Justin Scott — Cei noua dragoni

BESTSELLER-URILE ULTIMULUI DECENIU 
O CONTINUARE A ROMANULUI 


JAMES CLAVELL 


JUSTIN scoTT 


JUSTIN SCOTT 


CEI NOUĂ DRAGONI 


Traducerea: MARIA COMARNISCHI 
THE NINE DRAGONS 
Versiunea 1.0 standard RIF1 


1973 


Micuța se simţi parcă ridicată de un monstru venit din 
străfunduri şi îngrozită, începu să dea cu putere din mâini şi 
din picioare, pentru a-l ajunge din urmă pe tatăl său şi a se 
agăța de braţul lui ocrotitor. El o rugă să nu se mai zbată, 
şoptindu-i că monştrii nu-i vor ataca dacă vor sta liniştiţi. 
Ceva groaznic însă i se frecă de picioare... 

Era o noapte cumplită a anului 1973 - Anul Boului. 
Coasta chineză rămase mult în urmă, învăluită în beznă. 
Soldaţi şi bariere din sârmă ghimpată dublă împiedicau 
evadarea pe uscat din China comunistă. Tai Pang Bay 
oferea singura cale de scăpare pe mare. De partea cealaltă, 
drept înainte, se zăreau licărind luminile roşii ale coloniei 
libere a Coroanei Britanice din Hong Kong care ţinea de 
peninsula Kowloon împreună cu alte câteva mici insule. 

Tatăl presupuse că rechinul se îndepărtase. Înota încet 
pe o parte şi vorbea în şoaptă, sugrumat de frică, având 
grijă să nu mai iasă, pe cât posibil, la suprafaţă. Fetiţa se 
agăţă de centura lui pe sub apă şi se lăsă purtată de curent 
privind din când în când peste umăr înfricoşată. 

Tatăl fusese profesor înainte ca Gărzile Roşii să-l fi 
maltratat, considerându-l „duşman fără armă”. A trebuit să 
aştepte ca rănile să i se-vindece pentru a nu lăsa urme 
sângerânde. Studiase îndelung comportamentul rechinilor 
şi ajunsese la concluzia că aceştia îi atacă doar pe înotătorii 
care se agită şi fac zgomot, luându-i drept peşti cuprinşi de 
zvârcolirile morţii. In această noapte îşi puse teoria în 
aplicare şi o ridică pe fetiţă în braţe, înaintând cu greu în 
întuneric. 

Inotară ore întregi, odihnindu-se din când în când pe 
băşica de porc umflată asemenea unui balon care-i ajuta să 
plutească. Trecură de cel de-al doilea canal iluminat 
intermitent şi acum înotau de-a lungul lui, privind din când 
în când înapoi. Înaintau în direcţia curentului, însă valurile 
începură să crească ameninţător. Fetiţa îl auzi pe tatăl ei 


gâfâind şi bănui că era răpus de oboseală. 

Un alt talaz îi ridică şi le dădu drumul, asemenea unei 
mâini uriaşe. Sleiţi de puteri, priviră pantele abrupte ale 
peninsulei Kowloon şi se lăsară purtaţi de curent, în 
aşteptarea unui nou atac al monstrului. Acesta spinteca 
apa cu coada în imediata lor apropiere. Luminile 
reflectoarelor căzură deodată pe dâra de sânge ce se 
scurgea din gura lui. 

Încet, curentul îi purtă până în apropierea țărmului de 
care valurile se izbeau cu putere. Incepură să înoate iar, 
până dădură cu picioarele de nisip. Câinii lătrau. Fâşii de 
lumină brăzdau ţărmul. Alergară să se ascundă în desişurile 
colinelor, unde stătură până la ivirea zorilor. Găsiră apoi o 
altă ascunzătoare - în canalul de scurgere aflat dedesubtul 
unui pod pe care patrulau zgomotos trupele britanice. Pe 
jumătate adormită, fetiţa visă chipul mamei, care se 
estompă însă curând. Cuprins de febră, tatăl ei îşi lipi 
fruntea de pământ, multumind zeiţei mării şi Împărătesei 
Cerurilor, Tin Hanu, care îi ferise de rechini. 

Seara târziu, îndrăzniră să se aventureze pe şosea, 
unde fură orbiţi de farurile unui camion de fermă ce 
transporta varză la oraş. Şoferul le permise să urce în 
spate, în schimbul ultimei bucățele de jad şi îi depuse apoi 
în furnicarul mahalalei Mong Kok. 

Micuța îl ţinea cu o mână pe tatăl ei, iar cu cealaltă 
strângea un petic de hârtie pe care era notată adresa 
mătuşii Chen. Ajunşi într-o piaţă, uimită şi speriată în 
acelaşi timp de tot ce vedea în jur, simţi un miros de ulei 
încins care-i zgândări foamea. La vârsta de nouă ani, era 
slabă ca un ţâr. Provenea dintr-o familie de chinezi săraci 
care trăiau de pe o zi pe alta. Nu mai văzuse niciodată până 
atunci atâta mâncare şi atâtea lucruri de cumpărat la un 
loc. 

Şerpi fioroşi dormitau în cuşti zăbrelite. Musonul de 
iarnă venit de pe continent le îngroşase sângele. De 
cealaltă parte a potecii înguste, într-o rigolă, un porc zăcea 
tremurând cu picioarele legate fedeleş, privind în sus la 
fâşia de cer albastru. Construcţii improvizate din prăjini de 


bambus se înghesuiau haotic, unele din ele indicând 
existenţa unui loc pentru negoţ, altele servind drept suporţi 
pentru uscat rufe, pentru expunerea unor obiecte de 
îmbrăcăminte scăpate din cine ştie ce incendiu, spre a fi 
vândute. Tot acest spaţiu îngust răsuna de ecoul paşilor 
târşâiţi, de strigătele ascuţite în dialect cantonez şi de 
zgomotul sacadat al unor maşini de stanţat. 

Un vânzător uscăţiv sprijinit pe călcâie apucă cel mai 
mare exemplar din grămada de crabi proaspeţi aflată 
alături de el şi îl flutură pe dinaintea lor; penibila creatură 
se zbătea din toate articulațiile şi cleştii săi, însă 
spectacolul nu avu nici un efect asupra fetiţei, pentru că în 
amintirea ei dăinuiau imagini mult mai înfricoşătoare. 

Alergă la negustorul ambulant care vindea chiftele de 
porc şi începu să se tocmească. El îi întinse o chiftea 
învelită în hârtie, dar fata atrasă de preţul portocalelor, 
ceru patru. 

— Yih. Două. 

Se tocmiră până ajunseră la trei. Pe măsură ce mânca i 
se făcea şi mai foame. Când îl apucă pe tatăl său de mână, 
îl simţi tremurând din toate mădularele. 

— Nu mai e mult, tată. 

El mergea în urma ei târşâindu-şi picioarele, ca şi cum 
ar fi ştiut încotro se duc. Deoarece adresa de pe peticul de 
hârtie devenea tot mai puţin lizibilă, fata se îndreptă iute 
către o vânzătoare de peşte sărat, Hakka, şi o rugă să-i 
indice direcţia dorită. Bătrâna socoti că locuinţa mamei ei 
nu putea fi decât undeva pe această potecă. 

— Xiao yie, fetiţo! îi strigă o voce familiară. Bătrâna 
care trăgea în urma ei o plasă cu legume se opri şi o ridică 
în braţele ei puternice. Şi de astă dată zeiţa Tin Han făcuse 
o adevărată minune. 

— Cheng-gwoo! Mătuşă Chen! 

În vremuri mai bune, mătuşa Chen îi fusese doică sau 
amah, însă familia acesteia o vânduse de mică familiei 
tatălui. Mătuşa fusese aceea care îl crescuse şi pe tatăl 
fetiţei şi mai târziu se ocupase şi de ea când mama micuţei 
dispărea de acasă, lucru care se petrecea destul de des. 


Deoarece Gărzile Roşii începură să persecute slugile 
devotate familiei, tatăl îi dădu mătuşii Chen o sumă de bani 
pentru a se refugia la Hong Kong. 

Intr-un târziu, după ce urcară câteva trepte 
întunecoase, ajunseră într-o mică încăpere. Mătuşa chemă 
un infirmier de pe o ambulanţă care îl examină şi îi 
recomandă să consulte un medic, la spital. Tatăl se 
împotrivi, căci nu avea nici un document de identitate 
asupra lui, însă infirmierul îi spuse că englezii au „un centru 
de primire” sau un fel de tabără pentru refugiaţi politici, 
unde i s-ar putea oferi adăpost. 

Mătuşa Chen îi promise că a doua zi de dimineaţă va 
găsi un medic naturist care tămăduieşte cu plante şi 
ierburi. Tatăl se prăbuşi într-un somn foarte agitat şi abia 
atunci micuța îndrăzni să întrebe de mama ei. Mătuşa Chen 
se posomori dintr-o dată şi o trimise la culcare pe un ton 
aproape sever. 

— Du-te şi te culcă, acum eşti acasă la mine. 

— Ea nu e aici la Hong Kong? 

— Ba da, sigur că este în Hong Kong, unde ai vrea să 
fie? 


Locuinţa mătuşii Chen avea o fereastră care dădea într- 
un fel de curte interioară, cu un perete din cărămidă, în 
faţă, de care atârna un bec electric. La lumina lui, mătuşa 
Chen stătea până noaptea târziu şi confecţiona flori 
artificiale din tulpini, frunze şi petale, pe care le vindea apoi 
negustorilor ambulanți. Verii tatălui care se refugiaseră mai 
demult, le dădură repede de urmă şi le aduseră haine vechi 
şi alte obiecte de strictă necesitate. Recăpătându-şi treptat 
forţele, tatăl se simţi în stare s-o ajute pe mătuşa Chen la 
confecţionarea florilor, ba chiar o duse pe fetiţă, de vreo 
două ori la frumosul templu al zeiţei Tin Hanu din piaţa 
publică, unde aprinseră bețe înmiresmate şi se rugară 
zeiţei să-i ajute în continuare. 

Într-una din zile, mama îşi făcu, în sfârşit, apariţia. Era 
chiar mai drăguță decât şi-o amintea fiica sa şi emana un 
parfum plăcut, din care răzbătea un miros îmbătător de 


ţigări bune. Avea ochi mari şi negri, misterioşi, specifici 
femeilor din Shanghai. În acea după-amiază se plimbară 
amândouă cu feribotul „Star” şi fetiţa luă cel dintâi contact 
cu un mare port. O impresionară multitudinea de vase, 
nave, ambarcaţiuni de tot felul ce se îngrămădeau într-un 
haos de nedescris, precum şi clădirile înalte din metal şi 
sticlă care sclipeau în lumina razelor de soare. Tot atunci 
văzu primii gweilos, oameni din Vest, cu chipuri 
înspăimântătoare, asemenea stafiilor, groaznic de înalţi, 
unii chiar de două ori mai înalţi decât tatăl ei. Mamei însă 
nu-i era teamă când vreun uriaş în uniformă albă se apropia 
de ea; îi vorbea în engleza ei stâlcită, folosind greşit unele 
cuvinte, de exemplu surioară în loc de fetiță. 

În curând, spre consternarea tatălui, mama începu să 
lipsească tot mai des, aşa cum procedase şi în China. Fata 
era nevoită să împartă cu mătuşa Chen patul amenajat în 
spatele unui paravan, dar somnul îi era tulburat de 
discuţiile lor în contradictoriu, tatăl fiind de fiecare dată 
neplăcut surprins de jargonul folosit de mama copilului său. 

— Unde pleci? 

— Aici, în Hong Kong, trebuie să cunoşti oameni ca 
lumea, oameni descurcăreţi. 

— Ce fel de om e prietenul tău? 

— Unul care a pierdut totul, ca şi noi. A început-o de la 
zero, iar acum e mare barosan. 

Fetiţa auzea tot, îşi ţinea respiraţia să nu dea de bănuit 
că e trează şi în bezna nopţii şi-l imagina pe tatăl ei trăgând 
cu putere aer în piept pentru a-şi aduna tot curajul, aşa 
cum făcuse în noaptea aceea când se hotărâseră să fugă. 

— Te-ai culcat cu el? 

— Sigur că nu, el doar mă ajută să înjghebez o afacere 
cu... jeanşi. Aştia sunt oamenii cu care trebuie să ai de-a 
face azi. 

— Da, dar eu sunt profesor. 

— Şi? Ce-i cu asta, uită-te unde ai ajuns. Slavă Domnului 
că cel puţin ai învăţat-o pe fată engleza, astfel se va 
descurca mai târziu. 

Într-o zi, mama veni acasă cu veşti importante care 


aveau să schimbe total viaţa fetiţei. Prietenul acesteia 
reuşise să-i găsească un loc într-o şcoală a Misiunii Catolice, 
o şcoală de elită pentru copiii chinezi cu limba de predare 
engleză. Mătuşa Chen începu pregătirile pentru şcoală, îi 
ajustă o fustă albastră decolorată, cu un număr mai mare 
decât măsura ei, îi apretă şi călcă o bluză albă subţire şi îi 
făcu rost de un ghiozdan pentru cărţi. 

— Ai scăpat de necazuri, răsuflă ea uşurată, urmărind-o 
cu privirea. 

Intre timp mama plecase din nou, avea de lucru. De-a 
lungul potecii, acolo unde se surpa pământul, ea se opri în 
faţa atelierului de jucării unde ştia că-l putea vedea pe tatăl 
său mânuind o maşină de stanţat jucăriile proaspăt ieşite, 
din formele calde de metal. Văzându-i braţele scheletice, 
fata se simţi pentru prima oară în viaţă cuprinsă de mânie. 
El avea de îndeplinit două norme - una la fabrica de jucării 
şi alta de bucătar la un restaurant, în vreme ce mama ei nu 
făcea nimic. 

Mătuşa Chen străbătu împreună cu ea străzi din ce în ce 
mai largi, străjuite de o parte şi de alta de sute de reclame 
şi inscripţii colorate. Ajunseră îndată într-un parcaj unde 
urmau să aştepte, la coada deja formată, autobuzul pentru 
şcoală. In acel moment, o maşină uriaşă sclipitoare opri în 
perimetrul autobuzului, şi din ea cobori un şofer în 
uniformă, care se repezi să deschidă portiera. Un gwei/o cu 
faţă roşiatică şi umeri largi cobori din maşină, trăgând după 
el o fetiţă cu cozi aurii. Gweilo avea o mustață stufoasă şi 
ochi albaştri pătrunzători care păreau atenţi la orice 
mişcare în jurul lui. In momentul în care această apariţie 
înspăimântătoare mormăi gutural aplecându-se asupra 
fetiţei: „Hai, vino, Maiestate, să dăm o raită pe la şcoală, să 
vedem pentru ce mami îmi stoarce cecuri atât de grase”, 
palida copilă îl apucă de mână, bucuroasă de parcă el ar fi 
fost chiar tatăl ei. 

Această întâlnire neaşteptată cu bogaţii gwei/os îi stârni 
în cel mai înalt grad curiozitatea fetiţei. O femeie gweilo, o 
gweipo, înaltă şi bronzată ţâşni din maşină râzând 
zgomotos, o prinse pe fată de cealaltă mână şi, timp de 


câteva momente, toată lumea de pe partea aceea a străzii, 
chiar şi cei aflaţi în maşini, se opriră să privească trioul 
acela blond care îşi plimba privirile posesive în jur, asupra 
propriului oraş Hong Kong. Mama gweipo o zări pe micuța 
chinezoaică ce rămăsese cu gura căscată, agăţată de braţul 
mătuşii Chen. 

— Duncan, iubitule! la priveşte ce fetiţă adorabilă. 

Ochii albaştri se îndreptară în direcţia indicată. 

— Hmm! Aici avem de-a face cu un amestec de 
Shanghai. N-ai să mai vezi niciodată o cantoneză mai pură 
ca asta. Când va creşte mare va zdrobi multe inimi. Ei 
râseră cu poftă. Fetiţa lor blondă o privi şi ea cu atenţie, cu 
ochi parcă mai albaştri decât ai tatălui, întrebându-se cam 
cum arată acele inimi pe care avea să le zdrobească 
cândva. 

— Victoria! Hai, vino odată! 

— Mamă, priveşte, ea se uită saşiu. 

— Nu, draga mea, nu este saşie, e chinezoaică. 

— Nu, mamă, uită-te mai bine, are nevoie de ochelari, 
ca Samanta la şcoala de călărie. 

Mama gweipo se aplecă să o cerceteze mai bine. Faţa 
enormă a femeii gweipo atârna deasupra ei ca o lună plină. 

— Da, ai dreptate, Victoria! Se adresă apoi cu glas tare 
mătuşii Chen: Acest copil are nevoie de ochelari. Nu uita să 
le spui profesorilor acest lucru. Şcolile au programe 
speciale pentru ei, ai înţeles? 

Faţa bătrânei amah păli. 

— Doamne lisuse Christoase! Cum se spune în chineză 
la ochelari? 

— Ngaan geng, îi şopti fetiţa mătuşii Chen. Doamna 
spune că am nevoie de ochelari. ` 

— Ngaan geng? repetă bătrâna. Intreab-o pe străina 
asta dacă nu cumva trebuie să ne cumpărăm şi o maşină. 
Ngaan geng...? 

— Şcoala va... 

— Nu ai spus bine, o întrerupse Victoria. La ochelari se 
spune yaen gein. 

Fetiţa o corectă politicos. 


— Vorbeşti foarte bine mandarina, dar din păcate 
sărmana mea amah este din Canton. 

Tatăl Victoriei râse cu poftă. 

— Unu-zero pentru ea, Maiestate, dar să sperăm că vei 
fi mai tare la călărie. 

Victoria păru profund indignată pentru că nu suferea să 
fie luată peste picior de tatăl ei şi obrajii i se îmbujorară de 
ciudă. Dar îşi regăsi calmul şi, scuturându-şi capul blond, 
ripostă cu curaj: 

— Mandarina este limba oficială a Chinei, tată! 

— Dar noi trăim aici în Hong Kong, nu în China. 

Mama îl străfulgeră cu o privire încărcată de reproşuri şi 
încercă să împace fetiţa cu o uşoară bătaie pe umăr: 

— Pe continent se vorbesc multe limbi diferite. Se 
vorbeşte dialectul shanghai la Shanghai, fukinez în 
peninsula Fukien, iar aici, la Hong Kong, chinezii vorbesc 
cantoneza, deoarece ei provin din Canton. Engleza este 
însă limba oficială la Hong Kong, iar tu, spuse ea 
aplecându-se din nou spre micuța cantoneză, vorbeşti 
frumuşel engleza. Căută ceva în poşeta ei cu închizătoare 
aurie. 

— lată, aici ai cartea mea de vizită pe care o vei da 
profesoarei tale şi-i vei spune că Tai-Tai este de părere că 
ai nevoie de ochelari. Ştii ce sunt aceia ochelari? 

Micuța cantoneză amuţi de-a binelea. Tai-Tai! Asta 
însemna chiar soţia unui Tai-Pan, era ca şi când o vedea pe 
Tin Hanu în carne şi oase. 

— Ai înţeles? 

— Da! 

Pe cartea de vizită scria: Sally Farquhar Mackintosh, 
Peak House. 

— lată autobuzul tău, hai, fugi! 

Mătuşa Chen o trase de mână şi o ajută să urce, iar 
taipanul gwei/o râse din nou zgomotos. 

— Frumos spectacol, mamă. Hai, Victoria, mami a făcut 
o altă faptă bună pe ziua de azi. 

Victoria şi micuța chinezoaică se întoarseră în acelaşi 
timp şi se mai priviră o dată. Victoria îşi scutură din nou 


capul, dându-şi cozile aurii pe spate. Micuța chinezoaică o 
privi cu invidie, observând că purta cercei de jad cu câte un 
dragon verde strălucitor de fiecare parte. Urcă în cele din 
urmă fără să se mai uite înapoi şi se trezi apucată de mâna 
mamei sale. 


În prima zi de şcoală, fetiţa stătea dreaptă şi atentă la 
fiecare cuvânt rostit de profesoara ei de engleză. Era greu. 
Accentul de aici se deosebea de acela al tatălui ei. Era 
foarte important să fii un elev bun, spunea profesoara. 
Elevii silitori erau răsplătiți cu ceva care se numea bursă, 
iar această bursă le permitea să urmeze colegii tehnice, 
sau, dacă erau foarte buni, chiar universităţi. Când vor fi 
mari, ei vor putea primi posturi bune în serviciile publice 
britanice, adică în administraţia Hong Kong-ului. Elevii buni 
trebuiau să muncească cu râvnă, să asculte de profesorii 
lor şi să se roage lui Dumnezeu. 

Acum, că Dumnezeu şi serviciile publice ştiau cu cine 
vor avea de-a face, profesoara se gândi să dea fiecărui elev 
câte un nume englezesc. Pe băiatul din capătul rândului doi 
l-a numit Anthony. După litera „B”, Bennet, urmă „C” 
Carolyn. Când ajunse la Deborah, fetiţa fiind tare la 
numărat, socoti că numele ei va începe cu „V”. Coincidenţa 
însemna destin, un dar al zeiţei Tin Hanu. Astfel pregătită, 
când profesoara ajunse în dreptul ei, procedă într-un mod 
nefiresc ei. Işi adună puţinul curaj de care dispunea şi trecu 
la fapte, stimulată de amabilitatea pe care gweilos i-o 
arătase pe stradă, ca şi de acordul imediat al profesoarei, la 
vederea cărţii de vizită a soţiei Tai-Pan-ului, de a o trimite 
la un consult pentru ochi. Dar doza cea mai mare de curaj 
provenea din dorinţa de a avea o mamă la fel ca a fetiţei cu 
codițe şi cercei cu dragon. 

— Vivian! o numi profesoara. 

— N-aţi putea să-mi spuneţi Victoria? 

— Poftim? Ce-ai zis? Ridică-te în picioare când vorbeşti 
cu mine. 

Fetiţa tresări şi se ridică imediat în picioare, cuprinsă de 
o teamă fără margini, dar îndrăzni să şoptească cu glas 


tremurând: 

— Nu s-ar putea să mă cheme Victoria? 

— Victollia? imită profesoara accentul fetiţei. Victollia e 
numele unei mari regine britanice, iar tu nu eşti decât o 
fetiţă chineză. Stai jos, Vivian! 

Ea îşi duse acasă noul nume, deşi s-ar fi lipsit bucuroasă 
de el, ca de o păpuşă jerpelită găsită pe stradă. 

Era sigură că nici unul dintre ai săi nu va agrea noul ei 
nume. Mama nu se întorsese încă, dar mătuşa Chen, la 
auzul numelui, începu să şuiere printre puţinii ei dinţi, în 
semn de profundă indignare. 

— Cu un aşa nume, ai să te înroşeşti şi tu ca acei 
9weilos. 

Tatăl însă o linişti pe bătrâna amah şi îl repetă de mai 
multe ori, ca şi când ar fi vrut să se obişnuiască cu el. 

— Vivian e un nume frumos, spuse el în cele din urmă, 
privind absent floarea din mâna sa, căreia îi făcuse ultimele 
retuşuri. Un nume frumos pentru un nou cămin. 

Ea însă nu-i spuse de Victoria; era primul ei secret pe 
care nu voia să-l împărtăşească tatălui său. Văzând-o atât 
de necăjită, acesta se grăbi să adauge: 

— Dar tu ai încă numele tale, iar ăsta nu e decât unul în 
plus. 

Ea se ghemui în braţele lui, ştiind că în curând avea să 
plece la slujba lui de bucătar, apoi deschise vechea carte 
de citire pe care i-o dăduse profesoara. Avea un avans faţă 
de ceilalţi copii pentru că tatăl ei o învățase să scrie şi să 
citească înainte de a merge la şcoală. li citi primele cuvinte 
învăţate în ziua aceea: „Hong Kong este un mic port pe 
coasta de sud a Chinei unde se pescuieşte...” 

— Cum asta, tăticule? îl întrebă fetiţa. Hong Kong este 
un oraş cu clădiri uriaşe, cu străzi aglomerate şi 
zgomotoase şi cu zece mii de corăbii. Văzuse doar cu 
propriii ochi, cu mult timp înainte de a ajunge istoviţi la 
țărm, miile de lumini roşiatice strălucind în depărtare. 

Tatăl se îndreptă spre colţul camerei lor - aşa-zisa 
bibliotecă ce începuse să se umple de tot felul de reviste, 
ziare şi cărţi vechi, căpătate de pe la rudele care găteau şi 


făceau curat în casele de gwei/os. Mai erau acolo şi multe 
reviste rămase de la mama, în care găsiră câteva lucruri 
interesante, publicate de Asociaţia Turistică din Hong Kong. 
El desfăcu o hartă turistică de la hotelul „Peninsula”, unde 
vărul său mai mare găsise un post de chelner. Oare ce 
însemna Tsim Sha Tsui? Îşi amintiră că parcurseseră strada 
Nathan unde se înşiruiau restaurantele districtului, cluburile 
şi magazinele cele mai elegante. Dar Tsim Sha Tsui 
însemna în dialectul cantonez „limbă ascuţită de nisip”, un 
nume îndrăgit de pescari. Şi... uite, priveşte aici la Shek-O, 
capătul estic al insulei Hong Kong, unde Tai-Panii bogaţi 
joacă golf! Era şi o ilustrată ce înfăţişa marea învolburată 
izbind cu putere stâncile. Ce însemna în cantoneză Shek-O? 
Nu cumva „Bogaţii Tai-Pani joacă golf? 

— Nu, chicoti ea, asta înseamnă „țărm stâncos”, un alt 
lume pe placul pescarilor. Nu înţeleg. De fapt, ea înţelegea, 
însă îi făcea plăcere să-i asculte poveştile. Dar Kowloon ce 
este? Kowloon înseamnă „nouă dragoni” dar pescarii nu 
prind dragoni. $ 

— Ei bine, am să-ţi spun povestea lor: ... In vremurile de 
demult ultimul împărat Sung, un băieţel nu mai mare decât 
tine fusese pus pe fugă de mongoli care l-au urmărit până 
la Hong Kong. În Kowloon erau pe atunci dealuri 
impunătoare ce i-au atras atenţia băieţelului-împărat. 
Acesta îi spuse tutorelui său: „Priveşte! Acolo sunt opt 
dragoni!” „Nu, Maiestate, îl corectă tutorele, şi împărați; 
sunt dragoni, aşa că acolo sunt novă dragoni”. 

— Ce s-a întâmplat cu băieţelul? De ce era el ultimul? 

— Când mongolii i-au descoperit  ascunzătoarea, 
tutorele l-a luat în braţe şi s-a aruncat împreună cu el în 
mare. 

Vivian îşi astupă urechile să nu mai audă. 

Socotind că greşise, tatăl îi luă uşor mâinile de pe urechi 
şi se gândi să dea legendei un alt sfârşit, mai optimist. 

— ... Ei au trecut strâmtoarea înot - cam pe acolo pe 
unde circulă azi feribotul - până când au ajuns pe insula 
Hong Kong, unde au trăit ani mulţi fericiţi. 

— Nu înţeleg, ce înseamnă asta? întrebă ea bănuitoare, 


însă tatăl era grăbit să plece la lucru, astfel încât se decise 
să-i spună singurul adevăr pe care-l descoperise şi care se 
potrivea cu propria sa viaţă. 

— Ce înseamnă, Vivian? Asta înseamnă că lucrurile se 
schimbă prea repede în China ca să le mai poţi opri. 

— Dar nu ne aflăm în China, îl contrazise ea, amintindu- 
şi de cuvintele Tai-Pan-ului englez. Noi trăim în Hong Kong. 

Un zâmbet îi lumină faţa - zâmbetul unui om aflat dintr- 
o dată pe pământ solid - şi pentru moment, el încetă să mai 
fie un meseriaş oarecare, un bucătar sau un pârlit de 
refugiat fără o leţcaie, redevenind un om învăţat, din 
Împărăţia Orientului Mijlociu care, cu scurte întreruperi, a 
dominat lumea timp de patru mii de ani. 

— Hong Kong este China, spuse el, China ta. 


CARTEA ÎNTÂI 
JONCA ROȘIE 


1 
lulie 1996 


Vicky Mackintosh sosi la Hong Kong cu avionul ei rapid 
obişnuit. Un reporter de la revista de cancanuri „Taler” 
alergă după ea, întrebând-o ce vânt o aducea pe fiica lui 
Duncan Mackintosh înapoi la Hong Kong. 

— Afaceri cu Tai-Pan-ul. 

Zâmbi scurt către aparat şi trecu mai departe. Era o 
femeie micuță de statură, cu părul blond, lung până la 
umeri, o talie zveltă şi ochi azurii care mascau cu dibăcie 
visuri extravagante şi îndoieli tainice. Purta un tricou şi 
pantaloni largi, cercei sclipitori şi un pandantiv masiv din 
aur placat cu un dragon încolăcit, cu un ochi mare din jad. 

Aeroportul Cheklapkok, aflat încă în faza de construcţie 
pe insula Lantau, în mijlocul radei portului, arăta a balamuc. 
Un avion din Pekin tocmai sosise cu câteva minute înainte 
de aterizarea celui cu care călătorise fiica Tai-Pan-ului. 
Cohorte de birocraţi din Republica Populară Chineză se 
năpusteau asupra taxiurilor, îmbrâncindu-i pe oamenii de 
rând care le stăteau în cale, cu servietele lor ieftine din 
plastic. Invective în mandarină adresate şoferilor de taxi 
cantonezi o făcură pe Vicky să zâmbească pentru a doua 
oară, ca şi cum şi-ar fi amintit motivul pentru care încerca 
să-şi pună familia la adăpost în S.U.A., într-unui din 
hotelurile din Manhattan, unde aveau să-şi stabilească 
sediul firmei, înainte ca Republica Populară Chineză să ia în 
stăpânire Hong Kong-ul. 

— Missy! o strigă şoferul mamei sale în dialect anglo- 
asiatic. Uriaşul Daimler se urni şi începu să se strecoare 
prin mijlocul haosului, asemenea unei stânci într-o mare 


agitată. Şoferul deschise portiera şi Vicky se strecură în 
maşină, cu un sentiment de recunoştinţă pentru 
binefacerile aerului condiţionat din interiorul acesteia. 

— Bun venit acasă, Missy! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu şi Cerului că ai venit Ah 
Ping. Unde-i mama? 

— Tai-Tai, spune dimineaţa cafea la Peninsula. 

— Doamne, Christoase! Trebuia să mă întâlnesc cu 
Hugo. Hai, grăbeşte-te! 

Pe Kowloon Bridge, tot ce putea face Ah Ping era să 
conducă maşina la pas. Vicky formă un număr la telefonul 
limuzinei. Dorea cu disperare să stea de vorbă între patru 
ochi cu fratele ei; îl prinse în cele din urmă la birou. Era 
9:30 dimineaţa, cu o jumătate de zi în avans faţă de New 
York şi cu zece grade mai cald; o sâmbătă de vară umedă a 
anului 1996, cu un an înaintea predării oraşului de către 
Marea Britanie Chinei. 

— Ascultă, Hugo! mama m-a înhăţat deja. Hai să ne 
întâlnim la 11:30. 

— De ce să nu discutăm pe iaht? 

— Ce vrei să spui? 

— Ridicăm ancora azi după-amiază spre Manila. 

— Manila? Dar eu am venit aici cu treburi legate de 
restructurarea hotelului. 

— Restructurare? Sună de parcă ai fi venit acasă să 
împrumuţi nişte saci cu bani! 

— Al doilea născut restructurează, iar primul născut 
rămâne acasă să slugărească. 

În ciuda diferenţei de opt ani dintre cei doi fraţi, se 
apropiaseră foarte mult unul de altul de când începuseră să 
lucreze împreună. Hugo îşi făcuse studiile la Gordonstoun şi 
apoi armata, în timp ce ea creştea. Cu toate acestea, Hugo 
ignora total competiţia unilaterală în care se avântase Vicky 
pentru a câştiga aprecierea tatălui lor. 

— Nu pot crede că am zburat optsprezece ore pentru a 
pleca imediat pe mare. 

— Vicky, poate că bătrânul te supraestimează şi apoi, 
ştii prea bine că tata este auditoriul tău fidel. 


— Da, este adevărat dar... ia stai puţin! Cred că tata s-a 
ţicnit! Nu ne aflăm în sezonul taifunului? 

— Tai-Pan-ul spune că vom naviga fără probleme, 
răspunse Hugo, cu un ton pe care-l adopta de obicei pentru 
a transmite ordinele taipanului. Nu mai e nevoie să-ţi spun 
că Fiona insistă să îmbarcăm copiii în avion, ca să ne 
întâlnim acolo. Cred că se pune ceva la cale, acolo, în 
Mariane. 

Vicky cobori geamul să privească cerul. Deasupra 
portului, acesta era albastru şi puţin înceţoşat: câteva 
pămătufuri de nori subţiri, imobili, cu sclipiri metalice 
atârnau dintr-un plafon foarte înalt. Ici şi colo se zăreau 
câţiva nori cirrus care prevesteau vânt înspre est. Era 
destul de riscant să traversezi Marea Chinei pe o asemenea 
vreme. 

— Mai întâi trebuie să vorbesc ceva cu tine, Hugo. 

Fratele ei acceptă să se întâlnească la 11:30 la barul 
Clubului de iahting. Nevrând să fie mai prejos decât mama 
ei, care era foarte preocupată de aspectul ei exterior, Vicky 
se privi în oglinda limuzinei în vederea unor mici retuşuri. 
Clocotea însă de mânie, gândindu-se la conduita arbitrară, 
tipică pentru tatăl său. Ea nu va uita niciodată dacă s-ar 
întâmpla să piardă hotelul. Să-l ierte, da, însă în ochii ei 
avea să poarte pentru totdeauna stigmatul eşecului. Ce 
conta dacă Mackintosh Farquhar - prescurtat MacF - 
ajunsese asemenea unui copil rătăcit în copleşitorul peisaj 
hotelier al New York-ului şi că plătea mult prea mult pentru 
o frumoasă clădire veche, aflată în vecinătatea altora, de 
un modernism absolut? Ce importanţă avea dacă „Golden” 
a fost, fie şi numai pentru un sezon, cel mai bun hotel din 
oraş? Les Dames d'Escoffier, clubul feminin din Manhattan, 
renumit în materie de artă gastronomică impusese Cravata 
neagră pentru a marca „eleganta” sa contribuţie la evoluţia 
industriei hoteliere din New York - „elegant” fiind 
abrevierea lui Les Dames - şi a-i asigura lui Vicky succesul 
în negocierea cu sindicatul forţelor de muncă, permițându-i 
să angajeze personal stilat din Hong Kong. N-avea 
importanţă eşecul ei în tentativa îndrăzneață de a 


achiziţiona legendara Plazza. Ce conta dacă mişcarea unei 
femei  întreprinzătoare era contracarată de acţiunea 
impulsivă a unui bărbat? 

Îl surprinse pe Ah Ping urmărind-o în oglinda 
retrovizoare. 

— Cum merg treburile, Ah Ping? 

— Foarte prost, Missy. Se spune că trupe din Republica 
Populară Chineză trec graniţă, dacă mare tărăboi este. 

Hong Kong era bântuit de cele mai funeste zvonuri 
venite din Asia, iar bătrânului şofer chinez îi făcea o 
adevărată plăcere să le colporteze îndeosebi pe cele mai 
sinistre. Vicky nu putea să uite povestea aiurită pe care o 
auzise la aeroport. 

— Se spune că cei din China ar avea de gând să-i 
propună Marii Britanii să dirijeze în continuare serviciile 
publice după marea „schimbare”. Evenimentul care urma 
să aibă loc în 1997 era denumit când „răsturnare” în 
vorbirea curentă a lui Vicky, când „înlocuirea drapelului”, 
când pur şi simplu „'97”, după Ah Ping. 

— Şi eu am auzit asta, spuse Ah Ping, gata să lanseze 
un zvon încă şi mai alarmist. Două-Cărări - alias sir John 
Wong Li, CBE - cel mai bogat om din Hong Kong şi cel mai 
hrăpăreţ afacerist imobiliar, vrea să radă de pe suprafaţa 
pământului Causeway Bay Typhoan Shelter, locul unde 
Clubul Regal de lahting din Hong Kong îşi ancora vasele 
adăpostindu-le de taifun, încă de pe vremea Războiului 
Opiului. 

— Ce face mama? îl întrerupse ea, revenind la 
problemele sale personale. 

— Tai-Tai, bine, bine, Missy. 

Vicky sesiză tonul lui prevenitor şi se temu ca nu cumva 
mama ei să se fi apucat din nou de băutură. Dar Hugo şi 
Peter? 

— Fraţi, bine, domnişorul Peter are prietenă nouă. 

— Da, ştiu, Mary Lee. Peter îi scrisese plin de entuziasm 
evenimentul. 

— Familie grozavă, Lees. 

— Dar tata? întrebă ea în cele din urmă, în timp ce Ah 


Ping puse o frână de mare maestru în parcajul hotelului 
„Peninsula”. Ce face tata? 

— Tai-Pan, bine, forţă nouă, răspunse bătrânul şofer 
privind nesigur în oglindă. Înainte ca ea să-l întrebe ce 
însemna acest lucru, portarii hotelului îmbrăcaţi în alb şi 
auriu - uniformele Clubului de lahting - se şi repeziră să o 
ajute la coborârea din maşină. 

— Bun venit acasă, Missy, o salutară ei cu plecăciuni 
adânci. Tai-Tai aşteaptă. 

Traversând imensul hol boltit al hotelului, tapetat în 
crem şi auriu, Vicky aruncă o privire rapidă spre masa la 
care stătea mama ei. Presupunând că fiica sa avea să 
întârzie mai mult datorită traficului intens de la aeroport, 
Sally Farquhar Mackintosh îşi spuse că avea suficient timp 
pentru a-şi suplimenta raţia de cherry de la ora 10 a.m., 
astfel că mai dădu pe gât vreo două păhărele. 

Vicky aşteptă într-o tăcere apăsătoare, încă nepregătită 
să o confrunte, în vreme ce arunca priviri pe furiş să vadă 
dacă chelnerul luase paharele golite. Mama ei avea o figură 
imperială. Orice amănunt în înfăţişarea şi comportamentul 
ei, de la felul în care stătea picior peste picior, până la 
poziţia umerilor şi înclinarea capului pe spate, sugera 
posibilitatea că această mare frumuseţe fără vârstă să 
deţină un vas înarmat până în dinţi, ancorat în port, gata să 
deschidă focul în cazul în care băştinaşii şi-ar fi scos 
ghearele. 

Era blondă, bronzată, mai înaltă decât Vicky, doar cu 
câteva cute abia perceptibile în colţul ochilor, cu o linie a 
nasului de o fineţe regală. Avea însă un talent deosebit de 
a-şi pune în umbră vestimentația prin etalarea bogatelor şi 
masivelor bijuterii din aur - inele, brățări cu diamante, 
lanţuri grele, cercei şi un ceas Rolex. 

Văzând că, în sfârşit, îşi golise paharul, Vicky alergă 
spre ea. Urmară îmbrăţişările şi sărutările de rigoare. Sally 
o asaltă cu o avalanşă de întrebări referitoare la avion, 
trafic, căldura îngrozitoare, după care se aşternu o tăcere 
apăsătoare. Printr-o înţelegere tacită, mama şi fiica 
amânară subiectele delicate ca cele legate de băutură, 


căsătorie, divorţ şi lipsa nepoților. Vicky îi scrisese despre 
ruptura care survenise în relaţiile cu prietenul ei, însă Sally 
dorea amănunte. Vicky i-o reteză scurt, declarându-i că 
avea de gând să rămână singură tot restul vieţii, apoi o 
antrenă într-o bârfă pe teme casnice, la o ceaşcă de ceai. 

Marea schimbare se profila la orizont. Prietenii îşi făceau 
bagajele şi plecau „acasă” în Anglia. Pe de o parte 
legăturile amoroase cunoşteau un avânt fără precedent, iar 
pe de altă parte, „toată lumea” cumpăra case în sudul 
Franţei. Soţul unei prietene de şcoală a lui Vicky reuşise să 
pună mâna pe o veche întreprindere comercială „Anglo”, 
pe care o preluase de la chinezi pentru a o administra. 
Tatăl tău l-a poreclit „Tai-Pan-ul castrat”, îi spuse Sally pe 
un ton ridicat, ceea ce îi făcu pe clienţii aflaţi în local să-şi 
întoarcă cu interes capetele. Remarcând starea de maximă 
exuberanţă a mamei sale, Vicky îndrăzni să abordeze 
chestiunea care o preocupa în cel mai înalt grad. 

— Ce face tata? 

— Ocupat, ca de obicei, răspunse Sally cu o oarecare 
rezervă. Se gândi un moment, apoi adăugă: ... în plină 
forţă, ca un bărbat de patruzeci de ani, e nemaipomenit. 

— Da, ştiu!... Vreo reacţie la... venirea mea? Alta decât 
surpriza cu croaziera? 

— Încântat, desigur, răspunse mama ei. Ţi-a simţit lipsa, 

ca şi mine, de altfel. 
-Nu ştia cum să interpreteze chemarea ei la Hong Kong. 
Insemna oare că hotărâse s-o reţină aici definitiv? Mama ei 
era cu totul străină de sfera afacerilor familiale, chiar şi 
atunci când acestea implicau soarta şi poziţiile copiilor ei în 
companie. În mod cert, ea ar fi ştiut dacă tatăl său ar fi 
renunţat la New York. 

— O să facem investigaţii pe vas, draga mea. Tata vrea 
să plecăm cât mai repede. 

Pe drum, spre tunelul care traversa portul, trecură prin 
faţa unui şir de magazine ale căror faţade înnegrite priveau 
acuzator spre stradă. Muniţie, explozibil, gândi Vicky... lată 
un alt argument zdrobitor în favoarea menţinerii bazei 
noastre la New York, îşi spuse ea şi-n aceeaşi clipă se simţi 


străbătută de un fior rece la vederea distrugerilor din jur. 

— O nimica toată, o asigură mama sa. Situaţia e sub 
controlul poliţiei. 

Atenţia îi fu apoi atrasă de un chinez care scormonea 
prin cenuşă. Aveau să-i lipsească aceşti amărâţi, îşi spuse 
Vicky cu oarecare tandreţe. 

— Cred că au şi început să ne privească cu dispreţ. 

— Cu dispreţ? Sally Mackintosh îşi arcui frumoasa-i 
sprânceană. Hong Kong-ul britanic este ultima bucăţică din 
China unde nu li s-a permis chinezilor să-şi vâre nasul, unde 
nu s-a bătut la uşi în toiul nopţii, unde nu există armată 
care să tropăie pe străzi, unde nu există poliţie secretă sau 
foamete. Dimpotrivă, sunt sătui şi în plus li se oferă şansa 
de a se îmbogăţi. Nu-i aşa, Ah Ping? 

— Da, Tai-Tai! 

— Vezi? N-ai de ce să te temi. Se descurcă ei. Hong 
Kong este cel mai bogat oraş chinez din lume. China nu-şi 
va permite să-l distrugă. Hong Kong este fereastra lor spre 
Vest, bancherul lor, tehnologia lor de vârf. In afară de asta, 
Pekinul ştie foarte bine că nu va fi în stare să hrănească 
alte şase milioane de guri neproductive. Nu! Adevăratul 
pericol al Răsturnării este acela că ne va fi lehamite să tot 
vorbim despre el. 

Când ieşiră din tunel, Vicky se întrebă cu glas tare de ce 
era atât de aglomerat Adăpostul contra Taifunului din 
Causeway Bay, pe care Clubul Regal de lahting din Hong 
Kong îl împărțea cu Tanka, un oraş plutitor al pescarilor, 
barcagiilor şi contrabandiştilor. Pe o lungime de aproape o 
jumătate de milă se formase un păienjeniş de ancore ce se 
infiltrase chiar printre blocurile de câte treizeci de etaje şi 
digul din blocuri uriaşe de piatră care străjuia ca un scut în 
faţa portului Victoria. Dacă priveai în sus, remarcai aceeaşi 
încâlceală de nedescris a catargelor şi velaturilor de toate 
formele şi culorile ale iahturilor, joncilor, sampanelor, care 
îti dădeau impresia că doar o mână magică le-ar mai putea 
descurca. Puteau fi văzute bărci chiar şi printre stâlpii ce 
mărgineau şoseaua ce ducea spre extremitatea estică a 
portului. 


Mulţi locuitori ai oraşului plutitor Tanka, care se 
mutaseră pe coastă în decursul anilor, se întorceau acum la 
bărcile lor. 

Dacă Republica Populară Chineză îşi încălca 
promisiunea de a nu se amesteca în treburile interne ale 
oraşului Hong Kong, marea avea să ofere acestor barcagii 
cel puţin avantajul unei fugi rapide, completă mama ei 
tabloul. 

— Pare sumbru de tot. 

Mama râse. 

— Depinde de optica fiecăruia. Wally Hearst, unul dintre 
noii negustori cu China pe care tata l-a invitat în croazieră, 
pretinde că cei de pe continent ar trebui să fie 
înspăimântați la gândul că şase milioane de honkonghezi 
înfometați se îmbulzesc la frontieră, aţâţaţi de mirosul de 
carne crudă. 


Pe marea de sud a Chinei, la vreo şaptezeci de mile sud- 
est de Hong Kong, căpitanul unui vas de pescuit Thai scruta 
cerul şi nu părea deloc mulţumit de fâşia de nori care se tot 
lăţea prevestind înrăutățirea vremii. Se grăbea să ajungă la 
Hong Kong unde avea să fie în siguranţă la adăpostul oferit 
de portul Victoria dacă totul decurgea bine. Era însă de- 
ajuns ca o patrulă a poliţiei sau aparţinând Chinei populare 
să-l descopere împreună cu arsenalul său pentru a-şi da 
seama că pescarul nu era pescar, ci pirat. 

Brusc, neliniştea lui spori când zări în partea de est o 
mare joncă chineză, care lăsa impresia că pluteşte în voia 
valurilor, înaintând  anevoie cu vântul în față. 
Ambarcaţiunea cu pânze roşii în formă de cochilie nu putea 
avea altă încărcătură decât peşte sărat, nimic mai de preţ. 
Dar dacă transporta marfă de contrabandă ca aur sau opiu? 
In orice caz, nu era exclus să fie şi femei la bord. 

Poftele care puseră stăpânire pe ei se dovediră mai 
puternice decât teama de furtună. Motoarele zbârnâiră şi, 
dintr-o dată, barca zvâcni dinspre pupa, înaintând cu viteză 
în întâmpinarea victimelor. Marinarii înarmaţi se adunară la 
proră, în vreme ce căpitanul aşeză la îndemână lansatorul 


de grenade. 

Jonca cenuşie era blindată cu anvelope de automobil. 
Barca Thai se legăna, vrând să acosteze bord la bord cu 
jonca, când un chinez gras începu să urle şi să gesticuleze 
înfricoşat, dezvelindu-şi puţinii săi dinţi stricaţi. Căpitanul 
îndreptă lansatorul de grenade către el şi acesta se dădu 
îngrozit înapoi. Marinarii de pe Thai hohoteau de râs, 
azvârlind cu căngi şi harpoane peste bordul joncii, în timp 
ce coridorul de apă dintre cele două ambarcaţiuni se 
îngusta tot mai mult. 

Deodată, limbi de foc izbucniră din mijlocul anvelopelor. 
Marinarii de pe Thai cuprinşi de panică începură să urle căci 
salvele se dezlănţuiau asupra lor cu sălbăticie. Gloanţele le 
străpungeau trupurile, sfâşiindu-le hainele, smulgându-le 
armele din mâini, împroşcându-le feţele cu sânge. 

Chinezul gras ordonă încetarea focului. Acesta se opri 
brusc, la fel cum începuse. Fără să pară impresionat de 
măcelul din jurul său, căpitanul ridică tolba grea găsită pe 
vasul de pescuit Thai. Timp de câteva momente nu se auzi 
decât scârţâitul velaturii Joncii Roşii, care vira în direcţie 
opusă şi se depărta legănându-se. O explozie puternică 
făcu ţăndări pântecele bărcii Thai. Cu prora îndreptată în 
sus, spre cer, aceasta se scufunda încet, în urma înspumată 
lăsată de Jonca Roşie care se îndrepta spre vest, venind în 
întâmpinarea vântului. 


2 


Tânărul expert în antichităţi de la Palatul Muzeal din 
Beijing se străduia din răsputeri să-şi alunge temerile care-l 
torturau de o bucată de vreme în legătură cu misiunea sa la 
Hong Kong. Obiectul neliniştii tânărului muzeograf se găsea 
în biroul lui Două-Cărări - alias sir John Wong Li, CBE. In 
acea dimineaţă, Două-Cărări se afla într-o dispoziţie poetică 
aparte, ceea ce-l făcu să remarce - dintr-un singur punct de 
vedere - că oraşul privit de la fereastra imensului său birou 
oferea un spectacol grandios. Sclipitorul său țărm argintiu 
semăna cu un inel împodobit cu o magnifică peruzea. 

Două-Cărări Wong medita adesea la fereastră, 
satisfăcut de ascensiunea sa în lumea afacerilor. Se 
ridicase practic din gunoi. Timp de şapte decenii triumfase 
asupra camarazilor săi chinezi cu care pornise la drum şi 
reuşise să-i domine pe toţi deopotrivă: cerşetori, 
prostituate, vânzători de opiu, gangsteri, războinici, 
revoluționari, invadatori japonezi, britanici şi alţi gwe;/os din 
vest. Omorâse mulţi oameni, pe unii chiar cu mâna lui, pe 
alţii doar cu un semn din cap. Unora le-a înghiţit averile, pe 
alţii i-a corupt. Fără îndoială că Hong Kong-ul aflat acum la 
picioarele sale, era răsplata bine meritată pentru eforturile 
lui de-o viaţă. 

Privirea îi alunecă de la rada portului albastră-verzuie la 
Kowloon, pentru a se opri apoi asupra Kai Tak-ului, locul 
unde „Expo Golden Hotel Duncan Mackintosh” stătea tăcut 
şi întunecat în mijlocul forfotei de muncitori care trudeau la 
finisarea în timp util - '97 - a vastului proiect al Expoziţiei. 
Lucrările la superluxosul hotel al Tai-Pan-ului britanic, îşi 
aminti el cu un surâs sardonic, merseseră foarte încet. 

Oaspetele lui Două-Cărări Wong găsi că ambianța 
biroului era chiar mai atrăgătoare decât priveliştea oraşului 
văzut de la fereastră, deoarece îi oferea privilegiul rar de a 
aprecia o colecţie particulară care se întindea pe vreo două 
milenii de artă chineză. În calitatea sa de expert secund al 


conservatorului colecţiilor de bronz din Palatul Abstinenţei, 
tânărul avea acum această ocazie, la care alţii nici măcar 
nu îndrăzniseră să viseze. Sorbind din ochi fiecare obiect 
expus, expertul se opri la un moment dat asupra unui 
splendid scrin care, desigur, provenea de pe vremea 
Dinastiei Yuan. La vederea bolului transparent din porțelan 
care era aşezat deasupra, pulsul i se acceleră. 

— E cald în nord? întrebă politicos Două-Cărări, în clipa 
în care valetul intră cu o tavă pe care erau aşezate un 
ceainic şi două ceşti acoperite. Infirm din copilărie, când 
fusese ologit pentru a deveni un cerşetor cât mai autentic, 
el acorda audienţe din spatele biroului său masiv din lemn 
de tek negru. 

— Da, veni răspunsul sec al tânărului. 

— Şi presupun că atmosfera e foarte uscată şi îmbibată 
de praf. 

Observându-l cu atenţie pe tânărul său interlocutor, 
socoti că venise momentul să schimbe subiectul drept care 
îi adresă câteva întrebări politicoase cu privire la sănătatea 
superiorilor lui de la muzeu. La prima vedere, băiatul părea 
un biaosbu tipic din Beijing, cu alte cuvinte un necioplit, 
asemenea celor din nord. Purta un costum şi o cravată la 
fel de rigide ca şi înfăţişarea lui, avea o tunsoare scurtă şi 
ochelari cu ramă groasă din plastic. După toate 
probabilitățile, pragmatismul său accentuat îi atrăsese 
porecla de „hârciog” din partea colegilor de clasă. 

Dar îndărătul acestor ochelari ieftini ardea un foc 
mistuitor pe care numai fanatismul îl putea întreţine. Două- 
Cărări se războise cu d-alde ăştia o viaţă întreagă. Cu 
treizeci de ani în urmă, în timpul Revoluţiei Culturale, 
oameni de soiul lui incitau la violenţă pe străzi, fluturând 
ameninţător Cărțulia Roşie a lui Mao şi n-ar fi ezitat să 
sfărâme în bucăţi bolul de porțelan în faţa căruia saliva de 
poftă descendentul lor. 

Muzeograful începu să dea semne de nelinişte, însă 
Două-Cărări continuă să divagheze, socotind că asemenea 
capricii erau îngăduite unui om în vârstă ca el. Atacul se 
produse înainte ca tânărul să-şi fi încheiat şirul gândurilor. 


—... şi îţi sunt recunoscător că ţi-ai făcut timp să 
vizitezi un simplu om de afaceri. Mi s-a spus că întâmpinați 
greutăţi cu colecţiile voastre. 

— Ah, nu, deloc... adică nu cu toate colecţiile. 

Două-Cărări Wong încetă să mai surâdă. Faţa sa 
prelungă, plăcută la vedere, căpătă o duritate de piatră. 
Muzeograful încremeni, simțind că devenise brusc obiectul 
unei cercetări supărătoare şi sfidătoare. 

— Este colecţia dumneavoastră, domnule. 

— Contribuția mea, îl corectă Două-Cărări. 

— Clopoţeii muzicali. 

— Clopoţeii mei; muzicali. 

Auzind precizarea, tânărul ezită. Tăcerea lui putea fi 
interpretată drept insolenţă, şi Două-Cărări se întreba dacă 
expertul va avea neruşinarea să-i amintească modul în care 
nepreţuitul set de clopoței din bronz, aparţinând dinastiei 
de Est Chou, se evaporase în împrejurări misterioase, cu 
treizeci de ani în urmă, dintr-un muzeu din Shanghai, în 
cursul unor tulburări provocate de Gărzile Roşii. Nimeni 
până la el nu fusese atât de nesăbuit să-i ceară explicaţii 
referitoare la felul în care intraseră recent în posesia lui 
întrucât Două-Cărări donă imediat Chinei aceste nepreţuite 
antichităţi care atârnau acum în Palatul Abstinenţei din 
Oraşul Interzis. 

Păcat că acest tânăr supradotat descoperise ceva 
necurat cu unul din clopoței. Pentru ca lucrurile să nu ia 
amploare agenţii lui Două-Cărări aranjaseră de comun 
acord cu superiorii muzeografului, ca acesta să se 
deplaseze la Hong Kong pentru o misiune specială în 
legătură cu muzeul. 

— Există cumva probleme cu „contribuţia” mea? întrebă 
Două-Cărări pe un ton mieros. 

Inainte de a răspunde, tânărul trase adânc aer în piept 
pentru a prinde curaj. 

— Unul din clopoţeii dumneavoastră muzicali este fals. 

— Un fals? sări ca ars Două-Cărări. 

— Contrafăcut, turnat recent; probabil chiar aici la Hong 
Kong. 


— Te rog să te explici, spuse Două-Cărări frecându-şi 
bărbia şi neslăbindu-l din ochi pe tânăr. Cum poţi fi atât de 
sigur că e un fals? Eşti foarte tânăr şi până acum nimeni 
altcineva n-a făcut o asemenea afirmaţie. Cum poţi vedea 
ceea ce oameni mai vârstnici şi cu experienţă nu văd? Câţi 
ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

— Cum poţi să nesocoteşti opinia experţilor care şi-au 
dedicat toată viaţa studierii bronzurilor antice? 

— Eu..., eu nu sunt decât un biet discipol, spuse 
muzeograful ezitând, vrând astfel să demonstreze că 
deprinsese şi bunele maniere, şi modestia, însă profesorul 
meu era unul dintre cei mai erudiţi specialişti chinezi. 

— Profesorul tău susține că  clopoţeii mei sunt 
contrafăcuţi? 

— Profesorul meu a murit acum cinci ani. 

— ... când tu nu aveai decât şaptesprezece ani? 

— Da, dar aveam şase ani când a fost eliberat din 
închisoare după haos... 

— Revoluţia Culturală. 

— După Revoluţia Culturală, da. El a fost eliberat din 
închisoare şi a venit să locuiască la familia mea. A fost 
bătut de Gărzile Roşii şi, fiindcă între timp a orbit, eu am 
devenit ochii lui... Profesorul a descoperit că am... talent... 
în acest domeniu. S-a distrus şi s-a pierdut atât de mult..., 
dar când Gărzile Roşii au plecat în cele din urmă, comorile 
au fost dezgropate şi abia atunci s-a simţit nevoia unor 
specialişti de talia lui. Oameni curajoşi  ascunseseră 
fragmente de obiecte pe care a trebuit să le catalogăm 
pentru a salva câte ceva din patrimoniul Chinei. Nu puteam 
deveni ochii lui fără o instrucţie prealabilă. 

Amintirile lui Două-Cărări erau mai proaspete. După 
moartea lui Mao, în 1976, Banda celor Patru fusese 
arestată. incepea sfârşitul regimului totalitarist, instituit de 
Partidul Comunist. Se deschideau posibilităţi nelimitate 
pentru vizionari ca el. Cât privea legătura dintre un tânăr şi 
un bătrân, relaţii chiar mai firave decât acestea 
alimentaseră cunoaşterea şi progresele înregistrate în 


decursul mileniilor. 

— Deci, eşti sigur că unul dintre clopoței este 
contrafăcut? 

— Da, nu există nici o îndoială. 

— Dar e teribil ce spui. Figura lui se întunecă. Am 
presupus că dacă donez colecţia mea de clopoței, muzeul 
vostru mi-l va proteja şi acum aflu că cineva a înlocuit unul 
din clopoței cu un fals. Aşa e? 

Tânărul păli. 

— Nu, nu, desigur că nu. 

— Atunci, ce vrei să insinuezi, cum l-ai pierdut? 

— Nu, nu aşa s-a întâmplat... nu e adevărat, nu l-am 
pierdut eu. 

— Ei, bine, bine, atunci ce s-a întâmplat cu el? 

Tânărul se ţinu dârz, dovedind curaj, dar şi o doză de 
nebunie. 

— Acel clopoțel a fost schimbat înainte de a ajunge la 
Beijing. 

— Înainte? ...Ah, da, acum înţeleg. Cu alte cuvinte 
colecţia mea este compromisă, deci valoarea ei a scăzut... 
şi mai înţeleg... că prezenţa acesteia aruncă o umbră 
asupra întregii voastre colecţii. Dacă un conservator al 
Palatului Muzeal nu poate deosebi un fals de un exponat 
autentic, ce fel de muzeu reprezentaţi? Treaba voastră, 
faceţi cum credeţi de cuviinţă pe continent, la voi, dar să 
ştiţi că restul lumii se conduce după standarde mai 
riguroase. Regret nespus cele întâmplate şi te anunţ că-mi 
voi retrage colecţia în cel mai scurt timp. 

— Cum? sări tânărul ca ars. 

— Te-am prevenit tinere, adăugă el şi faţa i se înăspri 
din nou... Dacă o să aflu că înlocuirea a fost făcută chiar de 
oamenii voştri, voi prezenta cazul în faţa celor mai înalte 
autorităţi. 

— Nu, nu, văd că nu înţelegeţi, domnule. Eu nu spun... 

— Nu, desigur, nu puteţi ţine un fals în muzeul din 
Beijing. 

— Nu vă putem înapoia colecţia. 

— O s-o iau înapoi. Nu voi permite unui pârlit de 


muzeograf să-mi târască bunul meu renume în mocirlă. 

Tânărul erou rămase încremenit, cu privirea aţintită 
asupra vârfurilor pantofilor. Dîntr-un colţ al încăperii se 
auzea tic-tac-ul unui ceas englezesc ce fusese dăruit 
cândva împăratului Ching Hsien-feng. După un timp, Două- 
Cărări vorbi din nou, parcă mai potolit. 

— Poate există o altă cale. 

— Nu văd alta. 

— Crezi că ar ajuta la ceva dacă aş promite că n-o să 
discreditez niciodată reputaţia muzeului vostru? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el precaut. 

— Voi păstra acest secret numai pentru mine. 

— Dar falsul... 

— Dacă şi tu promiţi la fel, poate, cu puţin noroc, nu va 
observa nimeni... După câte am înţeles, tu ai fost singurul... 
Eşti un expert de mare clasă. 

— Oh, nu, sunt doar un biet expert... 

— Un mare expert pentru cineva atât de tânăr, insistă 
Două-Cărări măgulindu-l. A mai observat şi altcineva? 

— Oh, nu, zise tânărul uşor dispreţuitor. Chiar şeful meu 
mi-a spus că m-am înşelat atunci când i-am atras atenţia. 
Este îngrozitor ce se întâmplă... ţara noastră a fost prea 
mult timp jefuită, aşa încât trebuie să apărăm ceea cea 
mai rămas... 

— Nu-ţi face griji în privinţa şefului tău, ţinu să-l asigure 
Două-Cărări, cu un surâs ironic. El nu va constitui o 
problemă. Cert este însă că acest lucru i-a înnebunit pe toţi 
şi asta ne creează dificultăţi, nu-i aşa? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că ceilalţi experţi vor fi stânjeniţi dacă vor afla că-mi 
retrag colecţia... „contribuţia” sau, şi mai rău, că s-au 
înşelat încă de la început... dar mai cu seamă stânjeniţi de 
faptul că tu, subordonatul lor, ai descoperit cum stau 
lucrurile. În condiţiile astea, nu te văd deloc bine, tu ce 
crezi? 

Calm, Două-Cărări îl studia pe tânărul clocotind de 
mânie, a cărui frunte se acoperise cu broboane de sudoare. 
Pentru a-l linişti puţin, adăugă cu emfază: 


— Cel puţin este un fals foarte reuşit; cel mai bun, sunt 
sigur de asta. Intr-o zi, un individ la fel de talentat ca tine ar 
putea expune falsuri, mai cu seamă dacă învaţă cum să 
ducă tratative cu superiorii săi. Răbdare! Până atunci... 
Răbdare! 

— Da, aprobă tânărul confuz. 

Două-Cărări îl privi din nou fix. Poate că acest adversar 
nu era chiar atât de nebun... Dar dacă într-o bună zi ar face 
pe isteţul..., atunci Două-Cărări i-ar aplica vreo două lecţii 
ca să-l înveţe cum se trăieşte în lume. El apăsă pe pager-ul 
său ascuns în buzunar şi în câteva secunde îşi făcu apariţia 
frumoasa lui secretară englezoaică. 

— Vă rog să mă iertaţi, sir John, a venit tovarăşul Jiang 
din Beijing. 

— Ahaa! Vechiul meu prieten! Să intre. Se întoarse 
către oaspetele său şi-i spuse: şeful tău, directorul executiv 
Jiang Hua. 

Tânărul muzeograf sări ca ars. 

— Jiang Hua este aici? 

— Bătrânul Hua nu ratează nici o ocazie de a scăpa de 
mizerabila voastră vară prăfuită, chicoti el conspirativ. La 
vârsta noastră, plămânii se usucă şi ei ca pergamentul, aşa 
încât căldura umedă din Hong Kong este o adevărată 
binecuvântare. Ahaa! Îmi dau seama ce te deranjează: ai 
nevoie de un motiv care să justifice prezenţa ta aici. Ce-ar 
fi să-i spun bătrânului Hua că ai venit să îmi mai ceri nişte 
clopoței? 

— Ar fi poate mai bine să plec... 

Două-Cărări dădu din umeri cu un aer nevinovat, ca şi 
când n-ar fi ştiut că o întâlnire neprogramată cu el nu putea 
fi interpretată altfel decât ca o discuţie prealabilă în 
vederea perfectării altor donaţii. 

Remarcând faptul că ochii tânărului mai scăpărau încă 
de mânie, Două-Cărări îi servi cel de-al doilea avertisment 
pe care-l avea pregătit. Luă cartea de vizită pe care 
muzeograful o prezentase la intrare, o apropie de lumină, 
prefăcându-se că o cercetează mai bine şi îi zvârli peste 
umăr. 


— Ce nume literar ai! Evident, nu eşti primul învăţat din 
familie. 

— Nu suntem decât nişte sărmani oameni cu carte, 
spuse el ezitând, uitându-se din nou spre uşă. 

— Dar văd că numele tău exprimă în cel mai înalt grad 
arta autentică. 

Cel de-al doilea element al numelui muzeografului 
reprezenta generaţia în care se născuse, pentru a fi imediat 
recunoscut de oricine îi cunoştea familia, iar cel de-al 
treilea, ales cu grijă de o rudă şcolită, avea semnificaţia 
unei persoane de formaţie artistică, însemnând, în 
traducere literală „Ochi-Ageri”. Şi ca toate numele potrivite, 
acesta se dovedise şi profetic. 

De fapt, Două-Cărări putea citi în chineză doar atât cât 
să frunzărească un ziar şi să-şi facă o idee de ansamblu 
asupra conţinutului. În China lui de acum şaizeci de ani 
engleza îi consolidase puterea, dar, cercetându-l cu atenţie 
pe micul „Ochi-Ageri”, îşi dădu seama că era în stare să-i 
descifreze adevărata natură, incomparabil mai bine decât 
învățatul lui bunic care-i alesese acel nume ingenios. 

— De fapt, spuse el gândindu-se la legătura pe care 
agenţii lui o descoperiseră... nu cumva fiul cel mai mare al 
fratelui tatălui tău conduce cercetările la Guangzhou? 

— Îl cunoaşteţi? Este medic, am urmat amândoi aceeaşi 
şcoală. 

— Am făcut afaceri cu laboratorul lui, explică Două- 
Cărări. Tocmai a fost transferat la o unitate specializată în 
tratamentul bolilor contagioase, printre care se numără şi 
SIDA. Periculoasă muncă; trebuie să fie foarte atent să nu 
se expună întâmplător..., nu-i aşa? 

— El cunoaşte pericolele, spuse el, din ce în ce mai 
uluit. Ochii lui Două-Cărări scăpărau de furie. 

— Dacă cunoaşte pericolele, atunci... înseamnă că n-are 
de ce să se teamă, nu crezi? 

Buzele tânărului se crispară într-un rictus. Băiatul ăsta 
nu s-ar da bătut nici în ruptul capului, cugetă Două-Cărări. 
N-ar fi exclus ca aceşti „Ochi-Ageri” să se întoarcă pentru a- 
| hărţui... Privi peste birou, acolo unde uşa unui ascensor 


masca un spaţiu gol, asemenea unui puț. La opt sute de 
picioare în jos se deschidea o trapă pentru gunoaie. O 
rezolvare simplă pentru o problemă simplă... poate... dar, 
animat de dorinţa de a-şi desăvârşi arta stăpânirii de sine, 
el hotărî să-l mai supună unui test... 

În vreme ce tânăra secretară îl conducea afară din 
birou, Două-Cărări apucă receptorul şi răspunse rapid, la 
primul apel. 

— E al tău. Fă ce ştii cu el. Distracţie plăcută! 

Două-Cărări se ridică apoi cu greu din scaunul său şi, cu 
paşi târşăiţi, se îndreptă către scrinul cu incrustaţii Yiian şi-l 
deschise larg lăsând lumina să pătrundă înăuntru. 

Clopoţelul Chou atârna acolo pe un cordon de mătase. 
Avea o înălţime de vreo treizeci şi opt de centimetri, era 
turnat în bronz şi prezenta o uşoară patină verzuie 
imprimată de trecerea timpului. Intreaga suprafaţă a 
clopoţelului era bogat ornamentată cu dragoni ale căror 
cozi întrepătrunse formau o ghirlandă în partea de sus. 

Două-Cărări Wong apucă un ciocănel din bambus. 
Clopotul avea o vechime de 2 500 de ani; era deci turnat cu 
douăzeci şi cinci de secole înainte ca el să se fi născut. 
Setul din care făcuse parte asigura fondul muzical în timpul 
unor ritualuri pe vremea când Confucius îşi expunea ideile 
sale, iar Lao-tzu elabora Tao-te Ching, cu cinci secole 
înainte de naşterea lui Buddha şi Christos. 

El îl atinse, îl lovi din nou în alt punct. De fiecare dată 
răsunau tonuri diferite, clare şi melodioase care vibrau 
îndelung în aer. Ce păcat că n-a putut opri toţi clopoţeii, 
gândi el, deşi îşi luase partea sa şi încă mai avea unele 
drepturi, căci în viziunea lui, China trebuia să-l considere 
unul din marii săi prieteni. Două-Cărări Wong puse la loc 
comoara şi, cu aceiaşi paşi târşâiţi, se îndreptă către 
fereastră. 

Din cauza infirmităţii, picioarele lui erau orientate în 
direcţii aproape opuse, de unde şi porecla sa de Două- 
Cărări, pe care doar aceia care nu făcuseră afaceri cu el o 
interpretau greşit. Cu şaizeci şi cinci de ani în urmă, scopul 
cerşetorului care îi rupsese picioarele era să-l schilodească. 


Copiii cu infirmităţi groteşti inspirau mai multă milă şi 
atrăgeau simpatii pe străzile Shanghai-ului, iar Două-Cărări 
era conştient de faptul că, dacă cerşetorul nu l-ar fi pus să 
cerşească, cu siguranţă că ar fi murit de foame, aceasta 
fiind soarta unui copil orfan în China acelor timpuri. 

Ajungând la fereastră, el respiră adânc. În general, era 
sănătos şi viguros, însă în ultimii ani artrita i se instalase în 
oasele sale deformate provocându-i uneori dureri atroce. 
Numeroşii lui fii şi fiice de la nenumăratele sale neveste Îl 
implorau să folosească ultimele modele japoneze de scaune 
cu rotile pe care i le aduceau mereu, însă el refuza pentru 
acelaşi motiv pentru care se abţinea să mai fumeze opiu. 
Durerea trebuia să-i amintească faptul că acela care 
reuşeşte să se domine are şansa de a supravieţui în final. 

Priveliştea care se zărea prin fereastră îl încânta de 
fiecare dată. 

— Sir John! îl întrerupse secretara din reveria sa. La 
telefon, domnul Wu de la Comitetul Muncii din China 
Populară. 

Urmărindu-l cum se chinuia să ajungă la biroul său, aşa 
cum o făcea adesea, cu greu se putea abţine să nu-i ofere 
braţul pentru a-l ajuta, dar ştia că asemenea gest era 
interzis. 

Ajuns la birou, îi făcu un semn să-l lase singur. Când 
secretara ieşi din încăpere, Două-Cărări Wong se aplecă 
asupra unui microfon ştiut numai de el şi îndată apăru 
secretarul său particular pe o uşă secretă din interiorul 
biroului. 

— Un om de afaceri pe nume Alfred Ching încearcă să 
strângă fonduri pentru cumpărarea lui Cathay Tower, îi 
spuse Două-Cărări tânărului său secretar. Fixează un preţ 
foarte mare şi ai grijă să găsească uşi deschise la New York, 
Vancouver şi Los Angeles. 

— Ştie cumva Alfred Ching cine este zâna lui bună? 

— Nu! 

Confidentul lui Două-Cărări Wong ezită, apoi spuse: 

— Dar..., maestre!? 

— Ce este? 


— Alfred Ching nu e prost, el a reuşit în toate 
întreprinderile sale. 

— Deci, se aşteaptă să nu dea greş nici în cazul lui 
Cathay Tower. Alfred Ching este tânăr, dar şi... hrăpăreţ. 


Ochi-Ageri aştepta, fierbând de furie în liftul de serviciu 
din spate. Secretara lui Wong Li îi explică prin semne şi într- 
o chineză aproximativă cum să găsească ieşirea în stradă 
prin garajul de la subsol şi să evite în felul acesta întâlnirea 
cu directorul Jiang. 

Nimic nu-i mersese după cum sperase. Corupţia lui 
Wong Li depăşea orice imaginaţie. Departe de a se căi 
pentru fapta sa, cu atât mai puţin de a-şi recunoaşte vina, 
capitalistul veros din Hong Kong furase şi minţise, iar acum 
când fusese confruntat cu crimele săvârşite, el trecuse la 
contraatac, proferând cele mai abjecte ameninţări. Ochi- 
Ageri era îngrozit şi scârbit în acelaşi timp de propria-i 
neputinţă. Într-un fel se obişnuise cu birocraţia şi corupţia 
de pe Continent, acestea fiind definitorii pentru stilul de 
viaţă al oficialităților, dar faptul că întâlnise atâta putere şi 
josnicie concentrate într-o singură persoană, întrecea orice 
închipuire. Poate vreunul din tinerii muzeografi ar putea fi 
convins să-l abordeze pe adjunctul lui Jiang Hua. Poate un 
consens al grupului ar putea duce la obţinerea rezultatului 
scontat. Liftul veni în sfârşit, şi Ochi-Ageri se simţi ceva mai 
uşurat. Da, un consens, asta era cea mai bună soluţie. 

Liftul cobori cu viteză şi, după un scârţâit suspect, se 
opri brusc. Băiatul intră în panică; Wong Li îl trădase. 
Directorul Jiang va interpreta greşit vizita lui la Tai-Pan-ul 
din Hong Kong şi s-ar putea să-i distrugă cariera. Dându-se 
la o parte când uşile se deschiseră, el fu întâmpinat nu de 
directorul Jiang, ci de o fată drăguță cu mini-jupe. 

— Ţine uşa, te rog, i se adresă ea în cantoneză, 
aplecându-se să ridice o măsuţă pliantă pe care o lăsase 
afară. Dându-şi seama că nu înţelege dialectul din sud, fata 
îi aruncă o privire peste umăr, dar înfăţişarea lui sobră, 
tipică nordicilor, o determină să i se adreseze într-o 
mandarină cultă. 


În general se spune că oricine ar auzi un cantonez 
încercând să vorbească mandarina e tentat să facă o 
comparaţie între paradis şi infern, dar limba pe care o 
auzea el acum era dulce şi melodioasă, total diferită de 
strigătele care îi biciuiseră urechile în autobuzul cu care 
venise de la aeroport. Uşile începură să se închidă, însă fata 
le blocă cu piciorul. 

— Mulţumesc, mulţumesc, spuse ea, chinuindu-se să 
introducă măsuţa în lift. Jos? 

Tânărul căscă din nou gura în semn că nu înţelesese. 
Îmbrăcată în întregime în alb, ea putea fi luată drept soră 
medicală sau tehniciană. În viaţa lui nu mai văzuse un chip 
atât de frumos. 

— Jos? repetă ea. 

— Poftim? Da... da, jos. 

— Atunci, dă drumul la uşă. 

El lăsă uşa să se închidă şi liftul începu să coboare. 
Privirea lui insistentă fu greşit interpretată. 

— Este măsuţa mea, explică ea veselă, eu sunt 
maseuză şi fac şi acupunctură. Când merg la clienţi îmi car 
măsuţa cu mine, deoarece, în majoritatea cazurilor, mesele 
sau banchetele lor nu au înălţimea convenabilă şi nu pot 
lucra comod. 

— Ochii tăi sunt albaştri, murmură el cu uimire. 

— Sunt eurasiatică. Două din străbunicele mele erau 
germane. 

Desigur, germanii construiseră fabrici de bere în 
ultimele zile ale Imperiului şi, cu excepţia ochilor, ea arăta 
a chinezoaică sadea. 

— lar tu..., tu trebuie să fii din Beijing? 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Pari aşa serios! 

Liftul se opri şi uşa se deschise în garajul subsolului. 
Scoase măsuţa şi îi spuse: 

— Maşina mea este parcată în dreptul trotuarului de 
vizavi. 

— Ai maşină? 

— Clienţii mei sunt răspândiţi în întregul oraş, şi cu 


ajutorul maşinii pot ajunge mai repede la ei. Poţi să-mi duci 
asta? 

El apucă fragila măsuţă pliată, o puse sub braţ şi merse 
după ea de-a lungul şirului de maşini. Fata purta tocuri 
înalte care făceau un zgomot strident pe asfaltul cenuşiu. 
De vreo două ori se uită după el, aruncându-i un surâs 
drăgălaş care-i accelera bătăile inimii. 

— Nu mai e mult... uite că am ajuns. 

Era un mic vehicul de fabricaţie coreeană, strălucitor, 
aproape la fel ca acela al directorului Jiang, însă de un roşu 
aprins. 

— Patronul tău te lasă să mergi cu ea? 

— Eu sunt patronul şi asta e maşina mea, dar să ştii că 
am numai belele cu ea. Taxele sunt insuportabile, iar 
parcajul este... oh, parcarea... De obicei, bătrânii se salută 
cu cuvintele: „Ai mâncat?” În Hong Kong, însă, toate lumea 
te întreabă: „Ţi-ai parcat maşina?” 

Această observaţie avu darul să-l încurce şi mai rău. 

— După câte ştiu eu, toată lumea se salută cu clasicul 
„Ai mâncat?” Oare în Hong Kong oamenii sunt atât de 
înstăriți, încât nu se sinchisesc de mâncare? 

— Ei, asta nu-i decât o glumă, explică ea. Dar la Beijing, 
oamenii nu râd niciodată? Întrebarea fetei fu însoţită de 
una din acele chiuituri cantoneze menite să-ţi spargă 
timpanele. 

— Aieeyaaa! 

O ajută să pună măsuţa în portbagaj şi rămase 
deoparte, stânjenit. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Să te las undeva? 

— Poftim? 

— Ai fost atât de amabil, încât aş vrea să-ţi fac şi eu un 
serviciu, unde vrei să mergi? 

— Cum? Ai de gând să faci tot drumul până la aeroport? 

— Urcă! Următorul meu client locuieşte după pod. 

Era pentru prima oară în viaţa lui că mergea cu o 
maşină particulară şi îi plăcea teribil de mult siguranţa cu 
care manevra volanul, mai ales la depăşiri şi în condiţiile 
unui trafic atât de intens. Rareori călătorise cu taxiuri, pe 


bancheta din spate, înghesuindu-se lângă alţi pasageri. 
Aici, e drept, erau mai puţine camioane, maşini particulare, 
poate cu zece mii mai multe şi nici o trăsură. În maşină era 
aer condiţionat şi la fel de răcoare şi plăcut ca în biroul lui 
Wong Li. 

— Uite un Porsche! strigă ea atrăgându-i atenţia. Vreau 
un Porsche! Mor dacă nu pun mâna pe unul! la te uită cine-l 
conduce...! Priveşte-o! Maşina argintie, neclintită ca şi a lor, 
în traficul groaznic, era condusă de o fată frumoasă care, în 
ciuda căldurii din luna lui Cuptor, purta o superbă etolă de 
blană. Noua lui prietenă îi făcu un semn cu cotul şi rânji 
batjocoritor: 

— Nu cred că le-a agonisit din salariul ei... 

— Desigur, încuviinţă el, ar fi trebuit să aibă cel puţin 
două slujbe pentru a achiziţiona o asemenea maşină. 

Frumoşii ei ochi albaştri îl priviră tulburător, iar el 
desluşi o licărire sălbatică pe care însă nu ştia cum s-o 
interpreteze. 

— Desigur, răspunse ea îngândurată. 

După alte câteva exclamaţii admirative la adresa 
maşinilor, urmate de explicaţii asupra clădirilor pe lângă 
care treceau, strecurându-se cu greu pe Gloucester Road, 
ea începu să-l întrebe cu tact despre viaţa lui. Se simţea 
mai uşurat şi îi răspundea degajat, vorbindu-i despre 
familie, despre locuinţa lor, despre drumul de două ore pe 
care trebuia să-l parcurgă cu bicicleta până la Oraşul 
Interzis. 

— Două ore? Mă întreb ce ai face aici cu bicicleta. 

În timp ce străbăteau oraşul, îi povesti de asemenea 
despre călătoria lui de neuitat la Sian, unde zile întregi 
rătăcise printre statuile din lut ale soldaţilor Imperiului Chin 
din secolul al III-lea înainte de Christos. Cel mai fascinant 
loc întâlnit vreodată. Acolo te înconjurau mii de figuri din lut 
în mărime naturală, gata să-ţi vorbească. 

Maşina ocoli Causeway Bay, ajungând în Tunelul Cross 
Harbour, unde sute de culoare se contopeau într-un fel de 
pâlnie. La un moment dat, atenţia îi fu atrasă de adăpostul 
contra taifunului. Cu toată dezordinea şi înghesuiala 


joncilor, sampanelor şi iahturilor, acestea aveau un aer mai 
domestic decât zgârie-norii pe lângă care trecuseră. 

— lată! Aici e Clubul de lahting al albilor gwei;/os. De 
obicei, adăpostul nu este prea aglomerat, dar se spune că 
preţul iahturilor a crescut de patru ori. Mulţi le cumpără 
pentru curse. Unul dintre clienţii mei a achiziţionat zece 
iahturi ieftine de la gwei/os. Acum el înoată în bani; este cel 
mai bogat om din Hong Kong. Aceea era clădirea lui în care 
ne-am întâlnit. Ai auzit de el? 

— Da..., am auzit, răspunse Ochi-Ageri cu o grimasă 
plictisită. 

Ea păru că observă, pentru că râse şi glasul ei suna ca 
un clinchet dulce de clopoței. 

— Vara trecută am fost şi eu plecată în vacanţă, pe ruta 
obişnuită... în Pacific: San Francisco, Las Vegas, Los 
Angeles, Tokyo. Am jucat puţin la Las Vegas, în America, 
adăugă ea, iar cu banii câştigaţi mi-am plătit un masaj. A 
fost groaznic. Habar n-au să facă un masaj ca lumea. Eu 
cred că trebuie să fii neapărat chinez ca să practici masajul. 
Gweilos confundă întotdeauna plăcerea cu moralitatea, dar 
ştii ce vreau să spun... 

— Da, da... spuse el, deşi n-avea nici cea mai vagă idee 
despre ce era vorba, dar nici nu o urmărea cu atenţie. 
Trupul ei era într-un freamăt permanent în timp ce acţiona 
frâna, ambreiajul, cutia de viteze... şi îi plăcea atât de mult 
s-o privească... 

La fiecare ambuteiaj, ea se întindea să privească înainte 
şi jacheta ei albă se deschidea în faţă, dezvelindu-i sânii. 
Din când în când, obişnuia să privească colecţia restrânsă 
de poze porno a muzeului, însă nimic din toate acestea nu-l 
pregătise pentru o asemenea întâlnire în Hong Kong, cu o 
fată cum nu mai văzuse, îmbrăcată într-o fustiţă ce nu-i 
depăşea prea mult coapsele. 

— Ei, şi acum spune-mi ce te aduce la Hong Kong? 

— Treburi. 

— Treburi de-ale muzeului? întrebă ea. Pot să pariez că 
ai venit să-ţi cumperi un player CD sau o maşină de spălat 
pentru prietena ta. 


— N-am prietenă. 

— Glumeşti? Hai, mai bine spune cu ce te ocupi? 

— Eu? 

— Hai, nu face pe naivul, ce faci aici în Hong Kong? 

— Aici... aici, era o problemă şi am venit s-o rezolv. 

Maşina se opri din nou în tunel; acum, ea îl privea cu 
toată atenţia. 

— Şi a rămas nerezolvată, nu-i aşa? Pari foarte abătut. 

— E o treabă complicată, spuse el după o pauză. Ce ştii 
tu despre Revoluţia Culturală? 

— Tatăl meu a venit înot aici când eram mică, răspunse 
ea privind în gol, apoi adăugă cu o licărire stranie în priviri: 


şi-a pierdut piciorul, i l-au sfâşiat rechinii. Englezii l-au 
trimis înapoi, aşa încât Gărzile Roşii au venit din nou la 
noi... Da, din păcate, ştiu destule despre Revoluţia 
Culturală. 


— Timp de o sută cincizeci de ani, Occidentalii au jefuit 
China de comorile sale şi, dintr-o dată, puţinul ce mai 
rămăsese a fost şi el distrus fără rost; este cea mai mare 
crimă din istoria culturii noastre. Indignarea puse din nou 
stăpânire pe Ochi-Ageri, aşa încât în primul moment nu 
observă schimbarea ei de atitudine, dar când reveni la 
realitate, începu să clipească des, prefăcându-se că-i 
intrase un fir de praf în ochi. 

— Desigur, admise ea, apoi adăugă după un timp: deci 
aşa, după tine, un om care fură comite cea mai mare crimă. 
De asta ai venit aici, să iei ceva înapoi? 

— Da, dar n-am reuşit. 

— Poate mai încerci o dată. Ea zâmbi, sperând ca el să-i 
răspundă afirmativ. 

— Mai mult ca sigur că aşa voi face. 

— Pari foarte hotărât. Ochi-Ageri, se gândi ea, se va 
întoarce şi-l va hărţui pe „maestru”, nu încăpea nici o 
îndoială. Trebuia împiedicat cu orice preţ. 

— La ce oră ai avion? 

— La două. 

— Ah, sărmanul de tine, ai de aşteptat încă două ore 
bune. 


— Mai bine să fiu acolo devreme decât să pierd avionul, 
răspunse el puţin îmbufnat. 

— Ce neplăcut! Ascultă, am o idee. Următorul meu 
client este programat abia la ora unu. Am cheia de la 
apartamentul lui aşa că ne putem duce acolo, urmând să 
chemăm un taxi înainte de sosirea lui. 

Lui Ochi-Ageri îi surâse ideea. Era aşa de drăguță, încât 
părea să desfidă toate avertismentele primite cu privire la 
capcanele întinse fiecărui vizitator neavizat. În Hong Kong 
mişunau tot felul de escroci, speculanţi, traficanţi, femei 
dubioase..., însă fata asta, care avea propria sa maşină, ce 
rău i-ar putea face? 

— Un şef de restaurant care mi-e dator, continuă ea, ar 
putea să ne trimită ceva de ciugulit, dacă l-aş ruga frumos. 
Ce spui? Şi apoi... de acolo am putea admira şi alte 
privelişti. 

— Alte privelişti? 

Pe moment, ea păru că-şi pierde siguranţa de sine, dar 
reuşi să îngaime: 

— Adică..., vreau să spun... în comparaţie cu clădirea 
din care tocmai ieşiseşi când te-am întâlnit. Apartamentul 
are vedere spre sud şi vest, deasupra radei portului şi a 
Insulei Hong Kong. Este minunat! O să-ţi placă. 

— Poate că ar fi mai bine să ajung la aeroport mai 
devreme. 

— Ai timp destul. Putem da un telefon pentru mai multă 
siguranţă. Cunosc un tip care lucrează la CAAC. 

Era tipic pentru Hong Kong ca toată lumea să cunoască 
pe câte cineva. Ea îşi concentră atenţia asupra volanului şi 
la ieşirea din tunel se treziră din nou în mijlocul traficului 
infernal din oraş. Ce-ar putea să aibă cu mine fata asta...? 

— S-ar putea să-ţi fac şi un masaj, zâmbi ea cu o privire 
irezistibilă. 

Deci asta era: afaceri. 

— Dar eu n-am bani, spuse el încurcat. 

Ea făcu ochii mari, părând jignită. 

— Oh, nu pentru bani, aşa... din prietenie... şi poate 
când voi veni pe continent, la anul, îmi vei arăta şi tu 


soldaţii tăi din lut din Sian. De acord? 

Aproape că nu mai ştia ce să-i spună, atât erau de 
încurcate toate în capul lui. 

— Poate, aş putea... căpăta o permisie... Da! Cred că 
pot să merg acolo unde alţii nu au acces, la marile săpături. 
Nici n-ai idee cât poate fi de impresionant. Sunt mii... 

— S-a făcut! 

Traversară Tsim Sha Tsui, extremitatea mai joasă a 
peninsulei Kowloon, pe un drum întortocheat, şi trecură 
peste Mody Road, lăsând în urmă Haiphong. Apartamentul 
era amplasat într-un bloc ultramodern, în vecinătatea 
centrului comercial Ocean Terminal. Nu era chiar atât de 
aproape de podul Cheklapkok, aşa cum susţinuse ea, dar 
el, fiind străin de locurile astea, nu-şi dădu seama. 

Fata parcă maşina la subsol, apoi muzeograful luă 
măsuţa sub braţ şi se îndreptară împreună către liftul aflat 
în imediata apropiere a postului de control al clădirii, 
părăsit pentru moment. Intrară într-un apartament, mai 
bine-zis o garsonieră dublă, cu ferestre mari, o chicinetă şi 
o baie amenajată în conformitate cu ultimele standarde de 
confort. O ajută să desfacă măsuţa în hol şi în timp ce ea 
telefona după... o gustare, el privea cu admiraţie mobilierul 
- şi acesta ultramodern - precum şi staţia electronică 
prevăzută cu un uriaş ecran TV. 

— Clientul tău trebuie să fie foarte bogat. 

— Nu este, e... doar un tip care munceşte mult, contabil 
sau cam aşa ceva. Fata îşi scoase jacheta şi îşi aruncă 
pantofii, în timp ce el nu se putea stăpâni să nu-i admire 
linia fină şi zveltă a picioarelor. Simţindu-se privită, îi 
adresă un surâs fermecător. 

| se mai întâmplase doar o dată să rămână singur cu o 
fată - într-o cabină de teleferic, pe când urca pe Colina 
Inmiresmată, în afara Beijingului. El o sărutase, iar ea se 
smulsese din braţele lui îngrozită la gândul că cineva, 
coborând cu cealaltă cabină, i-ar putea recunoaşte. Bârfele 
puteau distruge orice existenţă, iar situaţia unei fete era şi 
mai grea. Cu toate acestea, privind în jos, printre copaci şi 
desişuri, ei zăriră cupluri înlănţuite care păreau că 


depăşiseră de mult faza incipientă în care se aflau ei. 

Ochi-Ageri privi spre măsuţa de masaj acoperită cu 
prosoape. 

— Nu, spuse ea, arătând către dormitor şi făcându-i 
semn să o urmeze. Hai să facem asta mai degrabă în pat, e 
mai comod şi pentru mine. 

— Ai vreun prieten? 

— Ei, acum nu, dar am avut... un laş care a plecat în 
Canada, îndată ce a căpătat un paşaport. Nici nu mai vreau 
să aud de el... Şi, crede-mă, dacă toţi băieţii din Beijing 
sunt la fel de simpatici ca tine, mai mult ca sigur că după 
'97 ne vom înţelege de minune. Oricum, e mai bine decât 
cu gweilos, nu-i aşa? Hai, du-te şi scoate-ţi cămaşa şi... 
pantalonii şi lungeşte-te! 

El o privi încurcat în timp ce încerca să-şi desfacă 
cravata cu mişcări neîndemânatice. 

— Porţi lenjerie de corp, nu-i aşa? 

— Da, desigur. 

— Scoate totul, ordonă ea cu asprime în glas, nu-ţi pot 
face masaj peste îmbrăcăminte. Ezitând, el se conformă, 
dar se simţea ridicol sub privirile ei scrutătoare. Fata 
strâmbă din nas. Ce caraghios arăţi fără haine, doar cu 
ciorapi şi pantofi! Dă-le jos şi pe alea, nătărăule, că doar 
nici la plajă nu expui decât ceea ce vrei! 

El nu fusese niciodată la plajă. Ultima dată s-a scăldat în 
public la băi, şi atunci laolaltă cu alţi bărbaţi. Stânjenit de 
situaţia umilitoare în care fusese pus, îşi scoase rapid 
ciorapii şi pantofii şi se căţără cu stângăcie în pat. Se culcă 
pe burtă şi îşi afundă faţa în pernă. Auzi patul scârţâind, un 
foşnet de haine şi, în secunda următoare îi simţi căldura 
trupului, deoarece, cu o mişcare de felină, încălecase pe 
spinarea lui. Aruncând o privire peste umăr, observă că îşi 
scosese bluza. Degetele-i catifelate i se plimbau uşor pe 
spate. 

— Eşti foarte încordat. 

— N-am mai făcut niciodată masaj. 

Inchise ochii de plăcere. Mâinile ei continuau să alunece 
pe şira spinării, apoi pe sub elasticul şortului şi mai departe, 


peste fese, schimbă direcţia şi mâna ei ajunse sub braţ, 
apoi mai jos... între picioare. 

— Nu te mai gândi la nimic, şopti ea, goleşte-ţi creierul. 
Se aplecă apoi înainte şi părul ei lung se răsfiră pe gâtul lui. 
li atinse uşor tâmplele, făcând mişcări circulare în jurul 
orbitelor. Aşa-i mai bine? Glasul ei părea că vine de undeva 
de departe. Gândurile începură să se învălmăşească în 
mintea lui şi, treptat, Wong Li, clopoţeii Chin, oraşul corupt 
începură să-şi piardă conturul. Una din mâinile ei alunecă 
din nou în jos, sub pieptul lui, stârnindu-i senzaţii noi. Nu 
mai ştia dacă ceea ce i se întâmpla era vis sau realitate. | 
se părea că se afundă în abisuri, asemenea subteranelor 
Palatului Abstinenţei, unde, după o scurtă rătăcire era 
întâmpinat de o lumină orbitoare. 

Pe când zăcea transfigurat de plăcere, observă într-o 
fracțiune de secundă, faţa crispată a fetei care exprima 
dezamăgire. Ea începu să-l sărute şi să-l mângâie cu mai 
multă ardoare, dar fără rezultat. O parte din el ar fi dorit să 
adoarmă şi să facă abstracţie de tot ce se întâmpla în jur, 
cealaltă ar fi vrut să fie în stare să o domine, să-i deschidă 
porţile Nirvanei, aşa cum procedase şi ea cu el. Brusc, 
expresia feţei şi ochii lui se întunecară la gândul că ea ar 
putea avea pe altcineva... de pildă pe proprietarul 
apartamentului care... ar putea-o satisface aşa cum merita. 
Se rostogoli iute şi cu o mişcare bruscă, se năpusti asupra 
ei, încercând s-o posede, dar... truda lui se dovedi 
zadarnică. 

Fata râse şi îl împinse la o parte. 

— Stai! Cunosc eu un mijloc. Sărind din pat şi, privindu- 
şi ceasul din aur masiv, pe care nu şi-l scosese de la mână, 
îşi luă poşeta în timp ce el, încă buimăcit, privea linia 
unduioasă a singurului trup de femeie goală pe care îl 
văzuse în viaţa lui. Ea se îndreptă spre el cu o cutie din 
piele pe care o deschise, scoțând la iveală o trusă antică de 
ace pentru acupunctură. Perioada timpurie Ching... gândi el 
automat, o vechime de peste trei sute de ani. 

— De unde le ai? 

— De la bunicul. 


Ea alese acul cel mai lung şi rigid şi îi arătă vârful. 

— lată aici, chiar aici se află un loc special, zise ea, şi îi 
atinse partea interioară a orbitei ochiului, spre tâmplă. Aici 
este punctul care face legătura cu esenţa Yang... am 
învăţat asta cândva, dar, de atunci, n-am mai avut ocazia 
să exersez. Vrei să încercăm? 

Muzeograful se feri precaut, gândindu-se că locul era 
prea aproape de ochi, dar ea râse. 

— Prostule, nici n-ai să simţi înţepătura. Ea îşi strecură 
degetele mâinii sale libere peste pântecele lui şi, în cele din 
urmă, el începu să vibreze. Scoate-ţi ochelarii. 

Singurul avertisment fu o zvâcnire a coapselor sale în 
timp ce îşi proptea picioarele de perete. Chiar şi în 
asemenea situaţii, unduirea trupului aplecat peste el era 
atât de minunată încât, înainte de a-şi da seama ce se 
întâmplă, acul lung începuse deja să-i sfredelească creierul. 


3 


La prima vedere, Vicky nu observă nici o schimbare în 
aspectul barului de pe lângă Clubul Regal de lahting din 
Hong Kong: podeaua scorojită de vreme, plafonul afumat 
de culoare gălbuie incertă, adierea aerului condiţionat 
peste care se suprapunea un miros acru-dulceag de bere şi, 
din când în când valul de căldură toridă ce venea dinspre 
port. In ciuda atmosferei puţin intime a clubului, acesta 
reprezenta totuşi un fel de oază pentru cei ce doreau să 
evadeze, fie şi pentru câteva momente din vacarmul 
neîncetat al unui oraş modern. 

Unii se pregăteau pentru dejun sau se instalau la bar - 
băutorii de cursă lungă - în vreme ce alţii se îndreptau spre 
ambarcaţiunile lor. Membrii clubului, în ţinuta de rigoare se 
abăteau aici în după-amiezele lor libere, unii venind direct 
de la birou. Puteai întâlni aici feţe familiare, unele mai puţin 
cunoscute, căci cele mai vechi se retrăseseră în Anglia şi 
Australia, îi explică fratele ei. În ultima vreme nu prea 
avuseseră ocazia să vorbească despre afaceri. Aşezat 
confortabil lângă ea, într-o atitudine de visare somnolentă, 
fratele său îşi aţintise privirea asupra unei căni cu bere San 
Miguel. Zvonurile în legătură cu Două-Cărări Wong circulau 
rapid, îngroşându-se la fiecare haltă pe la vreun „prieten”. 
Sunt dovezi, se spunea, că oficialităţile chineze nici nu vor 
aştepta termenul de 1 iulie 1997 pentru a înghiţi colonia. În 
semn de salut sfidător Hugo ridică halba cu bere în faţa 
unui colac de salvare alb care purta inscripţia cu litere aurii 
- aşezată la loc de cinste împreună cu fanioane, steguleţe 
şi alte trofee ale clubului, aduse de iahturile din întreaga 
lume - CLUB REDESCHIS DE M.S. la 8 septembrie 1945. 
Inscripţia îl duse cu gândul înapoi la cel de-al doilea război 
mondial când invadatorii japonezi ocupaseră colonia 
britanică, timp de patru ani... Da, patru ani cumpliţi... 

— Cine ne va salva de data aceasta? întrebă el mai mult 
pentru sine. 


— În nici un caz Royal Navy, interveni un agent turistic 
australian corpolent, izbucnind într-un râs homeric, pe 
măsura fizicului său, în vreme ce-şi savura berea aburindă. 
Un soldat al Armatei Populare de Eliberare propuse 
alternativa alegătorului de după '97 - „Las la latitudinea 
atotputernicilor şi înţelepţilor noştri conducători din Beijing 
să hotărască ce este mai bine pentru nevrednica noastră 
regiune administrativă specială” sau „Sunt un câine 
vagabond, nerecunoscător, dar doresc să fiu trimis la 
reeducare într-o comună din provincia Sinkiang...” 

Vicky nu avea decât să privească pe fereastra de pe 
latura nordică, ce domina portul, pentru a desluşi colinele 
întunecate ale Chinei ce acopereau orizontul. Gândul îi 
zbură spre copiii refugiaților care mai fugiseră o dată din 
China. Emigraţia în masă a ambiţioasei clase mijlocii, 
beneficiara unei temeinice instrucţii, risca să atragă după 
sine scurgerea materiei cenuşii din China, cu toate că 
Declaraţia Comună Chino-Britanică din 1984 includea 
promisiunea de neamestec în „stilul” de viaţă capitalist din 
Hong Kong pe timp de cincizeci de ani. Vor interveni oare 
acum mărunţii birocraţi comunişti în mecanismul economiei 
de piaţă generatoare de profituri incalculabile? 

Masacrul din Beijing din 1989 transformase teama 
economică în teroare politică. La un moment dat, Hong 
Kong-ul părea că va dispărea ca oraş internaţional modern 
şi tocmai această criză declanşată în urmă cu şapte ani a 
fost argumentul forte cu care Vicky l-a convins pe tatăl său 
să-i permită inaugurarea hotelului „Manhattan Golden” la 
New York. 

Pe de o parte, beneficiile rezultate din investiţii de 
minimum treizeci la sută şi mai mult chiar, combinate cu 
taxele neglijabile, continuau să reprezinte o momeală 
pentru străini, iar pe de altă parte, comunitatea oamenilor 
de afaceri din Hong Kong lansase proiecte uriaşe finanţate 
atât de particulari cât şi de guvern, pentru a-şi menţine 
credibilitatea în relaţie cu partenerii externi. Chiar şi aşa, 
China continua să bâjbâie între reformă şi represalii, iar 
rândurile emigrației erau îngroşate de muncitorii calificaţi 


de la oraşe. 

— Mulţi ar dori să rămână pe loc, spuse Hugo. Desigur, 
chinezii tăi se dau în vânt după jocurile de noroc, toţi până 
la unul. 

— Hugo, în ce secol te-ai născut? Mulţi dintre ei nici nu 
au de ales. 

— Oricum, ce-ţi pasă ţie? Nu este bătălia ta, Vicky. Tu ai 
avut partea ta. 

— Partea mea? Crezi că a conduce un hotel de-al tatei 
la New York înseamnă o distracţie? Sunt tot atât de legată 
de el ca şi tine, dar dacă Hong Kong începe să meargă în 
derivă, de ce s-ar abţine tata de la diversificarea MacF? 

— Nu mă întreba pe mine, vorbeşte cu şeful. 

— Inainte de a-l întreba pe şef, n-ai putea să ghiceşti şi 
singur? 

— Ce-ai spune despre teama de faliment? rânji Hugo. 
Nu în fiecare zi unica lui fiică pierde un întreg hotel în 
Manhattan. 

— Încă nu l-am pierdut, i-o reteză Vicky. Are tata 
suficienţi bani lichizi ca să mă poată pune pe liber? 

Hugo o privi îndelung. 

— In ultima vreme am încheiat o groază de afaceri care 
au necesitat investiții considerabile.  Intrucât s-au 
economisit prea puțini bani, nu m-ar mira ca tata să-şi 
recupereze din pierderi la New York şi să-ţi ceară să te 
întorci acasă. 

Iritată, Vicky încercă să protesteze, însă Hugo interveni 
pe un ton mai puţin ironic. 

— AŞ putea să mă bazez pe sprijinul tău aici. Eu nu mai 
reuşesc să mă descurc de unul singur cu lucrările de 
finisare la noile hoteluri, cu acţiunile noastre şi cu celelalte 
afaceri legate de transporturile aeriene - unul din punctele 
luminoase ale afacerilor noastre - pentru a le salva de la 
prăbuşirea provocată de propriul lor succes. Tocmai am 
achiziţionat un nou avion de pasageri Andropov 250, care 
face ca Boeing-ul să pălească pe lângă el. Peter, desigur, 
nu ne poate da nici o mână de ajutor, iar tata este prea 
absorbit de navetele lui la Shanghai. 


— Ce face la Shanghai? Hugo, spune-mi şi mie ce se 
întâmplă? De ce aiureli s-a mai apucat? 

Hugo ezită. Centrul industrial Shanghai, cel mai mare 
oraş din lume se afla la opt sute de mile pe coasta de esta 
Mării Chinei. Cu aproape cincizeci de ani în urmă, fusese 
considerat sora cea mare a oraşului Hong Kong, dar 
„eliberarea comunistă” i-a îndepărtat pe cei mai vestiți 
proprietari de fabrici, bancheri şi armatori determinându-i 
să opteze pentru colonia Coroanei, unde s-au lansat în 
afaceri prospere. 

— Tata spune că vrea să înfiinţeze acolo o cursă Hong 
Kong-Shanghai pentru Compania Aeriană „Golden Dragon”, 
însă eu nu ştiu dacă merită să investească atâta bănet şi 
timp într-o companie aeriană atâta vreme cât Roşii o pot 
desfiinţa cu un simplu telefon. 

Vicky avu o senzaţie neplăcută la gândul că lipsise prea 
mult timp de acasă şi se înstrăinase de afacerile familiei. Se 
bătea prea multă monedă pe MacF. Şi, dacă Hong Kong-ul 
se va prăbuşi chiar la anul şi China s-ar simţi aici ca la ea 
acasă? 

— Tai-Pan-ul pare să fie hotărât să rămână, răspunse 
Hugo cu acel ton neutru pe care-l aborda de fiecare dată 
atunci când pleda pentru o cauză pierdută în faţa tatălui 
lor. Erau momente când Vicky îl invidia pe Hugo pentru 
disponibilitatea lui pentru compromis care devenise o a 
doua natură. 

— Joacă foarte tare. 

— Nu e nimic nou în asta. Ideea lui are la bază, de fapt, 
un fax primit de la Tai-Pan în care se spune „Fă-o acum”! 

Hugo râse cu amărăciune. 

— Oricum, să nu te surprindă dacă tata o să-ţi ofere un 
post aici, în Hong Kong. 

— Nici o şansă. Realitatea a demonstrat că nu putem 
lucra pe acelaşi continent, cu atât mai puţin în acelaşi oraş. 

Hugo puse cana de bere jos. 

— Hai, să ridicăm ancora! 


Se urcară pe o sampană condusă de o chinezoaică 


bătrână, al cărei chip era ascuns pe jumătate în umbra 
velei sub formă de cochilie. Sampana părăsi apa murdară a 
adăpostului contra taifunului, strecurându-se de-a lungul 
unui canal mărginit de jonci ancorate, pe pânzele cărora 
erau expuse la soare, claie peste grămadă, lenjerie şi 
aşternuturi de pat. 

Zgomotul surd al motoraşului o făcu pe Vicky să tresară, 
cuprinsă de o emoție plăcută. Zarva din jur, mirosurile 
amestecate de canal şi prăjeală, ecourile diferitelor dialecte 
şi frânturile de cuvinte în cantoneză care se auzeau dinspre 
staţiile TV ale joncilor, precum şi priveliştea colinelor 
înceţoşate care se profilau în depărtare, în spatele zgârie- 
norilor, toate acestea alcătuiau Hong Kong-ul - sudul Chinei 
- şi, oricât de des încerca să-l renege, acesta era totuşi 
căminul ei. 

lahtul Whirlwind care se afla la capătul unui şir de 
ambarcaţiuni mai mici, era un scuner cu velele de formă 
triunghiulară, cu corpul alungit, de culoare albastru-închis, 
o cabină albă lucioasă, două catarge masive, cel mai înalt 
fiind plasat în spate. Acesta constituia bucuria tatălui - o 
încununare a unei vieţi de trudă închinate navigaţiei pe 
coasta Chinei de sud - şi nu întâmplător ultimul iaht 
construit pe şantierele navale Mackintosh-Farquhar, înainte 
ca pierderea contractelor pentru patrula de coastă a 
guvernului britanic să-l fi obligat să-l vândă unei companii 
chineze de stat. 

Vicky scruta cu privirea lumea aflată pe punte - o zări 
pe mama sa îmbrăcată în şort, sorbind un San Mig în 
centru, nu departe de cei doi chinezi din echipajul iahtului, 
Ah Chi şi Huang, în pijamalele lor negre. Fratele ei mai mic 
Peter, tocmai se căţăra pe punte dintr-o altă sampană 
împreună cu o chinezoaică drăgălaşă, mai mult ca sigur 
prietena lui, Mary Lee. Ceva mai departe zări silueta solidă 
a tatălui ei care îi atrase atenţia din primul moment. 

Intre timp, Duncan Mackintosh o descoperi pe Vicky în a 
doua sampană şi îi adresă un surâs palid. 

— Urcă la bord, Maiestate, o invită el pe un ton uşor 
iritat. Era să plecăm fără tine. 


Vicky îşi azvârli sacul peste bord. Tatăl o apucă de 
mână şi o trase pe punte, unde o sărută zgomotos şi 
neobişnuit de afectuos. Era schimbat, gândi ea - cu zece 
ani mai tânăr şi mai viril ca oricând. 

— Pune-ţi echipamentul. Pornim! 

— Hai mai repede tată, toată lumea de la club spune că 
Două-Cărări Wong are de gând să extindă adăpostul contra 
taifunului. 

— Ei! Asta-i tactica lui. A lansat povestea asta pentru a 
ridica preţurile la Causeway Bay. Ah Chi, treci la ancoră! 

Motoarele iahtului Whirlwind, al căror zgomot se auzea 
în surdină, îşi amplificară treptat turaţiile înainte de a porni 
cu toată viteza înainte. Ah Chi şi Huang desprindeau vasul 
de ancoră, cu mişcări agile, fără să stânjenească în vreun 
fel oaspeţii adunaţi pe punte. Elicele agitară apa, lăsând 
mici valuri înspumate în urmă, înainte de a pune vasul în 
mişcare. Pupele înalte ale joncilor de lemn se arcuiau peste 
canalul îngust ale cărui sinuozităţi aminteau de străduţele 
din sectorul chinezesc al oraşului. Mici ambarcaţiuni cu 
rame formau un adevărat păienjeniş la suprafaţa apei. Mii 
de lanţuri şi ancore intrau în apă în unghiuri ce amenințau 
să agate safranele acţionate necorespunzător. 

— Treci la timonă, Maiestate! 

Surprinsă în timp ce căsca, Vicky se supuse automat. Ah 
Chi îi predă roata cromată a cârmei cu un zâmbet 
neîncrezător. Vicky încetini ambele motoare. Whirlwind 
avea o lungime de şaizeci şi şapte de picioare, iar Ah Chi 
accelerase viteza motoarelor cu câteva noduri mai mult 
decât ar fi îndrăznit ea în porțiunile înguste, sub privirea 
severă a tatălui său care se aştepta parcă în orice moment 
să se ciocnească de ceva. Deodată, drept în faţă apăru o 
sampană a clubului care tocmai remorca un iaht, de-a 
curmezişul culoarului ei. 

— Pe toţi dracii! strigă ea. 

— Nu cred, Maiestate, că în asemenea condiţii îmi voi 
putea continua drumul, remarcă Duncan şi ea îşi dădu 
imediat seama că el trebuia să fi observat vârfurile 
catargului alunecând încet deasupra canalului. 


Vicky acţionă sirena care şuieră indignată încât 
timonierul sampanei o ignoră în primul moment, după care 
făcu stânga împrejur. Râsul puternic al lui Hugo atrase 
atenţia tuturor celor aflaţi pe punte. El îşi schimbase maioul 
de matelot şi manevra vela dinspre cockpit. 

— De ce nu-i atragi atenţia să nu mai facă pe grozavul, 
o întrebă mama ei care stătea cu picioarele încrucişate pe 
bancheta de la cockpit. Tu eşti marinar, nu un cârmaci 
oarecare, asta-i treaba lui Ah Chi. 

Vicky îi zâmbi mamei sale peste umăr; un sprijin de la 
pupă i-ar fi fost de mai mare ajutor dacă mama nu era la 
cel de al treilea San Mig. Desigur, mama avea dreptate din 
punct de vedere tehnic. In tinereţe, Sally Farquhar fusese 
căpitan de vas şi participase la toate cursele din Marea 
Chinei, obţinând premii la mai toate regatele Highland 
Fling, deşi preferinţele sale se îndreptau spre cursele 
strânse de bărci cu motor. 

Cu o mişcare energică, Vicky opri cele două motoare ale 
iahtului Whirlwind, apoi se întoarse cu spatele la drama în 
curs de desfăşurare înaintea ei, îşi scoase cerceii lungi, 
scurtă lanţul de care atârna un dragon şi, tot fără a privi în 
spate, îşi strânse părul în coadă de cal. 

Aplecându-şi urechea asupra dispozitivului care indica 
direcţia vântului - un şiretlic al timonierului pe care îl 
deprinsese de la mama sa - ea urmărea de fapt expresia 
feţei tatălui ei pentru a-şi da seama dacă a reuşit să 
oprească la timp înaintarea prea iubitului său scuner, 
înainte de a se produce vreo avarie serioasă. 

Un surâs glacial îi flutura pe buzele sale subţiri, iar ochii 
lui insondabili, de un albastru intens priveau înspre ea cuo 
răceală ce îi dădu fiori. El ghicise micul ei joc şi hotărî să 
nu-i ofere cheia dezlegării; nu avea decât să privească în 
jur să-şi dea seama singură sau să cerceteze chipurile 
altora pentru a se edifica pe deplin. 

— Ah Chi! Duncan Mackintosh îi întrerupse brusc reveria 
provocată de peisajul impresionant al Hong Kong-ului în 
acea dimineaţă. 

Mama ei pornise în căutarea unui nou San Mig rece din 


frigider. Ceilalţi doi străini de pe puntea din spate îi erau 
necunoscuţi. Americanul roşcat cu barbă, între două vârste, 
care privea şi el dus pe gânduri valurile înspumate lăsate în 
urmă, părea să fie Wally Hearst, optimistul comprador - 
neguţător cu China - pe care mama ei îl citase de câteva 
ori în maşină; sărmanul băiat părea să fi descoperit abia 
atunci că răul de mare avut în trecut nu-l imunizase încă. 

Celălalt oaspete era o chinezoaică frumoasă, îmbrăcată 
într-un pulover de un alb imaculat şi pantaloni. Amestec de 
Shanghai, presupuse Vicky, ţinând seama de fineţea 
trăsăturilor şi ochii ei mari negri, migdalaţi. Era probabil 
prietena chipeşului inspector Chip din Poliţia britanică din 
Hong Kong care naviga adesea cu tatăl ei. Deşi chinezoaica 
părea că urmărise cu atenţie duelul tată-fiică, nici ea şi nici 
americanul nu aveau nici cea mai vagă idee de coliziune, 
aşa încât Vicky renunţă să le mai dea atenţie. 

Se simţi cuprinsă de panică. Era doar un joc, dar un joc 
pe care nu-şi permitea să-l piardă, deşi îşi cam epuizase 
opţiunile. La o distanţă de câteva picioare, într-o parte, 
câţiva pescari aflaţi într-o joncă de pescuit Tanka, puseră 
deoparte năvoadele la care lucrau, pentru a urmări scena, 
însă figurile lor rămăseseră impasibile, căci le păsa prea 
puţin dacă iahtul unui gwei/os este scufundat de un altul, 
aparţinând tot unui gwei/o. Silueta sampanei apăru clar în 
faţa ei; îi putea auzi şi zgomotul motorului - poc...cc, poc... 
cc - dar îşi dădu seama că nu avea viteză mare. Tocmai era 
pe cale să renunţe când îşi aduse aminte de prima lecţie 
învățată de la mama ei: „priveşte cu atenţie întotdeauna 
înainte de a face vreo mişcare”, deci avea viteză redusă, 
ceea ce însemna că apreciase corect forţa de sens contrar. 

Cu un rânjet triumfător adresat tatălui ei, ambală 
motoarele, obligând Whirlwind, cu prora sa înclinată, să 
„cosească” iahtul remorcat, la o distanţă de o mustață. Ea 
ştia că în Cheaspeake, abordajul strâns provoca urlete de 
protest şi ameninţări cu urmărirea în judecată la Long 
Island Sound, dar pe coasta Chinei o asemenea manevră 
„la mustață” stârnea admiraţie. 

— Ratat! aclamă Hugo de la proră, în timp ce polițistul 


Chip ridică o cange şi strigă: 

— Vrei s-o agăţ, Victoria? 

— Nu! Tata vrea una mai mare. 

La capătul canalului, ea porni cu toată viteza înainte, 
săltând o sampană care transporta pasageri spre un iaht, 
apoi îşi croi drum pe lângă un bufet plutitor,” stârnind 
panică în rândul clienţilor care aşteptau la rând să fie 
serviţi. Trecând prin faţa terasei clubului de iahting zări 
silueta unui bărbat bine legat care avu darul să-i înflăcăreze 
imaginaţia, accelerându-i bătăile inimii, înşfăcă binoclul cu 
mâna liberă şi începu să-l examineze atent. Vântul îi 
ciufulea părul negru mătăsos, iar pe chipul lui zâmbitor 
părea că se bucură de tot ceea ce vede în jur. Se întreținea 
cu un căpşor drăguţ roşcat. 

— Hugo! Ce face aici Alfred Ching? 

— A câştigat cursa „In jurul Insulei” la windsurfing, îi 
răspunse Hugo. Eu l-am finanţat. 

In fiecare an, în luna noiembrie, aveau loc curse de 
iahting dotate cu premii de un milion de dolari, pe o 
distanţă de douăzeci şi cinci de mile în jurul insulei Hong 
Kong şi oricine dispunea de câteva sute de dolari şi era 
înzestrat cu îndrăzneală şi o bună rezistenţă fizică, putea 
câştiga cu un windsurfer de opt picioare. 

— Nu ştiam că a participat şi el. 

— A luat lecţii de la Cynthia Hydes. 

— Sunt sigură că-i face avansuri. La cei treizeci şi cinci 
de ani cât trebuie să aibă acum, Alfred Ching avea încă o 
înfăţişare de băieţandru, plin de farmec, judecând după 
interesul pe care i-l acorda căpşorul roşcat. 

— Era cât p-aci să intri în dig. 

Vicky smuci cu putere roata cârmei, aruncă o ultimă 
privire spre Alfred Ching şi, virând strâns, ocoli digul cu 
blocuri masive din piatră, apoi intră direct în port. O hulă 
prielnică ce venea dinspre est săltă puţin Whirlwind. 

Duncan Mackintosh îşi încordă puţin maxilarul, ceea ce 
nu prevestea nimic bun. Vicky crezu la început că îl supăra 
vederea uriaşului „World Expo Center” din sticlă, aflat în 
construcţie pe vechea pistă a fostului aeroport Kai Tak. 


Expo avea să constituie un hotărât vot de încredere din 
partea comunităţii oamenilor de afaceri din Hong Kong. Aici 
urma să fie inaugurat Târgul Internaţional în memorabila zi 
de 1 iulie 1997. În general, lucrările se desfăşurau conform 
planificării, judecând după forfota muncitorilor şi schelăria 
din jurul clădirii, însă, cel mai proeminent edificiu - Golden 
Hotel Mackintosh-Farqguhar - era departe de a fi atins 
stadiul preconizat. Clădirea era izolată şi parcă învăluită în 
întuneric, în mijlocul proiectului Expo, cu scheletul său înalt, 
parţial din sticlă aurie, asemenea unei rachete pe jumătate 
finisate, care mai avea de străbătut o cale lungă până la 
lansare. 

Hugo îi spusese că cei din China care deveniseră experţi 
în manipularea braţelor de muncă deficitare în Hong Kong, 
îi făceau acum greutăţi şi lui Mackintosh-Farguhar. După 
toate probabilitățile cei de pe continent doreau ceva, dar 
nu spuseseră clar ce anume. Tot ceea ce ştiau Hugo şi tatăl 
ei era faptul că în momentul de faţă se izbeau de 
rapacitatea şi birocraţia Chinei Comuniste în negocierile lor 
privitoare la forţele de muncă. 

Cu toate acestea, nu Golden Expo îl înfuria pe Duncan 
Mackintosh, ci o mai veche navă de croazieră pentru 
pasageri ce sosea din est. Vicky o recunoscu imediat. 
Cândva, corpul robust al lui C/ydesbank fusese vopsit în alb, 
dar în prezent, adevărate cascade de rugină se revărsau 
din îmbinări şi orificii. Pe coşul înalt, din care se înălța fumul 
gros al unui combustibil de proastă calitate, figurau 
însemnele companiei de navigaţie Hai Xing din Shanghai, 
constând din valuri şi ancore aurii. 

— Asta nu e Dundee? întrebă Peter. 

— Este /nverness, mormăi tatăl lor. Orice prost poate 
vedea asta. Priveşte cabina de pe covertă. 

Statura firavă a lui Peter se micşoră parcă şi mai tare la 
auzul apostrofării dure din partea lui Duncan Mackintosh. 
Mary Lee, o autentică fukineză, se ridică pe jumătate de pe 
bancheta de la cockpit, ca şi când ar fi vrut să-i sară în 
ajutor, dar privirea arogantă a soţiei lui Hugo şi cea de 
gheaţă a lui Sally Mackintosh îi temperară elanul. Hugo îl 


cuprinse cu braţul pe după umeri, într-un gest protector, iar 
Vicky îşi netezi cu un gest automat părul, fără să-l 
slăbească din priviri pe tatăl său, dându-şi seama că şi el 
suferea. 

Cu ani în urmă, /nverness fusese un vas Mackintosh 
Farquhar întocmai ca şi Dundee. Mai erau şi Stirling, 
Edinburgh, Fort William denumite astfel după oraşele 
scoțiene ce aparținuseră mai întâi liniilor Farquhar, iar mai 
târziu liniilor Mackintosh - China Sea - vase de coastă ce 
cutreieraseră toate porturile din Singapore, Hanoi, Taipei, 
Shanghai, Manila şi Hong Kong. În cele din urmă, nemaifiind 
în măsură să concureze cu mâna de lucru ieftină a Chinei 
Populare, Mackintosh-Farquhar pierduse totul, fiind obligat 
să vândă pe nimica toată lui Două-Cărări Wong Li. 

In loc să înglobeze MacF în vasta Flotă Roşie Oceanică, 
magnatul chinez o donă practic companiei Hai Xing de pe 
continent, iar acum, China Populară câştiga o avere în 
valută forte din transportul foştilor refugiaţi din Hong Kong 
care-şi vizitau rudele mai puţin norocoase aflate de cealaltă 
parte a graniţei, din Shanghai, Fuzhou şi Ningbo, aducându- 
le aparate video şi maşini de spălat japoneze. 

Ce importanţă avea, cugetă Vicky, că o linie maritimă 
scoțiană era anacronică în Asia sau că Golden Dragon Air 
pornise la drum cu o modestă flotă aeriană de transport? 
Dar Duncan Mackintosh a iubit aceste vase, iar pierderea 
lor încă îl mai afecta. 

— Ah Chi! Hai să mai strângem câteva vele. 

— Da, Tai-Pan. 

Ah Chi era probabil ultimul chinez din Hong Kong care 
se adresa, fără ironie, directorului ultimei Companii 
Comerciale Scoţiene Independente cu titulatura de „Tai- 
Pan”. Acesta strigă la ajutorul său şi cu forţe unite începură 
să desfacă velele, pregătindu-se pentru amarare. În timp ce 
Ah Chi şi Huang se ocupau de filarea scotelor, ceilalţi 
membri ai echipajului aveau grijă să împrospăteze băuturile 
şi să le stocheze în frigider pentru a fi la îndemână în cursul 
celor patru zile de călătorie. 

Vicky cârmi sub vânt, intenţionând să slăbească puţin 


velele. Vasul începu să salte, în vreme ce paloarea lui Wally 
Hearst se accentua îngrijorător. Vicky îl observă când se 
strecură pe lângă ea, cu capul în jos, fiind probabil pe 
punctul să vomeze. 

— Nu te simţi bine, domnule Hearst? întrebă ea grijulie. 

— Wally, o corectă el cu un zâmbet de recunoştinţă. 
Cred că mi-am luat prea târziu pastilele. 

— In locul dumitale nu m-aş duce jos. Priveşte mai bine 
în faţă ca şi când ai zări ceva la orizont şi stai mai spre 
centrul vasului unde tangajul nu este atât de puternic. 

— Sper să mă simt mai bine după ce or să-şi facă 
efectul pastilele. 

— Nu e târziu să te întorci, spuse Vicky. Avem patru zile 
de mers. Poţi veni după noi cu avionul. 

Hearst dădu din cap descumpănit. 

— Ei, dar ăsta nu este un test de bărbăţie; şi lordul 
Nelson avea rău de mare de câte ori naviga. Hearst aruncă 
o privire vrednică de milă spre ţărmul îndepărtat. Sunt 
invitaţii pe care nu le poţi refuza. Păşind cu grijă se apropie 
de timonă cu ochii mereu aţintiţi asupra capacului culisant 
care ducea jos în cabină. 

Vicky întoarse capul şi o văzu pe chinezoaică lângă 
pupă, retrasă şi parcă dusă pe gânduri. 

— Cine doreşte să treacă la cârmă? 

Polițistul Chip preluă cârma, pe jumătate somnoros. 

— Am să te strig dacă mi-o ieşi ceva în cale. 

— E rândul tău acum, eu mi-am luat porţia. 

Vicky cobori de la cârmă, trecând pe lângă mama ei. 
Chinezoaica continua să stea aplecată pe spate, rezemată 
de bord şi din această poziţie avantajoasă îi putea observa 
pe toţi cei aflaţi pe punte. 

— Mă numesc Vicky Mackintosh. Bun venit la bord! 

— Vivian Loh. 

Işi dădură mâna şi Vicky îi admiră degetele delicate, ce 
păreau a fi sculptate în fildeş. N-o mai văzuse până atunci 
şi se gândea, nu pentru prima oară, cât de stânjenită se 
poate simţi o femeie din Vest în prezenţa unei orientale. 
Vivian Loh părea aproximativ de vârsta ei, poate chiar ceva 


mai tânără. Avea părul negru ca abanosul, lăsat liber până 
la umeri, iar pielea cu o tentă uşor arămie, părea cu atât 
mai catifelată. Era subţirică, ca toate cantonezele şi mai 
înaltă decât Vicky, însă mult mai zveltă. Vicky îşi dădu 
imediat seama că Vivian nu avea nimic comun cu navigația; 
pantalonii ei erau prea curaţi, purta pantofi cu totul 
nepotriviţi, iar lanţul de aur masiv de la gât era suficient să 
o stranguleze dacă s-ar fi agăţat de ceva în timpul unor 
manevre. Se întrebă din nou cu cine venise? Era sigură că 
polițistul Chip nu-i putea cumpăra un asemenea lanţ din 
salariul său, iar cerceii ei din jad fe; tsu nu erau de duzină, 
de felul celor de pe strada Cat. Vorbea cu accent Oxbridge, 
accent adesea cultivat în şcolile locale din Hong Kong, iar 
glasul ei avea un timbru domol şi plăcut. 

— Bine ai venit acasă! 

— Văd că nu există secrete în Hong Kong. Abia am sosit 
în dimineaţa asta. 

— Ştiu, lucrez pentru Tai-Pan. 

Acest enunţ era într-adevăr surprinzător. Deşi 
Mackintosh-Farquhar avea vreo două mii de angajaţi în 
Hong Kong, era sigură că nici măcar o jumătate de duzină 
dintre aceştia nu se bucuraseră de privilegiul unei invitaţii 
la bordul lui Whirlwind, cu atât mai mult la o croazieră 
familială. 

— Şi ce faci pentru tatăl meu? 

— Sunt agentul lui comercial pentru China, comprador, 
răspunse Vivian, nu fără mândrie. 

O altă surpriză: Vivian Loh era considerată ceva mai 
mult decât o prietenă de weekend a unui marinar, deoarece 
în 1996, în Orient, titlul de „comprador” se atribuia unor 
persoane cu calităţi ieşite din comun. In vremurile 
coloniale, un  „comprador” indigen juca rolul unui 
intermediar între societăţile comerciale din Hong Kong şi 
China, însă azi, acesta era negustorul Chinei care prospecta 
piaţa continentului şi aprecia cât de riscante sau profitabile 
puteau fi anumite tranzacţii. Navetele erau indispensabile 
pentru perfectarea afacerilor pe teritoriul Chinei Comuniste. 
In ciuda celor douăzeci de ani de reforme economice care 


se scurseseră de la moartea lui Mao - sau poate tocmai din 
această cauză - climatul afacerilor în China - cu aparatul 
său birocratic corupt - cu tranzacţiile purtate într-o vastă 
paletă de limbi şi dialecte şi cu alianțele sale politice în 
permanentă schimbare - era, după spusele lui Hugo, 
„unic”. 

— Lucrezi de mult timp la noi? întrebă Vicky. 

Vivian Loh o privi un moment în tăcere, ca şi cum ar fi 
vrut să înţeleagă cât de preţios suna acest „noi” şi în ce 
măsură erau ei veşnic dominați de sentimentul de 
proprietate, ceea ce ilustra perfect intenţiile lui Vicky. Dar, 
în locul unei reacţii fireşti, ochii adânci ai femeii exprimau 
un calm de invidiat. 

— De patru ani... Te-ai hotărât să rămâi aici la Hong 
Kong? 

— Nu l-am părăsit niciodată, răspunse ea imediat, poate 
prea rapid pentru a fi convingătoare. Neştiind că Vivian era 
un angajat „cheie” al întreprinderii tatălui ei, Vicky intui 
fragilitatea propriilor legături cu compania tatălui ei şi 
încerca să-i dea de înţeles că, în ciuda complexităţii lor, în 
prezent deveniseră sporadice. 

Vivian remarcă  inconsecvenţa afirmațiilor ei cu 
agerimea unei pisici care urmăreşte mişcarea din jurul ei, 
cu ochii pe jumătate închişi. Era isteaţă şi subtilă, şi totul la 
ea sugera o cunoaştere secretă a unor locuri îndepărtate. 

— Voi păstra în continuare biroul din New York, 
răspunse Vicky cu emfază. Aceasta suna chiar mai pompos 
decât stăteau lucrurile în realitate, bănuind că Vivian 
cunoştea situaţia. Dacă avea să piardă hotelul, sediul 
Mackintosh-Farquhar s-ar reduce la un singur apartament în 
clădirea Pan-American, alături de alte companii 
internaţionale cu denumiri vagi şi antecedente dubioase. 

— Cu ce te mai ocupi, vreau să spun, în afară de hotel? 
o întrebă Vivian. 

Vicky privi îndelung în faţa ei, undeva în gol, înainte să 
răspundă. 

Whirlwind se mai clătina încă în apa mării înspumate. Pe 
puntea superioară, în faţă, tatăl ei împreună cu Ah Chi se 


chinuiau să elibereze vela pe jumătate înfăşurată pe catarg. 

Alături de ea, lângă proră, Vivian stătea într-o poziţie 
maiestuoasă de zeiţă orientală a mării. Pentru cineva 
neinteresat de navigaţie, cum era şi cazul ei, o asemenea 
apariţie de o frumuseţe exotică, glacială, putea fi totuşi 
extrem de reconfortantă pe o punte în tangaj. 

— O să-i fac tatălui meu câteva propuneri, spuse ea şi 
privirea ei alunecă deasupra zonei comerciale aglomerate. 
Turnurile clădirilor de un modernism accentuat se înşirau 
de-a lungul țărmului, începând cu districtele vestice până la 
cele centrale Wanchai şi Causeway Bay, părând că se 
caţără pe versanţii colinelor şi că, în curând, chiar şi 
Victoria Peak avea să fie populată. 

— Cum ţi se pare faţă de New York? întrebă Vivian 
observând-o cu atenţie. Eu n-am fost niciodată acolo. 

Plictisită de cursul pe care-l luase discuţia, ea răspunse 
aproape tăios: 

— Hong Kong-ul pare un New York cumpărat de 
japonezi. 

Observând licărirea din ochii lui Vivian, Vicky îşi spuse 
că necazurile ei din New York nu se datorau lui Vivian şi că 
cele patru zile de călătorie pe un vas aglomerat avea să le 
împartă şi cu ea, drept care îşi înmuie tonul şi îşi alese cu 
grijă cuvintele. 

