Frank Peretti — Blestemul de moarte din Toco-rey

Seria Aventurile copiilor Cooper 
Blestemul de moarte din Toco-Rey 
Frank E. Peretti 


UNU 

Chico Valles înainta cu greu, cu o spadă în mână de-a lungul 
cărăruii înguste, surd la muzica neîntreruptă a greierilor şi la 
tipetele hârâit ale păsărilor tropicale. Sudoarea îi curgea pe faţa 
nebărbierită. Jungla deasă, năvalnică îl împresura, strângându-l 
din toate părţile. îşi întindea înspre el membrele, frunzele îl 
plesneau, îl înşfăca prin tentaculele de vie căţărătoare. El o 
ţinea departe cu spada şi înainta aşa cum o făcea în fiecare zi, 
îndeplinind sarcinile de curier pentru americanul Basehart. 

în cele din urmă ajunse la locul în care îşi aşezaseră corturile cei 
ai lui Cory. A rămas țintuit locului. 

Tabăra arăta părăsită. Cortul mare se înclinase ca şi cum s-ar fi 
rupt unul dintre bețe. Ustensilele de bucătărie, hainele şi 
mâncarea zăceau vânturate sub prelata albastră. Scaunele de 
campanie din lemn şi masa portabilă erau răsturnate lângă 
vatra pentru foc. Soba portabilă de campanie era prăvălită într-o 
parte, îndoită şi ruptă, iar orhideele zăceau acum răvăşite la 
pământ, aruncate din vază. Exceptând zgomotele junglei, Chico 
nu auzea nimic altceva. în afara unei iguane care se ţăra lent pe 
o cracă aflată deasupra capului său, nu sesiza nici o mişcare. 
Chico strânse cu mai multă putere spada. 

- Tribul Kachaka, murmură el, cu ochii atenţi în toate direcţiile. 
Apoi strigă: Mă auziţi? Senor Cory! 

Nu primi nici un răspuns. 

Cu nervii încordaţi, Chico păşi cu precauţie, ieşind din ascunzişul 
junglei cu spada întinsă. Privi în toate direcţiile pentru a se feri 
de pericole ascunse şi de duşmani aşezaţi la pândă. Nu observă 
nici un semn al prezenţei unei alte persoane—cei puţin a cuiva 
aflat în viaţă. 

Apoi din cort se auzi un şuierat încet, întrerupt. Să fie un şarpe? 


Instinctiv îşi înclină spada, pregătit să lovească. Apoi înainta cu 
paşi mărunți, încercând să privească înăuntru prin deschizătura 
cortului. 
Arăta ca şi cum cortul fusese devastat de animale sălbatice. 
Păturile, sacii de dormit, cărţile, hărţile şi ustensilele erau 
împrăştiate în neorânduială. Pânza cortului fusese sfârtecată, iar 
unul dintre bețe fusese într-adevăr rupt. 
- Senor Cory! 
Din nou nici un răspuns. Chico păşi mai aproape şi îşi vâri capul 
în cort. 
Descoperi sursa acelui ciudat sunet şuierat. Un transmiţător 
radio cu mâner zăcea pe jos cu carcasa spartă şi fărâmiţată, cu 
cadranul încă luminat. Cineva încercase să ceară ajutor? Unde 
erau cu toţii? 
Chico intră iute în cortul întunecat, târându-şi picioarele printre 
hainele răvăşite şi foile de hârtie împrăştiate pe jos. 
- Senor— 

Surprinse cu privirea o licărire strălucitoare, aurie într-un colţ, 
şi se holbă într-acolo, ca vrăjit. 
- El tesoro, şopti el. Comoara. 
Pe cufărul de oţel stătea o vază de aur înaltă gravată, câteva 
cupe de aur, un colier de aur şi statuete mici, din aur ale unor 
luptători şi ale unor zeități antice. în lumina palidă care se 
strecura prin crăpătura de la intrare străluceau toate ca şi cum 
ar fi fost recent lustruite. 
Chico se uită în grabă afară şi apoi se întinse să apuce vaza. 
Suprafaţa lucioasă, aurie se simţea lunecoasă, unsuroasă. 
Apoi simţi că îl arde ca un foc. îşi trase repede mâna cu un 
strigăt de durere şi fu îngrozit să vadă că pe mâini şi degete îi 
rămăsese o mucozitate gălbuie. Aceasta începea să îi pătrundă 
în piele, făcând băşici şi sfârâind, arzând înţepător de parcă ar fi 
fost împuns cu milioane de ace încinse. 
îşi şterse frenetic mâna de un pled, încercând apoi să găsească 
nişte apă, orice ar fi putut să îi înlăture acea mucozitate. O 
durere mistuitoare i se urcă în sus pe braţ şi începu să urle. 
Spaima şi agonia sa erau atât de mari încât nu văzu silueta care 
apăru în uşa cortului, pregătită să se repeadă ca un leu. Când 
sări pe el, impactul îl lăsă fără simţuri. 
Păsările din vârfurile copacilor ţipară asurzitor, iar cântecul 
greierilor încetă brusc. Iguana dispăru în spatele arborelui uriaş. 


Cortul prinse viaţă, zvâcnind şi umflându-se când într-o parte, 
când în alta. Strigătele lui Chico se amestecau cu mârâiturile 
sinistre de puma ale atacatorului său. 

La muzeul de artă Langley Memorial Art Museum din New York, 
dr. Jacob Cooper se plimba în linişte, cu pălăria în mână, prin 
Camera Regilor. Statuete, busturi, măşti, şi sculpturi în relief ale 
regilor antici îl întâmpinau strălucitoare de pe piedestalele 
distribuite de-o parte şi de alta în încăperea pardosită cu 
marmură. 

- Dr. Cooper? Un bărbat mai mic de statură într-un costum închis 
la culoare se apropie şi se uită la el. 

Bărbatul scund zâmbi: 

- Sunt domnul Wendell. Lucrez pentru domnul Stern. Vă rog să 
veniţi cu mine. 

Dr. Cooper îl urmă până la capătul coridorului unde intrară pe o 
uşă nemarcată într-o cameră spațioasă de lucru şi arhivare. 
Rafturi întregi căptuşeau pereţii din podea până în tavan, toate 
încărcate cu cărţi, documente şi obiecte de artă istorice. în 
centrul camerei stătea o masă întinsă de lucru unde erau 
restaurate şi pregătite pentru expoziţie artefactele. 

Un bărbat cărunt, bine îmbrăcat stătea la masă. Când Jacob 
Cooper intră, el se ridică: 

- Dr. Jacob Cooper? 

Dr. Cooper se întinse peste masă şi îi dădu mâna: 

- Domnul Stern? 

- Mulţumesc că aţi venit. Domnul Stern îl privi pe asociatul său 
care, înțelegând mesajul, părăsi încăperea. Apoi domnul Stern 
întrebă: 

- Sunteţi singur? 

- Da, nimeni nu ştie de întrevederea noastră, după cum aţi 
cerut. 

Domnul Stern zâmbi: 

- îmi cer scuze pentru discreţia impusă, dar renu-mele vi-o ia 
înainte. Şi am motive să cred că anumite 

8 

persoane de interes pentru dumneavoastră nu ar fi fericite să vă 
ştie implicat în proiectul nostru mărunt. Luaţi loc, vă rog. 

Dr. Cooper se aşeză la masa aceea imensă, iar domnul Stern se 
întoarse la scaunul de pe partea opusă. îşi aşeză mâna pe un 
cufăr din piele. 


- Dr. Cooper, chestiunile pe care urmează să le discutăm sunt 
de o natură mai delicată. Sunt în joc vieţi omeneşti ... şi mă tem 
că unii deja au pierit. Aţi auzit de Toco-Rey, oraşul pierdut? 
Jacob Cooper îşi încercă memoria: 

- Unoraş legendar plin de comori, undeva în America 
Centrală? 

Domnul Stern se lumină la faţă, dând aprobator din cap. 

- Se crede că Toco-Rey a fost construit de tribul Olteca, în 
perioada lor de prosperitate din vremea când imperiul Maya se 
afla în declin şi a dispărut din istorie cu aproape şase sute de 
ani înainte de sosirea lui Columb. 

Dr. Cooper se încruntă şi spuse: 

- Am auzit ceva despre asta de la un vânător de comori care 
părea mai degrabă obsedat de acel loc. 

- De la Ben Cory? Dr. Cooper zâmbi: 

- Deci l-aţi întâlnit? 

Faţa lui Stern deveni solemnă, când îl anunţă: 

- Mă tem că el este unul din cei care au murit, dr. Cooper. 
Vestea îl întrista pe Jacob Cooper, dar nu îl luă chiar prin 
surprindere. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Lucra pentru noi, căuta oraşul pierdut şi—ochii domnului Stern 
se lărgiră de încântare, credem că 1-a găsit! împreună cu echipa 
lui, a adus mai multe arte-facte din junglă: aur, bijuterii, nefrit, 
sculpturi. Cory era îmbătat de cele descoperite, şi la fel eram şi 
noi. Insă la scurt timp după aceasta, el şi echipa lui au fost 
atacați şi ucişi în tabără. Şi toate obiectele, până la ultimul, le- 
au fost furate. Noi credem că băştinaşii, cei din tribul Kachaka, 
sunt responsabili de cele întâmplate. Ei pretind că sunt 
descendenţii tribului Olteca şi că li s-a încredinţat misiunea de a 
păzi oraşul împotriva străinilor. 

- De străinii care vânează comori, cu alte cuvinte. 

- Nu şi în acest caz! răspunse domnul Stern. Ben Cory era un 
angajat al Muzeului Langley, iar căutarea lui era nu doar după 
comori, ci şi după cunoaştere, după date istorice. Priviţi. 
Permiteţi-mi să vă arăt. 

Domnul Stern deschise servieta de piele şi scoase cu mare grijă 
nişte pergamente vechi şi un jurnal ponosit, crăpat, legat în 
piele. 

- Muzeul le-a achiziţionat recent: jurnalul şi hărţile lui Jose de 


Carlon, un explorator spaniol mai timpuriu care s-a dus în Mexic 
la scurt timp după ce Hernân Cortds îşi încheiase cuceririle. 
Jose" de Carlon nu prea avea calităţile unui soldat sau cuceritor; 
era prea preocupat cu vânătoarea de comori. Zvonurile despre 
un oraş pierdut, ultima fortăreață a lui Kachi-Tochetin, regele 
oltecilor, l-au ademenit înspre sud. 

Domnul Stern desfăcu cu grijă una dintre hărţile fragile, 
îmbătrânite, în timp ce dr. Cooper se aplecă peste masă pentru 
a privi cu atenţie. 


- Vedeţi aici? Harta arată care i-a fost ruta prin pădurile de 
junglă către oraşul pierdut şi chiar a marcat poziţia ruinelor. 
Potrivit jurnalului său, el şi oamenii lui au găsit Toco-Rey în 
1536, la şase veacuri după ce oraşul fusese părăsit. Ben Cory şi 
echipa lui s-au folosit de această hartă pentru a găsi comoara, 
însă au fost ucişi înainte ca noi să aflăm cum sau unde. 

Dr. Cooper începea să înţeleagă ce se cerea de la el. Se foi un 
pic şi oftă: 

- Domnul Stern ... eu sunt arheolog. Poate că un alt vânător de 
comori... 

Domnul Stern se aplecă în faţă şi spuse apăsat: 

- Dr. Cooper, încercăm să prevenim tocmai vânătoarea de 
comori! Vreme de ani de zile, ruinele Împărăției mavyaşe 
au fost devastate şi prădate de căutători de suveniruri, iar 
acum că Toco-Rey a fost găsit, s-ar putea repeta acelaşi lucru. 
Am putea pierde un tezaur inestimabil din istoria şi cultura 
oltecilor în mâinile prădătorilor—asta doar dacă nu găsim întâi 
de toate comoara şi salvăm obiectele. Ştiu că sunteţi persoana 
căreia îi pasă de asemenea lucruri. Ştiu că aţi dori ca istoria să 
se păstreze. 

Jacob Cooper se gândi pentru un moment. Ca fondator al 
Institutului Cooper pentru Arheologie Biblică, el îşi puse viaţa în 
slujba salvării şi păstrării trecutului. Acesta conţinea lecţii vitale 
pentru prezent şi viitor. Salvarea unui alt segment de istorie din 
mâinile căutătorilor de comori, a traficanţilor de pe piaţa neagră 
şi a colecționarilor lacomi s-ar încadra pe linia obiectivelor sale 
personale şi ale Institutului. 

- înţeleg deci că doriţi să preiau afacerea de unde a lăsat-o Ben 
Cory? 

10 


11 

Domnul Stern încuviinţă: 

- Puteţi urma hărţile şi însemnările lui Jose de Carlon, aşa cum 
a făcut-o Ben Cory. Cu tehnicile şi expertiza dumneavoastră, 
reconstituirea traseului lui Cory către comoară nu ar trebui să 
reprezinte o problemă. 

- Nici o problemă? Dr. Cooper se lăsă pe spate în scaunul său, 
lovindu-se uşor cu degetele peste bărbie. Este un singur lucru 
pe care aş dori să îl înţeleg... 

- Dacă Jose de Carlon a găsit comoara, de ce e încă acolo? De ce 
nu a scos-o de acolo? 

Domnul Stern ezită ca şi cum nu ar fi fost pregătit pentru 
întrebare, apoi oftă: 

- Se poate de asemenea că ştiţi următorul lucru. Din paginile 
jurnalului său răzbate faptul că Jose de Carlon a fost un bărbat 
foarte superstiţios. Se temea de te miri ce capcane, de blesteme 
magice, de forţe rele străvechi. El şi oamenii lui chiar şi-au săpat 
propriul tunel înspre mormântul lui Kachi-Tochetin, în speranţa 
că ar putea să se furişeze acolo în secret, evitând astfel orice 
blesteme şi capcane. Apoi adăugă: Se pare că nu au reuşit. 

Dr. Cooper trebui să îi facă semn să continue: 

- Spuneţi mai departe. 

Domnul Stern râse cu stângăcie şi încercă să spună cu 
nepăsare: 

- El relatează că oamenii lui au găsit comoara, însă au înnebunit 
cu toţii, au ajuns ca animalele sălbatice turbate şi s-au omorât 
unul pe altul. De-abia a scăpat cu viaţă, lăsând comoara acolo, 
convins că poartă cu ea un blestem. Domnul Stern chicoti din 
nou cu O 

12 

ridicare din umeri. Deci comoara încă se găseşte acolo, neatinsă 
de secole. 

- Şi păzită de un blestem ciudat? 

Domnul Stern se înclină sprijinindu-se de masă, coborându-şi 
vocea: 

- Doctore Cooper, ştim amândoi că nu e vorba despre o ieşire la 
iarbă verde. Bineînţeles că există pericole: desişul junglei, şerpi 
veninoşi, băştinaşi ostili. Zona este departe de ţinuturile locuite 
şi nu ne putem aştepta la cine ştie ce asistenţă sau protecţie din 
partea guvernului, sau chiar deloc. Şi ... ei bine, cine ştie? Kachi- 


Tochetin a fost un luptător feroce, un prădător. A cotropit şi 
cucerit popoare şi cetăţi de pe toată întinderea antică din 
Mexico şi America Centrală, sacrificând şi măcelărind mii de 
suflete. Comoara lui este fără îndoială prada furată de la toţi cei 
pe care i-a cucerit. Deci pesemne că mormântul este străjuit de 
capcane bine ticluite. In ce priveşte blestemul ... ei bine, înţeleg 
că sunteţi un om al rugăciunii, deci presupun că asemenea 
lucruri nu vă incomodează. 

Jacob Cooper zâmbi. 

- Am avut parte de mai mult de o porţie de blesteme, 
descântece şi vrăji magice, însă Dumnezeul meu a fost mai 
mare decât toate acestea. 

Domnul Stern respiră adânc. 

- Dr. Cooper, sunteţi ultima noastră speranţă. Putem 
conta pe dumneavoastră? 

- Bine aţi venit în oraşul Basehart, spuse chipeşul bărbat cărunt 
în cămaşă albă şi pălărie de paie cu boruri largi. Putea fi 
proprietarul prosper al vreunei 

13 

plantaţii sau un gentleman englez, atât de rafinate îi erau 
manierele. Aceasta este fără îndoială cea mai distinsă staţiune 
de vacanţă din întreaga regiune a junglei—excluzându-le pe 
toate celelalte, vreau să spun. Sunt fondatorul ei, dr. Armond 
Basehart. 

Dr. Cooper cobori din maşina de teren şi dădu mâna cu 
Basehart. 

- Sunt Jacob Cooper, iar aceasta este fiica mea, Lila. El este Jay, 
fiul meu. 

Lila Cooper, în vârstă de treisprezece ani, se dădu jos din 
maşină şi se întinse. Scoţându-şi pălăria de paie, ea îşi şterse de 
pe arcadă o peliculă de sudoare şi soluţie împotriva ţânţarilor. 
Asemenea tatălui şi fratelui ei, ea purta o îmbrăcăminte lejeră. 
îşi împletise părul lung, blond pentru ca să nu i se lipească de 
ceafă. Chiar şi aşa, jungla tropicală i se părea încinsă, umedă şi 
incomodă. 

Aşezarea lui Basehart nu avea nimic demn de admirat, într-o 
pajişte mică, strâmtă, înconjurată de un zid solid din desişul 
junglei, erau trei rulote parcate în forma literei U. O prelată 
albastră mai mare era prinsă între ele. Două colibe indigene cu 
pereţii din pământ şi acoperite cu paie şi alte două camionete 


stropite cu noroi întregeau tabăra. Familia Cooper a trebuit să 
călătorească vreme de o zi ca să ajungă aici, să străbată 
kilometri pe un drum cu hârtoape, înnoroiat printr-o junglă atât 
de deasă încât nu reuşeau să vadă în faţă mai mult de câţiva 
metri. Se aflau acum la o depărtare de o zi de cea mai apropiată 
toaletă cu vas şi bazin de apă. 

Lila scoase un zâmbet obosit. Va fi mai bine decât 

am crezut. 

14 

Jay Cooper, de paisprezece ani, încă mai avea de crescut ca să ÎI 
ajungă pe tatăl său în înălţime, dar deja avea forţă fizică. Avea 
părul auriu al tatălui său şi ochii lui albaştri, pătrunzători. îşi luă 
un moment pentru a observa împrejurimile, simțind privirile 
curioase ale băştinaşilor îndreptate asupra lor. Unul dintre ei 
măcelărea ceva ce arăta ca un porc, altul construia un şopron, 
iar cel de-al treilea ardea gunoi la un foc mic. Chiar deasupra, 
vârfurile copacilor formau un cadru compact, întunecat în jurul 
unui petec albastru de cer. Păsări viu colorate stăteau cocoţate 
în ramuri, ţipând unele către altele cu voci în permanenţă 
alarmate de ceva anume. 

Aventură, gândi el. Pur Si simplu o simt! 

Armond Basehart îi conduse la rulota jalnică aşezată în faţa 
propriei lui rulote de pe partea opusă a curţii încropite în mod 
provizoriu. 

- Aceasta este oferta noastră pentru oaspeţi. Aveţi apă curentă 
din rezervorul de aprovizionare—Juan şi Carlos vor avea grijă să 
fie mereu plin pentru dumneavoastră—şi o alimentare limitată 
cu energie electrică din bateriile rulotei. Vă rog să încercaţi să le 
folosiţi cu măsură. Este şi o latrină în spatele rulotei, dar verifi- 
caţi să nu fie şerpi pe-acolo înainte de a o folosi. După cum 
puteţi observa, asigurăm cele mai bune condiţii de cazare doar 
oaspeţilor noştri. 

Dr. Cooper privi în interiorul rulotei. Era de vreo douăzeci de 
metri pătraţi, cu o bucătărie minusculă, cu o măsuţă şi băncuţe, 
cu un duş de dimensiunile unei toalete şi cu paturi pentru cel 
puţin patru persoane. Totul arăta învechit şi ponosit de atâta 
folosinţă. însă 

15 

în această ţară sărăcăcioasă, acestea erau condiţii luxoase 
de cazare. El îşi puse jos sacul de călătorie. 


- O luăm. 

Se instalară, iar apoi dr. Basehart le dădu nişte explicaţii mai 
detaliate. 

- Ben Cory, fratele său John şi asociatul lor, Brad Frederick, au 
avut o tabără la circa opt sute de metri depărtare în junglă, mai 
aproape de ruine. Eu am ales să stau aici în tabăra principală cu 
proviziile, cu angajaţii, cu autovehiculele şi, bineînţeles, cu 
laboratorul meu. Pe lângă faptul să sunt medicul echipei, mai 
desfăşor şi puţină de muncă de cercetare privată, 
colecţionez şi cataloghez nişte specii de funguşi locali. 

Dr. Cooper remarcă o cărăruie îngustă, recent trasată ce ducea 
în junglă. 

- Este poteca ce duce în tabăra lui Cory? 

- întocmai. L-aş putea ruga pe Tomâs să vă conducă într-acolo 
dacă doriţi. 

Jacob Cooper se întinse în rulotă şi scoase de acolo centura 
revolverului. 

- Jay! Lila! Să mergem! 

Dr. Basehart îi puse uşor mâna pe umăr: 

- Aăă, dr. Cooper... bănuiesc că nu doriţi să îi luaţi şi pe copii. 
După cum probabil ştiţi, cei din tabăra lui Cory au avut parte de 
o moarte violentă. 

Dr. Cooper se gândi la aceasta un moment, în timp ce îşi verifica 
pistolul de calibrul 0,357 şi îl introduse în teaca de pe şold. Unde 
le sunt trupurile? 

- Le-am îngropat nu departe de tabără. 

Jay şi Lila ieşiră din rulotă pregătiţi de pornire. Dr. Cooper îl 
linişti pe cel ce le era gazdă: 


- Copiii mei nu au văzut tot ce e de văzut pe lume, dar au văzut 
destule în călătoriile noastre. în ce îi priveşte, totul va fi în 
regulă. 

Dr. Basehart acceptă, apoi îl strigă pe unul dintre cei ce lucrau: 
- Tomâs! 

- Si, senor, veni Tomâs în fugă. Dr. Basehart făcu prezentările. 
- Dr. Cooper, Jay, Lila, el este Tomâs Lopez, asistentul meu. 
Tomâs le strânse mâinile, rânjind larg, de i se văzură dinţii, 
fericit să poată fi de folos. El vă va duce să vedeţi tabăra lui 


Cory şi să vă răspundă la orice întrebări veţi avea de pus. 

Lui Tomâs îi pieri zâmbetul şi acum îşi privea superiorul cu ochii 
larg deschişi. 

- Senor Basehart. . . este asta o idee bună? Basehart chiar îşi 
pierdu răbdarea: 

- Tomâs, nu mai discutăm pe această temă! Nu ai de ce să te 
temi! 

- Dar—Tomăs primi din partea superiorului său o căutătură rece 
şi îşi înghiţi cuvintele de protest. Muy bien. 

Dr. Basehart le spuse celor trei Cooper: 

- Când vă întoarceţi, vă voi arăta caseta video pe care au 
realizat-o cei din echipa Cory cu ceea ce au descoperit. Vă veţi 
forma astfel o idee cu privire la ceea ce făceau ei şi e posibil că 
veţi primi câteva indicii pe care să le urmaţi. 

Dr. Cooper dădu aprobator din cap: 

- Fără îndoială că vreau să văd despre ce e vorba. Tomâs zări 
teaca la şoldul doctorului Cooper. 

- Ah, aveţi un pistol. Asta e bine. Veniţi cu mine. 

16 

17 

Tomâs se opri în dreptul colibei sale şi înşfacă o puşcă şi o 
spada. Apoi îi conduse pe cei trei Cooper jos pe potecă, în 
junglă. Vegetaţia abundentă îi cuprindea din toate părţile, 
obligându-i să se aplece şi să dea crengile la o parte cu putere. 
Bolta de verdeață compactă înăbuşea lumina zilei. 

Tomâs era morocănos. Vreme de câteva minute vorbi cu sine în 
spaniolă, după care le împărtăşi gândurile şi celor trei Cooper în 
engleză. 

- Ăsta nu e un loc sigur! Este vrăjit, înţelegeţi ce vreau să spun. 
Magie rea. Nu ar trebui să fim aici! 

Umblară mult, se adânciră în junglă, înconjurați de păsări 
zgomotoase şi greieri, până când într-un târziu zăriră mai în faţă 
o licărire de lumină albăstruie. Tomâs îşi încetini pasul şi se lăsă 
pe vine, ca şi cum ar fi adulmecat ceva. Cei trei Cooper se 
ghemuiră şi ei instinctiv şi îi urmară. 

- Acolo, şopti Tomâs, gesticulând înspre un luminiş cu spada pe 
care o ţinea în mână. Din marginea luminişului puteau vedea 
cortul zdrenţuit şi şopronul din prelată albastră, tabăra în care 
cei din echipa lui Cory au fost atacați. înainte de a merge mai 
departe, vă avertizez: înăuntru veţi vedea sânge, şi teroare, 


şi semne de-ale magiei Kachaka. Echipa lui Cory a ajuns până în 
acest punct, iar acum sunt morţi. 

îi privi în faţă: 

- Există un blestem peste acest loc. Dacă înaintați, s-ar putea 
să sfârşiţi prin a cădea pradă morţii. Decideţi aşadar! 

DOI 


Cei trei Cooper erau precauţi, dar nu înspăimântați. Cu o 
hotărâre de neclintit păşiră în spaţiul deschis al luminişului, 
mişcându-se atent, observând fiecare detaliu. Tomâs venea în 
urma lor, ţinându-se aproape, cu ochii în toate părţile, cu puşca 
şi spada pregătite. 

Tabăra era un dezastru, cu scaunele de campanie răsturnate, cu 
cortul pe jumătate căzut, cu soba de campanie prăvălită la 
pământ, cu bucatele şi rezervele de alimente răvăşite, 
împrăştiate şi risipite pe tot locul, încă de la început fusese un 
dezastru acolo, însă acum animalele au răscolit în căutare de 
hrană şi au transformat locul în ceva şi mai oribil. 

Jay găsi un capăt de trestie subţire înfipt într-un trunchi de 
copac lângă cort. 

- Tată. 

Jacob Cooper se duse într-acolo şi examina fără să atingă 
obiectul. 

- Săgeată otrăvită. 

Tomăs încuviinţă cu îngrijorare. 

- Cei din tribul Kachaka. Ei folosesc săgeți otrăvite şi arme de 
suflat. Otrava ucide în câteva secunde. 

Lila remarcă vaza doborâtă şi orhideele împrăştiate: 

18 

19 

- Pariez că orhideele astea au fost frumoase înainte de a se fi 
veştejit. 

Tomâs zâmbi pe sub mustață: 

- Americanii. Ei plătesc bani grei pentru asemenea flori în ţara 
lor. Aici le vedem pretutindeni. 

- Toate uneltele sunt încă la locul lor, observă dr. Cooper, 
verificând colecţia de lopeţi, târnăcoape, perii de sârmă şi 
detectori de metal aflată lângă un copac. Găsi un ladă mare de 
lemn, deschise capacul şi fluieră de uimire când văzu ce 
conţine. 


Jay veni să privească. 

- Ce-i asta? 

- Material exploziv, îi spuse tatăl lui. Aceasta era maniera de 
lucru a lui Ben Cory: să arunce pur şi simplu în aer şi să pună 
mâna pe comoară, indiferent care ar fi fost valoarea istorică a 
sitului arheologic. închise capacul cu grijă, cu un adânc respect 
pentru conţinutul cufărului. Haideţi să aruncăm o privire şi în 
cortul acela. 

Cortul era pe jumătate lăsat la pământ. Dr. Cooper găsi un ţăruş 
mai înalt lângă vatra pentru foc şi îl introduse în cort ca să 
susţină partea de sus. 

- Va trebui să strângem toate aceste însemnări, spuse el, 
arătând înspre foile de hârtie împrăştiate pe jos. Trebuie să ştim 
tot ce au ştiut cei din echipa lui Cory. 

- Aveţi grijă! îi avertiză Jay, arătând înspre o altă săgeată 
otrăvită care străpunsese cortul. 

Lila culese una dintre acele foi din notițe. Era grea, lipicioasă şi 
pătată cu roşu. Uuuf. 

- Vi-am spus că va fi sânge, le zise Tomâs de-afară 

20 

unde stătea de pază agitat. Cei din echipa lui Cory au fost 
măcelăriți în acest cort. 

Era sânge, nu glumă, împroşcat pe jos, pe haine, pe cizmele de 
lucru şi echipament. Fraţii Cory a avut parte de o moarte 
violentă. 

Jacob Cooper vorbi pe un ton liniştit, cu aceeaşi intensitate: 

- Lila, cred că vom avea nevoie de mai multe perechi de ochi şi 
de urechi în afara cortului. Nu ne lipsesc surprizele. 

Lila salută această idee. Se grăbi să iasă, cu faţa palidă. 

Dr. Cooper trase adânc aer în piept şi îi vorbi lui Jay. 

- Să ne punem pe treabă. 

împreună începură să strângă notițele, desenele, diagramele şi 
hărţile de pe jos, separându-le de cămăşile, şosetele, sticlele şi 
cutiile împrăştiate în toate părţile. 

Jay remarcă un caiet de notițe parţial ascuns sub nişte zdrenţe 
împăturite. Se întinse după el, dar imediat îşi trase mâna ca ars, 
cu inima bătându-i nebunește: 

- Tată! 

Dr. Cooper îşi duse mâna la pistol. 

- Ce este? 


Jay se îndepărtă de maldăr. 

- Este ceva sub cârpele acelea. 

Zdrenţele se mişcau şerpuit şi se agitau în sus. Lila îşi înăbuşi un 
strigăt, punându-şi mâna peste gură, când Tomâs îşi vâri capul 
în cort. 

- Que pasa? 

21 

- Cred că avem un şarpe aici, spuse dr. Cooper. Nu te apropia. 
Găsi o bucată ruptă din stâlpul de susţinere al cortului şi o 
îndreptă înspre zdrenţe, mişcându-le încet. Mişcarea se opri. 
Ridică încet cârpele. 

Zăriră o scânteiere agitată de un galben tern şi auziră un țipăt 
mic, ascuţit! 

Lila ţipă şi ea, iar Jay şi dr. Cooper se feriră. O formă ciudată, 
fluturată, ţâşni dintre zdrenţe zbătându-se şi începu să se 
izbească cu plesnituri de pereţii cortului asemenea unei păsări 
captive. 

Tomâs urlă: 

- înapoi! înapoi! şi plonja în cort fluturându-şi spada. 
Vietatea continuă să fâlfâie, să cadă la pământ, să sară, să se 
trântească de pereţii cortului şi să zboare deasupra capetelor 
lor. Lila sări afară din cort; Jay şi tatăl lui se trântiră la pământ. 
Tomâs continua să îşi învârtă spada în aer. 

JAP.' Spada se auzi izbindu-se, iar animalul ateriza la pământ, 
zbătându-se ca o pasăre rănită, săltând ca un peşte pe uscat. 
Jay şi dr. Cooper se ridicară. Tomâs stătea aplecat asupra 
vietăţii, cu spada la câţiva centimetri de aceasta, revărsându-şi 
emoţiile supraîncărcate într-o spaniolă repezită şi grosolană. 
începură să se apropie. 

Tomâs îşi ridică repede mâna înspre ei. 

- Staţi acolo! Aşteptaţi! 

Vietatea se opri în sfârşit din zbatere, iar Tomâs se destinse, 
eliberând un oftat de adâncă uşurare. Le făcu semn cu mâna, 
iar ei se apropiară, în timp ce Lila îşi introduse capul în cort, cu 
ochii mari de curiozitate. 

Arătând înspre acea vietate, Tomâs zise: 

- Caracol volante. Le spunem limacşi zburători. Un fel de melc 
zburător. 

- Un ce? exclamă Jay, încă tremurând un pic. 

- Uimitor! Adăugă dr. Cooper, aplecându-se ca să privească mai 


îndeaproape. Am auzit povestindu-se despre ei! Niciodată nu 
am crezut că sunt reali! 

- Nu îi poţi vedea foarte des, zise Tomâs. Apar foarte rar şi ies 
doar noaptea. 

Acolo, la picioarele lui Tomâs zăcea moartă o creatură odioasă. 
Arăta ca un melc mare de grădină, lung de aproximativ 
cincisprezece centimetri, cu o piele gălbuie, lunecoasă. în loc de 
coarne avea nişte ochi negri, mici, ca de şobolan. De o parte şi 
de cealaltă a trupului lipicios, molatec, pielea lucioasă se 
extindea şi forma unor aripioare ca de pasăre, foarte 
asemănătoare cu cele ale unei pisici de mare. Cu vârful spadei 
Tomâs reteză o aripioară şi le-o întinse celor trei Cooper. 

Lila păşi în cort şi acum privea peste umărul celorlalţi: 

- Uau... 

- De fapt nu este un melc, le explică dr. Cooper copiilor săi. 
însă este un membru al familiei de moluşte—şi unul 
dintre cei mai stranii. 

- Nu îl atingeţi! îi avertiză Tomâs. Mucozitatea este otrăvitoare 
de moarte, fiind folosită de cei din tribul Kachaka pentru a otrăvi 
vârful săgeţilor. Apoi se uită repede prin cort. Vedeţi? Pânza 
cortului şi unele dintre haine sunt mânijite cu această 
mucozitate. Fiţi foarte atenţi. Vă va pătrunde prin piele şi vă va 
ucide 

Fără să li se spună, ieşiră cu toţii din cort şi îşi verificară hainele 
ca să depisteze şi cea mai mică urmă de mucozitate. 

22 

23 

- S-a uscat în mare parte, ceea ce e bine, zise Tomâs. Trebuie 
să fie proaspătă ca să fie absorbită în piele. 

- Ce căuta vietatea aceea pe-aici? se minună dr. Cooper. 

- Probabil că a fost atrasă de sânge. Aceşti limacşi sunt 
carnivori. Se hrănesc cu mortăciuni, cu sânge, cu carne de orice 
fel. Probabil că în noaptea trecută au mai fost şi alţii. Acesta a 
rămas să doarmă sub zdrenţe. 

Jay dădu din cap: 

- Deci ăsta e un motiv în plus de îngrijorare—pe lângă insectele 
care muşcă, şerpii otrăvitori şi băştinaşii ostili. 

- Cât de departe este satul Kachaka? întrebă dr. Cooper. 
Tomâs dădu din umeri: 

- N-am fost acolo niciodată. E undeva dincolo de ruine, cred. 


însă cei din tribul Kachaka pretind că deţin tot acest teritoriu, şi 
nu sunt fericiţi să ne aibă în preajmă. Tomâs făcu un semn din 
cap înspre pădurea ce se întindea dincolo de tabără. Fraţii Cory 
deja au aflat lucrul acesta. Haideţi pe-aici. 

îl urmară într-o poiană mai mică. Acolo, marcate cu trei cruci din 
lemn brut, zăceau trei morminte. 

- Ben Cory, John Cory, Brad Frederick, zise Tomăs, indicându-le 
pe fiecare în parte. Căsăpiţi într-o singură noapte, iar comoara 
le-a fost furată. 

Jacob Cooper văzuse destul. 

- Bun, haideţi să luăm aceste materiale cu noi şi să vedem cum 
le putem sorta. Şi apoi vom viziona o casetă video. 


O dată întorşi în tabără, cinară în grabă—un porc prăjit deasupra 
focului de tovarăşii de muncă ai lui Tomâs - iar apoi se instalară 
în rulotă ca să examineze însemnările pe care le lăsaseră în 
urma lor fraţii Cory. La lumina unei lămpi cu gaz, Jay şi Lila 
curăţiră, selectară şi grupară materialele, iar dr. Cooper le aşeză 
ordonat pe măsuţă ca să le studieze. 

