Jules Verne — Sp_rg_torii blocadei

Jules Verne 


Spărgătorii blocadei 


Il DELFINUL. 

Cel dintâi fluviu ale cărui ape făcură spume sub roțile unei nave 
cu aburi a fost Clyde, Era în 1812. Vaporul se numea Corneta gi făcea 
curge regulate între Glasgom și Greenock, cu a mteză de gaze rule 
pe oră. Începând de atunei, mai mult de un milion de steamere sau 
de pacheboturi au urcat ari au coborât pe râul scoțian, iar locuitorii 
marelui oraş cornercial trebue să îi fost cu totul farmularnzați cu 
minunile nawmgației cu aburi, 

Totuzi, în ziua de 3 decembrie 1852, o imensă mulțirne compusă 
din armatori, negustari, manutacturneri, muncitori, marinari, fernei, 
capi, se îngrărădea pe străzile norocoase din Glasgow şi se 
îndrepta spre docul Kelvin, vast santier de construcțu navale 
aparținând dormrmlor Tad gi Mac Gregor. Acest ultim nurne 
dovedeste cu prisosință că fairmogu descendenți ai nobilirniui din 
Highland] au deverut industriagi gi că din toți vasalu vechilor 
clanuri au tăcut muncitori de uzină, 

Dacul Kelvin e situat la câteva minute de oras, pe malul drept al 
lui Clyde. Curând, irnensele sale şantiere fură invadate de curiogi, 
nu rai rămânea vreun loc neacupat mici pe chei, mici pe zidul 
debarcaderului, nici pe acoperigurile depozitelor, răul era i el 
brăzdat de ambarcaţiuni, iar pe malul stâng înălțirnile Govan 
deveniseră un furnicar de spectatori. 


Li 1 Li 
i LI IE E E n | mi pana il et, a | i Se Sper LEE e e ati mat i coae m ȘI pese [a a a aa aie ca arate aa RE: ae as a ET a | 


Jules Verne 
Spăârgătorii blocadei 


I DELFINUL. 

Cel dintâi fluviu ale cărui ape făcură spume sub roţile unei 
nave cu aburi a fost Clyde. Era în 1812. Vaporul se numea 
Cometa şi făcea curse regulate între Glasgow şi Greenock, 
cu o viteză de şase mile pe oră. Începând de atunci, mai 
mult de un milion de steamere sau de pacheboturi au urcat 
ori au coborât pe râul scoţian, iar locuitorii marelui oraş 
comercial trebuie să fi fost cu totul familiarizați cu minunile 
navigaţiei cu aburi. 

Totuşi, în ziua de 3 decembrie 1862, o imensă mulţime 
compusă din armatori, negustori, manufacturieri, 
muncitori, marinari, femei, copii, se îngrămădea pe străzile 
noroioase din Glasgow şi se îndrepta spre docul Kelvin, vast 
şantier de construcţii navale aparţinând domnilor Tod şi 
Mac Gregor. Acest ultim nume dovedeşte cu prisosinţă că 
faimoşii descendenţi ai nobilimii din Highland] au devenit 
industriaşi şi că din toţi vasalii vechilor clanuri au făcut 
muncitori de uzină. 

Docul Kelvin e situat la câteva minute de oraş, pe malul 
drept al lui Clyde. Curând, imensele sale şantiere fură 
invadate de curioşi; nu mai rămânea vreun loc neocupat 
nici pe chei, nici pe zidul debarcaderului, nici pe 
acoperişurile depozitelor; râul era şi el brăzdat de 


ambarcaţiuni, iar pe malul stâng înălțimile Govan 
deveniseră un furnicar de spectatori. 

Nu era vorba, cu toate acestea, de vreo ceremonie 
extraordinară, ci pur şi simplu de lansarea unei nave. De 
asemenea operaţiuni cei din Glasgow nu puteau fi decât 
prea sătui. Delfinul - acesta era numele vaporului construit 
de domnii Tod şi Mac Gregor - avea, prin urmare, ceva 
deosebit? La drept vorbind, nu. Era o navă mare, de o mie 
cinci sute de tone, construită din tablă de oţel, şi pentru 
care se făcuse totul în vederea unei navigaţii rapide. 
Motorul ei, ieşit din atelierele Lancefield Forge, suporta 
presiuni înalte şi avea efectiv cinci sute de cai putere. El 
punea în mişcare două elice jumelate, situate de-o parte şi 
de alta a etamboului?, spre pupa, şi complet independente 
una de cealaltă - aplicaţie cu totul nouă a sistemului 
domnilor Dudgeon şi Millwal, care dă navelor o viteză 
apreciabilă şi le permite să evolueze într-un spaţiu foarte 
restrâns. Cât despre pescajul Delfinului, acesta nu era prea 
mare. Cunoscătorii nu se înşelau apreciind pe bună 
dreptate că nava aceea era destinată navigaţiei prin 
trecători de adâncime mijlocie. Dar, în sfârşit, toate aceste 
particularităţi nu puteau justifica în nici un fel interesul ieşit 
din comun al publicului. În definitiv, Delfinul n-avea nimic 
nici în plus, nici în minus faţă de alte vase. Trebuiau cumva 
învinse, la lansarea lui, unele dificultăţi mecanice? 
Nicidecum. Fluviul Clyde găzduise până atunci în apele sale 
nenumărate nave cu un tonaj mai demn de luat în seamă, 
iar lansarea Delfinului urma să se facă în chipul cel mai 
obişnuit. 

Într-adevăr, când refluxul mării prinse a se face simţit, 
începură manevrele; loviturile de ciocan cădeau perfect 
sincronizate asupra penelor care trebuiau să clintească 
chila navei. Curând, un tremur străbătu toată acea 
construcţie masivă; deşi fusese mişcată abia puţin, se 
simţea că începe să se deplaseze; alunecarea porni, se 
acceleră, şi în câteva clipe Delfinul, părăsind cala unsă 


meticulos, plonja în Clyde în mijlocul unor nori denşi de 
stropi albi. Partea din spate se lovi de fundul mâlos al apei, 
apoi săltă pe creasta unui val uriaş, iar magnificul steamer, 
purtat de propriul său elan, s-ar fi zdrobit de cheiurile 
şantierelor din Govan dacă nu l-ar fi oprit ancorele, 
aruncate toate deodată cu un zgomot de-a dreptul 
formidabil. 

Lansarea la apă reuşise perfect. Delfinul se legăna liniştit 
pe undele fluviului Clyde. Când îl văzură ajuns în elementul 
său natural, spectatorii bătură din palme şi urale nesfârşite 
se înălţară de pe cele două maluri. 

Dar de ce atâtea strigăte şi aplauze? Fără îndoială, chiar şi 
celor mai pătimaşi dintre spectatori le-ar fi venit teribil de 
greu să-şi explice entuziasmul. De unde venea, aşadar, 
interesul cu totul deosebit trezit de nava aceea? Numai şi 
numai din misterul în care îi era învăluită destinaţia. Nu se 
ştia ce fel de comerţ urma să facă şi, întrebând diferite 
grupuri de curioşi, rămâneai pe bună dreptate uimit de 
diversitatea părerilor emise în legătură cu acest subiect 
foarte serios. 

Totuşi, cei mai informaţi, sau cei care pretindeau că sunt 
astfel, erau de părere că vaporul urma să joace un rol 
important în războiul cumplit care decima pe atunci Statele 
Unite ale Americii. Dar nu ştiau mai multe despre asta, iar 
dacă Delfinul era un vas pirat, o navă de transport, un 
vapor confederat sau unul al marinei federale, nimeni n-ar 
fi putut s-o spună. 

Uraaa! striga cineva, afirmând că Delfinul era construit în 
contul Statelor Sudului. 

Hip! hip! hip! striga altul, jurând că un vas atât de rapid 
nu se mai întâlnise pe coastele americane. 

Prin urmare, ignoranță deplină, iar ca să ştii exact cum 
stau lucrurile ar fi trebuit să fii asociatul, ori măcar 
prietenul intim al lui Vincent Playfair and Co. din Glasgow. 

Bogată, puternică şi pricepută casă de comerţ era aceea 
pe a cărei firmă figura numele Vincent Playfair and Co. Era 


o familie veche şi stimată, descinzând din acei lorzi Tobacco, 
care construiseră cele mai frumoase cartiere ale oraşului. 
După actul de independenţă al Uniunii, aceşti negustori 
abili întemeiaseră primele agenţii comerciale din Glasgow, 
făcând comerţ cu tutun din Virginia şi din Maryland. Se 
născură averi imense; fu creat un nou centru comercial. 
Glasgow deveni curând un oraş industrial şi manufacturier; 
se înălţară pretutindeni filaturi şi topitorii, iar în câţiva ani 
prosperitatea locului atinse nivelul cel mai înalt. 

Casa Playfair rămase fidelă spiritului întreprinzător al 
înaintaşilor. Se lansă în operaţiuni dintre cele mai 
îndrăzneţe şi păstră neştirbită onoarea comerţului englez. 
Actualul ei conducător, Vincent Playfair, om la cincizeci de 
ani, cu un temperament mai ales practic şi pozitiv, nu însă şi 
lipsit de îndrăzneală, era un armator pursânge. Nimic nu-l 
preocupa în afara chestiunilor comerciale, nici măcar 
partea politică a tranzacţiilor. Altfel, era foarte onest şi loial. 

Ideea de a fi construit şi echipat Delfinul nu şi-o putea 
totuşi revendica. Ea aparţinea categoric nepotului său, 
James Playfair, un holtei prezentabil de treizeci de ani, cel 
mai cutezător skipper3 din marina comercială a Regatului 
Unit. 

Într-o zi, la cafeneaua Tontine de sub arcadele primăriei, 
după ce citise înfuriat ziarele americane, James Playfair îi 
împărtăşi unchiului său un proiect de mare aventură. 

— Unchiule Vincent, îi zise pe neaşteptate, se pot câştiga 
două milioane în mai puţin de o lună! 

— Şi ce se riscă? întrebă unchiul Vincent. 

— O navă şi o încărcătură. 

— Altceva nimic? 

— Ba da, pielea echipajului şi a căpitanului; dar asta nu 
contează. 

— Hai să vedem, zise unchiul Vincent, căruia îi plăcea 
expresia. 

— Ce să mai vedem? reluă James Playfair. Ai citit Tribune, 
New York Herald, Times, Enquirer of Richmond, American 


Review? 

— De douăzeci de ori, nepoate James. 

— Crezi şi dumneata, ca mine, că războiul Statelor Unite 
va dura încă multă vreme? 

— Foarte multă vreme. 

— Ştii ce mult suferă din cauza acestei lupte interesele 
Angliei şi mai ales cele ale oraşului Glasgow? 

— Şi încă şi mai mult cele ale casei Playfair and Co., 
răspunse unchiul Vincent. 

— Îndeosebi acelea, replică tânărul căpitan. 

— Mă necăjesc zi de zi din pricina asta, James, şi mă 
gândesc cu groază la dezastrele comerciale pe care le 
poate aduce după sine acest război. Nu pentru că firma 
Playfair n-ar fi solidă, nepoate, dar ea are parteneri pe 
care-i poate pierde. Ah, americanii ăştia, sclavagişti sau 
aboliţionişti, îi trimit la naiba pe toţi! 

Dacă din punctul de vedere al marilor principii ale 
umanităţii, mereu şi pretutindeni superioare intereselor 
personale, Vincent Playfair n-avea dreptate să vorbească 
astfel, el avea motivele lui să nu judece lucrurile decât sub 
aspect pur comercial. Cel mai important produs american 
de export lipsea pe piaţa din Glasgow. Foamea de bumbac4, 
ca să folosesc energica expresie englezească, devenea pe zi 
ce trece mai amenințătoare. Mii de muncitori se vedeau 
obligaţi să trăiască din mila publică. În Glasgow sunt 
douăzeci şi cinci de mii de războaie de ţesut mecanice, care 
înainte de războiul din America produceau şase sute 
douăzeci şi cinci de mii de metri de fir din bumbac pe zi, 
ceea ce înseamnă cincizeci de milioane de lire pe an. Ţinând 
cont de aceste cifre, vom înţelege perturbările produse în 
activitatea industrială a oraşului când materia textilă începu 
să lipsească aproape în întregime. Fiecare oră aducea noi 
falimente. Toate uzinele îşi restrângeau producţia. 
Muncitorii mureau de foame. 

Tocmai spectacolul acestei cumplite mizerii îi dăduse lui 
James Playfair ideea îndrăzneţului său proiect. 


— O să merg să caut bumbac, zise el, şi-o să-l aduc, orice 
s-ar întâmpla. 

Dar, fiind şi el,negociant” ca şi unchiul Vincent, se hotări să 
procedeze prin schimb şi să prezinte operaţiunea sub forma 
unei afaceri comerciale. 

— Unchiule Vincent, zise, iată ideea mea. 

— Hai să vedem, James. 

— E foarte simplă. Vom cere să ni se construiască o navă 
de mare viteză şi foarte încăpătoare. 

— Asta se poate. 

— O vom încărca apoi cu muniții, cu alimente şi 
îmbrăcăminte. 

— Astea se găsesc. 

— Am să preiau comanda acestui vapor. Voi sfida toate 
navele marinei federale întâlnite în drum. Voi sparge 
blocada unuia dintre porturile Sudului... 

— Îţi vei vinde scump încărcătura confederaţilor, care au 
mare nevoie de ea, zise unchiul. 

— Şi mă voi întoarce încărcat cu bumbac... 

— Pe care ţi-l vor da pe nimic. 

— Aşa cum spui, unchiule Vincent. Merge? 

— Merge. Dar ai să treci? 

— O să trec, dacă am o navă bună. 

— "Ţi se va face una în mod special. Dar echipajul? 

— Oh, am să-l găsesc! Nu-mi trebuie prea mulţi oameni. 
Câţiva pentru manevre, şi atâta tot. Nu-i vorba să ne batem 
cu federalii, ci să-i lăsăm în urmă. 

— Îi veţi lăsa, zise unchiul Vincent cu toată siguranţa. Şi 
acum, James, spune-mi înspre care punct de pe coasta 
americană intenţionezi să te îndrepţi? 

— Până în acest moment, unchiule, câteva vase au spart 
deja blocada la New Orleans, la Willmington şi la Savannah. 
Eu mă gândesc să intru de-a dreptul în Charleston. Nici o 
navă englezească n-a reuşit încă să intre în şenalurile sale, 
exceptând Bermuda. Voi face la fel ca ea, iar dacă nava mea 


are un pescaj mic, am să merg pe unde vapoarele federale 
nu vor putea să mă urmeze. 

— Adevărul e, zise unchiul Vincent, că în Charleston există 
bumbac din belşug. Îl ard ca să scape de el. 

— Da, încuviinţă James. În plus, oraşul e aproape încercuit. 
Beauregard nu mai are muniții; îmi va plăti încărcătura cu 
aur greu. 

— Bine, nepoate! Şi când vrei să pleci? 

— Peste şase luni. Am nevoie de nopţi lungi, nopţi de iarnă, 
ca să trec mai uşor. 

— Se va face, nepoate. 

— Ne-am înţeles, unchiule. 

— Ne-am înţeles. 

— Nici psst? 

— Nici psst! 

Şi iată cum, cinci luni mai târziu, steamerul Delfinul era 
lansat la apă de la şantierele docului Kelvin fără ca 
adevărata lui destinaţie să fie cunoscută de cineva. 

ÎI MANEVRA DE PLECARE. 

Armarea Delfinului se făcu rapid. Greementul său era 
gata; mai avea nevoie doar de ajustări. Delfinul purta trei 
catarge de goeletă, lux aproape inutil. Într-adevăr, nu pe 
vânt conta ca să scape de crucişătoarele federale, ci pe 
maşina puternică pe care o închidea între bordurile sale. Şi 
pe bună dreptate. 

Spre sfârşitul lunii decembrie, Delfinul fu încercat în golful 
Clyde. Cu neputinţă de spus cine era mai mulţumit, 
constructorul sau căpitanul. Noul vapor aluneca minunat, 
iar la patent log5 se înregistră o viteză de şaptesprezece 
mile pe oră6, viteză neobţinuţă până atunci de nici o navă 
engleză, franceză sau americană. Desigur, în caz de luptă 
cu vasele cele mai rapide, Delfinul ar fi câştigat mai multe 
lungimi într-o competiţie maritimă. 

La 25 decembrie începu încărcarea. Vaporul trase la 
cheiul rezervat steamerelor, puţin mai jos de Glasgow 
Bridge, ultimul pod de pe Clyde înainte de vărsare. Acolo, 


pe platformele largi, erau depozitate imense cantităţi de 
muniții, arme şi îmbrăcăminte, care treceau rapid în cala 
Delfinului. Natura acestei încărcături trăda misterioasa 
destinaţie a navei, iar casa Playfair nu reuşi să păstreze 
mult timp secretul. De altfel, Delfinul trebuia să plece 
neîntârziat. Nici un crucişător american nu fusese semnalat 
în apele engleze. Şi apoi, când veni vorba de alcătuirea 
echipajului, cum să mai poţi păstra tăcerea? Nu puteai 
îmbarca pe cineva fără să-i comunici destinaţia. La urma 
urmei, oamenii îşi riscau pielea, iar când îţi rişti pielea vrei 
să ştii întotdeauna în ce fel şi de ce. 