— Prin comparaţie, New York-ul este mare, aproape 
elegant. Mereu sunt izbită de existenţa spaţiilor dintre 
clădiri; Hong Kong-ul este atât de haotic. 

— Chinezesc, completă Vivian. 

— Categoric... chinezesc. 

Trebuia doar să auzi poreclele clădirilor: Turnul de Aur, 
sediul companiei Mackintosh-Farguhar din Causeway Bay 
era numit „Dintele lui Hakkan”, uriaşa Casă Oceanică 
Mondială a lui Două-Cărări Wong - a doua cea mai înaltă 
clădire din Asia - „Hardughia prea înaltă”, iar Casa-Grădină 
cu ferestrele sale rotunde era cunoscută sub denumirea 
„Casa celor o mie de Funduri de Măgăriţă”. 

— Nu, nu vom părăsi Hong Kong-ul, deşi la anul s-ar 
putea să nu mai avem de ales, în cazul în care se 


agravează situaţia externă şi Armata Populară de 
„Eliberare” pune stăpânire pe zonele centrale sau trupele 
Securităţii Publice ajung să aresteze femeile de afaceri, ca 
bază de plecare pentru negocierile ulterioare. 

Vivian nu zâmbea. 

— În cazul acesta ce va face tatăl tău? Vreau să spun 
după ‘97? 

— Tu nu înţelegi? Familia mea nu este expatriată, nu a 
venit aici din Anglia să facă avere în cinci ani. Noi suntem 
refugiaţi la fel ca oricare familie chineză. Tatăl mamei mele 
a venit din Shanghai în anii '20, când devenise prea 
periculos să mai rămâi cinstit în Serviciul Vamal, din cauza 
Bandei celor Trei, cu nimic mai prejos decât cei din Banda 
Verde. 

— În vechiul Shanghai, cel mai corupt oraş de pe coasta 
Chinei, brigăzile chineze care controlau poliţia şi mențineau 
liniştea la jocurile de noroc ale afaceriştilor străini nu 
priveau cu ochi buni încercările de amestec în afacerile de 
contrabandă. _ 

— Tatăl meu a fugit de „Eliberarea” comunistă. In '49. 
Ne-am făcut aici un rost, astfel că, în prezent, reprezentăm 
ultima companie comercială independentă britanică din 
teritoriu. Având în vedere statutul nostru de refugiaţi, poţi 
să fi sigură că Mackintosh-Farguhar va da din coate ca să 
supravieţuiască. 

Vivian vorbi pe un ton calm, însă ferm, ca şi când n-ar fi 
auzit nici un cuvânt rostit de Vicky. 

— Hong Kong-ul poate fi comparat cu cârma acestui vas 
- vasul tău, se corectă ea cu un surâs ca pentru sine. 

— Hong Kong-ul poate cârmui China înainte spre lumină 
sau înapoi în întuneric. Tatăl tău înţelege acest lucru. 

— Ei bine, dar în cazul în care cârma intră la apă, tata 
mă va trimite la New York. 

— Cei din Hong Kong au o responsabilitate, adică aceia 
care au prosperat aici sunt datori să preia cârma. 

— Spuneam doar în cazul când... Unde ţi-e paşaportul? 
Canada? 

— N-am paşaport. 


Vicky o privi surprinsă. Nu mai întâlnise pe cineva din 
eşalonul superior al Hong Kong-ului care să nu fi obţinut un 
paşaport străin, fie lucrând în afară, investind, cumpărând, 
fie pur şi simplu prin căsătorie. 

— De ce nu? 

— Consider că vremurile vitregi ascut spiritul. 

— Ascut spiritul? Ţi-l vor ascuţi poate într-un lagăr de 
reeducare; n-ar fi exclus să ajungi să mâni porcii prin 
stepele Mongoliei vreme de zece ani buni de-acum încolo. 

— Eu sunt chinezoaică din Hong Kong, răspunse Vivian 
cu convingere. Acesta este căminul meu... 

Afirmația făcută de Vivian pe un ton oarecum ironic, 
dacă nu chiar dispreţuitor, avu darul să o pună pe Vicky 
într-o situație umilitoare.  Examinându-şi  stânjenită 
propriile-i convingeri pe care numai arareori avea ocazia să 
le exprime, se întreba acum dacă ar fi fost în stare să le 
prezinte atât de clar şi categoric. 

— ... Tot aşa cum este şi al tatălui tău. 

Această afirmaţie i se păru total deplasată. 

— Se pare că ştii foarte bine ce se ascunde în mintea 
lui. 

— Nu, deloc, se grăbi Vivian să nege. Poate în calitate 
de comprador al tatălui tău, sper ca întreprinderea lui să 
rămână în China. Din punctul meu de vedere, socotesc 
rezonabilă o asemenea speranţă, nu-i aşa? 

— Da, desigur, aprobă Vicky. Este şi speranţa mea. 
Hong Kong-ul e de departe cel mai bun oraş din lume 
pentru oamenii de afaceri. 

— ... Afară doar de cazul în care am avea de gând să 
redevenim  refugiaţi..., adăugă Vivian cu un zâmbet 
prietenos. 

În ciuda acestei pledoarii foarte realiste, făcută în cele 
din urmă pe un ton mai apropiat, Vicky nu se calmă şi se 
simţi cuprinsă deodată de o ciudată nelinişte care i se 
infiltra în suflet, precum apa printre crăpăturile stâncilor. 
Poate că şi zvonurile privitoare la  Două-Cărări îi 
provocaseră această stare de spirit, deşi ea nu prea era 
înclinată să le dea crezare. Nu erau decât bănuieli, mai 


mult o ameninţare de ordin general pentru a-şi consolida 
poziţia. 

Un strigăt venit dinspre proră o făcu pe Vivian să 
întoarcă privirea într-acolo. Tatăl lui Vicky şi Ah Chi 
reuşiseră în sfârşit să elibereze parâma astfel că, la 
indicaţia Tai-Pan-ului, Chip conduse ambarcaţiunea sub 
vânt. Pânzele se umflară şi iahtul se puse în mişcare. Când 
încetă zgomotul motoarelor se aşternu brusc liniştea, 
tulburată doar de clipocitul apei în urma vasului. Vicky îşi 
desprinse privirea de pe chipul luminos şi senin al lui 
Vivian. Mâhnită şi descurajată, ea îşi dădu imediat seama a 
cui prietenă era chinezoaica. 


4 


Vicky o urmărea pe mama ei care tocmai deschidea o 
nouă cutie de bere. Cana cu bere fiind rece, o ţinu o vreme 
lipită de obraz. Nu! Nu se putea...! Făcu eforturi să-şi ţină 
gura pe când înconjurau East Point. Trecură prin apropierea 
sordidelor aşezări lacustre ale Komintangului, unde mai 
fluturau încă sfidător steagurile naţionaliştilor şi se 
strecurară cu greu prin canalul învolburat şi murdar Thong. 
Duncan Mackintosh trecu din nou la cârmă, schimbând cu 
Vivian priviri conspirative. Cel puţin se străduiau să 
păstreze aparențele, dar Vicky intuia că amândoi erau 
mistuiţi de acelaşi foc lăuntric. 

După ce trecu de Shek-O, locuinţa din sticlă a lui Hugo 
de lângă Clubul de lahting, şi lăsă în urmă liziera pădurii 
Waglan Light, Whirlwind se înscrise pe un curs confortabil. 
Depăşi apoi un uriaş transportor japonez, traversă în forţă 
Canalul Lamma şi, în sfârşit, iahtul avu cale liberă în larg. 

Privite dinspre pupă, piscurile crestate ale Hong Kong- 
ului se estompau în atmosfera umedă şi ceţoasă. Curând, 
deveni imposibil să mai distingi punctul în care insula 
întâlnea marea, care devenea agitată. 

Pur şi simplu, nu se putea! Într-un oraş în care bărbaţii 
cu situaţie - atât gwei/os, cât şi chinezi - îşi luau amante în 
mod curent, părinţii ei constituiau un cuplu legendar. Nunta 
Mackintosh-Farguhar fusese cel mai romantic eveniment 
din viaţa înaltei societăţi în anii '50. Ca într-o feerie, fiica 
bătrânului Tai-Pan, o renumită participantă la cursele de 
iahting, se îndrăgostise de tânărul partener de afaceri al 
tatălui său. Lumea încă mai vorbea la recepţiile pe care le 
dădeau, de admiraţia pe care o stârneau la toate balurile 
guvernatorului, ca şi de seratele organizate la malul mării, 
după concursurile pe Marea Chinei. 

Dacă pe parcursul anilor de muncă, la care s-au 
adăugat problemele inerente legate de creşterea copiilor, 
Sally a început să bea, iar Duncan a trebuit să facă eforturi 


tot mai mari pentru a-şi menţine poziţia şi a păstra 
câştigurile, familia lor rămăsese - cel puţin privită din afară 
- una dintre cele mai stabile din înalta societate. Nu 
alimentaseră bârfele şi nici nu furnizaseră vreun material 
pentru ziarele de scandal. 

Vicky privi din nou spre Vivian şi observă că ochii ei îl 
cercetau pe furiş pe Duncan. Simţi deodată nevoia să 
plângă. intuiţia n-o înşelase. Ea recunoscu schimbarea ce 
se produsese în el, un fel de neastâmpăr juvenil care ceda 
uneori locul unei stranii seninătăţi. Simpatia ei se îndreptă 
fără rezerve câtre mama sa. Da! De asta bea, şi ce greu 
trebuie să-i fie. In mod cert, băutura nu era decât o supapă 
iluzorie, dar în alte ocazii... devenea o necesitate. Tot atât 
de greu şi necesar putea fi însă şi pentru el, deşi 
eventualitatea ca el s-o părăsească acum i se părea dovada 
unei cruzimi fără margini. 

Vicky reflectă asupra acestui aspect ore în şir, târziu 
după ce piscurile munţilor dispăruseră în urma lor. Era 
cumplit de deprimată şi, dintr-o dată, se simţi maturizată 
înainte de vreme, dar şi neputincioasă şi însingurată 
deopotrivă. Chiar şi atunci când încerca să se depărteze de 
părinţi, din dorinţa de a trăi pe propriile picioare, ea credea 
în permanenţa convieţuirii lor acasă şi asta îi dădea forţa 
necesară pentru a-şi croi un drum în viaţă. Se putea duce 
oriunde atâta vreme cât avea spatele asigurat. 

In cele din urmă, Duncan cedă cârma soţiei sale şi făcu 
câţiva paşi înainte. Vicky îl urmări, strecurându-se prin 
puzderia de prăjini, parâme, otgoane şi vinciuri. Il prinse de 
braţ în faţa punţii superioare unde Ah Chi stătea pe vine, 
preocupat de sâcâitoarele macarale şi ghiuri. 

— Pot să-ţi vorbesc? 

— Acum? Trebuie să descoperim de ce a înţepenit 
drăcovenia asta. El privi în sus şi, fără să pară impresionat 
de ceea ce desluşi pe faţa ei, ordonă lui Ah Chi să coboare 
pentru a-i aduce lada cu scule. Vicky aşteptă până când 
acesta dispăru prin capacul culisant al cabinei. 

— Ei bine, Maiestate, dă-mi voie să-ţi spun fără ocol că 
sunt sătul până peste cap de afacerea ta cu hotelul din New 


York. 

— La dracu cu hotelul tău blestemat! 

— Ce-ai spus? 

— Doar ţi-am lăsat un plan de restructurare bine gândit. 
Dacă vrei să obţii beneficii peste cinci ani, trebuie să 
investeşti ceva bani, dar dacă nu vrei, ţi-am şi găsit 
cumpărători care aşteaptă la rând. Vicky se simţi uşurată, 
de parcă i se luase o mare greutate de pe inimă şi, în 
acelaşi timp uimită de uşurinţa cu care îi ieşiseră cuvintele 
din gură. O făcuse, în sfârşit, singură, la întâmplare. Tatăl ei 
îşi scutură capul, parcă buimăcit de ceea ce auzise. Citi în 
ochii lui convingerea că ea va reveni cu picioarele pe 
pământ. 

— Ce dracu te-a apucat, Maiestate? întrebă el şi în 
oricare altă împrejurare, ea ar fi intrat în pământ de ruşine; 
acum însă el scăzuse în ochii ei, îşi pătase onoarea. 

— Dar pe tine ce te-a apucat s-o aduci aici, într-o 
croazieră familială? 

— Pe cine? 

— Nu mă mai lua drept proastă! 

— Nu ştiu despre cine vorbeşti! 

— A aflat cumva şi mama? 

Duncan Mackintosh o săgetă cu privirea sa de gheaţă, 
dar cercetând-o mai atent, îşi dădu seama că nu-i mai 
putea ţine piept. Privind pe deasupra capului ei, în direcţia 
în care se afla Sally şi unde Vivian îşi reluase locul 
sprijinindu-se de parâma de la pupă, îi răspunse în şoaptă: 

— Nu, nu ştie şi ţi-aş fi recunoscător dacă ai face în aşa 
fel încât să nu afle. N-are rost să pricinuim dureri inutile. 

— Şi ce acoperire ai? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce crede lumea care se află la bord? Ce crede 
mama? 

— Adevărul! Vivian Loh se numără printre cei mai 
capabili salariaţi ai mei. Contez pe ea în privinţa 
contractelor şi e dată naibii în relaţiile cu chinezii. 

— Dar Peter cunoaşte chineza. Peter Mackintosh trăise, 
de fapt, pe continent, mai întâi ca student, apoi ca profesor. 


— Fratele tău este alb, e un gwei/o. Nu ştiu câte parale 
face în domeniul lui, însă în ochii lor va fi întotdeauna un 
afurisit de străin, iar pentru noi, un răzgâiat. 

— Dar Hugo ştie? 

— Va şti când şi dacă trebuie să ştie, nu înainte. Nu se 
pune problema ca odraslele noastre să aleagă între mine şi 
mama lor. Ştii doar şi tu asta, pentru că eşti a naibii de 
isteaţă. 

— Femeile observă în general, tată, ştiu să-şi folosească 
bine ochii. 

— Femeile! Pe dracu! Eu te-am învăţat să observi, 
asta... şi încă multe altele. 

— Şi acum s-au întors împotriva ta, nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva. 

— Ah, tată, cum ai putut? 

Un surâs brusc, însă plin de amărăciune înflori pe buzele 
lui Duncan. 

— Mai bine întreabă-mă cum de n-am făcut-o mai de 
mult şi, în afară de asta, Maiestate, să ştii că nu tu eşti în 
măsură să judeci pe alţii. Luată prin surprindere, Vicky bătu 
în retragere şi se gândi că ea ieşise onorabil din cele două 
căsătorii eşuate, ceea ce era valabil şi pentru recenta sa 
despărţire de prietenul ei, dar cu câteva cuvinte alese în 
mod deliberat îi ordonase să se întoarcă acasă într-o 
atmosferă de confuzie generală. 

— Dar, tată, cum poţi compara divorţul meu de acum 
zece ani cu ceea ce-i faci tu mamei acum? Jeff era un băiat 
nefericit, iar pe mine m-ai manipulat să mă mărit cu el 
pentru că te ispitea lanţul de magazine al tatălui lui! Era 
suficient de tânăr şi bleg ca să-ţi facă jocul. 

— Mama îmi spune însă că ai rupt-o şi cu Rod Dwyer. 
Cât a durat relaţia cu el? Trei ani? 

— la mai slăbeşte-mă! îi aruncă Vicky cu mânie. L-am 
dat deoparte în încercarea de a-ţi salva blestematul ăla de 
hotel. Eu n-am avut niciodată aventuri, iar el nu s-a culcat 
niciodată cu altă femeie. Era un băiat tandru şi... l-am iubit 
foarte mult. 

— Da, într-adevăr, numai unul şi unul. Jeff se droga, iar 


Rod aveam impresia că era mai totdeauna beat. 

— Trebuie să fie foarte veselă o asemenea viaţă ca şi 
aceea pe care o duc eu acum. 

Pe buzele lui Duncan Mackintosh înflori binecunoscutul 
său zâmbet fermecător ce-i punea în valoare strălucirea 
dinţilor şi scânteierea ochilor cărora chinezii - cu înclinația 
lor spre poezie - îi găsiseră un nume potrivit de „Faţă de 
Dragon”. Timp de câteva secunde, copleşitorul şi 
inegalabilul lui farmec calculat o seduse chiar şi pe Vicky 
care îl privea acum cu oarecare înţelegere. El dăduse 
expresie îndoielilor sale legate de imposibilitatea de a trăi 
alături de un bărbat fără să-l distrugă sau de opţiunea ei 
pentru unul suficient de puternic care să supravieţuiască 
ambițiilor ei. 

— Ah, tăticule...! De ce faci asta? 

— Pentru că simt că trăiesc din nou, răspunse el cu un 
ton cât se poate de convingător. 

Dar înţelegerea faţă de tatăl ei nu dură mai mult decât 
zâmbetul lui şi întrucât ea nu putea admite că-i invidia 
siguranţa, precum şi noua lui fericire, se retrase după 
perdeaua temerilor sale legitime cu privire la impactul pe 
care l-ar putea avea asupra mamei această aventură 
amoroasă a tatălui ei. 

— Cred că distrugerea vieţii mamei mele merită o 
explicaţie mai serioasă. 

— Nu există şi nici nu mă aştept ca o fată de vârsta ta 
să dea dovadă de înţelegere. 

— Să înţeleg că ai devenit intim cu „fete de vârsta 
mea”. De fapt ea arată chiar mai tânără decât mine. 

— Are exact vârsta ta. Amândouă sunteţi copiii 
Dragonului. Anul Dragonului - 1964 - a fost excelent pentru 
toţi nativii potrivit standardelor chinezeşti. 

— O amantă „dragon” pentru „Faţa Dragonului”. Vicky 
zâmbi cu amărăciune. 

— Oricum, cu ea mă înţeleg mult mai bine decât cu fiica 
Dragonului. 

— Ah, da, desigur, e atât de atrăgătoare, atât de 
modestă şi, ce să mai vorbim, „atât de isteaţă”! 


— Lasă ironiile, i-o tăie el brusc pe un ton ameninţător. 
Nu vorbi în necunoştinţă de cauză. 

Vicky se aplecă spre el şi îi şopti la ureche. 

— Presupun că o „cunoşti” bine, nu? 

Ah Chi care tocmai îşi făcea apariţia, îi văzu 
înfruntându-se ca doi cocoşi, gata să se încaiere. 

— Scuze, Missy. Vicky se dădu la o parte din calea lui şi, 
printr-o înţelegere tacită, se retrase cu tatăl ei la proră, pe 
platforma îngrădită care se prelungeşte cu şase picioare 
deasupra bombresului, în faţa iahtului. Prora ce tăia 
zgomotos apa le oferea un loc propice pentru a discuta în 
taină, departe de urechi indiscrete. Ea continua să-l 
privească printr-un păienjeniş de parâme şi frânghii. Ah Chi 
aştepta în spate la o oarecare distanţă, cu frânghia de 
salvare în mână, proptit cu un picior pe spinakerul prăjinii 
care bătea pe punte. El scruta marea, care devenea din ce 
în ce mai agitată la orizont, soarele se micşora, conturându- 
se tot mai palid pe cerul acoperit pe mari porţiuni de nori 
cirrus. 

— Ce planuri ai cu ea? întrebă Vicky, nutrind o vagă 
speranţă că mai putea salva ceva din căsnicia mamei sale. 
— E o femeie formidabilă, veni răspunsul lui precaut. 

— De asta ai angajat-o? 

— De fapt, ea a fost o elevă cu bursă. 

Mackintosh-Farguhar acorda burse elevilor şi studenţilor 
chinezi nevoiaşi. Aceia care excelau la studii erau îndrumați 
către universităţi în Marea Britanie, iar ulterior li se oferea o 
slujbă la una din întreprinderi. 

— De când durează toată povestea asta? 

— Termină cu aiurelile tale. A făcut o treabă a naibii de 
bună pentru compania noastră, cu mult înainte ca relaţiile 
noastre să capete turnura actuală. A fost şefă de promoţie 
la Cambridge. 

— Ce frumos din partea ei, spuse Vicky. Şi eu am vrut 
să studiez la Cambridge. Ea tăcu brusc, preferând să nu-i fi 
dezvăluit secretul. Poate că şi el se schimbase sub 
ameninţarea „Răsturnării”. Poate că un bărbat mai vârstnic 
simte nevoia să redevină tânăr când îl ameninţă vreo 


primejdie. Merse până acolo încât acceptă ideea că el 
acţionase astfel de teamă sau poate... un bărbat îşi ia pur şi 
simplu ceea ce doreşte. Poate Vivian Loh era ultima diîntr- 
un lung şir de achiziţii ale vieţii sale: Sally, cu toată suita 
Liniilor de Navigaţie ale tatălui ei, lanţul de magazine, 
companiile aeriene, hotelurile, iar acum o amantă 
chinezoaică rafinată. Cât de tipic suna asta pentru Hong 
Kong, îşi spuse ea, pentru a nu ştiu câta oară. Să-şi îmbarce 
vârstnica nevastă şi s-o trimită înapoi în Anglia pentru a 
începe o viaţă nouă. Privi de cealaltă parte a iahtului către 
mama ei care îşi ridicase faţa-i bronzată în bătaia vântului 
de parcă ar fi uitat complet de sine şi se gândi la ea însăşi 
cum va arăta la şaizeci de ani. Cei douăzeci şi opt de ani 
care le separau i se părură dintr-o dată foarte apropiaţi. 
Poate atunci, presupuse ea, îşi va lua un amant chinez 
chipeş, dacă aşa va simţi, şi în special dacă vor rămâne în 
Hong Kong, pentru a nu face notă discordantă faţă de stilul 
de viaţă al oraşului. 

— Văd că zâmbeşti, remarcă Duncan, să înţeleg că pot 
relua lucrul la afurisita aia de macara? 

— Dar, ia spune-mi, tipul acela cu barbă - Wally Hearst 
- cine e? 

— Un american. 

— Asta pot să văd şi eu. 

— Un negustor chinez independent. Are câteva filiale 
destul de prospere la Beijing. 

— Am crezut că ai deja unul chinez, remarcă Vicky cu 
maliţiozitate. 

— Vivian are legături mai bune în Shanghai. 

— Da, dar Beijingul dă tonul la Hong Kong. Ce faci în 
Shanghai? 

— Imi fac prieteni, răspunse el enigmatic ca de obicei, 
dar Vicky insistă să-i spună ce punea la cale. 

— Priveşte, strigă Sally. Duncan! Duncan, dragule! 
Priveşte! Impinse la o parte cana cu bere şi înşfăcă îndată 
binoclul. În partea dinspre port! Mai departe, în larg! N-am 
mai văzut aşa ceva de ani de zile. 

Toţi întoarseră privirile către est şi zăriră o mare Joncă 


Roşie legănându-se la orizont, cu toate pânzele în vânt. 


5 


Soarele învăluia pânzele striate ale joncii care semănau 
cu uriaşe aripi de fluturi. Dispuse la întâmplare, în diverse 
unghiuri, acestea conturau o siluetă stranie. Catargul 
dominant se legăna în spatele velei-trincă acoperind 
minuscula velă numită focul săgeţii. 

— Se îndreaptă către noi! 

Vicky se înfioră. Vechea corabie avea o înfăţişare 
frumoasă, dar ciudată, ivindu-se parcă de nicăieri. Ea 
scrută zarea, însă nu observă nimic, nici măcar o urmă de 
fum. Mama ei, Hugo şi Peter se distrau trecându-şi 
binoclurile unul altuia. Vicky îşi privi tatăl. Silueta lui 
atletică, cu genunchii proptiţi de frânghia de salvare, 
domina puntea  vădind interes faţă de înaintarea 
misterioasă a joncii. Vivian Loh se strecură ca o felină şi 
ajunse pe nesimţite în preajma lui. Observând manevra, 
Vicky aproape că simţi dorinţa ei de a-l atinge. Împinsă de 
vântul proaspăt dinspre est care vălurea suprafaţa apei, 
marea joncă înainta repede, cu peste zece noduri, aprecie 
Vicky. 

— Piraţi cumva? întrebă Wally Hearst pe Ah Chi, cu o 
grimasă ce voia să treacă drept zâmbet. Se părea că 
pastilele contra răului de mare îşi făcuseră efectul, 
atenuându-i paloarea chipului. Am în sacul meu pentru 
Manila un automat. Poate ar trebui să-l... 

— Eu l-aş lăsa la locul lui, îl sfătui polițistul. Oricum, 
dacă sunt înarmaţi nu ne putem compara cu ei. 

— Cine ar putea fi? întrebă din nou Hearst. 

Chip orientă din nou binoclul spre vas. 

— Nu crezi, Duncan, că aparţine Chinei? 

— Pare destul de obosită să fie a lor. 

Cu velele ponosite, cârpite la întâmplare, cu corpul său 
aproape distrus, de pe care se luase vopseaua, dând la 
iveală pete mari, înnegrită de mâzga apei, ambarcaţiunea 
părea o barcă pescărească, de felul acelora care acostează 


ocazional în portul Victoria. În afară de aceasta, observă 
Vicky, nici o joncă nu mai arbora pânze decât la festivitățile 
organizate în onoarea zeiţei mării Tin Hau. Până şi cei mai 
săraci oameni de pe continent le înlocuiseră cu motoare 
Diesel ce le permiteau să navigheze pe tot parcursul anului, 
fără a fi nevoiţi să aştepte musonul de iarnă. 

— AŞ fi depistat un vas de contrabandă, spuse Chip, dar 
radarul nu a semnalat prezenţa nici unui metal. 

Vicky îi trecu binoclul lui Wally Hearst pentru a chibzui 
în tihnă asupra situaţiei şi îi arătă cum să-l potrivească, mai 
întâi cu un ochi, apoi cu celălalt. 

— Ttiii! Dar are un milion de tentacule! 

— În felul acesta îşi repartizează încărcătura. 

— Aha, asta-i! 

Ea îi explică vechile trucuri pe care le foloseau 
constructorii de nave pentru a consolida lemnul, bambusul 
şi armătura corpului. Un cadru din bârne drepte 
înmănuncheate la proră sugera o semilună, iar spiţele din 
bambus împărțeau fiecare pânză în panouri trapezoidale ce 
se deschideau în bătaia vântului asemenea unui uriaş 
evantai roşu. 

— Cum naiba de ştii atâtea lucruri despre jonci? 

— MacF a avut mai de mult un şantier naval pe insula 
Apleichau. Tata mi-a încredinţat conducerea acestuia - 
prima mea slujbă după terminarea şcolii. 

— Ciudată ocupaţie pentru o gweipo! 

— Aşa a găsit de cuviinţă tata. 

Zâmbăreţii dulgheri chinezi de pe şantier i-au împărtăşit 
cu plăcere fiicei Tai-Pan-ului câte ceva din tainele construirii 
de jonci, dar în timp ce o ameţeau cu arta şlefuirii lemnului 
de tek şi cu instinctivul lor simţ al proporţiilor, mai 
şterpeleau şi ceva materiale de la întreprinderea MacF cu 
care îşi construiau pe ascuns sampane cu viteză mare 
pentru contrabandă. Vicky află acest lucru cu ocazia unui 
inventar făcut - aşa cum învățase la şcoală - atunci când 
descoperise o astfel de sampană. O suflă iute de sub nasul 
hoţilor şi o puse în vânzare drept sampană foarte rapidă. 
Deşi supăraţi, ingenioşii constructori o admirară pentru 


isteţimea ei, atribuindu-i numele de „Fiică a Dragonului”, 
un nume pe care de altfel nu-l păstră prea mult timp. 

Forţând înaintarea către Whirlwind, jonca se apropia cu 
pânzele adunate în falduri. Ancora cu braţele ruginite 
atârna la proră şi anvelope de automobil căptuşeau ambele 
laturi, bălăbănindu-se din cauza tangajului. Vasul părea 
vechi de o sută de ani, scăpat ca prin miracol dintr-o duzină 
de războaie şi revoluţii. 

— Se apropie! 

Jonca înaintă până când ajunse paralel cu direcţia de 
mers a iahtului. Bârnele trosneau îngrozitor iar velatura 
scârţâia din toate încheieturile. Marinarii ascunşi în dosul 
velelor purtau îmbrăcăminte de culoare închisă. Când vasul 
acostă în dreptul iahtului, aceştia ieşiră la iveală şi începură 
să se caţere pe bord privind, se pare, cu multă 
circumspecţie. 

— Ah Chi, slăbeşte cârma! Văd că şi ei au avut un timp 
blestemat cu vântul ăsta strâns! 

— Heeei. Tai-Pan! 

— Coborâţi o barcă! ordonă Hugo. 

Doi bărbaţi se urcară în barca ce sălta, neputându-şi 
menţine echilibrul. 

— Ce vor? întrebă Hearst. 

— Ginşii noştri „VCR” şi „Sat Nav”, răspunse Sally cu 
sarcasm. 

Vicky îl privi pe Hugo cu atenţie, având impresia că nu 
era străin de toată afacerea asta. 

— Fii liniştită, nu-i nici un pericol. 

Patrulele din China obişnuiau să-i jefuiască pe pescarii 
chinezi din Hong Kong. În 1993 avusese loc un incident, în 
cursul căruia un iaht gwei/o fusese avariat, dar se pare că 
acesta fusese ultimul caz. Pentru a linişti comunitatea 
oamenilor de afaceri, China comunistă a dispus decapitarea 
vinovaţilor în public, pe un stadion din Canton, dar 
pedeapsa a avut un efect contrar, determinându-i pe 
expatriaţii din Hong Kong să reflecteze mai adânc asupra 
drepturilor civile de care se bucurau în timpul dominaţiei 
britanice. Mama lui Vicky îi scrisese despre această 


întâmplare, apreciind că „Este o treabă măruntă care însă, 
după mine, nu a fost încă reglementată”. 

Sampana gâfâia puternic alături de iaht, când un 
marinar se ridică şi aruncă o frânghie în dreptul lui Duncan 
Mackintosh. Acesta o prinse şi o învârti în jurul celui mai 
apropiat vinci, astfel încât sampana atinse corpul 
scunerului. 

Marinarul chinez vorbi. Vicky o privi pe Mary Lee, 
crezând că dialectul era fukinez, însă Mary nu dădea semne 
că ar pricepe ceva. Vivian Loh făcu un pas înainte şi 
schimbă cu marinarul câteva cuvinte pe care i le traduse lui 
Duncan atât de încet, încât Vicky nu le putu auzi. 

— Hugo, strigă Duncan. 

Acesta încălecă bordul şi cobori în sampană, apoi o 
chemă pe Vivian. 

— Eu vreau să vin, spuse Vicky. 

— Barca e plină. Am nevoie de Vivian să traducă. 

— Şi eu vorbesc chineza. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Maiestate, ţi se pare că 
flăcăii ăştia ar vorbi mandarina? Pun pariu că asta-i o joncă 
Ningo. Portul Ningo, amplasat în partea de est a Chinei, de 
partea cealaltă a golfului Hangzhou din Shanghai, era locul 
de naştere al majorităţii armatorilor chinezi din Hong Kong. 
Aceştia vorbeau puţin dialect wif. E un noroc că o avem pe 
Vivian cu noi. 

Vicky nu mai găsi forţa necesară să insiste. Timp de mii 
de ani mandarina fusese limba chineză de elită folosită în 
afaceri, pe lângă sumedenia de limbi şi dialecte vorbite pe 
continent, însă pentru discuţii cu mulţimea din sudul Chinei, 
ce trăia de-o parte şi de alta a fluviului Yangtze, aceasta 
era la fel de nefolositoare ca şi latina. 

— Atunci ia-l pe Peter! izbucni furioasă Mary, 
împingându-l în faţă pe acesta, însă Duncan nu o luă în 
seamă şi îl strigă pe Ah Chi, care era la cârmă. 

— Ţine aproape, Ah Chi, apoi cu un autentic rânjet de 
Dragon, adăugă: Dacă-şi schimbă cursul, goneşte după ea. 
Repede! Repede! 

— Da, Tai-Pan, spuse băiatul Tanka, aruncând priviri 


îngrijorate către marea joncă, temându-se ca nu cumva să-i 
depăşească din cauza vântului. 

— Hai, Viv, jos în barcă. Duncan o prinse de mână cuo 
gingăşie de care Vicky nu l-ar fi crezut capabil şi o ajută să 
sară peste bord, neslăbind-o de mână nici un moment. 

Oare observaseră şi ceilalţi, se întrebă ea cu gelozie, 
spunându-şi că doar dansatorii sau îndrăgostiţii mai etalau 
asemenea gingăşii. 

După câteva trosnete şi scârţâieli, sampana începu să 
se depărteze. 

Spumegând de furie că fusese dată la o parte cu atâta 
brutalitate, Vicky urmări sampana care sălta pe crestele 
valurilor. Sally Mackintosh se apropie de ea şi murmură 
gânditoare: ă 

— Imprevizibilă mai e şi marea asta. In aceeaşi clipă o 
rafală puternică izbi valurile şi le scăldă pe amândouă, din 
cap până în picioare. 

Vicky ridică din nou binoclul, cu genunchii proptiţi de 
funia de salvare şi descoperi sampana la adăpostul joncii, în 
vreme ce îşi descărca pasagerii. In spatele ei o auzi pe 
Mary dojenindu-l furioasă pe Peter: 

— De câte ori ţi-am spus să ieşi în faţă? Tu trebuia să 
mergi cu el. 

Peter mormăi un răspuns ininteligibil. 

Vicky era acum de partea prietenei lui Peter pentru că 
înţelesese motivul supărării acesteia. Mary avea ambiţii 
pentru Peter şi, fiind probabil invidioasă pe locul pe care-l 
ocupa Hugo în afaceri, ghicise de asemenea că această 
întâlnire pe mare, aparent întâmplătoare, nu constituia 
nicidecum o surpriză pentru  Tai-Pan-ul Mackintosh 
Farquhar. 


6 


Jonca scârţâia şi gemea din toate încheieturile în vreme 
ce înainta zgomotos, despicând valurile, şi toate astea îi 
aminteau lui Hugo de perioada copilăriei petrecute pe 
goeleta bunicului său. 

— Fiul meu, îl prezentă Duncan Mackintosh. 

Căpitanul joncii, un chinez cu faţa tăbăcită de soare şi 
câteva rămăşiţe de dinţi tociţi, se înclină. Ofiţerul Armatei 
Populare de Eliberare nu schiţă decât un vag gest de salut. 
Nu purta uniformă, dar Hugo făcuse armata şi îl cunoştea. 
Un al treilea bărbat înzestrat cu robusteţea specifică celor 
din nord veni să le strângă mâna. Hugo îl recunoscu şi pe 
acesta din fotografiile din ziare - Ma Binyan, un înflăcărat 
lider studenţesc care supravieţuise masacrului din piaţa 
Tien An-men din Beijing. Asiaweek publicase fotografia lui 
Ma pe prima pagină, împuşcat şi cu faţa plină de sânge, cu 
o banderolă roşie pe cap şi îmbrăcat cu un maiou pe care 
scria cu caractere chinezeşti „DATORIE DE SÂNGE”. Linia 
Dură îl ţinu în temniţă până când mentorul său, liderul 
Partidului, Tang, îi asigură eliberarea, într-un moment de 
ascensiune a reformei, în 1994. 

Filiformul  shanghainez care părea să „conducă 
ostilitățile” îi invită să ia loc, ceea ce şi făcură, în jurul unei 
mese rotunde, rudimentare. Armata, studenţii, cadrele 
politice din Shanghai, iată un tablou complet, îşi spuse 
Hugo - o combinaţie explozivă în actuala luptă pentru 
putere care se ducea în China. 

Nu avea însă idee ce rol juca Vivian aici, deoarece toţi 
cei de faţă vorbeau engleza. Misterul fu îndată dezlegat. 
Vivian părea că adusese un mesaj secret din partea lui 
Duncan Mackintosh pentru shanghainezul Zheng, ceea ce 
putea constitui o explicaţie a reţinerii sale aici. 

Tatăl său despături cele două foi de hârtie vechi 
şifonate pe care le scoase din buzunarul cămăşii. Zheng le 
apucă cu grijă, le duse la lumina ce pătrundea printr-o 


ferestruică înaltă, stropită cu apă sărată de mare. Ceilalţi 
urmăreau neclintiţi scena. Hugo începu să dea semne de 
plictiseală, dar nu şi-o arătă. „Să vedem dacă ei au idee 
despre ce este vorba”, gândi el. 

— Vreţi să explicaţi ce înseamnă asta? întrebă Zheng. 

— Escrocheriile lui Două-Cărări - sir Wong Li, care a 
încercat să forţeze şantierul meu naval să încarce cu 
cincizeci la sută costul construirii unui iaht, pretinzând ca 
diferenţa să fie returnată în numerar. Întrucât construirea 
iahtului intra în atribuţiile companiei sale publice, se 
cheamă că i-a escrocat pe acţionarii lui cu un milion de 
dolari. 

Zheng, un bărbat cu înfăţişare tinerească, cu pomeţii 
obrajilor foarte proeminenţi, avea un aer perplex. 

— Nu mă mir că Două-Cărări Wong Li e considerat... 
care este cuvântul potrivit la dumneavoastră în Hong Kong, 
dubios? La drept vorbind, nici nu este o noutate faptul că 
Wong Li recurge la acţiuni extreme pentru a acumula 
capital. 

Hugo o privi pe Vivian Loh care părea relaxată şi îşi 
dădu seama că tatăl lui de-abia dacă abordase subiectul, şi 
acesta pe un ton foarte politicos. Incontestabil, drăgălaşa 
Loh exercita o anumită influenţă asupra lui temperându-i 
ieşirile prea dure. Duncan împături hârtia. 

— Acestea nu sunt decât simple potlogării faţă de 
fraudele de proporţii pe care le face cu şantierele navale de 
stat ale Chinei. Cu comisioanele încasate pentru fiecare 
navă chinezească el jefuieşte China comunistă de averi 
considerabile. Fiecare vas din Flota Roşie Mondială 
Oceanică a fost practic furat Chinei. 

O bună bucată de timp trosnetul şi scârţăitul lemnăriei 
fură singurele zgomote ce se auziră în cabină. In cele din 
urmă, Zheng întrebă: 

— Aveţi probe? 

— Oh, da! Am ţinut ani de zile evidențe şi rapoarte 
asupra acestui ticălos fără pereche. 

Ofiţerul îşi drese glasul şi Zheng vorbi din nou. 

— Este evident că a fost ajutat de oficiali 


guvernamentali cu rang foarte înalt. 

— Foarte sus puşi. 

— Cine? întrebă Ma Binyan. 

— Premierul Chen, spuse Duncan, iar Hugo se ridică în 
picioare. 


Doi bărbaţi influenţi controlau bătălia pentru putere în 
China: premierul Chen, conducătorul liniei dure din guvern 
şi şeful Partidului Comunist, şi Tang, liderul reformelor din 
Noua Chină. Regimul lui Chen era corupt, însă premierul 
deţinea controlul asupra armatei. Tang încerca să 
supravieţuiască cât mai mult, pentru a-i convinge pe cei 
mai vârstnici din Biroul Politic al Ce/or Cinci că reforma era 
singura speranţă a Chinei, pentru a pune capăt corupţiei 
care sfâşia economia. 

In mod cert, gândea Hugo, omul politic, militarul şi 
studentul erau adepţii reformei lui Tang. Dovezi concrete 
asupra estorcării masive a banilor statului puteau zdrobi 
linia dură a lui Chen, dându-i câştig de cauză lui Tang. Mai 
puţin clar era însă modul în care Duncan Mackintosh 
reuşise să se interpună în disputa dintre cei doi. 

Următoarea întrebare a lui Zheng coincidea cu aceea 
din mintea lui Hugo. 

— De ce? De ce faci dumneata toate astea? 

— Pentru a preveni numirea lui Două-Cărări Wong ca 
director executiv al Hong Kong-ului sub conducerea 
Beijingului, anul viitor, răspunse Duncan. Dacă Tang 
garantează numirea în această funcţie a lui Allen Wei, ale 
cărui acţiuni întrunesc sufragiile tuturor, eu mă oblig să-i 
furnizez lui Tang proba de necontestat, menită să-l înlăture 
definitiv pe Două-Cărări Wong. 

— Nu el ţi-a furat linia maritimă? întrebă Zheng cu 
răceală. 

— Cred că ar fi vrut să n-o facă, dar acum e prea târziu, 
răspunse Duncan la fel de glacial. 

— Şi asta este toată recompensa pe care o pretinzi? 
Răzbunare împotriva lui Două-Cărări Wong? 

Duncan Mackintosh râse. 


— Nici chiar aşa! Eu sunt om de afaceri. Vreau locul 
meu în Hong Kong, să-mi clădesc hotelurile, să zbor cu 
avioanele mele şi, cu voia lui Dumnezeu, să navighez cu 
vasele mele. Pariez pe oricât că Tang reprezintă principala 
şansă a Hong Kong-ului. Zâmbi uşor, apoi adăugă: iar eu 
sunt principala şansă a lui Tang dacă vrea să-l distrugă pe 
Chen. 

— De unde ai făcut rost de aceste dovezi? întrebă 
Zheng, iar Hugo observă că shanghainezului îi scăpărau 
ochii de mânie, în ciuda faptului că pierdea teren. 

— Mi-au fost furnizate de directorul unui şantier naval 
chinez cu care am făcut afaceri - un om de ispravă care 
hotărâse să-l demaşte pe Două-Cărări. Am păstrat 
originalele documentelor care se află undeva, în siguranţă. 
Pot să mă felicit pentru treaba asta. 

— De ce? 

— Omul a fost zdrobit de o macara. 

— Două-Cărări Wong e autorul? 

— După toate probabilitățile, un reprezentant oficial al 
Chinei comuniste. 

— Trebuie să intrăm noi; în posesia originalelor. 

— Ar fi bine să fiţi şi voi „originali”, răspunse Duncan. 
Nu le voi da nici unui adjunct al lui Tang, ci doar lui 
personal. 

— Imposibil, spuse Zheng pe un ton categoric, iar feţele 
tovarăşilor lui se întunecară. 

Duncan Mackintosh îşi împinse scaunul şi se ridică de la 
masă, cu Hugo alături. 

— Domnilor, socotesc de bun augur această primă 
întâlnire şi vă mulţumesc că aţi înfruntat furtuna pentru a 
sta de vorbă cu mine şi cu fiul meu. 


Vicky reperă jonca cu binoclul. Faptul că fusese 
îndepărtată de la întâlnire, indiferent de motive, o făcea să- 
şi aducă din nou aminte că stătuse prea departe de orbita 
Mackintosh-Farquhar, irosindu-şi eforturile în New York, 
pentru a se elibera de sub tutela tatălui, dar conştientă că, 
de fapt, a acţionat mereu sub această tutelă. Ea nu putea fi 


urmaşa, ci doar un membru al familiei, întrucât nu putea 
exista decât un singur Tai-Pan. Acum se simţea asemenea 
unui alpinist privat de piscurile montane sau unui marinar 
pe uscat. 

Privirea i se fixă asupra unui bărbat care se apropie de 
timonier, un chinez înalt şi chipeş, cu o ţinută semeaţă. 
Avea statura şi umerii laţi ai nordicilor, ceea ce-i sugeră 
imediat imaginea unui călăreț din Manchu sau a unui 
sălbatic al stepelor. Tocmai se întreba ce-o fi căutând pe 
puntea unei jonci pe Marea Chinei, când îl văzu că se 
apropie de bord şi zâmbitor, îndreaptă cu emfază către ea 
un lung telescop. 

— Vezi că ăla şi-a fixat telescopul pe tine, spuse Chip 
care privea alături de ea. 

Vicky lăsă binocilul în jos. 

— Cine crezi că sunt ei? 

— Întreabă-l pe tatăl tău. 

— Da, într-adevăr. 

Între timp bărbaţii Mackintosh o ajutau pe Vivian Loh să 
urce în sampană. 

— Mergi mai aproape, Ah Chi, îi ordonă Sally. 

Sampana fusese pusă la grea încercare în cursul 
traversării. 

— Da, Tai-Tai. 

Whirlwind reduse distanţa la jumătate, în vreme ce 
Vicky şi polițistul Chip stăteau pregătiţi să apuce frânghia. 
Câteva minute mai târziu, toţi reveniseră teferi la bord, însă 
bine muiaţi de apa caldă a mării; sampana făcu cale 
întoarsă la joncă şi fu imediat recuperată. Cu lemnăria 
trosnind, ea îşi reluă cursul sub vânt înspre vest, despicând 
cu greu valurile. 

Vicky ardea de nerăbdare să afle ce se întâmplase la 
bordul joncii, dar ştia că nu era cazul să întrebe; tatăl ei îi 
va relata exact ce-o să vrea şi când o să vrea - dacă va 
binevoi vreodată..., dar nici nu-şi călcă pe inimă s-o întrebe 
pe Vivian. Pe Hugo însă, poate l-ar putea trage de limbă cu 
vreun şiretlic. 

— Ei, ce aţi făcut acolo? întrebă Sally. 


— Căpitanul chinez ne-a avertizat că intrăm în furtună. 

— Oricine şi-ar fi dat seama de asta. Hai mai bine 
spune-ne ce a vrut? 

Duncan Mackintosh făcu cu ochiul şi-i zise pe un ton 
conspirativ: 

— A vrut să te cumpere. 

— Pe mine? râse Sally. Ce chinez şi-ar dori o femeie 
bătrână? Poate pe Vicky? 

— Nu, pe tine. Îi plac femeile înalte. 

— Şi Fiona este înaltă. 

— Hai, lasă prostiile astea, mamă, strigă Fiona, făcând 
un gest de lehamite cu mâna. Hugo, spune-i să fie serioasă. 

— S-a referit în mod expres la tine; în schimb, ne-a 
oferit aur şi o ladă cu jad, nu-i aşa, Hugo? 

— Oh, da, spuse Hugo. Tata era gata să le ia, dar din 
fericire, i-am amintit la timp că avem nevoie de tine la 
navigat. 

Pe tot parcursul acestei groteşti parodii familiale Vicky 
se încărcă cu răbdare, dar în cele din urmă interveni: 

— Şi Vivian a tradus toate acestea? 

Trezită din reverie, Vivian privi spre ea şi, timp de o 
secundă, nu-şi putu ascunde furia. 

— Nu a fost nevoie, interveni Hugo; toţi vorbeau 
engleza. _ 

— Engleza? răsună ca un ecou vocea lui Vicky. In 
aceeaşi clipă, fratele ei mai mare tresări văzând privirea 
încruntată a tatălui lor. 

— Radioul căpitanului nu mai făcea doi bani, spuse 
Duncan, iar barometrul scăzuse la treizeci şi, desigur, în 
această situaţie, dorea să ştie ce rapoarte avem despre 
vreme. 

— Atunci de unde ştia că vine furtuna? 

— O simţea în oase, însă avea nevoie de precizări. Nu 
voia să rişte să ajungă la Hong Kong, la fel cum nici noi nu 
dorim acest lucru, nu-i aşa, Sally? 

— Ah Chi! 

— Mare liberă, Tai-Pan. 

— Foarte bine, haideţi mai bine cu toţii jos să mâncăm 


până nu se întunecă de-a binelea. Mami, ce-ai zice de o 
supă fierbinte atâta vreme cât o mai putem încălzi? 

— S-au şi dat dispoziţii la bucătărie; meniul special 
pentru taifun: cârnaţi, fasole, rață şi orez. 

Duncan Mackintosh dădu fiecăruia câte o sarcină; Vicky 
urma să împartă echipamentul de salvare tuturor celor 
aflaţi pe punte şi veste de salvare pentru cei de jos. Vestele 
de salvare reprezentau o precauţiune suplimentară pentru 
cazuri extreme, însă echipamentul de salvare era vital. 
Aproape în fiecare an dispărea cineva pe mare; era aproape 
imposibil să conduci destul de repede vasul în căutarea 
unui om căzut peste bord în plină noapte. În timp ce 
distribuia echipamentul, ea cugeta la misterioasa întâlnire a 
tatălui ei pe jonca roşie. 

El evitase în mod clar orice întrebare, ajutat fiind şi de 
iminenţa furtunii, dar dacă era adevărat că aştepta 
întâlnirea cu jonca roşie, atunci se impuneau câteva 
concluzii, cel puţin ciudate: Duncan Mackintosh avea 
legături de afaceri cu cineva din China comunistă; aceste 
afaceri erau secrete şi dacă el cunoştea persoana pe care 
urma s-o întâlnească, trebuie să fi ştiut că vorbea engleza, 
ceea ce însemna că Vivian Loh nu-l însoţise pe tatăl ei în 
calitate de translator. Faptul că îl luase şi pe Hugo era de 
asemenea revelator. Tatăl ei acţiona de obicei de unul 
singur. La bordul lui Whirlwind nu era decât un căpitan, iar 
la Mackintosh-Farquhar un singur Tai-Pan, aşa că, luându-l 
pe Hugo, urmaşul lui, avea în vedere planuri de viitor pe 
termen foarte lung. 

De ce să se întâlnească în secret pe mare şi cu cine, 
iată întrebările care-i ardeau buzele, când se ciocni de 
Hugo, pe puntea superioară, tocmai când acesta se ocupa 
de ancora pentru furtună. Hugo imita destul de bine 
„Rânjetul Dragonului” - de altfel un dragon mai drăgălaş - 
pe care-l arboră, spunându-i cu un aer neutru: „Las-o 
baltă!” 


Soarele gălbui se reflecta într-o mare plumburie şi în 
curând totul fu învăluit de mantia întunecată a nopţii. 


Whirlwind înainta anevoie către sud, cu toată lemnăria 
udată de stropii grei ai valurilor ce se izbeau cu putere de 
bordurile iahtului, făcându-l să sclipească în lumina 
reflectoarelor. Intre timp, Hugo făcea un ultim rond pentru 
a asigura velatura şi a fixa bine parâmele, otgoanele, 
precum şi legăturile velelor, spre a evita orice fricţiune. 

Vântul începu să sufle cu putere printre vele, provocând 
zgomote din cele mai variate. Vicky stătea la timonă în 
timp ce tatăl ei, Hugo şi Ah Chi coborâră să mănânce şi să 
se odihnească puţin. Simţi că marele vas prinde viaţă în 
mâinile ei. Era construit să reziste şi să ofere confort în 
curse lungi, cu alte cuvinte se investise tot ce era mai bun 
în el, pentru a da un randament maxim. La fel şi cu mine... 
gândi ea, cu simţ autocritic: „brânză bună în burduf de 
câine”. Se uită la ceas: la New York era o oră matinală, un 
moment de acalmie în holul hotelului, între plecări şi sosiri 
de clienţi, în contrast cu agitația de la bar sau restaurant 
unde se făceau pregătiri pentru dejun, sau cu iureşul din 
apartamente, unde cameristele dădeau zor cu curăţenia. 

Cu pijamaua udă până la piele, Huang se întoarse de la 
cockpit, iar Vicky îndreptă farul în jos pentru a avea o mai 
bună vizibilitate asupra valurilor. 

— Prinde-ţi echipamentul, spuse ea, arătând spre 
propriul echipament fixat de vinciul de la cockpit. 

— Da, Missy. 

Huang surâse şi dădu din cap. Nu vorbea engleza, iar 
dacă i s-ar fi spus că o uriaşă caracatiţă se îndrepta spre el 
pentru a-l înşfăca de pe punte, Huang ar fi zâmbit şi ar fi 
spus: „Da, Missy”. 

— Fixează-ţi echipamentul, repetă ea pe un ton răstit, 
însă Huang se lipi speriat de bord. Avea destulă 
bunăvoință, însă nu era înzestrat cu acel simţ marinăresc 
înnăscut, propriu lui Ah Chi. 

Sally se apropie încet de prora întunecată în aşa fel 
încât să nu o deranjeze pe Vicky de la cârmă şi-l trimise pe 
Huang jos să mănânce. Indicatorul de viteză a vântului, o 
lumină palidă în faţa cockpitului arăta douăzeci şi două de 
noduri, când o rafală puternică îl făcu să sară la treizeci, 


obligându-l pe Whirlwind să-şi afunde prora peste suprafaţa 
apei şi împroşcându-i faţa lui Vicky cu apă caldă sărată. 
Simţea cum cârma îi este smulsă din mână, ca şi cum un 
monstru uriaş s-ar strecura pe sub vas. 

— Catargul mare este suprasolicitat, îi strigă mama din 
întuneric. 

Vicky se îndreptă către vela mare, însă Sally o opri. 

— Se pare că cineva a uitat să strângă marginea de 
învergare. 

Vicky simţi în întuneric mâna mamei sale pe roata 
cârmei, o lăsă în locul ei şi, croindu-şi drum înainte, îşi 
desprinse frânghia de salvare de la vinciul cockpitului şi o 
fixă de bara de pe acoperişul cabinei, înainte de a păşi pe 
punte. Mama avea dreptate cu privire la frânghia marginii 
de învergare. Deşi nu o putea distinge în beznă, simţea că 
vela era umflată. Vicky dădu de capătul parâmei şi îl trecu 
de patru ori în jurul unui vinci, trăgând astfel de vergă în 
jos. 

— Aşa e mult mai bine, strigă Sally, cu o voce care vibra 
în vânt, iar când Vicky se întoarse la cockpit, siajul vasului 
era mai puţin pronunţat şi cârma devenise mai uşoară în 
mâinile ei. Norii acoperiseră complet steaua după care se 
călăuzea. 

— Cap două sute zece, spuse Sally cu chipul luminat de 
cadranul compasului. 

— Da, ştiu. 

— Nu-i aşa că e formidabil? spuse Sally. Vicky îi privi 
silueta în lumina compasului şi observă că sorbea din nou 
un martini. 

— Ai mâncat ceva, mamă? 

— Nu mi-e foame. 

— Care sunt coordonatele vremii? 

— Forţa şase sau şapte grade Beaufort. Nimic despre 
„afurisita aia de fată bătrână”. 

— Nu va fi taifun? întrebă Vicky. 

— Sper din toată inima să nu fie, dar vom avea o noapte 
grea şi lungă. La ce te uiţi? Oh! n-ai motive de îngrijorare. 
Doamne! Uneori ai în priviri o licărire ciudată care mă 


sperie... Hai, mai bine spune-i lui mami, cum e viaţa ta la 
New York? 

— Din bucățele. 

— Am ghicit asta azi de dimineaţă. Vreau să spun, ai 
vreun prieten? 

— Ţi-am mai zis că nu figurează nimic pe agenda mea. 

— Nu te necăji pentru asta, agendele se pot rescrie. 

— Vorbesc serios. Vreau cu adevărat să fiu singură. 

— Şi eu am avut perioade din acestea, îi spuse Sally, 
privind în gol. 

Vicky încercă să-i desluşească faţa în întuneric. Nu avea 
nici o bănuială legată de Vivian Loh? 

— Mamă, ce crezi tu că a făcut tata în jonca aceea? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Şi nu eşti curioasă? 

— Nu discutăm niciodată afaceri. 

— Deci crezi că era vorba de afaceri? 

— Orice mişcare pe care o face tatăl tău este o afacere. 

— Mă gândeam şi eu... o joncă chineză care acostează 
lângă noi şi... 

— De ce nu-l întrebi pe el dacă eşti aşa de curioasă, i-o 
tăie scurt Sally, întorcându-şi capul într-o parte să-şi scurgă 
paharul. Aşa, până la fund, ca generalul Mac-Arthur. Se 
întoarse înapoi la pupă. 

— Unde îţi este echipamentul de protecţie? strigă Vicky 
după ea, însă vuietul vântului şi al valurilor îi acoperiră 
glasul şi îşi dădu seama că mama ei n-o auzise. Intrucât 
băutura reprezenta un alt subiect pe care Vicky nu era 
dispusă să-l analizeze pe moment, şi-l scoase din minte şi 
rămase să guste plăcerea singurătăţii, pe punte. Viteza 
vasului crescuse, iar marea, deşi învolburată nu era încă 
primejdioasă, ridicarea şi spargerea valurilor fiind încă 
previzibile. În aceste condiţii cursul lui Whir/wind, deşi nu 
era nici uşor, nici lin, se menținea constant, iar ritmul său 
nu varia prea mult. In bezna care-i înconjura, doar coama 
albă înspumată a valurilor se mai distingea uneori ici şi colo 
când vreun mănunchi de stele, uimitor de strălucitoare, se 
ivea de printre nori, părând atât de aproape, încât erai 


tentat să le atingi cu mâna. 

— Sosesc întărituri, se auzi glasul glumeţ şi mobilizator 
al lui Hugo care îi întrerupse firul gândurilor. În timp ce se 
apropia grupul format din tatăl lor, Ah Chi, Chip, Sally şi 
Peter, Vicky se dădu la o parte din lumină, aşteptând ca ei 
să închidă capacul culisant de la cabină. Se aşezară în 
cockpit pe banchete, râzând şi glumind, aruncând priviri 
piezişe prin hublouri, dar nu după mult timp se aşternu 
liniştea. După ce se obişnuiră cu întunericul, constatară că 
starea mării se modifica vizibil. 

— Dumnezeule mare, spuse Hugo trăgând puternic aer 
în piept, într-o stare de spirit în care emoția se amesteca cu 
neliniştea. 

— Cum merge, Maiestate? 

— Vântul la douăzeci şi cinci, rafale la treizeci şi cinci. 
Valurile în creştere în spatele nostru. Aş vrea s-o mai 
încetinesc puţin. 

— Poate eşti obosită? 

— Nu, deloc. 

— Nu vrei să te odihneşti puţin? 

— Nu! 

— Atunci vezi să nu o găureşti. Dacă laşi valurile să-ţi 
izbească în pupă, o încurcăm cu toţii. 

Vicky încremeni, dar Sally îi făcu semn cu cotul în 
întuneric. 

— Da, tată, răspunse ea automat, neînţelegând de ce 
tatăl său anticipase varianta cea mai rea. Vrei cumva să 
mai luăm o terţarolă? 

— Nu, lasă că se comportă bine, răspunse el cu o 
profundă afecţiune pentru Whirlwind, dar în aceeaşi clipă 
un val puternic izbi pupa dîntr-un nou unghi, ceea ce-l făcu 
să se ridice de la proră. Vicky cârmi brusc, lateral, înainte 
ca vasul să fie izbit dintr-o parte, însă o rafală puternică lovi 
într-o velă strai şi o desprinse apoi cu furie. 

— Hugo! Preia cârma înainte să-şi schimbe direcţia. 

Cu figura schimonosită, Hugo ajunse la roata cârmei. 

— Lasă un bărbat să facă asta. 

— Să vedem cât ai să rezişti. Cu obrajii înflăcăraţi din 


cauza vântului şfichiuitor, se întoarse pe puntea pupei. Îi 
displăcea profund când dădea greş cu ceva, dar când tatăl 
ei era de faţă o durea şi mai mult. Ea ştia că nu e un 
marinar înnăscut ca mama ei care se dedicase navigaţiei 
încă din copilărie. Exista o legătură intimă între barcă şi 
mama ei pe care Vicky simţea că n-o va stabili niciodată; 
dar, de cele mai multe ori, prin eforturi şi concentrare, ştia 
să o domine şi să-i înlăture defecţiunile. Se lungi pe spate 
cu harnaşament cu tot şi privi norii care semănau cu o 
herghelie de cai albi ce goneau în întuneric. 

— Vicky! o strigă Hugo peste umăr, mă urmăreşti, draga 
mea? 

În primul moment, ea crezu că Hugo, ca frate mai mare, 
afectuos şi protector, încerca să o calmeze, cerându-i să 
dea de veste dacă valuri periculoase ar izbi spatele vasului 
în unghiuri primejdioase, dar în clipa următoare vântul se 
înteţi şi imprimă vasului o mişcare haotică. Nu mai încăpea 
nici o îndoială că marea era montată şi că timonierul 
aproape că nu mai putea controla vasul. 

Vicky sări ca arsă şi se plasă într-un unghi de observaţie 
mai convenabil, cu faţa spre pupă. Era o beznă 
înspăimântătoare. Trebuia să privească în toate direcţiile, 
ciulindu-şi urechile la orice zgomot suspect. Treptat, ea 
distinse zgomote produse de vele şi catarge, de acelea 
provocate de izbirea valurilor uriaşe care obligau Whirlwind 
să-şi afunde prova, urmate apoi de izbirea unei alte rafale 
în vele şi şuieratul vântului, venit parcă de pretutindeni. 
Apoi, linişte... o linişte încărcată de prevestiri sumbre. 
Vergile catargelor care puteau fi văzute de la o distanţă de 
o sută de yarzi la lumina zilei erau acum învăluite în negura 
nopţii, aşteptând liniştite să se frângă. Singura nenorocire 
care veni prin surprindere se dovedi afundarea treptată a 
pupei, întrucât un val uriaş absorbi apa de sub vas. 

— Vin dinspre port, Hugo. 

Hugo cârmi spre dreapta, riscând un unghi de abordare 
a valurilor din faţă, pentru a menţine pupa orizontală. 
Aceasta se redresă şi Whirlwind acceleră. Hugo smuci iar 
roata cârmei pentru a menţine echilibrul de forţe între faţă 


şi spate. Aceasta se redresă cu încetineala cu care se 
aplecase, ceea ce însemna că el calculase corect, dar o 
zgâlţâire puternică dovedi contrariul. Timp de o secundă 
lăsă impresia că îşi pierduse controlul; Vicky nu se putu 
stăpâni să nu-şi spună cât de necruţător ar fi fost tatăl ei 
dacă, în locul lui Hugo, ea ar fi comis greşeala. Pe Hugo 
însă îl preveni cu blândeţe, ca după câteva momente să 
coboare acolo... unde, desigur, aştepta Vivian. El lipsi timp 
de vreo zece minute. 

— Sărmanul Wally Hearst, fu singura remarcă pe care o 
făcu Duncan la întoarcere. E terminat de tot, amărâtul. 

Hugo rezistă timp de o oră, apoi Duncan îl chemă pe Ah 
Chi să treacă la timonă. Chinezul se îndreptă nerăbdător 
spre cârmă. Fulgere scăpărau în depărtare, urmate de 
bubuiturile tunetelor. 

— Să-ţi fac lumină, Ah Chi? 

— Da, Missy. 

Chinezul se descurca însă destul de bine şi fără ajutor, 
rotindu-şi capul cu agerime în toate direcţiile. Scăpărările 
trăsnetelor deveniră tot mai dese şi mai luminoase. Un 
fulger, cel mai puternic de până atunci declanşă o ploaie 
cumplită, însoţită de rafale de vânt, care măturară punţile, 
trântind vasul pe o parte. Un altul scăpără din nou, 
aruncând peste vopseaua acestuia o lumină de moarte. 
Vicky văzu ploaia năvălind pe punți, văzu sclipirile spiţelor 
de la roata cârmei în mâna lui Ah Chi, văzu apoi suprafaţa 
mării aplatizată pentru moment de răpăiala ploii, apoi alte 
valuri uriaşe, ca nişte lanţuri de munţi cu creste răsucite, şi 
Whirlwind se urcă pe un val uriaş care îl ţintui pe loc 
aproape înţepenit, trântind-o pe Vicky peste echipamentul 
ei. Lumina fulgerului o orbi pentru o clipă. Un nou trăsnet 
împrăştie un fascicul luminos şi privirile i se opriră asupra 
lui Ah Chi lungit pe podeaua cockpitului, susţinut de mama 
ei care îi cerceta o tăietură deasupra sprâncenei. Tatăl ei 
preluă cârma. Când întoarse capul, Vicky zări un val 
monstruos ce venea în urma lor cu un muget înfricoşător. 

— Tribordul! strigă ea la tatăl ei, dar acesta luase deja 
măsurile de siguranţă pentru evitarea dezastrului. Ea mai 


strigă de două ori, făcându-l atent că marea este foarte 
montată în unghi la pupă şi de fiecare dată constată că el 
anticipase pericolul. Vicky rămăsese mută de admiraţie. Era 
ca şi când anticipa totul prin picioare, simțind sub el cum 
Whirlwind trepidează în faţa atacurilor mării. Dacă barca îi 
vorbea mamei într-un limbaj precis al vântului şi velelor, 
tatăl ei comunica cu vasul în baza unui cod ştiut numai de 
ei. Corpul vasului era ochii lui, iar cârma - mintea lui. 

— Hugo! zbieră el deodată. Scufundă ancora de furtună. 

Zgomotul combinat de vânt, valuri şi ropotul ploii 
aproape că îi acoperi glasul. De pe puntea de la pupa, Vicky 
cobori în cockpit şi se strecură pe lângă mama ei. Ah Chi 
reuşi să se ţină pe picioare şi strângându-şi cu putere între 
degete rana sângerândă, susţinea că se simte bine. Chip îl 
lumină cu felinarul şi îi spuse: 

— Hai jos, băiete, să văd ce ai, şi, petrecându-i un braţ 
pe după umeri îl conduse până la cabină, în ciuda 
protestelor acestuia. 

— Acum! urlă Vicky când văzu apa că se retrage de la 
pupă, luminându-le calea până ce coborâră prin capacul 
culisant. A 

Totul se petrecu în câteva secunde. Intre timp, Hugo 
încerca să arunce ancora de furtună. Bărbaţii fixară 
legăturile de un vinci de lângă cockpit pentru a rula vela. 

— Afurisita asta, iar s-a înţepenit, tată. 

— Lasă-mă pe mine, strigă Peter, croindu-şi drum spre 
cabină. 

Tatăl lor îndreptă lumina farurilor spre punți, cercetând 
nivelul apei din jurul acestora. 

Vicky nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Apa pătrundea 
în vas din toate părţile, în creste înalte. 

— Data viitoare, sugeră Sally, trebuie să luăm cu noi un 
anemometru, poate aşa, tatăl tău mă va asculta o dată şi 
pe mine. Mai sorbi o înghiţitură de Martini pe care îl 
şterpelise din provizie. 

— Hugo, n-ar trebui să-l ajutăm pe Peter? întrebă Vicky. 

— Se descurcă el. 

Peter însă nu se descurca deloc. El se afla pe puntea din 


faţă, aplecat peste un vinci, încercând să-i deblocheze 
mecanismul, când un val urcă peste provă, îl izbi şi îl culcă 
pe podea. Işi ridică cu precauţiune capul, ca o broască 
țestoasă şi se trase înapoi către frânghia sa de siguranţă. 

— Hugo! răcni tatăl lor. Trimite-l pe Peter înapoi să 
înfăşoare blestemata aia de velă. Dacă nu puteţi, tăiaţi-o 
dracului înainte de a se răsuci. 

Hugo porni cu paşi împleticiţi de-a lungul bordului 
încercând să-şi menţină echilibrul. Ajuns pe puntea din faţă, 
îl desfăcu pe Peter din chinga sa, astfel încât să se poată 
strecura în locul lui. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Sally, el ştie 
mai bine să..., însă Hugo foarte precaut, se şi strecură prin 
spatele lui până la capătul frânghiei de salvare din jurul 
vasului, înainte de a îngenunchea pe vergă cu cuțitul în 
mână. Peter se aplecă înapoi şi căzu extenuat în cockpit. 
Vicky îl compătimi sincer, văzând că, în ciuda strădaniilor 
eşuase în mod lamentabil. S-a schimbat... gândi ea; în 
trecut ar fi evitat asemenea situaţii. In aceeaşi clipă îi veni 
în minte Mary Lee care îl împingea mereu de la spate. 

— Nu fi prea sigur de frânghia asta de salvare! îi strigă 
Sally, însă vocea ei fu acoperită de vuietul vântului. Se 
ridică şi încercă fără prea multă îndemânare să-şi desfacă 
frânghia de siguranţă. 

— Unde te duci, mamă? 

— Vreau să-l asigur şi să-l fixez de vinci, înainte ca alt 
val să ne plesnească. Frânghia de salvare nu-l va ţine. 

— Hugo! zbieră Duncan din fundul cockpitului, în timp 
ce se lupta cu roata cârmei, însă Hugo nu-l mai putu auzi. 

Vicky se duse în faţă. 

— Am să-l prind eu. 

— Oh, Dumnezeule! strigă mama ei. Hugo, ai grijă! 

Un val de o înălţime nemaipomenită, poate triplă faţă 
de celelalte, se năpusti asupra vasului. Duncan învârti roata 
cârmei, vrând să-l abordeze cu faţa, însă acesta absorbi 
atâta apă de sub vas, încât prora sa nu se putu ridica. 

— Hugo! mai ţipă o dată şi Sally. 

Simţind puntea de sub el ca de plumb, Hugo privi în sus 


la peretele uriaş al valului în ascensiune şi se aruncă peste 
catarg cu braţele desfăcute. Intrucât avea echipamentul 
fixat de frânghia de salvare, el fu smuls chiar în momentul 
când valul ajunse în dreptul lui, năpustindu-se pe puntea 
din faţă şi măturând totul în calea sa. 

Vicky îşi văzu fratele înşfăcat de acest val monstruos. 
Hugo fu proiectat de-a lungul vasului, iar legăturile 
harnaşamentului lui smulseră frânghia de salvare, retezând 
stâlpii parapeţilor ca pe nişte popice. Corpul său flutură 
peste cockpit şi, după ce fu smuls şi ultimul stâlp, acesta 
dispăru în bezna nopţii. 


— Urmăriţi-l! strigă Duncan din răsputeri. 

Existau mai multe teorii cu privire la modul de pescuire 
a unui „om la apă”, însă toţi fură de acord că cel mai 
important lucru era să nu fie scăpat din vedere, întrucât un 
cap plutind pe o mare montată putea fi socotit pierdut 
pentru totdeauna. 

Dumnezeu era mare. Luminile trăsnetului scăpărară din 
nou şi Vicky, sărind pe puntea de la pupă, zări capul blond 
al lui Hugo, mult în spatele pupei, strălucind ca aurul într-o 
mare înspumată. 

— Să ne apropiem! 

Duncan abandonă roata cârmei şi Whirlwind se clătină. 
să faci marche-arriere cu un vas mare la comenzi bruşte şi 
neaşteptate era o treabă foarte grea, chiar şi în cele mai 
bune condiţii, dar în cea mai întunecată noapte, cu 
schimbări rapide ale vântului, cu o mare foarte montată, cu 
ploaie şi furtună, era aproape imposibil. Un val se sparse 
deasupra capului lui Hugo, şi Vicky nu-l mai zări, cu toate 
că Chip alergă imediat către ea cu o lampă puternică. 
Rotiră îndelung farurile în cercuri tot mai largi pe suprafaţa 
apei. Ah Chi, Fiona îngrozită, până şi Wally Hearst alergară 
spre puntea superioară cu alte surse de lumină şi făcură 
acelaşi lucru, dar nu reuşiră decât să stânjenească 
manevrarea velelor, în timp ce vasul îşi reluă cursul pe care 
veniseră. 

Căutară astfel ore întregi, deşi ştiau bine că marea 


învrăjbită şi furtuna îi depărta tot mai mult de locul în care 
Hugo fusese aruncat peste bord. Fiecare era obsedat de 
imaginea lui Hugo zbătându-se în încleştarea cu valurile, 
încercând să supravieţuiască şi groaza puse stăpânire pe 
toţi, deşi continuară să scruteze o mare întunecată şi 
năprasnică. Toţi erau tăcuţi, afară de Sally care rămase 
agăţată de parâma-strai a vasului, urlând de disperare în 
bătaia vântului. 

Implorând o minune, Vicky se duse lângă mama ei să o 
îmbărbăteze. 

— Urmăriţi-l în continuare, urlă ea mereu. 

Vicky se retrase şi îşi reluă poziţia de cercetare a mării 
în lumina alburie a reflectoarelor. Simţi o prezenţă lângă ea 
şi, privind în sus, îl zări pe tatăl ei la cârmă, cu faţa rigidă, 
ca de piatră. Îşi dădu seama îndată ce lucru groaznic îi 
trecea prin minte în acel moment. Hugo se dusese pentru 
totdeauna, iar ea era singura care-i mai putea lua locul. 


CARTEA A DOUA 
DOUĂ-CĂRĂRI WONG 


7 
Revelion 1996-1997 


— Salut, Vicky, arăţi minunat! 

Alfred Ching întinse mâna şi se aplecă să o sărute uşor 
pe obraz. Ochii lor se priviră un timp, iscoditori, încercând 
să reînvie amintiri dintr-o perioadă îndepărtată când 
fuseseră amanți. Vicky se smulse însă brusc de sub vraja 
privirii lui, iar Alfred Ching o urmă în biroul ei, aruncându-i 
ocheade admirative ce nu omiteau nici un amănunt din 
înfăţişarea ei. Exteriorul clădirii care adăpostea birourile 
executive ale companiei Mackintosh-Farquhar era modest şi 
lipsit de perspectivă, întrucât aceasta fusese înconjurată de 
alte clădiri mai noi şi mai înalte, de felul acelora care 
invadau acum Causeway Bay, însă lucrătura lemnului şi a 
mobilierului stătea mărturie asupra unui îndelungat şi 
profitabil  negoţ maritim desfăşurat de această 
întreprindere. 

— Regret nespus dispariţia lui Hugo; mă gândesc 
adesea la el. 

— Am primit cartea ta de vizită cu condoleanţe şi îţi 
mulţumesc. De fapt, îţi mulţumesc pentru amândouă. 

Alfred îi trimisese câteva rânduri foarte simţite în care îi 
spunea cât de mult admirase caracterul lui Hugo şi o altă 
scrisoare în octombrie, când începuse să circule zvonul 
despre divorţul părinţilor ei. Dar iată că acum apăruse ca 
din senin, propunându-i să-l primească pentru a discuta 
afaceri. Ea se afla la Hong Kong de şase luni şi era puţin 
supărată la gândul că în toată această perioadă, Alfred nu-i 
dăduse nici un semn de viaţă. _ 

Dar de ce oare îi dădea acum târcoale? Il tratase 


mizerabil, căci nu exista un cuvânt mai potrivit pentru 
comportarea ei, şi, deşi pe atunci nu avea decât 
optsprezece ani, azi, la treizeci şi doi, se mai simţea încă 
vinovată. Alfred o ceruse în căsătorie, dar Vicky nu 
intenţionase să se mărite cu nimeni înainte de a fi găsit o 
cale să rupă cu tradiţia familiei şi să-şi facă mai curând o 
carieră decât să patroneze acţiuni de binefacere şi să 
crească următoarea generaţie de fii şi fiice ale Tai-Pan-ului. 

De fapt, Vicky se folosise de el pentru a-l determina pe 
tatăl său s-o trimită la un colegiu din New York, deşi 
Duncan Mackintosh nu avea nevoie de fiice instruite. 
Şmecheria reuşise. Cum era de prevăzut, mama ei se 
opusese căsătoriei cu un chinez, în timp ce tatăl ei - 
ambițiosul fiu al unui funcţionar în serviciile coloniale - 
avusese şi mai puţină nevoie de un ginere sărăntoc decât 
de o fiică cu studii. Faptul că Alfred nu le purtase pică nu 
uşură cu nimic situaţia. 

— Ai fost plecat în ultimul timp? întrebă Vicky. 

— Canada şi Statele Unite. Acum sunt în tratative 
pentru cumpărarea lui Cathay Tower. 

— Am auzit şi sunt foarte impresionată. Circulau zvonuri 
că nu de mult, Alfred câştigase o mică avere din importul 
de carne tranşată de la abatoarele nord-americane pentru 
Hong Kong. Cathay Tower era cea mai mare şi mai nouă 
proprietate din Causeway Bay, o adevărată lovitură de 
maestru în cariera sa. E adevărat că vei plăti două 
miliarde? 

— Aproape. 

Două miliarde era un preţ exorbitant, care avea să urce 
valoarea proprietăţilor lui la cote astronomice în toată 
Colonia. Aceasta era bârfă de ultimă oră, dar ea spera să 
afle şi alte amănunte. 

— E adevărat că în afacerile tale te foloseşti de banii 
Chinei populare? 

Ochii migdalaţi ai lui Alfred se întunecară uşor, vizibil 
dezamăgit pentru faptul că tocmai Vicky Mackintosh îl 
credea capabil să joace rolul de comisionar al Beijing-ului. 

— Eu n-am nimic de-a face cu China, răspunse el pe un 


ton neconvingător. Asta e o afacere serioasă. 

Vicky se gândi că n-ar fi rău să-i sugereze tatălui ei ca 
Mackintosh-Farguhar să mai cumpere câteva proprietăţi 
înainte ca preţurile să urce. 

— Mult succes...! Ai o mină foarte prosperă. 

Într-adevăr, Alfred strălucea. Arăta straşnic în costumul 
său gri-perlat, cu un surâs degajat, ce exprima siguranţă de 
sine. Ea se bucura sincer că frumosul ei iubit chinez de 
altădată era azi un om împlinit. De-a lungul anilor, el îi 
înflăcărase imaginaţia cu o insistenţă tulburătoare. Puteau 
trece luni fără să se gândească o clipă la el, dar era 
suficient ca un bărbat bine făcut să-i apară în cale, să 
remarce un mers care-i amintea de Alfred şi, dintr-o dată, 
imaginea lui reînvia, chinuind-o nopţi de-a rândul. 


Alfred crescuse în Hong Kong şi devenise conştient încă 
din fragedă tinereţe că un studiu aprofundat şi o stăpânire 
temeinică a limbii engleze ar constitui un instrument cu 
dublă valoare pentru un chinez ambițios care aspira cât mai 
sus. Trudise mult la problemele de pronunție şi chiar 
reuşise să şi-o şlefuiască într-o şcoală engleză care punea 
accent pe pronunție, recurgând la vizionarea de filme 
vechi. Mai târziu împrumutase şi un accent australian, la 
Sydney, unde îşi făcuse ucenicia în afaceri pe lângă o 
companie chineză care emigrase după Declaraţia Sino- 
Britanică în 1984. 

De îndată ce obţinu un paşaport australian se întoarse 
acasă cu un aer occidental, atât în ce priveşte 
comportamentul cât şi înfăţişarea. Atunci când se afla în 
compania expatriaţilor, el se reţinea de la scobitul între 
dinţi în dosul palmei, deşi ca mulţi alţii, în perspectiva 
anului 1997, îşi adăugase numele său chinez la sfârşitul 
celui occidentalizat, aşa încât pe cartea lui de vizită scria: 
ALFRED CHING  CHU-MING. Prietenii din Canton îl 
porecliseră Piele de banană, însă o banană cu miez alb. El 
râdea şi le răspundea: „Asta înseamnă o banană cu totul 
specială”. Prietenii lui chinezi pretindeau, de asemenea, că 
„femeile occidentale sunt formidabile dacă le deprinzi 


gustul”. În ce-l priveşte, el deprinsese gustul pentru Victoria 
Mackintosh, chiar din clipa în care pusese ochii pe ea - o 
femeie foarte atrăgătoare, cu păr auriu şi cu ochi 
neasemuiţi, de culoarea safirului. 

Se întâlniseră la o petrecere în scop de binefacere la 
Jockey Club, unde Alfred fusese invitat şi apoi lansat în 
societate de unul din mentorii săi, deşi prietenia între doi 
oameni provenind din medii atât de diferite părea cel puţin 
ciudată. El fusese primul băiat chinez pe care Vicky îl găsise 
atrăgător şi adeseori ea îl tachina spunându-i că este 
singura blondă din colonie care nu-l depăşeşte ca înălţime. 

Săgeata lui Cupidon îi pătrunsese atât de adânc în 
inimă, încât Vicky se simţi total subjugată de exotismul lui. 
Fiecare discuţie cu el îi dezvăluia amănunte asupra unei 
lumi total necunoscute până atunci. Într-un cuvânt, era 
unic, se deosebea total de colegii ei de şcoală. Părinţii lui 
erau bucătari şi aveau un restaurant mic în Kowloon. Când, 
în sfârşit, ea îl convinse să o aducă acasă, pentru a-i 
cunoaşte părinţii, Vicky luă prima oară contact cu 
atmosfera unei bucătării chinezeşti unde domnea o 
adevărată zăpăceală, la care se adăugau mirosurile cele 
mai ciudate. Aparentele discuţii violente în dialect cantonez 
se finalizau cu hohote de râs: surorile şi fraţii mai mici ai lui 
Alfred stăteau aplecaţi asupra caietelor lor de şcoală, sub 
supravegherea afectuoasă a adulţilor în permanentă 
mişcare şi a bătrânilor resemnaţi şi senini. 

Tot ceea ce aflase Vicky despre chinezi - şi recunoştea 
că ştia foarte puţin, dar oricum mai mult decât majoritatea 
femeilor gweilo - învățase de la Alfred, ca, de exemplu, 
cinismul lor ocazional, care nu pornea însă din suflet, ci era 
mai curând o privire lucidă asupra lucrurilor; latura 
întunecată a cinismului lor care ducea adesea la un fatalism 
paralizant; importanța formulelor  respectuoase de 
adresare, în discuțiile cu ceilalţi, ceea ce pentru o femeie 
deschisă şi directă era o corvoadă infernală, precum şi 
totala lor lipsă de interes faţă de sintagme ca „ce dacă!” şi 
„Numai dacă!” 


— Ce grozav birou ai! A fost cumva al lui Hugo? 

— Prin tradiţie este biroul nostru nr. 2. Il folosea tatăl 
meu când lucra pentru bunicul şi provine de pe o corabie 
engleză care făcea negoţ cu ceai. Priveşte cum erau 
asigurate sertarele pe timp de furtună! Fascinat, Alfred 
sorbea fiecare cuvânt pe care-l rostea Vicky, dornic să 
prelungească la infinit discuţia cu ea. Intreprinderile 
Farquhar cumpăraseră corăbii pe nimica toată atunci când 
apăruseră aburii, căci pânzele deveniseră anacronice şi 
desuete. 

— Bună mişcare, spuse Alfred, atingând un mâner 
lustruit. El descoperi apoi o uşă laterală mascată în peretele 
furniruit cu lemn de tek. 

— Unde duce asta? 

— În biroul Tai-Pan-ului. 

Alfred făcu un gest de cunoscător. 

— Un vechi proverb chinez spune că „Răspunderea fără 
putere duce la ulcer”. Pariez că tânărului Peter nu-i plac 
toate astea. 

— Ai câştigat pariul. 

Peter îşi disputase cu ea biroul lui Hugo, împreună cu 
toate avantajele accesului direct la tatăl lor - împins 
desigur de Mary Lee, cu care oficializase legătura la 
sfârşitul verii. Fiindcă se menţinuse pe poziţie, îşi câştigase 
duşmănia logodnicei lui Peter într-un moment nefericit, 
când familia ar fi trebuit să fie unită. Era însă o lecţie pe 
care o învățase în cursul uceniciei sale la conducerea MacF, 
aceea de a face diferenţa dintre o întrecere sportivă şi o 
bătaie aprigă pentru supravieţuire. Hotărâtă să-l domine pe 
tatăl său cu orice preţ, ea ceruse biroul lui Hugo, promițând 
în schimb să preia conducerea afacerilor acestuia. „Fără 
înşelăciuni”, precizase ea, iar acum, iată că era al ei, cu uşă 
cu tot şi uneori, noaptea târziu... şi cu robusta lui fantomă. 
E adevărat că în cele şase luni ea fu nevoită să folosească 
uşa, fără a telefona în prealabil, deşi aceasta rămăsese 
deschisă în tot timpul crizei de braţe de muncă ce lovise 
Hong Kong-ul la începutul toamnei şi ameninţa cu anularea 
tuturor proiectelor MacF în Colonie. De fapt, sărmanul Peter 


nu era un concurent real, dar de cealaltă parte a biroului 
tatălui ei mai exista un alt birou, cu propria sa uşă de 
acces, anterior deţinut de George Ng, vârstnicul comprador 
al familiei, birou ocupat în prezent de Vivian Loh, pe care 
Vicky o suspecta că grăbise plecarea bătrânului şi blocase 
promovarea fiului acestuia. 


Vivian Loh hoinărea în dimineaţa aceasta printr-o piaţă 
din Mong Kok, o zonă aglomerată şi înghesuită, cu case 
închiriate, aplecate peste poteci înguste, nu departe de 
locuinţa în care trăise odinioară cu mătuşa Chen. Legumele 
expuse mascau un negoţ primitiv, întrucât tulburările din 
primăvara trecută nu fuseseră singurele ocazii de încălcare 
a legilor şi rânduielilor britanice. Lucrul cel mai supărător 
era însă, într-un fel, vânzarea ilegală a diferitelor animale 
pentru hrană. În timpul sezonului se găseau mereu şerpi 
din abundență, dormitând în cuştile lor zăbrelite, dar din 
anumite motive erau ignoraţi de stăpânii coloniali. Pe la 
jumătatea anilor '90 un chinez cu gusturi exotice trebuia să 
facă drumul până la Canton pentru o labă de urs, creier de 
maimuţă ori carne de câine sau pisică. Dacă însă aceşti 
amatori de delicatesuri nu le consumau pe loc, ei trebuiau 
să le transporte clandestin peste graniţă aplicându-le 
etichete de „carne de capră”. 

Vivian înainta printre tarabele cu ridichi lucioase, 
mazăre, fasole şi căpăţâni de conopidă albă ca zăpada. 
Trecu apoi de negustorii de peşte viu care-şi ţineau marfa 
în bazine de plastic. În aer pluteau mirosuri grele de ulei 
încins, de pământ reavăn şi bălegar. Era un vacarm de 
nedescris, întreţinut de o sumedenie de zgomote de la 
motoarele compresoarelor, despicatul cărnii cu satârul, 
hârşâitul de mătură până la târşâitul încălțămintei uzate pe 
un pavaj tocit. 

Vivian Loh, care îşi făcuse studiile universitare în 
străinătate, lucrase cu gweilos şi în prezent îşi dăruise 
inima lui Duncan Mackintosh, constata în anumite ocazii că 
o latură a personalităţii sale devenise mai mult occidentală 
decât chineză. Avea, de obicei, tendinţa de a mai zăbovi în 


jurul unei mese în loc să se ridice brusc, după golirea 
farfuriei, sau simţea uneori o acută nevoie de linişte. 
Alteori, aceste schimbări aveau un caracter mai profund. Ea 
învățase în Anglia să aprecieze singurătatea, să se bucure 
de anonimat, într-un fel nemaiîntâlnit în China. Acum, 
atenţia i se concentra asupra unor detalii pe care nu le 
observase niciodată înainte, ca, de exemplu, suferinţa 
animalelor închise sau sacrificarea lor pentru hrană. 

Nu departe de bazinele cu peşti stăteau stivuite cuştile 
cu păsări şi porci, unele dintre ele părând resemnate faţă 
de soarta ce le era rezervată. Câteva pisicuţe se jucau 
vesele îndărătul zăbrelelor, nepăsătoare şi ele în faţa 
soartei care le rezerva un sfârşit crud. Altele mai mari, cu 
labe sângerânde, se zbăteau să se elibereze din capcanele 
puse de vânători. Câini deja sacrificați atârnau la umbră, 
etalându-şi pielea lor neagră, preferată de amatori. Vivian 
se scutură dezgustată la vederea acestui spectacol oribil 
când atenţia îi fu atrasă de o frumoasă fată de la munte în 
jur de cincisprezece ani. Avea în ochi scăpărări sălbatice 
asemenea animalelor pe care se părea că le are în grijă. Un 
vânător cu părul lung, strâns într-o coadă de cal, stătea 
alături de fată aruncându-i priviri posesive; tatăl fetei sau 
un presupus prieten, gândi Vivian. Fata îl privea cu atenţie 
şi, cu o mişcare uşoară a capului, acesta îi dădu de înţeles 
că trebuie să-l urmeze după perdeaua din fundul prăvăliei. 
Vivian trecu pe lângă cuşti şi se opri în faţa prăvăliei. Fata 
mai zăbovi puţin, privind-o bănuitoare pe Vivian, apoi 
dispăru după perdea. lnăuntru, în obscuritate, vânătorul 
aştepta. Vorbea într-un dialect muntenesc Guangdong pe 
care Vivian de-abia dacă-l înţelegea. Trebui să treacă un 
timp până când şi-a dat seama că el aştepta o parolă. 
Aceasta era o frază dintr-un cântec patriotic: „Eu sunt 
chinez”, „Mor cu suflet de chinez”. 

— Poţi să fii sigură, mormăi vânătorul, dacă banda lui 
Cheng ne va înhăţa. 


— Îmi pare rău că nu te pot servi cu ceai, se scuză 
Vicky, m-ai luat prin surprindere. Tata o să mă cheme în 


curând din Shanghai. Ce probleme ai? 

— Două: prima cu emigranţii-expatriaţi. 

— Uhh! 

Alfred făcu o grimasă de parcă ar fi câştigat la loterie. 

— Sper că eşti la curent cu lipsa braţelor de muncă. 

— Din păcate, cunosc problema îndeaproape. Nu pot 
găsi vreun meseriaş nici pe amor şi nici pe bani. 

— In ultimii treisprezece ani de la semnarea Declaraţiei 
Comune, cam patruzeci sau cincizeci de mii de oameni de 
nădejde din clasa mijlocie se scurg anual în Canada, S.U.A. 
şi Australia, aşa e? 

— Desigur, oameni fără drept de vot. 

— N-am decât să privesc pe fereastră şi să văd câteva 
din construcţiile rămase mult în urmă, ca de pildă hotelul 
tău Expo care arată de parcă l-ai putea inaugura, cu puţin 
noroc, la jumătatea secolului următor. Dar construcţiile nu 
sunt decât un aspect al problemei. Nu poţi angaja un 
secretar calificat sau un analist de sisteme, ca să nu mai 
vorbim de medici, profesori... o întreagă suprastructură 
dispare! 

Vicky se uită din nou la ceas. 

— Deci cum e cu emigranţii-expatriaţi? 

— Se pune problema ce face MacF în această privinţă? 

— Am angajat manageri chinezi de nivel mediu în vârstă 
de cincizeci de ani care însă au fost obligaţi să iasă la 
pensie înainte de termen din cauza corporațiilor 
occidentale, mai departe... nimic nu merge. 

— lată care este părerea mea. Hai să înfiinţăm o agenţie 
care să se ocupe de readucerea emigranților din Hong Kong 
şi de asigurarea unor locuri de muncă pentru ei. 

— Cum? 

— Îi vom trata ca pe expatriaţi, oferindu-le bonificaţii 
pentru casă şi maşini, într-un cuvânt toate privilegiile cu 
care se mândreşte un gwei/os. 

— Mi se pare foarte costisitor, deşi trebuie să recunosc 
că este o idee strălucită. Vicky îşi propti coatele pe birou, 
privindu-l cu atenţie. Esenţial este să-i facem să rămână de 
bună voie după 1997. Noile lor paşapoarte le vor conferi 


siguranţă. Îşi vor da seama, cu timpul, că aici li se oferă 
unica şansă de a prospera. Dar realizarea cea mai de preţ - 
îţi garantez eu asta - ar fi să-i vedem stabilindu-se aici 
definitiv şi pe copiii multora dintre ei, care în prezent îşi fac 
studiile în şcoli americane şi canadiene. Desigur, un dram 
de naționalism chinez nu ar strica cu nimic, oricât ar părea 
de demodat. Şi dacă am ajuns aici, de ce să nu ne gândim 
şi la necesitatea stringentă a unei universităţi serioase, o 
Harvard asiatică, chiar aici la Hong Kong. Hong Kong-ul nu 
poate supravieţui ca oricare alt oraş chinezesc. Noi trebuie 
să rămânem centrul de limbă engleză al Asiei. 

— Te rog, ia-le pe rând! 

Alfred îşi deschise servieta şi scoase din ea nişte 
însemnări. 

— lată, aici am rezumat totul, în două pagini; când o să 
ai puţin răgaz, te rog citeşte-le şi apoi vom putea discuta la 
obiect. 

— Concret: ce aştepţi de la MacF? 

— Să finanţezi şi să înlesneşti accesul la cele mai bune 
şi mai noi cvartaluri de locuinţe ale tale. 

— Dar ştii, Alfred, că asta costă mult? 

— Le voi umple cu cei care se întorc la Hong Kong de 
îndată ce termini construcţia. Gândeşte-te la această 
problemă dacă vrei să discutăm mai repede amănuntele. 

— Vorbeai de două probleme: care era cea de-a doua? îl 
întrebă Vicky în timp ce îl conducea afară din birou. 

— N-ai vrea să ieşim undeva în ajunul Anului Nou? 

— Cât te-ai schimbat, Alfred! Vicky zâmbi şi se întristă 
puţin. Când ne-am întâlnit prima oară mi-ai cerut mai întâi 
să ieşim şi pe urmă am discutat afaceri. 

— Ţi-ar plăcea sau nu? 

Era nervos şi asta o surprinse. „i-ar plăcea sau nu ti-ar 
plăcea” era maniera cantoneză de a pune o întrebare, 
manieră adoptată şi de Alfred la începuturile legăturii lor, 
când nu se simţea prea sigur de sine. 

— După calendarul gregorian sau după cel chinezesc? 
întrebă ea. 

— Şi într-un caz şi în celălalt. 


— Ajunul Anului Nou este astă seară, Alfred. Regret, am 
alte angajamente. O clipă, ea se gândi să-l invite în familie, 
dar se abţinu din cauza atmosferei sumbre de la Peak 
House. 

— Da, desigur, ai dreptate şi sper că nu te superi fiindcă 
ţi-am făcut o invitaţie atât de tardivă. Tocmai m-am întors 
din Canada şi... dar ce-ai zice de Anul Nou chinezesc? La 
restaurantul părinţilor mei se organizează de obicei mari 
petreceri. 

— Sună grozav! Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă ea 
văzându-l posomorât şi dus pe gânduri. 

— Asta înseamnă că va trebui să aştept şase săptămâni 
până atunci. 

— Dumnezeule mare, Alfred, o să te invit eu cândva, pe 
la jumătatea intervalului. Ea se aplecă asupra calendarului 
şi-l cercetă. 

— Pe douăzeci şi unu ianuarie? 

Alfred îşi consultă şi el agenda de buzunar. 

— Fantastic! 

Privirile lor se întâlniră, tulburate de amintirea unui 
vechi secret al lor, dar înainte ca ea să mai spună ceva, 
Alfred o întrebă aproape în şoaptă: 

— Cărui fapt datorez norocul meu de azi? 

— Impulsului tău de a veni să mă vezi şi, desigur, să mă 
pui la curent cu Cathay Tower. 

Alfred o privea fascinat. 

— Să nu te surprindă dacă vom fi chiar în noaptea asta 
împreună. Ridică un deget şi-l lipi de buze în semn de sărut. 

— Sigur, succes! 

Îi întinse mâna, însă ea îl mai reţinu: 

— De ce ţi-a trebuit atâta timp până când te-ai hotărât 
să dai un semn de viaţă? 

Luat prin surprindere, Alfred se bâlbâi o secundă, apoi 
se redresă şi îi răspunse cu un surâs plin de semnificaţii: 

— Să-i aduc aur fiicei Tai-Pan-ului, cum spune un vechi 
proverb chinezesc. 

— Ai reuşit. 

— Am învăţat asta în tinereţe. 


— Nu de la mine ai învăţat, îi zvârli ea, respingând 
insinuarea că l-ar fi părăsit din cauza situaţiei lui modeste. 

— De la Tai-Pan, spuse el în cele din urmă, şi râseră 
împreună. 

— Ei, acum ce e aşa de amuzant? întrebă Alfred. 

— Femeile Mackintosh-Farguhar au o frumoasă tradiţie 
în familie, aceea de a se mărita cu bărbaţi care le dublează 
averea. Tatăl meu a dublat-o pe cea a Farqguhari-lor, iar 
bunicul meu a dublat averea Haig-ilor, dar nu contează 
dacă devii bogat prin forţe proprii. 

— Întrucât eu sunt încă sărac, lasă-mă să-ţi dublez 
averea prin câteva sfaturi bune. 

— Care sunt acelea? 

— Întoarce-te la origini! 

— Ce vrei să spui? 

— Abandonează toate aceste clădiri şi hoteluri, care nu 
sunt decât o povară din ce în ce mai apăsătoare. Fii ceea ce 
a înfăptuit MacF cu atâta succes. Fiţi din nou o companie 
britanică de negoţ. Vechile întreprinderi engleze au înţeles 
ceva din ceea ce comuniştii, Mafia şi Triadele au ştiut 
dintotdeauna: controlul asupra zonelor de confluență. Să fii 
prezent acolo unde estul întâlneşte vestul, gata de acţiune. 
Daţi directive Chinei!  Transportaţi bunuri!  Cunoşti 
fruntariile Asiei!  Foloseşte-ţi disponibilitatea, cu alte 
cuvinte, fiţi iarăşi negustori! 

— Vrei să spui că ar trebui să renunţăm la hoteluri şi la 
terenuri? 

— Vicky, fii realistă! Gweilos şi gweipos nu vor 
reconstrui niciodată imperiile asiatice. 

— Alfred, te-ai ţicnit? Mackintosh-Farguhar sunt mai 
mult decât negustori. 

— V-aţi lansat ca prieteni între doi străini şi asta nu e 
deloc o poziţie rea în vremuri prielnice. 

— Suntem mult mai mult decât negustori, insistă Vicky. 
Noi ne-am cucerit un loc aici. 

Înainte ca Vicky să mai poată adăuga ceva, secretara 
sună. | 

— Asta trebuie să fie tata. Ne vedem deci peste trei 


săptămâni. Succes cu proiectul tău! 

— Şi cu emigranţii-expatriaţi cum rămâne? 

— Îmi place cum sună proiectul. 

Vicky se îndreptă spre telefon. Deci Alfred Ching 
revenise, însă sub o înfăţişare total diferită, afişând o 
siguranţă de sine puţin cam exagerată. Se părea că 
succesul în afaceri îi modificase substanţial 
comportamentul. Nu că i-ar fi lipsit siguranţa de sine în 
trecut, dar acum încetase să se mai scuze atât de des şi 
pentru orice, ceea ce avea darul să agaseze orice 
occidental. Nici viaţa ei nu fusese prea veselă. Ţintuită câte 
optsprezece ore pe zi la MacF, ieşise de câteva ori la 
restaurant în compania unui tânăr cunoscut la club, dar 
toate experienţele ei sentimentale eşuaseră lamentabil. Îşi 
amintea bunăoară de un londonez ambițios care voia doar 
o nevastă care să-i toarne copii din datorie faţă de ţară, 
indiferent dacă ea ar fi contribuit cu un bol de orez de la 
Vajnica şi Atotputernica Mackintosh-Farguhar. Alţi tineri, 
vânători de zestre, reali sau imaginari, constituiseră mereu 
o problemă pentru fiica Tai-Pan-ului din Hong Kong, şi ironia 
soartei făcea ca ea să revină la o prietenie din copilărie. De 
la moartea lui Hugo, inspectorul Chip se afla mereu în 
preajma familiei, susţinând moralul tatălui ei, făcând chiar 
pe mijlocitorul între Duncan şi Sally, deoarece căsătoria lor 
începuse să se dezintegreze, pe de o parte din cauza 
dispariţiei lui Hugo, iar pe de alta, ca urmare a relaţiei 
amoroase dintre tatăl ei şi chinezoaica Vivian Loh. Vicky îşi 
căpătase partea ei din companie şi datorită sprijinului 
permanent al poliţistului, care rămânea uneori la cină în 
familia lor până noaptea târziu, sau era reţinut la ceai în 
după-amiezele de duminică. Când şi când, Vicky îi agrea 
compania, însă de cele mai multe ori, îl împingea spre 
Fiona, crezând că ar fi un tată vitreg potrivit pentru fetele 
ei. 

Chip îi amintea lui Vicky în mod ciudat de iubitul ei frate 
Hugo, prin tandreţea şi buna dispoziţie care nu-l părăsea 
nici o clipă, spre încântarea tuturor celor din jur. Statura lui 
înaltă şi oarecum deşirată, deşi plăcută la prima vedere, nu 


era chiar pe gustul ei. O listă a bărbaţilor de care se simţise 
atrasă ar fi scos în evidenţă tipul predominant mai scund, 
robust, asemănător în mod alarmant lui Alfred şi tatălui ei. 

O sună pe secretară şi îi ceru să-i trimită lui Alfred Ching 
un cec. Ideea lui cu expatriaţii-emigranţi i se părea 
nemaipomenită. Câteva clipe mai târziu, preluă apelul din 
Shanghai. 

— Noroc, tati! Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi. 

— Am primit faxul tău, Maiestate, ce se aude pe acolo? 

— A telefonat azi dimineaţă un oarecare domn Wu din 
Pekin. Wally Hearst spune că este un tip cu greutate - şeful 
tovarăşului Han de la Muncă. Ne-a invitat să ne întâlnim cu 
el azi după-amiază. 

— Nu pot pleca decât diseară şi apoi nu vreau să mă 
întâlnesc cu nimeni în ajun de Anul Nou. 

Una din activităţile pe care Vicky le preluase de la Hugo 
era negocierea cu Comitetul Muncii pentru a achiziţiona 
lucrători în domeniul construcţiilor de pe Continent. În 
cursul ultimelor şase luni, Vicky îşi petrecuse cea mai mare 
parte a timpului zbătându-se să alcătuiască echipe de 
lucrători pentru Kai Tak, unde MacF World Expo Golden 
Hotel se afla în întârziere faţă de plan cu câteva luni bune. 
Greva japoneză cu banderolă albă, la care se referise Alfred 
era un picnic faţă de lipsa acută de lucrători în construcţii. 
În timp ce Hong Kong-ul putea uşor absorbi zilnic treizeci de 
mii de lucrători suplimentari pentru clădirea '97 World 
Expo, Comitetul Muncii trimitea peste graniţă mai puţin de 
douăzeci de mii de muncitori navetişti, distribuindu-i cu 
zgârcenie pe întreg teritoriul, în conformitate cu o schemă 
misterioasă care se modifica după criterii la fel de 
misterioase. 

Cu trei săptămâni în urmă, MacF îşi pierduse echipele 
de geamgii care fuseseră repartizaţi la centrul comercial 
multietajat de la Aberdeen, în partea de sud a insulei Hong 
Kong, şi proiectul îngheţase de-a binelea. 

Înălţimea exagerată a hotelului Expo Golden îngreunase 
şi mai mult situaţia după cum îi explica mereu 
antreprenorul construcţiei MacF, spre exasperarea lui Vicky 


care abia se stăpânea să nu-l strângă de gât. Absența 
conlucrării dintre diverse sectoare făcea ca unele lucrări să 
fie mult mai avansate faţă de altele, întregul edificiu având 
de suferit fie că era vorba de un hol neisprăvit, fie de lipsa 
acoperişurilor. Materialele de construcţie blocau intrările şi 
lifturile, iar muncitorii pe care reuşise să-i adune aşteptau 
adesea terminarea altor lucrări înainte de a se apuca de 
propria lor muncă. 

Întrucât MacF contracta lucrări şi în mare parte tot MacF 
le finanța nu aveau pe cine trage la răspundere în afara 
propriilor sucursale, astfel că existau mici şanse de 
diminuare a riscurilor. Era tipic pentru stilul de lucru al 
tatălui ei, îşi spunea de fiecare dată Vicky. Acum se afla la 
Shanghai şi negocia drepturi de aterizare pentru o linie 
aeriană. Ca de obicei, se întindea mai mult decât îi era 
plapuma. 

— Eşti sigur că nu poţi veni mai devreme? Wu ne-ar 
putea aduce salvarea pentru care m-am rugat atâta lui 
Dumnezeu. Translatorul său nu mai contenea cu scuzele, 
adăugă Vicky. Wu trebuie să se întoarcă la Beijing chiar în 
seara asta. Speră să nu ne strice planurile pentru Anul Nou, 
regretă că nu poate... etc., etc., cunoşti placa. 

— Aşa spun ei mereu. 

— Sunt imprevizibili, îi cunosc eu pe chinezi, tată. Atunci 
când peşti mari de talia lui Wu îţi fac curte, înseamnă că 
sunt dispuşi să stea de vorbă. 

— Dacă într-adevăr e un peşte mare, sunt de acord cu 
tine, iar dacă e aşa de important, ţi-o împrumut pe Vivian. 

— N-am nevoie de ea. 

— La naiba, Maiestate! Nu-l poţi întâlni singură pe 
numărul lor UNU. Ai nevoie de interpret şi consilier. Vivian 
va îndeplini ambele funcţii. Ea te va tempera şi va şti să 
echilibreze situaţia. Eu nu pot pleca din Shanghai, iar de 
Peter nu mă pot lipsi. 

Sărmanul Peter nu va ajunge niciodată Tai-Pan, oricât 
de brutal l-ar struni Duncan Mackintosh, în speranţa 
deşartă că nu va fi nevoit să-i lase titlul moştenire lui Vicky. 
Peter a fost bărbatul numărul doi al companiei şi aşa va fi 


mereu. În pofida cunoştinţelor sale enciclopedice asupra 
Chinei şi chinezilor, el continua să analizeze ambele 
aspecte ale problemei mult timp după ce ar fi trebuit să 
opteze pentru unul singur şi nici nu era în stare să 
descopere latura practică a existenţei, întrucât pentru el 
totul avea aceeaşi valoare. 

— De ce să nu-l iau pe Harry Cowes ca interpret? 

Tatăl ei nu era de acord cu Cowes pentru că 
antreprenorul construcţiilor MacF nu deţinea rangul impus 
de o asemenea întâlnire importantă. 

— Atunci îl iau pe Wally Hearst, îi veni imediat în minte 
neguţătorul cu China, acel bărbos roşcat, care lăsa impresia 
că e bine informat şi ardea de nerăbdare să se facă util. 

— Nu! 

— Atunci de ce-l mai păstrăm pe lângă noi? 

— Nu vreau ca Wally Hearst să se amestece cu oamenii 
lui Wu. 

— Ce înţelegi prin „oamenii lui Wu”? Îl cunoşti pe Wu? 
Oare pe cine întâlnise el - se întreba Vicky pentru a mia 
oară - pe acea joncă roşie? Sau poate că afacerile lui cu 
compania aeriană de la Shanghai nu erau decât un pretext 
pentru nenumăratele sale călătorii pe Continent... 

— Sub nici un motiv nu-l vei lua pe Wally Hearst la 
întâlnire, ordonă Duncan Mackintosh pe un ton categoric şi 
răstit. 

Buimăcită încă, Vicky se conformă aşa cum făcea de 
fiecare dată când tatăl ei se încăpăţâna. 

— Da, Tai-Pan! 

— la-o pe Vivian. Nu-ţi va părea rău. 

— Deja îmi pare. 

Dar el nici nu-i luă în seamă ultimele cuvinte. 

— N-am să-ţi dau acum instrucţiuni care poate nu se vor 
potrivi momentului, însă nu respinge nimic. Aminteşte-ţi că 
Republica Populară Chineză e interesată să facă o figură cât 
mai bună în momentul „Răsturnării”. Ultimul lucru pe care-l 
doresc ei este un hotel neterminat care să arate ca un 
deget acuzator. Poţi folosi asta ca argument în defavoarea 
lor, dacă eşti isteaţă. 


8 


— Nu-mi pot imagina cum cei de la Comitetul Muncii 
pentru Străinătate pot atârna aşa ceva pe perete, în sala de 
aşteptare, se întrebă Vicky, călcând astfel prima regulă de 
conduită pe care şi-o impuse cu amanta tatălui ei, aceea de 
a nu vorbi cu ea dacă nu era obligată, însă simţea nevoia 
unei descărcări nervoase în preajma acestei întâlniri de 
maximă importanţă. 

Vivian îi mărturisise în maşină că şi ea era la fel de 
derutată de această schimbare de tactică a chinezilor, dar 
îşi păstră atitudinea distantă şi rezervată, cu toate că în lift 
cutezase să avanseze ideea că cei de pe Continent doreau 
probabil ceva. Plină de deferenţă faţă de Vicky, ea se ridică 
şi îşi puse ochelarii pentru a examina mai de aproape 
tabloul, o pictură în ulei cu ramă aurie reprezentând o 
corabie cu trei catarge pe o mare asiatică azurie. Tablouri, 
poze şi copii colorate ale diverselor corăbii figurau în mai 
toate birourile din Hong Kong, aşa încât nu găsi nimic 
anormal. 

— Şi ce-i rău în asta? 

Regretând că deschisese discuţia, Vicky îi răspunse: 

— Nu e ăsta sediul Comitetului Muncii pentru 
Străinătate al Chinei comuniste în Hong Kong? Nu aici 
lucrează simpaticii tovarăşi de la care sperăm să angajăm 
braţe de muncă? 

— Da! 

— Cunogşti atunci care era pe timpuri târguiala pentru 
mâna de lucru? 

Expresia lui Vivian deveni treptat serioasă anticipând 
reacţia lui Vicky. 

— Da, desigur. 

— Oricum, îţi reamintesc acest lucru pentru 
împrospătarea memoriei. În secolul al XIX-lea, fermierii 
înfometați din Guangdong şi Fukien fuseseră obligaţi să 
fugă peste ocean spre a se angaja pe plantaţii şi pe 


şantierele de construcţii de căi ferate. În felul acesta, 
milioane de refugiaţi erau transportaţi înghesuiți asemenea 
sclavilor, în Cuba, Hawai, Africa şi America, corăbiile fiind 
mult prea şubrede pentru a li se încredința mărfuri mai 
valoroase, ca de pildă opiu. In mod cert corabia asta era un 
vas destinat comerţului cu coo/ie!. 

— Eşti sigură? 

— Am deţinut şi noi o flotă, ca fiecare în vremurile 
acelea, şi mai cred că cineva de aici are un ciudat simţ al 
umorului. În prezent, China comunistă, cu populaţia sa 
extrem de numeroasă care trebuie hrănită, încearcă să 
reînvie acest comerţ. Comitetul Muncii pentru Străinătate a 
reuşit să asigure maselor sale de oameni munci 
necalificate, de pe urma cărora s-a burduşit de valută forte 
şi acum manipulează după bunul său plac nevoia disperată 
de braţe de muncă a Hong Kong-ului; aşa se face că 
oamenii ăştia amărâţi trăiesc azi în barăci în Shenzhou şi 
sunt transportaţi peste graniţă în dube ca vitele. Nu s-a 
schimbat nimic. Coolie de altădată au devenit azi muncitori 
cu contract. 

— S-ar putea ca pictura să fi fost lăsată aici de fostul 
proprietar, zise Vivian. Probabil că acest Comitet al Muncii 
s-a mutat de curând. 

Considerând că a vorbit prea mult, Vivian redeveni 
tăcută şi calmă, fără ca măcar un fir de păr al podoabei sale 
capilare mătăsoase să se clintească din loc. 

Vicky căzu şi ea pe gânduri. Vivian avea desigur 
dreptate. Oficialităţile Chinei comuniste dădeau buzna în 
Hong Kong şi se împrăştiau în cele patru zări, asemenea 
sporilor aduşi de muson. După doisprezece ani de la 
Declaraţia Comună din 1984, acestea continuau să 
deschidă zilnic noi birouri. Părea că un întreg departament 
era pe cale să se transfere de la Beijing, căci fiecare tânjea 
după un post în Hong Kong, începând cu cele mai înalte 
oficialități ale administraţiei până la funcţionarii mărunți. 
Banca Chinei construise cea mai înaltă clădire din Asia, cu 


1 Populaţie autohtonă din India şi China folosită pentru muncile grele, 
necalificate. 


vedere asupra districtului central pe care Beijingul îl şi 
umpluse cu funcţionari şi curând aveau să mai închirieze 
noi spaţii. 

Spaţii ieftine. Anii aceia ruşinoşi când se lăsaseră bătuţi 
pe umăr de capitalişti se încheiaseră. Comuniştii fuseseră 
obligaţi să strângă cureaua atunci când inflaţia îi forţase să 
adopte reforme economice. Fiecare spaţiu era utilizat la 
maximum. Repartizarea birourilor în spaţii minuscule, 
asemenea cutiilor de chibrituri, constituia acum o practică 
curentă. 

Vicky constată că până şi sala de aşteptare fusese 
împărţită în două. În spatele încăperii întunecoase şi 
neaerisite se aflau nenumărate asemenea birouri unde 
mişunau funcţionăraşii cu figuri şterse, îmbrăcaţi în cămăşi 
albe din poliester şi cu ochelari cu rame din plastic. Îi ura 
pe birocraţi de când se ştia, iar acum aceştia o împiedicau 
să se concentreze asupra întâlnirii cu proaspătul lor 
reprezentant oficial. Îşi revăzu lista de priorităţi, aşa cum o 
învățase Peter şi cum ştia din propria experienţă acumulată 
în ultimele şase luni. 

Când discuta afaceri cu China Continentală trebuia să 
ţină mereu seama de faptul că fiecare femeie sau bărbat 
trecut de treizeci de ani mai purta încă cicatricele 
Revoluţiei Culturale, amintirea celor zece ani de haos fiind 
greu de şters. Ei aparţineau, în cel mai adevărat înţeles al 
cuvântului, unei societăţi controlate, în care fiecare mişcare 
era observată şi urmărită de alţii şi orice abatere putea 
atrage după sine consecinţe îngrozitoare. În sfârşit, mai 
exista un paradox: pe de o parte, credinţa chineză conform 
căreia China era centrul lumii Zhong guo şi pe de altă 
parte, factorul economic care atesta existenţa unei 
societăţi mult mai sărace decât dispreţuita categorie de 
străini wai guo ren. Gândurile inspirate de zicala „să nu 
subestimezi niciodată sărăcia chineză...”, îi fură întrerupte 
de un interpret care, cu plecăciuni şi zâmbete, le invită să-l 
urmeze într-o sală de conferinţe fără ferestre, unde se afla 
o canapea foarte rigidă şi două rânduri de scaune aşezate 
faţă în faţă. 


Domnul Wu avea în mod cert prestanţă. Purta un 
costum cu tăietură modernă de fabricaţie Hong Kong, croit 
pe măsură, lăsând impresia că sosise cu câteva zile mai 
înainte decât le spusese interpretul la telefon. Cravata de 
bun gust, de culoare roşie, cu mici siluete de jonci albastre, 
se armoniza perfect cu costumul. Arăta ca şi când Serviciul 
Guvernamental de Informaţii l-ar fi îmbrăcat pentru a-i 
reproduce imaginea în broşura lor publicitară în patru culori 
care pleda pentru parteneriatul avantajos între est şi vest 
din Hong Kong. Înaintă spre Vicky cu alura funcţionarului 
sigur de sine, care i se păru detestabilă de la prima vedere. 
Dar, spre surprinderea ei, el îi adresă un surâs binevoitor şi 
îi întinse cordial o mână grăsulie, reţinându-i câteva 
secunde ambele mâini, apoi, cu un întreg ceremonial, îşi 
prezentă personalul care ocupa un şir întreg de scaune pe 
partea sa. 

Rând pe rând, Vicky simţi în nări urme de colonie Zhaos, 
Chins, Hus şi Crin, câteva din acestea fiindu-i cunoscute de 
la întâlnirile anterioare. Dar domnul Han, adjunctul 
preşedintelui Comitetului Muncii, care prezidase aceste 
întâlniri, lipsea. 

După ce domnul Wu termină cu prezentările, Vicky făcu 
acelaşi lucru cu Vivian, rostindu-i doar în treacăt titulatura 
pe care i-o conferise tatăl ei - aceea de director pentru 
Noile Proiecte. 

Se aşezară apoi cu toţii pe canapea, Vicky alături de 
Wu, iar Vivian pe cel de-al doilea scaun de lângă canapea, 
primul scaun fiind rezervat interpreţilor. Vivian se referi pe 
scurt la importanţa funcţiei sale la MacF pe care domnul Wu 
nu o cunoştea. 

El se interesă de sănătatea tatălui lui Vicky, care se 
simţi obligată să-l scuze fiindcă nu putuse reveni de la 
Shanghai în timp util în vederea acestei întâlniri. Wu se 
scuză la rându-i pentru scurtul răgaz acordat înainte de 
întâlnire, iar Vicky îl asigură că acest lucru nu i-a pricinuit 
nici un necaz. De altfel, ea îndura acest calvar de scuze 
interminabile din partea chinezilor de pe continent cam de 
vreo jumătate de an, de când pornise în căutarea mâinii de 


lucru. Devenise aproape o a doua natură a sa să afişeze un 
zâmbet demn şi cordial în acelaşi timp, însoţit de o uşoară 
înclinare a capului, pentru a demonstra interesul faţă de 
orice obiecţie sau afirmaţie. Wu, la rândul său, făcu risipă 
de  amabilităţi  circumstanţiale. Pe rândul scaunelor 
rezervate părţii chineze, oficialii Comitetului Muncii 
arboraseră aceleaşi mine convenţionale, în timp ce 
expresia lui Vicky părea să sugereze că întreaga ei viaţă se 
concentrase exclusiv asupra acestei întâlniri. 

l-ar fi trebuit mai mult de şase luni pentru a şterge 
complet deprinderile newyorkeze Şi educaţia 
hongkongheză, dobândite în ultimii cinci ani, astfel că se 
văzu nevoită să facă risipă de energie pentru a-şi stăvili 
nerăbdarea. Birocraţii din Beijing îşi puteau petrece o după- 
amiază întreagă debitând banalităţi de felul: „Ce-ţi face 
familia - Mulţumesc bine - Vremea este bună - etc.” Din 
fericire, Wu vorbea mandarina şi în plus era mai expeditiv 
decât predecesorul său. Vicky îl întrerupea câteodată şi-i 
cerea translatorului să-i clarifice cuvinte şi fraze al căror 
înţeles îi scăpase. Când o făcea, îi arunca priviri furişe lui 
Vivian, care dădea din cap aproape imperceptibil, pentru a-i 
confirma exactitatea. 

Wu îi explică importanţa poziţiei sale de director 
executiv al Comitetului Muncii pentru Străinătate pe 
întreaga Chină la sud de Insula Hainan, Guangdong, Fukien, 
Jiangxi, Zhejiang, Shanghai şi, desigur... Regiunea 
Administrativă Specială a Hong Kong-ului. În schimb, Han 
răspundea numai de Hong Kong şi de Guangdong, oraşul de 
graniță Shenzhen. 

Vicky îşi exprimă recunoştinţa - personală şi pe linie de 
protocol - pentru faptul că un oficial atât de ocupat 
binevoieşte să discute măruntele sale probleme. Domnul 
Wu protestă, minimalizându-şi importanţa şi afirmând că 
niciodată nu va fi prea ocupat pentru a o primi pe unica 
fiică a Tai-Pan-ului Vajnicei şi Atotputernicei Companii 
Mackintosh-Farquhar. 

Ritualul încetă când o femeie între două vârste, 
îmbrăcată după moda continentală, cu bluză şi pantaloni, 


apăru cu un termos din aluminiu şi le servi ceaiul cu tot 
ceremonialul cuvenit. În cele din urmă, mai marele 
Comitetului Muncii trecu la problema de fond. 

— Ni s-a spus că aveţi probleme cu magnificul hotel 
Golden Dragon de la World Expo. 

— Braţe de muncă, răspunse Vicky atât de direct, încât 
Vivian tresări şi se făcu mai mică în scaunul ei. MacF are 
nevoie de lucrători în construcţie. L-am terminat în linii 
mari, dar au mai rămas lucrări importante de finisat în 
interior şi, în plus, nu ni s-au livrat geamurile. Noi plătim 
salarii mari, desigur, dar cu toate acestea nu ne putem 
completa echipele de muncitori, şi asta nu numai la Expo, 
dar şi la hotelul nostru de la aeroportul Cheklapkok. Tatăl ei 
avea dreptate: puternicul ei atu îl constituia factorul 
publicitar. MacF regretă existenţa acestor două clădiri 
importante neterminate în perspectiva sosirii atâtor străini 
care vor dori să viziteze Hong Kong-ul cu ocazia 
„Răsturnării”. 

— Nu v-a trimis domnul Han lucrători şi personal 
hotelier? 

— Doar ocazional, dar noi avem nevoie de angajaţi 
permanent, echipe cu normă întreagă, cu şapte zile pe 
săptămână, nu o zi aici şi alta dincolo. De altfel, personalul 
hotelier nici nu ne este de prea mare folos într-un hotel 
neterminat, adăugă ea tăios. 

— Cum? N-au mai rămas muncitori în Hong Kong? 

De sub masca ei de până acum răbufni furia şi Vicky se 
pregăti să-şi scoată ghearele. Vivian începu şi ea să se 
foiască pe scaunul alăturat, acesta fiind un avertisment 
convenit în prealabil. Spăşită, Vicky îşi plecă privirea. 

— Noi suntem o companie mică, domnule Wu, şi ne este 
greu să facem faţă concurenţei în domeniul forţelor de 
muncă. 

— V-aţi gândit să angajaţi japonezi cu contract? 

— Tatăl meu nu a uitat ocupaţia japoneză din Shanghai. 
Atingând coarda simţitoare a inimii chineze, Vicky fu 
răsplătită cu un surâs cuceritor din partea lui Wu, deşi un 
calcul rapid scotea în evidenţă faptul că Duncan Mackintosh 


nu avea decât şapte ani când japonezii ocupaseră oraşul 
Shanghai, iar din dosarele Securităţii Publice reieşea 
probabil că el fusese expediat la şcoală în Anglia. 

— Este de asemenea adevărat, domnule Wu, că 
departamentul construcţiilor MacF a ridicat toate hotelurile 
noastre. Însă tatăl meu a preferat ca un asemenea hotel 
important de la World Expo - cartea de vizită a Hong Kong- 
ului - să fie construit după standarde speciale. Întrucât el 
va reprezenta, la scară mică, cea mai vizibilă Regiune 
Administrativă Specială a Chinei. 

— Suntem o ţară săracă, spuse Wu. 

Un clopoțel de alarmă o atenţionă pe Vicky că acest 
enunţ nu mai comporta nici un comentariu, dar văzu că 
Vivian se aplecă brusc înainte în semn că dorea să 
intervină. 

— Scuzaţi-mă, domnule Wu, China este bogată în 
energie umană. Trebuie doar să luaţi în calcul progresele 
uriaşe care s-au făcut în port la Shanghai şi Guangzhou 
pentru a vă da seama de dimensiunile acestei avuţii. 

Vicky asculta cu admiraţie amestecată cu invidie. În 
două fraze scurte, Vivian îi reamintise lui Wu că China are 
forţă de muncă disponibilă, şi aceasta, în ciuda eforturilor 
sale uriaşe de a-şi moderniza cele două porturi importante: 
Hong Kong-ul era încă departe de a fi portul proeminent cu 
apă adâncă de pe Coasta Chinei. 

— Efortul nu este întotdeauna răsplătit, spuse Wu 
zâmbind. 

— MacF răsplăteşte efortul cu lefuri mari, ripostă Vivian; 
echipele pe care domnul Han a avut amabilitatea să ni le 
procure s-au întors acasă satisfăcute. 

Vicky păru mulţumită de această precizare şi mai 
adăugă: 

— MacF a asigurat întotdeauna lucrătorilor castronul de 
orez; la noi lucrează oamenii timp îndelungat şi sunt 
mulţumiţi. Am putea face acelaşi lucru şi cu echipele 
dumneavoastră, domnule Wu. 

Wu însă nu mai comentă şi abordă un alt subiect. 

— Pe parcursul călătoriilor mele am observat că clădirile 


aeroportului sunt astfel amplasate încât să fie 
reprezentative pentru oraşul respectiv. În ultimul timp, 
oamenii de afaceri străini importanți preferă să nu mai 
părăsească aeroportul, încheind afacerile acolo, dacă li se 
oferă totul, la standarde internaționale. 

— MacF este pe cale să finalizeze lucrările noului hotel 
de la aeroportul Cheklapkok. Desigur, şi acolo avem 
probleme legate de forțele de muncă. Ea o privi pe Vivian, 
dar nu întâlni decât o privire rece care însemna cât se 
poate de clar: „taci din gură”! Oare cu ce greşise? 

Wu însă ştia bine ce avea să spună şi zâmbetul i se 
amplifică. 

— Acesta este hotelul important care trebuie terminat. 
Ce minunat ar fi să-l puteţi deschide în Ziua „Răsturnării” 
când oamenii de afaceri vor veni cu miile pentru a sărbători 
evenimentul. 

— Ceremonia sărbătoririi va avea loc la Kai Tak, iar 
hotelul nostru neterminat ar face o figură jalnică. 

— Da, într-adevăr, spuse Wu. 

Vicky constată cu amărăciune că îşi jucase foarte prost 
cea mai bună carte. 

— Hotelul Go/den Dragon din Kai Tak este piesa centrală 
a World Expo. 

Wu se lumină la faţă, îşi împreună palmele bătându-le 
Uşor. 

— Exact, tocmai asta e îngrijorător pentru înaltele 
oficialități de la Beijing. 


Zâmbetele cordiale de pe rândul opus de scaune, păliră. 
Feţele subordonaţilor lui Wu, până şi cele ale translatorilor 
deveniră rigide, inexpresive. Vivian o privi stupefiată pe 
Vicky. În cele din urmă, îşi dădu seama de ce se deplasase 
domnul Wu la Hong Kong. Venise să fure un hotel. 

In această lumină, cele şase luni de negocieri 
demenţiale căpătau o altă semnificaţie. Lipsa braţelor de 
muncă încetinea ritmul lucrărilor de construcţii la MacF, 
lăsându-le mult în urmă faţă de prevederile de plan. Dacă 
ar putea ţine pasul, gândi Vicky, ar putea încă spera să-l 


finalizeze până în Ziua „Răsturnării”. Furioasă, îşi dădu 
seama că a fost purtată cu vorba şi amânată mereu spre a 
se descuraja, adversarii săi crezând că în felul acesta MacF 
va ceda partida. Abila manipulare a forţelor de muncă 
reuşise. După o dimineaţă pe care şi-o petrecuse bătând pe 
la alte uşi, după-amiaza fusese momentul aruncării unei 
mingi joase în terenul ei, dar ea n-a fost în stare s-o pareze, 
întrucât i se propunea să renunţe la hotel ca o favoare în 
schimbul degrevării MacF de o povară apăsătoare. 

— Daţi-mi voie, nu ştiu dacă v-am înţeles. 
Dumneavoastră... 

— Este foarte simplu, îi veni în ajutor domnul Wu, însă 
Vicky de-abia dacă-l mai auzea din cauza funestelor 
presimţiri care-i întunecau judecata. Pe vremea când se 
afla la New York se mirase când tatăl ei câştigase 
contractul pentru construirea de clădiri la World Expo. Care 
era explicaţia? De ce puternicele întreprinderi anglo- 
chineze ca Două-Cărări Wong şi Y.K. Pao îi permiseseră lui 
MacF să înşface un asemenea premiu? 

Răspunsul se afla aici lângă ea, pe canapea: China 
comunistă îşi folosea influenţa pe lângă Consorţiul Expo, 
guvernul din Hong Kong şi o serie de bănci (printre care 
Banca Chinei era socotită un protagonist major), pentru a 
dirija proiectul hotelului spre MacF. De ce? Pentru că MacF 
era o companie solidă, capabilă să construiască un hotel 
mai bun decât o companie chineză de stat care nu era însă 
suficient de puternică pentru a se apăra împotriva unei 
conspirații de extorcare a fondurilor, plănuită de înalte 
oficialități chineze. 

În treacăt, Vicky îşi reaminti de întâlnirea tatălui ei cu 
Jonca Roşie. Dar indiferent pe cine întâlnise în acea zi, era 
evident că nu-i oprise, pe domnul Wu şi pe tovarăşii săi din 
Beijing, să urzească planuri de înavuţire sub paravanul 
oferit de birocraţia continentală. Aceşti borfaşi de drumul 
mare, după cum îi caracteriza mama sa, ar fi putut da lecţii 
Mafiei newyorkeze. 

— Îmi pare rău, n-am înţeles semnificaţia ultimelor 
dumneavoastră cuvinte. Ce este foarte simplu? 


— Anumite oficialități - oameni din Beijing - care nu 
aparţin departamentului meu, repetă Wu cu răbdare şi 
calm, se întreabă care ar fi numele cel mai potrivit să 
figureze pe frontispiciul clădirii centrale din World Expo? 

— Numele proprietarului, numele „vechilor prieteni” 
care au lansat proiectul. 

— Sunteţi foarte directă, puneţi repede punctul pe „i”. 

— Şi care este acela? 

— Unii se întreabă cine ar trebui să posede o asemenea 
clădire unică? 

— Un nume din Hong Kong, spuse Vicky, aşa modest 
cum pare - încercând să injecteze în argumentul ei o doză 
de politeţe - ar demonstra lumii posibilitatea existenţei unei 
ţări cu două sisteme. Aţi fi de acord? 

Sprânceana stufoasă a lui Wu se arcui într-un mod 
alarmant. 

— Un nume de gweilo, interveni Vicky rapid, pentru a-i 
asigura pe gweilos din New York, Washington, Londra, 
Zurich că banii şi oamenii lor sunt în siguranţă în Hong 
Kong şi că pot investi fără teamă aici... 

— În Beijing, interveni Wu pe un ton mai domol, se 
sugerează că un nume asiatic ar fi la fel de potrivit, iar alţii 
susţin că prezenţa fermă a statului ar constitui o garanţie şi 
mai solidă. 

— La ce vă gândiţi, domnule Wu? 

Wu se uită la ceasul său, o imitație de Cartier, după 
aprecierea lui Vicky, se sculă brusc şi se scuză. 

— Aştept un telefon din Beijing: v-aş ruga, domnişoară 
Mackintosh, să-mi permiteţi să lipsesc cinci, poate zece 
minute, nu mai mult. Poate dumneavoastră şi domnişoara 
mai doriţi să serviţi un ceai... dar nu apucă să termine şi 
Vicky i-o reteză scurt, pe un ton înţepat, care i-ar fi plăcut 
foarte mult mamei ei, că s-au săturat de atâta ceai. Vivian 
se grăbi să intervină cu diplomaţia de rigoare, vrând să 
atenueze duritatea ei. 

— Mulţumim, ne-ar face mare plăcere, şi cu 
permisiunea dumneavoastră, o să ne retragem în sala de 
aşteptare. 


Vivian luă loc într-un scaun capitonat, chiar sub tabloul 
cu corabia ce transporta coolie şi îşi sorbi în tihnă ceaiul; 
Vicky se duse la fereastra ovală şi observă cu amărăciune 
că geamurile erau murdare. Respiră adânc, încercând să-şi 
regăsească calmul după starea aceea de furie amestecată 
cu teamă care pusese stăpânire pe ea. O încolţiseră, şi încă 
rău...! 

