Nelson DeMille — Cuvant de onoare

NELSON DeMILLE 


CUVÂNT DE ONOARE 


Editura RAO Bucureşti 
Grupul Editorial RAO 


NELSON DeMILLE 
Word of Honor 
© 1985 by Nelson DeMille 
Traducere din limba engleză 


IOANA GARICI 
ROMEO DRAGNEA 


Ediţia | 


© Editura RAO Bucureşti, 1999 
pentru versiunea în limba română 


Mai 1999 


ISBN 973-9460-07-0 


MULŢUMIRI 


Aş dori să-i mulţumesc lui Tony Gleason pentru că m-a 
iniţiat în cunoaşterea amănunţită a legislaţiei militare, lui 
Reid Boates pentru sugestiile sale editoriale şi lui Nick 
Ellison pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat. Mii de 
mulţumiri lui Kathleen Haley pentru devotamentul cu care 
m-a ajutat. Le mulţumesc, de asemenea, sergentului major 
Susan Rueger de la Fort Hamilton şi doctorului Russell 
Gilmore, directorul Muzeului Apărării de la Harbor. Îi 
mulţumesc pe această cale lui Daniel Barbiero, încă ofiţer 
de marină. Şi cele mai calde salutări oamenilor mei de la 
Delta Company, Batalionul Întâi al Diviziei a Opta Cavalerie. 


PARTEA ÎNTÂI 


Este mai uşor să găseşti martori mincinoşi 
împotriva unui civil decât pe cineva care să vrea să 
spună adevărul împotriva interesului şi onoarei unui 
soldat. 


JUVENAL 


1. 


Ben Tyson îşi împături cotidianul Wall Street Journal şi 
privi pe fereastra trenului de navetişti. Văzu mohorâtul 
district Queens, care, în lumina strălucitoare a dimineţii de 
mai, cu greu ar putea fi considerat locuibil. 

Tyson se uită la bărbatul din faţa lui, John McCormick, 
vecin de-al său şi cunoştinţă ocazională. Acesta citea o 
carte cartonată, iar Tyson se uită la titlu: Hue: Moartea unui 
oraş. 

McCormick dădu o pagină înapoi şi reciti ceva, apoi ridică 
ochii şi fu surprins să întâlnească privirea lui Tyson. Se 
întoarse repede la cartea lui. 

Tyson avu dintr-o dată o presimţire. Îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra copertei cărţii. Aceasta înfăţişa o fotografie 
în nuanţe de roşu a anticului oraş imperial Hue, privit de la 
joasă înălţime. Oraşul se întindea pe ambele maluri ale 
fluviului Perfume, acum cu apa roşie. Podurile erau rupte şi 
căzute în apă. Valuri mari de fum, negre şi sângerii atârnau 
deasupra oraşului în flăcări, în timp ce soarele, un semicerc 
de un roşu aprins, tocmai răsărise deasupra Mării Chinei de 
Sud, conturând siluetele celor mai înalte clădiri din oraş: 
Palatul Imperial, zidurile înalte şi turnurile Citadelei, şi 
turlele  semeţe ale Catedralei catolice. Un tablou 


remarcabil, îşi spuse Tyson. Hue. 

— E o carte bună? întrebă. 

McCormick se uită la el cu prefăcută indiferenţă. 

— Oh, nu-i rea. 

— Scrie şi despre mine? 

McCormick eziţi o clipă, apoi, fără un cuvânt, îi dădu lui 
Tyson cartea deschisă. 

Ben Tyson citi: 


În cea de-a şaisprezecea zi a bătăliei de la Hue, 15 
februarie, un pluton de puşcaşi americani s-a pomenit 
imobilizat de forţele inamice la marginea de vest a oraşului. 
Plutonul era o subunitate a Companiei Alpha, Batalionul al 
Cincilea al Regimentului Şapte Cavalerie, Divizia Intâi 
Cavalerie. Ca amănunt de interes istoric, Cavaleria a Şaptea 
era regimentul ghinionist care, pe când era comandat de către 
generalul Custer, fusese învins de indieni la Little Big Horn. 

Plutonul de puşcaşi aflat sub focul inamic era condus de 
locotenentul Benjamin J. Tyson, în vârstă de douăzeci şi cinci 
de ani, din New York, absolvent al R.O.T.C! din Auburn. 


Tyson continuă să se uite la cartea deschisă, fără să 
citească. li aruncă o privire lui McCormick care părea, îşi 
spuse Tyson, stânjenit. Tyson citi mai departe: 


Relatarea care urmează, cu privire la ceea ce s-a întâmplat 
în ziua aceea, este alcătuită pe baza discuţiilor purtate cu doi 
dintre membrii plutonului lui Tyson, pe care îi voi numi 
caporalul X şi specialistul patru Y. Iniţial, povestea, până acum 
nerelatată, mi-a fost adusă la cunoştinţă de către o călugăriţă 
de origine mixtă, franceză şi vietnameză, pe nume sora 
Teresa. La sfârşitul acestui capitol, veţi găsi amănunte 
suplimentare cu privire la proveniența acestei povestiri. 


Tyson închise ochii. Prin întuneric se contura o imagine: o 


1 RESERVE OFFICER TRAINING CENTRE = Centrul de Instruire a Ofiţerilor 
în Rezervă (n. trad.). 


fată eurasiatică, îmbrăcată în alb, cu o cruce de argint 
atârnându-i între sâni. Trupul ei era mai plin decât cel al 
unei vietnameze, iar părul lung şi negru îi flutura în vânt. 
Avea maxilarele proeminente şi ochii migdalaţi, dar căprui- 
deschis. Pe nas, numai câţiva pistrui, ca o părere. În timp 
ce Tyson revedea această imagine cu ochii minţii, fata 
schiţă un zâmbet care părea să-i transforme întreaga faţă, 
făcându-i trăsăturile şi mai puternic galeze. Gura de forma 
arcului lui Cupidon se încreţi, iar fata spuse încet: Tu es un 
homme intéressant. 

Et tu, Térèse, es une femme intéressante. 

Tyson deschise ochii şi citi mai departe: 


Focul inamic, îndreptat împotriva oamenilor lui Tyson, 
venea din apropierea unui mic spital francez, numit Hôpital 
Miséricorde. Spitalul, patronat de o societate catolică de 
binefacere, arbora două steaguri: unul al Crucii Roşii şi celălalt 
al Vietcongului. 

Lupta a început cu puţin înainte de prânz, în timp ce 
plutonul american se apropia. Puşcaşii s-au apărat şi, iniţial, 
nu s-au înregistrat pierderi. După aproape cinci minute de foc 
intens, inamicul a întrerupt atacul şi s-a retras spre centrul 
oraşului. 

In clipa aceea, cineva aflat în spital a pus la o fereastră de 
la etajul al doilea un cearşaf alb, ceea ce putea să însemne fie 
predarea necondiționată, fie „drumul e liber”. Văzând 
cearşaful acela alb, locotenentul Tyson a început să-şi aducă 
oamenii pe poziţii, cu intenţia de a ocupa spitalul şi clădirile 
anexe. Numai că inamicul lăsase în urmă cel puţin un trăgător 
de elită, pe acoperişul spitalului. Pe măsură ce americanii se 
apropiau, de undeva de sus a început să se tragă. Un 
american, caporalul Larry Cane, a fost omorât, iar alţi doi, 
sergentul Robert Moody şi caporalul Arthur Peterson, răniţi. 
Poate că mai era un trăgător, dar nu pe acoperiş, ci la una 
dintre ferestre. 


Tyson făcu din nou o pauză şi se întoarse cu gândul la 
acea zi a anului 1968. Fusese una dintre cele mai grele zile 


ale masivei ofensive inamice care începuse în ziua Anului 
Nou astronomic, numit Tet, şi care inaugura Anul Maimuţei. 

Tyson revăzu cerul atât de înnegrit de fum, încât n-ar fi 
ştiut că era o zi mohorâtă dacă n-ar fi fost ploaia rece care 
pătrundea prin pulberea de cenuşă. 

El auzi, în huruitul neîntrerupt al trenului, loviturile 
piuliţelor şi răpăitul continuu şi sacadat al armelor 
automate. 

Apropiindu-se de o intersecţie, trenul şuieră, iar Tyson îşi 
aminti foarte clar de sunetul strident, înfricoşător al 
rachetelor care explodau, făcând pământul să se cutremure 
atât de tare, încât îţi trebuia câteva secunde ca să-ţi dai 
seama dacă mai trăiai sau nu. 

Şi morţii, îşi aminti Tyson, morţii zăceau peste tot. 
Drumurile şi câmpurile te surprindeau cu atâtea cadavre 
întinse şi măcelărite; căşti împrăştiate printre cadavrele 
neîngropate. Oamenii de la Evidenţa Locurilor de Veci, 
purtând măşti de gaze şi mănuşi de cauciuc, nu-i recuperau 
decât pe morţii americani, pe ceilalţi arzându-i pe ruguri 
alimentate cu ulei Diesel şi aprinse cu aruncătoare de 
flăcări. Focuri în aer liber, focuri de oase, grăsime care 
sfârâia şi cranii care rânjeau. Tyson simţea încă în nări 
mirosul de păr uman ars. 

Îşi aminti ce spusese comandantul companiei sale, 
căpitanul Browder: 

— Cei vii sunt în minoritate aici. 

Nu după mult timp, Browder însuşi se alăturase 
majorităţii. Moartea, îşi aminti Tyson, pătrunsese în aşa 
măsură peste tot în oraşul pustiu, muribund, în iarna aceea 
mohorâtă şi ploioasă, încât cei aflaţi încă în viaţă - civili şi 
soldaţi deopotrivă - aproape că încetaseră să mai lupte 
împotriva ei. Din instinct, oamenii se puteau feri sau 
adăposti, dar în ochii lor vedeai că pentru ei viitorul era ca 
şi inexistent. Hue: Moartea unui oraş. Hue: Oraşul morții. 
Nu era de mirare, îşi spuse el, că toţi am înnebunit acolo. 

Tyson se întoarse din nou la carte. Sări peste o pagină şi 


citi la întâmplare: 


O asistentă franceză, Marie Broi, care a încercat să-i 
împiedice pe americani să-i ucidă pe soldaţii inamici răniţi, a 
fost împuşcată. Un medic australian pe nume Evan Dougal a 
început să-i înjure pe americani. Era clar că toţi erau obosiţi şi 
nervoşi, aproape isterici. 

Brusc, fără niciun fel de avertisment, un soldat american a 
tras o rafală de puşcă automată, iar doctorul Dougal a fost 
azvârlit înapoi de forţa împuşcăturilor. Spec/4Y descrie scena 
după cum urmează: „Dougal se târa pe podeaua de gresie, 
ţinându-se cu mâna de stomac. Halatul său alb devenea din ce 
în ce mai roşu, iar faţa, din ce în ce mai albă.“ 

Secţia care cu numai câteva secunde în urmă fusese în iad 
era acum foarte tăcută, excepţie făcând sunetele scoase de 
muribundul doctor Dougal. Caporalul X îşi aminteşte că a auzit 
scâncete şi plânsete venind dinspre secţia de pediatrie şi 
maternitate. 

Ceea ce s-a întâmplat după aceea este oarecum neclar, dar 
se pare că, după ce au omorât primul alb, mai mulţi membri ai 
plutonului lui Tyson au hotărât că cel mai bun lucru era să nu 
lase niciun martor. Drept pentru care asistentele, călugărițele 
şi medicii au fost duşi cu toţii într-o sală mică de operaţie, cu 
pereţii văruiţi şi... 


— Gara Jamaica! strigă conductorul. Pentru New York, 
coborâţi şi schimbaţi trenul! Pentru Brooklyn, rămâneţi în 
vagoane! 

Tyson închise cartea şi se ridică în picioare. 

McCormick râmase pe loc şi întrebă pe un ton şovăitor: 

— Vreţi să v-o împrumut? 

— Nu. 

Tyson traversă peronul ca să ia trenul de New York, 
întrebându-se de ce trebuise să se întâmple asta într-o zi 
atât de însorită. 


2. 


Tyson privi în jos de la fereastra biroului său, 
îndreptându-şi atenţia spre Park Avenue, aflată cu douăzeci 
şi opt de etaje mai jos. Una dintre versiunile visului 
american, îşi spuse el, era tocmai caracterul misterios al 
unui birou ca acesta - o înălţime impresionantă, de la care, 
în fiecare zi de lucru, de la nouă la cinci, magnații industriei 
şi ai comerţului dirijau bătălia împotriva guvernului, a 
consumatorilor, a ecologiştilor şi a unora împotriva altora. O 
dată ajuns aici, Tyson descoperi că această luptă nu-l 
entuziasma în mod deosebit. Dar, dând dovadă de 
înţelepciune, nu  stărui prea mult asupra acestei 
descoperiri. În afară de asta, pentru el, lumea se schimbase 
undeva între Hollis şi gara Jamaica. 

— Vreţi să  terminaţi scrisoarea aceasta? îl întrebă 
domnişoara Beale, secretara lui. 

— Termin-o dumneata, zise Tyson, întorcându-se de la 
fereastră şi uitându-se la femeia care şedea. 

Domnişoara Beale se ridică în picioare, cu blocnotesul la 
pieptu-i proeminent. 

— Vă simţiţi bine? 

Tyson o privi în ochi. Domnişoara Beale, la fel ca multe 
alte secretare, era atentă la orice semn de slăbiciune al 
şefului ei. Puţină slăbiciune putea fi exploatată. Dar prea 
multă slăbiciune prevestea pentru amândoi un lucru cât se 
poate de neplăcut: şomajul. 

— Bineînţeles că nu mă simt bine. Arăt eu a om care se 
simte bine? 

— Nu... dumneavoastră... vreau să spun... murmură 
domnişoara Beale stânjenită. 

— Contramandează-mi întâlnirea de la prânz şi pe cele 
de după-amiază, îi spuse el. 

— Lipsiţi toată ziua? 

— Probabil că da. 

Domnişoara Beale se întoarse şi ieşi din birou. 


Tyson privi în jurul său, întrebându-se ce culoare aveau 
birourile înainte să se descopere bejul. 

Deschise uşa dulapului din perete şi se privi în oglinda 
înaltă. Avea peste un metru optzeci şi îşi spuse că arată 
bine. Îşi perie costumul gri, în dungi, îşi îndreptă cravata şi 
vesta şi îşi pieptănă cu degetele părul de culoarea nisipului. 
Puţine erau imaginile de grup în care prezenţa lui ar fi fost 
nepotrivită şi puţine armatele din întreaga lume care să nu- 
| descrie ca pe un ofiţer şi un gentleman din cap până-n 
picioare. 

Oamenii înalţi aveau mai mult succes, aşa spuneau 
studiile referitoare la succesul în afaceri. Cu toate acestea, 
preşedintele corporației sale nu avea decât un metru 
şaizeci. De fapt, majoritatea directorilor executivi ai 
companiei şi ai societăţii de bază aveau sub un metru 
şaizeci. Era şi normal, îşi spuse el: toţi erau japonezi. 

Tyson închise dulapul şi se duse la masa de lucru. Se 
aşeză pe scaun şi sorbi atent dintr-o ceaşcă de cafea. Apoi 
privirea i se opri asupra unui obiect de papetărie pe care 
scria Peregrine-Osaka. Tyson nu se bucurase aproape deloc 
atunci când Peregrine Electronic Aviation fusese preluată 
de Osaka, iar starea de spirit nu i se îmbunătăţise în cei doi 
ani care trecuseră de atunci. 

Nu era deloc rasist, îşi spuse el, dar, cu toate acestea, 
când se uitase de sus la domnul Kimura şi discutase cu 
acesta o făcuse cu o oarecare stângăcie, iar faptul că 
acesta i se adresase cu Ty-sun îl cam deranjase. 

Japonezii erau subtili, iar prezenţa lor, delicată şi 
amabilă. Totuşi, fără să-ţi dai seama de ce, îi simţeai 
conducând cu o mână de fier. Fără să i-o ceară nimeni, 
Tyson scosese de pe pereţi toate amintirile lui din război: 
înaintările în grad, citările şi fotografiile - objets de guerre 
apreciate ca atare de către clienţii Departamentului 
Apărării şi privite favorabil de către fondatorul şi fostul 
proprietar al Peregrine, Charlie Stutzman, dar care acum nu 
se potriveau cu decorul psihologic al noului regim. De 


asemenea, înainte de a pleca spre casă, Tyson îşi puse în 
servietă o fotografie a tatălui său în uniforma de pilot al 
forţelor maritime. Aparatul său, un Grumman Hellcat putea 
fi văzut ceva mai în spate, pe puntea portavionului 
Lexington, cu trei sori pictaţi pe fuzelaj. Trei japonezi morţi. 

Intr-o zi, domnul Kimura studiase cu atenţie fotografia, 
dar nu spusese nimic. Tyson lăsase să treacă o săptămână 
- ca astfel să-şi salveze prestigiul - după care dăduse 
fotografia jos de pe perete. 

Tyson se ridică, îşi luă servieta diplomat şi ieşi din birou. 
Trecu pe lângă masa de lucru a domnişoarei Beale, 
conştient de privirea ei insistentă şi pătrunzătoare. 


3, 


Ben Tyson o luă spre est, pe Forty-Second Street şi intră 
într-o librărie de lângă gara Grand Central. Le văzu pe masa 
pe care erau expuse noutăţile. Un teanc înalt de cărţi cu 
cotoarele colorate în roşu, negru şi alb. |n vârful 
mormanului se afla un exemplar aşezat vertical. Tyson îl 
luă şi-l frunzări. 

Textul era presărat cu fotografii şi la fiecare câteva 
capitole se aflau hărţi militare clasice ale oraşului Hue şi ale 
împrejurimilor. Cartea se deschise la pagina pe care era 
trecut titlul, iar Tyson văzu acolo un autograf semnat 
Andrew Picard. 

— Autorul a fost ieri aici. Tyson ridica ochii şi văzu o 
femeie tânără îmbrăcată în blugi şi cu un tricou pe care 
scria „New Yorkul este ţara cărţilor”. Le-am primit 
săptămâna trecută, continuă ea. Autorul a cumpărat un 
exemplar pentru mine şi l-a semnat. Am citit din ea aseară. 
Încerc să parcurg în grabă cărţile mai importante pe care le 
primesc. Tyson încuviinţă. Este în genul marilor bătălii 
privite cu ochii oamenilor obişnuiţi, reluă femeia. Aţi fost 
acolo? Vreau să spun în Vietnam. 

— Posibil. 


Ea zâmbi. 

— Păi, dacă aţi fost acolo, v-aş recomanda-o ca pe o 
carte bună. Eu însă n-o găsesc pe gustul meu. 

— Se pare că se scrie la un moment dat şi despre un 
masacru la spitalul francez din oraş, spuse Tyson. 

Femeia se strâmbă. 

— Da. Urâtă treabă. Se gândi o clipă, apoi spuse: Cum 
oare am putut noi să facem aşa ceva? 

Pe Tyson îl miră faptul că tânăra folosise pronumele 
personal, persoana întâi plural, incluzându-se şi acuzându- 
se astfel şi pe sine pentru dezastrele provocate de guvern 
şi de armată. 

— Asta s-a întâmplat demult, spuse Tyson. O să cumpăr 
cartea. 


Tyson se duse la Ryan McFadden's, un local irlandez 
select, situat la intersecţia dintre Forty-Second şi Second. 
Ochii i se obișnuiră repede cu lumina slabă, şi se duse la 
barul lung, unde se aşeză pe unul din scaunele libere. 
Clientela localului era eclectică: străini de la sediul ONU din 
apropiere, oameni din mass-media locală, în special de la 
WPIX-Daily News, a cărei clădire se afla chiar vizavi, şi o 
mână de literați a căror prezenţă părea să fie un mister 
pentru proprietarii care nu încurajau profesia respectivă. Nu 
era genul de local pe care să-l frecventeze oamenii de 
afaceri, aşa că Tyson nu se aştepta să dea peste vreunul 
dintre asociaţii săi. 

Unul dintre proprietari, Dan Ryan, îl salută cu căldură. 

— Bună, Ben, cum o mai duci? 

Tyson cântări în minte mai multe răspunsuri, apoi spuse: 

— Nu prea rău. 

Ryan îi comandă un Dewar's şi apă minerală, cu urarea 
tradiţională a cârciumarilor irlandezi: 

— Noroc. 

Tyson ridică paharul. 

— Slaintă. 


Ryan se duse să întâmpine un grup de nou-veniţi. Pentru 
prima oară de când deschisese cartea lui Picard în 
dimineaţa aceea, gândurile lui Tyson se îndreptară spre 
soţia lui: Marcy nu era genul de nevastă pe care o vedeai la 
ştiri, stând devotată alături de un soţ cu o funcţie 
importantă, acuzat de corupţie politică, deturnare de 
fonduri sau delicte sexuale. Era o fire independentă şi îşi 
dăruia loialitatea în mod selectiv. De exemplu, Marcy nu 
era o soţie bună în sensul obişnuit al cuvântului şi avea, de 
altfel, şi propria ei carieră, tot aşa cum avea şi propria ei 
minte. Fusese, şi încă era, categoric împotriva războiului, a 
armatei şi împotriva a tot ce nu se potrivea perfect cu 
viziunea ei de stânga asupra lumii. Reacţia ei la conţinutul 
cărţii o să fie revelatoare, îşi spuse Tyson. 

Deschise servieta şi scoase cartea. O puse pe bar şi 
parcurse în grabă un capitol, nevrând, de fapt, să mai 
citească sau să mai înţeleagă ceva din el, ca cineva care a 
primit o scrisoare de despărţire sau o telegramă referitoare 
la un deces. Numele lui îi sări în ochi de nenumărate ori şi 
sub diverse forme: plutonul lui Tyson, locotenentul Tyson, 
oamenii lui Tyson, medicul lui Tyson, operatorul radio al lui 
Tyson... 

Închise cartea, îşi termină băutura şi comandă încă una. 
După câtva timp, o deschise din nou la o pagină căreia îi 
îndoise colţul şi citi un pasaj: 


Plutonul care se apropia a fost întâmpinat de trei semnale 
contradictorii: steagul Vietcongului, steagul Crucii Roşii şi 
cearşaful alb. Acesta din urmă le-a creat poate un fals 
sentiment de securitate, în timp ce străbăteau curtea din faţa 
clădirii. Deodată, s-au tras câteva focuri de armă, iar Larry 
Cane a fost omorât pe loc. Moody şi Peterson au fost răniţi. 
Plutonul s-a adăpostit şi a răspuns la atac. 

Rana lui Moody era uşoară, dar cea a lui Peterson era de-a 
dreptul critică. Moralul plutonului, şi aşa nu prea grozav, s-a 
înrăutățit. Printre oameni domnea un sentiment de furie 
neputincioasă, sentimentul ca fuseseră înşelaţi. 


În sinea lui, Tyson încuviinţă. Da, descrierea era exacta. 
Furie şi neputinţa. Fuseseră luaţi drept fraieri. Nu numai de 
către duşman, dar şi de către propriii lor comandanţi de 
câmp, de la cartierul general şi de la Washington. Acum 
căutau ceva sau pe cineva pe care să se răzbune, căruia 
să-i poată plăti cu aceeaşi monedă. Privind retrospectiv, 
Tyson îşi dădu seama că oamenii aceia din spital n-aveau 
nicio şansă. 

Tyson sări peste o pagină. 


Intrând în spital, Tyson a cerut asistenţă medicală imediată 
pentru cei doi răniţi ai săi. 

Şeful personalului spitalului, un medic francez pe nume Jean 
Monteau, i-a explicat lui Tyson, pe un ton destul de categoric 
şi într-o engleză acceptabilă, că spitalul funcţiona pe baza unui 
sistem de stabilire a priorităţilor; cu alte cuvinte, erau atât de 
mulţi pacienţi şi atât de puţin personal şi provizii, încât cei 
care mureau sigur - ca Peterson - nu puteau fi ajutaţi, iar cei 
cu răni uşoare - ca Moody - trebuia să aştepte. După aceea, 
doctorul Monteau i-a întors spatele lui Tyson şi a început să se 
ocupe de un soldat nord-vietnamez al cărui braţ fusese sfâşiat 
de un şrapnel şi care, aparent, intra în categoria celor ce 
primeau asistenţă medicală. 

Poate că, din punct de vedere medical, judecata doctorului 
Monteau fusese corectă, dar, data fiind situaţia în speţă, 
atitudinea acestuia nu putea fi mai greşită. 


Tyson ridică ochii de pe carte. „Aici ai dreptate, Picard.” 
încercă să-şi reamintească înfăţişarea doctorului Monteau, 
dar nu reuşi să evoce decât o caricatura batjocoritoare a 
unui francez scund şi arogant. Bineînţeles, îşi spuse el, că 
acesta era un mecanism de apărare al minţii lui, o 
justificare pentru ceea ce se întâmplase. Adevăratul doctor 
Monteau i se adresase pe un ton demn şi politicos. lar ceea 
ce el luase atunci drept hotărâre şi chiar impertinenţa nu 
era decât oboseală. Se mai gândi puţin, apoi conchise: Wu, 


Monteau era, cu siguranță, o jigodie mică şi arogantă. Dar 
pentru asta nu merita să moară. 
Tyson îşi agita băutura, apoi citi din nou, la întâmplare: 


După cum am mai spus, plutonul lui Tyson opera de peste o 
săptămână independent de compania lui. 

In cele şaptesprezece zile premergătoare ofensivei, ei 
suferiseră deja pierderi importante. Dintr-un pluton format 
iniţial din patruzeci de oameni nu mai rămăseseră decât 
nouăsprezece. In afară de asta, de şapte zile nici nu se 
odihniseră şi nici nu-şi reînnoiseră proviziile. 

Aceste aspecte nu sunt menite să pună pe seama oboselii 
tot ceea ce s-a întâmplat după aceea. Ele nu servesc decât 
drept fundal şi la redarea atmosferei. Pentru că au fost şi 
soldaţi mai obosiţi decât ei, mai lipsiţi de confort şi mai expuşi 
la acţiuni ostile şi la ororile obişnuite ale războiului decât acest 
nefericit pluton, dar care nu s-au întors la... 


Tyson închise cartea cu zgomot. Îşi aprinse o ţigară şi 
privi fumul care se înălța, apoi, deodată, deschise cartea şi 
se uită la poza lui Andrew Picard. Cu toate că fotografia 
părea întunecată, Tyson desluşi profilul unui bărbat cu 
barbă, cam de aceeaşi vârstă cu el, îmbrăcat cu o cămaşă 
subţire, cu epoleţi. Fotografia părea brăzdată de mai multe 
linii, iar Tyson văzu că, de fapt, erau nume. Brusc, îşi dădu 
seama că imaginea lui Picard era reflectată pe o suprafaţă 
întunecată şi lucioasă şi înţelese că acea suprafaţă era zidul 
negru, de granit, al monumentului comemorativ din 
Washington, închinat celor dispăruţi în războiul din 
Vietnam. 

Tyson se uită lung la fotografia aceea extraordinară, 
citind numele celor morţi, gravate pe zidul acoperit de praf 
şi pe imaginea reflectată a lui Picard - nume care, îşi spuse 
el, străbăteau timpul şi spaţiul; armata celor morţi. 

Tyson deschise cartea şi citi notiţa biografică de pe clapa 
supracopertei: Andrew Picard este absolvent al Universității 
Yale. A servit în Marină, ca ofițer de informații publice, în 


Vietnam, la Hue, în timpul ofensivei Tet. Locuieşte şi 
lucrează în Sag Harbor, Long Island. 

Tyson încuviinţă. Yale. Probabil că făcuse Şcoala de 
Comandanți de Pluton în vara de după absolvire, dar 
reuşise să obţină un post tihnit la relaţiile cu publicul, 
evitând astfel să aibă efectiv de condus un pluton de 
infanterie. 

Sag Harbor. Un orăşel chiar la nord de Hamptons. Tyson 
închiriase acolo, cu câţiva ani în urmă, o casă de vară şi îşi 
aminti vag de o cutie de scrisori, aflată la marginea 
drumului pe lângă care trecuse adesea, cu numele Picard / 
Wells pe ea, dar nu mai ştia exact unde. Se părea că linia 
vieţii lui şi cea a domnului Picard fuseseră convergente: o 
dată în 1968, la Hue, apoi în vara anului 1976, iar cel mai 
recent într-o librărie de pe Forty-Second Street. Se părea, 
de asemenea, că le era oarecum scris să se întâlnească. 

După cel de-al treilea scotch, Tyson îşi aminti de un 
incident petrecut cu aproape doi ani în urmă; primise un 
telefon de la un bărbat care îi spusese că scria o carte 
despre războiul din Vietnam. Tyson îşi aduse aminte că nu-i 
fusese omului de niciun ajutor, nefiind însă nici prea evaziv. 
Câteva săptămâni mai târziu, bărbatul sunase din nou. 
Tyson fusese cât se poate de nepoliticos şi închisese. Da, 
Andrew Picard, îşi spuse Tyson. 

Răsfoi cartea şi se uită la paginile cu fotografii. Obişnuita 
aliniere a comandanților militari: americanii şi aliaţii lor sud- 
vietnamezi de-o parte, Vietcongul şi nord-vietnamezii de 
cealaltă parte. Ca un program de fotbal, îşi spuse el. 

Apoi, imaginile şocante: morţi neridicaţi, camioane şi 
vehicule blindate transportând cadavre, civili în genunchi 
plângând şi jelind, aplecaţi deasupra unor trupuri inerte, 
unele cu răni de-a dreptul groteşti şi, în sfârşit, gropile 
comune. Toate fotografiile erau alb-negru, ceea ce, după 
părerea lui Tyson, nu era bine. Cel de-al Doilea Război 
Mondial fusese alb-negru. Acesta însă era în culori. 

Privirea lui Tyson se opri asupra unei fotografii ce ocupa 


jumătate de pagină. Membrii Plutonului Întâi, Compania 
Alpha, Batalionul al Cincilea, Cavaleria a Şaptea erau 
grupaţi în jurul carcasei distruse a unui vehicul blindat 
inamic. Aproape patruzeci de oameni, într-o fotografie de 
grup, făcută înainte de începerea anotimpului Tet şi înainte 
ca, din cauza rănilor, lista membrilor plutonului să se 
reducă la jumătate. 

Păreau, îşi spuse el, un echipaj ţanţoş, arogant şi 
neînfricat. Dar în atitudinea lor era, fireşte, şi multă paradă. 
Işi aminti însă că fotografia fusese făcută în luna decembrie 
1967, în perioada Crăciunului - înaintea acelei zile fatale de 
30 ianuarie 1968, când Compania Alpha pierduse o treime 
din oameni, într-o dimineaţă, într-un sat numit Phu Lai. 

Cu toate acestea, decembrie fusese o lună bună. Ploua 
uşor, vânturile erau calde, iar soarele nu chiar atât de 
nemilos. Nu se înregistraseră pierderi şi, mai mult decât 
atât, omorâseră şi câţiva soldaţi inamici. Crăciunul, chiar 
dacă nu ca într-o litografie de Currier şi Ives?, fusese cel 
puţin fără vărsare de sânge - ceea ce explica de altfel şi 
atitudinea încrezătoare a membrilor Plutonului Întâi al 
Companiei Alpha. 

Tyson se văzu pe sine în turela vehiculului inamic, 
comandantul suprem stând în vârful turnului ciuruit de 
gloanţe al castelului duşmanului învins, înconjurat de 
soldaţii săi victorioşi. 

Se uită pe rând la chipurile din fotografie, ştiind acum 
care dintre oamenii lui fuseseră sortiţi să moară şi care să 
fie răniţi. 

Studie acele chipuri cu intensitatea cu care ar fi cercetat 
anuarul unui liceu înaintea unei reuniuni. 

Inchise cartea şi o băgă în servietă. Ridică paharul şi 
observă că-i tremura mâna. Puse paharul la loc pe tejghea 
şi respiră adânc. 

Se îndreptă spre uşă, ieşi în lumina strălucitoare a 
soarelui şi porni spre Fifth Avenue. Întorcându-se în 


2 Nathaniel Currier şi James Ives, celebri litografi americani (n. trad.). 


prezent, se gândi la consecinţele acestei expuneri publice, 
la repercusiunile ei asupra activităţii lui viitoare, asupra 
familiei, a prietenilor. 

Pentru moment, pericolul părea ireal şi îndepărtat, dar cu 
atât mai mare: un pericol dintre acelea pe care nu le poţi 
înfrunta sau n-o să le înfrunţi niciodată direct, un pericol la 
început amorf, imaterial, dar care prinde contur, în timp ce 
tu încerci să-i negi existenţa, şi sfârşeşte prin a deveni o 
entitate fizică. 

Era, îşi spuse el, ca atunci când, noaptea, jungla devenea 
brusc foarte tăcută. Wu era nimic afară. Doar bambusul 
care trosnea în vânt, dar nu bătea vântul. Afară se mişcau 
umbrele lunii, dar nu era nici lună şi nu erau nici nori care 
să facă umbre. 

Apoi, brusc, între două bătăi repezi ale inimii, apăreau 
umbrele tăcute şi fără formă, dar reale, înveşmântate în 
negru, în noaptea neagră, alunecând spre micul tău 
perimetru, jalnic în închipuita lui siguranţă. 

Tyson se opri şi îşi şterse broboanele de sudoare de pe 
frunte. Privi în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că 
se află pe un trotuar din New York. Apoi se întoarse din nou 
cu gândul la dimineaţa aceea ploioasă de la Hue. | se părea 
că totul se întâmplase pe o altă planetă, într-o altă viaţă şi 
nu lui, ci unei alte persoane. Acel Ben Tyson, îşi spuse el, 
avea douăzeci şi cinci de ani, era necăsătorit, nu ţinuse 
niciodată în braţe un copil şi nu văzuse alte cadavre decât 
pe cele din capelele funerare. Acel Ben Tyson nu avea 
decât o concepţie vagă asupra iubirii, a urii, a tragediei, a 
compasiunii şi chiar a moralității. Nimic din viaţa lui tihnită 
de până atunci nu-l pregătise pentru Hue, 15 februarie 
1968. 

Cu toate acestea, întrebarea firească era aceasta: A 
existat de atunci încoace ceva care să-l pregătească să 
înfrunte consecinţele acelei zile? 


4. 


Ben Tyson se urcă în trenul de 1:40, care pleca din Penn 
Station, şi se aşeză în vagonul pentru fumători. 

Trenul trecu prin tunelurile întunecoase din Manhattan, 
pe sub East River şi ieşi la lumină la Queens. 

În gara Jamaica se auzeau frânturi din obişnuitele 
anunţuri pentru pasageri. Tyson căută linia de la care urma 
să plece trenul său şi se urcă într-unul din vagoane. 

După douăzeci şi două de minute, trenul se opri în gara 
Garden City, iar Tyson păşi pe peronul însorit de lângă 
clădirea veche a gării. 

Mirosi florile divers colorate ce creşteau la voia 
întâmplării de-a lungul şinelor. Din instinct, se întoarse cu 
faţa spre casa lui, apoi îşi schimbă direcţia şi merse pe 
peronul înalt, spre centrul oraşului. Cobori cele câteva 
trepte şi traversă Hilton Avenue. 

Îşi dădu seama că nu mai fusese acasă în după-amiaza 
unei zile de lucru de câţiva ani buni. Văzu copii care veneau 
de la şcoală pe jos sau cu bicicleta, gospodine cu 
cărucioare, furgonete, poştaşi şi toate celelalte semne ale 
activităţilor cotidiene ce alcătuiau viaţa acestor orăşele de 
navetişti. Se simţi aproape înstrăinat de aceste străzi 
familiare unde îşi petrecuse copilăria. 

Se opri în faţa unei clădiri pitoreşti, din cărămidă, cu 
ferestre arcuite, veche de o sută de ani, şi care fusese, pe 
rând, grajd, şcoală publică şi depozit. Acum adăpostea o 
adevărată aglomerare de birouri de avocatură, unde notari 
dickensieni îşi petreceau ziua aplecaţi peste petiţii şi 
testamente. Tyson intră într-un birou de la parter şi se opri 
în sala de aşteptare, acum goală. 

Îşi mută servieta diplomat în mâna stângă şi simţi cartea 
ca pe o tumoare apărută chiar în acel moment, abia 
descoperită şi aşteptând diagnosticul. 

Uşa din celălalt capăt al camerei se deschise şi în prag 
apăru o femeie. 


— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Numele meu este Tyson. Îl caut pe domnul Sloan. 

Femeia zâmbi, recunoscându-i nu figura, ci numele. Ca 
cele mai multe dintre relaţiile lui Tyson, cea cu secretara lui 
Phillip Sloan era în primul rând telefonică. 

— Numele meu este Ann. Vă rog să luaţi loc. 

Femeia dispăru şi după un minut se întoarse cu Phillip 
Sloan, un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un 
costum ecosez, pantofi cu ciucuri şi o cravată ale cărei 
culori nu păreau să se asorteze niciodată cu nimic. Sloan îl 
salută pe Tyson cu efuziune, apoi spuse: 

— Ben, avem programată o întâlnire pentru astăzi? 

Făcu gestul inutil de a răsfoi agenda secretarei. 

Tyson se îndreptă spre uşa care dădea în birouri. 

— N-o să dureze mult, Phil, spuse el. 

Sloan îi aruncă secretarei o privire severă, apoi îl urmă, 
conducându-l pe Tyson în bibliotecă. 

— Am un client în birou. 

Tyson se aşeză la masa lungă, de lectură şi se uită la 
pereţii plini de cărţi. Corpus Juris Secundum. Legea 
pământului, codificată şi indexată, în care erau înşirate, cu 
lux de amănunte şi într-o proză greoaie, drepturile şi 
obligaţiile unei societăţi prin excelenţă anarhice. 

Tyson puse o carte deschisă pe masa din lemn de mahon 
şi o împinse spre Sloan. Acesta se uită în fugă la copertă, 
apoi începu să citească. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi privi fix la peretele din faţa 
lui. 

După o vreme, Sloan îşi ridica privirea de pe carte, cuo 
expresie neutră pe chip. 

Tyson văzu că Sloan n-avea de gând să vorbească, aşa 
că spuse: 

— John McCormick mi-a arătat-o în tren, azi-dimineaţă. 

Sloan încuviinţă cu un aer de profesionist, dar care nu 
exprima nimic. 

Lui Tyson nu-i plăcea în mod deosebit de Phillip Sloan. 


Dar tatăl acestuia fusese ani de zile avocatul familiei Tyson 
şi părea normal ca fiul său să continue să se ocupe de 
afacerile acestora. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă nu 
era simpatic, era un avocat bun. 

Tyson rămase în picioare. 

— Am vrut doar să te pun în gardă, înainte s-o auzi pe 
terenul de golf sau pe unde ai de gând să te duci în zilele 
acestea însorite. Dacă va apărea ceva, te voi informa. 

Sloan ezită, apoi făcu o mişcare cu mâna. 

— Stai jos, Ben. Mai am câteva minute disponibile. 

Cred şi eu că ai, gândi Tyson. Asta e doar una dintre 
victoriile alea uşoare la care visezi. Tyson rămase în 
picioare. 

Sloan începu să vorbească pe un ton preocupat. 

— Mda, nu e bine. Tăcu o clipă, apoi continuă: Presupun 
că te-ai gândit să-l dai în judecată. 

Dar Tyson nu-l asculta decât pe jumătate. 

— Ar putea oare asta să constituie un delict? 

Sloan tăcu o vreme, uitându-se la Tyson, apoi spuse: 

— Depinde. 

— De ce? 

— Evident, de faptul că există sau nu fapte reale pe care 
să se bazeze cele scrise în carte. Făcu o pauză, apoi 
continuă: Vrei să stai jos, Ben? Mai dă-mi puţin cartea. 

Tyson se aşeză şi scoase cartea din servieta diplomat. 

Sloan o examină, parcurgând în grabă indexul, apoi 
paginile care precedau textul propriu-zis. 

— Editor important. Autorul pare să fie cunoscut. Cartea 
are note explicative. Pare o treabă respectabilă. Tyson 
ridică din umeri. Inţelege, Ben, urmă Sloan, că asta e o 
discuţie strict confidențială. Totul o să rămână între noi. 
Respiră adânc. Ei bine? 

— Uite, începu Tyson pe un ton şovăitor, ceea ce vreau 
să aflu de la tine este dacă eu... sau oamenii care au luptat 
alături de mine... putem fi traşi la răspundere. 

— Pentru ce? aproape că strigă Sloan. Nu mi-ai răspuns 


încă la întrebare. 

— Pentru crimă! 

Sloan se sprijini de spătarul scaunului său şi se gândi o 
clipă, apoi răspunse: 

— Nu există nicio lege referitoare la prescripţia crimelor. 
Chipul lui Tyson părea indiferent Totuşi, continuă Sloan, în 
acest caz, cea care va trebui să stabilească jurisdicţia este 
Armata. 

— Asta ce înseamnă? 

— Că va trebui să te judece. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Pot să facă asta? 

— Asta e întrebarea. Dacă nu pot ei, atunci nu te poate 
judeca niciun tribunal civil. Vezi tu, există două posibilităţi: 
fie să te prezinţi în faţa unei Curți Marţiale americane, fie să 
nu aibă loc niciun proces. Există precedente pentru astfel 
de situaţii. 

— Sunt sigur că există. Tyson se gândi un moment. 
Foarte bine, să luăm în calcul cel mai prost scenariu. Să 
zicem c-or să mă judece... Şi după asta ce-o să urmeze? 

— Totul depinde de martori. E cineva din fosta ta unitate 
care ar putea depune mărturie împotriva ta? 

— Cred că da. 

Sloan clătină din cap. 

— A sta de vorbă cu un scriitor nu e acelaşi lucru cu a 
depune mărturie în faţa unui mare juriu al Armatei. Tyson 
rămase tăcut. Sloan se jucă o vreme cu creionul, apoi 
spuse: Ascultă, ceea ce avem aici este o pretinsă crimă, 
adusă la lumină de un scriitor, comisă acum vreo 
şaptesprezece-optsprezece ani... Dumnezeule, a trecut 
chiar atât de mult de-atunci? Destul, în orice caz. Scriitorul 
precizează că a avut trei surse de informare pentru 
povestirea sa: doi foşti soldaţi, care, pretinde el, erau în 
plutonul tău şi ale căror nume le trece sub tăcere, şi o 
călugăriţă eurasiatică, identificată doar ca sora Teresa, 
care, spune tot el, este singura supraviețuitoare a 


masacrului... Sloan se uită la Tyson. O cunoşti pe această 
soră Teresa? 

— Am cunoscut-o pe călugăriţa respectivă, răspunse 
Tyson după câteva clipe de ezitare. 

Sloan nu insistă pe tema asta, dar spuse: 

— Oricum, e vorba de o pretinsă crimă, comisă într-o ţară 
străină cu care noi n-avem în prezent niciun fel de relaţii... 

— Ştiu toate astea. 

— ... în cursul unei operaţiuni militare, pe timp de război, 
iar tu nu eşti menţionat în mod expres ca fiind unul dintre 
oamenii angajaţi activ în acest... masacru. 

Tyson se uita la cartea care se afla între ei. 

— Perfect, acum care sunt veştile rele? 

Sloan se aplecă înainte. 

— Ştii, în calitate de comandant... 

— Răspunzător de acţiunile oamenilor mei, îmi revine 
întreaga responsabilitate, şi aşa mai departe. Da, ştiu. 

— Ai împuşcat pe cineva? 

— Nu. 

— Ai fost martor la comiterea acelor presupuse crime? 

— Picard spune că am fost, răspunse Tyson. 

— Picard n-a fost acolo. Eu te întreb pe tine. 

— Nu, nici măcar n-am fost acolo. Caz închis. 

— Mă tem că nu e tocmai aşa, locotenente. Sloan bătu cu 
creionul în masă, apoi adăugă: Foarte bine, o să joc din nou 
rolul avocatului diavolului. Sau al procurorului militar, dacă 
vrei. Pe baza a ceea ce am citit aici, eu, ca procuror, vreau 
să ştiu dacă ai ordonat într-adevăr acele omoruri sau dacă 
ai făcut ceva pentru a le preveni. Vreau să ştiu dacă avea; 
cunoştinţă despre ele şi nu le-ai raportat sau dacă ar fi 
trebuit să ştii despre ele sau să le anticipezi. Pentru că, 
dacă ceva din toate astea e adevărat, atunci Armata o să te 
acuze de aceste omoruri ca şi cum le-ai fi comis cu mâinile 
tale. 

— Rangul îşi are şi el privilegiile lui, remarcă Tyson după 
câteva clipe de tăcere. 


Sloan se ridică în picioare şi se duse la celălalt perete al 
bibliotecii. Luă un volum gros de pe un raft înalt şi, 
literalmente, îl scutură de praf, după care îl puse pe masă. 

— Orice acuzaţie pe care o să ţi-o aducă Armata se va 
baza, cel puţin în parte, pe precedentele şi principiile 
stabilite la procesele de la Nurnberg, ale criminalilor de 
război nazişti, şi la cele de la Tokyo, ale criminalilor de 
război japonezi. 

— Asta zic şi eu companie. 

— Obiectivul acestor procese, urmă Sloan, a fost acela de 
a le pune ştreangul de gât duşmanilor lor. Dar unele dintre 
aceste precedente s-au întors să bântuie armata 
americană. Cu alte cuvinte, să luăm cazul generalului 
Yamashita, comandantul forţelor armate japoneze din 
Filipine. Yamashita a fost acuzat de americani şi a fost cât 
pe-aci să-şi piardă gradul de comandant pentru că le-a 
permis oamenilor aflaţi sub comanda lui să comită atrocități 
şi alte crime grave. Sloan se uită în treacăt la Tyson. În 
niciunul dintre cazuri nu s-a afirmat că Yamashita personal 
a comis vreuna din aceste atrocități, că a ordonat 
comiterea lor sau că a avut cunoştinţă de ele. Acuzaţiile s- 
au referit numai la faptul că, în timpul cât a fost 
comandant, el n-a reuşit să anticipeze ceea ce ar fi putut 
face trupele lui, că ar fi trebuit să ştie de ce erau în stare, 
dar n-a reuşit să asigure controlul efectiv asupra acestora, 
aşa cum se cerea în acele împrejurări. Sloan închise cartea. 
Generalul Yamashita a fost găsit vinovat şi spânzurat. 

— Îmi place că mă-ncurajezi, Phil. 

Sloan se uită la ceas. 

— Trebuie să mă întorc în birou. Se ridică. Ascultă, 
problema cu privire la ceea ce „ar fi trebuit să ştie“ este 
oarecum neclară. Armata n-o să te acuze de nimic după toţi 
aceşti ani decât dacă ai fost într-adevăr prezent la faţa 
locului. Ai fost? 

— Posibil. 

Tyson se ridică. 


— Ai participat activ în vreun fel? Încă nu mi-e clar care a 
fost rolul tău în acest aşa-zis incident. 

Tyson îşi luă servieta diplomat. 

— Ei bine, toate astea s-au petrecut cu mult timp în 
urmă, Phil, şi trebuie să mă gândesc care a fost, de fapt, 
rolul meu. 

Sloan nu păru mulţumit de răspunsul evaziv al lui Tyson. 
El se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse. 

— Cea mai bună apărare e atacul. Asta e valabil în fotbal, 
în luptă şi în justiţie. Ar trebui să te gândeşti serios să-l dai 
în judecată pe individul ăla, Picard. Dacă n-o faci, guvernul 
şi armata or să ia notă de asta, ceea ce ar putea foarte bine 
să influenţeze decizia lor cu privire la întrebarea dacă şi 
cum să procedeze. Sloan aşteptă un răspuns, apoi adăugă: 
În afară de asta, ar trebui să te gândeşti cum te vor privi 
prietenii, societatea, familia şi chiar şefii, dacă nu-l dai în 
judecată pentru calomnie. 

Tyson se gândise deja la toate astea. Ştia şi că Sloan îl 
momea, întrebându-l în mod indirect: Referitor /a acuzația 
de crimă, eşti vinovat sau nevinovat, Tyson? 

— Bineînţeles că o să mă gândesc, spuse Tyson. 

Sloan dădu încet din cap. 

— Foarte bine, Ben, ţine-mă la curent dacă apare ceva 
nou. Între timp, lasă-mi cartea, s-o citesc. Tu mai cumpără 
un exemplar şi fă acelaşi lucru. 

leşi pe uşă, urmat de Tyson. Se despărţiră pe coridor. 

— Să nu faci nicio declaraţie, publică sau particulară, 
spuse Sloan. 

Tyson îl privi peste umăr. 

— Nici n-aveam de gând să fac. 

— Complimente lui Marcy. 


Tyson ieşi din clădire şi pomi în susul străzii umbrite de 
copaci. Pericolul, îşi spuse el, era mai clar acum şi mai 
evident, ceea ce, într-un fel, îl făcea să se simtă mai bine. 

Ben Tyson traversă din nou Hilton Avenue şi intră în 


biblioteca oraşului. Urcă scările şi se duse direct la secţia 
juridică. După câteva minute stătea la un pupitru pe care se 
aflau patru cărţi groase. Scoase din servietă un blocnotes 
galben şi scrise pe prima pagină: Raportul Comisiei Peers 
cu privire la masacrul de la My Lai. Pe pagina a doua scrise: 
Legea militară a lui Byrne, iar pe paginile a treia şi a patra, 
Codul unic de legi militare şi Manualul pentru curțile 
marțiale. 

Tyson deschise Raportul Comisiei Peers şi începu să 
citească, luând în acelaşi timp notițe. După o jumătate de 
oră, puse cartea deoparte şi deschise Coau/ unic de legi 
militare. || cunoştea destul de bine şi spera să nu se fi 
modificat prea mult în cei optsprezece ani câţi trecuseră de 
când deschisese ultima oară un exemplar al cărţii 
respective. Dreptul militar s-a transformat cam în acelaşi 
ritm cu evoluţia unei noi specii. 

Ca ofiţer, Tyson cunoştea bine curtea marţială şi făcuse 
parte, în calitate de consultant, din curţi marţiale speciale. 
Scrise, legile militare i se păruseră drepte, logice şi chiar 
indulgente. Aveau o anumită doză de bun-simţ, care - 
Tyson o ştia din instinct - nu se regăsea şi în dreptul civil. 
Totuşi, unele dintre curţile marţiale pe care le studiase, în 
special cele de peste ocean, aveau o trăsătură 
suprarealistă: afaceri dure, neîndurătoare şi puţin kafkiene, 
al căror unic rost era acela de a-i transforma pe acuzaţi în 
condamnaţi, şi asta cât mai repede şi cât mai în linişte. 

Tyson răsfoi capitolele pertinente ale Codului unic de legi 
militare şi făcu o serie de însemnări, după care luă 
Manualul pentru curțile marțiale. || parcurse repede, mai 
mult din curiozitate şi dintr-un sentiment pervers de 
nostalgie decât pentru strategia juridică pe care o conţinea. 
Manualul era ceva mai mult decât un abecedar, un proiect 
şi un document orientativ pentru procese. Rolul fiecăruia 
era explicat clar, negru pe alb. Ca ofiţer, Tyson deschisese 
această carte numai atunci când toate semnele şi 
prevestirile indicau curtea marţială. Inchise cartea, se frecă 


la ochi şi se ridică. Lumina pălea la fereastra dinspre apus, 
iar biblioteca părea nefiresc de tăcută, chiar şi pentru o sală 
de lectură. Tyson se uită la ceas. Era aproape şase după- 
amiază. Îşi strânse notițele, le puse în servieta diplomat şi 
cobori scările. leşi din clădire şi se duse la o bancă din 
micul parc cu monumentul eroilor, o pajişte între bibliotecă 
şi gară. Un tren de navetişti intră în staţie. Ceva mai 
departe, aşteptau soţii şi soţi în maşini şi furgonete. Peste 
drum, hotelul mare se înălța în mijlocul unui parc străjuit de 
copaci. 

Îi reveniră în minte multe dintre lucrurile pe care le citise, 
în special în Legea lui Byrne şi în Raportul Comisiei Peers. 
Până atunci îşi spusese că fapta lui putea foarte bine să nu 
cadă sub incidenţa legii, că timpul, distanţa şi cursul 
propriei sale vieţi îl despărţiseră pentru totdeauna de acel 
spital mic şi fetid, acoperit cu stuc. Dar acum nu mai era 
chiar atât de sigur de asta. 

Se ridică, se întoarse şi începu să se plimbe. Se închipui 
în uniforma verde de ofiţer, stând din nou într-o sală de 
curte marţială, dar nu de partea guvernului, ci pe banca 
acuzaților. Se agăţă de această imagine şi încercă să-i dea 
într-atât viaţă, încât se simţi obligat să ia orice măsuri 
necesare, ca ea să nu devină realitate. 

Se îndreptă spre Franklin Avenue, unde se afla o librărie. 
Apoi, fără să mai şovăie, ştiu că trebuia să se ducă acasă, 
la familia lui. 


5. 


Ben Tyson străbătu aleea pietruită ce ducea spre casa 
lui, o clădire construită în stil colonial olandez, situată pe o 
stradă plăcută, mărginită de ulmi falnici. 

Se simţea foarte ataşat de casa cu şindrilă albă de cedru, 
obloane, acoperiş înclinat, cu lucarne olandeze acoperite cu 
plăci roşii de ardezie. Două felinare de trăsură flancau uşa 
acoperită cu lambriuri negre, iar prin fereastra în evantai de 


deasupra uşii văzu candelabrul din hol. 

Deschise cutia de scrisori şi scoase un teanc de plicuri, 
majoritatea neînsemnate, care îi reaminteau că locuia într-o 
zonă cu un cod poştal deosebit de important şi că figura pe 
toate listele de comandă prin poştă din ţară. Aceasta îl 
avertiză şi că Marcy nu era încă acasă. 

încercă uşa şi o găsi neîncuiată, ceea ce însemna că 
David se întorsese. Intră şi îl strigă: 

— Dave! 

Un zgomot stereofonic venind de la etajul al doilea 
răzbătea prin pereţi şi podea, cam ca un cutremur de 
gradul patru pe scara Richter. Puse corespondenţa pe masa 
din hol şi trecu prin camera de zi în încăperea din spate 
sau, cum o numea Marcy, „biroul nostru”. Când tatăl lui o 
auzise pentru prima dată spunând asta, arătase de parcă ar 
fi fost pe cale să aibă un atac de cord. 

Îşi aruncă haina peste scaunul de la masa de lucru şi se 
aşeză într-un fotoliu pliant. Cerceta camera, al cărei miros 
masculin dispăruse, neutralizat de Marcy într-un fel de 
amestec eclectic de lucruri care îi stimulau fantezia. 
Lucrurile care nu-i stimulau fantezia erau, în mod vădit, 
absente din cameră, cele mai importante fiind „amintirile” 
lui din armată, care nu păreau să-şi poată găsi un loc în 
casă. 

Rămăşiţele căminului tradiţional suferiseră şi ele aceeaşi 
transformare. Numai camera lui David, în care se afla 
mobila de arțar, în stil colonial, din copilăria lui Tyson, cam 
de prin 1953, scăpase de amprenta lui Marcy. David avea 
un puternic simţ al proprietăţii, pe care Marcy nu putuse să- 
| înfrângă, deşi Tyson era foarte sigur că băiatului nici nu-i 
păsa, de altfel, de mobila din cameră. 

Marcy era, reflecta el, o persoană utopică şi severă. Casa 
lor era organizată ca şi cum ar fi fost o comunitate. 
Hotărârile erau împărtăşite, munca în casa era împărţită, 
lucrurile şi gândurile erau ale tuturor. Totuşi, Tyson simţea 
că, într-un fel, el nu-şi obținea partea lui. Şi asta în 


condiţiile în care el muncea mai mult şi avea un salariu de 
două ori mai mare decât al lui Marcy. Deşi ea nu folosea 
cuvintele lui Marx, replica ei era aproape întotdeauna: De /a 
fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi. Aparent, 
nevoile lui erau mai puţine, deşi orice aluzie la faptul că el 
era înzestrat cu capacităţi mai mari era întâmpinată cu o 
tăcere de gheaţă. Ben voia adesea să scoată în evidenţă 
faptul că el luptase în război, tocmai pentru a feri ţara de a 
fi condusă în felul în care era condusă casa lui. Dar aceasta 
era tot o cauză pierdută. 

Îşi lăsă capul pe spate şi ascultă muzica. Primitivă. 
Muzică de junglă. Nu putu să identifice cântecul - dacă era, 
într-adevăr, un cântec. 

Scoase din servieta diplomat cele două cărţi pe care le 
cumpărase mai devreme, un roman broşat, scris tot de 
Picard şi intitulat Urmărirea, şi Hue: Moartea unui oraş, care 
îl costaseră alţi 18,95 dolari, plus taxa. În felul acesta, 
gândi el, cartea o să ajungă pe lista cu best-seller-uri din 
Times, iar Picard o să ajungă bogat. Puse romanul deoparte 
şi deschise cartea Hue, sărind peste unele pagini care nu 
relatau incidentul de la Spitalul Miséricorde. Picard, îşi 
spuse el, nu era deloc un scriitor prost. Cartea era scrisă 
într-un stil apreciat de istorici, punând accentul pe tragedia 
personală, pe anecdote şi pe interviurile cu supraviețuitori - 
de la ţărani şi soldaţi până la generali şi guvernatori de 
provincii. Cartea era scrisă în manieră impresionistă, 
imaginea de ansamblu fiind sugerată de o serie de puncte 
mici, mărunte, ca la Seurat. 

Tyson citi dintr-un capitol de la început: 


Hue. Oraşul avea o natură aproape nepământeană. Era unul 
dintre acele oraşe-bijuterii ale lumii care depăşeau înţelesul de 
oraş. Era sufletul Vietnamului, de Nord şi de Sud. Un centru de 
educaţie, de cultură şi religios; un loc istoric şi evocator pe 
care, vreme de douăzeci şi unu de secole, se aflase vechiul 
Imperiu Annamez. La fel ca toate marile oraşe, Hue era un 
amestec de exotism şi rafinament, de urban şi bucolic. Era mai 


mult vietnamez decât francez, dar vechile cafenele de pe 
malul sudic al fluviului Perfume mai aveau încă un aer 
colonial, iar marea catedrală Phu Cam era un tribut plătit vieţii 
ecumenice a oraşului. 

Hue era un amestec de privelişti, mirosuri, sunete şi 
senzaţii. Era vitalitate şi spiritualitate la un loc. Era inima şi 
întruparea naţiunii, şi atâta timp cât exista, poporul 
vietnamez, de la simplul sătean şi până la politicianul saigonez 
corupt, putea să mai spere... 


— Bună, tată. 

Tyson închise cartea şi ridică privirea spre fiul său. 

— Bună, David. 

— Ce citeşti? 

— O carte. N-ai scos corespondenţa din cutie. 

— Am dus gunoiul. 

— Ai lăsat uşa descuiată. 

— Am adus înăuntru laptele şi ziarul. Unde e mama? 

— Asta mă întreb şi eu. 

David zâmbi. 

Tyson îşi privi fiul. Băiatul se îmbrăcase corect, 
tunsoarea, în schimb, era oribilă, dar foarte la modă. Părul 
său avea o lungime care ar fi jignit doar un plutonier: 
băiatul arăta bine, cu toate că, după părerea lui Tyson, era 
prea slab, ca mama sa. Tot de la ea moştenise pârul negru 
şi bogat şi ochii de un verde izbitor. 

David se apropie şi se uită la cartea din poala lui Tyson. 

— Hew? 

— Pronunţat „way“. Francezii le-au dat vietnamezilor 
alfabetul latin, apoi au ortografiat greşit toate cuvintele. 

— Ah. E despre Vietnam. 

— Da. Te-ai prins? 

David râse. 

— Nu. Noi ce mâncăm? Diseară găteşti tu. Eu te ajut, iar 
mama ne serveşte. 

— Ăsta e planul? 

— Uită-te pe tabel, spuse David pe un ton vădit 


dispreţuitor. Apoi luă de pe masă Urmărirea. Asta ce e? 

— Altă carte. Cred că le-ai văzut în muzee sau la 
televizor. Se fac filme după ele. 

David ignoră sarcasmul şi studie coperta, apoi citi ce era 
scris pe supracopertă. 

— Sfântul Graal. Am citit ceva despre asta. Regele 
Arthur. E o poveste adevărată? 

— Este o legendă, iar legendele sunt ca adevărul; dar o 
legendă e şi ca un mit, iar un mit e ca o minciună. Inţelegi? 

— Nu. Băiatul se uită din nou la cartea Hue. Asta eo 
poveste adevărată? Tyson nu răspunse. Ce s-a întâmplat, 
tată? întrebă David, punând romanul pe marginea mesei. 

Tyson se gândi o clipă, înainte de a răspunde. 

— Aş prefera să nu discut despre asta acum. 

— Tu şi mama o să divorţaţi? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

David zâmbi. 

— Foarte bine. Atunci putem să ţinem un consiliu de 
familie. 

Tyson descoperi din nou o undă de ironie în glasul lui 
David. 

— Există unele lucruri, David, pe care nu le pot rezolva 
consiliile de familie. Există lucruri pe lumea asta în care 
copiii nu trebuie implicaţi. 

— Spune-i asta mamei. 

— O să-i spun. Dar o să vorbesc şi cu tine între patru ochi 
despre ceea ce mă frământă, fără să-ţi dau toate 
amănuntele. 

— Foarte bine. Băiatul ezită, apoi spuse: Vrei să comand 
eu cina? 

— Da, te rog. Dar fă-ne o surpriză. Fără pizza. 

David încuviinţă şi porni spre uşă. Tyson văzu că el voia 
să mai spună ceva, dar nu-l încuraja s-o facă. David plecă, 
iar Tyson se ridică, se duse la bar şi îşi turnă un pahar mic 
de Drambuie. 

Tyson se întreba uneori dacă n-ar fi trebuit să aibă mai 


mulţi copii. El mai avea trei surori, iar Marcy avea trei fraţi; 
el bănuia că ea fusese oarecum traumatizată de acea 
experienţă. El, pe de altă parte, fusese tratat cu multă 
dragoste de către surorile lui. David nu avea să cunoască 
nici dragostea, dar nici rivalitatea frăţească. Hotărârea de a 
nu avea mai mulţi copii fusese luată cu opt ani în urmă, 
când Jenny se născuse, trăise, suferise şi murise, totul în 
decurs de o săptămână. Marcy spusese că era din cauza 
LSD-ului pe care îl luase când era studentă. Tyson sugerase 
că motivul ar fi putut fi Agent Orange?. Preotul lui, 
reverendul Symes, spusese că era voia Domnului. Doctorii 
nu avuseseră nicio părere. 

Totuşi, David era sănătos, iar Tyson se gândea uneori că 
merita să mai facă o încercare. Dar niciunul din ei nu ar fi 
avut puterea să crească un copil anormal. 

Tyson refuză să se mai gândească la asta şi luă din nou 
cartea Hue. Parcurse indexul, ca să vadă dacă numele lui 
mai apărea şi în altă parte decât în pasajele ce descriau 
incidentul de la spitalul Misericorde. Erau două pagini, una 
la începutul cărţii, cealaltă mai spre sfârşit. Tyson o citi pe 
prima, stând în picioare: 


Profeţii prevestiseră că Anul Maimuţei avea să aducă 
ghinion şi nu se întâmplase niciodată ca profeţiile lor să se 
adeverească atât de curând. Nu trecuseră nici trei ore de la 
începutul anului când s-a dezlănţuit ofensiva inamică. 

Dar, fără să ţină seamă de această cumplită prevestire, 
în ziua aceea, întregul oraş căpătase un aer sărbătoresc. 
Oamenii organizau reuniuni familiale tradiţionale, petreceri 
şi serbări de stradă. Era ca de Crăciun, Revelion şi Mardi 
Gras“ la un loc. Strămoşii erau slăviţi la altare, iar în multe 


3 Erbicid puternic, conţinând o impuritate toxică, dioxina, folosit de 
armata SUA în timpul războiului din Vietnam pentru a desfrunzi jungla 
în care se ascundeau trupele inamice, substanţă despre care se crede 
că produce, printre altele, cancerul la persoanele expuse direct şi 
malformații congenitale la descendenţii acestora (n. trad.). 

1 Lăsata secului - lb. fr. (n. trad.). 


pagode şi temple din oraş aveau loc ceremonii religioase. 
Pe străzi dansau dragoni de hârtie şi, ca o prevestire de râu 
augur, cerul era luminat de focuri de artificii şi de petarde. 

Era armistițiu, dar armata era neliniştită. Trupele 
americane erau în alertă, iar sud-vietnamezii anulaseră 
permisiile de sărbătoare ale unora dintre militari. Aproape 
jumătate din forţele armate vietnameze şi un procent destul 
de mare de comandanţi cu funcţii cheie nu erau la datorie. 
Dintre cei care erau, se poate presupune că mulţi luau parte 
la un anumit fel de sărbătorire. 

In seara zilei de 30 ianuarie, şapte mii de soldaţi din 
regimentele 4, 5 şi 6 ale armatei nord-vietnameze 
mărşăluiau cu curaj, în formaţie de paradă, traversând 
podurile ce treceau peste canalele de la marginea sudică a 
oraşului Hue. Şi nimeni nu îi oprise. 

În acelaşi timp, alte mii de soldaţi Vietcong se infiltraseră 
în oraş şi se amestecaseră cu chefiiii. Alte formaţiuni de 
luptă inamice erau concentrate în jurul oraşului, aşteptând 
să atace. 

Dar bătălia pentru Hue începuse, de fapt, cu câteva ore 
mai devreme, cu toate că în momentul acela nimeni nu-şi 
dăduse seama ce semnificaţie aveau acele prime 
împuşcături. Târziu după-amiază, Compania Alpha 
americană. Batalionul al Cincilea al Cavaleriei a Şaptea, 
Divizia Întâi a Cavaleriei Aeriene, patrula într-o zonă situată 
la şase kilometri vest de oraş. Compania, numărând 
aproape două sute de oameni, era comandată de căpitanul 
Roy Browder, din Anniston, Alabama. Compania Alpha 
începuse deja o operaţiune standard, de „măturare“, în 
satul Phu Lai, presupus pustiu, când a dat peste o unitate 
de trupe inamice bine înarmate, identificate mai târziu ca 
Regimentul al Nouălea nord-vietnamez, a cărui capacitate 
de luptă era estimată la peste o mie de oameni. Regimentul 
inamic se ascundea în sat, pregătindu-se pentru atacul de la 
miezul nopţii asupra oraşului Hue. 

Plutonul Întâi al Companiei Alpha era condus de 
locotenentul Benjamin Tyson, despre care vom afla mai 
multe, mai târziu. Plutonul lui Tyson se afla, de fapt, în sat 
în momentul în care, conform mărturiei unui supravieţuitor, 


pe care îl voi numi caporalul X din motive pe care le veţi 
înţelege mai târziu, „locul a început dintr-o dată să se 
mişte. De fapt, clăile de fin s-au deschis şi străinii au ieşit 
din fântâni şi din tranşee. Erau postați la ferestrele şi uşile 
colibelor din jurul pieţii satului, iar noi eram la mijloc. Era ca 
într-un coşmar. Nu puteam să-mi cred ochilor. Multă vreme 
nu a tras nimeni. Sau poate că nu trecuseră decât câteva 
secunde. Apoi a explodat. 


Tyson se trezi din nou în fotoliul său. Încuviinţă totul în 
sinea lui. | se părea curios să descopere după toţi aceşti ani 
că plutonul lui fusese unul dintre primele care luase contact 
cu duşmanul înainte de începerea ofensivei Tet. Se rezema 
din nou cu capul de spătarul fotoliului şi căscă, simțindu-se 
foarte obosit. Cartea îi aluneca din mână şi căzu pe podea. 


— Ce dracu' o să facem? Ce? Ce? Ce dracu' facem? 

Tyson zăcea în piaţa satului, între doi morţi: radio- 
telefonistul şi un sergent. El s-a întors spre puşcaşul care 
zăcea rănit lângă el şi a răspuns: 

— O să murim. 

Mitraliera a deschis focul asupra pieţii, iar grenadele au 
zburat printre vii şi printre morţi. Tyson nu auzise şi nu 
văzuse niciodată un asemenea foc susţinut şi intens al 
duşmanului şi nici nu se aflase vreodată într-o poziţie atât 
de expusă, încât să aprecieze în cât timp poate fi distrusă o 
unitate militară. El nu cunoştea nicio tactică ce i-ar fi putut 
scăpa de acest masacru, în piaţa plină de noroi. Trebuia 
doar să-ţi aştepţi rândul să mori sau să te ridici în picioare 
şi să termini cu toate. 

O grenadă propulsată de o rachetă a aterizat în faţa lui şi 
i-a împroşcat ochii cu apă murdară. Tyson s-a uitat fix la ea, 
pe jumătate scufundat în băltoacă, dându-şi seama că 
acela era ultimul lucru pe care avea să-l mai vadă vreodată. 
Dar grenada nu a explodat, iar el avea să afle mai târziu de 
la alţi oameni care, de asemenea, văzuseră acea moarte 
kaki, de forma unui ou, că multe dintre acele grenade, 


făcute de ruşi, erau defecte. Poate că un lucrător din 
Volgograd, de la secţia muniții, nemotivat şi îmbibat cu 
votcă, greşise ceva, şi astfel Ben Tyson a scăpat pentru 
moment cu viaţă. 

Un glonţ i-a atins urechea dreaptă, iar el a ţipat, mai mult 
de surpriză decât de durere. A văzut oameni ridicându-se şi 
alergând, doar pentru a fi doborâţi, iar el se întreba încotro 
alergau, pentru că gloanţele veneau din toate părţile. Erau 
rupţi de restul companiei şi n-aveau nici oameni, nici 
resursele care să-i ajute să iasă din încercuire. Aşa că s-a 
rugat sincer să moară repede şi şi-a scos pistolul automat 
ca să fie sigur că n-o să fie prins viu. 

Apoi, ca şi cum Dumnezeu răspunsese rugăciunii 
altcuiva, un glonţ a lovit o grenadă pentru semnalizarea cu 
fum, prinsă de centura unui soldat mort, la zece metri în 
faţa lui Tyson. Acesta a urmărit fumul roşu ridicându-se 
încet de pe cadavru, ca şi cum omul ar fi sângerat într-un 
mediu înconjurător cu gravitatea zero. 

Tyson şi-a smuls şi el de la brâu o grenadă fumigenă, a 
scos cuiul şi a aruncat-o la o distanţă de câţiva metri. 
Grenada a explodat, umplând aerul greu, fetid cu un fum 
de culoare verde. Grenade fumigene au început să 
explodeze prin toată piaţa, pentru că supraviețuitorii din 
plutonul său înţeleseseră că exista, poate, o cale de ieşire. 
Coloane  şerpuitoare de fum roşu, albastru, galben, 
portocaliu şi verde se ridicau din zona masacrului. 

Duşmanii erau pentru moment orbiţi, iar gloanţele lor, 
trase prin perdeaua de fum, nu-şi mai nimereau ţinta; s-a 
dezlănţuit un foc încrucişat, soldaţii nord-vietnamezi 
trăgând unii în alţii, pe deasupra pieţii. 

Tyson s-a întins şi a smuls radiotelefonul dintre degetele 
înţepenite ale radiotelegrafistului mort. Şi-a dres glasul şi l- 
a chemat pe căpitanul Browder. 

— Mustang Şase, aici Mustang Unu-Şase. Ne retragem 
prin acelaşi loc pe unde am venit. Ne puteţi aştepta la 
jumătatea drumului? 


Radioul a pârâit, apoi s-a auzit vocea lui Browder, cu 
răceala omului obişnuit să vorbească şi, în acelaşi timp, să 
se ferească de gloanţe. 

— Recepţionat. Noi suntem încercuiți la marginea 
satului... dar o să încercăm să ne apropiem de voi. Acela e 
fumul vostru, bănuiesc. 

— Înţeles. Ghidaţi-vă după el. Trebuie să lăsăm cadavrele 
aici. 

— Înţeles. 

— Ce ştii despre aviaţie şi artilerie? 

— Sunt pe drum. Dar nu-i aşteptaţi. Mişcaţi-vă. Vine şi 
tăticu'. Noroc, băiete. 

— Înţeles, terminat. 

— Terminat. 

Tyson s-a ridicat într-un genunchi şi a strigat prin fum şi 
zgomot: 

— Înapoi! Luaţi-i pe răniţi şi lăsaţi-i pe morţi... cred că 
ştiţi să-i deosebiți. 

Plutonul Întâi al Companiei Alpha a început să se retragă 
din piaţa plină de noroi şi de fum. Târându-se şi 
împiedicându-se, alergând spre primul şir de colibe care 
mărginea zona deschisă. Au dat foc la coliba cu grenade 
incendiare şi au aruncat ultimele grenade fumigene, 
precum şi câteva grenade cu gaze lacrimogene. Au tras cu 
puşti-mitraliere M-16, mitraliere, puşti de vânătoare, 
aruncătoare de grenade şi pistoale, consumând muniţie 
într-o cantitate direct proporţională cu disperarea lor. Au 
luptat pentru fiecare metru de pământ, prin ciorchinele de 
colibe din bambus, lăsând o brazdă arzând prin Phu Lai, în 
strădania lor de a scăpa din capcana care îi despărţise de 
corpul principal al armatei. 

joncţiunea cu compania s-a făcut pe o uliţa îngustă, între 
un heleşteu şi o cocină de porci. Răniţii au fost daţi în grija 
trupelor mai puţin obosite ale plutoanelor al doilea şi al 
treilea şi transportaţi într-o pagodă din beton unde se 
adunaseră medicii celor patru companii. Inamicul continua 


să tragă, dar liniile frontului ajunseseră atât de obscure, 
încât Compania Alpha nu trăgea foc de răspuns eficient în 
acel moment. 

Browder s-a apropiat de ei, o siluetă îndesată, murdară 
de funingine, mişcându-se cu nepăsare pe uliţă. | s-a 
adresat lui Tyson pe un ton nu tocmai prietenos: 

— Aşa, băiete, erai în rahat până-n gât, dar ai ieşit şi m-ai 
băgat pe mine în el până la genunchi. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. 

— Da. Bun. Cred că putem fie să formăm aici un 
perimetru, să săpăm şi să luptăm până la capăt, fie să 
facem o breşă şi să o luăm la fugă pe lângă lanul acela de 
orez prin care am venit până aici. Ce zici? 

Tyson şi-a frecat urechea sângerând. 

— Mie nu-mi miroase a bine, a spus el. Prea mulţi soldaţi, 
cu prea multă muniţie şi... prea curajoşi. Cred că am 
nimerit peste ceva mai mare decât noi. E timpul să ne luăm 
tălpăşiţa. 

— Dar n-avem cum să-i scoatem de-aici pe răniții 
netransportabili, şi am câţiva morţi, a zis căpitanul 
Browder. 

Tyson a clătinat din cap. 

— Nu cred că vietnamezii au de gând să se retragă, a 
spus el. Sunt convins că, dacă rămânem aici, or să ne 
termine. 

Browder s-a gândit un moment, apoi a încuviinţat. 

— Hai s-o ştergem până nu ne atacă din nou. Să lăsăm 
artileria şi aviația să scoată tot rahatul din satul ăsta 
împuţit. 

Browder a transmis prin staţie ordinul de retragere. Când 
au sosit avioanele Cobra, ocupanţii lor au fost surprinşi să 
fie întâmpinați de un tir antiaerian de calibru mare. Unul 
dintre avioane s-a prăbuşit în flăcări peste sat. Artileria a 
început să lanseze, în Phu Lai, foc după foc de fosfor alb 
incendiar, aşa cum ceruse Browder, iar satul a începui să 
ardă, în timp ce Compania Alpha a ajuns la stăvilarul lanului 


de orez care se afla la capătul dinspre vest al satului. 

Mergeau clătinându-se prin câmpurile îmbibate cu apă, 
cărându-i pe răniţi şi pe câţiva dintre morţi şi lăsând în 
urma lor o dâră de echipament abandonat. Tyson a văzut 
un bocanc înfipt în noroi. Duşmanul trăgea în ei, dar 
Compania Alpha aproape că nici nu-l băga în seamă. 
Singurul lor ţel era acela de a se îndepărta de satul Phu Lai. 

Avioanele şi artileria le-au acoperit retragerea, care, în 
realitate, era o fugă dezordonată. Inamicul nu i-a urmărit 
prin lanurile expuse, ci s-a retras în buncărele şi tunelurile 
sale, aşteptând să se termine ploaia de foc şi de oţel. 

Compania Alpha s-a regrupat pe o movilă înaltă de 
pământ uscat, presărat cu morminte: cimitirul satului. Au 
omorât una câte una lipitorile din lanul de orez şi au 
început să sape, scoțând oasele din morminte şi împrăştiind 
în jur pământul roşcat. Craniile au fost aşezate pe marginea 
gropilor, cu faţa în afară, un cerc de capete de morţi, albe şi 
rânjite, holbându-se la pământul răscolit. Cineva a săpat 
într-un mormânt proaspăt, iar mirosul greu l-a făcut pe om 
să vomite. Mormântul a fost repede astupat la loc. 

Sergenţii din pluton au întocmit listele de pierderi, iar 
ofiţerii le-au citit şi le-au centralizat: cinci morţi, treizeci şi 
opt de răniţi, dintre care zece foarte grav. Cincisprezece 
oameni erau daţi dispăruţi, iar Browder a raportat prin 
staţie, la cartierul general al batalionului, că oamenii erau 
mai mult ca sigur morţi, dar asta nu l-a scutit de o mustrare 
teribilă, pentru că lăsase în urmă soldaţi americani. 

în împrejurări normale, gândea Tyson, pentru eşecul de 
la Phu Lai atât el, cât şi Browder ar fi fost destituiţi din 
funcţiile de comandă pe care le deţineau. În definitiv, 
fusese o înfrângere, iar o înfrângere era egală cu un eşec. 
Dar, după spusese lui Roy Browder, în noaptea aceea fatală 
de 30 ianuarie, au fost, cel puţin, cruţaţi de umilinţa de a fi 
împuşcaţi, în confuzia generală şi în panica ce a cuprins, în 
următoarele săptămâni, națiunea distrusă, fleacuri de genul 
înfrângerii de la Phu Lai au fost iertate şi uitate. În cele din 


urmă, spusese Browder, toţi comandanții, începând cu şefii 
de stat major şi terminând cu şeful serviciului secret al 
armatei, erau nişte rahaţi, pentru că niciunul dintre ei nu 
intuise ce avea să se întâmple la Phu Lai. Câteva zile mai 
târziu, când a avut un moment liber, Browder şi-a depus 
candidatura pentru o Stea de Argint, spunându-i lui Tyson 
să facă şi el acelaşi lucru. Dar Tyson n-a făcut-o. 

Compania Alpha a petrecut o noapte agitată, printre oase 
şi pe pământul cu miros înţepător. O briză ce sufla dinspre 
Marea Chinei de Sud purta zgomote de explozii, iar 
deasupra oraşului Hue se vedeau rachete de iluminare cu 
paraşute şi rachete semnalizatoare. 

— Oraşul Hue e în sărbătoare, a spus un sergent care 

tocmai se întorsese dintr-o a doua misiune de 
recunoaştere. Se numeşte Tet. Anul Nou vietnamez. 
_ Dar oraşul Hue nu era în sărbătoare. Oraşul Hue murea. 
In zori, ceea ce mai rămăsese din Compania Alpha s-a 
deplasat spre est, către oraşul acum asediat, parcurgând o 
distanţă de şase kilometri în aproape două săptămâni, dar 
pentru mulţi dintre ei a durat o viaţă. 


— Ben! 

Tyson deschise ochii şi o privi pe Marcy care şedea într- 
un fotoliu, în faţa lui, cu un pahar de băutură în mână. Işi 
drese glasul. 

— Bună. 

— Ai avut o zi grea? 

Tyson se îndreptă în fotoliu. 

— Au fost altele şi mai grele. 

Marcy îl studie un moment, apoi spuse: 

— David a comandat mâncare chinezească. 

— Simt mirosul. 

— Vrei să mănânci sau vrei să vorbeşti? 

— Vreau să beau. 

Întinse paharul. 

Ea ezită, apoi se ridică şi-l luă. 


— Drambuie. Simplu. 

Ridică de jos cartea Hue şi o puse pe măsuţa dintre ei. 
Marcy îi dădu paharul. 

— Stai jos, draga mea. Am o veste bună şi una proastă. 
Cea bună este că soţul tău a ajuns celebru. Cea proastă ar 
fi motivul pentru care e celebru. De la pagina a doua la 
pagina a şaptesprezecea. 

Marcy luă cartea şi începu să citească. Se îmbracă bine 
şi, în ciuda feminismului ei, prefera bluzele albe cu 
volănaşe şi medalioanele cu camee. Fusta de un roşu 
aprins era strânsă pe corp şi despicată într-o parte. Părul 
castaniu închis, tuns scurt şi zburlit, îi încadra faţa cu pielea 
măslinie. Ceea ce oamenii observau în primul rând la Marcy 
erau ochii verzi, mari şi umezi, capabili să arunce, cu 
aceeaşi intensitate, fulgere de mânie, priviri încărcate de 
senzualitate sau sulițe de gheaţă. Ben Tyson o studie pe 
soţia sa în timp ce aceasta citea. În cele din urmă, ea îi 
simţi privirea şi ridică puţin cartea. 

Tyson îşi îndreptă atenţia spre fereastră. Păsări albastre 
se hrâneau pe pajiştea din spatele casei, iar soarele tocmai 
apusese, aruncând, peste terasă, umbre lungi, purpurii. În 
cameră era întuneric, cu excepţia cercului de lumină al 
lămpii la care citea Marcy. 

— E adevărat? 

El se întoarse din nou cu faţa spre ea. Femeia lăsase 
cartea deschisă în poală şi-l fixa cu privirea, aşteptând. 

Tot ce-i venea în minte suna vag, confuz. 

— Până la un punct şi în esenţă, da, e adevărat. 

— Ce altceva ar mai fi? întrebă Marcy după câteva clipe 
de tăcere. 

— Mult, mult mai mult. 

— Cu cuvintele tale, Ben. În ce fel este cartea 
neadevărată? 

— E o chestiune de perspectivă. Depinde de locul unde te 
aflai. 

— Tu unde te aflai? 


— În afară de asta, continuă el, ignorându-i întrebarea, 
după atâta timp, e destul de greu să deosebeşti realitatea 
de fantezie, de coşmar. 

— Aici scrie - Marcy arătă spre cartea deschisă - că tu şi 
oamenii tăi aţi masacrat oameni bolnavi şi răniţi. Aţi 
împuşcat bărbaţi, femei, copii şi nou-născuţi. Aţi ars oameni 
de vii. Toate acestea s-au întâmplat? 

— S-au întâmplat, răspunse Tyson calm. Dar nu chiar aşa 
cum scrie Picard. 

— Atunci, spune-mi ce-ţi aminteşti. Ce ştii. 

— Nu, spuse Tyson după o clipă de ezitare. 

— De ce nu? 

— Pentru că am promis să nu vorbesc niciodată despre 
asta. 

— Cui i-ai promis? 

— Noi toţi am promis, răspunse Tyson tulburat, privind în 
gol. Ne-am jurat unii celorlalţi. 

Ochii femeii scăpărară scântei. 

— Dar e absurd. Sunt soţia ta. 

Tyson se ridică şi îşi mai turnă un pahar de lichior. Se 
întoarse şi o privi. 

Marcy se ridică şi zvârli cartea pe măsuţă. 

— Cred că am şi eu dreptul să ştiu şi nu-mi pasă de 
jurământul pe care l-ai făcut... de altfel, e clar că cineva a 
nesocotit acel jurământ. X şi Y au vorbit, nu-i aşa? 

— Tu n-ai fost acolo! Tu ai fost aici! Nu-mi cere să-ţi 
explic ce s-a întâmplat în infernul acela acum optsprezece 
ani. Cine dracu' ştie ce s-a întâmplat? Cui îi pasă...? Tyson 
se calmă şi se lăsă înapoi în fotoliu. Nu-mi amintesc ce s-a 
întâmplat. 

Marcy respiră adânc şi îl privi cu atenţie. 

— Nu-i adevărat, spuse ea. Eu pot să-mi amintesc ce mi 
s-a întâmplat acum optsprezece ani... 

— Cred şi eu că poţi. Doar a scris despre asta şi într-o 
revistă naţională. 

— Eşti rău, Ben. 


Se îndreptă către uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece, apoi 
se întoarse la locul unde şedea Tyson şi îşi puse o mână pe 
umărul acestuia. 

— Dă-mi numai puţin timp să-mi pun ordine în amintiri, 
spuse Ben, luându-i mâna într-a lui. O să-ţi spun. Dar vreau 
să-ţi spun adevărul. Ceea ce acum mi-e imposibil să fac. Ea 
nu răspunse. Uite, adăugă el, dacă această carte 
declanşează o... investigaţie, atunci or să existe mai multe 
versiuni ale adevărului... şi ar fi mai bine să aştepţi... 

— Ce înţelegi tu prin „investigaţie”? Pot să... te acuze...? 

— După părerea lui Phil Sloan, da. 

Marcy clătină negativ din cap. 

— Ai fost la el? Înainte să vorbeşti cu mine? 

— Omul e licenţiat în drept. Tu, nu. El a fost disponibil. 
Tu, nu. Ca să nu mai spun că era vorba de nişte crime, nu 
de probleme conjugale. 

Marcy îşi desprinse mâna dintr-a lui. 

— Spune-mi doar atât: ai... omorât pe cineva? Vreau să 
spun, scrie acolo că ai omorât pe cineva cu mâinile tale? 

— Un ofiţer este răspunzător pentru faptele oamenilor 
săi, răspunse el. 

— Prostii! Asta e o mentalitate tipic masculină. O 
tâmpenie de egocentrism militar... Orice om normal e 
răspunzător pentru propriile acţiuni... 

— Să-ţi mai spun ceva, o întrerupse el. Pe lângă faptul că 
răspund de faptele oamenilor al căror comandant am fost, 
mă fac vinovat şi de crimele pe care poate că le-au comis 
aceştia. Aşa e legea. 

— Stupidă. 

— Oricum ar fi, trebuie să ţii cont de legile militare, de 
instituţii, de obiceiuri şi de logică. Nu de filosofia personală. 

— Foarte bine. Asta o înţeleg, Ben. Numai să nu faci 
gesturi nobile sau prosteşti. Dacă n-ai omorât pe nimeni, nu 
eşti vinovat de crimă. Şi ar fi mai bine s-o spui, în caz că se 
întâmplă ceva. 

Tyson nu răspunse, se duse la fereastră şi o deschise. O 


adiere înmiresmată pătrunse în cameră, iar sicomorul foşni 
în bătaia uşoară a vântului. Câţiva copii se jucau în curtea 
vecină. Era un amurg incredibil de frumos, gândi el. Una din 
acele seri ale căror mirosuri ţi le reaminteşti şi după ani de 
zile. 

— Ce e ăsta? Caprifoi? 

— Da... cred că da. 

— De ce nu poate fi mereu luna mai? 

— Spuneai că-ţi plac toate anotimpurile. 

— Da, dar uneori mi-ar plăcea să fie numai luna mai. 

Marcy se uită o vreme la spatele lui, apoi spuse cu 
blândeţe: 

— Mă tem pentru tine, Ben. 

— N-ai de ce. 

— Ba am. Tocmai asta e problema. Ştiu ce-ţi trece prin 
minte: datorie, onoare, ţară, Dumnezeu. Sau ceva de genul 
ăsta. Ai în tine vocaţie de martir... 

— Zău? 

— Poate că ai supravieţuit luptei... dar acestor remuşcări 
n-o să le poţi supravieţui. Doar dacă... 

— Destul, o întrerupse Tyson. 

— Perfect. Nu-ţi mai spun decât un singur lucru: Din 
punctul meu de vedere, tot ceea ce a avut de-a face cu 
acest război a fost criminal. Dar ăsta nu e un motiv ca tu să 
te oferi drept principal criminal, şi asta dintr-un prost 
înţeles simţ al răspunderii, al vinovăţiei sau... 

— Destul! N-am nevoie de morală. 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

Tyson se rezemă de pervazul ferestrei. Îşi spuse că Marcy 
ar fi fost probabil mai înţelegătoare dacă el ar fi venit acasă 
şi i-ar fi spus că era un delapidator sau că se droga. Sau şi 
mai bine, că a împuşcat un grup de republicani. Dar 
această crimă îi atinsese o coardă sensibilă. 

— Voiam doar să ştii, răspunse el. 

— Mulţumesc. Aş fi putut afla mai multe la magazinul 
universal. 


Tyson se sili să zâmbească. 

— Poate că exagerez... spuse el gânditor. Probabil că nici 
n-ar fi trebuit să mă duc la biroul lui Phil. 

— Sper că ai dreptate, răspunse ea. Dar ştii, Ben, chiar 
dacă n-o să se întâmple nimic din punct de vedere juridic... 
poate că aici, în casa asta, în oraşul ăsta... şi la tine la 
serviciu... 

— Da, ştiu. Mulţumesc. 

Marcy rămase tăcută, iar Tyson ştiu instinctiv că ea se 
întorsese cu gândul la paginile acelea pline de amănunte 
sângeroase. 

— Cum au omorât copiii? îl întrebă ea, privindu-l în ochi. 
Vreau să spun cum... 

În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă şi aceasta se 
întredeschise. David aruncă o privire înăuntru. 

— Delicatesele chinezeşti se congelează. 

— Pune-le la cuptorul cu microunde. Venim imediat, 
spuse Tyson. 

David închise uşa. 

Vreme de câteva secunde, Marcy şi Ben Tyson se uitară 
unul la celălalt, întrebându-se amândoi cât auzise David. 
Apoi se întoarseră şi se îndreptară tăcuţi spre uşă. 

— Vrei vin? îl întrebă ea. 

El deschise uşa şi o lăsă pe Marcy să iasă prima. 

— Berea merge mai bine cu delicatesele chinezeşti decât 
vinul. Ai avut o zi grea? 

— Agitată. Săptămâna asta plec la Chicago. O noapte. 

El nu răspunse. 


6. 


Tyson se trezi. Dădu cearşaful la o parte şi se uită la 
Marcy, care dormea goală, în toate anotimpurile, la fel ca 
el. Îi privi trupul gol, întunecat în contrast cu cearşafurile 
albe din bumbac. Îi urmări sânii rotunzi şi tari, ridicându-se 
şi coborând în ritmul respirației ei, apoi privirea îi cobori 


spre părul pubian. Miracolul căsniciei lor, gândi el, era că, 
după şaisprezece ani, atracţia sexuală era tot atât de 
intensă ca la început. 

Tyson ştia că aproape toată lumea îi privea ca pe un 
cuplu prin excelenţă nepotrivit. El se considera un tip 
conservator, produsul unui cămin în care se punea accentul 
pe valorile tradiţionale şi al unei comunităţi renumite pe 
plan local ca bastion conservator. Spre deosebire de Marcy, 
el nu fusese niciodată prins în turbulenţa anilor şaizeci, pe 
de-o parte, pentru că-şi făcuse studiile la un colegiu din 
sud, iar pe de altă parte, datorită anilor petrecuţi în armată, 
din 1966 şi până în 1969. 

Marcy Clure Tyson şi Benjamin James Tyson aveau 
gusturi aproape opuse în materie de muzică, îmbrăcăminte, 
literatură şi artă. Din punct de vedere politic, el era 
indiferent, iar ea era implicată. Totuşi, se căsătoriseră şi 
rămăseseră căsătoriţi, în timp ce mulţi dintre prietenii lor 
erau fie divorţaţi, fie pe punctul de a se despărţi, fie se 
gândeau să divorţeze. Tyson îşi dorea adesea să n-o fi 
cunoscut niciodată pe Marcy, dar rareori i se întâmpla să 
vrea s-o vadă plecată. 

Marcy se întoarse pe partea cealaltă, dădu cu ochii de el, 
mormăi ceva, apoi scoase un sforăit. 

Tyson se dădu jos din pat. Traversă covorul până la 
ferestrele dormitorului, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă 
frumoasă. Jos, pe strada încă întunecată, văzu doi navetişti 
foarte matinali, care îşi legănau servietele cu mişcări largi, 
grăbind pasul, pentru a prinde următorul tren. Tyson auzi 
clopotele de utrenie ale unei biserici din apropiere. Fiecare 
clopot de utrenie, zice Baronul, ne cheamă înapoi spre 
tărâmul morții. 

Tyson păşi pe covorul rulant şi începu să alerge pe loc, cu 
ochii tot la fereastra ce dădea spre est. Văzu lumini în 
dormitoarele de peste drum, iar la intersecţia de la capătul 
străzii, o mulţime de maşini îndreptându-se spre alei, 
autostrăzi şi gări. Suburbia era în mişcare, curgând spre 


vest, pentru a umple marele oraş cu sângele ei curat şi 
oxigenat, pentru a da gata Wall Street şi Madison Avenue 
cu pielea ei bronzată şi cu poveştile sfârşitului de 
săptămână, cu OZN-uri şi partide de golf. 

Tyson sări de pe covorul rulant şi făcu o tumbă spre 
mijlocul camerei. Făcu gimnastică suedeză câteva minute, 
după care intră sprinten în baie. 

In încăperea modernizată trona o uriaşă cadă Jacuzzi. 
Tyson dădu drumul la apă, se bărbieri şi se spălă pe dinţi, 
apoi se cufundă în apa fierbinte, în care turnase spumant 
de baie cu miros de eucalipt. Prin aburii care se înălţau, 
Tyson se văzu în oglinda de pe peretele opus. Era, după 
toate standardele, un bărbat bine făcut şi destul de păros. 
Unora dintre femei le plăcea asta, altora, nu. Pe Marcy o 
amuza pădurea de pe pieptul lui. Fetele orientale, îşi aminti 
el, găseau asta fie animalic, fie amuzant, dar niciodată 
sexy. Cu toate acestea, ele făceau întotdeauna comentarii 
favorabile cu privire la potenţa lui; şi nu erau numai vorbele 
linguşitoare ale unor prostituate. Occidentalii erau mai 
mari, după cum aflase atunci când cumpărase un 
prezervativ de la o farmacie locală. Işi spuse că trebuia să-i 
povestească asta într-o zi, la masă, domnului Kimura. 

Işi sprijini capul şi umerii de marginea de marmură a căzii 
şi se lăsă să plutească în apa înspumată. Noaptea trecută 
avusese din nou visul acela: Era din nou în armată. Era 
război. Un război fără nume, cu puţine dintre elementele 
celui din Vietnam. Acţiunea se petrecea în pădurile 
îngheţate de la Fort Benning, Georgia, unde făcuse cândva 
instrucţie ca ofiţer de infanterie. Uniforma de luptă pe care 
o purta îi amintea de uniformele cu aspect străin purtate de 
armata agresoare în timpul jocurilor de război pe care le 
jucau la Benning. In vis, aceste uniforme erau murdare şi 
rupte. Echipamentul şi armele pe care le purta erau 
oarecum primitive. El nu interpreta asta ca pe un război 
care a avut deja loc, ci, mai degrabă, ca pe un război viitor, 
de lungă durată: un conflict interminabil, distrugător de 


civilizaţii. Armatele se năpusteau asupra pământului rânit şi 
peste oraşele muribunde. Partea aceasta, cel puţin, era 
Vietnamul. 

In vis, el nu mai era ofiţer, ci un simplu puşcaş, iar cineva 
îi spunea întruna: „Tyson, mai ai încă cinci ani de serviciu 
activ“, la care el răspundea invariabil: „Nu e corect. Eu am 
fost deja în război. De data asta, o să mor.“ 

Tyson se desprinse de marginea căzii, lăsându-se să 
plutească în apa înspumată. Consultase un psihiatru 
specializat în nevrozele de război ale foştilor ofiţeri 
aparţinând clasei de mijloc şi ale veteranilor bogaţi. Era cel 
mai bun specialist pe care îl putuse găsi, îşi spuse Tyson, şi 
numai pe Park Avenue puteai găsi un asemenea psihiatru. 
Tyson îl plăcuse pe doctorul Stahl mai degrabă ca om şi 
găsise intuiţia lui revelatoare, iar cunoştinţele lui despre 
stresul de după război, de-a dreptul surprinzătoare. 

Tyson plătise două sute de dolari pe oră, pentru a discuta 
cu doctorul Stahl despre vis, despre vinovăția de a 
supravieţui când alţii au murit, şi despre o altă vinovăţie, 
aceea de a fi ucis oameni. Discutaseră pe larg despre ceea 
ce înseamnă să fii comandant - mai ales pe timp de război 
- şi să dai ordine în urma cărora or să moară şi subordonați, 
şi civili. Literatura de duzină şi înţelepciunea convenţională 
se limitau la problemele obişnuite, cu caracter deprimant, 
ale  infanteriştilor. Stahl recunoscuse că analizarea 
problemelor foştilor ofiţeri era mai interesantă, mai 
complexă şi, de obicei, mai rentabilă. 

Tyson fusese pe punctul de a-i povesti despre Spitalul 
Miséricorde, dar intuise că a face mărturisiri poate deveni 
un obicei destul de dăunător. După Stahl, el i-ar fi spus lui 
Marcy, iar după Marcy, reverendului Symes. Astfel, 
mărturisind totul psihiatrului său, soţiei sale şi unui 
reprezentant al Dumnezeului său, el ar fi putut, în cele din 
urmă, să ajungă la procurorul general militar. Aşa că nu-i 
spusese nimic lui Stahl şi, întrucât eventuala psihoterapie 
n-ar fi fost de prea mare ajutor atâta timp cât Stahl nu 


cunoştea Marele Secret, Tyson încheiase relaţia, spre 
marea surprindere şi regretul doctorului Stahl. Acesta îl 
găsise pe Tyson interesant. Tyson îl găsise pe Stahl prea 
receptiv. 

Ultimul lucru pe care i-l spusese Stahl, de fapt într-o 
epistolă scrisă în stilul oarecum pompos şi destul de 
european al doctorului, era acesta: /n mintea dumitale 
există altceva... un secret îngrozitor, domnule Tyson. Nu-l 
pot vedea, dar îi simt prezenţa în tot ceea ce spui. 

Ar fi zadarnic să fac speculații cu privire la ceea ce ar 
putea fi, dar te rog să mă crezi că în război totul este 
normal. Am stat de vorbă cu oameni curajoşi care pe 
câmpul de luptă deveneau de-a dreptul isterici, care fugeau 
de inamic, care şi-au lăsat prietenii să moară şi care au 
făcut pe ei în focul luptei. Am descoperit lucruri care nici 
nu-ți trec prin minte. Îţi spun eu, prietene, războiul este un 
iad, dar curaj: atunci când un soldat pleacă la război, totul 
este dinainte iertat. 

Tyson nu uitase acel ultim rând menit să-l tulbure: Totul 
este dinainte iertat. De către cine? Cum? Când a fost iertat? 
Cuvintele acelea aveau scopul să-i zgândăre curiozitatea; 
să-l ducă înapoi pe canapeaua doctorului Stahl. Şi aproape 
reuşiseră. Dar, în cele din urmă, Tyson nu răspunsese la 
scrisoare, pentru că nu fusese nimic de răspuns. 

La câtva timp după aceea, doctorul Stahl, asemenea unui 
procent statistic semnificativ de colegi de-ai săi, se 
sinucisese. Ziarul Times relatase că supradoza de 
quaaludes fusese probabil un accident, dar Tyson nu 
crezuse aşa ceva. El era convins că Vietnamul ucidea prin 
contact direct, prin asociere şi prin procură. 

Tyson pluti până la marginea căzii şi întinse braţele, 
pentru a-şi ţine echilibrul. Se uită la lampa cu raze infraroşii 
de deasupra capului său şi o simţi încălzindu-i faţa. Işi 
aminti că nu fusese deosebit de surprins aflând că doctorul 
Stahl se  sinucisese, în ciuda faptului că pretinsese 
întotdeauna că nu era o persoană impresionabilă, Stahl era 


totuşi un om. El ascultase o întreagă armată de bărbaţi 
bolnavi care-i asaltaseră urechile cu necazurile lor, până 
când acestea îi umpluseră inima şi sufletul şi, ca un virus cu 
efect întârziat, îi învinseseră imunitatea. Într-o zi, el 
descoperise că era mort şi oficializase constatarea 
respectivă. 

Citind necrologul, Tyson se întristase pe neaşteptate. 
Dar, practic, nu-l interesa decât ceea ce se întâmplase cu 
fişele doctorului Stahl, cu toate că nu făcuse niciun fel de 
cercetări în acest sens. 

Stahl îşi încheia aproape toate şedinţele cu cuvintele: 
„Nu poţi fugi de demoni, aşa că trebuie să te împrieteneşti 
cu ei.“ El îl sfătuise pe Tyson să-şi amintească visul în cele 
mai mici amănunte, să stea de vorbă cu personajele ce 
populau peisajele întunecate din mintea lui, până când, 
într-o zi, acestea aveau să-i devină familiare, prietenoase, 
apoi, poate, să i se pară banale şi insipide. Aşa că, stând 
întins în Jacuzzi, Tyson îşi reaminti, treptat, întregul vis. 
Dar, de data asta - şi nu era nicio greşeală - personajele 
din vis deveniseră mai răuvoitoare. Visul căpătase o 
semnificaţie specială şi prevestitoare. De fapt, coşmarul 
devenea realitate. 7otu/ este dinainte iertat, doctore Stahl. 


Marcy intră goală în baie şi se băgă în cadă. Respiră 
adânc, inhalând parfumul de eucalipt, zâmbi şi închise 
ochii. 

Tyson îi urmări sânii legănându-se pe apă, după care îşi 
îndreptă atenţia spre chipul ei. Şiroaie de transpiraţie i se 
prelingeau de pe frunte pe obraji. El îşi spuse că Marcy 
arăta foarte bine nemachiată. Ea întinse picioarele şi pluti 
la suprafaţa apei înspumate. Tyson se apropie de ea şi-i 
masă degetele de la picioare. 

— Ce bine e, murmură ea, depărtând picioarele. 

Tyson îngenunche şi se aplecă înainte, prinzându-i fesele 
în palme. În timp ce-şi băga capul între picioarele ei, ea 
zise: 


— O să te îneci dacă încerci asta. 

— Un mod grozav de a muri. 

— Ben! 

El îşi îngropă faţa adânc între picioarele ei, ea îşi strânse 
coapsele, lăsându-se mai mult în apă, trăgându-l după ea. 

El se zbătu o clipă, apoi se desprinse de ea şi ieşi la 
suprafaţă, împroşcând în jur stropi de apă. 

— Afurisita. 

Ea râse. 

Tyson se retrase supărat în celălalt capăt al căzii. Marcy 
se ridică din cadă şi se aşeză pe marginea acoperită cu 
gresie, întinzându-se şi căscând. Tyson o urmări cu privirea 
şi îşi aminti pe loc de fotografie. Apăruse pentru prima oară 
în revista Life, după care fusese reprodusă de câteva ori în 
cărţi care vorbeau despre moravurile tineretului din anii 
'60. Era o fotografie alb-negru, făcută în iarna anului 1968 
şi înfăţişând un grup de studenţi aflaţi în Griffith Park din 
Los Angeles. Trebuie să fi fost o zi frumoasă, pentru că 
tinerii ţopăiau goi în fântâna arteziană Mulholland. 

Ocazia, scrisese Life, era un concert rock, deşi atunci 
când fotografia fusese folosită în cadrul unui documentar 
referitor la anii '60, ocazia fusese descrisă ca o întrunire 
dedicată iubirii aproapelui. O carte de eseuri fotografice 
înfăţişase evenimentul ca pe un miting împotriva războiului. 
Tyson văzuse şi el fotografia, caracterizată ca înfăţişând o 
adunare paşnică de tineri. 

Dacă evenimentul nu fusese, poate, foarte clar, imaginea 
lui Marcy, în schimb, era. Dintre toţi studenţii, ea ieşea cel 
mai mult în evidenţă; stătea pe marginea fântânii, aşa cum 
stătea acum pe marginea căzii, un nud privit din faţă, cu un 
braţ în jurului umerilor unui tânăr slab şi cu plete. Celălalt 
braţ era ridicat, cu pumnul strâns. Expresia de pe chipul ei 
era un amestec de sfidare şi de bucurie nestăpânită. Intr-o 
parte, se vedeau doi poliţişti care se apropiau de fântâna 
plină de tineri goi, fete şi băieţi deopotrivă. 

Tyson revăzu în minte fotografia: luxuriantul păr pubian 


al lui Marcy, ca ochiul unui taur negru, sânii ei mândri şi 
ridicaţi. Dar, în ciuda goliciunii din fântâna aceea, mesajul 
nu era aproape deloc erotic. Adunarea se voia o declaraţie 
politică şi asta şi fusese. 

La fel ca alte tablouri cunoscute - înfăţişând înălţarea 
steagului deasupra Iwo Jima sau o fată plângând lângă 
cadavrul de la Kent State - fotografia depăşea evenimentul 
în sine şi reda chintesenţa unei epoci. Revista nu precizase 
numele tinerilor din fotografie, acestea fiind tot atât de 
lipsite de importanţă ca numele fotografului sau al revistei 
în care apăruse pentru prima oară. Imaginea intrase în 
domeniul public, în cărţile de istorie şi în conştiinţa 
oamenilor. Nu se plătiseră drepturi de autor, nu se ceruseră 
permisiuni şi nici nu se apăraseră drepturi. Totuşi, pentru 
cei care cunoşteau numele suspecţilor sau pentru subiecţii 
înşişi, celebra fotografie rămăsese încă personală şi trezea 
fie un sentiment de mâhnire, fie de bucurie sau de 
intimitate violată. 

Tyson se uita la soţia lui, care continua să-şi facă 
exerciţiile de întindere. Nici corpul, nici faţa nu i se 
schimbase prea mult în aproape două decenii. Totuşi, în 
fotografie, părul îi cădea în şuviţe lungi pe sâni. Când Tyson 
o întâlnise pentru prima oară, la o petrecere dată de un 
prieten în apartamentul său din Manhattan, ea avea părul 
lung până la umeri, iar imaginea rămasă în mintea lui era 
aceea a unei fete tinere, cu părul lung, cu picioarele goale, 
machiată discret şi îmbrăcată cu o rochie foarte simplă. 

— Încă te mai iubesc, spuse el. Ea se opri din exerciţii şi 
zâmbi. Noi suntem încă îndrăgostiţi unul de celalalt. Să-ţi 
aminteşti de asta în săptămânile şi lunile care vin. 

— Oricât de răi am fi unul cu celălalt. 

— Aşa e. 

Tyson închise apa, ieşi din cadă şi se întinse pe vechea 
tatami de lângă cadă. Se sprijini cu capul pe perna 
cilindrică din bambus şi ridică genunchii. Îşi plimbă 
degetele peste cicatricea de pe rotulă, care, din cauza apei 


fierbinţi, se făcuse roşie. Majoritatea rănilor provocate de 
şrapnel erau crestate şi urâte, aşa cum era şi normal să fie. 
Asta însă era grotescă: semăna cu un mare semn de 
întrebare. 

— În carte e o fotografie a mea şi a plutonului meu, îi 
spuse Tyson soţiei. 

— N-am văzut-o. Marcy se băgă sub duş şi dădu drumul 
la apă. Apropo, unde ai lăsat cartea? Nu aş vrea să o vadă 
David. 

Tyson se ridică şi se vâri sub duş, alături de ea. Vru să-i 
amintească faptul că revista Life din 8 martie 1968 trona pe 
raftul cu cărţi, la vedere, dar se răzgândi. 

— Am pus-o în servieta diplomat. Cu toate că odată şi 
odată tot va trebui s-o citească. 

Marcy lăsă apa să-i mângâie trupul şi-şi trecu mâinile 
pline de săpun peste sâni şi peste faţă. 

— Aşa e. Dar, mai întâi, trebuie să vorbeşti cu el, zise ea. 

— Cartea vorbeşte de la sine. O să-l rog numai s-o 
citească de la început. În felul ăsta... rolul meu se va vedea 
în context. 

— În sau în afara contextului e ceva înspăimântător, Ben, 
spuse ea, privindu-l peste umăr. Ceva ce, oricum, o să-l 
tulbure. Vorbeşte cu el mai întâi. Şi dă-i o speranţă. Arată-i 
pe ce poziţie să stea în timp ce o citeşte. Tyson ieşi de sub 
duş. Îmi pare rău, îi strigă ea. 

Tyson luă un prosop de pe raft şi se şterse repede. 

Marcy închise apa. 

— Spune-mi un lucru, zise ea. Cum ai trăit cu amintirea 
asta în toţi aceşti ani? Stai, nu te supăra. N-am spus-o în 
sens juridic. Am vrut să spun... subiectiv. Cum ai ţinut asta 
pentru tine şi n-ai spus nimănui nimic? Ai spus cuiva? 

— Nu. 

— N-ai pomenit niciodată despre asta. Te-ai blocat. Ai 
blocat totul. 

— Psihoflecărealâ. Tyson aruncă prosopul în coşul de 
nuiele. N-am blocat nimic. Am hotărât doar să nu discut 


despre asta. Spre deosebire de mulţi alţi oameni, eu nu 
simt nevoia să-mi descarc sufletul şi să le dezvălui tuturor - 
cunoştinţe întâmplătoare sau chiar prieteni - trecutul meu. 
Nici chiar ţie. 

Se întoarse şi ieşi din baie, închizând uşa în urma lui. Se 
duse în dormitor, deschise dulapul şi se uită la costumele 
de haine, fără a le vedea cu adevărat. Işi spuse că Marcy 
avea să fie criticul cel mai aspru, dar şi cel mai cinstit. El 
trebuia să asculte ce-i spunea ea, ca astfel să poată şti ce 
gândeau ceilalţi. 

— Ziua a doua, spuse el cu voce tare. Fiecare zi aduce cu 
ea ceva nou. 


7. 


Ben Tyson se angajă cu maşina - un Volvo de culoare 
galbenă - pe drumul ce ducea spre hotelul Garden City şi 
se alătură unui şir de maşini care se mişcau încet, 
aşteptând să fie parcate. Maşina mai înaintă vreo doi metri. 
Chiar în faţa lor, se afla un Cadillac. În oglinda retrovizoare, 
Tyson văzu grătarul unui Rolls. 

— Hai să cumpărăm o maşină nouă, spuse el. Ceva 
decadent. 

— In situaţia ta actuală, chiar şi o cravată nouă ar sări în 
ochi, răspunse Marcy, clătinând din cap. Caută să treci cât 
mai neobservat, Ben. De altfel, s-ar putea ca şi slujba ta să 
se clatine... 

Tyson încuviinţă. Totuşi, gândi el, Volvo-ul lui vechi 
trebuia înlocuit. Dar acum, la aproape două săptămâni 
după dimineaţa aceea de marţi, chiar şi hotărârile cele mai 
obişnuite şi personale trebuia examinate cu un ochi 
priceput în salvarea aparenţelor. Maşina mai înaintă vreo 
doi-trei metri, iar Tyson privi afară, spre hotel. Clădirea cu 
nouă etaje se afla chiar în centrul orăşelului, înconjurată de 
peste patru hectare de parc. Era o clădire nouă, vag 
georgiană ca stil, având în vârf o reproducere a cupolei 


vechiului hotel Garden City. Razele roşiatice ale soarelui 
care apunea se reflectau în ferestre, iar Tyson făcu ochii 
mici. Revăzu în minte clădirea din cărămidă roşie, în stil 
georgian, care se afla acolo când era el copil. Seara de mai 
îi aduse aminte de balurile din ultimul an de facultate, de 
cotilionul anual, de căsătorii şi sărbătoriri, inclusiv de cea 
de-a douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei părinţilor lui, 
în Sala de Vânătoare. Avusese parte, îşi spuse el, deo 
copilărie şi de o adolescenţă privilegiată. O vreme a 
speranţei, o vreme când războiul şi viaţa agitata nu-i 
schimbaseră încă pe toţi. Astfel fuseseră anii adolescenţei 
sale în perioadele '50 şi '60. 

— Bucură-te de ea cât poţi, spuse el cu voce tare. 

— De ce? 

— De viaţă. Dansează şi fii veselă. 

— Meditatia filosofică nu te prinde, Ben. 

— Poate. Încercam doar să-mi privesc micile probleme în 
perspectivă. Apropo, ăsta e cuvântul săptămânii. 

— Mă bucur s-o aud. 

— Pe de altă parte, cum ultimul refugiu al unui spirit 
neliniştit este religia, o să-i fac o vizită reverendului Symes. 

— De ce nu? spuse ea după câteva clipe de tăcere. E mai 
bine decât să vorbeşti cu soţia ta. În afară de asta, el nici 
nu poate depune mărturie împotriva ta. Ceea ce-mi 
aminteşte de faptul că nu mi-ai spus niciodată ce ţi-a zis 
Phil Sloan. 

— De ce-aş fi făcut-o? Doar te-ai dat singură de gol că ai 
vorbit cu el. Asta zic şi eu secret profesional. Trebuie să-i 
atrag atenţia lui Symes să fie discret. Marcy nu răspunse. 
Dar viaţa e frumoasă, continuă Tyson, revenind la subiectul 
dinainte. Cel puţin, pentru noi. Nu tu război, nu tu 
depresiune economică, foamete sau conflict civil. 

— Nu în Garden City, cunoscut şi sub numele de Grădina 
Edenului. E un loc izolat de realitate, de restul lumii. 


> Dans franțuzesc de societate, asemănător cu cadrilul care prin mimică 
şi gesturi exprimă sentimente şi idei (n. trad.). 


Tyson respiră adânc. Îşi spuse că, în mod inconştient, 
adusese vorba despre Garden City - subiectul preferat al lui 
Marcy - pentru a nu se mai gândi la nimic altceva. Marcy se 
născuse şi crescuse în partea de vest a Manhattan-ului şi 
voia - bănuia el - să se întoarcă în ţinutul natal. 

— Ştii că... n-ai să mai poţi locui aici, spuse ea, parcă 
ghicindu-i gândurile. 

— Pot locui unde dracu' îmi place. 

— Ba nu poţi. Marcy se retrase într-o tăcere 
morocănoasă. Dar chiar în clipa în care Tyson se gândi că 
se aflau în pragul unei dispute conjugale, Marcy izbucni în 
râs. El o privi. iți dai seama că noi ne certăm întotdeauna 
atunci când nu vrem să mergem undeva? 

— Da, îmi dau seama, răspunse el. Maşina asta a făcut 
mai multe întoarceri decât un bumerang. Opri automobilul 
sub marchiza hotelului. Numai că de data asta am ajuns la 
destinaţia pe care ne-am propus-o. 

Un lacheu îmbrăcat într-o livrea verde şi cu joben pe cap 
deschise portiera din dreptul lui Marcy. Un om de serviciu o 
deschise pe cea din dreptul lui Tyson, iar acesta cobori din 
maşină şi primi un bon de parcare. Un portar îi salută în 
timp ce intrau în holul de marmură roz. Un afiş mare, pictat 
de mână, anunţa: 


PERSONALUL AUXILIAR AL SPITALULUI NASSAU 
BALUL ANUAL DE CARITATE 
MAREA SALĂ DE BAL 


Săgeata arăta spre stânga. 

— Să-ţi cumpăr mai întâi ceva de băut, spuse Marcy. 

Mesele din Sala de Vânătoare, slab iluminată, erau 
ocupate, dar Tyson găsi un scaun de bar liber, iar Marcy se 
aşeză. Tyson rămase în picioare, lângă ea. El comandă un 
scotch, iar Marcy, un pahar cu vin alb. Când ochii li se mai 
obişnuiră cu lumina slabă, priviră în jur şi salutară câţiva 
cunoscuţi. 


Băuturile sosiră, iar Tyson îşi amestecă scotch-ul. 

— Sunt nebun că am venit aici? Sau numai neruşinat? 

Marcy sorbi din vin. 

—La un moment dat, vei cunoaşte răspunsul. 
Deocamdată, nimeni nu ştie cum să se poarte cu tine. 

Tyson se rezemă cu coatele de bar şi cercetă din nou 
camera. Gravurile englezeşti de pe pereţi, înfăţişând scene 
de vânătoare, aminteau faptul că, iniţial, Sala de Vânătoare 
fusese un loc unde se adunau doamnele şi domnii din 
clubul de vânătoare Meadow Brook. 

— Imi plăcea mai mult vechiul local, spuse Tyson dus pe 
gânduri. 

— Oh, lisuse, dacă mai aud o dată asta de /a unul dintre 
voi, primii colonişti, să ştii că vomit. 

— Mda, era un loc extraordinar, adăugă Tyson maliţios. 
Clubul Republican al districtului Nassau îşi avea sediul în 
hotelul vechi. Am făcut muncă voluntară pentru ei. 

— Mi se face rău. 

Tyson zâmbi, apoi sorbi din scotch şi trase din ţigară. 

— Ţine de istorie, spuse el cu voce tare. Teddy Roosevelt 
a stat de multe ori aici. Charles Lindbergh şi-a petrecut 
săptămâna dinaintea zborului său la hotelul vechi. O dată, 
când eram în permisie, am stat în camera lui Lindbergh. Ţi- 
am spus vreodată asta? Am adormit în patul în care a 
dormit Lindbergh. 

— Pe baza a ceea am auzit eu de la oameni care nu 
descriu atât de romantic hotelul ăsta dărăpănat şi murdar, 
înclin să cred că ai dormit şi în aceleaşi aşternuturi, 
răspunse Marcy, stăpânindu-şi cu greu un căscat. 

Tyson privi în direcţia colţurilor celor mai întunecate ale 
holului. Inainte de Primul Război Mondial, clientela hotelului 
includea membri ai unor familii celebre, ca Astor, Morgan, 
Vanderbilt, Hewitt, Jay, Belmont, Harriman şi chiar Lillian 
Russell. Dar istoria este un proces continuu. Într-o zi, 
cineva, stând unde stătea el acum, avea să spună că 
Benjamin Tyson a frecventat noua Sală de Vânătoare. 


Benjamin şi mai cum? 

Tipul care a fost trimis în faţa curţii marţiale pentru 
crimă. Iti aminteşti? A scris în toate ziarele. Masacrul de la 
spitalul din Vietnam. 

Ah, da. Venea să bea aici? Eşti sigur? 

Dar asta ţinea de istoria viitoare. În vechea Sală de 
Vânătoare, când era beat, Tyson evoca figuri din trecut, în 
special celebrităţi ale aviaţiei, care băuseră acolo în 
perioada dintre cele două războaie mondiale: Glenn Curtiss, 
Jimmy Doolittle, Billy Mitchell, Lawrence Sperry, Amelia 
Earhart, Leroy Grumman... Tyson îşi aminti de visul lui din 
copilărie, acela de a deveni pilot pe un avion de vânătoare, 
aşa cum fusese şi tatăl lui; se gândi la macheta din plastic a 
avionului Grumman Hellcat şi se întrebă ce se întâmplase 
cu ea. Lumea se învârtea prea repede acum, iar Tyson ştia 
că el nu avea să zboare niciodată cu un Grumman Hellcat, 
dar ceea ce era şi mai rău, era că şi dorinţa de a face asta 
murise. 

— Încă unul? îi întrerupse Marcy firul gândurilor. 

— Încă unul, răspunse el, întorcând capul spre ea. 

Marcy comandă, iar Tyson i se adresă tânărului barman, 
pe care îl cunoştea puţin: 

— Ed, ai auzit vreodată de bătălia de la Hue? 

— Da, a arătat şi la televizor. 

— Ai auzit de ofensiva Tet? 

— Tet? Sigur că da. Nord-vietnamezii au atacat Tet, iar 
americanii au fost bătuţi. 

Barmanul îi dădu lui Tyson nota de plată. 

— Tet a fost un timp, nu un loc. 

— Vorbiţi serios? 

— Foarte serios. 

Ed ridică din umeri şi se duse să servească pe altcineva. 

— Deştept băiat, spuse Tyson, sorbind din scotch. Vezi 
tu... până la urmă, cei care pier pe câmpul de luptă mor în 
zadar. Nimeni nu-şi mai aminteşte cu adevărat de niciunul 
dintre ei. Şi atunci, ce mare lucru? 


— Spune-mi tu. 

Dar Tyson nu putu să-i spună. Alcoolul începuse să-şi 
facă efectul; se simţea mai bine. 

— E momentul să dansăm, spuse Marcy. 

Tyson zâmbi şi-i luă mâna. Traversară din nou holul, braţ 
la braţ, salutând câteva persoane, şi se îndreptară spre 
marea sală de bal, decorată în mov. Când intrară, Tyson 
trecu în revistă mesele acoperite cu feţe de masă de 
culoare bleu, aşezate în jurul unui mare ring de dans. 
Orchestra nu cânta, iar în camera plină părea să 
domnească o oarecare acalmie. 

— Hai să ne despărţim şi să ne reîntâlnim la bar, spuse 
Tyson. 

— Bine... oh, lisuse... 

Doamna Livander, preşedinta personalului auxiliar al 
Spitalului Nassau, îi zărise şi venea spre ei, cu braţele 
întinse, ca pentru o îmbrăţişare. Tyson făcu câţiva paşi 
înainte, ca şi cum s-ar fi sacrificat, ca Marcy să poată scăpa 
teafără. Doamna Livander ocoli o masă, apoi îl cuprinse în 
braţele ei dolofane. 

— Ben Tyson. Oh, ce bărbat fermecător. Eşti atât de al 
dracului de frumos, încât dacă aş fi cu zece ani mai tânără, 
m-aş îndrăgosti de tine. 

Tyson gândi că douăzeci de ani ar fi fost mai aproape de 
adevăr, dar o îmbrăţişă pe Lydia Livander şi o sărută pe 
obraz. 

Doamna Livander se întoarse apoi spre Marcy. 

— Arăţi minunat, draga mea, i se adresă ea cu efuziune. 
Ce rochie uluitoare! Cum îţi mentii silueta? 

O luă pe Marcy pe după umeri şi revărsă cu dărnicie 
asupra ei un şuvoi de laude. 

Tyson privi în jur, până când zări barul. Fără să-i prevină, 
Lydia Livander îi apucă pe amândoi de braţ şi, strângându-i 
cu putere, îi împinse în faţa unui fotograf de la Garden City 
News. 

— Sam, spuse ea, repede, trebuie să fotografiezi 


perechea asta frumoasă imediat. 

Tyson şi Marcy zâmbiră, flash-ul se declanşă şi, înainte ca 
Tyson să poată vedea clar ce se întâmplă, doamna Livander 
îl luă din nou de braţ. Tyson se uită la Marcy şi ridică din 
umeri. Dacă el intenţionase să se strecoare neobservat, 
începutul nu era câtuşi de puţin promiţător. In timp ce 
doamna Livander îi plimba de colo-colo, ca să întâlnească 
oameni pe care deja îi cunoşteau sau pe care nu voiau să-i 
cunoască, Tyson avea impresia că multe capete se 
întorceau după el. 

Pretextând o necesitate biologică, Tyson scăpă de 
compania doamnei Livander şi se duse direct la bar. 
Comandă un scotch cu apă minerală şi se aşeză într-un colţ 
ceva mai retras. La scurt timp după aceea, Marcy se 
apropie de el. 

— Vezi, nu s-a schimbat nimic. Lydia a procedat la fel ca 
toate cele două sute de perechi care au sosit aici în seara 
asta. 

Tyson înghiţi jumătate din băutură. 

— M-am simţit ca singurul negru la o petrecere a 
partidului liberal. 

Marcy zâmbi. 

— Rabdă, Benjamin. Acestea sunt balurile. 

— Aşa e. Totuşi, o să fie o seară lungă. 

— Şi memorabilă. Cred că va fi şi ultima ta apariţie în 
public. 

— Poate. 

Totuşi, în sinea lui, Tyson era aproape sigur că ultima sa 
apariţie în public nu avea să fie în ţinută de seară şi cu 
cravată neagră la gât, ci într-o uniformă de culoare verde şi 
într-un loc ceva mai puţin vesel decât acesta. 


Ben Tyson se aşeză la o masă rotundă şi se uită pe rând 
la scrumierele pline, la paharele goale şi la programele 
împrăştiate peste tot: urme ale încă unei petreceri al cărei 
cost avea să fie scăzut din venitul impozabil. Dacă spitalul 


lua fie şi numai 10% din încasări, tot era bine, îşi spuse 
Tyson. Mesele nu fuseseră rezervate, aşa că pe parcursul 
întregii seri el se aflase în diverse companii. Acum, în 
sfârşit, rămăsese singur. 

Se uită la ceas şi îşi spuse că făcuse bine că venise. Dacă 
era adevărat că opinia publică o lua întotdeauna înaintea 
legii, atunci el putea răsufla uşurat. E drept că unii îi 
aruncaseră zâmbete jenate şi reţinute, dar de jignit nu-l 
jignise nimeni. În definitiv, nu trăiau într-o epocă a valorilor 
absolute şi nu exista niciun consens cu privire la 
comportamentul corect faţă de un individ suspectat a fi 
criminal de război. Din punct de vedere social, el era încă 
acceptat. Din punct de vedere juridic, era nevinovat până în 
momentul în care avea să-i fie dovedită vinovăția. Era 
timpul să plece acasă. 

Privi în jurul său. Jumătate din oameni plecaseră, dar el 
n-o vedea pe Marcy. De fapt, el n-o prea văzuse toată seară 
şi era convins că ea dansase cu mulţi bărbaţi, înfuriase un 
număr egal de soţii, primise cel puţin o cerere în căsătorie 
şi acceptase una sau două invitaţii la masă, în oraş. 

În clipa în care se îndrepta spre uşă, fu cât pe-aci să se 
ciocnească de Phillip Sloan. Acesta îl opri lângă ieşire. 

— Ben, te-ai distrat bine? 

— Bună, Phil. 

— Unde e nevastă-ta? 

— Dara ta unde e? 

Sloan zâmbi încordat. 

— Ai o clipă? 

— Ar fi bine să nu fiu văzut stând de vorbă cu avocatul 
meu, răspunse Tyson. 

Pe Sloan păru să-l deranjeze faptul că trebuie inclus în 
categoria organizatorilor de pariuri ilegale şi a cămătarilor. 

— Hai să ieşim de-aici. 

Intrară în marea anticameră, iar Sloan arătă spre toaleta 
bărbaţilor. 

— Biroul anexă? întrebă Tyson, urmându-l pe Sloan. 


— Îţi convine aici? întrebă Sloan scurt. 

— Dacă-ţi place marmura roz, da. 

— Ascultă, Ben, n-aş putea spune că ai fost clientul cel 
mai cooperant... 

— lar tu n-ai fost avocatul cel mai discret, Phil. 

Sloan vru să răspundă, dar se răzgândi şi spuse: 

— Familiile noastre fac afaceri de ani de zile. Aşa că eu te 
consider mai mult decât un client, tu eşti... Tyson se 
întoarse şi folosi pisoarul. Tu eşti un prieten. Soţiile noastre 
sunt prietene. 

— Toţi suntem prieteni. 

— Exact. Aşa că nu-mi spune că nu vrei să fim văzuţi 
împreună în public. 

— Ce vrei să-mi spui? întrebă Tyson, întorcându-se spre 
el. 

Sloan aruncă o privire în jur, să se asigure că erau 
singuri. 

Un îngrijitor spaniol şedea pe un taburet şi citea New 
York Post. 

— Am luat legătura cu un avocat din oraş, specialist în 
legislaţie editorială. Tyson se spălă pe mâini. Tipul ne-a 
sfătuit să intentăm proces. Sloan aşteptă, apoi continuă: El 
spune că aceste pretinse incidente sunt atât de vechi, încât 
e puţin probabil să fii dat în judecată pentru crimă. Asta va 
face ca afirmaţiile lui Picard să treacă drept zvonuri. Mă 
urmăreşti? 

Îngrijitorul îi dădu lui Tyson un prosop. 

— Oarecum. 

— Mai mult decât atât, în afară de tine, nimeni altcineva 
nu este menţionat în mod defavorabil. Ori de câte ori scrie 
despre cineva care a împuşcat civili, el nu dă nume. 

— Am observat şi eu această omisiune. 

— Dar tu eşti menţionat, cu nume, ca martor la masacru. 
Se insistă pe faptul că n-ai făcut nimic pentru a opri 
măcelul. Există chiar un rând în care se sugerează că ai 
iniţiat acoperirea. Mai e o propoziţie ambiguă în legătură cu 


tine, în care se spune că ai ordonat uciderea soldaţilor 
inamici. 

— Asta e, cu siguranţă, o propoziţie ambiguă. Eu n-am 
ordonat ca soldaţii inamici răniți şi capturați să fie ucişi. Eu 
le-am ordonat oamenilor mei să găsească şi să distrugă 
orice soldat inamic înarmat aflat încă în spital şi care 
continuă să opună rezistenţă. 

Pe Sloan păru să nu-l intereseze respectiva clarificare. 

— Problema este, spuse el, că cine a stat de vorbă cu 
Picard a vrut să dea în tine. Sunt convins că Picard a crezut 
multe prostii şi le-a tipărit ca pe nişte adevăruri. Şi eu, şi 
avocatul despre care-ţi spuneam suntem de acord că e 
vorba de un caz evident de calomnie. Tyson îşi îndreptă 
cravata. Ben, continuă Sloan, aş vrea să le întâlneşti cu 
acest avocat. Il cheamă Beekman. E o figură... 

— La ce-mi serveşte mie asta? Sau poate că-ţi serveşte 
ţie... 
— Eşti beat. Sloan dădu să plece, dar se întoarse şi 
respiră adânc. Beekman s-a ocupat de câteva cazuri 
celebre de calomnie. Probabil ai auzit de ele... 

Tyson se uită la chipul lui Sloan reflectat în oglindă, apoi 
zise: 

— Am auzit amândoi, şi eu şi tu, de procese civile care au 
căpătat aspectul unor cazuri penale. Se dezgroapă tot soiul 
de rahaturi, presa vorbeşte despre ele ca despre procese 
penale, când, de fapt, nu e vorba decât de nişte banale 
procese civile, iar, în final, chiar dacă reclamantul câştigă, 
el pierde. Luă o sticlă de apă de colonie Aramis şi-şi turnă 
puţină în palmă. Să lăsăm porcăria asta să moară. 

Işi dădu cu colonie pe faţă. 

— N-o să moară dacă n-o omori tu. Dacă nu intentezi 
proces şi nu câştigi, toate afirmaţiile astea or să atârne 
asupra ta tot restul vieţii. Cronicarii literari vor cita din 
cartea lui Picard, alţi autori vor alege fragmente din ea şi, în 
felul acesta, incidentul din spitalul ăla blestemat va rămâne 
în istorie ca un fapt adevărat. Tyson nu răspunse. De fapt, 


ar fi mai bine să aştepţi câteva săptămâni şi să vezi cum 
reacţionează presa. 

Tyson îi dădu un bacşiş îngrijitorului, apoi se uită la 
Sloan. 

— Ce legătură are una cu alta? 

— Păi, după cum spune Beekman, întrucât cartea a fost 
publicată recent, prejudiciul pe care ţi l-a produs e încă mic. 
Editorul ar putea retrage cartea de pe piaţă, limitând astfel 
daunele. Am putea la fel de bine să aşteptam şi... să 
pretindem că nu ştim nimic despre cartea asta. Apoi, cu 
timpul, ca urmare a interviurilor date de către autor şi a 
recenziilor cărţii, la care se adaugă circulaţia acesteia, 
reclama, difuzarea, şi aşa mai departe, bunul tău renume şi 
reputaţia ta vor fi în continuare afectate. Tyson nu 
răspunse. Să presupunem, continuă Sloan cu grijă, că-ţi 
pierzi serviciul, că băiatul tău e hărțuit la şcoală, că Marcy 
este... mă rog, orice. Apoi, bum! îi dăm în judecată. Nu 
numai pe Picard, dar şi pe editor, pe difuzor şi, poate, 
sursele anonime pe care le menţionează Picard. In cazul în 
care juraţii se vor pronunţa în favoarea ta, recompensa va fi 
imensă. Vei fi reabilitat şi bogat. 

— Reversul oricărei probleme este o ocazie favorabilă, 
observă Tyson. 

— Exact. 

Pe Tyson îl intriga felul superficial în care Sloan înţelegea 
să pună la cale o uneltire. Poate că era mai eficient într-un 
caz penal, în care toţi banii au fost plătiţi înainte şi singurul 
lucru pe care l-ar putea pierde ar fi libertatea clientului său. 

— Procesele de calomnie sunt foarte rare, spuse Sloan. 
Nu se întâmplă prea des ca cineva să fie calomniat în 
publicaţii tipărite. Cazuri ca acesta reprezintă, probabil, mai 
puţin de unu la sută din totalul proceselor civile. Presa e 
cea care le acoperă. Aşa că le înţeleg că vrei să eviţi să te 
expui în continuare în faţa publicului. Dar tu eşti un 
luptător, Ben, şi n-o să laşi o simplă calomnie să-ţi păteze 
onoarea pentru totdeauna. 


— Termină cu prostiile, Phil. 

Sloan îşi muşcă buza, ca şi cum s-ar fi luptat cu o 
hotărâre dură. 

— Tu îţi închipui, poate, că micul tău capitol din cartea 
aceea mare n-a atras încă atenţia nimănui. Uite... Băgă 
mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Beekman a 
obţinut asta pentru mine. E o revistă de comerţ, Publishers 
Weekly, care face rost de şpalturile unor cărţi cu câteva 
luni înainte de publicarea acestora. Asta este o recenzie 
apărută în revista respectivă acum şapte săptămâni. 

Sloan îi dădu lui Tyson pagina fotocopiată. 

Tyson se uită la ea. Pe foaie erau şase recenzii scurte de 
carte. Ochii îi căzură pe cea purtând titlul Hue: Moartea 
unui oraş. Andrew Picard. Erau câteva informaţii editoriale, 
urmate de o recenzie scurtă, de aproximativ o sută 
cincizeci de cuvinte. Tyson o parcurse rapid şi văzu că 
recenzia era, în general, favorabilă. Pe la jumătate citi: 


Există o relatare a masacrului comis de trupele 
americane la un spital francez plin de pacienți şi cu 
personal european. Cartea lui Picard descrie, cu lux de 
amănunte, masacrul, lăsându-l pe cititor să se întrebe de ce 
nu s-a făcut încă nicio anchetă oficială cu privire la acest 
incident care ar trebui să intre, alături de My Lai, în analele 
atrocităților din Vietnam. 


Tyson împături la loc foaia de hârtie şi i-o dădu lui Sloan. 

— Vezi? rosti acesta. Vezi câte se pot spune chiar şi în 
câteva rânduri? 

— Văd. 

— Închipuie-ţi atunci recenzii mai lungi, apărute în ziare 
şi reviste. 

În toaletă intrară doi bărbaţi. Tyson ieşi, iar Sloan îl urmă 
în anticameră. Oamenii ieşeau din sala de bal şi se opreau 
să mai stea de vorbă sau se îndreptau spre foaier. Tyson 
văzu câţiva bărbaţi care se uitau la el şi la Sloan. 


— Ştii, Phil, când am obţinut Premiul pentru Servicii 
aduse Fondului Comunităţii, nimeni nu părea să fi auzit 
despre asta. Dar, de îndată ce am fost menţionat, într-o 
carte obscură, drept criminal de război, toţi au aflat vestea 
cea bună în numai două săptămâni. 

— Asta-i viaţa, prietene. 

— Aşa am auzit şi eu. 

Sloan îl luă pe Tyson de braţ. 

— Trebuie să-ţi spun, Ben, că o mulţime de oameni m-au 
întrebat în seara asta dacă intentăm proces. Nu ştiu ce să 
mai spun. 

Tyson ştia că Sloan îl făcea să se îndrepte spre un proces 
civil, tot aşa cum un chirurg îşi dirijează pacientul spre sala 
de operaţie. El ştia că avea nevoie şi de o a doua părere, 
dar nu de cea a lui Beekman. 

— Dacă le intentăm proces, îi spuse el lui Sloan, câţi 
avocaţi ai Armatei or să asiste la dezbateri ca spectatori? Şi 
câţi avocaţi ai Ministerului Justiţiei? Sloan nu răspunse. 
Vezi, continuă Tyson, într-un proces civil, fie că pierzi sau 
câştigi, guvernul ar auzi îndeajuns, încât să devină curios. 
Ţi s-a întâmplat vreodată asta, avocatule? 

Sloan ridică din umeri. 

— E o posibilitate, fireşte. Totuşi, eu cred că, în sens 
strict juridic, tu nu eşti vinovat de crimă. La aceeaşi 
concluzie va ajunge şi guvernul dacă va urmări dezbaterile 
unui proces civil. 

Tyson se apropie şi mai mult de Sloan. 

— N-or să ajungă la o asemenea concluzie, prietene. 
Tyson aranjă batista roşie de la buzunarul lui Sloan. Noapte 
bună. 

Se întoarse şi se îndreptă spre foaier, unde o găsi pe 
Marcy aşezată într-un fotoliu. Văzându-l, aceasta se ridică 
şi, fără un cuvânt, el îi luă braţul şi amândoi ieşiră din holul 
hotelului pe uşa principală. Noaptea era răcoroasă şi 
ceţoasă, iar dinspre sud bătea un vânt uşor. Tyson respiră 
adânc pentru a-şi limpezi gândurile. 


— Cred că simt mirosul oceanului. 

— Întotdeauna spui asta după ce mănânci sandvişuri cu 
pastă de anşoa. Ai spus-o o dată şi în Elveţia. 

Tyson îi dădu portarului bonul de parcare. Aproape o 
duzină de oameni îşi aşteptau, sub marchiză, maşinile. 
Tyson se uită la Marcy. 

— Te-ai distrat bine? 

— Nu, răspunse aceasta după câteva clipe de tăcere. 
Pentru prima dată, am simţit că nu eram Marcy Clure 
Tyson, ci soţia lui Ben Tyson. 

— Cam puţin pentru personalitatea ta, Marcy. 

Femeia nu răspunse. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi se sprijini de un stâlp. Privi 
dincolo de hotel şi de parc, spre şosea. În stânga, se afla 
strada principală a oraşului, lungă şi înţesată de magazine 
mici şi de bănci. Fiecare oraş, SUA; aşa cum arătase fiecare 
oraş înainte de apariţia centrelor comerciale. În stânga lui, 
în faţă, se afla biblioteca, iar în dreapta, micul parc 
memorial al războiului. Chiar în faţa hotelului se afla gara 
pentru trenurile de navetişti. În depărtare, înălțându-se 
deasupra copacilor, se vedea turla înaltă, în stil gotic, a 
Catedralei Episcopale a încarnării, profilată pe cerul luminat 
de lună şi având în vârf o cruce alcătuită din becuri aprinse. 
Acesta era teritoriul său familiar. Terenul pe care se simţea 
în siguranţă. 

— Te simţi bine? 

El se uită la soţia sa. 

— Da. 

— Erai undeva departe. 

— Mi se întâmplă... uneori. 

— A sunat mama ta astăzi. Am uitat să-ţi spun. 

— Ce voia? 

— Vrea să ai grijă de tine. Să mănânci bine, să te 
odihneşti. Cred că Florida a făcut din ea o evreică. 

Tyson zâmbi. Auzise, în decurs de numai două 
săptămâni, de câţiva vechi prieteni şi de o familie din afara 


oraşului. Fusese puţin surprins cât de repede se răspândesc 
veştile. Asta îi amintea de armată, fabrică de zvonuri prin 
excelenţă. 

— Toţi cei care nu ştiau încă despre asta au aflat, spuse 
Marcy, ghicindu-i parcă gândurile. Poate că ar trebui să dai 
o declaraţie oficială în ziarele locale şi în buletinul 
informativ al clubului. 

Tyson zâmbi din nou. 

— Phil mi-a spus să nu dau nicio declaraţie, fie ea publică 
sau particulară. Dar el însuşi le telefonase mai multor 
persoane, prieteni apropiaţi şi rude. Şi fusese surprins de 
varietatea reacţiilor acestora: unii păruseră indiferenți, alţii 
neutri, în vreme ce pe mulţi nu-i impresionase aproape 
deloc seriozitatea a ceea ce se scrisese despre el. Câţiva 
oameni, după cum observase în seara aceea, presimţeau o 
eventuală apariţie a unui statut de celebritate, deşi de o 
natură îndoielnică, iar el avea impresia că oamenii aceia 
încercau să se apropie de el, pentru a împărţi cu el luminile 
rampei. Familia Grenville, persoane importante din vechea 
gardă, ne-a invitat la un cocteil. Vinerea viitoare, dacă te 
interesează. 

— Bănuiesc că vor să le dai un autograf pe cartea lui 
Picard, răspunse Marcy. O să aduc şi eu revista Life, s-o 
vadă toţi. 

Tyson zâmbi. Marcy, gândi el, ştia foarte bine cum să se 
poarte cu prietenii, cu vecinii şi cu familia. 

În clipa în care voiau să se urce în maşină, se auziră 
strigaţi pe nume: 

— Ben, Marcy. 

Se întoarseră şi dădură cu ochii de John McCormick şi de 
soţia acestuia, Phyllis. 

— N-am avut ocazia să vorbesc cu voi în seara asta, 
spuse McCormick. Se schimbară saluturi, strângeri de mână 
şi sărutări. Mai am o veste proastă pentru tine, Ben, spuse 
McCormick direct, fără menajamente. Sper că n-ai nimic 
împotriva aducătorilor de veşti proaste. Lui Tyson îi plăcea 


de McCormick, dar două veşti proaste, de la aceeaşi 
persoană, în decurs de numai două săptămâni, îşi spuse el, 
erau chiar prea de tot. Tyson zări ziarul gros de sub braţul 
lui McCormick şi bănui cam despre ce veste putea fi vorba. 
Times-ul de duminică, spuse McCormick. Tocmai a sosit. 
Conţine o recenzie destul de lungă a cărţii. E menţionat şi 
numele tău. 

Tyson încuviinţă. 

— Foarte bine. El observă că Phyllis McCormick se uita la 
soţul ei într-un fel care dădea de înţeles că aceea nu era 
ideea ei. Tyson văzu că McCormick ezita, mai mult chiar 
decât o făcuse în tren, înainte de a-i da cartea. In clipa în 
care McCormick îi dădu ziarul, Tyson avu dintr-o dată 
sentimentul de deja vu, însoţit de un gol în stomac. Vrei să- 
ţi dau un autograf? glumi el. 

— Poţi să-l păstrezi, răspunse McCormick, zâmbind puţin 
forţat. 

Volvo-ul opri la bordura trotuarului, iar portarul le 
deschise portierele. Familia Tyson ură noapte bună familiei 
McCormick, după care se despărţiră. Tyson se urcă la volan 
şi porni maşina, în timp ce portarul închise portiera. Marcy 
stătea tăcută lângă el, cu recenzia în poală. 

— E bine, spuse Tyson. 

— Ce e bine? 

— Cu un tiraj la seară naţională de aproape două 
milioane de exemplare, lucrurile or să înceapă să se mişte. 

Marcy încuviinţă din cap. 

— Luni o să aranjez să ne instaleze un număr de telefon 
secret. 

— Bună idee. 

— Anul şcolar se apropie de sfârşit. 

— Aşa e. 

— Să vorbesc şi cu un broker, să vindem casa? 

— Nu exagera. 

Marcy tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Mă întreb cum or să reacționeze şefii tăi. 


Maşina întoarse pe Stewart Avenue. 

— Cine ştie? Se îndreptă spre vest, către Eaton Road. Nu 
pot să-mi dau seama ce gândesc. Sunt de nepătruns, 
imprevizibili. 

— O să trec peste remarca asta rasistă, Ben, pentru că 
ştiu că eşti stresat. Tyson nu răspunse. Te-a găsit Phil? 
întrebă ea. 

— Da. O luă la stânga, pe Eaton Road. Am stat de vorbă 
în toaleta bărbaţilor. Îţi dai seama câte afaceri sunt dirijate 
din toaleta bărbaţilor? 

— Ce-a spus? 

— Să-i dau în judecată pe nemernici. 

— Phil trăieşte, probabil, cu impresia că eşti nevinovat. 

— Nu, el are impresia că guvernul nu e suficient de 
inteligent sau nu are suficiente motive ca să caute o 
acuzaţie. De aceea, lui Picard i se poate intenta un proces 
civil. Bietul Andrew Picard. Ar putea avea ocazia să 
descopere că adevărul nu merită preţul pe care îl plăteşti 
pentru el. 

Marcy se uită la el. 

— Ai putea să dai în judecată un om care a spus 
adevărul? Ajunseră în faţa casei, iar Tyson opri motorul. 
Ascultă o vreme bâzâitul insectelor. A; face-o? întrebă ea 
din nou. 


8. 


General-locotenentul William Van Arken, procurorul 
general militar, răsfoi dosarul de personal din faţa lui. 

— Văd că are două Inimi Purpuriif. Marcaţi un punct 
pentru domnul Tyson. 

Fraser Duncan, de la cabinetul ministrului apărării, se 
uită la dosarul medical al lui Tyson. 


S Inimă Purpurie: Decoraţie care se obţine în urma unei răniri in timpul 
luptei (n. trad.). 


— Ambele răni au fost superficiale. Nu marchez decât 
jumătate de punct. 

— Are Crucea Vietnameză de Eroism, oferită de guvernul 
vietnamez pentru acţiunea de la Hue. Impuţită treabă, 
observă Herbert Swenson, adjunct al ministrului apărării. 

Thomas Berg, secretar prezidenţial, privi în jos, la masa 
lungă de mahon. 

— Noi discutăm problema unei posibile curţi marţiale, 
spuse el. Haideţi să vorbim despre faptele relevante. 

— Domnule Berg, spuse generalul Van Arken, care şedea 
la celălalt capăt al mesei, dacă aţi fost vreodată martor la o 
curte marţială, atunci trebuie să ştiţi că noi chiar asta şi 
facem. 

Berg ridică din umeri şi se întoarse către Peter Truscott, 
un tânăr avocat din Ministerul Justiţiei. 

— Înţeleg din ceea ce aţi spus că pe procurorul general 
nu-l interesează acest caz. 

Truscott tăcu o vreme, mai mult chiar decât ar fi fost 
politicos, apoi răspunse prudent: 

— Eu nu am spus asta, domnule Berg. Am spus doar că, 
din punct de vedere juridic, cazul nu stă în picioare. Mai 
mult decât atât, procurorul general consideră că problema 
este exclusiv de natură militară. 

Berg se uită pe rând la cei patru bărbaţi prezenţi în 
camera fără ferestre, situată în interiorul clădirii. Câteva 
lămpi cu abajururi verzi luminau locurile unde stăteau cei 
patru, lăsând între ei spaţii întunecate. 

Restul camerei era în întuneric şi singurul sunet care 
pătrundea în cameră era susurul constant al tuburilor de 
aer condiţionat. Lucrurile întunecate, gândi Berg, aparțin 
locurilor întunecate. 

Nu era prezent niciun stenograf, iar Berg avusese grijă ca 
în cameră să nu fie niciun casetofon. Nimeni nu avea voie 
să ia notițe. Acesta era un grup neoficial, ad-hoc, a cărui 
ordine de zi şi proces-verbal indicau că cei cinci se 
întâlniseră pentru a discuta despre metodele cele mai 


eficiente de comunicare interministerială, despre care, de 
altfel, discutaseră timp de aproape două minute. Cu 
excepţia lui Van Arken, toţi erau reprezentanţi ai 
respectivelor cabinete ministeriale - adjuncţi speciali ai 
şefilor lor. 

Intenţia Casei Albe era aceea de a trata problema ca 
lipsită de importanţă. Cazul Ben Tyson, dacă întreba cineva, 
nu existase niciodată. 

— Aţi putea să ne spuneţi care este părerea Casei Albe 
cu privire la acest caz? i se adresă Fraser Duncan direct lui 
Berg. 

Acesta îşi frecă gânditor buza, apoi răspunse: 

— Preşedintele nu ştie nimic despre asta. Consilierii săi 
militari m-au rugat să pregătesc o scurtă informare, în 
eventualitatea că va trebui să aducem totul la cunoştinţa 
preşedintelui. Singurul interes al acestuia faţă de cazul în 
speţă ar fi legat de funcţia sa de comandant suprem. Berg 
se gândi că trebuia să mai tempereze minciuna, aşa că 
adăugă: Consilierii săi politici sunt, bineînţeles, preocupaţi 
de ramificaţiile politice ale cazului. Nimeni n-a uitat rolul 
jucat de Nixon în cazul Calley. Dar politica nu intră în 
discuţie, spuse el repede. Consilierii juridici ai preşedintelui 
trebuie să aibă grijă ca acesta să acţioneze corect din punct 
de vedere juridic. Berg se uită la Van Arken care, ca tânăr 
maior, fusese unul dintre avocaţii acuzării în cazul My Lai. 
Noi ne aflăm aici pentru că, slavă Domnului, în ţara noastră 
aproape că nu există precedent pentru un astfel de caz, îi 
spuse Berg lui Van Arken. De fapt, cu excepţia 
dumneavoastră, domnule general, niciunul dintre noi, cei 
de faţă, nu s-a confruntat până acum cu cazuri concrete de 
crime de război şi niciunul nu este atât de sigur pe sine 
cum sunteţi dumneavoastră. 

Cei prezenţi zâmbiră. 

— Sunt aproape sigur că, până la urmă eu o să fiu cel 
care va trebui să se ocupe de acest caz, iar Armata o să fie 
obligată să apeleze la curtea marţială, răspunse Van Arken 


cu o modestie forţată. În cazul acesta, vreau să fiu sigur că 
eşecul Calley-Medina n-o să se repete. 

Berg încuviinţă. 

— Asta vrea şi Casa Albă, domnule general. 

Berg citise dosarul lui Van Arken şi pusese o serie de 
întrebări celor care-l cunoşteau pe acesta. Van Arken avea 
cincizeci şi cinci de ani, tânăr pentru funcţia pe care o 
deţinea. Era militar în comportament, limbaj şi atitudine, 
lucru ciudat pentru Serviciul Juridic Militar, unde asemenea 
calităţi nu se bucurau de trecere. 

Berg văzu că nimeni nu spune nimic, o altă ciudăţenie 
pentru o reuniune guvernamentală, aşa că zise: 

— Domnilor, ceea ce am stabilit până acum este că un 
ofiţer poate fi dat în judecată pentru o crimă sau crime 
comise de trupele sale în anumite împrejurări. Am reţinut, 
de asemenea, că nu există nicio lege care să prescrie 
asemenea crime. Dincolo de aceste două fapte elementare, 
noi n-am descoperit nimic şi nici măcar nu putem fi siguri 
că s-a comis într-adevăr o crimă capitală. 

Vocea generalului răsună tare în întreaga cameră. 

— Plecând de la ceea ce am citit cu toţii în cartea despre 
oraşul Hue, avem toate motivele să credem că un fel de 
crimă capitală s-a comis. 

— Doar nu credeţi tot ceea ce citiţi, spuse Swenson iritat. 

— Nu, domnule... răspunse Van Arken ceva mai puţin 
sigur pe sine, dar, după ce citeşti asta, nu poţi să nu ai 
bănuiala că acolo s-a comis un act criminal. Van Arken sorbi 
dintr-un pahar cu apă. Ca în legislaţia civilă, unde, dacă 
există informaţii sau bănuieli că s-a produs o încălcare a 
legii, acestea trebuie să fie urmate de o anchetă oficială. 

Berg îşi dăduse seama încă de la început că Van Arken 
era hotărât să dispună organizarea unei anchete complete 
mai degrabă decât alcătuirea unui comitet neoficial care să 
găsească fapte, aşa cum sperase Casa Albă. Era clar că 
omul voia să-şi clădească o anumită reputaţie, 
comportându-se în aşa fel, încât reputaţia anterioară, 


legată de cazul Calley-Medina, să fie dată uitării. Cu toate 
acestea, cazul Tyson, mai mult decât cazul Calley, avea 
scris pe el cuvântul bucluc. Nu numai bucluc politic intern, 
dar şi probleme internaţionale. 

— După câte înţeleg eu, spuse Berg, adresându-se 
tuturor, aici e vorba de o problemă de jurisdicție. Ministerul 
Justiţiei este de părere că niciun tribunal, de stat sau 
federal, nu are competenţă juridică în acest caz. 