Totuşi, această perspectivă nu făcu pe nimeni să ezite. 
Plata era bună şi fiecare îşi avea partea lui din afacere. 
Astfel că marinarii, dintre cei mai buni, se prezentară în 
număr mare. Lui James Playfair nu-i mai rămânea decât 
dificultatea alegerii. Dar alese bine şi, după douăzeci şi 
patru de ore, pe listele lui de echipaj figurau treizeci de 
mateloţi care ar fi făcut cinste iahtului Prea Graţioasei Sale 
Majestăţi. 

Plecarea fu fixată pentru 3 ianuarie. La 3l decembrie, 
Delfinul era pregătit. Cala îi era doldora de muniții şi de 
alimente, buncărele pline de cărbune. Nimic nu-l mai 
reţinea. 

În 2 ianuarie, căpitanul se afla la bord şi tocmai arunca 
asupra navei sale o ultimă privire cercetătoare, când un 
bărbat apăru în capul scării Delfinului şi ceru să vorbească 
neapărat cu James Playfair. Unul din mateloţi îl conduse pe 
dunetă. 

Era un ins solid, cu umerii largi, roşu la faţă şi cu un aer 
nătâng care ascundea cu greu un oarecare fond de fineţe şi 
veselie. Nu părea prea obişnuit cu treburile marinăreşti şi 
privea în jur ca un om în mică măsură deprins cu puntea 
unei nave. Totuşi, îşi dădea aere de lup de mare, cercetând 
greementul Delfinului şi legănându-se cum fac marinarii. 

Când ajunse lângă căpitan, îl privi fix şi-i zise: 

— Căpitanul James Playfair? 


— Chiar el, răspunse skipperul. Ce doreşti de la mine? 

— Să mă luaţi la bord. 

— Nu mai am locuri. Echipajul e complet. 

— Oh, un om în plus n-o să vă încurce. Dimpotrivă! 

— Crezi? zise James Playfair, privindu-şi interlocutorul 
drept în ochi. 

— Sunt sigur, răspunse matelotul. 

— Dar cine eşti tu? întrebă căpitanul. 

— Un marinar hârşit, pe cinstea mea, un zdrahon vânjos şi 
un ins care ştie ce vrea. Două braţe puternice ca astea pe 
care cu onor vi le propun nu sunt deloc de neglijat la bordul 
unei nave. 

— Dar mai sunt, pe lângă Delfin, şi alte vase, iar pe lângă 
James Playfair alţi căpitani. De ce ai venit aici? 

— Fiindcă vreau să fiu de folos la bordul Delfinului şi sub 
comanda căpitanului James Playfair. 

— N-am nevoie de tine. 

— Întotdeauna ai nevoie de un bărbat puternic, iar ca să 
vă arăt de ce sunt în stare, puteţi să mă puneţi la încercare 
cu trei sau patru dintre haidamacii cei mai vânjoşi din 
echipaj, vă stau la dispoziţie! 

— Ia te uită! exclamă James Playfair. Cum te numeşti? 

— Crockston, la ordinele dumneavoastră. 

— Căpitanul se dădu câţiva paşi înapoi ca să-l examineze 
mai bine pe acest Hercule care i se adresase într-un mod 
atât de „răspicat”. Înfăţişarea, talia, aspectul matelotului 
nu-i dezminţeau deloc pretenţiile de om puternic. Era clar 
că trebuie să fi avut o forţă neobişnuită şi că nu părea 
nedescurcăreţ. 

— Pe unde ai mai navigat? îl întrebă Playfair. 

— Cam peste toi. 

— Ştii ce intenţionează să facă Delfinul? 

— Da, şi tocmai asta mă tentează. 

— Ei bine, să mă trăsnească Dumnezeu dacă am să las să- 
mi scape un zdrahon ca tine! Caută-l pe secund, pe domnul 
Mathew, şi spune-i să te treacă pe listă. 


După ce rostise aceste cuvinte, James Playfair se aştepta 
să-şi vadă omul întorcându-se pe călcâie şi fugind spre 
prova; dar se înşela. Crockston nu se clintea din loc. 

— N-ai auzit ce-am spus? întrebă căpitanul. 

— Ba da, răspunse matelotul. Dar asta nu-i totul, mai am 
ceva să vă propun. 

— Ah, mă plictiseşti! zise brusc James. N-am timp de 
pierdut cu conversațiile. 

— N-o să vă plictisesc mult, reluă Crockston. Încă două 
cuvinte şi gata. Să vă spun: am un nepot. 

— Are un unchi simpatic, nepotul dumitale, remarcă James 
Playfair. 

— Ei, ei! făcu Crockston. 

— O să termini odată şi odată? întrebă căpitanul, vizibil 
nerăbdător. 

— Ei bine, iată care-i treaba. Când îl iei pe unchi, aranjezi 
şi pentru nepot, peste învoială. 

— Ah, într-adevăr? 

— Da, aşa se obişnuieşte. Unul nu merge fără celălalt. 

— Şi ce-i cu nepotul ăsta al tău? 

— E un băiat de cincisprezece ani, boboc pe care îl învăţ 
meseria. E plin de bunăvoință şi-o să ajungă marinar bun 
într-o zi. 

— Aha, meştere Crockston, strigă James Playfair, nu cumva 
confunzi Delfinul cu o şcoală de muşi? 

— Să nu vorbim de rău şcolile de muşi, spuse marinarul. 
Unul din ei a devenit amiralul Nelson, iar altul, amiralul 
Franklin. 

— Nu, zău, amice! răspunse James Playfair. Ai un fel de a 
vorbi care-mi place. Adu-ţi nepotul; dar dacă nu-l găsesc în 
unchiul lui pe voinicul care pretinzi că este, unchiul va avea 
de-a face cu mine. Du-te şi întoarce-te într-o oră. 

Crockston nu aşteptă să i se spună de două ori. Îl salută 
destul de stângaci pe căpitanul Delfinului, apoi cobori pe 
chei. După o oră, revenea la bord cu nepotul său, un băiat 
între paisprezece şi cincisprezece ani, cam plăpând, cam 


slăbănog, cu un aer timid şi mirat, şi care nu semăna deloc 
cu unchiul lui nici în ce priveşte purtarea îndrăzneață, nici 
ca vigoare a corpului. Crockston însuşi se văzu obligat să-l 
stimuleze prin câteva cuvinte de încurajare. 

— Hai, zicea el, curaj! N-o să ne mănânce nimeni, ce 
dracu! De altfel, mai avem timp să ne răzgândim. 

— Nu, nu! răspunse tânărul. Şi Cerul să ne apere! 

În aceeaşi zi, matelotul Crockston şi novicele John Stiggs 
erau înscrişi pe lista de echipaj a Delfinului. 

A doua zi dimineaţa, la orele cinci, focurile steamerului 
fură aţâţate zdravăn; puntea tremura uşor de la vibraţiile 
cazanului, iar aburul ieşea fluierând prin supape. Sosise 
clipa plecării. 

O apreciabilă mulţime se înghesuia, în ciuda orei matinale, 
pe cheiuri şi pe Glasgow Bridge. Venea să salute pentru 
ultima dată cutezătorul vapor. Vincent Playfair era şi el 
acolo, ca să-l îmbrăţişeze pe James, dar se purtă în această 
împrejurare ca un bătrân roman de odinioară. Îşi păstră cu 
eroism sângele rece, iar cele două sărutări apăsate cu care 
îşi trată nepotul erau dovada unui suflet plin de vigoare. 

— Du-te, James, îi zise tânărului căpitan, du-te repede şi 
întoarce-te încă şi mai repede. Mai ales nu uita să te 
foloseşti din greu de poziţia ta. Vinde scump, cumpără 
ieftin, şi unchiul tău îţi va acorda stima lui. 

Cu această recomandare, împrumutată din Manualul 
negustorului perfect, unchiul şi nepotul se despărţiră şi toţi 
vizitatorii părăsiră bordul vasului. 

În clipa aceea, Crockston şi John Stiggs erau pe teuga din 
faţă, unul lângă altul, iar primul îi spunea celui de-al doilea: 

— Minunat, minunat! În mai puţin de două ore vom fi în 
larg şi am o părere foarte bună despre călătoria care 
începe aşa! 

În loc de răspuns, novicele strânse mina lui Crockston. 
James Playfair tocmai dădea ultimele ordine pentru plecare. 

— Avem presiune? îşi întrebă secundul. 

— Da, căpitane, răspunse domnul Mathew. 


— Ei bine, dezlegaţi parâmele. 

Manevra fu executată imediat. Elicele se puseră în 
mişcare. Delfinul se urni din loc, trecu printre navele din 
port şi dispăru curând din ochii mulţimii care-l saluta cu 
ultimele urale. 

Coborârea pe Clyde se făcu fără nici o greutate. S-ar 
putea spune că râul acesta a fost trasat de mâna omului, şi 
încă de o mână de maestru. De şaizeci de ani încoace, 
graţie dragării şi curăţirii repetate, a câştigat cincisprezece 
picioare adâncime, iar lărgimea i s-a triplat între cheiurile 
oraşului. Curând pădurea de catarge şi coşuri se pierdu în 
fum şi ceaţă. Zgomotul ciocanelor din topitorii şi al securilor 
de pe şantierele de construcţii se stinse în depărtare”. În 
dreptul satului Partick, casele de odihnă, vilele, locuinţele 
de plăcere luară locul uzinelor. Micşorând aburul, Delfinul 
evolua printre digurile înălțate pe malurile râului şi deseori 
trecea prin strâmtori foarte înguste. Inconvenient de mică 
importanţă; pentru o apă navigabilă, în fond, contează mai 
mult adâncimea decât lărgimea. Condus de unul dintre 
excelenţii piloţi ai Mării Irlandei, vaporul înainta fără 
ezitare printre geamandurile plutitoare, coloanele de piatră 
şi acele big-gings7 prevăzute cu faruri care marchează 
şenalul. Peste puţin timp trecu de orăşelul Renfrew. Albia 
lui Clyde se lărgea la poalele colinelor Kilpatrick şi în faţa 
golfului Bowling, în fundul căruia se deschide gura 
canalului care leagă oraşul Edinburgh de Glasgow. 

În sfârşit, la o înălţime de patru sute de picioare, castelul 
Dumbarton îşi ivi silueta uşor estompată de ceaţă şi, nu 
peste mult, pe malul stâng, navele din portul Glasgow 
dansară pe valurile stârnite de Delfin. Câteva mile mai 
încolo, fu depăşit Greenock, locul de baştină al lui James 
Watt. Delfinul ajunse la gura fluviului Clyde şi la intrarea în 
golful prin care acesta îşi varsă apele în Canalul Nordului. 
Acolo, nava simţi primele ondulaţii ale mării şi o luă de-a 
lungul coastelor pitoreşti ale insulei Arran. 


În cele din urmă trecu de promontoriul Cantyre, aruncat 
de-a curmezişul canalului; întâlni insula Rathlin; pilotul se 
întoarse cu şalupa la micul său cuter care naviga în larg; 
redat autorităţii căpitanului. Delfinul o luă, prin nordul 
Irlandei, pe o rută mai puţin frecventată de nave şi, curând, 
pienrind din raza privirii ultima bucată de pământ 
european, se văzu singur în mijlocul oceanului. 

III PE MARE. 

Delfinul avea un echipaj bun; nu din marinari războinici, 
nici din mateloţi de abordaj, ci alcătuit din oameni care 
manevrau excelent. Nici nu-i trebuia mai mult. Voinicii aceia 
erau, unul ca unul, nişte inşi curajoşi, insă - cu toţii - mai 
mult sau mai puţin comercianţi. Alergau după avere, nu 
după glorie. N-aveau nici un pavilion de arătat altora, nici 
culori de apărat prin salve de tun şi, de altfel, întreaga 
artilerie de bord era alcătuită din două mici aruncătoare de 
pietre bune doar de semnalizat. 

Delfinul înainta rapid; răspundea perfect speranţelor 
constructorilor şi căpitanului, şi în scurt timp ieşise din 
apele britanice. În jur, nici o navă; marea rută a Oceanului 
era liberă. De fapt, nici un vapor al marinei federale n-avea 
dreptul să-l atace sub pavilion englez. Să-l urmărească, da; 
să-l împiedice să spargă blocada, atâta tot. Aşa că James 
Playfair făcuse orice sacrificiu pentru viteza navei sale, 
anume ca să nu poată fi urmărită. 

Orice s-ar fi întâmplat, paza vigilentă nu lipsea la bord. În 
ciuda frigului, cineva veghea în permanenţă în arboradă, 
gata să semnaleze cea mai mică pânză apărută la orizont. 
Când se lăsă seara, căpitanul James dădu domnului Mathew 
instrucţiuni dintre cele mai precise. 

— Nu lăsaţi oamenii să stea prea mult de veghe, îi zise. Îi 
poate pătrunde frigul, iar în asemenea condiţii nu se face 
pază bună. Schimbaţi-i mereu. 

— Înţeles, căpitane! răspunse domnul Mathew. 

— Vi-l recomand pe Crockston pentru acest serviciu. 
Matahala pretinde că are o vedere excelentă; trebuie pus la 


încercare. Includeţi-l în cartul de dimineaţă; să ţină sub 
observaţie ceața din zori. Dacă apare ceva nou, să fiu 
anunţat. 

După care James Playfair se retrase în cabina sa. Domnul 
Mathew îl chemă pe Crockston şi-i transmise ordinele 
căpitanului. 

— Mâine la şase, îi zise, să-ţi iei în primire postul de 
observaţie de pe vergile focului. 

În loc de răspuns, Crockston scoase un mormăit afirmativ. 
Dar domnul Mathew nici nu se întorsese bine, că marinarul 
bombăni o grămadă de cuvinte fără înţeles, sfârşind cu 
exclamaţia: 

— Ce naiba vrea să spună cu vergile focului? 

Chiar atunci îi ieşi în cale, pe teuga din faţă, nepotul său, 
John Stiggs. 

— Ei bine, bunul meu Crockston? 

— Ei bine! Merge, merge! răspunse marinarul cu un 
zâmbet forţat. Nu-i decât o belea: afurisitul ăsta de vapor se 
scutură ca un câine care iese din apă, astfel că mi-e sufletul 
cam amărât. 

— Sărman prieten! zise novicele uitându-se la Crockston 
cu un sentiment de vie recunoştinţă. 

— Şi când mă gândesc, reluă marinarul, că la vârsta mea 
mi se mai întâmplă să am rău de mare! Ca o femeiuşcă! Dar 
o să-mi treacă, o să-mi treacă! Mă mai necăjesc şi vergile 
alea ale focului... 

— Dragul meu Crockston, şi numai pentru mine... 

— Pentru dumneata şi pentru el, răspunse Crockston. Dar 
nici un cuvânt celor de-aici, John. Ai încredere în Destin, el 
n-o să ne părăsească. 

Cu aceste cuvinte, John Stiggs şi Crockston se întoarseră 
în cabina echipajului, iar marinarul nu adormi înainte de a-l 
vedea pe tânărul novice dormind liniştit în compartimentul 
strâmt care îi fusese repartizat. 

A doua zi, la ora şase, Crockston se sculă şi plecă să-şi ia 
postul în primire; urcă pe punte, iar secundul îi dădu ordin 


să se caţăre în arboradă şi să fie cu ochii în patru. 

Auzindu-i vorbele, marinarul păru cam nehotărât; apoi, 
luând o hotărâre, porni spre pupa Delfinului. 

— Hei, unde te duci? strigă domnul Mathew. 

— Unde m-aţi trimis, răspunse Crockston. 

— Ţi-am spus să treci la vergile focului. 

— Ei, acolo mă duc, răspunse matelotul pe un ton 
imperturbabil, fără să-şi întrerupă mersul spre dunetă. 

— Îţi baţi joc de mine? reluă domnul Mathew, pierzându-şi 
răbdarea. Cauţi vergile focului pe arborele artimon? Ai o 
mutră de orăşan care habar n-are să împletească o saulă 
ori să facă o matisare! La bordul cărui hârb ai mai navigat, 
amice? Treci la catargul focului, imbecilule, la catargul 
focului! 

Mateloţii aflaţi pe punte, adunaţi în grabă de cuvintele 
secundului, nu-şi putură reţine un imens hohot de râs 
văzând figura tulburată a lui Crockston, care se întorcea 
spre teuga8 provei. 

— Aşa, zise el pe când măsura din priviri catargul, al cărui 
vârf cu totul nevăzut se pierdea în ceţurile dimineţii. Va să 
zică, trebuie să mă caţăr acolo, sus? 

