de moloz. Angela găsi ochelarii 
cu strasuri, le șterse lentilele ude și murdare și îi puse pe nasul 
partenerei ei. 

— Nu te-ngrijora, Angela, n-am păţit nimic! 

Sydelle avea dureri, dar nu voia atenţia tuturor din postura de 
victimă a sorții, nefericită și ridicolă. 

— Pare să fie fractură, spuse medicul de pe ambulanţă, 
pipăindu-i glezna dreaptă. Ridicaţi-o cu grijă! 

Secretara își înăbuși un geamăt. Parcă nu-i ajungea că era 
udă leoarcă, din cauza instalaţiei de protecţie contra incendiilor, 
și acoperită din cap până-n picioare cu tăieței, acum trebuia și 
să iasă purtată pe brațe sub privirile tuturor. 

Grace o trase pe Angela de lângă targă: 

— O s-o poți vizita pe amica ta peste câteva zile. 

— Angela, Angela! scânci Sydelle. 

Orgolioasă au ba, o voia pe partenera ei alături. Incapabilă să 
aleagă, Angela rămase paralizată între necilintita ei mamă și 
partenera aflată la ananghie. 

— Mergi cu prietena ta, drăguţa mea! spuse Jake Wexler. 

Alte voci o îndemnară și ele: 

— Mergi cu Pulaski! 

Grace își dădu seama că pierduse lupta: 

— Poate că-i mai bine să mergi la spital, Angela. Nu l-ai văzut 
de mult pe dragul doctor D., spuse ea, și le făcu prietenește cu 
ochiul celorlalţi, dar nimeni nu-i zâmbi, în afară de Flora 
Baumbach. 

e 

Polițistul și pompierul care inspectară locul accidentului 
constatară că nu fusese decât o explozie cauzată de gaz. Noroc 
că funcționase instalația automată de stingere cu apă, altfel 
domnul Hoo se trezea cu un incendiu de toată frumuseţea. 

— Cum arată un incendiu de toată frumusețea? se burzului 
Hoo. 

— Și cu spargerile cum rămâne? întrebă Grace Wexler. 


VP - 84 


— Echipa mea se ocupă de bombe. Trebuie să contactaţi 
departamentul Spargeri pentru asta. 

— Și accidentul din cafenea? întrebă Theo. 

— Tot explozie din cauza gazului. 

Jake Wexler vru să știe cum de se putea să aibă loc două 
explozii, în două zile la rând, în aceeași clădire. 

— Nu-i ceva neobișnuit, îi spuse pompierul, mai ales pe o 
vreme ca asta, când sistemul de ventilaţie e blocat de zăpadă. 

Pompierul îi instrui pe locatari să-și aerisească bucătăria 
înainte să aprindă aragazul. 

Doamna Wexler se întoarse în apartament și lăsă ferestrele 
deschise în următoarele trei zile. O explozie le mai lipsea la 
petrecerea Angelei! 

Dar chiar apartamentul familiei Wexler era ţinta următoarei 
bombe. 


VP - 85 


14 


Perechile în acţiune 


Plugurile de zăpadă și un soare cald îi eliberară, în sfârșit, din 
temnițele lor pe chiriașii din Apus de Soare (inclusiv persoana 
înzăpezită în casa Westing). 

Prima care ieși din clădire fu Angela, deghizată cu haina și 
căciula de castor vechi ale mamei sale și cizmele roșii ale 
Țestoasei. Urmând instrucţiunile lui Sydelle, se uită repede sub 
capota fiecărei mașini din parcare. Nu văzu nimic (adică nimic 
care să nu ţină de motorul unei mașini). Indiciile nu păreau să 
ducă la mare lucru... Cam așa cu Grace, hotare și bunătate de 
parcare. 

Apoi ieși Flora Baumbach și, în urma ei, Țestoasa, fără cizme, 
mergând în vârful picioarelor printre bălți. Minunea minunilor! 
Bătrânul Chevy!? mâncat de rugină porni, dar cam ăsta fii tot 
norocul Florei în ziua aceea. Mai întâi, capota mașinii se 
desprinse și zbură, drept în mijlocul traficului. Apoi, după ce se 
holbă vreo două ore la simbolurile misterioase de pe panoul 
electronic din biroul brokerului, croitoreasa începuse să se uite 
cruciș. După trei ore, nelipsitul rânjet i se ștersese de pe buze. 

— Am ametit, zise ea, încercând să-și schimbe poziţia pe 
scaunul pliant tare, de lemn. Și cred că mi-a intrat o așchie în 
șezut. 

— Uite, se tranzacţionează acţiuni de-ale noastre! zise 
Ţestoasa. 


MAR GM LVI MGC T AMI | 


5$81/ 5000$67 324 2$14 1000$6514  3$19'/4 
8$221/ 


— Vai de mine, am uitat ce-nseamnă asta! 
Țestoasa oftă: 


12 Chevrolet. 
VP - 86 


— Înseamnă că cinci sute de acţiuni MAR s-au vândut la preţul 
de 8,50 de dolari pe acţiune. 

— Și noi cât am dat pe ele? 

— Nu contează. Apucă-te și notează preţurile acţiunilor 
noastre, pe măsură ce apar pe ecran. Uite, cum fac eu. După ce 
începe școala, te ocupi tu. 

Țestoasa nu-i spuse partenerei ei că achiziţionaseră două sute 
de acţiuni MAR la prețul de 15,25 dolari pe acţiune. Pierduseră 
1.350 de dolari doar pentru acele acţiuni, fără să pună la 
socoteală comisionul brokerului. |ţi trebuiau nervi de oţel ca să 
joci la bursă. 

e 

— Mercedesul e curat și lucios, ca nou! se mândri ușierul. 

Faţa i se înroși în jurul vechilor cicatrici când văzu bancnota 
de cinci dolari. 

— Nu-i nevoie de bacșiș, doamnă judecătoare. După tot ce-aţi 
făcut pentru mine și soția mea... 

Judecătoarea îi dăduse întregul cec de zece mii de dolari. 

J. J]. Ford băgă bancnota în buzunar și, ca să se scuze pentru 
gestul necugetat, îl întrebă pe ușier despre familia sa. 

Cocoţat pe un scaun cu speteaza dreaptă, Sandy își potrivi pe 
nasul strâmb ochelarii rotunzi cu rame subţiri de sârmă, cu șaua 
ruptă, lipită cu bandă adezivă, și îi povesti despre copiii lui: 

— Doi băieţi, încă la liceu, o fată măritată, așteaptă al treilea 
copil (soţul a rămas fără slujbă, așa că s-au mutat toți la noi). 
Mai am o fată care lucrează ca dactilografa, cu jumătate de 
normă (cântă foarte bine la pian) și încă doi fii care lucrează la 
fabrica de bere. 

— Trebuie să fie greu să întreţii o familie atât de numeroasă, 
spuse judecătoarea. 

— Ei, mă descurc. Mi-am luat câte o slujbă pe ici, pe colo, 
după ce m-au dat afară de la fabrica Westing, știți, când am 
încercat să organizez sindicatul. Cel mai bine am câștigat din 
box. N-am fost eu campion la categoria mijlocie, dar nici prea 
rău n-am stat. Da mi-au stâlcit fața de prea multe ori. Incă mă 
mai chinuie durerile de cap și uneori m-apucă ameţeala. V-aţi 
ales cu un prostănac drept partener, nu-i așa, doamnă 
judecătoare? 


VP - 87 


— Ne descurcăm noi, partenere, zise judecătoarea, încercând 
să fie prietenoasă, dar ușierul nu păru să înțeleagă. Am încercat 
să te sun, dar numărul tău nu-i în cartea de telefon. 

— Nu mai avem telefon. Nu ne mai permiteam, copiii sunau 
întruna. Dar am reușit să descâlcesc cât de cât indiciile noastre. 
Vreţi să v-arat? 

Sandy scoase o bucată de hârtie de sub chipiu și o puse pe 
masă. Judecătoarea Ford văzu conturul unei sticluțe în 
buzunarul din spate al uniformei, însă răsuflarea ușierului 
mirosea a mentă. 


Indiciile descifrate de Alexander McSouthers: 
MARTORI AM LUCITOARE FRĂȚIE 


MARTORI - Sikes (dr. Sikes a semnat testamentul ca 


martor) 
AM - Amber (Otis Amber) 
LUCITOARE - lumânările vândute de 7estoasa sau 


artificiile de Anul Nou chinezesc de la restaurantul lui 
James Shin Hoo FRAŢIE - Theo sau Chris Theodorakis 


— Remarcabil, comentă judecătoarea, spre marea bucurie a 
lui Sandy. Doar că noi căutăm un nume, nu șase. 

— Of, doamnă judecătoare, am uitat, spuse Sandy, 
posomorându-se. 

Judecătoarea Ford îi povesti despre ideea lui Theo, dar Sandy 
nu fu de acord: 

— Ar fi prea simplu ca toate indiciile să fie parte dintr-un 
singur mesaj... mai ales pentru o vulpe bătrână ca Westing. 
Haideţi să mergem până la capăt împreună, doar noi doi! La 
urma urmelor, am cel mai deștept partener dintre toţi! 

„Vorbe măgulitoare și goale pentru doamna care dă bacșișuri 
grase”, își zise judecătoarea. McSouthers nu era prost deloc. Dar 
n-ar fi stricat să fie mai puţin servil. Și mai puţin bărfitor... 

Ușierul se scărpină pe creștet: 

— Ce nu pricep eu, doamnă judecătoare, este de unde și până 
unde am ajuns eu moștenitor? Doar dacă nu cumva Sam 
Westing a picat mort dintr-odată și nu-i vorba de nicio crimă. 
Sau dacă nu cumva Sam Westing i-a pus gând rău cuiva, de 
acolo, de dincolo de mormânt. 

VP - 88 


— Sunt întru totul de acord, domnule McSouthers. Trebuie să 
aflăm cine sunt cei șaisprezece moștenitori și cui i-a pus 
Westing gând rău, cum zici dumneata. 

Lui Sandy i se lumină faţa de bucurie. Așadar, până la urmă 
aveau să joace după cum voia el. 

e 

— Ce-ți trebuie ție e o campanie publicitară. 

— Ce-mi trebuie mie e jumătatea mea din cei zece mii de 
dolari! 

— După calculele mele, cinci mii de dolari ar costa 
reamenajarea și anunţurile publicitare în ziar. 

— leși afară! Afară! 

Grace se uită la fața netedă și lată a lui Hoo, la sprâncenele 
stufoase, diavolești, arcuite mult deasupra ochilor, ca două 
fulgere, apoi se întoarse pe călcâie și plecă. Uneori se întreba ce 
era cu omul ăsta - nu, n-avea cum să fie criminalul, de 
dimineaţă nu fusese în stare să omoare nici gândacul din 
chiuvetă. Se întoarse să vadă dacă o urmărea cineva, căci 
covorul gros din holul etajului trei înăbușea orice pas. Nu era 
nimeni, dar auzi voci dinspre bucătăria apartamentului ei. Era 
doar Otis Amber care o certa pe Crow, ceva legat de pierderea 
indiciilor. 

— Dar mi le amintesc, Otis, spuse Crow cu o voce slabă. 

Crow se simţea ciudat de împăcată. De dimineaţă, găsise 
prilejul să ascundă declaraţia de dragoste în geanta Angelei, 
geanta mare, de pânză, pe care fata o purta mereu pe umăr, 
aproape de inimă. Acum nu mai rămânea decât să se roage ca 
băiatul să se întoarcă. 

— Și eu mi le amintesc, nu asta-i problema, i-o reteză Otis 
Amber. Dacă le găsește cineva? Crow! M-asculţi? 

Nu-l asculta, însă Grace Wexler ciulise bine urechile: 

— Serios, domnule Amber, ce-ar fi să găsești un moment mai 
potrivit să pălăvrăgești despre treburile dumitale cu menajera 
mea. Și tu unde te duci, Crow? 

Crow era îmbrăcată cu o haină neagră, de iarnă, mâncată de 
molii, iar pe cap avea un șal negru. 

— E un frig aici de ne-ngheață oasele! zise Otis Amber și 
închise fereastra. 

Grace o deschise la loc. 

— O explozie de gaz îmi mai lipsește acum! zise ea nervoasă. 


VP - 89 


— Bum! strigă Otis Amber. 

Cele două femei se speriară atât de tare, încât bătrânul curier 
se furișă tot restul săptămânii pe la spatele oricui îi ieșea în 
cale, strigând „Bum!” când le era lumea mai dragă. 

In afară de „Bum!”, Otis Amber se mai îndeletnici cu livrarea 
cumpărăturilor de la magazin la Apus de Soare, înainte și-napoi, 
încolo și-încoace. Chiriașii fuseseră nevoiți, vezi bine, nu doar 
să-și umple cămările golite, ci și să cumpere angro produse din 
hârtie marca Westing. 

— Ce idioţi, doar pentru că testamentul spunea Cumpărati 
produsele din hârtie marca Westing! mormăi el, ridicând cu greu 
o plasă voluminoasă din atașul bicicletei. 

Până și Crow folosea cârpele Westing din hârtie de unică 
folosinţă la lustruitul argintăriei și prosoapele Westing la ștersul 
podelelor. (Oare asta se întâmplase și cu indiciile lor?) Biata 
Crow, lua jocul mai în serios decât era de așteptat. Se purta cam 
ciudat în ultima vreme. 

— Bum! strigă Otis Amber când medicul rezident trecu pe 
lângă el. 

— Idiotule! murmură Denton Deere. 

e 

Denton Deere se plimba gânditor prin încăpere: 

— Ştii, puștiule, mi-ar plăcea să te-ajut, dar nu sunt decât un 
medic rezident care se specializează în chirurgie plastică. Mi-ar 
fi mai ușor dac-ai vrea o operație la nas sau un lifting facial. 

Voia să fie glumeț, dar spusele lui sunară crud. 

Chris n-avea nevoie de mila lui. Tot ce voia era să fie 
parteneri în jocul domnului Westing. 

Tot ce voia rezidentul era jumătate din cei zece mii de dolari. 

— Am auzit că fratele tău a venit cu ideea să punem la un loc 
toate indiciile. Nu sună rău deloc. 

Niciun răspuns. „Poate că puştiul crede că eu sunt criminalul. 
Pesemne toți chiriașii gândesc asta, prea se-ntorceau și se uitau 
după mine. Până și curierul crede asta. Să strige așa ceva... De 
ce tocmai eu? Sunt medic, am depus un jurământ să salvez 
vieţi, nu să le curm”. 

— Sunt un om foarte ocupat, Chris. O mulţime de oameni 
bolnavi depind de mine. În fine... 


VP - 90 


Trecându-și degetele prin părul castaniu, sârmos, care-i tot 
intra în ochi (când să mai găsească timp și pentru tuns?), se 
așeză pe un scaun lângă căruciorul băiatului: 

— Mi-am lăsat indiciile în dulap, la spital. Cum sunau? Ceva de 
genul Ploaia în Spania curge ca sampania? 

— Ppatru ooști ppe pplai dde hholde, recită Chris rar și 
apăsat. 

Exersase fraza ore în șir, lungi și singuratice ore. 

— Ooști - osti - Otis Amber. Ppatru dde - Ppatru D. Fford! 
Fford locuiește în ppatru D! 

— Ford, apartamentul 4D, foarte bine, Chris. 

Medicul rezident se ridică: 

— Asta-i tot? 

Chris decise să nu-i spună despre șontorogul de pe peluza 
casei Westing. Nu acum, data viitoare. Câtă vreme nu semna 
cecul, partenerul său era nevoit să-l mai viziteze o dată și încă o 
dată și... 

— Și cecul... începu Denton Deere. 

Chris dădu din cap. „Nu!” 

e 

Așezată pe o banchetă în holul blocului, Angela lucra la 
broderia trusoului, așteptându-l pe Denton. Taică-su încercase s- 
o înveţe să conducă, dar era prea timidă. lar el n-avea răbdare. 
„De ce să-ţi baţi capul cu lecţii de șofat, o fată drăguță ca tine 
sigur găsește un tânăr chipeș cu mașină”, îi spusese maică-sa. 
Ar fi trebuit să insiste. Ar fi trebuit să i se împotrivească maică- 
sii o dată în viață, măcar o dată. Acum era prea târziu. 

Theo intră, cu braţele încărcate cu cărți: 

— Bună, Angela. Hei, am găsit citatul! De fapt, bibliotecara l-a 
găsit. Ştii, cel cu Fie ca Domnul aurul să-ți înmulțească. 

— Pe bune? zise Angela, gândindu-se că n-are rost să-i aducă 
aminte că nu ea, ci Flora Baumbach și Țestoasa întrebaseră de 
unde era citatul. 

„Ce buze pline, ce dinţi albi, ce păr frumos și strălucitor...” 
Theo scoase o fișă de bibliotecă dintre paginile cărţii de chimie, 
pe care era scrisă strofa a treia din Preafrumoasa Americă!:: 


America! America! 
13 Cântec patriotic foarte popular în S.U.A., compus la începutul secolului al XX-lea, în 


cinstea sărbătorii de 4 lulie, ziua naţională a S.U.A. (versuri de Katharine Lee Bates). 
VP - 91 


Fie ca Domnul aurul să-ți înmulțească, 
Neintinat belșugu-ți fie. 
Agoniseala înnobilată ti-o sporească. 


Theo începuse prin a citi refrenul și sfârșise cântându-l. 
Băiatul râse timid, jenat de propria-i nerozie: 

— AŞ zice că n-are nimic de-a face cu banii sau testamentul, 
ci doar cu elanul patriotic al Unchiului Sam. 

— Mulţumesc, Theo! 

Văzându-l pe Denton ieșind grăbit din lift, Angela își puse 
broderia în geantă. 

— Bună ziua, doctor Deere! Ce-ai zice de un joc de șah? 

— Să mergem! zise rezidentul, ignorându-l pe Theo. 

Sandy le deschise ușa celor doi, fluierând „Preafrumoasa 
Americă”. Ușierul era priceput la fluierat - îl ajuta și dintele 
știrbit din faţă. 

(J 

— Nu pot să te duc acasă. Sunt de gardă diseară. 

— O să iau un taxi. 

— Nu-nțteleg de ce trebuie să te-ntorci la spital. Nebuna ta de 
parteneră nu-i pe moarte, știi? 

— Nu-i nebună. 

— Așa-zisa ei miozită progresivă e o minciună. Eu îi zic 
nebunie. N-avea nimic la picioare până la explozia din 
restaurantul chinezesc. 

— Te-nșeli! 

— Mai întâi mă rogi s-o consult, pe urmă nu vrei să știi care-i 
părerea mea. În fine, am chemat un psihiatru. Poate ar trebui să 
vorbești și tu cu el. Nu te-am văzut niciodată atât de tulburată. 
Ce se-ntâmplă? Nu-i gata rochia de mireasă? E prea lungă lista 
de invitaţi? După ce ne căsătorim, va trebui să faci faţă unor 
chestiuni mult mai importante. Sau nu vrei să ne căsătorim? 
Asta vrei să-mi spui? 

Angela își răsuci pe deget inelul de logodnă, pe care maică-sa 
o obligase să-l poarte, în ciuda urticariei. Nu, nu voia să se 
mărite, nu acum. Dar nu putea să le zică în faţă, nici lui, nici lor, 
nu așa, pur și simplu... L-ar răni pe Denton, maică-sa ar fi... 
Logodna era anunţată în ziar, rochia comandată, petrecerea... 
Dar, de-ndată ce vor afla că ea nu era deloc Angela lor cea 
perfectă... 


VP - 92 


De cât timp aștepta acolo, pe holul spitalului? Un domn în 
costum (psihiatrul?) ieși din camera lui Sydelle. 

— Tu trebuie să fii Angela, spuse el. 

Cum o descrisese oare Sydelle - „o domnişoară drăgălașă”? 

— Am auzit că te măriţi cu unul dintre rezidenții noștri. 

Da, se mărita, singura ei șansă să devină faimoasă... 

— Cum se simte domnișoara Pulaski, domnule doctor? 

— Vrei să știi dacă-i nebună? Nu-i! Nu mai mult sau mai puțin 
decât tot orașul ăsta. 

— Dar boala aceea necruțătoare? E doar o scorneală! 

— Și ce? Femeia se simţea singură și voia puţină atenţie, așa 
că s-a pus pe treabă. Cu multă imaginaţie, aș zice. lar cârjele 
pictate sunt de-a dreptul geniale! 

— E normal să vrei s-atragi atenţia oamenilor șocându-i?! 

Doctorul o mângâie pe Angela pe obraz, ca pe un copil: 

— N-a făcut rău nimănui cu mica ei minciună. Haide, mergi și 
salut-o pe amica ta! 

— Bună, Sydelle. 

Fără machiaj și bijuterii, îmbrăcată într-o cămașă albă, de 
spital, Sydelle părea mai bătrână, mai blândă. Arăta ca un om 
obișnuit. 

— Ai vorbit cu doctorii? 

— E o simplă fractură. 

— Și mai ce? întrebă ea, întorcându-și faţa spre perete. 

— Doctorul a spus că boala ta e incurabilă, dar ar putea intra 
în remisiune!* cinci ani sau chiar mai mult, dacă ai grijă de tine 
și o iei mai ușurel. 

— A zis doctorul ăsta? întrebă Sydelle, gândindu-se că, uite, 
unii oameni chiar pot fi de încredere. Mi-ai adus fardurile? Cred 
c-arăt îngrozitor! 

În geanta doldora de lucruri, sub cutia cu farduri a lui Sydelle, 
Angela găsi o scrisoare. O epistolă ciudată, scrisă de o mână 
încordată: 


lartă-mă, fata mea! Dumnezeu să te aibă în pază, 
copilă! Bucură-te de iubire, iar pe dragul de doctor 
diavolul să-l ia! M-ai aflat, dușmanule, și aici? A venit 
vremea! 


14 Ameliorare sau dispariţie temporară a manifestărilor unei boli (DEX 1998). 
VP - 93 


La sfârșitul scrisorii erau lipite trei bucățele de hârtie, trei 
indicii: 


PE ALE TALE 


VP - 94 


Bârfă și adevăr 


Vineri totul revenise la normal - dacă se poate numi normal 
ce făceau unii, așa-ziși moștenitori dubioși, în jocul cu un premiu 
de două sute de milioane de dolari. 

La școală, Theo era atent la lecţii, Doug alerga, iar Țestoasa 
era trimisă pentru a doua oară în biroul directorului, căci fusese 
din nou prinsă ascultând la radioul cu tranzistori în timpul orei. 

Cafeneaua era plină de mușterii. 

Se redeschisese și restaurantul Shin Hoo, dar nimeni nu-i 
călca pragul. 

J. J. Ford prezida completul de judecată de la pupitrul ei, 
Sandy McSouthers îi conducea în hol pe cei ce intrau în bloc, 
fluierând, sporovăind, culegând bârfe de pe la unii și alţii și 
înflorindu-le apoi cu propriile-i găselniţe. 

Flora Baumbach, ascunzându-și ochii foarte obosiţi în spatele 
unor ochelari cu lentile fumurii, o lăsă pe Țestoasa la școală, în 
drum spre biroul brokerului. După-amiaza târziu se întoarse să o 
ia, aducând cu ea hârtia pe care copiase preţurile ce apăreau pe 
banda mobilă de pe ecran. Pierduseră 3.000 de dolari în cinci 
zile. 

— E doar o pierdere pe hârtie, virtuală, cum se zice, îi explică 
Țestoasa. Nu-nseamnă nimic. Și, oricum, n-am ales eu stocurile 
astea, ci domnul Westing. 

Westing le alesese? Croitoreasa se gândi la indiciul pe care 
Chris îl scăpase pe jos. Niciunul dintre simbolurile lor de stocuri 
nu era din patru litere și nici măcar nu semăna cu plai. Dar Flora 
Baumbach juca cinstit, așa că nu suflă o vorbă despre ce 
văzuse. 

e 

Patru persoane aşteptau tremurând pe aleea încă acoperită 
din loc în loc cu zăpadă, în timp ce soarele apunea în spatele 
blocului Apus de Soare. O a cincea făcea jogging pe loc. Pe 
hornul casei Westing nu mai ieșise fum de atunci, din acea 


VP - 95 


teribilă seară de Halloween. Cu toate acestea, se uitau lung la 
casa Westing, gândindu-se cu toţii la același lucru: crimă! 

— Părea foarte împăcat, nu ca unul care a fost ucis, spuse 
Țestoasa, strănutând. 

Sandy îi întinse o batistă Westing din hârtie. 

— De unde știi? întrebă Doug. Câţi oameni omorâți ai văzut? 

— Țestoasa are dreptate, spuse prietenul ei, Sandy. Dacă 
Westing se aștepta să fie omorât, ar fi trebuit să vadă 
criminalul. Ar fi arătat speriat. 

— Păi, poate că nu se aștepta, zise Theo. Westing a spus că 
ucigașul e foarte viclean. Am citit odată un roman poliţist în care 
victima era alergică la înţepătura de albine, iar criminalul a 
băgat în casă o albină printr-o fereastră deschisă. 

— Nu era nicio fereastră deschisă, spuse Țestoasa, ștergându- 
și nasul. Și, oricum, Westing ar fi auzit băzâitul și-ar fi sărit din 
pat. 

Lui Doug îi veni o idee: 

— Poate că ucigașul i-a injectat venin de albină direct în vene. 

Otis Amber ridică exasperat braţele: 

— Da' cine-a zis că Sam Westing era alergic la albine?! 

Doug îi dădu înainte: 

— Venin de șarpe! Sau otravă! Doctorii se pricep la multe 
otrăvuri care omoară de zici c-a fost atac de cord. 

Țestoasa fu cât pe-aci să-i tragă una, fără să-i mai pese de 
competiţia lui de atletism. Tatăl ei era doctor. Dacă Doug ar fi 
zis „rezidenţii”, ar fi fost cu totul altceva. 

— Am auzit odată de un criminal care și-a ucis victima c-un 
turțure, spuse ușierul. Arma crimei s-a topit și a dispărut fară 
urmă. 

— Asta-i chiar bună! exclamă Țestoasa cu admiraţie. 

Sandy mai avea câteva povești în tolbă: 

— Și a fost odată un roman care s-a înecat cu un fir de blană 
de capră, pe care i l-a pus cineva în lapte. Și un poet grec 
omorât de un vultur care a scăpat din gheare o ţestoasă drept 
pe chelia poetului. 

— Poate că Westing dormea când s-a împiedicat Țestoasa și-a 
căzut grămadă pe capul lui, sugeră Doug. 

— Nu-i deloc amuzant, Doug Hoo! se apără Țestoasa, 
gândindu-se cum de putuse să fie îndrăgostită de un asemenea 
mizerabil. 


VP - 96 


Doug nu se lăsă: 

— Și cine-i dubioasa încălţată cu cizme roșii, pe care am 
văzut-o umblând prin parcare ieri dimineaţă? întrebă el, uitându- 
se la cizmele Țestoasei. 

— Hoţul mi-a furat cizmele, apoi le-a adus înapoi, fiindcă sunt 
găurite, intră apă. 

— O poveste puţin probabilă, Tabitha-Ruth, spuse Doug și, 
trăgând-o de coadă, fugi cât îl ţineau picioarele spre intrarea în 
bloc. 

Sandy puse o mână pe umărul Țestoasei, o mână blândă, dar 
fermă. 

Otis Amber se sui pe bicicletă: 

— N-am vreme să stau la taclale despre o crimă care nu s-a 
petrecut. Sam Westing era nebun. Dus. Sărit de pe fix! 

Pedală în trombă, strigând: 

— N-avem noi stofa de criminali, niciunul! 

Theo nu era deloc de acord. Fără un criminal, n-aveau un 
răspuns - fără o soluţie, nimeni nu putea câștiga jocul. 

— Sandy, în afară de Doug și Țestoasa, a mai ieșit cineva din 
bloc în seara de Halloween? 

Ușierul se scarpină gânditor pe sub chipiu și zise: 

— Toate zilele sunt la fel, oamenii vin și pleacă. Nu-mi 
amintesc. 

— Încearcă. 

Sandy se scarpină și mai abitir: 

— Singurii de care-mi amintesc sunt Otis Amber și Crow. Au 
plecat împreună pe la cinci. 

— Mulţumesc! zise Theo și plecă, grăbit să-și verifice indiciile. 

Țestoasa nu găsea niciun motiv să-i suspecteze pe Otis 
Amber, pe Crow sau pe oricare dintre moștenitori. Banii erau 
răspunsul. Singura ei problemă era stupida aia de bursă de 
acțiuni care nu prea părea să vrea s-o lase să joace. 

— Sandy, mai spune-mi o poveste! 

— Bine, ia să vedem. Odată, demult, în vremuri străvechi, 
trăia un ghicitor care-și prezisese ziua propriei morţi. Și, când 
ziua cu pricina sosi, ghicitorul așteptă să moară. Așteptă și tot 
așteptă, dar nu se-ntâmplă nimic. Mirat și foarte fericit că încă 
era în viață, a început să râdă. A râs și a tot râs până când, la 
douășpe fără un minut, a căzut mort. A murit de râs. 


VP - 97 


— A murit de râs... repetă Țestoasa gânditoare. Profund, 
Sandy. Foarte profund! 


— Alo, e cineva acasă? 

Apartamentul era gol, ca de obicei. Jake Wexler decise că, în 
seara aceea, restaurantul Shin Hoo va avea un client. 

— AŞ dori o masă, vă rog, dacă nu-i prea aglomerat. 

— Să vedem, cred c-ar mai fi o masă liberă, spuse Hoo, 
conducându-l pe podolog prin restaurantul complet gol. Să- 
nțeleg că ţi-au plăcut costițele de porc. 

— Da, cum să nu? 

Jake se uita la soţia sa, care își aranja tacticos hârtiile pe 
pupitrul pentru rezervări. Într-un târziu, dădu semne că-l 
recunoaște și veni spre el. Jake puse trabucul la loc, în buzunar 
(Grace ura mirosul). 

— Am mâncat deja, spuse Grace, așezându-se la masă. 