- Hmm. . ., zise el, folosind o lanternă mică pentru a lumina 
nişte porţiuni mai greu de citit. Sunt impresionat. Fraţii Cory au 
investit o grămadă de timp în a face schiţa ruinelor. Priviţi aici: 
Toco-Rey a fost ridicat pe ruinele unei cetăţi anterioare, care la 
rândul ei a fost construită deasupra ruinelor unei alte cetăţi ce a 
precedat-o, şi tot aşa. întinderea nu e mai mare de doi kilometri 
pătraţi, şi odinioară fusese înconjurată de ziduri ca o fortăreață. 
Trebuie să îi fi fost uşor lui Kachi-Tochetin să se izoleze acolo 
sus vreme de mulţi ani de zile şi să îşi apere prada împotriva 
inamicilor lui. 

Lila observă o formă întunecată, pătrată pe care cineva o 
desenase lângă latura estică a hărţii. 

- Pun rămăşag că este templul funerar despre care a scris Ben 
Cory. Răsfoi prin grămada de materiale recent curățate şi 
scoase de acolo un caiet de notițe cu marginile zdrenţuite. Da, 
uitaţi-vă aici. 

Dr. Cooper frunzări cu repeziciune filele carneţelului, apoi 
compară însemnările şi schiţele cu harta de pe masă. 

~ Lila ai mers chiar la ţintă. Acela este templul funerar. Ben 


Cory bănuia că acolo vor găsi comoara. Se gândeau că, de 
vreme ce Kachi-Tochetin era aşa un vânător de aur, bătrânul 
rege a cerut să fie înmormântat împreună cu el. 

24 

25 

Jay scoase nişte hărţi mai mici, realizate nu foarte pretenţios în 
creion, pătate acum uşor cu sânge. 

- Cred că aceste hărţi indică traseul pe care l-au urmat ca să 
ajungă la templul funerar. 

Dr. Cooper întinse hărţile pe masă şi urmări cu degetul traseul 
marcat. 

- Arată ca şi cum ar fi aceeaşi rută pe care a străbătut-o Jose de 
Carlon cu secole în urmă: în susul văii peste cascadă ...a 
traversat mlaştina . . . apoi prin porţile principale ale cetăţii ... în 
jurul Piramidei Lunii şi pieziş înspre nord, pe Aleea Morților... . 

- Calea Morţibr? spuse Lila. 

- Sună îmbietor, remarcă Jay cu sarcasm. O bătaie în uşă îi luă 
prin surprindere. 

- Bună. Cum merge lupta? Era Armond Basehart. 

- Sunt încurajat, răspunse Dr. Cooper. Fraţii Cory a păstrat date 
exacte şi complete. Ar trebui să fim în stare să le urmăm traseul 
chiar mâine dimineaţă la prima oră. 

Basehart era vizibil satisfăcut. 

- E destul de bine! Aşa, am pregătit înregistrarea video a lui 
Cory. Veniţi şi aruncaţi o privire. 

în afara rulotei lui Basehart, Tomâs trase cablul de pornire al 
unui generator pe gaz portabil. Luminile se aprinseră înăuntru şi 
tot atunci porni şi un televizor color cu o diagonală de douăzeci 
şi cinci de centimetri, cocoţat în camera mică şi înghesuită a lui 
Basehart. Acesta racorda camera video a lui Cory la aparatul TV, 
iar după încercă mai multe butoane, caseta prinse a se învărti şi 
o imagine apăru pe ecran. 


Cei trei Cooper se aplecară în faţă ca un singur om, cu privirea 
încordată şi recunoscură imediat tabăra lui Cory din junglă. 
Camera de filmat tremura, înregistrând tabăra, arătând cortul, 
locul pentru foc, masa şi scaunele. Chiar şi vaza cu orhidee era 
aşezată pe masă, cu florile arătând mult mai proaspete. „lar 
acesta este cortul nostru, iar acolo avem focul, şi aici camera 
noastră de zi de afară . . .", se auzeau comentariile camera- 


manului, semănând mai degrabă cu pălăvrăgeala aiurită care 
însoţeşte de regulă filmuleţele făcute acasă. 

Apoi un bărbat tânăr apăru din spatele cortului, cărând nişte 
lemne de foc. Era înalt şi uscăţiv, cu un zâmbet atât de larg şi 
dinţi atât de albi încât îţi răpeau privirea. „Şi iată-1 pe Brad, cu 
activităţile din gospodărie . . .", continuă naratorul. 

Brad reveni pe peliculă: 

- Ai filmat comoara? 

- Nu, veni răspunsul cameramanului, fac aici primele cadre. 
Apoi se auzi o voce din afara cadrului camerei de filmat: 

- Ei bine, hai filmează aici, Ben. lroseşti timpul domnului Stern. 
- Ehh, toată lumea trebuie să fie regizor. Camera se mişcă 
repede înspre masa de lângă locul pentru foc şi imaginea se 
înceţoşa, iar apoi prinse strălucirea aurului—mult aur era. 

- la te uită! exclamă Jay cu glas şoptit. 

- Vă prezentăm aici doar o avanpremieră a ceea ce am găsit, 
zise Ben cameramanul, focalizând obiectivul camerei asupra 
incredibilelor artefacte din aur: o vază gravată ornamental înaltă 
de cel puţin şaizeci de 

26 

27 

centimetri, câteva farfurii şi ceşti de aur, un colier de aur şi 
bijuterii, şi cel puţin doisprezece figurine înalte de doar cinci 
centimetri. 

O pereche de mâini intrară pe peliculă, ţinând o altă vază pe 
care o ştergeau cu o cârpă. 

- Le-am aflat pe toate acestea în mormânt şi le-am adus aici 
prin tunel. Totul e niţel cam prăfuit acolo jos. Am purtat măşti 
împotriva prafului, însă tot am ieşit din locul acela plini de 
mizerie. Dar asta nu e problemă. Vedeţi aici? Nu ai nevoie decât 
de o cârpă ca să cureţi aceste obiecte de artă şi imediat îşi 
capătă luciul. 

Camera se îndepărtă ca să îl arate în spate pe John Cory, un 
bărbat cu părul lung, cu pieptul gol. John puse vaza jos şi luă în 
mână câteva dintre figurinele mici ca să le aşeze în planul 
camerei, ştergându-le mai atent cu cârpa sa. 

- Avem aici figurinele minuscule ale unui dum-nezeu-pasăre, 
probabil o altă formă a lui Quetzalcoatl, dumnezeul şarpe cu 
pene. 

Din spatele camerei, Ben explică: 


- Acestea erau amplasate de jur împrejurul pereţilor camerei ca 
nişte santinele, probabil pentru a păzi comoara de spiritele 
morţilor, şi de posibilii duşmani dintre cei vii— 

John interveni: 

- Mai erau şi alte gărzi acolo, însă deloc eficiente. Ben râse: 

- Nu, cu siguranţă nu au fost de vreun folos. Mâine urmează să 
ducem cu noi camera de filmat şi nişte lumini. Vom face nişte 
filmări grozave cu comoara şi prin tunel— 

28 

- Dacă vom putea trece de melci, interveni scurt Brad, intrând 
în plan şi aranjând câteva dintre arte-facte pentru o mai bună 
vizualizare. 

John încuviinţă: 

- Da, limacşii zburători ne-ar putea face un pic de necaz. Le 
place în tuneluri şi în zonele subterane, la fel cum liliecilor le 
plac peşterile, însă ne descurcăm cu ei. 

- Pentru dumneavoastră vom reface traseul, veni vocea lui Ben 
de undeva din afara cadrului; acesta urmează îndeaproape 
traseul străbătut de Jose de Carlon în urmă cu mai mult de 
patru sute de ani. 

- Bătrânul avea dreptate în privinţa comorii, zise Brad. 

- Dar se înşela în legătură cu blestemul, comentă John, arătând 
înspre comoara de pe masă. Adică, iată comoara, iar noi ne 
aflăm bine, teferi şi sănătoşi. 

- Gata acum, zise Ben, haideţi să ducem chestiile astea în cort. 
Apoi, pe un ton mai ridicat, interveni vocea crainicului: 
Rămâneţi cu noi, dragi spectatori, căci mâine urmează 
incitanta aventură în templul funerar al regelui Kachi-Tochetin! 
Ecranul televizorului se făcu purici. Dr. Basehart îl închise. 

- Asta-i tot. După aceasta au fost atacați şi ucişi, chiar în 
noaptea aceea. Nu s-au mai întors acolo niciodată. 

Dr. Cooper îşi privi copiii ca să le vadă reacţia. Lila era tulburată: 
- Oare comoara merită toate acestea? Tatăl ei reflectă asupra 
întrebării: 

- Unii sunt suficient de lacomi ca să îşi asume riscul. Pentru 
alţii . . . Aici oftă. Ei bine, va trebui să 

29 

ne punem această întrebare de mai multe ori o dată ce ne 
angajăm în această călătorie. 

- Un tunel, spuse Jay. Fără îndoială că suntem în căutarea unui 


tunel. 

- Probabil tunelul pe care 1-a săpat iniţial Jose de Carlon şi 
oamenii lui, zise dr. Cooper. Şi se pare că e populat de mai mulţi 
caracoles volantes. 

- O, minunat! suspină Lila. 

Dr. Basehart se grăbi să intervină: 

- Dar echipa lui Cory s-a strecurat cumva printre acei limacşi 
zburători. Au intrat în camera comorii! 

Dr. Cooper se ridică în picioare. 

- Şi o vom face şi noi. Să ne oprim aici şi să ne odihnim niţel. îi 
vom înfrunta pe melcii aceia otrăvitori— 

- Şi pe şerpi, adăugă Lila. 

- Şi pe băştinaşii ostili ce aruncă săgeți otrăvite, completă Jay. 
- Mâine, încheie dr. Cooper. 

30 


TREI 


Noaptea s-a scurs încet, ca orice noapte în care eşti bântuit de 
frică şi presimţiri. Lila era aşezată într-un pat în capătul rulotei, 
holbându-se la tavan, ascultând, meditând. li revenea în minte 
mereu şi mereu amintirea cortului împroşcat cu sânge al echipei 
lui Cory şi săgețile otrăvite pe care le găsiseră acolo. întins fără 
să se mişte în patul aşezat în mijlocul rulotei, Jay asculta cu 
atenţie sunetul paşilor ce mişunau în apropierea rulotei. 
Uitându-se pe furiş pe geamul îngust, spera că nu va zări 
sclipirea ochilor unui ucigaş ce se ascunsese în tufişuri. Dr. 
Cooper nici măcar nu se întinse. Şedea pe patul său—măsuţa 
era strânsă—ascultând şi privind. 

Atârnându-şi pe umeri o pătură subţire, Lila se ridică şi se duse 
lângă tatăl ei. 

- Tată, te simţi bine? 

- Până acum da, spuse el cu o voce blândă. îşi puse braţul în 
jurul ei, strângând-o cu dragoste în timp ce privea din nou pe 
fereastră. E foarte linişte acolo afară. 

- Eu nu pot dormi. 

- Nici eu. 

- Şi nici eu, se auzi vocea lui Jay care stătea întins în pat. 

31 


- Ceea ce mă face să mă minunez cum de pot dormi toţi ceilalţi. 
Lila se aplecă şi se uită şi ea pe furiş pe fereastră, dar nu zări 
nici o activitate derulându-se, nici lumini şi nu auzi nici un sunet 
în afară de murmurul constant al junglei. 

- Au adormit cu toţii? 

- Cred că da, zise dr. Cooper. Tocmai am patrulat un pic în jurul 
taberei fără să întâlnesc pe cineva care să facă de strajă - nici o 
santinelă, nici o pază. Dacă ar fi după mine, atunci un întreg trib 
Kachaka s-ar putea strecura în această tabără, fără a fi vreodată 
observați. Fie Basehart şi oamenii lui sunt prea ocupați ca să 
înţeleagă ceva din ce i s-a întâmplat echipei lui Cory, fie ... 

- Fie ce? întrebă Jay care veni şi li se alătură în faţă. Jacob 
Cooper stătu un moment pe gânduri, însă 

apoi scutură dezaprobator din cap: 

- Nu ştiu. Nu are logică. 

Se întoarse de la fereastră cu faţa înspre copii. 

- Trebuie totuşi să dormim un pic. Haideţi să stăm de veghe pe 
rând. Eu voi face prima gardă pentru două ore. 

- lar eu pentru următoarele două, zise Jay. 

- Apoi eu, spuse Lila dând din umeri. 

- îmi voi lăsa puşca lângă uşă. Fiecare dintre voi să o păstreze 
lângă el în timpul ce face de pază. 

Şi aşa şi-au petrecut restul nopţii. 

Aerul de dimineaţă era cald, umed şi îmbibat de mirosuri ce se 
ridicau din pământ, când familia Cooper se ivi din rulotă. 
Armond Basehart era deja treaz şi activ, dând ordine celor trei 
oameni ai săi. Tomâs şi cei 

32 

doi prieteni ai săi, Juan şi Carlos, păreau indispuşi şi posomorâţi. 
Aveau privirea îndreptată spre junglă în timp ce strângeau 
echipamentul şi îngrămădeau proviziile şi uneltele în rucsacurile 
uriaşe. 

- Ei bine, bună dimineaţa, îi salută dr. Basehart. Aţi dormit bine? 
Dr. Cooper nu putu să nu observe înfăţişarea odihnită şi 
dispoziţia veselă a gazdei lor. 

- Destul de bine. Dar dumneavoastră? 

- Bine, mulţumesc. Mâncaţi ceva de mic dejun şi pregătiţi-vă. 
Ziua trece! 

Jacob Cooper, Jay şi Lila îşi pregătiseră rucsacurile, îşi serviră 
repede nişte suc de fructe şi cereale şi apoi se mobilizară de 


plecare. 

Dr. Cooper îşi luă în „vesta geografică", ce avea multe buzunare 
adânci unde putea să îşi aranjeze după buna plăcere hărţile şi 
schiţele. Introduse cu grijă în buzunare hărţile lui Cory şi 
fotocopiile hărților originale ale lui de Carlon, strânse 
cingătoarea revolverului şi a rucsacului, îşi puse pălăria, fiind 
gata de drum. 

Porniră cu dr. Cooper în frunte, înapoi pe poteca ce ducea la 
tabăra lui Cory. Jay şi Lila veneau chiar în spatele tatălui lor; dr. 
Basehart şi cei trei oameni ai săi le urmau imediat în spate. Pe 
măsură ce jungla îi înconjura din toate părţile, starea de spirit a 
grupului se întuneca, iar vorba era tot mai puţină. Chiar şi ati- 
tudinea grăbită, poruncitoare a lui Armond Basehart se mai 
înmuiase şi, asemenea celorlalţi, înainta tăcut pe cărăruie, cu 
ochii larg deschişi şi alerţi. Faţa lui Tomâs trăda clar ce anume îl 
frământa: cei din tribul Kachaka. Magia. Blestemul. Cei doi 
prieteni ai săi, Juan şi Carlos, purtând fiecare puşti pe care le 
îndreptau în 

33 

toate direcţiile, se comportau de parcă se aşteptau să iasă câte 
un duşman din spatele fiecărui copac. 

înaintau prin vegetaţia deasă asemenea păduchilor de pe 
spinarea unui câine, păşind peste, târându-se pe sub şi ocolind 
crengile şi frunzele care îi frecau şi zgâriau. Sunetele păsărilor şi 
insectelor le făcea o gălăgie constantă în urechi. 

Când ajunseră în tabără o găsiră şi mai deteriorată, sfârtecată şi 
împrăştiată de vizitele din noaptea trecută ale altor animale 
sălbatice. Tomâs, Juan şi Carlos începură să îşi bolborosească 
unul altuia în spaniolă, aşa că dr. Basehart trebui să îi 
potolească. 

Dr. Cooper scoase harta pe care Ben Cory o schiţase în creion, 
apoi umblă căutând cu băgare de seamă, până când descoperi 
poteca pe care fraţii Cory o croi-seră recent prin junglă. Fără să 
spună un cuvânt, le făcu semn celorlalţi, şi îşi continuară drumul 
în jungla deasă ce îi înconjura. 

Umblară şi se târâră cam încă un kilometru, după care începură 
să urce un dâmb nu foarte înalt. Până în acel punct totul se 
potrivea marcajului de pe hartă. După încă un kilometru ar 
trebui să ajungă— 

Se opriră încremeniţi. Tomâs îşi ţinti arma în sus, ţeava i se 


mişca în mâna-i tremurândă. Dr. Cooper îşi duse mâna la 
pistolul de la cingătoare. 

Undeva acolo, adânc în desişul încâlcit al junglei, ceva tipa. Nu 
era vaierul unei păsări sau urletul unui câine sălbatic, ci era 
ceva mult mai înfiorător şi straniu. Devenea tot mai ascuţit, apoi 
cobora, apoi urca din nou, în note prelungi, îngrozite de teroare 
sau furie maniacală sau durere ... nu puteau distinge. 

34 

Se auzea tot mai pierdut, apoi nu se mai auzi deloc. Rămaseră 
în linişte pentru un moment lung şi tensionat, însă nu mai auziră 
nimic. 

Dr. Cooper îl privi pe dr. Basehart pentru o explicaţie. 

Armond Basehart se uită la el cu o privire nedumerită apoi se 
întoarse înspre oamenii lui. 

- Ce-a fost asta? întrebă el sâsâit. 

Ei se priviră, scoțând câteva cuvinte în spaniolă, apoi dădură din 
umeri, scuturându-şi capetele dezaprobator. 

- Nu ştim, senor, zise Tomâs. Nu am mai auzit sunetul acesta 
până acum. 

Jay şi Lila îşi simțeau inima zvâcnind şi respirară adânc ca să îşi 
recapete calmul. îl priviră pe tatăl lor care rămase liniştit, 
ascultând gânditor. 

Dr. Cooper se întoarse în spate şi îşi privi copiii, apoi pe ceilalţi 
membri ai grupului. 

- Tinem aproape unii de alţii, bine? încuviinţară cu toţii. Aşa va 
fi. 

Dr. Cooper îşi reluă poziţia şi înainta pe cărăruie fără să scoată 
un cuvânt. Ceilalţi îl urmară, urcând în pantă, cu atenţia sporită 
la fiecare sunet, la fiecare mişcare din jur. 

O creangă se mişcă! Cu arma în mână, Juan se învârti cu o 
smucitură şi toată lumea înlemni. 

Un şarpe de copac de culoare verde, alunecând în josul crengii 
într-o spirală lentă, leneşă, îşi flutura limba lungă, roşie prin aer. 
Juan se relaxa şi expiră. 

Sunetul apei în cădere le ajunse la urechi. Jacob Cooper verifică 
harta. 

- Aceasta trebuie să fie cascada. 

Cascada arăta ca un văl de mătase, coborând circa zece 
picioare într-un eleşteu adânc mărginit de muşchi. 

35 


- Ce frumos! exclamă Lila. 

- Să mergem să înotăm, îşi rosti Jay gândul cu voce tare. 

- Să ne ducem de-aici, îi zori dr. Basehart. Nu putem auzi dacă 
ceva se furişează în urma noastră! 

Continuară să urce şi ajunseră în vârful dâmbului. Asemenea 
unui şanţ cu apă al unei cetăţi menit să le blocheze calea, în 
faţa lor se aşternea un pământ mlăştinos, mirosind urât din 
pricina putreziciunilor, învăluit în zumzetul unor insecte negre. 
Clipocea în vălurele din cauza viermuielii larvelor şi a mişcărilor 
lunecoase ale şerpilor de apă. Erau doar nişte petece de pământ 
uscat; copacii strâmbi, acoperiţi cu muşchi şi pâlcuri de iarbă cu 
frunze lanceolate se înălţau din apa negricioasă ca şi cum ar fi 
crescut dintr-o oglindă. 

Dr. Cooper scoase din vestă o altă hartă şi o desfăşură. 

- Suntem pe-aproape. Mlaştina aceasta a fost odată folosită ca 
şanţ cu apă în jurul cetăţii. Porţile cetăţii sunt chiar pe partea 
cealaltă. Privi pe partea opusă, căutând ceva anume. Echipa lui 
Cory a găsit un drum de trecere şi trebuie să îl fi marcat. 

Jay arătă cu degetul. 

- Tată, cred că văd o bandă roşie acolo. 

Văzu o panglică roşie legată în jurul unei ramuri dintr-un copac 
cioturos, iar dincolo de acesta, încă una. 

- Toată lumea să aibă grijă unde păşeşte. 

Sub picioarele lor pământul se simţea moale şi spongios. Uneori 
trebuiau să se afunde până la glezne în apa negricioasă, în timp 
ce se deplasau cu precauţie de pe o movilă de iarbă lanceolată 
pe o piatră netedă, 

36 

pe un buştean căzut sau pe o insuliţă buretoasă, mâloasă. 
Traversară mlaştina în zigzag deplasându-se de la o panglică 
roşie la alta. 

Se auzi un alt țipăt, de data aceasta mai apropiat! Lila tresări 
înfiorându-se, ducându-şi mâinile aproape de faţă. Tomâs se 
întoarse la stânga, apoi la dreapta, cu puşca pregătită, cu ochii 
măriţi de frică. 

Dintr-un smoc înalt de iarbă lanceolată, un craniu fără fălci, 
acoperit de muşchi verde se holba la Tomâs, iar el urlă. 

Apoi Juan urlă. 

Apoi Carlos urlă. 


- Linişte, proştilor! strigă dr. Basehart, el însuşi arătând destul 
de afectat. 

Dr. Cooper făcu doi paşi în spate ca să privească şi folosindu-se 
de spada sa, dădu la o parte iarba. Acel craniu nu era singur. 
Dincolo de el, aliniate într-un şir lung, drept, mai erau câteva 
altele, toate înfipte în nişte pari, toate acoperite de muşchi 
verde. Erau acolo de multă vreme. 

- Vrăjile kachaka! şuieră Tomâs cu un glas guiţat de spaimă. 

- Ce părere aveţi, dr. Cooper? întrebă dr. Basehart. 

- Da, probabil că e tribul Kachaka, răspunse Jacob Cooper. 
Această procedură se foloseşte pentru a ţine departe spiritele 
nedorite—sau oamenii nedoriți. E o avertizare, o tactică de 
intimidare. Le aruncă o privire scurtă celor trei angajaţi ai lui, 
care erau terifiaţi. Şi e destul de eficientă. 

- Tată, strigă Lila. Cred că văd ruinele. 

Se grăbi să ajungă din nou în faţă şi se aplecă pentru a privi 
atent prin vegetaţia junglei. Lila avea 

37 

dreptate. La o oarecare distanţă în faţa lor, un chip de piatră cu 
o înfăţişare fioroasă, căruia i se vedeau dinţii, acoperit din loc în 
loc cu petice de muşchi şi licheni, îi contempla printre ramurile 
copacilor. Doar câteva mişcări atente pe traseul marcat cu 
panglici roşii îi mai despărţea de acesta. 

Nici unul nu dorea să rămână în mlaştină cu craniile, aşa că 
repede şi cu băgare de seamă mai făcură acele câteva mişcări. 
Se aflau acum în faţa impunătorilor stâlpi ai porţilor cetăţii Toco- 
Rey: doi pilaştri de bazalt sculptați în forma unor luptători cu 
ornamente din pene pe creştete, înalţi de cel puţin şase metri. 
judecând după expresiile lor cumplite, războinicii aceştia nu 
erau meniţi să îi facă pe vizitatori să se simtă bine veniţi. 
Tomâăs, Juan şi Carlos înţeleseră mesajul. Erau gata să se 
întoarcă imediat. 

Jacob Cooper însă era fascinat. 

- Uitaţi-vă la poziţia braţelor. Fără îndoială că odinioară aceşti 
stâlpi susțineau între ei o poartă masivă de lemn; braţele 
războinicilor slujeau ca balamalele superioare. Consultă harta şi 
apoi indică înspre un alt punct. Şi acel deal înalt pe care îl vedeţi 
chiar în spatele porţii nu este de fapt un deal, ci o piramidă 
înălţată de om, amplificată apoi de junglă: Piramida Lunii. 

Jay şi Lila rămaseră pironiţi cu ochii pierduţi de uimire. Piramida 


Lunii se profila înaltă de cel puţin treizeci de metri peste nivelul 
junglei. Etajată pe niveluri asemenea unui tort de nuntă, 
suprafaţa sa cal-caroasă, de piatră de var era vizibilă doar prin 
spaţiile 

mărunte care se căscau în vegetaţia care crescuse şi o 
acoperea. 

- Vedeţi acel templu mic. pătrat, chiar la vârf? întrebă dr. 
Cooper arătând într-acolo. Egiptenii îşi construiau piramidele 
pentru a le servi ca morminte, însă amerindienii din zona 
centrală le ridicau de obicei ca fundaţii gigantice pentru 
templele lor, aşa încât să poată fi mai aproape de dumnezeii lor. 
Intrară pe porţi păşind pe pământ solid, pe muşchi şi verdeață. 
Din loc în loc se puteau vedea pietrele care alcătuiseră 
odinioară pavajul neted de pe strada principală din Toco-Rey. 
Jacob Cooper urmărea îndeaproape harta în vreme ce îi îndruma 
pe ceilalţi. 

- înconjurăm Piramida Lunii şi o tăiem chiar înspre nord pe Calea 
Morților... 

- Calea Morților! exclamă Tomâs. Dr. Cooper încercă să îl 
liniştească: 

- Jose de Carlon a numit-o aşa probabil pentru că era strada 
principală care ducea la Piramida Soarelui unde se practicau 
sacrificiile umane. 

- Atunci spiritele morţilor sunt aici! bâigui Tomâs. 

- Aici nu locuieşte nimeni, nici morţi, nici vreun alt soi! îl repezi 
dr. Basehart. Vi-aş fi recunoscător dacă v-aţi stăpâni şi vi-aţi 
vedea fiecare de treabă! 

înconjurară Piramida Lunii şi ajunseră pe Calea Morților. O 
întindere plată, acoperită cu vie ce se întindea spre nord, lungă 
de circa un kilometru şi lată de vreo treizeci de metri. Structuri 
ruinate de piatră o mărgineau în linie dreaptă pe ambele părţi. 
Unele dintre clădiri erau suficient de înalte ca să fie vizibile chiar 
şi deasupra tufişurilor şi copacilor; altele erau acoperite complet 
aşa încât semănau cu nişte garduri de verdeață 

38 

39 

mai degrabă decât cu nişte clădiri. La celălalt capăt al străzii era 
un alt munte ridicat de om, o piramidă care avea la bază nişte 
scări şi la vârf un alt templu pătrăţos. Acesta era chiar mai mare 
şi mai măreț decât Piramida Lunii. 


- Aceasta trebuie să fie Piramida Soarelui, zise dr. Cooper, 
centrul religios principal al cetăţii. 

în timp ce coborau agale pe Calea Morților, Jay şi Lila îşi 
imaginară cum arătase această stradă cu peste un mileniu în 
urmă: străbătută de oameni cu pielea de culoarea bronzului 
îmbrăcaţi în straie ornamentate cu pene şi podoabe 
zăngănitoare din aur, făcând trocuri, vânzând şi înghesuindu-se 
printre piramide, temple şi locuinţe. Parcă auzeau zumzetul din 
piaţă unde cereale şi alte produse erau expuse spre vânzare pe 
pragurile porţilor şi în curţile interioare. Puteau simţi înghion- 
telile şi aglomeraţia mulțimilor strânse ca să privească de pe 
marginile abrupte ale Piramidei Soarelui cum o altă fiinţă umană 
era adusă ca jertfă. Fuseseră un popor frumos, dar nemilos, 
încătuşaţi de teamă, dar mândri. Duşi erau acum pentru 
totdeauna, pierduţi în ceața secolelor. Fuseseră cuceriţi sau 
cultura lor pur şi simplu se stinsese? Nimeni nu ştia. 

Ajunseră la baza Piramidei Soarelui, iar dr. Cooper se opri ca să 
îşi verifice încă o dată hărţile şi notițele. 

- Piramida Soarelui e localizată în centrul cetăţii şi se poate ca 
să fi slujit ca momeală care să îi atragă pe posibilii vânători de 
comori înspre o locaţie falsă. Comoara era de fapt plasată chiar 
la est de piramidă, înspre răsărit... 

Dr. Cooper privi înspre est şi apoi arătă înspre o altă piramidă 
care părea mai degrabă neatrăgătoare, 

40 


acoperită din abundență cu vegetaţie şi mult mai mică decât 
primele două. 

- Piramida de acolo, acela e templul funerar al lui Kachi- 
Tochetin. 

Armond Basehart bătu din palme şi îşi frecă mâinile. 

- Excelent! 

Porniră spre răsărit, urmară poteca îngustă pe care o croiseră 
fraţii Cory prin tufişurile dese. Jungla începuse deja să cuprindă 
din nou acea zonă şi verdeaţa recent crescută se freca de 
trupurile lor. 

Când ajunseră în sfârşit la treizeci de metri depărtare de templul 
funerar, Jacob Cooper se opri să survoleze cu atenţie zona, 
consultă harta cea mai recentă a lui Cory şi dădu din cap 
îngrijorat. 


- Ei bine, prima partea a fost floare la ureche. Acum începe 
greul. 

Era evident că echipa lui Cory făcuse multă muncă de explorare. 
Un adevărat labirint de cărărui şi mici luminişuri fuseseră 
trasate în toate direcţiile. Acest lucru constituia însă o problemă. 
- încotro o apucăm? se întrebă Jay. 

Dr. Cooper împacheta harta şi o puse în buzunar. 

- Harta nu ne dă nici un indiciu. Se pare că fraţii Cory nu au mai 
avut şansa de a însemna unde au găsit acel tunel. 

Lila surprinse un petic de alb în peisajul verde: 

- Hei, priviţi, mai multe orhidee! 

Un covor considerabil de orhidee se clătina în bătaia vântului 
de-a lungul unui zid aflat în ruină. 

- Ei bine, cel puţin e o confirmare că suntem în 

41 

locul potrivit, spuse dr. Cooper. Oamenii lui Cory au dus în 
tabără din orhideele acestea. 

Lila găsi poteca pe care aceştia o făcuseră prin tufişuri până la 
orhidee şi nu se putu abţine să nu le miroase ca să vadă dacă 
au vreun parfum. 

Dr. Cooper începu să dea instrucţiuni. 

- Toată lumea e atentă. Urmează să ne despărţim în două 
grupuri şi să ne croim drum în jurul templului până ce ne 
întâlnim pe partea cealaltă. Rămâneţi aproape ca să vă puteţi 
auzi unul pe celălalt, fiţi pe urmele celui din faţa voastră, în 
cazul în care se întâmplă ceva rău. Va trebui să ne ducem peste 
tot pe unde s-au dus şi fraţii Cory ca să găsească tunelul care dă 
în piramidă. Să pornim, Lila! 

Ea li se alătură degrabă, iar apoi începură căutarea. Tomâs, Juan 
şi Carlos o luară în stânga, dr. Basehart şi cei trei Cooper se 
avântară în dreapta, împrăştiindu-se, înaintând pe bâjbâite, 
dibuind şi făcându-şi drum cu greu printre tufişuri, uneori 
urmând poteci deja existente, alteori nu. 

Jay mânuia o spadă, făcându-şi loc de trecere prin vegetaţia 
care se ridica deasupra capetelor lor. 

- Doamne, te-ai aştepta ca fraţii Cory să fi lăsat ceva semne sau 
altceva. 

Lila era la aproape cinci metri în dreapta lui, urmând o cărăruie 
bine curățată şi bătătorită prin desişul dens asemenea unei 
saltele care trecea mult peste creştetul ei. 


- Poteca asta trebuie să ducă undeva. Se pare că a fost folosită 
destul de mult. Jay, unde eşti? 

- Sunt aici, răspunse el, deşi nu ştia nici el exact unde era acel 
„aici". 

42 

- Bine, dar poţi vedea piramida de acolo? 

Jay privi în câteva direcţii, însă tot ce vedea erau frunze, crengi 
şi cârcei agăţători... 

- Tată? 

- Da, veni vocea lui. dr. Cooper de undeva din faţa lui. 

- Cred că ne-am pierdut. 

- Pot să văd piramida imediat în dreapta, adică la stânga ta, îi 
răspunse tatăl lui. Cred că încă nu ne-am abătut de la drum. 

- lar eu sunt imediat în spatele vostru, se auzi vocea doctorului 
Basehart. Eu zic să vorbim ca să nu ne pierdem unul de celălalt. 
Jay strigă: 

- Ai auzit, Lila? Nu veni nici un răspuns. Lila? Lila ajunsese într- 
un luminiş plin cu crengi de tufiş 

retezate şi căzute la pământ. Căuta cu spada printre ele. 

- Jay, probabil că am găsit ceva. Jay se opri din înaintarea 
greoaie. 

- Cum spui? 

Lila se folosi de spadă ca să dea la o parte nişte crengi uscate. 
Dedesubt găsi o secţiune dintr-un zid jos, de piatră. 

- E un zid mic, ca şi cel pe care l-ai găsi în jurul unei fântâni— 
înţelegi ce vreau să spun, e circular. 

Vocea doctorului Cooper se auzi ca printr-un filtru pe deasupra 
bălăriilor. 

- Ar putea fi o fântână. Cât de largă e gura? 

Ea începu să taie şi să înlăture verdeaţa, descoperind treptat 
curbura zidului care forma o circumferință largă de aproximativ 
trei metri. 

43 

- Este... ăăă, largă de circa trei metri, cred . . . însă un singur 
lucru o neliniştea cu privire la acea 

deschidere circulară: se afla chiar în interiorul ei. -Jay? 

- Cred că ar putea fi o fântână. Simt aer rece venind de 
dedesubt. 

Jay auzi o pârâitură, apoi un foşnăit de frunze şi crengi - şi apoi 
ecoul unui strigăt prelung. 


-LILA.! 

Crengile uscate cedaseră, beţele care o susțineau pocniră, iar 
stratul gros de vegetaţie, bătrân de secole se prăbuşise sub ea. 
Cădea într-o adâncitură, un loc rece, lipsit de lumină, alunecând 
şi lovindu-se de zidurile alunecoase din piatră, încercând să se 
agate de ceva, de orice. 

PLAC! Picioarele i se adânciră şi alunecară pe ceva moale, 
lunecos şi vâscos. Fântâna trebuie să aibă un fund înnămolit, se 
gândi ea. 

ŢIPETE! FÂLFÂIELI! Aerul stătut prinse viaţă şi se umplu de 
forfotă, agitaţie, zbatere, fluturări, chiţcăieli ascuţite. 

Ea strigă şi îşi acoperi capul deoarece mici umbre fără număr 
zburau învolburate în jurul ei, lunecoase şi lipicioase, izbindu-se 
de ea, unele de altele, lovindu-se de ziduri. 

Privi în sus doar o dată şi zări deschizătura prin care căzuse, ca 
un cerc scăldat în lumina zilei şi animat de sute de umbre în 
forma unui disc ce fâlfâiau şi zburau cu repeziciune. 

Melci zburători! Groapa era plină cu ei. 


venea într-acolo, strivind totul în cale şi străbătând jungla în 
linie dreaptă. 

Lila îşi acoperi capul cu braţele în timp ce creaturile agitate 
continuau să fâlfâie în jurul ei, ţipând, dând din aripile de pe 
vârful cărora aruncau o mucozitate. Putea simţi cum aceasta se 
împrăştia, prelingându-se peste tot; în păr, pe faţă, picurându-i 
pe ceafă. 

- AJUTOR! 