— Da, răspunse domnul Mathew, şi încă repede. Pe sfântul 
Patrick, o navă federală ar fi avut timp să-şi înfigă 
bompresul9 în greementul nostru înainte ca acest trântor 
să ajungă la postul lui. Ai de gând să mergi odată? 

Fără să crâcnească, Crockston se sui cu greu pe bastingaj; 
apoi începu să se caţăre pe scara de frânghie ca unul care 
nu se ştie folosi nici de picioare, nici de mâini. Ajuns la 
gabia focului, în loc să se salte cu uşurinţă pe ea, rămase 
nemişcat, agăţându-se de catarg cu disperarea celui apucat 
de ameţeală. Stupefiat de atâtea stângăcii şi simțindu-se 
cuprins de furie, domnul Mathew îi porunci să coboare pe 
punte imediat. 

— Zdrahonul ăla, îi zise şefului de echipaj, n-a fost matelot 
niciodată în toată viaţa lui. Johnston, du-te şi vezi cam ce 
are prin sac. 


Şeful de echipaj o luă grăbit spre cabina mateloţilor. 

Între timp, Crockston cobora cu mare greutate; 
alunecându-i piciorul, se agăţă de o parâmă liberă şi căzu 
destul de rău pe punte. 

— Neîndemânaticule, necioplitule, marinar de apă dulce! 
strigă domnul Mathew în chip de mângâiere. Ce cauţi tu la 
bordul Delfinului? Aha! te dădeai drept marinar de nădejde 
şi nu ştii nici măcar să deosebegşti catargul artimonului de 
cel al velei foc! Ei bine, o să stăm puţin de vorbă. 

Crockston nu răspundea. Avea spinarea încovoiată, ca unul 
resemnat să primească orice. Chiar atunci se întoarse şeful 
de echipaj din inspecția lui. 

— Iată, îi zise secundului, ce-am găsit în sacul acestui 
ţarănoi: un portofel suspect, cu scrisori. 

— Dă-l încoace, făcu domnul Mathew. Scrisori cu timbrul 
Statelor Unite ale Nordului! „Dl. Halliburtt, din Boston”! Un 
aboliţionist! Un federal!... Mizerabilule! Eşti un trădător! 
Te-ai strecurat la bord ca să ne trădezi! Fii liniştit, treaba ta 
s-a sfârşit, şi-o să ai parte de ghearele pisicii cu nouă 
cozil0! Şef de echipaj, să fie anunţat căpitanul. Până vine, 
voi, ceilalţi, păziţi-l pe ticălosul ăsta. 

Întâmpinat cu asemenea complimente, Crockston se 
strâmbă cumplit, dar nu scotea o vorbă. Îl legaseră de 
cabestan şi nu-şi putea mişca nici mâinile, nici picioarele. 

După câteva minute, James Playfair ieşi din cabina sa şi se 
îndreptă spre teuga provei. Imediat, domnul Mathew îl puse 
pe căpitan la curent cu întâmplarea. 

— Ce ai de spus? întrebă James Playfair, reţinându-şi cu 
greu mânia. 

— Nimic, răspunse Crockston. 

— Ce voiai să faci pe nava mea? 

— Nimic. 

— Şi ce aştepţi acum de la mine? 

— Nimic. 

— Cine eşti tu? Un american, aşa cum par să dovedească 
scrisorile astea? 


Crockston nu răspunse. 

— Şef de echipaj, zise James Playfair, cincizeci de lovituri 
de bici, ca să i se dezlege limba. Sunt de ajuns, Crockston? 

— O să vedem, răspunse fără să clipească unchiul lui John 
Stiggs. 

— Voi, ăştia, mişcaţi! porunci şeful de echipaj. 

La acest ordin, doi mateloţi puternici îl dezbrăcară pe 
Crocksţon de bluzonul său de lână. Luaseră deja temutul 
instrument şi îl ridicau deasupra umerilor pedepsitului, în 
momentul când novicele John Stiggs, palid şi nefericit, se 
repezi pe punte. 

— Căpitane! strigă el. 

— Ah, nepotul! zise James Playfair. 

— Căpitane, reluă novicele cu un efort care îi marca 
violent figura, spun eu ceea ce n-a vrut să spună Crockston! 
O să dezvălui ceea ce elvrea încă să ascundă. Da, e 
american, iar eu la fel; amândoi suntem duşmanii sclaviei, 
dar nu suntem trădători veniţi la bord ca să predăm 
Delfinul navelor federale. 

— Atunci de ce-aţi venit? întrebă căpitanul cu asprime, 
cercetându-l atent pe tânărul novice. 

Acesta ezită câteva clipe înainte de a răspunde, apoi, cu o 
voce destul de hotărâtă, zise: 

— Căpitane, aş vrea să vă vorbesc între patru ochi. 

Pe când John Stiggs îşi exprima dorinţa, James Playfair 
continua să-l examineze cu atenţie. Faţa tânără şi blândă a 
novicelui, vocea lui deosebit de plăcută, fineţea mâinilor 
sale albe, abia atinse de un strat de culoare, ochii mari a 
căror însufleţire nu putea ascunde blândeţea, toate acestea 
îl făcură pe căpitan să bănuiască ceva. După ce John Stiggs 
îi ceru să-i vorbească aparte, Playfair îl privi fix pe 
Crockston, care ridica din umeri; apoi mută asupra 
novicelui o privire întrebătoare pe care acesta n-o putu 
susţine, şi-i spuse doar atât: 

— Vino. 


John Stiggs îl urmă pe căpitan în dunetă, iar acolo, 
deschizând uşa cabinei sale, James Playfair îi zise novicelui, 
ai cărui obraji erau palizi din pricina emoţiei: 

— Binevoiţi să intraţi, domnişoară. 

Invitat astfel, John începu să roşească şi două lacrimi îi 
scăpară din ochi fără să vrea. 

— Liniştiţi-vă, domnişoară, zise James Playfair pe un ton 
mai blând, şi vă rog să mă lămuriţi cărei împrejurări îi 
datorez cinstea de a vă avea la bord. 

Tânăra ezită o clipă să răspundă; apoi, încurajată de 
privirea căpitanului, se hotări să vorbească. 

— Domnule, zise ea, mă duc să-mi întâlnesc tatăl la 
Charleston. Oraşul e încercuit pe uscat, blocat dinspre 
mare. Nu ştiam cum să ajung acolo, până când am aflat că 
Delfinul îşi propunea să spargă blocada. Prin urmare, m-am 
urcat pe nava dumneavoastră, domnule, şi îmi cer scuze că 
am făcut-o fără să vă cer consimţământul. M-aţi fi refuzat. 

— Bineînţeles, răspunse James Playfair. 

— Deci am făcut bine că nu v-am întrebat, zise fata cu o 
voce mai hotărâtă. 

Căpitanul îşi încrucişa braţele, dădu un ocol prin cabină, 
apoi reveni. 

— Cum vă numiţi? o întrebă. 

— Jenny Halliburtt. 

— Dacă e să judec după adresele de pe scrisorile găsite 
asupra lui Crockston, tatăl vă este din Boston? 

— Da, domnule. 

— Şi un nordist se află aşadar într-un oraş din sud în plin 
război de secesiune? 

— Tatăl meu e prizonier, domnule. Era la Charleston când 
s-au tras primele focuri de puşcă ale războiului civil şi când 
trupele Uniunii au fost alungate din fortul Sumter de către 
confederați. Principiile tatălui meu au atras asupra lui ura 
adepților sclaviei şi, cu nesocotirea oricărei justiţii, el a fost 
întemnițat din ordinul generalului Beauregard. Eram atunci 
în Anglia, la o rudă care tocmai murise, şi singură, fără alt 


sprijin decât în Crockston, cel mai credincios servitor al 
familiei, am vrut să-mi caut tatăl şi să-i împărtăşesc soarta. 

— La urma urmei, ce e domnul Halliburtt? întrebă James 
Playfair. 

— Un ziarist cinstit şi curajos, răspunse Jenny cu mândrie, 
unul din cei mai serioşi redactori ai Iribuneil 1 şi cel mai 
îndrăzneţ apărător al cauzei negrilor. 

— Un aboliţionist! strigă cu putere căpitanul. Unul dintre 
oamenii care, sub pretextul lipsit de sens al abolirii sclaviei, 
şi-au umplut ţara de sânge şi ruine! 

— Domnule, răspunse Jenny Halliburtt pălind, îmi insultaţi 
tatăl! N-ar trebui să uitaţi că aici sunt singura care îl poate 
apăra! 

O roşeaţă intensă apăru pe fruntea tânărului căpitan; îl 
cuprinse o mânie amestecată cu ruşine. Poate că era pe 
punctul de a-i răspunde tinerei fără menajamente, dar reuşi 
să se abţină şi deschise uşa cabinei. 

— Şef de echipaj! strigă el. 

Cel chemat apăru în fugă. 

— Cabina aceasta va fi de acum înainte a domnişoarei 
Jenny Halliburtt, zise căpitanul. Să mi se pregătească o 
cuşetă la capătul dunetei. Îmi ajunge atât. Şeful de echipaj 
se uita stupefiat la tânărul novice căruia i se dădea un nume 
femeiesc; dar, la un semn al lui James Playfair, ieşi. 

— lar acum, domnişoară, simţiţi-vă ca acasă, zise tânărul 
căpitan al Delfinului Apoi se retrase. 

IV ŞIRETLICURILE LUI CROCKSTON. 

Întreg echipajul află în scurt timp povestea domnişoarei 
Halliburtt. Pe Crockston nu-l deranja s-o spună. Din ordinul 
căpitanului, fusese dezlegat de cabestan, iar pisica cu nouă 
cozi se întorsese în culcuşul ei. 

— Drăguţ animal, zise Crockston, mai ales când face pe 
blânda. 

Îndată ce se văzu liber, cobori în cabina echipajului, luă o 
mica valiză şi i-o duse domnişoarei Jenny. Fata putu atunci 


să-şi îmbrace din nou hainele femeieşti; rămase însă izolată 
în cabină şi nu se mai ivi pe punte. 

În ce-l priveşte pe Crockston, deveni absolut limpede 
pentru toţi că era marinar tot atât de mult ca un ins din 
garda călare şi trebuiră să-l scutească de orice serviciu la 
bord. 

În vremea aceasta, Delfinul înainta rapid de-a curmezişul 
Atlanticului, frământându-i valurile cu dubla sa elice, şi 
singura grijă a echipajului era să vegheze cu multă atenţie. 
A doua zi după scena care descoperi incognito-ul 
domnişoarei Jenny, James Playfair se plimba cu paşi repezi 
pe puntea dunetei. Nu făcuse nici o încercare de-a o 
revedea pe fată şi de-a relua conversaţia din ajun. 

În timpul plimbării, Crockston îi ieşea mereu în cale şi-l 
examina pe furiş, cu o mutră satisfăcută. Era evident că 
dorea să stea de vorbă cu căpitanul şi începu să-l privească 
atât de insistent încât în cele din urmă acesta se enervă. 

— Ah, ce mai vrei de la mine? zise James Playfair, 
adresându-se americanului. Te învârţi în jurul meu ca un 
înotător pe lângă o geamandură! N-ai de gând să încetezi? 

— Îmi cer iertare, căpitane, răspunse Crockston clipind 
din ochi, dar am ceva anume să vă spun. 

— Dă-i drumul! 

— O, nu-i ceva deosebit. Vreau să vă spun atâta doar, că 
sunteţi om cumsecade în fond. 

— De ce în fond? 

— Şi în fond şi în rest. 

— N-am nevoie de complimentele tale. 

— Astea nu-s complimente. Ca să vi le fac, o să aştept să 
ajungeţi până la capăt. 

— La care capăt? 

— La capătul misiunii. 

— Aha! Am de îndeplinit o misiune? 

— Bineînţeles. Ne-aţi primit la bord, pe fată şi pe mine. 
Bun. l-aţi cedat domnişoarei Halliburtt cabina. Bun. M-aţi 


scăpat de bici. Cum nu se poate mai bine. Ne duceţi de-a 
dreptul la Charleston. E minunat. Dar asta nu-i totul. 

— Cum adică nu-i totul?! strigă James Playfair uluit de 
pretenţiile lui Crockston. 

— Sigur că nu, răspunse acesta din urmă luându-şi un aer 
şiret. Tatăl e prizonier acolo! 

— Şi dacă e? 

— Şi dacă e, va trebui eliberat. 

— Să-l eliberez pe tatăl domnişoarei Halliburtt? 

— Fără îndoială. Un bărbat demn, cetăţean curajos! 
Merită să rişti ceva pentru el. 

— Meştere Crockston, zise James Playfair încruntându-se, 
pari să fii un glumeţ de prima clasă. Dar ţine minte bine: eu 
n-am chef de glume. 

— Vă mulţumesc, căpitane, răspunse americanul. Vorbesc 
foarte serios, nu glumesc deloc. Ce vă propun pare absurd 
la început, dar după ce o să vă mai gândiţi veţi vedea că nu 
puteţi face altfel. 

— Cum! Va trebui să-l eliberez pe domnul Halliburtt? 

— Exact. Veţi cere punerea sa în libertate generalului 
Beauregard, care n-o să vă refuze. 

— Şi dacă mă refuză? 

— Atunci, răspunse Crockston netulburat, vom folosi 
mijloacele forte şi vom umfla prizonierul de sub nasul 
confederaţilor. 

— Aşa, strigă James Playfair pe care începea să-l cuprindă 
furia, aşa, nu-mi ajunge că trec printre vasele federale şi că 
sparg blocada la Charleston, mai trebuie să mă şi întorc în 
ocean sub canonada forturilor, şi asta numai ca să eliberez 
un domn pe care nu-l cunosc, unul dintre aboliţioniştii aceia 
pe care îi detest, mâzgălitor de hârtie care îşi varsă 
cerneala în loc să-şi verse sângele! 

— Oh, o lovitură de tun mai mult sau mai puţin! comentă 
Crockston. 

— Meştere Crockston, zise James Playfair, ascultă bine 
aici: dacă te pun păcatele să-mi mai pomeneşti vreodată 


despre povestea asta, te arunc în fundul calei, unde vei sta 
tot timpul cât durează traversarea, ca să înveţi să-ţi ţii gura. 

Cu aceste cuvinte, căpitanul îl expedie pe american, care 
plecă bombănind: 

— Ei bine, nu-s nemulţumit de conversaţie! Afacerea-i 
pornită! Treaba merge, merge! 

Când James Playfair spusese „un aboliţionist pe care îl 
detest”, îl luase, desigur, gura pe dinainte. Nu era deloc un 
partizan al sclaviei, dar nu voia să admită că problema 
acesteia era predominantă în războiul civil al Statelor 
Unite, şi asta în ciuda declaraţiilor formale ale preşedintelui 
Lincoln. Pretindea oare că statele din sud - opt din treizeci 
şi şase - aveau în principiu dreptul să se separe, fiindcă se 
uniseră de bunăvoie? Nici măcar asta. Îi detesta pe nordişti, 
atâta tot. Îi detesta ca pe nişte fraţi desprinşi odinioară din 
familia comună, englezi veritabili care consideraseră că e 
bine să facă ceea ce el, James Playfair, aproba acum la 
Statele Confederate. lată care erau opiniile politice ale 
căpitanului de pe nava Delfinul; dar în primul rând războiul 
din America îl atingea direct şi personal, încât purta pică 
acelora care făceau acest război. Se înţelege, deci, cum 
trebuie să fi primit propunerea de a elibera un adversar al 
sclaviei, ridicându-şi-i în cap pe confederați, cu care 
pretindea că face negoţ. 

Totuşi, insinuările lui Crockston nu încetau să-l frământe. 
Le alunga departe, însă ele îi reveneau în minte neîncetat, 
iar când a doua zi domnişoara Jenny urcă pentru o clipă pe 
punte, nu îndrăzni să i se uite în ochi. 

Şi era, fără îndoială, mare păcat, căci această fată cu părul 
blond, cu privirea inteligentă şi blândă, merita să fie privită 
de un tânăr de treizeci de ani; dar James se simţea încurcat 
în prezenţa ei; simţea că fermecătoarea creatură avea un 
suflet mare şi generos, a cărui educaţie se făcuse la şcoala 
nefericirii. Îşi dădea seama că tăcerea cu care o trata era 
un refuz de a-i aproba dorinţele cele mai scumpe. Nici 
domnişoara Jenny nu-l căuta pe James Playfair, însă nici nu-l 


evita, şi în primele zile îşi vorbiră puţin sau deloc. Miss 
Halliburtt abia dacă ieşea din cabina ei şi, desigur, ea nu i- 
ar fi adresat vreodată o vorbă interesată căpitanului 
Delfinului, dacă o stratagemă de-a lui Crockston n-ar fi pus 
cele două părţi în contact. 