— Bună să-ţi fie seara și ţie! zise Jake. 

„Pesemne i se pare amuzant”, se enervă Grace. Era vreo 
regulă nouă să-ţi saluți soţul și ea nu știa? 

— Ce mai faci, Grace? Unde sunt copiii? Și ce-i cu cadourile de 
pe măsuță? Nu-i nici ziua ta, nici aniversarea căsătoriei noastre, 
întrebă Jake, dar văzând-o atât de ursuză, se îngrijoră: Sau e 
azi? 

— Nu, nu e! Sunt cadourile pentru Angela, petrecerea 
burlăciţelor e mâine. Fii pe pace, nu trebuie să vii, e doar pentru 
fete. Toată dimineaţa a sunat la ușă, n-am putut să plec din 
casă nici măcar o clipă. Le-a adus pe rând, tâmpitul, și de 
fiecare dată a strigat „Bum!” 

Jake își zise că soția lui arăta foarte bine astăzi. Uite că, între 
răspuns la ușă și „bum!”-uri, găsise timp pentru coafor și solar. 

Domnul Hoo puse farfuria cu costițe pe masă și se așeză și el. 

Grace își descreți fruntea: 

— Dacă tot ești aici, Jake, vreau să-ţi cer părerea în legătură 
cu campania publicitară pe care o organizez. Eu și Jimmy nu 
suntem chiar întru totul de acord. Eu zic că Shin Hoo sună ca 
orice alt nume de restaurant chinezesc pentru urechile 
vorbitoare de engleză. 

„Urechi vorbitoare de engleză”? Jake își mușcă buzele, 
abţinându-se din răsputeri. 


VP - 98 


— Eu zic că restaurantul are nevoie de un nume pe care 
oamenii să nu-l uite, zise Grace. Ceva de genul... Unu e Hoo. 

Jake nu se mai putu abţine. Încercă să-și ascundă hohotele de 
râs după o tuse și mai zgomotoasă. Hoo începu să-l bată viguros 
pe spate și își ceru scuze dacă pusese prea mult ghimbir. 

— Mai știi scheciul ăla cu jucători de baseball? continuă 
Grace. 

Da, și-l amintea. „Unu stă la apărare, Doi e pus la- 
naintare...”P 

— E un nume idiot, se împotrivi Hoo. Unu e Hoo sună de parcă 
restaurantul meu ar fi pe strada Unu sau mai rău, la etajul unu. 
În loc s-ajungă la restaurant, clienţii vor nimeri la cafenea și 
acolo vor înţepeni, bând zeama aia pe care ei o vând drept ceai! 

— Nu și dacă-i fac eu reclamă! insistă Grace. Ei, ce zici, Jake? 

Podologul puse înapoi în farfurie costita din care se pregătea 
să muște: 

— Unu e Hoo e un nume excelent! 

Înainte s-apuce să ia din nou costița, Hoo îi trase farfuria din 
faţă: 

— De parcă tu decizi! 

e 

jJudecătoarea se întoarse acasă cu teancul de articole din 
arhiva ziarului. Sandy cel fidel o aștepta. 

Sperând să-i poată descoase și pe George Theodorakis, și pe 
James Shin Hoo, comandau cina ba de la restaurant, ba de la 
cafenea. Spre marea lor dezamăgire, Theo le aduse comanda. 
Pentru el n-aveau nicio întrebare, însă Theo avea una pentru 
ușier: 

— Șah? se miră Sandy. Îmi pare rău, nu știu să joc. Dar sunt 
brici la levate. Așa îmi și ziceau, Briciul. 

Theo îi lăsă să-și mănânce sandvișurile și să-și vadă de ale lor. 

Detectivul particular, angajat de judecătoare, încă nu 
terminase de investigat moștenitorii, așa că, în seara aceea, 
aveau să se ocupe de familia Westing. 

Judecătoarea Ford deschise dosarul subţire cu articole despre 
doamna Westing. Doamna Westing, atât. Nu apăreau nici 
numele mic, nici cel de fată. În puţinele fotografii de arhivă, era 
întotdeauna alături de soţul ei, iar explicaţia de sub fotografie 


15 Scenetă faimoasă a comicilor americani Abbott și Costello, bazată pe un joc de 
cuvinte, în care Unu, Doi ș.a.m.d. sunt numele unor jucători de baseball. 


VP - 99 


spunea doar „DI și doamna Samuel W. Westing”. O figură 
ștearsă, o femeie timidă, care parcă încerca să se ascundă după 
soțul ei sau sub borurile largi ale unei pălării, exact când se 
declanșa aparatul foto. O femeie zveltă, îmbrăcată după moda 
de atunci: rochii lungi și largi, pantofi înguști cu vârful ascuţit, 
tocuri subțiri și înalte. O femeie agitată - mâinile, mai ales în 
fotografiile mai recente, păreau mereu fotografiate în mișcare. 
În ultima poză, un văl negru îi acoperea faţa. Părea că abia se 
ținea pe picioare și se sprijinea de solidul ei soț, ieșind împreună 
din cimitir. 

Sandy raportă ce aflase: 

— Jimmy Hoo n-a întâlnit-o niciodată pe doamna Westing. Și 
nici Flora Baumbach, care spune că pe Violet o aducea 
logodnicul ei la probele pentru rochie. Cică mirele n-are voie să- 
și vadă mireasa în rochia de nuntă înainte de cununie, aduce 
ghinion. Aș zice c-a avut dreptate. Asta-i tot. In rest, nimeni nu 
recunoaște c-ar fi cunoscut-o pe doamna Westing, cu excepţia 
mea. 

— Ai cunoscut-o, domnule McSouthers? întrebă judecătoarea. 

— Nu chiar, am văzut-o de vreo două ori. 

Ușierul o descrise pe doamna Westing drept blondă, cu buze 
pline, o siluetă plăcută, deși era cam slabă. 

— Cel mai bine îmi amintesc gura ei, avea o aluniță chiar aici, 
spuse el, arătând spre colţul drept al gurii. i 

Judecătoarea Ford nu-și amintea de nicio aluniță. Işi amintea 
un păr arămiu și buze subțiri, dar trecuse atât de mult timp de 
atunci. Și pielea... albă. Ei bine, da, asta își amintea. Doamna 
Westing era albă. Foarte albă. 

Următoarea pe listă - fiica lui Westing. Judecătoarea studie 
fotografia de sub titlul scris cu litere mari: 


VIOLET WESTING SE MĂRITĂ CU UN SENATOR 


Senatorul se dovedise a fi un senator local, un politician 
corupt care fusese condamnat la cinci ani de închisoare pentru 
luare de mită. Dar Flora Baumbach avusese dreptate privind 
asemănarea izbitoare - Violet Westing chiar semăna cu Angela 
Wexler. lar în pozele din articolele despre evenimentele 
mondene, cel care dansa cu ea nu era nimeni altul decât George 
Theodorakis. 


VP - 100 


— Ce-nseamnă toate astea, doamna judecătoare? întrebă 
Sandy, mijind ochii prin ochelarii murdari, ca să vadă mai bine 
fotografiile. Angela arată ca fiica lui Westing, iar Theo seamănă 
cu tatăl lui, bărbatul cu care voia, de fapt, Violet Westing să se 
mărite. 

— De unde știi? 

— Așa se zvonea atunci, că fiica lui Westing a preferat să se 
sinucidă decât să se mărite cu senatorul ăla escroc... 

Atunci judecătoarea își aminti - mama ei îi scrisese despre 
tragedie. 

— Spune-mi, domnule McSouthers, căci se pare că știi tot ce 
se petrece în clădirea asta. E ceva între Angela Wexler și Theo? 

— Aaa, nuu! spuse Sandy, sigur pe el. Eu zic că Angela și 
doctorul sunt fericiţi împreună. Sau, cel puţin, sper că sunt. 
Vreau să zic că, dacă Sam Westing ar vrea să pună în scenă 
acea nefericită dramă, atunci Angela Wexler trebuie să moară. 


VP - 101 


16 


A treia bombă 


— Bum! 

Grace Wexler îi trânti ușa în nas curierului pus pe șotii și se 
întoarse la petrecere cu cadoul legat cu panglică roz. Musafirele 
pălăvrăgeau despre ultimele bârfe și sorbeau ceai de iasomie 
din cești Westing pentru petreceri, ciuguleau gustări așezate pe 
farfurii Westing pentru petreceri și își ștergeau degetele pe 
șerveţele Westing pentru petreceri. Doamna Hoo servea, 
îmbrăcată într-o rochie de mătase, strânsă pe corp și despicată 
până sus pe coapsă, o costumaţie la fel de demodată și de 
incomodă ca și bandajarea labei piciorului!€. Femeile purtau 
acum în China bluze, pantaloni și jachete. Asta o să poarte și ea 
când o s-ajungă acasă. 

Grace bătu din palme, cerând atenţia musafirelor: 

— Fetelor, vă rog! E timpul ca viitoarea mireasă să-și 
deschidă cadourile. Angela, așază-te aici! Voi, în jurul ei, haide! 

Angela făcu întocmai cum îi spusese mama. Se așeză pe 
podea, pe o pernă, înconjurată de cutiile cu cadouri și de fețe 
vag cunoscute. Nu-și invitase puţinele prietene pe care și le 
făcuse când mergea la facultate - erau ocupate cu cariera, nu le 
interesau astfel de petreceri. Invitatele erau prietenele mamei ei 
și fiicele proaspăt măritate ale acestora. Și Țestoasa care, 
sprijinită de un perete, cu braţele încrucișate, mustăcea 
atotștiutoare. „Norocoasa de ea, copil neglijat...” 

— Citește cu voce tare, draga mea! îi ordonă Grace. 

Angela deschise felicitarea lipită de cutia cu fundă galbenă: 


Viitoarei mirese, pentru bucătărie îi e darul. 


O oală de fiert sparanghel și noroc cu carul. 
De la Cookie Barfspringer 


16 Practică deosebit de crudă, apărută în China și abandonată în jur de 1930, care 
presupunea bandajarea foarte strânsă a labelor picioarelor fetelor, cu degetele îndoite 
spre talpă, pentru a le împiedica să crească, întrucât picioarele foarte mici erau 
considerate idealul de frumuseţe până la vremea aceea. 


VP - 102 


— Mulţumesc, spuse Angela, întrebându-se care dintre ele era 
Barfspringer. 

Următorul cadou era o tigaie specială pentru ouă ochiuri. 

Cutia cu fundă roz conţinea o altă oală pentru fiert 
sparanghel. 

— Sper că doctorului Deere îi place sparanghelul, comentă 
cineva. 

Persoana care făcuse cadoul spuse că-l poate schimba pe 
altceva, deși două oale pentru sparanghel nu strică la casa 
omului. 

— O soţie de medic are atâtea recepții de organizat. 

Angela se uită la ceas și luă cutia de carton înaltă și îngustă, 
învelită în folie aurie. 

la uitaţi-vă la Angela, ce-i mai tremură mâinile. Emoţionată ca 
un mire! 

Chicoteli. 

— Tremurici de mireasă! 

Alte chicoteli. 

Angela deznodă încet panglica aurie. Desfăcu apoi, cu grijă, 
folia aurie. Ce frumos făcea ea totul, Angela, copilul perfect! Nu 
ca Țestoasa, care sfâșia întotdeauna ambalajele, nerăbdătoare 
să vadă ce era în pachete. 

— Haide odată, Angela, mocăită mai ești! o zori Țestoasa. 

Și, fără să mai stea pe gânduri, îngenunche lângă sora ei, 
gata să ridice capacul să vadă ce era în cutie. 

— La o parte! strigă Angela și-i smulse Țestoasei cutia din 
mâini. 

Capacul cutiei zbură și un „bang” asurzitor zgudui încăperea. 
Bang! Bang! apoi un răpăit iute - rat-a-tat-tat. Rachete ţâșniră 
spre tavan, mingi de foc explodară, comete șuierară prin aer, 
scântei sfârâiră. Zeci de imagini cu flori, înrămate, căzură la 
pământ. 

Se terminase. Țipetele se transformară în gemete înăbușite. 
De sub mese și de prin dulapuri începură să iasă musafirele, 
tremurând ca varga. 

— E cineva rănit? întrebă Grace Wexler înfrigurată. 

Nu, mersi, erau bine, dacă nu puneau la socoteală faptul că, 
de spaimă, îmbătrâniseră zece ani. 

— Unde-i Angela? 


VP - 103 


Angela rămăsese așezată pe pernă, în mijlocul camerei. În 
mâinile pline de arsuri încă ţinea bucăţi din cutia carbonizată. 
Dintr-o rană adâncă, pe chipul ei frumos se prelingea încet 
sânge proaspăt. 

e 

Fiti cu băgare de seamă! îi prevenise Sam Westing. Ar fi 
trebuit să-l asculte. Acum era prea târziu. 

Suspicioși, moștenitorii se adunară în holul blocului, în jurul 
căpitanului de poliție chemat de judecătoarea Ford. Se gândeau 
că unul dintre ei era criminal, un altul hoţ și un al treilea punea 
bombe. Dar cine ce era și cine era cine? Sau erau una și aceeași 
persoană? 

— Ce mai joc! bombăni domnul Hoo, desfăcând un baton de 
ciocolată. 

Parcă nu-i era de ajuns un ulcer. O să mai capete vreo trei de 
la Sam Westing. 

— Halal joc! Ultimul rămas în viaţă câștigă, bombăni el. 

(„Hm, iată un foarte posibil suspect, își zise Otis Amber. Hoo, 
inventatorul, Hoo cel furios, nebunul de Hoo!”) 

— Ultimul rămas în viaţă câștigă... repetă Flora Baumbach. 
Vai de mine, cum să spuneți asemenea lucruri îngrozitoare? 

(„Croitoreasa asta nu-mi inspiră deloc încredere, își spuse 
domnul Hoo. Ce tot rânjește atâta?”) 

Căpitanul nu le fu de niciun ajutor: 

— Nici echipa pirotehnică, nici departamentul Spargeri n-au 
suficiente dovezi pentru a percheziţționa apartamentele, le 
explică el. 

— Și asta numiţi dumneavoastră justiție? întrebă Sandy. 

(„Blajinul Sandy... n-are cum să fie el. Nici nu era în clădire 
când au explodat primele două bombe sau când s-a furat ceasul 
judecătoarei, se gândi Jake Wexler. Pe de altă parte, un lucru-i 
limpede - îl urăște pe Sam Westing.”) 

— Da, domnule McSouthers, asta numesc eu justiție! spuse ].]. 
Ford răspicat. 

(„Orice-ar zice indiciile, își zise Chris, nu-i ea. Doar dacă nu 
cumva judecătoarea noastră e o Panteră Neagră!” deghizată.”) 


17 Organizaţia Panterele Negre a militat pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor 
afro-americani între 1966 și 1982. A fost deseori criticată pentru radicalism, iar 
membrii săi arestaţi pentru acte de violenţă și instigare la conflict. 


VP - 104 


— N-au fost explozii de gaz, ci bombe, nu? încercă Theo să 
stoarcă informaţii cu orice preţ. 

(„Băiat bun, Theo. Și Doug la felu', se gândi Flora Baumbach. 
Dar de câte ori nu văzuse la televizor interviuri cu vecini ai 
criminalilor, care spuneau: Nu-mi vine să cred c-a omorât 
treișpe oameni, era un copil atât de bun! „Vai de mine, ce m-o fi 
apucat să gândesc așa?”) 

Căpitanul nu voia să le numească bombe: 

— Năzbăâtii copilărești, mai degrabă, spuse el. 

(„Năzbătii? Obrăznicătura aia mică e-n stare de orice!”) 

Țestoasa îi scoase limba lui Doug Hoo care-o privea pieziș. 

— Năzbăâtii diavolești, murmură Crow. 

Angela, îngerul ei, aproape ucisă... 

— Ar putea fi Crow. Vrea s-abată focul iadului asupra noastră, 
îi șopti Theo lui Chris. Doar că nu era în clădire când au explodat 
primele două bombe. 

— Bba dda, era. 

— Ba nu, nu era. 

Căpitanul descrise așa-zisele bombe: 

— Câteva artificii, aprinse cu ajutorul unei lumânări turtite, cu 
dungi, pusă într-un borcan înalt, fără capac, ascuns în cutia de 
cadou. Probabil că găurile pentru aer, făcute în carton, erau 
acoperite de panglică. Nimeni n-ar fi fost rănit dacă domnișoara 
n-ar fi răsturnat cutia cu conţinutul spre ea. 

— O bombă cu ceas, spuse Grace Wexler, ţintuindu-l cu 
privirea pe cel care livrase cadourile. 

(„O femeie nefericită, moștenitoarea asta autoproclamată, se 
gândi judecătoarea. Neîmplinită, posibil cu nervii zdruncinaţi. 
Capabilă de spargeri, poate, dar nu să pună bombe. Nu și-ar fi 
putut răni propria fiică. Sau, în orice caz, nu pe Angela.”) 

— Ce te holbezi atâta la mine? îi strigă Otis Amber lui Grace 
Wexler. N-am nici lumânări în dungi, nici artificii! 

(„Idiotul ăsta e cel mai suspect dintre toţi, își zise Grace. Dar 
nu era în preajmă când a explodat cafeneaua.”) 

— Oss aammee. 

Era deja prea multă agitaţie pentru Chris Theodorakis. (Pe el 
nu-l suspecta nimeni. Nici pe Angela, bineînţeles.) Otis Amber 
nu era chiar așa de convins: 

— Apele liniștite sunt adânci! He, he, he! 


VP - 105 


Țestoasa își zise că-i arată ea curierului pentru vorbele astea, 
adevărate au ba. 

„Otis Amber șchioapătă”, observă Chris a doua zi. 

(J 

Familia o tot liniştea: 

— O să te faci bine, Angela, nicio grijă! 

Sforăitul zgomotos din patul alăturat era al lui Sydelle Pulaski, 
care se prefăcea că doarme. 

— Tot nu-mi amintesc, murmură Angela. 

Vorbea cu greutate, din cauza obrazului bandajat. O dureau 
fața și mâinile, o dureau rău. 

— Amnezie posttraumatică, spuse Jake Wexler. Se întâmplă 
după accidente. Nu-ţi face griji, iubită Angie, o să te faci bine! 

— O să te faci bine, Angela, nicio grijă! repetă și Grace 
abătută. Vin mâine. Hai, Țestoaso! 

— O clipă, zise Țestoasa. 

După ce ușa se închise în urma mamei lor, fetița atinse mâna 
bandajată a Angelei: 

— Mulţumesc! 

— Pentru ce? 

Alt sforăit din patul lui Sydelle. 

— Mulţumesc și atât. Artificiile mi-ar fi explodat în față dacă 
nu trăgeai cutia spre tine. Uite, ţi-am adus geanta cu broderiile. 
Și să știi că nu m-am uitat la notițele și indiciile tale, pe cuvânt 
de onoare! 

Nu se uitase, dar luase dovada incriminatoare. 

— Ţestoaso, spune-mi adevărul. E foarte rău? 

— Doctorul ţi-a scos niște cioburi din mână, dar n-a fost 
nevoie de copci. Arsurile se vor vindeca fără urme. 

— Și faţa? 

— O să-ţi rămână cicatrice, dar nimic de speriat. Oricum, 
Angela, nu zici tu mereu că nu-i important cât de frumoasă ești, 
ci contează cine ești? 

Angela se întrebă dacă nu cumva se înșelase. Poate că era 
important să fie frumoasă. Sau poate era nebună... Da, trebuie 
c-o luase razna. 

— Nu-ţi mai face griji, tot drăguță ești, spuse Țestoasa. Dar, 
pe bune, mare prostie ai făcut! _ 

Surprinsă, Sydelle Pulaski deschise ochii, mari cât cepele. li 
închise repede la loc și scoase un alt sforăit feroce. Ca să vezi... 


VP - 106 


Drăgălașa și inocenta ei parteneră era cea care pusese 
bombele. Bravo ei! 


VP - 107 


17 


Câteva soluții 


r 


Ziua de luni fu ploioasă și mohorâtă. De-a dreptul deprimantă. 
Ca și bursa, care pierduse încă șase puncte. Testoasa era 
nervoasă. 

Toți moștenitorii erau agitați. Echipa pirotehnică fu chemată 
de mai multe ori să examineze diverse pachete dubioase. Unul 
se dovedi a fi o pungă de aspirator plină cu praf, pe care Crow o 
lăsase lângă spațiul de depozitare a gunoiului. Un alt pachet o 
avea drept destinatară pe Grace Wexler și înăuntru era o cutie - 
bomboanele ei (favorite) și un bilet: Sărutări pline de iubire, 
Jake. 

— Cum adică de ce? Nu pot să-i trimit dulciuri soției mele fără 
să fiu acuzat de crimă? Mi s-a părut c-ai cam slăbit, de-aia, OK? 

Grace ÎI obligă să mănânce el primul o bomboană. 

A doua zi, Grace primi un pachet și mai mare. În el, 
pirotehniştii găsiră doisprezece trandafiri și un bilet: Fără niciun 
motiv, doar pentru că te iubesc! Jake. 

Echipa fu chemată din nou când Țestoasa alergă prin hol după 
partenera ei de echipă strigând „Doamna BAUM-bach, doamna 
BAUM-bach!”. Cuiva i se păruse că striga „Bomba! Bomba!” 

Marțea tot mohorâtă fu și un vânt lugubru se tângui cât fu 
ziua de lungă. De dimineaţă, acţiunile de la bursă câștigară trei 
puncte. 

— Tendinţă de creștere, spuse Flora Baumbach. 

După-amiază, pierdură iar cinci puncte. 

— Tendinţă de scădere, zise Flora Baumbach. 

Erau singurii termeni bursieri pe care-i învățase. 

Doamna Hoo, mai silitoare decât croitoreasa, învățase multe 
cuvinte: partener, bani, casă, copac, drum, oale, tigăi, OK, 
fotbal, bun, ploaie, costițe de porc. Profesorul ei, Jake Wexler, o 
vizita în bucătărie în fiecare zi, înainte să ia prânzul în 
restaurantul chinezesc. În ziua aceea, soţia sa și Jimmy Hoo 
acceptaseră să mănânce împreună cu singurul lor client, care le 


VP - 108 


promisese, în schimb, să-i ajute să-și descifreze indiciile și să nu 
pretindă nicio parte de moștenire dacă ei aveau să câștige. 

Grace puse pe masă cele cinci indicii. 

— Hm, astea sunt indicii? întrebă Jake, uitându-se la mare ce 
ar roade patru valuri purpurii. 

Schimbă locul a două dintre bucăţile de hârtie tăiate din 
prosoape Westing din hârtie superrezistentă. 

— Roade purpurii are mai mult sens. Fructe. Struguri? Sau 
prune? 

Grace tocmai deschise gura, gata să insiste că trebuie să fie 
valuri purpurii, dar se opri brusc - prune îi amintea de ceva. 

— Prune, zise ea cu voce tare. Prune. Nu-l cheamă Prune pe 
avocat? 

— Ai dreptate, Grace, sări domnul Hoo entuziasmat. Ai 
perfectă dreptate! 

Se uită din nou la cele două bucăţi de hârtie: Ed Roade 
Purpurii. Ed Prune! 

— Am reușit, am reușit! strigă Grace, repezindu-se la 
partenerul ei și îmbrăţișându-l. 

— Niciodată n-am avut încredere în avocaţi! strigă domnul 
Hoo vesel. 

— Și cum rămâne cu celelalte indicii: ce mare patru valuri 
ar...? întrebă Jake, dar fericita pereche era ocupată să 
sărbătorească, dansând îmbrățișaţi, și nu-l auzi. 

— Bum! zise doamna Hoo, punând o farfurie cu costițe de 
porc pe masă. 

Cuvântul ăsta îl învățase de la Otis Amber. 

(J 

Sandy era mândru de carnetul pe care-l cumpărase, unul cu 
un vultur pleșuv!* pe coperta lucioasă („Foarte potrivit, îi explică 
el judecătoarei, dacă ne gândim la Unchiul Sam cel patriot, 
nu?”). În carnet notă conștiincios informaţiile alese cu grijă din 
rapoartele pe care judecătoarea Ford le primea zilnic la birou, 
de la detectivul particular pe care-l angajase: fotocopii după 
certificate de naștere, anunţuri mortuare din ziar, certificate de 
căsătorie, carnete de conducere, rapoarte ale unor accidente de 
mașină, caziere judiciare, fișe medicale, foi matricole. Pe lângă 


18 Simbolul naţional al S.UA. adoptat în 1782. Vulturul pleșuv apare pe sigiliul și 
steagul prezidenţial, pe unele bancnote și monede. 


VP - 109 


toate acestea, ușierul își mai notă și propriile observaţii, de pe 
unde reușise să-și bage nasul. 

— Detectivul meu nu reușește să ajungă la dosarele nu 
tocmai publice din arhiva orașului, spuse judecătoarea. Va 
trebui să lăsăm deoparte familia Westing, deocamdată, și să ne 
ocupăm de moștenitori mai întâi. 

— Dacă tot avem pui cu castane de apă la cină, spuse Sandy, 
o să-ncep cu familia Hoo. 

(Doug le adusese comanda.) 

Ușierul începu să citească notițele cu voce tare: 


e HOO 


JAMES SHIN HOO. Născut: James Hoo, la Chicago. 
Vârsta: 50. Și-a luat și numele de Shin când a deschis 
restaurantul, ca să sune mai chinezesc. Prima soție - 
moartă de cancer acum cinci ani. Recăsătorit anul 
trecut. Un fiu: Douglas. 

SUN LIN HOO. Vârsta: 28. Născută în China. A imigrat 
din Hong Kong acum doi ani. Bârfa: James Hoo s-a 
însurat cu ea pentru rețeta ei de sos, veche de 100 de 
ani. 

DOUGLAS HOO (zis Doug). Vârsta: 18. Vedeta sportivă 
a liceului. Participă la competiția de sâmbătă pentru 
atleți de facultate. 

Legătura cu Westing: Hoo l-a dat în judecată pe Sam 
Westing, susținând că el e inventatorul cârpei din 
hârtie de unică folosință. Cazul n-a ajuns la tribunal 
(Westing a dispărut). Înţelegere pe 25.000 de dolari, 
încheiată anul trecut, între Hoo și compania Westing. 
Consideră că a fost înșelat. Cea mai recentă invenţie: 
branţurile din hârtie. 


— Am și eu ceva merit în povestea cu branţurile, se mândri 
Sandy. Aveam dureri groaznice, de la statul în picioare toată 
ziua, și i-am zis lui Jimmy: „Jimmy, de-ar inventa cineva niște 
branţuri ca lumea, care să nu ocupe atâta loc în pantofi precum 
chestiile astea din cauciuc și spumă întărită”. Și le-a inventat cât 
ai clipi. Sunt nemaipomenite, am o pereche chiar acum în 
pantofi, vreţi să le vi le-arăt? 


VP - 110 


— Nu, mulțumesc. 

Judecătoarea mânca. 

e 

Era trecut de miezul nopţii când Theo își terminase temele la 
lumina slabă a lămpii de birou. Afară vântul urla neostenit. Ceva 
îi scăpa (un cuvânt, o frază?). Tema la chimie era despre soluții. 
„Soluţii! „Asta era! Solutia e simplă, spunea testamentul. Era cât 
se poate de sigur. 

Adăugând numerele patru și trei, Theo reuși să aranjeze 
indiciile astfel încât să arate ca o formulă (rămânea de văzut 
dacă formula asta era sau nu o soluţie chimică, ca să nu mai 
vorbim de soluția jocului). 


(UN TIS O) NH NO = NHaNO3 


Îi rămăseseră însă: un tis o... Le suci pe toate părţile: nu tiso, 
un itso, nu soti, un otis. UN OTIS! Reușise! Un explozibil în 
formula sa chimică și un nume. Numele criminalului! Trebuia să- 
i spună lui Doug! 

— Undde tte dduci? 

— Șșt! 

Theo aranjă frumos pătura peste fratele său care dormea în 
patul alăturat, își puse halatul de baie și, încercând să iasă tiptil 
din dormitor, se împiedică de scaunul cu rotile. 

Liftul făcea prea mult zgomot, mai bine pe scări. Cimentul era 
rece - își uitase papucii. Două uși pe care nu scria nimic, care-o 
fi? Cioc, cioc, cioc! Mormăituri, pași târșâiţi. „Dă, Doamne, să fie 
Doug, nu domnul Hoo sau judecătoarea Ford!” 

Era Crow. Adunându-și halatul în jurul trupului numai piele și 
os, cu părul despletit atârnându-i pe umeri, miji ochii miopi, 
încercând să deslușească faţa vizitatorului șocat. 

— Theo! Theo! Vântul, am auzit vântul. Știam c-o să vii! 

— Eu? 

Apucându-l de mână, îl trase înăuntru (apartamentul femeii 
de serviciu, între 4C și 4D) și închise ușa. 

— Suntem cu toţii păcătoşi, dar ne vom izbăvi. Să ne rugăm 
pentru mântuire! Apoi trebuie să te duci la îngerul tău și s-o duci 
departe de aici! 

Theo se trezi că îngenunchează pe podea, lângă Crow care se 
ruga. „Nu se poate, e doar un vis!” 


VP - 111 


— Amin! 


VP - 112 


18 


Copoii 


Flora Baumbach îi împletea acum părul Țestoasei în fiecare 
dimineaţă, uneori în trei, alteori în patru, alteori cu panglici, în 
timp ce Țestoasa citea The Wall Street Journal. 

— l-auzi: „Noul președinte al consiliului de conducere al 
companiei Westing Paper Products Corporation, Julian R. 
Eastman, a anunţat de la Londra, unde au avut loc consultări cu 
managementul european al companiei, că se așteaptă ca 
profitul tuturor diviziilor să se dubleze în trimestrul următor”. 

— Aha, ce bine, spuse Flora Baumbach, fără să priceapă o 
iotă. 

Țestoasa îi făcu instructajul pentru ziua aceea: 

— Ascultă-mă cu atenţie! De-ndată ce ajungi la biroul 
agentului, vinde AMO, vinde MAR, vinde MT și pune toți banii pe 
WPP Ai înţeles? 