Jay ajunse la fântână dar se trânti la pământ pentru că doi melci 
speriaţi zburară din groapă deasupra capului său. Se târî înspre 
zid şi privi peste el într-o gaură neagră. 

- Lila! 

Ea striga după ajutor, iar cuvintele i se pierdeau în ecouri. 

- Tată, în direcţia asta vino! strigă Jay. 

Dr. Cooper se ivi în cele din urmă din desiş. Se uită în groapă 
doar preţ de-o clipă înainte de a-şi da jos rucsacul şi de a scoase 
o frânghie dintr-un buzunar exterior. 


- Lila! Păstrează-ţi calmul! Cobor o sfoară! 

45 

Lila îşi ţinea mâinile în jurul capului în timp ce gemea de teamă 
şi dezgust. Mirosul rău—nămolul, mucegaiul şi mucozitatea pe 
care o picurau acei melci zburători—era aproape ceva 
insuportabil pentru ea. Melcii încă fâlfâiau şi îşi agitau aripile 
împrejurul ei. Putea simţi cum lichidul acela vâscos o picură pe 
vârful nasului. 

Sfârr! Frânghia alunecă în groapă înnodată cu o buclă la capăt. 
- Pune-ţi piciorul în buclă! îi strigă tatăl ei. 

Ea se întinse după frânghie, însă îşi pierdu echilibrul şi se 
răsturnă peste ceva ce zăngăni, zornăi şi sări într-o parte 
asemenea unor fise aruncate în ceaşcă dintr-un joc pentru copii 
când ea căzu la pământ. 

Erau oase. Oase de la picioare, de la braţe, coaste, cranii. Melcii 
zburători trăiau în ele, se târau pe ele. Se împrăştiară ca 
porumbeii când ea căzu, zburându-i în faţă şi apoi . . . încotro? 
Ea putu auzi cum se retrag într-un spaţiu gol, cu ecou, din 
spatele ei. îşi întoarse capul, încă protejându-şi faţa cu braţele, 
şi reuşi doar să identifice intrarea într-un pasaj întunecat. Un 
tunel? Sute de melci se retrăseseră în acea cavitate, agăţându- 
se de pereţi. 

Insă alte multe sute continuau să se târască şi să bată din aripi 
ca şi cum ar fi fost nişte pisici de mare naufragiate printre 
oasele dimprejurul ei. Alte sute atârnau de pereţii gropii, cu 
spinările arcuite de teamă, cu ochii lor mici ca nişte mărgele 
fixaţi asupra ei. 

Trebuia să iasă de acolo. Se ridică, îşi puse piciorul în bucla 
frânghiei şi se prinse de frânghie cu ambele mâini mânjite cu 
mucozitate. 

- E-n regulă. 

46 

Dr. Basehart li se alătură doctorului Cooper şi lui Jay, iar cei trei 
smuciră de frânghie, trecând-o din mână în mână până când 
capul Lilei se ivi prin învălmăşeala de buruieni şi crengi rupte. 
Era acoperită cu o substanţă subţire, verde. 

Jay se întinse să o prindă de mână. însă dr. Basehart îi opri 
mâna. 

- Nu. Nu o atinge! Doar continuă să tragi de sfoară. 

- încearcă să te caţeri afară, Lila, îi zise tatăl ei. Da, asta e. 


Trăgea aer în piept gâfâind de teamă, însă cu picioarele se urca 
şi se căţăra, până când în cele din urmă sări peste zid până pe 
pământ. 

Dr. Cooper rupse un petic din cămaşă. 

- Trebuie să o curăţăm de mucozitatea asta! Lila, stai liniştită! 
începu să şteargă substanţa de pe faţa Lilei cu materialul 
sfârtecat din cămaşă, vorbindu-i tandru, încercând să o 
calmeze. Jay îşi scoase şi el cămaşa, începând aceeaşi 
operaţiune pe unul din braţe, în timp ce Basehart se folosi de o 
batistă mai mare ca să îl curețe pe celălalt. 

- Va trebui să o ducem înapoi la baltă sau la cascadă şi să o 
spălăm, gândi dr. Cooper cu voce tare. Vom face o targa pe care 
să o transportăm. 

în acel moment, Tomâs, Juan şi Carlos îşi făcură dintr-o dată 
apariţia, fluturându-şi sălbatic spadele, cu puştile pregătite, 
urlând în spaniolă. La vederea Lilei şi a gropii căscate, înţeleseră 
îndată ce se întâmplase. 

lar apoi începură să râdă în hohote! 

Dr. Cooper simţea că îi vine să îi strângă de gât! 

- Terminaţi cu râsul şi ajutaţi-ne. Trebuie să o ducem la apă şi 
să o curăţăm! 

47 

Auzind acestea, Jaun şi Carlos se priviră unul pe celălalt şi 
râseră şi mai puternic. Tomâs încercă să le explice: 

- Senor Cooper fiica dumneavoastră va fi bine. Nu vă temeti. 
Atât doctorului Cooper cât şi lui Jay le venea greu să creadă. 

- Ne daţi o mână de ajutor sau vă daţi la o parte! le ceru dr. 
Cooper. 

- Culoare substanţei e verde, zise Tomâs, arătând înspre Lila şi 
înspre cămăşile pe care le folosiseră ca să o curețe. Aceştia sunt 
limacşi de dimineaţă. Nu sunt periculoși. 

Cooper apucă rucsacul din partea de jos, iar conţinutul se 
rostogoli la pământ. Apucă frânghia, Jay, şi fă nişte noduri la 
capetele tăbliei din rucsac. Facem o targa. 

Tomâs mai încercă să îl convingă. 

- Senor Cooper, credeţi-mă, dacă aceştia ar fi fost melci 
zburători galbeni de seară, Lila ar fi moartă deja. 

Arătă din nou înspre Lila. Ea plângea, ştergându-şi frenetic faţa 
şi părul cu hainele care căzuseră din rucsacul tatălui ei. 

- Vedeţi? Este vie şi plină de energie! 


Juan şi Carlos contribuiră şi ei cu remarci în spaniolă, iar Tomâs 
traduse. 

- Juan şi Carlos spun că pielea ar trebui să fie încinsă, iar ea ar fi 
paralizată şi sufocându-se de moarte dacă substanţa ar fi 
otrăvitoare. 

- Vorbim mai târziu, zise Cooper, întărind cel din urmă capăt de 
frânghie în jurul tăbliei de protecţie din rucsac. 

48 

TUŞTI! Lila sări în lacul format sub cascadă şi începu să se frece, 
zbenguindu-se în apă. Dr. Cooper lăsă o bucată de săpun şi o 
cămaşă uscată, care să îi servească drept prosop, şi haine 
curate pe marginea eleşteului. Apoi li se alătură celorlalţi 
undeva un pic mai jos pe potecă. Doreau să îi acorde puţină 
intimitate, însă nu doreau să se ducă nici prea departe, de unde 
să nu o mai audă. 

- Se pare că e bine, zise el, abia acum începând să se mai 
liniştească. 

- Ce vi-am spus eu? zise Tomâăs. Melcii zburători sunt periculoși 
doar noaptea când sunt galbeni. Când au culoarea verde sunt ca 
animalele de casă. Nu fac rău nimănui. 

- Oricum, spuse Basehart ţinând în mână o pungă menajeră. Eu 
mi-am permis să aduc înapoi hainele pe care le-am folosit să 
ştergem acea mizerie. Mi-ar plăcea să o supun unei analize. 

- Cred că e o idee excelentă, zise dr. Cooper. Apoi strigă în 
direcţia Lilei: Cum merge, Lila? 

- E bine, veni răspunsul. 

Jacob Cooper se simţi liber să ofteze uşurat. 

- Mulţumesc Domnului. Se aşezară şi aşteptară. 

Dr. Cooper îşi dădu jos pălăria, îşi şterse sudoarea de pe frunte 
şi îl întrebă pe Tomâs: 

- Acum că veni vorba, te-ar deranja să îmi explici de ce melcii 
zburători sunt periculoşi doar când sunt galbeni? 

Tomâs dădu din umeri: 

49 

- Nu ştiu. Dimineaţa sunt verzi şi ştim astfel că nu sunt 
periculoşi. Noaptea se fac galbeni, ceea ce înseamnă că sunt 
ucigători. 

Dr. Basehart se aventură să lanseze o teorie. 

- Mă gândesc că are de-a face cu modul în care se hrănesc. 
Noaptea pornesc în căutarea hranei şi se ascund în peşteri şi 


grote în timpul zilei, ca şi liliecii. Veninul ar putea fi o modalitate 
de protecţie împotriva prădătorilor în timp ce sunt în aer liber şi 
se hrănesc. 

Tomăs îşi flutură degetul ca o avertizare. 

- Când sunt flămânzi devin foarte periculoşi. Dr. Cooper vru să 
se asigure şi întrebă: 

- Dar merg în căutarea hranei pe timp de noapte? 

- Si, sefior. 

Dr. Cooper se gândi un moment, iar apoi le dezvălui: 

- Lila spune că a văzut un tunel acolo jos. Aceasta captă atenţia 
tuturor. 

- Un tunel? se entuziasma Armond Basehart? Atunci 
înseamnă că l-am găsit! E ruta înspre comoară! 

- Posibil, spuse cu precauţie Jacob Cooper. Pare să se 
potrivească cu ceea ce spuneau cei din echipa lui Cory pe 
caseta video. 

- Da, vorbeau despre melci ca despre o problemă. 

- Şi mai spuneau ceva despre nişte paznici care nu sunt de prea 
mare ajutor, zâmbi Dr. Cooper cu gândul la umorul sec al lui 
Cory. Lila a găsit rămăşiţe omeneşti osoase acolo jos. Probabil 
că ei făceau o glumă cu privire la acestea. 

- Ei bine, asta e! zise dr. Basehart. Am găsit-o! 

- Deci . . . Jay înţelese imediat care era problema. Cum rămâne 
cu melcii? 

50 

Chiar atunci Lila cobora pe cărăruie cu părul ud, îmbrăcată în 
haine uscate. Zâmbea un pic, era curată dar stânjenită de toată 
agitația pe care o produse. 

Dr. Cooper îşi întinse mâna ca să o ajute să coboare panta. 

- Cum te simţi? 

Era încă sub impresia a ceea ce i se întâmplase, dar simţea o 
mare uşurare. 

- Mă simt bine. Cred că Tomâs are dreptate. Tatăl său o strânse 
în braţe şi la fel făcu şi Jay. 

Tomâs scoase un zâmbet triumfător. 

- Şi acum ce facem? întrebă Jay. 

Dr. Cooper deja alcătuise un plan de lucru şi îi anunţă pe toţi. Ne 
întoarcem deseară, după ce melcii vor fi ieşit în căutarea hranei, 
lăsând tunelul liber. Dacă ne organizăm bine în timp ne vom 
termina treaba înainte ca ei să se întoarcă. 


Odată reîntorşi în tabără, cei trei Cooper se regrupară, îşi 
curăţară hainele mânjite cu mucozitatea aceea, studiară din nou 
hărţile şi însemnările pe care le lăsaseră cei din echipa lui Cory 
şi petrecură o parte din după-amiază în rulotă, făcându-şi siesta 
de care aveau mare nevoie. 

Dr. Armond Basehart spuse că va trage şi el un pui de somn, dar 
de fapt şi-a petrecut timpul în laboratorul din rulota a treia, 
studiind o mostră de substanţa verzuie pe care o luase de pe 
Lila. Privindu-o prin microscop încuviinţă în sinea lui. Se părea 
că teoria lui cu privire ia misterioasele caracole volante se 
dovedea corectă. Lila Cooper era cu adevărat o fată norocoasă. 
lar el era un biolog foarte norocos. 

51 

Când amurgul se lăsă peste junglă şi vârfurile copacilor se 
profilau negre pe cerul care se întuneca, cei trei Cooper 
conduceau grupul în cea de a doua expediţie, cu lanternele în 
mână şi cu frânghii de alpinism în rucsacuri. Aveau încă un rând 
de haine cu care să se acopere în cazul s-ar fi lovit de melci 
galbeni. Bărbaţii aveau la ei arme în cazul în care s-ar fi ciocnit 
de arcaşi din tribul Kachaka. 

Când au ajuns în faţa porţilor cetăţii Toco-Rey, tot ce nu intra în 
de conul de lumină al lanternelor lor se cufundase în beznă 
totală. Piramidele se ascunseseră în noapte; ruinele erau 
învelite în mantaua groasă a junglei. 

în tăcere se strecurară prin desişul încurcat până când ajunseră 
la templul funerar al lui Kachi-Tochetin, acum o siluetă neagră 
ca tăciunele profilată pe tapiseria de stele. Păsările nu se mai 
auzeau, dar insectele junglei îşi continuau pălăvrăgeala. 
Atmosfera liniştită de deasupra ruinelor era destul de încărcată 
cu lilieci mici, negri, dar cel mai important, cu melci zburători. 
Moluştele ieşiseră în căutarea prăzii, întocmai cum speraseră cei 
trei Cooper. 

Găsiră repede groapa circulară. Tomâs, Juan şi Carlos se aşezară 
în jurul ei, stând de pază cu puştile pregătite. Ceilalţi 
îngenuncheară printre cârcei de viţă şi crengi şi îşi scoaseră 
încet rucsacurile. Chiar când se pregăteau că coboare în groapă 
văzură câţiva melci rătăciţi care ieşiră de-acolo fălfâind din aripi. 
- Câţi aproximezi tu că erau acolo jos? O întrebă şoptit Dr. 
Cooper pe Lila. Nici unul nu dorea să vorbească prea tare, 
neştiind ce duşmani ar putea sta la pândă în întunericul pe care 


nu-l puteau pătrunde cu vederea. 

52 

Lila răspunse ridicând uşor din umeri 

- Se poate să fi fost mii. Erau peste tot. 

Dr. Cooper se lăsă pe burtă şi se târî până la zid. Se ridică doar 
puţin peste marginea lui şi, dând la o parte nişte lujere de viţă, 
îşi aprinse lanterna şi lumină în gaură. 

Pereţii luceau de umezeală şi mâzgă, iar mult mai jos, oasele 
peste care dădu Lila zăceau împrăştiate într-o movilă ca nişte 
vergele. 

- E în regulă, le spuse el în şoaptă, scoțând o frânghie şi 
încercând să îi facă o buclă la capăt. Să coborâm şi să verificăm. 
- Eu rămân aici, zise dr. Basehart. Nu-mi place să recunosc, dar 
sufăr de o claustrofobie teribilă. Nu vi-aş fi de nici un folos 
acolo într-un tunel întunecat, strâmt. 

Jacob Cooper acceptă. 

- Bine, tu şi oamenii tăi veţi manevra frânghia. Eu cobor primul. 
Jay şi Lila, voi ţineţi lanternele aprinse. 

Dr. Cooper îmbrăcă încă o cămaşă, îşi puse nişte mănuşi şi o 
eşarfă care îi acoperea aproape toată faţa. Apoi îşi aşeză 
piciorul în bucla de la capătul frânghiei, păşi peste marginea 
zidului şi dispăru în spaţiul întunecat şi lipicios de dedesubt, în 
timp ce dr. Basehart şi oamenii lui îl coborau. Jay şi Lila îl 
urmăreau cu lanternele, luminându-i calea. 

Observă îndată că era mai rece acolo jos. Aerul era mai umed şi 
mirosea greu. în timp ce se rotea în coborârea sa, îşi aprinse 
lanterna ca să inspecteze pereţii. Groapa era săpată cu mâna în 
sol şi calcar, cu un diametru cuprins între doi şi trei metri, 
adâncă de circa cinci metri. Straturile groase de mucozitate 
uscată 

53 

de pe pereţi indicau că melcii zburători locuiau aici de ceva 
vreme. Substanţa era verde, ceea ce îl linişti puţin. Limacşii 
zburători ocupau acel loc doar când erau bine hrăniţi şi 
mulţumiţi. 

Zgârie peretele cu piciorul şi se desprinse ceva prun-diş. Nisipul 
şi pietrele căzură peste oase scoțând sunete goale, zăngănind, 
iar un melc—acesta nu chiar atât de mulţumit—sâsâi şi se dădu 
speriat la o parte. 

- Opriţi coborârea! Strigă el, iar ei nu mai coborâră frânghia. 


Se afla la doar un metru şi jumătate deasupra fundului gropii. în 
raza lanternei sale putea zări doi melci galbeni cocoţaţi pe un 
craniu. Nu le plăcea că fuseseră descoperiţi şi sâsâiau şi ţârâiau 
întorşi înspre el, cu spinările arcuite. Cu mişcări lente scoase un 
tub de spray de la cingătoare. Dorea să le poată prezice 
reacţiile. 

Aceştia ţâşniră de pe craniu ca nişte săgeți, într-un fâlfâit nebun, 
cu ţipete mici, ascuţite mişcându-se atât de repede încât îi era 
greu să le urmărească traseul. Veneau înspre el, dând din aripi 
şi îndreptându-se înspre creştetul lui. Dintr-o ţâşnitură îl pocni 
pe unul cu lanterna. Celălalt ateriza pe cizma sa, iar el îl pul- 
veriza cu un jet din tub. 

Tubul conţinea o soluţie cu o mare concentraţie de sare, iar 
spinarea melcului începu să se înmoaie. Căzu la pământ, 
chiţcăind, după care muri. 

Cel de al doilea veni din nou înspre el, însă îl pulveriza când încă 
era în zbor şi acesta se prăbuşi imediat la pământ ca un peşte 
mort. 

- Jay, strigă el în sus, ideea ta cu spay-ul a funcţionat. 

- Asta e bine, îi strigă Jay înapoi. 

54 


- Tată, ai grijă! zise Lila. 

îşi prinse din nou tubul de spray la centură şi explora partea de 
jos a gropii cu lanterna aprinsă. Nu mai văzu alţi melci. 

- Daţi drumul frânghiei. 

în cele din urmă atinse cu picioarele oasele, presân-du-le în 
stratul gros de mucozitate picurată de pe trupul melcilor ce 
acoperea fundul gropii. Ele se sfărâmară sub greutatea lui. 

îşi scoase picioml din bucla de la capătul frânghiei şi strigă: 

- E-n regulă, o puteţi ridica. 

Apoi, întorcându-se în direcţia templului funerar, găsi tunelul 
lung şi îngust despre care vorbise Lila. Pătrunzând adânc sub 
pământ, acesta înghiţi raza luminoasă a lanternei care se pierdu 
în distanţa neagră, fără capăt. 

- Văd tunelul, strigă el. Veniţi. E gol. Deasupra, dr. Basehart 
şi oamenii lui traseră 

frânghia înapoi, iar Jay îi făcu semn Lilei. 

Ea îi văzu semnalul, dar scutură dezaprobator din cap: 

- Nu, mergi tu primul. 


Jay obişnuia să meargă ultimul, aşa încât să o poată 
supraveghea pe sora lui. însă când se gândi la primul ei contact 
cu această groapă, o înţelese. 

- Bine. Eu te aştept jos. 

- Ne-am înţeles. 

Jay îşi trase pe cap o şapcă şi îşi puse nişte mănuşi de protecţie, 
iar dr. Basehart şi oamenii lui îl coborâră. Apoi veni rândul Lilei. 
îşi aşeză chipiul militar cu cozoroc care îi atârna peste ochi, o 
cămaşă cu mâneci 

55 

exagerat de lungi şi nişte mănuşi, iar apoi se aşeză deasupra 
zidului şi îşi azvârli picioarele peste margine. lar apoi sângele îi 
îngheţă în vine. 

- Eşti gata? întrebă dr. Basehart. Bineînţeles că era gata. Era 
doar... 

Respiră adânc. Haide, Lila, îşi spuse ea. Fii tare. Nu ai voie să-ţi 
fie teamă acum, când toată lumea e cu ochii pe tine. împreună 
cu tatăl şi fratele ei se mai vârâseră în multe alte locuri adânci, 
întunecoase. Acum nu se întâmpla nimic nou. 

Dar în groapa asta dizgraţioasă, urât mirositoare era ceva care Îi 
răscolea stomacul. Se simţea neliniştită. Mâinile îi tremurau. 

- Da, spuse ea forţat. Sunt gata. 

Luându-şi inima în dinţi, ea se agăţă cu toată greutatea de 
frânghie şi trecu de partea cealaltă a zidului, prin frunze şi 
ramuri încâlcite ... în gâtlejul întunecat al gropii. 

- Asta e, veni vocea tatălui ei de dedesubt. E floare la ureche. 
începu să se rotească atârnată de frânghie. Pereţii gropii se 
mişcau în jurul ei, făcând-o să ameţească; simţea cum i se face 
rău. 

îi putea auzi pe Jay şi pe tatăl ei discutând undeva dedesubt. 

- Cine crezi că au fost oamenii ăştia? întrebă Jay. 

- Victime sacrificiale, cel mai posibil, îi răspunse tatăl lui, 
aruncaţi în această cavitate după încheierea ceremoniei de pe 
vârful Piramidei Soarelui. 

Nu putea privi în jos. 

- Cât mai este? strigă ea cu o voce care îi trăda teama. 

56 

- încă doi metri, răspunse Jay. Fără emoţii. 

Atinse cu picioarele oasele sfărâmate, care se răsturnau şi 
picurii moi, şi se împiedică uşor. Jay şi dr. Cooper se întinseră să 


o prindă. 

- Eşti bine? întrebă dr. Cooper. | se părea că vocea lui vine de 
undeva de departe. 

Nu, se gândi ea. 

- Bineînţeles că mi-e bine! încă îi venea greu să stea pe 
picioare. 

- Pământul e solid ceva mai încolo, îi anunţă dr. Cooper. 

Ciudat. Ei i se părea că pământul se mişcă în valuri asemenea 
unui strat de apă. 

în timp ce mergea înaintea lor în tunel, tatăl ei vorbea pe un ton 
de încântare, cu o voce şoptită, aşa cum făcea întotdeauna când 
se afla în mijlocul unei descoperiri. 

- Nu cred că tunelul acesta a fost săpat de Jose de Carlon. 
Urmele lăsate de unelte şi manopera seamănă prea mult cu 
structura gropii. Pe deasupra, se pare că e în această condiţie 
de multă vreme, din moment ce sunt multe formaţiuni 
calcaroase. Oltecii trebuie să îl fi săpat. 

- Ingenios, zise Jay, venind chiar în spatele lui. Probabil că 
acesta a fost conceput ca o intrare secretă în mormânt. 

- Aveţi grijă la cap şi fiţi atenţi pe unde păşiţi. Tunelul le 
permitea să intre doar înghesuiți, unul 

câte unul. Aveau foarte puţin spaţiu în partea de sus, aceasta 
din pricina stalactitelor ascuţite, amenințătoare ce atârnau din 
tavan. Nici partea de jos de sub picioare nu era într-o stare mai 
bună; stalagmitele zdrelite se 

57 

iveau de pretutindeni ca nişte pumnale. Lilei i se păreau că 
arată ca nişte dinţi, şi avea impresia copleşitoare că umblau 
printre fălcile unui monstru. Lanternele fratelui şi tatălui ei creau 
umbre ascuțite, tenebroase care săreau azvârlit deasupra 
capului ei. Ea îşi ținea lanterna mai jos şi capul plecat. Nu dorea 
să privească. 

După o vreme şi un drum care părea fără capăt în stomacul unui 
monstru, dr. Cooper anunţă în cele din urmă: 

- Ei bine, este ceva în faţa noastră. Vedeţi? 

- Uau! Trebuie să fie mormântul! zise Jay. 

Lila se opri. Mormânt. Cuvântul în sine o înfricoşa. Nici un alt 
mormânt nu îi mai stârnise groaza, însă acum îi era frică. Se 
sprijini cu mâna de zidul rece de calcar ca să îşi recapete 
echilibrul. Simţea că tunelul se clatină, că pământul se învârte 


cu ea. 

Dr. Cooper şi Jay intraseră într-o sală sau era un coridor? In faţa 
lor se proiecta un perete neted, însă încăperea părea să se 
extindă pe o distanţă considerabilă de o parte şi de alta a lor. 
Dr. Cooper îşi îndreptă lanterna în ambele direcţii şi putu să 
vadă cum coridorul forma un colţ la fiecare dintre capete. 

- Pasajul acesta s-ar putea să înconjoare baza piramidei, 
ca un fel de hol exterior împrejurul încăperii dinăuntru. 

O dată reveniţi în tunel, Lila se forţă să mai facă nişte paşi 
înainte. îndrăzni să îşi ridice privirea şi văzu că fratele şi tatăl ei 
găsiseră ceva încăpere. 

- Uitătla fromaceste inscripţipe pereteee ... îl auzi pe tatăl ei 
spunând. 

58 

- Atun poatera blestemul dezbregare vobeaei ... se gândi ea că 
veni răspunsul lui Jay. 

Ea îşi dădu jos mănuşile şi se frecă în urechi. Locul acesta îi 
părea atât de zgomotos. Un sunet ca un huruit se auzea din 
toate părțile... 

Dr. Cooper trecu în revistă însemnările de pe pereţi... 

- Da . . . imaginile cu regele şarpe şi jertfele umane. Ştiţi, jertfele 
umane erau adesea îmbrăcate în aur şi în straie alese donate de 
ceilalţi oameni. Având în vedere ce bătrân ticălos şi lacom 
fusese Kachi-Tochetin, mă întreb dacă nu cumva preoţii foloseau 
acesta pasaj ca să se furişeze până în groapă şi să îi dezbrace 
pe morţi de acele straie. 

Jay îşi şi imagină scenariul: 

- Ucideau victima pe Piramida Soarelui, azvârleau trupul în 
groapă ... 

- Ca pe o ofrandă sacră închinată vreunui anumit zeu... 

- Şi apoi se strecurau pe furiş prin acest tunel ca să culeagă tot 
aurul şi bijuteriile pentru ei înşişi. 

- Se poate că derulau aici un plan mârşav. Dr. Cooper îşi mişcă 
lanterna luminând în sus şi în jos de-a lungul pasajului. Dacă 
acest lucru e adevărat, atunci trebuie să existe şi o altă cale de 
acces. 

Jay o auzi pe Lila împleticindu-se în tunel în spatele lui şi privi 
înapoi. 

- Lila? 

- Lumina pe care o arunca lanterna ei cobora. Părea că umblă 


clătinându-se. 

- Hei, Lila, eşti bine? 

59 

- E bine cu minutul când e mai larg, sunt un şarlatan ... 
răspunse ea. 

Jay se întinse şi îl apucă pe tatăl său de braţ. 

- Tată... 

Dr. Cooper auzise şi el răspunsul Lilei. 

- Lila? Cum te descurci acolo în spate? 

Puteau vedea doar lumina lanternei care înainta înspre ei. Ea nu 
răspunse. 

Dr. Cooper îi lumină faţa cu lanterna. 

Ea se ghemui, acoperindu-şi faţa cu braţele. 

- NUU! acum poţi să luminezi, sunt înăuntru! 

- Vorbeşte prostii! exclamă Jay. 

- Ceva nu e în regulă, zise dr. Cooper. Se grăbiră să intre din nou 
în tunel. 

- Lila, stai liniştită, scumpa lui tata, venim acuma. Jacob Cooper 
aproape ajunse la ea, era pe punctul 

de a o atinge, când ea îşi cobori braţele şi el îi văzu faţa. 

Pielea i se făcuse de un verde pal. Ochii îi erai sălbatici, ca ai 
unei jivine. Ea scoase un țipăt care îi îngheţă sângele în vine. 
încercă să o ţină: 

- Lila— 

POC! îl plesni ea peste faţă înainte ca el să îi vadă măcar mâna, 
cu unghiile degetelor căutând să se înfigă în el. Lovitura fu 
suficient de puternică să îl dezechilibreze. Căzu pe spate la 
pământ, şi o stalagmită ascuţită era cât pe ce să îi străpungă 
zona costală. 

- Lila, strigă Jay, ce faci? 

Lanterna ei zăcea printre stalagmite, încă luminând. Dincolo de 
micul cerc de lumină pe care îl forma 

60 

aceasta, Jay şi dr. Cooper o auzeau pe Lila gonind înapoi în tunel 
cu o viteză incredibilă. 

- Ai văzut-o? exclamă dr. Cooper, ridicându-se cu grijă. l-ai 
văzut faţa? 

- Ce s-a întâmplat? Vocea îi trăda disperarea. 

- Tocmai lucrul despre care scria şi avertiza Jose de Carlon. 
Orice ar fi acesta, ea suferă acum de el— blestemul din Toco- 


CINCI 

Armond Basehart şi cei trei oameni ai săi fură speriaţi de nişte 
urlete îndepărtate, care veneau din groapă, asemenea unor 
strigăte disperate venind din infern. Tomăs, Juan şi Carlos se 
ghemuiră, apucându-şi puştile, cu ochii albi şi căscaţi de teroare 
în întunecimea junglei. 

Chiar şi mintea ştiinţifică a doctorului Basehart fu tulburată de 
sunetele acelea. 

- Este—cred că este fata. 

Tomăs încuviinţă, cu faţa crispată de teamă. 

- Asta nu-i a bine, senor. Este— 

Sunetul se apropia, se auzea tot mai tare, tot mai sălbatic. 
Puteau auzi paşi care alergau, pe ceilalţi doi Cooper strigând, iar 
pe fată urlând. Toate vocile se auzeau ca un ecou de undeva 
departe, de dedesubt, asemenea unor stafii dintr-o criptă 
adâncă, interzisă. 

Dr. Basehart se aplecă peste zid şi lumină groapa cu lanterna 
sa. 

- Ar fi bine ca unul dintre voi să coboare şi să vadă ce se petrece 
acolo. Se uită la oamenii săi. Ar putea fi—A A AH! 

Ceva îi apucă mâna, apoi marginea hainei, apoi se târi şi se 
căţăra peste el ca o pisică sălbatică, trântindu-1 la 

63 

pământ. Juan şi Carlos scoaseră nişte sudalme în spaniolă, 
nevenindu-le să-şi creadă ochilor. 

- Apucaţi-o! strigă Tomâs. Senorita, opriţi-vă! Juan aruncă arma 
ca să îşi elibereze mâinile. Ea 

venea direct înspre el, cu ochii sălbatici, cu gura deschisă de i 
se vedeau dinţii, gâfâind cu furie. 

El încercă să o oprească, implorând-o. O apucă strâns: 

- Senorita, vă rog— 

îl trânti la pământ, ca şi cum greutatea lui nu conta nimic, iar el 
se rostogoli pe deal în jos până în tufişuri. Fără să privească în 
urmă, ea se avântă în junglă. O puteau auzi călcând totul în 
picioare înaintând prin junglă în beznă, îndepărtându-se tot mai 
mult. 

Şi apoi auziră un alt urlet—celălalt urlet, de undeva dintre ruine. 
Se părea că îi răspunde. 


- Basehart! Se auzi vocea doctorului Cooper de jos. Dr. 
Basehart şi oamenii lui se repeziră la frânghie şi 

îl scoaseră pe dr. Cooper din groapă. 

- Unde mi-e fiica? întrebă Jacob Cooper, trecând cu greu peste 
zid. 

- Ea ... se încurcă Dr. Basehart încercând să răspundă, încă 
şocat de cele întâmplate. 

- Unde el strigă el. 

Vocea doctorului Basehart tremura. 

- A intrat fugind în junglă. Nu am putut-o opri. Era ca o nebună, 
ca o ieşită din minţi! 

- Scoateţi-mi fiul de-acolo! lute îl traseră pe Jay din groapă. Dr. 
Cooper fierbea de mânie: 

- Deci moluştele verzi sunt inofensive, nu-i aşa? îl înşfacă el pe 
Tomâs pe guler. Spui că asta e inofensiv? 

64 

Fetiţa mea e ca un animal turbat! 

Dr. Basehart interveni, trăgându-l pe dr. Cooper dinspre Tomâs: 
- Dr. Cooper, suntem la fel de surprinşi ca dumneavoastră! Nu 
avem nici cea mai mică idee— 

Auziră un alt urlet. Era Lila. 

- Haideţi, spuse dr. Cooper, conducându-i în junglă, vorbim mai 
târziu. 

Tomâs îi avertiză: 

- E periculos! Sunt şerpi, melci zburători galbeni, poate şi 
oameni Kachaka! 

- Veniţi numai! 

Intrară repede în junglă, încercând cât puteau de bine să 
meargă pe urmele Lilei. Dr. Cooper verifica în desişul stufos cu 
lanterna, găsind crengi rupte, cârcei de vie şi frunze călcate în 
picioare. Viteza şi agilitatea cu care înainta ea prin această 
masă de verdeață încâlcită erau nefireşti. Nu doar că îşi ieşise 
din minţi, dar un flux masiv de adrenalină îi conferea o putere 
neobişnuită. Uneori părea că sărise pe deasupra a tot ce îi 
stătea în cale. 

- Blestemul din Toco-Rey, bombăni dr. Cooper, înaintând pe 
bâjbâite, lovind cu spada sa. Mucozitate toxică! Asta e tot cea 
întâlnit Jose de Carlon. Nu era nimic altceva. Nu trebuia să îi dau 
crezare lui Tomâs. Trebuia să o fi dus pe Lila de aici imediat şi 
să o internez într-un spital! 


Dr. Basehart încercă să se apere: 

- Dr. Cooper, nu putem şti cu siguranţă ce i-a cauzat— 

- Atunci află despre ce e vorba! îl repezi dr. Cooper. Doar eşti 
om de ştiinţă, biologul care are un laborator. 

65 

Descoperă ce substanţă e aceea şi cum putem să îi contracarăm 
efectele! 

- Scopul principal pentru care am venit aici nu este cercetarea 
biologică, doctore! obiectă Basehart gălăgios. Mă aflu aici ca să 
găsesc comoara lui Kachi-Tochetin—la fel şi dumneavoastră, aş 
putea adăuga! 

Dr. Cooper se întoarse cu ochii scânteietori, cu pumnul încleştat, 
pregătit să lovească. Se controla imediat, dar lovi cu cuvintele. 
- Pune-ţi pofta în cui, dr. Basehart, până ce îmi găsesc fiica! Se 
întoarse şi continuă să dea la o parte desişul. 

Armond Basehart venea în urma lui, în mod clar simțindu-se 
jignit. 

- Cum aţi spus? 

- M-ai auzit! Tu şi şeful tău puteţi doar să— leşiră la loc larg. 
Juan ţipă. Ceilalţi îngheţară cu puştile în mână. 

Se aflau în faţa zidului în ruine a ceea ce fusese o locuinţă 
oltecă. La pământ, lângă fundaţia zidului, viermuia, se ţâra, 
sâsâia şi guita o masă în forma unui trup uman de boţuri 
vâscoase. 

Rămaseră ca înlemniţi preţ de-o clipă. Nici unul nu se putea 
gândi ce e de făcut. 

Tomâs veni în spatele doctorului Cooper şi îi şopti la ureche: 

- Culoarea li se schimbă din galben în verde, observă Tomăs. 
Poate că acum sunt mai timizi. 

Dr. Cooper se apropie cu precauţie, cu spada şi cu spray-ul în 
mână, pregătit să îi vină de hac oricărui melc care ar fi încercat 
să se apropie de el. Unele 


dintre creaturile lipicioase începură să îl observe şi să se 
îndepărteze, mai zburând, mai ţopăind. 

Atât de brusc încât îi luă prin surprindere pe ceilalţi, Jacob 
Cooper urlă şi îşi flutură cu repeziciune spada în spate şi-n faţă, 
creând o agitaţie care le făcu pe moluşte să se împrăştie, 
aşezându-se în copaci şi printre ruine ca un stol de păsări 
speriate. 


- O, nu, spuse dr. Basehart uitându-se îngrozit la rămăşiţele de 
pe pământ. 

Tomâs aruncă o singură privire şi apoi se cruci. 