Bravul american era un servitor credincios al familiei 
Halliburtt. Fusese crescut în casa stăpânului său şi 
devotamentul îi era fără margini. Bunul-simţ îi era pe 
măsura curajului şi a puterii. Aşa cum s-a văzut, avea un fel 
al său propriu de a privi lucrurile: trata evenimentele din 
perspectiva unei filosofii particulare; nu se descuraja uşor şi 
în cele mai dificile împrejurări ştia să se descurce minunat. 

Acest om cumsecade îşi pusese în cap să-l elibereze pe 
domnul Halliburtt; să se folosească, pentru a-l salva, de 
nava căpitanului şi de căpitanul însuşi, după care să se 
întoarcă în Anglia. Aşa arăta planul lui, pe când fata nu 
dorea altceva decât să-şi găsească tatăl şi să împartă 
captivitatea cu el. Crockston încerca să-l mobilizeze pe 
James Playfair; atacase decis, dar inamicul nu dăduse 
înapoi. Dimpotrivă. 

— Haide, îşi zise, trebuie neapărat ca domnişoara Jenny şi 
căpitanul să ajungă la o înţelegere. Dacă rămân posaci pe 
parcursul întregii traversări, n-ajungem la nimic. Trebuie 
să-şi vorbească, să discute, să se şi certe, dar să stea de 
vorbă, şi să fiu spânzurat dacă în timpul conversaţiei James 
Playfair nu va ajunge să propună el însuşi ceea ce astăzi 
refuză. 

Văzând însă că fata şi tânărul se ocoleau, Crockston 
începu să se neliniştească. „Trebuie să grăbim lucrurile”, îşi 
zise. 

Şi în dimineaţa celei de-a patra zile intră în cabina 
domnişoarei Halliburtt frecându-şi mâinile cu un aer de 
deplină satisfacţie. 

— Veşti bune, strigă el, veşti bune! N-o să ghiciţi niciodată 
ce mi-a propus căpitanul. Un bărbat foarte cumsecade, 
chiar aşa! 


— Ah, răspunse Jenny, a cărei inimă bătea cu putere. Ţi-a 
propus...? 

— Să-l eliberăm pe domnul Halliburtt, să-l răpim de la 
confederați şi să-l ducem în Anglia. 

— Adevărat? strigă Jenny. 

— E aşa cum vă spun, domnişoară. Ce om de suflet e acest 
James Playfair! lată cum sunt englezii: sau totul rău, sau 
totul bine! Ah, poate conta pe recunoştinţa mea şi sunt gata 
să mă las tăiat pentru el, dacă asta i-ar fi pe plac. 

Bucuria domnişoarei Jenny fu imensă la auzul cuvintelor 
lui Crockston. Să-i elibereze tatăl! Ea nici măcar n-ar fi 
îndrăznit să-şi imagineze un asemenea proiect! lar 
căpitanul Delfinului îşi risca pentru ea nava şi echipajul! 

— Aşa stau lucrurile, adăugă Crockston în încheiere, încât 
omul, domnişoară Jenny, merită pe deplin un cuvânt de 
mulţumire din partea dumneavoastră. 

— Mai mult decât atât, o prietenie veşnică! exclamă fata. 

— Şi părăsi imediat cabina, căutându-l pe James Playfair 
ca să-şi exprime sentimentele ce i se revărsau din inimă. 
„Merge din ce în ce mai bine, murmură americanul. Treaba 
zbârnâie, o să reuşim!” 

James Playfair se plimba pe dunetă şi, cum era de aşteptat, 
fu foarte surprins, ca să nu spunem stupefiat, s-o vadă pe 
fată apropiindu-se de el şi, cu ochii umezi de lacrimile 
recunoştinţei, întinzându-i mâna. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc pentru devotamentul 
dumneavoastră, pe care n-aş fi îndrăznit să-l aştept 
vreodată de la un străin! 

— Domnişoară, răspunse căpitanul ca unul care nu 
înţelegea şi nu putea să înţeleagă, nu ştiu... 

— Totuşi, domnule, reluă Jenny, aveţi de gând să înfruntaţi 
destule primejdii pentru mine, poate chiar să vă riscaţi 
interesele. Aţi făcut deja atât de mult acordându-mi la bord 
o ospitalitate la care nu aveam nici un drept... 

— Scuzaţi-mă, domnişoară Jenny, zise James Playfair, dar 
vă mărturisesc că nu pricep ce vreţi să spuneţi. M-am 


purtat faţă de dumneavoastră ca orice bărbat binecrescut 
faţă de o femeie, iar ceea ce am făcut nu merită nici atâta 
recunoştinţă, nici atâtea mulţumiri. 

— Domnule Playfair, zise Jenny, e inutil să vă mai prefaceţi. 
Crockston mi-a spus totul! 

— Ah, făcu căpitanul, Crockston v-a spus totul. Atunci 
înţeleg din ce în ce mai puţin motivul care v-a determinat să 
părăsiţi cabina şi să veniţi să-mi spuneţi cuvinte pe care... 

Vorbind astfel, tânărul căpitan era destul de stânjenit; îşi 
aminti cât de brutal întâmpinase propunerile americanului; 
dar Jenny nu-i lăsă timp să se mai explice, din fericire 
pentru el, ci îl întrerupse: 

— Domnule James, când m-am îmbarcat pe această navă 
eu n-aveam alt plan decât să merg la Charleston şi acolo, 
oricât de cruzi ar fi adepţii sclaviei, n-ar fi putut refuza unei 
sărmane fete dorinţa de a împărţi captivitatea cu tatăl ei. 
Atâta tot, şi n-aş fi sperat niciodată într-o întoarcere 
imposibilă; dar fiindcă generozitatea dumneavoastră merge 
până acolo încât vreţi să-mi eliberaţi tatăl închis, şi fiindcă 
doriţi să faceţi totul pentru a-l salva, primiţi vă rog 
recunoştinţa mea vie şi îngăduiţi-mi să vă strâng mâna! 

James nu ştia ce să spună şi nici ce atitudine să ia; îşi 
muşca buzele; nu îndrăznea să ia mâna pe care i-o întindea 
fata. Vedea bine că Crockston îl „compromisese” îndeajuns 
încât să nu mai poată da înapoi. Şi totuşi, n-avea de gând să 
participe la eliberarea domnului Halliburtt şi să tragă 
ponoasele afacerii. Dar cum să înşele speranţele sărmanei 
fete? Cum să refuze mâna pe care ea i-o întindea cu un 
profund sentiment prietenesc? Cum să schimbe în lacrimi 
de durere lacrimile de recunoştinţă care-i umezeau ochii? 

Aşa că tânărul încercă să răspundă evaziv, încât să-şi poată 
păstra libertatea de acţiune şi să nu se angajeze cu nimic. 

— Domnişoară Jenny, credeţi-mă că am să fac tot ce-mi va 
sta în putinţă pentru... 

Şi cuprinse în palme mâna mică a domnişoarei Jenny; dar, 
la apăsarea ei blândă, simţi că inima i se topeşte, mintea i 


se tulbură; nu găsea cuvinte să-şi exprime gândurile; bâlbâi 
ceva vag: 

— Domnişoară... domnişoară Jenny... pentru dumneata... 

Crockston, care îl urmărea, îşi freca mâinile strimbându- 
se şi repeta: „Se face, se face! S-a făcut!” 

Cum să fi ieşit James Playfair din această situaţie 
neplăcută? Nimeni n-ar fi putut spune. Însă, spre norocul 
lui, dacă nu şi spre al Delfinului, răsună vocea matelotului 
de veghe. 

— Ehei! Ofiţer de cart! strigă el. 

— Ce se întâmplă? întrebă domnul Mathew. 

— Pânză sub vânt! 

Părăsind-o imediat pe fată, James Playfair se repezi spre 
hobanele artimonului. 

V GHIULELELE IROCHEZULUI ŞI ARGUMENIELE 
DOMNIŞOAREI JENNY. 

Până atunci Delfinul navigase cu mult noroc şi cu o 
rapiditate remarcabilă. Nici o navă nu apăruse la orizont 
până la cea semnalată de omul de veghe. 

Delfinul se găsea la 32*15' latitudine şi la 57*43' 
longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich, 
adică la trei cincimi din distanţa pe care o avea de parcurs. 
De patruzeci şi opt de ore, o ceaţă care atunci începea să se 
ridice acoperea apele oceanului. În măsura în care această 
ceaţă îi era de folos Delfinului, fiindcă îi ascundea 
înaintarea, ea îl şi împiedica să scruteze marea până la 
depărtări apreciabile şi, fără să-şi dea seama, el putea 
naviga bord în bord, ca să spunem aşa, cu navele pe care 
voia să le evite. 

Or, chiar aşa se şi întâmplase, iar când se semnalase vasul 
necunoscut, acesta nu era mai departe de trei mile12 pe 
direcţia vântului. 

Când ajunse la postul de observaţie, James Playfair 
distinse cu claritate, într-un loc părăsit de ceaţă, o mare 
corvetă federală înaintând sub întreaga presiune a 


aburului. Se îndrepta spre Delfin în aşa fel încât să-i taie 
calea. 

După ce o examină cu atenţie, căpitanul cobori iarăşi pe 
punte şi-l chemă pe secund. 

— Domnule Mathew,, îi zise, ce credeţi despre nava asta? 

— Cred, căpitane, că e un vas al marinei federale care ne 
bănuieşte intenţiile. 

— Într-adevăr, nu există nici o îndoială în ce priveşte 
naționalitatea sa, observă James Playfair. Priviţi! 

În momentul acela, pavilionul înstelat al Statelor Unite ale 
Nordului urca pe picul corvetei, iar aceasta îşi sublinie 
intenţiile printr-o lovitură de tun. 

— Ne invită să le arătăm pavilionul nostru, zise domnul 
Mathew. Ei bine, să li-l arătăm. Nu avem motive să roşim. 

— La ce bun? întrebă James Playfair. Pavilionul nu ne oferă 
nici o acoperire şi nu-i va împiedica pe indivizii ăia să vrea 
să ne viziteze. Nu. Mergem înainte. 

— Şi cât mai repede, adăugă domnul Mathew, căci dacă 
ochii nu mă înşeală, am mai văzut corveta asta pe undeva 
pe lângă Liverpool, venită să supravegheze vasele aflate în 
construcţie. Să n-am parte de nume dacă nu scrie lrochezul 
pe „taffrail”1 3. 

— Ţine la alergătură? 

— E una din cele mai bune nave ale marinei federale. 

— Câte tunuri are? 

— Opt tunuri. 

— O, nu ridicaţi din umeri, căpitane, replică domnul 
Mathew pe un ton serios. Două dintre cele opt tunuri sunt 
cu pivoţi, unul de şaizeci pe teuga din spate, altul de o sută 
pe punte, şi amândouă ghintuite. 

— Drace! făcu James Playfair. Astea-s marca Parrott şi bat 
la trei mile distanţă. 

— Ba chiar mai mult, căpitane. 

— Ei bine, domnule Mathew, că tunurile sunt de o sută sau 
de patru, că bat la trei mile sau la cinci sute de yarzi, asta-i 
totuna când poţi să o ştergi destul de repede încât să scapi 


de ghiulelele lor. O să-i arătăm acestui lrochez cum se 
goneşte când eşti făcut pentru goană. Să se înteţească 
focurile, domnule Mathew. 

Secundul transmise ingineruluil4 ordinele căpitanului şi 
curând un fum negru se învârteja deasupra coşurilor 
vaporului. 

Aceste semne nu păreau să fie pe placul corvetei, căci îi 
semnaliza Delfinului să oprească. James Playfair nu ţinu 
însă seamă de avertisment şi nu schimbă direcţia navei sale. 

— Şi acum, zise el, să vedem ce-o să facă Irochezul. Are o 
ocazie bună să-şi încerce tunul de o sută şi să afle până 
unde bate. Înainte, cu toată viteza! 

— Bun! făcu domnul Mathew. Nu vor întârzia să ne salute 
cum se cuvine. 

Revenind pe dunetă, căpitanul o văzu pe domnişoara 
Halliburtt şezând liniştită aproape de balustradă. 

— Domnişoară Jenny, îi zise, vom fi urmăriţi probabil de 
corveta pe care o vedeţi sub vânt şi, cum are de gând să ni 
se adreseze prin lovituri de tun, vă ofer braţul pentru a vă 
conduce în cabină. 

— Foarte mulţumesc, domnule Playfair, răspunse fata 
privindu-l pe tânăr, însă nu mi-e teamă de o lovitură de tun. 
— Totuşi, domnişoară, în ciuda distanţei, s-ar putea să fie 

periculos. 

— Oh, n-am fost crescută ca o plângăreaţă. Suntem 
obişnuiţi cu toate, în America, şi vă asigur că ghiulelele 
Irochezului nu mă vor face să-mi aplec capul. 

— Sunteţi curajoasă, domnişoară Jenny. 

— Să zicem că sunt curajoasă, domnule Playfair, deci 
îngăduiţi-mi să rămân lângă dumneavoastră. 

— N-am să vă refuz nimic, domnişoară Halliburtt, zise 
căpitanul apreciind calmul netulburat al fetei. 

Nu sfârşiră bine de vorbit, că se şi zări un norişor alb 
izbucnind din bastingajul corvetei federale. Înainte ca 
zgomotul exploziei să fi ajuns până la Delfin, un proiectil 
cilindro-conic, învârtindu-se în jurul axei sale cu o viteză 


înspăimântătoare şi înşurubându-se în aer, ca să spunem 
aşa, se îndreptă spre vapor. Era uşor să-i urmăreşti 
traiectoria, care se descria cu o relativă încetineală, fiindcă 
proiectilele pleacă mai încet din gura unui tun ghintuit 
decât din orice alt tun cu ţeava netedă. 

Ajuns la douăzeci de braţe15 de Delfin, proiectilul, 
coborând simţitor, atinse valurile şi îşi marcă trecerea 
printr-o serie de jeturi de apă; apoi, ricoşând pe suprafaţa 
lichidă, îşi recâştigă elanul şi sări la o anumită înălţime, 
trecu pe deasupra Delfinului retezând capătul dinspre 
tribord al vergii focului, căzu din nou la vreo treizeci de 
braţe mai încolo şi se afundă în valuri. 

— Drace! exclamă James Playfair. S-o întindem, s-o 
întindem! A doua ghiulea n-o să se lase aşteptată. 

— O, făcu domnul Mathew, e nevoie de ceva timp ca să 
încarci iarăşi o asemenea piesă. 

— Pe legea mea, iată ceva interesant de văzut, zise 
Crockston care, cu braţele încrucişate, privea scena ca un 
spectator cu totul dezinteresat. Şi să mai zici că ăia care ne 
trimit asemenea ghiulele sunt prietenii noştri! 

— Ah, tu eşti! strigă James Playfair cercetându-l pe 
american din cap până în picioare. 

— Chiar eu, căpitane, răspunse imperturbabil americanul. 
Am venit să văd cum trag aceşti federali viteji. Nu-i rău, 
într-adevăr, nu-i rău! 

Căpitanul tocmai voia să-i răspundă destul de aspru lui 
Crockston; dar în acel moment un al doilea proiectil izbi apa 
în partea dinspre tribord a pupei. 

— Bun! strigă James Playfair. Am câştigat deja două 
cabluri în dauna Irochezului. Amicii tăi merg ca o 
geamandură, pricepi tu, meştere Crockston? 

— Nu spun că nu, replică americanul, şi pentru prima dată 
în viaţă asta îmi face plăcere. 

A treia ghiulea rămase mult în spatele celorlalte două şi, în 
mai puţin de zece minute, Delfinul ieşi din raza tunurilor de 
pe corvetă. 


— Iată ceva ce valorează cât toate patent log-urile16 din 
lume, domnule Mathew, zise James Playfair, şi mulţumită 
acestor ghiulele ştim pe ce viteză trebuie să contăm. Acum, 
să fie domolite focurile. Nu merită să ardem inutil 
combustibilul. 

— Comandaţi o navă bună, îi spuse atunci domnişoara 
Halliburtt tânărului căpitan. 

— Da, domnişoară Jenny, bravul meu Delfin atinge 
şaptesprezece noduri şi, înainte de lăsarea serii, vom pierde 
din vedere acea corvetă federală. 

James Playfair nu exagera calităţile nautice ale vasului 
său; soarele nu asfinţise încă atunci când vârfurile 
catargelor navei americane dispărură dincolo de orizont. 