Prin fereastră zări ţărmul verde-azuriu presărat cu mii 
de vase. Dacă New York-ul îi furase la un moment dat inima 
şi o cucerise cu eleganța şi grandoarea spaţiului, cu care 
nici un oraş asiatic nu se putea compara, Hong Kong-ul în 
schimb i se părea mult mai accesibil - un oraş în care 
competiţia era permanent deschisă, un oraş ce putea fi 
îmbrăţişat cu privirea de la înălţimea unei clădiri. 

Vicky încerca să gândească, dar privirea îi rătăcea, aşa 
cum i se întâmpla adesea de la pierderea lui Hugo, pe 
iahtul Whirlwind, acolo unde mama ei trăia în prezent. Sally 
se prăbuşise. Incetase să mai vorbească despre oricare alt 
subiect în afară de Hugo şi nici nu mai făcea altceva decât 
să bea. 

Atunci când Vicky îşi reveni suficient după tragicul 
eveniment şi se simţi în stare să o ajute într-un fel, ea îşi 
adună curajul necesar pentru a-i propune să se interneze 
într-un spital pentru dezalcoolizare. Văzând că se opune, în 
pledoaria ei înfocată îi propuse să meargă împreună cu ea. 

Sally râse şi îi spuse: 

— Există două feluri de oameni pe lume, draga mea: 
unii care îşi pot permite să bea şi alţii care nu-şi permit. Eu 
fac parte din prima, graţie generozităţii tatălui tău. 

Când Sally Farquhar Mackintosh descoperi în sfârşit 
legătura lui Duncan cu Vivian, recunoscând faţă de sine că 
ştia acest lucru mai de mult, singura ei pretenţie după 
pronunţarea divorţului fu să i se atribuie preaiubitul iaht al 
soţului ei Whirlwind şi o sumă de bani destinată băuturii, 
salariului lui Ah Chi şi menţinerii locului de ancorare la Club. 
Duncan Mackintosh urma să-şi păstreze controlul asupra 
MacF, imobilele şi investiţiile. Peste podul din Kowloon se 


zărea hotelul „Peninsula”, şi Vicky se întrebă dacă tatăl ei o 
adusese şi pe Vivian acolo. li plăcuse întotdeauna holul, 
unde se auzea în permanenţă o muzică plăcută în surdină. 
Nu e treaba mea, îşi spuse Vicky. 

Cât despre furt, Vicky nu mai avea nici o îndoială. Oferta 
nerostită a domnului Wu plutea în aer ca un năvod deja 
aruncat peste capul ei. China urma să furnizeze muncitori 
pentru terminarea hotelului Golden de pe aeroport, dacă 
MacF va semna renunţarea la Expo Golden. Se aplecă peste 
fereastra ovală încercând să vadă insula Lantau, însă 
aceasta nu se afla în câmpul ei vizual, era prea departe de 
centru, ascunsă undeva în spatele proeminentului West 
Point. 

Poziţie, amplasare, poziţie... vechiul refren dureros pe 
care îl învățase la hotelul lor din Manhattan de pe Seven 
Avenue... Clientela super-selectă îl amplasa la o sută de 
mile depărtare de Fifth Avenue, dar în realitate Lantau se 
afla la distanţă de o oră de mers cu maşina deşi în 
perioadele de trafic intens distanţele creşteau astronomic. 

Scrâşnind din dinţi se simţi cuprinsă de un nou val de 
furie atunci când îşi dădu seama că tatăl ei prevăzuse 
nenorocirea şi o lăsase pe ea să se acopere de ruşine... şi 
cât o mai rodea acest lucru. Zâmbetul de crocodil al lui Wu 
n-ar fi însemnat nimic faţă de rânjetul batjocoritor al tatălui 
ei când ar fi aflat de negocierea unui hotel de lux în cel mai 
fierbinte proiect din Hong Kong, contra unui motel la 
aeroport. Wu ridicase întreaga Chină populară împotriva ei; 
asta însemna o extorcare în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Geamul murdar reflecta vag silueta lui Vivian 
care se apropie de ea. 

— Ai vreo idee strălucită, compradorule? 

— Nu trebuia să-i laşi să ţi-l fure. 

— Dar văd că nu prea am de ales. 

— Nu poţi renunţa la hotel, spuse Vivian hotărâtă. 
Dorinţele tatălui tău au fost exprimate foarte clar. 

— Tu nu te afli aici ca să interpretezi dorinţele tatălui 
meu, spuse Vicky cu aroganță. Nu ai altceva de făcut decât 
să traduci şi să dai sfaturi. 


— Te sfătuiesc să-ţi asculţi tatăl. 

— Tatăl meu nu este aici. Eu port răspunderea şi nu văd 
nici o posibilitate să-mi păstrez hotelul. Cred că nici tu nu 
vezi vreuna, nu-i aşa? 

Tăcerea lui Vivian îi confirmă spusele. 

— Bine, compradorule, spuse ea, apăsând cu sarcasm 
pe apelativ, ai vreo idee salvatoare? 

Vivian îşi ridică privirea în tavan, rămase tăcută câteva 
secunde, de parcă ar fi aşteptat ca inspiraţia să-i vină de 
acolo, apoi spuse: 

— Cere-le ceva în schimb, altceva. 

— Ce, de pildă, o viză de ieşire? 

— Ceva de valoare, continuă Vivian serioasă, în felul ei 
exasperant de calm. Să-l laşi pe domnul Wu să înţeleagă 
că-ţi face o favoare. 

— Să-mi facă o favoare? explodă Vicky. Tot ce-i cer este 
un tratament corect. Să-şi păstreze pentru el favorurile. 

— Vei vedea că amândoi vă veţi simţi mai bine. 

— Amândoi? 

Se depărtă de fereastră şi veni mai aproape de Vivian. 

— Nu înţeleg care este problema lui? El poate obţine 
orice-şi doreşte. Nu l-ai văzut pe grăsanul ăsta ticălos cum 
zâmbea pe sub mustăţi? Dacă aş fi în locul tatii aş pune 
punct proiectului, m-aş aşeza cu fundul pe el şi atunci... ar 
merita să le văd mutrele tovarăşilor din China contemplând 
un edificiu turn lăsat de izbelişte în mijlocul grandioasei lor 
expoziţii, unde vor veni puzderie de vizitatori străini. 
Cunoşti vreo situaţie mai nefericită ca asta? Pot să fac pariu 
că atunci când vor avea dovada propriei incompetente vor 
recurge la MacF ca să-i scoată din rahatul ăsta. 

Vivian asculta tăcută şi atentă, în ochii ei neputându-se 
desluşi nici o reacţie. În cele din urmă, Vicky întrebă: 

— Ei bine, dar ce înţelegi tu prin a-l lăsa să-mi facă o 
favoare? 

Vivian nu se ridică, dar Vicky îşi dădu seama că se 
apropiase prea mult de ea. Merse din nou la fereastră unde 
i se alătură şi Vivian. Amândouă priveau drept înainte, 
comunicând doar prin intermediul imaginii reflectate în 


geamul ferestrei. 

— China comunistă nu trebuie să apară în postura 
stânjenitoare că ti-ar fi furat hotelul. 

— Dar asta face! 

— Da, dar ei nu trebuie să apară într-o lumină 
defavorabilă. Înţelegi ce vreau să-ţi spun? 

— Da, la naiba! Doar nu sunt copil. Cu alte cuvinte, 
singura noastră măsură de protecţie este dorinţa Chinei de 
a părea cinstită, astfel încât comunitatea oamenilor de 
afaceri să creadă că se află în siguranţă în Hong Kong. 

— Da, este vital, spuse Vivian, chiar dacă persoane 
oficiale sau un întreg departament vor să profite de pe 
urma puterii pe care o deţin. Dacă ar părea necinstiţi în 
ochii persoanelor ce prezintă interes pentru ei, n-ar fi 
exclus ca oraşul să se golească rapid. 

Era aproape acelaşi procedeu pe care-l folosea Mafia la 
New York - îşi spuse Vicky - în relaţie cu uniunile şi 
corporaţiile pe care le controla, construindu-le în schimb 
sediile. 

— Reţine faptul că domnul Wu îşi asumă un mare risc 
acceptând ca departamentul lui să fure. La un moment dat, 
cineva cinstit s-ar putea sesiza. 

— Slabă speranţă. 

— Reţine, continuă Vivian cu acelaşi calm, că am putea 
folosi, într-o zi acest argument împotriva lor, un alt motiv 
pentru care vrea cu tot dinadinsul să salveze aparențele. 
Cere-i ceva de valoare, ceva ce numai ei îţi pot da. 

Vicky îşi plimbă din nou privirile asupra oraşului. 
Şoselele care duceau spre tunelul Kowloon erau deja 
blocate din cauza traficului şi nu era decât după-amiază. 
Podurile Lantau şi Tsing Yi vor fi în curând înţesate de 
limuzine, autobuze şi taxiuri prinse într-un fel de dans lent 
al Dragonului. Oaspeţii hotelului lor vor avea nevoie de 
elicoptere care să facă naveta de la aeroportul Cheklapkok 
în centru. 

— Vreau un mijloc de transport foarte rapid de la hotelul 
aeroportului până la cheiurile noastre proprii din centru şi 
de la Causeway Bay. 


Privind-o pe Vivian pieziş, văzu pe faţa compradorului 
chinez o undă de satisfacţie care îi îmbujora obrajii. Era 
într-adevăr o idee fantastică. Vicky îşi imagina afişele 
publicitare „Cel mai bun hotel central se află la aeroport”. 
Cu propriile sale punți care vor oferi un transport rapid de 
lux, hotelul va fi mai aproape în timp decât Regent sau Pen. 
Vor putea deschide şi un restaurant de cinci stele. 

— Atenţie, s-ar putea să dorească să devină parteneri, o 
preveni Vivian. 

— Foarte bine, dacă China doreşte parteneriat, atunci s- 
o lăsăm pe ea să formeze echipele de lucru şi să se ocupe 
de tot ce e necesar pentru transportul meu, astfel încât să 
nu mai avem probleme în eventualitatea unei noi crize de 
mână de lucru. 

— Da, este o idee bună, spuse Vivian cu diplomaţie. 

— Vivian, nu te juca cu mine ca pisica cu şoarecele. 
Dacă vrei să mă sfătuieşti, sfătuieşte-mă! 

— Da, cred că în felul acesta nu vom mai avea probleme 
cu echipele de lucru. În plus, am mai putea cere o punte şi 
până la Kowloon, până sus la Tsuen Wan, în apropierea 
fabricilor, adăugă ea, gândindu-se la prosperul negoţ 
american şi european de textile care depindea de Hong 
Kong. O navetă de lux până la fabrică pentru a-şi 
supraveghea operaţiunile, apoi în centru unde se încheiau 
tranzacţiile bancare, ce putea suna mai frumos! 

— Dacă ţin la aparente, să-i vedem ce mutră o să facă! 

— Da, sigur, spuse Vivian. Ju ni hau yun, succes. 

— Crezi că vom reuşi? 

— N-ai vrea mai întâi să te consulţi şi cu tatăl tău? 

Vicky se încruntă, simțind un nou amestec în viaţa lor. 

— Ai putea să-i spui domnului Wu că vrei să discuţi cu el 
înainte de a-i da un răspuns şi în felul acesta să câştigi 
timp. Lasă-mă pe mine să-i prezint proiectul în mare, 
precum şi pretenţiile noastre în privinţa acestor mijloace 
rapide de transport. 

Vicky aprobă cu un zâmbet satisfăcut. 

— Acum cred că i-am băgat sula în coaste, aşa că va fi 
obligat să termine la timp hotelul pentru ziua „Răsturnării”. 


Dar domnul Wu le pregătise o mare surpriză, marcând 
în felul acesta un punct în favoarea sa. Radiind de fericire, 
făcu un semn şi doi tehnicieni electronişti plini de 
importanţă se pregătiră să pună în funcţiune un video- 
telefon. 

— Mi-am luat libertatea de a-l suna pe domnul Duncan 
Mackintosh la Shanghai, gândindu-mă că poate doriţi să-l 
informaţi asupra discuţiilor noastre. 

Ecranul japonez H-D se lumină şi pe el apăru figura 
tatălui el. 

Duncan Mackintosh nu se pierdu în formule de politeţe 
faţă de domnul Wu. Avea mina încruntată a unui om foarte 
ocupat şi vizibil deranjat că fusese întrerupt pentru treburi 
mărunte. 

— Ce se aude pe acolo, Maiestate? mormăi el ca şi când 
s-ar fi aflat singuri. 

Ştiind că această introducere nu era decât un fragment 
din piesa pe care trebuia să o joace în faţa lui Wu, Vicky îl 
puse la curent cu planul pe care-l elaborase împreună cu 
Vivian în sala de aşteptare. Tatăl ei se înroşi de mânie când 
află că avea de gând să renunţe la Expo Golden. Işi încleştă 
maxilarele într-un rictus caracteristic, şi Vicky îşi imagină ce 
s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi aflat sub privirea 
scrutătoare a adversarilor lor chinezi. Spre uşurarea ei, 
Duncan se declară de acord cu planul ei de bătaie, dar când 
îi lansă propunerea referitoare la transportul rapid nu primi 
decât un răspuns îmbufnat. 

— Nu-mi place ideea şi e de la sine înţeles că dacă aş fi 
acceptat vreodată, ar fi trebuit să luăm în considerare şi 
alte oferte pe care le-am primit cu privire la hotel. Aceasta 
era o noutate pentru Vicky. 

— O să mă gândesc şi, în orice caz, vom cere minimum 
treizeci de ani drept de franşiză pe transportul nostru. 

— Da, desigur, Tai-Pan! 

— O să-i coste scump - contravaloarea terenului, a 
cheltuielilor de construcţie, plus dobânzile şi pierderile din 
profituri pe câţiva ani... 


Domnul Wu asculta cu atenţie, însă figura lui rămase 
impasibilă până în momentul în care auzi ultima afirmaţie a 
lui Duncan. Apropiindu-se de ecran, cu un rânjet enigmatic, 
el i se adresă în engleză: 

— Fiica dumitale are multă imaginaţie. 

— Insuficientă, ripostă Duncan, încercând să atenueze 
complimentul în stil chinezesc. 

Wu îi adresă lui Vivian un surâs cu subiînţeles, iar lui 
Duncan îi făcu cu ochiul. În manieră occidentală, 
neprotocolară... 

— Ce norocoasă este că are în preajmă un sfătuitor atât 
de înţelept! 

Vocea lui deveni gravă şi insinuantă, dar asemenea 
procedee nu-l impresionau câtuşi de puţin pe Duncan 
Mackintosh. 

Rânjetul Dragonului aproape că zgudui ecranul. 

— Mie îmi spui, domnule Wu? Da, sunt un om norocos... 
Maiestate, Peter şi cu mine vom fi acasă diseară de 
Hogmanay, cu condiţia să găsim un avion şi să ieşim 
dracului din văgăuna asta. Te invidiez, domnule Wu că 
locuieşti la Beijing. Este uluitor cât de repede se poate 
transforma în infern un mare oraş. 

Ecranul se şterse şi Vicky o privi pe Vivian, pe figura 
căreia mai dăinuia o undă de nostalgie după dispariţia 
chipului drag. Însufleţită de un sentiment de mândrie, îi 
adresă lui Vicky cel mai gingaş surâs. 

Wu, care încerca din răsputeri să-şi domine stânjeneala, 
întrebă ce înseamnă Hogmanay. _ 

— O petrecere scoțiană de Anul Nou. Imi pare rău că va 
trebui să vă întoarceţi la Beijing; am auzit că vremea este 
destul de rece în această perioadă a anului. 

— Mă cheamă datoria, spuse Wu cu un aer semet. 

Şi cu aceasta, cugetă Vicky, jucase cartea pe care 
Vivian şi tatăl ei o negociaseră deja. Răspunsul lui Wu avea 
s-o edifice în privinţa rezultatului înţelegerii. 

— Ne-am putea întâlni din nou peste câteva săptămâni? 

— Da, cred că e posibil. 

— Şi atunci vom vedea cât de mult au progresat 


lucrările de construcţie, spuse Vicky într-o doară. 

Wu se întoarse către chinezul aflat lângă interpret. 

— Între timp, domnul Wu se va îngriji de asigurarea 
braţelor de muncă de care aveţi nevoie. 

— Sunteţi prea amabil, mulţumesc! 

— Pentru nimic. 

— Poate ştiţi că MacF deţine o mică distilerie la Glen 
Affric în Scoţia. Dacă doriţi, vă pot trimite acasă o sticlă. Am 
putea toasta de la distanţă cu prilejul Anului Nou. 

— Ah, petrecere cu băuturi? 

Faţa lui Vicky se întristă. 

— Nu numai cu băuturi; de fapt, este vorba de o 
petrecere în familie. Fiecare se întoarce acasă, cine poate... 


9 


— Ah Chi! şuieră Tai-Tai, ca o autentică femeie din 
Shanghai. Vino aici imediat! 

De la catargul principal al lui Whirlwind, silueta unui vas 
semăna cu un ochi de gweipo. Ah Chi se legăna în scaunul 
lui de boţman, deasupra adăpostului contra taifunului, 
întrebându-se de unde să facă rost de o sută de mii de 
dolari HK pentru nunta lui, acum că Fata Dragonului 
cumpărase Mandalay, un alt scuner care avea propriul său 
echipaj, cu propriile sale petreceri... 

Ah Chi rămăsese pe Whirlwind şi în această ultimă 
după-amiază a anului, neavând altceva mai bun de făcut. 
Pe alte iahturi se făceau pregătiri pentru sărbătoare, în 
vreme ce joncile pescăreşti se retrăseseră, oamenii fiind 
ocupați cu prepararea bucatelor. Un miros de gaz lampant 
plutea în aer, adus de briza rece, iar cerul devenea tot mai 
plumburiu. 

— Ah Chi! 

El ştia că Sally se îmbătase. De regulă, când era mai 
puţin ameţită, stătea liniştită, dar pe măsură ce se îmbăta, 
striga mai tare. Whirlwind nu părăsise adăpostul de şase 
luni. După plecarea lui Huang nu-l mai scosese nimeni în 
larg. Ah Chi nu avea motiv să angajeze un înlocuitor, deşi 
Huang îi lăsase treburile cele mai penibile, iar trândavul său 
fost ajutor optase pentru o slujbă mai „curată” în Filipine - 
contrabanda. 

Noul vas al lui Huang, o sampană Diesel de mare 
capacitate, stârnea invidia în întregul adăpost. Ah Chi îşi 
petrecea zile întregi curăţind şi lustruind Whirlwind, 
alergând după diferite comisioane pentru Tai-Tai. Prietena 
lui, Hua, era mulţumită cu acest aranjament. Ea locuia pe o 
sampană în apropiere unde Ah Chi îşi petrecea nopţile după 
ce se elibera din serviciul lui Tai-Tai. Stăteau culcaţi pe 
perne în întuneric, urmărind luminile oraşului şi discutând 
despre apropiata lor căsătorie. În seara aceea, Hua îl 


rugase să vină mai devreme, pentru a-i întâlni familia pe 
jonca lor cea mai mare, dar Ah Chi era îngrijorat ca nu 
cumva sărmana Tai-Tai să cadă peste bord, dacă avea s-o 
lase singură înainte de a adormi. 

— Ah Chi! 

Acesta apăsă pe manivelă, îşi cobori scaunul încet şi 
ateriză lângă Sally Farquhar Mackintosh care acum se afla 
pe punte, îmbrăcată cu un halat mototolit. 

— Du, te rog, vasul la docul sampanelor, e noaptea de 
Anul Nou şi vreau să iau ceva la bord. 

Sute de proprietari de sampane ar fi fost fericiţi să 
transporte pasageri, să facă livrări, însă Tai-Tai se 
mulțumea doar cu o scurtă plimbare cu Whirlwind până la 
doc. Oricum, şi asta era ceva, cele şase luni de imobilizare 
în adăpost reprezentau cea mai lungă perioadă de 
inactivitate din viaţa lui şi simţea că îşi ieşise din mână. 
Retrase ancora de la pupă şi porni spre club. El se întreba 
pe cine vor lua la bord. Nu cumpărase nici una din 
ciudăţeniile acelea de brânzeturi sau pathé pe care gweilos 
le foloseau la dineuri festive şi nici nu primise ordin de la 
Tai-Tai să pregătească cabinele pentru oaspeţi. Sally se 
îndreptă spre proră de îndată ce Ah Chi se apropie cu iahtul 
de canale şi privi macaraua înlocuită, cu o mână sprijinită 
de straiul de la proră - aşa cum făcea deseori de la moartea 
lui Hugo - precum şi vârfurile stâlpilor parapetului pe care 
refuzase să-i înlocuiască. Ah Chi le şlefuise doar vârfurile 
pentru a înlătura orice pericol. 

La docul sampanelor, lumea căsca gura la animația 
plină de voioşie a familiilor de gwei/os. Tai-Tai stătea lângă 
proră cu privirea rătăcită, nepieptănată şi în halatul său 
şifonat, aşteptând ca Ah Chi să ducă iahtul cât mai 
aproape; apucă frânghia de la prora şi cineva o prinse, 
înlesnindu-i lui Ah Chi apropierea. 

— Salut! spuse ea cu un glas dogit de băutură, iar 
câţiva oameni din mulţime îi răspunseră pe un ton neutru. 

Ah Chi continua să se mândrească cu ea, pentru că 
fusese fiică de Tai-Pan şi dacă cuiva nu-i convenea, n-avea 
decât, treaba lui. 


— Scuzaţi! Nu vom bloca docul mai mult de câteva 
secunde: aici, Ah Chi! O ladă de şampanie aştepta pe o 
platformă. Ah Chi se duse după ea, o ridică vioi pe umerii 
săi laţi şi o aşeză în spate. 

— E doar Revelionul, avem invitaţi... Hei! Voi de acolo, 
căraţi-vă! Un altul aruncă frânghia pe care Sally o prinse cu 
un zâmbet la fel de rătăcit. Ah Chi întoarse iahtul şi îl 
îndreptă rapid înapoi spre locul de ancorare. 

Trebuia să vorbească cu ea în legătură cu împrumutul 
de care avea nevoie în vederea căsătoriei. Sperase să-i 
spună mai devreme lui Tai-Tai pentru a-i face lui Hua o 
surpriză, însă ştia că Tai-Tai întâmpina această sărbătoare 
cu inima grea. 

— Ah Chi! strigă ea, de data aceasta pe un ton calm şi 
prietenos. După ce îl ancorezi, du te rog şampania jos şi 
pune câteva sticle la gheaţă. Se aplecă peste roata de la 
cârmă pentru a vedea cabina întunecată, unde îşi petrecea 
cea mai mare parte a timpului. 

— Da, Tai-Tai! 

— Poţi să-ţi iei liber la noapte. 

— Mulţumesc, Tai-Tai, dar vreau să rămân. 

— Este ajunul Anului Nou. Trebuie să ai şi tu o prietenă 
care te aşteaptă. Tot cu Hua eşti, nu-i aşa? 

— Da, Tai-Tai. 

— Atunci du-te şi du-i şi ei o sticlă de şampanie. Un An 
Nou fericit! 

— Bine, Tai-Tai, mulţumesc! 


Un apus de soare în Hong Kong - după cum citise 
cândva Două-Cărări Wong într-o carte cu poze pe care i-o 
adusese unul dintre nepoți - era suficient de romantic 
pentru a înmuia inima oricui, chiar şi a celui mai înrăit 
magnat. După părerea lui asfinţitul la Hong Kong semăna 
cu oricare lucru frumos: cu cât era mai frumos, cu atât îşi 
dorea mai mult să-l stăpânească. 

Din locul său preferat, o platformă plasată în consolă 
într-un colţ al sălii de bal din interiorul imensei clădiri World 
Ocean House, el supraveghea ultimele pregătiri pentru 


petrecerea de Revelion. Postul său de observaţie era 
despărţit de sala de bal prin rafturi de sticlă pe care erau 
expuse obiecte din porțelan, printre acestea numărându-se 
şi un bol folosit de ultima împărăteasă văduvă a Chinei. 
Două-Cărări îl cumpărase cu opt milioane de dolari SUA de 
la Galeriile Christie, agenţii lui fiind instruiți să recupereze 
cu orice preţ obiectele de artă chinezească din vest. Unora 
le ordonase pur şi simplu să le fure din muzeele mai sărace, 
incapabile să asigure securitatea exponatelor. Din scaunul 
său turnant din piele fină, el urmărea forfota tinerilor săi 
slujitori prin sala de recepţie şi asfinţitul care cobora uşor 
asupra oraşului. Câteva din vasele sale din Flota Roşie 
construite pe continent îşi aruncaseră ancora la mal, 
împodobind ţărmul cu noi lumini; altele de linie, destinate 
jocurilor de noroc, se pregăteau să primească oaspeţi la 
bord la Ocean Terminal. 

Noaptea se lasă repede la latitudinile subtropicale. Vase 
mari şi mici, bacuri, feriboturi, şalupe, remorchere - toate la 
un loc alcătuiau ghirlande sclipitoare ce împodobeau portul 
scăldat în lumină. Joncile navigau în întuneric. Pe uscat, 
iluminaţia era şi mai intensă, observă Două-Cărări, 
alcătuind adevărate salbe deasupra clădirilor înalte, 
presărate de-a lungul şoselelor şerpuitoare ce duceau până 
sus pe coline. În ambele sensuri goneau o mulţime de 
limuzine ce-i duceau pe oameni acasă sau în diferite alte 
locuri unde se organizau petreceri de Anul Nou. Disco- 
barurile aruncau în noapte fascicule colorate, ce luminau 
intermitent scheletul de oţel al clădirilor în construcţie. 

Două-Cărări întoarse spatele sălii de recepţie scăldată 
într-o baie de lumină. Ridică o mână zbârcită şi făcu semn 
unui valet foarte chipeş căruia îi ordonă să-i deschidă o 
sticlă de şampanie. 

— Da, Lao Yeh. 

Puţini locuitori de pe coasta Chinei ar fi îndrăznit să-i 
spună în faţă Două-Cărări. El era bunicul sau maestrul 
pentru valetul său personal, sir John pentru britanici şi 
Wong Li pentru cei de pe continent. Unul dintre ziariştii de 
la jurnalul local de scandal se încăpăţânase să-l numească 


Două-Cărări, până într-o zi când şi-a pierdut un deget într-o 
uşă. Ziarele internaţionale ca Asiaweek cutezau doar 
ocazional să-l numească astfel, dar el aştepta cu răbdare 
ziua când aveau să-şi dea seama că e mai înţelept să-l 
prezinte în alţi termeni. 

Băiatul reveni cu un pahar de şampanie umplut până la 
refuz. Două-Cărări îl duse la buze, sorbi încet, apoi îl puse 
alături, urmărindu-i bulele jucăuşe. 

— Lao Yeh? Vrei sau nu vrei? îl întrebă pe băiatul 
fermecător de şaisprezece ani, îmbrăcat într-o jachetă 
neagră Tuxedo de gală, bordurată cu mătase. Acesta 
întinse o mână tremurândă, vrând să-i arate că sala 
aşteaptă încuviințarea lui. Valeţi, chelneri, barmani, 
bucătari, toţi erau aliniaţi ca soldaţii la apel. Două-Cărări se 
ridică cu greu, apucă bara de porțelan care mărginea 
perimetrul său de şedere, şi inspectă pe îndelete cu privirea 
sa ageră fiecare detaliu. Mese de câte zece persoane, cu 
veselă aurie şi cristaluri încercuiau ringul de dans. O mare 
de flori şi plante exotice se revărsa din vase antice. Barurile 
amplasate în cele trei colţuri gemeau de cupe pentru 
şampanie; o perdea deasă de ferigă masca orchestra 
complet, cu excepţia unui mic culoar de acces rezervat 
stelelor muzicii pop la modă care aveau să-şi prezinte 
ultimele hituri. 

Deodată, în spatele lui simţi o mişcare. Întorcându-se 
spre fereastră, văzu hublourile iluminate şi reflectoarele 
suprastructurii masivului vas care se îndrepta spre Ocean 
Terminal. Pachebotul „Queen Elizabeth 2” al liniilor Cunard 
sosise în Hong Kong cu întârziere de o zi, probabil din cauza 
unei noi defecţiuni suferite de motoarele sale vechi în 
Marea Chinei. Două-Cărări o cunoştea bine. El încercase să 
cumpere QE2 spre a-l transforma în cazinou, însă britanicii 
se opuseseră, aparent hotărâți să ocrotească ultimul simbol 
al puterii lor maritime, până când acesta avea să eşueze pe 
vreun recif. 

Îşi scutură capul şi zâmbi cu sarcasm. Luxosul pachebot 
de pasageri care străbătuse jumătate din mările şi oceanele 
lumii ancora în Hong Kong pentru a lua la bord o sută de 


funcţionari britanici pensionaţi care, cu douăzeci de ani în 
urmă profitaseră de alocaţii substanţiale de navigaţie 
oferite de Biroul Colonial. Britanicii nu vor înceta niciodată 
să-l uimească. Şase milioane de chinezi din Hong Kong 
aşteptau Anul Nou cu simţăminte de teamă amestecată cu 
mânie, căci se anunțau noi dezordini în Kowloon, iar aici, 
britanicii despre care majoritatea chinezilor credeau că-i 
vânduseră Beijingului, se întorceau acasă cu o splendidă şi 
senină neruşinare. 

Uimirea lui spori şi mai mult când observă că, în loc să- 
şi continue cursul spre cheiul de la Ocean Terminal, 
sclipitorul vas purtat de maree îşi întoarse prova şi se 
îndreptă spre mijlocul portului, aruncând ancora între 
extremitatea insulei Kowloon şi Districtul Central, în 
apropierea traseului  feribotului  „Star”. Prin această 
manevră, britanicii intenționau să pună vasul în siguranţă, 
gândindu-se că la Ocean Terminal ar fi riscat să înfrunte 
furia unei gloate dezlănţuite. E drept că se afla în mai mare 
siguranţă în mijlocul portului. În schimb era mai vizibil de 
pe ambele ţărmuri, căci pe aici treceau zilnic sute de 
feriboturi, nemaivorbind de falezele populate şi de clădirile 
înalte, ce reprezentau adevărate posturi de observaţie. În 
mai puţin de patruzeci şi cinci de minute, toţi chinezii din 
teritoriu ar putea afla că gwei/los erau pregătiţi să o 
şteargă. El însuşi n-ar fi putut născoci un plan mai bun. Îşi 
roti scaunul care-i oferea o vizibilitate circulară asupra 
întregului salon, spre spaima majordomului său terorizat, 
căruia îi adresă un zâmbet sec. 

— Excelent! Arată exact aşa cum se cuvine pentru o 
mare ocazie festivă, dar scoateţi mesele de la fereastră şi 
faceţi loc pentru ca toată lumea să poată urmări programul. 
Băiatul era pe punctul să remarce că fereastra care dădea 
spre port nu oferea un unghi prea bun pentru urmărirea 
scenei, însă îşi aminti că proştii, oricât de atrăgători ar fi 
fost ei, nu rămâneau prea mult în serviciul lui Două-Cărări. 
Tai-Pan-ul se gândise de fapt că adevăratul spectacol al 
acestei nopţi se va desfăşura afară, dincolo de ferestre. S- 
ar fi putut câştiga o avere frumuşică din vânzarea biletelor 


pe acoperiş, dacă cineva ar fi îndrăznit să pună în aplicare 
ideea. 


10 


Fiica nu se dovedi cu nimic mai prejos decât tatăl. Era 
dură şi impulsivă, incapabilă de a se controla, la fel ca şi 
tatăl ei. Atunci când nu avea dreptate într-o chestiune 
oarecare, pleda cu o înverşunare exasperantă, iar când 
avea dreptate, nu mai avea absolut nici o reţinere. Ambiţia 
ei era nemărginită, ca şi aceea a tatălui ei. Se punea însă 
întrebarea dacă îl egala şi în alte privinţe. Fusese oare 
Vicky Mackintosh binecuvântată cu nemaipomenita 
naivitate a lui Duncan? Putea ea să născocească idei 
strălucite şi să treacă prin foc şi sabie spre a le pune în 
aplicare, fără să prevadă riscurile şi dificultăţile? Sau 
acţiona astfel pentru simplul motiv că era fiica răsfăţată a 
unui om bogat? Timpul avea să-şi spună cuvântul, deşi nu 
mai rămăsese prea mult. Dacă era însă la fel de bună, 
Vicky Mackintosh avea să fie un duşman de temut. 

Vivian Loh îi ceruse şoferului să o lase la Restaurantul 
Lung Kee, plasat deasupra magazinului Central, de unde 
obişnuia să facă cumpărături pentru mama ei. Ea comandă 
o rață friptă cu sos de prune de la Lung Kee pentru 
musafiri, apoi luă câteva frunze de varză creaţă şi tăiţei; îşi 
croi drum prin ulicioarele înguste din vecinătatea locuinţei 
în care se mutase cu mama ei, după ce plecase de la 
mătuşa Chen din Kowloon. Îşi amintea şi acum cât de 
amarnic plânsese când mama reuşise să-l convingă pe tatăl 
ei s-o lase să se mute cu ea pe insula Hong Kong, unde, 
susţinea ea, aveau s-o ducă mai bine. 

Chinezii stăteau ghemuiţi pe vine în faţa tarabelor şi 
prăvăliilor lor şi priveau curioşi pe tânăra femeie îmbrăcată 
cu fustă şi bluză după modelul european şi cu tocuri înalte. 
Unii scuipau în şanţ în urma ei, alţii râdeau şi îşi dădeau 
coate când o recunoşteau pe fiica bătrânului meseriaş Loh. 

Tatăl ei eşuase în tentativa de a porni o afacere cu ginşi 
de care mama ei se cramponase cu disperare. De altfel, el 
mai încercase să îmbrăţişeze şi alte meserii, cu tot atât de 


puţin succes, şi Vivian îşi amintea bine de toate acestea: un 
magazin cu aparate de radio, o făbricuţă de jucării, un 
magazin de bijuterii, o prăvălie cu zaharicale, o fabrică de 
asamblat aparate electronice - tot atâtea locuri unde Vivian 
îl găsea pe tatăl ei venind direct de la şcoală pentru a-şi 
face temele împreună cu el. În vreme ce tatăl său îşi ruina 
sănătatea, spetindu-se cu munca, mama lipsea din ce în ce 
mai des de acasă, astfel încât crezură că nu o vor mai 
vedea niciodată. În această situaţie, tatăl ei hotărî să 
trăiască pe propriile-i picioare, se apucă să graveze sigilii - 
ştampile personale din piatră sau fildeş; în sfârşit, găsise o 
modalitate de a-şi pune în aplicare cultura şi talentele sale 
artistice. 

„Lay ho ma?” o salutau ei. Ce mai faci? Şi Vivian îi 
saluta la rându-i, spunându-le: „Încă fac bine”. 

Vivian, spre deosebire de Vicky Mackintosh, trăise 
mereu singură şi în mod regulat mergea acasă să cineze cu 
mama ei care locuia într-un mic apartament deasupra a 
ceea ce fusese cândva prăvălia tatălui ei. Mama ar fi dorit 
să iasă la restaurant, aşa cum fusese obişnuită, dar de 
fiecare dată Vivian îi reteza elanul, aducându-i acasă câte o 
rață pregătită. După o zi lungă şi obositoare petrecută în 
locuri publice zgomotoase, Vivian nu-şi mai dorea nimic 
altceva decât să regăsească atmosfera calmă şi intimă a 
celor patru pereţi ai apartamentului care fusese cândva 
căminul ei. 

De jos, din stradă, veneau zgomote neîncetate de paşi, 
discuţii, strigăte şi crâmpeie din programele de radio, iar 
prin pereţi se puteau auzi emisiunile canalelor de 
televiziune. Vivian puse apă la fiert şi spălă varza. 

— Am putea mânca la un restaurant în apropiere de 
locul unde lucrezi, îi spuse mama. Îi displăcea profund să 
gătească, deşi, ca orice shanghaineză, aprecia o mâncare 
bună, iar tăiţeii preparaţi de ea erau minunati. 

— E o harababură atât de mare la mine, spuse Vivian, 
amah e plecată, s-a dus în satul ei natal, iar eu a trebuit să 
fiu azi într-o mie de locuri. 

— Cel puţin tu a; căpătat alte perspective... 


— Al avut alte perspective, o corectă Vivian. 

— Ah! zâmbi mama ei, cu prietenii tăi poţi avea oricând 
alte perspective. 

— Sinceră să fiu, de-abia am avut timp să le observ. 

— Munceşti prea mult. 

— Mie îmi spui? 

— Şi unde o să ajungi? 

— Doar în timpul zilei, mamă. 

— Nimic mai mult? 

— Imi place munca mea şi vreau să-mi asigur un viitor. 

O licărire de speranţă amestecată cu o doză de viclenie 
se ivi în ochii mamei. 

— Trebuie să coci tu ceva măreț, nu-i aşa? întrebă ea, 
imaginându-şi că un drum în viaţă nu se poate croi decât 
prin şiretlicuri şi înşelăciuni. Doar să le imaginezi şi ai 
câştigat. Pe cinstea mea, oftă ea, pui la cale ceva în stil 
mare! 

— Doar muncă, mamă, atâta tot. 

Dar mama ei nu se lăsă amăgită. 

— Tu, spre deosebire de mine, ştii să ai răbdare şi de 
aceea tu vei reuşi. Tot ceea ce-ţi trebuie e un plan, iar tu ai 
unul, sunt sigură, te cunosc bine. 

— Ce ai făcut azi, mamă? 

— Uită-te la părul meu înainte de a mă întreba. 

— Arăţi foarte bine. 

— Coafeza aia oribilă... cele bune, toate s-au cărat, iar 
eu am rămas cu ciurucurile astea care n-ar fi angajate nici 
măcar într-un hotel comunist. 

Vivian simţi că i se urcă sângele la cap. Dintotdeauna, 
încă din zilele lor cele mai negre, când tatăl ei lucra până la 
epuizare, mama nu făcea decât să alerge toată ziua în 
căutarea unor coafeze vestite, de la colţul străzii Chater 
până în calea Pedder şi din nou la hotel Mandarin. Ea trăise 
confortabil la Shanghai înainte de Revoluţia Culturală şi 
niciodată nu-şi bătuse capul ca să-şi aranjeze singură părul. 

— Sunt sigură că ai să găseşti coafeze pricepute la 
Toronto. 

— Mi-a venit azi, spuse mama ei ca din întâmplare. 


— Ce anume? 

— Viza mea canadiană. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu e pentru New York. 

— Ştiam că n-avea cum să fie, dar oricum, cred că ai 
respirat uşurată. 

— Ca şi tine, n-o să-ţi mai stau în cale. 

Vivian îşi plimbă privirea pe chipul frumos al mamei 
sale. Împlinise cincizeci şi cinci de ani. Însă în rochia aceea 
roz-pal - culoarea ei preferată - părea de patruzeci. Incă din 
anii ‘80, când venise în Hong Kong, întrebuința cu 
regularitate o cremă „Retin-A” pentru înlăturarea ridurilor, 
deşi dermatologii se îndoiau de eficacitatea ei pe pielea 
asiatică. Visul ei era să-şi facă un „lifting” la un chirurg 
estetician de renume, aşa cum văzuse în serialul „Dallas”, 
un vis pe care Vivian nu avea de gând să-l plătească, căci 
asta însemna să treacă cu vederea toate păcatele de care 
se făcuse vinovată faţă de tatăl ei. 

— Tu ai vrut asta, mamă, este opţiunea ta, dar te poţi 
răzgândi dacă nu-ţi convine. 

— Ai s-o duci mai bine fără mine, când o să fii liberă să 
faci ce vrei. 

— Ce vrei să spui? Vivian descoperise încă de mult că 
singura cale de a o scoate la capăt cu ea era să lămurească 
pe loc orice insinuare. În cazul de faţă nu se punea 
problema ca mama ei să fi dezaprobat legătura sa cu 
Duncan Mackintosh; era pur şi simplu geloasă pe ea. 

— Vreau să spun că fără mine îţi poţi vedea de treabă şi 
de călătorii. 

— Dar când călătoresc eu lucrez. 

— Ei, cu atât mai bine, n-ai nevoie de o femeie bătrână 
care să te încurce. 

Vivian ridică din umeri şi îi spuse adevărul. 

— Viaţa mea va avea acelaşi curs, cu deosebirea că voi 
rămâne teribil de singură. Tata s-a dus; la fel şi mătuşa 
Chen. Cine a mai rămas în afara câtorva unchi şi mătuşi 
bătrâne pe care de-abia le cunosc? 

După moartea tatălui său încercaseră să se apropie una 


de alta, de parcă ar fi fost două străine care se întâlneau 
pentru prima oară. În ultimul timp, mama ei o lăsase mai 
moale. Demonii care o stăpâniseră şi o purtaseră dintr-o 
iluzie în alta, din bărbat în bărbat, dădeau semne de 
oboseală. Ea se mulțumea cu o singură companie de felul 
domnului Tam de la apartamentul vecin, care era şofer de 
taxi - un om serios şi foarte muncitor, la fel ca tata. Uneori 
îi venea câte o idee năstruşnică de a se lansa într-o afacere 
cu taxiuri comandate prin radio, apoi dispărea tiptil ca o 
pisică pentru un timp şi se întorcea zâmbind misterios, 
urzind alte planuri şi mai fantasmagorice. Toate acestea 
contau însă prea puţin pentru Vivian de când tatăl ei 
reuşise să se elibereze prin moarte. 

— Ei, dar tu n-ai să fii singură, îi spuse mama. 

În aceeaşi clipă Vivian simţi că vechea rană i se 
redeschide, percepu durerea cu aceeaşi acuitate ca în anii 
copilăriei când mama căuta scuze pentru a o lăsa din nou 
singură. Recurgea la vechea ei stratagemă; nu se potolise 
nicidecum o dată cu trecerea timpului. Ultima ei găselniţă 
era emigrarea - ceva nou, care avea să lase lumea cu gura 
căscată. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu îl ai pe prietenul tău. 

— Îl am, dar eu nu-i cer nimic şi cu atât mai puţin să-ţi 
ţină locul. 

— Ah! 

— Te rog încetează şi nu mai fă pe nevinovata cu 
mine... Petrecere frumoasă! 

— Şi eu îţi doresc să-ţi meargă totul din plin. 

— Ce-ai zis? 

— Un lucru aş vrea să-ţi spun, că de acum încolo nu mai 
întinereşti. 

— Mamă, dar nu am decât treizeci şi doi de ani. 

— Treizeci şi trei în anul ăsta şi, până să te dezmeticeşti 
bine, o să împlineşti treizeci şi cinci, şi la vârsta asta cine o 
să te mai ia de nevastă? 

— S-o găsi vreun disperat, spuse Vivian plictisită, 
văzând că discuţia lor ia o turnură neplăcută. Poate vreun 


amărât care şi-a pierdut slujba în China comunistă şi e 
dispus să crească porcii cu mine în Mongolia. Surâse ca 
pentru sine, dându-şi seama că-i venise pe buze expresia 
favorită a lui Mackintosh. 

— Tu poate nu ştii, fetiţo, ce înseamnă aia disperare, 
desigur că n-ai cum să ştii! 

— Poate că tocmai asta e; încerc să mi-o reamintesc, 
murmură Vivian. 

— Ce-ai spus? 

Îşi clătină capul şi căzu din nou pe gânduri. Amintirile 
copilăriei sale despre fuga din China şi despre China însăşi 
erau foarte vagi. Îi era imposibil să separe amintirile cele 
mai îndepărtate de istorisirile auzite de la oamenii mai 
vârstnici. Unchii tatălui obişnuiau să vorbească de haosul 
acelor timpuri, deşi unul dintre ei pretindea că fusese 
alături de Mao. De cele mai multe ori, mama ei se tânguia 
după confortul vieţii de odinioară la Shanghai şi regreta 
servitorii pe care Vivian nu-i avusese niciodată. 

Însă China pe care Vivian o cunoştea cel mai bine era 
aceea din visurile tatălui ei, deoarece el fusese un 
democrat înfocat, un optimist şi un continuator, în planul 
ideilor, al vechii Mişcări din 4 mai 1919 care pornise de la 
premisa că democraţia şi ştiinţa aveau să-i redea Chinei 
măreţia de odinioară. 

Naţionaliştii lui Chiang Kai-shek îi zdrobiseră pe adepţii 
Mişcării din 4 mai - bărbaţi şi femei, iar comuniştii lui Mao 
Tse-tung îi exterminaseră pe descendenţii acestora. În 
timpul Revoluţiei Culturale, Gărzile Roşii torturaseră ultima 
generaţie care mai îndrăznise să spere. 

Amintirile personale ale lui Vivian despre China erau 
legate de răceala nisipului pe care-l simţise sub picioare 
înainte ca tatăl ei s-o prindă de mână şi să dispară cu ea în 
noapte. Acele imagini se şterseseră brusc în momentul în 
care se simţiseră ridicaţi din apă, pe coama rechinului. Cea 
mai vie amintire din copilărie data din ziua în care, elevă 
fiind la o şcoală din Hong Kong, îşi uimise colegii cu 
cunoştinţele primite de la tatăl său. Cu toate acestea, China 
continua s-o fascineze. Cu câţiva ani în urmă, înaintea 


masacrului din Beijing, ea îl convinsese pe tatăl ei s-o 
însoţească într-una din primele sale călătorii în interes de 
serviciu, la Canton, capitala provinciei Guangdong, unde se 
născuse acesta. Deşi se scurseseră cincisprezece ani de la 
Revoluţia Culturală, iar refugiații din Hong Kong începuseră 
să călătorească pe continent, tatăl ei - cuprins deopotrivă 
de teamă şi nerăbdare - ţinea cu orice preţ să meargă la 
mormântul mamei sale. 

Au călătorit până la Pearl River cu un vapor ieftin de 
noapte. Oraşul se schimbase radical de la moartea lui Mao. 
Periferiile fuseseră demolate şi pe locul lor apăruseră 
întreprinderi hoteliere, comerciale, noi fabrici. Dispăruse şi 
casa tatălui şi după momentele de confuzie şi derută 
asupra zonelor demolate, descoperiră în cele din urmă un 
nou magazin pe locul mormântului părinţilor lui. Mormintele 
lor fuseseră jefuite şi apoi arse, deoarece Gărzile Roşii 
socoteau că cimitirul aparținuse clasei burgheze. Tatăl 
vărsase lacrimi amare şi îi spusese: „Nici pe morţi nu-i mai 
lasă în pace”. 

— Unde e prietenul tău în seara asta? întrebă mama. 

— Cu familia lui. 

Mama dădu din cap şi căzu pe gânduri. 

— Sărbătorile sunt întotdeauna cele mai rele. 

— Ei, nu-i chiar aşa, îi răspunse Vivian, deşi îi dădea 
dreptate, dar asta n-o împiedica să-şi spună în gând: eu nu 
sunt ca tine... 


După o sută cincizeci de ani de negoţ în Asia, familia 
Mackintosh şi Farquhar îşi păstraseră nealterat sufletul 
scoţian. În timp ce Crăciunul era o simplă sărbătoare a 
copiilor cu jucării şi friptură de curcan seara, Hogmanay de 
Anul Nou reprezenta cea mai strălucită noapte a anului şi 
toţi aceia care se puteau întoarce acasă la Peak House o 
făceau spre a petrece împreună în sânul familiei. Vicky îşi 
amintea de etajul superior al casei lor înţesate de veri şi 
verişoare veniţi special pentru această ocazie şi de emoţiile 
pregătirilor. Bărbaţii purtau kilt, femeile rochii albe lungi de 
seară cu şaluri în carouri, iar Hugo cânta din cimpoi... 


Anul acesta nu aveau oaspeţi dornici să rămână peste 
noapte. Tristeţea se strecurase ca o ceaţă deasă în fiecare 
încăpere a vechii clădiri uriaşe. Moartea lui Hugo era prea 
recentă în amintirea lor, iar despărţirea părinţilor 
reprezenta o altă rană deschisă. Vicky se oprise mai 
devreme la Whirlwind şi o găsise pe mama ei taciturnă în 
faţa unei sticle de şampanie, dornică să fie lăsată în pace. 
Ea se întoarse acasă copleşită de un ciudat sentiment de 
înstrăinare. 

Slugile se ascunseseră în bucătărie şi Vicky se aştepta 
ca seara să fie posomorâtă, dar temerea îi fu risipită la 
vederea tatălui ei îmbrăcat în costum de seară, în locul 
obişnuitului costum pe care-l purta pe continent. Se gândi 
mult cu ce să se îmbrace şi în cele din urmă hotărî ca 
măcar copiii lui Hugo să se bucure de această seară. 

Fiona, care adoptase o atitudine curajoasă de Crăciun, 
era acum cu lacrimile în ochi. Peter băuse, manifestând o 
recentă slăbiciune pe care Mary Lee, cu toată abilitatea ei, 
nu o putuse reprima. | se rupea inima de mila căpşoarelor 
roşcate ale fetelor lui Hugo, Melissa şi Millicent, de zece şi 
doisprezece ani. Pentru scurtele lor vieţi, şase luni de la 
moartea tatălui lor părea mult. Fetiţele dădeau impresia că 
se tem îngrozitor să n-o supere pe mama lor Fiona, 
imaginându-şi că o vor pierde astfel şi pe ea, dar feţele li se 
luminară când Vicky îşi făcu apariţia în capul scării în 
spirală, într-o rochie roşie de mătase şi traversă zgomotos 
holul cu tocurile sale înalte. 

— Tanti Vicky! Tanti Vicky! 

— la uite pe cine văd! 

— Tanti Vicky, ai îngheţat, îi spuse mezina Melissa, 
cuprinzând-o pe după gât, şi Vicky îşi dădu seama că, 
dintre toate femeile familiei, ea devenise pentru Melissa şi 
Millicent, datorită nefericitelor evenimente din ultima 
jumătate a anului, mătuşa lor adorată. Millicent ţopăia în 
jurul ei şi îi lăuda noua coafură. Ea avea părul strâns într-un 
rulou franțuzesc în care îşi agăţase o agrafă cu diamante pe 
care i-o dăruise mama în ziua plecării, susţinând că pe vas 
nu mai are nevoie de bijuterii. 


— Mulţumesc, Millicent, şi tu eşti frumoasă, amândouă 
sunteţi. Ce se bea la masă? 

— Unchiul Peter bea whisky, raportă Melissa. 

— Eu cred că am să beau şampanie. 

— Mama spune că trebuie să aşteptăm până la miezul 
nopţii. 

— Mă duc să-i cer voie să bem acum. Traversă salonul 
în care englezoaicele stăteau pe o banchetă lângă 
fereastră, privind oraşul. Dragele mele, nu beţi şi voi 
şampanie cu mine? 

Fiona se ridică cu ochii umflaţi şi înroşiţi de lacrimi. 

— Fetelor, hai veniţi aici, spuse Vicky şi le cuprinse pe 
amândouă pe după umeri, îndreptându-se spre barul plasat 
într-o nişă cu oglinzi. Hai, ajutaţi-mă să desfac sticla. 
Bunicul nu a coborât încă? 

— S-a dus la telefon. 

— Oh! Ei bine, atunci ne vom descurca singure, cu riscul 
de a-mi compromite manichiura. 

— Tanti Vicky? 

— Ce e, Millicent? 

— Unde vom fi la anul de Hogmanay? 

Vicky scoase din frapiera de argint o sticlă din recolta 
Piper Hlidsieck. 

— la te uită! E chiar mai veche decât voi două la un loc. 

Desfăcu distrată sârma dopului, întrebându-se şi ea 
unde vor fi la anul. 

— Veţi fi acasă în vacanţa şcolară. Gordonstoun, vechea 
şcoală a lui Hugo accepta acum şi fete. lar tu, domnişoară 
Melissa, vei mai urma şcoala din Hong Kong, unde vei 
rămâne şi în următorii optzeci de ani dacă nu mai faci 
progrese la învăţătură. 

— Dar cu chinezii ce se va întâmpla? întrebă fetiţa de 
zece ani. 

— Şi ei vor fi tot aici. 

— Nu ne vor alunga? 

— Nici gând. 

— Şi dacă ne vor aresta? 

— Pentru ce? 


— Pentru că suntem noi? 

Privirea Melissei era la fel de insistentă ca aceea a 
Mackintosh-ilor, cu ochii mari şi parcă mai albaştri, 
aşteptând câte un răspuns la fiecare întrebare. Singurul 
lucru pe care îl ştia Vicky cu certitudine era faptul că 
limitarea ariei de acţiune a tatălui ei exclusiv în Hong Kong 
şi refuzul acestuia de a-şi diversifica activitatea, închideau 
toate porţile MacF în cazul în care situaţia ar fi scăpat de 
sub control. Ea găsi salvarea la Tai-Pan-ul care tocmai 
cobora scările, vizibil cu gândurile în altă parte. 

— Să-l lăsăm pe el să ne explice. Tati, ia spune-ne, crezi 
că chinezii ne vor aresta pentru că suntem noi? 

Duncan Mackintosh o privi posomorât, însă când le zări 
pe nepoatele sale, faţa i se lumină. 

— Cine vrea să ştie? 

— Melissa. 

— Chinezii vor aresta pe toate micuţele domnişoare 
care nu vor învăţa bine la şcoală şi le vor trimite să pască 
porcii în Mongolia. Uite, am să beau şi eu un pahar din ăsta. 
Luă sticla din mâna lui Vicky şi turnă un al treilea pahar: ... 
iar voi, astea mici, duceţi paharul mamei voastre. Spune-ţi-i 
că Tai-Pan-ul a ordonat să bea asta, dar nu alergaţi cu 
paharul în mână, mai adăugă el făcându-i lui Vicky cu 
ochiul. 

— Noroc, tati! 

— La Mulţi Ani, un An Nou fericit. Maiestate! l-ai dat 
ceva de furcă ticălosului ăla de Wu! 

— Mă bucură că m-ai sprijinit. 

— Nu trebuia s-o fac de faţă cu nemernicii ăia. Vivian ți- 
a fost de folos? 

— Să fiu sinceră, m-a reţinut doar să nu vărs ceaiul în 
poala tovarăşului Wu. 

— Se pricepe bine la chestii d-astea. Duncan chicoti. Nu 
o dată a scos castanele din foc când îmi pierdeam 
cumpătul. De aceea am trimis-o să te ajute. 

— O să ţin seama de asta data viitoare când vom mai 
oferi în dar un hotel. 

— Ea mi-a spus că dintr-o afacere proastă ai scos una 


bună. Deşi nu-mi place ideea, trebuie să recunosc că n- 
aveam încotro; Wu avea toate cărţile. 

Era aprecierea cea mai aproape de un compliment pe 
care Vicky o auzise în ultimele şase luni şi nu ştia ce să mai 
răspundă. 

— l-am trimis o sticlă de Glen Affric. 

— Sper să-i rămână în gât. Privirea îi alunecă pe 
fereastră, la câteva mile depărtare şi la vreo sută de 
picioare în jos, şi printr-o coincidenţă geomantică perversă 
pe care un expert chinez feng-shui ar fi explicat-o cu 
ajutorul principiilor vântului, apei şi mădularelor Dragonului, 
adăpostul contra taifunului din Causeway Bay putea fi văzut 
clar printre blocurile de înălţime medie. Vicky era tentată să 
instaleze un telescop pentru a detecta mai uşor iahtul 
Whirlwind în păienjenişul de ambarcaţiuni. 

— Unde petrece Vivian noaptea asta? 

— Termină o dată cu prostiile. 

— lartă-mă, spuse ea involuntar, dar se gândi apoi că 
nu e cazul să-l mai sâcâie. 

Privi în jurul lui cu tristeţe, apoi, cu un aer conspirativ, o 
luă de mână şi îi spuse: 

— Văd că aici e o atmosferă prea sumbră, hai s-o 
ştergem de aici. Vicky oftă. 

— Cum? 

— Hai mai întâi să facem o plimbare. Faţa lui se relaxă 
dintr-o dată. Luaţi-vă fiecare ceva pe voi. Noi plecăm primii. 
Ah Ping, scoate maşina. Ping? Unde o fi derbedeul ăsta? 
Apăsă pe cel mai apropiat interfon. Ping! Maşina! Repede, 
iute! 

— Mergem să bem în altă parte, zise Peter, nu-i aşa, 
tată? 

— Întâi mergem să ne încărcăm bateriile, apoi luăm 
whisky şi prăjituri. Cei mai închişi la culoare merg primii, 
asta aduce noroc. 

— Adică eu, spuse Mary. 

— Femeile poartă ghinion, la fel şi  căpşoarele 
roşcovane. Parcă prevăd că o să aducem numai necazuri 
acolo jos, pe unde vom trece noi. Dar să încercăm, mai întâi 


eu, apoi Peter, pe urmă oacheşa Mary, apoi Vicky şi Fiona, 
spuse Duncan cu o voce tărăgănată. Fiecare îşi dădea 
seama că la apel lipseau două nume şi îşi întoarseră 
privirile. Erau momente când Vicky îl observa pe tatăl ei 
scuturând din umeri, pătruns de un fior dureros de care ar 
fi vrut să scape, deoarece el fusese cel mai afectat de 
pierderea fiului său. 

— De fapt, avem un mic avans, spuse Peter. Mai sunt 
câteva ore bune până la miezul nopţii. Alergă spre măsuţa 
din holul de la intrare, încărcată cu un maldăr de invitaţii 
pentru revelion, cărora ei nu le dădeau niciodată curs. Se 
întoarse cu un vraf de plicuri. Mergem? Scoase din teanc un 
plic roşu din pergament, cu chenar auriu şi citi în tălmăcire 
proprie: „Plăcerea companiei noastre este solicitată de 


nimeni altul decât de sir John Wong Li, CBE...”, dar mai 
întâi, bătrâne Două-Cărări, vom face o plimbare. 
— Glumeşti? 


— Ne încărcăm pistoalele şi lăsăm whisky-ul în maşină; 
nu e cazul să-i tămâiem prea mult. 

— Tată, nu putem... 

— Ba putem foarte bine. 

— Cu copiii ce facem? 

— Noi o să rămânem acasă, spuse Fiona, fără să ia în 
seamă dezamăgirea care se citea pe chipurile fetelor. 

— Să mai aşteptăm puţin până vine şi Chip. 

— E-n regulă, spuse Duncan. Şampanie pentru micuţele 
domnişoare. 

Vicky puse jos paharul şi acceptă un altul de la Peter. 
Ciocniră şi sorbi îndelung o înghiţitură din grogul fierbinte. 
Peter îl dădu repede pe gât pe al său. 

— Bănuiesc că vom intra cu toţii într-o mare belea. 

— Ai luat-o cam repede cu băutura, Peter, spuse Mary, 
luându-i sticla din mână. 

— Hei, ce vrei, a fost o săptămână infernală, ripostă 
Peter, smulgându-i-o înapoi. Nu-i aşa, Vicky? 

— Termină cu asta, răspunse Vicky încet amintindu-şi 
de ultimul an petrecut cu Rod Dwyer şi de recentele seri în 
compania mamei sale. 


După o oră apăru în sfârşit şi inspectorul Chip cu vechea 
lui Toyota. Fetele se grăbiră să-l întâmpine: „A venit Chip, a 
venit Chip”. Inspectorul şef John Chypwood-Chipworth 
(Chip-Chip pentru colegii lui din poliţie şi simplu Chip pentru 
prietenii lui de navigaţie) se extrase din micuța lui maşină 
şi se replie asemenea unui şevalet; era şi el îmbrăcat în 
costum de seară. Duncan se apropie de Vicky la fereastră şi 
îi şopti: 

— Cred că ar fi mai bine să-i dăm ceva de băut înainte 
să pornim. 

— Da, ai dreptate, copiii ţin foarte mult la el, nu-i aşa? 

— De ce e oare Chip numai inspector şef? Avea un grad 
vag comparabil cu acela al unui sergent de poliţie din New 
York, un grad mai curând inferior pe scara ierarhică, gândi 
Vicky, pentru un ofiţer expatriat la cei patruzeci şi cinci de 
ani ai săi. 

— Probabil că şi-a consacrat prea mult timp navigaţiei, 
spuse Duncan, dând din umeri. Nu e plămădit din acelaşi 
aluat ca tine; el nu s-a devotat exclusiv muncii şi nu e 
ambițios, dar pe un vas e dat naibii... cred că şi-a greşit 
cariera. Chinezi mai tineri decât el cu zece ani i-au luat-o 
înainte, şi mai e ceva: nu-i place să schimbe locul, parcă ar 
fi bătut în cuie, dar se pare că el e mulţumit aşa. 

Vicky dădu aprobator din cap. În Hong Kong erau mulţi 
ca el: poliţişti, funcţionari, profesori, bărbaţi şi femei 
aparţinând diferitelor corporaţii de nivel mediu, care 
veniseră pentru o perioadă de serviciu de doi ani, dar 
rămăseseră toată viaţa cuceriţi de farmecul Estului. 
Dumnezeu ştie ce le va rezerva anul '97. 

Chip le copleşi cu complimente pe Vicky şi Fiona, 
neomiţând să adauge fiecăreia câte un „super” pentru 
toaletele lor de seară. Melissa şi Millicent se zbenguiau în 
jurul lui ca o pereche de cokeri. Le adusese mici bucheţele 
de flori pe care Fiona le prinse în părul lor roşcat. 

— Nu-i aşa că n-ai să pleci din Hong Kong? întrebă 
Millicent. 

— Ce m-aş face fără mare şi fără voi? răspunse Chip cu 
o privire complice adresată Fionei, ştiind că fetiţa era topită 


după el. 

— Acum, hai să mergem, nu mai suport nici un moment 
să rămân aici, spuse Duncan. Echiparea, doamnelor! Se 
anunţă ceaţă în noaptea asta. 

Vicky se duse după şal, îşi cercetă fugar faţa în oglindă 
şi se îndreptă apoi spre maşină unde Peter, Mary şi Chip 
aşteptau. 

— Tata e din nou la telefon. Unde-i Fiona? 

— Preferă să rămână acasă, zise Chip. 

— Atunci rămân şi eu cu ea. 

— E normal, vrea să stea cu fetele. Hai, vino cu noi, 
Vicky. 

— Mă duc să stau puţin de vorbă cu ea; mă întorc 
imediat. Vicky se grăbi să intre, presupunând că Duncan 
avea să zăbovească la telefon. Când trecu prin hol nu-i 
desluşi vocea deoarece era complet aplecat peste telefon, 
vorbind aproape în şoaptă. 

— Tot el te caută, îi spuse mama. Accentul lui 
shanghainez este excelent. 

— Alo, Duncan, La Mulţi Ani! 

— Îmi pare rău că te deranjez de la cină. Nu vrei să vii la 
serata lui Două-Cărări Wong? 

— In seara asta? 

— Mi-ar face plăcere să te văd. 

Îl cunoştea după glas când o dorea cu adevărat. Sunase 
mai devreme doar să-i audă glasul; acum însă după toate 
probabilitățile avea un plan. 

— Şi mie! Nu-mi poţi fixa o oră? 

— Mulţumesc, pe curând. 

— Minunat! Mamă, spuse Vivian punând receptorul în 
furcă. Îmi pare rău, trebuie să plec devreme. De ce nu-l 
inviţi pe domnul Tam să mâncaţi împreună? 

— Tot cu munca? o ironiză mama. 

— Mă întreb dacă îmi poţi împrumuta un cheongsam? 

— E prea lung pentru tine, îi spuse ea, vizibil deranjată 
la gândul că trebuie să-i împrumute rochia ei preferată. 

— Dat fiind că le porţi prea scurte, pentru mine va fi 
tocmai bună. 


— Dar pantofii tăi nu se potrivesc. 

— M-am gândit că-mi poţi împrumuta şi nişte pantofi. 
Hai, mamă, te rog, sunt în criză de timp şi n-am chef să fac 
atâta drum până acasă să mă schimb. 

— Unde te duci? 

— La serata lui Două-Cărări Wong. 

— Aiyeee! Desigur, îţi pot împrumuta rochia mea, de ce 
nu spui aşa? Se afundă în şifonier şi începu să caute. Uite, 
asta cu paiete. Nu! Nu! Asta cu lamee argintiu. 

— Nu e prea îndrăzneață? spuse Vicky ezitând. 

— Nu mai face pe cenuşăreasa. Este foarte frumoasă. 

Vivian o puse pe deasupra şi se privi în oglindă. 

— Da, este deosebită. 

— De la un prieten... cadou; n-am îmbrăcat-o decât o 
dată. O scoase de pe umeraş şi rochia foşni. Pantofii. Nu-i 
aşa că sunt drăguţi? Au aceeaşi sursă... 

— Sper să nu-mi fie prea mari. 

— Ce? Cum îndrăzneşti? Am picioarele la fel de fine ca 
şi ale tale. Dacă sunt înaltă, asta nu înseamnă că am şi 
picioare mari. 

— Ai dreptate, purtăm acelaşi număr. 

Mama ei pufnea; nu puteai s-o insulţi mai tare pe o 
chinezoaică vanitoasă decât să-i spui că n-are picioare 
delicate, aşa încât Vivian se gândi s-o măgulească. 

— Da, sunt puţin cam ficşi. 

— Să nu te jeneze... Dar n-ai nici o bijuterie. Lanţul 
acela de aur nu merge. 

— Ba, am să-l pun. 

— Nu te poţi duce la Două-Cărări Wong fără bijuterii, îşi 
frecă mâinile disperată. N-am nimic...! 

— Mamă, priveşte! îşi descheie bluza şi-i arătă un 
diamant atârnat pe un lanţ din platină. 

— Oh, de unde l-ai primit? 

De fapt, Vivian era stânjenită, dar când îi citi pe faţă 
satisfacția, îi spuse: 

— E cadou de Crăciun. 

— Dumnezeule mare, dar este foarte bogat. 

— Nu chiar. De fapt, îşi cam mănâncă de sub unghie. Ea 


îşi dădu seama imediat că nu trebuia să spună asta şi de 
fiecare dată regreta când nu era atentă; o gafă ar fi putut 
compromite totul. 


— Sunt bucuroasă să rămân aici cu fetele, îi spuse Fiona 
lui Vicky. De altfel, nici nu vreau să ies. 

— Atunci, rămân cu tine. 

— Du-te, spuse ea zâmbind, arăţi splendid. Petrecere 
frumoasă! După plimbare, ce aveţi de gând? 

Vicky ezită, nevrând să pară nerăbdătoare să plece, mai 
ales că fetele îi urmăreau de la distanţă fiecare mişcare. 

— Arăt cumva grasă în rochia asta? 

— Deloc, hai, du-te acum, te aşteaptă ceilalţi! 

— Prietena mea Suzan din New York întotdeauna 
spunea că nimic nu e mai vulgar decât o blondă grasă în 
rochie roşie. 

— Dar nu eşti deloc grasă, arăţi minunat. Ai văzut-o pe 
mama azi? 

— M-am oprit pe la ea înainte de a veni acasă. Era deja 
cu şampania lângă ea. E foarte trist, e îngrozitor. 

— Aşa este, e foarte trist, mai ales de sărbători, spuse 
Fiona. 

— Văd că Peter bea şi el. 

— Cel puţin o are pe Mary care-l mai temperează. 

— Tata îl solicită prea mult. 

— Pe toţi vă aleargă. Hugo era ca un paratrăsnet pentru 
el, doar ştii, absorbea atât de mult din energia tatălui tău. 
Era puternic şi calm. Rareori îl necăjea. Acum el s-a dus, iar 
mama e plecată şi ea... aţi mai rămas doartu şi Peter să... 

— Vivian! 

— Sunt sigură că-l face fericit, spuse Fiona, cu un aer 
neutru, şi Vicky se opri în prag. 

— Să ştii că această casă ar fi de nesuportat dacă tu şi 
fetele n-aţi fi aici. 

— Am vrut ca măcar ele să aibă o familie. 

— Da, o oarecare familie. 

— Este familia lor. Pleacă acum, Vicky. Ea sărută fetele 
şi le ură noapte bună în drum spre ieşire. 


Masivul Daimler cobora încet pe drumul şerpuit de la 
poalele lui Peak House şi după o ultimă cotitură, acesta nu 
se mai văzu. 


11 


Limuzina familiei Mackintosh se strecură printre şirul de 
alte limuzine purpurii, argintii şi aurii, parcate în faţa 
impozantului edificiu al lui World Ocean House, punctul 
terminus al plimbării lor. Daimler-ul lor părea un bătrân 
corb în mijlocul unui stol de papagali, gândi Vicky. Tinerii 
slujitori ai lui Două-Cărări îmbrăcaţi în livrea ajutau oaspeţii 
să coboare din maşini. 

— Dar nu sunt decât copii, se minună Vicky. 

— Provin de la orfelinatul lui, spuse Chip. 

— Cine-i permite asta? 

— Parcă a întrebat pe cineva? S-au făcut cercetări. Nu i 
se poate reproşa nimic. Primesc cea mai bună educaţie. Cei 
mai dotați sunt trimişi mai departe la studii universitare, iar 
după absolvire îi aşteaptă aici un post sigur. 

— La fel ca bursele acordate fetelor de MacF? Vicky nu 
rezistă tentaţiei de a aduce vorba despre Vivian. Însă tatăl 
ei nu muşcă momeala. 

Din Rolls-Royce-ul de culoare verde-jad parcat în faţă 
cobori un chinez între două vârste la braţ cu o tânără 
înfăşurată într-un mantou de blană lung până la pământ de 
culoarea limuzinei lor. Ea fu ajutată la coborâre de un băiat 
în frac purpuriu. Daimler-ul lor avansă, şi veni rândul lui 
Vicky. După aprecierea ei, băiatul care îi întinse braţul nu 
avea nici o zi mai mult decât Millicent. 

— Trebuia să fii de mult în pat, băiete. 

— Da, Missy, veni răspunsul prudent, dar surâzător al 
băiatului. 

Grupul format de Mary Lee, Peter, Vicky şi Chip, în 
frunte cu Duncan Mackintosh, intră în imensul hol al lui 
World Ocean House, unde erau aliniaţi pe două rânduri 
adolescenţi îmbrăcaţi în aceleaşi livrele purpurii, formând 
un coridor uman până la lifturi. 

— Nu mă pot abţine să nu mă întreb, în ce secol crede 
că trăieşte bătrânul Două-Cărări, explodă Duncan. 


— Poate vreţi să spuneţi în ce dinastie, chicoti Peter. 

Duncan râse şi el, dar Mary Lee şopti: 

— Sunteţi oaspeţii unui om important, vă rog respectaţi 
gazda. 

— Adevărat, murmură Peter, iar Chip o privi pe Vicky cu 
o mutră hazlie şi o întrebă: 

— Dar tu, din ce secol crezi că vine? 

— Mă voi gândi în următoarele şase ore. 

Grupul lor umplu un lift, care la prima vedere părea să 
fie placat cu marmură de culoare galben-verzui. In timp ce 
urcau, Vicky îşi plimbă degetele pe luciul pietrei şi spuse: 
„Dar asta nu e marmură, ci jad”. 

— După cât se vede, Două-Cărări a avut un an bun, 
spuse Duncan. Chip, nu ţi-ai luat briceagul ăla special să 
desprinzi câteva bucățele pentru doamne? 

— L-am lăsat în maşină, Tai-Pan. 

Vicky îl privi pe Peter. Nu-l mai văzuseră atât de bine 
dispus pe tatăl lor dinainte de moartea lui Hugo. 

— Lucrurile merg bine la Shanghai? întrebă ea încet. 

Peter negă, clătinând energic din cap. 

Lifturile se deschiseră şi pătrunseră cu toţii într-un 
foaier aflat la picioarele unei scări impozante ce dădea într- 
o sală de dans scăldată în lumina candelabrelor, în care 
bubuia o muzică asurzitoare. Când şi când se distingeau 
răcnete şi frânturi de discuţii animate în dialect cantonez 
susţinute de vreo trei mii de persoane din protipendada 
Hong Kong-ului, care dăduseră curs invitaţiei lui Două- 
Cărări. Sala de bal era o mare umană învolburată, din care 
doar o mică parte dansa. Privită de sus, aceasta părea o 
bursă de modă veche, înainte de invazia computerelor - 
gândi Vicky - în care mii de brokeri stăteau lipiţi unul de 
altul, strigându-şi ofertele. Un perete din sticlă dădea spre 
portul înconjurat de milioane de reclame luminoase. Vasul 
QE2 stătea neclintit la jumătatea drumului dintre insula 
Hong Kong şi Kowloon, strălucind ca o baghetă de diamante 
pe o catifea neagră. 

Ceea ce la prima vedere păreau să fie statui sclipitoare, 
în mărime naturală, împrăştiate în colţurile foaierului şi pe 


piedestale în sala de bal, erau în realitate mimi în tricouri 
mulate pe corp presărate cu paiete. La un semn ştiut numai 
de ei, mimii bărbaţi şi femei luau poziţii diferite, perfect 
sincronizate şi tot la un semn secret, redeveneau statui. 
Până şi feţele le erau acoperite cu paiete, aşa încât numai 
cu greu îşi putea imagina cineva că sunt animate. 

Adolescenţi cu mişcări rapide şi precise se precipitară 
spre Vicky şi Mary luându-le pelerinele pentru a le duce la 
garderobă, şi familia Mackintosh fu condusă în capul scării, 
unde un englez cu statură impozantă anunţa sosirea noilor 
invitaţi. Doamna din faţa lor, înfăşurată într-un mantou de 
blană de nurcă, scotea la iveală în mers, o rochie foarte 
strânsă pe corp de aceeaşi nuanţă verde-jad ca şi mantoul; 
Vicky i-o semnală lui Chip pentru perfecțiunea nuanţei 
realizate cu multă migală prin procedee chimice 
complicate. „Domnişoara Anita Fang şi domnul Henry 
Wong”, urlă englezul în timp ce domnişoara Anita cobora în 
murmurul admirativ al asistenţei impresionate de rochia şi 
smaraldele sale, dar şi de personalitatea restauratorului 
între două vârste, un vestit proprietar de cai de curse. 

Servitorii  escortau acum grupul Mackintosh spre 
impozantul maestru de ceremonii, cu mustață foarte 
stufoasă şi ţinută gravă, probabil un sergent major lăsat de 
britanici în retragere. Când acesta dădu cu ochii de grupul 
Mackintosh, deveni clar că goliatul pe post de maestru de 
ceremonii fusese importat special pentru serata lui Două- 
Cărări. 

— Numele dumneavoastră, sir? 

— Acelaşi de o sută cincizeci şi şapte de ani, se înroşi 
Duncan Mackintosh de furie. 

Englezul îşi umezi buzele şi cobori tonul aproape până la 
o şoaptă conspirativă. 

— Scuzaţi-mă, domnule guv... sunt nou aici şi cu atâţia 
britanici veniţi unul după altul, ce să spun? 

— „Vajnica şi Atotputernica”, mormăi Duncan. 

Vicky veni imediat în ajutorul englezului cuprins de 
panică. 

— În timpurile coloniale întreprinderile scoțiene luaseră 


nume chinezeşti pentru a impresiona băştinaşii. De 
exemplu, „Dent” însemna „Nepreţuita şi Supusa”, ceea ce 
explică falimentul său timpuriu; „Jardine” este „Armonia 
Fericirii”. După cum vezi, suntem o specie de oameni foarte 
inventivi. Vă sugerez în mod categoric să ne anunţaţi aşa 
cum se cuvine, înainte ca tatăl meu să se înfurie. 

Acesta se redresă, îşi reluă poziţia impozantă şi cu 
abilitarea unui actor antrenat, lansă un sunet electrizant 
între două acorduri muzicale. Vocea lui se rostogoli ca o 
maree peste sala de bal. 

— „VAJNICA ŞI ATOTPUTERNICA”... 

Toţi ochii se aţintiră asupra scării. Vicky lăsă braţul lui 
Chip şi într-o secundă ajunse în dreptul tatălui ei. 

— Ce naiba faci? 

— Stau lângă tine, Tai-Pan. 

— Cheamă-l pe Peter. 

— Nu în seara asta: cheamă-l tu dacă vrei. Se aştepta 
ca Mary să-l îmbrâncească pe Peter înainte, dar îl reţinuse 
lângă ea, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că era mai bine 
pentru familie să nu strice efectul intrării trufaşe a 
Mackintosh-ilor. 

Începură să coboare, fără ca Vicky să pară impresionată 
de scăpărările de furie din ochii tatălui ei. Poate că exista şi 
un dram de admiraţie în acea privire, cine ştie? Oricum, nu- 
i păsa. Evocarea celor o sută cincizeci de ani o mişcă şi pe 
ea. De fapt, tatăl ei venise de mai puţină vreme în Hong 
Kong, dar ea era şi fiica mamei sale, ceea ce-i conferea o 
ascendență mult mai veche, cu care puţini expatriaţi sau 
chinezi din oraş se puteau lăuda. 

Rotindu-şi privirea deasupra acestei mări de feţe 
curioase, ea surprinse căutătura sfredelitoare a aceluia 
care le urmărea cu mult interes intrarea: cu trăsăturile sale 
fine, cu sprânceana arcuită în mod spectaculos, cu ochii săi 
pătrunzători, Două-Cărări era omul care furniza cea mai 
consistentă materie primă pentru multitudinea de ziare şi 
reportaje televizate. Mulțimea din jur care-i urmărea fiecare 
mişcare păstra o distanţă respectuoasă de el. Wong Li 
stătea drept în cercul de lumină din centrul sălii de bal, cu 


mâna sprijinită ferm în bastonul său. 

— Priveşte, tati, gazda ne-a observat. 

Duncan răspunse cu o grimasă care ar fi făcut-o fericită 
pe mama ei dacă ar fi fost de faţă şi pe care Vicky o socoti 
mai mult decât un afront. Se amestecară apoi în mulţimea 
aflată la picioarele scării care îi încercuia de pretutindeni 
asemenea unei marei. 

Matrapazlâcurile lui sir John Wong Li fuseseră adeseori 
subiectul cronicilor, aşa încât oricine auzise de sute de ori 
povestea pierderii liniilor Farquhar de către Duncan 
Mackintosh; acum erau cu toţii aici pentru a-i vedea în 
carne şi oase pe cei care alimentau rubricile de scandal ale 
ziarelor din Hong Kong: 

Fata de la brațul lui trebuie să fie fiica Tai-Pan-ului, 
aceea care a pierdut toți banii la New York. Desigur, nu 
amanta. Amanta este chinezoaică. Un comprador. şi ce fel 
de negoț face? In afară de asta, are aerul familiei. Linia mai 
fină a maxilarului bătrânului brigand, faimoasa podoabă 
capilară blondă a mamei, precum şi nasul uşor acvilin. Dar 
unde e mama? Probabil înapoi în Anglia. Unde se duc 
bătrânele neveste gweilos după ce le lasă sotii lor? Nu, n-ai 
auzit? Zace beată mai tot timpul pe un vas la Causeway 
Bay. 

Pe feţele tuturor se citea o vie curiozitate. Oare ce avea 
să-i spună Tai-Pan-ul „vajnicei” întreprinderi MacF celui mai 
bogat om din Hong Kong? Sau, încercă Vicky să ghicească, 
ce-ar putea spune ultimul scoţian independent unui chinez 
care deţine monopolul puterii comerciale în Est? 

— S-ar părea că aceşti copii muţi sunt crescuţi special 
pentru a-i sluji drept gărzi de corp, îi şopti ea tatălui ei. 
Câţiva adolescenţi cu staturi impresionante mişunau în jurul 
lui Două-Cărări. Un tânăr stătea chiar lângă cotul lui, în 
timp ce alţii aşteptau cu tăvi aurite pline cu cupe de 
şampanie. 

Tai-Pan-ul şi fiica lui intrară în cercul sacru din jurul 
gazdei. Duncan vorbi primul, fără să-i întindă mâna în 
prealabil. 

— Ce mai faci, Două-Cărări? După cum vezi am primit 


invitaţia ta. Mă bucur că am putut veni anul acesta. 

Interpretul începu să traducă „salutul” lui Duncan, însă 
subţierea buzelor preşedintelui World Ocean House le dădu 
de înţeles că recunoscuse porecla. El îi răspunse într-un 
dialect grosolan Wu, vorbind prea repede pentru ca Vicky 
să poate distinge cuvintele. 

— Sir John vă salută, Duncan Mackintosh, spuse 
translatorul. Prea multe serate au pălit datorită absenței 
voastre. 

— AŞ fi vrut să vin mai devreme, dar mi-a luat ceva timp 
până mi-am scos cuțitul din spate. 

Concentrându-şi toată atenţia pentru a nu scăpa vreo 
remarcă pătimaşă, Vicky de-abia reuşi să-şi înăbuşe un 
chicot. 

Două-Cărări vorbi din nou şi translatorul traduse. 

— Sir John întreabă cine este tânăra doamnă de lângă 
dumneata; nu cumva e concubina despre care se vorbeşte 
atâta? 

Vicky se abţinu cu greu să nu facă un gest necugetat. 
Tai-Pan-ul lui Wor/d Ocean House o privi cu răceală. In acea 
secundă, Vicky putea fi confundată cu oricare dintre mimii 
împrăştiaţi prin sală. _ 

— Două-Cărări, bagă de seamă! li datorezi scuze fiicei 
mele, zise Duncan cu un glas ameninţător şi totuşi încă 
reţinut. 

Chinezul păru că reflectează o vreme asupra observaţiei 
lui Duncan, apoi spuse: 

— Tigrii nu cresc câini de curte. 

— O iau drept compliment, sir John, un An Nou fericit! 

Două-Cărări o fixă din nou pe Vicky atât de insistent 
încât de-abia reuşi să-i susţină privirea. Când în sfârşit 
vorbi, translatorul îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Tigrii sunt  periculoşi. Sir John vă acceptă 
avertismentul, Fiică a Tai-Pan-ului. 

— Două complimente! Sir John este o gazdă foarte 
amabilă. Zadarnic aşteptă Vicky o reacţie prietenească din 
partea lui. Magnatul îşi înfipse bastonul în podea şi se 
îndreptă din nou spre tatăl ei, vorbindu-i prin interpret. 


— Sir John se interesează ce planuri aveţi? O să vă 
întoarceţi în Anglia după ce Hong Kong-ul va fi realipit 
Chinei? 

— După cât se vede, sir John nu citeşte ziarele din 
Beijing, îi răspunse Duncan pe un ton calm. O să mă simt şi 
în continuare foarte bine în Hong Kong. Premierul Chen a 
anunţat la Congresul Poporului că intenţionează să mă 
numească guvernator. 

Vicky  încremeni de-a binelea, văzând licărirea 
alarmantă din ochii lui Două-Cărări. Duncan Mackintosh 
râse, o luă de braţ şi se depărtară împreună. 

— Tati, nu ai mers prea departe cu... 

— Dacă-ţi închipui că o ripostă spirituală constituie o 
cale spre inima lui, te înşeli amarnic, Maiestate. 

— Dar prin procedeul ăsta n-ai câştigat nici un punct în 
faţa lui. 

— Aş vrea mai curând să se ducă dracului înainte de a 
„câştiga puncte”; este duşmanul meu de moarte şi implicit 
al tău, să nu uiţi asta. 

— Tati, dar au trecut zece ani de când ai pierdut Liniile 
Farquhar. Ştii doar că Două-Cărări este capabil de orice, 
poate că nu e bine să-ţi manifeşti atât de făţiş duşmănia. 
Doar dacă... există lucruri pe care eu nu le ştiu. Asprimea 
chipului lui Duncan era însă suficient de elocventă pentru a- 
i tempera dorinţa de a afla mai multe. 

— Nu uita, inamicul tău, în egală măsură, repetă el. Te- 
am avertizat. Dacă mi se întâmplă mie ceva, tu urmezi la 
rând. 

— Am să ţin minte. Să înţeleg că îmi pui viaţa în pericol? 

— Dimpotrivă, prostuţo, încerc să te protejez. Chip! i se 
adresă el poliţistului. Nu l-ai văzut pe Allen Wei? 

— Tăticule, l-ai cunoscut pe Două-Cărări la Shanghai? 

— Aveam optsprezece ani când am plecat din Shanghai. 

— Tot atâta avea şi el, îi spuse ea, însă Duncan îl strigă 
din nou pe Chip. 

— Nu l-ai văzut? 

Graţie staturii sale înalte reuşi să-l descopere aproape 
imediat pe Allen Wei, şeful executiv al Hong Kong-ului. 


— E aici, Tai-Pan, stă lângă fereastră, în compania lui 
Vivian Loh. 

În spatele ei, Vicky o auzi pe Mary şoptindu-i lui Peter: 
„Uită-te la ea, parcă a împrumutat cheongsam-ul de la 
fetele din Clubul Volvo”. 

— Tati, tot nu vrei să-mi spui cu cine te-ai întâlnit pe 
jJonca Roşie? insistă Vicky, dar Duncan nu o mai luă în 
seamă. 

— Peter! Maiestate! Haideţi să-l salutăm pe Allen şi apoi 
să plecăm cât mai repede din iadul ăsta blestemat. 

Vicky îl prinse din nou de braţ în timp ce-şi făceau loc 
prin mulţime, salutându-i în trecere pe cunoscuţi. 

Wally Hearst le făcu cu mâna dintr-un colţ al salonului. 
Americanul era însoţit de o fată foarte tânără, cu ochi 
jucăuşi, o gură voluptuoasă şi o coafură extravagantă în 
vârful capului. 

— Cine e fâşneaţa aia de lângă Wally? 

— Soţia, şopti Duncan, cu o scurtă înclinare a capului 
către negustorul american cu China; acesta îi răspunse cu 
un zâmbet slugarnic. 

— Pare suficient de tânără să-i fie fiică. Ironia ei însă nu 
fu luată în seamă. 

— O cheamă Ling-Ling şi are douăzeci şi doi de ani, dar 
minte are cât un copil de doisprezece. A pus mâna pe Wally 
Hearst şi-l joacă aşa cum vrea ea. 

— Nemaipomenit! 


— Vivian? 

O voce plăcută, familiară răsună în tumultul general. 
Fără să-şi creadă urechilor, ea se retrase încet prin spatele 
cercului lui Allen Wei; era încântată să-l întâlnească pe 
ultimul bărbat din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă la 
această serată. 

— Steven! Ea îl cuprinse cu o mână pe după gât şi îşi 
ascunse faţa la pieptul lui. Ce faci aici? 

— Tata mi-a ordonat să mă întorc din surghiun. 

Steven Wong, fiul cel mare al lui Două-Cărări, era, după 
părerea unanimă, atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor, cea 


mai atrăgătoare fiinţă umană din Hong Kong. Avea o siluetă 
subţire şi mlădioasă ca a tatălui lui, iar de la mama sa 
englezoaică  moştenise  pomeţii aristocratici, o piele 
deschisă la culoare şi nişte ochi gri-verzui de-a dreptul 
fascinanţi. Era ceea ce se cheamă tipul clasic de eurasiatic, 
un amestec perfect între cele două rase. 

Se spunea că mama lui Steven fusese vrăjitoare şi o 
mare jucătoare de tenis. Steven moştenise ambele calităţi, 
ceea ce era în avantajul său, deoarece, în afară de 
înfăţişarea sa frumoasă, el nu avea nimic comun cu tatăl 
lui. Băutor, jucător şi sportiv, Steven se remarca nu prin 
ascuţimea de spirit a tatălui, nu era nici viclean, dar nici n- 
avea vreo ambiţie. Era un cheltuitor notoriu şi se simţea 
foarte fericit să trăiască în umbra lui Două-Cărări. Cu 
predilecţia lor pentru porecle, cantonezii îl numiră în mod 
firesc „Cărare-Barată” Wong pe fiul celui mai bogat om din 
Hong Kong. 

— Ce ţoală trăsnet ai, îi complimentă el rochia. Ai 
împrumutat-o de la mămica? 

— Da, ai ghicit. 

— Ce face? 

— A obţinut viza canadiană. 

— Fericito! 

Vivian se considera norocoasă; îl cunoscuse în vara 
când tocmai se întorsese de la Cambridge şi, din fericire, 
legătura lor se terminase înainte ca ea să se implice atât de 
tare, încât să se simtă rănită. El fusese singurul bărbat cu 
care îşi încercase norocul înainte de Duncan; petrecuse 
apoi o încântătoare toamnă englezească, oftând după el în 
lungile sale plimbări între orele de studii şi scriindu-i scrisori 
romantice despre mireasma frunzelor îngălbenite la care el 
răspundea într-un târziu cu o ilustrată laconică din 
Canidrome, aceasta fiind denumirea pistei pentru cursele 
de câini din Macao. Rămăseseră prieteni şi luau uneori 
prânzul împreună, până ce tatăl îl trimise în surghiun la 
New York pentru abateri grave. 

Steven dăduse o explicaţie laconică cu privire la 
păcatele de care se făcuse vinovat, lăsând să se înţeleagă 


că era vorba de neregularități la o sucursală a cazinoului lui 
World Ocean. Ea mai auzise zvonuri despre amestecul 
Triadelor, ceea ce nu era chiar atât de şocant, întrucât în 
Hong Kong toată lumea şuşotea pe seama acestei 
organizaţii. Singurii ei reprezentanţi cunoscuţi de Vivian 
erau gangsterii străzii pe care tatăl ei îi plătea regulat 
pentru a le asigura protecţie. Steven era desigur un pierde- 
vară, un fecior de bani gata, ceea ce îi atrăgea pe 
gangsterii dornici ca, prin intermediul lui, să câştige 
bunăvoința tatălui său. Indiferent de acuzaţiile care i se 
aduceau, Vivian bănuia că toate acestea îl determinaseră 
pe tatăl lui să-l îndepărteze pe timp de vreo trei ani şi, dacă 
exista vreo coardă simţitoare în trupul schilodit al lui Două- 
Cărări, aceasta era chipeşul lui fiu din prima căsătorie. 

Vivian se trezi că-l analiza cu o detaşare neaşteptată. 
Acum trebuie să aibă patruzeci de ani şi, dacă băutura, 
drogurile, ţigările şi femeile aveau vreun efect, acestea nu 
făcuseră decât să-i sporească farmecul. Îl sărută cu 
căldură. Steven îi adresă unul din acele zâmbete menit să 
înfioare femeile de orice vârstă. 

— Pentru ce a fost asta? Fiindcă m-am întors acasă? 
Mulţumeşte-i lui tăticu. 

— Nu, doar ţie. 

Statura masivă a lui Duncan tocmai se desprinse din 
mulţime, spre surprinderea lui Vivian. Purtase în suflet un 
timp prea îndelungat amintirea lui Steven, dar în noaptea 
aceasta Duncan îi oferise certitudinea că imaginea fostului 
ei iubit se estompase aproape în întregime. 

— Ah, spuse Steven. Încep să înţeleg. Cine este blonda 
de lângă el? 

— Este fiica Tai-Pan-ului, patronul meu. 

— Fiica lui? 

— Victoria Mackintosh. 

— E o tipă bine, ce-mi poţi spune despre ea? 

Vivian se gândi la avantajele unei asemenea combinaţii. 
De ce nu? O Vicky Mackintosh subjugată de un bărbat, ar fi 
un atu în favoarea ei şi dacă pe pământul acesta exista 
cineva care să-i atragă atenţia arogantei fiice a Tai-Pan- 


ului, fiinţa aceea nu putea să fie alta decât Steven Wong. 

— E ca un tigru flămând. O să vezi că merită să te ocupi 
de ea. Vrei să-ţi fac cunoştinţă? 

— Dacă vreau? Steven ridică din umeri cu nonşalanţă. 
Mă descurc şi singur, nu-ţi face griji. Se pierdu în mulţime, 
înainte ca Duncan şi familia lui să se apropie mai mult. 
Vivian simţi un plăcut fior de satisfacţie, ştiind că Steven îi 
va dedica această noapte lui Vicky Mackintosh şi totuşi, pe 
undeva mai persista o undă de gelozie. Se întoarse 
surâzând spre Duncan care se apropia cu paşi mari de ea. 

— lată, vine Tai-Pan-ul, îi şopti peste umăr Allen Wei. Ea 
şi şeful executiv al Hong Kong-ului erau vechi prieteni. 
Vivian îi condusese prima campanie politică pentru un loc în 
Consiliul Legislativ, iar mai târziu, lucrase la firma lui cu 
aparatură electronică, în calitate de comprador. Aici îl 
cunoscuse pe Duncan care o angajă imediat la 
întreprinderea lui. 

Primul guvernator chinez al Coloniei, Allen, în vârstă de 
cincizeci şi cinci de ani, era un inginer prosper, cu o alură 
tinerească, înzestrat cu un remarcabil simţ al afacerilor. În 
plus, poseda un lanţ de fabrici pentru aparatură electronică 
ce se întindeau de ambele părţi ale frontierei. În faţa uriaşei 
ferestre cu vedere spre port, el glumea cu Vivian şi se 
întreținea cu un grup de vreo şase persoane din care ca de 
obicei, nu lipsea superba sa secretară eurasiatică Debby. 
Făcea declaraţii improvizate, entuziaste, unui reporter de la 
South China Morning Post în legătură cu Anul Nou. 

— Declaraţia Comună trebuie să funcţioneze! În China, 
ordinea şi regulile derivă din gradul de civilizaţie a 
populaţiei. Partidul trebuie să îmbunătăţească nivelul de 
viaţă al oamenilor, iar noi cei de aici, din Hong Kong, 
suntem motorul care pune în mişcare această schimbare. 
Vă urez, aşadar, un An Nou fericit! 

— Domnule guvernator, unde credeţi că vom fi la anul? 


În mod obişnuit lumea i se adresa cu titulatura de 
guvernator. 
Allen răspunse cu un hohot de râs sănătos. 


— În ce mă priveşte am de gând să rămân chiar aici, la 
petrecerea lui sir John, dacă n-are nimic împotrivă. 

— Şi dacă sir John sau poate tovarăşul Wong Li o să vă 
elibereze din funcţia de şef executiv? 

Dar Wei nu se lăsă provocat şi râse din nou, făcându-i 
cu mâna lui Duncan Mackintosh, în timp ce grupul scoţian 
se desprindea din mulţime. 

— In acest caz o să mă debarasez de veşmintele astea 
de carnaval, o să-mi suflec mânecile din nou, ca un om 
cinstit şi o să mă întorc să lucrez în fabricile mele. Te asigur 
că voi fi mai bogat decât am fost vreodată, aşa încât şeful 
executiv sir John Wong Li nu va avea încotro şi mă va invita 
la seratele sale. Cred că nu vă aşteptaţi ca guvernatorul 
Hong Kong-ului să dea serate la care să nu participe şi 
capitaliştii, nu-i aşa? Hei, Duncan, cu înfăţişarea asta, mă 
întreb de ce nu eşti la Hollywood! 

— Un An Nou fericit, Allen! Cei doi îşi strânseră mâinile 
cu căldură. Duncan se străduise din răsputeri să regrupeze 
comunităţile de expatriaţi britanici şi americani pentru a 
crea la Beijing un curent de opinie în favoarea lui Allen Wei. 
În ceea ce privea întreprinderea MacF, Allen Wei era 
singura rază de lumină în perspectiva, de altfel sumbră, a 
Răsturnării. 

— Tai-Pan, îl întrerupse reporterul de la South China 
Morning Post, şeful executiv tocmai îmi spunea că nu se 
teme de explozia emigrării. Cum se va descurca MacF în 
condiţiile deficitului de braţe de muncă? 

— Hong Kong-ul va reprezenta un magnet care-i va 
atrage pe cei mai buni şi mai capabili oameni din China, 
răspunse Duncan rapid, iar când expresia reporterului îi 
dădu de înţeles că mai auzise această afirmaţie şi înainte, 
Duncan îi întoarse spatele. 

— Allen, îl cunoşti, desigur, pe Peter şi probabil că ai 
întâlnit-o pe Victoria. 

— Aşa este. Victoria, se pare că azi ai avut o întrevedere 
interesantă cu Wu Deming. 

— Da. Cât de repede se află totul! răspunse Vicky, 
surprinsă şi evident deranjată de indiscreţia amantei tatălui 


ei, presupunând că numai Vivian ar fi trăncănit pe seama 
afacerilor lor. Pot să te întreb de unde ai aflat? 

— Mi-a spus chiar domnul Wu acum zece minute. 

— Am crezut că s-a întors la Beijing. Schimbă priviri cu 
tatăl ei care părea la fel de uluit ca şi ea de legătura lui Wu 
cu Două-Cărări Wong. 

— A rămas la serată, ştii cât poate fi de insistent Două- 
Cărări. Şi acum, să văd dacă cunoşti pe toată lumea de 
aici... administratorul meu, Debby... 

— Salut, Debby! 

— Acest nemernic cu creionul în mână este de la South 
China Morning Post. Noroc, secătură! 

— Hm! O cunoşti, desigur, pe Vivian Loh. 

Allen făcu o grimasă şi îi evită privirea. 

Furioasă, Vicky se îndreptă spre fereastra de sticlă. 

Din nou, privirea îi alunecă pe țărm, la est de Wanchai, 
în direcţia tristului bârlog al mamei sale din Causeway Bay. 
Nu ştia exact dacă era furioasă pe tatăl ei sau pe Vivian 
care avea tupeul să se afişeze cu atâta neruşinare cu 
Duncan. Înfăţişarea lui Vivian avusese de câştigat Şi 
datorită despicăturii adânci a rochiei sale mulate pe corp. În 
seara aceasta era total schimbată, avea ceva glacial şi sexy 
în acelaşi timp, impresie accentuată şi de faptul că 
renunţase la ochelari şi îşi pusese lentilele de contact. 

— Allen, izbucni Duncan, spărgând tăcerea, aş dori să-ţi 
fac cunoştinţă cu inspectorul şef de poliţie John Chypwood- 
Chipworth. Chip şi şeful executiv îşi dădură mâinile. 

— Ai de gând să rămâi, domnule inspector şef? 

— Dacă mă vor mai ţine, sir... 

— Bine, spuse el în timp ce privea vasul QE2 scăldat în 
lumină. Aş dori să întâlnesc cât mai mulţi britanici care să 
gândească la fel. 

— Vă simţiţi părăsit de prietenii dumneavoastră? întrebă 
reporterul insistent. 

Faţa mare a lui Allen se lumină şi acesta izbucni din nou 
în râs. 

— Ascultă-mă tinere, mama şi-a cheltuit ultimii bani ca 
să-mi procure un permis de ieşire din China lui Mao când 


aveam paisprezece ani. Hong Kong-ul m-a primit, mi-a dat 
de lucru, m-a trimis la şcoală. Am fost fascinat de 
frumuseţea capitalismului: hrană din abundență, case, 
maşini, magazine. Toate astea reprezintă însă opera Hong 
Kong-ului... 

Aprobând spusele şefului executiv, Duncan se aplecă 
spre Vicky şi îi şopti la ureche: 

— Să nu o mai umileşti niciodată pe Vivian. 

— Dă-mi un motiv pentru care să n-o fac, ripostă 
prompt Vicky. 

— Pentru asta n-o să te iert. Ochii lui scăpărau de 
mânie. 

— Şi ce-o să faci? O să-i dai un alt diamant de-al 
mamei? 

— ... În timp ce comuniştii se vor lupta să amelioreze 
condiţiile de viaţă ale oamenilor, noi îi vom şoca cu 
minunăţia capitalismului, conchise Allen. 

Prefăcându-se că îşi ia notite cu multă asiduitate, de 
parcă întreaga lui viaţă ar fi depins de acest lucru, 
reporterul îi lansă o altă întrebare care avu efectul unui 
pumnal. 

— Cât de şocat va fi Beijingul când va constata că 
tulburările de stradă se înteţesc? 

— N-am mai avut parte de aşa ceva din vara trecută. 

— Cu toate acestea, Comisia Legco anticipa iminenţa 
unor noi dezordini, sir. Populaţia este tot mai furioasă cu 
fiecare schimbare. 

— Oamenii din Hong Kong ştiu mai bine ce au de făcut 
decât să recurgă la violenţă. l-am asigurat că poliţia 
menţine situaţia sub control. Faţa lui masivă căpătă o 
duritate de piatră. Beijingul n-are de ce să se teamă din 
partea nelegiuiţilor din Hong Kong, spuse guvernatorul cu 
un surâs sardonic. Nu-i aşa, domnule inspector şef? 

— Absolut sigur, sir, spuse Chip, ca şi când ar fi recitat o 
lecţie bine învățată. 

Vivian Loh se depărtă de grup înainte de a apuca să 
spună vreun lucru pe care să-l regrete mai târziu. Lăcomia 
şi ignoranţa continuau să meargă mână în mână. Ea îşi 


amintea de o serată organizată la Cambridge în 1984, la o 
săptămână după Declaraţia Comună. Oaspetele de onoare 
- un student de la departamentul Relaţiilor cu China din 
Ministerul Britanic de Externe, întors de curând din Beijing - 
era chiar încântat, după cum avea să declare ulterior: „Cu 
aceasta am soluţionat şi problema Hong Kong-ului şi am 
câştigat un milion de clienţi pe piaţa chineză”. 

„Cu preţul libertăţii a şase milioane de supuşi britanici, 
intervenise Vivian cu curaj, motiv pentru care - îşi amintea 
ea - aceluiaşi student nu i se mai permisese să se întoarcă 
la Beijing”. 

Deodată, o străfulgerare gălbuie despică întunericul şi 
limbi de foc începură să danseze în apropierea 
pachebotului QE2. 

— Foc la Tsim Sha Tsui, strigă cineva. 

In timp ce toţi se îmbulzeau la fereastră şi priveau 
îngroziţi spectacolul apocaliptic, Vivian observă - reflectată 
în geam - figura lui Zheng, liderul de partid din Shanghai, şi 
groaza o ţintui locului. Îşi imagină că fuseseră trădaţi, iar 
agenţii Securităţii Publice din Beijing se vor năpusti asupra 
lor şi îi vor aresta pe toţi. Zheng era îmbrăcat în costum de 
gală. Se aplecă spre ea, îi şopti ceva repede la ureche şi 
plecă. Vivian aşteptă ca Vicky să se depărteze, apoi îi 
traduse tot în şoaptă lui Duncan ceea ce îi spusese Zheng. 


12 


Primele mulţimi se adunară în Nathan Road, un 
bulevard scăldat în luminile de neon ale reclamelor 
cluburilor de noapte, magazinelor elegante şi restaurantelor 
din care porneau sute de alei şi străzi. Se răspândise vestea 
că cei de pe continent aveau de gând să interzică 
sindicatele, dar rapoartele ulterioare ale poliţiei puseră 
capăt zvonurilor, susţinând că acestea fuseseră lansate 
anume pentru demoralizarea zecilor de mii de lucrători din 
fabrici şi din construcţii, docheri, şoferi de camioane, în 
preajma Anului Nou. Tineri violenţi începură să spargă 
geamuri, în urletele stridente ale sirenelor care spărgeau 
liniştea nopţii. Femei şi copii luau cu asalt staţiile de 
metrou, grăbindu-se să ajungă acasă, în noile cartiere, în 
timp ce bărbaţi cuprinşi şi ei de febra violenţei, se alăturau 
bandelor de răzvrătiți care se năpusteau asupra celor mai 
arătoase maşini, răsturnându-le cuprinşi de o furie 
sălbatică. Şoferii de taxi încercau să elibereze zona 
fierbinte, întorcându-se acasă pe jos sau, de cele mai multe 
ori, alăturându-se şuvoiului de violenţă generală. Un 
autobuz supraetajat fu răsturnat pe o parte şi incendiat, pe 
Mody Road, în văzul clienţilor îngroziţi ai hotelurilor Hyatt 
Regency şi Holiday Inn. 

Poliţia Regală din Hong Kong scrisese o carte asupra 
modului de înăbuşire a dezordinilor urbane, făcând referiri 
la tacticile de încercuire aplicate de armata britanică în 
secolul al XIX-lea. Asemenea procedee perimate nu mai 
corespundeau situaţiilor actuale unde se impuneau riposte 
eficiente faţă de acţiunile dezorganizate, desfăşurate în 
oraşele mai vechi ca Londra, New York sau Paris. 
Tulburările provocate de feribotul „Star”, ca şi cele inspirate 
de Revoluţia Culturală de pe continent din anii '60 
dovediseră că o forţă mică şi disciplinată (căreia regina 
Angliei îi conferise prerogative „regale”) putea stopa 
dezordinea prin dispersarea rapidă a mulţimii. Exerciţiul 


avea să înceapă cu o desfăşurare de forţe, cu gaze 
lacrimogene, cu gloanţe din plastic şi foarte rar cu 
revolvere şi puşti. Nici un poliţist nu avea voie să rupă 
rândurile, după cum nici un răzvrătit n-avea posibilitatea să 
pătrundă în perimetrul de acţiune al poliţiei. 

Primul din cele două plutoane anti-rebeliune cu baza la 
Kowloon îşi lăsase vehiculele la Carnarvon Road şi se 
îndrepta pe jos spre Nathan Road, dispersând mulţimea şi 
acoperind brigada de pompieri care tocmai stingeau 
autobuzul incendiat. Forţând zona comercială aglomerată, 
mulţimea se risipi rapid, retrăgându-se pe aleile şi străzile 
lăturalnice, şi doar câteva recipiente de gaze lacrimogene 
fură consumate de plutoanele de înaintare. Era o mulţime 
atât de compactă încât o parte fusese împinsă dincolo de 
Salisbury Road înspre faleza portului, deja aglomerată, care 
înconjura extremitatea peninsulei Kowloon. Pe faleză era 
iadul pe pământ, aveau să relateze rapoartele întocmite 
mai târziu. În mijlocul portului trona QE2 în toată 
splendoarea sa. O poartă mare iluminată era deschisă 
pentru primirea şalupelor care înaintau în acordul muzicii 
purtate peste ape de vântul din sud. Câteva sute de 
funcţionari britanici în retragere petreceau de Anul Nou, 
înainte de a ridica ancora şi a se întoarce în patrie. Deşi 
vasul nu se afla în raza de acţiune a răzvrătiţilor, aceştia 
începură să scoată pietre din pavaj, azvârlindu-le în direcţia 
lui. 

Un bărbat cu cămaşă albă şi mânecile suflecate 
escaladă la un moment dat balustrada falezei şi începu să 
scandeze: „De vânzare! De vânzare!” Gloata incitată preluă 
sloganul şi începu să profereze acuzaţii la adresa Marii 
Britanii care vânduse libertatea Hong Kong-ului pentru a-şi 
consolida relaţiile comerciale cu China. In alte porţiuni, de-a 
lungul falezei, oamenii escaladară balustrada şi îşi agitau 
pumnii, continuând să strige: „De vânzare! De vânzare!” 

Milioanele de lumini ale insulei Hong Kong care inundau 
cartierele Western, Central, Wanchai şi Causeway Bay nu 
făceau decât să le alimenteze furia, căci le percepeau ca pe 
o sfidare la adresa nenorocirii lor. Deoarece pachebotul 


părea inaccesibil, ca de altfel şi bogaţii insulei, răzvrătiţii se 
temeau la gândul că aceştia ar putea să scape cu viaţă. 

In apropiere se afla clădirea băncii Chinei, populată de 
birocraţii de pe continent şi făcătorii de legi pe care 
nevoiaşii învăţaseră de mult să-i urască. Alături de ea 
sclipea semeaţă ca o agrafă de diamante World Ocean 
House. Lumea înstărită şi atotputernică căzuse deja la pace 
cu potentaţii din nord, şi dacă situaţia nu le convenea, n- 
aveau decât să plece, pe când omul de pe stradă nu-şi 
putea îngădui acest lucru. Sute de nume cu tradiţie în Hong 
Kong se aflau în pragul catastrofei. 

Oamenii nu-şi puteau însă vărsa furia asupra întregului 
oraş. Pachebotul QE2 era mult mai aproape, deşi la prima 
vedere părea inexpugnabil. 

Un dublu cordon de poliţie fusese plasat în spatele 
barierelor pentru a proteja hotelul de cinci stele „Regent”, 
în special în dreptul vitrinelor de sticlă de la parter, expuse 
atacului cu pietre. Un poliţist chinez încălcă disciplina prin 
simplul fapt că-i spuse unuia dintre colegi: „Dacă pun mâna 
pe ticălosul ăla de pe balustradă îl fac să înoate”. „Gura!” 
urlă sergentul, restabilind ordinea. Cel mai apropiat 
răzvrătit care părea că dă tonul scandărilor privi înspre 
balustradă, lăsând impresia că recepţionase un semnal 
conspirativ de la cel aflat lângă el. În acea clipă, un nou 
strigăt ieşi din piepturile mulţimii şi un fior de gheaţă îi 
străbătu pe poliţişti. 

„Ferrrrryyy”! 

Zece mii de oameni se întoarseră ca împinşi de un 
resort. La mică distanţă de-a lungul falezei, feribotul „Star” 
de la cheiul terminal se îndrepta în viteză spre intrarea în 
port. In rada portului se mai aflau două bacuri cu motoare 
diesel care făceau naveta între Kowloon şi insula Hong 
Kong şi alte trei ancorate la chei. 

— Ferryy! Ferryy! Ferryy! 

instantaneu, mulţimea rupse cordonul poliţiei, se 
năpusti ca o furtună asupra hotelului „Emperor”, apoi luă 
cu asalt piaţeta din faţa muzeului, prin staţia de autobuz 
terminus, îndreptându-se spre cheiul feribotului. După ce 


smulse porţile de metal pe care echipajul încerca să le 
închidă, mulţimea încercă să escaladeze bordul celui mai 
apropiat vas, „Celestial”. Acesta făcu o manevră bruscă, 
pentru a se depărta de chei în timp ce vreo duzină de 
oameni care reuşiseră să sară pe punte în ultimul moment 
fură azvârliţi în apă. Vasul urmă un curs sinuos şi smucit, 
întrucât răzvrătiţii care ajunseseră deja la cabina de 
comandă se luptau corp la corp cu echipajul pentru a pune 
stăpânire pe roata cârmei. 

În cele din urmă, un lucrător Hakka de pe o macara 
împlântă un topor în umărul şoferului de camion care 
încerca să ţină cârma şi îndreptă feribotul spre uşa larg 
deschisă şi iluminată a luxosului pachebot. Un muget 
colectiv se înălţă de pe feribot în momentul în care 
răzvrătiţii se îmbulziră către provă pentru a escalada 
bordul, înarmaţi cu ţevi lungi şi scânduri din lemn smulse 
din băncile de pe faleză. 

O minusculă şalupă a Poliţiei de Coastă bâzâi pe 
suprafaţa apei întunecate, brăzdând-o cu străfulgerări de 
lumini albăstrui. 

„Răsturnaţi-o!” se auzi vuietul mulţimii de la proră. 
„Scufundaţi-o” pe Su; laun ging! 


Chip se azvârli peste pupa şalupei poliţiei, cu un ochi la 
sergentul chinez care comanda un grup de vreo şase 
oameni ai Patrulei marine - Poliţia de Coastă - şi cu celălalt 
la feribotul capturat care se apropia în viteză. Ştiind că 
tunelul portului era blocat, alergase cât putuse de repede 
vreun sfert de milă, de la World Ocean House până la docul 
poliţiei de la cheiul „Old Queens”, unde se legitimă şi apoi 
sări în şalupă. 

Băiatul de serviciu de aproape douăzeci şi cinci de ani 
nu mai văzuse niciodată o răzmeriţă în port. În timp ce 
conducătorul şalupei punea în mişcare motorul, alarmat de 
înaintarea rapidă a feribotului, sergentul încercă să ia 
legătura prin radio, însă tot ce putu distinge Chip fură 
câteva sunete gâjâite. Furios, izbi radioul de marginea 
bordului şi aruncă o privire asasină în spate, înjurându-i pe 


blestemaţii de nebuni de pe QE2, cărora nu le trecuse prin 
minte să închidă poarta mare dinspre flancul navei. Oare 
Liniile Maritime Cunard se aşteptau ca gloata să ceară 
politicos permisiunea de a urca la bord? In mod deliberat 
Chip stătuse deoparte, în contrast cu întreaga poliţie din 
Hong Kong care fusese mobilizată pe loc, în unităţile 
însărcinate cu înăbuşirea revoltelor. El lipsise până în luna 
iunie, nevoind să se compromită prin exercitarea unor 
funcţii de conducere, însă brusc îşi dădu seama că probabil 
se procedase astfel cu el pentru a i se încredința o singură 
misiune - aceea de a asigura protecţia englezilor. 

— Sergent! Opriţi feribotul! 

In absenţa unei forţe armate sau navale, Hong Kong-ul 
cerea poliţiei sale să-i apere frontierele şi să vegheze la 
respectarea legilor. Asemenea oricărui ofiţer al 
departamentului, sergentul poliţiei marine era - prin tradiţie 
şi pregătire - pe jumătate soldat. Dat fiind că orice 
comandă venită de sus însemna disciplinarea celor din 
subordine, el preluă imediat comanda vasului său. 

— Luminaţi cabina de comandă, ordonă sergentul. 

Lumina farurilor fu îndreptată în sus, apoi spre 
hublourile feribotului unde se bulucise vreo duzină de 
capete. O matahală aflată la cârmă îşi ridică mâna rămasă 
liberă ferindu-şi ochii de lumina orbitoare. 

— Încărcaţi armamentul! 

Un sergent din Patrula de Coastă deschise chepengul 
cabinei şi îndreptă asupra cârmaciului o armă automată. 

— Porneşte motoarele, un sfert înainte. 

Vasul se urni despicând suprafaţa apei agitate. 

— Trage în ticălosul ăla! 

O clipă mai târziu geamurile se făcură ţăndări şi feţele 
se retraseră de la ferestre. Namila Hakka de la cârmă se 
clătină în spate şi dispăru fără urmă. Feribotul făcu o 
întoarcere bruscă, izbindu-i pe unii de balustrade, iar pe alţi 
câţiva aruncându-i peste bord. 

— Ţine cursul, cârmaciule! 

Şalupa veni paralel cu feribotul care gonea cu toată 


viteza, aplecat într-o parte, înscriind cercuri largi pe apă. 
Sergentul ordonă sabordajul. 

— Remingtoanele! 

Automatele nu erau încă armate. Se apropie mai mult 
până când ajunse la o distanţă de numai câţiva yarzi de 
sala maşinilor. 

— Deschideţi focul! 

Trei soldaţi din Patrula de Coastă făcură tăndări 
motorul; o ploaie de alice ciurui ţevile, sfâşie frânghiile şi 
cablurile până când motoarele începură să scuipe scântei, 
combustibil şi ulei. Feribotul luat cu asalt începu să se 
clatine, oprindu-se în cele din urmă la câţiva yarzi de Tsim 
Sha Tsui. 

— Opriţi focul! 

A fost necesar un al treilea ordin de încetare a focului 
pentru a potoli înverşunarea Patrulei de Coastă, care părea 
că abia atunci îşi intrase în mână. 

După ce se mai risipi fumul, Chip adresă cuvinte de 
laudă sergentului. În acel moment, radioul prinse viaţă şi - 
la cererea superiorilor - sergentul raportă îndeplinirea 
misiunii. Chip observă că, în ciuda faptului că reuşiseră să 
restabilească legătura, poliţia regală din Hong Kong le 
impuse britanicilor să se abţină de la declaraţii. Sergentul 
ceru prin radio să i se pună la dispoziţie un remorcher, însă 
din tonul superiorului său răzbătea nesiguranța: de fapt, se 
gândi Chip, acesta părea mai degrabă speriat când le 
ordonase: „Îndreptaţi-vă spre Causeway Bay; acolo se află 
un nou grup de vandali care atacă Adăpostul contra 
Taifunului; se pare că vizează în primul rând iahturile”. 

În timp ce înconjurau pachebotul QE2 pentru un ultim 
control, văzură un uriaş rug incandescent format din maşini 
incendiate, acolo unde coridorul estic întretaie colţul 
adăpostului. Flăcările înalte de circa o sută de picioare se 
reflectau în ferestrele clădirilor, lăsând impresia că luaseră 
foc. 

— Say la! oftă sergentul. î 

Miroase cu adevărat a moarte. In depărtare, înspre 
Kowloon, terminalul feribotului continua să ardă, atenuând 


efectele celei dintâi victorii. 


13 


Chip o avertizase pe Vicky să nu iasă pe stradă 
anticipând extinderea rapidă a tulburărilor din Kowloon în 
zona portului. Ea părăsi serata lui Două-Cărări la scurt timp 
după plecarea lui. Toată lumea se îmbulzise la fereastră, 
urmărind bătălia pentru staţia feribotului „Star”. Ringul de 
dans al sălii de bal se golise, cu excepţia mimilor care 
semănau cu nişte maşinării abandonate şi a duetului 
„Filipine” ce cânta tărăgănat „| did it my way”. 

Iniţial, ea intenţionase să plece împreună cu tatăl ei cu 
maşina, însă gândindu-se mai bine, se temu pentru mama 
ei, în cazul în care vor izbucni dezordini în Causeway Bay. 

„Opriţi liftul, vă rog”, imploră bărbatul care alerga în 
urma ei. Figura lui i se părea vag cunoscută, ca a multora 
dintre invitaţii la serată, însă spre deosebire de ei, acesta 
era uluitor de atrăgător - un eurasiatic cu păr mătăsos 
negru şi ochi gri-verzui. 

„Mulţumesc”, spuse el, şi surâse. 

Deşi apariţia i se păru de-a dreptul fascinantă, se gândi 
că nu mai avea nevoie de alte încurcături; îşi impuse, 
aşadar, să nu se mai uite în direcţia lui, încercând să-şi 
concentreze atenţia asupra ringului de dans pustiu. 

Două-Cărări se instalase într-o nişă de lângă fereastră 
împreună cu un grup de chinezi mai vârstnici. 

Aceştia erau înconjurați de fete tinere îmbrăcate în 
cheongsam foarte mulate şi cu şliţuri provocatoare, care le 
împrospătau băuturile şi le aprindeau ţigările. Vicky 
recunoscu pe câţiva dintre armatorii care fugiseră în 1949. 
Erau singurii invitaţi care nu păreau îngrijoraţi de tulburările 
de afară, lucru ciudat la un grup de oameni care în decursul 
vieţii lor pierduseră deja un oraş. 

Când îl privi din nou pe chipeşul eurasiatic, observă că 
şi el urmărea grupul cu interes. Dacă Alfred Ching o 
fermecase prin figura sa deschisă, tonică, şi mereu 
surâzătoare, acest tip o subjugase pe loc cu privirea lui. 


Simţindu-se fixată cu insistenţă, se trezi fără să vrea 
antrenată în discuţie cu acel tânăr fermecător. 

— Ce-i pasă bătrânului pirat? Cum s-ar zice, ţara arde şi 
baba se piaptănă! 

— Probabil că îşi imaginează că ar putea cumpăra pe 
nimica toată cenuşa rămasă. 

Ridicându-şi privirea peste capetele celor din preajma 
sa, Două-Cărări păru că urmăreşte pe cineva cu un viu 
interes. Urmărindu-i traiectoria, Vicky nu fu surprinsă să 
constate că subiectul interesului lui îl constituiau chiar tatăl 
ei şi Allen Wei. Tai-Pan-ul scoţian şi guvernatorul chinez 
stăteau la fereastră în poziţii belicoase, cu mâinile în 
şolduri, privind în direcţia flăcărilor. Allen Wei părea total 
descumpănit, ca şi când nu-i venea să creadă că bunii şi 
sensibilii capitalişti din Hong Kong erau capabili de 
asemenea acte necugetate. In schimb, tatăl ei avea o figură 
impenetrabilă şi lăsa impresia că e conştient de 
dimensiunile dezastrului cu atât mai mult cu cât nu era 
primul de acest gen. Chiar dacă poliţia ar fi înăbuşit 
tulburările în următoarele minute - ceea ce era imposibil - 
transmisiile TV prin satelit aveau să difuzeze ştirea în toată 
lumea: Hong Kong-ul în flăcări pe fundalul pachebotului 
britanic de lux în retragere. Slavă Domnului că pieţele erau 
închise cu ocazia Anului Nou, însă nu încăpea nici o îndoială 
că la deschiderea bursei, toate acţiunile legate de Hong 
Kong aveau să se prăbuşească cu brio. Gândindu-se la 
toate acestea, Vicky nu înţelegea semnificaţia zâmbetului 
triumfător al lui Două-Cărări. Oare World Ocean House avea 
mai puţin de pierdut decât MacF în Hong Kong? 

Un lift placat cu jad se opri, apoi se deschise cu un 
clinchet vesel. 

— Vă rog, o invită eurasiaticul politicos, dându-se la o 
parte spre a-i face loc. 

Liftierul, un chinez în uniformă, o întâmpină cu un surâs 
forţat, dar se aplecă adânc în faţa eurasiaticului. 

— Linişteşte-te, flăcăule, nu te mănânc. 

Uşa liftului se închise şi abia atunci îşi dădu seama Vicky 
îngrozită cine era acest personaj la adresa căruia formulase 


aprecieri nu prea măgulitoare cu câteva minute mai 
devreme. 

— O, Doamne, dumneata eşti... şi în buimăceala ei fu 
cât pe-aci să-i rostească porecla. 

— Cărare-Barată, se grăbi el să completeze şi îi zâmbi 
încurajator. „Întoarcerea fiului risipitor”. 

— Ah, îmi... îmi pare nespus de rău! 

— Mă bucur să te întâlnesc... cum îţi spun prietenii? 

— Eu sunt Victoria Mackintosh, zise ea întinzându-i 
mâna. Mă bucur să te cunosc... Steven, nu-i aşa? 

— Da, pentru prietenii mei. Glasul lui era asemenea 
unei licori plăcute care ţi se strecura prin vene, înfiorându- 
te mai ales când punea accentul pe „d” şi pe „t”. „Cărare- 
Barată” pentru detractorii tatălui meu şi mass-media. Părea 
o fire foarte deschisă şi deşi îi plăcea să glumească pe 
socoteala poreclei sale, Vicky îşi dădu seama că-l afecta 
într-o oarecare măsură. 

— L-am întâlnit pe tatăl tău în seara asta. 

— Şi ce spui de „bătrânul pirat”? 

— Ascultă, îmi pare foarte rău... vreau să spun... pentru 
că l-am numit aşa... 

— Te iert, vorbesc serios. Ceva în structura mea 
sufletească mă împiedică să port pică femeilor. 

— M-a surprins... nu ştiu, vreau să spun a fost puţin 
sarcastic, într-un fel... 

— E cunoscut pe toată Coasta Chinei pentru aptitudinile 
sale de comedian sau poate că vechile legende te fac să 
gândeşti astfel despre el. 

Coborâră din lift la parter şi străbătură un coridor 
alcătuit din copii pe jumătate adormiţi în livrele. 

— Cineva ar trebui să le spună acestor copii să meargă 
la culcare. 

— Ai dreptate. 

Steven deschise braţele şi li se adresă în dialect 
cantonez. Ei râseră, dar nu se clintiră din loc. 

— Vezi? Ei nu ascultă decât de stăpânul lor, se scuză el. 
Regret, dar cel puţin am încercat. 

— Nici nu ştii cât de ciudat mi se pare! Sunt atât de 


tineri. 

— Nu-i chiar aşa de ciudat. Tatăl meu a reinstaurat 
vechiul model de familie chineză extinsă. Toţi copiii aceştia 
sunt orfani. Aici li se pune la dispoziţie tot ce e mai bun. În 
plus, ei au copilărit împreună cu mulţi lucrători din cadrul 
companiei. 

— Nu se teme de felul în care China va privi orfelinatul 
său particular şi educaţia capitalistă asigurată de şcoli? 

— Tatălui meu nu-i pasă de nimic, surâse Steven. Are 
mereu în vedere specificul chinezesc. lţi aştepţi cumva 
maşina? 

— Hmm. Nu. Am venit cu tata, dar el a plecat. Voi 
chema un taxi. 

— Te las unde vrei, se oferi el, arătându-i maşina sa, un 
Bentley roşu, care tocmai fusese adus la scară. 

— Nu, te rog, spune-le doar să cheme un taxi. 

— Taxiurile sunt rare din cauza acestor tulburări. 
Încotro? 

Desigur, avea dreptate în legătură cu taxiurile. Ea spuse 
mai întâi Adăpostul contra Taifunului din Causeway Bay, 
apoi se răzgândi şi ceru să fie dusă la Yacht Club. 

— Te las acolo sus! 

Avea un comportament curtenitor cu care Vicky nu era 
obişnuită din partea bărbaţilor de vârsta lui. Tânărul îi ţinu 
portiera până când urcă în maşină şi înainte de a porni o 
întrebă dacă stă comod. Atitudinea lui detaşată faţă de 
pericolul prăbuşirii Hong Kong-ului şi faţă de dezordinea 
socială părea artificială. In drum spre Harcourt Road zăriră 
feribotul „Star” care se învârtea în cerc, ca într-o arenă de 
circ. 

— Au pus mâna pe feribot? întrebă Steven. Oare ce mai 
au de gând? 

Vicky intră în panică, temându-se pentru soarta mamei 
sale imobilizate pe Whirlwind. La intrarea în Wanchai, 
traficul părea că îngheţase total. Cât cuprindeai cu ochii 
vedeai şiruri nesfârşite de taxiuri camioane şi autobuze. 

— Ce înseamnă asta? 

— Priveşte, un alt incendiu! 


În depărtare, mult deasupra şoselei o vâlvătaie scălda 
acoperişurile într-o lumină roşiatică. 

— Mă întreb ce arde? se miră Steven mai mult în 
şoaptă. Poate Yacht Clubul! Hei, unde te duci? 

Vicky îşi desprinse centura de siguranţă, cobori din 
Bentley şi alergă prin traficul compact spre luminile de la 
intrarea în staţia de metrou. Se grăbi spre scara rulantă, 
urcând câte două trepte deodată. Vagonul argintiu tocmai 
îmbarca pasagerii care se îmbulzeau pe platformă. Işi 
prinse tocul pantofului într-o şină a scării rulante şi fu cât p- 
aci să cadă cu faţa în jos; îşi lăsă acolo pantoful şi alergă 
desculţă spre uşile care se închideau, reuşind să se 
strecoare în ultimul moment. Imaginaţia începu s-o ia 
razna: mama ei singură pe iaht, vandalii năvălind pe joncile 
ancorate în preajma vasului. 

Causeway Bay. Alergă într-un suflet şi ajunse în Lochart 
Road. În aer plutea un miros greu de cauciuc ars. Bande de 
adolescenţi goneau spre mare; alergă şi ea, împreună cu ei, 
purtată de şuvoi, cu ciorapii sfâşiaţi, cu tălpile sângerânde 
din cauza pavajului şi a cioburilor: ajunse în Parcival Street, 
apoi fu din nou înghițită de mulţimea care se tălăzuia spre 
port. Îmbrâncită de gloată, dădu colţul spre Gloucester 
Road şi găsi drumul blocat de alte câteva mii de oameni 
care căscau gura la maşinile incendiate. 

Flăcările de pe şosea iluminau adăpostul şi siluetele 
celor de pe jonci care păreau că dansează într-o legănare 
stranie de pantomimă. Incapabilă să mai facă un pas 
înainte sau înapoi, Vicky privea neputincioasă siluetele ce 
se profilau în depărtare, ştiind că această pantomimă era o 
bătălie disperată pentru stingerea scânteilor care cădeau 
parcă din cer. 

Mulțimea în mijlocul căreia fusese prinsă ocupa acum 
porţiunea trotuarului dintre clădiri şi cordonul poliţiei 
alcătuit în grabă de-a lungul lui Gloucester Road. 

Toate căile de acces pentru vehicule erau blocate. 
Maşinile oprite formau o barieră de netrecut pe Gloucester 
Road, iar tăvălugul mulţimii dinspre Eastern Corridor şi 
Tunelul Portului avansa între ea şi Yacht Club. 


Mai departe, pe latura de est a adăpostului, altă 
mulţime dezlănţuită înainta ca o maree vizând acelaşi 
obiectiv: faleza publică. Joncile şi sampanele se retrăseseră 
lăsând între ele şi gloată un şanţ de apă destul de larg. 
Singura ei şansă era să închirieze o sampană de la propriul 
lor chei de la Club, dar mai întâi trebuia să traverseze 
câteva străzi şi şosele, să urce nişte scări exterioare sau să 
străbată un tunel. În primul moment ar fi vrut s-o ia pe 
scări, dar acestea erau blocate de mulţimea dornică să 
vadă spectacolul asedierii adăpostului. La rândul său, 
poliţia  baricadase scările dinspre port, încercând să-l 
elibereze, împingând lumea înapoi, chiar şi pe cei care 
căscau gura. Poliţia clubului îşi împărţi mica peninsulă 
formată de ţărmul vestic al adăpostului şi Clubul de lahting. 
Vicky observă câţiva poliţişti expatriaţi în costume de seară 
care se osteneau să plaseze baricade. 

Nu-i mai rămânea decât să-şi croiască drum spre tunel; 
intrarea se afla lângă un cinematograf în apropiere de 
hotelul „Excelsior”. Observă în treacăt reclama afişului cu 
ultimul film de capă şi spadă al lui Raymond Chow. După 
vreo cinci minute de efort epuizant reuşi să treacă de 
jumătatea blocului, dar între timp gloata se îngroşa şi 
devenea tot mai furioasă. Feţele oamenilor, curioase la 
început, păreau congestionate de furie în lumina flăcărilor. 
Ochii le  scăpărau, dinții le scrâşneau şi urlete 
înspăimântătoare ţâşniră din mii de gâtlejuri. Preocupată să 
ajungă cât mai repede la mama ei, nu-şi dădu seama că era 
albă şi pe jumătate goală în rochia ei roşie de seară. 

Cineva încercă să-i smulgă agrafa cu diamante din păr. 
Înfuriată, ea şi-o scoase şi o ascunse în poşeta sa de seară. 

Deodată, o cisternă cu benzină explodă cu o bubuitură 
puternică, aruncând în aer fragmente de obiecte în flăcări 
care cădeau apoi ca o ploaie de meteoriți deasupra 
adăpostului. Toţi îşi feriră capetele şi se ascunseră la 
adăpostul clădirilor. Vicky profită de ocazie şi mai înaintă cu 
circa o sută de picioare înainte ca mulţimea să dea din nou 
năvală. Era încă prea departe pentru a-l putea distinge pe 
Whirlwind în păienjenişul de iahturi şi jonci, cu atât mai 


puţin silueta mamei sale printre cei ce se străduiau să 
înăbuşe focul ajuns pe punţile lor. O a doua maşină explodă 
împrăştiind din nou mulţimea, şi Vicky reuşi să treacă şi de 
următorul bloc. 