Truscott încuviinţă. 

— Aşa este. Acea pretinsă crimă a fost comisă într-o ţară 
străină, iar aşa-zisul făptaş era în momentul acela membru 
al forţelor armate. Asta e problema. 

Ben se întoarse către Van Arken. 

— Domnule general? 

Timp de câteva secunde, Van Arken rămase neobişnuit 
de tăcut, apoi spuse: 

— După cum a spus şi domnul Truscott, presupusa crimă 
a fost comisă în timp ce suspecţii - adică trupele lui Tyson - 
erau obligaţi să se supună prevederilor Codului unic de legi 
militare. În această privinţă, nu există nicio îndoială. 
Părerea mea este că, în momentul de faţă, nu are nicio 
importanţă dacă ei se mai supun sau nu respectivelor 
prevederi... 

— Ba are importanţă, domnule general, îl întrerupse 
Truscott. O importanţă crucială. Noi ştim că acum Tyson nu 
mai este în Armată. Ceilalţi poate mai sunt, poate nu. O să 
aflăm. Dar Armata n-o să judece persoane civile. Niciodată. 

— Vreţi să spuneţi, domnule Truscott, interveni Van 
Arken calm, că, dacă unii dintre oamenii aceia sunt încă în 
serviciul activ, numai ei vor fi atât de ghinionişti, încât să 
fie daţi în judecată pentru crimă? 

Truscott vru să răspundă, dar se răzgândi şi zise: 

— Rămâne de văzut. Mai întâi, trebuie să aflăm dacă 
dintre ei mai sunt vreunii în serviciul activ. 

— Foarte bine, continuă Van Arken. Să presupunem că 
niciunul dintre ei nu mai este în serviciu. Despre Tyson ştim 


că acum e civil. Deci cum trebuie să schimbam noi statutul 
jurisdicţional al acestor oameni? 

Truscott nu răspunse. 

— Sugeraţi, desigur, spuse Berg, să-i chemăm înapoi în 
serviciul activ. 

Van Arken încuviinţă. 

— Domnul Truscott are dreptate. Armata nu poate şi nici 
nu va judeca vreodată persoane civile. Asta înseamnă că 
nu-l putem ancheta pe domnul Tyson, dar îl putem ancheta 
pe locotenentul Tyson. 

În cameră se făcu linişte, apoi Berg zise: 

— Din câte ştiu eu, problema unui militar devenit civil 
înainte de descoperirea unei crime n-a fost niciodată 
rezolvată spre satisfacția uneia sau alteia din părţi. Este, se 
pare, o lacună a sistemului nostru de justiţie. De aceea, 
înainte de a trece la acţiune, trebuie să găsim o soluţie 
legislativă. 

— Aproape în fiecare domeniu, adăugă Van Arken, apare 
ceva asemănător, iar noi suntem nepregătiţi pentru o astfel 
de problemă de jurisdicție. Până acum, în majoritatea 
cazurilor de acest fel, era vorba de crime de mică 
importanţă. Acum însă avem de-a face cu o crimă de 
proporţii uriaşe, cu implicaţii dincolo de graniţele noastre. 

— Mulţumim, domnule general, spuse Berg. Cred că ne 
dăm şi noi seama de asta. 

— Problema, continuă Van Arken netulburat, este că, 
Codul unic de legi militare nu cataloghează crimele de 
război ca fiind crime, ci ca omor de gradul întâi, şi aceasta 
este acuzaţia pe care trebuie să o cercetăm. Pentru că - şi 
asta este problema, domnule Berg - dacă n-o facem, există 
posibilitatea jenantă că, teoretic, actualul guvern al 
Vietnamului sau guvernele ai căror cetăţeni se pretinde că 
au fost ucişi în acest spital ar putea să aducă asta la 
cunoştinţa tribunalului de la Haga. lar acuzaţia ar fi crime 
împotriva umanităţii - crime de război. Nimeni nu făcu 
niciun comentariu. În conformitate cu legislaţia Statelor 


Unite, continuă Van Arken, noi ştim că nici Tyson, nici 
oamenii lui nu va trebui vreodată să compară în faţa unui 
asemenea tribunal. Cu toate acestea, este deosebit de 
important ca acuzaţia de crimă să fie investigată imediat, 
pentru a preîntâmpina orice încercare de acest fel, venită 
din afară. 

Pe Berg nu-l impresionă incursiunea lui Van Arken în 
legislaţia şi diplomaţia internaţională. 

— Cetăţenii americani nu sunt acuzaţi de crimă pentru a 
satisface opinia publică internaţională sau internă, spuse el. 

— Ar fi bine să fie aşa, răspunse Van Arken. Dar au 
existat, peste ocean, cazuri de militari cărora li s-a 
întâmplat asta. Şi dacă mai întârziem mult, la fel o să se 
întâmple şi cu acest caz. Este o situaţie în care legea 
trebuie să se afle înaintea opiniei publice, astfel încât să nu 
lăsăm impresia că ne înclinăm în faţa presiunilor din afară. 
Cu alte cuvinte, domnilor, ar trebui să facem publică 
iniţierea unei anchete, înainte ca furtuna atenţiei 
mijloacelor de informare în masă să se năpustească asupra 
noastră. 

Berg recunoscu în sinea lui că Van Arken, oricare ar fi 
fost motivele sale, avea dreptate. Dar preşedintele şi 
consilierii săi sperau că totul avea să se rezolve de la sine. 
Logic vorbind, Berg ştia că n-avea să fie aşa, dar 
sentimental continua să spere. Pentru moment, avea 
destule veşti proaste de dus la Casa Albă. Se uită la Herbert 
Swenson. 

— Din câte am auzit eu, nu cred că de problema aceasta 
trebuie să se ocupe ministrul apărării, ci direct Armata, 
spuse Swenson, înțelegând întrebarea nerostită. 

Fraser Duncan schiţă un zâmbet. 

— Voi recomanda ca ministrul armatei să urmărească 
îndeaproape cazul, dar voi trece această problemă în 
sarcina Serviciului Juridic Militar. 

— Resursele cabinetului procurorului general sunt, ca 
întotdeauna, disponibile pentru guvern, în interesul justiţiei, 


spuse Peter Truscott. Dar numai în chestiunile ce ţin de 
legislaţie. Cele legate de strategie revin Armatei, 
procurorului general militar şi comandantului şef. 

Berg încuviinţă. Existau, gândi el, puţine precedente 
legislative pe care să se bazeze. Aparent era vorba de o 
încălcare a Codului unic de legi militare. Dar, dată fiind 
natura unică şi neobişnuită a acestui caz, multe decizii 
subiective aveau să fie luate pe drumul spre sala de 
judecată. 

— Sunt de părere să ne oprim aici, să ne ducem fiecare 
acasă şi să... ne cercetăm sufletul, spuse Berg, strângându- 
şi dosarele şi ridicându-se. Ne vom întâlni din nou, să 
discutăm despre comunicările interministeriale. Între timp, 
nu uitaţi că noi nu ne ocupăm numai de probleme 
legislative abstracte sau de relaţiile publice, ci şi de fiinţe 
umane. În cazul în speţă, un om pe nume Benjamin Tyson, 
care poate ajunge în faţa unei curţi marţiale, acuzat de 
crimă, pentru care pedeapsa maximă, dacă este 
condamnat, este moartea prin împuşcare. Bună ziua. 


9. 


David Tyson intră în bucătărie, unde tatăl său, aşezat la 
masa lungă, bea cafea şi citea. 

— Mă duc să mă culc, spuse băiatul. 

Tyson se uită la ceasul din bucătărie şi văzu că era 
aproape ora unsprezece seara. Marcy avea să se întoarcă şi 
ea curând, de la cumpărăturile nocturne de la băcănie. 
Noaptea era caldă, iar Tyson era în picioarele goale şi fără 
cămaşă, purtând doar o pereche de blugi tăiaţi. 

— Ce citeşti? întrebă David. 

— Nişte fotocopii după articole din reviste pe care le-am 
luat de la bibliotecă. Relatări personale ale bătăliei de la 
Hue. 

— La asta am ajuns şi noi. Vreau să spun, la războiul din 
Vietnam. La şcoală. La istorie. 


Tyson zâmbi. 

— Când eram în anul doi de facultate, învăţam despre 
Eisenhower care trimitea soldaţi din infanteria marină în 
Liban. David trase un scaun şi se aşeză în faţa tatălui său. 
Acesta împinse fotocopiile deoparte. Cum merge cu şcoala? 

— Foarte bine. 

— Eu am auzit altceva. 

— Ce vrei să spui? 

— S-a lăsat cu o săpuneală. 

— Mă descurc eu, răspunse David. 

— Zău? 

— Tu mi-ai spus întotdeauna să-mi rezolv singur 
problemele. Ţin minte că, o dată, când am venit acasă 
plângând, fiindcă îmi făcuse cineva ceva, ai ţipat la mine. 
Aşa că nu mai vin acasă plângând. 

— Dar, de data asta, e altceva. E vina mea. Aşa că poţi 
să mi te plângi. 

— Nu mă plâng. Oricum, nu e foarte rău. Unii băieţi... şi... 
unele fete sunt chiar mai prietenoşi decât înainte. 

Tyson încuviinţă. 

— Şi eu trec prin asta. Dar fii totuşi atent. 

— Da, ştiu. 

Tyson îşi dădu seama că se uita la fiul său într-o cu totul 
altă lumină. David era unul dintre acei băieţi care credeau 
că tatăl lor era mai bun decât cântăreţul lor preferat de 
muzică rock sau decât un atlet profesionist. Acest lucru era 
poate o raritate pentru acele vremuri, deşi poate că nu era 
atât de rar, cât nerostit. Oricum ar fi fost, era ce era şi ţinea 
de familie, pentru că Tyson îşi idolatrizase întotdeauna 
tatăl. 

— Vrei o bere? 

David ezită, apoi încuviinţă. Se duse la frigider, luă două 
sticle, le desfăcu şi îi dădu una tatălui său, după care se 
aşeză din nou pe scaun. 

Băură în linişte. Tyson se gândi la Gene Conroy, un 
bărbat pe care nu-l cunoştea decât din vedere, care venise 


la el, la Clubul Bărbaţilor, şi îi ceruse scuze pentru 
comportamentul fiului său Derek faţă de David. Fusese 
pentru prima oară că Tyson auzise despre aşa ceva. Totuşi, 
ştia că situaţia asta avea să continue şi că tinerii au o mare 
doză de cruzime. Tinerii din Compania Alpha îi arătaseră 
limitele cruzimii. Tyson se întrebă, în treacăt, dacă David ar 
fi putut deveni vreodată membru al Companiei Alpha. Intr- 
un fel, el spera ca fiul său să aibă totuşi în el o anumită 
doză de cruzime, pentru că altfel n-avea să supravieţuiască 
în lumea în care trăia. 

— Adulții au înşelat aproape toate generaţiile de tineri, 
convingându-i să moară pentru ei şi pentru cauzele lor. 
Înţelegi? 

— Cred că da. 

— Eu nu vreau ca tu să te baţi pentru mine. Mă refer la 
Derek Conroy, de exemplu. 

— Nu accept să fiu jignit de nimeni, spuse David, studiind 
eticheta de pe sticla de bere. 

— Foarte bine. Nu spune nimeni să nu te aperi, 
reacţionând la insulte. Dar nu trebuie să aperi onoarea 
mea. 

— De ce nu? 

— i-am spus doar. Adulții îi conving pe tineri să lupte 
pentru ei. 

— Tu nu m-ai convins pe mine. 

— Nu? Copilul ăsta care era în creştere, îşi spuse Tyson, 
care era pe cale de a-şi pierde inocenţa copilăriei, primea 
acum o lovitură puternică din partea cuiva pe care îl iubea. 
Era timpul, hotărî Tyson, ca David să înţeleagă că tatăl său 
nu era inocent. În felul acesta David putea creşte, putea 
lupta pentru adevăratul Ben Tyson şi nu pentru cel 
idealizat. O să-ţi spun ceva ce nu ştie nimeni, în afară de 
soldaţii din plutonul meu. O să-ţi spun, cât am să pot mai 
bine, ce s-a întâmplat la Spitalul Misericorde. Bine? 

— Bine, răspunse David şovăitor. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l ştii, începu Tyson, 


este că ceea ce a scris Picard în cartea lui este în mare 
parte adevărat. Plutonul meu a masacrat peste o sută de 
oameni, femei, copii şi nou-născuţi. Cel mai tânăr soldat din 
pluton nu era cu mult mai mare decât tine. II chema Simcox 
şi l-am văzut împuşcând o asistentă medicală cam de 
aceeaşi vârstă cu el. Vrei să continuu sau nu? 

David îşi muşcă buza inferioară. 

— Nu, spuse el într-un târziu. Se ridică. Nu contează. 
Ştiam că e adevărat Nu-mi pasă. Mă duc sus. 

— Şi îţi tragi pătura peste cap? 

— Nu vreau să mai aud nimic, tată. 

Tyson încuviinţă. 

— Bine. Atâta timp cât înţelegi că ceea ce spun şi scriu 
oamenii despre mine este cel puţin în parte adevărat. Şi să 
mai înţelegi că asta n-are nimic de-a face cu tine. Tu n-ai de 
ce să te ruşinezi. Eşti David Tyson şi... propria ta persoană. 

David dădu să iasă din bucătărie, apoi se întoarse. 

— Dar... ce se vorbeşte despre mama? 

Tyson nu ştia ce să-i spună. Pe undeva, prefera să 
discute cu fiul său despre crima în masă decât despre 
trecutul lui Marcy. 

— Trecutul unui bărbat sau al unei femei îl priveşte 
numai şi numai pe cel în cauză. Mama ta n-a rănit niciodată 
pe nimeni şi nimeni n-are dreptul s-o rănească pe ea sau să 
încerce să ne rănească pe mine sau pe tine prin ea. 

— Trebuie să fiu sincer cu tine, tată, spuse David. Nu 
despre tine a vorbit tâmpitul ăla de Conroy, ci despre 
mama. 

Tyson respiră adânc. 

— Imbecilul. 

— Am luat toate bileţelele alea murdare şi le-am încuiat 
în dulăpiorul meu de la şcoală. Tată, dacă vrei să vorbeşti 
cu mine despre ceva, spune-mi ce-i cu toată porcăria asta 
pusă pe seama mamei. 

— Nu e nimic de spus. Multe sunt minciuni. 

— Da? 


— Da. Acum, du-te să te culci. E târziu. O să mai vorbim 
despre asta. 

David încuviinţă. 

— Noapte bună, zise el, apoi plecă. 

Tyson continuă să-şi soarbă berea. Dumnezeule, gândi el, 
lumea acestui copil s-a prăbuşit. Cu toate acestea, n-o 
arată. David, hotări el, era mai tare decât bănuise. Dar 
avea să fie o cursă între sfârşitul trimestrului şcolar şi între 
sfârşitul capacităţii lui David de a rezista. Săracu/ David. 
Săraca Marcy. Săracul Ben. 


Marcy Tyson puse sacoşa cu cumpărături pe masa din 
bucătărie. Ben Tyson stătea încă pe scaun, citind, cu o 
ceaşcă de cafea în mână. 

— Bună, spuse el, fără să ridice privirea. Te-ai şi întors? 

— Nu, sunt încă la supermagazin. 

— Bine. 

Întoarse o pagină şi căscă. 

— A fost straniu. Ciudat. Vreau să spun... când să ies din 
magazin. Poza mea pe coperta revistei American 
Investigator. Îţi vine să crezi aşa ceva? Visul unei gospodine 
devenit realitate. Tyson ridică ochii de pe hârtii. În zona 
pubiană m-au acoperit cu o bandă neagră, continuă Marcy, 
începând să despacheteze. Dar sânii sunt acolo. lisuse! 
Cine are nevoie de asta? 

Tyson o urmărea cu privirea în timp ce ea golea sacoşa 
cafenie. Marcy nu părea supărată, dar el bănuia că era. 
Arată foarte tânără în seara asta, gândi el, îmbrăcată cu o 
fustă kaki, din bumbac, sandale şi o bluză tricotată, de 
culoare albastră, descheiată la gât. 

Tyson se uită la ceasul din bucătărie. Era aproape miezul 
nopţii, nu era ora la care familia Tyson îşi făcea în mod 
obişnuit cumpărăturile. 

— Ai cumpărat fiţuica aia... cum îi zice? 

— American Investigator. E... în maşină, răspunse ea 
după câteva clipe de ezitare. 


Viaţa în casa familiei Tyson devenise oarecum 
suprarealistă, ca să nu spunem tainică şi xenofobă. El îşi 
schimbase metodele şi orele la care pleca la New York. In 
schimb, Marcy lua, în continuare, acelaşi tren ca şi până 
atunci. In general, evitau contactele sociale, iar el 
renunţase la meciurile de tenis de la club. Nu mai luau 
masa la restaurantele din oraş, cu toate că el continua să 
se ducă la Clubul Bărbaţilor, care era o lume în sine. 

Tyson se juca acum cu cuburile de zahăr, construind un 
turn pe masă. 

— Ca persoană care lucrează în domeniul relaţiilor cu 
publicul, poţi să-mi explici dinamica acestui lucru? Vreau să 
spun, cum de-am devenit noi, dintr-o dată, ştiri de ultimă 
oră? 

— Există o mulţime de motive. Andrew Picard este unul 
dintre ele. Tipul e bun pentru interviuri televizate. De altfel, 
nici nu arată rău. În afară de asta, nu uita că deviza celor 
care lucrează în domeniul publicitar este: „Nimic nu este 
mai rău decât o publicitate proastă.” 

— Ei bine, rahatul ăsta nu-i altceva. 

Tyson mai adăugă câteva cuburi la turnul său. Picard. 
După ce ziarul Times publicase recenzia cărţii, Picard 
apăruse la radio şi la televiziune, să-şi laude marfa. El ştia 
ce anume interesa publicul. Nu bătălia de la Hue. Acesta 
era un subiect abstract, prea plictisitor pentru omul erei 
electronice. Picard ştia să-şi folosească timpul de emisie, 
insistând asupra masacrului de la Spitalul Miséricorde, aşa 
cum era deja cunoscut. 

Tyson îl auzise pe Picard într-o dimineaţă, la radioul din 
maşină şi, dacă n-ar fi citit cartea, ar fi crezut că toate cele 
treizeci şi nouă de capitole erau dedicate lui Benjamin 
Tyson şi bandei lui de psihopaţi care trăgeau într-un spital, 
bătălia propriu-zisă nereprezentând decât un intermezzo, 
un eveniment total lipsit de importanţă. 

Marcy îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Ziariştii şi agenţii de publicitate se roagă să „pună 


mâna“ pe asemenea subiecte. Şi asta pentru că graţie lor 
vor ieşi din paginile de „umor“ şi vor intra în paginile de 
ştiri. lar autorii nu visează decât să fie menţionaţi în rubrici 
de larg interes şi chiar în editoriale. 

Tyson încuviinţă, concentrându-se asupra turnului care 
se clătina. Hue: Moartea unui oraş. Newsweek fusese 
primul ziar care publicase o recenzie a cărţii. Putea oare 
Times să se lase mai prejos? Cartea apăruse cu două 
săptămâni în urmă în ziarul Times, pe lista cărţilor de 
succes, şi continua să urce. Tyson adăugă câteva cuburi, ca 
să sprijine turnul. 

— Lucrurile acestea devin interesante prin ele însele, 
explică Marcy. Inţelegi? Ele devin ştiri pentru că au devenit 
ştiri. Asta nu înseamnă că nu e o poveste bună. 
Dimpotrivă... hai să fim obiectivi, Tyson. Şi nu este rău să 
te afli la patruzeci de kilometri de centrul de ştiri al lumii. Ar 
fi fost mai simplu dacă am fi locuit în Omaha. Cu siguranţă. 

Tyson suflă uşor peste turnul în formă de hexagon şi îl 
urmări cum se clatină. 

— Ce naiba faci? 

— Acesta este turnul strălucitor, din marmură albă, 
înălţat pe o câmpie pustiită. Ultimul bastion de civilizaţie 
într-o lume muribundă. Ultimii învăţaţi, bărbaţi şi femei, s- 
au adunat aici... Suflă din nou şi un cub se rostogoli pe 
masa de bucătărie. Dar sălbaticii au înconjurat turnul şi... 

— Te simţi bine? Vreau să spun... să chem salvarea sau 
ce? 

El ridică ochii. 

— Mă jucam doar. Bărbaţii nu se maturizează niciodată. 
Cred că ai spus asta o dată sau de două ori. 

— Oricum... Marcy se întoarse şi puse câteva pachete în 
frigider. Oricum, azi-dimineaţă am fost la poliţie. Au fost 
destul de înţelegători. Totuşi, se pare că legile cu privire la 
hărţuire, la blocarea circulaţiei, la tulburarea liniştii şi aşa 
mai departe se aplică numai muritorilor, nu şi reporterilor, 
în afara cazului în care faci rost de o hotărâre 


judecătorească sau aşa ceva... Dacă dobitocii ăia îşi mai 
instalează camerele de luat vederi afară... 

Trânti uşa congelatorului. 

Tyson îşi aminti că studioul TV local prezentase timp de o 
jumătate de oră o mulţime de amănunte cu privire la 
desfăşurarea dramei. Era un interviu cu Picard, alternând 
cu un film despre bătălia de la Hue. Războiul se reîntorsese 
în camera de zi americană. Era un film lung. Incepea cu o 
imagine panoramică a oraşului în flăcări, urmată de prim 
planuri înfăţişând soldaţi care încercau să treacă fluviul 
Perfume pe linia de cale ferată de pe pod, universitatea 
înţesată de refugiaţi. Şi nu ţărani, ci vietnamezi aparţinând 
clasei superioare şi de mijloc, studenţi, medici, preoţi, 
călugări şi administratori. Crema societăţii, murdari şi 
prăpădiţi, plângând în faţa camerelor de luat vederi. Un film 
lung. 

Spectacolul se terminase cu un reporter stând în faţa 
unei case; Tyson nu-şi dăduse seama din prima clipă că era 
chiar casa lui. Reporterul mascase camera care filma strada 
cu locuinţe înstărite, surprinzând şi chipurile câtorva vecini 
curioşi. Apoi obiectivul camerei fusese îndreptat spre uşa 
din faţă a casei lui Tyson, iar reporterul încheiase cu 
următoarele cuvinte: „In spatele acestei uşi frumoase se 
află omul care poate răspunde la întrebările lui Andrew 
Picard. Numai că omul acesta nu vorbeşte. Şi rămâne de 
văzut dacă va vorbi vreodată sau nu despre ceea ce s-a 
întâmplat în acel spital cu optsprezece ani în urmă.“ 

Tyson lovi cu putere tăblia mesei şi urmări turnul care 
sări în sus, dar nu se prăbuşi. 

— Cutremur. Pagube serioase, dar turnul înălţat de 
ultimul maistru constructor din lume stă în picioare. Tyson 
căscă din nou, apoi se întoarse către soţia lui. Ştii, Marcy, 
cu tot interesul pe care mi l-au arătat oamenii, mie şi 
problemelor mele, cred că mulţi dintre ei nici n-au citit 
capitolul referitor la mine din cartea lui Picard. Cu toate 
acestea, toţi cred că ştiu despre ce este vorba. 


Marcy căscă şi ea. 

— Ei aşteaptă să se facă un film de televiziune după asta, 
Ben. Marcy puse bine şi ultimele cumpărături. Mulţumesc 
pentru ajutor. 

— lartă-mă... mă gândeam. Cobori capul până când 
ajunse cu ochii la nivelul turnului din cuburi de zahăr. Văd 
stricăciunea cea mai mare... 

Marcy dădu un bobârnac turnului de cuburi, care se 
prăbuşi, transformându-se într-un morman alb. 

— Afurisito. Tyson împinse cuburile într-o parte şi suflă 
granulele de zahăr. Vrei să recreez bătălia de la Hue din 
cuburi de zahăr? 

— Poate mâine dimineaţă. 

— Acum, că am citit cartea lui Picard, ştiu ce s-a 
întâmplat. El înşiră repede câteva cuburi în linie dreaptă. 
Acesta este zidul dinspre sud al citadelei. Bine? Fiecare zid 
era lung de peste trei kilometri. Aşa, zidul dinspre sud se 
mărginea cu malul nordic al fluviului Perfume... Se uită în 
jur, zări cana de lapte, o luă şi turnă puţin pe masă. Acesta 
este fluviul Perfume. Să zicem. Aşa, acesta este canalul... 
Apoi îşi trecu degetul prin lapte şi formă un mic afluent. 
Aşa, acum ajută-mă la celelalte trei ziduri. Mai ai cuburi de 
zahăr? Aici trebuie să construim Palatul Imperial şi enclava 
din colţul dinspre nord-est al citadelei, unde Picard a fost şi 
el prins împreună cu soldaţii sud-vietnamezi. Asta e acolo. 
Dinspre nord, se apropiau trei batalioane complete ale 
Cavaleriei Întâi. Misiunea lor era aceea de a slăbi presiunea 
asupra soldaților din infanteria marină şi a sud- 
vietnamezilor, să blocheze toate căile de înaintare spre 
nord şi să împiedice aprovizionarea inamicului şi încercările 
acestuia de a primi întăriri. Înţelegi? Uite, cleştele de zahăr 
şi linguriţele astea două reprezintă cele trei batalioane de 
cavalerie. Mă urmăreşti? Bine. Cleştele este batalionul meu, 
Batalionul al Cincilea al faimoasei Cavalerii a Şaptea. Dar 
compania mea era detaşată, iar noi eram undeva mai la 
vest. Aici. Plutonul meu era şi el detaşat, iar eu acţionam 


singur. Aici. Înaintam pe malul nordic al fluviului. Hue ardea 
în faţa mea. Aşa. Cubul ăsta mic de zahăr este Spitalul 
Miséricorde. Bine. Se uită la Marcy. De ce nu construieşti 
pereţii aceia? 

Marcy Tyson se întoarse şi se duse la dulăpiorul de 
deasupra compactorului de gunoi. Luă o sticlă de Grand 
Marnier şi umplu pe jumătate un pahar mare. 

— Vrei? 

— Nu, mulţumesc. 

Ea observă că, între timp, el completase cele patru ziduri 
ale citadelei, fără ajutorul ei. 

— Termină, Ben. Vorbesc serios. 

El ridică ochii şi îi întâlni privirea. Zâmbi şi mătură cu 
mâna cuburile de zahăr. 

Marcy oftă. 

— Te culci? 

— Nu încă. Mă gândeam... trebuie să fi fost vecinii. Vreau 
să spun fotografia din revista Life. Ziariştii n-au dat de ea 
aşa, din întâmplare. De altfel, când a fost publicată pentru 
prima oară, nici nu v-au trecut numele. Aşa că n-aveau de 
unde să ştie că era vorba de tine. 

Marcy amestecă lichiorul de portocale din pahar. 

— De fapt, Ben, le-am pus în vedere să ne lase în pace. 
Mă săturasem să-i tot văd pe reporterii ăia pândindu-ne 
fiecare mişcare. 

Tyson zâmbi. 

— Eu credeam că un bun agent publicitar nu intră 
niciodată în colimatorul presei. 

Marcy duse paharul la buze. 

— Eu am personalitatea mea. 

Bău. 

— Trebuie să fie cineva din oraş. Dar de ce s-o fi făcut? 
Vreau să spun, ce-a câştigat vârându-te în toată porcăria 
asta? 

Marcy se rezemă de chiuvetă. 

— Oamenii sunt meschini, invidioşi şi proşti. Credeam că 


toată lumea ştie asta. 

— Şi eu care eram convins că tu crezi în bunătatea 
oamenilor. Fraţi şi surori, şi aşa mai departe. 

— Chiar cred. Sincer şi pasionat. Totuşi, o mulţime de 
oameni nu sunt decât nişte tâmpiţi. 

Îşi termină băutura. 

Tyson se uită pe fereastra bucătăriei. Într-una din 
camerele casei familiei Thompson era lumină, iar el o văzu 
pe fiica acestora, Ginny, în vârstă de şaptesprezece ani, 
fâţâindu-se încoace şi în colo în sutien şi chiloţi. Apoi văzu o 
siluetă apropiindu-se de uşa camerei şi intrând înăuntru, 
după care luminile se stinseră. 

Marcy se uită şi ea pe fereastră. 

— Ginny? 

— Da. 

— Aşa te întâlneai şi tu cu fetele când erai un puşti 
înfierbântat? 

— Bineînţeles. Cunoşteam toate curţile din spate şi toate 
gardurile din oraş. 

Marcy râse. 

— In oraş era altfel. Ne giugiuleam puţin prin parcuri şi, 
uneori, dacă treaba devenea serioasă, ne duceam pe 
acoperişul blocului. lar iarna, în centrala termică. 

Tyson se duse la frigider şi îl deschise. 

— Asta e numai mâncare pentru pisici. laurt, salată, 
căpşuni. 

Inchise uşa. 

— Două incidente, zise Marcy, Hue şi Griffith Park, care s- 
au petrecut cam în acelaşi timp. Ce-a scris New York Post? 
Ceva despre ironia că Marcy făcea dragoste, în timp ce Ben 
lupta în război. lisuse, ce aiureală. Zâmbi. Ai sosit în clipa în 
care ziarele începuseră să-ţi spună pe numele mic. lar ca 
ziaristă şi ca agent publicitar, pot să vă spun, domnule 
Tyson, că n-aţi văzut încă nimic. 

Termină şi al doilea pahar de Grand Marnier, iar Tyson 
văzu că ochii ei începuseră să semene cu cei ai unei rațe 


într-o mâncare cu portocale. 

Tyson se aşeză pe scaun. 

— Ciudat, de când cu povestea asta, n-am mai avut 
coşmarul ăla. 

— De ce să-l mai ai de vreme ce-l trăieşti? „Viaţa este un 
vis în noapte, o teamă printre temeri, un alergător gol, 
pierdut într-o furtună de sulițe”. Arthur Symons. 

Marcy îi umplu ceaşca de cafea, pe jumătate goală, cu 
Grand Marnier. 

— Mulţumesc, îi spuse Tyson. După ce se termină ultimul 
trimestru de şcoală, trebuie neapărat să-l scoatem pe David 
de-aici. Cred că trece prin chinurile iadului, dar nu scoate o 
vorbă despre asta. 

Marcy încuviinţă. 

Tyson sorbi din cafeaua îmbunătăţită cu lichior de 
portocale. El ştia că David aflase mai de mult, în urmă cu 
aproape un an de zile, de fotografia aceea infamă. Tyson îl 
găsise pe David stând pe podeaua camerei de lucru, cu 
revista Life în poală şi uitându-se la fotografia mamei sale. 

Tyson hotărâse să nu lase incidentul să treacă fără niciun 
comentariu. Drept pentru care, câteva zile mai târziu, el îl 
luase pe David deoparte şi-i ţinuse o scurtă prelegere 
sociologică despre zodia vărsătorului. Era ciudat, gândise 
el, că un om de vârstă mijlocie trebuia să apere moralitatea 
destul de şubredă a generaţiei sale faţă de un adolescent. 
Dar moralitatea, la fel ca războiul şi pacea, era ciclică. 
Victorienii nu fuseseră de acord cu moralitatea, 
îmbrăcămintea sau literatura epocii georgiene care o 
precedase pe a lor. Cei din generaţia lui David nu erau 
pedanţi sau abstinenţi, dar nu erau nici chiar atât de 
libertini cum fuseseră părinţii lor. 

David îl ascultase, încuviinţase înţelegător, dar ceva îi 
spunea lui Tyson că băiatul nu fusese de acord, nu numai 
cu fotografia mamei sale, dar nici cu stilul de viaţă al 
părinţilor lui. 

Tyson îşi dădea seama că el însuşi resimțea o oarecare 


jenă privind fotografia şi gândindu-se la trecutul lui Marcy şi 
la relaţia dintre ei doi, ca soţ şi soţie. Marcy le spusese 
cândva unor prieteni că el devenise mai liberal şi mai puţin 
inhibat, în timp ce ea devenea mai conservatoare. Tyson 
înţelesese, de asemenea, că îl deranja întrucâtva trecutul 
lui Marcy, ca şi actuala ei slujbă, care o punea în contact cu 
mulţi bărbaţi bogaţi. Mai erau şi călătoriile de afaceri, mic 
dejunurile, prânzurile, dineurile, statul peste program la 
serviciu şi evenimentele publicitare. Existau destule motive 
de gelozie şi chiar se certaseră de câteva ori, atunci când 
Marcy venise acasă după miezul nopţii, clătinându-se. 
Singurul lucru de care nu suferea căsnicia lor era 
plictiseala. 

Marcy îşi turnă şi al treilea pahar de lichior. Vorbea destul 
de neclar. 

— La bine şi la rău. La dracu', asta e, nu? Eu... eu... să 
ştii că te-am respectat întotdeauna... dar au existat 
perioade... ştii... când credeam că eşti nehotărât... Cred că 
a fost din cauza mea... N-am vrut niciodată să te fac să te 
simţi prost... neputincios... niciodată... Şi mă bucur că ai, 
într-adevăr, curaj... Vreau să spun... curajul de a-i 
înfrunta... Toţi avem nevoie de puţin stres ca să simţim că 
trăim... ne poate întări pe noi şi căsnicia noastră... dar prea 
mult stres şi prea multă încordare... Luă paharul, bău şi 
lăsă să-i scape un râgâit. Nu ştiu. 

Tyson încuviinţă. Ştia că Marcy era o femeie sigură de 
sine. Şi era vie. lar acolo unde e viaţă sunt şi probleme. 

Se uită la ea. 

— Îţi aminteşti când i-am invitat pe Kimura şi pe Saito 
aici, împreună cu nevestele? Le-ai servit mâncare 
chinezească gata pregătită. 

— N-am făcut bine? întrebă Marcy cu nevinovăție. Tyson 
zâmbi. N-ai pomenit niciodată nimic despre asta. Le-am dat 
şi beţişoare, ce dracu’, adăugă ofensată. lar băutura aceea 
nemaipomenită a fost sake amestecat cu Bourbon. 
Bombardierul de la Hiroşima. Le-a plăcut tuturor. Tyson 


râse. Nu râde de mine, impotent înfumurat ce eşti. 

Tyson încetă să mai râdă şi făcu un pas spre ea. 

— Cine e impotent? 

— Tu, poponar colţos... 

El o apucă de umeri, o ridică în aer, apoi o culcă pe masa 
de bucătărie, printre ceşti de cafea, cuburi de zahăr şi 
ziare. 

— Ce dracu' faci, Tyson? 

— lţi fac felul, doamnă. 

— Aici? 

— Aici. Îi desfăcu fermoarul fustei şi i-o trase în jos, 
împreună cu chiloţii, până la glezne, şi aruncă hainele 
grămadă pe podea. Desfă picioarele. 

Ea desfăcu picioarele, răsturnând ceştile şi scrumierele 
pe podea. Tyson îşi scoase pantalonii şi se ridică pe masă, 
între coapsele ei. O pătrunse cu putere şi o găsi umedă şi 
primitoare. 

Marcy întinse braţele şi se prinse cu mâinile de marginile 
mesei. 

Mişcările lui Tyson erau scurte şi repezi, dar genunchii îi 
alunecau pe tăblia lucioasă a mesei. 

— Intoarce-te, îi spuse el. 

Marcy se aşeză pe burtă, apoi se sprijini în mâini şi în 
genunchi. Tyson o prinse de umeri şi o pătrunse pe la 
spate, împingând repede şi cu putere de câteva ori. Marcy 
alunecă înainte, în vreme ce masa se clătina, iar zaharniţa 
şi cana de lapte căzură pe podea, făcându-se ţăndări. 

Marcy depărtă şi mai mult genunchii şi lăsă capul în jos, 
uitându-se printre sâni la penisul şi testiculele lui Tyson. 

El termină brusc, ieşi din ea şi sări jos de pe masă. li 
dădu o palmă la fund şi ieşi din bucătărie, strigându-i peste 
umăr: 

— Strânge mizeria aia. 

Timp de un minut, Marcy rămase nemişcată, simțind 
lichidul cald prelingându-i-se pe coapse şi picurând pe 
tăblia mesei. Se aplecă pe podea şi se uită la cioburi. Incă 


goală de la talie în jos, mătură laptele, zahărul şi cioburile 
de ceramică, apoi îngenunche şi adună mizeria de pe jos cu 
un burete. Se ridică în picioare şi începu să şteargă tăblia 
mesei, udă de lapte şi de spermă. 

Se opri brusc şi se uită la dârele lucitoare de pe masă. Se 
simţea umilită. Dar în noaptea aceea, aşa trebuia să se 
simtă. Făcea parte din repertoriul lor sexual; Marcy îl ia 
peste picior pe Ben, Ben o tratează pe Marcy ca pe un 
obiect. Interpretarea până la sfârşit a unei fantezii sexuale 
vulgare. Aproape o dată pe lună, îi plăcea să joace rolul 
ăsta de femeie supusă. Dar, de data asta, era altceva... 
ceva nu mergea... Ochii i se umplură de lacrimi, iar mâinile 
începură să-i tremure în timp ce continua să şteargă tăblia 
mesei. 


10. 


— Domnilor, după cum vedeţi, am schimbat locul de 
întâlnire, spuse Thomas Berg. Bănuiesc că n-aveţi nimic 
împotriva. Făcu un gest larg, invitându-i parcă să admire 
camera mică, decorată cu gust, din vechea clădire cu 
birouri, construita în stil victorian. Ne apropiem de Casa 
Albă atât fizic, cât şi metafizic. 

Făcu semn cu capul spre sediul Executivului, la câteva 
sute de metri spre est. 

Berg se lăsă într-un fotoliu. Generalul Van Arken şedea 
într-un fotoliu tapiţat cu piele de căprioară, lângă fereastră. 
Peter Truscott, de la cabinetul procurorului general, şedea 
lângă el, pe o canapea de piele. Lipseau reprezentanţii 
Ministerelor Apărării şi Armatei. 

— Ne limităm opţiunile, explică Berg, aşa că o să limităm 
şi numărul de membri ai grupului la trei. Noi trei. 

Instalaţia de aer condiţionat a clădirii vechi de o sută de 
ani se încăpăţâna să nu funcţioneze, iar camera orientată 
spre est era încălzită cu soarele dimineţii târzii. Truscott şi 
Berg îşi scoaseră hainele şi-şi lărgiră nodul de la cravată. 


Van Arken, în schimb, nu-şi scoase tunica verde care, 
conform regulamentului, era şi încheiată până la gât. Pe 
Berg îl treceau toate căldurile numai uitându-se la el şi îşi 
spuse că militarii transformaseră lipsa de confort într-o 
formă nouă de artă. Pe o măsuţă joasă se afla o tavă cu 
sticle de apă minerală carbonatată, un vas cu cuburi de 
gheaţă şi pahare. 

Berg îşi drese glasul. 

— Aşa. La prima noastră întâlnire, am constatat că ne 
confruntam cu o problemă destul de importantă. La cea de- 
a doua întâlnire, de săptămâna trecută, profeția domnului 
general Van Arken, cu privire la interesul presei, s-a 
adeverit. Domnule general, alte profeţii? 

— N-am niciun glob de cristal, domnule Berg, răspunse 
Van Arken. Dar sunt în contact mai strâns cu lumea reală 
decât cei de-acolo, continuă el, arătând cu degetul peste 
umăr, spre Casa Albă. 

Berg încuviinţă din cap. 

— Poate. Se gândi un moment, apoi spuse: peste trei 
săptămâni, preşedintele are programată o conferinţă de 
presă. Subiectul în cauză o să fie pus în discuţie doar dacă 
în prealabil nu se va renunţa la el. Dar presa nu vrea asta. 
Preşedintele poate invoca, fireşte, faptul că ar fi impropriu 
să se facă, mai ales în cadrul unei conferinţe de presă, 
comentarii cu privire la o posibilă problemă juridică. Dar noi 
am vrea ca el să poată spune şi ceva mai concret decât 
asta. 

În cameră se făcu linişte, iar Truscott îşi turnă un pahar 
cu apă minerală. Afară, pe pajiştea din faţa Casei Albe, 
ateriza un elicopter, iar zgomotul rotorului pătrunse în 
tăcerea din camera luminată de soare. 

— S-a mai adeverit şi o altă profeție de-a 
dumneavoastră, domnule general, îi spuse Berg lui Van 
Arken. Şi anume: săptămâna asta, ambasadorii Franţei, 
Olandei, Belgiei, Germaniei şi Australiei au cerut 
Departamentului de Stat informații în legătură cu ceea ce 


se întreprinde pentru investigarea pretinsei ucideri a 
conaţionalilor lor, în Vietnam, de către trupele americane. 
Berg făcu o pauză, apoi continuă: sunt totuşi fericit să 
raportez că ambasadorul Elveţiei, care, după cum ştiţi, se 
ocupă în mod neoficial de afacerile Hanoiului aici, n-a primit 
nicio asemenea notă din partea Republicii Populare 
Vietnam. Dar poate că e deja pe drum. De asemenea, 
nimeni din cadrul Naţiunilor Unite n-a ridicat până acum 
această problema. 

— Ar fi o adevărată ipocrizie din partea Hanoiului să 
încerce să-şi facă propagandă din asta, gândindu-ne la 
ceea ce au făcut propriile lor trupe la Hue, interveni Van 
Arken. 

Berg ridică din umeri. 

— Teoria mea este că Hanoiul va lăsa ţările implicate şi 
Agenţia de Asistenţă Catolică să ne creeze probleme. Berg 
se uită la Truscott. Oricum, între prima şi cea de-a doua 
întâlnire a noastră, generalul Van Arken a luat legătura cu 
Centrul de Evidenţă al Armatei de la Fort Leonard Wood, şi 
noi credem acum că niciunul dintre cei care făceau parte 
din plutonul lui Tyson în timpul pretinsului masacru nu mai 
este în armată. Pe această bază, suntem de acord că cel 
mai bun lucru pe care îl putem face este să le oferim 
foştilor membri ai plutonului imunitate împotriva urmăririi 
penale, în schimbul unei declaraţii făcute sub jurământ. 

— Ca şi în cazul Calley, trebuie să dăm drumul peştelui 
mic, pentru a-l putea prinde pe cel mare, răspunse Peter 
Truscott. Oricum, adăugă el, este aproape imposibil să-i 
rechemi pe foştii membri ai plutonului în serviciu. Tyson, ca 
fost ofiţer, este o ţintă mai uşoară. Am dreptate? Van Arken 
nu răspunse nimic, dar Berg văzu că era nemulţumit. 
Apropo, continuă Truscott, am făcut unele cercetări în 
districtul unde locuieşte Tyson. Se pare că acesta nu i-a 
intentat încă proces de calomnie lui Picard şi nici editorului 
cărţii. 

— Ce să înţelegem din asta? întrebă Berg. 


Truscott ridică din umeri. 

— O mulţime de lucruri. Se gândi o clipă, apoi spuse: 
Uneori, încerc să mă pun în locul lui Tyson... Mă întreb ce- 
aş face. 

Berg zâmbi. 

— Eu m-aş gândi la asta dacă aş fi în Brazilia. 

Truscott zâmbi şi el. 

— Eu cred că Tyson, ca şi noi, joacă un joc de aşteptare- 
speranţă, spuse el. La fel ca noi, nu ştie la ce să se aştepte 
sau ce să spere. Şi, la fel ca noi, e speriat. 

Berg încuviinţă încet din cap. 

— Ei bine, începu el după câteva clipe de tăcere, asta ne 
duce cu gândul la punctul următor de pe ordinea noastră 
de zi: domnul Tyson însuşi. Cât de mult trebuie să ne 
implicăm în acest caz înainte de a fi nevoiţi să-l rechemăm 
pe domnul Tyson în serviciu? Domnule Truscott? 

— Biroul procurorului general este de părere că puteţi 
continua cu întâlnirile şi cercetările neoficiale până când 
constataţi că cele susţinute de Picard sunt întemeiate, 
răspunse Truscott. 

Berg se uită la Van Arken. Generalul clătină din cap şi 
rosti: 

— Domnilor, trebuie să înţelegeţi că o rechemare în 
serviciu l-ar plasa pe domnul Tyson nu numai sub jurisdicția 
Codului unic de legi militare, dar şi sub protecția acestuia. 
După cum am afirmat şi la prima noastră întâlnire, domnule 
Truscott, Armata nu poate trimite un civil în faţa curții 
marţiale. Mai mult decât atât, Armata nu poate cerceta un 
civil. O asemenea anchetă, efectuată fie de către biroul 
meu, fie de către Divizia de Cercetări Penale a Armatei ar 
reprezenta, desigur, o încălcare a drepturilor civile ale 
omului. 

Berg încuviinţă ca pentru sine. Fără îndoială că Van 
Arken cântărise bine lucrurile. Berg se întoarse către 
Truscott. 

Peter Truscott îşi frecă bărbia. 


— Păi... destul de greu. Doar dacă... ştiu eu... Poate Casa 
Albă ar da dispoziţii biroului meu şi FBl-ului să înceapă 
cercetările în cazul Tyson, ale căror rezultate le-am putea 
apoi transmite procurorului militar general... 

— Nu pot să accept roadele unei anchete civile într-un 
caz ca acesta, îl întrerupse Van Arken. Domnilor, dacă vreţi 
ca acest om să moară din cauza unor erori de procedură, 
atunci fiţi siguri că sunteţi pe calea cea bună. Berg se uită 
câteva clipe la Van Arken, dar nu spuse nimic. Era clar că 
ajunseseră în impas. Cred că cei de la Casa Albă nu-l vor pe 
domnul Tyson în uniformă, spuse brusc Van Arken. 

Berg se ridică şi îşi turnă puţină apă minerală. 

— Bine, ei văd asta ca pe un punct fără întoarcere. 

— Noi am atins şi am depăşit acel punct. Citiţi ziarele. 

Berg ignoră cele spuse de Van Arken şi continuă: 

— De asemenea, din punct de vedere juridic, n-ar fi în 
defavoarea domnului Tyson să fie rechemat în serviciu 
înainte ca noi să punem cap la cap toate faptele? Mie mi se 
pare că ar fi prematur şi de rău augur. Truscott? 

— Păi... este ca şi cum un suspect ar fi extrădat dintr-o 
ţară străină, răspunse Truscott. Guvernul trebuie să ia 
anumite măsuri în unele cazuri, pentru a-şi stabili propria 
competenţă juridică, ceea ce nu trebuie interpretat ca o 
prezumție de vinovăţie. 

Berg rămase în picioare şi sorbi din apa minerală, privind 
pe fereastră, spre Casa Albă. Zise: 

— Dacă facem asta - adică îl rechemăm pe Tyson în 
serviciul activ - atunci toate ziarele din ţară or să 
comenteze ştirea. Eu unul rămân la ideea că, în toată 
afacerea asta, trebuie să fim cât se poate de discreţi. Se 
întoarse spre Van Arken. Haideţi să revenim la elementul 
uman. Ce s-ar întâmpla dacă Tyson ar petrece şase luni sau 
un an în armată, după care s-ar dovedi că este nevinovat? 
Nu vă puteţi juca aşa cu viaţa unui om, din cauza unor 
bănuieli nefondate. De ce să nu-l lăsăm pe omul ăsta să-şi 
ducă viaţa ca şi până acum, obligându-l să îmbrace din nou 


uniforma militară numai în cazul în care vom fi siguri că 
avem motive întemeiate să o facem? 

— V-am spus de ce, răspunse Van Arken. Pe de altă 
parte, eu nu cred că domnul Tyson îşi duce viaţa liniştit ca 
şi până acum. O rechemare ar putea fi chiar binevenită. Și 
eu am sentimente umane. 

— Un ordin de încorporare pe care îl găseşti în cutia 
poştală este aproape tot atât de binevenit ca şi o înştiinţare 
cu privire la starea de sănătate a ultimului tău partener 
sexual. 

Truscott râse. 

Faţa şi aşa roşie a lui Van Arken se făcu stacojie. Se duse 
în centrul camerei, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a ieşi. 
Păru că încearcă să-şi controleze vocea când vorbi: 

— Avem suficiente informaţii ca să bănuim că s-a comis o 
crimă. Avem un suspect. Aşa că fie îl aducem pe acesta sub 
jurisdicţia noastră, fie renunţăm la acest caz. Dar nu uitaţi 
că, dacă le întoarcem spatele celor două sute de presupuse 
victime, aşa cum se pare că a făcut Tyson, atunci înseamnă 
că suntem tot atât de vinovaţi ca şi el. Van Arken adăugă 
pe un ton ameninţător: Putem conta pe faptul că va trebui 
să facem faţă unei eventuale anchete instituite de însuşi 
Congresul American. 

Berg oftă. 

— O să-l informez personal pe preşedinte în legătură cu 
ceea ce am discutat, spuse el. 

— De ce nu-l rugaţi pe preşedinte ca, în calitate de 
comandant suprem, să semneze un ordin prin care Tyson 
să fie rechemat în armată? întreba Van Arken, stând încă în 
picioare. 

— Domnule general, zise Berg pe un ton tăios, ştiţi foarte 
bine că preşedintele nu vrea să facă asta. Suntem doar cu 
toţii de acord că este numai şi numai o problemă a Armatei. 
Aşa că să-l lăsăm în pace pe preşedinte. Este procesul unei 
crime, nu un incident internaţional, nu-i aşa? Bun. Acum 
spuneţi-mi şi mie cam cât timp credeţi că le va lua celor de 


la Armată ca să-l aducă pe Tyson înapoi în serviciul activ? 

Van Arken oftă, apoi răspunse scurt: 

— Asta n-am cum s-o prevăd. Depinde cât de tare se va 
împotrivi Tyson ordinului de rechemare. 

— Tot împotrivindu-se, ar putea ajunge până la Curtea 
Supremă, adăugă Truscott. 

Berg se lăsă pe spate în fotoliu. Se întrebă dacă o bătălie 
juridică de lungă durată în problema rechemării şi a 
jurisdicției ar fi un lucru chiar atât de rău. Ea n-ar face 
decât să ia sarcina de pe umerii executivului şi s-o pună pe 
cei ai puterii judecătoreşti, unde, de altfel, îi era locul. 

Truscott păru să simtă la ce se gândea Berg. 

— Putem lua legătura cu avocaţii lui Tyson sau chiar 
direct cu Tyson, spuse el. 

Berg se uită la el. 

— De ce? 

— Uneori, spuse Truscott, abordarea directă este cea mai 
bună. Dacă l-am informa pe el sau pe avocatul său că se 
pune problema unei rechemări, ca noi să începem 
cercetările, am putea obţine unele indicaţii cu privire la 
felul în care intenţionează să... reacționeze. Ben se uită la 
Van Arken. Ce-aţi avea de oferit? 

— Nimic. 

— Ba da, spuse Berg, i-aţi oferi o curte marţială corectă, 
nu-i aşa? 

Berg se întrebă care puteau fi adevăratele motivații ale 
lui Van Arken în încăpăţânarea direct agresivă cu care îşi 
susţinea punctul de vedere. Berg cercetase psihicul şi 
filosofia generalului şi, aparent, omul era un moralist 
neclintit şi un susţinător al legii şi al ordinii. In viaţa 
personală, avea o conduită austeră, era necăsătorit şi 
locuia într-un imobil al Armatei. Se zvonea că avea două 
costume de haine civile: unul de vară şi unul de iarnă. 
Ambele din lână şi ambele albastre. 

Berg se ridică. 

— Foarte bine, domnilor. Înainte de a ne despărţi, aş vrea 


să fac un comentariu personal, şi anume: într-o anumită 
măsură, societatea împărtăşeşte sentimentul de vinovăţie 
al forţelor sale armate, sentiment pe care însă nu-l 
împărtăşeşte şi cu criminalul de rând. Aşa că, dacă l-am 
trimite pe Benjamin Tyson în faţa curţii marţiale, dacă l-am 
condamna şi aresta, nu trebuie să ne aşteptăm să devenim 
eroi naţionali. 

Maxilarul lui Van Arken se crispă. 

— Pe mine nu mă preocupă popularitatea de care mă 
bucur în cadrul Armatei. Nici nu alerg după funcţii. 

Truscott se ridică. 

— Ar fi bine să nu facem atâta agitaţie pe tema asta. Se 
întoarse spre Berg. In esenţă, domnul general are dreptate, 
iar dumneavoastră va trebui să-i spuneţi asta preşedintelui. 
Acoperirile nu mai ţin. Eu aş face mai degrabă ceva 
nepopular decât să fiu acuzat de conspirație. 

Berg încuviinţă din cap. 

— Eu nu sugerez o acoperire. Eu sugerez să vedem în ce 
măsură o curte marţială ar fi un lucru bun şi în ce măsură 
ea ar putea dăuna naţiunii noastre. 

— Dacă nu ducem - sau nu vom putea duce - treaba asta 
la bun sfârşit, înseamnă că sistemul a eşuat, spuse Van 
Arken. lar eu nu concep un rău mai mare pentru o naţiune 
fondată pe legi decât eşecul sistemului ei juridic. Cred, de 
asemenea, că, dacă domnul Tyson s-ar afla în această 
cameră şi ar fi obiectiv, nu s-ar opune. 

Berg schiţă un zâmbet, fără umor. 

— Benjamin Tyson luptă pentru viaţa sa şi n-o să fie 
obiectiv. S-ar putea să producă mari neplăceri guvernului şi 
ţării sale. Dar nu-l învinovăţesc. Berg îşi luă servieta 
diplomat. Toată povestea o să deschidă răni vechi, din care 
o să curgă sânge proaspăt. Nenorocitul ăla de război o să 
vină din nou acasă. Dumnezeu să ne ajute. Berg se întoarse 
spre uşă. Şedinţa s-a terminat, zise el. 


11. 


Într-o marţi dimineaţă, la ora şapte şi jumătate, Benjamin 
Tyson intră în clădirea Clubului de Golf din Garden City, 
cunoscut neoficial sub numele de Clubul Bărbaţilor. 
Clădirea actuală fusese construită în anul 1899, în acelaşi 
an femeile fuseseră invitate să plece, iar locul căpătase, 
gândi Tyson, acel iz unic, specific comunităţilor masculine. 

Tyson intră în salon, unde câţiva bărbaţi, aşezaţi în jurul 
unei mese, jucau pocher cu zaruri. Tyson trecu pe lângă ei, 
apoi pe lângă bar, ca, în cele din urmă, să intre în sala de 
mese cu plafon de catedrală. Traversă încăperea, salută 
câţiva bărbaţi care îşi luau micul dejun şi ieşi pe terasa din 
spate. 

Phillip Sloan şedea la o măsuţă rotundă, sub o umbrelă 
cu dungi albastre, şi citea un ziar. Tyson se aşeză pe 
scaunul din faţa lui. Sloan ridică ochii. 

— Bună dimineaţa. 

li turnă lui Tyson o ceaşcă de cafea. 

— Mulţumesc. 

Tyson bău cafeaua fără lapte. El observă că ţinuta de golf 
a lui Sloan conţinea toate cele trei culori primare, la care se 
adăuga portocaliul. Tyson privi spre terenul de golf. Bărbaţi 
în costume viu colorate efectuau ritualuri specifice, cu 
mingea şi cu crosele, în urmă cu o sută de ani, pe când 
acest pământ era o simplă morenă, Clubul de Vânătoare 
Carteret organizase aici o serie de partide de vânătoare de 
porumbei, masacrând astfel zeci de mii de păsări. Membrii 
Clubului de Vânătoare Meadow Brook galopaseră pe aici, cu 
câinii lătrând şi cu cornurile sunând. Golful era mai 
inofensiv, dar aşa fuseseră şi timpurile. 

Golful nu era sportul preferat al lui Tyson, după cum nu-l 
pasiona nici vânătoarea de păsări sau de vulpi. Dar el 
simţea că acele câmpii paradisiace fuseseră sanctificate de 
un secol de hedonism; că, indiferent de schimbările sociale 
care au luminat lumea şi au definit democraţia americană, 


trebuia să existe câţiva acri de pământ puşi deoparte, unde 
gentlemenii să se facă de râs. Cel puţin, până la apariţia 
următorului ghețar. 

Sloan ridică privirile şi observă că Tyson purta costum. 

— Credeam că vrei să joci o rundă cu mine. 

— Nu. Trebuie să prind trenul de opt patruzeci şi două. 
Aşa că vom fi obligaţi să terminăm până la opt şi jumătate. 

Sloan păru dezamăgit, apoi se uită gânditor la Tyson. 

— Care mai e statutul tău acolo? întrebă el. 

Tyson îşi mai turnă puţină cafea. 

— Unde? În trenul de opt patruzeci şi două? 

— La tine la serviciu. 

Tyson sorbi din cafea. Femeile, observase el, făceau 
aluzie la tensiunile din căsnicia sa, în vreme ce bărbaţii îi 
puneau, în general, întrebări legate de serviciu. Aproape 
nimeni nu părea preocupat de sufletul său. 

— Greu de spus, Phil, răspunse Tyson. Vreau să spun, pe 
de-o parte, e renumitul paternalism japonez, iar pe de alta 
parte, eficienţa japoneză. lar în zilele acestea, nu sunt 
foarte eficient. La asta se adaugă obsesia niponă legată de 
înfăţişare, de expresia feţii şi de alte chestii de-astea. Eu îi 
stânjenesc, înţelegi? Zâmbi, apoi adăugă: Ca un fost 
samurai, acum în dizgrație, ar trebui să-mi fac ieşirea într- 
un mod cât mai onorabil cu putinţă. Dar conducătorii 
americani n-au îmbrăţişat încă necrofilia japoneză. 

Sloan  păru  stânjenit de această  întorsătura a 
conversaţiei. Făcu semn unui chelner, care se apropie 
imediat de masa lor. Tyson comandă ouă şi suc de 
portocale. Sloan comanda cornuri dulci şi încă un ibric cu 
cafea. Pe Tyson îl izbi faptul că avea o aversiune 
inexplicabilă pentru bărbaţii care mâncau cornuri dulci la 
micul dejun. 

Sloan îşi deschise servieta diplomat şi scoase o pagină de 
ziar împăturită, pe care i-o dădu, literalmente, pe sub masă 
lui Tyson. Acesta o despături şi văzu că era prima pagină a 
ziarului American Investigator: nu numărul în care era 


vorba despre Marcy, ci ediţia cea mai recentă a gazetei 
săptămânale de scandal. Unul dintre numeroasele titluri era 
următorul: DOMNULE PREŞEDINTE, SE VA FACE DREPTATE? 
Titlul acela interogativ, observa Tyson, era un mod viclean 
de a sugera cititorilor ziarului American Investigator că 
şeful statului primise şi el un exemplar al respectivei fiţuici. 
Tyson mai văzu, tot pe prima pagină, un articol intitulat 
PRIETENII ŞI IUBIŢII LUI MARCY SPUN TOTUL. Tyson împături 
la loc pagina de ziar, fără să citească textul, şi i-o dădu 
înapoi lui Sloan. 

— Ce-i cu asta? 

— Păi... ceea ce scriu ăştia despre Marcy depăşeşte 
limitele bunului-simţ şi ale eticii gazetăreşti. Chiar şi pentru 
o fiţuică de scandal. Tipul ăsta, Jones, care semnează 
articolul, a luat interviuri unor colegi de liceu de-ai lui Marcy 
Şi... unor inşi care pretind că au avut relaţii intime cu ea. 
Tyson îşi turnă frişcă în cafea. Articolul e calomniator, 
continuă Sloan. Excitant, sarcastic, insinuant şi plin de 
sugestii cu privire la o serie de activităţi radicale, de natură 
violentă. Din câte ştiu eu, Marcy a fost radicală, dar 
niciodată violentă. Există, de asemenea, remarci gratuite, 
nejustificate, cu privire la droguri şi la o presupusă 
infidelitate conjugală. Tyson nu răspunse. Porcării, continuă 
Sloan. Numai şi numai porcării. Şi calomnii. De data asta, 
au mers prea departe. Cred că Marcy ar trebui să-i dea în 
judecată. Vorbesc cu tine ca de la bărbat la bărbat, Ben. Tu 
nu trebuie să te implici în asta, dar m-am gândit să vorbesc 
mai întâi cu tine. Ştim amândoi că Marcy e o femeie 
independentă şi că n-ar avea nevoie de permisiunea soţului 
ei ca să intenteze un proces civil. Dar tradiţia şi bunul-simţ 
mi-au dictat să vorbesc mai întâi cu tine. 

— Ei să nu-i spui asta. 

Sloan schiţă un zâmbet. 

— Fii fără grijă, totul o să rămână între noi. Dar ea e 
clienta mea şi o să stau de vorbă cu ea. 

— Asta e prerogativa ta. 


Micul dejun le fu servit, iar Tyson îşi unse o felie de pâine 
prăjită cu unt. Sloan muşcă dintr-un corn dulce. 

— E bun? îl întrebă Tyson. 

Sloan încuviinţă în timp ce mesteca. 

— Vrei şi tu unul? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Tyson. Sloan luă un pliculeţ 
cu zahăr şi îi goli conţinutul în ceaşca lui de cafea. Nu se 
mai folosesc cuburi de zahăr, răspunse Tyson. Toţi folosesc 
acum plicurile astea idioate. O să vorbesc cu directorul. 

— Sunt mult mai igienice... 

— Dar din plicuri nu poţi construi lucruri. Tocmai voiam 
să-ţi arăt bătălia de la Hue. Uite, pot s-o fac şi pe hârtie. 
Tyson scoase un pix dintr-un buzunar interior. Dă-mi unul 
din blocnotesurile alea galbene pe care voi oamenii le 
purtaţi întotdeauna asupra voastră. 

Mirat, Sloan scoase un blocnotes din servieta diplomat. 

Tyson începu să deseneze în timp ce mânca. 

Sloan privi în jurul său şi văzu câţiva bărbaţi care tocmai 
întorceau capul în altă parte. Amândoi mâncară în tăcere o 
vreme, în timp ce Tyson desena, apoi Sloan zise: 

— Hai să vorbim despre procesul tău. Foarte bine, ai fost 
calomniat în presă şi ponegrit la radio şi la televiziune. Tot 
răul care ţi se putea face ţi s-a făcut. Ai suferit o înfrângere, 
un rău irevocabil pentru cariera şi pentru caracterul tău, 
care te-a afectat foarte mult din punct de vedere 
psihologic... 

Tyson ridică privirea de pe desen. 

— Eşti sigur? Eu mă simt foarte bine. 

— Ascultă, Ben, dacă mai întârziem mult cu procesul 
ăsta, o să fim vinovaţi de delăsare, de pasivitate. Legea 
prevede clar că nu poţi întârzia în mod nejustificat darea în 
judecată a cuiva pentru daunele pe care ţi le-a provocat. 
Legea recunoaşte că potenţialii reclamanţi care fac asta 
joacă un joc, încercând să exacerbeze aceste daune... 

— Tu mi-ai spus să-mi las numele târât în noroi, ca să 
putem pune mâna pe cât mai mulţi bani. 


Sloan îşi drese glasul. 

— N-am spus chiar asta. Oricum, problema este că 
trebuie să începem chiar acum, azi... Asta ca să nu creăm 
impresia că suntem delăsători. 

— Acesta e planul oraşului. Tyson roti blocnotesul pe 
masă. Vezi, în cadrul Citadelei, oraşul vechi avea străzi 
lungi, drepte şi foarte înguste, pe care un vehicul blindat n- 
ar avea cum să facă manevre. Tancurile americane au 
încercat, dar artileria nord-vietnameză le-a scos din luptă 
cu ajutorul rachetelor. Citadela mai cuprindea şi zidurile 
Oraşului Interzis, în care se afla Palatul Păcii Cereşti, cum 
era numit palatul împăratului. Vezi? În afară de asta, pe 
ziduri, se aflau turnuri de pază, cucerite deja de Vietcong şi 
de nord-vietnamezi. Pentru a complica şi mai mult situaţia, 
fluviul Perfume taie oraşul în două. Aici. Mai departe, în 
partea de sud a oraşului, se află mormintele împăraţilor, 
administrate de Vietcong - turiştii trebuia să plătească o 
taxă Vietcongului. Un război absurd. Oricum... vezi, e un 
peisaj urban destul de încărcat. Comandanții americani n-ar 
fi trebuit să-şi înfrunte duşmanul numai în condiţiile impuse 
de acesta. Asta a şi provocat atâta moarte şi atâtea 
distrugeri. Hue a devenit un fel de Verdun... trupele s-au 
strâns în centrul oraşului şi s-au măcelărit între ele. 
Greşeală de tactică. Americanii şi sud-vietnamezii ar fi 
trebuit să se retragă şi să alcătuiască un cordon sanitaire. 
Ce crezi? 

— Tu ştii, răspunse Sloan, încercând să se stăpânească. 
Pentru că suntem prieteni, te las să baţi câmpii. Ştiu că eşti 
foarte stresat. Dar e timpul să termini cu prostiile şi să treci 
la fapte. 

Tyson studie harta pe care o desenase şi mai adăugă un 
detaliu. 

Sloan se aplecă peste masă. 

— lată care e problema - intentăm proces? Sau spune 
Andrew Picard, prin gura mentorilor săi, adevărul? 
Benjamin Tyson, ai participat în vreun fel la uciderea 


bărbaţilor, a femeilor, a copiilor, a călugăriţelor, a 
personalului medical de la Spitalul Misericorde sau nu? 

Tyson dădu blocnotesul la o parte şi mestecă gânditor o 
bucată de pâine prăjită, apoi, întâlnind privirile lui Sloan, 
spuse: 

— Presupun că ar trebui să ştii. Da, sunt, aşa cum se 
sugerează în cartea lui Picard, vinovat de omucidere. Spre 
cinstea lui, gândi Tyson, Sloan nu simulă nici surpriză, nicio 
altă emoție pe care nu o simţea. El, pur şi simplu, încuviinţă 
scurt. Cu asta, încheiem discuţia referitoare la procesul 
civil. Imi pare rău că te-am dezamăgit şi că am bătut câmpii 
atâta vreme. Dar tu înţelegi. 

— Nu sunt dezamăgit, spuse Sloan cu răceală în glas. Ba, 
într-un fel, sunt dezamăgit pentru că n-ai venit la mine mai 
din timp şi pentru că nu crezi că eşti nevinovat... 

— Nu sunt nevinovat. 

— Asta o va stabili sistemul judiciar penal, nu tu. Uite, în 
cazul în care ţi se aduc acuzaţii care apoi sunt retrase sau 
dacă eşti judecat efectiv şi găsit nevinovat, atunci mai mult 
ca sigur că o să câştigi un proces civil de calomnie. Mă 
urmăreşti? Tyson încuviinţă. Omul era insistent şi se 
gândise dinainte la toate. Dar trebuie să mă laşi să intentez 
procesul. Noi putem amâna şi întârzia orice rezoluţie a 
procesului atâta timp cât este nevoie pentru a înlătura orice 
acuzaţie potențială de crimă. Asta soluţionează şi 
plângerea ta cu privire la posibila implicare a guvernului 
într-un proces civil şi îl pune în situaţia de a încerca să ne 
grăbească. Dar eu pot să prelungesc o urmărire civilă timp 
de ani de zile, fără să ajung la proces. Ei nu pot face acelaşi 
lucru cu acuzaţiile de crimă, fără să-ţi violeze drepturile. 

Tyson gândi că strategiile legislative sunt mai 
machiavelice chiar decât cele politice. Strategia militară se 
bazează pe simplitate, rapiditate şi obiective cunoscute. 

— Simt că ameţesc, răspunse Tyson. Oricum, după cum 
ţi-am mai spus, cu câteva corecturi de mică importanţă, 
Picard a relatat adevărul... 


— Pe cine dracu’ interesează adevărul? Sloan se aplecă 
peste masă şi continuă cu voce scăzută: Ascultă, Ben. Mie 
nu-mi pasă dacă eşti vinovat sau nu, iar tu ai pierdut o 
groază de timp încercând să complici şi mai mult acel fapt 
irelevant. Ceea ce mă preocupă pe mine este ce se 
întâmplă acum. Tu ai fost hărțuit de presă, şicanat de şefi, 
luat peste picior de egalii tăi şi expus batjocurii publice, la 
radio şi la televiziune, de cretinul ăla de Picard. Hai să ne 
apucăm să reglăm conturile. 

Tyson privi spre pajişte. Pe terenul de golf, Fred Riordon, 
un medic pediatru de curând ieşit la pensie, lovea cu putere 
mingea. Se întoarse spre Sloan. 

— Picard nu e un cretin. l-am citit cartea şi l-am văzut la 
televizor. Aş fi vrut să fie un cretin, dar nu e. E un scrântit şi 
un arogant, dar nu e prost. In al doilea rând, dacă ne 
gândim bine, intentarea unui proces civil e un fleac şi un 
amărât de surogat la care recurgi în loc să-i dai unuia un 
picior în fund şi să-i tai gâtul. Dacă aş da vreodată pe 
cineva în judecată, n-aş face-o ca să mă răzbun. In al 
treilea rând, punctul tău de vedere cu privire la sistemul 
judiciar penal e corect, dar eu am citit mult şi nu sunt atât 
de sigur că un tribunal militar m-ar putea găsi nevinovat. 

— Regulile probatoriului încă se aplică. 

Tyson ridică din umeri. 

— Du-te să vezi o curte marţială. După aceea mai stăm 
de vorbă. 

Sloan bătu cu degetele în masă. 

— Ştii, e timpul să faci o declaraţie publică. Ceva... ceva 
asemănător cu ceea ce spuneai mai înainte... despre 
bătălia propriu-zisă. Ceva din care să reiasă că era un haos 
general... şi mai mult decât atât... că a fost o gafă 
militară... o stupiditate grosolană, care a făcut să moară 
inutil atâţia oameni. 

— La ce dracu' mi-ar servi asta? 

— Declaraţiile nu sunt acuzaţii. 

— Nu, dar există declaraţii şi declaraţii. Eu nu sunt 


avocat, Phil, dar dă-mi voie să-ţi spun ce ştiu despre natura 
umană. In momentul de faţă, avem de-a face cu o 
presupusă crimă de un anumit grad. Aşa cum pe tine te 
interesează banii, pe avocaţi şi pe procurori îi interesează 
gloria şi spiritul de întrecere, provocarea. Tyson îşi aprinse 
o ţigară, apoi continuă: Avem şi un spectacol cu public, în 
care regăsim toate elementele de rigoare: crima, 
conspirația, Vietnamul, relaţiile sordide şi spectaculoase 
- un circ cu trei arene, acrobaţi, jongleri, magicieni, clovni şi 
dansatori pe sârmă. Ai dreptate: nevinovăția sau vinovăția 
au foarte puţin de-a face cu asta. 

— Eşti cinic. 

Tyson râse. 

— Asta o spune un avocat? 

— Termină, Ben. Eu încerc să te ajut. Şi nu mi-a plăcut 
remarca aceea în legătură cu banii. 

— Ştiu că, în afară de bani, te interesează şi apariţia la 
televiziune, comentariile la radio, reportajele din ziare... 
Nenorocirea unuia este renumele şi norocul altuia. Dar nu 
face nimic. Nu e nicio problemă. 

— Devii paranoic. 

— Paranoia m-a ţinut cândva în viaţă. 

Sloan îşi mai turnă cafea şi umplu ceaşca lui Tyson. 

— In mod sigur, o să aduci perspective noi sistemului 
legislativ, spuse el. 

Tyson păru să nu audă. 

— Cred că un element important în felul în care voi fi 
judecat în cele din urmă - fie din punct de vedere legislativ, 
fie în ochii egalilor mei - îl reprezintă etnicitatea victimelor. 
Sloan îl privi cu atenţie, dar nu răspunse. Unii dintre ei erau 
albi, Phil. Oameni albi, ca noi. Soldaţii de la My Lai au 
scăpat mai uşor, trebuind să justifice prezenţa a numai 
două sau trei sute de cadavre cu ochi oblici. Eu trebuie să 
explic moartea unei duzini de albi. In război, ca peste tot, 
de altfel, ceea ce contează este calitatea şi nu cantitatea. 

Phillip Sloan păru să nu sesizeze sarcasmul observaţiei şi 


încuviinţă. 

— Catolici... orientalii erau catolici... spuse el ca pentru 
sine. 

— Aşa e, Phil. Toate călugărițele vietnameze erau, 
evident, catolice. Probabil că mulţi dintre pacienţi erau şi ei 
tot catolici. De fapt, era o suburbie predominant catolică a 
oraşului Hue. Dar se poate foarte bine ca unii dintre 
europeni să fi fost protestanți. Tyson îşi aprinse o altă 
ţigară. Cu toate astea, niciun preot. 

— Slavă Domnului. 

— Totuşi... câţiva nou-născuţi. Femei gravide, copii, 
oameni bolnavi, răniţi... 

— lisuse. 

— Asta găseşti într-un spital, Phil. În război, trebuie să iei 
ceea ce găseşti. 

Sloan îl privi prompt. 

— Eşti nebun? 

— O întrebare interesantă, cu multe posibilităţi de 
răspuns. Tyson îi făcu cu ochiul lui Sloan, îi dădu 
blocnotesul galben şi se ridică. Ştii care e greşeala pe care 
au făcut-o cei din infanteria marină? 

Sloan păru o clipă derutat, apoi se uită în blocnotes. 

— Oh... 

— E destul de limpede, nu? Uite, în loc să se îndrepte 
spre nord, peste fluviu, în inima Citadelei, ar fi trebuit să o 
ia spre vest. Apoi spre nord, peste fluviu, pentru a bloca 
poarta dinspre vest a Citadelei. Tyson bătu cu degetul pe 
hârtia galbenă, liniată. Asta era cheia. Comuniştii pompau 
provizii şi întăriri prin poarta dinspre vest. Fără să-i 
oprească nimeni. Compania mea se îndrepta spre zidul 
dinspre vest, dar eram inferiori din punct de vedere 
numeric şi destul de împrăştiaţi. Picard insistă pe această 
gafă a celor din infanteria marină. Vezi tu, Picard n-a uitat 
nicio clipă că a servit şi el în infanteria marină. Semper 
Fidelis. Să nu vorbeşti de rău corpurile de armată. Nici 
măcar atunci când se presupune că eşti în căutarea 


adevărului. 

— El te-a vorbit de rău pe tine şi pe oamenii tăi, fără să-şi 
facă niciun fel de probleme, spuse Sloan. Asta voiam să te 
fac să înţelegi - culpabilitatea ordinului la un nivel ierarhic 
superior nivelului tău. Dacă o să ajungi în faţa unei curţi 
marţiale, o să-i poţi acuza pe toţi comandanții aflaţi în ziua 
aceea până la treizeci de kilometri de Hue. Va trebui să le 
explici celor care te vor acuza că tu n-ai fost decât o rotiţă 
dintr-un angrenaj care funcţiona prost şi că nu eşti singurul 
vinovat de ceea ce s-a întâmplat. 

Tyson se uită la Sloan, apoi se aplecă până aproape de 
faţa acestuia. 

— Dar nu vezi, prietene? Nu e cinstit. Orice tâmpit, 
inclusiv un locotenent R.O.T.C. ca mine, poate fi un geniu 
militar la micul dejun, douăzeci de ani mai târziu, după ce a 
citit o istorie cuprinzătoare a bătăliei. Dar cu adevărat 
genială este capacitatea de a sesiza esenţa unei situaţii 
date, concrete. Să gândeşti - nu în picioare, ci pe burtă, cu 
cinci radiotelefoane ţiuind la tine, cu oamenii murind şi 
urlând de durere, cu pantalonii uzi de urină şi cu proiectilele 
mortierelor venind spre tine. Tyson bătu de trei ori în masă: 
Bum, bum, bum! Sloan aruncă repede o privire în jur şi 
văzu că oamenii se uitau la ei. Tyson se ridică şi aruncă 
ţigara pe dalele de piatră ale terasei. Nu judeca pe altul, ca 
să nu fii şi tu judecat, spuse el ceva mai încet. La Hue, 
comandanții aliaţi au omorât, din prostie, mai mulţi oameni 
de-ai lor decât a reuşit să omoare duşmanul cu tactica lui 
superioară. Dar, dacă aceşti ofiţeri m-ar ruga să-i iert, eu i- 
aş ierta. Pentru că, ştii, prietene, în focul luptei, nu prea ai 
timp să judeci pe nimeni. Când bătălia se termină, iar 
supravieţuitorilor li se serveşte cafeaua, oamenii ar trebui 
să-şi amintească asta. Mulţumesc pentru micul dejun, Phil. 


12. 


Benjamin stătea întins, gol, pe bordura din plăci de 


faianţă şi urmărea cu privirea aburul ce se înălța spre 
tavan. 

Bărbatul de pe treapta de deasupra lui aşteptă să 
înceteze şuieratul aburului. 

— Sper că aţi înţeles de ce am ţinut să stăm de vorbă 
aici, spuse el. 

Tyson simţi transpiraţia şiroindu-i pe trupul gol. Ridică 
privirea spre bărbatul care stătea cu genunchii strânşi la 
piept. 

— Presupun că o faceţi pentru a evita dispozitivele de 
înregistrare. 

— Aşa este. În ziua de azi, toţi suntem paranoici. Dar nici 
nu suntem de condamnat, cu atâtea minitransmiţătoare, 
microfoane şi tot soiul de chestii de-astea. Locul ăsta e bun. 
Am o mulţime de întâlniri în camerele cu aburi. O să înotăm 
mai târziu. 

Tyson se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele 
de perete. Avusese de câteva ori ocazia de a discuta 
afaceri aici, la New York Athletic Club, dar locul fusese ales 
pentru a asigura intimitatea, nu pentru a se feri de 
microfoane şi de magnetofoane. 

— Ce cluburi frecventaţi? îl întreba bărbatul. 

— Book-of-the-Month. 

Bărbatul râse. 

— Nu eşti membru al celor două cluburi din Garden City? 
Garden City Country Club şi Garden City Golf Club - acesta 
este numai pentru bărbaţi, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu ştiu sigur pe cine reprezentaţi, domnule 
Brown, răspunse Tyson. 

— Eu reprezint guvernul. 

— Întregul guvern? Numai dumneavoastră singur? 

Omul schiţă un zâmbet. 

— Nu asta e important acum. 

— Pentru mine este. Uitaţi ce este. La telefon, m-aţi 
convins că aveţi să-mi spuneţi ceva foarte important. 
Pentru asta mă aflu aici. 


Brown se uită în jos, la Tyson, dar nu spuse nimic. Tyson 
îl studie vreme de câteva clipe prin aburul alb. 
Interlocutorul său părea ceva mai tânăr decât el, iar lui 
Tyson, la fel ca majorităţii bărbaţilor de vârstă mijlocie, îi 
displăceau cei mai tineri decât el. Omul era bine făcut şi 
bronzat, observă Tyson, cu excepţia conturului unui slip 
îngust şi al unui ceas, la mâna stângă. Avea părul negru- 
albăstrui, unghii îngrijite şi, în general, aspectul unui om 
care se respectă. Tyson observă că Brown purta verighetă 
şi un ghiul. Nu credea că Brown era militar, dar simţea că 
fusese cândva. Accentul său îl trimitea cu gândul la şcolile 
particulare şi la colegiul Ivy League. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Brown? 
întrebă Tyson într-un târziu. 

— Spune-mi Chet, bine? 

— Bine, Chet. Ce altceva pot face pentru tine? 

Omul zâmbi. 

— Pot să-ţi spun Ben? 

— Sigur. 

— Bine, spuse Chet Brown,  masându-şi  pulpele 
transpirate. Vreau să-ţi vorbesc despre unele... lucruri. Va fi 
o convorbire neoficială, dar autorizată. Putem să luăm şi 
câteva hotărâri. 

— Sună de parcă guvernul ar fi la ananghie, remarcă 
Tyson. 

— Deloc. Tu eşti cel aflat la ananghie. 

Tyson nu răspunse imediat. 

— Atunci de ce să negociem? Ce-a spus bătrânul Ben 
Franklin, Chet? Nicio fortăreață şi nicio virgină n-o să reziste 
mult o dată ce a început să negocieze. 

Brown râse. 

— E bună chestia asta. Cred c-o să-mi placă de tine, Ben. 
Nu arăţi a ucigaş în masă. Tyson se abţinu de la multe 
răspunsuri, dintre care unul îl viza direct pe Chet Brown. 
Vezi tu, Ben, continuă Brown, justiţia trebuie să fie 
echilibrată cu compasiune. Cu alte cuvinte, există cazuri 


populare şi cazuri nepopulare. Există teoria şi există 
realitatea. 

Tyson se făcu că „plouă“ în timp ce bărbatul se ambala, 
îşi şterse transpiraţia de pe ochi şi privi spre uşa de sticlă. 
Un om de serviciu atârnase un indicator pe care Tyson 
bănuia că scrie ceva de genul „intrarea interzisă”. 

Tyson căscă şi se întinse. Nu, gândi el, în mod sigur, nu 
era jenat să stea gol în faţa acestui bărbat. Nici nu simţea 
un dezavantaj psihologic. Nu, se simţea oarecum relaxat şi 
somnoros, aşa cum îşi închipuise că trebuia să se simtă. În 
afară de asta, nu avea voie nicio clipă să uite că discuta 
despre soarta lui cu duşmanul său. Ascultă din nou ce 
spunea Brown. 

— Vezi, Ben, chestiunea asta a devenit deja prea bine 
cunoscută, pe plan naţional şi internaţional, ca să poată fi 
trecută cu vederea. Noi am vrea s-o ignorăm, dar nu 
putem. 

— Mai încercaţi. 

— Vezi tu, toată povestea asta a devenit o chestiune 
sentimentală. Ştiam că aşa o să se întâmple. Tot rahatul ăla 
vechi e dezgropat din nou. Tyson închise ochii. Opinia 
publică e împărţită, continuă Brown. Nu-i aşa? Dezbaterea 
la scară naţională urmează vechiul tipar - unii autori de 
editoriale şi comentatori au arătat că, în cartea sa, Picard 
descrie pe larg atrocitățile duşmanului la Hue. Dar, ca de 
obicei, ei spun că ceea ce interesează mass-media sunt 
numai presupusele crime comise de americani. Lui Tyson îi 
plăcu argumentul. Dar, continuă Brown, alţii au arătat că 
era de aşteptat ca America să se comporte mai bine decât 
duşmanii ei. Standard dublu. Am dreptate? Ce obţii dacă te 
apuci să critici atrocitățile duşmanului? Vinovaţii de 
masacrul de la Spitalul Misericorde - Brown pronunţă 
numele spitalului cu un foarte bun accent franțuzesc - acei 
vinovaţi sunt sub jurisdicţia Statelor Unite. 

— Dar, în realitate, răspunse Tyson, nu mai sunt. 

— Păi, spuse Brown, dus pe gânduri, asta e problema, 


nu-i aşa? 

— Da, Chet, asta e problema. 

O vreme, tăcură amândoi. 

— Oamenii au început să vorbească tot mai mult despre 
curtea marţială, spuse Brown într-un târziu. Poate ai fi citit 
asta în ziare. Sau ai auzit la radio şi la televizor. 

— Cred că mai degrabă am citit-o undeva. Nu mă prea 
uit la televizor. Ascult muzică la casetofonul din maşină. 
Muzică din anii '50. Incredibil. Îţi place muzica din anii '50? 

— Da. Aş fi în stare să ascult toată ziua Everly Brothers. 

— Dar Shirelles? 

— Nu se mai scrie aşa. Ascultă, Ben, ai o mulţime de 
oameni de partea ta. Inclusiv pe mine. 

— Care este partea mea, Chet? 

Brown se aplecă înainte, încât faţa i se afla acum la 
numai câţiva centimetri de cea a lui Tyson. 

— Nu te juca cu mine, Ben, ne-am înţeles? 

Tyson îl fixă insistent cu privirea până când Brown reveni 
la poziţia iniţială. Se dădu drumul la aburi din nou, iar 
Brown dispăru în vaporii albi. Amândoi rămaseră tăcuţi, 
ascultând şuieratul puternic. Tyson închise ochii. Aburii se 
opriră brusc, iar Tyson respiră adânc. 

— Uite cum stau lucrurile, reluă Brown cu o voce moale. 
Oamenii care sunt de partea ta sunt în majoritate civili: 
Casa Albă, miniştrii armatei şi apărării, Ministerul Justiţiei şi 
alţii. Cei care vor să te dea în gât sunt cei de la Armată. 

— Niciun pic de recunoştinţă. 

— Deloc. Cred că Armata şi, în special, procurorul general 
militar sunt foarte dornici să se reabiliteze. Mă refer, 
bineînţeles, la porcăria de la My Lai. Pe aceea n-o pot 
repune pe rol, dar li s-a oferit pe tavă o alta. Tyson nu 
răspunse. În ceea ce priveşte incidentul de la spital, 
continuă Brown, Armata vrea să facă o oarecare curăţenie 
în propria casă, iar procurorul general aşteaptă nerăbdător 
să vină cu mătura. Pe tip îl cheamă Van Arken. Tyson 
încuviinţă. Numele acela fusese menţionat de câteva ori în 


ziare. Vezi tu, adăugă Brown, amintirile Armatei cu privire 
la ceea ce s-a întâmplat la My Lai sunt lungi şi clare. În 
Armată, există o continuitate pe care n-ai s-o întâlneşti 
niciodată, de exemplu, la Casa Albă, unde, de la cele 
întâmplate la My Lai încoace, au venit şi au plecat o 
jumătate de duzină de administrații. 

Tyson încuviinţă ca pentru sine. Părea logic. Militarii vor 
rămâne întotdeauna obsedaţi de onoarea pierdută şi de 
onoarea recâştigată. Tyson bănuia că, într-un fel, în 
conştiinţa colectivă a militarilor, acest caz depăşea Spitalul 
Miséricorde şi se referea la întregul Vietnam. 

— Armata a iniţiat procedura de a te rechema în serviciul 
activ, rosti Brown încet. Lui Tyson i se strânse stomacul, dar 
pe chipul său nu se citea nimic. Înţelegi acum că nu poţi fi 
dat în judecată decât de curtea marţială? 

— Da... înţeleg. 

— Ai un avocat pe nume Sloan. 

— Aşa e. 

— Mai ai şi alţi avocaţi? 

— Am nevoie de mai mulţi? 

— Întrebam şi eu... Uite, vreau sa fiu sincer cu tine... 

— Dă-i drumul. 

— Armata o să aibă nevoie de al dracului de mult timp 
pentru a face ca ordinul de rechemare să ajungă la tribunal. 
Dar ştii ceva? 

— Nu. Ce? 

— Or să te ia înapoi. Asta ar putea să dureze şi doi ani de 
zile, dar de făcut tot or s-o facă. Ai resurse să te lupţi cu 
guvernul? 

— Asta e secretul meu. 

— Ai voinţă? 

— Ce urmăreşti? 

Brown întinse picioarele şi se aplecă din nou înainte. 

— Aş vrea să-ţi dau câteva sfaturi. 

Tyson interpretă asta ca pe o afacere. 

— Dă-i drumul. 


— Să nu te împotriveşti ordinului de rechemare. 

— Ce să-ţi spun, grozav sfat. Bun. Şi cu ce mă ajută pe 
mine chestia asta? 

— Se poate să fii judecat mai repede. 

— Aşa scrie în Constituţie? Tyson făcu câteva exerciţii de 
întindere. Mă faci să-mi pierd timpul. 

— Dumnezeu să binecuvânteze America, Ben, reflectă 
Brown. În câte ţări din lume se poate întâmpla ca un 
suspect de crime în masă să şicaneze un reprezentant al 
guvernului, care, culmea, încearcă să-i dea o mână de 
ajutor? 

— Una, după ultima numărătoare. Şi iată-ne aici. 

— Perfect. Dar, dacă ne-am afla în altă parte, această 
încăpere căptuşită cu faianţa albă ar avea cu totul altă 
destinaţie. Ar fi, de exemplu, un loc unde aş putea să te bat 
măr. 

— Încearcă, băiete, spuse Tyson, îndreptându-se de 
spate. 

Brown păru să ia în considerare oferta, apoi clătină din 
cap. 

— Uite ce este, lasă-mă mai întâi să duc la bun sfârşit ce- 
am început. După aceea, dacă vrei, o să ne şi batem. 
Amândoi o să ne simţim mai bine. Se apropie şi mai mult 
de Tyson. Sunt pregătit să-ţi fac o ofertă în schimbul 
cooperării. 

Tyson sări în picioare şi-l înfruntă pe Brown. Cei doi 
bărbaţi stăteau la o distanţă de un braţ. 

— E ceva legal? 

Brown ridică din umeri. 

— Eu nu sunt avocat. Nici tu nu eşti. Mi-ai spus la telefon 
că o să fim numai noi doi, fără niciun avocat. 

Tyson se îndreptă spre uşă. 

— Hai să facem un duş. 

leşiră şi coborâră printr-un coridor scurt spre duşuri. 

Tyson îşi simţi capul limpezindu-se sub apa nici caldă, 
nici rece. 


— Vezi tu, Ben, începu Brown, care stătea sub un duş 
aflat ceva mai încolo, Van Arken crede că are suficiente 
motive să te recheme în serviciu. Dacă însă conteşti acest 
ordin, s-ar putea ca preşedintele să fie nevoit să semneze 
un ordin prezidenţial de rechemare. Ar fi mai bine să nu fie 
pus în această situaţie. 

— Spune-i că am de gând să contest ordinul prezidenţial. 

— El nu se gândeşte numai la sine. E convins că, dacă s- 
ar implica personal în cazul tău, asta ţi-ar înrăutăţi şi mai 
mult situaţia. Tyson opri duşul şi se duse în camera cu 
dulapuri. Un om de serviciu îi întinse un prosop. Am angajat 
doi masori, spuse Brown, apropiindu-se de Tyson. Fac 
cinste. II conduse pe Tyson spre o cameră mică, de masaj, 
în care se aflau două mese alăturate. Tyson sări pe una din 
ele şi se aşeză pe burtă. Brown se întinse pe cealaltă. Or să 
vină imediat 

Tyson închise ochii şi căscă. Se simţi relaxat, în ciuda 
subiectului neplăcut al conversaţiei. Se simţi cuprins de o 
moleşeală visătoare. Nu-şi putea imagina cum era viaţa în 
închisoare şi, de fapt, era pregătit să asculte orice l-ar fi 
împiedicat să descopere acest lucru. Se uită la Brown. 

— Dacă vrei, într-adevăr, să fii sincer cu mine, spune-mi 
pe ce bază se va face această rechemare. Apoi am să-ți 
spun şi eu cum am de gând s-o evit. 

— Ofiţer ai fost, ofiţer ai rămas, spuse Brown. 

— Nu mă simt ofiţer. 

— "Adresez salutul meu tuturor celor care vor vedea 
acest document.” lţi sună cunoscut? Este ceea ce spune 
împuternicirea ta prezidenţială. Şi a mea. „Având o 
deosebită încredere în patriotismul, curajul, loialitatea şi 
capacităţile lui Benjamin James Tyson, îl numesc ofiţer, prin 
ordin prezidenţial, în Armata Statelor Unite.“ Tyson se 
holbă la Brown. Acesta continuă: „Acest ofiţer va îndeplini 
deci, cu grijă şi cu sârguinţă, îndatoririle funcţiei în care a 
fost numit, efectuând în plus tot felul de îndatoriri.” Brown 
zâmbi. Limbajul e destul de arhaic. Dar se foloseşte încă în 


sălile de judecată. Sună ca pe vremea lui George 
Washington. Oricum, partea care ne interesează pe noi este 
următoarea: „Această funcţie va fi valabilă atâta timp cât o 
va considera necesară preşedintele Statelor Unite ale 
Americii.” 

— Frumos spectacol, Chet, spuse Tyson. 

— Această numire în funcţie a fost semnată de Lyndon 
Johnson, dar orice preşedinte o poate prelungi după bunul 
său plac. lar tu ai acceptat această numire. Ai ridicat mâna 
dreaptă şi ai făcut un jurământ solemn. 

Tyson nu răspunse. 


Tyson îşi lăsă degetele de la picioare peste marginea 
trambulinei, sări, plonjă în bazin şi începu să înoate. 

Ceva mai încolo, Brown făcea pluta pe spate. În bazin, 
mai erau doi bărbaţi, amândoi în vârstă. O gardă personală 
stătea într-un şezlong şi citea o carte broşată. 

— Sunt bucuros că mai există încă locuri unde un om 
poate înota au naturel, spuse Brown. Oare cât or să mai 
poată rezista cluburile astea particulare? O să scriu într-o zi 
o carte intitulată Feminizarea Americii. Brown căscă, leneş. 
Inţeleg că soţia ta este o feministă activă. Tyson nu spuse 
nimic. Brown se rostogoli pe burtă şi se apropie de Tyson. 
Incă ceva în legătură cu rechemarea asta a ta... Ştiai că eşti 
încă pe lista ofiţerilor inactivi în rezervă? 

— Nu, nu ştiam, minţi Tyson. 

— Ei bine, aşa este. Ai fost rugat o dată, printr-o 
scrisoare, să precizezi dacă vrei să rămâi pe lista ofiţerilor 
inactivi sau să fii tăiat de pe listă. Tu n-ai bifat niciuna din 
cele două rubrici. In schimb, ai scris pe scrisoare câteva 
cuvinte lipsite de respect şi ai trimis plicul înapoi la 
Ministerul Armatei. Nu trebuia să faci asta, Ben. Trebuia să 
bifezi una din cele două rubrici. O mare parte din viaţa 
modernă depinde de rubrica pe care o bifezi. 

Tyson înotă până la marginea bazinului şi îşi sprijini capul 
de faianţa albă. inchise ochii, întinse picioarele şi făcu 


pluta. Îşi aminti de scrisoarea aceea tip pe care o primise 
de la Ministerul Armatei, pe la jumătatea lunii aprilie 1975. 
Cambodgia căzuse în mâinile khmerilor roşii, Laosul, în 
mâinile lui Pathet Lao, iar armata nord-vietnameză şi 
Vietcongul erau pe punctul de a intra în Saigon. Tyson, 
asemenea multor bărbaţi pe care-i cunoştea şi care 
luptaseră în Vietnam, era îndurerat şi furios. El credea că 
reuşise să-şi şteargă din minte Vietnamul şi tot ceea ce 
reprezentase acesta pentru el, dar numele din ziare îi 
treziseră vechi amintiri. Oraş după oraş, tabără după tabără 
căzuseră în mâinile inamicului, într-o succesiune rapidă. 
Quang Tri, Hue, Da Nang, Pleiku şi, într-o noapte, fosta lui 
tabără, cartierul general al Cavaleriei Întâi, de la An Khe. 
Fiecare nume pe care îl auzea sau îl citea îi evoca imagini 
însângerate, imagini ale morţii, ale sacrificiului şi ale 
curajului. 

— Scrisoarea aceea a sosit într-un moment prost, spuse 
Tyson cu voce tare. 

Brown stătea lângă el, în apa puţin adâncă. 

— Aşa o fi fost, răspunse el. Ai mâzgălit pe scrisoare 
cuvintele astea: „Cincizeci de mii de americani morţi, o sută 
cincizeci de mii, răniţi. Pentru ce?“ Nota aceea scurtă, dar 
agresivă, a fost văzută de toţi cei din Serviciul Juridic 
Militar. Au fost şi unele discuţii legate de tipul de om care 
ar putea scrie aşa ceva pentru posteritatea arhivelor 
Armatei. 

Tyson deschise ochii. 

— Nu-mi place faptul că oamenii mă analizează şi 
vorbesc despre mine ca şi cum aş fi un specimen. Nu-mi 
place ca oamenii să-mi citească rapoartele din armată, deşi 
ştiu că aveţi dreptul s-o faceţi. Chestia asta mă scoate din 
sărite. 

— E şi normal. Nu te condamn pentru asta. Dar nu uita, 
te rog, că, deşi pentru moment noi nu discutăm despre 
crime în masă, în esenţă asta este ceea ce ne preocupă. 
Tyson se uită la ceasul mare, de pe peretele din faţa lui. Nu 


te mai rețin mult, spuse Brown. Probabil că ai o mulţime de 
lucrări pe birou. Am vrut doar să te informez în legătură cu 
această rechemare. Dacă te opui, Armata o să contraatace. 
Şi să ştii că, până la urmă, tot or să-ţi înfrângă rezistenţa. 
lar tu vei fi câştigat, într-adevăr, ceva timp, dar cu un preţ 
mare. 

— Mai bine decât să mă duc resemnat la tăiere. 

— Nu e o tăiere. Este un proces. Şi am să-ţi mai spun 
ceva, Ben. Chiar dacă o să ajungi la Curtea Superioară, iar 
ei or să se pronunţe în favoarea ta, tot învins vei fi. Nu vei 
avea niciodată ocazia de a vedea rezolvată, o dată pentru 
totdeauna, problema acelor declaraţii făcute la adresa ta. 
Toate încercările tale de a scăpa de jurisdicție vor fi 
interpretate ca o recunoaştere a vinovâăţiei. Dacă, pe de 
altă parte, te întorci de bunăvoie în serviciul activ, vei 
obţine un important avantaj psihologic şi-ţi vei face o 
reclamă colosală, în propriul tău interes. Armata va privi cu 
ochi buni orice asemenea acţiune voluntară din partea ta. 

— Ce-mi oferi în schimbul cooperării mele? întrebă Tyson. 

Brown se prinse cu mâinile de marginea bazinului şi îşi 
odihni braţele pe faianţa albă. 

— Ei bine, nu-ţi promit nimic, în ceea ce priveşte 
procedurile legale propriu-zise. Misiunea mea nu este aceea 
de a pune beţe-n roate Armatei sau, dacă se ajunge la 
proces, eu nu pot corupe în niciun fel o curte marţială. Dar 
pot oferi câteva garanţii în schimbul unor promisiuni din 
partea ta. 

Tyson urcă treptele de beton ale bazinului şi se aşeză pe 
marginea acestuia, cu picioarele în apă. 

— Hai să auzim despre ce garanţii este vorba. 

Brown se aşeză lângă el. 

— Mai întâi, dacă te plasezi de bunăvoie sub jurisdicţia 
Armatei, vei fi numit într-o garnizoană situată nu mai 
departe de douăzeci de kilometri de zona metropolitană. 

— Sună ca o înrolare. Ce părere ai atunci şi despre o 
uniformă nouă? 


— Bineînţeles. De asemenea - şi asta este important - nu 
vei fi ţinut sub nicio interdicţie, de niciun fel. Vei fi tot atât 
de liber cum eşti şi acum, în limita parametrilor îndatoririlor 
tale, dacă vei avea vreuna. Până acum e bine? 

— Nu, dar continuă. 

Brown deveni nerăbdător. 

— Uite ce e, Ben, dacă ăştia te trimit în serviciul activ în 
urma unui proces, să ştii că n-o să-ţi fie prea moale. Or să 
te numească la Fort Bumfuck, în deşertul Arizona, şi de- 
acolo, fii sigur că n-o să poţi ieşi prea uşor. 

— Nu mă ameninţa, tinere. 

Brown ieşi din apa mică şi se aşeză pe treapta de beton, 
încleştând pumnul drept şi pocnindu-şi încheieturile. 

— Nu vrei să fii încartiruit, Ben. N-o să-ţi placă. N-o să-i 
placă nici familiei tale. Soţiei tale. Ea, probabil, va trebui să 
rămână la New York, să lucreze. Se va simţi foarte singură, 
amice... sau poate că nu... 

Tyson îl lovi cu călcâiul în plexul solar. Brown deschise 
larg ochii şi gura, se chirci de durere, se împiedică de 
treptele bazinului şi căzu pe spate. 

Cei doi bătrâni de la celălalt capăt al bazinului nu 
observară nimic, iar îngrijitorul continua să citească. Un 
tânăr care şedea într-un şezlong din apropiere se ridică 
brusc şi se uită la Tyson. 

Brown se îndreptă şi îşi recăpătă răsuflarea. Scutură de 
câteva ori din cap şi-i făcu tânărului un semn cu mâna. 
Tyson se ridică în picioare şi făcu un pas înapoi, cu ochii 
privind ţintă la necunoscut. Acesta se aşeză înapoi în 
şezlong. 

Brown respiră de câteva ori adânc şi privi în sus, spre 
Tyson. 

— Bine... bine... am avut o... ieşire... Puse mâinile pe 
marginea bazinului. les afară. Bine? Armistiţiu. 

Tyson încuviinţă. 

Brown ieşi din bazin, se duse încet la şezlongul său şi îşi 
înfăşură un prosop în jurul taliei. Apoi se aşeză pe braţul 


şezlongului şi bătu uşor cu mâna în şezlongul de lângă el. 

Tyson se apropie, îşi luă prosopul şi şi-l înfăşură în jurul 
taliei. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă Brown. Stai jos. Tyson se 
simţea mult mai bine. Se întinse în şezlong. Brown îşi masă 
mijlocul. lisuse... vezi, ești un om violent Eşti normal. 

Brown schiţă un zâmbet. _ 

Tyson se relaxă, dar continuă să se uite ţintă la Brown. Işi 
spuse că, de când se întorsese din Vietnam, nu mai simţise 
atâta pasiune, mânie sau provocare. Intr-un fel, îşi dădu 
seama că redevenea, întorcându-se în timp, cel care fusese 
înainte ca Marcy, suburbia în care trăia şi vârsta mijlocie să 
înceapă să-i limiteze agresivitatea. Işi controla mai bine 
viaţa care, altfel, s-ar fi destrămat. 

— Îmi pare rău, îi spuse el lui Brown. Dar, dacă o să mă 
mai scoţi din sărite, o să te pocnesc din nou. 

Brown zâmbi forţat. 

— Bine. Acum pot să termin ce-am început? Se aplecă 
înainte şi îşi puse mâinile pe genunchi. Unde rămăsesem? 
La interdicții. Perfect. Dacă vei fi, într-adevăr, trimis în faţa 
Curţii Marţiale, eu îţi pot garanta că nu vei fi ţinut sub 
interdicţie nici măcar pe durata procesului. Aşa că, dacă 
lucrurile n-or să meargă prea bine în sala de judecată, tu o 
să poţi, cel puţin, opta pentru scoaterea de sub jurisdicţia 
Armatei. De fapt, poţi să pleci şi acum, dacă vrei. Nu se uită 
nimeni la tine. Tyson nu spuse nimic. Paşaportul tău, 
adăugă Brown, n-o să fie revocat sau confiscat, aşa cum 
cere procedura legală. Dar, dacă te hotărăşti să pleci, acum 
sau oricând, te rog du-te undeva unde să nu inoportunezi 
guvernul cu o problemă de extrădare. Cei mai mulţi aleg 
Brazilia, dar tu poţi să te duci şi în Suedia. Se apropie şi mai 
mult de Tyson. Ascultă, tot ceea ce-ţi ofer stă în puterea 
executivului... 

— Suedia! Încerci să-mi spui că la optsprezece ani după 
ce mi-am servit ţara şi m-am întors acasă ar trebui să fug în 
Suedia? Eu ar trebui să fug în Suedia unde... 


— Te rog să vorbeşti mai încet 

Tyson îşi îndreptă spatele. 

— ... unde s-au dus dezertorii şi cei care au vrut să scape 
de recrutare? Eu ar trebui să mă duc în Suedia, în vreme ce 
tuturor profitorilor li s-a acordat iertarea prezidenţială? 
lertarea mea prezidenţială unde este? 

— E mai curând ironic dacă te gândeşti la... 

— Lua-te-ar dracu', Brown! Pe tine şi pe cine te-a trimis. 

— Nu vorbi aşa de tare, te rog. 

— Nu plec nicăieri, fir-ar al dracului să fie! Sunt cetăţean 
american şi asta este ţara mea. Dracu' s-o ia de Suedie şi 
dracu' s-o ia de Armată! 

Brown aruncă o privire în jur. 

— Linişteşte-te. 

Tyson se ridică din şezlong. 

— Ascultă, Chet, sau cum dracu’ te-o fi chemând, spune- 
le şefilor tăi următorul lucru: Poate că sunt bănuit de crimă 
în masă, dar în acelaşi timp sunt şi erou de război cu 
certificat. Am două nenorocite de Inimi Purpurii... Tyson 
arătă spre cicatricea albă care îi deforma urechea dreaptă, 
apoi spre linia groasă, roşie ce-i înconjura rotula şi se 
continua în jos, pe fluierul piciorului. Am un pumn de 
medalii şi de elogii. Sunt, de asemenea, soţ, tată şi un bun 
contribuabil. Sunt un membru respectat al comunităţii mele 
şi n-am încălcat în viaţa mea legea cu bună ştiinţă. Dacă în 
urmă cu optsprezece ani s-a întâmplat ceva acolo, în latrina 
aceea... ceva ce a durat poate treizeci de minute din viaţa 
mea de patruzeci de ani, atunci... atunci... 

Tyson îşi dădu seama că inima îi bătea cu putere şi 
pumnii îi erau încleştaţi. Se încruntă la Brown, care îl 
asculta foarte calm. 

— Ăsta a fost primul război din istoria noastră care n-a 
dat niciun erou de război declarat, uns de mass-media şi 
aclamat de public, zise Brown cu voce slabă. Se ridică. Se 
uită o vreme la Tyson, apoi adăugă: Trebuie să înţelegi, 
prietene, că în toată povestea asta, nimeni nu e de rea- 


credinţă. Nici eu, nici Van Arken, nici cei de la Casa Albă, 
nici mass-media şi nici măcar tu. Nu este decât sistemul. 
Legea. Brown atinse uşor braţul lui Tyson şi arătă spre 
vestiar. Nimeni nu are nimic împotriva ta personal, spuse 
el. Toţi cei cu care am vorbit îţi doresc binele. Dar trebuie 
să înţelegi, Ben, că Armata are nevoie de asta. Ai citit 
raportul Comisiei Peers cu privire la My Lai, nu-i aşa? Ei 
bine, tot ceea ce a spus generalul Peers a fost greşit în acel 
caz, de la început şi până la sfârşit, dar va fi corect în acest 
caz. Nicio mistificare a adevărului, nicio gafă legislativă, 
niciun ordin dat aiurea, nicio plângere din partea 
Congresului, niciun subiect pentru ziarele de luni dimineaţă, 
nicio harababură. Numai dreptate. Chiar dacă trebuie s-o 
rescriem şi s-o falsificăm. Ne-am înţeles? 

Ajunseră la uşa care dădea în vestiar şi se opriră. 

— Spune-le că sunt un luptător, Chet. 

— Aşa am să fac, răspunse Brown, frecându-şi stomacul. 
Eşti. Privi în jur, apoi adăugă: Eu o să mai fac câteva ture în 
bazin. Tu trebuie să pleci. Ar mai fi ceva, adăugă el după o 
scurtă ezitare. Vezi tu, poţi să jigneşti dacă vrei, şi 
guvernul, şi ţara. Dacă ai de gând să lupţi, atunci luptă 
cinstit. Dacă ai de gând să fugi, fugi fără să laşi urme. Dar 
nu jigni Armata, pe preşedinte sau sistemul. Nu critica 
sistemul de justiţie al Armatei, nu face comentarii cu privire 
la imoralitatea războiului. Nu sta de vorbă cu reporterii. Nu 
deschide răni vechi. 

— Asta e tot? Sau mai e ceva? 

— Aproape. Vrem să accepţi un avocat desemnat de 
către procurorul general militar. Nu vrem să angajezi un F. 
Lee Bailey. Un avocat civil foarte bun nu-l poţi controla. 
Vezi tu, un civil ar trage de timp şi ar căuta să-şi facă 
publicitate, cât mai multă publicitate. Noi vrem ca procesul 
să se termine înainte ca reporterii de la Times şi de la Post 
să apuce să-şi scoată capacul de la stilouri. Noi nu vrem o 
saga nesfârşită la ştirile de seară, care să-l aibă ca erou 
principal pe Ben Tyson. Nici tu nu vrei asta. Deşi nu te poţi 


recunoaşte vinovat, poti, cel puţin, să nu chemi martori, să 
nu-i supui unui interogatoriu încrucişat pe martorii 
guvernului şi alte chestii de-astea. Pe de altă parte, n-ar fi 
neregulamentar nici să n-ai apărător. De altfel, consiliile 
curților marţiale privesc cu ochi buni acest lucru. Vor 
considera, probabil, că eşti un adevărat gentleman. Dar 
pentru asta, trebuie să accepţi această ofertă. E clar? 
Înţelegi ce ţi se cere? Noi îţi vom aminti din când în când ce 
trebuie să spui sau să faci, în funcţie de situaţiile ce se pot 
ivi pe parcurs. Nu e ceva rău, Ben. lţi garantez că nu vei fi 
închis. Te vei gândi la asta? 

— Bineînţeles. 

Brown zâmbi, apoi privirea i se înăspri. 

— Dacă respingi propunerea noastră, noi n-o să-ţi purtăm 
pică. Dar să nu pomeneşti nimănui despre această discuţie. 
Nici soţiei, nici avocatului tău, nimănui. Dacă o faci şi noi o 
să aflăm, atunci... atunci va trebui să-ţi asumi întreaga 
răspundere. Tyson încuviinţă. O să-ţi telefonez, spuse 
Brown, întinzându-i mâna. Fără resentimente. 

Tyson îi luă mâna. 

— Când te-am lovit cu călcâiul în plexul solar, n-am făcut- 
o pentru că aveam ceva cu tine. Eram furios pe sistem, în 
general. Asta-i tot. 

Brown râse, se întoarse, se îndreptă spre bazin şi sări în 
apă. Tyson îl urmări o vreme cu privirea, apoi se duse în 
vestiar. Da, gândi el, se va face dreptate, chiar dacă va 
trebui să fie rescrisă şi contrafăcută. 


13. 


Generalul William Van Arken stătea în picioare, în spatele 
unui podium care purta emblema Corpului Procurorilor 
Generali ai Armatei: o sabie încrucişată cu o pană de scris. 
El li se adresă celor patru ofiţeri din faţa lui: 

— Deşi în momentul de faţă n-avem autoritatea de a 
investiga cazul Tyson, putem, totuşi, să alegem un ofiţer 


anchetator, care să ia legătura cu domnul Tyson în ziua în 
care acesta va primi ordinul de rechemare, pentru a-l 
informa că împotriva sa au fost formulate o serie de 
acuzaţii şi pentru a-i comunica ce drepturi are. Van Arken 
se uită la cei patru ofiţeri - trei bărbaţi şi o femeie - aşezaţi 
la birourile din mica sală de lectură aflată în cea de-a treia 
latură a Pentagonului. Aghiotantul lui Van Arken, colonelul 
Sam Spencer, şedea chiar în faţa lui. În dreapta lui Spencer, 
se afla locotenent-colonelul Eugene Pellum, jurisconsultul 
special al lui Van Arken. În stânga lui Spencer, se afla 
căpitanul Lorraine Connelly, de la personal. Lângă ea, 
stătea locotenentul Jack Gibbs, consilierul lui Van Arken. 
După cum ştiţi, zise Van Arken, Codul unic de legi militare 
recomandă ca, în cazurile de crimă, ofiţerul anchetator să 
aibă cel puţin gradul de maior. Aşa că l-am rugat pe 
căpitanul Connelly să strângă microfilmele dosarelor unui 
număr de aproximativ douăzeci şi cinci de asemenea 
ofiţeri, care ar putea conduce această investigaţie. Van 
Arken arătă spre ecranul de proiecţie din spatele lui. Vă voi 
aminti, continuă el, că, în interesul obiectivităţii, noi n-ar 
trebui să discutăm acest caz ca atare, dar ne putem referi 
la anumiţi factori care ţin de alegerea unui anchetator 
imparţial. Se uită la jurisconsultul său. Colonele Pellum? 
Pellum încuviinţă din cap. Permiteţi-mi să vă amintesc 
tuturor că aşa cum avem datoria, sub prestare de jurământ, 
de a alege un anchetator care să nu fie păgubitor pentru 
reputaţia suspectului, tot aşa trebuie să alegem pe cineva 
care să nu-l favorizeze. 

— După cum ştim, adăugă colonelul Spencer, oricare 
procuror general al Armatei trebuie să fie imparţial şi 
agreabil. Totuşi, în cazul de faţă, ar trebui să ne gândim 
bine pe cine alegem. 

— Inainte de toate, spuse căpitanul Lorraine Connelly, ar 
trebui, poate, să venim cu o caracterizare a ofiţerilor în 
cauză. Recomandări, ambiţii, trăsături de caracter şi aşa 
mai departe. Apoi putem restrânge domeniul. 


Van Arken încuviinţă, dând din cap. 

— Ei bine, ce anume căutăm noi? 

— La modul ideal, ofiţerul anchetator trebuie să fie cât se 
poate de obiectiv în legătură cu ceea ce a însemnat 
războiul din Vietnam, răspunse colonelul Pellum. Zâmbi 
amar. Asta înseamnă fie o persoană foarte tânără, fie 
cineva care a trăit în ultimii douăzeci de ani pe lună. 

— Poate că ofiţerul anchetator ar trebui să fie cineva care 
s-a hotărât să nu-şi continue cariera militară, spuse 
locotenentul Gibbs. Ezită câteva clipe, apoi adăugă: Cineva 
care nu are nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Un ofiţer 
care nu se va simţi... obligat să ajungă la o concluzie care 
să fie pe placul Armatei. 

Van Arken nu răspunse. 

Colonelul Spencer încuviinţă. 

— E o idee bună. In felul acesta, nimeni n-o să ne poată 
acuza mai târziu că am angajat un ucigaş de profesie care 
nu urmăreşte decât să înainteze în grad. 

Ofițerii încuviinţară. Discuţia mai continuă câteva minute, 
după care Van Arken spuse: 

— Pe scurt, deci, suntem cu toţii de acord că acest ofiţer 
nu trebuie să fi luptat în Vietnam sau chiar să nu fi fost în 
serviciul activ în timpul războiului din Vietnam. Bineînţeles 
că nu poate fi vorba de un ofiţer de carieră. De fapt, ar 
trebui să fie prea tânăr pentru a fi fost implicat în conflictul 
din acea perioadă dintre taberele pro şi contra războiului. 
Van Arken reflectă un moment Nu pot fi mulţi bărbaţi din 
această grupă de vârstă care să fie maiori şi să nu-şi 
continue cariera militară. Vreau un om care să prezinte o 
imagine favorabilă pentru Armată şi Corpul Procurorilor 
Generali ai Armatei. Nimeni nu răspunse. Ei bine, continuă 
Van Arken, haideţi să începem să trecem în revistă 
dosarele. Apăsă pe un buton de pe podium, pentru a intra 
în contact cu omul aflat în camera de proiecţie, izolată 
fonic. 

— Mă scuzaţi, domnule general, spuse căpitanul Lorraine 


Connelly. Pot să fac o propunere? 

Luminile slăbiră, iar ecranul din spatele lui Van Arken se 
lumină. Generalul se uită la Lorraine Connelly în lumina 
reflectată a ecranului. 

— Da? 

— Presupun că nu este indicat ca tocmai noi să facem 
propuneri de candidaţi, spuse ea, dar eu asta am de gând 
să fac. 

— La cine te gândeşti? 

— La maiorul Karen Harper. În camera întunecată se 
aşternu tăcerea. Poate unii dintre dumneavoastră o 
cunoaşteţi, adăugă căpitanul Connelly. Eu am lucrat 
împreuna cu ea în Germania. Connelly făcu o pauză, apoi 
continuă: Am inclus dosarul ei printre cele ale ofiţerilor care 
urmează să-i avem în vedere. De ce să nu ne uităm întâi la 
el? Nimeni nu răspunse. Maiorul Harper îndeplineşte 
cerinţele iniţiale asupra cărora am căzut deja de acord, 
continuă căpitanul Connelly. In plus, este şi foarte 
minuțioasă. Acordă o mare atenţie detaliilor. Are o judecată 
profundă, dar subtilă, spirit de iniţiativă şi o înfăţişare 
plăcută. În lumina slabă, lui Lorraine Connelly i se păru că 
generalul reacţiona favorabil la propunerea ei. Prinzând 
curaj, căpitanul continuă: Colonelul Pellum a făcut un 
comentariu umoristic cu privire la găsirea cuiva care să-şi fi 
petrecut ultimele două decenii pe lună. Ei bine, la fel de 
favorabil ar fi privită şi alegerea unui ofiţer care să-şi fi 
petrecut ultima lună într-un vid de mijloace de informare. 
Întâmplător, maiorul Harper s-a întors recent dintr-un 
concediu de treizeci de zile, pe care l-a petrecut în Orientul 
Îndepărtat. Mă îndoiesc că în tot acest timp a pus mâna pe 
vreun ziar american. 

— Alegerea unui anchetator nu este acelaşi lucru cu 
selecţionarea juraţilor, spuse Van Arken scurt. Un ofiţer din 
Corpul Procurorilor Generali ai Armatei nu crede tot ceea ce 
citeşte în ziare. 

— Totuşi, domnule general, mie îmi place ideea, strecură 


colonelul Spencer, aghiotantul lui Van Arken. Şi presei o să-i 
placă. Se întoarse spre Connelly: Ştii ceva despre biografia 
ei? 

— Da, domnule, răspunse Connelly. Cred că provine 
dintr-o familie numeroasă. Oameni de la ţară. Fermieri, 
cred. Ohio. Studii superioare la Universitatea de Stat din 
Ohio, aşa cum ne va arăta şi dosarul ei. Cred că, din cauza 
situaţiei financiare a familiei, a fost nevoită să întrerupă de 
câteva ori cursurile şi după aceea să le reia. A intrat în 
Universitatea Americană de Drept, iar Ministerul Apărării şi- 
a asumat toate cheltuielile. 

— În schimbul a patru ani de trudă, ca mine, mormăi 
locotenentul Gibbs. 

Apoi râse, încercând să atenueze afirmaţia destul de 
nepotrivită pe care o făcuse. 

Van Arken prezidă o vreme tăcerea din cameră, după 
care apăsă pe butonul interfonului de pe podium, 
adresându-se operatorului: 

— S-o vedem pe Harper, sergent. 

Într-un minut, prima pagină a dosarului fu proiectată pe 
ecran. Cei cinci ofiţeri o citiră. 

— De curând, a fost detaşată la Şcoala de Procurori 
Generali ai Armatei, de la Charlottesville, spuse colonelul 
Spencer. Asta nu e departe de aici, dar nici prea aproape. 
Ar putea sări într-un tren suburban spre New York ori de 
câte ori ar fi nevoie. 

— Examenul de absolvire îl are pe data de 16 iulie, spuse 
colonelul Pellum. Asta îi permite să termine investigația 
preliminară, fără să trebuiască să mai rămână aici şi pentru 
urmările anchetei sale. 

— Din dosar reiese că a mai făcut investigaţii, zise 
Lorraine Connelly. Şi încă foarte reuşite. Este şi un 
anchetator foarte bun. 

— Adică? întrebă Van Arken scurt. 

— Adică reuşeşte întotdeauna să descopere adevărul. 
Suspecţii - bărbaţi, veţi spune dumneavoastră - vorbesc 


foarte liber cu ea. Nu este o femeie cicălitoare, insinuantă 
sau care să te intimideze... 

— Eu n-am nevoie de cineva care să fie prea blând cu 
Tyson. 

— Domnule general, interveni colonelul Pellum, Tyson 
este, evident, un om inteligent. El ştie că poate bloca o 
investigaţie bazată pe articolul 31 în cele două secunde cât 
îi va trebui ca să-şi exercite dreptul de a tăcea. Eu cred, 
totuşi, că, dacă l-ar interoga o femeie... Nu mă gândesc 
neapărat la o... legătură. Deşi asta ne-ar putea ajuta. In 
momentul de faţă, noi nu suntem împuterniciţi să facem 
decât o anchetă neoficială, din care am vrea să scoatem 
cât mai mult, până în momentul în care vom putea face 
pasul următor. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— S-ar putea ca lui Tyson să nu-i convină să fie anchetat 
de o femeie, spuse Van Arken pe un ton destul de tăios. 
Apăsă pe un buton şi pe ecran apăru pagina următoare. Cei 
cinci ofiţeri citiră, pe rând, toate paginile din dosarul lui 
Harper. Van Arken comentă: Este necăsătorită. Nimeni nu 
zise nimic. Sergent, arată-ne fotografia, rosti Van Arken în 
interfon. 

După câteva secunde, pe ecran apăru o fotografie alb- 
negru a unei femei cu părul blond, zbârlit. Avea un zâmbet 
larg, ochi mari şi pistrui pe faţă. 

Locotenentul Gibbs vorbi primul: 

— Nu e genul de femeie pe care, dacă mi-ar suna la uşă, 
aş pofti-o imediat înăuntru. 

Se auziră câteva chicoteli. Van Arken îl auzi pe Gibbs 
spunând altceva şi prinse cuvântul soție. Se mai auziră 
râsete. 

— Pe loc repaus, spuse el repede. 

Căpitanul Connelly se uită la generalul Van Arken şi-l 
văzu adâncit în gânduri. Lorraine Connelly auzise că pe Van 
Arken nu-l amuzau glumele fără perdea pe care le făceau 
ofiţerii săi mai tineri la adresa soţiei lui Tyson. In afară de 


asta, Lorraine Connelly era aproape convinsă că generalul 
Van Arken nu avea prea multă consideraţie pentru un 
bărbat cu o asemenea soţie. 

Colonelul Spencer rupse tăcerea: 

— Domnule general, ştiu că alegerea unei femei poate 
crea anumite probleme; dar, dacă vă interesează imaginea, 
atunci asta e o imagine foarte indicată pentru 
dumneavoastră. Arătă spre fotografia lui Karen Harper. Se 
prezintă ca şi cum ar fi ieşit dintr-o reclamă pentru Coca 
Cola. 

Van Arken îşi frecă bărbia, gânditor. Încredinţând unei 
femei anchetarea cazului, gândi el, ar putea îmbunătăţi 
imaginea întregului Corp al Procurorilor Generali ai Armatei. 
Asta ar contracara şi criticile recente cu privire la numirea 
şi promovarea personalului feminin din subordinea sa. 
Pentagonul va fi mulţumit. 

Locotenentul Gibbs păru să-i fi citit gândurile. 

— Asta ca să dăm crezare sloganului de recrutare: „Fii tot 
ce poţi să fii“, zise el. 

Van Arken îl privi pe Gibbs oarecum nemulţumit, apoi se 
adânci din nou în gânduri. Işi dădea seama că, dacă 
această Harper n-ar face o treabă ca lumea, asta s-ar 
repercuta într-un mod nu prea favorabil asupra corpului de 
ofiţeri - în majoritate bărbaţi şi în majoritate ofiţeri de 
carieră. Pe de altă parte, dacă maiorul Harper ar rata 
investigația, atunci Casa Albă ar putea fi obligată să 
autorizeze imediat alcătuirea unui mare juriu oficial, cu 
drept de citare în instanţă şi asistenţă din partea CID” al 
Armatei şi al FBl-ului. Exista, desigur, şi posibilitatea ca 
maiorul Harper să nu găsească nicio dovadă pe baza căreia 
să recomande ca acuzaţiile să fie înaintate unui mare juriu. 
Dar Van Arken nu credea într-o asemenea posibilitate, dată 
fiind natura afirmațiilor din carte. El se uită la ofiţerii din 
faţa sa. Avea impresia că aceştia susțineau încredințarea 


7 Criminal Investigation Department (Departamentul de Cercetări 
Penale) (n .trad.). 


acestui caz maiorului Harper. 

— Are cineva vreo obiecţie cu privire la încredințarea 
cazului Benjamin Tyson ofițerului Karen Harper, în calitate 
de ofiţer anchetator? întrebă Van Arken. Nimeni nu avu 
nicio obiecţie. Van Arken se uită la căpitanul Lorraine 
Connelly într-un fel care parcă să-i dea de înţeles acesteia 
că se legase la cap fără să o doară şi că ar face mai bine să 
se pregătească să suporte consecinţele. În regulă, spuse el. 
Atunci să fie maiorul Harper. 

Apoi, generalul se întoarse şi se uită la fotografia lui 
Karen Harper, încă proiectată pe ecran. Dincolo de 
înfăţişarea plăcută şi proaspătă şi de zâmbetul cald, i se 
păru că vede tărie de caracter şi o inteligenţă ascuţită, 
rezultat, îşi spuse el, al urcuşului greu de la sărăcia rurală la 
educaţie, la o diplomă universitară şi la un grad militar. ŞI 
el se născuse în sărăcia rurală a unei ferme din 
Pennsylvania, situată la mai puţin de o sută de kilometri de 
locul unde se afla acum. La fel ca şi Karen Harper, gândi el, 
îşi croise drumul în viaţă de unul singur, fără să se 
căsătorească. Celor care îşi croiesc drumul cu sprijinul 
altora le vine greu să înţeleagă că ai pornit de foarte jos şi 
ţi-a trebuit o jumătate din viaţă ca să ajungi la nivelul lor. 

— Căpitane Connelly, nu-i vei comunica această hotărâre 
maiorului Harper, spuse Van Arken, întorcându-se cu faţa 
spre subalternii săi. In ziua în care Tyson va primi ordinul 
de rechemare, va primi şi maiorul Harper ordinul de numire 
temporară ca ofițer  anchetator. Niciunul dintre 
dumneavoastră nu va divulga nimic din ceea ce s-a spus 
aici şi nu va lua legătura cu maiorul Harper înainte de 
terminarea anchetei. Dacă nu mai există şi alte probleme - 
se uită la fiecare în parte - atunci vă mulţumesc că aţi 
venit. Sunteţi liberi. 


14. 


Vechiul Volvo rula spre est pe Montauk Highway, prin 


Southampton şi Water Mill. Tyson viră apoi la stânga, pe 
lângă Biserica Metodistă şi se îndreptă spre Scuttle Hole 
Road. Soarele de după-amiază târzie se aşternuse blând 
peste fermele de cartofi, bine îngrijite şi prospere. Scuttle 
Hole Road se intersecta cu linia de centură a oraşului Sag 
Harbor, iar Tyson viră spre nord. 

Întoarse capul şi i se adresă lui David, care şedea pe 
bancheta din spate, alături de cutii şi valize. 

— David, îţi mai aminteşti ceva din toate astea? 

— Oarecum. E, într-adevăr, frumos. 

După zece minute, intrară în fostul sat de vânători de 
balene, Sag Harbor. Pe Main Street, de o parte şi de alta, 
se înşirau case impunătoare, cu ferestre mari, apoi, în 
dreptul monumentului Războiului Civil, strada se lărgea 
înspre cartierul comercial. 

Tyson se alătură şirului de maşini care de-abia se mişcau. 
Trotuarele erau înţesate de o mulţime aparent fericită de 


familii, persoane singure, homosexuali, orăşeni, pescari, 
fermieri şi oameni sosiți acolo cu iahturile, din porturi 
îndepărtate. 


Volvo-ul continua să înainteze încet. Tyson cercetă 
vitrinele magazinelor, uitându-se după o librărie. O zări, în 
sfârşit, şi văzu în vitrină un anunţ scris de mână: CARŢI DE 
AUTORI LOCALI. Tyson fu surprins să constate că în Sag 
Harbor locuiau aproape două duzini de scriitoraşi. Acolo, 
printre cărţi, zări şi coperta de un roşu aprins pe care scria: 
Hue: Moartea unui oraş. 

— O problemă încă arzătoare. 

— Ce? 

Tyson făcu semn cu capul într-o parte. 

Marcy se uită şi ea în vitrină. 

— Oh. Bineînţeles. Timp de cinci săptămâni pe lista de 
best-seller-uri din Times. A ajuns la poziţia doisprezece şi 
continuă să urce. Poate că tu şi Picard aţi putea face 
împreună puţină publicitate în East End. 


8 Strada Principală (n. trad.). 


— Nu e nimic de râs. 

— Nu e, fu de acord şi David. Nu e nimic de râs. 

Marcy ridică din umeri. 

— Încerc şi eu să omor timpul în aglomeraţia asta. 

Volvo-ul se apropie de capătul lui Main Street, unde se 
înălța un catarg de steag, înalt şi alb. Drapelul Statelor 
Unite flutura în bălaia vântului ce sufla dinspre port, iar 
funga se lovea de stâlp. Ceva mai încolo, pe un petic de 
iarbă, se afla moara de vânt, orientată cu faţa spre port. În 
dreapta, se afla Long Wharf, înţesat de maşini, oameni şi 
negustori de peşte. Vasele de pescari se legănau în dane, 
iar Tyson le auzea scârţâitul. 

— Asta îmi amintesc, spuse David. Un hidroavion a 
aterizat o dată acolo. 

— Obişnuiam să luăm masa în restaurantul acela de pe 
chei, spuse Marcy. Il vezi? 

— Oh, da. Am ajutat într-o zi la descărcarea peştelui 
dintr-o barcă. 

— Recolta zilei, interveni Tyson. Peşti roşii. O oră mai 
târziu, am plătit nouă dolari farfuria. 

— Ai o memorie selectivă, observă Marcy. 

Tyson încuviinţă. 

— Stai să-mi vezi amnezia selectivă, atunci când o să mă 
aflu în boxa martorilor. 

Niciunul dintre ei nu spuse nimic. Volvo-ul se îndrepta 
spre North Haven, peste podul înţesat de joggeri, biciclişti 
şi pietoni. Viră la stânga, pe Short Beach Road, apoi din nou 
la stânga, pe o mică peninsulă, numită Baypoint. 

— Şi acum pe unde o luăm? 

— Drept înainte, pe Cliff Road, pe lângă Bayview. Aici e. 
Fâşia aceea de pământ acoperită cu prundiş. 

În timp ce maşina cobora pe drumul în serpentină, Tyson 
se uită la vila albă şi îngrijită. larba era maronie şi înaltă; 
mimoza atârna în ciorchini de petale roz deasupra micului 
portic. Flori sălbatice creşteau pe unde puteau, iar molidul 
şi cedrul, ambii neîngrijiţi, întunecau jumătatea din stânga 


a proprietăţii. Într-adevăr, încântător. 

— Curent electric există? întrebă el. 

— Nu face pe deşteptul, Tyson. 

Maşina intră pe aleea cu pietriş şi se opri în faţa casei. 
Înainte de a coborî din maşină, Tysonii cercetară, o vreme, 
tăcuţi, proprietatea. 

— Asta costa nouă mii de dolari pe vară? zise Tyson. 

— Şi încă trebuie să ne considerăm norocoşi că am găsit- 
o, spuse Marcy. Nu mai e nimic liber în tot East End-ul. Și- 
apoi, e foarte drăguță... şi chiar pe malul golfului. 

David deschise portiera din spate. 

— Mă duc să arunc o privire. 

Cobori repede din maşină şi dispăru în spatele garajului. 

Marcy şi Ben rămaseră în maşină. Motorul torcea, iar 
undeva se auzea ţârâitul unei lăcuste. 

— Ai dreptate, spuse Tyson într-un târziu. Casa asta nu e 
departe de cea pe care am închiriat-o acum câţiva ani. 

— Acum opt ani. 

— Da? Cum zboară timpul! 

El se uită la casă şi la copaci şi se gândi la vara aceea. În 
fiecare vineri, după lucru, lua trenul şi mergea până la 
Bridgehampton, un drum neplăcut, de trei ore, pe care 
încerca să-l facă şi el cât de cât mai suportabil, petrecându- 
| în vagonul bar. Marcy şi David îl aşteptau la gară şi, de 
obicei, luau masa într-o cârciumă din Bridgehampton, al 
cărei nume îi scăpa pe moment. Lunea dimineaţa, în zori, 
se urca în autobuzul de Hampton, împreună cu alţi bărbaţi 
şi femei care făceau naveta. Pe atunci, Marcy nu avea 
serviciu şi îşi petrecea toată vara la Sag Harbor, împreună 
cu David. 

— Unde eşti? îi întrerupse ea şirul gândurilor. 

— În vara aceea... 

— Ai fost plecat aproape toată luna august. ` 

— Da, ştiu. Lucrurile mergeau încet la Peregrine. In anul 
acela, nimeni nu părea să construiască prea multe 
bombardiere sau elicoptere de atac. Acum e cu totul altfel. 


— Din nefericire, aşa este. 

— Dar tu? N-are nimeni nevoie de publicitate rapidă în 
vara asta? 

— Ţi-am spus că mi-am luat un concediu mai lung. Postul 
mă aşteaptă; pot să mă întorc oricând. Tom a fost foarte 
înţelegător în privinţa asta. 

— Dragul de el! Tăcură o vreme, apoi Tyson deschise 
portiera. Ei bine, hai să vedem ce casă a groazei ai închiriat 
de data asta. 

Străbătură pajiştea năpădită de buruieni, şi Marcy găsi 
cheia. Intrară direct într-o cameră de zi albă, mobilată cu 
ceea ce Tyson îşi închipuia că este stilul cel mai şic în 
casele de închiriat din East End: crom, sticlă, material 
plastic şi velur bej, de bumbac. 

In celălalt capăt al camerei se aflau două uşi glisante, din 
sticlă, care dădeau spre o verandă din lemn. Marcy se duse 
la uşi şi deschise una. Respiră adânc. 

— Miroase a mare. 

Tyson ieşi pe veranda din sequoia. Marcy îl urmă. El privi 
în jur. Curtea lungă se termina într-o încâlceală de plante 
târâtoare şi un morman de roci, alcătuind un fel de zid 
despărțitor, dincolo de care se afla o întindere de apă 
numită Sag Harbor Cove. David se urcă pe stânci. 

— Sper să existe pe-aici şi vreo puştoaică de vârsta lui. 

Marcy se aplecă peste balustrada verandei şi îl urmări cu 
privirea pe fiul lor. 

— Sper să găsească tot ce vrea. Văzu un catamaran 
galben, lustruit, care plutea spre strâmtoare. O barcă cu 
pânze în curtea din spate. E grozav, Ben. 

— Da... dar o să-ţi lipsească New York-ul. Poate chiar şi 
Garden City. 

__— O să-mi lipsească New York-ul, dar nu şi Garden City. 
Imi devenise nesuferit în ultimele săptămâni. 

— Depinde de starea de spirit în care te afli. Tyson o privi 
îndelung. Vântul îi sufla prin păr, iar soarele îi lumina chipul. 
Stătea cu ochii închişi şi arăta cam cu zece ani mai tânără 


decât cu o zi în urmă. Traversă veranda şi privi printr-o a 
doua serie de uşi de sticlă. Bucătăria arată ca lumea. Dar... 
oh, Doamne... nu văd nici maşină de spălat vase, nici 
cuptor cu microunde. Marcy, eşti sigură că asta e casa? 

— Nu face pe nebunul, Ben. Oricum, sunt pe-aici vreo 
paisprezece magazine cu semipreparate. 

— Aşa te vreau. Plină de resurse în confruntarea cu 
privaţiunile. Ce dracu’, poţi să te bucuri şi tu de vacanţă. 

— Asta nu e o vacanţă, Ben, răspunse ea cu răceală. Noi 
ne ascundem. 

Tyson nu spuse nimic. 

Marcy se uită dincolo de gard, în curtea alăturată. Doi 
bărbaţi tineri şedeau la soare, în şezlonguri. Purtau 
amândoi slipuri galbene, în nuanţe asemănătoare. 

Tyson îi urmări cu privirea şi zise: 

— Poate că sunt homosexuali. Marcy îşi întoarse din nou 
privirea spre apă şi nu răspunse. Bine. Hai să ducem 
bagajele înăuntru şi să despachetăm, încheie el. 


Tyson şedea într-un balansoar din trestie, pe veranda din 
spate, cu un pahar de scotch într-o mână şi cu o ţigară de 
foi în cealaltă. Purta o pereche de blugi decoloraţi, sandale 
şi un maiou fără mâneci, cu nelipsita balenă de la Sag 
Harbor imprimată pe piept. Pe masa rotundă, de picnic, 
zăceau resturile unei fripturi la grătar. Soarele apunea în 
spatele unui şir de cedri, în timp ce bărcile luminate îşi 
croiau drumul prin canal. 

Asculta radioul vecinilor, fericit să descopere că şi ei 
preferau soft rock-ul hard rock-ului. Se gândi din nou la 
Andrew Picard. Ştia că era undeva în Sag Harbor, dar habar 
n-avea unde; în orice caz, cunoştea mult mai bine poziţiile 
lor la Hue în 1968 - graţie cărţii lui Picard, care conţinea şi 
hărţi de campanie. Noaptea de Tet îl găsise pe Picard la 
cartierul general al Diviziei Întâi a armatei sud-vietnameze, 
o enclavă aflată în colţul dinspre nord-est al Citadelei. 
Plutonul lui Tyson înainta spre est şi, după o scurtă oprire la 


Spitalul Miséricorde, ajunsese la câţiva kilometri de zidurile 
Citadelei. Misiunea lor fusese să fuzioneze cu ceea ce mai 
rămăsese din Divizia Întâi a armatei sud-vietnameze. 
Militarii ieşiseră din enclava lor şi se îndreptau spre vest, 
printre străzile înguste ale Citadelei. Tyson presupunea că, 
dacă şi-ar fi îndeplinit misiunea, ar fi putut să-l întâlnească 
pe Picard, unul dintre cei aproape doisprezece occidentali 
care se  refugiaseră în cartierul general al sud- 
vietnamezilor. El presupunea, de asemenea, că Picard ar fi 
fost fericit să vadă soldaţi americani, i-ar fi făcut poate lui 
Tyson o fotografie şi ar fi scris ceva despre el. Poate că ar fi 
băut împreună o ceaşcă de gin japonez. Şi, dacă Tyson ar fi 
putut prevedea viitorul, şi-ar fi îndreptat puşca automată 
spre capul lui Picard şi i-ar fi zburat creierii. 

Privi pe deasupra golfuleţului, spre malul îndepărtat. 
Curțile din spate erau luminate de lampioane japoneze, iar 
locurile unde se frigea came sau peşte răspândeau un 
miros de mangal şi o strălucire aproape ireală. Cineva care 
nu avusese răbdare să aştepte până în ziua de Patru lulie 
lansase rachete spre cerul întunecat. Mirosul de mangal în 
aerul umed al nopţii îi amintea cu putere de mirosul 
pătrunzător din satele vietnameze la ora mesei. li amintea, 
de asemenea, de lampioanele din hârtie colorată, atârnate 
înainte de Tet, şi de cerul nopţii luminat de focuri de artificii 
- care, de fapt, nu erau focuri de artificii. Işi imagina că 
micul golf, la strâmtoare, era fluviul Perfume, iar bărcile 
luminate erau şampane alunecând în jos, spre Marea Chinei 
de Sud. Noaptea, era uşor să-ţi imaginezi tot felul de 
lucruri, să creezi stări sufleteşti, fantezii sau coşmaruri, să- 
ţi găseşti pacea sau să retrăieşti războaie. Dar un lucru era 
sigur în legătură cu ţărmul acela îndepărtat, luminat de 
lampioane: acolo locuia Andrew Picard şi, la un moment 
dat, înainte să treacă vara, el, Tyson, avea să bată la uşa 
acestuia. 

Uşa de sticlă a bucătăriei se deschise şi Marcy păşi pe 
verandă, se duse la balustradă şi cercetă micul golf. 


— Îţi aminteşti când am înotat goi acolo? Era o noapte cu 
lună plină, şi vasul acela de croazieră a venit lângă noi, iar 
oamenii au insistat să urcăm la bord să bem ceva... 

Tyson zâmbi şi se uită la ea. Era îmbrăcată lejer, 
pantaloni albaştri, din bumbac, şi un jerseu cu glugă, 
asortat. Era în picioarele goale şi machiată foarte discret, 
iar în afară de verighetă nu purta nicio bijuterie. 
Metamorfoza era aproape completă. În ziua următoare va 
avea culoare în obraji şi nisip între degetele de la picioare. 
Va mirosi a apă sărată şi a mangal, exact ca în vara aceea. 
Dar nu va fi o vară exact ca aceea. 

— Mai ţii minte noaptea aceea când eram pe o plută de 
cauciuc şi am trecut prin strâmtoare în partea cealaltă a 
golfului? întrebă el. 

— Ne-am luptat cu mareea timp de două ore, înainte să 
ne întoarcem. Marcy se aşeză pe marginea mesei rotunde, 
cu picioarele goale pe un scaun. Ţinea într-o mână un pahar 
de vin roşu. Cum a fost azi-dimineaţă? 

Tyson amestecă încet cuburile de gheaţă în pahar. 

— Păi, mă tem că mi-am cam pierdut cumpătul. Ceea ce 
n-a fost prea bine. Foarte stânjeniţi Kimura-san şi 
Shimamura-san. 

— Nu mai vorbi ca domnul Moto, Ben. Te-au dat afară? 

— Nu... destul de ciudat, nu m-au dat afară. 

— Atunci ţi-au oferit o mărire de salariu, spuse Marcy. 

— De fapt, ei vor să cer un transfer la Tokyo. 

Marcy se uită la el în lumina tremurătoare a luminării. 

— Tokyo? Se gândi un moment, apoi spuse: Eu am o 
carieră şi nu văd de ce aş renunţa la ea. 

Tyson se aşeză în balansoar; vocea îi era ascuţită. 

— Ca să mă salvezi pe mine, doamnă. In afară de asta, 
eu am o carieră. Tu ai un serviciu - de la care ai lipsit timp 
de trei luni fără nicio problemă. Oricum, cine a spus că ai 
fost invitată? Greierii ţârâiau, iar apa se lovea de piatră. 
Briza făcea să foşnească mărul sălbatic. Îmi pare rău, spuse 
Tyson. Marcy nu răspunse. N-am vrut... 


— E-n ordine, zise ea. Îşi mai turnă un pahar cu vin. Vrei 
să pleci? 

Tyson nu voia să plece în Japonia, dar, spre surprinderea 
lui, constată că n-avea de gând să i-o spună lui Marcy. 

— Mă mai gândesc. De ce minţea? A minţi devenise 
pentru el un obicei. Îşi minţea avocatul, îşi minţea şefii, pe 
Brown, prietenii şi familia, iar acum soţia. Se gândea că o 
face ca să se antreneze în vederea procesului. Se aşeză din 
nou în balansoar. Unde e David? 

— A găsit câţiva băieţi de vârsta lui. Au plecat la pescuit 
nocturn, la capătul lui Whaler's Walk. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— l-ai amintit să spună că-l cheamă Anderson? 

— Da. 

Tyson suflă fumul ţigării în aerul ceţos. 

— Mă simt ca un criminal. 

— Da? Tyson se uită la ea în lumina tremurătoare, dar nu 
răspunse. Oricum, cred că agentul imobiliar care mi-a 
închiriat vila ştie cine sunt, chiar dacă mi-am dat numele de 
fată. 

— Numele de fată şi fotografia ta, doamnă, sunt la fel de 
cunoscute ca şi numele şi fotografia mea. Ar fi trebuit să 
foloseşti un nom de guerre. 

— Nu cred c-o să ne deranjeze cineva aici. Marcy îl 
urmărea cum îşi croia drum prin pajiştea întunecată, spre 
stânci şi tufişuri. Brusc, se simţi cuprinsă de o teamă 
nelămurită şi sări jos de pe masă. Vin şi eu cu tine. Merseră 
împreună în tăcere, îndreptându-se spre stâncile albe, până 
găsiră, la marginea apei, o bucată de marnă lată, netedă, 
pe care se aşezară. E frig aici, spuse ea. 

— Întoarce-te şi ia-ţi o jachetă. 

— Pune-ţi braţul în jurul meu. 

El făcu gestul cu stângăcie. 

Ea se ghemui mai aproape de el. 

— Ce te frământă? întrebă ea, în cele din urmă. 

— Asta vrea să fie o glumă? 


— Nu, o întrebare. Şi o să-ţi spun eu ce te frământă. Nu 
povestea cu masacrul. Nu astăzi. Ai făcut faţă foarte bine în 
ultimele săptămâni. Tyson nu răspunse. Eu sunt cea care te 
deranjează, urmă ea. Sau, mai bine zis, ceea ce spune 
despre mine presa de scandal şi ceea ce oamenii 
respectabili lasă să se înţeleagă. 

El ridică din umeri. 

— Nu este relevant. Pe o scală de unu la zece, curtea 
marţială pentru crimă se află în vârf. Trecutul tău e la 
poziţia unu. 

— Nu cred. 

Tyson îşi luă braţul de pe umerii ei. 

— Ei bine... bănuiesc că atunci când au început să stea 
de vorbă cu un şir, după câte se pare nesfârşit, de foşti... 
prieteni... de-ai tăi... 

Aruncă trabucul în apă. 

Marcy îşi strânse picioarele sub ea şi-şi încrucişă braţele 
peste piept. 

— Eşti stânjenit din cauza mea? El nu răspunse. Nimic din 
toate astea n-ar fi ieşit la iveală dacă n-ar fi fost 
notorietatea ta. Dar eu nu te învinovăţesc. 

— Aşa e. Foarte bine. Uite, eu nu încerc să dau vina pe 
tine pentru situaţia grea în care mă aflu. Eu am fost cel 
care... Tyson respiră adânc. Dar nu-ţi dai seama că 
articolele acelea, fotografia şi toată porcăria aceea au ţinut 
treaz interesul publicului pentru cazul meu? Au avut un fel 
de efect simultan. Ştii? Şi David... Mi-am făcut timp să-i 
explic... Vreau să spun, cele referitoare la mine. Tu n-ai 
încercat niciodată să-i explici că... Vreau să spun că a fost 
un fel de protest sexual sau cam aşa ceva. Tot ce ştieele 
numai din ziare. Şi citeşte porcăriile alea. 

Marcy aruncă o piatră în apă. 

Tyson ascultă orăcăitul unei broaşte. O altă rachetă se 
înălţă de pe ţărmul îndepărtat. 

Marcy se ridică. 

— Foarte bine, zise ea. O să mă ocup de David. Dar ce 


crezi tu în legătură cu tot ceea ce s-a scris despre mine? 

Tyson se ridica şi el. 

— Tu pari să crezi tot ceea ce se scrie despre mine, 
spuse el. 

O vreme tăcură amândoi, apoi Marcy zise cu o voce mai 
calmă: 

— E şi ceva adevărat în ceea ce s-a scris despre fiecare 
din noi, presupun... Dar... nu infidelitate, Ben. Asta nu. 

Tyson încuviinţă. 

— Foarte bine. 

Ea se sili să zâmbească şi îi atinse uşor braţul. 

— Ei, Tyson, într-o zi o să ne îmbătăm criţă şi o să ne 
spunem unul celuilalt secretele cele mai întunecate, mai 
intime, mai periculoase şi mai ruşinoase. Apoi o să 
intentăm divorţ. Sau o să ne îndrăgostim din nou. 

Râse încet 

Tyson zâmbi şi el, dar nu se simţi mai bine. Era conştient 
că ceea ce făcuse el în 1968 era cu mult mai rău decât 
ceea ce făcuse ea în acelaşi an. Totuşi, el şi societatea 
păreau mai aspri faţă de ea, tradiționalul ţap ispăşitor: 
prostituata. 

— Ei bine... oricum, se pare că tu te-ai distrat mai bine 
decât mine, spuse el. Poate că sunt gelos. 

Ea îi luă braţul şi-l strânse mai tare. 

— Sunt sigură, Ben, că amândoi am obţinut atunci ceea 
ce am vrut... Tu ai vrut să fii acolo. 

— Da, şi eu m-am gândit la asta, spuse el, privind-o în 
ochi. Ea îi strânse mâna. El privi înainte, peste apă. Aş vrea 
să fiu singur. 

— Să nu te arunci în apă, spuse ea după o clipă de 
tăcere. 

— Nu. 

— Promite-mi. 

— Ne vedem mai târziu. 

— Promite-mi! 

El tresări, apoi încuviinţă repede, dând din cap. 


— Îţi promit. 

Ea se întoarse şi urcă înapoi spre pajişte. 

Tyson o urmări cum păşea, cu picioarele goale, peste 
pietre, îi privi îmbrăcămintea închisă la culoare, profilată pe 
stânca albă, plină de graţie în lumina lunii; o privelişte pe 
care s-o pună deoparte şi să şi-o amintească într-o zi, când 
n-aveau să mai fie împreună. 


Aerul nopţii era răcoros, iar încălzirea centrală părea să 
nu funcţioneze. Marcy adormise pe canapea. David era în 
camera lui. Tyson îngenunche în faţa căminului şi aprinse 
buturugile de stejar. Apoi se lăsă iar în fotoliu şi fixă cu 
privirea flăcările ce muşcau din lemn. Luă o ţigară şi 
aprinse un chibrit, urmărind fosforul ce ardea cu flacăra 
albă. 


Tyson s-a strecurat afară şi a luat-o în josul coridorului 
scurt. Tony Scorello stătea la intrarea în secţia de 
maternitate. Tyson a văzut că acolo fusese aruncată o 
grenadă cu fosfor alb. Dacă fusese aruncată de Scorello, s-a 
gândit Tyson, acum acesta arăta ca şi cum ar fi vrut să o ia 
înapoi. 

Dar nu putea nici s-o ia înapoi, nici s-o stingă. Fosforul 
alb, aprins, avea proprietăţi deosebite: se lipea ca napalmul 
şi ardea cu flacără albă, care nu avea nevoie de aer ca să 
continue să ardă. Nu putea fi stinsă nici cu apă, nici prin 
înăbuşire. | se spunea Willy Peter, pentru că soldaţii 
americani trebuia să numească fiecare lucru altfel. Willy 
Peter era împroşcat pe pereţii vopsiți în alb ai secţiei 
aglomerate, şi Tyson a observat că începuse să ardă şi 
marele crucifix de pe peretele din fund. 

Tony Scorello s-a întors spre Tyson cu lacrimile şiroindu-i 
pe chipul murdar şi cu gura care se mişca pentru a articula 
cuvinte, dar din care nu ieşeau decât mormăieli. Puşca era 
căzută la picioare, iar braţele i se mişcau la fel ca cele ale 
unui copil speriat. 


Tyson l-a împins pe Scorello într-o parte şi a intrat în 
secţie. Aproape jumătate din cele două duzini de paturi 
ardeau, iar plasele împotriva ţânţarilor, topite, atârnau în 
fire negre, ca nişte uriaşe pânze de păianjen. Cele mai 
multe coşuri împletite, pentru copii, se prăbuşiseră în 
grămezi incandescente. O femeie goală se clătina pe 
intervalul dintre paturi, dar nu făcea nicio altă mişcare. 
Patul cel mai apropiat de Tyson ardea şi, în ciuda flăcărilor 
şi a fumului, el a văzut silueta unei femei care zăcea 
nemişcată, ca o femeie hindusă, care ardea o dată cu soţul 
ei. 

Tyson a observat că obloanele erau deschise şi a văzut 
că afară ploua. Undeva, în spitalul care pierea, un 
generator mai dădea încă electricitate, pentru că cele trei 
palete ale sale se roteau, iar în camera asistentelor ardea 
lumina. 

Tony Scorello a intrat brusc în secţia care ardea, iar 
Tyson l-a urmat. Mirosul greu din salon era insuportabil: 
carne, păr, aşternuturi, fosforul însuşi şi oase carbonizate, 
pentru că fosforul muşcă adânc în carne. 

Tyson l-a găsit pe Scorello şezând pe podea, cu faţa 
îngropată în mâini. Omul a început să plângă în hohote. 

— Maica Domnului, Maica Domnului. Nu eu am făcut 
asta. Nu eu am făcut asta. 

Tyson l-a lăsat unde era şi s-a întors la uşa pe care 
venise prima oară şi pe care scria Salle de Contagion. 
Tyson a intrat, închizând uşa în urma lui. 

Sora Teresa, îmbrăcată într-un veşmânt alb, de pânză, 
şedea pe marginea singurului pat, cu mâinile în poală. 
Tyson s-a gândit că părea foarte liniştită. Era chiar supărat 
că ea nu se ascunsese sub pat, aşa cum o învățase el. 

— Le feu. l-a venit în minte o expresie vietnameză O day 
khong duoc yen - aici nu eşti în siguranţă. 

Ea a încuviinţat, dând din cap, dar nu s-a ridicat. 

— Est-ce qu'il y... une porte de toit? O uşă în acoperiş? 

— Oui. 


— Oui? 

— Nu vreau să scap, a spus ea în engleză. 

— La dracu'! 

Tyson a apucat-o de braţ şi a ridicat-o de pe pat. Au stat 
faţă în faţă câteva secunde, iar el a văzut că femeia 
plângea. 