„Vai de mine!” Asta însemna să vândă toate stocurile de 
acţiuni sugerate de indiciile lor și să mai cumpere încă alte 
acţiuni Westing Paper Products - o pierdere de câteva mii de 
dolari. 

— Cum zici tu, Alice, tu ești creierul! 

Mâinile Florei Baumbach erau blânde, nu se grăbeau niciodată 
și n-o trăgeau de păr. Flora Baumbach o iubea, știa ea. 

— Îmi place când îmi zici Alice, spuse Țestoasa. Ar fi bine să 
nu-ţi mai zic doamna Baumbach, după sperietura aia cu bomba. 

Dar n-avea niciun haz să-i zică Flora... 

— Dacă ţi-aș zice doamna Baba? 

— De ce nu doar Baba? 

Era exact ce urmărea Țestoasa (Alice). 

— Baba, era foarte deșteaptă Rosalie, fiica ta? 

— Vai de mine, nu! Tu ești cel mai deștept copil pe care l-am 
întâlnit vreodată, o adevărată femeie de afaceri. 

Țestoasei îi sclipiră ochii în spatele ziarului: 

— Pun pariu că Rosalie făcea pâine și cosea cuverturi din 
petice și alte prostii din astea. 


VP - 113 


Degetele croitoresei începură să tremure pe panglicile roșii pe 
care le punea în coada împletită în patru a Țestoasei: 

— Rosalie a fost un copil special. Cea mai prietenoasă și 
iubitoare... 

Țestoasa mototoli ziarul: 

— Hai să mergem. Întârzii la școală, iar tu trebuie să te ocupi 
de marea tranzacție. 

— Stai că n-am terminat cu panglicile. 

— N-are nimic, îmi plac așa atârnate. 

Țestoasa simţea deodată nevoia să lovească pe cineva, pe 
oricine, tare și cu sete. 

(J 

Sandy nu era la intrarea în bloc când ieșiră. Era în 
apartamentul 4D și scria meticulos, în carnetul patriotic, 
informațiile pe care reuşise să le adune despre următorul 
moştenitor de pe listă: 


e BAUMBACH 


FLORA BAUMBACH. Numele de fată: Flora Miller. 
Vârsta: 60. Croitoreasă. Soțul a părăsit-o de mulți ani, 
nu trimite bani. O fiică retardată, Rosalie, mongoloidă. 
A vândut atelierul pentru rochii de mireasă anul trecut, 
după ce Rosalie a murit de pneumonie, la 19 ani. Işi 
petrece majoritatea timpului la biroul de brokeraj. 
Legătura cu Westing: A făcut rochia de mireasă a lui 
Violet Westing, pe care aceasta n-a apucat s-o poarte 
niciodată. 


Sandy începu o pagină nouă, își propti picioarele în biroul 
judecătoarei și se apucă să citească raportul despre Otis Amber, 
întocmit de detectivul privat. Îl pufni râsul și hohoti până nu mai 
putu, mai-mai să cadă de pe scaun. 


Frământat de visul de cu o noapte în urmă, Theo alergă, în 
spatele partenerului său, jumătate din drumul până la școală 
până când, cu răsuflarea tăiată, strigă: 

— Stop! 

Doug se opri. 

— Cine stă în apartamentul de lângă tine? 


VP - 114 


— Crow. De ce? 

— Intrebam și eu așa. 

Și el de ce nu știa? Pentru că nimeni nu se-ntreabă niciodată 
unde locuiește femeia de serviciu, de aia! Dar el nu era un astfel 
de om, nu? ȘI, totuși, trebuie să fi fost doar un vis. In vis, sau 
mai bine zis în coșmar, Crow îi dăduse o scrisoare, dar singurul 
lucru pe care-l găsise de dimineaţă în buzunarul halatului de 
baie era o batistă Westing din hârtie. 

— Hei, așteaptă-mă! 

Doug își reluase sprintul spre școală. 

— Am descifrat indiciile. Nitrat de amoniu. Se folosește în 
fabricarea îngrășămintelor, explozivelor și a  carburantului 
pentru motoare cu reacție. 

— Ştiam eu că indiciile alea nu-s decât o grămadă de... 
fertilizatori, spuse Doug, alergând pe loc. 

Un singur lucru conta: competiţia de sâmbătă. Dacă ieșea pe 
primul loc sau stabilea un nou record, avea să plouă cu burse 
pentru facultate. Nu i-ar mai fi trebuit moștenirea. 

— Stai odată locului și ascultă-mă! 

Theo îl apucă pe Doug de umeri și-l sili să se oprească: 

— Îți place au ba, suntem parteneri și trebuie să-ţi faci și tu 
treaba! 

— Clar, spuse Doug. 

Taică-su era nervos, partenerul lui era nervos, cineva tot 
punea bombe și arunca în aer Apus de Soare etaj cu etaj. „Ce 
mai joc!” 

— Ce vrei să fac? 

— Să-l urmărești pe Otis Amber! 

(J 

Cu capul dat pe spate, Flora Baumbach își puse picături în 
ochi, clipi, apoi se holbă din nou la banda mișcătoare de pe 
ecran. 


HR WPP BRY TA Z 
WPP 
1000$42% 5000$39⁄4 27 5$17⁄4  5000$27%4 
5000$39:4 


„Vai de mine!” Acţiunile companiei Westing Paper Products 
urcaseră brusc cu patru puncte și un sfert, ba nu, cu patru 


VP - 115 


puncte și jumătate. Ochii îi erau înceţoșaţi, pesemne din cauza 

medicamentului. Croitoreasa se așeză pe marginea scaunului și, 

rozându-și unghiile, așteptă ca WPP să apară din nou pe ecran. 

„Vite-le! WPP 40$. Vai de mine, vai de mine!” De dimineaţă 

cumpărase acţiuni WPP cu treizeci și cinci de dolari bucata. „la 

uite-le iar: WPP 401/4$. Vai de mine, vai de mine, vai de mine!” 
e 

După şcoală, în loc să alerge pe pista din sala de sport, Doug 
fugi spre centrul de cumpărături, aflat la vreo jumătate de 
kilometru de liceu. Acolo îl văzu pe Otis Amber care așeza două 
cutii de la cofetărie în atașul bicicletei. Luă apoi un pachet de la 
măcelărie și pedală mai departe să livreze cumpărăturile la 
Apus de Soare, fără să bage de seamă că o siluetă asudată, 
îmbrăcată în trening, se ţinea după el, la cincizeci de metri în 
spate. 

— Salutare, Doug. Ce zici, termini cursa de sâmbătă în mai 
puţin de patru minute? întrebă ușierul. 

— Ba bine că nu! Sandy, fă-mi un serviciu și fluieră când iese 
Otis Amber din bloc. Tare, da? 

Prin dintele știrbit, Sandy scoase un fluierat atât de strașnic, 
că Otis Amber ar fi surzit, de n-ar fi avut casca de aviator bine 
îndesată pe urechi. 

Lăsându-și bicicleta în parcare, Otis Amber luă autobuzul. 
Doug alergă în urma lui toți cei opt kilometri (la deal) până când 
ajunse la o casă cu o plăcuţă pe care scria: E.J. Prune, avocat. 
Apoi, încă vreo cinci kilometri, tot la deal, după autobuzul care-l 
duse pe curier până în faţa spitalului. 

Doug se prăbuși pe un scaun în sala de așteptare, își șterse 
sudoarea de pe faţă cu tricoul și deschise o revistă. Ocupat să 
se holbeze la posterul de la mijlocul revistei, fu cât pe-aici să-l 
rateze pe Otis Amber, care ieșise în goană din spital, de parcă îl 
fugărea cineva să-l omoare. 

Ascunzându-se pe după mașinile din parcare, Doug îl urmări 
din nou pe curier până la autobuz, alergă preţ de alţi șase 
kilometri, din nou la deal (cum se făcea că toate drumurile erau 
la deal?), până la biroul brokerului, apoi, de acolo, fuga înapoi la 
liceu și, de la școală (în sfârșit, la vale!), înapoi la Apus de Soare. 

Epuizat, vedeta sportivă a liceului se sprijini de un perete, 
felicitându-se în gând că nu era alergător de fond. 

— Te-am prins! 


VP - 116 


Otis Amber îl împunse în coaste pe Doug cu un deget 
slăbănog: 

— He, he, he! chicoti el, înmânându-i alergătorului speriat o 
scrisoare. E de la avocat, de la Prune. Zice că toţi moștenitorii 
trebuie să vină la casa Westing sâmbătă seară. Semnează aici. 

Cu ultimele puteri, băiatul scrise pe confirmarea de primire 
Doug Hoo, alergător în cursa de 1.500 de metri, apoi se scurse 
din picioare, pe lângă perete. „Ce mai alergător...” Picioarele îi 
erau pline de bășici, îl dureau toți mușchii, abia mai răsufla și 
simţea că n-o să mai fie niciodată în stare să facă un pas. 

a 

Primind înştiințarea despre întâlnirea de sâmbătă seară a 
moștenitorilor, judecătoarea Ford își anulă restul ședinţelor din 
ziua aceea și se grăbi spre casă. Nu mai avea mult timp la 
dispoziţie. 

Sandy îi citi din carnet: 


e AMBER 


OTIS JOSEPH AMBER. Vârsta: 62. Curier. Studii: 4 clase. 
IQ: 50. Locuiește în pivnita băcăniei Greens. 
Necăsătorit. Fără rude în viaţă. 

Legătura cu Westing: a livrat cele două scrisori de la 
E.J. Prune, avocat. 


— Aș fi zis că Otis are un IQ de minus zece, zise Sandy 
zâmbind. 
— Treci la următorul! i-o reteză judecătoarea. 


e DEERE 


DR. DENTON DEERE. Vârsta: 25. Absolvent al Univ. de 
Med. W. Anul I se rezidenţiat, chirurgie plastică. Părinţii 
locuiesc în Racine (nu sunt moștenitori). 

Legătura cu Westing: Logodit cu Angela Wexler (vezi 
fam. Wexler) care seamănă cu fiica lui Sam Westing, 
Violet, care era logodită cu un politician, nu cu un 
medic rezident. 


— Da, ştiu, e groaznic de complicat, se scuză uşierul, am 
făcut și eu ce-am putut. 


VP - 117 


e PULASKI 


SYDELLE PULASKI. Vârsta: 50. Studii: liceul și 1 an la 
şcoala de secretare. Secretara directorului fabricii de 
cârnaţi Schultz. Primul concediu în 25 de ani (în total 6 
luni). A locuit cu mama văduvă și două mătuși înainte 
să se mute în Apus de Soare. Folosea o cârjă și înainte 
să-și rupă glezna în incidentul cu a doua bombă. Acum 
are nevoie de două cârje (le pictează!). 

Legătura cu Westing: ? 


— N-avem nicio fișă medicală despre boala ei, raportă Sandy. 
Asistenta medicală de la fabrica de cârnaţi Schultz spune că era 
perfect sănătoasă înainte să plece în concediu. 

— Ciudat, se miră judecătoarea. 

O maladie suspectă și, pare-se, nicio legătură cu Westing... 
Sydelle Pulaski nu se potrivea nicicum în povestea asta 

e 

Sydelle Pulaski strânse la piept notițele traduse: 

— Micul meu secret, n-aveţi voie să trageţi cu ochiul! spuse 
ea sfioasă. 

Insă medicii veniseră s-o vadă pe Angela. Chirurgul plastician 
desprinse leucoplastul de pe obrazul fetei și se uită sub 
pansament: 

— O singură grefă ar trebui să fie suficientă, dar nu putem 
opera până nu se vindecă țesutul, îi spuse el rezidentului, apoi i 
se adresă pacientei: Sun-o pe secretara mea și cere o 
programare peste două luni. 

Părăsi încăperea, cu pași mari, lăsându-l pe rezident să-i 
schimbe bandajul fetei. 

— Nu vreau operații estetice, murmură Angela. 

Incă avea dureri când vorbea. 

— Nu-ţi fie teamă! E cel mai bun chirurg când vine vorba de 
reparaţii faciale, de asta l-am și adus să te vadă. 

— Trebuie să amânăm nunta. 

— Putem să facem o nuntă mică, fără pompă. 

— N-o să vrea mama. 

— Dar tu, Angela? Tu ce vrei? o întrebă Denton, deși știa deja 
răspunsul: „Nu știu”. 

Ușa se deschise brusc și se izbi de perete. 


VP - 118 


— Hei, unde te trezești?! strigă rezidentul și o opri pe 
Țestoasa, apucând-o de una dintre panglicile împletite în păr, 
care îi atârnau pe spate. Nu vezi ce scrie acolo? „Vizitele 
interzise”! 

— Eu nu sunt vizitator, ci soră. Și ia-ți mâinile alea pline de 
microbi din părul meu! 

Denton Deere plecă după primul ajutor pentru rana 
sângerândă de la fluierul piciorului și-l trimise pe cel mai voinic 
infirmier pe care-l aveau să se ocupe de Țestoasa - același care 
îl gonise pe Otis Amber din spital pentru că se furișase pe la 
spatele unei asistente medicale care ducea o tăviţă cu eprubete 
și strigase „Bum!” 

Țestoasa apucă să-i pună Angelei o întrebare: 

— Angela, ce-ai scris pe confirmarea de primire de data asta 
la „ocupaţie”? 

— Persoană. 

— Eu am pus victimă, spuse Sydelle. 

Țestoasa n-o băgă în seamă pe victimă. Fără să-i scape din 
ochi pe cei doi bărbaţi care intraseră în încăpere, infirmierul 
barosan și avocatul cel îngrozitor, Prune, îi zise în grabă Angelei: 

— Trebuie să plec. Să nu sufli o vorbă, Angela, indiferent ce s- 
ar întâmpla! Nici măcar avocatului. Nu știi nimic, ai priceput? 
Nimic! 

Se feri de avocat, îl fentă pe infirmierul care întinsese spre ea 
două braţe păroase, o zbughi pe coridor, cobori scările în goană 
și ieși din spital mâncând pământul. 

— Bună, cum te simţi? o întrebă Ed Prune pe Angela, 
zâmbitor, ignorând-o pe pacienta din patul alăturat - n-o 
recunoscuse pe domnișoara Pulaski fără cârja pictată. Imi pare 
rău de accident. Otis Amber mi-a spus ce s-a întâmplat și m-am 
gândit să trec să schimb o vorbă, două, cu tine. 

Tânărul avocat, care o admirase pe frumoasa moștenitoare 
din clipa în care o văzuse pentru întâia oară, n-apucă să 
schimbe nicio vorbă cu ea. Intrând în salon și văzându-l lângă 
fiică-sa pe Ed Roade Purpurii, criminalul, Grace Wexler scoase 
un urlet de ţi se făcea părul măciucă. 

e 

Trei vizitatori într-o singură zi! Primul fusese Otis Amber cu 
altă scrisoare și confirmarea de primire de semnat. Chris se 
prefăcuse înspăimântat de „Bum!”, deși nu era nici pe departe. 


VP - 119 


Tresărise, de fapt, de bucurie că avea să meargă iar în casa 
Westing, chiar dacă nu reușise încă să descifreze indiciile. 

Apoi Flora Baumbach venise să-l vadă. Se simțea bine cu 
doamna cea drăguță, care zâmbea așa de ciudat doar pentru că 
în sufletul ei era o mare tristeţe. Avusese o fiică, pe nume 
Rosalie. Îi povestise cum Rosalie dădea bineţe clienţilor care 
intrau în atelier și cât de mult îi plăcea să pipăie materialele. 
Doamna Baumbach făcea rochii de mireasă, care, în general, 
sunt albe, dar cumpăra mostre de pânză cu model, viu colorate, 
doar pentru că lui Rosalie îi plăceau atât de mult culorile. Inainte 
să moară, Rosalie avea o colecţie de 573 de mostre. Doamna 
Baumbach zicea că Rosalie ar fi putut deveni artistă, dacă 
lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. 

„Oare eu ce-aș fi dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură?” 

intrase al treilea vizitator. Șchiopătând! Partenerul lui 
șchiopăta! Prea multă agitaţie, prostănacul de trup iar nu-l 
asculta, zvâcnea în toate părțile. 

Denton Deere se așeză lângă scaunul cu rotile: 

— Ușurel, băiete! Liniștește-te, doar nu sunt monstrul din 
laguna neagră, nu? 

Partenerul lui, doctorul, se uita și el la filme de groază la 
televizor! Încet, încet, brațele i se despletiră, picioarele i se 
descolăciră. Încet, încet, Chris îi bâigui veștile: Flora Baumbach 
se simţise atât de vinovată că văzuse indiciul scăpat pe podea 
de Chris, încât îi destăinuise unul dintre indiciile ei: munti. 

— Doar ssă nu a afle Ţtestoasa! 

— Nicio grijă, spuse rezidentul, arătându-i vânătaia de pe 
fluierul piciorului. 

Chris izbucni în râs, dar se opri brusc: 

— Ppare rrău! 

— Munţi, hm. 

Denton Deere se gândi la noul indiciu: 

— Dacă-i vorba de vreo comoară ascunsă de patru oști pe 
munţi sau prin holde, eu unul n-am vreme s-o caut. Tu? 

— Nnu. 

— Hai să lăsăm indiciile, am ceva mai important să-ţi spun. Să 
stai liniștit, da? 

Chris dădu din cap. Partenerul său voia să-i ceară iar banii, cu 
siguranţă. 

Denton Deere se ridică: 


VP - 120 


— Mă duc să-ţi aduc pijamaua și periuţa de dinţi și mergem la 
spital. Fii cuminte, nu te agita! 

Chris începu să se zbată. Cum să-i explice că tot ce voia era 
compania lui, nu alţi și alţi doctori, cu analizele și acele lor, cu 
veștile lor proaste, care o făceau pe maică-sa să plângă? 

— Chris, ascultă-mă! Doar pentru o noapte. Am găsit un 
neurolog, un doctor de nervi, care se pricepe la probleme ca ale 
tale. 

— Oopperaţie? 

— Nu, fără operaţie. M-asculţi, Chris? Fără operaţie. Medicul 
crede că există un medicament nou care te poate vindeca, dar 
trebuie să te consulte, să-ţi facă niște analize. Am acordul 
părinţilor tăi, dar nimeni nu se va atinge de tine înainte ca noi 
doi să discutăm despre tot ce urmează să se întâmple. Noi doi, 
împreună. Îţi promit! 

Chris se strâmbă, încercând să schițeze un zâmbet. Denton a 
zis „să discutăm”, ei doi, împreună. Acum erau cu adevărat 
parteneri... 

— Ppoţi iiei bbanii. 

— Poftim? A, banii. Nu acum. Haide, ăsta-l lăsăm aici, nu-ţi 
trebuie la spital. 

Chris își încleștă degetele pe binoclu. 

— Bine, se pare că, totuși, îţi trebuie. Ești gata? Să mergem! 

Și, uite așa, pe neașteptate, ieșea din clădire în scaunul cu 
rotile, împins de partenerul lui care șchiopăta. Poate că doctorul 
Deere nu era cine pretindea că este. Poate că-l răpea ca să 
ceară răscumpărare! Sau îl lua ostatic! Ooo, nu se mai distrase 
atât de tare de ani de zile! 


VP - 121 


19 


Rubedenii ciudate 


Ziua de joi fu una însorită, o zi minunată, cu văzduh limpede 
și proaspăt, dar niciunul dintre moștenitori nu băgă de seamă. 

Acţiunile WPP apărură pe ecran. 44$... 442$... 46$. 
„Patruzeci și șase de dolari pe acţiune. Vai de mine!” („Baba, să 
nu vinzi până nu-ţi zic eu!”) Baba... Croitoreasa zâmbi la gândul 
noului său nume și se însenină. Dar nu dură mult. WPP 48:4$. 
„Vai de mine! Vai de mine!” Flora Baumbach își roase unghia 
degetului mare până la carne. „Nu mai vine odată copila!” 

Copila era examinată de asistenta medicală a școlii. Fusese 
prinsă, din nou, cu casca radioului în ureche și dăduse vina pe 
durerea de măsea: 

— Singurul lucru care-mi alină durerea îngrozitoare e muzica. 

— Ar trebui să mergi la dentist, spuse asistenta. 

— Am programare săptămâna viitoare, minţi Țestoasa. Pot să 
plec acasă? Mă doare rău, de-a dreptul insuportabil. 

— Nu! 

Asistenta îi îndesă în măsea un ghemotoc de vată îmbibat cu 
ceva urât mirositor și o trimise înapoi în clasă. Așa că Țestoasa 
fu nevoită să ceară voie la toaletă, din jumătate în jumătate de 
oră, ca să asculte la radio ultimele rapoarte despre bursă: 

— O infecţie urinară, se scuză ea. 

e 

Crow lustrui, pentru a treia oară, ceainicul de argint al 
doamnei Wexler cu o cârpă Westing din hârtie de unică 
folosinţă. Încă două zile, poimâine... 

Era dureros să se întoarcă în casa aceea, dar Otis spusese că-i 
dreptul ei, că trebuie să ia ce i se cuvenea. Era penitenţa, nu 
dreptul ei. Binecuvântat este cel ce nimic n-așteaptă. 

— Bum! Doar un mic avertisment, să nu uiţi să-ncui ușa, zise 
curierul, trântind pe podeaua bucătăriei o cutie de carton cu 
produse Westing din hârtie. Știi, Crow, bătrâna mea prietenă, 
cred că știu cine-a pus bombele. 


VP - 122 


Crow se crispă și rămase cu privirea aţintită asupra propriului 
chip, deformat de oglinda argintului lustruit: 

— Cine, zi! 

— Exact, chinezii, spuse Otis Amber. James Shin Hoo. Nu voia 
el să lase cafeneaua fără mușterii? Pe urmă a pus o bombă și la 
el în restaurant, ca să nu dea de bănuit, nu? Și tot ei s-au ocupat 
de mâncare la petrecerea Wexler. Nimeni n-ar fi băgat de 
seamă dacă aduceau vreo altă cutie împreună cu cele de 
mâncare, nu? 

James Shin Hoo pusese bombele... Lui Crow începură să-i 
tremure mâinile, iar faţa i se înroși de ură. Un înger de fată, 
frumoasă și nevinovată, îngerul renăscut... Sandy spunea că 
aveau să-i rămână cicatrice pe față. „James Shin Hoo, ia aminte! 
Cruntă-mi va fi răzbunarea!” 

e 

Judecătoarea își aranja agenda de lucru astfel încât să fie 
liberă în acele ultime zile. (Se baza pe Sam Westing s-o ţină 
ocupată.) 

Sandy trecu la următorul punct din carnet: 

— Unul interesant, aş zice! 


e CROW 


BERTHE ERICA CROW. Vârsta: 57. Mama a murit la 
naştere, crescută de tată (decedat). Studii: 1 an de 
liceu. Căsătorită la 16 ani, divorțată la 40. Numele 
fostului soț: Windy  Windkloppel. Fişe medicale: 
probleme legate de alcoolism cronic. Cazier: 3 arestări 
pentru vagabondaj. S-a lăsat de băutură când a 
devenit religioasă. A înființat cantina pentru săraci 
Sfânta Izbăvire în mahalaua orașului. Se ocupă de 
curățenie în blocul Apus de Soare, locuiește în 
apartamentul pentru femeia de serviciu de la etajul 
patru. 

Legătura cu Westing: ? 


— Interesant, într-adevăr, spuse judecătoarea Ford, dar nu ne 
spune mai nimic despre ce vrem noi să aflăm. 


VP - 123 


— Vezi că ai un client, spuse Jake Wexler, arătând cu costița 
de porc spre o siluetă îmbrăcată în negru, care aștepta la ușa 
restaurantului. 

— Vreun recuperator, spuse Hoo, uitându-se încruntat în 
registrul contabil. 

Grace ridică privirea, dădu cu ochii de femeia de serviciu, dar 
își văzu de ale ei - sorta poze. Vreo zece fotografii cu vedete 
sportive aveau să fie înrămate și agăţate pe un perete al 
restaurantului Unu e Hoo. 

— Poftiti, vă rog, luaţi loc! strigă Jake. 

Șontâcăind, Crow se apropie. O auzi pe doamna Wexler 
țâțâind iritată. „Femeie păcătoasă! în iad o s-ajungă de atâta 
trufie și zgârcenie, cu tot cu măcelarul ăla de bărbat al ei! Și cu 
grăsanul lacom, bombardierul, mutilatorul de copii inocenți!” 

„Poate chiar e o clientă”, își zise Hoo, văzându-i faţa 
încleștată pe care se citea acea nemulțumire (și pe bună 
dreptate) a clientului care nu e întâmpinat cum se cuvine. Se 
ridică și îi oferi un scaun: 

— Soţia mea vă va servi de-ndată gustări chinezești specifice 
pentru ora ceaiului. 

Doamna Hoo așeză diverse găluști pe masă, chicoti dând cu 
ochii de Jake și dispăru în bucătărie. 

Doamna Hoo cea hlizită era o femeie frumoasă. Și destul de 
tânără. Grace îi aruncă o privire bănuitoare soțului ei, brusc 
cuprinsă de un sentiment de gelozie care începu să-i roadă 
stomacul (sau poate găluștile prăjite erau de vină). 

Micuța doamnă se întoarse să toarne ceaiul în cești. Jake o 
bătu prietenește pe mână. „Bun așa, își zise Jake, văzând cum 
lui Grace i se strânge stomacul, mă-ntrebam când o s-o apuce 
gelozia”. 

Podologul se întoarse zâmbitor spre Crow: 

— Mă bucur să văd că ai poftă de mâncare. 

— Gura mi-e sănătoasă, spuse femeia, fără să ridice privirea 
din farfurie, picioarele mă supără. Colţul pe care mi l-ai tăiat 
încă nu s-a vindecat, am o bătătură pe talpa stângă, iar unghia 
încarnată a crescut la loc. 

Grace își duse brusc mâna la gură și ieși în fugă din 
restaurant. Domnul Hoo se grăbi spre bucătărie. 

— Problemele tale au drept cauză toți anii în care ai purtat 
încălțăminte nepotrivită, spuse Jake pedant. 


VP - 124 


Crow nu-l asculta. James Shin Hoo, ticălosul care punea 
bombe, se întorsese. Și ținea ceva în mână: 

— Uite, Crow, încearcă-le. Branţuri din hârtie. Eu le-am 
inventat! Știu prea bine ce greu e să stai în picioare toată ziua. 
Poftim! 

Crow cercetă cele două bucăţi de hârtie poroasă împăturită: 

— Cât? 

— Nimic, e din partea casei! 

Încă neîncrezătoare, Crow strecură branţurile în pantofi și 
făcu doi pași. Ce ușurare, ce binecuvântare! Otis Amber se 
înșela. Crow pluti spre ieșirea din restaurant, fără să plătească 
prânzul. 

e 

— O, nu, încă o victimă! ţipă Sydelle Pulaski, îndesându-și 
notițele sub saltea. 

Asistenta medicală duse scaunul cu rotile al lui Chris lângă 
patul Angelei și-i spuse că vor testa pe băiat un nou 
medicament. 

— Te simţi bine? îl întrebă fata pe Chris care se tot vânzolea. 

Băiatul încerca să scoată din buzunarul halatului de baie un 
plic alb, sigilat. Ştia că frate-său era îndrăgostit de Angela. 
Bănuia că Theo urcase pe furiș la etaj, îmbrăcat din greșeală cu 
halatul lui, ca să strecoare scrisoarea pe sub pragul ușii Angelei, 
apoi își amintise, probabil, că fata era la spital și se sfiise să vină 
să i-o dea. 

— Uitaţi-vă la el, ce zâmbet! exclamă Sydelle. 

— Dde la Theo, spuse Chris. 

Spera ca Angela s-o vadă pe Angela citind scrisoarea de 
dragoste, dar asistenta insistă că trebuie să se întoarcă în 
salonul lui. 

— Pa, pa, succes! strigă Sydelle. 

Angela flutură și ea mâna bandajată în semn de la revedere. 

— Mnunnţți, spuse Chris. De la Ţestoasa. 

„Așa-i trebuie!” Să mai îndrăznească să-l lovească pe 
partenerul lui! 

„Munţi...”, se gândi Angela. Așadar, MT-ul Țestoasei însemna 
munți. Scrisoarea nu era de la Theo: 


Iubita ta a primit 3, uite 2 și pentru tine. 


Departe de păcat și ură s-o duci. 
VP - 125 


ACUM! Până nu-i prea târziu. 


Și, din nou, două indicii pe bucățele de hârtie, lipite la sfârșitul 
scrisorii: 


PE ALE TALE PREAFRUMOASE MAIESTĂȚI 


— Indiciile lui Crow și Otis nu sunt rege și regină, îi spuse ea 
lui Sydelle. Ci pe ale tale preafrumoase maiestăți. 
e 


Sandy și judecătoarea încă citeau notițele din rapoartele 
despre moștenitori. 


e WEXLER 


JAKE WEXLER. Vârsta: 45. Podolog. A absolvit 
Universitatea Marquette. Căsătorit de 22 de ani, două 
fiice (vezi mai jos). 

GRACE WINDSOR WEXLER. Născută Gracie 
Windkloppel. Vârsta: 42. Căsătorită cu mai sus- 
numitul. Pretinde că e decoratoare de interioare. Işi 
petrece majoritatea timpului în restaurantul chinezesc 
sau la salonul de înfrumusețare. Are două fiice (vezi 
mai jos) cu Jake (vezi mai sus). 

ANGELA WEXLER. Vârsta: 20. Logodită cu dr. Denton 
Deere (moştenitor). Un an de facultate (note bune). 
Victima celei de-a treia bombe. Brodează mult. 
TESTOASA WEXLER. Numele adevărat: Tabitha Ruth 
Wexler. Vârsta: 13. Elevă la gimnaziu. Joacă la bursă. 
Copil isteț, dar lovește oamenii. Flora Baumbach îi zice 
Alice. 