Forţele de poliţie erau acum masate în dreptul porţilor 
tunelului. Vicky se zbătea să iasă din împresurarea gloatei, 
vrând să ajungă în dreptul unui poliţist chinez care se apăra 
cu un scut din plastic. 

— Lasă-mă să trec. 

Omul nu se urni. 

— Am spus, lasă-mă să trec. 

— Ce este, ce s-a întâmplat? se auzi vocea prietenoasă 
a unui individ ce vorbea englezeşte. Un inspector expatriat 
se apropie cu o privire încordată şi un zâmbet dispreţuitor 
sugerând un chefliu ce nu se trezise bine după Revelion. 

— Mă numesc Victoria Mackintosh. Mama mea doarme 
la bordul iahtului ei; mă duc să văd dacă nu i s-a întâmplat 
ceva. 

Acesta era încă Hong Kong-ul britanic şi numele ei 
stârni interesul poliţistului care nu se clinti însă. 

— Mackintosh spui? 

— Victoria Mackintosh. Duncan Mackintosh este tatăl 
meu... Mă duc să-i cer mamei să-mi împrumute nişte 
pantofi. 

— Bine, domnişoară. Sergent, las-o să treacă! 

— Mulţumesc, domnule inspector. 

Se precipită spre scări şi alergă de-a lungul tunelului gol 
până când începu să gâfâie. Câţiva poliţişti care păzeau 
tunelul urmăreau uimiţi cursa ei disperată. Locuitorii Tanka 
stăteau pe punţile joncilor lor înarmaţi cu cârlige şi 
harpoane de pescuit, privind mulţimea din spatele 
cordoanelor de poliţie cu un sentiment de teamă 
amestecată cu dispreţ. Trecând pe lângă jonci, observă 
arme în cabinele câtorva, un lucru neobişnuit în Hong Kong, 
unde acestea erau foarte strict controlate. După ce depăşi 
câţiva poliţişti care păzeau Clubul de lahting, traversă un 
şantier pietruit unde câteva iahturi aşteptau să fie reparate 
şi de aici alergă la docul de sampane. O bătrână îşi ţinea 


sampana la o distanţă prudentă de circa zece picioare de 
țărm. O privi cu bănuială din fundul cabinei sale. 

— Whirlwind, strigă ea. 

Bătrâna privi înfricoşată de-a curmezişul apei, apoi spre 
Vicky, de parcă ar fi văzut în ea un emisar al răzvrătiţilor. 

— lahtul lui Tai-Tai! urlă Vicky. 

Văzând-o desculţă, bătrâna se îmbună şi apropie 
sampana de doc. Vicky sări în barcă şi femeia puse motorul 
în funcţiune. 

— Te rog, grăbeşte-te! 

Flăcările de pe „Eastern Corridor” aruncau lumini 
portocalii asupra joncilor înalte. Sirenele de pe maşinile 
poliţiei urlau, însă zgomotul dominant era cel uman, un 
vuiet colectiv de ură dezlănţuită. Pe măsură ce înaintau de- 
a lungul canalului, Vicky putu să-i distingă pe locuitorii 
Tanka ce se căţărau deasupra cabinelor de comandă, 
siluetele lor profilându-se pe cerul roşiatic. Megafoanele 
bubuiau de ordinele răcnite: „Saan hoi! Saan hoi! 
Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă în linişte! Daţi-vă la o parte! 

— Se pare că vin dinspre parc, spuse bătrâna. 

— Cine? 

— Huliganii. 

O mare porţiune a parcului se mărginea la est cu 
adăpostul. Difuzoarele bufniră din nou, apoi o altă voce 
ordonă: „Foc!” Se auzi răpăiala tirului şi, pentru prima oară, 
Vicky se simţi cu adevărat cuprinsă de frică. Dacă poliţia 
începuse să tragă însemna că avantajul era de partea 
mulţimii. Se înălţă pe vârfuri pentru a vedea mai bine, 
aşteptând ca valul mulţimii să treacă peste chei, însă prin 
spaţiul dintre două jonci pescăreşti, zări pe țărm un nor de 
fum alb ce se rostogolea în direcţia gloatei purtate de 
vântul de nord-est. „Aiyaah!” strigă femeia bucuroasă, 
„Gaze lacrimogene, asta o să-i înveţe minte”. 

Şi, într-adevăr, când se împrăştiară gazele văzu 
mulţimea care se retrăgea din faţa masei compacte a 
poliţiştilor înarmaţi. „Foc!” Gazele lacrimogene fură 
aruncate în altă direcţie şi de data aceasta poliţiştii - vechi 
duşmani ai pescarilor - fură aclamaţi la scenă deschisă. 


Apoi o altă cisternă cu benzină explodă aruncând în înaltul 
cerului bulgări incandescenţi. „Aiyaah!” chiui din nou 
femeia. Flăcările se extindeau asupra velelor vaselor din 
adăpost. Vicky înşfăcă o carafă şi aruncă cu apă murdară 
peste ele. „Mai multă, mai multă”, şuieră bătrâna printre 
puţinii ei dinţi, şi toţi aruncară apă până când nu se mai zări 
nici o scânteie pe pânze sau pe pardoseala uscată din jur. 

Alte sirene ale maşinilor de pompieri îşi făceau resimţită 
prezenţa. Aceştia nu mai pridideau cu stingerea maşinilor 
incendiate, dar, în cele din urmă, tulumbele lor reuşiră să 
înghită flăcările, reîntronând întunericul în adăpostul 
împotriva taifunului. Vicky zări silueta familiară a prorei lui 
Whirlwind, iar deasupra, pe punte, pe Ah Chi care tocmai 
strângea furtunul. 

Căută în poşetă şi găsi câţiva bani pe care-i puse în 
palma femeii. Ah Chi îi veni în întâmpinare şi îi întinse o 
mână pentru a o ajuta să urce la bord. 

— Da, Missy, totul e ordine. 

— Mama? 

— OK, e jos; mă întorc imediat. 

Vicky sări în cabină, în timp ce poliţia lansa o nouă salvă 
de gaze lacrimogene. Megafoanele continuau să transmită 
ordine gâjâite încercând să acopere zgomotul făcut de un 
elicopter ce venea dinspre peninsula Kowloon. 

— Mamă! Eşti aici? Se îndreptă pe întuneric spre salonul 
cabinei de lux, bănuind că acolo se ascundea Sally. Mamă! 
strigă ea din nou, sunt aici, fii liniştită, totul e în ordine. 
Bâjbâi cu mâna şi dădu de un comutator, apoi bătu la uşă. 
Sunt eu! Neauzind nici o mişcare, ciocăni din nou la uşă şi o 
deschise cu teamă. Mamă! Sunt eu, Vicky! Lumina era 
slabă, dar reuşi să distingă silueta ghemuită a mamei sale 
cocoţată în vârful patului cu o sticlă de şampanie goală pe 
noptieră şi cu o alta aproape terminată în frapieră. Mamă! 

Sally Farquhar Mackintosh deschise ochii şi îi zâmbi. 

— Bună, draga mea, murmură ea somnoroasă. Un An 
Nou fericit. 

— Eşti bine? 

— Puțin ameţită. Nu mai pot sta trează toată noaptea, 


aşa cum obişnuiam noi altădată. E miezul nopţii, nu-i aşa? 
— Aproape. 
— Drăguţ din partea ta că ai venit; ţi-ai lăsat prietenii... 
— Eram îngrijorată din cauza ta. 
— Pentru ce? 
— Din cauza mişcărilor de stradă. 
— Ce mişcări? Sally căscă, se întinse, închise ochii şi se 
ghemui din nou în pat, înainte de a adormi. 


Vicky se prăbuşi în fotoliu. Treptat, zgomotul de pe țărm 
începu să scadă. Se urcă pe punte şi constată că focul 
fusese stins şi poliţia redevenise stăpână pe situaţie. 

— Ah Chi, mulţumesc. Voi rămâne aici la noapte. Poţi 
pleca acasă. 

— Mulţumesc, Missy. Lansă apoi un fluier ascuţit, şi 
motorul unei sampane se şi puse în mişcare. 

— Familia ta e bine? întrebă ea. 

— Familia toată, bine. Un ticălos vrut suit la bord, eu 
aruncat cu harpon în apă. 

— Foarte bine ai făcut. Dacă familia ta are nevoie de 
protecţie, spune-mi şi vorbesc cu Tai-Pan-ul. Nu se ştie câţi 
poliţişti fuseseră repartizaţi populaţiei Tanka pentru a-i 
apăra ambarcaţiunile. In încrâncenarea bătăliei, însă era de 
datoria familiei ei să aibă grijă de Ah Chi. Acesta zâmbi şi 
spuse că deocamdată nu avea nevoie de ajutor. 

O sampană condusă de o fată drăgălaşă acostă lângă 
iaht. Ah Chi sări peste frânghiile de siguranţă şi se făcu 
nevăzut. Vicky mai zăbovi jos, găsi o bere în frigider şi intră 
din nou în cabină la mama ei care acum sforăia uşor. 

Işi slăbi puţin strânsoarea rochiei, trase o pătură peste 
ea şi începu să soarbă berea cuprinsă de o tristeţe fără 
margini. 

Ce an groaznic se încheiase! Sărmanul Hugo, biata 
mama! Despărțirea de prietenul ei, hotelul din New York 
pierdut şi un altul pe cale de a fi pierdut în Kai Tak. Incepu 
să plângă, gândindu-se la soţul ei Jeff pe care nu-l mai 
văzuse de ani de zile. De ce să plângă pentru el? se întrebă 
ea, constatând că de fapt se autocompătimea pentru soarta 


ei nefericită. Viaţa ei ar fi fost cu totul alta dacă nu l-ar fi 
lăsat pe tatăl ei s-o împingă într-o căsătorie şi ar fi rămas la 
New York spre a îmbrăţişa o carieră pentru care simţea că 
are chemare. Ar fi reuşit cu siguranţă. Acum s-ar fi întors 
acasă ca un egal al tatălui ei, în loc să încerce să 
reconstituie imperiul în prăbuşire al lui Duncan Mackintosh, 
cu preţul atâtor umiliri îngrozitoare. 

Hugo nu va şti niciodată de ce a fost scutit, gândi ea cu 
amărăciune. Sărmana Fiona, bieţii copii! Era greu de crezut 
că 1997 ar putea fi mai rău decât 1996, dar ea ştia că aşa 
stau lucrurile. Cu asemenea gânduri sumbre, simţi că-şi 
pierde puţin controlul, respiră adânc, oftă din rărunchi şi 
apoi se relaxă. Incerca să se convingă că această prăbuşire 
este trecătoare fiind provocată de goana ei nebună pentru 
salvarea mamei ei. O reacţie perfect normală, îşi spuse ea, 
o reacţie întârziată. Partea proastă era că în cursul acestui 
an avusese de prea multe ori reacţii întârziate în cele mai 
diferite împrejurări. 

Mama ei începu să se mişte. Simţindu-se îngrozitor de 
singură, Vicky se ridică încet, aprinse lumina, străbătu 
coridorul şi ajunse în salonul principal. Aici găsi mantaua de 
ploaie a mamei sale agăţată în cuier; o îmbrăcă peste 
rochia de seară, apoi urcă pe punte, crezând că aerul nopţii 
avea să-i alunge gândurile negre. 

Sufocată de apăsarea lacrimilor îndelung reprimate, se 
duse la proră, departe de salonul mamei sale, sperând că 
acolo va putea plânge în voie. Se aşeză pe punte sprijinită 
de catarg, cu privirea departe spre siluetele de-abia 
conturate ale joncilor din jurul ei. Strângea în mână cutia de 
bere pe jumătate golită, asemenea unui copil - gândi ea - 
copleşită de imensitatea golului pe care-l simţea în suflet. 

Nu-şi dădu seama cât timp stătuse astfel, pentru că se 
trezi înţepenită şi înfrigurată. Incercă să se uite la ceas, dar 
nu-i putu distinge cadranul. In depărtare se auzea vuietul 
circulaţiei restabilite. Coridorul estic fusese deblocat şi 
liniştea pogorâse din nou asupra oraşului, lăsând impresia 
că răzvrătiţii îl mistuiseră pur şi simplu. Oricare ar fi fost 
mobilul acestor tulburări, era clar că cel puţin noaptea 


aceea avea să fie liniştită. 

De undeva, din labirintul joncilor, sampanelor şi 
iahturilor, se auzi zgomotul unui motor de vas mare. Un al 
doilea motor se puse în mişcare, şi, după un timp, 
amândouă funcționau simultan. Privind în jos, spre canal, 
Vicky văzu o pereche de catarge care alunecau încet, 
profilându-se pe cerul iluminat de neon. 

O vreme tocmai bună de navigat, îşi spuse ea, cu un 
echipaj la bord probabil beat, dar în timp ce catargele se 
apropiau, nu auzi acorduri muzicale, nici râsete, nici 
strigăte de veselie în afara uruitului domol al motoarelor şi 
a clipocitului apei despicate de iahtul ce se retrăgea domol 
de la ancoră. 

Vicky înaintă spre balustrada de la proră şi, spre 
surpriza ei, văzu  catargele  scunerului Mandalay, 
achiziţionat de tatăl ei după ce-i cedase mamei sale iahtul 
Whirlwind. Vechile şantiere MacF construiseră Mandalay 
după modelul mult-iubitului său Whirlwind. 

Mandalay înainta cu luminile stinse iar Vicky fu cât pe- 
aci să alerteze Poliţia Marină prin radio pentru a semnala 
furtul când, în lumina unei jonci de pescuit, desluşi silueta 
inconfundabilă a tatălui ei la cârmă. Buimăcită, ea aşteptă 
să se apropie, căci noaptea nu era deloc potrivită pentru o 
croazieră inopinată. Ceaţa deasă şi frigul nu reprezentau o 
ambianţă favorabilă unei întâlniri romantice cu Vivian. O a 
doua figură se profila pe vela trincă, însă aceasta nu era 
Vivian, ci mai degrabă noul băiat pe care-l angajase tatăl ei, 
Back Door Ping, un contrabandist notoriu. 

Vicky tocmai se pregătea să se aplece peste balustrada 
prorei şi să-l strige, dar memoria ei păstra încă vie scena 
dură a înlăturării ei de la întâlnirea cu Jonca Roşie; ştia că, 
oricum, ar fi minţit-o dacă ar fi insistat să afle motivul 
plecării pe mare în puterea nopţii. 

Timp de o secundă se gândi să-l urmărească, însă i-ar fi 
trebuit prea mult timp să-l găsească pe Ah Chi ca să-l 
piloteze pe Whirlwind şi, chiar dacă l-ar fi prins în ceaţă, 
tatăl ei avea metodele sale de a se sustrage urmăririi. 

Se retrase la cockpit şi se ghemui pe vine, urmărind 


manevra iahtului care acum era foarte aproape de 
Whirlwind. Ambele vase erau atât de lungi, iar culoarul 
dintre ele atât de îngust, încât el trebui să acţioneze 
motoarele invers pentru a-i ocoli pupa. Timp de câteva 
secunde, ambele vase alunecară unul după altul, prora lui 
Mandalay aflându-se la o distanţă de două picioare de 
corpul lui Whirlwind. Îl auzi pe tatăl ei mormăind ceva lui 
Back Door Ping, probabil să fie atent la pupă şi în acel 
moment amândoi priviră în spatele vasului; Vicky profită de 
ocazie şi păşi uşor peste frânghia de siguranţă, şi în clipa 
următoare ajunse la prora lui Mandalay. 


CARTEA A TREIA 
„FAŢA DRAGONULUI” 


14 
Ianuarie 1997 


Vivian Loh se temea că făcuse o greşeală de neiertat 
neînsoţindu-l pe Duncan la întâlnirea cu „vechii lor 
prieteni”, dar acesta insistase să meargă singur, căci se 
simţea în permanenţă urmărit de spectrul timpului. 
Cuprinsă de o stare de maximă încordare, se plimba agitată 
de la un capăt la altul al apartamentului său. Dacă mama ei 
avea dreptate cu privire la forţa magică a răbdării sale, 
atunci această calitate avea să fie pusă la grea încercare în 
orele nopţii. 

Nu-şi amintea să fi avut vreodată o discuţie în 
contradictoriu cu Duncan. De fiecare dată gândeau 
amândoi la unison, astfel încât nu existau niciodată motive 
de dispută. Era un adevărat miracol acea simbioză dintre 
impetuosul fiu al unui scoţian transplantat şi fiica rezervată 
a unui profesor chinez, al căror amalgam de gânduri şi 
ambiţii putea fi comparat cu două râuri care curg prin văi 
opuse şi se varsă în acelaşi ocean. 

Ea o minţise pe mama ei, atunci când îi povestise de 
dezordinea şi harababura care domneau în apartamentul 
său. Camera ei de dormit din perioada studiilor la 
Cambridge fusese cea dintâi pe care nu o împărţise cu 
altcineva, iar deprinderea de a fi ordonată avea să i se 
fixeze pentru tot restul vieţii. Munca ei se desfăşura într-un 
birou delimitat prin pereţi de sticlă în dosul unui paravan de 
mătase pictat cu scene pastorale din secolul al XIX-lea - 
portul pescăresc cunoscut sub denumirea de Hong Kong 
sau „Portul înmiresmat”. Un computer cu videofon terminal, 
conectat la întreprinderea MacF, o imprimantă compactă, 


un fax, papetărie chinezească uzuală, brevetul-licenţă, 
carnetul de cecuri - toate erau aranjate în cea mai perfectă 
ordine şi i s-ar fi părut de neconceput să lase nedereticat 
apartamentul său compus din trei camere. 

Firma „Jardine” îi îngustase vizibilitatea ca urmare a 
construirii unei noi aripi, dar lucrul acesta nu o deranja 
deloc. Oricum, noaptea ea trăgea draperiile. Se simţea 
foarte bine în căminul ei după ce transformase un 
apartament obişnuit cu plafonul jos, cu podea din parchet şi 
bucătărie fără ferestre, într-un interior chinezesc tradiţional 
cu sistemele sale de protecţie contra lumii exterioare şi 
contra spiritelor malefice. 

In dosul uşii de la intrare, plasase un paravan menit să 
alunge spiritele rele care, potrivit legendelor, nu puteau 
ocoli colţurile. O asemenea barieră în calea spiritelor ar fi 
trebuit să fie plasată în afara uşii de la intrare, dar acest 
lucru nu era deloc practic la apartamentele blocurilor. 
Paravanul-barieră contra spiritelor malefice era alcătuit din 
panouri din oglinzi hexagonale şi picturi ale celor mai 
cunoscute zeități ca Chiu Shu-Pao şi Hu Ching-Tai, care 
păzeau şi templul Tin Hau din Piaţa Publică, unde obişnuia 
să meargă adesea cu tatăl ei în anii copilăriei. 

— La ce folosesc toate acestea? întrebă zâmbind 
Duncan când îl invitase prima oară la ea. 

— Să alunge duhurile necurate. 

Când îi atinsese obrazul cu o mână tremurândă de 
emoția primei lor întâlniri intime, se simţise stânjenit pentru 
că şi unul şi celălalt ezitau între sex şi prietenie. De îndată 
ce degetele îi atinseră pielea, acestea încetară să mai 
tremure şi mângâierea lor deveni sigură; îşi plimba 
degetele pe linia buzelor ei, trasând contururi electrizante 
ce o purtară pe culmea unor senzaţii nebănuite şi privirile 
lor se contopiră într-o îmbrăţişare eterică. 

Dar în seara aceea nu se întâmplă nimic. Fantoma lui, 
fantoma lui de gwei/o bântuia acum prin apartament. O 
vedea pe canapeaua pe care stătuseră tolăniţi discutând 
câte în lună şi în stele, în bucătăria unde el o urmărea în 
timp ce pregătea savuroase mâncăruri pe placul lui, 


nevrând să o lase singură nici măcar cinci minute în rarele 
lor clipe de intimitate, în dormitorul care devenise curând 
martorul atâtor clipe de extaz. Vieţile lor trecute se 
estompau, fiecare dintre ei simțindu-se tot mai puternic 
ancorat în prezent. Chiar şi atunci când va ajunge dincolo, 
în ceruri, îşi va aminti de acea noapte de dragoste, de ceea 
ce simţise când i s-a dăruit prima oară. Ce senzaţii 
nebănuite, cu câtă fermitate, dar şi cu câtă gingăşie ştiuse 
să o facă numai a lui. Steven Wong fusese un amant 
perfect, dar iscusinţa cu care aborda femeile izvora din 
cunoaşterea acestora, pe când siguranţa lui Duncan 
provenea din dragostea pe care o nutrea numai pentru ea. 

Simţind nevoia de consolare şi mângâiere, se îndreptă 
spre o statuie din porțelan a zeiţei milostiveniei pe care 
mătuşa Chen i-o lăsase ei, dar Kuan Yin nu-i oferi prea 
multă alinare. În clipa aceea avea nevoie în primul rând de 
protecţie. Îngenunche în faţa unui altar mic roşu-auriu 
închinat zeiţei Tin Hau şi aprinse beţişoare înmiresmate. 
Zeița Mării care o apărase de rechini era mai bine plasată 
pentru a-l putea ajuta pe Duncan în noaptea aceasta, dar 
expresia ei părea acum înspăimântător de rece şi 
îndepărtată. 

Se ridică şi telefonă după maşina ei de serviciu, 
cerându-i şoferului ameţit de somn să o ducă la North Point, 
unde spera să afle dacă Duncan pornise pe mare. In vreme 
ce şoferul stătea încruntat la volan, uitându-se atent în 
oglinda retrovizoare, Vivian se întreba unde fusese în 
noaptea aceea fierbinte. Ştia că mii de oameni 
participaseră la capturarea feribotului şi alte câteva mii se 
îngrămădiseră în Causeway Bay. În mod logic, ea 
presupuse că mulţimea răsculată era formată din oameni 
de rând, oameni obişnuiţi. „Ah Wong! Ai văzut tărăboiul de 
azi-noapte?” „Nu, domnişoară, am cinat cu alţi şoferi în 
timp ce dumneavoastră eraţi la petrecere la Două-Cărări 
Wong. Când aţi plecat cu Tai-Pan-ul eu m-am dus acasă la 
nevastă”. 

Vivian nu-l mai întrebă nimic. Desigur, n-avea nici un 
interes să-i spună adevărul şi nici ea nu putea să-i verifice 


afirmaţiile. Se aplecă peste geam să vadă de ce încetinise 
traficul şi văzu o uriaşă macara a Poliţiei care ridica 
maşinile incendiate de pe şosea. În timp ce traversau 
extremitatea estică a Adăpostului contra Taifunului, se uită 
după iahtul lui Duncan, dar acesta plecase în larg. 

La North Point cobori din maşină şi merse pe jos până la 
capătul  cheiului  feribotului, scrutând întinderea apei 
întunecate. Ceaţa cobora de pe înălțimile Chinei, aşa cum 
anticipase Duncan şi curând nu mai reuşi să distingă 
turnurile clădirilor de dincolo de Kai Tak. Deşi auzea zgomot 
de motor, nu vedea nici o lumină alunecând pe apă. 
Dezamăgită şi mâhnită, oftă adânc şi se întoarse la maşină. 

— Acasă, miss? întrebă Ah Wong, cu speranţa unei 
confirmări. 

— La Shek-O, poate îl vom vedea de pe partea estică; 
încercarea moarte n-are. Îl rugase să nu plece, dar când el 
insistase ea îl rugase să o ia şi pe ea. 

— Nu! 

— Te rog, Duncan. 

— Nu vreau să risc. 

— Şi ce-am să mă fac dacă ţi se întâmplă ceva rău? 

— Nu mi se va întâmpla nimic. 

— Şi atunci ce rişti? Lasă-mă să merg cu tine. 

— Nu! şi fără comentarii. Îi surâse tandru şi o cuprinse 
în braţe. Tu eşti mult prea de preţ pentru mine. 

— Da, dar m-ai trimis fără să eziţi la Shanghai. 

— Asta a fost înainte şi să ştii că m-am gândit bine şi m- 
am şi temut. În afară de aceasta am trimis oameni să te 
păzească, după cum ţi-ai dat seama. Acum, lucrurile s-au 
schimbat; repet, eşti mult prea valoroasă. 

— Am să mor dacă ţi se întâmplă ceva. 

Braţele lui o strângeau cu putere, provocându-i durere. 
Îi dădu drumul şi scoase un plic din buzunarul jachetei de 
seară. 

— lată noul meu testament, spuse el; l-am luat pe Allen 
Wei drept martor şi i-am dat şi lui o copie. Ea îl dădu lao 
parte, dar el i-l puse în mână, împreunându-i degetele cu 
gingăşie deasupra acestuia. Plicul mai păstra căldura 


pieptului său. 

— N-am nevoie de nici un testament. 

— Vreau doar să pun ordine în câteva lucruri. Nu se va 
întâmpla nimic în noaptea asta, dar dacă norocul nu va fi 
de partea mea, tu vei fi la adăpost. 

— Şi cu Vicky cum rămâne? 

Deşi o mai ţinea în braţe, adoptă un ton oficial. 

— După ce-o să-l citeşti o să constaţi că nu am intenţia 
să conduc această întreprindere de dincolo de mormânt şi 
dacă vrei să ţii seama de sfatul meu, crede-mă că vei avea 
nevoie de Victoria în aceeaşi măsură ca şi mine. Dar, dacă 
nu vrei să-mi asculţi sfatul, atunci să le ia naiba pe toate, e 
tot ce-am putut face. 

Vivian privi în altă parte, nefiind sigură că el va şti să 
citească în ochii ei. 

— Ei, acum ce s-a întâmplat? o întrebă el cu un aer 
contrariat. 

Erau vremuri când el era în stare să-i citească gândurile, 
nu însă şi de data aceasta. 

— De ce te întâlneşti pe mare? 

— Dacă ai fi trecut şi tu prin ce a trecut Tang, ai fi fost 
la fel de prudentă. 

— Am trecut şi eu prin toate astea şi sunt foarte atentă. 

— Da, dar tu nu erai decât un copil. Individul ăsta a stat 
la puşcărie timp de cinci ani şi ştie al naibii de bine că e 
urmărit pas cu pas de corbii din banda lui Chen. 

— Duncan, insistă ea, nu te duce în noaptea asta, 
presimt că se va întâmpla ceva îngrozitor. 

El ezită şi pe faţă i se citi îngrijorarea legată de 
întrevederea aceea cerută cu insistenţă, dar Duncan nu era 
un om prudent. 

— Nu pot, mi-am dat cuvântul, spuse el; sunt aşteptat, 
înainte de a pleca o sărută şi îşi luă bun rămas. 

Vivian se afundă în fotoliul maşinii cu braţele încrucişate 
şi încercă să-şi alunge temerile care puseseră stăpânire pe 
întreaga sa fiinţă. Ori de câte ori se apropiau cu maşina de 
țărm, ea cobora geamul şi scruta întunericul nopţii. Nu 
vedea însă nimic la Quarry Bay, nimic la Shau Kei Wan, 


nimic la Chai Wan, Cape Collinson, Big Wave Beach... nici 
un semn, nici o urmă. 

În sfârşit, Shek-O! 

Când cobori din maşină, aproape de ţărmul stâncos, 
deasupra lui Shek-O, un vânt rece şi umed sufla de-a lungul 
canalului Tathong. Împrumută jacheta lui Ah Wong şi-l lăsă 
fumând şi ascultând radioul; se depărtă de maşină fără să 
ştie cu siguranţă până unde avea să meargă. Dar 
automobilul ei era parcat la capătul şoselei. Vara, lumea 
obişnuia să vină aici pentru o partidă nocturnă de înot, dar 
acum, musonul de iarnă întronase o atmosferă de 
singurătate şi pustietate sălbatică. Ceaţa cobora în valuri. 
Privi înapoi şi văzu doar ţigara lui Ah Wong scânteind 
intermitent. După un timp privi din nou, dar nu mai văzu 
nimic. Spre sud, farul bifazic arunca peste mare brazde de 
lumină strălucitoare. Mai stătuse astfel cu ochii aţintiţi 
asupra mării, puteau fi o sută, două sute sau chiar o mie de 
ani de atunci... 

Auzea zgomotul valurilor izbindu-se de stânci la 
picioarele ei şi şuieratul vântului pe lângă urechi, dar mai 
auzea şi vuietul frământării tumultuoase a inimii ei, când 
deodată, în stânga ei, desluşi pufăitul unui motor. Privi cu 
încordare dar nu văzu nici o lumină şi nu-şi putea da seama 
dacă era o joncă, o şalupă a patrulei sau iahtul lui Duncan. 
Zgomotul încetă brusc, aproape de poalele stâncii pe care 
stătea. 

Derutată, cercetă în continuare suprafaţa întunecată a 
mării. În spatele ei auzi un claxon. Probabil că Ah Wong se 
temea ca ea să nu se fi rătăcit în ceaţă. Incercă să se 
întoarcă la maşină, dar în lumina farurilor lui văzu, timp de 
o jumătate de secundă, conturul fantomatic al unor pânze. 
Acestea se mai văzură o dată şi apoi dispărură definitiv, 
înghiţite de ceața densă, dar în acea străfulgerare ea avu 
certitudinea că nu era nimeni altul decât Duncan. Cu 
palmele împreunate şi ochii ridicaţi spre cerul nopţii ea se 
rugă zeiţei Tin Hau să-i ocrotească iubitul şi dacă nu-l putea 
apăra, să-i dea măcar prilejul să-l mai întâlnească o dată. 


15 


Vicky găsi ferecat capacul tambuchiului care ducea jos, 
în interiorul vasului şi astfel se spulberă planul ei de a se 
ascunde. Când Mandalay părăsise adăpostul şi se 
îndreptase spre est cu vântul în faţă, toată lumea de la 
bord se pregăti să facă faţă unei nopţi mizerabile. Musonul 
rece dinspre nord-est adusese cu el multă umezeală. De 
îndată ce tatăl ei ambală motoarele şi vasul ieşi din rada 
adăpostului, valurile înspumate îi stropiră din abundență 
prova. 

În ciuda dimensiunilor sale uriaşe, pelerina mamei sale 
era foarte călduroasă. După ce îşi trase bine gluga pe cap şi 
îi legă şireturile, apucă lanţul ancorei grele cu o mână, iar 
cu cealaltă se agăţă de prăjina spinacherului ce se legăna 
pe punte şi îşi propti capul de capacul închis, socotind că 
aveau să treacă ore bune, înainte ca scunerul să ajungă în 
largul mării, moment în care îşi putea face simțită prezenţa. 
Dacă ar fi apărut mai devreme, tatăl ei ar fi găsit o 
modalitate să scape de ea; era însă clar faptul că el nu 
pierdea timpul. În ciuda vântului neprielnic, Vicky aprecie 
că făcuseră vreo zece noduri. Cu viteza asta vor trece de 
farul Waglan cam într-o oră şi jumătate. În partea dreaptă 
simţi o schimbare a cursului, ceea ce însemna că aveau să 
ocolească North Point. Încă mai putea desluşi cadranul 
ceasului. Naviga din fragedă copilărie şi ştia că următoarea 
curbă domoală semnalată de valurile care băteau dintr-un 
nou unghi marca depăşirea şantierului naval al joncilor 
Shau Kei Wan. Începură să-i clănţăne dinţii. Mandalay 
gonea nebuneşte de parcă n-ar fi avut de gând să se 
oprească niciodată. 

Marea deveni montată, iar crestele valurilor se 
înspumară  biciuite de vântul care-şi schimba mereu 
direcţia, ceea ce însemna că pătrunseseră în Canalul 
Tathong. Trebuie să fi trecut de Cape Collinson sau cel 
puţin de Chai Wan. Apoi se întâmplă ceva curios. Navigau 


fără lumini, o practică periculoasă într-un canal circulat, 
când deodată auzi şuieratul distinctiv al unei puternice 
şalupe a poliţiei. Imediat, tatăl ei aprinse luminile de marş 
şi pe cea a catargului principal, conformându-se legilor 
navigaţiei, apoi le stinse din nou, de îndată ce vasul poliţiei 
dispăru din raza pupei. Vicky simţi o mişcare foarte 
aproape, în spate. Întorcându-se cu băgare de seamă îl 
văzu pe ajutorul tatălui ei care slăbi o parâmă şi cobori 
reflectorul radar înainte de a se aventura în bezna nopţii. 

După un alt interval care i se păru interminabil, cerul din 
faţa lor începu să scapere din nou, luminat cu intermitențe 
de farul Waglan, ceea ce plasă Shek-O undeva în întuneric, 
ceața densă rămânând în dreapta lor. O frânghie de pe 
puntea superioară începu să se mişte sub picioarele ei şi o 
făcu să tresară, parâma se întinse cu un scârţâit şi trase în 
jos focul mare de pe pataraţină. În urma acestei manevre 
vela se umflă îndreptând vasul. Vicky privi în spate şi văzu 
că celelalte vele triunghiulare se desfăşurau una câte una, 
urmate, în final, de randa care se umflă cu greutate. 
Mandalay căpătă noi forţe, drept care tatăl ei opri 
motoarele. Navigau cu toate pânzele umflate, dincolo de 
farul Waglan spre sud-est, acolo unde se afla Marea Chinei. 
Vicky aşteptă până când nu se mai văzu lumina farului în 
urma lor. Se ridică în cele din urmă amorţită şi zgâlţâită de 
frisoane, se căţără pe punte în direcţia vântului şi îşi croi 
drum cu luare aminte ţinându-se de frânghia de siguranţă 
şi sprijinindu-se de barele acoperişului cabinei. De aici 
putea vedea silueta tatălui ei şi pe cea a lui Back Door Ping 
pe fundalul luminos al pupei. Tai-Pan-ul stătea aplecat 
peste roata cârmei privind când la velele întunecate, când 
la compasul care îi arunca o lumină roşiatică asupra 
obrazului. Mâna părea degajată pe roată, însă rigiditatea 
umerilor era vizibilă, ca şi când ar fi crezut că iahtul putea fi 
condus mai iute printr-o simplă încordare a voinţei. O 
comandă răstită îl făcu pe Ping să alerge din vinci în vinci, 
ajustând o velă, slăbind-o pe cealaltă. Odată terminate 
ajustările, contrabandistul se întoarse pe călcâie, îl ţintui pe 
Tai-Pan cu privirea şi se aşeză la postul său. 


— Salut, tati, spuse Vicky păşind în cockpit. 

Back Door Ping făcu un salt de felină, scoțând un şuierat 
sălbatic „Aieeyaaa” şi trase iute un satâr lucios din pliurile 
cămăşii sale. Duncan Mackintosh îl opri cu un strigăt ce 
răsună ca o plesnitură de bici. În lumina compasului îi văzu 
rânjetul şi scăpărarea furioasă din ochi. 

— Ping! Du-te jos şi adu nişte ceai. Mi se pare că Missy a 
degerat. 

— Cum? M-ai văzut? 

— Arăţi ca o sperietoare, îţi mai lipseşte un pumnal între 
dinţi, ca în serialul de televiziune cu Gilbert şi Sullivan. 

— Ştiai că sunt la proră şi m-ai lăsat să îngheţ timp de 
două ore? 

— Trebuia să-ţi dau drumul în adăpost şi să te las să 
înoţi în curul gol. 

„Dar n-a făcut-o, gândi ea, preferând s-o ia cu el.” 

— De ce n-ai făcut-o? întrebă ea, sperând să-l audă 
spunându-i că ar fi vrut s-o reţină la bord. 

— Pentru că ai fi trezit şi morţii din groapă cu urletele 
tale. La dracu, Victoria, ai un tupeu nemaipomenit. 

— Eu am tupeu? explodă Vicky. Eu muncesc douăzeci 
de ore pe zi pentru a menţine MacF pe linia de plutire şi Tai- 
Pan-ul se aventurează în întâlniri secrete pe mare. 

— Eşti cicălitoare ca o nevastă. 

— Am mai auzit asta. 

— Ping, pregăteşte ceaiul! 

Băiatul trecu foarte prudent pe lângă Vicky ca şi când ar 
fi vrut să se convingă că nu era vreo stafie şi dădu buzna 
pe scări în jos spre cabină. Vicky închise capacul în urma 
lui. 

— Unde mergi? 

— Să mă întâlnesc cu un vechi prieten. 

— Aşa... mascat şi fără radar? De cine te temi? Din nou 
Jonca Roşie? 

Cu ochii scăpărând, devie cârma cu un grad. Continuă 
să privească compasul, apoi o întrebă: 

— Ce făceai pe iahtul mamei? 

— M-am dus s-o văd, nu e Anul Nou? 


— Atunci, la mulţi ani, zise el posomorât, deşi îl simţea 
clocotind ca un vulcan. 

— Sper că n-ai uitat de tulburările de aseară, eram 
îngrijorată pentru soarta ei. 

— Bună fată! 

— Cu cine ne întâlnim pe joncă? 

— Nu ne întâlnim cu nimeni. O să rămâi aici, la bordul 
lui Mandalay. 

— Banu. 

— Ba da, altfel îl pun pe Ping să te lege cu lanţul în 
cabina de jos. 

— Cu cine te întâlneşti pe joncă? 

— Nu e treaba ta. 

— Da, ştiu, era treaba lui Hugo şi a lui Vivian. De ce nu 
şi a mea? Tati, doar ştii cât fac pentru MacF. De ce îmi 
minimalizezi tot timpul contribuţia? 

— N-am vrut să te iau cu mine în noaptea asta pentru 
simplul motiv că ar putea fi periculos; de aceea n-am luat-o 
nici pe Vivian. 

— Vivian? Oh, iar Vivian... se răsti Vicky, dar eu sunt 
sângele tău. 

— Eşti fata mea. 

— Dar pe Hugo l-ai fi luat? 

— Categoric nu! Dacă se întâmplă ceva în noaptea asta 
şi suntem împreună, adică vreau să spun dacă ni se 
întâmplă ceva amândurora, cine vrei să conducă MacF? 
Peter? Fiona? 

— Ei, bine, atunci de ce nu mi-ai dat drumul în Adăpost? 

— Cel mai bun lucru pe care îl pot face acum e să te las 
cu Ping pe vas. Dacă mă întorc e bine; dacă nu, vino după 
mine. 

— O barcă? 

— Se află pe o joncă, deci nu pot naviga sub vânt, tu 
însă ai posibilitatea asta şi, între timp, o să ceri ajutor prin 
radio. 

— Palide şanse. 

— Am încercat să diminuez cât mai mult riscurile pentru 
MacF, dar tu n-ai făcut decât să le dublezi. Din fericire, dacă 


amândoi vom sfârşi în Mongolia, a mai rămas Vivian, 
singura în stare s-o conducă în locul nostru. 

— Nu e deloc amuzant. 

— Da, numai ea e în stare. 

— Dar Peter? 

— El nu e capabil. 

— Dar Vivian nu este o Mackintosh şi nici o Farquhar. 

— Familia noastră a prosperat întotdeauna cu oameni 
din afară. 

— Ce vrei să spui? 

— Tatăl mamei tale era unul din afară. Nici chiar 
bătrânul Amos Farquhar nu făcea parte din familia Haig, şi 
Dumnezeu ştie dacă nu sunt şi eu în aceeaşi situaţie. Mama 
ta spunea adesea că atunci când femeile acestei companii 
dau de belea, cel puţin ştiu să-şi aleagă soţi tineri şi 
capabili. 

— Citatul corect al mamei era: „când femeile aveau 
nevoie...” 

— E acelaşi lucru. 

— Nu este, şi în afară de asta, ea se referea la perioada 
când femeilor nu le era îngăduit să conducă o întreprindere. 

— Probabil ştiau ceva despre ele însele, spre deosebire 
de generaţiile de azi. 

— Tati, femeile chineze au condus timp de o sută de ani 
întreprinderile lor din Hong Kong, dar numai noi, gwei/os, le 
negăm aceste drepturi. Pot să-ţi citez doar cinci nume de 
femei-armatori în Colonie, toate chinezoaice şi mai mult 
decât prospere. 

— Poate că ele ştiu ceva despre vapoare şi noi nu ştim. 

— Ele ştiu ceva ce femeile din familia noastră au ştiut 
dintotdeauna. 

— Ce anume? 

— Diferenţa dintre neveste şi concubine. 

— Puteai să mă scuteşti de discuţia asta. Cere-ţi scuze 
sau du-te jos. 

— Nu-mi voi cere scuze, spuse ea cu patimă. Tu n-ai 
încredere în mine şi mă tratezi ca pe un om de nimic. Te 
încăpăţânezi să-mi negi dreptul de succesiune şi ai de gând 


să-i laşi moştenire lui Vivian firma noastră în cazul în care ni 
se întâmplă ceva. 

— Nu te-am invitat în noaptea asta; te-am lăsat în locul 
meu, cu responsabilităţi importante, dar tu, în loc să fii 
conştientă de acest lucru, te furişezi la bord şi o ataci pe 
Vivian fără temei. N-o să mai înghit asta. 

— Tati, lasă-mă să vin şi eu la întâlnire. 

— Du-te jos. 

— Bine. Imi pare rău pentru ce am spus. 

El nu mai făcu nici un comentariu, în vreme ce asculta 
zgomotul valurilor lovindu-se de proră. 

— Nu eşti binevenită aici, spuse el într-un târziu, lasă- 
mă în pace. 

— Da, Tai-Pan, îi răspunse ea cu amărăciune, iartă-mă 
că am îndrăznit să-mi spun părerea. 

— La dracu cu părerile tale. 

— Şi... iartă-mă că mai am şi simţăminte. 

— Doar n-oi fi tu singura simţitoare, proastă ce eşti! 
Când îţi spuneam anul trecut că ea m-a trezit la viaţă, n-am 
auzit din partea ta decât câteva remarci usturătoare. 

Vicky sări de pe banca cockpitului şi deschise capacul 
cabinei. Jetul luminos ţâşni atât de violent, încât el îşi feri 
faţa. 

— La naiba cu lumina asta, mă orbeşte. 

Vicky se repezi la el cu furie. 

— Ce ai vrea, să te aprob? 

— N-am nevoie de afurisita ta de aprobare; am vrut 
doar să te fac să înţelegi. Inchide odată capacul. 

— Ce să înţeleg? 

— Cum s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat. 

— Ai înşelat-o pe mama şi acum ai părăsit-o. 

— Hai, Maiestate, e timpul să creşti odată; lucrurile 
astea sunt cu dus-întors. Ea m-a părăsit, nu eu; ea a plecat. 
Nu mă poţi acuza numai pe mine. 

— Ce a părăsit ea, tată? Hugo era mort şi avea nevoie 
de sprijinul tău, dar tu, între timp, te culcai cu Vivian. 

— Nu eu l-am omorât pe Hugo, ţipă el, agitând mâna în 
aer, de parcă ar fi vrut să alunge un gând din amintire. 


— Nimeni nu spune că tu l-ai omorât. 

— Greşeala noastră e că am plecat pe mare pe cea mai 
cumplită vreme, mama ta şi cu mine. 

— Înainte să te culci cu Vivian. Brusc, îi păru rău pentru 
vorbele sale, şi pentru prima oară auzi o voce interioară 
care îi spunea că nu are dreptul să se amestece în viaţa 
intimă a cuiva şi că nu e în măsură să judece pe alţii. 
Îngăimă câteva scuze, dar tatăl ei se şi retrăsese în spate 
să lege parâmele. 

— Te-am prevenit, Maiestate. 

— Încetează odată să-mi tot spui aşa. 

— Să-ţi spun, cum? 

— Nu-mi place; nu poţi să-mi spui Vicky? 

— Ce tot trăncăneşti? E porecla ta de când erai o 
puştoaică. 

— Da, dar o simt încărcată de ură. 

— Eşti de-a dreptul ţicnită. ` 

— Nu sunt. Nu ştiu de ce, tati, dar simt că mă urăşti. In 
sfârşit încep să înţeleg că mă urăşti. 

— Ce prostie! 

— Mă tratezi ca şi cum aş fi eu vinovată de ceva anume, 
ca şi cum ţi-aş fi făcut ceva. N-ai încredere în mine. Tu... 

— N-o mai lua de la capăt. 

— Tati, dacă în Hong Kong mai există altcineva în afară 
de tine care să poată conduce MacF, aceea sunt eu. 

— Eşti o femeie de treizeci şi doi de ani. 

— Da, dar gândesc ca tine, am curajul tău; sunt 
plămădită din acelaşi aluat cu tine; Hugo nu era, n-a fost 
niciodată; eu sunt adevărata ta urmaşă şi moştenitoare. 

— N-am ajuns încă până acolo. 

— Când va fi cazul, este rândul meu. la-mă la întâlnire; 
pe Hugo l-ai luat... 

— Dar tu nu eşti Hugo. 

— Sunt chiar mai bună. 

— Nu eşti în măsură să judeci... 

— Nu trebuie s-o spun eu, ai spus-o tu deja. 

— La dracu, eu... 

— În noaptea în care a dispărut Hugo, m-ai privit şi n-a 


fost nevoie să rosteşti nici un cuvânt; ţi-am citit în ochi 
hotărârea. Timp de o secundă ai recunoscut. 

— Ce să recunosc? 

— Spune acum, cu glas tare. 

— Ce? 

— Spune! 

— N-am să spun nimic. 

— Spune, ţipă ea, spune! Spune că sunt vrednica ta 
fiică..., te rog! 

Duncan Mackintosh privi compasul şi făcu corecţia 
necesară. 

— Ai o părere a naibii de bună despre tine. 

— N-am deloc o părere bună despre mine, şopti ea 
printre lacrimi; sunt o încurcă-lume, n-am nici un prieten, în 
afară de Fiona, n-am vreun bărbat lângă mine, nu pot face 
nimic ca lumea, nu pot să navighez ca mama sau să 
vorbesc chineza ca Peter; n-am să pot creşte niciodată copii 
ca Fiona sau ca Hugo şi ştiu că nu sunt un negustor atât de 
inteligent şi dibaci ca Vivian, însă pot conduce MacF şi tu 
ştii asta... Te rog, spune că sunt fiica ta vrednică de... 

Tatăl ei privea în altă parte. 

— Închide odată capacul ăla că nu văd nimic. 

Vicky se năpusti pe scări în jos. Back Door Ping, care 
stătea la o distanţă prudentă, îi arătă o cană de ceai 
fierbinte şi se retrase la cockpit, cu o altă cană pentru tatăl 
ei. Auzi capacul închizându-se. Zgomotul vântului şi al 
valurilor se estompă; era linişte. O groaznică furtună 
interioară o zgudui din cap până în picioare. Se aşeză la 
poalele catargului principal, cu mâinile tremurânde pe cana 
de ceai. O dureau picioarele şi simţea usturimi din cauza 
sării; când privi la ceas, descoperi că se oprise la două şi 
treizeci. Ceasul vasului arăta trei şi treizeci. Zgâlţâită de 
frisoane, în ciuda ceaiului fierbinte, se duse în apartamentul 
tatălui ei şi făcu un duş prelungit. După ce se şamponă 
abundent şi se clăti bine ca să îndepărteze sarea din păr, 
văzu un uscător de păr atârnat pe un cuier antic şi îşi aduse 
aminte că acest articol lipsea dintotdeauna de pe vasul 
părinţilor ei. Atât mama, cât şi tatăl ei erau mai curând 


adepţii şcolii sportive, fără prea multe comodităţi. De bună 
seamă că îi aparţinea lui Vivian. 

Cu calm şi metodic, Vicky deschise o fereastră îngustă, 
desfăcu cu grijă rama metalică de protecţie a geamului şi 
aruncă uscătorul în mare. Simţindu-se infinit mai bine, 
alergă la şifonierul lui şi cotrobăind după un pulover şi nişte 
ciorapi călduroşi, descoperi un tricou bej de damă din 
bumbac şi o pereche de pantaloni aşezaţi ordonat pe un 
umeraş. Recunoscu că nu mai avea energia necesară să 
mai repete operaţia, în schimb, se târî până la chilă, dădu 
la o parte etrava, închise ochii şi le dădu drumul în apă. 

O smucitură violentă o trezi din somn. Mandalay se 
oprise. Se sculă cu grijă pentru că vasul se afla în plină 
hulă. Ceasul tatălui ei arăta ora şapte. Sus, deasupra, pe 
punte se auzea vocea lui şi a lui Ping, discutau pe un ton 
ridicat. 

leşind din salon, simţi în nări un miros ispititor de cafea 
dinspre bucătărie. Se îndreptă într-acolo, îşi turnă o ceaşcă 
şi porni cu ea pe scări: clătinându-se, puse ceaşca pe o 
treaptă şi deschise capacul. 

— Nu veni sus, îi ordonă pe un ton răstit tatăl ei. Stai 
acolo unde te afli. Ea începu să protesteze, dar se opri 
dându-şi seama că nervozitatea lui ajunsese la maximum. 
Atât el, cât şi Ping scrutau cu binoclurile pâlcurile de nori 
care se lăsaseră foarte jos pe apă, până la un sfert de milă 
în faţa lor. li împresura o mare cenuşie. Ping stătea cu 
urechea orientată spre pupă. 

— Ce auzi, Maiestate? 

— Pare să fie o şalupă a poliţiei. Unde ne aflăm? 

— La naiba, la câteva mile de teritoriul lor. Ping, tu ce 
spui? 

— Două motoare mari, Tai-Pan, poate trei, şi vin repede. 

Duncan se opri în faţa instrumentelor de la cockpit şi 
acţionă sirena de avertizare, care şuieră strident. Apăsă 
apoi pe starter şi motoarele lui Mandalay prinseră viaţă, 
acoperind zgomotul vasului care se apropia. Le acceleră 
fără să le mai încălzească, lăsând vasul să ruleze cu 
jumătate de viteză. 


— Du-te jos, Vicky, şi rămâi acolo. 

— Tati... dar vreau să merg şi eu la întâlnire. 

— Ping, preia cârma şi fă în aşa fel încât să pară că 
suntem în croazieră. Vicky, îţi spun pentru ultima oară, du- 
te jos, nu ştiu cine se află acolo şi n-aş vrea să-i tentez cu o 
gweipo blondă. Nu-i pot depăşi, ăsta e doar un iaht. 
Ascunde-te! 

— Dacă sunt cei cu care trebuie să te întâlneşti, de ce n- 
aş veni şi eu? 

— Tai-Pan! îl chemă Ping speriat. 

O proră înaltă şi lată despica apa ridicând valuri mari de 
ambele părţi. Înainte ca pupa să fi ieşit din nori, vasul îşi 
schimbă cursul, venind în unghi drept spre Mandalay. 

— Du-te jos, urlă Duncan la ea şi începu să se 
învârtească buimăcit. Vicky nu-l mai văzuse niciodată într-o 
asemenea stare. Pe toţi dracii, unde o fi jonca aceea? Pe o 
distanţă de o jumătate de milă, marea în jurul lor era 
pustie, cu excepţia vasului întunecat care gonea ca un bolid 
spre Mandalay. 

Vicky cobori repede scările spre salon şi îşi lipi nasul de 
hublou. Vasul pescăresc era mult mai lung şi avea un tonaj 
triplu faţă de Mandalay. Arăta exact ca unul din vasele 
întâlnite frecvent în afara Hong Kong-ului sau pe 
continentul chinez. Avea o linie modernă, asemenea unui 
trauler. Îl auzi pe Ping de pe punte spunând: „Nu sunt 
piraţii; e un vas chinezesc, poate Fuzou, poate Ningbo...” 

— Ningbo? Duncan păru că se relaxează: Nu cumva 
vechea joncă s-a scufundat? Păcat! Era o frumuseţe! 

După vreo douăzeci de minute, vasul pescăresc se 
apropie suficient pentru ca Vicky să-i poată vedea fuzelajul 
din oţel. Back Door Ping avea dreptate. 

— Victoria, urlă tatăl ei. leşi de acolo, ăştia vin spre noi 
şi vor să ne răstoarne. 


16 


Duncan Mackintosh smuci roata cu atâta violenţă, încât 
Mandalay se clătină şi se aplecă spre tribord. In încercarea 
lui de a o salva pe Vicky care se izbea de capacele 
culisante, Ping avea să-şi semneze propria condamnare la 
moarte. Acesta se afla pe puntea pupei când vasul 
pescăresc se izbi de scuner, iar impactul îl trânti în apă 
unde fu zdrobit între corpurile celor două vase. 

Agăţându-se de roata cârmei, Duncan o îndoi sub 
greutatea sa, în efortul său de a-şi menţine echilibrul şi în 
aceeaşi clipă o văzu pe Vicky zburând cu capul înainte, 
proiectată de catargul din faţă pentru a cădea apoi lângă 
el. Când vasul pescăresc îl împinse pe Mandalay pe o parte, 
Vicky fu azvârlită peste frânghia de siguranţă şi se rostogoli 
în apă. 

Instinctiv, Duncan roti cârma pentru a îndrepta 
scunerul. Această manevră făcu vasul pescăresc să alunece 
spre pupă şi astfel Mandalay se redresă. Dar victoria fu de 
scurtă durată, întrucât vasul pescăresc îi zdrobi carena. Apa 
năvăli peste el. Duncan simţi puntea sub el ca de plumb, 
asemenea unui ascensor rapid care se prăvăleşte în gol. 
Vasul pescăresc care se retrăsese, înscrise acum un cerc 
larg pe mare în faţa lor, ţâşni din nou ca o săgeată şi zdrobi 
pupa lui Mandalay, distrugându-i parâmele din spate. 
Duncan zbură către cockpit şi se uita în sus spre catargul 
principal care se prăbuşea peste el cu o trosnitură 
groaznică. Cufundat în apă până la brâu, el nu se putea 
mişca deloc întrucât jeturile năvăleau de pretutindeni 
ţintuindu-l de bordul vasului în scufundare. Se simţi 
despicat în două şi paralizat de la brâu în jos... 

Motoarele vuiră din nou. Se aştepta la un nou atac, dar 
peste câteva secunde zgomotul încetă. Urmări cu privirea 
vasul pescăresc care acceleră un timp, apoi se făcu 
nevăzut. După un timp, Duncan se trezi singur cu valurile 
care se spărgeau deasupra lui. Picioarele lui erau... 


Dumnezeu ştie unde, vasul se scufunda şi fiica lui dispăruse 
şi ea. „Ce blestemat mod de a muri”, mormăi el 
condamnându-se pentru prostia sa şi urlându-şi furia către 
cer, către Dumnezeu care-l lăsase pe Două-Cărări Wong să- 
| îngenuncheze; trebuia s-o fi ascultat pe Viv, se tânguia el, 
„pe toţi dracii, trebuia s-o ascult”. 

Îşi adună tot curajul care-i mai rămase, aşteptând ca 
marea să se reverse peste el, dar se simţi străbătut de o 
durere neaşteptată şi copleşitoare. Nu-şi mai simţea nici 
mijlocul, nici picioarele, dar în secunda următoare, un nou 
val de durere îi smulse un țipăt înainte de a reuşi să se 
controleze printr-un efort de voinţă. Nu intenţiona să moară 
văicărindu-se. Pierduse totul, dar nu şi curajul. Se agăţă de 
linişte, singura care-i mai rămăsese, singurul lucru pe care 
Două-Cărări nu i-l mai putea lua. 

Durerea îi străbătea întregul corp asemenea unei 
descărcări electrice şi în acel moment se gândi că probabil 
tot aşa se simte cineva sub tortură. Se aştepta la tot ce era 
mai rău, dar n-avea de gând să se dea bătut. Vag, se mira 
cum de mai era în viaţă. Deşi rămăsese țintuit de bord, nu 
se înecase. Îi trecu prin minte că poate mai rămăsese aer în 
cabine care se combinase cu spuma ce plutea în corpul 
vasului, menţinându-l astfel un timp la suprafaţă. 

Foarte bine, să se odihnească puţin, pentru că nu avea 
de gând să moară înecat sau urlând de durere. „Tati!” 
Deschise ochii fără să-şi dea seama că-i închisese. „Tati!”. 
Trase aer în plămâni şi faţa i se crispă. „În cockpit”. Ea 
încercă să înoate în câmpul lui vizual. Avea fruntea 
tumefiată, cu o mare vânătaie în locul unde se izbise de 
catarg. Pe jumătate în cockpit şi jumătate în afara acestuia, 
Duncan privi spre ea în jos cu ochi tulburi. „Suntem 
terminaţi cu siguranţă, fată dragă”. 

Încotoşmănată în vesta ei de siguranţă, Vicky înotă 
bâjbâind după balustradă, care se scufundase aproape în 
întregime. Arăta ca lovită de trăsnet, cu părul încleiat de 
sânge. „Eşti rănit?” întrebă ea. 

— Sigur că sunt. Afurisitul ăsta de catarg a căzut peste 
mine. 


— Stai acolo unde eşti, te scot eu. 

El aproape că râse de calmul Victoriei sale. Cum dracu 
crede ea că mă va scoate de sub o jumătate de tonă de 
aluminiu? îşi zise el gemând de durere. 

— Cum crezi că ai să ridici toate astea de pe mine? Nu 
avea forţa necesară să se ridice în picioare. Pe punte plutea 
apa. Scoate-ţi vesta, îi strigă el. Incercă să facă ce-i spunea, 
dar i se păru că durează o eternitate; într-un târziu reuşi să 
se ridice profitând de retragerea momentană a apei. Acum 
stătea pe spate, pe puntea parţial inundată, extenuată din 
cauza efortului. Ajunse lângă el şi cercetă catargul căzut. 

— Tati! Crezi că nu-l pot ridica cu parâma trinchetului? _ 

— Poate că vei avea un unghi mai bun cu verga. li 
urmărea sângele rece cu care aprecia unghiurile. Nu, spuse 
el, e mai bine cu trinchetul, dar nu-l freca peste mine, oftă 
el adânc, simţindu-şi corpul străbătut de o nouă repriză de 
dureri. 

Vicky îngenunche alături de el şi cu mâini tremurânde îi 
dădu la o parte părul din ochi. 

— Există morfină în trusa de prim-ajutor? 

— Lasă asta, vezi ce faci cu nenorocitul ăsta de catarg 
de pe mine. 

Mişcându-se încet ca o somnambulă, se duse în faţă şi 
se întoarse trăgând după ea parâma pe care o înfăşură de 
capătul de sus al catargului. 

— Asigură-l bine să nu alunece. 

— Da, acum încearcă să te mişti când îl ridic. 

— O să încerc. 

— Crezi că n-ai nevoie de morfină? 

— Las-o dracului de morfină, vreau să simt ce se 
întâmplă cu mine. 

— Acum! Încearcă să te tragi înapoi. Ea dispăru din nou. 

Auzi clinchetul vinciului, urmat de scârţâitul şi vibraţiile 
din catarg. Acestea deveniră mai profunde, apoi încetară 
întrucât scăzuse şi greutatea care apăsa asupra lui Duncan. 

— Continuă, strigă el, însă efortul îi provocă noi dureri. 
Mai mult! : 

Greutatea era incomparabil mai mică. Incercă să se 


apuce de balustradă, împingându-şi picioarele pe care nu le 
simţea în cockpitul inundat. Durerea din piept îi stoarse 
lacrimi. Gemea, apoi urla şi iar gemea de durere, 
împingându-se mereu, de parcă ar fi vrut să se nască a 
doua oară. 

Vicky se aşeză alături de el şi în cele din urmă reuşi să-i 
tragă capul de sub catarg. . 

— Stai aşa, spuse ea. Incerc să-l cobor, mai înainte să 
cadă. Catargul se legăna pe capătul parâmei. 

— Unde naiba să plec? Nu-mi simt deloc picioarele; 
părea că amorţeala îi cuprinsese şi intestinele, iar durerile 
deveniseră insuportabile. 

Gâfâind, Vicky reveni încet de-a lungul punţii, încercând 
să se agaţe de frânghia de siguranţă. 

— Să încerc să te ridic în şezut? 

Faţa ei avea o expresie înfricoşătoare, iar vocea 
căpătase inflexiuni ciudate. Existau două variante la care 
reflecta în scurtele momente de respiro; fie că ea ştia că 
avea să moară şi hotărâse să-i aline suferinţa ca o 
infirmieră profesionistă, fie că şi ea, la rândul ei era atât de 
grav rănită încât nu mai putea face nimic. 

— Nu vrei să te ajut să te ridici în şezut? îi propuse ea 
din nou. 

— Poţi încerca. 

Prora vasului ajunsese sub apă. Victoria încercă să-l 
apuce de subţiori şi să-l târască spre pupa, însă truda ei se 
dovedi zadarnică. 

— Sprijină-mă de parâmă şi scoate-mi capul din apă 
dacă poţi. Simţind că zvâcneşte puternic la orice mişcare, 
încercă să-l rezeme cu spatele de frânghia de siguranţă şi 
cu picioarele atârnând în cockpitul inundat, dar se prăbuşi 
lângă el gâfâind puternic. 

— Tu eşti bine, Maiest... fată dragă? 

Ea îl privi şi dădu din cap în semn de recunoştinţă. 

— Te doare capul? 

— Sunt mahmur rău. 

— Ceva contuzii? 

— Mă tem că da; cred că mi-am pierdut cunoştinţa o 


dată sau de două ori. Ea privea marea, îşi acoperi un ochi, 
apoi pe celălalt. Totul părea puţin roşcat. 

— Mackintosh-ii au capul tare. 

— La fel şi Fargquhar-ii... Am impresia că abia acum 
urmează partea cea mai rea. Îmi simt gâtul ca din beton. 
Cine ne-a făcut asta, tati? 

— Două-Cărări, spuse el cu un rictus care-i schimonosi 
faţa. Am fost atât de nesăbuit... 

— Două-Cărări, de ce? 

Se întoarse către ea, respirând foarte greu. 

— Pune mâna pe el, îi spuse Duncan. Distruge-l! 

— De ce? 

— De ce? Pentru că şi el m-a distrus pe mine. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Vicky, spuse el tărăgănat, de parcă i-ar fi degustat 
numele. Am făcut un pact cu reformatorii noii Chine a lui 
Tang. Am obţinut dovezi incontestabile care-l incriminează 
pe Două-Cărări fiindcă i-a corupt pe oamenii lui Chen şi a 
jefuit şantierele navale ale Chinei, sustrăgând materiale în 
valoare de miliarde. Banii sunt depuşi la o bancă din 
Elveţia. 

— Cum? îl întrerupse ea. 

— De ani de zile ţin evidenţa nelegiuirilor comise de 
acest nemernic. 

— Ce evidențe? 

— Probe. Nume de conturi bancare din Elveţia, 
înregistrări, interceptări telefonice, facturi de cargouri; cu 
astea îi înfund definitiv pe Două-Cărări şi pe Chen. Dacă 
Tang va prelua controlul, se va revanşa oferindu-ne garanţii 
în Hong Kong. 

— Sunt consternată, spuse ea în cele din urmă şi tăcu. 
Mă simt ca un copil. Credeam că gândesc ca tine, dar nu 
ştiu dacă aş fi mers atât de departe. 

— Desigur că ai fi putut, poate chiar mai bine, oricum n- 
ai fi eşuat astfel. Se pare că Două-Cărări a prins de veste. 

— Cum? 

— Probabil că ne-a turnat cineva. l-a spus lui Două- 
Cărări că urma să întâlnesc jonca. 


— Ai vreo bănuială? 

— Dacă apare jonca, înseamnă că e vorba de cineva din 
Shanghai. 

— Şi dacă nu apare? Nu înseamnă că ai fost trădat în 
Hong Kong? 

— Da, aşa e. 

Ea încercă să-şi imagineze scenariul morţii tatălui său 
conceput de Două-Cărări. Era mai plauzibilă incriminarea 
Chinei ştiut fiind faptul că imensul ei aparat birocratic 
măcinat de morbul corupţiei îl etichetase deja pe Duncan 
Mackintosh drept inamicul său; condamnarea la moarte 
avea să fie dusă la îndeplinire prin intermediul 
nenumăraţilor săi executanţi. Şi iată că sorții căzuseră 
asupra unui căpitan de trauler care trebuia să zdrobească 
iahtul unui gweilo, în afara continentului. Din toate câte 
auzise despre Două-Cărări, acesta era un om de afaceri, nu 
un negustor; un om de afaceri puternic care avea suficiente 
mijloace să distrugă un rival mai slab, dar nu un asasin. 

— Cum ai reuşit să ajungi la Tang? 

— Prin Vivian. 

— Oh..., cum? 

— Prin acţiuni subterane în Shanghai. Ea are un 
formidabil simţ al orientării; ştie de partea cui este puterea. 

— Am observat. 

— Ea m-a slujit foarte bine, draga mea. N-aş fi ajuns aşa 
departe fără ea. 

— Cred că n-a fost chiar aşa de rău, spuse Vicky. 

— Nu-ţi mai pierde timpul cu fleacuri. Infundă-l pe Două- 
Cărări. 

— Vrei să spui răzbunare? 

— Este singura cale de a salva MacF. Tang reprezintă 
unica şansă a Chinei. Marea şansă a Chinei este marea 
şansă a Hong Kong-ului, iar marea şansă a Hong Konag-ului 
înseamnă marea şansă a MacF. 

O centură de nori încă mai persista pe o jumătate de 
milă în jurul lor. 

— Cum te-ai gândit să-l dobor? Unde sunt dovezile din 
care reiese că Două-Cărări a corupt oamenii lui Chen? 


— Jos în cabina mea. 

— Uită de ele, doar dacă pe joncă au şi nişte scafandri. 

Duncan dădu din cap, conştient de faptul că Mandalay 
se scufundă tot mai repede. El nu se putea mişca, iar Vicky 
n-ar fi reuşit să localizeze documentele sub apă. 

— Mai sunt şi altele... multe altele. 

— Unde? În safeuri? 

— În vremurile noastre nu trebuie să te încrezi în bănci; 
prea mulţi „vechi prieteni” sunt implicaţi. 

— Unde le-ai ascuns? 

— Într-un loc unde nimănui nu i-ar trece prin cap să 
caute. 

— Pe vasul mamei, ghici ea. 

Duncan o privi cu atenţie. 

— Poate că gândeşti la fel ca mine. Se află în catargul 
principal, ascunzătoare perfectă. Mami nu pleacă nicăieri. 

— Şi ce trebuie să fac cu ele? 

— Dă-i-le lui Tang fără să fii ucisă. Stabileşte o 
convenţie cu el prin care să asigure protejarea MacF. 

— Şi cum crezi că o să ajung la Tang? 

— Prin Vivian. 

— Vivian... repeta ea încet, cu pauze între silabe... Dar, 
tati, ce e cu Wally Hearst? 

— Wally Hearst este „vechi prieten” cu câţiva din 
oamenii lui Chen care s-ar putea năpusti asupra lui Tang 
dacă acesta îl debarcă pe Chen. 

Vicky începu să protesteze, însă tatăl ei o întrerupse, 
ironizând-o pentru naivitatea ei. 

— Nimeni nu doreşte un război civil. Dacă Tang învinge 
şi pune mâna pe putere, el trebuie să vegheze asupra 
duşmanilor lui. Sarcina lui Wally este să-şi facă prieteni în 
tabăra lui Chen. 

— Atunci de ce nu ai vrut să-l iau pe Wally la întâlnirea 
cu Wu? 

— N-am vrut ca Wally să facă uz de influenţă în 
afacerile hoteliere. MacF are nevoie de favoruri mult mai 
mari. Duncan o urmărea, vrând să intuiască următoarea 
întrebare şi, deşi n-avea nici o legătură cu problema pe 


care o discutau, aceasta nu-l surprinse. 

— Cum te-ai încurcat cu Vivian? 

— M-am îndrăgostit de ea, spuse el. 

— Impărtăşindu-i toate secretele astea cu Tang? 

— Nu i le-am împărtăşit decât după... 

— După ce? 

— După ce am devenit amanti. 

— Cum de te-ai putut îndrăgosti de o...? 

— De o chinezoaică care are jumătatea vârstei mele? E 
o poveste lungă. Ea nu e ca tine. 

— Asta e adevărat. Era vorba de sex? 

— Ei, asta a venit ca un supliment neaşteptat. 

— Ce vrei să spui? 

— M-a făcut să mă simt puternic. 

— Puternic? Dar eşti cel mai puternic om din câți am 
cunoscut vreodată. Eşti născut să fii Tai-Pan. 

— N-am fost născut pentru asta. A trebuit să mă zbat şi 
să lupt din răsputeri ca să-mi mențin titlul. 

— Pentru mama n-a trebuit să te lupţi. 

— Ba da, a trebuit să mă lupt în fiecare zi, spuse el cu 
tristețe. 

— Ce vrei să spui? 

— Mama ta este o femeie pretențioasă. 

— Ea era pretențioasă cu noi toţi, şi asta, chiar înainte 
de a fi început să bea. 

— A trebuit să fac mari eforturi să-i îndeplinesc 
exigenţele. Nu eram făcuţi unul pentru altul, astfel încât 
fiecare zi din viaţa mea a însemnat o grea încercare. Fă un 
efort de înţelegere! 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind astfel, spuse Vicky, 
gândindu-se că nici el nu încercase să o înţeleagă vreodată. 

— Dar nu ţi-am vorbit niciodată în ceasul morţii, şopti el, 
iar Vicky regretă pornirea sa egoistă. 

— N-ai să mori, îi răspunse Vicky, puţin cam prea 
repede, dar el nu-i răspunse. 

Trunchiul înaltului catarg se legăna profilându-se pe 
cerul plumburiu. Ea oftă din nou şi îşi pironi ochii pe cer, 
simțindu-se golită de gânduri. 


— Tati! Se apropie mai mult de el prin apă, sprijinindu- 
se de frânghia de siguranţă. Faţa îi era scăldată în lacrimi. 
Îşi simţea capul greu, pe punctul de a exploda şi, ciudat, 
parcă i se desprinsese de trup, deşi îşi dădea vag seama 
cât e de grav rănită. Imaginile dansau prin faţa ochilor ei 
împăienjeniţi, iar memoria îi juca şi ea feste. 

— Cum te simţi? şopti Duncan. 

— Parcă am cuțite în creier şi o frânghie în jurul gâtului. 

— Ce păcat că Viv nu este aici. Ţi-ar fi făcut un masaj; 
are nişte degete vrăjite... 

— Tati! Îţi mai aduci aminte de matadorul din Spania? 

— Oh, da, Spania! Grozavă călătorie, nu-i aşa, 
Maiestate? lertare, fată dragă. 

Vicky nu înregistră cuvintele tatălui său; tot ce auzea ea 
acum era o voce caldă şi afectuoasă care-i redeştepta 
amintiri dragi. 

— Da, îmi amintesc de bietul taur care avea în faţa lui o 
gloată sângeroasă de isterici... şi de individul ăla de pe 
cal... picador... Nu mai avea nici o şansă bietul animal, cam 
aşa cum suntem noi acum, războindu-ne cu China... 

În vara dinaintea plecării ei la şcoală, la New York, 
familia făcuse o călătorie în câteva ţări europene. Ea avea 
optsprezece ani, iar Peter cincisprezece. Hugo îşi satisfăcea 
serviciul militar în nordul Irlandei şi venise să-i întâlnească 
la Londra. Plecaseră apoi în Spania, lăsându-l pe Peter în 
grija unor prieteni scoțieni. La Madrid asistaseră la câteva 
coride unde un tânăr matador îi cucerise inima. Dar 
amintirile care se perindau acum pe ecranul memoriei lui 
Duncan erau ceva mai vechi: o zi a anului 1985, în urmă cu 
doisprezece ani, ziua ratificării Declaraţiei Comune, când 
enormitatea actului britanic de vânzare a Hong Kong-ului 
devenise o realitate de necontestat. Uriaşul său rival 
„Jardine” îşi făcu bagajele, mutându-şi cartierul general în 
Bermude, iar valoarea proprietăţilor sale scăzu dramatic. 
Vicky se întorcea acasă, în sfârşit, după absolvirea 
Colegiului NYU în Afaceri şi el trebuia s-o întâmpine pe 
vechiul aeroport Kai Tak. Privind cu atenţie chipurile 
pasagerilor care se perindau prin vamă, auzi o voce mititică 


lângă cotul lui. 

— Scuzaţi-mă,  Tai-Pan! Vocea era a unei fete 
chinezoaice care trăgea după ea un munte de bagaje 
ieftine - valize şi cutii de carton legate câte două. Nu părea 
să aibă mai mult de paisprezece ani, dar ochelarii pe care-i 
purta îi confereau o maturitate certă. 

— Da? răspunse el, aruncând o privire spre ieşirile pe 
unde avea să apară Vicky. 

— Vă rog să mă iertaţi, cred că dumneavoastră sunteţi 
domnul Duncan Mackintosh. 

— Tu cine eşti? 

— Numele meu este Vivian Loh. Vorbea în fraze lungi, 
bine măsurate, cu paranteze, astfel încât el aproape că 
vizualiza virgulele dintre cuvinte. Desigur, nu cred că vă 
amintiţi de mine, domnule, dar eu sunt o studentă cu bursă 
Mackintosh-Farquhar. 

Era fără îndoială - îşi spuse el - una din acele fete cu 
bluză albă şi faţa radiind de mândrie căreia Sally îi prindea 
pe piept la finele anului de studii, o panglică de merit 
pentru silinţa la învăţătură şi tot Sally era aceea care 
superviza acordarea burselor. Aceasta reprezenta o 
modalitate de implicare a chinezilor şi, evident, în decursul 
anilor, MacF îşi selecţiona din rândul acestora câţiva 
angajaţi de nădejde. 

— Şi ce studiezi? 

— Am urmat economia la Cambridge, la colegiul 
Selwyn. 

— Frumos din partea ta! 

— Şi cu specializare de gradul doi în literatura chineză. 

— Şi cum merge? 

— Am fost foarte norocoasă să obţin diplomă de merit, 
clasa întâi, la ambele discipline. 

Duncan era surprins. Credea că fata abia începea 
studiile dar de bună seamă, trebuie să fi fost mai mare 
decât părea. Nu putea recunoaşte niciodată vârsta 
chinezilor. În orice caz, fata asta era deosebită. Ş 

— Prima, spui? Ei, asta-i bine pentru noi. li susţinem 
întotdeauna pe premianţi. 


— Mulţumesc, domnule; spuse ea încurcată. Îmi pare 
rău că vă deranjez. Am vrut doar să vă spun că vă porto 
vie recunoştinţă pentru prilejul oferit. 

— Se pare că ai meritat. Economia ai spus? Treci mâine 
dimineaţă pe la MacF şi întreabă de şeful personalului; o să- 
ţi găsească un post corespunzător. 

— Mulţumesc, Tai-Pan, dar mă tem că nu prea am încă 
ce să ofer unei întreprinderi comerciale din Hong Kong. 
Până acum n-am fost decât studentă; trebuie să câştig 
experienţă personală înainte de a profita de amabilitatea 
dumneavoastră. 

Duncan o asculta doar pe jumătate din cauza Victoriei, 
dar urmărind-o mai atent, vorbele i se păreau familiare. Cu 
treizeci şi cinci de ani în urmă şi el renunţase la prima 
ofertă de serviciu făcută de bătrânul Farquhar, tatăl lui 
Sally, aproape cu aceeaşi frază. Să câştige „experienţă 
practică”. Vivian avea o privire deschisă şi senină. Instinctul 
îi spunea că motivațiile ei erau identice cu acelea invocate 
de el în urmă cu circa douăzeci de ani şi credea că nu se 
înşeală. El sesizase corect că ascensiunea sa ar fi fost lentă 
şi lungă la întreprinderea Farquhar dacă ar fi acceptat 
oferta bătrânului. 

Era o fată foarte drăguță, remarcă el în cele din urmă. 
Ochii erau neobişnuit de negri şi sclipeau de inteligenţă. 
Sigură de ea, puţin insolentă, venise drept spre el 
prezentându-se fără prea multe formule de politeţe de 
genul „cu permisiunea dumneavoastră...”; tot aşa îl 
abordase şi el pe tatăl lui Sally. Fugise, în timpul revoluţiei 
din 1949 într-o volă şubredă şi încă de la vârsta de 
optsprezece ani întâmpinase mari dificultăţi în tentativa de 
a transforma Hong Kong-ul într-un teren propriu de 
decolare la Yacht Club. Pe Farquhar îl ochise pe docul 
sampanelor, dându-şi seama că acesta era Tai-Pan-ul care 
taie şi spânzură; mersese drept la el, discutară şi fusese 
invitat chiar în ziua aceea la un pahar, la Club, apoi acasă 
în familie, la conacul Peak. Vorbise vrute şi nevrute pentru 
că şi el la vremea aceea era la fel de sărăntoc ca şi această 
mică studentă cu mormanul ei de boarfe ieftine. 


— Şi unde intenţionezi să faci practica? 

— În China, spuse ea, completând cu un cuvânt 
imaginea pe care Duncan şi-o făcuse despre ea: inteligentă, 
ambițioasă, hotărâtă şi... înfometată. Voi munci în China. 

— Tati! Victoria veni spre el împingând un cărucior cu o 
stivă de geamantane şi pungi cu cadouri pe care le căra cu 
ea de fiecare dată când revenea acasă. Avea un sac pe 
umăr şi îşi pieptănase părul în coadă de cal; purta bluginşi 
şi arăta de aproximativ şaisprezece ani. Îl îmbrăţişă şi îl 
sărută zgomotos. 

— Victoria, ea e Viv..., dar când se întoarse, fata 
chinezoaică dispăruse. 

— Tati, cu aşa-zisa Declaraţie Comună, vom fi obligaţi 
să ne diversificăm activitatea în afara Hong Kong-ului. Piaţa 
hotelieră ia un mare avânt. La New York, am verificat nişte 
vechi hoteluri pe care le-am putea renova conferindu-le 
rangul unor hoteluri de lux. 

— Astea sunt toate bagajele tale? 

— Ascultă, tati... 

— Lasă, vorbim în maşină. Mama ne aşteaptă la un 
dineu festiv. L-am invitat şi pe prietenul tău Jeff Grey. 

— Pentru ce? 

— Tatăl lui se va retrage, şi Jeff va prelua Partridge & 
Grey. 

— Jeff e un idiot. 

— Tocmai de aceea, MacF l-ar putea sprijini. Nu uita că 
au cel mai mare lanţ de magazine din Asia. 

— E foarte prost condus. Ce zici de ideea mea cu 
hotelul, tati? Asta este domeniul în care m-am specializat la 
şcoală. Vreau să lucrez în New York. 

— Nu te-ai gândit să conduci şantierele Apleichau 
Island? 

— Vrei să construiesc jonci? 

— Dacă-l poţi conduce, Maiestate! 

În vremurile acelea, încă o mai putea ţine în frâu cu 
câteva cuvinte meşteşugite. 

— Sigur că o să fac faţă, îi replică ea, uitând pe moment 
de hoteluri şi ignorând rolul pe care îl va avea de jucat în 


cadrul planului de afaceri cu Partridge & Grey. 


Vicky simţea vasul dezintegrându-se sub ea. 

— Tati! şopti ea, Vivian este prima ta aventură? lahtul 
se clătina provocându-i lui Duncan dureri sfâşietoare în 
piept. Se lupta să nu-şi piardă cunoştinţa şi licărirea din 
ochii lui sugera sinceritate. 

— O dată, şopti el, de mult, cu mult timp înainte de 
naşterea ta... 

Vicky era puţin surprinsă. Presupuse că, de vreme ce 
Vivian nu fusese prima lui aventură, de bună seamă mai 
avusese multe altele. 

— De două ori în patruzeci de ani? se miră ea şi se pare 
că amândouă relaţiile au fost foarte serioase. 

— Da, admise el, amândouă. 

— Cum era cealaltă? 

— Era o fată simplă, de origine englezoaică, care-mi 
crea mai puţine probleme decât mama ta, ne asemănam în 
multe privinţe. Duncan zâmbi. Cutele adânci săpate de 
durere şi de efortul de a se stăpâni dispărură de pe faţa lui. 
In secunda aceea, el arăta foarte tânăr. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Trase cu grijă aer în piept. 

— A trebuit să aleg între ea, mama ta şi Hugo... Ne-am 
iubit atât de mult... 

— Cu mult timp înainte de a mă naşte eu? 

— Tu ai fost pecetea împăcării noastre. Naşterea ta ne-a 

obligat să ne reînnoim „jurămintele”. 
___ Vicky era stupefiată în faţa acestei descoperiri. 
Inţelegea, în sfârşit, că o ura; ura ceea ce ea simboliza. In 
toţi aceşti ani fusese stăpânit de resentimente din pricină 
că se văzuse nevoit să renunţe la dragostea vieţii sale. 

— Mama ştia? 

— Nu cred că ştia atunci. 

— Dar când a aflat? 

— Doamne..., acum pot trage o linie de demarcaţie - 
spuse el privind înapoi - între felul în care obişnuia să bea 
înainte şi după aceea. Poate ştia... eram amândoi la 


ananghie, amândoi ne-am zbătut în viaţă; amândoi eram 
nerăbdători - la fel ca şi tine, prinşi în capcana bătrânului 
Farquhar. Şi ea căzuse în cursă. Sexul reprezenta un mijloc 
de evadare. Era atât de supusă... şi avea atâta nevoie..., la 
fel ca şi soţul tău, Vicky. Ai grijă de păsările cu aripile 
frânte, Vicky! 

— Şi Vivian e o pasăre cu aripile frânte? 

Zâmbetul Dragonului dispăru de pe faţa lui chinuită de 
dureri. 

— Nu, dimpotrivă, zborul ei vizează înălțimi... 
Urmăreşte-o, draga mea. 

— Regret tati, voi avea destule de tras cu mama. 

— Nu în acelaşi fel, şopti el închizând ochii. 

— Ce vrei să spui? E un avertisment? 

Aerul îi horcăi în piept şi timp de o secundă, el încercă 
să se ridice de pe punte. Îi luă mâna între palmele sale şi o 
tinu până când aceasta deveni inertă. 

— Tati! 

El îşi întoarse faţa spre ea. Dar nu mai era decât capul 
care se rostogolea, împins de valurile mării, şi ea începu să 
plângă, zguduită de un sentiment de amarnică singurătate, 
nemaicunoscut până atunci. Toate răspunsurile, toate 
misterele fuseseră dezlegate prea târziu...! Omul pe care-l 
alesese pentru a-şi testa capacitatea, cel care-i alimenta 
ambiția şi-i insufla curaj nu mai era. Ar fi vrut să-l aşeze în 
poziţie de odihnă, dar marea năvălea tot mai furioasă pe 
puntea vasului ce se scufunda. Adunându-şi ultimele puteri, 
bâjbâi după capetele de frânghie rămase de la velele 
sfâşiate şi legă trupul tatălui ei de vasul construit în propriul 
său şantier, pentru ca acesta să nu rătăcească la 
întâmplare pe mările Chinei. 


17 


Lui Vicky îi trecu prin minte că e grav rănită, fiindcă nu-i 
era în fire să stea lungită, aşteptând să moară. Primejdia o 
ameninţa de peste tot; trebuia să se scoale, să găsească o 
plută şi să se caţere pe ea, să ridice greutatea care o apăsa 
şi să bea apă rece. Se simţea secătuită de puteri, 
incapabilă să se scoale şi să-şi astâmpere setea. Când 
deschise ochii din nou, soarele se înălţase deasupra capului 
iar apa mării clipocea pe pieptul ei. Vasul se scufundase în 
întregime; se mai zărea doar capătul de sus al frânghiei de 
siguranţă. Văzu ceva portocaliu săltând pe valuri, departe 
de ea şi recunoscu îngrozită propria vestă de salvare. 

O umbră îi brăzdă faţa. Crezu că vede din nou catargul 
lui Mandalay, dar soarele nu strălucea îndărătul lui, iar 
aerul la umbră era aproape rece. Epuizată, simţea că se 
afundă în întuneric. Tatăl ei alunecase de lângă ea. 
Trunchiul catargului nu se mai vedea. Marea o trăgea cu 
insistenţă în jos. Un val de apă caldă îi trecu peste cap şi 
gura i se umplu de sare. 


Trezită dîntr-un coşmar, Vivian Loh stătea ghemuită pe 
pat cu inima bătând să-i spargă pieptul. Închise ochii din 
nou încercând să reconstituie imaginea lui Duncan pe care-l 
visase navigând de unul singur. Marea se termina la câţiva 
metri în faţa vasului, lăsând impresia că dincolo de ea nu 
mai e nimic. 

Ea îl urmărea dintr-o parte, destul de aproape să-i vadă 
faţa brăzdată cu cute adânci, dar nu-i auzea glasul şi nici 
avertismentele pe care încerca să i le strige. Acolo unde se 
termina marea începea un imens abis. Il strigă în chineză, 
dar el nu înţelegea, aşa încât începu să-i vorbească în toate 
dialectele pe care le cunoştea, de la cel shanghainez Wu, la 
cantonez, mandarin, Ningbo şi fukinez, dar el nu cunoştea 
nici una din aceste limbi, iar ea nu-şi amintea nici un cuvânt 
englezesc. Continua să-l strige în toate dialectele, dar el 


naviga mai departe, la fel de nepăsător ca oricare gwei/o 
faţă de  insultele negustorilor ambulanți pe străzile 
chinezeşti. 

În clipa în care deschise ochii, imaginea lui dispăru. 

Vivian se sculă, se grăbi să facă un duş şi stătu mult sub 
jetul de apă fierbinte. Imaginea vasului blocat în acel 
perimetru de apă o obseda. Incă buimăcită în timp ce se 
usca, se abţinu să privească ceasul. Trebuie să fi fost 
aproape patru dimineaţa când se întorsese de la 
promontoriul Shek-O. Slavă Domnului că birourile erau 
închise, deşi ar fi preferat să lucreze decât să stea în casă 
şi să-şi facă gânduri negre în legătură cu soarta lui Duncan. 
Ar fi vrut să se repeadă la Yacht Club şi să-l aştepte acolo, 
însă ştia că, de obicei, prezenţa ei era întâmpinată cu 
ostilitate în asemenea locuri frecventate de numeroșii 
prieteni ai soţiei lui. 

Mai multe hoteluri dădeau spre Adăpostul contra 
Taifunului, astfel că se hotărî să ia micul dejun la 
restaurantul hotelului „Excelsior”, care oferea o vizibilitate 
perfectă. În contrast cu feţele palide ale clienţilor din 
restaurant, ea era poate singura pe chipul căreia nu se 
citea mahmureala după cheful din seara precedentă. 

Stătea la masă singură, bând ceaiuri după ceaiuri, cu 
ochii aţintiţi asupra întinderii apei, acolo unde ancora de 
obicei Mandalay, calculând şi recalculând ora la care 
Duncan trebuia să revină la Causeway Bay. Işi jurase să nu 
se mai frământe înainte de ora patru după-amiază, dar la 
ora trei începu să-şi piardă răbdarea. Trecu ora patru şi nici 
urmă de iahtul lui. Patru şi jumătate, cinci. Intunericul 
cobora rapid dinspre est şi nord, acolo unde munţii 
continentului păreau că se topesc în mare. 

Înainte de a se întuneca complet, se gândi că mai putea 
citi anunţurile Poliției Marine cu privire la numele 
persoanelor salvate de la înec. In aceeaşi clipă zări un 
elicopter uriaş care trecu pe deasupra adăpostului. Se 
aplecă pe fereastră şi văzu că acesta îşi continua cursul de- 
a lungul țărmului până la locul de aterizare aflat pe vechiul 
şantier naval, la periferia Central. Câteva minute mai târziu, 


se făcu întuneric deplin. 

Ceru nota de plată şi plecă spre casă. 

Un singur lucru mai rămânea de făcut, deşi se înfricoşa 
numai la gândul de a-l pune în aplicare - computerul ei TIC 
care era conectat la unitatea centrală de procesare MacF, 
cu diferite pieţe, precum şi cu marile agenţii ca Reuter şi 
Associated Press. Procedeul era cât se poate de simplu: 
cerea automat rapoartele şi informaţiile intrate în ultimele 
douăsprezece ore. Apăsă pe claviatură şi scrise: DUNCAN 
MACKINTOSH,  neluând în seamă clipirea semnalului 
luminos al mesajului. Informaţia ţâşni îndată pe ecran: 


Hong Kong - 1701 (1/1/97) 


IAHT HONG KONG MANDALAY SCUFUNDAT ÎN MAREA 
CHINEI DE SUD - COLIZIUNE LA 60 MILE SUD-EST DE HONG 
KONG - DUNCAN MACKINTOSH „TAI-PAN” AL COMPANIEI 
COMERCIALE MACKINTOSH-FARQUHAR DISPĂRUT. 
MOARTEA ANUNŢATA DE VICTORIA MACKINTOSH, FIICA SA 
RECUPERATA DE JONCA DE PESCUIT A CHINEI. 
TRANSPORTATĂ CU ELICOPTER HONG KONG ÎN STARE 
GRAVA LA SPITALUL MATILDA. 


Vivian opri monitorul, trase draperiile, încuie uşa din 
faţă de două ori şi trase paravanul glisant pictat al 
sufrageriei. Se simţi dintr-o dată neajutorată, ca pe vremea 
copilăriei când ar fi vrut ca mama ei să rămână acasă cu 
tatăl ei. Nu mai era nimic de făcut... 


CARTEA A PATRA 
FIICA DRAGONULUI 


18 
Februarie 1997 


Înainte ca Fiona să se căsătorească cu Hugo şi să 
devină soţia unui căpitan al armatei britanice detaşat în 
nordul Irlandei, ea studiase psihologia la Londra. Dragostea 
însă îi spulberase visul de a ajunge doctoriţă, spre marea 
uşurare a părinţilor ei - nişte oameni simpli din comitatul 
Hampshire. Când se puse problema căsătoriei ciudatei lor 
fiice şi intrarea într-o familie de negustori din Hong Kong, 
entuziasmul familiei nu fu prea mare. Dar blajinul Hugo, 
absolvent al Şcolii Militare Gordonstoun era desigur o 
alternativă mult mai acceptabilă decât o muncă anostă şi 
penibilă fără perspective, în cine ştie ce spital londonez. 

Când ajunseră acasă la noul ei cămin din Hong Kong-ul 
lui Hugo, unde aveau să-şi ducă existenţa în calitate de 
ultimi colonialişti, Fiona îşi propuse să se conformeze 
exigenţelor impuse de noul ei statut social. În calitatea ei 
de Tai-Tai „în aşteptare” - potrivit propriei descrieri făcute 
vechilor prieteni de şcoală - ea era chemată să 
îndeplinească anumite obligaţii în calitate de soţie, mamă şi 
persoană publică, ceea ce nu-i lăsa deloc timp liber pentru 
reluarea studiilor. O perioadă de timp s-a abonat la reviste 
de specialitate care se adunau nedeschise în vrafuri, ea 
continuând să spere că va desfăşura o activitate de 
terapeut voluntar într-o clinică, de îndată ce Millicent şi 
Melissa aveau să înceapă şcoala. Îşi mai amintea încă 
noţiunile medicale elementare şi credea cu ardoare în 
şansele de vindecare a diferitelor deficienţe fizice sau 
psihice. Îl plânsese mult pe Hugo şi de la o vreme încetase 
să-şi mai ascundă amărăciunea faţă de fetiţele ei. O 


frământa mult starea cumnatei sale Vicky şi credea că 
intuise corect natura preocupărilor manifestate de şeful 
secţiei de psihiatrie de la spitalul „Matilda”. Acel chinez 
între două vârste, cu un pămătuf de barbă, cum poartă de 
obicei oamenii de ştiinţă, îşi ascundea îngrijorarea în dosul 
unor ochelari cu lentile groase şi al unui zâmbet nedefinit. l- 
ar fi fost mult mai uşor să deschidă cu unghiile o stridie 
decât să smulgă masca de pe figura Victoriei Mackintosh. 

Fetitele alergară spre patul ei înainte ca Fiona să le 
poată opri. 

— Kung Hay Fat Choi, tanti Vicky! 

— Un An Nou chinezesc fericit şi ţie, Melissa. Kung Hay 
Fat Choi! Millicent. 

Printre aparatele îngrămădite pe noptierele ei - 
computer, fax, telefon - Vicky descoperi doi bănuți roşii - /a; 
see - bani norocoşi, pe care îi aruncă fetiţelor şi le ură 
prosperitate. Dublu An Nou fericit! Ştiţi voi ce norocoase 
sunteţi? Acum că v-aţi întors în Anglia... ei vor renunţa să 
vă mai trateze ca pe nişte cerşetori... 

Fiona schimbă cu psihiatrul priviri alarmante. După o 
lună de la moartea tatălui ei şi doar două săptămâni de 
când efectele fracturii craniene şi ale altor câteva contuzii 
începură să dispară, Vicky se comporta ca şi când Mandalay 
se scufundase cu cel puţin zece ani în urmă. 

Atât psihiatrul, cât şi Fiona formulau tot felul de teorii cu 
privire la starea ei de şoc prelungită, dar încă nu se puteau 
pronunţa cu exactitate. Fiona se cramponă atunci de o altă 
ipoteză emisă de Alfred Ching, conform căreia, o dată cu 
dispariţia copleşitoarei figuri a tatălui ei, fata care se 
luptase cu atâta înverşunare pentru a-i câştiga dragostea şi 
aprecierea se trezise dintr-o dată groaznic de singură, ca 
într-o arenă goală. 

— Nu-ţi face griji, Fiona, râse Alfred. E în plină formă; 
stă doar la pândă şi gândeşte. 

— La ce crezi că se gândeşte? 

— Cum să facă următoarea mişcare. 

— O crezi atât de calculată? 

— Loveşte când poate, admise Alfred, dar se întremează 


pe zi ce trece. Dumnezeu ştie cum, dar seamănă din ce în 
ce mai mult cu Tai-Pan-ul. 

— Regret că te întrerup, doctore, spuse Fiona, dar n-am 
observat că mai eşti încă aici. _ 

— Tocmai pleca, spuse Vicky înţepată. In hol aşteaptă o 
secretară să-i dictezi nişte scrisori. 

— De fapt, Victoria, mai avem încă cinci minute, spuse 
doctorul. Azi am început mai târziu. Ai primit un telefon 
urgent din Kai Tak. 

— Nu-mi mai aduce aminte. 

— Noi mergem afară... Melissa! Millicent! Fiona îşi 
chemă fetele. 

— Rămâi, Fiona, te rog! Doctorul nu are secrete faţă de 
tine, nu-i aşa doctore? 

Fiona îşi privi fetele care încremeniră de teamă ca 
prezenţa lor să nu fie remarcată. 

— Şi voi puteţi rămâne, le linişti Vicky. Razele Roentgen 
nu au avut efectul scontat. Medicul îşi scutură capul 
resemnat. 

— Da, desigur. De ce să nu rămână toată lumea aici, 
grămadă peste tine? Hai să fim serioşi, Vicky, măcar pe 
termen scurt. 

— Bine, fie! Spuneai că este unanim acceptată ideea că 
prea multe traumatisme produse simultan pot grăbi o 
prăbuşire, iar eu susţineam că nu există boli, ci bolnavi. 

Medicul o fixă din nou. Ei discutaseră îndelung în jurul 
acestei controverse, însă Vicky se menținea ferm pe 
poziţie. 

— Ascultă, Victoria, tu... 

— Începi să devii agasant, îi luă ea vorba din gură şi îl 
săgetă cu privirea. 

Fiona remarcase cu îngrijorare rigiditatea expresiei lui 
Vicky. Era cât se poate de întreagă la minte şi stăpână pe 
ea - chiar mai mult decât înainte de accident - însă 
zâmbetul ei rigid, mâinile încleştate, poziţia ridicată a 
capului, parcă mereu la pândă, întocmai ca o cobră, ochii 
îngustaţi, toate acestea sugerau un animal hăituit sau un 
recipient fragil gata să explodeze. Purta o cămaşă de 


noapte extrem de modestă, închisă până în gât, mai 
potrivită pentru o călugăriţă decât pentru o atrăgătoare 
femeie necăsătorită, la frumoasa vârstă de treizeci de ani, 
iar splendidul ei păr blond şi-l strânsese într-un coc la 
spate. N-ar fi de mirare, gândea Fiona, ca să şi-l scurteze 
de tot. Când discuta cu Fiona, ochii îi scăpărau, lăsând 
impresia că e pe punctul să izbucnească în plâns sau să se 
arunce pe fereastră. 

— Voi fi aspru, spuse doctorul. Cred că n-o să te dai în 
spectacol faţă de cei prezenţi când o să-ţi înşir tot ce ţi s-a 
întâmplat în ultimul an şi apoi am să-şi cer să reflectezi 
asupra motivelor care te-au determinat să reacţionezi mai 
slab decât această vază cu flori. 

— Ştii bine că n-ar trebui să stau aici pentru asta. Una e 
să rămân aici şi să-mi scormoneşti ţeasta săptămânal cu 
scanerul, şi alta să mă cicăleşti cu întrebări la care n-am de 
gând să răspund. 

— Nu, sigur că nu, îi spuse doctorul calm, dar am 
preferat să purtăm astăzi discuţia, nu peste o lună când ai 
putea fi ţintuită în cămaşa de forţă. 

— Acum chiar că exagerezi, protestă Vicky. Stările mele 
emoţionale nu sunt cu nimic diminuate faţă de trecut. Aşa 
am fost dintotdeauna. Intreabă-le pe Fiona şi pe fete. Nu 
mă poţi încadra în anumite texte de tratate sau canoane. 

— Atunci, fă ceva să-mi schimbi părerea şi să-mi ridici 
moralul. 

— Presupun că dumneata eşti acela care trebuie să-mi 
creeze o stare de bună dispoziţie, râse Vicky. 

— Hai atunci să ne înveselim unul pe altul încă cinci 
minute şi apoi te las cu treburile tale. 

— Cinci minute! Vicky se uită la ceas, în vreme ce Fiona 
se aştepta să-i spună „pleacă”, dar nu o făcu, şi Fiona se 
alarmă din nou la gândul că Vicky îl cronometra pe medic. 

Doctorul le privi pe fete şi începu să bată darabana în 
masă, cu degetele sale lungi şi gălbui, cu privirea 
îngândurată, spre exasperarea lui Vicky. 

— Anul Şobolanului a fost un an dur pentru tine, ruptura 
cu prietenul tău, eşecul suferit în afaceri, la New York, 


întoarcerea acasă unde ţi-ai văzut fratele murind sub ochii 
tăi; părinţii, divorţul părinţilor, iar acum moartea tatălui tău 
şi accidentarea ta gravă. Vicky îl privea absentă. Am omis 
cumva ceva? întrebă doctorul cu răceală, evident încercând 
să-i provoace o reacţie. 

— Da! Răsturnarea care bate la uşă. Peste cinci luni s-ar 
putea să avem această discuţie în Mongolia. 

— Chiar crezi asta? 

— Dumneata ce paşaport ai? 

— Aştept să ies la pensie, chiar aici pe insula Lamma. 

— Şi totuşi, ce paşaport ai, în cazul în care China va 
declara Lamma o comună cu zăcăminte de guano? 

— Canadian, admise el, asta fiindcă am un frate acolo şi 
poate ar fi mai prudent... 

— Atunci trebuie să fii de acord că eu care răspund de 
bunurile întreprinderilor comerciale ale familiei mele, nu 
pot fi atât de nesăbuită încât să nu mă îngrijoreze 
Răsturnarea! 

— Văd că ai schimbat subiectul, fără să-mi răspunzi la 
întrebare. Problema este de ce, după tot ce s-a întâmplat, 
nu ai vărsat nici o lacrimă? 

— Nu sunt o plângăreaţă din fire, spuse Vicky cu 
nepăsare. Tata nu m-a încurajat să plâng, iar mama nici 
atât, şi din moment ce nu mi-am format o asemenea 
deprindere, nu-mi dau drumul uşor la lacrimi. Ce aştepţi din 
partea mea? Să mă las doborâtă? Asta nu pot. Fiecare din 
nenorocirile pe care mi le-ai înşirat este un motiv în plus să 
merg înainte. Cine naiba e în stare să conducă treburile 
familiei mele dacă nu eu? Fratele şi tatăl meu din fundul 
mării? Beţiva mea mamă? Apropo, ai uitat să enumeri şi 
viciul ei. Cine? Eu! lată cine. 

— Fratele tău, Peter. 

— Fratele meu nu poate avea asemenea pretenţii şi, 
pentru că veni vorba, micuţelor domnişoare, asta nu eo 
discuţie care să mai fie reluată, adăugă ea pe un ton aspru, 
adresându-se fiicelor Fionei care o priveau cu ochi mari, 
mirati. 

— Da, tanti Vicky! Da, tanti Vicky! 


— Asta e valabil şi pentru dumneata, doctore. 

— Desigur, spuse el cu răceală, dar eu sunt medicul tău. 

— Din fericire, nu pentru mult timp, ricană ea. Medicul 
meu mă asigură că pot ieşi de aici oricând. 

— lată încă un motiv, Victoria, pentru a te strădui să faci 
în aşa fel, încât să nu ieşi de aici ca un bloc de gheaţă. 

— Asta-i sângele meu scoţian, se apără ea... uitându-se 
spre Fiona, pentru a-i cere sprijinul, însă ea îşi feri privirea. 

— Am tratat destui scoțieni, slavă Domnului, spuse 
doctorul, aşa că nu ţine figura. 

— Nu încerc să te duc, dar cele cinci minute s-au 
epuizat şi, în plus, mi-au revenit durerile posttraumatice, 
nemaivorbind de faptul că trebuie să reiau lucrul înainte ca 
aparatul birocratic din China să-mi fure întreprinderea. 

— Am putea sta de vorbă săptămâna viitoare, insistă 
bătrânul doctor, fără să se dea bătut cu una, cu două. Ş 

Vicky ezită, pradă unei puternice tulburări lăuntrice. In 
urmă cu două săptămâni credea că durerile o vor ucide. O 
mai încercau şi acum aproape în fiecare zi şi uneori 
cutreiera coridoarele spitalului, încercând să scape în felul 
acesta de ele. 

— N-am să mai fiu aici săptămâna viitoare. 

— Atunci aş putea veni la tine la birou. 

— Ce ai zice de Anul Nou Chinezesc? 

— Da, aş putea profita de acele zile libere, dar sunt prea 
bătrân să mai mănânc atât de mult. 

— Atunci te aştept la mine la birou? 

Fiona suferea pentru Vicky. În glasul ei se distingea o 
notă dureroasă, care aducea parcă a rugă. 

— Poate voi scrie o lucrare despre cazul tău când mă 
voi retrage la Lamma. Îţi mulţumesc oricum, ne vom 
revedea săptămâna viitoare. Vicky îi răspunse cu un 
zâmbet şi îi ură Kung Hay Fat Choi. 

— Multă fericire şi bunăstare şi ţie, fiică a Tai-Pan-ului. 

— Nu mai fi atât de îngrijorat, mă simt foarte bine. 

— Când se citeşte testamentul tatălui tău? 

— Luni. 

— Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine. Se opri în prag 


şi mirosi un trandafir. Zilnic soseau trei duzini de trandafiri 
roşii însoţiţi de o romantică ideogramă chinezească. Cine 
este admiratorul tău anonim? 

— Probabil Alfred Ching. la-l cu dumneata, doctore! La 
revedere. 

— Alfred Ching, noul magnat al Hong Konag-ului? 

— Suntem vechi prieteni. 

Alfred venise zilnic la spital de îndată ce se permisese 
accesul vizitatorilor. El se plimba ca un leu în cuşcă prin 
salonul minuscul şi o punea la curent cu mersul afacerilor 
sale imobiliare, făcând-o să râdă ori de câte ori îi imita pe 
diferiţii bancheri importanţi cu care ducea tratative. Vizitele 
lui îi făceau o mare plăcere deoarece veselia şi umorul lui 
erau contaminante şi se distrau de minune, ca pe timpuri, 
chiar dacă râsul îi provoca acum dureri de cap, iar 
preocuparea lui pentru ea era, trebuia să recunoască, de-a 
dreptul înduioşătoare. Într-o noapte, în timpul unei recidive 
care îi alarmase foarte tare pe medici, ea se trezi dintr-un 
somn adânc cu coşmaruri şi-l văzu pe Alfred ţinând-o de 
mână cu o privire înspăimântată. 

— N-am nimic, îl asigură ea cu reproş în glas. 

Alfred îi umezi buzele şi o ajută să bea. 

— De când eşti aici? 

— Nu de mult timp. 

— De şaisprezece ore, interveni sora, care alergase la 
patul ei la apelul monitoarelor. Domnule Ching, trebuie să 
dormiţi şi dumneavoastră câteva ore înainte de a vă 
prăbuşi alături de ea. 

— E-n regulă, spuse Alfred şi clipi îngrijorat spre Vicky, 
încercând să surprindă în ochii ei o licărire de însănătoşire. 
Şi ea se însănătoşi în cele din urmă şi de la o vreme, 
mâncau împreună din farfuriile spitalului, sărbătorind, aşa 
cum îi promisese Alfred, încheierea afacerii cu Cathay 
Tower, rebotezat în stil Hong Kong „Ching Cathay Tower”. 
Apoi, dintr-o dată, Alfred se făcu nevăzut. 

După o vreme primi un fax cu scuze din Toronto, prin 
care-i explica motivul deplasării sale inopinate în Canada, în 
legătură cu vechiul lor proiect referitor la emigranții- 


expatriaţi. Absența lui din Hong Kong în acea perioadă i se 
păru destul de bizară; după toate probabilitățile încerca să 
găsească noi investitori canadiano-chinezi, acum, după 
lansarea afacerii. Puțin timp după aceea sosiră primii 
trandafiri care, desigur, îi făcură plăcere, deşi ar fi preferat 
să-i audă vocea veselă la telefon sau să-i vadă chipul 
surâzător atunci când se trezea din somn. 

— Chiar crezi, tanti Vicky, că Alfred este cel care trimite 
trandafirii? 

— Cine altcineva, Mao? 

— Cine? 

— Mao Zedong, ce, la şcoală nu vă mai învaţă istorie? 

— Fac pariu că e Chip, spuse Millicent. 

— Chip? se strâmbă Melissa cu dispreţ. El nu-şi poate 
permite să trimită atâţia trandafiri: nu este decât poliţist. 

— Melissa! strigă Fiona. Ce fel de discuţie e asta? 

— Trandafirii costă mult, mamă, îi explică fetiţa de zece 
ani. Chip nu câştigă atâta, n-ai văzut ce maşină ponosită 
are? Millicent pufni indignată în faţa acestui atac şi bătu în 
retragere. 

— Fiona, uită-te la ea, e inima şi sufletul Hong Kong- 
ului... Vicky râse şi adăugă: e timpul s-o trimiţi în Scoţia să- 
şi însuşească nişte valori. 

— Pot, mami? Nu-i aşa că pot? strigă Melissa, iar 
Millicent pe care Fiona o înscrisese la o şcoală din Hong 
Kong în loc s-o trimită singură la Gordonstoun după 
moartea bunicului ei, radia de bucurie la gândul unei 
asemenea perspective. 

— Nu încă, eşti prea mică, zise ea, spre nedumerirea 
fetiţei. 

— O să plec la Gordonstoun când ne dau afară chinezii? 

— Nimeni n-o să vă dea afară, interveni Vicky pe un ton 
iritat. Mama şi fetiţele schimbară priviri şi tăcură. 

— Chiar o să-ţi dea drumul acasă? o întrebă Fiona în 
cele din urmă. 

— l-am spus că mă arunc pe geam dacă nu mă lasă să 
plec, spuse Vicky în glumă, regăsindu-şi calmul. Ei, şi acum, 
trupă, îmi pare bine că aţi venit să mă vedeţi, vă 


mulţumesc, dar am de lucru. 

— Fetelor, mergeţi înainte, eu mai am de discutat ceva 
cu mătuşa voastră. Ele o sărutară pe Vicky şi ieşiră din 
salon. Fiona închise uşa după ele, apoi se întoarse la patul 
ei, îi îndreptă cearşaful şi îi aşeză pernele. 

— Ascultă, Vicky, bătrânul doctor are dreptate, trebuie 
s-o laşi mai domol cu toate astea, altfel nu te văd bine. 

— Nu mai începe şi tu, simt că-mi crapă capul. 

— Dacă nu reuşesc să te conving eu, cine altul ar fi în 
stare? 

— Nimeni, răspunse Vicky sec. Am ascultat de doctori, 
am urmat terapia prescrisă şi toate celelalte, acum însă am 
de lucru. 

— Oh, parcă eşti tatăl tău. 

— Ştiu, mi-a spus-o şi Două-Cărări Wong, dar am 
acceptat-o ca pe un compliment. 

— Eu n-am luat-o aşa, spuse Fiona, pe un ton egal. 

— Fiona, o să ies din toate astea, dar am s-o fac cum şi 
când voi crede de cuviinţă. E tot ce mă interesează. ţi 
mulţumesc că ai trecut pe la mine şi sper să vii şi mâine cu 
fetele. 

— Mă duc să le las acasă şi apoi o să-i fac o vizită 
mamei tale. 

— Îţi mulţumesc că ai grijă de ea. Sper să nu-ți fie prea 
greu. 

— De fapt, ea a acceptat să luăm masa împreună la 
club. 

— Cum de ai convins-o să vină pe țărm? 

— Am invitat-o pur şi simplu şi ea a acceptat. 

— N-o rogi să vină să mă vadă? 

— Îi este foarte greu să vină până sus, la Peak. Cât timp 
ţi-a fost viaţa în pericol te-a vizitat zilnic, dar cum a aflat că 
te simţi mai bine, s-a mai liniştit. Toată viaţa ei s-a 
desfăşurat aici sus, ştii... casa, prietenii... 

— Da, ai dreptate. 

— Îmi pare rău pentru ea, mai ales când o văd cât 
suferă pentru tatăl tău, doar ştii... încă îl mai iubea. Dă-i 
puţin răgaz, Vicky. 


— Îmi pare şi mie rău, sincer îmi pare foarte rău. Ştiu, 
îmi cam ies din fire uneori. 

— N-ai nici o grijă, sunt sigură că în curând va interveni 
ceva şi îţi vei reveni complet. Fiona se aplecă s-o sărute şi îi 
mai aranjă o dată pernele. 

— Îţi promit că totul va fi în ordine, spuse Vicky în 
şoaptă. 

— Aveţi secrete? se auzi o voce în cadrul uşii. Era 
oacheşa şi durdulia Mary Lee a lui Peter. 

— Oh, Mary! Mă bucur atât de mult că ai venit şi tu. Am 
un cap cât o baniţă. 

— Mary o să-ţi facă un masaj şi o să te simţi mult mai 
bine; eu trebuie s-o şterg mai zise ea, şi ieşi din cameră. 
Intre timp Vicky se lungi cu faţa în jos, iar Mary începu să-i 
maseze spatele şi gâtul. Fiona se minuna de transformarea 
suferită de logodnica lui Peter, ca şi de atitudinea lui Vicky 
faţă de aceasta. Chinezoaica era înzestrată cu aptitudini 
uimitoare pentru masaj, pe care le dobândise de la bunicul 
ei. 

Erau suficiente zece minute de masaj şi durerile de cap 
dispăreau complet. Medicii o înconjurau cu bunăvoință, dar 
şi cu oarecare admiraţie, pentru că deseori ei se dovedeau 
incapabili să-i calmeze durerile  posttraumatice cu 
medicamente. Mary însă reuşea fără efort, drept care se 
oprea cu regularitate la spital, o dată sau de două ori pe zi. 
Bunicul o mai învățase şi acupunctura, însă medicii de aici 
se opuneau nu pentru că ar fi pus la îndoială virtuțile 
medicinii tradiţionale, ci din simplul motiv că Mary nu 
deţinea o diplomă şi nu avea nici practica necesară. 

— Acolo, Mary, trebuie să insişti mai mult, exclamă 
Vicky gemând şi închizând ochii de plăcere. Peter alesese 
bine. Mary Lee era o adevărată comoară şi când spunea 
acest lucru se gândea mai ales la perioada destrămării 
familiei Mackintosh. Acum, Vicky avea cea mai mare nevoie 
de ea. Valorile chinezeşti ale ataşamentului filial şi familial 
însemnau pentru ea mai mult decât simple vorbe - hsiao - 
deoarece Mary nu se considera un individ luat separat, ci o 
parte a întregului acestei familii. Clanul Lee se bucura de 


întreaga ei loialitate. În schimb, ea avea un unchi, un văr, o 
soră, care erau întotdeauna gata să o servească, în oricare 
Chinatown din sud-estul Asiei până în San Francisco. 

Peter aflase că o mare ramură a familiei Lee se 
răspândise peste Nan-vang - coastele, comunele şi oraşele 
Asiei de sud-est - acolo unde chinezii de peste Ocean 
controlau orice formă de comerţ, de la bănci până la 
magazine. Nimeni nu ştia cât erau de bogaţi, însă avuţia lor 
combinată cu puterea o depăşea cu mult pe aceea a 
familiei Mackintosh, cu firavele sale legături în Filipine, New 
York, Vietnam, câteva bănci în Edinburgh şi o proprietate 
într-o zonă muntoasă greu accesibilă. În ciuda amabilităţii 
lui Mary, Vicky se întreba uneori dacă planul ei de căsătorie 
cu Peter nu reprezenta decât un prim pas spre acapararea 
întreprinderilor MacF... 


Peter Mackintosh îşi încheia raportul său săptămânal 
asupra construcţiilor MacF într-o notă pesimistă, constatând 
că Anul Nou Chinezesc avea să le întârzie lucrările; „- altfel 
se lucrează din plin la Lantau, Kowloon şi mulţumită 
vechilor tăi prieteni din China - şi la Kai Tak”. Wally Hearst 
venise împreună cu Peter şi nu ştia niciodată ce să facă în 
camera de spital a lui Vicky; să rămână în picioare sau să 
se aşeze undeva, şi aceasta pentru că simpla vedere a 
Victoriei ţintuită la pat îl enerva. Atraşi şi de frumuseţea 
broderiei de pe cămaşa ei de noapte, ochii lui alunecau 
involuntar pe bustul ei. Ruşinat când era surprins, el îşi 
cobora privirea în podea, fixând aparatul fax, videoul sau 
vaza cu trandafiri roşii. Vicky se stăpâni să nu zâmbească. 
Era oricum flatată, ţinând seama de frumuseţea soţiei lui. 

— Da, lucrurile merg bine, doar problema apei la Kai 
Tak nu s-a rezolvat, îl corectă ea. 

Domnul Wu de la Comitetul chinez al Muncii pentru 
Străinătate se ţinuse de cuvânt. Hotelul Dragon din cadrul 
MacF Expo se apropia cu paşi repezi de finisare, graţie 
efortului depus de echipele aduse din China care lucrau 
non-stop, zi şi noapte. Ca urmare, lucrările statului din 
Canton se opriseră la jumătate, însă la Kai Tak, acoperişul 


strălucea deja în lumina soarelui, ţigla fusese montată, 
ferestrele instalate, iar lucrările de finisare progresau 
conform planului. Peter raportase că până şi lemnăria şi 
mobilierul erau de cea mai bună calitate, ceea ce însemna 
că Wu făcuse rost de cei mai pricepuţi meseriaşi din sudul 
Chinei. 

Singurul neajuns îl constituia aprovizionarea cu apă. 
Oficiul pentru lucrările de canalizare din Hong Kong operase 
prin două sisteme: apa sărată pentru toalete şi cea dulce 
pentru băut şi băi. Apa dulce pentru hoteluri care fusese 
instalată cu un an şi jumătate în urmă, o dată cu săparea 
fundaţiei, nu primise avizul guvernului cu ocazia controlului 
efectuat. Mita oferită în mod curent a fost respinsă şi, un 
fapt cu totul neobişnuit, inspectori cinstiţi ordonară 
efectuarea unor săpături mai adânci şi înlocuirea 
conductelor. Aceasta se întâmpla la începutul lui ianuarie, 
în perioada în care Vicky dormea câte douăzeci de ore pe 
zi. Acum, după o lună, aprobările pentru instalarea de noi 
conducte încă mai circulau de la un departament la altul. 

— Cel puţin ne-am asigurat apa sărată, spuse Peter. 

— Grozav! Oaspeţii noştri se pot inunda, dar nu pot face 
baie. Ai vreo idee, Wally? 

— Nu imediat, spuse americanul, evitând să mai 
privească spre pieptul ei. Tai-Pan-ul îmi spunea să nu-mi 
bag nasul în problemele tale legate de muncă. 

— Da, îmi dau seama de asta, dar acum eu sunt Tai- 
Pan-ul şi aş vrea ca tu să mă ajuţi să îndreptăm situaţia. 
Wally dădu din cap fără convingere. Mulţumesc că ai venit, 
îi spuse Vicky; te rog, fă-mi un raport în legătură cu căile de 
abordare a tovarăşului Wu. 

— Sper că te simţi mai bine, îi spuse Wally îndreptându- 
se spre uşă. 

— Mult mai bine, mai ales dacă mă vor externa; în caz 
contrar mă arunc pe fereastră. 

Wally schiţă un zâmbet de circumstanţă la gluma 
„şefei”. Vicky îi făcu semn lui Peter să mai rămână. 

— Crezi că merită să-l menţinem pe Wally? El trăieşte în 
Hong Kong de la sfârşitul războiului din Vietnam şi îi 


cunoaşte bine pe cei din Beijing aflaţi aici, ca şi pe şefii lor 
din China. 

— Aşa este, dar e al dracului de independent, spuse 
Vicky. 

— Deşi nu se omora cu dragostea pentru el, tata spunea 
că n-are nimic împotriva lui şi îi solicita diferite servicii. De 
ce nu-l angajezi permanent, cu salariu fix? o întrebă Peter 
cu mai mult tact decât s-ar fi aşteptat ea. Căci avea şi el 
unele îndoieli în legătură cu Wally Hearst. 

— Avem pe altcineva mai bun? 

— Nici unul pentru a fi angajat. 

— Hai s-o facem... şi cum ai să procedezi? 

— Să ne axăm mai întâi pe problemele principale. 

— Cât de mult te-ai schimbat, Peter, eşti un alt om. 

Fratele ei puse capul în pământ, simțindu-se parcă 
vinovat. 

— Da, ştiu, mă simt minunat, ca şi cum m-aş fi eliberat. 
Nu-i aşa că e groaznic să gândesc aşa? Tata e mort şi eu 
trăiesc, în sfârşit. Aşa mi-a fost scris. 

— Da, ursita... aprobă ea. 

În aer plutea totuşi o întrebare şi timp de câteva 
momente nu-şi spuseră nimic. Cine oare va conduce MacF? 
Ea era sigură, şi pe bună dreptate, gândea Vicky, că tatăl ei 
îi va lăsa ei această responsabilitate, dar şi Peter putea 
ridica unele pretenţii pe deplin îndreptăţite. Nu se ştia însă 
în ce termeni fusese formulat testamentul şi nici de partea 
cui va fi Sally, în cazul în care s-ar ajunge la o dispută 
pentru conducerea companiei. 

— Toate la vremea lor, nu-i aşa? 

— Adevărat, îi zâmbi el, dar am pierdut atâta amar de 
vreme; am de recuperat al naibii de mult. 

Când se pregăti să plece, Vicky îi mai dădu câteva 
indicaţii pentru întâlnirile preconizate pe care le stocă în 
computer; scoase mai întâi un picior şi apoi se dădu jos din 
pat; se ridică mişcându-se cu atenţie şi se duse la fereastră, 
unde, spre dezamăgirea ei, trebui să se sprijine pentru ca 
să poată sta drept. 

— Bună ziua, Victoria! 


Ea se întoarse şi îşi simţi spatele amorţit. Vivian Loh 
stătea în uşă, cu o figură tristă şi plină de amărăciune. Era 
îmbrăcată în alb, şi Vicky îşi aminti că albul este culoare de 
doliu la chinezi. Cânepa nemuritoare, cânepa aspră... 
Foarte bine, las-o pe Vivian să păstreze tradiţia, gândi 
Vicky. 

— Bună, Vivian! Unde ai fost până acum? 

— lartă-mă, a trebuit să mă refac şi eu. Apoi am fost 
chemată la Shanghai. 

— Pentru afacerile MacF? 

— Pentru afacerile tatălui tău, spuse ea ezitând. Pot să 
intru? 

— Oh, vrei să spui cele legate de Golden Air? întrebă ea 
cu sarcasm. 

— Nu! 

— Cursele Golden Air? insistă Vicky. 

Vivian intră în cameră şi închise uşa în urma ei. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să vorbesc cu tine între 
patru ochi. 


19 


Vicky avea de gând să stea la fereastră, acolo unde 
lumina cădea din spate, avantajând-o, însă era atât de 
sfârşită, încât ar fi trebuit să facă risipă de energie ca să 
poată rămâne în picioare, astfel că se duse la pat, se urcă 
în el şi se rezemă de perne. 

— Stai jos! 

Vivian luă scaunul oferit, se aşeză picior peste picior şi 
făcu un efort neobişnuit pentru a se stăpâni. 

— Pe cine ai văzut în Shanghai? Pe Ma Binyan? întrebă 
Vicky. 

La auzul numelui liderului studenţilor, Vivian făcu ochii 
mari. 

— Deci îţi aduci aminte. 

Vicky continua s-o privească şi se întreba dacă Vivian 
fusese partenera tatălui ei - aşa cum pretindea el - sau 
inspiratoarea lui. 

— Ma Binyan nu ştia dacă îţi mai aminteşti de discuţia 
cu el. Erai, după câte i se părea, foarte grav rănită. 

— Îmi amintesc absolut totul. Ea revăzu cu ochii minţii 
umbra marii jonci roşii scârţâind alături, în vreme ce 
Mandalay se scufunda sub ea. Marinari în negru coborâseră 
o barcă şi mâini puternice o ridicaseră din apă. Işi amintea 
că fusese adusă într-o cabină unde auzea scârţâitul 
lemnăriei. Durerile păreau să-i despice capul, memoria ei 
înălţând o barieră între momentul când traulerul de pescuit 
se năpustise asupra lui Mandalay şi acela care a marcat 
strania discuţie cu tatăl ei, la capătul căreia ajunseseră la o 
înţelegere. 

Apoi se ivi soarele şi ea îşi aducea aminte cu îngrijorare 
de agitația din cabina de lemn şi de faptul că jonca se 
pregătea să o ia spre sud-est, un curs mult îndepărtat de 
sudul Hong Kong-ului. Ori de câte ori încerca să se ridice se 
simţea paralizată de valuri de dureri. În coşmarul ei vedea 
masivul catarg al lui Mandalay prăbuşindu-se peste ea, 


mereu şi mereu, se lovea din nou cu capul de el şi apoi 
cădea iar peste frânghia de siguranţă. 

O figură uriaşă se aplecă deasupra ei. Era un chinez din 
nord, atât de înalt încât fu nevoit să încline capul atunci 
când intră în cabina cu plafonul său din bârne şi o întinse 
jos cu braţul său puternic. „Uşor, îi spusese el în engleză, 
nu ştim cât de grav eşti rănită”. 

— Cine sunteţi voi? 

— Vechi prieteni ai tatălui tău. Cum te simţi? El îi puse o 
cârpă rece şi umedă pe frunte iar când se plânse că îi este 
sete, îi aduse o cană acoperită din care bău el mai întâi. 

— Unde mă duceţi? 

Văzând soarele la asfinţit, presupuse că fusese în stare 
de inconştienţă timp de câteva ore. Se simţea devastată de 
dureri. Da, îşi amintea toate amănuntele care au precedat 
moartea tatălui său şi cu aceeaşi claritate îl revedea cu 
ochii minţii pe acest bărbat, pe puntea joncii, vara trecută, 
fixând-o de la distanţă cu luneta. De aproape însă, figura lui 
i se păru mai familiară; avea impresia că-l mai văzuse şi 
altă dată, poate pentru că era o figură nouă a ultimilor ani. 
Ma Binyan, liderul studenţilor din Beijing, protejatul lui 
Tang. Vicky îl intuise bine prima dată când îl remarcase pe 
joncă. Il asemui cu un călăreț sălbatic al stepelor Manchu, 
pe care adepţii îl botezaseră Gengis Khan pentru vitejia lui 
nebunească. Tatăl ei alesese un om primejdios, spre a duce 
la bun sfârşit planurile sale conspirative. 

Sprijinită în cot, ea încerca să bea ceai fierbinte, 
întrebându-l din nou pe Ma Binyan unde avea de gând săo 
ducă. 

— N-ai încredere în mine? întrebă ea. 

— Să presupunem mai curând că nu mai ştim în cine să 
credem. 

— Nici eu nu mai ştiu în cine să am încredere. 

— Ce vrei să spui? Pe faţa lată a uriaşului chinez apăru 
un zâmbet viclean. 

— Acum Câteva minute navigam cu tatăl meu, dar în 
scurt timp am fost răsturnaţi de un trauler chinezesc. În 
cine să mai am încredere? 


— Eu aş avea încredere în cel care m-a salvat. 

— lar eu în omul care m-ar duce direct la spital în Hong 
Kong. Sunt grav rănită şi am nevoie de ajutor. 

El rămăsese tăcut. In spatele lui, printr-un geam, ea 
zărea picioarele marinarilor care se agitau pe punte. 

— ... Doar dacă n-aveţi un medic la bord. O frapa faptul 
că vorbea foarte încet, aproape în şoaptă. Aceasta explica 
expresia îngrijorată de pe faţa lui. Dacă arăta pe jumătate 
atât de rău pe cât se simţea, însemna că era în pragul 
morţii. 

— Ţi-a spus cumva tatăl tău de ce trebuia să ne întâlnim 
azi? o întrebă el. 

— Să vă întâlniți azi...? El o privea cu insistenţă, şi Vicky 
îşi dădu seama că va ajunge acasă în siguranţă. Ma Binyan 
nu avea cum să ştie secretul pe care i-l încredinţase tatăl 
ei. 

— Domnişoară Mackintosh, tatăl dumitale era foarte 
bine intenţionat în privinţa Hong Kong-ului şi a Chinei. Sunt 
convins de lucrul ăsta. Va trebui să-i cinsteşti memoria 
împlinind ceea ce el nu a reuşit să ducă la bun sfârşit. 

— Aşa  intenţionez, spuse ea cu nevinovăție. 
Mackintosh-Farquhar va fi o părticică a noului Hong Kong în 
aceeaşi măsură în care a aparţinut vechiului Hong Kong, 
indiferent sub ce drapel. 

— ÎI dezonorezi pe Duncan Mackintosh pretinzând că nu 
ştii nimic. 

— Tatăl meu a acceptat să se întâlnească cu voi de 
două ori, Ma Binyan, şi a doua oară şi-a pierdut viaţa; ce 
concluzie să trag? 

Ma Binyan rânji cu mândrie auzindu-şi rostit numele. 

— Să tragi concluzia că tatăl dumitale şi-a dat viaţa 
pentru o nouă Chină - o Chină adevărată. 

In ciuda stării sale grave, Vicky simţi că mai rămăsese 
ceva de spus. Ea intui motivul pentru care întârziase jonca 
la întâlnire. 

— Tang n-a apărut, nu-i aşa? 

— Deci văd că eşti la curent. 

— Nu ştiu nimic, dar dacă voi conspiraţi pentru o nouă 


Chină, ar fi mai bine să-l aveţi pe liderul partidului Tang de 
partea voastră, altfel veţi păzi cu toţii porci în Mongolia. El 
de ce nu se află la bord? 

Ma Binyan privi îngândurat, iar Vicky avu confirmarea 
bănuielilor sale. Şeful partidului nu venise, iar Ma Binyan i-o 
luase înainte. 

— E clar că tatăl dumitale ţi-a spus despre ce este 
vorba, îi scăpă lui Ma Binyan. 

— N-am de gând să repet greşelile tatălui meu, şopti 
Vicky şi făcu în sinea ei un legământ ca dovezile rămase de 
pe urma lui Duncan Mackintosh privitoare la corupţia lui 
Două-Cărări Wong şi a lui Chen să rămână ascunse în 
catargul iahtului mamei sale până ce vor putrezi, înainte ca 
ea să rişte viitorul MacF în numele fanteziilor unei bande de 
fanatici. 

— Tatăl dumitale avea încredere în mine, pledă în 
continuare Ma. 

— Tatăl meu e mort şi şeful vostru de partid n-a apărut. 

— Domnul Mackintosh n-ar fi adus niciodată toate 
probele simultan. Unde este restul? 

— Degeaba, nu vă pot ajuta. 

— Am să fac tot ce trebuie ca să-ţi câştig încrederea. 

— Pentru început ai putea chema prin radio elicopterul 
poliţiei să mă transporte la spital... 


Cinci săptămâni mai târziu, la spitalul Matilda, Vivian 
Loh decise să-i reamintească în sfârşit că Ma Binyan îi 
salvase viaţa. 

— De fapt, spuse Vicky cu răceală, scanerul nu a 
evidenţiat nici o hemoragie cerebrală. Toată cohorta asta 
de medici nu poate să facă nimic în cazul acestor 
traumatisme decât să aştepte. Şi pe joncă - sufeream 
aceleaşi dureri, în schimb, aerul era mai curat. Desigur, toţi 
cei de acasă ar fi fost îngrijoraţi, tu n-ai fi fost? Vivian nu luă 
în seamă sarcasmul ei. 

— Vicky, te rog, avem o şansă - datorită dovezilor 
tatălui tău referitoare la corupţia lui Două-Cărări Wong - să 
schimbăm conducerea Chinei. 


— Ma Binyan este un om periculos. 

— Ma Binyan este un mare patriot. Victoria, ascultă! 
Putem înlocui funcţionarii corupți cu prietenii noştri. 

— O garnitură de „vechi prieteni” cu o alta? întrebă 
Vicky, însă Vivian era prea preocupată de schema pe care o 
concepuse pentru a sesiza ironia. 

— Tang va ajuta Hong Kong-ul să supravieţuiască. Tang 
ştie că China trebuie să ne lase să... este cantonez şi 
înţelege Hong Kong-ul. El nu ne invidiază aşa cum se 
întâmplă cu cei din nord. Dacă ţie îţi este frică, poţi să mi le 
dai mie şi eu voi avea grijă de ele... la urma urmei, dacă ţi 
se confirmă bănuielile, tu eşti expusă pericolului, în cazul în 
care le păstrezi. 

— Ce dovezi? 

— Hai, nu te mai juca cu mine; el trebuie să-ţi fi spus 
despre ele. 

— Singurul meu semn de întrebare este de ce tatăl meu 
nu ţi-a spus unde a ascuns probele - dacă ele există. 