— De ce fac asta? a întrebat ea. 

Tyson avea o duzină de explicaţii, dar niciun răspuns. 

Sora Teresa şi-a pus capul pe umărul lui şi a plâns. 

Tyson s-a uitat în sus şi a văzut singurul ventilator 
învârtindu-se din ce în ce mai încet până când s-a oprit. Prin 
cizme a simţit căldura focului de dedesubt. De afară se 
auzeau Împuşcături, iar în aer se răspândea mirosul acru, 
familiar, de oameni arşi. Continua să plouă şi un tunet 
îndepărtat, din direcţia oraşului Hue, s-a rostogolit peste 
peisajul care se întindea cenuşiu şi umed. Benjamin Tyson 
simţea o amărăciune în suflet, aşa cum nu mai simţise 
niciodată până atunci. Şi-a dat seama că o strângea în 
braţe pe sora Teresa şi a auzit-o suspinând încet. 

— Dumnezeule, a spus el, Dumnezeule, credeam că-i 
cunosc. Şi o voce interioară i-a răspuns: /i cunoşteai. l-ai 
cunoscut întotdeauna. Ştiai ce aveau să facă într-o zi. 


— Nu! 

Tyson scăpă chibritul şi se uită la arsura neagră de pe 
degete. 

— Nu, ce? Se uită la Marcy, care stătea lângă el. Vrei să 
bei ceva? întrebă ea. 

— Nu. Nu, mulţumesc. 

Ea îl privi cu luare aminte. 

— Arăţi de parcă ai avea nevoie să bei ceva. 

— Intotdeauna arăt aşa. Intoarse capul spre cămin şi 
rămase tăcut vreme de câteva secunde, apoi spuse: După 
aceea, în noaptea aceea în buncăr, părea normal. 

— Cine? 

— Tony Scorello. Bine, nu chiar foarte normal. Dar cred 


că niciunul dintre noi nu mai arăta normal sau acţiona 
normal... Scorello făcea cafea. Avea mâinile înfăşurate în 
bandaje. Bănuiesc că se arsese. Mai târziu a jucat cărţi. L- 
am urmărit în lumina tremurând a luminării. Marcy părea 
nedumerită. Tyson rămase tăcut o vreme, apoi adăugă: Ştii, 
tocmai mi-am dat seama de ceva. Aş putea să-l văd din 
nou. Aş putea să-i văd pe toţi din nou. 

Ea îngenunche lângă el şi-i luă mâna. 

— Ben... te rog... spuse ea îngrijorată, te rog să-ţi revii. 


A doua zi de dimineaţă Ben Tyson se aşeză la masa 
rotundă de pe veranda din spate şi bău o ceaşcă de cafea 
fierbinte. Masa era udă, şi el avu grijă să nu-şi ude mânecile 
de la costum. 

Aerul dimineţii era răcoros, iar Tyson îşi vedea aburii 
respirației. Privi spre micul golf pe deasupra căruia plutea o 
ceaţă uşoară. Un soare roşu, brăzdat de nori, atârna parcă 
deasupra podului North Haven, iar pescăruşii sfâşiau aerul 
liniştit cu ţipetele lor stridente în zori. 

Marcy veni din bucătărie, purtând un capot roşu, scurt. 

— Te-ai sculat devreme, spuse ea cu o voce răguşită. 
Presupun că podeaua camerei de zi n-a fost prea moale. 

— Ar fi trebui să mă trezeşti. 

— Am încercat în toate felurile. Mai rămăsese să te 
lovesc cu piciorul. El privi spre apă. O balenieră lungă de 
peste şase metri făcea manevre pe canalul acoperit de 
ceaţă. Era reflux şi văzu la prova un bărbat care măsura 
adâncimea apei cu ajutorul unei căngi. N-am ştiut că ai de 
gând să pleci chiar atât de curând, spuse Marcy. Am crezut 
că o să stai cu mine şi cu David cel puţin câteva zile. 

El ridică din umeri. 

Marcy păşi cu picioarele goale pe veranda umedă şi privi 
pe deasupra pajiştei. Tyson se uită la picioarele ei şi la 
kimonoul subţire, strâns pe corp. 

Marcy se întoarse şi-l privi în tăcere. 

— Ce te deranjează în dimineaţa asta? întrebă ea, în cele 


din urmă. Notorietatea ta sau a mea? 

— A ta, răspunse el, fără să stea prea mult pe gânduri. 

— Oh, lisuse, tot la asta te gândeşti? 

— S-a schimbat ceva? 

— De ce nu treci peste asta? 

— Nu ştiu. El se uită în ceaşca de cafea şi spuse încet: 
Credeam că sunt mai presus de gelozie şi de posesiune. 
Totuşi... când trecutul sexual complet al soţiei mele devine 
ştire naţională mă simt puţin ridicol. Dar bănuiesc că nu 
sunt normal. 

— Bărbaţii! i-o trânti Marcy. Dumnezeule! Pe toţi vă 
interesează al dracului de mult câţi... Respiră adânc. Las-o 
baltă. Nu vreau să torn gaz peste foc. 

Tyson încuviinţă. 

— O să încerc. 

Dar gândi că atitudinea lui Marcy faţă de fotografie şi 
faţă de ceea ce se scrisese despre ea devenise din nou 
oarecum indiferentă. Tyson descoperise că fotografia 
fusese reprodusă în diverse reviste, care o publicaseră fără 
cenzură. In plus, apăruseră şi alte articole despre Marcy 
Clure. Acestea însă erau mai puţin senzaţionale decât cele 
din American Investigator şi pretindeau a fi studii serioase 
asupra vieţii şi epocii în care trăise o tânără radicală, 
devenită ulterior soţie şi specialistă în domeniul publicităţii. 
Totuşi, îşi spuse Tyson, aceste articole erau ceva mai mult 
decât o întărâtare, abil mascată, a opiniei publice. Apoi, cu 
o săptămână în urmă, Sloan îi arătase o versiune poster a 
fotografiei din Life, pe care cineva o descoperise într-unul 
dintre acele magazine de cărţi poştale sexy, de la marginea 
oraşului, şi i-o adusese. Posterul era intitulat ZILE FERICITE. 

— Oamenii anilor '80, remarcase Sloan, sunt adesea 
şocaţi de ceea ce au făcut oamenii anilor '60, dar adesea e 
vorba de aceiaşi oameni. 

Trecutul lui Marcy, înţelegea el, nu avea nicio legătură cu 
trecutul lui. Cu toate acestea, instinctul îi spunea că 
fotografia şi ceea ce se scria în legătură cu Marcy aveau să 


grăbească prăbuşirea lui. Tyson mai înţelegea şi că trecutul 
soţiei sale îl obseda din ce în ce mai mult şi că dorea să 
facă unele rectificări, dar nu putea. 

Se ridică şi descoperi că-i tremurau picioarele. Văzu 
lacrimile care se adunaseră în ochii lui Marcy. 

— N-am făcut nimic rău! strigă ea. Ştiai, la dracu! Ştiai 
totul despre mine când ne-am întâlnit. Nu ţi-am ascuns 
niciodată nimic. M-am regulat, şi ce dacă? Tu ai ucis. Ai ucis 
mai mulţi oameni decât cu câţi m-am regulat eu. 

— Oare? 

— Pleacă dracului de-aici! 

Tyson intră înapoi în casă, îşi luă servieta diplomat şi ieşi 
pe uşa din faţă. Porni spre Main Street, de unde avea să ia 
autobuzul spre Manhattan. Când ajunse pe strada paralelă 
cu plaja, un Ford Mustang vechi, roşu se opri lângă el şi un 
tânăr îi spuse: 

— Mergeţi în oraş? 

Tyson încuviinţă şi urcă în maşină. Şoferul, văzu el, nu 
avea mai mult de optsprezece ani, era îmbrăcat cu blugi şi 
cu un tricou alb. Tyson gândi că era un localnic. 

— Mulţumesc. Poţi să mă laşi la cinematograf? 

— Bineînţeles. Vreţi să prindeţi autobuzul? 

— Da. 

Maşina porni. 

— Staţi aici pe timpul verii? 

— Da. 

— Unde locuiţi? 

— La Baypoint. 

— Frumos. Apăreţi la televizor, nu-i aşa? 

Tyson dădu din cap în semn de negatie. 

— Ba da, aşa e. La o emisiune de ştiri, nu? 

— O emisiune culinară. 

— Vorbiţi serios? îl privi insistent şi apoi spuse: Sunt o 
mulţime de oameni celebri pe aici. Săptămâna trecută l-am 
văzut pe Norman Rockwell. 

— Este mort. 


— Nu, l-am văzut. N-am citit niciuna din cărţile lui, dar pe 
el l-am văzut de câteva ori la televizor. 

— Norman Mailer? 

— Da. Eu ce-am spus? 

— Rockwell. 

— Nu, ăla e nazistul. 

— Acela este George Lincoln Rockwell. Şi el e mort. 

— Zău? Da' pe dumneavoastră cum vă cheamă? 

— Jack Abbott. 

— Da. Aveţi o emisiune de interviuri televizate. 

— Nu, o emisiune culinară. 

— Bine. Pe mine mă cheamă Chuck. 

Traversară podul North Haven şi intrară pe Main Street. 

— Poţi să mă laşi aici, spuse Tyson. Restul drumului îl fac 
pe jos. 

Chuck trase pe dreapta. 

— E devreme pentru autobuzul următor. La capătul 
străzii se află Paradise Grill. Au o cafea bună. 

— Mulţumesc. 

Tyson deschise portiera. 

— Vă duceţi la New York să faceţi o emisiune? 

— Exact. 

Tyson cobori din maşină. 

— La ce oră? Pe ce canal? 

— Astăzi la prânz. Pe canalul treisprezece. Peşte fript cu 
mărar. Tyson bătu cu mâna în servietă. Le am chiar aici. Pe 
curând, Chuck. 

Tyson închise portiera şi porni spre cafenea. 

Auzi în spatele lui un claxon, dar nu se întoarse. Maşina 
se ţinea după el, rulând foarte încet; la un moment dat, 
claxonatul deveni insistent. Oamenii de pe trotuar se uitau 
la el. Un bătrân îi făcu un semn, apoi arătă spre maşină. 
Dar Tyson continuă să meargă. Ultimul lucru pe care şi-l 
dorea la cafenea era Chuck. 

— Tyson, scoate-ţi capul dintre umeri, se auzi o voce. 

Se întoarse. Marcy îi făcu semn spre maşină. Tyson se 


apropie de geamul deschis. 

— Urcă, îi spuse ea. El deschise portiera şi se strecură 
înăuntru. Ea porni. Merseră în tăcere pe Main Street şi în 
afara staţiunii, spre Bridgehampton Road. Te duc până la 
gară, spuse ea. 

— Aş prefera să iau autobuzul. 

— O să iei nenorocitul ăla de tren şi o să-ţi fie de ajuns. 

Tyson ridică din umeri. Volvo-ul o luă spre sud, pe la 
periferia staţiunii şi printr-o pădure de pini pitici şi stejari. 
Nu treceau decât puţine maşini, iar ceața se strecura 
printre copacii pitici şi strâmbi, pe drumul singuratic. Lui 
Tyson i se părea întotdeauna că acest peisaj prevestea 
ceva. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce-am spus. 

— Ce-ai spus? Pentru ce-ţi pare rău? 

— Am spus... lasă. 

— Nu. Pentru ce-ţi pare rău? Că ai sugerat că m-am 
culcat cu peste o sută de bărbaţi? 

— Da... 

— Ei bine... şi ce dacă? Cel puţin, eu i-am lăsat zâmbind. 
Tu cum ai lăsat suta ta de oameni? 

— Vreau să cobor. 

Marcy acceleră şi vitezometrul arătă aproape o sută de 
kilometri la oră. 

— Hei, mergi mai încet. 

— Curvele conduc repede. 

— Termină cu porcăriile şi mergi mai încet. 

Ea apăsă pe accelerator şi luă o curbă pe partea greşită a 
drumului. Tyson se întinse, întrerupse contactul şi scoase 
cheia. Maşina începu să încetinească. El se uită la Marcy şi 
văzu că se străduia să-şi stăpânească lacrimile. 

Volvo-ul încetini, iar Tyson răsuci volanul, oprind maşina 
într-un morman de nisip. Apoi cobori şi veni la locul 
şoferului. 


— Dă-te la o parte. Ea se strecură pe locul din dreapta. 
Tyson se urcă şi porni maşina. Roţile se învârtiră, iar Volvo- 
ul intră din nou pe şosea, continuându-şi drumul spre 
Bridgehampton. Niciunul nu scoase o vorbă până când 
ajunseră la parcarea de lângă gară. Am nevoie de timp să 
mă gândesc la asta, spuse el. 

Ea părea liniştită acum şi încuviinţă. 

— Şi eu. 

— Să mă suni când afli numărul de telefon secret, spuse 
el. Ea continua să se uite afară. Tyson îşi drese glasul. N-o 
să vin la sfârşitul săptămânii ăsteia. 

— Foarte bine. 

— Am provocat multă durere, spuse el. Ea nu răspunse. 
El ezită, apoi deschise portiera. O să te simţi bine acum? Ea 
încuviinţă şi-i dădu servieta. Tyson cobori şi închise 
portiera, apoi vâri capul pe geamul deschis. Ai grijă cum 
conduci. Spune-i lui David că-mi pare rău că n-am avut 
ocazia să-mi iau rămas-bun de la el. 

— Vine trenul. 

Tyson aruncă o privire înapoi şi văzu în depărtare, pe 
şinele învăluite în ceaţă, luminile locomotivei voluminoase 
şi gălăgioase. Se întoarse spre Marcy. Ea îl privi şi rămaseră 
mult timp ochi în ochi, apoi trenul fluieră şi Tyson se 
îndreptă spre el. 


PARTEA A DOUA 


Cel care nu împiedică o crimă atunci 
când poate, o încurajează. 


SENECA: 7roades 


15. 


Domnişoara Beale pare cam palidă, gândi Tyson. De 
altfel, observase că de câteva săptămâni, ea devenise mai 
retrasă şi mai neliniştită. Presupuse mai întâi că femeia 
avea probleme personale, dar apoi îşi dădu seama, cu 
surprindere, că domnişoara Beale era îngrijorată din cauza 
lui. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Ea îi întinse un plic mare, din hârtie pânzată. Primul lucru 
pe care îl observă Tyson fu că acesta era de un galben mai 
închis decât al plicurilor pe care le văzuse până atunci în 
corespondenţa obişnuită de afaceri. Al doilea lucru pe care 
îl observă fu antetul guvernului. În cele din urmă, văzu că 
plicul era de la Ministerul Armatei. Dar ştiuse asta încă de 
când intrase domnişoara Beale în birou. 

— A venit o scrisoare recomandată. Am semnat pentru 
ea, spuse domnişoara Beale. 

Tyson văzu că plicul era adresat locotenentului Benjamin 
J. Tyson. Il puse pe birou. 

— Mulţumesc. Ai bătut la maşină contractul Taylor? 

— Este aproape gata... 

Domnişoara Beale părea să nu aibă niciun chef să plece. 

— Altceva? întrebă Tyson. 

— Nu... Porni spre uşă, apoi spuse: Ne veţi părăsi? 

— Aşa se pare, răspunse Tyson. 


— Oh, toţi considerăm că este un lucru îngrozitor, 
domnule Tyson. Îngrozitor. Asta nu este... nu este drept. 
Toţi suntem supăraţi... 

Tyson presupuse că ea se referea la gaşca ce se adunase 
la bufet şi, evident, dezbătuse pe larg subiectul cu pricina. 
În schimb, cei din consiliul de administraţie nu erau la fel de 
înţelegători. Tyson îşi aminti că, la infanterie, după fiecare 
bătălie, se făceau unele promovări, iar oamenii care se 
luptau pentru ele nu se sinchiseau dacă acele promovări 
aveau la bază o victorie obţinută cu focuri de mortiere de 
81 de milimetri sau cu focuri de rachetă de 122 de 
milimetri. La fel era şi într-o corporatie. 

— Apreciez grija voastră, spuse Tyson. Văzând că 
domnişoara Beale tot nu pleca, adăugă: Apropo, dumneata 
vei continua să lucrezi aici atât timp cât ai să vrei. Am 
vorbit cu domnul Kimura despre asta. 

Ea încuviinţă. În cele din urmă, domnişoara Beale se 
întoarse şi plecă. 

Tyson era pe cât de mişcat de această grijă, pe atât de 
uimit. Nu credea că era deosebit de popular printre oamenii 
de rând, dar, după câte se părea, aceştia îl considerau un 
nedreptăţit, o victimă. Era ceva cu care ei se puteau 
identifica. De fapt, din ceea ce se dăduse publicităţii de 
către mass-media, el constatase că începea să se 
contureze o mişcare a oamenilor de pe stradă, în favoarea 
lui. Citise chiar că cineva din Virginia iniţiase un Fond 
pentru Apărarea lui Tyson, cu toate că nimeni nu luase 
legătura cu el sau cu Sloan pe această temă. Ciudat, gândi 
el, cum reacţionează americanii la relatările din presă ale 
nenorocirii altora. El voia să creadă că există în ţară un 
altruism autentic şi un sentiment de milă; şi poate că 
exista; poate că avea să înveţe să creadă că există. 

Tyson privi în jos, la plicul de hârtie pânzată, apoi îl 
împinse deoparte. 


— Vă caută soţia, spuse domnişoara Beale prin interfon. 


— Fă-mi legătura. Tyson apăsă pe butonul care clipea. 
Alo. 

— Bună. 

Vocea lui Marcy venea parcă de departe. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi Tyson zise: 

— Spune-mi numărul de telefon. 

Ea i-l dictă şi adăugă: 

— Pe-aici a plouat în ultimele două zile. Pe-acolo cum e? 

Tyson aruncă o privire pe fereastră. 

— La fel. 

— Uneori, aici vremea e diferită. 

— Mda, uneori. Ce face David? 

— Bine. Şi-a făcut câţiva prieteni, şi ploaia nu pare să-i 
împiedice să se ducă la pescuit. Şi-au găsit un local 
preferat. O discotecă ceva mai departe de Main Street. 

— În Sag Harbor? Cum se numeşte? Puntea Balenierei 
Plângătoare? Unde o să ajungă lumea? 

— Cine ştie? Pe Long Wharf cântă noaptea o formaţie, un 
grup din Caraibe... cântă la bidoane de ulei.. 

— Zău? 

— Da. Mai e locul acela unde obişnuia să-şi piardă 
vremea John Steinbeck - Geamandura Neagră - mă rog, 
acum arată altfel. 

Tyson se întrebă de unde ştia ea asta. 

— Mda, uneori nu e o idee tocmai bună să încerci să te 
întorci, nu-i aşa? Vreau să spun că uneori e chiar dureros. 

— Uneori. 

Tyson îşi roti scaunul şi se uită pe fereastra stropită de 
ploaie. Înainte, avusese o atitudine ambivalenţă faţă de 
ploaie, dar, după ce trecuse prin două anotimpuri ploioase, 
fiecare de câte trei luni, căpătase o aversiune profundă faţă 
de vremea umedă. 

— Mai suntem prieteni? întrebă Marcy. 

— Sigur. 

— Bine. Vocea ei avea încă un ton nesigur. Ceva nou la 
serviciu? 


— Cursa înarmării continuă încă să-i îmbete de fericire pe 
toţi cei de-aici. Multă muncă. 

Marcy ezită. 

— Mă gândeam... dacă... ei bine, mă gândesc să vin şi eu 
cu tine la Tokyo... Vreau să spun, aş merge sigur... dacă te- 
ai hotărât să pleci. 

— Tokyo nu mai e de actualitate. 

— De ce? 

— Pentru că acum sunt în Armată. 

— Ce...? 

Tyson se uită la hârtiile de pe birou. 

— Scrisoarea începea cu „Salutări”. După aceea era din 
ce în ce mai rău. 

— Oh... Oh, Ben... 

— Oricum, am avut o întrevedere cu Kimura şi l-am 
informat în legătură cu noul meu statut. Tyson se gândi la 
întâlnirea avută cu mai puţin de o oră în urmă. Nu fusese 
nimic de nepătruns pe chipul domnului Kimura, şi Tyson îl 
citise cu uşurinţă. Kimura - era sigur - ştia de ordinul de 
rechemare, cu toate că pretindea altceva. Kimura mi-a 
oferit jumătate din salariu pe toată durata serviciului activ. 
Nu ştiu dacă asta include şi perioada cât o să fiu închis. 
Marcy nu răspunse. Plus plata concediului de odihnă, a 
concediilor medicale şi prima de sfârşit de an. 

— A fost... foarte generos. 

— Foarte. Dar Tyson nu credea că era vorba de 
generozitate. Guvernul era cel care, într-un fel sau altul, 
subvenţiona totul. Nu voiau să-l lase în mizerie. Nu era 
vorba de altruism, ci de o strategie a serviciului de 
informaţii. Dar el nu credea că voia să le facă jocul. Nu ştiu 
cum se descurcă locotenenţii majori în ziua de azi şi, de 
altfel, puţin îmi pasă, dar îmi închipui că, dacă o să trăim 
doar din salariul tău şi din solda mea, într-un an de zile o să 
fim ruinaţi. 

— Ce vrei să spui? N-ai acceptat oferta? 

— Nu. De fapt, mă gândesc să-mi dau demisia... aşa, ca o 


chestiune de principiu. 

— De ce? E absurd, Ben. Acceptă măcar jumătate din 
salariu. Ai muncit atâţia ani pentru firma aceea. 

— Şi chestiunea de principiu? Tu eşti o persoană cu 
principii, aşa că am crezut că o să mă înţelegi. Mi-am 
închipuit chiar că o să mă încurajezi. Tu nu eşti o 
materialistă. Aşa că nu o să-ţi faci griji din pricina banilor. 

— Mă ispiteşti? 

— Posibil. 

Marcy tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Care este principiul în numele căruia ai de gând să 
demisionezi? 

— Dreptul de a fi ruinat din punct de vedere financiar. 
Dreptul de a refuza banii pentru care munceşti. Dreptul de 
a suporta consecinţele acţiunilor tale. Dreptul de a băga 
bețe în roate guvernului. Cum sună asta ca retorică a 
antiorganizării? Nu eşti mândră de mine? 

— Uite ce e... Nu te-am sunat ca să ne certăm... şi cred 
că înţeleg... dar tu ai o familie... 

— O să ne descurcăm. 

Urmă o tăcere, apoi Marcy spuse: 

— Da, o să ne descurcăm. Fă ceea ce crezi tu că e mai 
bine. Tyson încuviinţă ca pentru sine. Simţea că ea 
înţelegea. Ce înseamnă această rechemare? întrebă Marcy. 
Trebuie să pleci undeva? 

— Ei bine, da. Am primit şi ordinul de deplasare. Se uită 
la foaia de hârtie separată. Putea să fie şi mai râu... 

— Unde? 

— Fort Hamilton. Brooklyn. Ştii unde vine asta? Lângă 
Verrazano Bridge. 

— Da... mă rog, e bine. Poţi... eşti consemnat sau ceva 
de genul ăsta? 

— Nu ştiu. Trebuie să raportez până pe cincisprezece 
iulie, cum spun ei în Armata asta întoarsă cu fundul în sus. 
Se gândi un moment. Auzi, când am zis că mă duc la 
pescuit de rechini? Pe paisprezece. Bine. Pot să mă duc. A 


doua zi mă prezint la post. Dacă prind un rechin, li-l duc. 

Ea nu răspunse, dar el avu impresia că o auzise 
înăbuşindu-şi un suspin. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi îşi puse picioarele pe 
pervazul ferestrei. Dacă n-ar fi fost însurat, gândi el, şi-ar fi 
dat demisia şi acum ar fi fost în Hong Kong, un oraş pe care 
şi-l amintea din perioada de glorie a rock and roll-ului. Toţi, 
inclusiv, şi mai ales, guvernul ar fi bucuroşi să-l vadă 
plecat. Dar, din păcate, nu la Hong Kong, care era o colonie 
britanică. El trebuia să plece, după cum indicase bătrânul 
Chet, undeva de unde guvernul putea pretinde că era 
imposibil să fie adus înapoi. Asta ar face dacă n-ar fi soţ şi 
tată. Numai că era. Totuşi, ispita era mare. Urmări stropii 
de ploaie care se prelingeau pe fereastra mare, apoi spuse: 

— Ce-ai zice dacă aş pleca din ţară? Vreau să spun, ar fi 
asta o alternativă la toată harababura de aici? 

— Este. Dar caracterul tău şi simţul exagerat al 
răspunderii or să te ţină aici. 

Tyson avu impresia că vocea ei răsuna mai puternic, mai 
asemănătoare cu vocea ei obişnuită. Işi revenea 
întotdeauna foarte repede. 

— Dar v-aş scuti, pe tine, pe David şi guvernul de o 
mulţime de complicaţii şi de necazuri. Probabil că cei de la 
Washington se roagă să zbor cât mai departe şi să-i las în 
pace. 

— Păi, dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să închei 
un fel de tranzacţie... 

Tyson gândi că Marcy şi Chet s-ar înţelege de minune 
unul cu celălalt. 

— Ai dreptate. Un bilet de avion şi pensie. Mai târziu, 
trimit şi după familie. Brazilia nu practică extrădarea, dar 
eu nu mă dau în vânt după tropice. Poate Suedia. La ăştia, 
extrădarea e limitată. Poate obţin o slujbă la Volvo. O să-i 
conving să monteze dispozitive electronice de ţintire a 
rachetelor pe modelul cu patru uşi. Ce zici? 

Marcy se strădui să pară cât mai veselă cu putinţă. 


— Să-ţi găseşti o vikingă mare şi blondă. Ţie ţi-au plăcut 
întotdeauna blondele. 

Tyson zâmbi. 

— Trebuie să mă gândesc foarte serios. Lupt sau plec? 
Mai am doar câteva săptămâni. 

O vreme tăcură amândoi, apoi Marcy spuse: 

— Cum facem? 

Tyson fu surprins să se audă spunând: 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, spuse ea repede. Dar cred că ai 
hotărât să nu vii acasă. Tyson nu răspunse. Presupun că 
mai ai şi altele pe cap, în afara problemelor conjugale, 
spuse ea. N-am dreptate? _ 

— Am găsit un apartament în oraş. Al lui Paul Stein. Il 
cunoşti. El se duce la familia Hampton. Eu plătesc 
întreţinerea, păzesc casa de hoţi, îi expediez corespondenţa 
şi notez mesajele telefonice. 

Urmă din nou o tăcere lungă, stânjenitoare. 

— Or să te lase să locuieşti... cum se spune...? întrebă 
Marcy într-un târziu. 

— În afara unităţii. Sper. Cu toate că există şi locuinţe 
pentru ofiţerii celibatari... Horoscopul meu din dimineaţa 
asta spunea: „Vei schimba o funcţie administrativă, bine 
plătită, cu o slujbă de housez-sitter?. Ţi se vor deschide 
perspective noi în cadrul forţelor armate. S-ar putea să 
pleci într-o călătorie ceva mai lungă pe cheltuiala 
guvernului sau să te duci, pe banii tăi, într-un loc unde 
guvernul n-o să te poată găsi. Soţia ta va fi înţelegătoare 
dacă va primi o carte poştală din Rio de Janeiro, semnată 
Joao.“ 

— Să mă ţii la curent. 

Tyson roti scaunul la loc, cu faţa spre birou. 

— E-n regulă. Ai numărul lui Stein. O să mă mut către 
sfârşitul săptămânii. 


? Persoană care locuieşte gratuit într-o casă, în schimbul îngrijirii şi 
pazei casei, în absenţa proprietarului (n. trad.). 


— Bine... Fii atent la prostituatele alea nesătule. 

— Toate cele bune lui David. 

— O să-i spun. 

— Foarte bine. Ai grijă. 

— O să am. Şi tu la fel. 

— La revedere. 

— La revedere. 

Niciunul nu închise, iar Tyson spuse: 

— Pa. 

— Pa. 

Tyson puse receptorul în furcă şi văzu că-i tremură mâna. 

— La dracu'. Izbi cu mâna, făcând să sară obiectele de pe 
birou. La dracu’. 

Se ridică şi lovi cu piciorul coşul de gunoi, rostogolindu-l 
pe podea. 


16. 


Ben Tyson stătea în faţa grătarului rotund, cu un pahar 
de scotch într-o mână şi cu o spatulă în cealaltă. Privi în jos, 
la singurul hamburger de pe grătar, care, hotărî Tyson, 
avea în el ceva patetic. Îl luă cu spatula şi-l aruncă în 
tufişuri. Îşi termină scotch-ul. 

Liniştea din curte fu întreruptă de o detunătură ascuţită, 
bruscă, ce reduse păsările la tăcere. Undeva, afară, pe 
strada întunecată, se auzeau o serie de pocnituri seci, iar 
un câine începu să latre. La câteva curţi mai jos, se auzea o 
muzică înregistrată şi râsete. Patru lulie nu era sărbătoarea 
lui preferată, dar nici petrecerea ei de unul singur nu era 
cine ştie ce plăcere. De cele mai multe ori, dacă era acasă, 
el, Marcy şi David se duceau la clubul din oraş. Cei de-acolo 
îşi dădeau toată osteneala să creeze un Patru lulie 
tradiţional, cu corturi în dungi, înălțate pe pajişte, cu 
crenvurşti, hamburgeri, baloane şi vată de zahăr. Oamenii 
stăteau pe verandă şi beau bere, se organizau jocuri pentru 
copii, iar o fanfară cânta marşuri de Sousa. Singurul lucru 


care lipsea, din fericire, erau discursurile. 

Se gândise să ia şi el parte la festivități, dar îşi dăduse 
seama că n-avea dispoziţie să se întâlnească cu publicul şi 
nici nu ţinea neapărat să-şi etaleze stângăcia printre vecini. 
Obiectivul său pentru seara aceea era să se îmbete atât de 
tare, încât să nu se mai gândească să ia maşina închiriată, 
ca să se repeadă până la Sag Harbor. 

Deschise uşile cu canaturi din sticlă şi intră în camera de 
lucru. Îşi mai turnă un scotch, apoi luă câteva cărţi din raft 
şi le zvârli într-o cutie. Avea de gând ca a doua zi de 
dimineaţă să meargă cu maşina în Manhattan şi să se mute 
în apartamentul lui Paul Stein. 

Sună telefonul, dar nu răspunse, fiind ocupat să-şi caute 
calculatorul de buzunar prin sertarele mesei de lucru. 
Telefonul continua să sune. Numai vreo duzină de persoane 
aveau numărul secret şi printre ele nu era niciuna cu care 
ar fi avut chef să vorbească. Îşi găsi calculatorul şi îl băgă în 
servietă. Telefonul suna în continuare. Deodată, îi trecu prin 
minte că putea să fie David şi ridică receptorul. 

— Domnul Benjamin Tyson? întrebă o voce de femeie, pe 
care n-o recunoscu. 

— Cine întreabă? 

— Maior Harper... Tyson simţi că i se strânge stomacul. 
Sunt de la biroul Procurorilor Generali ai Armatei. Am fost 
desemnată să conduc o investigaţie în termenii Articolului 
31 din Codul unic de legi militare, în legătură cu faptele 
care stau la baza anumitor declaraţii cu privire la ceea ce s- 
a întâmplat la Spitalul Misericorde din Republica... 

— Dumneavoastră vorbiţi serios? 

— Da, domnule locotenent, vorbesc foarte serios. 

Tyson se aşeză pe scaunul de la masa de lucru. 

— Cum aţi aflat numărul meu de telefon? 

— Este trecut în dosarul care mi-a fost încredinţat, 
răspunse maiorul Harper. 

— Este un număr care nu figurează în cartea de telefon. 

— Nu văd ce importanţă are asta. Vă rog să mă scuzaţi 


că vă sun într-o seară de sărbătoare... 

— De unde sunaţi? 

— Din Washington, ceea ce este, de asemenea, lipsit de 
importanţă, domnule /ocotenent. 

— Nu vreau să mi se spună locotenent. 

— Aţi primit ordinul de rechemare în serviciul activ? 

Tyson se aplecă înainte şi făcu o mâzgălitură pe sugativa 
de pe birou. 

Cu toate că telefonul acesta nu era neaşteptat, Tyson îşi 
dădu seama că nu era foarte pregătit să-l primească. Cu 
câteva zile în urmă, ar fi avut posibilitatea să părăsească 
ţara în mod legal. Astăzi era ofiţer în cadrul Armatei 
Statelor Unite şi nu avea libertăţile de care se bucurau cei 
mai mulţi dintre cetăţenii americani. 

— Am aici chitanţa de primire a unei scrisori 
recomandate, spuse maiorul Harper. 

— Da, am primit scrisoarea aceea nenorocită. 

— V-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi vorbi cu respectul 
cuvenit gradului meu. 

Tyson se frecă la ochi şi se lăsă din nou pe spate. 

— Vă aşteptaţi să mă adresez cu doamnă? 

— Asta este formula corectă cu care trebuie să vă 
adresaţi unei femei-ofiţer de grad superior. 

Tyson respiră adânc. Incepuse să-l doară capul, iar 
stomacul i se strânse din nou. 

— Foarte bine, spuse el pe un ton ceva mai blând. 
Presupun că trebuie să fiu cât mai politicos cu putinţă, 
doamnă. 

Tonul ei deveni imediat împăciuitor. 

— Imi pare rău că v-am luat cam tare. 

— Nicio problemă. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Ei bine, după cum v-am mai spus, eu conduc această 
anchetă neoficială, pentru a stabili dacă anumite afirmaţii 
făcute într-o carte intitulată Hue: Moartea unui oraş au vreo 
bază reală. Presupun că deja cunoaşteţi lucrarea. 

— Bineînţeles că titlul îmi sună familiar. 


— Aveam de gând să-mi încep cercetările în alte zone şi 
abia apoi să vă sun, spuse ea. Dar m-am gândit că veţi dori, 
poate, să aveţi ocazia de a-mi prezenta versiunea 
dumneavoastră mai întâi. 

— Aţi avut o idee foarte bună. 

— Trebuie să vă fac cunoscute drepturile pe care le aveţi 
în conformitate cu Articolul 31 din Codul unic de legi 
militare, continuă maiorul Harper. Aveţi dreptul de a tăcea 
şi dreptul de a vă lua un avocat. In acelaşi timp, trebuie să 
ştiţi că este posibil să fiţi acuzat de... crimă. Tyson nu 
răspunse. De asemenea, aveţi dreptul de a adresa întrebări 
martorilor, dar până în momentul de faţă nu avem niciunul, 
continuă ea. După cum v-am mai spus, primul lucru pe care 
l-am făcut a fost să vă telefonez dumneavoastră. De fapt, 
ca ofiţer, vă cunoaşteţi drepturile. Ceea ce vreau să ştiu 
este dacă aţi vrea să ne întâlnim. 

Tyson se gândi la un răspuns. Femeia era neobişnuit de 
sinceră, asta admițând că, într-adevăr, nu întreprinsese 
nimic înainte de a-l suna pe el. Procedura obişnuită într-o 
investigaţie condusă de Armată, îşi aminti el, era să-i 
sugerezi subiectului că împotriva lui există deja batalioane 
de martori, sertare pline cu declaraţii semnate şi seifuri 
încărcate cu dovezi incriminatorii. 

Nu văzu decât o slabă posibilitate ca, o dată ajunsă în 
acest stadiu, investigația să fie anulată. Depindea în mare 
măsură, înţelese Tyson, de el însuşi şi de această femeie 
necunoscută. Existau, fireşte, şi alţi factori, dar 
recomandarea, venită din partea unui ofiţer anchetator, ca 
cercetările să fie sistate, putea duce la muşamalizarea 
întregii afaceri. 

— Perfect, spuse Tyson. Să ne întâlnim. 

— Minunat, răspunse ea. Vreţi să veniţi la Washington? 

— Nu neapărat. 

— Bine. Atunci voi veni eu la New York. Mâine e bine? 

Tyson se gândi un moment, apoi răspunse: 

— E-n regulă. 


— La ce oră v-ar conveni? 

— Despre ce /oc vorbim, doamnă maior? 

— Păi... ar fi mai multe posibilităţi... aeroportul, Fort 
Hamilton... 

— Nu şi nu. 

— Biroul dumneavoastră? 

— Nu cred că ar fi potrivit decât dacă veniţi îmbrăcată în 
civil. 

— Aş putea face asta, dar... nu ne putem întâlni la 
dumneavoastră acasă? 

_ — Luaţi trenul suburban de ora nouă dimineaţa, spuse el. 
In principiu, orice şofer din Long Island ar trebui să poată 
găsi adresa. Veţi ajunge aici înainte de ora unsprezece. 

— Foarte bine, în jur de ora unsprezece, la 
dumneavoastră acasă. Presupun că, întrucât ne vom întâlni, 
veţi renunţa la dreptul dumneavoastră de a tăcea. 

— Nu v-aş cere să faceţi tot drumul până la New York ca 
să vă amintesc că nu sunt obligat să depun mărturie 
împotriva mea. 

— Grozav... pentru că există posibilitatea ca noi să... Nu 
vreau să vă încurajez, ca să vă faceţi false speranţe, dar, 
dacă am sta de vorbă, poate că situaţia ar fi cu totul alta. S- 
ar putea chiar ca ancheta să se termine după ce voi fi 
discutat cu dumneavoastră şi cu alţi membri ai plutonului 
dumneavoastră pe care i-am putea găsi. 

— Perfect. 

— Pot să vă întreb dacă aveţi de gând să-i intentaţi 
proces civil autorului cărţii? Nu trebuie să răspundeţi. 

— Mă gândesc dacă s-o fac sau nu. 

— Avocatul dumneavoastră va fi prezent la interviul 
nostru? 

— O să mă gândesc. 

— Este dreptul dumneavoastră, fireşte. Dar ca ofiţer şi ca 
om educat, s-ar putea să nu aveţi nevoie de prezenţa 
nimănui. Aţi putea obţine un avocat disponibil prin telefon, 
dar nu este nevoie să recurgem la asta. Dacă 


dumneavoastră veţi avea un avocat, s-ar putea atunci ca 
eu să trebuiască să aduc o stenografă, apoi... 

— Apoi eu voi avea nevoie de o dactilografă şi, fără să ne 
dăm seama, ne vom trezi cu camere TV şi cu o casă plină 
de oameni. E-n regulă, fără avocat. _ 

— N-am de gând să vă spun să renunţaţi la tot. In 
conformitate cu Codul unic de legi militare, aveţi dreptul... 

— Cunosc Codul unic de legi militare. Am urmat un curs 
de perfecţionare la bibliotecă. 

— Grozav. 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Bineînţeles. 

— Dacă eu sunt locotenent şi dumneavoastră maior, de 
ce mă lăsaţi pe mine să conduc discuţia? Nu, nu trebuie să- 
mi răspundeţi. Este dreptul dumneavoastră, ca avocat, să 
tăceţi. 

Maiorul Harper nu răspunse imediat. 

— Vă simţiţi ofiţer al Armatei Statelor Unite? 

— Câtuşi de puţin. 

— Atunci, lăsând la o parte gradul, voi fi mai atentă cu 
sentimentele şi susceptibilităţile dumneavoastră. Probabil 
că vă simţiţi derutat. 

— M-am simţit derutat prima oară când am fost chemat 
în serviciul activ. De data asta, e floare la ureche. Maiorul 
Harper nu răspunse. Beţi cafea? întrebă brusc Tyson. Nu 
pot să sufăr să fac un ibric întreg dacă dumneavoastră nu 
beţi. 

— O cafea ar fi chiar binevenită. 

— Pe mâine. Vă urez un Patru lulie fericit. 

Tyson puse receptorul în furcă. 

Se lăsă pe spate şi respiră adânc. Se gândea la vocea 
fără trup pe care tocmai o auzise şi încerca să-şi imagineze 
un chip. Vocea era plăcută, catifelată, aproape melodioasă, 
cu un accent amintind de Vestul Mijlociu. Era, îşi spuse el 
din nou, foarte sinceră. Dezarmant de sinceră. Şi nu pentru 
că era deosebit de atentă. Era stilul ei de a pune întrebări şi 


era bine ca el să ţină minte acest lucru. De asemenea, 
faptul că-l lăsase pe el să conducă discuţia nu se datora 
vreunei  deferenţe feminine sau respectului faţă de 
sentimentele lui. Nu, ea primise ordin să-l abordeze cu 
blândeţe. Serviciul Juridic Militar, Pentagonul, poate chiar şi 
Casa Albă se purtau cu el cu prudenţă. 

„Bine, spuse el cu glas tare. Imi place să fiu manevrat cu 
blândeţe de către oamenii puternici.” Fusese atât de 
absorbit de propriile temeri, încât uitase că şi lor le era 
frică. 

Se ridică şi îşi mai turnă un pahar de scotch. Cercetă 
cutiile parţial umplute din cameră. 

Deschise uşile cu geam şi privi afară, în curtea interioară 
întunecată, cu mangalul încă nestins. Printre case, se 
auzeau pocniturile focurilor de artificii, iar rachetele lansate 
din parcul oraşului luminau cerul înspre est. Aproape că 
aştepta cu nerăbdare interviul şi perspectiva de a face ca 
soarta lui să nu depindă decât de propriile lui resurse. 
Dracu' să-i ia de avocaţi. Era o provocare într-o viaţă care 
nu mai cunoscuse de mult provocări importante. 

Simţi în stomac un spasm de mult uitat. Este noaptea 
dinaintea marelui joc aurora-întuneric, este ora dinaintea 
atacului zorilor. Este, gândi el, punctul culminant al unei 
vieţi şi începutul alteia. 

Rosti încet: 

„Niciun joc, nicio bătălie nu s-a dovedit vreodată a fi nici 
pe jumătate atât de dură decât anticiparea. Hai să-i dăm 
drumul.” 


17. 


La ora unsprezece fără zece, Benjamin Tyson auzi 
soneria. Se duse în hol şi se privi în oglinda mare. Se uită la 
haina de vară, bleumarin, din lână subţire, apoi înfoie 
batista de mătase roşie din buzunar. Dunga pantalonilor bej 
era, cum se spune în Armată, brici. Mocasinii negri erau 


lustruiţi, iar cămaşa albă, de bumbac, îi scotea în evidenţă 
pielea bronzată. Intenţia lui era să pară prosper, sigur pe 
sine, de neatins. Casa aceasta era castelul său, iar 
îmbrăcămintea, armura. 

Soneria se auzi din nou. Tyson se duse la uşa din faţă şi-o 
deschise repede. 

In mod subconştient, se aştepta să vadă o femeie 
îmbrăcată într-o uniformă de culoare deschisă, numai că ea 
purta ceea ce Armata numea uniforma de Clasă A: fustă 
verde închis, tunică asortată, bluză verde deschis şi cravată 
cu dungi negre în zigzag. Pe cap purta, aşezată cochet, o 
caschetă verde, cu însemnele aurii ale ofiţerilor. Pe umăr 
avea o geantă neagră, iar în mâna stângă ţinea o servietă 
neagră de piele. 

— Domnul Tyson? întreba ea, cu un zâmbet plăcut. 

— Nu. Sunt locotenentul Tyson. Bănuiesc că hainele civile 
v-au indus în eroare. Îi întinse mâna. Frunza aurie de stejar 
îmi spune că sunteţi maior, iar numele de pe plăcuţă este 
Harper. Bună ziua, doamnă maior Harper. 

— Nu este nevoie să purtaţi uniformă, spuse ea, luându-i 
mâna. 

— Bine. O cercetă rapid. Avea părul de culoarea mierii, 
ochii albastru deschis şi arăta foarte îngrijită. Tyson îşi 
imagina lanuri de porumb şi întruniri bisericeşti. Undeva, 
sub uniforma care n-o avantaja, se ascundea un corp 
frumos. Se dădu la o parte. Poftiţi, vă rog. 

Ea intră, scoţându-şi cascheta. Schimbară câteva cuvinte 
despre vremea înnorată, despre zborul ei până la New York 
şi despre casa lui. 

Tyson îi luă cascheta şi o puse pe bufetul din hol. 

— Pot să vă iau tunica? întrebă el. 

— Da, vă rog, răspunse ea după câteva clipe de ezitare. 

Lăsă jos servieta şi geanta, îşi descheie cei patru nasturi 
de alamă şi-şi scoase tunica. Tyson văzu că bluza verde 
deschis era, de asemenea, bine croită şi ceva mai strânsă 
pe corp decât le-ar fi convenit celor de la Armată. El îi puse 


tunica în dulapul din hol, apoi se întoarse cu faţa spre ea. 
Se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde, după care 
el spuse: 

— Pe aici. 

O conduse prin camera de zi în biroul lui. Îi arătă un 
fotoliu de velur şi ea se aşeză, remarcând: 

— Frumoasă cameră. 

— Mulţumesc. El scosese din odaie cutiile de împachetat 
şi orice altă dovadă care putea sugera că avea de gând să 
se mute din casa aceea. Se duse la micul bar de lângă 
perete, pe care se afla un ibric electric de cafea. Turnă în 
doua ceşti şi o întrebă: Doriţi puţin lichior sau coniac la 
cafea? Sau, în noua Armată, ofiţerii nu beau când sunt de 
serviciu? 

— Ba da, beau. Dar eu mai aştept. 

Tyson îşi turnă lichior în cafea. 

— Împotriva mahmurelii. Presupunea că ea îi observase 
ochii injectaţi, dar pentru că făcuse o afirmaţie, crezu că 
trebuia să o şi explice. Am băut cu câţiva prieteni. După ce 
mi-aţi telefonat. De fapt, a fost un fel de strângere de 
fonduri. Fondul meu de apărare. În fiecare an, de Patru 
lulie, este o petrecere la club - clubul din districtul meu - şi 
toată lumea se află într-o dispoziţie plină de elan patriotic, 
aşa că au făcut colectă. Tyson îşi dădea seama că nu 
proceda bine, dar adăugă, oricum: Am primit mult sprijin 
din partea comunităţii. Înţeleg, de asemenea, că se instituie 
şi un fond naţional de apărare... Dacă o să am nevoie de 
aşa ceva. 

— Să lăsăm formalităţile la o parte, spuse Karen Harper, 
scoțând o broşură din servietă. Drepturile dumneavoastră şi 
toate celelalte. Ar trebui să fac asta din nou, personal. 
Sunteţi de acord? 

— Frişcă? 

— Da, vă rog. 

— Zahăr? 

— Da... Acum, aş vrea să vă citesc drepturile. 


— Vă ascult. 

El îi puse frişcă şi zahăr în ceaşcă. 

— Foarte bine... dumneavoastră aveţi dreptul să tăceţi... 

— Scuzaţi-mă. O bucată de zahăr sau două? 

— Doar una, vă rog. Aveţi dreptul să puneţi întrebări 
oricăror martori. Aveţi dreptul de a fi reprezentat de 
avocatul Armatei. Ea continua să citească din broşură, în 
timp ce Tyson punea o ceaşcă de cafea pe masă, în faţa ei. 

El vru să se aşeze la masa de lucru, apoi se răzgândi. Se 
hotărî la scaunul rabatabil de pe partea opusă a măsuţei de 
cafea şi îşi puse ceaşca jos. O urmărea pe Karen Harper, în 
timp ce aceasta îi citea scurta listă a drepturilor. El le citise 
lista aceea de cel puţin cincizeci de ori unor diverşi suspecți 
şi, de fiecare dată, simţise stângăcia şi tensiunea ce 
pluteau în aer, între el şi soldatul care stătea în faţa lui. 

Karen Harper îşi ridică privirea de la broşură. 

— Înţelegeţi de ce drepturi vă bucuraţi, în conformitate 
cu Codul unic de legi militare? 

— Da, doamnă. 

— Doriţi să fiţi reprezentat de un avocat al Armatei? 

— Nu, doamnă. 

— Doriţi ca avocatul dumneavoastră să fie prezent în 
acest moment? 

— Acum joacă golf. Ea se uită la el şi aşteptă. După cum 
v-am spus la telefon, nu vreau, adăugă Tyson. 

Ea încuviinţă distrată, apoi continuă: 

— Trebuie să vă comunic delictele de care sunteţi acuzat. 
Şi totuşi, până acum nu există niciunul. Dar bineînţeles că 
ceea ce ne interesează pe noi sunt crimele. Tyson nu 
răspunse. După cum v-am spus, până acum nu există 
niciun martor, dar, în cazul în care va avea loc o 
investigaţie oficială, veţi avea dreptul să-i supuneţi unui 
interogatoriu încrucişat. În momentul de faţă, aveţi dreptul 
să propuneţi martorii ale căror declaraţii ar putea veni în 
sprijinul dumneavoastră, atenuându-vă sau micşorându-vă 
vina. Aveţi asemenea martori? 


— Nu, doamnă. 

— Aveţi dreptul să daţi o declaraţie. Vreţi să faceţi aşa 
ceva? 

— Nu, doamnă. Urmă o lungă tăcere, apoi Tyson 
continuă: Vreau să răspund la întrebări. Daţi-i drumul. 

Ea se uită, în treacăt, la notițele sale. 

— Foarte bine... Aţi citit cartea Hue: Moartea unui oraş? 

— Da, doamnă. 

— Puteţi să nu-mi mai spuneţi doamnă. Sunteţi 
locotenentul Benjamin Tyson menţionat în carte? 

— Aşa se pare. 

— Vă aflaţi la comanda plutonului descris în capitolul al 
şaselea al sus-numitei cărţi? 

— Da. 

— Erau prezenţi şi alţi ofiţeri cu grad mai mare? 

— Nu. Eu acţionam independent de compania şi de 
batalionul meu. 

— Ţineaţi legătura prin radio cu ceilalţi comandanţi? 

— Sporadic. Bateriile radio erau slabe. La vremea aceea 
reîncărcarea lor era o problemă. 

Ea încuviinţă, apoi îi mai puse o serie de întrebări. Tyson 
ştia că ea se obişnuise ca el să-i răspundă la întrebări, 
evitând tot ceea ce era prea legat de chestiunea esenţială, 
aceea a crimei în masă. £ bună, se gândi el. Dar şi el făcuse 
asta înainte, iar acum totul se întorcea asupra lui. Tyson se 
hotărî să întrerupă şuvoiul de întrebări. Se ridică şi mai 
turnă cafea pentru amândoi. 

— Haideţi să facem o pauză. 

Ea zâmbi, ca şi cum aceasta era o idee bună, dar Tyson 
ştia că nu era aşa. 

— O ţigară? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc. 

— Vă deranjează dacă fumez eu? 

— Deloc. 

Tyson se sprijini cu spatele de marginea mesei de lucru 
continuând să tragă din ţigară. Se uită la maiorul Harper. 


Trebuie să fie, se gândi el, puţin neliniştită, în ciuda 
înfăţişării calme. Ea avea un peşte de nouăzeci de 
kilograme într-o undiţă pe care el putea oricând s-o rupă. 

Ea începu să vorbească despre lucruri banale, ca şi cum 
acestea n-ar fi făcut parte din interviu, deşi Tyson ştia că 
erau în legătură. 

— Am găsit ceva interesant în dosarul dumneavoastră de 
la serviciul personal - nota pe care aţi scris-o pe 
chestionarul trimis de Armată. Vă amintiţi? 

El lăsă să treacă vreo câteva secunde, apoi răspunse: 

— Oh... aceea... cred că am fost cu chef atunci. 

— Presupun. Era o notă cam dură ca un ofiţer să o aibă în 
dosarul său permanent. 

— Nu eram ofiţer. 

— Ba eraţi. Sunteţi. Aţi fost întotdeauna de când aţi 
depus jurământul, după colegiu. 

— Ar fi avut vreo importanţă dacă aş fi bifat nenorocita 
aia de rubrică în care eram întrebat dacă vreau să fiu scos 
din rândurile Armatei? 

— Nu ştiu. Acesta nu este departamentul meu. Mă 
interesa doar să ştiu ce anume v-a determinat să scrieţi 
asta. 

— Aveţi vreo amintire din război? Despre căderea 
Saigonului? Vreau să spun, păreţi foarte tânără. 

— Aveam în jur de cincisprezece ani în timpul Ofensivei 
Tet din 1968... 

— Cincisprezece? Dumnezeule, cât îmi doresc să fi avut 
şi eu cincisprezece ani. Apropo, Tet era un timp, nu un loc, 
ştiţi asta? 

— Bineînţeles. Oricum, aveam douăzeci şi doi de ani 
când a căzut Saigonul, în 1975. Îmi amintesc că pe atunci 
credeam că războiul dura de când mă ştiam. M-am simţit 
foarte uşurată când s-a terminat. 

— Şi soţia mea la fel. Ea a propus şi un toast pentru 
Frontul de Eliberare Naţională. 

— Cred că unul dintre motivele pentru care m-au ales pe 


mine să conduc ancheta este tocmai lipsa mea de implicare 
în evenimentele în cauză, spuse ea. 

— Poate. Afişa, se gândi el, o ingenuitate sub care se 
ascundea o oarecare viclenie. Sau, poate, recunoscu el, 
era, într-adevăr, simplă şi naivă. Se trezi că o studiază mai 
îndeaproape. Nici croiala, nici culoarea uniformei militare n- 
o avantajau, dar chipul ei, părul, vocea şi mişcările 
compensau acel neajuns. Avea o gură, observă el, 
expresivă şi, bănuia, capabilă de senzualitate în alte 
împrejurări. 

— Care sunt celelalte motive pentru care v-au ales? 
întrebă el. Vreau să spun, de ce pe dumneavoastră? Ea 
ridică din umeri. Probabil experienţa dumneavoastră în 
anchetarea crimelor. 

— N-am mai anchetat nicio crimă până acum. 

— Eu n-am fost niciodată suspectat de crimă până acum. 
Ce mică e lumea... 

Ea luă sticla cu lichior de pe măsuţa de cafea. 

— Imi daţi voie? Işi turnă puţin în cafea. Totuşi, legat de 
nota aceea şi de chestionar, mă întrebam dacă aveţi de 
gând să contestaţi rechemarea dumneavoastră în serviciul 
activ. 

— Uite ce este, doamnă maior, o dată ce guvernul îşi 
pune în gând să înceapă să te piseze, mare lucru nu poţi să 
faci dacă n-ai resurse nelimitate. 

Ea se aplecă spre el, peste măsuţa de cafea. 

— Nu trebuie să vă simţiţi ca şi cum aţi fi expediat pe 
calea ferată. Dacă apreciaţi că rechemarea a fost ilegală, 
vă sugerez să găsiţi resursele, financiare şi nu numai, de 
care aveţi nevoie pentru a vă împotrivi acestei decizii. 
Aceasta este prima dumneavoastră linie de apărare, cum ar 
spune cei de la infanterie. 

Tyson nu răspunse. 

Rămaseră tăcuţi un timp, apoi Tyson se ridică şi se duse 
la bibliotecă, deschise un sertar şi scoase o cutie din lemn 
de cedru, al cărui conţinut îl răsturnă pe măsuţa de cafea. 


Se uitară amândoi la mulţimea de medalii şi de panglici, 
inclusiv Inima Purpurie, Insigna Infanteristului Combatant, 
Medalia Asaltului Aerian şi Crucea Vietnameză pentru 
Vitejie. Tyson apucă crucea de alamă de panglica galben cu 
portocaliu şi o pendulă. 

— Asta e o decorație vietnameză. Mi-a fost dată cu 
ocazia unei ceremonii de decorare organizate la ruinele 
Citadelei din Hue, într-o după-amiază fierbinte, după ce 
oraşul fusese recucerit. N-o să-l uit niciodată pe colonelul 
vietnamez care înmâna medaliile. Era ars rău, mirosea a 
scotch japonez, a transpiraţie şi a carne putredă. Când m-a 
îmbrăţişat şi m-a sărutat, am crezut că o să vomit. Tyson se 
uită la medalie. Dar era un soldat al dracului de bun. Sunt 
sigur că n-a supravieţuit războiului. Nici guvernul său n-a 
făcut-o. Aşa că m-am ales cu o medalie inutilă de la un 
guvern defunct. O lăsă să cadă pe masă. Are asta vreo 
importanţă? 

Ea încuviinţă. 

— Bineînţeles. O curte marţială - dacă va exista vreuna - 
va ţine seama de acest lucru. Aveţi şi documentul însoțitor 
al medaliei? 

— Se pare că l-am rătăcit. Dar îmi amintesc că, atunci, 
comandamentul m-a citat pentru curajul meu... pentru 
acţiunile care au avut loc în ziua de 15 februarie 1968, în şi 
în jurul satului An Ninh Ha. Engleza în care este scris 
documentul este proastă, iar limbajul este la modul 
general, dar Armata ar putea găsi că nu este cazul să mă 
dea în judecată pentru crime care se presupune că au fost 
comise într-o bătălie pentru care am fost decorat. 
Dumneavoastră ce credeţi? 

— Încercaţi să găsiţi ordinele scrise. 

— Nu era niciun exemplar în dosarul meu? 

— Nu. Şi nu cred că guvernul actual de la Saigon - din 
oraşul Ho Şi Min - ne va fi de vreun ajutor. 

— Trebuia să primesc şi Steaua de Argint, pentru aceeaşi 
acţiune. De obicei, vietnamezii citeau listele cu numele 


americanilor propuşi a fi decoraţi şi stabileau ce medalie să 
primească fiecare. Aşa am obţinut Crucea Vietnameză. Dar 
n-am primit Steaua de Argint. 

— De ce? 

El ridică din umeri. 

— Am văzut recomandarea făcută de comandantul 
companiei mele, Browder, acum mort. Dar probabil că s-a 
pierdut. Era ceva foarte obişnuit în momentele acelea. 

— Poate că a fost respinsă. 

— Poate, dar nu cred. 

— Căpitanul Browder, presupun, a scris recomandarea pe 
baza unor rapoarte verbale ale oamenilor dumneavoastră. 
Browder, aţi spus dumneavoastră, nu era la spital. 

— Aşa este. Practica obişnuită. 

— Care dintre oamenii dumneavoastră a făcut 
recomandarea? 

— Kelly, radiotelefonistul meu, m-a trecut pe lista pentru 
stea. Altcineva trebuia să coroboreze raportul lui Kelly cu 
vitejia mea. Nu-mi aduc aminte cine a fost. Oricum, din 
plutonul meu n-au supravieţuit prea mulţi. l-aţi localizat pe 
vreunii dintre ei? 

— Da. 

— Câţi? Pe cine? 

— Vă voi trimite dumneavoastră sau avocatului 
dumneavoastră o listă cu numele şi adresele lor... dacă va 
fi nevoie. S-ar putea să nu fie. Să lăsăm asta. Işi trase 
blocnotesul mai aproape de ea. Imi notez să verific ce-a 
fost cu Steaua de Argint. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamna maior. 

— Permiteţi-mi să vă reamintesc că nu lucrez pentru 
acuzare. Mă aflu aici pentru a aduna fapte. 

— Da. Îmi amintesc cum trebuie să se procedeze. 

Ea se uită la panglicile şi medaliile de pe măsuţa cu 
cafea. Tyson îi studie chipul. Femeia părea impresionată, 
chiar puţin necăjită că se ajunsese aici. Joacă teatru, e clar, 
gândi el. El joacă un rol, la fel şi ea. Souvenirs de guerre, ca 


amintirea celor dispăruţi pentru care se păstrează un minut 
de reculegere. Bineînţeles, gândi el, că atât ea, cât şi 
Armata vor fi foarte sceptici cu privire la oricare dintre 
medaliile propuse sau decernate lui în ziua de 15 februarie 
1968. Dar să sugereze asta cu voce tare ar fi fost un 
adevărat sacrilegiu. 

— Am citit ordinele de decernare a celor două Inimi 
Purpurii, spuse ea. Văd - sper că asta nu vă face să vă 
simţiţi prost - văd rana de la urechea dumneavoastră 
dreaptă. 

Urmă o tăcere a cărei semnificaţie Tyson o exploată din 
plin. 

— Da, un sat numit Phu Lai, în prima zi a Ofensivei Tet. În 
ziua aceea, am pierdut aproape jumătate din plutonul meu. 
Glonţul acela avea scris pe el numele meu, dar... pe umărul 
meu stătea un înger... care mi-a împins capul câţiva 
centimetri spre stânga. Ea încuviinţă. Apoi, după cum, 
probabil, aţi citit, continuă el, am fost rănit de un şrapnel în 
genunchiul drept. Asta se întâmpla în ziua de 29 februarie 
1968 - 1968 a fost un an bisect. Bătălia de la Hue fusese 
declarată oficial ca încheiată în ziua de 26 februarie, dar 
cineva a uitat să le spună asta şi nord-vietnamezilor. Ea 
încuviinţă din nou. Tyson se hotărî să rupă valul de tristeţe 
şi spuse, zâmbind, brusc: Nu vreţi să-mi vedeţi şi rana de la 
genunchi? 

Ea zâmbi repede, la rândul ei. 

— Nu chiar acum. Apoi adăugă: Aţi avut, totuşi, mare 
noroc. 

— Totul se petrecea ca într-o vrajă. 

Tyson îşi păstră zâmbetul, dar se întoarse cu gândul la 
ziua aceea de februarie. Şrapnelul fierbinte pătrunsese prin 
partea stângă, iar el căzuse la pământ. Când se uitase în 
jos, neştiind la ce să se aştepte, îşi văzuse uniforma plină 
de sânge. Sfâşiase materialul uşor de bumbac şi văzuse o 
bucată mare de came - grăsime, carne, ligamente - 
fluturând şi expunând privirii rotula. Îşi aminti cum se uita, 


cu curiozitate, la osul gol. Nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. Dacă avusese cândva vreo îndoială că era o fiinţă 
muritoare, aceasta se risipise atunci când contemplase, 
mut de uimire, materia din care era alcătuit. 

Tyson se aşeză din nou pe scaun. 

— Vreţi să continuu? _ 

Karen Harper se aplecă înainte. li mai puse câteva 
întrebări, apoi, fără nicio schimbare a tonului sau a 
expresiei, spuse: 

— Puteţi să-mi descrieţi, cu cuvintele dumneavoastră, 
evenimentele din ziua aceea de 15 februarie 1968? 

Tyson o privi îndeaproape. 

— Dacă v-aş relata în mare ceea ce s-a întâmplat, n-aş 
vrea, în schimb, să fiu obligat să insist asupra detaliilor. 

Ea puse creionul şi hârtia deoparte. 

— După cum vedeţi, fac doar nişte însemnări. Şi, oricum, 
aceasta nu este o declaraţie sub prestare de jurământ. 

— Şi îmi daţi cuvântul de ofiţer că nu aveţi asupra 
dumneavoastră aparate de înregistrat? 

Ea se lăsă pe spate şi se aşeză picior peste picior. 

— Da, aveţi cuvântul meu. 

Tyson rămase tăcut câteva clipe, să-şi adune gândurile, 
apoi începu. 

— Eram ascunşi într-un perimetru defensiv, în jurul unui 
mic pâlc de copaci, cam la cinci kilometri vest de Hue. In 
timpul nopţii, fusesem atacați cu foc de mortiere şi de arme 
mici şi aveam doi răniţi. Ploua şi era răcoare. In provinciile 
din nord, în februarie se face frig. Cu toate acestea, am 
ieşit din perimetru şi am început să înaintăm spre Hue, la 
ordinele primite prin radio. 


În aparat s-a auzit un sunet grăbit, apoi o pocnitură şi, în 
sfârşit, vocea căpitanului Browder: 

— Mustang Unu-Şase, aici Mustang Şase. Cum mă auziţi? 
Terminat. 

Tyson a luat telefonul mobil de la Daniel Kelly, operatorul 


său radio, şi a apăsat de câteva ori în furcă. 

— Şase, aici Unu-Şase. Te aud slab, dar clar. Tu pe mine? 

— La fel. Ordin de la Marele Şase. Porniţi în direcţia 
Sierra-Echo, spre Hotelul Uniform Echo. 

— Înţeles, a răspuns Tyson în microfon. Ceva deosebit? 

— Negativ. Foloseşte-ţi propria judecată. Nu intra azi în 
oraş. O să ne întâlnim diseară şi o să înaintăm împreună 
către zidul dinspre vest. 

— Inţeles... Poate că ar trebui să fuzionăm acum. Nu am 
mai rămas decât cu a noua parte din oameni şi sunt semne 
că soldaţii nord-vietnamezi mişună peste tot în locul ăsta 
blestemat. In forţă. leri, înainte de apusul soarelui, am 
văzut urme de copite. Cred că sunt cinci sute, dacă nu mai 
mulţi. Se îndreaptă spre oraş. 

— Inţeles, Unu-Şase. Dar ordinele sunt ordine, puştiule. 

Tyson s-a uitat la Kelly, care ţinea cu mâna antena 
radioului şi o mângâia, acela fiind felul lui de a sugera că 
ofiţerii aveau să-i tragă din nou în ţeapă. Pe toţi. 

Tyson a respirat adânc şi a vorbit în radiotelefon: 

— Să mă ţineţi la curent cu starea celor doi răniți ai mei. 

— Inţeles. Browder a ezitat, apoi a spus: Luaţi-o spre 
lanurile de orez. Evitaţi tufişurile şi cătunele. 

Tyson n-a înţeles acel ordin ca însemnând caută şi 
distruge sau hărţuială şi interdicţie, ci, mai degrabă, evită şi 
ocoleşte. El se întreba dacă Agenţia de Securitate a Armatei 
sau vreun alt grup de ofiţeri superiori supraveghea întreaga 
operaţiune. Tyson a avertizat: 

— Frate mare, urechi mari. 

— Să-i i-a dracu’, a izbucnit Browder, vizibil enervat. 
Altceva? 

— Am nevoie de oameni. N-am o hartă mai departe de 
An Ninh Ha. 

— O să-ţi trimit oameni şi o să am grijă şi de hartă. 
Altceva? 

Tyson şi-a spus că trebuia să raporteze că oamenii lui 
aveau toţi călcâiele crăpate, uniformele rupte, bocancii şi 


şireturile făcute praf, iar apa tratată cu halogen, pe care o 
beau, le făcea rău. Dar Browder ştia asta. 

— Altceva, nimic, a spus Tyson. 

— Inţeles. Continuă-ţi minunata îndeletnicire. Terminat. 

Tyson i-a dat telefonul lui Kelly. 

— Hai să plecăm. Ordine de marş: unu, B, trei, A, apoi 
doi. 

Vocea lui Kelly a tunat peste întregul perimetru. 

— Pe cai! Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! Primul detaşament la 
linia de plecare. 

Tyson a ieşit din tranşee, a ajuns în dreptul unui val de 
pământ şi a pornit în jos pe lângă acesta, supraveghind 
terenul din jurul său. Kelly l-a ajuns din urmă, însoţit de 
specialistul patru, Steven Brandt, medicul plutonului, care 
şi-a pus trusa jos, în noroi. 

Tyson şi-a urmărit oamenii ieşind pe rând din crângul de 
sălcii şi venind peste valul de pământ, spre el. Primul 
detaşament de puşcaşi consta din cinci oameni, câţi mai 
rămăseseră din cei zece de la început. De obicei, condus de 
un ofiţer de stat major, detaşamentul se afla acum sub 
comanda lui Bob Moody, un puşti de culoare, în vârstă de 
nouăsprezece ani, ales de Tyson pentru că sosise în 
Vietnam cu o lună înaintea celorlalţi patru. În afară de asta, 
Moody era singurul care acceptase funcţia. 

în spatele detaşamentului unu, venea echipa B, una din 
cele două echipe de mitraliere M-60, alcătuită dintr-un 
mitralior, un ajutor de mitralior şi un purtător de muniţie. 

Urma al treilea detaşament de puşcaşi: trei oameni, 
conduşi de caporalul Larry Cane. Echipa A de mitraliere şi 
conducătorul celor două echipe, Paul Sadowski, un tânăr de 
douăzeci de ani care era sergent de numai cinci zile, 
încheiau plutonul. 

Chiar în condiţiile în care plutonul s-a micşorat, Tyson a 
menţinut constant efectivul detaşamentului de mitraliere, 
prin repartizarea de puşcaşi în cele două echipe. Practica 
demonstrase că speranţa de viaţă a mitraliorilor era mai 


scurtă decât cea a ofiţerilor şi a operatorilor radio. lar Tyson 
era convins de asta. La Phu Lai, toţi cei din detaşamentul al 
patrulea fuseseră omorâţi sau răniţi. Era deci de înţeles că 
oamenii nu aveau niciun chef să fie repartizaţi în 
detaşamentul de mitraliere, dar dacă erau, se simțeau, în 
mod pervers, mândri de asta; numai celor mai buni, celor 
mai inteligenţi şi celor mai puternici bărbaţi li se putea 
încredința o asemenea misiune primejdioasa şi importanta. 
Mitralierele trebuia să fie armate şi alimentate, iar când un 
mitralior era lovit, un altul îi lua locul, aşa cum cineva înălța 
întotdeauna drapelul căzut, în vechile regimente de 
cavalerie. 

Managementul personalului, gândi Tyson. Aşa cum ne-au 
învăţat la Auburn. Cu toate că, aici, lucrurile sunt ceva mai 
complexe. 

Tyson l-a urmărit pe ultimul om care a ieşit din crângul 
de sălcii, caporalul Hernando Beltran, un american vânjos, 
de origine cubaneză, singurul supraviețuitor din 
detaşamentul al doilea. Beltran pretindea că el era acum 
conducătorul detaşamentului al doilea şi refuza să fie 
repartizat în vreunul din detaşamentele de puşcaşi sau de 
mitraliori. Tyson îl înţelesese şi-i permisese să-şi comande 
detaşamentul fantomă, întotdeauna în ariergardă. 

Beltran avea o puşcă automată Browning şi un lansator 
de grenade M-79 pe umăr. Avea şi un revolver Colt şi, 
judecând după mânerul din ebonită şi finisajul din crom, 
Tyson se îndoia că revolverul corespundea standardelor 
armatei americane. Poate doar standardului din vestul 
statului Miami. Tot de contrabandă era şi o machete!, 
confecţionată din oţel chirurgical strălucitor şi cu mâner de 
fildeş. Beltran spunea că machete aparținuse răposatului 
său tată, care fusese proprietarul unei plantaţii de zahăr, în 
Cuba de dinainte de Castro. Beltran pretindea, de 
asemenea, că într-o noapte, pe când se afla într-o tabără 


19 Machete = cuţit mare şi greu, folosii în ţările latino-americane la 
tăierea trestiei de zahăr şi ca armă. (n. trad.). 


de instrucţie pentru recruți, îi apăruse Nuestra Señora del 
Cobre care îl sfătuise să ucidă o sută de comunişti pentru a 
răzbuna nenorocirea familiei sale. Tyson era cam sceptic în 
legătură cu asta, dar nu avea niciun motiv serios să-l facă 
pe caporalul Beltran să renunţe la această intenţie utilă. 

Grupul de comandă al plutonului lui Tyson, alcătuit în 
mod normal din cinci oameni, consta acum numai din Tyson 
însuşi, Brandt şi Kelly. Cel de-al doilea operator radio al său, 
Johanson, fusese ucis la Phu Lai, iar sergentul plutonului, 
Fairchild, se afla acum în Japonia, contemplând cearceaful 
întins de pe pat, în locul unde ar fi trebuit să-i fie picioarele. 
Pierderea lui Fairchild, gândea Tyson, căzuse cât se putea 
de prost. Fairchild fusese singurul dintre oamenii lui care 
făcea parte din armata permanentă. La cei treizeci şi opt de 
ani ai săi, el avea o influenţă stabilizatoare şi o figură de 
tată pentru plutonul de adolescenţi. Acest război, gândea 
Tyson, devenise un război al copiilor. lar copiii, aşa cum ar 
fi spus orice profesor, dacă erau lăsaţi nesupravegheaţi, 
puteau fi capabili de uluitoare acte de brutalitate. 

Tyson s-a dus la marginea valului de pământ şi a urmărit 
procesiunea celor care veneau spre el. Pe măsură ce 
fiecare trecea prin faţa lui, Tyson punea o mână pe el şi-i 
spunea ceva. 

— Cum stăm cu distrugerea junglei, Walker? Data 
viitoare să stai mai aproape de brici, Scorello. Cât de puţin, 
Peterson? Optsprezece zile? Rămâi acolo. Te scot eu din 
câmp într-o zi, două. 

Brandt le-a dat tuturor pastilele împotriva malariei, iar 
Tyson i-a urmărit cum le-au băgat în gură. Dar la câţiva 
paşi mai departe, aproape jumătate dintre ei le-au scuipat. 
Având de ales între malarie şi ceea ce ajunsese să arate ca 
o moarte sau ca o rănire în luptă, malaria părea să fie 
opţiunea a jumătate dintre ei. 

Tyson s-a uitat în ochii fiecărui om care a trecut pe lângă 
el şi a văzut că prea mulţi dintre ei căpătaseră o privire 
fixă. 


Dar poate că astăzi sau mâine avea să vină ziua în care 
Compania Alpha să treacă în ariergardă: odihnă, recreere, 
reechipare şi înlocuire. Ca să nu mai vorbim şi de puţină 
depravare, dacă bordelurile din Quang Tri supravieţuiseră 
programului de „curăţare” iniţiat de inamic. Tyson s-a 
întors spre radiotelefonist. 

— Cum stăm, Kelly? 

Kelly a dat din cap în semn că înţelesese. 

— Le mai dau încă una sau două zile, dacă lucrurile merg 
bine, a spus acesta. Fără câmpuri minate, fără trăgători de 
elită, fără curse neghioabe şi, al dracului de sigur, fără Phu 
Lai. Ne-ar prinde bine dacă s-ar îndrepta şi nenorocita asta 
de vreme. 

Tyson şi-a aprins o ţigară şi a suflat fumul în aerul 
cenuşiu, încărcat de picături de ploaie. Kelly, la fel ca 
majoritatea operatorilor radio, era, ca isteţime, superior 
restului trupei. 

Ofițerii îşi alegeau operatorii radio pe criteriul capacităţii 
de a gândi repede şi de a comunica repede prin radio. 
Operatorii radio îi observau cu atenţie pe ofiţeri, dobândind 
şi ei de la aceştia priceperea de a conduce. De fapt, Tyson 
îl considera pe Kelly ca având stofă de ofiţer. 

Inevitabil, Kelly îi devenise aproape un prieten, cu toate 
că Armata nu-i vedea cu ochi buni pe ofiţerii care 
fraternizau cu soldații de rând. Originalul obicei se 
extinsese şi în luptă şi, întrucât Compania Alpha nu mai 
avea decât doi ofiţeri din cei şase autorizaţi - Browder şi el 
însuşi - cercul de prieteni al lui Tyson se limita la Browder. 

— Nu cred că vreunul dintre noi e, într-adevăr, 
nerăbdător să ajungă la Hue, a adăugat Kelly. 

Tyson s-a gândit un moment, apoi a spus: 

— Sunt o mulţime de soldaţi din infanteria marină acolo, 
care aşteaptă să vină detaşamentele de blindate. 

Kelly a ridicat din umeri. 

— Numai că grupul ăsta n-o să le facă prea mult bine. În 
afara de asta, a continuat el, cei din infanteria marină au 


intrat singuri în rahatul ăsta, aşa că pot la fel de bine să şi 
iasă... tot singuri. 

Tyson a aruncat ţigara şi s-a uitat la Kelly, întrebându-se 
ce ştia acesta, mai mult decât el însuşi, în legătură cu 
starea de spirit a oamenilor. 

— Ordinele sunt ordine. 

— Haideţi să fim serioşi, domnule locotenent, a pufnit 
Kelly. A ezitat, apoi a spus încet: Nu mai cred în ei. 

— În cine? În şefi? 

Kelly a râs zgomotos. 

— N-am avut încredere în cretinii ăia încă din clipa în 
care am pus piciorul în ţara asta. Nu, vreau să spun în ei. 

A făcut un semn cu capul spre plutonul care se depărta. 

Tyson a încuviinţat. El încetase să mai creadă în ei cu o 
săptămână în urmă, când Fairchild păşise pe un teren 
minat. Lui Tyson i-a trecut prin minte, aşa cum le trecuse, 
fără îndoială, şi oamenilor lui, că locotenentul Tyson era 
ultimul vestigiu al autorităţii militare a plutonului şi că, dacă 
el ar fi scos din peisaj, lucrurile ar putea, într-un mod 
perceput destul de vag, să meargă mai bine. 

Dar exista, spera el, mult spaţiu emoţional între dorinţa 
de a elimina un ofiţer şi eliminarea lui reală. In general, el 
era respectat, iar oamenii aveau încredere în el. Nici chiar 
dezastrul de la Phu Lai nu-i ştirbise autoritatea în cadrul 
plutonului; el îi băgase în rahat, dar tot el îi şi scosese. 

Kelly, care parcă îi citea gândurile, a spus: 

— Dumneavoastră sunteţi singurul din acest pluton care 
ştie cum să citească o hartă sau să mobilizeze artileria. 
Tyson n-a răspuns. Dacă n-aţi fi dumneavoastră aici, 
colonelul ar trebui să ne lase să fuzionăm cu compania. 
Sau, încă şi mai bine, cu Browder, singurul ofiţer rămas, şi 
ne-ar ordona tuturor să ne retragem. 

— Ar trimite un locotenent din eşalonul din spatele 
frontului să preia comanda. 

— N-ar rezista mult. 

Tyson a încuviinţat ca pentru sine. Nu, n-ar rezista mult. 


Tyson l-a urmărit pe ultimul dintre ei, pe Beltran, trecând 
pe lângă el. Linia trupelor se întindea acum, din zece în 
zece metri, pe o distanţă de un sfert de kilometru de-a 
lungul valului de pământ îmbibat de noroi şi bătut de 
ploaie. Tyson s-a scărpinat la o muşcătură de lipitoare de 
pe braţ şi s-a uitat la sângele apos care i se prelingea pe 
pielea palidă. 

— La dracu’. 

Brandt s-a uitat la braţ. 

— Şi-a lăsat dinţii acolo, înăuntru, domnule locotenent. O 
să se infecteze. 

Tyson a apăsat cu degetul pe cercul roşu, umflat şi a 
simţit în carne dinţii ascuţiţi, microscopici. Lipitoarea se 
prinsese de el, înfulecase  nestingherită, până se 
transformase într-o umflătură cenuşie, care pulsa, de 
mărimea unui stilou. Lipitorile injectau în sânge un 
anticoagulant şi Tyson ştia că aveau să treacă ore până să 
se coaguleze sângele şi să se închidă orificiile produse de 
muşcătuuri. 

Lipitoarea, s-a gândit el, era probabil singura vietate 
dezgustătoare pentru veteranii căliţi care se obişnuiseră cu 
respingătoarea floră şi faună din Asia de Sud-Est, care 
luaseră păduchi unul de la altul şi găseau, în nopţile reci, 
şerpi veninoşi în sacii de dormit. Lipitoarea care sugea 
sângele era o metaforă: era Vietnamul care îi usca pe ei. 

Brandt i-a turnat iod pe muşcătură. 

— Mai târziu o să-ţi dau un ac, ca să-i scoţi dinţii. Nu 
trebuia s-o striveşti. Arde-le fundul cu o ţigară aprinsă. Aşa 
se desprind. 

— Ştiu. Dar Tyson zdrobise cu pumnul viermele acela 
dezgustător şi nu regretase nicio clipă acest lucru. Hai să 
mergem. 

Tyson, Brandt şi Kelly şi-au ocupat poziţiile în mijlocul 
formaţiei. Tyson s-a întors spre Brandt, care mergea 
aplecat sub greutatea trusei medicale, ploaia prelingându- 
se din plasa de camuflaj. 


— A venit cineva la tine azi-dimineaţă? a întrebat Tyson. 

Brandt a ridicat capul, iar pe Tyson l-a izbit culoarea pielii 
lui. El mai văzuse piele nesănătoasă, albă ca varul, ca 
marmura, galbenă sau cenuşie. Dar faţa lui Brandt era, într- 
adevăr, de un cenuşiu închis, ca lutul. Tyson bănuia că 
omul înghiţise vreo substanţă pe bază de nitrat - probabil 
învelişul, pe bază de combustibil, carburant şi oxidant - al 
încărcăturii pentru mortiere, ca să simuleze boala, dar 
exagerase. 7ică/osul. 

— E cineva bolnav, Brandt? 

— Doar Scorello, a răspuns Brandt inexpresiv. Zice că e 
cu nervii la pământ. 

— Ţi-am spus să-i trimiţi la mine, a spus Tyson. 

Brandt a ridicat din umeri. 

Tyson se uita la el în timp ce mergeau. Brandt, singurul 
militar cu studii superioare - în afară de Tyson - studiase 
medicina la o şcoală postliceală din Bucknell. Nereuşind să 
intre la o facultate de medicină, Brandt se declarase prea 
târziu împotriva efectuării stagiului militar, motiv pentru 
care fusese recrutat direct în Corpul Medical. 

— Data viitoare când mai mănânci exploziv, doctore, fă- 
mi plăcerea şi înghite şi un chibrit aprins, i-a spus Tyson. 

— Despre ce vorbeşti? a întrebat Brandt, întorcând capul 
în altă parte. 

Tyson şi-a amintit că Brandt era în Vietnam de şapte luni. 
Mulţi dintre cei care se declarau împotriva efectuării 
stagiului militar începuseră prin a refuza să poarte armă, 
dar după o lună acceptaseră un pistol pentru autoapărare. 
Puțin mai târziu, în funcţie de profunzimea convingerilor lor 
şi de cât de des văzuseră moartea cu ochii, ei trecuseră la o 
puşcă automată M-16. Unii începuseră să rechiziţioneze 
grenade de mână şi mici dispozitive de artilerie. Branat, pe 
de altă parte, venise pe câmpul de luptă înarmat până în 
dinţi. Tyson nu făcuse niciun comentariu pe această temă. 
Dar ajunsese să-l judece pe Branat sub diferite alte 
aspecte, motiv pentru care specialistul patru Steven Brandt 


fusese declarat necorespunzător. 

— Nu s-a plâns nimeni de suferinţe fizice? a întrebat 
Tyson. 

Brandt a clătinat negativ din cap. 

Era clar, a gândit Tyson, că niciunul dintre membrii 
plutonului nu se simţea bine fizic. Nu trebuia să fie medic 
ca să le audă tusea sau să vadă efectele dizenteriei, febrei 
şi vomei. Băşicile cu apă şi sânge se spărgeau în cizmele 
aproape putrezite şi de-abia dacă mai era printre ei vreunul 
care să poată merge drept. Cu toate acestea, niciunul nu 
chemase doctorul de mai bine de o săptămână. Tyson şi-a 
spus că asta voia să însemne: Supraviețuitorii din Plutonul 
Intâi, Compania Alpha, erau mai presus de durere, şi asta l- 
a speriat. 

Tyson, Brandt şi Kelly au ajuns la jumătatea coloanei şi 
au intrat în rând. 

— Într-o zi, doctore, i s-a adresat Kelly lui Brandt, când o 
să stai în cabinetul tău, ascultându-l pe cine ştie ce director 
grăsan văitându-se de hemoroizi, să-ţi aminteşti că aici ai 
făcut o treabă bună. Dacă fugi din plutonul ăsta, n-o să ai 
niciodată o asemenea amintire. 

Privirea lui Brandt a întâlnit-o pe cea a lui Kelly. 

— Cară-te de aici! a spus Brandt. 

Tyson a desfăcut un pachet, învelit în celofan, în care se 
aflau napolitane dulci, umplute cu o cremă specială, pe 
care i le trimisese sora lui, şi i-a servit pe rând pe Kelly şi pe 
Brandt A luat şi el una şi a băgat-o în gură, lăsând-o să se 
topească încet, ca un pişcot de împărtăşanie, în timp ce 
gura lui saliva ca reacţie la esenţa de vanilie şi la bogăţia 
de cremă şi zahăr. Fii binecuvântată, Laurie, a spus el în 
gând. Fii binecuvântată pentru napolitanele astea. Când o 
să ajung acasă, o să-ți cumpăr zece cutii de napolitane cu 
Zahăr. 

Au străbătut încet ţinutul mort şi tăcut. După o oră de 
mers, Tyson a scos harta din buzunar şi a despăturit-o. O 
studia în timp ce mergea, uitându-se din când în când la 


terenul din jurul lui. După socotelile lui, se aflau la 
jumătatea distanţei dintre Highway One spre nord-est şi 
fluviul Perfume la sud. Hue se afla cam la trei kilometri, la 
est, undeva în afara hărţii. De fapt, ori de câte ori stătea 
ploaia, iar vântul bătea dinspre Marea Chinei de Sud, se 
putea auzi tumultul îndepărtat al războiului. 

Din punct de vedere intelectual, pe Tyson îl fascina 
haosul. El înţelegea că participa direct la un eveniment 
istoric. Viaţa naţională a douăzeci de milioane de oameni 
încetase aproape să mai existe. Structura şi instituţiile 
sociale ale ţării erau făcute praf, iar armata era pe punctul 
de a se prăbuşi. Foametea şi boala secerau satele şi 
oraşele. Din mica lui perspectivă, ca şi din ceea ce auzea la 
radio sau citea în rapoartele scrise, Tyson îşi dădea seama 
că situaţia era gravă. Şi dacă formaţia lui, Compania Alpha, 
era un microcosmos al detaşamentelor americane de luptă, 
atunci Maşina Verde de-abia mai putea rezista. 

Radioul lui Kelly a pârâit şi în difuzor s-a auzit vocea 
comandantului de detaşament Moody. 

— Hei, pe-aici e o ceată de vietnamezi... la vreo două 
sute de metri. 

Kelly i-a întins radiotelefonul lui Tyson. Acesta a cercetat 
cu privirea lanurile de orez udate de ploaie şi a vorbit în 
radio: 

— Am înţeles. Îi văd. Rămâi la aparat. Mă duc să arunc o 
privire. Acoperă-mă. 

Plutonul s-a oprit, iar oamenii s-au lăsat în genunchi în 
noroiul din şanţ, privind pe rând la stânga şi la dreapta, 
pentru siguranţă. Cele două mitraliere erau aşezate cu faţa 
spre grupul de vietnamezi necunoscuţi care stăteau pe o 
mică movilă de pământ. 

Tyson le-a făcut semn celor doi puşcaşi, Farley şi Simcox. 

— Haideţi să facem o plimbare. 

Tyson, Kelly şi cei doi bărbaţi au pornit în susul şanţului 
principal, apoi au luat-o la dreapta, pe un şanţ mai mic, şi s- 
au îndreptat spre lanurile de orez expuse. Tyson a scos un 


binoclu dintr-un toc de plastic şi a privit în direcţia movilei 
de pământ. Oamenii păreau să fie civili. 

— Aştia sunt ori inconştienţi, ori actori foarte buni. 

— Da, a spus Simcox. N-am văzut un singur civil 
nevinovat de când am plecat din San Francisco. 

Cei patru au intrat apoi într-un şanţ încă şi mai mic, în 
care apa le venea până la genunchi, şi s-au îndreptat spre 
grupul de vietnamezi. Tyson a văzut că oamenii stăteau pe 
o colină pe care se afla un cimitir. De fapt, păreau chiar că 
îngroapă morţi. Erau zece: cinci bătrâni, un tânăr şi patru 
femei, dintre care două mai în vârstă şi două adolescente. 
Tipic pentru ceea ce mai rămăsese în satele vietnameze. 
Păreau ţărani, toţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale negre 
şi cu pălării de paie, conice, pe cap. În mod normal, ar fi 
purtat o îmbrăcăminte care să cuprindă şi elemente ale 
vestimentaţiei occidentale, dar de când cu Ofensiva Tet, 
ţăranii se întorseseră la îmbrăcămintea lor tradiţională; şi 
asta, a gândit Tyson, pentru a se da bine pe lângă noua 
putere. Dacă ofensiva comunistă eşua, ţăranii aveau să se 
întoarcă la blugi şi la cămăşile hawaiene. Era greu să fii 
ţăran. 

Câţiva dintre vietnamezi s-au uitat în treacăt la 
americanii care se apropiau, dar, altminteri, şi-au văzut de 
treaba lor. 

— Mirosul cadavrelor ajunge până aici, a spus Kelly. 

Tyson s-a apropiat până la douăzeci de metri de movila 
de pământ care se înălța din apa cenușie. 

— Dung cu don! a strigat el. 

Vietnamezii s-au oprit din treaba lor şi s-au uitat la el. 
Păreau să cunoască formula cu care li se adresase Tyson, 
pentru că s-au depărtat unul de altul în aşa fel, încât el să-i 
poată vedea pe toţi şi au întins mâinile înainte. Băiatul şi 
una din cele două femei tinere au scăpat lopeţile. 

Tyson şi Kelly au ieşit din apă şi s-au îndreptat spre 
movilă. Farley şi Simcox îi acopereau. Tyson s-a oprit chiar 
în faţa grupului. Apoi a privit în jos, la cadavre. Erau opt, 


înfăşurate fiecare în câte un cearceaf alb, din bumbac, ceea 
ce l-a făcut să creadă că morţii fuseseră aduşi de la Hue. 
Unul dintre cadavre era al unui copil. Tyson a urmărit în 
detaliu ceremonia înmormântării şi a întâlnit, pe rând, ochii 
oamenilor. 

— Actele de identitate - cho toi xem gian can cuoc. 
Actele de identitate, a spus Tyson. 

Cei şase bărbaţi şi patru femei şi-au scos documentele de 
identitate, pe care Tyson le-a cercetat în mod superficial, 
apoi, urmând protocolul, s-a adresat celui mai bătrân, un 
bărbat chel, cu faţa pătată şi o barbă rară, căruntă. 

— Ong lam gi o day? 

Bătrânul s-a uitat la tânăr, care a răspuns în engleză. 

— O îngropăm pe mama, pe tata. Vietcong omoară 
beaucoup... Vietcong foarte răi, număr zece au... 

— Bine, bine, termină cu tâmpeniile. 

Tyson s-a uitat la gropile proaspăt săpate şi a numărat 
şase terminate şi alte două abia începute. La vietnamezi 
erau interzise gropile comune, aşa că le luase, probabil, ore 
întregi să sape atâtea gropi cu numai două lopeţi. Tyson 
ştia că fiecare cadavru fusese înfăşurat mai întâi într-o 
pânză neagră, apoi într-una albă. In gură le fuseseră puse 
boabe de orez. Până la urmă, s-a gândit el, chiar şi o 
civilizaţie care piere încearcă să-şi îngroape morţii cum se 
cuvine. 

Tyson nu-şi putea imagina ceva mai dezolant decât 
tabloul acela cenuşiu al sătenilor înspăimântați care, pe o 
ploaie rece de iarnă, îşi îngropau rudele. El i s-a adresat din 
nou bătrânului: 

— Ong o dau den? 

— Noi din An Ninh Ha, i-a răspuns tânărul. Mulţi Vietcong 
vin. Omoară tata, mama, copilu’... 

— Bine, bine, linişteşte-te. Tyson s-a uitat pe hartă şi a 
localizat An Ninh Ha. În ce direcţie e satul vostru? Con bao 
xa nua den lang? 

Băiatul a arătat în depărtare, spre un şir de copaci 


învăluiţi în ceaţă. Tyson a apreciat distanţa ca fiind de 
aproape un kilometru. El a stabilit, cu ajutorul busolei, locul 
unde se aflau, apoi s-a uitat din nou pe hartă şi i-a spus lui 
Kelly: 

— Conform hărţii, acolo e un spital. 

Kelly s-a uitat şi el pe hartă. 

— Nu vă bizuiţi pe asta. 

Tyson s-a uitat din nou la cearceafurile albe şi s-a întors 
spre băiat. 

— Nha Thuong... hôpital? 

Puştiul a încuviinţat cu convingere. 

— Beaucoup Vietcong în Nha Thuong. 

Privirea lui Tyson a întâlni-o pe cea a lui Kelly. 

— Locul ăla ar trebui evitat, a observat Kelly. 

— Misiunea, Kelly, a răspuns Tyson. Misiunea infanteriei 
este să... 

— Găsească duşmanul şi să-l distrugă. La dracu’, 
domnule locotenent. Kelly s-a uitat la cei doi puşcaşi care îi 
însoţiseră şi a spus liniştit: Nimeni nu trebuie să ştie despre 
nenorociţii ăia de Vietcong... beaucoup. Nimeni nu dă doi 
bani pe asta. 

Tyson s-a adresat din nou băiatului: 

— Vietcong la Nha Thuong? Bac si la Nha Thuong? 

Băiatul a încuviinţat din nou. 

— Français. Français. Catholique. Catholique. 

Tyson s-a uitat din nou la Kelly. 

Expresia de pe chipul acestuia arăta că nu i-ar fi păsat 
mai mult dacă însuşi papa s-ar fi aflat în spitalul ala. El s-a 
întors brusc şi a îngenuncheat lângă unul dintre cadavre. 
Sângele pătase cearceaful alb, şi Kelly s-a uitat fix la pata 
aceea roşie. 

— E ceva ciudat. A înşfăcat umărul cadavrului şi a 
scuturat corpul. Mari fraieri. Kelly şi-a scos cuțitul şi a tăiat 
cearceaful alb, de la frunte până la piept. Vietnamezii au 
început să se văicărească. Kelly a sfâşiat giulgiul dublu şi a 
dat la iveală pielea albă-albăstruie a unui tânăr a cărui faţă 


fără sânge fusese crestată de cuţit. Kelly a continuat să taie 
şi a scos la iveală tunica de culoare kaki a unui soldat nord- 
vietnamez.  Văicărelile au încetat şi o tăcere grea, 
încordată, s-a lăsat peste cimitir. Kelly s-a ridicat şi le-a 
aruncat vietnamezilor o privire cruntă. Nenorociţii ăştia îşi 
îngroapă duşmanii morţi, i-a spus el lui Tyson. 

Acesta s-a gândit că lui nu-i pasă. 

— Dă-l naibii, a răspuns el. 

— La dracu'. Kelly a dus puşca la ochi, iar vietnamezii s- 
au îngrămădit imediat unii în alţii. O să muriţi! le-a strigat 
el. 

Una dintre femei a căzut în genunchi şi a început să 
plângă. 

— Nu! Nu omoară pe mine! 

— Termină, Kelly! a urlat Tyson. 

Kelly a lăsat puşca jos. 

— Vietnamezi nenorociţi. 

Tyson s-a întors şi le-a făcut semn lui Farley şi lui Simcox. 
Cei doi s-au urcat pe movila de pământ. 

— Tăiaţi cearceafurile, le-a spus Tyson. 

Oamenii au ezitat, apoi şi-au scos cuţitele. 

Kelly se uita la cele două lopeţi. 

— Uitaţi-vă la chestia asta, i-a spus el lui Tyson. O lopată 
americană de săpat tranşee. A ridicat-o şi a aruncat-o 
înspre băiat, care a lăsat capul în jos. De unde ai luat asta? 
O dau? a strigat. 

Băiatul tremura, dar, asemenea supravieţuitorilor de 
pretutindeni, s-a gândit Tyson, nu numai că putea vorbi, cât 
să se facă înţeles, limba armatei de ocupaţie şi nu numai că 
se putea feri destul de repede din calea unei lovituri, dar 
avea, probabil, şi un răspuns gata pregătit la întrebările 
care îi amenințau viaţa. 

— Cumpărat de la soldaţi americani! Piaţa neagră. 
Cumpărat. Opt sute piaştri. 

— Eşti un rahat, a spus Kelly. 

— Încă doi nord-vietnamezi, a strigat Simcox. 


— Aruncă-i în apă, a spus Tyson. S-a uitat la vietnamezi. 
Fără nicio înmormântare. A făcut un gest cu degetul de-a 
curmezişul gâtului care sugera tăierea. Savvy? Tu biet? 

Toţi au încuviinţat la unison, arborând un aer spăşit. 

— Biet! Biet! 

Tyson a auzit un plescăit şi s-a întors. Primul soldat 
inamic plutea pe apă cu faţa în jos. Farley şi Simcox l-au 
aruncat pe al doilea şi pe al treilea după el. Apa a purtat 
cadavrele spre est, spre câmpiile de pe coastă, spre Hue, 
unde îşi începuseră călătoria funerară. Privind în urma lor, 
Tyson a văzut un şobolan de apă căţărându-se pe unul 
dintre cadavre. Şobolanul a cercetat cearceafurile cu botul 
său lung, cenuşiu. Tyson a întors capul în altă parte. 

— Sper că nenorociţii ăia trei au fost la Phu Lai, a spus 
Farley. 

Simcox a încuviinţat, s-a uitat gânditor la civili şi a spus 
pe un ton inexpresiv: 

— Haideţi să terminăm cu ei. 

— Uşor, Simcox, a spus Tyson, oarecum şovăitor. 

Chiar dacă fuseseră la Phu Lai, cei trei fuseseră soldaţi şi 
meritau o înmormântare decentă. Dar în plin câmp, în 
absenţa unui sistem juridic funcţional, Tyson se simţea 
obligat să aplice o justiţie sumară, atât celor vii, cât şi 
morţilor. Se întreba ce putea face cu vietnamezii, când l-a 
auzit pe Kelly strigând: 

— Ar trebui să-i percheziţionăm pe ticăloşii ăştia. 

Tyson a ridicat din umeri. 

— N-ar fi rău. 

Kelly a urlat un ordin în vietnameză, şi sătenii, la început 
şovăitori, apoi ceva mai repede, în timp ce Kelly îndrepta 
puşca M-16 spre ei, au început să se dezbrace. 

Stăteau acolo, goi, în ploaia rece, cei cinci bătrâni, 
băiatul, cele două femei mai în vârstă şi cele două tinere, în 
timp ce costumele lor de mătase şi pălăriile conice zăceau 
în noroi. Kelly, Farley şi Simcox s-au învârtit în jurul lor, 
dând cu piciorul în veşmintele negre, călcând peste pălăriile 


de paie, laborios ţesute, şi tăvălindu-le în noroi. 

Tyson s-a întors şi şi-a aprins o ţigară. Radioul a pârâit, 
apoi s-a auzit vocea lui Larry Cane. 

— Unu-Şase, aici Unu-Trei. Ce faceţi voi acolo, băieţi? 

Tyson a luat radiotelefonul de la Kelly şi a privit dincolo 
de câmpurile de orez inundate, spre nord, unde plutonul 
său era desfăşurat de-a lungul unui alt val înalt de pământ. 

— Aici Unu-Şase. Îndreptaţi-vă spre şirul de copaci, la 
patru-cinci grade. Incercaţi să staţi numai pe pământ uscat. 
O să venim şi noi acolo. Terminat. Tyson i-a dat telefonul lui 
Kelly, apoi s-a uitat la sătenii aceia amărâţi care stăteau în 
faţa mormintelor deschise, goi şi tremurând în ploaia de 
iarnă. Dumnezeule, Kelly, a spus el cu voce joasă, suntem 
nazişti. 

Kelly a încuviinţat. 

— Suntem nişte rahaţi, domnule locotenent Vorbesc 
serios, suntem nişte rahați. 

— Vietnamezi împuţiţi, a spus Farley, fără nicio legătură. 

— Ticăloşi, a fost de acord Simcox. 

El s-a încruntat la bieţii nenorociţi care, instinctiv, se 
îngrămădiseră unii în alţii, spre a se încălzi, în ciuda 
stingherelii lor evidente. Tyson a observat că bătrânii 
stăteau în faţa femeilor. Băiatul era în faţă, gata să 
negocieze, în caz că mirosea vreun masacru, s-a gândit 
Tyson. 

— Sunteţi toţi nişte nenorociţi de Vietcong, a strigat 
Farley. 

Această acuzaţie standard a stârnit exclamaţii standard 
de protest, însoţite de clătinarea puternică a capului. 

— Nu! Nu! Nu Vietcong! 

Tyson a simţit că, dacă s-ar fi întors cu spatele, Farley şi 
Simcox, poate chiar şi Kelly, i-ar fi secerat pe oamenii 
aceia, la fel cum ar fi tăiat o vie. Ceea ce era şi mai ciudat, 
s-a gândit el, Farley făcuse parte din grupul care studiase 
Biblia, iar Simcox le oferise întotdeauna mici obiecte, 
articole de lux, ca săpunuri sau pixuri, profesorilor de la 


şcoala din sat. Kelly se înţelesese bine cu toţi bătrânii 
satului, bărbaţi şi femei deopotrivă. Dar asta se întâmpla cu 
o lună sau două în urmă. Asta se întâmpla când soarele 
strălucea, înainte ca sacii de dormit cenuşii-verzui să se 
umple cu Compania Alpha. 

Astăzi, înţelegea Tyson, războiul le luase complet minţile, 
se strecurase tiptil în inimile lor şi le îmbolnăvise sufletele. 
A spune că războiul îi brutalizează pe oameni era acelaşi 
lucru cu a spune că foametea îi lasă flămânzi. 

Tyson s-a simţit brusc bătrân, obosit şi demoralizat. 
Sigur, s-a gândit el, mai era în ei un licăr de decenţă. 

— Spuneţi-le să se întindă în morminte şi împuşcaţi-i, a 
spus Tyson pe un ton blând. Chipul îi devenise total lipsit de 
expresie. Kelly s-a uitat repede la el. Farley a făcut ochii 
mari. Simcox a lăsat puşca jos. Niciunul dintre ei n-a spus 
nimic, niciunul nu s-a mişcat. A trecut un minut, apoi Tyson 
a spus repede: Foarte bine, eroilor, confiscaţi-le lopeţile. Pot 
să-şi îngroape morţii şi cu mâinile goale. 

Farley a ridicat de jos lopata de săpat tranşee, iar 
Simcox, pe cea cu coada lungă, de gropar. Kelly le-a făcut 
semn vietnamezilor să se îmbrace, apoi le-a spus: 

— Chao ong. La revedere, nătărăilor. Să mă căutaţi când 
veniţi în America. 

Farley a râs. 

Simcox a lovit cu piciorul un bulgăre de noroi care a 
împroşcat abdomenul băiatului. 

Cei patru soldaţi au coborât pe partea opusă a movilei 
funerare şi au pornit de-a lungul unei alte coline înguste, 
năpădite de tufişuri. Tyson, care mergea în frunte, a văzut 
corpul principal al plutonului său, înaintând pe o cărare 
acoperită de apă, ca să se întâlnească cu ei. 

Kelly mergea chiar în spatele lui Tyson. 

— Mergem la spitalul ăla? a întrebat el încet, ca ceilalţi 
doi să nu-l audă. 

— Poate, a răspuns Tyson, fără să se întoarcă. 

— Nu forţaţi nota, domnule locotenent. 


— Nu mă forţa tu pe mine, Kelly. De fapt, ia mai taci 
dracului din gură. 

Au mers o vreme în tăcere, apoi Kelly a spus: 

— Hei, sunt atent la fundul dumneavoastră. 

— Mai bine fii atent la fundul tău. 

— Fac şi asta. Ce m-aş face dacă v-aţi îngrăşa? Aş fi din 
nou puşcaş, a zis Kelly, apoi a râs. 

Tyson a aplecat capul şi şi-a aprins o ţigară cu bricheta 
Zippo. S-a uitat la bricheta pe care o primise în dar, de 
Crăciun, de la plutonul său. Pe o parte, era gravat însemnul 
Cavaleriei Întâi. Pe cealaltă parte, o versiune vulgară a 
Psalmului douăzeci şi doi: Da, deși pășesc prin valea 
umbrelor morții, nu mă tem de rele, pentru că sunt canalia 
cea mai împuțită din vale. 

Tyson a vârât bricheta în buzunar şi i-a dat ţigara lui 
Kelly, apoi a spus: 

— O să aruncăm o privire. Sunt curios. Dacă vedem că 
ceva nu-i în regulă, trecem mai departe sau chemăm 
artileria. Dacă nu e niciun pericol, poate rămânem o vreme 
acolo. S-ar putea să aibă duşuri, mâncare caldă, closete şi 
cine ştie ce altceva. Asistente franceze focoase. 

Kelly a râs. 

— Foarte bine. O să aruncăm o privire. Oricum, nu ard de 
nerăbdare să ajung la Hue. 

— Ai mai spus-o. 

— O s-o spun şi mâine. 

Cei patru bărbaţi se alăturară celorlalţi cincisprezece din 
pluton, într-un loc unde se încrucişau două valuri de 
pământ. 

— Ce dracu' s-a întâmplat acolo, domnule locotenent? a 
întrebat Moody. 

— O înmormântare. Nişte localnici îngropau trei soldaţi 
nord-vietnamezi. Le-am confiscat  lopeţile. Misiune 
îndeplinită. Raportează-i mai târziu lui Browder, i-a spus 
Tyson lui Kelly; trei cadavre de nord-vietnamezi. Acum 
gata, să plecăm. 


Plutonul a început să înainteze de-a lungul valului drept 
de pământ care ducea spre An Ninh Ha. 

— Încotro ne îndreptăm acum, domnule locotenent? l-a 
întrebat Simcox pe Tyson. 

— Spre Hue, băiete. 

— Imi bag picioru-n el de Hue. 

— Aşa să faci, a încuviinţat Tyson. Apoi a adăugat: Pe 
strada Tihn Tam, e o cafenea mică, franţuzească, cu gagici 
metise. Servesc coniac Martel şi croissante. 

— Nu, nu mai servesc. Şi... ce? Ce-s alea? 

— Croissante. Asta în franceză înseamnă sex oral pe sub 
masă. Merge bine cu coniac. 

— Vorbiţi serios? 

— Foarte serios. După un minut, li s-a adresat lui Brandt, 
lui Simcox şi altor câtorva care puteau să-l audă. Obiectiv 
intermediar: un spital, la câţiva paşi de zidul dinspre vest al 
Citadelei. 

Plutonul înainta încet spre est, prin ploaie şi noroi. Şirul 
de copaci din depărtare devenea din ce în ce mai lung, iar 
zgomotele surde ale exploziilor se auzeau tot mai clar. Hue, 
şi-a spus Tyson. Hue suna ca o maşină de tocat carne. Ce 
alte specii de vieţuitoare de pe pământ ar intra de bunăvoie 
sau fără voie într-o maşină de tocat carne? Era o lecţie de 
învăţat, a reflectat el, dar al dracului să fie dacă ştia ce era 
cu adevărat. 

Cadavrul umflat şi putrezit al unui bivol de apă zăcea pe 
valul de pământ, cu burta devorată de şobolani şi pielea 
acoperită de viermi. Plutonul l-a ocolit, luând-o prin lanurile 
de orez, pline de lipitori, ţinându-se cu mâinile de nas şi 
înjurând. 

Tyson s-a urcat din nou pe valul de pământ alunecos, 
Kelly trăgându-l în sus cu ţeava puştii. Plutonul s-a oprit 
pentru a se căuta de lipitori. Tyson s-a uitat pe hartă şi a 
văzut micul pătrat marcat cu o cruce, satul An Ninh Ha. Nha 
Thuong. În traducere, Casa Dragostei. Asta spera şi el. Toţi 
aveau nevoie de puţină dragoste. 


Tyson se uită la maiorul Harper. 

— Aţi spus ceva? 

— Să recapitulăm. Aţi spus că aţi pornit de îndată ce s-a 
luminat de ziuă. Aţi primit ordine prin radio de la căpitanul 
Browder să vă îndreptaţi spre satul An Ninh Ha, un fel de 
suburbie a oraşului Hue care era, aşa cum vi se raportase, 
controlat de inamic. An Ninh Ha era situat pe ruta principală 
de aprovizionare a oraşului Hue. Un elicopter reperase în 
sat o construcţie mare, din beton, în vârful căreia flutura un 
steag inamic. Ordinele pe care le primiserăţi erau să 
evaluaţi situaţia din An Ninh Ha şi să aflaţi dacă clădirea din 
beton se afla în mâinile duşmanului, şi dacă da, s-o ocupați 
şi să daţi jos steagul. Aşa este? 

— Da, aşa este, încuviinţă Tyson. 

Ea se gândi un moment, apoi spuse: 

— Nu există, bineînţeles, nicio modalitate de a verifica 
asta. Tyson ridică din umeri. Cartea lui Picard spune că aţi 
auzit de acel spital de la nişte ţărani vietnamezi care îşi 
îngropau morţii, continuă ea; că dumneavoastră aţi fost cel 
care a hotărât să vă duceţi în sat şi la clădirea din beton 
despre care ştiaţi că era un spital. 

— Nu este adevărat, minţi el. Mi s-a ordonat să mă duc 
acolo şi să iau legătura cu inamicul. Serviciile secrete 
raportaseră că... clădirea - pe atunci nu ştiam că era un 
spital - clădirea din beton se afla în mâinile duşmanului. 
Nimeni n-a spus că era vorba de un spital. 

Ea încuviinţă. 

— Asta înseamnă că, psihologic vorbind, dumneavoastră 
eraţi pregătit să vă întâlniți cu duşmanul. 

Tyson se gândi un moment, apoi spuse: 

— Da... bine zis. 

— V-aţi îndreptat spre satul respectiv... Ea aruncă o 
privire spre notițe. An Ninh Ha... am spus corect? 

— Destul de bine pentru un raport al guvernului. 

— Aţi întâmpinat vreo rezistenţă pe drum? 


— Nu... dar am văzut tot felul de semne ale prezenţei lor. 

— Ale prezenţei cui? 

— A vietnamezilor... Vietcongul. Nu despre ei vorbim? 

— Ce fel de semne? 

— Cele obişnuite: sârme pentru comunicaţii, găuri de 
păianjen - vizuini de vulpi de mărimea unui vietnamez - 
focuri abia stinse, urme de copite - ceea ce numeam noi 
urme de copite: urme proaspete de sandale purtate de 
soldaţii Vietcong, făcute din anvelope vechi. Şi urme de 
ghete ale armatei nord-vietnameze - de fapt, nişte tenişi 
negri. Asta dovedea că un mare număr de trupe inamice se 
deplasa în aceeaşi direcţie ca şi noi. Spre Hue. Tyson şi-a 
aprins o ţigară. Am văzut şi morţi neîngropaţi - Vietcong şi 
nord-vietnamezi. Cred că Picard confirmă toate astea. Nu 
ne aflam pe un teritoriu prietenos. 

— Aparent, nu. Ştiaţi că inamicul se afla în faţa 
dumneavoastră? 

— Da. Dar bănuiam că se apropia de noi şi din spate. 
Cred că ne simţeam ca nişte miei rătăciţi într-un luminiş, 
puţin nervoşi din cauza ochilor galbeni, oblici, care ne 
pândeau din pădurile întunecoase. 

Ea îşi prinse bărbia în palmă şi-l privi o vreme, apoi 
zâmbi. 

— Chiar aşa? Am văzut o fotografie de grup, înfăţişându- 
vă pe dumneavoastră în mijlocul plutonului. Pentru a-l 
parafraza pe ducele de Wellington, nu ştiu ce efect a avut 
înfăţişarea acelor oameni asupra inamicului, dar pe 
Dumnezeul meu că pe mine una m-a înspăimântat. 

Tyson îşi stăpâni un zâmbet. 

— Adevărul este că păreau răi, dar, în realitate, erau 
blânzi ca nişte pisicuţe. 

— Oricum, v-aţi apropiat de sat? 

— Da. La fel ca majoritatea satelor, şi acesta era ascuns 
printre copaci, iar noi înaintam cu grijă de-a lungul valului 
de pământ spre şirul de copaci care marcau marginea 
satului. Conform hărţii mele, satul era aşezat în cotul unui 


râu mic: un afluent al fluviului Perfume. Zidul dinspre vest 
al Citadelei din Hue se afla la o distanţă de aproximativ doi 
kilometri - în afara hărţii mele. Ajuns în acel punct, am 
cerut o recunoaştere aeriană, dar vremea era oribilă şi, în 
zonă, nu se efectua niciun fel de zbor. Aşa că noi am făcut 
ceea ce au făcut toţi soldaţii, chiar de la începutul 
războiului - le-am strigat locuitorilor să se adune undeva 
unde să-i putem vedea. Dar n-a apărut niciunul. Serviciile 
secrete ne informaseră că satul fusese părăsit în primele 
zile ale ofensivei. Aşa că am deschis foc de sondare a 
terenului... 

— Aţi tras în sat? 

— Da. Asta era procedura standard, după un 
avertisment. Dar n-am primit nicio ripostă, aşa că ne-am 
apropiat cu grijă de şirul de copaci. Asta este totdeauna 
partea cea mai periculoasă, pentru că atunci când ajungi, 
să zicem, la zece sau douăzeci de metri, dacă ei sunt, într- 
adevăr, acolo, te fac bucăţi. 

— Dar n-a tras nimeni? 

— Nu. Însă mai aveau o şmecherie: te atrăgeau în casă, 
după care închideau brusc uşa în urma ta. Asta ni s-a 
întâmplat la Phu Lai, în prima zi a Ofensivei Tet. 

— Aşa că eraţi toţi... nervoşi. 

— Precauţi, dar nu iresponsabili, spuse Tyson. 

— Vă rog să continuaţi. 

— Satul era foarte pitoresc. Era, aşa cum aţi spus 
dumneavoastră, un fel de suburbie a oraşului Hue şi avea o 
oarecare influenţă occidentală. Câteva vile construite în stil 
franțuzesc, poteci pavate, grădini bine îngrijite şi o serie de 
magazine în jurul unei pieţe. Foarte diferit de satele 
propriu-zise, care însemnau, de fapt, colibe din bambus şi 
rahat de bivol. Oricum, pe zidurile din beton erau pictate 
sloganuri ale Vietcongului şi nord-vietnameze... 

— În vietnameză? 

— Cele mai multe dintre ele, da. 

— Puteaţi să le citiţi? 


— Nu... 

— Atunci de unde ştiaţi că erau sloganuri ale Vietcongului 
şi nord-vietnameze, şi nu guvernamentale? 

— Erau pictate cu roşu. Inamicul folosea culoarea roşie. 
Comuniştii... roşii... înţelegeţi? 

— Aţi spus că majoritatea semnelor erau în vietnameză. 

— Da. Erau şi câteva în engleză. Prostii obişnuite... 
„Alungaţi-i pe câinii imperialişti ai aventurismului american“ 
sau ceva asemănător. Mai erau şi nişte steaguri din mătase 
roşie întinse între copaci, pe care erau scrise alte sloganuri. 
Mi-am dat seama că locul era de mai mult timp sub 
controlul inamicului. 

Karen Harper încuviinţă, apoi îl întrebă: 

— Erau şi lozinci în engleză, îndreptate anume împotriva 
soldaţilor americani? 

— Da, răspunse Tyson. Îmi amintesc de una dintre ele, 
care spunea: „Soldatule american, cine se culcă acum cu 
soţia ta?“ Tyson zâmbi. Cred că nord-vietnamezii l-au 
angajat pe Tokyo Rose în calitate de consultant de presă. 

Karen Harper încuviinţă, apoi întrebă: 

— Erau şi ameninţări la adresa soldaţilor americani? 

— Bineînţeles. Una dintre ele suna cam aşa: „Americani, 
Moartea va veni astăzi.” 

— Aceste sloganuri au avut vreun efect asupra trupelor 
dumneavoastră? 

Tyson se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Sigur că da. Toate semnele, steagurile şi broşurile pe 
care le-am găsit ne-au cam pus pe gânduri. De ce? 

— Mă întrebam şi eu. Oricum, în ciuda sloganurilor şi a 
acelui război psihologic, satul era pustiu. Niciun civil? Niciun 
duşman? 

— N-am văzut niciun civil şi niciun semn al prezenţei 
guvernului. Cât despre inamic, acesta era de obicei 
invizibil. Oricum, noi am văzut o biserică mică, din beton şi 
ne-am îndreptat spre ea. Acolo am descoperit o altă piaţă 
deschisă, o place cum se spune în franceză. Era pavată cu 


plăci de beton şi străjuită de clădiri din stuc cu acoperişuri 
de ţiglă roşie. In partea opusă pieţii, cam la o distanţă de 
cincizeci de metri, se afla o construcţie mare, din beton. 
Avea două etaje şi două aripi laterale care formau o curte. 
Într-o parte şi în cealaltă, mai erau câteva clădiri mai mici, 
construite în acelaşi stil şi vopsite în aceeaşi culoare crem 
ca şi clădirea principală. Am crezut că era vorba de un 
complex guvernamental. Pe clădirea principală, deasupra 
uşilor din faţă, flutura un steag al Vietcongului sau, poate, 
un steag nord-vietnamez. Era greu să le deosebeşti, iar 
deosebirile nu aveau nicio importanţă. Acum, drapelele şi 
sloganurile sunt una, iar un steag de luptă al inamicului 
este cu totul altceva. Ei nu-şi lasă steagul în urma lor, aşa 
cum nici noi n-o facem. Un steag al inamicului este egal cu 
propriul inamic. 

— In curte nu se afla un steag al Crucii Roşii, aşa cum 
scrie în carte? 

— Nu era niciun asemenea steag. Nicio cruce roşie. 
Numai un steag cu o stea roşie pe el. 

Karen Harper scoase din servietă cartea lui Picard. Tyson 
se uită la ea, dar nu făcu niciun comentariu. 

— Am citit toată cartea, spuse ea. De fapt, am terminat-o 
astăzi, în avion. 

— Foarte bine aţi făcut. 

Ea deschise cartea la o pagină însemnată şi, fără nicio 
introducere, citi: 


Se obişnuia ca, în timpul ofensivei, să se ridice steagul 
inamic, în semn de capitulare, un gest menit să sugereze că 
acea clădire şi oamenii trebuia să fie cruţaţi. Cu toate astea, în 
Hue, o serie de studenţi şi unele grupuri budiste simpatizau cu 
cauza comunistă, iar anumiţi europeni din oraş aveau simpatii 
similare. Hue era un oraş cosmopolit, rafinat, liberal şi, în 
general, împotriva războiului. Atunci când inamicul a pus 
stăpânire pe cea mai mare parte a oraşului, în timpul ofensivei 
generale, aceste segmente ale populaţiei oraşului înălţau din 
când în când steagul comunist, pentru celebrarea victoriei. Cu 


toate acestea, când se schimbau liniile de luptă, se schimbau 
şi steagurile. Pentru a fi corecţi şi exacţi, nord-vietnamezii şi 
Vietcongul îşi înălţau adesea propriile steaguri în vârful 
clădirilor capturate. Aşa că, în acest caz, nu se ştia dacă 
steagul acela roşu, dispreţuitor, fusese înălţat pe clădirea 
spitalului de către inamic sau de către personalul spitalului. In 
acest din urmă caz, o făcuse din motive de protecţie, ca să 
arate că se predă, sau din simpatie? Sau din toate cele trei 
motive la un loc? 


Karen Harper ridica ochii de pe carte şi întâlni privirea lui 
Tyson. 

— Picard este de acord că acolo se afla un steag inamic, 
dar afirmă că acesta ar fi putut fi înălţat de către personalul 
spitalului, din motivele pe care le prezintă el. De ce aţi 
presupus, după cum mi-aţi spus, că acolo se aflau soldaţi 
inamici? 

Tyson îşi stinse ţigara şi răspunse oarecum plictisit: 

— Nu aveam la mine cartea lui Picard. Nu aveam nicio 
idee, doamnă maior, despre ce dracu' se întâmpla la Hue 
sau în împrejurimi. In clipa în care am văzut un steag 
inamic, am presupus în mod logic că mă apropiam deo 
poziţie inamică fortificată. 

— Da, desigur. Vă rog să continuaţi. 

Tyson se rezemă din nou de spătarul scaunului şi-şi 
spuse: Face pe proasta şi mă imploră s-o instruiesc. lar eu îi 
răspund acestei femei proaste, încercând s-o învăţ despre 
război. Numai că nu e chiar atât de proastă. Foloseşte o 
metodă de interogare foarte sofisticată. Fii atent, Tyson. 

— Domnule Tyson? Spuneaţi ceva despre biserică şi 
piaţă. 

— Da. Ne-am desfăşurat pe latura cea mai apropiată a 
pieţii. Nu era pe-acolo, după cum v-am mai spus, niciun 
sătean care să ne dea o lămurire. Dar în niciun caz nu mi-a 
trecut prin minte că mă uitam la altceva decât la o 
construcţie mare, din beton, o fostă clădire a administraţiei 
franceze sau cam aşa ceva, pe care flutura în mod curent 


un steag inamic şi care, în realitate, servea drept fort. 
Tyson se aplecă înainte. Trebuie să înţelegeţi, doamnă 
maior, că nu puteţi fi etnocentrică!!, dacă încercaţi să 
pricepeţi asta. Picard spune spital, iar dumneavoastră vă 
gândiţi la o clădire mare, curată, cu indicatoare frumoase, 
albastre, care să vă îndrume spre locul de parcare pentru 
vizitatori şi toate acestea. Dumneavoastră credeţi că este 
greu să confunzi un spital cu o clădire administrativă, aşa 
cum greu poţi să iei un bivol de apă drept elefant. Ei bine, 
încercaţi, vă rog, să vă închipuiţi o ţară fără firme sau 
indicatoare luminoase, McDonald's sau staţii de benzină, o 
ţară unde suburbie nu înseamnă poştă, telegraf şi maşini 
de tuns iarba, ci un sat prăpădit, destul de aproape de un 
oraş de doi bani, care are câteva clădiri cu ferestre de sticlă 
şi niciun porc pe străzi. 

Karen Harper nu răspunse imediat, apoi adăugă pe un 
ton destul de rece: 

— Am stat o lună în Japonia şi în Filipine, petrecându-mi o 
mare parte din timp la ţară. În ultimii patru ani, am călătorit 
prin toată lumea. Nu sunt etnocentrică, dar ceea ce 
susţineţi dumneavoastră este adevărat. Totuşi, spitalele, 
mai ales în zonele de război, sunt întotdeauna oarecum 
bine marcate. Dar continuaţi. Tyson se uita la ea o vreme şi 
privirile li se întâlniră. Ea spuse pe un ton aproape 
sarcastic: Mai aveţi nevoie de o pauză? 

Tyson se ridica şi se duse la fereastră. Era o zi plăcută, 
chiar dacă cenuşie, umedă şi cam rece, o uşurare aproape 
binevenită, după soarele arzător şi canicula dinainte. In aer 
mirosea a ploaie. Karen Harper, hotărî el, era în avantaj. El 
ştia că trebuia să încheie interviul acum, dar eul său se 
împotrivea. La fel ca tatăl său, un jucător de jocuri de 
noroc, el credea că nu poţi să-ţi recâştigi banii, dacă nu 
continui să joci. Se întoarse cu faţa de la fereastră. 

— N-am nevoie de pauză. 


11 Etnocentrism: credinţa în superioritatea unui grup etnic şi in cultura 
acestuia (n. trad.). 


Ea încuviinţă. 

— Spuneaţi că vă aflaţi pe latura cea mai apropiată a 
pieţii. 

Tyson se aşeză la loc pe scaun şi sorbi din cafea. 

— Da. Căutam poziţii de acoperire şi de camuflare în jurul 
bisericii. Kelly, operatorul radio, care avea o voce puternică, 
a strigat în piaţă, în vietnameză, ordinul că cine se află în 
clădirea din beton să iasă afară. N-a răspuns nimeni. Am 
tras câteva focuri de avertisment. Nicio ripostă. Dar noi 
ştiam că erau acolo, înăuntru. li simţeam după miros. Tyson 
se uită la Karen Harper, dar aceasta nu părea să se 
îndoiască de afirmaţia lui. Am întețit tirul, încercând să-i 
facem să se predea. Tocmai începusem să mă întreb dacă 
era, într-adevăr, cineva acolo când s-a întâmplat. Cineva, 
probabil vreun copil speriat, a tras. Acum ştiam. Am întețit 
tirul, făcând ferestrele ţăndări. Drept răspuns, inamicul a 
început să tragă şi el foc după foc. Erau, în general, arme 
mici, dar şi câteva rachete şi grenade. Apoi, de pe acoperiş, 
a deschis focul o mitralieră. Am tras unii în ceilalţi vreme de 
aproape cinci minute, apoi eu am hotărât să luăm cu asalt 
clădirea. Piaţa nu era în întregime expusă. Erau copaci şi 
clădiri ornamentale, câteva ziduri joase, un bazin şi o 
fântână. 

Am început să ne mişcăm, trăgând în continuare şi 
făcând manevre. Inainte de a ajunge la uşa din faţă a 
clădirii, unul dintre oamenii mei a fost omorât, iar alţi doi, 
răniţi. Asta scrie şi în carte... 

— Da, dar tot în carte scrie că principalele forţe inamice 
se retrăseseră înainte ca dumneavoastră să ajungeţi acolo. 
Cei trei au fost împuşcaţi de un trăgător solitar, aflat pe 
acoperiş. Picard spune, prin gura celor doi martori ai săi - 
doi oameni din plutonul dumneavoastră - că n-aţi tras deloc 
în clădire, că civilii din spital v-au semnalizat şi au atârnat 
afară un cearceaf alb. Aţi crezut că în clădire nu se aflau 
trupe inamice şi se pare că tot asta a crezut şi personalul 
spitalului. Văzând semnalul lor, dumneavoastră aţi înaintat 


chiar prin mijlocul pieţei, iar trăgătorul solitar a deschis 
focul de pe acoperiş. Aici avem deci o altă divergență între 
relatarea dumneavoastră şi ceea ce scrie în carte. 

— Eu vă spun ceea ce s-a întâmplat, aşa cum îmi 
amintesc. Forţele inamice nu se retrăseseră. Am fost 
întâmpinați cu foc şi am răspuns cu foc. 

— Foarte bine. Apropo, pe harta dumneavoastră apărea 
un spital? Care este simbolul unui spital? Un pătrat în care 
se află o cruce cu braţe egale, asemenea Crucii Roşii. 

Privirea ei o întâlni pe a lui. 

— Da, spuse el încet, era un simbol de spital pe harta 
mea... ceea ce sunt sigur că ştiţi... dar simbolurile de pe o 
hartă veche, într-o ţară aflată de aproape treizeci de ani în 
război, sunt oarecum depăşite, lipsite de sens. Încercaţi să 
vă cazaţi la un hotel pe care îl vedeţi pe o hartă a 
Vietnamului, sau să traversaţi un pod dărâmat cu treizeci 
de ani în urmă. 

— Înţeleg, dar... 

— Mai concret, am fost temporar dezorientat şi am crezut 
că mă aflam în cealaltă parte a satului şi că acea clădire 
indicată pe hartă ca spital se afla spre nord. 

— Inţeleg. 

Ea păru să se gândească la asta, apoi luă servieta şi 
scoase din ea o hartă acoperită cu o folie de plastic. 

Tyson simţi că i se usucă gura. 

Maiorul Harper se ridica, ocoli măsuţa de cafea şi, pe 
neaşteptate, îngenunche lângă fotoliul lui Tyson şi 
despături harta. 

Tyson privi în jos, la harta militară, colorată, pentru uzul 
artileriei. Harta era trilingvă - franceza, vietnameză şi 
engleză. Deodată, i se păru foarte cunoscută: lanurile de 
orez, marcajele, cimitirele, fluviile şi râurile, pădurile şi 
dealurile. După aproape două decenii, cunoştea încă locul. 
Privirea i se opri asupra satului An Ninh Ha. 

— Aceasta era harta standard, nu-i aşa? îl întrebă maiorul 
Harper. 


— Aşa se pare. 

Ea părea să studieze harta, degetele-i alunecând pe folia 
de plastic şi oprindu-se în dreptul satului An Ninh Ha. 

— Aici este. 

— Da, aici este. 

— Vedeţi aici... aţi spus că aţi văzut o biserică, situată pe 
latura dinspre vest a pieţei. Pe hartă, este reprezentată 
printr-un pătrat cu o cruce catolică. Singura biserică din sat. 
lar pe latura dinspre est, se afla spitalul, marcat cu crucea 
cu braţe egale. Asta este clar. Ceea ce mă interesează este 
unde credeați că vă aflaţi. 

Se uită peste umăr la Tyson. 

Acesta ridică ochii de pe hartă şi se uită la Karen Harper; 
se priviră unul pe celălalt în tăcere. Apropierea ei era, într- 
un fel, tulburătoare. Îi simţi parfumul, un miros neobişnuit 
de picant, şi văzu că părul femeii avea o luminozitate pe 
care el nu o observase. Între nasturii bluzei ei se afla un 
spaţiu gol şi, cu coada ochiului, el îi văzu curbura sânilor şi 
observă că purta un sutien cu jumătate de cupă. 

— Unde credeati că vă aflaţi? întrebă ea din nou. 

Tyson respiră adânc şi se aplecă peste masă. Cercetă 
atent micul sat. În partea de nord a acestuia, lângă cotul 
fluviului, se afla o pagodă, al cârei simbol, un pătrat şi o 
linie proiectată în afară, putea fi luat, din greşeală, drept 
cel al unei biserici. La o oarecare distanţă, poate la o sută 
de metri, se afla simbolul unei şcoli: un pătrăţel negru cu 
un fanion. 

— Acolo, răspunse Tyson. Am crezut că mă aflam acolo. 

Maiorul Harper încuviinţă, ca şi cum ar fi acceptat asta. 

— Drept pentru care aţi crezut că biserica catolică pe 
lângă care aţi trecut era o pagodă şi că spitalul de pe latura 
opusă a pieţii era o şcoală. Aţi crezut că era o clădire 
administrativa, aşa aţi spus. 

— Mda... am vrut să spun o clădire publică. 

— Înţeleg. Ea se uită la el cu o expresie ce dădea de 
înţeles că era puţin nedumerită. Dar alăturarea acestor 


două grupuri de clădiri este foarte diferită. De asemenea... 
aici aveţi o piaţă deschisă, o place. Aici, între pagodă şi 
şcoală, aveţi pătratele mici, negre, care presupun că sunt 
case, iar distanţa este mai mare... 

— Uitaţi ce este, doamnă maior, n-am nevoie de un curs 
de citire a hărților. Ştiţi, este uşor să stai aici, într-o cameră 
uscată, cu o hartă frumoasă, nouă şi să joci rolul avocatului 
diavolului. Dar harta mea fusese îndoită şi împăturită de 
atâtea ori, încât folia de plastic crăpase, iar apa udase 
hârtia. Pe harta mea, An Ninh Ha era aproape şters, 
aproape că nu se vedea. Vocea lui Tyson era ascuţită. 
Haideţi să uităm de hărţi. Bine? 

Maiorul Harper împături harta şi, stând tot în genunchi, i- 
o dădu lui Tyson. 

— Hărțile acestea sunt greu de procurat. Presupun că nu 
aveţi una a dumneavoastră. V-o dăruiesc cu dragă inimă. 

Tyson luă harta. 

— Mulţumesc pentru amintiri. 

Ea se ridică. 

— Uitaţi-vă pe ea când aveţi ocazia. V-ar putea 
împrospăta memoria. 

Tyson nu răspunse. Ea se întoarse la locul ei. Stând încă 
în picioare, Harper îi spuse: 

— Aşa. Unde eram? 

— Eu atacam clădirea. Doriţi o relatare lovitură cu 
lovitură a asaltului? Sau vreţi să aşteptaţi până când se va 
turna un film? 

— De fapt, aş dori să ne întoarcem la momentul în care 
vă desfăşuraţi în jurul bisericii. Vă uitaţi la clădire de la o 
distanţă de cincizeci de metri. În vârful ei flutură un steag 
inamic şi vă concentrați asupra lui. Dar aţi văzut pe clădire 
vreun indicator scris, în engleză sau franceză? Ştiţi 
franţuzeşte? 

— După cum aţi aflat din dosarul meu, ştiu. Nu era niciun 
indicator - scris sau de alt fel. 

Ea îi dădu o foaie de hârtie. 


— Ce înseamnă asta? 

Tyson se uită la cuvintele scrise în vietnameză. Nha 
Thuong. Aruncă hârtia pe măsuţa. 

— V-am spus că nu cunosc limba scrisă. Ştiam câteva 
cuvinte şi expresii, dintre care pe cele mai multe le 
foloseam când mă duceam la femei. 

Zâmbi. 

Maiorul Harper surise în semn de răspuns, apoi se aşeză. 

— Ei bine, aceste cuvinte înseamnă spital, bineînţeles, 
spuse ea. 

— Da? 

Ea arătă spre harta de pe măsuţă şi observă: 

— Hărțile erau scrise în trei limbi, aşa că arătau ca o 
piatră Rosetta!?. Ea încuviinţă ca pentru sine, ca şi cum ar fi 
spus un adevăr, apoi continuă: Legenda acelei hărţi include 
cuvintele „Nha Thuong, hôpital, spital“. Vedeaţi această 
legendă trilingvă ori de câte ori consultaţi harta. Aşa că 
ştiţi, bineînţeles, ce înseamnă cuvântul, „Nha Thuong” 
când îl vedeţi scris. Întrebarea este, era el scris pe clădirea 
de beton? Tyson nu răspunse. Ea păru pierdută în gânduri o 
vreme, mângâindu-şi bărbia cu degetul. In cele din urmă 
spuse: Întrebarea dacă ştiaţi sau nu că acea clădire era un 
spital este oportună, dar nu şi crucială pentru problema 
centrală. Haideţi să presupunem că n-aţi ştiut că era spital. 

— Perfect. 

— Dumneavoastră aţi desfăşurat forţele şi aţi tras într-o 
clădire cu un steag inamic în vârf, vi s-a răspuns cu foc şi 
aţi început asaltul. Mă credeţi sau nu, mie îmi plac 
povestirile de război. Cele bune, fireşte. Am văzut de zece 
ori A Walk in the Sun. Continuaţi, vă rog. 

Tyson se sprijini din nou de spătarul fotoliului. Voia o 
ţigară, dar se gândi că nu era momentul să-şi manifeste o 


12 Rosetta - o lespede de piatră, descoperită în 1799, lângă Rosetta, pe 
care erau inscripţii paralele în greacă, în hieroglife egiptene şi în 
caractere populare, care au făcut posibilă descifrarea hieroglifelor 
egiptene (n. trad.). 


dorinţă care putea fi luată drept un tic nervos. 

— Mai întâi, am deschis foc de nimicire. Ştiţi... am făcut 
praf ferestrele şi uşile cu foc automat, pentru a ţine 
duşmanul pe loc. Apoi am început asaltul final... 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup din nou. In carte scrie că 
cineva a atârnat un cearceaf alb la una dintre ferestre, ceea 
ce însemna fie „ne predăm”, fie „drumul e liber“. Se pare 
că cei doi martori i-au spus lui Picard că au văzut asta. 

— De ce dracu' ar fi atârnat inamicul un steag de 
predare? Aveau o stradă pe unde puteau fugi. De ce dracu' 
aş fi ordonat luarea cu asalt a clădirii dacă eu sau oricine 
din plutonul meu ar fi văzut un steag alb? 

— Asta ne face să ne întoarcem la problema iniţială. 
Conform celor scrise în carte, duşmanul deja se retrăsese. 
Tot în carte scrie că personalul spitalului a fost cel care a 
atârnat cearceaful. V-au făcut semne de la fereastră. Dar 
dumneavoastră nu sunteţi de acord cu nimic din toate 
acestea. Aşa că vă rog să continuaţi. 

— Perfect. Deci noi am început să tragem şi să facem 
manevre, croindu-ne drum spre clădire. In timpul acesta, 
inamicul continua să riposteze... 

— Vă rog să mă scuzaţi. Tocmai am făcut nişte cercetări 
cu privire la tactica de luptă a infanteriei. Am stat de vorbă 
cu un colonel de infanterie care a fost acolo. Un prieten de- 
al meu. Eu am anticipat oarecum faptul că în momentul în 
care aveam să aud versiunea dumneavoastră, aveaţi să-mi 
spuneţi că a avut loc un fel de foc încrucişat. Scuzaţi-mi 
comparaţia, dar asta este ceea ce s-a spus despre My Lai... 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vreau să spun că acest colonel susţine că el nu şi-ar 
expune niciodată oamenii unui asalt frontal asupra unei 
clădiri din beton. 

— O fi vreun papă-lapte. 

— Puțin probabil. Mi-a mai spus că ar lansa în direcţia 
obiectivului câteva dispozitive incendiare care ar mistui 
interiorul clădirii, în majoritate din lemn, presupun. Apoi, a 


spus el, ar putea trece la asaltul propriu-zis. 

Tyson o privi o vreme, apoi spuse: 

— Noi n-aveam niciun fel de artilerie incendiară pe care 
s-o putem folosi. N-aveam decât grenade de mână - 
explozive cu fosfor alb şi grenade detonatoare. Aşa că a 
trebuit să ne apropiem. 

— De ce n-aţi recurs la atacul aerian? Rachete aeriene, 
mortiere sau artilerie? Nu este aceasta procedura standard 
de operare în tactica infanteriei americane? Să trimită 
bombe în loc de oameni? 

— Da, aceasta este procedura standard. Numai că noi n- 
aveam muniţia necesară. Era o vreme când nimic nu mai 
funcţiona ca lumea. Aşa că ne-am apropiat de clădire, în 
vederea unui asalt frontal de modă veche. Foc şi manevre. 
Am intrat cu forţa la parter, exact ca în filmele de război 
care se pare că vă plac... 

— Unde şi când au avut loc pierderile? Înainte sau după 
ce aţi intrat în... clădire? 

— Eu... în timpul asaltului iniţial, fuseseră răniţi doi dintre 
oamenii mei. Peterson, în piept... îi fuseseră atinşi ambii 
plămâni... glonţul trecuse dintr-o parte în cealaltă... omul 
se îneca. Celălalt, Moody, fusese lovit în coapsă... el era 
bine... Cel de-al treilea, Larry Cane, a fost omorât în 
interiorul clădirii. 

— Oh, mai devreme aţi spus că toate pierderile s-au 
produs afară. De altfel, aşa scria şi în cartea lui Picard, doar 
că el spunea că cei trei au fost împuşcaţi de un trăgător 
solitar. Oricum, au fost extrem de puţine pierderi pentru un 
asalt asupra unei clădiri fortificate. 

— Oricine are voie să fie norocos din când în când. Îmi 
pare rău că nu pot raporta mai mulţi morţi şi răniţi. 

— Mă întrebam doar. Vă rog să continuaţi. 

— La parter nu era nimeni şi încă niciun indiciu că ne 
aflam într-un spital. Erau birouri, o capelă, un hol, câteva 
dormitoare, o bucătărie şi o sală de mese. Am găsit două 
scări. Am urcat la etajul al doilea şi am început o luptă din 


cameră în cameră. Abia atunci au fost aruncate câteva 
grenade de mână cu fosfor. Clădirea a început să ardă... 

— Câţi duşmani apreciaţi că erau? 

— Poate treizeci sau patruzeci... în orice caz, mai mulţi 
decât noi. 

— Dar când aţi atacat nu ştiaţi câţi erau înăuntru. Ar fi 
putut fi două sute. 

— Să ştiţi că, după focurile trase de la ferestre, mi-am 
dat seama că nu erau două sute. 

— In lupta aceea, cameră cu cameră, dumneavoastră aţi 
pierdut un om. Un om pe nume Cane. 

— Da. 

— Dar puţin mai înainte aţi spus că cei trei au fost 
împuşcaţi afară, în timpul asaltului. Picard este de aceeaşi 
părere, cu toate că relatarea lui privitoare la asprimea 
luptei este puţin diferită de a dumneavoastră. Acum 
spuneţi că Larry Cane a fost omorât în interiorul spitalului. 

Tyson îşi aprinse o ţigară. Trase din ea, apoi răspunse: 

— Ei bine, acesta este rezultatul că am citit cartea lui 
Picard. Vedeți dumneavoastră, toate acestea îmi 
împrospătează memoria, dar cartea lui Picard mi-a trezit o 
serie de îndoieli. Cane a fost ucis în interiorul spitalului. 
Sunt sigur de asta. Am văzut când a fost lovit. Sus, în secţia 
principală. 

Karen Harper încuviinţă. 

— Sunt sigură că, dacă va fi necesar, vom putea clarifica 
această chestiune. Înţeleg ce vreţi să spuneţi atunci când 
vorbiţi de acele îndoieli pe care vi le-a trezit cartea lui 
Picard. Cu toate acestea, domnule Tyson, eu găsesc totul 
puţin cam greu de crezut. Vreau să spun, nouăsprezece 
oameni foarte obosiţi atacând frontal o clădire aflată în 
mâinile unui număr semnificativ de soldaţi nord-vietnamezi. 
De ce n-aţi înconjurat clădirea, ca inamicul să nu poată 
scăpa? Inţeleg că aceasta ar fi fost procedura standard. Pot 
să vă întreb ce anume v-a îndemnat să faceţi un asemenea 
act de eroism? De vreme ce nu aveaţi muniţia necesară 


pentru a distruge clădirea, de ce n-aţi trecut pe lângă ea? 
Ca şi cum n-ar fi existat. Sunt eu cinică sau se întâmplă 
uneori ca trupele americane să evite lupta? Se aplecă 
înainte. Nu mă aştept să-mi răspundeţi la vreuna dintre 
aceste întrebări, deoarece presupun că dumneavoastră 
minţiţi în legătură cu toată povestea aceasta cu asaltul. 
Tyson se uită la ea. Atunci când anchetăm o crimă, 
continuă ea, noi căutăm de cele mai multe ori mobilul 
acesteia. In cazul unor masacre comise pe timp de război, 
se întâmplă ca anchetatorilor să le scape mobilul, deoarece 
acesta, în mâinile apărării, devine atenuare a vinii. Cu alte 
cuvinte, apărarea susţine că mobilul a fost unul bun. De 
exemplu, dumneavoastră aţi menţionat de câteva ori Phu 
Lai, iar eu mă întrebam dacă nu cumva oamenii 
dumneavoastră urmăreau să se răzbune... Ar fi de înţeles. 

Tyson nu răspunse imediat. 

— Aş minţi dacă v-aş spune că niciunul dintre noi nu 
căuta să se răzbune, spuse el într-un târziu. După cum ştiţi, 
omorul dă naştere la omor. Dar, într-o luptă, moartea nu 
trebuie - n-ar trebui - să dea naştere la crimă. Noi căutam 
răzbunarea pe câmpul de luptă şi am găsit-o la Spitalul 
Miséricorde. De fapt, acesta este mobilul care credeţi 
dumneavoastră că m-a determinat să iau cu asalt clădirea, 
iar pe oamenii mei să mă urmeze. O plată pentru Phu Lai. 
Dar trebuia să fie quid pro quo. Măcelărirea unor civili n-ar 
fi egalat scorul. În schimb, luarea acelei clădiri de beton din 
mâinile inamicului ar fi făcut-o. A făcut-o. 

Ea încuviinţă. 

— Sunteţi un om foarte inteligent. 

— Roşesc? 

— Totuşi, relatarea dumneavoastră nu... este... o 
povestire de război verosimilă. De fapt, este de necrezut. 

Tyson trase din ţigară. Işi dădea seama, privind în urmă, 
cât de incredibilă părea această povestire din punctul de 
vedere al tacticii şi logicii militare. Îşi spuse că, dacă până 
şi un ofiţer din cadrul Serviciului Juridic Militar, pe deasupra 


şi femeie, care probabil că nu avea cunoştinţe de tactică a 
infanteriei, în afara unei pasiuni neverosimile pentru filmele 
de război şi prieteniei cu un colonel de infanterie, putea 
găsi lipsuri în povestirea lui, atunci aceasta nu avea cum să 
reziste unei cercetări mai atente. Totuşi, atunci când fusese 
fabricată, păruse destul de plauzibilă. Era un mijloc de 
ascundere a adevărului cu privire la Vietnam. Ori de câte 
ori câţiva civili nevinovaţi erau omorâţi, mai mult sau mai 
puţin din greşeală, se venea cu o poveste cu Împuşcături, 
numai bună să-ţi facă părul măciucă. Nimeni nu te întreba 
nimic. Nimeni nu spunea nimic despre faptul că tu n-ai avut 
pierderi. Un bun ofiţer se asigura întotdeauna că oamenii lui 
purtau câteva arme inamice pe care să le predea împreună 
cu cadavrele de bătrâni, femei şi copii. Era şi acela un fel 
de război. 

Tyson reflectă: Povestirea sunase bine atunci, pentru că 
ne-o spusesem unul celuilalt într-un vid, fără critici din 
afară şi pentru că noi voiam s-o credem. Dracu’ s-o ia, 
gândi. Spitalul era marcat? De ce n-aţi chemat artileria? De 
ce ați avut pierderi atât de puține? 

Ea îi întrerupse firul gândurilor. 

— Deci, oricum, spitalul ardea. Omorâserăţi o parte 
dintre inamici. Restul presupun că au fugit. Cum? 

— Au sărit pe ferestrele de la etajul al doilea. 

Ea încuviinţă, apoi întrebă: 

— Aţi văzut vreun pacient, pe cineva din personalul 
spitalului? 

— Da, răspunse el fără şovăire. Ț/ne-te de nenorocita aia 
de povestire. Nu devia. E singura povestire pe care o avem. 
Singura pe care o ştim toți. Poate să pară neverosimilă, dar 
nu e imposibilă. Dincolo de umbra oricărei îndoieli. Cei mai 
mulţi dintre ei erau morţi, spuse el cu voce tare. Nu ştiu 
dacă fuseseră ucişi în timpul asaltului sau executaţi de 
inamic. Ea nu spuse nimic. Era o confuzie generală, 
continuă Tyson. Vreau să spun, nu vă puteţi închipui ce 
haos domnea peste tot - soldaţi Vietcong şi nord- 


vietnamezi răniţi, în uniformă - nu puteai să ştii dacă erau 
pacienţi, dacă erau înarmaţi, dacă se predau sau dacă erau 
gata să te împuşte. Erau şi câteva femei, dar una dintre ele 
era asistentă Vietcong şi a tras cu pistolul în noi. Cineva a 
omorât-o. Era o confuzie de nedescris. Îi condamn pe 
blestemaţii ăia de soldaţi Vietcong şi nord-vietnamezi că au 
folosit un spital plin de oameni... Ne dădusem, în sfârşit, 
seama că ne aflam într-un spital... Oricum, clădirea era în 
flăcări, iar noi i-am aruncat pe unii dintre pacienţi - pe cei 
din maternitate şi din secţia de pediatrie - pe fereastră... ca 
să-i salvăm... Jos erau tufişuri. Tyson se opri. Îşi dădea 
seama că bătea câmpii. Işi drese glasul şi continuă: Ei bine, 
presupun că, într-un fel, aţi putea numi acesta un 
masacru... dar bineînţeles că nu unul intenţionat din partea 
noastră. Am văzut cum călugăriţa aceea eurasiatică a 
interpretat greşit ceea ce a văzut. Dar cei mai mulţi oameni 
muriseră în timpul asaltului sau executaţi de inamic înainte 
ca noi să luăm cu asalt clădirea. Cred că în clipa în care şi- 
au dat seama că spitalul avea să fie luat cu asalt, şi-au 
masacrat personalul şi pacienţii, inclusiv pe propriii răniţi. 

— Şi doctorul Monteau? întrebă ea. 

— Nu mi-amintesc să fi fost prezentat cuiva cu acest 
nume, doamnă maior. 

— Dar una dintre sursele lui Picard - unul dintre oamenii 
dumneavoastră a relatat un incident... 

— Care dintre oamenii mei? 

— Nu ştiu. V-am spus că am venit întâi la 
dumneavoastră. 

— Legea vă obligă să-mi spuneţi care au fost sursele lui 
Picard. Dacă le cunoaşteţi. Acesta este motivul pentru care 
aţi venit mai întâi aici. 

Ea nu comentă observaţia lui Tyson, dar spuse: 

— Şi doctorul australian... 

— Dracu' să-l ia, spuse el iritat. V-am spus că era un 
spital plin de pacienţi şi de personal. Da, au fost omorâţi. 
Da, poate că pe unii dintre ei i-am omorât noi. Dar au fost 


ucişi ca o consecinţă nefericită a unor operaţiuni militare 
îndreptate împotriva unui inamic înarmat care s-a folosit de 
un lăcaş sfânt pentru a conduce operaţiunile împotriva 
forţelor americane. Notaţi asta. Sfârşitul declaraţiei. 

Ea încuviinţă şi-l rugă să repete asta în timp ce ea scria. 
Apoi întrebă: 

— De ce există asemenea discrepanțe între povestirea 
dumneavoastră şi cele relatate lui Picard de către doi dintre 
oamenii dumneavoastră? 

— Poate că Picard a deformat ceea ce i-au spus ei. 

— Posibil. Ea păru pierdută în gânduri, apoi spuse: Dar 
Picard susţine că a aflat despre acest incident ca rezultat al 
şansei de a se fi întâlnit în Franţa cu această soră Teresa. 
Se pare că ea a folosit cuvântul masacru... 

— În ce context? Un masacru săvârşit de cine? Şi cum a 
folosit ea cuvântul? Se scrie la fel şi în franceză, şi în 
engleză; e drept că înţelesul din franceză este apropiat de 
al nostru, dar în franceză se adaugă conotaţia de omor 
inutil, de măcel - nu numai ucidere absurdă sau 
premeditată a unor oameni neînarmaţi. Şi eu mi-am făcut 
temele... 

— Văd. Sunt întrebări bune. Voi telefona la şcoala de 
limbi străine a Armatei, să le cer părerea în legătură cu 
asta. 

— Aţi localizat-o pe această soră Teresa? 

— Nu. Vă amintiţi de ea? 

— Cred că da. Îi veţi lua un interviu lui Picard? 

— Bineînţeles. Versiunea dumneavoastră este 
interesantă pentru că este foarte subiectivă, în timp ce 
relatarea lui Picard pare foarte obiectivă. 

— Adică? 

— Adică dumneavoastră aţi lăsat loc pentru interpretarea 
întâmplărilor, în timp ce el a fost neechivoc, spunând că a 
auzit relatarea unui masacru şi a pus-o pe hârtie. Tyson nu 
spuse nimic. Dacă Picard a înfrumusețat lucrurile, continuă 
ea, atunci văd foarte clar, din versiunea dumneavoastră, 


cum a putut să facă asta. A pus toate ingredientele: un 
spital, un mare număr de morţi, steaguri, atac armat 
asupra secţiilor. Oricum, Picard a fost romancier. Ştiaţi 
asta? E obişnuit să inventeze poveşti. Nu uitaţi să vă 
informaţi avocatul în legătură cu asta. Tyson păru să n-o 
audă. De asemenea, s-ar putea ca cei doi oameni din 
plutonul dumneavoastră să fi înfrumusețat sau să fi minţit 
atunci când au stat de vorbă cu Picard. Dar de ce să fi făcut 
asta? Nu le aduce cine ştie ce credit. 

— Bineînţeles că nu. 

— Dar vă discreditează pe dumneavoastră. Aţi avut 
duşmani în pluton? 

— Asta o să v-o spun în momentul în care o să-mi daţi 
numele celor doi. 

Ea încuviinţă. 

— Ca să nu mai vorbim de faptul că sora Teresa poate 
deveni cel mai periculos martor. Poate că n-a înţeles ceea 
ce a văzut sau poate că nu i-a comunicat foarte corect lui 
Picard. 

— Posibil. 

Ea se aplecă înainte şi spuse: 

— Mă gândesc că poate a făcut un fel de raport adresat 
autorităţilor catolice de la Saigon sau din Franţa, care 
administrau spitalul. Nu credeţi că este o posibilitate? 

Tyson considerase asta întotdeauna ca pe o posibilitate 
distinctă. 

— Poate, răspunse el. 

— Dar înţeleg că guvernul sud-vietnamez, continuă ea, 
şi, într-o oarecare măsură, Biserica Catolică din Vietnam 
aveau tendinţa de a muşamaliza orice relatare defavorabilă 
aliaţilor şi luptătorilor lor. Ei nu voiau să-i supere pe 
americani. Saigonul încercase să întrerupă anchetarea 
cazului My Lai, şi asta chiar în timp ce Serviciul Juridic 
Militar se ocupa de el. Străinii nu înţeleg de ce insistăm noi 
să ne spălăm rufele murdare în public. Aşa că, dacă 
relatarea făcută de călugăriţa aceea, în caz că a existat o 


asemenea relatare, s-a reflectat în mod defavorabil asupra 
soldaţilor americani, ea n-ar fi ajuns niciodată înapoi în 
Franţa. Aceasta este teoria mea. 

— Căreia, după cum văd, spuse Tyson, i-aţi acordat ceva 
atenţie. 

— Am acordat atenţie întregului incident. 