Legătura cu Westing: Grace Windsor Wexler susține că 
Sam Westing îi e unchi. Angela seamănă cu Violet 
Westing, la fel și Grace, într-un fel, doar că e mai în 
vârstă. 


Sandy se juca neliniștit cu pixul. 

— Ar mai fi ceva ce n-am notat aici. Poate ar trebui să vă 
spun, având în vedere că sunteţi judecătoare, dar... In fine, Jake 
Wexler e... agent de pariuri. 

Nu, nu trebuia să-i spună. 


VP - 126 


— Nimic serios, sunt sigură, domnule McSouthers, spuse 
judecătoarea pe un ton rece. Nu cred să aibă vreun impact 
asupra chestiunii care ne interesează pe noi acum. Sam Westing 
a manipulat oameni, și-a escrocat muncitorii, a mituit persoane 
cu funcţii publice, a furat idei, dar n-a fumat, n-a băut și n-a 
pariat niciodată. Aș prefera să am de-a face zi de zi cu agenţi de 
pariuri decât cu un om ca el, vezi Doamne, integru, onest și cu o 
viață atât de curată! 

Ușierul se înroși. Scoase sticluța ciobită din buzunar și trase 
câteva înghiţituri. 

Judecătoarei îi păru rău, fusese prea aspră: 

— Să-ţi aduc ceva de băut, domnule McSouthers? 

— Nu, mulțumesc, doamnă judecătoare. Prefer bătrânul meu 
whisky. 

— Windkloppel! 

Luat prin surprindere de strigătul judecătoarei, Sandy fii cât 
pe-aici să se înece cu ultima înghiţitură. 

— Numele de fată al lui Grace Wexler nu este Windsor, ci 
Windkloppel! izbucni judecătoarea, căutând în carnetul lui 
Sandy. Și ia uită-te aici: Berthe Erica Crow. Numele fostului soț: 
Windy Windkloppel. 

Sandy se opri din tușit și începu să râdă: 

— Pare-se că Grace Windsor chiar e ruda cuiva. A femeii de 
serviciu! Credeţi că știe, doamnă judecătoare? 

— Mă-ndoiesc. Și oricum, nu putem fi siguri ce relaţie de 
rudenie e. Aș vrea să mai văd o dată documentele din dosarul 
lui Crow. 

— Sunt sigur că-i Windkloppel, doamnă judecătoare. Am 
verificat de trei ori dacă am scris corect numele. 

Judecătoarea reciti raportul detectivului particular. 

— Da, domnule McSouthers, Windkloppel, e corect, dar uită-te 
cu atenţie la numele femeii din interviul acesta: 


Berthe Erica Crow? Sigur c-am cunoscut-o. Locuia cu 
tatăl ei în apartamentul de deasupra. Eram cele mai 
bune prietene, aproape ca două surori, dar ea era mai 
drăguță, cu un ten frumos și păr lung, blona-roșcat. S-a 
lăsat de școală și s-a măritat cu un tip pe nume 
Windkloppel. N-am mai văzut-o și n-am mai auzit nimic 
de ea de atunci. Sper că n-are probleme, nu? 


VP - 127 


Transcris după interviul cu Sybil Pulaski, înregistrat 
la data de 13 noiembrie 


— Pulaski! exclamă ușierul. 
— Nu doar Pulaski, îi atrase atenţia judecătoarea. Sybil 


Pulaski. Sam Westing a vrut ca prietena din copilărie a lui Crow, 
Sybil Pulaski, să fie una dintre moștenitoare. Și s-a ales cu 


Sydelle Pulaski în loc. 
— Măi să fie! Uite că nu m-am prins. Ce prost sunt! Și asta ce- 


nseamnă, doamnă judecătoare? 
— Asta înseamnă, domnule McSouthers, că Sam Westing a 


făcut o primă greșeală! 


VP - 128 


20 


Mărturisiri 


Ziua de vineri sosi repede. Prea repede pentru moștenitorii lui 
Westing. Timpul li se scurgea printre degete. 

Țestoasa chiuli în ziua aceea. Nu că n-ar fi avut deja destule 
probleme la școală... Dar, odată ajunsă milionară, putea să-și 
construiască o școală doar a ei și să angajeze ce profesori 
poftea. 

Cu toate că acum o avea pe Țestoasa lângă ea, Flora 
Baumbach se holba ca de obicei, încremenită pe un colț de 
scaun, la banda nesfârșită, mereu în mișcare, de pe ecran. 
Rozând ce-i mai rămăsese din unghii, scotea un „Vai de mine!” 
de fiecare dată când WPP apărea pe ecran. La ora două, 
acțiunile companiei Westing Paper Products ajunseră la cincizeci 
și doi de dolari bucata, cel mai mare preţ din ultimii 
cincisprezece ani. 

— Acum, Baba, vinde! 

e 

Doug Hoo lipsea de la școală din motive întemeiate - a doua 
zi avea loc competiția, marea cursă. Făcuse jogging, sprint, 
făcuse până și alergare de fond. Nu pe pistă, ci pe urmele lui 
Otis Amber. De la centrul de cumpărături înapoi la Apus de 
Soare și invers și... „Heeei, pe-acolo n-a mai luat-o până acum!” 

Otis Amber își parcă bicicleta cu ataş în fața unei pensiuni și 
intră. Doug așteptă, ascuns în pragul unei case de peste drum. 
Și așteptă... Pe ușa pensiunii intrau și ieșeau oameni tot timpul, 
dar nici urmă de Otis Amber. 

| se făcuse frig și foame, dar măcar nu-l mai dureau 
picioarele. Cu o seară înainte, îl întrebase pe doctorul Wexler 
cum să scape de bășici, iar podologul îi spusese să meargă să-l 
întrebe pe taică-su - tocmai pe taică-su, dintre atâtea 
posibilităţi! Dar branţurile din hârtie erau chiar bune. 

La ora cinci, Otis Amber ieși cu pas vioi din pensiune, încălecă 
pe bicicletă și se întoarse la Apus de Soare cu atașul gol. 


VP - 129 


Misiunea lui Doug se încheiase - mă rog, aproape se încheiase. 
„Unde-i Theo?” 
e 

Theo tocmai era pansat în camera de gardă a spitalului după 
o mică... eroare de calcul - experimentase „soluția”. Din fericire, 
nu mai era nimeni prin preajmă când explodase laboratorul. 

— la zi, băiete, îți place să te joci cu explozibile? îl întrebaseră 
cei de la echipa pirotehnică. 

Accidentele în timpul orelor de chimie nu erau neobișnuite, 
dar aici aveau de-a face cu un elev care locuia în blocul Apus de 
Soare. 

— Făceam un experiment cu fertilizatori chimici, răspunse 
Theo, încordându-se de durere când medicul îi pipăi ciobul de 
sticlă înfipt în umăr. 

— Prima bombă a explodat în cafeneaua părinţilor tăi, corect? 
Te pun la muncă, nu glumă, mama și tata, nu? 

— Ei muncesc și mai din greu. Ce-mi puneţi atâtea întrebări? 
Căpitanul vostru a spus că exploziile din bloc n-au fost decât 
focuri de artificii. 

— Bineînţeles. Dar, vezi tu, ăștia care pun bombe au un obicei 
prost să vrea bubuituri din ce în ce mai mari. Până-i prindem. 

Theo avea alibi. Nu se afla în apropierea apartamentului 
familiei Wexler în ziua celei de-a treia bombe. Detectivul mâărâi 
ceva despre nechibzuinţă și experimente de chimie, dar Theo 
trăsese deja destule învățăminte. 

— Au! 

e 

În sfârşit comanda fu livrată de către proprietarul cafenelei. 
Judecătoarea trecu direct la subiect: 

— Domnule Theodorakis, aş vrea să-mi spui câte ceva despre 
relația dumitale cu Violet Westing. Am motive întemeiate să 
cred că viața ţi-e în pericol, altfel n-aş întreba. 

Era o întrebare la care Theodorakis se aştepta: 

— Am copilărit în Westingtown. Tata era maistru la fabrică. Eu 
și Violet eram, cum se zice, prima iubire unul pentru celălalt. 
Plănuiam să ne căsătorim cândva, când aș fi avut ceva bani, dar 
maică-sa ne-a despărțit. 

Judecătoarea simţi nevoia să-l întrerupă: 

— Mama ei? Vrei să spui că doamna Westing a aranjat 
căsătoria, nu Sam Westing? 


VP - 130 


George Theodorakis încuviinţă: 

— Da. Sam Westing încerca s-o atragă pe Violet în afacerea 
lui. Bănuiesc că spera să-i lase fabrica într-o bună zi. Dar ea era 
hotărâtă să se facă profesoară. Și, oricum, Violet nu prea avea 
spirit de afaceristă. După asta, taică-su nu i-a mai dat prea 
multă atenţie. 

— Continuă, îl încurajă judecătoarea, nescăpându-l din ochi. 

Subiectul era mult prea dureros și domnul Theodorakis 
continuă cu o voce tremurătoare: 

— Doamna Westing l-a ales pe politicianul acela... Se gândea, 
poate, c-o s-ajungă la Casa Albă, iar fiică-sa o să fie o primă 
doamnă. Dar Violet nu vedea în el decât o lichea politică, un 
escroc de nimic. Insă Violet era o persoană delicată și, pe 
deasupra, singură la părinţi. Nu se putea împotrivi voinţei 
maică-sii, dar nici nu suporta gândul că trebuie să se mărite cu 
ticălosul ăla... Cred că n-a mai văzut altă cale decât... Doamna 
Westing a cam luat-o razna după moartea ei, iar eu... Ei, a 
trecut atâta amar de vreme. 

— Mulţumesc, domnule Theodorakis, spuse judecătoarea, 
încheind interogatoriul. 

Omul avea acum o altă viaţă, iubire pentru alții, alte 
probleme. 

— Mulţumesc, aţi fost de mare ajutor. 

Sandy putu astfel să-și completeze notițele în carnet: 


e THEODORAKIS 


THEO THEODORAKIS. Vârsta: 17. Ultimul an de liceu. 
Lucrează în cafeneaua familiei. Vrea să devină scriitor. 
Pare singuratic. Nu reușește să găsească pe cineva cu 
care să joace șah. 

CHRISTOS THEODORAKIS. Vârsta: 15. Fratele mai mic 
al sus-numitului. Imobilizat în scaunul cu rotile. Boala l- 
a lovit acum patru ani. Știe multe despre păsări. 
Legătura cu Westing: Tatăl lor a fost iubirea din 
adolescenţă a fiicei lui Sam Westing (care semăna cu 
Angela Wexler). Doamna Westing a pus capăt relaţiei. 
Voia ca fiica ei să se mărite cu altul, dar Violet Westing 
s-a sinucis înainte de nuntă. Niciunul dintre părinţii mai 
sus-numiţilor nu sunt moștenitori. 


VP - 131 


— Am auzit că noul tratament dă ceva rezultate, raportă 
Sandy. Insă bietul băiat are nevoie de mai mult ajutor, 
medicamentele nu-s de ajuns. E foarte isteţ, să știți. Chris ar 
putea avea un viitor strălucit, ar putea ajunge om de știință sau 
chiar profesor. Dar, cu un handicap ca al lui, le trebuie o 
grămadă de bani, mai mulţi decât pot câștiga părinţii lui. 

— Mă interesează mai mult părinţii lui, spuse judecătoarea. 
De ce nu sunt și ei moștenitori? 

Sandy avea câte ceva de zis și despre asta: 

— Poate că Sam Westing n-a vrut să-l jignească pe George 
Theodorakis, acum că-i însurat, are familie... sau poate și-o fi zis 
că omul e prea ocupat cu cafeneaua ca să aibă timp și pentru 
joc. Sau poate îl învinuia de moartea fiicei sale, gândindu-se că 
mai bine fugeau să se căsătorească pe ascuns. 

— Nu, dacă Sam Westing l-ar fi învinuit pe domnul 
Theodorakis, l-ar fi făcut și pe el moștenitor în jocul ăsta 
mizerabil, spuse judecătoarea. Prea mulţi „poate” și nicio 
certitudine, exact ce urmărea Sam Westing. Dar să nu ne lăsăm 
distrași de la adevărata problemă: pe care dintre moștenitori 
vrea Sam Westing să-l pedepsească? 

— Persoana care l-a rănit cel mai mult? își dădu Sandy cu 
presupusul. 

— Și cine-ar fi persoana asta? 

— Cea care a cauzat moartea fiicei sale? 

— Exact, domnule McSouthers, Sam Westing plănuia să se 
răzbune pe cea care a împins-o pe Violet Westing spre 
sinucidere, obligând-o să se mărite cu un bărbat pe care-l ura. 

— Doamna Westing? Bine, dar asta-i imposibil, doamna 
judecătoare! Doamna Westing nu-i printre moștenitori. 

— Ba cred că este, domnule McSouthers. Fosta soţie a lui Sam 
Westing trebuie să fie unul dintre moștenitori. Doamna Westing 
e cheia misterului și, oricine ar fi ea, are nevoie de protecția 
noastră. 


VP - 132 


21 


A patra bombă 


Ușa apartamentului 2C se deschise. Flora Baumbach ţipă, iar 
Țestoasa se aruncă pe grămadă de bani pe care-i număra. 

Era Theo, nu hoțul. 

— Pot să-mprumut bicicleta ta pentru câteva ore? E foarte 
important. 

De, nu era atlet ca Doug, care deja scotea flăcări pe nări 
pentru că Theo întârziase. Avea nevoie urgent de bicicletă ca să- 
| urmărească pe Otis Amber. 

Testoasa îl privi cu răceală, fără să scoată o vorbă. 

— N-am pus eu biletul ăla în lift... Și, oricum, m-ai pocnit deja 
pentru el. Te rog, Testoaso! 

Tot nu catadicsi să-i răspundă. 

„Puștoaică bătăușă!” 

— Azi am avut o lungă discuţie cu poliția, dar nu le-am zis 
cine-a pus bombele. 

— Adică, ce vrei să spui? 

Dar ce credea că vrea să spună? Că și el, și toţi ceilalţi știau 
că Țestoasa a pus bombele. 

— Nimic. Pot să-mprumut bicicleta sau nu? 

— La ce-ţi trebuie? 

Theo scrâșni din dinţi. „Ușurel. Furia n-ajută la nimic, șantajul 
nici atât. Încearcă să fii calm”. 

— Am fost la Angela la spital azi. Îţi trimite salutări. 

— Adică, ce vrei să spui? 

— Țestoaso, ori îmi dai bicicleta, ori... ţi-arăt eu ţie! Țestoasa 
n-avea nevoie să întrebe ce însemna „ţi-arăt eu ţie”: poliţie - 
bombe - Angela. Dar cum aflase Theo? 

— Poftim! zise ea și-i aruncă cheia lacătului. 

Nu se ridică de pe grămada de bani până nu-l văzu pe Theo 
ieșind în grabă din apartament. 

— Ce băiat drăguţ! spuse Flora Baumbach. 

— Înî, zise Țestoasa, formând numărul spitalului. Angela 
Wexler, salonul 325, vă rog! 


VP - 133 


— Salonul 325 nu primește telefoane. 

Țestoasa închise. Dacă Theo știa, mai aflaseră și alţii. Angela 
aprinsese artificiile, sperând să fie prinsă, dar acum lucrurile 
stăteau cu totul altfel. Acum era derutată, de-a dreptul speriată. 
O puteau face să mărturisească imediat, se vedea de la o poștă 
că se simte vinovată, ochii ei mari și albaștri spuneau tot. 

— Baba, nu mă simt prea bine. Mă duc să mă culc. 

e 

Călare pe bicicleta Țestoasei, Theo se strecură prin traficul de 
la ora de vârf, urmărind autobuzul până în cartierul rău famat, 
de dincolo de calea ferată, unde Crow și Otis coborâră. 
Mahalaua... Cei doi o luară pe o stradă prost luminată, plină de 
gunoaie ce răspândeau o duhoare grea. Din când în când, se 
aplecau și îi ajutau să se ridice pe vagabonzii slinoși, adormiţi în 
pragul ușilor. Îi duseră apoi pe toţi spre o clădire dărăpănată, 
unde fusese cândva un magazin. Vopseaua scorojită de pe 
vitrină îi dădu lui Theo de știre că ajunsese la Cantina pentru 
săraci Sfânta Izbăvire. 

O epavă de om, un beţivan care abia se mai ţinea pe picioare, 
îi ieși în cale lui Theo, iar băiatul, mai mult de frică decât de 
milă, puse o monedă de douăzeci și cinci de cenți în palma 
murdară întinsă spre el. 

Frânturi de imnuri religioase îi ajunseră la urechi după ce ușa 
se închise în urma ultimului vagabond care intră în clădire 
clătinându-se. Theo traversă străduţa și își lipi nasul de fereastra 
aburită a cantinei. Inșiruiţi pe bănci lungi de lemn, amărâţii 
așteptau cocoșaţi. Crow stătea în picioare în fața lor, îmbrăcată 
în rochia ei neagră și curată, cu braţele ridicate spre tavanul din 
care cădea tencuiala. In spatele ei, Otis Amber amesteca într-un 
tuci mare, în care bolborosea un soi de supă. 

Theo pedală frenetic înapoi spre Apus de Soare. Nu era treaba 
lui ce căutau Crow și Otis Amber în mahala. Ura să spioneze. ÎI 
ura pe Sam Westing, cu tot cu banii lui murdari și jocul lui 
mârșav. Se simţea la fel de murdar ca și sărmanii pe care-i 
spionase. Ba chiar mai murdar. 

e 

Judecătoarea credea că au terminat de citit notițele despre 
moștenitori. 

— Nu chiar, spuse ușierul. 


VP - 134 


e McSOUTHERS 


ALEXANDER MCSOUTHERS. | se spune Sandy. Vârsta: 
65. Locul nașterii: Edinburgh, Scoţia. lImigrat în 
Wisconsin, la vârsta de 3 ani. Studii: 8 clase. Slujbe: 
lucrător în fabrică, organizator de sindicat, boxer 
profesionist, ușier. Căsătorit, șase copii, doi nepoți. 
Legătura cu Westing: A lucrat la fabrica de hârtie 
Westing 20 de ani. Concediat de Sam Westing pentru 
că a încercat să organizeze un sindicat al muncitorilor. 
Nu are pensie. 


Sandy întoarse pagina, își împinse ochelarii sus, pe puntea 
strâmbă a nasului rupt, și se uită la judecătoare: 

— Numele? 

Nu prea era frumos din partea lui să-și interogheze propria 
parteneră, dar McSouthers avea dreptate. Era un joc după 
regulile Westing. Bineînțeles, îi ascunsese câteva lucruri despre 
ceilalți moștenitori, însă doar pentru că n-avea încredere în gura 
lui mare: 

— Josie-Jo, cu liniuţă între Josie și Jo. 

— Vârsta? 

— Patruzeci și doi. Studii: Universitatea Columbia și diplomă 
în drept la Harvard. 

Judecătoarea aşteptă ca ușierul să noteze toate informaţiile, 
cu scrisul lui încet și înghesuit. Era nevoit să fie meticulos, ca să 
arate că știe multe pentru unul cu doar opt clase. Păcat că nu 
reușise să-și continue studiile, era un om deștept. 

— Slujbe? 

— Procuror adjunct de district. judecătoare: dreptul familiei, 
Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Apel A-p-e-l, cu un singur 
e. Necăsătorită, fără copii. 

— Legătura cu Westing? 

Judecătoarea făcu o pauză, apoi începu să turuie, atât de 
repede că Sandy nu mai apucă să noteze: 

— Mama a fost servitoare în casa Westing, tata lucra la calea 
ferată și în timpul liber era grădinarul familiei Westing. 

— Vreţi să spuneți c-aţi locuit acolo? întrebă Sandy, mirarea 
citindu-i-se pe chip. Cunoșteaţi familia Westing? 


VP - 135 


— Pe doamna Westing am văzut-o doar de câteva ori. Violet 
era cu câţiva ani mai mică decât mine, o fiinţă delicată, arăta ca 
o păpușă. N-avea voie să se joace cu ceilalţi copii. Mai ales cu 
fetița neagră, slăbănoagă și cu picioare lungi a servitoarei. 

— Of, trebuie că eraţi tare singură, doamnă judecătoare, fără 
prieteni dejoacă... 

— Jucam șah cu Sam Westing. Stăteam ore întregi cu privirea 
aţintită pe tablă. Îmi făcea morală, mă insulta și câștiga fiecare 
partidă. 

Judecătoarea își aminti ultima lor partidă - era atât de 
entuziasmată că-i luase regina, dar, cu următoarea mișcare, 
maestrul o făcuse șah mat. Sam Westing își sacrificase 
intenţionat regina, iar ea căzuse în capcană. „Copil prost, dac- 
aveai ceva creier sub cârlionţii ăia, nu făceai mutarea asta!” 
fuseseră ultimele cuvinte pe care le auzise de la Sam Westing. 

Judecătoarea continuă: 

— La doisprezece ani m-au trimis la pension. Părinţii veneau 
să mă viziteze când puteau, dar în casa Westing n-am mai pus 
piciorul. Nu până acum două săptămâni. 

— Trebuie să fi muncit tare din greu părinţii dumitale, spuse 
Sandy. Educaţia la pension costă o avere. 

— Sam Westing a plătit studiile mele. S-a asigurat că urmez 
cele mai bune școli, probabil mi-a aranjat și prima slujbă... sau 
mai multe... nu știu. 

— Asta-i primul lucru lăudabil pe care-l aud despre bătrânul 
Westing. 

— Lăudabil nu-i tocmai cuvântul potrivit. Era în interesul lui să 
aibă la mână o judecătoare care îi era îndatorată. Bineînţeles, 
am refuzat orice caz care ar fi putut avea vreo legătură, cât de 
mică, cu afacerile lui Westing. 

— Sunteţi mult prea aspră cu dumneavoastră, doamnă 
judecătoare. Și cu el. Poate că Westing a vrut să vă plătească 
studiile doar pentru că eraţi un copil isteţ, dar sărac. În rest, e 
doar meritul dumneavoastră. 

— Conversaţia asta nu ne duce nicăieri, domnule McSouthers. 
Scrie acolo: Legătura cu Westing: studii finanţate de Sam 
Westing. Datoria n-a fost returnată. 

e 

Theo, încă tulburat de cele văzute în mahala, își vărsă 

supărarea pe butonul liftului, apăsând nervos, izbind, până când 


VP - 136 


mașinăria începu să coboare. Ușa se deschise încet. Băiatul 
încremeni văzând arsenalul care scotea scântei și sfârâia, apoi 
ţipă și se trânti pe burtă pe covorul din hol. Rachete ţâșniră 
șuierând din lift, la doar câţiva centimetri deasupra capului său. 
Bum! Bum! Dăre orbitoare de foc alb se revărsară în hol și, 
năvălind afară prin ușa deschisă a blocului, explodară într-o 
crizantemă de culori pe cerul nopţii. Apoi ușa liftului se închise. 

Persoana care pusese bomba făcuse o greșeală. Ultima 
rachetă explodă când liftul ajunse la etajul trei. Bum! 

Când echipa pirotehnică ajunse la fața locului (pe scări), 
fumul se risipise, dar fetița încă zăcea ghemuită pe podea, cu 
lacrimi șiroind pe faţa ca de ţestoasă. 

— Spune ceva, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni maică- 
sa. Unde te doare? 

Durerea era prea mare ca să poată fi exprimată în cuvinte. 
Doisprezece centimetri din coada împletită a Țestoasei erau 
grav pârlite. 

Grace Wexler se repezi la poliţist: 

— Năzbăâtii copilărești, nu? Astea numai năzbâtii nu sunt! 
Copilele mele, amândouă grav rănite, aproape ucise! Poate 
acum te-nvrednicești să faci ceva, acum că tot e prea târziu! 

Neimpresionat de mânia mamei, polițistul ridică și citi biletul 
lipit pe peretele liftului: 


BOMBA LOVEȘTE DIN NOU!!! 


Pe spate era o compunere scrisă de mâna Țestoasei: „Cum 
mi-am petrecut vacanţa de vară” de Țestoasa Wexler. 

Grace apucă hârtia și i-o flutură în față Țestoasei pe care Flora 
Baumbach o legăna încetișor în braţe. 

— Ţi-a furat-o cineva, nu-i așa, Țestoaso? N-ai fi putut face 
ceva atât de îngrozitor, nu Angelei, nu propriei tale surori, nu, 
Țestoaso? Nu-i așa? 

— Vreau să vorbesc cu un avocat, răspunse Țestoasa. 

e 

La gândul a încă șase ore de muncă, peste program, ca să 
completeze diverse formulare și să o predea pe delincventă unei 
instituţii pentru infractori minori, echipa pirotehnică decise că 
era mai bine, pentru toată lumea, să escorteze prizoniera până 
la apartamentul 4D și să o lase în custodia judecătoarei Ford. 


VP - 137 


Judecătoarea Ford își puse roba neagră și se așeză la birou. În 
fața ei stătea un copil abătut, cu o privire tristă și vinovată. Nu 
era deloc Țestoasa pe care o știa ea. 

— Țestoasa Wexler, mă surprinzi. Credeam că ești prea 
deşteaptă ca să comiţi o asemenea faptă, periculoasă și 
distructivă. 

— Da, doamnă judecătoare. 

— De ce ai făcut-o, Țestoaso? Să rănești, să te răzbuni pe 
cineva? 

— Nu, doamnă judecătoare. 

Bineînţeles că nu. Țestoasa lovea lumea în fluierul piciorului, 
nu era genul să-și înăbușe furia. 

— Sper că înţelegi că un copil nu poate fi pedepsit la fel de 
aspru precum un adult. Nu se pune problema de cazier judiciar. 
— Nu, doamnă judecătoare. Adică, da, doamnă judecătoare. 

Țestoasa proteja pe cineva. Dăduse foc artificiilor din lift ca să 
distragă atenţia de la persoana care pusese, de fapt, bombele. 
Dar cine era persoana? Nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
încerce s-o descoasă pe fetiță, începând cu suspectul cel mai 
puţin probabil: 

— Pe Angela încerci s-o protejezi? 

— Nu! 

Judecătoarea fu surprinsă de răspunsul aproape disperat. 
Doar nu Angela pusese bombele?! Fiinţa aceea drăguță și 
delicată? Fiinţă? Asta e tot ce putea spune despre fată, fiinţă? 
Singurele cuvinte pe care i le adresase vreodată fuseseră: „Am 
auzit că te măriţi, Angela” sau „Ce bine arăţi, Angela”. Oare o 
întrebase cineva, vreodată, despre gândurile ei, speranțele, 
planurile ei? „Dacă se purta cineva cu mine în halul ăsta, aș fi 
folosit dinamită, nu artificii. Ba nu, aș fi plecat și dusă aș fi fost!” 
își zise J.J. Ford. Dar Angela era altfel... 

— Ce lucru nechibzuit! spuse judecătoarea cu voce tare. 

— Da, doamnă judecătoare. 

Țestoasa se uita în pământ, întrebându-se dacă o dăduse de 
gol pe Angela. Judecătoarea se ridică și o luă pe după umeri pe 
fetița slăbuţă. Pentru prima oară în viaţă, își dori să fi avut și ea 
o soră. 

— Țestoaso, îmi dai cuvântul tău că nu te mai joci niciodată 
cu artificii? 

— Da, doamnă judecătoare. 


VP - 138 


— Dacă tot suntem aici, altceva mai ai de mărturisit? 

— Da, doamnă judecătoare. Am fost în casa Westing în 
noaptea în care a murit domnul Westing. 

— Dumnezeule mare, copilă, ia loc și spune-mi tot! 

Țestoasa începu cu povestea cu valurile purpurii, apoi îi spuse 
judecătoarei despre șoaptele pe care le auzise în casă, despre 
cadavrul întins pe pat, despre sandvișurile cu unt de arahide și 
gem scăpate pe jos, despre crucea mamei ei și încheie cu cei 
douăzeci și patru de dolari pe care-i câștigase. 

— Și, aţi sunat la poliţie, tu sau Doug Hoo? 

— Nu, doamnă judecătoare, eram prea speriaţi, am fugit. E și 
ăsta un delict? 

jJudecătoarea îi spuse că ascunderea unei crime era 
considerată infracţiune. 

— Dar domnul Westing nu arăta ca unul care a fost omorât. Ai 
fi zis că doarme, așa cum părea și în sicriu. Arăta ca un 
manechin de ceară. 

— Un manechin de ceară?! sări judecătoarea. 

Fu rândul Țestoasei să se mire. Aha, așadar, judecătoarea 
chiar credea că era posibil să fi fost un manechin de ceară, și nu 
un cadavru. Și atunci, ce se-ntâmplase cu Sam Westing? 

Judecătoarea își reveni: 

— Omisiunea de a raporta găsirea unui cadavru reprezintă o 
violare a legilor privind sănătatea publică. Dar nu-ţi face 
probleme. Altceva ce mai ai de zis, Țestoaso? 

— Da, doamnă judecătoare, răspunse Țestoasa, aruncând o 
privire spre barul de pe măsuţa cu rotile. Îmi puteţi da puţin 
whisky? 

— Poftim?! 

— Doar un pic. Pe o bucăţică de vată ca să-mi pun pe carie. 
Mă doare de nu mai pot! 

Ușurată că nu trebuia să se ocupe și de un alcoolic minor, 
judecătoarea Ford pregăti leacul. 

— Așa, e mai bine acum? Bun. Poţi să mergi acasă. 

_ Acasă însemna la Baba. Baba o iubea, indiferent ce-ar fi făcut. 
In rest, Țestoasei nu-i păsa ce gândeau ceilalți, cu excepţia lui 
Sandy. Bătrânul ușier se apropie de ea cu mersul lui săltat, dar 
nu zâmbea. „Sandy e supărat, crede că mi-am rănit propria 
soră, nu mai vrea să-mi fie prieten...” 


VP - 139 


— Ce mai face fetița mea? spuse el, apucând-o blând de 
bărbie și uitându-se în ochii ei. Pfiii, iar ai tras la măsea? 

— Nu-i decât puţin whisky pentru durerea de dinţi. 

— Daa, las c-am mai auzit eu scuza asta. 