Jacob Cooper se apropie cu băgare de seamă, luminând cu 
lanterna ce mai rămăsese din trupul persoanei, nimic mai mult 
acum decât un schelet acoperit cu măzgă verde, sprijinit de zid. 
- E Brad Frederick, unul dintre cei din echipa lui Cory. 

Ceilalţi se apropiară şocaţi şi stupefiaţi, iluminând cu lanternele 
scheletul neînsufleţit, care le rânjea în faţă. 

- Cum îţi dai seama? întrebă dr. Basehart. 

- Mai ţii minte caseta video? răspunse dr. Cooper luminând faţa 
scheletului. Acel zâmbet larg e incon-fundabil. 

- Nimeni nu pune mâna, le atrase atenţia dr. Basehart în 
timp ce îngenunchea lângă schelet ca să zgârie cu un băț o 
mostră din mâzga verde. Duc în laborator această substanţă ca 
să văd dacă pot găsi corespondențe cu mucozitatea pe care am 
desprins-o de pe trupul Lilei astăzi mai devreme. împătură cu 
grijă băţul în batistă şi îl puse în buzunarul vestei. însă acum 
totul se explică, nu-i aşa? 

- Oare? întrebă dr. Cooper. 

67 

Dr. Basehart îşi ridică privirea şi se uită la ei. 

- Otrava melcilor. Tribul Kachaka a folosit-o ca s-o pună în vârful 
săgeţilor. Am găsit săgeți în tabăra lui Cory şi ştim în felul 
acesta că trebuie să fi fost atacați de tribul Kachaka. Acest 
bărbat, Brad Frederick trebuie să fi fost lovit de o săgeată 
otrăvită şi a contractat simptomele pe care le are fiica ta: 
turbare şi paranoia extremă, urmate în cele din urmă de 
paralizie şi moarte. El a fugit din tabăra atacată, a rătăcit 
printre aceste ruine şi a căzut într-un final aici. Melcii zburători 
sunt cei care se îngrijesc de igiena junglei. Au, ăăă, curăţat 
rămăşiţele ce le-au ieşit în cale. 

Apoi se întoarse înspre Tomâs, Juan şi Carlos, spunându-le 
următoarele cuvinte: 

- Deci acest „blestem" de care vă temeaţi voi atât de tare nu 
este nimic altceva decât otrava pe care o secretă melcii în 
mucozitatea lor. Natura însăşi a născocit o modalitate de a 
păzi comoara lui Kachi-Tochetin: moluştele otrăvitoare. 
Tomâs încercă să argumenteze: 

- Dar senor Basehart, Juan, Carlos şi eu am mai atins acea 


mâzgă verde înainte. Am pus mâna pe melcii verzii. Şi niciodată 
nu am luat-o razna. Mâzga nu ne-a făcut nici un rău. 

Basehart se gândi la aceasta o vreme. 

- Probabil că strămoşii voştri au dezvoltat de-a lungul 
generaţiilor o anume imunitate. Mucozitatea, indiferent de 
culoare, ar putea produce reacţii diferite celor străini de aceste 
meleaguri. li privi pe cei doi Cooper. Motiv pentru care Kachi- 
Tochetin a găsit-o atât de potrivită. 

68 

Jay cugetă la ceva câteva momente şi acum avu în sfârşit şansa 
să întrebe: 

- Dar doctore Basehart, dacă acesta este Brad Frederick, 
atunci cine e înmormântat în mormântul din spatele taberei lui 
Cory? 

Pentru doar o clipă, Dr. Basehart păru blocat de întrebare. 

- Am uitat. Erau patru în echipa lui Cory. l-am îngropat pe cei 
trei pe care i-am găsit în tabără. Acesta, domnul Frederick, 
s-a întâlnit cu moartea aceasta teribilă aici între ruine. Dr. 
Basehart se ridică ceremonios. Dar acum şi el va fi înmormântat 
cum se cuvine, într-un mormânt. Ne vom ocupa de aceasta. 
Jacob Cooper era deja destul de agitat. 

- Dar mai întâi va trebui să o găsim pe Lila, înainte să 
sfârşească—aruncă o privire scheletului de la picioarele 
lor—în felul acesta. 

Jay înghiţi în sec. Gândul era prea oribil ca să şi-l poată 
imagina. 

- Să mergem, oameni buni. 

- Tomâs şi Juan vă vor însoţi în căutarea voastră, zise Dr. 
Basehart, fără ca măcar să privească şi să vadă dacă oamenii 
săi sunt de acord cu sarcina încredinţată. Carlos mă va însoţi 
până în laborator. Am de gând să analizez acest eşantion şi să 
văd dacă nu pot neutraliza elementul toxic. Să sperăm că pot 
descoperi antidotul în timp util. 

- O vom găsi pe Lila, spuse dr. Cooper cu o hotărâre fermă în 
glas, şi o aducem la tine. 

Fură surprinşi de un vaiet prelung, jalnic venind de undeva din 
adâncul ruinelor. 

- Asta e Lila, spuse Jay entuziast. Nu e prea departe. 

69 

- Noroc, le zise dr. Basehart, mergând în direcţia taberei. 


Dr. Cooper îl instrui pe Tomâs: 

- Tu şi Juan înconjurați din direcţia aceea; eu şi Jay ne vom duce 
în această direcţie. încercăm să o păstrăm pe Lila între noi, până 
când putem stabili cu exactitate unde este localizată. 

Ei se despărţiră şi înaintară în junglă, mişcându-se încet, cu 
băgare de seamă. Se fereau de şerpi şi de melci galbeni în timp 
ce îşi păstrau urechile ciulite pentru orice alte sunete care ar fi 
venit din direcţia Lilei. 

După ce străbătură o oarecare distanţă, dr. Cooper se opri şi se 
îndreptă spre Jay ca să îi facă semn să rămână nemişcat. 
Ascultară o clipă. Nu se auzea nici un sunet. 

Şi apoi se făcu auzit. Un alt vaiet prelung, jalnic. 

- Tată, şopti Jay cu îngrijorare, asta nu a fost Lila. Jacob Cooper 
încuviinţă, apoi spuse şoptit: 

- Ceea ce înseamnă că Armond Basehart are de dat nişte 
explicaţii. 

- Adică? 

- Ela lucrat cu echipa lui Cory până când au fost ucişi. Avea 
caseta video, îi cunoştea pe nume, iar acum ne cere să credem 
că i-a îngropat pe trei dintre ei şi a uitat despre ceilalţi doi. 
-Doi? 

- Brad Frederick ... şi acum acest al doilea urlet pe care l-am 
auzit. E o fiinţă umană în suferinţă, la fel ca Lila. Dacă mă întrebi 
cine e, eu cred că-i un alt membru al echipei lui Cory. 

Jay făcu o grimasă: 

70 


- Deci erau cinci oameni în echipa lui Cory? 

- Nu ştim. Dar mă nelinişteşte faptul că dr. Basehart nu pare să 
îşi amintească. 

Jay întrebă: 

- Dacă doi dintre ei şi-ar fi pierdut minţile, precum Lila, de ce ar 
încerca să ascundă acest fapt de noi? 

Dr. Cooper oftă cu dezgust: 

- Lăcomia. Este atât de preocupat de găsirea comorii încât nu 
doreşte să ne preocupe soarta celor ce mai sunt în viaţă din 
echipa lui Cory. 

Jay medita la cele spuse, apoi aprobă: 

- Da, dacă am crede că mai supraviețuiesc oameni din echipa 
lui Cory, am încerca să îi ajutăm în loc să căutăm după comoară. 


- întocmai. Nu cred că un om precum Armond Basehart are 
timp pentru asemenea judecăţi morale. Şi nu cred că făcea 
parte din planul lui să găsim acel schelet—sau să auzim urletele 
acestea. 

- Deci ce s-a întâmplat cu adevărat? Echipa lui Cory a fost 
atacată de tribul Kachaka sau şi-au pierdut minţile în urma 
contactului cu secreția melcilor sau amândouă sau ce altceva? 
- Eu cred că Armond Basehart ştie, dar nu spune. Şi acum chiar 
mă întreb dacă a fost cu adevărat vorba de claustrofobie. S-ar 
putea ca el să fie— 

Se auzi un țipăt, apoi un mârâit şi apoi şi mai multe ţipete şi 
paşi în desiş: era pe-aproape. 

Dr. Cooper şi Jay se avântară în desiş, făcându-şi drum cu 
umerii, împingând, înaintând anevoios, despicând şi înaintând. 
Se auzea ca şi la vânătoare: o victimă care fuge, un prădător 
care o urmăreşte. îşi imaginau tot ce putea fi mai rău. 

71 

Părăsiră pădurea şi ieşiră într-un luminiş. Găsiră şi mai multe 
ruine—mai mult gri, mai multe pietre împrăştiate ivindu-se pe 
alocuri din stratul gros de verdeață. îşi mişcară lanternele în faţă 
şi în spate, căutând într-una cu fasciculele de lumină. Cineva 
alerga, ţipând, luptându-se de cealaltă parte a zidului ce se afla 
într-o stare jalnică. Surprinseră o şapcă largă, cu cozoroc. 

- E Lila! exclamă Dr. Cooper, alergând înspre ruine, cu pistolul în 
mână şi cu Jay însoţindu-l în partea dreaptă. 

Se urcară pe coama zidului. Era o locuinţă veche, cu patru 
pereţi, fără acoperiş. în partea cealaltă într-un colţ, printre viţe 
şi plante, în conul de lumină al lanternelor lor stătea o fată de 
vârstă fragedă, ghemuită în teroare, cu trupul chircit, cu braţele 
peste cap. 

- Lila! urlă tatăl ei, sărind de pe zid şi alergând înspre ea. 

încă aşezat pe coama peretelui, Jay văzu tufişurile mişcându-se. 
Ceva înainta în direcţia doctorului Cooper. 

- Tată! 

Dr. Cooper auzi avertizarea, simţi mişcare în partea stângă, şi 
privi într-acolo tocmai la timp şi văzu— dinţi! ochi scânteietori! 
un pumn puternic! 

li devie lovitura, apoi evită o alta, după care se ghemui şi se 
folosi a treia oară de o mişcare de judo pentru a arunca acea 
creatură în tufişuri. Aceasta se foi, se ridică apoi şi sări în 


picioare. Veni din nou înspre el. 

îşi aruncase pistolul şi lanterna. Nu avea timp să le caute. 

72 

Creatura făcu o tumbă puternică în aer, cu braţele întinse, cu 
degetele încovoiate ca nişte gheare, cu un urlet în gâtlej. Dr. 
Cooper se feri, reuşi să îi devieze greutatea, o dădu în lături. 
Aceasta se rostogoli din nou în tufişuri. 

Nu-i chip să o birui prin forţă, se gândi Dr. Cooper. Pot doar să îl 
evit, dar oare câtă vreme? Văzu o lucire metalică printre viţe la 
o depărtare de câţiva metri. Se îndreptă într-acolo. 

UFF! Lovitura îl trânti la pământ, printre viţe verzi şi crengi 
rupte. Se rostogoli peste spate şi văzu în întuneric o faţă 
înaintând înspre el. Era verde, clocotind de mânie, parcă venită 
de pe altă lume, turbată, gata să ucidă. 

Creatura făcu un salt. Jacob Cooper îi trânti o lovitură de picior 
în stomac şi aceasta se rostogoli din nou în tufişuri. 

Unde era pistolul acela! îl căută pe bâjbâite. 

BUUM! 

Jay îl găsise şi trase o rafală în aer. 

Creatura scoase un strigăt de teamă şi păru să ezite. 

— Du-te! strigă Jay, şi trăgând din nou în aer. Să mergem de 
aici. 

Creatura se întoarse şi fugi, gonind sălbatic prin desiş. 

Dr. Cooper se ridică de jos. 

- Tată! strigă Jay. Ai grijă! 

Dr. Cooper se răsuci, o văzu venind, se feri. 

O săgeată otrăvită se înfipse într-o cracă de lângă creştetul său. 
Puuf! Se simţi o adiere. O a doua săgeată zbârnâi în dreptul 
urechii lui Jay. 

73 

Cei doi Cooper se aruncară la pământ, merseră grăbit, se târâră, 
apoi priviră printre frunze şi crengi. Dr. Cooper îşi găsi lanterna. 
Fascicolul de lumină căzu pe o mână mică strângând un băț de 
bambus, îndreptându-l1 înspre o ţintă. 

Puuf! O altă săgeată vâjâi printre frunze şi crengi la doar câţiva 
centimetri de capul doctorului Cooper. 

- Nu trage! spuse el cu voce tare. Suntem prieteni! Auziră cum 
cineva trase speriat aer în piept. în 

direcţia lor nu mai veniră săgeți. 

- Mă auzi? strigă din nou dr. Cooper. Ne poţi vedea? îţi suntem 


prieteni. Nu îţi facem rău. 

îşi scoaseră capul din ascunziş şi îşi fluturară mâinile, aşa încât 
să poată fi văzuţi bine. 

O fată indigenă cu pielea mai întunecată îi privea peste umăr, 
ţinând în mână o suflătoare. Pe faţă i se citea teroarea. Dar când 
îi văzu păru să se relaxeze. 

Apoi ea slobozi un oftat şi alunecă la pământ într-un leşin. 
Alergară înspre ea să o ajute, mişcându-i capul, simţindu-i 
pulsul. Bătăile inimii erau puternice, iar respiraţia îi era regulată. 
- Sărmana, zise dr. Cooper. Trebuie să fi fost îngrozită, li ridică 
suflătoarea şi o strecură în buzunarul de la 

cămaşă, apoi se folosi de lanternă ca să îi lumineze faţa 
măslinie şi părul lung, lins şi negru. Era tânără, frumoasă, de o 
vârstă şi statură apropiate de cele ale Lilei. 

- E indigenă, observă dr. Cooper. Probabil din tribul Kachaka. 
Jack era încurcat: 

- Dar cum de poartă şapca Lilei? 

74 

- Poate că a găsit-o... sau o fi întâlnit-o pe Lila. O lovi uşor pe 
frunte şi îi vorbi. Bună, fetiţo. Hai, trezeşte-te. 

O licărire de lumină cobori peste chipul fetei, luminând şi 
pietrele zidului vechi. Se auzi zgomot în spatele lor. 

Când se întoarseră, văzură torţe care se iveau de după zid şi 
reflectând umbrele nedesluşite ale câtorva oameni—nişte 
bărbaţi uriaş,—îmbrăcaţi lejer, unii dintre ei cu piepturile 
dezvelite. Unii purtau pălării de paie. Aveau la ei cuțite, puşti, 
ciomege. O voce le turui ceva într-o limbă nedesluşită. Apărură 
multe torţe. Lumina inundă zona în care se aflau. 

Un bărbat o luă înaintea celorlalţi şi se apropie de ei, cu faţa 
expresivă, bine conturată în lumina torţelor. Era un indigen. 
Purta pantaloni şi o cămaşă uzată, o pălărie de paie zdrenţuită, 
şi avea cu sine o puşcă veche. Când îi văzu împreună cu fata ce 
zăcea neajutorată în stare de inconştienţă, ochii i se umplură de 
oroare şi mânie. Urlă la ei, îndreptând arma în direcţia lor. 

Ei dădură drumul fetei şi îşi ridicară mâinile. 

Bărbatul le dădu oamenilor lui nişte ordine, iar ei părăsiră 
desişul şi înaintară, fluturându-şi armele. Doi îl prinseră pe Jacob 
Cooper, punându-i un cuţit în dreptul gâtlejului. Alţii doi îi 
înşfăcară pe Jay şi îl ţinură, luând pistolul tatălui său. lar alţii doi 
o ridicară cu grijă pe fată şi o duseră la o parte. Un altul îşi 


însuşi lanternele celor doi Cooper. 

Dr. Cooper vorbi, deşi era atent să nu se mişte ca să nu dea 
celor care îi aveau acum în captivitate vreun motiv ca să îşi 
folosească pumnalul: 

- încercam să o ajutăm. Era atacată— 

75 


Bărbatul părea amuzat: 

- îţi place să născoceşti poveşti? Mai era un pic de nădejde: 

- Ştiţi engleză? 

Bărbatul îşi înălţă capul şi zâmbi afectat, de parcă i-ar fi fost dat 
să audă o întrebare prostească: 

- înţeleg pe ici, pe colo. Engleza voastră sună foarte bine. 

- Domnule, noi vi-am salvat fiica. Era atacată— 

- De voi! răcni bărbatul, gesticulând cu ţeava puştii. Nu mă 
puteţi duce de nas! Sunteţi mukai-tochetin! Preţ de o clipă îşi 
aruncă ochii peste ruine, ca şi cum ar fi căutat să desluşească 
acolo pericole ascunse. Sunteţi peste tot! Vreţi să ne speriaţi şi 
să ne ucideţi. De ce? Noi suntem din neamul Kachaka! Noi nu 
profanăm mormântul! 

Hi-ha. Asta nu mai era o glumă. 

- Sunteţi din neamul Kachaka? 

- Voi ştiţi asta. Mukai-tochetin ştiu totul. Ştiţi că eu sunt şeful de 
trib, după cum ştiţi şi că ea este fiica mea. îşi ridică arma şi păru 
să se gândească serios la a apăsa pe trăgaci. Şi de aceea aţi 
încercat să o ucideţi, nu-i aşa? Ca să mă răniţi pe mine! 

- Domnule ... Eu sunt dr. Jacob Cooper din America şi el este 
fiul meu Jay— 

Şeful îşi îndreptă arma chiar înspre faţa lui Cooper. Dr. Cooper 
putu să privească de-a lungul ţevii chiar în ochii lui. 

- Fără minciuni! Vreţi să ne înfricoşaţi, să ne ucideţi, să-mi 
omorâţi fata şi să mă răniţi pe mine! Puse degetul pe trăgaci. 
Dar cred că am să te fac eu să suferi mai întâi! 


Un alt bărbat strigă la şeful de trib şi apoi vorbi repezit, de parcă 
ar fi încercat să argumenteze ceva cu el. Trebuie să fi fost un 


argument puternic— şeful luă degetul de pe trăgaci şi cobori 
arma. Cei doi vorbiră un moment, aruncându-şi unul altuia 
sugestii şi contrasugestii, arătând înspre cei doi Cooper. în cele 
din urmă, şeful cedă şi vorbi în engleză. 

- Vă ducem în satul nostru. îşi îndreptă degetul înspre bărbatul 
cu care avusese argumentaţia. Manito spune că dacă aţi fi cu 
adevărat mukai-tochetin, nu are nici un rost să vă împuşc. Dar 
el crede că nu sunteţi mukai-tochetin. El crede că sunteţi 
probabil nişte idioţi de americani. Vom afla. 

îndemnați nu tocmai foarte blând de cei care îi luară captivi, Jay 
şi dr. Cooper porniră la drum printre ruine către jungla 
neexplorată de cealaltă parte. 

Dr. Cooper îşi arătă îngrijorarea vădită când îi spuse lui Jay: 

- Numai asta nu ne lipsea acum. Lila încă este acolo undeva, 
poate că e pe moarte. 

- Şi cum scăpăm de aici? veni răspunsul lui Jay. Şeful de trib 
păşea chiar în faţa lor. Dr. Cooper i se 

adresă: 

77 


- Hmm, şefule de trib... 

- Şef de trib Yoaxa, îl informă acesta. 

- Mulţumesc. Şefule de trib Yoaxa. Ascultaţi, fiica mea s-a 
pierdut undeva printre ruinele acestea şi se află în mare pericol. 
Noi încercam să o găsim, şi în schimb am dat peste fiica 
dumneavoastră. Fiica dumneavoastră era atacată de un, ăă, un 
bărbat sălbatic. Nu ştiu cum altcumva să îl descriu. 

Şeful de trib îl privi pe dr. Cooper lung şi apoi zâmbi viclean: 

- O, da. Un bărbat sălbatic. Un mukai-tochetin! 

- Mukai-tochetin. Jay se săturase de câte ori auzise pomenit 
acest cuvânt. Dar ce înseamnă asta? 

Şeful rânji ca şi cum ar fi fost obiectul unei glume. 

- Voi, mukai-tochetin, ştiţi cum să induceţi în eroare. încercaţi 
să mă supuneţi unui test? Dar eu ştiu. Când marele rege Kachi- 
Tochetin a fost îngropat în mormântul lui, cei mai viteji dintre 
luptătorii lui au fost de asemenea îngropaţi împreună cu el, 
pentru ca duhurile lor să îi păzească comoara. înţelegeţi? Eu ştiu 
cine sunteţi voi. îşi miji ochii cu mânie. Dar de ce ieşiţi din 
mormânt? De ce ne tulburaţi? Nu ne place să se bage groaza în 
noi, nici să se ţipe la noi, nici să fim atacați! Nu vi-am tulburat 


niciodată comoara! Nici măcar nu am văzut-o! Acest blestem nu 
trebuie să vină asupra noastră! Gesticula cu flinta sa, făcându-şi 
şi mai clar mesajul. Ar trebui să vă reluaţi somnul din mormânt. 
Lăsaţi pentru noi lumea celor vii! 

Dr. Cooper şi Jay schimbară o privire. Tocmai auziseră explicaţia 
pe care o dă tribul Kachaka pentru turbarea indusă de substanţa 
aceea toxică! 

78 

- Ascultaţi-ne, şefule de trib Yoaxa, zise dr. Cooper. Am veşti 
bune pentru dumneavoastră. Aceşti oameni care rătăcesc 
printre ruine nu sunt luptătorii lui Kachi-Tochetin, nici 
poveste. Sunt exploratori din America ce au ... ei bine, care sunt 
bolnavi şi pe moarte. Şi-au ieşti din minţi pentru că— 

- Pentru că sunt stafii. Le ţintui şeful de trib degetul în feţe. Şi 
voi sunteţi stafii, războinici morţi, la fel ca ei! 

- Şefule de trib, nu suntem războinici morţi. Şeful de trib îşi 
pierdea răbdarea: 

- Mi-aţi atacat fiica! 

Dr. Cooper îşi pierdea şi el răbdarea: 

- Nu vi-am atacat fiica! Vi-am salvat fiica din mâinile—ei bine, 
din mâinile unuia dintre americanii bolnavi. Aproape că ne-a 
ucis, iar fiica dumneavoastră a tras înspre noi cu săgeți 

otrăvite .. . Dacă tot veni vorba, ni se cuvin mulţumirile 
dumneavoastră! 

Şeful se mânie când auzi toate acestea: 

- Vedeţi? Spuneţi minciuni! Copiii din neamul Kachaka nu trag 
cu săgeți otrăvite. Le este interzis! 

- Se poate că e adevărat, dar— Şeful îşi ridică mâna: 

- Gata cu vorba! Când ajungem în sat vom afla despre ce este 
vorba. 

îşi continuară drumul în junglă pe o potecă bine bătătorită. în 
cele din urmă ajunseră într-un sătuc unde cel puţin două sute de 
bărbaţi, femei şi copii aşteptau cu îngrijorare întoarcerea şefului 
lor şi a oamenilor săi. Satul era un amestec bizar de vechi şi 
nou, de civilizaţie şi primitivism. Colibele din iarbă împletită 
stăteau pe lângă locuinţe cu o structură de 

79 


lemn brut; existau locuri pentru foc în afara casei, dar şi sobe 
pentru gătit. Atât torţe, cât şi lămpi cu petrol luminau coridorul 


de trecere dintre locuinţe. Câţiva inşi nu păreau să se 
sinchisească de faptul că nu purtau mai nimic sau că lucrau goi 
puşcă, însă cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în veşminte albe, unele 
brodate cu mare artă. 

în privinţa armelor pe care le preferau, aproape fiecare luptător 
purta tuburi de bambus la cingătoare, dar mulţi aveau puşti, 
pistoale şi cuțite. 

Unele dintre femeile din sat păreau deosebit de tensionate, ca şi 
cum ar fi fost îngrozite că trăiesc acest moment. Când văzură 
trupul fetei atârnând fără vlagă în braţele celor doi bărbaţi care 
o purtau, ele îşi ridicară mâinile şi începură să se vaiere cu 
teamă şi groază. Cu lacrimi şi hohote intense de îngrijorare, ele 
o desprinseră din braţele celor doi cărăuşi şi o duseră în cea mai 
apropiată bojdeucă din lemn, unde o întinseră pe un pat. 

Şeful de trib se opri chiar în faţa uşii rudimentarei locuinţe, 
urmărind cum femeile se străduiau să o resusciteze pe fată, 
apoi se întoarse la cei doi Cooper. 

- Vedeţi câtă durere aţi produs? A lipsit de acasă de la începutul 
serii şi am căutat-o mult timp după ce s-a lăsat întunericul. Le- 
am spus tuturor copiilor: „Nu vă duceţi printre ruine, acolo sunt 
mukai-tochetin." Şeful de trib dădu dezaprobator din cap privind 
prin deschizătura uşii la fiica sa care era încă în stare de leşin. 
Cred că de aceea s-a dus ea. întotdeauna şi-a dorit să vadă 
unul. îl privi pe dr. Cooper. Ei bine... acum a văzut. 

80 

Jacob Cooper nu se putu să nu scoată un oftat de frustrare. 

- Şefule de trib Yoaxa— 

- Urmaţi-mă, spuse şeful de trib, făcându-le semn cu mâna şi 
arătându-le drumul. 

Bărbaţii care îi păzeau pe cei doi Cooper îi îndemnară să 
înainteze, însoţindu-i prin sat, prin faţa colibelor din iarbă, a 
bojdeucilor din şindrilă, a gropilor unde se făceau focurile, pe 
lângă râşniţe şi oameni care priveau curioşi. 

Jay observă un bărbat care avea atârnat în jurul gâtului un 
talisman ciudat, de forma unui disc. Apoi mai observă un altul. 
Apoi dr. Cooper îi mai remarcă pe alţii doi. 

Cei din tribul Kachaka purtau ca bijuterii piei întinse şi uscate de 
caracoles volantes! 

- Melci zburători! exclamă Jay. 

Aceasta îl făcu pe şef să se întoarcă înspre ei: 


- Ar trebui să fiţi fericiţi. Purtăm melci zburători ca să vă facem 
pe plac, dar ... cred că nu astăzi. 

Jay încercă să câştige ceva avantaj: 

- O, dar suntem foarte mulţumiţi. Şeful se lumină la faţă: 

- Ceea ce înseamnă că sunteţi mukai-tochetin! Jay se pleoşti, 
învinovăţindu-se în mintea lui. Jacob Cooper vru să îndrepte 
situaţia cu nişte date: 

- înţeleg că sunt otrăvitori. 

Şeful Yoaxa se bucură să dea lămuriri cu privire la această 
întrebare 

- O, da, sunt otrăvitori. Te ucid prin simpla atingere. Asta doar 
dacă nu... 

- Ce anume? 

81 

- Doar dacă nu îi prinzi dimineaţa. Nu îţi fac nici un rău 
dimineaţa. Noi ne jucăm cu ei, îi gătim şi îi mâncăm, şi nu avem 
probleme. 

Dr. Cooper încuviinţă. 

- Da. Ni s-a spus asta. 

Ajunseră în capătul satului şi o cotiră. Chiar în faţa lor era ceva 
ce arăta ca un rând de cuşti de iepuri şi un ţarc încăpător de pui, 
toate făcute din pari şi sârmă împletită. 

Cei doi Cooper se opriră la priveliştea aceasta. Bărbaţii din 
spatele lor îi îmbrânciră să o ia înainte. 

Cuştile de iepuri şi ţarcul de pui erau pline de melci zburători— 
melci galbeni, înfuriaţi. Moluştele prinseră viaţă în momentul în 
care grupul se apropie. Fluturând din aripi în cuşti, sâsâind şi 
ciripind, ele zburau agitat dintr-un perete în altul, amenințând 
cu ochii lor diavoleşti, mici şi negri. 

- Aceşti melci sunt speciali, spuse şeful de trib. l-am prins 
dimineaţa, deci a fost uşor, dar între timp i-am ţinut în aceste 
cuşti până s-a întunecat. O dată ce le-ai făcut asta, devin 
periculoşi. Doar priviţi. 

Şeful scoase o săgeată mică, ascuţită din tolba de la cingătoare. 
Introducând-o prin plasa de sârmă, el îi frecă vârful de spinarea 
vâscoasă a unui melc galben. Când o scoase de acolo, vârful 
săgeţii strălucea. 

Dr. Cooper se uită la ea cu băgare de seamă. 

- Deci aceasta este săgeata otrăvită a tribului Kachaka? 
Şeful de trib o ţinea cu mândrie cu vârful în sus. 


- Da. Le facem singuri! Acum priviţi. 

El introduse cu dibăcie săgeata în suflătoarea care îi atârna pe 
umăr, apoi căută o ţintă. Nişte porci râmau 

82 

şi scurmau pe pajiştea din apropiere. îşi duse suflătoarea la 
gură, suflă un jet puternic de aer, iar aceasta se lansă, 
înfigându-se în coastele unui porc. 

Porcul nu doar guiţă; strigă, se învârti, grohăi, se agită 
zvârcolindu-se într-un cerc mic, şi apoi căzu la pământ, dând 
spasmodic din picioare. în câteva secunde fu mort. 

Şeful de trib rânji. 

- Nu-i trebuie mult timp, vedeţi? Poate ucide. Asta doar în cazul 
în care nu... 

- Ce anume? întrebă dr. Cooper. Şeful zâmbi triumfător. 

- Doar în cazul în care nu eşti mort deja. Dr. Cooper se 
descurajă dintr-o dată. 

- Oh. Sigur că da. 

- Avem noi o legendă: melcii galbeni sunt proprietatea mukai- 
tochetin. Ei păzesc împreună comoara. Dacă eşti unul dintre 
luptătorii lui Kachi-Tochetin, melcii galbeni nu îţi vor face nici un 
rău. 

Dr. Cooper începea să înţeleagă intenţia acelor cuvinte şi nu îi 
plăcea deloc. 

- Dar aşa cum încercam să vă spun, noi nu suntem fantome, 
nici luptători, nimic altceva de felul acesta. Suntem exploratori 
americani vii, în carne şi oase. 

Şeful de trib ridică din umeri cu indiferenţă. 

- Vom afla. Dacă sunteţi deja morţi, melcii galbeni nu vă vor 
vătăma—aşa că vă vom duce înapoi în Toco-Rey şi vă vom 
înmormânta acolo de unde aţi venit. Dacă sunteţi doar nişte 
americani stupizi, melcii vă vor ucide—iar eu voi admite că am 
greşit. 

83 

Dintr-o dată, strânsoarea în care oamenii şefului de trib îi ţineau 
pe Jay şi tatăl lui se înăspri. îşi luau în serios treaba. 

Dr. Cooper încerca să rămână calm şi raţional, deşi fiind la doar 
câţiva metri de un roi de melci galbeni nu îi venea foarte uşor. 
- Şefule de trib, e normal ca luptătorii lui Kachi-Tochetin să aibă 
pielea albă, să vorbească engleză şi să se îmbrace precum 
americanii? 


De data aceasta şeful scoase un oftat. 

- Luptătorii pe care i-am văzut printre ruine au pielea verde, nu 
sunt prea îmbrăcaţi şi nu vorbesc engleză! Urlă şi răcnesc. 

Jay avu o obiecţie: 

- Deci uitaţi-vă la noi! Avem piele albă, suntem îmbrăcaţi şi 
vorbim englezeşte! Adică vreau să spun, să fim serioşi ...! 
Şeful se gândi un moment, dar era un bărbat încăpățânat, şi toţi 
oamenii lui erau cu ochii pe el. 

- Aşa cum spuneam, mukai-tochetin sunt foarte amăgitori. 

- Şefule de trib, Yoaxa! vorbi dr. Cooper rar şi răspicat, 
încercând să fie clar: 

- Ascultaţi-mă: acei luptători cu pielea verde, care răcnesc sunt 
americani ce au venit în contact cu muco-zitatea de pe melcii 
zburători. Mucozitatea i-a făcut să îşi piardă minţile şi îi ucide. 
Am văzut cu ochii noştri. Chiar acum este un bărbat mort între 
ruine—iar fiica mea este încă acolo, intoxicată, smintită şi pe 
moarte. De ce nu ne ajutaţi, în loc să ne omorâţi? 

Şeful se lumină la faţă şi îşi pironi degetul în faţa doctorului 
Cooper. 

- Aha! Vedeţi? Credeţi că mă puteţi duce cu zăhărelul. 
Melcii zburători nu te fac să căpiezi. Te ucid. 

-Dar— 

- Ascultaţi-mă, eu vă fac o ofertă bună. Ar trebui să o primiţi şi 
să fiţi mulţumiţi. 

Dr. Cooper îl privi pe şef, apoi pe Jay, apoi se uită din nou la 
şeful de trib, gândindu-se la întreaga situaţie. Apoi, ciudat, se 
relaxa şi încuviinţă din cap: 

- Bine. M-aţi convins. Vom accepta testul dumneavoastră. 

Jay nu fu de acord: 

- Tată! Nu îi poţi lăsa să ne facă una ca asta! 

Dr. Cooper îşi îndreptă spatele, respiră adânc şi îşi aşeză mâna 
pe umărul fiului său, consolându-l: 

- Fiule, vine o vreme când trebuie pur şi simplu să ne acceptăm 
destinul ca nişte bărbaţi adevăraţi. 

- Chiar? Jay îşi ridică privirea şi citi un mesaj în ochii tatălui său. 
Oh. Aă, da, ai dreptate, tată. Da. Ca nişte bărbaţi adevăraţi. 
Melcii din cuşca mare salivau şi sâsâiau în direcţia doctorului 
Cooper, iar el îi privi pe bărbaţii care îl păzeau. 

- Domnilor, accept oferta şefului de trib. Purcedem? Dr. Cooper 
nu le mai opunea rezistenţă, doar stătea 


acolo relaxat, doritor, pregătit. Se vedea limpede că erau 
impresionați de această schimbare; îşi slăbiră un pic 
strânsoarea. El păşi înspre uşa cuştii. 

- Singura mea speranţă este că o dată ce voi fi murit, vă veţi 
duce şi îmi veţi căuta fetiţa. 

îl privi pe şeful de trib. 

- Şi am încredințarea că fiica dumneavoastră va fi bine. Cred că 
doar a leşinat. îşi ridică uşor braţul stâng 

84 

85 

ca să îşi scoată pălăria. Bărbatul de lângă el îi permise. Să se 
facă dreptate. 

Se întoarse că înmâneze pălăria bărbaţilor din spatele lui. Erau 
impresionați de uşurinţa cu care se supunea; îl şi eliberară de 
tot. 

Bărbatul care îi luă pălăria a fost primul care a văzut mai întâi 
un pumn uriaş, iar apoi stele verzi. Celălalt bărbat prinse doar 
un croşeu de-al doctorului Cooper şi văzu doar iarba. 

Jay se aştepta din partea tatălui său la asemenea mişcări şi făcu 
nişte manevre repezi şi el, trimiţându-şi piciorul în spatele 
bărbatului din dreapta sa, trântindu-l la pământ. Apoi se învârti 
şi îşi expedie piciorul în pântecele celuilalt bărbat, ca să îi dea o 
temă de gândire. 

- Fugi! îi strigă tatăl său, luând în primire alţi trei kachaka, în 
timp ce încă zece se apropiau să îl imobilizeze. 

în timp ce tatăl său îi reţinea pe ceilalţi kachaka, Jay se întoarse 
şi o zbughi iute ca vântul. în afara satului şi acoperit de desişul 
junglei, nu prea avea idee unde să se ducă decât în direcţia 
ruinelor. Tomâs şi Juan trebuie să fie pe acolo pe undeva. Aveau 
puşti şi puteau să îi vină în ajutor, însă numai dacă ar putea să îi 
găsească! Putea auzi încleştarea care avea loc în sat: strigătele, 
loviturile. Apoi tatăl său îi mai strigă o dată: 

- Fugi, Jay, fugi! 