— Şi eu la fel. Tyson se ridică şi se duse la fereastră. 
Stând cu spatele la Karen, el spuse: Ştiţi, acum o lună, să 
zicem, aş fi relatat acest incident la o petrecere numai între 
beţivani, ca pe o reuşită povestire de război, cu multă 
violenţă şi împuşcături. Nu aveam de ce să-mi fie ruşine. 
Am făcut o faptă de vitejie. O mulţime de ofiţeri ar fi trecut 
pe lângă clădirea aceea - ca prietenul dumneavoastră, 
colonelul de infanterie. Vreau să spun că, din nefericire, au 
fost ucişi o mulţime de oameni nevinovaţi, dar băieţii răi 
erau cei în costume negre. Se întoarse spre ea. Acum devin 
foarte defensiv. Mă gândesc mai bine la tot ceea ce s-a 
întâmplat. Dar n-ar trebui s-o fac. Percepţiile mele, în 
momentele acelea, au fost corecte. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ştiu. Incepeţi să vă criticaţi pe dumneavoastră înşivă şi 
să vă daţi sfaturi. Încă din cele mai vechi timpuri, 
comandanții îşi retrăiesc în minte bătăliile. În afară de asta, 
a trecut mult timp de atunci. 

— Foarte mult timp. 

— De aceea, s-ar putea să avem nevoie de mai multe 
declaraţii, spuse Karen Harper. De exemplu, dacă sora 
Teresa este găsită şi mărturia ei se dovedeşte a fi corectă... 
Se uită la el. Aţi vrea să fie găsită? Tyson nu răspunse. 
Ciudat că n-au fost şi alţi supraviețuitori, observă ea. 

El se aşeză din nou. 

— V-am spus că am salvat câţiva oameni. Dar nu vă 
aşteptaţi la convorbiri internaţionale din Vietnam. 

— Nu. E greu. Prea mulţi ani şi prea mulţi kilometri. 
Spuneţi că s-ar putea să vă amintiţi de sora Teresa. Ce vă 
amintiţi în legătură cu ea? 


— Îmi amintesc că era înspăimântată. Poate isterică. 
Cineva a scos-o pe fereastră. Pentru moment, asta este tot 
ce-mi amintesc. O să mă mai gândesc la asta. 

— Perfect. Ştiţi, mă gândeam că, dacă ancheta s-ar 
extinde, am putea încerca să luăm legătura cu refugiaţi 
vietnamezi, prin intermediul organizaţiilor lor 
reprezentative. S-ar putea ca asta să ne conducă la un alt 
supravieţuitor. 

— O să dureze cam mult să găsiţi un alt supravieţuitor în 
felul ăsta. 

— Aşa este. Credeţi că guvernul actual din Vietnam ar 
coopera? Ei au avantajul accesului la scena unde s-a 
petrecut incidentul, ceea ce noi nu avem. 

Tyson începu să simtă că devenise asistentul ei, ceea ce, 
ştia şi el, nu era altceva decât tot o metodă de interogare. 

— Dacă ar coopera, nu cred că persoana pe care ar 
prezenta-o ca martor ar avea prea multă credibilitate în 
faţa unei curţi marţiale alcătuite din ofiţeri americani. 
Dumneavoastră ce credeţi? 

— Cred că nu. A fost o prostie. 

Tyson încuviinţă din cap. Ambele sugestii erau prostii. Ea 
încerca să-l ia prin surprindere cu vechea practică a 
martorului neaşteptat. Dar ceea ce ea nu ştia - încă - era 
că nu exista niciun supravieţuitor. În afară de sora Teresa. 

Karen Harper turnă cafea în ceşti. 

Tyson îşi aminti de un comis-voiajor care simţea că atâta 
timp cât bea cafea, nu putea fi dat afară din casă. Dar 
greşea. 

— Cred că asta e tot, îi spuse Tyson lui Karen Harper. 

Ea sorbi din cafea. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor. După cum v-am mai spus, 
încerc să aflu adevărul, spre binele dumneavoastră şi în 
interesul justiţiei. Presupun că şi dumneavoastră doriţi să 
se lămurească totul, ca să vă puteţi întoarce la viaţa 
obişnuită. 

— Doamnă maior, eu nu vreau să mă mai întorc niciodată 


la viaţa obişnuită. Dar aş dori ca totul să se termine şi să 
demisionez din serviciul activ. De data aceasta o să bifez 
corect afurisitul ăla de pătrat O să verific de două ori. Cât o 
să dureze asta? 

— Oh... Câteva săptămâni de-acum încolo. Trebuie să iau 
legătura cu Picard, apoi să aflu numele celor doi martori ai 
săi. Dacă va fi nevoie, vom putea lua legătura şi cu alţi 
membri ai plutonului dumneavoastră, al căror domiciliu 
deja îl cunoaştem. 

— Cine? 

— V-am spus... Vă voi trimite, dumneavoastră sau 
avocatului dumneavoastră, o listă de îndată ce vom stabili 
dacă avem sau nu nevoie de declaraţiile lor. Sper într- 
adevăr să descopăr că Picard a încercat să... să 
impresioneze puţin. Tyson zâmbi în ciuda lui însuşi. Vă 
simţiţi mulţumit după acest interviu? întrebă ea. Credeţi că 
a fost realizat corect şi adecvat? 

— Absolut. Se gândi un moment, apoi adăugă: Sunteţi o 
femeie deosebită. De ce nu vă luaţi un serviciu civil? 

Ea zâmbi. 

— Am s-o fac cât de curând. 

— Da? Nu sunteţi ofiţer de carieră? 

— Nu. Îmi plătesc studiile. 

— Înţeleg... Pot să vă întreb dacă sunteţi căsătorită? 

— Asta n-are nicio importanţă... dar nu, nu sunt. De ce? 

— Eram curios. El văzu că femeia n-avea de gând să 
plece până ce nu era rugată s-o facă, iar el voia să pună 
capăt discuţiei înainte de a spune ceva ce ulterior avea să 
regrete. Se ridică. Peste o jumătate de oră am o întâlnire la 
tenis. 

Ea se ridică. 

— Da, bineînţeles. Îşi strânse lucrurile şi-l urmă pe Tyson 
în hol. Mă duc în Manhattan. Înţeleg că eun tren. 

— Da, răspunse el. Se uită la ceas. Următorul pleacă 
peste aproape douăzeci de minute. Puteţi merge pe jos 
până la gară. 


— Aş dori mai întâi să mă aranjez puţin. 

— Da, desigur. Sus pe scări, la stânga. 

Ea urcă scara lungă şi abruptă. El o urmări şi gândi: 
Programul de sprijinire a studiilor. Asta înseamnă să 
recunoşti că eşti foarte sărac. Încercă să-şi imagineze din 
ce fel de mediu provenea maiorul Harper. După accent, era 
clar că de undeva din Vestul Mijlociu. Avea o reputaţie bună 
şi era o femeie îngrijită. Ajunsese la gradul de maior în cei 
patru ani de serviciu activ, aşa că era, probabil, în temă. Se 
întrebă pe baza cărui raţionament complicat o trimisese 
procurorul general al Armatei la uşa lui. Ce logică 
machiavelică se afla în spatele acestei decizii? Tyson ridica 
din umeri. Logica militară, care era, ca să spunem aşa, 
ilogică. Totuşi, trebuia să existe şi o oarecare metodă în 
toată nebunia asta, mai ales într-un asemenea caz... 

Ea cobori scările şi se duse la uşa din faţă. 

— În următoarele zile am destul de mult de lucru, dar aş 
vrea să ne mai întâlnim, bine? 

— Trebuie să mă gândesc la asta, răspunse Tyson, după 
o clipă de tăcere. 

— Bine. Dacă vă hotărâți să acceptaţi, haideţi să fixăm o 
dată... să zicem de astăzi într-o săptămână. De ce nu veniţi 
dumneavoastră la Washington? 

Tyson ştia că nu i se putea ordona să vorbească despre 
acest caz. Dar i se putea ordona să se ducă la Washington, 
la Fort Benning, în Georgia, La Nome, în Alaska sau oriunde 
hotărau ei că trebuie să se ducă. El putea să-şi exercite 
dreptul de a tăcea, de la un capăt la celălalt al 
continentului. Dar mai degrabă să coopereze la New York 
sau la Washington decât la Nome. 

— Cred că ne-am putea întâlni la Washington, spuse el. 

— Perfect. Vă voi telefona ca să vă comunic toate 
amănuntele în legătură cu această întâlnire. li dădu cartea 
ei de vizită. Vă rog să-mi telefonaţi dacă se iveşte ceva 
între timp, dacă aveţi nevoie de ceva sau dacă, pur şi 
simplu, vreţi să staţi de vorbă cu cineva. 


— Asta obişnuiam şi eu să le spun suspecţilor. E banal, 
domnişoară maior. 

— Ştiu. Dar eu primesc o mulţime de telefoane. 

El luă tunica din dulap şi o ajută să se îmbrace, apoi 
deschise uşa. Afară începuse să plouă uşor. El luă o 
umbrelă din cuier şi porniră împreună în josul străzii. 

— Vă mulţumesc că aţi fost atât de cooperant, spuse ea. 
Simt că încep să înţeleg cum s-au petrecut lucrurile. 

— Asta înseamnă că sunteţi mult mai deşteaptă decât 
mine. El se gândi un moment, apoi spuse: Dacă mi se vor 
aduce acuzaţii... care este, de obicei, politica Armatei cu 
privire la privarea de libertate? 

— Asta este, fireşte, în mintea dumneavoastră... sunt 
foarte sigură... confidenţial vorbind... că în calitate de ofiţer 
şi luând în consideraţie toate aspectele delicate ale acestui 
caz, veţi fi aproape complet liber... Sunt sigură că nu veţi fi 
consemnat şi că veţi putea acţiona în limitele îndatoririlor 
dumneavoastră, dacă vor exista asemenea îndatoriri. S-ar 
putea să vi se impună o restricţie... 

— Să nu părăsesc ţara. 

— Exact. 

— Mi se interzice să părăsesc ţara chiar în acest 
moment? 

— Din câte ştiu eu, nu. Sunteţi în concediu până în ziua în 
care vă veţi prezenta la Fort Hamilton. Aveţi intenţia de a 
părăsi ţara? 

— Nu. Şi puteţi să le spuneţi asta. 

— Cui? 

— Oricui se întreabă, oricui îşi face griji sau oricui speră. 
Presupun că aţi auzit, exprimat, acel sentiment. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Asta a trezit atâtea amintiri neplăcute legate de 
vremea aceea. Uitaţi, dacă sunteţi nevinovat, sunt sincer 
convinsă că Armata, națiunea şi alţii, inclusiv societatea, vă 
vor reabilita. Aceasta este o ţară care ştie cum să spună 
„Îmi pare râu“. 


— Cine-i va cere scuze soţiei mele? 

Ea-l privi în ochi. 

— Nimeni. Acest rău a fost făcut şi nimeni nu va mai 
putea vreodată să-l îndrepte. În afară de asta, noi suntem şi 
o ţară obsedată de... de... 

— Sex. El zâmbi. Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama 
că sunteţi prea corectă pentru a fi avocat civil. Făcu o 
pauză, apoi continuă: Mă rog... a fost frumos din partea 
dumneavoastră că aţi venit până aici. Imi dau seama că am 
fi putut proceda şi altfel. Cred că această procedură 
neoficială a fost cea mai bună. 

— Aşa cred şi eu. 

El privi în jur, la ploaia care cădea uşor, apoi spuse: 

— V-aş oferi umbrela, dar mi-am amintit că militarii n-au 
voie să poarte umbrele. 

— Obicei prostesc... sau este o regulă? E o prostie şi mai 
mare să te uzi. Voi lua umbrela doar dacă nu vă trebuie la 
partida de tenis. Zâmbiră amândoi, în timp ce el îi dădea 
umbrela. V-o dau înapoi săptămâna viitoare, spuse ea. 

El se uită la ceas. 

— Aţi face mai bine să vă grăbiţi. La capătul acestei 
străzi, încă cinci străzi şi veţi vedea gara. N-am să vă salut. 
Se uită vecinii. 

Dădură mâna. 

— La revedere, spuse ea, după care se întoarse şi plecă. 

El se opri sub un copac şi o urmări cum mergea în josul 
străzii, cu umbrela lui în mână. 

Atenţia îi fu din nou atrasă de ploaie. Era o ploaie uşoară 
şi, ori de câte ori ploua într-un anumit fel, el se gândea la 
Vietnam: ploaia caldă, aburind, norii vaporoşi şi susurul 
blând, neîntrerupt al apei care spăla frunzele. Şi mirosurile 
pământului reavăn, pe care le simţea acum îi readuseră în 
memorie jungla. E 

Vietnamul, gândi el brusc, este aici, în oraşul ăsta. li 
simţea mirosul în vegetaţia umedă putrezind, îl auzea în 
ploaia care cădea şi-l vedea în aerul vaporos. Tyson se 


întoarse încet acasă, prin ploaie. 


18. 


Benjamin Tyson străbătea fără grabă pajiştile întinse ale 
parcului, Constitution Gardens. Era un amurg fără briză şi 
umed, iar el îşi simţea transpiraţia prelingându-i-se pe sub 
bluza albă şi oprindu-se în dreptul pantalonilor din poplin. 

Parcul era plin de oameni. Unii înălţau zmeie, alţii stăteau 
întinşi pe pături, se plimbau sau ascultau radio. In stânga 
lui Tyson se afla Partenonul Doric al monumentului lui 
Lincoln, iar în dreapta, Reflecting Pool care se întindea spre 
est, până în dreptul obeliscului masiv al monumentului lui 
Washington. Soarele care apunea revărsa o aură delicată 
asupra parcului, a lacului şi a clădirilor din împrejurimi. În 
partea de nord a parcului, străjuind Constitution Avenue, se 
înşira un grup compact de clădiri impunătoare care, gândi 
Tyson, îi păreau familiare din fotografii, cu toate că nu le 
putea identifica. El nu cunoştea bine Washingtonul, dar 
chiar şi un străin care venea întâmplător în acest oraş avea 
să ştie că se afla în capitala unui imperiu, într-un oraş al 
puterii, într-o nouă Romă. 

Nu era decât o crestătură neagră în pământ, un contrast 
puternic cu marmura şi cu calcarul alb, semeţ, al acestui 
oraş monumental. Era tăiat într-o pantă lină, acoperită de 
iarbă, iar criticii se plânseseră că era antieroic şi aproape 
invizibil. Cu toate acestea, era la fel de uşor de identificat 
ca şi cele două monumente prezidenţiale care îl flancau, 
pentru că se afla acolo unde erau cu toţii. 

Tyson se apropie încet şi, cu cât se apropia, cu atât 
devenea şi parcul mai tăcut, ca şi cum ar fi fost vorba de o 
zonă protejată, în locul unde era de la sine înţeles că 
nimeni nu înălța zmeie, nu arunca discuri Frisbee}? şi nu 


13 Discuri din plastic cu care se joacă doi parteneri aflaţi la o distantă 
destul de mare unul de celălalt. Discurile se aruncă în aer cu o mişcare 
de rotaţie, trebuind să fie prinse de către celălalt partener (n. trad.). 


dădea drumul la radio. 

Atmosfera din jurul monumentului negru nu era diferită 
de cea a unei case memoriale: tăcută, sumbră şi tristă. O 
cameră mortuară în aer liber. 

Deşi mai fusese la Washington cu afaceri, nu venise 
niciodată aici. Totuşi, simţea că ştia foarte bine locul, după 
ani întregi de mediatizare. Dar în timp ce se apropia, îşi 
dădu seama că nicio fotografie nu putea prinde esenţa 
acestei imense pietre de mormânt, niciun reportaj nu putea 
reda impactul prezenţei sale tăcute. Spre deosebire de alte 
morminte, acesta era un monument tactil, de care te puteai 
apropia şi pe care-l puteai atinge. Oamenii îşi treceau 
degetele peste numele gravate, citindu-le, arătând spre ele 
sau punând deasupra lor orice bucată de hârtie pe care o 
aveau la îndemână şi frecând-o cu creionul, ca să imprime 
pe ea literele gravate în piatră. 

Tyson se opri la circa trei metri de zidul din granit negru. 
Pe pajiştea din spate şi deasupra zidului, stăteau şase 
bărbaţi în uniforme de camuflaj din cele purtate de soldaţii 
americani în junglă. Ei păreau să aparţină acelui loc, soldaţi 
încremeniţi în timp, în dreptul crestei zidurilor negre, stând 
periculos de aproape de prăpastie. Tyson avea impresia că 
erau tineri, dar asta era din cauză că el asocia uniformele 
purtate în junglă cu bărbaţii tineri. La o cercetare mai 
atentă, văzu că erau bărbaţi mai aproape de vârsta 
mijlocie, de vârsta lui. 

Tyson se apropie şi mai mult de zid, rămânând pe aleea 
pavată, paralelă cu acesta. Alţi bărbaţi, tot de vârsta lui, nu 
purtau decât părţi disparate din uniforme cândva întregi. 
Un invalid şedea într-un scaun cu rotile; doi bărbaţi 
mergeau în baston. Erau şi bărbaţi bine îmbrăcaţi, fără 
urme vizibile de răni, care puteau fi totuşi identificaţi ca 
veterani de război. Tyson văzu pe acele chipuri ceva ce nu 
mai văzuse de douăzeci de ani - privirea aceea pierdută. 
Simţea că nimerise la o întrunire de fantome şi putea să 
jure că duhneau a junglă şi erau stropiţi de noroi asiatic. 


Tyson fu surprins dintr-o dată de teama de a da cu ochii de 
cineva cunoscut. Vru să se întoarcă şi să plece repede, 
înainte ca braţele negre ale zidurilor, întinse spre el, să-l 
înghită. Respiră adânc, se întoarse şi se trezi în faţa 
statuilor de bronz ale celor trei soldaţi îmbrăcaţi în uniforme 
de camuflaj pentru junglă. Fiecare dintre ei era parcă într-o 
stare de transă, cu toate că nu aveau privirea aceea 
pierdută, ci una ciudată, lipsită de viaţă, ca şi cum 
sculptorul încercase anume să reprezinte trei fantome. 

Tyson se întoarse şi îşi concentră atenţia asupra numelor 
de pe un panou înalt, negru, situat în vârful monumentului: 
James B. Alexander, Robert J. Betz, Jack W. Klein, David J. 
W. Widder, Lawrence W. Gordon. 

Nu era trecut niciun grad, observă el, nicio denumire de 
unitate, niciun indiciu care să arate că fuseseră în Armată, 
la Marina Militară, la Marină, la Aviație sau la Paza de 
Coastă, niciun oraş natal, nicio vârstă, niciun fel de date 
biografice; doar numele aranjate cronologic, începând cu 
primii morţi, din 1959, şi terminând cu cei din 1975. Aşa şi 
trebuia, gândi el, numai numele. Mamele, taţii, soțiile, 
copiii, fraţii şi surorile ştiau tot ceea ce era de ştiut despre 
acele nume. 

Tyson văzu flori prinse între panourile de piatră, flori 
presărate la baza monumentului, fotografii sprijinite de zid. 
Ici şi colo, erau şi aranjamente florale mai impresionante. În 
dreapta lui, pe piatra neagră care împrejmuia baza zidului 
se afla o mănuşă de jucător de base-ball. 

— Pot să vă ajut să găsiţi un anumit nume? 

Tyson privi în stânga. Lângă el se afla o tânără, cam de 
şaisprezece ani, în blugi şi tricou. Avea ochi frumoşi şi faţa 
bronzată, dar, altfel, era destul de ştearsă. Ţinea în mână 
un carneţel şi un creion. 

— Poftim? 

— Pot să găsesc ce nume doriţi. 

— Oh... bine... Browder. Roy Browder. 

— Acesta s-ar putea să fie un nume comun. Nu 


cunoaşteţi şi inițiala celui de-al doilea nume? Sau data 
morţii? 

— Data morţii, 21 februarie 1968. 

— Perfect. Mă întorc imediat. 

Se duse repede la capătul dinspre est al monumentului, 
şi Tyson o văzu apropiindu-se de o femeie îmbrăcată în 
uniforma verde a Administraţiei Parcului Naţional. Femeia 
avea un registru gros în care căuta diverse nume pentru cei 
interesaţi. Tânăra, îşi dădu seama Tyson, era un fel de 
întreprindere particulară de legătură între un funcţionar de 
stat extenuat şi vizitatori. 

Tyson privi înapoi spre zidul neted, şlefuit şi dincolo de 
numele gravate cu alb în piatra de culoare închisă. Granitul 
era o oglindă, gândi el, în sensul că îi reflecta pe cei vii şi că 
cei vii se reflectau asupra morţilor. Dacă aceasta îi era 
menirea, însemna că monumentul funcţiona. 

O femeie atrăgătoare, ceva mai tânără decât Tyson, păşi 
pe bordura îngustă de iarbă dintre zid şi cărare. Ea atinse 
cu degetele un nume, iar Tyson îi urmări reacţia. li văzu 
buzele strânse într-un sărut, care apoi se transformă într-un 
zâmbet melancolic. Femeia clipi şi se întoarse. Tyson o 
urmări cu privirea şi o văzu apropiindu-se de un bărbat care 
o aştepta pe cărare. Bărbatul, gândi Tyson, părea oarecum 
stânjenit. 

— Domnule? Tyson se întoarse şi o văzu pe fată lângă el. 
Panoul 36 E. Rândul 95. Acolo, arătă cu mâna. 

— Mulţumesc... 

Fata îi dădu lui Tyson o broşură verde cu negru. 

— Aceasta vă va ajuta să localizaţi şi alte nume... în cazul 
în care cunoaşteţi, măcar cu aproximaţie, data morţii. Ea 
adăugă: Dacă doriţi să faceţi o donaţie pentru fondul 
monumentului... 

— Da, bineînţeles. 

Tyson îşi scoase portofelul şi-i dădu fetei o bancnotă de 
cinci dolari. 

— Mulţumesc. Ea ezită, apoi spuse: Aş dori să ştiu... 


Vreau să spun, cine... un prieten, o rudă...? 

— Un prieten. 

— Aţi fost acolo? 

— Da. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Tatăl meu a fost omorât în 1967. Înainte să mă nasc 
eu. A fost subofițer de carieră. Panoul 22 E. Rândul 91. 
Patrick Duggan. 

Tyson se aştepta să-l întrebe dacă îl cunoscuse. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— Oh, nu este dureros. Doar trist. 

El aprobă, dând din cap. Fata nu părea nerăbdătoare să 
plece, iar lui Tyson îi trecu prin minte că fata aceea urâţică 
se simţea singură. Descoperi că era interesat de viaţa 
copilului postum al unui soldat. Mama ei se recăsătorise? 
Locuia aici, în Washington? Armata avea într-adevăr grijă 
de oamenii ei? Sau îi luaseră tatăl şi o lăsaseră pe ea şi 
familia ei să se descurce dintr-un ajutor public, aşa cum 
citise el odată? Dar Tyson ştia că n-avea cum s-o întrebe 
despre asta. 

Privirea lui se opri din nou asupra zidului luminat de 
soare. Cu mult timp în urmă, se acordau, din partea 
Armatei, ajutoare de înmormântare şi pensii văduvelor. Se 
înălţau monumente în amintirea celor căzuţi, concepute şi 
construite de către diverse asociaţii de cinstire a morţilor, 
iar la popota regimentelor se închina în amintirea celor 
dispăruţi. Dar pentru supraviețuitori, gândi el, se făcea 
extrem de puţin, mai ales legat de subzistență. Dacă ar fi 
fost să proiecteze un singur monument pentru toate 
războaiele, acesta ar fi înfăţişat o femeie cu ochii pierduţi în 
depărtare. 

Fata îi urmări privirea. 

— Vă place? Zidul? întrebă ea. El încuviinţă din nou. 
Multora nu le place. Mă rog, cei mai mulţi oameni vin aici 
închipuindu-şi că n-o să le placă. Dar pe undeva îi 
impresionează. Ştiţi? 


— Da ştiu. 

— Mama mea spunea că ar fi trebuit să se pună cincizeci 
şi şapte de mii de pietre funerare pe pajiştea din vest a 
Capitoliului. 

— Da, cu statuia mea înfăţişând o femeie în mijlocul lor. 

Fata nu răspunse, ci îşi continuă firul conversaţiei. 

— Ar trebui să le vadă în fiecare zi. Cei din Congres. Ar fi 
trebuit să o facă şi în timpul războiului. Să descarce pietre 
de mormânt pe pajişte în fiecare săptămână. 

— Sună bine. Fata zâmbi. Amândoi tăcură o vreme, apoi 
el spuse: Ştii cine sunt eu? 

Fata se uită la el şi dădu din cap. 

— Ben Tyson. 

Ea ridică din umeri. 

Ridică şi el din umeri, apoi zâmbi. 

Fata îi întinse mâna cu stângăcie. 

— Pam Majerski. 

Tyson îi luă mâna. 

— Tatăl meu vitreg m-a adoptat. Majerski. 

Tyson îi strânse mâna, apoi îi dădu drumul. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Panoul 36? 

— Da. Rândul 95. Roy Browder. Cred că l-a mai căutat 
cineva de curând. Poate soţia. 

Tyson se întoarse şi o luă pe lângă zid. Ajunse în faţa 
panoului. Văzu anul 1968 gravat pe un panou alăturat şi 
văzu, de asemenea, că pentru anul respectiv erau o 
mulţime de panouri. Un an nefast. Cel mai prost an. Ar fi 
fost un an bun să-l petreci altundeva. 

Tyson găsi numele lui Browder şi se uită la el o vreme, 
încercând să şi-l amintească pe bărbatul cu faţa uşor 
rotofeie, cu eterna ţigară atârnându-i în colţul stâng al gurii. 
Moartea lui Browder îl impresionase profund la vremea 
aceea, cu toate că nu-i plăcuse în mod deosebit 
comandantul companiei sale. Dar fusese Bătrânul, 
întruchiparea disciplinei aspre, părinteşti, esenţa autorităţii, 
cel care stabilea răspunderile netransferabile în cadrul 


Companiei Alpha. 

După moartea căpitanului Browder, la şase zile după 
Spitalul Miséricorde, locotenentul Benjamin Tyson, în vârstă 
de douăzeci şi şase de ani şi având o împuternicire din 
partea R.O.T.C., devenise comandantul Companiei Alpha. 
Dacă Browder ar fi trăit, gândi Tyson, i-ar fi mărturisit, în 
cele din urmă, totul acestuia. Într-un fel, ceea ce se 
întâmpla acum nu s-ar mai întâmpla. Bătrânul ar fi 
îndreptat lucrurile. 

Tyson cercetă panoul următor, apoi încă unul. Identifică 
numele unor oameni pe care îi cunoştea, pe care îi văzuse 
murind, oameni pe care îi văzuse evacuaţi cu răni 
groaznice şi de la care îşi luase rămas-bun când părăsise 
Vietnamul. Nu ştia sigur câţi militari din Compania Alpha îşi 
aveau gravate numele pe acest zid, dar gândi că erau cel 
puţin cincizeci. 

Consultă broşura, cercetă şi alte panouri şi văzu numele 
unor bărbaţi pe care îi cunoştea din alte timpuri şi locuri: un 
prieten din copilărie, doi colegi de facultate, persoane 
împreună cu care făcuse instrucţie şi alături de care servise 
în Armata Statelor Unite. Se gândi că cunoştea un număr 
foarte mare din cei 57.939 de americani ale căror nume 
erau gravate pe acele panouri. 

Merse încet pe lângă zid, până când îşi dădu seama că 
soarele apusese. Se întoarse din nou la panourile ce 
reprezentau anul 1968. Văzu numele lui Frederick 
Brontman şi Irwin Selig, care erau în viaţă când părăsise el 
Vietnamul, şi era pentru prima oară când afla de moartea 
lor. Găsi numele lui Peter Santos şi John Manelli, care 
fuseseră ucişi la Hue în aceeaşi zi în care murise şi 
Browder. Descoperi numele lui Arthur Peterson, care fusese 
rănit şi murise la Spitalul Misericorde, şi al lui Michael 
DeTonqg, singurul din Compania Alpha care fusese dat 
dispărut. Lângă numele lui DeTonq era gravată o cruce, 
ceea ce însemna că omul era încă dat dispărut, dar Tyson 
era aproape convins că DeTonqg nu făcea parte din Serviciul 


Secret al Armatei. DeTonq lipsea intenţionat. DeTong, 
cajun!* din Louisiana, vorbea acceptabil franceza şi 
hotărâse să-şi termine scurta carieră militară înainte ca 
aceasta să-l termine pe el. Tyson şi-l închipuise adesea pe 
DeTonq în braţele unei franţuzoaice binevoitoare. Bravo lui. 
Tyson spera ca omul să fi supravieţuit căderii Vietnamului şi 
să fi reuşit să se întoarcă în Statele Unite. 

Tyson scoase o batistă şi îşi şterse transpiraţia de pe 
frunte. Apoi se întoarse şi privi pe deasupra parcului. 
Umbre lungi, purpurii se întindeau pe deasupra copacilor. 
La o distanţă de circa o sută de metri stătea un bărbat în 
uniformă de camuflaj şi cu casca acoperită de frunze. Tyson 
se gândi o clipă că era vorba de o stafie adevărată, pe care 
n-o văzuse nimeni în afară de el. Apoi, bărbatul ridică o 
goarnă la gură şi ultimele raze ale soarelui se reflectară în 
alama lucitoare. Aerul fu brusc despicat de sunetul jalnic şi 
obsedant al stingerii. 

Puţinii oameni care mai erau în parc se întoarseră, se 
uitară şi ascultară. Nota finală atârna în aerul fierbinte şi 
umed. Omul reveni la poziţia iniţială, se întoarse cu 
eleganţă şi plecă. 

Cei aflaţi în jurul monumentului începură şi ei să se 
îndepărteze. Tyson făcu un pas înainte, ezită, apoi se 
întoarse, îşi plimbă mâna peste granitul negru, neted, 
simţindu-i căldura, peste numele acoperite de nisip şi prin 
golurile dintre panouri. Mâna îi alunecă în sus, până lao 
înălţime de aproape doi metri, iar degetele i se opriră pe 
numele lui Lawrence F. Cane. Ucis în luptă la Spitalul 
Miséricorde. Tyson scrisese scrisoarea oficială de 
condoleanţe adresată mamei lui Cane: 


Stimată doamnă Cane. Încercaţi să vă mângâiaţi la gândul că 
fiul dumneavoastră, Larry, a murit servindu-şi țara. Ceea ce era 
adevărat, gândi Tyson. Oamenii îşi căutau mângâierea în asta. 
Mai bine decât să-ţi pierzi fiul în vreo răfuială între bande de 


14 Vorbitor al unui dialect francez, dialectul acadian (n. trad.). 


cartier. L-am cunoscut bine pe Larry, a fost soldatul şi omul cel 
mai minunat alături de care am avut onoarea să lupt. Ei bine... în 
definitiv, despre morţi, numai de bine. Şi într-adevăr, nu fusese 
un băiat rău. Larry a fost un membru de valoare şi respectat al 
plutonului meu şi toți cei care l-au cunoscutii vor simţi lipsa. Toţi 
puşcaşii sunt valoroşi şi li se simte lipsa. Nimic personal, numai 
practic, la obiect. Am fost cu el când a murit şi vă asigur că a 
murit repede şi fără dureri. 

Ceea ce fusese, gândi Tyson, singurul rând absolut adevărat 
din scrisoare. Tyson fusese cu el şi putuse să verifice dacă omul 
murise repede şi fără dureri, pentru că Tyson îl împuşcase în 
inimă. 


Al dumneavoastră, cu stimă, 
Benjamin J. Tyson 

Locotenent major 

Armata Statelor Unite. Infanterie. 


19. 


Benjamin Tyson şedea pe terasa elegantului hotel Four 
Seasons, situat la marginea oraşului Georgetown. Four 
Seasons era hotelul la care stătea ori de câte ori pleca la 
Peregrine-Osaka, aşa că, tot aici, îşi spuse el, trebuia să 
stea şi acum, când urma să plece la armată. Se îndoia, 
totuşi, că Armata avea să-i ramburseze banii. Dar Ben 
Tyson merita, într-adevăr, asta, gândi el; i se cuvenea 
pentru fiecare dintre cele trei sute douăzeci şi două de 
nopţi cât stătuse treaz în jungle şi în mlaştini, speriat şi în 
condiţii de mizerie. l-o datorau. 

Nu-şi schimbase hainele şi purta încă bluza pătată de 
transpiraţie şi pantalonii cu care fusese îmbrăcat când 
vizitase monumentul. Aerul condiţionat îl făcea să-şi simtă 
pielea rece. Îşi aminti de zilele în care venea direct de pe 
câmp şi intra în clubul ofiţerilor, unde era de-a dreptul frig, 
chelneriţele vietnameze cu nasurile şi degetele de la 
picioare învineţite, tuşind şi trăgându-şi nasul, americanii 


care beau bere rece şi se mişcau cu vioiciune, ca şi cum 
tocmai ar fi fost readuşi la viaţă cu o găleată de apă rece ca 
gheaţa turnată în cap. 

Tyson se cufundă şi mai adânc în fotoliu, puse picioarele 
pe măsuţa de cocteil şi îşi azvârli mocasinii din picioare, 
apoi bău şi ultima înghiţitură de scotch. 

O chelneriţă se apropie de el, şi Tyson comandă al treilea 
pahar. Era vag conştient de faptul că trebuia să fie mai bine 
îmbrăcat pentru acest hotel şi pentru această întâlnire. Dar 
statutul său socio-economic fiind neclar pentru moment, 
socoti că se putea îmbrăca cum voia. 

Se uită la ceas. Ea întârzia. 

Se gândi că nu trăise niciodată prea intens sentimentul 
de vinovăţie al supravieţuitorului. Dar şezând aici 
confortabil, în capitala ţării, înconjurat de monumente şi tot 
felul de mausolee, începu să se simtă oarecum neliniștit, 
sau poate că era un sentimentalism exagerat, provocat de 
combinaţia dintre zidul negru şi alcool. Decise că nu trebuia 
să se întâlnească cu ea în starea în care era. Îi fu adusă 
băutura, iar el plăti şi se ridică să plece. 

O zări venind dinspre hol şi fu dezamăgit văzând că nu 
purta haine civile. Işi pusese boneta într-un buzunar lateral 
al genţii negre, iar în mână ţinea servieta neagră. 

Karen Harper aruncă o privire prin salonul slab luminat, 
ochii ei adaptându-se la semiîntunericul din jur. Tyson se 
aşeză în timp ce ea se apropia. 

— Bună seara, spuse ea, întinzându-i mâna. Mi-era 
teamă că aţi plecat. 

— Ar face asta un ofiţer şi un gentleman? 

Ea zâmbi în timp ce el îi făcu semn spre scaunul tapiţat 
din faţa lui. Tyson chemă o chelneriţă, iar Karen Harper 
comandă un vin alb. 

— Frumos hotel, îi spuse ea. 

— Cel mai bun pentru băieţii noştri în uniformă. 

— Aţi fost autorizat să staţi la Presidential. Aţi primit 
actele de călătorie? 


Tyson răsuci paharul şi se uită fix la cuburile de gheaţă. 
În cele din urmă spuse: 

— Avocatul meu m-a sfătuit să nu accept niciun fond 
guvernamental. În orice caz, când vin la Washington, stau 
la Four Seasons. 

— Dacă vă tundeţi şi vă îmbrăcaţi bine, vă puteţi duce la 
unul dintre cluburile ofiţerilor, aflate în zonă. Băutura este 
ieftină. lIntenţionaţi să vă prezentaţi la Fort Hamilton 
conform ordinului, adică în uniformă? 

— Nu sunt sigur. 

— Vă sfătuiesc din toată inima să o faceţi. 

— Statutul meu nu a fost încă stabilit. 

— Statutul dumneavoastră este clar. Sunteţi în serviciul 
activ. El ridică din umeri. V-aţi rezolvat treburile pe ziua de 
astăzi? îl întrebă ea pe un ton degajat, de conversaţie. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— M-am întâlnit cu un coleg care a întocmit baza legală 
pentru stabilirea unui fond naţional de apărare, non-profit, 
în favoarea mea. Apoi m-am întâlnit cu un avocat care face 
parte din Asociaţia Ofiţerilor în Rezervă, ceva mai departe, 
pe Constitution Avenue. După aceea, am luat masa de 
prânz cu câţiva dintre membrii Asociaţiei Veteranilor 
Americani Invalizi. După cum ştiţi, eu am un grad de 
invaliditate de zece la sută. De fapt, cred că este şapte şi 
jumătate la sută, dar nu contează. Oricum, ei m-au invitat 
şi eu m-am dus. După prânz, m-am întâlnit cu o delegaţie a 
Veteranilor din Războaiele Străine, apoi am trecut pe la 
congresmanul meu. 

— Aţi avut o zi plină. 

— Aşa este. Şi am mers mult. 

Ea zâmbi, apoi spuse: 

— E bine că sunteţi atât de ocupat. 

— Ei bine, domnişoară maior, trebuie să te grăbeşti 
atunci când intenţionezi să înfrângi un pluton de execuţie. 

— Nu fiţi melodramatic. 

Tyson luă paharul. 


— Astăzi am avut sentimentul că mă bucur de mult 
sprijin. Că acţiunile guvernului şi ale Armatei sunt de-a 
dreptul nepopulare. 

— Ei bine, aceasta este forţa unei societăţi pluraliste, 
domnule Tyson, răspunse Karen Harper. Un număr de 
oameni liberi se unesc în jurul unei cauze sau al unei 
probleme şi se luptă cu guvernul. Cred că este un lucru 
foarte sănătos. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Da. Guvernul este conştient de toate acestea. Dar, ca 
să folosim o expresie militară, Rubiconul a fost trecut. 

— Oare caută o cale de a se retrage onorabil? 

— Nu cred. Nu pot s-o facă. 

— Atunci să-i ia dracu', comentă Tyson. Să lupte. 

— Am fost întotdeauna de părere că nouăzeci la sută din 
războaie, procese şi bătăi cu pumnii au avut drept cauză 
faptul că nimeni n-a ştiut să bată în retragere, pentru a ieşi 
astfel cu faţa curată, spuse ea. Poate dacă oamenii n-ar 
simţi nevoia de a salva aparențele, am putea evita 
conflictul. 

Tyson râse zgomotos. 

— Asta este o atitudine foarte feminină. Aparenţele sunt 
importante, iar conflictul nu este neapărat ceva rău. 

Chelneriţa aduse vinul lui Karen Harper. 

Tyson ridică paharul. 

— Pentru o relaţie scurtă. 

Ciocniră. 

— Nu mai fiţi aşa de ursuz. Băură amândoi. Am uitat 
umbrela, spuse ea. 

— Văd. 

— Cred că am uitat-o în avion. 

— Era un cadou de la bunica mea; mi-a dat-o chiar 
înainte de a muri. 

— Atunci, n-o să ştie că am pierdut-o. 

Se uitară unul la celălalt o vreme, apoi zâmbiră în acelaşi 
timp. Tyson observă că ea era într-o dispoziţie mai bună 


decât data trecută şi se întrebă dacă asta era din cauză că 
avea unele veşti bune pentru el. Dar, după cum decursese 
până atunci conversaţia, nu părea să fie aşa. Probabil că 
primise unele veşti bune pentru ea însăşi. 

— Trebuie să vă reamintesc faptul că aveţi dreptul să 
tăceţi, să nu _ vorbiţi decât în prezenţa avocatului 
dumneavoastră şi încă alte câteva drepturi legate de 
această anchetă, spuse ea. 

— Renunţ la ele. 

— Foarte bine. 

Spre surprinderea lui, ea îi făcu semn unei chelneriţe. 
Aceasta se apropie, iar Karen Harper arătă spre paharul 
aproape plin cu vin. 

— Te rog ia ăsta şi adu-mi un pahar cu Principessa Gavia. 
Aveţi aşa ceva? 

— Da, doamnă. Numai la sticlă. 

— Perfect. 

Chelneriţa luă paharul şi plecă. 

— Când am fost la Roma... începu Tyson. 

— Este, de fapt, un vin din Piemont, podgoria Banfi, de la 
Gavia, îl întrerupse ea. 

— Aşa este. 

— Am vizitat cândva depozitul de vinuri. 

— Aveţi de gând să beţi toată sticla? 

— Nu. Vreau doar un pahar. 

— La Presidential nu v-aţi fi permis să comandaţi asta. 

— Probabil că nu. Ea continuă: Am mai lucrat la anchetă. 
În cea mai mare parte, convorbiri telefonice, plus 
cercetarea unor rapoarte. Am luat legătura prin telefon cu 
Andrew Picard. La început, n-a vrut să-mi spună numele 
celor doi membri ai plutonului dumneavoastră care i-au 
relatat aceste fapte. Dar l-am convins că ar fi în interesul 
justiţiei să o facă. 

Tyson îşi aminti că Picard fusese ofiţer şi că putea şi el să 
fie vulnerabil. 

— Sunt sigur că aţi fost convingătoare, răspunse Tyson, 


aprinzându-şi o ţigară. 

Ea îl privi un timp, apoi spuse: 

— Ei bine, nu mă întrebaţi cine au fost cei doi? 

— Nu, mă lasă rece. 

— Ei bine, eu voi pretinde că aţi întrebat, ca să 
trebuiască să vă răspund. Unul din cei care i-au relatat lui 
Picard povestea Spitalului Miséricorde a fost medicul 
plutonului, Steven Branat. Ea îi aruncă o privire. Tyson nu 
avu nicio reacţie. Acum este medic la Boston, continuă ea. 
Ortoped. Am vorbit cu el la telefon. 

— Da? 

— Da. Mi-a repetat şi confirmat ceea ce i-a relatat lui 
Picard în legătură cu masacrul. 

— Da? 

— A şi dezvoltat-o oarecum. Adică, a citit, bineînţeles, 
cartea lui Picard şi a adăugat unele detalii. 

Tyson ştia că era Brandt, spera să fie Brandt şi nu altul. 
Dar mai era unul, iar Tyson habar n-avea cine putea fi. 

— Sunt obligată să vă vorbesc despre Brandt; adică, 
numele unui posibil martor împotriva dumneavoastră. 
Întrucât mărturia lui nu a fost făcută sub jurământ, nu a 
fost nici transcrisă, nici înregistrată. Deci nu sunt obligată 
să vă spun exact ce a declarat. Totuşi, dacă vom ajunge la 
o investigație formală, dumneavoastră sau avocatul 
dumneavoastră veţi avea ocazia de a supune unui 
interogatoriu încrucişat orice mărturie sub jurământ pe care 
ar putea să o facă domnul Brandt. Inţelegeţi această 
chestiune de procedură? 

— Îmi amintesc. 

— Perfect. Păru gânditoare, apoi spuse: Aţi avut vreo 
neînțelegere cu doctorul Brandt? 

— Pe atunci nu era doctor, ci doar un copil prost şi 
speriat, ca şi noi ceilalţi. Titlul de „doctor” are un oarecare 
semn distinctiv de autenticitate şi nu vreau să fie folosit în 
acest proces. Cum se împacă asta cu punctul de vedere al 
legii? 


— O să-mi notez. Aţi avut sau nu o neînțelegere cu 
Brandt? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? Domnul Brandt - specialistul / 4 Brandt - 
era împotriva obligativităţii satisfacerii serviciului militar. Au 
existat adesea animozităţi între... 

— Nu-i adevărat. Medicii care erau împotriva 
obligativităţii satisfacerii serviciului militar erau un grup de 
soldaţi minunaţi, cum rar întâlneşti. Le-am respectat 
credinţele, curajul... i-am văzut salvând răniţi din foc şi 
purtând acea imensă trusă medicală care făcea din ei o 
ţintă mai bună decât făceau din mine însemnele de 
locotenent. 

Ea încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Dumneavoastră vorbiţi în termeni generali. La fel 
simţeaţi şi pentru Brandt? 

— O să mă mai gândesc la asta. Tyson strivi ţigara într-o 
scrumieră. Bine. Cine a fost celălalt care a vorbit cu Picard? 

— Richard Farley. 

— Farley? 

— Da. Vă amintiți de el? 

— Vag. 

— Ce vă amintiţi în legătură cu el? 

— Nimic important. 

— Era un soldat bun? 

— Cercetaţi-i dosarul. 

— Eu vă întreb pe dumneavoastră. 

Tyson se gândi o clipă. Farley. De ce Farley? De ce nu? 

— Domnule Tyson? 

— Nu era... nici deosebit de inteligent, nici deosebit de 
curajos... oarecum sub medie în toate privinţele. 

— Aţi avut vreo neînțelegere cu el? Vă întreb asta pentru 
că, dacă a existat vreun incident, am putea arăta că Farley 
nu era nepărtinitor faţă de dumneavoastră. 

— Înţeleg. N-am avut niciun diferend cu el. Bine, nu pot 
să spun nici că între ofiţeri şi soldaţii de rând există cine 


ştie ce mare dragoste. De fapt, era relaţia clasică dragoste- 
ură. 

— Între dumneavoastră şi Farley? 

— Între mine şi ei. 

Un picolo le aduse o frapieră şi un suport, punându-le 
lângă Tyson. Un chelner specialist în băuturi se apropie, 
urmat de chelneriţă. 

— Treaba devine serioasă, îi spuse Tyson lui Karen 
Harper. 

Chelneriţa puse pe masă două pahare, iar specialistul în 
băuturi, îi arătă eticheta lui Tyson. 

— Eu citesc numai etichetele de pe sticlele de scotch, 
spuse acesta. Doamna a comandat vinul. 

Chelnerul se înclină. 

— Prea bine, domnule. Se întoarse încet şi îi arătă sticla 
lui Karen Harper. Doamnă maior? 

Ea aprobă, dând din cap. 

Chelnerul scoase dopul şi puse sticla pe măsuţa de 
cocteil din faţa lui Karen, apoi îi turnă puţin vin în pahar. Ea 
sorbi. 

— E bun. _ 

— Prea bine, doamnă maior. li umplu paharul, apoi se 
întoarse spre Tyson. Domnule? spuse el cu experienţa 
unuia care recunoaşte imediat un cunoscător de vinuri. 

Tyson ridică din umeri. 

— Merge după scotch. Îl stinge. 

Specialistul în băuturi umplu paharul lui Tyson, puse 
sticla în frapieră, se înclină şi plecă. 

Chelneriţa mai întârzie o clipă, uitându-se la Tyson, apoi 
la Harper, şi, în sfârşit, recunoscându-l. 

— Mai doriţi ceva? întrebă ea. 

— Nota de plată, spuse Tyson. 

Femeia se întoarse şi plecă. 

Karen Harper îşi sorbi vinul în tăcere. 

Tyson îl gustă pe al său. 

— Nu e rău. Cum l-aţi putea descrie? 


— Are un buchet proaspăt şi aromat. Este curat, bine 
dozat, uşor şampanizat şi cu gust persistent. 

— Asta este şi părerea mea. El puse paharul pe masă şi 
spuse: Apropo, chelneriţa m-a recunoscut. Poate că şi pe 
dumneavoastră. 

Ea încuviinţă din cap. 

— S-ar putea. 

— În New York există chelneriţe pe care autorii de cronici 
mondene le plătesc pentru a le da informaţii despre 
celebrităţi care au stat la masă, tête-à-tête, cu o persoană 
de sex opus, undeva într-un colţ mai retras al unui local. 

Karen Harper păru puţin surprinsă. 

— Ei bine, eu nu cred... 

— lar eu nu vreau să fiu aici când o să vină vreun 
fotograf de la American Investigator. 

Se ridică. 

— Am putea merge la un local pe care îl ştiu, în 
Georgetown. Cinci minute de mers pe jos... 

— Sunt sătul de baruri. Camera 618, dacă vreţi să urcați. 
La cinci minute după mine. Securitate acustică şi 
luminoasă. Bateţi de trei ori în uşă, parola este „lollipop“ - 
inamicul nu poate pronunţa asta. Ei spun „rorripop“. Ştiaţi 
asta? Arătă spre frapieră. Asta este din partea Armatei. 

Se întoarse şi plecă. 


20. 


Ben Tyson stătea lângă barul din camera sa şi turna 
conţinutul unei sticle mici de scotch într-un pahar în care se 
afla gheaţă şi sifon. Se uită prin cameră. O lustră răspândea 
în încăpere o lumină slabă. Patul lat, de trei persoane, era 
luminat de o veioză, pe care Tyson o stinse, lăsând patul în 
întuneric. 

Se auziră trei bătăi puternice în uşă, şi Tyson se duse în 
hol. 

— Parola. 


După un moment de tăcere, o auzi spunând: 

— Rorripop. 

El zâmbi, apoi deschise uşa. 

Ea rămase o clipă în prag, apoi intră, fără să scoată o 
vorbă. 

El îi făcu semn spre canapeaua aflată într-un colţ al 
camerei. Ea se duse acolo, dar nu se aşeză. 

Tyson scoase din frigiderul barului o sticlă de jumătate 
de vin alb şi umplu un pahar cu picior. Il puse pe măsuţa 
din faţa ei. 

— Domestic, nu? 

Ea nu răspunse. 

El îşi luă paharul şi se aşeză pe un scaun tapiţat, în faţa 
canapelei. 

— N-ar trebui să mă aflu aici, spuse ea după un minut de 
tăcere. 

— Nici eu. 

— Va trebui să trec asta în raport. Vreau să spun, locul 
unde se desfăşoară acest interviu. 

— Puteţi pleca. 

— Mă gândesc şi la dumneavoastră. Sunteţi căsătorit... 

— Asta este cea mai neînsemnată dintre problemele 
mele. Ascultaţi, domnişoară maior Karen Harper, nu eu am 
solicitat o femeie anchetator. În afară de asta, cooperez la 
această anchetă. Dacă am ales ca loc de desfăşurare a 
interviului intimitatea şi confortul camerei mele şi dacă 
dumneavoastră nu vă simţiţi bine aici, putem reprograma 
această întâlnire pentru altă dată şi în alt loc. Dar nu vă pot 
promite că o să fiu la fel de vorbăreţ şi, mai mult decât 
atât, s-ar putea să solicit prezenţa unui avocat. 

Ea avu un moment de ezitare, apoi se aşeză pe canapea. 

— Unde rămăsesem? 

— Jos, în hol. Eu şi Farley. 

Tyson se rezemă de spătarul scaunului. 

— Da. Farley este paraplegic. A fost grav rănit la coloană 
de un şrapnel la două luni după ce dumneavoastră aţi 


plecat din Vietnam. Ştiaţi asta? 

— Parcă îmi amintesc că cineva mi-a scris despre asta. 

El ţinuse legătura cu plutonul timp de câteva luni. Apoi, 
ca urmare a cauzelor fireşti - moarte, răni, boală, rotirea 
cadrelor şi întoarcerea în Statele Unite, transferuri - nu mai 
rămăsese nimeni. Plutonul Întâi al Companiei Alpha se 
metamorfozase, asemenea unei frăţii studenţeşti, într-un 
alt pluton, doar numele rămăsese acelaşi - transfuzie de 
sânge tânăr, sângele bătrân, obosit şi mort, afară. O 
succesiune de ofiţeri noi şi de puşcaşi noi, care 
îmbătrâneau dacă supravieţuiau mai mult de nouăzeci de 
zile. Poveşti şi mituri erau transmise de le unii la alţii: 
poveşti despre laşitate şi curaj, care se schimbau de fiecare 
dată când erau spuse, pentru că istoria nescrisă a 
plutonului era transmisă ca o epopee restrânsă, în argoul 
infanteriştilor americani. Tyson se întreba adesea ce 
moştenire le lăsase. 

Karen Harper îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Farley locuieşte acum în Jersey City. Işi petrece mult 
timp în spitalele Asociaţiei Veteranilor. Este dependent de 
medicamente şi are tulburări psihice. 

— Un bun martor al acuzării. Cu toate acestea, îmi pare 
rău pentru el, adăugă Tyson. 

— Am vorbit puţin la telefon cu el. Relatarea lui pare să 
se potrivească destul de bine cu cea a lui Brandt. 

Tyson îşi scoase mocasinii şi îşi frecă picioarele de 
covorul gros. 

— Puteţi să vă faceţi comodă. 

— Mă simt foarte bine aşa. Ea aruncă o privire în camera 
slab luminată. Foarte drăguţ. Firmei dumneavoastră îi prind 
foarte bine contractele guvernamentale. 

— Asta n-aţi spus-o întâmplător. 

— Nu. 

— Am muncit din greu ca să ajung unde sunt... unde 
eram. 

Ea încuviinţă din cap. 


— N-am vrut să vă jignesc. 

— Nu, nu cred că aţi reuşit. Noi doi cred că aparţinem 
unor lumi diferite, domnişoară maior. Se gândi o clipă, apoi 
spuse: Ca să folosim expresia unui îndrăgostit, conversaţia 
asta nu merge. 

Ea îl fixă cu privirea înainte de a-i răspunde: 

— Haideţi să încercăm să găsim o soluţie. El ridică din 
umeri. Richard Farley este un posibil martor al acuzării, 
continuă ea. Veţi avea dreptul să-l supuneţi unui 
interogatoriu încrucişat dacă... 

— Cum l-a găsit Picard? Cum l-a găsit Picard pe Brandt? 

— Interesant. Se pare că Picard, după discuţia 
întâmplătoare pe care a avut-o cu sora Teresa în Franţa, a 
dat un anunţ la rubrica identificări de persoane a ziarului 
Diviziei Întâi de Vehicule Blindate. 

Ea deschise servieta şi scoase de acolo o fotocopie a 
anunţului dat de Picard cu aproape doi ani în urmă. 

Tyson se uită la anunţul încercuit şi citi: /storic caută 
veterani din Compania Alpha, Batalionul Întâi, Cavaleria a 
Șaptea, care au servit în primele trei luni ale anului 1968. 
Interesat în special de oricine din plutonul al doilea şi care a 
luat parte la bătălia de la Spitalul Miséricorde, din Hue. 
Investigații pentru client particular. Toate răspunsurile vor fi 
strict confidentiale; se asigură anonimatul. 

Ceea ce, gândi Tyson, era o tâmpenie. El observă adresa 
unei căsuțe poştale din Sag Harbor. Puse anunţul pe 
măsuţa de cafea. 

— Divizia Întâi de Vehicule Blindate mă informează că v-a 
trimis ziarul acela, spuse ea. 

Tyson încuviinţă din cap. Singura rubrică din acel ziar pe 
care o citea vreodată era aceea, uneori interesantă, de 
căutări: bărbaţi căutându-şi foşti prieteni, femei căutându-şi 
bărbaţii dispăruţi, istorici care fac cercetări - lucruri de felul 
acesta. Dar cu siguranţă că acesta îi scăpase. Soarta. 

— Brandt şi Farley au răspuns la asta? întrebă el. 

— De fapt, numai Brandt. Ceva mai târziu, la îndemnul lui 


Picard, Brandt a adus un martor pentru confirmare, în 
persoana lui Richard Farley. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— De unde ştia Brandt unde locuieşte Farley? De ce s-a 
prezentat Brandt primul şi şi-a oferit, primul, serviciile? 

Ea ridică din umeri. 

— Când am vorbit cu Brandt, acesta mi-a răspuns 
referindu-se strict la ceea ce a văzut la Spitalul Miséricorde. 
Dacă va fi citat în faţa instanţei, vom afla răspunsurile şi la 
celelalte întrebări ale dumneavoastră. 

— Brandt a fost, cumva, medicul care l-a tratat pe Farley 
după ce a fost lovit? 

— Curios, dar şi eu am întrebat asta. Dacă este să ne 
luăm după Farley, atunci da, a fost 

— Interesant. Şi ce-a mai spus Farley? 

— N-am prea înţeles. Părea foarte îndurerat. De fapt, a şi 
plâns. 

Tyson o privi în ochi, dar ea întoarse capul. 

El se ridică în picioare. 

— Mai doriţi un pahar? 

— Nu m-am atins nici de ăsta. 

El se duse la frigider şi-l deschise. 

— Am o sticlă de şampanie. Scoase cu zgomot dopul unei 
sticle de jumătate de Most şi umplu două pahare, după 
care se întoarse lângă ea. Poftiţi. Aş vrea să propun un 
toast. 

Ea luă paharul. 

— Pentru ce? 

Tyson ridică paharul. 

— Pentru Richard Farley şi celelalte două milioane şapte 
sute de mii de persoane care s-au întors şi ne poluează 
societatea cu infirmităţile lor, cu cromozomii lor deterioraţi 
şi cu minţile lor bolnave. 

Ea puse paharul pe masă. 

— Nu vreau să beau pentru asta. 

— Ei bine, eu o să beau. 


Ridică paharul, apoi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. 
Paharul se izbi de bar şi se făcu ţăndări. leşi cu paşi mari 
din cameră, intră în baie şi trânti uşa în urma lui. 

Karen Harper rămase nemişcată, ascultând apa care se 
auzea curgând. Observă că îi tremurau mâinile. Vru să-şi ia 
servieta, renunţă, apoi o luă şi se ridică. 

Tyson se întoarse în cameră, îi făcu semn să se aşeze, 
după care se aşeză şi el, fără să spună un cuvânt. 

Ea observa că el îşi dăduse cu apă pe faţă şi se 
pieptănase. Simţi şi un miros slab de colonie bună. 

— Continuati, spuse el. 

Karen Harper îşi drese glasul. 

— Pot să iau o ţigară? 

— Parcă nu fumaţi. 

— Doar uneori. Işi întinse pachetul de ţigări, şi ea luă 
una. După ce i-o aprinse, observa că o ţinea cu stângăcie şi 
trăgea din ea de parcă ar fi supt dintr-un pai. Ea expiră 
fumul şi continuă: După cum v-am spus şi la prima noastră 
întâlnire, i-am identificat pe unii dintre membrii plutonului 
dumneavoastră. Mai precis, pe doi. De când n-am mai 
discutat cu dumneavoastră, am vorbit cu ei la telefon. 
Tyson nu răspunse. Unul din ei, Paul Sadowski, fost 
comandant de detaşament, locuieşte în prezent la Chicago. 
Celalalt este Anthony Scorello, care locuieşte acum într-o 
suburbie a oraşului San Francisco. Vă aduceţi aminte de el? 

— Vag. 

— Credeam că bărbaţii nu-şi uită foştii camarazi de arme. 

— Mitul masculului feroce. 

Karen Harper îl privi câteva momente, apoi îl întrebă: 

— Vreţi să ştiţi ce-au spus Sadowski şi Scorello? 

— Bineînţeles. Tyson îşi simţi inima bătând cu putere şi 
gura uscată. Bineînţeles. Ce-au spus? Ea se aplecă spre el 
şi îl urmări cu privirea, neascunzându-i defel faptul că îi 
simţea tulburarea. Tyson o înfruntă, supărat pe ea că 
trăgea de timp. Ei bine, ce-au spus, domnişoară maior? 
şuieră el. 


— Au spus, răspunse ea liniştită, exact ce aţi spus şi 
dumneavoastră. 

Privirile li se întâlniră şi niciunul nu întoarse capul. Tyson 
se sprijini de spătarul scaunului. 

— Deci aţi obținut-o. 

— Ce? 

— Confirmarea mărturiei mele. Doi contra unu. Şi dacă 
depun mărturie sub jurământ, în sprijinul meu... 

— Niciun mare juriu, nicio curte marţială nu ia în 
considerare voturile martorilor, domnule locotenent. Totuşi, 
vor fi interesaţi să afle cine jură strâmb. 

Tyson îşi redobândi încrederea în sine şi spuse scurt: 

— Aş fi interesat să aflu de ce Brandt şi Farley ar fi în 
stare să jure strâmb. 

Ea încuviinţă din cap, trase din ţigară, apoi o stinse. 

— Dacă este sperjur sau adevăr, continuă ea, cred că, în 
final, numai dumneavoastră îmi puteţi spune de ce i-au 
relatat lui Picard toate acele fapte. Numai dumneavoastră 
îmi puteţi spune de ce Sadowski şi Scorello mi-au spus cu 
totul altceva ÎI fixă cu privirea, dar nu primi niciun răspuns. 
Se aplecă deasupra măsuţei de cocteil şi spuse încet: 
Minciunile sunt distructive şi se răspândesc, asemenea 
răutăţii, şi la inocenți, şi la vinovaţi deopotrivă. Vreau să se 
termine cu minciunile. Vreau ca dumneavoastră să 
terminaţi cu minciunile, dacă nu de dragul dumneavoastră, 
atunci de dragul celor nevinovaţi şi de dragul ţârii. Să se 
pună capăt acestui coşmar. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat în 
ziua de 15 februarie 1968. Ce s-a întâmplat? 

— Dacă eu cunosc adevărul şi nu vi l-am spus, începu 
Tyson cu o voce fără inflexiuni, este pentru că nu sunt 
convins că dumneavoastră, ţara, Armata sau oricine 
altcineva merită să afle adevărul. 

— Ce pot face ca să vă conving? 

— Probabil că nimic. Poate doar să vă apropiaţi de el 
treptat. Adevărul trebuie obţinut cu preţul unor mari 
eforturi. Şi nu-l recunoşti ca adevăr decât după ce vor fi fost 


spuse şi crezute doar pe jumătate toate minciunile. Nu veţi 
aprecia adevărul şi nici măcar nu veţi începe să-l înţelegeţi 
dacă nu veţi găsi o cale cât mai întortocheată de a-l afla. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar îmi veți spune? Vreau să spun, la un moment dat, 
când totul se va termina. Îmi veţi spune, măcar între patru 
ochi, dacă nu în public? 

— Da, s-ar putea s-o fac. 

— Acum însă eu trebuie să lupt din răsputeri. 

— Da. Eu a trebuit să lupt din răsputeri. 

— Corect, spuse ea, sprijinindu-se de spătarul canapelei. 

Tyson o privi în lumina slabă din cameră. Dintr-o dată, 
avu impresia că ea era mai obsedată de această problemă 
decât ar fi trebuit să fie. Îi trecu prin minte că, dacă putea 
înţelege cauza acelei obsesii, ar putea s-o păcălească şi pe 
ea, şi Armata. 

Ca un bun anchetator, ea trecuse brusc de la rolul de 
inchizitor la acela de duhovnic. Această metodă dădea 
rezultate cu patrioţii infatuaţi, cu fanaticii religioşi, încântați 
de propriul martiriu, sau cu handicapaţii mintal care nu 
înțelegeau consecinţele unei mărturisiri. Dar întrucât el nu 
făcea parte din niciuna dintre aceste categorii, nu găsi de 
cuviinţă să-i facă nicio confidenţă. lar ei nici nu doreau să 
afle adevărul care, oricum, se reflecta mai nefavorabil 
asupra lor şi asupra sistemului decât asupra lui. Ceea ce 
doreau ei era o ultimă jertfă adusă lui Marte, o ultimă 
bucată de carne de tun, pentru că 57.939 de sacrificii nu 
fuseseră de ajuns, iar profeţii anunţaseră că era nevoie de 
57.940 de morţi pentru a pune capăt războiului. Tyson 
gândi că, întrucât nu-şi amintea ca el să fi fost cel care 
începuse războiul, nu vedea de ce să se sacrifice tocmai el 
ca acesta să ia sfârşit. Îşi dădea seama că Marcy ar fi fost 
încântată de acest raţionament. 

Spuse cu voce tare, dar neadresându-se neapărat lui 
Karen Harper: 

— Mi-am întemeiat un cămin. Sunt tată de familie. Nu mă 


puteţi smulge de-acolo. Ce restricţii există cu privire la 
smulgerea cuiva din sânul familiei? 

Karen Harper se ridică şi se duse la fereastra mare, de la 
care privi în susul Pennsylvania Avenue, până spre Casa 
Albă, luminată. 

— Acolo, în casa aceea mare, locuieşte un bărbat care vă 
cunoaşte numele şi care are pe masa lui de lucru însemnări 
cu numele dumneavoastră pe ele, spuse ea. Tyson îi privi 
profilul întunecat care se reflecta în fereastră. Bărbatul 
acela, continuă ea, se ocupă zilnic de probleme de 
importanţă globală şi legate de supraviețuirea naţiunii. Din 
când în când, din cauza structurii legilor noastre, el trebuie 
să se ocupe personal de cazurile unor cetăţeni luaţi 
individual. El este comandantul suprem al forţelor armate, 
şeful dumneavoastră şi al meu. El poate acorda clemenţă, 
imunitate şi iertare. El vă poate ordona să intraţi în rândul 
forţelor armate sau poate revoca acest ordin. El va trebui, 
cândva, să ia o hotărâre în ceea ce vă priveşte - înainte, în 
timpul sau după o curte marţială. Se întoarse cu faţa spre 
Tyson. Cât de curând, în următoarele zile, urmează să ţină 
o conferinţă de presă. Va fi menţionat şi numele 
dumneavoastră. El, sau consilierii lui, au pregătit o scurtă 
prezentare a cazului dumneavoastră. Am impresia, şi cred 
că nu mă înşel, că el ar vrea să nu fi auzit niciodată de 
numele dumneavoastră şi speră ca după această conferinţă 
de presă să nu-l mai audă. 

— Asta ar însemna că suntem doi care dorim acest lucru. 

— Națiunea, domnule Tyson, ar dori să nu fi auzit 
niciodată de numele dumneavoastră. 

— Asta înseamnă toţi. Dar dumneavoastră? o întrebă el. 

— Eu una mă bucur că v-am întâlnit. Sunteţi un om 
deosebit... Apoi adăugă conştientă de sine: Un bărbat în 
raport cu care îi voi judeca, probabil, pe toţi ceilalţi. 

El se uită la ea o clipă, apoi spuse: 

— După ce aţi spus asta, o să vreţi probabil să plecaţi. 

— Ar trebui? 


El îşi frecă buza cu un aer gânditor, apoi răspunse: 

— Nu. Nu cred că vom mai avea vreodată ocazia să stăm 
de vorbă în felul acesta, singuri, fără martori sau avocaţi. E 
mult mai bine pentru amândoi. 

— Da, când sunt prezente numai două persoane, se 
produce o anumită dinamică... Când mai apare fie şi numai 
una, totul devine complicat şi fals. N-am putea vorbi în felul 
acesta. 

Tyson puse piciorul drept pe măsuţa de cocteil şi, cu o 
mişcare bruscă, îşi ridică cracul pantalonului până la 
genunchi. 

— Veniţi aici. Uitaţi-vă la asta. Vocea lui semăna cu cea a 
unui ofiţer de infanterie, lucru care o obligă să reacționeze 
repede şi automat. Priviţi. Dacă aş fi la o audiere oficială, n- 
aş face asta. Veniţi mai aproape. Ea se apropie şi privi 
cicatricea vânătă, groasă, curbă. Nu e cine ştie ce, 
domnişoară maior. Dar când ţi se întâmplă ţie, ţi se 
întoarce stomacul pe dos şi ţi se face pielea de găină. Ea 
continua să se holbeze la cicatrice, ca şi cum ar fi studiat-o 
cu un anumit scop. Mai de mult, un psihiatru mi-a vorbit 
timp de nouă ore despre efectul sinergetic al unei cicatrice 
fizice asupra uneia mintale. El mi-a dezvăluit un mare 
adevăr şi anume că desfigurarea şi durerea îţi amintesc 
zilnic de episodul traumatizant. Tyson îşi trase în jos 
pantalonul. Să ştiţi că nu glumesc. 

— Un psihiatru? îl întrebă ea. 

Tyson îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să divulge acea 
informaţie. 

— Un prieten, răspunse el. Mai flecărim pe la petreceri. 

Ea încuviinţă din cap, dar el văzu că nu-l credea. 

— Brandt v-a tratat? întrebă ea. 

— Nu. 

Tyson se ridică în picioare, merse până la mijlocul 
camerei, se întoarse spre ea şi o privi drept în faţă. 

— De ce nu? întrebă ea. Doar a fost medicul plutonului 
dumneavoastră. Tyson nu răspunse. Era acolo când aţi fost 


rănit? 

— Întrebaţi-l pe el. 

— Eu vă întreb pe dumneavoastră. 

— Întrebaţi-l pe el. 

Pe moment, ea fu surprinsă, apoi spuse: 

— Bine, o să-l întreb. După o vreme, continuă: În afară de 
capitolul din cartea lui Picard, în care se vorbeşte despre 
incendiul de la Spitalul Miséricorde, autorul mai vorbeşte 
despre dumneavoastră şi în alte două capitole. Se aplecă şi 
scoase din servietă cartea lui Picard, punând-o pe măsuţa 
de cocteil, chiar sub lumina lămpii din tavan. Sunteţi 
menţionat într-unul dintre primele capitole - este vorba 
despre bătălia de la Phu Lai, în prima zi a Ofensivei Tet. 
Apoi sunteţi menţionat la sfârşitul cărţii, acolo unde se 
vorbeşte despre urmările bătăliei de la Hue. 

Deschise cartea la una dintre paginile însemnate şi citi, 
stând încă în genunchi: 


Bătălia a fost declarată oficial încheiată în ziua de 26 
februarie, iar comunicatele militare vorbeau despre aşa-zisele 
„operaţiuni de curăţire”. Dar bătălia nu se terminase numai 
pentru că aşa declarase armata americană. Pentru puşcaşii 
marini şi pentru personalul Armatei, încă angajaţi în schimburi 
de focuri cu trupele comuniste în şi din jurul oraşului, exista o 
mică deosebire între o bătălie şi o operaţiune de „curăţire”. 

Ca o ironie a sorții, unul dintre ultimii americani răniţi la Hue 
a fost omul al cărui pluton fusese printre primele care veniseră 
în contact cu Ofensiva Tet, locotenentul Benjamin Tyson. 

Plutonul lui Tyson, schilodit rău în piaţa din Phu Lai în ziua 
de 30 ianuarie, a ajuns la Spitalul Misericorde pe 15 februarie, 
apoi a fost transportat cu elicopterul într-o zonă sigură de pe 
malul mării, unde urma să se odihnească timp de câteva zile şi 
să se reechipeze. Dar bătălia de la Hue a continuat şi plutonul 
slab echipat a fost transportat cu elicopterul, împreună cu 
ceea ce mai rămăsese din Compania Alpha, Batalionul Cinci, 
Unitatea Şapte de Blindate, într-o zonă aflată la doi kilometri 
de Hue. Compania, aflată încă sub comanda căpitanului Roy 
Browder, a patrulat spre oraş. 


În ziua de 21 februarie, Compania Alpha se afla pe malul 
nordic al fluviului Perfume. Dincolo de apă, se afla Gia Hoi, un 
cartier al oraşului Hue. Un petic de pământ în formă de 
triunghi, cuibărit lângă un cot al fluviului. O mare parte a 
suburbiei Gia Hoi era controlată de comunişti. 

Căpitanul Browder a rechiziţionat - aparent din proprie 
iniţiativă - de la săteni câteva ambarcaţiuni şi, la asfinţit, a 
trecut fluviul. După ce au ajuns pe malul opus, membrii 
companiei a trebuit să înfrunte o unitate inamică ascunsă în 
tranşeele săpate pe malul fluviului. Schimbul de focuri a 
început o dată cu lăsarea întunericului. Câţiva dintre membrii 
Companiei Alpha au fost răniţi, iar doi oameni din plutonul 
întâi, al lui Tyson, Peter Santos şi John Manelli, au fost ucişi. 
Căpitanul Browder a fost şi el ucis. 

In zorii zilei următoare, Tyson, ultimul ofiţer din companie, a 
primit prin radio un ordin potrivit căruia urma să devină 
comandantul Companiei Alpha. Inamicul dispăruse în timpul 
nopţii, iar Tyson a mutat Compania Alpha de pe malul fluviului 
într-o regiune cunoscută sub numele de Strawberry Patch. 
Aceasta era o zonă semirurală a suburbiei Gia Hoi, un loc pe 
care astăzi l-am descrie ca pe o zonă de la marginea oraşului, 
locuită de oameni înstăriți. Acolo, la Strawberry Patch, 
Compania Alpha a întâlnit mii de refugiaţi năpăstuiţi. Tot acolo 
au descoperit şi prima dintre gropile comune în care fuseseră 
aruncaţi aproximativ trei mii de cetăţeni din oraşul Hue, 
masacrați de Vietcong şi de nord-vietnamezi. 

Intre timp, un batalion de asalt sud-vietnamez trecuse 
fluviul şi se îndrepta spre sud. În ziua de 26 februarie, această 
unitate, sprijinită şi de Compania Alpha, a luat cu asalt ultimul 
punct întărit din Gia Hoi, Pagoda Cambogiană aflată vizavi de 
liceu. De-abia atunci s-a considerat că Gia Hoi a fost, într- 
adevăr, eliberată, iar bătălia de la Hue a fost declarată 
încheiată. Dar prematur. Fie că aşa se hotărâse, fie că 
împrejurările au fost de aşa natură, oricum, sute de soldaţi 
inamici au rămas în principala suburbie a oraşului Hue, Gia 
Hoi. 

În ziua de 29 februarie, Compania Alpha se ocupa de 
ajutorarea refugiaților şi de depistarea soldaţilor Vietcong care 
se ascundeau printre masele de civili disperaţi. Tyson 


instituise puncte de control pe şoseaua ce ducea spre poarta 
dinspre est a zidului Citadelei. Oamenii lui verificau actele de 
identitate ale civililor, distribuiau raţii de alimente şi de 
produse de primă necesitate şi înfiinţaseră chiar şi un punct de 
prim ajutor. Deodată, dintr-o livadă din apropiere, au ţâşnit 
câteva rachete. Mai mulţi soldaţi şi civili au fost loviți de 
şrapnele. Locotenentul Tyson a fost rănit la genunchi. În timp 
ce refugiații se risipeau, inamicul a deschis focul de arme 
automate asupra americanilor, care se adăpostiseră într-un 
şanţ de scurgere şi ripostau. După zece sau cincisprezece 
minute, inamicul şi-a încetat atacul. 

Răniţii din Compania Alpha, inclusiv ultimul ofiţer, Benjamin 
Tyson, au fost transportaţi cu un avion la un spital aflat pe un 
vas-spital din Marea Chinei de Sud. 

O altă ironie a acestei întâmplări este că locotenentul 
Tyson, al cărui pluton a acţionat atât de inuman la Spitalul 
Misericorde, a fost rănit în timpul unei misiuni de caritate. 
Companiei Alpha înseşi, acum fără niciun ofiţer şi cu mai mult 
de jumătate dintre oamenii săi morţi sau răniţi, i s-a ordonat, 
în final, să se retragă. Membrii săi au fost transportaţi cu 
elicopterul la Camp Evans, unde se afla Tabăra înaintată de 
Concentrare a Primei Forțe de Cercetare Aeriană şi li s-a 
încredinţat misiunea de a asigura paza unui perimetru relativ 
sigur. In compania decimată au fost numiţi noi ofiţeri, sergenţi 
şi soldaţi, pentru că cei râmaşi în viaţă găsiseră căi din ce în 
ce mai ingenioase de a fugi cât mai departe de acea unitate 
ghinionistă. 

Hue, cazanul arzând, învăluit în fum, în care muriseră atâţia 
oameni, era liniştit în dimineaţa zilei de 1 martie. Păsările se 
întorseseră şi, pentru prima oară după o lună de zile, nu se 
mai auzea niciun foc de armă. Dar oraşul mândru, adesea 
descris ca cea mai prețioasă podoabă a Vietnamului, zăcea 
devastat, cu locuitorii săi total demoralizaţi, cu entuziasmul 
lor, cândva legendar, zdrobit pentru totdeauna. 

Şi totuşi, masacrul nu se terminase încă. Pentru că urma 
răzbunarea. Scriitorul însuşi observase poliţia naţională, 
„Detaşamentele negre“, arestând sute de bărbaţi, femei şi 
studenţi, acuzaţi de vecini că ar fi colaborat cu trupele 
comuniste de ocupaţie. Aceşti nefericiţi erau duşi în diverse 


locuri în oraş şi în afara acestuia, fiind probabil executaţi, 
pentru că nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei. 

In calitate de tânăr ofiţer de marină, stând pe unul dintre 
turnurile Citadelei, priveam nesfârşitele procesiuni funerare 
care treceau pe străzile pline de moloz. Hue, care îşi vârâse 
nasul în treburile războiului, nu avea să mai fie niciodată 
acelaşi, după cum nici soldaţii americani care luptaseră acolo 
nu aveau să mai fie aceiaşi. 

Cel mai renumit poet de pe vremea aceea, un tânăr pe 
nume Trihn Cong Son, trăia la Hue în timpul bătăliei. In luna 
martie, în plină primăvară vietnameză, el a scris o baladă din 
care este tradusă aici o strofă: 

Când m-am dus la Strawberry Patch, 
Am cântat urcat pe cadavre 

Pe stradă am văzut, am văzut, am văzut 

Un tată bătrân îmbrăţişând cadavrul 
Inghețat al copilului său. 
Când m-am dus la Strawberry Patch 
într-o după-amiază, 
Am văzut, am văzut, am văzut gropi şi tranşee 
pline cu 
Cadavrele fraților mei şi ale surorilor mele. 


Karen Harper închise cartea şi se uită la Tyson. În cameră 
era linişte şi niciunul nu spuse nimic. In cele din urmă, 
Tyson rupse tăcerea: 

— Tocmai mi-am dat seama că trebuie să fi fost la fel de 
neplăcut pentru Picard să scrie cartea aceea cum mi-a fost 
şi mie s-o citesc. A simţit şi el acelaşi miros urât pe care l- 
am simţii şi eu. 

Karen Harper încuviinţă din cap. 

— Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu dumneavoastră în 
timpul celor zece sau cincisprezece minute cât a durat 
schimbul de focuri, spuse ea. 

— Am sângerat. 

— Da, bineînţeles că aţi sângerat. Şi aţi avut dureri. 
Trebuia să vă vadă imediat un medic. Dar... Se ridică în 
picioare. Ei bine, mi-aţi spus că între dumneavoastră şi 


Brandt n-a fost niciun fel de neînțelegere, dar eu bănuiesc 
că a fost. 

Tyson se aşeză pe marginea patului. 

— Dacă aveţi impresia că Brandt nu i-a povestit lui Picard 
absolut tot ceea ce s-a întâmplat la Strawberry Patch, 
atunci de ce aţi dat crezare celor spuse de el cu privire la 
evenimentele de la Spitalul Miséricorde? 

— N-am spus niciodată asta. Ce-a făcut sau nu a reuşit să 
facă Brandt la Strawberry Patch? 

— Aflaţi dumneavoastră asta. După aceea, spuneţi-mi şi 
mie. lar eu vă voi spune dacă aveţi sau nu dreptate. 

— Perfect. Făcu o pauză, apoi spuse: Picard locuieşte la 
Sag Harbor, pe lângă Long Island”. Ştiaţi asta? 

— Este scris pe coperta cărţii. 

— Da... Şi ce stranie coincidență faptul că 
dumneavoastră şi familia dumneavoastră vă petreceţi vara 
acolo. 

Tyson se ridică de pe pat, se duse la măsuţa de cocteil şi 
îşi luă paharul. 

— In parte, coincidenţă, în parte, destin. Spun în parte... 
pentru că, citind asta pe copertă, mi-am amintit de locul 
acela. Obişnuiam să ne ducem acolo... cu mult timp în 
urmă. 

— S-ar putea oricând să daţi peste el, spuse ea. 

— Aşa este. Rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: 
Oamenii de acolo au cutiile poştale aşezate chiar la 
marginea drumului, cu numele de familie înscris pe ele. Se 
uită la ea. Cred că ştiţi cum arată cutiile poştale din 
suburbii. In orice caz, poţi citi tot felul de nume celebre. Dar 
există o lege nescrisă a intimităţii. Ei bine, am văzut adesea 
numele Picard, dar nu l-am asociat niciodată cu romancierul 
Andrew Picard, probabil pentru că n-am auzit niciodată de 
el. În orice caz, pe strada în josul căreia se află o casă pe 
care am închiriat-o acum câţiva ani se află o cutie poştală 
cu numele Angren, cel care a scris The Man with the Golden 


15 insulă din statul New York (n. trad.). 


Arm. Mi-a plăcut cartea. O cumpărasem şi voiam să bat la 
uşa lui şi să-i cer un autograf, dar n-am putut încălca acea 
lege a intimităţii. Apoi, la câteva luni după aceea, am aflat 
că a murit. Şi aşa, cartea mea a rămas nesemnată. Dar am 
cartea lui Andrew Picard şi cred că mi-ar plăcea să-i cer un 
autograf, înainte să i se întâmple ceva. 

Ea ridică sprincenele. 

— Să nu faceţi nimic... o să aveţi necazuri. Tyson îşi 
sprijini braţul pe spătarul scaunului şi privi lung pe 
fereastră. Sunteţi despărțiți? întrebă ea dintr-o dată. 

Întrebarea îl luă prin surprindere, dar răspunse: 

— Da. 

— Există vreo şansă de împăcare? 

— Cred că... Nu cred că există... Vreau să spun... cred că 
suntem despărțiți pentru o perioadă destul de îndelungată. 
Nu legal. De ce? 

— Din curiozitate. 

— Oare? 

Tyson îşi aprinse o ţigară. 

— Îmi pare rău, spuse Karen Harper. Mă refer la căsnicia 
dumneavoastră. Şi la slujbă. 

— Ei bine, viaţa este plină de neprevăzut. Nu se poate să 
fii suspectat de crimă în masă fără să ai unele neplăceri. 

— E uşor să fii crud. 

Brusc, Tyson se ridică în picioare. Se simţea obosit, 
supărat, sătul de subiectul „crimă“. 

— Oh, lisuse, domnişoară maior, nu mai am nevoie de 
nenorocita asta de compasiune. Mi-ajunge pe ziua de 
astăzi. 

— Vă rog să mă scuzaţi... 

— Dacă sunt un ucigaş în masă, atunci nu merit 
compasiunea nimănui. Dacă nu sunt, atunci o să le cer 
tuturor despăgubiri, după care o să mă stabilesc în Elveţia. 
Ştiţi pe unde am mai fost astăzi? La monument. Aş putea să 
stau aici toată noaptea şi să vă spun ce mi-a trecut prin 
minte în acele zece minute cât am stat acolo. Dar s-a spus 


totul. Vreau să spun că totul este acolo, pe zidul acela mare 
şi negru. Faceţi-mi un serviciu. Duceţi-vă acolo. Priviţi-vă în 
zid ca într-o oglindă. Luaţi lista aceea blestemată a 
Companiei Alpha şi găsiţi-i pe zid. Ascultaţi, nu-mi pasă de 
mine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum poate 
guvernul să-i discrediteze în continuare pe bieţii nenorociţi? 
Duceţi-vă acolo, domnişoară maior, vorbiţi-le morţilor şi 
explicaţi-le ce aveţi de gând să faceţi. 

Ea încuviinţă încet din cap. 

— O să mă duc. 

Deodată, Tyson se simţi foarte obosit şi se aşeză din nou 
pe scaun. Inchise ochii. _ 

Karen Harper se duse la fereastră şi privi afară. In cele 
din urmă, se întoarse şi spuse: 

— Pot să vă pregătesc ceva de băut? El o privi în lumina 
slabă şi încuviinţă. Ea se duse la bar şi îi pregăti un scotch 
cu sifon, apoi se întoarse şi i-l dădu. Nu mă simt prea bine, 
spuse ea. Putem continua altă dată? 

— Nu. Să terminăm. 

— Sunteţi... sigur? 

— Să terminăm. In noaptea asta. 

Ea aprobă dând din cap şi se aşeză pe canapea, în faţa 
lui. 

— Nu-mi pare rău pentru dumneavoastră. Îmi pare rău 
pentru mine. 

— E-n regulă. Daţi-i drumul, domnişoară maior. 

Karen Harper se uită la Benjamin Tyson peste măsuţa de 
cocteil, apoi scoase din servietă o coală de hârtie 
dactilografiată şi se uită la ea. 

— Pe baza cărţii lui Picard, a evidenţelor de care dispune 
Armata şi a declaraţiilor lui Brandt, Farley, Sadowski şi 
Scorello, am întocmit această listă conţinând numele altor 
cinci bărbaţi care au fost prezenţi la spital şi despre care 
noi credem că sunt în viaţă. Harper citi: Dan Kelly, 
Hernando Beltran, Lee Walker, Harold Simcox şi Louis 
Kalane. Îi dădu lista lui Tyson şi spuse: Aţi putea adăuga şi 


alte nume pe listă? 

Tyson luă lista şi parcurse cele cinci nume. 

— Nu... adică, da. Holzman şi Moody. 

— Kurt Holzman a murit într-un accident de motocicletă 
acum cincisprezece ani, spuse ea. Robert Moody a murit de 
cancer acum doi ani. De aceea nu sunt trecuţi pe listă. 

— Înţeleg... Puse hârtia pe măsuţa de cocteil. Picard 
menţionase numele celor mai mulţi dintre membrii 
plutonului, dar nu inclusese şi obişnuita anexă „Unde sunt 
ei acum“. Era clar că Picard nu ştia unde erau, pentru că, 
altfel, ar fi încercat să ia legătura cu ei, aşa cum făcuse cu 
Brandt şi cu Farley şi cum încercase să-i ia un interviu lui 
Tyson însuşi. Totuşi, atunci când se fotografiase în faţa 
zidului, Picard ar fi putut măcar să se uite la numele din 
spatele lui. Tocmai am aflat astăzi că Brontman şi Selig au 
fost ucişi în luptă după plecarea mea din Vietnam. 

— Da, aşa este. De unde aţi aflat? 

— Le-am văzut numele gravate pe zid. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da, desigur. Apoi întrebă: Apropo, v-aţi găsit jurnalul 
personal sau cel al plutonului, sau ceva ce aţi păstrat? 

— N-am ţinut niciun jurnal al plutonului. 

Ea ridică sprâncenele, semn că nu-l credea. 

— Mi s-a spus că toţi ofiţerii ţineau un fel de jurnal. Cum 
puteaţi ţine minte frecvențele radio, lista cu soldaţii de 
serviciu sau de pază, avansările în grad, coordonatele de 
caroiaj şi toate celelalte, fără să le treceţi într-un caiet sau 
într-un registru? 

Tyson se lăsă pe spate şi privi gânditor într-un punct 
situat undeva deasupra capului lui Karen Harper. Intr-o 
conductă de abur din pivniţă, unde îşi păstra multe dintre 
amintirile din război, găsise, într-adevăr, jurnalul zdrenţuit, 
pătat de apă şi legat într-o piele de culoare cenuşie 
acoperită cu blană care, potrivit spuselor papetarului chinez 
care i-o vându-se, era o piele de elefant, deşi Tyson bănuia 
că animalul mort fusese şobolan. Însemnările zilnice erau 


scrise cu mâna, cu pix de culoare albastră, din cele pe care 
le foloseau soldaţii americani şi care acum devenise violet 
deschis. Hârtia era îngălbenită şi pătată de apă, iar scrisul 
era destul de neciteţ, dar suficient ca să-i trezească amintiri 
şi, pe măsură ce dădea paginile, îi reveneau în minte nume, 
locuri şi întâmplări, într-un fel în care cartea lui Picard nu 
putea să o facă. 

Însemnările din ziua de 15 februarie începuseră aproape 
la fel ca cele din zilele precedente: /AND (Inceputul 
Amurgului Nautic al Dimineţii) ora 6:32, 68F, ploaie, frig, 
vânt. Urma lista cu soldaţii de serviciu, oamenii pe care 
trebuia să-i vadă medicul, însemnări privitoare la 
aprovizionare, o schimbare a frecvenţei radio, obiective 
localizate prin caroiaj şi alte mici amănunte legate de viaţa 
infanteriei de câmp. În dimineaţa aceea, făcuse şi o 
observaţie personală care suna astfel: Moralul foarte 
scăzut. 

Celelalte însemnări din ziua aceea fuseseră scrise după 
apusul soarelui, într-un întuneric aproape total; cuvintele 
fuseseră mâzgălite pe două pagini. Plutonul în pragul 
revoltei. Am auzit, fără să vreau, amenințări cu moartea. 
Rapoarte radio false ref: bătălia de la spital azi-dimineață. 
De cercetat. Dumnezeu... 

Asta era tot. Dumnezeu ce? gândi el. Dumnezeu să ne 
ierte? Dumnezeu să ne ajute? Uitase ce vrusese să scrie. 

Băgase caietul între centură şi cămaşă, pentru că se 
apropiase cineva care avea să-i spună ceva; poate că n-or 
să-i facă percheziţie corporală, ca să-i găsească jurnalul. 

De cercetat. Asta şi făceau. Dar, din păcate, nu post- 
mortem. Însemnarea în sine nu era edificatoare, dar, în 
lumina ultimelor evenimente, era destul de incriminatorie; 
destul de incriminatorie pentru a-l trimite în spatele 
gratiilor. Totuşi, nu se putea hotări să distrugă jurnalul, aşa 
că îl trimisese prin poştă surorii lui, Laurie, care locuia la 
Atlanta, unde avea să fie în siguranţă. 

— Domnule locotenent Tyson? Ați; ținut un jurnal? 


— De fapt, am ţinut. Dar îmi amintesc că, după ce am 
fost evacuat şi transportat pe un vapor-spital, s-a pierdut. 

— Pierdut. 

— Da, împreună cu majoritatea efectelor mele personale. 
Erai transportat cu elicopterul şi dus pe vas, unde asistente 
frumoase te dezbrăcau şi te spălau şi îţi făceau injecții, iar 
efectele personale ţi le puneau într-o pungă de plastic. 
Ceea ce reprezenta proprietatea guvernului era pus în altă 
pungă. Daţi-i Cezarului ce-i al Cezarului. Tu erai o masă de 
carne mutilată care trebuia curățată şi reparată. lar dacă 
nu puteai fi reparat, atunci te puneau într-un sac de plastic. 
Daţi-i lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Aţi înţeles? 

Ea păru să-l urmărească destul de greu, apoi spuse: 

— Deci... jurnalul a fost... 

— Pus, probabil, în punga destinată guvernului şi reciclat 
sau ars, sau ce-or fi făcut ei cu echipamentul şi cu hainele 
pline de sânge. Când mi-au dat punga cu efectele mele 
personale - ceas, portofel, scrisori şi brichetă - am 
constatat că jurnalul lipsea. 

Ea încuviinţă din cap, iar Tyson avu impresia că ea 
aprecia o minciună bine construită. 

— Ar fi fost o amintire frumoasă, spuse ea, o bază pentru 
memoriile dumneavoastră. 

— Nu cred să fie cineva interesat de memoriile mele. 


— Dar ei sunt. 
Tyson îşi aprinse o ţigară. 
— Deci, cei cinci - Kelly, Beltran, Walker, Simcox şi 


Kalane - n-au fost găsiţi încă? întrebă el. 

— Nu, răspunse Karen Harper. Dar îi căutăm. Scoase o 
altă foaie de hârtie din servietă. Voi încerca să vă 
împrospătez memoria. Se uită la coala dactilografiată. Noi 
credem că nouăsprezece dintre dumneavoastră s-au 
apropiat de spitalul acela în după-amiaza zilei de 15 
februarie 1968. Aşa a fost? 

— Presupun că da Cu excepţia faptului că noi nu ştiam că 
era vorba de un spital. 


Ea păru iritată. 

— Clădirea. Structura. Construcţia. 

— Aşa este. 

— Din cei nouăsprezece, noi n-am luat legătura decât cu 
cinci - Brandt, Farley, Sadowski, Scorello şi dumneavoastră. 
Arthur Peterson a fost rănit de un glonţ care i-a pătruns în 
piept în timpul... asaltului sau în timp ce vă apropiaţi de 
spital şi a murit acolo. Aşa este? 

— Da. 

— Moody a fost rănit uşor, dar, o săptămână mai târziu, 
s-a întors la datorie. 

— Aşa este. 

— Potrivit celor spuse de dumneavoastră, Larry Cane a 
fost omorât în timpul luptelor duse cameră cu cameră. In 
certificatul de deces, emis de Armată, scrie că un glonț i-a 
străpuns inima. Aşa a fost? Tyson nu spuse nimic. Ea îl privi 
câteva secunde, apoi reluă: Un glonţ i-a străpuns inima. 
Tyson încuviinţă din cap. Doi bărbaţi, continuă ea, Peter 
Santos şi John Manelli au fost omorâţi la Hue, în incidentul 
descris în cartea lui Picard. Aşa a fost? 

— Da. 

— Chiar în ziua în care a fost ucis căpitanul Browder, iar 
dumneavoastră aţi devenit comandantul companiei? 

— Da. 

— Michael DeTonq a dispărut în oraşul Hue în ziua de 29 
februarie, în aceeaşi zi în care dumneavoastră aţi fost rănit. 
Nu i s-a mai dat de urmă. Tyson nu răspunse. In ziua aceea, 
aţi fost evacuat, părăsindu-vă plutonul cu treisprezece 
oameni care fuseseră la locul incidentului. Mai târziu, după 
ce dumneavoastră v-aţi întors în Statele Unite, Brontman şi 
Selig au fost ucişi, după cum ştim. Holzman şi Moody au 
murit în viaţa civilă - asta v-am spus-o eu - ceea ce 
înseamnă că nu mai avem decât cinci martori posibili, 
despre care ştim şi unde locuiesc - dumneavoastră, Brandt, 
Farley, Sadowski şi Scorello - şi cinci martori despre care 
credem că sunt în viaţă, dar despre care nu ştim unde 


locuiesc în prezent: Kelly, Beltran, Walker, Simcox şi 
Kalane. Plus un posibil martor, Michael DeTonqg, care, 
oficial, nu a participat la incidentul de la spital şi se 
presupune că a murit. Aşa este? 

Tyson se uită la copia foii dactilografiate, pe care i-o 
dăduse Karen Harper. 

— Pare corect. 

— Aţi primit vreodată veşti de la vreunul dintre cei pe 
care n-am reuşit încă să-i identificăm? 

Tyson clătină negativ din cap. Uneori, bărbaţii ţineau 
legătura unii cu alţii după ce împărtăşiseră experienţa unui 
război. De fapt, se organizau întruniri sponsorizate de 
Asociaţia Primei Divizii de Cavalerie. Dar, gândi el, ceea ce 
am trăit noi acolo nu ne-ar putea îndemna să participăm la 
astfel de reuniuni sau să ne trimitem unul altuia felicitări de 
Crăciun. 

— Ce credeţi că i s-a întâmplat lui Michael DeTonqg? 

— De unde să ştiu eu? 

— Credeţi că a dezertat? 

— Figurează ca dispărut. De ce să-i pângărim amintirea? 

— Dacă a dezertat, nu merită altceva. 

— De ce să-i îndurerăm familia? întrebă Tyson scurt. 

— Ce fel de durere? Dacă a dezertat, s-ar putea să fie în 
viaţă. Asta le-ar putea da o speranţă. 

— Speranţa nu este altceva decât disperare amânată. Să 
lăsăm asta. 

— Un lucru este important, spuse ea. DeTonq este un 
martor potenţial, poate un martor pentru dumneavoastră. 
Comisia militară de cercetare a celor dispăruţi în misiune va 
face cercetări în legătură cu statutul lui DeTonq dacă există 
fie şi o dovadă cât de mică pe baza cărei s-ar putea afirma 
că acesta este în viaţă... poate o declaraţie de-a 
dumneavoastră în care să arătaţi de ce credeţi că a 
dezertat şi care să infirme concluzia oficială conform căreia 
omul a dispărut şi se presupune că a murit. 

— Chiar dacă a dezertat, mă îndoiesc că a supravieţuit 


căderii Vietnamului. 

— S-ar putea să se fi întors în Statele Unite înainte de 
asta. Dacă este aşa, poate că acum se află în mijlocul alor 
săi, într-un sat din Louisiana. lar statutul restricţiilor 
aplicate în caz de dezertare nu mai este valabil. 

— Nu mai este valabil? Cine scrie aceste legi? Şi, la urma 
urmelor, cui îi pasă? Nu lui Michael DeTong. Nu mie. 

Ea păru cufundată în gânduri, apoi spuse: 

— Atunci, s-o includem în categoria speranţelor. Fie şi 
numai pentru a ajuta Armata să afle ceva în legătură cu 
altul dintre dispăruţii săi. Spuneţi-mi ceva ce aş putea 
transmite Comisiei militare de cercetare a celor dispăruţi în 
misiune. 

Tyson îşi sprijini bărbia în palmă, cu un aer gânditor, apoi 
spuse pe un ton absent: 

— Atunci când am fost rănit şi elicopterul a aterizat să 
mă ia, Michael DeTonq a îngenuncheat lângă mine, mi-a 
aprins o ţigară şi mi-a spus: „Războiul s-a terminat pentru 
dumneavoastră astăzi. Şi pentru mine. O dată reîntorşi în 
lume, ne vom întâlni din nou. Adieu, mon ami.“ 

Karen Harper se aplecă înainte. 

— Pot să scriu asta? 

— Da. 

Ea scoase un blocnotes şi un pix din geantă şi scrise, apoi 
citi cu voce tare. 

— Este corect? 

— Da. 

— Din ceea ce v-a spus, poate din felul cum a spus-o, şi 
având în vedere împrejurările, aţi avut impresia că avea de 
gând să dezerteze? 

— Da. 

— Mulţumesc. Reîntorşi în lumea... aceasta, în jargonul 
soldaţilor americani însemna reîntorşi în Statele Unite... 
deci voia să se întoarcă acasă. 

— Asta voiam cu toţii. 

— Aţi vrea să faceţi un apel public pentru ca aceşti 


oameni - DeTong, Dan Kelly, Hernando Beltran, Lee Walker, 
Harold Simcox şi Louis Kalane - sa se prezinte la audiere în 
calitate de martori? 

— Nu. 

— De ce nu? Nu vor confirma relatarea dumneavoastră? 
Dacă aduceţi destui martori ai apărării, s-ar putea să nu fie 
nicio curte marţială. V-am spus că voi ajuta la identificarea 
martorilor apărării. Este sarcina mea. 

— Atunci, faceţi-o. Străduiţi-vă. 

— Am s-o fac. Dar dumneavoastră de ce nu vreţi să mă 
ajutaţi? 

Tyson se uită la paharul său cu scotch şi sifon, apăsând 
cu vârful degetului pe un cub de gheaţă. 

— Mă gândeam la ceea ce mi-aţi sugerat, spuse el într-un 
târziu. Am hotărât că ar fi incorect din partea mea să fac un 
astfel de apel. Fiecare dintre ei trebuie să fie identificat de 
dumneavoastră sau trebuie să se decidă singur să se 
prezinte ca martor. Se uită la ea. Inţelegeţi? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar îmi veţi da măcar câteva puncte de reper? 

— În anumite limite. 

— Bine, atunci să continuăm. Aţi primit vreo veste de la 
Dan Kelly? 

— Asta începe să sune ca o întâlnire a absolvenţilor la 
care nu participăm decât noi doi. Numai că dumneavoastră 
n-aţi fost în clasa mea. 

— Cât timp a fost Kelly radiotelefonistul dumneavoastră? 

— Mai vreţi o ţigară? 

— Am înţeles că a fost radiotelefonistul dumneavoastră 
timp de aproape şapte luni. Am înţeles, de asemenea, că 
aţi fost foarte apropiaţi. De aceea mă întreb dacă aţi primit 
veşti de la el în ultima vreme. 

— Nu. 

— Atunci mai demult? 

Tyson îşi dădea seama că, pe măsură ce sfera 
investigaţiei se lărgea, iar Karen Harper vorbea cu tot mai 


mulţi oameni, ea afla - sau pretindea că afla - lucruri noi, 
iar riscul ca el să fie prins cu minciuna creştea văzând cu 
ochii. Poate că Kelly mărturisise tot ce avea pe suflet pe o 
bandă de magnetofon, iar Karen Harper avea să scoată 
casetofonul şi să i-o pună s-o asculte. 

— Aţi vorbit cu Kelly? întrebă el. 

— Nu. Dacă aş fi făcut-o, v-aş fi spus. 

— Dar trebuie să întreb. 

Ea ridică din umeri. 

— Dumneavoastră mă faceţi să pun întrebările potrivite. 

— Eu am mai multe drepturi decât dumneavoastră. Eu 
sunt suspectul. 

— Trebuie să muncesc mai mult. 

— Aşa este. 

— Ați primit veşti de la Kelly? 

— Adevărul este că am primit. Prin luna august 1968 şi, 
din nou, acum vreo şapte sau opt ani. Ea aştepta. Tyson îşi 
aprinse o altă ţigară. Lui Kelly îi plăcea să fie soldat. Îi 
plăcea războiul. Există întotdeauna astfel de oameni... În 
orice caz, el mi-a scris în august 1968 şi mi-a spus că 
pleacă în Etiopia, la o instalaţie americană. Ştiţi, probabil, 
din dosarul lui, că a fost demobilizat dincolo de ocean. 

— Da. Ştiu că un soldat poate fi demobilizat şi trimis 
aproape peste tot unde există o instalaţie militară 
americană. Dar mi s-a părut ciudat că a ales Etiopia, în loc 
de Roma, de exemplu. 

— Ei bine, pe atunci nu era niciun război la Roma. Dar 
era în Biafra. Vă amintiţi de războiul acela? În orice caz, mi- 
a scris, spunându-mi că urma să se alăture mercenarilor din 
Biafra. O vreme, am crezut că a fost omorât acolo... Apoi... 
da, era în 1976... Bicentenarul, vă amintiţi? Mi-a scris din 
nou din Portugalia... 

— Scuzaţi-mă. Cum de mai avea adresa dumneavoastră 
după atâţia ani? 

— Păi, a făcut aluzie la faptul că lucra pentru un concern 
civil. În Vietnam asta înseamnă CIA. lar ei au adresele 


tuturor, nu-i aşa? 

— Despre ce v-a scris? întrebă ea. 

— Mi-a propus să-l însoțesc în Portugalia. Apoi să fac o 
scurtă excursie în Anglia, să „studiez” puţin războiul civil de 
acolo. O mie pe săptămână, banii depuşi la o bancă din 
Elveţia şi toate cheltuielile plătite. 

— V-a tentat? 

Tyson se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Eram căsătorit... aveam deja un copil. Îmi amintesc că 
m-am gândit la faptul că Armata îmi plătise optzeci de 
dolari pe săptămână ca ofiţer de infanterie în Vietnam, în 
vreme ce CIA plătea cu o mie două sute la sută mai mult 
pentru aceeaşi muncă împuţită. Zâmbi răutăcios, apoi 
adăugă: în afară de asta, sunt convins că cei de la CIA n-au 
pus niciodată întrebări oamenilor lor, aşa cum face Armata 
cu mine. Dacă vreţi să anchetați morţi suspecte, întrebaţi-i 
pe cei de la CIA despre Operaţiunea Phoenix din Vietnam. 
Au omorât sau au provocat moartea a aproximativ cinci mii 
de civili care se putea foarte bine să fie sau să nu fie 
simpatizanți ai Vietcongului. Duceţi-vă diseară la Langley, 
domnişoară maior, şi întrebaţi-i. Este deschis şi noaptea. O 
să merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Aţi răspuns la scrisoarea lui Kelly? 

— Nu. 

— Aţi mai primit veşti de la el? 

— Nu. Îmi amintesc că am văzut publicate numele 
mercenarilor americani capturați şi executaţi de facțiunea 
de stânga din Angola, după ce aceasta câştigase războiul. 
Dar numele lui Kelly nu era printre ele. 

— AŞ putea verifica asta. 

— Perfect. Duceţi-vă şi întrebaţi fantomele dacă ştiu ceva 
despre el sau unde locuieşte în prezent. Dacă credeţi că 
sunt bun să fac obstrucţii, aşteptaţi să staţi de vorbă cu tipii 
ăia. Poate că la Langley o să aflaţi altceva cu privire la lege. 

— Dacă o să aflaţi ceva despre oricare dintre oamenii 
aceia ca urmare a publicităţii la scară naţională din jurul 


acestui caz o să-mi spuneţi şi mie? 

— Poate. 

Tyson strivi ţigara în scrumiera. 

— Eu vă voi înştiinţa de îndată ce-l voi găsi pe oricare 
dintre ei. 

— Dar, vă rog, puţin mai repede decât aţi făcut-o în cazul 
lui Sadowski şi al lui Scorello. 

— Eu am prima dreptul să le pun întrebări eventualilor 
martori. 

— Şi eu, dacă îi descopăr primul. 

Se uită la ceas. 

— Incă un lucru sau două. Karen Harper se uită la Tyson 
şi adăugă încet: Bineînţeles că mai este un posibil martor, 
cineva a cărui mărturie ar fi, cred eu, în afara oricăror 
bănuieli. 

— Şi cine ar putea fi acest martor, domnişoară maior? 

— O ştiţi. Guvernul francez cooperează cu noi, încercând 
să dea de ea. La fel şi Vaticanul. Maiorul Harper sorbi o 
înghiţitură de vin. N-ar fi trebuit să fie greu să găseşti o 
călugăriţă vietnameză de origine franceză, dar se pare că 
aşa este. Noi credem că ea există într-adevăr, dincolo de 
cele spuse de Picard şi de dumneata. De fapt, în evidenţele 
Agenţiei de Asistenţă Catolică figurează o soră Teresa în 
acel loc şi în acea perioadă, alături de alte amănunte 
pertinente, legate de vârstă şi de origine. Ce anume vă 
amintiţi în legătură cu ea? De exemplu, vârsta. 

— Călugăriţa eurasiatică pe care am cunoscut-o eu avea 
pe atunci în jur de douăzeci şi cinci de ani. Era deosebit de 
frumoasă, deşi este posibil ca Agenţia de Asistenţă Catolică 
să nu fi menţionat acest aspect. Ea lucra la dispensarul de 
pe lângă Şcoala loana d'Arc şi locuia într-o mănăstire din 
apropiere. 

— De unde ştiaţi că este călugăriţă? 

— Mici indicii. Obiceiuri de călugăriţă. O cruce la gât. 
Locuia la mănăstire. Nu ieşea prea mult. 

— Sunteţi sarcastic. V-am întrebat, pentru că Vaticanul 


nu are nicio dovadă a faptului că ea s-ar fi călugărit. 

Tyson îşi aminti ceva ce-i spusese sora Teresa: Dacă 
păcătuim, păcatul nu este atât de mare pe cât crezi. 

— Să ştiţi că acolo, scrisorile de recomandare nu erau 
controlate cu prea mare atenţie, îi spuse el lui Karen 
Harper. Dacă femeia aceasta fusese educată de catolici, 
mai cu seamă într-o mănăstire, şi dacă, într-un fel sau altul, 
dobândise oarecare cunoştinţe medicale, atunci ea se 
putea prezenta drept călugăriţă, indiferent dacă era sau nu 
asistentă sau călugăriţă. 

Karen Harper aprobă dând din cap. 

— Deci... dacă pe vremea aceea era o impostoare şi a 
continuat să fie şi când a întâlnit-o Picard într-un spital din 
Franţa, s-ar putea ca acum să se fi dat la fund. 

Tyson ridică din umeri. 

— Posibil. Dar n-ar trebui să folosiţi un cuvânt peiorativ, 
ca acela de impostoare. Înţelegeţi că eurasiaticii erau paria 
societăţii vietnameze. O astfel de femeie putea găsi 
protecţie, alinare şi un mijloc de supravieţuire în cadrul 
Bisericii Catolice. Sunt sigur că îşi câştigă cinstit existenţa. 

— De asta sunt sigură, spuse Karen Harper. Greu de 
înţeles, nu-i aşa? Vreau să spun, să te fi născut într-o 
societate unde, chiar din clipa în care ai venit pe lume, eşti 
un paria cu perspective limitate. Şi atunci trebuie să faci 
ceva, ca, de exemplu, să joci rolul unei călugăriţe... Şi să 
duci o viaţă cu avantaje sociale limitate... 

— Celibat. 

— Da. 

— Ei bine, majoritatea femeilor eurasiatice - cele născute 
din soldaţi francezi şi femei vietnameze - au avut de ales 
între mănăstire şi bordel. Prostituţia le asigura un confort şi 
o protecţie similară, evident, fără obligativitatea celibatului. 

— Evident. Aţi cunoscut-o pe sora Teresa înainte de acest 
incident? 

Tyson nu voia să mintă în privinţa acestor aspecte 
secundare, dar nici să împletească o funie de spânzurat 


pentru Armată, din fire mici de adevăr. Cu cât spunea mai 
puţine lucruri despre sora Teresa, cu atât mai bine. Pe de 
altă parte, ea - ca şi toţi ceilalţi de altfel - putea să apară în 
orice clipă. 

— Da, o cunoşteam dinainte, răspunse el. 

— Cum aţi cunoscut-o? 

— A fost o întâlnire foarte scurtă, în vremuri mai fericite, 
înainte de Tet. 

— Cum? 

— Din întâmplare. La o slujbă în Catedrala Phu Cam. 

— Ce făceaţi acolo? 

— Îmi căutam câinele. 

— Voiam să spun... dumneavoastră nu sunteţi catolic. 

— M-am dus acolo împreună cu un ofiţer catolic. Mai mult 
ca să văd catedrala. 

— După aceea, când aţi văzut-o pe sora Teresa? 

— Cu o săptămână înainte de Crăciun. Impărţeam nişte... 
ajutoare la mănăstire. Intâmplător, era şi ea acolo. Apoi, 
după o zi sau două, a fost o petrecere de Crăciun, pentru 
copiii de la Şcoala loana d'Arc din Hue. Ofiţerul din MAC-V 
care organizase acţiunea civica era în căutarea cuiva care 
să ştie să cânte la pian. 

— Dumneavoastră ştiţi să cântaţi la pian? 

— Tot atât de bine cum vorbesc franceza. Dar ştiu să 
cânt colinde de Crăciun. O să vă cânt într-o zi. 

— Vom aştepta până la Crăciun. Deci aţi întâlnit-o 
atunci... la petrecerea de Crăciun... şi aţi vorbit cu ea? 

— Da. O conversaţie scurtă. 

— În ce limbă? 

— Franceză, vietnameză şi engleză. 

— Ce-aţi discutat? 

— Nimic care să aibă vreo legătura cu acest caz. Am 
vorbit despre război, despre copii, despre mila lui 
Dumnezeu... lucruri de genul acesta. 

— Sunteţi creştin? 

— Da, este la modă acum. Exceptând Compania 


Peregrine-Osaka. Acolo sunt budist de la ora nouă la cinci. 

— Eraţi creştin şi atunci, în 1968, când nu prea era la 
modă? 

— Am încercat să fiu. De ce? 

Ea ridică din umeri, apoi întrebă: 

— Aţi mai văzut-o pe sora Teresa după petrecerea aceea 
de Crăciun? 

— Da. 

— De câte ori? 

— Poate de patru ori. 

— În ce context? 

— Ce vreţi să spuneţi? _ 

— Aţi întâlnit-o oficial? Din întâmplare? Intenţionat? In ce 
scopuri sociale? Cum aţi văzut-o? 

— În toate ipostazele de mai sus. Ce importanţă are? 

— Încerc să mi-o închipui ca pe o persoană bona fide’. 
Acum, când văd că o cunoaşteţi, s-ar putea ca ea să nu mai 
fie un martor imparţial, aşa cum am fost tentată să cred de 
la început. De aceea, aş vrea să-mi dau seama în ce 
măsură v-aţi apropiat unul de celălalt. Tyson nu răspunse. 
După petrecerea de Crăciun, când şi cum aţi văzut-o? 

— Am mai văzut-o de două ori în timpul Crăciunului. A 
fost un armistițiu, o încetare a focului. Se pare că am făcut 
o impresie atât de bună la petrecerea de Crăciun, încât 
ofiţerul din MAC-V mi-a cerut să desfăşor o activitate civică 
temporară în Hue. 

— Ar fi putut sora Teresa să aibă vreo legătură cu 
cererea acelui ofiţer? 

— Ah, intriga se complică, nu-i aşa? 

— Ei bine? 

Tyson ridică din umeri. 

— Poate. 

— Deci aţi mai văzut-o de două ori în timpul Crăciunului, 
în perioada de încetare a focului. Dar după aceea? 

— Da. La jumătatea lunii ianuarie. Mi se ceruse să mă 


16 De bună credinţă (n. trad.). 


duc la Hue, ca să raportez la MAC-V despre oferta de 
serviciu pe care voiau să mi-o facă. 

— V-au oferit o slujbă? 

— Da. 

— Aţi acceptat-o? 

— Da. Sincer să fiu, mă săturasem de lupte. 

— Cum se face că asta s-a întâmplat când încă eraţi la 
comanda unui pluton de infanterie? 

— Chestiune de timp. Urma să mă prezint la tabăra MAC- 
V pe data de sau în jur de 30 ianuarie, ca să-mi încep noua 
activitate care consta în cucerirea de inimi şi de minţi. Un 
ofiţer de stat major a spus ceva legat de sosirea mea la 
petrecerea de Anul Nou vietnamez. A folosit cuvântul Tet, 
dar eu nu ştiam ce însemna. În orice caz, în apropierea zilei 
de 30 ianuarie, Compania Alpha se afla pe câmp, ca de 
obicei. M-am hotărât să nu iau elicopterul de dimineaţă, 
care transporta provizii, ca să mă întorc la bază, ci pe cel 
de seară. Cred că mă simţeam puţin vinovat că-mi 
părăsisem plutonul şi compania. Browder mă tachina, 
spunându-mi că devenisem un lacheu din eşalonul de 
ariergardă. Aşa că, în dimineaţa aceea, am ieşit şi am 
efectuat ceea ce avea să fie ultima mea patrulare. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dimineaţa zilei de 30 ianuarie v-a găsit în piaţa din 
Phu Lai? 

— Da. Cum zăceam acolo, aşteptând să mor, mă 
gândeam că ar fi fost mai bine dacă aş fi luat elicopterul de 
aprovizionare din dimineaţa aceea. Dar soarta a vrut să 
trăiesc. În ziua de 31 ianuarie, tabăra MAC-V de la Hue era 
deja încercuită de mii de soldaţi comunişti. N-au reuşit să 
pătrundă în interior, dar mulţi americani au murit apărând 
tabăra şi încă şi mai mulţi au fost prinşi în afara zidurilor 
taberei, la petrecerile Tet, şi au fost găsiţi mai târziu cu 
mâinile legate la spate şi cu gloanţe în cap. Tyson îşi 
aprinse o ţigară. Aşa... totul este scris undeva, în jurnalul lui 
Dumnezeu. Nu-i aşa? „30 ianuarie... dimineaţa... Tyson nu 


ajunge la timp ca să prindă elicopterul. În schimb, este 
surprins de trupe Vietcong la Phu Lai. Un glonţ îi crestează 
urechea. După-amiază... Cina cu Compania Alpha. Raţii de 
alimente şi medicamente în cimitir. Începe Ofensiva Tet.“ 
Privi fumul care se înălța din ţigară. Dar nu mi-a fost sortit 
să mor la Phu Lai sau în tabăra MAC-V, sau la Spitalul 
Miséricorde, sau la Strawberry Patch. Mi-a fost scris să stau 
aici în seara asta, împreună cu dumneavoastră. 

Ea se adânci în gânduri, iar Tyson îşi dădu seama că îşi 
căuta cuvintele. În cele din urmă, Karen Harper ridică 
privirile şi îl întrebă pe un ton neutru: 

— Deci, pe la jumătatea lunii ianuarie, în timp ce vă aflaţi 
la Hue, dând interviuri pentru ocuparea unui post 
administrativ, aţi avut ocazia să o vedeţi din nou pe sora 
Teresa. De câte ori? 

— Nu-mi amintesc exact. O dată sau de două ori. N-am 
stat acolo decât vreo două zile. 

— După aceea n-aţi mai văzut-o deloc până în ziua de 15 
februarie, la Spitalul Miséricorde? 

— Nu. 

— Trebuie să fi fost o surpriză. 

— Asta ca să folosim un eufemism. 

— Nu ştiaţi că lucra acolo? 

— Nu ştiam de existenţa acelui loc, domnişoară maior. 

— Bineînţeles. Dar ea nu v-a spus niciodată că lucra la alt 
spital? 

— Nu. Eu nu ştiam decât că lucra la dispensarul catolic 
de lângă Şcoala loana d'Arc şi biserică. 

— Unde aţi întâlnit-o în cele două ocazii de care aţi 
pomenit, după petrecerea de Crăciun? Ce poţi face în Hue? 
Vreau să spun, unde poate un ofiţer american să ducă o 
călugăriţă? 

— Sunteţi sarcastică sau numai curioasă? 

— Sunt intrigată. 

— Poate că ar trebui să-mi scriu memoriile. 

— Decorul este exotic, oraşul nebănuitor nu ştie că se 


află în pragul unui mare cataclism, dumneavoastră sunteţi 
un soldat tânăr care se pregăteşte să se întoarcă pe front. 
Întâlniţi o femeie uluitor de frumoasă, o călugăriţă... 

— Prezentată aşa, sună ca o melodramă. O poveste 
spusă de o femeie. 

— Nu fiţi antifeminist. Unde aţi dus-o? 

— Treaba mea. 

— Bine. Cum credeţi că a ajuns ea acolo, la Spitalul 
Miséricorde, în afara zidurilor oraşului? 

— Habar n-am. 

— Destin? 

— Da, destin. 

Maiorul Harper încuviinţă din cap. 

— Atunci a fost ultima oară când aţi văzut-o? 

— Da. 

— V-aţi întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu ea? 

— Adesea. 

— Cartea lui Picard v-a dat deci o veste bună. 

— Da, aceea a fost o veste bună. 

— Aţi vrea s-o revedeţi? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Din acelaşi motiv pentru care nu iau parte la întâlnirile 
absolvenţilor. 

— De ce? 

— N-am nimic de spus. 

— Ba aveţi. Amintiri. 

— Tinerii au aspirații care nu ajung niciodată să se 
împlinească, bătrânii au amintiri legate de lucruri care nu s- 
au întâmplat niciodată. 

— Cine a spus asta? 

— Eu. 

— Variantă originală? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Aţi vorbit cu ea atunci? La spital? 

— Doar câteva cuvinte. 


— De exemplu? 

— Nu-mi aduc aminte. Vă puteţi imagina ce fel de 
cuvinte... cuvinte grăbite, cuvinte de alinare. Apoi... cineva 
a luat-o de acolo. Clădirea ardea. 

— A fost ultima dată când aţi văzut-o? 

— Am spus că da. 

— Unde s-a dus? Cu siguranţă că a stat pe aproape până 
când a încetat schimbul de focuri. S-ar fi putut pune sub 
protecţia dumneavoastră sau sub protecţia plutonului 
dumneavoastră. Ofereau protecţie, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Tyson încet. 

Ea aşteptă, apoi spuse: 

— Nu? 

— Vreau să spun că nu erau... pregătiţi să... 

Se uitară unul la celălalt câteva clipe. În cele din urmă, 
ea zise: 

— Când a încetat focul, aţi căutat-o? 

— Ei bine, da, bineînţeles. Dar a trebuit să plecăm. Să 
urmărim inamicul. Am crezut că murise... 

— Să urmăriţi inamicul era pentru dumneavoastră mai 
important decât să oferiţi protecţie supravieţuitorilor din 
acel spital? 

— Din păcate, da. Şi asta are şi un nume: Război. 

— Dar acolo se aflau europeni, catolici vietnamezi, 
răniţi... 

— Noi nu făceam o distincţie între tipurile de refugiaţi. 

— Nu? Cât de des aţi întâlnit europeni? Călugăriţe 
catolice? Scuzaţi-mă, dar ar fi fost o adevărată mândrie 
pentru dumneavoastră să-i salvaţi pe aceşti oameni şi să-i 
duceţi într-o tabără americană. Unde s-au dus aceşti 
supraviețuitori? 

Tyson văzu că ea era obosită şi că începuse să vorbească 
pe un ton arţăgos. Avea impresia că femeia era supărată şi 
obsedată. 

— Unde s-au dus, domnule locotenent? şuieră ea. 

— Au fugit. 


— De ce au fugit de voi? 

— N-au fugit de noi. Au fugit, pur şi simplu. 

— Răniţii au fugit şi ei? 

— Pe răniţi i-au luat cu ei supraviețuitorii. 

Karen Harper ridică tonul. 

— Nu au fost supraviețuitori, domnule locotenent! Toţi au 
murit acolo. Asta i-a spus sora Teresa lui Picard. Plutonul 
dumneavoastră i-a ucis pe toţi. Asta a spus ea. De aceea 
Agenţia de Asistenţă Catolică i-a declarat pe surorile şi 
medicii aceia dispăruţi. Ei au murit la Spitalul Miséricorde. 

Tyson se ridică şi aproape că strigă: 

— Au fost ucişi de blestemaţii de comunişti înainte, în 
timpul şi după luptă. Au intrat în panică, au fugit şi au fost 
ucişi de trupele inamice în şi în jurul acelui sat. 

— Nu-i adevărat! Au murit în spital. Karen Harper se 
ridică şi ea. Intrebarea este dacă sora Teresa, în isteria ei, a 
fost martora unui asalt necugetat şi, poate, a unei gafe 
care a dus la moartea unor oameni nevinovaţi şi la 
incendierea spitalului sau dacă a fost martora unui masacru 
săvârşit cu sânge rece, urmat de incendierea spitalului, 
pentru a şterge toate urmele. Îl privi pe Tyson drept în ochi. 
Dacă n-aţi făcut decât o gafă stupidă, atunci, pentru 
numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi-o şi putem trece cu 
vederea crima. Uitaţi de eul şi de orgoliul dumneavoastră şi 
spuneţi-mi dacă aţi făcut o greşeală înfiorătoare care a 
provocat moartea acelor oameni. Există un statut al 
restricţiilor cu privire la asta - la omor prin imprudenţă - 
dar a expirat. Spuneţi-mi. 

— Dacă vă spun asta, veţi întocmi după aceea un raport 
în care să precizaţi că eu am permis un omor prin 
imprudenţă, nu crimă, şi că asta este constatarea 
dumneavoastră? 

— Da, am s-o fac. 

— Şi cu asta se va termina totul? Pentru mine? Pentru 
oamenii mei? 

Ea ezită, apoi răspunse: 


— Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să se termine. 

— Da? De ce? 

Ea clătină din cap. 

— Pentru că m-am săturat de toată povestea asta. 

— Dumneavoastră v-aţi săturat? Toţi s-au săturat. Dar 
cum rămâne cu adevărul şi cu dreptatea? 

— Dracu' să le ia. Ea îşi frecă ochii cu dosul palmei, aşa 
cum fac copiii, apoi îşi veni în fire. Îmi pare rău, sunt 
obosită. Se uită la el şi îşi drese glasul. Bineînţeles că vom 
continua cercetările, cu intenţia fie de a vă reabilita 
complet, fie de a înainta acuzaţii autorităţii îndrituite să vă 
citeze în faţa curţii marţiale, dacă va fi necesar. 

El văzu că momentul trecuse şi îi păru oarecum rău. 

— Cred că ar fi mai bine să plecaţi. 

— Da. 

Ea îşi strânse lucrurile şi se duse la uşă. Tyson o urmări 
cu privirea cum traversa camera lungă. Ea deschise uşa, se 
întoarse, îl privi o clipă, apoi plecă. 

Ben Tyson se uită la măsuţa de cocteil pe care se aflau, 
în neorânduială, o scrumieră, pahare şi hârtii. Cuprinse cu 
privirea barul şi locul unde zăcea, făcut ţăndări, paharul de 
şampanie. Se uită apoi prin cameră, ca un detectiv care se 
întreba ce se întâmplase acolo. 

Tyson se duse la fereastră şi privi luminile oraşului. Se 
uită în jos, la cele şase etaje de dedesubt, şi o văzu pe 
Karen Harper mergând pe Pennsylvania Avenue. O urmări 
atent şi observă, chiar şi de la distanţa aceea, că mersul ei 
nu era nici vioi, nici hotărât. Mersul ei părea să se 
potrivească cu starea lui de spirit: dezamăgit şi nesigur. 
Tyson fu bucuros că nu mai era singur. 


21. 


Ben Tyson stinse lumina în camera de hotel, îşi pregăti o 
băutură proaspătă şi se aşeză în fotoliu, cu picioarele pe 
măsuţa de cocteil. Se simţea foarte obosit 


Se uită pe fereastră la cerul de vară şi văzu mai multe 
avioane care se apropiau pe Aeroportul National. 

Oraşul imperial, un oraş al monumentelor. Hue. 
Washington. Cele două nume începură să se confunde în 
mintea lui. Închise ochii. 


Locotenentul Benjamin Tyson a consultat harta oraşului, 
desfăşurată pe locul pasagerului din jeepul său deschis, pe 
care era aşezat un pistol automat Colt de calibrul 45. 

Hue era împărţit în trei zone: oraşul vechi, înconjurat de 
zidurile Citadelei, construit pe malul nordic al fluviului 
Perfume, cartierul Gia Hoi, o suburbie nouă, situată în afara 
zidurilor cetăţii, şi zona de sud, cartierul european, situat 
pe malul stâng al fluviului. 

Tyson a cotit, prudent, pe o stradă nemarcată din zona 
de sud, cercetând cu atenţie clădirile pe lângă care trecea. 
Când  împrumutase jeepul de la MAC-V - Direcţia 
Consultativă Militară din Vietnam - un subofiter de la 
motorizate îi dăduse indicaţii privind conducerea prin oraş: 

— Nu mergeţi pe străzi pustii, rostise tărăgănat sergentul 
înalt şi osos din Carolina de Sud. 

— Bine. 

— Alegeţi străzile unde sunt mulţi copii. Nici nord- 
vietnamezii nu trag pe o stradă unde sunt copii. 

— Pot să-mi aduc şi eu copiii? 

— Nu luați autostopişti, nici târfe, şi fiţi atent la 
motociclete. Nord-vietnamezilor le place să ne lovească 
maşinile cu motocicletele lor. 

— Poate am nevoie de un tanc. 

— Acum, Hue e un loc foarte sigur. Mult mai sigur decât 
străzile New York-ului, domnule locotenent. 

— Tot ce se poate. 

Dar Tyson se gândea că ar fi preferat să se afle atunci pe 
Third Avenue. 

— Să-mi aduceţi jeepul înapoi, întreg. Bine? 

Tyson vrusese, de fapt, să spună, că, dacă jeepul s-ar fi 


făcut bucăţi, exista posibilitatea ca şi cu el să se întâmple 
acelaşi lucru. 

Acum Tyson cerceta atent casele cu stuc alb şi curţile. 
Totul părea în regulă. A pornit pe strada lungă şi dreaptă. 

După ce părăsise tabăra MAC-V, zărise vechiul Cerc 
Sportiv Francez, cu verandele sale care dădeau spre fluviul 
Perfume, cu terenurile de tenis şi pista din beton alb, 
strălucitor şi şi-a amintit de un incident care avusese loc cu 
ocazia primei lui călătorii la Hue, cu o lună în urmă, în 
noiembrie. Se dusese singur la o cafenea franceză de pe 
strada Tihn Tam şi îşi exersase franceza cu un barman în 
vârstă, metis. Un francez între două vârste, de statură 
potrivită, venise la bar şi se prezentase drept domnul 
Bournard, proprietarul  cafenelei. În mod cu totul 
neaşteptat, domnul Bournard îl invitase pe locotenentul 
Tyson la Cercul Sportiv, „pour jouer au tennis”. 

După un set de tenis de câmp, se aşezaseră pe veranda 
cu mobilă stil Art Nouveau şi băuseră bere rece. Domnul 
Bournard remarcase: 

— Oraşul Hue s-a schimbat destul de puţin faţă de cum 
arăta când eram eu copil. In mitologia budistă, Hue este 
floarea de lotus care creşte din noroi. Este seninătate şi 
frumuseţe într-o mare de violenţă. Hue este etern pentru că 
este sacru pentru comunişti, budişti şi creştini deopotrivă. 
Hue va supravieţui războiului, domnule locotenent. 
Dumneata s-ar putea să nu supravieţuieşti. 

— Şi dumneata? întrebase Tyson. 

Francezul ridicase din umeri. 

— Comuniştilor le place mica mea cafenea. 

— Îi distrezi pe comunişti în cafeneaua dumitale? 

— Certainement. Au fost clienţi buni, constanţi, cu mult 
înainte să vii dumneata aici. Eşti şocat? Supărat? întrebase 
el pe un ton care sugera că mai făcuse această mărturisire 
şi înainte, în condiţii asemănătoare. Trebuie să fim tres 
pratique. Ei vor fi clienţii mei şi după plecarea dumitale şi a 
compatrioţilor dumitale. Nu fi naiv. 


— Eu am crescut într-un loc unde naivitatea este o 
virtute. Totuşi, domnule Bournard, nu sunt nici şocat, nici 
supărat. Dar s-ar putea să te denunţ Poliţiei Naţionale. 

— Cum doreşti. Numai că cei mai mulţi dintre ei folosesc 
tocmai micul meu local ca să facă afaceri cu comuniştii. 
Vezi, şi cei din Poliţia Naţională sunt oameni très pratique. 
Domnul Bournard se aplecase peste masa de marmură. 
Până să veniţi voi aici, acesta a fost un război oarecum 
acceptabil, spuse el, dându-i de înţeles lui Tyson că era 
vorba de o remarcă pur personală. Şi cum Tyson crezuse de 
cuviinţă să-i spună că nu se afla în Vietnam pentru că aşa 
hotărâse el, francezul scosese brusc un sunet de 
exasperare şi bombănise: Les Americains, ca şi cum asta ar 
fi spus tot. 

Tyson se ridicase de pe scaun. 

— Vă mulţumesc pentru tenis şi pentru bere. 

Francezul se uitase la el, dar nu se ridicase în picioare. 

— Pardon. Eşti invitatul meu. Dar am văzut prea mulţi 
compatrioți de-ai mei murind aici. În cele din urmă, asiaticii 
or să facă ce vor ei. 

— Cu dumneata, de asemenea. 

— Non. Eu sunt ca un dop care pluteşte pe o mare 
galbenă, agitată. Dumneata şi armata dumitale sunteţi... ei 
bine, ca Titanicul. 

Domnul Bournard îşi îndreptase apoi atenţia spre paharul 
său cu bere. 

În timp ce Tyson se pregătea să plece, francezul strigase: 

— Ai grijă de dumneata, prietene. Nu cred că este o 
cauză pentru care trebuie să mori. 

Tyson se dusese apoi în vestiar, făcuse un duş şi 
înapoiase costumul alb de tenis pe care îl împrumutase, 
primind, în schimb, uniforma militară, proaspăt spălată, şi 
cizmele făcute cu cremă. Îngrijitorul vietnamez îi dăduse 
tocul în care se afla pistolul automat .45, tot aşa cum 
portarul unui club englezesc i-ar fi dat bastonul unui 
gentleman. Să afirmi că Cercul Sportiv era un anacronism 


însemna să subapreciezi importanţa, greu de presupus ce-i 
drept, a existenţei respectivului aşezământ. Cu toate 
acestea, el exista, aşa cum exista şi propriul lui club de 
acasă: ca un bastion al nebuniei cultivate, înconjurat de o 
lume justificat ostilă şi suspicioasă. 

Mergând acum cu un alt jeep împrumutat din tabăra 
MAC-V, Tyson şi-a amintit de incidentul petrecut cu o lună 
în urmă şi s-a gândit la ceea ce-i spusese domnul Bournard, 
ajungând la concluzia că acesta era extrem de naiv. Nici 
domnul Bournard, nici cafeneaua lui, nici clubul său nu 
avea să supravieţuiască acestui război. Comuniştii 
reprezentau ceva nou sub soare, iar cei de genul domnului 
Bournard şi al prietenilor săi sportivi, care credeau că le 
puteau oferi găzduire acelor puritani nemiloşi, nu 
învăţaseră, evident, nimic de la viaţă, din istorie sau din 
ştirile zilnice. 

Dar, într-o privinţă, francezul avusese dreptate: asiaticii 
aveau să facă după capul lor. Tyson nu vedea nicio posibilă 
victorie a armatei sale în acest război şi, la fel ca cealaltă 
jumătate de milion de compatrioți de-ai săi aflaţi în 
Vietnam, el începea să se concentreze asupra unicei victorii 
care mai avea sens: victoria asupra morţii. 

Tyson conducea încet pe străzile aglomerate, străjuite de 
copaci, înţesate de automobile Lambretta cu trei roţi, de 
automobile Peugeot, ricşe şi motociclete de diferite mărci şi 
culori. Traficul militar nu era foarte intens. Aerul după- 
amiezii târzii era impregnat de miresme vii, exotice. Un 
grup de eleve de liceu, toate frumoase şi îmbrăcate cu ao 
dai largi, din mătase, traversa strada. Fetele s-au uitat la el, 
au chicotit şi au început să şuşotească. Profesoara lor, o 
călugăriţă cu înfăţişare sobră le-a făcut observaţie. 
Procesiunea a trecut, iar Tyson a condus mai departe. 

Era în săptămâna Crăciunului, dar nevăzând în acest oraş 
tropical niciun semn care să-i amintească de Crăciun, nu 
era nici nostalgic, nici nu-i era dor de casă. Doar în cartierul 
predominant european şi vietnamez catolic Tyson a văzut 


câteva semne de acest gen: un pom de Crăciun într-o 
fereastră, un băiat care ducea un cadou împachetat, iar din 
loggia cu storurile trase a unei vile a auzit, cântat la pian, 
colindul „Noapte sfântă“. 

Tyson a ajuns în piaţa din faţa Catedralei Phu Cam. În 
partea de nord a pieţei se afla un amplasament de 
mitralieră, înconjurat de saci de nisip. Câţiva soldaţi 
vietnamezi se plimbau ţinându-se de mâini, aşa cum era 
obiceiul la bărbaţii vietnamezi. Altfel, nu era niciun semn că 
oraşul Hue era în război. 

Quang Tri spre nord şi Phu Bai spre sud erau profanate 
cu sârmă ghimpată, amplasamente de arme de foc şi saci 
cu nisip, din vinil verde. Hue rămânea neatins, o iluzie 
obsedant de atrăgătoare, cum sugerase domnul Bournard, 
energia şi farmecul oraşului fiind sporite de realităţile terorii 
de dincolo de zidurile sale inutile. 

Tyson a cotit pe un drum îngust şi a oprit în faţa unei 
curţi îngrădite. A sărit din jeep, şi-a pus puşca în 
bandulieră, apoi s-a dus în spatele maşinii şi a scos o cutie 
grea, înfăşurată într-o hârtie de ambalaj, cu motive de 
Crăciun, pe care o luase de la popotă. 

A privit în susul şi-n josul drumului, apoi a deschis o 
poartă din lemn putrezit şi a traversat grădina năpădită de 
hibiscus şi poinsettia!'. Tyson a tras de şnurul clopoţelului 
şi, după un minut, uşa din lemn de mahon a fost deschisă 
de o servitoare în vârstă. 

— Allo. Toi trung-uy Tyson. Soeur Térèse, s'il vous plait. 

Bătrâna i-a zâmbit, dezvelind un şir de dinţi de culoare 
maro-roşcat, din cauza mestecatului de betel!'*. Femeia l-a 
condus în holul întunecat, apoi într-un salon. 

Tyson şi-a rezemat puşca de un bufet, după care s-a 
aşezat într-un fotoliu vechi şi prăfuit, tapiţat cu un material 


1 Plantă euforbiacee, originară din Mexic şi America Centrală, cu frunze 
divers lobate (n. trad.). 

18 Specie de arbore de piper căţărător, originară din India, ale cărei 
frunze se mestecă (n. trad. ). 


ros pe care se mai zăreau, din loc în loc, câţiva peştişori 
argintii. Fotoliul, ca de altfel întreaga mobilă, părea 
european, fabricat înaintea Celui de-al Doilea Război 
Mondial. O şopârlă s-a târât pe unul din pereţii cu stuc 
cândva alb, dispărând în spatele unui tablou cu Sfânta 
Fecioară. Mortarul mucegăit dintre plăcile de teracotă roşie 
de pe podea avea o culoare neagră-verzuie, cu toate că 
podeaua părea să fi fost curățată de curând. Tyson se gândi 
că tropicele nu erau favorabile creaţiilor omului. Şi dacă la 
asta se adăugau şi cei patruzeci de ani de război, era chiar 
de mirare că mai rămăsese ceva în picioare sau mai 
funcţiona ceva în această ţară bătută de soartă. 

Tyson n-a auzit-o când a intrat în cameră, dar i-a văzut 
umbra proiectată pe perete. El s-a ridicat în picioare şi s-a 
întors. Ea purta un ao dai din bumbac alb, cu guler înalt, 
mandarin. Rochia lungă până la pământ era crăpată în 
câteva locuri până la nivelul coapselor, dar pe sub rochie 
purta tradiţionalii pantaloni de mătase. Tyson s-a gândit că 
ea părea oarecum stânjenită, fiindcă o căuta la mănăstire. 
Gândindu-se la asta, s-a simţit şi el jenat. Războiul era o 
justificare pentru lipsa de civilizaţie, dar un bărbat trebuia 
să aibă un motiv serios ca să caute o femeie. 

— Je suis en train de venir... à MAC-V... a spus el. S-a 
gândit că „tocmai treceam pe aici“ suna la fel de banal în 
franceză ca şi în engleză. Comment allez-vous? 

Ea a plecat capul. 

— Bien. Et vous? 

— Bien. A ezitat, apoi a ridicat încet cutia de pe podea şi 
a pus-o pe bufet. Pour vous... et pour les autres soeurs. Bon 
Noël. 

Ea s-a uitat la cutie, dar nu a spus nimic. 

Tyson oscila între a pleca şi a-şi continua vizita 
neaşteptată. Ştia că, dacă sufletul său ar fi fost curat, 
pătruns de mila creştină şi de spiritul Crăciunului, nu s-ar fi 
purtat cu atâta stângăcie. Numai că el se gândea la cu totul 
altceva. 


Sora Teresa a făcut un pas înainte şi şi-a pus degetele 
lungi pe cutie. Tyson şi-a scos briceagul din toc şi a deschis 
cutia ambalată ca un cadou de Crăciun. Ridicând capacul 
din carton ondulat, el a dezvăluit o serie întreagă de 
comori: săpun, articole de papetărie, compoturi, talc 
medicinal, o sticlă de vin de California şi alte produse de 
larg consum, a căror natură şi utilitate ar fi trebuit, 
probabil, să fie explicată. 

Sora Teresa a ezitat, apoi a întins mâna şi a scos din 
cutie un săpun Dial, înfăşurat în staniol auriu. A studiat 
staniolul şi ceasul imprimat pe ambalaj, în timp ce pe buze i 
s-a aşternut un zâmbet involuntar. 

— Pour tout le monde, a spus Tyson, încercând să 
depersonalizeze darul. Pour les enfants, pour le 
dispensaire. Une donation. 

Ea a încuviinţat din cap 

— Mergi beaucoup. A pus săpunul înapoi în cutie. Bon 
Noël. 

O vreme au tăcut amândoi, apoi Tyson a spus: 

— Je vais maintenant. 

— Aţi putea... să mă duceți... cu maşina? l-a întrebat ea. 

El a zâmbit auzind-o vorbind englezeşte. 

— Unde? 

— Le dispensaire. 

— Desigur. 

Tyson şi-a luat puşca, iar sora Teresa l-a condus la uşă. 

El a urmat-o în grădina şi a ajutat-o să se urce în jeep. A 
dat ocol maşinii să vadă dacă nu se furase nimic sau dacă, 
şi mai rău, nu se adăugase nimic aducător de moarte. 
Satisfăcut, dar nu foarte sigur, s-a urcat în maşină, a 
introdus cheia în contact şi a apăsat pe butonul de pornire. 

Jeepul nu a explodat, iar indicatorul de benzină arăta că 
rezervorul era pe jumătate plin. Soldaţii  Vietcong 
omniprezenţi şi localnicii şmecheri dormeau în post. Tyson 
a hotărât că, la urma urmelor, nu era o ţară chiar atât de 
rea. 


Au mers tăcuţi de-a lungul canalului Phu Cam, au 
traversat podul An Cuu şi au luat-o sore nord, pe strada 
Duy Tan, o porţiune a Autostrăzii Unu. Aici, clădirile erau în 
majoritate aglomerări de construcţii din lemn, cu două etaje 
şi intrări înguste, cu trotuare de lemn şi despărțite între ele 
prin alei. Lui Tyson îi aminteau de vechile orăşele din vestul 
Statelor Unite. 

Aici, pe malul sudic al fluviului, se aflau Universitatea, 
Spitalul Central şi stadionul, precum şi trezoreria, clădirea 
poştei şi Capitoliul provincial în stil franțuzesc. Niciuna 
dintre aceste instituţii sau servicii nu existase în oraşul 
imperial împrejmuit de ziduri, dar francezii le implantaseră 
cu grijă pe malul sudic, în timp ce împărații domneau izolaţi 
în centrul Citadelei. Dar nici împăratul, nici francezii nu mai 
domneau aici. De fapt, aici nu mai domnea nimeni. In 
schimb, oraşul era un mănunchi de fiefuri: guvernul militar 
şi cel civil, ierarhia catolică şi cea budistă, studenţii şi 
europenii. Americanii găsiseră că locul era prea uluitor, iar 
Hue era singurul oraş din Vietnam unde nu erau repartizate 
forţe americane de luptă. Mica tabără a MAC-V era ca 
Palatul Interzis al împăratului, izolat şi părăsit. Şi peste tot, 
în toate cartierele oraşului, în fiecare clădire 
guvernamentală, în fiecare şcoală şi pagodă, pe fiecare 
stradă, se simțea prezența invizibilă a comuniştilor, născuți 
şi educați la Hue, infiltrându-se cu uşurinţă prin cafenele, 
luând într-o zi prânzul cu domnul Bournard, în alta cu 
comandantul Poliţiei Naţionale şi, în tot acest timp, 
aşteptând. Aşteptând. 

Tyson a accelerat, verificând oglinda laterală şi cea 
retrovizoare, rămânând pe mijlocul şoselei şi uitându-se cu 
atenţie la motocicletele care treceau pe lângă el. Găsea că 
Hue era mai deprimant decât jungla. S-a uitat la sora 
Teresa, care şedea tăcută cu mâinile în poală. 

— Soldaţii Vietcong vă deranjează? La şcoală? a întrebat- 
o el. 

Ea continua să privească drept înainte. 


— Ne lasă în pace. 

— De ce? 

Ea a ridicat din umeri. 

— În Hue, toată lumea lasă pe toată lumea în pace. 

— Se spune că în Hue sunt mulţi soldaţi Vietcong şi 
simpatizanți de-ai lor. 

— În Hue sunt mulţi intelectuali. 

— Se mai spune şi că Hue este foarte antiamerican. 

— Europenii din Hue sunt uneori antiamericani. 

Tyson a zâmbit. 

— Hue este foarte antirăzboinic. 

— Toată lumea este antirăzboinică. 

— Hue îmi aminteşte de satul Greenwich. Până şi 
îmbrăcămintea oamenilor este aceeaşi. 

Ea s-a uitat la el. 

— Unde este ăsta? 

— În America. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— În America sunt tulburări. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 

Tyson se simţea uneori dezorientat între o lume cândva 
familiară care îi devenise tot mai străină ultima oară când o 
văzuse şi o lume cu adevărat străină pe care începea să o 
înţeleagă, deşi cu multă greutate. Se spunea că, dacă într-o 
zi ajungi să înţelegi Orientul, ar trebui să cauţi ajutor de 
specialitate. 

Jeepul s-a apropiat de Biserica loana d'Arc, o clădire cu 
stuc galben, intrare cu colonade şi o turlă impresionantă. In 
apropiere, se aflau o şcoală şi un mic dispensar marcat cu o 
cruce roşie. 

— De aici o să merg pe jos, a spus sora Teresa. 

Tyson a oprit la marginea străzii aglomerate. 

Sora Teresa şedea în continuare pe locul de lângă el. 

— Când pleci? l-a întrebat ea. 

Tyson s-a uitat la ea. 

— Din Vietnam? Plec pe 17 aprilie. Dacă nu mai curând. 


Nu mai târziu. Ea a încuviinţat din cap. De ce întrebi? 

Ea a ridicat din umeri, într-un mod foarte galic, s-a gândit 
el, întrebându-se care dintre părinţii ei fusese francez. 

— Ai rude în Hue? 

— Oui. Familia mamei mele. Tatăl meu este un para. 

— Soldat francez. Paraşutist? 

— Oui. Un para. 

— În Franţa? 

Ea a ridicat din nou din umeri. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. 

— Ai fost vreodată în Franţa? 

— Nu. N-am fost decât la Da Nang. La şcoala mănăstirii. 

— Vorbeşti bine franceza. Eşti educată, eşti călugăriţă, 
pe jumătate franţuzoaică. De ce nu pleci de aici? Du-te în 
Franţa. 

Ea s-a uitat la el. 

— De ce? 

Tyson s-a gândit că trebuia să-i spună că războiul era în 
toi, că, până la urmă, aşa cum spusese domnul Bournard, 
comuniştii aveau să câştige, că era o femeie frumoasă şi că 
s-ar fi descurcat oriunde. În loc de asta, el a schimbat 
subiectul. 

— De ce ai devenit călugăriţă? 

— Mama a vrut asta. Tata era catolic. 

— Câţi ani ai? 

Ea a părut oarecum surprinsă de întrebare, dar a 
răspuns: 

— Douăzeci şi trei. 

El a încuviinţat din cap. Se născuse în 1945, anul în care 
se terminase Cel de-al Doilea Război Mondial, anul în care 
japonezii pierduseră Vietnamul, iar francezii şi comuniştii 
începuseră să se lupte pentru supremaţia asupra acestei 
ţări. El a privit-o, a ezitat, apoi a întrebat-o. 

— Nu ţi-e greu? Să nu poţi să... te căsătoreşti? Ea şi-a 
întors privirile în altă parte. N-a fost o întrebare potrivită, a 
spus el repede. 


— Eu sunt mulţumită, a răspuns ea. În Hue, mulţi dintre 
noi au sânge amestecat şi noi suntem... cum se spune?... 
Les paria... 

— Proscrişi. 

— Oui. Proscrişi pentru poporul nostru. Europenii ne 
tratează bine, dar noi nu suntem la fel de buni ca ei. Noi ne 
găsim pacea în Biserică. 

Tyson şi-a dat seama că viziunea ei asupra lumii era 
limitată. Lui nu-i plăceau bărbaţii care făceau pe Svengali 
sau pe profesorul Higgins cu femei de alte culturi sau de 
condiţie mai joasă decât ei, aşa că a schimbat subiectul cu 
unul mai actual. 

— Când pot să te mai văd? 

Ea s-a întors spre el şi l-a privit în ochi pentru prima oară. 
El i-a susţinut privirea. 

— Mâine dacă vrei, a răspuns ea după câteva secunde de 
tăcere. Este o... une soirée pour les enfants. A l'ecole. Pour 
le Noël... Ştii să...? Ea făcu o mişcare de unduire a 
degetelor. Le piano? 

— Oh... sigur. Un peu. 

— Bien. Les chansons de Noël? 

— Asta este cam tot ce ştiu să cânt. Cu excepţia lui 
„Moon River“. 

— Bien. A onze heures. A l'ecole. 

A arătat cu degetul. 

— Voi încerca să fiu acolo. 

Ea a zâmbit. 

— Bine. S-a întors, ca să coboare din maşină şi a privit 
înapoi. Merci, domnule locotenent. 

— A demain, Térèse. 

Ea a părut surprinsă de felul în care i s-a adresat el, apoi 
a spus: 

— A demain... Benjamin. 

Teresa a coborât din jeep şi a pornit spre dispensarul din 
perimetrul bisericii. 

Tyson a urmărit-o cu privirea. Ea a întors capul, a zâmbit 


timid, apoi a iuţit pasul. 

El s-a gândit la ziua în care o văzuse pe Teresa pentru 
prima oară, cu o lună în urmă, cu ocazia primei lui călătorii 
la Hue. Se dusese la Catedrala Phu Cam împreună cu un 
ofiţer catolic şi participase la slujbă. Vreo două duzini de 
călugăriţe se aflau şi ele acolo, pentru împărtăşanie; printre 
ele, era şi această eurasiatică deosebit de frumoasă, care, 
cu mâinile împreunate se întorcea de la împărtăşanie în 
strana ei. Ofiţerul care era împreună cu Tyson o remarcase, 
de asemenea, ca, de altfel, cei mai mulţi dintre europenii 
din jurul lor sau, cel puţin, aşa i se păruse lui Tyson. 

După slujbă, o văzuse din nou, în piaţă, stând de vorbă 
cu o familie vietnameză catolică. La îndemnul lui Tyson, el 
şi ofiţerul american care îl însoțea se apropiaseră. Tyson 
făcuse prezentările în franceză. 

Nici atunci, s-a gândit el, nu-şi putuse imagina că nu 
avea s-o mai vadă. lar astăzi o văzuse. Numai că acum, 
amândoi înțelegeau că orice întâlnire ulterioară avea să fie 
cât se poate de periculoasă. 

Tyson a mai rămas în jeep, apoi a observat că era deja 
întuneric. În Hue, era interzisă circulaţia pe străzi între 
miezul nopţii şi ora cinci dimineaţa, iar MAC-V voia să-şi ştie 
vehiculele puse la adăpost în tabără înainte de lăsarea 
întunericului. Doar dacă nu-ţi aranjai să dormi altundeva şi 
le comunicai adresa doamnei. 

Tyson a pornit în viteză şi a parcurs destul de repede 
cele câteva sute de metri până la tabăra MAC-V. Santinela 
i-a făcut semn cu mâna prin poarta de sârmă ghimpată 
dintre zidurile înalte de beton. 


Tyson deschise ochii şi, uitându-se la ceasul cu fosfor de 
pe noptieră, văzu că era ora trei şi un sfert. Oraşul era şi 
mai întunecat acum, iar sus, deasupra orizontului, se 
vedeau stelele. 

Îi veniră în minte mai multe imagini: Teresa, Karen 
Harper, Marcy, zidul, spitalul şi Hue. Era ca şi cum trecutul 


pusese stăpânire pe prezent şi era pe cale să devină viitor. 


22. 


Benjamin Tyson intră în Sag Harbor din Brick Kiln Road. 
Conducea încet pe străzile înguste, pe lângă casele 
acoperite cu şindrilă albă şi gri, construite la începutul 
secolului al optsprezecelea. 

li luase aproape trei ore să vină din Manhattan, cu o 
maşină TR6 închiriată, iar aici, în capătul de est al Long 
Island, soarele tocmai apunea. Nu existau lumini pe străzi, 
iar aleile străjuite de copaci erau şi ele cufundate în 
întuneric. 

Tyson îşi dădu seama că se afla într-o parte a oraşului pe 
care nu o cunoştea. Trase Triumph-ul la bordura trotuarului 
şi se dădu jos. 

Aerul era umed şi sărat, cu aure de ceaţă sclipind în jurul 
stâlpilor de felinar aflaţi lângă uşile de la intrare ale caselor 
foarte apropiate una de alta. 

Tyson se întoarse, luă o carte din maşină, apoi îşi trase 
fermoarul scurtei şi porni spre vest. Într-un târziu, 
recunoscu o stradă, o luă pe acolo şi, după câteva minute, 
ajunse pe Main Street. Pe stradă, se aflau o mulţime de 
oameni care se plimbau înainte şi înapoi pe Long Wharf, 
intrând şi ieşind din diverse cârciumi şi restaurante. Unii 
stăteau pe veranda vechiului American Hotel, legănându-se 
în balansoare şi împingându-şi paharele când înainte, când 
înapoi, în ritmul legănării. 

Tyson traversă Main Street, după care o luă pe un drum 
îngust ce cobora la vale, spre apă. Işi amintise unde văzuse 
cutia poştală cu mult timp în urmă şi găsi şi casa, o 
construcţie pătrată, foarte veche, acoperită cu şindrilă din 
lemn de cedru, aşezată pe o mică faleză, deasupra apei 
numite Lower Cove. Un gard înclinat din ţăruşi de lemn 
înconjura casa şi terenul neîngrijit. Pe cutia poştală încă mai 
scria Picard /Wells. Luminile erau aprinse. 


Tyson deschise poarta şi traversă o alee pavată cu scoici 
sparte. Fără nicio ezitare - deoarece nu făcuse atâta drum 
ca să stea pe gânduri - ridică inelul de alamă şi îl lovi cu 
putere de uşa vopsită în negru. 