— Pe cuvânt, Saaaniii! spuse Țestoasa, căscând gura mare și 
arătându-i caria. 

Ușierul se zgâi la măsea: 

— Maaamă, ce frumuseţe de gaură, zici că-i Marele Canion! 
Mâine dimineaţă te prezinţi la dentistul meu. Și să n-aud 
comentarii! Are mână bună, nimic n-o să simţi, îmi promiţi că te 
duci? 

Țestoasa încuviință. 

Sandy zâmbi: 

— Bine, vezi-ţi de ale tale acum. Mâine e ziua nevestei mele. 
Mă gândeam că una dintre lumânările tale cu dungi ar fi un 
cadou numai bun. 

— Una mai am, spuse Țestoasa. Cea mai bună din tot lotul. 
Șase culori super. Mi-a luat o grămadă de timp s-o fac. De asta 
nici nu voiam s-o dau. Dar, dacă zici că-i ziua soţiei tale, fie, 
Sandy! A ta e, pentru cinci dolari. Și nu-ți iau nici TVA. 

e 

— Încearcă să nu-ţi mai bombezi fundul așa de mult, spuse 
Angela, așezată pe un scaun în salon. 

Acum că era cu adevărat dependentă de cârje, Sydelle Pulaski 
șontăcăia după cum se obișnuise, dar se poticnea la fiecare pas. 

— Citește mai departe indiciile alea. 

Secretara își îndreptă spatele, ridică umerii, își supse burta și 
făcu încă un pas. 

După ce scoseseră telefonul din priză, iar afișul cu „Vizitele 
interzise” de pe ușa lor fusese completat cu „Carantină boli 
contagioase”, victimele bombelor aveau, în sfârșit, parte de 
puţină liniște. Sydelle citise întregul testament cu voce tare, de 
două ori. Angela, cu mâinile fără bandaje, aranja și rearanja 
bucăţile de hârtie cu indiciile adunate: 


BUNĂTATE DE PARCARE GRAȚIE ȘI HOTARE 


PE ALE TALE PREAFRUMOASE MAIESTĂȚI HOLDE 
VALURI PURPURII UN (NU) MUNȚI 


VP - 140 


— Încă o dată! ordonă Sydelle. Schimbă-le ordinea și citește 
ori doar cu un ori cu nu. E derutant cu amândouă deodată. 


HOTARE ALE TALE MAIESTĂȚI ȘI HOLDE GRAȚIE 


PE PREAFRUMOASE VALURI BUNĂTATE DE MUNȚI 
PURPURII NU PARCARE 


— Șșt! 
Era cineva la ușă. Angela ridică biletul strecurat pe sub pragul 
ușii: 


Draga mea Angela, bănuiesc că afișul de pe ușă 
înseamnă că nici eu nu pot să te văd. Înţeleg. Amândoi 
avem nevoie de timp să ne lămurim sentimentele. 
Aștept. Te iubesc, Denton. 


— Ce zice, ce zice? întrebă Sydelle curioasă, dar Angela citi cu 
voce tare doar postscriptumul biletului: 


PS. Mai ai un admirator. Chris vrea să vă dea, ţie și 
doamnei Pulaski, unul dintre indiciile noastre. (L-a 
văzut și Flora Baumbach). Cuvântul este plai. 


— Adică? 
— Adică șes, câmpie. 
— Plai, holde... Repede, Angela, mai citește indiciile o dată! 


HOTARE ALE TALE ȘI PLAI DE HOLDE GRAȚIE 


PE PREAFRUMOASE VALURI MUNȚI MAIESTĂȚI 
PURPURII NU PARCARE BUNATATE 


— Asta e! Angela, am reușit, am reușit! izbucni Sydelle 
nemaiputându-și stăpâni entuziasmul. Testamentul spunea: 
Înălțați imnuri de slavă acestui tărâm generos. Şi mai zicea: Fie 
ca Domnul aurul să-ți înmulțească! America, Angela, America! 
Munţi, maiestăți purpurii, Angela! luhuuu! 

De bucurie, Sydelle Pulaski își aruncă în sus cârjele. Din 
fericire, era aproape de pat. 


VP - 141 


22 


Învinși, învingători 


Sâmbătă dimineaţă, un nou anunţ apăru în lift: 


SUBSEMNATA, ȚESTOASA WEXLER, MĂRTURISESC 
CĂ EU AM PUS TOATE CELE PATRU BOMBE. ÎMI PARE 
RĂU, A FOST O PROSTIE ȘI NU MAI FAC. DAR NU SUNT 
EU HOȚUL! ȘI NU AM OMORÂT NICIODATĂ PE NIMENI. 


CU PRIETENIE, ŢESTOASA 


PS. DREPT SCUZE PENTRU SPERIETURĂ, VĂ INVIT PE 
TOŢI LA O EXCELENTĂ CINĂ CHINEZEASCĂ DE ÎNDATĂ 
CE CÂȘTIG MOȘTENIREA. 


— Biata Grace... spuse domnul Hoo. O fiică aproape ucisă, iar 
cealaltă se ţine de pus bombe. Isteață foc fata, ce să zic. Mai 
întâi îmi aruncă bucătăria în aer, apoi îi face reclamă. Să câștige 
moștenirea, auzi la ea! Ha! Poate că-i mai bine că fiu-meu e un 
prostălău care nu știe decât s-alerge. 

— Bum! spuse veselă doamna Hoo. 

Știa unde plecau. Intotdeauna, în ziua în care Doug mânca 
șase ouă la micul dejun, mergea s-alerge în cerc pe o pistă 
mare, iar la sfârșit oamenii aplaudau și îi dădeau o medalie 
lucioasă. Doug era foarte mândru de medaliile lui. N-o să i le ia, 
nici măcar pe cea de aur, chiar dacă avea să mai dureze încă 
doi ani să strângă bani ca să se întoarcă în China. Nu, nu, nu 
putea să-i ia medaliile lui Doug. Și n-o să vândă nici ceasul cel 
frumos cu șoricelul cu mănuși care arată ora cu mâinile. 

(J 

— Ai înnebunit, Jake Wexler! Cum s-apar la cursă? Să m-arate 
toată lumea cu degetul: „Uite-o pe mama lui Cain și Abel!” Și nu 
cred că am curaj să vin nici la casa Westing diseară. 

— Haide, Gracie, o să-ți facă bine! 

Grace se tot codea, dar podologul o duse încet, încet spre lift. 


VP - 142 


— De ţi-ar păsa măcar un pic și de alţii! Gândește-te la biata 
Țestoasa, ce-o fi în sufletul ei... 

— Să nu mai aud de copilul ăla! Să-i facă așa ceva Angelei! 
Ştii, nu ţi-am spus niciodată, Jake, dar am avut mereu un 
sentiment apăsător că s-a întâmplat ceva la maternitate, când 
s-a născut Țestoasa, c-au încurcat bebelușii. 

— Nici nu-i de mirare că vrea să ne-arunce pe toţi în aer... 

Disperarea lui Grace se preschimbă rapid în furie: 

— Aaa, sigur, dă vina pe mine! Dacă-i făceai morală să nu mai 
lovească oamenii, atunci când te-am rugat, n-ar fi ajuns o 
infractoare de rând. 

— Ce s-o fi ales de fata căreia îi plăcea atât de mult să se 
distreze și cu care m-am însurat? Oare cum o chema - Gracie 
Windkloppel? 

Grace aruncă o privire grăbită înjur să vadă dacă auzise 
cineva numele cel urât, dar erau singuri în lift. 

— Da, lasă că știu eu ce gândește lumea. Bietul Jake Wexler, 
om bun, prietenos cu toată lumea, însurat cu înfumurata aia 
care se dă drept decoratoare. Ei bine, Angela nu va fi nevoită 
să-și mănânce de sub unghii și să strângă cureaua ca să se 
descurce de pe-o zi pe alta. O să se mărite cu un doctor 
adevărat! O să am eu grijă! 

— Sigur, ai grijă! Să nu cumva să se mărite Angela cu un ratat 
ca taică-su! 

„Un doctor adevărat”, auzi la ea. Podologul este un doctor 
„adevărat” - mă rog, în ziua de azi. Dar când își făcuse el 
studiile, lucrurile stăteau altfel. Ar fi putut să se întoarcă la 
Universitate pe urmă, să mai facă niște cursuri... Dar era deja 
însurat și devenise tată - of, pe cine încerca să păcălească? 
Gracie avea dreptate, era un ratat. Mâine-poimâine o s-o audă 
văitându-se și c-a fost nevoită să-și părăsească familia fiindcă s- 
a măritat cu un evreu. Ba nu, Grace n-aducea niciodată vorba 
despre asta. Avea ea defectele ei, dar așa ceva n-ar fi făcut 
niciodată. 

Liftul ajunse la parter și ușile se deschiseră. Grace se întoarse 
spre soțul ei tăcut, ratatul cu ochi triști: 

— Of, Jake, ce se-ntâmplă cu noi? Cu mine? Poate că au 
dreptate, poate că nu sunt o persoană drăguță. 

Jake apăsă butonul INCHIDE UȘA și își îmbrăţișă soţia zguduită 
de suspine: 


VP - 143 


— Haide, Gracie, nu-i nimic, mergem acasă. 

Ușile se deschiseră la etajul doi. 

— Mami! Tati, ce-i cu ea, de ce plânge? Haide, mama, îmi 
pare rău! Nu erau decât niște artificii! 

Dacă o să afle vreodată maică-sa cine pusese, de fapt, 
bombele, o să fie distrusă. 

Țestoasa arăta întocmai ca o ţestoasă astăzi, cu feţișoara 
tristă iţindu-se din eșarfa legată pe sub bărbia micuță. 

— Dă drumul ușii, Ţestoaso, spuse Jake. Distracţie plăcută la 
cursă! Și dumitale, de asemenea, doamnă Baumbach! 

Ce cursă? Nu mergeau la nicio cursă. Și, cu siguranţă, numai 
distracţie nu le aștepta! 

Grace încă suspina pe umărul soțului ei când intrară în casă. 

— Mama, ce s-a întâmplat? Tata, ce-i cu ea? 

— Nimic, Angela, are doar nevoie de un plâns sănătos. Ce-ar 
fi ca tu și domnișoara Pulaski să ne lăsați puţin singuri? 

— Haide, Angela, spuse Sydelle, împungând-o cu vârful uneia 
dintre cârjele ei neasortate. Avem treabă, avem de pictat! 

Angela se uită la cuplul îmbrățișat. Taică-su cu faţa îngropată 
în părul răvășit al maică-sii... N-o întrebaseră cum ajunsese 
acasă de la spital (cu taxiul), nici dacă mai are dureri (un pic), 
nici măcar nu se uitaseră sub bandaje să vadă dacă-i rămăsese 
vreo cicatrice pe obraz (rămăsese). Era de una singură. In fine, 
asta și voia, nu? Da, exact asta voia! O bufni râsul, dar ridică 
repede mâna spre durerea fulgerătoare din obraz. 

— Ce-i, arăt aiurea sau ce? 

— Nu, Sydelle, nu de tine râdeam. Nu ţi-aș face așa ceva. Pur 
și simplu, dintr-odată, parcă s-au aranjat toate de la sine. 

— E-n regulă, e-n regulă, spuse partenera ei, descuind cele 
patru yale ale apartamentului. E seara cea mare, seara în care 
vom câștiga tot. 

Oare, așa să fie? Testamentul spunea să găsească un nume. 
Ele găsiseră un cântec, nu un nume. 

— „O, patru preafrumoase zări, cor ţi-s”, începu Sydelle să 
cânte. „Holde purpurii...” 

— Nu purpurii, o corectă Angela, „de ambre”. „Holde de 
ambre...” 


Ambre? 


Amber! 
VP - 144 


jJudecătoarea Ford măsura încăperea cu pasul. Dacă nu-l 
împiedica, Sam Westing avea să dea frâu liber răzbunării în 
seara aceea. Dacă nu se-nșela, persoana în pericol era fosta 
doamnă Westing. Și, dacă Țestoasa văzuse bine că în sicriu era 
un manechin de ceară, Sam Westing însuși s-ar putea să fie 
acolo, distrându-se pe cinste de toată situaţia. 

Un ciocănit la ușă. Nu mică-i fu mirarea să-l vadă pe Denton 
Deere intrând și, încă și mai mare, când dădu cu ochii de 
căruciorul lui Chris. 

— Bună ziua, doamna judecătoare. Toată lumea din bloc a 
plecat la cursă, se pare. M-am întâlnit cu Sandy la intrare și a zis 
că nu crede că v-ar deranja s-aveți grijă de Chris câteva ore în 
după-amiază aceasta. Trebuie să mă-ntorc la spital. 

— Bună ziua, ddoamna judecătoare Fford. 

Chris întinse hotărât un braț, fără să tremure, iar 
judecătoarea îi strânse mâna: 

— Arăţi bine, Chris. 

— Mmedicamentul ajută mult. 

— Un mare pas, spuse rezidentul. 

Nu era deloc cuvântul potrivit, căci nu știau încă dacă băiatul 
va mai putea merge vreodată. 

— lar un medicament încă și mai eficient se află acum în faza 
de dezvoltare. 

Asta sunase de-a dreptul pompos. 

— Cu bine, Chris. Ne vedem diseară. Vă mulțumesc, doamnă 
judecătoare! 

— Știe multe cuvinte mmari, spuse Chris. 

— O, da, într-adevăr, încuviinţă judecătoarea. 

Băiatul ăsta pe cap îi mai lipsea. Avea atâtea de hotărât, de 
planificat. 

— Pputeți să lucraţi, o să mă uit la ppăsări, spuse Chris. 

Işi împinse scaunul cu rotile spre fereastră. Pe pieptul slăbuţ 
avea atârnat binoclul. 

— Ce idee bună! 

Judecătoarea se întoarse la birou și se apucă să cerceteze din 
nou tăieturile din ziar. Doamna Westing: o femeie înaltă, zveltă. 
Poate că acum nu mai era așa de slabă, dar tot înaltă, cu 
siguranţă. La vreo șaizeci de ani. Dacă fosta soţie a lui Sam 


VP - 145 


Westing era unul dintre moștenitori, atunci nu putea fi decât 
Crow. 

— Uite! strigă Chris, făcând-o pe judecătoare să tresară și să 
scape toate dosarele pe jos. 

Femeia se apropie degrabă, crezând că băiatul avea nevoie 
de ajutor. 

— Acolo sus, doamnă judecătoare! Ce ffrumos, nu? 

Sus pe cer, un stol de gâște, în formă de V se îndrepta spre 
sud. Da, era o priveliște minunată. 

— Gâște, îi explică judecătoarea. 

— Gâște ccanadiene (Branta ccanadensis), îi zise Chris. 

Judecătoarea fu impresionată, dar avea de lucru. Aplecându- 
se să adune documentele împrăștiate pe podea, dădu cu ochii 
de... Sam Westing. O fotografie făcută în urmă cu vreo 
cincisprezece ani. Ochii aceia pătrunzători, barba și mustaţa 
tunse scurt, nasul mic și cârn (ca de ţestoasă)... Manechinul de 
ceară din sicriu fusese modelat după un Sam Westing de acum 
cincisprezece ani și nu după cum arăta el acum! Se uită în dosar 
- nicio fotografie recentă, nicio fișă medicală sau certificat de 
deces, doar un raport al poliţiei rutiere, de la locul accidentului 
de automobil: dr. Sidney Sikes se alesese cu un picior zdrobit, 
iar Samuel W. Westing cu multiple plăgi faciale. Plăgi faciale! 
Așadar, faţa lui Westing dispăruse în urmă cu cincisprezece ani, 
nu Sam Westing însuși. Westing avea o altă înfățișare, o față 
remodelată în urma operaţiilor estetice. O altă faţă și un alt 
nume. 

Și acum, ce să facă? Se uită spre fereastră, la copilul lăsat în 
grija ei. Parcă simţindu-i privirea, Chris se întoarse. „Ce zâmbet 
frumos...” 

e 

— Sper că te pricepi mai bine la carii decât la dinţi falși, spuse 
Țestoasa, apucând strâns braţele scaunului de dentist. 

Dintr-un dulap cu uși de sticlă rânjeau la ea trei perechi de 
danturi, cu dinţi strâmbi, încălecațţi și zimțați. 

— Defectele sunt ceea ce fac o dantură să arate natural, îi 
explică dentistul. În natură nimic nu-i perfect. Deschide gura 
mare, aaa! Și mai mare! 

— Auuu! ţipă Țestoasa, înainte ca sonda să-i fi atins dintele. 

— Liniștește-te, domnişoară, îţi spun eu când să strigi „au”! 


VP - 146 


Țestoasa încercă să se gândească la altceva. Dinţi falși, dinţi 
ieșiți în afară... Barney Northrup cu dinţii lui de iepure... 
„Nemernicul! „Venise de dimineaţă să anunţe familia Wexler că 
trebuie să plătească stricăciunile cauzate de bombe. li făcuse 
„iresponsabili” pe părinţii ei, iar pe ea... ceva urât, foarte urât. 
Lovitura îl lăsase cu gura căscată. Țestoasa nu lovise nicicând 
mai cu sete. 

— Acum poţi să strigi „au”! spuse dentistul, scoțându-i 
prosopul de hârtie prins pe umăr. 

Țestoasa își trecu limba peste dintele frezat. Nu simţise nimic, 
dar adevăratele chinuri abia acum începeau - Flora Baumbach o 
ducea la coafor să-și tundă părul pârlit. 

e 

Echipe universitare din cinci state participară la competiţie, 
prima de sală din acel sezon, dar la marele eveniment, cursa de 
1.500 de metri, vedeta fu un atlet de liceu. 

— Așa, băiatul tatei, așa, Doug! strigă domnul Hoo. 

Mii de spectatori izbucniră în urale când tânărul victorios făcu 
turul de onoare al stadionului. 

Blițurile aparatelor de fotografiat scăpărară - Doug poză, cu 
un zâmbet larg și arătătoarele ridicate triumfător în aer. 

— Îi datorez totul tatălui meu, le declară el reporterilor. 

Și, din nou, bliţuri - Doug cu un braţ pe după mijlocul 
domnului Hoo, care nu-și mai încăpea în piele de mândrie. 
„Vedeţi voi la următoarele Jocuri Olimpice, își zise inventatorul. 
Cu picioarele lui și branţurile mele, o să-i întreacă pe toţi de o să 
le meargă fulgii!” 

Mai târziu, pe seară, doamna Hoo, turuind într-o chineză de 
neînțeles, stărui ca Doug să-și poarte premiul la întâlnirea de la 
reședința Westing. Ridicându-se pe vârfuri, petrecu panglica pe 
după gâtul băiatului și îi așeză frumos medalia de aur pe piept: 

— Băiat bun! spuse ea în engleză. 

e 

Un Sandy trist se întoarse în apartamentul 4D. 

— Bună, Chris! Aţi apucat să vorbiți cu el, doamnă 
judecătoare? 

— Cu cine? 

— Cu Barney Northrup. Când m-am întors de la întrecere, 
aștepta la intrare, furios ca o mâţă îmbăiată. Zicea c-a primit nu 
ştiu câte plângeri despre mine - ba că nu sunt niciodată la post, 


VP - 147 


ba că beau la muncă - minciuni din astea. M-a concediat pe loc. 
l-am spus că vreţi să vorbiţi cu el, gândindu-mă că poate puneţi 
o vorbă bună pentru mine, să nu mă dea afară. 

— Nu, domnule McSouthers, îmi pare rău, dar nu l-am văzut 
pe Barney Northrup de când am închiriat apartamentul. 

Barney Northrup... Oare era Westing deghizat? Dinţi falși, 
ieșiți în afară, perucă neagră, linsă, mustață lipită... 

— Maa, n-ar fi prima dată când sunt dat afară fără motiv, zise 
ușierul abătut și își suflă nasul într-o uriașă batistă Westing din 
hârtie. Hei, Chris, pun pariu că nu știi numele latin al 
ciocănitoarei cu cap roșu. 

Nu era ușor. Chris se strădui să rostească foarte rar 
Melanerpes erythrocephalus. 

— Isteț copil, nu-i așa, doamnă judecătoare? Chris, eu și 
doamna judecătoare avem ceva de discutat, ne scuzi puţin? 

Judecătoarea Ford îl urmă pe ușier în bucătărie. 

— Strategia noastră de joc este următoarea, domnule 
McSouthers: nu dăm niciun răspuns. Sub nicio formă! Datoria 
noastră este s-o protejăm pe fosta soţie a lui Westing. 

— Pe Crow? 

— Exact. 

— Ar fi mai fi ceva care mă frământă, doamna judecătoare. 
Știu că sună nebunesc, dar... mă rog, am aflat că Otis Amber nu 
locuiește în pivnita băcăniei și nu-i deloc chiar așa de prost cum 
vrea să pară. E un băgăcios și numai belele face și nu cred că e 
cine spune că e. 

— Dar tu cine zici c-ar fi? întrebă judecătoarea. 

— Sam Westing! 

Judecătoarea își lipi descumpănită fruntea de dulapul aflat 
deasupra chiuvetei. Dacă Sandy avea dreptate, atunci jucase 
exact după cum îi cântase bătrânul, Sam Westing. 

e 

— Haide, Crow, de obicei vrei s-ajungi prima acolo, ca să le 
deschizi oamenilor ușa. 

Crow se oprise în mijlocul cărării abrupte și se uita lung spre 
casa Westing: 

— Am o presimţire, Otis, că nu m-așteaptă nimic bun acolo. E 
o casă a răului, plină de nenorocire și păcat. lar el, știi, e încă 
acolo... 


VP - 148 


— Sam Westing e mort și îngropat. Haide, dacă nu mergem, 
trebuie să dăm banii înapoi și deja i-am cheltuit cu cantina. 

— Îl simt, Otis, e printre noi! Caută un criminal, cel care-a 
ucis-o pe Violet. 

— Ei, nu te mai speria singură cu tot felul de bazaconii. 
Vorbești de parcă te-ai pilit. 

Crow o luă înainte, tăcută. 

— N-am vrut, Crow, pe cuvânt n-am vrut să zic asta. la uite ce 
lună! Zi că nu-i romantic? 

— Viaţa cuiva e în pericol, Otis, și cred că de-a mea e vorba! 


VP - 149 


23 


Răspunsuri ciudate 


Avocatul Prune și una dintre perechile de moștenitori erau 
deja acolo când Otis Amber intră dansând în sala de jocuri: 

— He, he, he, văd că Țestoasa a rămas fără coadă. 

Îmbufnată, fetița se făcu mică pe scaun. Părul ei scurt și drept 
i se părea adorabil Florei Baumbach, mai ales când vârfurile i se 
lăsau pe bărbia micuță, dar Țestoasa nu voia să fie adorabilă. 
Voia să pară... primejdioasă. 

Croitoreasa scotoci în geantă, pe lângă teancul gros de 
bancnote, și îi întinse ceva: 

— Uite, Alice, mă gândeam că ţi-ar plăcea să vezi asta. 
Țestoasa se uită la fotografia veche. Era Baba, clar, doar că mai 
tânără. Dar cu același zâmbet prostesc. Dându-și brusc seama, 
Țestoasa se ridică și se așeză dreaptă în scaun. 

— Da, e fiica mea, Rosalie, spuse Flora Baumbach. Trebuie să 
fi avut vreo nouă, zece ani în poza asta. 

Rosalie era scundă, îndesată și sașie, cu limba scoasă, mult 
prea mare pentru gura ei și capul aplecat într-o parte. 

— Cred că mi-ar fi plăcut de ea, Baba, zise Țestoasa. Pare 
foarte veselă. Cred că era o bucurie s-o ai prin preajmă. 

Buf, buf, buf! 

— Au sosit victimele! anunţă Sydelle Pulaski. 

Angela o salută pe sora ei, fluturând o mână cu pielea 
stacojie, pe cale de vindecare. Țestoasa o convinsese să nu 
mărturisească. Ar fi însemnat cazier pe viaţă, ar fi distrus-o pe 
maică-sa și oricum n-ar fi crezut-o nimeni. 

— Îmi place tunsoarea ta. 

— Mulţumesc, zise Țestoasa, gândindu-se că soră-sa nu prea 
mai avea încotro, trebuia s-o iubească pe veci. 

Ceilalţi moștenitori simţiră nevoia să comenteze și ei noua 
tunsoare a Țestoasei: 

— Arăţi ca o adevărată femeie de afaceri, spuse Sandy. 

— O schimbare înspre bine, zise Denton Deere. 

— Îţi stă bbine, spuse Chris. 


VP - 150 


Numai Theo, aplecat gânditor asupra mesei de șah, nu zise 
nimic. Albul mutase nebunul după ultima întâlnire din casa 
Westing. Era rândul lui. 

Privirile se întoarseră apoi de la părul Țestoasei spre o apariţie 
mult mai surprinzătoare. Judecătoarea intră în încăpere cu un 
aer regal, ca o adevărată prinţesă africană - capul nobil îi era 
înfășurat într-un turban, iar trupul maiestuos în metri întregi de 
pânză imprimată de mână. Îi strecură un bilet lui Denton Deere, 
apoi pluti spre locul ei de la masa patru. Otis Amber făcu ochii 
cât cepele, amuţit de uimire. Rămaseră cu toţii fără grai, mai 
puţin Sandy: 

— Ooo, ce costumaţie șic, doamnă judecătoare! Asta 
înseamnă ţinută etnică? 

Judecătoarea nu-i răspunse. 

Aplauze, a sosit eroul blocului! Doug ridică victorios două 
degete spre tavan în semn de „Sunt campion!” și făcu turul de 
onoare al încăperii, salutând grupul care-l aplauda. 

— Uite că sosesc și soţii Wexler, spuse domnul Hoo, 
așezându-și soția uluită la masa unu. 

Țestoasa schimbă priviri neliniștite cu Angela. Ultima dată 
când o văzuseră, mama lor plângea de sălta cămașa pe ea. 
Acum, nici urmă de lacrimi în ochii înceţțoșaţi, ci se clătina și 
chicotea, iar părul îi era într-o debandadă totală. 

— Ne pare rău c-am întârziat, se scuză Jake. Am pierdut 
șirul... orelor. 

Ciocniseră pahar după pahar într-o cafenea micuță (unde 
obișnuiau să meargă înainte să se căsătorească), închinând 
pentru vremurile bune. Pare-se că fuseseră multe vremuri bune, 
multe amintiri frumoase și... trei sticle mari de vin, pline ochi. 

Grace le făcu veselă cu mâna celorlalți moștenitori. Se simţea 
splendid, îl iubea nespus pe Jake, îi iubea pe toți. 

— Bună, mami! zise Țestoasa. 

Grace se uită la fetița tunsă scurt, clipind des: 

— Cine-i mititica? 

Jake o salută pe partenera sa de echipă: 

— Ce mai faceți? Ce zi frumoasă, nu-i așa? 

— Doug câștigat, răspunse doamna Hoo. 

După ce îi deschise ușa ultimului dintre moștenitori, Crow se 
așeză neliniștită și încordată lângă Otis Amber. Fantomele 
stăteau la pândă, se aștepta să-i iasă în cale din clipă-n clipă. 


VP - 151 


— Hei, domnule avocat, putem să deschidem astea? strigă 
Otis Amber, fluturând un plic. 

Un plic asemănător se afla pe fiecare masă. 

Fruntea avocatului se încreţi. Învârti șovăitor câteva hârtii. 

— Bănuiesc că da, fu opinia lui profesionistă. 

Scoțând cecul din plic, moștenitorii izbucniră, pe rând, în 
urale. 

Judecătoarea Ford semnă al doilea cec de zece mii de dolari și 
i-l înmână ușierului: 

— Poftim, domnule McSouthers, ar trebui să fie suficient ca să 
te descurci până găsești o altă slujbă. 

Mulţumirile din suflet ale lui Sandy fură repede înăbușite de 
Sydelle Pulaski cu un „șșt!” zgomotos. 

— Șșt! o imită Grace Wexler. 

Capul îi căzu pe braţele încrucișate pe masă și adormi, în timp 
ce avocatul își dregea glasul, tușind ușor: 


DOISPREZECE. Bun venit din nou în casa Westing. 


Ati primit al doilea cec de zece mii de dolari. Se poate 
ca, până la sfârșitul zilei, să fi câștigat mult mai mult. 
Perechile vor fi acum strigate pe rând și fiecare va 
trebui să dea un răspuns, unul singur. Avocatul va 
consemna răspunsurile, în eventualitatea unor dispute. 
Avocatul nu știe răspunsul. Depinde doar de voi. 


1 DOAMNA SUN LIN HOO, bucătăreasă 
JAKE WEXLER, agent de pariuri 


„Agent de pariuri?” Trebuie să fi fost tare distrat când 
semnase confirmarea de primire. Jake studie cele șase indicii de 
pe masă: 


DIN ZĂRI DOMNUL POGOARE AMERICA NEMURITOARE 


Faptul că acum știa și indiciile soției sale nu-l ajuta la nimic. 
Trebuia să riște și să parieze pe o miză puţin probabilă: 

— Spune ceva, o îndemnă pe partenera sa. 

— Bum! spuse doamna Hoo. 

Ed Prune notă - Masa Unu: Bum. 


VP - 152 


2 FLORA BAUMBACH, croitoreasă 
ȚESTOASA WEXLER, expert financiar 


Țestoasa citi declaraţia pregătită: 

— În ciuda faptului că bursa de valori a scăzut cu 30 de 
puncte de la primirea primului cec de 10.000 de dolari și până în 
prezent, am reușit să ne mărim capitalul la 11.587,50 de dolari, 
o apreciere de 27,8 la sută, calculată pe o bază anuală. 

Flora Baumbach trânti pe masă un teanc de bancnote și două 
monede de 25 de cenți care aterizară cu un clinchet. 

— Bani gheaţă! spuse ea. 

Ed Prune le rugă să repete răspunsul. 

— Răspunsul mesei numărul doi este 11.587,50 de dolari. 

Sandy aplaudă. Țestoasa făcu o plecăciune. 