Jay încercă să îşi stăpânească lacrimile. Era şi aşa orbit de 
întunericul junglei. 

De-acuma dr. Cooper nu putea să vadă nimic altceva decât 
chipuri, trupuri şi braţe de-ale oamenilor 

86 

Kachaka. Plutea deasupra unei gloate de indigeni mânioşi, care 
urlau. îl ţineau de braţe, picioare şi de păr. Nu putea să mai 


lupte, nici să îi mai trântească la pământ, nici să mai lovească şi 
nici măcar să se mişte. Era terminat. De undeva îl putea auzi pe 
şeful de trib urlând şi dând ordine. Mulțimea începu să se 
deplaseze ca un singur om înspre cuşcă. 

Dragă Doamne, se rugă el. Fă doar ca Jay să scape de aici. ŞI 
adu-ţi aminte de Lila, oriunde a fi ea. 

Putea auzi cum cineva manipula furios uşa cuştii. Melcii 
deveniseră absolut turbati. 

lar apoi peste mulţime se aşternu liniştea. Acum putea auzi 
vocea şefului de trib, nu striga, ci vorbea în cuvinte clare cu 
cineva. Acel cineva era o femeie. 

Vocea unei fete li se alătură. Nu putea înţelege limba, dar ea 
vorbea foarte clar. Fiica şefului de trib? Ea trebuia să fie! 
Oamenii Kachakca ce îl purtau pe dr. Cooper îşi slăbiră 
strânsoarea şi îl aşezară pe pământ. Mulţi dintre ei pur şi simplu 
îi dădură drumul şi se retraseră. Când suficiente trupuri se 
dădură la o parte din cale, putu să vadă în cele din urmă că 
şeful vorbea cu o femeie încântătoare, cel mai probabil cu soţia 
lui şi ... oh, slavă Domnului! Cu copila şefului de trib! încă mai 
purta şapca largă, cu cozoroc a Lilei şi arăta cu degetul înspre 
dr. Cooper, explicând ceva rapid tatălui ei. El obiecta în 
continuare şi încerca să argumenteze, dar se părea ca ea nu îşi 
schimbă opinia. 

Şeful de trib se ridică şi se îndreptă, îl privi pe dr. Cooper cu 
dezamăgire şi ruşine, şi dădu oamenilor săi un ordin. îi dădură 
cu toţii drumul doctorului Cooper şi îi creară nişte spaţiu. Unul 
dintre ei chiar îi înapoie pălăria. 

87 

LII" 

- Fiica mea spune că nu aţi atacat-o, admise şeful. Ea spune că 
voi ... Chiar nu îi plăcea deloc ce avea să spună. Ea zice că aţi 
salvat-o din mâinile unui mukai-tochetin. 

Dr. Cooper scoase un oftat de uşurare. Umerii i se relaxară când 
se uită ca răspuns în ochii fetei. Ochii ei erau clari şi frumoşi. Era 
uşor de observat că puterea de judecată şi memoria îi erau 
intacte. 

Tatăl ei trebuie să o fi învăţat engleza pe care o vorbea şi ea cu 
un puternic accent: 

- Gracias, Sefior american, pentru că mi-aţi salvat viaţa. 

în semn de respect şi gratitudine, dr. Cooper îşi scoase pălăria 


pe care o recuperase de curând. 

- Cu cea mai mare plăcere. lar eu vă mulţumesc pentru că aţi 
salvat-o pe a mea. li aruncă pe furiş o privire şefului de trib ca 
să se asigure că avea dreptate spunând aceasta. 

Şeful nu prea arăta tragere de inimă în acest sens, dar în cele 
din urmă încuviinţă din cap aprobator. 

- Nu eşti mukai-tochetin. Un mukai-tochetin nu ar lupta 
împotriva unui alt mukai-tochetin. îşi aşeză mâna pe umărul 
fiicei lui. Ea este Marfa. Mana, el este... 

- Dr. Jacob Cooper. Făcu doar câţiva paşi înspre fată, îşi duse 
mâna în buzunarul de la cămaşă şi scoase de acolo mica ei 
suflătoare. 

- Cred că îţi aparţine. 

Ea o privi şi scutură din cap: 

- Nu este a mea. 

Hmm. Interesant. Dr. Cooper continuă: 

- Oh. Atunci trebuie să fie a vreunuia dintre bărbaţii de aici. 
88 

O înmâna celui mai apropiat luptător Kachaka, acesta se uită la 
ea, dădu din cap dezaprobator, iar apoi o dădu mai departe 
următorului. începu să circule printre bărbaţi în căutarea 
proprietarului. 

- Dar te rog, îmi poţi spune dacă ai văzut-o pe copila mea? Era 
cam de vârsta şi statura ta, cu piele de culoare deschisă şi cu 
păr lung şi blond. S-a pierdut undeva între ruine. 

Ochii fetei trădară faptul că ştie ceva, dar ezita să vorbească. 
Jacob Cooper încercă să o ajute: 

- Aceea e şapca fiicei mele. Unde ai găsit-o? 

Ea încă ezită până când mama ei se aplecă şi îi spuse în ureche 
nişte cuvinte şoptite, dar ferme. Atunci ea recunoscu: 

- Am luat şapca aceasta de la un mukai-tochetin. Aceasta le făcu 
pe nişte femei să exclame surprinse 

şi toţi bărbaţii o priviră alarmaţi, inclusiv tatăl ei. 

- Spune mai departe, îi porunci tatăl ei. Spune-ne! 

- Era o fetiţă ca mine. Faţa ei ... îşi atinse obrazul în timp ce 
vorbea. Faţa ei era verde, ca a unei şopârle. 

Oamenii Kachaka murmurară şi schimbară între ei priviri 
alarmate. 

- Te-a atacat? întrebă şeful de trib privindu-l pe dr. Cooper 
pieziş, cu o căutătură suspicioasă. 


Fata ezită, apoi răspunse timid: 

- Si. Ea ...a sărit din tufişuri, urlând la mine. Se purta ca 
persoană dementă . .. 

- Ea era un mukai-tochetin! Proclamă şeful, ca şi cum încerca să 
îşi recâştige mândria pierdută. Ce-ai făcut atunci? 

- Am luat-o la fugă. 

89 

- Ai luat-o la fugă? -Sf. 

Şeful de trib o bătu pe umăr: 

- Ah. Ai făcut bine. Dr. Cooper întrebă: 

- Atunci... cum de i-ai luat şapca? 

Fata se gândi preţ de o clipă, apoi răspunse: 

- Am găsit-o mai târziu. Zăcea la pământ. Şi eu i-am luat şapca. 
Dr. Cooper se aplecă în faţă: 

- Zăcea întinsă la pământ? De ce? | se întâmplase ceva rău? 
Fata privi dinspre Dr. Cooper înspre bărbaţii şi femeile Kachaka, 
apoi înspre părinţii ei, şi din nou la dr. Cooper: 

- E moartă. 


é` "TE Lă 4 b Md D SPEARS 4% 
A a Y : i | 
“E ui y e RT A 
HOA PIE 
ka Rig ~ p SA 7 Mea 
pu: Lo N pl rai at i eo tie ul 


Dr. Cooper nu îşi pierdu speranţa: - Mă poţi duce la ea? îmi poţi 
arăta unde este? Ea îl privi pe tatăl ei. Acesta încuviinţă că e în 
regulă să o facă. 

- Si, sefior. 

- Trebuie să pornim, spuse dr. Cooper. Chiar acum. Şi Jay se află 
pe acolo pe undeva. 

Şeful de trib Yoaxa alese patru dintre cei mai zdraveni bărbaţi 
ca să îi însoţească. Apoi repede, ca să încheie toată povestea, îi 
înmâna doctorului Cooper puşca şi cele două lanterne. 

- Veţi avea nevoie de acestea printre ruine. Măria o luă în faţă 
străbătând satul, în timp ce dr. 

Cooper, tatăl ei şi cei patru kachaka bine făcuţi îi urmau. Porniră 
pe poteca cea mai bătătorită ce străbătea jungla, având în mâini 
torţe şi lanterne, puşti şi cuțite, precum şi suflători kachaka cu o 
grămadă de săgeți în tolbe. 

Jay crezu că ştie unde se află când ajunse la un zid vechi din 
piatră, însă acesta era acoperit cu o vegetaţia atât de deasă, 


încât îşi pierdu total orientarea când 

91 

încercă să îl exploreze. în cele din urmă, reuşind să iasă de sub 
bolta deasă a junglei văzu stele deasupra capului şi hotărî în ce 
direcţie să o apuce. Ajunsese taman în partea cealaltă, era clar. 
întorcându-se cu faţa în direcţia opusă, o apucă într-acolo, 
înspre sud, sperând că va găsi Piramida Soarelui sau orice alt 
punct de reper familiar. Trebuia să se întoarcă în tabără şi să 
ceară ajutor. 

Se gândea la tatăl şi la sora lui şi la cât de puţin timp avea la 
dispoziţie. Era dificil să mai nădăjduiască, dar încerca. 

Lila Cooper nu era moartă. Era ameţită, într-o stare de 
semiconştienţă, pe jumătate într-o stare de visare, zăcând între 
plante agăţătoare şi moloz la baza unui stâlp singuratic de 
bazalt care cu secole în urmă susţinuse un acoperiş. încă mai 
purta rândul acela de haine pe care le îmbrăcase pentru a se 
proteja împotriva mucozităţii melcilor, şi se simţea fierbinte, 
transpirată, obosită şi cu dureri. 

Cu toate acestea nu dorea să se trezească. Oarecum ştia să 
dincolo de pleoapele pe care le ţinea închise este o lume 
fantomatică. Era mai bine pentru ea să se ascundă înăuntrul 
minţii ei înceţoşate unde lumea însemna doar râs, culori în 
mişcări de dans; pământul încă se învârtea ca într-un joc pe 
căluţii unui carusel; şi nici un căpcăun nu o putea prinde. 

- Sefiorita? veni o voce de undeva. 

Cine să fie, căpcăunul? Du-te de-aici. Tu nu exişti. 

- Sefiorita? se auzi vocea din nou, iar apoi începu să vorbească 
pe un ton şoptit cu o altă voce. Era spaniolă; nu putea înţelege 
prea multe. 

92 

Simţi cum o lumină îi cădea pe pleoape. Asta o făcu să îşi mişte 
ochi. 

- Aha! Spuse vocea. Trăieşte! 

îşi ridică mâna şi o duse la faţă, iar apoi îşi deschise ochii pe 
jumătate. Erau lumini care o băteau în faţă. 

- Sefiorita Cooper, suntem noi, Juan şi Tomâs. Vă simţiţi bine? 
Tomâăs. îi trebui un moment să îşi amintească cine era Tomâs. îşi 
deschise ochii de tot şi putu să distingă doi bărbaţi 
îngenuncheaţi lângă ea cu lanternele aprinse. 

- Tomâs? se auzi ea spunând. 


- Si, sefiorita. E bine că v-am găsit. Cum vă simţiţi? 

- înfierbântată. 

Se ridică în capul oaselor şi îşi scoase mănuşile şi cămaşa de 
deasupra. Când îşi ridică mâna ca să îşi îndepărteze părul ce îi 
venea în ochi, văzu ceva ciudat, îşi privi din nou mâna, iar apoi 
se aplecă în faţă ca să o privească în raza de lumină a lanternei 
lui Tomâăs. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Noi credem că e din cauza mucozităţii de pe melci, sefiorita. 
V-a făcut să fiţi loco ... să vă pierdeţi minţile ... şi să arătaţi un 
pic verde. Tomâs chicoti, şi la fel făcu şi Juan. 

- Unpic..., mâna i se părea foarte verde. 

Juan îi lumină cu lanterna mâinile şi faţa, şi făcu nişte 
comentarii. 

Tomâs încuviinţă şi îi spuse Lilei: 

- A fost mult mai grav, dar acum se pare că vă reveniţi. Vă 
puteţi ridica? Vă ducem înapoi în tabără. 

încercă să îşi pună picioarele sub ea. Ajutată de braţele 
puternice ale lui Tomâs, se ridică în cele din urmă. 

93 


1 


- Au! îşi duse mâna la picior. Mă doare piciorul. 

- Ai dori să te duc eu? 

încercă să umble. După câţiva paşi nehotărâţi, îi fu ceva mai 
Uşor. 

- Unde sunt tatăl şi fratele meu? 

- Te caută. Noi te vom duce înapoi ca să fii în siguranţă, iar după 
aceea îi vom găsi şi pe ei, nu te îngrijora. 

Mana cunoştea bine zona ruinelor, chiar şi pe întuneric. îl 
conduse prin junglă pe tatăl ei, pe luptători şi pe dr. Cooper 
direct la un stâlp de bazalt, vechi, care susţinuse odată un 
acoperiş. 

Acolo Marfa fu tulburată să vadă că Lila dispăruse. 

- Ea ... zăcea exact aici! Am văzut-o! l-am luat şapca! 

Şeful Yoaxa trase ţanţoş aer în piept şi îşi încrucişa braţele: 

- Ha! Ea este un mukai-tochetin! Nu moare! Va bântui pe vecie 
aceste ruine. 


Dr. Cooper inspecta locul cu băgare de seamă. larba era culcată 
la pământ, ca şi cum cineva stătuse întins acolo. 

- Marfa ... cu cât timp în urmă a fost asta? 

- înainte ca să mă urmărească acel mukai-tochetin. 

- Bărbatul sălbatic, verde? 

- Da. Ela venit din partea aceea. Arătă cu degetul înspre un 
templu sinistru, sprijinit pe coloane, de-abia vizibil în întuneric. 
- El mă urmărea, dar mi-ai venit tu în ajutor— 

- Da, ela venit să te ajute, ca un mare erou! interveni şeful 
Yoaxa, sătul de povestea aceea. Se uită intens la dr. Cooper. 
Manito crede că nu-i nimic rău 

cu tine, iar Marfa crede la fel, dar eu cred că tu eşti un mukai- 
tochetin, ca şt fiica ta. Ai vrăjit-o pe Marfa ca să spună 
minciunile astea! 

Dr. Cooper nu avea timp să continue discuţia. 

- Lila încă este acolo undeva, şi va trebui să o găsim— 

Un strigăt. Venea de undeva de-acolo, din întinderea nesfârşită 
a junglei întunecate. 

Şeful Yoaxa şi oamenii lui arătau evident înspăimântați. 

- Trebuie să ne întoarcem în satul nostru acum. 

- Nu, aşteptaţi, obiectă dr. Cooper. Am nevoie de ajutorul 
vostru. 

Şeful îşi trase copila aproape de el. 

- Tu nu ai nevoie de ajutorul nostru, dr. Cooper! Se uită înspre 
ruinele moarte şi în jungla neagră ca tăciunele. li ai pe mukai- 
tochetin! Ei sunt prietenii tăi, nu-i aşa? Fiica ta e unul dintre ei. 
Cred că şi tu eşti unul. Poate că totul e o cursă pe care ne-o 
întindeţi! 

Oamenii şefului Yoaxa erau tot mai convinşi de argumentul 
acesta şi începură să se îndepărteze. 

- Aşteptaţi! spuse dr. Cooper. Voi cunoaşteţi aceste ruine. Mă 
puteţi ajuta să caut! 

Urletul răsună din nou cu un ecou printre ruine, şi cu toţii 
dădură dosul şi fugiră, lăsându-l pe Jacob Cooper singur în 
mijlocul pietrelor străbune, a umbrelor adânci, a sunetelor 
fantomatice. 

Dr. Armond Basehart ridică siringa în lumină. Era plină cu sânge 
roşu, un eşantion reuşit. Era satisfăcut. 

Lila se dezbrăcase de hainele pe care le luase deasupra în 
groapă şi stătea aşezată confortabil pe o canapea în 


94 

95 

laboratorul lui, apăsând un tampon de vată peste împunsătura 
din braţ. 

- Cum rămâne cu tatăl şi fratele meu? 

- Tomâs, Juan şi Carlos sunt acolo, căutându-i chiar acum, 
răspunse el, pregătindu-se să îi distribuie sângele în câteva 
eprubete mai mici de testare. 

- Totul va fi bine cu ei. însă va trebui să facem tot ce ne stă în 
putinţă să descoperim ce ţi s-a întâmplat înainte ca simptomele 
să dispară de tot. 

îşi privi braţele. încă mai aveau o nuanţă verzuie, dar îşi 
recăpăta treptat culoarea naturală. 

- Dispare destul de repede. 

Se aplecă asupra ei cu un tampon de vată. 

- întinde-te pe spate. Ea privi în sus: 

- Cum? 

El o forţă să stea cu capul pe spate, apăsând-o pe frunte, o 
atingere pe care ea nu o aprecie, şi îi luă o probă din nări. 

- Pentru ce e asta? întrebă ea strâmbând din nas ca să alunge 
senzaţia de gâdilat pe care i-o produse tamponul. 

în loc să îi răspundă, el o întrebă: 

- Ai văzut sau ai atins ceva neobişnuit înainte să cazi în groapă 
întâia dată? 

Ea se gândi la asta şi apoi dădu din cap dezaprobator: 

- Tot ce îmi amintesc este că am căzut în mijlocul acelor 
moluşte şi m-am murdărit toată cu mucozitatea aceea. 

- Şi după aceea? 

- Groapa, răspunse ea. Groapa a fost ciudată. 

- Mm-hm. 

96 

Dr. Basehart desfăşură tamponul de vată pe o lamelă 
microscopică. Apoi aşeză lamela sub microscop şi fixă lentila ca 
să o poată privi. 

De pe expresia feţei lui, Lila putu să înţeleagă că a descoperit 
ceva interesant. 

- Ce vedeţi acolo? El ignoră întrebarea. 

Pe ea nu o deranja să mai întrebe o dată. 

- Ce este... ăăă, la ce priviţi? 

El scoase un oftat de exasperare ca şi cum nu dorea să îi dea un 


răspuns, dar apoi se întoarse şi îi zâmbi. Zâmbetul părea 
oarecum fals. 

- Oh, polen, praf. . . chiar şi o insectă mică! In nasul ei? 

- Oh, bârr! El doar râse. 

- Pot să văd şi eu? O dădu la o parte. 

- Nu, nu acum. Am prea multe date de procesat aici. Tonul lui 
sună un pic aspru. Ea nu comentă cu el. 

Era prea obosită şi nu dorea să îl înfurie. Pe lângă asta, o 
mâncărime usturătoare de pe gambă îi atrase urgent atenţia. îşi 
trase în jos şoseta ca să se scarpine şi găsi o umflătură. 

- Hei, doctore Basehart. Culoarea verde dispare mai repede în 
jurul muşcăturii acestei insecte. Asta înseamnă ceva? 

Se părea că nu îi pasă de întrebare. Veni îndată ca să privească 
mai îndeaproape. Umflătura părea să îl fascineze pentru un 
moment, dar apoi doar clătină din cap: 

- Mm, nu, cred că e doar o coincidenţă. 

97 

- Dar de durut, mă doare rău, se plânse ea. 

- Aşa e, insectele de pe-aici pot muşca destul de tare! O bătu 
uşor pe umăr. Cred că acum am terminat cu tine. Ce-ar fi să te 
duci în rulota voastră şi să încerci să dormi? 

El se întoarse la tejgheaua de lucru şi începu să aranjeze diferite 
eşantioane într-o linie ordonată. Lila le recunoscu pe câteva 
dintre ele: mucozitatea pe care o îndepărtase de pe trupul ei 
după ce a căzut în groapă; sângele pe care i-1 scosese din braţ; 
mucusul pe care tocmai i-l luase din nas. Nu spunea nimic, dar 
descoperise ceva, era limpede. 

Şi era încântat, oricare ar fi fost acea descoperire. 

în sfârşit! Jay ajunse la stâlpii uriaşi care formau poarta cetăţii. O 
lanternă de rezervă l-ar fi ajutat nespus de mult, dar nu avea 
timp să se abată din drum şi să se ducă în templul funerar după 
rucsac. în timp ce ieşea pe porţi în fugă, se ruga Domnului să îl 
ajute să găsească o rută pe care să traverseze în siguranţă 
mlaştina înşelătoare. Ardea de nerăbdare să ajungă înapoi în 
tabără. 

Ce nu ştia Jay era că tatăl său venea la doar aproximativ o milă 
în spatele lui, alergând disperat să îl ajungă din urmă. Dr. 
Cooper nu îşi putea striga fiul de teamă că l-ar atrage din nou pe 
bărbatul dement. Tot ce putea face era să se grăbească, 
alegându-şi cu grijă drumul prin junglă. Localiza Piramida 


Soarelui, Calea Morților şi Piramida Lunii. Puse toate datele 
laolaltă în 

98 

mintea sa şi era sigur că în tabără Jay nu era aşteptat de 
prieteni—ci doar de un duşman viclean. 

Lila se hotări să asculte de sugestia doctorului Basehart şi se 
întoarse în rulota pentru oaspeţi ca să doarmă un pic. îi va 
revedea în curând pe tatăl şi fratele ei. După ce se vor fi odihnit 
cu toţii, se vor putea întoarce să caute comoara fără alte 
întreruperi. 

Le-am cauzat tuturor destul necaz, se gândi ea. 

Dar mai avea un motiv pentru care dorea să părăsească 
laboratorul lui Armond Basehart, iar acesta era dr. Basehart 
însuşi. Ceva în legătură cu el o făcea să se înfioare, şi nu mai 
avea nevoie de împunsături de ace în braţ, nici de tampoane 
băgate în nas—cel puţin nu din partea lui. 

Păşi afară din rulotă, închise uşa în urma ei şi se opri să asculte 
zgomotele junglei în aerul liniştit al nopţii. Oare când se va sfârşi 
noaptea aceasta? Nu ştia exact ce oră era, dar acum orele 
dimineţii nu erau departe. 

Hmm. Era un vehiculul nou parcat tocmai în spate 
echipamentului pe care îl aduseră cei trei Cooper? Mai venise 
cineva nou în tabără? Din câte ştia, dr. Basehart era singura 
persoană din rulota laboratorului. Luminile erau aprinse în rulota 
în care locuia el, dar nu putea vedea pe nimeni prin ferestre. 

Ei bine, avea să afle la dimineaţă. Tot ce dorea să facă acum era 
să se spele cât se putea de bine şi să meargă la culcare. Se 
îndreptă spre rulota de oaspeţi, întinzându-şi braţele, făcând 
nişte mişcări mai bruşte, căci încă se resimțea după suferinţa 
prin care trecuse. 

99 


Ce-a fost asta? Sunetul nu fu mai mult decât o bufnitură 
înăbuşită, dar jungla părea tenebroasă. Era deja destul de 
obosită nervos pentru ca sunetul să o facă să tresară. Se auzise 
din spatele rulotei laboratorului— dintr-un şopron mic, fără 
ferestre pe care nu îl observase până atunci. 

Tot acolo. Se auzi un alt zgomot, ca o bufnitură. Simţea cum 
pielea i se zgribulea de frică. 

Dar acum devenise curioasă—şi suspicioasă. Dr. Basehart avea 


un mod ciudat de a nu-i răspunde la întrebări şi de a păstra 
informaţiile pentru sine. De fapt, ce nu dorea el să spună? Şi ce 
putea ascunde acel mic şopron? 

Se ridică în vârful degetelor şi îşi întinse gâtul ca să privească 
prin geamul rulotei laborator a doctorului Basehart. încă era 
acolo, ocupat cu prelucrarea probelor. 

Aplecându-se aşa încât să nu fie văzută şi mişcân-du-se încet, 
ea se furişă în umbra din spatele rulotei. Avu atunci o imagine 
de ansamblu a şopronului care se profila singur într-o zonă 
aerisită. Pe pământul dim-prejului lui era sol proaspăt. Ar fi 
putut fi o latrină cu groapă săpată sub ea, dar cu siguranţă 
părea mare pentru a fi o latrină. 

Pe lângă aceasta, uşa îngustă era închisă, încuiată nu doar cu 
un lacăt, dar şi cu două încuietori laterale, robuste—totul pe 
dinafară. Toaletele aveau încuietori laterale pe dinăuntru ca 
oamenii să nu dea buzna pe neaşteptate; aceasta era foarte 
bine securizată din exterior înspre ... ei bine, ca să nu dea voie 
cuiva sau vreunui animal să iasă de acolo. 


Şi mai era un lucru: nu mirosea ca o toaletă. Această baracă 
avea un miros straniu, îmbâăcsit, ca de mucegai sau mucezeală. 
Strâmbă din nas. Nu mirosea bine. 

Dar mirosul i se părea neobişnuit de familiar. Unde îl mai 
simţise? Păşi mai aproape, adulmecând curioasă. 

Un țipăt! Bătăi din aripi, pene zburătăcite! Lila se sperie de 
moarte când un uriaş papagal arakanga îşi luă zborul de pe 
acoperişul şopronului, deranjat de venirea ei. 

încercă să rămârţă nemişcată, recăpătându-şi între timp 
suflarea, cu ochii pe geamul de jos de la rulota laboratorului. 
Pasărea aceea nebunatică trebuie să fi făcut zgomotul acela 
bubuit pe care 1-a auzit, iar acum făcea aşa un tărăboi încât se 
temea că va fi descoperită. 

Prin fereastră îl putea vedea pe dr. Basehart. Părea că se 
obişnuise cu zgomotele junglei. Nu arăta deloc deranjat, ci 
continua să îşi curețe masa de lucru. Se părea că îşi strânge 
lucrurile şi îşi încheie activitatea pentru acea seară. Deschise un 
perete despărțitor şi puse nişte borcane deoparte, într-un raft în 
spatele acestuia. 

Stai un pic. Ce se află în spaţiul din spatele peretelui 
despărțitor? Putu să privească doar pentru o clipă, înainte ca el 


să închidă din nou acel compartiment, dar arăta ca şi ... 

SCARŢ! încremeni, tremurând. Era uşa de la rulota doctorului 
Basehart. leşea de acolo. Sângele îi îngheţă în vine, iar 
gândurile îi umblau răzlețe. Ce se întâmplă dacă mă găseşte aici 
în spate? 

Clic. Dr. Basehart stinse luminile din rulota laboratorului şi 
închise uşa în urma lui. Poate că se ducea la culcare. Da, îi 
auzea paşii traversând spaţiul care 

100 

101 


despărţea cele trei rulote, iar apoi uşa de la rulota sa se 
deschise cu un scârţăit. 

Apoi se închise brusc şi totul se cufundă din nou în tăcere. 
Inima încă îi bătea nebuneşte—dar începea să se liniştească. 
Plecase. Acum era singură, ascunsă în umbrele din spaţiul 
îngust din spatele laboratorului său. 

Şi se gândea—nu că ar fi vrut să se gândească la asta, ci doar o 
trăsni gândul acesta—că, dacă ar adormi, ar putea să arunce o 
privire în rulotă. Putea astfel să afle la ce lucra el. Ar fi putut 
totodată să se uite pe furiş în spatele acelui compartiment dosit. 
Sau putea cel puţin să se uite repede la insecta pe care i-o 
găsise el în nas, dacă exista cu adevărat vreo insectă. îşi aminti 
chiar şi că dr. Basehart ţinea o lanternă lângă uşă. 

Păşind cu grijă şi încet, ea aruncă o privire scurtă după colţul 
rulotei ce adăpostea laboratorul ca să se asigure că doctorul se 
retrăsese de-adevăratelea ca să meargă la culcare. Putu să 
vadă doar o lumină aprinsă în rulota apartamentului său, dar 
apoi se stinse şi aceasta. Pesemne că lui Armond Basehart îi 
ajunsese pentru noaptea aceasta. 

Gândul de a arunca o privire în laborator devenea mai mult de- 
atât; devenea un plan. 

îşi făcu curaj, trase adânc aer în piept, iar apoi înainta cu mişcări 
de felină, luă colţul şi ajunse la uşa rulotei. Aceasta scârţâi niţel 
când o deschise, dar intră fără să atragă atenţia cuiva. 
Lanterna de urgenţă a doctorului Basehart se afla pe o poliţă 
lângă uşă. O aprinse, ţinând fascicolul de lumină jos, aşa încât 
să nu fie vizibil, şi se duse la tejgheaua unde dr. Basehart 
lucrase atât de absorbit. 

102 


Probele încă erau acolo, toate foarte ordonat dispuse: 
mucozitatea colectată din groapă; o altă mucozitate pe care nu 
o văzuse până atunci; mucusul din nasul ei, aşezat încă sub 
microscop; proba de sânge distribuită acum în câteva sticluţe 
pentru a fi testate; şi ... 

Ce-o ji asta? Nu observase borcanul până atunci. Acoperit cu un 
capac, acesta conţinea o bucată de material. îi părea oarecum 
cunoscută. întoarse de câteva ori borcanul ca să îl poată privi 
din toate părţile—un material gri, acoperit cu un praf verde, 
calcaros. 

Apoi îşi aminti. Cârpa din înregistrarea video a echipei lui Cory! 
Rememora imaginile cu John Cory care folosise această cârpă ca 
să lustruiască obiectele de artă aduse din mormântul lui Kachi- 
Tochetin. Oare de ce a vrut dr. Basehart să o păstreze într-un 
borcan? 

Aa, stai aşa! îşi aduse aminte de primul melc zburător pe care îl 
văzuseră ea, tatăl şi fratele ei; era ascuns în cortul echipei lui 
Cory sub o cârpă asemănătoare cu aceasta. Poate că aceasta 
era legătura; dr. Basehart părea să dorească o mostră din tot ce 
se întâmpla să intre în contact cu un melc zburător. 
Microscopul avea propria lampă care lumina plăcuţa. Găsi 
butonul mic şi îl apăsă. Apoi privi intens prin ocular şi învârti 
încet de rotiţa microscopică de reglaj. 

Măi să fie! Nici urmă de insectă. Poate că era praf, aşa cum 
spusese Dr. Basehart. Dar era cel mai ciudat praf pe care îl 
văzuse vreodată: mii de mingiuţe păroase—arătau ca nişte 
scaieţi sau coji de castane, sau ca nişte arici de mare—învelite 
cu nişte ghimpi ascuţiţi. Arătau absolut răuvoitoare. 

103 

Acestea fuseseră în nasul ei? Se cutremură la gândul acesta şi 
stinse microscopul. Trebuia să afle mai multe. 

Ţinând lanterna în jos, ea se mişcă încet înspre peretele care 
împărțea rulota în două. Probabil că nu se afla nimic important 
acolo, dar faptul că dr. Basehart îl ţinea închis tot timpul era un 
motiv suficient pentru ea ca să vrea să îl deschidă. 

Puse mâna pe mânerul mic de plastic şi trase de el încet. 

Ceva străluci în razele lanternei. 

Scoase un oftat de uimire, îşi acoperi gura cu mâna, îngheţată 
de teroare şi nevenindu-i să dea crezare oribilei descoperiri care 
îi năvălea acum gândurile. 


Ce să facă? Unde să se ducă? 

Trebuia să iasă de acolo. Trebuia să îi găsească pe tatăl şi 
fratele ei. 

Stinse lanterna, o puse uşor înapoi pe polita mică şi se furişă 
afară prin uşa rulotei. Tată, Jay, unde sunteţi? 

Rulota doctorului Basehart încă era cufundată în întuneric. Nici o 
activitate vizibilă nu se putea sesiza. Se grăbi înspre rulota ei, 
privind mereu în spate peste umăr. Dacă ar putea să se întoarcă 
acolo şi să încerce să se poarte normal— 

BUFF! Sări ea dând să cadă. Aerul pe care îl trase gemând de 
spaimă ar fi putut umfla blindajul insonor al unui aparat de 
filmat. încercă să nu strige, dar îi scăpă totuşi din gât un țipăt 
scurt. Se lovi de cineva sau de ceva... un obiect. Acesta urlă, 
la fel de speriat pe cât era ea şi începu să umble împleticit prin 
întuneric, încercând să îşi recapete echilibrul. 

- Şşşş! îl linişti ea. 

104 

Ochii căscaţi şi perplecşi ai fratelui ei se uitară prosteşte la ea. 

- Lila! Ce faci aici? 

Ea îi făcu semn cu mâinile să îl liniştească şi îi zise în şoaptă: 

- Vrei să faci linişte? Trezeşti pe toată lumea! 

- Tu eşti bine? îi răspunse el tot în şoaptă, atingând-o ca să se 
asigure că era ea, în carne şi oase. încă eşti verde. 

- Sunt bine, veni răspunsul ei. Apoi începu să îl tragă înspre 
laboratorul doctorului Basehart. Vino! Trebuie să îţi arat ceva! 
- Dar tata este la ananghie! L-au prins cei din tribul Kachaka! 

- Cu toţii suntem la ananghie! 

Se furişară în laborator. Lila luă lanterna şi trase la o parte 
peretele despărțitor. 

Jay aruncă o privire în încăperea cealaltă şi apoi oftă. 

- Ai dreptate. Am dat cu toţii de bucluc. 

Pe două rafturi late prinse de peretele din spate se aflau vaza de 
aur, cupele, bijuteriile, figurinele— totul— din înregistrarea 
video a echipei lui Cory. 

- Ce ne rămâne de făcut? se întrebă Lila? 

CLIC! Sunetul întrerupătorului electric şi potopul de lumină care 
inundă deodată încăperea le tăie respiraţia şi îi făcu să tresară şi 
să se învârtă buimaci. 

în dreptul uşii, cu o mână pe întrerupător şi cu un pistol în 
cealaltă mână, era postat dr. Armond Basehart. 


105 

- Mi s-a părut mie că aud ceva gălăgie pe-aici. Şi uite că am 
găsit doi şorecuţi care şi-au băgat nasul unde nu le fierbe oala. 
în ochi avu o strălucire vicleană. Domnişoară Cooper, aţi pus o 
întrebare foarte inspirată. Acum că ştiţi micul nostru secret, ce 
ne rămâne de făcut? 

106 

OPT 

Dr. Basehart păşi în rulotă şi apoi făcu semn cuiva de-afară. 
Tomâs se ivi îndată în uşă şi aruncă asupra copiilor o privire 
întunecată, pregătit să îndeplinească cererea şefului său. 

- Deci îmi închipui că aţi înţeles de-acum despre ce este vorba, 
spuse dr. Basehart cu resemnare în glas. Nu a avut loc niciodată 
un raid în tabăra lui Cory. Aş putea foarte bine să vă spun că 
tribul Kachaka poate face oricând o demonstraţie a forţei pe 
care o au şi sunt nişte vânători excelenți, însă când vine vorba 
de raiduri violente şi crimă . . . Dădu din cap dezaprobator. 

- Deci ce li s-a întâmplat de fapt celor din echipa lui Cory? 
întrebă Lila. 

- Ce ţi s-a întâmplat şi ţie. „Blestemul din Toco-Rey'". Şi-au 
pierdut minţile, şi-au distrus propria tabără şi apoi au fugit în 
junglă ca nişte jivine. După cum îţi poate confirma fratele tău, 
unul dintre ei este mort, cu oasele curățate de melcii zburători. 
- Dar cum rămâne cu mormintele? întrebă Jay. 

- Un fals, cum a fost de altfel şi povestea cu săgețile otrăvite pe 
care le-aţi găsit. Dr. Basehart chicoti. Ei bine, unul dintre 
morminte este real, după cum a fost şi sângele pe care l-aţi 
găsit în cort. Un alt angajat de-al 

107 

meu, Chico Valles, a fost omorât de un Cory dement. Noi l-am 
îngropat, apoi am înscenat alte două morminte ca să putem să 
vă relatăm mica noastră povestioară despre atacul tribului 
Kachaka. 

- Dar de ce? se minună Lila. Dr. Basehart îşi miji ochii. 