Auzi paşi şi uşa se deschise. 

— Da. Tyson nu răspunse. Andrew Picard îşi zări 
vizitatorul în lumina slabă a stâlpului de felinar. În cele din 
urmă, ridică sprâncenele. Oh... 

Tyson îl ţintui cu privirea şi, o vreme, niciunul nu spuse 
nimic. Picard îl trata cu ceea ce Tyson gândi că era o doză 
destul de mare de răceală sau poate că de vină era mirosul 
de alcool pe care îl răspândea Picard. 

Tyson se uită la bărbatul înalt şi slab din faţa lui. Purta 
blugi şi o cămaşă simplă, din bumbac, cu mânecile 
suflecate. Era foarte bronzat, iar părul său, destul de lung, 
părea decolorat de soare şi de sare. Tyson ştia că Picard 
absolvise o şcoală preparatorie şi Universitatea Yale şi îi 
auzise vocea la radio şi la televizor, aşa că în minte i se 
întipăriseră cuvinte ca din tweed sau stambă imprimată cu 
nalbă mare. Dar realitatea dezminţea această prejudecată 
nedreaptă, iar Tyson îşi aminti că se afla în faţa unui fost 
ofiţer de marină care, după cum se ştia, îşi făcuse datoria. 

— Intră, spuse simplu Picard. 

Tyson îl urmă direct în cameră, casa nu avea antreu. 

Din boxele stereo, se auzea vocea lui Paul McCartney 
cântând „Hey Jude“. Ochii lui Tyson se acomodară cu 
întunericul din cameră. Era, văzu el, un spaţiu larg, deschis, 
creat prin dărâmarea tuturor pereţilor interiori şi înlocuirea 
lor cu stâlpi din lemn sculptat. Mobilierul simplu, vopsit, 
părea să fi fost cumpărat cu ocazia unei vânzări organizate 
de quakeri!* într-un garaj. Pe podeaua grosolană de 
scânduri erau întinse trei carpete, iar căminul, construit din 
pietre de râu rotunde, domina peretele din stânga. Un mic 
foc de cărbuni încălzea şi usca aerul marin. 

In spatele camerei deschise, se afla o verandă închisă, în 


19 Membrii asociaţiei religioase „Societatea Prietenilor” (n. trad.). 


care se afla ceea ce se numise cândva o bucătărie de vară. 

Ferestrele din spate ale bucătăriei dădeau spre apă, iar 
Tyson văzu luminile din Baypoint, pe malul celălalt al apei, 
şi identifică luminile casei sale. În faţa uşilor glisante se 
mişcau nişte umbre, iar inima lui Tyson bătu mai repede. 

— Ai venit să mă omori? întrebă Picard. 

Tyson se întoarse de la fereastră. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să fac aşa ceva. 

— Bine, atunci hai să bem ceva. 

— Mie nu-mi trebuie, dar, dacă tu vrei, dă-i drumul. 
Picard nu răspunse. Privirea i se opri asupra cărţii din mâna 
lui Tyson. Am venit să-ţi cer un autograf. 

Îi întinse cartea. 

Picard o luă şi zâmbi. 

— Urmărirea. Una dintre primele mele cărţi. Ţi-a plăcut? 

— Nu e rea. 

— Ficţiunea este amuzament. Nonficţiunea îi întristează 
uneori pe oameni. Picard puse cartea pe masa ovală de 
sufragerie şi o deschise. Asta e o carte de bibliotecă. 
Garden City. Şi e epuizată. Ridică din umeri. Ai un stilou? 

Tyson îi întinse unul. 

Picard se gândi un moment, apoi scrise: Pentru Ben 
Tyson. Unde s-au dus toți soldații? A trecut mult timp. Toate 
cele bune, Andrew Picard. 

Îi dădu lui Tyson cartea deschisă, acesta citi, apoi o 
închise. 

— Aşa e. 

Puse cartea înapoi pe masă. 

Picard se duse la casetofon şi-l închise. Cei doi bărbaţi 
tăcură, cu toate că tăcerea nu i se părea stânjenitoare, 
doar un moment de a medita asupra unei experienţe 
împărtăşite şi de a face salturile mentale necesare pentru a 
ajunge în prezent. 

— Dacă ar fi să bei, ce-ai vrea? întrebă Picard într-un 
târziu. 

— Scotch. 


Picard se duse în bucătăria deschisă şi puse cuburi de 
gheaţă în două pahare. 

— Simplu? 

— Cu sifon. 

Picard căută în frigider şi scoase o sticlă de Perrier. 

— ţi place? 

— Merge. 

Picard luă sticla de Perrier şi umplu două pahare. 

— Cum m-ai găsit? Nu figurez în cartea de telefon. 

— Cutia poştală. 

— Aşa e... cutia poştală. Trebuie să şterg numele cu nişte 
vopsea. Prea atrage atenţia... mai ales acum. 

Picard turnă dintr-o sticlă de Cutty Sark, îi dădu un pahar 
lui Tyson, apoi îl ridică pe al său. 

— Pentru cei care şi-au înfruntat destinul la Hue, inclusiv 
pentru noi. 

Ciocni paharul cu cel al lui Tyson şi băură. 

Tyson se uită prin cameră. Sub o fereastră, se afla o 
masă de lucru plină de hârtii şi creioane. 

— Dacă o să ţi se ceară o continuare, ce-ai să faci? 

Picard ridică din umeri. 

— Nu cred că mi-ar fi prea uşor să găsesc ceva. 

— Păi, poţi să scrii despre judecarea lui Benjamin Tyson 
de către curtea marţială. 

Pentru prima oară în seara aceea, Picard se simţi prost. 

— Nu cred. 

Tyson îşi puse paharul pe o măsuţă joasă. Se uită lao 
scară abruptă, fără balustradă, care urca de-a lungul 
peretelui din dreapta, spre mansardă. 

— Eşti singur? întrebă el. 

— Da, răspunse Picard. Dar aştept nişte musafiri din 
moment în moment. Cinci prieteni, vânători de rate, 
înarmaţi cu puşti de vânătoare, adăugă el zâmbind. Tyson 
nu pricepu gluma. Picard sorbi din nou din pahar, iar lui 
Tyson i se păru că băutura îşi făcea efectul. Te-am sunat de 
câteva ori, spuse Picard. 


— Zău? De fapt, m-ai căutat de două ori acum câţiva ani. 
Probabil că ar fi trebuit să mă întâlnesc atunci cu tine. 

Picard încuviinţă din cap. 

— Mi-a fost mai uşor să scriu despre tine pentru că nu 
ne-am întâlnit. Dacă ne-am fi întâlnit, dacă am fi băut 
împreună, s-ar fi putut întâmpla să arunc întregul capitol în 
foc. 

— În cazul acesta, ai fi şi în ziua de azi un autor 
necunoscut. 

— Dar mai fericit. Să ştii că nu mă bucură necazurile 
altora. 

— Nu, nu cred că te bucură. 

Picard sorbi din băutură, gânditor, apoi spuse: 

— Presupun că ai citit toată cartea, deci ştii acum că 
mulţi dintre prietenii mei au murit acolo. lar cei mai mulţi 
dintre aceştia nici măcar n-au avut şansa de a muri în 
luptă. Au fost ofiţeri de stat major în cadrul MAC-V, ca şi 
mine, şi au fost prinşi de comunişti în afara taberei, duşi 
până în dreptul unui şanţ şi împuşcaţi în cap. Sau, şi mai 
rău, unii dintre ei au fost înmormântați de vii. Timp de 
câteva secunde, Picard se uită cu ochii pierduţi la podea, 
apoi adăugă: Unii oameni vorbesc cu psihiatrii lor. Scriitorii 
scriu. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Cum te simţi acum, Picard? Mai ai coşmaruri? Ce-ţi mai 
fac fantomele? 

Picard îşi frecă barba, gânditor. 

— Păi... Acum mă gândesc mai mult la asta. Am greşit 
adresa... Totul a început atunci când m-am apucat să fac 
cercetări pentru carte, să stau de vorbă cu supraviețuitorii. 
Asta mi-a amintit... 

— Şi nici nu le-ai făcut vreun serviciu supravieţuitorilor, 
comenta Tyson. 

Picard păru să nu-l audă. El continuă: 

— Adevărul este că nici nu s-a întâmplat mare lucru 
acolo... până la Tet. Apoi am văzut lucruri pe care nu prea 


eram pregătit să le văd. Lucruri pe care nu le-am putut 
înţelege. Mă aflam în Hue de aproape un an şi eram de-a 
dreptul vrăjit de locul acela. Era un oraş al luminii într-o 
tară în care se lăsase noaptea. Am dat crezare mitului care 
spunea că Hue era un oraş deosebit. Apoi, după luptă, am 
umblat prin cenuşă şi printre cadavrele carbonizate şi îmi 
amintesc că mi-am spus că „nimic nu este sacru” şi a 
început să-mi pară rău de toată rasa asta umană, atât de 
nefericită. Picard îşi trecu degetele prin părul lung, apoi 
continuă: Mai am şi acum, uneori - m-ai întrebat despre 
fantome - visul ăsta. lţi aminteşti de expresia medicală 
folosită de cei din armată, „răniții umblători”? O expresie 
inofensivă care nu înseamnă decât cazuri ambulatorii. Dar 
în visul ăsta văd aceste creaturi... bandajate... pe jumătate 
cadavre vii, pe jumătate mumii... şi merg prin cenuşă, cu 
mâinile întinse, ca şi cum ar implora... cad şi dispar, dar din 
fumul alb se ivesc din ce în ce mai mulţi... Se uită la Tyson. 
Asta pot să ţi-o spun. Tyson încuviinţă din cap. Picard privi 
în gol o vreme apoi continuă: Am văzut un băieţel de vreo 
şase ani umblând gol pe stradă. Avea organele genitale 
zdrobite... dar părea să fie mai preocupat de cioburile de 
sticlă care-i tăiau braţele... şi... nu-i pot uita chipul... era 
singur, fără nimeni care să-l poată ajuta, lacrimile i se 
rostogoleau pe obraji... Picard se uită la Tyson. Dar tu 
trebuie să fi văzut lucruri şi mai îngrozitoare... vreau să 
spun la infanterie. 

Tyson nu răspunse imediat. 

— La infanterie nu poţi fi spectator, spuse el într-un 
târziu. Cel mai adesea, eşti cauza suferințelor altora, aşa 
cum ai subliniat şi tu foarte bine. Picard privea în jos, spre 
podea. Tyson respiră adânc şi spuse: Ştii, uneori, după ce 
mai întâi ai tras şi abia după aceea ai pus întrebări, iar 
bătrâna mamă sau copilaşul nu răspund, atunci te simţi ca 
cel mai crud monstru creat vreodată de Dumnezeu. Ca 
urmare, data viitoare vei reacţiona mai prudent în faţa unei 
primejdii iminente, iar ca răsplată, te vei alege cu un glonţ. 


Camarazii tăi jură să tragă ei primii data viitoare, în 
amintirea ta. Şi marşul morţii continuă, până când fiecăruia 
îi vine rândul să tragă primul, nimicind tot ceea ce mişcă, 
tăind o brazdă sinistră, recoltă prematură a morţii, prin 
livezi şi lanuri de orez. Tyson se uită la cărbunii care ardeau 
pe grătarul căminului. Urmări timp de aproape un minut 
dansul flăcărilor albastre, apoi se întoarse spre Picard. L-ai 
ajutat pe băieţelul ăla? 

Picard răspunse pe un ton şovăitor: 

— Eu... el... m-a văzut... a ridicat braţele... ca şi cum s-ar 
fi predat... dar, de fapt, îmi arăta că era tăiat rău... mai 
avea cioburi de sticlă în mâini şi în braţe. Nu spunea decât 
Bac-si. Bac-si. Inchise ochii o clipă, apoi reluă: Am vrut să 
tip la el „Nu braţele, idiotule! Testiculele! Testiculele!”... 
dar era doar un băieţel. M-am dat un pas înapoi în timp ce 
el se apropia, apoi... am ridicat puşca şi am strigat: 
„Pleacă! Di-di. “ Apoi m-am întors şi am fugit. Picard respiră 
adânc. N-am putut să-l las să se apropie de mine. Pur şi 
simplu, n-am ştiut ce să fac. 

Privirea lui o întâlni pe cea a lui Tyson. Acesta încuviinţă 
din cap. 

— Se întâmplă. 

Picard îşi termină scotch-ul. 

— Da... dar alţi oameni din jurul meu au făcut mai mult 
decât am făcut eu. 

— In ziua aceea. 

Picard se duse încet în bucătărie şi îşi pregăti o nouă 
băutura. 

— Aşa este. Păru să iasă din starea de proastă dispoziţie 
şi adăugă: Unele zile au fost mai bune decât altele. Pe 15 
februarie aţi avut o zi proastă. Pe 29 februarie vă îngrijeaţi 
bolnavii şi răniții. În aceeaşi zi, ceva mai târziu, ai fost şi tu 
unul dintre răniţi. C'est /a guerre, cum obişnuiau să spună 
micii noştri prieteni de zece ori pe zi. 

Tyson îşi termină băutura şi puse paharul pe măsuţa de 
cafea. li trecu prin minte că Picard era primul om cu care 


vorbise despre asta şi care fusese, de fapt, acolo. Dincolo 
de deosebirile dintre ei privind experienţele şi percepțiile, 
cei doi resimţeau aceeaşi nelinişte, micile bombe cu 
explozie instantanee aşteptând să sară în aer. 

— Mai vrei un pahar? 

— Nu. 

— la loc. 

— Stau în picioare. 

Picard se apropie de masa pentru micul dejun şi se aşeză 
într-un balansoar, ceva mai departe de cămin. După un 
timp, spuse: 

— l-am spus prietenei tale Harper că voi depune doar o 
mărturie imparţială - privind sursele mele de informare. In 
special sora Teresa. Poţi să le spui asta şi avocaţilor tăi. 
Tyson încuviinţă din cap. Se întrebă, de asemenea, de ce se 
referise Picard la Harper ca la prietena lui. N-am de gând să 
te răstignesc, adăugă Picard. 

— Asta îmi place mie la artişti şi la scriitori, Picard. Că 
dansează întotdeauna în jurul grămezii de rahat, dar nu 
calcă niciodată în ea, nici nu trebuie să mănânce din ea, şi 
pe Dumnezeul meu că nici măcar nu o miros. 

Picard se aplecă în faţă în balansoarul său. 

— Eu am intrat în ea până la urechi. 

— Ai căzut în ea din întâmplare. Şi când, două decenii 
mai târziu, mirosul a dispărut, te-ai hotărât să-ţi descrii 
scurta experienţă de luptă în faţa întregii lumi. 

Picard se legănă încet o vreme, iar podeaua scârţâi în 
casa tăcută. 

— Am relatat ceea ce am văzut şi ce am auzit de la 
martori, spuse el. Dar uneori cred că n-ar fi trebuit să scriu 
capitolul acela. 

— De ce crezi asta? 

— Păi... nu m-am... documentat suficient şi... risc să mi 
se intenteze proces de calomnie... 

— Nu acesta e motivul. De ce n-ar fi trebuit să scrii 
capitolul ăla? 


Picard răspunse fără nicio ezitare: 

— Pentru că nu l-am ajutat pe băieţelul cu organele 
genitale zdrobite şi pentru că n-am trecui asta în carte. 
Pentru că, într-o noapte, în timp ce comuniştii luau cu asalt 
zidurile taberei armatei sud-vietnameze, am fost făcut praf 
în fata soldaţilor sud-vietnamezi, iar un colonel vietnamez 
m-a lovit cu pumnii. N-am trecut asta în blestemata aia de 
carte. Acum îmi dau seama că nu poţi ascunde nimic şi că 
trebuie să le arăţi tuturor adevărul, oricare ar fi acesta. Se 
uită la Tyson. Ţi-aş fi putut face o favoare pe care n-am 
putut să mi-o fac mie. 

— Mulţumesc, amice. Cu prima ocazie, o să mă revanşez. 
Picard zâmbi trist. Tyson se gândi un moment, apoi spuse: 
Totuşi, ţi-ai relatat propriile fapte de vitejie. În ziua în care 
sud-vietnamezii au reuşit să scape din tabără şi au început 
să contraatace Citadela. In ziua aceea, ai fost un erou. Ai 
cărat soldaţi sud-vietnamezi răniţi şi i-ai dus în locuri 
sigure, printre rafale de mitraliere. E adevărat? 

— Oh, da. Câte doi micuţi deodată. Gloanţe şi rachete 
ţâşneau parcă de peste tot pe strada aia blestemată. Cine 
şi-ar putea închipui aşa ceva? Nici măcar nu erau 
americani. Picard îşi încrucişă picioarele şi îşi amestecă 
băutura. Presupun că, dacă eşti un scriitor onest, scrii şi 
despre momentele în care ai făcut pe tine de frică. Sunt 
convins că plutonul tău a făcut lucruri cu care Armata s-ar 
putea mândri. Cred că ar fi trebuit să mă ocup mai mult de 
toate astea. 

— Ei bine, Picard, dacă o să te întâlneşti cu oamenii mei 
în cadrul vreunei audieri de martori, o să-ţi aminteşti 
lucrurile pe care le-ai descoperit în seara asta. 

— Bineînţeles că o să mi le amintesc. Dar nu ştiu dacă 
asta o să mai servească la ceva. 

Tyson urmări fumul care se înălța din ţigară. 

— Picard, eu n-am venit aici ca să le dau instrucţiuni 
martorilor, spuse el. Am venit să văd dacă noi doi am luptat 
în acelaşi război. Cred că da. Tyson aruncă ţigara în foc. 


Toţi avem secrete, continuă el, uneori ni le spunem unii 
altora pentru că ne înţelegem unul pe altul. Dar, de obicei, 
nu spunem aceste lucruri altor oameni. Ne deranjează 
unele lucruri pe care le-am făcut şi ne îngrozesc celelalte. 
Dar, între noi, putem vorbi fără explicaţii sau scuze. Se 
apropie de Picard. Nu spun că povestea de la Spitalul 
Miséricorde nu trebuia să iasă la iveală, dar nu cred că tu 
erai persoana cea mai în măsură să o dea publicităţii. 

Picard se ridică în picioare. 

— Dar tu erai. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Da. Şi acum, pentru că ai încălcat regula convenită a 
tăcerii, aş putea şi eu foarte bine să-ţi spun povestea mea. 

— Dar din câte am înţeles de la doctorul Brandt, voi aţi 
jurat cu toţii să minţiţi. Asta nu a fost o regulă tacită, ci un 
jurământ scris cu sânge. Ce-ai de gând să le spui oamenilor 
tăi în legătură cu dezvăluirea adevărului? 

— O să le spun că adevărul te va face un om liber. 

— Este adevărul... Vreau să spun... este apropiat de ceea 
ce am scris eu? 

Tyson zâmbi. 

— Vei afla la tribunal. 

— Ai de gând să mă dai în judecată? 

— Posibil. Tyson îşi roti privirile prin cameră, cu aerul 
unui proprietar. Drăguţă casă. E închiriată sau e 
proprietate? 

Picard râse. După câteva clipe de gândire, spuse: 

— Nu eşti genul de om care să recurgă la şantaj. lar eu 
nu sunt genul de om care să se lase şantajat. 

Tyson îl privi cu o oarecare consideraţie, apoi, brusc, 
schimbă subiectul. 

— Cine e Wells? 

— Wells... Ah, de pe cutia poştală. Doamna care a locuit 
aici înaintea mea. Ar trebui să dau cu vopsea pe deasupra. 

— Locuieşti singur? 

— Uneori. Ele vin şi pleacă. 


— Ele? N-ai fost căsătorit niciodată? 

— O dată. Am o fată de doisprezece ani. Stă cu mama ei 
şi cu tatăl vitreg în California. Mi-e dor de ea. Viaţa... Vreau 
să spun că viaţa în draga noastră Americă nu mai este ca 
atunci când eram eu copil. Dacă ar exista un loc ceva mai 
liniştit, m-aş duce acolo. Cunoşti vreun astfel de loc? 

— Mă tem că nu. Te vezi cu literaţii de pe-aici? 

— Nu, Doamne fereşte! Sunt mai nebuni decât mine. 
Picard se duse din nou în bucătărie. Incă unul, Tyson. Apoi, 
dacă vrei, poţi să pleci. 

Tyson observă că Picard se clătina pe picioare. 

— Unul mic, spuse el. 

Îşi mai aprinse o ţigară şi aruncă chibritul în cămin. Se 
uită la Picard care se mişca prin bucătărie. Nu-i plăcea de el 
în mod deosebit, dar nici nu-i era antipatic. De Picard îl lega 
o anumită fraternitate, aşa că trebuia să-i facă rabat. In 
două rânduri, Picard dăduse dovadă de laşitate. Asta ar fi 
fost, poate, o cale de a face unele modificări sau de a-l face 
pe Picard să se simtă mai bine. Şi într-un caz, şi în celălalt, 
Tyson s-ar fi simţit ca primitor al unui dar nedorit, păstrător 
al încă unui secret înspăimântător. Dacă ar fi fost prieteni, 
în dimineaţa următoare, Picard l-ar fi urât 

— Ai petrecut aproape un an în Hue înainte de Ofensiva 
Tet? 

— Da. 

— Cunoşteai locul? 

— Destul de bine. 

Picard trecu pe lângă măsuţa pentru micul dejun, cu 
două pahare în mână. Tyson şi-l luă pe-al lui. 

— Ai fost vreodată la o cafenea de pe strada Tihn Tam? 
Le Crocodile? 

Picard sorbi o înghiţitură de scotch. 

— Certainement. Porcu’ ăla mic... proprietarul, se dădea 
bine pe lângă toţi. 

— Bournard? 

— Cred că aşa îl chema. De ce? 


— Uneori mă întreb ce s-a întâmplat cu el. 

— Eraţi prieteni? 

— Nu. L-am întâlnit o singură dată. M-a sfătuit să plec 
acasă. 

— Asta ar fi trebuit s-o facă el. 

— De ce? 

— Păi, pot să-ţi spun ce am auzit, deşi s-ar putea să nu 
fie adevărat. Ştii ce le făceau comuniştii vietnamezilor care 


colaborau cu americanii, ca de exemplu frizerii, 
prostituatele, femeile care făceau curăţenie şi toţi ceilalţi. 
— Am auzit. 


— Ei bine, din câte am auzit eu, domnul Bournard şi 
personalul care lucra în cafeneaua lui au apărut la Spitalul 
Central fără mâini. 

Tăcură amândoi o vreme, apoi Tyson spuse: 

— Tata mi-a spus odată, apropo de războiul lui: „Acela a 
fost un război în care aş lupta, oricând, din nou.“ Se uită la 
Picard. Nu cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre 
războiul nostru. 

— Nu, nu e acelaşi lucru, răspunse Picard. Şi asta, cred 
eu, explică acest sindrom post stres. Nu ceea ce s-a 
întâmplat acolo - pentru că orice război e o porcărie - ci 
ceea ce s-a întâmplat aici. 

Tyson termină de băut şi puse paharul jos. 

— Tot ce se poate. 

Picard îşi drese glasul. 

— Apropo, un sfat: doctorul Brandt ar vrea să te vadă în 
faţa unui pluton de execuţie. Nu mă întreba cum de ştiu 
asta, pentru că tipul părea calm, logic şi obiectiv. Dar, 
Dumnezeule, Tyson, te-a acuzat de crimă, şi asta în termeni 
cât se poate de clari. 

— Sunt convins că a făcut-o. 

Picard fu cât pe-aci să-l întrebe de ce, dar se răzgândi. 

În cameră se lăsă tăcerea, întreruptă doar de ticăitul 
ceasului de pe poliţa căminului. 

— Ar trebui să plec, spuse Tyson, uitându-se la ceas. 


îşi trase fermoarul scurtei. 

Picard ezită, apoi spuse: 

— Te duci acasă? Vreau să spun... aici, unde ai închiriat 
acum. 

Tyson îi aruncă o privire scurtă. 

— Poate. De ce? 

— Am cunoscut-o. 

— Pe cine? 

— Pe Marcy. Pe nevasta ta. A fost aici. Tyson încuviinţă 
din cap. Bineînţeles că Marcy ar fi putut trece pe la Picard. 
A fost foarte drăguță. 

— A fost? 

— Cu mine a fost. Fără ranchiună, fără istericale. O 
femeie deosebită. Nu voia să ştie decât dacă, în cartea 
mea, am spus sau nu adevărul. Tyson nu răspunse. Cum îi 
răspunzi unei soţii care te roagă să-i spui adevărul despre 
soţul ei? l-am mărturisit că n-am fost martor ocular al 
evenimentului. N-am fost decât reporter. Scriitorul tipic... 
nu-i aşa, Tyson? Cel care dansează din nou în jurul grămezii 
de rahat. Ei bine, să ştii că n-a insistat prea mult. Mi-a spus 
că, probabil, am făcut ceea ce am crezut că trebuia să fac. 

— Foarte frumos. Acum poţi să dormi liniştit... cu toate 
fantomele tale. 

Picard nu răspunse direct, dar spuse: 

— De ce m-a întrebat pe mine? De ce nu te întreabă pe 
tine? Bineînţeles că te-a întrebat. Dar tu nu vorbeşti. Nici 
măcar cu femeia cu care îţi împărţi patul. 

Tyson se duse la uşă, apoi se întoarse spre Picard. 

— Cum arăta? 

— Marcy? Bine. O femeie frumoasă. 

— Nu, mă refeream la sora Teresa. Cum arăta, Picard? 

Picard îi aruncă o privire scurtă, apoi spuse: 

— Bine. Senină... 

— Fizic. Era frumoasă? 

Picard se gândi un moment, apoi răspunse: 

— A trecut printr-o perioadă foarte grea după victoria 


comuniştilor. 

Tyson încuviinţă din cap. Acum trebuie să aibă patruzeci 
de ani. Nu patruzeci de ani americani. Patruzeci de ani 
adevăraţi. 

— Ce i s-a întâmplat acolo? 

— Lucruri rele. Lagăre de concentrare, muncă silnică, 
chestii de genul ăsta. Se uită o vreme la Tyson, apoi 
adăugă: Nu ţi-a pomenit niciodată numele. S-a referit la 
tine numai ca locotenent. Dar acum, după ce am vorbit cu 
Karen Harper şi gândindu-mă la tot ce a spus sora Teresa, 
şi după întrebările pe care mi le-ai pus în legătură cu ea... 
cred că mi-a scăpat ceva... 

Tyson deschise uşa. 

— Mulţumesc pentru băuturi. 

— Ţi-ai uitat cartea. 

— De fapt, nici n-o vreau. Bună seara. 

— Du-te acasă, Tyson. S-ar putea să-i fie dor de tine. 

Tyson închise uşa şi porni pe aleea pavată cu scoici 
sparte. 

Uşa se deschise în urma lui şi o pată de lumină galbenă 
căzu peste curtea din faţă. Se auzi vocea lui Picard, 
strigând în aerul umed al nopţii: 

— Tu ce-ai fi făcut? Dacă situaţia ar fi fost inversă, Tyson, 
tu ce-ai fi făcut în locul meu? 

— L-aş fi ajutat pe băieţel, răspunse Tyson. 

— Nu, mă refer la a pune sau nu capitolul în carte. 

Tyson ştia la ce se referea şi nu răspunse în timp ce 
deschise poarta şi ieşi. Rămase pe trotuar şi privi în susul 
aleii, la silueta lui Picard în cadrul uşii. În cele din urmă, 
spuse: 

— AŞ fi făcut ce-ai făcut şi tu, Picard. lar dacă ai fi fost 
comandant la Spitalul Misericorde în locul meu, ai fi făcut 
exact ce-am făcut eu. 

— Ştiu. Ştiu asta. Dracu' să-l ia de Vietnam, locotenente. 

— Da, într-adevăr, locotenente. 


23. 


Ben Tyson părăsi strada întunecată şi o luă printre trestii, 
până aproape de mal. Golful era învăluit în ceaţă, iar luna 
părea acoperită de un abur subţire. Totuşi, Tyson vedea 
luminile de pe ţărmul îndepărtat, la aproximativ trei sute de 
metri, dincolo de apa mării, care începuse să crească. 
Semnalizatoarele de pe canal clipeau cu luminile lor roşii, 
legănându-se pe apă cam până pe la mijlocul golfului, în 
timp ce o barcă cu pânze trecea fără zgomot prin 
strâmtoare. Marea era în reflux, lăsând plaja acoperită de 
pietricele, scoici şi vieţuitoare marine. 

Luminile din Baypoint păreau să-i facă semn, să-l tragă 
mai aproape de apa ce clipocea la țărm. Işi aminti cu 
claritate de o noapte dinaintea Ofensivei Tet, când stătea în 
picioare pe malul nordic al fluviului Perfume şi privea 
luminile fascinante ale cartierului european de pe malul 
celălalt. Acum se simţea liniştit, aşa cum se simţise şi 
atunci, pe malul apei, împăcat cu sine şi fermecat de 
culorile de pe apă, ispitit de clipocitul ritmic al valurilor. 
Fără să mai stea pe gânduri, se dezbrăcă, rămânând în 
chiloţi, şi îşi aruncă hainele printre nişte tufişuri de pe mal. 
Intră în apa şi începu să înoate, mai întâi numai în cercuri, 
apa răcorindu-i şi curăţindu-i pielea caldă şi transpirată. 
Apoi, fără să-şi dea seama, porni înot spre Baypoint. 

Fluxul era puternic, trăgându-l spre est, spre port, dar el 
încerca să se reechilibreze, îndreptându-se spre nord-vest. 
Valurile erau mai înalte decât i se păruseră de pe mal; îşi 
dădu seama că începea să obosească. Cu părere de rău, se 
apropie de o baliză şi se ţinu strâns de carcasa în formă de 
clopot a acesteia. 

Acum îşi vedea casa clar, la mai puţin de trei sute de 
metri depărtare, spre nord. Respiră adânc şi porni înainte. 
Cam la jumătatea drumului, simţi că genunchiul drept 
începe să-i tremure, după care, brusc, genunchiul cedă, iar 
piciorul îi atârna inert în apă. Înjură în gând şi se întoarse 


pe spate. Pluti spre est, dus de flux, în direcţia lui North 
Haven Bridge. 

Apa părea caldă, iar valurile se unduiau într-un ritm calm, 
liniştitor. O lună învăluită în ceaţă, înconjurată de o aură 
vaporoasă, privea parcă în jos, la el; se simţea într-o 
ciudată armonie cu lumea lui. 

Era vag conştient de faptul că plutea pe sub North Haven 
Bridge, prin canal, şi pe lângă Long Wharf, aflat la câteva 
sute de metri în stânga sa. Pluti prin deschizătura pentru 
vapoare, până în dreptul digului din piatră şi de acolo, în 
portul mare. Incercă să mişte piciorul stâng, dar constată 
că genunchiul i se blocase. 

„La naiba.“ 

| se mai întâmplase asta şi altădată şi avea să-i treacă 
dacă nu-şi forţa piciorul. 

După un timp, care i se păru destul de îndelungat, simţi 
forţa fuxului slăbind în intensitate. Puțin mai târziu, sesiză o 
schimbare de direcţie, provocată de briza terestră ce sufla 
dinspre Shelter Island, spre nord. Incercă să-şi imagineze o 
hartă a regiunii de coastă din jurul lui Sag Harbor şi ajunse 
la concluzia că, dacă vântul bătea dinspre nord, iar fluxul 
începea să crească, el avea să ajungă în dreptul discotecii 
de pe Long Wharf. Doar în chiloţi. Răâse şi înjură în acelaşi 
timp. Incercă să îndoaie genunchiul, dar acesta părea şi 
mai înţepenit. 

După o vreme, observă că vântul se înteţea, iar valurile, 
mici, dar amenințătoare, se spărgeau de trupul său. Ceea 
ce era încă şi mai rău era că vântul bătea acum dinspre sud 
şi vest, luându-l din Sag Harbor şi ducându-l în largul mării. 
Apa, până atunci caldă, se răcea repede, iar vântul era mai 
rece. Tyson îşi dădea seama că respira cu destulă 
dificultate, ceea ce îi diminua capacitatea de a pluti. 

„Nu e bine.“ 

Se îndreptă şi călcă apa cu braţele şi cu piciorul sănătos. 
Scrută orizontul, să vadă vreo barcă, dar vizibilitatea îi era 
limitată din cauza nivelului crescut al apei mării, mai ales 


că locul micilor unduiri ale apei fusese luat de primele 
valuri care se spărgeau la întâmplare; pentru prima oară, 
se sperie. Fu ridicat pe creasta unui val mare şi privi repede 
în jur. La orizont, se vedeau luminile mai multor bărci, dar 
niciuna nu se afla suficient de aproape ca el să-i poată face 
semn sau să strige. Luminile din Sag Harbor licăreau 
ademenitor, la o distanţa de aproximativ patru sule de 
metri spre sud-vest, dar ele puteau la fel de bine să fie şi 
pe luna albastră, învăluită în ceaţă. Fluxul era acum prea 
slab pentru a-l trage înapoi, astfel că se deplasă dus de 
vântul din ce în ce mai puternic care bătea dinspre sud- 
vest. În partea de nord-est, văzu farul Cedar Point, în 
spatele căruia se afla golful Gardiners, spre care era şi el 
purtat, iar dincolo de acesta, Atlanticul, următoarea oprire 
fiind... Franţa. Valul se sparse, iar el căzu la baza acestuia. 
încercă să se detaşeze de situaţia în care se afla şi să 
judece lucrurile obiectiv, aşa cum făcuse şi în luptă. Cât 
despre bărcile pe care le zărea trecând, acestea ar fi trebuit 
să fie al dracului de aproape de el ca să-l poată vedea pe 
timp de noapte şi cu asemenea valuri. Pe de altă parte, 
având în vedere vântul şi fluxul, îşi dădea seama că era 
puţin probabil să fie purtat de apă undeva spre țărm. Dar 
dacă totuşi se întâmpla aşa ceva, se putea foarte bine să 
nu ajungă pe plaja cu nisip, pentru că o bună parte din țărm 
era stâncos sau acoperit cu păduri. Asta era partea cea mai 
proastă, cu excepţia rechinilor, la care nici nu voia să se 
gândească. 

După cum se aştepta, valurile deveneau tot mai mari, 
ceea ce îl împiedica să mai facă pluta. Încercă să se urce pe 
crestele valurilor, alunecând apoi în jos, spre baza acestora, 
înainte ca valurile să urce şi să se spargă, apoi calculă după 
cât timp avea să se spargă următorul val înainte de a 
ajunge la el, astfel încât fu din nou ridicat pe coama valului 
şi lăsat să cadă la baza următorului. Lungimea valurilor şi 
intervalele de formare şi de creştere a acestora erau 
suficient de mari, iar înălţimea nu depăşea cu mult un 


metru. Dar situaţia părea să se înrăutăţească. 

La un moment dat, când se afla sus, pe creasta unui val, i 
se păru că vede luminile unei bărci. Dar marea devenise 
prea zgomotoasă ca vocea lui să mai poată fi auzită. 
Câmpul lui vizual şi vizibilitatea ca atare erau limitate din 
cauza zidurilor de apa neagră şi albă din jurul său. Luna şi 
stelele dispăruseră, iar noaptea era mai întunecată. Mirosul 
şi gustul de apă sărată începură să-i irite stomacul şi 
vomită o gură de apă de mare. 

Acum se lupta ca să supravieţuiască. Deodată, îşi dădu 
seama că, dacă nu făcea asta, ei aveau să creadă, poate, 
că s-a sinucis. 

„Nu. Nu!“ 

Revăzu cu ochii minţii casa din Baypoint, cu veranda 
luminată şi pe el apropiindu-se de ea. David şi Marcy îşi 
luau cina, liniştiţi, la masa rotundă din lemn de sequoia. 
Între ei se afla un sfeşnic, iar el le vedea chipurile în lumina 
tremurătoare a luminărilor şi auzea sunetul plăcut, ca un 
susur, al radioului... Willie Nelson cânta „All of Me“. 

Aşa cum se temuse, lungimea valurilor şi intervalurile 
dintre crestele acestora se scurtau pe măsură ce înălţimea 
lor creştea. Picioarele valurilor erau mai scurte, mai puţin 
de trei metri între spatele unui val şi până la zidul valului 
următor. Un val înalt de aproape doi metri şi jumătate 
acoperi cerul de deasupra lui, ca un coviltir, apoi se sparse 
în jurul lui, orbindu-l şi asurzindu-l. 

Luptându-se să se menţină la suprafaţă, luptându-se 
pentru fiecare gură de aer, Tyson ştia că n-avea să mai 
reziste mult. Incă unul sau două valuri ca ăsta şi putea să-şi 
ia adio de la viaţă. 

Se concentră asupra genunchiului amorţit, încercând să-i 
comande să reacționeze, să se mişte, să lase piciorul să 
lovească. În tinereţe, înainte de Vietnam, înainte de Inima 
Purpurie, înotase în mări mai agitate decât asta, departe, în 
Atlanticul înşelător, de unde nu se mai vedea pământul. 
Asta este un port blestemat. Benjamin Tyson nu se va îneca 


într-un port, într-o mare potrivit de adâncă, în toiul verii. 
Nu. Zbieră: LUA-TE-AR DRACU’, VIETNAM! LUA-TE-AR 
DRACU', VIETNAM! LUA-TE-AR DRACU', VIETNAM! 

Strigă până când nici măcar propriile lui urechi nu-i mai 
distingeau cuvintele. „Dracu' nam, dracu' nam, dracu' 
nam...!“ 


Se minuna de luminile care puteau fi atât de strălucitoare 
şi de mâinile care puteau fi atât de curate. Cearceafurile 
albe erau reci pe trupul gol, iar asistentele erau îngrijorate. 
Vasul spital american Repose, gândi el, era un loc situat la 
jumătatea distanţei dintre moarte şi viaţă, un vas de 
salvare care culegea resturile de pe ţărmul devastat. 

Te duci acasă, soldat. 

Genunchiul ăla o să ţi se vindece complet. 

Oh, pe ăsta or să-l îndrăgească asistentele de la 
Letterman. 

Uite-ţi efectele personale, locotenent. 

N-o să rămâi cu nicio infirmitate. 

Ai văzut ceva rahat, nu-i aşa, viteazule? 

Ben, diseară o să fie un film în sala de conferinţe. 
Vrei să te duc şi pe tine? 

Războiul ăsta e obscen. Obscen. 

Căpitanul Wills şi locotenentul Mercado au fost 
transferați la o altă secţie. Sunt bine. Nu, nu poți să-i 
vezi. 

Nu se recomandă consultaţii psihologice. Astuia nu-i 
lipseşte nicio doagă. 

Comandantul vostru de brigadă vine la bordul 
vasului, să vă prindă medaliile de pijamale. Unii se fac 
că dorm, aşa că o să le prindă medalia de cearceaf. Tu 
fă cum vrei. 

Mâine vei zbura la Da Nang. Vor să participi 
săptămâna viitoare la o ceremonie specială de 
decernare de meaalii, la Hue. 

Nu ştiu unde se păstrează cadavrele, locotenent. Ce 


contează? 

O să poti să alergi, să sari, să înoți, să joci tenis şi 
chiar să urci pe munte. 

Fără misiuni. 

Noroc, Tyson. 

La revedere, Ben. Ă 

Peste o lună, genunchiul ăla o să fie ca nou. Inotul o 
să-l ajute să se refacă. 


Colacul alb, de salvare se afla la o distanţă de aproape 
trei metri în stânga lui, apoi fu luat de val şi dispăru. Apăru 
din nou la suprafaţă şi se îndreptă spre el, prin apele 
învolburate, ca şi cum ar fi fost teleghidat. 

Tyson se prinse cu amândouă mâinile de el, se ghemui 
sub el şi alunecă în sus, prin gaură. Frânghia de salvare se 
încorda şi bătu apa. Urmări cu privirea dâra înspumată şi, 
pentru prima dată, văzu barca luminată, la un mai mult de 
cincisprezece metri de el. Era o ambarcaţiune de croazieră, 
lungă de aproximativ doisprezece metri, cu puntea de 
navigaţie deschisă. El plutea în direcţia ambarcaţiunii şi, în 
timp ce se apropia, simţea mişcarea elicelor şi-i văzu 
numele: Tranquillity II. Apoi totul în jurul său se întunecă. 


Tyson deschise ochii. Era conştient că fusese înfăşurat 
într-un halat. Încerca să se ridice, dar nu putu. 

Un bărbat îngenunche lângă el. 

— Dick Keppler. 

Omul dădu la o parte colţul halatului, dezvelind 
genunchiul drept al lui Tyson. 

— Rană de război? Tyson se uită la el. Au un fel de 
semnătură, începu Dick Keppler, cicatrice mici de tot, acolo 
unde o forţă explozivă a aruncat particulele minuscule de 
sfărâmături. Nu e o rană pe care o capeţi la fotbal. Am mai 
văzut aşa ceva. Vă mai supără? 

Tyson îşi dădu seama că omul era medic. 

— Oboseşte repede. Şi mi se mai pun cârcei. 


— Posibil. Peste o săptămână vă veţi putea întoarce la 
unitate. 

— Nu mai sunt activ. 

Doctorul râse. 

— Nu. Aşa, să vă ajut să vă ridicaţi. 

Tyson se agăţă de braţul lui şi se ridică în picioare. O 
femeie care se prezentă sub numele de Alice îi dădu un fel 
de harpon înalt de aproape doi metri şi jumătate, iar Tyson 
se sprijini de el. Îi rugă să-l ducă până la Baypoint şi după 
cincisprezece minute se aflau foarte aproape de peninsula 
Baypoint. Tyson scrută ţărmul şi arătă cu degetul. 

— Acolo, spuse el. 

Keppler opri motoarele şi viră la dreapta, îndreptând 
vasul spre doc. Tyson simţi chila zgâriind fundul apei o dată 
sau de două ori înainte ca ambarcaţiunea să se apropie de 
doc. 


Alice înfăşură o parâmă în jurul unor piloni şi toţi îşi 
strânseră mâinile. 

— Dacă mă aşteptaţi, le spuse Tyson, vă aduc imediat 
înapoi halatul şi harponul. 

— Păstraţi-le ca amintire. Aveţi nevoie de ajutor ca să vă 
urcați pe stâncile acelea? 

— Nu, ajutaţi-mă doar să pornesc. 

Keppler sări pe doc, îi luă mâna şi-l ajută să calce pe 
țărm. 

— Mulţumesc încă o dată. 

Işi luară rămas-bun. 

Tyson rămase pe docul şubred şi urmări cu privirea cum 
Tranquillity se reîntoarce în canal. Îşi făcură din nou semne 
cu mâna. 

Se sprijini cu toată greutatea pe harpon şi se întoarse cu 
faţa spre țărm. 

Se căţără pe stâncile din spate, în poziţie şezând, şi 
ajunse pe pajişte. Se ridică în picioare şi se uită la casa 
aflată în spatele său, la o distanţă de aproximativ treizeci 


de metri. Veranda era luminată, şi el văzu pe cineva tolănit 
într-un şezlong. Traversă pajiştea, folosindu-se de harpon 
ca de un baston. Pe măsură ce se apropia, văzu că, în 
şezlong, şedeau, de fapt, două persoane, una cu faţa spre 
cealaltă, pipăindu-se. Femeia stătea cu spatele la el, şi 
avea tricoul ridicat până la subsuori. El tuşi şi mai făcu 
câţiva paşi. 

Bărbatul de pe şezlong sări ca ars şi îşi aranjă pantalonii, 
apoi se apropie de balustrada verandei. 

— Cine-i acolo? 

— Bună, David. 

— Tata! Tata! 

David sari peste balustradă şi se opri brusc în faţa tatălui 
său. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unde? 

David păru descumpănit. 

— Ce... de ce...? 

Tyson văzu că, între timp, fata îşi aranjase ţinuta şi acum 
stătea în picioare lângă balustradă. Tyson îşi închipui că 
arăta cel puţin ciudat îmbrăcat în halatul acela alb, cu 
picioarele goale, cu părul încâlcit şi sprijinit într-un harpon. 

— Am fost cu nişte prieteni, cu barca, spuse Tyson, mi s- 
a pus un cârcel şi m-am pierdut de ei. Nu mi-o prezinţi pe 
prietena ta? 

— Oh... ba da. David privi peste umăr, apoi se uită din 
nou la tatăl său şi iar la fată. Da. Acesta este tatăl meu... 
Melinda. Tata, Melinda. 

— Bună, tata, spuse Tyson. 

Melinda râse. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă. 

Tyson începu să urce scările, iar David îl luă de braţ. 

— Eşti sigur că te simţi bine? 

— Doar cârcelul ăla îngrozitor. 

Tyson urcă pe terasă şi se aşeză pe un scaun pliant. 

— Unde e mama? 


— Oh, în oraş. Se întoarce pe la zece. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Rămăâi...? 

Se uită în fugă la Melinda. 

Tyson căscă. 

— Cred că da. Doar locuiesc aici, nu-i aşa? Ce-ar fi să-mi 
aduci un întăritor? Acum. 

— Bine. 

David se repezi în casă. 

Tyson şi Melinda se priviră o vreme. Lui Tyson i se păru 
că fata era cu câţiva ani mai mare decât David. Era 
drăguță, cu părul castaniu-auriu, puţin cam plinuţă, dar 
nostimă. 

— Locuieşti aici? 

— Numai vara. Locuim în Manhattan. 

— Unde stai? 

— Ceva mai încolo, pe şosea. Casa cu şindrilă gri. 

— Care se întinde până la casa cu numărul douăzeci? 

Ea râse. 

— Obloanele verzi. Numele de familie este Jordan. Tata 
vine numai în week-end. Mama ia cina cu doamna Tyson. 

Tyson încuviinţă din cap. Fata răspunsese la întrebarea 
pe care nu voia să i-o pună lui David şi, de asemenea, că 
alibiul oferit de doamna Anderson căzuse. El se gândi că nu 
avea importanţă. 

— lar tu şi David aveţi grijă unul de celălalt? 

Ea zâmbi, dar nu păru foarte stânjenită. Tyson îşi aminti 
de vara în care tatăl său îl găsise pe plajă, într-o barcă 
uşoară, acoperită cu o foaie de cort. Barca aceea care se 
legăna pe nisip păruse, probabil, dubioasă, dacă nu 
fantomatică. 

Tyson zâmbi. 

David se întoarse cu un pahar pe jumătate plin. 

— Lichior de cacao. E bine? 

Nu era, dar Tyson îl asigură că era. 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt. 


David şi Melinda protestară, dar Tyson ştia că nu prea se 
simțeau în largul lor. Sorbi din lichior. Simţi că-i ia foc gâtul 
şi stomacul şi se gândi că putea să i se facă rău. Puse 
paharul pe braţul scaunului şi respiră adânc. 

— Nu arăţi bine, zise David. 

— Sunt doar obosit. Nu-mi e rău. Mă duc sus să fac un 
duş şi să dau jos de pe mine toată sarea asta. Apoi o să 
trag un pui de somn. Se ridică, sprijinindu-se de braţele 
scaunului, şi luă harponul cu mâna dreaptă. Nu, n-am 
nevoie de ajutor. Voi deschideţi-mi doar uşa. 

Melinda o deschise şi Tyson intră în camera de zi. Se 
întoarse şi strigă peste umăr: 

— Pentru mâine, am închiriat o barcă de pescuit rechini. 
Să fii jos la ora 5 dimineaţa. 

— Da, să trăiţi. 

Tyson urcă scările în felul în care urcase pe stânci şi se 
târî în dormitorul spaţios. Rezemă harponul de tăblia 
patului, se urcă în patul scund şi se întinse. Căscă. „Un 
duş.“ Căscă din nou. Seara căpătase un aspect ireal: oraşul 
vechi, ceața, Picard, golful, Tranquillity şi echipajul său, 
urcuşul spre casă şi, în final, David în mare tandreţe. Micul 
David. Cum zboară timpul. Închise ochii şi ultimul lui gând 
fu că nu trebuia să fie aici. Ştia că trebuia să fie pe fundul 
mării. 


24. 


— Miroşi a peşte. 

— Mă simt ca un peşte. Un cod, cred. 

— Ce s-a întâmplat? 

Tyson căscă şi se frecă la ochi. Chipul lui Marcy îi apăru şi 
mai clar. Stătea pe marginea patului, aproape de el. Tyson 
observă că harponul era încă la piciorul patului. Fereastra 
era deschisă şi briza flutura jaluzelele. Veiozele de pe 
noptiere erau aprinse şi camera era luminată discret. 

— Al cui e halatul? întrebă ea. 


— Al lui Dick. 

— Eu cred că e un halat de femeie. 

— Atunci înseamnă că e al lui Alice. 

— Cine e Alice? 

— E măritată cu Dick. Tyson se ridică în capul oaselor şi 
se rezemă de tăblia patului. Oamenii din barcă. Nu ţi-a spus 
David? 

— Ba da. De ce înotai în golfuleţ cu oamenii ăştia, în 
fundul gol? 

Ea îi dădu halatul la o parte. 

EI îl trase înapoi. 

— Când am plecat, nu eram în fundul gol. Nu-mi spui şi 
mie bună? 

— Bună. De unde îi cunoşti pe oamenii ăştia? 

— l-am întâlnit în timp ce înotam. Ei m-au luat la bord. 

— Inţeleg. Se uită la genunchiul lui gol. Ce-ţi mai face 
genunchiul? 

— Nemaipomenit. L-am muiat în apă sărată. 

— Foarte nostim. Poţi să-l mişti? 

El încercă să îndoaie genunchiul. 

— Nu încă. 

Tyson se uită la soţia lui. Tenul ei, măsliniu de la natură, 
era aproape negru, iar albeaţa dinţilor şi albul ochilor 
contrasta puternic cu pielea. Purta un costum sport, alb, cu 
un decolteu adânc în faţă, care lăsa să i se vadă curba 
sânilor bronzaţi. Când se aplecă, Tyson văzu că nu purta 
sutien şi îi văzu carnea albă. Ea se uită la el. 

— Rămâi sau eşti în vizită? 

— Pescuitul de rechini e programat pentru mâine, 
răspunse el. Cred că o să rămân aici peste noapte. 

Ea zâmbi trist. 

— Pun pariu că te-ai săturat de mare. 

— Să vedem cum o să se simtă genunchiul. 

— Cum ai ajuns aici, la Sag Harbor? 

— Am închiriat o maşină. 

— Unde e maşina? 


— Pe malul celălalt al golfului. 

— Unde îţi sunt hainele? 

— In buzunar. Termină odată cu interogatoriul ăsta. 
Mâine dimineaţă, trebuie să iau cu împrumut Volvo-ul. Am 
nevoie şi de ceva bani. O să-ţi aduc un mako% să-l cureţi şi 
să-l tai fileuri. 

Ea păru căzută pe gânduri, apoi întrebă încet: 

— N-ai încercat să... ştii tu? 

Tyson vru să-i răspundă negativ, apoi spuse: 

— Nu ştiu... Cred că am vrut doar să înot. De fapt, înotam 
pe-aici... Ea încuviinţă din cap, bănuitoare. Am ajuns cât se 
poate de aproape, şi totuşi m-am întors, spuse el. Acum, că 
am aruncat o privire şi spre malul celălalt, curiozitatea mea 
a fost satisfăcută. Nu mai vreau să mă duc acolo. Cel puţin, 
deocamdată. 

— Cred şi eu. 

Marcy se ridică şi se duse la uşile glisante ce dădeau în 
balcon. In timp ce vorbea, privea afară, spre golf. 

— Cum te descurci în marele oraş? 

— Foarte bine. Paul Stein are un apartament frumos. Ai 
fost şi tu o dată acolo, înainte ca el să divorţeze. Este cam 
pustiu. Tu? 

— Eu mă simt bine. Sunt aici o mulţime de oameni pe 
care îi cunoaştem. Intâmplător, Paul a trecut pe-aici şi am 
luat masa împreună. A vrut să-mi dea de înţeles că nu 
încurajează despărţirea noastră împrumutându-ţi 
apartamentul lui. 

— Atent din partea lui. 

Marcy se întoarse de la fereastră şi se uită la el. 

— Şi Jim, şeful meu, a trecut pe-aici. Ne-am dus să 
înotăm, iar Phil Sloan a fost aici în week-end-ul trecut. 

— Sună ca o casă publică de odihnă. Şi eu care credeam 
că ne ascundem... 

— Eu nu mă ascund. Marcy făcu un pas spre el. Eo 


20 Rechin puternic care trăieşte in Oceanul Atlantic şi în Oceanul Pacific 
(n. trad.). 


prostie şi o laşitate. Şi apoi, n-are niciun rost. Cei doi 
indivizi care au închiriat casa alăturată au ştiut din primul 
moment cine sunt. Tyson nu răspunse. Ce-ai de gând să 
faci? întrebă Marcy pe un ton neutru. 

Tyson ridică din umeri. 

— Nu cine ştie ce. Citesc, fac exerciţii fizice, merg mult 
pe jos. N-am fost niciodată şomer. Ce-ar trebui să fac? 

— Te fereşti de necazuri? El zâmbi. Ea se încruntă, 
aruncându-i o căutătură în acelaşi timp ironică şi supărată. 
Nu-mi place să te ştiu departe de mine, Tyson. 

El nu răspunse, dar se simţi ceva mai fericit. 

— Tu te fereşti de necazuri? o întrebă el. 

Ea ridică din umeri. 

Tyson aşteptă. 

Marcy se apropie de marginea patului. 

— Jim a venit cu soţia lui, spuse ea. La fel şi Phil. Paul 
Stein era cu prietena lui, iar cei doi tipi de alături sunt 
căsătoriţi... unul cu celălalt. Râse. Doamne, e adevărat că 
toţi bărbaţii sunt apucaţi, homosexuali, bolnavi mintal, prea 
tineri, prea bătrâni sau cu devieri sexuale. 

— Nu exclude devierile sexuale. 

Ea îl privi cu asprime. 

— Oricum, eu nu sunt disponibilă. Încă. 

Tyson se îndreptă de spate. 

— E mai bine să te obişnuieşti cu absenţa mea... Vreau 
să spun că, dincolo de problemele noastre recente, există 
posibilitatea ca eu să fiu, o vreme, într-un fel de... 
custodie... aşa că e mai bine să te obişnuieşti cu... 

— De-asta te şi vreau aici. Vreau să fii cu familia ta până 
se ia o hotărâre. 

Tyson nu răspunse. 

Marcy respiră adânc, apoi spuse: 

— Uite ce e, Ben, am înţeles de ce ai plecat. Soţia ta 
devenise un motiv de jenă, discuţiile cu uşile închise 
ajunseseră obscene, oamenii râdeau în spatele tău. Aşa că 
ai făcut ceea ce fac toţi masculii egocentrişti. Ai spus: 


Uitaţi, băieţi, am părăsit-o pe târfa aia. Aşa este? 

— Ţi-am spus că trecutul tău te priveşte, replică el pe un 
ton neconvingător. Trecutul meu, nu. Te-am părăsit, ca să 
te scutesc de o mulţime de situaţii penibile. 

— Prostii. Stând în picioare lângă pat, ea se aplecă mai 
mult spre el. Ce simţi tu pentru mine? În inima ta. 

— Te iubesc. 

— Atunci, la dracu’ cu lumea şi, mai ales, la dracu’ cu 
trecutul. Hai să plecăm de-aici. 

Tyson clătină din cap. 

— Poimâine trebuie să mă prezint la Fort Hamilton. 

— Nu te prezenta. Mai ai paşaportul? 

— Da... 

— Atunci, pleacă, pentru numele lui Dumnezeu. Pleacă 
acum, cât mai poţi. Eu o să lichidez toate datoriile. Dă-i lui 
Phil împuternicirea de a acţiona în numele tău. Am putea 
lua o sumă frumoasă pe casă. După câteva luni, eu şi David 
vom veni după tine. 

— Unde propui să plec? 

— Cui îi pasă? Oriunde, numai să fim lăsaţi în pace. 

— Eu sunt american. Asta e ţara mea. 

Ea râse zgomotos. 

— Ultimul refugiu al unui patriot este un loc unde să nu 
poată fi extrădat. 

Tyson zâmbi răutăcios. Se uită la Marcy şi privirile li se 
întâlniră. 

— Să lupt sau să fug? Asta e întrebarea. Cred că ar fi mai 
bine să lupt. 

Ea se aşeză din nou pe marginea patului. 

— Vreau să te întreb ceva. Dacă eu aş fi în situaţia de a 
face închisoare, ai vrea să părăseşti ţara împreună cu 
mine? 

— Da. 

— Ei bine, eu vreau să plec împreună cu tine. Nutu mă 
târăşti după tine. Este propunerea mea. N-o să te învinuiesc 
niciodată pentru asta. 


— Uşor de spus acum. 

— Ben, de ce mai stai? 

— Sunt optimist. Cred că pot să câştig. 

— Mi-ai spus cândva, în ziua în care a început totul, că 
ăsta o să fie jocul Armatei, cu regulile lor. Ai intuit perfect. 
Nu uita că tu ai spus asta. 

— Am ajuns să respect justiţia militară acum când mă 
confrunt cu ea şi-mi amintesc de ea. 

— Ştii ce cred eu? Că Armata a trimis deja o notă 
comandantului închisorii Leavenworth, dându-i instrucţiuni 
în legătură cu condiţiile de „cazare” pe care să ţi le 
pregătească. 

Tyson îşi drese glasul. 

— Ei bine, dacă se va întâmpla aşa, atunci, când voi ieşi, 
îmi voi fi plătit datoria faţă de societate. Şi voi putea duce o 
viaţă normală. 

— Care societate? Societatea asta nu dă doi bani pe ceea 
ce ai făcut sau n-ai făcut tu într-o ţară înapoiată acum mai 
bine de douăzeci de ani. Unei jumătăţi de naţiune nici nu-i 
pasă dacă ai fost vinovat sau nu, iar cealaltă jumătate se 
entuziasmează la gândul că, într-o singură zi, ai lichidat o 
sută de nord-vietnamezi. 

— Nu, aceea despre care vorbeşti tu nu e ţara mea. 

Ea îl privi curioasă, apoi răspunse: 

— Ba mă tem că este. Ţara vrea sângele bietului Picard, 
nu pe al tău. 

— Prostii. 

— Crezi? Tu nu mai eşti la curent cu situaţia. 

— Vorbeşti ca mine acum douăzeci de ani, când 
aparţineam majorităţii tăcute. 

— M-am mai trezit şi eu puţin. De fapt, acum o 
săptămână, mi s-a întâmplat ceva curios. Mă aflam în barul 
Hotelului American, împreună cu Gloria Jordan, mama 
Melindei. Ei, şi asta nu e una dintre cârciumile voastre 
populare unde beau muncitorii. Nu la patru dolari trataţia. 
Acolo se duc orăşenii şi cei care aparţin aristocrației locale. 


Care crezi că era subiectul de conversaţie la bar? 

— Renaşterea sau declinul teatrelor de pe Broadway. 

— Nu, domnule. Subiectul eraţi dumneavoastră. 

— Vorbeşti serios? 

— lar consensul a fost „vinovat, dar cui îi pasă?“ sau 
„vinovat, dar cu o mulţime de circumstanţe atenuante”. 
Câţiva au sugerat că s-ar putea să fii nevinovat, ca rezultat 
al unei nebunii temporare. 

— Nebunia mea nu e deloc temporară. Dovadă că sunt 
încă însurat cu tine. 

— Un domn a sugerat să ţi se dea o medalie, deşi nu a 
precizat pe care ar considera-o cea mai potrivită. 

— Am primit deja, pentru acţiune, Crucea Vietnameză 
pentru Vitejie. Hai să nu exagerăm. 

— O doamnă se îndoia că un bărbat atât de bine ar fi 
putut să facă aşa ceva. 

— l-ai aflat numele şi numărul de telefon? 

— Chestiunea este, Tyson, că publicul, dacă ăsta poate fi 
considerat un lot reprezentativ - iar eu cred că ai găsi încă 
şi mai mult sprijin la mulţi alţii - publicul crede că eşti tratat 
prea aspru, chiar dacă tu şi soldaţii tăi aţi omorât sau nu o 
sută de bărbaţi, femei şi copii. Publicul crede că Picard e o 
jigodie. 

— Săracul Picard. Ce făceai în bar? 

— Mă îmbătăm. 

— Trebuie să spui „Îmi căutam câinele“. Cu cine ai votat? 

— Eram tentată să-mi ţin prelegerea standard cu privire 
la imoralitatea războiului din Vietnam, dar mi-am amintit că 
nu pot să depun mărturie împotriva soţului meu. Aşa că am 
luat-o pe Gloria de braţ şi ne-am furişat afară. 

— Asta înainte ca oamenii să te recunoască şi să te 
poarte pe umeri pe Main Street. 

— A fost foarte jenant. Vreau să spun, cu Gloria acolo, 
lângă mine. Îşi frecă bărbia, gânditoare, apoi continuă: Dar 
opinia publică nu te va achita mai mult decât îl va acuza pe 
Picard. Nu este ace/fel de democraţie. 


— Cred că nu este. 

Marcy se uită la soţul ei, apoi adăugă: 

— Mi-a spus cineva că agenţii federali supraveghează 
casa lui Picard... ca să-l protejeze. Asta o ştiai? 

— Nu. De unde să ştiu? Dar îşi dădu seama că ar fi 
trebuit să ştie. Ar fi trebuit să înţeleagă că răceala cu care îl 
invitase Picard fusese un rezultat al faptului că acesta avea 
la dispoziţie ceva artilerie grea. Interesant. Trebuia să-şi 
amintească mereu că aceasta nu era o problemă personală, 
ci una naţională; că existau jucători nevăzuţi în flancuri şi 
oameni ca Chet Brown care intrau pentru o clipă în scenă, 
apoi dispăreau în umbră, iar ca număr, erau, probabil, o 
întreagă legiune. Acum ne supraveghează cineva? 

Ea ridică din umeri. 

— Dacă sunt, asta nu e ca să ne apere de o gloată 
furioasă, hotărâtă să ne linşeze. In afară de presă, pe noi nu 
ne-a hărțuit şi nu ne-a ameninţat nimeni. Ce-ţi spune asta, 
legat de ţara ta? 

— Îmi spune că, până în momentul în care mi se va 
dovedi vinovăția, sunt nevinovat. 

— Totuşi, Picard e vinovat. Vinovat de a fi întinat numele 
unui erou de război. Tu, prietene, la fel ca şi fostul tău şef, 
Westmoreland, eşti o vacă sacră. Ai luptat pentru ţara ta, ai 
fost rănit în luptă şi eşti persecutat de o Armată 
nerecunoscătoare şi o presă părtinitoare. Cel puţin, aşa 
sunt percepute lucrurile. Adevărul, după cum ştim amândoi, 
este că guvernul îşi face meseria, cu tot caracterul 
nepopular al acţiunilor sale. Presa, în ciuda greşelilor tale, 
are grijă ca guvernul să nu-şi piardă sângele rece. 

— De partea cui eşti? întrebă Tyson. 

— A ta, fir-ar să fie. Se gândi un moment, apoi spuse 
încet: Testul privind senzațiile pe care ni le provoacă 
propriile convingeri este dacă le mai susţinem sau nu 
atunci când suntem implicaţi personal. Dacă acest caz al 
tău ar fi cel despre care am citit, aş fi înclinată să-mi doresc 
să te văd judecat şi condamnat. Numai că tu eşti soţul meu 


şi te iubesc. De-asta îţi şi spun că ar trebui să fugi, să fugi 
de justiţie, pentru că... pentru că mă tem că eşti vinovat... 

Intoarse capul în altă parte, şi Tyson văzu că era pe 
punctul de a izbucni în plâns. 

El aşteptă, apoi spuse: 

— Eu nu o văd pe Marcy Clure Tyson ajutând şi fiind 
complice a unui om bănuit a fi criminal de război. Dar ai 
dreptate: dacă acel criminal este bărbatul pe care îl iubeşti, 
atunci trebuie să alegi. Ei bine, doamnă, mă simt al naibii 
de flatat. Dar nu fug. Am tot fugit timp de aproape două 
decenii, urmărit de o sută de stafii nenorocite care m-ar fi 
lăsat să alerg până în ziua în care aş fi murit. Asta a fost 
pedeapsa mea pe pământ. Nu ştiu ce mi-au pregătit pentru 
când, în sfârşit, mă voi alătura lor, dar sper să fie îndurători 
cu mine când ne vom întâlni. 

— Incetează. Incetează. 

— Oricum, tot ce pot face în momentul de faţă este să 
înfrunt acest sistem de justiţie imperfect, creat de noi. 
După cum ţi-am spus, mi-am primit deja pedeapsa, aşa că 
orice îmi va face Armata va fi lipsit de importanţă. 

— Pentru tine. Pentru mine, nu, spuse ea cu răceală în 
glas. Să ştii că n-o să te aştept. 

Tyson simţi că i se strânge stomacul, dar răspunse cu 
blândeţe: 

— Aşa te vreau, fetiţa mea. 

— N-o să aştept un nebun, adăugă ea. 

El nu spuse nimic. 

Marcy lăsă capul în jos, gânditoare, apoi zise: 

— Ai spus lupta sau fuga. Dar sunt oameni care nu fac 
niciuna, nici alta. Oameni care aşteaptă ca aparatul de stat 
să bată la uşa lor în toiul nopţii. 

— Oh, mai scuteşte-mă de coşmarurile tale kafkiene. N- 
am eu destul coşmarurile mele? Asta este America. Singurii 
oameni care îţi bat la uşă în toiul nopţii sunt beţivii. Dar eu 
n-am de gând să stau şi să aştept ca un iepure fricos. Eu 
lupt. 


— În mintea ta, poate. Dar nimeni altcineva nu vede 
vreun semn care să indice că n-ar fi aşa. Phil Sloan... 

— Lua-l-ar dracu'. 

Ea se îndepărtă el. 

— De ce eşti optimist? A spus maiorul Harper ceva? 

Numele lui Harper îl surprinse, deşi n-ar fi trebuit. 

— Păi, nu, răspunse el. Dar am unele îndoieli, destul de 
vagi ce-i drept, în privinţa procesului pe care are de gând 
să mi-l intenteze Armata. Cred că ea ar putea recomanda 
să nu fie înaintată nicio acuzaţie. 

— Crezi? Marcy se ridică, se duse la dulap şi trase 
sertarul de sus. Dădu la o parte câteva articole de lenjerie 
şi scoase un ziar. N-am vrut ca David să vadă asta. li arătă 
un exemplar din American Investigator. Pe ăsta l-ai văzut? 

— De fapt, la supermagazin nu mai aveau, aşa că, în loc 
de ăsta, am cumpărat hârtie igienică. 

Ea îi puse ziarul pe genunchi. 

— Ştiu că e o fiţuică nenorocită, dar materialul ăsta pare 
să-şi croiască drum şi spre publicaţiile mai respectabile. Ce 
e şi mai rău e că alte publicaţii sapă mai adânc pentru orice 
grăunte de adevăr. 

Tyson se uită la pagina interioară la care deschisese ea 
ziarul. Povestea se intitula: Splitsville pentru Tysoni? Un 
subtitlu preciza: Cauza nu este maiorul Harper, zic prietenii. 
Ce vicleni, gândi Tyson. 

Se uită la fotografia care îi înfăţişa pe el şi pe Marcy. Erau 
îmbrăcaţi în haine de seară şi zâmbeau amândoi prosteşte. 
Tyson o recunoscu. Era o fotografie făcută cu ocazia balului 
de binefacere de la spital. Mai era şi o fotografie a lui Karen 
în uniformă, probabil un cadou primit din partea serviciului 
de relaţii cu publicul al Armatei. 

— Să-ţi aduc ceva? întrebă Marcy. 

Tyson ridică privirea. 

— Poate un pahar cu apă de la frigider. 

Marcy plecă. 


21 joc de cuvinte: to split = a se desparţi, şi ville = oraş (n. trad.). 


Tyson parcurse articolul în grabă, citind câteva rânduri la 
întâmplare: Marcy şi-a stabilit reşedinţa pe elegantul East 
End de pe Long Island, în timp ce Ben locuieşte într-un 
apartament de celibatar de pe modernul East Side din 
Manhattan. Prietenii spun că cei doi nu sunt despărțiți legal, 
ci, doar locuiesc separat. Câteva rânduri mai jos scria: A 
fost văzut bând cu ea în salonul de cocteil al hotelului Four 
Seasons din Washington. Unul dintre recepționerii hotelului 
n-a vrut să confirme că Tyson era înscris în registru, dar alţi 
angajați ai hotelului au spus că era. Noi nu ştim cine a plătit 
nota pentru camera lui Tyson sau pentru cocteilurile pe 
care le-a băut cu maiorul Karen Harper, dar sperăm să nu 
fie contribuabilul. 

— Dar nici eu, spuse Tyson cu glas tare. Neobrăzarea 
acelor oameni care îşi etalau înfăţişarea şi banii în 
saloanele de cocteil. 

Mai citi câteva rânduri, sesizând mesajul subînţeles, 
indirect, mai mult sugerat, care avea mai puţin de-a face cu 
jefuirea contribuabilului american decât cu posibilitatea ca 
Tyson şi Harper să fie cuplaţi. El arunca ziarul într-o parte, 
apoi trase sertarul noptierei şi găsi pachetul de ţigări pe 
care îl lăsase acolo. Işi aprinse o ţigară. 

Marcy intră în cameră cu o tavă pe care se aflau un 
pahar cu apă de la frigider şi unul cu vin alb. Ea îi dădu apa 
şi-i spuse: 

— Te duc la Spitalul Southampton. 

— De ce? Ca să mă castrezi? 

— Nu-i o idee rea. Ridică ziarul şi-l aruncă la loc în sertar. 
Sorbi din vin, apoi spuse: Interesant. Tyson ridică din umeri. 
Nu ştiam că, în cazul crimelor capitale, cercetările sunt 
întreprinse în saloanele de cocteil, spuse Marcy. 

— Mai bine decât într-o celulă de închisoare, răspunse 
Tyson. 

— Bănuiesc că vrei s-o convingi. Folosindu-ţi farmecul. 

Tyson ştia că Marcy nu-i spunea asta cu răutate ori cu 
reproş; era doar o posibilă explicaţie a interesului lui pentru 


Karen Harper. 

— Am să-ţi spun ceva ce n-ai să citeşti niciodată în fiţuica 
aia şi nici în altă parte: chiar dacă, prin compromiterea 
acelei femei, aş putea slăbi sau împiedica procesul pe care 
are de gând să mi-l intenteze guvernul, n-aş face-o. Nici ei, 
nici ţie, nici mie. 

Marcy încuviinţă din cap. 

— Totuşi, povestea face aluzie la o lipsă de decenţă. O să 
vezi aceeaşi idee şi în Washington Post, dar exprimată într- 
o formă mai delicată. Oricum, dacă vrei să încerci, ai 
permisiunea mea condiţionată. 

Zâmbi. 

— Condliţionată de ce? 

— Condiţionată de rezultate. Tyson bău aproape toată 
apa. E drăguță? întrebă Marcy pe un ton voit neutru. 

Tyson auzise întrebarea aceea de prea multe ori ca să nu 
cunoască răspunsul corect. 

— Din punctul de vedere al înfăţişării, poţi să vezi şi 
singură, deşi, în mod sigur, nu este genul meu. Are o 
personalitate aspră, e răutăcioasă şi insinuantă. Tipic... 
pentru unii oameni recent investiţi cu o anumită autoritate. 

Se uită pe furiş la Marcy, peste marginea paharului său. 

Marcy părea să reflecteze asupra unui lucru şi, chiar dacă 
sesiză o undă de familiaritate în tonul lui, nu spuse nimic şi 
nu comentă în niciun fel. 

— Păi... oricum, atâta vreme cât este vorba numai de 
afaceri, fă ceea ce trebuie să faci. Şi eu procedez aşa. 

Zâmbi răutăcios. 

Tyson puse paharul jos şi îşi termină ţigara, apoi aruncă 
mucul în pahar. 

— Ce te-a făcut să-l vizitezi pe Andrew Picard? 

Marcy ridică din umeri. 

— Curiozitatea. l-am văzut casa pe malul celălalt al 
golfului şi, într-o zi, când mă plimbam cu barca, am oprit la 
mal, chiar în dreptul curţii lui. Curtea din spatele casei. El 
tundea iarba. M-am prezentat. Am stat de vorbă, apoi am 


plecat. 

— Presupun că, dacă ar fi locuit în interiorul insulei, 
această întâlnire n-ar fi avut loc niciodată. 

Marcy se uită la el. 

— Acolo ai fost aseară? 

— Da. Şi m-am simţit al dracului de prost aflând că tu 
trecuseşi deja pe acolo. El crede, probabil, că toată familia 
Tyson o să treacă pe la el, să-l verifice. Poate o s-o conving 
şi pe mama să vină cu avionul din Florida. L-ar pocni în cap 
cu bastonul. 

— Pot să vizitez pe cine îmi place. Ştii doar că mă 
preocupă şi pe mine povestea asta. 

— Vreau să cred că nu l-ai rugat să-mi facă vreo favoare 
când va depune mărturie. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

— Bine. El îşi potrivi perna sub cap. Nu-i plăcea această 
senzaţie de incapacitate fizică. Inţelegea de ce oamenii cu 
o invaliditate permanentă erau uneori arţăgoşi. Mărturia lui 
Picard nu este chiar atât de importantă. Aşa că nu trebuie 
să fii drăguță cu el dacă îl vezi în oraş. Poţi să-l şi umileşti 
dacă vrei. 

— Foarte bine. Dar mă îndoiesc că-l voi întâlni. 

Tyson se uită la ea. Răspunsul acela nu prea se potrivea 
cu caracterul lui Marcy, gândi el. Dar poate că percepțiile 
sale deveneau neclare din cauza oboselii. 

Marcy se aşeză pe scaunul din faţa măsuţei de toaletă şi 
îşi azvârli sandalele din picioare. Îşi privi o vreme degetele 
de la picioare, ţinând paharul de vin în poală. 

Tyson hotărî că voia să fie singur. Reuşi să caşte destul 
de convingător. 

— Mă culc. Vrei să stingi tu luminile astea? 

Marcy rămase pe loc. 

— Vreau să vorbesc cu tine despre David. E încurcat cu 
fata aceea. 

— Foarte bine. Pare drăguță. Sâni frumoşi. 


— Cred că se culcă cu ea. 

— Grozav. 

— Nu e... Vreau să spun, cum ar trebui să reacţionăm? 

— Păi, dacă am avea fată, ar trebui să fim necăjiţi, 
supăraţi, furioşi. Când ai băiat, spui „grozav”. 

— Incerci să mă amăgeşti. Or, asta e o treabă serioasă. 
Băiatul nu are decât şaisprezece ani. Lăsând la o parte 
aspectele morale, există probleme practice. Probleme 
psihologice. 

— Corect. Tyson era conştient de faptul că, uneori, 
sugestia de a-şi îndeplini un fel de datorie părintească 
reprezenta pentru soţie calea de a-şi readuce partenerul 
rătăcitor în ţarcul conjugal. 

— Tu ai vorbit cu el? întrebă el. 

— Păi... nu. E mai mult o chestiune între tată şi fiu. 

— Cum adică? 

— Ştii tu. E ceva ce un tată ar trebui să discute cu fiul 
său. Ar fi jenant pentru el... şi pentru mine dacă i-aş vorbi 
despre asta. 

— S-ar putea să fie jenant şi pentru mine să trebuiască 
să-l întreb dacă se culcă cu prietena lui. Apropo, de unde 
ştii că o face? 

— Păi... uneori, lucrurile astea se simt, răspunse ea. 

— Zău? Cum? 

— Oh, termină, Ben. Nu mai face pe prostul. Pur şi 
simplu, îţi dai seama când oamenii fac asta. 

— Începi să mă enervezi. 

— Imi promiţi că o să vorbeşti cu el? 

— Da. Mâine. În barcă. 

— O să vedem noi şi cu pescuitul ăsta de rechini. 

— Mă duc. 

— De ce este atât de important pentru tine? 

— Bunica mea a fost mâncată de un rechin. Cât priveşte 
sexul, închide uşa. 

Marcy ezită, apoi se ridică şi se duse la uşă. 

— Credeam că eşti obosit. 


— Eram, dar tu vorbeai murdar. 

Ea zâmbi. : 

— Scoate-ți-o pe Melinda Jordan din minte, Tyson. Inchise 
uşa şi se urcă în pat. Vrei să vezi nişte sâni într-adevăr 
frumoşi? 

Tyson îşi scoase halatul şi-l aruncă pe podea. 

— Vrei să-mi vezi rana din război? 

Marcy zâmbi în timp ce-şi trăgea fermoarul de la 
costumul sport şi-l lăsa în jos până la talie. Sânii albi 
ţâşneau, tari, din torsul ei de bronz întunecat. 

Tyson îşi simţi penisul mişcându-se şi întărindu-se. 

— Vrei să mai vezi şi altceva? îl întrebă ea. 

— Vreau să te văd toată. 

Ea îşi trase costumul şi chiloţii în jos, până la glezne, apoi 
le azvârli cu picioarele ceva mai încolo, pe podea. Tyson se 
uita la părul ei pubian care părea să acopere o porţiune mai 
mare decât costumul de baie pe care îl purtase când se 
bronzase. Ea se urcă lângă el, în pat. 

— Cum vrei s-o facem? 

— Femeia deasupra, cum scrie în manualul nostru. Nu 
cred că o să pot să mişc piciorul, nici măcar pentru asta. 

— Eşti sigur că vrei s-o faci? 

— Foarte sigur. Mă gândeam la asta în timp ce mă 
înecam. 

Ea îl încălecă. 

— Sunt prea grea? 

— E perfect. Întinse mâinile şi îi masă sânii, apoi o mână 
îi alunecă în jos, între picioarele ei, iar degetele despărţiră 
labiile. A trecut mult timp, Marcy. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Îmi place. Îi luă testiculele într-o mână, mângâindu-i 
penisul întărit cu cealaltă. Dacă reuşim să-l facem la fel de 
ţeapăn ca genunchiul, o să fie grozav. 

El zâmbi, simţind-o umezindu-se la atingerea degetelor 
lui. 

Ea se aplecă înainte şi-l sărută pe buze. 


— Sărate. 

El duse degetul umed la gură. 

— Foarte sărate. 

— Porcule. 

Tyson îi simţi mâna ghidându-l şi alunecă în ea cu 
uşurinţă. Ea îşi mişcă pântecele până când îl cuprinse în 
întregime, apoi, sprijinindu-se în genunchi, începu să se 
mişte încet şi ritmic. 

— Ben... oh, Doamne... 

El îi mângâie spatele şi fesele, apoi îi masă picioarele. 

Marcy se întinse, acoperindu-l cu corpul, şi se 
îmbrăţişară. Ea prinse ritmul, iar Tyson îi auzi respiraţia 
sacadată. 

— Oh, Doamne, Ben, mi-a fost dor de cocoşelul tău. 

— Şi lui i-a fost dor de tine. 

O simţi că termină... nu dintr-o dată, ci în vibrații scurte, 
cu momente de odihnă după fiecare serie de valuri 
unduioase; ca marea, gândi el, ca mările primitive din care 
am venit, ca mareele sărate care încă se mişcă în noi. 
Marcy respiră adânc, trupul se încordă o clipă, apoi se 
mlădie, lipsit de vlagă. El se împinse cu putere în sus, 
simțind o durere ascuţită în genunchi, dar împinse din nou, 
durerea luându-se la întrecere cu plăcerea. La un moment 
dat, aproape că leşină de durere. 

Tyson respiră încet şi regulat. Degetele i se opriră între 
fesele lui Marcy, iar el simţi sudoarea care se forma acolo 
ori de câte ori orgasmul ei era intens. 

— Te simţi bine? îi şopti ea la ureche. 

El încuviinţă din cap. 

— Da. 

— Te doare? 

— Puțin. 

Ea se rostogoli cu grijă şi se întinse pe o parte. 

— Eşti palid. 

Marcy se dădu jos din pat şi se duse în baie, de unde se 
întoarse cu o aspirină şi cu un flacon pentru frecţie. 


El luă aspirina, iar Marcy îi fricţionă genunchiul. Cu toate 
că era aproape adormit, o văzu plecând din nou şi 
întorcându-se cu un lighean şi un burete. Il spălă pe 
abdomen, îi şterse toată sarea de pe corp. Apoi se întinse 
lângă el şi îl înveli cu un cearceaf, după care se înveli şi ea. 

— Ai avut un şoc puternic. Ai nevoie de odihnă şi de 
căldură. 

— Să mă trezeşti la ora patru. 

— Bine. 

Se lipi de el, iar el adormi în braţele ei. 

Marcy aşteptă, apoi se dădu jos din pat. Puse radioul cu 
ceas pe podea, stinse veiozele de pe noptiere, îşi puse 
capotul şi se duse la uşă. Se întoarse şi se uită la soţul ei în 
lumina slabă ce venea de pe coridor. El nu dormea 
niciodată cu faţa în sus, iar faptul că acum o făcea o tulbură 
oarecum. Se uită la pieptul lui care urca şi cobora, 
gândindu-se cât de mult ţinea la el şi întrebându-se cum se 
făcea că bărbatul cel mai bun pe care îl cunoscuse 
vreodată trebuia să sufere pentru păcatele trecute ale unei 
armate şi ale unei naţiuni. leşi din cameră şi închise uşa 
încet. 


Tyson deschise ochii şi văzu că tavanul începuse să se 
lumineze. Auzii pescăruşii şi gaiţele ţipând, apoi sirena unei 
nave răsunând pe deasupra golfului. Zorii atinseră 
fereastra, luminând-o, iar Tyson văzu copacii de afară. 

— Sunt viu, spuse el. Sunt acasă. 


25. 


Ben Tyson se îndrepta spre vest, pe Shore Parkway. 
Capota maşinii Triumph era coborâtă şi soarele de după- 
amiază strălucea puternic pe cer dinspre sud-vest. In 
stânga lui, văzu turnurile de paraşutism de pe Coney Island 
şi, dincolo de ele, Atlanticul adânc, albastru închis. Era o 
după-amiază minunată pentru o plimbare cu maşina. 


Tyson alesese un frumos costum cafeniu, subţire, de 
vară, din lână, în care să se prezinte la raport, deşi Armata 
ceruse ceva verde: de fapt, o uniformă. 

— Ei bine, spuse el cu voce tare, poate că nu vor 
observa. 

Radioul era pus pe WNBC-FM, vechile melodii de aur, 
Bobby Darin transmitea „Undeva, dincolo de mare“, iar 
Tyson îl fredonă pe drum. 

Tyson se gândi la vremea când se prezentase prima dată 
la raport, pe 15 septembrie 1966. Era vorba de recrutarea a 
câtorva mii de tineri, iar procedeul era să te prezinţi într-un 
loc de parcare din campusul Universităţii Adelphi. De acolo, 
autobuzele închiriate îi luau pe tinerii recrutabili la centrul 
de încorporare de pe Whitehall Street, în Manhattan. Ora de 
prezentare la locul de parcare, îşi aminti Tyson, era ora 6 
dimineaţa. Tyson n-a ştiut niciodată dacă asta era, pur şi 
simplu, pentru că Armatei îi plăcea să înceapă ziua în zori 
sau pentru că Armata considera înţelept să-i ia pe aceşti 
băieţi provinciali sub protecţia întunericului dimineţii. 

Se uită în jos, la ceasul de la bord. Avea să ajungă la Fort 
Hamilton înainte de ora 5 după-amiază, destul de devreme 
pentru a se prezenta direct la aghiotantul unităţii, dar 
suficient de târziu pentru a nu începe formalităţile de 
obţinere a cărţii de identitate fizică, a statului de plată, şi 
toate celelalte detalii premergătoare, de care îşi amintea 
vag ca fiind foarte neplăcute. 

Işi privi mâinile pe volan, apoi se uită la vitezometru. 
Avea o sută de kilometri la oră, dar, întrucât nu era grăbit, 
încetini. Cântecul de la radio era „Mister Tambourine Man“, 
versiunea lui Bob Dylan. 

La vreo opt sute de metri în faţă, masivul pod Verrazano 
trecea peste Narrows?, de la Fort Hamilton la Fort 
Wadsworth. Traficul se înteţea în jur şi pescăruşii se 
învârteau în cerc deasupra capului. 

Se apropia ora ieşirii din Fort Hamilton. Tyson reduse 


22 Strâmtoare la Oceanul Atlantic (n. trad.). 


viteza, întoarse brusc volanul şi urcă în rampă. Făcu o serie 
de întoarceri corecte şi se apropie de poarta principală care 
se afla pe drumul din apropiere, sub podul suspendat. Opri 
în mijlocul drumului, respiră adânc şi o luă spre ghereta 
Poliţiei Militare. Poliţista, o femeie de aproximativ douăzeci 
de ani, cu părul scurt, roşu şi nasul cârn, ieşi din gheretă. 
Tyson îi înmână ordinul de chemare. Ea se uită la el, apoi i-l 
dădu înapoi. 

— Trebuie să vă prezentaţi la cartierul general. Ştiţi unde 
este? 

Tyson se gândi că a delectat o notă tăioasă în vocea ei şi, 
dacă ar fi fost civil, ar fi lăsat să treacă de la el. Se uită la 
numele de pe ecuson, apoi spuse: 

— Data viitoare, când voi trece prin această poartă, 
sergent Neeley, voi avea însemne de ofiţer pe bara de 
protecţie a maşinii, şi vei saluta când trece maşina. Dacă 
mă voi opri să-ţi adresez un cuvânt, îmi vei răspunde cu 
„domnule”. 

Tânăra reveni la o poziţie de drepţi. 

— Da, domnule. 

Tyson nu se simţi deloc deplasat. Este ca mersul pe 
bicicletă, gândi el. O dată ce ai învăţat, nu uiţi niciodată. 

— Pe loc repaus, îi ordonă el. 

Ea salută. El întoarse salutul, primul său salut după 
aproape două decenii, şi trecu prin poartă spre Lee Avenue. 
La dreapta sa erau expuse, în şir, piese vechi de artilerie. In 
stânga lui se înălța o veche clădire de lemn cu un semn pe 
pajişte, informându-l că această casă fusese cândva 
căminul lui Robert E. Lee. Pe măsură ce înainta, îşi dădu 
seama că nu ştia unde se afla clădirea cartierului general, 
dar ştia că, în cele din urmă, o va găsi. Remarcă 
extraordinara curăţenie a locului, lipsa oricărei bucățele de 
hârtie şi îşi aminti acele apeluri ale poliţiei dinainte de micul 
dejun, întreaga garnizoană scoasă afară pentru curățirea şi 
strângerea gunoiului. 

El observă, de asemenea, că uniformele se schimbaseră: 


soldaţii, bărbaţi şi femei, purtau uniforme de luptă de 
camuflaj, similare celor care în timpul său fuseseră 
autorizate doar pentru Asia de Sud-Est. Încercă să se 
imagineze pe sine îmbrăcat astfel, dar nu reuşi. 

Ajunse la o clădire, unde, pe o plăcuţă, era scris 
CARTIERUL GENERAL AL GRUPULUI DE COMANDĂ NYAC. 
Trase maşina în parcarea pentru vizitatori şi opri motorul. 
Clădirea era dreptunghiulară, din cărămidă roşie, cu două 
etaje, semănând perfect cu o şcoală elementară din anii 
'50. 

Tyson îşi îndreptă cravata, îşi luă servieta diplomat şi 
cobori din maşină. Genunchiul îi era ţeapăn şi era conştient 
că îşi târa piciorul. Intră, prin uşile de sticlă, într-un coridor 
cu pereţi din ciment pictat, întărindu-i impresia de instituţie 
de învăţământ inferior. Podeaua din plăci de teracotă era 
totuşi lustruită, aşa cum nu găseşti decât în instituţiile 
militare. 

Tyson se apropie de un fel de ghişeu aflat pe peretele din 
dreapta. Un sergent de serviciu, o altă tânără, ridică ochii 
de la masa de lucru şi veni la geam. 

— Da, domnule? 

Tyson îi dădu ordinul de chemare. Tânărul sergent se uită 
la nume. 

— Oh... 

— Sunt aşteptat? 

— Da, domnule, vă aşteptam. 

Ea ezită când observă costumul civil, dar nu spuse nimic. 
Tyson se gândi că prezentarea fără uniformă era cea mai 
neînsemnată problemă a sa astăzi. Femeia îi întinse un 
registru şi un stilou negru, guvernamental. Tyson ezită, 
apoi luă stiloul şi semnă. 

Sergentul de serviciu spuse: 

— Bine aţi venit la Fort Hamilton, domnule locotenent. Îi 
înapoie hârtiile. Vă rog să mergeţi în biroul aghiotantului, 
sus, pe scări, şi la dreapta. 

— Mulţumesc. 


— Da, domnule. 

Cel puţin, gândi el în mers, niciunul de aici nu îi spusese 
„să aveţi o zi bună“. Doar acest lucru şi ar putea 
recompensa întreaga încurcătură. Urcă scările şi ajunse la o 
uşă deschisă deasupra căreia era scris AGHIOTANT. Intră 
într-un mic birou în care se aflau patru soldaţi tineri: doi 
bărbaţi şi două femei. Găsi că vederea tuturor acestor 
femei din personal îl cam dezorienta. Totuşi, prezenţa 
femeilor împrumuta puţină realitate la ceea ce îşi amintea 
el ca fiind un mediu nefiresc. 

Unul dintre tinerii bărbaţi, un specialist patru, stătea la o 
masă de lucru. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Locotenentul Benjamin Tyson pentru aghiotant. 

Acesta se uită peste umărul lui Tyson, ca şi cum ar fi 
încercat să identifice ofiţerul, apoi se uită la Tyson. 

— Oh! Da. 

— Bine. 

Tyson era conştient că ceilalţi oameni din cameră 
aruncau priviri furişe spre el. Îi înmână tânărului ordinul. 
Bărbatul spuse: 

— Vă rog să mă urmaţi, domnule locotenent. Tyson îl 
urmă într-un mic birou care avea o plăcuţă CĂPITANUL S. 
HODGES, AGHIOTANT ADJUNCT. Biroul era puţin mobilat şi 
puţin populat. De fapt, nu era nimeni acolo. Soldatul spuse: 
II voi anunţa pe aghiotant că sunteţi aici. Puteţi aştepta aici, 
în biroul domnului căpitan. 

Bărbatul intră, printr-o uşă de comunicaţie, într-un alt 
birou. 

Tyson se duse la fereastra din spatele mesei de lucru. 
Putea vedea marele pod, pilaştrii săi masivi, cenuşii, 
ridicându-se din capătul dinspre nord al garnizoanei şi 
dominând complet linia cerului. Dincolo de Narrows, la o 
mie şase sute de metri distanţa, acolo unde podul era 
ancorat pe ţărmul îndepărtat al Staten Island, se afla Fortul 
Wadsworth, care, ca şi Hamilton, deţinea o veche baterie 


de artilerie de coastă, instalată pentru a proteja calea de 
acces pe mare, spre portul New York. Apărarea naţională, 
reflecta Tyson, fusese mai simplă în secolul trecut; un vas 
de război inamic înainta spre Narrows şi numai în cazul în 
care nu exista vreo îndoială dacă era prieten sau duşman, 
vasul arbora, prudent, steagul inamic. Tunurile de coastă 
trăgeau. Vasul trăgea şi el. Forturile de piatră erau pitoreşti, 
la fel şi navele. Apărarea portului New York, gândi el, 
trebuie să fi fost floare la ureche. 

Uşa de comunicaţie spre biroul alăturat se deschise şi un 
ofiţer intră în cameră. 

— Tyson? 

Tyson se întoarse de la fereastră. Ochii lui percepură 
informaţiile pe care i le oferea uniforma: Numele de pe 
ecuson era Hodges, gradul, căpitan; din corpul aghiotanţilor 
generali; premii şi decoraţii, niciuna. Tyson observă inelul 
West Point. Bărbatul avea cam douăzeci şi ceva de ani, 
conduita sa era prea rigidă şi avea o expresie neplăcută, 
aproape urâcioasă. Lui Tyson nu-i plăcu felul în care omul i 
se adresase şi vru să-i dea un pumn în faţa încrezută. Tyson 
ezită, apoi cu o mare şi evidentă repulsie, luă poziţia de 
drepţi şi salută. 

— Domnule, locotenentul Tyson la raport. 

Hodges îi întoarse salutul cu un gest superficial, apoi 
răsfoi hârtiile. 

— Se spune că aici trebuie să vă prezentaţi în uniformă. 

— Nu am uniformă. 

— Cunoaşteţi un frizer? 

— Da... da, domnule. 

— Cum îndrăzneşti să te prezinţi în halul ăsta? Împinse 
un deget în direcţia lui Tyson. Tyson nu răspunse. Ei bine? 

— Nicio scuză, domnule. 

— Cred şi eu că nu. Căpitanul Hodges păru să-şi dea 
seama că Tyson, de fapt, stătea în spatele mesei lui de 
lucru, în timp ce Hodges stătea în faţa acestuia. Stai aici, 
spuse el. Schimbă locul cu Tyson, apoi se aşeză pe scaunul 


său rotitor. Înainte de a te prezenta în faţa aghiotantului, 
vreau să fii în uniforma adecvată şi cu părul tuns la 
lungimea regulamentară. 

— Aş dori să-l văd pe aghiotant acum. 

Hodges se înroşi la faţă. 

— Ce? 

— Domnule căpitan, trebuie să mă prezint până la miezul 
nopţii în serviciul activ. Aceasta e o chemare neoficială. Aş 
dori să schimb o vorbă cu aghiotantul. 

Hodges păru să se gândească la formalităţile pe care le 
implica o asemenea cerere. Se uită fix la Tyson. 

Tyson îi susţinu privirea. 

Hodges încuviinţă ca pentru sine, ca şi cum ar fi ajuns la 
concluzia că s-ar putea să nu fie o idee rea ca Tyson să facă 
o impresie negativă asupra aghiotantului. Se ridică de pe 
scaun. 

— Aşteaptă aici. 

Hodges dispăru în biroul alăturat. 

Tyson respiră adânc. Avu brusc şi viu imaginea unor acte 
ingenioase de violenţă asupra persoanei căpitanului S. 
Hodges. Dar, într-un fel, el îl provocase prin înfăţişarea lui. 
Tyson ar fi putut foarte bine să apară în picioarele goale, în 
blugi murdari, cu părul lung până la umeri şi cu un tricou pe 
care să scrie LA DRACU' CU ARMATA. Totuşi, Hodges nu 
arătase nici cea mai mică curtoazie militară ce i se cuvenea 
unui ofiţer de grad inferior. 

Tyson se uită prin încăpere. Pe perete se afla diploma lui 
Hodges de la West Point, împuternicirea sa şi câteva 
certificate ale cursurilor urmate. Tyson observă, de 
asemenea, o hârtie înrămată, bătută la maşină, şi se 
apropie. Se intitula „Extras din cuvântarea de rămas-bun a 
generalului MacArthur la West Point“. Tyson citi: 


Umbrele se lungesc pentru mine. Amurgul este aici. Zilele 
mele de odinioară au un ton şi o tentă dispărută; s-au dus 
licărind printre visurile lucrurilor care au fost. Amintirea lor 


este de o minunată frumuseţe, udată de lacrimi, mângâiată de 
zâmbetele de ieri. Ascult în van melodia vrăjită a goarnelor 
care sună deşteptarea, a tobelor îndepărtate. În visurile mele, 
aud din nou pocnetul puştilor, răpăitul muschetelor, murmurul 
ciudat, funebru, al câmpului de luptă. 

Dar în seara din amintirea mea, întotdeauna mă întorc la 
West Point. Întotdeauna acolo se aude, ecou după ecou, 
Datorie - Onoare - Ţară. 

Astăzi este ultimul meu apel nominal cu tine, dar vreau să 
ştii că atunci când voi traversa râul, ultimele mele gânduri 
conştiente vor fi îndreptate spre Corpul de Armată, Corpul de 
Armată şi Corpul de Armată. 

lţi urez rămas-bun. 


Tyson se îndepărtă de perete şi privi fix pe fereastră. 

— Da, foarte bine. Inţeleg. 

Căpitanul Hodges, tânăr absolvent de la West Point, în 
vârstă de aproape zece ani la momentul Ofensivei Tet, îl 
considera pe Benjamin J. Tyson o ruşine pentru Corpul de 
Armată, pentru naţiune şi pentru umanitate. 

Tyson se gândi la asta, punându-se în locul căpitanului 
Hodges şi descoperi că îi displăcea Benjamin Tyson. /nțe/eg, 
gândi el. Și mă simt uşurat că, în cele din urmă, am găsit o 
crimă morală clară. Bănuia că va da peste soldaţi mai 
profesionişti decât căpitanul Hodges înainte de a se 
termina toată povestea asta. Armata era mai dură cu 
oamenii ei decât ar putea fi civilii vreodată. 

Uşa se deschise şi Hodges rosti sec. 

— Colonelul te va primi acum. 

— Mulţumesc, domnule căpitan, răspunse Tyson. 

Hodges stătu la uşă până când Tyson intră în biroul 
aghiotantului. Tyson păşi înăuntru şi se opri, aşa cum era 
obiceiul, în centrul camerei cu faţa la birou. Salută. 

— Domnule, locotenent Tyson la raport. 

Colonelul îi întoarse salutul din poziţie şezândă, dar nu 
spuse nimic. 

Tyson auzi paşii lui Hodges retrăgându-se în spatele lui şi 


uşa închizându-se. Tyson, în timp ce ţinea capul şi ochii 
drept înainte, reuşi să vadă persoana căreia îi dădea 
raportul. Aghiotantul era un bărbat îndesat, cam de 
cincizeci de ani, şi ceea ce mai rămăsese din părul lui era 
cărunt. Faţa îi era unsuroasă, iar maxilarele inferioare îi 
atârnau ca aluatul de clătite. Tyson îşi dădu seama că nu-i 
ştia numele şi, chiar mai mult, că nu-i păsa de asta. 

În cele din urmă, colonelul spuse: 

— la loc, locotenente. 

Tyson se aşeză pe un scaun, în faţa mesei de lucru. 

— Mulţumesc, domnule. 

Tyson nu se uită prea insistent prin încăpere, n-ar fi făcut 
asta nici în viaţa civilă. Observă, totuşi, că era o cameră 
spartană: o masă de metal gri, un număr de scaune de 
vinil, jaluzele la ferestre şi plăci de teracotă pe podea. 
Pereţii erau din acelaşi ciment vopsit crem, ca şi restul 
clădirii. Îşi aminti biroul său de la Peregrine-Osaka cu mai 
multă căldură decât simţea pentru el atunci când se afla 
acolo. Încăperea avea, totuşi, ceva al ei. Peretele din 
spatele mesei de lucru era acoperit cu amintiri militare, 
fotografii, certificate şi alte simboluri de apreciere şi 
realizare. Îşi dădu seama că şi el ar putea, în cele din urmă, 
să-şi agaţe certificatele militare înrămate în noul său birou. 
Dar îşi dădu, de asemenea, seama că nu va face asta. 

— Aţi mai fost la Hamilton înainte? întrebă aghiotantul. 

Vocea omului era gravă, iar mirosul de fum de trabuc 
care umplea camera explica de ce. Tyson replică: 

— Nu, domnule. 

— N-aţi avut nicio dificultate să ne găsiţi, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. 

Tyson se uită la el. Văzu că bărbatul purta frunzele 
argintii de stejar ale gradului de locotenent-colonel, nu 
vulturii unui colonel plin. Ochii îi trecură la ecusonul negru 
cu numele, de deasupra buzunarului drept: Levin. Se uită la 
plăcuţa de pe birou. Locotenent-colonel Mortimer Levin. 

Colonelul Levin spuse direct: 


— Sunteţi surprins să găsiţi un evreu stând aici? 

Tyson se gândi la mai multe răspunsuri posibile, dar 
niciunul care să i se pară bun, aşa că spuse: 

— Domnule? care era felul militar de a răspunde unui 
ofiţer superior când nu ştiai ce să-i spui. 

Colonelul Levin mormăi ceva şi puse în gură un trabuc 
neaprins. 

— Aceasta, socotesc eu, este o vizită de curtoazie. 

— Da, domnule. Intenţionam să raportez. Dar mi-au venit 
alte gânduri după ce l-am întâlnit pe căpitanul Hodges. 

— Sunt sigur că şi lui i-au venit alte idei după ce v-a 
întâlnit. 

Tyson îşi drese glasul. 

— Domnule colonel, mă gândesc să depun o plângere 
oficială, sub... cred că este Articolul 138 al Codului unic de 
legi militare, referitor la felul în care am fost tratat de către 
căpitanul Hodges. 

— Chiar aşa? Colonelul încuviinţă apreciativ. O apărare 
bună este o jignire agresivă. Ei bine, nu încerca să confunzi 
problemele, Tyson. De ce nu-l inviţi pe căpitanul Hodges în 
sala de gimnastică de la subsol? Acolo îmi place să-i văd pe 
ofiţeri rezolvându-şi neînțelegerile. Cinci runde, mânuşi de 
câte jumătate de kilogram, arbitrul trebuie să fie prezent. 

Tyson se uită în ochii colonelului şi văzu că acesta nu era 
volubil sau glumeţ. Tyson replică: 

— Aş putea să fac asta. 

— Bine. Ascultă, Tyson, este datoria mea de aghiotant 
să-ţi urez bun venit la Fort Hamilton şi să aranjez să-l 
întâlneşti pe colonelul Hill, comandantul garnizoanei. Dar, 
sincer, locotenente Tyson, colonelul Hill nu te vrea aici şi ar 
prefera să nu te întâlnească. Aşa că nu mai plictisi pe 
nimeni cerând să-l întâlneşti. Şi nu te arăta la evenimente 
sociale la care, conform obiceiului, vei fi invitat. Te rog, fă 
în aşa fel, încât să mâncaţi separat. M-am făcut înţeles? 

— Da, domnule. 

Levin îşi atinse maxilarul, părând să reflecteze. Se uită la 


Tyson. 

— Să presupunem că te-ai prezentat acum şi nu mai 
trebuie să vii înapoi, mai târziu, în uniformă. E clar? 

— Da, domnule. 

Levin răsfoi nişte hârtii de pe masa de lucru şi găsi ceea 
ce căuta. 

— Instrucţiunile dumitale speciale spun că trebuie să 
aduci paşaportul. L-ai adus? 

Tyson ezită, apoi spuse: 

— Da, domnule. 

Colonelul Levin întinse mâna peste masă. 

— Pot să-l văd? 

Tyson băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase 
paşaportul. Îl puse în mâna dreaptă a colonelului Levin. 

Levin îl puse pe masă şi îl răsfoi. 

— Ai călătorit. 

— Da, domnule. 

Levin puse paşaportul în sertarul de sus şi îl închise, apoi 
îşi împreună mâinile pe masă şi îl privi pe Tyson. 

Tyson spuse: 

— Cu ce drept îmi luaţi paşaportul? 

Levin ridică din umeri. 

— Habar n-am. Acestea sunt ordinele mele. la legătura 
cu Departamentul de Stat sau cu Ministerul Justiţiei. || poţi 
avea înapoi pentru o călătorie autorizată. Am instrucţiuni 
de la Pentagon să te numesc temporar la biroul meu. Aşa 
că, de-acum înainte, sunt comandantul dumitale. Totuşi, nu 
cred că vei dori să împărţi spaţiul cu căpitanul Hodges, aşa 
că voi încerca să găsesc pentru dumneata ceva de făcut în 
afara acestei clădiri. 

— Da, domnule. 

Levin respira adânc şi astmatic, apoi spuse: 

— Este ceva ce te-ar interesa să faci în această 
garnizoană? 

Tyson se trezi răspunzând cu o voce iritată: 

— Nimic. 


Faţa ca de coca a lui Levin păru să se asprească, apoi se 
înmuie din nou. În cele din urmă, îşi aprinse ţigara şi scoase 
un rotocol de fum. 

— Armata, spuse Levin, mi-a dat câteva instrucţiuni 
speciale. Trebuie să îţi trasez o sarcină pe măsura 
capacităţilor şi experienţei dumitale. Levin bătu cu degetele 
în dosarul gros de personal. Ai fost ofiţer de infanterie. 

— Pentru mai puţin de doi ani - cu mult timp în urmă. 
Foarte recent am fost vice-preşedinte al unei mari 
corporaţii aerospaţiale. 

— Adevărat? Levin scutură trabucul într-o cană cu cafea. 
Vom găsi ceva pentru dumneata. Apropo, ştii cât vei 
câştiga? Acum, vreau să-ţi spun. 

— Nu, domnule. 

— Vei câştiga 1796 de dolari pe lună. Această rechemare 
în serviciu îţi impune o dificultate financiară deosebită? 

— S-ar putea spune asta. De fapt, domnule, dacă această 
călătorie de serviciu va dura foarte mult, va trebui să-mi 
vând casa. 

Levin îşi frecă maxilarul, apoi spuse: 

— Nu cred că această chemare în serviciu va dura foarte 
mult. Dar, te rog, ţine-mă la curent cu privire la situaţia 
dumitale financiară. 

— Cu ce scop, domnule? 

— Ei bine, Armata te va ajuta în măsura posibilităţilor. 
Există o societate de credite pentru aşa ceva. E bine? 

— Mulţumesc. 

Tyson ştia că preocuparea lui Levin nu era a lui 
personală; guvernul era preocupat de bunăstarea sa 
economică, de aceea adusese Levin vorba despre asta, 
pentru a vedea ce va spune el. În America, învățase Tyson, 
cel mai rău lucru ce i se putea întâmpla unui cetăţean, în 
afară de a fi arestat, era ruinarea creditului. Reputaţiile 
ruinate şi căsătoriile distruse, ca şi crizele sufletului şi 
psihicului, erau mici poveşti în comparaţie cu o rată scăzută 
a TRW. Tyson era fericit să vadă că guvernul era preocupat, 


că era neliniştit. 

Levin spuse: 

— Sunt convins că vei găsi o cale ca să nu-ţi vinzi casa. 
Ceea ce-mi aminteşte că am fost sfătuit să-ţi ofer cazare 
pentru familie, deşi suntem puţin strâmtoraţi aici. 

— Mulţumesc, domnule colonel, dar nu cred că familia 
mea va veni aici şi n-aş vrea să iau locul unui alt ofiţer şi al 
familiei lui. De fapt, dacă Armata n-are nicio obiecţie, aş 
vrea să continui să locuiesc în afara garnizoanei şi nu voi 
cere apartamentul unui ofiţer burlac sau orice altă locuinţă 
a Armatei. 

Levin se aplecă peste masa de lucru. 

— Dă-mi voie să fiu mai explicit, locotenente. Armata îţi 
ordonă să primeşti o unitate de cazare pentru o familie. 
Cinstit vorbind, Armata nu vrea să lase presei şi publicului 
impresia că dumneata eşti pus într-o situaţie grea. Există o 
casă din cărămidă cu două dormitoare, care îţi este 
destinată şi, până mâine dimineaţă, va avea numele 
dumitale pe ea. Este parţial mobilată, şi eşti autorizat să-ţi 
muţi lucrurile în ea pe cheltuiala guvernului. Eşti, de 
asemenea, autorizat să-ţi aduci soţia şi fiul în ea, deşi, nu 
eşti obligat să o faci. E clar? 

— Nu, domnule, nu este. Trebuie să locuiesc în 
garnizoană sau nu? 

— Mă tem că da. 

— Asta, spuse Tyson apăsat, este total neregulamentar. 
Asta va constitui o obligativitate exagerată şi nu există 
nicio justificare pentru acest tip de restricţie. 

Levin îşi drese glasul. 

— Din nefericire există. O cercetare preliminară în cazul 
dumitale se face sub Articolul 31 al Codului unic de legi 
militare şi este dreptul Armatei să impună restricţii 
personalului său, pentru a asigura disponibilitatea dumitale 
permanentă pentru această investigaţie. Restricţia, după 
cum ştii, este o constrângere morală mai degrabă decât 
una fizică şi este impusă doar de obligaţia dumitale morală 


şi legală de a asculta acest ordin. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Ştiu toate acestea, domnule colonel. Care sunt limitele 
acestei restricţii? 

Levin se uită la o coală de hârtie de pe biroul său. 

— Dumneata trebuie să fii la garnizoană între orele 24:00 
şi 6:00, adică de la miezul nopţii, până la ora şase 
dimineaţa. Poţi, totuşi, să fii plecat peste noapte în seara 
dinaintea zilelor dumitale libere. Cu toate astea, în permisii 
ai voie să te deplasezi numai pe o distanţă de optzeci de 
kilometri de garnizoană. 

Tyson nu spuse nimic mult timp, apoi remarcă: 

— Familia mea este la capătul de est al Long Island. Asta, 
după cum ştiţi, este cam la o sută şaizeci de kilometri de 
aici. 

— Atunci, evident, nu poţi să-i vizitezi. 

— Asta va reprezenta o restricţie exagerată. 

— Nu pot să cred, locotenente, că refuzul Armatei de a-ţi 
permite să-ţi petreci vara la Hampton este o restricţie 
exagerată. Vei avea unele îndatoriri aici şi nu este rezonabil 
ca să încerci să călătoreşti la mare distanţă în fiecare zi 
după muncă şi să fii înapoi aici la miezul nopţii. Optzeci de 
kilometri, şi nu trebuie să călătoreşti cu barca sau cu 
avionul decât cu permisiunea mea sau a comandantului 
garnizoanei. Levin ezită, apoi adăugă: Aveam impresia că 
nu locuiai cu soţia dumitale. 

— Nu locuiam, dar intenţionam să o fac din nou. 

— Ei bine, atunci... Levin se uită la ordinul lui Tyson. Ai o 
reşedinţă principală la Garden City. Asta se află în cadrul 
celor optzeci de kilometri de aici, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Asta este casa pe care s-ar putea s-o 
vând. 

— Ei bine, locotenente, până atunci, soţia dumitale se 
poate muta înapoi în casa aceea din Garden City. De fapt, 
îţi poţi petrece week-end-urile acasă, acolo. De asemenea, 
soţia şi fiul dumitale pot dori să-şi petreacă unele nopţi din 


săptămână cu dumneata aici, în locuinţa pentru familişti. 

— Domnule colonel, nu cred că soţia mea va pune 
piciorul într-o clădire a Armatei. 

Levin spuse iritat: 

— Va trebui să-ţi aranjezi singur vizitele conjugale, 
locotenente. Nu este de datoria mea să mă implic în asta. 

— Nu, domnule. 

Levin bătu cu degetele în birou. După un timp spuse: 

— Imi dau seama că este foarte greu pentru dumneata, 
dar, dacă asta te va face să te simţi mai bine, cred că totul 
se va termina curând. 

— Adevărat? 

— Da. În realitate, impunerea de restricţii asupra 
dumitale obligă guvernul să se dispenseze de cazul 
dumitale într-un fel sau altul, fără întârziere. De fapt, 
dreptul dumitale la o judecare rapidă sau decizia Armatei 
va face să nu se prelungească acest caz mai mult de 
nouăzeci de zile. Tribunalul civil s-ar putea să nu ştie ce 
este un proces rapid, dar un proces la Curtea Marţială este, 
dacă nu altceva, rapid. Aşa că această restricţie este o 
binecuvântare deghizată. Ceasul aleargă pentru Armată. 
Inainte de mijlocul lui octombrie, totul se va termina într-un 
fel sau altul. 

Tyson dădu din cap. 

— Inţeleg. 

Levin spuse pe un ton mai amabil: 

— De asemenea, restricţiile nu sunt foarte apăsătoare. 
Nimeni nu te urmăreşte. Dar fii atent, pentru binele 
dumitale. 

— Da, domnule. 

— Apropo, mai există şi alte adrese despre care ar trebui 
să ştiu? întrebă Levin. 

— Da, domnule. După cum poate aţi citit din ziare, în 
mod curent locuiesc în elegantul East Side. 

— Ai mai multe adrese decât am eu camere de baie. 

— Da, domnule. 


— Vreau adresa de la East Side şi adresa de la Sag 
Harbor. Dă-i-le lui Hodges. 

— Da, domnule. 

Levin întoarse o altă pagină din dosarul lui Tyson. 

— Două Inimi Purpurii. Unde şi unde? 

— Genunchiul drept şi urechea dreaptă. 

Levin încuviinţă şi ochii se concentrară asupra cicatricei 
lui Tyson de la urechea dreaptă. 

— Am observat că şchiopătezi, spuse el. Este rezultatul 
rănii? 

— Da, domnule. 

— Eşti apt pentru serviciul activ? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, eşti destul de bun pentru ceea ce au ei în 
minte. Tyson nu răspunse. Am fost numai pe jumătate 
convins că vei veni, spuse Levin. 

— Am fost nouăzeci la sută sigur că nu voi veni. Levin 
zâmbi. Avocatul meu a completat o moţiune pentru curtea 
federală a districtului, pentru revocarea acestui ordin de 
rechemare. 

— Asta nu mă interesează. Eşti aici acum, şi aveai 
dreptate să te prezinţi, aşa cum ţi s-a ordonat, cu uniformă 
sau nu. 

— Da, domnule. Asta a spus şi avocatul meu. 

— Încă un ultim lucru. Jurământul dumitale de serviciu. Ţi 
se cere să-l faci din nou şi mi s-a ordonat să am grijă 
personal de asta la sosirea dumitale. 

Tyson încuviinţă din cap. Levin fusese deschis cu el, 
dezvăluindu-i faptul că Armata şi guvernul se gândiseră la 
asta. Să-i ia paşaportul, să-i dea cazare pentru familie, să 
depună jurământul. Meci dur, te-am prins venind şi 
plecând. Numai că nu pleci nicăieri. 

Levin luă o coală de hârtie şi i-o înmână lui Tyson. 

— Nu e nevoie s-o faci cu glas tare. Doar citeşte-o pentru 
dumneata şi semneaz-o. 

Tyson citi: Eu, Benjamin J. Tyson, fiind numit ofițer în 


Armata Statelor Unite, cu gradul de locotenent major, jur 
solemn (sau afirm) că voi sprijini şi apăra Constituţia 
Statelor Unite împotriva tuturor inamicilor, străini sau 
interni, că îi voi purta o adevărată credință şi supunere; că 
îmi iau această obligație în mod liber, fără nicio rezervă 
mentală sau în scop de eschivare; şi că îmi voi îndeplini 
îndatoririle, bine şi cu credință, în serviciul în care voi intra: 
AŞA SĂ MĂ AJUTE DUMNEZEU. 

Tyson îşi ridică ochii de pe hârtie şi văzu că Levin îi 
întindea un toc peste birou. Tyson ezită, apoi luă tocul şi 
observă, fără nicio legătură, că era un stilou bun, 
Waterman. Tyson spuse: 

— Am câteva rezerve mentale. 

— Adevărat? 

— Aşa că... pot să fac o notă aici? 

— Mai bine nu. Uite, locotenente, aceasta este Armata, şi 
acesta este jurământul dumitale de serviciu, nu un contract 
de ameliorare a căminului. Îl vei semna aşa cum este sau 
vei refuza să semnezi. 

— Atunci, refuz să-l semnez. 

— Minunat. Dă-mi-l înapoi. 

Tyson îi înmână hârtia şi tocul. 

în cameră se lăsă tăcerea, apoi, pe neaşteptate, Levin 
spuse: 

— Ai pescuit sau ai hoinărit prin soare? 

— Ambele. 

— Este plăcut să pescuieşti la Sheepshead Bay, nu prea 
departe de aici. Aruncă o privire ceasului de mâna. Am 
înţeles că n-ai fost primit prea călduros de către căpitanul 
Hodges. Asta nu e o prezumție de vinovăţie. 

— Atunci ce a fost, domnule colonel? 

— A fost o anticipare a problemelor: mass-media iscodind 
aici, poate demonstraţii, vânători de curiozităţi. Aceasta 
este o mică garnizoană liniştită. Mai puţin de cinci sute de 
militari. Oamenilor le place aici. De fapt, m-am născut şi am 
crescut la câţiva kilometri de aici. Brighton Beach. 


— Eu n-am cerut să vin aici, domnule colonel. 

— Nu. Dar Armata te-a numit aici în semn de curtoazie 
faţă de dumneata; totuşi, nu este o mare plăcere pentru 
noi. Eu personal cred că ar fi trebuit să fi fost oprit la una 
dintre bazele noastre mai mari, poate în sud. Un loc ca 
Bragg, care domină comunitatea din jurul lui, în loc de 
invers, cum este aici. Noi suntem prost echipați pentru a 
asigura transportul, aprovizionarea şi securitatea în cazul 
că... o procedură juridică ar avea loc aici, continuă Levin. Ar 
fi un circ al mass-mediei. Vezi, Tyson, carierele multor 
ofiţeri ca mine şi ca Hodges, care suntem răspunzători 
pentru dumneata şi pentru menţinerea ordinii şi disciplinei 
aici, ar putea fi periclitate. 

— Apreciez problemele dumneavoastră. Nu voi adăuga şi 
altele. 

Levin încuviinţă din cap şi-şi stinse trabucul, apoi privi în 
jos, la hârtiile răspândite pe masa de lucru. Când vorbi din 
nou, o făcu ca aghiotantul garnizoanei, oferind sfatul 
necesar celui nou-venit. 

— Nu ştiu cum ai fost tratat de semenii dumitale civili în 
ultimele câteva luni, dar aici eşti ofiţer şi, dacă te porţi ca 
un ofiţer, în cele din urmă vei fi tratat ca atare - chiar de 
către oameni asemeni căpitanului Hodges. Fă tot ce poţi 
mai bine pe perioada cât te afli aici. Dacă pleci de aici ca 
un om liber sau sub pază, trebuie să fii capabil să priveşti 
această perioadă cu sentimentul că ai acţionat corect şi cu 
onoare. . 

— Da, domnule. Inţeleg asta. 

— Bine. Levin spuse mai degajat: Aş dori să luăm masa 
împreună. Poate vorbim despre diverse lucruri. Ne întâlnim 
la Clubul O la ora optsprezece. 

Tyson avea o invitaţie la masă cu contabilul său în 
Manhattan şi se pregătea să refuze automat, apoi îşi aminti 
că era în Armată, iar în Armată, dorinţa colonelului era un 
ordin direct. Spuse: 

— Da, domnule, Clubul Ofiţerilor la ora şase. 


— Dumneata spui în felul dumitale, locotenente. Eu spun 
asta în felul meu. Să fii acolo atunci. 

— Da, domnule. 

— Treci pe la căpitanul Hodges în drum spre ieşire, care 
îţi va da ceva literatură de orientare. Dă-i acele adrese. 
Asta va fi tot. 

Tyson se ridică. 

— Da, domnule. 

Salută, se întoarse şi părăsi biroul aghiotantului, 
închizând uşa în urma sa. 

Tyson se opri lângă masa de lucru a lui Hodges, dar 
căpitanul era aplecat peste o lucrare şi nu se uită la el. 
Tyson scoase carneţelul său din buzunarul de la piept şi 
scrise adresele pe care i le ceruse Levin. Puse hârtia pe 
masa lui Hodges. 

— Colonelul Levin mi-a cerut să vă dau aceste... 

— Minunat. Fără să-şi ridice ochii de pe masa de lucru, 
Hodges adăugă: la pachetul acela. Familiarizează-te cu 
unitatea şi cu condiţiile sale. Tyson luă un plic maro, mare, 
plin cu hârtii şi-l puse în servieta diplomat. Începi pregătirea 
mâine. 

— Da, domnule. 

Tyson se duse la uşă. 

— Tyson? 

— Da, domnule? 

Hodges se uită la el. 

— Noi n-am cerut asta. 

Tyson nu era sigur dacă noi; se referea la Hodges şi Levin 
sau Fort Hamilton, sau Armata, sau corpul de ofiţeri sau 
națiunea. Probabil toate cele de mai sus. Tyson replică: 

— Nu, domnule. 

— Dacă vei avea vreodată un motiv să intri din nou în 
acest birou, şi eu sper că nu, mă aştept să arăţi ca un 
soldat. 

Tyson făcu un pas către masa lui Hodges. Voia să-l 
întrebe pe acest tânăr ofiţer ce dracu' ştia el despre ceea 


ce înseamnă să fii soldat. Tyson respiră adânc. 

Hodges se uită aspru la el. 

— Bună ziua, domnule, zise Tyson. 

Se întoarse repede şi plecă. 

Era vag conştient că trecea printre mesele din celălalt 
birou, că păşea repede prin coridor, în jos, pe scări, pe 
lângă geamul de la recepţie şi afară, prin uşile de sticlă, în 
zona însorită de la parcare. Se duse la maşină şi aruncă 
servieta diplomat pe locul din faţă. Lovi portiera cu piciorul, 
făcând o adâncitură în tablă, apoi strigă: 

— La dracu! Dracu’... 

Brusc, privi înapoi, la clădirea cartierului general. La o 
fereastră deschisă de la etajul al doilea văzu figura îndesată 
a locotenent-colonelului Mortimer Levin, cu mâinile la spate 
şi un trabuc în gură, urmărindu-l. 

Tyson îşi reveni, se urcă în maşină şi se îndepărtă de 
clădirea cartierului general. Pe când conducea pe străzile 
înguste ale micii garnizoane, îşi dădu seama, cu întârziere, 
că era în Armată. Spuse cu glas tare: 

— Sunt în Armată. Sunt în Armată. 

La primul lui rond de serviciu şi apoi la eliberarea din 
serviciul activ avusese întotdeauna un sentiment de 
provizorat, de treabă neterminată, o obligaţie neîndeplinită 
faţă de Armată, faţă de ţara sa şi faţă de sine. 

Dar, de data asta, înţelese el, era apelul final, ultima 
chemare la arme. In realitate, această rechemare în 
serviciul activ era doar o continuare a serviciului său, după 
un lung concediu. Nu ştia cum aveau să se termine toate 
acestea, dar, pentru prima dată, aici, la Fort Hamilton, văzu 
în zare sfârşitul. 


26. 


Benjamin Tyson urcă treptele ce duceau spre Clubul 
Ofiţerilor, situat în fortul de artilerie, construit din granit 
cenuşiu. 


Holul şi coridoarele ce duceau spre stânga şi spre 
dreapta erau arcuite, construite din piatră şi cărămidă şi 
acoperite pe alocuri cu stuc. Podeaua era alcătuită din dale, 
iar accesoriile de iluminat erau din fier forjat. Dat fiind că 
fusese un fort, existau puţine deschizături spre lumea din 
exterior: numai orificii pentru puşti, acum acoperite cu 
cărămizi. 

Un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum gri, stătea la 
recepţie. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Tyson. Unde este barul, vă rog? 

Bărbatul îi ignoră întrebarea. 

— Puteţi să-mi arătaţi vreun act de identitate, domnule 
locotenent? 

— Pentru ce? întrebă Tyson. 

— Regulile clubului. 

Tyson îi arătă bărbatului permisul de conducere, iar 
acesta verifică numele pe o listă, apoi îl rugă pe Tyson să 
se treacă în registru, ceea ce el şi făcu. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse tânărul. Barul este în 
dreapta. 

Tyson porni în josul coridorului boltit. Câteva coridoare 
închise la capăt, arcuite, se înşirau în unghi drept, 
perpendicular pe Narrows. El ştia că erau cazematele, 
locurile de unde tunurile de calibru greu dominaseră 
Narrows. Şi aici, ambrazurile pentru tunuri erau acoperite 
cu cărămizi. 

Tyson intră într-o încăpere lungă, fără ferestre, care 
fusese, probabil, depozitul unde se ţineau ghiulelele şi 
praful de puşcă şi care acum era salonul. 

În partea stângă a camerei, se afla un bar lung, din lemn 
de mahon, iar în dreapta, de-a lungul peretelui, erau 
înşirate mesele. Pe o tăbliță, fusese scris de mână, cu 
vopsea, BARUL PATRIOŢILOR. 

Barul era plin, şi Tyson fu surprins să vadă mai mulţi 
oameni îmbrăcaţi civil decât ofiţeri în uniformă. Clientela, 


presupunea el, era alcătuită din personal militar ieşit la 
pensie, din funcţionari guvernamentali, din invitaţi civili şi 
soțiile lor. 

Decorul ar fi putut sugera o cârciumă din East Side, dar 
patronii, nu. Mai întâi, observă el, în ciuda aglomerației, nu 
se auzea acel zgomot produs de amestecul de voci obişnuit 
în cârciumile în care se duc bărbaţii după orele de program. 
În cameră, tonul era mai degrabă potolit, punctat de râsetul 
ocazional al vreunui locotenent după ce căpitanul său 
spunea ceva spiritual. 

Tyson îl văzu pe colonelul Levin, care stătea singur, la 
celălalt capăt al barului. 

Traversă încăperea şi se apropie de el. 

— Bună seara, domnule colonel. 

— Bună seara, locotenente. la loc. Tyson se aşeză pe un 
scaun de bar, lângă Levin. Ai avut ocazia să explorezi 
clubul? 

— Nu, domnule. Tocmai am venit. 

— E un loc interesant. Acum nu mai fac localuri din astea. 
E un punct de reper în istoria naţională. 

— Da? 

— Da. E trecut în broşura informativă a garnizoanei. Te 
sfătuiesc s-o citeşti. 

— Bine, domnule. 

— Vrei să devii membru al clubului? 

Tyson îşi aprinse o ţigară. 

— Nu sunt sigur. 

— Toţi ofiţerii sunt îndemnați să se înscrie. 

— Da, domnule, ştiu. 

— De fapt, mi-am luat libertatea de a te înscrie. 

Tyson îşi scoase ţigara. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Levin se uită la el. 

— Ce bei, Tyson? 

Lui Tyson i se păru că Levin pusese întrebarea în felul în 
care cineva l-ar fi întrebat ce apartenenţă religioasă avea, 


ca şi cum fiecare bărbat s-ar fi născut cu sau şi-ar fi ales o 
băutură pe viaţă. Se uită la colonelul Levin. Omul era un 
amalgam ciudat de ofiţer din Armata Statelor Unite şi evreu 
newyorkez. Tyson ar fi preferat să aibă de-a face, pe rând, 
cu fiecare din cele două tipuri decât cu amândouă deodată 
în aceeaşi personalitate. 

— Tyson? Ai nevoie de ceva care să-ţi îmbunătăţească 
auzul? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule colonel. Dewar's cu 
sifon. 

Colonelul Levin se adresă fetei de la bar: 

— Sally, ţi-l prezint pe locotenentul Tyson, un nou 
membru al clubului. 

Femeia, de vârstă mijlocie, îi zâmbi cu bunăvoință. 

— Bine aţi venit la Fortul Hamilton... domnule locotenent. 

— Vă mulţumesc, doamnă. 

Femeia îl privi curioasă, măsurându-i cu privirea părul 
destul de lung şi mirându-se, probabil, se gândi Tyson, de 
un locotenent sărit bine peste patruzeci de ani. Brusc, Sally 
se lumină la faţă. 

— Oh, poliţia. 

Asta, se gândi Tyson, era o deducție logică. Un 
locotenent de poliţie în vârstă de peste patruzeci de ani, 
asta da, mai mergea. Probabil că în felul acesta făcuse şi 
Sally legătura dintre vârsta lui Tyson şi gradul său. 

Tyson se aştepta ca Levin să răspundă cu diplomaţie. 
Însă colonelul spuse: 

— Nu, acesta este locotenentul Benjamin Tyson, Armata 
Statelor Unite, anchetat pentru crimă. 

Sally rămase cu gura căscată. 

— Ah... da. 

Tyson se gândi că acesta era, probabil, cel mai bun mod 
de a proceda. Hotări că-i plăcea de Levin. 

Colonelul Levin îi spuse lui Sally că băutura 
locotenentului Tyson era Dewar's cu sifon, iar Tyson 
înţelese că avea să fie o nechibzuinţă din partea lui ca data 


viitoare, când avea să vină la bar, să comande altceva. 

Levin comandă un alt Manhattan pentru sine, apoi îi 
spuse lui Tyson: 

— Ai trecut pe la serviciul financiar? Ai de luat nişte bani. 

— Nu, domnule. Avocatul meu m-a sfătuit să nu accept 
niciun ban. 

— Zău? Păi, atunci încearcă să nu-l plăteşti pe e/, să vezi 
dacă o să-ţi dea acelaşi sfat. 

— Da, domnule. Vedeţi, de aceea nici nu ştiu ce să fac 
referitor la înscrierea în club. Eu m-am trecut în registru, 
aşa cum mi s-a ordonat, dar există anumite lucruri pe care 
nu pot sau nu le voi face la sfatul avocatului meu. Pe de 
altă parte, aşa cum aţi sugerat şi dumneavoastră, ar fi bine 
să mă comport ca un ofiţer, să mă integrez în această 
garnizoană şi în comunitatea ei. Aşa că sunt oarecum în 
dilemă şi sper să mă înţelegeţi dacă nu voi fi la fel de zelos 
ca cei mai mulţi dintre locotenenţii recent numiţi. 

— Sunt sigur că nu numai sfatul avocatului te face atât 
de puţin dornic să corespunzi îndatoririlor pe care le vei 
îndeplini, răspunse Levin pe un ton tăios. 

— Aşa este, domnule colonel. Fără supărare, dar mă 
descurcam mai bine ca civil. Levin îşi aprinse un nou trabuc 
şi nu răspunse. După cum aţi văzut şi dumneavoastră, 
domnule colonel, continuă Tyson, sunt un pic cam bătrân 
ca să port însemnele de locotenent major. 

Barmaniţa le duse paharele pe tejghea şi trecu ambele 
băuturi pe nota de plată a colonelului. 

Levin ridică paharul. 

— Bine ai venit 

Tyson ridică şi el paharul, dar nu-l atinse de cel al lui 
Levin. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Băură amândoi, apoi Levin spuse: 

— Mâine, ţi se va face examenul medical, vei primi 
legitimaţia, uniforma şi toate celelalte. Să începi devreme. 
Aş vrea ca poimâine, la ora opt dimineaţa, să-ţi fi luat deja 


în primire locuinţa şi să fii gata să-ţi începi activitatea. 

— Da, domnule. Ce fel de activitate? 

— Ministerul Armatei i-a dat instrucţiuni comandantului 
garnizoanei să-mi ordone să-ţi încredinţez o serie de 
obligaţii ocazionale, astfel încât să ai timp suficient să-ţi 
rezolvi toate problemele personale ce pot apărea ca 
rezultat al rechemării dumitale neaşteptate în serviciul 
activ. De asemenea, ţi se va acorda timp să participi la 
orice solicitări juridice ce pot apărea ca rezultat al 
continuării acestei anchete. Levin mâncă cireaşa din 
Manhattan-ul său. Cu alte cuvinte, eşti repartizat în biroul 
meu, iar eu trebuie să-ţi dau ceva de lucru, dar, în aşa fel, 
încât să nu-ţi ocup prea mult timp. 

— De ce nu pot să mă prezint la raport în fiecare 
dimineaţă, după care să-mi văd de treburile mele? 

— M-am gândit şi la asta, Tyson. Dar asta contravine 
eticii muncii din Armată şi contravine, bănuiesc, şi eticii 
dumitale a muncii. Obligaţiile ocazionale, formale, sunt 
adesea plicticoase, degradante şi demoralizatoare. 

— Da, domnule. 

Tyson îşi aminti că mai avusese o dată de îndeplinit nişte 
obligaţii de formă şi ajunsese la aceeaşi concluzie: era 
stresant să pretinzi că faci ceva când, de fapt, nu făceai. 
Dar asta fusese atunci. Acum ar fi preferat să-şi petreacă 
timpul dinaintea soluționării cazului său împreună cu 
familia şi cu avocatul său. 

— Venind încoace, ai observat clădirea aceea din granit, 
de formă triunghiulară? 

— Da, domnule. 

— Era caponiera vechiului fort. 

— Mi-am închipuit. 

— Nu fi sarcastic, locotenente. O caponieră este o 
fortificaţie menită să protejeze latura dinspre uscat a unei 
baterii de coastă. Oricum, acolo se află Muzeul de Apărare 
Portuară. Ştiai că avem un muzeu aici? 

— Da, domnule. Era o broşură în literatura orientativă. 


— Aşa este. Custodele este un tip pe nume Russell. 
Doctor Russell. Un tip de treabă, dar cam excentric. E civil. 
De fapt, uite-l colo. Levin făcu semn cu capul spre o masă 
din colţ. Tipul cu ochelari. 

Tyson privi peste masa de cocteil şi văzu un bărbat înalt, 
slab, care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani şi 
care stătea la o masă împreună cu alţi trei civili. 

— Am vorbit cu el mai devreme, să te ia ca asistent, 
spuse Levin. 

— Asistent de ce? 

— Asistent de custode de muzeu. Tyson nu zise nimic. Ce 
nu-ţi convine? întrebă Levin. 

— Păi... eu nu... 

— Uite ce este, Tyson, eu îţi fac o favoare. În primul rând, 
este o activitate care n-o să-ţi consume mult timp sau 
energie mentală. In al doilea rând, are prestigiu în 
comparaţie cu alte îndeletniciri pe care le-aş putea născoci 
pentru dumneata. |n sfârşit, este în afara activităţilor 
obişnuite de aici şi te va ţine izolat de ceilalţi ofiţeri, ceea 
ce este de dorit pentru toate părţile. Supraveghetorul 
dumitale direct va fi doctorul Russell, care este civil şi un 
tip de treabă. In al patrulea rând, muzeul se află chiar în 
faţa Clubului Ofiţerilor, aşa că poţi să-ţi pierzi vremea pe- 
aici dacă te plictiseşti. In afară de asta, este un muzeu mic 
şi destul de interesant. Deci, ce zici? 

— Eu... nu ştiu... Trebuie să port uniformă? 

— Doar în anumite ocazii. Ca de exemplu, atunci când 
vin demnitari sau grupuri de elevi să viziteze muzeul. 

— Grupuri de elevi? 

— Vei face pe ghidul pentru puşti de şcoală. Şi pentru 
grupuri de cetăţeni vârstnici. 

— Ghid...? 

— Ai nevoie de încă o băutură ca să-ţi îmbunătăţească 
auzul? Levin îi strigă barmaniţei: Încă un rând, Sally. Apoi 
se uită la Tyson. Uite ce este, locotenente. Am ordin să mă 
port cu dumneata ca şi cu un ou. Asta rămâne între noi. Şi 


devin tot mai conştient de puterea presei. Slujba de la 
muzeu e bună. Pare bună. Accept-o. 

— O accept. 

— Perfect. Levin ridică paharul, iar Tyson îşi luă băutura 
proaspătă şi, de data asta, ciocni cu Levin. Mai târziu, te voi 
prezenta doctorului Russell. 

— Da, domnule. 

Levin băuse jumătate din băutura sa, iar Tyson văzu că 
aceasta începea să-şi facă efectul. Paloarea sa 
bolnăvicioasă se transformase în roşeaţă, iar respiraţia 
astmatică părea mai puţin hârâită. Tyson se gândi că, 
probabil, colonelul Levin arată bine în fiecare seară la ora 
aceea. 

— Biroul de presă a discutat toată ziua cu reporterii. 

— Domnule? 

— Aceasta este o garnizoană deschisă. Noi nu putem opri 
presa să intre pe poartă decât dacă avem ordine speciale, 
primite de sus, să nu-i lăsăm să se apropie. 

— Inţeleg. 

— Dar putem să-i împiedicăm să intre aici, pentru că 
acesta este un club privat. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Am avut probleme la intrare. 

— La fel ca o mulţime de alţi oameni, în seara asta, 
mulţumită dumitale. Problema este că dumneata poţi fi 
atras în cursă de către presă în oricare alt loc din 
garnizoană care nu este o zonă de restricţie sau locul 
dumitale de muncă, cum este muzeul. Acestea sunt 
instrucţiunile pe care Ministerul Armatei le dă presei. Deci, 
la muzeu şi la club eşti în siguranţă. Intre cele două locuri 
este o distanţă de aproape zece metri, iar până la locul de 
parcare sunt douăzeci de metri. Aşa că depinde de 
dumneata să-ţi foloseşti judecata sănătoasă atunci când vei 
avea de-a face cu acei oameni. Din câte am citit, în trecut 
ai dat dovadă de o judecată sănătoasă. 

— Este părerea dumneavoastră personală, domnule 


colonel, sau este un compliment pe care vi s-a cerut să mi-l 
transmiteţi? 

— Amândouă. Subiectul este închis, spuse Levin. la-ţi 
paharul. Se ridică şi îşi croi drum, clătinându-se puţin, spre 
masa la care şedea doctorul Russell. Domnule doctor 
Russell, dă-mi voie să ţi-l prezint pe locotenentul Tyson, 
spuse Levin. 

Doctorul Russell se ridică şi îi întinse mâna lui Tyson cu 
căldură. 

— V-a spus cumva domnul colonel Levin că am nevoie de 
un asistent? 

— Da, mi-a spus, răspunse Tyson. 

Observa că doctorul Russell avea un ton profesional, 
plăcut. Era mai înalt decât Tyson, foarte slab şi purta un 
costum şifonat, la care te puteai aştepta de la un custode 
de muzeu, ca să nu mai spunem că era vorba şi de un 
funcţionar civil. 

Doctorul Russel îl prezentă pe Tyson celorlalţi trei bărbaţi 
cu care era la masă, aceştia părând într-adevăr bucuroşi 
să-l cunoască, de parcă ar fi fost prezentaţi unei celebrităţi. 
Tyson se aşteptase la o gamă largă de reacţii din partea 
oamenilor care ştiau cine era el, iar ceea ce îl interesa în 
mod deosebit erau acele câteva secunde în timpul cărora 
oamenii îi recunoşteau numele şi chipul şi hotărau dacă 
erau bucuroşi sau nu să-l cunoască. 

Levin Russell şi cei trei bărbaţi începură să vorbească 
despre lucruri lipsite de importanţă, iar Tyson reacţiona 
favorabil atunci când doctorul Russell îi spuse: 

— M-am gândit întotdeauna că ar fi bine să existe un 
ofiţer în uniformă care să supravegheze unele dintre aceste 
vizite. Sunt bucuros că s-a ivit, în sfârşit, această ocazie. 

— Şi eu, răspunse Tyson. 

Doctorul Russell încruntă din sprâncene, ca şi cum s-ar fi 
gândit la ceea ce tocmai spusese. Adăugă: 

— Imi dau seama, bineînţeles, că nu va fi un aranjament 
de durată. Nu veţi rămâne multă vreme aici, nu-i aşa? 


— Cred că nu. 

Colonelul Levin îl apucă pe Tyson de braţ şi anunţă: 

— Avem o masă rezervată. 

Tyson şi Levin ieşiră din bar şi ajunseră în coridorul 
principal. 

— Doctorul Russell părea fericit să te aibă la bord, spuse 
Levin. 

— Va fi trist când mă va vedea plecând, răspunse Tyson. 

Intrară într-o sală de mese de mărime potrivită care 
părea să fie nou-nouţă. Ferestrele mari lăsau să intre 
lumina roşiatică a unui amurg superb. 

— Aceasta este o anexă construită recent. Exteriorul este 
din granit, ca să se potrivească mai bine cu vechiul fort, 
dar, cu toate acestea, doctorul Russell este îngrozit. Toţi 
ceilalţi sunt încântați de sală. 

Tyson văzu că aproape jumătate dintre mese erau goale, 
iar Levin o rugă pe chelneriţă să-i aşeze ceva mai departe 
de celelalte persoane care aveau să ia masa acolo. Fură 
conduşi la o masă aşezata lângă una dintre ferestrele mari 
ce dădeau înspre Narrows. 

— Aici ar putea funcţiona şi o curte marţială, spuse 
Tyson. 

Levin nu răspunse imediat, apoi zise: 

— M-am gândit la asta, dar i-ar incomoda pe cei care iau 
masa aici în mod obişnuit. 

Tyson îşi puse şervetul albastru pe genunchi. 

— Şi totuşi, este o vedere nemaipomenită. Acum unde au 
loc procesele? 

— Oh, avem o sală mică în clădirea Serviciului Juridic 
Militar, dar n-ar merge. 

— M-am întrebat uneori de ce nu există tribunale la 
Armată. 

Levin ridică din umeri. 

— Poate pentru că, în Armată, curtea nu se convoacă în 
permanenţă. Justiţia militară este ad-hoc, Tyson, spre 
deosebire de justiţia civilă. Ca urmare, orice loc este bun. 


O chelneriţă tânără veni la masa lor şi îl salută pe Levin. 

— Un Manhattan, domnule? întrebă ea. 

— Da. Ann, acesta este locotenentul Tyson, despre care 
s-a tot vorbit în ultima vreme. Dewar's cu sifon. Şi ar fi bine 
să spui personalului să nu discute cu reporterii. 

Chelneriţei îi trebui o secundă să înţeleagă toate acestea, 
apoi se uită în fugă la Tyson. 

— Oh. Bună seara... bună seara. 

— Bună seara. 

— Sifon şi apă? 

— Dewar's cu sifon. 

— Da, domnule. 

Mai mult lăsă să cadă decât puse pe masă două liste de 
bucate şi o zbughi să aducă băuturile. Levin îşi aprinse un 
nou trabuc. Tyson citi cu atenție lista de bucate. 

— Cum este mâncarea, domnule colonel? 

— Comparativ cu ce? Cu cea de la Four Seasons sau cu 
cea de la popotă? 

— Cu cea de la Four Seasons, domnule. 

— N-am fost niciodată acolo. Hei, cred că ar trebui să 
încetez să te mai necăjesc. Nu e vina dumitale că în viaţa 
civilă o duceai foarte bine. Îţi recomand friptura. Carnea e 
bună şi au grătar cu cărbuni de lemn. 

Tyson puse lista de bucate pe masă. 

— Perfect. 

Îşi aprinse o ţigară. Tăcură amândoi. O altă chelneriţă 
veni cu băuturile şi luă comanda. 

— Până la desert, o să vină tot personalul să te vadă, 
spuse colonelul. El ridică paharul, iar Tyson îşi dădu seama 
că Levin era unul dintre acei oameni care simțeau că 
alcoolul este un nectar sacru ce trebuia să fie oferit unui 
sentiment meritoriu înainte de a fi băut. Îşi mai dădu seama 
că Levin era deja ameţit. Îţi doresc o şedere plăcută aici, 
spuse Levin. 

Băură şi vorbiră o vreme în termeni generali, discutând 
despre garnizoană, despre cât de mult se schimbase 


Armata în ultimele două decenii şi despre cum rămăsese 
aceeaşi. 

Levin comandă încă o băutură, iar Tyson îi admiră 
capacitatea de a bea atât de mult. 

— Ţi-am spus că am crescut în Brighton Beach, începu 
Levin, fără nicio legătură cu ceea ce discutaseră până 
atunci. Tatăl meu lucra aici, la Hamilton. Era administrator, 
funcţionar guvernamental. Fratele meu şi cu mine le 
spuneam tuturor că tata era agent FBI. Râse. Tyson 
amestecă băutura. Nu ştia încotro se îndrepta discuţia, dar 
era absolut sigur că nu voia să ajungă acolo. Oricum, 
obişnuiam uneori să vin cu el la lucru, la sfârşit de 
săptămână - când eram în liceu - asta se întâmplă în timpul 
conflictului din Coreea. 

— Războiului. 

— Mă rog. Oricum, cred că eram foarte impresionat de 
ofiţerii care umblau încoace şi încolo plini de importanţă. Pe 
vremea aceea, uniformele erau mai frumoase, iar unii 
dintre ei purtau bastoane mici de trestie. Eram foarte 
impresionabil. 

— Tatăl meu susţine că l-a văzut pe Lindbergh decolând 
spre Paris şi că asta l-a determinat să devină pilot, spuse 
Tyson. A fost pilot în marină. Când a fost construită anexa 
asta a clubului? 

Levin părea să-şi continue propria povestire. 

— Măturam şi schimbam becurile. Chiar aici... vreau să 
spun, în clădirea veche. Tot aici se afla şi Clubul Ofiţerilor. 
Oricum, eu îi vedeam pe aceşti gentlemani, duminica, la 
popotă şi cred că asta mi s-a întipărit în minte cu atât mai 
mult, cu cât proveneam dintr-o familie nevoiaşă. Aşa că, în 
timp ce eram încă student, m-am înscris în programul 
R.O.T.C şi uite-mă. Levin bău puţină apă şi îşi drese glasul. 
Poţi să pui un evreu în Armată, Tyson, dar nu poţi să pui 
Armată într-un evreu. Nu ştiu de ce am rămas. Cred că 
trebuie să fie pe-aici ceva ce-mi place. 

— O carieră militară poate fi plină de satisfacţii, comentă 


Tyson. 

— Apartenența la corpul ofițeresc este, cred eu, o cale 
rapidă de dobândire a unei respectabilităţi mondene. 
Pentru sudişti a fost întotdeauna. Atunci de ce nu şi pentru 
un evreu din Brighton Beach, Brooklyn? Nu-i aşa, Tyson? 

— De ce nu? 

— Uite, nu sunt chiar atât de beat, dar e o problemă 
esenţială aici. Noi suntem cu toţii egali ca poziţie socială, 
suntem cu toţii gentlemani, potrivit hotărârii Congresului. 

— Da, domnule. 

Levin se aplecă peste masă. 

— Dar vreau să-ţi dezvălui o nedreptate din cadrul 
sistemului. Dacă Armata nu ţine cont de mediu, de 
pregătire, de educaţie sau de poziţia socială atunci când se 
fac propunerile de promovare, de numire în funcţie sau de 
avansare, ea ţine, în schimb, cont de toate acestea atunci 
când te trimite în faţa curţii marţiale, înţelegi? 

— Într-un fel. 

— Să-ţi fac o comparaţie pe cât de nefericită, pe atât de 
necesară. Locotenentul Calley, comandantul plutonului de 
pomina de la My Lai, a fost un copil defavorizat, din câte îmi 
aduc eu aminte, provenind dintr-o familie aparţinând 
păturilor inferioare ale clasei de mijloc. Dumneata erai 
exact opusul lui Calley, şi ca ofiţer, şi ca gentleman. Levin 
trase din trabuc şi cobori vocea. Acum, nu ştiu ce dracu’ s-a 
întâmplat la spitalul ăla, locotenent, dar hai să presupunem 
că s-a întâmplat ceva... ceva ce n-a fost chiar corect şi nici 
conform cu „Regulile de executare a focului” sau cu 
„Regulile războiului pe uscat”. Da? Atunci trebuia ca 
dumneata, Benjamin Tyson, să fii în stare să faci distincţii 
de moralitate mai subtile decât un om precum Calley. Mă 
urmăreşti? Tyson nu răspunse. Levin continuă: Dumneata 
eşti mai răspunzător decât nătărăii ăia din jurul dumitale, 
care trăgeau cu puştile în nişte oameni lipsiţi de apărare. 
Nimeni n-o să fie înţelegător cu dumneata şi n-o să-ţi ia 
apărarea susţinând că nu erai decât un biet recrut 


adolescent, persecutat, care era în aceeaşi măsură victimă 
şi opresor. Nu, dumneata erai un om matur, educat, un 
voluntar şi un ofiţer. Levin arătă cu trabucul spre Tyson. 
Dumneata poate că n-ai apăsat pe trăgaci, dar dacă n-ai 
făcut nimic ca să opreşti asta - chiar şi cu riscul propriei 
vieți - atunci Dumnezeu să te aibă în pază. Din nou arătă 
cu trabucul spre Tyson. Cei doi bărbaţi se uitară lung unul 
la celălalt, apoi Levin spuse: Asta e problema. 

— Rangul social îşi are şi el problemele lui, răspunse 
Tyson. 

— Aşa este. Levin se aşeză confortabil pe scaun. Am 
urmărit ştirile. Şi încerc să mă pun în locul juriului curţii 
marţiale. Stau acolo, ascultând mărturia şi uitându-mă la 
dumneata. Poate că te invidiez pentru faptul că arăţi bine şi 
pentru avantajele pe care ţi le-a oferit viaţa. Poate că 
uneori mă simt copleşit de personalitatea dumitale. Mă 
gândesc la mine în timp ce fac parte din acel juriu, mă 
gândesc la faptul că dumneata reprezinţi culmea civilizaţiei 
noastre, produsul finit al marelui experiment american. Te 
privesc cum stai pe scaunul acuzatului şi îmi vine foarte 
greu să înţeleg cum de-ai putut să fii o parte din ceea ce se 
spune că s-a întâmplat acolo. Asta m-ar înspăimânta, 
locotenent Tyson, pentru că, dacă dumneata ai fost în stare 
de aşa ceva, atunci ce speranţă ne mai rămâne nouă, 
celorlalţi? 

— Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, domnule colonel, 
după Vietnam, n-am mai crezut nicio clipă că putea să 
existe vreo speranţă pentru vreunul dintre noi. Levin părea 
întristat. Tyson îşi termină băutura şi aprinse o altă ţigară. 
In cele din urmă, spuse încet: Referitor la părerea 
dumneavoastră în legătură cu mine ca produs al ţării 
noastre, în parte, aveţi dreptate. Concepţia mea despre 
ceea ce este bine şi ceea ce este rău şi despre datorie în 
acel an 1968 era influenţată mai puţin de ceea ce 
învăţasem în Armată decât ceea ce vedeam că se întâmplă 
în America. Imi venea greu să-mi fac datoria faţă de o ţară 


care nu-şi făcea datoria faţă de mine. Esenţa loialității, 
domnule colonel, este reciprocitatea. Un cetăţean sau un 
soldat datorează supunere statului, iar statul, la rândul său, 
trebuie să asigure protecţia individului, să i se supună 
acestuia şi să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le are faţă 
de el. Acesta este un contract social implicit. Poate că 
atunci, în 1968, n-aş fi putut să mă exprim la fel de bine, 
dar în fundul sufletului simţeam că ţara mea ne 
abandonase, pe mine şi pe oamenii mei - de fapt, întreaga 
armată - în Asia de Sud-Est. 

Levin încuviinţă din cap. 

— Complicate lucruri înaintea unei cine cu carne de vită. 
Uite că ne aduce mâncarea. Poftă bună. Cei doi bărbaţi 
mâncară în tăcere, apoi colonelul Levin începu să 
vorbească pe un ton plăcut, cu toate că şi conversaţia 
anterioară fusese cât se poate de amabilă. Vrei să semnezi 
jurământul acum? 

— Il aveţi la dumneavoastră? 

— Chiar aici. Levin lovi uşor cu palma buzunarul lateral al 
hainei. Vrei să-l semnezi? 

— Nu, mă întrebam doar dacă îl aveţi la dumneavoastră. 

— Fii atent, locotenente. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule colonel. 

Levin ridică din umeri. 

— N-are importanţă. Am dat telefon la Şcoala Serviciului 
Juridic Militar din Virginia, ca să le cer o părere autorizată. 
Mi-au spus că jurământul pe care l-ai semnat în anul 1967 
este încă valabil. Aşa că încă eşti legat prin acel jurământ 
de credinţă. 

— Inţeleg. 

Levin mestecă îngândurat o bucată de pâine, o înghiţi, 
apoi spuse: 

— Vrei un sfat? 

Tyson se gândi că în ultimele săptămâni primise sfaturi 
cât să-i ajungă pentru douăzeci de ani. 

— Nu cred că s-ar cuveni ca dumneavoastră... 


— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privinţa asta. Mi-ai 
fost încredinţat, aşa că, în calitate de comandant, pot să-ţi 
dau sfaturi. 

— Da, domnule. 

Levin sorbi din apă, apoi spuse: 

— În caz că nu ştii, află că Armata este foarte supărată 
pe chestia asta. Îi e frică de dumneata. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Asta înseamnă că, în calitate de membru respectat al 
societăţii, am până la urmă nişte avantaje. 

— Aşa este. Şi-ţi voi spune ce anume îi sperie pe cei de la 
Armată - în această privinţă, ei sunt ca o religie organizată 
- Armata se teme de scandal. 

— Scandal. 