3 CHRISTOS THEODORAKIS, ornitolog 
DR. DENTON DEERE, medic rezident 


„Ornitolog? „Theo trebuie să fi scris titlul pompos când 
semnase de primire în locul lui. Poate că într-o bună zi avea să 
devină ornitolog. Ce noroc cu medicamentul și cu tot ce se 
întâmplase. Nu mai voia să acuze pe nimeni, nici pe 
judecătoarea Ford (apartamentul 4D), nici pe Otis (osti) Amber, 
nici măcar pe șontorogul pe care-l văzuse în casa Westing (cam 
toată lumea șchiopătase la un moment dat - astăzi era rândul 
lui Sandy). 

— Cred că domnul Westing era un om bbun, spuse Chris cu 
voce tare. Cred că ultima sa dorinţă a fost să facă fapte bbune. 
Ne-a ddat fiecăruia ppartenerul perfect cu care să ne 
îmmprietenim. 

— Care este răspunsul mesei numărul trei? întrebă avocatul. 

Denton Deere răspunse: 

— Răspunsul nostru este: Domnul Westing a fost un om bun. 


4 J.J}. FORD, judecătoare 
ALEXANDER MCSOUTHERS, concediat 


— N-avem niciun răspuns! spuse fostul ușier, după cum se 
înțeleseseră. 


VP - 153 


Judecătoarea se uită spre masa trei. Denton Deere, cu biletul 
ei în mână, dădu din cap, în semn că „nu”. Otis Amber nu-și 
făcuse operaţii estetice. Judecătoarea se întoarse spre masa 
numărul șase. Așadar, Otis Amber nu putea fi Sam Westing 
(avusese dreptate să aibă încredere în el). Dar Crow părea că 
așteaptă să se întâmple ceva. „Crow știe răspunsul, știe că ea e 
răspunsul”, își dădu judecătoarea seama. 


5 GRACE WINDKLOPPEL WEXLER, patroană de 
restaurant 


JAMES HOO, inventator 


Grace ridică brusc capul de pe masă: 

— A zis cineva Windkloppel? 

— Dă-l încolo de Windkloppel, e rândul nostru, i-o reteză Hoo, 
înghiontind-o să se ridice. Avocatul a încurcat numele și 
ocupațiile, iar eu am o beţivă pe post de parteneră. 

Chipurile oamenilor dansau ameţitor, podeaua se legăna. 
Grace se agăță de marginea mesei plutitoare și, cu o voce 
răgușită, bălmăji: 

— Localul nou renovat, Unu e Hoo, restaurantul atleţilor, va 
avea marea deschidere duminică. Specialitatea zilei: biban cu 
fructe de mare pe valuri purpurii. 

Apoi se așeză, numai că scaunul nu era acolo. Țestoasei i se 
tăie răsuflarea, Angela se uită în altă parte, moștenitorii 
chicotiră pe înfundate, iar Jake își ajută soţia să se ridice de pe 
podea. 

— Vă rog, răspunsul mesei cinci? interveni avocatul. 

— Ed Prune, răspunse domnul Hoo. 


— Da, vă rog? 
— Asta-i răspunsul: Ed Prune. 
— Ooo! 


6 BERTHE ERICA CROW, mamă 
OTIS AMBER, curier 


— Mamă? Am scris mamă? murmură Crow. 
— Acesta este răspunsul dumneavoastră? întrebă Ed Prune. 


VP - 154 


— Nu știu, răspunse Otis Amber. Mamă e răspunsul, Crow? 
întrebă la rândul său, deși putea să jure că Crow scrisese 
Cantina pentru săraci Sfânta Izbăvire pe confirmarea de primire. 

Crow repetă „mamă”, iar avocatul notă răspunsul întocmai. 


7 DOUG HOO, campion 
THEO THEODORAKES, scriitor 


Indiciile lor: un explozibil în formula sa chimică și literele o, t, 
i, s. Aflat pe culmile gloriei după concursul de atletism, lui Doug 
nu-i mai păsa de nimic. Theo se ridică, se întoarse spre cel pe 
care se pregăteau să-l acuze și, dintr-odată, revăzu scena din 
cantina săracilor - Otis gătind supă pentru oamenii aceia 
murdari și înfometați. 

— Niciun răspuns, spuse Theo și se așeză la loc. 


8 SYDELLE PULASKI, victimă 
ANGELA WEXLER, persoană 


Pentru ocazia specială, Sydelle se îmbrăcase într-o rochie cu 
dungi albe și roșii. Sprijinindu-se de cârjele cu steluțe albe pe 
fond albastru, asortate cu ghipsul de pe gleznă, suflă într-un 
camerton!” și începu să cânte, cu o notă mai sus decât tonul dat 
de instrument: 


O, preafrumoase patru zări, cor ți-s. 


Holde de ambre, o știm patru hotare. 
Pe-un plai de roade, ce martori parc-are 
Munţi, maiestăți purpurii. 


Cu fundul măreț scos în afară, cântând fals și pe nas, Sydelle 
le oferi un spectacol pe cinste moștenitorilor. Dar zâmbetele 
batjocoritoare piereau unul câte unul, pe măsură ce perechile de 
jucători își auzeau cuvintele-cheie cântate de secretară: 


America, America. 
Domnul har pogoare, din mare-n mare. 


19 Instrument format dintr-unul sau mai multe tuburi sonore, care, prin suflare, emite 
nota la, folosit la acordarea instrumentelor muzicale și pentru a lua tonul (DEX 1998). 


VP - 155 


Gratie pe-ale tale valuri lucitoare. 
O bunătate și-o frăție nemuritoare. 


— Ce cântec frumos! bâigui Grace Wexler. 

Ceilalţi rămaseră tăcuţi și serioşi. Până și Țestoasa era 
convinsă că masa opt a câștigat. 

— Care e răspunsul dumneavoastră? întrebă Ed Prune. 

— Răspunsul nostru este, anunţă Sydelle Pulaski sigură pe ea, 
Otis Amber. 

Moștenitorii îl ascultară pe avocat citind următorul document, 
dar ochii le rămaseră fixaţi pe răspunsul mesei numărul opt: 
Otis Amber. 


TREISPREZECE. Așadar, oameni buni, să facem o 
scurtă pauză înainte să anunțăm câștigătorul. Berthe 
Erica Crow, mergi, te rog, în bucătărie şi adu gustările. 


Înmărmurită de spaimă, Crow se ridică. Articolul treisprezece. 
Treisprezece aducea ghinion. 

Judecătoarea Ford îl rugă pe Sandy s-o însoţească pe femeia 
de serviciu. 

— Hei, Crow, bătrâna mea amică, fii bună și umple-mi și mie 
asta, spuse el dându-i sticluta de buzunar, înainte să iasă din 
cameră. De mâine mă las, promit! 

Angela se duse și ea spre bucătărie, îngrijorată de starea lui 
Crow care parcă intrase în transă. Țestoasa se ţinu după Angela, 
ca nu cumva soră-sa să nimerească iar în cămara cu artificii. 
jJudecătoarea rămase la locul ei, uitându-se la restul de 
moștenitori care se holbau la Otis Amber. Sătul de privirile lor 
suspicioase, curierul îi ţintui pe fiecare cu degetul arătător, 
imitând sunetul unei puști automate: 

— Pac-pac-pac-pac! 

Crow și Angela se întoarseră cu două tăvi mari, iar Țestoasa 
cu mâna goală, intrigată, dar ușurată. 

Judecătoarea li se alătură lui Denton Deere și Chris la masa 
trei, aducând și o farfurie cu prăjiturele. 

— Din câte văd, niciunul dintre moștenitori n-are operaţii 
estetice, spuse medicul rezident, dar partenerului 
dumneavoastră nu i-ar fi stricat câteva. 


VP - 156 


Judecătoarea studie chipul de boxer profesionist al lui Sandy 
McSouthers care stătea în picioare în pragul ușii deschise. 
Privirile li se întâlniră, iar Sandy ridică sticluţa în semn de 
„Noroc!”: 

— Vrea cineva o gură? 

— Daaa, răspunse Grace Wexler chicotind, dar Jake îi dădu în 
schimb o ceașcă de cafea neagră, tare. 

— Trebuie să ne păstrăm  discernământul, domnule 
McSouthers, spuse judecătoarea Ford venind spre el. Sam 
Westing încă n-a făcut ultima mutare. 

— Nimic nu limpezește mintea mai bine decât o gură de 
whisky, spuse el. 

Luă o înghiţitură zdravănă, dar îl apucă brusc o tuse de-i 
dădură lacrimile. Se șterse la gură cu mâneca uniformei și-i 
aruncă lui Crow o privire cruntă. 

Aplecat asupra mesei de șah, Theo rânjea cu gura până la 
urechi. Albul făcuse încă o mișcare, una nechibzuită. Linse 
firimiturile de fursec de pe degete, se șterse apoi pe un șervetțel 
Westing din hârtie și îi luă adversarului regina. Măcar câștigase 
jocul de șah... 

Așezat pe un colț al mesei opt, tânărul avocat încerca să lege 
o conversaţie cu Angela, ignorând-o pe Sydelle Pulaski care-l 
întrebase de două ori: 

— Dar trebuie s-aveţi răspunsul, domnule Prune! 

Sydelle o înghionti pe partenera ei. 

— Dar trebuie s-aveţi răspunsul, domnule Prune, repetă 
Angela cu o voce suavă. 

— Desigur, adică... ăăă, bănuiesc că da, răspunse avocatul. 
Instrucţiunile pe care le-am primit sunt să deschid și să citesc 
documentele, pe rând, la orele stabilite. 

Se uită la ceas. Hopa! Intârziase un minut. 

Ed Prune se întoarse degrabă la masa de biliard, deschise 
următorul plic și scoase documentul, tăindu-se la un deget cu 
marginea ascuţită a foii de hârtie: 


PAISPREZECE. Mergeţi direct în bibliotecă, vă întoarceți 
de unde ati plecat! 


VP - 157 


24 


Greșite, toate sunt greșite! 


Grace Wexler se agăţă de brațul domnului Hoo, reușind cu 
greu să-și ţină echilibrul: 

— Unde mă duci? 

— Cine știe? N-am ajuns nici măcar de unde am plecat. 

Moștenitorii se așezară pe perechi la masa lungă din 
bibliotecă, tremurând de nerăbdare. Ed Prune deschise un nou 
plic, scoase o cheie de care era agățată o etichetă, încercă să 
descuie sertarul de sus, din dreapta, al biroului, reciti eticheta, 
descuie sertarul din stânga și găsi următorul document: 


CINCISPREZECE.  Greșite! Toate răspunsurile sunt 
greșite! 


— Ceeee?! 


Repet: Greșite! Toate răspunsurile sunt greșite! 
Perechile sunt anulate. Fiecare e pe cont propriu. 
Singur. 


Avocatul va pleca acum și se va întoarce cu 
reprezentanții legii la vremea potrivită. A mai rămas 
putin timp. Grăbiţi-vă să aflați cine mi-a luat viata 
înainte să apuce să răpească o alta. 

Și nu uitaţi: Nu contează ce aveți, ci ceea ce nu 
aveți! 


Doamna Hoo înţelese, din privirile neliniștite ale tuturor, că în 
încăpere se afla o persoană rea. Ea era aceea. Aveau să 
descopere în curând. Doamna cu cârjele își primise înapoi 
caietul cu notițe, dar și ceilalţi își voiau lucrurile, toate lucrurile 
drăguţe pe care voia să le vândă. Or s-o pedepsească. In 
curând. 

— Cât timp mai avem? întrebă Țestoasa. 


VP - 158 


Ed Prune ieși din bibliotecă fără să răspundă și încuie ușa în 
urma lui! 

— Vai de mine! 

Flora Baumbach se duse repede la ușile cu geam care dădeau 
spre peluză. Se deschiseră. 

Sydelle Pulaski se plânse că-i e frig și atunci croitoreasa 
închise ușile, dar nu trase ivărele. In caz că... 

Domnul Hoo spuse că ceaiul are un gust ciudat - poate 
fuseseră cu toţii otrăviţi! Denton Deere puse diagnosticul: 
paranoia. 

Ușierul, care măsura încăperea în lung și-n lat, zise că nu poți 
să fii decât dus cu capul să nu te-apuce paranoia când auzi că 
un criminal stă la pândă să ucidă iar. Se opri și o bătu 
prietenește pe umăr pe Țestoasa: 

— Fruntea sus, dragă prietenă, jocul încă nu s-a terminat, îi 
șopti el. Încă mai poţi câștiga! Sper să câștigi. 

Otis Amber le ceru să se așeze astfel încât să-i aibă pe toți 
sub ochi. 

Theo se ridică: 

— Cred că-i timpul să jucăm împreună, ca o singură echipă, să 
punem toate indiciile cap la cap și să-mpărțim moștenirea. 

Cu criminalul? Mă rog, de ce nu? De acord. 

Sydelle Pulaski încă era convinsă că răspunsul avea ceva de-a 
face cu „Preafrumoasa Americă”: 

— Are cineva printre indicii un cuvânt care nu-i în cântec? 

— Nu-mi dau seama, spuse Doug răutăcios. la mai cântă-l o 
dată! 

Dar nu voia nimeni s-audă imnul din nou. 

— Nu contează ce aveți, ci ceea ce nu aveți, le aminti Jake 
Wexler. Poate că unele cuvinte din cântec lipsesc din indicii. 

Asta chiar era o idee bună! 

— Are cineva cuvântul ambre? întrebă domnul Hoo. 

— lar începi? oftă Otis Amber. N-ai auzit ce zice testamentul, 
toate răspunsurile sunt greșite. Eu sunt unul dintre răspunsurile 
astea greșite. 

— Dar domnul Westing și-a făcut testamentul înainte să- 
nceapă jocul, zise Sydelle. Poate că s-a gândit că nu suntem 
suficient de deștepţi să te descoperim așa de repede. 


VP - 159 


Judecătoarea Ford nu se amestecă în discuţie (Otis Amber era 
în stare să-și poarte singur de grijă). Trebuia să fie pregătită s-o 
apere pe Crow la vremea potrivită. 

Crow stătea cu privirea în podea și capul plecat. Aștepta. 

Nu avea nimeni cuvântul ambre, dar două dintre perechi 
aveau am în indiciile lor. 

— Cu doi am un iese ambre, declară Sydelle. Cei doi am vin 
de la America, America. 

— Dar eu am America! strigă Jake Wexler. Am America! 

„Aiureli de om nebun”, își zise domnul Hoo. Oare podologul 
putea fi criminalul? 

Jake explică pe un ton mai calm: 

— Cei doi am un vin de la America, America, pentru că unul 
dintre indiciile mele este America. 

Sandy se ridică, luă o înghiţitură din sticluţă, tuși, apoi spuse 
cu o voce groasă: 

— N-ajungem nicăieri în ritmul ăsta. Ce-ar fi să-i daţi cu toții 
indiciile domnișoarei Pulaski să le așeze în ordine și să vedem ce 
lipsește? 

Cu privirea încordată și bănuitoare, judecătoarea îl urmări pe 
Sandy cum adună indiciile de la fiecare pereche. 

— Scrie-le din nou, o îndemnă el pe Țestoasa, care mâncase 
originalele. 

Puse apoi înaintea secretarei toate bucăţile de hârtie și se 
așeză pe locul lui. „Ce-i asta, ce face? De ce-i face jocul lui Sam 
Westing? Doar știe răspunsul, nu-și dă seama că-i duce pe 
moștenitori direct spre Crow?” se întrebă judecătoarea. Studie 
încă o dată fața zdrobită a ușierului: cicatricele, nasul turtit de 
vreo lovitură încasată, ochii duri și albaștri din spatele 
ochelarilor lipiţi. Uniforma lălâie... Chris spusese că fiecăruia i se 
dăduse partenerul perfect. Avea atâta dreptate. Partenerul ei 
era singurul care-i putea încurca planurile și manipula mișcările, 
era singurul care o putea împiedica să afle adevărul. Partenerul 
ei, Sandy McSouthers, era singurul moștenitor al cărui trecut nu- 
| investigase. Sandy McSouthers era Sam Westing! 


Secretara așeză repede indiciile în ordine: 


O PREAFRUMOASE PATRU ZĂRI -- TIS 


HOLDE DE AM--- OȘTI N PATRU HOTARE 
VP - 160 


PE UN PLAI DE ROADE CE MARTORI PARCARE 
MUNȚI MAIESTĂȚI PURPURII 

AMERICA AM--- 

DOMNUL H AR POGOARE DIN MARE N MARE 
GRAȚIE PE ALE TALE VALURI LUCITOARE 

O BUNĂTATE ȘI O FRĂȚIE NEMURITOARE 


— Lipsesc cor, bre și erica, anunţă Sydelle Pulaski. 

Cor bre erica... ber erica cro... Berthe Erica Crow! 

Crow păli. 

Judecătoarea se ridică: 

— Puţină liniște! Mulţumesc. Ascultaţi-mă cu atenţie, vă rog! 
Așadar, am găsit răspunsul enigmei lui Sam Westing. Ce facem 
mai departe? Nu uitaţi că n-avem nicio dovadă împotriva acestei 
biete femei! Și n-avem nicio dovadă că Sam Westing ar fi fost 
ucis. Cum să acuzăm o femeie nevinovată de o crimă care n-a 
fost încă dovedită? Crow este vecina noastră și ne ajută la 
curăţenie. O putem condamna la o viaţă în închisoare doar 
pentru a ne potoli lăcomia? Lăcomia după niște bani promiși 
într-un testament dubios și ilegal? Dacă ne coborâm la așa ceva, 
ne vom face vinovaţi de o crimă mult mai josnică decât cea de 
care e acuzată Berthe Erica Crow. Singura ei crimă este că 
numele ei apare într-un cântec. Crima noastră ar însemna să 
facem profit vânzând - da, aţi auzit bine, vânzând - viaţa unei 
persoane inocente și neajutorate. 

Judecătoarea făcu o pauză, dându-le celor de faţă timp să se 
gândească la cele spuse, apoi se întoarse spre partenerul ei: 

— Cât despre mintea din spatele acestui joc murdar... 

Se opri. Ce se-ntâmpla cu el? 

— Ah... Ah... Ahhh! 

Sandy duse mâna la gât. Se chinui să se ridice de pe scaun. 
Faţa i se înroși, răsuflarea îi era horcăită. Se prăbuși pe podea, 
zvârcolindu-se, cu ochii scoși din orbite de sforțare. 

Jake Wexler și Denton Deere îi săriră în ajutor. Theo începu să 
bată cu pumnii în ușă, strigând după ajutor. Ed Prune descuie și 
doi bărbaţi necunoscuţi se repeziră înăuntru. Unul dintre ei ţinea 
în mână o geantă de medic și se apropie șchiopătând de ușierul 
care se zbătea pe podea: 

— Sunt doctorul Sikes. La o parte, vă rog! 


VP - 161 


Moștenitorii auziră un geamăt profund, apoi din nou un 
horcăit groaznic, apoi... nimic. 

— Sandy! Sandy! ţipă Țestoasa, încercând să scape din 
braţele care o opreau. 

Se uită la ușierul întins la picioarele ei. Faţa i se schimonosise 
de durere, gura îi era larg deschisă și i se vedea dintele ciobit 
din faţă. Ochelarii lipiţi cu bandă adezivă îi căzuseră și ochii lui 
albaștri se uitau ţintă în gol. Deodată, trupul i se zgudui într-un 
ultim spasm violent. Ochiul drept se închise, apoi se deschise 
din nou și Sandy rămase nemișcat. 

— E mort, spuse doctorul Sikes, întorcând-o blând pe 
Țestoasa cu spatele la îngrozitoarea scenă. 

— Mort? repetă judecătoarea automat, nevenindu-i să creadă. 

Cum de se putuse înșela atât de mult? Atât de îngrozitor de 
mult... 

Cu un hohot de plâns sfâșietor, Țestoasa se aruncă în brațele 
alinătoare ale lui Baba: 

— Baba, Baba, nu-mi mai place jocul ăsta! 

e 

Cel de-al doilea bărbat, șeriful districtului Westing, îi conduse 
înapoi în sala de joc. Fără să se gândească, moștenitorii se 
așezară la mese pe perechi. 

Țestoasa se așeză în tăcere. Fu rândul Florei Baumbach să 
izbucnească în plâns. Crow aștepta. Doar venele pulsând pe 
mâinile strâns încleștate îi trădau suferinţa. 

— Mă scuzaţi, domnule, spuse Ed Prune. Îmi dau seama că 
poate părea nepotrivit în aceste momente, dar conform 
testamentului lui Samuel W. Westing, trebuie să citesc un alt 
document la ora aceasta. 

Șeriful se uită la ceas. „Ce-i cu casa asta de nebuni? Ceva-i 
putred cu obrăznicătura asta de avocățel care mă sună-n miezul 
nopţii și mă zorește s-ajung aici de-ndată. Cu juma de oră 
înainte să crape cineva, auzi!”, se gândi el. 

— Dă-i bice! mormăi șeriful. 

Prune își drese de trei ori glasul sub căutăturile suspicioase 
ale șerifului: 


ȘAISPREZECE. Subsemnatul, Samuel W. Westing, 
domiciliat în  Westingtown, născut Sam „Windy” 
Windkloppel în Watertown (a trebuit să-mi schimb 


VP - 162 


numele în scop de afaceri. La urma urmelor, voi ati 
cumpăra un produs care se cheamă Hârtie igienică 
Windkloppel?%?) declar prin prezentul act că, dacă 
nimeni nu câștigă jocul, testamentul devine nul și 
neavenit. 


Așadar, grăbiți-vă, grăbiți-vă, grăbiți-vă, spuneți 
răspunsul sus și tare şi luati premiul cel mare! Avocatul 
va cronometra cinci minute. Succes și un 4 Iulie fericit 
tuturor! 


— Windkloppel? A zis cineva Windkloppel? bălmăji Grace 
Wexler. 

— Ştiam eu că Westing nu-i nume de imigrant, sări Sydelle 
Pulaski. Ştiam eu! 

— Omul era nebun! fu diagnosticul lui Denton Deere. 

Șșt! Toată lumea se lupta cu propria-i conștiința. Milioane și 
milioane de dolari în schimbul numelui... ei. 

A trecut un minut! 

Moștenitorii se holbau la... răspuns: Berthe Erica Crow. 
Fanatică religioasă, poate chiar nebună, dar criminală? Și, la 
urma urmelor, n-aveau nicio dovadă că Westing fusese ucis, 
după cum le spusese judecătoarea. 

Crow aștepta. Nu suferise destul pentru păcatele ei, pedeapsa 
abia acum începea. 

Au trecut două minute! 

„Două sute de milioane de dolari, se gândi Țestoasa, dar cine- 
i primește?” Ultima parte a testamentului, pe care tocmai o 
citise avocatul, nu mai suna deloc a document legal. Oricum, ea 
nu era pârâcioasă de felul ei și n-avea de gând să înceapă 
acum, cu Crow. Și cui îi mai pasă? Sandy era mort. Sandy era 
prietenul ei și n-avea să-l mai vadă niciodată. 

Judecătoarea încercă să nu se uite spre scaunul gol de la 
masa ei, locul lui McSouthers. Singura ei grijă era s-o protejeze 
pe Crow. Se uită la moștenitori și așteptă. Crow aștepta și ea. 

Au trecut trei minute! 


20 Morișcă de vânt, mecanism de lemn cu patru braţe, așezat pe un par înalt, care în 
trecut se punea în lanurile de cereale și care, acţionat de vânt se rotea scoțând 
zgomote și speria păsările care se apropiau să mănânce grânele. 

VP - 163 


Westing nu fusese omorât, așa spusese judecătoarea, dar 
Sandy? Doar băuse din sticluța pe care i-o umpluse Crow și 
murise sufocându-se. Otravă? 

Crow simţi cum privirile tuturor o sfredelesc. Ochi plini de ură. 
O batjocoreau pentru credința ei, făceau glume pe seama 
cantinei săracilor. Dintre toţi, doar doi oameni contau pentru ea. 
Era atât de obosită, atât de obosită să tot aștepte. 

Au trecut patru minute! 

— Răspunsul este Berthe Erica Crow. 

— Nuu! strigă Angela. Nuu, nu! 

— E nebună, strigă Otis Amber. Nu știe ce spune! 

— Ba știu prea bine, Otis! spuse Crow cu o voce calmă și 
seacă, apoi repetă: răspunsul este Berthe Erica Crow. 

Se ridică și se întoarse spre avocatul bulversat: 

— Eu sunt Berthe Erica Crow. Eu sunt soluția jocului și 
câștigătorul. li cedez jumătate din moștenire lui Otis Amber, 
pentru cantina săracilor. Restul i-l dau Angelei. 


VP - 164 


25 


Priveghiul lui Westing 


Sandy era mort. Crow fusese arestată. Ceilalţi paisprezece 
moștenitori ai lui Samuel W. Westing stăteau în sufrageria 
judecătoarei Ford, încercând să priceapă ce se întâmplase. 

— Măcar nu-i vina noastră, spuse domnul Hoo, încercând să 
se convingă singur că o conștiință curată făcea cât două sute de 
milioane de dolari. 

— Crow o s-ajungă la închisoare, se văicări Otis Amber, iar voi 
nu știți decât să vă umflaţi în piele că n-aţi fost voi turnătorii. 

— Aș vrea să-ți amintesc c-a mărturisit singură, îi zise Sydelle 
Pulaski. 

— Crow a mărturisit că ea e răspunsul, nimic mai mult, spuse 
Angela, apăsându-și rana de pe obraz care o chinuia. 

— Să zicem că Sam Westing n-a fost ucis, cum spune 
judecătoarea, își dădu cu părerea domnul Hoo, dar nici Sandy n- 
avea nimic până să bea din sticla umplută de Crow. 

— Dacă Crow e nevinovată, spuse Theo, înseamnă că ucigașul 
e încă aici, printre noi. 

Flora Baumbach o strânse și mai bine la piept pe Țestoasa, 
care se cuibărise în brațele ei. 

— Biata Crow, murmură Otis Amber. Săraca de ea! 

— Poate vrei să zici bietul Sandy, i-o întoarse arțăgoasă 
Țestoasa. Sandy a murit, nu Crow. Sandy era prietenul meu. 

— Poate trebuia să-ți aduci aminte de asta înainte să-l lovești, 
zise Denton Deere. 

— Nu l-am lovit niciodată pe Sandy, niciodată! 

Medicul rezident se întoarse repede în scaun, ferindu-și 
picioarele, pregătit pentru atac, dar micuța bătăușă tristă nu se 
mișcă. 

— Ei bine, cineva l-a lovit azi. Avea o vânătaie urâtă de tot pe 
fluierul piciorului, continuă rezidentul. 

— Minţi! Minţi de-ngheaţă apele! strigă Țestoasa. Singura 
persoană pe care am pocnit-o azi e Barney Northrup și a 


VP - 165 


meritat-o din plin. Pe Sandy nu l-am văzut decât în seara asta, 
aici la casa Westing. Nu-i așa, Baba? 

— Așa e, întări Flora Baumbach, întinzându-i Țestoasei o 
batistă din hârtie marca Westing. 

Dar Țestoasa n-avea de gând să bocească iar ca un ţânc, în 
faţa tuturor. De-ar putea să uite cum arăta bietul Sandy: trupul 
contorsionat, dintele ciobit din faţă, convulsiile oribile, ochiul 
(asta fusese cel mai înfricoșător), ochiul care clipise. Sandy 
obișnuia să-i facă așa cu ochiul când încă era în viaţă. Țestoasa 
își suflă zgomotos nasul ca să n-o apuce iar plânsul. 

— Sandy era și prietenul meu, spuse Theo. jucam șah cu el în 
sala de jocuri, dar nu și-a dat seama că știu. 

— De ce minte toată lumea? izbucni Țestoasa și se ghemui și 
mai bine în braţele Florei Baumbach. 

Sandy era prietenul ei, nu al lui Theo. Și Sandy nu știa să 
joace șah. 

Judecătoarea era și ea la fel de surprinsă: 

— De unde știi că jucai cu domnul McSouthers, Theo? 

— La asta sunt buni partenerii. Doug era tot timpul cu ochii pe 
tabla de șah să vadă cine mută albele, răspunse Theo. 

Atletul ridică din nou victorios arătătoarele, în semn de „Sunt 
campion!” 

„Sportiv fără creier, își zise domnul Hoo. Nu-și dă seama că 
suntem la priveghi? Dar, de e campion... Fiul meu e campion!!!” 

— Doug câștigat! se trezi și doamna Hoo. 

Era bucuroasă că n-o mai suspecta nimeni. Bine, foarte bine! 
Dar ce păcat de bietul paznic de la ușă... 

— Într-un fel, îmi pare bine că Sandy nu s-a întors la tabla de 
șah după ultima mea mișcare. N-a mai apucat să vadă c-a 
pierdut partida. 

— L-ai făcut șah mat? întrebă judecătoarea. 

Așadar, să fi avut, totuși, dreptate în ceea ce-l privea pe 
McSouthers? Nu... Deghizarea era una, dar Sam Westing să 
piardă o partidă de șah? Imposibil! 

— Ei, nu chiar mat, răspunse Theo, dar Sandy ar fi fost nevoit 
să se dea bătut. l-am luat regina. 

Sacrificiul reginei!  Faimoasa capcană a lui Westing. 
jJudecătoarea Ford era sigură acum, dar mai erau încă multe 
întrebări fără răspuns. 


VP - 166 


— Mă tem că lăcomia ţi-a jucat feste, Theo. Lăsându-te să-i iei 
regina, albul te-a păcălit să-ţi deschizi apărarea. Știu prea bine, 
am pierdut și eu câteva partide din cauza asta. 

Theo își aminti poziţia pieselor și fu ușurat că pielea îi era 
prea maslinie ca să se vadă că roșise. 