- Ca să pregătim lucrurile înainte ca cineva precum voi să apară 
şi să înceapă să pună întrebări. Tu şi familia ta aţi fost aduşi aici 
ca să găsiţi comoara din camera lui Kachi-Tochetin. Ce li s-a 
întâmplat oamenilor lui Cory nu vă privea nicidecum pe voi. 

- Dar... Lila nu putea să înţeleagă cruzimea doctorului 
Basehart. Dar sunt oameni, fiinţe umane cu probleme! Nu îi 


putem pur şi simplu lăsa să moară! 

Dr. Basehart o repezi: 

- Câteva vieţi omeneşti sunt un preţ mic care trebuie plătit faţă 
de ceea ce am descoperit noi. 

In acest punct ea se indignă: 

- Nu! Ascultaţi-mă. Dacă aţi găsit un tratament împotriva 
blestemului, atunci trebuie să îl folosiţi ca să îi salvaţi! 

- Nu mai pot fi salvaţi, draga mea. 

- Eu m-am însănătoşit! adăugă ea. Şi cred că ştiţi şi cum! 

El se gândi la aceasta un moment. 

- Se poate. încă un experiment ar aduce totuşi rezolvarea 
câtorva probleme. îl privi scurt pe Tomâs. Adu explozivele. Vom 
face asta repede. 

Dr. Cooper ştia că nu are voie să se grăbească când traversează 
mlaştina dacă doreşte să ajungă de partea 

108 

cealaltă. Aşa că, în ciuda agoniei de a nu şti care e soarta 
copiilor lui pentru câteva minute în plus, el refăcu atent traseul 
marcat de echipa lui Cory şi îşi alese astfel calea, pas cu pas. 
Odată ajuns pe pământ solid, se năpusti pe cărăruie în jungla 
încâlcită, apărân-du-şi faţa cu braţele. In salturi lungi, puternice, 
picioarele sale acopereau repede distanţa. 

Când ajunse la tabăra devastată a echipei lui Cory, trecu doar în 
fugă pe-acolo, de-abia privindu-l. Trebuia să ajungă în tabăra 
lor. Trebuia să îşi găsească copiii. 

Ascuns în spatele cortului demolat al lui Cory, Basehart îl ţinea 
pe Jay, în timp ce Tomâs o ţinea pe Lila, cu mâinile apăsate 
peste gurile copiilor, ca să-i împiedice să strige. Asigurându-se 
că dr. Cooper era departe acum, dr. Basehart îi înghionti pe 
copii cu pistolul: 

— Bine, să mergem—iar ei înaintară pe aceeaşi potecă de pe 
care tocmai coborâse tatăl lor. 

Dr. Cooper îşi scoase pistolul când ajunse în tabără, cu ochii 
alerţi, căutând să identifice primejdia. Se apropiau zorile. Era 
linişte în tabără. Lumina era aprinsă în rulota laboratorului lui 
Basehart. 

Cu paşi vigilenţi, atent să nu facă zgomot şi cu ţeava pistolului 
ridicată înspre cer, se apropie de uşa rulotei. Printr-o fereastră 
putea vedea un bărbat aplecat peste masa de lucru, mânuind 
eşantioanele şi privind la microscop. Dr. Cooper puse mâna pe 


mânerul uşii, apoi o deschise cu un gest brusc şi cu pistolul 
ţintind în faţă. 

109 

- Nu mişca! 

Omul se supuse şi nu se mai mişca deloc. 

- Aşează-ţi mâinile pe tejghea ca să le pot urmări. Bărbatul îşi 
puse amândouă mâinile pe masă şi apoi 

spuse satisfăcut: 

- Dr. Cooper. Vă aşteptam. 

Dr. Cooper intră, fixându-1l mai departe cu arma: 

- Şi eu vă aşteptam, domnule Stern. 

- Pot să mă întorc cu faţa la dumneavoastră? 

- Mâinile în aer, vă rog. 

Bărbatul îşi ridică mâinile şi se întoarse. Era domnul Stern, fără 
dubiu, echipat în ţinută adecvată pentru junglă, nu în costum 
distins, dar era tot gentlemanul spilcuit, cu părul grizonat. Se 
pare deci că ai descifrat mica noastră schemă. 

- Am aflat că tribul Kachaka nu are cunoştinţă de vreun raid 
asupra taberei lui Cory. Ei cred că oamenii lui Cory sunt fantome 
ieşite din mormânt. Nu au văzut niciodată comoara şi săgețile 
otrăvite pe care le folosesc ei sunt foarte diferite de acelea 
contrafăcute pe care le-au împlântat oamenii tăi prin tabăra lui 
Cory—sunt mai bune, de fapt. 

Domnul Stern era impresionant. 

- Mult spirit de observaţie. Dar iată încă ceva ce trebuie să 
observi. Făcu un semncu capul înspre hainele pe care Lila le 
lăsase pe canapea. După cum poţi vedea, copiii tăi sunt la noi, 
deci eu sunt în avantaj serios. Pistolul acela nu îţi va fi de prea 
mult folos. Eşti un bărbat raţional. Probabil că ţi-ar conveni o 
discuţie în schimbul unei execuţii? 

Dr. Cooper rămase în continuare cu pistolul în mână. 

110 

- în regulă. Să discutăm despre copiii mei. Răspunsul îi fu pe 
plac domnului Stern. 

- Bineînţeles. Copiii sunt la Armond Basehart. Te vei bucura să 
afli că amândoi sunt teferi şi sănătoşi, iar Lila îşi revine din boala 
ei. Tomâs şi Juan au găsit-o între ruine şi au adus-o aici, iar 
Basehart a avut oportunitatea de a efectua nişte teste. Graţie 
fiicei tale am făcut nişte descoperiri fabuloase. 

Dr. Cooper strânse mai tare pistolul îndreptat înspre domnul 


Stern. 

- Unde sunt acum? Domnul Stern zâmbi amuzat. 

- Acum, doctore, ştii că nu pot să renunţ la avantajul pe care îl 
deţin. încă nu ne-am avut discuţia. îşi privi mâinile ridicate. Şi 
am permisiunea de a-mi pune mâinile jos? 

Jacob Cooper se gândi, apoi răspunse: 

- încrucişează-ţi braţele în faţă—şi începe să-mi explici care vă 
e planul. 

Domnul Stern îşi încrucişa braţele şi se relaxa rezemându-se 
de tăblia mesei de lucru. 

- E-n regulă. în primul rând, numele meu nu este Stern, iar în al 
doilea rând, nu lucrez pentru Muzeul de Artă Langley. Am acolo 
nişte prieteni ca m-au ajutat să aranjez ca întâlnirea noastră că 
aibă loc în atelierul muzeului, asta doar de dragul aparenţelor. 
Numele meu real este— Se opri aici şi zâmbi. Ei bine, să îţi spun 
doar numele pe care îl folosesc în profesia mea. Fără îndoială că 
în decursul vizitelor pe care le-ai făcut în Orientul Mijlociu vei fi 
auzit de Mânase. 

Dr. Cooper auzise de-acest nume. 

- Traficantul internaţional de arme? 

111 

Bărbatul cunoscut cu numele de Mânase încuviinţă: 

- Furnizor de arme către tot soiul de terorişti, revoluționari sau 
pentru oricine doreşte să înceapă un război. Dacă deţii banii 
potriviti, nu îmi pasă de partea cui te afli. 

Dr. Cooper ştia că are în faţă un bărbat fără conştiinţă. 

- Şi ce vrei de la mine şi de la copiii mei? 

- Oh, tocmai pentru ce v-am angajat: să continuaţi din punctul în 
care a abandonat echipa lui Cory şi să găsiţi camera comorii lui 
Kachi-Tochetin. 

Dr. Cooper rămase perplex: 

- Ce ar dori să facă un traficant de arme cu nişte obiecte antice 
de artă? 

Mânase râse. 

- Nu obiectele de artă sunt miza, doctore! Blestemul prin care 
sunt păzite! 

- Cum? 

Ochii lui Mânase scânteiară cu o delectare prefăcută: 

- Imaginează-ţi armate întregi cuprinse de demenţă— 
transformându-se în animale turbate, întorcându-se unul 


împotriva celuilalt şi atacându-se unul pe altul în loc să se 
năpustească asupra inamicului, generali ieşindu-şi din minţi! 
Cine ar intra în posesia unei asemenea arme biologice ar putea 
câştiga un război fără să tragă nici măcar un singur foc! 

Dr. Cooper survola masa de lucru din spatele lui Mânase. 

- Deci la asta lucra Armond Basehart în tot timpul acesta? 

- Exact. Obţinuse jurnalele lui Jose de Carlon şi a dezvoltat 
teoria că blestemul din Toco-Rey se datorează 

112 

probabil unei toxine rar întâlnite pe care oltecii au introdus-o în 
mormânt. El a venit şi mi-a prezentat această idee. l-am dat 
credibilitate, şi, uite-aşa, iată-ne aici. 

- Şi l-aţi angajat pe Ben Cory şi echipa lui să găsească 
mormântul pentru voi. 

- Şi să servească, fără să ştie, drept cobai. Au intrat în 
mormânt, au intrat în contact cu toxina şi mai târziu au căpiat, 
confirmându-ne teoria. Vă puteţi imagina euforia noastră! 
Descoperisem o toxină care fusese în latenţă vreme de o mie de 
ani, dar care prinsese viaţă în contact cu fiinţele umane. Este 
arma ideală! Poate fi conservată ani de-a rândul—încastrată în 
obuze, păstrată în borcane, oricum—şi să aibă totuşi efectele 
scontate. Insă echipa noastră de arheologi fusese redusă la o 
adunătură de jivine sălbatice, şi încă nu ştiam exact unde se 
afla mormântul. Pe lângă toate astea, nici Basehart, nici eu nu 
aveam nici cea mai mică intenţie de a cobori în mormânt. Aşa 
Că ... 

- M-aţi angajat pe mine. Mânase încuviinţă. 

- Şi am înscenat raidul asupra taberei lui Cory aşa încât să nu 
ne descoperiţi adevăratele intenţii. 

Dr. Cooper era îngrozit: 

- Eşti nebun. 

Această remarcă doar îl amuză şi mai tare pe Mânase. 

- Nu, doar un om de afaceri. Datorită echipei lui Cory am reuşit 
să descoperim arma perfectă care ar putea devasta o armată, 
un oraş sau o naţiune. El arătă înspre un borcan de pe masa de 
lucru ce conţinea un melc zburător conservat. Şi mulţumită fetei 
tale, care a 

113 

fost afectată de toxină şi apoi şi-a revenit, am reuşit să 
descoperim leacul. Acum avem un produs pe care îl putem 


vinde oamenilor potriviţi pentru un câştig de milioane. într-un 
fel, în mormântul lui Kachi-Tochetin se află o comoară ce 
valorează mult mai mult decât aurul. 

Dr. Cooper nu fu pe deplin impresionat: 

- Şi ce intenţionaţi să faceţi, să începeţi o fermă de melci 
zburători? 

Mânase izbucni în râs, ca şi cum ar fi auzit o glumă teribilă. 

- Nu-i rea ideea, doctore! Foarte bună! Dar să trecem acum la 
miezul discuţiei noastre. Tu vrei copiii, eu doresc colaborarea ta. 
Hai să facem o înţelegere. 

Jacob Cooper nu spuse nimic. Doar asculta. Mânase îşi expuse 
intenţiile: 

- Avem nevoie de expertiza ta pentru a continua explorarea 
mormântului şi a altor locaţii ce ar putea conţine toxina. Vom 
colecta toxina şi orice comoară pe care o vei găsi o poţi păstra 
pentru tine. Vei fi milionar, doctore, peste noapte—dacă ni te 
alături nouă, şi dacă vei păstra micul nostru secret. 

- Să vă ajut în a profita de pe urma morţii a milioane de 
oameni? Vă adresaţi persoanei greşite. 

Mânase doar schiţă o grimasă răutăcioasă. 

- Am auzit despre adâncile tale convingeri morale, doctore. Dar 
sunt gata să pun rămăşag că moralitatea ta creştină poate să te 
ghideze doar până la un punct. Dincolo de acesta, ei bine, cum 
se spune, fiecare om îşi are preţul lui. 

- Moralitatea mea creştină o am de la Dumnezeu, iar El este o 
comoară infinit mai mare decât ai putea 

114 

să îmi oferi tu vreodată. Mă tem că va trebui să te refuz. 

Dr. Cooper ridică pistolul ameninţător: 

- Şi acum, unde îmi sunt copiii? Mânase îl măsură din ochi şi 
apoi îl testă: 

- îţi putem acorda imediat un bonus, un stimulent de proporţii 
mai mici. Ce-ai zice de două milioane de dolari—astăzi? 

Dr. Cooper trase cocoşul pistolului: 

- Unde sunt? 

- Plusăm cu încă două milioane o dată ce ai găsit mormântul şi 
ni-1 faci şi nouă accesibil. 

Dr. Cooper vorbi rar şi răspicat: 

- îţi sugerez cu toată seriozitatea să mă duci la copiii mei. 

Lila şi Jay se uitau fix în groapa de lângă mormântul lui Kachi- 


Tochetin, păziţi îndeaproape de Armond Basehart şi Tomâs. 
Soarele de dimineaţă străbătea printre frunzele copacilor şi 
melcii zburători se întorseseră din expediţia de căutare a hranei 
de peste noapte. Erau atât de mulţi încât murmurul lor liniştit şi 
fâlfâitul lor răzbăteau din groapă, iar ecoul semăna cu zumzetul 
dintr-un stup de albine. 

- Probabil glumiţi! zise Jay. 

- Nu faceţi mişcări sau zgomote bruşte, iar melcii verzi pot fi 
chiar indiferenți la prezenţa voastră acolo, spuse Basehart. 
Tomâs, adu scara. 

Tomâs părea foarte încordat, dar ascultă. Desfăcu un bagaj şi 
scoase de acolo o scară lungă din frânghii. 

- Atârn-o peste zid şi coboar-o foarte încet. Haide să nu îi 
supărăm pe micuţii noştri prieteni de-acolo de jos. 

115 

Tomâs ancoră în perete capătul de sus al scării, după care o 
cobori în groapă. Zumzetul melcilor zburători rămase 
neschimbat. Până aici totul era bine. 

- De ce trebuie să coborâm acolo? întrebă Lila. 

- Oh, aveţi răbdare cu mine, zise dr. Basehart. Un singur şi scurt 
experiment final. Tomâs insistă mereu că melcii zburători verzi 
sunt inofensivi. Vom afla dacă are dreptate. 

Mânase părea că cedează treptat. încercase câteva oferte 
ademenitoare ca să cumpere loialitatea lui Jacob Cooper, dar 
creştinul era de neclintit. 

- Chiar eşti un om cu convingeri solide. 

- Unele lucruri sunt mai importante decât banii. Dr. Cooper 
spuse simplu: 

- Acum ne putem petrece restul zilei blocaţi într-un punct mort 
sau putem concluziona. Depinde de dumneavoastră. 

Mânase se gândi la asta, apoi încuviinţă: 

- De-acord. 

- Unde este dr. Basehart? 

- De fapt, el şi Tomâs s-au dus la ruine când s-a crăpat de ziuă 
ca să mai strângă nişte eşantioane. Copiii tăi sunt cu mine. Sunt 
închişi într-un şopron, în spate. 

Dr. Cooper gesticula cu revolverul arătând înspre uşă: 

- Să mergem. 

Mânase ieşi sub ochiul veghetor al doctorului Cooper. Apoi îl 
conduse în spatele rulotei unde era amplasat şopronul, încă 


închis cu un lacăt şi două încuietori. 

116 

- A fost construit în mare grabă, mă tem. Nu credeam că va 
trebui să găzduim prizonieri. 

- Deschide-1. 

Mânase scoase o cheie din buzunar şi descuie lacătul. Cele două 
încuietori alunecară şi se deschiseră repede, dar uşa nu se clinti 
când trase de mâner. Se întoarse înspre dr. Cooper, ca şi cum s- 
ar scuza: 

- După cum spuneam, l-am încropit în mare grabă. Dr. Cooper 
păşi mai aproape şi apucă de mânerul 

uşii. Acum că amândoi trăgeau de ea, uşa se deschise dintr-o 
smucitură. Era întuneric înăuntru. înţelese imediat că copiii lui 
nu erau— 

UUF! Ceva îl lovi din spate cu o forţă teribilă, azvârlindu-1 prin 
uşă înăuntru. Şopronul nu avea pardoseală şi căzu de-a dura în 
gol până când lovi pământul cu o bufnitură surdă. Praful se 
ridică şi îl înveli ca un nor, sufocându-L, orbindu-1. îl putea simţi 
printre dinţi, intrându-i în nas şi opărindu-i nările. 

Se ridică cu greu în picioare în lumina obscură, clipi ca să îşi 
curețe ochii şi descoperi că se rostogolise într-o groapă adâncă 
de circa trei metri. Deasupra putea auzi vocile lui Juan şi Carlos, 
râzând şi sporovăind. 

- Foarte bine lucrat, le spuse Mânase. Muy, muy bueno! 

Uşa se închise cu o izbitură, iar groapa se adânci în beznă, 
exceptând razele subţiri de lumină care intrau prin crăpăturile 
dintre scânduri. 

Mânase avu o conversaţie scurtă cu Juan şi Carlos, iar apoi dr. 
Cooper auzi cum cei doi se îndepărtară. 

- îmi pare rău că a trebuit să trântesc uşa în urma ta, dr. 
Cooper, strigă Mânase de afară. Dar nu putem permite prafului 
acela fin verde să scape. Marfa e letală. 

117 

Jacob Cooper privi în jur în vreme ce ochii i se adaptară la 
lumina obscură. Şopronul era acoperit cu bandă de plastic, iar 
aerul dinăuntru era tulbure, încărcat cu praf verde. Acoperea 
pereţii gropii şi zăcea pe fundul ei, cu o grosime de câţiva 
centimetri. El însuşi era acoperit cu praf. îi simţea gustul. 

Şi nu era singur. Un mort stătea într-un colţ al gropii, nu mai 
avea ochi în orbite, maxilarul îi atârna, greu putea fi identificat, 


deoarece tot trupul îi era acoperit cu un strat gros de mucegai 
verde. 

- Dr. Cooper, strigă Mânase, permite-mi să ţi-1 prezint pe John 
Cory, singurul pe care am reuşit să îl recuperăm şi să îl reținem 
din grupul lui Cory. Am fost destul de norocoşi să îl găsim în 
junglă imediat după ce a murit, dar înainte ca melcii zburători să 
aibă şansa de a-1 curăța până la oase. Şi acum că Juan şi Carlos 
au plecat şi putem avea o discuţie privată, permite-mi de 
asemenea să îţi prezint blestemul de moarte din Toco-Rey, 
acest adorabil praf verde. 

Jacob Cooper se privi. Arăta de parcă ar fi căzut în praf de cretă 
verde. 

- A trebuit să râd când ţi-am auzit întrebarea despre ferma de 
melci zburători, spuse nemilosul traficant de arme. Melcii 
zburători nu merită efortul acesta. Otrava lor nu fură minţile, ci 
doar ucide. însă marfa asta ...! lţi aminteşti înregistrarea video 
cu echipa lui Cory când admirau obiectele de artă cu care se 
întorseseră? lţi aminteşti cum John Cory le lustruia cu o cârpă, 
înlăturând tot praful verde? E mai mult decât praf, dr. Cooper. 
Se întâmplă să fie un spor care poate rămâne într-o stare 
latentă vreme de secole până când infestează sistemul 
respirator al unei fiinţe umane. O 

118 

dată ce l-ai inhalat, germinează, elimină o toxină care te 
transformă într-o jivină turbată până în momentul în care ... ei 
bine, ai văzut ce-a ajuns în cele din urmă Brad Frederick şi acum 
John Cory: sporii cresc şi se dezvoltă într-o ciupercă ce te 
mănâncă de viu. Kachi-Tochetin trebuie să îşi fi acoperit 
comoara cu această substanţă, protejând-o pentru totdeauna 
împotriva intruşilor. O brută bătrână deşteaptă, aş spune, nu-i 
aşa? 

- Mânase... . Dr. Cooper de-abia mai putea vorbi din pricina 
sporilor din gât. Ce le-ai făcut copiilor mei? 

- încă eşti îngrijorat cu privire la ei? Dar la tine nu te gândeşti? 
- Mânase! Acesta râse. 

- Basehart îi duce în mormânt ca să îi închidă acolo. După cum 
poţi vedea, groapa asta nu era suficient de mare pentru voi toţi. 
„Blestemul de moarte" din Toco-Rey este un secret mult prea 
important ca să încapă pe mâinile unor copii. Ei nu au voie 
să părăsească jungla şi să povestească unei lumi întregi. 


Prin venele doctorului Cooper curgeau oroare şi mânie. 

- NU! Mânase, mergi mai departe, ia-mă, fă-mi ce vrei, dar lor 
dă-le drumul! 

Mânase îl anunţă plin de dispreţ: 

- Dr. Cooper, deja fac ce vreau cu tine. înţelegi, noi speram că 
vom putea salva nişte spori de pe obiectele de artă pe care le-a 
scos la lumină echipa lui Cory, dar din nefericire melcii zburători 
i-au aflat şi i-au lins pe toţi, lăsând vasele curate. Apoi ne-am 
gândit că am putea culege sporii din trupul lui Brad Frederick, 
dar melcii zburători i-au mâncat şi de-acolo pe toţi. Aşa că, 

119 

de vreme ce nu vrei să ne ajuţi să avem acces la mormânt şi să 
recoltăm mai mulţi spori, presupun că va trebui să ne slujeşti ca 
incubator uman chiar acolo unde te afli, în acest şopron! După 
cum poţi vedea, John Cory deja ne-a pus la dispoziţie o recoltă 
bogată de ciupercă, şi nu va trece multă vreme până când tu vei 
face acelaşi lucru. 

Dr. Cooper putea să observe cum trupul lui John Cory era 
transformat din carne în ciupercărie chiar sub ochii lui. 

- Câtă vreme? 

- Oh, viteza de avansare a infecţiei depinde de numărul de spori 
ingeraţi de o persoană. Echipa lui Cory a purtat măşti în 
mormânt, dar au fost uşor expuşi în timpul manipulării 
obiectelor o dată ce au revenit în tabără. A luat ceva timp până 
la instalarea infecţiei. Lila, fiica ta a primit tot o doză mică, aşa 
că şi infecția ei a avut nevoie de ceva timp să se instaleze. Dar, 
dr. Cooper, . .. Mânase slobozi aici un zgomot de îngrijorare, 
tâc-țâc. Dată fiind doza masivă de spori pe care ai inhalat-o, aş 
spune că ai să ajungi un maniac turbat în timp de-o oră. In ce îi 
priveşte pe copii ... ei bine, poate că vor trece câteva secole 
înainte ca cineva să afle ce li s-a întâmplat lor. Râse din nou, 
amuzat de isteţimea lui. Destul de rău pentru tine că e 
dimineaţă. 

- Cum? La ce te referi? 

- Nu mai contează. Ar fi trebuit să accepţi târgul pe care ţi l-am 
oferit, doctore. Acum erai în viaţă şi bogat. Adio. 

Jay şi Lila stăteau nemişcaţi pe fundul moale, cleios al gropii, 
fiindu-le teamă să facă mişcări bruşte. Erau 

120 

înconjurați din toate părţile de pereţi însufleţiţi de un strat 


mişcător, fără goluri de melci zburători verzi. Zumzăiau şi se 
foiau, mişcându-se alunecos peste trupurile celorlalţi şi zburând 
ocazional de pe un perete pe altul. 

Tomâs stătea lângă ei cu un revolver în mână, încercând să se 
poarte ca un tip curajos, dar bineînţeles că era la fel de speriat 
ca ei. Dr. Armond Basehart, vindecat din senin de claustrofobia 
sa, tocmai ajungea la capătul de jos al scării. 

- Ah, da ... zise dr. Basehart, luminând pereţii gropii cu lanterna. 
Le merge grozav aici jos, nu-i aşa? El mişcă fascicolul de lumină 
lateral şi găsi tunelul. Şi aceasta o fi ruta înspre mormânt, 
corect? 

- Da, domnule, zise Jay, orientându-şi şi el lanterna în acea 
direcţie. Dar de data asta e plin de melci zburători. 

- Nu-i nimic. Un pic de mucus verde nu face rău nimănui. 

Lila nu înţelese ce vrea să spună. 

- Dar credeam că... 

- Ai încredere în ce-ţi spun. Am aflat multe în urma probelor de 
sângele pe care ţi l-am recoltat, domnişoară—şi din nasul tău. 
Mergi înainte. îi dădu şi lui Jay o lanternă, iar apoi îi îndemnă cu 
teava puştii să continue drumul. Ei porniră spre tunel, călcând 
uşor peste oase şi printre melci. Tomâs. 

Tomâs răspunse: 

- Si, senor, dar nu se clinti nici un pas, nici nu îşi desprinse ochii 
de la miile de ochişori negri care se uitau şi ei la el. 

121 

Dr. Basehart deschise o geantă pe care o purta pe umăr şi 
scoase un explozibil de mână dotat cu 6 capsă detonantă 
electrică. 1-1 puse lui Tomâs în mână şi-i şopti: 

- Este setat pe cinci minute, după care... Tomâs ezită. Armond 
Basehart îi dădu un ghiont. Du-te! 

Tomâs puse explozibilul în buzunar, îşi aprinse lanterna şi o luă 
pe urmele copiilor în tunel. 

Jay şi Lila continuau să meargă, plecându-se ca să se ferească 
de melcii care atârnau de stalactitele de deasupra şi păşind cu 
băgare de seamă pe partea de jos a tunelului mânjită cu mucus. 
Văzură o lumină pe drum în faţa lor. Lumina venea din lanterna 
Lilei care încă mai zăcea unde o scăpase când intraseră a doua 
oară. Când ajunseră în dreptul ei, Jay o luă de pe jos şi i-o dădu 
Lilei. 

- Te simţi bine, surioară? 


- Nu sunt bolnavă, nici nebună, dacă la asta te referi, îi 
răspunse ea. Dar nu ne e bine aici, deloc. 

Jay privi în urmă la Tomâs. 

- De ce am coborât aici? 

Tomâs flutură cu puşca în direcţia lui. 

- Mişcaţi-vă numai. Apoi Tomâs se uită în spate. Dr. Basehart 
era în groapă, încă urmărindu-i cum se 

deplasau. 

- Mai departe, Tomâs. 

Din nefericire, Tomâs îşi mişcă agitat arma înspre copiii Cooper. 
- Mai departe, înaintați în mormânt. 

- Dar de ce îl asculţi, totuşi? îl întrebă Jay. Tomâs zâmbi uşor: 

- Mucho dinero, muchacho. Bani mulţi la mijloc. 

122 

Ajunseră în coridorul care înconjura încăperea interioară a 
piramidei. Până aici ajunseseră Jay şi dr. Cooper ultima dată. Jay 
examina însemnările complicate de pe perete—cele despre care 
se gândiră că ar putea fi o avertizare de a nu merge mai 
departe. 

- Cum te simţi, surioară? întrebă Jay din nou. 

- Sunt bine, nu te îngrijora, insistă ea. 

- Continuaţi, mergeţi şi mai mult în spate, zise Tomâs. 

Copiii coborâră pe coridorul îngust de piatră, încă ocolind şi 
aplecându-se pe sub melcii zburători care se odihneau. 

- Cred că tata avea dreptate, zise Jay, explorând pasajul cu 
lanterna sa. Acest coridor trebuie să înconjoare piramida ce are 
în mijloc o cameră interioară. 

- Deci poate există o uşă undeva pe care putem intra. 

Tomâs îi privi pe copii coborând pe culoarul coridorului, apoi 
strigă îndreptându-şi glasul în partea de sus a tunelului: 

- Sunt înăuntru! 

Dr. Basehart, care aştepta pe fundul gropii, îi răspunse: 

- Foarte bine, Tomâs. Poţi începe. 

Tomâs începu să se agite, mişcând necontrolat arma, lanterna şi 
scotocind stângaci în buzunar, în timp ce era cu ochii pe copii. 
Dr. Basehart îşi duse repede mâna la geantă, scoase o altă 
baterie explozivă şi căută cu privirea o suprafaţă netedă de 
piatră pe care să o aşeze. 

Dintr-o dată auzi o şoaptă venind de deasupra. 

- Basehart! Basehart, mă auzi? 


123 

Armond Basehart se grăbi să ajungă în partea de mijloc a gropii 
şi privi în sus. Era Mânase! 

- L-ai aranjat pe Cooper? 

Mânase făcu cu degetele semnul OK. 

- L-am expediat frumuşel în şopron. Unde sunt copiii? 

Basehart slobozi un zâmbet plin de răutate. 

- în piramidă. îi arătă explozibilul şi rânji. Totul merge perfect. 
Mânase zâmbi, foarte satisfăcut. 

- Atunci să scăpăm de ei. 

Basehart se grăbi înspre intrarea în tunel, fixă încărcătura 
explozivă şi porni detonatorul. 

- Tomâs, eşti mult prea credul, spuse şoptit în sinea lui. 
Deasupra gropii, Mânase ţinea în mână un radio transmiţător. 

- Detest să împart ce-i al meu, dr. Basehart. Apăsă un buton. 
Dr. Basehart văzu deodată o lumină roşie pe capsa detonantă. 
Pământul se zgudui de explozia puternică ce a urmat. Fum, praf, 
rocă pulverizată şi melci lichefiaţi ţâşniră din groapă ca un 
gheizer. 

Sunetul exploziei se transmise în piatra în care era săpat 
coridorul şi sună ca un clopot. Tomâs fu aruncat pe jos, lungit pe 
pardoseala de piatră, ţinând încă în mână propriul său explozibil 
neactivat. Jay şi Lila se aruncară la pământ, acoperindu-şi 
capetele cu braţele, în timp ce pământul se zguduia sub 
picioarele lor. 

Stând în jungla de deasupra, bărbatul pe nume Mânase privea 
cum se aşezau praful şi molozul şi zâmbi 

mulţumit, satisfăcut că secretul celei mai hidoase arme 
biologice era acum în siguranţă, ştiut doar de el. îşi strecură 
transmiţătorul minuscul în buzunar şi făcu cale întoarsă printre 
ruine. 

Dr. Cooper încercă pereţii gropii, căutând să se agate de ceva, 
de orice ar putea să îl scoată de acolo, încercase să sară de 
câteva ori, încercând să înşface bordura de sus, dar pământul 
moale i se sfărâma în mână şi cădea înapoi, stârnind şi mai mult 
praf verde. 

Lângă el, trupul lui John Cory aproape că dispăruse sub ciuperca 
ce se dezvolta cu repeziciune. De câte ori se mişca dr. Cooper, 
tot mai mult praf plutea în jurul lui. 

Nasul şi gâtlejul îl usturau şi îl ardeau. îşi imagina cum sporii 


săpau şi se adânceau în membranele nazale şi țesuturile 
guturale. începea să ameţească. Era dezorientat. Speriat. 

Jay şi Lila alergară înapoi să îl ajute pe Tomâs să se ridice, şi 
alergară cu toţii în partea de sus a tunelului, ocolind trupurile 
moarte şi năucite ale melcilor zburători, luminând cu lanternele 
prin praf şi fum. Când ajunseră în capătul tunelului, teama lor 
cea mai mare li se confirmă: tunelul fusese blocat de explozie. 
Erau închişi acolo. 

124 

125 

NOUA 

Copiii. Mormântul. Blestemul. Leacul. 

Haide, Cooper! Gândeşte! Gândeşte! Trebuie să găseşti o 
modalitate de a ieşi de aici. Trebuie să îţi salvezi copiii. 

Simţi că pământul i se mişcă sub picioare. îşi înfipse mâna în 
peretele prăfuit, mizerabil al gropii ca să îşi recapete 
stabilitatea. 

Un maniac turbat într-o oră? Chiar începea să simtă cum mintea 
i-o ia razna în toate direcţiile. Milioane de spori mici îşi făceau 
treaba neobosiţi. 

Leacul. Era un leac. Mânase aşa a spus. Dar care era acesta? 
Îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă, spusese el, dar cea 
vrut să spună cu asta? 

Graţie fiicei tale ... am reuşit să descoperim leacul. 

Mintea doctorului Cooper o lua razna. începu să se holbeze la 
pereţii verzi, calcaroși şi la rămăşiţele lui John Cory care 
dispăreau văzând cu ochii. Frica îi curgea de-acum prin vene. 
Sunt terminat! Voi muri! 

NU! Scutură din cap şi se forţă să gândească. 

îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă. Un melc zburător în 
borcan. Otrava melcilor nu fură minţile, ci doar ucide. 

127 

îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă. Ce se întâmplă 
dimineaţa? Ce nu se poate întâmpla dimineaţa? 

Stai aşa. Stai aşa. Melcii dimineaţa. Melcii sunt verzi dimineaţa, 
verzi şi docili. Au mâncat toată noaptea. 

Verzi? 

Ce a spus Mânase despre obiectele de artă? 

Melcii le-au lins până le-au curăţat. 

Şi ce a spus despre cadavrul lui Brad Frederick? Melcii au 


mâncat toţi sporii de pe el. 

Găsiseră un melc zburător sub o cârpă în cortul lui Cory. Echipa 
lui Croy se folosise de cârpele acelea să şteargă praful verde 
depus pe obiecte. Melcul se poate să fi fost atras de praful de pe 
cârpe. 

Jacob Cooper se ruga: Dragă Doamne, păstrează-mi mintea 
clară. Ajută-mi să gândesc! 

Da! Asta era: sporii trebuie să fie ca o dulceaţă pentru melcii 
zburători. 

Şi ce înseamnă asta? 

De ce sporii nu ucid moluştele? 

Melcii trebuie să fie imuni la ele. Devin fericiţi şi docili şi capătă 
culoarea verde, dar nu o iau razna, nici nu mor. 

Lila 1-a ajutat pe dr. Basehart şi pe Mânase să găsească leacul. 
Prea rău pentru tine că e dimineaţă. 

Melcii galbeni trebuie să conţină antitoxina. Dar cum a obţinut 
Lila o doză din aceasta? 

Intuia ceva. Lipseau câteva date. Dar acesta putea fi răspunsul. 
Trebuia să fie răspunsul, îi mai rămăsese atât de puţin timp. 
128 

Dr. Cooper trăgea acum aerul în jeturi adânci şi greoaie ce 
treceau prin gâtul încleştat. Degetele îi erau răsucite ca nişte 
gheare. 

Nu, groapa asta nu mă va ţine închis! Voi ieşi de-aici! CV 
AJUTORUL LUI DUMNEZEU VOl— 

Fără să mai gândească, cu un strigăt puternic şi cu un salt pe 
jumătate dement ţâşni din groapă şi înşfacă rama din jurul uşii 
cu ambele mâini, într-o strânsoare ca de fier. Cu un răget, 
câteva lovituri şi o smucitură violentă, el sfârtecă uşa care cedă, 
încuietorile laterale căzură cu o plesnitură, azvârlind lacătul 
care, tot învârtindu-se, ateriza între buruieni. Era liber. leşi în 
faţa rulotelor, bâjbâind în întuneric, încercând să gândească, 
încercând să planifice. 

Uh-oh. li putu văzu pe Juan şi Carlos ieşind în viteză din coliba 
lor mică înarmaţi cu puşti. Trebuie să fi auzit toată larma aceea. 
Nici o problemă. Se uitară doar o dată la el, urlară şi o luară la 
fugă înspăimântați, mai întâi în cercuri, apoi înspre maşina de 
teren. 

- Hei! îi strigă el. 

Nici măcar nu priviră înapoi, ci se înghesuiră în rablă şi o goniră 


pe drumul deja bătătorit înspre lumea civilizată. 