Dezamăgirea care se aşternu pe chipul lui Vivian îi întări 
convingerea că femeia chineză nu avea idee unde s-ar mai 
putea afla alte probe decât cele scufundate o dată cu 
iahtul. Vicky îşi scormoni creierul în căutarea unui răspuns, 
dar nu putea găsi unul satisfăcător. Ştia că tatăl ei avea 
deplină încredere în Vivian şi că îi încredinţase până şi 
viaţa. De ce nu şi astea? Se părea că numai ea ştia de 
existenţa acestor dovezi. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Ce anume? 

— Care au fost ultimele cuvinte ale tatălui tău? 

— „Fii atentă cu Vivian”. 

— Mulţumesc, Vicky, pot să-mi port şi singură de grijă. 

— A fost un avertisment, nu o rugăminte..., ceea ce mă 
face să deschid un subiect mai curând neplăcut. Sinceră să 
fiu, nu mai văd ce rost ar avea să rămâi la MacF, acum că 
tata nu mai este. 

— Dar acum ai nevoie de mine mai mult ca oricând; nu 
poţi conduce singură întreprinderea, îi spuse Vivian puţin 
derutată. 


— Asta s-o crezi tu, am să pot al naibii de bine. 

— Şi cu Shanghai cum rămâne? Cine te va reprezenta 
acolo? 

— Am un număr de angajaţi la Go/den Dragon din care 
pot alege. 

— Dar ei nu au legăturile mele, protestă Vivian. 

— Chiar vrei să lucrezi pentru mine? 

— Vreau să lucrez pentru MacF. 

— Ei bine, atunci mi-e teamă că asta nu va fi posibil, şi 
aş minţi dacă aş spune că regret. Ai distrus căsătoria 
părinţilor mei şi... 

— Lucrurile nu au fost chiar atât de simple, îi replică 
Vivian, şi iartă-mă, Victoria, dar sunt convinsă că tu cunoşti 
realitatea, doar ai crescut în casa lor. 

Vicky o privi cu mânie, dar îndată îşi aduse aminte de 
nişte adevăruri, nu de mult descoperite, şi îi răspunse pe un 
ton mai potolit: 

— Poate... poate că nu tu porţi vina despărțirii lor; poate 
că ai fost doar catalizatorul pentru ceea ce avea să se 
întâmple oricum. 

— Eu n-am fost catalizator. Lasă-mă, te rog, să-ţi spun 
că un bărbat ca tatăl tău nu făcea parte din categoria celor 
care se lasă seduşi. Un bărbat ca el lua, nu se lăsa luat. 

— Nu mi s-a părut că eşti o femeie uşor de „luat”. 

— Nu, nu sunt; cu el însă a fost altceva. 

— Da, desigur. 


Vivian Loh ştia că oricât ar fi perorat ca s-o convingă pe 
Vicky că Duncan nu fusese o cucerire, truda ei ar fi fost 
zadarnică. Îşi aminti că acelaşi zâmbet cinic îl remarcase 
adesea şi pe chipul mamei sale. Nu-i trecuse niciodată prin 
minte să vâneze un Tai-Pan şi nici să aibă legături cu un 
bărbat însurat. Cât despre atracţia ei faţă de un bărbat mai 
vârstnic, ea considera normal acest lucru ţinând seama de 
puternicul ataşament faţă de tatăl său, ca şi de 
nenumăratele recompense primite din partea profesorilor. 

— Ne cunoşteam foarte bine unul pe celălalt, încercă ea 
să explice. La început a existat respect, precum şi interes. 


lar când au devenit amanti - îşi amintea ea - era ca atunci 
când şi-a pus prima pereche de ochelari: o claritate bruscă, 
tulburătoare. Acum era din nou pe jumătate oarbă fără el. 
Şi trebuie să ştii că a fost o dragoste adevărată... o mare 
dragoste, dacă poţi înţelege asta... 

— Nu vreau să-l înţeleg în felul acesta; eu n-am avut 
parte de înţelegere din partea lui. 

— Oh, Doamne, încă îl mai urăşti? se miră Vivian. 

— Nu l-am urât niciodată; nu doream decât să-mi arate 
că mă iubeşte, şi uneori, foarte rar, cred că aşa era, dar 
ceea ce n-o să pot ierta niciodată, e faptul că schemele tale 
din Shanghai i-au provocat moartea. 

— Asta nu e adevărat! 

—... Şi acum încerci să mă manipulezi şi pe mine 
pentru a mă antrena în planurile tale... Ascultă, Vivian, 
povestea asta cu Ma Binyan am spus-o fiindcă navigam în 
ceaţă, nu ştiam dacă pot să am încredere în cineva şi, 
crede-mă, n-o să schimb o iotă, dar un lucru e cert - tata a 
fost omorât pentru că a încercat să-l şantajeze pe Două- 
Cărări Wong. A fost trădat. Amândoi aţi intrat la apă, dar el 
a fost cel care s-a înecat. 

— Chiar vrei să laşi lucrurile aşa cum sunt? E vorba doar 
de propriul tău tată! Asta înseamnă că asasinul o să 
trăiască în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! 

Fiica Tai-Pan-ului o privi cu profund dispreţ pe 
concubina tatălui său. 

— Crezi că tu eşti cea dintâi care pune o asemenea 
întrebare? Ai impresia că eu nu-l urăsc pe Două-Cărări 
Wong? În ceasul morţii tata mi-a spus: „Pune mâna pe el! 
Doboară-l pe Două-Cărări! Distruge-l!” 

— Şi n-ai de gând să-i împlineşti această ultimă dorinţă? 

— După moartea tatălui meu am devenit custodele unei 
întreprinderi de familie care se întinde pe o durată de şapte 
generaţii; avem două mii de angajaţi numai în Hong Kong şi 
nu intenţionez să las toate astea să se ducă de râpă! O 
simplă răzbunare este un lux pe care în clipa de faţă nu mi-l 
pot permite. 

— Asta sună a scuză pentru a nu face nimic, o incită în 


continuare Vivian. 

Dar în timp ce medicii şi Fiona erau îngrijoraţi de 
aparenta ei lipsă de sensibilitate, Vicky îşi rumega ura sa 
oarbă faţă de Două-Cărări Wong, stabilind, după o matură 
chibzuinţă, limitele răzbunării. Nimeni, şi cu atât mai puţin 
Vivian, nu ar fi putut s-o implice în destinul tatălui ei. 

— Supraviețuirea este răzbunarea mea. Două-Cărări 
Wong nu va reuşi să izgonească MacF din Hong Kong. În 
fiecare dimineaţă va trebui să accepte realitatea potrivit 
căreia fiica lui Duncan Mackintosh continuă să se menţină 
la cârma afacerilor. 

— Deci afaceri, ca de obicei, o luă Vivian peste picior. 

Vicky luă de pe noptiera ei o carte intitulată „Arta 
războiului”. 

— L-ai citit vreodată pe Sun-tzu, Vivian? 

— Da, şi sinceră să fiu, sunt surprinsă că şi tu l-ai citit. 

— L-am citit prima dată când aveam doisprezece ani, în 
speranţa că o să-l impresionez pe tata. Sun-tzu spune: 
„Invingător este acela care ştie când poate să lupte şi când 
nu”. Eu sunt o femeie de afaceri în funcţie de Tai-Pan al 
unei întreprinderi concurente, nu sunt poliţist sau detectiv 
şi în nici un caz politician ori revoluţionar. Nu ştiu cum ai 
reuşit să-l convingi pe bătrânul ăsta, dar din păcate, el e 
acela care a plătit. 

Acuzaţiile lui Vicky avură efectul unui bici asupra lui 
Vivian. Nu-i va da niciodată satisfacţie fiicei lui Duncan 
argumentându-i cine pe cine a convins şi cui i-a fost sortit 
să plătească preţul eşecului. Dar mai era ceva care nu 
putea fi trecut cu vederea. 

— El nu era bătrân, spuse ea cu demnitate. A fost 
iubirea mea cea mai de preţ. 

— leşi afară! ţipă Vicky şi îşi luă imediat capul în mâini, 
cu faţa contorsionată de durere. Pleacă! urlă ea din nou. 
Durerile îi tăiau respiraţia. Când putu vorbi din nou, şopti: 
Pleacă, te rog, du-te! 

— Eşti geloasă pe mine? 

— Te surprinde? Tu cum te-ai simţi? 

— Dar e o nebunie, Victoria, tatăl tău nu mi-a dat 


niciodată nimic din ceea ce ai fi vrut tu de la el. 

— Dragoste? 

— Nu dragostea părintească, te asigur. 

— Nu-ţi mai bate joc de mine. 

— Nu, Victoria, nu-mi bat joc de tine; dacă tatăl meu ar 
fi trăit şi tu ai fi devenit iubita lui şi l-ai fi făcut fericit, aş fi 
fost şi eu fericită pentru el. De ce n-ai face şi tu la fel 
pentru tatăl tău? 

— Pentru că tata a riscat tot ce este al meu, al mamei, 
al fratelui meu - pentru tine. 

— Nu pentru mine, Vicky, vezi bine că nu pentru mine, 
ci pentru viitor. Pentru viitorul Hong Kong-ului, pentru noi 
toţi. 

— Eşti o fanatică în convingerile tale. Acum îmi dau 
seama cum ai reuşit să-l îmbrobodeşti. Dar cu mine n-o să- 
ţi meargă. Incă te mai pot concedia. 

Vivian deschise uşa. Surorile alarmate coborâră în grabă 
auzind discuţii aprinse. 

— Mă tem că nu mă poţi concedia. 

— Cum? Pleci tu singură? Atunci, te rog să eliberezi 
biroul până diseară. 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— Aşa crezi? Aşteaptă şi ai să vezi. Întoarse spre Vivian 
monitorul computerului ei TIC, clocotind de furie. Urmăreşte 
ecranul şi-ai să vezi comunicatul de presă pe care o să-l 
dau chiar acum, zise ea, făcând semn surorilor să iasă. 
„Plecaţi!” Apăsă cu furie pe claviatură şi, cu faţa inundată 
de lacrimi, scrise: 


VICTORIA MACKINTOSH ACŢIONÂND ÎN CALITATE DE 
TAI-PAN AL COMPANIEI MACKINTOSH FARQUHAR LIMITED, 
HONG KONG, ANUNŢĂ CĂ DOMNIŞOARA VIVIAN LOH ŞI-A 
DAT DEMISIA DIN FUNCŢIA DE DIRECTOR PENTRU NOILE 
PROIECTE ŞI PĂRĂSEŞTE COMPANIA ÎNCEPÂND CU DATA DE 
ASTĂZI. DOMNUL PETER MACKINTOSH A FOST NUMIT ÎN 
FUNCŢIA DE DIRECTOR PENTRU NOILE PROIECTE ÎN AFARA 
ÎNDATORIRILOR SALE CURENTE DE DIRECTOR AL 
COMPANIEI. DOMNIŞOARA LOH COMUNICĂ: „DOMNIŞOARA 


MACKINTOSH ŞI CU MINE NE-AM ÎNTÂLNIT ÎN ACEASTĂ 
DUPĂ-AMIAZĂ ŞI AM CONVENIT CĂ, ÎN URMA 
EVENIMENTELOR SURVENITE DE LA ANUL NOU ÎNCOACE, 
PRACTIC NU MAI ESTE POSIBIL SĂ LUCRĂM ÎMPREUNĂ ÎN 
CADRUL COMPANIEI MACKINTOSH FARQUHAR. ÎN ACESTE 
ÎMPREJURĂRI, CONSIDER CĂ SINGURA SOLUŢIE ERA SĂ 
ACCEPT INVITAŢIA El DE A DEMISIONA”. . 

DOMNIŞOARA MACKINTOSH COMUNICĂ: „DOMNIŞOARA 
LOH A FUNCŢIONAT CU AVIDITATE SUB DEFUNCTUL MEU 
TATĂ DUNCAN MACKINTOSH, SERVINDU-L CU ARDOARE ŞI 
ÎI DORESC SĂ FACĂ LA FEL ÎN VIITOR, ÎN POSTURI SIMILARE. 
INTENŢIA NOASTRĂ FERMĂ ESTE SĂ  DEZVOLTĂM 
AFACERILE ÎNTREPRINDERII MACKINTOSH FARQUHAR ATÂT 
ÎN HONG KONG, CÂT ŞI ÎN CHINA ŞI SĂ CONTINUĂM 
TRADIŢIA CELOR 157 ANI, CA PARTENERI DE AFACERI Al 
CHINEI POPULARE DUPĂ RĂSTURNARE”. 


— Nu e chiar atât de simplu, repetă Vivian şi se grăbi să 
iasă. 

Vicky îşi şterse obrajii cu cearşaful şi, fără să se 
oprească din plâns, apăsă pe butonul de „trimitere”. După 
lansarea comunicatului serviciilor de presă respective şi 
redacţiilor de ştiri din Hong Kong şi Londra, ea încă se mai 
frământa, simțind că Vivian deţinea o informaţie pe care ea 
nu o avea. 


Ofiţerul de serviciu însărcinat cu paza clădirii MacF care 
staţiona în afara clădirii, în timp ce Vivian Loh îşi strângea 
lucrurile, nu o întrebă dacă Duncan îi dăduse şi ei o cheie 
de la uşa de la intrare prin care circulau amândoi. Se mişca 
încet, simțindu-se deopotrivă puţin patriotă, puţin hoaţă. In 
cele din urmă reuşi să se strecoare în biroul întunecat al lui 
Duncan, în care lumina pătrundea doar prin ferestre. Într-un 
colţ al încăperii se afla masivul birou sculptat în stil gotic, 
de care Duncan era foarte mândru ştiind că acesta sosise la 
Hong Kong în 1900, la bordul vaporului Companiei P & O. 

Era un birou cu multe sertare, rafturi, nişe şi, din 
fericire, era ordine şi ceva mai bine organizat decât s-ar fi 


aşteptat Vivian. Deschidea sertarele unul după altul, cu 
grijă, să vadă dacă funcţiona celula fotoelectrică pentru 
alarmă, sau dacă se afla pe undeva cheia seifului, în 
spatele biroului. Se îndoia că va găsi ceva, dar aceasta era 
singura ocazie când putea căuta. Intrucât înlăturarea ei de 
la MacF nu avea să fie permanentă, aşa cum presupunea 
Victoria Mackintosh, fiica lui Duncan urma să se mute în 
biroul Tai-Pan-ului de îndată ce va ieşi din spital. 

Ce ironie a soartei - se gândea Vivian - că acest unic 
secret pe care Duncan îl păstrase faţă de ea era legat de 
singura ei taină pe care nu i-o dezvăluise. Pe măsură ce se 
apropiaseră unul de celălalt, ea îi împărtăşise toate 
amănuntele referitoare la obiceiurile mamei ei, fuga lor din 
mâinile Gărzilor Roşii, sărăcia lor şi chiar unele detalii din 
viaţa ei amoroasă, inclusiv despre efemera ei legătură cu 
Steven Wong, pe seama căreia Duncan făcuse haz: „Dacă 
n-ar fi fost Cărare-Barată să-ţi sucească minţile, probabil te- 
ai fi măritat cu un chinez cumsecade şi acum aş fi avut de 
luptat cu un soţ gelos”. 

Duncan s-ar fi transformat însă într-un monument de 
gelozie dacă ar fi aflat de Ma Binyan. Nu-i era uşor să mintă 
şi detesta acest lucru pentru că îi amintea de infidelitatea 
mamei sale. În cazul lui Ma Binyan însă, instinctul o 
prevenise că secretul trebuia păstrat cu străşnicie faţă de 
Duncan. Era o relaţie pur spirituală. Işi strângeau mâinile ca 
doi camarazi şi se îmbrăţişau la despărţire pentru că 
fuseseră împreună pe baricade, luptaseră umăr la umăr, 
pierzând o bătălie şi continuau să acţioneze subteran 
pentru stârpirea răului. Ma Binyan spunea adesea: „Merită 
să ne sacrificăm vieţile de dragul progresului şi al 
democraţiei în China”, cuvinte pe care le mai auzise de la 
tatăl ei, şi care o înflăcăraseră atunci când acesta îi 
povestea despre spiritul mişcării studenţeşti din 4 mai 
1919. Progresul şi Democraţia erau cele două principii 
avangardiste în numele cărora spiritele progresiste au 
militat pentru transformarea Chinei şi înlăturarea haosului. 

ÎI întâlnise pe Ma Binyan în timpul masacrului din piaţa 
Tien-An-men, în urmă cu opt ani când ea nu avea decât 


douăzeci şi patru de ani. În perioada aceea făcea dese 
călătorii pe continent pentru a se forma ca negustor 
independent cu China. Reprezentând patru clienţi modeşti 
din Hong Kong şi pe al cincilea în perspectivă, ea făcea 
drumuri regulate între Hong Kong, Shanghai, Canton şi 
Beijing, stabilind legături cu oficiali ministeriali, cu directori 
de fabrici şi întreprinderi, străbătând China în lung şi în lat, 
în trenuri cu scaune tari sau cu ambarcaţii rudimentare, 
dormind în cămine studenţeşti pentru a economisi banii de 
deplasare. Ea însăşi fusese până nu demult studentă şi îi 
venea uşor să se amestece printre grupurile de tineri 
intelectuali care se întruneau noaptea. Aşa se face că 
înflorirea mişcării democratice studenţeşti din 1989 nu s-a 
produs pe un teren gol. 

Timp de mai bine de un an ea fusese martora 
dezamăgirii tinerilor faţă de blocarea reformelor 
economice, faţă de inflaţia galopantă cu consecinţe 
dezastruoase asupra nivelului de trai al studenţimii şi 
muncitorimii şi aşa sărăcite, la care se adăuga corupţia 
crescândă în rândul înaltelor oficialități ale partidului. 

După extinderea demonstrațiilor, ea s-a întors la Hong 
Kong pentru a câştiga aderenţi din rândurile clienţilor săi, 
dar evenimentele survenite au ţintuit-o şi pe ea în faţa 
televizorului, ca pe toţi ceilalţi locuitori ai coloniei. Într-o 
dimineaţă devreme, îl văzu pe tatăl său nervos trecând de 
pe un canal al televiziunii pe altul. Îl zări apoi pe Li Peng 
acoperind ecranul cu pumnul ridicat, condamnând greva 
foamei şi decretând în final Legea marţială. Vivian credea 
că armata nu-l va sprijini niciodată, însă tatăl ei se aştepta 
la evenimente şi mai grave, întrucât Li Peng purta tunica lui 
Mao în locul hainelor occidentale obişnuite. Mai mult decât 
cuvintele sale şi decât Legea marţială, îmbrăcămintea lui Li 
Peng prevestea în mod funest o reîntoarcere la represiune. 
Tatăl ei o sfătui să nu se întoarcă la Beijing. 

Asemenea multor locuitori ai Hong Kong-ului, obişnuiţi 
cu călătoriile şi comerţul nestingherit între Hong Kong şi 
Continent, ea credea cu naivitate că totalitarismul 
Partidului Comunist Chinez va păli în faţa voinţei şi 


dârzeniei poporului. 

O adevărată explozie de solidaritate cu studenţii din 
Beijing se manifestase în demenţialul fief al finanţei - Hong 
Kong. O şesime din întreaga populaţie - un milion de 
oameni - manifestase pe pista de alergări „Happy Valley” 
în sprijinul studenţilor, formând un lanţ uman continuu din 
Centru, de-a lungul şoselei, până la North Point şi înapoi la 
„Happy Valley”. Când cuvântările luară sfârşit, în pofida 
avertismentelor tatălui ei, Vivian sacrifică banii pe care-i 
economisise pentru a-şi cumpăra un fax portabil şi îşi 
cumpără un bilet la o cursă rapidă spre Beijing. Aici, ea 
cutreieră prin piaţa Tien-An-men, cutremurată în faţa 
spectacolului care se desfăşura înaintea ochilor săi. 
Entuziasmul şi dăruirea cu care studenţii fără experienţă 
organizau viaţa unui oraş, funcţionarea transportului de 
toate felurile, furnizarea hranei, asigurarea serviciilor 
medicale, reorganizarea sistemului de comunicaţii care 
lega piaţa de restul Chinei - era o afirmare strălucită a tot 
ceea ce tatăl şi bunicul ei visaseră cândva. Profunda 
umanitate a protestatarilor, chiar şi în climatul fierbinte al 
revoluţiei lor, dovedea că, în sfârşit, China ieşise din 
întuneric. Se semnalau mereu fapte de bravură ale 
studenţilor care îi luau sub protecţia lor pe soldaţii şi 
poliţiştii ce fraternizaseră cu insurgenții. Însăşi Vivian, în 
vâltoarea evenimentelor, sprijinise braţul însângerat al unui 
soldat, conducându-l într-un loc mai sigur. 

În acele zile, Piaţa Tien-An-men nu era un loc plăcut În 
aer plutea duhoarea corpurilor private de cele mai 
elementare condiţii de igienă; epidemiile de dizenterie şi 
conjunctivitele se extinseseră în corturile oraşului, iar 
Vivian se considera norocoasă că se putea retrage în 
modesta ei cameră de hotel relativ curată. Ea se afla aici 
când începuse represiunea armatei şi se simţise ruşinată că 
era atât de bine protejată. In ziua următoare însă, când se 
trezi despărțită de restul lumii printr-o barieră de foc, îi 
mulţumi lui Tin Hanu că o apărare de acest masacru. 

incepu apoi teroarea. Guvernul îi vâna pe liderii 
studenţilor care supravieţuiseră. Întrucât Vivian deţinea 


acte de identitate pentru Hong Kong şi nu era studentă, 
putea să plece acasă, ca orice om de afaceri particular. Se 
simţea responsabilă pentru că văzuse durerea cu ochii ei, 
dar nu o trăise alături de insurgenți; fusese scutită de ce 
era mai rău, ceea ce însemna că nu mai avea nici o scuză 
pentru a sta deoparte. 

Îşi ţinu promisiunea de a se duce la întâlnirea stabilită 
într-un birou al Ministerului Căilor Ferate. Curentul electric 
fusese restabilit, dar doi oficiali blocaseră uşa. Aceştia o 
priviră ca şi cum n-ar fi socotit-o în toate minţile. Clientul ei 
din Hong Kong, le reaminti ea, achiziţionase drepturile de 
distribuire în Asia a unui nou lubrifiant, care avea să reducă 
fricţiunea la noua generaţie de locomotive diesel şi care - 
cu aprobarea primită de la un vechi prieten - urma să intre 
în fabricaţie de serie la „Datong Locomotive Works”. 

În cele din urmă, cu aprobări primite de sus şi după 
pledoarii insistente, însoţite de mostre şi pliante publicitare, 
afacerea fu încheiată. În acea noapte, adăpostise doi 
studenţi în camera ei de hotel - un filozof din Guilin care 
avea să fie arestat pe stradă în ziua următoare şi liderul 
mişcării, Ma Binyan. 

Împreună elaborară planul de evacuare a celor urmăriţi 
şi punerea lor la adăpost. Unii oficiali din China care 
simpatizau cu ei închideau ochii înlesnindu-le acţiunile şi ea 
n-avea să uite niciodată curajul acestor oameni. 

Vivian se întorcea acasă în Hong Kong. Oraşul era în 
stare de şoc. La început, nimănui nu-i venea să creadă că 
guvernul Chinei ordonase un asemenea masacru. China 
făcuse un pas înapoi cu vreo treizeci de ani, iar perspectiva 
anului 1997 care până atunci rămăsese neobservată, 
asemenea unor nori de furtună îndepărtați, devenea acum 
iminentă. Ea discutase cu un grup de studenţi recomandaţi 
de Ma Binyan despre posibilitatea fondării unei universităţi 
chineze în Hong Kong. De asemenea, transmitea mesaje 
secrete şi paşapoarte false, ceea ce nici nu era prea greu 
într-un oraş în care orice lucru putea fi contrafăcut în 
schimbul unei sume. La cea de-a treia călătorie, ea îl însoţi 
pe Ma Binyan deghizat în vânzător chinez de tractoare din 


Singapore, dar mânat de temperamentul său năvalnic, 
acesta se întoarse să răspândească în cele mai îndepărtate 
sate ale Chinei vestea despre ororile comise de guvernul 
comunist în Piaţa Tien-An-men. 

După arestarea lui, Vivian nu mai îndrăzni să se întoarcă 
în China de teamă ca, sub tortură, acesta să nu-i fi divulgat 
numele. Apoi s-a angajat în organizarea campaniei Legco a 
lui Allen Wei, pentru ca ulterior să lucreze pentru acesta în 
calitate de manager în sectorul de vânzări în China. După 
doi ani, un student al cărui tată deţinea o înaltă funcţie i-a 
transmis vestea că Ma Binyan trăieşte şi că îi convinsese pe 
anchetatorii lui că acei câţiva „criminali” cu care conspirase 
muriseră cu toţii. 

Şi astfel Vivian, nu fără temeri, călători la Shanghai 
pentru a-şi verifica poziţia. La controlul actelor de identitate 
autorităţile nu-i acordară o atenţie specială; era deci din 
nou liberă să călătorească pe Continent. Existau, de bună 
seamă şi alte căi de a schimba lucrurile, şi una dintre 
acestea părea să fie postul de comprador oferit de Duncan 
Mackintosh. Zeița cerurilor făcuse restul sub înfăţişarea 
unui fost student din Chengdu de la care avea să afle că 
agenţii Tai-Pan-ului ei gwei/lo au o puternică influenţă în 
lumea afacerilor, din Hong Kong-ul demonului Două-Cărări 
Wong Li. 


20 


Millicent Mackintosh stătea cu picioarele încrucişate pe 
o margine a patului lui Vicky din spitalul „Matilda”, răsfoind 
visătoare paginile ultimei reviste „Elle de Chine”. De partea 
cealaltă, Melissa manevra telecomanda televizorului şi o 
ţinea la curent pe Vicky cu întâmplările zilei, făcând în 
continuare speculaţii cu privire la anonimul admirator care-i 
trimisese buchetul de trandafiri. Millicent pleda în favoarea 
lui Chip, în vreme ce Melissa bănuia că e vorba de un 
individ însurat. 

Ziua de muncă se încheiase, iar pieţele se închiseseră. 
Ultimul manager al lui Vicky se dusese la Peak să-şi 
prezinte raportul. Simţind că-i pocneşte capul de durere din 
cauza televizorului, care oferea o paletă de programe, de la 
operă chinezească siropoasă, cântăreţi pop, reportaje, 
concursuri, varietăţi, reluări de filme americane până la 
trăncăneala cantoneză, Vicky era pe punctul să-i ceară 
Melissei să-l închidă, când un interviu în direct îi atrase 
atenţia. 

— Opreşte! 

— Poftim? 

— Melissa, dă înapoi... nu, celălalt... aici! 

— Dar nu sunt decât nişte chinezi. 

— Sunt părinţii lui Alfred Ching; dă sonorul mai tare. 
Alfred Ching - proaspătul şi renumitul bogătaş, ultimul erou 
legendar al oraşului (presupusul admirator care pretindea 
că trandafirii erau un substitut pentru un telefon amical cu 
o veche prietenă ţintuită pe patul spitalului) era idolul Hong 
Kong-ului. Fotografia lui se afla în toate ziarele şi revistele; 
profitând de faptul că era plecat în străinătate, mass-media 
îi descoperise părinţii şi îi asalta cu întrebări. 

— Dă sonorul mai tare. 

Un reporter chinez cu răsuflarea întretăiată intervieva 
un cuplu între două vârste în faţa micului lor restaurant din 
Kowloon. Dincolo de cadrul uşii iluminat cu neon roşu se 


vedeau scările care duceau la etajul doi în restaurant şi în 
dreptul lor o pereche de fete drăgălaşe în cheongsam erau 
nepoatele de cincisprezece ani ale lui Alfred, care urmau o 
şcoală de programatori de sisteme. Mama lui purta o 
pijama neagră lălâie, iar tatăl, un halat alb imaculat de 
bucătar. Amândoi zâmbeau forţat, fiecare dezvelindu-şi 
câte un dinte de aur. 

— Ce spune, Melissa? 

Melissa excela în cantoneză, pe care Hugo o încurajase 
să o înveţe încă de la cinci ani, în vreme ce Millicent, la fel 
ca şi mătuşa ei Vicky, se profilase pe mandarină. 

— Ei spun: „Noi încă muncim la restaurantul nostru”. 
Reporterul a întrebat: „Aveţi de gând să vă retrageţi acum 
că fiul dumneavoastră este atât de mare... hmm, 
proprietar...” Părinţii lui Alfred începură să râdă stânjeniţi, 
apoi mama lansă câteva sfaturi domestice pe care chinezii 
de o anumită vârstă le apreciau. Melissa traduse 
comentariul ei care suna cam aşa: „Bătrânul care locuia la 
graniţă şi-a pierdut calul...” 

— Poftim? Vă rog, un alt traducător! 

— E un proverb tâmpit... 

Tatăl lui Alfred dădea din cap cu înţelepciune şi până şi 
zelosul reporter părea tulburat de semnificaţia zicalei 
potrivit căreia banii nu aduc fericirea. 

— Oricât ar fi Alfred de bogat, ei vor continua să lucreze 
în restaurantul lor, spuse Melissa. Ei mai spun: „... cu cât 
ajungi mai sus, cu atât te loveşti mai tare dacă se întâmplă 
să cazi... şi cine ştie ce va mai urma...” 

— Sunt nebuni, spuse Millicent; ar putea să nu mai 
muncească. 

— Probabil că le place prea mult restaurantul lor, 
explică Vicky. Pentru ei e mare lucru, au venit din Canton şi 
au început-o de la zero. 

— Dar, tanti Vicky, Alfred nu este la fel de bogat ca 
Două-Cărări Wong? 

— Nu prea. El de-abia s-a lansat în afaceri. Deocamdată 
ocupă doar postul de director al unui consorţiu şi deţine cea 
mai scumpă clădire din Hong Kong, însă Două-Cărări l-ar 


putea cumpăra într-o secundă. 

— Este la fel de bogat ca noi? 

— Noi nu suntem bogaţi, preciză Melissa. Mami spune 
că averea noastră încape într-un cărucior. 

Vicky o săgetă cu privirea pe Fiona care avea o idee 
exasperantă despre sinceritate în relaţiile cu copiii. 

— Ce mai spune reporterul? 

— „Vă surprinde ascensiunea rapidă a fiului 
dumneavoastră?”, traduse Melissa. 

— „Dacă cultivi pepeni, răspunse tatăl lui Alfred, culegi 
pepeni”. 

Veni apoi ultima întrebare cu care se încheia orice 
interviu: 

— Vă temeti de schimbarea drapelului? 

— „Oamenii trebuie să mănânce, spuse el şi de aceea 
avem de gând să păstrăm restaurantul”. 

— Deci sunteţi optimist în privinţa celor de pe 
Continent? 

— Sigur că da, interveni mama lui Alfred şi zâmbetul 
care le înflori pe buze se fixă pe ecran ca o glazură de 
zahăr. 

— Toţi suntem, spuse reporterul către cameră, datorită 
întreprinzătorului dumneavoastră fiu, şi în deplină 
cunoştinţă de cauză, adăugă: preţurile proprietăţilor 
imobiliare în Central, Causeway Bay, North Point şi Kowloon 
au crescut cu 23% în două săptămâni. 

Tulburările care au marcat sosirea Anului Nou au fost 
uitate de îndată ce consorțiul lui Alfred a pus banii jos şi, 
cum era de aşteptat, Hong Kong-ul înnebunise de-a binelea. 
Speculanţii cumpărau şi vindeau proprietăţi la preţuri atât 
de piperate, încât în Colonie începură să se reverse fluvii de 
bani din Australia, Tokyo, California şi Londra. 

În cele cinci luni care rămăseseră până la preluarea 
controlului de către China, acţiunile MacF crescuseră pe 
hârtie cu 50%. Vicky, al cărei tată avusese întotdeauna un 
remarcabil simţ al pulsului pieţei, se întreba ce să vândă 
înainte ca buba să plesnească. 

China trebuia să-i confere lui Alfred Ordinul lui Mao. 


Aparatul birocratic din Beijing nu putea imagina ceva mai 
măreț decât un asemenea avânt al proprietăţilor, chiar 
acum, înainte de Răsturnare. 

Interviul se încheiase, feţele lor dispăruseră de pe 
ecran, şi numai Vicky intuise complexitatea expresiei lor. 
Asemenea milioanelor de oameni aparţinând celor „O sută 
de Vechi Nume” de vârsta lor, ei hotărâseră să fugă de 
haos, mânaţi de o puternică forţă spre un țărm întunecat, 
unde îi aştepta o muncă istovitoare de câte şaisprezece ore 
pe zi şi unde viaţa lor de familie avea să constituie un solid 
bastion. În spatele zâmbetului lor se ascundea certitudinea 
că reporterului îi scăpase esenţialul. 

Vicky apucă receptorul şi îi spuse Melissei să dea 
sonorul televizorului mai încet. Numerele fiecărui manager 
al MacF erau conectate la firul ei direct. Trei o legau de 
James Wade, directorul terenurilor şi domeniilor MacF. 
„Regret că te deranjez de la masă, Jim. Vom avea nevoie de 
o listă mâine dimineaţă cu fiecare ofertă primită săptămâna 
asta, la 40% peste valoarea de luna trecută... Da, îmi 
amintesc ce am convenit ieri, dar m-am răzgândit. Vom 
putea vinde câteva de îndată ce se va deschide 
testamentul. Tata spunea că tot ce creşte azi, mâine poate 
să scadă... Nu, ripostă ea. Nu vreau să risc... Imi dau seama 
cât durează să adunăm toate proprietăţile noastre... Când 
toate aceste preţuri se vor prăbuşi, vreau să dispunem de 
lichidităţi. Cu puţin noroc, vom avea ceva mai multe bunuri 
în Hong Kong”. 

Puse telefonul jos şi parcă-l văzu pe Wade cum îi toarnă 
soţiei un nou pahar de martini înainte de a-şi relua 
comentariile plicticoase despre  impetuoasa fiică a 
bătrânului Tai-Pan: „Poate n-ar fi rău să cumpărăm cabana 
aceea din Vence, draga mea. Nu-i aşa că ar fi nostim ca 
Faţa Bătrânului Dragon să n-o fi inclus în testament? 
Desigur, să-i rămână partea ei, dar să lase MacF pe mâna 
unor profesionişti - britanici sau chinezi - care mai ştiu câte 
ceva despre Hong Kong”. 

— Tanti Vicky, ce înseamnă lichidităţi? 

— Înseamnă să ai bani gheaţă în mână, să poţi încheia 


afaceri în timp ce alţii n-au decât să se ducă naibii cu 
averea lor în cărucior. Să păstraţi bine secretele pe care le 
auziţi cu urechile astea mari de sub pălăriile voastre, 
micuţelor domnişoare, pentru că nu vreau ca mămicile şi 
tăticii colegilor voştri să intre în panică, aţi înţeles? 


— Bună dimineaţa, Victoria! Eşti gata să ieşi în lume? 

Medicul ei era un tânăr englez cam de vârsta ei, la fel 
de fermecător ca un star dintr-un siropos film britanic. Era 
chiar frumos şi în zilele ei bune s-ar fi gândit că ar fi meritat 
să petreacă un week-end cu el la ţară, într-o căsuţă 
departe de China. 

— Încă nu simt mirosul trandafirilor. 

— Aşa se întâmplă când te izbeşti cu capul de catargul 
iahtului. 

— Dar a trecut mai bine de-o lună, Gordon. 

Gordon îi îndreptă un fascicul de lumină spre unul din 
ochi şi îi studie reacţia. 

— Pot fi şi ani... fetiţo! Cum ţi s-a părut azi gustul 
micului dejun? 

— Groaznic, dar m-am obişnuit. 

Îi controlă şi celălalt ochi. 

— Mulţumeşte zeilor tăi creştini şi păgâni că poţi vedea, 
poţi auzi, poţi vorbi şi că îţi aminteşti numele meu; şi cel 
mai grozav lucru e că poţi ieşi din spital chiar în dimineaţa 
asta. 

— Era şi timpul, mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru tot, ai 
fost o gazdă minunată. 

— De fapt, doctorul Cha a fost de părere că n-ar fi rău 
să te mai destinzi, zâmbi el şi îi luă pulsul. l-am spus şi lui 
că refacerea ta s-ar putea accelera dacă anonimul cu 
trandafirii ar apărea în carne şi oase. 

— Doctorul Cha profită de faptul că m-am lovit la cap şi 
nu la un braţ. Mă voi destinde foarte bine cu un whisky 
dublu. 

— Nu încă, te rog, îi spuse Gordon speriat. Nu, până nu- 
ţi voi permite eu. 

— Să fiu cinstită, numai când mă gândesc la el mi se 


face greață. 

— Ei, bine, atunci îmbracă-te şi trimite un camion 
pentru toate aparatele astea. Ne vedem săptămâna 
viitoare. Îşi strânseră mâinile şi o sărută pe obraz. Vicky îi 
înmână un plic roşu. 

— Kung Hay Fat Choi! 

— Ce e asta? 

— Lai see - bani norocoşi. 

— Asta e pentru copii. Deschise plicul şi privi cecul. Dar, 
aici sunt o groază de bani, Victoria! 

— Surorile mi-au spus că ai datorii la clinica ta pentru 
bătrâni din Western. E de rău augur să închei anul cu 
datorii. 

— De fapt, înainte de Anul Nou ne descurcam destul de 
bine, dar vandalii i-au dat foc. Mulţumesc, Victoria. Un an 
fericit al Boului! Avem nevoie de tot norocul din lume, nu-i 
aşa? 

Vicky se îmbrăcă încet cu o fustă şi bluză roşie din 
mătase pe care i le adusese Fiona. Deşi n-avea poftă de 
mâncare luase ceva în greutate, dar Fiona cea înţeleaptă îi 
alesese o fustă în cute. Îşi puse încălţăminte cu tocuri 
joase, nesimţindu-se prea sigură pe tocuri înalte. Işi 
pieptănă părul pentru a treia oară şi se întrebă în oglindă 
cum să-l coafeze, când o undă de teamă o cuprinse, chiar 
acum la ieşirea din spital. Aici se simţise în siguranţă. 
Ultima ei amintire despre lumea exterioară era Mandalay 
care se scufunda sub ea. 

— Intră! răspunse ea auzind o uşoară bătaie în uşă. 

Steven Wong intră cu un braţ încărcat cu flori de cais. 

— Bună dimineaţa! 

— Tu? Fiul lui Două-Cărări Wong era ultima persoană pe 
care s-ar fi aşteptat s-o vadă. 

— Noroc bun în relaţia băiat-fată şi îi puse în braţe 
florile. 

— Nu cumva tu eşti acela care trimite mereu trandafiri? 

Faţa lui Steven Wong se lumină de un surâs fermecător. 

— Chiar dacă n-aş fi eu acela, aş spune că eu sunt. 

— De ce n-ai venit în persoană? 


— Detest spitalele. Am aflat că îţi dau drumul azi şi m- 
am gândit că poate ai vrea să facem un tur cu maşina. 

— De unde ai aflat că ies azi? 

— Ei, Fiul Numărul Unu al lui Două-Cărări Wong ştie tot. 
Cum crezi că se câştigă pariurile la cursele de cai...? Ce-i cu 
tine? Nu te simţi bine? 

Vicky se întoarse la pat şi se aşeză încet tulburată, 
întrebându-se dacă fiul lui Două-Cărări Wong ştia că tatăl 
lui îi ucisese tatăl. 

— Nu vrei să chem doctorul? 

— Nu! N-am nimic, cred, doar o uşoară ameţeală. Ea îi 
cercetă chipul speriat la gândul că s-ar putea prăbuşi în 
faţa lui. 

— Am auzit că eşti bine... Ascultă, îmi pare rău de tatăl 
tău. 

— Mulţumesc! 

— Cred că avem multe în comun cu taţii noştri, nu 
crezi? 

Vicky îl cerceta atent, fără să-i scape nici un detaliu 
privitor la expresia feţei sau inflexiunile vocii. 

— Ei erau concurenți, protestă ea, respingând 
comparaţia. 

— Nu mă refeream la ei, ci la noi doi, în calitate de copii 
ai lor, adică, ştii..., vreau să spun că amândoi sunt dificili şi 
e greu să le ţii piept... Din câte am auzit, tu te-ai descurcat 
mai bine cu al tău decât eu cu al meu. 

— În schimb, eu nu ştiu nimic despre relaţia ta cu el, 
spuse Vicky. 

— Ţie nu ţi se spune Cărare-Barată, iubito, ţi se spune 
Fiica Dragonului: ăsta e un mare compliment... Hei, ce-ai 
zice de un picnic? Undeva afară, poate mergem până sus la 
Shek-O. 

— Trebuie să trec mai întâi pe la birou. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— Te conduc eu, e-n regulă? Stătea în faţa ei mutându- 
şi greutatea de pe un picior pe altul şi netezindu-şi părul 
negru şi mătăsos cu degetele sale fine. 


Vicky nu-şi dezlipea privirea de pe faţa lui, întrebându- 
se dacă Două-Cărări Wong îl indusese pe acest frumos play- 
boy în planurile sale conspirative prezente sau viitoare. 
Exista un singur mod de a afla dacă el îl trimisese pe 
Steven să facă tatonări în legătură cu dovezile pe care le 
adunase tatăl ei împotriva lui Două-Cărări Wong. 

— OK, spuse ea, mulţumesc. Accept. 

— Dar de data asta te rog să nu mai sari din maşină. 

— Fără promisiuni. 

El venise cu maşina sa roşie Bentley cu care o luase de 
Anul Nou. Peste acea noapte, cu cinci săptămâni în urmă, 
părea că trecuseră ani... Steven observă că bluza ei se 
potrivea grozav cu culoarea maşinii şi timp de o secundă 
Vicky se gândi înfuriată că el îi ceruse Fionei să i-o aducă. 
Trase capota şi deasupra capetelor lor văzu cerul tulburător 
de mare, dar razele blânde şi domoale pe care le arunca 
soarele acelui miez de iarnă pe braţele ei îi făceau plăcere. 
Adierea vântului spulberă petalele mici ale florilor. El 
conducea cu viteză pe bulevardele care duceau spre Peak, 
strecurându-se cu măiestrie printre celelalte maşini dar 
încetinea brusc când îşi dădea seama de starea ei de 
încordare. 

— Ce ciudat mi se pare să fiu din nou afară! Am stat 
ferecată atât de mult timp între patru pereţi! 

— Sărmana de tine, prin ce-ai trecut. Între timp, Hong 
Kong-ul a fost atins de paranoia. Niciodată nu s-au mai 
organizat atâtea petreceri. Oamenii se comportă ca şi când 
China va interzice de mâine băutura, mâncarea şi relaţiile 
sexuale. Săptămâna trecută cinci babalâci au făcut infarct 
din cauza excesului de băutură. 

— Presupun că şi tu ai fost foarte ocupat. 

____— Intotdeauna sunt, mai ales la sfârşit de săptămână. 
Işi înşiră rapid o listă a divorţurilor şi combinațiilor 
amoroase notorii şi-i relată câteva cazuri de beţie publică în 
care protagoniştii erau indivizi foarte cunoscuţi sau mai 
puţin cunoscuţi. Începând de la omul de rând până la cei 
mai înalţi funcţionari, toată lumea trăia în climatul 
„sfârşitului de lume” care fusese întronat în Colonie. 


— Crezi că e adevărată povestea aceea din ziare? 
întrebă el pe când maşina intra în şuvoiul traficului din 
districtul Causeway Bay. 

— Care poveste? 

— Despre felul în care traulerul acela s-a năpustit 
asupra voastră răsturnându-vă, fără să se fi oprit. 

— Era un vas destul de mare, iar ceața atât de deasă, 
încât nu ne puteam zări nici propria noastră proră. Cred că 
nici ei nu şi-au dat seama că ne-au izbit. 

— Ei, asta-i o poveste de adormit copii. 

În depărtare, deasupra străzilor aglomerate zări zidurile 
aurii ale clădirilor Mackintosh-Farquhar. 

— A mai fost ceva, ce nu s-a scris în ziare. 

— Ce? 

— Tatăl meu nu a murit imediat. M-am căţărat din nou 
pe vas şi am putut sta de vorbă cu el, în ceasul al 
doisprezecelea. 

— Şi ce-a spus? 

Evident, ardea de nerăbdare să ştie ce anume şi 
probabil că acesta era motivul pentru care venise după ea, 
la spital: să o sondeze în legătură cu dovezile, dovezi şi iar 
dovezi... 

— În sfârşit, am putut afla cum stăm unul faţă de 
celălalt. 

— Cum adică? 

— Ca nişte rivali care s-au confruntat cu îndârjire în toţi 
aceşti ani! 

— Şi ce a spus? insistă el. 

— Detaliile nu sunt esenţiale. 

— Asta-i adevărat, spuse Steven posomorât, dar cel 
puţin discuţia a fost folositoare pentru tine? 

— Da, spuse ea, aşteptând ca el s-o asalteze cu alte 
întrebări. 

— Şi după asta a murit? 

— Da. 

— Afurisită treabă, spuse Steven şi Vicky îl privi fix. 
Părea sincer. 

— Oricum e mai bine decât să nu fi discutat niciodată. 


— Crezi că ar fi cazul să vorbesc şi eu cu tatăl meu? 

— Ce ai avea de pierdut? Vicky dădu din umeri mimând 
nepăsarea. 

— De fapt, nici n-am ce să-i spun. Eu nu sunt Fiica 
Dragonului, ci un individ oarecare cu un tată bogat. E prea 
târziu să mai stau de vorbă cu el, am aproape patruzeci de 
ani. 

— Asta nu înseamnă că eşti bătrân. 

— Da, dar ne aflăm în Hong Kong. Cine vrea să dea 
lovitura trebuie s-o facă la douăzeci de ani. 

— Parcă ţi-ai plânge singur de milă, spuse Vicky 
zgândărindu-l. 

— Pe toţi dracii, nu! Steven râse şi îşi retrase capul din 
lumina soarelui care-i bătea în ochii săi gri-verzui. La urma 
urmei, am şi eu partea mea de activitate. 

— Lucrezi pentru tatăl tău? 

— Doar pentru asta m-a adus înapoi, să-i supraveghez 
vasele dotate cu cazinouri. A mai achiziţionat două vechi 
pacheboturi ancorate în larg şi se pregăteşte să cumpere şi 
pe QE2 care e un adevărat cazinou plutitor. În fiecare 
noapte parcurg câte douăsprezece mile. 

— A avut vreodată încredere în tine? 

— În mine? Glumeşti. 

— Îţi cere să-i faci servicii speciale? 

Steven se întoarse brusc şi o privi drept în ochi. 

— Ca de pildă, ce? 

— De exemplu să mă spionezi pe mine. 

— Ohooo! Ce spui, scumpo? 

— Steven, vreau să cobor, iau mai bine un taxi. 

— Hei! Stai! Aşteaptă! 

— Pentru ce? 

— OK, mi-a spus să te urmăresc. 

— Şi tu ai acceptat. 

— Pentru mine nu are importanţă; oricum o făceam şi 
aş fi fost mereu în preajma ta. 

— Te rog, opreşte maşina. 

El făcu o manevră neregulamentară în ciuda claxoanelor 
iritate. 


— Ascultă, pe mine nu mă interesează ce vrea el să afle 
despre tine. 

— Şi ce vrea de fapt să ştie despre mine? 

— N-a zis nimic; aşteaptă mai întâi să te abordez şi 
poate că după aceea o să-mi spună. 

— Asta sună de parcă a mai făcut-o şi altă dată. 

— O dată sau de două ori, îi răspunse Steven şi făcu o 
grimasă de dezgust. Ştii că eu sunt meşter în culegerea 
informaţiilor de la doamnele din executiv. 

— Apreciez sinceritatea ta. Mulţumesc pentru transport. 

— Hei, te rog, nu pleca! 

— Ce-ţi închipui despre mine, că sunt cumva într-o 
doagă? Cel mai puternic şi de temut om de afaceri din 
Hong Kong îşi trimite feciorul să mă spioneze şi tu ai vrea 
să stau cu mâinile în sân, să mă las sfârtecată? 

— Promit să nu te mai întreb nimic. 

— Şi ce-o să-i spui despre mine? 

— Nimic. 

— Şi cum rămâne cu hsiao? 

— La dracu cu ataşamentul filial; nu face decât să se 
folosească de mine. 

— Nu va fi dezamăgit? 

— S-a obişnuit cu asta, spuse Steven. Nu şi-a făcut prea 
multe iluzii în privinţa mea. 

— Dar cu MacF cum rămâne? 

— O să-i spun că am vorbit doar despre mine. Fii 
liniştită, îţi voi păstra cu străşnicie secretele. 

— Dar e o nebunie! De ce aş avea încredere în tine? 

Steven se apropie de ea şi îi atinse faţa; contactul cu 
degetele lui fine nu-i displăcu. 

— Tu ştii sigur ce vreau eu de la tine. 

— Ce anume? 

— Oricum, nu are nici o legătură cu informaţiile despre 
tine. Se înscrise în traficul aglomerat, tăind calea unui 
camion de pe Continent încărcat cu buşteni şi vreo şase 
ţărani obosiţi cocoţaţi deasupra, care priveau în jos, spre 
Bentley. 

— Ascultă, Vicky, n-ai vrea să petrecem împreună Anul 


Nou Chinezesc? 

— l-am promis lui Alfred Ching. 

— Am aflat că este la Vancouver şi că are ceva 
probleme financiare. 

— M-aş mira. 

— Poate sunt numai zvonuri. Oricum, dacă nu se 
întoarce, te-aş ruga să mă ai în vedere. 

li surâdea ideea de-a petrece o noapte cu Steven Wong 
şi, oricât de ciudat părea, se simţea în siguranţă în 
compania lui. 

După toate probabilitățile, cel care îl trădase pe tatăl ei 
lui Două-Cărări Wong, făcea parte din anturajul MacF, căci 
numai aceştia ştiau când părăsise serata Duncan. Putea fi 
oricine în afară de mama ei, Fiona şi Peter, singurele 
persoane în care avea încredere. 

— OK, spuse ea, dacă Alfred nu apare la timp, vom fi 
împreună. 

— Grozav! Ei, şi acum ce-ai spune de un picnic? Am tot 
ce trebuie în portbagaj, inclusiv Perrier pentru că m-am 
gândit că deocamdată nu poţi bea altceva. 

— Cum de ai ştiut? 

— Am verificat. Doar ştii că-i cunosc pe toţi. Pălăvrăgesc 
cu toată lumea. Mi-au spus că încă nu ţi-a revenit gustul, 
dar şi că îţi plac somonul şi mărarul. E adevărat? 

— Ai trăncănit cu bucătarul spitalului? 

— Şi căpşunile, aşa-i? Avem şi din astea. 

— Da, aşa este şi îi zâmbi puţin nedumerită. 

Opri maşina la jumătatea blocului, înainte de intrarea la 
MacF House. Ei, cum rămâne? 

— Poate o să dorm puţin; aşa m-am obişnuit la spital, să 
dorm şi după-amiezile. 

— Nu-i nimic, tragem pe dreapta amândoi. Lucrez până 
noaptea târziu pe vase şi poate că nu mi-ar strica nici mie 
un pui de somn. Ce zici de picnic? 

Vicky era pe punctul să-l refuze, pe de-o parte fiindcă 
avea un motiv cât se poate de întemeiat, iar pe de altă 
parte nu-şi mai dorea pe viitor asemenea complicaţii. 

— Dacă ai ştii ce mai am în portbagaj!? 


— În afară de somon şi căpşuni... şi de Perrier? Mor de 
curiozitate. 

— Un telefax portabil. 

— Ce? 

— Funcţionează cu baterii, astfel ca doamna Tai-Pan să 
poată transmite instrucţiunile oriunde s-ar afla. Ce zici, 
doamnă Tai-Pan? 

— Bine, accept, şi Vicky râse, simțind cum i se risipeşte 
şi ultima îndoială. 


Încăpătorul portbagaj al Bent/ey-ului mai cuprindea şi o 
splendidă pătură scoțiană de lână în carouri, un recipient 
argintiu pentru şampanie decorat cu scene de vânătoare 
stil Victorian, un frumos coş împletit cu veselă chinezească 
Royal Doulton şi cristaluri Stuart, o vază chinezească cu 
trandafiri şi o colecţie de casete cu muzică country stereo 
pentru maşină. 

— Cum ai ştiut că-mi place muzica country? 

— Fiul lui Două-Cărări Wong ştie tot. 

— Mă cam sperii când îmi vorbeşti aşa! 

Steven îi aruncă o privire posomorâtă în timp ce 
întindea pătura pe iarbă. 

— Mai bine spus, fiul lui Două-Cărări Wong cunoaşte tot 
ce nu este important; doar fleacuri, e-n regulă? 

— OK, te rog, iartă-mă. 

În maşină, Steven îi dăduse ochelari de soare, iar acum 
îi întinse o frumoasă pălărie de pai pe care ea însă o refuză 
deoarece blândele raze de soare care-i cădeau pe piele îi 
făceau bine. Briza mării era aproape caldă şi venea din sud 
înlocuind musonul mai rece din nord-est a cărui intensitate 
începea să slăbească la începutul acestui an. 

Tatăl meu a murit încercând să-l distrugă pe tatăl lui, se 
gândea ea. Oare ce caut eu aici? Singurul răspuns 
acceptabil era că trebuia să-l testeze pe Steven. Dar nu 
cumva el trecuse deja testul? 

— Ţi-e foame? întrebă Steven şi o invită să ia loc lângă 
el cu un surâs dezarmant. Ea îngenunche şi acceptă 
paharul de cristal cu apa gazoasă. Noroc! spuse el. 


— Te rog, nu te abţine de la băutură din cauza mea. 

— Nu-i nimic. O să beau puţină şampanie mai târziu. 

— Cred că şi eu voi bea. 

— Poate că nu e cazul încă, o preveni el. 

— l-am ascultat pe doctori cu sfinţenie o lună întreagă; 
m-am săturat de atâta supunere. 

— Atunci ţi-ai găsit omul. 

Cu gingăşie, aşa cum făcea totul, îi luă din mână 
paharul cu Perrier şi îl schimbă cu un altul, luă apoi sticla de 
şampanie aburindă din coşul împletit, recolta Moet. în tot 
timpul operaţiunii de destupare a sticlei, Steven o sorbi din 
ochi pe Vicky. 

— N-am văzut niciodată pe cineva atât de seducător 
dimineaţa şi nici măcar nu e ora prânzului. Când se 
întunecă ce faci? 

— E vorba de reputaţia mea, zâmbi Steven. Dar să ştii 
că nici tu nu eşti mai puţin seducătoare în aşteptarea 
evenimentelor. 

— Nu se va întâmpla nimic, Steven, îţi observ doar stilul. 
Vicky îşi întoarse privirea de la el şi o aţinti asupra mării 
albastre-verzui ce se întindea la picioarele promontoriului 
Shek-O. Apa era calmă, scăldată de razele soarelui şi ici şi 
colo, pămătufuri de fum se ridicau din coşurile vaselor cu 
pânze sclipitoare asemenea unor micuţe oglinzi albe- 
argintii. 

Reputația lui Steven o tulbura. Se simţea puternic 
atrasă de el, dar nu-şi dorea un loc pe lista lui de cuceriri 
deloc măgulitoare pentru ea şi nici nu avea intenţia să-şi 
vadă fotografia în ziarele de scandal alături de favoritul 
play-boy al Coloniei. 

— Pot să-ţi întrerup firul gândurilor cu un toast? întrebă 
Steven, oferindu-i paharul. 

— Depinde pentru ce toastâăm? 

— Ai exprimat adineauri aprecieri la adresa forţei mele 
de seducţie matinală. Pot să-ţi citez un poet? 

— Pe care? 

— Pe Lao-tzu. 

— Oh, da, te rog. 


— „Aşa cum un vârtej nu durează o dimineaţă întreagă, 
tot aşa o ploaie torențială nu ţine toată după-amiaza”. 
Noroc! 

— Pariez că spui acelaşi lucru tuturor femeilor. 

— Nu sunt vestit pentru elocinţa mea, Vicky. 

— Şi atunci, de ce-aş avea cuvinte de laudă la adresa 
ta? 

— Mai am un citat din Lao-tzu care exprimă mai bine 
ceea ce vreau eu să spun: „Acela care veghează... 
învinge...”. 

Steven ţinea în mâini ambele pahare; Vicky luă unul şi, 
după ce ciocniră, îl duse la buze şi sorbi cu înghiţituri mici. 

— Oh, Dumnezeule, e delicios! Incet, plăcuta licoare i se 
strecură prin vine, colorându-i uşor obrajii. Oh, Cerule! Se 
simţea atât de fericită, curajoasă şi teribil de liberă. Să fi 
fost asta „o ploaie torențială” inspirată de „Nori şi Ploaie”? 

— Acum, cine pe cine seduce? întrebă Steven şi râse. 
Desigur, „norii şi ploaia” ar trebui să înceapă încet şi să 
dureze mai mult decât o răpăială, nu crezi? 

— Ar fi ideal. 

— Şi dacă n-ar fi ideal, tu n-ai face-o? 

— Crezi în sex perfect? 

— Sigur că da. 

— Şi cum o fi asta? 

— Habar n-am, încă nu mi-a fost dat să întâlnesc aşa 
ceva. Tu ce crezi? 

— E posibil atunci când amândoi vor acelaşi lucru, în 
acelaşi timp. 

— Eşti foarte ciudată şi complicată, Vicky, zise Steven 
scuturându-şi capul îngândurat. Totul la tine este foarte 
serios. N-am dreptate? 

— Foarte! 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii foarte bine. 

— Atunci ghiceşte. Ea se culcă pe pătură privind cerul şi 
trăgând cu putere aer în piept. In depărtare se auzeau 
valurile spărgându-se de stânci. Nu-i aşa că-i minunat? 


— Vrei puţină muzică? 

— Nu, vorbeşte-mi tu; îmi place să te ascult. 

— Atenţie! Dacă ai provocat un băiat chinez la vorbă, el 
va aborda un singur subiect. 

— Şi care este acela? Vicky întoarse spre el un chip 
surâzător şi îşi plimbă alene privirea pe frumoasa lui faţă. 

— Mama lui. 

— Mama lui? 

— Da, era blondă ca tine. 

— Spune-mi mai multe despre ea. 

— Juca tenis, era foarte frumoasă, ca tine. 

— Sunteţi apropiaţi? 

— A murit când aveam cinci ani. 

— De ce a murit? 

— După spusele lui amah, de inimă rea. 

— Tatăl tău a părăsit-o? 

— Nu. Asta-i tot ce ştiu. Aşa îmi spunea bătrâna mea 
amah care a murit şi ea curând după mama. Cine ştie? 
Poate la mijloc o fi fost o poveste romantică? Steven căzu 
pe gânduri. 

— Tristă poveste pentru un băieţel de cinci ani. 

— A murit în Anglia, ceea ce mă face să cred că ea l-a 
părăsit pe tata, dar el nu-mi vorbeşte niciodată de ea. Poţi 
crede că fiorosul Două-Cărări Wong a jelit o femeie timp de 
treizeci şi cinci de ani? Şi acum mă întreb ce naiba s-o fi 
întâmplat? 

— Am impresia că-ţi plângi singur de milă ca şi cum te- 
ai afla într-un moment de răscruce. 

— Chiar şi un p/ay-boy poate trece prin perioade de 
criză la jumătatea vieţii. 

— Nu eşti chiar atât de derbedeu precum vrei să pari. 

— Ei, Vicky, după mine, nu există nici o deosebire între 
chinezoaice şi gweipo. Cu cât o femeie e mai bună, cu atât 
tipul de lângă ea e mai rău şi în zadar încearcă ea să-l 
aducă pe calea cea bună. la-l aşa cum e şi nu-ţi irosi 
rezervele de compasiune. 

— Şi dacă băiatul e mai bun decât crede el? 

— Asta nu-i treaba ta. 


— Nu mai vreau să te aud căinându-te. 

— Ai fost vreodată căsătorită? 

— Da. 

— Pariez că el nu era derbedeul care pretindea că este. 

— Nu era deloc derbedeu. 

Vicky îşi întoarse faţa de la el simțindu-se mai mult 
jignită decât supărată. Un imens vas roşiatic de linie 
aparţinând flotei World Ocean ieşea din canalul Lamma; ea 
îi urmări cu ochii împăienjeniţi de lacrimi silueta 
dizgraţioasă. 

— Şi ce n-a mers? 

— Era doar... copleşit; cred că îl dominam prea mult. 
Oh, Doamne, nu ştiu. La fel s-a întâmplat şi cu ultimul meu 
prieten, nici unul dintre ei nu a fost destul de tare, asta-i 
sigur. 

— Îmi pare rău că ţi-am răscolit amintirile. Poate m-am 
cam grăbit cu întrebările, dar îmi dau seama că noi doi ne 
simţim bine împreună, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. 

— Puțin somon? 

Vicky se întoarse din nou către el, se propti într-un cot 
şi, fără să ştie de ce, îşi dădu seama că scăzuse în ochii lui. 

— Ştii ce lucru ciudat s-a întâmplat cu fratele meu cel 
mic, Peter? De la moartea tatălui meu, el a evoluat în 
salturi şi cred că şi eu mă aflu în aceeaşi situaţie. Mă simt 
uneori atât de întoarsă pe dos, sfâşiată lăuntric, dar asta nu 
mă împiedică să mă bucur că sunt cu tine aici şi... atât de 
liberă. 

Steven o mângâie uşor pe obraz. Ea se aştepta s-o 
sărute pe buze, dar nu o făcu, ci se mulţumi să-şi plimbe 
degetele pe chipul ei. 

— Ce vrei, Steven? 

— Văd că devii o ţintă mobilă, îi răspunse el. 

— Ce vrei să spui? 

— Începusem să fac curte unei fete drăgălaşe şi vesele 
şi ea se transformă sub ochii mei... într-un frumos Dragon 
Zburător... înfometat, liber şi plin de speranţe. O să prind şi 
eu aripi! 


Privirile li se contopiră. În acel moment, amândoi erau 
frumoşi şi plini de speranţă, iar Vicky simţea că îi poate 
încredința întreaga sa viaţă. 


21 


George Ng, fostul comprador al întreprinderilor 
Mackintosh-Farquhar înainte de angajarea lui Vivian Loh, 
era chinez şi urmase studiile în Anglia. Vorbea o engleză de 
Oxford, purta costume de pe strada Jermyn, slujea ca 
diacon la Biserica Anglicană şi, sub paravanul unui Consiliu 
al Coroanei, desfăşura o activitate nebuloasă, cu ramificații 
în est. Biroul său din Districtul Central, despărţit de exterior 
prin ferestre triple, era atât de liniştit, încât Vicky se simţi 
tentată să tragă la o parte draperiile pentru a se convinge 
că Hong Kong-ul nu dispăruse între timp. 

Cu faţa sa calmă gălbuie, Ng urmărea detaşat chipurile 
membrilor familiei Mackintosh, în timp ce aceştia luau loc 
pe scaune în faţa lui: Vicky, mama ei Sally, Peter, Mary Lee 
şi Fiona însoţită de cele două fetiţe. Dacă bătrânul mai 
păstra resentimente pentru pierderea postului său în cadrul 
întreprinderii sau dacă era supărat pentru că fiului lui nui 
se mai permisese să continue legăturile tradiţionale dintre 
familia Ng şi Vajnica şi Atotputernica, ori dacă era mâhnit 
pentru dispariţia fostului său patron, nimic din toate 
acestea nu se putea citi pe chipul său. Dar când începu să 
vorbească, Vicky care-l cunoscuse întotdeauna ca pe 
unchiul Ng, crezu că desluşeşte o undă de satisfacţie 
pentru faptul că Duncan Mackintosh îl învestise cu această 
ultimă împuternicire. 

— Bună dimineaţa tuturor! A fost dorinţa Tai-Pan-ului ca 
eu să rămân avocatul său personal şi de aceea voi da citire 
ultimului său testament. Veţi constata cu uşurare că, în 
ciuda dispariţiei sale premature, afacerile lui sunt în bună 
rânduială, întreprinderea Mackintosh-Farguhar fiind lăsată 
pe mâini bune. Conştient de dificultăţile perioadei pe care o 
traversăm Tai-Pan-ul s-a străduit să-şi ia toate măsurile de 
precauţie. 

Vicky nu se aştepta la cine ştie ce surpriză, aşa încât 
începu să rătăcească cu gândurile la Steven Wong, la 


incandescenta amintire a picnicului de la Shek-O, la 
masajele lui Mary şi în final la durerile ei de cap care 
aproape că dispăruseră. Vedea parcă aievea chipul lui 
Steven cu zâmbetul lui cuceritor şi imaginea acestuia era 
atât de vie, încât uneori un vag surâs îi flutura pe buze. Nu 
mai cunoscuse până acum un bărbat în compania căruia să 
se simtă atât de degajată. El îi anticipa în orice moment 
dispoziţia sufletească, deşi Vicky se deprinsese să-şi apere 
intimitatea. Era asemenea unui cal troian, gândea ea cu un 
surâs tainic, căruia îi permitea să pătrundă în interiorul 
fortăreței ei. 

George Ng începu să răsfoiască hârtiile din faţa lui. 

— Daţi-mi voie să citesc ultimele dispoziţii ale lui 
Duncan Mackintosh, Tai-Pan-ul întreprinderilor Mackintosh- 
Farquhar: „Nepoatelor mele Millicent şi Melissa, mamei lor 
Fiona Mackintosh le las partea cuvenită primului meu 
născut Hugo şi beneficiile respective, dar nu şi controlul 
asupra părţii respective, aceasta rămânând în mâinile 
executorului meu testamentar. 

Vicky o privi pe mama ei care arăta mai curând a stafie 
machiată exagerat, cu prea mult ruj pe pomeţii obrajilor şi 
cu cearcăne vineţii sub ochi; Sally privea plictisită. „Fiona şi 
fetele rămân în grija noului Tai-Pan... Fiului fostei mele soţii, 
Peter Mackintosh... 

— Cum? 

Peter, Mary şi Vicky se ridicară toţi deodată. 

— Ce spune? Stai puţin, unchiule Ng, ce spune el acolo? 

— Imi pare rău, Peter, răspunse avocatul, el nu era tatăl 
tău. 

— Dar cine este? Peter se întoarse perplex spre mama 
lui. Mary rămase cu gura căscată în formă de „O” perfect, 
privindu-l buimăcită pe Peter. 

— Ticălosul, afurisit răzbunător! Sally ţâşni de pe 
scaunul ei şi furia ei crispă frumoasa ei faţă împietrită. Cu 
bărbia ridicată şi semeaţă arăta cu zece ani mai tânără. 

— Cine este, mamă? 

— Nu te necăji, Peter. O bună parte a MacF din 
testamentul lui blestemat este încă a mea. Îmi voi întocmi 


şi eu testamentul şi atunci nu-ţi va mai trebui nimic de la el. 

— Dar mamă, cine este? 

— Nu-i nimic, zise ea, iar Vicky îşi dădu seama că mama 
ei îşi spusese ultimul ei cuvânt în legătură cu acest subiect. 

— Nu te necăji, îl asigură Vicky pe Peter. Asta nu 
schimbă cu nimic lucrurile; era consternată de cruzimea 
tatălui ei. De fiecare dată când era tentată să afirme că, în 
sfârşit, îl cunoaşte bine, apărea un nou şi groaznic secret. O 
privi pieziş pe Mary Lee, al cărei chip exprima deopotrivă 
derută şi mânie. 

— ÎI vom contesta, strigă Mary. Îl vom ataca! 

Asta era tot ce le lipsea - un scandalos proces de 
succesiune în această perioadă tulbure. Multe întreprinderi 
chinezeşti s-au stins lent în vreme ce moştenitorii lor îşi 
disputau drepturile prin tribunale. Brusc, Vicky înţelese 
raţiunea deciziei adoptate de tatăl său. Peter avea să 
plătească pe vecie, dar în acest fel Duncan Mackintosh 
eliminase definitiv ameninţarea ce ar fi planat asupra MacF 
din partea clanului Lee. La urma urmei era o decizie de 
afaceri şi totodată un dar făcut ei. In această situaţie nu 
mai avea de luptat cu fratele său pentru conducerea MacF. 

— Dacă-mi permiteţi să continui, spuse avocatul şi îşi 
drese glasul: „Lui Peter Mackintosh îi las o rentă anuală 
egală cu salariul său actual la firmă, care va creşte 
progresiv în funcţie de rata inflaţiei şi eforturile pe care le 
va depune...” 

Deci mama ei avusese o legătură extraconjugală din 
care rezultase Peter şi acesta era motivul pentru care, în 
disperare de cauză, se apucase de băutură. 

Era uluitor modul în care părinţii ei îşi ascunseseră 
nefericirea conjugală. Cât de mult îi va afecta pe ea şi pe 
Peter acest lucru? Doar Hugo fusese la şcoală, departe de 
casă, rămăsese nealterat şi normal. În acel moment jură în 
sinea ei că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să crească 
copii fericiţi. Analiză imediat legământul ca pe o problemă 
de afaceri şi îşi dădu seama că mersese prea departe, 
anticipând educaţia unor copii pe care încă nici nu-i avea. 
Oricum, se va gândi de două ori înainte să acţioneze şi se 


va strădui să mediteze mai profund asupra impactului pe 
care l-ar putea avea modul ei de viaţă asupra traiului 
copiilor. Dacă exista vreun element de fantezie în acest 
legământ, el avea să fie transpus în realitate. Dacă nu va 
avea propriii copii, va recurge la adopţiune, dar, oricum 
jurase că îşi va asuma răspunderea pentru viitorul acestor 
fiinţe neajutorate. 

George Ng aşteptă stingerea primelor emoţii şi continuă 
lectura testamentului: „Controlul întreprinderilor 
Mackintosh-Farqguhar şi toate bunurile - exceptând anumite 
cadouri destinate servitorilor loiali mie şi fostei mele soţii - 
le revin copiilor mei rămaşi în viaţă.” 

Vicky aruncă din nou priviri furioase, dar Peter şi mama 
ei erau încă sub imperiul primului şoc şi nu-l înregistrară pe 
cel de-al doilea. „Cadourile, continuă Ng pe un ton 
binevoitor, sunt generoase, dar netransmisibile”. Le voi 
înşira mai târziu. În sfârşit, Duncan Mackintosh încheie: 
„Executorul meu testamentar îmi va îndeplini aceste ultime 
dorinţe: aceasta este fiica mea cea mai mare, Victoria”. 

— Tatăl tău a mai anexat o notă, Victoria, în care 
afirmă: „După 157 de ani, creierul Vajnicei şi Atotputernicei 
îl va constitui o femeie. Este rândul tău, Maiestate!” 

Ng se ridică şi înmână testamentul lui Vicky cu tot 
ceremonialul. 

— A fost scris de mână în sediul MacF. Felicitări! Dacă îţi 
pot fi de vreun folos, Tai-Pan, îţi stau la dispoziţie. 

— Când l-a scris? întrebă ea pe un ton dur. 

— In ajunul Anului Nou, zise Ng, arătându-i data şi 
semnătura. 

— Este pe deplin valabil? 

— Şeful Executiv al Hong Kong-ului şi secretarul său au 
fost martori, răspunse George sec. Trebuia să fie cât mai 
solid întocmit pentru a nu putea fi atacat în vreun tribunal 
britanic sau chinez. 

— Aş dori să stăm de vorbă, îi spuse Vicky, privind drept 
în ochii lui cafenii deschis. Acesta părea pe deplin 
satisfăcut. 

— Am şi rezervat o masă la Ffag/le's West, folosind 


denumirea britanică a restaurantului. 

În spatele ei se auzea vocea stridentă a mamei ei. 

— Eu voi întârzia, îi spuse Vicky, mai întâi trebuie să 
stau de vorbă cu fratele meu. 

— Refuz să mai scot o vorbă în biroul avocatului, spuse 
Sally Mackintosh indignată. Vă invit pe toţi la masă pe vas. 

— E o idee excelentă, spuse Vicky. Fiona ia-ţi fetele şi 
pe Mary şi luaţi-o înainte împreună cu mama. Peter şi cu 
mine o să vă ajungem din urmă. 

— Vin şi eu cu tine şi cu Peter, spuse Mary înţepată, şi 
toţi se îndreptară către uşă. Vicky o trase pe Mary 
deoparte. 

— Ascultă Mary, trebuie să vorbesc neapărat cu Peter. 
Între patru ochi. Sunt foarte amărâtă, iar el cu atât mai 
mult. 

— Să nu-ți închipui că-l poţi convinge să accepte 
porcăria asta. 

— Departe de mine gândul ăsta. Am probleme mult mai 
serioase pe cap, dar ca soră vreau să fiu alături de el într- 
un asemenea moment. Cred că are nevoie de mine. 

— Mă voi ocupa eu de el, spuse Mary cu aroganță. 

— Ascultă, Mary, Peter este un alt om de când a murit 
tata şi nu vreau ca acest lucru să-i zdruncine echilibrul 
interior. Te rog, lasă-mă o jumătate de oră cu el. Nu va 
renunţa la nimic, îţi promit; ţi-l voi restitui după o jumătate 
de oră. 

— Nu, spuse Mary categoric. 

Vicky o privi fix în ochi timp de o secundă. 

— Ai auzit testamentul. Să nu-ţi închipui că îl poţi ataca 
aşa cum ai ameninţat. Tot ce încerc eu să fac acum este să 
diminuez răul ce i s-a făcut lui Peter. Vreau ca tu şi Peter să 
lucraţi pentru întreprinderea mea, dar testamentul îmi dă şi 
dreptul să vă concediez pe amândoi. Nu mă forţaţi. 

Spre surprinderea ei, prietena lui Peter capitulă imediat. 

— lartă-mă, Vicky, sunt prea mâhnită şi ştiu că n-am 
dreptul să stau între frate şi soră. lartă-mă. 


ÎI găsi pe Peter stând cu spatele la o fereastră din holul 


clădirii în care se afla biroul lui George Ng. 

— Peter, în primul rând, vreau să-ţi spun că am nevoie 
de tine să lucrezi pentru întreprindere; la fel şi de Mary, aşa 
încât, hai să pornim de la premisa că nu s-a schimbat nimic 
între noi. Vrei? 

— Desigur. 

— După părerea mea, tati n-a spus adevărul. 

— Mama n-a susţinut că ar fi minţit. 

— Cred că mama s-a simţit jignită. 

— Vicky, te rog, măcar tu să nu mă minţi din dorinţa de 
a mă consola. Puțin îmi pasă, înţelegi? 

Vicky îl ascultă calmă şi îl prinse de braţ, dar el se 
smuci. 

— Ce pot face pentru tine, Peter? 

— Asta nu intră în atribuţiile tale. Faptul că te-a făcut 
Tai-Pan nu înseamnă că ai devenit şi tu rea; el a dat dovadă 
de răutate. 

— Nu pot crede că a făcut aşa ceva. 

— Crezi că mama o să-mi mărturisească vreodată cine a 
fost tatăl meu? 

— Nu cred..., dar dacă-mi va spune mie, ca de la femeie 
la femeie, promit că n-o să-ţi ascund adevărul. 

— Asta e cea mai bună veste pe care am auzit-o azi. Oh, 
Doamne! Nu-mi vine să cred... 

— Ştii, Peter, tocmai spuneam zilele trecute cuiva că 
prin moartea lui, parcă ne-am eliberat. 

— Eu sunt de două ori liber, râse Peter cu amărăciune. 

— Pot conta pe tine? 

— Pentru ce? 

— Contez cu adevărat pe tine şi pe Mary. Vreau să ne 
extindem în Taiwan şi provincia Fukien. Trebuie să refacem 
legăturile cu China. Crezi că vei putea, sau vrei să-ţi iei 
puţin răgaz, deşi, sinceră să fiu, acum am nevoie de voi. 

Peter respiră adânc, se întoarse spre fereastră şi privi la 
freamătul străzii. Când fu în stare să vorbească, Vicky 
descoperi că acesta avea şi alte probleme, în afară de cea 
legată de testamentul tatălui ei. 

— Te bazezi pe Mary? 


— Pe tine şi pe ea, pe amândoi; sunteţi parteneri 
efectivi la birou. Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu cum să încep. 

— Cu începutul. 

— Mary este cât se poate de chinezoaică. Ea 
exagerează din dorinţa de a face altora pe plac şi promite 
lucruri peste puterile ei. 

— Ca de pildă? întrebă Vicky şi Peter ezită. Hai, spune, îl 
încurajă ea. 

— Ei bine... vezi, aici în Hong Kong sunt mulţi Lee şi încă 
şi mai mulţi dincolo de Nan-Yang. Vicky îl asculta cu 
atenţie, aprobându-l din cap. Sud-estul Asiei era împânzit 
de numele Lee, acesta fiind unul dintre cele mai răspândite 
în sudul Chinei, mai cu seamă ca varietate a pronunţiei: 
Lee, Lie, Li. Nu toţi sunt bogaţi şi puternici, la fel cum nu 
toţi veteranii komintangişti aveau neapărat gradul de 
general. Astfel, ramura familiei lui Mary nu era chiar atât de 
puternică pe cât se credea. Ai fost vreodată la Mong-Kok? 

Vicky răspunse afirmativ. Suburbiile Mong Kok din 
nordul Kowloon-ului erau cea mai aglomerată zonă de pe 
suprafaţa pământului, cu o populaţie chineză extrem de 
densă. 

— Ei încă mai arborează steagul lui Chiang Kai-shek pe 
jumătate de catarg, un adevărat bastion al aripii drepte a 
proletariatului. Cu toate acestea, sunt nişte pârliţi de 
refugiaţi care trudesc din greu. 

— De aici provine şi Mary? 

— Poate, nici eu nu ştiu prea bine. Ea e... ştiu că n-ai să 
mă crezi, dar ea parcă trăieşte într-o lume de fantasme. 
Această faţadă - şi nu cred că este numai faţadă - ascunde 
multe... te face să crezi... 

— Dar vorbeşte atât de frumos, atât de ales, este una 
dintre puţinele femei care ar putea rivaliza cu Vivian Loh. 

— Dar nu totul la ea e fantezie. Am aflat că a studiat la 
universitatea din Hong Kong şi se pare că a fost foarte 
bună, dar... 

— Nu cred că te înţeleg prea bine. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun e că nu ştiu unde s-a născut 


logodnica mea sau cine sunt adevărații ei părinţi. Ştiu că 
există o liotă de unchi, mătuşi şi bunici, dar de fapt nu i-am 
cunoscut niciodată părinţii. 

— Te miră? 

— Nu chiar. Chinezii sunt atât de răspândiţi, e ceva 
normal. Dar ceea ce mă miră este că o dată îmi spune că 
părinţii ei trăiesc la Los Angeles, altădată că sunt stabiliţi la 
Seattle şi într-o altă zi la Sydney. Cred că, în definitiv, nici 
nu prea contează. Ea se consideră o femeie de afaceri 
pricepută. 

— Sigur că este. 

— Şi foarte ambițioasă. 

— Peter, te iubeşte? 

— Se află mereu alături de mine când am cea mai mare 
nevoie de ea, şi Peter începu să bolborosească ceva 
nedesluşit. 

— Dar asta sună destul de bine pentru un bărbat, nu-i 
aşa? Vicky îi luă mâna într-ale sale; el tremura, dar la 
atingerea ei se calmă. 

— Crezi? 

— Da, aşa cred. 

— Desigur, şi poate când ne vom duce în Taiwan şi 
provincia Fukien vom descoperi o reţea mai modestă decât 
ne-am aştepta. 

— Ne vom constitui propria noastră reţea. Sper că acolo 
ea nu are duşmani. 

— Oh, nu, dar acolo ei nu o prea ştiu în calitate de 
„Vechi prieten”. 

— Ascultă, îmi pare bine că mi-ai spus toate astea, 
Peter. N-aş vrea să avansez nici un fel de presupuneri, dar 
cred că nu e cazul să te îngrijorezi prea mult din cauza 
asta, chiar dacă priveşti problema la rece. La urma urmei, 
ea este logodită cu fiul unui Tai-Pan britanic. Am primit 
rapoarte foarte bine întocmite, concise, telefoane clare şi 
am constatat că-i merge mintea foarte bine... Te-ai gândit 
să aveţi copii când vă veţi căsători? 

— Ea spune că nu poate avea. 

— Când ai aflat asta? 


— Mai de mult. 

— Oh, Peter, îmi pare rău. 

— Da, dar aici e necazul: într-o zi am găsit la ea un 
prezervativ. 

— Oh! Vicky îl cuprinse pe după umeri; el tremura din 
nou. Mă întreb acum cât de profundă e această lume de 
fantasme în care pare că trăieşte. 

— Nu mai ştiu, nu ştiu nimic. 

Vicky ezită să-i răspundă sau să mai facă vreun 
comentariu. Aici se mai ridica o problemă, dar îi displăcea 
să-l mai amărască în plus pe Peter. La urma urmei, Mary 
ocupa cu Peter un loc foarte aproape de miezul problemelor 
în MacF. Existau puţine secrete în cadrul executivului, în 
afară de acela pe care Vicky îl păstra în profunzimea 
sufletului său. 

— Unde ai găsit prezervativul, Peter? 

— În poşeta ei. 

— Oh, Peter, îmi pare foarte rău. 

— O iubesc atât de mult, dar nu ştiu dacă mai pot 
suporta şi asta. 

— Ai discutat cu ea? 

— Incă nu, admise Peter. 

— Pot să-ţi dau un sfat în calitate de soră? 

— Doamne, sigur că vreau. 

— Să nu discuţi nimic cu ea până nu-ți faci un plan. 


Eagle Nest era un superb restaurant chinezesc în incinta 
hotelului american Hilton. Unchiul Ng aştepta la o masă 
lângă fereastră când îşi făcu apariţia Vicky. Din cauza 
luminii orbitoare de afară se aşeză cu spatele la fereastră. 

El se ridică surâzând, vădit satisfăcut de rolul de 
director de scenă în care se desfăşura drama regizată de 
tatăl ei. 

— Sper că nu te deranjează că n-am vrut să purtăm 
discuţia la clubul meu. 

— Nu văd cine ar avea ceva împotriva dumitale, 
unchiule... Ce naiba ne-a făcut tata? 

— Bei ceva? o întrebă Ng, ocolind răspunsul. 


— Pellegrino. 

— Şi ceai verde, spuse el chelnerului. 

— Mă întrebam ce a fost în capul lui când a făcut asta? 
reluă Vicky ideea. 

— Scuză-mă o clipă până dau comanda. Se angajă într-o 
discuţie în cantoneză cu şeful de sală, în legătură cu 
aperitivele, apoi se întoarse către Vicky. La care parte din 
testament te referi? 

— La naiba, ştii prea bine la ce parte mă refer; în afară 
de cazul în care n-ai de gând să declari în faţa tribunalului 
că testamentul tatălui meu mai cuprinde şi o anexă bătută 
la maşină. 

— Din păcate, nu. 

— Copii? 

— Da, copii. 

Vicky îşi simţea inima bătând să-i spargă pieptul. 
Undeva, în Hong Kong, exista un urmaş rezultat din prima 
legătură a tatălui ei, legătură care pusese în pericol 
continuarea convieţuirii cu Sally. Era o persoană cunoscută 
ei sau una străină? Un bastard cu care va fi obligată prin 
testament să împartă MacF. Putea fi vreun coleg de şcoală, 
un prieten sau o persoană total străină... 

— Cine este? Noi îl cunoaştem? 

— Ea încă nu s-a născut. 

— Cum? Copilul lui Vivian? 

— Da, e încă în faza de embrion, zâmbi unchiul Ng. Mai 
durează trei sau patru luni. E posibil ca micul bastard să 
vadă lumina zilei cu ocazia Răsturnării. 

— Oh, la dracu... stai! De unde ştii că este o ea? 

— Prin amniocenteză. 

Vicky începu să se agite în scaunul ei. Elegantul 
restaurant să legăna în faţa ochilor ei. 

— Sigur că este al lui, zâmbi Ng cu indulgență. Vicky 
pufni furioasă, apoi înghiţi puţină apă gazoasă. Eu am mai 
puţine motive decât tine să o simpatizez, draga mea, dar 
Vivian e o fată de modă veche. Nu există nici o şansă să nu 
fie al lui. 

— Eşti sigur de teste? 


— Absolut sigur. Bineînţeles, putem cere teste 
suplimentare, dar asta nu ar fi o cale prea amabilă de a 
stabili o relaţie cu ea. 

— Relaţia noastră, vrei să spui. Ea va avea pretenţia să- 
mi devină parteneră, nu-i aşa? Cu alte cuvinte, ea tutelează 
copilul tatălui meu. 

— Numai până când mica ta surioară va atinge vârsta 
majoratului. 

— Sora mea? Oh, Dumnezeule mare, desigur. 

— Tutorele surorii tale. Vivian este sau va fi mama şi 
tutorele surorii tale vitrege şi co-Tai-Pan la Mackintosh- 
Farquhar. Graţie tatălui tău veţi fi o familie foarte unită, sau 
cam aşa ceva, sau... deloc. 

— Tutore? Va trebui să am de-a face cu ea vreo 
douăzeci şi unu de ani. Doamne! De ce ne-a făcut una ca 
asta? 

George scutură din umeri. 

— Probabil că îl preocupa soarta lui Vivian şi avea o 
răspundere faţă de copil. 

— Dar nu trebuia să le dea jumătate din rahatul ăsta de 
întreprindere, iartă-mi limbajul, unchiule Ng, dar sunt foarte 
supărată. 

— Îţi aminteşti ce spunea mama ta, că orice mişcare pe 
care o făcea tatăl tău nu era altceva decât o afacere. 

— Da, până când a început să-i fileze lampa. 

— Nu „i-a filat lampa” niciodată. Pur şi simplu s-a 
îndrăgostit, dar a ştiut întotdeauna ce face. 

— Da, uită-te la mine ce mi-a făcut cu afurisitul ăsta de 
testament. 

— Indiferent dacă-ţi place sau nu a fost o hotărâre de 
afaceri. 

— Da, acum văd că nu a avut încredere să mă lase să 
conduc singură MacF. Mă forţează să-mi iau un afurisit de 
partener chinez. 

George Ng începu să râdă pentru a-şi ascunde 
indignarea şi continuă cu calm: 

— Timp de 157 de ani, voi aţi avut compradori chinezi şi 
nu cred că împreună au făcut o treabă tocmai rea, nu-i aşa? 


— Îmi pare rău, unchiule, n-am vrut să spun asta. 

— Ba da, chiar dacă nu recunoşti, în realitate asta ai 
avut de gând să spui... Bine, bine, nu-i nimic, în fond ştiu că 
nu eşti rea, Victoria. Eşti încă tânără şi prea impulsivă 
uneori, dar ironia soartei a făcut ca tatăl tău să fie singurul 
care a intuit că a sosit vremea schimbărilor, dacă MacF 
vrea să supravieţuiască în - şi aici făcu o pauză pentru a-şi 
alege cuvântul potrivit şi surâse satisfăcut când îl găsi - 
noul nostru mediu. 

— Nu pot s-o sufăr pe femeia asta şi îmi dau seama că 
nici ea nu mă agreează, spuse Vicky lăsând impresia că nu- 
i ascultase pledoaria. 

— Dar testamentul tatălui tău nu-ţi cere să vă iubiţi, 
răspunse el cu ironie, fără să-şi ascundă mica lui satisfacţie, 
ci doar să împărţiţi compania Mackintosh-Farguhar. 

— Nu înainte de naşterea copilului, spuse Vicky 
scuturându-şi viguros capul. 

— Te-aş sfătui ca până atunci să cazi la pace cu ea. 

— Ea nu vrea pace. 

— Nu anticipa, surâse Ng. Ah, uite că ne-au adus 
mâncarea. 

— Permite-mi, unchiule Ng, spuse Vicky mieros, alegând 
cu beţişoarele şi punându-i în farfurie cel mai mare şi mai 
suculent crevete. Unchiul Ng zâmbi ironic. Conform tradiţiei 
chinezeşti, dacă de Anul Nou tratai un angajat ca pe un 
membru al familiei, oferindu-i tot ce e mai bun, asta 
însemna că te lipseşti de serviciile lui în anul viitor. 

— Vrei să-ţi ucizi mesagerul? 

— Este o hotărâre de afaceri, unchiule, îi explică Vicky, 
formalizându-se în mod deliberat. Cum aş putea să mai am 
încredere într-un avocat căruia îi face atâta plăcere 
nenorocirea mea. 


La sfârşitul mesei lor tăcute, el întrebă: 

— N-ai vrea să-ţi aranjez o întâlnire cu Vivian Loh? Poate 
mă mai reabilitez în ochii tăi ajutându-te într-un fel. 

În ciuda situaţiei dezastruoase, gândurile îi zburau din 
nou la Steven Wong, dar în loc să o distragă de la 


problemele sale arzătoare, Steven părea că o ajută să se 
concentreze asupra esenţialului. 

— Treci la subiect, unchiule Ng. 

— Excelent. Se aplecă spre ea, vrând să se facă mai 
bine înţeles. Mai întâi trebuie să vezi dacă eşti în stare să-i 
vorbeşti. 

— Da, dar mai e o problemă: am concediat-o şi, din câte 
mi s-a spus a plecat la Toronto, la mama ei. 

— Nu cred că definitiv. 

— Ar fi fost prea frumos să fie adevărat. Nu are viză 
canadiană. Ştie de testament? 

— Cred că tatăl tău i-a dat şi ei o copie. 

Vicky îşi aminti de observaţia lui Vivian: „nu e chiar aşa 
de simplu”. Fără îndoială că ştie. Poate dau de Alfred Ching 
şi îl rog pe el să vorbească cu ea. 

— O abordare personală ar fi un început excelent. 
Trebuie să porneşti cu dreptul. 

— Desigur. Vicky îşi luă poşeta. Mulţumesc pentru 
dejun, unchiule Ng, cred că ţi-a făcut plăcere... 

— Mai rămâi, te rog. 

Vicky se aşeză din nou pe scaun. Ng părea foarte grav. 

— Acum ce mai e? Nu cumva o să-mi spui că în realitate 
mama e mătuşa mea sau cam aşa ceva? Ng nu păru că 
gustă gluma. 

— Ştii că McGlyn şi Kerry au fost scoşi la licitaţie. 

— Îi ştiu de când lumea. l-a cumpărat în sfârşit cineva? 
McGlyn & Kerry deţinea un vechi lanţ de firme comerciale 
axate pe relaţia Australia încă de la semnarea Declaraţiei 
Comune. Cine i-a cumpărat? 

— Sir John. 

— Aşa? Dacă nu le-a pus gheara în gât şi dacă nu-i 
poate fura, îi cumpără. 

— A investit o groază de bani pentru a-şi extinde 
reţeaua comercială în China. A mai cumpărat câteva 
întreprinderi chineze mai mici cu legături excelente în 
Beijing, Shanghai şi Canton în ideea de a crea un trust. 
Evident, şi-a propus să schimbe identitatea firmei McGlyn & 
Kerry. 


— Şi ce legătură are asta cu Mackintosh-Farquhar, în 
afară de faptul că şi noi ne extindem în China? 

— Sir John vrea să angajeze un director general. 

— Aşa? 

— McGlyn & Kerry sunt hotărâți să devină o 
întreprindere principală anglo-chineză. 

— O întreprindere principală chino-engleză, îl corectă 
Vicky, cu condiţia să găsească directorul competent capabil 
să facă operaţia de unificare. 

— Exact. 

— Dar tot nu înţeleg de ce-mi spui mie toate astea? 

— Sir John vrea să ştie dacă te-ar interesa postul. 

— Ce? Două-Cărări Wong vrea să mă angajeze, pe mine 
să conduc McGlyn & Kerry? George Ng dădu afirmativ din 
cap. 

— Şi cu MacF cum rămâne? 

— E dispus să-ţi facă o ofertă de fuzionare extrem de 
generoasă. Stupefiată, Vicky se rezemă de speteaza 
scaunului. 

— Stai puţin, de fapt ce urmăreşte, unchiule Ng? Vrea 
ca eu să scot la lumină McGlyn & Kerry sau are de gând să 
distrugă MacF? 

Dar nu era nici una, nici alta. Două-Cărări Wong se 
temea că tatăl ei deținuse şi alte dovezi în afara celor 
scufundate o dată cu Mandalay, pe care, eventual i le 
lăsase ei în păstrare. 

— Nu e omul care să risipească banii pentru distrugerea 
unei companii rivale. Un conglomerat de întreprinderi ar 
constitui o forţă demnă de luat în seamă. 

— Asta e sfatul dumitale? întrebă Vicky, presupunând că 
Două-Cărări Wong îl plătise bine pe fostul comprador al 
tatălui ei ca să faciliteze uzurparea MacF. 

— N-am de dat nici un sfat, se grăbi să răspundă Ng, nu 
fac decât să-ţi transmit mesajul. 

— Asta înseamnă mituire, murmură ea. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că încearcă să mă suprime. În realitate însă, 
ea ştia foarte bine ce urmăreşte Două-Cărări Wong. Da, ar 


fi fost foarte satisfăcut la gândul că numele Mackintosh- 
Farquhar va dispărea o dată cu flamura britanică. Era, într- 
adevăr, o încercare de mituire pentru a-i închide gura. 

Mai întâi îl trimisese pe fiul său să-i dea târcoale şi să 
tatoneze terenul; acum încerca s-o cumpere oferindu-i un 
post de director general, dar Vicky nu avea de gând să 
rămână pasivă, în aşteptarea următoarei lui mişcări 
diabolice. Probele tatălui ei contra lui Două-Cărări Wong 
puteau foarte bine să stea acolo unde erau; numai simplul 
gând că deţinea o armă care de fapt îl ucisese pe tatăl său, 
îi făcea rău. 

— Vreau să-mi închiriezi o casetă-seif. 

— Victoria, dar asta o poate face secretara ta, răspunse 
Ng, contrariat de schimbarea bruscă a subiectului. 

— Aş vrea să-mi închiriezi un seif la cea mai sigură 
bancă pe care o cunoşti şi să mi-o facturezi atât prin 
computer, cât şi poştal, şi după ce ai făcut acest lucru te 
rog să-mi trimiţi o scrisoare de confirmare. De asemenea, 
vreau să-mi trimiţi scrisorile de confirmare ale băncii prin 
fax şi prin poştă. 

— Victoria, dar nu poţi avea încredere în fax şi bârfele 
secretarelor. Rişti ca acesta să devină cel mai cunoscut seif 
secret din Asia. 

— Atunci te rog să redactezi o scrisoare în numele meu, 
prin care să te angajezi s-o deschizi dacă mor. 

— N-ai vrea să-l angajăm şi pe Raymond Chow să facă 
un film publicitar? Asta în cazul în care cineva din Colonie 
n-ar afla de faptul că ai închiriat un seif. 

— Fă-o repede şi când eşti gata, trimite-mi o maşină 
blindată să ridice nişte pachete. 

— Ce conţin pachetele? 

— Un secret. 

— Ascuns în cel mai renumit seif din Colonie? 

— Sper că ai înţeles mesajul, domnule consilier Ng. De 
fapt, ar fi trebuit să închiriezi mai multe seifuri la bănci 
diferite. Ng începu să se scarpine în cap. 

— Precum spui, Tai-Pan... 

Lasă-l pe Două-Cărări Wong să-şi stoarcă creierii cu 


conţinutul acestor pachete, umplute cu ziare. 

— Referitor la cealaltă problemă, ce să-i spun lui Sir 
John? 

— Crezi că e cazul să-i duci un răspuns? 

— Dacă doreşti, i-aş putea transmite un mesaj din 
partea ta. 

— Atunci spune-i că „tigrii nu cresc câini”. 


22 


Alfred Ching zbură cu avionul de la Vancouver în cea de- 
a doua zi a Anului Nou chinezesc, Hoi Nien, „Deschiderea 
Anului Nou”, pentru a se întâlni cu Vicky, aşa cum 
promisese, la petrecerea familială organizată la 
restaurantul părinţilor lui. Mai întâi se oprise la MacF House, 
pentru a o pune la curent în legătură cu evoluţia proiectului 
Emigranţii-Expatriaţi. In Canada el îi abordase pe agenţii 
specializaţi în recrutarea personalului chinez calificat şi 
avusese discuţii cu grupările de afacerişti din Vancouver şi 
Toronto. Vicky inventariase noi apartamente disponibile, 
care aveau să fie date în folosinţă de Departamentul de 
Construcţii MacF, în timp util. Au dat mâna ca parteneri şi 
au pornit la petrecere. 

Grădina Orhideelor era înţesată cu clienţi, însă în sala 
principală, câteva mese rotunde enorme fuseseră rezervate 
familiei Ching. Cu ani în urmă, Vicky mai luase masa aici cu 
o serie de veri, surori vitrege, unchi şi bătrâni venerabili, 
dar în tot acest răstimp aranjamentul scaunelor se 
schimbase prea puţin, în ciuda faptului că Alfred se întorcea 
acasă încununat cu laurii bogăției. Ei se aşezară acolo unde 
mai stătuseră şi altădată, printre cei de seama lor, urmăriţi 
de privirile curioase aţintite, mai puţin asupra părului ei 
blond care, ca şi în trecut, le era indiferent, cât mai ales 
asupra lui Alfred, al cărui succes le trezea cel mai înalt 
respect. 

Aşa cum afirmaseră şi părinţii lui în interviul acordat 
reporterului TV, viaţa merge înainte, poate mai bună, poate 
mai sigură, dar nici o schimbare nu durează o veşnicie, iar 
familia şi clanul sunt mult mai importante decât un succes 
de moment. Alfred părea nepăsător la toate acestea, puţin 
distrat sau poate obosit din cauza decalajului de fus orar. 

Uneori, când Vicky observa privirea insistentă a unui 
membru al familiei, se străduia să ghicească ce se ascunde 
îndărătul acelor ochi insondabili, întrebându-se totodată 


dacă îi blamează pe britanici pentru că îi abandonaseră 
Chinei comuniste de unde fugiseră. Probabil că erau foarte 
speriaţi la gândul Răsturnării, dar asta nu-i împiedica să 
petreacă laolaltă, şi Vicky aproape că încercă un sentiment 
de invidie faţă de unitatea familiei Ching. 

Noaptea trecută ea o luase pe Fiona şi pe fete la 
banchetul tradiţional de Anul Nou, la hotelul „Mandarin”. 
Chip plecase în Filipine pentru a-şi cumpăra o goeletă 
relativ ieftină, în speranţa că se va retrage undeva în 
străinătate, iar Peter petrecea cu clanul Lee. Nefiind nici un 
bărbat la masa lor, aceasta se transformă într-o reuniune 
de familie iar când Melissa întrebă unde vor petrece viitorul 
An Nou chinezesc, nici Vicky şi nici Fiona nu fuseseră în 
stare să-i dea un răspuns. 

Din punctul de vedere al lui Vicky, cel mai neplăcut 
aspect al acelei seri mohorâte era faptul că mama le ceruse 
să vină mai întâi la ea pe vas, la un pahar, căci după aceea, 
mai mult ca sigur că se vor întrista atât de tare, încât nu le 
va mai arde să iasă la un restaurant. Vicky stătuse cu ea un 
timp, dar după câteva pahare biata Sally aţipi murmurând 
că totul era pierdut. 

Prin contrast, familia Ching era numeroasă şi plină de 
viaţă. Restaurantul lor fusese împodobit festiv cu 
lampioane şi felinare roşii. Cete de copii se zbenguiau sub 
privirile zâmbitoare şi afectuoase ale adulţilor care îi îmbiau 
cu mostre din fiecare preparat nou. Prin fereastră, Vicky 
auzea pocnitorile trase pe stradă, în vreme ce în interior 
lumea deborda de veselie, adresându-şi urarea tradiţională 
Kung Hay Fat Choi! 

— Îţi place sau nu-ţi place? strigă Alfred pe deasupra 
vacarmului general. 

— Da, îmi place, îi răspunse Vicky pe acelaşi ton, 
simțindu-se cu adevărat bine, deşi un gând fugar tot îi mai 
zbura către Steven. Grozave preparate, spune-i mamei tale 
să-mi trimită în portbagaj câte puţin din cele mai gustoase 
bucate ale casei. Meniul era prezentat sub denumiri 
sofisticate, alese special cu ocazia sărbătorilor. Astfel, găina 
era supranumită  „phoenix”, scoicile  „splendoare”, 


ciupercile „ocazie rară”. _ 

— Kung Hay Fat Choi! iți doresc să devii bogată, Vicky. 

— Şi tu la fel, Alfred. Avem toate şansele dacă ne ţinem 
de proiectul Emigranţii-Expatriaţi. 

— Mă tem că trebuie să te conduc devreme acasă. Plec 
la New York. 

— Dar de-abia ai venit de acolo, spuse ea dezamăgită. 
Alungându-l pe Steven din minte pentru moment, ea se 
bucura din plin de compania lui Alfred. Era cât pe-aci să te 
iert că m-ai abandonat la spital. 

— Imi pare nespus de rău, dar am o întâlnire 
programată cu câţiva bancheri. 

Vicky îşi dădu imediat seama ce tur de forţă făcuse 
Alfred. 

— Alfred? 

— Ce? 

— Ai venit azi după-amiază de la Vancouver şi acum 
pleci la New York? 

— Exact, via Londra. 

— Şi de ce n-ai zburat de la Vancouver la New York? 

— Pentru că aveam întâlnire cu tine. 

— Faci ocolul lumii în treizeci de ore pentru o întâlnire? 

— Nu e o întâlnire oarecare, spuse Alfred pe un ton 
insinuant. 

Vicky se simţi copleşită. Era o surpriză la care nu s-ar fi 
aşteptat, îşi zise ea, şi în clipa următoare îşi reproşă că 
fusese pe punctul să contramandeze întâlnirea lor în 
favoarea lui Steven. 

— Bine, trebuie să fii obosit. Mergem? 

Îşi luară rămas bun de la părinţii lui Alfred şi de la 
bătrânii familiei Ching, strecurându-se prin gloata veselă 
care mişuna pe străzi până la feribotul Star. Pentru a scăpa 
de zgomotul asurzitor al pocnitorilor se văzură nevoiţi s-o ia 
la fugă pe anumite porţiuni. Familii întregi forfoteau în 
lumina neonului, iar copiii se zbenguiau sărind gălăgioşi 
peste mormanele de pocnitori arse. Alfred îi cumpără un 
bucheţel de flori artificiale cu panglici colorate pe care îl 
aruncă în flăcări ca ofrandă aducătoare de noroc în Noul 


An. 

— Un An Nou fericit al Boului! 

— Aş dori ca 1997 să fie un an aducător de siguranţă şi 
speranţă, mai bun decât cel al Boului, ca de pildă Anul 
Dragonului. 

— Anul Dragonului se termină de obicei dezastruos: 
cutremure, grindină, invazie de lăcuste. 

— Revoluții. 

— Războaie civile. 

Când ajunseră la feribot admirară imaginea oraşului 
oglindită în apă. Într-un târziu, Alfred o cuprinse într-o 
îmbrăţişare tandră. Vântul era rece şi ea se ghemui la 
pieptul lui, încântată de căldura pe care o emana corpul lui. 
El ştiuse întotdeauna cum, unde şi când să se apropie de 
ea. Era tentată să-i atingă cu buzele pielea gâtului sau să-l 
cuprindă cu braţele, aşa cum obişnuia cu ani în urmă. Se 
opri însă, fiind conştientă că n-ar fi cinstit să-l stârnească. 
Dar Alfred păru că-i ghiceşte gândul fiindcă în clipa 
următoare mâna lui începu să-i exploreze cu gingăşie 
pielea ce se oferea supusă mângâierilor. lnăbuşindu-şi un 
fior, Vicky se smulse din îmbrăţişare. 

— Ai întâlnit-o pe Vivian Loh în Canada? întrebă ea în 
şoaptă. 

— Am aflat că este la Toronto. 

— Ai intenţia să mergi acolo? 

— S-ar putea, depinde cât o să stau la New York. 
Trebuie să reiau discuţiile asupra câtorva probleme legate 
de proiectul Emigranţii-Expatriaţi. 

— N-ai vrea să-mi faci un serviciu şi să o contactezi? 

Faţa lui Alfred se înăspri, lăţindu-se într-un rânjet care îi 
puse în evidenţă albeaţa strălucitoare a dinţilor. 

— Drept cine mă iei, Vicky? 

— Vreau să-i transmiţi dorinţa mea de a sta puţin de 
vorbă la întoarcerea ei în Hong Kong. 

— Despre ce? 

— Ştie ea despre ce e vorba, dar vreau să fie o discuţie 
amicală. Alfred, poţi face asta pentru mine? Ca de la 
prieten la prieten. Spune-i... 


— Ce să-i spun? 

— Că vreau să stau de vorbă. 

— Asta sună într-adevăr foarte prietenos. Ce-ar fi să-i 
pun o piedică. 

— Alfred, fii te rog serios. Găseşte tu ceva, o formulă cât 
mai potrivită, astfel ca ea să înţeleagă. 

— ... Şi pe urmă să-mi pună ea piedică? 

— Alfred, pentru numele lui Dumnezeu! 

— OK, OK, am să văd dacă n-o să-mi stâlcesc limba în 
cantoneză. _ 

— Îţi rămân recunoscătoare. Îţi mulţumesc, Alfred. 

La terminalul feribotului găsiră un taxi şi porniră mână 
în mână până când ajunseră la Peak House. El reţinu taxiul, 
o conduse până la uşă şi îşi exprimă regretul de a nu putea 
accepta invitaţia ei la un pahar. 

— Am petrecut excepţional, m-am simţit formidabil. 
Data viitoare când vei mai face înconjurul lumii voi fi a ta cu 
trup şi suflet. 

O sărută cu afecţiune pe obraz, apoi mai zăbovi puţin cu 
buzele pe catifeaua gâtului ei, şoptindu-i ceva nedesluşit la 
ureche, şi cuprinsă de o dorinţă năvalnică, ea era pe 
punctul să-l roage să ia următorul avion, dar înainte de a 
trece la fapte, Alfred puse capăt jocului cu un sărut amical 
pe vârful nasului şi se uită îngrijorat la ceas. 

— Lăsăm pentru una din zilele următoare, Vicky, cât 
mai curând... promit! 

— Când? 

— După ce dau lovitura, sau poate tu... noapte bună. A 
fost grozav că ne-am putut întâlni, adăugă el cu un surâs 
enigmatic. 

— Când te întorci acasă? 

— Cât mai curând. 

— Alfred! 

— Cee? _ 

— Pot să-ţi spun ceva? Işi ascunse faţa la pieptul lui 
pentru a nu fi obligată să-l privească în ochi. Îmi pare sincer 
rău pentru ce ţi-am făcut. 

— Ce mi-ai făcut? 


— Ştii ce vreau să spun... atunci când ţi-am dat de 
înţeles că mă voi căsători cu tine... ştii când..., dar Alfred se 
comportă foarte chinezeşte şi râse pentru a-şi ascunde 
stânjeneala. 

— Nu-i nici o problemă, Vicky, vorbesc serios. Mai râse 
puţin, apoi deveni serios şi în sfârşit o privi în ochi. Nu-i 
nimic, asta a fost demult, s-a terminat. 

— Ştii că nu trece zi de la Dumnezeu să nu mă simt 
vinovată că te-am purtat cu vorba atât timp şi poate ai 
crezut că sunt obtuză. 

— În nici un caz obtuză, mai degrabă te-ai folosit de 
această trăsătură pentru a mă ţine la distanţă. Lucrurile s- 
au schimbat. Priveşte-i pe Peter şi pe Mary Lee, gândeşte-te 
la tatăl tău şi Vivian. Sigur că m-a durut, dar poate nu a 
contat atât de mult asta cât faptul că am pierdut ceva ce 
am fi putut avea. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu mine. O 
cuprinse pe după umeri şi o sărută pătimaş. Ei, dar uite că 
suntem încă tineri, doar nu avem optzeci de ani! O s-o 
scoatem noi la capăt cumva. 

— Nu voiam neapărat s-o luăm de la capăt, am vrut 
doar să ştii că mă simt vinovată pentru ce-a fost. 

— Atunci, pe curând, zise Alfred aruncându-i o ultimă 
privire încărcată de semnificaţii. 


Fiona şi fetele nu erau în hol şi tocmai se pregătea să 
urce în camera ei când auzi o bătaie în uşa de la intrare. Se 
grăbi să deschidă, bucuroasă că Alfred se răzgândise să 
mai plece şi preferase să bea cu ea un pahar, când 
cuprinsă de o vie emoție, îl descoperi în prag pe Steven 
Wong, surâzător şi încărcat cu un braţ de flori de cais. 

— Steven! Tocmai acum am intrat. 

— Ştiu, am aşteptat în stradă în dosul boscheţilor tăi. 

— Cum de ai ştiut că mă întorc devreme acasă? 

— Fiul lui Două-Cărări Wong este atotştiutor. 

— Oh, iarăşi! Eşti cam prea sigur pe tine. Cum de ai 
ştiut că Alfred nu va rămâne? 

— Cunosc o fată la Cathay Air; am sunat-o să întreb 
dacă Alfred s-a întors la timp pentru întâlnirea voastră şi, 


spre ghinionul meu am aflat că venise; dar fata aceea mi-a 
spus că Alfred făcuse o nouă rezervare pentru seara 
această Londra - New York. Le-am pus cap la cap şi am 
aşteptat în tufişuri. Vrei să ieşim? 

Vicky ezită un moment; pe de-o parte ar fi vrut să iasă 
cu Steven, dar pe de alta, se simţea vinovată faţă de Alfred, 
cu care petrecuse clipe atât de plăcute. 

— Unde? 

— Te duc la Canton Club. 

— În fieful Triadei? 

— O să le rup gura gangsterilor când o să apar la braţ 
cu o blondă trăsnet. 

— Nu sunt sigură că aş vrea să stau în compania unor 
astfel de indivizi. 

— Hei, nu uita că stai deja alături de Cărare-Barată 
Wong. 

— Şi crezi că sunt în siguranţă? 

— Cu cine? Cu mine sau cu ei? 

— Cu Triada. 

— Nu-ţi face griji din cauza lor; cu mine eşti în 
siguranţă. Ai putea să-ţi pui o blană din alea mortale. 

— Cred că prefer un şal. Mă întorc imediat. Ea se 
întoarse cu un şal roşu din mătase, murmurând mai mult 
pentru sine: tata m-ar fi omorât; îi ura pe bandiții ăştia, 
socotindu-i drojdia societăţii. 

— Tatăl tău era un tip deştept. 

Când ajunseră în şosea, Steven fluieră şi îndată apăru 
un Rolls-Royce roşu, cu un şofer chinez mai vârstnic. 
Aparține tatălui meu, spuse Steven. Maşina purta faimoasa 
şi vanitoasa emblemă a lui Două-Cărări Wong „1997” pe 
care se spunea că plătise suma de cinci milioane de dolari 
la o licitaţie guvernamentală, convins fiind că achiziţionase 
un „număr norocos”. De îndată ce maşina se puse în 
mişcare, Steven îi oferi o cupă de şampanie. 

— Cum de nu eşti cu familia la banchetul de Hoi Nien? 

— Am vreo optzeci şi şapte de fraţi şi surori mai mici 
care activează în Compania World Oceans. Îi spuse acest 
lucru crezând că Vicky cunoştea câte ceva despre fraţii şi 


surorile sale vitrege de la nenumăratele neveste ale lui 
Două-Cărări Wong. Eu sunt singurul vagabond şi ştiu că ei 
se distrează mai bine în lipsa mea, după cum şi eu mă simt 
mai bine departe de ei. 

— Şi tatăl tău ce spune? 

— Se descurcă el. 

— Ştii că mi-a oferit un post, spuse ea la întâmplare, 
aşteptând să vadă reacţia lui. 

— Nu-l accepta. 

— De ce nu? 

— N-ai nici un viitor acolo, cu atâta puştime înaintea ta. 

Vicky aşteptă în zadar un comentariu din partea lui în 
afara acestui avertisment laconic. 

— Nu ţi se pare ciudat că mi-a oferit un post? 

— Nu, deloc. Mi-am imaginat că are el ceva în vedere 
când mi-a spus să te urmăresc. Asta face tot timpul - 
cumpără oameni în dreapta şi în stânga. Probabil că speră 
să înghită MacF, să reţină ce-i place şi să arunce restul, 
inclusiv pe tine. 

— Desigur, nu-şi imaginează că o să permit asta. 

— Nu-i plac rămăşiţele, resturile. Britanicii se pregătesc 
de plecare şi el se gândeşte să păstreze ce i se pare că 
merită. 

— Dar noi nu plecăm! 

Steven privi paharul în zare. 

— Hai să facem un pact, Vicky: nu-mi mai vorbi despre 
afacerile tale şi eu n-o să-ţi spun nimic despre vasele- 
cazinou, decât dacă este cu adevărat important pentru tine. 
In rest, putem aborda orice subiect. 

— Ceea ce se întâmplă cu întreprinderea mea este 
important pentru mine, Steven. Sunt în joc familia mea şi 
tot ce avem. 

— Ei, da, ştiu, dar eu n-am crescut în spiritul eticii 
profesionale. Aş prefera să nu discut despre babacul meu! Îi 
turnă şampanie şi ciocniră paharele. Nu-mi iese din minte 
picnicul nostru. Am tot vrut să te sun în cursul acestui 
week-end dar am fost reţinut mai tot timpul pe vase şi m- 
am gândit că oricum ai nevoie de odihnă. 


Minunându-se pentru a mia oară cât de relaxată se 
simte în compania lui, îi spuse că şi ea a avut aceleaşi 
intenţii. 

— Şi eu tânjeam să-ţi aud glasul, aveam nevoie de 
tandreţea ta. 

— Să fie adevărat? Se aplecă, o apucă de mână şi o 
sărută cu patimă. Vicky se abandonă plăcerii şi amândoi 
rămaseră tăcuţi un timp, în vreme de maşina se apropia de 
tunelul portului. Vicky de-abia mai auzea pocnitorile şi 
forfota străzii, unde familii întregi hoinăreau cu copiii pe 
jumătate adormiţi, sau isterizaţi de zgomotul pocnitorilor şi 
de vâlvătaia ofrandelor aprinse pentru un An Nou norocos. 


Galaxia de neon a lui Golden Mile de pe Nathan Road se 
reflecta în luciul capotei Rolls-Royce-ului; şirurile lungi de 
maşini BMW şi Mercedes parcate în apropierea 
restaurantului scânteiau multicolor. În apropiere de Canton 
Club fluxul de oameni dornici să se alăture voioşiei 
generale ocazionate de Noul An chinezesc devenea tot mai 
compact. Şoferul casei Wong, un om îmbătrânit se pare la 
volan, îi debarcă pe Vicky şi pe Steven chiar în faţa 
cordonului de catifea roşie pe care un uşier corpolent îl 
dădu imediat la o parte. Vicky era atât de absentă, încât nu 
observă că lui Steven nu i se ceruse să achite taxa de 
intrare de cincizeci de dolari, pe care o plăteau alţi patroni. 
Din interiorul clubului răzbătea destul de puternic sunetul 
muzicii, dar când deschiseră uşa fură izbiţi de bubuitul ei 
asurzitor. 

Steven o prinse de braţ şi înaintă cu ea în mulţime, 
trecând pe lângă barul flancat de fete frumoase, aparent 
însoţitoarele unor tineri supli, dar cu muşchi impresionanţi 
ce se desenau sub cămăşile şi pantalonii lor albi, foarte 
mulaţi pe corp. Steven se aplecă la urechea ei simulând că 
o sărută şi îi şopti: luptători Kung-fu. 

— Cu ce se ocupă? 

— Ologesc oamenii. Băieţii ăştia sunt foarte pricepuţi, 
atât de isteţi încât îţi pot zdrobi toţi muşchii coloanei 
vertebrale fără să te omoare. Vicky se cutremură şi se 


gândi la mutra pe care ar fi făcut-o Chip dacă ar surprinde-o 
aici. În cazul în care numai jumătate din ce auzise despre 
Triadă era adevărat, aceasta însemna că băieţii pe care-i 
vedea acum încasau cu regularitate bani de la părinţii lui 
Alfred pentru a le asigura protecţia restaurantului. Steven 
se aplecă din nou la urechea ei pentru a-i da explicaţii 
suplimentare. 

— În ultimii doi ani, din cauza corupţiei poliţiei şi a 
iminentei plecări a britanicilor, puterea lor a crescut 
considerabil. Soarta lor va fi însă pecetluită o dată cu 
venirea celor din China comunistă. Hai, vino, ringul de dans 
este sus. Dar acolo muzica bubuia asurzitoare. Vicky 
constată fără surprindere că Steven era un bun dansator şi 
se simţea vrăjită de graţia lui. Treptat el o făcu să simtă 
muzica şi surâse când descoperi acest lucru pe faţa ei. 

— Hei! Nu-i nimic, e doar un preludiu... Găsiră un bar 
într-un colţ mai liniştit unde se servea şampanie la gheaţă. 

— Steven! îl strigă un individ musculos cu o statură 
impozantă, un chinez de vreo treizeci de ani, cu părul lung 
lăsat pe spate, îmbrăcat într-un costum de mătase, pe 
deasupra căruia atârnau o sumedenie de lanţuri din aur. 

La un semn al lui, un barman umplu imediat trei pahare 
cu coniac. Kung Hay Fat Choi! Prietenul lui Steven dădu 
peste cap coniacul ca pe apă şi o privi cu impertinenţă pe 
Vicky, dar Steven interveni pentru a curma situaţia 
stânjenitoare. 

— Tocmai a ieşit din spital, iar medicii i-au interzis să 
bea. Privirea iscoditoare a chinezului deveni amenințătoare. 

— Nu prezinţi mie prietena tale? Nu vrei cunosc eu pe 
ea, Steven? 

— Data viitoare, răspunse Steven cu un zâmbet glacial 
care-l făcu pe chinez să bată în retragere. 

— Mai ai şi alţi prieteni de soiul ăsta? întrebă Vicky cu 
dezgust. 

— Sunt băieţi răi, mai ales când se pilesc. 

— Colegi? Îi displăcea profund amestecul lui Steven cu 
astfel de oameni, dar la ce se putea aştepta de la un individ 
care conducea cazinourile din Macao iar acum, vestitele 


cazinouri plutitoare? 

— Dar eu nu sunt băiat rău. 

— Nu, dar văd că eşti prieten cu ei. 

— Ştii ce mi-au făcut odată, pe când jucam tenis şi 
fusesem selecționat pentru Wimbledon? Mi-au cerut să 
cedez un meci când toată lumea din Hong Kong pariase 
serios pe mine. Sunt în stare de orice când spun NU. 

— Te-au ameninţat cumva? 

— Să-l amenințe pe fiul lui Două-Cărări Wong? Steven 
zâmbi şi spuse fără prea multă convingere: 

— Nu sunt chiar atât de viteji. 

— Văd că-ţi place să te afişezi cu ei, nu-i aşa? 

— Asta se întâmpla când eram mai tânăr, admise el. 
Când mai îmbătrâneşti puţin, îl vezi în adevărata lumină pe 
banditul ăla în costum de mătase. 

— Şi ce este de fapt? 

— Un bătăuş plătit care nu are decât un vis - să-şi 
cumpere un BMW. 

— Şi până la urmă ai cedat meciul? 

— Tu ce crezi? 

— Nu, spuse ea, deşi nu era prea sigură. 

— Nu a fost nevoie, deoarece l-am pierdut pe bune. N- 
am prea făcut carieră de sportiv, dar am rămas eroul 
acestor flăcăi. 

Vicky îşi roti privirea prin încăpere. Dansatorii erau 
foarte tineri, mulţi dintre ei adolescenţi; doar ici-colo se mai 
zărea câte o masă ocupată de un „veteran” sub treizeci de 
ani, în smoking de mătase. Vicky se ridică deodată ca 
electrizată de pe scaunul ei de bar. 

— Ce este? întrebă Steven. Avea ochii aţintiţi asupra 
unui individ îndesat şi în fracțiunea de secundă pe 
parcursul căreia lumina îi căzu pe faţă privirile li se 
încrucişară. Era Huang, ajutorul lui Ah Chi de pe Whirlwind. 
El se întoarse brusc şi se făcu nevăzut în mulţime. Vicky se 
repezi în urma lui şi un nou fascicul de lumină îl surprinse în 
vreme ce se precipita pe scări în jos. Înainta cu greu, 
nevrând să-l scape din vedere şi în timpul acestei curse 
bătăuşii Kung-fu de la bar priveau scena cu un calm 


imperturbabil. Vicky străbătu foaierul întunecat şi nici nu-şi 
dădu seama când ajunse în strada puternic luminată. O 
maşină cu incrustaţii cromatice tocmai înscria o curbă 
înainte de a dispărea în traficul intens. 

— Cine era tipul? întrebă Steven, prinzând-o din urmă. 

— Unul din membrii echipajului nostru de pe Whirlwind, 
un băiat Tanka pe nume Huang. Credeam că oamenii Tanka 
rămân în mediul lor. 

— Aşa era odinioară, acum însă s-au apucat de 
contrabandă şi s-au îmbogăţit. Probabil că a prins un tren 
bun. 

— Era un băiat de treabă, deşi puţin vorbăreţ şi cam 
leneş. Nu mi-l imaginez un bătăuş Kung-fu. 

— Nu este, dar dacă a făcut rost de o barcă proprie, o 
închiriază băieţilor mai descurcăreţi. 

— Pentru ce? întrebă ea, nefiind sigură că vrea neapărat 
să afle răspunsul. 

— Crezi că vasul lui se întoarce acasă gol? Lasă-l s-o 
facă acum când încă mai e posibil; 1 iulie bate la uşă şi, 
cine ştie, poate îi dă prin cap s-o şteargă în Australia. China 
comunistă nu se amestecă cu Triada. Roşii din China îi scot 
afară din Shanghai, iar Triada expulzează China din Hong 
Kong, doar dacă nu s-o găsi cineva să încheie vreo afurisită 
de afacere cu Beijingul. 

— N-am cum să dau de el, sau poate m-am înşelat. Îl voi 
întreba pe Ah Chi, băiatul de pe vasul mamei mele. El 
trebuie să ştie. 

— Şi crezi că-ţi va spune? zâmbi Steven. OK! Şi acum ce 
facem? Mai dansăm? 

— Regret, Steven, sunt puţin obosită. Steven o cuprinse 
pe după umeri şi făcu un semn în direcţia Rolls-Royce-ului 
tatălui său. In timp ce urcau în maşină, bliţul unui aparat de 
fotografiat surprinse chipul lui Vicky; ea încercă să se 
ferească, însă era prea târziu. 

— Oh, Doamne, Steven, nu am nevoie de publicitate la 
Canton Club. 

— Urcă în maşină, mă întorc imediat. 

Steven se năpusti asupra fotoreporterului şi se întoarse 


într-un minut. Dă-i drumul, ordonă el şoferului, şi îi puse în 
poală filmul voalat. 

— Cum ai reuşit? 

— l-am promis fotografia mea în exclusivitate în orice 
poziţie doreşte el, rânji Steven satisfăcut. 

— Mulţumesc, apreciez mult gestul tău. Nu vreau ca un 
Tai-Pan britanic să fie văzut printre gangsteri. 

— Cel puţin nu în ziare. O sărută şi îi dădu o cupă de 
şampanie rece. Ai de gând să mă inviţi la tine? 

— Nu pot acum; e toată lumea acasă - cumnata, 
nepoatele mele, plus servitorii... De ce nu mă inviţi tu la 
tine? 

— Nu pot. Babacul este acolo. 

— În maşină? 

— N-ar fi pentru prima oară. Ce spui de un pahar la 
Regent? 

— Nu ştiu dacă vreau să mă afişez în holul hotelului 
Regent cu un play-boy, care pe deasupra mai este şi eroul 
gangsterilor. 

— Atunci sus, îi spuse el, sărutând-o din nou. 

— Este Anul Nou chinezesc, îi şopti ea, şi pariez că n-ai 
să găseşti o cameră de hotel în toată Colonia. 

— Avem rezervare. 

— Nu ştiam că un play-boy anticipează chiar totul. 

— Am reţinut o cameră toată săptămâna în speranţa că- 
mi va surâde norocul. 

Vicky se cuibări din nou la pieptul lui, oferindu-i buzele. 
Brusc, îi apăru în faţa ochilor imaginea lui Alfred, peste care 
se suprapuse cea a tatălui ei, cu faţa încruntată, 
dezaprobatoare. Ea se strădui să le îndepărteze pentru că 
Steven era nou, proaspăt, al ei în întregime şi putea face cu 
el ce poftea. 


23 


În decursul călătoriilor sale prin China, Vivian 
descoperise de fiecare dată câte un concitadin. Aşa se 
întâmplă şi acum, pe Nanjing Road unde zări un individ ce- 
şi croia cu greu drum, vizibil enervat de încetineala 
mersului celor din Shanghai. Păşea cu umerii uşor înclinați 
pentru a înainta mai uşor prin puzderia de traficanţi de 
valută de pe piaţa neagră aruncând priviri fugare, dar 
totodată circumspecte în toate direcţiile şi uitându-se din 
când în când la ceasul brățară. În contrast cu el, oamenii 
sărmani de pe Continent se îngrămădeau pe străzi 
asemenea unei turme de oi cu capetele în pământ, 
resemnaţi la gândul că nimic interesant nu li se putea 
întâmpla. Acesta era Shanghaiul! 

— Vivian! Hei, Vivian Loh! 

Vivian stătea la o masă într-o cafenea, însă 
hongkonghezul a cărui faţă nu o văzuse decât pe jumătate 
se şi îndrepta spre ea. 

— Vivian! 

— Alfred Ching! Ce faci? 

— M-am gândit că numai tu puteai fi. Arăţi prea bine 
pentru spelunca asta. Se salutară şi mai schimbară câteva 
cuvinte în dialect cantonez, ceea ce atrase imediat un grup 
de gură-cască. 

— Tu chiar crezi în oamenii ăştia? o întrebă Alfred 
privindu-i compătimitor. Cred că dacă ai încerca să faci 
ceva în oraşul ăsta, ţi-ai atrage imediat sute de adepţi. Ce 
lume amărâtă! Fără lucru, fără bani! Tu ce faci aici? 

Vivian nu-i putea spune lui Alfred că numai cu câteva 
minute înainte băgase spaima într-o femeie silind-o să-i 
promită că îi va face legătura cu secretara personală a lui 
Tang, liderul de partid, aşa că inventă un răspuns cât mai 
plauzibil. 

— Încerc să reactualizez contractele cu Golden Air. Dar 
tu? 


Faţa lui Alfred se posomori pentru o secundă ca şi cum 
şi-ar fi adus aminte brusc că şi el ascundea un secret, dar 
fiindcă nu aceasta era firea lui, după o uşoară ezitare, îi 
spuse lui Vivian ceea ce părea a fi adevărat, fiind totuşi 
foarte departe de motivul real al venirii sale la Shanghai: 

— Sunt în tratative cu nişte investitori, îi mărturisi el, şi 
mai privi o dată în jur. Afară, pe trotuar, un om ghemuit 
vindea unelte de gravat sticla, făcând pe loc demonstraţii, 
în jurul lui se adunaseră alţi gură-cască, curioşi să vadă 
dacă se găsea vreun cumpărător. Mai departe, o bătrână 
aplecată peste un grătar cu cărbuni, improvizat dintr-o 
găleată veche, cocea cartofi pe care-i oferea trecătorilor, ca 
pe o delicatesă rară. 

— Aici? 

— Nu râde, vorbesc serios. Am găsit câteva companii de 
stat dornice să intre în combinaţie. Au muşcat momeala 
când le-am dat asigurări că vor avea spaţii preferenţiale 
pentru birouri, dacă investesc în Turn. Multe dintre ele 
speră să deschidă filiale în Hong Kong. 

Vivian îl asculta politicos, deşi cu greu îşi imagina în ce 
fel putea el scoate ceva bani din Shanghai. Pe de altă 
parte, Alfred Ching se dovedise a fi un om de acţiune ale 
cărui proiecte purtau într-o oarecare măsură pecetea 
extravaganţei. 

— Sigur că nu strică să-ţi mai faci câţiva „prieteni 
vechi”, spuse ea, dar n-ai încheiat deja tranzacţia cu 
Cathay Tower? 

— Acum urmează poanta. 

Se întrebă în treacăt dacă nu cumva Alfred dăduse de 
bucluc, sperând din toată inima să nu fie aşa. Acţiunile 
imobiliare ar scădea dramatic în Hong Kong dacă el ar da 
faliment. Alfred îşi privi din nou ceasul său Rolex şi o 
întrebă dacă n-are nimic împotriva unei invitaţii la o cafea. 
Întrucât încheiase discuţia şi persoana de legătură cu Tang 
dispăruse, Vivian acceptă. În Shanghai se mai aflau încă o 
serie de relicve ale timpurilor coloniale. Cafeaua era 
excelentă, iar prăjiturile delicioase. Dacă n-ar fi fost clienţii 
care mâncau cu beţişoare, localul ar fi putut fi întâlnit la 


Viena. Alfred comandă un tort cu lămâie, iar Vivian 
manifestă o poftă subită pentru un tort de ciocolată. 

— Ce coincidenţă grozavă! Am încercat să dau de tine 
în Toronto, dar tot ce mi-a putut spune mama ta era că 
plecaseşi probabil înapoi la Hong Kong. 

— M-ai căutat? 

— Venisem cu un mesaj pentru tine. 

— Oh, cred că ghicesc despre cine este vorba. 

— Să ştii că nu e aşa de rea precum crezi. 

— Ştiu doar că sunteţi prieteni vechi. 

— E o femeie remarcabilă, cu toate că în acest ultim an 
a avut mult de suferit. 

— Nici eu n-am fost scutită de necazuri. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să ating o coardă sensibilă, 
dar poate că tu eşti mai în măsură să înţelegi cum stau 
lucrurile. În timp ce vorbeau despre Vicky, glasul lui vibra 
de emoție şi Vivian aprecie seriozitatea simţămintelor lui. In 
spatele acestei aparenţe de om sigur pe sine, realizat prin 
tenacitate şi forţe proprii, se ascundea o fiinţă deosebită, 
capabilă de cele mai trainice sentimente. Acest strălucit 
bărbat, vesel şi ambițios care putea avea la picioarele sale 
orice femeie din Hong Kong căzuse în mrejele Victoriei 
Mackintosh, o fiinţă frivolă care nu se ridica la înălţimea lui. 

— Şi care e mesajul? întrebă ea ascunzându-şi un surâs. 
Dacă ea mai învățase câte ceva în ultimii patru ani, unul 
dintre acestea era şi faptul că dragostea avea fațete foarte 
ciudate. 