Acest incident permise căpitanului să vadă într-o lumină 
cu totul nouă caracterul domnişoarei Halliburtt. De altfel 
gheaţa fusese spartă. De-acum înainte, în tot restul 
traversării, întâlnirilc dintre căpitanul Delfinului şi pasagera 
lui fură frecvente şi de lungă durată. El descoperi o tânără 
liniştită, înzestrată cu tărie sufletească, inteligentă, 
chibzuită, vorbind cu o mare francheţe, ca în America, 
având păreri ferme despre orice şi emiţându-le cu o 
convingere care îl impresiona pe James Playfair fără să-şi 
dea seama. Ea îşi iubea ţara; o pasiona marea idee a 
Uniunii şi vorbea despre războiul civil cu un entuziasm de 
care n-ar fi fost în stare nici o altă femeie. Aşa că se 
întâmplă în repetate rânduri ca James Playfair să fie foarte 
încurcat atunci când trebuia să-i dea replica. Uneori intrau 
în joc chiar opiniile „negociantului” şi Jenny le ataca la fel 
de energic, iară să facă nici o concesie. La început, James 
vorbi mult. Încercă să ţină partea confederaţilor împotriva 
federalilor, să aducă dovezi că dreptatea era a 
secesioniştilor şi să afirme că aceia care s-au unit de 
bunăvoie puteau să se despartă tot aşa. Dar fata nu voia să 
fie de acord cu aşa ceva; ea demonstra, de altfel, că 
problema sclaviei se ridica deasupra tuturor celorlalte 
argumente în această luptă a americanilor din Nord contra 


celor din Sud, că era vorba incomparabil mai mult de 
morală şi umanism decât de politică, iar James fu învins fără 
posibilitatea de a replica. De altminteri, în timpul unor 
asemenea discuţii, el îndeosebi asculta. Dacă îl 
impresionaseră mai degrabă dovezile domnişoarei 
Halliburtt sau, dimpotrivă, farmecul pe care îl avea vorbind 
e aproape imposibil de stabilit; dar, în cele din urmă, el 
trebui să recunoască, printre altele, că problema sclaviei 
era o chestiune principală în războiul civil, că trebuia 
rezolvată o dată pentru totdeauna, ca să se termine cu 
aceste ultime orori ale timpurilor barbare. 

De fapt, am mai spus că pe căpitan nu-l prea preocupau 
problemele politice. Şi-ar fi abandonat opiniile cele mai 
serioase în faţa unor argumente prezentate sub o formă 
atât de atrăgătoare şi în asemenea condiţii. Nu se 
crampona de ideile pe care le avea în acest domeniu; dar 
asta nu era totul, căci „negociantul” fu atacat în final direct 
în interesele lui cele mai mari. Veni în discuţie chestiunea 
traficului pe care-l făcea Delfinul şi a munițiilor 
transportate pentru confederați. 

Da, domnule James, îi zise într-o zi domnişoara Halliburtt, 
recunoştinţa nu mă va împiedica să vă vorbesc cu toată 
francheţea. Dimpotrivă. Sunteţi un marinar temerar, un 
negustor abil, firma Playfair este renumită pentru 
onorabilitatea ei; dar de data asta ea nu-şi respectă 
principiile şi face un lucru străin de demnitatea sa. 

— Cum, exclamă James, firma Playfair n-are dreptul să 
încerce o asemenea operaţiune comercială? 

— Nu! Ea duce muniţie de război unor nenorociţi care s- 
au răzvrătit împotriva guvernului legal al ţării lor, ceea ce 
înseamnă să serveşti o cauză nedreaptă. 

— Pe legea mea, domnişoară Jenny, răspunse căpitanul, n- 
am să discut cu dumneata despre dreptul confederaţilor. 
lată răspunsul meu pe scurt: sunt negustor, şi în această 
calitate nu mă preocupă decât interesele casei mele. 
Urmăresc profitul, indiferent de unde ar veni. 


— "Tocmai asta e condamnabil, domnule James, observă 
fata. Profitul nu e o scuză. Aşa că atunci când vindeţi 
chinezilor opiul care-i îndobitoceşte sunteţi la fel de vinovat 
ca şi acum, când le furnizaţi celor din Sud mijloacele cu 
care să continue un război criminal! 

— Ah, de data asta, domnişoară Jenny, e prea mult şi nu 
pot admite... 

— Dar ceea ce spun eu e adevărat, iar când o săvă 
cercetaţi conştiinţa, când veţi înţelege bine ce rol jucaţi, 
când o să vă gândiţi la urmările de care sunteţi perfect 
responsabil în ochii tuturor, îmi veţi da dreptate în această 
privinţă, ca şi în atâtea altele. 

La asemenea cuvinte, James Playfair rămase consternat. O 
părăsi pe fată cuprins de o adevărată furie, căci nu se 
simţea capabil să-i răspundă; stătu apoi îmbufnat ca un 
copil timp de o jumătate de oră, o oră cel mult, şi se 
întoarse din nou la acea fată aparte, care îi zdrobea 
argumentele cele mai tari cu un surâs atât de amabil. 

Pe scurt, indiferent de urmări şi deşi nu-i convenea, 
căpitanul James Playfair nu-şi mai aparţinea. Nu mai era 
„stăpân după Dumnezeu” la bordul navei sale. 

Astfel, spre marea bucurie a lui Crockston, afacerile 
domnului Halliburtt păreau să fie pe calea cea bună. 
Căpitanul lăsa impresia că e hotărât să facă totul pentru a-l 
elibera pe tatăl domnişoarei Jenny, chiar dacă pentru asta 
ar fi trebuit să rişte Delfinul, încărcătura, echipajul şi să 
suporte blestemele onorabilului său unchi Vincent. 

VI ŞENALUL INSULEI SULLIVAN. 

La două zile după întâlnirea cu corveta Irochezul, Delfinul 
trecea prin dreptul Bermudelor şi trebui să înfrunte o 
vijelie cumplită. Aceste locuri sunt deseori bântuite de 
uragane extrem de violente. Sunt celebre prin calamităţi, şi 
tocmai acolo şi-a plasat Shakespeare emoţionantele scene 
ale dramei sale Furtuna, unde împărăţia valurilor şi-o 
dispută Ariel şi Caliban. 


Furtuna fu înspăimântătoare. James Playfair se gândi o 
clipă să facă o escală la Mainland, una dintre insulele 
Bermude, unde englezii au un post militar. Ar fi fost 
inoportun şi, pe deasupra, regretabil. Din fericire, Delfinul 
se comportă minunat în timpul furtunii şi, după ce fugise o 
zi întreagă din calea uraganului, putu să-şi reia drumul spre 
coasta americană. 

Dacă James Playfair se arătase satisfăcut de navă, nu 
fusese însă mai puţin încântat de curajul şi de sângele rece 
al fetei. Domnişoara Halliburtt îşi petrecu alături de el, pe 
punte, cele mai neplăcute ore ale uraganului. Astfel că 
James, examinându-şi bine sufletul, văzu că o iubire 
profundă, imperioasă, irezistibilă, punea stăpânire pe 
întreaga sa fiinţă. 

„Da, îşi zise el, fata asta neînfricată e stăpână la bord! Mă 
răsuceşte aşa cum face marea cu un vas aflat în pericol. 
Simt că mă scufund! Ce-o să spună unchiul Vincent? Ah, 
sărmană natură! Sunt sigur că dacă Jenny mi-ar cere să 
arunc în mare toată încărcătura asta blestemată, de 
contrabandă, aş face-o fără şovăială, din dragoste pentru 
ea.” 

Din fericire pentru firma Playfair and Co., domnişoara 
Halliburtt nu pretinse un asemenea sacrificiu. Totuşi, 
sărmanul căpitan era îndrăgostit lulea, iar Crockston, care 
citea în inima lui ca într-o carte deschisă, îşi freca mâinile 
de ziceai că-şi jupoaie pielea, nu alta. 

„E al nostru, e al nostru! repeta în sinea lui. Şi în mai puţin 
de opt zile stăpânul meu va fi instalat în tihnă la bord, în cea 
mai bună cabină a Delfinului.” 

Cât despre domnişoara Jenny, dacă-şi dădea seama de 
sentimentele pe care le inspira, dacă le împărtăşea şi ea, 
nimeni nu putea să ştie, iar James Playfair cu atât mai puţin. 
Fata era foarte rezervată, ca urmare a educaţiei sale 
americane, şi secretul îi rămase îngropat adânc în inimă. 

Dar, pe când dragostea făcea asemenea progrese în 
sufletul tânărului căpitan, Delfinul înainta cu aceeaşi 


rapiditate spre Charleston. 

La 13 ianuarie, marinarul de veghe anunţă pământ la zece 
mile în direcţia vest. Era un țărm scund şi aproape 
confundat, de la distanţă, cu linia valurilor. Crockston 
cercetă cu atenţie orizontul şi, spre orele nouă dimineaţa, 
arătând un punct într-un ochi de cer înseninat, strigă: 

— Farul din Charleston! 

Dacă Delfinul ar fi sosit noaptea, farul acesta, aşezat pe 
insula Morris şi înălţat la o sută patruzeci de picioare 
deasupra nivelului mării, s-ar fi putut zări cu câteva ore mai 
repede, căci sclipirile luminii sale rotitoare sunt vizibile la o 
distanţa de paisprezece mile. 

Când poziţia Delfinului fu astfel determinată, James 
Playfair nu mai avea decât un singur lucru de făcut: să 
hotărască prin care şenal avea să intre în golful Charleston. 

— Dacă nu întâlnim nici o piedică, zise el, în mai puţin de 
trei ore vom fi la adăpost în docurile portului. 

Oraşul Charleston este situat în fundul unui estuar lung de 
şapte mile şi larg de două, numit Charleston Harbour, în 
care se pătrunde cu destulă greutate. Intrarea e mărginită 
de insula Morris la sud şi de insula Sullivan la nord. În 
vremea când Delfinul încerca să străpungă blocada, insula 
Morris aparţinea deja trupelor federale, iar generalul 
Gillmore instala pe ea baterii capabile să bombardeze şi să 
domine rada. Insula Sullivan, dimpotrivă, era în mâinile 
confederaţilor, care rezistau în fortul Moultrie, construit la 
extremitatea ei. Era, prin urmare, foarte avantajos pentru 
Delfin să se ţină cât mai aproape de ţărmul nordic, pentru a 
evita focul bateriilor din insula Morris. 

Cinci şenaluri permiteau să se pătrundă în estuar: şenalul 
insulei Sullivan, şenalul nordic, şenalul Overall, senalui 
principal şi, în sfârşit, şenalul Lawford; însă acesta din urmă 
nu putea fi folosit de străini decât dacă aveau o foarte largă 
experienţă de navigator şi comandau vase cu un pescaj mai 
mic de şapte picioare. Cât despre şenalul nordic şi şenalul 
Overall, ele erau împânzite de bateriile federale. Prin 


urmare, despre acestea nici nu putea fi vorba. Dacă James 
Playfair ar fi avut posibilitatea să aleagă, şi-ar fi dirijat 
vaporul spre şenalul principal, care e cel mai bun şi ale 
cărui relevmente sunt uşor de urmat; dar trebuia să ţină 
seama de circumstanţe şi să hotărască în funcţie de situaţia 
existentă. Căpitanul Delfinului cunoştea de altfel toate 
secretele golfului, pericolele lui, adâncimea apei la reflux, 
curenţii; era deci în stare să-şi conducă nava în cea mai 
deplină siguranţă, îndată ce s-ar fi angajat pe una din 
aceste înguste trecători. Problema cea mare rămânea 
aşadar să pătrundă. Or, manevra respectivă pretindea o 
bună experienţă a mării şi o cunoaştere exactă a calităţilor 
Delfinului. 

Într-adevăr, două fregate federale navigau atunci în apele 
de lângă Charleston. Domnul Mathew i le semnală imediat 
lui James Playfair. 

— Se pregătesc să ne întrebe ce căutăm în aceste locuri, 
zise el. 

— Ei bine, nu le vom răspunde, hotări căpitanul, iar 
curiozitatea nu le va fi de nici un folos. 

Totuşi, crucişătoarele se îndreptau cu toată viteza spre 
Delfin, care îşi continua drumul având grijă să se ţină în 
afara bătăii tunurilor lor. Ca să câştige timp, James Playfair 
îndreptă nava spre sud-vest, manevră menită să înşele 
vasele inamice. Acestea crezură, fireşte, că Delfinul avea 
intenţia să se lanseze în şenalurile insulei Morris. Or, acolo 
existau baterii şi tunuri de la care ar fi ajuns o singură 
ghiulea ca să scufunde vasul englezesc. Federalii lăsară 
prin urmare Delfinul să gonească spre sud-vest, 
mulţumindu-se să-l ţină sub observaţie, fără să insiste prea 
mult în urmărire. 

Astfel că, timp de o oră, situaţia navelor nu se schimbă. De 
altfel, vrând să înşele crucişătoarele şi în ce priveşte viteza 
Delfinului, James Playfair porunci să se reducă activitatea 
maşinii şi mergea doar cu viteză mică. Judecând însă după 
vălătucii groşi de fum ieşiţi din coşurile sale, ai fi zis că 


vaporul încearcă să obţină maximum de presiune şi, prin 
urmare, viteza sa maximă. 

— Imediat vor fi foarte miraţi, zise James Playfair, când au 
să vadă cum le alunecăm printre mâini! 

Într-adevăr, ajuns destul de aproape de insula Morris şi 
văzându-se în faţa unui şir de tunuri cărora nu le cunoştea 
bătaia, căpitanul schimbă brusc direcţia, răsuci nava pe loc 
şi reveni spre nord, lăsând crucişătoarele la două mile 
distanţă. Descoperind manevra, acestea pricepură intenţiile 
vaporului şi se apucară să-l urmărească îndârjit. Era însă 
prea târziu. Cu viteza dublată sub acţiunea elicelor sale 
învârtite cu toată forţa, Delfinul se distanţă rapid, 
apropiindu-se de coastă. Federalii traseră pe urma lui 
câteva ghiulele, ca să rămână cu conştiinţa împăcată; era o 
osteneală zadarnică, fiindcă proiectilele lor nu ajunseră nici 
măcar la jumătatea drumului. Pe la orele unsprezece, 
trecând foarte aproape de insula Sullivan, graţie pescajului 
său mic vaporul intra cu toată viteza în şenalul îngust. Acolo 
se afla în siguranţă, căci nici un crucişător federal n-ar fi 
cutezat să-l urmărească în trecătoarea cu o adâncime 
medie mai mică de unsprezece picioare la reflux. 

— Cum, exclamă Crockston, asta-i toată greutatea? 

— Ah, ah, meştere Crockston, răspunse James Playfair, nu 
să intri e greu, ci să ieşi. 

— Aş! spuse americanul. lată un lucru care nu mă 
nelinişteşte deloc. Cu un vas ca Delfinul şi un căpitan ca 
domnul James Playfair, intri când vrei şi ieşi tot aşa. 

În vremea aceasta, cu luneta în mână, James Playfair 
cerceta atent drumul pe care urma să-l străbată. Avea în 
faţa ochilor nişte excelente hărţi ale coastelor, permițându-i 
să înainteze fără vreun necaz şi fără ezitare. 

După ce-şi angajase nava în şenalul strâmt de lângă insula 
Sullivan, James conduse ghidându-se după fortul Moultrie 
la vest-nord-vest, până când castelul Pickney, uşor de 
recunoscut din pricina culorii sale întunecate şi situat pe 
insuliţa singuratică Shute's Folly, apăru la nord-nord-est. De 


partea cealaltă, se orientă după clădirea fortului Johnson, 
înălţată pe stânga, sub un unghi de două grade mai la nord 
de fortul Sumter. 

În momentul acela fu salutat de câteva ghiulele plecate de 
la bateriile din insula Morris, care nu-l atinseră. Îşi urmă 
deci drumul fără cea mai mică deviere, trecu pe dinaintea 
lui Moultrieville, aşezare din capătul extrem al insulei 
Sullivan, şi ieşi în golf. 

Curând, lăsă la stânga fortul Sumter, care îl ascunse de 
bateriile federale. 

Acest fort, celebru în războiul civil al Statelor Unite, este 
situat la trei mile şi un sfert17 de Charleston şi cam la o 
milă de fiecare parte a golfului. E un pentagon trunchiat, 
construit din granit de Massachusetts pe o insulă artificială, 
şi a cărui zidire a durat zece ani, costând mai mult de nouă 
sute de mii de dolari18. 

Din fortul acesta au fost alungaţi, la 13 aprilie 1861, 
Anderson şi trupele federale, şi împotriva lui s-a tras primul 
foc al separatiştilor. Nu s-ar putea calcula cantitatea de fier 
şi de plumb vărsată asupra lui de tunurile trupelor federale. 
Cu toate acestea, a rezistat aproape trei ani. Câteva luni 
după trecerea Delfinului, căzu sub ghiulelele de trei sute de 
livre ale tunurilor ghintuite Parrott, instalate de generalul 
Gillmore pe insula Morris. 

Dar atunci, el era în deplină putere, iar drapelul 
confederaţilor flutura deasupra acelui enorm pentagon de 
piatră. 

Dincolo de fort, oraşul Charleston apăru desfăşurat între 
cele două râuri, Ashley şi Cooper; o parte din el avansa 
până în radă. 