Nu ştia ce îi speriase, dar nici nu avea timp să se gândească la 
asta. Un singur gând îi pulsa în mintea înceţoşată. Să ajungă în 
satul Kachaka! 

Cu viteza unei gazele, el se aruncă pe poteca ce ducea înspre 
ruine. 

Bărbatul care îşi spunea Mânase păşea apăsat de-a lungul Căii 
Morților, fredonând o scurtă melodie veselă şi plănuindu-şi 
următoarea mişcare. îşi imagina 

129 

că îi va angaja pe Juan şi Carlos să recolteze sporii din baracă— 
după ce cele două incubatoare vor fi consumate complet, 
bineînţeles. Va trebui să conceapă containere cu vid în care să 
adăpostească sporii, precum şi o metodă de măsurare şi 
cântărire pentru a-i putea comercializa. 

Apoi va trebui să născocească o schemă elegantă şi care să nu 
lase urme în care să scape de Juan şi Carlos. Probabil că, la 
rândul lor, vor trebui şi ei să devină incubatoare. Era o regulă 
de-acum ca secretul să fie protejat. 

Se opri. Avu impresia că a sesizat o mişcare în tufişurile de 
lângă un imens cap din piatră, reproducerea unui rege defunct, 
fără îndoială. îşi scoase pistolul din teaca de la coapsă. Nu Îi 
plăcea ca vreun animal să mişune atât de aproape, mai cu 
seamă că nu ştia ce animal era. 

Dar nimic nu mai mişcă. Se relaxa, vâri pistolul la loc şi începu 
să păşească mai repede. Nu îi plăcea locul acela. Prea multe 
lucruri rele puteau să se întâmple, erau prea multe 
necunoscute. 

Un țipăt! O siluetă se năpusti asupra lui şi îl trăsni din spate 
înainte să aibă timp să reacționeze. Se afla pe pietrele din 
caldarâm, holbându-se la un chip verde, cu ochii scânteietori şi 
dinţii descoperiti., 

Strigătele lui răsunară printre ruinele moarte pentru un moment 
scurt, teribil, apoi nu se mai auziră. 

- Vom muri! se văieta Tomâs, care nu mai era de-acum tipul dur. 
înghesui încărcătura explozivă înapoi în buzunarul de la haină 
fără să se gândească. 

130 

- Hai, vino-ţi în fire, zise Jay. Fii tare! Nici măcar nu am luat în 
calcul toate opţiunile! 


Erau strânşi în holul întunecat de sub piramidă, perfect 
conştienţi că un munte de calcar, opera omului, se interpunea 
între ei şi libertate. 

- Nu se poate ca tunelul prin care am venit să fie singura ieşire 
de aici, insistă Jay. Preoţii intrau pe altundeva. Eu şi tata am 
vorbit despre lucrul acesta. 

Lila deja pornise în explorarea coridorului. 

- Hai să aruncăm o privire. 

Coborâră în partea de jos a coridorului, iar Tomâs îi urma timid. 
In timp lanternele treceau peste pereţii reci din piatră, sunetele 
paşilor şi ai respirației lor rezonau în susul şi în josul pasajului 
lung şi îngust. Coridorul lat de numai doi metri şi înalt doar cât 
să îţi permită să păşeşti, fusese conceput în forma unui pătrat 
mare, imitând forma piramidei, dar fără să ofere nici o cale de 
trecere înspre încăperile care ar fi fost înăuntru. II analizau cu 
băgare de seamă în timp ce îl străbăteau, dând peste nişte 
unelte primitive din piatră, câteva piese de bijuterie, dar nu 
găsiră alte drumuri de trecere. 

Apoi, după ce luară al treilea colţ, găsiră o movilă masivă de roci 
care părea să fi căzut de undeva de deasupra. 

- Ce e asta? fu Tomâs curios să afle. O spărtură? Lila studie 
peretele. Uite aici, Jay. Tăieturi în zid, 

întocmai ca şi pentru o scară. 

Jay se folosi de lanternă ca să urmărească săpăturile din zid 
până în tavan. 

- Da, şi uite încotro te duc: aceea a fost odată o ieşire. 

Lila se descurajă: 

131 

- Dar e înfundată cu stânci. 

Jay nu fu mulţumit cu concluzia lui, şi continuă: 

- După ce l-au îngropat pe rege, trebuie să fi blocat intrarea 
până la acest nivel al piramidei. 

- Nu vom mai avea aer! se tângui Tomâs. Vom muri prin 
înfometare! 

Jay şi Lila nu îl băgară în seamă, ci continuară conversaţia. 

- Fraţii Cory au găsit camera comorii, căzu Jay pe gânduri. 

- larnoinu am găsit-o, adăuga Lila. Ceea ce înseamnă că ei 
au intrat şi au ieşit pe un traseu total diferit. Mai ţii minte ce 
spunea tata? El se gândea că tunelul pe care l-am folosit noi a 
fost săpat de olteci. Echipa lui Cory s-a gândit că tunelul pe care 


ei l-au găsit fusese săpat de Jose de Carlon. Trebuie să fie un alt 
tunel pe undeva! 

- Şi acela trebuie să ducă la camera comorii. 

- Deci dacă vom găsi camera comorii cu siguranţă găsim şi un 
drum de ieşire printr-un alt tunel. 

Jay lumină peretele cu lanterna. 

- Există mortar slăbit de-a lungul acelui zid? Tomâs, ajută-ne să 
verificăm! 

Se duseră înapoi de-a lungul coridorului, controlând peretele 
interior cu lanternele. 

- Căutăm mortar vechi, crăpături... 

Jay îl instruia pe cel care îi ţinuse captivi şi devenise între timp 
ajutorul lor: 

- Undeva trebuie să existe o intrare în mormânt care a fost 
sigilată după îngroparea regelui. După o mie de ani, mortarul 
trebuie să fie slăbit. 

132 

Se mişcau de jur împrejur repede, lovind şi ciocănind în zid. Tic, 
tic, tap. Zidul scotea un sunet plin, pietros în urma loviturilor lor. 
înaintau şi continuau să bată în zid. 

TANC. Cam pe la jumătatea zidului, lanterna Lilei lovi ceva 
moale, şi lăsă o urmă uşoară pe suprafaţa mai puţin compactă, 
mai nisipoasă. 

-Hei! 

- Aceasta ar putea fi, zise Jay. Culese una dintre uneltele pe 
care le găsiseră şi o folosi ca să ciobească în porţiunea moale 
din zid. Materialul cedă uşor, desprinzându-se şi căzând în 
bucăţi prăfuite, colţuroase. 

- Repede, zise Tomâs. Vă rog să vă grăbiţi! 

Lila i se alătură şi ea, spărgând şi scobind cu o piatră ascuţită. 
Tomâs găsi o altă piatră şi se puse şi ei serios pe treabă, mânat 
de frică. 

Frunzele şi crengile junglei îi treceau învălmăşite peste faţă; 
întreaga lume i se legăna într-una sub picioare, într-o parte, apoi 
în cealaltă. Dr. Cooper simţea că aleargă pe puntea unui vapor 
în furtună. 

Dragă Doamne, dă-mi putere să rămân pe picioare. Ajută-mi să 
ajung în satul Kachaka. 

Piramida Soarelui era chiar în faţa lui, aşa că trebuie să fi trecut 
prin porţile cetăţii Toco-Rey, deşi el nu îşi amintea de asta. 


Mintea unui animal încerca să îi intre cu forţa în cap. Se simţea 
ca o panteră alergând în bătaia vântului, flămândă de sânge, 
supracapacitat de o furie care transforma tot in jurul său într-un 
inamic ce trebuia distrus. Respira în pufăituri adânci, guturale. 
Trebuia să se forţeze să gândească, să îşi amintească 

133 

cine era şi ce făcea. Deşi se simţea uimitor de puternic, o parte 
din el ştia că se îmbolnăvea tare, tare de tot. 

Avusese o intuiţie. Uneori uita despre ce era vorba, dar continua 
oricum să alerge înspre satul Kachaka, având încredințarea că 
Dumnezeu îi va aduce din nou aminte. 

- Tu eşti dr. Cooper, îşi spunea mereu. Alergi spre sat. Alergi 
spre sat. 

Traversă în goană Calea Morților. In strădania sa disperată de a 
nu-şi pierde puterea minţii, el nu observă sângele, nici 
rămăşiţele a ceea ce fusese cel mai fioros traficant de arme al 
lumii. Alergă tocmai pe lângă el fără să încetinească. 

Jay mai lovi din nou peretele, iar de data aceasta mortarul şi 
pietrele cedară, căzând într-o cavitate de pe partea cealaltă. 

- Asta e bine! Am terminat! Introduse lanterna în gaură şi privi 
cu încordare. 

- Da, este o cameră înăuntru. 

- Poţi să vezi ceva? întrebă Lila. 

Jay plimbă lanterna încoace şi încolo, scrutând întunericul. 

- Uaa...oh, uau... 

- Ce vezi? vru Tomâs să ştie. 

Jay se întoarse înspre ei, radiind de bucurie. 

- Este camera comorii! Am găsit-o! Continuară să spargă, să 
ciocănească şi să lovească 

cu o îndârjire crescândă, lărgind gaura, înlăturând pietrele vechi 
şi mortarul gri în camera de dincolo, îndată ce gaura fu suficient 
de mare ca să se poată 

134 

strecura prin ea, Jay o făcu, şi, aplecându-se, îşi introduse prima 
dată un picior, apoi trunchiul, apoi celălalt picior. 

Se trezi într-o încăpere spațioasă, pătrată, cu stâlpi sculptați în 
fiecare colţ. Tavanul se profila deasupra creştetului său înalt de 
cel puţin patru metri şi jumătate. Un sicriu uriaş de piatră ocupa 
centrul camerei. 

- E în regulă. Veniţi înăuntru. 


Lila sări prin deschizătură. Tomâs îşi băgă prima dată capul, se 
asigură de două ori că e în siguranţă şi apoi se vâri prin 
deschizătură cu ceva mai multă dificultate. 

Toţi trei erau uluiţi. Pereţii dimprejurul lor erau gravaţi 
întortocheat cu figurine de luptători, regi şi zei fioroşi, cu dinţi 
puternici. Cei patru stâlpi purtau chipuri uriaşe, toate orientate 
înspre sicriu; probabil că îi reprezentau pe Kachi-Tochetin şi 
familia lui. 

Sicriul din centrul camerei era o raclă uriaşă din calcar aşezată 
pe un piedestal de piatră. Şi pe suprafaţa lui erau gravate într- 
un mod complicat chipuri, sori, discuri lunare, zei şi plante care 
se repetau formând un model ce acoperea toate cele patru 
laturi, de jur împrejur. Gravat pe capacul de deasupra era chipul 
aspru al lui Kachi-Tochetin aşezat deasupra soarelui, aşa încât 
razele păreau că sunt emanate de însuşi regele. 

Insă ce atrăgea cu adevărat atenţia era comoara. De jur 
împrejurul camerei, stivuită pe înălţime, pe lângă pereţi şi 
ocupând o mare parte din pardoseală, era tezaurul lui Kachi- 
Tochetin. Măşti din aur şi turcoază, coliere şi pieptare, grămezi 
întregi de monede şi mărgele, cupe de aur, farfurii, vaze şi idoli. 
135 

Pe o bordură ce înconjura camera se aflau scene lucrate în aur, 
mai mici cu zeii oltecilor la care se referiseră cei din echipa lui 
Cory, poziţionaţi acolo ca să vegheze asupra comorii şi asupra 
rămăşiţelor regelui. 

Apoi descoperiră ceva înfiorător: în fiecare colţ, la baza fiecărui 
stâlp gravat atârna un lanţ, iar pe pardoseală, într-o grămadă 
jalnică, împrăştiată, se aflau oase. De teamă, lui Tomâs i se tăie 
respiraţia. Jay şi Lila se apropiară ca să privească mai de- 
aproape. 

- Gărzile de care vorbeau oamenii lui Cory, zise Jay. Trebuie să fi 
fost legaţi cu lanţuri de stâlpi ca să îl păzească pe rege. 

- îngropaţi de vii! exclamă Lila. Jay înţelese acum. 

- Aceştia trebuie să fie mukai-tochetin despre care vorbea şeful 
de trib Yoaxa. Chiar au fost îngropaţi împreună cu regele! 
Tomâs luă de jos o vază de aur. O puse imediat înapoi dezgustat 
când văzu praful verde pe care i-1 lăsă pe mâini. 

- lac! îşi frecă mâinile de pantaloni, stârnind un nor verde de 
praf. 

- Acum observară şi copiii. Era plin de praf înăuntru. Un strat 


gros de praf verde se întindea peste tot. Lăsaseră urme pe unde 
au păşit. Tot ce atingeau purta urma mâinilor lor—şi 

rămâneau cu praf verde pe mâini. 

- Uau, zise Jay, atingând capacul sicriului regal şi ridicând un alt 
nor de praf. Ciudată marfă. 

- Echipa lui Cory a pomenit şi despre praful ăsta, îşi aminti Lila. îl 
ştergeau de pe obiecte în înregistrarea aceea video—Aici se 
opri. Mirosul din locul ăsta îi 

136 

părea neobişnuit de cunoscut. încercă să îşi amintească unde îl 
mai mirosise înainte. Gânduri îi năpădiră mintea, amintiri. 

- Jay... 

îl privi pe fratele ei. Se scărpinase la nas şi lăsă o urmă verde. 
Tocmai atunci Tomâs strănută şi îşi şterse faţa cu mâna. Asta nu 
făcu decât să îi intre şi mai mult praf în nas şi să strănute din 
nou, izbind cu piciorul în pardoseală şi ridicând şi mai mult praf. 
-Jay! 

El ştergea obiectele cu mâneca de la cămaşă. Ea putea să vadă 
cum micile particule dansau prin aer în razele de lumină ale 
lanternei lui. 

- Jay, opreşte-te! Ei se opri. 

- Hhă? Ce este? Apoi făcu o strâmbătură, îşi dădu ochii peste 
cap şi se clătină uşor. Uau! Tocmai am avut un cutremur de 
pământ? 

Satul Kachaka! Jacob Cooper ieşi din junglă şi recunoscu colibele 
mici din iarbă şi bete, structurile şubrede din scânduri, oamenii 
prinşi cu lucrul... 

Se împiedică şi căzu în iarbă, cu capul într-un vârtej. 
Deceamvenitaicipentruce ... 

Auzea ţipete agitate şi oameni apropiindu-se. 

Haide Coop ridigă-te treb să le splid la oamenii ăştia ... 

Sări din nou în picioare cu forţă. 

- Unde-i şeful? Lăsatimă vorbesc trebue să duc la el 

sau aici! 

Femeile şi copiii îi aruncară o privire, ţipară şi se îndepărtară în 
fugă, văitându-se, fluturându-şi braţele agitat, provocând 
panică. 

137 

O mânie fierbinte îi curgea prin vine. Cebai au oameniăstia? li 
omor! Omor pe toţi! Alergă după ei, cu mâinile încleştate ca 


nişte gheare, arătându-şi dinţii. 

- Opriţi-vă voi prostilo! Cebai aveţ? 

E| se opri. Ce făcea oare? Oh, Doamne, mă pierd cu firea! Se 
aruncă în genunchi pe iarbă, încercând să gândească, încercând 
să îşi limpezească gândurile. Linişteşte-te. Controlează-te, 
stăpâneşte-te! Trebuie să ... trebuie să ... ce trebuie să fac? 
Apoi auzi un glas cunoscut, mânios: 

- Doctorul Jacob Cooper, americanul stupid! 

îşi ridică privirea. Era şeful de trib, a cărui expresie de mânie 
făcu loc uneia de teamă în momentul în care dr. Cooper îşi înălţă 
capul. Şeful murmură ceva, se uită prosteşte la el, începu să se 
retragă. 

Dr. Cooper încercă să rostească cuvintele răspicat: 

- Şefule Yoaxa... 

Yoaxa îi privi pe ceilalţi care stăteau aplecaţi în spatele lui, 
holbându-se la animalul ciudat care a dat buzna în satul lor. 
Apoi, urlând, el începu să le explice situaţia. Dr. Cooper nu 
putea înţelege, dar auzi cu uşurinţă cuvântul mukai-tochetin 
folosit din nou şi din nou. 

Jacob Cooper se chinui să se ridice. 

- Vă rog... Vocea îi ieşea din gâtlej ca un răget. Am nevoie... 
Am nevoie... 

- Pleacă! urlă şeful de trib. Eşti mukai-tochetin! Am ştiu în tot 
timpul ăsta! 

Unii dintre luptători veniră în fugă înarmaţi cu puşi, lănci şi 
suflătoare, gata să le folosească pe toate. 

Aceasta îi declanşa lui Jacob Cooper un nou acces de furie, pe 
care îl putu cu greu controla. 

138 

- Voi proştilor! Nu vă pot face să înţelegeţi! mugi el. Avea pumnii 
încleştaţi, scuturându-i înspre acei nătângi— 

Se opri cuprins de oroare când îşi văzu mâinile. 

Erau verzi ca ale unei şopârle. 

139 

fii 

| 

NV 

ZECE 

Lila spuse cu teamă, cu o voce tremurândă: - Jay... Credcă 
praful e de vină! Se uită la ea cu o privire tâmpă: -Hhă? Alergă 


înspre el şi îl prinse de braţ. 

- Ascultă-mă! îţi aminteşti ce a spus dr. Basehart? Că a aflat 
multe din testele mele de sânge—şi din ce a luat din nasul meu! 
Mai ţii minte? 

Jay îşi amintea cu greu. 

- Din nasul tău? 

- Jay, am mai mirosit asta înainte! Am simţit mirosul venind 
dintr-o baracă din spatele laboratorului doctorului Basehart şi— 
mă asculţi?—l-am mirosit pe o orhidee, undeva aproape de locul 
unde am găsit groapa. Praful ăsta era pe acea orhidee! L-am 
tras pe nas, înţelegi? 

El o privi impacientat. 

- Ce încerci să faci, să mă sperii? Ea îl strânse de braţ mai tare. 
- Simţi că ţi-e frică? 

El îşi trase braţul cu o smucitură. 

- NU! Nu-i nic rău cmine! 

141 

- Jay! Nu mucozitatea de pe melcii zburători m-a făcut verde şi 
să îmi pierd minţile! Praful a fost! Dr. Basehart avea eşantioane 
de praf în laboratorul său. Avea cârpa pe care o folosise echipa 
lui Cory să şteargă obiectele! Avea o probă din nasul meu—jJay, 
trebuie să o fi văzut sub microscop! Erau acolo sute de monştri 
ţepoşi, şi aşa este şi praful acesta! 

Se uita acum la ea cu o privire fixă. Părea că înţelegea ce îi 
spunea ea. 

- E praful? 

îl scrută cu o privire îngrijorată, observând cum îi sclipeau ochii 
şi cum se clătina, de parcă ar fi fost drogat. 

- Jay, ţi se întâmplă ţie! Ce mi s-a întâmplat mie, ţi se întâmplă 
ţie! 

Părea că vrea să se apere. 

- Tu araţi sănătoasă. 

Ea încercă să nu plângă, dar teama pe care o simţea o făcu să 
lăcrimeze. 

- Oarecum sunt mai bine. Nu ştiu cum acţionează. Poate că te 
îmbolnăveşti doar o singură dată, ca şi pojarul. 

Jay încerca să asculte ce îi spunea sora sa. Cuvintele ei sunau 
atât de distorsionate şi în urechile lui se auzea un huruit atât de 
neplăcut. Pardoseala încă părea că se mişcă sub el. 

- Lila ... Poate ar fimabine să ieşim deici. Ea se uită în jur. 


- Jay, nu putem. Nu este nici o ieşire. Adică eu nu pot să o văd, 
nu o găsesc. 

- Trebue-o găsim. 

Ea îl prinse de braţ ca să îl sprijinească. 

142 

-Jay— 

El se desprinse smucindu-se cu un răcnet. 

- Lasămă npace. Nu mă atinge! 

îşi pierde controlul, se gândi ea. Are să facă ceva cu adevărat 
prosteşte dacă nu— 

- Lila! 

- Ce e? 

Jay se uita fix într-un colţ al încăperii. Ea îi urmări privirea şi 
văzu o grămadă de oase şi lanţul negru, acoperit cu rugină care 
odată îl ţinuse captiv pe nefericitul gardian. 

- Mai bine mă legi în lanţ, zise Jay. Pune-mă în lanţ înainte să 
căpiez de tot. 

Gândul era insuportabil. 

- Jay... 

- Fă-o! răcni el. înainte să nu pot gândi bine deloc! Merse 
împleticindu-se înspre stâlp şi căzu cu toată 

greutatea peste el, cu respiraţia sacadată, cu ochii tot mai 
sălbatici. Ea apucă lanţul şi îl înfăşură în bucle în jurul trupului 
lui, îi înfăşură braţele, picioarele. El începu să se lupte cu ea. 

- Ce faci? 

- E în regulă, Jay. Nu te îngrijora! 

- Termină! Dă-mi drumul! răcni el la ea. Apoi încercă să o 
înşface. Ea se trase la o parte, abia reuşind să se ferească de 
braţele lui ca nişte bice şi de degetele ca nişte gheare. Era 
ametit, dezorientat. Ea sări mai aproape ca să termine cu 
răsucirea şi înfăşurarea lanţului, înnodând lanţul la spatele lui. 
Mintea îi reveni pentru un moment. 

- leşi de aici, surioară! 

Ea se uită în cameră de jur împrejur. 

143 

- Nu văd nici o ieşire. 

- GÂSEŞTE-O! îi strigă el, cu ochii scânteind de mânie animalică. 
încercă să se arunce înspre ea, dar lanţul îl ţinea strâns. El căzu 
pe spate lângă stâlp, iar lanţul zornăi pe pardoseala din piatră. 
Lila se grăbi să verifice pereţii încăperii, se uita peste tot, de jur 


împrejur. Cum? Cum a reuşit echipa Cory? Cum au intrat şi cum 
au ieşit? Le putea vedea urmele în praful de pe pardoseală, dar 
erau atât de multe încât nu putea spune din ce direcţie veneau, 
nici încotro mergeau. Verifică într-un colţ, apoi în celălalt, apoi 
se cocoţă peste nişte obiecte din tezaur ca să lovească un 
perete. 

Nimic. 

Alergă înspre celălalt colţ. Poate era ceva cadran mişcător, sau 
o zgârietură pe pardoseală care să indice ieşirea, sau— 

TOM AS! El sări deodată în picioare din spatele unui cufăr uriaş, 
ţinând în mâinile sale o vază. Faţa şi mâinile îi erau acoperite cu 
praf verde, iar ochii aveau o privire absolut sălbatică! Ea se 
dădu înapoi cu un salt, îngrozită. Uitase de el în panica ce o 
cuprinsese din pricina lui Jay. 

Se aplecă înspre ea, clătinându-se niţel, cu umerii ridicaţi, cu 
gura lărgită într-un rânjet ce îi descoperea dinţii. 

- Vino aici, senorita. Vino aici! 

îşi aruncă privirea după singura gaură existentă în zid, singura 
cale de ieşire din această încăpere de care avea ştiinţă. 

Din nefericire, el stătea chiar lângă ea. 

Dr. Cooper păşi înainte şi toţi cei din trib făcură un pas în spate. 
Mintea îi zburătăcea încolo şi-ncoace, şi 

144 

nu putea să oprească acea zvăcnire: Omoară.-i. Nu, sunt oameni. 
Omoară-i. Nu, ajută-i, fă-i să înţeleagă. OMOARA-I.' 

- NU, DRAGĂ DUMNEZEULE, NU! strigă el cu durere. Ajută-mă, 
Doamne! Ajută-mi să gândesc— 

Domnul îi ascultă rugăciunea. Mintea i se limpezi, chiar dacă 
numai pentru un moment. II privi pe şeful Yoaxa, care avea 
lângă el câţiva luptători înarmaţi. 

- Conducător Yoaxa ... unde este fiica ta Maria? Instantaneu, 
toate puştile, suflătorile de săgeți, 

securile şi lăncile se îndreptară spre el. El îşi ridică mâinile, 
implorându-i: 

- Nu! Nu mă împuşcaţi! Pur şi simplu nu-şi putea controla vocea 
ca să nu sune ca un răcnet. Trebuie să îi pun Măriei o întrebare 
o întrebare .. . doar o întrebare. 

Şeful nu stătu mai deloc pe gânduri şi îi flutură degetul 
dezaprobator: 

- O, nu! Nu, nu mă poţi duce cu zăhărelul! Maria nu este a 


voastră! Nu ai permisiunea să o duci! 

MÂNIE. Dr. Cooper scrâşni din dinţi şi rosti o rugăciune. Ştia că 
ar fi în stare să îl sfârtece pe şeful Yoaxa, bucată cu bucată, 
dacă nu se stăpâneşte. Se sili să spună clar: 

- Doar o întrebare. 

Acum şeful luă el însuşi o puşcă. 

- Nu-mi pasă dacă eşti mukai-tochetin, te împuşc, oricum! 
încet, rostind anevoios un cuvânt, apoi următorul, Cooper 
întrebă: 

- Marfa a tras cu o săgeată otrăvită în fiica mea Lila? Aceasta 
stârni o reacţie. Şeful cobori pușca şi îi 

privi pe oamenii săi. Arătau ca şi cum ar fi ştiut ceva. 

145 

- Şefule de trib. . . Jacob Cooper ştia că era aproape imposibil 
să ai o discuţie raţională cu acest om, dar trebuia să încerce. 
Fiica ta Maria avea o suflătoare când am găsit-o. Ea a tras... 
Mintea începu să o ia razna. Se lupta din răsputeri să o 
regăsească. A tras înspre mine şi fiul meu. Dacă a tras înspre 
noi, poate că a tras şi în Lila. 

Şeful şi oamenii lui se priviră. Ştiau ceva, dr. Cooper observa 
bine! Următoarele lui cuvinte sunară ca răcnetul unui leu: 

- SPUNEŢI-MI! 

- Da! veni răspunsul, dar nu din gura vreunui luptător. Vocea se 
auzise de undeva din spatele lor. 

Era glasul Măriei. îşi croi cu greu drum în faţă, până când mama 
şi fraţii ei o apucară şi o traseră înapoi, dar îl putea vedea pe dr. 
Cooper şi el o putea vedea la rândul său: 

- Dr. Cooper, da, am tras în fiica dumneavoastră cu o săgeată. 
Credeam că avea să mă ucidă! 

Dr. Cooper îl privi scurt pe şeful Yoaxa, care se simţi un pic 
strâns la colţ. 

- Ea... 

- CE? rosti el cu un glas ca de leu. SPUNE-MI! 

- A avut o suflătoare, continuă şeful Yoaxa. Cea pe care ai găsit- 
o nu era a nici unuia dintre noi. Am aflat că era a ei. 

Cu un muget atât de puternic încât îi ului pe bărbaţi şi scoase 
ţipete îngrozite din gura femeilor, dr. Cooper porni în forţă, 
făcând oamenilor semne cu mâinile să se dea la o parte din 
calea lui. îi făcură loc, nici o problemă. Nu doreau nicidecum să-i 
fie în preajmă. 


- Aşteaptă! Urlă şeful, urmându-l. Unde te duci? 

146 

Dr. Cooper nu răspunse. Doar alerga pe lângă colibe şi bojdeuce 
până când ajunse în capătul satului. Coti şi ajunse la cuşca plină 
de melci zburători, la fel de galbeni şi fioroşi şi otrăvitori ca 
întotdeauna. 

Lila se retrăgea în spate, cu mâinile în faţă: 

- Acum ... Tomâs, acum ascultă-mă... 

El doar îi răspunse cu un răcnet şi aruncă vaza aurită într-o 
parte, trântind-o zgomotos. Avea de gând să vină după ea, era 
uşor de văzut. Ea se dădu şi mai mult în spate. Singura ei 
speranţă era să îl îndepărteze de lângă acea deschizătură din 
perete. 

Cu un răcnet animalic el făcu un salt peste comoară şi veni după 
ea, mârâind sălbatic de fiecare dată când respira. Ea alergă în 
spatele sicriului uriaş de calcar, iar el o urmări, târşâindu-şi 
picioarele şi alunecând prin praful verde. Fugi înspre gaura din 
perete—cel puţin îi dăduse lui Tomâs o ţintă greşită—şi plonja 
prin ea cu capul în faţă, rostogolindu-se de cealaltă parte în cori- 
dor. Se ridică şi alergă. îi va trebui lui ceva timp să se strecoare 
şi să vină după ea, ceea ce îi dădea ei ceva răgaz în plus ... ca 
să facă ce? 

Să fugă de-acolo în primul rând. Mai pe urmă se va gândi ea la 
ceva. 

Melcii zburători se zbăteau zburând dintr-o parte în cealaltă a 
cuştii, trântindu-se de plasa de sârmă, chiţăind, sâsâind, 
arcuindu-şi spinările. Erau de un galben strălucitor, erau mânioşi 
şi de fiecare dată când îşi fluturau aripioarele aruncau de pe ei 
mucus. Trecuse o noapte întreagă şi ei nu mâncaseră nimic. 
147 

Jacob Cooper se hotărâse deja. Avea oricum să moară şi să îşi 
piardă minţile până la turbare înainte de a muri. Nu avea nimic 
de pierdut. 

Găsi o cuşcă goală cam de mărimea unei valize. Avea să fie 
perfectă. O înşfacă, apoi se duse la cuşca melcilor şi începu să 
desfacă sârma veche, strâmbă care o ţinea închisă. 

Şeful de trib şi oamenii lui cotiră şi ei în fugă, dar se opriră 
îngheţaţi în drum în momentul în care văzură ce are de gând să 
facă. 

- E nebun de legat! exclamă şeful de trib. 


- Nu îi vor face nici un rău, zise Manito. Nu-i aşa? 

- Ne vor vătăma însă pe noi! îi aminti şeful de trib. Se dădură 
înapoi în grabă, încă privind, ca prinşi de 

o vrajă. Nimeni nu mai făcuse lucrul acela până atunci. 

Dr. Cooper desfăcu sârma. Deschise uşiţa cuştii pe care o 
transporta, apoi dintr-o mişcare deschise uşa cuştii celei mari, 
respiră adânc... 

Şi sări înăuntru. 

Flip! Flap! Fbp! Melcii coborâră asupra lui ca nişte viespi 
înfuriaţi, umezindu-1, plesnindu-1 cu aripile, alunecându-i pe 
spate, pe braţe, pe cap. Ţipetele lor sunau de parcă cineva călca 
peste toţi şobolanii din lume strânşi laolaltă; mucozitatea care 
curgea de pe ei îi ardea ca focul mâinile, gâtul, faţa şi nu putea 
să facă nimic altceva decât să urle şi să suspine de durere. Unul 
i se trânti peste ureche asemenea unei clătite lipicioase şi 
începu să îl muşte. Crezu că moare. îşi duse mâna la ureche, îl 
desprinse—îl simţea ca pe un balon cu apă turtit, cleios, lipicios 
—şi îl aruncă în cutia cea mică. Acesta se zbătea şi dădea din 
aripi, încercând să iasă. Apoi îl apucă pe un altul de pe braţ 
148 

şi pe altul din coastă şi amândoi ajunseră în cuşcă. Stătea 
aplecat, cu o mână ţinând cuşca, cu cealaltă încolăcită în jurul 
capului ca să îşi protejeze ochii. Avea nevoie de mai multe 
lighioane dintre acestea, de mult mai multe. 

Lumea lui se învârtea. Tot ce putea să vadă era sârma de la 
cuşcă şi melcii zburători mişcându-se în valuri înaintea ochilor 
săi. Priveliştea îl făcu să ameţească. îşi întinse mâna în care 
ţinea cuşca şi încă trei melci zburători se izbiră de braţul său ca 
nişte clătite umede trimise de-o praştie. Le dezlipi cu cealaltă 
mână şi le aruncă în cuşca mică, trântind uşa în urma lor. 
Ajunge. Ar trebui să fie destul. Deschise uşa de la cuşca cea 
mare, şi, cu melcii încă târându-i-se pe spate, pe umeri, pe 
picioare şi pe cap, se puse pe fugă. 

Satul Kachaka arăta ciudat de pustiu. Toată lumea trebuie să se 
fi ascuns. 

Şi pe bună dreptate. Era o scenă bizară, acest om verde 
alergând prin sat acoperit peste tot cu limacşi galbeni care 
sâsâiau, ţârâiau. Cel puţin încă o sută fâlfâiau deasupra şi în 
spatele lui, vânându-l1 ca nişte viespi înfuriaţi. 

Lila se piti după cel dintâi colţ de pe coridor şi luă o piatră pe 


care să o folosească drept armă. Apoi se lipi strâns de perete, 
stingându-şi lanterna. Ascunsă în întuneric, îl putea auzi pe 
Tomâs strecurându-se prin gaură şi sărind pe coridor. Nu văzu 
nici o lumină de lanternă. Trebuia să fie prea descreierat ca să 
se gândească să folosească vreo lanternă. | se auzeau paşii 
venind în direcţia ei. Ce să facă? Ce să facă? 

149 

- Senorita! urla el ca un om beat, cu o voce zăpăcită. Senorita, 
vino aici! Am să te prind, muchachita! 

Ea aştepta. El se apropia, târşâindu-şi picioarele, târându-se în 
întuneric. Vocea i se auzea ca şi cum ar fi vorbit dintr-un clopot 
uriaş. 

- Te prind ... şi te voi... şi te voi... 

Ei nici că-i păsa de planurile lui. In momentul în care capul lui 
tepos, transpirat şi răvăşit luă colţul, ea îi şi aplică o lovitură 
zdravănă. Aceasta îl trânti la pământ. Se furişă pe lângă el şi 
alergă înapoi în camera comorii. Poate avea timp să găsească 
ieşirea. Poate. 

Melcii din cuşcă ţipau şi se trânteau puternic de margini, 
încercând să scape. Melcii de pe creştet coborau şi îl plesneau. 
Melcii de pe trunchi se agăţau de el, căutându-i porțiunile de 
piele neacoperită, ca să îl poată muşca. Dr. Cooper continua pur 
şi simplu să alerge în salturi uriaşe printre ruine, până când 
reperă Piramida Soarelui din centrul cetăţii Toco-Rey. De acolo, 
prima la stânga îl ducea chiar la mormântul lui Kachi-Tochetin. 
Nu era mort. li veni acest gând. De fapt se simţea mai bine. 
Mucozitatea nu îl ardea atât de aprig, şi ce era cel mai bine, 
mintea îi era limpede. Ştia cine este, unde se duce şi de ce. 
Slavă Domnului, intuiţia sa fusese corectă: mucusul otrăvitor al 
acestor caracole volante şi toxina sporilor se anihilau reciproc. 
Lila îşi revenise pentru că Maria o împunsese cu o săgeată 
otrăvită, o doză suficient de puternică pentru a neutraliza toxina 
sporilor. 

Ceea ce îl făcu pe dr. Cooper să se întrebe câtă mucozitate e 
suficientă, şi câtă e prea multă? Chiar 

150 

acum el primea o doză abundentă. Oare cantitatea de spori pe 
care o purta va fi suficientă pentru a o contracara? 

Tot ce putea să facă era să spere şi să continue să alerge. 

Lila se caţără, cobori prin gaură în camera tezaurului şi primi o 


sperietură grozavă când Jay—cel puţin cel care fusese Jay—răcni 
şi se repezi la ea, trăgând de lanţ cu ferocitatea unui câine 
turbat ţinut în lanţ. Dacă lanţul acela s-ar întâmpla să 
cedeze... 