— Încearcă să revină la normal şi de aceea ar vrea să 
stea de vorbă cu tine. Are de gând să-ţi propună să te 
întorci la întreprindere. 

— De ce? 

— E destul de isteaţă să-şi dea seama că nu poate 
conduce singură. 

— Las-o baltă, Alfred. 

— Poate exagerez puţin, admise el. Hai să zicem că 
Vicky are nevoie de ajutorul tău. 

— Victoria Mackintosh nu are nevoie de nimeni, sau cel 
puţin aşa crede ea. 


— Tu nu o înţelegi. Vicky este... 

— Cred că eşti îndrăgostit de ea, îi tăie vorba Vivian, 
sau poate că nu te pricepi să apreciezi caracterul uman. Eu 
te cunosc prea puţin, deşi dacă e să judecăm după 
reputaţia ta, de obicei laşi impresia unui om cu scaun la 
cap. 

Vivian privi semnificativ la ceas, hotărâtă să-l lase în 
plata Domnului. De fapt, îi păsa prea puţin ce gândea el 
despre Victoria Mackintosh, şi dacă era cu adevărat 
îndrăgostit de ea nu-i rămânea decât să se roage lui 
Dumnezeu să-l aibă în paza Lui. 

lritat, Alfred înfipse beţişoarele în tort, apoi le puse 
repede jos. 

—E o femeie singură, dar are un fond bun şi e 
generoasă. Păcătuieşte prin faptul că nu ştie să-şi apropie 
oamenii şi este impulsivă, dar asemenea porniri izvorăsc 
din dorinţa de a masca această singurătate. 

— Este arogantă şi vrea să-i domine pe toţi ceilalţi ca... 

— Ca tatăl ei, completă Alfred. 

— Nu, el nu era aşa, se grăbi Vivian să-l contrazică. Nu, 
tu nu ştii, Duncan era... şi Vivian privi în gol simțind că o 
podidesc lacrimile. 

— Cred că noi doi avem ceva în comun, spuse Alfred, 
adresându-i un surâs. 


Pe la sfârşitul lui martie, cu mai puţin de patru luni 
înaintea Răsturnării, Colonia fu cuprinsă de un val de 
melancolie. Muzica americană country şi în general 
şlagărele occidentale pentru care Hong  Kong-ul 
manifestase predilecție dintotdeauna au urcat din nou în 
topul popularității. Muzica tradiţională scoțiană care aducea 
alinare nevricoşilor expatriaţi îi farmecă acum pe chinezi, 
trezind un puternic ecou în sufletele lor sensibile. 

Vechile înregistrări deveniră brusc „en vogue”, iar 
studiourile de înaltă tehnicitate din oraş îi transformară 
peste noapte pe Patsy Cline şi Hank Williams în staruri de 
muzică pop. Scoşi de la naftalină, din filme vechi de peste 
patruzeci de ani, aceştia puteau fi văzuţi acum pe video ca 


şi cum ar mai fi fost în viaţă, după ce suferiseră un întreg 
proces de colorizare şi tehnici de pirotehnie prin laser. 
Discurile lui Willie Nelson se vindeau pe sub mână şi toţi 
membrii formaţiei Filipino tropăiau prin Colonie cu cizme şi 
pălării de cowboy, purtând chitarele bunicilor lor agăţate de 
gât. 

Crazy era un mare hit; Sunday Morning Sidewalks 
răsuna la radiourile taximetriştilor; /'m So Lonesome I Could 
Cry, suna tânguitor prin pieţele aglomerate, dar cel mai 
răspândit hit auzit la radioul expatriaţilor şi la vreo duzină 
de staţii cantoneze era sfâşietorul Sweet Dreams. Chiar şi 
liniştita orchestră a hotelului Mandarin le inclusese acum în 
repertoriul său, constată Vicky Mackintosh care tocmai urca 
scările ceainăriei pentru ceaiul de după-amiază cu Vivian 
Loh. 

Vivian o întâmpină cu o politeţe specifică shanghaineză, 
spunându-i că-l întâlnise pe Alfred Ching care îi sugerase să 
aibă o discuţie cu ea, imediat după întoarcerea sa la Hong 
Kong; Vicky, la rândul său, îi răspunse cu amabilitate, iar 
acum, după două întâlniri amânate, ele se aflau faţă în faţă. 

O găsi pe Vivian aşteptând cu aerul ei calm, liniştit, în 
spatele unui grup de turişti. Arăta foarte şic în costumul său 
din mătase naturală şi cu ochelarii cu ramă aurie. Jacheta 
lungă a costumului îi masca perfect sarcina. 

— Mă duc să rezerv o masă, nu durează decât un minut. 
Vicky ridică din sprâncene şi în clipa următoare apăru o 
chelneriţă care i se adresă plină de solicitudine: 

— Vă rog, urmaţi-mă, Miss Mackintosh. Ce plăcere să vă 
revedem! 

— Bună seara! Daţi-mi voie să v-o prezint pe Vivian Loh, 
o veche prietenă a firmei Mackintosh-Farguhar. 

— Imi pare bine de cunoştinţă, Miss Loh. Vă rog să mă 
scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi. 

Vivian comandă ceai verde chinezesc, iar Vicky ceru un 
ceai Darjeeling. 

— În sfârşit! lată-ne împreună. Cine ne-ar vedea, ar 
putea spune: „lată două doamne lipsite de griji, la o ceaşcă 
de ceai”, zise Vicky observând că Vivian arăta foarte bine, 


cu părul ei coafat întotdeauna ireproşabil şi chiar uşor 
rumenă în obraji. 

— Mă întreb uneori ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi 
purtat şi în trecut la fel de civilizat ca acum, spuse Vivian 
mai mult pentru sine, în timp ce li se servea ceaiul. 

— Ai spus ceva? 

— Nimic, era doar un gând răzleţ. 

— Ştii ce înseamnă să creşti o fiică de Tai-Pan? întrebă 
Vicky. Pentru lumea din afară e minunat, dar acasă 
contează în primul rând atitudinea părinţilor, nu ceea ce 
reprezintă ei pentru ceilalţi. Indiferent de relaţiile pe care 
le-ai avut cu mama sau cu tatăl tău, ar fi fost la fel dacă 
erau Tai-Pani în loc să fie altceva. 

— Refugiaţi. 

— Şi înainte de a fi refugiaţi, ce erau? Ştii, e ciudat, dar 
nu cunosc prea multe despre tine, în afară de ceea ce mi-a 
spus tata, că ai fost bursieră. Fusese cât p-aci să spună că 
Vivian a fost unul dintre copiii „noştri” cu bursă, însă se opri 
la timp. 

— Tatăl meu era profesor în China. 

— Deci un om cult. 

— Învăţământul s-a degradat considerabil în timpul 
Revoluţiei Culturale, răspunse Vivian pe un ton sec. 

— Şi ce a făcut în Hong Kong? 

Vicky observă o licărire de mânie în ochii chinezoaicei şi 
socoti că e mai indicat să-şi tempereze tonul de patroană 
dacă vrea să şi-o apropie. 

— Tatăl meu a avut numeroase îndeletniciri în Hong 
Kong. Ziua lucra într-o fabrică de jucării, iar noaptea gătea 
într-un restaurant, apoi mama l-a ajutat să înjghebeze 
câteva afaceri, însă toate au eşuat. In cele din urmă, a 
reuşit să-şi amenajeze un mic magazin propriu, aşa că 
povestea s-a sfârşit cu bine. 

— Şi mama? 

— Mama a emigrat luna trecută în Canada, la Toronto, 
după cum ştii. Nu a putut intra în Statele Unite. Sunt 
îngrijorată pentru ea, căci Toronto este un loc friguros şi 
îndepărtat. 


— Alfred Ching îmi spunea că şi acolo există un mare 
Chinatown. 

— Da, dar nu e Chinatown din Hong Kong. Casele sunt 
atât de îndepărtate unele de altele... înţelegi ce vreau să 
spun. În orice caz, am reuşit s-o instalez într-un apartament 
destul de confortabil. Îmi pare tare rău pentru ea. Oamenii 
cu bani locuiesc în zone periferice; ea nu-şi poate permite 
acest lucru, iar când m-am oferit s-o ajut, mi-a zis că 
periferiile sunt chiar mai sumbre decât zona centrală. Astea 
au fost cuvintele ei: „Shanghai, Canton, Hong Kong şi acum 
Toronto. Întreaga mea viaţă a fost o coborâre”. Îi plăcea 
atât de mult Shanghai-ul ei. 

— N-ai de gând s-o aduci cândva înapoi la Shanghai? 

— Shanghai a devenit o mahala; Beijingul l-a distrus. 


Vivian o urmărea pe fiica Tai-Pan-ului care asculta 
absentă, cu o expresie imobilă. Ştia că Victoria nu avea nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbea ea, chiar dacă nu se 
referise decât la una din faţetele familiei sale. Aspectele 
mai importante care erau mult prea intime ca de pildă 
năravurile mamei ei, veşnica teamă de persecuții a tatălui 
ei, nu avea de gând să le dezvăluie nici celei mai apropiate 
prietene, cu atât mai puţin unei inamice. Doar unui iubit i-ar 
fi putut împărtăşi asemenea lucruri. 

Victoria avea nevoie de ea, aşa cum reieşea din 
testamentul lui Duncan. Ceea ce probabil Victoria nu 
înţelegea, era nevoia disperată a lui Vivian de a o ajuta în 
desăvârşirea operei lui Duncan. Acesta fusese foarte 
prevăzător: deşi o înconjurase cu o romantică dragoste 
cavalerească, el nu-i spusese niciodată unde ascunsese 
probele împotriva lui Două-Cărări Wong şi a miniştrilor 
premierului Chen. Îi dăduse o cheie de la seiful băncii din 
Hong Kong şi Shanghai care conţinea numele înalţilor 
funcţionari continentali, precum şi conturile băncilor 
elveţiene dar acestea nu erau decât un mizilic, de care s-ar 
fi putut eventual debarasa dacă ar fi survenit vreo 
nenorocire şi dacă Două-Cărări Wong, în disperare de 
cauză, ar fi supus-o torturii. 


Cele mai multe probe erau ascunse în altă parte şi, dacă 
acestea nu dispăruseră o dată cu moartea lui Duncan, 
atunci Victoria, ultima persoană care îl văzuse în viaţă, ştia 
probabil unde se aflau. 

Trebuia s-o convingă pe Victoria să i le cedeze ei spre a 
le folosi, şi acesta fusese motivul pentru care acceptase 
întrevederea la hotel Mandarin. Singura ei armă se afla 
înlăuntrul ei - copilul lui Duncan care începuse să mişte. 
Înainte nu-şi dorise niciodată un copil şi nici nu-şi 
descoperise instinctul matern. Acum însă, aceasta era 
bucuria vieţii ei, punctul central în jurul căruia gravita totul 
- miraculoasa ei legătură cu preaiubitul ei Tai-Pan. 

Victoria îşi pironise ochii asupra ei, cercetând-o discret, 
în speranţa că va descoperi un semn al maternității. 
Respiră adânc, duse încet ceaşca de ceai la buze şi îi spuse: 
- Mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea că o 
porţi în pântece pe sora mea vitregă. 

— Ce ciudate împrejurări! spuse Vivian cu prudenţă, şi 
când te gândeşti la modul în care suntem legate acum... 

— Ei bine, putem fi, răspunse Vicky cu aceeaşi 
prudenţă, cel puţin un lucru e clar - avem acelaşi ţel. 

Vivian se rezemă de spătarul scaunului, oarecum 
impresionată de felul în care Victoria luase iniţiativa 
discuţiei şi dădu aprobator din cap. 

— Bunăstarea noastră depinde de mersul întreprinderii. 

Ochii Victoriei scăpărară de furie. Rostit de Vivian, 
cuvântul „întreprindere” căpăta conotaţii posesive asupra 
firmei Mackintosh-Farguhar. Deşi asta intenţiona să-i dea 
de înţeles, se gândi totuşi să mai atenueze nuanţa, drept 
care continuă: 

— Viitorul lui Mackintosh-Farguhar în Hong Kong îi va 
afecta pe toţi cei din familia ta, inclusiv pe sora ta. 

— Pe noi toţi, aprobă Victoria, cu un surâs sardonic. 

— Ca şi viitorul Hong Kong-ului. 

Era acum rândul lui Vicky să urmărească mişcarea lui 
Vivian. Din holul hotelului răzbăteau până la ele acordurile 
tânguitoare ale melodiei / Fall to Pieces. La o masă 
alăturată se aflau cinci femei bine îmbrăcate, membre ale 


unui club feminin de armatori, care păreau că manifestă un 
interes deosebit pentru tonaje şi cai-putere în timp ce 
aruncau priviri furişe către Vicky. O mulţime de zvonuri 
circulaseră de-a lungul şi de-a latul Coloniei despre Duncan 
Mackintosh şi nu întâmplător Vicky alesese tocmai acest 
local public de întâlnire, unde sub nici un motiv nu-şi putea 
permite să-şi piardă stăpânirea de sine. Ea afişa un zâmbet 
de circumstanţă, lipsit de griji, chiar în momentul în care 
prietena ei Linda, o tulburătoare filipino-chineză, o privea 
cu insistenţă. Între timp, Vivian tocmai îi confirma temerile 
declarându-i că intenţiona să-şi folosească noua sa putere 
la Mackintosh-Farquhar pentru a-şi îndeplini obiectivele 
politice. 

— Viitorul Hong Kong-ului nu se află în mâinile noastre, 
o  contrazise Vicky cu fermitate. Adevărata noastră 
problemă este viitorul MacF. Am putea transforma MacF 
într-o întreprindere competitivă. 

— lartă-mă Victoria, însă viitorul Hong Kong-ului este 
viitorul MacF. 

— Te rog, spune-mi Vicky! îmi displace numele Victoria; 
sună atât de distant. 

— Desigur, acesta era numele pe care-l folosea tatăl 
tău. 

— Unul dintre ele. Ascultă, Vivian, noi suntem femei de 
afaceri şi avem de înfăptuit un lucru care reclamă întreaga 
noastră atenţie şi energie. li scăpase cu mare greutate 
acest afurisit de noi şi în momentul în care îl pronunţă, 
simţi c-o apucă din nou durerea de cap. Respiră adânc, 
înainte de a-şi urma firul gândirii. Lasă-mă să-ţi prezint 
planul meu. În spital am avut timp berechet să analizez o 
sumedenie de proiecte noi, în timp ce tu erai plecată. 
Imaginea lui Steven Wong îi reveni în faţa ochilor cu 
aceeaşi insistenţă. Nu se simţise niciodată atât de iubită de 
un bărbat. Toate preocupările ei îşi pierdeau din importanţă 
în raport cu imaginea lui Steven. Hong Kong-ul, Continentul, 
Răsturnarea, Două-Cărări Wong, Golden Expo, Lantau, 
năpasta cu Vivian şi testamentul tatălui ei, precum şi 
manevrele de supravieţuire a MacF, încetau să mai existe 


atunci când se întâlneau în camera lor de la hotel Regent. 
Şi, spre marea ei uimire, de fiecare dată când revenea la 
biroul ei, după asemenea momente de extaz, se simţea 
infinit mai bine, vădind o agerime de spirit, curaj şi forţă 
fizică înzecite. Renunţase la actele de bravadă comise din 
dorinţa de a fi pusă pe acelaşi plan cu tatăl său. Intr-un 
cuvânt, cu Steven revenise la viaţă. In loc să lupte 
împotriva haosului care înghiţea treptat Hong Kong-ul, ea 
se avântă în vâltoare şi descoperi că poate înota. 

— Da? o trezi Vivian la realitate. 

— M-am gândit să readuc MacF la matcă. Noi am 
început ca o companie comercială şi asta ar trebui să 
redevenim. 

— Nu cred că te înţeleg prea bine! spuse Vivian, dar 
Vicky ştia că înţelesese perfect. 

Vechile întreprinderi din Hong Kong se lansaseră în 
afaceri ca negustori, aşa cum îi reamintise Alfred Ching. În 
epoca opiului, predecesorii ei fuseseră intermediari între 
est şi vest, înlesnind negocierile dintre îndepărtata Europă, 
Anglia, Statele Unite şi China cea plină de mistere, prin 
experienţe îndrăzneţe legate de tehnologia navală şi 
schimburi de bunuri avantajoase, prin prospectarea pieţelor 
şi depistarea producătorilor de bunuri. Şi, aşa cum 
precizase Alfred, ei trebuie să existe şi să-şi ofere serviciile 
acolo unde estul întâlneşte vestul. 

— Continentul este încă vast şi misterios şi are nevoie 
de Occident mai mult ca oricând. China nu se poate 
descurca fără ajutorul Hong Kong-ului şi, dacă MacF poate 
veni în întâmpinarea acestei necesităţi, el va supravieţui. l- 
am dat instrucţiuni lui Wally Hearst să extindem birourile 
noastre de la Beijing şi Canton şi să angajeze chinezi pentru 
deschiderea de agenţii în Tianjin, Shenyang, Wuhan şi 
Chongqing. 

Vicky observă interesul manifestat de interlocutoarea sa 
la pronunțarea numelui lui Wally Hearst. Ea se întreba dacă 
tatăl ei îi spusese despre relațiile lui Wally cu adepţii lui 
Chen - oameni care asemenea lui Duncan, sperau că se vor 
ralia mişcării reformiste a lui Tang dacă Chen avea să fie 


debarcat. 

— Aş dori să ne extindem în Shanghai şi să punem un 
picior şi în Ningbo şi Hangzhou. Vreau ca Peter şi Mary Lee 
să preia conducerea Fuzhou şi să-şi folosească legăturile lor 
în Taiwan, însă Shanghai-ul va fi cel important pentru noi, 
datorită uriaşei sale baze industriale pe care o vom putea 
servi. 

— Cum? 

— Transportul aerian va constitui pionul nostru 
comercial. 

— Nu dispunem de capacitate. 

— Intenţionez să mai cumpăr încă douăzeci de avioane 
Andropov-250. 

— Douăzeci? repetă Vivian ca un ecou. 

Cercetările pe care le făcuse Hugo o convinseseră că 
avioanele turboreactoare ruseşti de transport erau nu 
numai cele mai mari, dar şi cele mai bune din lume, simplu 
de întreţinut, uşor de reparat. 

— Şi tatălui tău îi plăceau, dar douăzeci... 

— În acelaşi timp, vom deschide noi porţi în Europa şi 
California. Compania Aeriană Golden va avea o importanţă 
primordială pentru China. 

— Cu ce bani? Douăzeci de avioane şi toate acele porţi 
vor costa o avere. 

— Suntem bogaţi - cel puţin pe hârtie - datorită loviturii 
lui Alfred cu terenurile. Am vândut câteva proprietăţi şi am 
reipotecat majoritatea celorlalte astfel că dispunem de bani 
lichizi pentru toate aceste transformări. 

— Cred că îţi asumi un mare risc, făcând datorii pe baza 
unor speculaţii cu terenurile. 

— Dar merită. Ce crezi, Vivian? Te-ai angaja într-o 
asemenea afacere? 

— Ai putea pierde totul într-o noapte... Ce s-a întâmplat 
cu domnul Wu şi cu Golden Expo? 

— Încă nu avem aprobare pentru apă. Domnul Wu îi 
asigură pe cei din China că pot pune mâna pe Golden Expo 
la un preţ derizoriu. 

— Mă îndoiesc că ne vom descurca cu cheltuielile 


noastre de construcţie, ca să nu mai amintesc de pierderea 
profiturilor pe care contam. Vreau să spun că speram ca 
hotelul să aducă o groază de bani. Îşi scutură capul cu 
dezgust. Pe de altă parte, nici nu vom putea deschide 
blestematul ăla de hotel de la aeroport până când 
oficialităţile chineze nu-l vor autoriza pe directorul Marinei 
să ne aprobe feriboturile, şi asta se va întâmpla doar dacă 
le vom ceda Golden Expo. 

— Deci, situaţia nu e deloc roz. 

— Nici pe departe; de aceea va trebui să facem 
modificări radicale. Vreau răspunsul tău, Vivian. 

— lartă-mă, Vicky, răspunsul meu este acelaşi. Ceea ce 
faci este periculos şi cu mult mai important este faptul că 
MacF nu poate funcţiona în vid. În trei luni, britanicii vor 
retroceda Hong Kong-ul Chinei. Noi trebuie să ne asumăm 
rolul pe care Hong Kong-ul îl va juca în China. Acesta era şi 
obiectivul tatălui tău. 

— Era obiectivul tu şi asta l-a omorât. Planul lui era 
prost gândit şi primejdios, Nu am de gând să repet greşelile 
lui. 

— Tatăl tău îl socotea singura speranţă a MacF. 

— Ţi-am spus-o şi în spital şi ţi-o repet: nu vreau nici un 
amestec al lui Ma Binyan sau al altui politician chinez, 
inclusiv al „Reformatorului Tang”. MacF nu se va lăsa 
niciodată prins în jocul de interese între facţiuni rivale. 

Vivian dădea sceptică din cap, provocând-o pe Vicky să 
recurgă la o figură de stil care credea că va fi apreciată de 
chinezoaică. 

— Noi suntem asemenea unei sălcii în bătaia vântului. 
Noi nu suntem vântul. 

— Tatăl tău era cutezător. Noi am putea fi vântul. 

— Nu voi îngădui ca MacF să fie de partea cuiva. 
Războinicii vin şi pleacă; negustorii se întorc. 

— lartă-mă, dar puterea ta de decizie e limitată. 

— Este, până la naşterea copilului tău, te rog să nu uiţi 
asta. 

— N-am să uit, Victoria. Vivian se ridică dezamăgită. 

— Unde naiba pleci? 


— În Shanghai, trebuie să mă întâlnesc cu un vechi 
prieten. 

— În ce scop? 

— Tu eşti cetăţeană britanică şi ai un paşaport britanic, 
tu, fratele tău şi nepoatele tale. Eu sunt chinezoaică din 
Hong Kong şi în pântecele meu port un prunc chinez din 
Hong Kong. 

— Un copil cu tată britanic. Slăbeşte-mă cu aerele astea 
deplasate. 

— Sunt chinezoaică din Hong Kong. Aici este căminul 
meu, al nostru. 

— Îţi poţi lua copilul în Anglia, dacă trebuie. 

— Tu ai face-o? 

Vivian se întoarse pe călcâie şi vru să plece. 
Armatoarele priveau atent în direcţia lor. Ea păru că se 
răzgândeşte, căci reveni, se aplecă peste masă şi îi atinse 
uşor obrazul lui Vicky cu degetele, în semn de mângâiere, 
şoptindu-i: trebuie să salvăm aparențele în numele MacF. 

— Asta nu schimbă cu nimic situaţia, îi spuse Vicky 
înţepată. Voi conduce MacF şi fără tine până când se va 
naşte copilul. 

— Mă vei căuta tu singură, spuse Vivian. Sunt sigură că 
vei vedea mai clar cu timpul. Oh! Cele mai bune urări lui 
Steven. Mă bucur pentru voi. 

— Faci din toate astea o problemă personală? Pentru 
ce? 

— Poate că el te va ajuta să-l înţelegi mai bine pe tatăl 
tău. 

— Şi tu te-ai culcat cu Steven? 

— Asta a fost demult, aşa încât nici nu îmi prea aduc 
bine aminte şi sunt sigură că nici el. L-am văzut zilele 
trecute făcând jogging. Părea transfigurat de dragoste. 

— Eşti întocmai ca armata lui Mao, Vivian: pretutindeni! 

— Pretutindeni în China, o corectă Vivian. Armatele 
chineze nu invadează... 

— Oh, chiar aşa? Dar cu Coreea şi cu Vietnam cum 
rămâne? 

— Astea sunt state vasale ale Imperiului Mijlociu Chinez, 


răspunse Vivian cu un surâs enigmatic şi Vicky nu-şi putu 
da seama dacă ea nu glumea. Da, Victoria, asta îmi 
reaminteşte, şi dacă eşti hotărâtă să cumperi atâtea 
avioane ruseşti Andropov, îmi permit să-ţi sugerez să le 
procuri prin guvernul de la Beijing. Dacă recurgi la China în 
tranzacţiile tale, ei te vor sprijini la acordarea drepturilor de 
aterizare. _ 

— Ideea e excelentă, mulţumesc. lţi mai cer pentru 
ultima oară să lucrezi cu mine pentru MacF. Fă-o pentru 
copilul tău. Avem viaţa înainte; nu vreau să fiu duşmanca 
ta. 

— Şi eu îţi mai cer o dată să urmezi calea tatălui tău; el 
ştia ce e bine şi drept. 

După ce privi cu atenţie în jurul ei, se aplecă şi-i şopti: 

— Atunci de ce nu ţi-a vorbit de probele pe care le 
deţinea contra lui Chen şi a lui Două-Cărări Wong? De ce nu 
ţi-a spus unde le-a ascuns? 

— Pentru a mă proteja. Uneori era nesăbuit, dar nu era 
naiv. 

— Copilul tău a fost un accident? întrebă Vicky fără 
menajamente. 

— Nu! El l-a vrut după moartea lui Hugo. 

— Şi tu te-ai conformat. 

— În mine au existat două porniri contrarii, admise 
Vivian şi era pentru prima oară când o spunea cuiva. 
Sarcina îi periclita independenţa de care avea nevoie 
pentru a-şi urma cariera şi a milita pentru o Chină mai 
bună. Timpul însă se arătase potrivnic, deşi era încă destul 
de tânără şi mai avea atâtea de învăţat, iar 1997 era atât 
de aproape! Pentru Duncan însă, timpul era duşmanul de 
temut al celor de vârsta lui, şi ea nu-i putea refuza acest 
lucru. 

— Pariez că testamentul lui va risipi şi aceste ultime 
îndoieli. 

— Moartea lui mi-a spulberat îndoielile, îi răspunse 
Vivian îndată. El se află în trupul meu şi e mai mult decât o 
amintire. În clipa aceea ochii i se umplură de lacrimi, astfel 
încât fu nevoită să-şi plece capul. 


— Îmi pare rău pentru tot ce am spus, se scuză Vicky. 
Regret sincer. 

Vivian se calmă şi o privi din nou pe Vicky, dar expresia 
ei nu se potrivea deloc cu scuzele, ca şi cum tocmai 
descoperise că nu trebuia să-şi exprime regretul. 

— Nu cred că l-ai înţeles pe tata aşa cum pretinzi. Nu 
pricepi ce-a urmărit? Pretinzând că te apără pe tine, el îşi 
proteja copilul, ceea ce înseamnă viitorul MacF - în cazul în 
care nu m-aş prezenta eu cu un moştenitor convenabil. 

— ÎI vezi într-o lumină mai rea decât era în realitate. 

Nu este posibil, îşi spuse Vicky, dându-şi seama în cele 
din urmă că lupta ei cu Vivian era de fapt o continuare a 
războiului purtat cu tatăl ei. Deşi dispărut în adâncurile 
Mării Chinei de Sud, el era încă prezent la cârmă, ceea ce 
însemna că bătălia cu Vivian marca pierderea unui 
negustor cu China, acum când MacF avea cea mai mare 
nevoie de forţa şi talentul pe care Vicky putea să le 
mobilizeze. 

— Stai jos, spuse ea, te rog. Regret cu adevărat ce am 
spus. Aş aprecia dacă te-ai muta înapoi în biroul tău. Nu 
trebuie să aştepţi până când o să devii „tutorele” noii 
moştenitoare. De tine am nevoie acum. 

Vivian se aşeză din nou pe scaun şi cele două femei îşi 
strânseră mâinile în mod solemn. Dar te rog, uită de bătălia 
tatălui meu cu Două-Cărări Wong. Nu mai vreau să aud 
nimic despre asta: Ai înţeles? 

— Te înţeleg, spuse Vivian, te înţeleg perfect. 

Cele două femei se priviră îndelung. Mai rămăseseră 
încă multe lucruri de spus. Vicky simţi o oarecare uşurare 
dându-şi seama de naivitatea lui Vivian în privinţa aprecierii 
acţiunilor săvârşite de tatăl ei. Vivian, la rândul ei, se 
felicită că-şi recăpătase clarviziunea şi că acceptase 
revenirea la MacF, unde avea un prilej mai bun să o 
influenţeze pe Vicky Mackintosh pentru a duce la bun 
sfârşit misiunea lui Duncan. 


24 


La începutul lunii mai Jonca Roşie îşi strângea pânzele la 
gurile râului Huangpu, în Shanghai. Se crăpa de ziuă, 
mareea scăzuse, iar curentul iute de primăvară împrăştia 
noroiul mlaştinilor cenuşii ale deltei Yangtze sub un plafon 
dens şi mohorât de fum de cărbune. Aerul vibra de uruitul 
motoarelor şi de şuieratul sirenelor care-şi trimiteau 
semnalele în văzduh. O sampană joasă cu motor se 
strecură prin dublul şir de vase, şlepuri şi vase patrulă 
acostând alături de ele. 

In timp ce căpitanii negociau strigând preţul unei 
remorcări împotriva curentului, marinarii îmbrăcaţi în 
costume negre de bumbac se pregăteau de plecare. 

Odată tranzacţia încheiată şi lanţul de remorcare fixat, 
sampana diesel, dotată cu motor de autobuz londonez, îşi 
începu călătoria de treizeci de mile cu pânzele strânse. 
Vivian, care efectuase transferul de pe sampană pe joncă, 
era îmbrăcată în uniforma marinarilor. Aşteptând să fie 
primită în cabină, îşi ştergea de funingine lentilele 
ochelarilor. 

Ura Shanghai-ul. În patruzeci de ani de guvernare 
coruptă, China transformase oraşul visurilor mamei ei într-o 
mahala sordidă. Il detesta şi pentru că ceea ce se 
întâmplase cu acest oraş urma să se întâmple şi cu Hong 
Kong-ul, dacă premierul Chen va rămâne stăpânul Chinei. 

Guvernul comunist din Beijing înghiţise în mod 
sistematic profiturile oraşului Shanghai, astfel încât, cu 
excepţia câtorva centre de afaceri internaţionale, construite 
în jurul unor hoteluri moderne, totul era în ruină. 

Noaptea trecută, pe când intrau în zona sampanelor, 
Vivian nu-şi putuse stăpâni revolta faţă de aspectul general 
al oraşului, de duhoarea ce se simţea de pretutindeni, de 
întunecimea şi aglomeraţia străzilor pe care mişunau tineri 
fără căpătâi, dezorientaţi. Indiferent de calitatea vieţii celor 
din oraş, aceasta reprezenta o mărturie a superiorității 


oamenilor locului faţă de opresorii lor din nord, atât ca 
trăsături morale, cât şi ca îndemânare şi aptitudini. 
Imaginea unui coolie epuizat, numai piele şi os, târând un 
bloc de ciment pe străzile vechiului oraş, pe al cărui tricou 
figura inscripţia engleză JOGGING, n-o va uita niciodată. 

Sarcina şi epuizarea fizică datorată călătoriilor ei 
permanente îi scădeau curajul. Simţi dintr-o dată lipsa 
mamei sale, deşi se întreba furioasă, privind cerul fumuriu, 
dacă aceasta i-a fost vreodată de vreun ajutor. Atunci şi 
acolo făcu un legământ: nu-i va da niciodată ocazia 
copilului ei să se întrebe dacă mama va mai veni acasă. 

Ochii şi gâtlejul o usturau din cauza fumului. Işi şterse 
din nou ochelarii, rugându-se ca de data aceasta, după 
atâtea întâlniri clandestine, adesea primejdioase, Tang să 
se afle la bord. În drum depăşiră şi alte remorchere ce 
trăgeau sampane, barje încărcate cu cărbuni şi vase aflate 
la ancoră, înconjurate de alte sampane ce stăteau ca puii la 
alăptare. Pe ţărmul pustiu se conturau clădiri joase ale 
fabricilor cu coşuri fumegânde. 

Punctele de acostare ale feriboturilor, la extremitatea 
şoselelor, gemeau de oameni cu biciclete. În rest, camioane 
şi căruţe. Cu trei ani înaintea secolului al XXI-lea nu exista 
nici o maşină particulară. 

Copilul începu să mişte. Cuprinsă de teamă, făcu un 
gest necugetat: bătu puternic în uşa cabinei. Aceasta se 
deschise imediat şi apăru faţa plină de coşuri a unei 
secretare, care o privea uluită. 

— Tocmai veneam după dumneavoastră, tovarăşă. 

În cabină era întuneric şi Vivian avu nevoie de câteva 
clipe pentru a se acomoda. Liderul de partid Tang Shande, 
înconjurat de alţi câţiva chinezi, stătea la o masă de lemn, 
luminată de o lampă cu gaz şi de o minusculă fereastră. 
Toţi fumau şi beau ceai din ceşti cu capac. Printre cei şase 
bărbaţi şi o femeie, recunoscu trei persoane cu care 
negociase în Shanghai mai bine de trei ani. Femeia era 
secretara lui Tang; desigur se afla acolo şi aprigul Ma 
Binyan. Zheng lipsea. Pe ceilalţi, care se numărau printre 
apropiații lui Tang, îi ştia doar din auzite. Unul dintre 


aceştia, un individ cu o figură aspră, era general în Armata 
Populară de Eliberare. El se întâlnise anul trecut cu Duncan 
şi Hugo. 

Tang Shande - un bărbat tânăr cu o faţă lată, veşnic 
surâzătoare, era originar din Canton, - o figură familiară de 
pe ecranul televizoarelor şi din fotografiile ziarelor. În carne 
şi oase arăta masiv şi mai necioplit. Avea nişte mâini 
enorme, bătătorite de muncă; la cea stângă remarcă lipsa 
unui deget. Purta o jachetă sport cu marca fabricii lui şi o 
cămaşă deschisă, sugerând parcă imaginea omului de 
afaceri chinez, punte de legătură între nevoile oamenilor 
simpli, ale muncitorimii şi înaltele aspirații ale studenţimii. 
Doi dintre cei aflaţi alături de el erau muncitori autentici - 
un miner din minele de cărbuni Wuhan şi un textilist din 
Shanghai. Ma Binyan era exponentul studenţilor rebeli, deşi 
puţin mai vârstnic, dar purtând încă în priviri o înflăcărare 
tinerească şi pe buze un surâs afectat. 

N-o invitară să ia loc şi nici nu-i oferiră ceai, şi asta 
pentru că ştiau că nu deţinea nici o probă lăsată de Duncan 
Mackintosh. 

Ma Binyan îi făcu grosolan cu ochiul şi rânji necuviincios, 
gest la care Vivian nu putu face altceva decât să-şi plece 
capul. Ceilalţi păreau plictisiţi. 

Tang deschise discuţia cu duritatea lui binecunoscută, 
reamintindu-i-o pe Vicky Mackintosh. Fiul de pescar şi fiica 
Tai-Pan-ului aveau ceva comun din acest punct de vedere. 

— Mi s-a spus că, după ce ai venit la bord, ai recunoscut 
că nu deţii nici o dovadă. De ce dracu ai mai riscat o 
călătorie clandestină de la Beijing? 

Vivian ezită. Deţinea un mic atu pe care nu avea 
intenţia să-l folosească mai devreme decât era cazul. 

Tang interpretă greşit sau poate procedă aşa în mod 
deliberat. | se adresa în mandarină, aşa cum se cuvenea 
din partea unui lider naţional, deşi era cantonez. 

— Ne întâlnim pe această joncă veche de lemn pentru 
că aici nu există telefoane şi nici alte mijloace moderne de 
comunicare care ne-ar putea trăda, aşa că poţi vorbi fără 
teamă. 


Încă o dată gândul ei zbură la Vicky. Îşi spuse că ea l-ar 
fi abordat pe Tang mult mai bine. Trebuia în primul rând să- 
| calmeze pe Tang, al cărui temperament impulsiv nu-i 
caracteriza pe chinezi. Deci, va proceda ea mai chinezeşte. 

— lertaţi-mă, tovarăşe. Ezitarea mea de a vorbi se 
datorează faptului că sunt stânjenită de a nu vă fi adus ce- 
am promis. 

— Dovezile de şantaj. 

— Da, tovarăşe lider de partid. 

— Tovarăşe ajunge, sau Tang, dacă vrei. Să trecem la 
subiect, i-o reteză el dur. 

— Da, tovarăşe. 

— Mai există şi alte dovezi, ori s-au scufundat toate 
împreună cu Tai-pan-ul? 

— Cred că mai există şi altele, dar nu pot să jur. 

— De ce dracu crezi că mă aflu aici? 

— Am fost indusă în eroare, tovarăşe. 

Tang se întoarse către secretara sa, cu o mână ridicată 
în aer. 

— l-auzi, asta înseamnă că a minţit? întrebă el, 
urmărind-o pe Vivian pentru a-i vedea reacţia. 

— Nu neapărat, spuse secretara. 

— Nu, nu a minţit! îl întrerupse Vivian. 

— Nu, ea nu a minţit, interveni Ma Binyan. A avut 
greutăţi. Poate eu şi tovarăşa secretară am sperat la mai 
mult. 

Dar Vivian ştia că Ma Binyan mizase totul pe planurile 
lui Duncan de a-l discredita pe Chen, dar fără probe. Ma nu 
avea nimic. Faţa lui Tang se întunecă, trăsăturile i se 
înăspriră. 

— E lamentabil să conduci cu ajutorul proştilor, dar să 
conspiri cu ei înseamnă moarte sigură. Să nu ne surprindă 
dacă agenţii Comitetului Securităţii Publice ne vor aştepta 
la docuri. 

— Oh, nu, nu, tovarăşe secretar, protestă Ma cu 
vehemenţă. Ceilalţi cutezară să-şi exprime părerile în 
acelaşi timp. Vacarmul crescu din ce în ce, până ce Tang se 
aşeză pe scaun, luând înfăţişarea unei statui groteşti a lui 


Buddha, cu faţa luminată de pâlpâirea lumânărilor. În cele 
din urmă o privi pe Vivian cu furie, gata să izbucnească într- 
un torent de invective la adresa ei. 

— Am adus totuşi un mic obiect, spuse ea. 

— Să-l vedem. 

Ceilalţi încremeniră ţintuiţi locului. Ea scoase din pliurile 
costumului său de marinar o mapă de plastic. Se îndreptă 
spre capătul mesei unde se afla Tang şi i-o puse în faţă. 

— Tai-Pan-ul mi-a lăsat acest mic pachet. 

Tang îl desfăcu şi începu să răsfoiască cu suspiciune 
mai multe foi din hârtie groasă, asemeni celei folosite la 
vechile maşini de multiplicat de pe Continent. Îşi puse 
ochelarii cu ramă de plastic şi citi pe îndelete. 

— Dumnezeule mare! Cumnatul lui Chen? Priveşte la 
astea! Conturi bancare, iar aici, oţel deturnat pentru un 
şantier al hotelului lui Wong Li din Canton. Mai sunt şi alte 
probe asemănătoare? 

— Poate chiar mai concludente. 

— Stai jos, spuse, îndreptându-se către secretara lui, 
care dintr-un salt ajunse lângă el. Vivian era de cealaltă 
parte a lui Tang. Unde sunt celelalte? 

— Numai fiica lui ştie. 

— Adu-le. 

— Voi încerca. 

— Să încerci? Vreau să pui mâna pe ele. Trebuie să 
înţelegi că următoarele două luni sunt decisive; Chen 
trebuie să fie încolţit în timp ce lumea întreagă va fi cu ochii 
pe Hong Kong. Răsturnarea este ultima mea şansă şi Chen 
ştie asta desigur. El a început deja campania împotriva 
mea. Arată-i şi ei. 

Secretara scoase dintr-o servietă nişte afişe tipărite cu 
caractere mari. In primul, Tang era acuzat că transmite 
secrete de stat japonezilor; în celălalt, şefului de partid i se 
aplicau etichetări de genul: contrarevoluţionar, speculant 
oficial şi occidental decadent. Vivian era înspăimântată 
recunoscând limbajul folosit de China când se punea la cale 
înlăturarea cuiva. 

— Săptămâna trecută, spuse Tang calm, Chen m-a 


avertizat că are armata de partea sa. 

— Şi o are? 

— Câţiva reprezentanţi ai ei, răspunse Tang cu o privire 
furişă spre tăcutul general. 

Vivian se înfioră. O armată dezbinată însemna război 
civil. 

— Aţi câştigat, în schimb, inima poporului, interveni 
imediat Ma Binyan. Asta înseamnă că Chen e terminat. 

Tang îl privi pe liderul studenţilor cu un zâmbet 
îngăduitor. 

— Dacă armata e de partea lui, Chen are puterea, forţa 
care poate mărşălui prin Piaţa Tien-An-men cu acele inimi 
în vârful suliţelor. Se întoarse din nou spre Vivian. Vezi cât e 
de mare miza. Trebuie să găsesc o cale să-l doborâm. 

— În ce măsură ai nevoie de Hong Kong? întrebă ea 
direct, amintindu-şi că Hong Kong-ul era una din „micile” 
probleme ale lui Tang. 

— În foarte mare măsură. 

— Atunci trebuie să faci tot ce poți să-l salvezi. 

— lar tu să-mi aduci dovezile, pentru că altfel, partidul 
se va dispensa de mine înainte să-l pot demasca pe Chen. 
Eu voi fi terminat, iar Hong Kong-ul se va îneca în rahat. 
Mai ai nevoie şi de alte lămuriri? 

— Nu, tovarăşe. 

— Cum îţi explici ezitarea acestei femei? 

— Consideră că este foarte periculos. 

— Aminteşte-i că trăim vremuri primejdioase. 

— Fiica Tai-Pan-ului crede că întreprinderea ei va 
prospera dacă nu se implică în acest joc politic din China. 

— Dificultatea, în situaţiile periculoase, constă în faptul 
că trebuie să fii de partea cuiva. Tang dădu din cap cu 
dezgust. 

— Dar ea e o străină. 

— Am înţeles că tu ai moştenit o parte din 
întreprinderea ei, nu-i aşa? 

Zvonurile legate de testamentul lui Duncan se 
răspândiseră în Hong Kong în mai puţin de trei ore, iar în 
următoarele două luni ajunseseră şi la Beijing. 


— Nu am nici un drept înainte de a se naşte copilul Tai- 
Pan-ului. 

Tang o privi ciudat şi pentru o clipă îi trecu prin cap că 
el calcula posibilitatea unei naşteri premature. 

— De ce n-o convingi că probele împotriva lui Două- 
Cărări Wong Li trebuie să-mi parvină înainte ca el să i /e ia 
cu forţa? 

— l-am sugerat această posibilitate, dar e liniştită la 
gândul că nimeni nu ştie sigur că ea deţine cu adevărat 
dovezi. In acelaşi timp a anunţat că intenţionează să-l 
reangajeze pe George Ng, fostul comprador al lui MacF şi 
acesta ar deţine copiile pe care le-ar dezvălui dacă i s-ar 
întâmpla ei ceva. Nu e proastă deloc. 

— Două-Cărări Wong ar putea să o ia prin surprindere. 
De ce bătrânul Tai-Pan n-a fost mai precaut? 

— Nu era stilul lui. 

— Un nebun! 

— În anumite privinţe, admise Vivian pentru a-i face pe 
plac. N-avea stofă de conspirator. 

— Nu este Ng compradorul MacF căruia tu i-ai luat 
locul? 

— Da, tovarăşe. 

— De ce nu încerci să-l convingi pe şeful executiv Wei? 
Sigur că Allen Wei ar înţelege avantajele distrugerii lui 
Chen. 

— Tai-Pan-ul nu i-a destăinuit planul său lui Allen Wei. 
Poate pentru că... e prea scrupulos, răspunse Vivian 
prudentă. 

— Intotdeauna l-am suspectat pe Allen Wei că e... 
spuse Tang cu un rânjet zeflemitor. 

In timp ce discuţia continua şi ceilalţi ascultau vădit 
plictisiţi, Vivian începu să-l vadă pe Tang într-o altă lumină. 
Se întreba îngrijorată cât timp va mai trece până când 
bădărănia lui se va transforma în arogantă şi grosolănie. 

— Comunitatea oamenilor de afaceri are încredere în 
Allen Wei, explică Tang, când Vivian protestă pentru a treia 
oară. Hong Kong-ul are nevoie de un t/gru care să ştie cum 
să trateze Beijingul - un tigru, indiferent de facțiunea 


câştigătoare, cineva care să ştie cum merg treburile azi. 
Cine o poate convinge pe această gweipo să colaboreze? 
Ce e cu amantul ăla despre care am auzit? 

— Steven Wong, fiul lui Wong Li. 

— Un pierde-vară! Am auzit, dar nu mi-a venit să cred. E 
doar o coincidenţă sau l-a trimis chiar Două-Cărări Wong la 
ea? 

— Nu e coincidenţă. Eu l-am trimis înainte ca Tai-Pan-ul 
să fie ucis. 

— Pentru a-i da o preocupare rivalei tale? Tang zâmbi 
cu viclenie. 

— Cam aşa ceva, admise Vivian. 

— Ai crescut în ochii mei. La început am crezut că eşti o 
idealistă, dar se pare că ai ceva stofă de shanghaineză. 

Vivian râse încurcată. În toată China nu exista un 
compliment mai mare pentru o femeie. 

— Aş vrea mai curând să fiu cunoscută ca o femeie a 
Hong Kong-ului. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Clarvăzătoare. 

— Desigur, tu nu eşti chiar atât de periculoasă, râse 
Tang, dar râsul îi era forţat. Bănuiesc că vei găsi o cale s-o 
convingi pe fiica Tai-Pan-ului să ne ajute. 

— Chiar dacă aş putea, spuse ea cu prudenţă, Victoria 
Mackintosh va pune aceleaşi condiţii ca şi tatăl său: va cere 
să vi le predea personal. 

Tang luă cu grijă copiile şi se duse cu ele la lumină. 

— Dacă mai există şi altele ca astea sunt de acord s-o 
întâlnesc în condiţiile hotărâte de ea. La urma urmei am 
venit până aici, în acest loc împuţit, să te întâlnesc pe tine, 
„femeia Hong Kong-ului”! 

Complimentul îi dădu curajul să-şi exprime îngrijorarea 
faţă de subiectul care-o interesa. 

— Pot să te întreb cum va fi noua ta Chină, comparativ 
cu cea veche? 

— N-o să mă crezi indiferent ce ţi-aş spune, chicoti 
Tang. 

— lartă-mă, dar mi-e teamă. 


— Uite ce e. În noua mea Chină nu va mai exista 
corupţie. Guangshang va fi târât în mocirlă, şi câteva 
lovituri acolo sus vor demonta jucăria. Voi profita de noua 
mea putere pentru a-mi consolida poziţia? Dacă n-aş face- 
o, aş fi primul lider din istoria Chinei. Îmi voi folosi cu 
înţelepciune noua mea putere? În orice caz, o voi face mai 
înţelept decât alţii. Va fi China un loc mai bun după 
plecarea mea? Cred că da! Vor deveni idealiştii ca tine 
duşmanii mei? Sper că nu... Şi acum ce-ai zice dacă ai afla 
că există informaţii potrivit cărora Wong Li n-a fost străin 
de tulburările din Hong Kong din noaptea Anului Nou? 

— Nu mă mai surprinde nimic în legătură cu Două- 
Cărări Wong. Însă nu-mi dau seama de ce-ar fi incitat lumea 
la revoltă? 

— Ca să ofere o scuză liniei dure, să conteste drepturile 
înscrise în Declaraţia Comună şi să zdrobească opoziţia. 

— Dar e lipsit de sens. Comunitatea internaţională va 
părăsi oraşul. 

— Poate că Două-Cărări Wong mai are şi un alt motiv. 

— Sau indicaţiile pe care le deţii nu sunt exacte. 

— În curând vom şti mai multe. Schimbarea se va 
produce în mai puţin de două luni, timp suficient pentru ca 
Wong Li să-şi facă mutările. 

Vivian tăcu. Liderul de partid Tang tocmai făcuse prima 
mutare şi ea nu mai ştia în cine să creadă. Era derutată. Se 
părea că Victoria Mackintosh avusese dreptate atunci când 
spusese că MacF, şi prin extrapolare Hong Kong-ul, n-ar 
trebui să opteze pentru una din tabere în perspectiva unui 
război civil chinez. În acest caz, Duncan greşise, lăsând-o 
pe ea şi Hong Kong-ul să navigheze pe o mare de 
incertitudini. 


25 


— Cât de bine ne potrivim! se minuna Steven. 

De trei luni se întâlneau cu regularitate la hotel Regent, 
într-o cameră rezervată de el. După-amiaza trecu la fel de 
repede ca toate celelalte. Acum era întuneric şi siluetele lor 
se profilau pe peretele de sticlă al încăperii - imaginea 
trupurilor înlănţuite pe fundalul luminilor ce răzbăteau 
dinspre port. 

Vicky stătea ghemuită, cu obrazul lipit de pieptul lui, cu 
un picior îndoit şi cu celălalt lipit lasciv de al lui. Asculta 
cum îi bate inima. Îl sărută pe piept, pe gât, finalizând 
tulburătoarea manevră cu un sărut pătimaş pe buze, în 
timp ce degetele lui fine, parcă făcute anume pentru 
mângâieri i se plimbau alene pe spate. li îndepărtă cu 
gingăşie părul ce-i acoperise obrazul în timpul îmbrăţişării. 

— Ce-o fi asta, dragoste sau stop cardiac? şopti el. 

— Chem imediat medicul; indivizi ca tine nu se 
îndrăgostesc niciodată. 

Cam acesta era jocul lor obişnuit, ori de câte ori ea 
simţea nevoia de certitudini. Desigur, nu era dragoste din 
partea lui. Ea se întreba, totuşi, cât va dura. Steven părea 
sincer îndrăgostit. El pretindea că Vicky îl transformase. 
Uneori chiar credea, alteori însă se temea, pentru că 
niciodată nu se angajase fără rezerve într-o relaţie 
amoroasă. 

— La tine nu e dragoste, e doar erotism. 

— Da, recunosc, şi erotism. Adevărul este că m-am 
îndrăgostit de tine chiar în noaptea de Anul Nou, Gwei/o. 
Vicky tresărea sub mângâierea degetelor lui lungi şi fine. 

— La prima vedere? Hai. Continuă. 

— Nu, răspunse el cu o voce insinuantă, atunci când ai 
fugit din maşină. 

— Cunosc refrenul, mulţi indivizi se topesc după fete 
blonde într-o rochie roşie mulată pe corp care o iau la fugă. 

— M-a atras expresia feţei tale, aveai în priviri o 


hotărâre atât de... sălbatică, de parcă nimic nu te putea 
opri. 

— Era vorba de soarta mamei mele. 

— Erai atât de pătimaşă, atât de frumoasă, ca o... 
tigroaică. Până într-o zi, când m-am strecurat în camera ta 
de spital şi te-am privit dormind. 

— Când a fost asta? întrebă Vicky proptită într-un cot, 
privindu-l cu nedumerire. 

— De îndată ce ai ieşit de la terapie intensivă. Arătai ca 
un copil, deşi expresia aceea de hotărâre nu-ţi dispăruse de 
pe faţă. 

Piuitul electronic al telefonului aflat sub un morman de 
veşminte o trezi din reverie. Vicky se rostogoli spre el, 
încercând să-l extragă din învălmăşeala de haine. 

— Le-am spus să nu mă deranjeze; nimic altceva în 
afară de cutremur sau o lovitură de stat la Beijing. Sări din 
pat, scoase telefonul înfăşurat în bluza ei şi deschise 
butonul de mesaje. Miniecranul cu opt linii se aprinse. 

— Oh, Dumnezeule din ceruri! 

— Ce e, cutremur sau lovitură? întrebă Steven. 

— Mai rău. Consorţiul lui Alfred a omis să facă plata pe 
aprilie pentru Cathay Tower. 

— Ţi-am spus că Alfred are încurcături şi n-ai vrut să mă 
asculţi. 

— A întârziat plata şi afacerea a căzut baltă. 

Steven râse. 

— Mă rog, ce-i atât de amuzant? 

— Cu puţin timp înainte îţi spuneam că lumea se agită; 
mă refeream la prăbuşirea preţurilor la imobile. 

— Şi valoarea acţiunilor, interveni Vicky imediat, şi la 
viitoarele indexări. Nu e de râs, Steven. Mulţi oameni vor 
deveni faliţi. Economia Hong Kong-ului s-ar putea prăbuşi. 

— Ştiu, ştiu, este doar... este atât de tipic Hong 
Kongului. O afacere se spulberă şi un milion de barosani 
devin faliţi. Ei, pe cine chemi? 

— Pe Alfred Ching. 

Încercă mai întâi la birou, dar suna ocupat. Apoi formă 
numărul de acasă şi lăsă să sune de mai multe ori. Steven 


se aplecă şi îşi plimbă buzele pe coapsa ei. Vicky se 
desprinse alene şi îşi ridică absentă părul. În sfârşit auzi 
glasul lui Alfred, cu accent britanic: „Aici Ching, spuneţi 
cine sunteţi şi vă chem imediat”. 

— Alfred, e Vicky. Eşti acolo? Răspunde, Alfred! | se 
păru că aude un declic, ca şi cum cineva ar fi ascultat 
convorbirea. Alfred! La naiba, răspunde-mi, eşti acolo? Sunt 
adevărate zvonurile? 

Ascultă până ce auzi semnalul de final al benzii şi trânti 
telefonul. La naiba! 

— Ce faci acolo? 

Vicky îşi suflecă o mânecă a bluzei în timp ce el îşi căuta 
pantalonii. 

— Toate proprietăţile pe care familia mea le deţine sunt 
ipotecate la noua cotă a pieţii. Băncile vor retrage 
împrumuturile. 

— Atunci dă-le banii înapoi. 

— Nu merge. Ea investise deja banii împrumutaţi pentru 
cumpărarea unor avioane ruseşti. In plus, ce s-ar face MacF 
Golden Air fără avioane? 

— De ce nu? întrebă Steven, dar ea nu discuta cu el 
niciodată afacerile MacF, aşa încât evită răspunsul. 

— Steven, tu nu înţelegi. Tot acest avânt al afacerilor 
imobiliare se bazează pe preţurile ridicate pe care Alfred le- 
a plătit pe Cathay Tower. 

— Ceea ce nu înţeleg este de ce raţionamentele tale în 
afaceri diferă de cele ale jucătorilor de man-jongg? sau de 
acelea care stau la baza pariurilor făcute la cursele de cai? 

— De-aia, ca să întrebi tu. Pa şi pusi, spuse ea în timp 
ce se căznea să-şi tragă pantalonii. Îl sărută în grabă şi vru 
să plece. 

— Unde pleci? 

Gândurile începură să i se învălmăşească. Era vinovată, 
ca de altfel toţi ceilalţi din Colonie, pentru că profitase de 
pe urma acestui „boom” al proprietăţilor. Oare băncile se 
vor resimţi şi ele? Dar cum puteau s-o facă după ce se 


? Joc de origine chineză, jucat în patru persoane, asemănător 
dominoului. 


extinseseră peste măsură ca urmare a împrumuturilor 
acordate pentru proprietăţi? Câte vor supravieţui în cazul în 
care prăbuşirea va afecta şi restul economiei? Va face 
China presiuni pentru a influenţa închiderea pieţei? 
Închiderea pieţelor în crahul din ‘87 fusese un dezastru. 

— Unde mergi? 

— Vreau să văd la faţa locului ce se întâmplă. 

— Dar e deja noapte, nu poţi face nimic la ora asta. Ştii 
ce, vino înapoi în pat, scoate-ţi hainele şi hai să facem 
dragoste. Pe urmă comandăm ceva bun şi după masă 
tragem un pui de somn. Mâine ai să vezi altfel lucrurile. 

Îşi scoase bluza şi se cuibări lângă el. După câteva 
secunde însă sări ca împinsă de un resort. 

— Nu pot, trebuie să merg la birou. 

— Ce să faci acolo? 

— Să stau la telefon şi să mă asigur... Rămâi aici la 
noapte? 

— Vrei să rămân? 

— E cea mai mare dorinţă a mea, dar nu ştiu când mă 
întorc. Te rog, înţelege-mă. 

Steven îşi luă ceasul de pe noptieră, îl privi şi îşi trecu 
degetele prin păr. 

— Cred că ar trebui să dau şi eu o raită pe la vasele 
mele. Presupun că va fi o noapte fierbinte în jurul meselor 
de joc, când vestea va ajunge acolo. 

— Poţi fi sigur că circulă deja în tot oraşul. 

— Voi încerca să mă întorc după miezul nopţi. 

— Nu-ţi lăsa treburile pentru mine, dar... 

— Bine, dar pentru cine crezi tu că mă întorc? 

— N-am vrut să spun asta, Steven, dar trebuie să plec 
neapărat. Sunt cu mintea într-o mie de locuri şi n-aş avea 
linişte. 

— Ori de câte ori trebuie să pleci mă gândesc cum ai 
putea să-ţi trimiţi mintea acolo şi să-ţi laşi trupul aici. 

Vicky nu se înşelase în legătură cu răspândirea 
zvonurilor sumbre. Liftul era înţesat de feţe japoneze grave. 
În hol domnea haosul. Jumătate din cei aflaţi aici urlau la 
funcţionarii de la recepţie, voind să părăsească hotelul mai 


devreme, iar ceilalţi cereau camere fără rezervare. 
Telefoanele şi serviciile fax erau luate cu asalt. Taximetriştii 
şi portarii păreau loviți de dambla. 

Tunelul spre Causeway Bay devenise un furnicar, căci la 
auzul veştilor, zeci de mii de oameni îşi părăseau locuinţele 
alergând la slujbele de unde plecaseră doar cu câteva ore 
mai înainte. 

Pe la nouă şi jumătate, seara, Vicky ajunse la MacF 
House unde mulţi manageri, negustori şi analişti asaltau 
telefoanele. Dădu câteva instrucţiuni scurte pe care 
oamenii le receptară cu greu. În Europa era amiază, iar 
pieţele americane se aflau pe punctul de a se deschide. 

Se instală apoi la telefon, şi-i chemă pe toţi cei pe care-i 
cunoştea. Primele reacţii se concretizau în trei întrebări 
majore: „Ce s-a întâmplat în Hong Kong? Ce va mai urma? 
Ce va face China în această situaţie?” 

Răspunsul MacF era: „Nu s-a întâmplat nimic grav; doar 
o afacere eşuată. După un prim val de panică legat de 
vânzări, cei care rămân în picioare vor merge înainte”. 
China nu-şi poate permite un colaps financiar atât de 
apropiat de Răsturnare. 

— Cum îl va putea opri? insistă încăpăţânatul preşedinte 
al noii bănci feminine din New York, cu care Vicky fusese 
colegă la Universitatea new-yorkeză. 

— China va sprijini piaţa cumpărând prin intermediul 
unor grupări anonime, îl asigură Vicky, gândindu-se că, 
probabil, aşa se va întâmpla. 

— Poate că va împrumuta bani acelora care au făcut 
împrumuturi exagerate, observă sarcastic bancherul. 

— N-ar fi o idee tocmai rea. Mulţumesc. 

Pe la orele unsprezece noapte, cu nouă ore după 
încheierea zilei de lucru, începură să curgă la MacF oferte 
scăzute. Apeluri de sondaj confirmară primirea unor oferte 
similare şi de către alte companii din Hong Kong. Între timp, 
grupuri cunoscute din China începură să supraliciteze 
ofertele iniţiale. La orele unsprezece şi jumătate, din 
clădirea guvernamentală Allen Wei dădea o declaraţie 
conform căreia economia Hong Kong-ului era solidă şi va 


supravieţui - aşa cum se mai întâmplase - multor încercări. 
Asemenea urcuşuri şi coborâşuri, afirma el, sunt tipice unei 
societăţi libere şi deschise. 

Wally Hearst se plimba prin biroul lui Vicky, frecându-şi 
năucit bărbia. 

— lată cele mai recente ştiri, spuse comerciantul 
american. Un tip pe care îl cunosc a respins o ofertă 
jignitoare pentru hotelul său din Repulse Bay. Zece minute 
mai târziu, o companie chineză a dublat suma reducând 
jignirea la jumătate. 

— Este evident că încearcă să atenueze şocul. 

— Şi prima ofertă a fost tot a lor, preciză Wally. 

— Concurența aparatului birocratic? 

— Hrăpăreţi nemernici! Supralicitează unul împotriva 
altuia. 

— Se mişcă mai repede decât de obicei, de parcă ar fi 
fost pregătiţi pentru asta. 

— Poate că erau. 

— Unde este Vivian Loh? 

— Dumnezeu ştie, replică Hearst, total nepăsător faţă 
de acţiunile rivalei sale. Vrei să-ţi găsesc nişte cumpărători 
din Beijing? 

— Nu, dar fă-mi rost de un împrumut de la o bancă din 
Beijing pentru avioanele mele. 

— În nebunia asta? 

— Spune-le că e şansa lor de a stabiliza situaţia şi că un 
MacF solid înseamnă un Hong Kong puternic. 

— O să-i umfle râsul! 

— Fă cum îţi spun. 

— Bine, Tai-Pan, scuză-mă. 

— Şi încă ceva, Willy... Dacă vreunul dintre prietenii tăi 
de pe Continent are nevoie de cineva care să cheltuiască 
banii Chinei pe o proprietate concretă, noi suntem oamenii 
lor. 

— Glumeşti? 

— Presimt că cineva se îmbogăţeşte din asta. 

— Două-Cărări Wong! lată cine! 

— De ce crezi asta? 


— Cu bănetul de care dispune poate înghiţi rapid ce e 
mai bun din tot ce se prăbuşeşte. 

Vichy se întoarse şi privi pe fereastră. Clădirile 
învecinate erau şi ele luminate la acea oră târzie. 

— Bine, Wally, mulţumesc. Dă-ţi telefoanele acelea şi... 
vorbim mai târziu... 

— Am spus ceva nepotrivit? 

— Nici unul dintre cei cu care am discutat n-a menţionat 
că World Oceans ar cumpăra ceva. Ca şi cum ar fi toţi 
plecaţi din oraş. Cu _ lichidităţile de care dispun pot 
achiziţiona la un preţ derizoriu toate proprietăţile din 
Colonie. 

— Poate Două-Cărări Wong asta aşteaptă, o nouă 
scădere. 

— Vorbim mai târziu. 

Se ridică şi se îndreptă spre fostul ei birou pe care-l 
ocupa acum Peter. Acesta, cu mânecile suflecate, aproape 
că acoperea telefonul la care vorbea agitat în cantoneză. 

— Cunoşti pe cineva la World Oceans? 

— Desigur. 

— Ai vorbit cu vreunul dintre ei în seara asta? 

— Nu. 

— Crezi că au avansat vreo ofertă derizorie, atunci când 
au aflat de necazurile noastre? 

— Nu m-am gândit până acum la asta, dar nu-i deloc 
exclus. 

— Vreau să iei legătura cu prietenii tăi de pe Continent. 
Oricare, de la orice bancă. 

— Pentru ce? 

— Vreau ca MacF să fie prima pe lista celor care cer 
împrumuturi din China. 

Se întoarse în biroul ei, închise uşa şi îi telefonă lui 
George Ng. E înţelept şi cunoaşte multe dedesubturi, îşi 
spuse aşteptând să-i răspundă. 

— Sper că nu te-am trezit, unchiule Ng. 

— Am auzit veştile, Tai-Pan, spuse Ng grav. Un vechi 
prieten de-al meu s-a aruncat pe fereastră. 

Vicky înţepeni. Era mai rău decât îşi imaginase. 


— Îmi pare rău. Ai vreo idee cine ar putea fi susţinătorii 
lui Alfred Ching? 

— Am auzit că banii lui provin din New York. 

— Americani? 

— Chino-americani. 

— Cine anume? 

— Nu ştie nimeni. 

— Nu cumva americani de origine chineză? 

— Mă îndoiesc. Este un consorțiu. 

— Chinez? 

— Oh, nu, în nici un caz oameni din China. Ascultă, 
Victoria, sume considerabile au părăsit Hong Kong-ul în 
ultimii zece ani. Se pare că Alfred a reuşit să pună ceva 
deoparte. 

— Bani secreţi? 

— Să spunem, bani privați. 

— Dar nu destui. 

— Aşa se pare, adăugă Ng, sursa lui e secătuită. 

Vicky telefonă din nou la biroul lui Alfred, dar linia era 
ocupată. Puse în funcţiune automatul şi, după zece minute, 
o secretară speriată răspunse în cantoneză. 

— Cu Alfred Ching, vă rog. 

— Nu este la birou, veni răspunsul în engleză. Reveniţi, 
vă rog, mâine. 

— Aici e Victoria Mackintosh. Domnul Ching voia să 
vorbească cu mine. 

— Nu e aici. 

— Unde este? 

— Nu ştiu precis. Poate telefonaţi mâine. 

Vicky îşi propti mâinile de biroul tatălui ei şi privi la 
ceasul care atârna alături de o pictură în ulei, reprezentând 
o corabie a liniilor Haig ce transportase pe vremuri opiu. 
Era miezul nopţii. 

Chemă hotelul Regent. Steven se întorsese. 

— Hei, ce faci, patul e gol... 

— Mai zăbovesc puţin. Ce spuneai că ai făcut când te 
aflai la New York? 

— Nu-mi mai amintesc nici măcar un nume. 


— Fii serios, doar ai lucrat cu ei, nu-i aşa? 

— i-am spus doar că bătrânul m-a priponit acolo. 

— In ce scop? 

— Să analizez posibilităţile de a face investiţii. 

— Ai condus singur biroul? 

— Glumeşti? Nu ştii că în New York lucrul începe 
devreme? Dar despre ce e vorba? 

— Cum de-ai ştiut că Alfred Ching are necazuri? 

— Am auzit pe ici, pe colo, spuse el eschivându-se de la 
un răspuns clar. 


— La New York! 
— lisuse, Vicky, dar nu-mi amintesc. E chiar atât de 
important? 


— Îţi explic mai târziu. Compania voastră a mai făcut şi 
alte investiţii decât cele pe care le-ai propus? 

— Aşa cred, doar dacă n-or fi dat faliment. Vicky, 
ascultă, eu nu eram un pion principal, deşi puteau conta pe 
mine - jucam tenis cu clienţii lor şi le aduceam fete la 
petreceri. 

— Ei? Care ei? 

— Prietenii babacului. 

— Nu era compania lui? 

— Nu! El mi-a procurat doar slujba. Ascultă, scumpo, vii 
curând? 

— Nu ştiu, încerc. 

— Eu trebuie să plec dimineaţa devreme. 

— Unde pleci? 

— Bătrânul mă trimite în Taiwan. Plec pe la nouă. 

— Oh, nu! Când te întorci? 

— Când îmi ordonă el. Se pare că e vorba de câteva 
săptămâni. 

De obicei când nu puteau fi împreună discutau îndelung 
la telefon; ea se obişnuise cu ideea că era disponibil 
oricând avea nevoie de el. li telefona de pe vas spunându-i 
„noapte bună” şi „bună dimineaţa” şi nu-şi mai putea 
imagina o zi fără aceste mici atenţii. 

— Regret, o să-mi lipseşti. 

— La naiba! Asta-mi face seara şi mai neagră. 


Telefonează-mi... şi, dacă nu te văd, vise plăcute. 

— Somn uşor! 

Vicky puse telefonul în furcă şi simţi că deja îi lipseşte. 
Era pe cale să-l cheme şi să-i spună, însă îi apăru în faţă 
propria-i imagine, îmbătrânită cu zece ani, tot la cârma lui 
MacF şi crâmpeie ale după-amiezii lor delirante de la 
hotelul Regent. Alungă toate gândurile spunându-şi că s-ar 
putea considera norocoasă dacă ar mai conduce MacF încă 
zece zile în climatul acesta aberant. 


Trecuse o săptămână de la plecarea lui. Îi telefona 
zilnic, dar ea era mult prea ocupată pentru a putea 
conversa în voie. Steven părea trist şi însingurat. 

— Dragul meu, mi-e atât de dor de tine, simt că 
înnebunesc. 

— Încă n-ai dat faliment? 

Vicky nu gustă gluma, căci era teribil de obosită. 

— Ce faci? 

— Sunt sătul până peste cap. 

— Când te întorci? 

— Când îmi spune bătrânul. Cum te descurci? 

— Mijloacele de informare agravează şi mai mult 
situaţia. Au fost tulburări şi la Aberdeen, North Point şi pe 
Henessy Road, în Causeway Bay, unde un lanţ de magazine 
deţinut de britanici a fost incendiat. Poliţia a restabilit rapid 
calmul. Câţiva dintre micii investitori au fost serios afectaţi, 
dar mai rezistă. 

— Ai reuşit să vorbeşti cu prietenul tău Ching? 

Steven se gândea că piaţa proprietăţilor imobiliare era 
în degringoladă. 

— Nu încă. 

În birou intră Peter. Veştile proaste i se citeau pe faţă. 

— Îmi pare rău, îi spuse Vicky în şoaptă, trebuie 
neapărat să te las. 

— Te iubesc! 

— Şi eu. 

— Cine era, întrebă Peter? 

— Unchiul Ng. Ce s-a întâmplat? 


— Banca Chartered e de-a dreptul... 

Noaptea târziu aflase că Alfred Ching fusese văzut la 
Yacht Club. Îl sună pe Chip acasă. 

— Exact, aşa este. A apărut şi a dispărut ca o cometă. 

— Cum arăta? 

— Ca un cadavru proaspăt dezgropat. 

— Am încercat să dau de el toată săptămâna. 
Mulţumesc, Chip. 

— ÎI găsesc eu până la urmă, dar nu m-ar surprinde să 
aud că s-a aruncat de la etaj. 

Vicky sună la biroul lui Alfred, unde îi răspunse robotul, 
apoi acasă, dar cu acelaşi rezultat. Nu fusese văzut nici la 
Hong Kong Club, nici la Jockey Club. Poate cunoscuţii şi 
prietenii îl acopereau din cavalerism. li plăcea să bea la 
Chinnery, la hotelul Mandarin, dar acest local era închis 
noaptea, gândi ea. 

Îi trecu prin minte să telefoneze acasă, după şoferul Al 
Ping, dar se răzgândi. Nu era momentul să cutreiere pe 
străzi şi cu atât mai mult într-un Daimler cu însemnele 
Imperiului britanic. Telefonă le recepţie şi comandă un taxi. 

— Ştii unde este restaurantul Orchid Garden? îl întrebă 
ea pe şofer. 

— Pe partea Kowloon. 

— Du-mă, te rog, acolo. 

— Luaţi feribotul. Tunelul este închis. 

Ar fi fost mai rapid cu metroul. Şoferul, un cantonez 
între două vârste, cu o faţă ca o lună plină, întoarse 
maşina. 

— E periculos pentru o doamnă. 

Vicky se înfioră. Oraşul era ca un vulcan. 

— Bine, atunci du-mă la ferry. Îşi privi ceasul, mai erau 
câteva minute până la ultima cursă. Repede! 

Traficul era dens, în ciuda orei târzii. În timp ce-i plătea, 
şoferul îi mai atrase o dată atenţia asupra pericolului pe 
care-l prezentau străzile din Kowloon. 

— Am acolo un vechi prieten care ar putea avea nevoie 
de mine. 

Şoferul ridică din umeri. Avusese de-a face cu mulţi 


englezi şi dacă această gweipo voia să se aventureze la 
periferiile Kowloon-ului, n-avea decât s-o facă. Se obişnuise 
cu ciudăţeniile acestor străini. 

Vasul ce făcea cursa spre Kowloon era pe jumătate gol, 
iar terminalul de dincolo de port, ciudat de pustiu. Poliţia 
păzea punctele de acces. Ea observă patru maşini Land 
Rover pline cu poliţişti gata să acţioneze. Intră în singura 
cabină existentă şi ordonă: Restaurantul Orchid Garden, 
Haipong Lane. Privea atent străzile ce defilau prin faţa ei şi 
îşi jură să se întoarcă acasă la cel mai mic pericol. 

Lumea se aduna în jurul barurilor şi cluburilor, iar 
grupurile de turişti mişunau prin magazinele deschise toată 
noaptea. Restaurantul părinţilor lui Alfred era departe de 
sectorul turistic puternic iluminat. 

— Rămâneţi aici? întrebă taximetristul. 

— Aşteaptă, te rog. 

Ea bătu în plăcuţa din sticlă a uşii. Nu apăru nimeni. 
Holul era întunecat, doar la picioarele scărilor se zărea 
lumina. Steven îi dăduse un inel masiv din aur cu dragoni 
încolăciţi care se potrivea perfect cu pandantivul ei. Bătu 
din nou cu inelul în geam şi i se păru că distinge o umbră 
care cobora scările. Într-adevăr, cineva strigă ceva în 
cantoneză. 

— Spune că e închis, îi traduse şoferul. 

Vicky bătu şi mai tare. 

— Spune că cheamă poliţia. 

— Fii te rog bun, ieşi din maşină, vino aici şi spune-i că 
sunt o veche prietenă. N-are de ce să cheme poliţia. 

Şoferul privi cu atenţie într-o parte şi alta a străzii pustii, 
cobori din maşină şi lansă un torent de vorbe în cantoneză. 
In cele din urmă uşa se deschise cu o trosnitură. 

— Vrea să ştie numele vechiului prieten. 

— Alfred Ching. 

— Alfred Ching? 

— Ching Chu-ming. 

— El spune, aşteptaţi. Omul închise uşa şi urcă din nou 
scările. Şoferul întrebă. 

— Asta este Alfred Ching cu afacerea Cathay Tower? 


— Nu, e un altul. 

— Bine, bine; ăla trebuia împuşcat. 

Prin geamul uşii, Vicky îl zări pe tatăl lui Alfred care 
cobora. Scoase capul prin deschizătura uşii vădit speriat. 
Când o recunoscu pe Vicky, dădu din cap afirmativ. 

— Pot să intru? 

Bătrânul mai dădu o dată din cap. Vicky plăti şoferului 
şi-l urmă pe tatăl lui Alfred pe scări. El o conduse prin sala 
de mese a restaurantului până în bucătărie. Alfred stătea la 
o masă de lucru, cu jacheta pe spătarul scaunului, cu 
cravata desfăcută şi cu capul între mâini, privind fix tăblia 
mesei. Când intră Vicky, el nu-şi ridică privirea. 

— Ai venit să vezi în ce rahat am intrat? 

— Ce s-a întâmplat, Alfred? Unde ai fost? 

— Dacă n-ai fi aflat până acum, n-ai fi fost aici. 

— Am venit pentru că vreau să ştiu exact ce s-a 
întâmplat. 

— Apreciez că ai venit, Vicky, dar n-am nevoie de 
compasiune. 

— N-am intenţia să te compătimesc. 

În cele din urmă Alfred o privi şi Vicky îi citi în ochi 
teama. 

— N-ai venit nici să-mi cerşeşti dragoste. Din câte am 
auzit are cine să ţi-o dea. 

— Alfred, nu sunt vinovată de ceea ce ţi s-a întâmplat, 
iar viaţa mea personală nu te priveşte. 

— În fond ce vrei? întrebă Alfred, plecându-şi capul şi 
jucându-se nervos cu inelele sale. 

— Vreau amănunte, Alfred. La dracu, ce s-a întâmplat? 
Cine a fost în spatele tău? 

— Cineva care s-a folosit de mine. Vicky se aşeză la 
masă în faţa lui. Alfred o privea în sfârşit. Tu ai făcut-o? 

Privindu-l mai atent, observă că ochii lui erau înroşiţi şi 
îşi dădu seama că plânsese. Se aplecă spre el şi îi apucă 
mâinile. Erau reci. 

— Cine te-a aranjat în halul ăsta? 

— Am fost un imbecil naiv. Nu-mi vine să cred că am 
permis să se întâmple ce s-a întâmplat. 


— Oricine se poate înşela uneori, Alfred. 

— Sunt un mare prost şi întreaga Colonie a aflat-o. 

— Încetează, Alfred! 

— Nu, zău! Fiecare om din Hong Kong ştie că am fost un 
tâmpit. 

— Tatăl meu obişnuia să spună: „dacă nu rişti, nu 
mişti”. 

— Dar n-am riscat nimic, ripostă el cu vehemenţă. 
Pusesem pe picioare o afacere fezabilă. Nu era nici un risc. 

— Şi ce n-a mers? 

— Ţi-am spus, am fost un fraier. Nu mi-am dat seama, 
n-am bănuit ce au ei de gând să-mi facă. 

— Cine? Care ei? 

— Bancherii mei „loiali”, spuse Alfred cu amărăciune şi 
glasul i se stinse devenind un murmur. Vicky, am făcut 
întotdeauna ce trebuia: la şcoală aveam cele mai bune 
note, vorbesc cea mai curată engleză, am jucat cinstit, am 
muncit din răsputeri, am respectat toate regulile, toate, 
zâmbi chinuit. Toate, afară de una. 

— Care? 

— M-am îndrăgostit de o gweipo din Peak. 

— Lasă asta, Alfred. Asta a fost cu ani în urmă. 

— Oamenii mi-au întors spatele. Chinezii... mi-au închis 
uşile în nas. Partea bună e că în Hong Kong există atâtea 
uşi... şi nu ţi se pot închide în faţă chiar toate. Acum, însă, 
nu mai am nici o uşă deschisă. 

— Şi ce are a face asta cu omiterea plăţii tale? 

— Încerc să-mi explic cum de-am putut fi atât de naiv. 
Cum de n-am prevăzut ce avea să urmeze. 

— Ce? 

— Îţi aminteşti când ne-am întâlnit întâia oară? 

— Da, desigur. 

— Mi-ai plăcut din prima clipă. 

— Da. Alfred, ne potriveam. 

— Eram doi exploratori. Tu erai un scufundător ce sonda 
profunzimile, iar eu un astronaut care scruta înălțimile. 

— Nu era decât un ceai dansant la Jockey Club. 

— Ştii bine ce vreau să spun. 


— Şi totuşi, ce legătură e între asta şi ceea ce se 
întâmplă acum? întrebă Vicky cu blândeţe. 

Alfred continuă să divagheze. 

— Eram atât de tineri... 

Încercând să-i ridice moralul, Vicky îi spuse: 

— Nu sunt sigură că mă pot descurca cu un „Alfred 
sentimental” şi nu ştiu dacă pot suporta unul plângăreţ. Nu 
e genul tău. 

— În mod cert, nu este nici al tău. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Tu n-ai venit până aici ca să mă ajuţi, ai venit cu un 
scop anume. 

— Ţi-am spus: nu sunt aici să te compătimesc şi nici nu 
cred că asta vrei. Se întreba dacă nu cumva şi ei i se 
întâmplase ceva, căci nu simţea nici un sentiment de 
compasiune. De fapt, Alfred nu-i dăduse ocazia să observe 
că ar avea nevoie de simpatie sau compătimire. Asta era 
explicaţia. 

— Ai tu un motiv de mă tot descoşi. Care este? 

— Vreau să ştiu cine a stat în spatele tău. Tu nu eşti un 
naiv. Cum de ai putut intra într-o asemenea belea? 

— Nu mi-am imaginat consecințele. Şi-au găsit 
marioneta, nu-i aşa că am dreptate? 

— Cine? 

Alfred dădu din umeri nepăsător. Incapabilă să-l facă să- 
şi revină în fire, Vicky constata cu mâhnire cum vechiul ei 
prieten se închide din ce în ce mai mult în el. 

— Alfred? 

— De fapt, ce-ţi pasă ţie de soarta mea? murmură el. 

— Dacă ceea ce spui tu este adevărat, atunci, indiferent 
cine te-a folosit, planul lui bine urzit a urmărit prăbuşirea 
întregii Colonii. 


Vicky îi ţinea mâinile într-ale sale, dar el părea să nu 
observe. O tulbura soarta lui şi era îngrijorată pentru ziua 
de mâine şi fiindcă nu putea face nimic ca să evite 
catastrofa. 

Orele treceau. Din când în când, Alfred se mişca şi 


murmura incoerent câte o frază sau două. În cele din urmă 
aţipi cu capul în mâinile ei. Când se trezea, o privea la fel 
de absent. Vicky simţea că adoarme şi ea. 

Încă nu se crăpase de ziuă când auzi zgomote. La 
bucătărie începuse forfota; se distingeau frânturi de 
discuţii. La celălalt capăt al mesei lungi, membrii familiei se 
adunară să-şi bea ceaiul ignorând prezenţa lor. Mama lui 
Alfred veni ultima. Îl privi îngrijorată pe Alfred, apoi se uită 
la Vicky cu ochi de nepătruns. Începu să frământe aluatul 
pentru micile găluşti pe care ceilalţi le umpleau cu diferite 
ingrediente aflate într-o duzină de castronaşe. Ţinând 
mereu mâinile lui Alfred într-ale sale, cu ochii împăienjeniţi 
de nesomn, Vicky îşi zise că va sucomba dacă nu se va 
întinde într-un pat adevărat. 

— Alfred! 

Acesta căscă şi îşi eliberă mâinile. 

— Da, răspunse el clipind, parcă revenit de pe altă 
lume. 

O privi mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi care discutau în 
şoaptă, în cantoneză, în timp ce pregăteau găluştile. Văd că 
porţi dragonul meu. 

— Întotdeauna, spuse Vicky, apucând între degete 
pandantivul pe care Alfred i-l dăruise. Ţin la el foarte mult... 

— Mă întreb şi acum de ce au acceptat să plătească 
atât de mult pentru Turn, spuse Alfred, aducându-şi aminte 
de discuţia întreruptă noaptea trecută. In nici un caz nu 
erau dispuşi să arunce banii pe fereastră. Cred că au 
existat şi alte motive. M-am gândit la spălarea banilor, ceea 
ce ar explica de ce au acceptat preţul şi mi-am spus: OK, 
mă pot descurca de data aceasta şi cu ceva bani hei shi 
hui căci restul sumei trebuia s-o obţin eu şi ăştia erau bani 
cinstiţi, chiar dacă fuseseră spălaţi. In fond pot trăi şi cu 
câţiva gologani murdari. 

— Nu te-ai întrebat de ce te-au ales tocmai pe tine? 

— Probabil că asta meritam... am căpătat ceea ce am 
meritat... încă nu înţeleg de ce-ar arunca ei cu bună ştiinţă 
banii pe fereastră. Singura explicaţie este intenţia de a 


3 Bani murdari, n. tr. 


produce un colaps financiar. Pe cine ar interesa asta? 

— Tu trebuie să-mi dai răspunsul. 

— Da, el a făcut asta. 

— Cine? 

Pentru prima oară Alfred se referea la susţinătorii lui 
folosind „el” în loc de „ei”. 

— E doar o bănuială, nu sunt sigur. 

— Cine? 

— Asta rămâne între noi. Aş putea fi urmărit pentru 
calomnie, deşi mă întreb ce-ar mai putea câştiga, acum că 
şi-a atins scopul. Eu am ajuns falit. 

— N-aş spune asta. Cine, Alfred? 

— Nu voi putea dovedi nici într-o mie de ani. 

— Cine? 

— Las-o baltă! închise ochii resemnat. 

— Două-Cărări Wong? 

Ochii lui Alfred sclipiră. 

— De unde îţi veni ideea asta? 

— li suspectam pe cei din China că ar putea fi 
misterioşii tăi susţinători. Era în avantajul Chinei să 
învioreze piaţa printr-o măsură care să aducă bogăţie şi 
fericire comunităţii oamenilor de afaceri din Hong Kong. Nu 
mă puteam gândi că vor destabiliza colonia în mod 
deliberat. 

— Doar dacă vor să cumpere ceva foarte ieftin. 

— Nu merita falimentul. Ultimul lucru de care are nevoie 
China este să hrănească alte şase milioane de guri. Deci, 
dacă susținătorul tău nu a fost din China atunci e vorba de 
cineva cu niscai fonduri frumuşele, iar Două-Cărări Wong se 
potriveşte ca o mănuşă. 

— Mai sunt şi alţi indivizi de soiul ăsta în Central. 

— Mulţi dintre ei mi-au făcut oferte la un preţ foarte 
scăzut, pentru a se înfrupta de pe urma dezastrului meu, 
dar nu World Oceans. 

— Poate că el ştie că falimentul întreţine falimentul. 

— M-am mai întrebat dacă banii tăi nu proveneau din 
New York? Am dreptate? 

— Categoric. De acolo veneau cecurile. 


— Şi atunci ce-ai făcut în Canada? 

— Am încercat să găsesc investitori. Presimţeam, parcă, 
ce avea să se întâmple. 

— Deci, nu erai chiar atât de naiv. 

— Nu. 

— Asta e bine. Nu-mi făcea plăcere să te cred un fraier. 

Alfred schiţă un zâmbet, primul de când apăruse Vicky. 

— New York... spuse Vicky, acolo unde Două-Cărări 
Wong l-a trimis pe Steven. Ai avut de-a face acolo cu el? 

— N-am făcut nici o afacere cu Cărare-Barată. Alfred 
zâmbi din nou. 

— Dar l-ai văzut la New York? 

— Din întâmplare, toamna trecută. 

— Şi nu ţi-ai dat seama de legătura cu generosul tău 
susţinător? 

— Vicky, poate am bănuit, dar n-am vrut să ştiu. Las 
asta în seama altora. Alfred era stânjenit şi zâmbetul îi 
dispăru. 

— Dar ai acceptat ideea, insistă Vicky, că Două-Cărări 
Wong ar putea fi susținătorul tău anonim în afacerea cu 
Cathay Tower, iar el te-a manevrat astfel ca afacerea să 
cadă şi piaţa imobiliară să se prăbuşească, nu-i aşa? 

— Probabil. Aşa reiese din piesele pe care le-am adunat 
şi le-am pus cap la cap. 

— Bine ai făcut, Alfred. 

— Dar ce crezi că urmăreşte? De ce cumpără ieftin? 
Chiar ăsta să fie motivul - destabilizarea pieţei? 

Vicky tăcu mutându-şi privirea de la tingirea de pe plită 
la Alfred. 

— Oare ce urmăreşte? 

— Haosul! 

— De ce? 

— Nu ştiu, şi pace. 

Se ridică în picioare, se întinse şi se simţi puţin mai 
stăpână pe sine. Zorile se iveau şi lumina cenuşie începea 
să răzbată prin ferestre. 

— Ce ai de gând să faci, Alfred? 

— Să emigrez, cred. Nu mai am nici un rost în oraşul 


asta. 

— Încalecă din nou pe calul tău şi du-te să bei ceva. 

— Ţi-e uşor să glumeşti, doamnă Tai-Pan. Eu nu mai am 
nimic. Nu mi-a mai rămas nimic, iar cu noua mea reputaţie, 
nici mama nu mi-ar mai da o slujbă la bucătărie; poate doar 
să-i curăâţ usturoiul. 

— Bine, Alfred, lasă asta. Noi doi mai avem o afacere. 

— Ce afacere? 

— Emigranţii-expatriaţi pe care ai lăsat-o baltă. Acum că 
ai timp, hai să ne mişcăm. 

— Glumeşti! Nici un om cu mintea întreagă nu se va mai 
întoarce acum în Hong Kong. Oraşul e pe ducă. N-ai spus-o 
chiar tu? Haos! 

— Alfred, noi am încheiat un târg. Sper că n-ai de gând 
să rămâi în bucătăria mamei tale. N-ai să mă dezamăgeşti. 

— Eu, să te dezamăgesc? Mă faci să râd. 

— Sarcasmul nu te prinde. Nu glumesc. Mi-ai spus că 
eşti falit. Eu te-aş corecta şi as spune: „Mackintosh-Ching”. 

Alfred se ridică şi îşi continuă pledoaria pesimistă. 

— Nu există în toată lumea asta un chinez care să se 
întoarcă la Hong Kong la recomandarea unei gwei/o. Poate 
„Ching-Mackintosh”. Îi vom instrui pe oamenii de la recepţie 
să pronunţe în surdină „Mackintosh”. 

— Alfred, protestă ea, dar renunţase să-l mai ajute să 
urce în şa. Bine! Ai pe aici un telefon de la care pot vorbi? 

Îl sună pe Wally Hearst, care părea cu mintea limpede. 

— Da, boss! 

— Găseşte-o pe Vivian Loh! 

— De unde să încep? 

— Din Shanghai. 

— Şi ce să-i spun? 

— Ştie ea ce vreau. 

Vicky se întoarse în bucătărie, îşi luă rămas bun de la 
părinţii lui Alfred şi vru să plece. 

— Pari foarte hotărâtă, îi spuse Alfred, contaminat parcă 
de atitudinea ei. Mulţumesc pentru încurajare. Îi sărută 
mâna şi degetele lor se încleştară. Unde te duci? 

— În primul rând mă duc să dorm o oră şi să fac un duş. 


Vicky îl mângâie pe obraz şi se îndreptă spre uşă. Îmi voi 
petrece câteva zile pe la uşile câtorva bancheri urâcioşi şi 
datorită cacialmalei tale mă voi gândi în nopţile următoare 
la tot ce mi-ai spus. Apoi, dacă lucrurile nu se schimbă, mă 
voi duce să-i fac o vizită mamei mele. 

— Mamei tale? Pentru ce? 

— Să-mi iau partea mea de moştenire. 


26 


Un bărbat uscăţiv, cu ochii legaţi cu o eşarfă fu 
îmbrâncit afară dintr-o dubă. Oameni bine legaţi, laţi în 
umeri îl înconjurau, spre a nu fi văzut, în timp ce-l escortau 
prin garajul clădirii către liftul de mărfuri. Un individ 
musculos, care îl ţinea de braţ, i se adresă aproape 
politicos: „Am ajuns”. 

„Spaima faxurilor” - nume sub care-l ştia şi Poliţia 
Regală din Hong Kong - Shaw Sin era un geniu în 
electronică. Pentru escrocheriile pe care le imaginase la 
aparatele telefax a fost pus sub stare de arest. Inventase o 
metodă de trimitere clandestină a faxurilor fără a fi taxate. 
Fusese prins cu o lună în urmă pe când îşi oferea serviciile 
unor afacerişti mărunți. În loc să i se intenteze proces, se 
procedă la o judecată sumară, şi Shaw Sin fu întemnițat pe 
termen lung în închisoarea Stanley Point. La scurt timp 
însă, a fost eliberat şi pus sub supravegherea unui avocat 
chinez care-l transferă la Mong-Kok. Aici, un angajat al 
Triadei cu rang inferior, Chiu Chau îi puse în vedere că dacă 
va mai fi prins îi vor ciopârţi mâinile. 

Shaw Sin nu se lăsă intimidat cu una cu două. Era 
conştient de valoarea sa şi ştia că Triada nu pedepseşte 
fraudele la reţeaua telefonică şi la telegraf, ceea ce 
însemna că Chiu Chau dorea altceva - un lucru pe care fiii 
acestei provincii cu escroci vestiți obişnuiau să facă. 

— Şi atunci, din ce dracu o să trăiesc? întrebase el. 

Un slujbaş al Triadei îi înmână treizeci de mii de dolari 
şi-i ură să-i cheltuiască sănătos. 

— Pentru ce sunt ăştia? 

— Consideră-i ca un avans, dar să nu părăseşti Colonia 
înainte de 1 iulie. 

Shaw Sin nu avea unde să plece nici înainte, nici după 1 
iulie. Cu o parte din suma primită îşi cumpără un 
minicomputer furat, pe care-l ascunse sub haine. La 
hipodromul „Happy Valley” experimentă sistemul pe care-l 


inventase pentru a demonta „Six-Up”-ul la pariurile de la 
curse. 

Ajunsese la ultimii cinci sute de dolari când cei din 
Triadă puseră din nou mâna pe el şi-i comunicară în sfârşit 
ce doreau. Ei plănuiau să transmită o comunicare simultană 
fiecărui fax din oricare birou, magazin, restaurant sau hotel 
din Hong Kong. 

Interesantă afacere, se gândi Shaw Sin. Existau diferite 
dispozitive electronice pentru protejarea şi blocarea 
aparatelor de telefax faţă de mesajele nedorite. De 
exemplu, banca din Hong Kong şi cea din Shanghai nu 
doreau ca restaurantul Lotus Garden al lui Henry Wong să 
facă reclamă prin fax, linia fiind rezervată transferurilor şi 
confirmărilor bancare. 

Cu Triada nu era de glumit: fiecare fax din Hong Kong! 
Shaw Sin îşi întocmi o schemă de bază cu ajutorul 
computerului, apoi începu testarea. Câteva faxuri ale 
poliţiei şi ale unor corporaţii internaţionale nu voiau să 
cedeze în ruptul capului. Se întoarse iar la planşa de 
scheme. Işi petrecu săptămâna cât dură colapsul afacerii 
Cathay Tower cu ochii pe ecranul computerului. Treaba 
reuşi şi, după o altă săptămână interminabilă de testări, 
lansă pe un disc un fragment software codificat. 

— Eşti sigur că funcţionează? 

— Da, funcţionează. Se întoarse la Mong Kok în biroul 
sordid al „băieţilor” care-l puseseră la treabă. Cei din Triada 
învârteau discul în mână ca şi când aterizaseră de pe 
Marte. 

— Eşti sigur? 

— Garantez cu capul meu, spuse Shaw Sin, aşteptând 
să i se pună vechea placă. 

— L-ai făcut singur? 

— Bineînţeles. 

— OK. Te vei întâlni cu cineva şi-i vei spune personal ce- 
ai făcut. 

— Pentru asta mai primesc ceva sau rămân doar cu ăia 
treizeci? 

— Persoana cu care te întâlneşti te va plăti. 


— Cine? 

Drept răspuns îl legară la ochi cu o eşarfă de mătase. 

— Habar n-am, iar individul căruia i te predau nu ştie 
nici el, ca şi cel care te va prelua în continuare. 

Il băgară într-o dubă, pe urmă în alta, apoi urcă nişte 
scări şi, în sfârşit, ajunse într-un lift de mărfuri. Dacă n-ar fi 
fost convins că au nevoie de el, ar fi murit de frică. Aşa însă 
se distra încercând să ghicească după mirosuri cât de sus 
duce lanţul crimei. La început simţi ceva asemănător 
transpiraţiei, apoi un fel de „Old Spice”, pe urmă un surogat 
de „Chanel”, apoi „Aramis” şi, în sfârşit, ceva ce aducea a 
„South Sea”, un parfum exotic costisitor. Punctul terminus 
al „excursiei” era o încăpere răcoroasă; paşii i se înfundau 
în covoare groase, moi şi o tăcere profundă, desăvârşită 
domnea în camera imensă. 

Aştepta legat încă la ochi. Cineva se apropie de el: 
„scuzaţi-mă”, spuse o voce în cantoneză, cu accent de 
Shanghai şi îi scoase eşarfa de pe ochi. 

Shaw Sin clipi de mai multe ori şi înghiţi în sec. Se afla 
la ultimul etaj al clădirii World Ocean House. Işi dădu seama 
de asta pentru că în jur nu se vedeau alte clădiri, iar 
bărbatul care stătea în spatele uriaşului birou din lemn de 
tek era chiar Două-Cărări Wong. 

Surâsul afectat al lui Shaw Sin dispăru, fiind înlocuit de 
o privire ce se voia respectuoasă, dar pe care gazda o 
interpretă drept calculată. 

— Bună ziua! spuse Două-Cărări Wong. 

— Bună ziua!... Oare cum să i se adreseze? Sir John? 
Wong Li? Pe toţi dracii, în nici un caz Două-Cărări. Bună 
ziua, Lao Yeh. Lao Yeh putea însemna „bunicule” sau 
„stăpâne”. Lasă-l pe Două-Cărări să aleagă, gândi el. li 
venea să-i ardă un pumn între ochi... Cea mai formidabilă 
ocazie! O şansă unică! 

— Stai jos, tinere. g 

Shaw Sin se lăsă anevoie pe scaunul oferit. Işi regăsi 
calmul. Ţine-ţi gura îşi spuse el, nu mai vorbi ca o moară 
stricată şi mai cu seamă nu pune întrebări prosteşti. Ardea 
de nerăbdare să ştie ce vrea Două-Cărări Wong cu acel fax 


transmis simultan în tot oraşul. 

Două-Cărări apăsă pe un buton şi servitorii apărură 
îndată aducând ceşti acoperite cu ceai verde. 

— Mi s-a spus că ai făcut o treabă grozavă. 

— Am făcut ce mi s-a cerut. 

Sunt cel mai bun, gândea Shaw Sin în sinea lui. Aici mi-e 
locul. 

În ochii lui Două-Cărări apăru o licărire perfidă. 

— Mi s-a spus că garantezi funcţionarea. 

— Fără reproş, se grăbi Shaw Sin. | se păru că bătrânul 
este cam greu de cap, dar se gândi că n-ar fi o idee prea 
bună să-i spună că glumeşte. Va merge, nici o grijă, Lao 
Yeh. 

— Te rog, explică-mi cum funcţionează. 

— Este puţin cam complicat, Lao Yeh. 

— Prefer explicaţii directe de la oamenii care execută 
lucruri importante pentru mine. Explică-mi, te rog! 

Shaw Sin se execută, dar n-avea să afle niciodată dacă 
Două-Cărări Wong înţelesese ceva. În timp ce explica, ochii 
lui Wong nu-l părăsiră o clipă. Shaw Sin părea al naibii de 
bucuros că reuşise. În sfârşit, Tai-Pan-ul era mulţumit. 

— Există recompense şi recompense, spuse Două-Cărări 
Wong tărăgănat, dar cu un ton autoritar şi apăsat. Meriţi 
bani, şi ochii lui alunecară spre o servietă care părea mult 
mai groasă decât prima. Dar banii singuri nu pot 
recompensa eforturile speciale. Prin urmare, permite-mi să- 
ţi ofer ceva ce nu poate fi cumpărat cu bani. 

— Aţi fost deja prea bun, spuse Shaw Sin ezitând, căci 
îşi propuse să fie atent şi să nu exagereze. 

— Nu, deloc. De-abia am reuşit să fiu la înălţimea 
eforturilor tale. 

Două-Cărări apăsă pe un buton aflat pe biroul său şi o 
altă uşă, mai îndepărtată, se deschise. Apăru o făptură 
zâmbitoare, o fată cu o înfăţişare extrem de atrăgătoare. 
Avea nişte rotunjimi pe care Shaw Sin le remarcase la 
femeile fukineze şi din câte ştia el, acestea întreceau cu 
mult frumuseţile din Shanghai şi Suzhou. Desigur, arătau 
foarte bine, dar vâlvătaia stârnită în pat de o fukineză n- 


avea egal. În afară de asta erau dotate cu însuşiri oculte 
pentru numerele norocoase în afaceri, un motiv în plus ca 
bărbaţii să se dea în vânt după ele. 

— Ştiu la ce te gândeşti, spuse Două-Cărări. Cu banii pe 
care i-ai meritat poţi cumpăra orice, dar te asigur că există 
femei, cu anumite însuşiri, care nu pot fi cumpărate cu 
bani. Îţi recomand un masaj. Ea a fost instruită de mari 
specialişti. 

Shaw Sin stătea neclintit în timp ce fata se apropie de el 
cu mişcări feline, unduitoare. Avea într-adevăr ceva special, 
chiar şi pentru o fukineză; ochii îi erau albaştri şi în priviri 
desluşi o uşoară licărire de nebunie, într-un fel foarte 
promițătoare. 


27 


Ah Chi stătea ghemuit pe docul sampanelor cu privirea 
pierdută pe suprafaţa mării - o adevărată statuie a 
nefericirii. Lui Vicky îi amintea starea în care se aflase 
Alfred Ching, săptămâna trecută. Prietena lui din sampana 
alăturată îl privea cu un surâs tandru şi totodată îngrijorat. 

— Bună dimineaţa, Hua! Bună dimineaţa Ah Chi! Du-mă 
te rog pe vas. 

Ah Chi o privi posomorât. 

— Ce s-a întâmplat, Ah Chi? 

— Tai-Tai plecat Anglia. 

— Cum? Când? 

— Acum. 

Vicky era surprinsă şi în acelaşi timp afectată deoarece 
nu se pusese niciodată problema unei călătorii în Regatul 
Unit. În plus i se părea ciudat că plecase într-o călătorie 
atât de lungă fără să-şi fi luat rămas bun. 

— Ţi-a spus Tai-Tai când se întoarce? 

— Nu întoarce. 

— Oh, Dumnezeule,  şopti ea cu amărăciune, 
întrebându-se ce a determinat-o să părăsească Hong Kong- 
ul. O imagine groaznică îi apăru pe dinaintea ochilor: mama 
ei coborând beată din avion pe aeroportul Heathrow. Poate 
că ar trebui să ia primul avion spre Anglia, să se convingă 
la faţa locului în ce stare se afla. Vrei să mă duci până la 
Whirlwind? Te rog! Am ceva de luat de acolo. 

— Tai-Tai merge Anglia. 

— Ştiu, ştiu, dar am nevoie de ceva de pe Whirlwind. 

Ah Chi continuă s-o privească incapabil să vorbească. 
Vicky se uită la Hua, dar nici ea nu-i dădu alte explicaţii. 

„Whirlwind plecat Anglia”. 

— Poftim? N-am înţeles. 

— Tai-Tai cu Whirlwind în Anglia. 

— Mama mea a plecat pe mare în Anglia? 

Ah Chi dădu afirmativ din cap. Vicky simţi brusc nevoia 


să stea jos şi îngenunche între ei. 

— Era cumva beată? 

În cele din urmă reuşi să afle de la Ah Chi şi Hua ce se 
petrecuse. Nu era vorba de o hotărâre de moment. In 
ultimele săptămâni ea îşi aprovizionase vasul, îi dăduse 
dispoziţii lui Ah Chi să facă anumite reparaţii, iar în 
dimineaţa aceasta îi ordonase să o scoată din refugiu. Apoi 
îl debarcă pe sampana prietenei lui şi îndreptă vasul către 
est. 

— Est? 

— În est nu pirați, explică Ah Chi. 

Ah Chi cunoştea fiecare părticică a Mării Chinei, de la 
Sumatra în Taiwan, dar despre restul lumii avea idei destul 
de vagi. Evitarea piraţilor era justificată între strâmtoarea 
Malacca-Oceanul Indian-Canalul de Suez; navigația spre 
est, către Anglia, presupunea însă traversarea Oceanului 
Pacific şi a Oceanului Atlantic - şase sau opt luni de 
călătorie pentru un vas ca Whirlwind, cu condiţia să fie 
condus de un echipaj destoinic. 

— Beată? întrebă ea din nou, însă Ah Chi dădu din 
umeri, refuzând să spună ceva rău despre Tai-Tai. Arăta de 
parcă îşi pierduse cel mai bun prieten, iar Hua era pe 
punctul să izbucnească în plâns. 

— Nu vă faceţi griji, o aduc eu înapoi. Se ridică, 
întrebându-se cum va proceda. Ştii cumva dacă Chip 
lucrează la barca lui? Chip venise pe mare de la Manila şi 
când discutase cu el despre Alfred, îi spusese că 
intenţionează să-şi petreacă restul concediului aducând 
îmbunătăţiri noii sale „locuinţe”. Du-mă la el! 

Hua îşi apropie sampana, strecurându-se prin desişul de 
ancore. Adăpostul gemea de ambarcaţiuni; fiecare vas 
măsurând peste douăzeci de picioare, părea gata de 
plecare într-o călătorie transoceanică. Ah Chi îi indică o 
joncă diesel lucioasă, cu borduri foarte înalte. „Este a lui 
Huang”, spuse el cu o mândrie amestecată cu invidie. 

Chip demontase un vinci şi se pregătea să-l ungă cu 
spray; avea întipărit pe faţă un zâmbet de fericire, pe care 
Vicky nu-l remarcase până atunci. Deşi goeleta părea că 


fusese neglijată timp îndelungat, păstrase o înfăţişare 
plăcută. Se temea că Fiona căpătase o rivală serioasă. 

— Tasmanian Devil, strigă ea în timp ce Hua se apropia 
de pupa ambarcaţiunii. Ar trebui să-i schimbi numele. 

— Ar mai fi multe de făcut, îi răspunse el. Băieţii care au 
botezat-o astfel făceau parte din secta „capcana plutitoare 
a ginului”. E o minune că au adus-o înapoi întreagă. 
Alunecă pe mare ca o /ady. Hai, urcă la bord să arunci o 
privire. 

Vicky rămase în sampană, sprijinită de parâma de la 
pupa lui Tasmanian Devil. 

— Chip, n-o să crezi ce-ţi spun; mama a şters-o în 
Anglia. 

— Chiar aşa? 

— Cu Whirlwind. 

— Glumeşti? Chip rămase perplex. 

— Nu cred că a ajuns prea departe. Mă gândeam că ai 
putea organiza o cercetare cu elicopterul. Trebuie neapărat 
s-o opresc. 

— Ah Chi, te rog du-ne la club. O să-l chem la telefon pe 
un tip de la Poliţia maritimă pe care-l cunosc. De acolo 
mergem la cheiul „Old Queens”. 


Vicky telefonă la birou şi-i ceru secretarei să anuleze 
toate întâlnirile şi să-i facă legătura cu Peter. 

— Ţine-te bine, Peter, mama a plecat pe mare în Anglia. 

— Dumnezeule mare! Ştiam eu că pune ceva la cale. La 
naiba! M-a rugat să trec pe la ea aseară, dar n-am avut 
timp. Doamne, Vicky, pariez că asta voia să-mi spună. Aş fi 
putut s-o opresc. 

Vicky nu era convinsă c-ar fi reuşit şi îi spuse că n-are 
rost să se culpabilizeze. 

— Ce-ai de gând? 

— Vreau s-o aduc înapoi. Chip a făcut rost de un 
elicopter. 

— Oh, trebuia să mă fi dus la ea! 

— Ne vedem mai târziu. Nu-ţi face griji, va fi bine. 

ÎI găsi pe Chip în parcaj, stând derutat în spaţiul gol 


dintre un Mercedes şi un Land Rover. 

— Cineva mi-a furat maşina. 

— Glumeşti? Erai asigurat? 

— Sigur că nu eram. 

— Îmi pare rău, Chip! Hai, vino, mergem cu maşina 
mea! 

— Cine naiba ar fi putut râvni la o rablă? 

— Poate vreun pirat ca să-şi facă o ancoră. Hai să 
mergem. 

— Ce nostim mi se pare, Victoria! Cu banii pe care i-am 
economisit renunțând la o maşină mai nouă, mi-am 
cumpărat barca. 

După decolarea elicopterului, el anunţă furtul prin radio. 
În timp ce pământul rămânea în urmă, Vicky auzi râsul 
înăbuşit în casca pe care i-o dăduse pilotul: „Bine, Chip- 
Chip, vom fi cu ochii pe o bandă de hoţi legaţi la ochi”. 

In vreme ce discutau cu pilotul chinez, Vicky şi Chip 
trasară un cerc cu degetul pe o hartă ce avea în centru 
Adăpostul contra taifunului. „Şase noduri” conveniră ei, 
„Şase ore de la ivirea zorilor - treizeci şi şase de mile”. Nu 
ştiau dacă ea naviga pe lângă coastă sau se depărta mult 
spre sud, pentru a evita culoarele aglomerate. Treizeci şi 
şase de mile, jumătatea cercului, însemna o întindere vastă 
de ocean. 

Explorară zona ore în şir. Pilotul scruta întinderea mării 
în căutarea unui vas cu două catarge. Ceaţa primăverii 
târzii se aşternea peste mare ca un linţoliu alb. Pe alocuri, 
negura forma aglomerări ce nu puteau fi cercetate decât cu 
radarul. Canalele de navigaţie erau ticsite de vasele 
comerciale care aşteptau la punctele de acostare estice şi 
de cele care plecau. Vasele de pescuit împânzeau apa, însă 
în apropierea coastei marea era ciudat de pustie. 

Cu nervii întinşi la maximum, Vicky încerca să zărească 
vasul, gândindu-se la felul în care pieriseră în aceste ape, 
Hugo şi tatăl ei. Marea Chinei de Sud fusese locul de joacă 
şi mai târziu domeniul lor de activitate. Din cauza încordării 
i se părea că vede un iaht pe orice creastă de val. 

In timp ce se învârteau în cerc, explorând suprafaţa apei 


pentru a descoperi pânzele triunghiulare ale scunerului, 
pilotul încerca să intre în legătură radio cu alte vase, 
întrebându-le dacă nu întâlniseră un iaht. Nimeni nu 
semnală nimic. 


— Nu mai avem prea mult combustibil, îi avertiză Chip. 

— Doar pentru douăzeci de minute, preciză pilotul. 

— Zece minute au şi trecut. Vicky intră în panică. Nu 
luase în calcul o asemenea posibilitate. Situaţia devenise 
dramatică. Mama ei, nu numai că naviga singură, pe mare, 
spre o moarte aproape sigură, dar luase cu ea şi dovezile 
împotriva lui Două-Cărări Wong. Acesta va fi liber să 
declanşeze haosul pe pieţele din Hong Kong şi să 
pregătească o primire triumfală celor de pe Continent la 1 
iulie 1997. Nu desluşea încă scopul armatorului, însă era 
sigură că manevrarea lui Alfred Ching pentru a declanşa 
prăbuşirea pieţei imobiliare era doar prima lovitură. 

Vicky îşi aminti brusc că Ah Chi nu acceptase niciodată 
ideea că mama ei era beţivă. Dacă, printr-o minune, se afla 
în cea mai bună formă? 

— Mergeţi mai departe, insistă ea pe lângă pilot. Zburau 
în cercuri tot mai largi, extinzând aria de cercetare la încă 
două ore de navigaţie şi la patruzeci şi opt de mile. Chip, 
dacă ar fi mers cu toată viteza, unde ar fi putut ajunge? 
Unde sunt acum cei mai prielnici curenţi şi vânturi? 

— Acolo unde eram acum zece minute. Chip îi arătă 
pilotului o deschizătură în ceaţă, şi elicopterul execută un 
plonjeu. Marea se căscă sub ei, nemărginită şi pustie. 

După-amiaza era sufocantă chiar şi în desişul grădinii 
din Peak. Băieţii de la şcoala de dans a doamnei McGeddy 
„cu palmele lor mereu umede, mirosind a animale” 
constituiau singurul subiect asupra căruia Millicent şi 
Melissa căzură de acord, în timp ce aşteptau ca mama lor, 
Ah Ping sau altcineva să vină să le ia acasă. O ceaţă 
sufocantă se ridica din mare şi se contopea cu fumul dens, 
făcând atmosfera apăsătoare şi aerul greu de respirat. 
Ţânţarii bâzâiau în jurul lor, şi fetele nu mai pridideau 
ferindu-şi picioarele şi braţele. 


— Vacilor, le strigă Millicent, prost dispusă, încercând 
să-i alunge. 

Micuța Melissa ridică o sprânceană, gest pe care îl 
exersase îndelung, şi o contrazise pe un ton calm ce se voia 
matur. 

— Vacile sunt proaste şi grase ca tine. 

— Unde este mami? Deşi nici una dintre ele nu spunea 
nimic, se gândeau că o altă catastrofă s-ar putea abate 
asupra casei Mackintosh. Bunica plecase pe mare fără să 
spună nimănui, mătuşa Vicky se dusese plângând după ea, 
unchiul Peter căzuse dintr-o furgonetă, iar mami era la o 
ceremonie. 

— Uite-l pe Chip, strigă Millicent, la vederea hodoroagei 
de Toyota ce urca panta. Deci mami îl trimisese pe Chip. 

— Te-ai ţicnit, spuse Melissa, imitând-o perfect pe 
mătuşa Vicky. E prea mare zăpuşeala să mergi cu o 
asemenea rablă. 

— Geamurile sunt închise, probabil a reparat instalaţia 
de aer condiţionat. Fetele schimbară priviri duşmănoase. 

— Eu stau în faţă! 

— Ba eu stau în faţă cu Chip, decretă Millicent. 

— Este mai răcoare în faţă, spuse Melissa. 

Alergară într-un suflet spre maşina lui Chip. 


— Îmi pare rău, spuse pilotul. Ne reaprovizionăm şi ne 
întoarcem. Tocmai efectua manevra de întoarcere când 
Vicky zări pânzele. 

— Whirlwind! strigă ea, îndemnându-l pe pilot să se 
apropie. Asta-i Whirlwind! 

Silueta de un albastru marin a vasului lăsa o urmă ivorie 
pe marea de smarald, înaintând în direcţia musonului de 
sud-est. 

— Dumnezeule mare! da merge, nu glumă, spuse Chip. 

— Asta-i vasul cu pricina? întrebă pilotul. 

— Chip, trebuie să mă coborâţi acolo. 

— Rezervorul e aproape gol. 

— Te rog, trebuie neapărat s-o aducem înapoi. 

Chip îl privi pe pilot care părea îngrijorat. 


— Te las dacă e vreo sampană în spatele ei. Nu mă pot 
apropia de catargele acelea. Elicopterul se avântă spre 
scunerul în viteză, rotindu-se în jurul lui, pentru a-i atrage 
atenţia. 

Vicky tresări. Pe puntea pupei o zări pe mama ei pe 
jumătate aplecată peste ghiu. 

— A căzut! Chip îşi luă binocilul şi privi cu atenţie. 

— E teafără, n-are nimic. Şi-a pus pilotul automat. 
Poartă şi vestă de salvare. Sally privea în sus cu mâinile 
streaşină la ochi, atrasă de zgomotul elicopterului, apoi 
intră în cockpit. 

Încinsă cu chinga, Vicky apăru în uşa elicopterului. Când 
îi zări părul bălai, mama ei îi făcu semn cu mâna. Chip i se 
adresă prin porta-voce. 

— Sally! Sunt eu, Chip. Ecoul glasului lui se suprapuse 
peste zgomotul elicopterului. Coboară barca la pupă, Vicky 
vrea să-ţi vorbească. 

Sally trecu o frânghie lungă peste barcă şi o cobori în 
spatele pupei; elicopterul ajunse deasupra ei. 

— Să te iau peste o oră? întrebă Chip, în timp ce Vicky 
se pregătea de lansare. 

— Nu, e-n regulă. O aduc eu înapoi. 

— Poate n-ar strica să fim şi noi prin preajmă. Vasul n-a 
mai ieşit pe mare de un an de zile. 

O ajută să-şi îmbrace vesta de salvare, îi fixă cablul de 
chingă şi îi făcu vânt, coborând-o cu douăzeci de picioare 
deasupra bărcii care sălta puternic în spatele pupei; barca 
încetă să mai salte de îndată ce elicopterul se apropie şi 
aplatiză apa. Vicky atinse cu picioarele podeaua din fibre de 
sticlă a bărcii şi, învingându-şi teama, se ghemui şi-şi 
desprinse cablul. Elicopterul se îndepărtă îndată. Vicky 
înşfăcă frânghia şi începu să se caţere pe Whirlwind. Mama 
ei îi cobori o scară. 

— Bun venit la bord! 

Sally era într-adevăr în formă şi nu părea beată. 

— Unde aveai de gând s-o ştergi? 

— Acasă. 

— Acasă? Dar casa este acolo, înapoi. 


— Scoţia este casa mea. Hong Kong-ul era amuzant atât 
timp cât mai exista. Petrecerea s-a sfârşit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, tu te-ai născut 
în Hong Kong. 

— Da, dar şcoala am făcut-o în Anglia şi vacanţele în 
Scoţia. Sally se duse să scoată pilotul automat şi masivul 
scuner părea că s-a îngreunat. Aici nu mai am nimic de 
făcut. 

— Dar eu sunt aici. 

— Tu eşti tânără, ai viaţa ta. Eu sunt bătrâna... Cred că 
am să beau o bere acum, vrei şi tu una? 

— De ce nuţi-ai luat rămas bun? 

— Pentru că n-ai fi fost de acord cu plecarea mea. 

— Mamă, nu poţi naviga până în Scoţia. 

Sally Farquhar Mackintosh căută un Mig în frigiderul de 
la timonă. 

— Pe naiba, de ce să nu pot? Este vasul meu şi îl voi 
duce acolo unde îmi place. 

— Mamă, n-ai forţa necesară. Nu-l poţi purta pe mare 
timp de opt luni. Tu singură ai spus-o, eşti bătrână. 

— Chincester era mai bătrân când a făcut înconjurul 
lumii, iar eu nu fac decât două treimi din cursă. 

— Dar e vorba de opt luni! 

— Am pregătit-o să dureze şase luni, prefer să nu mă 
apuce iarna în Atlanticul de Nord. De îndată ce trec de 
Canalul Bashi mă îndrept spre Hawaii, unde o să mă 
odihnesc puţin; de acolo o s-o iau în jos, spre Galapagos, 
prin Canalul Panama. 

— De ce nu înconjuri şi Capul Horn, dacă tot treci pe 
acolo? 

— Sarcasmul nu-i o trăsătură plăcută şi nici amuzantă la 
o femeie tânără, îi spuse Sally privind-o cu asprime. 

— Mami, nu-ţi dai seama că te sinucizi, vei ajunge în 
Atlantic în sezonul uraganului. 

— Vreau mai întâi să cobori şi să-mi spui ce vezi 
deasupra mesei pe care se află harta... Acum, te rog! 

Vicky cobori scările spre cabină şi ajunse la masa 
plasată între salonul principal şi coridorul ce ducea spre 


pupă. Deasupra mesei, atârnată într-un cârlig din bronz, se 
afla cupa de argint pe care Sally Farquhar Mackintosh o 
câştigase în 1962 în ultima ei cursă pe Marea Chinei. Cu doi 
ani înainte de a mă naşte, îşi zise Vicky. Pe masă erau 
întinse hărţi cu traseele pe care mama ei le alcătuise, 
îndrumarul pentru navigaţie al amiralităţii şi o copie a 
hărților cu traseele lui Corneli în jurul lumii. 

Vicky lovi uşor busola, constatând că funcţionează. Se 
uită la cele două sextante - ambele erau certificate recent. 
Aruncând o privire pe hărţile pentru cea de a doua parte a 
călătoriei observă că mama ei stabilise un traseu de la 
Canalul Panama peste întinsa Mare a Caraibelor, spre insula 
Antigua, unde nişte vechi prieteni de-ai ei deţineau un 
şantier de construcţii navale. De acolo drumul continua 
spre Bermude având ca punct terminus Southampton, 
portul de unde familiile Haig şi Farquhar plecaseră în 1839 
spre China. 

Vicky privi în jur: cabina era înţesată cu provizii din care 
nu lipsea fireşte un stoc masiv de Migs şi Boodles, băuturile 
ei preferate. Inchizătorile se găseau în perfectă stare de 
funcţionare. Sculele şi materialele de reparaţii nu lipseau, 
iar dispozitivele pentru măsurarea nivelului apei şi al 
combustibilului indicau plinul. Bateriile erau noi, iar 
extinctoarele fuseseră controlate recent şi amplasate la 
locul lor. 

Vicky urcă pe punte şi o găsi pe mama ei la timonă 
urmărind cu privirea velele. 

— Ce vas mare, mami! 

— Este doar un scuner cu vele triunghiulare. Nici o 
pânză nu-i prea mare pentru mine. 

— Ai de gând să-i ataşezi un spinaker? 

— Încă nu m-am ţicnit, zâmbi Sally. Am prevăzut un 
catarg din bambus extrem de uşor, după modelul celor 
folosite de oamenii lui Ah Chi. Îl pot ridica fără efort pentru 
o semnalizare luminoasă sau pentru detectarea vântului 
favorabil. 

— Nu pot discuta despre astea acum. Te-ai uitat bine 
peste tot? Ţi se pare apt pentru o călătorie atât de lungă? 


Ce crezi? 

— Despre tine sau despre Whirlwind? 

— Despre amândouă. Da, mamă, admise Vicky fără 
entuziasm. Sunteţi demne de laudă şi tu, şi el. 

— Ce-ai zice să vii şi tu cu mine? 

— Glumeşti? O clipă ideea o tentă: să evadeze! 

— Eşti mai mult decât binevenită, Victoria. Aşa cum ai 
spus, e un vas mare, nu ne vom călca pe picioare. 

— Mami, eşti o scumpă! 

Pentru moment se simţi tentată să accepte. 

— Deloc, spuse Sally, mi-ar face plăcere compania ta. 

— Nu pot pleca. 

— De ce? 

— Ştii doar... întreprinderea MacF. Toţi au nevoie de 
mine. 

— Prostii! Ai o armată de manageri. Şi Peter este acolo 
împreună cu Mary Lee care poate să le dea o mână de 
ajutor, sunt sigură, ca să nu mai vorbesc de chinezoaica 
tatălui tău. Hai, vino cu mine, o să vezi ce bine va fi. 

— Nu, nu pot, mamă. In orice caz, îţi mulţumesc. 

— Cum crezi, spuse acru Sally. 

Vicky îi remarcă dezamăgirea. Işi privi ceasul, se uită pe 
cer în partea de vest, apoi se duse la toaleta de sub punte. 

— Mă întorc repede, mami. 

— Sunt în catarg. 

— Poftim? 

— Tatăl tău le-a ascuns acolo. Le-am găsit atunci când 
am vrut să depozitez într-un loc sigur nişte aur şi diamante. 
Hai, du-te şi ia-le, doar de asta ai venit. Ridică clapa din 
planşeu, lângă bucătărie şi vei găsi o uşiţă în piciorul 
catargului. Vicky cobori, trase la o parte carpeta din salon şi 
ridică un chepeng. Catargul masiv, vibra din cauza velelor 
întinse. Dădu de uşiţa metalică decupată în aluminiul gros 
cu care era căptuşit catargul, o deschise cu ajutorul unui 
cuţit şi lumină interiorul cu o lanternă. Printre sacoşele din 
pânză îndesate de mama ei, zări o mapă din plastic. O 
deschise şi dădu peste o sferă verde din plastic, mai mică 
decât o bilă - o dischetă optică pentru computer în care 


puteau fi stocate tot atâtea documente câte ar fi încăput 
într-o Biblie. De la an la an japonezii le făceau tot mai mici 
şi promiteau să le reducă la dimensiunea unui ac de păr în 
anul 2000. 

Inchise ascunzătoarea şi reveni pe punte. 

— Le-ai găsit? 

— Da, mulţumesc. 

— Afaceri? 

— Mai mult decât atât. Era nerăbdătoare să vadă ce se 
afla pe dischetă. Se uită din nou la ceas. Mai avea de 
aşteptat puţin. 

— Ei bine, îţi urez succes, îi spuse Sally. 

— Mami? 

— Da, draga mea? 

— De ce era tati... aşa cum era el? 

— Adică? 

— Ştii tu... 

Sally dădu din umeri. 

— Vrei să spui aşa de „impetuos”, cu un temperament 
atât de năvalnic... 

— Deseori aveam impresia că aleargă mereu după 
ceva. Acum, când mă gândesc mai bine îmi dau seama că 
de fapt, el era cel hăituit. Te deranjează că te întreb 
asemenea lucruri? 

— Nu, deloc, ai tot dreptul. Uneori îi semeni al naibii de 
bine şi n-aş vrea să-ţi distrugi şi tu viaţa aşa cum a făcut-o 
el. 

Vicky îşi aminti de ultima lor discuţie, înainte de a muri 
şi se îndoi că el gândea la fel. In ciuda înfrângerii, murise ca 
un îndrăgostit. 

Işi privi mama care agita în mână o cutie de bere Mig; 
constatând că era goală o azvârli peste bord. O privi 
gânditoare cum se scufundă şi apoi îşi scoase alta din 
frigider. 

— Mamă, oare de ce se simţea hăituit? 

— Asta depinde de teoria pe care o accepţi. Fiona, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze pentru aptitudinea ei psiho- 
hocus-pocus, pretindea că tati avea complexe de 


inferioritate ştiindu-se fiul unui funcţionar crescut în jungla 
Shanghai-ului britanic. Se simţea obligat să dovedească 
tuturor celor cu care venea în contact că este un om 
capabil. Dacă-l întrebi pe George Ng, îţi va spune că tata 
devenise obsedat de întreprinderea Mackintosh-Farquhar, 
pe care încerca să o menţină unită. Ştii şi tu, reprezentam 
ultima familie britanică care mai deţinea o întreprindere 
comercială, asaltată de noi şi noi hoarde asiatice. Sally 
strâmbă din nas şi mai trase o duşcă de bere. 

— Şi tu, mami, care e teoria ta? 

— Tot ce ştiu eu, draga mea, este că te poţi dărui cu 
trup şi suflet unui bărbat, fără să afli vreodată de ce e 
nefericit. Cu alte cuvinte, eu nu am nici o teorie. Vrei să-ţi 
dau un sfat? 

— Te rog. 

— Mărită-te cu un bărbat vesel, cu unul care să nu ia 
lucrurile prea în serios. 

Ca Steven, se gândi Vicky, el e întotdeauna optimist. 

— Asta nu înseamnă că e vorba de cineva în genul 
Cărare-Barată Wong. 

— Nu credeam c-ai aflat de el, se miră Vicky. 

— Dumnezeule, gusturile tale în materie de bărbaţi sunt 
groaznice. 

— Dar mă iubeşte şi îl iubesc. 

— Ţine minte - bărbaţii nu se schimbă. Găseşte-ţi unul 
vesel, un bărbat viril, cu un comportament bărbătesc. Nu 
mai face mutra asta! Da, unul care să emane bărbâăţie, 
căruia să-i placă să se comporte ca un bărbat nu numai în 
pat. 

— Mami, dar... 

— Când înfăptuiesc lucruri mari să fie hotărâți, dar să 
nu-i terorizeze pe cei din jur. Din când în când pot fi 
distanţi, însă nu reci. Să fie puternici, dar nu tot timpul. Să- 
ţi ofere totul în pat, dar şi în afara lui. Să fie bărbat ca Chip, 
de exemplu, sau chiar mai bun, ca fratele tău, Hugo. Ştiu că 
Hugo nu era capabil să urnească munţii din loc, ca tatăl 
tău, dar, Doamne...! Uită-te la fetele lui, sunt nişte comori... 
Hugo chiar şi mort este un tată mai bun decât mulţi alţii în 


viaţă. Aminteşte-ţi de felul cum îi zâmbea Fionei! El se 
bucura de familia lui, se bucura când naviga, ca şi de faptul 
că era bărbat... Fetitele simțeau că e tati şi nu doar mami 
cu pantaloni. Sally privi spre puntea din faţă. 

— Mamă? 

Sally Fargquhar-Mackintosh se întoarse şi o privi pe fiica 
sa drept în ochi. 

— Nu, n-am să-ţi spun cine a fost tatăl lui Peter. 

— Bine... nu-i nimic, dar cum era el? 

Sally râse uşor. La pat a fost formidabil, o vreme... dar 
în final a rămas tot un om de afaceri. De altfel, tot ce-ţi pot 
spune este că ştiu de unde ai moştenit pasiunea pentru 
bărbaţi. Ochii ei zăboviră câteva momente pe pânze. Apoi 
se duse spre un vinci şi făcu o corecție cu manivela. 

— Nu-ţi face griji. Femeile au un avantaj asupra 
bărbaţilor - reuşesc să se adapteze mai bine decât ei. Te 
poţi schimba. Te poţi transforma cu adevărat, dacă laşi să 
intre în viaţa ta un om ca Chip. Şi pentru că veni vorba, nu 
m-am gândit în mod special la el. De altfel, am impresia că 
Fiona l-a şi înhăţat. E un tip, un bărbat... îşi duse mâna 
pâlnie la ureche. Cred că aud aparatul care te va duce 
înapoi, acasă. 

— Stai. Cum a aflat tati? 

— Am fost o fraieră. M-am culcat cu el într-o noapte, la 
club, furată de romantism. 

— Trebuie să fi fost nebun după tine. 

— Poate, dar nebunia n-a făcut-o de unul singur. Eu 
cred că amanţii au o anumită obligaţie, aceea de a decide 
împreună în probleme importante. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Ei, ce naiba crezi că s-a întâmplat? 

— Vreau să spun, te-ai întors acasă cu tati? Cum a fost? 

— Am minţit ca o /ady. 

— Ai negat? 

— Ce altceva aştepta tatăl tău? Ce altceva puteam 
face? Presupun că dacă în locul tău ar fi Peter te-ai întreba 
cât de bine a funcţionat minciuna. Oricum, am negat, 
pretinzând că nebunul era beat, ceea ce era adevărat şi am 


tinut-o tot aşa. El nu prea avea de ales deoarece tatăl meu 
era încă Tai-Pan. Să divorţeze de mine însemna să lase 
Farquhar şi Compania, lucru pentru care Duncan 
Mackintosh nu era pregătit... Ambiţia este un stăpân 
feroce, Vicky, nu te slăbeşte din gheare niciodată. Privi 
marea argintie, apoi din nou spre Vicky. Îmi pare rău că nu 
poţi veni cu mine. 

Se auzea bâzâitul elicopterului a cărui siluetă se mărea 
pe măsură ce se apropia. Vicky se repezi la ea şi o sărută 
cu disperare. Se îmbrăţişară îndelung. Apoi cobori în barcă. 

— Te rog cheamă-mă săptămânal prin radio. 

— Dacă vrei? 

— Vreau să ştiu că trăieşti şi că eşti bine. 

— Voi trăi... Vicky, tatăl tău a fost un om minunat. 

Lui Vicky îi tresări inima de bucurie la auzul acestor 
cuvinte. 

— Îţi mulţumesc, mamă, că mi-ai spus asta. 

— Când a venit în Hong Kong era asemenea unui taifun, 
atât de diferit de cei cu care crescusem. El voia totul: era 
copleşitor. Merita să-l vezi lângă uriaşa lui maşină sau 
privind cu tandreţe un iaht. Când îşi dorea ceva, făcea totul 
pentru a-l obţine. Tata îl considera un necioplit, iar mama, 
avar. Nu i-am luat în seamă. Îmi plăcea acţiunea şi era de-a 
dreptul pasionant să trăieşti alături de el. 

Sally lăsă bărcuţa să se depărteze de la pupă până când 
se echilibră. Vicky îi făcu semn cu mâna. Apoi Chip cobori 
hamacul. În timp ce Vicky era purtată spre carlingă, iahtul 
mamei ei se depărta lăsând o dâră înspumată pe suprafaţa 
mării. 


În drum spre birou, Vicky se opri la bijutierul ei, al cărui 
magazin se afla în apropiere de Hennesy Road. Acesta o 
întâmpină cu întrebarea dacă micuţelor ei nepoate le-au 
plăcut ultimele cadouri de aniversare - o brățară lucrată de 
mână pentru Millicent şi cercei cu maimuţele pentru 
Melissa. 

— Sunt nişte mici răsfăţate, îi spuse Vicky, interesându- 
se şi ea de copiii lui care plecaseră în Canada. După ce o 


servi cu ceai trecură la afacerea propriu-zisă. O oră mai 
târziu, se afla în biroul ei. 