James Playfair alunecă printre geamandurile care marcau 
şenalul, lăsând la sud-sud-vest farul din Charleston, vizibil 
deasupra terasamentelor insulei Morris. Înălţase la pic 
pavilionul Angliei şi evolua cu o repeziciune spectaculoasă 
prin canalele de navigaţie. 


După ce lăsă la tribord geamandura Carantinei, avansa 
nestânjenit prin apele golfului. Domnişoara Halliburtt 
stătea în picioare pe dunetă, scrutând oraşul în care tatăl ei 
era prizonier, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

În sfârşit, viteza vaporului fu micşorată din ordinul 
căpitanului. Delfinul trecu prin dreptul bateriilor din sud şi 
est şi, curând, fu amarat la chei în North Commercial 
wharf19. 

VII UN GENERAL SUDISI. 

Sosit la cheiurile din Charleston, Delfinul fusese salutat de 
uralele unei mulţimi numeroase. Locuitorii acestui oraş 
blocat cu stricteţe pe mare nu erau obişnuiţi cu vizitele 
navelor europene. Se întrebau, nu fără mirare, ce căuta în 
apele lor vaporul acela frumos, purtând cu mândrie la picul 
său pavilionul Angliei. Dar când se află scopul călătoriei 
sale, motivul pentru care forţase trecătorile insulei Sullivan, 
când se răspândi zvonul că închidea între flancurile lui o 
întreagă încărcătură cu contrabandă de război, aplauzele şi 
strigătele de bucurie îşi dublară intensitatea. 

Fără a pierde o clipă, James Playfair luă legătura cu 
generalul Beauregard, comandantul militar al oraşului. 
Acesta îl primi curtenitor pe tânărul căpitan al Delfinului, 
sosit tocmai la ţanc cu îmbrăcămintea şi muniţiile de care 
soldaţii din subordinea sa aveau în cel mai înalt grad 
nevoie. Se conveni deci ca descărcarea navei să se facă 
imediat şi numeroase braţe le veniră mateloţilor englezi în 
ajutor. 

Înainte de a părăsi bordul, James Playfair primi din partea 
domnişoarei Halliburtt cele mai stăruitoare rugăminţi 
referitoare la tatăl său. Tânărul căpitan se puse cu totul la 
dispoziţia fetei. 

— Domnişoară Jenny, spuse el, puteţi conta pe mine; voi 
face imposibilul ca să vă salvez tatăl, dar sper că treaba 
asta nu va comporta dificultăţi. Îl voi vedea chiar azi pe 
generalul Beauregard şi, fară a-i cere dintr-o dată 


eliberarea domnului Halliburtt, voi afla de la el în ce situaţie 
se găseşte, dacă e liber pe cuvânt sau deţinut. 

— Sărmanul meu tată! zise suspinând Jenny. Nu ştie că 
fata lui e atât de aproape de el. De-aş putea zbura până în 
braţele lui! 

— Puţină răbdare, domnişoară Jenny. În curând o să vă 
îmbrăţişaţi tatăl. Fiţi sigură că voi acţiona cu tot 
devotamentul, dar şi cu prudenţă şi chibzuinţă. 

lată de ce James Playfair, credincios promisiunii sale, după 
ce tratase negustoreşte afacerile firmei şi livrase 
generalului încărcătura Delfinului, aranjând cumpărarea la 
un preţ de nimic a unui imens stoc de bumbac, aduse în 
discuţie evenimentele zilei. 

— Aşadar, se adresă el generalului Beauregard, sunteţi 
încrezător în triumful partizanilor sclaviei? 

— Nu mă îndoiesc nici o clipă de victoria noastră 
definitivă, iar în ce priveşte oraşul Charleston, armata lui 
Lee va scăpa de asediu curând. De altfel, la ce să te aştepţi 
de la aboliţionişti? Admiţând, lucru care nu se va întâmpla, 
că oraşele comerciale din Virginia, din cele două Caroline, 
din Georgia, Alabama şi Mississippi vor cădea în stăpânirea 
lor, ce va fi după aceea? Vor ajunge stăpânii unei ţări pe 
care n-o vor putea ocupa niciodată? Cu siguranţă nu, şi 
consider că, dacă vor fi vreodată victorioşi, se vor simţi 
foarte stânjeniţi de propria lor victorie. 

— Sunteţi absolut sigur de soldaţii dumneavoastră? 
întrebă căpitanul. Nu vă temeţi că oraşul o să se sature de 
un asediu care îl ruinează? 

— Nu! Nu mi-e frică de trădare. De altfel, trădătorii vor fi 
jertfiți fără milă şi voi trece până şi oraşul prin fier şi prin 
flacără dacă o să surprind vreo urmă de mişcare unionistă. 
Charleston mi-a fost încredinţat de Jefferson Davis20 şi vă 
rog să credeţi că oraşul e pe mâini sigure. 

— Aveţi prizonieri nordişti? întrebă James Playfair, 
ajungând cu conversaţia la subiectul care îl interesa. 


— Avem, căpitane, răspunse generalul. La Charleston a 
izbucnit prima lovitură dec tun a sciziunii. Aboliţioniştii 
aflaţi aici au opus rezistenţă, iar după ce i-am învins au 
rămas prizonieri de război. 

— Sunt mulţi? 

— Cam o sută. 

— Liberi prin oraş? 

— Au fost liberi până în ziua când am descoperit că 
organizează un complot. Şeful lor ajunsese să comunice cu 
asediatorii, cărora li se dădeau informaţii despre situaţia 
din oraş. Prin urmare, am fost nevoit să-i închid pe aceşti 
oaspeţi primejdioşi şi mai mulţi dintre ei nu vor ieşi din 
închisoare decât ca să urce povârnişul cetăţuii, unde zece 
gloanţe confederate vor veni de hac federalismului lor. 

— Cum! împuşcaţi? exclama tânărul căpitan, tresărind 
fără să vrea. 

— Da! Iar şeful lor cel dintâi. Un om extrem de îndârjit şi 
foarte periculos într-un oraş asediat. I-am trimis 
documentele la prezidenţia din Richmond şi, înainte de a 
trece opt zile, soarta îi va fi iremediabil pecetluită. 

— Şi cine-i omul despre care vorbiţi? întrebă James 
Playfair cu cea mai evidentă nepăsare. 

— Un gazetar din Boston, un aboliţionist turbat, sufletul 
blestemat al lui Lincoln. 

— Pe care îl cheamă... 

— Jonathan Halliburtt. 

— Nenorocitul! făcu James înăbuşindu-şi emoția. Orice ar 
fi făcut, nu poţi să nu-l compătimeşti. Credeţi că va fi 
împuşcat? 

— Sunt sigur de asta, răspunse Beauregard. Ce vreţi! 
Războiul e război. Te aperi cum poţi. 

— În sfârşit, pe mine nu mă priveşte, zise căpitanul, şi- 
apoi, când va avea loc execuţia, eu o să fiu departe. 

— Ei! Te gândeşti deja la plecare! 

— Da, generale, comerţul înainte de toate. Îndată ce 
bumbacul va fi încărcat, iau drumul mării. Am intrat în 


Charleston, în regulă; dar mai trebuie să şi ies de aici. Ăsta-i 
lucrul cel mai important. Delfinul e o navă bună, poate 
provoca la întrecere toate vasele marinei federale; oricât ar 
fi însă de iute, n-are pretenţia de a întrece o ghiulea de o 
sută de livre, iar o ghiulea în carcasă ori în maşină ar duce 
în mod precis la prăbuşirea afacerii mele comerciale. 

— Cum doreşti, căpitane, răspunse Beauregard. Nu pot da 
nici un sfat într-o asemenea împrejurare. Îţi faci meseria şi 
ai dreptate. În locul dumitale aş proceda la fel. De altfel, 
şederea în Charleston nu-i defel plăcută, iar o radă în care 
plouă cu bombe trei zile din patru nu oferă un adăpost 
sigur unei nave. Vei pleca, deci, când vei dori. Dar vreau o 
simplă informaţie. Care e forţa şi numărul vaselor federale 
care patrulează în dreptul oraşului? 

— James Playfair răspunse cât putu de bine la întrebările 
generalului şi se despărţi de el în cei mai buni termeni. 
Apoi, reveni la Delfin foarte îngrijorat, foarte supărat de 
veştile aflate. 

„Ce să-i spun domnişoarei Jenny? gândea. Trebuie oare să- 
i fac cunoscută situaţia teribilă a domnului Halliburtt? Poate 
că-i mai bine să nu ştie ce pericole îl ameninţă! Sărman 
copil!” 

Nu făcuse nici cincizeci de paşi de la casa guvernatorului, 
că se şi ciocni de Crockston. Bravul american îl pândea încă 
de la plecare. 

— Ei bine, căpitane? 

James Playfair îl privi fix pe Crockston, iar acesta pricepu 
imediat că nu i se vor da veşti bune. 

— L-aţi văzut pe Beauregard? 

— Da, răspunse James Playfair. 

— Şi i-aţi vorbit de domnul Halliburtt? 

— Nu. Mi-a vorbit el despre asta. 

— Aşadar, căpitane? 

— Aşadar!... [ie ţi se poate spune totul, Crockston. 

— "Totul, căpitane. 


— Ei bine, generalul Beauregard mi-a spus că stăpânul tău 
va fi împuşcat peste opt zile. 

La auzul unei asemenea ştiri, altul în locul lui Crockston ar 
fi sărit în sus de furie, sau ar fi căzut pradă răbufnirilor unei 
dureri compromiţătoare. Dar americanul, care n-avea nici o 
teamă, lăsă să-i apară un fel de surâs pe buze şi spuse doar 
atât: 

— Bah! Ce contează! 

— Cum, ce contează?! strigă, James Playfair. Eu îţi spun că 
domnul Halliburtt va fi împuşcat peste opt zile, iar tu 
răspunzi: Ce contează! 

— Da, dacă peste şase zile el e la bordul Delfinului, şi dacă 
peste şapte Delfinul va fi în plin ocean. 

— Bun! zise căpitanul stringând mâna lui Crockston. Te 
înţeleg, amice. Eşti un om hotărât, iar eu, cu tot unchiul 
Vincent şi încărcătura Delfinului, m-aş arunca în aer pentru 
domnişoara Jenny. 

— Nu e cazul să sară nimeni în aer, aprecie americanul. 
Asta nu foloseşte decât peştilor. Important e să-l eliberăm 
pe domnul Halliburtt. 

— Dar bănuieşti cât de greu va fi? 

— Puah! făcu Crockston. 

— Trebuie să luăm legătura cu un deţinut păzit cu 
străşnicie. 

— Fără îndoială. 

— Şi să facem să reuşească o evadare aproape 
miraculoasă! 

— Bah! repetă Crockston. Un deţinut este mai preocupat 
de ideea de a o şterge decât e gardianul lui preocupat să-l 
păzească. Prin urmare, un prizonier trebuie să reuşească 
întotdeauna să se salveze. 'Toate şansele sunt de partea lui. 
Tocmai de aceea, datorită manevrelor noastre, domnul 
Halliburtt se va salva. 

— Ai dreptate, Crockston. 

— Mereu am dreptate. 


— Dar, în sfârşit, cum ai să procedezi? E nevoie de un plan, 
trebuie luate măsuri de prevedere. 

— O să mă gândesc la asta. 

— Dar domnişoara Jenny, când va afla că tatăl ei e 
condamnat la moarte şi că ordinul de execuţie poate sosi de 
la o zi la alta... 

— Nu va afla, asta-i tot. 

— Da, e mai bine să nu ştie, atât pentru ea cât şi pentru 
noi. 

— Unde e închis domnul Halliburtt? întrebă Crockston. 

— În cetăţuie, răspunse James Playfair. 

— Perfect. Şi acum, la bord! 

— La bord, Crockston! 

VIII EVADAREA. 

Aşezată pe duneta Delfinului, domnişoara Jenny aştepta cu 
nerăbdare şi nelinişte întoarcerea căpitanului. Când acesta 
apăru alături, ea nu fu în stare să articuleze nici un cuvânt, 
dar privirea îl întreba pe James Playfair mai cu ardoare 
decât ar fi făcut-o buzele. 

Ajutat de Crockston, căpitanul nu-i povesti fetei decât 
faptele privitoare la întemnițarea tatălui ei. Îi spuse că îl 
iscodise cu prudenţă pe Beauregard în legătură cu 
prizonierii de război. Întrucât generalul nu le prea arăta 
bunăvoință, el fusese rezervat şi aştepta să vadă ce-o să se 
mai întâmple. 

— Pentru că domnul Halliburtt nu umblă liber prin oraş, 
fuga lui va întâmpina mai multe dificultăţi; dar îmi voi duce 
la bun sfârşit însărcinarea şi vă jur, domnişoară Jenny, că 
Delfinul nu va părăsi rada din Charleston înainte de a-l avea 
pe tatăl dumitale la bord. 

— Mulţumesc, domnule James, zise Jenny, mulţumesc din 
tot sufletul! 

La aceste cuvinte, James Playfair îşi simţi inima 
tresălttndu-i în piept. Se apropie de fată cu ochii umezi, 
gâtuit de emoție. Poate că intenţiona să vorbească, să-şi 


mărturisească sentimentele pe care nu le mai putea 
stăpâni, când interveni Crockston. 

— Asta nu-i totul, spuse el, şi nu-i momentul să ne 
înduioşăm. Avem de discutat, şi încă bine de tot. 

— Ai vreun plan, Crockston? întrebă fata. 

— Eu am întotdeauna un plan, răspunse americanul. E 
specialitatea mea. 

— Dar e unul bun? interveni James Playfair. 

— Excelent. Toţi miniştrii de la Washington n-ar putea 
ticlui unul mai bun. E ca şi cum domnul Halliburtt ar fi deja 
la bord. 

Crockston vorbea cu o asemenea siguranţă şi în acelaşi 
timp cu o atât de evidentă bonomie, încât ar fi trebuit să fii 
cel mai incredul dintre oameni ca să nu-i împărtăşeşti 
convingerea. 

— Te ascultăm, Crockston, zise James Playfair. 

— Bun. Dumneavoastră, căpitane, vă veţi întoarce la 
generalul Beauregard şi-i veţi cere un serviciu pe care n-o 
să vi-l refuze. 

— Care anume? 

— O să-i spuneţi că aveţi la bord un ins dificil, un derbedeu 
care vă deranjează şi care, în timpul traversării, a instigat 
echipajul la revoltă, în sfârşit, un individ ticălos, şi o să-i 
cereţi permisiunea de a-l închide în cetăţuie, cu condiţia, 
totuşi, de a-l lua îndărăt la plecare ca să-l duceţi în Anglia şi 
să-l predaţi justiţiei din ţara sa. 

— În regulă! acceptă James Playfair aproape zâmbind. Am 
să fac ce mi-ai spus şi generalul Beauregard va accepta cu 
plăcere propunerea mea. 

— Sunt foarte convins de asta, zise americanul. 

— Însă îmi lipseşte ceva, reluă Playfair. 

— Ce anume? 

— Derbedeul cel ticălos. 

— Îl aveţi în faţa ochilor, căpitane. 

— Cum? Individul fioros...? 

— Cu voia dumneavoastră, sunt eu. 


— Ah, inimă bună şi curajoasă! strigă Jenny, strângând cu 
mâinile sale mici palmele aspre ale americanului. 

— Crockston, vorbi din nou James Playfair, eu te înţeleg, 
prietene, şi nu regret decât un lucru, faptul că nu pot fi eu 
însumi în locul tău! 

— Fiecare cu rolul său, observă Crockston. Dacă mi-aţi lua 
locul, aţi fi foarte încurcat, iar eu nu voi fi. Veţi avea destule 
de făcut mai târziu, ieşind din radă în bătaia tunurilor 
federalilor şi confederaţilor, treabă în care eu, la rândul 
meu, m-aş descurca foarte prost. 

— Bine, Crockston, continuă. 

— Iată. Odată ajuns în cetăţuie - o cunosc - am să văd cum 
acţionez, dar să fiţi sigur că voi acţiona cum trebuie. Între 
timp, ocupaţi-vă de încărcarea navei. 

— Ah! Afacerile sunt acum un detaliu lipsit de importanţă, 
zise căpitanul. 

— Nicidecum! Şi unchiul Vincent? Ce va spune? Să ţinem 
cont şi de sentimente, şi de nevoile comerţului. Asta ne va 
scuti de bănuieli. Dar treaba e urgentă. Puteţi fi gata în 
şase zile? 

— Da. 

— Ei bine, Delfinul să fie încărcat şi gata de plecare în ziua 
de 22. 

— Va fi gata. 

În seara zilei de 22 ianuarie, ascultaţi-mă bine, trimiteţi o 
barcă la White Point, în capătul oraşului. Să aibă vâslaşii cei 
mai buni. Aşteptaţi până la ora nouă şi îi veţi vedea apărând 
pe domnul Halliburtt şi pe umilul dumneavoastră servitor. 