Era închisă în acel loc cu două jivine turbate. Trebuia să fie o 
ieşire! Se caţără peste obiectele tezaurului, cercetând pereţii, 
căutând spărturi, crăpături, o uşă secretă, o deschizătură, orice. 
Cum a izbutit echipa iui Cory? Cum au intrat aici? 

Un hăulit răsună afară pe coridor, iar apoi se auziră paşi venind 
în galop. Tomâs era acolo, pe urmele ei. O va găsi aici, era doar 
o chestiune de timp. 

Şi atunci va fi prea târziu. 

Apropiindu-se de templul funerar, dr. Cooper fu bucuros să 
observe că melcii zburători care îl urmăreau îşi potoliseră mânia 
sau obosiseră. Renunţaseră să-l mai vâneze, şi chiar şi cei care 
atârnau de el îşi pierdeau interesul. Doi i se desprinseră de pe 
spate şi îşi luară zborul în tufişuri. 

Ei bine, se gândi el. Se înţelege. Erau agresivi deoarece le era 
foame, aşa că ia să le dăm ceva de mâncare. 

151 


Străbătu jungla în mare viteză, coti repede de câteva ori de-a 
lungul potecii de lângă templul mormântului şi ajunse în cele din 
urmă la groapă. 

Se opri. îi îngheţă sângele în vine. Groapa încă fumega de la 
detunătura care a făcut-o să se surpe. Privind peste zid, nu văzu 
decât moloz şi franjuri de melci zburători morţi. Se părea că 
Armond Basehart reuşise să sigileze mormântul. însă Jacob 
Cooper se aşteptase la aceasta şi deja punea în funcţiune impli- 
caţiile unei alte intuiţii, ale unei alte teorii. Se ridica întrebarea: 
Cum a avut Lila cel dintâi contact cu sporii? Ce a făcut? în ce loc 
s-a dus ea unde nimeni altcineva nu s-a mai dus? 

O zbughi înapoi pe drumul de pe care venise. Era destul de sigur 
că ştie răspunsul. 

Lila îşi sprijinea coatele de piatra sicriului şi îşi ţinea mâinile 
strânse când rosti rugăciunea: 

- O, Doamne, ce nu observ eu? Cum ies de aici? Cum îl salvez pe 
Jay? Cum m-am vindecat eu? 

Cu piciorul simţi ceva rece, ca şi cum ar fi fost un curent de aer. 
Se aplecă, puse mâna pe pardoseală şi simţi aer rece venind de 


undeva. 

De undeva de sub sicriu? Verifică în jurul piedestalului din piatră 
pe care stătea sicriul. Da! într-adevăr, în încăpere intra aer rece 
printr-o fantă ce despărţea sicriul de piedestal. O fantă foarte 
îngustă. Probabil că piedestalul era gol pe dinăuntru. Poate era 
un pasaj sub sicriu! 

îşi aşeză mâinile pe marginea raclei şi împinse lateral. Se clinti 
doar câţiva milimetri. Suspină. Sicriul era 

152 


săpat în piatră solidă! Nu îl putea da la o parte, şi mai ştia că nu 
va putea nicidecum să îl ridice! 

Orhideele! Unde erau? 

Dr. Cooper se întoarse de două ori pe cărăruie şi în sfârşit găsi 
locul unde Lila se îndepărtase de potecă pentru ca să miroase 
orhideele în timpul primei lor expediţii. Ştia că era o încercare 
disperată de a afla ceva, dar părea rezonabil: echipa lui Cory a 
avut orhidee într-o vază din tabără. Lila a găsit acelaşi soi de 
orhidee crescând în ruine şi s-a abătut din drum ca să le 
miroase. Dacă avea spori în nas de la orhidee, aceasta se 
întâmplase probabil pentru că echipa lui Cory deja trecuse prin 
locul acela şi fără să ştie au împrăştiat sporii care le cădeau de 
pe haine, de pe mâini şi obiecte. Dacă mai era o altă cale de 
intrare în mormânt, aceasta se prea putea să fie în apropierea 
orhideelor. 

lată-le, lângă zidul acela vechi, dărâmat! Dr. Cooper se repezi 
într-acolo făcându-şi loc prin vegetaţia deasă. Acesta era locul, 
fără îndoială. Acum, exista vreun indiciu al unui tunel, al unui 
pasaj? începu să se învârtă în jurul zidului. Avu impresia că vede 
urmele unei cărărui pe care au făcut-o cei din echipa lui Cory. 
Primi o lovitură dintr-o parte! Se rostogoli printre ramuri şi 
plante agăţătoare, iar cuşca cu melcii zburători îi căzu din mână. 
Răgete! Pocnituri! Din nou! Ben Cory, sălbatic ca un tigru, verde 
ca un crocodil, cu dinţii dezveliţi, sări la gâtul lui. Dr. Cooper se 
lupta cu el, zvârcolindu-se şi lovind. 

153 

Lila încercă să clintească sicriul. Acesta nu se mişcă. Se strădui 
să îl ridice, dar descoperi că această posibilitate nu intra în 
discuţie. încercă din nou să îl împingă lateral, şi acesta se 
clătină doar o idee. Poate că asta era soluţia: lateral. Poate se 


învârtea sau avea un pivot sau— 

Auzi un răcnet, se întoarse şi îl văzu pe Tomâs stre-curându-se 
prin gaură, gura îi atârna, pielea îi devenea tot mai verde, ochii 
plini de ameninţare. 

154 


Ben Cory îl ţintui la pământ pe dr. Cooper şi încerca să îl muşte, 
să îl zgârie, să îl sufoce. Cory era uimitor de puternic, dar Jacob 
Cooper încă era atât de verde precum oponentul său şi încă era 
supraalimentat cu suficientă putere indusă de toxină ca să îl 
arunce pe bărbatul sălbatic de deasupra sa şi să se 
rostogolească, recăpătându-şi libertatea. 

Tunelul! Fu uluit. Stătea pe burtă în tufiş în mijlocul unei 
încăierări, dar îl găsise, întunecat, adânc şi rotund ca o gaură de 
popândău. 

Ben Cory veni din nou înspre el, împleticindu-se, mugind, plin de 
salivă! 

Era timpul să îi pună capăt. Cuşca cu melcii zburători se afla pe- 
aproape. Dr. Cooper se aruncă în tufiş, o înşfacă şi sări în 
picioare. Se întoarse chiar în clipa în care Ben Cory ajunse lângă 
el—şi îi trânti cuşca în cap, îndesându-i-o bine. Cory ieşi cu capul 
prin sârmă în cuşcă, iar melcii îl atacară. Sălbaticul urla, se 
învârtea, împingând şi lovind cuşca, încercând să se elibereze 
de ea, în timp ce limacşii veninoşi i se lipeau de cap. 

Dr. Cooper nu avea timp de pierdut. Se năpusti asupra lui Ben 
Cory, deschise cuşca şi smulse melcii din capul lui cu amândouă 
mâinile. 

155 

- Veniţi, băieţi, am nevoie de voi acolo jos! Ei nu doreau să se 
ducă şi țipau şi băteau din aripi să scape, atârnând de cozi în 
pumnii lui. li strângea puternic, iar ei se duseră cu el, când 
cobori în grabă în tunel. 

Nu avea lumină cu el şi doar înainta aşa, prin întuneric, cu un 
braţ întins, ca să dibuiască drumul. Oamenii lui Jose de Carlon 
făcuseră o treabă bună. Pereţii tunelului erau netezi şi solizi, şi 
nu erau denivelări sau gropi periculoase. Ar fi putut săpa totuşi 
ceva mai mult loc pentru creştet. Dr. Cooper trebui să se 


ghemuiască pentru ca să încapă. 

Lila era atentă să păstreze o distanţă corectă faţă de Jay, care 
părea pregătit să muşte o bucată din ea dacă s-ar fi apropiat 
destul. De cealaltă parte a încăperii, Tomâs se vâri prin gaura 
din perete şi se rostogoli la pământ. 

Ea apucă o vază înaltă de aur de pe bordura de piatră şi o luă în 
braţe, gata să lovească un porumbel în zbor cu capul lui Tomâs 
dacă ar fi trebuit. 

- Tomâs, dacă te apropii de mine, îţi zboară gămălia de pe 
umeri! 

- Prinde-o, Tomâs! urla Jay. Prinde-o! 

Tomâs se ridică în picioare, dar ezită când văzu vaza în mâinile 
Lilei. Apoi pe ochii aceea demenţi i se putea citi viclenia şi 
slobozi un zâmbet perfid, răutăcios. 

- Oh, vrei să foloseşti o armă? Nu mă cunoşti, şi eu am o armă, 
ai ştiut asta? îşi duse mâna la buzunarul hainei şi scoase 
încărcătura explozibilă cu capsa deto-nantă ataşată. Dr. 
Basehart mi-a dat-o—ca să vă ucid! 

Oh, nu. Nu se putea duce o discuţie raţională cu un nebun. 

156 

- Tomâs ... Să nu faci o prostie. Dă-mi mie bomba 

aceea. 

El râse cu putere, mârâind, şi apăsă capsa detonantă. Apărură 
nişte beculeţe cu cifre roşii: 5:00, 4:59, 4:58, 4:57 ... Vrei să 
ieşi? Nu, nu ieşi! 

Se aruncă înspre Lila. Ea alergă în jurul sicriului. Alunecând din 
pricina prafului şi era cât pe ce să se lase prinsă de fratele ei 
care încă mai încerca să scape din lanţ. Nu îţi pierde cumpătul, 
Lila! Nu te panica! Tomâs venea din cealaltă parte ca să îi iasă 
în faţă. Ea se cocoţă şi trecu peste capacul sicriului, scăpând 
vaza pe pardoseală. Tomâs sări peste sicriu ca să o prindă, dar 
ea fugi de-a roata de cealaltă parte, strecurându-se pe lângă 
fratele ei care aproape ajunse la ea. 

- Doamne Dumnezeule . . . dacă ai o ieşire pregătită, 
aş fi bucuroasă să o aflu! 

- Lila! se auzi o voce parcă de niciunde. Lila, eşti teafără? 
Cunoştea acea voce. 

- TĂTICULE! 

- Lila! Unde eşti? 

Tomâs auzi şi el vocea şi se crispa de mânie. 


- Unde? Unde? 

- Unde eşti? strigă Lila. 

Dr. Cooper nu avea habar. Tot ce ştia era că intrase printr-un 
tunel şi ajunse în dreptul unei suprafeţe de piatră plată care 
părea că s-ar putea mişca, dar nu se mişca. Ţinând într-o mână 
melcii care sâsâiau şi băteau din aripi, avea doar o singură 
mână cu care să exploreze şi să împingă. 

- Sunt sub o lespede de piatră. Poţi să vezi unde e asta? 

157 

Lila se uită la piedestalul de sub sicriu. Vocea tatălui ei părea să 
vină dintr-acolo. 

In momentul în care ea privi în altă parte, Tomâs se şi aruncă 
asupra ei. 

Nu văzuse că pe pardoseală în faţa lui era răsturnată vaza 
aceea. Se împiedică în ea, plonja în aer şi se izbi în plină viteză 
de sicriu. Acesta se roti cu un huruit de piatră, iar el se rostogoli 
într-o grămadă de cupe şi scule de aur. Bomba îi ateriza din 
mâna care i se scutura şi alunecă de-a lungul pardoselii; 
cadranul încă pâlpâia şi indica minutele care se împuţinau. 
Piedestalul era gol. Acum că sicriul se învârtise într-o parte şi 
făcuse o gaură, dr. Cooper putu să îşi vâre capul în mijlocul unui 
haos absolut. 

- Tată, e-o bombă! strigă Lila, arătând înspre mecanism. 
El ieşi din tunel şi alergă spre ea. 

Jay strigă la el, zăngănind lanţul. Dr. Cooper dădu drumul unuia 
dintre melci. El naviga prin aer, învârtindu-se ca un disc zburător 
şi se lovi de fruntea lui Jay cu o pocnitură audibilă. Acum Jay 
chiar avea motiv să urle, deoarece veninul se puse pe treabă. 

- Ai grijă! ţipă Lila. 

Tomâs sări peste sicriu şi ateriza peste Jacob Cooper cu 
greutatea unei tone de cărămizi, trântindu-1 la pământ. Se 
rostogoliră şi se ciocniră de nişte platoşe şi măşti de război 
aurite care se prăvăliră în jurul lor cu hărmălaia unui refren de 
gonguri sau asemănătoare cu cea produsă de nişte clopote de 
seară. Tomâs înşfăca şi îşi înfigea ghearele, căutând să-l muşte; 
dr. Cooper încerca doar să se ridice de sub el. 

158 

| 

Lila intră şi ea în luptă, apucând un sfeşnic cu care să îl lovească 
pe Tomâs în cap. JAP! Cu o pocnitură din braţ o azvârli cât colo, 


iar ea se izbi de sicriu, lovin-du-se la cap. 

Dr. Cooper văzu cum cade pe pardoseală şi rămâne nemişcată. 
Apoi îl văzu pe Tomâs aruncându-se înspre el şi îi bloca lovitura. 
Printr-o răsucire agilă o şi o manevră de luptă reuşită, el îl puse 
la pământ şi era în final deasupra lui. 

Dar nu pentru mult timp. Tomâs era tânăr, puternic şi 
supraîncărcat cu toxină. Il aruncă pe dr. Cooper cu o 
îmbrâncitură puternică şi acesta se duse alunecând prin praf, 
într-o grămadă de mărunţişuri şi bijuterii de aur. 

Aerul era încărcat cu pulbere verde. Prin ceața verde, Jacob 
Cooper reuşi să citească minusculele cifre roşii care pâlpâiau de 
cealaltă parte a încăperii: 2:38, 2:37, 2:36. 

- Lila! 

Ea nu răspunse. Nu se clinti. 

Tomâs veni din nou înspre el. Se folosi de o schemă judo să îl 
răstoarne şi îl expedie oblic într-o altă grămadă de vase de aur. 
în toată frământarea aceea, a trebuit să îi dea drumul celuilalt 
melc zburător. Unde era? Dacă ar putea să îi aplice şi lui Tomâs 
nişte venin... 

Oh, nu. îl reperă pe colţul sicriului, în culmea fericirii, înfulecând 
spori şi schimbându-şi deja culoarea din galben în verde. Jay era 
aproape de acel colţ. Probabil că ar fi putut ajunge la el. 

-jJay! 

Jay nu îl auzi. Era prea dezorientat, încercând, dar nereuşind să 
îşi desprindă moluscă de pe cap. 

159 

Dr. Cooper se lansă în recuperarea bombei. Tomâs se lansă în 
atacul asupra doctorului Cooper. Se ciocniră înainte ca dr. 
Cooper să poată ajunge la bombă, şi se încăierară din nou. 
Cooper îl aruncă de deasupra lui şi se întinse după bombă. 
Tomâs îl înşfăca din nou şi îl aruncă peste sicriu în mijlocul unor 
piese de tezaur mult mai gălăgioase şi zăngănitoare. 

A Îi PARA e SA IP ic 1 0 ARIE 

Jacob Cooper se ridică cu greu în picioare, se uită împrejur 
încercând să îşi găsească puncte de reper, tuşi şi înghiţi din 
pulberea verde şi apoi zări numerele roşii: 1:20, 1:19, 1:18. 
Tomâs venea din nou înspre el. 

Un alt cap se ivi din tunel de sub piedestal! Ben Cory! 

Oh, nu. Acum erau doi? 

Dr. Cooper îşi aruncă mâna stângă şi apucă melcul zburător din 


colţul sicriului, pregătindu-se să îl arunce. Nu i se opunea. Nu îl 
sâsâia, nici nu îl muşca, nici nu ciripea înfuriat. 

Torcea liniştit. Era frumos, de un verde închis. 

Sunt înfundat, gândi Jacob Cooper. 

Tomâs pe jumătate râdea, pe jumătate răcnea, umblând tiptil ca 
o pisică mare în jurul sicriului aşezat într-o parte. 

0:44, 0:43, 0:42... 

Dintr-un salt Ben Cory ieşi din tunel şi îl înşfacă pe Tomâs din 
spate. Se luptară, răcniră. Tomâs lovea. Cory se ţinea bine. Erau 
absorbiți de bătaie, ocupați unul cu celălalt. 

Dr. Cooper înainta grăbit din partea cealaltă a sicriului şi puse în 
sfârşit mâna pe bombă. 0:30, 0:29, 0:28... 

160 

Cum opreşti chestia asta? Dr. Cooper încercă prin apăsarea 
câtorva butoane de pe panoul cu taste. încercă suspendare, 
apăsă tasta diez şi tasta steluţă, încercă 000, probă chiar şi o 
resetare. Numărătoarea pur şi simplu continua în sens invers: 
0:15, 0:14, 0:13... 

Ben Cory avu avantaj în cele din urmă, lansând un pumn în falca 
lui Tomâs care îl trimise pe acesta tot învârtindu-se peste sicriu, 
de-acolo căzu pe pardoseală, unde rămase lat. 

Oh, minunat! Eu voi fi următorul! Gândi Jacob Cooper. 

Nu îi mai rămăsese timp. Dr. Cooper alergă înspre deschizătura 
din perete. Poate că vor supravieţui dacă bomba va exploda în 
coridor. 

Ben Cory îi bloca drumul! 

Dr. Cooper îşi încorda toate puterile. Tu sau eu, amice, dar 
această bombă trebuie să iasă pe acea gaură! 

Ben Cory nu îi cârpi una. îşi întinse mâna cu palma în sus, 
făcând un gest. Dă-mi-o! 

Dr. Cooper ezită, nu era sigur ce trebuie să facă. 

0:05, 0:04, 0:03... 

Ben Cory îi smulse bomba din mână, şi cu îndemânare şi o 
dexteritate admirabilă tastă codul corect de suspendare. 
Afişajul îngheţă la 0:01. 

Urmă o linişte bruscă, fantomatică. Se terminase totul? 

Ben Cory suspină, apoi aruncă bomba în aer şi o prinse jucăuş în 
mână. 

- E una dintre ale mele. îi cunosc codul de dezactivare. 

Dr. Cooper abia acum simţea cum se instalează un oarecare 


sentiment de uşurare. 

161 

- Ben Cory? 

Ben Cory se uită la el curios, cu capul înclinat într-o parte. 

- Jake Cooper? Ce faci aici? 

- Oh... nimic special 

- Araţi cam verde. 

Jacob Cooper chicoti, privindu-şi mâinile înverzite. 

- Ar trebuie să te vezi pe tine. 

Tocmai atunci Lila oftă şi se mişcă, masându-şi capul. Dr. 
Cooper se duse la ea. 

- Uşurel. Nu te ridica prea brusc. 

- Ooo ... se tângui ea. Ce s-a întâmplat? încă trăim? 

- Tată! Era Jay. Hei, tu eşti? 

Dr. Cooper nu putu să nu zâmbească privindu-şi fiul: 

- Da. Tu eşti? 

Jay îşi dezlipise în sfârşit melcul zburător de pe creştet şi îl 
azvârli pe sicriu ca să i se alăture tovarăşului său. 

- Oh, da. Sunt eu. 

Erau în viaţă în camera fantomatică, prăfuită a comorii lui Kachi- 
Tochetin 

Pe avionul ce-i aducea din America Centrală, dr. Cooper tastă şi 
deschise o rubrică de jurnal pe laptopul său: 

A trebuit să îl ţinem în sistem de carantină pe Tomâs până când 
| am putut convinge pe şeful de trib Yoaxa să ne mai dea nişte 
melci zburători galbeni pentru antitoxină. După ce m au văzut 
pe mine, pe Ben Cory şi apoi pe Tomâs care şi a revenit 

162 

total, cei din tribul Kachaka au început să înţeleagă cum că nu 
aveau de-a face cu nişte mukai-tochetin fantomatici, ci cu o 
boală, devenindu-ne astfel prieteni gata să ne vină în ajutor. 

Cu o distinsă solemnitate, l-am ajutat pe Ben Cory să sape 
morminte reale, iar osemintele lui John Cory şi Brad Frederick au 
fost aşezate să se odihnească într-un colţ liniştit lângă cascadă. 
în ce îi priveşte pe Tomâs, Juan şi Carlos, în acea parte de lume, 
legile sunt destul de vagi cu privire la cum trebuie să se 
procedeze în cazul celor care au fost obiectul înşelătoriei unor 
străini şi intoxicaţi cu praf, aşa că mă îndoiesc că vor sta mult 
timp la zdup, dacă nu chiar deloc. 

Tribul Kachaka a găsit rămăşiţele trupeşti ale unui bărbat numit 


Mânase şi l-au îngropat sub viţele încâlcite din Toco-Rey ca să 
fie uitat. Putem concluziona că dr. Armond Basehart a pierit în 
timpul exploziei care a blocat cel dintâi tunel. Nu i-am găsit nici 
până astăzi rămăşiţele. 

în privinţa blestemului de moarte din Toco-Rey, am consultat un 
micohg din Mexico City, care a studiat ciuperca şi sporii ei şi a 
descoperit că era o specie nouă, neidentificată până în acel 
moment. Societatea Latino-Americană de Micologie a dorit ca 
această nouă specie să poarte numele lui, dar ela ales să o 
numească Kachi-Tochetin, după regele nemilos care a folosit-o 
să îşi blesteme în acest fel tezaurul. El a emis o teorie conform 
căreia oltecii ştiau că melcii zburători purtau leacul împotriva 
toxinei conţinute de spori şi au reuşit astfel să supravieţuiască. 
Oltecii au folosit probabil sclavii de război care nu mai intraseră 
în contact cu sporii sau cu melcii zburători drept incubatoare în 
mormânt, legându-i în lanţuri de cei patru stâlpi până când 
ciuperca i-a devorat, umplând camera comorii cu spori. 

163 

Ciuperca se mai află încă în Toco-Rey şi încă este mortală, dar 
ciudaţii limacşi zburători sunt şi ei acolo, păstrând echilibrul în 
natură, aşa cum au făcut-o vreme de secole. 

Din fericire, secretul blestemului de moarte din Toco-Rey nu mai 
este de-acum un secret. O echipă internaţională de toxicologi au 
început să studieze moluştele şi să extragă antitoxina lor, 
aceasta însemnând că sporii nu vor mai fi de nici un folos 
hainilor traficanţi de arme. 

Comoara pe care am aflat-o noi a fost donată muzeului de artă 
Langley Memorial Arc Museum în recunoaşterea activităţii 
desfăşurate până atunci în slujba conservării istoriei şi a 
artefactelor civilizaţiilor antice din întreaga lume. Muzeul 
Langley nu ne-a angajat de fapt niciodată, dar înţeleg că mă 
aşteaptă un bonus în semn de recunoştinţă. Frumos din partea 
lor. 

In concluzie voi face o observaţie în legătură cu întreg episodul 
vânătorii acestei comori. . . 

Dr. Cooper îşi ridică privirea de pe tastatură şi o îndreptă de 
partea cealaltă a culoarului unde Jay şi Lila stăteau întinşi în 
scaunele lor, dormind liniştiţi un somn de care aveau atâta 
nevoie. Pielea le revenise la culoarea normală, şi cu excepţia 
unor vânătăi şi zgârieturi, erau în stare bună. 


Dr. Cooper zâmbea în timp ce tasta: 

Descoperind o comoară fabuloasă ascunsă sub pământ şi în 
timp ce acţionam ca să salvez vieţile celor doi copii ai mei, am 
afirmat un adevăr pe care îl voi purta cu mine pentru totdeauna: 
pe lângă Domnul meu însuşi, copiii mei şi integritatea mea sunt 
cele mai măreţe comori, iar pentru că acum acestea mă 
însoțesc şi sunt intacte, sunt cel mai bogat om din lume. 

164 

Fragment din Secretul pietrei din deşert, 

Volumul cinci din seria Aventurile copiilor Coopeif8 

BOOM! Explozorul seismic al doctorului Henderson semăna cu 
un tun mai mic susţinut de o ramă metalică şi ţintind spre 
pământ. Când Jay apăsă detonatorul pentru a declanşa 
încărcătura explozivă, dispozitivul realmente sări cam treizeci 
de centimetri de la pământ, cu Jay şi Lila aşezaţi deasupra lui— 
în ideea să îl menţină la sol. Dr. Jennifer Henderson stătea 
liniştită în umbra aripii avionului, cu gulerul de la jachetă 
înfăşurat în jurul feţei pentru a opri vântul rece, şi tasta întruna 
la computerul ei portabil. 

- Ar trebui să obţinem o imagine în câteva secunde, îi spuse ea 
doctorului Cooper care privea peste umărul ei. Explozorul trimite 
undele de şoc în corpul Pietrei, iar senzorii receptează ecoul. 
Apoi computerul interpretează ecourile primite pentru a ne 
arăta de unde provin undele de şoc, dacă au traversat spaţii 
goale sau tuneluri sau diferite straturi de rocă... 

Cursorul minuscul alerga încoace şi încolo pe ecranul 
computerului. Rând după rând, începând cu partea de sus, se 
crea o imagine împletită asemenea unei tapiserii. Până acum 
imaginea era un câmp compact, negru. Dr. Henderson începu să 
bată ceva la taste: 

- Haide, haide ... nu mă dezamăgi. 

- Uau! strigă Jay îndreptându-se în grabă împreună cu Lila înspre 
avion. Dispozitivul acela chiar ne-a zgâlţâit bine. 

Lila îşi freca degetul în ureche: 

- Mă dor urechile de la chestia aia! 

| se alăturară doctorului Cooper şi priviră peste umărul 
doctorului Henderson la imaginea afişată pe monitor. Tapiseria 
neagră continua să se formeze pe ecranul computerului pe 
măsură ce ea mai apăsa câteva taste, murmurând pentru sine şi 
mustrându-şi computerul: 


- Hai acuma, nu-mi spune aşa ceva! 

în cele din urmă, imaginea seismică se întregi. Dr. Henderson se 
lăsă pe spate, îşi luă mâinile de pe tastatură şi oftă: 

- Oameni buni, doar în cazul în care echipamentul nu 
funcţionează corespunzător, mă tem că rezultatele nu sunt 
încurajatoare. Piatra este solidă. Fără goluri, fără tuneluri, nimic 
de acest gen. 

- Nimic? se minună Jay, evident dezamăgit. 

Dr. Henderson dădu din cap dezaprobator, fluturân-du-şi degetul 
peste imaginea de pe monitor. 

- Vezi aici? Nu se înregistrează nici cea mai mică schimbare a 
densităţii în intervalul dintre platoul de deasupra şi faţeta de 
dedesubt. Nici o fisură. Nici o gaură. Nici o despărţitură sau vreo 
buclă de aer. Nimic. 

- Deci nu am prea avansat, zise dr. Cooper. 

- Poate că am regresat niţel. Nici măcar nu ştim din ce este 
făcută Piatra. 

- Dar parcă spuneai că e bazalt, interveni Lila. 

Dr. Henderson aruncă o privire scurtă înspre carotiera cu gaz 
aşezată lângă roata avionului; burghiul era încins niţel şi tocit la 
capăt. 

- In timp ce voi aţi aşezat senzorii, eu am încercat să extrag 
nişte mostre. Burghiul nu a reuşit să facă nici măcar o 
zgârietură. Dacă vreau să abordez situaţia în termeni ştiinţifici şi 
obiectivi, trebuie să admit că nu 

am idee care este compoziţia acestui obiect. Ştiu doar că este 
indestructibil. 

- încă mai crezi că e făcută de mâini omeneşti? întrebă dr. 
Cooper. 

Jennifer Henderson râse scurt şi dispreţuitor. 

- Mă întreb ce daltă o fi folosit constructorul. Chiar dacă el, orice 
ar fi fost, sau ei, au lăsat urme, eu una sigur nu pot. 

Lila îşi întoarse spatele ferindu-se de o rafală rece de vânt care 
tocmai se abătu pe acolo. 

- Excelenței sale nu are să-i placă lucrul acesta. 

- Doar de dragul informaţiei, spuse dr. Henderson, acum că tot 
avem avionul la dispoziţia noastră, nu putem pur şi simplu să 
părăsim ţara asta? 

Dr. Cooper se uită la întinderea vastă, plată ce se profila pe linia 
orizontului îndepărtat, de-abia vizibil, dincolo de muchia ascuţită 


a Pietrei. Ba da, putem. Doar că nu ştiu sigur cât de departe 
putem ajunge cu combustibilul care ne-a mai rămas. 

- Atât cât să ieşim de pe teritoriul Togwanei m-ar mulţumi. 

- însă întrebarea mea este unde să ne ducem? Dacă vreuna 
dintre ţările învecinate ne-ar ajuta să evadăm, Nkromo ar 
înfiera-o ca inamică. Şi nu cred că aceştia şi-ar dori aşa ceva. 

- Oricum, spuse Lila, cel puţin aici sus ne aflăm în siguranţă. 
Ca un răspuns la cuvintele ei, un cutremur răscolitor se făcu 
simţit sub tălpile lor. 

- Ştiam eu, gemu dr. Henderson. 

Piatra se zguduia, fără nici un dubiu. Computerul doctorului 
Henderson aproape alunecă de pe stativul 

mic în care era aşezat înainte ca ea să îl prindă. Avionul începu 
să se legene, aripile se înclinau într-o parte şi-n alta zgâlţâindu- 
se. De undeva din adânc şi dimprejur se pornise un tumult 
huruitor, asemenea bubuitului de tunet, iar o rafală de vânt 
biciuia întinderea platoului, aruncându-le în faţă cristale mici şi 
usturătoare de gheaţă. 

Dr. Henderson îşi azvârlea deja dispozitivul în avion: 

- Să plecăm, să ne ducem de aici! 

Dr. Cooper privi înspre răsărit şi văzu o perdea de zăpadă, 
gheaţă şi nori clocotitori ce veneau în direcţia lor: 

- Gata cu vremea bună. Am face bine să coborâm de-aici! 

Lila privi în direcţia în care se uită tatăl ei şi văzu furtuna 
apropiindu-se. Totuşi, ea insistă: 

- Dar suntem totuşi în siguranţă, chiar aşa! 

Dr. Cooper o trase înspre avion fără să-i spună ceva. 

- Jay, despiedică roţile! 

Dr. Henderson începu să alerge depărtându-se de avion, însă el 
o apucă de mână. 

- Trebuie să aduc explozorul! strigă ea, încercând să acopere 
tumultul ce se dezlănţuise şi bătaia viscolului. Şi carotiera şi toţi 
senzorii care au rămas acolo— 

- Dar te gândeşti la avion? îi urlă dr. Cooper înapoi. Dacă se 
defectează nu mai coborâm de-aici niciodată! 

Piatra se smuci ca un cal nărăvaş. Avionul efectiv alunecă câţiva 
metri în spate, iar cei trei Cooper căzură la pământ. Vântul 
începu să îi biciuiască mânios. 

Dr. Henderson nu mai avea nevoie de nici un argument. Cu un 
strigăt de teamă, se ridică cu greu, cu o smucitură deschise uşa 


şi urcă în avion. 

Dintr-o săritură Jay şi Lila fură în spate, iar dr. Cooper în scaunul 
din faţă. Avionul încă se legăna şi se mişca într-o parte şi-n alta 
pe suprafaţa trepidantă, când dr. Cooper se pregăti de decolare, 
mutându-şi iute mâinile de pe levier pe buton pe indicatoare şi 
apoi pe cheia de pornire: 

- Cele două rezervoare de combustibil, bateriile, frâna, motorul 
la maxim, carburatorul rece... 

Răsuci cheia şi motorul prinse viaţă, elicea începu să se învârtă 
ca un disc înceţoşat în faţa parbrizului. 

O rafală de vânt, zăpadă şi gheaţă îi lovi din plin în partea 
dreaptă. Avionul fu prins în acest vârtej, iar coada începu să se 
rotească vârtos înspre stânga. 

- Se pare că înaintăm împotriva vijeliei, spuse dr. Cooper, 
deschizând supapa de admisie la maxim. 

Avionul plonja înainte, vârtejurile albe de zăpadă şi gheaţă 
trecând pe lângă ei ca nişte cearşafuri în bătaia vântului. 
Vechiul Cessna se opinti, derapa, se clătină brusc şi, aruncat de 
vânt, se mişca dintr-o parte în alta, smucindu-se când încoace, 
când încolo. Prinse viteză, începu să se desprindă, apoi săltă de- 
a lungul platoului. Dr. Cooper trase încet ce mantă şi avionul 
decola. 

- Suntem în siguranţă? întrebă rugător dr. Henderson. Vântul 
bătu cu putere sub una dintre aripi, iar 

avionul aproape se răsturnă. 

- Nu încă, spuse dr. Cooper, încercând să păstreze avionul în 
echilibru. 

Dedesubtul lor, muchia ascuţită a Pietrei părea că se roteşte, că 
se leagănă, ridicându-se, în timp ce avionul 

se frământa ca o frunză în bătaia vântului. Cessna mugea, urca, 
se lupta din răsputeri să câştige în altitudine. O altă rafală îl 
dezechilibra. 

- Tată, ce nu e în regulă? întrebă Jay. Ce se întâmplă? 

- Curenţi de aer cald, strigă el peste huruitul motorului. 
Convergenţă, convecţie, schimbări bruşte ale direcţiei 
vântului, nu ştiu. Piatra afectează condiţiile climaterice. 

Avionul se legăna lateral, răsucindu-se, înclinân-du-se, scârţâind 
din toate încheieturile. Un nor de zăpadă şi gheaţă se năpusti 
asupra lor ca un ocean alb înfuriat. Dr. Cooper vira înspre est, 
încercând să se înalțe peste furtună. Nu se apropiau de latura 


estică a Pietrei, căci vântul era atât de puternic încât ei 
rămâneau pe loc! 

Apoi latura de răsărit a Pietrei începu să se retragă de sub ei. 
Vântul îi sufla înapoi! 

- Ei, asta-i bună, zise dr. Cooper 

- Care-i problema, se agită dr. Henderson. 

- Suntem purtaţi de vânt. Ţineţi-vă bine. 

- Nu poţi face ceva? 

- Dacă încerc să lupt cu turbulenţele, avionul se va sfărâma! 
Trebuie doar să ieşim cumva din vârtej! 

A lăsat de acceleraţie pentru a permite avionului să 
încetinească, apoi vira înspre vest ca să zboare în direcţia 
vântului şi pentru a ieşi de sub incidenţa Pietrei. Piatra zăcea 
acum acoperită sub o mantie furibundă de nori agitaţi, însă 
puteau vedea norii înaintând zbuciumat înspre faţada vestică 
precum apa ce se revarsă dintr-o cascadă. 

- Se schimbă direcţia vântului, spuse dr. Cooper. 

- Nu se poate, gemu dr. Henderson. 

Norii începură parcă dintr-o dată să îi absoarbă, trăgându-i în 
jos, alunecând într-o lume ca de vată albă ce îi înghiţea din 
toate părţile, lăsându-i fără nici un reper de orientare în spaţiu. 
Altimetrul înregistra coborârea şi puteau simţi presiunea 
atmosferei care le presa timpanele. Trei mii trei sute, arăta 
altimetrul. Trei mii. Două mii şapte sute. 

Se aflau acum prinşi într-o violentă coborâre, neputincioşi, 
azvârliţi, aruncaţi, pierduţi printre nori. 

Două mii cinci sute. Două mii. O mie cinci sute. 

Şi nu puteau face nimic altceva decât să se roage. 


0 de i 


Aceste cărţi, cât şi altele pot fi comandate la adresa: 
LIFE PUBLISHERS INTERNATIONAL 

Str. Ady Endre, nr. 33 

410002 ORADEA, Bihor 

Tel. (0259) 436264, (0744) 624236 

TeL/Fax (0259) 447180 E-mail: liferomOrdslink.ro 
Ne puteţi găsi şi pe Internet la: 

www.liferomania.ro