Introduse discheta optică în computer. Tatăl ei stocase 
sute de pagini cu ajutorul unui scaner care înregistrase 
texte şi fotografii. Ecranul mai afişa o listă de subiecte cu 
menţiunea: PRIMA COPIE A PRIMULUI EXEMPLAR, confirmări 
ale băncilor din Hong Kong şi numere de conturi elveţiene, 
corelate cu liste cuprinzând nume şi funcţii ale oficialilor din 
China. Majoritatea detaliilor îi priveau doar pe reclamanţi 
sau pe contabilii care le operaseră. Altele însă apăreau pe 
ecran ca dovezi zdrobitoare despre fraudele comise de 
Două-Cărări Wong în dauna Chinei. 

Una din aceste dovezi îi atrase atenţia în mod special: o 
factură privind livrarea unei cantităţi de oţel de la un 
combinat din Tianjin, condus de un nepot al premierului 
Chen, destinat unui şantier naval din Nanjing şi deturnat la 
Hong Kong. Acesta era reclamat de şantierul respectiv prin 
nenumărate scrisori care solicitau depistarea materialelor 
dispărute. Perseverentul expeditor al scrisorilor de pe 
şantier fusese destituit; la puţin timp un scurt anunţ într-un 
ziar informa despre funeraliile acestuia în oraşul său natal, 
Ningbo. 

Vicky se întreba în ce consta amestecul lui Vivian? Tatăl 
ei era un om bine organizat şi în plus computerul avusese o 
contribuţie însemnată în toată afacerea. Puţini membri ai 
executivului de vârsta lui îmbrăţişau cu atâta interes noua 
tehnologie. El cunoştea suficiente date tehnice care să-i 
permită să stocheze materiale pe o dischetă optică şi apoi 
să le şteargă din memoria calculatorului. Două lucruri erau 
evidente: în decursul anilor, tatăl ei cultivase relaţii cu 
oficialități aflate în legătură cu funcţionari inferiori, dar 
înzestrați cu suficient curaj pentru a transmite informaţii. 
Apoi, ceea ce începuse ca o chestiune colaterală - 
acumularea treptată de probe împotriva lui Două-Cărări 
Wong - devenise obsesia lui Duncan Mackintosh. EI 
întocmise chiar o biografie a lui Două-Cărări Wong care 
începea cu binecunoscuta poveste despre copilăria lui ca 
cerşetor  schilod pe străzile  Shanghai-ului.  Grosul 


informaţiilor vizau perioada de când devenise armator. 
Două-Cărări Wong îşi adunase primii bani ca lider al Bandei 
Verzi - societatea criminală a Triadei care dominase 
Shanghai-ul prin teroare şi extorcări. In 1949 banda 
respectivă a fost desfiinţată de către comunişti. 

Două-Cărări Wong îşi procurase primele sale vase de la 
„World Oceans Red Ship Line” din profiturile realizate de pe 
urma prostituţiei şi a contrabandei cu opiu. După avântul 
industriei navale, în urma războiului coreean, nimic nu mai 
putea opri „World Ocean”; atunci când rămăşiţele bandei 
Verzi fură constrânse să plece în Hong Kong, Două-Cărări 
Wong se alătură Triadelor ce continuau să terorizeze 
colonia Coroanei: 14K, Wo şi Sun Yee On Society. 

Soneria telefonului o făcu pe Vicky să tresară. Trecuseră 
câteva ore, era târziu şi se întunecase. Semnalul luminos al 
liniei sale personale clipi. Steven, îşi zise ea, repezindu-se 
la telefon. În sfârşit era singură şi puteau vorbi în voie. 
Smulse receptorul şi inima începu să-i bată cu putere. 

— Alo? 

— Aa! Miss Mackintosh? Cineva îi vorbea în chineză cu o 
voce puţin piţigăiată şi insinuantă. 

— Cine e acolo? 

— N-are importanţă. 

— Cine eşti? Cum ai aflat acest număr? 

— De la nepoţele. 


28 


— Nu fiţi îngrijorată, fetiţele sunt sănătoase. Lui Vicky i 
se tăie respiraţia. 

— E foarte imprudent ca micuţele domnişoare să 
rămână singure în stradă în asemenea vremuri tulburi, 
domnişoară Mackintosh. Hong Kong-ul nu mai este un oraş 
sigur pentru copii. Total imprudent. Din fericire am dat de 
ele înaintea altora mai puţin respectuoşi cu domnişoarele 
9weilos. 

— Da? Era îngrozită. Ştia ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Au fost duse într-un loc sigur. 

— Unde? 

— Acolo unde nimeni nu are de gând să le facă un rău. 

— Le-aţi răpit? 

— Un cuvânt neplăcut care ar putea fi interpretat greşit 
de poliţie şi ar fi periculos. 

— Ce vrei de fapt? 

— Ceva important pentru noi, la fel de important cum 
sunt ele pentru tine. 

— Nu înţeleg! De fapt ştia. Ştia exact ce voiau. Fusese o 
mare naivă să-şi închipuie că Două-Cărări nu va face o nouă 
încercare. 

— Vom suna mai târziu să stabilim amănuntele. 

Tremurând, puse receptorul în furcă. Işi aduse aminte 
de copiii-servitori ai lui Două-Cărări şi în mintea ei apăru 
imaginea îngrozitoare a unei încăperi zăbrelite, ascunsă 
undeva în uriaşa clădire World Oceans, unde copiii erau 
trataţi ca animalele. O trecură fiori reci şi încercă să 
găsească o cale de ieşire. Fără succes. In faţa ochilor îi 
apărea imaginea înfricoşată a lui Millicent; Melissa i-ar fi 
putut sfida, determinându-i să se comporte grosolan. 

Pe linia personală îi veni un nou apel. Era Fiona care o 
asaltă cu un torent de cuvinte. 

— Vicky, mi-am ieşit din minţi; nu ştiu ce s-a întâmplat 
cu fetele. Eu am fost la o şedinţă de acupunctură. Le-ai luat 


tu cumva de la şcoala de dans? 

— Chip e cu tine? 

— Da, tocmai îmi spunea de mama ta, dar... 

— la-l pe Chip şi veniţi imediat aici. 

— Ce înseamnă asta... s-a întâmplat ceva? 

— Fiona... draga mea, ţine-te bine, au fost răpite. 

— Cum? 

— Le aducem noi înapoi, îţi promit, dar acum vino aici. 

Scoase discheta din computer, o introduse în 
pandantivul ei cu dragon şi începu să se plimbe agitată prin 
încăpere. Îl sună pe Peter, dar acesta plecase acasă. Stătu 
un moment pe gânduri, întrebându-se dacă Vivian revenise 
din Shanghai. Bătu fără tragere de inimă la uşa biroului ei şi 
Vivian îi deschise. 

— Văd că mai e cineva care nu are somn, o salută 
politicos  compradorul chinez. Ce faci Vicky? Sarcina 
începea să se vadă, dar Vivian arăta mai înfloritoare ca 
oricând. Nu te simţi bine? Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie! 

Vicky nu-şi recunoscu propriul glas, o voce sugrumată 
de spaimă. 

— Am nevoie de un sfat în legătură cu mentalitatea 
chinezească şi mă întrebam dacă m-ai putea ajuta. 

Vivian o privi întrebându-se dacă Vicky era sinceră. 
Remarcă însă că buzele îi tremurau şi în ochi i se citea 
groaza. 

— Desigur, vrei să vin în biroul tău? 

— Da, te rog. 

Vicky se aşeză la birou. Vivian închise uşa şi luă şi ea loc 
pe un scaun. 

— Tocmai am primit un telefon de la un chinez, o 
persoană care pretinde că le-ar fi răpit pe Millicent şi 
Melissa. 

— Vai, Vicky, nu se poate! exclamă Vivian ducându-şi 
mâna la gură. 

— Întrebarea mea este: dacă le dăm ceea ce vor şi nu 
amestecăm poliţia, vor respecta târgul şi le vor elibera 
nevătămate? 

— Depinde cine le-a răpit. 


— Chiar nu-ţi trece prin cap? 

— Dumnezeule din ceruri! 

— Ei trebuie să fie. Nu vor bani. Presupun că vor 
dovezile tatălui meu. 

— Le ai? 

— Sigur că le am, doar mie mi le-a lăsat. 

— Da, normal, o aprobă Vivian, gândindu-se la părerea 
lui Vicky despre felul în care o tratase tatăl ei, lăsându-i 
jumătate din întreprindere şi toate secretele sale. 

— E clar că-i vorba de Două-Cărări, spuse Vicky. 

— Şi ce faci? | le duci? 

— Tu le-ai da? E vorba de copii. 

— Da! Vivian îşi plecă capul în pământ. 

— N-am de ales. Două-Cărări a câştigat. Mă are la 
mână. 

— Aşa-i! 

— Pot să am încredere în el? Crezi că le va elibera dacă 
i le-aş da? Mâinile lui Vicky tremurau puternic. 

— N-ai de ales. 

— Crezi că va respecta târgul? Asta e tot ce vreau să 
ştiu. 

— Îţi pot spune doar că..., dar... 

— Ce? 

— După câte înţeleg, felul în care se întâmplă asemenea 
lucruri... 

— Ce lucruri? izbucni Vicky. Începuse să-şi piardă 
stăpânirea de sine. Vivian încerca să-i spună ceva chibzuit, 
ca şi cum simpla explicare a ororilor avea darul s-o 
calmeze. 

— Mama îmi istorisea fapte întâmplate în Shanghai pe 
vremea ei. Răpirile erau ceva obişnuit înainte de eliberare. 
Răscumpărarea se plătea, dar câteodată unul din criminali 
avea parteneri sau complici care... vocea ei slăbi şi nu mai 
putu continua. Nu-ţi pot promite nimic, Vicky. 

— Deci, modul în care facem târgul este important. 

— Da, să-ţi iei toate măsurile de siguranţă. 

— Bine! Aşa voi negocia. N-am să las din mână 
materialele tatălui meu până nu văd fetele. 


O vreme tăcură, aşteptând să sune telefonul. Vicky nu- 
şi putea lua gândul de la Melissa. Va fi ea atât de înţeleaptă 
să nu-i provoace pe răpitori? Vivian se întreba dacă Duncan 
Mackintosh se gândise vreodată la faptul că-şi va expune 
familia? 

Serviciul de pază o anunţa că Fiona şi Chip sosiseră. 
Fiona apăru alergând cu părul vâlvoi şi cu ochii ieşiţi din 
orbite. 

— Vicky, te rog fă ceva şi adu-mi-le înapoi. 

— Am să ţi le aduc, îţi promit. 

Chip îi ceru amănunte. Vicky îi relată pe larg cele 
întâmplate. 

Cei de la pază sunară din nou: „E cineva aici jos, un 
Tanka şi vrea să vă vorbească. Il cheamă Ah Chi”. 

— Încearcă să afli ce vrea şi spune-i că-l chem eu. 

Paznicul sună din nou: „Spune că a venit cu un prieten 
care ameninţă că dă buzna cu maşina prin uşă dacă nu e 
lăsat să intre. Îl cunoaşteţi sau chem poliţia?” 

Vicky bănuia că e vorba de Ah Chi. Probabil că, disperat 
din cauza plecării mamei ei, se îmbătase crunt, ca atunci 
când fusese găsit în nesimţire pe o plajă filipineză după o 
petrecere nocturnă. 

— Nu. Trimite-l sus, mă descurc eu cu el. 

Ah Chi năvăli în birou, dar rămase cu gura căscată de 
parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui aşa ceva. Nu era deloc 
beat. În urma lui păşea cu prudenţă Huang, îmbrăcat într- 
un costum de mătase strâmt. Când Chip dădu cu ochii de 
Huang se ridică în picioare, surprins de transformarea 
fostului membru al echipajului lui Duncan Mackintosh. 

— Ce s-a întâmplat, Ah Chi? Sunt groaznic de ocupată. 

— Huang spune toţi copii lui Două-Cărări plecat, Missy. 

— Ce tot îndrugi? 

— Două-Cărări luat şi băiat număru unu, Missy. 

— De unde ştii? E 

— Sigur că ştie, interveni Chip. Intreaga reţea subterană 
chineză a aflat deja şi se pare că prietenul nostru Huang e 
unul de-al lor. 

— Dar, ce... 


— Toţi copii Două-Cărări Wong plecat Colonie, repetă Ah 
Chi. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Vicky, privind-o pe Vivian. 

— Un procedeu clasic, răspunse Chip. Înainte de a răpi 
copiii duşmanului, îţi pui la adăpost familia. Ah Chi are 
dreptate. Deci, Două-Cărări este omul tău. E clar. Se 
întoarse spre Ah Chi. 

— De ce Două-Cărări răpit? 

— Nu ştiu, răspunse Ah Chi, ridicând din umeri. 

— Ascultă, băiete, de ce Huang spune asta lui Missy? 

— Huang al treilea văr lui Back Door Ping. Când Tai-Pan 
şi Ping murit, Tai-Tai dat aur nevastă Ping. 

Chip dădea din cap în semn că înţelesese. 

— Spune-i lui Huang că Missy va informa pe Tai-Tai 
despre respectul şi recunoştinţa lui. 

Ah Chi traduse, iar Huang se înclină. 

Fiona privea îngrozită când la unul, când la celălalt. 

— Dar de ce a făcut asta? se tânguia ea. De ce a făcut 
Două-Cărări una ca asta, Vicky? 

— De ce? întrebă şi Chip. 

— Pentru că exista o duşmănie între el şi tati. 

— Bine, dar e vorba de nişte copii. 

— Ştiu asta, Fiona, o să le aduc înapoi. Situaţia o 
depăşea. Simţi dintr-o dată că îi lipseşte teribil tatăl ei. 

— Ai vreo bănuială, Victoria? Ce ar putea să vrea Două- 
Cărări? întrebă Chip pe un ton blând. 

Vicky se gândea cam ce-ar fi răspuns tatăl ei şi cum ar fi 
acţionat: să pară sigură de ea sau să schimbe subiectul? 

— Sunt convinsă că-şi vor formula curând cererea. Chip, 
ce ne sfătuieşti? Să facem apel la poliţie? 

— Regret, dar acum, cu o lună înainte de '97 suntem 
confruntaţi cu tot felul de probleme. Nu-i pot cere unui 
vechi prieten să-şi asume un asemenea risc. S-ar putea 
chiar să treacă de partea răpitorilor şi dacă o face... în afară 
de asta, în momentul de faţă doar îl suspectăm pe Două- 
Cărări, însă nu putem dovedi nimic. Şi mai e ceva: el este 
înconjurat de o groază de avocaţi şi oameni ai legii. Nu 
poate fi ameninţat cu justiţia... 


— Şi atunci ce ne sfătuieşti? i 

— Aşteptaţi să vedeţi ce anume vor şi daţi-le. Imi pare 
rău, Victoria, Fiona... Aş vrea să fac o minune, dar nu pot. 

— Ah Chi, poate depista Huang unde sunt fetele? 

— Nu, Missy. 

— Vivian? 

Vivian dădu din cap descumpănită. 

— Dă-le ce vor, Victoria. 

Vicky o privi fix pe chinezoaică. Nimeni din cei de faţă 
nu ştia ce voia să spună Vivian. Doar Chip avea aerul că 
simţise ceva. Tot Vivian fu cea care vorbi prima: 

— Nu există altă cale de a salva copiii. 

— Fiona, vrei să anunţăm poliţia sau să încerc eu să 
tratez cu ei? 

— Tu eşti şefa, Vicky. Fă ceva şi adu-le înapoi! 

Ţârâitul telefonului îi făcu pe toţi să tresară. Il ridică cu 
teamă. 

— Alo? 

— Sunt la camera 77, spuse Steven cu o voce caldă. 


Vicky se întoarse cu spatele la ei şi se duse spre 
fereastră. 

— Te-ai întors? şopti ea. Când...? 

— Nu spune nimănui. Dacă află babacul, mă omoară. 

— Ce? 

— Crezi că am putea petrece noaptea asta împreună şi 
mâine în zori s-o şterg? Am lăsat în Taiwan un om de 
încredere care să mă acopere în caz că sună. 

— Oh, Doamne! Tâmplele începură să-i zvâcnească. 

— Te iubesc! Mi-ai lipsit atât de mult. 

— Pe curând, şopti ea. 

— Ah, pricep, ai biroul plin cu figuri constipate... 

— Exact! 

— Cât de repede poţi ajunge aici? 

— Eu... eu... cam într-o oră. 

— Te iubesc, spuse Steven, nu mai pot aştepta. 

— Oh, şi eu te iubesc, şopti ea. Mereu... Aşteaptă! 

— Ce e, puişor? 


— ... lartă-mă... simţi că se sufocă. 

— Pentru ce, iubirea mea? 

— lartă-mă dacă am să vin cu puţină întârziere. 

— Găsesc eu un mijloc să te fac să ajungi mai repede la 
mine. 

Ea puse încet receptorul în furcă, aşteptă puţin să-şi 
recapete calmul, şi se întoarse spre ei. Fiona interpretă 
greşit lacrimile ce-i înecau ochii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, nimic, era un bancher... 

Toţi crezuseră că telefonul acela le va aduce uşurarea 
dorită, dar rămaseră încremeniţi văzând şiroaiele de lacrimi 
pe care Vicky nu şi le mai putea stăpâni. 

— Imi pare rău, spuse ea încercând să se calmeze. Sunt 
atât de amărâtă... Chip, fă-mi un serviciu. la-o pe Fiona şi 
du-o acasă. 

— Nu, rămân aici, protestă Fiona. 

— Unul dintre noi trebuie să rămână lipit de telefon la 
Peak House. Hai, draga mea, du-te. Nu te mai zbuciuma, le 
vom aduce acasă. 

— De unde ştii? 

— Iţi promit că le vom aduce acasă, spuse Vicky cu 
răceală. lţi garantez. 

Chip o luă pe Fiona pe după umeri. 

— Cheamă-ne, Victoria, spuse el, de îndată ce afli ceva. 

— Te mai întreb o dată, eşti absolut sigur că nu vrei să 
folosim poliţia? insistă Vicky. 

— Doar în ultimă instanţă, dacă nu mai există altă 
soluţie. 

In timp ce Fiona şi Chip părăseau încăperea, Ah Chi îl 
înghiontea pe Huang obligându-l să-l urmeze. Cu un semn 
din cap Vicky îl opri. Vivian, care rămăsese pironită în 
scaunul ei, părea că abia acum îşi dădea seama de ce se 
petrece. Vicky închise uşa şi se lipi de ea. Acestea erau 
momente groaznice. Un bărbat ca Hugo nu s-ar fi gândit la 
ele nici în coşmarurile sale cele mai cumplite. În schimb 
tatăl ei, mai mult ca sigur că avusese parte de ele. Işi spuse 
că fiica lui Duncan Mackintosh era blestemată să aibă 


aceeaşi soartă. 

— Nu au plecat chiar toţi. 

— Cine? se învioră Vivian. 

— Ah Chi, spune-i lui Huang că unul dintre copiii lui 
Două-Cărări Wong s-a întors în Hong Kong. 

Ah Chi îi traduse şi Huang dădu din cap surprins. 

— El spune Missy că toţi plecat. 

— Steven Wong este la hotelul Regent, camera 77 şi 
vreau ca tu şi Huang să-l răpiți. 


29 


Ah Chi se întoarse către Huang şi îi traduse. 

— Ce? Vivian sări ca arsă în picioare. 

— Doar un târg, spuse Vicky. Primul fiu al lui Două- 
Cărări contra nepoatelor mele. 

— ÎI vor ucide, protestă Vivian. Nu poţi face asta, îl vor 
omori. 

— Nu i se va întâmpla nimic, e doar un târg. Nimeni nu 
va ucide pe nimeni. 

— Ah Chi! Nu omorât, nu face nici un rău, doar răpit, 
înţeles? 

— Da, Missy. Ah Chi se lipise de urechea lui Huang şi 
acesta părea la fel de fericit ca ursul la miere. Nu rănit, nu 
nimic rău, răpit numai şi după, toată lumea prieteni. 

— Bine, cheamă-mă când aţi pus mâna pe el. Aveţi un 
loc sigur unde să-l ţineţi? 

— Oh, da, Missy, multe locuri. 

— Îl vor omori, repeta Vivian întruna şi începu să 
tremure. Nu înţelegi, Vicky, dacă Steven l-a sfidat pe tatăl 
lui întorcându-se şi dacă prin asta îi năruieşte planurile, 
bătrânul îl va ucide. 

— Cum să facă aşa ceva? Nu fi ridicolă. 

— Nu el, altcineva implicat o va face. Ţine minte ce-ţi 
spun. Steven va muri şi tu vei fi vinovată de asta! 

— Nu va muri. 

— Nu tu hotărăşti! Ce ştii tu despre asemenea lucruri? 

— Ce altă garanţie pot avea că-mi voi recăpăta 
nepoatele? 

— Dându-i lui Două-Cărări dovezile. Dă-i ceea ce vrea. 

— Dar chiar tu spuneai că nu poţi fi sigură sută la sută 
că fetele vor rămâne în viaţă. 

— Nu. Ai auzit ce spunea Ah Chi, toată lumea ştie că e 
vorba de Două-Cărări. Va trebui să le elibereze şi să 
respecte învoiala, altfel îşi va pierde reputaţia. 

— Nu pot să risc. 


— Poate că foloseşti ocazia... spuse Vivian. 

— Ce vrei să spui? 

— Te foloseşti de ocazie pentru a păstra dovezile tatălui 
tău. 

— Nu-i adevărat, spuse Vicky cu un glas tăios. 

— Iţi trădezi iubitul, ca să le păstrezi. 

— N-am altă garanţie pentru viaţa nepoatelor mele. 

— Sper că ţi-ai luat rămas bun de la Steven, n-ai să-l 
mai vezi niciodată. 

— Nu înţelegi, tatăl lui îl iubeşte. Da, monstrul îl iubeşte 
pe Steven şi nu-i va face niciodată rău. 

— Tu nu înţelegi... Vivian dădu din cap descurajată. Toţi 
străinii fac aceeaşi greşeală. Sunteţi individualişti, ne 
judecaţi la fel, dar noi nu suntem aşa. Două-Cărări Wong nu 
se menţine singur. Dejucându-i planurile, loveşti şi în alţii, 
care depind de succesul lui. La rândul lor, ei îşi vor lua 
revanşa; nu împotriva ta, nu împotriva lui Ah Chi şi Huang, 
ci împotriva aceluia care şi-a trădat propriul tată prin 
nesupunere. 

— Dacă ceea ce spui tu este adevărat, atunci Două- 
Cărări îl va proteja. 

— Şi dacă nu-l poate proteja? 

— Atunci îl va trimite în altă parte unde va fi în 
siguranţă. 

— Sper să ai dreptate şi dacă ai, poate că Steven va 
rămâne acolo. Dar, indiferent de variantă, tu ţi-ai sacrificat 
iubitul de dragul întreprinderii. Trebuie să fii foarte mândră 
de asta. 

— Nu sunt deloc, spuse Vicky aproape în şoaptă. Calmul 
cu care luase hotărârea era aparent. Suferea cumplit căci 
ştia că-l pierduse deja. Nu va mai avea încredere în ea 
niciodată. Te rog să-i spui liderului de partid Tang că vreau 
să-i dau dovezile. 

— Niciodată! 

— Cum? 

— Nu vreau să fiu părtaşă la toate astea. 

Oare Vivian avea dreptate? Il sacrificase pe Steven 
pentru a-şi realiza planurile împotriva bătrânului? Erau 


copiii doar o scuză? Dar Vivian fusese iniţial de acord şi 
spusese că singura garanţie pentru a le căpăta înapoi pe 
fete era acest târg demenţial. Îşi şterse lacrimile şi se aşeză 
din nou la birou. 

— Deci, nu mă poţi ajuta? Şi cu tata cum rămâne? 

— Tatăl tău e mort. Aveai dreptate - era un plan 
nesăbuit - au murit destui oameni pentru el, nu-l mai 
sacrifica şi pe Steven. 

— Dar l-ai sprijinit pe tata, ai crezut în planul lui. Îmi 
spuneai că era singura cale să salvăm Hong Kong-ul. 

— China este mai complicată decât credeam eu şi tatăl 
tău. Acum văd altfel lucrurile. Nu vom schimba China printr- 
o singură şi dramatică mişcare. Ceea ce s-a întâmplat în 
noaptea asta e o mostră a modului în care se vor rezolva 
lucrurile în viitor. Răpiri de copii, uciderea nevinovaţilor... 
Trebuie să existe o cale mai bună. 

— Renunţi la tot ce-ai clădit ani de zile? Şi dă-mi voie 
să-ţi amintesc pentru ce a murit tatăl meu? 

Vivian nu o contrazise, dar crezu de cuviinţă să mai 
adauge. 

— Cred că sarcina m-a făcut să văd mai limpede. În 
orice caz, am fost fiica unui profesor cu mult înainte să 
devin concubina unui Tai-Pan. 

— Tu spui asta, nu eu. Ei bine, când vei găsi o altă cale, 
dă-mi de veste; până atunci, eu voi lupta în stilul meu. Ah 
Chi? Du-te şi ia-l. 

— Da, Missy! 

— Nu poţi face asta, mai încercă Vivian să se opună, eu 
n-am să te sprijin. 

— Găsesc eu o altă cale. Două-Cărări este un monstru, 
spuse Vicky furioasă. 

— N-am să te las să faci asta şi dacă Steven moare, tu 
vei fi monstrul. 

— Steven nu va muri. Ah Chi, spune-mi doar când aţi 
făcut ce v-am spus. 

— Da, Missy. El se adresă lui Huang, şi tânărul 
contrabandist se înclină cu respect. 

— Salut, Tai-Pan! 


Steven Wong pregăti el însuşi camera în aşteptarea lui 
Vicky; procedând astfel ştia că personalul hotelului de la cei 
mai mici până la director, îi va raporta tatălui său că el, 
Cărare-Bătută, se întorsese în oraş. Reveni lângă pat, 
reduse aerul condiţionat, aranjă florile pe care le 
cumpărase în drum, puse sticla cu vin la gheaţă şi pregăti 
un nou platou cu gustări. 

Se aşeză în fotoliu aşteptând ca umbra ei să apară pe 
marmura lustruită de sub uşă. Telefonul sună. Probabil că 
indivizii ăia plicticoşi, care o asaltau în permanenţă, o mai 
reţinuseră, gândi el ridicând receptorul. 

— Da, păpuşa mea, unde eşti? 

— Pleacă imediat, fugi! 

— Ce? Cine e acolo? 

— Este Vivian, fugi, vor să te răpească. 

— Cine? 

— Fugi imediat! repetă ea şi închise. 


Lăsă jos receptorul şi începu să se îmbrace. 

_ „De asta tata îi trimisese pe toţi afară din Hong Kong. 
Inseamnă că ştie el ceva”. Acum îşi reproşă nesăbuinţa de 
a fi revenit. Îşi puse în grabă haina, iar cravata o mototoli şi 
o băgă în buzunar. Înşfăca trusa şi portofelul şi o zbughi 
afară. Pe coridor, în dreptul uşii, patru băieţi împingeau un 
cărucior cu lenjerie murdară. Văzându-l se lipiră de perete, 
se înclinară şi îi spuseră: „Scuzaţi, domnule!”. 

— la stai, băiete! Du-mă la liftul de serviciu din spate. 

— Da, domnule. 

— Mulţumesc! Scoase din buzunar câteva bancnote. 
Acum puteţi pleca. 

— Şi noi mergem jos. 

„Accent Tanka”, gândi el, deşi i se părea curios să-l 
audă aici la hotelul Regent. „Se duce totul de râpă dacă 
pescarii s-au transformat în băieţi de hotel.” In loc să se 
depărteze, îl înghesuiră cerându-şi scuze în mod exagerat. 
Din cearşaful cu rufe murdare, scoaseră o faţă de pernă pe 
care i-o traseră peste cap şi cu colţurile cearşafului îl legară 


fedeleş şi îl puseră în cărucior. Liftul oprise între etaje; 
începu să se zbată, însă mâini puternice îl apucară şi îi 
imobilizară şi picioarele. Când uşa liftului se deschise, îl izbi 
un miros de gunoi şi de apă de mare. Căruciorul coborât în 
grabă pe o rampă se răsturnă; Steven căzu în cap, gata să- 
şi frângă gâtul. Simţind mirosul mării, o clipă crezu că vor 
să-l înece. Reuşi să scoată puţin capul din faţa de pernă şi 
încercă să tipe, dar o mână aspră îi îndesă un prosop în 
gură şi o alta îi trase din nou faţa de pernă peste ochi. 
Apucă să vadă la capătul culoarului o joncă ce sălta pe 
suprafaţa apei şi îşi dădu seama că fusese scos printr-un 
tunel secret, departe de intrarea de serviciu a hotelului. 
Culoarul părea mai curând o ascunzătoare pentru 
contrabandişti şi pirați şi traversa pe dedesubt pasajul 
portului. Căruciorul cobori hurducăind pe rampă, apoi pe 
pasarelă. Motorul diesel al joncii se puse în mişcare şi 
aceasta porni cu toată viteza spre port, ducându-l pe 
Steven împreună cu resturile menajere ale hotelului 
Regent. 


La miezul nopţii, Vicky îi telefonă lui Ah Ping, la Peak 
House, cerându-i să vină s-o ia cu Daimler-ul; apoi vorbi cu 
Peter, care părea atât de răvăşit, încât îl rugă să i-o dea pe 
Mary. 

— Mary, te rog fă-mi un serviciu. Cheamă pe careva din 
oamenii de legătură ai lui Peter de la World Oceans şi 
spune-i că vreau să vin acolo să vorbesc cu sir John. 

— Acum? 

— Faci asta pentru mine? 

— E în legătură cu copiii? 

— Nu pot vorbi acum. Poţi? 

— Sigur că da, Vicky. Mai doreşti şi altceva? 

— Nu! 

— Vrei să vin şi eu cu tine? 

— Nu, dar îţi mulţumesc pentru intenţie. 

Sosi maşina. Vicky se urcă singură şi rămase tăcută. 
Străzile dintre Causeway Bay şi Central se goliseră. 
Clădirea World Oceans era cufundată în întuneric, cu 


excepţia câtorva lumini în hol, la parter şi sus, la ultimul 
etaj, ceea ce indica prezenţa lui Două-Cărări Wong. 
Gândurile îi zburau la Steven; încercă să le alunge. 

Rămase în maşină în timp ce Ping se duse să se 
convingă că era aşteptată. Paznicul clădirii deschise uşa, şi 
Vicky cobori din maşină. Mary se conformase cererii ei. In 
hol un bărbat tânăr, în costum negru, politicos, cu o statură 
impozantă, o conduse către un lift privat şi o însoţi până 
sus. Era translatorul pe care-l folosise Două-Cărări Wong la 
serata sa de Anul Nou. Parcurseră un şir de încăperi, 
camere de primire şi coridoare nesfârşite, trecură prin uşi 
ferecate ce se deschideau la ordinul lui şi în sfârşit, 
ajunseră în faţa unei uşi masive din lemn de tek, la care 
însoţitorul său bătu uşor. Odată deschisă, pătrunseră într-o 
încăpere foarte spațioasă, semănând mai curând a sală de 
muzeu - exponate de mare valoare, de la superbe covoare 
chinezeşti la vitrine cu porţelanuri şi obiecte de artă antice. 
La o distanţă de vreo optzeci de picioare de uşă trona un 
uriaş birou din acelaşi lemn de tek, în spatele căruia stătea 
Două-Cărări Wong. 

— lartă-mă dacă nu mă ridic. Vocea lui gravă vibra în 
imensitatea salonului. Apropie-te, fiică a Tai-Pan-ului. Ce 
vrei de la mine? 

Vicky se apropie în tăcere călcând pe carpete preţioase. 
Translatorul se plasă în spatele Tai-Pan-ului său. Vicky 
sesiză asemănarea dintre Steven şi tatăl lui. Mai puţin 
viclenia din priviri şi duritatea liniei buzelor, trăsături 
caracteristice bărbatului din faţa ei. 

— Ce vrei de la mine? repetă el. 

— Am venit să negociez, răspunse ea, atentă la orice 
inflexiune a vocii. 

— Ce fel de negociere? Ai respins deja oferta mea 
pentru un post frumos la McGlyn & Kerry. Ce ţi-aş mai 
putea oferi în schimb? 

— Pe nepoatele mele Millicent şi Melissa Mackintosh, 
fiicele primului născut al tatălui meu. 

Două-Cărări şi translatorul se priviră surprinşi. Vicky 
simţea nevoia să strige. 


— Dar nepoatele tale nu sunt aici. 

— Atunci îţi sugerez să le găseşti. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg. 

— Nu! Ei bine, eu îl am pe fiul tău şi îl voi negocia contra 
nepoatelor mele. 

Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Două-Cărări şi nici 
pe cea a taciturnului său translator de parcă Vicky discuta 
preţul aurului la Tokyo. 

— Acum sunt şi mai derutat. Cum e posibil să-l ai pe fiul 
meu? Din câte am auzit, el e acela care te-a avut. 

— Telefonează în Taiwan. Un prieten de-al lui va 
pretinde că e acolo, dar nu este. Eu îl am, e în mâinile mele. 
ŢI-l dau viu şi nevătămat în schimbul nepoatelor mele vii şi 
nevătămate. M-ai înţeles acum? Ceva nedesluşit se ivi în 
privirea lui. E bine, sănătos, spuse Vicky imitând glasul 
piţigăiat care o anunţase mai devreme, de răpirea 
nepoatelor. A fost imprudent din partea lui să aştepte 
singur într-o cameră de hotel, într-un oraş primejdios ca 
Hong Kong. Din fericire, l-am dus într-un loc sigur. 

Două-Cărări avea cea mai cruntă expresie pe care i-a 
fost dat vreodată s-o vadă pe faţa cuiva. 

— Facem schimbul? Două fetiţe pentru un bărbat? 

Vicky îşi dădu seama că, în sfârşit, avea prilejul să-l 
terorizeze pe tatăl lui Steven. E o ocazie unică, îşi zise ea şi, 
adunându-şi toată forţa din unicul ei rezervor de cruzime - 
amintirea mâinii tatălui ei care se îngreuna între palmele 
sale - îi aruncă în faţă cu toată patima: 

— Îţi voi trimite inima lui! 


30 


Noaptea era pe sfârşite. O noapte lungă şi încărcată de 
prevestiri din cele mai sumbre. Urmă o zi plină, febrilă. 
Fiona plângea întruna. Din când în când îşi ieşea din fire şi 
tipa, cerându-i lui Vicky să întreprindă ceva. Se repezea la 
telefon vrând să alerteze poliţia, dar Chip o oprea şi îi 
repeta că amestecul oficial al poliţiei ar însemna moartea 
fetiţelor. 

La insistenţele lui Chip, întreaga familie se instalase la 
etajul executivului din Mackintosh-Farquhar House, unde o 
duzină de foşti ofiţeri expatriaţi păzeau uşile şi lifturile. 
Străzile din jurul clădirii, raporta Peter, păreau neobişnuit 
de aglomerate cu populaţie Tanka; pândeau uşile şi-i 
urmăreau cu taxiuri. Peter luase cu el trei gărzi de corp 
care îl însoţiră la o întâlnire ce nu putea fi ratată, la Banca 
Hong Kong şi Shanghai. 

Furia din timpul confruntării cu Două-Cărări dispăruse. 
Vicky petrecu următoarele ore într-o aşteptare apăsătoare 
tresărind la fiecare telefon, la fiecare apariţie a unui 
mesager, întrebându-se cu înfrigurare dacă magnatul 
chinez îi va elibera nepoatele. incerca să nu se mai 
gândească la Steven, dar nereuşind îşi reaminti că Ah Chi 
era o fire blândă; dar şi Huang părea la fel. Dacă învățase 
câte ceva despre natura chinezilor, atunci putea fi sigură că 
nu ştia absolut nimic. 

Târziu, în a doua jumătate a nopţii, telefonul sună în 
sfârşit: „Vreau să vorbesc cu John Chipwood-Chipworth”. 

— Ei ştiu că eşti aici, spuse Vicky trecându-i receptorul 
lui Chip. 

— Bineînţeles. 

— Ţi-a folosit numele, nu titlul. 

— Foarte bine, ştiu de ce mă aflu aici. Luă receptorul: 
Chipwood-Chipworth. Da... da. Nu. Categoric nu! Alegeţi alt 
loc... Aşa e mai bine. Acoperi receptorul şi-i şopti: Vom face 
schimbul la hotel Peninsula. Apoi îşi drese glasul şi continuă 


cu o voce atât de fermă şi dură, încât Vicky tresări; nu-l 
auzise niciodată vorbind astfel: Şi încă ceva, bătrâne, voi 
avea cu mine trei flăcăi. Cu toţii am slujit cândva în Belfast 
şi vă voi urmări până la capătul pământului dacă aţi clintit 
măcar un fir de păr din capul acestor copii. Puse receptorul 
în furcă şi îl chemă pe Ah Chi. S-a făcut. Într-o oră suntem 
la Peninsula. 

— Merg cu tine, spuse Vicky. 

— Nu! Şi nici tu, Fiona. Fiţi liniştite. Sunt sănătoase şi se 
întorc curând, dar nu admit nici un pas greşit în afacerea 
asta. 

Vicky rămase la biroul ei cu Fiona alături, aşezată pe un 
scaun. Trecu o oră fără să-şi vorbească. Când telefonul 
sună, Vicky ridică receptorul aşteptându-se la ce era mai 
rău. 

— Nepoatele tale sunt în siguranţă! Recunoscu vocea 
obosită a lui Steven Wong. Cred că încă te mai iubesc, deşi 
cota încrederii a scăzut simţitor. 

— Îmi pare rău. g 

— Şi mie. Trebuie să plec. Aştia îmi spun că am de dat 
câteva explicaţii acasă. 

Vicky puse receptorul în furcă în vreme ce Fiona o 
privea paralizată de spaimă. 

— Steven Wong spune că fetele sunt sănătoase. 

— Slavă domnului, dar Chip... 

Telefonul sună din nou. 

— Ridică-l, sunt sigură că e pentru tine; eu l-am avut pe 
al meu. 

Fiona se năpusti la telefon. 

— Da... ohh... scumpele mele, sunteţi bine?... Bine, bine 
de tot? Dă-mi-o pe sora ta... Da, draga mea, mami e aici, 
da... Totul e bine, iubita mea, nu-i nimic, e bine să plângi... 
Ce? Nu, Melissa, n-am spus că eşti copil, dă-mi-o din nou pe 
sora ta, te rog... şi cu faţa scăldată în lacrimi de bucurie se 
întoarse spre Vicky care continua să fixeze de la fereastră 
clădirile de peste drum, aşteptând ca Fiona să termine 
convorbirea. 

— Uite că vin. Cred că e mai bine să comand jos un 


ceai. 

— Da, te rog, e o idee bună. 

Vicky ridică un alt telefon şi sună la MacF Golden Air. 
„Victoria Mackintosh, te rog fă o rezervare la Cathay sau BA 
pentru trei locuri la Londra, pe numele Mackintosh Fiona, 
Millicent şi Melissa.” 

— Ce? întrebă Fiona. Ce vrei să faci? 

— Trebuie să pleci acasă, Fiona, tu şi fetele. Hong Kong- 
ul nu mai este sigur. 

— Dar casa noastră e aici, nu le pot dezrădăcina. 

— Nu mai suport să trec prin ce-am trecut, spuse Vicky 
gândindu-se că n-ar mai rezista la o nouă încercare. 

— Dar vei rămâne singură. 

— Mai mult decât crezi, dar asta este vina mea, 
greşeala mea. Pedeapsa mea! 


— Nu m-ai ascultat. 

— Da, tată, recunosc. 

În decursul celor două săptămâni de claustrare, Steven 
Wong făcuse penitenţă, mereu cu ochii în jos, cu spatele 
puţin adus şi cu umerii căzuţi. Se simţea pustiit. Deşi 
trecuseră paisprezece zile de detenţie în apartamentele 
familiei, aflate deasupra lui World Ocean House, el încă mai 
rumega trădarea lui Vicky. Era atât de marcat de parcă 
totul se petrecuse acum o oră. Poate de aceea corvoada de 
a asculta cu smerenie şi supuşenie predica părintească ce 
se anunţa prelungită, îi părea insuportabilă. 

Steven încerca să-şi reprime un zâmbet amar. Pentru 
prima oară în viaţa lui o femeie îl rănea. Nimeni, cu 
excepţia mamei lui, pe care nu o mai blama de mult nu-şi 
permisese aşa ceva. Nici pe Vicky nu o putea învinovăţi 
prea mult. În fond, ea îl sacrificase de dragul copiilor 
fratelui ei, un târg echitabil, aprecia el: două căpşoare 
roşcate gweiluis pentru un p/ay-boy. Şi totuşi îl mai durea. 

La modul abject în care tatăl lui se băgase în afacerea 
asta, răpind copii nevinovaţi, nici nu mai suporta să se 
gândească sau să dea o explicaţie. Se mulțumea să 
presupună că nepoatele lui Vicky fuseseră ostaticele tatălui 


său pentru cine ştie ce afacere importantă eşuată. 
Indiferent despre ce era vorba, cel dintâi fiu al lui fusese şi 
el antrenat în această oribilă tranzacţie. 

— Am cerut cumva prea mult de la tine? 

— Nu, tată. 

— Nu am mai simţit atâta amărăciune de la moartea 
mamei tale. 

— Îmi pare rău, tată. Aş vrea să pot schimba ceea ce s-a 
întâmplat. 

Două-Cărări Wong îşi împreună degetele lungi şi privi fix 
în spaţiul aflat între ei. Marile ambiţii antrenează duşmani 
puternici şi costă dureros de mult. Era normal, gândea el, 
ca ultimul lui adversar să fie britanic, şi nu orice britanic, ci 
fiica lui Duncan Mackintosh; tot atât de firesc i se părea şi 
faptul că, datorită ei, preţul celui mai înalt ţel al său va fi 
probabil fiul cel mai iubit de la prima sa soţie. Era ca şi cum 
se închidea un cerc, iar evenimentele în desfăşurare îi 
scăpau de sub control. 

— Dacă nu ţi-am cerut prea mult, atunci de ce nu m-ai 
ascultat? 

— Nu mi-am dat seama cât era de important. 

Două-Cărări începu să se agite în fotoliu simțind că-l 
cuprinde mânia. 

— Există oare vreo lege pe lumea asta, un obicei pe 
care eu să nu-l cunosc, care m-ar fi învăţat cum să capăt 
încrederea fiului meu, înainte ca el sa mă dezamăgească? 

— Nu, tată. 

— Cum poate un om să-şi croiască o cale în viaţă dacă 
nu are încredere în familia care-l susţine? |ţi dai seama oare 
de răul pe care l-ai declanşat? 

— Nu, tată; n-am ştiut cât era de important. 

— Un fiu adevărat ar fi trebuit să-şi dea seama. 

— lartă-mă, tată; n-am fost un fiu pe măsură. 

— Fraţii tăi tremură în faţa mea, surorile tale se tem de 
mine. De ce toate astea? 

Pentru moment Steven o alungă pe Vicky din minte. 
Totul devenea mai serios decât îşi imaginase. Riscă un 
răspuns nu lipsit de aroganță. 


— Pentru că m-ai iubit altfel decât pe fraţii şi surorile 
mele vitrege. 

— Da, aşa este, admise sec bătrânul, şi Steven simţi că-i 
îngheaţă sângele în vine. 

— O iubesc pe Victoria Mackintosh şi nu m-am putut 
stăpâni. 

— Dragostea e un privilegiu care trebuie câştigat, îi 
spuse tatăl, clătinând din cap. În primul rând trebuia să-ţi 
faci ordine în casă, pentru a-ţi apăra dragostea. Acesta este 
privilegiul unui bărbat, nu al unui copil care procedează 
cum îl taie capul. 

— Ce-am făcut? 

Bătrânul, cu mâinile împreunate, ca pentru rugăciune, 
nu-i răspunse. După o lungă tăcere i se adresă din nou: 

— Îmi poţi face un serviciu? 

— Orice, spuse Steven, ignorând gândul că acest „orice” 
putea însemna o promisiune periculoasă, care ar putea 
antrena alte neplăceri pentru el. 

Două-Cărări Wong scoase din birou o foaie de hârtie pe 
care i-o înmână fiului său. Era o notă scurtă, scrisă la 
maşină, din partea „Guvernatorului”, şeful executiv Allen 
Wei, cu menţiunea STRICT SECRET. Îi întinse o hârtie cu 
antetul oficial al guvernatorului, prevăzută cu ştampila 
Hong Kong-ului, reprezentând Leul Britanic şi Dragonul 
Chinezesc. 

— Te-aş ruga să o traduci în chineză. 

Steven o citi cu atenţie. 

— E vreo problemă? 

— Dar... oricine putea face asta, tată, spuse Steven 
surprins. 

— Da, oricine, aprobă tatăl lui, oricare din cei care au 
urmat cele mai bune şcoli, au avut cei mai buni preparatori 
şi toate uşile deschise. Eu vreau ca tu să o faci, vreau ca tu 
să-ţi îndeplineşti această unică îndatorire faţă de mine, 
astfel ca atunci când mă voi duce la culcare şi voi fi singur 
în întuneric, să-mi pot aminti că întâiul meu fiu a făcut 
măcar o dată ce i-am cerut. Poţi face asta? 

— Desigur, tată. 


— Atunci, apucă-te de treabă. 

— Acum? 

— Aş vrea să te urmăresc. lată aici călimară, sugativă şi 
acolo măsuţa. Adu-mi-o când eşti gata. 

Steven se aşeză, citi nota mai întâi în întregime, spre a-i 
înţelege pe deplin semnificaţia. Nu înţeleg, tată, ce 
înseamnă „aurul Hong Kong-ului”? 

— Fă-l să apară ca o denumire oficială, ca de pildă „lira 
sterlină britanică”. 

Sub privirea tatălui său, Steven începu să traducă, 
oprindu-se din când în când pentru a alege o expresie cât 
mai inspirată. Când termină, reciti nota de mai multe ori, cu 
o oarecare satisfacţie. Exprimarea era fluentă şi 
corespondenţa dintre sensul originalului şi înţelesul în 
chineză perfectă. Îşi ridică privirea şi îl surprinse pe tatăl 
său urmărindu-l cu atenţie. 

— Am terminat, spuse el. Se ridică şi i-o duse. Două- 
Cărări Wong o aşeză cu grijă pe biroul său, îşi puse ochelarii 
şi o citi. 

— Ţi-am admirat întotdeauna uşurinţa în exprimare; ai fi 
putut deveni un cadru universitar... 

— AŞ fi putut face multe. 

Tatăl lui deschise un sertar şi îi înmână un portofel din 
piele de şarpe. 

— lată aici un bilet pentru zborul Cathay de azi, spre 
Vancouver, cărţi de credit, certificate canadiene pentru aur 
şi bani gheaţă. Drum bun şi la revedere! 

— Când mă pot întoarce? 

— Niciodată! 

— Dar... 

— Dacă te întorci, „Societăţile” te vor face bucățele. 

— Societăţile? repetă Steven asemenea unui ecou. Ce 
amestec au Triadele...? îl cuprinse brusc spaima şi nu mai 
putu continua. Tatăl lui nu operase singur. Oricare ar fi fost 
mobilul răpirii, el apelase la serviciile Triadei şi n-o făcea 
pentru prima oară. Probabil că erau şi ei implicaţi în nota 
care făcea referire la „aurul Hong Kong-ului”. 

— Şi cum rămâne cu protecţia ta? 


Bătrânul clătină capul, descurajat. 

— De data asta eu nu te mai pot proteja. Ai călcat în 
prea multe străchini. 

Ce nesăbuit fusese! Dacă nesupunerea lui îi aruncase în 
aer o afacere în combinaţie cu Triadele, atunci „Societăţile” 
vor pretinde să-i aplice pedeapsa cuvenită. 

Culmea ironiei, criminalii Triadei erau marii păstrători ai 
tradiţiei chineze, mai cu seamă când apărarea străvechilor 
valori coincidea cu ţelurile lor. În vremurile imperiale, 
încălcarea ataşamentului filial se pedepsea cu moartea şi 
aceasta era acum o scuză perfectă pentru uciderea lui. 
Amintindu-şi de felul arogant în care îi tratase se 
cutremură. Putea înşira cel puţin o duzină de ucigaşi ai 
Triadei care l-ar ciopârţi bucuroşi pe trufaşul fiu al Tai-Pan- 
ului, ca pe un oarecare negustor ambulant de legume în 
restanţă cu plăţile. 

— Şi chiar ai să-i laşi să mă sfârtece? 

— Au fost de acord cu exilul tău în Canada, drept 
pedeapsă. Protecţia ta aici în Hong Kong m-ar costa toată 
energia pe care trebuie să o folosesc pentru cauze mai 
bune. 

„Cauze mai bune”. li suna dureros în urechi. Şocat şi 
uluit de ceea ce îi era dat să audă, Steven Wong nu putea 
accepta gândul că până la urmă tatăl său îl renega. „Cauze 
mai bune”? Ce cauze? Pentru ce? Smulse hârtia pe care o 
tradusese şi citi cu glas tare, cu tot disprețul de care era 
capabil: 

„Guvernul Majestății Sale doreşte să transfere - tot 
aurul din Hong Kong - Băncii Angliei din Londra. În 
consecinţă, băncile Hong Kong şi Shanghai, precum şi 
banca Standard Chartered au fost abilitate să înlesnească 
guvernului accesul la depozitele lor”. 

— Ce înseamnă asta? Aşa ceva nu există. „Aurul Hong 
Kong-ului”! 

Aurul este deţinut personal în seifuri bancare şi 
depozite. Allen Wei nu are împuternicirea să deplaseze 
aurul. 

— Chinezii au un profund respect pentru aur, răspunse 


tatăl lui. 

— Şi pentru ce ai vrut să fie tradusă? Doar engleza este 
limba oficială folosită într-o notă către bănci. 

— Pentru ca toţi chinezii din Hong Kong să o poată citi 
îndată ce va apare pe faxurile lor. 

— Pe faxuri? repetă Steven. Îi trebui un minut până să 
înţeleagă despre ce era vorba. Ai de gând să trimiţi asta 
prin fax? Cui? 

— Tuturor. 

— Tuturor? 

— Să fie transmisă tuturor birourilor din toate 
întreprinderile, magazinelor, restaurantelor, agenţilor, 
angrosiştilor, constructorilor de nave, posturilor de poliţie, 
ziarelor, hotelurilor, fabricilor. Va apărea ca o scurgere 
întâmplătoare a unui mesaj secret - o greşeală 
electronică... 

— Şi cine va crede că britanicii îşi fură propriul aur? 

— Toată lumea. Faţa lui Două-Cărări se animă şi Steven 
fu nevoit să constate că nu-l mai văzuse niciodată într-o 
asemenea stare de spirit. Anul trecut în iulie, înainte să te 
întorci acasă, jumătate din Hong Kong credea că voi 
completa Adăpostul contra Taifunului din Causeway Bay. 
Preţurile proprietăților din apropierea adăpostului se 
dublaseră în timp ce Aberdeen şi Yau Ma Tei erau asediate 
de oameni care încercau să-şi retragă vasele din Causeway 
Bay. 

— Acela a fost un zvon. 

— Un zvon profitabil. Cum crezi că vor reacţiona acum 
faţă de un astfel de zvon? 

— Vor înnebuni de-a binelea. Vor alerga precum câinii 
turbaţi. Oamenii care deţin certificate de aur vor da năvală 
la bănci cerând „metalul”. Băncile vor fi constrânse să 
opereze repede. Posesorii de seifuri îşi vor duce „aurul” 
acasă pentru a-l înfunda în saltele. Vor fi jafuri, băncile vor 
fi asaltate şi toate, te asigur, vor fi mai grav afectate decât 
a informat mass-media cu ocazia prăbuşirii acţiunilor. 

Dintr-o dată lucrurile căpătau pentru Steven un înţeles, 
ca şi aparenta lui inactivitate din New York. Incurajat de 


sinceritatea neobişnuită a tatălui său şi măgulit de 
încrederea pe care i-o arăta, Steven întrebă: 

— Tot tu ai pus la cale prăbuşirea afacerii Cathay 
Tower? 

Două-Cărări Wong îl privi cu răceală. 

— Totul ar fi mers mult mai uşor dacă m-ai fi ascultat. 
Întorcându-te din Taiwan, împotriva voinţei mele, şi 
obligându-mă să-ţi răscumpăr viaţa m-ai făcut vulnerabil. 
Prin năruirea planului meu de a mă proteja, m-ai forţat să 
accelerez şi să intensific haosul. Când vei citi în ziarele 
canadiene că Hong Kong-ul a luat foc, tu şi numai tu vei şti 
de ce flăcările sunt atât de înalte şi pârjolul atât de 
pustiitor. 

— Vor avea loc acţiuni de protest. 

— Şi împotriva cui crezi că se va răzvrăti poporul? 

— Contra lui Allen Wei. 

— Guvernul care le fură banii pentru britanici. 

— Este adevărat ce se spune, tată, că cei de pe 
Continent te vor numi guvernator? 

Din nou, stăpânul lui World Oceans evită întrebarea 
directă a fiului său şi răspunse pe ocolite. 

— Nu pot modifica sau influenţa anumite evenimente ce 
vor surveni la 1 iulie. China este uriaşă, iar Hong Kong-ul 
mic. Nu eu am negociat Declaraţia Comună, ci britanicii 
împreună cu Guvernul Chinei. Totuşi, dacă vreau... pot 
schimba cursul anumitor evenimente. După ce răzvrătiţii 
vor lua cu asalt sediul guvernamental, se vor năpusti 
asupra gweilos. 

În acel moment lui Steven îi apăru o imagine groaznică: 
capul blond al lui Vicky dispărând zdrobit într-o 
învălmăşeală sălbatică de braţe. 

— Dar vei fi guvernatorul nimănui, protestă Steven. 
Gweilos se vor topi din oraş pentru totdeauna. 

— Se vor întoarce ei... 

— De ce crezi asta? 

— Ai scăpat din vedere ce e mai important; Wong Li nu 
va fi considerat blestemul Hong Kong-ului, ci salvatorul său. 

— Cine va crede asta? 


— Doar cei ce contează - continentalii. 

— Vrei să spui că cei din China te vor numi guvernator 
pentru a pune capăt tulburărilor? 

— Exact! Două-Cărări zâmbi. Un guvernator chinez al 
unui oraş chinez, nu o „banană” ca Allen Wei. Cu un 
guvernator chinez, mulţimea se va teme şi se va supune. 

Steven Wong dădea din cap sceptic; se întreba dacă 
tatăl lui nu începuse cumva să o ia razna. 

— Şi totuşi, de ce crezi că gweilos vor reveni? 

— Oamenii de afaceri vor şti că guvernatorul este omul 
lor şi, la urma urmei, eu sunt aici exponentul capitalismului. 

Stabilitatea, trebuia să admită Steven, este o condiţie 
imperioasă reclamată de toate categoriile de afacerişti. Dar 
nu numai ei trebuiau luaţi în calcul. 

— Ce va crede  Beijingul despre exponentul 
capitalismului? 

In loc să fie deranjat de îndoielile fiului său, Două-Cărări 
Wong râse în hohote... 

— Ce copil eşti! Exact ca mama ta. Ce va crede 
Beijingul? repetă el cu sarcasm. Apoi se ridică, aplecându- 
se peste birou pentru a se sprijini şi încă chicotind, în ciuda 
durerii care îi schimonosi faţa, traversă încăperea încet, cu 
paşi târşâiţi, ajutându-se de baston. Steven îl urmărea, 
ştiind că dacă ar încerca să-l ajute ar fi respins. Bătrânul se 
îndreptă spre un vechi scrin al cărui interior se lumină în 
clipa în care-l deschise. 

Steven suspină. De un cordon de mătase atârna un 
clopot muzical Chou. 

— E veritabil? 

Drept răspuns, tatăl său luă un ciocăânel din bambus şi-l 
lovi. In aer vibră cel mai curat şi plăcut sunet. li trecu apoi 
ciocănelul lui Steven care ştia cum trebuia mânuit. EI 
încercă să-l lovească exact în punctul în care lovise tatăl lui, 
dar rată. Răsună o notă splendidă, dar diferită; tatăl lui 
râse. 

— Ce va gândi Beijingul? Cei care contează în Beijing - 
„vechii mei prieteni” - îşi vor primi şi ei partea. Se vor 
considera al naibii de norocoşi şi-i vor mulţumi lui 


Dumnezeu pentru adevăratul lor prieten Wong Li, singurul 
apărător al intereselor lor pe Coasta Chinei. 


Tatăl lui n-o luase razna. Gândul lui, obsesia lui erau 
profiturile, avantajele, iar acestea însemnau nici mai mult, 
nici mai puţin, decât controlul total asupra Hong Kong-ului. 
Va deveni un fel de împărat sau rege, ceea ce va face din 
fiul său un prinţ moştenitor. Steven începu să zâmbească. 
Era copleşit de emoție şi de data aceasta îi spuse cu toată 
sinceritatea: 

— Îți sunt atât de recunoscător că te-ai destăinuit 
nevrednicului tău fiu. 

— Sper că n-ai să mai procedezi astfel niciodată. 

— Mă pot întoarce când tu... vei fi câştigat? 

— Vom mai vedea, răspunse vag Două-Cărări Wong. ŞI 
acum, du-te, oamenii mei te vor escorta până la avion. 

La lift era aşteptat de doi flăcăi vânjoşi care arătau de 
parcă erau gata să ia cu asalt cu mâinile goale întreaga 
Armată de Eliberare. O clipă Steven se înfioră gândindu-se 
că aceştia l-ar putea face să dispară în port, dar gândul era 
absurd. Dacă tatăl lui ar fi vrut să-i facă vreun rău, ar fi 
procedat altfel. Steven ştia că pentru asemenea lucruri 
exista un paravan din mătase în biroul preşedintelui, care 
masca o uşă placată ce se deschidea deasupra unui hău - 
un fel de lift expres, minus cabina - ce reprezenta o 
modalitate mult mai simplă de a scăpa de indezirabili. 

— După dumneavoastră domnilor! 

leşiră din lift şi se îndreptară spre garaj, se înghesuiră 
cu toţii într-un Rolls roşu ‘97 luând-o în direcţia Causeway 
Bay spre tunelul care traversa portul. Steven privea din 
când în când prin geamul din spate la turnul lui World 
Ocean House şi se întreba dacă tatăl lui îl urmărea sau se şi 
apucase de următoarea lui „mutare”. Fusese cea mai 
stranie discuţie pe care o avusese vreodată cu Tai-Pan-ul. 
Niciodată nu-l făcuse părtaş la ceva de reală importanţă. 

Apropiindu-se de Causeway Bay, zări silueta aurie a lui 
Mackintosh-Farguhar House ce se profila printre clădirile 
învecinate mai înalte. 


— Trebuie să fac o scurtă haltă. 

— Fără opriri, ripostă scurt garda de corp de pe 
bancheta din faţă. 

— Nu va dura decât cinci minute. Steven scoase nişte 
bancnote din portofel. 

— Tai-Pan spune, fără opriri. 

— Nu va avea nimic împotrivă! Steven deschise portiera 
şi odată ajuns pe trotuar, începu să alerge. Ne vedem la 
aeroport, strigă el în timp ce însoțitorii săi încercau să-l 
prindă. Voi fi acolo, promit! 

Traversă în goană cele trei benzi de circulaţie şi sări 
peste o barieră joasă care mărginea adăpostul. Câţiva 
„jahtmeni” tocmai ieşeau din tunel; dîntr-un salt îi depăşi şi 
ajunse în capul străzilor din Causeway Bay. Trecu în goană, 
pe lângă un şir de blocuri şi câteva secunde mai târziu se 
afla în holul răcoros al clădirii MacF. În lift se pieptănă şi îşi 
revizui ţinuta. Funcţionara de la recepţia etajului respectiv 
era o cantoneză ursuză. Ea apăsă pe buton şi uşa se 
deschise, însă din expresia ei înţelese că ar fi fost mai bine 
dacă solicita în prealabil să fie primit. Steven îi adresă cel 
mai fermecător zâmbet. 

— Spune-i te rog domnişoarei Mackintosh că Steven 
Wong ar dori s-o vadă pentru cinci minute. 

— Tai-Pan-ul nu este aici, poate veniţi mai târziu. 

Steven o luă pe cantoneză. 

— Este sau nu este aici? Eu plec din oraş şi trebuie să o 
văd numaidecât. 

— Nu vă pot spune. 

— Te rog, o imploră el, este foarte important. Nu va 
dura decât o secundă. Te rog! Am avut o dispută groaznică 
şi trebuie să-i cer scuze. 

In ciuda ideii fixe a lui Vicky de a-şi apăra intimitatea, 
nu exista nici un chinez în oraş care să nu ştie că Steven 
era amantul ei. 

— Dar să nu suflaţi nici o vorbă că eu v-am spus. 

— Sigur că nu, unde e? 

— La aeroport; ia în primire un nou avion. 

— Oh, pe toţi dracii, tocmai acolo mă duceam. 


Mulţumesc. Alergă spre lift dar se întoarse către secretară. 
Stai! Dacă nu o prind, vrei să-i spui ceva din partea mea? 

— Da, ce? 

— Spune-i... că totul e OK şi că nu sunt nebun. 

Ajuns în stradă, căută zadarnic un taxi; îşi zise că e mai 
bine să încerce pe Hennesy Road. La jumătatea drumului 
observă doi indivizi în cămăşi largi albe şi blugi care-l 
urmăreau. Cămăşile lor lălâi puteau ascunde suficiente 
„unelte” cu care să-i facă de petrecanie. Se ţineau la o 
oarecare distanţă, fără să le pese că sunt observați şi, din 
când în când, micşorau distanţa. In înghesuiala de pe 
Henessy putea fi lichidat în câteva secunde. 

Steven Wong îşi revăzu întreaga viaţă redusă la un 
adevăr amarnic, care îl rodea mai tare decât teama pentru 
pielea lui; acum ştia de ce tatăl lui i se destăinuise cu atâta 
generozitate. Două-Cărări Wong se aşteptase că fiul lui 
avea să încalce din nou ordinele sale şi astfel va deveni 
propriul său călău. 

Se hotărî rapid să facă cale întoarsă traversând strada 
îngustă în intenţia de a ajunge în faţa țărmului, un loc 
deschis, unde s-ar fi simţit mai în siguranţă; putea găsi un 
taxi şi să scape, la dracu, de ei. 

Mişcarea lui rapidă îi surprinse pe urmăritori. Când 
ajunse pe calea Lockhart încetini ritmul pentru a-şi 
economisi energia. Căldura era ucigătoare, dar nu păreau 
să fie alţi copoi în urma lui. S-ar putea să mai existe vreo 
douăzeci postați pe la intrări, pe acoperişuri sau în dosul 
ferestrelor, fără ca el să-i observe. 

Din nou se dovedise un mare prost. Puteau fi unii 
mascaţi în jurul clădirii lui MacF şi alţii la Wor/d Ocean, în 
cazul în care era suficient de nesăbuit s-o şteargă din 
clădirea tatălui său. Mai puteau mişuna şi în preajma 
locurilor pe care el obişnuia să le frecventeze, pe chei, în 
cazul în care ar fi vrut să fugă pe unul din vasele-cazinou, 
sau la Regent. De câte necazuri ar fi fost scutit dacă ar fi 
renunţat să-şi viziteze prietena ştiind că Triada e pe urmele 
lui. 

Nici urmă de taxi. Urmăritorii lui tocmai dădeau colţul, 


nepăsători, cercetând strada cu priviri de animale de pradă. 
Doamne! Dacă ar putea ajunge până la debarcader să ia o 
şalupă care să-l ducă până la aeroport, dar cheiul era înapoi 
la Central. Se ivi o şansă: peste drum se aflau Clubul de 
lahting şi Clubul Ofiţerilor de Poliţie. Ar fi vrut să vadă 
potera bătând în retragere în faţa poliţiştilor care stăteau 
pe terasa clubului la o bere englezească. Alergă spre cel 
mai apropiat pasaj. Doi dintre ei se aflau deja acolo, 
aşteptându-l. Traficul era prea dens pentru a-l traversa şi 
goni spre tunelul pietonal. 

Viteza lui îi descumpăni din nou şi astfel reuşi să o ia 
înaintea celor patru care-l urmăreau. Ajunse la intrare şi 
aproape că smulse uşa din ţâţâni coborând cu toată viteza 
de care era capabil. Paşii de-abia i se auzeau pe pavaj, ca şi 
când ar fi fost încălţat cu cei mai fini pantofi italieneşti; apoi 
cu toată energia de care mai dispunea alergă până aproape 
de capătul pasajului, unde doi luptători kung-fu coborau 
scările în viteză, blocându-i drumul. Era încolţit, nu mai 
avea ce face. 

Pedeapsa chineză tradiţională justifica gestul ucigaşilor. 
Moartea era pedeapsa pentru trădarea unuia mai vârstnic. 
Modul de execuţie varia în funcţie de criminal. Acesta se 
servea de lame ascuţite care sclipeau în lumina 
fosforescentă. Steven fusese jucător de tenis şi îi puteau 
tăia tendoanele de la picioare. Se apropiau încet, savurând 
momentul. Puteau să-i taie mâinile sau... Când i se 
adresară îşi dădu seama că ceea ce va urma va fi infinit 
mai rău... 

— Hei, gagiule! 


31 


Spionul lui Două-Cărări Wong în interiorul clădirii 
Mackintosh-Farguhar tremura în faţa  Tai-Pan-ului 
dezlănţuit. Moartea fiului său îi distrusese ultima rămăşiţă 
de omenie. Mulţumea cerului şi tuturor zeilor că exista 
cineva pe care putea da vina. Faţa Tai-Pan-ului devenise 
aspră, rigidă, ochii opaci, iar buzele erau pecetluite de un 
rictus ce părea că va dăinui dincolo de moarte. Chiar şi 
glasul i se schimbase; acum era mult mai grav, chiar 
cavernos. Mâinile lungi şi subţiri se agitau fără încetare, 
învârtind între degete un cuţit rudimentar, cu lamă ascuţită 
şi mâner împletit, pe care-l ţinea în permanenţă pe birou. 
Spionul auzise că acesta era cuțitul cu care Două-Cărări 
Wong îl spintecase pe cerşetorul ce-l schilodise când era 
copil. 

— Vreau, spuse el, ceva ce i-a lăsat tatăl ei. 

— Dar noi încă nu ştim dacă i-a dat ceva, Tai-Pan. 

— Cel puţin unul din seifurile sale de la o bancă nu 
conţine numai nimicuri. Doar nu se gândea să mă tragă pe 
sfoară dacă n-avea nimic de ascuns. 

— Da, Tai-Pan! 

Spionul nu avea să afle niciodată felul în care bătrânul 
reuşise să forţeze un seif, chiar şi într-o singură bancă. 

O bruscă inspiraţie îi aprinse o licărire în ochi. Expresia 
sălbatică de satisfacţie se accentuă. 

— Ceea ce vreau eu să faci - şi vei face - este s-o 
convingi că o poţi duce la liderul de partid Tang. 

— lartă-mă, Lao Yeh, dar nu pot. 

— Victoria Mackintosh nu va şti asta. 


începuse ultima lună de guvernare britanică a Hong 
Kong-ului, deşi cuvântul guvernare fusese de mult înlocuit 
în minţile oamenilor cu termenul, la fel de nepotrivit, de 
protectorat. Se ridicau voci din rândul expatriaţilor care 
avansau ideea că cei de pe Continent ar putea folosi 


atmosfera de haos drept scuză pentru cantonarea în oraş a 
Armatei Populare de Eliberare, ca măsură preventivă. 

Allen Wei fusese asigurat în repetate rânduri de Beijing 
că nu va avea loc nici o ocupaţie, însă Colonia abunda în 
zvonuri conform cărora premierul Chen va ordona lui Wei 
să demisioneze. Numele cel mai des rostit ca succesor 
prezumtiv al acestuia era sir John Wong Li. Pe la cluburi se 
glumea că în noile condiţii el va renunţa la apelativul „Sir”. 


— Cum mai stai cu durerea de cap? 

Mary intrase în vârful picioarelor în dormitorul ei 
întunecat. Vicky stătea ghemuită, cu mâinile între 
genunchi; se ridică şi se feri de lumină. 

— Mi-e mai bine, n-am nimic. Trebuie să mă duc la 
lucru. Era pe la jumătatea după-amiezii. Stătuse întinsă în 
pat, trează timp de o oră încercând să scape de durerea de 
cap. Oh, Doamne! E chiar mai rău decât înainte. Ce ai în 
mână? 

Mary îi arătă cutia ei cu comori - un set de ace antice de 
acupunctură. 

— M-am gândit că poate ai nevoie de masaj sau de 
altceva. Dar tu ce ai în mână? 

Vicky îşi încleşta degetele pe bucăţica de hârtie de care 
nu se despărţise de când Steven fusese asasinat. Conţinea 
câteva cuvinte scrise în grabă de secretara ei cantoneză de 
pe etaj: STEVEN WONG SPUNE CA OK ŞI SPUNE CA EL NU 
NEBUN. 

— Nimic! 

— Şi gâtul te doare, ştiu eu, nu-i aşa? insistă Mary. 

— Da, doctore. 

Medicul ei de la spitalul „Matilda” îi făcuse o vizită la 
Peak House. Gordon o examinase atent. Reţeta lui suna 
astfel: „Pleacă pentru un timp departe de Hong Kong, draga 
mea; încearcă Bali, Londra sau Polul Nord”. Sugera că 
diagnosticase starea ei în urma titlurilor apărute în ziarele 
de senzaţie: PLAY-BOY ASASINAT A PRODUS PANICA ÎN 
PROPRIETĂŢI - PRĂBUŞIREA ACȚIUNILOR - ULTIMA LUNA 
PÂNĂ LA RĂSTURNARE. Vâlva stârnită de relatările asupra 


oribilului sfârşit al lui Steven a durat numai trei zile, până la 
colapsul câtorva întreprinderi mai mari sau mai mici, dar 
tulburările deosebit de violente din Piaţa Bursei au acaparat 
întreaga atenţie a mass-media. 

Mary îi venise în ajutor. Fiona şi fetele plecaseră, iar 
Chip era mobilizat la post pentru stăvilirea tulburărilor. Şi 
astfel logodnica lui Peter se dovedi dintr-o dată singura ei 
prietenă. Acum înţelegea Vicky ce făcuse Mary pentru 
Peter; pe lângă capacitatea ei extraordinară de adaptare în 
funcţie de situaţie, dispunea de o afectivitate aproape 
maternă, deşi în anumite situaţii era în stare de orice 
pentru a-şi satisface ambițiile. 

— Îţi spun întruna Vicky, că durerile tale de cap nu se 
datorează comoţiei ci tensiunii psihice de fiecare zi. Intinde- 
te. Relaxează-te! Las-o pe Mary să facă ce ştie ea. 

— Acele astea ale tale nu vor schimba nimic. Ar fi vrut 
să mai citească o dată bileţelul. Era singurul ce o lega de 
imaginea lui Steven în viaţă, imagine care o tortura; şi-l 
închipuia ieşind din lift asaltând-o pe cantoneza de la 
recepţie, uzând de tot farmecul său pentru a o convinge să 
încalce instrucţiunile primite. 

— Tu nu ştii ce i s-a întâmplat, nu ştii şi nici n-ai să afli 
vreodată. Steven Wong era amestecat în afaceri cu Triada 
de ani de zile. Nimeni nu va şti vreodată care a fost pricina. 

— Eu sunt de vină, spuse ea îndurerată. Vivian m-a 
avertizat, dar eu n-am vrut s-o ascult. 

Mary, care de zile întregi ciulea bine urechile la tot ce se 
rostea în jur, o privea fix. 

— Glumeşti! Era mai bine să fi dat lui Fiona amănunte 
asupra locului unde se aflau fetele ei? 

— Nu, şopti Vicky. 

— Ai făcut exact ce trebuia. Uneori îmi vine să cred că 
eşti chinezoaică. Uită-l, Vicky. S-a terminat. Fetele sunt în 
siguranţă la Londra, iar tu ai o afacere pe care trebuie s-o 
conduci. Scoase un ac din trusă. Intoarce-te. Vreau să 
încerc o nouă metodă pe gâtul tău. Am studiat-o, dar n-am 
mai aplicat-o nimănui. 

— E foarte încurajator. 


Acul de nouă inci - înfricoşător de lung - îi reaminti de 
ceva. Mary îşi ridică fusta strâmtă şi îngenunche aplecându- 
se peste ea. 

— Întoarce-te şi stai foarte liniştită. 

Vicky privi spre ac. Deodată îşi aduse aminte şi strigă: 

— Picadorul! 

— Ce? 

— Tatăl meu m-a dus la lupte cu tauri în Spania; aveam 
optsprezece ani. Mama era la un ceai la Ritz, iar noi, la 
luptele cu tauri. Ea se opri. Mary o privea nedumerită. 
Madrid! explică Vicky. Eram la Madrid. De fapt, noi stăteam 
la Wellington, hotelul toreadorilor care era proprietatea 
crescătorilor de tauri. Am plecat deci spre arenă, unde se 
desfăşurau luptele. Tati cunoştea pe cineva, aşa că ne-a 
dat nişte locuri nici prea aproape, dar nici prea departe. Nu 
e bine să stai prea aproape: vezi prea multe. 

— Nu te-am auzit niciodată numindu-l „tati”. 

— Eu aşa obişnuiam să-i spun, mai ales când eram mai 
tânără. Tu cum îi spuneai? 

— Al meu a fost omorât când eram copil. 

— A fost omorât? Îmi pare rău... Peter nu mi-a spus 
niciodată ceva clar în legătură cu... Vezi, picadorii au rolul 
lor, acela de a-l obosi şi slăbi pe bietul taur, împlântânau-i 
în spinare nişte sulițe lungi, aşa ca acul tău, desigur mult 
mai lungi şi mai groase. Este într-adevăr monstruos şi 
sălbatic, e atât de nedrept... şi matadorul care face toate 
gesturile acelea extravagante şi bizare în faţa unui animal 
rănit, orbit de durere...! Vicky se opri la jumătatea ideii, cu 
gândurile împărţite între trecut şi prezent, aşa cum i se 
întâmpla adesea după uciderea lui Steven. Îşi aduse apoi 
aminte şi retrăi scena scufundării iahtului care-i luase tatăl 
în adâncurile mării... Ne oprisem la Wellington, acolo unde 
stăteau luptătorii de tauri. Chiar în după-amiaza luptelor, în 
timp ce mami şi tati erau la un cocktail în salon £/ şi-a făcut 
apariţia. Strălucea din cap până în picioare; era înalt, 
subţire, şi avea o alură măreaţă, parcă era turnat în bronz; 
am simţit că sunt în stare să fug cu el în orice colţişor de 
lume. Tati a observat imediat; l-a rugat pe proprietarul 


hotelului să-mi facă cunoştinţă cu matadorul şi... Ei bine, 
tipul mi-a strâns mâna, dar o secundă mai târziu, privea în 
altă parte, zâmbea unei fete care tocmai intrase în holul 
hotelului. Apoi se duse spre ea să-i vorbească lăsându-mă 
mască. Tati a fost martor la întreaga scenă... Era o situaţie 
atât de jenantă încât tati nu mai ştia ce să spună. lar eu, 
nici atât... 

— Întoarce-te, spuse Mary. 

— Nu, mă simt bine, vreau să merg la birou. Ce ciudat! 
Nu m-am mai gândit de ani de zile... Ba nu, mi-am amintit 
atunci împreună cu tati când... murea. A fost o situaţie 
îngrozitoare... mai cu seamă că tati era martor la felul în 
care am fost respinsă. Dacă n-ar fi fost el prezent, m-aş fi 
descurcat mai bine în faţa acestui afront... 

— Lasă-mă să-ţi umblu puţin la gât. 

— Întotdeauna ai fost atât de drăguță, Mary! 

— Nu, nu exagera, vreau doar să-ţi fie bine. 

Vicky sări din pat, se duse la fereastră şi dădu la o parte 
draperiile. Era o zi înceţoşată şi mohorâtă. O podidiră 
lacrimile, dar nu voia ca Mary s-o vadă plângând. Simţea şi 
o ciudată uşurare. „Putea fi şi mai rău”, îşi zise ea şi râse 
încet; „cred că ar fi fost mai umilitor dacă s-ar fi aflat şi 
Hugo de faţă. Oh, Doamne! Cât îmi lipseşte Hugo!” Işi 
şterse lacrimile şi se întinse din nou pe pat. „Dacă Peter nu 
s-ar fi dus înainte, el ar fi rămas agăţat de frânghia de 
siguranţă...” 

— Dar n-a fost greşeala lui Peter, spuse Mary hotărâtă. 

— Sigur că nu, numai că există un milion de alţi „dacă”. 
Dacă tati n-ar fi organizat croaziera aceea, dacă nu ne-am fi 
dus, dacă am fi ajuns cu şaizeci de secunde mai devreme 
sau mai târziu, am fi scăpat de acel val năprasnic... 

Acum totul i se învălmăşea în creier cu o viteză ce-i 
scăpa de sub control. „Oare unde se afla Vivian?” Vicky nu 
era pe deplin convinsă că tatăl ei avusese dreptate când 
spunea că Două-Cărări Wong şi premierul Chen pot şi 
trebuie răsturnaţi pe baza dovezilor de corupţie. Şi Vivian - 
singura ei legătură cu liderul de partid Tang - ridicase un 
nou semn de întrebare prin dispariţia ei. Nu mai trecuse pe 


la birou de la răpirea fetelor şi nici nu mai răspundea la 
apelurile ei repetate. Disperată, Vicky se dusese de trei ori 
la ea, fără succes. Dar dacă Vivian se ascundea şi nu-i 
răspundea când suna la uşă? 

— Ştii, Mary, îmi amintesc că Peter vorbea des despre 
tatăl tău de parcă ar mai fi în viaţă. 

— Am un tată vitreg, răspunse Mary. 

— În Sydney? 

— Nu, la Los Angeles. 

— Cum îi spui? 

— Lao Yeh. 

— Asta nu înseamnă „bunic”? 

— Sau „stăpân”. Este mult mai în vârstă, iar noi suntem 
o familie mare. 

— Exact, spuse Vicky, gândindu-se la ce spunea Peter 
despre felul fantezist de viaţă al lui Mary. Işi aminti de 
prezervativul pe care-l găsise Peter la ea; mai târziu se 
pare că se împăcase cu ideea şi că ajunseseră la un 
„modus vivendi”. Vicky însă nu accepta compromisul. 

— Mai sunt şi alţi membri ai familiei la Sydney? 

— Hai să ne gândim acum la Singapore. Sydney este 
atât de departe. 

— Departe de ce? 

— De comerţul cu China. 

— N-am înţeles niciodată prea bine cum face familia ta 
negoţ cu China, de vreme ce bunicul tău a fost general 
komintangist şi pe capul lui s-a pus un premiu? Mary o privi 
atent. 

— Există posibilităţi... La urma urmei, noi toţi suntem 
chinezi. De fapt, dacă tot ai adus vorba, mă întrebam dacă 
n-ai vrea să te ajutăm să iei legătura cu liderul de partid 
Tang. 

— Poftim? Ce-ai spus? 

— Avem oameni în provincia Fukien care ne-ar putea 
ajuta. 

— Am să ţin seama de asta, mulţumesc. Acum mă scol. 

— Nu vrei să-ţi fac acupunctură? 

— Nu! 


Mary agita acul în aer. 

— Doar un minut. O să-ţi revii imediat şi după aceea te 
poţi întoarce la lucru. 

— Aşa deci, tu ai posibilitatea să-mi asculţi convorbirile 
din biroul lui Peter? 

— Asta ce vrea să însemne? izbucni Mary. 

— Mă spionezi, pur şi simplu. Il foloseşti pe Peter drept 
paravan. 

— Să spionez? Mary Lee păru sincer surprinsă. Pentru 
cine să spionez? 

— Pentru familia ta. De unde ştii că încerc să-l întâlnesc 
pe Tang? 

— Îţi jur că nu te spionez pentru familia mea. 

— Atunci cum de ştiai? 

— Peter mi-a spus de ideea ta trăsnită de a-l implica pe 
Tang în obţinerea apei potabile la „Golden Expo”. 

— Peter vorbeşte prea mult, spuse Vicky iritată, dându- 
şi seama că fusese nepermis de naivă să creadă că el îşi va 
ţine gura. Slavă Domnului că născocise pretextul cu apa 
potabilă. 

— Am să-ţi mai spun ceva: am terminat cu tine, nu mai 
avem ce discuta. Mary puse acul în trusă şi o închise 
nervoasă. L-am susţinut pe fratele tău timp de aproape un 
an, l-am determinat să se comporte ca un bărbat capabil 
să-ţi dea o mână de ajutor la conducerea întreprinderii, iar 
tu mă insulţi? Îmi dau seama că eşti supusă unor presiuni şi 
stresuri, dar să ştii că şi eu sunt şi regret al naibii că nu 
reuşeşti să te descurci şi că suferi pentru puţinul care a mai 
rămas din familia ta... Să-l fi lăsat pe fratele tău în grija ta 
afectuoasă? Să mă retrag la Sydney? Asta ţi-ar fi plăcut? 

— Îmi pare rău. 

— Până data viitoare. Eşti chiar mai rea decât tatăl tău. 
Te foloseşti de orice prilej să înţepi şi să jigneşti. 

— Regret profund, mă simt foarte jenată faţă de tine. 
Mă ierţi, Mary? 

Femeile  fukineze erau recunoscute atât pentru 
sensibilitatea, cât şi pentru mândria lor, iar Mary nu făcea 
excepţie. 


— Ai luat-o razna, spuse ea şi ieşi ca o furtună. Tocurile 
ei răsunară strident pe scări; se auzi uşa de la intrare 
trântindu-se. Mercedes-ul ei porni în trombă printre porţile 
grilajului de la Peak House. 

Vicky se sculă şi începu să se îmbrace. Se simţea 
vinovată. Fusese atât de sigură că cineva din cercul lor îl 
trădase pe tatăl ei lui Două-Cărări Wong. Şi totuşi cineva 
trebuie să-i fi spus de întâlnirea cu Jonca Roşie. 


Vecinii lui Vivian Loh, nişte chinezi de la 17F, se 
mutaseră luni. Familia Li, de sub ea, căuta să subiînchirieze. 
Domnul Tong, de deasupra, afişase un anunţ la lift că avea 
mobilă de vânzare. Dacă judeca după locatarii blocului ei, 
fiecare persoană care putea să plece undeva, o făcea fără 
nici o ezitare. 

Auzi un zgomot prin perete; era Nancy, fata de la bar 
care aprindea lumina de la baie. Nancy stabilise relaţii 
„speciale” cu oficialii ministeriali din China şi asta o făcuse 
să rămână în Hong Kong. 

Vivian lipsea. Nu putea să înţeleagă - copilul încă 
nenăscut îi zdruncinase hotărârea de a nu pleca din Hong 
Kong. Vivian se simţea  sfâşiată de  simţăminte 
contradictorii. Punea teama pe seama instinctului, dar 
pragmatismul ei îşi spunea, de asemenea, cuvântul. Era 
incapabilă să facă cei câţiva paşi până la maşină şi să 
plece. 

Apartamentul lui Vivian fusese un colţişor sigur până la 
prăbuşirea afacerii Ching-Cathay. Acum devenise o povară 
pentru ea. Chiar vânzarea lui în pierdere nu mai era posibilă 
neexistând cumpărători. Pur şi simplu, trebuia să-l 
părăsească cu speranţa că vreun „cadru” din China îi va 
face o ofertă decentă în următorii ani. Se hotărâse să lase 
tot mobilierul. Paravanele contra spiritelor rele şi uşa cu 
oglinzi de la intrare vor fi împrăştiate, desperecheate, 
dezmembrate. Poate statuetele şi altarul ei vor ispiti pe 
vreun cumpărător comunist, reconvertit la valorile 
tradiţionale. Îi va lăsa şi statueta Tin Hanu, dar va lua cu ea 
mica statuie de porțelan a zeiţei Milostiveniei primită de la 


mătuşa Chen. O va lăsa fiicei pe care o purta în pântecele 
ei. Tocmai împacheta Kuan Yin în plastic când auzi soneria 
din hol. O uşoară nelinişte o cuprinse. 

De obicei nu ţinea seama de apeluri, dar acum aştepta 
oamenii care urmau să-i transporte îmbrăcămintea, 
echipamentul ei electronic de birou şi tapiseria de mătase 
cu „Portul înmiresmat”. Poate venise chiar maşina s-o ducă 
mai devreme la aeroport. Presupunerile ei nu se adeveriră. 

— Gweipo cea cu părul blond a venit din nou, o informă 
în cantoneză portarul. Să-i spun să plece? 

— Nu sunt acasă. 

După câteva momente, portarul sună din nou. 

— Mii de scuze, dar gweipo cu părul blond mi-a dat o 
sută de dolari să vă mai întreb o dată. 

— Spune-i... 

Prin telefon auzea vocea lui Vicky. 

— Te rog, Vivian, lasă-mă să-ţi spun două vorbe. Te rog, 
răspunde-mi. Vivian şi-o imagina în hol, asaltându-l pe 
portarul înnebunit de lumea care intra şi ieşea. Te rog! Apoi 
urmă minunea minunilor: Vreau să-mi cer scuze. Vivian era 
uluită. 

— Ce să-i spun? Acasă sau nu acasă? 

— Acasă, spuse Vivian oftând obosită. Trimite-o sus. 
Slavă Domnului că nu împachetase bucătăria; îi putea oferi 
ceai. Umplu ceainicul şi îl puse pe plită, apoi dădu la o parte 
draperiile. Dacă o lăsa pe Vicky Mackintosh să intre, 
însemna că oricine altcineva putea intra. În direcţia lui 
North Point se zărea fum; lupte de stradă, îşi spuse ea. 

Când auzi liftul de pe etaj oprindu-se, deschise uşa. 

— Pe aici, o întâmpină Vivian. 

Fiica lui Duncan Mackintosh părea tristă şi obosită. 
Privind-o de aproape, la lumina becului, observă că obrajii îi 
erau supti iar ochii ei albaştri păreau adânciţi în orbite. Se 
vedea că plânsese. 

Îşi zâmbiră reciproc. 

— Intră! 

În ciuda circumstanțelor, Vicky intră cu eleganța şi 
siguranţa pentru care Vivian o admirase întotdeauna. De o 


lună ea se bălăbănea ca o gâscă. Privirea mirată a lui Vicky 
se opri pe mobilier, apoi pe stiva de cutii împachetate. 

— Pleci? 

— Da, în Canada. 

— Sper că nu vorbeşti serios. Când? 

— În această după-amiază. Vrei un ceai verde? 

Vicky era consternată. 

— Da, mulţumesc. 

Vivian se îndreptă spre bucătărie legănându-se şi Vicky 
o urmă. 

— Vivian, am venit să te ajut. 

— Credeam că ai venit să-ţi ceri scuze. 


Vicky se simţea pustiită sufleteşte şi descurajată. Dacă 
chinezi mândri, talentaţi şi ambiţioşi asemenea lui Vivian 
Loh părăseau Hong Kong-ul, atunci colonia Coroanei 
Britanice se va transforma într-un oraş asiatic oarecare, 
suprapopulat. Îşi aminti de diferendul avut cu Mary şi îşi 
dădu seama că greşise enorm. Va trece multă vreme până 
când prietena lui Peter o va ierta. 

O privi din nou pe Vivian. Sub aparenţa de calm, de 
resemnare, femeia suferea; şi dacă o gweipo era şocată de 
hotărârea de a renunţa la tot şi a emigra, ea nu trebuia să 
ignore cât de mult o costase această decizie! 

— Îmi pare rău că pleci; trebuie să fie o hotărâre foarte 
dureroasă. 

— lartă-mă, dar mi-e greu să cred în sinceritatea 
regretelor tale. 

Vicky inspiră adânc, conştientă că renunţarea la un 
obicei de o viaţă necesita o atenţie şi încordare sporite, în 
momente decisive. Învăţase de la tatăl ei cum să lupte. 
Acum trebuia să înveţe să se stăpânească şi să asculte. 

— Îmi pare sincer rău. Hong Kong-ul are nevoie de 
oameni ca tine. Vicky îşi mobiliză tot curajul de care avea 
nevoie pentru a se apropia de adevăratul scop al vizitei 
sale... Trebuie să ştii, deşi ţi se va părea ciudat, că-mi vei 
lipsi. Vreau să spun că ai un fel de... claritate în gândire, 
zâmbi satisfăcută că găsise cuvântul potrivit, o claritate pe 


care eu o invidiez. Sper ca ceea ce am făcut... ceea ce i-am 
făcut lui Steven să nu fi influenţat hotărârea ta. 

— Poate ceea ce i-ai făcut lui Steven a izvorât dintr-un 
fel de stare de spirit actuală a Hong Kong-ului. Toţi suntem 
înfricoşaţi şi dezorientaţi. Nici chiar o fiică de Tai-Pan 
britanic nu rămâne nepăsătoare la haos. 

— Dar tu ai luptat mereu împotriva haosului. Ce te-a 
făcut să-ţi schimbi părerea? De ce pleci? 

Vivian nu răspunse imediat. Presără frunze de ceai 
verde în cele două ceşti, închise cutia şi o puse în frigider. 

— De la semnarea Declaraţiei Comune am avut discuţii 
cu tinere cupluri care îmi spuneau că văd altfel situaţia de 
când au copii. Nu-ţi poţi permite să contezi pe amabilitatea 
Beijing-ului şi, ca atare, e mai bine să emigrezi. Copiii se 
pot întoarce oricând dacă lucrurile merg bine. De câte ori 
auzeam asemenea păreri, le spuneam că erau doar o 
scuză, dar mă înşelam; acum văd altfel situaţia şi ştii de ce? 
Vicky dădea din cap descurajată. lată, asta, şi îşi plimbă 
degetele pe pântec; gândeşti diferit când eşti însărcinată, 
Vicky. Nu-i vorba de obsedanta teamă pentru siguranţa ta, 
ci pentru ce va spune ea când va avea douăzeci şi unu de 
ani şi vom trăi într-o mahala a Shanghai-ului, unde şcolile 
vor fi o batjocură, iar băieţii cu care va intra în contact vor 
fi sortiţi unui trai de mizerie cotidiană, într-un sistem în 
agonie şi va întreba: „Mamă, de ce n-ai plecat când 
puteai?” 

Vivian avea ochii scăldaţi în lacrimi. Vicky încercă un 
gest de consolare, dar ea se eschivă. 

— Cât urăsc toate astea. Sufăr că trebuie să-mi 
părăsesc căminul, dar vremurile tulburi sunt pentru adulţi, 
nu pentru copii. Îi poţi cere surorii tale să suporte acest 
preţ? 

— Dar ea va fi sora mea. Tatăl ei era britanic. O poţi lua 
oricând dacă situaţia o va cere! 

— Văd că mai contezi pe atitudinea binevoitoare, 
raţională a Beijing-ului. 

— Dar sora mea - fiica ta - poate fi supus britanic dacă 
tu vrei. 


— Protecţia britanică nu mai este ceea ce era odată. 

Vivian mai avea şi alte motive să-şi abandoneze 
căminul. 

— Nu e numai teama de Beijing. Copilul meu are aici în 
Hong Kong un duşman mult mai crunt. 

— Nu înţeleg. 

— Două-Cărări Wong. 

— Ce tot vorbeşti? Ce vrei să spui? 

— El îl ura pe tatăl tău şi acum - iartă-mă că spun asta - 
dar cel puţin în mintea lui, tu eşti aceea care i-a ucis fiul. 
Două-Cărări Wong va face tot ce-i va sta în putinţă să 
distrugă fetele lui Duncan Mackintosh. Pe amândouă. Acum 
înţelegi de ce nu mai pot sta în Hong Kong? 

Vicky clătină din cap. 

— Cu tot ce se întâmplă şi cu acest vis obsesiv, 
demenţial de a deveni guvernator, chiar crezi că se mai 
gândeşte să rişte uciderea unui copil? 

— Nu-l va ucide, îl va distruge printr-o moarte lentă. Va 
avea grijă ca fiica lui Duncan Mackintosh să crească în 
mizerie. Eu nu pot permite să se întâmple aşa ceva. 

Vivian puse ceştile pe o tavă lăcuită şi se duse în salon. 
Vivian îngenunche pe podea şi reluă împachetarea 
statuetei Kuan Yin. 

— lartă-mă, Vivian, spuse Vicky, dar de la întâmplarea 
cu Steven - şi martor mi-e Dumnezeu că aş fi vrut să te 
ascult - ai devenit de-a dreptul paranoică. 

— Chinezoaică, vrei să spui? 

— Ei bine, am s-o spun într-o formă mai elegantă: ai o 
imaginaţie prea bogată. 

— Uiţi însă că şi Două-Cărări Wong este teribil de 
chinez. 


32 


Privirea lui Vicky alunecă pe pântecul ei rotunjit. 
Vulnerabilitatea femeii chineze o deruta pentru că intuise 
că şi fără povara sarcinii ea şi-ar fi încercat norocul pe 
Continent. 

Vivian privi în tavan încercând să-şi înăbuşe plânsul, dar 
lacrimile i se înnodau în bărbie. 

— Mă simt atât de dezorientată. Am renunţat pentru că 
ştiu că totul e pierdut. Nu mai pot lupta. Mâinile sale se 
odihneau pentru moment pe statuetă. Vicky se aşeză lângă 
ea, întrebându-se cum naiba ar putea ajunge la Tang fără 
ajutorul lui Vivian. 

— Te duc eu la aeroport. 

— Am comandat deja o maşină. 

— Te rog, lasă-mă să te duc eu. Vom pleca cu noua 
şalupă. Hai, te rog; pe apă e un mod mai agreabil de a 
părăsi Hong Kong-ul. Vei rămâne cu amintiri mai plăcute. 
Te rog, lasă-mă să te duc. Să-i spui surorii mele că eram 
împreună când ai părăsit Hong Konog-ul. 


Vivian nu-şi putea desprinde privirea de pe turnurile 
argintii care mărgineau ţărmul. Clădirile străluceau în 
lumina irizată a soarelui ce pătrundea cu greu prin ceața 
groasă a acelui iunie fierbinte. Îşi aminti că le văzuse 
pentru prima oară de pe feribotul „Star”, în timp ce mama 
ei trăncănea cu un marinar american. 

Brusc, Vivian înţelese clar ce o îndepărta de Hong Kong. 
Fiecare cuvânt spus lui Vicky era adevărat, dar nu-i spusese 
totul şi asta pentru că unica legătură cu copilul ei, ce o 
depăşea pe cea biologică, consta în promisiunea făcută cu 
mult timp înainte de existenţa copilului, aceea că fetiţa ei 
nu se va trezi niciodată întrebându-se dacă o va mai vedea 
pe mama vreodată. Nu se va lăsa dominată de fanatism în 
urmărirea ţelului vieţii sale, acela de a lupta pentru un 
Hong Kong liber, într-o Chină nouă, traumatizând prin 


aceasta viaţa copilului ei, aşa cum făcuse mama ei, 
evident, urmărind altceva. 

Vicky stătea alături de ea, aplecată peste balustradă. 

— Nu-i aşa că e minunat? Nici nu-ţi vine să crezi că 
lucrurile au luat o întorsătură atât de dramatică. 

Vivian clipea căci lacrimile o stânjeneau. Oraşele mari 
sunt întotdeauna frumoase, privite de la distanţă. Chiar şi 
Shanghai-ul privit de pe fluviu părea încântător. Oameni ca 
tatăl ei, bunicul, Binyan şi ea însăşi, care încercau să 
schimbe lucrurile în bine, erau blestemaţi să sufere de o 
ciudată miopie. Se simţea de parcă ar fi comis un act de 
trădare. 

— Vivian, crezi că odată ajunsă în Canada vei putea s 
mă pui în legătură cu Ma Binyan? Poate el mă va ajuta s 
ajung la Tang. 

— Eu nu pot, şi nici el nu mai poate. Ma Binyan e acum 
în afara cercului lui Tang. El şi-a pierdut încrederea în Ma, 
pentru că nu a reuşit să-i aducă dovezile de corupţie aflate 
în posesia tatălui tău. Tang şi-a schimbat tactica, se pare. 

Ultima rază de speranţă se spulberase. 

— Asta înseamnă că tu... şi glasul ei se stinse. 

— Ma Binyan era prima mea legătură cu Tang. Tang 
începuse într-un fel să mă aprecieze. Mă numea „Femeia 
Shanghai-ului”. 

— Acesta este un compliment cu totul deosebit. 

— În mod obişnuit, da. Dar nu când e vorba de Tang. EI 
începuse să-şi piardă încrederea în suporterii lui. De altfel, 
nici eu nu mai cred în lideri, Vicky. Mai importante sunt 
sistemele prin care ne putem apăra împotriva lor. 

— Dar cum crezi că pot fi schimbate lucrurile fără lideri? 

— Nu ştiu, nu mai ştiu nimic! 

Vicky o conduse pe Vivian prin culoarul cu covor roşu 
care ducea în luxosul hol al aeroportului de la parter, acum 
pustiu. Un Rolls-Royce aştepta pasageri. Cele două femei se 
apropiară şi îşi strânseră mâinile. Deşi nu-i oferise 
posibilitatea de a-l contacta pe Tang, Vivian se simţea 
totuşi datoare să facă ceva pentru ea. li înmână o serie de 
scrisori de recomandare mai multor „vechi prieteni” ai ei 


ă 
ă 


din fabricile din Shanghai şi îi propuse să rămână în 
continuare la MacF, în calitate de consultant, ori de câte ori 
va fi nevoie. 


În timp ce şalupa hotelului MacF Golden Airport traversa 
portul spre insula Hong Kong, Vicky, tristă şi însingurată, 
încerca din răsputeri să se concentreze asupra problemelor 
ei curente. 

Masivul iaht /nverness arborând culorile roşu-auriu ale 
vechilor linii Farquhar era gata de plecare. Fusese construit 
după modelul vaselor chinezeşti Dragon - o siluetă zveltă şi 
lunguiaţă, cu bompresul decorat în formă de cap de 
dragon. 

Ah Chi, pe care Vicky îl angajase în calitate de prim 
căpitan, afişa suficiente fireturi aurii pentru a-l face pe 
colegul lui de pe pachebotul QE2 să pălească de invidie. 
Ceilalţi doi membri ai echipajului, precum şi cele patru 
graţioase hostese îmbrăcate în cheongsam roşu-auriu 
păreau nerăbdătoare să se apuce de lucru. 

Vicky era singurul pasager. Guvernul nu-i eliberase încă 
licenţa de funcţionare pentru serviciul de feribot Lantau- 
Central. În spate, pe chei, Dundee cu echipaj complet, 
aştepta şi el, gata de ieşire în larg, momentul în care Vicky 
va reuşi să spargă gheaţa birocraţiei, în schimbul unei 
dureroase cedări către China a hotelului Expo Golden. 

Avansarea lucrărilor pe care ea spera să o obţină prin 
ameninţarea celor de pe Continent că-i va lăsa baltă cu 
clădirile în chiar ziua Răsturnării, se oprise cu ocazia 
prăbuşirii proprietăţilor, întrucât MacF - asemenea multor 
altor întreprinderi - se extinsese exagerat cu creditele, 
astfel încât băncile controlate sau influențate de China 
puteau exercita presiune asupra MacF, ca acesta să 
accepte orice condiţii de mituire pe care tovarăşul Wu avea 
să le impună. 

În cel mai bun caz, Vicky putea spera să încheie o 
tranzacţie cu totul neconvenabilă, prin cedarea lui Expo, în 
schimbul autorizaţiei pentru feribot. Între timp, Lewiston şi 
Loch Inver erau supuse ultimelor retuşuri pe şantierul 


joncilor Apleichau; când celor patru şalupe aveau să li se 
alăture şi Fort Wi/liam, Invermoriston, Milton şi Glen Affric, 
MacF va putea oferi un serviciu de transport navetă între 
hotelul aeroportului şi Central sau Kowloon, la fiecare sfert 
de oră. 

Singurul punct luminos în tabloul destul de descurajant 
al lui MacF erau avioanele Andropov-250 pentru care 
obținuse şi drepturile de aterizare şi încărcare în Statele 
Unite, astfel încât Go/den Air începuse să transporte 
enormele încărcături din Shanghai, deşi era copleşit de 
datorii. Vicky îşi amintea de temerile lui Hugo - China le-ar 
putea închide linia printr-un singur telefon. 

Una dintre tinerele dispecere aflate în jurul panoului de 
comunicaţii al vasului, unde erau puse la dispoziţia 
pasagerilor telefoane şi ultimii indici de creştere a 
acţiunilor, rupse o foaie din fax şi i-o înmână lui Vicky. 
Fetele o priveau înmărmurite pe Vicky care citea cu atenţie 
faxul; sub antetul oficial al lui Allen Wei apăreau rânduri în 
caractere chinezeşti, foarte artistic elaborate. 

— Ce este asta? Strict secret?... Dar e o tâmpenie! 

— Se spune că britanicii retrag aurul din Hong Kong, 
Tai-Pan. 

— Care aurul Hong Kong-ului? 

Sună îndată la biroul ei. Îi răspunse Peter. 

— Unde eşti? 

— În port, pe Inverness. 

— Ai văzut faxul? 

— Este un fel de înşelătorie; faxul ăsta nu are nici un 
sens. 

— Ar fi mai bine să te duci la aeroport; e prea târziu să 
mai treci pe acasă la Peak. 

Vicky simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Tulburări! 
Trebuia să gândească şi să acţioneze rapid. Şalupa era tot 
atât de bine echipată cu mijloace de comunicaţie ca orice 
clădire din oraş. 

— Trimite-i pe chinezi acasă, ordonă ea, şi adu-i pe 
britanicii noştri la Yacht Club. Ne vom întâlni acolo. Nu mai 
eşti în siguranţă la MacF House. 


CARTEA A CINCEA 
FEMEIA HONG KONG-ULUI 


33 
23 lunie 1997 


Noaptea măcelului se dezlănţui simultan pe ambele 
maluri ale portului Victoria. Faxul „scurs” fraudulos fusese 
programat cu măiestrie după ora de închidere a băncilor, 
promițând tuturor celor care se temeau pentru economiile 
lor o noapte de coşmar. Tâlharii atacau magazinele Golden 
Mile ce se întindeau de-a lungul lui Nathan Road, în timp ce 
gloata furioasă de pe partea Hong Kong-ului dădea năvală 
spre sediul guvernamental, unde Allen Wei tocmai oferea 
un cocktail pentru treizeci-patruzeci şefi de corporaţii şi 
soțiile acestora. 

Printre vechile clădiri, în grădinile publice şi în jurul 
bisericilor răsunau cântece şi scandări, în timp ce o 
populaţie exaltată, compusă în majoritate din muncitori, 
vânzători, ajutori de bucătari urcau străzile înguste, din 
districtul Central, cerând guvernatorului să redeschidă 
băncile pentru a-şi putea retrage banii de pe certificatele 
de aur şi a-şi goli seifurile. 

De la prăbuşirea afacerii Cathay Tower, care încă mai 
provoca  nelinişte, securitatea sediului guvernamental 
fusese întărită. Porţile erau baricadate şi un număr 
impresionant de trupe britanice Gurkha“ erau cantonate la 
vedere, pe peluza din faţă conform planului de urgenţă 
pentru o evacuare cu elicopterul a şefului executiv, a 
personalului său şi a apărătorilor acestora. Un elicopter mai 
vechi al Marinei Regale dădea discret târcoale la orizontul 
Mării Chinei de Sud, cu echipe de salvare şi alte cadre 
Gurkha. Cei care elaboraseră planul nu contau pe 


4 Populaţie războinică provenită din munţii Nepalului. 


sinceritatea lui Allen Wei. 

Şeful executiv se opri la jumătatea unui briefing, 
reamintindu-le oaspeţilor săi din corporaţii că Expoziţia 
internaţională a Hong Kong-ului, programată să-şi deschidă 
porţile la 1 iulie, la Kai Tak, sub deviza: „Hong Kong-ul se 
prezintă lumii” - ar putea beneficia de anumite contribuţii 
băneşti suplimentare. Cântecele şi scandările creşteau în 
intensitate şi devenise evident că mai multe mii de oameni 
se strânseseră deja în jurul sediului. 

— Scuzaţi-mă un minut! 

Wei trecu pe lângă oamenii săi de pază şi se îndreptă 
spre poartă, traversând peluza, pentru a înfrunta mulţimea 
prin deschizătura grilajului. Inşfăcă un megafon din mâna 
unui ofiţer britanic consternat şi se adresă oamenilor într-o 
cantoneză gâjâită ce suna dispreţuitor: „Aceste zvonuri 
sunt curate porcării. Faxul este un şiretlic, a fost trucat! 
Britanicii nu vor pârliţii voştri de bani şi dacă-i vor, eu n-am 
să-i las. Aurul vostru şi al meu este aici în Hong Kong, în 
siguranţă şi tot atât de bine păzit ca târfa împăratului”. 

Prin zăbrelele grilajului cineva îi trimise drept în faţă un 
jet de sifon; dându-se înapoi se prăbuşi cu tâmpla de patul 
puştii de asalt a unei gărzi Gurkha. Toată lumea îngheţă 
văzând trupul său prăvălit pe iarbă cu jacheta desfăcută şi 
cravata sa roşie într-o parte, sugerând o pată de sânge pe 
cămaşa albă. 

Debby, secretara, alergă şi îngenunche aplecându-se 
complet peste el, puţin stânjenită de cheongsamul ei 
galben strâmt. Gloata interpretă greşit neclintirea ei, cu 
umerii căzuţi în semn de neputinţă şi crezu că Wei murise. 
Câteva secunde trecură astfel şi Debby îl sărută bucuroasă 
că nu i se întâmplase nimic grav. Cei aflaţi la distanţă 
interpretară sărutarea ei ca încercarea de a-l reanima, cu 
respiraţie gură-la-gură. Şocată, mulţimea începu să se 
retragă, scurgându-se spre colină, în jos, lăsând în urma ei 
atacatorul, un adolescent rămas singur, împietrit de 
spaimă. Poliţia îl arestă imediat, iar pe Allen Wei îl 
transportară cu ambulanţa la spital, în ciuda protestelor 
sale vehemente. 


Pe Nathan Road însă, lucrurile erau mult mai grave. 

Când Chip văzu primul exemplar al faxului, prevăzu 
urgia care avea să se abată asupra lui Golden Mile, unde 
erau concentrate toate magazinele de lux cu bijuterii. 
Indiferent de rasă, există tentaţia ciudată manifestată de 
unii indivizi de a-şi fura propriii bani. Majoritatea celor din 
Colonie care nu dispuneau de bani erau pregătiţi să prindă 
o ocazie nesperată. 

Trei brute capturară un autobuz şi se năpustiră cu toată 
furia asupra vitrinelor celui mai luxos magazin al străzii, pe 
care le făcură ţăndări. Tâlharii se strecurară în interiorul 
magazinului prin geamurile sparte, agresându-i pe oamenii 
de pază şi încăierându-se între ei pentru lanţuri, inele, 
brățări şi alte bijuterii. In câteva minute apărură alţii, sute, 
apoi mii, năvălind din toate părţile pe străzile largi, 
smulgând şi sfărâmând geamurile pentru a ajunge în 
interior şi a-şi însuşi ce era mai de preţ. Prin gurile de 
metrou ieşeau alte mii, sosind din noile cartiere şi oraşe- 
satelit. Un fluviu de tineri şi de oameni nevoiaşi începuse să 
aflueze din staţiile Tsim Sha Tsui, aduşi din depărtări de 
iuţeala cu care se răspândesc zvonurile. 

Indată după primirea faxului referitor la „aur” poliţia se 
mobiliză pentru „starea de alertă” - ceea ce însemna 
ameninţarea încălcării grave a legilor şi ordinei publice. 
Curând ea se va transforma, la cererea împuternicitului 
guvernului, în „stare excepţională”. Chip şi colegii lui din 
Unitatea Tactică a Poliţiei Regale din Hong Kong se găseau 
deja mobilizați pentru „starea de alertă”. El era comandant 
secund al plutonului alcătuit din patruzeci de oameni, 
primul din Kowloon. Pe neaşteptate, în toiul instructajului 
efectuat de comandantul companiei se petrecu ceva 
incredibil: în timp ce radioul transmitea primele rapoarte 
despre vandalisme, tâlhării şi incendieri, un grup de indivizi 
de la ICAC - Comisia Independentă Contra Corupţiei - dădu 
buzna în sală şi-l arestă pe primul comandant al plutonului 
sub învinuirea de a fi pus la cale un plan de extorcare a 
fondurilor unui club de noapte. 

Cei prezenţi rămaseră cu gurile căscate, dar nici unul, şi 


nici chiar comandantul companiei nu protestă când celui 
acuzat i se puseră cătuşele. Comandantul companiei - un 
comisar chinez recent avansat, cu şase ani mai tânăr decât 
Chip - îl „întrebă” pe acesta din urmă dacă n-ar „vrea” să ia 
locul comandantului de pluton. Chip acceptă, deşi comanda 
a patruzeci de oameni într-o bătălie de stradă nu-i mai 
surâdea ca în tinereţe când accepta cu entuziasm 
asemenea misiuni. Existau prea puţini inspectori şefi 
chinezi pentru a satisface cerinţele comisarului şi Chip se 
felicită încă o dată pentru hotărârea luată de a-şi cumpăra 
o ambarcaţiune proprie. 

Trei fluierături răsunară în văzduh însoţite de ordinul 
sergentului de pluton: „Fiţi gata”. Din capul scării ce ducea 
spre sala de instructaj, Chip urmărea ritmul în care oamenii 
lui îşi ocupau posturile. Purtau căşti, bastoane, centuri- 
cartuşiere, revolvere şi măşti de gaze. Cei opt oameni din 
prima sa formaţiune îşi puseseră jos scuturile şi se 
îndreptau în pas alergător spre arsenal. Urmară 
formațiunile doi, trei şi patru care se întoarseră cu pistoale 
federale de un inci şi jumătate, gaze lacrimogene, gloanţe 
oarbe, puşti Remington şi trei AR-155. Oamenii din prima 
formaţiune, sumar echipați - doar cu câte un revolver şi 
muniţia respectivă cu câte douăsprezece încărcătoare - 
încărcau muniţia de rezervă în două camioane şi un Land 
Rover. 

Când totul se termină, Chip cobori şi dădu ordinul de 
îmbarcare. Oamenii alergară spre locurile fixate - câte două 
formaţiuni de camion. Chip luă loc alături de şofer în Land 
Rover împreună cu sergentul de pluton. Mica coloană se 
puse în mişcare parcurgând strada de la Nathan Road în 
cinci minute. Celelalte camioane ale companiei dispărură 
pe alte artere şi de aici pe străzi lăturalnice, înguste. 

Chip întoarse capul spre sergent, un cantonez cu o 
constituţie atletică. Acesta era omul de care poate ar 
depinde soarta lui dacă lucrurile s-ar încinge, cugetă Chip 
cu îngrijorare. 

— Ce te frământă, domnule Lee? 

— Afurisiţii ăia de la NYPF mi-au respins viza şi n-am 


unde să emigrez. 

— Nu te necăji. În Hong Kong vei putea ajunge departe. 

— Nu vreau să rămân în Hong Kong, domnule inspector 
şef. Prietena mea a primit o slujbă de traducătoare la 
Naţiunile Unite. 

— Hmm! Am văzut-o, mormăi sergentul. 

— Viaţa e mai uşoară cu o femeie urâtă, nu-i aşa, 
domnule inspector? 

— Da, aşa-i, dar atunci trebuie să trudeşti tu din greu, 
zise Chip. 

Nefericirea îl făcea grosolan; i se adresă lui Chip cu 
sarcasm: 

— Nuvă e dor de văduva englezoaică, sir? 

Lui Chip îi veni să-i ardă un pumn în falcă, să-i sară 
câteva măsele, totuşi zâmbi. Încearcă să ascunzi un secret 
de chinezi...! 

— Da, îmi lipseşte. 

— Ei bine, acelaşi lucru simt şi eu în legătură cu 
prietena mea, ca să nu mai vorbesc de ce se întâmplă 
acum în Hong Kong. 

Un timp nu-şi mai vorbiră. Chip ştia ce gândeau ei. Lee 
atinsese un subiect care-l măcina pe fiecare chinez din 
forţele poliţieneşti. Poliţia era deja proscrisă în rândul 
propriului ei popor; acum aceasta se regrupase împrejurul 
sediilor. Ce se va întâmpla cu ei dacă cei de pe continent 
vor trece la primenirea cadrelor de poliţie, aşa cum se 
zvonea tot mai des şi cu insistenţă? Vor rămâne pe 
drumuri, doar cu amintirile, fără nici o carte de credit sau 
alte avantaje. 

Un şir compact de taxiuri se retrăgeau din zonă pe 
măsură ce coloana se apropia de Nathan Road. Cu sirenele 
şi semnalele lor luminoase aceştia dădeau ultimul colţ. 
Doamne, Christoase, îşi spuse Chip, probabil sunt vreo zece 
mii. De la distanţă masa de oameni părea că se împrăştie 
ca grăunţele purtate de un vânt puternic. 

— Opreşte aici, îi spuse el şoferului, indicând o 
intersecţie la vreo două sute de metri de mulţime. Celelalte 
plutoane se apropiau şi ele din străzile lăturalnice. „Aici!” 


Domnul Lee sări din maşină, luându-şi postul în primire, 
lângă portieră, cu faţa spre mulţime, cercetând în acelaşi 
timp cu privirea străzile şi acoperişurile. Valul de oameni se 
revărsa blocând strada de la un trotuar la altul. Zgomot de 
geamuri sparte, fluierături şi urlete răsunau din mijlocul 
gloatei. 

Când Lee îi confirmă că poziţia lor era sigură, Chip 
cobori în urma lui, cu faţa la camion, conform 
regulamentului. 

— Lok che! Sergentul plutonului alergă în spate 
repetând ordinul în cantoneză, păzind cu arma spatele 
maşinii. Oamenii se împrăştiau aliniindu-se în faţa coloanei 
pe patru rânduri a câte opt oameni. Formaţiunea a patra, 
cea cu armament greu, îşi încărca puştile, cu faţa la 
camion, păzind spatele, în timp ce primele trei formaţiuni 
stăteau cu faţa la mulţime. 

Formaţiunea unu din faţă era garnitura de arestări. Chip 
stătea imediat în spatele celor opt oameni. Înălţimea îi 
permitea să aibă o vizibilitate clară şi putea repera imediat 
căpeteniile chinezilor răzvrătiți. Era flancat de comandantul 
secund şi de nefericitul Lee, amândoi înarmaţi cu puşti, 
scrutând acoperişurile - o încâlceală de creneluri pe 
jumătate mascate, în spatele unei păduri de tuburi de neon. 
In urma lor erau formațiunile doi şi trei, dotate cu gaze 
lacrimogene şi gloanţe oarbe, iar după ei formațiunea 
patru, cu arme de foc care păzea singurele lor mijloace de 
salvare. 

Mulțimea îi observase. Plutonului îi trebui o jumătate de 
minut pentru a cobori din camioane şi a-şi ocupa posturile, 
interval în care un alt val de urlete izbucni din mijlocul 
masei. 

Lumina începu să scadă din cauza cerului înnorat al 
după-amiezii. Firmele luminoase nu se mai zăreau din 
cauza burniţei şi a fumului. Chip observă o ciudată absenţă 
a maşinilor şi taxiurilor. Mult în urmă, în mulţime se auzi 
zgomotul produs de impactul unui autobuz cu zidul unei 
clădiri. De altfel, nu erau decât oameni, o masă compactă 
de vreo sută de picioare, care înainta spre pluton ca un 


tăvălug. Chip apucă amplificatorul său portabil şi vocea lui 
răsună peste clădiri. „Împrăştiaţi-vă!” „Împrăştiaţi-vă în 
linişte”. 

Lee ridică o pancartă care reda ordinul înscris cu 
caractere mari chinezeşti şi tradus în engleză prin 
amplificator, la fel cum se proceda cu toate ordinele lui 
Chip. „Chin hin van kwan wo! Ping saan hoi!”. 

Antrenamentul lui Chip fusese riguros şi la zi, dar nu se 
confruntase niciodată cu o mulţime de zece mii de oameni 
care înaintau spre el urlând. El repetă ordinele de 
dispersare şi subordonatul său traduse din nou „...Ping 
saan hoi!” („Prin mijloc, fuga marş!”). 

Plutonul cu puştile ridicate înainta în forţă, tropotul 
cizmelor răsunând pe pavaj părea că acoperă o zonă mai 
mare decât în realitate. Chip îi lăsă să înainteze 
cincisprezece metri şi strigă: „Opriţi!” 

Mulțimea, care iniţial se retrăsese, ţâşni îndată ce 
poliţia se opri; ajunsese foarte aproape, fluierând, azvârlind 
cu cărămizi, stăpâniţi de o furie în continuă creştere. 
Agresivitatea gloatei era înspăimântătoare. Nu se puteau 
uita evenimentele de acum opt ani, când la Beijing se 
confruntase cu tancurile cu mâinile goale. 

„Ping saan hoi!” 

Când Chip sosise la Hong Kong cunoscuse un sergent de 
poliţie, nu mai vârstnic de patruzeci şi cinci de ani, care 
servise în armata M.S. în Rodezia, Aden şi Singapore, care 
instruia cursanţii de la Şcoala de pregătire antirebeliune. 
Era un tip masiv, înalt, cu un accent strident de Yorkshire, 
avea obrajii bine colorați de gin şi purta o uniformă 
scorţoasă ce părea să nu cedeze niciodată la căldura 
umedă. Tinea permanent un baston pe care-l bătea în 
palmă în timp ce spunea cu emfază: „Când vă confruntaţi 
cu mulţimea, tuna vocea lui în clasă, aceasta se distinge de 
gloata obişnuită, păstrătoare de lege, prin aceea că 
membrii săi îşi pierd simţul valorilor, şi atunci... arde-i cu 
bastonul; dacă nu respectă legea, arde-;, dacă nu se tem de 
urmările legii - arde-i. Când se află împreună, membri 
gloatei devin pentru un timp nebuni”. El făcea pauze, 


privea pe deasupra feţelor bronzate ale tinerilor şi continua 
pe un ton cu nuanţe conspirative: „... Izolaţi-i pe oamenii 
voştri - fie ei britanici sau chinezi. Pot fi printre ei şi indivizi 
cultivați, însă în mulţime devin barbari. Meseria de poliţist - 
menirea voastră flăcăi - este să reamintiţi acestor creaturi 
demente că sunt indivizi. Indivizii ştiu ce este durerea, 
sângerarea şi nu le surâde o noapte după zăbrele. Intr-un 
cuvânt, băieţi, dispersaţi-i, ardeţi-i! Imprăştiaţi gândirea 
colectivă a mulţimii şi trupurile o vor urma”. Se oprea, îşi 
mângâia bastonul cu degetele lui ca nişte cârnăciori şi 
chicotea: „Desigur flăcăi, uneori împrejurările vă obligă să 
împrăştiaţi în primul rând trupurile, în care caz, minţile lor 
le vor urma, eventual...”. 

— Puneţi-vă mâăştile de gaz, ordonă Chip. 

— Daaifong kuk min gui! 

În fiecare formaţiune poliţiştii purtau câte un număr: de 
la unu la opt. Cei cu numerele fără soţ rămâneau de pază, 
iar ceilalţi îşi puneau măştile şi îi apărau pe primii. Lee îl 
acoperea pe Chip, chiar înainte ca acesta să-şi pună masca. 
Chip dădu acelaşi ordin pentru formațiunea a doua. La 
comanda  sergentului îşi încărcară pistoalele pentru 
lansarea gazelor lacrimogene şi înaintară patru paşi în faţa 
plutonului. 

— Împrăştiaţi-vă sau folosim gazul! 

O grindină de cărămizi şi sticle  întâmpinară 
avertismentul lui Lee. Tirul fu scurt şi rachetele căzură 
aproape. 

— Formaţiunea a doua! În dispozitiv! 

Întrucât plutonul avea vântul din faţă, Chip intenţiona să 
surprindă mulţimea cu gaze lacrimogene din spate. Era, de 
asemenea, importantă împrăştierea ariergărzii mulţimii, 
astfel încât cei din faţă să fie oarecum obligaţi să se 
retragă. Împreună cu secundul verifică înălţimea cu care 
oamenii din formațiunea a doua ţinteau cu pistoalele lor. 

— Trageţi de sus, numărul şapte... Bine... Foc! 

Armele se descărcau cu pocnituri puternice, iar 
capsulele de gaz lacrimogen înscriau traiectorii albicioase 
deasupra oamenilor, căzând alene chiar în mijlocul 


mulţimii. 

Poliţiştii reîncărcau armele. Un camion de pază înaintă 
pentru a aduna într-un sac capsulele consumate. Coloane 
de fum se ridicau din masa compactă. Vântul iute le 
împrăştia imediat, dar în centru, fumul de gaz persista ca 
nişte nori cumulus, ceea ce obligă mulţimea să se retragă 
cu aproape o sută de metri. 

— Înaintaţi! 

Plutonul porni în dezordine pentru a acoperi distanţa 
creată; cei mai rapizi şi mai uşori echipați, o luară înaintea 
celor mai lenți, dar se constituiră din nou în formaţiuni 
disciplinate. 

— Opriţi! 

Poliţiştii se opriră şi refăcură rândurile în perfectă 
ordine. Din nou Chip ordonă împrăştierea mulţimii şi din 
nou Lee flutură pancarta şi traduse în chineză. Urmă o nouă 
grindină de obiecte ce cădeau cu zgomot pe stradă. 

— Priviţi acolo, domnule! 

— Da, văd. 

Din ploaia de cărămizi şi pietre se desprinse ca un 
proiectil, o cutie vopsită, umplută cu ciment întărit, 
prevăzută cu o prelungire de ţeavă scurtă, în formă de 
mâner. Nu era greu de confecţionat însă întărirea 
cimentului necesita cel puţin o noapte, ceea ce denota că 
atacul fusese gândit dinainte. Mulțimea câştigă teren din 
nou. 

— Formaţiunea a doua! Unghi înalt! În dispozitiv!... 


Foc! 

Fumul se ridica acoperind neonul, apoi cobora deasupra 
mulţimii, însă prea departe deoarece vântul se 
intensificase. 

— Foc! 


— Împrăştiaţi-vă! 

— Chin bin yan kwan wo! Ping saan hoi! 

Un vuiet sfidător se ridică din masa dezlănţuită. 

— Foc!... Înaintaţi!... Opriti! 

Doar cincizeci de iarzi reuşiră să înainteze. Observând 
situaţia pe deasupra formaţiunii sale cu gaze lacrimogene 


şi a celei de arest, încă nefolosită în confruntare, Chip 
realiză că gloata devenise şi mai compactă. Celelalte 
plutoane ar fi trebuit să ajungă în Nathan Road; întârzierea 
lor sugera că întâmpinau rezistenţă, astfel încât fiecare 
avea să lupte pe cont propriu. 

— Să chemăm întăriri, domnule? întrebă comandantul 
secund. 

— Pentru moment nu e cazul, răspunse Chip, liniştindu- 
|. Formaţiunea gaze, unghi înalt! În dispozitiv! Foc! 

Nathan Road, cufundat în fum arăta ca şi cum un val de 
ceaţă se rostogolise dinspre mare peste oraş. Gazul care 
stagna deasupra mulţimii se revărsa în faţa acesteia, astfel 
că plutonul lui Chip nu o mai văzu. Când vântul împrăştia 
gazul, gloata se retrăgea, scurgându-se pe străzi lăturalnice 
şi alei. 

— Înaintaţi! 

Oamenii avansau în formaţiuni de centură, iar Chip 
alerga împreună cu ei, cu megafonul de gât; sudoarea îi 
picura pe sub masca încinsă prin care se strecura suficient 
gaz ca să-i provoace usturimi de ochi, nas şi gâtlej. 

— Opriţi! 

Chip ordonă formaţiunii cu gaz să se alinieze în spatele 
lui, permiţând celei de arest să se replieze în faţă, astfel 
încât să-i poată înhăţa pe cei mai recalcitranţi, care refuzau 
să se retragă, eliberând astfel zona. Mulțimea continua să 
bată în retragere. 

Era gata să ordone o altă avansare scurtă, sperând să 
bage groaza în ei fără a mai folosi alte gaze lacrimogene, 
când pe străzi se răspândi zvonul că guvernatorul chinez 
Allen Wei fusese ucis de trupele britanice. Povestea se 
propagă, înfrumuseţată de provocatori, amplificând astfel 
profundul sentiment de trădare pe care-l trăiau oamenii. Se 
spune că britanicii trimiseseră trupe pentru paza unui 
convoi cu aur, ce trebuia încărcat la bordul unui distrugător, 
la cheiul „Old Queens”. Allen Wei prinsese de veste de 
această pungăşie şi ordonase oprirea lui: „Este aurul 
chinezesc, nu britanic, daţi-l înapoi poporului chinez din 
Hong Kong”. Un ofiţer gweilo înalt şi blond îl lovise 


doborându-l, iar o brută cu o statură îndesată din gărzile 
Gurkha îl bătuse cu patul puştii până ce Allen Wei îşi 
dăduse sufletul pentru fraţii săi chinezi. 

— Ce cântă ăştia? 

— „Britanicii l-au omorât pe guvernatorul Wei”. 

— Spune-le că guvernatorul Wei trăieşte şi e la spital. 
Lee traduse fără să ia în seamă urletele mulţimii. Vântul 
stârni o ploaie repede cu stropi mari şi grei care potoli 
arsura gazului lacrimogen şi curând mulţimea reocupă o 
poziţie avantajoasă. 

— Împrăştiaţi-vă! 

— Chin hin yan kwan wo! 

— Formaţiunea cu gaze, înainte! Unghi jos! În dispozitiv! 
Foc...! 

— Asta nu-i opreşte, domnule. 

— La naiba, văd şi eu! tună Chip, iar comandantul 
secund care-l cunoştea de zece ani era nevoit să constate 
că şi glacialul englez avea sânge în vine. Formaţiunea trei! 
Sus! 

— Daai saam! strigă sergentul formaţiunii trei. „Daai 
saam section yap daan!” Ei încărcară gloanţele oarbe şi se 
plasară în faţa celor ce trăgeau cu gaz. Urmară apoi Chip, 
secundul şi subordonatul lui, menţinându-şi poziţiile chiar în 
spatele noii linii de front. Chip ridică megafonul. 

— Imprăştiaţi-vă sau folosim forţe sporite! 

Lee traduse. 

O tăcere se aşternu peste mulţime, o tăcere rău 
prevestitoare. 

— Spune-le încă o dată să se împrăştie sau aducem 


forţe noi. 
— Saan hoi fau... 
— Uite-i că vin! 


Un tăvălug de oameni ce se îngroşa mereu, înainta în 
forţă spre poliţişti. 

— Dumnezeule mare, murmură Chip înfricoşat mai 
degrabă de curajul nesăbuit al oamenilor decât de soarta 
lui. Bătrânul-sergent avusese dreptate. Zece mii de oameni 
înnebuniseră, lăsând frica la o parte. 


— Numărul trei, unghi jos! În dispozitiv! 

— Daai saam section, daai kok do, miu jun! Vocea lui 
Lee era isterică. Opt poliţişti îşi îndreptară armele spre 
gloata care înainta. 

— Foc! 

Întrucât focul fusese simultan, se auzi o singură şi 
groaznică detunătură ce provocă un urlet prelung al 
mulţimii. In zidul viu ce avansa apărură opt goluri făcute 
parcă de un pumn uriaş. Trupuri începură să cadă, alţii 
cădeau peste ele, dar uriaşul val continua să înainteze. 
Cărămizi şi pietre, proiectile din cutii cu ciment se abăteau 
peste linia plutonului. Poliţia reîncărca. 

— Foc! ordonă Chip. 

O altă detunătură, de data aceasta mai puţin 
sincronizată, şi un nou vuiet de groază străbătu mulţimea, 
rândul din faţă absorbind gloanţele de plumb asemenea 
unui burete viu. 

O rafală de sticle şi pietre se abătu peste rândurile 
poliţiei. Un poliţist din formațiunea trei fu doborât. Paznicul 
camionului se repezi să-l tragă la o parte. Chip făcu un pas 
înainte pentru o mai bună vizibilitate. 

— Domnule, acoperişul! 

El privi în sus! Deasupra unei clădiri de şase etaje, chiar 
în dreptul plutonului, o umbră stătea aplecată încercând să 
aprindă fitilul unui cocteil Molotov. 

— Trageţi în omul ăla! Subordonatul Lee îşi duse 
imediat arma la umăr. Chip aştepta detunătura armei şi 
căderea celui de pe acoperiş. Haide odată Lee, trage în el! 

Ceva se petrecea în mintea lui Lee şi Chip ghici. Într-o 
săptămână, China avea să procedeze la o epurare în fostele 
cadre ale Poliţiei Regale din Hong Kong şi polițistul Lee n-ar 
fi vrut ca moartea unui răzvrătit chinez să fie legată direct 
de arma lui AR-15. Una era să tragă la ordin, cu gloanţe 
oarbe, într-o masă de oameni şi cu totul alta să ocheşti 
deliberat cu arma de foc. 

— Numărul doi! Trage în el! 

Comandantul secund care scruta acoperişurile de pe 
partea opusă, făcu o piruetă şi trase cu putere. El rată şi 


bomba cu petrol înscrise pe cer cu fitilul în flăcări, o linie 
arcuită asemenea unei comete. 


34 


Bomba - o sticlă incendiară prevăzută cu un fitil aprins, 
explodă la picioarele lui Chip împrăştiind lichidul arzând 
peste el şi peste cei şapte oameni rămaşi din formațiunea 
cu gloanţe oarbe. Paznicii camionului se repeziră cu 
extinctoarele dar flăcările cuprinseseră deja uniforma lui 
Chip, orbindu-l. Oamenii lui urlau. Nu putea vedea, dar 
putea auzi şi, sfâşiat de usturimi, aproape că simţi 
apropierea mulţimii. 