— Da. Ascultă-mă pe mine, Tyson. S-ar putea să-ți 
salveze pielea. Levin privi în jurul său, apoi se aplecă 
înainte şi spuse pe un ton confidenţial: Din punctul de 
vedere al Armatei, orice ofiţer care o face de oaie este ipso 
facto un renegat, atipic pentru corpul ofițeresc, indiferent 
din ce mediu provine şi ce pregătire are. Corpul ofițeresc 
este ca şi preoţia. Este o chemare, iar în momentul în care 
răspunzi acelei chemări, îţi laşi propria lume în urmă şi intri 
într-una nouă. Nu este ca atunci când erai vicepreşedinte, 
responsabil cu ce erai responsabil, la mai ştiu eu ce 
societate la care lucrai. Atunci când eşti ofiţer în Armata 
Statelor Unite, conduita ta se reflectă asupra Armatei şi 
corpului ofițeresc. Ca un preot şi biserica lui. Aşa că nu eşti 
numai dumneata cel judecat, ci noi toţi: dumneata, eu, 
căpitanul Hodges, şefii de stat major... Mă urmăreşti? 

— Da, domnule. Dar căpitanul Hodges avea vreo zece ani 
atunci când a avut loc incidentul, iar şefii de sat major s-au 
schimbat de câteva ori până acum. 

— Dar există o continuitate în Armată, o memorie 
instituţională. Dacă se pot pretinde onoruri pentru trecut, 
atunci trebuie acceptată la fel de bine şi vinovăția. Fosta 
dumitale unitate, Cavaleria a Şaptea, încearcă încă să facă 


în aşa fel, încât înfrângerea de la Little Big Horn să fie dată 
uitării. Invers, când, în cele din urmă, îţi vei îmbrăca 
uniforma, vei primi o citaţie prezidenţială adresată 
Cavaleriei a Şaptea cu mult timp înainte ca dumneata să te 
fi născut. Problema este că va trebui, într-un fel sau altul, 
să convingi Armata că eşti un produs tipic al stării 
nenorocite în care se afla întregul sistem militar - acum, 
poate nu, dar atunci, cu siguranţă. Şi ca dumneata, care 
erai un băiat sensibil, un băiat care s-a necăjit când i-a 
murit canarul, ai devenit cu adevărat psihotic în timpul 
întregului serviciu militar la infanterie. Dumneata ai fost o 
victimă a unui sistem care a distribuit mici imprimate din 
plastic numite „Regulile de executare a focului”, în care ţi 
se spunea, în mai puţin de o sută de cuvinte, pe cine aveai 
voie să ucizi, apoi te-au numit la comanda unui pluton 
neinstruit, indisciplinat şi demoralizat de sălbatici de 
şaptesprezece ani, înarmaţi, din munţii Ozark şi din 
mahalale şi te-au făcut pe dumneata răspunzător pentru 
faptele /or. Ha, ha, ce nostim! Nu-i aşa? Ai avut tot atâta 
control asupra lor, cât am eu asupra vremii. Nu-i aşa? 
Tyson nu răspunse. Levin continuă: Dacă poţi să-i ameninţi 
că vei face în aşa fel, încât întregul templu să se 
prăbuşească peste ei, dacă poţi să le dai de înţeles că 
băieţii americani, pe lângă faptul că au ucis la întâmplare, 
de-a valma, au fost şi ucişi în număr mare din cauza 
pregătirii defectuoase, a conducerii defectuoase, a tacticii 
defectuoase... Mă urmăreşti, Tyson? Nu-mi vine uşor să ţi-o 
spun. Dar eu ştiu cum a fost atunci. Am fost acolo, Tyson. 
Nu la infanterie, dar destul de aproape de front, ca să aud 
şi să văd tot ceea ce am vrut să aud şi să văd. Levin se uită 
atent la Tyson şi continuă: Spune-le că, dacă te trimit în 
faţa curţii marţiale, vei depune mărturie timp de o 
săptămână, acuzând Armata, şi că vei da o mulţime de 
interviuri presei. Spune-le că îi vei trage după tine. 

Tyson îşi dădu farfuria la o parte şi îşi aprinse o ţigară. Se 
gândea la Chet Brown care îi spusese să nu facă exact ceea 


ce colonelul Levin îi sugera să facă. Toţi păreau să creadă 
că el avea mari secrete de dezvăluit. Dar Tyson nu-şi 
amintea să se fi gândit la vremea aceea că Armata era 
cauza celor întâmplate la Spitalul Misericorde. La vremea 
aceea, el nu-i învinuia pe ei pentru acţiunile lui sau ale 
oamenilor săi. Nu  protestase împotriva pregătirii 
defectuoase, a lipsei de maturitate a trupelor, a 
caracterului vag al liniilor directoare cu privire la conduită 
sau a propriei lipse de pregătire ca şi comandant de 
infanterie. Dacă ar fi avut cea mai mică dovadă că se 
gândise atunci la toate acestea - o scrisoare trimisă acasă 
sau o notă către superiorii săi - atunci da, putea să dea 
vina pe Armată pentru cele întâmplate la Spitalul 
Miséricorde. Dar el acceptase vina atunci şi nu avea niciun 
drept să rescrie istoria pentru a se disculpa. 

— Cred că va trebui să străbat acest drum de unul 
singur, domnule colonel, îi spuse el colonelului Levin. 

Levin oftă. 

— Da. Dumneata şi lisus Hristos, Tyson. Trezeşte-te la 
realitate. Levin se aplecă asupra notei de plată şi începu să 
calculeze. Câte ai băut? 

— Patru. 

— Bei prea mult. Dar la preţurile acestea îţi poţi permite. 
Se uită la Tyson. Ascultă, eu nu spun că ar trebui să acuzi 
Armata. N-am spun niciodată asta. Dar ar trebui să 
menţionezi faptul că, dacă ei te acuză, dumneata le vei 
întoarce favoarea. Or să dea înapoi. 

— Nu sunt un cacealmist. Dar vă mulţumesc pentru sfat. 

— Am discutat despre baseball. Levin se ridică. Încă un 
sfat acum, la despărţire, locotenente. Fă rost de cel mai al 
dracului de bun avocat militar atestat, pe care poţi să-l 
cumperi cu bani. Nu-ţi lua unul dintre papiţoii ăia din biroul 
Serviciului Juridic Militar. Aceştia nu te costă nimic, dar nici 
nu fac nimic. 

Tyson se ridică şi el. 

— Am auzit de avocaţii militari atestaţi, dar nu ştiu sigur 


ce sunt. 

— Sunt avocaţi civili atestaţi de Armată să pledeze ca 
avocaţi ai apărării la curţile marţiale generale. Nu sunt 
decât puţini. Verifică la Asociaţia Avocaţilor. 

— Mi-aţi putea recomanda unul? 

— Nici vorbă. Levin luă nota de plată şi i-o întinse lui 
Tyson. Semnează pentru ea, locotenente. Numărul 
dumitale de la club este T-38. [i l-am scris acolo. 
Mulţumesc pentru cină. 

Plecă. 

Tyson luă nota de plată şi văzu, scris cu creionul, în 
spaţiul destinat semnăturii, numele Vincent Corva, Esq. 
N. Y.C. Şterse numele şi semnă. 


27. 


Benjamin Tyson stătea în faţa deschizăturii în formă de 
tunel, aflată la intrarea într-o cazemată mare, şi se uita la 
un grup de aproape douăzeci de cetăţeni vârstnici strânşi în 
jurul lui şi aşteptând răbdători următoarea informaţie 
inutilă pe care avea să le-o dea. Nu mai era nimeni în 
muzeu în afară de acest grup, iar Tyson era aproape 
convins că foarte puţini oameni veneau acolo pe cont 
propriu. 

Muzeul în sine era interesant, după cum spusese Levin. 
Tunelul de legătură era o mostră aproape perfect 
conservată de arhitectură militară datând de la jumătatea 
secolului al nouăsprezecelea. Stâlpii din cărămidă roşie ce 
se înălţau spre tavanul arcuit alcătuiau un decor potrivit 
pentru exponatele militare. Acestea - tunuri, muschete, 
săbii, uniforme şi altele asemenea - nu erau unice sau 
exemple deosebit de bune sau de ilustrative, dar puse în 
vechiul fort, in situ, ca să spunem aşa, ele dobândeau o 
semnificaţie aparte. Cu toate acestea, îşi spuse Tyson, 
amintindu-şi de vorbele cuiva, muzeele sunt cimitirele 
artelor - în acest caz ale artelor marţiale, care, la rândul lor, 


sunt legate într-un mod de neînțeles de cimitire. 

Tyson puse mâna pe gardul negru, din fier forjat, înalt de 
peste un metru şi lat de aproape doi, care străjuia intrarea 
în cazemată. 

— Pentru mine, gardul acesta are o semnificaţie 
personală, spuse el, zâmbindu-le vizitatorilor. 

Câteva şiruri de dinţi falşi, albi şi regulaţi, îi întoarseră 
zâmbetul. Nu putea înţelege în ruptul capului de ce nişte 
oameni în vârstă ca aceia ţineau atât de mult să audă 
asemenea lucruri,  ascultându-l atenţi şi  politicoşi. 
Dimpotrivă, cercetaşii din ziua precedentă, care în mod 
normal ar fi trebuit să fie mânaţi de curiozitatea tinereţii, ca 
să nu mai vorbim de un oarecare interes hormonal faţă de 
tema războiului, fuseseră plictisiţi şi agitaţi. Tyson se gândi 
că, poate, nu căpătase el încă îndemânarea de a capta 
interesul vizitatorilor. 

— Acest gard datează de prin anul 1840, spuse el. Puteţi 
vedea aici, în lucrătura din fier forjat, scutul federal şi 
vulturul american, care pe vremea aceea era un motiv 
destul de comun. 

Tyson ar fi dat orice să poată fuma o ţigară sau să ia o 
gură de aer proaspăt. Zidurile masive ale tunelului de 
legătură împiedicau căldura după-amiezii să pătrundă 
înăuntru, dar tocmai de aceea aerul era stătut şi încărcat 
de o mireasmă grea de flori şi de praf. Ca să nu mai vorbim 
de faptul că iluminatul modern dădea şi el destulă căldură. 
Tyson îşi spuse că o asemenea construcţie era greu de 
aerisit sau de prevăzut cu o instalaţie de aer condiţionat. 
Nu, acum nu se mai construiesc asemenea cazemate. 

— Ce semnificaţie are acest gard pentru dumneavoastră, 
domnule locotenent? îl întrebă un bărbat. 

— Poftim? Oh, da. Eu am spus asta, nu-i aşa? Ei bine, 
acest gard nu provine din Fortul Hamilton. El a fost 
recuperat din vechea Clădire Federală de pe Whitehall 
Street, înainte ca aceasta să fie dărâmată. Acum, pentru 
majoritatea oamenilor din zona metropolitană a New York- 


ului, numele de Whitehall este sinonim cu încorporarea în 
forţele armate. Zâmbi şi văzu câţiva bătrâni încuviinţând 
din cap şi zâmbindu-i la rândul lor. Oricum, continuă el, îmi 
amintesc de acest gard din perioada când m-am prezentat 
la încorporare şi am fost surprins să-l găsesc aici. 

Zâmbi din nou. De fapt, nu-şi amintea deloc de acel gard. 
În dimineaţa aceea, el se gândea la cu totul altceva decât 
la arhitectura dispozitivului vechi şi mohorât, care trimisese 
un milion de bărbaţi pe câmpurile de luptă. Se uită în 
dreapta, pentru a vedea următorul loc unde aveau să se 
oprească şi dădu cu ochii de imaginea sa reflectată într-o 
vitrină pentru exponate. Era destul de sincer ca să 
recunoască faptul că îi plăcea cum arăta în uniformă. La fel 
ca majoritatea bărbaţilor. Îşi aranjă cravata. 

— Aţi luptat în Vietnam? îl întrebă o voce de femeie. Se 
întoarse spre locul de unde venea vocea. Stătea în spatele 
grupului, puţin mai înaltă decât generaţia născută la 
începutul secolului. Tyson se întrebă de cât timp era acolo. 
Majoritatea capetelor cărunte erau întoarse spre ea. Pentru 
ce sunt toate medaliile acelea? adăugă Karen Harper. 

El îşi drese glasul şi răspunse: 

— Mai ales pentru bună purtare. Am obţinut câte una de 
fiecare dată când am fost bun. Am şapte medalii. 

Câţiva oameni râseră. 

Tyson se adresă grupului de vizitatori: 

— De ce nu vă uitaţi singuri în jur o vreme? Mă întorc 
imediat. Trecu printre ei, o luă pe Karen Harper de braţ şi o 
conduse către uşa din faţă. Afară, pe pajiştea dintre muzeu 
şi Clubul Ofiţerilor, ea îşi eliberă braţul din mâna lui. 

— Locotenenţii nu le iau de braţ pe femeile maiori în felul 
acesta. 

— Vreţi să beţi ceva? 

— Nu. Ultima oară când am băut cu dumneavoastră a 
apărut în ziare. 

El zâmbi. 

— Am avut probleme... acasă. 


— Într-adevăr? Ea tăcu o clipă, apoi spuse: Şi eu... vreau 
să spun... eu am acel prieten... despre care v-am vorbit. 
Colonelul de infanterie din Washington. Dar n-ar trebui să 
vă povestesc toate acestea. 

Tyson avu o tresărire de gelozie. Presupusese, oarecum, 
că ea avea un prieten, dar nu ţinea neapărat ca acest lucru 
să-i fie confirmat. Se strădui să zâmbească. 

— O să-i scriu o scrisoare în care o să-i explic. lar 
dumneata o să scrii una pentru mine. 

— Bineînţeles. Ascultaţi-mă, domnule locotenent, cred că 
deveniți puţin prea familiar. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Mi-a fost dor de dumneavoastră. 

— Incetaţi. In al doilea rând, sunteţi un ghid groaznic. 

— Ştiu. 

— În al treilea rând, am unele lucruri importante să vă 
spun. 

Tyson respiră adânc, dar discret. 

— Asta înseamnă că, în sfârşit, aţi ajuns la o concluzie în 
ancheta dumneavoastră, spuse el calm. 

— Am ajuns la multe concluzii. Ea porni spre Clubul 
Ofiţerilor. Urmaţi-mă. 

Tyson o urmă în club, prin hol şi în sus, pe o scară 
îngustă şi abruptă, din piatră, care ducea la etajul al doilea 
al clubului. In timp ce urcau, Tyson îi spuse: 

— Observati că acest nivel este construit din cărămidă, 
nu din granit, ceea ce dovedeşte că a fost construit mai 
târziu. Iniţial, tunurile de calibru greu stăteau aici când 
acesta era un parapet deschis şi... 

— Cunosc toate acestea. Am vizitat muzeul. Ce se va 
întâmpla cu grupul dumneavoastră de vizitatori? 

— Se vor duce la autocar şi vor discuta despre noi tot 
drumul de întoarcere acasă. 

Ea îşi reprimă un zâmbet. 

— Sunteţi răutăcios. Credeam că sunt oameni foarte 
drăguţi. Eu n-aş vrea să ajung atât de bătrână. 

— S-ar putea să nu ajungeţi. Urcară pe o terasă lungă, 


acoperită, a cărei latură ce dădea spre mare era din pereţi 
de sticlă. Lumina strălucitoare a soarelui inunda terasa, 
răspândind culori prismatice pe podea. Am descoperit aici 
două săli de recepții, fiecare foarte potrivită pentru o curte 
marţială. Vreţi să le vedeţi? 

— Sala Washington şi Sala Jackson. Le ştiu. 

— Perfect. Ce credeţi? Sala Washington are un plafon de 
catedrală într-adevăr frumos, dar Sala Stonewall Jackson 
este mai intimă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Sunteţi, într-adevăr, într-o dispoziţie neserioasă în 
după-amiaza aceasta. 

Tyson se uita pe geam. Ceva mai jos, în dreapta, se 
vedea noua aripă care adăpostea sala de mese, dincolo de 
ea, Shore Parkway, apoi Narrows peste care trecea podul 
Verrazano. La o depărtare de aproape un kilometru şi 
jumătate, se afla linia țărmului Staten Island. Tyson văzu 
fortul de artilerie, cenuşiu, numit Battery Weed, fortul-frate 
al celui în care se afla el. 

— Frumoasă privelişte. Îşi aprinse o ţigară şi întrebă: Arăt 
la fel de bine în uniformă pe cât vă închipuiaţi? 

— Vă asigur că nu m-am gândit nicio clipă cum aţi arăta 
în uniformă. Dar, da, arătaţi bine. Nu v-aţi tuns destul de 
scurt. 

— Ba da. Dar creşte repede la loc. Apropo, mi-aţi găsit 
umbrela? 

— Nu. V-am spus că am lăsat-o în avion. Vreţi să v-o 
plătesc? 

— Era un cadou. De ce nu-mi cumpăraţi una identică? 
Neagră. 

— Perfect. Neagră. Am primit instrucţiuni ca în termen de 
cinci zile să prezint un raport asupra constatărilor pe care 
le-am făcut. 

— Perfect. Atunci, o să ştim cu toţii cum stăm. 

— Da, aşteptarea este partea cea mai neplăcută. N-am 
vrut să o lungesc prea mult, dar resursele mele au fost 
limitate de prevederile articolului 31 din Codul unic de legi 


militare, care, după cum ştiţi, stipulează numai o anchetă 
preliminară. Oricum, eu urmează să recomand una din 
două: fie ca problema să fie abandonată, fie că există 
motive întemeiate să credem că a fost vorba de o violare a 
Codului unic de legi militare, ceea ce presupune că, în 
conformitate cu articolul 32, acuzaţiile să fie formulate şi 
înaintate spre examinare unei comisii de anchetă. După 
cum ştiţi, recomandarea mea nu va fi decisivă. 

— Dar are, totuşi, o oarecare putere, iar dumneavoastră 
vă întrebaţi ce vrea Armata să recomandaţi. 

— Nu-mi pasă ce vor ei, răspunse ea pe un ton categoric. 

Tyson continuă: 

— Dumneavoastră încercaţi să vă daţi seama dacă ei vor 
să fiţi demnă de încredere. Dacă Harper spune că este de 
acord cu asta, atunci maşinăria este pusă în mişcare, 
ancheta, încredinţată unui mare juriu, iar dumneavoastră 
veţi fi cea care îi va fi îndemnat să facă asta. Dar dacă 
Harper spune „Nu“, atunci ei vor ridica din umeri şi, cu 
părere de rău, vor lăsa baltă cazul, chiar dacă 
recomandarea dumneavoastră nu va fi hotărâtoare. Apoi, 
presa vă va trage o săpuneală pe cinste. Nu vă invidiez. 

Karen Harper răsuflă scurt. 

— Pot să vă spun ceva confidenţial? 

— Bineînţeles. 

Ea ezită, apoi începu: 

— Ei bine, eu am considerat întotdeauna că acest lucru a 
fost parţial regizat, parţial pus la cale dinainte. Vreau să 
spun, de ce ar arunca Armata o răspundere atât de mare 
pe umerii unui singur individ? De ce m-au ales tocmai pe 
mine? 

— Acum gândeşti. 

— Această anchetă trebuia încredinţată, de la bun 
început, unui personal pregătit în acest sens - CID, FBI, 
Ministerul Justiţiei şi aşa mai departe. Ar fi trebuit să dureze 
destul de mult până să se stabilească dacă faptele justifică 
o anchetă făcută de un mare juriu. 


— Aşa este. Dar, până în prezent, ei n-au făcut nimic 
ilegal. 

— Bine... poate nu ilegal... doar... neobişnuit. Se uită la 
Tyson. Daţi-mi voie să vă întreb ceva. V-a făcut cineva... 
cineva din guvern... vreo ofertă? Karen Harper aşteptă. Ei 
bine? În afară de mine, aţi mai vorbit cu altcineva? 

— Nu. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule locotenent, mie nu- 
mi place să fiu luată drept proastă, la fel cum 
dumneavoastră nu vă place să fiţi un ţap ispăşitor. 

— Ştiu foarte bine ce simţiţi. 

— Nu cred că vreunuia din noi îi face plăcere să fie un 
pion într-un joc despre care nu ştie nimic. 

— Nu, bineînţeles că nu. Ascultaţi, domnişoară maior, 
dacă vă închipuiţi că acesta este un caz în care se va putea 
spune că s-a făcut dreptate, atunci înseamnă că sunteţi mai 
mult decât naivă. Acest caz depăşeşte tot ceea ce ne-am 
spus noi unul celuilalt şi orice dovezi pe care poate că le-aţi 
adunat. Să nu vă miraţi dacă cineva o să se apropie de 
dumneavoastră şi-o să vă recomande ceea ce 
dumneavoastră ar trebui să recomandaţi Armatei. 

Ea se întoarse cu faţa spre peretele de sticlă şi privi în 
depărtare. Tyson privi şi el pe geam. Un pachebot, 
Rotterdam, îşi croia drum prin Narrows şi aluneca pe sub 
pod, legănând micile ambarcaţiuni de agrement pe siajul 
elicelor sale. Un avion cu reacţie se apropie dinspre sud şi 
ateriză pe Aeroportul Kennedy. Tyson îşi aminti de 
vacanţele pe care le petrecuse împreună cu Marcy, de 
locurile unde fuseseră fericiţi împreună. Şi fu izbit cu putere 
de faptul că viaţa aceea dispăruse, că viaţa care îl aştepta 
era învăluită în imagini legate de închisoare, de divorţ, de 
probleme financiare şi de stigmatul de criminal, dovedit sau 
nedovedit. 

Karen Harper îl trezi din visare. 

— Trebuie să vă spun, domnule locotenent, şi, de altfel, o 
şi ştiţi deja, că am găsit destule fapte pe baza cărora să 


recomand ca un mare juriu să ia în considerare acuzaţia de 
crimă. 

— Şi ce mai aşteptaţi? 

— Dar am început şi să... bănuiesc că guvernul se 
amestecă în acest caz. Şi dacă este adevărat, atunci poate 
că drepturile dumneavoastră au fost violate în acest proces. 

— Oh, uite ce este, domnişoară maior, drepturile mele au 
fost violate din ziua în care obstetricianul mi-a tras o palmă 
la fund fără ca eu să-l fi provocat în vreun fel. Dar, uneori, 
autorităţile trebuie să facă anumite lucruri pentru binele 
general al societăţii şi chiar pentru binele indivizilor pe care 
îi pălmuiesc. Unde v-aţi făcut studiile juridice? Intr-o 
mânăstire de maici? 

— Vorbiţi de parcă aţi vrea să luaţi apărarea guvernului. 

— În niciun caz. Dar înţeleg că pe ei îi preocupă 
evaluarea pagubelor. 

— Aţi stabilit vreo înţelegere cu Armata sau cu Ministerul 
Justiţiei? 

— Nu. 

— V-aţi gândit să stabiliţi o asemenea înţelegere? 

— Depinde de înţelegere. Nu te opreşti niciodată asupra 
primei soluţii. 

— Deci v-a abordat cineva. Este ilegal în timpul unei 
anchete sub Articolul 31. Numai eu pot vorbi cu 
dumneavoastră şi doar cu permisiunea dumneavoastră. 

— Vă formalizaţi. Eu încerc să mă ţin cât mai departe de 
Leavenworth. p 

— Cum aţi fost abordat? In ce împrejurări? 

— Rămâne între noi? 

— Nu. Asta nu poate rămâne între noi. Va trebui să 
raportez. 

— Atunci, lăsaţi-o baltă. 

Ea încuviinţă din cap fără tragere de inimă, apoi spuse: 

— Pot şi vă dau un sfat esenţial? 

— Va trebui să trageţi un număr. 

Ea nu băgă în seama cele spuse de el şi continuă: 


— Găsiţi-vă un avocat calificat, nu pe Sloan. Am vorbit cu 
el şi mi-am dat seama că chestiunea îl depăşeşte. Luaţi-vă 
un avocat din cadrul Serviciului Militar sau un avocat militar 
atestat. 

— Acesta este un sfat excelent, domnişoară maior. E 
puţin ciudat că vine din partea anchetatoarei mele, dar, cu 
toate acestea, este excelent. Presupun că asta înseamnă că 
aţi terminat cu mine. 

— Da. Mâine mă întorc la Washington să-mi finalizez 
raportul. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am 
ţinut să vorbesc cu dumneavoastră. Să văd dacă vreţi să 
includem în raportul meu o declaraţie scrisă sau verbală. 

Tyson se gândi că l-ar fi putut întreba asta la telefon. 

— Mă voi gândi la asta. O întrebă: Nu trebuie să fiţi 
eliberată din serviciul activ? 

— Ba da. Dar nu acum. După ce îmi voi prezenta 
raportul, voi termina în mod oficial cu acest caz. Totuşi, 
dacă s-ar întâmpla să aibă nevoie de vreo lămurire, ei ar 
prefera să nu trebuiască să mă citeze din viaţa civilă. Aşa 
că o să rămân până la soluţionarea acestui caz. 

— Ghinion. Eu mai bănuiesc că Armata nu vrea să daţi 
niciun fel de lămuriri presei, acesta fiind adevăratul motiv 
pentru care nu vor să vă dea drumul. Cu alte cuvinte, aţi 
văzut şi aţi auzit prea multe ca să vă lase să plecaţi. Ar fi 
trebuit să vă gândiţi la asta atunci când aţi acceptat acest 
caz. Ei bine, până la urmă, tot or să vă dea drumul. 

— Nu mă deranjează faptul că sunt menţinută încă în 
serviciul activ... deşi asta îmi schimbă puţin planurile civile. 
Trebuia să fiu angajată la o firmă de avocatură... aici, în 
New York. 

—O să vă caut dacă o să am nevoie de un nou 
testament. 

— Dar problemele mele sunt nesemnificative în 
comparație cu ale dumneavoastră. 

— Problemele dumneavoastră vor fi mult mai 
semnificative dacă veţi susţine în continuare teoria sau 


bănuiala că guvernul se amestecă în acest caz. Or să vă 
mănânce de vie, domnişoară maior. Aşa că ascultați sfatul 
unui bărbat mai în vârstă, care a supravieţuit multor jungle, 
printre care şi junglei asiatice. Nu încercaţi să fiţi o eroină. 
Lăsaţi-mă pe mine să-mi fac griji în legătură cu ceea ce 
pune la cale guvernul. 

— Înţelegeţi că nu mă preocupă persoana 
dumneavoastră. Mă preocupă faptul că justiţia... 

— Vă rog. În momentul de faţă, acest cuvânt îmi 
stimulează reflexele umoristice. Ascultaţi-mă, jucaţi acest 
joc, sprijiniţi-vă cu spatele de un obiect solid şi fiţi atentă la 
oricine se duce la uşă sau la întrerupător. 

Ea râse zgomotos. 

— Prostii. 

— Sunt momente, Karen, când aş vrea să fii bărbat, în 
timp ce alteori mă bucur că nu eşti. 

— Dumneavoastră vedeţi totul numai prin prisma sexului 
şi sunteţi prea personal. În afară de asta, vă rog să nu-mi 
spuneţi pe nume. 

Tăcură o vreme, apoi Tyson întrebă: 

— În afară de problemele pe care le-aţi avut cu prietenul 
dumneavoastră, aţi avut şi probleme oficiale? 

Ea îşi frecă buza inferioară, apoi răspunse: 

— Ei bine, da. De aceea vor ei să-mi ţin gura. El râse. Nu 
văd nimic caraghios în asta. 

— Bărbaţii şi femeile sunt caraghioşi, replică el. Cine îţi 
face viaţa grea? Încrezutul ăla de Van Arken? Am auzit şi 
am citit unele lucruri în legătură cu acest personaj. 

Ea nu răspunse direct, dar spuse: 

— Eu cred că, într-un fel, ei te ţin sub un fel de 
supraveghere. 

— Asta e foarte bine. Nu o s-o şterg din ţară, n-o să mă 
întâlnesc cu agenţi străini şi n-o să dorm pe unde apuc. 

— Perfect. Vreţi să-mi daţi o ţigară? 

— Încă una? Aţi fumat una săptămâna trecută. 

El îşi scoase pachetul şi îi oferi o ţigară. Ea o luă, iar el i-o 


aprinse. Karen trase un fum, expiră, apoi tuşi. Tuşi zdravăn, 
apoi zise: 

— Ar trebui să renunţaţi. 

— Dumneavoastră sunteţi cea care a tuşit. 

— Ascultaţi, domnule locotenent... să negati... ei bine, să 
pretindeţi că... că nu a fost... Trase din nou din ţigară, apoi 
se uită la ceas. Trebuie să plec. 

— Terminaţi-vă fraza. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ei bine... unele cuvinte şi sentimente... cred că aţi 
putea spune... care s-au petrecut între noi... că erau altfel 
decât profesionale sau legate de anchetă... 

— Pierd subiectul şi complementul propoziției. Vreţi să 
spuneţi că între noi există în momentul de faţă o relaţie 
personală? 

— Da, asta am vrut să spun. 

— Un fel de atracţie? 

— Cred că da. 

— Păi, şi eu cred la fel. Se uită la ea şi îi reaminti. Mi-ai 
spus, la primul interviu, că asta n-o să se întâmple. 

— Aşa am spus? 

— Da. Oricum, îmi placi foarte mult, şi acum lucrurile 
sunt clare. 

— Da. 

El văzu că mâna în care ea ţinea ţigara îi tremura şi îşi 
dădu seama că şi lui i se uscase gura. 

— Ei bine... deci... ce-ar trebui să facem? 

— Nimic. Ea îşi drese glasul, apoi aruncă ţigara jos. Dacă 
vrei să incluzi o declaraţie în raportul meu, anunţă-mă 
mâine până în prânz. 

— Unde stai? 

— In casa de oaspeţi. Aici. 

— Putem să luăm cina împreună diseară? 

— În niciun caz. Nu, dacă nu vrei să-mi dai şi mai multă 
bătaie de cap decât mi-ai dat până acum. 

— Îmi pare rău. N-a fost intenţionat. 


— Dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de tine, aş fi 
spus că totul nu a fost decât o acţiune premeditată de care 
te-ai folosit ca să obţii unele avantaje. Oricum, a fost în 
egală măsură vina ta şi a mea. Ea îi întinse mâna. La 
revedere, domnule locotenent. 

El îi luă mâna. 

— Voi fi acasă diseară. 

— Şi eu la fel. 

Se întoarse şi plecă. 

Tyson îi urmări mersul sprinten pe terasa însorită. Îşi 
spuse: Ei bine, la urma urmelor, suntem făcuți din carne. 
Ştia că avea să o revadă şi mai ştia că nu avea să se 
întâmple nimic între ei - nu într-un sens carnal, oricum. Dar 
înţelegea, la fel de bine ca şi ea, că, dacă împrejurările ar fi 
altele, atunci rezultatul ar fi şi el diferit. Când avea să vină 
vremea să se despartă pentru ultima oară, amândoi aveau 
să fie mulţumiţi la gândul că îşi schimbaseră unul celuilalt 
viaţa în bine. 


28. 


Ben Tyson stătea întins pe canapeaua din camera de zi 
întunecată. În încăperea mică era înăbuşitor de cald, iar el 
nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi, de sport. Pe 
măsuţa de cafea, se prelingeau picături de apă de pe o 
sticlă de bere rece ca gheaţa. Se ridică în capul oaselor şi 
respiră adânc. Cei peste trei kilometri cât alergase în jurul 
garnizoanei îl istoviseră. „Fumezi prea mult, bei prea mult 
şi eşti bătrân.“ Îşi aduse aminte de serviciul militar 
extenuant, la infanterie, pe care îl suportase relativ uşor: 
patruzeci şi cinci de kilometri de marş forţat, cu 
echipament complet de luptă, câte o sută de flotări o dată, 
căţărarea pe o stâncă înaltă de o sută cincizeci de metri în 
timpul instrucției în junglă, în Panama. „Dumnezeule, erai 
grozav atunci.” 

Se ridică încet şi se duse la ventilatorul de la fereastră. 


Nu ştia care era regimul instalaţiilor de aer condiţionat şi 
nici nu-i păsa, pentru că se decisese să ia lucrurile aşa cum 
erau, cu toate că hotărârea începea să-i slăbească. „Eşti un 
mototol, Tyson. Eşti un mototol.” Execută cinci sărituri 
rapide, apoi începu o serie de aplecări. În timp ce făcea 
exerciţiile, se uită prin cameră. Era zugrăvită de curând şi, 
judecând după mărimea ei, nu fusese nevoie de mai mult 
de doi litri şi jumătate de humă. Restul parterului consta 
dintr-o sufragerie mică şi o bucătărie. Sus, erau două 
dormitoare şi o baie mică. Toate celelalte clădiri din 
cărămidă, înşirate una lângă alta, erau asemănătoare. 
Vecinii lui erau familii cu unul sau chiar doi copii. 

„Tyson, spuse el cu voce tare, eşti izolat.” Din loc în loc, 
se afla ceva mobilă ieftină, din lemn de arțar, dar i se 
spusese că putea aduce şi mobila lui. Încercă să-şi închipuie 
cum ar fi arătat mobila lui în aceasta casă şi ajunse la 
concluzia că ar fi trebuit să o pună vertical ca să încapă. Ar 
fi preferat una dintre locuinţele pentru ofiţerii burlaci, care 
semănau mai mult cu nişte moteluri şi păreau mai eficiente 
decât această aşa-zisă casă. Dar undeva, în inima 
Pentagonului, o mână de debili mintal hotărâseră că lui Ben 
şi Marcy trebuia să li se dea ocazia de a convieţui. Probabil 
că această hotărâre fusese luată în spiritul administratorilor 
de la grădina zoologică care decid când şi unde să li se 
permită urşilor panda să se împerecheze. 

Pe podeaua din lemn nu erau nici carpete, nici covoare, 
dar, în buna tradiţie a Armatei, duşumelele erau foarte 
lustruite. Ferestrele aveau obloane, nu însă şi draperii. 
Mobila din dormitorul său consta într-o somieră şi o saltea 
dublă, aşezate pe un cadru din oţel, o noptieră şi un scrin 
care nu se potrivea cu restul mobilierului. Ce-l de-al doilea 
dormitor avea un singur pat, probabil pentru David. 
Trebuise să semneze pentru lenjeria de pat şi pentru 
prosoape, dar era de la sine înţeles că, în cele din urmă, 
avea să le aducă pe ale sale. 

In bucătărie, se aflau un aragaz, un frigider şi încă puţine 


alte lucruri. Nu exista maşină de spălat vase, dar nici nu 
avea vase, aşa că totul era perfect. Se întrebă dacă putea 
să facă rost de un ibric de cafea şi să-l invite pe colonel şi 
pe soţia acestuia la o cafea. Se vor purta medaliile. Va 
trebui să vă aduceţi propriile ceşcuţe şi linguriţe. 

Tyson se îndreptă de spate şi respiră de câteva ori 
adânc. Soarele apusese şi singura lumină din cameră 
provenea de la lămpile din stradă, care aruncau fâşii de 
lumină şi de întuneric prin obloane. Nu i se dăduse un 
televizor şi nici el nu se obosise să-şi cumpere un radio. 
Primitivul american. Înţelegea cât de fragilă şi, din punct de 
vedere statistic sub standard, fusese existenţa lui în 
suburbia magică. 

Acesta nu era chiar un domiciliu forţat, îşi aminti el. 
Trebuia să fie aici numai între miezul nopţii şi ora şase 
dimineaţa. Asta presupunea că se putea duce cu metroul 
până în Manhattan, ca să ia cina cu cineva. Putea chiar să 
meargă cu maşina până în Garden City, să se ducă la club 
sau la el acasă, să dea drumul la instalaţia de aer 
condiţionat, să se uite la televizor sau să sară în cada 
Jacuzzi. Dar nu asta voia să facă. El voia să stea aici, să 
transpire, să se plictisească, să fie singur, să se gândească, 
să sufere şi să devină un dur. 

„Un dur“, spuse el cu voce tare. 

Işi termină exerciţiile şi se duse din nou în faţa 
ventilatorului de la fereastră. O mişcare afară îi atrase 
atenţia şi se uită atent printre obloane. Pe mica peluză ce 
despărţea două şiruri de case aflate faţă în faţă, văzu o 
siluetă care se apropia: o femeie îmbrăcată cu pantaloni 
largi, de culoare deschisă, şi o bluză de culoare închisă. 
Căra ceva în fiecare mână şi se uita la plăcuţele cu numele 
locatarilor. Se opri în faţa casei lui, ezită, apoi străbătu cu 
paşi mari poteca. In lumina lămpii de pe verandă, Tyson 
văzu că era Karen Harper, care avea în mână o umbrelă 
închisă. O văzu sprijinind umbrela de uşa lui, apoi, în 
deschizătura de la cutia de scrisori apăru un plic îndoit, cu 


antetul Armatei. Se duse repede la uşa din faţă, 
îngenunche şi împinse plicul înapoi afară. Plicul reapăru, iar 
Tyson îl împinse din nou înapoi, dar, de data asta, 
întâmpină rezistenţă. 

— Ce faci? spuse Karen Harper încet. Pleacă de-acolo. 

Tyson vorbi prin deschizătura cutiei de scrisori. 

— E o notă de plată? 

— Nu fi prost. la-l. 

El apucă plicul şi-l trase prin deschizătură. Apoi se ridică 
în picioare şi deschise uşa. În clipa următoare, umbrela îi 
căzu la picioare. Privi în susul potecii şi o văzu pe Karen 
Harper la jumătatea peluzei. Ridică umbrela, observând că 
aceasta avea o etichetă de la un magazin comercial al 
Armatei, şi o aruncă în camera de zi. Trase uşa după el şi o 
urmă pe Karen, cu plicul în mână. O ajunse din urmă şi 
merseră unul lângă celălalt în tăcere, în cele din urmă, ea 
spuse: 

— Pune-ţi ceva pe tine dacă ai de gând să mergi alături 
de mine. 

— E cald. Ce conţine plicul ăsta? 

— O să vezi când o să-l desfaci. Când ai de gând să-ți 
instalezi un telefon? 

— Când o să mă gândesc la cineva pe care vreau să-l 
sun. 

— Ţi s-a cerut să-i laşi să-ţi instaleze telefon pentru a 
uşura această anchetă. 

— Am telefoane în Garden City, în Sag Harbor şi în 
apartamentul meu cu chirie din Manhattan. Nu cred că-mi 
mai pot permite unul din salariul meu. 

— Ei bine, nimeni nu-ţi poate ordona să-ţi instalezi un 
telefon şi aici, dar ar fi mai comod pentru toată lumea, 
inclusiv pentru tine şi pentru familia ta. 

— O să mă mai gândesc la asta. Intoarce-te. Să-ţi dau o 
bere. 

— Am de lucru. 

— Vreau să discutăm despre declaraţia pe care tot îmi 


ceri s-o dau. 

Ea încetini pasul. 

— Bine. Dar nu putem sta de vorbă în locuinţa ta. 

— O să pun ceva pe mine şi o să facem o plimbare. Vino 
să arunci o privire prin casă. 

Ea ezită, apoi îl urmă. El o pofti înăuntru şi aprinse lampa 
de pe măsuţa de lângă canapea. O privi în lumină, 
observând bluza simplă, albastră, cu mâneci scurte şi 
pantalonii de culoare deschisă, din bumbac. Purta pantofi 
albi de tenis. 

Karen Harper se uită la el de câteva ori, susţinându-i 
privirea şi având grijă să nu-şi arunce ochii pe trupul lui 
aproape gol. 

Tyson se gândi că ea arăta mai bine în haine civile. 
Observă, de asemenea, că era, de fapt, mai slabă decât 
părea în uniformă - sâni şi şolduri mai mici, mai mlădioase 
şi picioare mai lungi. Făcu un gest larg cu mâna, arătând 
spre cameră. 

— Nu e rău pentru un ofiţer şi un gentleman. Cred că e 
nevoie de o oglindă care să o facă să pară mai încăpătoare. 
Ea nu răspunse, dar îl privi ciudat. Ah, da, spuse el. 
Microfoane. Zâmbi. Ben Tyson se gândeşte la toate. Azi- 
dimineaţă, am chemat aici o firmă particulară de securitate, 
iar indivizii m-au asigurat că nu sunt microfoane. M-a costat 
o avere. Mi-ar fi plăcut să găsească ceva. Ai fi avut ocazia 
să te distrezi. 

— Eşti un om meticulos. 

— Încep să devin un om meticulos. Tot aşa, dacă aş avea 
telefon, n-aş discuta nimic precis, concret. În ceea ce 
priveşte existenţa aici a vreunui microfon care să te 
înregistreze pe tine sau pe oricine altcineva, ai din nou 
cuvântul meu de onoare şi de gentleman că în această casă 
nu se află niciun dispozitiv de înregistrare sau de 
transmitere. 

— Nu era nevoie să-mi spui asta. _ 

— Nu, noi suntem mai presus de asta. Insă, aşa, ca să fiu 


sigur, pot să verific dacă nu ai cumva asupra ta vreun 
dispozitiv de înregistrare? 

Ea zâmbi. 

— Bineînţeles că nu. 

Tyson ridică din umeri. 

— Am întrebat şi eu. Oricum, acest joc devine al naibii de 
serios, nu-i aşa? Vreau să spun, mi-au ridicat paşaportul, 
sunt cât se poate de sigur că sunt urmărit şi am fost 
consemnat. 

— Consemnarea nu este foarte apăsătoare. 

— Casa asta este apăsătoare. Vrei să vezi şi restul 
palatului? 

— Nu. Dacă crezi că eşti un martir, atunci uită-te în jurul 
tău, adăugă ea pe un ton mai puţin cordial. Cei mai mulţi 
oameni n-au avut niciodată genul de casă sau de viaţă pe 
care le-ai avut tu. Nu ştiu de ce trebuie să-l compătimim pe 
unul care şi-a pierdut conacul şi acum locuieşte într-o 
gheretă; jumătate din omenire şi-ar da braţul stâng pentru 
o gheretă. Tyson nu răspunse. Ea tăcu o clipă, apoi spuse: 
Ştii, adevărata ta problemă este aceea că poţi fi acuzat de 
crimă. Problema scăderii standardului de viaţă este minoră. 
Eu te-aş sfătui să dai mai multă atenţie acuzaţiei de crimă 
decât bunurilor pământeşti. Făcu o pauză. Îmi pare rău, n- 
ar trebui să-ţi fac morală. 

— Dar ai dreptate. Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie. 
Vreau să spun, să petrec cât mai mult timp aici, până se 
termină toată povestea asta. Dacă o să sfârşesc la 
Leavenworth, tranziţia n-o să mai fie un şoc pentru mine. 
Dacă o să mă întorc acasă, o să sărut compactorul de 
gunoi. 

Zâmbi. 

Ea îi întoarse zâmbetul. 

— Recunosc că este o căldură infernală aici. 

— Vrei o bere? 

— Da. 

Tyson se duse în bucătărie şi se întoarse cu două sticle 


de bere desfăcute. Îi dădu ei una şi spuse: 

— Le am de la Bloomingdale. Arată exact ca sticlele de 
Budweiser. Très chic. Nu mă vait. Imi place să beau berea 
din sticlă. 

— Mă îndoiesc. 

Tyson ridică sticla şi înghiţi lacom jumătate din bere. Ea 
bău din sticla ei. 

— Ce e în plic? 

— Numai nişte formulare pe care trebuie să le semnezi. 

— Nu semnez formulare. 

— Am auzit. 

— Ai auzit? Vorbele se răspândesc repede. 

— În momentul de faţă, eşti subiectul atenţiei multor 
oameni. Să nu cumva să ţi se urce la cap. Oricum, acestea 
sunt doar nişte formulare în care sunt trecute orele şi 
locurile unde ne-am întâlnit şi care confirmă faptul că ţi-am 
citit drepturile pe care le ai. Le poţi discuta cu avocatul tău 
înainte de a le semna, dar mâine, când plec, aş vrea să le 
am. 

— Şi dacă nu dau de avocat? 

— Păi... atunci trimite-mi-le prin poştă, la Washington. 

— Trebuie să le incluzi în raport? 

— Da. 

— Cel pe care trebuie să-l prezinţi de azi în cinci zile? 

— Păi... credeam că o să pot rezolva problema asta cât 
timp eşti aici. Mai era şi umbrela... 

— A fost drăguţ din partea ta că ai traversat garnizoana, 
ca să-mi aduci formularele şi umbrela. Cu atât mai mult, cu 
cât ai fi putut să mi le aduci pe toate mâine dimineaţă, la 
muzeu. Dar îmi place contactul personal. 

— Da, a fost frumos din partea mea. Schimbă subiectul. 
Or să vină şi ai tăi aici? 

— Cred că, dacă au de ales între o staţiune de pe malul 
mării şi aici, or să opteze pentru plajă. Ea nu răspunse, dar 
el ştia la ce se gândea. Nu este o chestiune de fidelitate 
sau de a fi o familie unită, sau de a mă susţine. Este, pur şi 


simplu, o problemă practică. Nu îi vreau aici şi le-am spus- 
o. O să-i văd în week-end-uri. Ea încuviinţă din cap. 
Locuinţele nespaţioase îmi provoacă un stres nedorit. Fiul 
meu n-ar avea niciun prieten. Marcy ar putea fi hărţuită... 
de presă. Lucruri de genul ăsta. Karen Harper încuviinţă din 
nou. Tyson îşi drese glasul. Bineînţeles, continuă el, că ei s- 
ar putea întoarce în Garden City, iar noi am fi mult mai 
apropiaţi. Dar cred că ar fi mai bine ca fiecare să rămână 
acolo unde este... cel puţin, pe perioada de vară. 

— Cred că da. 

Ea puse sticla de bere pe măsuţa de cafea şi se uită la 
ceas. 

— Suntem aici de zece minute. Adică cât timp ar trebui 
să fim aici. 

— In caz că ne urmăreşte cineva. 

— Da, în caz că ne urmăreşte cineva. Aşa cum s-a 
dovedit mai târziu, ei au ştiut că am fost în camera ta în 
seara aceea. Aşa că mă bucur că am trecut asta în raport. 
Dar nu vreau să fiu nevoită să mai dau şi alte explicaţii. 

Ea se duse la uşă. Tyson îşi puse jos sticla de bere, îşi 
încălţă sandalele şi îşi puse un tricou. Deschise uşa şi 
plecară împreună. Se îndreptară spre Sterling Drive, care 
domina Shore Parkway. 

Tyson rămase cu privirea pierdută la apă. Luminile din 
port şi bărcile aveau, fără îndoială, în seara aceea de vară, 
ceva magic. 

— Bănuiesc că îţi închipui că am venit aici pentru că am 
vrut să te văd. Ei bine, nu sunt sigură dacă e aşa sau nu. 
Când am ajuns acolo şi am văzut că luminile erau stinse, 
am crezut că nu erai acasă. Şi am simţit... am simţit... 

— Un amestec de uşurare şi de dezamăgire. 

— Da. M-am gândit să fac o plimbare şi apoi să mă întorc 
cu plicul şi cu umbrela, dar pe urmă... pe urmă m-am 
hotărât să le las şi să plec. 

— Şi ţi-a trecut prin minte că se putea ca eu să fiu la casa 
de oaspeţi, căutându-te, şi că, deci, nu aveam cum să ne 


întâlnim. 

Ea încuviinţă. 

— De ce nu mă simt ridicolă? 

— Pentru că ştii că eu nu găsesc că e ridicol. Se opri din 
mers, dar nu se întoarse cu faţa spre ea. Privea linia 
neclară a orizontului, acolo unde oceanul întunecat întâlnea 
cerul întunecat. Împrejurările în care ne-am întâlnit au fost 
intense şi emoţionale, aşa că ne-am fi putut aştepta şi la 
una sau două reacţii intense şi emoţionale: ură... sau... ei 
bine, repulsie sau atracţie ar fi, poate, cuvintele mai 
potrivite. 

— Ştiu asta, spuse ea. Mă întreb dacă, întâlnindu-te în 
împrejurări normale, te-aş fi remarcat. 

Tyson zâmbi. 

— Dacă te-aş fi întâlnit în alte împrejurări, te-aş fi 
observat. 

Porniră mai departe, iar ea spuse: 

— Hai să vorbim despre altceva. Voiam să-ţi dau unele 
indicaţii cu privire la orice declaraţie pe care te-ai hotărî s-o 
incluzi în raportul meu. 

— În ziua în care ne-am întâlnit pentru prima oară, ţi-am 
dat o declaraţie pe care ai putea s-o foloseşti. Care ar fi 
scopul unei alte depoziţii? 

— Ei bine, în declaraţia aceea spuneai că dirijai 
operaţiuni militare îndreptate împotriva unui duşman 
înarmat. A fost bine în măsura în care a ţinut. Dar ceea ce 
trebuie să faci acum este să negi în mod categoric 
afirmaţiile nedovedite ale martorilor acuzării, Brandt şi 
Farley. Vezi tu, martorii aceia sunt singurii pe care îi are 
guvernul împotriva ta. Interviul pe care Picard i l-a luat 
sorei Teresa, vorbe de clacă. N-o să fie admis ca probă. In 
afară de asta, nu există nicio dovadă scrisă împotriva ta şi 
nicio persoană fizică, în afara celor doi martori. Deci, cazul 
Armatei, dacă există unul, se învârte în jurul lui Brandt şi, în 
mai mică măsură, în jurul lui Farley. 

Tyson încuviinţă din cap. La asta se gândise şi el. 


— Asta înseamnă că ar trebui să contrazic ceea ce au 
spus ei. 

— Da. Sau să arăţi de ce ei ar minţi sau ar fi martori 
imparţiali ai  acuzării. Cu alte cuvinte, slăbeşte-le 
credibilitatea, arătând dacă între tine şi ei a existat sau nu 
vreo neînțelegere. Aşa cum spunem noi în drept, pune-i sub 
acuzare pe martori. 

— Drăguţ din partea ta că-mi spui asta. 

— Orice avocat ţi-ar spune acelaşi lucru. Dar atunci când 
vine din partea mea, înseamnă că dacă îl discreditezi pe 
Brandt - şi Brandt este cheia - atunci Armata poate foarte 
bine să renunţe la anchetă. Tyson încuviinţă din cap. Poţi 
să-l discreditezi pe Brandt? 

— Da, aş putea... într-un sens. Dar asta ar însemna, 
fireşte, să spun ceva în legătură cu ceea ce a făcut el acolo. 
Nu ce fel de viaţă a dus de atunci încoace, pentru că nu ştiu 
nimic despre el în afară de ceea ce am citit şi asta pare să 
sugereze că e un medic bun, căsătorit de şaisprezece ani, 
şi are un băiat de vârsta fiului meu şi o fată. De ce să 
povestesc ceva ce s-a întâmplat acum aproape douăzeci de 
ani? E chiar atât de important să-mi salvez propria piele? 

— Sper. 

— Dar ar fi contrar cu ceea ce cred eu, şi anume că 
trecutul trebuie dat uitării. Dacă vreau să fiu judecat după 
felul în care mi-am trăit viaţa după Vietnam, cum aş putea 
justifica faptul că dezgrop trecutul şi i-l arunc în faţă lui 
Brandt? 

— El ți l-a aruncat ție. 

— Asta e problema lui. Doar n-o să o fac problema mea. 

Ea clătină din cap. 

— Colonelul Levin a avut dreptate. 

Tyson se uită la ea pieziş. 

— Nu că n-aş avea niciun pic de instinct de 
autoconservare. Tocmai că am. Toate sfaturile pe care le- 
am primit până acum mi-au stârnit repulsie. Eu sunt cel 
care va trebui să trăiască cu Ben Tyson după ce se va 


termina totul. Am de gând să încerc să înving acest lucru, 
dar nu prin înşelătorie, prin compromitere sau prin 
calomniere. Vreau un verdict curat, clar, chiar dacă acesta 
ar fi de vinovat. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Eşti îndreptăţit să o faci în felul tău, dar date fiind 
faptele pe care le-am adunat şi dat fiind faptul că nu vei 
face o declaraţie care să atace depoziţia lui Brandt, sper că 
vei înţelege că, dacă voi recomanda ca acuzaţiile să fie 
puse în sarcina ta, o voi face neavând de ales. 

— N-am s-o iau ca pe ceva personal. 

Ea ieşi de pe alee, păşind pe iarba în pantă şi, cu mâinile 
în buzunarele pantalonilor, se uită la circulaţia de pe Shore 
Parkway. 

— Ce altceva pot să fac? întrebă ea ca pentru sine. 

Tyson stătea deoparte şi se uita la ea. O briză de uscat îi 
flutura prin păr. Tyson se gândi că arăta foarte bine, era în 
elementul ei în aer liber, relaxată în mijlocul naturii. 

— De ce nu-i crezi pe Sadowski şi pe Scorello? întrebă el. 
De ce Îi faci mincinoşi aroganti? Şi pe mine, mincinos. 

Ea se întoarse spre el. 

— Nu. Dar practic vorbind, afirmațiilor nedovedite li se 
acordă o importanță mai mare decât negărilor de crimă. 

— De ce? 

— Este evident. Este... bunul-simţ. Steven Brandt este un 
medic respectat şi... 

— N-are importanţă. Înţeleg. El privi în stânga. La o 
distanţă de aproximativ o sută patruzeci şi cinci de 
kilometri spre est, pe acest țărm, se afla Sag Harbor, iar el 
era oarecum amărât şi supărat că nu era acolo cu soţia şi 
fiul său, pe terasa din spate a locuinţei lui de vară. Dar mai 
simţea şi că, dacă era să fie cu ei de Ziua Recunoştinţei, 
situaţia avea să fie mai bună decât acum. Nouăzeci de zile? 
întrebă el. 

— Da, asta este legea. 

— Poate Armata să ducă asta la bun sfârşit în nouăzeci 


de zile? 

— Pot să o facă şi săptămână viitoare dacă se hotărăsc 
să renunţe la caz. Dacă se decid să meargă înainte, atunci 
tot ceea ce le rămâne de făcut într-un caz ca acesta este să 
ia legătura şi cu ceilalţi martori şi să stabilească ai cui 
martori vor fi. 

— Ai dat de vreunul dintre ceilalţi martori? 

— Am pus o notă în plic. 

— Ce spune nota din plic? 

Ea se uită la el. 

— Vei afla la ştirile din seara asta. Va fi în ziarele de 
mâine. Harold Simcox a murit într-un accident de maşină în 
apropierea casei sale din Madison, Wisconsin. Maşina lui a 
intrat cu viteză mare în contrafortul unui port. Avea 
alcoolemia foarte ridicată. 

O vreme, Tyson se uită la apa care sclipea, încercând să 
evoce chipul lui Simcox, dar fu surprins să constate că nu 
putea. Nici răsfoirea recentă a albumului său de fotografii 
din armată nu-l ajutase. Simcox se afla mereu în altă parte 
sau cu spatele la aparatul de fotografiat, sau acoperit de 
machiajul grotesc de camuflaj, sau în umbră, sub pălăria 
australiană acoperită cu frunze pe care îi plăcea să o 
poarte. Harold Simcox. Tyson se simţi prost, dar, pe de altă 
parte, avu şi un fel de presimţire a ceva rău: de fapt, 
fantomatic. 

— Accident? o întrebă el pe Karen Harper. 

— Nu ştiu. Era divorţat, şomer, alcoolic şi un fel de lup 
singuratic din câte mi s-a spus. N-a lăsat nimic scris. 

— Păi, uneori, n-ai nimic de spus. /ar alteori, se gândi el, 
ai atâtea de spus că e mai bine să nu spui nimic. Harold 
Simcox, reflectă el, o posibilă sinucidere. Moody a murit de 
cancer. Tyson îşi reaminti de patrulările de pază prin 
regiunile desfrunzite. Acela a fost un război care nu avea să 
oprească omorurile şi mutilările. Richard Farley avea să fie 
următorul. Nu sunt superstiţios, spuse încet, dar Armata are 
unităţi care îi poartă ghinion, după cum Marina are vapoare 


care îi poartă ghinion. Am simţit întotdeauna că unitatea 
aceea, Cavaleria a Şaptea, era o unitate ghinionistă. Little 
Big Horn nu a fost singura lor zi proastă. Tyson respiră 
adânc. Poate că nu e chestie de noroc sau de soartă, ci o 
problemă a spiritului colectiv al unităţilor militare, o 
memorie instituţională, cum a sugerat colonelul Levin. 

Ea nu răspunse, iar Tyson tăcu şi el. Vântul se înteţea, iar 
fulgerele luminau Staten Island. După un timp, Karen 
Harper se întoarse şi porni înapoi pe drumul pe care 
veniseră. Tyson o urmă. Ea se aşeză pe o bancă. Tyson se 
aşeză la celălalt capăt al băncii. 

— Te-ai dus să vezi monumentul? întrebă el. 

— Da. 

El aşteptă, apoi spuse: 

— Este genul de monument pe care tot amâni să-l vezi. 
Eu, cel puţin, aşa am făcut. 

— Da. Şi eu la fel. Pentru că este o piatră de mormânt. 
Dar, văzând zidul şi toate numele acelea, am început să mă 
gândesc la tot felul de lucruri: la faptul că niciunul dintre cei 
de acolo nu a murit singur, ci în luptă, printre prietenii lui, 
iar acei prieteni au avut mijloacele de a răzbuna acele 
morţi, ceea ce este atât de diferit de moartea civilă. M-am 
mai gândit că forma de galon a acelui zid, care ar putea 
simboliza Vietnamul, ar putea simboliza şi răzbunarea. M- 
am gândit că războiul acela, conceput în termeni de 
strategie globală, este, în ultimă instanţă, purtat de oameni 
care îl iau ca pe ceva personal. Şi am încercat ca, din 
această perspectivă, să înţeleg ceea ce este posibil să se fi 
întâmplat la Spitalul Misericorde. Tyson nu răspunse. În cele 
din urmă, ea spuse: Ei bine, oricum, în ceea ce priveşte 
martorii. Excluzând posibilitatea ca să mai moară şi alţii, 
vor fi cel puţin patru martori prezenţi la procedura juridică. 
Vor fi doi martori ai acuzării, Brandt şi Farley, şi doi ai 
apărării Sadowski şi Scorello. Louis Kalane, Hernando 
Beltran şi Lee Walker vor fi şi ei găsiţi, în cele din urmă. S- 
ar putea ca de Dan Kelly şi de Michael DeTonq să nu mai 


dăm niciodată. Şi apoi, mai este şi sora Teresa. El se uită la 
ea. Ghinion, spuse ea. Încep să mă întreb de ce n-a apărut. 

— Încep să mă întreb dacă a existat vreodată, replică 
Tyson. Vreau să spun că toată povestea asta are în ea ceva 
ireal. Nu pot să cred că se întâmplă, aşa că nu pot s-o iau 
prea în serios. Seamănă foarte mult cu prima mea 
experienţă de luptă. Totul era atât de ireal - oameni care 
trăgeau în mine cu puşti încărcate cu muniţie. Ştii ce am 
făcut? Am râs. Era prea absurd. Era ca un film despre 
război. lar acum, după aproape douăzeci de ani, oamenii 
îmi cer să retrăiesc o experienţă despre care, atunci când 
se întâmplă, nu credeam că se întâmplă. Mă înţelegi? 

— Da. Am mai auzit asta şi înainte, inclusiv partea cu 
râsul în luptă. Îşi întoarse privirile în altă parte. Asta îmi 
aminteşte ceva. Armata va dori să fii văzut, cât de curând, 
de un grup de psihiatri. Asta este regula în ziua de azi, 
pentru anchetarea unor crime capitale, spuse ea, ferindu-şi 
privirea. 

— Zău? Ce înseamnă asta pentru noi, ca naţiune? Mă 
întreb atunci de ce nu mi se ordonă să mă prezint în faţa 
unui comitet de preoţi militari care să stabilească dacă sunt 
sănătos din punct de vedere moral. Dacă sănătatea mea 
morală este nesatisfăcătoare, atunci am nevoie de terapie 
etică şi religioasă, nu de curte marţială. 

Ea zâmbi. 

— Pe undeva, nu este chiar atât de absurd precum pare 
la prima vedere. Cu toate acestea, vei fi supus unor teste 
psihologice. Presupun că nu poţi să suferi asta. Vreau să 
spun, să ţi se ordone să faci cutare sau cutare lucru. 

— Puțin spus „nu pot să sufăr“. Detest controalele 
medicale, să-mi fac poze pentru buletinul de identitate, să 
mi se atribuie o locuinţă în garnizoană, să mi se spună să 
mă tund, să mi se spună ce uniformă să port şi aşa mai 
departe. 

— Eşti un adevărat civil, spuse Karen Harper. Dar, dacă 
îţi aminteşti, cândva erai obişnuit cu asta. 


— De asta mi-e frică. N-aş vrea să mă obişnuiesc din nou. 
Aş dori să-mi păstrez personalitatea şi felul meu de a fi. 

— Când eşti în serviciu, trebuie să te mai şi supui. Nu fi 
supărat sau furios, sau, dacă eşti, n-o arăta. Nu-ţi serveşte 
la nimic. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Nu vreau să urăsc Armata 
sau ţara, sau pe nimeni care are legătură cu această 
anchetă. Nu există acolo niciun geniu rău care să vrea 
crucificarea mea. Există doar funcţionari fără răspundere 
care îşi fac treaba conform legii, aşa cum este ea scrisă. 
Faptul că mulţi pot fi vinovaţi, dar unul singur este pasibil 
de urmărire penală, n-ar trebui să mă facă să pun la 
îndoială înţelepciunea legii. 

— Eşti furios. 

— În orice caz, calea de a învinge sistemul legal este 
aceea de a apela la avocaţi. Aşa că, urmând sfatul de a-mi 
găsi un avocat mai bun, l-am sunat pe unul al cărui nume 
mi-a fost recomandat. Apoi m-a sunat el după ce m-am 
întors la muzeu azi după-amiază. 

— Îl angajezi? întrebă ea. 

— Cred că da. Pare un om foarte deştept. Mă întâlnesc cu 
el mâine dimineaţă. Dar am un grup de elevi de la o şcoală 
de vară care or să vină să viziteze muzeul. Ce mă 
sfătuieşti? 

Ea zâmbi. 

— Du-te să te întâlneşti cu avocatul. Apropo, grupul de 
bătrânei de azi-dimineaţă te-a aşteptat? 

— Oh, da. Ei nu mai au altceva decât timp. Mi-au pus 
întrebări stânjenitoare în legătură cu tine. De fapt, voiau să 
ştie care erau intenţiile mele. 

Ea zâmbi din nou, dar nu răspunse. 

— Dacă îl angajezi pe avocatul acela, anunţă-mă, ca să-i 
pot trece numele şi adresa în raport, spuse ea. 

— O să-ţi spun acum numele lui. Vincent Corva. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da, îl cunosc. Este atestat de către Serviciul Juridic 


Militar. 

— Asta mi-a spus şi el. Dar e bun? 

— Ei bine, nu sunt în măsură să-ţi spun dacă e bun sau 
nu. Dar l-am văzut o dată la tribunal la Fort Jackson. 

— Cine a câştigat? 

— Armata. Bine... a fost un caz dur. Inculpatul... un 
căpitan... a fost acuzat de omor prin imprudenţă. Işi găsise 
soţia în pat, cu amantul, adăugă ea. 

— Ah! Îmi place cum sună. Spune mai departe. 

Ea ridică din umeri. 

— Păi... într-o noapte acel căpitan era ofiţer de gardă şi 
în timp ce, aflat la volanul jeepului său, verifica posturile de 
pază, a trecut şi pe acasă. Cred că bănuia ceva. Oricum, i-a 
găsit... pe soţia lui şi pe un tânăr locotenent... împreună... 
in flagrante delicto... şi-a scos pistolul automat de calibrul 
45, a tras şi l-a omorât pe amant. 

Tyson se aplecă spre ea, prefăcându-se mult mai 
interesat de cazul respectiv decât era în realitate. 

— Cât de aproape era când a tras? Câte împuşcături? Pe 
cine încerca să nimerească? 

Ea zâmbi din nou, iar Tyson văzu că ea credea că el se 
amuză. 

— Mi se pare ciudat că întrebi asta. Corva, în pledoaria 
lui, a spus ceva de genul „Orice soldat care poate nimeri... 
o ţintă în mişcare cu un pistol de calibrul 45, dintr-o singură 
împuşcătură şi de la o distanţă de şapte metri, fără a răni 
persoana aflată chiar... sub ţintă, ar trebui lăudat pentru 
faptul că a ochit precis, fără a mai ţine seama de 
incapacitatea lui de a-şi exercita acelaşi control şi asupra 
emoţiilor”... sau cam aşa ceva. A fost o pledoarie absurdă şi 
destul de stupidă... dar să ştii că a ţinut. 

— Curtea a găsit povestea asta amuzantă? 

— Da. S-a râs. Pledoaria a făcut apel la tot ceea ce 
reprezenta... masculul feroce... în faţa acelui juriu de ofiţeri. 

— Şi inculpatul? 

— A primit de la unul la zece ani... pentru omor prin 


imprudenţă. Dar ei l-au aranjat cu doi ani, pentru părăsirea 
postului şi neglijarea datoriei. 

— Tipic pentru Armată, comentă Tyson. Ar fi fost mai rău 
dacă pistolul ar fi dat rateu, pentru că era necurăţat. 

Karen Harper întinse picioarele şi se sprijini cu spatele de 
bancă. 

— Asta e o exagerare. Dar ideea ta este, cred eu, că 
Armata acordă anumitor delicte priorităţi diferite de cele pe 
care le conferă tribunalele civile. Asta este ceva ce tu şi 
domnul Corva ar trebui să reţineţi. Sunt sigură că o veţi 
face. Amândoi. În orice caz, înţeleg că este destul de bun, 
cu toate că dosarul lui nu e chiar atât de bun. In general, ia 
cazuri fără speranţă. Privi înspre ocean. Vine furtuna. Vezi? 

Tyson se întoarse cu spatele la ea şi privi pe deasupra 
apei. Văzu diademe albe de spumă formându-se pe 
întinderea nesfârşită, albastru-închis, a mării şi stelele 
ascunse vederii de o înnegurare care ştia că era ploaie. 

— Ar fi mai bine să mă întorc, spuse ea, ridicându-se. Am 
de lucru. Se ridică şi el şi o urmă. Căzură primii stropi de 
ploaie, iar cerul întunecat începu să vibreze. 

— Îţi voi împrumuta din nou umbrela, dacă îmi promiţi că 
n-ai s-o pierzi, spuse el. 

Ea grăbi pasul. 

— Bine... 

Ploua din ce în ce mai tare. În faţa lor se vedeau luminile 
corpului de locuinţe pentru ofiţerii familişti. Casa de oaspeţi 
se afla la o depărtare de aproape patru sute de metri. 

— Bine, repetă ea şi începu să alerge spre locuinţa lui. 

Se porni o ploaie torențială. Amândoi o rupseră la fugă. 
Ajunseră la uşa din faţă uzi până la piele. Tyson nu încuiase 
uşa. O deschise şi amândoi se repeziră înăuntru, gâfâind. 
Tyson îşi şterse apa de pe ochi şi de pe obraji. 

— Îţi aduc imediat un prosop, ca să te ştergi. 

— Dacă nu te superi. 

— Nu. Am trei prosoape militare. Vrei să rămâi aici până 
stă ploaia? 


— Nu. Dar o să iau umbrela. 

— Pot să te duc cu maşina până la casa de oaspeţi. 

— O să merg pe jos. 

— Vrei o bere? 

— Nu, mulţumesc. Un prosop. 

El se uită la ea, la apa care i se prelingea pe faţă, ridică 
mina şi îi şterse cu degetele sprâncenele şi obrajii. Privirile 
li se întâlniră şi se susţinură. El îşi puse mâinile pe umerii 
ei. Ea stătu nemişcată o vreme, apoi îşi aşeză mâna stângă 
pe pieptul lui şi, ezitând, mâna dreaptă i se odihni pe braţul 
lui. Tyson îşi auzea inima bătând şi văzu o venă zvâcnind 
pe gâtul ei. Simţi mâinile lui şi ale ei tremurând. O trase 
mai aproape. 

Un zgomot de paşi pe scări rupse tăcerea, iar ei se 
îndepărtară unul de celalalt. Marcy apăru de după colţul 
palierului. 

— Bună. Mi s-a părut că aud voci, spuse ea. 

— Marcy, dă-mi voie să ţi-o prezint pe domnişoara maior 
Karen Harper. 


29. 


Generalul William Van Arken şedea în fundul sălii de curs 
şi asculta cum asistentul universitar, colonelul Ambrose 
Horton, rostea cuvintele finale ale cursului său adresat 
celor două duzini de studenţi militari aşezaţi în rândul din 
faţă. Vocea profundă a lui Horton, cu accent de Virginia, 
neajutată de microfoane, răsuna în întregul amfiteatru al 
Şcolii de Procurorii Generali a Armatei Statelor Unite. 
Şcoala, situată în interiorul campusului din Charlottesville al 
Universităţii din Virginia, se afla la o distanţă de Pentagon 
de trei ore de mers cu maşina. 

Colonelul Horton privi spre rândurile din spate, oprindu- 
se asupra generalului Van Arken, care purta un costum 
albastru-închis, de civil. Ar fi fost corect să-l prezinte pe 
şeful Serviciului Juridic Militar studenţilor Şcolii de Procurori 


Generali ai Armatei, iar ei ar fi fost realmente onoraţi. Dar 
instinctele colonelului Horton îi spuneau că generalul dorea 
să rămână anonim. Horton îşi îndreptă atenţia înapoi la 
primul rând şi zise: 

— Comandanții de bătălii spun că întotdeauna câmpul de 
luptă este cel mai respectabil loc din lume. De asemenea, 
oamenii legii, printre care ne numărăm şi noi, susţin că, în 
ceea ce priveşte crimele de război, există complexităţi 
unice în descoperirea adevărului, în legătură cu un soldat 
care şi-a făcut datoria pe câmpul de luptă. 

Generalul Van Arken asculta cum ecoul vorbelor 
colonelului Horton se pierdea în spaţiile deschise din jurul 
său. 

Clopotele ceasului din turn bătură ora opt, dar studenţii 
nu se mişcară. Soarele dispărea din ferestrele mari, 
verticale, iar lumina din interior părea să devină 
dezagreabilă. 

Colonelul Horton încheie: 

— Data viitoare, când ne vom întâlni, vom examina cele 
două depoziţii şi vom încerca să le înţelegem. În mod 
special, vom discuta despre atrocități, cum se întâmplă ele 
şi cum noi, ca avocaţi ai Armatei, trebuie să le tratăm, în 
esenţă. Vă mulţumesc. 

Studenţii se ridicară la unison, în timp ce colonelul Horton 
se îndreptă de la pupitru către coridorul principal. Generalul 
Van Arken îl întâlni la jumătatea drumului. 

— Bună seara, domnule general. O plăcere neaşteptată. 

Dădură mâna. 

— Nu în calitate oficială, spuse generalul Van Arken. Hai 
să facem o plimbare. Cei doi bărbaţi părăsiră sala de curs şi 
ieşiră afară, în noaptea caldă, plimbându-se prin campusul 
aproape pustiu. Aş vrea să aud părerea dumitale în 
legătură cu cazul Tyson, spuse Van Arken. 

Colonelul Horton încuviinţă din cap. 

— Neoficial? 

— Bineînţeles. 


Van Arken îl privi pieziş. Bărbatul arăta bine pentru cei 
peste şaizeci de ani ai săi şi se ştia că era singurul bărbat 
încă în Armată care luase parte la procesele de la 
Nürnberg. Era considerat de mulţi a fi decanul 
jurisprudenţei militare şi preda filosofia dreptului şi eticii 
atât civililor, cât şi studenţilor militari. 

In ciuda acestor calităţi, Horton fusese omis de două ori 
de pe lista avansărilor la gradul de general de brigadă şi, în 
toate celelalte ramuri ale Armatei, ar fi fost rugat sau forţat 
să demisioneze. 

— Nu vrei să ne aşezăm puţin? întrebă Van Arken, 
arătând spre o bancă din lemn. 

Horton încuviinţă şi se aşeză cu greutate pe bancă. 

— Am avut un program încărcat, astăzi. 

Van Arken se aşeză pe o bancă din faţa lui Horton şi 
răspunse cu diplomaţie: 

— Căldura asta m-a epuizat şi pe mine. Se uită în ochii 
bătrânului. Pot să-ţi vorbesc confidenţial? 

Colonelul îşi descheie nasturii de la tunica verde şi-şi 
desfăcu cravata. Răspunse încet, tărăgănat: 

— Atâta timp cât nu ne abatem spre domenii interzise, 
domnule general. 

Van Arken îl cercetă o clipă cu privirea pe colonel. Acesta 
îi produse o oarecare stare de nelinişte. Omul era 
nonconformist şi cicălitor. El conferenţia mai ales pe tema 
proceselor de la Nurnberg, a cazului Calley-Medina şi a altor 
sfere controversate ale dreptului militar. Armata nu-i 
aprecia întotdeauna punctele de vedere. Nici Van Arken - 
acesta şi era motivul pentru care Horton rămăsese colonel. 
Dar Van Arken avea nevoie de răspunsuri directe, iar 
Horton i le dădea. 

— Circulă zvonul că maiorul Karen Harper a discreditat în 
mod necugetat acţiunea Armatei împotriva lui Tyson, spuse 
Van Arken. 

— Ei bine, zise colonelul Horton, ceea ce s-a întâmplat 
între Tyson şi Harper, în măsura în care pot eu să stabilesc 


acest lucru, a fost ceva magic. Există o doctrină în drept 
care ne spune că nu ne putem bucura de roadele unui 
copac otrăvitor. Dar noi ştim că au un gust bun. Mai bun. 
Deci, consider anchetarea cazului sub articolul 31 un 
succes, domnule general. Şi terminaţi-o. Repede. 

— Aşa voi face, spuse Van Arken. 

— Bun. Ai unele bănuieli în legătură cu ce va recomanda 
Harper? 

Van Arken clătină din cap. 

— Realmente, depinde de Tyson să atace depoziţia lui 
Brandt. Dacă o va face şi dacă va exista o bază reală în 
ceea ce va spune despre Branat, atunci nu va mai conta 
ceea ce a spus Brandt despre Tyson. Eu n-aş vrea să intru 
într-un tribunal fără altă dovadă, în afară de doi martori 
neputincioşi şi nesiguri. Şi nici procurorul militar n-ar vrea. 

— Dar aşa cum stau lucrurile, întrebă colonelul Horton, 
este doctorul Brandt mai presus de orice bănuială? 

— Din câte ştiu eu, da. Desigur, nu am luat încă legătura 
cu maiorul Harper. Van Arken se uită la Horton. Vrei să ne 
plimbăm? 

— Da. 

Se ridică şi îşi încheie nasturii de la tunică. Se plimbară 
pe o potecă ce tăia de-a curmezişul peluza verde. 

Ferestrele cu multe ochiuri de geam ale clădirilor 
răspândeau modele luminoase pe iarba întunecată. 

— În timpul afacerii Calley, începu Van Arken, a existat 
puţină compasiune pentru acuzat din partea procurorilor 
generali. Acum, situaţia este diferită. Anumite cercuri de 
sus - de la Casa Albă şi de la Ministerul Justiţiei - încep să 
şovăie. Eu cred că datorăm, atât Armatei, cât şi naţiunii 
grăbirea lucrurilor. Mă întrebam dacă eşti şi dumneata de 
aceeaşi părere. 

Colonelul Horton se uită în jur, la clădirile luminate. lubea 
aceasta universitate, întemeiată cu aproape două secole în 
urmă de către Thomas Jefferson. Era un punct magnific de 
atracţie turistică, având o arhitectură în stil neoclasic: cu 


colonade, domuri, rotonde şi parapete. Dar mai mult decât 
atât, era un loc al dispoziţiilor cuminţi, o instituţie care încă 
mai punea preţ pe cavalerism, onoare şi tradiţie. 

— Ce ne-ar sfătui Jefferson, domnule general? Van Arken 
consideră întrebarea retorică şi nu răspunse. Colonelul 
răspunse la propria întrebare: Jefferson nu a văzut dreptul 
ca pe o vocaţie limitată, ci ca pe un mijloc de înţelegere a 
istoriei, a culturii, a principiilor morale şi ca pe o instituţie a 
societăţii. Cred că, dacă ne-am întâlni acum cu el, pe 
această potecă, ne-ar întreba cum s-a ajuns ca guvernul 
american să fie sigur că are dreptul de a-şi judeca 
cetăţenii? 

— Întrebarea pe care vreau să o pun este următoarea: 
datorăm naţiunii grăbirea anchetei, în ciuda... ei bine, a 
vinovăţiei noastre comune în evenimentele din 15 februarie 
1968? 

Colonelul Horton zâmbi ironic, apoi spuse: 

— Vreţi să vă dau ceva în scris, domnule general? O notă 
adresată Casei Albe sau Ministerului Justiţiei? 

— Ei bine, da. Un fel de carte albă din partea dumitale, 
ca jurist respectat. Juridic vorbind, noi procedăm corect. 
Dar oamenii au ridicat aceste probleme etice şi morale de 
ambele părţi ale acestei afaceri. Am vrea să ne adresăm 
lor, să punem acest cadru juridic pe o bază filosofică 
stabilă. 

Colonelul îşi frecă nasul cu degetul arătător, osos şi rosti 
meditativ: 

— Ştiţi, domnule general, când eram tânăr locotenent, 
aflat de partea acuzării la procesul de la Nurnberg, 
realmente întreaga lume era de partea noastră. Presa a 
relatat fiecare minut al procesului, dar nu exista o cercetare 
atentă, reală, aşa cum ştim că există astăzi. În consecinţă, 
noi ne-am descurcat foarte bine; cu erori de procedură, 
lucruri de genul ăsta. Dar, mai important, ne-am descurcat 
şi cu elaborarea legii în timp ce mergeam înainte. Am 
spânzurat pe cine am vrut să spânzurăm şi am fost uimiţi 


de noi înşine, atunci când am dat pedeapsa cu închisoarea, 
în loc de pedeapsa cu moartea. Nu a existat niciun recurs. 
Moartea însemna moarte. 

Horton reflectă un moment înainte de a continua: 

— A existat doar o mână de voci care s-au ridicat 
împotriva tribunalelor Aliate. Nu am fost printre aceia care 
au avut înţelepciunea sau precauţia de a vedea că ceea ce 
împărţeam noi nu era dreptate, ci răzbunare. Şi chiar dacă 
aş fi înţeles asta, tot n-aş fi avut curajul moral de a ridica 
vocea. Horton se uită la Van Arken. Vreau să spun, 
Dumnezeule, Hollywood-ul ne-a binecuvântat cu Spencer 
Tracy şi Procesul de la Nurnberg. Nu a existat nici cea mai 
mică îndoială că noi n-am fost cu totul de partea îngerilor. 
Tăcură o vreme. Domnule general, când dumneata erai un 
tânăr căpitan, aflat de partea acuzării în cazurile My Lai, 
acţionai într-o lume diferită, cu un climat moral diferit. 
Presa şi-a făcut propriile investigaţii, forțând, de fapt, 
Armata să le facă şi ea pe ale ei. Preşedintele nu a văzut în 
asta un motiv de mândrie, iar sondajele de opinie au indicat 
o majoritate ce se pronunţa în favoarea eliberării 
acuzatului. 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Şi iată-ne astăzi, veterani a două dintre cele mai 
importante procese militare ale acestui secol; sper că nu 
vom uita lecţiile pe care le-am învăţat amândoi. Nu avem 
nicio scuză pentru comiterea de erori judiciare. 

— Ceea ce am învăţat eu din procesele My Lai, domnule 
colonel, începu Van Arken, oarecum nerăbdător, a fost că 
națiunea şi lumea nu vor tolera barbaria în cadrul forţelor 
armate ale Statelor Unite, indiferent de forma sub care 
această barbarie încearcă să se deghizeze în bătălie. Van 
Arken respiră adânc, apoi continuă: Procesul de la 
Nurnberg, în ciuda tuturor lipsurilor sale, a arătat lumii că 
civilizaţia nu va tolera barbaria nici chiar atunci când 
aceasta devine politica naţională a unui stat suveran. 
Părerea mea este că, din punct de vedere juridic sau moral, 


va trebui mai întâi să ne judecăm pe noi înşine, indiferent 
cât ne-ar durea să facem asta. Orice proces al lui Benjamin 
Tyson ar trebui să fie un avertisment pentru toţi ofiţerii 
combatanți din războaiele viitoare că vor fi răspunzători 
pentru acţiunile lor până în ultima zi de viaţă. 

Colonelul Horton se întreba cât anume din ceea ce 
spunea Van Arken era în interesul dreptăţii, al umanităţii, al 
Armatei sau al naţiunii şi cât în interesul generalului Van 
Arken şi al carierei sale. Dar nu voia să fie prea aspru cu 
acest om care, în definitiv, putea fi şi sincer. 

— Ceea ce spui dumneata, domnule general, spuse 
Horton pe un ton împăciuitor, este, cu siguranţă, corect. 
Dar, mai puţin din punct de vedere teoretic, vreau să 
subliniez complexitatea unică a descoperirii adevărului în 
cazul unui soldat combatant care îşi făcea datoria pe 
câmpul de luptă. Tyson a fost trimis în Vietnam ca să ucidă. 
Orice curte marţială care va fi convocată va trebui să 
stabilească nu dacă el a ucis sau nu, ci dacă a ucis pe cine 
trebuia şi cum trebuia. 

— Pe mine mă interesează faptul că întreaga problemă a 
moralității războiului va fi pusă ca apărare. La Nürnberg, 
dumneata ai acţionat de pe o poziţie de siguranţă morală, 
spuse Van Arken. 

— La fel au făcut şi naziştii. Dacă ridic probleme filosofice 
şi încerci să mă provoci şi pe mine ca susţinător al 
guvernului, vei da cazului mai multă amploare. lar asta va 
face jocul apărării. Acesta este sfatul meu, cu toate că ţi-l 
dau oarecum împotriva voinţei mele, pentru că, la drept 
vorbind, eu nu cred că se va face dreptate. 

— De ce nu? 

— Deoarece climatul care exista în anul 1968 favoriza nu 
numai crima, dar şi acoperirea ei. Era ceva în neregulă cu 
etica şi standardele corpului ofițeresc, cu Armata şi cu 
națiunea. Noi am corectat multe dintre aceste nereguli. Dar 
nu ne putem întoarce şi începe să trimitem locotenenţi în 
faţa curților marţiale până nu îi chemăm şi pe generali să 


dea socoteală. Și pe civilii din acele foste administrații. 
Acesta este un alt lucru pe care l-am învăţat la Nurnberg. 

Van Arken încuviinţă din cap. 

— Asta mă tem că va spune şi apărarea. Mă tem că vor 
veni cu ceea ce noi numim acum apărarea de la Nurnberg. 

— Bravo lor, rosti scurt Horton. Eu mă imaginez adesea 
convocând o inchiziţie naţională şi citându-i pe toţi ticăloşii 
care ne-au implicat în războiul din Vietnam. 

Continuară să meargă în tăcere, apoi, în momentul în 
care ajunseră la o intersecţie, Van Arken întrebă: 

— Pot să te invit la cină, Ambrose? 

Colonelul Horton clătină negativ din cap. 

— Mulţumesc, domnule general, dar trebuie să-mi 
pregătesc cursul pentru mâine. Se uită lung la Van Arken, 
apoi adăugă: Ştii, Bill, cred că ai fost o forţă că ţi-ai asumat 
răspunderea acestui caz, deşi nu sunt sigur că acesta este 
rolul dumitale. Nu te critic. Dumneata ai umplut un vid lăsat 
de Ministerul Justiţiei - care ar trebui, de fapt, să se ocupe 
de acest caz - şi te felicit pentru devotamentul dumitale. 
Totuşi... vezi dumneata, am impresia că şefii noştri civili ne 
oferă o trataţie. Au învăţat şi ei ceva din cazul My Lai. Cum 
ar spune militarii noştri, am făcut o treabă murdară. 

Van Arken încuviinţă din cap. 

— Mi-am închipuit eu. Dar asta nu înseamnă schimbarea 
obligaţiilor noastre. A obligaţiei mele. 

— Eşti destul de sigur de dumneata, nu-i aşa? întrebă 
colonelul Horton, nerăbdător. Vreau să spun, eşti sigur că 
te afli de partea adevărului şi a moralității. Ei bine, eu nu 
sunt chiar atât de sigur. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, Bill, că ai vorbit de responsabilitate. Și 
mă gândesc că, dacă locotenentul Benjamin J. Tyson a 
comandat un pluton care a masacrat aproximativ o sută de 
bărbaţi, femei şi copii, atunci care este justificarea morală a 
faptului că supravieţuitorilor din pluton - adevărații asasini 
- li se acordă imunitate? Van Arken nu răspunse. Deci, vezi 


dumneata, domnule general, nu-mi spune mie că vrei să 
urmăreşti acest caz mânat de căutarea absolutului moral, 
pentru că aşa ceva nu există. Aceasta este principala lecţie 
pe care am învăţat-o la Nürnberg. Van Arken vru să 
răspundă, dar Horton îl întrerupse. La Nurnberg, m-am 
întrebat adesea de ce gărzile SS, călăii şi torţionarii nu au 
fost chemaţi în număr mai mare să dea socoteală pentru 
tot ce au făcut. Şi am ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost 
chemaţi, ei ar fi răspuns, pur şi simplu: „Nu am făcut decât 
să execut nişte ordine.“ După cum bine ştii, domnule 
general, Armata construieşte o subcultură unică, ale cărei 
învățături înlocuiesc tot ceea ce un om a învăţat la biserică 
sau la şcoala de duminică, tot ceea ce l-au învăţat părinţii, 
profesorii şi comunitatea - adică tot ceea ce a adunat în 
inima lui. Aşa că, atunci când un soldat spune „Am executat 
ordine”, el îşi oferă o apărare formidabilă, iar superiorilor 
săi, una stânjenitoare. El oferă aşa-numita apărare 
Nurnberg. Şi astfel, soldatul de rând este purtat într-o parte 
şi în alta şi la fiecare eşalon de comandă auzim acelaşi 
lucru - „Eu n-am făcut decât să execut ordine” - ordine 
directe, ordine deduse, ordine sugerate, ordine obişnuite şi 
aşa mai departe. Până când ajungem, în sfârşit, sus, de 
unde mizeria începe din nou să curgă în jos, aşa cum am 
văzut la Nürnberg. Naziştii din eşaloanele superioare 
spuneau: „Nu puteam şti că ordinele mele erau interpretate 
greşit.” Sau formularea pe care am auzit-o de nenumărate 
ori: „Habar n-aveam că asta se întâmplă printre 
subordonații mei.“ 

Van Arken respira adânc şi spuse încet şi cu grijă: 

— Predai filosofia dreptului de prea mult timp, Ambrose. 
Ar trebui să revii cu picioarele pe pământ, cum spunem noi. 
Dar, după cum ţi-am mai spus, n-ar fi chiar foarte indicat să 
discutăm despre acest caz. 

Colonelul Horton zâmbi, apoi răspunse pe un ton 
meditativ: 

— Atunci, dă-mi voie să discut despre un caz fictiv, al 


locotenentului X, care este trimis în faţa curţii marţiale 
pentru crimă. Toată lumea presupune că, chiar dacă va fi 
găsit vinovat, el nu va primi pedeapsa capitală şi nu va sta 
în faţa unui pluton de execuţie. Aceasta este o presupunere 
sigură, pentru că, de peste douăzeci de ani nu a fost 
autorizat niciun pluton de execuţie să împuşte un american 
din forţele armate. Dar filosofia mea, a dreptului, este 
următoarea: dacă judeci un om pentru o crimă capitală, fie 
ucidere sau adormire în post, pe timp de război, atunci ar 
trebui să recunoşti că, de fapt, tu îl trimiţi pe omul acela la 
moarte. N-are rost să presupui că revizuirea sentinţei va 
reduce pedeapsa sau că vreun organ executiv va împiedica 
execuţia. Acesta este un joc, iar legea nu este un joc. Aşa 
că, dacă nu poţi justifica în propria ta conştiinţă un pluton 
de execuţie care trage zece gloanţe într-un om - dacă n-ai 
chef de aşa ceva, atunci trebuie să reduci acuzaţia. 

— Nu există nicio acuzaţie de mai mică importanţă 
pentru care statutul prescripţiilor să nu fi expirat. 

Colonelul Horton făcu ochii mici. 

— Ah, înţeleg. Trecem la fondul chestiunii. Deci, având în 
vedere faptul că domnul Tyson, într-un oarecare moment 
anterior, putea fi mai corect acuzat de, să zicem, 
conspirație în tăinuirea unei crime, în acest moment, 
acuzaţia trebuie să fie crimă de gradul întâi sau nimic. Van 
Arken încuviinţă din cap. Colonelul Horton încuviinţa şi el, 
ca şi cum tocmai ar fi descoperit ceva interesant. Acum 
trebuie să plec, spuse el. Cred că am o idee pentru cursul 
meu de mâine. Mulţumesc, domnule general. 

Colonelul salută, se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Generalul Van Arken îl urmări timp de câteva secunde, 
apoi se întoarse şi plecă în direcţia opusă. Pentru prima 
oară, începea să se simtă mai puţin încrezător în dreptatea 
propriei poziţii. In sinea lui, îl considera pe Tyson vinovat, 
dar, aşa cum subliniase Horton, nu voia să-l vadă pe omul 
acela împuşcat de un pluton de execuţie. Dorea numai să îl 
prezinte ca pe un exemplu prost pentru restul corpului 


ofițeresc. Totuşi, în zelul său de a promova revoluţia etică 
ce se abătuse asupra forţelor armate de când cu războiul 
din Vietnam, el redeschisese probleme şi controverse care 
mai bine rămâneau la locul lor din trecut. 

Cu toate acestea, lucrul era început şi nu exista nicio cale 
de a-l opri. Ca o împuşcătură care stârneşte o avalanşă, 
acesta creştea, devenea tot mai puternic, prindea avânt şi 
se repezea cu forţă ucigătoare asupra lui Benjamin Tyson. 


30. 


Ben Tyson se uită la soţia lui care stătea pe palierul de la 
parter. Purta papuci de baie, o pereche de blugi tăiaţi şi un 
tricou pe care era scrisă cu albastru lozinca de reînrolare a 
Armatei: Un bun soldat nu trebuie lăsat să plece. El se 
întreba de unde naiba făcuse ea rost de tricoul acela. 
Observă că Marcy avea mâinile roşii şi simţi miros de 
amoniac. Marcy făcea curăţenie. 

Marcy Tyson traversă camera de zi şi îi întinse mâna lui 
Karen Harper. 

— Îmi pare bine că, în sfârşit, ne cunoaştem. 

Karen Harper luă mâna lui Marcy. 

— Şi mie îmi pare bine. 

Cele două femei se studiară una pe cealaltă câteva 
secunde, mai mult decât considera Tyson că era necesar. 

— Atunci... şi mie îmi pare bine, spuse Tyson. Maiorul 
Harper şi cu mine ne plimbam şi discutam, i se adresă el lui 
Marcy. 

Marcy se uită de la unul la celălalt, apoi spuse: 

— Nu vreţi să vă duceţi sus, să vă uscați? 

— Nu, răspunse Karen Harper. O să împrumut doar o 
umbrelă, dacă se poate. Nu am mult de mers până la casa 
de oaspeţi. 

— Mai staţi puţin, spuse Marcy. 

— Nu, mulţumesc. 

— Am adus o sticlă de şampanie. Ajutaţi-ne să o bem. 


O luă pe Karen Harper de braţ şi o conduse până la 
scară. Karen părea să înţeleagă că a insista să plece avea 
să fie mai stânjenitor decât a rămâne. 

— Mulţumesc, spuse ea şi urcă scările. 

Marcy se uită la soţul ei, îi zâmbi dulce, apoi se duse în 
bucătărie, fără să spună un cuvânt. 

„Norocul lui Tyson tipic în zilele astea”, murmură Tyson 
pentru sine, apoi urcă scările. Trecu pe lângă uşa de la 
baie, închisă, şi auzi uscătorul de păr funcţionând. 

Intră în dormitorul principal şi fii surprins să vadă pe pat 
o mulţime de pungi pline cu articole de îmbrăcăminte şi 
podeaua ticsită de valize. Îşi scoase şortul şi tricoul ud, se 
şterse cu halatul de baie şi se îmbrăcă repede cu o pereche 
de blugi, o bluză de tenis şi se încălţă cu sandale. Işi 
pieptănă părul ud şi ieşi pe coridorul micuţ, unde se ciocni 
de Karen Harper al cărei păr şi bluză erau acum uscate. Ea 
îşi împrospătase machiajul şi arăta, se gândi Tyson, destul 
de bine. 

— Am terminat în baie, dacă ai nevoie de uscător, spuse 
ea. 

— E-n regulă. 

Se priviră unul pe celălalt, iar Tyson spuse: 

— Rămâi, te rog, să bem ceva. 

— Aş prefera să plec. 

— Am impresia că soţia mea e supărată de ceva şi dacă 
ai rămâne cu noi, să bem ceva, poate că s-ar simţi mai 
bine. 

— Mă îndoiesc, dar, dacă vrei să spui că ai avea nevoie 
de zece minute de calm înainte de furtună, o să rămân. 

Tyson zâmbi. 

— Cred că asta am vrut să spun. Făcu semn cu mâna 
spre seară. După tine. 

Coborâră scările unul în spatele celuilalt, iar Marcy le ieşi 
în întâmpinare în camera de zi. 

— Aşa, acum arătaţi amândoi mult mai bine. Scoase cu 
zgomot dopul sticlei de şampanie şi umplu trei pahare din 


plastic, puse pe măsuţa de cafea. Mi-ai spus că n-ai maşină 
de spălat vase, i se adresă lui Tyson, aşa că am adus cu 
mine o mulţime de lucruri din plastic şi din hârtie. 

— Bine ai făcut. Unde e David? 

— Familia Jordan are grijă de el. Îţi dai seama cât de 
fericită e Melinda să-l aibă ca oaspete. 

— Melinda este prietena fiului meu, îi explică Tyson lui 
Karen Harper. Familia Jordan îşi petrece vara la Sag Harbor. 
Se pare că acum familia Tyson îşi petrece vara în Brooklyn. 

— Atunci veţi locui aici? o întrebă Karen Harper pe Marcy. 

Aceasta îi dădu un pahar şi răspunse: 

— Da. M-am gândit că Ben e, probabil, singur aici. Zâmbi 
şi se întoarse cu faţa spre Tyson. Eşti surprins? Pari foarte 
surprins. 

— Serios? Tyson ridică paharul. Presupun că surpriza este 
un cuvânt la fel de bun ca oricare altul pentru a descrie 
bucuria mea. 

— Peste puţin timp o să vină şi David, adăugă Marcy. 

— Nu cred că e o idee bună, răspunse Tyson. 

— Cu toate astea, spuse Marcy, noi ne scurtăm vacanţa, 
ca să fim cu tine. Se uită la Karen Harper. Când se va 
termina toată povestea asta? 

— Până la jumătatea lunii octombrie. Legea... 

Tyson o întrerupse. 

— De ce nu vă întoarceţi, tu şi David, la Garden City? 
Vom fi aproape şi... 

— Nu, scumpule, noi vrem să fim cu tine. Aici. Arătă cu 
mâna spre cameră. E... drăguță. Ca primul nostru 
apartament. 

Tyson nu vedea nicio asemănare cu primul lor 
apartament. 

— Domnişoara maior Harper crede că o să-mi prindă bine 
o scădere a standardului meu de viaţă, spuse el. 

— Sunt fericită să văd că pe domnişoara maior Harper o 
interesează dezvoltarea caracterului tău. Am subînchiriat 
casa din Sag Harbor pentru luna august şi am obţinut un 


preţ bun. Aşa că nu ne putem întoarce acolo. În ceea ce 
priveşte casa din Garden City, nu cred că atmosfera este 
tocmai prielnică pentru ca eu şi David să ne întoarcem 
acolo. Se uită la Karen Harper. David a suferit mult mai 
multe persecuții decât a lăsat să se înţeleagă. Copiii sunt 
nişte sălbatici. Aveţi copii? 

— Nu. Nu am fost niciodată căsătorită, aşa după cum 
probabil că aţi citit. 

Marcy ridică paharul. 

— Ei bine, înainte ca şampania să se trezească, să 
ciocnim... pentru noua noastră locuinţă. 

Băură. Tyson îşi puse paharul pe măsuţa de cafea. 

— În orice caz, sunt bucuros că cele două femei din viaţa 
mea au avut prilejul de a face cunoştinţă una cu cealaltă. 


Aşa că... 
— Vreau să ştiţi, doamnă Tyson, i se adresă Karen Harper 
lui Marcy - şi i-am spus acest lucru şi soțului 


dumneavoastră - că, personal, mă simt foarte prost din 
cauza modului în care presa a făcut caz de... activităţile 
dumneavoastră de respingere a comportamentului 
societăţii şi de celelalte forme de protest din timpul 
războiului din Vietnam. Eu nu eram destul de matură la 
vremea aceea pentru a înţelege mare lucru, totuşi, cred că 
pot înţelege angajarea dumneavoastră într-o mişcare 
pentru pace, precum şi formele de protest pe care le-aţi 
ales ca să vă manifestaţi... să demonstraţi acea angajare. 
Şi vreau să vă asigur că publicitatea negativă care vi s-a 
făcut nu influenţează în niciun fel Armata în rezolvarea 
acestui caz. g 

Marcy Tyson se uită o vreme la Karen Harper. In camera 
mică nu se auzea decât răpăitul ploii de afară. In cele din 
urmă, Marcy răspunse: 

— Credeam că sunteţi destul de în vârstă ca să vă 
amintiţi de război. Dar vă cred pe cuvânt. 

Tyson se gândi că trebuia să schimbe subiectul, dar o 
oarecare perversitate, tipică firii sale, îl făcea să vrea să 


audă mai mult. 

— Vreau să ştiţi că nu am dat niciodată crezare acelor 
insinuări prosteşti din gazetele de scandal, cu privire la 
dumneavoastră şi la soţul meu, spuse Marcy, apropiindu-se 
de Karen Harper. 

— Mă bucur că spuneţi asta, răspunse aceasta, calmă. Ar 
fi bine ca şi ceilalţi să fie la fel de maturi. Puse paharul pe 
masă şi se apropie de Marcy cu mâna întinsă. Mulţumesc 
pentru vin. 

Marcy îi luă mâna şi i-o ţinu. Se uită în ochii lui Karen 
Harper şi spuse: 

— Dar, în acelaşi timp, nu sunt nici chiar atât de proastă 
sau de naivă, încât să nu cred că dumneavoastră şi Ben nu 
v-aţi... apropiat unul de celălalt. Sunt sigură că aţi 
descoperit că soţul meu este un bărbat remarcabil şi atent, 
iar dacă legea este cât de cât indulgentă, atunci să ştiţi că 
Ben merită aceasta indulgență. 

Karen Harper îi susţinu privirea şi îi răspunse: 

— Asta este exact ceea ce am descoperit, doamnă 
Tyson, şi, din păcate, nimic altceva. Bună seara. 

Marcy îi dădu drumul la mână. 

Karen Harper îşi luă geanta şi servieta. Tyson luă 
umbrela care era sprijinită lângă uşa din faţă. 

Karen Harper se duse la uşă, apoi se întoarse spre Marcy. 

— Aveam o cu totul altă impresie despre 
dumneavoastră... influenţată, probabil, şi de presă. De fapt, 
credeam că sunteţi un obstacol în procesul soţului 
dumneavoastră, dar observ că sunteţi un bun de preţ. Are 
nevoie de toate bunurile de preţ pe care le poate obţine 
acum. Se întoarse spre Tyson. Vă urez mult noroc. 

Tyson zâmbi. 

— Din păcate, norocul lui Tyson s-a epuizat. Dar umorul, 
farmecul şi inteligenţa lui Tyson vor fi de ajuns. Noapte 
bună, Karen. 

— Noapte bună, Ben. 

Tyson îi dădu umbrela şi deschise uşa. O privi cum 


deschide umbrela şi iese în ploaia torențială. Îşi aminti de 
prima zi, când îşi luaseră rămas-bun unul de la celălalt, în 
faţa casei lui, o altă casă, cu mult timp în urmă, pe o ploaie 
de mai, cu umbrela pe care i-o împrumutase el. Inchise uşa 
şi se întoarse spre soţia lui. Marcy îl fixă cu privirea, iar 
Tyson ştia, dintr-o îndelungată experienţă, că ea nu avea să 
vorbească decât dacă vorbea el primul. 

— Femeile sunt foarte rigide şi formaliste unele cu altele 
atunci când se întâlnesc pentru prima oară, spuse el, dar, 
cu toate astea, ştiu să se şi împungă. Una peste alta, sunt 
fericit să constat că, în cele din urmă, ai învăţat şi tu ceva 
de la doamnele din Garden City. Marcy se uită la el cu ochii 
pe jumătate închişi. El îşi drese glasul şi adăugă: Sunt 
vremuri când o comportare plină de tact este preferabilă 
unui limbaj picant şi acceselor sentimentale. La urma 
urmelor, eşti soţie de ofiţer. Sunt foarte mândru de tine. 

— Du-te dracului! 

— Hai, hai... 

— Aţi fost aici înainte de a pleca să vă plimbaţi, nu-i aşa? 
La ce s-a referit atunci când a spus că locul ăsta e bun 
pentru tine sau cam aşa ceva? Cât timp aţi stat aici? 

— Nu destul de mult pentru ca un bărbat de vârsta mea 
să consume un act sexual. Îşi mai turnă şampanie: Sunt 
măgulit că eşti geloasă. Dar îţi sunt extrem de credincios 
ţie şi cavaler cu ea. 

Marcy păru să se mai fi liniştit. 

— Bine... dar, uneori, lucrurile se întâmplă chiar şi atunci 
când noi nu vrem ca ele să se întâmple. 

El bău şampania. 

— Ce dracu' e asta? 

— Cordon Negro. 

— Ce? Şampanie africană? 

— Nu, prostule. Spaniolă. Nu e rea şi e ieftină. 

— Spania nu mai e pe lista ţărilor boicotate? 

— Nu. De când a murit Franco. Nu ţi-am spus? 

— Nu. Acum, pot să cumpăr vin de Xeres? 


— Bineînţeles. Şi măsline spaniole adevărate pentru 
Martini. Cred că te-ai culcat cu ea. Psihologic vorbind. Ea e 
destul de matură ca să înţeleagă un bărbat ca tine, dar încă 
destul de tânără ca să fie sedusă din punct de vedere 
spiritual. 

— Cât costă o sticlă? 

— Mai puţin de şapte dolari. De necrezut. Dolarul este 
mai puternic decât peso-ul. Ţi-a urat noroc cu un fel de 
finalitate. Asta înseamnă că relaţia voastră oficială s-a 
terminat? 

— Da. Totuşi, nu cred că merită să faci economie 
cumpărând şampanie ieftină. 

— Ai bere autohtonă în frigider. 

— Să nu mai spui la nimeni. Apropo, n-am văzut Volvo-ul 
afară. 

— Bineînţeles că nu l-ai văzut. Sau poate că aţi năvălit 
aici înăuntru înfierbântaţi... 

— Eu n-aş caracteriza astfel faptul că am venit aici ca să 
ne adăpostim de ploaie. Unde este Volvo-ul? 

— A murit şi l-am îngropat. Toyota aceea nouă de afară e 
a noastră. 

— Ce? Ai cumpărat o maşină japoneză? Eşti nebună? Să 
ştii că n-o să o conduc. Cum ai putut să faci aşa ceva, ştiind 
ce părere am eu despre produsele japoneze care inundă 
tara şi... 

— Nu încerca să schimbi subiectul. O să ai vreo ocazie să 
pleci la Washington, ca să te întâlneşti din nou cu ea? 

— Nicio ocazie. Ancheta preliminară s-a terminat, iar eu 
nu voi mai vorbi cu nimeni decât în prezenţa avocatului 
meu. 

— Perfect. Marcy îşi termină şampania. Ai gust. Arată 
destul de bine. O frumuseţe naturală, sănătoasă, plină de 
viaţă. Arată bine chiar şi udă până la piele. Mă întreb de ce 
nu s-a măritat până acum. Tu ai întrebat-o? 

Tyson nu consideră că acela era un subiect pe care să-l 
mai discute. 


— E logodită cu un colonel, spuse el. Ziarele n-au scris 
despre asta. 

— N-am observat niciun inel de logodnă. 

— Păi... logodiţi ca să fie logodiţi. Oricum, chiar ai de 
gând să te muţi? 

— Da. David o să vină după ce ne instalăm. 

— De ce? 

— Pentru că am avut un consiliu de familie şi am hotărât 
că în tine nu se poate avea încredere dacă eşti singur. În 
afară de asta, mama ta a sunat din nou. De data asta, ca 
să mă informeze că locul unei soţii este lângă soţul ei. Nu 
ştiam asta. Tu ai ştiut că ea a locuit într-o prăpădită de 
cocioabă lângă Fort Stewart, Georgia, în timp ce tatăl tău 
făcea instrucţie la Corpul de Aviaţie al Armatei? 

— Cred că mi-a spus-o de câteva sute de ori până acum. 
De fapt, eu în cocioaba aia dărăpănată am fost conceput. E 
drept că m-am născut într-un spital particular de pe Park 
Avenue, dar de zămislit, acolo am fost zămislit. 

— Asta explică multe. Oricum, dacă ea a putut să o facă, 
atunci am să pot să o fac şi eu al dracului de bine. 

— Nu-ţi schimba modul de viaţă de dragul meu. 

— De fapt, să ştii că David venea cu sau fără mine. A 
hotărât că te iubeşte şi că e dispus să renunţe la prima lui 
femeie. Cunoscându-i pe bărbaţi, aşa cum îi cunosc eu, aş 
putea spune că ăsta este sacrificiul suprem. Uneori, 
adolescenţii se comportă ca nişte adulţi. Alteori este invers. 

— Mi-e dor de voi, de amândoi, dar este... jenant... vreau 
să spun, să mă vedeţi aşa... 

— Nu eşti pe Bowery, răspunse ea. Eşti ofiţer în Armata 
Statelor Unite. Nu văd nimic jenant în asta. 

Tyson se trase de ureche. 

— Nu-mi vine să cred ce aud. 

— Nu sunt chiar atât de distructivă pe cât îţi place ţie să 
crezi, spuse ea. Oricum, preotul a spus „atât la bine, cât şi 
la rău“, iar eu am spus da, bine, şi am avut parte mai mult 
de bine în căsnicia noastră... ce naiba, putea să fie şi mai 


rău. Te iubesc şi mi-a fost al naibii de dor detine. 

Tyson o strânse la piept şi se îmbrăţişară. 

— Eşti un bărbat mândru, Benjamin Tyson, spuse Marcy. 
Mult prea mândru şi mult prea „mascul feroce” pentru a 
supravieţui în lumea asta. Trebuie să-ţi arăţi slăbiciunile, 
să-ţi laşi prietenii şi familia să împartă suferinţa cu tine. 

El o strânse cu şi mai multă putere. 

— Ştii, Marcy, am fost un soţ neglijent, un tată indiferent, 
un prieten superficial şi un funcţionar lipsit de dăruire. Nu 
mi-am luat nicio obligaţie faţă de tine, faţă de David, faţă 
de munca mea, faţă de nimic. lar asta a început demult, 
înainte de porcăria asta. 

— Ştiu. Şi n-am observat numai eu. Dar nu fi prea aspru 
cu tine. 

— De ce nu? Sunt bucuros că am primit acest şut în fund, 
ca să mă trezesc. N-am de gând să exagerez sau să devin 
romanţios, dar înainte să înceapă toată povestea asta, 
viaţa era bună. Modul meu de a-mi percepe casa, familia, 
profesia şi prietenii era greşit. Nu ştiu de ce era aşa, dar 
era. 

— A fost, în parte, şi vina mea. Şi eu aveam nevoie de 
asta, Ben. Căsnicia noastră, viaţa noastră împreună, 
devenise absolut inutilă, fără rost. După ce o să lăsăm toate 
astea în urma noastră, o să fim o pereche a naibii de 
fericită. 

Tyson tăcu o vreme, apoi spuse: 

— S-ar putea ca eu să fiu... plecat o vreme. 

Ea îşi înfipse degetele în braţele lui. 

— Nu! Nu, n-ai să fii! 

El o sărută şi se îmbrăţişară mai strâns. Marcy îşi puse 
capul pe umărul lui şi îşi dădu seama că plângea. 

— De unde ai tricoul ăsta idiot? o întreba el. 

Ea vorbi, fără să ridice privirea. 

— Oh... am dat să mi-l facă la magazinul ăla din 
Southampton. Mi-a plăcut că are un dublu înţeles. Un bun 
soldat nu trebuie să „iasă”. Râse. Pricepi? 


— Nu. Şi nu văd nimic amuzant în asta. 

Se îndepărtă de el, iar el văzu că avea ochii umezi. 

— Atunci, o să schimb acest articol supărător, spuse ea, 
după care îşi scoase tricoul şi-l aruncă pe podea. E mai 
bine? 

Tyson îşi dădu seama că se holba la sânii ei goli. 

— Da. Oh, da. Zâmbi. 

Ea îşi drese glasul şi îşi şterse ochii cu mâna. 

— Ei bine, ce trebuie să fac în calitate de soţie de militar? 
Vreau să spun, în afară de a curăţi latrina de sus? 

— Păi, în primul rând, trebuie să obţii un buletin de 
identitate de subordonat, un semn distinctiv pentru bara de 
protecţie a maşinii, să te înscrii în clubul soțiilor de ofiţeri, 
să faci voluntariat pentru ceva vrednic de laudă, să pui 
casa la punct, să le inviţi pe soțiile de ofiţeri la ceai, să te 
familiarizezi cu... 

— Gata! Ajunge! Hai să începem cu semnul pentru bara 
de protecţie, ca să pot parca maşina. 

— Asta îmi aminteşte de... 

— Oh, n-am cumpărat o Toyota. Te-am păcălit. Am 
cumpărat un Jeep. 

— Un ce? 

— Un Jeep. Foarte practic. Bun pentru imaginea ta. E 
afară, în faţa casei. Uită-te. Tyson privi pe fereastră şi văzu 
un vehicul de culoare deschisă, strălucind în ploaie. Jeep 
Cherokee. Tracţiune pe patru roţi, radio şi suport pentru 
puşcă. 

— Vorbeşti serios? 

— Are doar un an. L-am cumpărat de la un magazin local. 
Are şi macara, aşa că poţi să cari năvoade sau bărci mici, 
sau să te scoţi pe tine din noroi, sau din zăpadă. E grozav. 
Du-te şi uită-te. 

— Poate mai târziu, spuse Tyson, plecând de la fereastră. 

— Pot să vin şi eu mâine la muzeu, să te văd cum faci pe 
ghidul? 

— Dacă vrei. 


— Grozav. Hei, ia pune-ţi uniforma. 

— Nu. 

— Ba da. Vreau să văd cum arăţi. 

Ea îl luă de braţ şi-l trase spre scări. 

— Nu... Zău că nu vreau. 

Ea îşi frecă sânii de el. 

— Vino. N-am făcut-o niciodată cu un soldat. 

li făcu cu ochiul. 

— Ei bine, dacă pui problema aşa... 

Urcară scările şi intrară în dormitorul principal. Marcy se 
aşeză pe marginea patului, cu picioarele încrucişate. 

— Aşa, soldat, dă-ţi jos bulendrele alea civile şi pune-ţi 
uniforma. 

Tyson îşi dădea seama că în timp ce se dezbrăca, se 
ruşina. 

Marcy fluieră. 

— Incetează. Stătea gol în faţa ei. Respiră adânc. M-am 
încins. 

— Intoarce-te. Vreau să-ţi văd corpul, zise Marcy. Tyson 
se răsuci, apoi rămase cu faţa spre ea. Material bun pentru 
un ofiţer. Vino încoace. El se apropie de pat. Ea îi luă 
testiculele în mâna dreaptă. Întoarce capul şi tuşeşte. El se 
execută. Perfect. Eşti în formă, spuse ea, dându-i o palmă 
peste fund. Imbracă-te. 

Tyson se duse la dulapul din perete şi începu să-şi pună 
uniforma, dar fără chiloţi. 

— Asta e o prostie. 

— Vorbeşte doar atunci când eşti întrebat. 

El bombăni ceva, îşi înnodă cravata, îşi puse tunica şi îşi 
încheie nasturii. Apoi se întoarse cu faţa spre ea. 

Marcy încuviinţă din cap. 

— Nu e rău. Îți vine bine. Alama străluceşte. Panglicile 
sunt drepte. Bine. Acum, du-te şi fă un duş, apoi prezintă-te 
aici, la mine. 

— Da, doamnă. 

El se dezbrăcă din nou şi intră, gol, în baie. Făcu un duş, 


se uscă şi se întoarse în dormitor. 

Pe pat nu mai erau bagaje, iar Marcy stătea întinsă pe 
cearceafurile albe, cu picioarele desfăcute şi cu o pernă sub 
fund. 

Era îmbrăcată cu cămaşa de la uniforma lui, ridicată 
până în talie, iar pe cap îşi pusese cascheta. 

— Hai să uităm de toate, locotenente, înainte să dai de 
bucluc. 

El se urcă în pal, peste ea, şi alunecă uşor în ea, găsind-o 
umedă. 

Făcură dragoste în camera mică, încinsă, fără aer şi 
amândoi ştiau că aceea era un fel de parodie a ceea ce s-ar 
fi putut întâmpla cu maiorul Karen Harper. Marcy îi şopti la 
ureche, în timp ce se apropia de orgasm: 

— De obicei, nu fac asta cu bărbaţi însuraţi. 

— Nevastă-mea e o afurisită. 

— Ştiu. Ştiu. 

— Un bun soldat nu trebuie lăsat să „iasă“, spuse el. 

Ea îşi încolăci picioarele în jurul spatelui lui şi îşi 
împreună gleznele. 

— Asta şi fac, spuse ea. 


31. 


Marcy şi Ben Tyson şedeau unul în faţa celuilalt la 
măsuţa mică. Tyson era îmbrăcat într-un costum din pânză 
de in, de culoarea mălaiului. Marcy purta un pulover 
tricotat, galben, din bumbac şi o fustă de aceeaşi culoare. 

— Acesta a fost un fort? întrebă ea. 

— Nu partea asta. Aceasta este nouă sală de mese. 
Majoritatea forturilor nu au ferestre atât de mari. 

— la nu mai face pe deşteptul. 

Tyson luă lista de bucate. 

— Au o friptură foarte bună. 


— Nu văd quiche? în meniu. 

— Nici n-o să vezi vreodată. 

— Spui asta cu plăcere. 

— Cu sos de friptură. 

— Pun pariu că ai rămâne aici şi dacă ai fi achitat. 

— Armata îşi are şi ea farmecul ei. 

— Nu te lăsa ademenit. Se uită la el. Te-ai mai... te-ai mai 
întoarce vreodată... vreau să spun, în alte împrejurări... 
dacă te-ar chema, în caz de pericol naţional? Alt război? 

— Da, mi-aş servi din nou ţara, răspunse Tyson. 

— Chiar după tot ce ţi-a făcut Armata? 

— Nu mi-a făcut nimic. Ei cred că eu le-am făcut ceva lor. 

— Te-ai întoarce chiar şi pentru un război nepopular, de 
genul celui din Vietnam, nedeclarat? 

— Nu eu trebuie să mă gândesc la asta. Nici măcar nu m- 
am împotrivit acestei rechemări, aşa cum aş fi putut. 

— Doamne, Ben, o dată ce-au pus mâna pe tine, ăştia te 
au pentru totdeauna, nu-i aşa? 

— Mă tem că da. Stagiul militar exercită o influenţă de 
durată asupra unui bărbat, în ciuda puţinilor ani de serviciu 
activ. La fel ca perioadele de detenţie. Intreabă pe oricine 
care a fost în închisoare sau în armată. 

— Te cred. Numai că nu înţeleg. N-am înţeles niciodată 
cum se face că milioane de bărbaţi se pot bate pe 
câmpurile de luptă, lăsând în urma lor mormane de 
cadavre, şi că apoi o fac iar şi iar. 

— Bărbaţilor le place războiul. Le place să-şi zdrobească 
duşmanul, iar când se retrag, fac un soi de depresie post- 
sex de care nu mai scapă toată viaţa. 

— Înspăimântător, Ben. Înspăimântător. 

— Mie-mi spui? 

Tăcură timp de câteva minute. Marcy se uită prin sala de 
mese, aproape goală, şi văzu o pereche care întoarse capul 
în altă parte. 


23 Fel de mâncare franțuzesc, ca o tartă neîndulcită, umplută cu un fel 
de budincă din ouă şi lapte, brânză, ceapă şi slăninuță (n. trad.). 


— De ce crezi că se holbează oamenii la noi? 

— Sunt absolut orbiţi de noul ofiţer neînfricat şi de 
doamna lui. 

Ea zâmbi răutăcios. 

— Atâta vreme cât nu spun „Acolo e criminalul de război 
şi târfa lui“. 

— Draga mea, în corpul ofițeresc, toţi fraţii sunt curajoşi 
şi toate surorile, virtuoase. 

— Nu ştiam asta. 

Ea sorbi din ginul tonic şi privi pe fereastră. Cerul nopţii 
se înseninase la fel de brusc pe cât se întunecase ceva mai 
devreme şi un vânt puternic, dinspre sud, făcea să fluture 
steagul american, iluminat, de pe peluză. 

În curtea interioară, avea loc o petrecere în aer liber, cu 
fripturi la grătar, iar Marcy auzi sunetul muzicii unei formaţii 
din Trinidad, care cânta la bidoane din oţel, şi văzu flăcările 
din groapa cu mangal şi torţele Tonga. 

— Locul ăsta are ceva vag anacronic, spuse ea. 

— Tot asta spui şi despre Garden City. In realitate, tu eşti 
anacronismul, o călătoare prin timp din anii şaizeci. 

— Poate că ai dreptate. Totuşi, asta este o societate 
foarte închisă, nu-i aşa? 

— Se presupune că da. Ea îşi are propria realitate internă 
care, în parte, se bazează pe propria istorie, excluzând 
societatea din afara porţilor. 

— Acum, că mă aflu aici, în acest mediu, încep să te 
înţeleg mai bine. 

— Şi eu încep să mă înţeleg mai bine. 

— Ai fost invitat la petrecerea de afară? 

El privi pe fereastră. 

— Toţi membrii sunt invitaţi la toate activităţile clubului. 
Dar se presupune că eu o să-mi exprim regretele. 

— Inţeleg. 

Chelneriţa veni, iar ei comandară mâncarea şi o sticlă de 
Mouton Cadet. Flecăriră în mod plăcut, ca în vremurile 
bune, fură ei de acord. Se ţineau de mână peste masă, iar 


chelneriţa le zâmbi în timp ce le aducea comanda. Mâncară 
într-o tăcere plăcută. 

Tyson îşi termină friptura şi mai turnă vin în pahare. 

— O să avem companie, spuse el, după ce se uită prin 
sală. 

Marcy se întoarse şi văzu un bărbat de vreo cincizeci de 
ani, cu o faţă mare şi rumenă, cu părul de culoarea 
nisipului, venind spre ei din direcţia curţii interioare. 
Bărbatul purta pantaloni largi, de stradă, şi o cămaşă 
înflorată, destul de caraghioasă. 

— Cine mai e şi ăsta? 

— Reverendul maior Kennard Oakes, un preot militar 
baptist. S-a purtat ca un adevărat prieten cu mine. 

— Păi, ai nevoie de toţi prietenii pe care ţi-i poţi face. 

Reverendul Oakes se apropie de masa lor şi le zâmbi 
larg. 

— Ben, iar bei băutura diavolului, spuse el tărăgănat, cu 
un pronunţat accent sudic. 

Tyson dădu mâna cu preotul. 

— Eu sunt episcopalian. Beţia este o împărtăşanie. 

— Blasfemie. Aceasta este doamna Tyson? 

Tyson făcu prezentările. Reverendul Oakes se aşeză, fără 
să fie invitat, lua mâna lui Marcy şi o bătu uşor cu palma. 

— Sunteţi o femeie foarte frumoasă. 

— Mulţumesc. 

— Ţi-aş oferi un pahar cu vin dar nu vreau să te ispitesc, 
spuse Tyson. 

Preotul zâmbi. 

— De ce nu sunteţi afară? 

— Marcy şi cu mine tocmai am făcut dragoste cu o 
pasiune sălbatică şi voiam să fim singuri, răspunse Tyson. _ 

Marcy ridică sprâncenele, iar la masă se lăsă tăcerea. In 
cele din urmă, reverendul Oakes zâmbi şi întrebă încet: 

— Ai avut o zi bună, Ben? 

— Foarte bună. 

— Mâine dimineaţă eşti liber? Trebuie să mă duc cu 


maşina până la Fort Dix şi mi-ar face plăcere să mă 
însoţeşti. 

Tyson îşi aprinse o ţigară. 

— Am un grup mâine dimineaţă. 

— Atunci, poate mâine după-amiază. Pot să-mi 
reprogramez întâlnirea de la Dix. 

Tyson suflă fumul pe nări. 

— Maiorul Oakes este în serviciu activ temporar, la fel ca 
şi mine, îi spuse el lui Marcy. Dar, spre deosebire de mine, 
pe el nu-l aşteaptă curtea marţială. Ce-ai spus că faci aici? 

— Mă aflu aici din ordinul Şcolii de Preoţi Militari a 
Armatei, pentru a evalua cum a fost predată Biblia tinerilor 
din diversele garnizoane şi unităţi militare din zona 
metropolitană a New York-ului, răspunse preotul, 
întorcându-se către Marcy. 

— Ce interesant! spuse aceasta. 

— Deci nu vei ţine nicio slujba la capela garnizoanei? 
întrebă Tyson. 

— Nu, mă tem că nu. Reverendul Perry este un 
predicator excelent, dacă vrei să vezi un serviciu divin 
baptist foarte bun. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Mă bucur că eşti aici. Puse mâna pe braţul preotului. 
M-am contrazis cu un tip aseară, în salon, padre. Acesta 
insista că loan este cel care a spus: „Şi fariseii au venit la 
el, ispitindu-l şi spunându-i: «Este legiuit ca un bărbat să-şi 
repudieze soţia pentru orice pricină?»” Eu zic că a fost 
Luca. Deci cine a fost? întrebă el, uitându-se la reverendul 
Oakes. 

— loan. 

— Nu, a fost Marcu. 

— Aşa este. 

— Nu, nu este aşa, spuse Tyson. A fost Matei. Ai picat la 
examenul despre Biblie. 

— Cui naiba îi pasă? răspunse reverendul Oakes, 
zâmbind. 


Marcy făcu ochii mari. 

Omul îşi trase braţul din mâna lui Tyson şi amândoi se 
ridicară. 

— Hai, cară-te, măscăriciule, spuse Tyson. 

Omul se uită sever la Tyson, apoi încuviinţă din cap. 

— E greu să fii preot militar. Le-am spus asta. Totuşi, să 
ştii că eşti bun. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Tyson se aşeză. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce...? spuse Marcy. 

— Într-adevăr, pentru numele lui Dumnezeu. Ce porc! 

— Cine? 

— Asta e întrebarea, spuse Tyson. 

— Omul ăla te spiona? 

— Cred că putem s-o numim şi aşa. Tyson îşi termină 
paharul de vin. Ei bine, asta e o lecţie pentru tine. Ai grijă 
cu cine vorbeşti. 

Marcy respiră adânc. 

— Ciudat. 

— Amin. Tyson se uită la ceas. Trebuie să dau un telefon. 
Noului meu avocat, Corva. Se ridică. N-o să lipsesc decât 
vreo zece minute. Comandă cafea şi desert. 

— Vreau să ne punem telefon, spuse ea. 

— Sună mâine şi rezolvă problema. 

— Nu pot. N-am telefon. 

El zâmbi şi părăsi sala de mese. 

Tyson trecu pe lângă telefoanele publice şi se îndreptă 
spre ieşire. Sunase şi mai devreme în ziua aceea, dar nu pe 
avocat, ci la American Investigator. 

Tyson traversă drumul pietruit, încă umed după ploaia 
care căzuse ceva mai devreme, şi descuie uşa grea, din 
lemn de stejar, a muzeului. Intră, lăsând uşa întredeschisă. 
Lămpile de siguranţă luminau manechinele în uniformă, cu 
săbii şi cu puşti, dând impresia unui loc funest. Tyson se 
uită din nou la ceas. Auzi un zgomot la uşă, apoi o bătaie 
slabă şi uşa se deschise. 


— Intraţi, spuse Tyson. 

Pe drumul pietruit stătea o siluetă care apoi paşi în hol. 

— Domnul Tyson? 

— Da. Domnul Jones? 

— Da. 

Wally Jones se opri în prag şi cercetă atent camera 
întunecată. 

Tyson se uită la el, o siluetă ce se profila în luminile de la 
Clubul Ofiţerilor aflat de cealaltă parte a drumului pietruit. 
Jones era îndesat şi purta o haină din antilopă, care nu-i 
stătea bine, şi o pereche de pantaloni subţiri, asortaţi cu 
haina. Pe umăr avea o geantă din piele. Tyson nu-i vedea 
bine faţa, dar omul părea să aibă puţin peste patruzeci de 
ani. 

— Intraţi şi închideţi uşa, spuse Tyson. 

Jones mai făcu un pas în holul muzeului, dar nu închise 
uşa. 

— Aici vreţi să stăm de vorbă? 

— Da, am un birou în spate. 

— Vreţi să-mi  relataţi varianta dumneavoastră 
personală? 

— Asta i-am spus redactorului-şef. 

— Perfect. Asta am dorit întotdeauna. Varianta 
dumneavoastră. Nu vrem niciodată să fim necinstiţi. Nimeni 
nu a vrut să vă „desființeze“. Cu atât mai puţin eu. Am fost 
în Coreea. Majoritatea cititorilor noştri sunt genul patriotic. 
Ştiaţi asta? Deci e bine. 

— Vreau să vă povestesc cum m-a persecutat Armata. 
Dar, dacă cititorii dumneavoastră sunt genul patriotic, 
poate că nu veţi tipări asta. 

— Oh, o vom tipări. Vom tipări tot ce veţi spune. 

— Perfect. Urmaţi-mă. Tyson se întoarse şi făcu câţiva 
paşi. Privi înapoi peste umăr. Pe aici. 

Jones chicoti nervos şi întrebă: 

— Hei, sunteţi singur? 

— Da. Dar dumneavoastră? 


— Da. Auziţi, de ce n-am ieşi afară? Într-un loc public, dar 
retras. Să o luăm în jos, spre apă. 

— Nu trebuie să fiu văzut discutând cu dumneavoastră, 
răspunse Tyson. Dar... bine... staţi să-mi iau notițele. Tyson 
se duse într-un colţ retras şi întunecat al muzeului, îşi 
scoase mocasinii şi, ţinându-i în mână, se învârti în cerc şi 
apăru la intrare, în spatele lui Wally Jones. Gata? 

Jones tresări şi se întoarse. 

— Oh... lisuse... m-aţi speriat... 

Tyson îi trase un pumn în plexul solar. 

Jones se chirci de durere, iar Tyson ridică piciorul şi îl lovi 
cu genunchiul în faţă, auzind şi simțind nasul bărbatului 
rupându-se. Jones se împletici şi se încovoie, cu o mână pe 
stomac şi cu cealaltă la faţă. Tyson îşi puse pantofii şi îl lovi 
cu putere în spate, iar Jones se întinse pe podeaua din 
piatră, gemând de durere. 

Tyson auzi un sunet în spatele lui şi se întoarse. Îl orbi 
flashul unui aparat de fotografiat, urmat imediat de altul. 
Se năpusti afară din muzeu, spre fotograf, care mai făcu un 
instantaneu, după care se întoarse şi o rupse la fugă. Tyson 
se luă după el. 

Brusc, doi bărbaţi în costume de jogging apărură din 
direcţia opusă muzeului. Unul din ei îl imobiliză pe fotograf, 
iar celălalt îi smulse aparatul şi dădu cu el de pământ, 
făcându-l praf, apoi se îndreptă spre Tyson. Acesta se 
ghemui în poziţie de apărare şi aşteptă. 

Omul se apropie de uşa deschisă a muzeului şi aprinse o 
lanternă de buzunar, îndreptând fasciculul de lumină spre 
Wally Jones, care zăcea înăuntru, pe podea. În jurul feţei 
acestuia se formase o mică băltoacă de sânge. 

Bărbatul îndreptă fasciculul de lumină spre Tyson. 

— Rămâi unde eşti şi ţine-ţi mâinile în aşa fel, încât să le 
pot vedea, spuse el. 

— Tu cine dracu’ mai eşti? 

— Omul cu pistolul automat .45, îndreptat spre tine. 

Auzind un clic dublu, metalic, Tyson îşi dădu seama că 


individul ridicase piedica. 

Un vehicul cu farurile aprinse se opri chiar în dreptul lui 
Tyson. Un bărbat scoase capul pe geamul din spate. 

— Eşti un om violent. Tyson recunoscu vocea lui Chet 
Brown. Urcă în maşină, ucigaşule. 

Maşina traversă în viteză podul Verrazano. Tyson îşi 
aprinse o ţigară. 

— V-ar deranja dacă n-aţi fuma? îi strigă peste umăr 
şoferul, un tânăr cu o privire aspră. 

Tyson trimise un nor de fum spre partea din faţă a 
maşinii. Brown râse încet. Tyson se uită la Brown care 
şedea în celălalt capăt al banchetei din spate. Purta un 
costum alb, de tenis. 

— Cum te împaci cu noua ta slujbă? Tyson trase din 
ţigară şi se uită la Statuia Libertăţii, care se înălța în 
splendoarea ei verde, misterioasă. Apropo, cineva o va 
conduce pe soţia ta înapoi acasă, cu o explicaţie, spuse 
Chet Brown. 

— Oakes era omul tău? întrebă Tyson. 

— Poate. E greu să fii preot militar. 

— Ştiu. 

— Acum, va trebui să organizăm o clasă specială pentru 
asta. 

— Cine? Cine sunteţi voi? 

— N-ai recunoaşte numele. Suntem atât de iluzorii, încât 
nici cei de la CIA nu prea cred în existenţa noastră, 
răspunse Brown. 

— Mie mi se pare că e o tâmpenie. 

Brown schimbă subiectul. 

— In ceea ce-l priveşte pe Wally Jones, nu te condamn, 
Ben. Ticălosul a meritat-o. Dacă ar fi scris porcării din alea 
despre nevastă-mea, i-aş fi făcut acelaşi lucru. Oricum, de 
chestia asta te scăpăm noi. Dar, dacă vei face din nou ceva 
de genul ăsta, vei avea de-a face cu poliţia. Eu nu pot 
obstrucţiona justiţia mai mult de o dată sau de două ori pe 
lună. 


— Nu-mi face favoruri. 

— Păi, asta e meseria mea, Ben. Eu am fost numit îngerul 
tău păzitor. De aceea sunt îmbrăcat în alb. 

Tyson se refugie într-o tăcere ursuză. 

Maşina trecu pe lângă ghereta de pe partea dreaptă a 
pieţei fără să plătească, viră spre dreapta şi se apropie de 
poarta principală a Fortului Wadsworth. Polițistul militar le 
făcu semn cu mâna să treacă, iar maşina se angajă pe 
străzile pustii şi întunecate ale unui fort mai mult nefolosit. 
Coborâră în pantă, în direcţia Narrows, trecură pe lângă un 
doc şi se opriră în dreptul zidurilor cenuşii, prevestitoare de 
rele ale Fortului Battery Weed. 

Brown cobori din maşină şi îi făcu semn lui Tyson să-l 
urmeze. Ajunseră în dreptul unor uşi duble, uriaşe, situate 
pe latura dinspre uscat a bateriei de artilerie, cu trei caturi. 
Brown deschise una dintre uşile duble şi intră într-o 
încăpere ca o peşteră, luminată slab de un mic bec. Scările 
din fier duceau în diferite direcţii, iar Tyson îl urmă pe 
Brown spre una dintre ele; ecoul paşilor lor răsuna în aerul 
tăcut şi igrasios. Brown intră într-un coridor boltit, lat, 
străjuit, având înşirate, pe una din laturi, câteva uşi de 
lemn. 

— Alege orice uşă, spuse el. 

Tyson arătă spre una dintre uşi, iar Brown o deschise. 
Tyson îl urmă într-o cameră luminată doar de lumina ce 
intra prin două ambrazuri pentru tunuri. 

Brown se opri în dreptul uneia din ambrazuri şi privi spre 
Narrows. 

— Ce privelişte! Hamilton, Shore Parkway, Coney Island, 
Aeroportul Kennedy, podul şi portul. Miroase aerul ăsta 
sărat. Ochii lui Tyson se adaptară la lumina slabă şi observă 
că pereţii din piatră erau acoperiţi cu desene groteşti 
înfăţişând o serie de creaturi ce semănau cu nişte animale, 
pictate în culori fluorescente. Brown îi urmări privirea. O 
chestie făcută de un cult. Cei de la CIA spun că sunt 
satanişti. Au găsit în camerele astea câini, pisici şi pui 


măcelăriți. 

Tyson nu răspunse, dar se duse la ambrazura din dreapta 
şi se uită lung la Narrows. Brown, recunoscu el, avea fler în 
alegerea unor locuri interesante unde să poată sta de 
vorbă. 

— De când mă urmăreşti? 

— De destul de mult timp ca să-mi dau seama că tu şi 
Harper sunteţi în pragul a ceva minunat. Tyson se aplecă 
peste pervazul gros de un metru al ambrazurii. Până la 
digul de jos erau circa zece metri. In seara asta te-ai 
apropiat destul de mult, craiule. Dar n-ai luat în calcul 
posibilitatea apariţiei neaşteptate a soţiei tale. Eu mi-am 
ţinut respiraţia când tu şi Karen aţi intrat în casă. Trebuie 
să fi făcut vreo manevră foarte abilă, de vreme ce, o oră 
mai târziu, tu şi cucoana vă ţineaţi de mână, la masă. Ce 
bărbat! 

Tyson se urcă pe pervaz şi se aşeză în lungul ambrazurii, 
cu spatele rezemat de peretele din piatră şi cu genunchii 
ridicaţi. Îşi aprinse o ţigară şi privi spre orizontul îndepărtat. 
Observă că înfăţişarea lui Brown era mai puţin rafinată 
decât la Clubul de Atletism. Aici părea mai dur, iar Tyson 
bănui că omul avea o capacitate de cameleon să se 
integreze în mediul înconjurător. Se întreba care era 
adevăratul Chet Brown. Probabil că niciunul. 

— Ai avut o zi infernală. Brown se apropie de el. Hei, te 
antrenezi? Vreau să spun, stai într-o cameră din piatră şi 
priveşti nefericit pe fereastră. 

— Păstrează distanţa, spuse Tyson, îndreptând ţigara 
spre Brown. 

Acesta făcu un pas înapoi. 

— Sunt de-a dreptul emoţionat că te văd din nou. 
Oricum, în calitate de înger păzitor, pot face sau nu 
anumite lucruri care să modifice soarta muritorilor. Dar, în 
zilele mele libere, trebuie să-ţi dirijezi singur destinul. Aşa 
că fii atent cu cine te culci şi cu cine te baţi şi nu chema 
ziariştii decât dacă ai de gând să-i baţi măr. Ne-am înţeles? 


Tyson căscă. 

— Ai terminat? 

— Nu. Numele colonelului Eric Willets îţi spune ceva? 

— Nu. 

— Ei bine, lui îi spune ceva numele tău. Este iubitul lui 
Karen şi tare ar vrea să-ţi tragă câteva şuturi în fund. 

— Spune-i să nu creadă tot ce scrie în ziare. Asta îi spun 
şi eu soţiei mele. 

— O să-i transmit, spuse Brown, râzând: Ştii, Ben, îmi 
place de tine. Dar tu eşti cauza multor nenorociri. Există un 
fel de nor negru care te urmăreşte şi care îi face ciuciulete 
pe toţi cei din jurul tău. Şi la scară naţională ai provocat 
nefericire. La Washington. Ai citit ziarul Times de azi- 
dimineaţă? 

— Nu. 

— Ei bine, află că eşti subiectul unei anchete a 
Congresului. De asemenea, Comisia Naţiunilor Unite pentru 
Genocid şi-a exprimat şi ea interesul faţă de acest caz. Se 
vorbeşte chiar de trimiterea unei delegaţii la Hue, care să 
adune cât mai multe fapte, iar Hanoiul spune că sunt cât se 
poate de bineveniţi să facă asta. Vreau să spun, cine are 
nevoie de tot rahatul ăsta, Ben? 

— Nu eu. 

— Nici ţara ta. 

Tyson se uită lung la Brown, în lumina slabă din încăpere. 
Lucrurile deveneau din ce în ce mai clare. Simţi că i se usca 
gura. Se răsuci în loc şi cobori de pe pervazul ambrazurii. 

— Acum păstrează tu distanţa, continuă Brown. Cred că 
ne-am putea supăra şi pe Brandt. A avut gura prea mare. 
Dacă n-ar fi el prin preajmă, cazul s-ar putea închide. Tyson 
îşi strecură mâna în buzunarul de la haină şi îşi găsi 
briceagul militar de fabricaţie elveţiană. Brown continua 
gânditor. Eu am votat ca Brandt să plece, dar... Ridică din 
umeri. Sunt unii care cred că, pentru a se face, într-adevăr, 
dreptate, ar trebui să pleci tu. Cu mâna încă în buzunar, 
Tyson scoase lama briceagului, tăindu-se la deget. Ţi-am 


oferit o înţelegere. 

— Oferiţi-mi-o din nou. 

— Perfect. O vei accepta? 

— Şterge-te cu ea la fund. 

Brown zâmbi încordat. 

— Eşti obraznic. O să-ţi dau asta. Brown ridică o privire în 
jur, apoi se uită din nou la Tyson. Scoase un mic pistol 
automat dintr-o fâşie de elastic prinsă în talie, iar Tyson 
văzu amortizorul negru, mat, în puternic contrast cu pistolul 
placat cu nichel argintiu. Urcă-te pe pervaz, spuse Brown. 

Tyson rămase nemişcat. Distanţa dintre el şi Brown era 
cam de trei metri, cu un metru şi jumătate mai mare, în 
conformitate cu vechiul său manual de luptă corp la corp. 

— Urcă-te acolo, rosti Brown scurt. 

— Du-te dracului! 

— Vreau să te ajut să faci ceea ce ai încercat în golf, 
spuse Brown calm. E mai uşor şi mai rapid decât înecul, 
Ben. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Tu ce dracu' crezi că vreau să spun? 

— N-am încercat să mă sinucid, idiotule, spuse Tyson, 
uitându-se fix la Brown. 

Brown păru nedumerit. 

— Ei bine, păcat. Ei au sperat într-adevăr că vei şti să ieşi 
în mod onorabil din toată povestea asta. 

— Nu-mi vorbi tu de onoare. Dacă mă vrei mort, fă-o tu. 

Brown clătină din cap şi lasă jos pistolul. 

— În momentul de faţă, nu sunt autorizat decât să te 
conving să-ţi pui singur capăt zilelor. Dar te rog să mă crezi 
când îţi spun că lichidarea ta a fost pusă în discuţie. Şi dacă 
vei muri prematur, va fi ori sinucidere, ori accident, aşa 
cum i s-a întâmplat şi domnului Harold Simcox. Dacă vrei să 
dai de mine, trimite un anunţ la avizierul Clubului Ofiţerilor. 
„Găsit exemplar din Străinul de Camus, se află în biroul 
clubului.” Voi lua legătura cu tine. Între timp, fii cu ochii-n 
patru. Eşti de rond. 


— Nu e nevoie să-mi spui asta, zise Tyson. 

Brown vâri pistolul automat în banda de elastic şi 
deschise uşa. Privi peste umăr, la Tyson. 

— Poţi să chemi un taxi de la poarta principală. O zi 
bună. 

Tyson urmări uşa închizându-se, apoi se duse la ea şi 
ascultă ecoul paşilor lui Brown, ce răsuna din ce în ce mai 
departe, pe coridorul igrasios. 

Scoase mâna din buzunar şi văzu că era plină de sânge, 
cu tăieturi adânci în degete. Îşi înfăşură batista în jurul 
degetelor şi deschise uşa. Coridorul era gol. Se gândi: Cu 
un înger păzitor ca ăsta, cine ar mai avea nevoie de crunta 
moarte? 

În timp ce mergea încet pe coridorul întunecat, Tyson îşi 
reprimă un sentiment de recunoştinţă că era încă în viaţă, 
sentiment în compania căruia vrusese să-l lase Brown. De 
asemenea, se lupta cu un sentiment de furie şi de jignire. 
Chet Brown şi oamenii lui nu aveau să aibă nicio influenţă 
asupra sentimentelor şi hotărârilor sale. Chet Brown nu 
exista. 

„O zi bună“. Oh, Iisuse, se gândi el, oare asta o să devină 
noua variantă a lui petrecere frumoasă?” Spera că nu. 
Lucrurile stăteau destul de prost. 


32. 


Benjamin Tyson şedea de partea cealaltă a mesei de 
lucru a lui Vincent Corva. 

— Cafea? întrebă Corva. 

— Da, mulţumesc. 

Corva vorbi cu secretara lui prin interfon. Tyson îl studie 
pe bărbatul scund în lumina dimineţii ce pătrundea prin 
fereastra dinspre est. Corva era poate cu câţiva ani mai 
tânăr decât Tyson, foarte slab, cu obrajii scofâlciţi, palizi şi 
ochii bulbucaţi, ceea ce îi dădea o înfăţişare de om 
subnutrit. Părul său negru era pieptănat spre spate, iar 


mărul lui Adam îi sălta încoace şi încolo, mişcând nodul de 
la cravată. Costumul era, cu siguranţă, un Brooks Brothers, 
deşi Tyson bănuia că avusese nevoie de multe modificări, 
pentru a se potrivi pe corpul lui. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi o ţinu cu stângăcie între 
degetele bandajate. Corva se uită la bandajele înfăşurate, 
dar nu zise nimic. 

— Cine aţi spus că v-a îndrumat la mine? întrebă el, 
aplecându-se înainte, cu braţele pe birou. 

Vocea lui Corva, observă Tyson, părea mai puternică şi 
mai profundă decât se aşteptase de la un bărbat care nu 
putea să cântărească mai mult de şaptezeci de kilograme. 

— Nu am spus, răspunse Tyson. 

— Ei bine, cine a fost? 

— Am întrebat la Asociaţia Avocaţilor şi ei mi-au dat o 
listă. 

— Deci dumneavoastră l-aţi ales pe Vincent Corva 
deoarece numele lui suna bine. 

— Ceva de genul acesta. 

Tyson se uită prin birou. Era o cameră zugrăvită în alb, cu 
tavan acustic, covor gri, iar mobila arăta ca şi cum ar fi fost 
adusă de la magazin în acea dimineaţă. Podoabele de pe 
pereţi erau o serie de fotografii sepia care puteau fi numite 
„Marile momente ale Dreptului”, iar Tyson fu surprins că 
erau mai mult de două. Pe pervazul ferestrei se afla o 
singura plantă, care semăna suspect de mult cu marijuana. 

— Busuioc. 

Tyson se uită la Corva. 

— Poftim? 

— Busuioc. Simţiţi mirosul? Nu poţi cumpăra busuioc 
proaspăt nici măcar în New York. Vă plac pasta al pesto? 

— Da, foarte mult. 

— Trebuie să culegeţi busuiocul proaspăt şi să faceţi 
sosul în cincisprezece minute. Prinde mirosul de busuioc. 
Asta dă cu totul alt gust. 

— Sunt sigur. 


Lui Tyson i se făcu o clipă dor de Phillip Sloan şi de biroul 
său din lemn şi piele. 

— Tatăl meu obişnuia să-şi pună o crenguţă după ureche 
- un fel de superstiție. Totuşi, niciodată n-am priceput-o. 
Corva se îndreptă de spate şi-şi trase spre el un blocnotes 
galben. Făcu o însemnare, iar Tyson se întrebă dacă era în 
legătură cu busuiocul sau cu crima. Presa a semnalat că 
sunteţi consemnat. Este adevărat? 

— Da. 

Tyson îi spuse care erau condiţiile consemnării sale. 
Corva încuviinţă din cap îngândurat. 

— Este ciudat deoarece asta a accelerat tot procesul. 
Armata poate că nu are timp să rezolve un caz de crimă în 
nouăzeci de zile. Dar cineva - de mai sus - a ordonat 
consemnarea ca pe un mijloc de a forţa Armata să 
acţioneze. Eu bănuiesc că guvernul face speculaţii că cu cât 
acest caz rămâne mai mult timp nerezolvat, cu atât mai 
mult rău va produce. 

— Aceasta este şi teoria mea. Puteţi să perfectaţi o 
apărare în timpul care a mai rămas? 

— Ei bine, ei sunt cu câteva luni înaintea mea, dar voi 
vedea ce pot să fac. 

Tyson trase din ţigară şi se uită, peste capul lui Corva, la 
nişte diplome şi diferite acreditări profesionale, înrămate, 
de pe peretele din spatele mesei de lucru. Observă o 
fotografie color, înrămată, a unor soldaţi în uniforme de 
camuflaj, stând în picioare pe o câmpie pustie, cu un fum 
negru ridicându-se în depărtare. 

— Aţi fost în Vietnam? îl întrebă Tyson. 

— Da. lată pregătirea mea, domnule Tyson: Am fost 
admis în barocul statului New York în anul 1967 şi curând 
după aceea am fost ales direct în Serviciul Juridic Militar şi 
am fost trimis la Charlottesville. Am lucrat cu procurorul 
general al statului major la Fortul Benning. Obişnuiam să-i 
urmăresc uneori pe tipii de la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie 
cum se pregăteau. Niciodată nu am văzut bărbaţi care să 


se străduiască atât de mult. Într-una din zile, în timp ce 
treceam pe lângă una dintre acele oglinzi uriaşe din holul 
clădirii Serviciului Juridic Militar, l-am văzut pe acest tocilar 
palid, numai piele şi os, cu o servietă care îl trăgea după 
ea. Şi, într-un moment de curată sminteală am hotărât că 
voiam să fiu ofiţer de infanterie. 

Se uită la Tyson. 

— Poate că a fost un moment de judecată limpede, zise 
Tyson, zâmbind. 

— Nimeni altcineva nu a gândit aşa. Totuşi, după luni de 
hârţogăraie şi birocraţie, am plecat de la Serviciul Juridic 
Militar şi am fost primit la Şcoala de Infanterie de la 
Benning. Am murit de şase ori în timpul primei luni de 
pregătire. Dar niciodată nu le-am arătat-o. Am absolvit, iar 
la scurt timp după aceea am plecat în Vietnam şi am fost 
repartizat în Divizia Douăzeci şi cinci de Infanterie, de lângă 
Cu Chi. Tyson încuviinţă din cap. Am fost comandant de 
pluton, ca şi dumneavoastră, am văzut ceva acţiune şi am 
trecut prin Ofensiva Tet, ca şi dumneavoastră. Spre 
deosebire de dumneavoastră, nu am fost rănit. Intrebări? 

— Nu acum. 

— În sfârşit, la întoarcere am fost numit la Pentagon şi 
am avut diverse îndatoriri juridice. De fapt, eram un fel de 
mascotă a Serviciului Juridic Militar, iar lor le plăcea să se 
mândrească cu mine - un avocat militar cu însemne de 
armă de infanterie, participant la luptă, dovadă vie a 
faptului că şi avocaţii pot să fie oameni curajoşi. Tyson 
zâmbi. Când eşti scund şi sfrijit, infanteria are un anumit 
farmec pe care un bărbat ca dumneavoastră nu-l poate 
aprecia. N-aş fi fost cine ştie ce războinic înainte de 
inventarea prafului de puşcă, dar Dumnezeu ne-a dat micile 
puşti M-16 şi echipamentul uşor de câmp şi ne-a făcut pe 
toţi, în mod egal, muritori. Dar aici sus - se lovi cu palma 
peste frunte - există încă diferenţe enorme între oameni. Şi 
aici sus este locul unde va avea loc această luptă. Se ridică. 
Mă duc la toaletă, domnule Tyson. 


— Bine. 

— Dacă nu veţi mai fi aici când mă voi întoarce, va fi tot 
bine. 

Tyson îşi stinse ţigara într-o scrumieră. Se ridică şi se 
duse să vadă fotografia înrămată din spatele mesei de lucru 
a lui Corva. Era un stil de poză ca al unei echipe sportive, 
rândul din faţă pe vine, rândul din spate, în picioare. Erau 
cam patruzeci de bărbaţi înarmaţi cu armamentul de bază 
al plutoanelor de puşcaşi. Fundalul părea să fie o întindere 
netedă, fără sfârşit, de cenuşă neagră sau de funingine, 
care ajungea până la orizontul de fum negru. Era o 
fotografie color, dar rămăsese puţină culoare în ea. 

Stând în picioare, în mijlocul rândului din spate, se afla 
locotenentul Vincent Corva. Părea aproape comic, înghesuit 
între doi bărbaţi negri, uriaşi. Tyson privi mai îndeaproape 
şi văzu ceva în trăsăturile lui Corva, în ochii lui, ceva ce 
înţelegea. Nu era nimic obişnuit, ci privirea unui animal de 
pradă înfometat, a unui om care ştie că este periculos. 

Se duse la fereastră şi smulse o frunză verde-închis de 
busuioc. Strivi frunza între degetul mare şi arătător şi 
adulmecă mireasma unică. Uşa se deschise în spatele lui şi 
îl auzi pe Corva zicând: 

— Mirosurile împrospătează memoria în mod 
surprinzător. Busuiocul îmi aminteşte întotdeauna de casa 
părinţilor mei, toamna devreme, de roşiile puse în cutii de 
conserve, pe verandă. Aştia fac cafea, dar n-or să ne mai 
aducă, zise el, dându-i lui Tyson o cană mare cu cafea. 

— Păi, de ce-ar trebui să ne aducă? întrebă Tyson. 

— Este vorba de nevastă-mea. 

— Un motiv în plus să nu ne aducă. 

Corva se aşeză pe scaunul său. Tyson rămase în picioare. 

— După ce am fost eliberat din serviciul activ am uitat 
dreptul militar. Dar apoi a fost cazul Calley şi l-am urmărit 
îndeaproape. Curțile marţiale au ceva unic, fascinant. Nu 
crezi? 

— Absolut. 


— Presupun că ai fost implicat în curţi marţiale speciale. 

— În jur de o duzină. 

— Ei bine, eu, nu - mă ocup mai mult de proprietăţi 
imobiliare - aşa că am studiat temeinic dreptul militar şi 
sunt atestat. Am avut cam cincisprezece procese de curte 
marţială în ultimii cincisprezece ani. 

— Am auzit de unul de la Fortul Jackson. Căpitanul de 
armată. Cel care l-a împuşcat pe amantul soţiei sale. 

Corva zâmbi. Tyson îl privi, întrebându-se ce impresie 
făcuse acesta asupra juriului de ofiţeri ai curţii marţiale. Cel 
puţin, se gândi Tyson, Corva nu avea ochi şmecheri ca 
Phillip Sloan. 

Corva se aplecă înainte. 

— Ascultaţi, domnule Tyson, noi am putea valsa toată 
dimineaţa, eu pretinzând că, într-un fel, sunt interesat să 
preiau cazul dumneavoastră, iar dumneavoastră pretinzând 
că s-ar putea să vă adresaţi altcuiva. Nu am timp pentru 
aşa ceva şi nici dumneavoastră. Cunosc fiecare detaliu al 
acestui caz, care a fost relatat, şi alte câteva lucruri care nu 
au fost relatate. Există numai doi avocaţi atestaţi la fel de 
buni ca mine, pe Coasta de Est, dar nu-mi aduc aminte 
numele lor. Deci sunteţi norocos că m-aţi ales pe mine de 
pe lista pe care v-a dat-o Asociaţia Avocaţilor. 

— Perfect, sunteţi angajat, spuse Tyson. 

— Bun. Eu iau două sute de dolari pe oră. Dublu pentru 
timpul din sala de tribunal. Asta o să vă coste o mică avere. 

— Sunt ruinat. 

— Cine nu este în ziua de astăzi? Aveţi vreo mătuşă 
bogată? 

— O mulţime. Dar am şi nişte grupuri de apărare care 
strâng fonduri băneşti pentru mine. 