— Dar cum faci ca să evadeze domnul Halliburtt şi să mai 
scapi şi tu? 

— Mă priveşte. 

— Iubite Crockston, zise atunci Jenny, îţi rişti viaţa ca să-l 
salvezi pe tatăl meu! 

— Nu vă neliniştiţi pentru mine, domnişoară Jenny. Nu risc 
absolut nimic, vă rog să mă credeţi. 


— Prin urmare, când trebuie să cer să te închidă? întrebă 
James Playfair. 

— Chiar astăzi. Pricepeţi? Vă demoralizez echipajul. Nu e 
vreme de pierdut. 

— Ai nevoie de bani? i-ar prinde bine în cetăţuie. 

— Bani, ca să cumpăr un temnicer! Aş, e prea scump şi 
iese prost. Când ajungi acolo, temnicerul păstrează şi banii, 
şi deţinutul. Şi are dreptate, individul! Nu, eu folosesc 
metode mai sigure. Hai, totuşi ia vreo câţiva dolari. Lia 
nevoie, trebuie să ai cu ce bea. 

— Şi cu ce să-l îmbeţi pe temnicer. 

— Nu, un temnicer beat strică totul! Nu, vă spun că am eu 
planul meu. Lăsaţi pe mine. 

— "Ţine, Crockston, uite zece dolari. 

— E prea mult, dar o să vă înapoiez restul. 

— Ei bine, eşti gata? 

— Gata să devin un ticălos patentat. 

— Atunci, să mergem. 

— Crockston, zise fata înduioşată, Crockston, eşti cel mai 
bun om de pe pământ! 

— Nu m-ar mira, răspunse americanul râzând sănătos. Ah, 
apropo, căpitane: o sugestie importantă. 

— Care? 

— Dacă generalul vă propune să-l spânzurați pe 
derbedeu... ştiţi cum sunt militarii, nu-şi fac prea multe 
probleme din aşa ceva! 

— Ei bine, Crockston? 

— Ei bine, cereţi-i timp de gândire. 

— Îţi promit. 

Chiar în aceeaşi zi, spre marea uimire a echipajului, care 
nu era la curent cu întâmplările, Crockston, cu cătuşe la 
mâini şi la picioare, fu coborât de pe vas în mijlocul unui 
grup de vreo zece marinari, iar după o jumătate de oră, la 
cererea căpitanului Playfair, derbedeul cel ticălos traversa 
oraşul şi, în ciuda opoziţiei sale, se văzu zăvorât în cetăţuia 
din Charleston. 


În ziua aceea şi în următoarele, descărcarea Delfinului 
continuă cu mare zor. Macaralele acţionate de abur ridicau 
necontenit încărcătura europeană ca să facă loc 
încărcăturii indigene. Populaţia oraşului era prezentă la 
interesanta operaţie, ajutându-i şi felicitându-i pe mateloţi. 
Puteai crede că acei viteji reprezentau nişte somităţi. 
Sudiştii îi ţineau în mare cinste, însă James Playfair nu le 
lăsa timp pentru amabilităţile americane; era mereu în 
spatele lor şi-i grăbea cu o înflăcărare al cărei motiv 
marinarii de pe Delfinul nu-l bănuiau. 

După trei zile, în 18 ianuarie, primele baloturi de bumbac 
începură să se clădească în cală. Deşi pe James nu-l mai 
preocupa asta, casa Playfair and Co. făcea o afacere 
excelentă, obţinând pe un preţ foarte scăzut tot bumbacul 
care umplea cheiurile din Charleston. 

De la Crockston nu primiră nici o veste în tot acel timp. 
Fără să facă vreo aluzie, Jenny era pradă unor temeri 
necontenite. Schimbată din cauza neliniştii, faţa îi vorbea 
elocvent, iar James Playfair o liniştea prin cuvinte 
încurajatoare. 

— Am deplină încredere în Crockston, îi spunea. E un 
servitor devotat. Îl cunoşti mai bine decât mine, domnişoară 
Jenny, prin urmare ar trebui să fii pe de-a-ntregul liniştită. 
Peste trei zile, tatăl dumitale o să te strângă la piept, crede- 
mă pe cuvânt. 

— Ah, domnule James! exclamă fata. Cum aş putea răsplăti 
vreodată un asemenea devotament? Cum vom găsi, tatăl 
meu şi cu mine, mijlocul prin care ne vom onora faţă de 
dumneavoastră? 

— Vă spun când vom fi în apele Angliei, răspunse tânărul 
căpitan. 

Jenny îl privi o clipă, îşi lăsă în jos ochii plini de lacrimi, 
apoi intră în cabina ei. 

James Playfair spera că, până în clipa când tatăl îi va fi în 
siguranţă, fata nu va afla nimic despre cumplita lui situaţie; 
însă chiar în acea ultimă zi indiscreţia involuntară a unui 


matelot o făcu să descopere adevărul. Răspunsul 
cabinetului din Richmond sosise în ajun printr-o ştafetă 
care reuşise să forţeze linia avanposturilor. Răspunsul era 
sentinţa de condamnare la moarte a lui Jonathan Halliburtt, 
iar acest nefericit cetăţean trebuia executat a doua zi în 
zori. Vestea apropiatei execuţii nu întârziase să se 
răspândească în oraş şi fu adusă la bord de unul dintre 
mateloţii Delfinului. Omul o aduse la cunoştinţa căpitanului 
fără să-şi închipuie că domnişoara Halliburtt putea s-o 
audă. Fata scoase un țipăt sfâşietor şi căzu în nesimţire pe 
punte. James Playfair o duse în cabină, unde fură necesare 
cele mai atente îngrijiri ca s-o readucă la viaţă. 

Când îşi redeschise ochii, îl văzu pe tânărul căpitan, care, 
cu un deget pe buze, îi cerea tăcere absolută. Ea reuşi să 
rămână liniştită, înăbuşindu-şi durerea violentă, iar James 
Playfair, aplecat la urechea ei, îi spuse: 

— Jenny, peste două ore tatăl dumitale va fi în siguranţă 
aici, sau dacă nu, înseamnă c-am murit încercând să-l 
salvez! 

Apoi părăsi duneta, zicându-şi: „lar acum, trebuie să-l scot 
din închisoare cu orice preţ, chiar dacă va trebui să plătesc 
libertatea lui cu viaţa mea şi a întregului echipaj!” 

Sosise ceasul acţiunii. Încă de dimineaţă, Delfinul era 
încărcat până la refuz cu bumbac; erau pline şi buncărele 
pentru cărbune. Peste două ore putea pleca. James Playfair 
îl scoase pe lângă North Commerciat wharf şi îl conduse în 
plină radă; era aşadar pregătit să profite de fluxul care 
urma să atingă înălţimea maximă la nouă seara. 

Când James Playfair plecă de lângă fată, se făcuse deja 
şapte şi căpitanul dădu ordin să se înceapă pregătirile de 
plecare. Până acum, secretul fusese păstrat cu stricteţe de 
el, Crockston şi Jenny. Socoti că era bine să-lpună la curent 
cu situaţia pe domnul Mathew, şi o făcu chiar în clipa aceea. 

— La ordinele dumneavoastră, răspunse domnul Mathew 
fără să facă nici cea mai mică observaţie. Rămâne pentru 
ora nouă? 


— Pentru nouă. Daţi dispoziţie să se aprindă imediat 
focurile şi să fie aţâţate straşnic. 

— E ca şi făcut, căpitane. 

— Delfinul stă fixat de o singură ancoră. Vom tăia parâma 
şi o întindem fără să mai pierdem o secundă. 

— Perfect. 

— Aranjaţi să se pună un felinar în vârful catargului mare. 
Noaptea e întunecată şi se lasă ceața. Nu trebuie să riscăm 
să ne rătăcim când ne întoarcem la bord. Veţi lua până şi 
măsura de prevedere de a suna clopotul, de la orele nouă. 

— Ordinele vă vor fi executate întocmai, căpitane. 

— Iar acum, domnule Mathcw, pregătiţi şalupa. Aşezaţi în 
ea şase dintre cei mai vânjoşi vâslaşi pe care îi avem. Plec 
imediat, la White Point. V-o încredinţez pe domnişoara 
Jenny cât timp lipsesc, şi Cerul să ne aibă în pază, domnule 
Matthew. 

— Cerul să ne aibă în pază! repetă secundul. 

Apoi, imediat, dădu ordinele necesare pentru aprinderea 
cuptoarelor şi lansarea la apă a şalupei. Aceasta din urmă 
fu gata în câteva minute. După ce-şi luă un ultim rămas bun 
de la domnişoara Jenny, James Playfair cobori în şalupă şi 
putu vedea, în clipa când se desprindea de bord, torente de 
fum negru pierzându-se în ceața întunecată a cerului. 

Bezna era profundă; vântul scăzuse; o linişte desăvârşită 
domnea peste rada imensă, ale cărei valuri păreau aţipite. 
Câteva lumini tremurau în spaţiul înserării: James Playfair 
apucase cârma şi, cu o mână sigură, îşi conducea 
ambarcaţiunea spre White Point. Era un drum de 
aproximativ două mile. În timpul zilei, James îşi stabilise 
exact punctele de reper, astfel că reuşi să ajungă în linie 
dreaptă la limba de pământ prin care oraşul Charleston 
înaintează în golf. 

La Saint Philip bătea ora opt când şalupa atinse White 
Point. 

Mai era de aşteptat o oră până la momentul fixat cu 
precizie de Crockston. Cheiul era absolut pustiu. Numai 


sentinela bateriei din sud-est se plimba prin apropiere. 
James Playfair devora minutele. Timpul nu se scurgea decât 
după cât îi era lui de mare nerăbdarea. 

La opt şi jumătate auzi zgomot de paşi. Îşi lăsă oamenii cu 
vâslele pregătite, gata de plecare, şi o luă înainte. După 
zece paşi, însă, întâlni o patrulă a pazei de coastă; vreo 
douăzeci de oameni în total. James scoase din centură un 
revolver, hotărât să-l folosească la nevoie. Dar ce putea face 
împotriva acestor soldaţi coborâţi până pe chei? 

Şeful patrulei veni spre el şi, văzând şalupa, îl întrebă pe 
James: 

— Ce barcă e aceea? 

— Şalupa de pe Delfin, răspunse tânărul. 

— lar dumneata? 

— Sunt căpitanul James Playfair. 

— Vă credeam plecaţi şi ajunşi între timp în trecători. 

— Sunt gata de plecare... trebuia chiar să fiu pe drum... 
însă... 

— Însă?... insistă şeful patrulei. 

Pe James îl străfulgeră o idee şi răspunse: 

— Unul din mateloţii mei e închis în cetăţuie, şi pe legea 
mea, era cât pe ce să uit de el. Din fericire, mi-am amintit la 
timp şi am trimis câţiva oameni să-l ia. 

— Ah! Ticălosul pe care vreţi să-l duceţi în Anglia? 

— Da. 

— L-ar fi putut spânzura tot aşa de bine aici ca şi acolo! 
zise paznicul de coastă, râzând de gluma sa. 

— Sunt convins, răspunse James Playfair, dar e mai bine să 
se procedeze reglementar. 

— Atunci, succes, căpitane, şi păziţi-vă de bateriile de pe 
insula Morris. 

— Fiţi liniştit. Dacă am trecut de ele fără necazuri la 
venire, sper să şi ies de aici în aceleaşi condiţii. 

— Drum bun. 

— Mulţumesc. 


— Cu acestea, mica trupă se îndepărtă şi ţărmul rămase 
scufundat în linişte. 

Chiar atunci bătu ora nouă. Era momentul stabilit. James 
îşi simţea inima zbuciumându-i-se în piept, aproape să-l 
spargă. Se auzi un fluierat. James răspunse printr-un 
fluierat asemănător; apoi aşteptă, ciulindu-şi urechea şi, cu 
un semn al mâinii, ceru mateloţilor săi linişte deplină. Apăru 
un om înfăşurat într-un tartan larg, uitându-se în toate 
părţile. James alergă spre el. 

— Domnul Halliburtt? 

— Eu sunt, răspunse omul cu tartan. 

— Ah! Cerul fie lăudat! strigă James Playfair. Îmbarcaţi-vă 
fără să pierdeţi o clipă. Unde-i Crockston? 

— Crockston! făcu domnul Halliburtt pe un ton stupefiat. 
Ce vreţi să spuneţi? 

— Omul care v-a eliberat, cel ce v-a condus aici, e 
Crockston, servitorul dumneavoastră. 

— Omul care mă însoțea e gardianul cetăţuii! declară 
domnul Halliburtt. 

— Gardianul? exclamă James Playfair. 

Evident, nu pricepea nimic şi mii de temeri îl năpădiră. 

— Sigur că da, temnicerul! strigă o voce cunoscută. 
Temnicerul doarme buştean în celula mea! 

— Crockston! Tu! Chiar tu eşti! zise domnul Halliburtt. 

— Stăpâne, nici un cuvânt! O să vă explicăm totul. E o 
chestiune de viaţă şi de moarte! În barcă, în barcă! 

Cei trei bărbaţi urcară în şalupă. 

— Trageţi! strigă căpitanul. 

Cele şase rame căzură toate deodată. 

— Drept înainte, comandă James Playfair. 

Şi şalupa alunecă asemeni unui peşte pe valurile 
întunecate ale lui Charleston Harbour. 

IX ÎNTRE DOUĂ FOCURI. 

Împinsă de şase vâslaşi puternici, şalupa zbura pe apele 
radei. Ceaţa se îngroşa, iar James Playfair îşi putea urmări 
cu greu reperele stabilite pentru orientare. Crockston se 


plasase în partea din faţă, pe când domnul Halliburtt 
ocupase un loc la pupa, lângă căpitan. Uluit la început de 
prezenţa servitorului său, prizonierul ar fi vrut să-i 
vorbească; însă acela, cu un gest, îl invită să rămână tăcut. 

Totuşi, după câteva minute, când şalupa fu în plină radă, 
Crockston se hotărî să înceapă discuţia. Înţelegea cam ce 
întrebări se înghesuiau în mintea domnului Halliburtt. 

— Da, bunul meu stăpân, zise el, gardianul e în locul meu 
în celulă, unde i-am administrat doi pumni zdraveni, unul în 
ceafă şi altul în stomac, pe post de narcotic, şi asta chiar 
atunci când îmi aducea mâncarea. Halal recunoştinţă! l-am 
luat boarfele, i-am luat cheile, v-am căutat, v-am condus 
dincoace de zidurile cetăţuii, pe sub nasul soldaţilor. Nimic 
mai uşor decât asta! 

— Dar fata mea? întrebă domnul Halliburtt. 

— La bordul navei care urmează să ne ducă în Anglia. 

— Fata mea e aici! strigă americanul, zvâcnind de pe 
banchetă. 

— 'Tăcere! ceru Crockston. Încă vreo câteva minute şi 
suntem salvaţi. 

Şalupa zbura prin beznă, dar cam la voia întâmplării. 
James Playfair nu putea zări, din cauza păclei, felinarele de 
pe Delfin. Ezita, neştiind ce direcţie să apuce, şi era atât de 
întuneric încât vâslaşii nu-şi vedeau nici măcar capătul 
vâslelor. 

— Ei bine, domnule James? 

— Trebuie să fi făcut mai mult de o milă şi jumătate, 
răspunse căpitanul. Nu vezi nimic, Crockston? 

— Nimic. Şi am ochi buni, totuşi. Eh, o să ajungem îndată. 
Cei de pe navă n-au nici o îndoială... 

Nici nu termină de vorbit când o rachetă brăzdă bezna şi 
se risipi în scântei la o înălţime considerabilă. 

— Un semnal! strigă James Playfair. 

— Drace! făcu Crockston. Trebuie că-i de la cetăţuie. Să 
aşteptăm urmarea. 


A doua, apoi a treia rachetă fură lansate pe urmele celei 
dintâi şi aproape imediat acelaşi semnal se repetă la o milă 
în faţa şalupei. 

— Asta vine de la fortul Sumter, observă Crockston. Se 
semnalizează evadarea! Trageţi tare la vâsle! S-a 
descoperit totul. 

— Vâsliţi cu nădejde, prieteni! strigă James Playfair, 
îndemnându-şi mateloţii. Rachetele mi-au luminat drumul. 
Delfinul nu-i decăt la opt sute de yarzi21 de aici. Aud de- 
acum clopotul de bord. Haideţi, nu staţi! Aveţi douăzeci de 
lire dacă ajungem în cinci minute! 

Marinarii săltară şalupa, care părea că abia atinge 
valurile. Toate inimile îşi iuţiseră bătaia. Un tun bubui în 
direcţia oraşului şi, la douăzeci de braţe de barcă, 
Crockston mai mult auzi decât văzu trecând cu viteză un 
obiect care putea fi o ghiulea. 