— Formaţiunea patru! Atacaţi! strigă el, vocea lui însă 
abia de se mai auzea. Flăcările îi devorau tot aerul din 
plămâni; îi simţi pe oamenii formaţiunii cu arme de foc 
trecând pe lângă el. Cineva încercă să-l ducă în spatele 
liniei; se lupta să se ridice şi să rămână pe poziţie. Foc! 

Armele se descărcară cu un zgomot asurzitor. El nu mai 
vedea nimic şi nu mai respira. Armele se descărcară încă o 
dată în direcţia clădirilor devastate şi distruse ale lui Golden 
Mile. 

— Retragerea! îşi mai auzi el al doilea ordin... Prea 
târziu! Mulțimea se năpustise deja asupra lui. 


Două-Cărări Wong privea oraşul mistuit de flăcări. 
Coloane de fum se ridicau din Tsim Sha Tsui, North Point şi 
Mong Kok, întunecând cerul, purtate apoi spre nord, către 
China. Hotelurile care se bucuraseră de  înviorarea 
turismului, călătorii fiind atraşi de curiozitatea atmosferei 
premergătoare Răsturnării se goleau. Turiştii erau primii 
care plecau. Făcând o statistică printre multiplele hoteluri 
deţinute, Două-Cărări Wong estima exodul la patru sute de 
mii, fără a mai pune la socoteală vasele sale de croazieră 
care aveau să se abată de la cursa lor obişnuită, dacă 
situaţia se va degrada. Ocean Terminal era pustiu. Conform 
rapoartelor directorilor de hoteluri, rezervările de camere 
făcute cu mult timp înainte pentru ultima săptămână a lui 
iunie - 1 iulie - Răsturnarea nu vor fi onorate în ciuda 


depunerii anticipate a 50% din costul camerelor. 

Mass-media internaţională se concentra asupra oraşului 
sfâşiat de rebeliune; orice om care privea la un televizor nu 
putea ignora dimensiunea  ferocităţii gloatei sau a 
resemnării oamenilor legii. Locuitorii Hong Kong-ului aflaţi 
în călătorie prin China cu trenul, avionul sau cu vaporul 
doreau să scape cât mai grabnic de acolo, iar cei ce nu 
puteau pleca, preferau să moară. Fiecare reportaj se 
termina cu imagini ale cozilor nesfârşite din faţa 
consulatelor americane, canadiene şi australiene. O 
imagine care avea să rămână probabil în amintirea tuturor 
era aceea a unei femei cu copii îngenuncheată în faţa 
Consulatului britanic fortificat, rugându-se cu ochii ridicaţi 
spre cer, în mijlocul mulţimii care arunca cu pietre. 

Două-Cărări Wong simţea o plăcere sadică la gândul că 
renumita „Noon Day Gun” a Hong Kong-ului, simbolul 
culturii britanice era flancată de armament automat greu, 
montat pe trepiede şi mânuit de ofiţeri expatriaţi, îmbrăcaţi 
cu veste anti-glonţ. Peluza din faţa Clubului ofiţerilor de 
poliţie era împânzită de spirale din sârmă ghimpată. 

Totul îi reuşise prea uşor, gândea Două-Cărări Wong. 
Era tentat să creadă că intervenţia lui cu faxul trucat, faptul 
că apelase la Triadă, aţâţarea urii nu erau neapărat 
necesare, că această furie oricum s-ar fi declanşat. Ar fi 
putut evita necazurile. Acum lucrul cel mai important era să 
controleze desfăşurarea evenimentelor în timp, acţiune pe 
care o şi începuse. 

In cea de-a treia zi, în Hong Kong se răspândise zvonul 
că trupele chineze erau masate la graniţă. Douăzeci şi 
patru de ore mai târziu, Armata de eliberare confirmă acest 
zvon. Regimente nordice - nu cantoneze - aşteptau să 
invadeze Colonia dacă tulburările nu vor înceta. În această 
fază, expatriaţii care trăiseră şi munciseră în Hong Kong 
timp de o viaţă, începură să-şi facă în grabă bagajele. În 
definitiv, de la masacrul din Beijing nu trecuseră decât opt 
ani. Două-Cărări Wong era informat că locurile la avioane 
se vindeau la preţ triplu, provocând un adevărat „boom” în 
materie de falsificare a biletelor. 


Făcând naveta între fereastra biroului, clopoţelul Chou 
şi pupitrul său de comandă, Două-Cărări Wong aşteptă 
până aprecie că a sosit momentul prielnic. Era o treabă 
asemănătoare cu gătitul, cugetă el; cel mai important lucru 
este pregătirea ingredientelor pentru momentul când uleiul 
se încinge suficient. 

— Adu-l pe domnul Wu de la Comitetul muncii pentru 
străinătate! Cu paşi mărunți, sprijinindu-se în baston, se 
întoarse iar la fereastră. Din turnul său, putea vedea cele 
două adăposturi contra taifunului Yau Ma Tei din Kowloon şi 
oraşul plutitor Tanka, folosit în comun cu Clubul Regal de 
lahting din Causeway Bay. | se spusese că fiecare joncă şi 
sampană făcuseră provizii pentru o călătorie transoceanică. 

Întrucât străzile nu mai ofereau siguranţă pentru 
deplasarea la slujbele de la biserică, iar cele două cluburi 
ale lui John Chipwood-Chipworth se aflau unul lângă altul, 
pe o mică peninsulă straşnic păzită, numită Kellet, prietenii 
lui Chip de la Yacht Club traversară parcajul pentru a se 
reuni la un serviciu divin în memoria lui, oficiat la Clubul 
ofiţerilor de poliţie. Poliţia mai suferise pierderi în ultimele 
trei zile şi nu garanta că nu vor mai fi şi altele. Toţi cei 
prezenţi la această comemorare erau profund marcați de 
aceste pierderi. Şi marinarii erau şocaţi. Mulţi tremurau 
pentru căminele şi familiile lor, neputând ajunge acasă de 
la izbucnirea luptelor de stradă; puţini erau cei care intuiau 
dimensiunea haosului care stăpânea oraşul. Nimeni nu era 
capabil să spună ceva despre Chip. Vicky se ridică să 
vorbească. Sublinie calităţile care-i permiseseră lui Chip să 
fie un marinar şi un poliţist desăvârşit şi, în final, îl cită pe 
tatăl ei care spusese că e un „timonier dat naibii de bun”. 
Era, desigur, o apreciere sumară, ţinând cont de 
împrejurările în care murise. 

Dintre toţi, lui Mary îi reveni sarcina ca după ceremonie 
să pronunţe un epitaf de profundă simtire, când aveau să 
se întoarcă pe terasa clubului. „Chip era” spuse Mary, „cel 
mai amabil şi mai curtenitor gwei/o pe care l-am cunoscut 
vreodată”. 

O privire de gheaţă în direcţia lui Vicky indica locul pe 


care o situa Mary - Tai-Pan-ul MacF. Ea nu reacţionă, ci 
aprobă cu o uşoară înclinare a capului. „In ciuda profesiunii 
sale, Chip părea atât de nevinovat. Eleganţa şi farmecul 
trebuia să constituie însuşirea unui om care face ceea ce 
este obligat să facă, fără a se lăsa înăsprit de natura 
profesiunii sale”. Ar fi vrut ca ea să fi spus acest lucru la 
comemorare. 

— Pentru Chip! Peter ridică paharul cu coca-cola. 

De la începutul tulburărilor nu-l mai văzuse bând, ceea 
ce o făcu să-şi amintească că o judecase greşit pe Mary. 
Vicky ridică şi ea paharul în amintirea lui Chip, dar băutura 
era caldă deoarece frigiderul şi aerul condiţionat nu mai 
funcționau, iar meseriaşii erau foarte rari în Causeway Bay. 
Aici, în Adăpostul contra taifunului îşi găsiseră refugiu o 
adunătură patetică de femei, bărbaţi şi copii care se 
târguiau cu pescarii Tanka pentru a-i scoate din Hong Kong. 

Ei ofereau aur, jad, secrete de computer software, fete, 
băieţi, neveste. Nimeni nu ştia încotro s-o ia, singura lor 
dorinţă era să plece cât mai departe înainte ca Armata 
Roşie chineză să ocupe străzile. Potrivit zvonurilor care 
circulau în Hong Kong, Vietnamul îi va refuza pe refugiaţi, 
drept represalii pentru felul cu care fuseseră trataţi propriii 
lor refugiaţi în Hong Kong, la sfârşitul anilor '80. Singapore 
nu va prelua decât muncitori calificaţi, sub treizeci de ani 
decişi să renunţe la cantoneză în favoarea mandarinei, 
limba oficială guvernamentală, iar oamenii mai în vârstă 
vor fi returnaţi. Australia trimitea vase dar acestea nu mai 
ajungeau niciodată. De fapt, doar puţini pescari Tanka erau 
interesaţi în transportul refugiaților contra plată pentru că 
şi ei aveau propriile lor familii pentru care se temeau. 

În ziua în care Chip fusese ucis, Vicky, încă zdruncinată 
de moartea lui Steven, se gândi să renunţe şi să plece. 
Peter, stimulat de Mary, reuşise să obţină permisiunea 
guvernului pentru echiparea cu scaune pentru pasageri a 
avioanelor MacF, iar munca febrilă ce a urmat îi abătu 
gândul de la plecare. Toată lumea la MacF lucra câte 
douăzeci de ore pe zi pentru transportul expatriaţilor şi al 
oamenilor de afaceri străini în afara oraşului asediat. 


Toată această agitaţie continuă până în ziua în care o 
sumedenie de familii chineze înfricoşate, cu boccelele în 
spinare, dar fără bilete şi viză, blocară complet podul care 
ducea spre aeroport. Atunci Vicky află direct cât de serios 
era alarmată China de situaţia dezastruoasă în care se afla 
Hong Kong-ul din cauza Răsturnării. Domnul Wu de la 
Comitetul muncii pentru străinătate îi telefonase personal 
anunţând-o că, mulţumită intervențiilor lui, feribotul MacF 
Lantau-Central a primit autorizaţia de funcţionare şi astfel 
că într-o oră putea începe transportul. 

Vicky primea comunicările de pe /nverness, într-o 
magazie rechiziţionată de la club. Începuse transportul 
pasagerilor de la Central şi Kowloon la aeroport, bineînţeles 
doar a celor care îşi procuraseră bilete şi vize. Populaţia 
Tanka şi din Causeway Bay profita şi ea de această 
înlesnire. Joncile şi sampanele lor treceau prin faţa terasei 
Clubului de lahting, făcând naveta între adăpost şi insula 
Lantau. HONG KONG'S DUNKIRK insera anunţul în ediţia 
internaţională a ziarului London Sun, care se afla pe una din 
mesele barului; Vicky îl împături şi începu să-şi facă vânt cu 
el. Înaintea apariţiei aerului condiţionat şi a medicinii 
moderne, gweilos din vechiul Hong Kong îşi construiau 
locuinţele la înălţime, pe Victoria Peak, în căutarea brizei 
răcoroase şi pentru a se depărta de terenurile mlăştinoase 
nesănătoase. In situaţia creată în aceste ultime zile ale lui 
iunie 1997 era mult mai confortabil şi sigur să te afli la 
nivelul mării, în apropierea unui vas. Îl trimise pe Peter în 
căutarea cheii de la cabina goeletei lui Chip Tasmanian 
Devil. Chip nu mai avea rude apropiate la Hong Kong, pe 
când ea, Peter şi Mary puteau folosi oricând mica, dar 
robusta sa ambarcaţiune. Mama ei cu care comunicase prin 
radio de două ori de când plecase, se afla în siguranţă în 
mijlocul Oceanului Pacific. 

Soarele începuse să apună şi cerul se acoperi cu un văl 
vineţiu, cu excepţia zonelor în care coloanele de fum mai 
pluteau încă în atmosferă. La club se bea, însă Vicky se 
rezumase la cola. Ea nu se îndoia că Două-Cărări Wong se 
afla în spatele tulburărilor şi îşi scormonea mintea în 


speranţa găsirii unei căi de a ajunge în cercul intim al lui 
Tang. 

O joncă Hakka din Adăpostul contra Taifunului Yau Ma 
Tei din Kowloon venind spre Causeway Bay se opri la docul 
sampanelor. „lisuse Christoase!” strigă un bancher beat 
care se refugiase la club, „ticălosul ăla a pornit tot 
tărăboiul”. 

Oaspetele său, un jurist la pensie la fel de beat şi pus pe 
gâlceavă îi ripostă: „Dacă vă referiţi la acel domn, sir, 
trebuie să vă informez că din întâmplare este câştigătorul 
cursei În jurul Insulei şi membru al acestui club. Bună 
seara!” 

— Aici, Alfred! Vino să bei ceva! 

Alfred Ching, îmbrăcat într-un costum răcoros se 
apropie de terasă cu un aer degajat. 

— Mulţumesc, dar sunt grăbit. Ai văzut-o cumva pe 
Victoria Mackintosh? 

— Tinerii ăştia prea se spetesc cu munca, bodogăni 
bancherul. 

Vicky se ridică şi văzându-l pe Alfred, îl strigă. 

— Ai făcut rost de un fax ca lumea? 

— Mi-am înjghebat biroul în pivniţă. 

— Eu lucram la restaurantul părinţilor mei; ne-au tăiat 
curentul. Mi-am închipuit că pot încerca la club. Privi 
împrejur, se apropie de ea şi o sărută pe obraz şoptindu-i: 

— Ştii, cumpăr Cathay Tower? 

— Din nou? 

— Aveam investitori serioşi care vor să-l cumpere la 
preţul de două miliarde; azi pot să-l iau cu opt sute de 
milioane, când el valorează cel puţin un miliard şase sute. 

— Alfred, dar azi mor oameni pe stradă. 

— Excelente vremuri pentru afaceri. 

— Şi cine te mai susţine acum? 

— Bănci canadiene şi din New York. S-a dovedit că 
Două-Cărări Wong a încercat să-mi dea peste cap şi alte 
câteva afaceri. 

— Cum naiba i-ai convins, când n-au decât să deschidă 
televizorul şi să ne vadă în ce hal am luat foc? 


— l-am făcut să înţeleagă că au să-şi dubleze banii. 

— Şi dacă greşeşti iar? 

— Dacă am dreptate înseamnă că sunt un om făcut. 
Lasă-mă să folosesc aparatul tău. 

Vicky îl conduse prin bar, apoi coborâră nişte trepte 
spre o încăpere unde erau depozitate lăzi cu whisky şi gin. 

— Te deranjează dacă asist şi eu? 

— Te rog! Sper ca nenorocitele astea de linii să 
funcţioneze. 

Vicky se postă în spatele lui în timp ce el forma numărul 
direct cu New York-ul; acolo era opt dimineaţa. Spre 
surprinderea ei cineva răspunse imediat şi Alfred începu să 
turuie ca o mitralieră; convorbirea se întrerupse însă brusc; 
ea era mai puţin atentă la cuvinte, cât la tonul lui. La cel de 
al treilea apel, constată că Alfred nu era nici ţicnit şi nici nu 
se prefăcea, dar mai avea o cale lungă până la încheierea 
afacerii. 

Formând numărul pentru a patra oară, Alfred îşi întoarse 
capul să-i sărute vârfurile degetelor care se odihneau pe 
umărul lui. Ea se retrase puţin surprinsă, dar îşi strecură 
degetele celeilalte mâini prin părul lui. 

— Nu ţi se întâmplă să cunoşti pe cineva din cercul lui 
Tang? 

— Nu... imediat. 

— Vorbesc serios, Alfred. 

— Da, şi eu sunt serios, nu cunosc pe nimeni, regret. 

— Să-i spun chelnerului să-ţi aducă o gustare? 

— Da, ceai, mulţumesc. Alfred o sărută brusc. 

Apoi, Vicky urcă pe terasă. Peter se întorsese şi era cu o 
altă coca-cola în faţă; îi strecură cheia lui Chip. 

— l-am spus administratorului că vrei să faci un inventar 
pentru familia lui Chip. Nu părea prea convins, dar mi le-a 
dat în cele din urmă. 

— Mulţumesc! Vicky se aşeză pe un scaun. Deşi Alfred îi 
mai ridicase moralul, se simţea tot apăsată de griji şi 
temeri. Avea impresia că stătea pe un butoi cu pulbere 
datorită dovezilor de şantaj ale tatălui său. Din păcate nu-i 
foloseau la nimic atâta timp cât nu le putea înmâna lui 


Tang. 

— Unde vom fi oare în ziua Răsturnării? întrebă Peter 
retoric, pentru a nu ştiu câta oară. 

Wally Hearst ieşea din bar pe terasa luminată de câteva 
lampioane portocalii şi privea în jurul său. 

— Hei, Wally! Vicky îi făcu semn negustorului. Ce faci 
aici? Credeam că eşti la Beijing. 

Americanul mai privi o dată în dreapta şi în stânga, 
îngenunche lângă scaunul ei şi îi şopti pe un ton 
conspirativ: 

— Am crezut că e cazul să ştii, Tai-Pan, că Tang vine în 
oraş. 

— Ce? 

— Are intenția să intervină personal în potolirea 
tulburărilor şi va organiza o mare adunare anti-rebeliune, 
pentru sindicate, în Mong Kok. 

— Cum îţi imaginezi că va reuşi? 

— Acest om din popor a promis tovarăşilor lui cantonezi 
că viaţa post '97 în Hong Kong va fi cu totul alta dacă va 
veni el la putere. Oamenii îl iubesc şi au încredere în el. Ştii 
că este fiu de pescar, un nume autentic din cele „100 de 
Vechi Nume”. 

— Peter, ia ascultă aici ce spune Wally. 

Obsedat de a nu se deconspira, Wally mai privi o dată în 
jur să se asigure că informaţia lui nu va fi auzită de Mary şi 
repetă ce-i spusese lui Vicky. 

— Îndată ce Tang aterizează va încerca să-i urnească pe 
ticăloşii ăia care au blocat podul către aeroport. Dacă 
reuşeşte să-i trimită acasă şi să deschidă aeroportul, cel 
puţin vom intra în normalitate; urmează apoi adunarea de 
la Mong Kok. 

Peter şi Mary schimbară priviri nedumerite. 

— Doar dacă Chen nu l-a trimis pe Tang într-o ultimă 
încercare de a salva Răsturnarea - ceea ce mă îndoiesc. E 
de presupus că Chen nu-l va putea debarca pe Tang dacă 
China va constata că el a adus liniştea în Hong Kong. 
Intrebarea este cât de bine şi-a acoperit el spatele la 
Beijing, spuse Peter. 


— Ce crezi că l-ar putea opri pe Chen să se 
descotorosească de Tang? Doar ştii că, în ultimii şase ani, ei 
au debarcat trei lideri de partid. 

— Intr-adevăr, l-ar putea suprima şi probabil că ar fi 
trecut la fapte dacă Tang nu ar mai fi avut şi alţi aşi în 
mânecă, răspunse Hearst privind semnificativ spre Vicky, 
care se întreba cum şi unde să-l abordeze pe Tang în Hong 
Kong. 

Wally părea că-i citise gândurile şi-i şopti foarte încet la 
ureche. Mi-ai cerut mai de mult să te pun în legătură cu 
Tang, însă atunci n-am putut; acum pot. 

— Poţi? Cum? 

— Am legături cu oamenii care-l păzesc. În Mong Kok te 
pot ajuta să ajungi aproape de el. 

— Cât de aproape? întrebă ea, imaginându-şi mulţimea 
care-l asalta. 

— Chiar lângă el. Garantez. Wally dădu uşor din cap în 
direcţia barului unde frumoasa lui soţie se afla în centrul 
atenţiei unui grup de bărbaţi. Ea îi răspunse cu un zâmbet 
cu licăriri de satisfacţie în ochii ei albaştri datoraţi lentilelor 
de contact. Ling-Ling, soţia mea, spuse Wally cu mândrie, 
are un văr în personalul de pază a lui Tang. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai de mult, explodă Vicky. 

— Nu ştiam, în general nu discut afaceri acasă şi ea nu 
e decât un copil. 

— Poate ar trebui s-o faci, ea pare să aibă legături mai 
strânse cu cei din anturajul lui. Bine! Când soseşte Tang? 

— Mâine. Te duc eu la el, restul te priveşte. 


35 


— Paşaportul! 

Vivian avea pregătit paşaportul ei britanic de Hong 
Kong şi documentele de călătorie care-i dădeau dreptul să 
locuiască doar în Hong Kong. 

— Unde v-aţi născut? 

— În China, în provincia Guangdong. 

— Aici spune că în Hong Kong. 

— Sunt refugiată. 

— Luaţi loc. 

— E vreo problemă? 

— Veţi fi chemată când vă va veni rândul. 

— Viza mea este valabilă. Îmi vizitez mama care este 
rezidentă în Toronto. 

— Aşteptaţi-vă rândul. 

Era încă ameţită după călătoria cu avionul, ce i se 
păruse  interminabilă.  Dormise puțin, nevrând să 
prejudicieze sănătatea copilului cu pilulele de dormit pentru 
călătorii transoceanice. Sperând că aşteptarea ei nu avea 
să fie prea lungă, intră în sala de tranzit puţin primitoare a 
aeroportului din Vancouver. Unei bătrâne cu un aer plictisit 
şi resemnat i se făcu milă de ea şi îi cedă locul. 

— Când aştepţi copilul? 

— In două săptămâni. 

Vivian îl convinsese pe un vechi prieten de la Compania 
Cathay Air să intervină pentru a fi scutită de restricţiile de 
zbor pe distanţe lungi impuse femeilor în stadiu avansat de 
sarcină. 

— De când aştepţi? 

— De trei zile. 

— Au început să fie mai severi şi nu se poartă deloc 
amabil; sunt numeroşi aceia care încearcă să obţină 
intrarea şi mulţi îşi falsifică documentele. 

Vivian aştepta deprimată în scaunul ei de plastic. În 
afaceri, administraţia MacF îşi propusese să menţină 


anumite plafoane şi se gândea că de câţiva ani avusese 
parte de condiţii de călătorie destul de vitrege. Nu se putea 
plânge că fusese tratată cu asprime pentru statutul ei de 
imigrantă, nici chiar pe aeroportul Heathrow, care era 
renumit pentru ostilitatea sa faţă de călătorii asiatici. 
Privirea ei o întâlni pe cea a bătrânei cocoţată pe un 
geamantan şi îşi zâmbiră uşor, un zâmbet golit de orice 
speranţă. Dintr-o dată se simţi atât de chinezoaică şi atât 
de departe de casă. Una era să pleci peste graniţă pentru 
afaceri şi cu totul alta când o sală de tranzit devenea casa 
ta, iar Dumnezeul tău - oficialul cu ştampila. 

După douăsprezece ore de şedere îşi dădu seama că, de 
fapt devenise o apatridă. Aparatele de televiziune 
împrăştiate prin sala mohorâtă, iniţial nu funcționau, apoi, 
brusc, toate începură să meargă. Urmărea ştirile din Hong 
Kong şi era şocată să constate felul în care degeneraseră 
tulburările. Toate unităţile de poliţie fuseseră înfrânte şi 
numărul morţilor era în creştere. Îşi petrecu noaptea privind 
imaginile tulburătoare transmise prin satelit de CNN. Dar 
ceea ce devenea mai alarmant decât tulburările, era 
tăcerea oficială de pe Continent. 

In decursul anilor, ea învățase că în perioadele de criză, 
atunci când Beijingul tăcea, China se confrunta în interior 
cu probleme grave. Acum însemna că linia dură a lui Chen 
şi reformatorii lui Tang se confruntau aprig în culise, 
ducând o bătălie acerbă pentru obţinerea controlului 
armatei şi al partidului. Doar Dumnezeu şi Cerul puteau să 
ocrotească lumea până ce una din facţiuni avea să triumfe. 

Epuizată, adormi pe o pătură ce îi fusese dată împreună 
cu o cărticică de rugăciune, de o voluntară din Armata 
Salvării. In dimineaţa următoare, aceeaşi tânără fată îi 
aduse o cană cu cafea pe care nu o putu înghiţi. 

Când Vivian auzi vocea plictisită a funcţionarului care-şi 
croia drum spre sala unde erau reţinuţi tovarăşii ei de 
suferinţă, îşi dădu seama că situaţia nu se va îmbunătăţi cu 
nimic dacă nu-şi va lua soarta în propriile sale mâini. 
Observă un singur telefon în funcţiune şi se aşeză la rând 
căutând fise şi agenda ei cu telefoane. 


În aceeaşi după-amiază îşi angajase un avocat care 
credea că va putea urgenta lucrurile, având în vedere 
iminenta naştere a copilului. Noaptea, la circa treizeci şi 
şase de ore după aterizarea ei la Vancouver, avocatul sosi 
fluturând o hârtie. „Ai aprobare de intrare de cel puţin o 
lună. Orice s-ar întâmpla, copilul tău se va naşte canadian”. 

— Canadian! Orice s-ar întâmpla, copilul ei va avea un 
cămin, acum când se despărţise de China ei şi de Marea 
Britanie a lui Duncan. 

Împingând căruciorul cu bagaje ieşi în noaptea rece; se 
opri şi inhală aerul proaspăt. O siluetă uriaşă se ivi din 
întuneric şi ea se dădu înapoi, înainte să-l recunoască pe 
Ma Binyan. Vechiul ei prieten părea secătuit de puteri, în 
contrast cu eleganța îmbrăcămintei oamenilor ce se 
grăbeau spre terminal, hainele lui erau ponosite; ochii însă 
încă îi scăpărau de înflăcărare. Oricare ar fi fost necazurile 
lui, ea se gândea, cu oarecare compasiune, că elnu va 
renunţa niciodată să lupte. 

— Ce faci aici? 

— Trebuie să ne întoarcem. 

— Dar eu nu mă pot întoarce. 

— Tang vine la Hong Kong să pună capăt tulburărilor. 

Era luată prin surprindere de veştile cu adevărat 
electrizante, dar după un moment de reflecţie îi spuse: 

— O manevră fără de speranţe, nu crezi? 

— El e disperat. 

Uriaşul nordic se aplecă peste un stâlp blocându-i calea. 

— Două-Cărări Wong şi-a făcut mişcarea. 

— Ce mişcare? 

— Două-Cărări i-a trimis vorbă lui Chen prin Wu, de la 
Comitetul muncii pentru străinătate, că va opri tulburările 
dacă Chen îl numeşte guvernatorul unui stat-oraş autonom 
- Hong Kong. 

— Vipera! 

— Ce ironie, încercă Ma Binyan un zâmbet. Noi speram 
într-un stat - oraş de ani de zile, iar el se va plimba prin 
Hong Kong ca pe propria lui moşie. 

— Cum crezi că poate opri tulburările? 


— Două-Cărări are o tactică mai bună decât Tang 
pentru asemenea situaţii pentru că poate mobiliza 
Societăţile. Câţi răzvrătiți ar îndrăzni să se opună Triadelor? 

— Ai dreptate. 

— Ascultă, Vivian, dacă nu-l oprim pe Două-Cărări 
Wong, el va transforma Hong Kong-ul într-o tablă de şah pe 
care va juca cum va dori, la fel ca Banda Verde în 
Shanghai. Asta se va întâmpla. 

Vivian privi în jur. Un aeroport obişnuit, al unui oraş mic, 
asemenea multora din lume, însă liniştit. Tot ce trebuia să 
facă era ca pruncul ei să se nască în Canada şi să aibă o 
viaţă sigură, să nu depindă de speculaţiile politicienilor. 

— Tu n-ai nevoie de mine. la-o pe Victoria Mackintosh şi 
du-o la Tang. 

— Chiar crezi că băteam atâta drum să te caut în 
Canada, dacă puteam să fac de unul singur treaba asta? 
Tang a renunţat la mine, dar pe tine ar vrea să te vadă, 
sunt sigur. 

— Eu nu sunt atât de sigură. 

— Tu ai mijloacele tale de a-l aborda. 

Da, îi avusese pe vânătorul din piaţa de animale 
sălbatice din Mong Kok şi pe femeia din Shanghai. 

— Nu, spuse ea, simțindu-se responsabilă faţă de copil 
şi de jurământul pe care-l făcuse. Măcar de-ar fi fost 
singură, fără alte obligaţii. Nu, nu mă întorc. În câteva zile 
voi naşte. Nu vreau să risc. Îmi pare rău. Încercă să plece, 
dar Ma îi bară din nou drumul. Lasă-mă să plec, vei găsi tu 
o altă cale. 

— Nu există alta. 

Palmele îi alunecară pe burtă într-un gest protector. Se 
întreba dacă nu cumva în încercarea de a fi o mamă mai 
bună decât fusese mama ei, repeta aceeaşi greşeală, în 
altă variantă? Tatăl ei fugise din China ca să-i asigure o 
viaţă mai bună; acum ea fugea pentru a-i asigura copilului 
securitate. Oare nu dezertaseră amândoi de la îndatorirea 
faţă de China părăsind-o când ea avea cea mai mare 
nevoie de ei? 

Se simţi datoare să apere memoria tatălui ei. El nu 


avusese de ales. Nu avea cum să lupte contra Gărzilor 
Roşii, dar ea... ea deţinea o oarecare putere undeva în 
lumea asta. Ea părăsise un avion turboreactor şi nu apa 
mării împânzită de rechini. Şi asta însemna ceva. 

Simţi copilul  mişcând.  Copleşită de sentimentul 
vinovăţiei, sfâşiată, ea îi repetă hotărârea. Apoi, cu un aer 
de neputinţă, îi spuse: 

— La revedere, bătrâne prieten. Nu te pot ajuta. 

Vivian încercă să se depărteze, dar Ma Binyan reţinu cu 
fermitate căruciorul şi îi spuse cu blândeţe controlată: 

— Ştii, Tang te-ar putea numi pe tine guvernatorul Hong 
Kong-ului, dacă-l ajuţi să-l înlăture pe Chen. 

— Te-ai scrântit? Cuvintele îi ţâşniră involuntar în 
engleză. 

— Tang mi-a vorbit despre acest lucru când ne-am 
văzut ultima oară la Shanghai, pe Jonca Roşie, chiar după 
ce ai coborât pe țărm. Spunea că opţiunea sa pentru 
următorul şef executiv al Hong Kong-ului va fi senzaţională, 
o alegere care să transpună în fapt intenţia Chinei de a 
întoarce spatele vechilor promisiuni pe care le-am făcut 
prea adesea Vestului. Numirea unei femei de afaceri 
prospere, cu legături comerciale chineze în Beijing şi 
Shanghai, care să servească drept ureche noului premier, 
ar avea darul să convingă Vestul că poate investi în deplină 
siguranţă în Hong Kong. 

— Prostii! Ideea e absurdă. El nu va alege niciodată o 
femeie. Şi chiar dacă o va face, nu va fi atât de tânără ca 
mine. Poate vreo figură impunătoare ca Dame Lydia sau 
Selina Chow, spuse ea la întâmplare, amintind numele a 
două femei care marcaseră viaţa politică şi de afaceri a 
Hong Kong-ului, nu o femeie însărcinată, necăsătorită, de 
numai treizeci de ani... 

— Dar Tang însuşi este tânăr, adu-ţi aminte. Şi Hong 
Kong-ul este un oraş tânăr. Acolo, după patruzeci de ani 
eşti bătrân. Tang spunea că guvernatorul său va trebui să 
fie un om de afaceri, care să fi locuit de multă vreme în 
Hong Kong, ca tine, tânără, inteligentă şi tenace, ceea ce... 

— Nu te hazarda în aprecieri numai pentru a mă 


determina să ajut China. 

— Eu nu spun decât ceea ce am auzit. 

— Dintre toţi, tu ar trebui să mă cunoşti cel mai bine. 

Se simţea trădată de Ma. Era ca şi cum el îi nega toată 
lupta ei pentru o nouă Chină, toate riscurile pe care şi le 
asumase. 

— Tu ştii prea bine ce greu mi-a fost să abandonez şi 
mă doare aluzia ta că sunt o ambițioasă. 

— Eu nu-ți spun decât cuvintele lui Tang. În ce priveşte 
ambiția ta, niciodată nu m-am îndoit de ea - pentru China, 
vreau să spun. 

— Tatăl meu nu a deţinut o funcţie înaltă în Partid, cum 
e cazul tatălui tău, Binyan, îi replică Vivian, cu aceeaşi 
maliţiozitate. Tu nu ai dreptul să-mi aduci aminte de 
îndatoririle mele faţă de China. Pentru tine, toate astea au 
constituit o joacă. 

— Tatăl meu nu a fost un om cu principii ca al tău. Eu 
însumi a trebuit să descopăr care-mi sunt îndatoririle. Am 
preluat drept bune valori pe care, în majoritate, nu le-am 
agreat niciodată. 

— Imi pare rău, nu pot şi în afară de asta nu sunt făcută 
să fiu guvernator. N-am calificarea necesară, n-am 
îndemânarea şi capacitatea administrativă şi nici aptitudini 
politice. Comunitatea afaceristă va vedea în opţiunea 
Chinei pentru persoana mea un semn de rău augur. 

— Tang te-a verificat, insistă Ma. El a fost impresionat 
de felul cum i-ai condus campania lui Allen Wei în Legco. 

— Ei bine, spune-i lui Tang că menţinerea lui Allen Wei 
este cel mai bun pariu pentru asigurarea Comunităţii 
internaţionale afaceriste. În ce priveşte discuţia referitoare 
la numirea guvernatorului, asta este o născocire de-a ta. 
Tang ar putea desemna o femeie ca mine în Consiliul 
legislativ, dar nu ca guvernator, nu ca şeful executivului. 

Ma Binyan se agăţă de şansa pe care i-o oferise Vivian. 

— Atunci de ce nu-i ceri un loc în Consiliul legislativ? 

Vivian ştia că acest student întârziat ar spune orice ca s- 
o convingă să se întoarcă. Era isteţ şi în plus, un mincinos 
înveterat, ceea ce îl şi ajutase să supravieţuiască. Acum ea 


reprezenta ultima lui şansă de a recâştiga încrederea lui 
Tang. Ştia prea bine toate acestea. Dificultatea consta în 
aceea că nu-şi dădea seama cât adevăr exista în ce-i 
spunea. 

— Redă-mi exact cuvintele lui Tang! 

— Tang spunea, şi îl citez: „voi da Hong Kong-ului o 
femeie din Shanghai...” 

Inima ei începu să-i bată mai tare. O răspundere pe care 
ea şi-ar putea-o asuma... puternic ancorată în guvern, 
sprijinită de legături directe, personale... până la cele mai 
înalte consilii din Beijing... lucruri pe care ei toti le-ar putea 
înfăptui... lucruri care vor aduce schimbări benefice în noua 
eră ce se deschide în faţa Chinei... 

— Desigur, spuse Ma Binyan, în primul rând Tang va 
trebui să-l înlăture pe Chen din funcţia de premier, dar 
pentru a face acest lucru are nevoie de tot sprijinul nostru. 

— Desigur! 


36 


Wally Hearst transpira abundent din cauza zăpuşelii, dar 
şi de frică, în timp ce se străduia să distingă /nverness MacF 
printre şirurile de jonci şi sampane care ieşeau şi intrau în 
Adăpostul din Causeway Bay. 

— Ai materialul? 

— Ce material? 

— Ceea ce vrei să-i predai lui Tang, se bâlbâi el. 
Spuneai că ai de gând să inaugurezi hotelul Expo şi îmi 
închipuiam că vrei să-i dai ceva în schimb, nu-i aşa? El fixă 
sacoşa de pe umărul ei. 

Vicky sesiză acest lucru şi instinctiv îşi puse mâna pe 
pandantivul ei cu dragon. Neastâmpărul şi nervozitatea 
negustorului american îi inducea o stare de încordare. 

— Potoleşte-te, Wally, nu vom părăsi vasul dacă situaţia 
nu e sigură. 

— Îmi pare rău, dar gloata mă înnebuneşte. Uneori mă 
întreb cum de m-am băgat în afacerea asta. 

Ochii alunecoşi ai soţiei lui o iscodeau într-un mod 
supărător. Vicky îşi zise că aprecierea tatălui ei cu privire la 
mintea lui Ling-Ling fusese mult prea generoasă. Se întreba 
dacă Hearst îşi dă seama cu cât dispreţ îl trata fata. 

Pe Vicky o scosese din sărite cu trăncăneala ei despre 
vitejia lui Tang, manevra iahturilor în adăpost, zvonurile 
despre invazia Armatei Populare de Eliberare şi laşitatea 
rebelilor care meritau să fie împuşcaţi, cu excepţia liderilor, 
care mai întâi trebuiau torturați. Toate acestea erau 
debitate cu o oarecare naivitate şi exuberanţă care ar fi 
fost aproape încântătoare într-o zi oarecare. Dar acum când 
fumul se înălța în jurul portului, /nverness întârzia şi 
manevrele vaselor la gurile adăpostului erau îngrijorătoare, 
Vicky i-ar fi dat bucuroasă un brânci peste docul 
sampanelor, dacă n-ar fi existat vărul ei din garda lui Tang. 

— lată-l pe /nverness! strigă Ling-Ling şi-l sărută plină 
de efuziune pe Wally, aplecându-se la urechea lui, ceea ce 


avu darul să-i înmoaie genunchii negustorului între două 
vârste. 

Vicky îl deviase pe /nverness din naveta lui către 
aeroport pentru a-i traversa dincolo, la Kowloon, la 
Adăpostul contra taifunului Yau Ma Tei, unde avea să-l 
intercepteze pe Tang Shade, în drumul lui către adunarea 
preconizată. Lungul vas dragon alunecă printre jonci şi intră 
în adăpost unde se opri, săltând, la docul sampanelor. 
Manevra lui Ah Chi era demnă de toată lauda, întrucât 
culoarul era foarte strâmt, iar oamenii echipajului 
preocupaţi să schimbe ultimele noutăţi cu conducătorii de 
sampane. 

— Nu-l lega încă, strigă Vicky, în timp ce el apropia 
vasul, pentru că observase ceea ce lor le scăpase: o bruscă 
mişcare în masă a joncilor către gurile adăpostului. Nu 
existau decât două deschideri prin dig şi acelea înguste, 
câte una la extremităţi, ceea ce nu permitea în nici un caz 
ieşirea rapidă în larg a tuturor vaselor, dacă un zvon ar fi 
băgat groaza în proprietarii lor. 

— Hai, sus, Wally! Să mergem! Oamenii echipajului îi 
ajutară să urce la bord: întâi urcă supraponderalul Wally, 
urmat de Ling-Ling care se avântă în braţele întinse, apoi 
Vicky care strigă: Haide, Ah Chi! Cu toată viteza! lute, iute! 

Ah Chi acţionă motoarele în plin îndreptând pupa spre 
gurile adăpostului, împroşcând joncile învecinate. Apariţia 
siluetei lui /nverness care plonjă între două jonci masive 
băgă spaima într-o a treia ce tocmai ieşea şi o făcu să 
ţâşnească prin deschizătura digului. Ah Chi mânuia atât de 
repede roata cârmei încât nu i se mai distingeau spiţele. 
După o uşoară înclinare pe o parte, vasul porni cu toată 
viteza înainte. In secunda următoare apăru o şalupă-turbină 
care se îndrepta spre Kowloon cu puternice şuierături de 
sirenă. 

— Hei, Vickyyy! 

Se întoarse şi rămase un moment mută de uimire. 

— Vivian! 

În spatele amantei tatălui ei se afla Ma Binyan. 

— Ce-ţi face capul? o întrebă el rânjind. 


Vicky nu-l băgă în seamă. 

— Vivian, ce faci aici? 

— Vin direct de la aeroport, speram să-ţi văd vasul la 
Club. 

— De ce? 

— Am venit să te duc la Tang. 

— Mă duce Wally Hearst. 

— Wally? 

— Exact, spuse Hearst. Mergem să-l interceptăm la 
Adăpostul Yau Ma Tei. Ling-Ling cunoaşte pe cineva din 
garda lui. 

Vivian o privi cu suspiciune pe Ling-Ling, apoi i se 
adresă lui Vicky: 

— Vreau să-ţi fiu de folos. _ 

— Înţeleg, dar s-au luat deja măsurile cuvenite. În afară 
de asta, pe Tang îl urmează o gloată imensă şi în nici un 
caz n-ar trebui să ajungi în mijlocul ei în situaţia ta. 

— Mulțimea l-a oprit încă de la pod, explică Wally; 
urmează să le vorbească oamenilor şi apoi uniunilor 
sindicale. 

— Îmi asum riscul, spuse Vivian cu răceală. 

Vicky încercă să-i prindă privirea, dar nu reuşi; 
amândouă se gândeau la acelaşi lucru. Dacă Vivian o va 
duce la Tang, ea va câştiga încrederea şi aprecierea lui; 
dacă Vicky îi va înmâna personal dovezile tatălui ei, Tang o 
va privi ca pe un instrument al prăbuşirii lui Chen şi al 
salvării sale. Pentru Vicky ar fi fost şansa vieţii sale să 
devină „vechi prieten” al noului premier, situaţie ce avea să 
netezească calea sutelor de negocieri ale lui MacF şi 
ştergerea stigmatului cu care era marcată orice gweipo 
britanică. 

Wally Hearst îşi dădea foarte bine seama că şi el avea 
de câştigat şi îi arunca priviri ostile lui Ma Binyan. 

— Totul este stabilit, Viv. Liderul de partid mă aşteaptă 
pe mine şi pe Ling-Ling să i-o prezentăm şi să garantăm 
pentru Tai-Pan-ul nostru. 

— lartă-mă, dar îndrăznesc să spun că liderul de partid 
Tang doar mie mi-ar îngădui să garantez pentru Tai-Pan, 


întrucât în repetate rânduri mi-a cerut să o introduc la el. 

— Necazul este, spuse Hearst, că pentru a ajunge la 
Tang trebuie să treci printre gărzile sale şi Ling-Ling este 
singura care poate străbate. 

— Noi nu vom avea nici o problemă să pătrundem de 
îndată ce Tang ne va vedea, insistă Vivian. 

— Dar cum crezi că te va vedea, ripostă Hearst, în 
mulţimea uriaşă de lucrători? Crede-mă, Viv, noi avem 
mijloace mai sigure să pătrundem. 

— Vicky, pot veni şi eu cu tine? întrebă Vivian. 

— De ce te-ai întors? o întrebă Vicky. 

Vivian îi privi pe Hearst, apoi pe Ling-Ling care 
urmăreau înfriguraţi schimbul lor de cuvinte. 

— Două-Cărări Wong şi-a făcut mutarea şi acum cel mai 
important lucru este să-l împiedicăm să mai întreprindă 
ceva. 

Vivian nu-i scăpă din priviri pe Hearst şi pe soţia 
acestuia. Când îi deveni clar că ei nu vor ceda şi Vicky nu le 
va ordona să părăsească vasul, i se adresă lui Vicky cu o 
duritate pe care n-o mai etalase niciodată. 

— Două-Cărări Wong i-a cerut vechiului nostru prieten, 
domnul Wu şi altor câţiva să-i contacteze pe unii din 
„adevărații vechi prieteni” ai premierului Chen în vederea 
încheierii unui târg. 

— Ce târg? 

Vasul se apropia de Kowloon ocolind terminalul pustiu 
de la World Oceans, îndreptându-se apoi spre ţărmul de 
vest al peninsulei. 

— Missy! strigă Ah Chi de la timonă. Tai-Pan! Cu 
cealaltă mână el ţinea un walkie-talkie. Tang nu duce la Yau 
Ma Tei. 

— Pe toţi dracii, atunci unde? 

— La adunarea de la Mong Kok. 

— Comunică maşinii să ne aştepte la chei. 

— Ce târg? o întrebă ea pe Vivian. 

— Două-Cărări Wong s-a oferit să oprească tulburările. 

— Cum poate el opri tot tămbălăul ăsta? Nimeni nu ştie 
cum, nici chiar Tang. 


— Probabil că el a pus la cale majoritatea lor, interveni 
Ma Binyan şi cine ar îndrăzni în Hong Kong să i se opună 
dacă Triadele lansează vestea că îl sprijină? Societăţile 
secrete sunt bucuroase să-l sprijine pentru că şi ele vor 
înflori sub Două-Cărări Wong. 

— Ce înţelegi prin sub Două-Cărări Wong? 

— În schimbul opririi tulburărilor, răspunse Vivian, va 
cere să fie numit guvernator al Hong Kong-ului ca stat-oraş 
independent. 

Vivian folosise termenul de stat-oraş în ziua primei lor 
întâlniri, pe Whirlwind, îşi aminti Vicky. În iulie, exact cu un 
an în urmă. 

— Un Hong Kong cu totul autonom, cu excepţia politicii 
externe, explică Vivian. Două-Cărări Wong va fi singurul 
conducător; cuvântul lui va deveni lege, poliţia - propria sa 
armată, întreg oraşul îi va aparţine. 

— Chen nu va accepta niciodată aşa ceva, interveni 
Wally. Chen nu va renunţa la Hong Kong. 

— China şi-a închis porţile încă din ziua masacrului din 
Beijing, pledă Vivian cu patos. Toate porţile, cu excepţia 
Hong Kong-ului. Chen şi linia lui dură nu vor accepta o 
schimbare reală, dar ei ştiu că au nevoie de Hong Kong, ca 
acesta să continue să fie poarta deschisă către Vest. Două- 
Cărări Wong a convins Linia Dură că îi va aduce înapoi pe 
oamenii de afaceri gwei/os de care China are nevoie pentru 
investiţiile Vestului. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. _ 

— Istoria se repetă, aşa a fost şi cu Shanghai-ul. In 
Shanghai, bandele corupeau poliţia şi intimidau muncitorii 
în favoarea oamenilor de afaceri străini. Acelaşi lucru se va 
petrece şi aici. Hong Kong va fi un oraş larg deschis şi 
fiecare îi va plăti pentru a-şi asigura protecţia, iar gweilos 
vor permite toate acestea atâta timp cât pot face afaceri 
nestingheriţi. 

— Beijingul a promis o singură Chină de la Eliberare. 
Cum poate lăsa Chen să-i scape Hong Kong-ul? 

— Vor învălui totul în limbajul lor clasic. Adu-ţi aminte, 
Vicky, când îţi spuneam că Vietnamul şi Coreea erau state 


vasale ale Imperiului Mijlociu? Vor să facă la fel şi cu Hong 
Kong-ul. Două-Cărări Wong se va „prosterna” în faţa 
„Împăratului”; el se va închina în faţa partidului şi a 
guvernului din Beijing, dar în realitate va conduce acest 
oraş ca pe propriul său domeniu. 

Vicky aprobă din cap, amintindu-şi că tatăl ei era 
convins că Două-Cărări Wong făcuse parte din Banda Verde 
care terorizase Shanghai-ul. 

— Imi închipui cât de atractivă poate părea această 
situaţie corporațiilor vestice. 

— Inainte să ţi se pară şi ţie atrăgătoare, spuse Vivian 
cu maliţiozitate, să nu uiţi ce loc deţii în inima lui. MacF 
poate la fel de bine să-şi închidă porţile şi să-i lase cheia în 
uşă. Sper să ai o vreme bună în Anglia, oricum mai bună 
decât am avut-o eu. 

— N-am să uit, însă mă tem că dacă tot ce spui e 
adevărat, atunci pentru noi toţi este prea târziu şi ceea ce 
am pentru Tang nu-i mai poate folosi. Două-Cărări Wong 
ne-a luat-o înainte. Tang nu va mai avea timp să facă 
cunoscute dovezile tatălui meu unui număr suficient de 
oficiali chinezi care să-l oblige pe Chen să demisioneze şi 
astfel în momentul în care vor înceta tulburările Două- 
Cărări Wong va deveni guvernator. 

— Chen nu va putea evita tulburările. 

— Dar spuneai că Două-Cărări Wong ar fi în stare. 

— Nu va putea opri tulburările din Hong Kong, din 
Beijing, din Canton, din Shanghai, din Chongqguing, din 
Chengdu. Tot ce trebuie să facă Tang este să transmită prin 
telex dovezile tale celor mai vârstnici din partid, din Biroul 
Politic al celor Cinci, dovezi conform cărora Chen şi banda 
sa au făcut să sângereze China ani de zile. Asta îl va 
distruge şi-l va da în seama tribunalului străzii. Cei mai 
vârstnici membri ai partidului îşi vor da pe loc seama că 
Chen trebuie să plece, în caz contrar China va exploda. 

Nu uita că răzvrătirea studenţilor din Piaţa Tien-An-men 
în 1989 s-a transformat într-o mişcare democratică 
naţională când poporul a aflat că clica guvernamentală a 
obţinut profituri de pe urma cedării drepturilor comerciale 


ale insulei Hainan japonezilor. Erau atât de furioşi, încât au 
uitat ce e frica. Astăzi situaţia este şi mai rea. Se vor ridica 
împotriva oricărei ţinte care va deveni cu adevărat clară. 
Seniorii partidului vor fi îngroziţi să constate cum îşi vor ieşi 
chinezii din minţi văzând Hong Kong-ul mistuit de flăcări. 

— Chen îi va măcelări. 

— Noi nu credem asta, răspunse Vivian. Armata încă nu 
şi-a revenit de la ultima confruntare. Comitetului celor Cinci 
îi va fi mai greu decât i-a fost lui Deng şi Li Peng să-i 
convingă pe generali că „stabilitatea” este mai mult în 
interesul lor, decât în sprijinul poporului chinez. 

— Poporul chinez va sângera din nou, dacă greşeşti, 
spuse Wally grav. 

— Hong Kong-ul sângerează deja. Atunci hai să-i punem 
garoul... Te mai întreb o dată, Vicky, pot veni şi eu cu tine? 
Poate vei avea nevoie de ajutorul meu. 

— Tai-Pan-ul este în siguranţă cu noi, spuse Wally. Nu-i 
aşa Ling-Ling? 

— Prea multă lume poate să-l sperie pe Tang, spuse 
Ling-Ling. O doamnă însărcinată e mai în siguranţă acasă. 

Viteza lui /nverness le permise să ajungă repede la 
adăpostul Yau Ma Tei. Aici joncile se învălmăşeau haotic la 
fel ca în Causeway Bay. Vicky îl îndrumă pe Ah Chi să 
acosteze în dreptul unui Land Rover parcat pe chei. Acesta 
purta steguleţe şi însemnele specifice presei. Fusese 
sustras de la Allen Wei împreună cu toate permisele de 
liberă trecere prin cordoanele poliţiei. Asta pentru orice 
eventualitate. Wally ar fi vrut să aranjeze el transportul, dar 
ea preferase să ia singură măsurile pe care le credea de 
cuviinţă. 

— Tang sau e curajos, sau e nebun, spuse ea, 
apropiindu-se din nou de Vivian, în timp ce şalupa făcea 
manevrele de apropiere de chei. Dacă Două-Cărări Wong 
va încerca să transforme adunarea lui Tang într-o altă 
rebeliune? 

— Hong Kong-ul este ultima şansă a lui Tang, spuse 
Vivian; el ştie că nu are nimic de pierdut. 

— Dar de propria lui securitate ce ai de spus? întrebă 


Vicky gândindu-se şi la securitatea lor în cazul în care 
mulţimea nu va mai putea fi controlată. _ 

— Oricâte defecte ar avea Tang, nu gândeşte astfel. In 
plus, poliţia a avut timp să se pregătească. Şi pentru ea ar 
putea fi ultima şansă. Te-ai hotărât, Vicky? Pot veni şi eu? 

— Prea multă lume, protestă Ling-Ling. 

— Nu ştiu cum va reacţiona mulţimea, spuse Wally; eu 
unul aş sta deoparte. 

Vicky nu era în stare să se gândească la ce-ar câştiga 
dacă ar lua-o, însă Wally şi Ling-Ling erau prea nerăbdători 
s-o înlăture pe Vivian şi asta îi dădea de bănuit. In China, în 
special, nu era bine să te coalizezi cu străinii împotriva 
familiei, iar Vivian Loh, în curând avea să devină o membră 
a familiei ei. În privinţa câştigării încrederii lui Tang, poate 
că ar fi fost mai bine să apară însoţită de amândoi - Vivian 
şi Wally - şi să-l lase pe Tang să decidă când ea, numai ea 
singură, îi va înmâna discheta optică a tatălui ei. 

— Vivian vine cu noi. 

Ling-Ling alergă îndată să telefoneze şi se întoarse cu 
vestea că Tang renunţase la vizita la Yau Ma Tei din motive 
de securitate. Liderul de partid urma să vorbească în faţa 
unei adunări a muncitorilor din construcţii, pe şantierul 
noilor cvartale de locuinţe, în apropierea căii ferate 
Kowloon-Canton. 

— Vă veţi întâlni într-o maşină a poliţiei, după ce-şi 
termină cuvântul. 

Se urcară în Land Rover. 

— Sugerez ca gweilos să stea între noi, spuse Ma 
Binyan. 

Vicky se plasă între el şi Vivian, iar Wally se aşeză în 
faţă, între şoferul chinez, un nepot al bătrânului Ping şi 
Ling-Ling. În timp ce Land Rover-ul ieşea din Adăpostul 
contra taifunului, reflectând asupra situaţiei, Vicky încerca 
să-şi mobilizeze toată energia pentru a acţiona 
corespunzător momentului. | se părea imposibil să ajungă 
atât de aproape de Tang, aşa cum îi promisese Ling-Ling. 
Vivian o ajută să-şi ascundă părul blond şi strălucitor sub o 
eşarfă. 


— Nu e cazul să-i provocăm pe băştinaşi, spuse Vicky 
iritată, ignorând zâmbetul lui Vivian. 

Zeci de mii de muncitori chinezi se îndreptau spre 
Waterloo Road care intersecta districtele Mong Kok şi Yau 
Ma Tei. Largul bulevard devenise un fluviu de maiouri şi 
cămăşi albe. Exista un culoar liber pentru poliţie, pentru 
vehiculele de urgenţă şi presă, deoarece întregul guvern al 
Hong Kong-ului dorea o bună publicitate. Cu toate acestea 
trecu o jumătate de oră până când Land Rover-ul, după 
îndelungi tratative, putu să răzbată prin cele şapte sau opt 
cordoane de pază. După un colţ le apăru în faţă un vast 
teren de construcţie de pe care vechile locuinţe fuseseră 
demolate. Terenul era nivelat în vederea construirii noilor 
blocuri în vecinătatea spitalului Kwong Wah. 

Vicky aprecie că puteau fi uşor o sută de mii de oameni 
adunaţi în acea albie uriaşă. 

Atmosfera era încinsă. Te puteai aştepta la orice. Poliţia 
era pretutindeni, utilată cu echipament greu, în companii 
de câte patruzeci de oameni, la fel cu cele conduse de 
Chip. Starea de tensiune era prezentă şi în rândurile 
poliţiştilor care erau prinşi între mulţime şi armata chineză 
pregătită să acţioneze în cazul în care poliţia ar pierde 
controlul situaţiei. 

Lunetiştii scrutau acoperişurile, iar elicopterele se 
roteau în permanenţă deasupra zonei fierbinţi. Ca şi pe 
Waterloo Road, pe Nathan Road exista un culoar liber 
pentru ambulante şi poliţie. Se aştepta ca Tang să vină pe 
Nathan Road, sau cu elicopterul, dar el sosi pe neaşteptate 
cu trenul de Kowloon-Canton. In consecinţă, coloana poliţiei 
începu să aflueze dinspre est, în jos către Waterloo Road. 
De pe locul său mai înalt decât Land Rover-ul care se oprise 
la câţiva metri de Nathan Road, Vicky zări o dubă albă a 
poliţiei din Hong Kong care arbora steagul chinez. Tang 
cobori şi refuză ajutorul ce i se oferi pentru a urca pe 
acoperişul dubei. Luă microfonul şi privi îndelung mulţimea 
care-l aclama. Liderul de partid purta o jachetă cu marca 
fabricii lui, o cămaşă deschisă la gât, iar pe cap o pălărie 
sub care transpira abundent din cauza zăpuşelii. Ridică 


ambele mâini pentru a saluta mulţimea, agitând-o în aer pe 
cea cu un deget lipsă şi rosti o singură frază urmată de un 
ropot de aplauze. 

— Ce-a spus? o întrebă Vicky pe Vivian. 

— Se adresează mulţimii cu cuvintele: „Salut vouă celor 
O sută de vechi nume”. Aclamaţiile creşteau în intensitate 
şi, timp de câteva minute, Tang fu nevoit să aştepte. 

— Strălucit! spuse Ma Binyan cu răsuflarea întretăiată şi 
cu faţa radiind de fericire. 

— Cum naiba am putea ajunge la el! 

— Uite maşina poliţiei, îi spuse Ling-Ling lui Wally. 

Un autobuz mare, albastru, cu inscripţia POLICE 
COMMAND pe portiere, aştepta chiar lângă culoarul de 
urgenţă de pe Nathan Road, la mai puţin de cincizeci de 
metri. lată-i pe băieţii noştri. Hai să mergem. Ei îl vor aduce 
pe Tang la noi când îşi va termina discursul. 

— Merg eu primul, spuse Ma Binyan. 

— Bună idee, spuse Wally făcându-i loc. 

Ling-Ling îl urma îndeaproape. Foarte bine, mergem cu 
toţii. Vicky zări, preţ de câteva secunde, o faţă lată, dură, 
cu un nas turtit, cu sclipiri sălbatice în ochi, o figură vag 
cunoscută, care se pierdu însă imediat în mulţime. 

— Aşteptaţi! 

— Tai-Pan, trebuie să ajungem acolo înainte ca Tang să- 
şi termine cuvântarea. 

Apariţia neaşteptată a insolitei figuri o făcu să se 
întoarcă cu gândul la Canton Club, când gangsterul Triadei 
o privise cu impertinenţă şi îi ceruse cu insistenţă lui Steven 
să i-o prezinte. Era acelaşi gangster pe care Steven îl 
tratase cu răceală. Încercă să mai privească o dată în 
direcţia aceea, dar omul se amestecase deja în mulţime. 
Apariţia lui o tulburase. 

— Hai, vino! spuse Hearst, doar n-o să-l lăsăm pe Tang 
să ne aştepte. 

— Trebuie să plecăm imediat, interveni Ling-Ling. 

Vicky ezita încă frământată de îndoieli. | se părea ciudat 
că în discuţia purtată cu Vivian şi Ma Binyan, nici Wally şi 
nici Ling-Ling nu o întrebaseră ce legătură aveau dovezile 


tatălui ei cu obţinerea apei potabile pentru hotel. Or fi ştiind 
ceva? 

— Acum! insistă soţia lui Hearst. 

Wally strânse atât de tare clanţa portierei, încât 
degetele i se învineţiră. Era imposibil ca ei să ştie ce anume 
îi ducea ea lui Tang; doar dacă Wally îl trădase pe tatăl ei 
lui Două-Cărări Wong. 

Vicky ezita în continuare, amintindu-şi cât de stupid o 
tratase pe Mary Lee; mai privi o dată în jur, nici urmă de 
gangster. 

— Tang îşi încheie discursul, spuse Vivian şi îi roagă să 
se împrăştie în linişte. 

Mulțimea izbucni într-un ropot de aplauze. 

Dacă Wally Hearst îl trădase pe tatăl ei, atunci această 
întâlnire fusese stabilită dinainte cu intenţia de a i se lua 
dovezile spre a fi predate lui Două-Cărări Wong. Acesta era 
motivul pentru care Triada mişuna prin preajmă. Prezenţa 
lui Ma Binyan şi a lui Vivian şi faptul că îşi organizase 
singură transportul o salvaseră până acum. Odată coborâtă 
din Land Rover, trebuia să hotărască singură ce avea de 
făcut. Chiar dacă, printr-un miracol ar ajunge să-i predea lui 
Tang dovezile, Triadele aveau probabil o sută de oameni 
gata să însceneze un atac sinucigaş pentru a-l opri să le 
folosească. 

— Să mergem, strigă Wally. 

— Aşteaptă! 

Trebuia să-l apere atât pe Tang, cât şi dovezile. Asta 
presupune să-i dea probele lui Tang dar fără ca ei să 
observe şi astfel să îndepărteze Triada de el. Pentru asta 
trebuia să renunţe la şansa de a i le înmâna personal. Din 
nou o cuprinseră incertitudinile. Dacă Mary Lee n-ar fi fost 
chinezoaică ar fi provocat-o aşa cum o făcuse? Oare după o 
viaţă petrecută în Orient mai făcea diferențieri între chinezi 
şi occidentali? Respinse ideea cu fermitate. 

Ma Binyan ajunse şi el la uşă. Vicky se opri. 

— Vivian, şi tu Ma Binyan, rămâneţi în maşină. E prea 
mare balamucul. Eu merg cu Wally şi Ling-Ling. 

Vivian părea uluită. 


— Dar ai promis... 

Vicky îi strecură pandantivul cu dragon. 

— In cazul în care voi fi ucisă dă-i asta copilului tău. 

— Ai promis... 

— Numai dacă este fată; dacă ai băiat, poartă-l tu... 

Vivian o privea stupefiată. 

Ma Binyan încercă să protesteze, dar Vicky îi spuse: 

— Ai grijă de Vivian, are pântecul atât de mare, încât s- 
ar putea să zămislească pe loc o pereche de gemeni. 

Vivian strânse între degete pandantivul cu un surâs abia 
schiţat. Era copleşită de rapiditatea derulării evenimentelor, 
dar şi amărâtă pentru neputinţa ei. Vicky Mackintosh ştia că 
fusese inclusă în testamentul lui Duncan, că toate testele 
medicale moderne atestau paternitatea lui Duncan şi 
garantau că pruncul e fată. Oare ce secret închidea 
pandantivul preferat al lui Vicky? 

— Citează-l pe poet copilului, spuse Vicky îndemnându-l 
pe Wally să deschidă portiera maşinii. 

— Care poet? 

— Pe Lao-tzu: „... clar-văzătorul... este, totodată 
nemuritor”. 

Vicky o urmări pe Vivian plimbându-şi degetele pe 
dragonul cu ochi verde, discul optic căruia bijutierul îi 
înlocuise jadul. Ea aprobă din cap cu un gest prudent. Ling- 
Ling pufăi de furie simțind că între ele se petrece ceva. 

— De ce? întrebă Vivian, doar ţineai la el. 

— Trebuie să rămână în familie, răspunse Vicky. Hai, 
Wally să mergem. Hearst forţă clanţa şi uşa se deschise. 
Coborâră, Vicky păşi în urma lor prin mulţime. 

Ling-Ling o aşteptă pe Vicky, apoi merse în urma ei, 
împreună cu Wally, care „închidea plutonul”. Străbăteau 
grupurile de cantonezi mărunți ce năvăleau spre Tang. Le 
trebuiră cinci minute să parcurgă cei cincizeci de metri 
până la autobuzul poliţiei. 

Vicky căuta în zadar prin mulţime chipul acela oribil. În 
schimb remarcă alte figuri care erau asemănătoare celor de 
la barul Canton. 

— Cam pe aici, spuse Wally, îndreptându-se spre grupul 


de poliţişti care păzeau autobuzul. Bătu în portieră şi 
aceasta se deschise imediat. Vicky şi Ling-Ling îl urmară. 
Când uşa se închise, zgomotul mulţimii se estompă; aerul 
condiţionat din interior era o adevărată binefacere. 

— Pe aici! auzi o voce britanică iritată. 

Dumnezeule mare! Dacă greşise şi avea să se trezească 
în faţa lui Tang incapabilă să-i dea ceea ce-şi propusese? 
Inaintară printre şirurile de scaune. Ajunsă la jumătatea 
autobuzului, Vicky îşi dădu seama că banchetele din spate 
fuseseră scoase şi pe locul lor se găseau stivuite arme, 
măşti de gaz şi butoaie cu apă. Sirena începu să ţiuie şi 
maşina porni; câteva secunde mai târziu rulau pe culoarul 
liber de pe Nathan Road. 

— Unde ne ducem? 

— La World Oceans House. 

— Poftim? 

— Stai jos, Vicky, spuse Hearst; îmi pare rău pentru 
toate astea, dar viaţa nu e chiar atât de simplă. 

— Mă duceţi la Două-Cărări Wong? 

— Stai jos, spuse şi Ling-Ling şi ceva din glasul ei o 
sperie suficient pentru a o face să se conformeze. 

— Şi ce-i cu poliţiştii? 

— Nu văd nici un poliţist. 

Ajunseră destul de repede la tunelul aglomerat care 
traversa portul, apoi o luară spre vest către districtul 
Central. 

Oare cum se exprima Chip la adresa poliţiei? „Coruptă 
din cap până în picioare. Aparent, era o treabă simplă - 
procurarea unui autobuz şi a câtorva uniforme de poliţişti. 
Renunţă la orice protest, constatând cât de bine era 
flancată de Hearst, Ling-Ling, şofer şi de ceilalţi...” Maşina 
intră în garajul întunecat al lui World Oceans; încadrată de 
cei doi, urcă în lift. Acelaşi lift pe care îl folosise în noaptea 
când îl înfruntase pe Două-Cărări Wong în legătură cu 
răpirea lui Steven. O trecură fiori reci. Îl privi pe Hearst şi 
pentru un moment teama îi dispăru. 

— Tu l-ai ucis pe tata. 

Hearst îşi umezi buzele. 


— Tatăl tău s-a omorât singur. Eu n-am fost decât o 
piesă dîntr-un angrenaj. 

— Tacă-ţi fleanca, îl repezi Ling-Ling. 

Hearst se înroşi, îşi umezi din nou buzele şi o privi 
încurcat pe Vicky. 

— E chiar aşa de bună la pat sau oi fi tu grozav? 

Ling-Ling o apucă de păr şi o lipi cu capul de pereţii din 
jad ai liftului. Când îi dădu drumul, Vicky era complet 
buimăcită şi cu lacrimi în ochi. Inima îi bătea cu putere şi se 
luptă să-şi regăsească echilibrul înainte ca liftul să se 
oprească la ultimul etaj. Când uşa se deschise, îşi dădu jos 
eşarfa lui Vivian, îşi trecu degetele prin păr simțind că o 
durea pielea capului. Trebuia cu orice preţ să câştige timp 
pentru ca Vivian să poată ajunge la Tang. 

Vocea profundă a lui Două-Cărări Wong răsună în vasta 
încăpere a biroului, voce în care Vicky percepu o undă de 
satisfacţie. 

— Ce inimă îmi mai aduci de data asta, Fiică a 
Dragonului? 


37 


Tăcerea grea, covoarele nepreţuite în care se afundau 
paşii, obiectele de artă strânse cu avariţia colecţionarului, 
toată această ambianţă nu făcea decât să-i sporească 
temerile, presimţind că tot ce avea să se petreacă în acest 
bârlog ferecat, deasupra oraşului, nu va fi cunoscut 
niciodată. Ling-Ling o înghiontea, iar Wally o apucă strâns 
de braţ. Vicky se smuci şi reuşi să-şi privească ceasul. 
Trecuse mai puţin de o oră de când îi strecurase lui Vivian 
pandantivul cu dragon. O îmbrânciră spre biroul masiv din 
lemn de tek unde o aştepta Două-Cărări Wong. Bătrânul o 
urmărea cu atenţie, cu ochi vicleni şi nu-i fu greu să 
ghicească teama sub masca ei de calm aparent. Ea vorbi 
prima, adresându-se translatorului care stătea lângă Tai- 
Pan. 

— Întreabă-l pe Tai-Pan-ul tău dacă l-a cunoscut pe tatăl 
meu în Shanghai. 

Două-Cărări Wong nu aşteptă traducerea şi îi răspunse 
direct în engleză. 

— Stăpânii coloniali nu aveau relaţii cu băieţii străzii în 
vechiul Shanghai. 

— Tatăl meu a fost funcţionar, nu stăpân. 

— Nu iei un taxi ca să ajungi pe lună pentru că este mai 
aproape decât soarele. 

— Eraţi de aceeaşi vârstă, proveneaţi din acelaşi oraş şi 
vă uraţi făţiş! 

Două-Cărări Wong o privi îndelung. 

— Dacă l-aş fi cunoscut pe Duncan Mackintosh în 
Shanghai aşa cum era el în realitate, n-ar mai fi ajuns viu în 
Hong Kong. 

— Cum? 

— Dă-mi materialul lăsat de tatăl tău, o întrerupse el cu 
duritate. 

— Ce material? 

— Te voi controla până la piele. Lui Ling-Ling îi va face 


multă plăcere treaba asta. 

Vicky o simţi pe Ling-Ling fremătând alături de ea. 

— Tatăl tău strânsese dovezi contra mea şi eu le vreau. 

— N-am nici o dovadă, protestă ea, gândindu-se cum să 
readucă discuţia la Shanghai. 

— Ling-Ling! 

— Da, Lao Yeh! 

— Controleaz-o! 

— Ce-ai vrut să spui cu afirmația aceea despre tatăl 
meu? Ce relaţii existau între voi, ce ţi-a făcut? 

— Era un hoţ. 

— Un hoţ? Duncan Mackintosh? Nu cred. 

— Întreab-o pe mama ta. 

— Poftim? S-o întreb pe mama? 

Ling-Ling se apropie de ea. Două-Cărări Wong îi făcu 
semn să aştepte. Părea intrigat de confuzia ei. 

— Ea ştia. 

— De ce hoţ? Ce furase? Eu n-o mai pot întreba pe 
mama; tu trebuie să-mi spui. 

Era uluită, dar în acelaşi timp se simţea uşurată că 
reuşise să-i devieze pe moment atenţia de la subiect. 

Două-Cărări Wong o privi cu un surâs glacial. 

— Astea sunt lucruri ce aparţin trecutului şi pentru tine 
nu înseamnă nimic. Bătălia noastră este de domeniul 
prezentului. Ling-Ling, dezbrac-o şi percheziţioneaz-o. 

— Ce speri să găsească? 

— De curând am aflat că s-ar putea ca tatăl tău să fi 
imprimat documentele, dovezile pe care le avea, pe o 
dischetă de computer cu stocaj optic. Am auzit că aceste 
dischete sunt foarte mici. Pot fi ascunse uşor în tine. 

Picioarele începură să-i tremure, observând că Două- 
Cărări Wong începuse deja să o dezbrace cu privirea. Un 
ceas ticăia undeva în spatele ei. Ling-Ling o înşfăcă de braţ 
şi degetele ei i se înfipseră în carne. 

Wally Hearst, stingherit, îşi muta greutatea de pe un 
picior pe celălalt. 

Ochii lui Două-Cărări Wong îl săgetară pe negustorul 
american şi acesta rămase pironit locului; Vicky ştia că aici 


nu-i va veni nimeni în ajutor. Negustorul era robul tinerei 
sale soţii, iar aceasta sclava lui Două-Cărări Wong. 

— Am dovezile. 

— Dă-mi-le! 

— Îţi voi dezvălui locul unde se află dacă-mi spui de ce l- 
ai făcut pe tatăl meu hoţ? 

Faţă de aparenta ei capitulare îndârjirea lui Două-Cărări 
Wong păru că dispare, o privea pe tânăra Tai-Pan al 
întreprinderii Mackintosh-Fargquhar fără s-o vadă. Oferta ei 
de negociere îl făcu s-o dispreţuiască profund. 

— Am s-o urmăresc totuşi pe Ling-Ling cum le caută. 

— Nu le am asupra mea. 

— Trebuia să le duci şi să i le dai lui Tang. 

— ... Şi nici nu sunt în mine, ca să folosesc expresia ta 
dezgustătoare. 

— Ah... pe Marea Doamnă Britanică a deranjat-o 
expresia... Te-au supărat cumva băştinaşii, Fiică a 
Dragonului? A fost necuviincios cu tine „omul chinez”? Ar fi 
trebuit să-l biciuieşti şi să-i mai furi ceva din glia lui... 

În sfârşit, Vicky reuşise să-l aibă la mână într-un mod 
neaşteptat pe omul care în numele Reginei Angliei se 
intitula „Sir John Wong Li, CBE”. Trebuia să-şi mobilizeze 
toată priceperea pentru a câştiga cât mai mult timp 
folosind această unică ocazie. 

— Am spus „dezgustător” şi îmi menţin aprecierea. 

Ling-Ling îi răsuci braţul şi Vicky scoase un țipăt de 
durere. 

— Pe canapea, Fiică a Tai-Pan-ului! Ling-Ling încerca să 
o târască cu forţa, dar Două-Cărări Wong mai pocni o dată 
din degete şi ea îi dădu drumul, congestionată de furie că 
fusese întreruptă. Faţa îi deveni inexpresivă observând că 
stăpânul ei continua s-o privească furios pe Vicky. 

Vicky rupse tăcerea. 

— Eşti o ruşine pentru rasa ta. 

— Ruşine? Cum îndrăzneşti? Ţie ar trebui să-ţi fie ruşine. 
Voi aţi părăsit Hong Kong-ul. L-aţi aruncat după ce v-aţi 
făcut treaba cu el. Ne-aţi vândut ca să puteţi face afaceri cu 
comuniştii. 


Vicky îşi plecă vinovată capul. 

— Mi-e ruşine de comportamentul Marii Britanii, admise 
ea, dar eu nu sunt Marea Britanie, eu sunt Victoria 
Mackintosh şi tu ştii mai bine ca oricare altul că Mackintosh- 
Farquhar a riscat falimentul, dar nu a părăsit Hong Kong-ul. 
De altfel nu suntem singurii expatriaţi care am rămas pe 
pământul nostru. 

— Ar suna mai bine: furat pământul nostru. Voi aţi jefuit 
China. V-aţi croit drum călcându-ne în picioare. 

Două-Cărări Wong cu faţa schimonosită de furie începu 
să bată câmpii despre jefuirea comorilor de artă 
chinezească de către gwei/os. Glasul i se înăspri şi toată 
înfăţişarea lui îi amintea lui Vicky de aceea a oficialilor 
chinezi gata să-şi îngenuncheze supuşii neascultători. 

— Aţi prădat, încheie Două-Cărări Wong diatriba sa. Aţi 
oprimat, aţi distrus. 

— Ajutaţi, timp de o sută de ani, de oameni ca tine, 
Wong Li. Voi aţi vândut opiu; noi doar l-am livrat. Voi aţi 
creat coolie. Voi aţi umplut bordelurile. Şi-ar fi dat un an din 
viaţă să-şi mai poată privi o dată ceasul. 

— Îndrăzneşti să mă faci vinovat pentru colonialismul 
britanic? 

— Oameni ca tine au făcut treaba murdară. 

— Tu nu cunoşti, Fiică a Tai-Pan-ului, răul care s-a făcut 
Chinei. 

— Dar ştiu cine l-a făcut: mandarinii corupți şi gangsterii 
chinezi. 

— Şi britanicii n-au avut nici un amestec? 

— Noi am reformat, îi răspunse Vicky imediat. Voi n-aţi 
făcut nimic. Noi am interzis opiul, am desfiinţat sclavia, i- 
am suprimat pe piraţii voştri, v-am trasat hărţi pentru apele 
voastre, v-am construit căi ferate, companii maritime, v-am 
dat posibilitatea să faceţi comerţ, să transportaţi hrană în 
regiunile înfometate, să vă modernizaţi în mod paşnic. Au 
existat întotdeauna chinezi ca tine care s-au ridicat 
punându-şi tovarăşii de drum cu botul pe labe. 

— Şi faptul că eraţi britanici - replică Două-Cărări Wong 
plin de sarcasm - însemna că aveţi dreptate? 


Vicky reuşi să-şi mai privească o dată ceasul. Bănuia că 
n-o va mai lăsa prea mult să mai divagheze pe această 
temă. 

— În 1880, spuse ea, stră-stră-bunicul meu a pledat 
pentru drepturile companiei asupra unei  secerători 
mecanice; a îmbarcat-o pe un vas cu aburi şi a dus-o până 
la Pearl River s-o vândă. Ştii ce i-au spus mandarinii care 
guvernau în provincia Guangdong? 

— l-au spus să-şi ia blestemata aia de invenţie şi să o 
ducă acasă. 

— Şi ştii de ce? 

— E uşor de ghicit? Maşina reducea munca manuală şi 
mandarinii se întrebau, pe bună dreptate, ce vor face 
ţăranii cu timpul lor liber dacă nu vor mai trebui să secere 
cu mâna. 

— Ar fi folosit timpul lor liber să-şi educe copiii, să 
producă mai multă hrană, să-şi repare stăvilarele, să-şi 
reconstruiască locuinţele. 

— Dar mandarinii gândeau altfel, spuse Două-Cărări 
Wong. Ei ştiau că ţăranii vor folosi timpul liber pentru 
acţiuni de protest. 

— Este un mod de gândire propriu britanicilor, dar şi 
occidentalilor, în general, şi în mod cert, Marea Britanie 
avea dreptate. Nimeni nu se îndoieşte că a fost bucuroasă 
să contribuie şi ea la occidentalizarea Hong Kong-ului. 

— Hong Kong-ul, repetă el parcă savurând numele 
oraşului - ultima voastră renunțare, ultimul eşec al 
colonialismului britanic... 

— Eşec? Hong Kong-ul nu este un eşec, spuse Vicky cu 
mândrie, încercând să câştige timp. Vorbea fără să spună 
nimic concret. Apoi îi veni în minte un adevăr rostit de 
mama ei chiar în dimineaţa întoarcerii de la New York, cu 
un an în urmă, un adevăr pe care Vicky îl accepta în 
întregime: „timp de mai bine de 150 de ani, în toată China 
a existat doar o mică părticică - numai una - unde poporul 
chinez s-a închinat zeilor lui, şi-a hrănit copiii, a dormit în 
siguranţă în patul său, şi-a venerat strămoşii fără teama că 
viaţa lui se află la discreţia unui tiran, a unui şef de bandă, 


a unui revoluţionar fanatic sau a unui birocrat comunist, şi 
aceasta a fost Hong Konag-ul britanic. 


Cuprins de o furie oarbă, cum Vicky nu mai întâlnise în 
viaţa ei, Două-Cărări Wong îşi încleştă mâinile pe marginea 
biroului său şi buzele lui începură să rostească ceva 
nedesluşit, ştiut numai de el. Lui Vicky nu-i venea să creadă 
că putuse stârni atâta emoție în cel mai puternic Tai-Pan al 
oraşului. Două-Cărări Wong i se adresă cu un glas în care 
clocotea furia, dar şi durerea. 

— Tatăl tău mi-a furat soţia. 

— Cum? 

Mimă uimirea, deşi înţelese imediat despre ce era 
vorba. Prima aventură a tatălui ei - o englezoaică simplă, 
mama lui Steven. „O dragoste ce a durat treizeci de ani”, îi 
spusese Steven. Nu e de mirare că acest monstru îşi iubise 
fiul. 

— Mama fiului meu Steven, pe care am iubit-o; tatăl tău 
mi-a furat-o, a folosit-o şi când şi-a atins scopul, a părăsit-o. 
Am încercat s-o aduc înapoi, dar ea nu m-a mai vrut, n-a 
mai avut nevoie de nimeni. El i-a distrus inima, de asta a şi 
murit. 

Dacă în acel moment Vicky putea să simtă o plăcere, 
atunci aceasta era. Două-Cărări Wong nu avea să ştie 
niciodată cât de mult o plânsese tatăl ei pe acea femeie 
„părăsită”. 

— Ştia tatăl meu că tu erai la curent cu toată povestea 
asta? 

— Ei ştiau că până la urmă se va descoperi adevărul. 

— Şi te-ai răzbunat, nu-i aşa? 

— Treptat şi într-un mod profitabil, spuse el cu un 
zâmbet sardonic. Schimbarea inevitabilă a curentului din 
Vest către Est a lucrat în favoarea mea. Era o treabă simplă 
să găsesc noi modalităţi de a-l face pe Duncan Mackintosh 
să sufere. 

— Dar ai greşit folosindu-te de şantaj la construcţia 
iahtului tău. 

— Am respectat târgul. Eu ţi-am dezvăluit hoţia lui 


Duncan Mackintosh şi tu îmi vei spune unde ai ascuns 
discheta. 

— Tang o are, afirmă Vicky, ştiind că a tărăgănat 
discuţia suficient pentru a-i permite lui Vivian să ajungă la 
el. 

Două-Cărări Wong râse uşor. 

— Te-am  supraapreciat Fiică a  Tai-Pan-ului. Eşti 
mincinoasă şi proastă pe deasupra. Ling-Ling! 

— l-am dat-o lui Vivian Loh în maşină şi ea i-a înmânat-o 
lui Tang în timp ce veneam aici cu Wally şi cu „admirabila” 
lui soţie. 

— Nu-i adevărat, izbucni Wally Hearst. 

— Ling-Ling, ţipă Două-Cărări Wong. 

Ling-Ling înşfăcă poşeta lui Vicky şi începu să cotrobăie 
cu înfrigurare. 

— Nu, spuse Wally din nou. Nu i-a dat-o... şi se opri 
brusc. 

— Da, negustorule, ce este? 

— Oh, Doamne! l-a dat lui Vivian pandantivul ei. 

— Un dragon cu ochi din jad, adăugă Vicky, numai că 
ochiul nu mai este din jad. 

Două-Cărări Wong se făcu alb ca varul. 

— Minti! 

— Nu mint. E o treabă simplă să afli că nu mint. De ce 
nu vrei să afli dacă Tang l-a primit? 

Două-Cărări Wong smulse receptorul şi vorbi scurt. 
Aşteptă câteva momente, aruncând priviri ucigătoare spre 
Hearst şi Ling-Ling. Telefoanele începură să sune. El le 
ridică pe rând, asculta rostind doar câte un cuvânt sau 
două şi le trânti cu furie. După circa douăzeci de minute de 
conversații misterioase, atitudinea lui deveni înfricoşătoare. 
ÎI ţintui cu privirea pe Wally Hearst. 

— Tang locuieşte la hotelul Peninsula şi este înconjurat 
de poliţia regală din Hong Kong şi de ofiţeri ai Securităţii 
publice din China care-i sunt loiali. Se află în legătură 
permanentă cu Beijingul prin telefon, telegraf şi fax. Se 
aşteaptă publicarea unui comunicat în organul de presă al 
partidului, în această după-amiază. 


— Ce comunicat? întrebă Wally cu un tremur în glas. 

— Premierul Chen va demisiona imediat din motive de 
sănătate; la anul se va pensiona. Comitetul Biroului Politic 
al celor Cinci l-a convins că aceasta este voinţa poporului 
chinez. 

— Cum poate renunţa atât de uşor? 

— Uşor? spuse Două-Cărări Wong cu sarcasm. Poate că 
nu are chef să apară cu cătuşe la o judecată televizată. 

— Dar prietenii lui... întreaga sa reţea? 

— Chen a fost izolat. În prezent, clica lui de „vechi 
prieteni” îşi face noi prieteni. Membrii „clubului” se 
repliază. Puterea nu este decât o iluzie, domnule Hearst, un 
american ar trebui să înţeleagă asta. 

— Şi Tang ce va deveni? 

— Premier, desigur. 

— Şi Hong Kong-ul? 

— Se aşteaptă un comunicat. 

— Ce se va spune în comunicat? 

Două-Cărări Wong deschise biroul şi scoase un cuţit 
primitiv cu mâner împletit a cărui lamă, cel puţin aşa i se 
păru lui Vicky, fusese ascuţită de curând. Se ridică din 
scaunul lui sprijinindu-se de birou şi apoi de baston. Ajuns 
în picioare, răsuflă greu, se aplecă şi apucă cuțitul. 
Traducătorul îl urmă îndeaproape, în timp ce se târa cu paşi 
mărunți în jurul biroului. 

— Vino aici, domnule Hearst. Am achiziţionat un 
minunat paravan care te-ar putea interesa. 

— Ce comunicat va fi dat în legătură cu Hong Kong-ul, 
Tai-Pan? 

Două-Cărări Wong îl privi cu ochi sticloşi. 

— De unde vrei să ştiu eu ce va comunica premierul 
Tang, domnule Hearst? Toţi vechii mei prieteni s-au dus, 
doar nu crezi că puteam să-mi fac alţii peste noapte? 

El traversă încăperea, îndreptându-se către peretele din 
mijloc unde, alături de lift, se afla un paravan pictat 
reprezentând corabia împăratului navigând pe Marele 
Canal. 

— Ling-Ling adu-o pe Fiica Tai-Pan-ului; îi va plăcea şi ei. 


Ling-Ling o apucă pe Vicky de braţ, dar de data aceasta 
cu mai puţină putere şi duritate. Işi dădu seama că Ling- 
Ling tremura. Toţi cei prezenţi se aflau în faţa paravanului 
pictat, ca nişte oaspeţi invitaţi la un cocktail, în aşteptarea 
explicaţiilor gazdei asupra felului în care acesta fusese 
achiziţionat sau asupra renumelui autorului. 

Două-Cărări şopti ceva translatorului său care dădu la o 
parte paravanul; în spatele lui apăru o uşă placată, probabil 
uşa unui lift. Două-Cărări ridică bastonul şi apăsă cu 
îndemânare cu vârful acestuia pe un buton; uşa se deschise 
peste un spaţiu gol şi întunecos, asemenea unui puț. Din 
adâncurile acestui abis se ridica o duhoare de gunoi încins. 
Wally Hearst încercă să se întoarcă cu spatele, dar Două- 
Cărări Wong îl opri cu vârful cuţitului, îndreptat spre faţa 
lui. 

— Ling-Ling! 

Chinezoaica făcu o jumătate de piruetă şi îi „cosi” 
picioarele lui Wally Hearst. Acesta fu proiectat în 
deschizătura liftului, unde dispăru cu un urlet de groază al 
cărui ecou se estompa treptat de-a lungul celor optzeci de 
etaje. 

— Următorul, ordonă Două-Cărări Wong cu o voce 
calmă, rău prevestitoare. 

Vicky privea înmărmurită spaţiul gol prin care dispăruse 
Wally Hearst. Ling-Ling se năpusti asupra lui Vicky, dar 
Două-Cărări ridică bastonul şi, cu o rapiditate nebănuită o 
lovi pe chinezoaică drept în faţă. O lentilă de contact zbură 
din ochi scânteind în lumină. Ling-Ling se rostogoli căzând 
pe spate, dar nu mai apucă să spună decât „Lao Yeh” şi 
dispăru şi ea prin gura întunecată a liftului. 

Vicky se sufocă. Totul se petrecuse atât de rapid, mai 
rapid chiar decât valul care-l înghiţise pe Hugo. Inchise 
ochii îngrozită şi pe ecranul minţii apăru imaginea absurdă 
a mamei ei conducând Whirlwind care despica apele către 
est. Se strădui să-i menţină imaginea şi se agăţă de ea 
pentru a-şi extrage tăria necesară. ` 

Două-Cărări Wong vorbi din nou. Il auzea ca din 
depărtări. 


— Atât pentru nişte proşti care ştiau prea multe. Dar tu, 
Fiică a Tai-Pan-ului, tu ce ştii? 

Ea deschise ochii şi îi spuse cu un ton categoric: 

— Ştiu că pe mine n-ai să mă ucizi niciodată. 

— În cazul acesta nu ştii nimic. 

— Rectific ce-am spus: ştiu că n-ai să mă ucizi cel puţin 
în următoarele şase luni. 

Două-Cărări Wong păru descumpănit şi o privi precaut. 

— Ce vrei să spui? 

— Port în pântece primul copil al primului tău născut. 


38 


— Minti! 

— Spuneai că mint în legătură cu discheta optică, dar ai 
văzut că n-am minţit. Tu vei fi guvernator în iad, înainte de 
a fi al Hong Kong-ului. lar acum de ce-aş minţi? 

— Ai spune orice ca să te salvezi. 

Două-Cărări Wong agita din nou bastonul în aer şi Vicky 
constată că vârful lui era din oţel. In spatele ei simţea încă 
mirosurile pestilenţiale care urcau din subsolurile lui World 
Oceans House. Privindu-l pe translator îşi dădu seama că nu 
poate spera într-un ajutor din partea acestuia; pe faţa lui nu 
se citea nimic, de parcă ea venise la Două-Cărări Wong să 
negocieze un împrumut, nu viaţa ei. Simţi că devenise mai 
stăpână pe propriile picioare, dar nu avea unde să fugă. 
Trebuia să insiste cu minciuna spusă, într-o inspiraţie de 
moment. 

— N-am zis nimic pentru a-mi salva trupul şi nu mă 
aştept să înţelegi acest lucru, dar la o femeie însărcinată 
devine preponderent instinctul de protejare a pruncului. Aş 
spune orice să-mi salvezi copilul - nepotul tău. 

— Există teste. 

— Cheamă un doctor să te convingi, îi replică ea prompt 
şi convingător. Spera ca timpul să lucreze în favoarea ei. În 
timp ce premierul Chen îşi făcea bagajele la Beijing, 
preşedintele lui Wor/d Oceans trebuia să-şi pună la adăpost 
propria-i piele. Era necesar să-şi pregătească apărarea, să- 
şi găsească noi prieteni şi să-şi şteargă urmele, înainte ca 
noilor reformatori să le treacă prin cap să-l judece pe 
capitalistul numărul unu al Hong Kong-ului. Vicky îi căuta 
privirea. Fără succes. 

— Am mulţi nepoti. 

— Şi mulţi copii, spuse Vicky, dar pe unul singur l-ai 
iubit. 

— Nu fi atât de sigură. Nu mă aştept ca o gweipo 
britanică să înţeleagă o familie chineză. 


Vicky mai privi o dată la gura care se căsca alături de 
ea, apoi la translator. Precis că era unul dintre ei. 

— Chiar dacă eşti însărcinată, cum aş putea şti că este 
al lui? 

Gura lui Două-Cărări Wong schiţă un zâmbet sarcastic 
care îi urâţi obrazul. 

— Mă îndoiesc că Wally Hearst era singurul tău spion. 
Ştiai fiecare mişcare, fiecare secundă a vieţii mele, şi asta 
din ziua în care mi-ai ucis tatăl; ştiai al naibii de bine că nu 
a existat un altul. 

Două-Cărări Wong o sfredeli cu privirea. Ea rămăsese 
lângă translator asemenea unei statui, temându-se chiar să 
mai respire. Bastonul lui continua să se agite în aer ca 
limba unui şarpe. Vicky îl urmărea ca hipnotizată cu 
genunchii tremurând. Două-Cărări Wong apăsă cu vârful 
bastonului pe butonul din perete, dar nu-l nimeri; la a doua 
încercare uşa alunecă şi se închise ca o cortină peste cea 
mai oribilă dramă la care îi fusese dat să asiste. 

El se întoarse şi se îndreptă cu paşi târşăiţi spre 
fereastră, timp ce i se păru lui Vicky o eternitate. In sfârşit 
se propti în bastonul lui şi pe picioarele-i schiloade ce 
formau un jalnic trepied profilat deasupra portului şi 
peninsulei Kowloon. Se lăsase întunericul şi luminile 
oraşului începuseră să licărească. În nordul îndepărtat, 
colinele Chinei îşi pierdeau treptat conturul. 

— Acum lasă-mă. 

Vicky se îndreptă rapid spre uşă înainte ca el să se 
răzgândească. Translatorul o însoţi până la lift. Vocea lui 
domoală era insinuantă. Putea fi chiar el acela care îi 
telefonase în legătură cu răpirea nepoatelor ei. 

— Zvonuri nefondate despre un negustor care 
emigrează cu tânăra lui soţie, pe neaşteptate, pot produce 
confuzie în domeniul afacerilor transporturilor aeriene. 

— Spune-i Tai-Pan-ului tău că nu dau doi bani pe Hearst 
sau pe acea copilă bolnavă; oricum erau ai lui. Eu am 
pierdut deja mulţi dintre ei mei. Mai spune-i că singurul 
meu regret este că tata nu a trăit să-l vadă distrus. 

Pentru prima oară translatorul era stăpânit de o vie 


emoție. Îi era oarecum milă. 

— Distrus? lertaţi-mă, miss, dar mă tem că greşiţi. 
Două-Cărări Wong va găsi întotdeauna un loc pe Coasta 
Chinei. 

— Poate pe sub poduri laolaltă cu şobolanii, dar nu în 
sediul guvernului. 


Una din maşinile hotelului „Peninsula”, un Rolls Royce 
verde, era parcată la uşa principală a lui World Oceans 
House, lipită de o alta a poliţiei în care se aflau trei 
inspectori de poliţie chinezi. Ascultau discuţia dintre 
superiorul lor, Ma Binyan şi Vivian Loh care se aflau pe 
trotuar. 

— ... Vă repet, madam, că poliţia regală din Hong Kong 
nu va forţa uşi fără un permis legal de percheziţie. Am 
primit tot felul de telefoane de la prieteni suspuşi, dar fără 
un mandat valabil nu pot încălca legea. Acesta este încă 
Hong Kong-ul britanic şi aşa va fi - se uită la ceas - încă 
şaizeci şi opt de ore. Ah! Iat-o pe tânăra doamnă, şi nu pare 
deloc speriată sau molestată. Işi duse mâna la chipiu. 

— Bună seara, Tai-Pan! 

— "Seara... inspectore. 

— Vicky? Eşti bine? 

— Daţi-mi să beau ceva. Mai avu puterea să urce în 
maşină şi se prăbuşi pe bancheta din spate. Vivian urcă 
lângă ea şi Ma Binyan o urmă. 

— E un bar aici, poate îţi găsesc un pahar cu vin. 

— Nu, whisky! 

— Am chemat poliţia de îndată ce am putut. Cum de-ai 
scăpat? 

— l-am spus că sunt însărcinată cu Steven. 

— Şi chiar eşti? 

— Am minţit ca o /ady. Ma Binyan, te rog dă-mi nişte 
whisky, fără gheaţă. Mulţumesc! Duse paharul la buze. 
Oh... Doamne, l-a omorât pe Wally Hearst. A făcut-o pe 
Ling-Ling să-l arunce în casa liftului şi apoi a împins-o şi pe 
ea în gol. Trase o înghiţitură bună şi întinse paharul spre Ma 
Binyan. Mai vreau. Învârtea paharul în palme, absentă, 


incapabilă să se concentreze. Vivian o urmărea cu atenţie. 

— Cum te simţi? 

— Trăiesc, abia acum, în momentul ăsta, îmi dau seama 
că trăiesc... Ce se mai întâmplă, ce-i cu tulburările? 

— S-au terminat. Tang a dat o lovitură în adevăratul 
sens al cuvântului. Zvonurile conform cărora Comitetul 
celor Cinci îl va numi premier se răspândiseră deja. 

— E adevărat? Chen a fost înlăturat? 

Îşi împărtăşeau informaţiile pe care le deţineau. Vicky le 
relată ce aflase de la Două-Cărări Wong, iar Vivian şi Ma 
Binyan, pe cele prinse la hotelul „Peninsula” în preajma 
apartamentului lui Tang. 

— Chen şi-a pierdut armata. 

— Eşti sigur? 

— Tang e la cârmă. Va fi o noapte lungă. 

— Dă-mi telefonul. 

— Pe cine vrei să chemi? 

— Vreau să fiu eu prima care-l felicită pe Allen Wei. 
Formă numărul lui privat. Debby? Vicky Mackintosh. Pot 
vorbi cu el?... Allen, sunt foarte fericită şi vreau să ştii că 
tatăl meu ar fi fost... Exact. E timpul să privim înainte... Ce 
spui? Vivian? Glumeşti... Bine... Vorbim... pe curând. Puse 
telefonul jos, trăgând cu ochiul spre femeia chineză. 

— Vivian, Allen spune că Tang i-a ordonat să te 
numească în Comitetul Legislativ. 

Vivian se îmbujoră şi păru stingherită. 

— A fost ideea lui Tang în întregime şi eu sunt încă 
uluită de această decizie. 

— Deci tu ştiai, Dumnezeule mare!... Ei bine, felicitări! 
Sunt sigură că vei corespunde. Trebuie să-ţi spun că nici lui 
MacF nu-i va strica să aibă în guvern o mămică deţinătoare 
a unei jumătăţi din companie. Vicky râse. Felicitări Vivian! E 
minunat... Ce e? Ce se întâmplă? Nu pari prea fericită. 

— Vicky! 

— Cee? 

— Nu ştiu cum să-ţi spun. 

— Despre ce este vorba? 

— Tang intenţionează să mă pregătească spre a sluji 


Hong Kong-ul în viitor. El mă vrea într-un post proeminent 
în comunitatea afaceristă, şi în guvern, pentru a le 
demonstra oamenilor de afaceri că China încurajează libera 
întreprindere şi iniţiativa în Hong Kong. 

— Aşa cum ar trebui să fie. Îţi vom găsi nou un titlu la 
MacF care să sune mai pompos, precum şi în alte companii 
britanice. Îi voi spune lui Alfred Ching - dacă va cumpăra 
Cathay Tower - să te numească şi în Consiliul lui de 
administraţie. Tang are absolută dreptate. Eşti tânără, ai 
fler în afaceri şi, în plus, eşti femeie. Tu simbolizezi cel mai 
bine Răsturnarea. 

— El vrea să fiu directorul lui MacF. 

— Cum? Dar asta este o nebunie. El nu te poate numi 
director al MacF. El poate propune un titlu care să sune 
bine pentru afaceri. Noi suntem o companie care s-a 
menţinut în familie, cu un consiliu alcătuit din membrii săi. 
Vei avea deja un vot pentru copilul tău. Postul de director îţi 
va da prea multă putere, dacă vrei să ţi-o spun direct. Voi 
lucra cu tine, voi ţine seama de sfatul tău, dar eu sunt Tai- 
Pan-ul şi am intenţia să rămân. Tatăl meu nu discuta 
calitatea lui de Tai-Pan cu directorii lui şi nici eu nu voi 
proceda altfel. 

— Dar Tang insistă. 

— Tang poate insista până îi vine rău. Şi cu mine ce va 
face? Mă va trimite poate în Mongolia? Asta ar ridica cu 
siguranţă semne de întrebare cu privire la noua imagine a 
Chinei. Liderul chinez bagă după gratii o femeie de afaceri 
britanică pentru că se opune jefuirii companiei ei. Grozav! 
Tang ăsta al tău a luat-o razna. 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— Ba e foarte simplu, MacF este o întreprindere de 
familie - Mackintosh-Farguhar. Surioara mea, copilul tău, va 
fi membru al familiei. Tang nu este şi nici tu nu eşti. Tu ai 
doar jumătate din ea şi tata pe mine m-a desemnat Tai-Pan 
şi rămân Tai-Pan până când voi demisiona, dar asta evident 
n-am s-o fac. 

— Vicky, îmi pare rău; nu eu i-am cerut asta lui Tang. A 
fost ideea lui. 


— De unde i-a venit ideea să te instaleze în această 
întreprindere scoțiană specială? Nimeni nu mi-o va putea 
lua, Vivian. Se pare că nu înţelegi. Nici chiar premierul 
Chinei nu are acest drept. Poate doreşte să vadă cum vor 
părăsi Hong Kong-ul toţi oamenii de afaceri. 

— Dacă vrei să-ţi păstrezi MacF Expo Golden Hotel vei 
avea nevoie de apă potabilă. Pentru ca hotelul de la 
aeroport să funcţioneze e necesară o licenţă permanentă 
pentru transportul cu feribotul. 

— Desigur, fără toate acestea, suntem ca şi morţi. Dar 
acum că Chen s-a dus, nu vor mai fi probleme şi atunci ce 
necazuri crezi că vom mai avea? 

— Ai nevoie de acces la mâna de lucru chinezească? 

— Dar ştii că am nevoie. 

— MacF va primi apa potabilă şi permisul pentru feribot 
în momentul în care voi fi numită director, abia atunci 
domnul Wu va pune capăt dificultăţilor pe care le 
întâmpinăm în prezent. 

— Domnul Wu? Domnul Wu ar trebui să înfunde 
puşcăria, nu crezi? El va fi cel mai răsunător exemplu de 
corupţie în rândul adepților lui Tang. 

— Nu, Wu şi Tang urmăresc aceleaşi obiective. 

— Cum aşa? Vicky îl privi pe Ma Binyan care i se păru 
dintr-o dată plictisit şi străin de discuţia lor. 

— Tang a trebuit să facă anumite concesii pentru a 
primi sprijinul Comitetului celor Cinci. Ca şi ţie, nici mie nu- 
mi convine şi sper ca într-o zi să-şi ia şi el „răsplata”, dar 
acum lucrul cel mai important este stabilitatea. 

Vicky dădu din cap cu dezgust şi amărăciune. 

— Nu s-a schimbat nimic. 

— Nimic nu se schimbă complet şi dintr-o dată, spuse 
Vivian, dar cel puţin am ieşit din întuneric. 

— Şi dacă refuz, întrebă Vicky, deşi ştia prea bine care 
avea să fie situaţia hotelurilor. Băncile vor intra în panică şi- 
i vor retrage împrumuturile, iar MacF va da faliment. 

— În felul acesta, continuă Vivian, îţi vei proteja cotele 
părţi. 

— La fel şi Fiona şi mama... 


Chiar şi Peter şi Mary vor pierde dacă voi spune nu, 
gândi Vicky cu voce tare. 

— Regret, încă o dată, nu a fost ideea mea. 

— Da, văd că lucrurile sunt în favoarea ta, încercă Vicky 
să dea glas gândurilor ei, însă vocea i se stinse înainte de 
a-şi termina ideea. 

— lartă-mă, şopti Vivian, dar situaţia nu e chiar aşa de 
neagră cum ţi se pare ţie. Eşti încă Tai-Pan. 

— Atâta timp cât tu, Peter şi Mary mă lăsaţi. 

Vivian privi peste ea. Adevărul era că întreprinderea 
avea să meargă mult mai bine dacă Vicky renunţa. Ea nu-şi 
făcea iluzii în privinţa înfrângerii lui Două-Cărări Wong. EIl 
va rămâne duşmanul ei puternic, de temut şi lui Vicky i se 
datora spulberarea visurilor lui. 

— Trebuia să-mi închipui, spuse Vicky  căindu-se 
amarnic. Vechiul prieten Tang şi vechea prietenă Vivian...! 
Ce nesăbuită fusese. Ar fi trebuit să întrevadă acest sfârşit. 
Tang recursese la aceleaşi escrocherii ca şi domnul Wu, iar 
ea nu putea să-l oprească. Era ca şi cum s-ar fi războit cu 
întreaga Chină. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe faţă, dar 
era prea obosită să le mai poată ascunde. 

Pierduse totul. 

— Două lucruri trebuie să ştii, Vivian... două lucruri pe 
care mi le-a spus tatăl meu. El îmi povestea că tu l-ai făcut 
să simtă că trăieşte şi m-a rugat să am grijă de tine, în 
sensul să fiu cu ochii pe tine. Aş fi vrut să-l ascult în ambele 
cazuri. Când se simţi în stare să continue, spuse: acum sunt 
obosită, mă duc acasă. 

— Te ducem noi, spuse Ma Binyan întorcându-se să-i 
dea dispoziţii şoferului. 

— La New York? 

— Nu, nu, spuse Vivian. Rămâi, avem nevoie ca gweilos 
să rămână aici. 

— Această gweipo are nevoie de o lungă vacanţă. Îmi 
iau un concediu de un an sau chiar mai mult. Plec acasă. 

— Dar casa ta e aici. 

— Eu nu mai simt aşa. La revedere, Vivian şi succes cu 
copilul. 


— Dar nu poţi pleca acum, primul an e crucial. 

— Mă laşi la club? Trebuie să-mi pregătesc vasul de 
drum. 

— Vasul? Vivian şi Ma Binyan schimbară priviri perplexe 
ca şi când Vicky s-ar fi resimţit de pe urma şocurilor 
suferite. 

— Dacă mama poate naviga spre Anglia, presupun că şi 
eu pot face acelaşi lucru spre New York. 

— Ai înnebunit, Vicky? Tu eşti şocată de ceea ce ai 
văzut acolo sus. 

— De fapt, mă simt minunat, liberă, descătuşată. 

Ea rămase tăcută şi calmă în timp ce maşina străbătea 
drumul între Central şi Wanchai. În apropiere de Causeway 
Bay se zărea clădirea aurie a lui MacF. Ochii i se umeziră şi 
dacă nu s-ar fi abținut, ar fi putut plânge mult şi bine pentru 
a se descătuşa de suferinţele îndurate în ultimul timp. 


EPILOG 


PRIETENI VECHI 
1 lulie 1997 


În vreme ce soarele scăpata pentru ultima oară pe un 
cer britanic, Vicky Mackintosh se afla încă în Causeway Bay 
împachetând provizii de alimente şi apă. Mica goeletă a lui 
Chip - jumătate cât Whirlwind şi cu o cincime din tonajul 
acestuia - reacţionă satisfăcător la distribuirea greutăţii. 
Când tancul se umplu cu motorină, vasul se înclină uşor din 
tribord. 

În sfârşit, ridică ancora şi ieşind din Adăpostul contra 
taifunului, făcu semn de bun rămas lui Ah Chi şi Hua, 
precum şi câtorva băutori plictisiţi de pe terasa Clubului. 
Toţi ceilalţi erau la Kai Tak, la ceremonia de predare. 
Discursurile se transmiteau la radio. Nu-şi dorea nimic 
altceva decât să fie cât mai departe când se va efectua 
transferul. Căută un post cantonez cu muzică country şi 
ridică pânza catargului principal în acordurile melodiei lui 
Patsy Cline „Faded Love”. 

Dinspre răsărit începu să bată un vânt capricios, care o 
obligă să navigheze aproape de Kai Tak. Câteva minute mai 
avea cel mai bun loc în întreprindere. Surprinse un grup de 
ofiţeri britanici împreună cu o echipă de soldaţi Gurkha. O 
clipă se gândi că poate chiar ei îl forţaseră pe Allen Wei să- 
şi pună o pălărie cu panaş pentru paradă. Din fericire însă 
ea luă o altă direcţie, în timp ce flamura britanică încă mai 
flutura semeaţă în adierea brizei. 

La 15:07 fix, oră pe care astrologii o considerau de bun 
augur, drapelul britanic cobora în sunetele jalnice ale 
cimpoierilor scoțieni. Steagul chinezesc, fluturat puternic de 
un vânt iute din est, se blocase la jumătatea catargului. Un 
murmur se ridică din rândurile asistenţei care vedea în 
acest incident un semn rău, deşi pricina nu era alta decât 


catargul vechi de lemn, împrumutat în ultima clipă de la 
Clubul Regal de lahting. 

Premierul Tang şi Allen Wei, şeful executiv al Regiunii 
administrative speciale Hong Kong se precipitară pe 
podium, dând ordine care adunară în jurul catargului un 
număr prea mare de oameni din Hong Kong şi de pe 
Continent. Aceştia îl ridicară pe cel mai uşor dintre ei care 
deblocă frânghia şi eliberă drapelul. Scârţâind, steagul roşu 
începu să urce pe catarg, la picioarele căruia se afla o 
piramidă umană. Şi toate astea sub camerele canalului de 
televiziune CNN, care transmitea ceremonia în toată lumea. 

—O să ajungem de râsul lumii, se tânguia un 
continental, dar fu redus imediat la tăcere printr-un 
mormăit de premierul Tang. 

— Calmează-te, tovarăşe; nu-i nimic, vor râde împreună 
cu noi. 

Vivian Loh stătea alături de ceilalţi membri ai Consiliului 
Legislativ, în spatele premierului Tang şi al lui Allen Wei. 
Era atât de copleşită de amintiri şi de vise, încât de-abia 
mai asculta discursurile. În aceste momente, îi răsunară în 
urechi cuvintele tatălui ei: „Hong Kong-ul este China - 
China ta”. 

Când ceremonia luă sfârşit, şoferul o duse la templul 
zeiţei ei preferate - Tin Hau - din Piaţa Publică. Templul 
gemea de omenirea venită să-i aducă închinăciuni şi dacă 
femeia care aprindea beţişoare parfumate sau bătrânul 
pescar ce se apropia de altar constituiau un etalon, atunci 
toţi concetăţenii ei din Hong Kong se vor apuca de treburile 
lor, aşa cum au făcut-o întotdeauna. 

— Cum a fost Răsturnarea, auzi ea o femeie întrebând-o 
pe o alta care avea un aparat de radio portabil. 

— Ca un vas de război japonez, veni răspunsul. Un 
calambur obişnuit, folosit pentru Yamamoto, ceea ce putea 
fi pus sub semnul egalităţii cu expresia cantoneză de 
„plictiseală”. 

Vivian aprinse şi ea beţişoare şi-şi lăsă gândurile să se 
împletească cu fumul aromat. Tatăl ei se minuna de mersul 
rapid al evenimentelor în China. Cine ştie cât timp avea să 


domnească noul ei mentor sau cât timp se va bucura de 
numirea ei în Legco? Reformele durabile sunt produsul 
opoziţiei, nu rezultatul unei supuneri totale, aşa încât făcu 
un legământ: să fie pragmatică, dar nu fricoasă sau laşă; un 
jurământ uşor de respectat, acum când pentru prima oară 
în viaţa ei, mulţumită copilului lui Duncan şi patronajului lui 
Tang, deţinea puterea ce avea la bază o întreprindere 
solidă. 

Într-o lume în permanentă schimbare, triumful trebuie 
savurat atât timp cât există. Savoarea o simţise deja, însă 
gândurile o mai frământau. Plecarea lui Vicky era o ruşine. 
Ea, Peter şi Mary la un loc nu puteau egala puterea 
nebunească a unui om ca Duncan Mackintosh sau a unei 
femei ca Vicky. Întreprinderea MacF slăbise simţitor prin 
plecarea ei. 

Ar fi trebuit să se poarte mai chibzuit cu Vicky, să nu o 
lase să plece cu sentimentul că fusese jefuită de către 
China. Ce-ar gândi Duncan urmărind-o de acolo de sus, din 
ceruri? Îl dezamăgise oare pe minunatul ei amant? Aprinse 
mai multe beţişoare şi îşi puse toate îndoielile într-o rugă 
pe care o înălţă zeiţei mării. Ar fi putut prezice răspunsul. 
Mereu practică, Tin Hau îi spunea să nu fie îngrijorată. 
Vivian, asemenea oricărui muritor, va învăţa să descifreze 
tainele cerului. Între timp însă erau multe probleme 
presante de rezolvat aici pe pământ...! 


Vântul din est o urmări toată după-amiaza. Încă mai 
avea dificultăţi de navigaţie, nefiind perfect acomodată cu 
manevrarea vasului, ceea ce o ţinuse în jurul insulei mai 
multe ore. În cele din urmă, reuşi să treacă de Shek-O. Pe 
când traversa canalul Lamma, cerul deveni crepuscular şi 
un vânt prielnic o împinse în largul mării. Privea din când în 
când în urmă. Vântul îşi schimbă direcţia din sud, era un 
vânt normal de iulie, care aducea cu el o căldură umedă şi 
o ceaţă de nepătruns. 

Orizontul se întuneca văzând cu ochii. Lăsase în urma ei 
Hong Kong-ul învăluit într-o lumină roşiatică. Aprinse 
luminile de cursă. Lampa compasului era prea puternică, 


stânjenindu-i vederea. Deschise cutia compasului, luă becul 
încins şi îl acoperi cu lac de unghii. 

Perfect! Se instală în spatele cârmei şi se gândi că nu i- 
ar strica o bere. Norii alergau pe cer ca o herghelie 
acoperind treptat stelele. Lumina roşie de la pupa se 
estompa devenind o linie subţire ce se profila slab pe 
spuma valurilor. Restul coastei Chinei era întunecat ca 
întotdeauna, în timp ce în faţa ei se înălța ca un zid 
noaptea neagră a Mării Chinei de Sud. 

— Vicky! 

Ea crezu că îşi auzise numele purtat de vânt, o voce 
care străbătea spre ea de undeva din întuneric. Se ridică pe 
jumătate din cockpit, înainte de a-şi da seama că vocile nu 
puteau fi decât un produs al închipuirii, al teribilei ei 
singurătăţii... Deja? Avea înaintea ei o lungă, o foarte lungă 
călătorie şi faţa i se crispă uşor. Era timpul pentru o 
introspecţie, să-şi facă puţină ordine în feng shui - creierul 
ei. Începu să ajusteze velele în funcţie de înaintarea 
vasului. 

— Vicky! 

Sări ca arsă. Acum nu mai putea fi vorba de o 
închipuire. Era ceva real. Îşi auzise numele cu claritate şi 
începu să scruteze întunericul încercând să dea de urma 
unui vas. Nu văzu nici o lumină, nu auzi nici un zgomot de 
motor. 

— Vickyyyyy! Veni din nou chemarea, despicând 
tăcerea nopţii. Aprinse farurile şi pânzele se luminară 
aproape orbind-o; continuă să le rotească, lansând semnale 
luminoase pentru oricine s-ar fi aflat în pericol. Se străduia 
să desluşească zgomotul unui motor, dar nu auzi decât 
clipocitul valurilor înspumate lăsate în urmă. După alte 
căutări, la capătul unei dâre de lumină lăsată pe întinsul 
apei de faruri, zări o pânză minusculă pe coama unui val. 

Era o planşă care cobora şi se ridica pe creasta valului - 
o apariţie fantomatică. Insolita apariţie ce urmărea dâra de 
lumină a farului nu era altul decât Alfred Ching, îmbrăcat cu 
o vestă de salvare portocalie. 


Planşa cu mica pânză se lovi zgomotos de corpul 
goeletei şi Alfred se strecură printre frânghiile de salvare. 
Vicky apucă de pânză, o trase lângă ea şi priponi mica 
ambarcaţiune cu o frânghie înfăşurată în jurul unui vinci; 
apoi îl trase şi pe Alfred care se prăvăli sleit de puteri, 
respirând greu. 

— Trebuie să vorbim, spuse el gâfâind, gata parcă să-şi 
dea duhul. 

— Alfred! Vicky privi cercul întunecos de dincolo de 
lumina reflectorului, se uită la ceas şi calculă cât de 
departe ajunsese. Alfred tu eşti nebun? Eşti la distanţă de 
câteva mile de țărm. Te-ai fi înecat în mod sigur dacă nu 
dădeai de mine. 

— Dar te-am găsit, şi asta este important, spuse el cu 
răsuflarea întretăiată. 

— Şi dacă nu m-ai fi găsit? Nu te-ai mai fi întors 
niciodată. 

— Ai o bere din întâmplare? Mi-e tare sete. 

— De când eşti pe mare? 

— De câteva ore... Cred că te-am depăşit chiar, deşi 
după aprecierea mea, puteai să realizezi un timp mai bun. 
Ce faci cu berea aia? 

— O bere? repetă Vicky uluită de escapada lui 
nebunească. Desigur. Cobori şi îi scoase un Mig din frigider; 
se gândi o clipă, apoi o desfăcu. Sus pe punte, Alfred, 
prăvălit în cockpit, încerca să se ridice. 

— Mulţumesc! Noroc! 

— Noroc! 

Câteva momente rămaseră tăcuţi. 

— Ei bine, Alfred, ce ai de gând? 

— Vreau să te întorci acasă cu mine. 

— Acasă? 

Alfred puse berea jos şi o privi drept în ochi. 

— Vicky, de-ai şti cât de mult te doresc. 

— Mă doreşti? Constată că îl imita ca un papagal, dar 
era de-a dreptul consternată. Nu-i venea să creadă că se 
expusese la riscul acesta nebunesc pornind în căutarea ei. 

— Te iubesc, spuse Alfred cu hotărâre. Eşti cea mai 


frumoasă femeie din câte am întâlnit vreodată şi aş vrea să 
te pot privi în fiecare dimineaţă. Prima oară ai spus nu; de 
data asta va fi da. 

— Da? De ce să fie da? 

— Pentru că te iubesc şi acum îţi pot oferi un cămin. 

Vicky îl privea buimăcită; clătină din cap. 

— Vorbesc serios. Vreau o viaţă alături de tine. Avem 
multe de împlinit împreună, Vicky, şi tu ştii asta foarte bine. 

Nu putea tăgădui vechea lor prietenie şi nici atracţia 
unuia faţă de celălalt. Doi oameni nu ar putea rămâne 
prieteni timp atât de îndelungat dacă nu ar avea puncte 
comune şi nu s-ar aprecia reciproc. Dar ea ştia tot atât de 
bine că nu era făcută pentru căsătorie. 

— Am mai ratat o căsătorie, am nenorocit câţiva 
prieteni şi n-aş mai suporta un alt divorţ. 

— Dar cu mine nu se va întâmpla aşa, Vicky. 

— Poate că nu, admise ea. 

— Categoric nu, ripostă Alfred cu fermitate. 

Deşi se simţea puternic atrasă de el, îl evitase adesea 
din teama instinctivă că el va încerca s-o domine, aşa cum 
făcuse şi tatăl ei. Desigur o teamă astăzi nejustificată. 
Devenise destul de puternică pentru a nu permite aşa ceva 
şi, la nevoie, ştia să ţină piept oricărui Alfred, indiferent cât 
de puternic ar fi. 

În momentul de faţă, relaţia cu Alfred prezenta 
complicaţii de cu totul altă natură. El o urcase pe un 
piedestal, în acelaşi fel cum procedase Duncan cu Sally 
atunci când îi conferise un statut special. Se părea că aceşti 
bărbaţi cu temperament năvalnic îşi aleseseră în mod 
deliberat țeluri inaccesibile. Dacă experienţa tatălui ei era 
un exemplu în acest sens, atunci un anumit rol în pierderea 
bătăliei l-a avut şi blestemata aceea de dragoste. 
Dragostea era ceva de care n-avea nevoie acum, la 
jumătatea drumului. În orice caz, nu după Steven. Nu mai 
dorea în viaţa ei păsări rănite, aripi frânte sau bărbaţi cu 
care să se ia la întrecere în numele dragostei, dar nici o 
adoraţie fără măsură. Se putea lipsi foarte bine de toate 
acestea. 


— Tata a stat în umbra mamei mai tot timpul căsniciei 
lor, căutând s-o ajungă din urmă şi nu vreau ca un bărbat 
să se simtă astfel faţă de mine... 

— Dar mie nu-mi pasă cine este în frunte. Goana după 
supremație este o pierdere de timp. N-am nevoie să fiu eu 
numărul unu. Dacă tu vrei să fii Tai-Pan acasă, n-ai decât. 
Altfel spus, mi se pare că ţi-e teamă că eu te voi iubi mai 
mult decât tu pe mine, nu-i aşa? 

— Eu nu vreau decât o relaţie bazată pe egalitate. 

— Asta ţi-a oferit Steven Wong? 

Vicky se gândi la Steven; cât îi dăruise el şi cât fusese 
ea pregătită să accepte? 

— Da, printre altele, însă căsătoria cu Steven Wong nu a 
intrat niciodată în calculele mele, Alfred. Dacă-mi voi găsi 
vreodată pe cineva, acesta va fi un bărbat care să-mi 
semene, un bărbat care să muncească la fel ca mine, 
căruia să-i placă să realizeze ceva. De ce zâmbeşti, Alfred? 
Sunt femeia Hong Kong-ului de astăzi. Îmi place acţiunea. 

Alfred începu să se bată cu mâinile pe piept. 

— Atunci eu sunt omul tău şi, arătând cu degetul spre 
pupa: acolo este Hong Kong-ul, acea lumină roşiatică la 
orizont. Hai să ne întoarcem acasă. 

— Acea lumină este tot ce a mai rămas...! 

— Da, la naiba, aşa este, dar a ajuns astfel pentru că 
oameni ca tine şi ca mine îl părăsesc, Vicky, nu putem face 
asta. 

— Nu putem? Nu cred că cineva mai poate salva Hong 
Kong-ul. 

— Cunogşti un cuplu mai calificat care să încerce? 

Vicky se apropie de el, dar se retrase imediat de frică să 
nu se contamineze cu speranţe deşarte. 

— Întotdeauna ai fost un optimist. Aş spune chiar prea 
mult optimism pentru unul singur. 

— Care este alternativa ta? 

— În felul acesta l-ai lăsat şi pe Două-Cărări să te 
păcălească. 

— Nu mă deranjează faptul că am şi eu o greşeală la 
activ. 


— Da, bine, pe tine nu, dar pe mine da, spuse ea 
morocănoasă. i 

— Ascultă Vicky, bătălia ta cu Vivian Loh e inutilă. Iti 
aduci aminte că un vechi prieten mi-a spus nu de mult să 
mă urc din nou pe calul meu şi să pornesc la luptă. 

Vicky îşi amintea, însă i-ar fi fost mai uşor să-i spună lui 
Alfred ce să facă decât să se implice ea însăşi. 

Era ostenită, poate chiar fericită să renunţe la toate 
acestea. 

— Ţi-am spus, o întrebă Alfred cu voită indiferenţă că 
am încheiat afacerea cu Cathay Tower? 

— Da? 

Alfred zâmbi cu mândrie. 

— Am obţinut bani pentru cumpărarea Turnului şi a 
câtorva terenuri auxiliare. Toate astea pentru suma de 780 
de milioane. 

Vicky îl privi cu admiraţie şi chiar cu puţină invidie. Ce 
lovitură! Ce afacere fantastică în plin haos, chiar dacă avea 
să fie ultima mare afacere pe care a cunoscut-o Hong Kong- 
ul. 

— Felicitări, Alfred, sunt profund impresionată. 

— Tu mi-ai dat imboldul în noaptea aceea, la părinţii 
mei. 

— Sunt mişcată că-mi spui asta, dar meritul îţi aparţine. 

— Vicky, nu-ţi cer să te căsătoreşti cu mine pentru ceea 
ce sunt şi nici pentru ceea ce am fost. Tu m-ai ajutat; 
suntem o echipă şi asta contează pentru viitor. Pe 
terenurile achiziţionate am de gând să construiesc sedii. 
Vom avea nişte privelişti de basm asupra Adăpostului 
contra taifunului şi a altor clădiri ca MacF. Le vom privi 
acoperişurile scăldate în soare... Parcă le şi văd cu ochii 
minţii... 

— Sedii pentru ce? 

— Pentru o companie-umbrelă pe care o vom înfiinţa şi 
care va cuprinde întreaga noastră reţea: Compania 
imobiliară  emigranţi-expatriati  CHING-MACKINTOSH şi 
Compania Imobiliară CHING-CATHAY. Poate şi un campus 
pentru Universitatea CHING - îţi aduci aminteşti de 


Universitatea Asiatică despre care îţi vorbeam? Mi-a venit o 
idee pe care vreau să o discut cu tine. Dacă treburile merg 
bine, Hong Kong-ul va avea nevoie de un aeroport 
comercial separat, pentru transportul mărfurilor. Ce crezi? 

— Alfred, tu nu-ţi dai seama că puteai să mori în 
noaptea asta dacă nu mă găseai? 

— Dar te-am găsit şi de-ar fi să trăiesc 112 ani, n-am să 
înţeleg niciodată această înclinaţie de gweipo pentru 
speculaţii. „Şi dacă? Dar dacă?” E ca şi cum ai pune răul 
înainte şi ai naviga în întuneric. 

Vicky urmărea cârma rotindu-se în mâna fantomă a 
pilotului automat: o deviaţie spre babord, o deviaţie spre 
tribord. Nu-şi putea reveni gândindu-se la felul în care 
Alfred îşi riscase viaţa. Riscase să se înece doar ca să-i 
ceară să se întoarcă. Se întreba cum ar fi reacţionat mama 
ei faţă de un asemenea act: „bărbăţie” sau pur şi simplu 
„inconştienţă”? Lui Alfred îi plăcea prea mult viaţa ca să 
comită un act nesăbuit. Era curajos. Îşi riscase viaţa pentru 
ea. Asta n-o putea lăsa rece. li atinse uşor faţa, plimbându- 
şi degetele pe conturul chipului său. Era atât de obosit, iar 
ochii îi scăpărau de speranţă. 

— La anul mă voi întoarce la Hong Kong dacă treburile 
vor merge bine. Mă voi întoarce şi voi lupta pentru 
întreprinderea mea. Atunci vom mai discuta. 

— Ţi-ai ales cel mai nepotrivit moment pentru vacanţă, 
Vicky. Orice schimbare în acest oraş se va petrece în 
următoarele douăsprezece luni, timp în care nu-ţi este 
îngăduit să rămâi pe margine. Acum e momentul potrivit 
pentru acţiune. 

Vicky stinse farurile. Nu se mai auzea decât zgomotul 
micului windsurfer care se lovea de pereţii vasului. 

Exasperat, Alfred apelă la tot curajul şi puterea sa de 
convingere. 

— Am să-ţi spun de ce pleci. Vrei să ştii de ce? Pleci 
pentru că eşti exact ca tatăl tău: refuzi să împărţi MacF, aşa 
cum refuzi să te împărţi cu mine. Piesa asta blestemată vrei 
s-o joci doar tu, de una singură. 

— Şi ce e rău în asta? 


— Chiar vrei să aştepţi până când vei avea vârsta 
tatălui tău ca să te dăruieşti cu adevărat cuiva? Meriţi mai 
mult. De fapt, tu eşti o femeie generoasă. 

— Tu nu mă cunoşti, Alfred. 

— Odată, de mult, am împărţit patul cu tine; amintirile 
dăinuie. 

— Patul nu înseamnă viaţa, Alfred; oricum îţi mulţumesc 
că ai spus asta. Ea se înfioră şi privi în urmă la orizontul 
însângerat. De fapt, eşti adorabil şi ţin foarte mult la tine. 
Chiar ai vorbit serios? 

— Femei ca tine nu se nasc în fiecare zi. 

Chiar de-ar trăi şi ea 112 ani nu va uita niciodată 
imaginea lui pe creasta valului înspumat. Până în noaptea 
aceasta nu se gândise niciodată la Alfred ca la un romantic. 
Dar Alfred era un romantic şi în plus avea acea virilitate pe 
care mama ei o aprecia la un bărbat. Un entuziast plin de 
speranţă şi ce-i mai romantic decât speranţa? 

— ... Ştii, Alfred, toate acele proiecte la care visezi îţi 
vor înghiţi o groază de bani. 

— Mulţi bani, aprobă el răbdător, ca şi când trecerea de 
la problemele de inimă la cele financiare nu-i solicitau nici 
un efort. 

— Pentru următorii câţiva ani, cetăţenii Hong Kong-ului 
vor fi foarte prudenţi cu investiţiile locale. 

— Extrem de precauţi. 

— lar China e falită. 

— La pământ; nici gând de împrumuturi din China. 

— Deci nu putem vorbi decât de investiţiile străine. 

— Bani gweilos, aprobă Alfred. Singurele investiţii la 
care sperăm în următorii cinci ani vor veni din Marea 
Britanie, Europa şi Statele Unite. 

— Şi nu vor veni uşor. 

— Foarte greu; dar se poate, Vicky, vei vedea. 

— Va trebui să pui totul la bătaie pentru a-i convinge pe 
oameni şi, în special, tot ce ai reuşit să salvezi din Cathay 
Tower. 

— CHING-CATHAY TOWER! 

— Nu e de glumă, Alfred. Se pune problema să risc totul 


pentru a salva un oraş care nu ştiu dacă mai poate fi salvat. 

— Dar merită încercarea. 

Ea îşi întinse picioarele, sprijinindu-se cu vârfurile de 
banca cockpitului. Alfred i le atinse. Degetele lui boante 
ştiau întotdeauna locul precis în care o durea şi care trebuia 
masat. 

— Ah, ce bine e! 

— Dă-mi-l şi pe celălalt. 

Vicky privea înapoi la lumina roşiatică, care devenise 
incandescentă pe cerul întunecat. Alfred observă că 
zâmbeşte. 

— Ce te amuză? 

— Vremuri palpitante..., spuse ea visătoare, gândindu- 
se că ar putea obţine banii necesari din Londra şi New York 
pentru proiectul aeroportului comercial, dacă l-ar putea 
convinge pe Tang ca guvernul chinez să garanteze 
antrepozitele de mărfuri. Tang îi datora cel puţin atât. Ştii 
că te-aş putea ajuta cu banii gwei/os. 

— Aş aprecia mult dacă ai vorbi cu cei din New York. 

— Nu, nu vreau să mă transform în agent de bursă. 

— Poate vreo companie de investiţii? se hazardă Alfred. 

— Asta ar putea fi un punct de pornire. 

— Aici în Hong Kong. 

— Normal, Alfred, aici în Hong Kong, aici unde este 
acţiune. Cu piciorul liber începu să bată în podeaua 
cockpitului... Atâta timp cât este solid acest bătrân țărm 
Hong Kong... înţelegi ce vreau să spun. 

— Asemenea unei întreprinderi comerciale scoțiene? 

— O vom numi MACKINTOSH-CHING INVESTMENT. Îi 
vom instrui pe cei de la recepţie să pronunţe în aşa fel 
Ching încât să semene cu China. 

— CHING-MACKINTOSH s-ar potrivi mai bine 
semnificației noii ordini a lucrurilor. 

— Nu subestima valorile trecutului, Alfred. Hong Konag-ul 
este singura bucăţică din China unde lucrurile au stat 
întotdeauna mai bine. Ai risca bani pentru o lovitură 
grandioasă spre binele Chinei? 

Fiona şi fetele s-ar putea întoarce acasă, gândea Vicky 


în timp ce ea se va lupta să recâştige controlul asupra lui 
Mackintosh-Farquhar. 

— E un nume grozav, deşi Ching-Mackintosh are o 
oarecare... 

Işi retrase piciorul, Alfred îl apucă pe celălalt, dar Vicky 
şi-l trase. 

— La naiba, Alfred, familia mea s-a stabilit în Hong Kong 
pe când ai tăi încă mai frigeau creier de maimuţă la Canton. 
Doar tu ai ajuns aici. Trebuie să fie MACKINTOSH-CHING. 
Aşa rămâne. 

— Asta înseamnă că e DA? 

— Vreau să construiesc o cale ferată. 

— Ce-ai spus? 

— Ideea cu aeroportul pentru mărfuri este bună, dar eu 
am una şi mai bună: un tren rapid care să lege Hong Kong- 
ul de Beijing. Acesta va aduna China laolaltă şi va conferi 
Hong Kong-ului un loc de invidiat. 

— Vicky, asta înseamnă DA? 

Vicky scoase cârma automată şi eliberă roata. 

— Ne întoarcem! 

În culmea fericirii Alfred o ajută la manevra velelor şi 
întoarseră vasul cu faţa spre lumina purpurie. 

— ÎI fac pe Tang să ne sprijine la Beijing, iar pe Vivian în 
Comitetul legislativ. Îmi este datoare. Te rog, ţine cârma o 
secundă. 

Aprinse din nou farurile şi alergă jos în cabină la 
telefonul-satelit, apoi reveni în cockpit şi formă numărul lui 
Vivian Loh. Observă că Alfred se întristase brusc, întinse un 
braţ şi îl trase spre ea în timp ce îşi lipea urechea de 
receptor. Urează-mi succes...! 

— Vivian? Vicky Mackintosh! Mi-a venit o idee...