— Ştiu, răspunse Corva. Voi lua legătura cu ele. Sau mi- 
ar plăcea mai mult să mă contacteze ele pe mine. Nu vă 
faceţi griji în legătura cu banii. Dacă nu iese destul din asta 
voi completa diferenţa. Pro bono publico. E din latină, nu 
din italiană, înseamnă pentru binele public. Corva se ridică. 


Batem palma? 

— Batem. 

Îşi dădură mâna. 

— N-am timp să intru în amănunte, dar primul sfat pe 
care vi-l dau este să nu mai vorbiţi cu maiorul Karen 
Harper. Sub niciun motiv. Este limpede? întrebă Corva. 
Tyson încuviinţă din cap. Mi-ar plăcea să iau legătura cu 
avocatul dumneavoastră personal, Sloan. Garden City. 

— Da, desigur. 

Corva păru adâncit în gânduri, apoi spuse: 

— Apropo, l-am cunoscut pe Van Arken. La Pentagon. Nu 
personal, dar am auzit de el. După ce cazul My Lai a 
provocat încurcături mari, i-am văzut numele menţionat de 
câteva ori. Este un ticălos incoruptibil. 

— Întreaga Armată, domnule Corva, este alcătuită din 
ticăloşi incoruptibili. Nu mi-aş dori un alt gen de Armată. 

— Nici eu. lar Serviciul Juridic Militar nu este mult diferit 
de infanterie în privinţa aceasta. Nu există procese la care 
să cazi la învoială, aşa cum ştim că există în dreptul civil. 

— Nu mă interesează un proces negociat. 

— Nici pe mine, domnule Tyson. Dar, uneori, guvernul 
trece peste Armată şi se apropie de tine cu o propunere de 
înţelegere. Vi s-a întâmplat aşa ceva? 

— Nu, nu mi s-a întâmplat. 

— Să mă anunţaţi dacă vi se întâmplă. 

— Desigur. 

Corva deschise uşa. 

— Ei bine, Duceţi-vă să o cunoaşteţi pe nevastă-mea, 
Linda. Este bruneta cu rochie roz din primul birou. Vă 
consideră un bărbat atrăgător. Şi ea va munci din greu 
pentru dumneavoastră. Cândva, când situaţia va reintra în 
normal, dumneavoastră şi soţia veţi veni în vizită la noi, la 
cină. La începutul toamnei, când înfloreşte busuiocul. 

— Dacă voi fi liber, voi veni. 

— Veţi fi liber, domnule Tyson. 

Tyson se opri la uşă şi se întoarse spre Vincent Corva. 


— Înţelegeţi, nu-i aşa, că în ziua de 15 februarie 1968 s-a 
produs o încălcare a Codului unic de legi militare? O 
încălcare pentru care nu există niciun regulament privitor la 
restricţii. 

— Chiar aşa? 

— Inţelegeţi că cea mai mare parte din ceea ce a scris 
Andrew Picard în cartea lui este adevărat. 

— Este cum? 

— Adevărat. 

— De unde ştiţi? 

— Am fost acolo. 

— Aţi fost? Se apropie de Tyson şi cobori vocea: Daţi-mi 
voie să vă spun ceva. Daţi-mi voie să vă dezvălui unul 
dintre marile adevăruri despre război, domnule Tyson, şi 
anume: în ultimă instanţă, toate relatările despre război 
sunt prostii. De la memoriile unui general şi până la un fost 
caporal care se laudă într-o cârciumă, totul este prostie. De 
la //iada până la invazia Grenadei totul este o prostie. Eu nu 
am auzit niciodată o relatare adevărată despre război şi 
niciodată nu am spus vreuna, nici dumneavoastră. Dacă 
vom intra într-o sală de tribunal, noi vom mânca rahat, mai 
repede şi mai mult decât Armata, iar când vom ieşi cu toţii 
de acolo, vom fi plini până-n gât de prostii şi de minciuni. 
Nu mă împovăra cu adevărul, domnule Tyson, nu mă 
interesează. 

Tyson se uită în ochii lui Corva. 

— Vreţi să spuneţi că nu vă interesează să ştiţi ce... 

— Nu. De ce dracu' să-mi pese ce s-a întâmplat acolo? 
După ce auzi o povestire de război, ştii cum sunt toate. 
Păstraţi detaliile pentru dumneavoastră. lar dacă va trebui 
să vă cer un amănunt sau două, ca să pun la punct 
strategia de apărare, faceţi-mi plăcerea şi induceţi-mă în 
eroare. Corva îndreptă un deget spre Tyson. Singura 
relatare pe care o vreau de la dumneavoastră este 
relatarea de acoperire, prietene. Cea pe care o vor 
confirma domnii Anthony Scorello şi Paul Sadowski. Vedeţi 


dumneavoastră, domnule Tyson, eu nu sunt un bun actor 
de tribunal, iar atunci când Brandt şi Farley vor ajunge în 
boxa martorilor şi vor începe cu versiunea lor, eu vreau să 
par neîncrezător. Cunoaşteţi piesa japoneză Rashomon? 
Citiţi-o. Ne vedem mâine la Fortul Hamilton. Îmi veţi face 
cinste cu o cină, la ora şapte seara. Cafeaua la 
dumneavoastră acasă. Vreau să o cunosc pe soţia 
dumneavoastră. g 

Tyson rămase în picioare lângă uşa. In cele din urmă, 
spuse: 

— O dată am auzit o relatare din război reală. Un ofiţer al 
Confederației descria lupta de la Gettysburg. El scria: „Ne- 
am dus cu toţii la Gettysburg în vara lui '63, iar unii dintre 
noi s-au întors de acolo; şi asta-i tot, cu excepţia 
amănuntelor.” Corva zâmbi apreciativ. 

— Da, cu excepţia amănuntelor. La revedere, domnule 
Tyson. 

— La revedere, domnule Corva. 


33. 


— Dă-mi castraveţii, te rog, spuse Benjamin Tyson, iar 
David se conformă. 

— Mai vrei ceai cu gheaţă, Vincent? întrebă Marcy. 

— Nu, mulţumesc. 

Tyson era în cămaşa de la uniforma sa neagră, cu 
mânecile suflecate şi cu cravata desfăcută. 

— Cald! 

Marcy se ridică şi trase storurile, împiedicând soarele de 
prânz să pătrundă în sufrageria mică. Tyson cuprinse cu 
privirea camera, cu o suprafaţă de trei metri pătraţi, care 
dădea spre camera de zi. 

Marcy achiziţionase o masă de la un magazin ieftin al 
garnizoanei şi o adusese acasă în Jeep împreună cu câteva 
tablouri înrămate, inclusiv o scenă a muntelui Fuji, pictat în 
culorile curcubeului pe o catifea neagră. Tyson cercetă 


pictura în timp ce-şi lua castraveţii. Pe peretele opus era 
agăţată împuternicirea sa. 

— Mai vrei salată de pui? îl întrebă Marcy pe Vincent 
Corva. 

— Nu, mulţumesc, Marcy. A fost o masă gustoasă. 

— Prostii, râse Tyson cu zgomot. 

— Nu, într-adevăr... 

— Mâncare protestantă, Vincent. Eşti ceea ce mănânci. 
Astăzi eşti castraveți şi salată de pui făcută cu Miracle Whip 
pe pâine albă. Până diseară, vei vorbi în aforisme şi-ţi va 
pieri pofta de sex. 

Corva zâmbi stânjenit. Marcy îl privi pe Tyson cu dispreţ 
batjocoritor. 

— Mizeriile etnice nu sunt binevenite la masa mea. Se 
întoarse spre Corva. Nu a fost o masă bună pe o zi de 
arşiţă? 

— Ba da. 

— Tată, după-amiază am să iau autobuzul şi metroul 
până la Sheepshead Bay. Am de gând să stau prin preajma 
bărcilor şi să fiu de folos. E bine? zise David. 

— De ce nu? răspunse Tyson. 

— Deoarece nu cred că vreau ca el să ia autobuzul şi 
metroul, spuse Marcy. 

— Cum o să putem locui vreodată pe o stradă ca West 
Seventy dacă nu putem lua autobuzele şi metroul? 

— Ei bine... el nu are experienţă cu transportul public, 
şi... 

— Nu am avut experienţă în luptă până când o mitralieră 
a deschis focul asupra mea. Tu vorbeşti despre nenorociţii 
de la periferie. Se întoarse apoi spre Corva. Ce crezi, 
Vincent? 

— Ei bine... câţi ani are... 

Tyson îl întrerupse: 

— Ce poate să facă băiatul aici, prin preajmă, toată ziua? 

— Eu ce fac aici, prin preajmă, toată ziua? rosti scurt 
Marcy. 


Tyson spuse la fel de scurt: 

— Ce fac ev toată ziua? Am două minute să fac naveta la 
muncă, sunt ghid pentru vizitatorii de la geriatrie care se 
holbează la nenorocita de artilerie pentru tot restul zilei. Nu 
te duc la club pentru cină şi pentru masă? 

— Ştiu pe de rost afurisitul de meniu, inclusiv numele şi 
adresa celui care l-a tipărit. 

— Ei bine, pot să plec sau nu? întrebă David, dregându-şi 
vocea. 

— Da. 

— Nu. 

Tyson izbi cu palma în masă. 

— Da! Se întoarse spre Corva. Nevestele italience nu 
sunt ca asta. 

— Ei bine... 

— Ţi-ai lăsa fiul de cincisprezece ani... i se adresă Marcy 
lui Corva. 

— De şaisprezece ani, spuseră simultan Tyson şi David. 

— De şaisprezece ani, să ia metroul? 

— Metrourile sunt sigure, declară Tyson. Nu crede tot 
ceea ce citeşti în ziare. Asta-i problema de pe aici. Toată 
lumea crede ce citeşte în ziare. 

— Poate voi merge doar pe terenul de baseball, zise 
David. 

— Bine, spuse Tyson. Acum de ce nu pleci? 

— Corect. 

Se ridică, apucă nişte farfurii şi dispăru în bucătărie, 
spunând cu voce tare la revedere. Uşa de la bucătărie se 
deschise şi apoi se închise. Marcy se uită la Corva. 

— De ce tu şi Ben trebuie să vă întâlniți cu colonelul 
Levin astăzi? 

— Bănuiesc că este o problemă administrativă, răspunse 
Corva. 

Marcy îl privi lung o vreme. 

— Prostii. 

— Hai să nu-l mai terorizăm pe oaspetele nostru, zise 


Tyson, întorcându-se spre Corva. Poate că mâncarea este 
proastă, dar compania, nu. 

— Chiar îmi place salata de pui. 

— Oh, Dumnezeule, uneori cred că vom înnebuni în casa 
asta, râse Marcy fără umor, apoi i se adresă lui Corva. Au 
trecut trei săptămâni de când te ocupi de acest caz. Ce-ai 
făcut sau descoperit, sau orice altceva? 

— Ei bine, am vorbit cu Phillip Sloan, am înaintat diverse 
propuneri la Tribunalul Districtual Federal, am trimis 
telegrame la Ministerul Armatei, Ministerul Justiţiei, la 
Serviciul Juridic Militar şi la Casa Albă. Am ţinut o conferinţă 
de presă şi am făcut în aşa fel, încât să-mi apară poza în 
Newsweek, Time, U.S. News şi American Investigator. 

Marcy zâmbi, apoi se întoarse spre Tyson. 

— N-am văzut numele lui Wally Jones în ultimele trei 
săptămâni. 

— Zău? Probabil e în concediu. 

Marcy se întoarse din nou spre Corva. 

— Ai luat legătura cu martorii? 

— Ei bine, cu avocaţii martorilor guvernului şi cu Karen 
Harper. Ea nu a fost obligată să-mi dea rezultatele anchetei 
preliminare, dar mi-a fost de mare ajutor. 

— Da, ea i-a fost de mare ajutor şi lui Ben. Dar ce crezi că 
a recomandat? 

— Bazându-se pe mărturia de aşteptat a celor doi martori 
ai guvernului, ea a recomandat, probabil, continuarea 
procesului, îi răspunse Corva lui Marcy, privind în treacăt 
spre Tyson. 

— Altă anchetă? O audiere oficială? Mai multe luni de 
genul ăsta? 

— Mă tem că da. 

— Vrea cineva o băutură? Gin tonic, afară, în curtea 
interioară? întrebă Tyson. 

— Nu există curte interioară, Ben. Şi nu am tonic sau 
lămâie, spuse Marcy. 

— Ei bine, sună la Gristedes şi spune-le să trimită rapid 


tonic, lămâi şi o curte interioară. Repede. 

— Ce-aţi zice, în loc de asta, de un şpriţ, la porticul din 
faţă? sugeră Marcy. 

— De acord. 

Tyson se ridică, ocoli masa şi îşi sărută soţia. 

— Bună masă. 

Marcy îi lovi uşor obrazul. 

— Prostii. 

— Voi fi afară, în faţă, spuse Corva, ridicăndu-se şi el. 

Îşi luă haina de la costum de pe spătarul scaunului, trecu 
prin camera de zi şi ieşi pe uşa din faţă. 

— Ai încredere în el? întrebă Marcy. 

— Tu ai? 

— Nu sunt eu cea care înfruntă acuzaţii de crimă. 
Răspunde la întrebare. 

Tyson se gândi un moment înainte de a răspunde. 

— El are o filosofie neobişnuită a dreptului. Uneori, cred 
că adevărul şi legalitatea sunt obsesii protestante. Domnul 
Corva are un punct de vedere subiectiv asupra vieţii. El nu 
este interesat de crimă, ci de percepţia dreptului asupra 
crimei, de martorii care sunt împotriva mea. Sloan cita 
mereu legea, întrebând ce s-a întâmplat la acel spital. 
Corva vrea să ştie tot ce este de ştiut despre Brandt şi 
Farley şi încearcă să stabilească ce cred ei că s-a întâmplat. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar are sens, mai ales după toţi aceşti ani care au 
trecut? 

— La prima mea întâlnire cu el, mi-a cerut să citesc piesa 
japoneză Rashomon. Şi am citit-o. O ştii? Ea clătină 
negativ din cap. Ei bine, este vorba despre un viol şi o 
crimă. Sunt patru puncte de vedere asupra crimei, spuse de 
patru oameni la un proces. Nici măcar doi oameni nu au 
relatat acelaşi lucru. Banditul a spus că el l-a ucis pe soţ, 
nevasta a zis că ea l-a ucis pe soţ, fantoma soţului a spus 
că s-a sinucis, iar un tăietor de lemne a zis că soţul a căzut 
din întâmplare în propria lui sabie. Evident, cel puţin trei 


oameni minţeau, poate toţi patru. Problema este că 
adevărul este în ochiul spectatorului şi nu poate fi găsită 
nicio explicaţie obiectivă pentru un eveniment uman. EIl 
zâmbi răutăcios. Desigur, toţi cei care au fost ţinta a ceea 
ce s-a întâmplat la acel spital au avut aceeaşi experienţă 
finală. Dacă ei ar fi prin preajmă, să depună mărturie, cred 
că ar avea percepții diferite. 

Marcy încuviinţă din cap. 

— Deci apărarea lui Vincent Corva se bazează pe o piesă 
japoneză? 

Tyson ridică din umeri. 

— De ce nu? Mai bine decât fabula lui Esop în care 
fiecare îşi primeşte pedeapsa. 

Marcy părea plină de îndoieli. 

— Ben, ce se va întâmplă astăzi? întrebă ea, uitându-se 
în ochii lui. 

— Nu ştiu, iubito. Dar nu cred că va fi o ceremonie de 
acordare a unui premiu. De ce tu şi David nu vă întoarceţi 
acasă? zise Tyson. 

— Noi suntem acasă. 

El respiră adânc. 

— Ei bine, de ce nu vă întoarceţi la casa noastră mare, cu 
aer condiţionat şi curte interioară în spate? 

— Vrei să spui casa din Garden City, unde este clubul 
nostru şi toţi prietenii, şi unde avem abonament la bazinul 
de înot, şi unde sunt toate magazinele drăguţe, iar Poliţia 
Militară nu-mi face proces-verbal în fiecare zi pentru că nu 
am tichet de parcare? Acolo? 

— Exact. Acolo. 

— De ce aş dori să plec acolo dacă asta înseamnă să te 
părăsesc pe tine? 

— Fii liniştită, iubirea mea. Uite, te-ai gândit că David va 
începe şcoala? 

— Da. Nu cred că se va putea întoarce la şcoala de stat. 
Nici aici, nici în Garden City şi nici în altă parte. Îi vor face o 
viaţă mizerabilă. Tyson încuviinţă din cap. Mama ta are o 


cameră pentru el şi va putea locui cu ea în Florida, să 
urmeze la şcoală sub un alt nume sau să aibă un profesor 
particular... 

— Nu. El va locui aici. Cu mine. lar dacă va fi o curte 
marţială, va participa şi el. 

— Nu, nu va participa. 

— Ba da. Găseşte o şcoală particulară sau un profesor 
particular prin împrejurimi. 

Se priviră lung unul pe celălalt. Tyson se uită la ceas. 

— Lasă şpriţurile. Trebuie să plec. Curăţă masa, du-te la 
spălătorie şi... 

— la-ţi tălpăşiţa. 

Tyson o înşfacă şi o sărută apăsat pe buze. 

— Te iubesc. 

— Şi eu... Mult noroc. 

Tyson se duse în camera de zi şi îşi luă tunica de pe 
canapea. leşi din casă şi-l găsi pe Corva stând jos, pe 
pridvorul din faţă, uitându-se în servietă. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să mă aştepţi. N-am găsit 
vinul, zise Tyson. 

— E-n regulă. 

— Ce-ai zice să bem ceva la club? Este în drum, într-un 
fel. 

— Oricum, mulţumesc. Ar trebui să plecăm. Trebuia să 
fim acolo până acum. 

Îşi închise servieta şi se ridică. 

Tyson îl ignoră şi întrebă: 

— Ai jucat vreodată stoopball, în mahala când erai puşti? 

— De fapt, am crescut într-o zonă frumoasă din Staten 
Island. Făcu semn cu mâna spre Narrows. Chiar acolo. O 
casă mare, cu grădină. 

— Tatăl tău cultiva busuioc, roşii şi chestii din astea? 

— Da. Zucchini şi vinete. Am avut smochini. Trebuia să-i 
înfășurăm şi să-i izolăm în fiecare iarnă. Ai gustat vreodată 
o smochină proaspătă? 

— Nu. Dar le-am văzut o dată la Gristedes, cu zece cenți 


bucata. Tatăl meu cultiva trandafiri şi merişor turcesc. 
Mama mea nu ştia să gătească. 

— De ce-ar vrea cineva să gătească trandafiri şi merişor 
turcesc? 

— Nu ştiu, mâncarea protestantă e un lucru amuzant. 

Corva zâmbi. 

— Ascultă, te voi lua pe tine, pe Marcy şi pe David la 
petrecerea San Gennaro, luna viitoare. E pe Mulberry 
Street. Poţi cumpăra smochine proaspete pentru un sfert de 
dolar. 

— Bine. Aştept cu nerăbdare. ` 

Niciunul din cei doi bărbați nu vorbi. In cele din urmă, 
Corva se uită în treacăt la ceas. 

— Ei bine, cred că este timpul. 

— Aşa e, încuviinţă Tyson. 

— Adu-ţi aminte. Sunt doar cuvinte. N-o să te împuşte 
nimeni, spuse Corva. 

— Aşa e, zâmbi Tyson. 

— Şi dacă nu ne plac cuvintele pe care or să le spună ei, 
putem să-i batem măr. 

— Putem să facem asta? 

— Desigur. Articolul 141. Să mergem. 

Porniră pe jos spre cartierul general al garnizoanei. 


Benjamin Tyson şi Vincent Corva şedeau în biroul 
aghiotantului, căpitanul Hodges. Tyson privi în treacăt la 
uşa de comunicare ce ducea spre biroul colonelului Levin. 

— Levin a fost persoana care mi te-a recomandat, îi zise 
el lui Corva. Corva încuviinţă din cap. Îl cunoşti? 

— Nu, dar am avut un caz de omor prin imprudenţă la 
Fortul Dix, în urmă cu un an, iar Levin făcea parte din juriul 
curţii marţiale. El mi-a pus o mulţime de întrebări. 

— Întrebări bune? 

— Prea bune. 

— Ai pierdut? 

— Ei bine... acuzatul a fost vinovat. 


— Este ca şi cum ai pierde? 

— Cred că da... căscă Corva. 

— Ai câştigat vreunul? întrebă Tyson. 

Corva frunzărea prin carnetul lui de însemnări. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai câştigat vreunul? 

— Oh... Părea să-şi cerceteze memoria. Câteva, zise el, 
aplecându-se spre Tyson. Câte ai câştigat tu? Vreau să zic, 
când erai avocat al apărării la curţile marţiale speciale? 

— Nu este relevant. Nu am fost avocat. Şi aproape toţi pe 
care i-am apărat erau, în mod limpede, vinovaţi, zise 
nervos Tyson. 

— Aşa e. Sau ei nu ar fi fost acolo. 

— Corect, spuse Tyson. 

Corva adăugă: 

— Armata rareori convoacă o curte marţială, doar dacă 
sunt siguri că acuzatul este vinovat. Dacă există vreo 
îndoială, de obicei resping acuzaţiile sau oferă o pedeapsă 
nejudiciară, să vadă dacă acuzatul muşcă din momeală. Din 
când în când, ordonă continuarea anchetei. Dar nu intră 
într-un tribunal de curte marţială cu degetele încrucişate a 
noroc, în modul în care o fac procurorii civili. Se uită la 
Tyson şi zâmbi. Deci câte ai câştigat când ai fost de partea 
procuraturii? Pe toate? 

— Majoritatea dintre ei s-au recunoscut vinovaţi. Restul 
erau prea sinceri sau deloc. Vreau să spun ca un AWOL. Ori 
eşti aici când trebuie să fii, ori nu mai eşti deloc. Dar 
aceasta nu este o curte marţială specială, implicând un caz 
foarte complex de crimă capitală, şi nu observ vreo 
analogie. 

— Dar există o similitudine. Majoritatea oamenilor pe 
care i-am apărat sunt la fel de vinovaţi ca un AWOL. Ei îşi 
concediază avocaţii militari din oficiu, sunt disperaţi şi, între 
timp, mă sună. |n acest oarecum limitat câmp eu sunt 
cunoscut ca Sfântul luda, sfântul patron corector al 
cazurilor fără speranţă. 


— Mie-mi spui. 

— Fii vesel, Benjamin. Sunt pregătit pentru un miracol, 
zâmbi Corva. 

— Şi eu. Tyson se ridică şi merse la fereastră. Se uită 
lung la garnizoana mică, urmărind activitatea vieţii militare. 
Uneori îmi amintesc feţele acuzaților care înaintau în sala 
de tribunal a curţii marţiale. Nu-mi place să văd acea privire 
pe chipurile bărbaţilor. Mă demoralizează să văd bărbaţi 
înspăimântați. Este jenant pentru toţi cei din sala de 
tribunal. Nu vreau să am acea privire pe faţă, Vince. 

— i se dă voie să fii înspăimântat. Dar tu nu vei arăta 
înspăimântat. Nu în faţa unui juriu al curţii marţiale. Ştii 
asta, zise Corva. 

— Ştiu. Nici măcar nu voi tresări când îmi vor da douăzeci 
de ani de închisoare. 

— Douăzeci de ani? lisuse, eu voi tresări. Tyson se 
întoarse de la fereastră şi se uită lung la Corva. Apropo, 
când vom intra, simte-te liber şi exprimă-ţi părerea în mod 
deschis. Zici că ai o relaţie bună cu Levin, deci nu trebuie 
să mă laşi să fac toată conversaţia. De asemenea, el nu 
reprezintă procuratura. Este doar comandantul tău imediat 
şi îşi face doar datoria, spuse Corva. 

— Care este datoria lui de astăzi, Vincent? 

— Să fie un şef dur. 

Uşa se deschise şi căpitanul Hodges apăru în cadrul ei. 

— Vorbind de lup... îi spuse Tyson lui Corva, iar acesta 
râse. _ 

Hodges se uită la amândoi supărat şi confuz. Işi drese 
vocea. 

— Colonelul vă primeşte imediat. 

Corva se ridică şi deschise drumul spre biroul lui Levin. 
Intră şi o luă în partea dreaptă, Hodges, în partea stângă. 
Tyson merse drept înainte spre birou, salută şi spuse: 

— Locotenent Tyson raportează, domnule. 

Levin îi întoarse salutul, apoi dădu mâna cu Vincent 
Corva şi-l prezentă pe acesta căpitanului Hodges, care, de 


asemenea, dădu mâna cu Corva. Colonelul Levin luă loc, 
Corva se aşeză pe scaunul indicat de Hodges, apoi acesta 
se aşeză la rândul lui. Tyson rămase în picioare în poziţie 
de drepţi. Era sigur că fiecare aspect al protocolului era 
mulţumitor, dar, într-un fel, se simţea lăsat la o parte. 
Considera că ar trebui să le aducă aminte că el era motivul 
pentru care toţi se aflau acolo. 

— la loc, locotenente, zise colonelul Levin. 

Tyson se aşeză pe singurul scaun liber, între Corva şi 
Hodges. 

Levin lăsă să treacă un anumit timp înainte de a spune: 

— Am aici o copie a raportului de investigaţie preliminară 
a maiorului Harper, condus sub prevederile articolului 31 
din Codul unic de legi militare. Deschise pe masă un dosar 
de dimensiuni legale şi i se adresă lui Tyson: l-am cerut 
căpitanului Hodges să fie prezent ca martor, ştiind că va fi 
prezent avocatul dumitale legal. 

Tyson încuviinţă. 

— Te rog răspunde verbal, locotenente, zise Hodges. 

— Da, domnule, spuse Tyson. 

Levin se uită în jos la dosar. 

— Am primit instrucţiuni, ca ofiţer superior al dumitale, 
să-ţi clarific anumite aspecte ale investigaţiei. 

— Pot să am o copie a raportului de investigaţie 
preliminară, domnule colonel? întrebă Corva. 

— Nu, nu puteţi avea. Dumneata şi cu mine ştim, 
domnule Corva, că, spre deosebire de raportul de 
investigaţie conform Articolului 32, acesta este un raport 
intern. Acest raport este între maiorul Harper şi generalul 
George Peters, şeful garnizoanei de la Fort Dix, care are 
autoritatea de a convoca o curte marţială generală în acest 
caz. Totuşi, am primit instrucţiuni de la generalul Peters, la 
sfatul şefului Serviciului Juridic Militar al Statului Major, să-i 
citesc acuzatului părţi pertinente ale acestui raport. 

— Pot să vă rog, domnule colonel, să începeţi cu 
sfârşitul? Care a fost concluzia ei? întrebă Corva. 


Căpitanul Hodges se agită în scaunul său şi scoase un 
sunet care arăta în mod limpede că nu-i plăcea să fie 
întrerupt colonelul său sau deranjat. In alte circumstanţe, 
Tyson s-ar fi bucurat de obstacolele întâmpinate de Hodges 
în modul de a trata cu un civil. 

Colonelul păru să aprecieze sugestia lui Corva şi 
încuviinţă. 

— Desigur, nu vreau să lungesc prea mult povestea şi să- 
i produc locotenentului Tyson vreun motiv de îngrijorare 
inutilă. Se uită direct la Tyson şi spuse: Maiorul Harper nu a 
recomandat ca acest caz să fie respins. 

Tyson încuviinţă. Niciodată nu crezuse că ea ar putea s-o 
facă, deşi undeva, în interiorul minţii sale, se gândea că ar 
fi fost în stare. 

— Atunci urmează să avem o investigare conform 
articolului 32? zise Corva. 

Colonelul Levin părea să nu audă. Scoase o coală tipizată 
de hârtie. 

— Voi citi anumite părţi ale acestui raport, aşa cum am 
primit instrucţiuni. Îşi drese vocea. Ea afirmă: „Investigația 
mea preliminară nu a descoperit vreo dovadă existentă în 
acte sau vreo dovadă fizică a unei crime, nici că ea a 
existat după toate probabilitățile, luând în considerare 
scena presupusei crime şi durata de timp care s-a scurs de 
când presupusa crimă a avut loc. Continuarea investigaţiei 
pentru genul acesta de dovezi este puţin probabil să dea 
roade. Prin urmare, am luat în considerare doar declaraţiile 
martorilor spre a ajunge la o concluzie. Declaraţiile 
doctorului Steven Brandt şi ale domnului Richard Farley, 
dacă sunt luate de bune, indică în mod limpede faptul că o 
încălcare a Codului unic de legi militare a avut loc la 
momentul şi locul în chestiune. Mai departe, declaraţiile lor 
indică faptul că această încălcare cade sub incidenţa 
articolului 118, crimă, pentru care nu există regulament de 
restricţii. În continuare, guvernul a stabilit jurisdicţia asupra 
suspectului, dar nu a stabilit o astfel de jurisdicție şi asupra 


celorlalţi posibili suspecți. Prin urmare, deşi se pare că 
există o dovadă de mărturie care ar incrimina şi pe ceilalţi 
membri din trecut ai Armatei Statelor Unite, acest raport 
este restrâns asupra locotenentului Benjamin Tyson.” 
Colonelul se uită scurt la Tyson, apoi la Corva căruia îi 
spuse: Până în prezent vreo întrebare? 

— Nu, domnule. 

Levin încuviinţă din cap şi continuă să citească: 

— „Declaraţiile lui Paul Sadowski şi ale lui Anthony 
Scorello, pe de altă parte, sunt aproape direct în 
contradicţie cu cele ale lui Branat şi ale lui Farley şi resping 
majoritatea problemelor condamnabile ale celor două 
declaraţii. Pe parcursul interviurilor extensive cu 
locotenentul Tyson, aşa cum s-a menționat destul de 
amănunțit mai devreme, el a făcut declarații izbitor de 
asemănătoare cu cele ale lui Sadowski şi Scorello. Cu toate 
acestea, trebuie, de asemenea, reținut faptul că 
locotenentul Tyson nu a atacat depoziţiile şi nu a făcut 
observaţii critice cu privire la caracterul vreunuia din cei doi 
martori potenţiali împotriva lui; el nu a făcut decât să 
relateze o versiune diferită a evenimentelor în cauză. 
Totuşi, există unele dovezi bazate pe diverse afirmaţii 
făcute de către Paul Sadowski legate de faptul că doctorul 
Brandt îi poartă o oarecare pică sau are idei preconcepute 
în ceea ce-l priveşte pe acuzat. Această ostilitate sau idee 
preconcepută ar data din perioada în care locotenentul 
Tyson şi doctorul Brandt serveau împreună în armată, 
întrucât nu există nicio dovadă care să sugereze că s-au 
întâlnit sau au comunicat unul cu celălalt din ziua în care 
locotenentul Tyson a fost evacuat din Republica Vietnam 
din motive medicale.” Colonelul Levin se uită la Tyson, apoi 
la Corva. Până aici e bine? 

Corva se întoarse spre Tyson. 

— E bine? 

Tyson ridică din umeri. 

— Cred că da. Trebuie să adaug ceva sau să întreb ceva? 


— Nu, răspunse Corva. Pur şi simplu, ascultă cu atenţie, 
pentru că nu suntem îndreptăţiţi să vedem acest raport, ci 
doar să-l auzim, şi asta numai ca o favoare. 

— Şi, strecură Hodges, în interesul justiţiei. 

Corva se întoarse spre Hodges şi zâmbi. 

— Vă mulţumesc, domnule căpitan. Ştim asta. 

Hodges se înroşi la faţă. Levin îşi drese glasul. 

— Bun. Maiorul Harper declară în continuare: „Această 
anchetă preliminară a ajuns la concluzia că mai există încă 
cinci martori la incident: Daniel Kelly, Hernando Beltran, 
Lee Walker, Louis Kalane şi Michael DeTong. Condiţia 
socială a acestor martori este prezentată într-o secţiune 
separată a acestui raport.” Levin se uită la Corva. Nu au 
fost localizaţi. Corva încuviinţă din cap. Levin continuă să 
citească: „In afară de aceşti martori oculari, mai există şi 
scriitorul Andrew Picard, al cărui rol în această problemă 
este bine cunoscut. Ceea ce mi-a relatat domnul Picard, 
prin telefon, confirmă faptul că nicio mărturie de-a 
dumnealui n-ar fi altceva decât o mărturie indirectă. Cu 
toate acestea, domnul Picard este legătura cu ultimul 
martor prezumtiv, sora Teresa. Această problemă este şi ea 
prezentată pe larg într-o secţiune separată a raportului.” 
Levin lovi uşor o pagină şi citi: „In concluzie, eu cred că 
dovezile pe care le-am descoperit până în momentul de 
faţă arată clar că avem motive să credem că s-a produs o 
încălcare a Codului unic de legi militare. Prin urmare, 
recomand ca acest caz să fie anchetat în continuare, în 
termenii articolului 32 din Cod.” 

Levin ridică privirea de pe raport. Tăcură cu toţii. În cele 
din urmă, Corva întrebă: 

— Generalul Peters a dat urmare acestei recomandări? 

Levin scoase un trabuc din sertar şi îi desprinse învelişul. 

Tyson observă, fără nicio legătură, că Levin trecuse acum 
la o marcă mai bună de trabucuri. Levin spuse: 

— După ce a primit acest raport, generalul Peters l-a 
înaintat şefului Serviciului Juridic Militar al Statului Major, 


care la rândul său, i-a făcut o recomandare generalului 
Peters privind pregătirea acestui caz. Şeful Serviciului 
Juridic Militar al Statului Major a fost de acord cu Harper în 
legătură cu iniţierea unei anchete în termenii articolului 32. 
La rândul său, generalul Peters a fost de acord cu şeful 
Serviciului Juridic Militar al Statului Major. 

— O mulţime de potriviri de păreri, observă Corva. Sper 
să nu fi fost ordonate toate „de sus”. 

— Abuzul de autoritate ar fi ilegal, domnule Corva, spuse 
Levin. Acest caz este judecat în esenţă. 

— Chiar aşa? Mă întreb dacă hotărârea de a nu respinge 
acest caz, mai degrabă slab, nu este rezultatul unui fel 
subtil de abuz de autoritate sau numai percepţia acestui 
abuz. Cu alte cuvinte, pentru a da titluri, dacă nu nume: 
şeful Serviciului Juridic Militar al Statului Major, procurorul 
general, miniştrii Armatei şi Apărării şi preşedintele Statelor 
Unite. Dacă aş fi generalul Peters, aş auzi acele tobe 
bătând cadenţa şi al naibii să fiu dacă n-aş porni în marş în 
direcţia acelor bătăi. 

În cele din urmă, Levin îşi aprinse trabucul şi trase din el 
până când capătul deveni roşu. 

— Aceasta este o afirmaţie nedovedită. Şi n-am de gând 
s-o ascult, spuse el. 

— Nu, răspunse Corva, dar până când o voi formula în 
scris şi o voi trimite tuturor celor care îmi vor veni în minte, 
aţi putea, vă rog, să fiţi atât de amabil şi să transmiteţi 
gândurile mele generalului Peters? 

— Dacă doriţi. Levin îi dădu lui Tyson o coală de hârtie. 
Acestea sunt ordinele de citare pentru audierea în termenii 
articolului 32. După cum vedeţi, data este 9 septembrie, 
ceea ce va lăsa destul timp să localizaţi pe oricare dintre 
martorii suplimentari ai apărării. Locul este aici, la Fortul 
Hamilton. Mai precis, sala Stonewall Jackson, de la etajul al 
doilea al Clubului Ofiţerilor. Accesul presei şi al publicului la 
audiere va fi interzis. Întrebări? 

Tyson se uită în treacăt la ordinele de citare. 


— Nu, domnule, răspunse el, dându-i hârtiile lui Corva. 

Acesta le cercetă cu atenţie, după care le puse în 
servietă. 

— V-aş ruga să-i mai transmiteţi ceva generalului Peters 
şi şefului serviciului juridic militar al statului major. Aş vrea 
să le reamintesc că acuzatul are dreptul, în termenii 
Codului unic de legi militare, de a cere sprijinul Armatei în 
numele lui. Prin urmare, dacă va fi instituită o anchetă 
oficială şi o audiere, aş dori ca Armata să-şi continue, pe 
cheltuiala ei, eforturile de localizare a martorilor care 
lipsesc şi să-l informeze pe acuzat în legătură cu 
demersurile făcute pentru a realiza acest lucru. 

— Voi transmite rugămintea dumneavoastră autorităţilor 
însărcinate cu citarea martorilor, încuviinţă colonelul Levin. 
Se uită în treacăt la căpitanul Hodges, apoi la Corva. Dar 
sfatul meu, adresat locotenentului Tyson şi dumneavoastră, 
este că ar trebui să faceţi şi dumneavoastră personal 
eforturi pentru a-i localiza pe aceşti martori... În cazul în 
care credeţi că vor accepta să compară ca martori ai 
apărării. 

— Sunt convins că vor accepta, domnule colonel, spuse 
Corva. Şi, în interesul justiţiei, sunt sigur că guvernul îşi va 
folosi resursele considerabile pentru a mă ajuta să-i găsesc 
şi că o va face cu acelaşi zel de care a dat dovadă în 
cercetarea acestui caz. lar dacă nu o va face, am de gând 
să iau măsuri corespunzătoare în vederea respingerii 
acestui caz. Voi formula toate acestea în scris, iar 
dumneavoastră i le puteţi înmâna generalului Peters. 

Levin trase din trabuc. 

— Altceva, domnule Corva? 

— Nu, domnule colonel. 

Interfonul zbârnâi, iar Levin îl ridică. Ascultă, apoi i se 
adresă căpitanului Hodges: 

— Sergentul Wolton are câteva ordine de semnat. Vom 
lua o pauză de cinci minute. 

Hodges se ridică şi părăsi biroul. Colonelul Levin se 


aplecă peste masa de lucru şi se uită la Tyson. 

— Un adevărat rahat, aşa e, Tyson? 

În primul moment, Tyson fu uluit de schimbarea bruscă a 
tonului şi a manierei. 

— Da, domnule. Un adevărat rahat, răspunse el. 

Levin se uită urât la Corva. 

— Păstraţi-vă şmecheriile juridice pentru audiere, îi spuse 
el ţâfnos. Îmi daţi dureri de cap. 

— Şi dumneavoastră mi-aţi dat mie o durere de cap la 
Fortul Dix, zâmbi acesta. 

Levin se uită din nou la Tyson. 

— Poţi să fumezi dacă vrei. Tyson clătină din cap. Gândul 
care îl preocupa era că Levin reuşise să-l scoată pe Hodges 
afară din birou. Înţelegi că, în calitate de ofiţer comandant, 
asta îmi este sarcina. 

— Bineînţeles, răspunse Tyson. Asta le spuneam şi eu 
oamenilor mei când mă purtam urât cu ei. 

Corva râse. 

Levin se încruntă la Tyson, apoi zâmbi forţat 

— Să ţii cont de asta în partea a doua a acestei şedinţe. 

— Da, domnule. 

— Domnule colonel, spuse Corva, în calitate de ofiţer 
comandant al locotenentului Tyson, v-aş ruga să depuneţi 
mărturie cu privire la caracterul acestuia, în caz că se va 
ajunge vreodată la faza de pronunțare a unei sentinţe. 

Levin îşi mesteca, gânditor, trabucul. 

— Sper că nu se va ajunge chiar atât de departe, 
răspunse el. Dar, dacă va fi aşa, nu ştiu dacă scurta mea 
colaborare cu locotenentul Tyson ar conta prea mult. 

— Eu cred că ar ajuta juriul curţii marţiale să audă că aici, 
la Fortul Hamilton, locotenentul Tyson şi-a făcut datoria în 
mod satisfăcător. Da sau nu, domnule colonel? 

Colonelul Levin îşi puse trabucul în scrumieră şi se uită la 
Corva. 

— Aţi observat, poate, că sunt puţin cam bătrân pentru 
gradul de locotenent-colonel. Aţi mai observat, poate, de 


asemenea, că Fortul Hamilton nu este cartierul general al 
Pentagonului sau al NATO. Într-un cuvânt, am fost omis 
atunci când a fost vorba de avansarea la gradul de colonel 
plin, iar, pe deasupra, m-am trezit şi cu rahatul ăsta de 
datorie pe cap. Dar, cu toate acestea, îmi; place Hamilton, 
chiar dacă Armata îl consideră ca pe o sală de aşteptare 
spre uitare. Voi candida din nou pentru gradul de colonel 
plin şi se zvoneşte că, în octombrie, când o să plece 
colonelul Hill, voi deveni eu şeful garnizoanei. Se uită atent 
la Corva. Poate înţelegeţi, domnule Corva. Tatăl meu a fost 
specialist în probleme de întreţinere. lar acesta va fi ultimul 
meu „loc de muncă“, după aproape treizeci de ani de 
activitate. De aici, voi pleca acasă, la Brighton Beach, ceva 
mai jos de Shore Parkway. Din când în când, mă voi 
întoarce aici, o voi aduce şi pe soţia mea, să luăm masa la 
club, voi apărea la câteva festivități în calitate de fost şef al 
garnizoanei şi voi face tot ceea ce fac soldaţii bătrâni după 
ce se pensionează. Asta va fi fost o viaţă bună. 

Se uită la Tyson. 

— Asta înseamnă că răspunsul este nu? întrebă Corva. 

Levin se întoarse spre el. 

— Nu. De fapt, răspunsul este da. Aş fi bucuros să depun 
mărturie cu privire la caracterul plăcut al locotenentului 
Tyson. Voiam doar ca dumneavoastră să apreciaţi asta. 

Corva zâmbi. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel, spuse Tyson. 

Levin mormăi ceva. 

Vreme de câteva minute, niciunul dintre ei nu spuse 
nimic. Uşa se deschise şi căpitanul Hodges îşi reluă locul, 
fără un cuvânt. 

Levin răsfoi câteva hârtii aflate pe masa lui de lucru. 

— Aşa... Respiră adânc, astmatic. Aşa. Se întoarse spre 
Tyson şi îşi drese glasul. Locotenent Benjamin Tyson, am 
primit instrucţiuni să-ţi citesc acuzaţiile formulate împotriva 
dumitale. 

Levin scoase din mapă un formular lung, îl ridică, astfel 


că nu i se mai vedea faţa şi citi: „Locotenent Benjamin J. 
Tyson, sunteţi acuzat de: Violarea Codului unic de legi 
militare, articolul 118, crimă. Specificaţia Unu: Benjamin J. 
Tyson, locotenent major în Armata Statelor Unite, numit 
recent în funcţia de asistent la Fortul Hamilton, Brooklyn, 
New York, pe atunci membru al Companiei Alpha, 
Batalionul al Cincilea, Cavaleria a Şaptea a Primei Divizii de 
Cavalerie Aeriană s-a angajat, în interiorul sau în preajma 
oraşului Hue, în regiunea Thua Thien, din fosta Republică 
Vietnam, în interiorul sau în vecinătatea Spitalului 
Miséricorde, pe sau în jur de 15 februarie 1968, în acte care 
sunt inerent periculoase pentru alţii şi a dat dovadă de o 
nepăsare absurdă faţă de viaţa umană, provocând moartea 
unui număr necunoscut, dar nu mai mic de nouăzeci de 
persoane, de fiinţe umane din Orient, de sex masculin şi 
feminin, de diferite vârste, ale căror nume sunt 
necunoscute, pacienţi şi personal al spitalului amintit, prin 
împuşcare sau ordine ca aceştia să fie împuşcaţi cu puşti 
sau pistoale, sau omorându-i cu grenade de mână 
incendiare, sau prin alte mijloace letale şi dispozitive încă 
necunoscute.” 

Levin se uită peste foaia de acuzare, apoi, în treacăt, la 
Tyson. Acesta şedea cu bărbia sprijinită în mână şi cu 
privirea aţintită asupra peretelui din spatele lui Levin, cu 
mintea departe, în timp şi spaţiu. In cameră domnea o 
linişte absolută. Levin îşi drese vocea şi continuă: 

— „Specificaţia Doi: Benjamin J. Tyson s-a angajat, în 
interiorul sau în jurul oraşului Hue, în regiunea Thua Thien, 
din fosta Republică Vietnam, în interiorul sau în vecinătatea 
Spitalului Miséricorde, pe sau în jur de 15 februarie 1968, în 
acte inerent periculoase pentru alţii şi a dat dovadă de o 
nepăsare absurdă faţă de viaţa umană, provocând uciderea 
a aproximativ paisprezece fiinţe umane albe, de sex 
masculin şi feminin, în maniera prezentată în Specificaţia 
Unu, ale căror nume sunt următoarele: Jean Monteau, sex 
masculin, medic, naţionalitate franceză, vârsta patruzeci şi 


şase de ani; Evan Dougal, sex masculin, medic, 
naţionalitate australiană, vârsta treizeci şi patru de ani; 
Bernhard Rueger, sex masculin, medic, naţionalitate 
germană, vârsta douăzeci şi nouă de ani; Marie Broi, sex 
feminin, asistentă, naţionalitate franceză, vârsta douăzeci 
şi cinci de ani; sora Monique (Yvette Dulane), sex feminin, 
asistentă, călugăriță, naționalitate franceză, vârsta 
douăzeci şi unu de ani; sora Aimee (Henriette La Blanc), 
sex feminin, naționalitate franceză, asistentă, călugărită, 
vârsta douăzeci şi unu de ani; sora Noelle (Reine Mauroy), 
sex feminin, asistentă, călugăriță, naționalitate belgiană, 
vârsta douăzeci şi trei de ani; Pierre Galante, sex masculin, 
infirmier, naționalitate franceză, vârsta treizeci de ani; 
Henri Taine, sex masculin, infirmier, naționalitate franceză, 
vârsta treizeci şi unu de ani; Maarten Lubbers, sex 
masculin, tehnician de laborator, naționalitate olandeză, 
vârsta douăzeci şi trei de ani; fratele Donatus, (numele 
întreg necunoscut), sex masculin, asistent de personal, 
naționalitatea necunoscută, vârsta patruzeci şi unu de ani; 
sora Juliette (numele întreg necunoscut), sex feminin, 
asistentă călugăriță, de naționalitate necunoscută, vârsta 
cincizeci şi trei de ani; Susanne Dougal, sex feminin (soţia 
lui Evan Dougal), naţionalitate australiană, vârsta treizeci şi 
cinci de ani; Linda Dougal, sex feminin (fiica lui Evan şi a lui 
Susanne Dougal), de naționalitate australiană, vârsta 
cincisprezece ani.” 

Colonelul Levin se mai uită câteva secunde pe foaia de 
acuzare, apoi o puse jos. Işi reaprinse trabucul şi trase din 
el. 

Tyson auzea maşinile de scris din primul birou. Prin 
fereastra deschisă pătrundea sunetul muzicii celei de-a 
Douăzeci şi şasea Formații a Armatei Statelor Unite care 
exersa pe un câmp de instrucție. Aceştia cântau: „Sweet 
Georgia Brown“. 

Levin scoase o copie a foii de acuzare din mapă şi i-o 
dădu direct lui Tyson; acesta, fără să se uite peste ea, i-o 


dădu lui Corva, care o aruncă în servieta deschisă, tot fără 
să se uite peste ea. Levin îi dădu lui Corva câteva coli de 
hârtie capsate. 

— Acestea sunt numele şi biografiile pe scurt ale 
presupuselor victime - oameni albi - specificate în foaia de 
acuzare. Ele au fost procurate de maiorul Harper prin 
intermediul Agenţiei Catolice de Asistenţă din Paris şi 
reprezintă personalul dispărut al acelei agenţii - plus 
membrii a două familii dependente - numite în funcţie la 
Spitalul Miséricorde în timpul aşa-zisului incident. Levin i se 
adresă lui Corva care răsfoia printre hârtii. Întrebări, 
domnule Corva? 

— O mulţime, domnule colonel, dar, din nefericire, nu aţi 
putea răspunde la niciuna dintre ele. 

— Nu, probabil că n-aş putea. 

Levin îşi puse jos trabucul. 

— Asta este tot, domnule colonel? întrebă Corva. 

— Domnul colonel vă va anunţa când se va termina, 
răspunse Hodges. 

Corva îi zâmbi şi, aplecându-se spre el, îi spuse pe un ton 
amabil: 

— V-ar plăcea să vă petreceţi restul zilei într-un spital? 

Hodges sări în picioare. 

— Cum îndrăzniţi să mă ameninţaţi... 

Corva se ridică. 

— Asta nu a fost ameninţare. Asta... 

— Pe loc repaus! la loc, căpitane! spuse Levin. Se 
întoarse spre Corva. Vă rog să luaţi loc, domnule Corva. 
Hodges şi Corva se aşezară. Tyson privea lung pe fereastră, 
cu un vădit dezinteres. Formaţia militară intona acum 
cântecul „Acolo” al lui George M. Cohan, iar Tyson bătea 
uşor ritmul cu piciorul, pe melodia alertă. Levin i se adresă 
lui Hodges: Căpitane, te vei adresa domnului Corva cu 
politeţea pe care un ofiţer din Armata Statelor Unite o 
datorează tuturor civililor. Aceasta nu este Prusia, iar 
dumneata nu faci parte din Armata Prusacă. Relaxează-te, 


omule! îi zise Levin. 

Chipul lui Hodges deveni din roşu livid. 

— Da, domnule! rosti scurt căpitanul. 

Tyson zâmbea absent, continuând să bată din picior, din 
ce în ce mai repede, în ritmul cântecului. 

— Voi trece peste remarca dumneavoastră, ţinând cont 
de faptul că a fost provocată, i se adresă Levin lui Corva. 
Domnule locotenent, dacă ai de gând să dansezi, n-ai putea 
măcar să aştepţi până când vei părăsi această clădire? îl 
întrebă el pe Tyson. 

Tyson se opri din bătut. 

— Ba da, domnule! 

Levin luă o coală de hârtie, o citi în gând, concentrat, ca 
şi cum ar fi încercat s-o înţeleagă. În final o puse jos şi se 
întoarse spre Tyson. 

— Domnule locotenent, am primit instrucţiuni de la 
colonelul Hill, şeful garnizoanei, să te bag la arest. Tyson se 
uită în fugă la Corva, apoi, lung, la Levin. Acesta, ferindu-şi 
privirea, continuă: S-ar putea să ştii, din serviciul militar 
anterior, că arestul militar este o restricţie morală şi 
juridică, nu una fizică. Totuşi, este o restrângere mai mare 
a libertăţii de mişcare decât restricţia sub care te afli acum. 
Te rog nu mă întrerupe, domnule Corva. Deocamdată, 
ascultă. Locotenent Tyson, condiţiile arestului dumitale 
sunt următoarele: Nu ţi se pretinde să-ţi îndeplineşti toate 
îndatoririle militare, şi astfel punându-se punct şi activităţii 
dumitale de la muzeu; numele dumitale a fost radiat de pe 
toate listele cu ordine de serviciu ale garnizoanei. Nu vei 
părăsi această garnizoană fără permisiunea mea sau a unui 
ofiţer desemnat de mine care să-ţi acorde o astfel de 
permisiune. Te vei prezenta în acest birou la ora nouă, în 
fiecare zi, la mine sau la căpitanul Hodges, iar în week-end- 
uri, la ofiţerul de serviciu. Vei semna într-un registru 
destinat acestui scop din trei în trei ore, până la ora 
douăzeci şi unu. După aceea te vei întoarce la locuinţa 
dumitale şi vei rămâne acolo până când te vei prezenta din 


nou, a doua zi de dimineaţă, la ora nouă. Nu vei purta 
armă. Te vei limita la următoarele activităţi din cadrul 
garnizoanei: cantina, magazinul militar, Clubul Ofiţerilor, 
locuinţa dumitale şi sala de gimnastică, dacă vrei să o 
foloseşti. | s-a ordonat unui ofiţer al poliţiei militare să te 
supravegheze pe perioada cât ai domiciliu forţat. li dădu lui 
Tyson o coală de hârtie. Acesta este ordinul de arest. Ai 
întrebări? 

Tyson clătină din cap, ceea ce în mod normal l-ar fi făcut 
pe Hodges să-i spună să-i răspundă colonelului, verbal. Dar 
Hodges părea în permanenţă dojenit, deşi era mulţumit de 
rezultatul final al acestei şedinţe. 

— Intenţionez să protestez împotriva acestui arest la 
colonelul Hill, spuse Corva. Este oneros, inutil şi este cât se 
poate de neregulamentar să trataţi un ofiţer în această 
manieră. În afară de asta, este o porcărie. 

Levin încuviinţă din cap, ca şi cum ar fi fost de acord, dar, 
cu toate acestea, spuse: 

— Nu aveţi remedii juridice cu privire la un ordin de 
arest. Dar, dacă doriţi să vă întâlniți cu şeful garnizoanei, 
vă pot aranja acest lucru. 

Corva se ridică. 

— Asta este tot? 

Se uită în treacăt la Hodges. 

Levin încuviinţă din cap. 

— Este tot ce am avut să vă spun. Dar dumneavoastră şi 
clientul dumneavoastră? 

— Clientul meu cere permisiunea de a părăsi garnizoana 
la ora opt fix, pentru a merge să se îmbete cu mine, zise 
Corva. 

— Permisiune acordată, răspunse Levin, apoi i se adresă 
lui Tyson. Te vei prezenta aici mâine, la ora nouă. 

— Da, domnule. 

Levin se ridică, urmat de Tyson şi de căpitanul Hodges. 
Levin se uită la Tyson, apoi, ridicând din umeri, spuse: 

— Asta este tot, locotenente. 


Tyson salută, făcu stânga-mprejur şi ieşi repede din 
birou. 


34. 


Ben Tyson ieşi pe coridor şi cobori scările, fără să-şi dea 
prea bine seama încotro merge şi cu atât mai puţin de paşii 
care se auzeau în urma lui. 

Corva îl ajunse din urmă. Când ieşi din clădire, Tyson îşi 
aprinse o ţigară. 

— Ştiai că o să se întâmple aşa? îl întrebă pe Corva. 

— Oarecum. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Ştiai şi tu, Ben. Hai să nu ne mai prefacem că e vorba 
de o încurcătură birocratică stupidă. Oamenii ăştia nu 
glumesc. Eşti acuzat de omor. Ştiai asta din prima zi în care 
prietenul tău ţi-a dat să citeşti cartea lui Picard. 

— Ştiam chiar cu mult înainte, spuse Tyson, trăgând din 
ţigară. Ei, Vince, de ce nu i-am bătut să le meargă fulgii? 

— Acum, vorbeşti ca un latin înfierbântat, spuse Corva, 
zâmbind. 

Merseră pe Lee Avenue, trecând de expoziţia de tunuri 
vechi, şi se apropiară de poarta principală. 

— Unde mergi? întrebă Corva. Nu poţi părăsi baza după 
orele optsprezece. 

— Dă-i în mă-sa. Nici nu ştiu ce ora e aia. 

Trecu de poartă, pe ieşirea pentru pietoni, răspunzând 
absent la salutul poliţistului militar, şi o luă la stângă, pe 
sub podul ce ducea la Shore Parkway. 

— Ilnseamnă ora şase, spuse Corva. Hai. Hai să ne 
întoarcem. Eu răspund pentru tine. 

— Nimeni nu răspunde de mine în afară de mine. N-au 
decât să ia ordinul de arestare, să-l facă sul, să-l ungă puţin 
cu ulei şi să şi-l bage în fund. Dacă nu vrei să fii tras la 
răspundere, pleacă. 

Corva trase adânc aer în piept, dar nu spuse nimic. 


Traversară un părculeţ şi ajunseră la marginea apei. Tyson 
o luă spre est, de-a lungul malului. Corva îl urmă, la câţiva 
paşi în urmă. 

— Unii oameni, când sunt acuzaţi de crime oribile, se 
autoînşeală, ajungând să creadă că nu au făcut nimic. Aşa 
că, atunci când justiţia începe să-i hărţuiască, se simt 
ultragiaţi. Ascultă, Ben. Nu ţi-am cerut multe detalii despre 
ceea ce s-a petrecut, dar şi tu, şi eu şi Armata ştim la fel de 
bine că în spitalul acela a avut loc un măcel îngrozitor al 
unor oameni nevinovaţi. Ai auzit lista cu numele morţilor, 
cum sunt sigur că o să spună procurorul. Ca să nu mai 
pomenim de „nu mai puţin de nouăzeci de fiinţe umane 
orientale”. 

— Asta îmi place. Ce frumos au despărţit fiinţele umane 
albe de cele orientale. 

— Aveau numele persoanelor albe, de-asta au făcut-o, nu 
din prejudecăţi rasiale sau... 

— Pe dracu’. M-aş afla eu aici, după douăzeci de ani, 
dacă ar fi fost vorba doar de un sat de vreo două sute de 
galbeni? Oblici? Vieto? Capermoare? Piezişi? Cum le 
ziceam, Vince? Cum le spuneai tu? Oricum, numai fiinţe 
umane orientale nu. Dar eu am încurcat-o rău. Am curăţat 
paisprezece oameni adevăraţi. 

— Bine, nu trebuie să-mi spui toate astea. Ştiu ce am 
făcut cu toţii şi cum ne-am purtat. Doamne, dacă m-aş mai 
putea întoarce... 

— Mda. 

Corva ţinea pasul cu mersul grăbit al lui Tyson. 

— Treaba e că tu, eu şi Armata mai ştim şi că masacrul 
ăsta a fost săvârşit de oameni aflaţi sub comanda ta 
directă. Mai mult, există posibilitatea să fii suspectat că ai 
fost martor la tot sau la o parte din acest masacru. Pot să 
meargă chiar mai departe şi să sugereze că ai tras şi tu de 
câteva ori. 

— N-am tras. Tyson se opri şi privi în depărtare, peste 
apă. Valuri mici loveau uşor plaja de pietriş. Trase adânc în 


piept aerul sărat. Eu nu am tras, repetă. 

— Ce importanţă are, spuse Corva, venind în spatele lui. 
Nu mă interesează. Ştim amândoi că Armata nu se 
sinchiseşte dacă ai tras sau nu în cineva. Nu le pasă de ce 
s-a întâmplat aşa, nici dacă ai încercat să îi opreşti sau 
dacă trupele s-au răsculat şi te-au ameninţat cu arma, sau 
dacă ai ieşit afară să urinezi şi nu ştii ce s-a întâmplat. Nu le 
pasă decât că nu ai raportat masacrul, ceea ce era datoria 
ta după lege, ca să nu pomenim, dacă vrei, de datoria de 
bun creştin. Din motive pe care le ştii numai tu, nu ai vrut 
să-i tragi la răspundere pe aceşti criminali. lronia constă 
aici în faptul că soldaţii de sub comanda ta au comis, mai 
mult ca sigur, o crimă pasională. Poate că sufereau de 
oboseala luptei, recunoscută de către Armată prin Articolul 
118 ca circumstanţă atenuantă pentru omor. Şi, în mod 
sigur, soldaţii tăi sufereau şi de o boală fatală a sufletului. 
Fatală pentru alţii, vreau să spun. Dar, pe de altă parte, tu 
ai comis crima de lipsă de cooperare în fiecare zi care a 
trecut fără să raportezi masacrul. Ai avut la dispoziţie 
aproape două decenii, Ben, să îndrepţi lucrurile, dar n-ai 
făcut-o. Aşa că acum o să îndrepte Armata lucrurile, nu 
numai pentru ei, dar şi pentru tine. Cât despre criminali, se 
pot apăra în mai multe feluri, dar nu vor avea nevoie să o 
facă în instanţă. Particularităţile acestui sistem imperfect 
aproape că le garantează că nu vor avea de dat socoteală. 
Crima lor a fost de moment, un moment de nebunie. Crima 
ta durează de atunci. Justiţia militară n-o fi ea perfectă, dar 
este obiectivă, nu se încurcă cu scamatoriile dreptului civil 
şi, deseori, este straniu de echitabilă. Ştii şi tu asta. Şi mai 
ştii, după cum ştiu şi eu, că Armata e convinsă că eşti 
vinovat. Poate că foaia de acuzare nu reflectă precis rolul 
tău în acel masacru. Dar eu te asigur că, după ce toţi 
martorii vor depune mărturie mincinoasă, juriul curţii 
marţiale, alcătuit din oameni asemeni colonelului Levin, 
oameni care, ca ofiţeri şi comandanţi văd şi evaluează zilnic 
condiţia umană, vom ajunge la adevăr. Verdictul e o 


concluzie previzibilă. Ai putea să te împaci cu ideea asta. 
Singurul lucru pe care pot să ţi-l garantez este că, atunci 
când vei ieşi din sala de şedinţe, chiar dacă cu cătuşe la 
mâini şi sub escortă, vei fi un om liber. Inţelegi la ce mă 
refer când spun liber? 

— Da. 

— Bine. Deci mă concediezi? 

— Nu, dar aş vrea să te pot bate măr. 

— Mai târziu. Vrei să te îmbeţi în seara asta? 

Tyson încuviinţă din cap, absent. 

— De ce nu pledăm atunci pentru vinovăţie? 

— Asta-i altă şmecherie a justiţiei militare. Nu ai voie să 
te declari vinovat în cazul unei acuzaţii de omor. 

— Exact. Acum îmi aduc aminte. Bună regulă. 

— Deci, să recapitulăm. Nu m-ai concediat şi vrei să ne 
îmbătăm împreună în seara asta? 

— Exact. Orice, numai să scap de cazarma asta. Chiar şi 
să beau cu tine. 

— Perfect. Hai să ne întoarcem înainte ca Gestapo-ul din 
cazarmă să-şi dea seama că ai plecat. Se îndreptară cu paşi 
înceţi către pod. După ce o să ne îmbătăm bine, spuse 
Corva, o să ne povestim unul altuia poveşti de pace. 
Poveşti despre permisii de odihnă şi recuperare. Trebuie să- 
ţi vorbesc despre bordelul dintr-o veche vilă franceză de 
lângă Tay Nihn, pe care îl conducea o madamă metisă, 
sărită de pe fix. 

— Seamănă cu ce aveam noi lângă Quang Tri, spuse 
Tyson, zâmbind. O fi fost un lanţ întreg. 

Trecură pe sub pod. Zgomotul maşinilor care treceau pe 
deasupra era ca un băzâit constant cu tonuri joase, iar pe 
sub uriaşa suprastructură se învârteau pescăruşii. 

— Am fost un comandant de luptă al naibii de bun, spuse 
Tyson. Dar, când am ajuns la spital, eram deja epuizat. Am 
încetat să-mi mai fac datoria. Nu-mi mai păsa de fapt, de 
nimic. Nu-mi mai păsa nici dacă mai trăiam sau muream. 

— Poate, până la urmă, ai fi murit. Dar ai avut noroc şi ai 


fost mai întâi rănit. La Strawberry Patch, Brandt ţi-a pansat 
rana. Războiul e plin de ironii. 

— Aşa am auzit şi eu. 

Ajunseră din nou pe Strada 101, o stradă comercială de 
clădiri cu două sau trei niveluri. Tyson privi porţile fortului, 
aflate sub pod. 

— Parcă ar fi o închisoare. 

— Nu. Închisoarea e ca o închisoare. 

— M-am gândit de multe ori, spuse Tyson, că, dacă 
avocaţii îşi iau întotdeauna o treime din drepturile pe care 
le câştigă într-o cauză civilă, ar trebui să şi facă o treime 
din pedeapsa pe care o primesc clienţii lor într-un proces 
penal. 

— Atunci, ar sta tot timpul la închisoare, sublinie Corva. 

Tyson se opri pe trotuar, în dreptul intrării. 

— Ai luat metroul de aici? 

— Da. N-am vrut să te încarc la socoteală cu un taxi. 
Merg de aici pe jos până la staţie. Tyson dădu afirmativ din 
cap. Sunt gata să stau de vorbă cu martorii apărării, spuse 
Corva. Sadowski şi Scorello. Călătoresc pe socoteala 
Armatei. Eşti autorizat să vii şi tu. Sadowski locuieşte la 
Chicago. Scorello, într-o suburbie din San Francisco. Ai mai 
scăpa câteva zile de cazarmă. O întâlnire plăcută. 

— Nu vreau să-i văd, clătină Tyson din cap. 

— De ce? 

— Nici ei nu vor să mă vadă. Nu vrem să ne mai vedem 
unii pe ceilalţi. 

— Bine. Înţeleg. N-are importanţă. Pe Brandt şi pe Farley 
vrei să-i vezi? Ai dreptul să asişti la interogatoriul încrucişat. 
Să te confrunţi cu ei înainte de audierea la curtea marţială. 

— Putem să-i batem măr? 

— Evident. A 

— Numai vorba e de tine, Corva, zâmbi Tyson. Işi aprinse 
o ţigară. M-am gândit într-o vreme să-l omor pe Brandt. 

— Zău? Asta ar fi pus capăt rapid afacerii. Soluţia 
Vietnam pentru orice supărare. Şterge-o de pe faţa 


pământului. 

— Dar acum sunt supravegheat îndeaproape. N-aş putea 
să scap cu faţa curată. 

— Voi protestanții anglo-saxoni, albi nu vă pricepeţi la 
chestii de-astea. Trebuie să oferi un contract. Mă ocup eu 
de asta dacă vrei. 

— Vorbeşti serios? 

— Dar tu? 

— Nu, clătină din cap Tyson. 

— Ei, atunci nu mai vorbi despre asta, daca nu eşti 
serios. Vrei să te vezi cu el? Şi cu Farley? 

— Numai cu Brandt. O dată, înainte de curtea marţială. 

— Bine. Te-ai culcat vreodată cu, cum o cheamă? 
Harper? 

— Nu, spuse Tyson, aruncându-i o privire scurtă. 

— Păcat, spuse Corva, privindu-şi ceasul. 

— Apropo, am citit Rashomon, spuse Tyson, aruncând 
tigara. 

— Ai învăţat ceva din ea? 

— Ce-a fost asta, un test? Ei bine, răspunsul este că o 
faptă - omorul - poate fi legală sau ilegală, poate fi bătălie, 
autoapărare, crimă şi aşa mai departe. Şi ce e mai ciudat 
este că nici măcar victima nu e întotdeauna sigură ca este 
absolut nevinovată în acest act. Asta a fost şi situaţia 
samuraiului din Rashomon. La fel, când doctorul Jean 
Monteau zăcea întins în agonie pe podea la Spitalul 
Miséricorde, probabil că i-a trecut prin minte că a contribuit 
şi el la propriul său deces, spuse Tyson, privindu-l fix pe 
Corva. 

— Şi făptaşii? întrebă Corva. 

— Da, asta e şi mai ciudat. Un om aflat într-un act sexual 
sau în curs de a ucide nu este întotdeauna sigur nici în 
mintea lui dacă face dragoste sau violează, dacă poartă 
război sau comite o crimă. 

— De asta există juraţi, încuviinţă Corva, adăugind: dar 
cazul tău e mai simplu decât Rashomon, pentru că nu 


există supraviețuitori care să îşi spună impresiile despre 
ceea ce cred că s-a întâmplat cu ei. Şi, spre deosebire de 
Rashomon, mă îndoiesc că mai există stafii ale victimelor 
pe care să le chemi să depună mărturie la proces. Totuşi, 
mai e o supraviețuitoare, adaugă Corva. A văzut mult? 

— Destul. 

— Am mai spus că verdictul este o concluzie previzibilă, 
spuse Corva după ce se gândi o vreme. 

— Exact. Chiar asta vrea să audă un acuzat din gura 
apărătorului său. 

— Ei, încercam să te obişnuiesc cu cazul cel mai rău. Asta 
e un vechi truc avocăţesc. Situaţia e, în realitate, mai 
echilibrată. Avem aici de-a face cu un grup de soldaţi nu 
prea curaţi care depun mărturie în favoarea lor. E foarte 
posibil ca juriul curţii marţiale să fie destul de derutat şi 
supărat ca să decidă că procurorul nu şi-a susţinut cauza cu 
suficiente probe care să înlăture orice dubiu. Şi atunci nu 
au altă opţiune decât să vină cu un verdict de nevinovăție, 
deşi ştiu că eşti vinovat. Dar o să-ţi spun ceva. Pe mine mă 
îngrijorează călugăriţa. Dacă apare din senin şi se duce la 
bară, o să-i soarbă cuvintele ca pe sfânta evanghelie. Și 
presupun că depoziţia ei te bagă rău la apă 

— Vrei să ştii ce o să spună ea? 

— Nu chiar. Dacă o să dea de ea, poţi să-mi dai atunci 
câteva amănunte. Dacă nu, atunci nu contează. Problema e 
că o călugăriţă nu minte. Cel puţin, aşa se crede în mod 
convenţional în tribunale. lar avocaţii apărării nici nu 
încearcă să submineze depoziţiile călugăriţelor, preoţilor, 
rabinilor sau predicatorilor, dacă nu vor să intre chiar ei în 
găleată. 

— Mă întreb de ce nu au găsit-o sau de ce nu s-a 
prezentat chiar ea, spuse Tyson. 

— Dacă aş avea tendinţe paranoice, spuse Corva, 
frecându-şi gânditor bărbia, aş spune că guvernul ştie deja 
unde sunt nu numai sora Teresa, dar şi Hernando Beltran, 
Lee Walker şi Louis Kalane. Kelly şi DeTonq sunt altă 


chestie. Foştii tăi eroi ţin capul la cutie la sfatul avocaţilor. 
Poate că nici nu va trebui să-i chemăm. Dar, dacă o să-i 
cheme, vor depune, probabil, mărturie în favoarea ta. 
Corect? 

— Probabil. 

— Pentru că aţi făcut toţi un jurământ al minciunii. V-aţi 
dat toţi cuvântul de onoare că vă veţi susţine unul pe altul. 
Corect? 

— Foarte isteţ, Vince. 

— Isteţ pe dracu’. Până şi un avocat de la justiţia militară 
poate să-şi dea seama de asta. Ce a zis Harper în raport? 
Locotenentul Tyson a făcut  afumaţii izbitor de 
asemănătoare cu cele ale lui Sadowski şi Scorello. Ce crezi 
că voia să spună cu asta? Acum aproape douăzeci de ani 
aţi născocit cu toţii o poveste, aţi repetat-o, până când aţi 
ajuns aproape să o credeţi şi voi. Doamne, chiar dacă 
procuratura mi-ar mai aduce trei sau cinci martori ai 
apărării, mă îndoiesc că i-aş aduce pe toţi la bară ca să 
spună exact acelaşi lucru. Dar nimeni nu mă va acuza pe 
mine că i-am învăţat ce să spună. Tu i-ai învăţat, Ben. 
Acum douăzeci de ani. Tu erai comandantul lor, tu aveai 
imaginaţia necesară să transformi un masacru într-un poem 
epic eroic. Aşa ţi-ai salvat apoi viaţa. 

— Nu fi modest, Vince, spuse Tyson, privindu-l în ochi. 
Chiar eşti isteţ. 

— Aşa e, încuviinţă Corva. Problema este că toate 
poveştile din război sunt gogoşi. Ti-am mai spus asta? 

— Doar ştii prea bine. 

— Să nu uiţi asta. Ne vedem diseară. Vino să mă iei de la 
birou. 

Tyson se întoarse spre fort. De fiecare dată când se 
despărţea de Corva se simţea puţin mai speriat, dar, 
paradoxal, mai împăcat cu sine. Libertatea îl aştepta după 
colţ, deşi de aici părea mai curând că aduce cu zidurile de 
la Leavenworth. Intră înapoi în bază, fără a răspunde la 
salutul poliţistului. 


35. 


Benjamin Tyson cobori din tren la staţia Garden City. Era 
o după-amiază fierbinte, uscată, de august, când totul 
părea că merge cu încetinitorul, iar aerul nemişcat părea 
cuprins de o ciudată linişte. Tyson îşi slăbi nodul cravatei şi 
îşi aruncă pe umăr sacoul sport. De pe peron, se îndreptă 
spre staţia de taxiuri. 

Trei Cadillac-uri negre ocupau, goale, spaţiile de parcare. 
Trei şoferi negri şedeau la umbra acoperişului gării, citind 
ziarul şi sorbind din cutiile cu răcoritoare. Tyson se apropie 
şi unul din şoferi se ridică, zâmbindu-i larg. 

— Domnul Tyson. Aţi venit cu trenul ăsta? 

— Salut, Mason. Am venit numai pentru câteva ore. Poţi 
să mă duci cu maşina? 

— Sigur că da. 

Tyson îşi potrivi pasul după al lui Mason, un bărbat greoi, 
trecut de prima tinereţe, îmbrăcat în livreaua neagră de 
şofer. 

— E cald astăzi, remarcă Tyson. 

— Sigur că da. Măcar nu e umezeală. Mason deschise uşa 
din spate a Cadillac-ului său şi Tyson urcă. Mason trecu pe 
locul şoferului şi porni motorul. Am dat drumul la aer 
condiţionat. 

— Cum merg lucrurile? întreba Tyson. 

— Perfect, domnule, perfect. Dumneavoastră ce mai 
faceţi? 

— Destul de bine. 

— Arătaţi bine. Mai faceţi mişcare? 

— Opt kilometri pe zi acum, zâmbi Tyson. 

— Grozav. Când vă lăsaţi de fumat? 

— De Anul Nou. 

— Încotro? întrebă Mason, râzând. 

— Întâi, la mine acasă. 

Mason îşi puse cascheta cu cozoroc şi ieşi din parcare. 
Conduse încet, străbătând străzile umbrite de copaci din 


cartierul rezidenţial, străjuite de ambele părţi de case 
impunătoare. Oraşul părea pustiu. 

— A fost vreun atac de bombe cu neutroni în lipsa mea? 
întrebă Tyson. 

— E august, râse din nou Mason. Oamenii au plecat. Îmi 
ies doar câteva curse pe zi. La aeroport. De vreo două ori 
spre est. Merge greu. 

— De ce nu-ţi iei liber luna asta? 

— Notele de plată nu se amână, pentru că e august. 

— Asta aşa e, spuse Tyson. Ce mai face doamna 
Williams? 

— Îmbătrâneşte. Ca şi mine. Nu mai poate urca scările 
deloc. Caut o locuinţă cu lift. Şi cu aer condiţionat. 

Tyson se gândi dacă să invite familia Williams să 
îngrijească de casa lor în lunile următoare. Dar nu avea 
prea mare experienţă în aranjamente de acest fel, aşa că 
nu-şi dădea seama dacă ideea era bună. Bănuia că Mason 
şi nevastă-sa ar fi preferat să aibă casa lor, oricare ar fi fost 
ea. Tyson se uită în jur, la curăţenia impecabilă din maşină 
şi întrebă: 

— Îţi aminteşti Lincoln-ul pe care îl aveai? 

— Sigur că da. Şaizeci şi patru. Lung de un bloc şi 
jumătate şi lat cât fundul soacră-mi. Acum le fac mai mici. 
Nu mai găseşti nimic să fie destul de mare. La ce s-or fi 
gândind proştii ăia din Detroit? 

— Lumea devine mai mică şi mai strânsă, Mason. Dar fă- 
mi o plăcere şi nu-ţi cumpăra maşină japoneză. 

— Pe dracu’. Aţi văzut jucăriile alea? Frigiderul meu e mai 
mare decât ele. 

Câteva minute, continuară discuţia despre maşini. Mason 
trase la trotuar, în faţa casei lui Tyson. 

— Hai înăuntru, îl pofti Tyson. 

Deschise portiera şi rămase pe trotuar, privindu-şi casa. 
Grădinarul îşi făcuse datoria, probabil ca şi femeia de 
serviciu. Cei de la salubritate veniseră la timp cu stropitul, 
iar aspersorul cu şapte faze era pe automat, ca şi toate 


luminile de afară. Alarmele împotriva hoţilor şi incendiului 
erau legate la monitorul central. Practic, casa se afla cu 
totul pe pilot automat. Tyson îşi închipuia adesea o 
suburbie burgheză perfectă, golită de locatarii inutili, 
întreţinută numai de maşini şi de oamenii de serviciu. 

Porni pe aleea de cărămidă, dezactivă sistemul de 
alarmă cu cheia şi intră, urmat de Mason. 

Mirosul din casă era neobişnuit, nu mirosea a casă. Era 
un amestec ciudat de parfumuri, dominat de cel al 
diferitelor produse de curăţenie. Femeia de serviciu, 
Piedad, găsea probabil că e amuzant să faci săptămânal 
curat într-o casă goală. Englezii erau /oco?. 

Tyson îşi atârnă sacoul în cuier şi se duse la măsuţa din 
hol, unde se aduna corespondenţa. Răsfoi printre plicuri. 
Phil Sloan avea cheia şi se ocupa de detalii, cum ar fi cel al 
sortării corespondenței şi expedierea lucrurilor mai 
importante la Fort Hamilton pentru Tyson. Găsi un teanc de 
materiale publicitare, o grămadă de scrisori, care păreau a 
fi venit de la simpatizanți, şi câteva facturi pe care Sloan nu 
apucase să le expedieze. Pe jos erau şi câteva pachete, pe 
care Sloan le ridicase, probabil, de la poştă. Tyson apucă 
unul, un pachet cât o cutie de pantofi cu indicaţia „fragil”. Il 
deschise cu briceagul, căută între grăunţele de polistiren şi 
scoase un bibelou de o deosebită hidoşenie, reprezentând 
un băiat şi o fată care păreau creaţi de Borman Rockwell 
pentru Hermann Goering. Îl puse pe masă şi citi biletul 
ataşat: „/ubitul meu frățior, am păstrat această statuetă cu 
pioşenie de când am primit-o de la tanti Millie acum cinci 
ani, dar, amintindu-mi cât de mult ai admirat-o 
întotdeauna, mă bucur că pot să ţi-o trimit ta ceas de 
nevoie. Ţine capul sus. Complimente lui Marcy şi David. Cu 
drag, Laurie”. 

Tyson zâmbi, așezând biletul pe masă. Căută mai adânc 
printre granulele de polistiren şi scoase jurnalul său de 
pluton, pe care îl băgă în buzunarul de la şold. 


29 Nebun în limba spanioli (n. trad.). 


Se întoarse apoi spre Mason. 

— Poţi să mă ajuţi să iau ceva de la subsol? 

— Sigur că da. 

Tyson cobori scările spre magazia de la subsol şi 
îngenunche în faţa unui cufăr mare, negru. Lacătul era încă 
încuiat, dar, după cum fusese stârnit praful din jur, se 
vedea că cineva fusese pe acolo. Ticăloșii. Trecuseră de 
alarmă şi de încuietorile aşa-zis imposibil de spart şi, fără 
îndoială, scotociseră prin toată casa, fiecare sertar, fiecare 
dulap, prin biroul lui, prin albumele de fotografii, jurnale, 
carnete de cecuri, de adrese, de acţionar - în fiecare 
ungher şi colţişor. Pătrunseseră în chiar miezul intimităţii lui 
şi, probabil, catalogaseră, fotografiaseră şi fotocopiaseră 
totul. 

— Ticăloşii! 

— Poftim? 

— Nimic. Era aproape sigur că îi deschiseseră şi 
scrisorile. Dar pachetul înfăşurat din belşug în bandă 
adezivă, trimis de sora lui, nu arătase niciun semn de 
violare. Se simţi puţin mai bine gândindu-se că îi bătuse la 
propriul lor joc tâmpit de-a hoţii şi vardiştii. li spuse lui 
Mason: Hai să cărăm cufărul ăsta sus. 

Il apucară amândoi de câte o toartă şi îl duseră în camera 
de zi, unde îl aşezară în faţa căminului. Luă o cutie de 
lumânări de aprins focul din lada de lemne şi o aruncă în 
cămin, aprinzând toată cutia cu un chibrit. 

Mason se uita în jur. 

— Staţi ca într-un castel aici, domnule Tyson. 

— Da, aşa e. Se ridică şi se duse în bucătărie, de unde se 
întoarse cu două halbe aburite de bere. li întinse una lui 
Mason. Tyson ridică halba: Pentru libertatea şi dreptatea 
mea. 

— Amin. 

Ciocniră. 

Tyson dădu pe gât jumătate de halbă dintr-o înghiţitură. 
Scoase din portofel o cheie, se lăsă în genunchi şi deschise 


cufărul. 

În despărţitura din stângă se aflau uniforma de manevră 
şi cea de paradă, frumos împăturite, plus o pereche de 
ghete de pânză pentru junglă, o cască de camuflaj şi 
galoanele albastre de infanterie. În dreapta se aflau un 
album de fotografii, câteva hârtii, broşuri pentru odihnă şi 
recreere şi teancul de scrisori de la Hope Lowell, fata cu 
care vorbise înainte de a fi trimis pe front. Mai era o cutie 
de metal pentru muniţie în care se aflau o busolă militară, 
un ceas militar, o lanternă militară şi alte piese de 
echipament sustrase. 

Părea că nimic nu fusese atins, dar, când se uită la 
albumul de fotografii, văzu că lipseau câteva. Lipseau şi 
ordinele primite, Crucea de Vitejie în Vietnam, acordată 
pentru acţiuni la 15 februarie 1968. La fel jurnalul, dar pe 
acela îl luase chiar el. 

Tyson se întoarse spre Mason şi văzu că acesta se uita la 
conţinutul cufărului. 

— Nu ştiu de ce ţin oamenii mărunţişuri de-astea, spuse 
Tyson. 

— Am avut un frate în Coreea. În războiul care a fost 
acolo. Tot ce a adus acasă a fost doar lenjerie de corp. A 
furat trei saci de lenjerie. 

— Se pare că a fost un om practic, remarcă Tyson. Luă 
un mănunchi de scrisori legate cu panglică. Ei... 

Ezită puţin, dar apoi le aruncă peste grămada de ceară 
aprinsă şi se uită cum flăcările le muşcă pe margini. Unul 
câte unul, aruncă în foc tot ce era în cufăr, începând cu 
lucrurile mai uşor de aprins, până când nu mai rămaseră 
decât obiectele de metal, ghetele şi albumul de fotografii. 
Luă ghetele şi fărămiţă între degete noroiul uscat. „Asia de 
Sud-est. Vietnam instant, se adaugă doar apă.“ Ce mocirlă 
deosebită era acolo, se gândi el. Trei mii de ani de reciclare 
intensivă: orez, bălegar, sânge, orez, cenuşă, sânge, orez, 
bălegar. Şi tot aşa. Lăsă ghetele să cadă la loc în cufăr, apoi 
răsfoi albumul de fotografii. Scoase o singură poză, un 


instantaneu în care stătea împreună cu Teresa în faţa 
catedralei din Hue. Mai fuseseră două, dar dispăruseră. 
Strecură fotografia în buzunarul de la piept şi aruncă restul 
albumului pe foc. 

Pe faţă i se prelingea sudoarea, iar în nări simţea mirosul 
mucegaiului şi cenuşii. Închise cufărul, îl încuie şi îi dădu 
cheia lui Mason. 

— Poţi să păstrezi cufărul, dacă vrei. La fel şi lanterna, şi 
celelalte mărunţişuri. Aş vrea însă să arunci la gunoi 
ghetele şi celelalte. 

— Bine, domnule. Mason puse cu grijă berea pe măsuţă. 
Se uită lung la Tyson. Vă simţiţi mai bine sau mai rău? 

— Nu simt nimic. 

Mason dădu afirmativ din cap. 

— Poţi să cari singur cufărul? Eu mai am câteva lucruri de 
făcut. 

— Da, domnule. 

Mason ridică pe umăr cufărul aproape gol. 

— Ne vedem afară, spuse Tyson. 

Băgă mâna în buzunarul de la spate şi scoase jurnalul 
mic, legat în piele groasă. Se aşeză pe podea cu picioarele 
încrucişate şi îl deschise, răsfoind paginile cu degetele 
umede de sudoare. 

O picătură de transpiraţie i se prelinse pe bărbie şi căzu 
pe o pagină deja pătată de sudoare şi apă cu douăzeci de 
ani în urmă. Ajunse, în sfârşit, la data de 15 februarie şi citi 
ultimele rânduri: Plutonul în pragul răzmeriței. Am surprins 
amenințări cu moartea. Trimis raport fals prin radio: bătălia 
din spital azi dim. Investigații. Doamne... 

Încerca să-şi amintească cum se simţea după masacru, 
dar nu-şi mai amintea decât frica de moarte. Incerca să-şi 
imagineze că se gândise serios cum să raporteze mai bine 
căpitanului Browder sau comandantului de batalion despre 
comportarea plutonului. Dar mintea nu-l ajuta. In realitate, 
ştia că nu se gândise niciodată serios să depună jurământ 
sub acuzaţia de omor împotriva oamenilor din plutonul lui. 


Tyson dădu mai departe foile, observând că datele de 
după 15 februarie nu conţineau decât un rând-două despre 
detalii nesemnificative, mai mult coordonate geografice şi 
frecvenţe radio. Ajunse la 29 februarie, ziua în care fusese 
rănit, şi observă că în acea zi nu scrisese decât: Asistentă 
pentru refugiaţi. Bătălia pentru Hue oficial închisă, de la 
primirea mesajului radio. 

Însemnarea următoare era din 3 martie. Citi: USS 
Repose; Marea Chinei de Sud. Jurnalul înapoiat astăzi de 
infirmier. A citit cineva ce am scris în 15 februarie? Cui ce-i 
pasă? Bine că trăiesc. Mâinile arată foarte curate. 
Genunchiul mă doare. Numai Darvon. Morfină deloc. 
Doctorul a spus:, Nu suporţi bine morfina.“ Nici el n-ar 
suporta-o mai bine dacă i s-ar da doză triplă. 

Tyson lăsă jos jurnalul şi se întoarse cu gândul la 
Strawberry Patch. 


Ben Tyson era întins pe spate într-un şanţ de scurgere, 
de fapt groapa de bălegar a localităţii, locul unde se 
adunau excrementele pentru a fi vândute cultivatorilor de 
legume. Pe deasupra şanţului se desenau dârele verzi de 
trasoare, strălucitoare pe cerul de un cenuşiu monoton. 
Auzea sporovăiala înăbuşită a armelor automate şi, din 
când în când, explozia unor salve mici - grenade de 
aruncătoare de 50 de mm, mortiere de 60 de mm şi foarte 
rar câte o rachetă. Era un tir de artilerie sporadic între două 
armate sfârşite, ca doi boxeri epuizați, mişcând greoi din 
braţe şi picioare şi făcând cele câteva mişcări obligatorii de 
atac unul spre celălalt. Cu o lună în urmă, ar fi luat toate 
astea foarte în serios. Dar astăzi, 29 februarie, ar fi descris 
incidentul ca un contact uşor. Singurul lucru demn de 
remarcat pentru el în acest contact uşor era că, în sfârşit, 
fusese rănit. 

După ce a trecut şocul, durerea a devenit mai puternică 
până când, în cele din urmă, i-a dominat întreaga 
conştiinţă. Nu conta duhoarea dimprejur, nici apa rece de îţi 


îngheţau oasele, nici rarele bufnituri ale obuzelor inamice 
care încercau să plaseze câte un proiectil în şanţul în care 
civilii săreau cu zecile, căutând adăpost. 

În câteva minute, şanţul s-a umplut de vietnamezi: 
bătrâni, câţiva tineri, foşti soldaţi vietnamezi cu membrele 
amputate, femei şi copii care plângeau. Numai bebeluşii 
plângeau. 

În şanţ ajunsese şi un porc, care adulmeca în jurul lui, 
apoi a început să-i lingă sângele de pe genunchi. Tyson i-a 
tras acestuia un şut în rât cu piciorul sănătos. Vreo zece 
dintre oamenii lui se retrăseseră spre şanţ şi alunecaseră 
înăuntru, înjurând mizeria şi pe refugiații vietnamezi. Unul 
dintre soldaţi, Harold Simcox, l-a observat şi a strigat: 

— Sanitar! Locotenentul e rănit! 

Din cei doi sanitari rămaşi la companie, Brandt a răspuns 
la apel. Brandt a lucrat repede şi cu îndemânare, 
examinându-l întâi pe Tyson să vadă dacă sunt şi răni mai 
serioase decât cea evidentă, de la genunchi. l-a luat pulsul, 
i-a pus mâna pe frunte, s-a uitat la ochi. Abia după aceea a 
tăiat cracul pantalonului şi a stors conţinutul unui tub de 
unguent cu antibiotic în rana deschisă. A apăsat la loc 
bucăţile de carne şi corzile ligamentelor peste rotula 
expusă. Tyson a ridicat capul să privească, dar Brandt a 
întins mâna şi l-a împins nonşalant înapoi în noroi. 

— Nu e nevoie să tragi cu ochiul, a spus Brandt, aşa cum 
spunea întotdeauna când pansa o rană. Nu vreau să vomiţi 
pe mine. 

— Am văzut altele şi mai rele, a spus Tyson, iritat. 

— Dar nu la tine. Stai liniştit. Brandt a aplicat un bandaj 
compresiv, legând nu prea strâns capetele. Te doare? 

— Puțin. 

— Vrei morfină? 

Tyson voia ceva contra durerii, dar nu voia să îl apuce 
somnolenţa când încă mai era în contact cu inamicul. 

— Poate doar nişte aspirină cu cofeină. 

— Perfect. Branat i-a băgat în gură două tablete de 


aspirină şi i-a pus restul flaconului în buzunarul de la piept 
al tunicii. A scos un creion roşu dermatograf şi a scris pe 
fruntea lui Tyson NM. Nu s-a dat morfină. l-a spus: O să-ţi 
dea morfină în elicopter. 

— Bine. 

Tirul se mai domolise şi Tyson a văzut alţi câţiva dintre 
oamenii lui rostogolindu-se în şanţ, încercând să-şi facă 
drum peste locul deschis în care fuseseră prinşi. Branat a 
găsit în apă o cască pe care i-a pus-o lui Tyson sub cap. 

— Mulţumesc. 

Brandt l-a privit îndelung, apoi a aprins o ţigară şi i-a 
vârât-o în gură. Şi-a aprins şi lui una, căci se părea că nu 
mai avea pacienţi pentru moment. 

— E o rană bună. O rană de adio, a spus. 

— Un milion de dolari? 

— Opt sute de mii. O să cam şchiopătezi. Dar o să 
şchiopătezi la New York. 

— Perfect. 

Tyson s-a sprijinit într-un cot şi a privit în lungul şanţului 
lat şi nu prea adânc. Vreo duzină de soldaţi în genunchi 
trăgeau spre linia îndepărtată de pomi fructiferi dinspre 
care veniseră rachetele şi proiectilele. Ben Tyson nu avea 
impresia că mai trăgeau focuri de răspuns. Restul 
Companiei Alpha hotărâse să nu mai ia parte la această 
bătălie şi se aşezase pe vine, fumând ţigări, mâncând din 
raţia C, glumind şi făcând schimburi cu civilii. Farley avea 
un pui viu cocoţat pe cap, şi vietnamezilor li se părea ceva 
comic. Michael DeTonq discuta foarte serios cu o tânără şi 
Tyson ghicea despre ce, chiar dacă nu auzea niciun cuvânt. 
Lee Walker înşfăcase porcul de după gât şi scria sau 
desena ceva cu creionul dermatograf pe fruntea lui. Cei din 
jurul lui găseau foarte hazliu ceea ce făcea el. Tyson era 
bucuros că toţi se relaxau. 

S-a lăsat la loc cu capul pe cască. l-a trecut prin minte, 
nu pentru prima oară, că o să-i lipsească toate astea, o să-i 
lipsească posibilitatea de a da frâu liber comportamentului 


excentric. Acum, când pentru el aproape se sfârşise totul, 
recunoştea că lupta era interesantă, ca şi viaţa trăită la 
limită, şi libertatea de a-şi elibera, fără constrângere, toată 
energia agresivă. Şi că îi va lipsi sentimentul de comunitate 
pe care i-l dădea lupta, sentimentul care îi leagă pe oameni 
la fel de profund ca legăturile de dragoste, dacă nu chiar 
mai mult. Era o legătură care, spre deosebire de cea a 
căsătoriei, nu se putea rupe niciodată prin divorţ sau 
despărţire, sau orice altceva decât moartea. 

Întins în mocirla scârboasă, s-a gândit din nou la spital şi 
la ce făcuseră acolo. Din nou nu a avut sentimentul că nu 
şi-a făcut datoria, deşi, după toate normele juridice, 
raţionale şi morale, eşuase lamentabil. Şi-a întors faţa către 
Brandt. 

— Cine a mai fost rănit? 

— Doi tipi din plutonul trei, a răspuns Brandt. Nu prea 
grav. 

— A chemat cineva elicopterele? 

— Cred că Kelly. 

— Unde e Kelly? 

— Pe acolo, pe undeva. Dar n-a păţit nimic. l-am auzit 
vocea în difuzor mai departe. Cum de v-aţi despărţit? 

Tyson nu mai fusese niciodată la mai puţin de o lungime 
de braţ de radiotelegrafistul lui şi se simţea ciudat de 
neputincios fără Kelly şi fără încurajarea pe care i-o dădea 
contactul personal prin radio cu lumea din afară. 

— Când a început tirul s-au interpus între noi o mulţime 
de vietnamezi în panică. Eşti sigur că n-a păţit nimic? 

— Da, pe cuvântul meu. Nu eşti atât de grav rănit, încât 
să mă apuc să te mint. 

Brandt a tras din ţigară, apoi a aruncat-o, încă aprinsă, 
într-un băiat vietnamez aflat la câţiva metri mai încolo. 
Băiatul a prins-o expert din zbor şi o ţinea deja în gură când 
Brandt nici nu apucase să expire fumul. 

— Ştii... a spus Tyson, mă simt un pic mai bine. Poate ar 
trebui să mă ocup de turma asta. 


— Nu. Stai acolo. Ai pulsul cam slab şi, dacă ai vedea ce 
culoare are faţa ta, nu te-ai mai gândi să te ocupi de nimic. 

Tyson a încercat să-şi amintească cine trebuia să preia 
comanda, dar îşi simţea capul ciudat de uşor. 

— Fă-mi un serviciu, doctore, a spus. Află cine e 
sergentul mai mare în grad. Spune-i să vină la raport. 

— Bine, a răspuns Brandt dezinteresat. Dar nu cred că 
vrea cineva onoarea de a conduce Compania Alpha. 

— Găseşte-l şi pe Kelly, a spus Tyson. Şi dacă eu nu mai 
apuc, spune-le tuturor adios din partea mea. Bine? 

— Bine. Dar Brandt nu dădea niciun semn că va da curs 
ordinului. În schimb, a zis: suntem terminaţi. Nu mai e 
niciun ofiţer sau subofițer. O să ne recheme. Nu-i aşa? 

— Aşa cred. Ei, succes, Brandt. 

— Mulţumesc. 

— Mă simt cam ciudat, a spus Tyson. 

— Din cauza şocului. 

— Nu... foarte ciudat... simt că mă duc... 

— Zău? 

— Mi-ai dat... ceva...? 

Mintea începea să i se întunece şi totul în jurul lui părea 
că pluteşte. Michael DeTong a apărut de undeva şi îi 
spunea ceva de dezertare. La început, Tyson a crezut că 
halucinează, dar şi-a dat seama că DeTonqg era aievea. Apoi 
Moody, de curând întors pe front, după ce stătuse rănit în 
spital, se uita în jos, la el. 

—O0 să vă  întoarceţi într-o săptămână, domnule 
locotenent, ca şi mine, spunea Moody. 

— Nu, eu nu, i s-a părut lui Tyson că răspunde, dar nu era 
sigur că vorbise. 

Deodată s-a pomenit că apare şi Kelly lângă el, dar 
acesta nu a spus nimic. A chemat prin radio pe 
comandantul de batalion, colonelul Womrath. Colonelul a 
vorbit cu Tyson, spunându-i ce treabă bună făcuse şi ce 
bine că fusese el comandantul de luptă al Companiei Alpha. 
Tyson a răspuns cu acelaşi gen de expresii consacrate, deşi 


oarecum fără şir, spunându-i colonelului că fusese o onoare 
să servească în subordinea lui şi să facă parte din 
Regimentul al Şaptelea de Cavalerie şi că ar face acelaşi 
lucru şi mai departe dacă ar mai avea posibilitatea. 

— Prostii, a spus DeTonqg. 

— Amin, a spus Kelly. 

Apoi a venit la el un şir de soldaţi, aplecaţi la pământ, şi 
fiecare i-a luat mâna şi i-a strâns-o; după aceea, contrar 
regulamentului de front, l-au salutat. Primul a venit Richard 
Farley, având încă puiul pe cască. Apoi Simcox şi Tony 
Scorello. Scorello a zis: 

— Mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa, deşi Tyson nu-şi 
amintea să o fi făcut. 

A venit apoi la el Hernando Beltran şi i-a spus: 

— Adios, amigo. Ai grijă de hipioţii din Frisco. 

Şi-au luat rămas-bun Selig şi Louis Kalane, apoi Paul 
Sadowski i-a dat o medalie religioasă, iar Kurt Holzman i-a 
lovit din greşeală genunchiul. În sfârşit, Lee Walker, un 
negru, s-a apropiat de Tyson, ţinând încă porcul. A întors 
faţa porcului spre Tyson, şi el a văzut că îi desenase 
sprâncene înclinate şi o mustață de mandarin. 

— Charley zice şi el la revedere, a spus Walker. 

Porcul guiţa şi încerca să scape, dar Walker îl ţinea bine. 

Lui Tyson i se înceţoşa privirea şi nu a mai văzut decât 
ochii răi şi roşii ai porcului, mijiţi către el, apoi totul s-a 
întunecat. 


Tyson se uită din nou la caietul pe care îl ţinea în poală, 
apoi îl închise. Stătuse cu picioarele încrucişate pe podea şi 
îi înţepenise genunchiul, aşa că îşi întinse piciorul drept. Îşi 
amintea vag că fusese dus pe sus la elicopterul sanitar, şi 
zborul, ca o plutire de vis, spre mare. 

După aceea, când se trezise pe vasul-spital, i se spusese 
de către medicul de salon că fusese în stare de şoc, din 
cauza morfinei, şi că era aproape să moară. Doctorul îl 
întrebase dacă i se dăduse morfină pe front sau nu. Tyson 


răspunse că nu credea că i se dăduse. Dar analizele de 
sânge şi urină prezentau niveluri ridicate de morfină. 
Auzise, din întâmplare, când un doctor spusese ceva de 
accident terapeutic. Concluzia fusese că Tyson, care ca 
ofiţer purta uneori o fiolă de morfină, se injectase ca să îşi 
uşureze durerea. Apoi unul sau ambii sanitari ai companiei, 
neştiind de doza anterioară, îi făcuseră din nou injecție, ca, 
în sfârşit, sanitarul din elicopter să-i dea din neatenţie 
supradoza aproape fatală. Dar fuseseră de acord că asta nu 
explica prea bine semnul NM de pe frunte. Tyson avea 
impresia că voiau să lase să treacă nefericitul accident fără 
ancheta oficială, deoarece nu se mai întâmplase aşa ceva. 
Se gândi dacă să le spună sau nu doctorilor concluziile lui, 
şi anume că Brandt încercase să îl omoare. Dar de ce să 
facă valuri pe Repose? 

Brandt comisese o crimă aproape perfectă şi nu era mai 
puţin perfect că Tyson supravieţuise. 

Tyson privi lung carnetul pe care îl ţinea în mână, apoi, 
fără să mai stea pe gânduri, îl aruncă pe foc. Apucă o 
pereche de foale şi începu să sufle aer în foc până când se 
înălţă o flacără puternică, ce mistui şi ultimele resturi ale 
amintirilor de război. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin casă. Şi aici erau 
amintiri; fantome pe fiecare scaun, prieteni şi membri ai 
familiei în jurul mesei din sufragerie, oameni în jurul 
pianului, jocuri de bridge în camera mică, sex cu Marcy în 
faţa căminului. Scaunul din camera de zi pe care se aşeza 
întotdeauna tatăl lui, locul de lângă fereastra în care era 
aşezat întotdeauna bradul de Crăciun, colţul din bucătărie 
în care stătuse scaunul înalt al lui David şi locul din hol 
unde David făcuse primii paşi. 

Se duse sus şi intră în camera lui David, rămase acolo o 
vreme, apoi aruncă o privire în cele două camere de 
oaspeţi şi în camera pe care o foloseau ca sufragerie la 
etaj. La etajul următor, se afla podul cu un apartament 
întreg pentru servitori, cum cerea norma atunci când 


fusese construită casa. Dar în ziua de azi, cum îi plăcea lui 
Tyson să spună, personalul de serviciu locuia în dormitorul 
principal, aşa că podul era complet nefolosit. 

„La ce ne-o fi trebuit atâta spaţiu? Incercam să ne evităm 
unii pe alţii?” 

Işi aminti de casa în care copilărise, la zece străzi mai 
departe. Era cam la fel de mare ca aceasta, dar era plină de 
lume: părinţii, cele trei surori, mama mamei lui şi, din când 
în când, o mătuşă necăsătorită şi o întreagă serie de câini 
maidanezi. 

„Suntem prea egoişti să mai facem copii. Ne trimitem 
părinţii afară din oraşe, iar rudele sărace ştiu că nu trebuie 
să ne ceară găzduire. Nu-i de mirare că la sfârşit suntem 
atât de singuri.” 

Intră în dormitorul principal şi ridică receptorul 
telefonului. Formă un număr. Răspunse Marcy. 

— Alo. 

— Eu sunt. 

— Bună. 

— Vreau un copil. 

— Bine, răspunse Marcy. 

— Poate chiar şi doi. Şi un câine. 

— Opreşte-te. Ce mai e pe acasă? 

— Pustiu. O mulţime de camere pentru copii. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu, nimic. E şi Mason cu mine. Îmi place Mason. 

— Probabil că e democrat. 

— Prost ar fi să nu fie. Nu cred că vreunul din noi s-a 
calificat pentru concursul de soţ al anului, adăugă el. Dar 
vreau să ştii că te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, spuse Marcy. Foarte mult. Să vii 
repede. Trebuie să fii aici la ora nouă. Cred că îmi cam 
place ideea că Armata te ţine aşa din scurt. 

Tyson închise telefonul, alergă jos, pe scări, îşi luă haina 
din hol, activă sistemul de alarmă şi ieşi din casă. 

Mason deschise portiera maşinii cu motorul pornit şi 


Tyson urcă. Mason urcă la volan. 

— Avem de oprit în multe locuri. Ai timp? întrebă Tyson. 

— Dacă dumneavoastră ştiţi unde să opriţi, eu ştiu când 
să pornesc. 

— Bine, râse Tyson. Prima oprire la clubul de sport. 

Mason ajunse la club, Tyson cobori, intră în biroul 
secretarului şi renunţă la calitatea de membru. Se opriră 
apoi la Clubul Bărbaţilor şi făcu acelaşi lucru. La bancă 
ajunse înainte de ora închiderii şi îşi retrase aproape toate 
economiile în bani lichizi. Se uită de câteva ori în oglinda 
laterală şi spuse: 

— Mason, ne urmăreşte cineva. 

— Ştiu. 

— Nicio problemă. Îngerii mei păzitori. 

— Bine. 

Limuzina o luă pe Franklin Avenue şi se opri la 
reprezentanţele locale ale magazinelor Bloomingdale's, 
Lord & Taylor, Abraham & Strauss şi ale altor lanţuri de 
magazine mai mici. La fiecare, Tyson îşi plăti datoriile cu 
bani, ceea ce produse oarecare consternare, şi îşi desfiinţă 
conturile, ceea ce îi dădu sentimentul că trăieşte un vis 
vechi de o viaţă. 

II dirijă pe Mason spre câteva magazine mai mici, unde îşi 
încheie toate conturile, plătind datoriile. După ultimul, o 
florărie, se întoarse la limuzină cu o cutie de trandafiri cu 
coada lungă. Puse cutia pe scaunul din faţă. 

— Pentru doamna Williams, din partea mea şi a doamnei 
Tyson. Spune-i că sperăm că se va simţi mai bine. 

— O, mulţumesc, domnule Tyson, mulţumesc, spuse 
Mason, ridicând capacul cutiei. 

— Hai să dăm o raită prin oraş. Un tur de cincizeci de 
cenți, spuse Tyson, lăsându-se pe spătarul banchetei. 

— Bine, domnule. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi privi pe geam peisajul 
familiar: catedrala, hotelul, bisericile, cluburile, parcurile, 
străzile largi, străjuite de copaci, magazinele, şcolile şi 


gările mici de tren. 

— Ştii cum se cheamă asta, Mason? 

— Nu, domnule. 

— În armată se spune că dai foc podurilor din urmă, ca să 
nu te mai poţi retrage şi să fii forţat să ataci. Civilii ar putea 
numi asta un ultim adio. 

— Nu mai veniţi deloc înapoi? întrebă Mason. 

— Trebuie să mă comport ca şi cum nu mă voi mai 
întoarce. Dacă totuşi voi reveni, ei, atunci aşa a fost să fie. 
Dar, dacă nu voi mai revedea niciodată oraşul ăsta, vreau 
să-mi aduc aminte de el ca de un loc în care am fost fericit 
acum mulţi ani şi, din nou, într-o târzie după-amiază de 
august. 

Mason îi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 

— Niciodată nu uiţi locul unde te-ai născut şi ai crescut, 
spuse el. Eu nu m-am mai întors la Dillon, în Carolina de 
Sud, de când aveam şaptesprezece ani. Dar încă revăd în 
minte locurile alea. Curios, fiindcă niciodată n-am fost prea 
fericit acolo. Ei, unele momente n-au fost prea rele. Mi-aduc 
aminte cum mergeam la bisericuţă şi... ei, la naiba, nu mai 
am pe nimeni acolo. Decât o mătuşă bătrână. 

— Du-te să o vezi. Să vezi locurile pe unde s-a plimbat 
Mason Williams pe stradă şi unde s-a dus la şcoală şi la 
biserică. 

— S-ar putea s-o fac şi pe-asta. 

Tyson îşi mai aprinse o ţigară. 

— Mason, eşti la curent cu ce scriu ziarele? Bineînţeles că 
eşti. 

— Da, domnule. 

— Şi? Ce crezi despre asta? 

— Ei... nu prea ştiu ce să zic, domnule Tyson. 

— De cât timp ne cunoaştem? Mi-aduc aminte că mă 
duceai cu maşina când eram la şcoală. Tata mă urca în 
maşină şi zicea: „Du-l pe prostul ăsta la şcoală. lar a pierdut 
autobuzul.” Mason râse. Sau: „Du-l cu prietenii lui 
vagabonzi la film.“ De câteva ori m-ai dus în oraş să mă 


întâlnesc cu părinţii la restaurant. 

— Da, domnule. Bine mai era pe-atunci. Îmi plăcea tatăl 
dumneavoastră. 

— Şi mie. Aşa că spune-mi drept. Ce crezi despre toate 
astea? 

— Păi... ce să zic, domnule Tyson... aţi fi putut să vă 
găsiţi câţiva prieteni... să fi fost mai ataşat de câţiva 
prieteni... v-ar fi ajutat şi ei. În oraşul ăsta aveţi o mulţime 
de prieteni. 

— Zău? 

— Da, domnule. Au fost oameni care v-au ţinut partea. A 
fost vorba să vă dea o diplomă de onoare la sărbătoarea de 
4 lulie de la club... Mai aud eu câte ceva de la oamenii pe 
care-i duc cu maşina, pentru că ei îşi închipuie că eu nu aud 
nimic. Chicoti. Mai vorbesc şi ceilalţi şoferi. Oricum, n-am 
auzit pe nimeni să zică ceva rău de dumneavoastră. La cei 
mai mulţi le pare rău de dumneavoastră. 

— Poate am devenit, într-adevăr, paranoic, încuviinţă 
Tyson. 

— Poate. Poate că eraţi nemulţumit altfel şi v-aţi vărsat 
focul pe toată lumea. 

— S-ar putea. Acum însă sunt mulţumit. 

— Asta ştiu. 

— Da? 

— Da, domnule, am văzut după faţa dumneavoastră şi 
după cum mergeţi. Se simte în felul cum vorbiţi. De mulţi 
ani nu v-am mai văzut aşa. 

— Mi-au mai spus-o câţiva. De ce crezi că sunt fericit? 
Doar mă aşteaptă un proces pentru omor. 

Mason conduse un timp fără să spună nimic. 

— Aţi luat-o de la capăt. Mulţi oameni nu apucă norocul 
ăsta. O să vă rezolvaţi problema asta, pe urmă o să mergeţi 
mai departe şi, de data asta, o să faceţi lucrurile ca lumea. 
Aveţi o nevastă faină care o să fie alături de 
dumneavoastră. 

— Sper din tot sufletul să ai dreptate, spuse Tyson, 


zâmbind. Ascultă, hai s-o luăm pe la casa tatălui meu. 

Mason încuviinţă şi coti pe Whitehall Street. Opri în faţa 
casei în care copilărise Tyson, o construcţie de cărămidă cu 
stucaturi, stil Tudor. Tyson nu-şi mai amintea cum îi chema 
pe locatarii de acum ai casei şi nici nu-i păsa. Se uită lung 
la fereastra de la etajul al doilea, unde fusese camera lui. 

— Când a murit tata, spuse el, alaiul a ocolit pe aici, în 
drum spre cimitir. Toţi vecinii ieşiseră la poartă. Nu ştiam 
că o să se întâmple aşa. M-a luat prin surprindere. Am 
plâns. 

— Ştiu. Eraţi în maşina mea. Mason demară. Ei, gata cu 
amintirile din trecut, domnule Tyson. Unde mergem acum? 

— Nu ştiu. Am timp până la nouă. Şi cum nu-mi dau 
drumul prea des... Se uită la ceas. Era şapte fără câteva 
minute şi umbrele începeau să se lungească. Navetiştii 
erau acum acasă, aşa că se putea duce în vizită la câteva 
persoane. Dar sub ce pretext? Avea nevoie de un pretext? 
Mergi înainte la Tulamore. Mason o luă spre vest şi Tyson Îl 
dirijă spre o clădire albă de lemn, în stil colonial, casa lui 
Phillip şi Janet Sloan. Nu putea vedea dacă e cineva acasă 
şi-şi dădu seama că, de fapt, nu prea avea chef să dea ochii 
cu Phillip Sloan. Mergi înainte spre Brixton. 

Trecură pe lângă casa lui McCormick, fără să se 
oprească, apoi pe lângă locuinţele mai multor prieteni, unii 
dintre ei acasă, alţii parcă nu. Mason întrebă: 

— Vreţi să vă opriţi undeva? 

— Nu cred. Mă simt ca un străin care vrea să vadă cum e 
înăuntru. Crezi că ar trebui să mă opresc? 

Mason îşi trase cozorocul mai peste ochi şi se scărpina la 
ceafă. 

— Cred că dumneavoastră ştiţi mai bine, spuse el. 

— Ei, sunt cam timid în ultima vreme. Tyson îşi privi din 
nou ceasul. Cred că pot prinde trenul de opt şi zece spre 
Brooklyn. 

— Da, domnule. 

Limuzina neagră trase în faţa gării. 


— Mason, spuse Tyson, dacă ar fi să pui pariu, ce şanse 
mi-ai da? 

Mason deschise portiera pentru Tyson. Tyson cobori şi cei 
doi bărbaţi se priviră. Mason răspunse: 

— Am spus că arătaţi mulţumit. Nimeni care a făcut ce se 
spune că aţi făcut dumneavoastră nu pare mulţumit de aşa 
ceva.  Spuneţi-le adevărul. Să se uite în ochii 
dumneavoastră. 

— Bine, aşa o să fac. 

Tyson îi întinse o bancnotă de cincizeci de dolari. Mason 
clătină negativ din cap. 

— Mi-aţi dat bacşişuri prea mari încă de când eraţi mic.. 
De data asta, fac eu cinste. Aveţi grijă, însă. Işi strânseră 
mâinile. Grăbiţi-vă, se aude trenul. 

Tyson ieşi pe peron şi văzu trenul apropiindu-se dinspre 
est. Adia o briză uşoară, acum dinspre nord, spre deosebire 
de briza obişnuită dinspre ocean, din sud. Un vestitor al 
toamnei. Soarele se lăsase sub linia orizontului, iar casele 
mari în partea de sud a pieţei gării, erau deja învăluite în 
umbra deasă. În parcare rămăseseră câteva maşini, câteva 
soţii aşteptând trenul de la oraş. Mai departe, în lungul 
liniei de tren, erau terenuri de tenis, şi văzu o pereche 
cunoscută, Mueller, jucând o partidă de dublu cu o altă 
familie. Piaţa gării, hotelul cel nou, biblioteca şi parcurile 
alcătuiau un fel de piaţă publică de la ţară, de pe timpuri. 
La un astfel de loc se gândeau oamenii când îi apuca 
nostalgia după oraşele devenite tipice pentru viaţa în 
America. Ca multe alte enclave pentru navetişti, înşirate în 
lungul liniilor de tren, radiind dinspre New York, aici era cea 
mai bună şi cea mai rea dintre lumi. Era, pe de o parte, o 
insulă, iar, pe de alta, o parte a întregului. Marcy avea 
dreptate. Depindea, îşi dădu seama, de ceea ce ai în minte 
şi în suflet. 

Îi plăcea definiţia dată de Robert Frost cuvântului acasă: 
locul în care, dacă trebuie să mergi, sunt obligaţi să te 
primească. 


Dar acasă este şi locul în care, dacă ai plecat, vin să te 
caute. 

Aici nu mai era acasă. 

Trenul se opri şi el se urcă. Se gândea că există într- 
adevăr ceva nostalgic legat de trenuri şi gări. Şinele şi 
trenurile merg într-adevăr în ambele direcţii. Dar vine un 
timp în viaţă - şi nu ştii întotdeauna când - în care nu poţi 
să mergi decât într-o singură direcţie. 

Se aşeză într-un compartiment gol şi scoase din 
buzunarul de la piept fotografia care-l înfăţişa, împreună cu 
Teresa, în faţa catedralei din Hue. Se uită o vreme la ea, 
încercând să împace băiatul american sută la sută din 
fotografie cu bărbatul transformat în monstru la mai puţin 
de patru săptămâni după aceea. Se uită la Teresa şi se 
minună că, după o viaţă de război şi moarte, ea păstra încă 
aerul foarte naiv, timid şi inocent. Dar poate acesta era 
răspunsul. Fusese inoculată la naştere împotriva acelei boli 
a sufletului care urmează imediat războiului. Mintea şi 
sufletul lui nu aveau niciun pic de imunitate şi se 
îmbolnăvise chiar din ziua primei patrule la care 
participase, după ce văzuse uriaşa distrugere de vieţi, 
bunuri şi familii. 

Puse fotografia la loc în buzunar şi închise ochii. Îşi dădu 
seama că Fort Hamilton s-ar putea să fie ultimul loc pe care 
îl va vedea înainte ca escorta să-l conducă la închisoarea 
federală. Deschise ochii şi se uită pe geam. Totul arăta mai 
bine decât oricând înainte. Dacă avea să mai revină pe aici, 
va trebui să-şi amintească asta. 


36. 


Soarele de dimineaţă pătrundea pieziş printre jaluzelele 
din camera de zi a lui Tyson. Televizorul închiriat era aşezat 
în echilibru precar pe o masă pliantă pentru gustări, 
sprijinită de peretele scării. Îmbrăcat într-un costum de 
sport, Tyson şedea pe marginea canapelei, cu o cană de 


cafea în mână, urmărind o emisiune de ştiri. Marcy şedea în 
fotoliu, cu cafea şi o brioşă de porumb, unsă cu unt. 

David, care şedea pe podea, cu picioarele încrucişate, cu 
un pahar cu suc de portocale în mână, spuse: 

— Putem să închiriem un video? 

— Nu din salariul meu, răspunse Tyson. 

— Bine, atunci, putem să aducem unul de-acasă? 

— Nu. 

David bombăni ceva. 

Tyson se uită la fiul său. Băiatul devenea obraznic. Poate 
că era doar plictisit sau nervos din cauză că începea şcoala. 

Comentatorul ştirilor spuse: 

— Completul Curţii Supreme de Apel se întruneşte pentru 
a discuta cazul Tyson. Avocatul locotenentului Tyson, 
Vincent Corva, a afirmat că o asemenea anchetă n-ar duce 
decât la prejudicierea ulterioară a drepturilor juridice şi 
civile ale clientului său, de vreme ce acest caz nu a fost 
încă judecat. Dar Curtea Supremă pare să reacționeze la 
presiunea din afară. Agenda Completului Curţii Supreme 
include studierea legislaţiei care să clarifice jurisdicţia în 
astfel de cazuri. In cazurile trecute, Ministerul Justiţiei 
hotărâse că un militar demobilizat în mod onorabil nu putea 
fi judecat pentru o crimă de război comisă anterior eliberării 
sale, nici de către o curte marţială, nici de către o curte 
federală. Totuşi, statutul lui Tyson de fost ofiţer a făcut 
posibilă rechemarea sa în serviciul activ, în scopul 
anchetării acuzațiilor ce i se aduc în lumina acestui 
incident. 

Tyson se uită din nou la David. Băiatul citea, e drept că 
nu cu foarte mult interes, o revistă de automobilism. 
Ciudat, se gândi el. Adulții le acordă copiilor prea multă 
încredere. Şi asta era o poveste a anilor şaizeci: adulţi 
căutând înţelepciunea adolescenților superficiali. 

Comentatorul PBS continuă: 

— În altă ordine de idei, colonelul Ambrose Horton, 
asistent universitar la Şcoala de Procurori Militari a 


Universităţii Virginia şi jurist respectat, i-a adresat o notă 
generalului William Van Arken, procuror general militar. 
Conţinutul acelei note a fost dezvăluit de către o sursă 
neidentificată. În notă se scrie, printre altele: „Aşa după 
cum ştiţi, domnule general, în conformitate cu Convenţia de 
la Geneva, la care Statele Unite sunt membru semnatar, 
Statele Unite sunt obligate să promulge orice legislaţie 
necesară, cu privire la sancţiunile penale pentru persoanele 
care comit grave încălcări ale legilor războiului.” În 
continuare, spuse comentatorul, colonelul Horton subliniază 
faptul că, în cele patru decenii de când Statele Unite au 
semnat convenţia de la Geneva, Congresul nu a reuşit să 
promulge o astfel de legislaţie, deşi cele mai multe dintre 
statele semnatare au făcut-o. Concluzia locotenentului 
Horton este aceea că Armata nu ar trebui să ia asupra sa, 
în mod selectiv, judecarea colonelului Tyson, atâta timp cât 
nu judecă şi alţi suspecți, cărora Congresul nu a reuşit să le 
stabilească o jurisdicție federală sau militară. Se pare că 
niciunul dintre membrii plutonului locotenentului Tyson nu 
va fi sau nu va putea fi acuzat de crimă. Şi astfel se face că, 
în cadrul audierii ce va avea loc de azi într-o săptămână, la 
Fortul Hamilton, Brooklin, un singur om va înfrunta acuzaţia 
de crimă: Benjamin J. Tyson.” 

Tyson se aplecă şi închise televizorul. Nu ştia cine este 
colonelul Ambrose Horton, dar ştia că omul acela ar trebui 
să-şi depună cererea de pensionare, dacă nu o făcuse până 
atunci. Tyson sorbi din cafea. Evita ştirile care se refereau 
la el însuşi. Dar când le vedea sau le asculta, încerca să fie 
obiectiv, pentru a-şi da seama ce simţea în legătură cu 
acest individ pe nume Tyson. În general, comentariile 
păreau să încline în favoarea sa. In ceea ce o privea pe 
Marcy, presa îşi mai amintea şi de ea din când în când, dar, 
în ultima vreme, mai mult cu simpatie decât în termeni 
obsceni. 

— Crezi că asta o să ajute la ceva? întrebă Marcy. 

Tyson ridică din umeri. 


— Pe mine personal, nu. 

Marcy încuviinţă din cap. 

— Uneori e nevoie de un caz de referinţă pentru ca 
justiţia din ţara asta să fie restructurată. Până şi Uniunea 
Libertăţilor Civile este de partea ta. E un lucru încurajator. 

— Poate pentru tine. 

David ridică privirea de pe revistă. 

— Tată, de ce oare, dacă toţi sunt de partea ta... vreau 
să spun toţi oamenii aceia care contribuie cu bani şi care 
sunt de partea ta... de ce vrea Armata să te trimită în faţa 
curţii marţiale? 

Tyson se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Pentru că le-am înşelat încrederea, am încălcat 
jurământul de credinţă. Aşa că ei vor să... să le dea un 
exemplu celorlalţi conducători militari, acum şi în viitor. 

— Dar asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. De ce nu 
pot, pur şi simplu, să uite ceva ce s-a întâmplat acum 
treizeci de ani? 

— Douăzeci. Tyson citise, cândva, un articol de pe prima 
pagină din Wall Street Journal, despre cât de puţine lucruri 
ştiau elevii de liceu şi studenţii cu privire la război. Un 
profesor povestea că un student în ultimul an îl întrebase 
ce este napalmul. Un alt asistent universitar susţinea că trei 
sferturi dintre studenţii săi nu auziseră niciodată de 
Ofensiva Tet. Armata are o memorie de elefant, spuse 
Tyson, şi, pentru prima oară în istoria noastră, Armata a 
fost înfrântă; iar ei vor discuta la nesfârşit despre această 
înfrângere. Respiră adânc. În sinea ei, Armata îşi doreşte un 
nou război. Ar vrea să fie trimişi din nou în Vietnam, să-şi 
redobândească onoarea pierdută... 

— Oh, Doamne, Ben, nici măcar să nu te gândeşti la aşa 
ceva, exclamă Marcy. 

— E adevărat, Marcy. Ştiu că e adevărat. Se uită la David. 
Dar, până atunci, ori de câte ori va veni vorba de Vietnam, 
ei vor reacţiona exagerat. 

David şedea tăcut, gândindu-se la asta. 


— Dar tu n-ai omorât pe nimeni, spuse el. Ai zis că n-ai 
omorât pe nimeni. Ceilalţi au făcut-o, nu-i aşa? Se uită în 
sus, la tatăl său. Nu-i aşa? 

Tyson întâlni privirea fiului său. 

— Dacă te-ai învârti fără rost de colo până colo împreună 
cu alţi indivizi, iar aceştia ar deveni într-o zi cu adevărat 
sălbatici şi ar bate măr un grup de puşti mai mici - dar i-ar 
bate, nu glumă - şi tu ai văzut toate astea, dar n-ai făcut 
nimic ca să-i opreşti şi nici n-ai spus nimic nimănui, nici 
mamei, nici poliţiei, ai fi la fel de vinovat ca şi ceilalţi 
indivizi? Mai puţin vinovat? Mai vinovat? 

— Mai vinovat, spuse David încet. Dacă n-am putut să-i 
opresc, atunci ar fi trebuit măcar să-i denunţ. 

— Ar avea vreo importanţă dacă indivizilor le-ar părea 
foarte rău pentru ceea ce au făcut? Vreau să spun, dacă nu 
s-ar mândri cu asta, şi le-ar fi ruşine? 

— Eu... nu cred. De fapt, ei au rănit nişte oameni. David 
se ridică. les puţin. 

— Unde te duci? îl întrebă Marcy. 

— Afară. M-am plictisit. Locul ăsta mă înnebuneşte. 

— Ţi-ai făcut ceva prieteni pe-aici? se interesă Tyson. 

— Nu. 

— Vrei să mergi la Sag Harbor în week-end-ul ăsta? 

David ezită o clipă. 

— Nu... 

— Nu ţi-e dor de Melinda? 

— Ba da. Dar... dacă voi puteţi să suportaţi să staţi aici... 
Tată, atâta timp cât eşti tu arestat, rămân aici. 

— Tu nu eşti arestat. Se întoarse spre Marcy. Ascultă, de 
ce nu vă duceţi, tu şi David, să vă plimbaţi cu maşina spre 
est? Puteţi găsi şi un loc unde să staţi. Eu am mult de lucru 
cu Vince. 

Marcy clătină negativ din cap. 

— Am luat deja această hotărâre, Ben. Rămân aici până 
când o să se termine toată povestea asta. Oricum, 
nenorocita aia de presă comentează fiecare mişcare pe 


care o facem. Dacă o să mă duc pe plajă, American 
Investigator o să scrie ceva de genul... „Marcy se bucură de 
soare, în timp ce Ben fierbe în domiciliu forţat.” 

— Cum vrei, răspunse Tyson. Tu hotărăşti. De-abia 
aşteptam să nu trebuiască să aştept ca să pot intra şi eu în 
baie. Zâmbi. Dar vei observa că, în ultima vreme, 
Investigator n-a mai fost chiar atât de necruţător cu noi. 

— Am observat. Şi am mai observat că numele lui Wally 
Jones a dispărut complet. Oare de ce? 

Tyson se uită la David care se agita nerăbdător lângă 
uşă. 

— David, ai câteva lucruri în dulapul meu din sala de 
gimnastică. Ne vedem acolo peste aproximativ o oră. 

— Bine. 

David plecă. Tyson se întoarse spre Marcy. 

— Sunt într-o formă fizică nemaipomenită. Numai mintea 
mi-e uzată. 

— Minte sănătoasă, corp sănătos... tu alegi. Acum, 
spune-mi de ce crezi că cei de la /nvestigator ne-au lăsat în 
pace? 

Tyson îşi mai turnă cafea dintr-o carafă. 

— Ştiu eu... poate că, după ce au atins noi josnicii de 
depravare jurnalistică, n-au putut să meargă mai departe. 
Mai ales acum când maiorul Harper a ieşit din scenă. In 
afară de asta, l-am snopit în bătaie pe Wally. 

Îşi amestecă încet cafeaua. 

Marcy râse. 

— Sunt sigură că ţi-a plăcut. Apropo, nu cred că ai 
răspuns bine la întrebările lui David. 

— De ce nu? 

— Nu ştiu... doar că-l necăjeşti prea tare. 

Tyson îşi aprinse o ţigară. Era clar că avea să fie o zi 
proastă, încordarea, domiciliul forţat şi lipsa de activitate, 
asociate cu un sentiment de incertitudine, începeau să-şi 
spună cuvântul în privinţa lui Marcy şi a lui David. Deschise 
câteva plicuri de pe măsuţa de cafea. 


— Am întârziat cu plata ipotecii şi am primit o înştiinţare 
prin care ne anunţă că, dacă n-o plătim, vor trece casa pe 
lista de vânzări, spuse Marcy. 

— Chiar aşa? 

— Vezi? Familia Tyson şi-a plătit întotdeauna impozitele 
în oraşul ăla nenorocit, dar a omis o amărâtă de plată... 
înţelegi ce vreau să spun? 

— Nu. 

— Vreau să spun... fir-ar să fie, că nu contează cum ţi-ai 
trăit viaţa timp de douăzeci de ani de zile, cum ţi-ai crescut 
copiii, cum ţi-ai plătit împuţitele alea de facturi. Uiţi să faci 
câteva plăţi şi ajungi în fruntea listei negre. Eşti un nimeni. 
O lepădătură. 

— Da. De aceea continuu să vorbesc despre situaţia mea. 
Nu e nevoie decât de un nenorocit de masacru şi toată 
lumea vorbeşte despre tine. 

— Slăbuţă analogie. 

— Oricum, ţine-te bine. Am auzit ieri de la Phil Sloan că 
banca o să ne taie de la plata ipotecii şi a celorlalte 
impozite pe proprietate. E o formă de împrumut pe care va 
trebui, în cele din urmă, să-l restituim. 

Marcy privi neîncrezătoare. 

— Eşti sigur? 

— Acum zi şi tu, nu e o bancă binevoitoare? Nu îţi redă 
ea încrederea în umanitate? 

— Ba da. 

— Ei bine, nu fi chiar atât de sigură. După socoteala mea, 
cineva s-a dus la bancă şi le-a forţat mâna. 

— Cine? 

— Cui îi pasă? Un înger păzitor, cred. Un agent FBI. 
Cineva din intriga asta tenebroasă, cineva care ne citeşte 
corespondenţa şi ne urmăreşte întreaga mişcare. Problema 
este următoarea: chiar dacă am vrea să ne sinucidem din 
punct de vedere economic, să ne declarăm falimentari şi 
altele de genul ăsta, nu am putea să o facem. Armata nu 
vrea aşa ceva printre ştirile dinaintea procesului. Dacă, 


Doamne fereşte, sunt nevinovat şi ei m-au ruinat? Ei bine, 
asta este o situaţie de invidiat, în care cei mai mulţi dintre 
americani nu se vor afla niciodată. 

Marcy rămase tăcută o vreme, apoi izbucni: 

— Mie nu-mi place asta. Ridică vocea. Nu-mi p/ace să fiu 
urmărită, să fiu... 

— Ssst! Strici microfoanele. 

Marcy se ridică, înşfăcă o scrumieră grea, din sticlă, şi o 
aruncă spre fereastra din faţă. Scrumiera trecu printre 
jaluzele, sparse geamul şi sfâşie plasa împotriva insectelor. 

— S-o ia dracu' de Armată! 

— Linişteşte-te. Se ridică, cercetă paguba, apoi se uită la 
Marcy şi îi spuse pe un ton serios: Suntem supravegheați, 
ştii asta doar. Wu vreau ca ei să ne vadă cum ne pierdem 
minţile. E clar? la-o mai încet, soldat. 

Ea îl cuprinse cu braţele şi îşi puse obrazul pe umărul lui. 

— Bine. 

In timp ce o îmbrăţişa, Tyson cercetă cu atenţie camera 
mică. În fiecare săptămână îl costa o mulţime de bani ca să 
se asigure că în casă nu exista vreo instalaţie electronică, 
dar totuşi îşi punea întrebări. 

— L-ai înscris pe David la faimosul liceu local? 

— Se pare că e o şcoală bună, după cum mi-au spus 
mamele cu care am stat de vorbă la garnizoană. Autobuzul 
o să-l ia de pe Lee Avenue. Am vorbit şi cu directoarea 
liceului şi e conştientă de problemele sociale implicate. 

— Foarte bine. Cum reacţionează David? 

— Intreabă-l pe el. 

— Intotdeauna îmi răspunde cu un aer de mascul feroce. 
Seamănă cu taică-său. Ce ţi-a spus? 

— E nervos. 

— Explicabil. 

— In afară de asta, îi e dor de prietenii lui. 

— Şi nouă. Dar probabil că ei nici nu-i mai sunt prieteni. 

— Zice că şcoala arată ca o ruină. De fapt, e veche, dar 
bine întreţinută. 


— N-ar trebui să compare un liceu de oraş cu acel club 
de ţară, cu care era obişnuit 

— E bine pentru caracterul şi personalitatea lui. Parcă 
aşa ziceai. 

Ben Tyson zâmbi. 

— Da, ai dreptate. O strânse mai tare. Tu ştii - şi nu ţi-o 
spun ca un mascul feroce - că unui bărbat îi place să-i dea 
familiei sale tot ce e mai bun. lar când nu poate, nu se 
simte întotdeauna ca un bărbat. Sună prea patriarhal? 

— Da, dar eu ştiu cum te simţi. 

— O şcoală particulară ar fi fost prea scumpă, Marcy... 

— Nu-ţi face griji. O să ne descurcăm noi. 

— S-ar putea ca asta să-i reducă şansele de a intra la o 
facultate bună. 

Ea îl scutură de umeri cu blândeţe. 

— Încetează. Tu ai fost la o facultate fără pretenţii. De ce 
n-ar face şi el la fel? 

— Hei, ce-ai cu Universitatea din Auburn? Columbia era o 
cocină de porci. 

Ea râse şi rămaseră în continuare îmbrăţişaţi. 

El îşi drese glasul. 

— Te-ai gândit la ce-ai să faci dacă o să fiu închis câţiva 
ani? 

— Sing Sing este în susul râului. Leavenworth este în 
Kansas. Pe malul celălalt al râului. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Nu mă gândesc la asta... Nu mă vo; gândi. Aşa că nu-ți 
pot răspunde la întrebare. 

— Mai bine... N-are rost să-ţi faci griji de pe acum. 

— Eşti neliniştit din cauza audierii? 

— Nu. Corva mi-a spus să nu-mi risipesc energia făcându- 
mi griji. Voi fi acuzat, asta e sigur. 

— Oh... eşti îngrijorat din pricina lui Corva? 

— Puțin. Da, puţin. E un om puţin ciudat. Uneori cred că e 
un geniu. Alteori cred că e un imbecil. În afară de asta, e 
fatalist. Mă rog, poate că realist este un cuvânt mai potrivit. 


Ea se îndepărtă de lângă el şi turnă cafea pentru 
amândoi. 

— Se pare că ţine cu adevărat la tine, Ben. Asta e un 
lucru bun. 

Tyson îşi luă cana cu cafea. 

— Corva şi cu mine am fost amândoi comandanţi în 
infanterie. Şi am fost în serviciul activ cam în aceeaşi 
perioadă. Nici nu trebuie să-i spun: „Uite ce e, Vince, 
Vietnamul a fost un rahat, lipitorile, un rahat, întoarcerea 
acasă, un rahat. Aşa că nu-i lăsa să-şi bată joc şi de pace.“ 
El ştie asta, şi cred că, dacă o să fiu închis, va simţi că o 
părticică din el şi din toţi ceilalţi dintre noi va fi, de 
asemenea, închisă. 

Ea se uită la cafeaua neagră din cană, apoi ridică 
privirea. 

— Cred că înţeleg asta. O văd ori de câte ori sunteţi 
împreună. Promite-mi însă un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Atunci când se va termina totul, nu-i invita la noi pe el 
şi pe soţia lui, ca să ne plictisiţi cu povestiri din război. 

Zâmbi. 

El îi întoarse zâmbetul. 

— Din fericire, el nu spune şi nici nu ascultă povestiri de 
război. Tyson se gândi o clipă, ezită, apoi o întrebă: Ce-o să 
se întâmple marţi? O să te întorci la serviciu? 

Se uită la ea, iar ea îşi feri privirea şi întoarse capul. 

Ea şedea pe braţul fotoliului. 

— Ei bine... dacă nu mă întorc, cred că sunt concediată. 

— Şi eu care credeam că eşti de neînlocuit acolo. 
Credeam că Jim te place. 

— Hai să nu facem o scenă urâtă, Ben. Jim are şi el o 
treabă de făcut. 

— Ar putea să mai aştepte o săptămână, până vedem 
dacă sunt acuzat sau nu. 

— A fost foarte răbdător. Mult mai răbdător decât 
patronii tăi. Şi tu ai crezut că erai de neînlocuit. 


— Niciun sclav salariat nu este de neînlocuit. Asta e ce- 
am învăţat. N-aş mai lucra pentru nimeni dacă viaţa mea ar 
depinde de asta. Aş prefera să fiu un om îndemânatic şi să 
lucrez singur. Am învăţat cum te tratează şefii chiar dacă tu 
nu. Am fost şef, iar pe oamenii care aveau probleme 
personale îi lăsam să plece. In America noastră corporativă 
nu este loc pentru problemele personale. Dacă individul 
ăsta nu-ţi mai poate acorda puţin timp, să-l ia dracu'. 

— Avem nevoie de bani, Ben. Nu mai face pe grozavul. 
Eşti al naibii de orgolios în toate. Din când în când mai 
trebuie să şi cedezi. 

— Nu. Asta nu. Dar am nevoie de tine... Am nevoie de 
prezenţa ta. De sprijinul tău. lar David are nevoie de tine 
mai mult decât oricând. 

— Îmi dau seama de toate astea, spuse ea pe un ton 
măsurat. Dar, sinceră să fiu, Ben, aici simt că-mi ies din 
minţi. Poate că ai observat. 

— Nu. Nu văd nicio schimbare. 

— Şi voi fi o companie mai plăcută pentru tine şi pentru 
David seara şi în week-end-uri, dacă în restul zilelor voi 
putea pleca de-aici timp de câteva ore. 

Tyson trânti cana de cafea pe marginea mesei. 

— Oh, prostii. N-au fost niciodată câteva ore, au fost şi 
vor fi multe ore şi lucrări de făcut acasă, călătorii de 
afaceri, iar gândul tău va fi la serviciu în timpul cinei, 
apeluri telefonice seara târziu - îţi dai seama, doamnă, că 
mă confrunt cu o acuzaţie de crimă? Cât timp crezi că vom 
mai petrece împreună? 

Ea privi lung podeaua şi spuse încet: 

— l-am spus că voi fi acolo marţi. Avem clienţi noi în 
Atlanta, iar eu va trebui să merg acolo cu el, cu avionul, joi. 
Mă voi întoarce vineri seara. 

— Perfect. Vei putea citi în ziar dacă am fost acuzat sau 
nu vineri după-amiază. 

— Îmi pare rău, Ben. 

Tyson se duse la uşă. 


— Sunt în sala de gimnastică. Ezită un moment. Da, 
înţeleg. Dar încearcă şi tu să înţelegi ce înseamnă pentru 
mine să fiu închis aici prin lege. Poate că sunt doar invidios 
pe oamenii liberi. 

Aştepta un răspuns la declaraţia lui împăciuitoare, dar nu 
primi niciunul, aşa că plecă. 


37. 


La ora şapte jumătate după-amiază, se auzi o bătaie în 
uşă, iar Tyson se duse să deschidă. 

— Circulaţia a fost îngrozitoare, spuse Vincent Corva. 

Tyson îl pofti înăuntru. 

— Îţi mulţumesc că ai venit într-o seară de sărbătoare. 

Corva intră în camera de zi, cu o servietă în mână. Era 
îmbrăcat în blugi şi tricou şi arăta, se gândi Tyson, şi mai 
miniatural decât în costum. Se întrebă cum cărase Corva 
cele treizeci şi cinci de kilograme de echipament de câmp, 
de mâncare, de apă şi de muniţie, la o temperatură de 
peste patruzeci de grade Celsius. 

— Mi-am lăsat nevasta şi copiii la Montelair. 

— Oh, acolo locuieşti? E în Jersey, nu-i aşa? 

— Da. Dar ne-am petrecut week-end-ul în casa de vară 
din Ocean City. 

— Unde vine asta? 

— Pe ţărmul de la Jersey. 

— Ah... nu ştiam că oamenii se duc acolo. 

Corva râse. 

— Poate nu oamenii tăi. 

Îşi puse servieta pe podea, lângă canapea. Marcy intră în 
cameră. 

— Bună, Vince. 

Îl sărută în fugă pe obraz. Tyson o urmări cu privirea. 
Avea un fel degajat de a se purta cu bărbaţii, un fel care îi 
făcea să se simtă în largul lor. Se părea că îl dăduse gata 
pe Corva. Aşa cum se întâmplase, de altfel, şi cu Picard. 


— Îmi pare rău că n-am reuşit să obţin eliberarea lui Ben 
pentru acest week-end, spuse Corva. Sunt al naibii de 
încăpăţânaţi. De obicei, un ofiţer îşi poate da cuvântul de 
onoare ca garanţie că n-o să-şi ia tălpăşiţa. 

— Această rutină ofiţer egal gentleman nu este valabilă 
decât atunci când le convine lor, spuse Marcy. Când nu le 
convine, cuvântul de onoare al unui ofiţer nu este de ajuns. 

— Păi, eu cred că în felul ăsta vor să-l ţină pe Ben cât mai 
departe de presă. Tyson se simţea ca un invalid ale cărui 
rude vorbeau despre el ca şi cum n-ar fi fost prezent. 
Apropo, continuă Corva, am primit o ofertă de şase cifre de 
la un editor. lisuse, a trebuit să angajez personal 
suplimentar, ca sa pot face faţă tuturor apelurilor 
telefonice. Oricum, ăsta este un editor respectabil. Vrei să- 
ţi spui povestea pentru aproximativ un sfert de milion? 

Tyson şi Marcy se priviră câteva clipe tăcuţi. 

— Nu, n-o va face, răspunse Marcy, în locul lui Tyson. Am 
hotărât amândoi, cu mult timp în urmă, că nu vom accepta 
niciun penny din porcăria asta. Tot ceea ce vrem este ca, la 
sfârşit, să-ţi acoperim toate cheltuielile. 

Corva încuviinţă din cap. 

— Perfect. N-o să mai pomenesc niciodată de aceste 
oferte. Zâmbi. Chiar şi sfinţii pot fi ispitiţi. 

— la loc, i se adresă Marcy lui Corva. Am cumpărat o 
sticlă de lichid din ăla oribil care ai spus că-ţi place. 
Strelger? 

— Strega. Significato vrăjitoare. 

Ea ridică din umeri şi dispăru în bucătărie. 

Corva se aşeză la unul din capetele canapelei. 

— Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Ea şi David se duc să vadă un film la cinematograful 
garnizoanei. 

Marcy se întoarse cu o tavă pe care se aflau trei pahare 
striate şi o sticlă subţire, lungă, plină cu un lichid galben. 
Puse tava jos şi turnă în pahare. Fiecare dintre ei luă un 


pahar, iar Corva spuse: 

— Aveţi grijă. Nu degeaba se cheamă „vrăjitoare”. 

Dădu paharul pe gât, urmat de Tyson şi de Marcy. Li se 
tăie respiraţia, se uitară unul la altul şi se şterseră la ochi. 

Tyson îşi drese glasul. 

— Mamma mia. Asta dă jos vopseaua de pe pereţi. 

— Îţi trebuie timp ca să te obişnuieşti cu ea, spuse Corva. 
Scoase un borcan din servietă şi-l puse pe măsuţa de cafea. 
V-am promis nişte sos pentru paste. | se adresă lui Marcy. 
Să nu deschizi borcanul până când nu eşti gata să-l 
foloseşti. Să nu-l încălzeşti, pentru că o să-şi piardă aroma. 
Toarnă-l cu lingura, la temperatura camerei, pe pastele 
fierbinţi. Ai înţeles? 

Marcy se uită, bănuitoare, la borcan. 

— Seamănă cu vopseaua pe care a dat-o jos strega. Se 
uită la Corva. Toate mâncărurile astea italieneşti sunt un 
soi de fandoseală. Vreau să spun, nu o faceţi ca pe o 
şmecherie, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. E moştenirea mea. 

Îi făcu cu ochiul, iar ea îi zâmbi. 

— Atunci când totul se va termina, te-ai putea folosi de o 
doamnă specialistă în relaţiile cu publicul. Voi face din tine 
un F. Lee Bailey italian. Care ţi-e al doilea nume? 

— Marcantonio. 

— Oh, îmi place! V. Marcantonio Corva. Sau Vincent Mark 
Anthony Corva. Sau... 

— Nu întârziaţi la film? întrebă Tyson. 

Marcy se uită la ceas. 

— Oh! Se ridică şi îi spuse lui Corva: Rulează Creatorul, 
cu Peter O'Toole. Se duse la seară şi strigă: David! Hai, că 
începe filmul! Se întoarse spre Corva. Imaginea este 
importantă, dar, spre deosebire de mulţi dintre cei angajaţi 
în relaţiile cu publicul, eu cred şi în substanţă. E şi cazul 
tău. 

— Fereşte-te, îi spuse Tyson lui Corva. Lucrurile se 
complică. Treaba devine serioasă. Marcy îl privi cu răceală. 


Îşi intră în mână, adăugă Tyson. Mâine reîncepe lucrul. 

Corva sorbi din băutură. Observase că Tysonii nu 
vorbeau direct unul cu celălalt, iar în vocea lui Tyson sesiză 
o anumită încordare. 

David cobori scările. 

— Bună seara, domnule Corva. 

— Bună, David. E totul gata pentru mâine, la şcoală? 

— Cred că da. 

— Ţine minte un lucru: copiii sunt pretutindeni aceiaşi 
chiar dacă au accent de Brooklyn. David zâmbi forţat. 
Marcy şi David se îndreptară spre uşă. Distracţie plăcută, le 
spuse Corva. Dacă nu ne mai vedem în seara asta, atunci 
mult noroc mâine, amândurora. Marcy şi David plecară, iar 
Corva observa că niciunul din ei nu spusese „la revedere”. 
Se uită o vreme la Tyson înainte de a vorbi. Nu eo 
întrebare personală, e o preocupare profesională. Ai 
probleme familiale? 

Tyson încuviinţă din cap, în timp ce-şi aprindea o ţigară. 

— Avem şaptesprezece ani de căsnicie. Aşa că nu-ți face 
griji. Eu nu-mi fac. 

— Care este natura acestor probleme familiale? 

— Eşti avocat de divorţuri? Tyson îşi mai turnă un pahar 
de strega. Ei bine, dacă insişti, e vorba de hotărârea lui 
Marcy de a-şi relua lucrul. 

— Nu-ţi place asta? 

— Cred că nu. 

— Tu vei sta toată ziua acasă, vei vedea de gospodărie şi 
vei încerca să te aperi împotriva unei acuzaţii de crimă, în 
timp ce ea va lua masa în compania unor oameni 
interesanti. 

— Te-ai prins, Vinny. Mamă, da’ ştiu că ești; istet. 

— Hei, nu-ți vărsa nervii pe mine. 

— În afară de asta, mă îndoiesc că clienții ei sunt 
interesanti. Şi n-am de gând să mă ocup de nicio 
gospodărie. Ce dracu’, doar n-o să mă transform în fată în 
casă. 


Corva îşi mângâie rădăcina nasului cu degetul arătător. 

— Poate că ai dreptate, spuse el. Vreau să spun, să te 
simţi jignit, furios şi părăsit. Totuşi, asta n-o să te ajute să 
te aperi împotriva acuzaţiei de crimă. Corva se aplecă spre 
Tyson peste măsuţa de cafea. Dă-mi voie să-ţi spun ceva cu 
care cred că vei fi de acord: această acuzaţie de crimă este 
mai importantă decât căsnicia ta. Priveşte în perspectivă, 
prietene, şi încetează să mai fi atât de al naibii de 
îngăduitor faţă de tine. 

— Nu mă înjura. 

— Tare mi-ar plăcea să te snopesc în bătaie. 

— Numai gura e de tine. 

Corva se ridică şi arătă cu degetul spre Tyson. 

— Uite ce este, în momentul de faţă nu-ţi poţi permite 
luxul de a te gândi la căsnicie sau la stilul tău de viaţă. 
Dacă nu te concentrezi asupra procesului, să ştii că te las 
baltă. 

Tyson se ridică şi el. 

— Nu sunt un nenorocit de robot, aproape că strigă el. 
Sunt furios. Mă simt trădat. 

— Şi ce dacă? Nu poţi să faci nimic. Înainte să se termine 
toată povestea asta, toţi te vor trăda într-un fel sau altul. În 
momentul de faţă, singura ta datorie este faţă de tine 
însuţi. Această datorie urmează să te scape de închisoare. 
Când vei scăpa de toate acestea, atunci să-ţi închei 
celelalte socoteli. Capice? 

Se uită lung la Tyson. 

Acesta încuviinţă încet. 

— Da. Eu capice. 

Corva îi întinse mâna. 

— Prieteni? 

Tyson îi luă mâna. 

— Tu eşti una dintre socotelile pe care am de gând să le 
închei, italian mic ce eşti. 

Corva râse. 

Se aşezară şi băură în linişte o vreme. 


— Chestia asta te dă gata. 

Corva mai turnă un rând. 

— Bătrânii din regiunea unde am crescut eu făceau aşa 
ceva în casă. Guvernul a cumpărat reţeta şi aşa a apărut 
Agent Orange. 

Râse oarecum ca un alcoolic, apoi râgăi. 

— Ai auzit sau ai citit ce a spus colonelul Horton? întrebă 
Tyson. 

— İl cunosc pe Horton, spuse Corva. Toată lumea îl 
respectă. Aşa cum îl respectă pe Dumnezeu. El exercită la 
fel de multă influenţă şi asupra justiţiei militare. l-a tăiat 
craca filosofică de sub picioare lui Van Arken. Ceea ce 
înseamnă toate astea pentru tine, ca problemă practică, 
este un lucru minor. Dar, cel puţin, există acolo oameni - 
nu numai fanii tăi din VFT55, ci şi intelectuali - care spun că 
eşti persecutat. Niciunul dintre aceştia nu va putea stăvili 
forţa teribilă a Armatei, dar pe tine te va consola faptul că 
procesul tău a ridicat unele probleme importante de ordin 
constituţional. 

— De-asta există martiri, Vince. Să sufere pentru ca 
omenirea să poată progresa, ajungând să trăiască într-o 
societate perfectă. 

— Poate crezi că eşti sarcastic, spuse Corva. Dar află de 
la mine că se vor mai scrie milioane de cuvinte despre 
Statele Unite împotriva lui Benjamin Tyson. Vei intra în 
istorie. Ştiai că actualul cod francez de legi militare a fost 
instituit ca rezultat direct al erorilor grosolane comise de 
către Armata Franceză în cazul Dreyfus? 

Tyson îşi aprinse altă ţigară şi se lăsă pe spătarul 
canapelei. 

— Intreabă-mă dacă îmi pasa. 

— Intr-o zi, continuă Corva, încălzit de subiectul său de 
conversaţie, când vei ajunge în faţa marelui tribunal din 


25 Veterans of Foreign Wars = o societate compusă din veterani ai 
Forţelor Armate americane care au servit ţara în afara graniţelor ei (n. 
trad. ). 


cer, necrologul tău va apărea cu siguranţă în Times. Şi al 
meu la fel. 

— Chiar aşa? Tyson sufla rotocoale de fum. Despre tine 
ce vor scrie? Că n-ai câştigat niciodată un proces? 

Corva se uită la fereastră. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Acum câteva zile, Marcy şi-a ieşit din fire, explică 
Tyson. Vezi tu, ea se opune violenţei şi nu înţelege că 
nenorociţii ăia din plutonul meu şi-au pierdut cumpătul şi s- 
au purtat ca nişte nebuni. Dar, de plictiseală, ea a aruncat 
scrumiera pe geam. Nu vreau să fac pe judecătorul. Dar 
vreau să subliniez faptul că oamenii care locuiesc în case 
mici n-ar trebui să arunce cu scrumiere din sticlă. 

Corva încuviinţă din cap. 

— Legat de sminteală, să ştii că Armata are de gând să 
te supună unei baterii de teste psihologice. Vreo obiecţie? 

— Da. Nu putem construi o apărare bazată pe nebunie la 
două decenii după întâmplarea respectivă şi n-o să 
pretindem că acum nu sunt în stare să fac faţă unui proces. 
Aşa că n-am de gând să fiu cobaiul unor psihiatri smintiţi. 

— Foarte bine. Voi face tot ceea ce este necesar pentru a 
împiedica aceste teste. Ai fost vreodată la un psihanalist? 
se interesă Corva. 

Tyson îşi stinse ţigara. 

— De câteva ori. 

— Observațiile lui ne-ar putea ajuta? 

— Nu ştiu. Cum adică? 

— Ar putea observaţiile lui să sugereze că ai avut 
remuşcări şi te-ai simţit vinovat că ai acoperit acel incident 
de la spital? 

— Nu cred. Nu i-am povestit niciodată despre el. 

— Cum poţi să te duci la un psihiatru şi să nu-i spui ceea 
ce te frământă? 

Tyson zâmbi. 

— Asta şi voia e/să ştie. 

— Ai avea ceva împotrivă dacă aş lua legătura cu el? 


— Nu, deloc. Dar o să ai nevoie de o scândură Ouija?®. 

— Oh... 

— Sinucidere. Dacă iei legătura cu el, spune-i că n-am 
uitat de ultima notă de plată. 

— Bei prea mult. Corva se gândi o clipă. Ce s-a întâmplat 
cu dosarele lui? 

— Nu ştiu. Sunt informaţii confidenţiale, nu-i aşa? 

— În timp ce terapeutul este în viaţă. Pe urmă... mă rog, 
o să cercetez. Scoase un stilou şi un blocnotes galben, iar 
Tyson îi dădu numele şi ultima adresă a doctorului Stahl. 
Corva scoase o pagină împăturită din New York Times şi i-o 
arătă. Ai văzut asta? 

— Nu mai citesc ziare. Acum citesc Agatha Christie. 

— Ei bine, ăsta este un articol care se ocupă de 
implicaţiile internaţionale ale acestui caz. Corva parcurse 
întregul articol. Cică Vietnamul ar vrea să aducă Statele 
Unite în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga. 
Încercările de normalizare a relaţiilor dintre noi şi ei au 
eşuat. Ăsta este încă un motiv pentru care anumite 
persoane de la Washington nu te plac. Sunt şi persoane 
care te plac doar ca să încurce lucrurile. 

— Şi ce-mi pasă mie? Ducă-se dracului şi Hanoiul şi 
Washingtonul. 

— Bine. De asemenea, se pare că guvernele despre ai 
căror cetăţeni s-a afirmat, fără dovezi, că s-au numărat 
printre victime - Franţa, Belgia, Germania, Olanda şi 
Australia - s-au interesat numai formal de acest proces. Ei 
sunt aliaţii noştri, după cum, probabil, ştii. 