În acel moment clopotul Delfinului răsună cu toată 
puterea. Se apropiau. Câteva lovituri de vâslă şi barca 
acostă. Alte câteva secunde şi Jenny căzu în braţele tatălui 
său. 

Şalupa fu ridicată neîntârziat, iar James Playfair se repezi 
pe dunetă. 

— Domnule Mathew, avem presiune? 

— Da, căpitane. 

— Să se taie parâma şi, cu toată viteza, înainte! 

Peste câteva clipe, cele două elice împingeau vaporul spre 
şenalul principal, îndepărtându-l de fortul Sumter. 

— Domnule Mathew, nu ne putem gândi s-o luăm prin 
şenalurile insulei Sullivan; am cădea direct sub focurile 
confederaţilor. Să ne ţinem cât mai aproape posibil de 
partea din dreapta a radei, chiar riscând să primim 
loviturile bateriilor federale. Aveţi un om priceput la cârmă? 

— Da, căpitane. 

— Daţi ordin să se stingă felinarele şi focurile de bord. 
Ajunge, şi încă peste cap, cu sclipirile prodige de maşină; 
dar pe acestea nu le poţi împiedica. 


În timpul conversaţiei pomenite, Delfinul înainta cu o 
viteză uimitoare; vrând să ajungă însă în partea dreaptă a 
lui Charleston Harbour, fusese obligat să treacă printr-un 
şenal care îl apropia pentru moment de fortul Sumter, şi se 
găsea la nici o jumătate de milă depărtare când 
ambrazurile fortului se luminară toate deodată şi un uragan 
de fier trecu prin faţa vaporului cu o bubuitură 
înspăimântătoare. 

— Prea devreme, nepricepuţilor! strigă domnul James 
Playfair, izbucnind în râs. Forţează, forţează, domnule 
inginer! Trebuie să ne strecurăm printre două salve! 

Fochiştii îndopau cuptoarele, iar Delfinul fremăta din toate 
încheieturile sub acţiunea maşinii aflate în plin efort, ca şi 
cum ar fi fost pe punctul de a se dezmembra. 

Chiar atunci se auzi a doua detunătură şi o nouă ploaie de 
proiectile şuieră prin spatele vaporului. 

— Prea târziu, imbecililor! strigă tânărul căpitan, răcnind 
de-a binelea. 

Crockston, aflat pe dunetă, strigă şi el: 

— Unu la mână! Încă vreo câteva minute şi am terminat cu 
confederaţii. 

— Prin urmare crezi ca n-avem de ce să ne mai temem de 
fortul Sumter? 

— Deloc, doar de fortul Moultrie, de la capătul insulei 
Sullivan; dar acela nu ne poate face necazuri decât vreo 
jumătate de minut. Să-şi aleagă, deci, bine clipa şi să 
ţintească perfect, dacă vrea să ne dea gata. Ne apropiem. 

— Bun! Poziţia fortului Moultrie o să ne îngăduie să intrăm 
drept în senatul principal. Foc, foc! 

În aceeaşi secundă, ca şi cum James Playfair ar fi 
comandat el însuşi deschiderea focului, fortul se lumină de 
o întreită linie de fulgere. Izbucni un vacarm îngrozitor, 
urmat de trosnituri produse la bordul vaporului. 

— De data asta ne-au atins! constată Crockston. 

— Domnule Mathew, strigă căpitanul spre secundul său 
postat la prova. Ce s-a întâmplat? 


— Capătul avansat al bompresului e în apă. 

— Avem răniţi? 

— Nu, căpitane. 

— Ei bine, la naiba cu arborada! Înainte! Înainte, în şenal! 
Şi manevraţi spre insulă. 

— l-am străpuns pe sudişti! exclamă Crockston. lar dacă 
tot trebuie să primim ghiulele în carcasă, le prefer pe cele 
din nord. Se înghit mai uşor! 

Într-adevăr, pericolul nu trecuse cu totul şi Delfinul nu se 
putea socoti scăpat; căci, dacă insula Morris nu era încă 
înzestrată cu piesele redutabile care fură montate acolo 
câteva luni mai târziu, tunurile şi mortierele sale puteau 
scufunda totuşi cu uşurinţă o navă de felul Delfinului. 

Pentru federaţii de pe insulă şi de pe navele blocadei, 
alarma fusese dată de salvele fortului Sumter şi Moultrie. 
Asediatorii nu puteau înţelege ce era acest atac nocturn, 
care nu părea îndreptat împotriva lor; trebuiau să fie totuşi 
pregătiţi, şi chiar erau gata să răspundă. 

La asta se gândea James Playfair pe când înainta prin 
strâmtorile insulei Morris şi avea toate motivele să se 
teamă, fiindcă după un sfert de oră întunericul fu brăzdat 
de lumini; o ploaie de bombe mici căzu în jurul vaporului, 
făcând apa să ţâşnească până deasupra bastingajelor; 
câteva chiar loviră puntea Delfinului, dar cu baza lor, ceea 
ce salvă nava de la o pieire sigură. Într-adevăr, bombele 
acelea, cum s-a constatat mai târziu, trebuiau să explodeze 
în sute de bucăţi şi fiecare din ele să răspândească pe o 
suprafaţă de o sută douăzeci de picioare pătrate un 
incendiu pe care nimic nu-l putea stinge timp de douăzeci 
de minute. O singură bombă ar fi putut incendia o navă. Din 
fericire pentru Delfin, ele reprezentau o invenţie recentă şi 
erau încă departe de a atinge perfecțiunea; odată lansate în 
aer, o mişcare de rotaţie greşită le ţinea înclinate şi, în 
momentul căderii, loveau cu baza în loc să lovească numai 
cu vârful, unde se afla mecanismul de percuție. Doar acest 
viciu de construcţie salvă Delfinul de la catastrofa iminentă; 


căderea acelor bombe nu prea grele îi produse prea puţine 
pagube şi, sub presiunea aburului supra-încălzit, el 
continuă să avanseze prin şenal. 

Atunci, în ciuda dispoziţiilor primite, domnul Halliburtt şi 
fiica sa veniră lângă James Playfair, pe dunetă. Acesta vru 
să-i oblige să intre din nou în cabina lor, însă Jenny declară 
că va rămâne lângă căpitan. 

Cât despre domnul Halliburtt, care începea să cunoască 
nobila comportare a salvatorului său, îi strânse mâna fără 
să poată rosti vreun cuvânt. 

Delfinul înainta cu mare viteză spre ieşirea în ocean; mai 
avea de străbătut trei mile prin şenal până să se vadă ajuns 
în apele Atlanticului; dacă intrarea în şenal era liberă, era 
salvat. James Playfair cunoştea la perfecţie toate secretele 
golfului Charleston şi îşi conducea nava prin întuneric cu o 
siguranţă neîntrecută. Avea deci toate motivele să creadă în 
succesul cursei sale cutezătoare, când un matelot de pe 
teuga din faţă strigă: 

— O navă! 

— O navă?! exclamă James. 

— Da, în direcţia babord. 

Ceaţa se ridicase şi îngăduia să se zărească o fregată 
mare, manevrând să închidă şenalul şi să blocheze trecerea 
Delfinului. Vasul trebuia să prindă viteză cu orice preţ, prin 
suprasolicitarea maşinii, altfel totul era pierdut. 

— Cârma la tribord! Până la capăt! strigă căpitanul. 

Apoi se năpusti pe pasarela de deasupra maşinii. Din 
ordinul lui, o elice fu oprită şi, sub acţiunea celeilalte, 
Delfinul manevra cu o rapiditate uluitoare într-un cerc 
foarte mic, de parcă s-ar fi învârtit pe loc. Evitase în felul 
acesta să gonească de-a dreptul spre fregata federală şi, ca 
şi ea, avansa spre intrarea în şenal. Totul devenea acum o 
chestiune de viteză. 

James Playfair înţelese că în asta stătea salvarea lui, 
salvarea domnişoarei Jenny şi a tatălui ei, salvarea 
întregului echipaj. Fregata avea un avans considerabil 


asupra Delfinului. După norii de fum negru care îi ieşeau 
din coş se vedea că-şi înteţea focurile. James Playfair nu era 
omul care să rămână mai prejos. 

— Unde aţi ajuns? îi strigă inginerului mecanic. 

— La presiunea maximă, răspunse acesta. Aburul scapă 
prin toate supapele. 

— Blocaţi supapele, porunci căpitanul. 

Iar ordinul îi fu executat cu riscul de a arunca în aer vasul. 

Delfinul începu să meargă încă şi mai repede; mişcările 
pistoanelor se succedau cu o iuţeală înspăimântătoare; 
toate plăcile de postament ale maşinii trepidau sub aceste 
lovituri precipitate, şi era acolo un spectacol care ar fi făcut 
să tremure până şi inimile cele mai tari. 

— Forţaţi! striga James Playfair. Forţaţi mai departe! 

— Cu neputinţă! răspunse curând inginerul. Am închis 
supapele ermetic. Cuptoarele sunt pline până la refuz. 

— Nu contează! Vârâţi în ele bumbac îmbibat cu alcool! 
Trebuie să trecem cu orice preţ şi să depăşim fregata asta 
blestemată! 

Auzind cuvintele acelea, până şi mateloţii cei mai curajoşi 
se uitară unii la alţii, dar nu ezitară. Câteva baloturi de 
bumbac fură aruncate în cuptoarele maşinii. Fu desfundat 
un butoiaş de alcool şi, nu fără pericol, substanţa 
inflamabilă fu turnată în vetrele incandescente. Fochiştii nu 
se mai puteau înţelege de mugetul flăcărilor. Curând, 
metalul cuptoarelor se încinse până la alb; pistoanele se 
mişcau într-un du-te-vino asemănător cu cel al pistoanelor 
unei locomotive; manometrele indicau o presiune 
înspăimântătoare; vaporul zbura pe valuri; încheieturile 
carcasei trosneau; coşul arunca torente de flăcări 
amestecate cu vârtejuri de fum; Delfinul prinsese o viteză 
cumplită, nebunească, dar în felul acesta învingea fregata, o 
depăşea, se îndepărta de ea şi, după zece minute, ieşea din 
şenal. 

— Salvaţi! strigă căpitanul 

— Salvaţi! răspunse echipajul bătând din palme. 


Farul din Charleston începea să dispară la sud-vest; 
sclipirile lui, păleau şi te puteai crede în afară de orice 
pericol, când o bombă lansată de o canonieră care patrula 
în larg ţâşni şuierând prin întuneric. Era uşor să-i urmăreşti 
traiectoria graţie rachetei ce lăsa în urmă o linie de foc. 

A fost un moment de tulburare imposibil de descris; toţi 
tăceau şi fiecare urmărea cu ochi îngroziţi parabola 
descrisă de proiectil; nu se putea face nimic spre a-l evita şi, 
după o jumătate de minut, el căzu cu un zgomot înfricoşător 
în partea din faţă a Delfinului. 

Înspăimântaţi, marinarii se retraseră spre pupa şi nimeni 
nu îndrăzni să avanseze un pas, pe când racheta ardea 
sfârâind zgomotos. 

Unul singur însă, cel mai curajos dintre toţi, alergă spre 
acea formidabilă maşinărie destinată distrugerii. Era 
Crockston. Apucă bomba cu braţele lui viguroase, în vreme 
ce mii de scântei ţâşneau din capătul ei; apoi, cu un efort 
supraomenesc, o azvârli peste bord. 

Abia atinsese suprafaţa apei, că o explozie 
înspăimântătoare se şi făcu auzită. 

— Uraa! Uraa! strigă într-un singur glas întreg echipajul 
Delfinului, pe când Crockston îşi freca mâinile. 

Puțin mai târziu, vaporul despica în mare viteză apele 
Atlanticului; coasta americană dispărea în beznă, iar 
sclipirile îndepărtate care se încrucişau la orizont arătau că 
înfruntarea dintre bateriile insulei Morris şi forturile din 
Charleston Harbour luase amploare. 

X SAINT MUNGO. 

A doua zi în zori coasta americană dispăruse. Nici o navă 
nu se vedea la orizont şi Delfinul, reducându-şi viteza 
cumplită, se îndrepta mai liniştit spre Bermude. A urmat 
traversarea Atlanticului, e inutil s-o mai povestim. Nici un 
incident n-a avut loc pe drumul de întoarcere, iar la zece 
zile după plecarea din Charleston îşi făcură apariţia 
coastele Irlandei. 


Ce s-a întâmplat între tânărul căpitan şi fată? Oricine îşi va 
da seama, chiar şi cei mai puţin perspicace. Cum putea 
răsplăti domnul Halliburtt devotamentul şi curajul 
salvatorului său dacă nu făcându-l cel mai fericit dintre 
oameni? James Playfair nu aşteptase să ajungă în apele 
Angliei ca să dezvăluie tatălui şi fiicei sentimentele care i se 
revărsau din inimă, iar dacă ar fi să-l credem pe Crockston, 
domnişoara Jenny primi mărturisirea cu un aer fericit pe 
care nici măcar n-a încercat să-l ascundă. 

Se întâmplă deci că, în ziua de 14 februarie a acelui an, o 
mare mulţime se adunase sub bolțile grele de la Saint 
Mungo, vechea catedrală din Glasgow. Erau acolo marinari, 
negustori, industriaşi, magistrați, lume de tot felul. Viteazul 
Crockston era martorul domnişoarei Jenny, îmbrăcată 
mireasă, iar onorabilul om strălucea într-un costum de un 
verde crud, cu butoni aurii. Unchiul Vincent stătea mândru 
alături de nepotul său. 

Pe scurt, fu celebrată căsătoria lui James Playfair de la 
firma Playfair and Co., din Glasgow, cu domnişoara Jenny 
Halliburtt, din Boston. 

Ceremonia fu îndeplinită cu mare pompă. Toţi cunoşteau 
povestea Delfinului şi toţi găseau că devotamentul tânărului 
căpitan era în mod echitabil recompensat. Doar el îşi zicea 
că plata întrecea propriile sale merite. 

Seara, mare sărbătoare la unchiul Vincent, masă mare, bal 
mare şi generoasă împărţire de şilingi mulţimii adunate în 
Gordon street. 

Toţi erau mulţumiţi de căsătorie, unii de propria lor 
fericire, ceilalţi de fericirea altora - lucru care nu se 
întâmplă întotdeauna la ceremonii de acest fel. 

Seara, când mulţimea invitaţilor se retrăsese, James 
Playfair se duse la unchiul său şi-l sărută pe amândoi 
obrajii. 

— Ei bine, unchiule Vincent? îi zise. 

— Ei bine, nepoate James? 


— Eşti mulţumit de fermecătoarea încărcătură pe care am 
adus-o la bordul Delfinului reluă căpitanul Playfair arătând 
spre tânăra şi curajoasa femeie. 

— Cred şi eu! răspunse onorabilul negustor. Mi-am vândut 
bumbacul cu un profit de trei sute şaptezeci şi cinci la sută! 


SFÂRŞIT 


1 Denumire sub care este cunoscută partea de nord a 
Scoției. (N. trad.) 2Etambou: element de rezistenţă al 
scheletului unei nave, amplasat la pupa, şi care susţine 
cârma. (N. trad.) 3Denumire dată în Anglia unui căpitan al 
marinei comerciale. (N. aut.) 4Literal: the cotton famine. (N. 
aut.) SInstrument care, cu ajutorul unor ace mişcate sub 
nişte cadrane gradate, indică viteza navei. (N. aut.) 6Şapte 
leghe şi 87 sutimi. Mila marină are 1852 metri. (N. aut.) 

7 Mici ridicături din piatră. (N. aut.) 8Ieugă: construcţie 
situată deasupra punţii superioare, la prova unei nave, în 
interiorul căreia sunt amenajate magazii, mai rar locuinţe 
pentru echipaj. (N. trad.) 9Bompres: arbore aproape 
orizontal, montat la prova navei şi servind la susţinerea 
pânzelor triunghiulare. (N. trad.) 10Literal: cat of nine tails, 
bici făcut din nouă curele, foarte folosit în marina engleză. 
(N. aut.) 11Ziar dedicat în întregime abolirii sclaviei. (N. 
aut.) 125556 metri, cu ceva mai mult de 5 kilometri şi 
jumătate. (N. aut.) 13Nume dat părţii din spate a vaselor 
americane. (N. aut.) 14Astfel este numit mecanicul în 
marina engleză. (N. aut.) 15Braţ - unitate de măsură 
folosită în marină: un braţ 1,83. (N. trad.) 16Ilnstrumente de 
măsurat viteza unei nave. (N. trad.) 175 kilometri. (N. aut.) 
18Ân jur de 5 milioane de franci. (N. aut.) 19Cheiul de nord, 
destinat mărfurilor (N. trad.) 20Jefferson Davis (1808-1889), 
preşedintele Confederaţiei statelor sclavagiste din Sud în 


timpul războiului de secesiune. (18611865) (N. trad.) 21Ân 
jur de 700 de metri. (N. aut.)