Țestoasa mai că zâmbi, gândindu-se: „Theo ăsta se crede 
mare deștept. Lasă că i-a arătat el, Sandy, l-a bătut la șah”. Stai 
un pic... Sandy nu juca șah. Şi nu-l lovise niciodată pe Sandy... îl 
pocnise pe Barney Northrup cel cu dinţi de iepure, nu pe Sandy. 
Dar Sandy avea o vânătaie pe picior. Dinţi ieșiţi în afară... dinţi 
ciobiți... dinţii încălecaţi, falși, din cabinetul dentistului (dentistul 
lui Sandy). „Fruntea sus, dragă prietenă, jocul încă nu s-a 
terminat. Încă mai poţi câștiga. Sper să câștigi.” Ultimele 
cuvinte ale lui Sandy. Îi făcuse cu ochiul când îi spusese toate 
astea. Ochiul! Ochiul care clipise! Sandy cel mort îi făcuse cu 
ochiul! 

Sandy îi făcuse cu ochiul! 

— Vai de mine! se sperie Flora Baumbach, căci Țestoasa îi 
sărise din braţe ca un arc. 

— Angela, pot să văd copia testamentului? 

Angela i-o dădu (nu-i mai putea refuza nimic surorii ei). 

Țestoasa se sprijini de fereastra întunecată și începu să 
citească atent transcrierea testamentului făcută de Sydelle 
Pulaski: 


UNU. M-am întors să trăiesc printre prieteni și 
dușmani. M-am întors acasă ca să îmi găsesc 
moștenitorul, conștient fiind că această căutare îmi va 
aduce confruntarea cu moartea. Și mi-a adus-o. 


— Să-mi găsesc moștenitorul, repetă Țestoasa încet, doar 
pentru urechile ei. 


V-am adunat astăzi aici pe cei mai apropiați și mai 
dragi mie, cei șaisprezece nepoți și nepoate (Stai jos, 
Grace Windsor Wexler!) ca să vă luati rămas-bun de la 
al vostru Unchi Sam. 


Mâine cenușa trupului său va fi împrăștiată în cele 
patru vânturi. 


VP - 167 


„Vânturi?” se gândi nedumerită, Țestoasa. „Morișcă de vânt!” 

— Windkloppel! spuse fetiţa cu voce tare. 

Așadar, maică-sa avusese dreptate că era rudă cu Sam 
Westing. 

— Windkloppel, repetă judecătoarea, ușurată, căci acum le 
putea spune ce era cu Windkloppel. Crow s-a măritat cu un 
bărbat pe nume Windkloppel, care apoi și-a schimbat numele în 
Westing. Berthe Erica Crow este fosta soţie a lui Samuel W. 
Westing. Au avut un copil, o fată care s-a înecat în noaptea 
dinaintea nunţii sale. S-a zvonit că s-a sinucis, ca să nu fie 
nevoită să se mărite cu un bărbat ales de mama ei. Dacă Sam 
Westing și-a acuzat soţia de moartea fiicei lor, atunci singurul 
scop al acestui joc a fost pedepsirea lui Crow. 

Crow era fosta soţie a lui Sam Westing? Moștenitorilor nu le 
venea să creadă. 

— Dar de ce să-i dea domnul Westing șansa de a moșteni 
averea? întrebă Theo. 

— Ppoate că voia ca ddușmanii lui să-l iierte, spuse Chris. 

— Ha! zise domnul Hoo, unul dintre dușmani. 

Țestoasa citi mai departe: 


DOI. Subsemnatul, Samuel W. Westing, jur că nu am 
murit din cauze naturale. Viata mi-a fost luată - de 
către unul dintre voi! 


Poliția este neputincioasă. Vinovatul este mult prea 
viclean pentru a se lăsa prins și judecat pentru fapta 
sa mârșavă. 


— Ce-nseamnă „mârșavă”? 
— Vai de mine! șopti Flora Baumbach, dar, spre ușurarea ei, 
Jake Wexler o lămuri pe Țestoasa că înseamnă „ticăloasă”. 


Eu sunt singurul care îi știe numele. Acum depinde 
de voi. Izgonit să fie păcătosul, vinovatul să se ridice și 
să mărturisească! 


TREI. Care dintre voi este demn să fie moștenitorul 
averii Westing? Ajutaţi-mă. Sufletul meu va bântui 
neimpăcat până când va fi găsit. 


VP - 168 


Țestoasa zâmbi, pentru întâia dată de când murise Sandy. 

Judecătoarea Ford privea în gol, adâncită în gânduri, cu 
coatele sprijinite pe birou și bărbia în mâini. Într-adevăr, de ce 
era Crow una dintre moștenitoare? Sam Westing ar fi putut la fel 
de bine să le dea indicii care să le dezvăluie numele ei, fără s-o 
numească moștenitoare. 

— Crow nu moștenește nimic dac-ajunge la închisoare, se 
văicări iar Otis Amber. Voi cu toată vorbăria voastră despre șah 
și regine sacrificate. Crow e cea sacrificată! 

— Ce-ai zis? întrebă judecătoarea. 

Scoase un geamăt slab și își acoperi faţa cu mâinile. 
Sacrificiul reginei! căzuse din nou în capcană. Westing își 
sacrificase regina (Crow), distrăgându-le jucătorilor atenţia de la 
adevăratul joc. Sam Westing era mort, dar, într-un fel sau altul, 
avea să facă o ultimă mișcare. Era sigură de asta. O simţea cu 
tot trupul! Sam Westing câștigase jocul. 

— Prost! Prost! Prost! 

Moștenitorii o priviră uluiţi. Mai întâi află că Samuel W. 
Westing fusese însurat cu femeia de serviciu, apoi o judecătoare 
le strigă în faţă că-i stupid. Era prea mult! 

— Sam Westing nu era deloc un prost, declară Denton Deere. 
Era nebun. Ultima parte a testamentului e pură demenţă. 4 /ulie 
fericit tuturor, auzi. Suntem în noiembrie! 

— Cincisprezece noiembrie, ţipă Otis Amber. E ziua de 
naștere a bietei Crow! 

Țestoasa ridică privirea dintre hârtii. Ziua de naștere a lui 
Crow? Sandy cumpărase o lumânare cu dungi pentru ziua soţiei 
sale, o lumânare care ardea preț de trei ore. Jocul nu se 
terminase! Sam Westing se întorsese să-și caute moștenitorul. 
„Incă mai poţi câștiga. Sper să câștigi”, îi spusese. Dar cum? 
Cum? Nu contează ce aveți, ci ceea ce nu aveți. Trebuia să afle 
degrabă ce nu avea. Și asta fără ca ceilalţi să afle ce căuta. 

— Doamnă judecătoare Ford, aș dori să-mi audiez primul 
martor. 


VP - 169 


26 


Procesul Ţestoasei 


Hoo era furios. 

— Încă un joc! Asta ne mai lipsea! spumegă el. Ba mai mult, 
un joc condus de una care pune bombe! 

Judecătoarea Ford le ceru să facă liniște, bătând în masă cu 
ciocănelul dăruit de asociaţii ei la numirea în înalta Curte de 
Justiţie. Înaltă curte? Asta trebuie că era cea mai joasă curte pe 
care o prezidase vreodată: o avocată de treisprezece ani, o 
grefieră care stenografia în poloneză și o judecătoare în haine 
africane. Ei, ce mai conta, intrase în jocul lui Westing, putea la 
fel de bine să-l joace și pe al Țestoasei. Asemănătoarea era 
uimitoare. Țestoasa nu doar semăna cu unchiul ei Sam, dar se și 
purta la fel. 

— Doamnelor și domnilor, începu Țestoasa, mă aflu în fața 
onoratei instanţe pentru a dovedi că Samuel W. Westing e mort, 
Sandy McSouthers e mort, dar Crow nu este făptașa. 

Măsurând încăperea cu pași mari, cu mâinile la spate, fetița 
se uită severă la fiecare dintre moștenitori. Moștenitorii o 
țintuiră și ei cu privirea, neștiind încă dacă făceau parte din 
curtea de juraţi sau erau inculpațţi. 

Grace Wexler se holbă la fiică-sa: 

— Da’ ea cine mai e? 

— Avocatul de district, îi răspunse Jake. Culcă-te la loc! 

Ba încruntându-se, ba zâmbind misterios, Țestoasa jucă 
admirabil rolul de avocat strălucit pe cale să rezolve un caz 
imposibil, așa cum văzuse la televizor. Singurul lucru pe care i-l 
puteau reproșa în interpretarea remarcabilă era faptul că, din 
când în când, dădea inexplicabil din cap. (Se simţea ca „oamenii 
mari” când părul tuns scurt îi mângâia obrajii.) 

— Permiteţi-mi să încep cu începutul, spuse ea. Pe data de 
întâi septembrie, ne-am mutat cu toții în blocul Apus de Soare. 
Două luni mai târziu, în seara de Halloween, s-a putut observa 
fum ieșind pe hornul casei Westing, părăsită la vremea 
respectivă. 


VP - 170 


Primul martor era persoana cea mai probabilă să fi urmărit 
casa și împrejurimile în ziua aceea. 

— Chris Theodorakis este chemat în boxa martorilor! 

Chris puse o mână fermă pe Biblie și jură să spună adevărul, 
doar adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe. „Ce 
distractiv!” 

— Domnule Theodorakis, obișnuiți să studiaţi păsările nu-i 
așa? 

— Da. 

— In ziua de treizeci și unu octombrie, vă uitaţi după păsări? 

— Da. 

— Aţi văzut vreo persoană intrând în casa Westing? 

— Am vvăzut ppe cineva care șchiopăta. 

Aha, era pe drumul cel bun. 

— Cine era persoana care șchiopăta? 

— Ddoctorul Sikes. 

— Mulţumesc, vă puteți retrage. 

Țestoasa se întoarse spre public: 

— Doctorul Sikes a fost prietenul lui Sam Westing, martor al 
testamentului și complice în acest joc. In ziua cu pricina, a intrat 
șchiopătând în casa Westing pentru a face focul în șemineu. 
Intrebarea este: de ce? 

Poate că următorul martor știa răspunsul. 

e 

Judecătoarea Ford îi ceru martorului să-și scoată casca de 
aviator. Părul cărunt îi era ciufulit, dar tuns îngrijit. 

— Vă rog, de asemenea, să predaţi instanței arma 
dumneavoastră! 

— Vai de mine! icni Flora Baumbach. 

Otis Amber trase fermoarul gecii de plastic, scoase un 
revolver din tocul prins de umăr și i-l dădu judecătoarei, care 
încuie arma în sertarul biroului. 

Țestoasa era la fel de uluită ca și ceilalţi chiriași. 

— Domnule Amber, începu ea curajoasă, se pare că unii nu 
sunt cine pretind că sunt. Cu alte cuvinte, cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Sunt detectiv particular autorizat. 

— Și atunci de ce vă deghizați în curier care face pe prostul? 

— Așa mă deghizez eu. 

Țestoasa avea de-a face cu un martor cu experienţă. 


VP - 171 


— Domnule Amber, cine v-a angajat? 

— Informaţii confidenţiale! 

Judecătoarea interveni: 

— Ar fi bine să cooperaţi, domnule Amber. De dragul lui Crow. 

— Am avut trei clienţi: Samuel W. Westing, Barney Northrup și 
judecătoarea J.J. Ford. 

Simţind că o lasă curajul, Țestoasa turui repede încă o 
întrebare: 

— În ce scop aţi fost angajat și când și ce-aţi aflat? Spuneţi-ne 
tot ce știți! 

Era ciudat să-l vadă pe Otis Amber purtându-se ca un om 
normal. 

— Acum douăzeci de ani, după ce l-a părăsit soţia, Samuel W. 
Westing m-a angajat s-o găsesc pe Crow, s-o feresc de orice 
probleme și să mă asigur că n-avea să mai folosească numele 
de Westing niciodată. Atunci am început să mă deghizez în 
curier. Trimiteam rapoartele prin poștă și primeam lunar un cec 
de la banca din Westingtown. Săptămâna trecută am fost 
înștiințat că nu mai e nevoie de serviciile mele. Dar Crow încă 
are nevoie de mine și o să-i fiu alături, indiferent ce se-ntâmplă. 
Am ajuns s-o îndrăgesc pe bătrânică. Suntem împreună de atâta 
amar de vreme. 

— Cum și de ce v-a angajat Barney Northrup? 

— Amber e al doilea nume în cartea de telefon la rubrica 
Detectivi particulari. Poate că Joe Aaron n-a răspuns la telefon în 
ziua aceea. ln orice caz, Barney Northrup mi-a cerut să 
investighez șase persoane. 

— Cine sunt cei șase? 

— Judecătoarea J.J. Ford, George Theodorakis, James Hoo, 
Gracie Windkloppel, Flora Baumbach și Sybil Pulaski. Ultima 
persoană a fost o greșeală. Nu mi-am dat seama de confuzie 
până când am investigat anii de tinereţe ai lui Crow, la cererea 
judecătoarei. Se pare c-am încurcat o Sybil Pulaski cu o Sydelle 
Pulaski. 

— Puteţi, vă rog, să repetati? îi ceru grefiera. 

— Sydelle Pulaski, repetă Otis Amber și se întoarse spre 
judecătoare. Nu pot să vă dezvălui nimic despre relaţia lui Crow 
cu Sam Westing - conflict de interese, vă dați seama. 

Judecătoarea Ford înţelegea prea bine. Sam Westing îi 
prevăzuse fiecare mișcare. De aceea îl și numise pe Otis Amber, 


VP - 172 


cu informaţiile lui confidenţiale, unul dintre moștenitori. Și 
pentru ca Otis să o convingă pe Crow (regina) să intre în joc, 
bineînţeles. 

Țestoasa mai avea întrebări: 

— Vreţi să spuneţi că Barney Northrup nu v-a cerut să-i 
investigaţi pe Denton Deere, Crow sau Sandy? 

— Corect. Denton Deere a apărut în raportul meu despre 
Gracie Windkloppel și familia Wexler. Barney Northrup căuta să 
angajeze o femeie de serviciu pentru blocul Apus de Soare. 
Oferea salariu bun și un mic apartament, așa că i-am 
recomandat-o pe Crow. Nu știu cum a căpătat Sandy slujba de 
ușier. 

— Domnule Amber, aţi fost angajat și de judecătoarea Ford, 
bănuiesc că în scopul de a afla cine sunt, în realitate, chiriașii. l- 
ați investigat pe toți cei șaisprezece moștenitori? 

— Da, în afară de judecătoare și de partenerul ei. 

Judecătoarea se posomori din nou amintindu-și de propria-i 
prostie. 

— Prin urmare, continuă Țestoasa, n-aţi făcut niciodată 
investigaţii despre cel pe care l-am cunoscut drept Sandy 
McSouthers pentru niciunul dintre clienţii dumneavoastră? 

— Nu. 

— O ultimă întrebare, mai zise Țestoasa. 

Era o întrebare la care se gândise înainte să afle că Otis 
Amber nu era cine părea: 

— În seara de Halloween, când ne uitam cum iese fum pe 
hornul casei Westing, ne-aţi spus o poveste despre un cadavru 
întins pe un covor oriental. 

— L-am văzut, l-am văzut! ţipă Grace Wexler. 

Țestoasa uită de regulile din sala de judecată și alergă la 
maică-sa: 

— Cine era, mamă? Cine? Zi! Cine? Zi! 

(Înspăimântată de atâţia „cinezi!”, doamna Hoo ieși pe furiș 
din încăpere.) 

— Ușierul, răspunse Grace, ridicând buimacă privirea spre 
soțul ei. Era mort. Pe un covor oriental. A fost oribil. 

Jake o mângâie blând pe cap: 

— Știu, Gracie, știu. 

Țestoasa se întoarse la martorul ei: 


VP - 173 


— Domnule Amber, în ce scop ne-aţi spus atunci povestea? 
Ca să îl provocaţi pe unul dintre noi să intre în casa Westing în 
seara aceea? 

— Nu neapărat. Sandy îmi spusese istorioara de dimineaţă și- 
am hotărât să vă speriem pe voi, copiii, că doar era Halloween, 
nu? 

— Mulţumesc, domnule Amber, puteți cobori. (Cobori spuneau 
la tribunal, unde boxa martorilor era pe un podium - în 
apartamentul judecătoarei, însă, podeaua sufrageriei eu cât se 
poate de plată.) 

Țestoasa se întoarse spre publicul nedumerit: 

— In seara cu pricina, s-a făcut focul în șemineu, ca să se 
atragă atenţia asupra casei părăsite. Apoi a fost spusă o 
poveste înfricoșătoare, pentru a provoca pe cineva să intre în 
casa Westing. Acel cineva am fost eu. M-am furișat în casă, m- 
am ţinut după șoaptele doctorului Sikes și am găsit cadavrul lui 
Samuel W. Westing întins pe pat. Doctorul Denton Deere este 
chemat în boxa martorilor! 

e 

Testoasa îl privi pe martorul care îi era cel mai nesuferit. 

— Domnule doctor rezident Deere, ați văzut trupul lui Samuel 
W. Westing în coșciug. Vi s-a părut că prezintă semnalmente c- 
ar fi fost otrăvit? 

— Nu mi-am putut da seama, era îmbălsămat. 

— Vă amintesc că ați jurat să spuneți adevărul. Puteți băga 
mâna în foc că trupul lui Samuel W. Westing era îmbălsămat? 

Asta ce mai era, o întrebare capcană? 

— Nu, nu pot să bag mâna-n foc. N-am examinat corpul din 
sicriu. 

— Aşadar, e posibil ca trupul, pe care nu l-ați examinat, să nu 
fi fost un cadavru? Ar fi putut fi un manechin de ceară îmbrăcat 
în costum de Unchiul Sam? 

— Nu sunt expert în manechine de ceară. 

— Da sau nu? 

— Da, e posibil, orice e posibil. 

„Unde bate puștoaica? Sau doar își bate joc de mine?” 

— Domnule doctor rezident Deere, poate că nu sunteți 
specialist în manechine de ceară, dar sunteți expert în diagnoză 
medicală, nu-i așa? Și aţi examinat trupul lui Sandy McSouthers, 
corect? 


VP - 174 


— Da la prima întrebare, nu la a doua. Nu l-am examinat pe 
Sandy McSouthers. Am încercat să-i acord primul ajutor până a 
sosit ambulanta. Era încă în viaţă când doctorul Sikes l-a luat în 
primire. 

Țestoasa se întoarse repede ca să-și ascundă zâmbetul. 

— Dar cu siguranţă aţi putut observa suficiente simptome 
pentru a pune unul dintre faimoasele dumneavoastră 
diagnosticuri. 

Fetița se uită cu coada ochiului la judecătoare. Ultimul cuvânt 
parcă nu sunase tocmai corect?l. 

— Tromboză coronariană, în limbaj de specialitate, spuse 
rezidentul. Cu alte cuvinte: atac de cord. 

— Prin urmare, Sandy nu putea să moară dintr-o supradoză 
de suc de lămâie, corect? Pot depune mărturie că asta i-a turnat 
Crow în sticluţă. 

Țestoasa ar fi putut s-o cheme pe Angela ca martor, dar se 
temea că ţicnită de soră-sa ar începe să mărturisească vrute și 
nevrute. 

— N-am auzit să fi murit cineva vreodată din cauza 
consumului de suc de lămâie, spuse expertul. 

— O ultimă întrebare, domnule doctor rezident Deere. 
Depuneţi mărturie că Sandy avea o vânătaie pe fluierul 
piciorului, cauzată de o lovitură? 

— Absolut. Știu prea bine cum arată, căci am primit eu însămi 
o astfel de lovitură. 

— Puteţi cobori din boxă. 

e 

— Sydelle Pulaski este chemată în boxa martorilor. SYDELLE 
PULASKI! 

Încântată până peste urechi, secretara trebui ajutată să se 
ridice în picioare pentru depunerea jurământului. 

— Domnișoara Pulaski, trebuie să vă felicit pentru iniţiativa 
lăudabilă de a stenografia testamentul. 

— Deformaţie profesională! 

— Intr-adevăr, arată foarte profesionist. lar transcrierea 
dactilografiată e perfectă. Mă rog, aproape perfectă. Se pare că 
v-a scăpat ultimul cuvânt din punctul trei al testamentului. 


21 Forma corectă de plural este „diagnostice”. 
VP - 175 


Averea mi-e la răscruce. Moștenitorul căruia îi va 
pica din senin va fi cel care găsește 


— Ce găsește, domnișoară Pulaski? Ce anume? 

Sydelle se fâstâci sub privirile aspre ale Țestoasei. 

„N-are decât să găsească ea greșeala, obrăznicătura mică!” 

— Era atâta gălăgie acolo, n-am auzit ultimul cuvânt. 

— Haideţi, domnişoară Pulaski, aţi spus că sunteţi o 
profesionistă! 

„Hărţuiește martorul și o face chiar bine”, se gândi 
judecătoarea, dar se grăbi să vină în ajutorul secretarei: 

— Nu cred c-a auzit nimeni cuvântul, Țestoaso! Domnul 
McSouthers a făcut o glumă despre cenușă în momentul acela. 

— Sunteţi liberă, domnişoară Pulaski, spuse Țestoasa degajat, 
fără să ridice privirea de pe testament. 

Judecătoarea avea dreptate. Sandy făcuse o glumă, ceva cu 
cenușa împrăștiată în patru vânturi. Averea la răscruce... 
Vânturi... Windy Windkloppel, morișcă de vânt... Nu, n-avea 
niciun sens. Nu contează ce aveti, ci ceea ce nu aveți - poate că 
nici nu era acolo, în testament, cuvântul căutat. Citi mai 
departe: 


PATRU. Slavă ție, pământ al tuturor posibilităților! Ai 
făcut din mine, biet fiu de imigranți săraci, un om 
bogat, puternic și respectat. 


Investiti în America, moștenitori ai mei, și înăltati 
imnuri de slavă acestui tărâm generos. Și voi, cei care 
îndrăzniți să vă încercați norocul în jocul Westing, 
puteți să vă îmbogătiți! 


CINCI. Stai jos, onorată instanță, și citește scrisoarea 
pe care acest tânăr și strălucit avocat ti-o va înmâna. 


— Doamnă judecătoare Ford, ne puteţi prezenta, cu titlul de 
probă în proces, scrisoarea pe care tânărul și strălucitul avocat 
v-a înmânat-o? 

— E vorba de obișnuitul certificat de sănătate mintală, 
semnat de doctorul Sikes, spuse judecătoarea și scoase plicul 
dintre documentele de pe masă. 

Dar scrisoarea dispăruse. Plicul conţinea acum o chitanţă: 


VP - 176 


Cec primit, 1 noiembrie ............ceeeeneeee 5.000 $ 


Cec primit, 15 noiembrie eesse + 5.000 
Suma totală plătită de jud. Ford ............... 10.000 $ 
Costul studiilor Josie-Jo Ford ................ - 10.000 
Suma datorată lui Sam Westing „sses 9) 


— Mă tem că scrisoarea a fost înlocuită cu un bilet cu valoare 
personală, fără importanţă pentru proces și... 

— Da, vă rog! izbucni doamna Hoo și se ridică, tremurând ca 
varga. Pentru mers China, spuse ea timid, punând pe biroul 
judecătoarei o bocceluţă făcută dintr-o eșarfă. 

Suspinând încet, hoaţa se întoarse la locul ei cu pași 
șovăielnici. 

Judecătoarea  desfăcu nodul și mătasea înflorată căzu, 
dezvăluind prada: ceasornicul tatălui ei, un colier de perle, o 
pereche de butoni de manșetă, o broșă și o pereche de cercei 
asortaţi, un ceas. (Crucea de argint a lui Grace Wexler nu s-a 
găsit niciodată.) 

— Perlele mele! exclamă Flora Baumbach, bucuroasă. Unde 
le-aţi găsit, doamna Hoo? Vă sunt profund recunoscătoare! 

Doamna Hoo nu pricepu de ce doamna micuță și plinuţă îi 
zâmbește. Se uită cu grijă printre degetele răsfirate. Ooo! Dar 
ceilalți nu zâmbesc, ei știu că-i rea. Și domnul Hoo... mânia îi e 
înăbușită de rușine... 

— Poate că-n China nu-i considerată hoţie... spuse Sydelle 
Pulaski, încercând stângaci s-o ajute pe doamna Hoo. 

jJudecătoarea bătu în masă cu ciocănelul: 

— Să continuăm cu procesul pe rol. Sunteţi gata, domnişoară 
avocat? 

— Da, onorată instanţă, o clipă doar! 

Țestoasa se apropie de hoaţa înspăimântată: 

— Poftim, poţi să-l păstrezi! 

Cu mâini tremurătoare, doamna Hoo luă ceasul cu Mickey 
Mouse și strânse la piept nepreţuita comoară. 

— Mulţumesc, fată bună, mulţumesc, mulțumesc! 

— Cu plăcere! 

Moștenitorii erau nerăbdători să vadă continuarea procesului. 
Le era milă de biata femeie, dar situaţia era jenantă. 


VP - 177 


Mai rămăsese o jumătate de oră. Țestoasa aproape că simţea 
pe limbă gustul victoriei, era atât de aproape să câștige jocul, 
dar răspunsul încă îi scăpa. 

— Doamnelor și domnilor, cine a fost Sam Westing? Windy 
Windkloppel cel sărac, fiu de imigranţi. Sam Westing cel bogat, 
proprietarul unei mari fabrici de hârtie. A fost un om fericit 
căruia îi plăceau jocurile. Un om trist, a cărui fiică s-a sinucis. Un 
om singuratic care s-a mutat pe o insulă îndepărtată. A fost un 
om bolnav, care s-a întors acasă, să-și vadă rudele și prietenii 
înainte de a muri. Și a murit, dar nu atunci când am crezut noi. 
Sam Westing era încă în viaţă când s-a citit testamentul. 

Judecătoarea fu nevoită să ceară din nou publicului să 
păstreze ordinea și liniștea în sală. 

Țestoasa continuă: 

— Necrologul, probabil dictat la telefon celor de la ziar chiar 
de Westing însuși, menţionează două lucruri interesante. Unu: 
Sam Westing n-a mai fost văzut de nimeni după accidentul de 
automobil. Doi: Sam Westing participa la paradele de 4 lulie, 
păcâălind pe toată lumea cu deghizările lui ingenioase. Prin 
urmare, pot afirma că Sam Westing era nu doar în viaţă la 
momentul citirii testamentului, ci chiar deghizat în unul dintre 
moștenitorii săi. Nimeni nu-l putea recunoaște. Cu faţa zdrobită 
după accidentul de mașină, nu-i trebuia mare lucru ca să se 
deghizeze: o uniformă largă, un dinte ciobit, ochelari rupţi și 
lipiti. 

Sandy? Sandy voia să spună fata? 

Judecătoarea bătu din nou cu ciocănelul în birou, chemând 
sala la ordine. 

— Da, doamnelor și domnilor, continuă Țestoasa, nimeni altul 
decât dragul nostru prieten Sandy, ușierul. Dar Sam Westing nu 
bea, veţi spune. Nici Sandy. Am împrumutat sticluța lui în seara 
de Halloween, ca să iau suc cu mine și am simţit că avea un 
gust ciudat, dar nu de whisky. Știu ce gust are whisky-ul, pentru 
că-l folosesc drept leac pentru durerile de dinţi. Sticla lui Sandy 
avea gust de medicament. Sandy era bolnav, sticla de băutură 
era parte din deghizarea lui, dar conţinea medicamentul care-l 
ținea în viață. 

Țestoasa cercetă cu privirea publicul stupefiat. A, bun, 
înghiţiseră gogoașa pe care le-o servise! 


VP - 178 


— După cum spuneam mai devreme, am văzut-o pe Crow în 
bucătărie, umplându-i sticla cu suc de lămâie. Pe drum înapoi 
spre sala de jocuri, însă, am văzut ceva și mai interesant. L-am 
văzut pe Sandy ieșind din bibliotecă. Sam Westing, deghizat în 
Sandy, a scris ultima parte a testamentului după ce s-au dat 
răspunsurile, apoi a încuiat documentul în sertarul biroului, cu o 
copie a cheii. Mă întrebaţi cum rămâne cu crima, spuse apoi 
Țestoasa, deși n-o întrebase nimeni nimic. N-a avut loc nicio 
crimă. Sandy a fost primul care-a zis cuvântul crimă, ca să ne 
ducă pe o pistă greșită. Nu am murit din cauze naturale, spune 
testamentul. Viața mi-a fost luată - de către unul dintre voi! Lui 
Sam Westing viața i-a fost luată de câtre... Sandy McSouthers, 
în care s-a deghizat. lar Sandy a murit când i s-a terminat 
medicamentul din sticlă. 

Țestoasa făcu o pauză, ca și cum voia să le dea moștenitorilor 
timp să cugete asupra spuselor ei, dar, de fapt, încerca să-și dea 
seama care era următorul pas. 

„De ce nu zice nimic despre Barney Northrup?” se întrebă 
judecătoarea. Doar știe că sunt una și aceeași persoană, din 
cauza vânătăii de pe fluierul piciorului. Poate că nu vrea să 
deruteze juriul... sau poate că n-are nici cea mai vagă idee, ca și 
mine, de ce Sam Westing a jucat două roluri. 

„De ce-a trebuit Sam Westing să joace dovă roluri?”, se 
întrebă Țestoasa. Rolul ușierului era mai mult decât suficient, de 
ce să fie și agent imobiliar? De ce dovă roluri? Ba nu, nu două, 
trei roluri! Windy Windkloppel își luase trei nume. Unu: Samuel 
W. Westing. Doi: Barney Northrup. Trei: Sandy McSouthers. 

Judecătoarea avea o întrebare pentru Țestoasa: 

— Domnul McSouthers ar fi putut, desigur, să-și cumpere 
medicamentul care se terminase. Sau vrei să spui că s-a 
sinucis? 

— Poftim? întrebă Țestoasa neatentă, căci căuta ceva în 
textul testamentului. 


Averea mi-e la răscruce. Moștenitorul căruia îi va 
pica din senin va fi cel care găsește 


PATRU. 


VP - 179 


„Asta e! Trebuie să fie! Moștenitorul căruia îi va pica din senin 
va fi cel care găsește... PATRU!” Windy Windkloppel își luase 
patru nume, iar ea îl găsise pe al patrulea! „Fii calmă, Țestoasa 
Alice Tabitha-Ruth Wexler! întoarce-te încet, foaaarte înceeet, 
spre judecătoare, fă pe proasta și roag-o să repete întrebarea”. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă, puteţi repeta întrebarea? 

„Țestoasa știe ceva!”, își dădu seama judecătoarea, căci mai 
văzuse expresia asta și altă dată. Sam Westing avea aceeași 
privire înainte să câștige un joc. 

— Am întrebat dacă tu consideri moartea lui Sandy 
sinucidere. 

— Nu, doamnă judecătoare, răspunse Țestoasa tristă, foarte 
tristă. Sandy McSouthers - Sam Westing suferea de o boală 
fatală. Era un om pe moarte, care a ales când să moară. 
Permiteţi-mi să citesc din testament: 


ȘASE. înainte de a intra în sala de jocuri, păstraţi un 
minut de reculegere și rugăciune pentru bătrânul și 
bunul vostru unchi Sam. 


— Doamnelor și domnilor, dragi moștenitori (că doar am 
moștenit cu toţii câte ceva), să ne plecăm capetele și să 
păstrăm un moment de reculegere pentru binefăcătorul nostru 
Sam Westing, alias Sandy ușierul! continuă Țestoasa. 

— Crow! strigă Otis Amber ridicându-se în picioare, la vederea 
femeii care intrase, însoțită de Ed Prune. 


VP - 180 


27 


Un 4 lulie fericit 


Cu casca de aviator trasă peste urechi, ca de obicei, Otis 
Amber alergă în pași de dans spre partenera sa de la cantina 
săracilor, o luă în braţe pe biata femeie, care nu părea deloc în 
largul ei, și o strânse cu putere la piept: 

— Heei, Crow, bătrânico, buna mea prietenă, buna mea 
prietenă! 

— Au zis că sunt nevinovată, Otis, au zis că nu-i vina mea, 
spuse ea abia auzit. 

Angela ar fi vrut și ea s-o îmbrăţișeze pe Crow, dar un 
asemenea gest de apropiere nu era posibil pentru niciuna dintre 
ele. O întâmpină cu un zâmbet forțat, în schimb. Crow încuviinţă 
tăcut și își cobori o clipă privirea, dar o ridică de îndată spre 
doamna Hoo care, ţinând strâns într-o mână un ceas cu Mickey 
Mouse, i-o întinse hotărât pe cealaltă: 

— Lucrurile foarte bine! spuse ea, scuturând nespus de 
fericită mâna lui Crow. 

— N-a fost decât o regretabilă greșeală, îi explică Ed Prune 
judecătoarei. Dacă vă vine a crede, șeriful voia să mă aresteze 
pe mine, nu pe Crow. Pe mine, Edgar Jennings Prune. Adică să 
aresteze avocatul! Din fericire, medicul legist s-a pronunţat că 
domnul McSouthers a murit de un atac de cord, la fel ca și 
Samuel W. Westing. 

— Atunci Țestoasa are dreptate, spuse Theo. N-a fost crimă. 
Legistul e și el parte din complot. 

Ed Prune n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea 
băiatul. Ascunzându-și ignoranţa sub masca aroganţei, continuă: 

— Am bănuit eu că-i ceva necurat în toată treaba asta încă de 
la început. Am venit c-un singur scop: să vă anunţ, cu sincere 
scuze de rigoare pentru toţi cei afectaţi de decizia mea, că mă 
retrag din administrarea averii Westing. 

— Dar nu mai era un ultim document? întrebă judecătoarea 
Ford, știind că Sam Westing mai avea o ultimă mutare de făcut 
în acest joc. 


VP - 181 


— Ba da, dar întrucât îmi declin orice responsabilitate legală 
în... 

— Vă rog să predațţi curţii documentul în cauză. 

Uluit la auzul cuvântului „curte”, avocatul puse plicul pe masă 
și ieși valvârtej din Apus de Soare. 

Fără să-și dreagă vocea nici măcar o singură dată, 
judecătoarea Ford începu să citească ultima pagină din 
testamentul lui Samuel W. Westing: 


ȘAPTESPREZECE. Rămas-bun, moștenitori ai mei! Vă 
multumesc că ati jucat, a fost amuzant. Mă pot odihni 
în pace, știind că l-ati iubit pe veselul vostru ușier. 


OPTSPREZECE. Subsemnatul, Samuel W. Westing, 
cunoscut sub numele de Sandy McSouthers și sub 
altele, las moștenire toată averea și posesiunile aflate 
pe numele meu, după cum urmează: 

Vouă tuturor, în părți egale, titlul de proprietate al 
blocului Apus de Soare. 

Soției mele, Berthe Erica Crow, cecul de zece mii de 
dolari pierdut prin neprezentare de masa unu și cele 
două cecuri de zece mii de dolari semnate de J.J. Ford 
Și Alexander McSouthers. 


NOUĂSPREZECE. Soarele a apus pentru al vostru Unchi 
Sam. La mulți ani, Crow! Și vouă, moștenitori ai mei, 
un 4 lulie fericit! 


Judecătoarea Ford puse documentul pe masă: 

— Asta-i tot. 

„Asta-i tot? Și cei două sute de milioane de dolari?” vrură cu 
toţii să știe. 

— Am pierdut jocul, le explică judecătoarea, uitându-se ţintă 
la Țestoasa care, cu o figură tristă de copil inocent, se cuibărise 
din nou în braţele Florei Baumbach. Cel puţin așa cred. 

Țestoasa se ridică și se apropie de fereastră, uitându-se spre 
casa Westing învăluită în noapte și nori. („Grăbește-te, unchiule 
Sam, prea mult nu mai pot să-ntind comedia asta! Lumânarea 
trebuie să fi ars deja până la ultima dungă.”) 

În spatele ei, moştenitorii nemulţumiţi murmurau și 
bombăneau, care mai de care: 


VP - 182 


— Și-a bătut joc de noi! 

— Ne-a jucat pe degete ca pe niște marionete! 

— A fost un oom bbun. 

— Un om răzbunător și odios! 

— Windkloppel? Ne-a tras pe sfoară, escrocul! 

— Nebun, nebun de legat! 

— Vai de mine, vai de mine! Voi v-auziţi, oare? spuse Flora 
Baumbach. Fiecare dintre voi e cu zece mii de dolari mai bogat 
decât la începutul jocului, fără să punem la socoteală c-aveți de 
împărțit și un bloc întreg. Omul e mort, despre morți numai de 
bine! 

BUM! 

BUM! 

BUM! 

— 4 lulie fericit! strigă Țestoasa când primele artificii luminară 
deopotrivă casa Westing și cerul. 

BUM, BUM, BUM, BUM! 

BUM!!! 

Moștenitorii se îngrămădiră la fereastră, în jurul Țestoasei. 

BUM! Steluțe de toate culorile spărgeau întunericul, roți 
argintii de foc se învârteau, săgeți aurii ţâșneau. Sus, tot mai 
sus, BUM! Fulgere purpurii scăpărau, roiuri de scântei stacoijii 
explodau, BUM! Ploi de smarald, BUM! BUM! Flăcări portocalii, 
roșii izbucniră prin ferestre, cuprinzând turnuleţele de pe 
acoperișul casei Westing, mistuind copacii... 

— BUM! strigă doamna Hoo, bătând încântată din palme. 

„Marele și extravagantul joc de artificii al iernii”, cum avea să 
fie numit pe urmă, dură doar cincisprezece minute. Douăzeci de 
minute mai târziu, casa Westing arsese până în temelii. 

— La mulţi ani, Crow! spuse Otis Amber, luând-o de mână. 

Primele licăriri portocalii ale răsăritului de abia se iviseră pe 
fațada de sticlă a blocului Apus de Soare când Țestoasa plecă 
să-și ia premiul. Pedală spre nord, pe lângă dealul pe care încă 
mai fumegau rămășițele casei Westing. Ajungând la răscruce, o 
luă pe o cărare îngustă care șerpuia de-a lungul malului. 

Moștenitorul căruia îi va pica din senin va fi cel care găsește... 
patru. Patru nume. Era atât de simplu dacă știai ce trebuie să 
cauţi. Sam Westing, Barney Northrup, Sandy McSouthers (vest, 
nord, sud). lar acum se ducea la întâlnirea cu a patra identitate 


VP - 183 


a lui Windy Windkloppel. Ar fi putut să găsească adresa și fără 
să se uite în cartea de telefon a orașului. „Aici! Aleea 
Răsăritului, numărul patru”. 

O alee lungă, străjuită de molizi înalţi, ducea spre casa 
modernă a noului președinte al comitetului de conducere al 
companiei Westing Paper Products Corporation. Țestoasa urcă 
scările de la intrare, apăsă butonul soneriei și așteptă. Ușa se 
deschise. 

Trezindu-se față în faţă cu doctorul cel șchiop, Țestoasa se 
panică pentru prima dată. Dacă se înșelase? 

— AȘ dori să vorbesc cu domnul Eastman, spuse ea încordată. 
Spuneţi-i că-l caută Țestoasa Wexler. 

— Domnul Eastman te așteaptă, spuse doctorul Sikes. Ușa de 
la capătul coridorului. 

Holul avea podea de marmură (niciun covor oriental). La 
capătul lui, Țestoasa găsi o ușă care dădea într-o bibliotecă 
mare (plină cu cărți), cu pereţii îmbrăcaţi în panouri de lemn. O 
aștepta, așezat la birou. 

Julian R. Eastman se ridică. Părea un domn sever. Și foarte 
îngrijit. Era îmbrăcat ca un om de afaceri, într-un costum gri, cu 
vestă și cravată în dungi. Pantofii îi erau lustruiţi. Se apropie 
șchiopătând - nu șchiopăta strâmb ca doctorul Sikes, ci doar 
ușor, ca și cum îl supăra ceva la picior. Pe Țestoasa o cuprinse 
din nou panica. Arăta atât de diferit, părea un om important. N- 
ar fi trebuit să-l lovească (mă rog, ea pe Barney Northrup îl 
pocnise). Era tot mai aproape. Ochii lui albaștri ca marea o 
priveau din spatele ochelarilor fără brațe, așezați pe nas. Ochi 
neîndurători. Dinţii îi erau albi, nu foarte drepţi (nimeni n-ar fi 
bănuit că erau falși). Zâmbea. Nu era supărat pe ea, zâmbea! 

— Salut, Sandy! spuse Țestoasa. Am câștigat! 


VP - 184 


28 


Si-am încălecat pe-o șa... 


Țestoasa n-a suflat o vorbă. În fiecare sâmbătă după-amiază 
spunea că pleacă la bibliotecă (ceea ce, în mare parte, era 
adevărat). 

— Hai, Țestoaso, mută, să nu-ntârzii la nuntă! 

Ceremonia urma să aibă loc în restaurantul lui Hoo. Grace 
Wexler, care își revenise după acea mahmureală demnă de 
Cartea Recordurilor, acoperi cu o faţă de masă albă sticlele de 
băutură, apoi împrăștie pe bar o mulţime de trandafiri. Astăzi nu 
serveau băuturi alcoolice. 

Radioasă în rochia din dantelă veche, moștenire de familie, 
mireasa se îndreptă graţioasă spre altar, printre mesele 
oaspeților, la braţul lui Jake Wexler. Domnul Hoo, cavalerul de 
onoare, zâmbi mândru admirându-i mersul ușor, la braţ cu 
emoționatul mire căruia îi tremurau genunchii la fiecare pas. 

Obrazul Angelei păstrase ca amintire o cicatrice fină, roșie, 
subţire, cât o liniuță, dar fata era bucuroasă și mai frumoasă ca 
oricând în rochia ei bleu-pal de domnișoară de onoare. Cealaltă 
domnișoară de onoare purta o rochie roz cu galben și cârje 
asortate. 

Oaspeţii plânseră în timpul ceremoniei și râseră în timpul 
petrecerii. Flora Baumbach zâmbea și plângea, în același timp. 

— Ai făcut o treabă bună cu modificatul rochiei, Baba, spuse 
Țestoasa, ceea ce o făcu pe croitoreasă să plângă și mai abitir. 

— Un toast pentru mire și mireasă, anunţă Jake Wexler, 
ridicând paharul cu suc. Să închinăm pentru Crow și Otis Amber! 

Moștenitorii lui Sam Westing ciocniră cu membrii cantinei 
pentru săraci care, în cinstea ocaziei, erau cât se poate de treji. 

— Pentru Crow și Otis Amber! 

e 

Apartamentul 4D era gol. Judecătoarea Ford aruncă o ultimă 
privire pe fereastră, spre dealul unde se ridica odată casa 
Westing. Nu va descifra niciodată misterul Westing. Poate că era 
mai bine așa. Își plătise datoria, cu vârf și îndesat. Banii obținuți 


VP - 185 


din vânzarea părţii ei de proprietate asupra blocului Apus de 
Soare aveau să asigure studiile unui alt tânăr, așa cum Sam 
Westing plătise pentru educaţia ei. 

— Bună ziua, doamnă judecătoare. Am vvenit să-mi iau 
rămas-bbun, spuse Chris, împingându-și scaunul cu rotile în 
încăpere. 

— A, bună, Chris, drăguţ din partea ta, dar n-ai de învățat? 
Unde ţi-e meditatorul? 

Se uită la binoclul atârnat de gâtul băiatului. 

— lar te uiţi după păsări? O să ai vreme berechet pentru 
păsări mai târziu. Acum trebuie să recuperezi la școală, dacă 
vrei să intri la o facultate bună. 

Doamne ferește, vorbea ca domnul Hoo. 

— Și, o ssă veniţi să mmă vizitaţi? întrebă Chris. Acum că 
Theo e la ffacultate, mă simt cam ssingur. 

Judecătoarea îi zâmbi - unul dintre rarele ei zâmbete. Era un 
tânăr deștept („Isteț de-a binelea”, spusese Sandy cândva), 
avea un viitor strălucit (tot Sandy zisese și asta). Avea nevoie de 
banii și puterea ei de influenţă, dar nu trebuia să-l sufoce cu 
pretenții. 

— O să vin să te văd când pot și o să-ți scriu, Chris, îţi promit! 

e 

Micul ajutor pentru picior, marca Hoo (în curs de brevetare), 
se vindea bine în farmacii și cizmării. 

— După ce ne lansăm pe piața din Milwaukee, te duc în 
China! îi promise James Hoo partenerei sale de afaceri. 

— OK, spuse doamna Hoo, ocupată cu socotelile pe abac 
(făcea contabilitatea). 

Nicio grabă. Acum avea mulți prieteni în bloc. Gata cu truda la 
bucătărie, gata cu rochiile strâmte, despicate până sus, pe 
coapsă. Soțul ei îi cumpărase un costum cu pantaloni pe care-l 
purta la întâlnirile cu clienţii, iar Doug îi dăruise, de ziua ei, una 
dintre medaliile lui, s-o poarte la gât. 

e 

Secretara directorului fabricii de cârnaţi Schultz se întorsese 
la slujbă. Odată vindecată glezna, Sydelle Pulaski renunţase la 
cârje. Avea toată atenţia pe care și-o putea dori, doar era o 
adevărată moștenitoare acum! (Nimeni nu întreba cât, nu era 
politicos, dar toată lumea știa că Sam Westing avea milioane de 
dolari.) Bineînțeles că se putea pensiona și muta în Florida, le 


VP - 186 


spusese, dar ce s-ar face bietul domn Schultz fără ea? Și, într-o 
vineri de neuitat, însuși domnul Schultz o invitase la masă. 
e 

Jake Wexler renunțase la ocupațiile sale (la amândouă), căci 
fusese numit consultant al grupului de experți al loteriei de stat 
(datorită unei recomandări venite din partea judecătoarei Ford). 
Grace era mândră de el, iar fiicele lor se descurcau bine. De 
fapt, totul era bine, foarte bine! 

Restaurantul Unu e Hoo fusese un mare succes. Grace 
Wexler, noua proprietară, oferea mese gratuite vedetelor 
sportive care ajungeau în orașul lor și toată lumea voia să ia 
cina la restaurantul unde mâncau sportivi faimoși. Singurul 
perete fără geamuri al restaurantului era acoperit cu fotografii 
cu autograf ale starurilor de la echipele Brewers, Packers și 
Bucks. Grace îndreptă rama fotografiei ce înfăţișă un campion 
zâmbitor, cu autograful: Pentru Grace W. Wexler care servește 
mâncarea campioana în tot orașul - Doug Hoo. Era cu adevărat 
o femeie norocoasă: respectabilă proprietară de restaurant, 
soția unei oficialități în stat și mama celui mai deștept copil de 
pe Pământ. Țestoasa avea să devină faimoasă într-o bună zi! 

O cicatrice îngustă rămăsese, pentru totdeauna, pe obrazul 
Angelei. Era ușor ieșită în afară, iar fata își făcuse un obicei din 
a-și trece degetele peste ea când se apleca asupra cărților. 
Inscrisă din nou la Facultatea de Medicină, locuia cu ai ei, ca să 
strângă bani pentru anii lungi de școală care o așteptau. Îi 
dăduse înapoi lui Denton Deere inelul de logodnă. Nu se mai 
întâlniseră de la nunta lui Crow. După zece refuzuri, Ed Prune 
încetase s-o mai caute. Angela n-avea nici timp, nici chef să-și 
bată capul cu viața socială. Era destul de ocupată cu studiile, 
cumpărăturile săptămânale cu Sydelle și duminicile petrecute la 
cantina săracilor, unde îi ajuta pe Crow și Otis. 

— Tocești, tocești și iar tocești, zise Ţestoasa. 

Angela o vedea rar pe sora ei care era ba la școală, ba acasă 
la Flora Baumbach sau la bibliotecă. 

— Salut, Țestoaso, ce veselă ești azi! 

— Acţiunile! Au urcat douăzeci și cinci de puncte! 

e 

Proaspăt căsătoriţii, Crow și Otis Amber, se mutară în 
apartamentul de deasupra cantinei pentru săraci. Cu banii din 
moștenire, cantina fusese renovată și extinsă. Grace Wexler se 


VP - 187 


ocupase de amenajarea interioară: cratiţe de aramă atârnau din 
tavan, băncile de lemn fuseseră acoperite cu perne înflorate și 
se montaseră locașuri pentru cărţile de rugăciuni și măsuţe 
rabatabile. Aveau pâine proaspătă și carne în supă în fiecare zi. 


VP - 188 


29 


Și au trecut cinci ani 


Fostul curier intră dansând în noua casă cu vedere spre laca 
familiei Hoo: 

— Bine v-am găsit, soții Amber au sosit! 

Otis venise să sărbătorească victoria lui Doug, îmbrăcat cu 
vechea lui geacă, încheiată până sus și cu casca de aviator pe 
cap. Işi lăsase chiar și un pic de barbă. Singurul lucru care lipsea 
era bicicleta cu ataș (veniseră cu minibusul cantinei). 

— Mulţumesc pentru donația generoasă, domnule Hoo. 
Domnul să vă binecuvânteze! spuse Crow. Eu și Otis am împărțit 
branţurile oamenilor noștri. Le-au ușurat mult durerile de 
picioare. 

Crow părea istovită, era numai piele și os și umbla îmbrăcată 
tot în negru. 

Domnul Hoo - dimpotrivă - era încă și mai rotofei, dar mult 
mai puţin țâfnos. De fapt, era aproape fericit. Afacerile erau 
înfloritoare. Piaţa din Milwaukee primise bine Micul ajutor pentru 
picior, la fel și cele din Chicago, New York și Los Angeles, dar 
încă nu reușise să-și ducă soţia în China. 

Theo Theodorakis, absolvent al școlii de jurnalism, reporter 
debutant, le arătă ziarul, proaspăt sosit de la tipografie: 


EROUL OLIMPIC SE ÎNTOARCE ACASĂ 


Patru coloane erau dedicate vieţii și performanţelor 
câștigătorului medaliei de aur, care stabilise un nou record în 
cursa de 1.500 de metri. Theo nu era, de fapt, autorul rândurilor 
despre eroul local, dar îi ascuţise creioanele reporterului care 
scrisese articolul. 

— Fă o plecăciune, Doug, spuse domnul Hoo, radiind de 
fericire. 

Doug sări pe masă și ridică arătătoarele în aer: 

— Sunt campion! strigă băiatul. 


VP - 189 


La gât avea atârnată medalia olimpică de aur, iar în păr avea 

confetti de la paradă. Moștenitorii Westing izbucniră în urale. 
e 

— Bună, Jake! Ce mă bucur c-ai venit! spuse Sunny (așa i se 
spunea acum doamnei Hoo), dând mâna cu președintele 
Comisiei de stat pentru jocuri de noroc. 

— Bum! o salută Jake Wexler la rândul său. 

e 

— Bună, Angela. 

Denton Deere purta acum o mustață groasă. Devenise 
neurolog. Nu se căsătorise. 

— Bună, Denton. 

Părul auriu al Angelei era înnodat pe ceafă. Nu era machiată. 
Aproape încheiase al treilea an de facultate. 

— Nu ne-am văzut de mult. 

— Vă mai aduceţi aminte de mine? întrebă Sydelle Pulaski. 

Era îmbrăcată într-o rochie cu buline roșii și albe și se 
sprijinea într-o cârjă asortată, cu buline (își scrântise o gleznă 
dansând tangou la petrecerea de la birou). 

— Nu v-aș putea uita, domnișoară Pulaski! spuse Denton. 

— Vi-| prezint pe logodnicul meu, Conrad Schultz, directorul 
fabricii de cârnaţi Schultz. 

— Îmi pare bine de cunoștință! 

e 

— Doamnă judecătoare, aş vrea să v-o prezint pe prietena 
mea, Shirley Staver. 

Chris Theodorakis era în al doilea an de facultate. Un 
medicament lansat de curând îl ajutase să scape de spasme și 
să-și controleze limbajul. Era așezat în scaunul cu rotile, ca de 
obicei. 

— Bună, Shirley, spuse judecătoarea. Chris mi-a scris atâtea 
despre tine. Îmi pare rău că nu-ți răspund la timp, Chris. Am fost 
foarte ocupată cu o grămadă de cazuri luna asta. 

Judecătoarea Ford lucra acum în circuitul curților de apel ale 
Statelor Unite ale Americii. 

— Eu și Chris am fost selectaţi să participăm la o expediţie de 
studiu al păsărilor din America Centrală în vara asta, spuse 
Shirley. 

— Da, știu. 


VP - 190 


De dragul vremurilor de altă dată, Grace Wexler se ocupă ea 
însăși de servirea gustărilor la petrecere, trecând pe la fiecare 
musafir cu tava cu apetitive. Avea acum un lanţ de cinci 
restaurante: Unu e Hoo, Unu e Hoo 2, Unu e Hoo 3, Unu e Hoo 4, 
Unu e Hoo 5. 

— Cine-i fata drăguță care stă de vorbă cu Flora Baumbach? 
întrebă Theo. 

— E fiica mea, Țestoasa! A crescut mult, nu-i așa? Anul doi de 
facultate, la doar optsprezece am. Își zice T.R. Wexler acum. 

T.R. Wexler era foarte fericită. Puțin mai devreme câștigase 
prima partidă de șah în faţa maestrului ei. 


VP-191 


30 


Sfârșitul? 


A 


Țestoasa își petrecu noaptea la căpătâiul lui Julian R. 
Eastman, ajuns la optzeci și cinci de ani. T.R. Wexler avea un 
master în business și administrarea afacerilor, o diplomă în 
legislație corporatistă și lucrase doi ani pe post de consilier 
juridic la compania Westing Paper Products Corporation. 
Câștigase un milion de dolari la bursă, pierduse toţi banii, apoi 
făcuse încă cinci milioane. 

— S-a sfârșit, Ţestoaso, spuse el cu o voce slabă. 

— Nici dacă mori sub ochii mei, Sandy, nu te cred! 

— Puțin respect, te rog, încă mai pot să-mi schimb 
testamentul. 

— Nu, nu poți. Ai uitat că-ţi sunt avocat? 

— Asta-i drept mulțumire pentru educația costisitoare? Ce 
mai face judecătoarea? 

— A fost numită judecătoare a Curţii Supreme de Justiţie a 
Statelor Unite. 

— Ca să vezi, Josie-Jo cea cinstită a ajuns la Curtea Supremă... 
a fost un copil isteț și ea, dar n-a reușit să mă bată la șah 
niciodată. Spune-mi despre ceilalţi, Țestoaso. Ce mai face biata, 
sfânta Crow? 

— Tot ocupați s-amestece în supa aia a lor, minţi Țestoasa. 

Crow și Otis Amber muriseră cu doi în urmă, la o săptămână 
unul de celălalt. 

— Și femeia aia caraghioasă cu cârje pictate, cum o chema? 

— Sydelle Pulaski Schultz. S-a mutat cu soțul ei în Hawaii. 
Angela ţine legătura cu ea. 

— Angela... Ce mai face drăguța ta soră care punea bombe? 

Țestoasa nu bănuise că bătrânul știa. 

— Angela e chirurg ortoped. 

Julian R. Eastman era un om bătrân, fără îndoială, dar, parcă 
dintr-odată, și mintea-i îmbătrânise. Pentru întâia oară, după 
atâţia ani de la jocul Westing, purta proteza cu dintele ciobit. 
Visa la vremurile când era atât de fericit. Sandy era pe moarte, 


VP - 192 


cu adevărat pe moarte de data asta. Țestoasa își înghiţi 
lacrimile. 

— Angela și Denton Deere s-au căsătorit. Au o fetiță, Alice. 

— Alice... Parcă ţie îţi zice Alice Flora Baumbach? 

— Da, așa îmi zicea. Acum îmi spune T.R., ca toată lumea. 

— Ce mai face croitoreasa, Țestoaso? Mai spune-mi despre ei, 
despre ei toţi. 

Flora Baumbach renunţase la croitorie în urmă cu mulţi ani, 
când se mutase cu Țestoasa. 

— Baba e bine, toată lumea e bine. Domnul și doamna 
Theodorakis - mai știi, aveau cafeneaua din Apus de Soare - s- 
au pensionat și s-au mutat în Florida. Chris și soția lui, Shirley, 
predau ornitologie la universitate. Sunt profesori amândoi. Chris 
a descoperit o nouă subspecie în timpul ultimei sale călătorii în 
America de Sud. l-au dat numele lui, papagalul Christos-nu-știu- 
cum. 

— Papagalul  Christos-nu-știu-cum. Sună bine. Și vedeta 
noastră, atletul? A mai câștigat vreo medalie? 

— Doar două medalii de aur olimpice, la rând. Doug e 
comentator sportiv la televiziune. 

— Și lui Jimmy Hoo cum îi merge cu invenţia? Știi, eu i-am dat 
ideea. 

— Se pare că-i un mare succes, Sandy. 

Și domnul Hoo murise. Sunny Hoo reușise, în sfârșit, să 
ajungă în China, dar se întorsese să ducă afacerea mai departe. 

— la spune-mi, nepoata mea, Gracie Windkloppel încă se mai 
crede decoratoare? 

— Mama a intrat în afacerile cu restaurante, are un lanţ de 
zece. Nouă dintre ele merg foarte bine. l-am tot spus să renunțe 
la Unu e Hoo 10, să-și mai reducă pierderile, dar ţine cu dinţii. 
Bănuiesc că nu vrea din cauză că restaurantul e în Madison, 
unde lucrează tata, care acum e șeful Comisiei pentru 
combaterea criminalităţii. 

— Omul potrivit la locul potrivit. Și soţul tău ce mai face, cum 
îi merge cu scrisul? 

Nu uitase... 

— Theo e bine și el. S-au vândut șase exemplare din primul 
roman, dar criticii au numai cuvinte de laudă. Mai are puţin și 
termină și a doua carte. 

— Și copii când faceţi? 


VP - 193 


— Cândva... 

Theo și Țestoasa hotărâseră să nu aibă copii, din cauza 
riscului ca aceștia să moștenească boala lui Chris. 

— Dacă-i băiat, o să-i zicem Sandy, dacă-i fată... putem s-o 
numim tot Sandy. 

Vocea bătrânului era tot mai slabă. 

— Ai zis că Angela are o fetiță? 

— Da, Alice. Are zece ani. 

— E drăguță ca mama ei? 

— Mă tem că nu. Seamănă mai degrabă cu mine și cu tine. 

— Țestoaso? 

— Da, Sandy. 

— Țestoaso? 

— Sunt aici, Sandy. 

Îi luă mâna într-a ei. 

— Ţestoaso, spune-i lui Crow să se roage pentru mine. 

Mâna i se răci. Mâna lui Sandy... nu netedă, nu ca de ceară, 
doar foarte, foarte rece. 

Țestoasa se uită spre fereastră. Soarele răsărea din lacul 
Michigan. Era deja mâine. 4 lulie. 

e 

Julian R. Eastman murise. Și, odată cu el, muriseră și Windy 
Windkloppel, Samuel W. Westing, Barney Northrup și Sandy 
McSouthers. Odată cu el, murise și un pic din sufletul Țestoasei. 

Nimeni, nici măcar Theo, n-a aflat vreodată secretul ei. Era 
normal ca T.R. Wexler să fie întristată de moartea președintelui 
consiliului de conducere al Westing Paper Products Corporation, 
doar fusese avocata lui. Testamentul o numi proprietară a 
acţiunilor lui Eastman și directoare a companiei până la 
alegerea în aceeași funcţie, cea de președintă a consiliului de 
conducere. 

Îmbrăcată în negru, Țestoasa plecă în grabă după ceremonia 
funerară. Era sâmbătă și avea o întâlnire importantă. Angela o 
aducea pe fiica ei, Alice, în fiecare sâmbătă după-amiază, acasă 
la familia Wexler-Theodorakis, să petreacă timp cu mătușa ei. 

Uite-o! O aștepta, ca de obicei, în bibliotecă. Baba îi pusese 
panglici roșii în codiţa lungă, împletită la spate. 

— Bună, Alice, o salută T.R. Wexler. Ce-ai zice de-o partidă de 
șah? 


VP - 194 


wi 4 . 
“*tual perojocg, ae 


virtual-project.eu 


VP - 195