Tyson ridică din umeri. 

— Luna trecută, s-a întrunit Comisia Naţiunilor Unite 
pentru Genocid. Genocid? lisuse, spitalul acela era el însuşi 
o Organizaţie a Naţiunilor Unite. Noi n-am făcut 
discriminări. De ce încearcă toţi să ne crucifice? 

— Nu ne plac, Ben. Oricum, dacă e să ne luăm după 


26 Plăcuţă de lemn aşezată pe o masă de spiritism marcată cu litere şi 
cifre şi care ajută la comunicarea cu spiritele (n. trad.). 


articolul ăsta, ambasadorul Vietnamului la Naţiunile Unite a 
afirmat că Republica Populară ar fi cât se poate de dispusă 
să permită unei echipe internaţionale de investigare a 
faptelor, echipă din care să facă parte şi un american, să 
viziteze locul aşa-zisului incident - Spitalul Misericorde şi 
împrejurimile. Ambasadorul Vietnamului a mai sugerat că s- 
ar putea să existe şi martori. De asemenea, Hanoiul a 
distribuit o fotografie a fostului spital, fotografie pe care 
Times a reprodus-o imediat. 

Corva îi dădu lui Tyson pagina cu articolul. 

Tyson se uită la fotografie. Aceasta înfăţişa o clădire cu 
două etaje, acoperită cu stuc alb şi fără acoperiş. Zidurile 
erau mult mai albe decât atunci când le văzuse el ultima 
oară, cu focul prelingându-se peste ferestre. Dar n-ar fi 
putut fi văruită din nou pentru că nu era decât o coajă. 
Poate că musonul o spălase, iar soarele o albise ca pe un 
os. Pe zidurile laterale se căţăra viţa de vie, iar el vedea 
prin fereastră cerul îndepărtat. 


Spitalul ardea cu flacără vie în ploaia murdară, de iarnă. 
Membrii plutonului întâi al Companiei Alpha stăteau la o 
distanţă nu mai mare de zece metri de spital, uscându-şi 
uniformele ude, lângă foc. Tyson a observat vaporii care se 
înălţau din uniformele lor şi a văzut flăcările roşii 
reflectându-se pe feţele lor ude. 

Undeva în depărtare explodau obuze de artilerie, iar 
flacăra unui avion cu reacţie brăzda cerul mohorât. Tyson a 
auzit trosnituri dinspre spital, în clipa în care grinzile de tek 
au luat foc şi au început să crape. Prin ferestrele cuprinse 
de flăcări ieşeau, duse de vânt, mirosuri urâte - de 
medicamente şi materiale sanitare, de aşternuturi de pat şi 
de carne. 

Fără niciun ordin, oamenii formaseră un cordon în jurul 
zidurilor clădirii dreptunghiulare. O iniţiativă bună, s-a 
gândit Tyson, o desfăşurare instinctivă, fără ordine verbale, 
o înţelegere a faptului că oroarea din interiorul acelui spital 


trebuia să rămână în interiorul acelui spital. 

În uşa din faţă a apărut o siluetă, o femeie tânără, într-un 
halat alb, cu un copilaş în braţe. Copilul era înfăşat în ceva 
ce semăna cu un prosop, de culoare oliv, din cele avute de 
soldaţii americani. Femeia a pus copilul într-o încâlceală de 
viţă de vie, aflată la picioarele unuia dintre zidurile laterale 
ale clădirii, exact în momentul în care suflul unei explozii a 
aruncat-o înapoi prin uşă. Tyson a privit spre locul de unde 
se trăsese şi l-a văzut pe Richard Farley încărcându-şi din 
nou puşca M-16. 

O altă siluetă a apărut în cadrul uşilor cu geam ale 
balconului de la etajul al doilea, în partea dinspre est a 
clădirii. Tyson a văzut că era un băiat de vreo doisprezece 
ani, în pielea goală şi cu un picior amputat. Băiatul a şovăit, 
a privit repede înapoi prin uşile cu geam, a închis ochii şi a 
sărit cu boltă peste balustrada balconului. A căzut în 
grădina de legume, aterizând pe genunchi şi pe ciotul 
amputat. În timp ce băiatul se zbătea şi făcea eforturi să se 
ridice, Tyson a văzut că acesta flutura o batistă albă. Tyson 
a auzit detunătura surdă a lansatorului de grenade al lui 
Lee Walker şi a văzut pieptul copilului explodând într-o 
masă de sânge împrăştiat în toate direcţiile. 

Deodată, un bărbat, cu capul înfăşurat într-un bandaj, s-a 
năpustit afară prin uşile din faţă ale spitalului şi a traversat 
în goană curtea, desculţ şi având pe el doar o pereche de 
pantaloni de pijama. Omul a trecut la circa douăzeci de 
metri de Tyson, iar acesta şi-a dat seama că bărbatul 
străpunsese cordonul. Hernando Beltran şi-a întors 
mitraliera şi a început să tragă cu furie, în timp ce omul se 
apropia de şirul de tufişuri de la marginea pieţei. Era, cu 
siguranţă, soldat, pentru că se mişca precum un infanterist, 
evitând rafalele de mitralieră. Beltran a înjurat în spaniolă. 
Bărbatul s-a apropiat de şirul de tufişuri şi a sărit, dar, 
deodată, corpul i s-a contorsionat, lovit de o rafală de 
gloanţe, şi a căzut, prins între crengile tufişurilor. Degetele 
cercetătoare, roşietice, ale gloanţelor trasoare l-au găsit şi 


l-au sfârtecat, secerând tufişurile, până când omul a rămas 
fără viaţă într-o grămadă de crengi şi de frunze. 

Tyson a întors capul spre spital. A observat o mişcare pe 
acoperişul în pantă. Şase oameni ieşiseră pe lucarna cu 
obloane, care funcţiona şi ca supapă de aerisire a 
mansardei, şi stăteau agăţaţi de plăcile roşii de teracotă. 
Unul dintre ei, un bărbat îmbrăcat în uniforma spitalului, cu 
cămaşă şi pantaloni albi, a înaintat prudent spre smochinul 
uriaş, ale cărui crengi coborau până la pământ. Omul s-a 
prins de o creangă şi a început să se târască spre trunchiul 
copacului, dispărând în frunzişul des. O asistentă 
vietnameză l-a urmat. Tyson i-a urmărit cu sentimente 
contradictorii, dorindu-şi ca oamenii să scape, dar, în 
acelaşi timp, ştiind că, chiar dacă acum reuşeau să fugă, 
până la urmă aveau să fie prinşi de către autorităţile 
vietnameze sau americane. Tyson a început să-şi 
imagineze ce se putea întâmpla cu el şi cu oamenii lui. 
Plutonul avea să fie chemat la bază. De îndată ce aveau să 
coboare din elicoptere, aveau să fie înconjurați de Poliţia 
Militară, dezarmaţi şi puşi să mărşăluiască în grup spre 
închisoare. Văzuse asta o dată la baza Evans, cu toate că 
nu a aflat niciodată despre ce era vorba. Dar imaginea 
acelei cândva atât de mândre unităţi de luptă, cu mâinile 
pe cap şi la cheremul unui pluton al Poliţiei Militare, toţi cu 
uniformele curate şi rânjind dispreţuitor, îl afectase 
profund. 

Tyson continua să se uite lung la smochinul din faţa lui. 
Şi-a dat seama că pe acolo se putea fugi. Asta l-a mai 
liniştit, pentru că tot pe acolo dispăruse şi sora Teresa ceva 
mai devreme, înainte ca oamenii lui să iasă din spitalul în 
flăcări şi să-l înconjoare. 

— Ce vedeţi, domnule locotenent? l-a întrebat Paul 
Sadowski. Tyson s-a întors cu spatele la copac şi nu a 
răspuns. Sadowski a făcut ochii mari. Oh, la dracu'! Oh, 
lisuse! Trage în copacul ăla, i-a strigat el lui Beltran. 

Acesta şi-a luat mitraliera M-60 şi, trăgând din dreptul 


şoldului, a împroşcat smochinul cu rafale lungi, în timp ce 
Brontman încărca benzile cu cartuşe dintr-o cutie de metal. 
Cea de-a doua mitralieră, manevrată de către Michael 
DeTonq şi Peter Santos, a deschis foc de anfiladă asupra 
acoperişului în pantă. Plăcile de teracotă au plesnit, aşchiile 
începând să zboare în toate direcţiile. Tyson a văzut în ce 
trăgeau pe acoperiş: parţial ascunse de crengile copacului, 
erau două paciente în halate, un bătrân şi o fetiţă cu 
picioarele de un roşu aprins, picioare arse, de culoarea 
ţiglelor. Mitraliera lui DeTonq şi-a făcut imediat datoria şi 
patru trupuri s-au rostogolit unul după altul de pe acoperiş, 
s-au lovit de streaşină, au sărit şi s-au prăbuşit pe lângă zid 
la pământ. Mitraliera i-a urmărit chiar şi în moarte, 
scuipând rafală după rafală în tufişurile în care căzuseră 
cele patru cadavre. Infanteriştii, s-a gândit Tyson, văzuseră 
prea mulţi morţi ridicăndu-se în picioare, fugind sau 
trăgând în ei în timp ce se apropiau. Vorba aceea, „Nu sunt 
morţi până când nu sunt morţi“. 

Mitralierei lui Beltran, care încă mai trăgea în copac, i s-a 
alăturat cea a lui DeTong, câteva M-16 şi nişte puşti de 
vânătoare. Copacul îşi pierdea crengile, frunzele şi scoarţa 
văzând cu ochii. Asistenta a căzut prima din copac şi s-a 
prăbuşit la pământ, undeva în partea din spate a spitalului, 
unde Tyson nu o putea vedea. Harold Simcox a alergat la 
picioarele copacului, şi Tyson l-a văzut ridicând puşca şi 
golind o întreagă cartuşieră în pământ. 

Tyson s-a uitat din nou spre vârful copacului şi a zărit 
îmbrăcămintea albă a bărbatului care încerca să se 
ascundă în frunziş. Omul părea rănit, iar Tyson s-a gândit 
că a văzut pete roşii pe hainele albe, dar omul se ţinea cu 
îndârjire de trunchiul copacului. 

Lee Walker a aruncat o grenadă, care a explodat pe o 
cracă de deasupra capului bărbatului. Tyson a auzit un 
strigăt prelung, sfâşietor, în timp ce bărbatul a dat drumul 
trunchiului şi s-a prăbuşit, săltând printre ramuri. Şi din 
nou, Simcox, aflat încă sub copac, a terminat treaba. 


O vreme nu s-a mai auzit niciun zgomot, în afară de 
răpăitul ploii şi de focul care trosnea; nimeni altcineva n-a 
mai apărut la vreuna dintre ferestrele sau uşile spitalului. 

Tyson a văzut câţiva oameni uitându-se la el şi a înţeles 
că era rândul lui. Îi luaseră puşca şi pistolul automat .45 în 
spital, iar el se simţea, în mod ciudat, dezbrăcat fără 
armele pe care le cărase şi lângă care dormise vreme de un 
an de zile. 

Kelly era lângă el acum, cu radioul PRC-25 în spate şi cu 
radiotelefonul în mână. Vorbea cu cineva. El i-a dat 
radiotelefonul lui Tyson. 

— Căpitanul Browder. 

Tyson a luat radiotelefonul. Era conştient că o parte 
dintre oameni veniseră mai aproape de el. A apăsat pe 
butonul de transmisie şi a spus: 

— Mustang Unu-Şase. Terminat. 

Vocea lui Browder se auzea slab. 

— Înţeles, Unu-Şase. Raportează care e situaţia şi 
supraveghează zona, a spus el, folosind cuvântul de cod 
pentru coordonatele de pe caroiaj. 

— Situaţia... foc de lunetişti. Satul An Ninh Ha... 
Supraveghez Yannkee Delta, şapte-doi, cinci; doi-unu, şase. 
Ne urmăriţi? 

Browder a repetat cu voce tare coordonatele şi a 
întrebat: 

— Ai nevoie de ajutor? Artilerie sau maşini ale poliţiei în 
„Civil“? 

— Negativ. Foc slab, ineficient. În vecinătatea clădirilor 
cu stuc. O să aruncăm o privire. 

— Înţeles. Nu primisem de mult niciun mesaj radio de la 
voi. Am crezut că v-aţi dus să vă culcaţi sau că aţi murit. 

Tyson şi-a umezit buzele şi a răspuns: 

— Nimic de raportat. 

— Foc de lunetişti de raportat. Mai trag? 

— Înţeles. O să ne apropiem. 

— Bine, ai grijă. Ţine-mă la curent. Sunteţi bine cu toţii? 


Întrebarea l-a găsit pe Tyson cu garda coborâtă. Dar 
numai pentru o clipă. 

— Suntem bine cu toţii, a răspuns el. Obosiţi. 

Radioul a tăcut câteva clipe, apoi Browder a spus: 

— Inţeles. Aveţi grijă de lunetişti şi îndreptaţi-vă spre 
Hue. 

— Inţeles. 

— Terminat. 

Tyson i-a dat radiotelefonul înapoi lui Kelly. S-a uitat la 
oamenii din jurul său, dar fără teamă. Apoi a privit înapoi, la 
spital, şi a văzut că era cuprins de flăcări şi că din toate 
ferestrele  ţâşneau,  încolăcindu-se, flăcări portocalii, 
strălucitoare. 

Cei care mai rămăseseră din plutonul lui Tyson se 
adunaseră în piaţa din faţa spitalului, ştiind că înăuntru nu 
mai era nimeni în viaţă. Niciunul nu vorbea şi singurul sunet 
era ploaia care cădea peste frunzele de palmier, peste 
piaţă, în băltoace şi pe căştile lor, acum mai grele, 
acoperind zgomotul făcut de spitalul care ardea, de 
bocancii soldaţilor şi de puşti. 

Brusc, o detunătură puternică i-a făcut pe toţi să se 
întoarcă; câţiva dintre ei s-au aruncat la pământ, în poziţie 
de tragere, ţintind asupra spitalului. 

Ţiglele de pe acoperişul încins explodau, împrăştiind în 
jur şi pe deasupra pieţii aşchii fierbinţi de argilă. Oamenii 
au făcut câţiva paşi înapoi. Aşteptau. În cele din urmă, 
acoperişul s-a îndoit şi s-a prăbuşit, căzând peste etajul al 
doilea, care, la rândul lui, s-a prăbuşit peste parter, lăsând 
în picioare numai învelişul concav, din beton, al clădirii, 
care semăna cu un uriaş cuptor incandescent. Ca şi cum 
acela ar fi fost semnalul pe care-l aşteptau, oamenii au 
început să-şi strângă echipamentul de câmp şi muniţia. 

S-au împărţit în detaşamentele lor decimate, gata să 
plece. Unii dintre ei s-au uitat la Tyson, aşteptând, din 
obişnuinţă, un ordin, un semnal, cu toate că era clar că 
locotenentul Tyson nu mai era comandantul lor. Kelly a tras 


din cureaua sa de pânză un pistol .45 - pistolul .45 al lui 
Tyson - şi i l-a dat. Tyson a vârât pistolul în toc, observând 
că nimeni nu-i dădea puşca. 

— Daţi-le ordin să plece, i-a spus Kelly încet. Tyson n-a 
răspuns. Haideţi să plecăm dracului de-aici, a spus Kelly pe 
un ton mai insistent. 

Tyson s-a uitat prin piaţă, dincolo de plutonul său, a 
parcurs cu privirea casele pitoreşti şi grădinile îngrijite care 
străjuiau zona, suprafaţa deschisă. Se întreba unde era ea, 
dacă îi urmărea din cine ştie ce ascunzătoare. Işi dădea 
seama acum că ea avea să spună tot ce s-a întâmplat şi că, 
în afară de ea, puteau să mai fie şi alţi martori în satul 
acesta aparent mort şi părăsit. 

Kelly a înţeles cel puţin o parte din ceea ce-i trecea lui 
prin minte. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa sătenilor. Nu pot spune cu 
precizie ce s-a întâmplat. Oamenii de-acolo - a făcut semn 
cu capul spre spital - n-or să scoată o vorbă. Haideţi să ne 
îndepărtăm de locul ăsta. Înainte ca vreun elicopter de 
comandă să treacă pe-aici şi să ne întrebe ce se întâmplă. 
Kelly s-a uitat o vreme la Tyson, apoi şi-a ridicat arma şi a 
strigat: Pe cai! Plecăm! A lăsat arma jos şi a arătat spre est, 
în direcţia unei uliţe largi care dădea în piaţă. Kelly i-a tras 
un ghiont lui Tyson, iar plutonul s-a pus în mişcare. A 
dracului ambuscadă, a spus el cu voce tare. 

Tyson a privit în jos, la şirul de oameni, şi l-a văzut pe 
Bob Moody cărat de Brontman şi de Simcox pe o targă pe 
care, probabil, o luaseră din spital. Moody fuma o ţigară şi 
vorbea cu însufleţire, aşa cum vorbesc întotdeauna cei cu 
răni superficiale atunci când îşi dau seama de ceea ce li s- 
ar fi putut întâmpla, dar nu li s-a întâmplat. Ceva mai 
departe, Holzman şi Walker, duceau pe umeri, o prăjină de 
bambus. De prăjină atârna un poncho de cauciuc verde- 
cenuşiu, iar în poncho se afla corpul, în poziţie de foetus, al 
lui Arthur Peterson care murise în timp ce plutonul său îi 
omora pe doctorii şi pe asistentele care l-ar fi putut salva. 


În spatele său, Richard Farley îşi târa picioarele sub o 
greutate mare: legat cu o curea de cadrul metalic în formă 
de triunghi, în locul raniţei, ca o căprioară, se afla corpul lui 
Larry Cane. Capul acestuia se legăna pe umărul stâng al lui 
Farley, iar faţa îi era acoperită cu o batistă mare, de culoare 
kaki, după cum era obiceiul. 

Dar batista alunecase în jos, iar Tyson a văzut faţa lui 
Cane, cu un ochi deschis. Cineva ştersese sângele care îi 
țâşnise pe nas şi pe gură, dar pe bărbie mai rămăsese o 
pată stacojie, iar gura întredeschisă lăsa să i se vadă dinţii 
înroşiţi. 

Tyson se holba la faţa aceea albă, în timp ce Farley s-a 
apropiat de el. Apoi Tyson s-a uitat la Farley, într-o 
alăturare ciudată cu faţa moartă din spatele lui. Privirea lui 
Tyson şi cea a lui Farley s-au întâlnit şi s-au susţinut una pe 
cealaltă. Buzele lui Farley au schiţat câteva cuvinte, dar 
Tyson nu auzea nimic. A întins mâna şi a acoperit din nou 
faţa lui Cane, atingând pielea rece şi umedă. 

Tyson s-a întors şi a început să meargă alături de 
plutonul său. Cel puţin, s-a gândit el, aveau doi morţi care 
să vină în sprijinul ideii că acolo s-ar fi dat o luptă. El spera 
ca nimeni să nu poată spune că Larry Cane fusese împuşcat 
de tirul în linie dreaptă al unui pistol militar de calibrul 45. 

— Unde ne ducem? a întrebat Kelly. 

Tyson s-a uitat la el. 

— În iad. 

Kelly a încuviinţat din cap. 

— Păi, atunci, scoateţi harta, domnule locotenent, şi 
arătaţi-ne drumul. 


— Ben? Mă asculţi? 

Tyson se concentra asupra topografiei spitalului. 
Smochinul era tot acolo, acum mai înalt, cu crengile 
aplecate deasupra unui morman fără acoperiş. li dădu 
pagina de ziar înapoi lui Corva. 

— Nu recunosc locul. 


— Totuşi, guvernul de la Hanoi susţine că acesta este 
Spitalul Misericorde. Sau a fost. 

— Comuniştii mint. Toată lumea ştie asta. 

— Mă întreb dacă o echipă de experţi ar putea stabili, pe 
baza găurilor lăsate de gloanţe în beton, ce fel de arme de 
foc s-au folosit acolo, continuă Corva. Vreau să spun... 
adică presupun că dispunerea împuşcăturilor sau tipurile de 
împuşcături sunt diferite în cazul unui masacru, faţă de o 
luptă cu arme de foc. Tyson nu răspunse. De asemenea, 
continuă Corva, guvernul de la Hanoi a dispus excavarea 
balastului de la parterul clădirii, cu toate că îmi închipui că 
trupurile au fost scoase de acolo după încetarea Ofensivei 
Tet. Tyson îşi aprinse o ţigară. Indiferent ce a fost lăsat 
acolo, spuse mai departe Corva, a fost, probabil, folosit de 
săteni ca cenuşă pentru fertilizarea solului. Vulturii, 
gândacii şi viermii au luat restul. Totuşi, carcasa din beton 
a spitalului poate dezvălui ceva, iar asta este prima probă 
fizică posibilă cu care să ne confruntăm. 

— E cazul să-mi fac griji? 

Corva se gândi un moment. 

— Articolul din Times nu precizează că cineva din 
guvernul nostru ar fi acceptat această invitaţie. 

— Această invitaţie vine din partea celor care au 
masacrat două mii de bărbaţi, femei şi copii din Hue, în 
partea cealaltă a oraşului. De unde dracu' au atâta 
neobrăzare? Mi-ar plăcea să duc o comisie internaţională la 
Strawberry Patch şi să le arăt locul unde am găsit gropile 
comune. 

— N-o să ţină, Ben, spuse Corva cu ironie în glas. 
Atrocităţile comise de americani sunt mai cumplite decât 
cele comise de comunişti. Ştii asta. Oricum, porcăria asta 
nu e de natură să încânte prea mult guvernul american. 
Oftă adânc. La dracu'. Am ştiut întotdeauna că problema 
asta o să dăuneze imaginii noastre. De ce ne-o facem 
întotdeauna cu mâna noastră? 

— Pentru că noi o facem mai bine decât ar putea să ne-o 


facă oricine altcineva, spuse Tyson. 

Corva clătină din cap, absent. 

— Oricum, ca răspuns la întrebarea ta, Casa Albă, cred 
eu, le va spune nord-vietnamezilor să-şi ia invitaţia şi să se 
şteargă cu ea la fund. În mod diplomatic. 

— Dar alte ţări vor trimite oameni la Hue. 

Corva îşi frecă buza inferioară. 

— Da. Şi s-ar putea ca ei să descopere ceva. Eu am 
informat deja Ministerul Justiţiei că, dacă îşi închipuie că pot 
introduce într-o curte marţială americană probe adunate de 
străini într-o ţară comunistă, atunci să se pregătească 
pentru o luptă juridică de zece ani, ca să nu mai vorbim de 
ultrajul public. Cred că au înţeles. Vom vedea. 

— Ai prea multă încredere în opinia publică americană. 

— Şi tu ar trebui să ai. Pentru că, în privinţa opiniei 
publice internaţionale negative nu putem face mare lucru. 
Ai văzut că sondajele de opinie arată că un procent 
incredibil, de şaptezeci şi opt la sută dintre americani, 
crede că tu nu eşti decât un ţap ispăşitor? 

— Am pierdut sondajul ăla. 

— Eu am un serviciu care îmi trimite toate articolele din 
presă în care este pomenit numele tău. 

— Foarte bine. 

— Ai devenit un punct de convergenţă pentru multe 
sentimente înăbugşite, de aici şi din străinătate. 

Tyson ridică din umeri. 

— Nu e vina mea. Eu aş renunţa şi mâine la toată 
povestea asta. 

— Ca şi în cazul lui Dreyfus, adăugă Corva, situaţia este 
percepută ca trecând dincolo de persoana lui Benjamin 
Tyson şi de plutonul întâi al Companiei Alpha. 

— Zău? 

Corva scoase o coală de hârtie din servietă. 

— Destul cu diplomaţia internaţională şi cu starea 
Uniunii. Să ne ocupăm de lucruri mai importante. 
Săptămâna trecuta, am avut o discuţie foarte plăcută cu 


maiorul Harper. În biroul meu. 

— Da? rosti Tyson, indiferent. 

— Drăguţă fată, Ben. 

— N-am observat. 

— Ei bine, eu am observat. Oricum, e prea înaltă pentru 
mine. 

— De fapt, tu eşti prea scund pentru ea. Ce-a vrut? 

— Oh, a vrut doar să-mi expună, pe scurt, o serie de 
probleme. Cea mai semnificativă este aceea că FBl-ul i-a 
localizat pe Hernando Beltran, Lee Walker şi Louis Kalane. 
Tyson nu spuse nimic. A fost o treabă rapidă, continuă 
Corva. Bineînţeles că au ştiut tot timpul unde se aflau 
oamenii aceştia. Dar Ministerul Justiţiei voia ca, înainte de 
a-ţi spune asta, să ştie dacă urma să fii acuzat sau nu. 

— De fapt, n-am înţeles niciodată de ce n-au fost găsiţi 
mai devreme, spuse Tyson. 

— Guvernul nu a făcut cunoscute numele soldaţilor din 
plutonul tău, pentru că, dacă o făceau, cei care îi cunoşteau 
pe aceşti oameni ar fi dat de ştire presei. 

Tyson încuviinţă din cap, gânditor. 

— Dar ştii, Karen Harper voia să fac un apel public, ca 
aceşti oameni să se prezinte ca martori. 

— Karen Harper acţiona într-un fel de vid. Pentru fiecare 
oră pe care ea o dedica anchetei, funcţionarii, Serviciul 
Juridic Militar, avocaţii din cadrul Ministerului Justiţiei şi 
agenţii FBI munceau sute de ore. Ea era vârful vizibil al unui 
aisberg despre care nici măcar nu ştia că există. Cred că 
acum ştie. Deşi nu mai contează. Problema este că i s-a 
cerut să ia legătura, prin telefon, cu Beltran, Walker şi 
Kalane. Şi a făcut-o. 

Tyson se ridică şi se duse la fereastră. Se uită fix în 
depărtare, la farurile maşinilor care traversau podul. 

— Harper a raportat că a vorbit la telefon cu fiecare 
dintre cei trei bărbaţi, spuse Corva. Beltran şi Kalane au 
pus-o în legătură cu avocaţii lor. Walker nu avea avocat. El 
e mecanic, undeva în afara oraşului Macon, din Georgia. 


Oricum, avocaţii lui Beltran şi Kalane au spus că clienţii lor 
nu vor face nicio declaraţie decât dacă vor fi citați. Beltran 
este un om de afaceri prosper în Miami. Kalane este 
implicat în afaceri de turism în Honolulu. Harper i-a întrebat 
pe cei doi avocaţi dacă presupusele depoziţii ale clienţilor 
lor i-ar caracteriza pe aceştia ca martori ai apărării sau 
acuzării. Tyson îşi aprinse o ţigară şi continuă să privească 
pe fereastră. Harper m-a informat că vor fi martorii tăi, 
spuse Corva. Tyson suflă fumul ţigării. Se pare, observă 
Corva, că te bucuri de o oarecare loialitate în rândul 
trupelor tale, locotenent Tyson. 

— Şi-au păstrat credinţa, Vince, spuse Tyson. 

— Aşa este. Totuşi, o să-ţi spun ceva. Dacă aş fi fost 
avocatul lui Beltran sau al lui Kalane, i-aş fi sfătuit să fie de 
partea guvernului. 

Tyson se întoarse cu spatele la fereastră. 

— De ce? 

— Ei bine, ei nu vor fi niciodată acuzaţi de crimă chiar 
dacă vor compărea ca martori şi vor face o relatare 
amănunţită a unui masacru. Pe de altă parte, dacă ei vor 
relata versiunea modificată a incidentului de la spital, iar tu 
eşti, oricum, declarat vinovat, s-ar putea ca ei să fie acuzaţi 
de sperjur. 

— Sunt sigur că avocaţii lor i-au sfătuit ce să facă, spuse 
Tyson. 

— Şi eu cred asta. Totuşi, ei vor să depună mărturie în 
favoarea ta, Ben. Sunt profund mişcat. Dar nu prea adânc. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, dacă acest caz ar fi fost judecat în 
1968 sau oricând înainte ca aceşti oameni să fie lăsaţi la 
vatră în mod onorabil, atunci ej ar fi fost cei acuzaţi de 
crimă. De asemenea, fie că sunt sau nu scutiţi de a fi 
acuzaţi, ei tot n-au de gând să compară în cadrul unui 
proces public şi să recunoască o crimă în masă. Mi-ar 
plăcea să cred că au de gând să depună mărturie în 
favoarea ta exclusiv din loialitate, numai că ei au şi alte 


motive. 

— Poate, Vince. Poate. Dar nu suntem noi în măsură să 
judecăm motivele lor. 

Corva se ridică. 

— Te simţi oarecum loial faţă de ei? 

— Ce vrei să spui? 

— Le-ai proteja reputaţia depunând mărturie în favoarea 
lor? 

— Cred că da. Dar mă simt ambivalent faţă de ei. Ei au 
făcut ceva pentru care eu sunt acum singurul acuzat, după 
cum ai spus şi tu. 

— E vina ta, Ben. Înţeleg de ce nu i-ai acuzat imediat. Dar 
după aceea... când te aflai în siguranţă pe acel vas-spital şi 
ai avut timp să te gândeşti... aceea ce-a fost dacă nu 
loialitate? 

— Presupun că m-am simţit loial. Armata îţi imprimă 
conceptul de loialitate între un ofiţer şi oamenii săi. Dar 
când se întâmplă un lucru ca acesta, acea loialitate poate 
provoca o eroare judiciară. 

— Ştiu asta. 

— Când am fost rănit, continuă Tyson, toţi şi-au luat 
rămas-bun de la mine. Şi le-a părut într-adevăr rău 
văzându-mă că plec. Un lucru mic, dar care a căpătat 
proporţii foarte mari în timp ce mă aflam pe vasul-spital, cu 
o hârtie în mână, întrebându-mă dacă să scriu o scrisoare 
de dragoste prietenei mele sau o notă comandantului de 
batalion. 

— Înţeleg. Corva mai turnă două pahare de strega, îi 
dădu unul lui Tyson, apoi zise: Ceea ce am vrut să spun 
prin întrebarea mea cu privire la loialitate este: dacă vei fi 
condamnat, va trebui neapărat să depui mărturie 
adevărată pentru acordarea de circumstanţe atenuante, 
înainte ca juriul să voteze sentinţa. O mărturie adevărată - 
în măsura în care o poveste de război poate fi adevărată - 
nu le-ar cădea deloc bine domnilor Sadowski, Scorello, 
Beltran, Walker şi Kalane. Ceea ce i-ar putea face pe toţi 


pasibili de acuzaţia de sperjur, pe care Ministerul Justiţiei ar 
putea foarte bine să o judece într-un tribunal federal. lar 
sperjurul este un delict foarte grav. 

Corva se uită lung la Tyson. 

— De ce nu discutăm despre asta atunci când va fi cazul? 
Puse jos băutura. Povesteşte-mi despre Lee Walker. 

— Oh, da. Corva luă o coală de hârtie de pe măsuţa de 
cafea şi o citi atent. Karen... maiorul Harper raportează că 
declaraţiile iniţiale ale domnului Walker au făcut-o să 
creadă că acesta avea să compară ca martor al apărării. 
Tyson încuviinţă din cap. Într-un fel, nu-şi făcea probleme în 
privinţa mărturiei lui Walker. Spre deosebire de situaţia în 
care v-a interogat pe tine, pe Sadowski şi pe Scorello, ea a 
fost obligată să pună capăt chestionării lui Walker de îndată 
ce a constatat că acesta era martor al apărării, pentru că 
ţie ţi s-au adus acuzaţii şi ai şi un avocat. Ca urmare, 
maiorul Harper mi l-a predat mie. Am vorbit cu el la telefon. 
Ce-ţi aminteşti în legătură cu el? 

Tyson îşi termină băutura şi observă că sticla era 
aproape goală. Puse paharul pe masă şi îşi aprinse o altă 
ţigară. 

— Nu ştiu... e un om simplu. Cinstit. Evită orice 
neplăcere. Negru, dintr-un sat din sud. Cunoşti genul. 

— Era un pic nervos. Spunea tot timpul că tu nu ai făcut 
nimic rău. 

— Adu-l în boxa martorilor. 

Corva zâmbi. 

— Păi, asta e întrebarea. Pe care dintre cei cinci îi luăm 
ca martori? 

— Pe toţi. 

— Nu. Ţi-am spus de ce nu putem face asta. Ar suna ca şi 
cum toţi ar citi de pe acelaşi tele-prompter. Ceea ce trebuie 
să hotărâm este nu numai care dintre ei îşi va interpreta cel 
mai bine rolul, dar şi cine va face faţă unui interogatoriu 
încrucişat. Asta este foarte important. 

— Incă nu te-ai dus să stai de vorbă cu Sadowski şi 


Scorello, observă Tyson. 

— Nu, nu încă. 

— Până acum am auzit de detectivi de salon. Acum am 
cunoscut un avocat de salon, spuse Tyson cu o undă de 
sarcasm în glas. 

Corva se uită la el o vreme. 

— Există ceva care se cheamă pregătirea în cel mai mic 
detaliu a unui proces. Am mai văzut asta. 

Tyson râse fără să vrea. 

— Perfect. Tu eşti avocatul. 

— Aşa este, fu de acord Corva. Oricum, în concluzie, 
maiorul Harper m-a mai informat că nici Daniel Kelly, nici 
Michael DeTonqg nu a fost localizat. Nici sora Teresa. 

Tyson încuviinţă din cap. 

jaluzelele zornăiră în timp ce o briză începu să sufle 
dinspre apă. 

— Începe să se răcorească, spuse Tyson dus pe gânduri. 
A fost o vară fierbinte. Verile sunt un fel de repere ale 
memoriei. Îmi voi aminti de vara asta destul de mult timp 
de acum încolo. Îmi amintesc de vara lui 1966, când încă nu 
mă  prezentasem pentru intrarea în serviciul activ. 
Absolvisem facultatea şi mi-am luat liber toată vara. A fost 
una dintre acele perioade perfecte din viaţa unui om: fără 
obligaţii, fără presiuni, cu un sentiment de împlinire pe care 
mi-l dădea faptul că absolvisem şi perspectiva unei noi 
aventuri în faţa mea. Se uită la Corva. În momente ca 
acestea e normal să te reîntorci în trecut. Dar nu e prea 
sănătos, nu-i aşa? 

— De ce nu? Este un refugiu în minte, Ben. Ascunde-te 
acolo o vreme. Tyson se aşeză din nou şi turnă restul de 
lichior în paharul său. Corva îşi răsfoi hârtiile. Am fost 
impresionat de ea, spuse el, uitându-se la Tyson. Ca şi tine, 
de altfel. Şi ea a fost impresionată de tine. 

— Poate se va libera din Armată înainte de procesul meu. 
Te voi concedia pe tine şi o voi angaja pe ea. 

Corva îşi termină băutura. 


— Ei bine, n-o să se libereze din Armată atâta timp cât 
are loc procesul. O vor acolo unde o pot ţine sub 
observaţie. 

Tyson se duse în bucătărie şi se întoarse cu o sticlă de 
vin de Porto. 

— Marfă portugheză originală. Treizeci şi cinci de dolari 
sticla. Toarnă un pic peste strega. 

Umplu paharul lui Corva până la buză, apoi pe al său. 
Băură amândoi o sticlă de Porto, apoi încă una. Corva 
mormăi ceva în legătură cu faptul că era cu maşina. Işi 
înăbuşi o râgâială, apoi spuse: 

— Harper nu şi-ar asuma răspunderea de a te apăra, 
locotenente... 

— Mai slăbeşte-mă cu tâmpenia asta de locotenent. 

— Deoarece crede că eşti vinovat. 

Tyson se lăsă să cadă în fotoliu şi îşi mai turnă un pahar. 

— Dar tu? 

— N-aş fi preluat acest caz dacă n-aş fi crezut cu toată 
convingerea că n-ar trebui să plăteşti pentru ceea ce s-a 
întâmplat acolo. Am fost acolo, amice, şi nici eu n-aş vrea 
să plătesc din nou. 

— Nu mi-ai spus că ai crezut că sunt nevinovat. 

Corva clătină de câteva ori din cap. 

— Bineînţeles că nu am spus asta. Cred că eşti vinovat. 
Eu am spus doar că n-ar trebui să plăteşti. 

Tyson se aplecă înainte şi se uită la Corva. 

— Ai spus că n-ai vrea să plăteşti din nou. Eşti 
incriminabil? Ce-ai făcut tu acolo? 

Corva se ridică, dar nu se mişcă din loc. Se clătina uşor, 
iar ochii lui păreau să fixeze un anumit punct aflat foarte 
departe, în cele din urmă, spuse: 

— Cam ceea ce-ai făcut şi tu, Ben. M-am făcut că nu văd. 
Oh, n-a fost la fel de impresionant ca un masacru... dar a 
fost mai mult decât un incident. 

— Povesteşte-mi, îl îmboldi Tyson, mânat de o curiozitate 
perversă. Picard mi-a spus. Spune-mi şi tu. 


— Dracu' să-l ia pe Picard. Corva păru să uite ceea ce 
avea de gând să spună, apoi începu: Mitraliera mea a 
secerat trei soldaţi inamici care se apropiau de noi sub un 
steag alb. Mi-a fost rău o săptămână după asta. Trei puşti 
care se săturaseră şi voiau să se predea. l-a doborât la 
pământ ca şi cum n-ar fi fost nimic... nimic. Se uită în 
treacăt la Tyson. Aveam un trăgător de elită, Ben, cu una 
din acele puşti de vânătoare de calitate superioară, cu o 
lunetă puternică... îi plăcea să verifice cătarea puştii 
împuşcându-i pe ţăranii care alergau peste câmpuri ca să 
ajungă în satele lor înainte de ora de la care le era interzis 
să mai iasă din case. Individul spunea că ceasul lui era 
înainte. Inţelegi? Ceasul lui era înainte. A făcut-o de trei ori, 
după care i-am ordonat să înceteze. Altă dată, ne-am 
apropiat de un adăpost antiaerian dintr-un sat, unde se 
ascunseseră câţiva săteni şi... 

— Bine! Tyson se ridică. Gata, Vince. Ajunge. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ajunge. 

Amândoi rămaseră tăcuţi o vreme. Apoi Corva se apropie 
de Tyson şi, spre totala surprindere a acestuia, îl îmbrăţişă. 

Tyson înlemni, neştiind ce să facă. Nu mai fusese 
îmbrăţişat de un bărbat şi nici nu mai îmbrăţişase vreunul 
de când fusese în Vietnam. Îşi mişcă braţele cu stângăcie, 
apoi îl bătu uşor pe Corva cu palma peste spate. 

Acesta făcu câţiva paşi înapoi. 

— Scuză-mă... ştii şi tu cum sunt italienii. 

Tyson îşi drese glasul. 

— Oh, e-n regulă... şi eu am devenit puţin sentimental. 

Corva respiră adânc. 

— Acelea au fost singurele infracţiuni care astăzi sunt 
incriminabile... crimele. Dar mai erau şi altele... bătăile, 
abuzurile sexuale... Ştii tu. Se uită la Tyson. De ce l-am 
lăsat să facă asta de tre; ori înainte de a-l opri, Ben? De ce? 

— Pentru că n-ai crezut ce ai văzut primele două dăţi. 

Corva încuviinţă rapid din cap. 

— Da, da, asta a fost, cred... 


Tyson îşi frecă faţa şi spuse, obosit: 

— Asta a fost tot? Vreau să spun, am terminat? 

Corva începu să-şi strângă lucrurile şi să le pună în 
servietă. 

— E luni seara... audierea sub articolul 32 este convocată 
pentru vineri dimineaţa. Cred că ar trebui să discutăm 
despre asta data viitoare. Să vedem ce putem face, ca să 
nu fii condamnat. 

— Poate că vineri după-amiază voi fi din nou un om liber. 

Corva încuviinţă din cap. 

— Poate. 

— Numai că nu se va întâmplă nimic din toate astea, nu-i 
aşa? 

— Probabil că nu. 

Tyson vedea că Vince era supărat şi beat şi devenise 
taciturn. 

Corva îşi luă servieta şi se duse la uşă. 

— Am încercat să-ţi obţin o permisie, ca să ne putem 
întâlni mâine în oraş. Dar colonelul Hill e convins că, dacă 
îţi iei tălpăşiţa, cariera lui e terminată. Şi are dreptate. 

— N-am de gând să fug. 

— Eu ştiu asta. Dar ei nu te cunosc. Aşa că mâine voi fi 
aici, cu puţin înainte de prânz. Vei fi aici? 

Tyson zâmbi forţat. 

— Sun-o pe secretara mea, iar ea îţi va spune ce program 
am mâine dimineaţă. 

— Perfect. Corva deschise uşa şi respiră adânc. Apoi se 
uită din nou la Tyson. Mi-am încălcat regula. Cu privire la 
povestirile de război. Îmi pare rău. 

— Nu te mai gândi la asta. 

— N-o să se mai întâmple. leşi pe verandă. Sărut-o pe 
soţia ta în semn de la revedere când o să plece mâine la 
lucru. Sărută-ţi şi fiul. 

— Poţi să conduci? 

— Nu. O să iau un taxi. 

Corva porni, clătinându-se, pe alee. Tyson îl văzu cotind 


spre poarta principală. Îşi spuse: „Doamne, chiar avem cu 
toții sânge pe mâini? S-a întors oare cineva de acolo cu 
onoarea nepătată? Corva, se gândi el, la fel ca mulţi dintre 
ei, păruse să fi supravieţuit fără nicio zgârietură, până în 
clipa în care te-ai uitat în sufletul lui.” 


38. 


Ploaia bătea cu putere în geamuri. Tyson dădu la o parte 
ziarul de dimineaţă, dădu drumul la televizor, apoi îl 
închise. Îşi mai turnă puţină cafea, dar n-o bău, apoi îşi 
aprinse o ţigară şi o stinse. 

„Fir-ar să fie!“ 

Se uită lung la geamul spart şi simţi mirosul aerului rece, 
umed, ce pătrundea înăuntru. Măsură cu pasul lungimea 
camerei de zi: cinci paşi, se întoarse, cinci paşi. Se trânti pe 
podea şi făcu treizeci de flotări, apoi se ridică şi se şterse 
pe faţă cu mâneca de la bluza de trening. Treningul era 
murdar, şi se întrebă dacă i s-ar permite să se ducă la 
spălătoria garnizoanei sau trebuia să-l trimită pe David, 
după şcoală, sau pe Marcy, după serviciu. 

Privirea i se opri asupra unei vaze de pe televizor, în care 
se afla un singur trandafir de culoarea ceaiului galben. Pe 
undeva, ideea acelei flori în acest loc deprimant îl ofensa. 
Eforturile lui Marcy de a face din acest loc o casă îl înfuriau. 
Luă vaza şi se duse la uşa din faţă, pentru că auzise 
soneria. Stătu nemişcat, rezistând impulsului de a răspunde 
imediat. Probabil că era Corva... şi putea sta puţin în ploaie. 
Era bine pentru caracterul lui. Soneria se auzi din nou. 
Tyson aşteptă un minut bun, apoi deschise. 

Vincent Corva intră grăbit înăuntru şi îşi închise umbrela. 
Se uită la vază şi la trandafirul din mâinile lui Tyson. 

— Pentru mine? Tyson deschise uşa din nou şi aruncă 
vaza afară, pe pajişte. Urâtă vreme pentru prima zi de 
şcoală. A trebuit să-mi mân de la spate copiii până la 
autobuz, ca sub ameninţarea pistolului. Işi scoase haina de 


ploaie neagră. Îmi aminteşte de un muson pe care a trebuit 
să-l înfruntăm timp de nouă luni. Ai prins vreun muson în 
nord? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Tyson luă haina de ploaie a lui Corva şi o atârnă în 
minusculul dulap în perete. 

— Aici totul este mic, observă Corva. Locul ăsta e atât de 
mic, încât trebuie să ieşi afară ca să te răzgândeşti. 

Corva intră în camera de zi. Tyson se uită la ceas. 

— E amiază. Ce te-a reţinut? 

Corva îşi puse servieta pe măsuţa de cafea. 

— Traficul. Am spus cu puţin înainte de prânz. 

— E trecut de prânz. Douăsprezece şi cinci. 

— Secretara ta m-a programat la prânz? Se uită la Tyson. 
O iei razna? Tyson nu răspunse. Corva îşi deschise servieta 
şi scoase o pungă maro, din hârtie. Nevastă-mea mi-a 
pregătit nişte  sandvişuri. Mâncare rece, italienească, 
provolone şi caponata. Vreau să guşti. 

— Nu mi-e foame. Sunt plictisit. Nici măcar nu pot să mă 
duc să mă plimb pe vremea asta nenorocită. 

— Ei bine, va trebui să te plimbi până la cartierul general 
al garnizoanei, să semnezi. Mai faci şi tu o pauză. 

Corva începu să despacheteze sandvişurile. 

— Dracu' să-l ia de cartier general. Nu m-am semnat de 
trei zile. 

Corva se uită la el. 

— Hei, să nu încalci regulile domiciliului forţat, Ben, 
pentru că, altfel, or să te priveze de libertate. Asta 
înseamnă închisoare. Nu le trebuie decât un pretext. 

— Cel puţin, în închisoare, sunt oameni cu care poţi 
schimba o vorbă. 

Corva ridică din umeri. Văzu carafa cu cafea şi o cană 
curată pe măsuţa de lângă canapea. Işi turnă nişte cafea. 

— După ce terminăm aici, vreau să te duci să semnezi. 

— Să-i ia dracu'! N-or să mă bage la pârnaie, şi tu ştii 
asta. 


— De ce nu? 

— Pentru că ţin la imaginea lor, de-aceea. 

Corva îşi puse frişcă în cafea. 

— In locul tău, eu nu m-aş baza pe asta. Dacă sfârşeşti în 
îngrăditura din sârmă ghimpată a Fortului Dix, sunt al naibii 
de sigur că n-o să vin cu maşina până acolo, să te văd. Şi să 
ştii că e un loc înfricoşător, amice. La fel e şi în New Jersey, 
şi n-ai fi prins mort în New Jersey. Zâmbi. Tyson nu gustă 
umorul. Corva se aşeză în fotoliu şi-şi deschise servieta. l-ai 
sărutat pe Marcy şi pe David azi-dimineaţă? 

— Nu. Işi aprinse o ţigară. Nimeni n-avea chef de 
sărutări. David era îmbufnat. Marcy încerca să-şi 
stăpânească entuziasmul că se întorcea la serviciu. 
Aproape că a zburat pe uşă. lar eu am dormit pe canapea. 
E de rău, Vince! 

— Oh, ştiu. 

— Eu ce să fac când ea pleacă într-o călătorie de afaceri? 
O să fim numai eu şi David aici. Nici măcar nu pot să-l scot 
pe puşti undeva. Ridică scrumiera din metal, plină cu 
mucuri de ţigări, şi o aruncă în peretele din faţa lui. Corva 
se făcu că nu observă, scotocind printre hârtii. Tyson se 
aşeză la celălalt capăt al canapelei. Le-am spus să rămână 
la Sag Harbor, apoi să se întoarcă acasă, la Garden City. 
Dar nu, ei au vrut să împartă martiriul şi înjosirea mea. 
Acum sunt la fel de întorşi pe dos ca şi mine. 

Corva luă o coală de hârtie şi spuse absent: 

— Imi pare rău pentru seara trecută. 

— Oh... să-ţi spun drept, eram atât de beat, încât nu-mi 
amintesc mare lucru. 

Corva încuviinţă din cap. 

— Nevastă-mea a fost furioasă pentru că voia maşina 
astăzi. A trebuit să-i promit că o să rămân treaz şi o să duc 
maşina acasă. 

— N-o lăsa să te joace cum vrea ea. Doar ai luptat într-un 
război. 

— Nu cred că dă cineva doi bani pe asta, Ben. 


— Ai dreptate. 

Corva împinse un sandviş pe măsuţa de cafea şi 
despachetă un altul pentru sine. 

Tyson desfăcu pachetul şi ridică o bucată lungă de pâine 
italienească. 

— Ce dracu' e asta? 

— Vinete, capere, măsline, roşii şi alte bunătăţi. Sub asta 
e provolone. Apoi salam de Genova, prosciutto, capocollo, 
mortadella... 

— O să-mi facă o gaură în stomac. Când m-am trezit, mi- 
a venit pe gât chestia aia de strega. 

Corva muşcă din sandviş. Vorbi cu gura plină. 

— Oricum, audierea e convocată pentru ora nouă 
dimineaţa, în sala Jackson. Are câteva dintre caracteristicile 
unui mare juriu, cu excepţia faptului că nu există niciun 
juriu - numai ofiţerul care anchetează în termenii Articolului 
32, individul care a preluat de la Harper, colonelul Farnley 
Gilmer. Se uită atent la Tyson. De unde îşi iau toţi 
protestanții ăştia anglo-saxoni, albi, numele astea? 

— Sunt nume de familie. La şcoală, aveam un prieten pe 
care îl chema Manville Griffith Kenly. 

— lisuse. Şi cum îl strigai? 

— Prostovane. Tyson îşi luă sandvişul şi muşcă din el. 
Mestecă prudent, apoi încuviinţă din cap. Nu e rău... 

Corva se uită în fugă peste însemnări. 

— Oricum, colonelul Gilmer trebuie să fie imparţial, la fel 
ca şi Harper. Nu trebuie să soluţioneze un caz pentru 
guvern. Dar el ştie cine plăteşte lună de lună. De 
asemenea, el conduce un alt fel de anchetă decât a făcut 
Harper. În general, Gilmer citeşte raportul ei, coordonează 
eforturile CID al Armatei şi ale FBl-ului de localizare a 
martorilor, folosind resurse guvernamentale pentru a 
încerca să găsească orice dovadă scrisă aflată în arhiva 
Armatei şi scrie scrisori în străinătate cu privire la sora 
Teresa. În afară de asta, vorbeşte cu echipa de acuzare, 
recent numită de către Armată, şi mă sună când i se 


năzare. La telefon, pare un om foarte de treabă, dar e clar 
că e nervos pentru toată povestea asta. E atât de prudent, 
încât, atunci când îl întreb „Ce mai faci?“ el îmi răspunde 
„Chipurile, bine“. Tyson zâmbi pentru prima oară în ziua 
aceea. Corva continuă. În timpul audierii propriu-zise, 
Gilmer e şi judecător, şi juriu, şi moderator. Totuşi, există şi 
situaţii în care îndeplineşte şi funcţii pe care, în mod 
normal, le îndeplineşte procurorul districtual într-un mare 
juriu civil. Pentru asta nu trebuie, literalmente, să-şi 
schimbe uniforma, dar eu mi-am spus întotdeauna că, dacă 
i s-ar cere aşa ceva, ar fi, într-adevăr, o schimbare comică. 

— lisuse, Vince, nu-i de mirare că accesul presei va fi 
interzis. Tyson se tolăni pe canapea. Mă obişnuiesc cu 
ţinuta militară pe care am s-o arborez la audiere. Spune 
mai departe. 

— Bine. Va fi prezent şi un reporter din partea 
tribunalului. Vom fi şi noi prezenţi şi, cel mai important, va 
fi prezentă echipa acuzării. Vom avea prilejul de a vedea 
chipul inamicului. Sunt trei. 

— Unul este dintre ai tăi. 

— Dacă vrei, pot să cer unul sau doi avocaţi numiţi de 
Armată. 

— Tu vrei? întrebă Tyson. 

— Prefer să lucrez singur. 

Tyson se gândi un moment. 

— N-ar fi mai bine, din punct de vedere psihologic şi al 
aparenţelor, să fie prezenţi avocaţi din cadrul Serviciului 
Juridic Militar, îmbrăcaţi în uniformă? 

Corva scoase o bucată de brânză din sandviş şi o 
mestecă. 

— Ei bine, asta i-ar face impresie bună colonelului Gilmer 
şi oricărui juriu de curte marţială convocat pentru audierea 
cazului tău. Totuşi, prezenţa unor avocaţi militari ai 
apărării, în uniformă, va da impresia că suntem de acord cu 
toată această parodiere a justiţiei. 7u trebuie să fii în 
uniformă, bineînţeles, dar vreau să arăţi şi să te comporţi 


ca un civil, cu un avocat civil, şi care este judecat de un 
tribunal militar. Este o situaţie foarte neamericană, dar eu 
asta vreau. 

Tyson îşi frecă maxilarul, îngândurat. 

— Bine. Acum între noi, Vince. Ştii ceva despre echipa 
acuzării? 

— Da. Ştiu că sunt o mână de „duri“. Numele lor sunt 
colonel Graham Pierce, maior Judith Weinroth şi căpitan 
Salvatore Longo. 

Tyson îşi sprijini din nou capul de braţul canapelei şi privi 
în tavan. 

— Armata este un patron care le oferă tuturor şanse 
egale, spuse el. 

— Aşa se pare, rosti Corva. Adevărata problemă o 
reprezintă colonelul Pierce. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi suflă rotocoale de fum în aer. 
Aruncă scrumul pe podea. 

— Ce ştii despre el? 

Corva se gândi o clipă. 

— Vrei să ţi-o spun direct? 

— Cum să nu. 

— Bine... în primul rând, el se ocupă mai ales de cazurile 
de crimă. A făcut parte, la fel ca şi Van Arken, din echipa 
acuzării în cazul Calley. Înainte de asta, a fost procuror 
militar la Long Binh. Şi acolo a judecat cazuri capitale. A 
trimis mulţi soldaţi la pârnaie. La Leavenworth. E un 
protejat de-al lui Van Arken şi, prin urmare, un adevărat 
tiran. S-ar putea ca, într-o zi, să devină următorul procuror 
general militar. 

Tyson se ridică în capul oaselor pe canapea şi se uită de 
aproape la Corva. 

— Mai spune-mi. 

— Cum vrei... este un desăvârşit actor care pledează 
jucând teatru, fără însă a fi un bufon, iar juraţii nu-şi dau 
seama nici că se preface, nici că e o bestie. Numai un alt 
avocat poate sesiza aceste adevărate calităţi. De 


asemenea, este un geniu în adevăratul sens al cuvântului. 
L-am văzut prezentând pagini de dovezi scrise, apoi, fără să 
se uite peste ele, cita paragrafe lungi, cuvânt cu cuvânt. Ar 
putea fi un actor foarte bun. Tyson se aplecă înainte, cu 
ochii la Corva. Acesta continuă. Când se adresează curţii cu 
privire la unele chestiuni de drept, poate cita pasaje întregi 
din Manualul pentru curţile marţiale, din Codul unic de legi 
militare, din precedente juridice, tot aşa cum un Holy 
Roller” poate da citate din Biblie. Dar nu este pedant. E 
foarte isteţ şi are o minte analitică. Işi poate schimba 
tactica atunci când sesizează că ceva nu merge, ca un bun 
tactician de luptă. Are capacitatea de a lua hotărâri foarte 
rapide. Corva continuă din ce în ce mai repede. Sesizează 
imediat punctele slabe ale apărării şi le atacă până când 
străpunge liniile inamice. O dată ajuns în spatele liniilor 
tale, îţi aruncă în aer muniţia, face pipi în fântânile tale şi-ţi 
papă mâncarea. Dacă încerci să te retragi, te blochează, te 
întoarce în direcţia opusă şi te aruncă într-o ambuscadă. 
Dacă îl ataci, se retrage strategic, te învăluie şi te 
încercuieşte. Şi nu cedează până când nu ridici steagul alb. 
După aceea, devine mărinimos, ca şi cum totul n-ar fi fost 
decât o competiţie sportivă, şi se apropie de tine, cu 
intenţia de a-ţi da mâna şi de a te invita să beţi ceva 
împreună. 

— Sună ca şi cum tipul ne-ar putea crea probleme 
serioase, spuse Tyson. 

Corva respiră adânc. 

— De fapt, n-am vrut să te sperii. 

— Deloc. 

— Vreau să spun, continuă Corva, că tipul nu este de 
neînvins. Dimpotrivă. 

— A fost vreodată? 

— Nu. N-a pierdut niciodată un proces. 

— Asta înseamnă că amândoi aveţi palmaresuri perfecte. 

— Aşa este. Dar mă pregătesc pentru un miracol. 


27 Predicator penticostal (n. trad.) 


— Aşa să faci. Tyson se ridică, se duse în bucătărie şi se 
întoarse cu o sticlă de Sambuca. Turnă până la umplere în 
cana lui de cafea şi în cea a lui Corva. Asta e prima şi 
ultima băutură pe care o capeţi aici. 

— Salute, spuse Corva, ridicând cana. 

— Noroc. Tyson bău, apoi puse cana jos. Nu e rea. Ca şi 
cum ai bea o bucată de lemn dulce. 

— E bună pentru digestie. 

— Cred că ceea ce-mi trebuie mie acum sunt două 
degete vârâte în gât. Se aşeză pe braţul canapelei. Deci, |- 
ai înfruntat vreodată pe colonelul Pierce? 

Corva încuviinţă din cap. 

— O dată. La Fort Bragg. Un maior de aviaţie. Violarea 
Articolului 114. Duel. 

— Ce? 

— Duel. Ştii tu... zece paşi, te întorci şi tragi. Scos în 
afara legii în cadrul Armatei de peste o sută de ani. Totuşi, 
dădea farmec vieţii cazone. Oricum, eu am încercat să arăt 
juriului că clientul meu îşi apăra onoarea ca ofiţer şi ca 
gentleman. A fost un caz foarte neobişnuit. 

— Dar cu rezultatul obişnuit. 

— Fii cinstit, Ben. L-au prins asupra faptului. Pălmuise un 
tânăr căpitan pe care îl bănuia că se culcă cu logodnica lui, 
apoi l-a invitat pe căpitan într-o poiană, ca să se dueleze... 
pistoale automate .45, fără martori. 

— Şi? întrebă Tyson. 

Corva luă, la întâmplare, bucățele de sandviş din şerveţel 
şi le băgă în gură. 

— Păi, căpitanul a venit însoţit de şase secunzi - toţi de 
la Poliţia Militară - care l-au arestat pe maior. Căpitanul nu 
era prost. În orice caz, căpitanul Pierce a hotărât să-i 
intenteze proces maiorului, chiar dacă duelul nu este o 
infracţiune capitală. Chiar şi atunci când cineva este 
omorât. E ciudat. Oricum, nu găseşti la tot pasul Articole 
114. 

— Unde vrea să ajungă Armata? Mă gândeam să fac ceva 


sub incidenţa Articolului 114 cu căpitanul Hodges. 

— N-ai voie să porţi arme. Şi asta e ciudat. Ciudate 
obiceiuri mai are şi viaţa asta militară. 

— Aşa e. Şi ce s-a întâmplat cu maiorul ăla curajos? 

— Păi, cartuşele pistolului nu au avut încărcătura 
suficientă. După spusele unuia dintre martorii mei, expert 
în materie, nu s-a găsit în ele praf de puşcă într-o cantitate 
suficient de mare încât să omoare pe cineva. Nici maiorul 
nu a fost prost. În orice caz, juraţilor le-a plăcut tipul. L-am 
scăpat cu numai un an de suspendare şi fără transfer într-o 
altă unitate. Colonelul Pierce a fost foarte supărat. A fost 
prima şi singura dată când nu a izbutit să trimită pe cineva 
la închisoare. 

— E pe urmele tale, Vince. 

— Nu, Ben, e pe urmele ta/e. Tyson zâmbi forţat. Dar 
sunt pregătit să-l înfrunt pe ticălos. Corva păru căzut pe 
gânduri o vreme. Deci cam aşa o să arate audierea de 
vineri. Colonelul Gilmer oficiază, colonelul Pierce şi cele 
două echipe ale lui ascultă şi supraveghează. Corva se 
aplecă înainte. Conduita ta ar trebui să fie una de detaşare 
calmă. 

— Ca un protestant alb, anglo-saxon, din clasa de mijloc, 
ce sunt. 

— Da. E în firea ta. Corva întinse mâna după sticla de 
Sambuca, dar Tyson o mută mai încolo. 

— Am nevoie de ea ca să desfund chiuveta, spuse el. 

— Oricum, există două teorii privitoare la felul cum ar 
trebui să procedeze apărarea în cazul unei audieri. Unu: 
Putem intra în sala aceea de audieri, pregătiţi să ne luptăm 
din răsputeri, pentru ca, în final, cazul să fie închis. Sau doi: 
Putem presupune că ei vor să te pună sub acuzaţie chiar 
dacă noi aducem şase călugărite carmelite şi pe 
arhiepiscopul din Hue, care să jure că, în ziua aceea, tu te 
împărtăşeai împreună cu ei, la Da Nang. 

— Unde sunt cele şase călugăriţe şi arhiepiscopul? 

— Nu contează. Problema este că eu cred că au de gând 


să te inculpe pe baza declaraţiei lui Brandt, pe care, 
apropo, colonelul Gilmer l-a pus să o dea în scris, sub 
prestare de jurământ. Depoziţia lui Farley este şi ea acum o 
depoziţie făcută sub prestare de jurământ. Am câte o copie 
a fiecăreia din ele. Vrei să le vezi? 

— Nu. Dar ce te face să fii sigur că au de gând să mă 
inculpe? 

— Cred că nu urmăreşti cu prea multă atenţie acest caz. 

Tyson ridică din umeri. 

— Dacă tot au de gând să mă inculpe, mai trebuie să 
apar? 

— Doar ca prezenţă fizică, răspunse Corva. Vezi tu, Ben, 
eu aş putea să pomenesc de Sadowski, Scorello, Beltran, 
Walker şi Kalane. Şi s-ar putea ca ei să facă pe dracu-n 
patru ca să te scape. Dar individul ăsta, colonelul Gilmer o 
să-şi spună: „De ce oare ăştia spun un lucru, iar Branat şi 
Farley spun altceva?” Şi tot el îşi va răspunde: „la să 
convocăm o curte marţială ca să aflăm. Să lăsăm un juriu 
alcătuit din şapte persoane să hotărască.” Sau ceva de 
genul ăsta. Vezi tu, Ben, spre deosebire de un mare juriu 
civil, alcătuit dintr-o mulţime de oameni şi în care votul este 
secret, Gilmer are votul hotărâtor. Dacă acel vot va decide 
neinculparea ta, toată lumea va şti că a fost votul său, 
pentru că el are votul hotărâtor. Capice? Tyson încuviinţă 
din cap. Şi, continuă Corva, acest obscur colonel le va 
deveni dintr-o dată foarte cunoscut tuturor superiorilor săi. 
Deci să presupunem că Gilmer citeşte toate mărturiile, că 
cercetează faptele, că-l lăsăm să vorbească cu martorii 
noştri şi că recomandă să nu fii inculpat. Decizia lui, spre 
deosebire de decizia unui mare juriu civil, nu este 
obligatorie. 

— Atunci, de ce ne mai omorâm cu toată farsa asta? 

— Pentru că, acum câţiva ani, Armata a fost obligată să 
instituie un sistem de mare juriu, în scopul de a proteja 
drepturile celor acuzaţi, care erau supuşi la prea multe 
hotărâri discreţionare. Aşa că Armata a venit cu acest tip 


de audiere, mai puţin dură, în termenii Articolului 32, care 
dă dreptul comandanților superiori să abroge orice decizie 
a unei audieri cu un simulacru de mare juriu. Preşedintele 
de atunci a semnat această hotărâre care astfel a devenit 
lege. Până în prezent, Curtea Supremă s-a opus oricărei 
contestări a acesteia. Vezi tu, tribunalele federale încearcă 
să evite acest câmp minat pe care îl reprezintă justiţia 
militară. După afacerea Dreyfus, premierul Franţei a 
comentat: „Dreptul militar este pentru drept ceea ce 
muzica militară este pentru muzică.“ Dacă tribunalele 
militare ar putea avea jurisdicție asupra ta, tu ai fi acum 
încă civil. Eu aş fi ridicat trei sute de probleme juridice până 
acum, şi aş fi pledat - ca să nu spun m-aş fi tocmit - şi, în 
cele din urmă, ai fi scăpat cu o amendă de cincizeci de 
dolari. Dar nu este cazul. Tu o să stai într-o sală, alături de 
un colonel speriat care te vrea, cât mai repede cu putinţă, 
afară din acea sală. În cazul în care colonelul Gilmer se va 
duce acasă în seara aceea şi se va ruga să fie călăuzit, el 
nu se va ruga la Dumnezeu ci la generalul Van Arken. Chiar 
dacă, din anumite motive, colonelul Gilmer nu va vota 
pentru inculparea ta, atunci o va face generalul Peters, 
şeful garnizoanei de la Dix. Dacă nici Peters n-o să voteze 
inculparea ta, cazul va ajunge direct la ministrul Armatei, 
apoi la Apărare şi, în sfârşit, la comandantul suprem al 
Forţelor Armate care, întâmplător, este un politician. Dar 
guvernul nu vrea ca oamenii aceia să rişte să se bage 
singuri într-o încurcătură şi să ia o hotărâre nepopulară. lar 
eu am convingerea că bietul colonel Gilmer îşi dă seama de 
asta şi nu vrea să provoace nici unuia dintre superiorii lui o 
asemenea suferinţă. Aşa că el va înainta rechizitoriul 
generalului Peters care, la sfatul procurorului curţii 
marţiale, va fi de aceeaşi părere. Apoi, generalul Peters va 
emite ordine prin care va convoca o curte marţială 
generală. 

Tyson se ridică şi se duse la fereastră, privind la ploaia 
de afară. 


— Scenariul e deja scris. 

— Nu, nu e scris. E doar înţeles de toţi actorii. 

— Şi eu care respectam justiţia militară. 

— Eu încă o mai respect. Ti-am spus că într-un tribunal 
federal aş câştiga. Dar justiţia militară o să-mi dea de furcă, 
nu glumă. Problema este că eşti vinovat. Aşa că ai face mai 
bine s-o respecţi şi de acum încolo. 

Tyson continua să privească pe fereastră. 

— Nu-mi place să nu lupt, chiar dacă lupt pentru o cauză 
pierdută. 

— Chiar dacă venim cu martorii noştri, ei vor fi supuşi 
unui interogatoriu încrucişat. Noi îi vom fi dezvăluit în mod 
prematur colonelului Pierce situaţia noastră, forţele şi 
slăbiciunile noastre. Dar hotărârea este a ta, adăugă Corva. 

Tyson privea peisajul mohorât, ud de ploaie. 

— Foarte bine, vom păstra martorii pentru o curte 
marţială. Brandt şi Farley depun mărturie împotriva mea? 

— Colonelul Pierce nu-i va chema din aceleaşi motive din 
care eu nu-i voi chema pe martorii noştri. Colonelul Gilmer 
va lua în considerare declaraţiile lor, date sub prestare de 
jurământ. Eu am o mulţime de întrebări pentru Brandt şi 
pentru Farley, dar va trebui să pun aceste întrebări în faţa 
juriului unei curţi marţiale. 

— Ce fel de întrebări? 

— Ei bine, mă bucur că te interesează. Poate reuşeşti să 
răspunzi la unele dintre ele înainte de vreme. Tyson se 
întoarse cu spatele la fereastră. Vezi tu, Ben, există un 
singur mod de a-l convinge pe colonelul Gilmer că nu 
trebuie să înainteze un rechizitoriu. lar dacă motivele vor fi 
întemeiate, întregul lanţ de comandă va fi de aceeaşi 
părere, iar tu vei fi liber. Tyson nu spuse nimic. Corva îl fixă 
cu privirea şi întrebă: Există oare vreo dovadă, fie ea în 
arhiva Armatei, fie un martor, prin care să le demonstrezi, 
colonelului Gilmer şi tuturor celorlalţi, că tu şi Brandt eraţi 
duşmani? 

Tyson tăcu o clipă, apoi răspunse: 


— Nu. 

Corva continua să-l privească. 

— De ce te urăşte Brandt? 

— N-am zis că mă ura. 

— Tu îl urăşti pe el? Vreau să spun, nu din cauza situaţiei 
de faţă, ci din cauza a ceva ce s-a întâmplat acolo? 

Tyson chibzui asupra întrebării. 

— Nu, nu îl urăsc, răspunse el. Personal, îl dispreţuiesc. 
Era corupt... din punct de vedere moral. 

— Va insista acuzatul asupra acestui aspect? 

— Nu acum. 

— Vrei să-ţi spun ce mi-a povestit Sadowski? Ce i-a 
sugerat lui Harper, şi ea a menţionat în raportul ei? 

— Ce-a zis Sadowski? 

— A spus că o dată l-ai bătut măr pe Brandt în faţa 
întregului pluton. Că l-ai lovit cu picioarele şi l-ai izbit cu 
pumnii peste faţă. Apoi l-ai aruncat într-un lan de orez, plin 
de apă, şi nu l-ai lăsat să iasă de-acolo decât când l-ai văzut 
acoperit de lipitori. Corva se uită lung la Tyson. Era pe 
jumătate isterizat din cauza lipitorilor, plângea şi te implora 
să-i dai voie să se urce pe dig. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi scoase un nor de fum. 

— Cred că-mi amintesc ceva de genul ăsta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce anume l-ar putea 
determina pe un ofiţer al Armatei americane să-l bată şi să- 
| umilească pe unul dintre propriii săi oameni? Şi dintre toţi, 
tocmai pe un sanitar. 

— Cred că aveam o zi proastă. 

— Nu glumi cu asta, Ben. 

— Oh, ei bine, Vince, nu vrei să auzi asta. Este o 
povestire de război. 

— Te ascult. 

— Altă dată. Nu e pertinentă. 

— Nu e pertinentă? E foarte pertinentă, pentru că poate 
să explice de ce a venit Branat cu povestea asta. 

— Asta nu schimbă povestirea. Sau faptele. 


— Pe mine nu mă interesează faptele! Pe mine mă 
interesează să demonstrez că Brandt, în ura lui faţă de tine 
şi în dorinţa de răzbunare, nu este un martor credibil. 

— Brandt este un medic respectat, spuse Tyson pe un 
ton egal. Şi are un martor care poate să confirme acest 
lucru. 

— Ce are Farley împotriva ta? 

— Nu ştiu sigur. 

— De ce a ştiut Brandt să-i spună lui Andrew Picard că 
Farley era cel care putea să-i susţină afirmaţiile? Nu i-a dat 
niciun alt nume lui Picard. Numai pe cel al lui Farley. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Poate că Farley era singurul a cărui adresă o cunoştea. 
Poate că au păstrat legătura după război. 

— Un medic şi un toxicoman paraplegic, ameţit de 
droguri? Mă îndoiesc. Erau prieteni buni acolo? 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

Corva se aşeză. 

— Asta e ca atunci când îţi scoţi un dinte. Nu vrei să-mi 
spui ce anume îi motivează pe Brandt şi pe Farley, deşi 
cred că ştii. 

— Poate mai târziu, Vince, dacă se va ajunge la asta. 

Corva îşi închise servieta cu zgomot. 

— Bun. Deci, vineri vom fi tu, eu, colonelul Gilmer şi 
echipa acuzării, un reporter din partea tribunalului, şi fără 
martori ai apărării sau ai acuzării. În afară de asta, vor mai 
fi prezente două persoane. 

— Cine? 

— Una este Karen Harper. Este împuternicită să facă 
recomandări colonelului Gilmer. Tyson nu răspunse. In 
afară de asta, colonelul Gilmer l-a citat pe Andrew Picard. 

— Picard? 

— Da. Nu pentru apărare sau pentru acuzare, ci ca 
martor propriu al lui Gilmer. 

— În legătură cu ce vrea Gilmer ca Picard să depună 
mărturie? 


— Ei bine, s-ar părea că domnul Picard i-a spus lui Karen 
Harper unele lucruri care n-au apărut în cartea lui sau în 
interviurile sale ulterioare, iar Gilmer simte că o mărturie 
orală este cea mai bună cale de a afla mai multe în 
legătură cu acele lucruri. Ai stat de vorbă cu Picard? 

— Da. 

— A fost o discuţie plăcută? 

— A fost revelatoare. 

— Crezi că Picard, ca martor, o să ne ajute sau o să ne 
facă rău? 

— De fapt, ne-am distrat de minune. Dar ştii cum sunt 
scriitorii. Ei cred că au o relaţie specială cu adevărul. Sunt 
convins că până şi Wally Jones crede asta, altfel s-ar fi dus 
la tribunal pentru a declara că, din punct de vedere juridic, 
este un gândac. 

— Lucrurile sunt atât de aranjate împotriva noastră, încât 
mărturia lui Picard nu ne poate face niciun rău. Nu vreau un 
martor ocular acolo, care să poată fi supus unui 
interogatoriu încrucişat. Dar cu Picard voi risca şi nu voi 
ridica nicio obiecţie în legătură cu depoziţia lui. Ar trebui să 
fie interesant, dacă nu relevant. 

— S-ar putea. 

Corva se duse la dulapul din perete şi îşi luă haina de 
ploaie. 

— Mai vorbim şi mâine. Dacă îţi aminteşti de ce ar vrea 
Brandt să te vadă la Leavenworth, te rog să mă anunţi. 

— O să mă gândesc la asta. Ceea ce mă uimeşte este de 
ce tu şi Harper nu acceptaţi cea mai logică explicaţie a 
acţiunilor lui Brandt. S-a săturat să ţină în el toată mizeria 
aceea. 

— A luat parte la incident? 

— Nu. Nu, el n-a participat. Dar, la fel ca şi mine, le era 
superior celorlalţi, nu numai în ce priveşte educaţia, dar şi 
ca vârstă. Şi nu era infanterist, ca noi ceilalţi. El avea 
pregătire de medic. Era foarte sensibil şi tulburat. lar acum 
vrea să facă un lucru onorabil. Vrea dreptate. 


Corva încuviinţă din cap, îngândurat. 

— Asta o să spună, nu-i aşa? 

— Da, asta o să spună. Şi o să mai spună că m-a 
respectat şi că eu i-am respectat munca, şi că necesitatea 
de a depune mărturie împotriva mea este cel mai dur lucru 
pe care l-a făcut vreodată în viaţa lui, că-i pare foarte rău 
pentru mine şi că îşi doreşte ca acest lucru să nu se fi 
întâmplat niciodată. Dar este cel mai bine pentru toată 
lumea ca, în cele din urmă, adevărul să iasă la suprafaţă. ŞI 
aşa mai departe. 

Corva îşi încheie nasturii de la haină. 

— Dar, în sinea lui, îşi urăşte atât de mult curajul, încât, 
atunci când se gândeşte la tine, îşi simte fierea în gură. Te- 
a vrut mort de o mie de ori, iar la Strawberry Patch a făcut 
ceva... ceva... iar în ultimii douăzeci de ani şi-a tot imaginat 
cum ti-ar zdrobi faţa cu patul puştii sau cum te-ar arunca 
într-un bazin plin cu lipitori. Am dreptate? 

— Foarte probabil. 

— Şi într-o zi... vede anunţul de la rubrica de persoane 
dispărute din ziarul Cavaleriei Întâi şi o ia ca pe un semn. 
Lasă la o parte orice urmă de prudenţă, nu se gândeşte la 
urmările pe care le-ar putea avea asupra lui dezvăluirea 
întregului adevăr, pentru că judecata îi este complet 
întunecată de ură. Îi mărturiseşte tot lui Picard. Pun pariu 
că, în momentul de faţă, se simte foarte ambivalent faţă de 
ceea ce a făcut. Lucrurile au luat o amploare mai mare 
decât şi-ar fi închipuit el. Jubilează, fireşte, văzându-te 
crucificat, dar îşi dă seama că este şi el oarecum în pericol. 
Nu-i aşa, Ben? Şi el a fost complice la această acoperire. 
Între timp, Ben Tyson a găsit o cale de a-şi încheia, în 
sfârşit, socotelile. Nu-i aşa, Ben? 

— Ce vrei să spui, Vince? 

Corva îşi îndreptă degetul spre Tyson. 

— Ştii al naibii de bine ce vreau să spun. Vreau să spun 
că tu gândeşti la procesul lui Benjamin Tyson ca fiind şi 
procesul lui Steven Branat. N-am dreptate? 


— Eşti sclipitor, Vince, chiar dacă eşti italian. 

— lar tu, Ben, eşti foarte, foarte răzbunător pentru un 
protestant alb, anglo-saxon, de un calm desăvârşit. 
Doamne, un sicilian ar aştepta douăzeci de ani pentru a se 
răzbuna, pentru a duce la îndeplinire o vendetă, dar... 
Clătină din cap. Cred că eşti nebun. Dacă asta este ceea ce 
vrei... înseamnă că o vrei al naibii de mult. Destul de mult, 
încât să nu te împotriveşti aproape deloc rechemării în 
serviciul activ, să-i dai de înţeles lui Harper că eşti o victimă 
a unui om care te urăşte şi să încerci să ajungi la o 
înţelegere cu guvernul. Acum ţi înţeleg motivul. 

Tyson îi dădu umbrela lui Corva. 

— Poate că ai dreptate... în parte, bineînţeles. Dar totul 
este atât de complex. Eu am nevoie de această curte 
marţială şi pentru mine. Capice? 

— Bineînţeles. Corva deschise uşa. Ei bine, ora este tot 
două sute de dolari şi dublu pentru timpul petrecut la 
tribunal, chiar dacă eşti nebun şi chiar dacă te distrezi de 
minune. 

— Nu prea mă distrez, Vince, şi încă mai contez pe tine 
să mă salvezi. 

Corva râse fără umor, se întoarse şi plecă strigând peste 
umăr: 

— Să te duci să semnezi la cartierul general al 
garnizoanei. Acum! 

— Mulţumesc pentru prânz. Tyson închise uşa, se 
întoarse şi privi lung la camera goală. „Da, Brandt şi cu 
mine o să ne tragem unul pe celălalt la fund, dar numai 
unul din noi se va ridica din nou.“ 


39. 


Ben Tyson puse ceaşca de cafea pe faţa de masă albă şi 
privi pe fereastra din sala de mese a Clubului Ofiţerilor. 
Pescăruşii albi zburau pe cerul cenuşiu, coborau în picaj, 
atingând uşor crestele înspumate ale valurilor oceanului 


agitat din Narrows. 

— Păsările sunt libere. 

— Ce gând adânc, spuse Corva, servindu-se din pâinea 
prăjită a lui Tyson. Ridică privirea de la omleta din farfurie 
şi adăugă: Uniforma asta cam atârnă pe tine, locotenente. 

— O să trec pe la croitor. 

Corva arătă cu furculiţa spre panglicile de la uniforma lui 
Tyson. 

— Ce e aceea? Crucea gălbejiţilor? 

— Da. Crucea Vietnameză pentru Vitejie. Nu le mai zicem 
gălbejiţi, Vince. 

— Ştiu. Corva înghiţi o bucată mare de omletă. Ciudat, 
nu-i aşa? Să porţi o medalie oferită de o ţară care nu mai 
există. Asta înseamnă că nici medalia nu mai există? Te 
face să te gândeşti. 

— La ce? 

— La natura efemeră a unor lucruri pe care noi le credem 
veşnice. La Babilon şi la Roma, la Cartagina şi la Saigon. 

— La oraşul Ho Şi Min. 

— Întocmai. 

Corva se întoarse la micul dejun din faţa lui. 

Tyson mai turnă cafea. 

— Tu ai primit vreo medalie de merit? 

Corva încuviinţă încet din cap. 

— Steaua de Bronz. 

— Povesteşte-mi ceva din război. 

— Există o povestire cu două versiuni, spuse Corva. 
Prima dintre ele mi-a adus Steaua de Bronz. 

— Şi cealaltă? 

— Ar fi pus mâna pe mine... ei bine, era ceva cu nişte 
tuneluri. Un complex de tuneluri lângă Dak To. Gălbejiţii 
îngustau tunelurile din loc în loc, ca numai ei să poată trece 
prin ele. Ei bine, ca dimensiuni, eu semăn cu un vietnamez. 
Aşa că intru pe burtă în nenorocita asta de gaură îngustă, 
mă târăsc ca un vierme, în mână cu un pistol .45 cu 
amortizor. Beznă ca-n iad, nu? Aşa că-mi aprind lămpaşul 


de miner, ca să pot arunca o privire în jur, când mă trezesc 
faţă-n faţă cu un soldat Vietcong. 

Corva îşi puse zahăr în cafea. 

— N-ai de gând să-mi povesteşti şi restul, nu-i aşa? spuse 
Tyson. 

Corva zâmbi şiret. 

— Nu. Fără povestiri de război. Se aplecă spre Tyson. Ştii 
de ce a pierdut Armata italiană Cel de-al Doilea Război 
Mondial? 

— Nu, Vince. De ce a pierdut Armata italiană Cel de-al 
Doilea Război Mondial? 

— Pentru că au comandat ziti în loc de obuze. 

Tyson îşi aprinse o ţigară. 

— Nu pricep. 

Corva ridică din umeri şi-şi roti privirea prin sală. 

— Ştii cine e în spatele tău? Nu te uita. 

— De câte ori am voie să ghicesc? 

— La celălalt capăt al sălii, lângă perete, iau micul dejun 
colonelul Pierce, maiorul Weinroth şi căpitanul Longo. 

— Ce mănâncă? Copilaşi? 

— Dacă vor organiza curtea marţială aici, la Hamilton, va 
trebui să împărţim această sală cu ei o vreme, spuse Corva. 
Dacă dai peste ei la club, fii excesiv de sociabil. „Bună 
dimineaţa, domnule. Domnule căpitan aveţi un foc? 
Doamnă maior Weinroth, pot să vă sugerez să treceţi pe la 
salonul de coafură al garnizoanei?” Râse. Ei bine, să nu spui 
asta. Dar înţelegi ce vreau să spun. Barul Patrioţilor este un 
local destul de strâmt, la fel ca şi closetele din toaleta 
bărbaţilor, aşa că o să-ţi cam freci coatele de oamenii ăştia. 

— Poate că or să înceapă să mă placă. Crezi că maiorul 
Weinroth va folosi closetul din toaleta bărbaţilor? 

— Foarte posibil. Cred că Pierce şi Longo se aşază pe 
vine ca să urineze. Problema este că facilităţile militare 
pentru curţile marţiale sunt de aşa natură, încât am văzut o 
mulţime de întâlniri jenante. Vreau să spun, uite-l, de 
exemplu, pe tipul ăsta, Pierce, care încearcă să te bage la 


zdup pe viaţă, iar tu te trezeşti înghesuit, alături de el, într- 
un colţ al barului. La fel o să se întâmple cu martorii 
acuzării şi cu martorii noştri. Tu şi jumătatea aia de duzină 
murdară puteţi da, din întâmplare, peste Brandt sau Farley. 
Tyson încuviinţă din cap. Farley este într-un cărucior cu 
rotile, aşa că nu poţi să te atingi de el. 

— Dar pe Brandt pot să-l burduşesc zdravăn? 

Corva îşi frecă nasul îngândurat. 

— Faci ce simţi tu că trebuie să-i faci lui Brandt dacă dai 
nas în nas cu el. Eu nu-ţi pot spune ce să faci. 

Tyson privi spre intrarea în sală. Corva îi urmări privirea 
insistentă. Karen Harper stătea în uşă şi aştepta să fie 
invitată să şadă la o masă. Alături de ea se afla un bărbat 
chipeş, mai în vârstă, în uniformă. 

— Acesta este ofiţerul care anchetează cazul în termenii 
articolului 32, colonelul Gilmer. lar gagica îmi pare şi ea 
cunoscută, spuse Corva. 

— Nu le mai numim gagici. 

— Aşa este. Ce-o fi cu mine în dimineaţa asta? 

Şefa de sală îi conduse pe cei doi la o masă aflată lângă 
cea la care şedeau Tyson şi Corva, dar colonelul Gilmer îi 
spuse ceva femeii, iar aceasta arătă spre o altă masă lângă 
Pierce. Gilmer clătină negativ din cap, după ce schimbară 
câteva cuvinte între ei, el şi Harper găsiră un colţ neutru. 

— Dumnezeule, spuse Corva, cineva ar trebui să 
instruiască personalul de aici. 

Tyson o urmări pe Karen Harper aşezându-se pe scaunul 
pe care îl trăsese Gilmer pentru ea. Când Gilmer se aşeză la 
rândul său, Karen se uită la Tyson, iar privirile li se întâlniră. 
Ea zâmbi prima: zâmbetul scurt, dar intim pe care şi-l 
aruncă foştii iubiţi, în restaurante, atunci când sunt cu noii 
lor iubiţi. 

Tyson arbora un zâmbet care spera el să fie acceptabil, 
cu toate că nu ştia ce simţea faţă de ea. 

Corva făcu semn cu capul către Karen Harper şi colonelul 
Gilmer. 


— Arată la fel de încordat ca atunci când vorbeşte la 
telefon. Am de gând să mă distrez cu individul ăsta. Ea este 
o femeie frumoasă. Mă întreb de ce nu s-a măritat până 
acum. Probabil că face sex până uită de ea. 

— Eşti, într-adevăr, un om de Neanderthal în dimineaţa 
asta, spuse Tyson cu răceală. 

— Ştiu. Mă scot din sărite şi pe mine. 

Tyson se uită în treacăt la ceas. 

— E trecut de opt. Ce trebuie să facem în următoarea 
oră? 

— Am aranjat să ni se pună la dispoziţie o sală de 
şedinţe. Aici, la club. Vom şedea şi vom pălăvrăgi. lar la ora 
nouă fără cinci vom intra în sala de şedinţe numită 
Stonewall Jackson. La amiază vom fi înapoi aici, la masă. 

— Cum de nu te îngraşi? Mănânci cât şapte. 

— Am nouăzeci de kilograme. Dar numai muşchi. 

Corva se uită o vreme la colonelul Gilmer. 

— Vreau să văd cum arată, spuse Tyson. Se răsuci pe 
scaun şi observă privirea lui Pierce aţintită asupra lui. Tyson 
nu întoarse capul, Pierce în schimb, da. Tyson se uită la 
Corva şi spuse: Sunt fioroşi. 

— Aşa trebuie să arate procurorii, ca şi cum ar face toată 
munca murdară a societăţii. Ai primit veşti de la Marcy în 
dimineaţa asta? 

Tyson clătină negativ din cap. 

— Nu mă sună niciodată când e plecată într-o călătorie 
de afaceri. Nici eu n-o sun când sunt plecat. E o regulă. 

— Ce fel de regulă e asta? 

— Un fel de regulă pe care unele cupluri care călătoresc 
o descoperă, în cele din urmă. 

Corva clătină încet din cap. 

— Nu ştiu dacă mi-ar plăcea ca nevastă-mea să 
călătorească. E primejdios? 

— Da. 

— Eu sunt un meridional demodat. 

— E problema ta. 


— Ţi-e mintea la audiere? 

— Absolut. 

Corva îşi termină cafeaua. 

— Hai să mergem. 

Îi făcu semn chelneriţei, şi, dintr-un anumit motiv, se 
pomeni cu toate cinci, plus trei picolo şi şefa de sală. In 
încăpere se făcu linişte, în timp ce şefa de sală păşi înainte 
şi spuse: 

— Domnule locotenent Tyson, vrem toate să vă urăm 
noroc şi să vă spunem că a fost o plăcere pentru noi, în 
aceste câteva luni, să vă servim pe dumneavoastră, pe 
soţia şi pe fiul dumneavoastră. Vrem să ştiţi că noi credem 
că sunteţi un ofiţer şi un gentleman. Ea conduse micul 
grup, într-un ropot scurt de aplauze. Tyson se ridică şi, spre 
surprinderea lui, simţi un nod în gât. Îi întinse mâna femeii, 
o îmbrăţişă spontan şi o sărută în fugă pe obraz. Ea se 
înroşi şi spuse: Oh... Doamne... 

— vă mulţumesc mult tuturor, spuse Tyson cu glas 
răguşit. 

Corva începu din nou să aplaude, iar de data asta i se 
alăturară şi câţiva dintre meseni. Personalul făcu o 
plecăciune la unison, se întoarse şi plecă. 

Tyson rămase în picioare. Privirea i se opri asupra mesei 
la care stăteau Pierce, Weinroth şi Longo. Luau micul dejun 
cu un dezinteres exagerat în partea opusă a sălii, colonelul 
Gilmer studia cu foarte mare atenţie lista de bucate. Karen 
Harper îi făcu cu ochiul. 

Corva se ridică. 

— Cum de reuşeşte un snob ca tine să inspire o astfel de 
loialitate în rândul maselor? 

— Sunt un bărbat bine. 

— Da, ca Billy Budd. Asta nu i-a împiedicat să-l închidă. 
Corva îşi luă servieta. Nu văd nicio notă de plată, aşa că 
bănuiesc că e un fel de mic dejun gratuit. 

O luă înainte spre ieşire. 

Se îndreptară spre colţul dinspre nord-est al ceea ce 


fusese vechiul fort şi se apropiară de o uşă masivă, din 
lemn de stejar. 

— Trebuie să mă duc sus şi să aduc nişte hârtii. Tu intră. 
Trebuie să fie pe masă cafea şi pateuri. Mă întorc în câteva 
minute. 

Se întoarse şi plecă în grabă. 

Tyson se duse la uşă. Nu ştia cine sau ce era în spatele 
uşii, dar cu siguranţă că nu erau numai cafele şi pateuri. Se 
uită în treacăt înapoi şi-l văzu pe Corva dispărând după 
colţ. Deschise uşa şi recunoscu încăperea. Era o fostă 
magazie de muniții, cu pereţi din beton armat, acum 
zugrăviți într-o frumoasă nuanţă de bej şi un covor albastru 
pe podea. 

Camera era luminată slab, de o lampă de podea, daro 
strălucire ciudată se răspândea în încăpere din tavanul 
despre care Tyson ştia că era construit din bare de sticlă 
introduse în betonul gros; un mijloc de a lăsa lumina zilei să 
pătrundă înăuntru, pentru a evita folosirea lămpilor cu 
petrol într-un depozit de muniții. 

Şedeau cu toţii la o măsuţă rotundă, beau cafea, mâncau 
şi vorbeau cu voci joase. In aer se simţea miros de fum de 
ţigară, care îi sporea sentimentul că păşise într-un vis. 

Tyson închise uşa în urma lui. Conversaţia se oprise, iar 
ei rămaseră jenaţi şi tăcuţi, jucându-se nervos cu ţigările şi 
cu ceştile de cafea. 

Paul Sadowski zâmbi şi se ridică. Zbieră: 

— Atenţie! 

Ceilalţi patru se ridicară şi ei, şovăitori, rămânând în 
picioare, nici în poziţie de drepţi, nici pe loc repaus. 

Tyson făcu câţiva paşi în cameră. Sadowski, constată el, 
se îngrăşase enorm. Părul i se rărise, dar îşi lăsase, în mod 
ostentativ, o mustață care arăta ca două omizi arcuite. Era 
îmbrăcat cu ceea ce trebuia să fie, la ţară, un costum 
ultimul răcnet. 

Tony Scorello era slab ca întotdeauna, dar îşi lăsase o 
barbă neagră, deasă, menită să înlocuiască părul ce-i 


părăsise scăfârlia aproape cheală. 

Tyson nu l-ar fi recunoscut dacă n-ar fi fost ochii mari, 
căprui, ca de căprioară. Era bine îmbrăcat, cu pantaloni gri 
şi un sacou bleumarin, însă, în loc de cravată, avea la gât 
un lanţ greu, din aur. 

Louis Kalane era surprinzător de neschimbat, trăsăturile 
sale de polinezian devenind, dacă nu altfel, oricum mai 
atrăgătoare. Avea o claie de păr negru ca tăciunele şi purta 
un costum de culoarea cârtiţei, din lână pieptănată, cu o 
croială pe care Tyson nu o văzuse niciodată în New York. 

Nici Lee Walker nu se schimbase prea mult, cu toate că 
puştiul de şaptesprezece ani pe care îl cunoscuse Tyson era 
acum puţin mai înalt şi puţin mai musculos. Walker purta 
un costum maro, din poliester, şi o cămaşă cu gulerul 
desfăcut. 

Hernando Beltran arăta foarte îmbătrânit, ceea ce Îi 
surprinse pe Tyson. Avea faţa durdulie, iar sub costumul 
gri-perle, cu o croială foarte frumoasă, se ascundea un 
bărbat gras. Beltran purta, ostentativ, inele de aur şi un 
ceas Rolex. Râdea cu gura până la urechi, arătând un dinte 
îmbrăcat în aur. 

Dumnezeule, se gândi Tyson, oare eu cum le par lor? 

Sadowski făcu câţiva paşi înainte, ca şi cum ar mai fi 
repetat de câteva ori acele mişcări. Luă o exagerată poziţie 
de drepţi, îşi supse burta, îşi bombă pieptul şi salută: 

— Sergent Sadowski raportează, domnule! 

Din obişnuință, Tyson vru să-i aducă aminte că 
„domnule” venea pe primul loc în Armata Americană şi pe 
ultimul numai în vechile filme de război englezeşti. Dar 
răspunse la salut fără să facă niciun fel de comentariu. 

— Pe loc repaus! spuse el. 

Sadowski dădu călduros mâna cu Tyson, strângându-i-o 
cu putere. 

Tyson ar fi vrut ca Vince Corva să fie şi el acolo - nu atât 
ca să împărtăşească acest moment cu el, ci ca să-l 
snopească în bătaie. Tyson îl privi pe Sadowski cu căldură. 


— Ce mai faci, Ski? 

— Mulţumesc, bine, domnule locotenent. 

— Ben. 

— Ben. Râse. Sună nostim. 

Tyson se duse la masă, iar Beltran îl apucă de umeri. 

— Ai împrumutat douăzeci de dolari de la mine, amigo. 
Cu dobândă cu tot, asta face acum două milioane de dolari. 

Râse din tot sufletul. 

Tyson îi strânse mâna. 

— Cómó está, amigo? 

— Oh, vorbeşti spaniola acum? 

— Nu, puerto ricana. Il bătu pe burtă pe Beltran. Cum ai 
de gând să cari o mitralieră M-60 cu burta asta? 

Beltran râse, bătându-se cu palma peste burtă. 

— O duc bine. Jumătate din West Miami e al meu. Vino 
acolo să vezi distracţie. 

li făcu cu ochiul. 

Tyson se întoarse spre Lee Walker. 

— Cum o mai duci, Stafie? 

— Nu prea rău, domnule... Ben. Am jumătate din nimic, 
dar, dacă vii la Macon, te iau la o vânătoare de păsări. Mai 
ştii să mânuieşti o puşcă de vânătoare? 

— Putem afla. Mi-ar plăcea. 

Tyson ocoli masa şi dădu mâna cu Louis Kalane, apoi îl 
trase de reverul costumului elegant. 

— lar te ocupi de droguri, Grenadă? 

Toţi râseră. 

Kalane zâmbi, fâstăâcit. 

— Am avut noroc cu fraierii de pe continent. Acum mă 
ocup de turism. Vino să verifici. Şi dumneavoastră arătaţi 
straşnic, domnule locotenent. De unde aţi luat toate 
medaliile alea? 

— Nu-ţi aminteşti de război? 

Tyson se duse la Scorello. Dădură mâna, iar Scorello 
mormăi: 

— Imi pare bine să vă văd din nou. 


— Şi mie la fel, Tony, răspunse Tyson. Locuieşti în San 
Francisco, nu-i aşa? Grozav oraş. 

— Aşa e. Lucrez pentru municipalitate. 

— De când ai această slujbă delicată? 

Scorello zâmbi forţat. 

— De mult. 

Toţi tăcură un timp, apoi Tyson spuse: 

— Vă mulţumesc că aţi venit - deşi era clar că nu prea 
avuseseră de ales. Nu ştiam că vreunul dintre voi va fi aici. 
Se gândi că Vince trebuie să fi schimbat tactica. Depuneţi 
mărturie astăzi? întrebă el. 

— Nu, nu, răspunse Beltran. Domnul Corva ne-a rugat 
doar să venim şi să te salutăm. O mică reuniune. Dar vom 
veni să depunem mărturie în faţa curţii marţiale. 

Din nou tăcură cu toţii. 

— Poate că nu va fi nicio curte marţială, spuse Tyson. 

— Foarte bine, zise Beltran. 

— Stai jos, spuse Sadowski. Serveşte-te cu nişte cafea. 
Hei, acest fort este altceva. Arată ca acele forturi vechi, 
franţuzeşti, din jurul lui Quang Tri. 

Tyson se aşeză pe un scaun liber, după care se aşezară şi 
ceilalţi. Îşi turnă cafea dintr-un ibric de argint. 

Beltran privi în jurul mesei, ca şi cum s-ar fi aflat la o 
şedinţă a consiliului de administraţie. 

— Deci, asta e, spuse el. Din cei patruzeci şi cinci de 
membri ai primului pluton al Companiei Alpha, Batalionul al 
Cincilea al Cavaleriei a Şaptea, n-a rămas decât atât. Mi 
Dios, Custer a avut mai mulţi supraviețuitori. 

Unii dintre ei râseră fără prea mult entuziasm. 

— Nu-i uita pe Kelly şi DeTong, spuse Sadowski. Ei se află 
în altă parte. 

— DeTong a murit, Ski, rosti Scorello, respirând 
zgomotos. Nu s-a mai întors niciodată. Kelly a murit şi el, 
probabil. 

Nimeni nu vorbi până când Walker zise calm: 

— Mai sunt Doc şi Red. 


În încăpere se lăsă din nou tăcerea, până ce Beltran izbi 
cu pumnul în masă. 

— Acei maricones! Pe doctor l-aş putea înţelege. Nu era 
de-al nostru. Dar Red - asta nu pot înţelege. 

Tyson îi urmări prin ceața uşoară de fum albăstrui al 
trabucului lui Beltran. Căuta pe feţele lor ceva, dar nu ştia 
nici el prea bine ce. Poate era o mică vinovăţie, dar era mai 
cu seamă sfidare, autojustificare. Dacă n-ai putea să te 
justifici faţă de tine însuţi de uciderea cu sânge rece a unor 
nou-născuţi, copii şi femei, atunci ai muri în sinea ta sau ai 
muri precum Harold Simcox - atât în interior, cât şi în 
exterior. 

— Pistruiatul era cât p-aci să vină şi el, spuse Tyson. Se 
uită la Scorello. Era un amic de-al tău, nu-i aşa, Tony? 

Scorello se juca cu barba. 

— N-am auzit prea multe despre el în ultimii ani. A făcut- 
o de oaie. 

Tyson îşi scoase o ţigară, iar Kalane i-o aprinse cu o 
brichetă aurie, marca Dunhill. 

— Bănuiesc că ştiţi cum a murit Moody, spuse Tyson. 
Nimeni nu răspunse. Tyson avu impresia că toţi erau 
ambivalenţi în privinţa acestei reuniuni. Cum au murit 
Brontman şi Selig? întrebă Tyson. 

Privi în jurul său. 

— Freddie a murit la Khe Sanh, răspunse Sadowski. A fost 
lovit de una dintre acele piuliţe mici de şaizeci de milimetri 
care le plăceau foarte mult vietnamezilor. Selig a fost ucis 
în Valea A Shau. Ce porcărie blestemată a fost şi acolo, 
domnule locotenent! Nenorociţii de vietnamezi aveau 
vehicule blindate, tractoare pentru tunuri şi tot felul de 
chestii nasoale. Selig a călcat pe o mină. L-au trimis acasă 
într-un plic. 

Tyson trase din ţigară. 

— Credeai că la Hue a fost rău, adăugă Kalane. Să-ţi spun 
eu ce-a fost la A Shau: o porcărie şi mai mare. Nici la Khe 
Sanh nu a fost un picnic. Ai pierdut lucruri ca lumea. 


— Întotdeauna am fost norocos, încuviinţă Tyson. 

Sadowski continuă istoria orală a Companiei Alpha: 

— După ce-ai plecat, am fost trimişi la Evans, să ne 
odihnim şi să ne reechipăm. O javră pe nume Neely a 
devenit comandant. Apoi au trimis patru noi sublocotenenţi: 
o mână de soldaţi afurisiţi, fără experienţă, veniţi direct de 
pe băncile şcolii de ofiţeri; arătau cam de şaisprezece ani. 
Apoi ne-au trimis o sută de înlocuitori, toţi caporali, niciun 
sergent printre ei, toţi absolvenţi ai şcolii de infanterie. Ei 
bine, la dracu', atunci am fost transferat la ariergardă, în 
timp ce Hideway a plecat acasă. Stafie... tu unde ai fost? 

— Să descarc vapoare la Wonder Beach, răspunse 
Walker. 

— Aşa e. lar Tony... 

— Mi-am împuşcat afurisitul de picior, îi spuse Scorello lui 
Tyson. Am fost trimis în faţa curţii marţiale şi am stat o lună 
de zile la Long Binh. 

Tyson nu răspunse. 

Se crease o atmosferă mai relaxată; povesteau episoade 
din război, vorbeau despre familii şi despre slujbe. 

Beltran scoase un trabuc din buzunarul de la piept şi i-l 
dădu lui Tyson. 

— O Habana adevărată. Se aprinde aici. Îi făcu cu ochiul 
conspirativ. Lui Beltran îi plăcea să facă semn cu ochiul, îşi 
aminti Tyson. Beltran îi mai făcu o dată cu ochiul. Încă mă 
lupt cu comuniştii. Finanţez nişte grupuri împotriva lui 
Castro. Ştiu cum trebuie să te lupţi cu porcii ăia fără 
Dumnezeu. Chiar dacă acei maricones din Washington nu 
ştiu. Tyson îşi puse trabucul în buzunar. Noi am omorât o 
mulţime de comunişti la Hue, spuse Beltran. Aşa că de ce 
dracu' se plâng acum? 

Nimeni nu părea a avea un răspuns. În cele din urmă, 
Walker spuse: 

— Domnule locotenent, e timpul să ştiţi că noi... ne-am 
sfătuit, şi, aşa după cum am hotărât, nu e treaba nimănui 
ce s-a întâmplat. Vom depune mărturie în favoarea 


dumneavoastră, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră pentru 
noi. 

— Când aţi fost evacuat... zise Kalane, le-am spus 
băieţilor că o să ne trădezi. Dar Poliţia Militară nu a venit şi 
nu avem de gând să uităm asta. 

Beltran se uită în jur şi declară: 

— Chiar dacă m-ar tortura sau m-ar prăji pe cărbuni 
încinşi, eu tot nu l-aş trăda pe acest om. 

— Când m-a sunat maiorul Harper, spuse Sadowski, 
aproape că am făcut pe mine. Râse şi se uită la Tyson. 
Avocatul mi-a explicat de ce te-au pus pe tine la zid, şi nu 
pe noi. Blestematul de avocat zicea să cooperăm cu 
guvernul. Câteva capete încuviinţară. Sadowski continuă: 
Dar i-am spus eu unde să-şi bage ideea. 

Tyson avu impresia că toţi voiau ca el să ştie că-i făceau 
o favoare. Sau îi răsplăteau favoarea pe care le-o făcuse el. 
Dar, dacă, mai întâi, ei n-ar fi distrus un spital plin de 
oameni, n-ar fi acum nicio favoare de răsplătit. 

Tyson se uită la Scorello, care nu oferise până acum nicio 
favoare. 

Scorello îşi feri privirea şi spuse: 

— Haideţi să ne oprim aici cu prostiile. Nu avem de gând 
să vorbim, pentru că... pentru că avem slujbe, familii şi de 
toate. Eu lucrez pentru un guvern liberal. lar lucrurile au 
fost un pic dure pentru mine, de când a izbucnit această 
treabă, şi numele meu a fost menţionat. Da, îl vom ajuta pe 
domnul locotenent. Dar noi ne aflăm aici ca să ne acoperim 
din nou propriile funduri. Se uită la Tyson. Aveam un copil 
când am fost trimis în Vietnam. Acum sunt divorţat, dar 
acel puşti - un fiu - are acum douăzeci şi unu de ani. A 
auzit de toate, de poveşti cu târfe şi cu câţi soldaţi nord- 
vietnamezi m-am luptat. Acum vrea să ştie ce dracu' am 
făcut acolo pe 15 februarie. 

— Eu am o nevastă cam sensibilă, spuse Sadowski. 
Plânge mult când vede rahatul ăsta la televizor. Când se 
spune că noi am ucis copii... Sadowski îşi drese glasul. 


Treaba asta pute. 

Beltran îşi frecă bărbia dublă şi zise: 

— Nu ne face bine să vorbim despre asta. Ştim cu toţii ce 
trebuie să facem. Poate că tu faci asta, ca să-ţi salvezi 
reputaţia. În Miami eu n-o să dau de necaz. Deci o fac doar 
pentru Ben Tyson, zise, încuviinţând cu fermitate. 

Tyson se minuna că acesta era acelaşi om care vrusese 
să-l mitralieze în spital. Ei bine, se gândi el, oamenii se 
maturizează. 

— Mi-ar plăcea să-l ucid pe acel blestemat de doctor. Şi 
pe cretinul de Red, izbucni Sadowski. Toţi se uitară la 
Tyson, ca şi cum ar fi vrut aprobarea lui. Tyson nu spuse 
nimic. Sadowski continuă: Cunosc nişte tipi din Chicago 
care le-ar rupe braţele şi picioarele alea nenorocite... dar 
eu îi vreau... căsăpiţi. Se întoarse spre Beltran. Ai nişte tipi 
care pot face ceva împotriva acestor nemernici? 

Beltran se relaxă, cu mâinile pe burdihan. Încuviinţă uşor 
din cap şi făcu semn cu ochiul. 

Tyson îl privi pe fiecare în parte. Oricare alţi cinci bărbaţi 
care nu fuseseră în război ar fi fost şocaţi de întorsătura pe 
care o luase discuţia. Dar aceştia nu erau oricare cinci 
bărbaţi. 

— Numai pe doctor, spuse Walker. Nu şi pe Red. 

Scorello îşi drese glasul. 

— Asta ar trebui să se întâmple înainte de curtea 
marţială. 

Kalane se uită la Beltran. 

— Voi plăti eu pentru asta. Tu aranjează treaba. 

Tyson consideră că trebuia să spună ceva raţional. 

— Nu cred că asta ne va face să ne simţim mai bine. 

Kalane se sprijini de masă. 

— Ne-am dat cuvântul de onoare, Ben, sub pedeapsa cu 
moartea. Nu ne pierdeam vremea atunci. Nu ne pierdem 
vremea nici acum. Cretinul de Branat şi-a dat cuvântul. Ce 
dracu' îl face să creadă că îl poate încălca, fără să i se 
întâmple şi lui ceva? 


Tyson nu consideră că era momentul să menţioneze că 
avocatul său dorea ca el să relateze întreaga poveste, dacă 
era acuzat. 

Kalane adăugă: 

— Ascultă, Ben. Te-am vrut mort în noaptea aceea, după 
treaba de la spital. Nu pentru că nu-mi plăcea de tine. Imi 
plăcea mult. Dar mă plăceam mai mult pe mine. Dacă aş 
deschide gura ca Brandt, aş merita să fiu şi eu omorât. 

Tyson privi în jurul său. Vorbi cu o voce în care spera să 
mai fie încă ceva din vechea autoritate de comandant. 

— V-am acoperit o dată. N-am reuşit să-mi fac datoria o 
dată. Dar aceasta nu se va mai întâmpla. Dacă li se 
întâmplă ceva lui Brandt sau lui Farley, puteţi să mă puneţi 
şi pe mine pe lista voastră, pentru că, martor mi-e 
Dumnezeu, voi avea grijă ca, de data asta, să intraţi cu toţii 
la închisoare. 

Nimeni nu-i întâlni privirea şi nimeni nu vorbi. În cele din 
urmă, Scorello spuse: 

— Destul, pentru numele lui Dumnezeu. Destul cu acest 
gen de discuţii. Nu suntem ucigaşi. 

Nimeni nu părea să ştie cum să răspundă la această 
afirmaţie remarcabilă. Tyson privi lung la fumul albastru ce 
plutea deasupra mesei, la plafonul de beton, cu cercuri mici 
din sticlă groasă, ca fundul unei sticle albastru-verzui. 


Tyson a privit în sus, la lumina slabă din plafonul ca o 
cupolă a buncărului şi şi-a amintit de o stea strălucitoare pe 
cerul nopţii, la Hayden Planetarium. Bănuia că un obuz 
perforant lovise, cândva, direct vârful de beton al 
cazematei gros cât un picior, probabil în timpul unei lupte 
de mult uitate între francezi şi Viet Minh. 

Cineva a aprins un chibrit şi deodată o sclipire de fosfor i- 
a făcut pe câţiva bărbaţi să tresară. A fost aprinsă o 
lumânare, iar ceara ei se scurgea pe podea, formând o 
grămăjoară în care a fost înfiptă luminarea. Flacăra mică 
părea neobişnuit de strălucitoare, proiectând umbrele 


oamenilor pe peretele circular. 

Tyson şi-a aprins o ţigară cu bricheta dăruită de plutonul 
său. Da, deşi trec prin valea umbrei morţii, nu mi-e frică de 
rău pentru că... pentru că sunt cel mai rău... pentru că Tu 
eşti cu mine. 

Tyson s-a sprijinit de betonul rece şi umed şi şi-a tras 
genunchii la piept. Simţea mirosul, la fel de mult pe cât 
vedea echipamentul de câmp, din pânză groasă, udă, 
împrăştiat prin buncăr. In lumina slabă, distingea pe fiecare 
dintre oamenii săi: Kelly, în dreapta lui, Branat în stângă lui, 
amândoi stând cu spatele lipit de zid. Aşezaţi din loc în loc, 
tot cu spatele la zid, erau Beltran, Scorello, Sadowski, 
Brontman, Selig, Walker, Simcox, Kalane, Santos, Manelli şi 
DeTonqg. Pe partea opusă lui, cam la cinci metri depărtare, 
şedea Richard Farley, între cadavrele înfăşurate în poncho 
ale lui Cane şi Peterson. Moody zăcea pe podea, în faţa lui 
şi a lui Brandt, gemând uşor. Tyson s-a aplecat spre Brandt 
şi a spus încet: 

— Va fi bine până dimineaţă? 

Brandt a răspuns în şoaptă: 

— Mă tem doar de o septicemie. Altfel e bine. 

Tyson s-a aplecat înainte şi i-a spus lui Moody: 

— Cum o duci, băiete? 

Lui Moody i-a trebuit câteva secunde pentru a răspunde, 
apoi a vorbit prin aburii de morfină: 

— Oh... domnule locotenent... şi bine, şi rău... trimiteţi- 
mă acasă... verificaţi... 

— Bine, a spus Tyson. Acasă. 

— Semnati ordinele. 

— De acord. Vom semna ordinele, atât eu, cât şi 
doctorul. 

— Şi Browder. 

— Şi Browder, a spus Tyson. 

— Fără păcăleală. 

— Fără păcăleală. Tyson l-a întrebat în şoaptă pe Brandt: 
Acasă? 


— Nu, a răspuns Brandt. Peste câteva săptămâni va fi apt 
pentru serviciul militar. Rana e superficială. Nu mă tem 
decât de o septicemie. 

Tyson s-a sprijinit din nou cu spatele de zid şi şi-a scos o 
ţigară. Erau patru ambrazuri lungi şi înguste, pentru puşti, 
chiar la nivelul ochiului, iar DeTonqg privea acum, încordat, 
printr-una dintre ele, aflată chiar în faţa oraşului Hue; 
Sadowski privea prin cea din partea opusă, spre An Ninh 
Ha. Tyson vedea flăcările şi exploziile din acea noapte de 
luptă scânteind la gurile puştilor şi auzea bubuiturile 
artileriei şi ale atacurilor aeriene. S-a gândit că era un semn 
rău că singurii doi sergenţi din pluton făceau ceea ce ar fi 
trebuit să le ordone oamenilor lor să facă. 

Scorello a spus încet: 

— Doctore? 

— Or să miroasă? 

— Da, a răspuns Brandt. Sunt morţi. 

— Nu putem să-i ducem afară? 

Vocea lui Farley s-a auzit prin aerul umed. 

— Nu! Or să-i atace animalele. 

— Puneţi-i pe fiecare în doi saci de plastic, înfăşuraţi-i în 
câte două poncho-uri şi legaţi sacii la gură cu câte o 
cravată răsucită la ambele capele, a spus Brandt. Deşi nici 
asta nu este o măsură sigură. 

Câţiva oameni s-au apropiat de cele două cadavre şi au 
făcut ceea ce îi învățase Brandt. 

Tyson şi-a stins ţigara pe podea şi a căutat, bâjbâind, 
mânerul pistolului automat .45, pus în toc. Se întreba dacă 
ei ştiau că i-l dăduse Kelly. De asemenea, se întreba dacă 
avea să-l folosească sau dacă va avea vreodată ocazia de 
a-l folosi. A auzit şoapte în jurul lui şi a avut sentimentul că 
şoaptele se puteau termina într-o detunătura de pistol. Şi-a 
scos jurnalul din buzunarul de la spate, a îndoit genunchii, a 
scris ceva, apoi a strecurat jurnalul sub cămaşă, în betelie. 

Noaptea a trecut încet. Bocancii au fost scoşi, picioarele 
uscate, şosetele schimbate şi, în sfârşit, bocancii încălţaţi la 


loc. Au fost aprinse câteva plăcuţe de încălzit, iar pe ele au 
fost puse cănile cu apă, la fiert. Mirosul de ceai, de cafea şi 
cacao concura cu fumul nociv ale plăcuţelor, cu zidul 
mucegăit şi cu mirosul greu, de frică, răspândit de 
şaptesprezece corpuri. 

A început un joc cărţi, dar s-a terminat repede. Câţiva 
oameni făceau cu schimbul în dreptul ambrazurilor pentru 
puşti. Radioul, deşi dat la minimum, umplea buncărul cu 
pocnituri electronice continue. La fiecare jumătate de oră, 
operatorul radio al lui Browder chema plutoanele pentru 
raportarea situaţiei. 

Tyson a simţit mirosul usturător al marijuanei locale, dar 
nu considera că era în măsură să aresteze pe cineva. De 
fapt, s-a gândit el cu ironie, cu cât fumau ei mai mult, cu 
atât îi plăcea şi lui mai mult. Şi-a scos din rucsac a cincea 
sticlă de scotch, a sorbit o înghiţitură scurtă, apoi i-a dat-o 
lui Kelly. Kelly a băut puţin, după care i-a dat-o celui din 
dreapta lui. Până când a făcut înconjurul peretelui şi a ajuns 
la Brandt, care stătea alături de Tyson, sticla s-a golit. 
Cineva a spus: 

— Să sperăm că vietnamezii n-or să ne lovească. 

Apoi a râs. Câţiva bărbaţi râdeau, dar lui Tyson i s-a părut 
că râsetele sunau fals. 

Radioul a revenit din nou la viaţă. 

— Mustang Unu-Şase India, aici Şase-lndia, a spus vocea, 
identificându-se ca fiind operatorul radio al lui Browder. 

Kelly a ezitat, apoi i-a dat radiotelefonul lui Tyson. În 
buncăr s-a făcut linişte, în timp ce vocea lui Browder s-a 
auzit în acele tonuri joase, distincte, folosite noaptea în 
câmp. 

— Unu-Şase, aici Şase. Am nevoie de detalii ale 
contactului pentru Marele Şase. 

Tyson şi-a umezit buzele şi a vorbit în receptor: 

_ — Recepţionat. Nu poate aştepta până dimineaţă? 
Incercăm să vorbim cât mai puțin aici. 
— Recepţionat. Voi anunţa Batalionul. Tu şi oamenii tăi 


sunteţi bine? 

— Recepţionat. Dar sunt multe posturi de ascultare afară. 
Se aud o mulţime de mişcări. Dacă vorbim mai târziu, ne 
veţi auzi clar şi foarte tare. Între timp, nu avem ce raporta, 
a spus Tyson pe un ton ce spera el să sune neliniștit. 

— Recepţionat. Păstraţi-vă sângele rece. În curând se 
luminează de ziuă. 

— Aşa e. Terminat. 

— Recepţionat. Terminat. 

Tyson i-a dat radiotelefonul înapoi lui Kelly. 

— În timp ce ne apropiam de spital, a spus Kelly, s-a tras 
în plin în noi. Peterson şi Moody au fost loviți. Ne-am aşezat 
în poziţie de acoperire şi am răspuns la foc. Era o trupă 
inamică puternică în clădire. Nu ştiam că era spital. 
Domnule locotenent? 

Tyson a vorbit în buncărul tăcut. 

— Era o trupă inamică puternică în clădire. Am hotărât să 
trecem la atac. Am tras focuri şi am executat manevre 
către clădire. Am intrat înăuntru şi am provocat inamicul la 
o luptă cameră cu cameră. Sadowski? 

— Am intrat înăuntru şi am provocat inamicul la o luptă 
cameră cu cameră. DeTonqg? 

— Am intrat înăuntru şi am provocat inamicul la o luptă 
cameră cu cameră. Beltran? 

— Am intrat înăuntru şi am provocat inamicul la o luptă 
cameră cu cameră. Kalane? 

Litania a continuat, iar Tyson a ascultat-o. Când a ajuns 
din nou la el, Tyson a adăugat o altă frază, şi din nou 
adunarea i-a răspuns. 

Orele treceau, parţial în gânduri tăcute, parţial în 
reconstituirea celor întâmplate în interiorul spitalului. Tyson 
a observat că poncho-urile care acopereau cele două 
cadavre se umflau ca nişte baloane. De asemenea, a 
remarcat că oamenii deveniseră apatici, rezultat firesc al 
oboselii, al marijuanei şi al stresului. De asemenea, păreau 
receptivi la orice spunea el. Oră după oră, el redobândea 


controlul. 

O mijire falsă de zori, caracteristică tropicelor, a pătruns 
prin ambrazura dinspre est, apoi s-a făcut întuneric, cel mai 
opac întuneric. 

— Edificiul a ars în întregime şi n-am găsit arme sau 
cadavre ca să le predăm, a spus Tyson. Dar am estimat 
efectivul inamicului la doisprezece. 

— Sună destul de bine. Ski? a spus Kelly. 

De fapt, Sadowski părea a se gândi tocmai la asta înainte 
de a răspunde. 

— li pui la socoteală şi pe cei doi pe care i-a ucis Kalane? 

— l-am raportat pe cei doi, nu-i aşa, domnule locotenent? 
a spus Kalane. 

— Da, a răspuns Tyson, i-am pus la socoteală pe cei doi. 
Tyson şi-a aprins o ţigară şi a băut puţină apă călduţă. Am 
urmărit duşmanul care fugea spre Hue, dar le-am pierdut 
urma. 

— Aşa este, a spus DeTonq. 

— Am recunoscut acest buncăr vechi, pe jumătate 
acoperit cu plante şi ne-am hotărât să-l verificăm. 

— Ne-am îndreptat spre el, cu atenţie, a spus Beltran. 
Walker a aruncat o grenadă de şoc înăuntru, iar noi am 
luat-o la goană. 

— Era gol, a spus Walker, aşa că ne-am decis să ne 
ascundem aici, deoarece eram destul de dărâmaţi. 

Tyson s-a uitat la ambrazurile pentru puşti. Întunericul 
nopţii dispărea treptat, cerul luminându-se o dată cu ivirea 
zorilor. Ploaia se oprise, afară era o linişte ciudată, în timp 
ce inamicul îşi făcea obişnuitele retrageri din zori. 

Tyson s-a uitat lung la luminarea care era pe sfârşite, 
apoi s-a aşezat, ghemuit, în mijlocul buncărului, lângă 
luminare. Kelly, apoi Sadowski, s-au apropiat de el, urmaţi 
de DeTonq şi de restul oamenilor. Tyson a întins palma, 
Kelly şi-a pus mâna pe cea a locotenentului, Tyson a fost 
atent ca fiecare dintre ei să-şi pună mâna în cerc, apoi le-a 
studiat chipurile la lumina luminării care încă mai pâlpâia. 


Nu ştia exact ce simţea pentru aceşti oameni, dar 
simţământul copleşitor părea a fi de milă. Tyson a vorbit pe 
un ton cumpătat: 

— Ne dăm cuvântul ca soldaţi, ca fraţi, camarazi de 
arme, ca bărbaţi, ca prieteni, ca tovarăşi de suferinţă şi, 
poate ca creştini. Ştim în legătură cu ce ne dăm cuvântul 
de onoare. Pentru veşnicie. Kelly? 

— Îmi dau cuvântul. Doctore? 

— Imi dau cuvântul. Sadowski? 

— Îmi dau cuvântul. DeTonq? 

— Îmi dau cuvântul. Beltran? 


Hernando Beltran zise: 

— Oricare dintre noi putea să alerge la colonel şi să-i 
toarne pe ceilalţi. Dar ne-am dat cuvântul în acea noapte. 
Buzele noastre urma să fie pecetluite până la moarte. Nu 
am spus nimănui, nici chiar unui preot. Deci am acest păcat 
de moarte pe suflet... acea ucidere a călugăriţelor... Şi 
trebuie să mă rog în fiecare zi ca Dumnezeu să mă ierte 
când îl voi întâlni. Dacă nu măva ierta, voi fi damnat pentru 
eternitate. Asta am făcut-o pentru noi. 

Tyson ascultă un timp, pe când ei vorbeau, apoi zise pe 
neaşteptate: 

— Destul. Vom discuta despre Brandt altă dată. Apoi 
schimbă sensul discuţiei spre un subiect lumesc. Unde 
staţi? 

— Armata ne-a cazat în casa de oaspeţi, de aici, 
răspunse Sadowski. Am sosit aseară, dar avocatul tău ne-a 
sfătuit să-ţi facem o surpriză. 

— Vreau să vă duc pe toţi la un restaurant cubanez, din 
oraş, numit Victor's, adăugă Beltran. Apoi vom merge în alt 
loc, pentru altceva. Se întoarse spre Tyson, dar acesta îi 
făcu primul cu ochiul şi Beltran râse. Yeah! Ai să vii, da? 

— Am domiciliu forţat, răspunse Tyson. Dar vă pot invita 
eu pe voi diseară la masă aici, la club. 

Kalane zâmbi. 


— Ei nu permit accesul caporalilor, domnule locotenent. 

— Vor permite dacă acei caporali sunt, de fapt, nişte 
afurisiţi de civili, spuse Tyson. 

Râseră cu toţii. Discuţia mai continuă o vreme, apoi uşa 
se deschise şi intră Corva. Se uită în jur, iar ochii i se opriră 
asupra lui Tyson. 

— Un alt afurisit de ofiţer, nu-i aşa, Vince? strigă 
Sadowski. 

Corva zâmbi. 

— Aşa e, Ski, locotenent major de infanterie. Divizia 
Douăzeci şi cinci - Fulgerul Junglei. Cel mai bun dispozitiv 
din nenorocitul ăla de Vietnam. 

Se auziră murmure şi glume răutăcioase. 

— Cavaleria era alcătuită din bărbaţi adevăraţi, şi tu ştii 
asta dacă ai fost, intr-adevăr, în Vietnam, spuse Beltran. 

— Vietnamezii au făcut pe ei când au văzut venind 
cavaleria, adăugă Kalane. 

Corva arătă cu degetul însemnul Cavaleriei Întâi de pe 
umărul lui Tyson, o emblemă în formă de scut, cu un cap de 
cal negru deasupra unei fâşii negre, în diagonală, pe o 
culoare cunoscută sub numele de galbenul cavaleriei. . 

— Vedeţi asta? Bătu uşor cu degetul capul calului. Asta 
este calul pe care nu l-aţi călărit niciodată... îşi plimbă 
degetul de-a lungul fâşiei diagonale... Asta este linia 
dincolo de care n-aţi putut să treceţi. lar galbenul vorbeşte 
de la sine. 

— Oh, prostii! rosti Sadowski. 

— Să te ia dracu’! zise Kalane. 

— Mănânci rahat, sugeră Walker. 

Corva ridică mâna. 

— Glumeam băieţi. O glumă a vechii armate. Toată 
lumea era geloasă pe Cavalerie. 

— Absolut corect, zise Kalane. 

Corva se uită în fugă la ceas. 

— Ei bine, e timpul să mergem. Se adresă celor cinci 
bărbaţi. V-aş ruga să mai rămâneţi pe aici, deşi nu cred că 


vă voi chema. 

Tyson se ridică, iar cei cinci făcură şi ei la fel. Beltran 
scoase o sticla de rom din servieta diplomat şi-i turnă 
conţinutul în şapte ceşti cu cafea proaspătă. 

— Un mic toast, domnilor. Ridică ceaşca delicată în mâna 
sa groasă cu dezinvoltura omului obişnuit să rostească 
toasturi. Un toast pentru cei morţi... să mă ierte Dumnezeu, 
dar nu-mi pot aminti toate numele lor, dar El ştie cine sunt. 

Băură cu toţii. 

— Şi mult noroc, domnule locotenent, spuse Walker. 

Corva îşi puse ceaşca jos şi-şi ridică servieta. _ 

— Ei bine, spre Valea Morţii călărea Cavaleria Intâi. 

Tyson dădu mâna cu fiecare dintre ei, apoi plecă 
împreună cu Corva. 

Afară, pe coridor Corva spuse: 

— Mă bucur că ţi-ai văzut mândria unităţii. 

— E remarcabilă după aproape douăzeci de ani. 

— Da, nu-i aşa? Nu ne poate face rău la curtea marţială. 
Ai fost surprins în mod plăcut? întrebă Corva. 

— Aveam chef să-ţi trag câteva scatoalce. 

— Dar arăţi de parcă te-ai fi distrat de minune. 

— Ei bine... am fost bucuros să-i văd din nou... după 
primele clipe de stânjeneală. 

— Para fi un grup de oameni de treabă. 

Tyson merse în tăcere un timp, apoi spuse: 

— Cu toţii sunt nişte criminali. 

— Da, dar sunt criminalii noştri. 

Urcară scările şi se opriră în faţa uşii de la recepţie pe 
care scria: „Stonewall Jackson“. 

— Priveşte-i pe toţi în ochi când intri. Nu e necesar să-l 
saluţi pe colonelul Gilmer. Masa noastră este pe partea 
dreaptă, cum intri. Întrebări? 

— Cum am ajuns eu aici? 

— A fost un drum lung. 

Corva deschise uşa şi intrară. 


40. 


Era o încăpere mare şi frumoasă, cu parchetul lustruit 
oglindă, folosită la recepții neoficiale şi petreceri de burlaci. 
Peretele din faţă era din cărămidă, cu un cămin de piatră. 
Ceilalţi pereţi erau lambrisaţi cu lemn închis la culoare. De 
o parte şi de alta a căminului, spre capetele peretelui din 
cărămidă, se aflau uşile-ferestre, cu evantai de geamuri 
deasupra. Deasupra căminului, destul de în ton cu restul, se 
afla un portret în ulei al lui Thomas „Stonewall“?! Jackson, 
care îşi făcuse cândva serviciul militar la Fort Hamilton, 
înainte de a se muta în sud. 

In faţa căminului se afla un podium şi, în spatele 
acestuia, colonelul Farnley Gilmer. În dreapta lui Gilmer se 
afla o masă de bridge, la care stătea maiorul Karen Harper. 

Tyson şi Corva se aşezară la o masă lungă, de recepții, 
aproape de peretele din dreapta. În faţa lor, în lungul 
peretelui din stângă, se afla o masă asemănătoare, la care 
şedeau colonelul Pierce, maiorul Weinroth şi căpitanul 
Longo. În faţă şi în stângă acuzării, observă Tyson, se afla o 
grefieră, o fată cu gradul de sergent, tânără şi drăguță, cu 
păr blond, pistrui şi un prognatism care o făcea sexy, 
aşezată la o masă portabilă de campanie de culoare oliv 
şters, ca acelea pe care şi le amintea Tyson din Vietnam. În 
afara uniformelor, a biroului şi poate a portretului în ulei al 
lui Jackson, nimic din încăpere nu sugera un proces marţial. 

Mesele de ceremonie erau acoperite cu feţe de masă din 
in alb, lungi până la pământ. Tyson simţi în aer urme de 
miros de bere şi fum de ţigări. 

In fundul camerei se aflau depozitate vreo sută de 
scaune pliante. Unul dintre acestea fusese desfăcut şi 
aşezat între mesele apărării şi acuzării, cu faţa spre 
podium. Acesta era, presupuse, Tyson, scaunul pentru 
martori. Un steag al Statelor Unite, pe un suport, fusese pus 
în spatele mesei lui Karen Harper. 


28 Zid de piatră (n. trad.). 


Între steag şi uşă, stând într-o versiune modificată a 
poziţiei pe loc repaus de paradă, se afla un tânăr sergent 
negru, în uniformă verde de ceremonie. Tyson se gândi că 
el trebuie să fie sergentul uşier, deşi nu era înarmat şi nu 
purta chipiu, aşa cum văzuse că se întâmplă la curtea 
marţială. 

Tyson observă că apărarea, acuzarea şi echipa de 
anchetatori se aflau la distanţă unele de altele, astfel încât 
conversațiile particulare cu voce scăzută nu se puteau auzi 
de către ceilalţi. 

Colonelul Gilmer îşi privi ceasul. 

Tyson se uită la Karen Harper, dar ea citea ceva pe 
genunchi. 

Pierce, Weinroth şi Longo îşi apropiaseră capetele şi 
discutau între ei. Grefiera lovi câteva taste pe maşina de 
stenografiat. Vincent Corva îşi nota ceva pe nişte hârtii 
bătute la maşină. Puse creionul jos, se aplecă spre Tyson şi 
îi şopti: 

— Ziti în loc de scoici. De ce nu înţelegi atâta lucru? 

— Bună dimineaţa, spuse colonelul Gilmer. Ne-am adunat 
aici pentru a proceda la anchetarea oficială a anumitor 
acuzaţii aduse locotenentului Benjamin J. Tyson, cerută 
conform articolului 32b al Codului unic de legi militare. 
Domnule locotenent, spuse, uitându-se spre Tyson, aţi fost 
informat despre dreptul dumneavoastră de a fi reprezentat 
printr-un apărător civil pe cheltuiala dumneavoastră, sau de 
un avocat militar ales de dumneavoastră dacă este 
disponibil, sau de un avocat militar numit de judecătorul 
marelui stat major din Fort Dix. Aţi declarat că doriţi să fiţi 
reprezentat de domnul Vincent Corva, din New York City. 
Tyson îl privi o vreme pe Gilmer. Acesta era un bărbat de 
vreo şaizeci de ani, cu părul cărunt tuns scurt şi o faţă 
plăcută, dar cu o mină absentă. Gilmer continuă: Vă rog să 
notaţi că domnul Corva este astăzi de faţă. Gilmer se uită 
spre Corva. Domnule Corva, vă voi cere să veniţi în faţă şi 
să vă înregistraţi prezenţa prin completarea punctului trei 


din Raportul ofițerului anchetator. 

Corva se ridică şi se duse la masa lui Harper. Schimbară 
câteva cuvinte, pe care Tyson nu putu să le audă, iar 
Harper îi întinse lui Corva un formular. 

Tyson îşi îndreptă privirea spre cealaltă parte a camerei 
şi observa că Pierce îl privea, căzut pe gânduri. Tyson 
continuă să-l fixeze. Nu avea mai mult de cincizeci de ani, 
un colonel tânăr. Avea părul roşu închis şi mai lung decât 
se obişnuia în Armată. Afişa o pereche de ochelari de citit, 
dar Tyson observase că putea citi şi cu, şi fără ei de la 
aceeaşi distanţă. Avea tenul izbitor de roşu, şi Tyson nu-şi 
dădea seama dacă asta era din pricină că stătuse prea mult 
la soare sau avea tensiunea periculos de mare. 

Corva se întoarse la masă şi îşi reluă locul. 

Colonelul Gilmer luă un ghid de procedură şi începu să 
citească, privind din când în când la Tyson. 

— Domnule locotenent, doresc să vă reamintesc că unica 
mea funcţie în calitate de ofiţer anchetator în această 
cauză, conform articolului 32, este aceea de a determina cu 
scrupulozitate şi imparţialitate toate faptele relevante în 
acest caz, de a cântări şi evalua aceste fapte şi de a 
determina adevărul conţinut în capetele de acuzare. Voi 
analiza, de asemenea, forma în care sunt prezentate 
acuzaţiile şi voi face recomandări privind eliminarea acelora 
care nu stau în picioare. Vă voi citi acum acuzaţiile pentru 
care mi s-a cerut să vă anchetez. Acestea sunt: încălcarea 
Codului unic de legi militare, articolul 118, omucidere. 
Specificaţia unu. 

Gilmer începu să citească fraza lungă şi încâlcită a primei 
specificaţii. Tyson nu-l mai asculta, concentrându-şi în 
schimb atenţia asupra maiorului Judith Weinroth. 

Era o femeie de vreo patruzeci de ani, aprecie el, şi nu 
observă să poarte verighetă, deşi asta nu mai însemna 
nimic acum. Uniforma îi venea groaznic, şi Corva avusese 
dreptate să o recomande pentru salonul de frumuseţe al 
bazei. Avea o expresie serioasă, practică, expresia femeii 


de carieră. Dar, în timp ce se uita la ea, Pierce îi şopti ceva 
la ureche şi pe faţa ei apăru cel mai vesel şi drăgălaş 
zâmbet de fetiţă pe îl văzuse Tyson în viaţa lui, întreaga ei 
faţă radie de frumuseţe. Apoi zâmbetul păli şi chipul îşi 
reluă înfăţişarea sobră. 

Gilmer termină de citit a doua specificaţie şi spuse: 

— Locotenent Tyson, vă voi prezenta acum acuzaţia şi 
specificaţiile. 

Karen Harper se ridică în picioare şi traversă camera, 
păşind pe podeaua lustruită. Se opri în faţa lui Tyson şi îi 
înmână foaia de acuzare. Tyson întinse mâna şi o luă, 
întorcându-se spre Corva şi spunându-i suficient de tare să 
audă toţi: 

— N-avem şi noi una din asta? 

— Nu ştii când îţi prinde bine să mai ai una, răspunse 
Corva. 

Stenografa chicoti şi Gilmer păru nervos. Harper păru şi 
ea supărată şi îi aruncă lui Tyson o privire care să-i dea de 
înţeles acest lucru, înainte de a se întoarce şi a-şi relua 
locul pe scaun. 

Gilmer lăsă să treacă un minut întreg, în care timp se 
presupunea că Tyson citeşte foaia de acuzare. Dar el se 
uita, în schimb, la căpitanul Salvatore Longo. Acesta era 
tânăr, poate nu avea nici treizeci de ani şi, probabil, nu 
absolvise de mult Facultatea de Drept. Avea o uniformă 
croită impecabil şi părul, negru-albăstrui, tuns perfect. Un 
ten atât de bine bronzat Tyson nu mai văzuse decât la cei 
care practicau sporturi nautice. Lui Tyson nu i se părea un 
tip bine, dar nu se îndoia că Longo avea mult succes la 
femei. 

Din nou, colonelul Gilmer citi ceva de pe nişte hârtii 
ascunse după podium şi zise: 

— Locotenent Tyson, vă aduc la cunoştinţă că nu aveţi 
obligaţia de a da o declaraţie în legătură cu infracţiunea de 
care sunteţi acuzat şi că orice declaraţie veţi da poate fi 
folosită ca mărturie împotriva dumneavoastră, în caz de 


proces la curtea marţială. Aveţi dreptul de a păstra tăcerea 
în legătură cu infracțiunile de care sunteţi acuzat. Puteţi, 
totuşi, să daţi declaraţie, fie sub prestare de jurământ, fie 
fără şi să prezentaţi tot ceea ce doriţi, fie în apărarea, 
motivarea sau invocarea clemenţei faţă de aceste delicte. 
Dacă daţi declaraţie, tot ceea ce veţi spune va fi analizat şi 
cântărit ca mărturie de către mine, ca şi în cazul depoziţiilor 
celorlalţi martori. 

Colonelul Gilmer îşi turnă un pahar de apă. 

Corva îi spuse lui Tyson la ureche: 

— Care sunt primele şapte cuvinte pe care le aude un 
negru după ce îmbracă un costum cu vestă? 

— Care? 

— Rog acuzatul să se ridice în picioare. 

— Potoleşte-te, spuse Tyson, acoperindu-şi gura cu 
mâna. 

Gilmer privea nervos spre masa apărării. 

— Locotenent Tyson, îmi acordaţi atenţia 
dumneavoastră? 

— Da, domnule. 

— Bun. Avocatul apărării, domnul Corva şi avocaţii 
procuraturii, colonelul Pierce, maiorul Weinroth şi căpitanul 
Longo, au primit în prealabil câte un exemplar din dosarul 
anchetei care a fost alcătuit până acum în cazul 
dumneavoastră. El conţine  depoziţiile sub jurământ 
prestate de doctorul Branat. 

— Obiectez, domnule anchetator, sări în picioare Corva. 

— Care este obiecţia dumneavoastră, domnule Corva, 
spuse Gilmer, ridicând sprâncenele a mirare. 

— Obiectez faţă de utilizarea titlului de doctor în faţa 
numelui lui Steven Brandt. 

— Dar... Steven Brandt nu este doctor în medicină? 

— S-ar putea să fie acum, domnule colonel. Dar acest 
lucru. Nu are legătură cu cazul de faţă. În momentul 
pretinsului incident, cu aproape douăzeci de ani în urmă, 
Steven Brandt avea grad de specialist patru. Dacă pe 


clientul meu l-aţi îngheţat la rangul de locotenent, lăsaţi-l şi 
pe Brandt la rangul pe care-l avea atunci. Sau putem să-i 
spunem, pur şi simplu, „domnul” în şedinţa aceasta şi 
următoarele. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. 

Colonelul Gilmer părea că încă mai încearcă să înţeleagă 
problema. Se ridică colonelul Pierce. 

— Domnule Corva... aşa e corect? Domnule Corva? Sau 
aţi prefera Signore? 

Weinroth şi Longo izbucniră în râs. 

— Poţi să-mi spui Vince, dragă Graham. 

Grefiera chicoti din nou. 

Gilmer părea că regretă că nu are un ciocănel. Spuse: 

— Într-o anchetă sub incidenţa articolului 32 există o 
anumită notă neoficială, dar să nu exagerăm, domnilor. 
Domnule colonel Pierce, ce doreaţi să spuneţi? 

— Doream să spun, domnule colonel, că obiecţiunea 
domnului Corva nu are sens şi este meschină. Dacă doreşte 
să sugereze că folosirea titlului lui Steven Branat ar aduce 
oarecare prejudicii clientului său, atunci sugerez şi eu că 
are o părere prea bună despre medici. Părerea mea, de 
exemplu, este că doctorii sunt aroganti, insensibili şi avari. 

Gilmer se întoarse spre Corva. Acesta spuse: 

— Mă întreb dacă domnul colonel ar repeta acelaşi lucru 
şi faţă de martorul său principal. 

De data aceasta, Gilmer zâmbi. Karen Harper se ridică şi 
se apropie de el. Discutară în şoaptă. Apoi colonelul Gilmer 
spuse: 

— Maiorul Harper mă informează că locotenentul Tyson a 
exprimat deja această părere faţă de dânsa înainte de a fi 
reprezentat de domnul Corva. Vom presupune deci că 
acuzatul are obiecţii reale faţă de utilizarea titlului lui 
Steven Brandt în aceste şedinţe şi voi respecta părerea 
dumnealui. Din acest motiv, de acum înainte vom folosi cu 
toţii apelativul „domnul” cu referire la Steven Brandt. 
Diferendul este închis. Colonelul Gilmer continuă: Dosarul 
anchetei conţine depoziţiile sub prestare de jurământ ale 


domnilor Steven Brandt, Richard Farley, Paul Sadowski, 
Anthony Scorello, Hernando Beltran, Lee Walker şi Louis 
Kalane. Tot la dosar se găseşte şi depoziţia fără prestare de 
jurământ făcută de domnul Andrew Picard. Se mai găsesc 
documente relevante, scrisori şi alte materiale tangenţiale, 
prea numeroase pentru a fi identificate separat. Sunteţi de 
acord? întrebă el, întorcându-se spre Corva. 

— Da, domnule. 

— Nu intenţionez, continuă Gilmer, să chem ca martor pe 
domnul Brandt sau pe domnul Farley, ci mai curând să 
analizez mărturiile acestora aflate la dosar pentru a-mi 
formula recomandarea. Gilmer se adresă apoi lui Tyson şi 
lui Corva. Dar, deşi nu îi voi chema pe domnii Branat şi 
Farley, ale căror depoziţii le voi analiza pentru a face 
recomandarea, dumneavoastră aveţi dreptul să-i interogaţi, 
exclusiv asupra aspectelor conţinute în depoziţiile lor 
scrise, dacă martorii sunt disponibili. Dacă doriţi, pot aranja 
să fie chemaţi în acest scop. Doriţi să fie chemaţi ca martori 
domnul Brandt şi/sau domnul Farley? 

Corva se sfătui cu Tyson. 

— Putem să le cerem să-i cheme, dar ar putea să mai 
dureze o săptămână. 

— Credeam că acuzarea cheamă martorii acuzării. 

— Nu, Gilmer e acum în rol de procuror. N-ai observat? 
Cheamă sau nu cheamă martorii acuzării. Sigur, întâi se 
consultă în particular cu acuzarea. 

— Mă tot uit la steagul ăla, ca să mă asigur. 

— M-am gândit să te las să vezi ceva din toate astea, 
spuse Corva, zâmbind, ca să poţi să te răzgândeşti dacă 
vrei. Acum câteva minute, Gilmer te-a întrebat dacă vrei să 
depui mărturie pentru justificare şi uşurarea situaţiei. Ai 
remarcat? 

— Da. Asta e ca şi cum am presupune că sunt deja 
vinovat şi vreau să-mi cer scuze pentru ce am făcut. 

— Cam aşa ceva. Mă bucur că eşti atent. larăşi, dacă îi 
chem pe Branat sau pe Farley la interogatoriu încrucişat, nu 


pot să le pun întrebări decât din ceea ce au scris în 
depoziţie. La curtea marţială pot să atac adevăratele 
probleme. 

— Nu vreau să întârziem încă o săptămână, încuviinţă 
Tyson. Hai să continuăm. 

— Domnule, se ridică Corva, vă rog să notaţi că noi nu 
suntem de acord ca depoziţiile sub prestare de jurământ 
ale domnilor Brandt şi Farley să fie analizate în absenţa 
acestora. Totuşi, renunţăm la dreptul de a-i supune unui 
interogatoriu încrucişat în cadrul acestei anchete. 

— Vă rog, se adresă Gilmer lui Karen Harper, să treceţi 
declaraţia domnului Corva ca probă la alineatul 6A. Se 
întoarse spre Corva. Pot analiza şi declaraţia 
dumneavoastră în formularea recomandării mele. 

— Sper, domnule colonel, că veţi avea în vedere că 
natura şi gravitatea acuzațiilor este atât de mare, încât ne- 
am fi aşteptat ca martorii guvernului să fie chemaţi sau 
chiar prezenţi pentru interogatoriu. Este un fapt foarte 
neobişnuit ca să se analizeze exclusiv declaraţiile scrise 
într-o cauză ca aceasta. 

Gilmer se înroşi puţin. 

— Prin urmare, doriţi sau nu doriţi să fie chemaţi martorii 
la interogatoriu încrucişat? 

— Nu, domnule. Cred că dumneavoastră trebuia să-i 
chemaţi pentru a-i examina aici, în prezenţa acuzatului. 
Dar, dacă declaraţiile lor scrise vă sunt suficiente pentru a 
decide cum să procedaţi în cazul unei acuzaţii de omor, fie. 
Doresc doar să fie notată profunda mea uluire. 

Gilmer se uită urât la Corva. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule colonel, spuse Pierce, 
ridicându-se în picioare, aş dori să fie notată şi mirarea mea 
faţă de faptul că avocatul apărării vă cere socoteală de 
fapte care nu-l privesc în niciun fel. 

— Nici pe dumneavoastră, spuse Corva, zâmbindu-i lui 
Pierce. Domnul colonel se poate descurca şi singur. 

Tyson se lăsă pe spate în scaun. Se distra cu adevărat, 


chiar dacă era singurul. Privi spre grefieră şi observă că şi 
ea se amuza. Aceasta ridică ochii de pe maşina de 
stenografiat şi îi prinse privirea. Zâmbi. 

— Vreţi, vă rog, să luaţi loc amândoi, spuse colonelul 
Gilmer, bătând nervos cu degetele în pupitru. Privi spre 
Corva şi spuse sec: Doriţi să vină aici Brandt şi Farley? Da 
sau nu. 

— Nu, domnule. 

— De ce îi scoţi pe toţi din sărite, întrebă Tyson, 
aplecându-se spre Corva. 

Corva se uită peste masă, la Pierce, şi-i răspunse, fără 
să-şi ia ochii de la acesta. 

— Vreau ca Pierce să afle că Vinnie Corva s-a întors în 
oraş. Cât despre scosul din sărite al colonelului Gilmer, 
vreau să-l fac să afle că nu o să înghiţim tot ce ne spune el 
acolo; că, dacă e să fie curte marţială, avocatul apărării va 
ataca în fond şi în substanţă justiţia lor militară. Asta le-ar 
putea da celor de sus o idee despre ce s-ar putea întâmplă 
în cazul unui proces public. 

— Pot să fumez, întrebă Tyson. 

— De ce nu? Gilmer şi Pierce scot flăcări pe nări. 

Tyson scoase trabucul lung şi gros pe care i-l dăduse 
Beltran şi îl aprinse. Nori mari de fum gri-albăstrui se 
ridicară în aer. 

Gilmer privi o clipă spre Tyson, parcă încercând să 
hotărască dacă să-i ceară să îl stingă sau nu. Renunţă, însă, 
cu o mină dezgustată. Continuă să citească din manualul 
de procedură. 

— Locotenent Tyson aveţi, de asemenea, dreptul de a 
chema martori disponibili ca eu să-i examinez, şi să aduceţi 
orice alte probe în favoarea dumneavoastră. Am aranjat să 
fie chemaţi martorii ceruţi în prealabil de dumneavoastră. 
Dacă doriţi şi alţi martori, vă voi ajuta să îi chemaţi sau să 
obţineţi orice probe relative la cazul dumneavoastră. 

Tyson observă că maiorul Weinroth avea un dosar în 
mână şi îşi făcea vânt cu el, pentru a îndepărta fumul. 


Aceasta se ridică în picioare: 

— Domnule colonel Gilmer, pot să vă cer să nu permiteţi 
să se fumeze în această sală? 

— Chiar trebuie să fumaţi trabucul acela, domnule 
locotenent? întrebă Gilmer, privindu-l pe Tyson. 

— Mă tem că da, domnule, răspunse Tyson, ridicându-se 
în picioare. 

— Bine, atunci să luăm o pauză de zece minute. Fumatul 
pe coridor. 

Tyson ieşi pe coridor împreună cu Corva, urmaţi 
îndeaproape de maiorul Weinroth, care se îndreptă grăbită 
spre toaletă. Corva spuse: 

— Urât din partea ta. 

— Ai zis că pot să fumez. 

— Credeam că fumezi ţigări mici. 

— Pe ăsta mi l-a dat Beltran. Cum stăm, deci, Vince? 

— Nu prea rău. Gilmer e supărat rău, şi l-am atacat un 
pic pe Pierce. 

— Grozav, Vince. Acum, vrei să vezi dacă poţi să mă 
scapi pe mine? 

— Începem cu începutul. 

Se deschise uşa sălii de audiere şi Karen Harper ieşi pe 
coridor. 

— Bună ziua, domnule Corva, domnule locotenent. 

— Nu v-aţi plictisit de cazul ăsta? întrebă Tyson. 

Ea nu răspunse, dar remarcă: 

— Sunteţi mulţumiţi de felul cum vă descurcaţi? 

— Oh, dar ştiţi şi dumneavoastră că la procedură 
neserioasă se răspunde cu neseriozitate. 

— E un subiect foarte serios şi... Cred că nu îl serviţi cum 
trebuie pe clientul dumneavoastră. 

— De client am eu grijă. Relaţia dumneavoastră cu el s-a 
încheiat. 

Tyson ridică din sprâncene. 

Ea se întoarse spre el şi o vreme se priviră în tăcere. Apoi 
spuse: 


— Am insistat ca astăzi să depună mărturie Andrew 
Picard. Sper ca insistenţele mele să facă puţină lumină. 

Tyson aruncă trabucul jos şi-l strivi cu călcâiul. 

— Uneori mă gândesc că dumneavoastră sunteţi singura 
care caută adevărul şi numai adevărul. 

— Nu sunt atât de sigură nici de asta. Dar, dacă e aşa, 
toţi ceilalţi greşesc. Dacă vă hotărâți să depuneţi astăzi 
mărturie, poate aţi reuşi să lămuriţi cum a murit Larry 
Cane. 

— V-am spus cum a murit Larry Cane, zise Tyson, 
trăgând adânc, dar discret, aer în piept. 

— Tocmai, gândiţi-vă la asta. 

Se întoarse şi se îndreptă spre toaletă. 

Pierce ieşi pe coridor, o luă spre hol, se opri, apoi veni 
înapoi. Se opri în faţa lui Corva, iar Tyson observă că îl 
întrecea pe acesta cu un cap şi vreo treizeci de kilograme. 
Pierce zâmbi maliţios. 

— Vedeţi, ceea ce am uitat eu să stabilesc este la câţi 
paşi intenţiona maiorul să organizeze duelul. După proces 
am aflat că de la zece paşi gloanţele acelea ar fi putut 
ucide şi, deci, armele ce urma a fi folosite erau fatale. 
Analogia dumneavoastră cu duelul cu roşii coapte a 
impresionat juriul, dar era eronată. 

— Aşa cred şi eu, domnule colonel, acum că aţi adus în 
discuţie distanţa. Cum am putut să uit. 

— Nu, domnule Corva, eu am uitat. Dar voi fi mai atent la 
omisiunile dumneavoastră de data aceasta. 

— Sunt sigur că aţi învăţat ceva util din procesul acela. 

Colonelul Pierce îi aruncă lui Corva o privire deloc 
prietenoasă. O clipă îl fixă şi pe Tyson, zâmbi cu un 
amuzament secret, se întoarse pe călcâie şi porni pe 
coridor. Corva se uită în urma lui. 

— Un om obsedat. Ar trebui să fie atent cu tensiunea. 

— Ce îl obsedează, Vince? 

— Spre deosebire de Van Arken, care ar putea fi un 
idealist, colonelul Pierce este un egoist. Are temperament 


de vedetă de tenis. Dacă pierde vreun proces, rămâne 
impotent luni de zile. 

— Ei, dar asta ar fi cam greu pentru doamna Pierce. 

— Poate că nu. Chestia e că treaba de procuror e un 
sport individual şi, dacă pierde, nu poate da vina decât pe 
el. Dar îşi alege cu mare grijă procesele. Niciunul prea uşor, 
dar nu le alege nici pe cele pe care le crede prea grele, ca 
să le poată câştiga. 

— Spre deosebire de tine, Vince. 

— Da. 

— Dar a preluat cazul meu şi a făcut-o, probabil, după ce 
a aflat că tu eşti avocatul apărării. Credeam că s-a speriat 
de tine data trecută. 

Corva zâmbi şi se uită la ceas. 

— Hai să ne întoarcem înăuntru. Şi nu mai arunca 
ocheade puştoaicei de grefieră. Harper s-a supărat pe tine. 

Intrară în sala de audiere şi îşi reluară locurile. În 
următorul minut, Karen Harper, maiorul Weinroth şi 
colonelul Pierce se întoarseră şi ei la locurile lor. 

— Să reluăm şedinţa, spuse colonelul Gilmer. Privi de jur 
împrejur. Pe lângă depoziţiile sub prestare de jurământ 
pentru apărare şi acuzare, avem şi depoziţia fără prestare 
de jurământ a domnului Andrew Picard, al cărui rol în acest 
caz este bine cunoscut tuturor părţilor. Printre prerogativele 
mele ca ofiţer anchetator se numără şi posibilitatea de a-l 
chema pe domnul Picard să depună mărturie în categoria 
martori suplimentari. Aceasta în interesul justiţiei, echităţii 
şi anchetării complete. Privi spre Corva. Aţi înţeles că 
domnul Picard este martorul meu şi nu al acuzării? 

— Nu văd nicio diferenţă între dumneavoastră şi acuzare, 
domnule colonel, spuse Corva, ridicându-se, dar mă voi 
conforma. 

Colonelul Gilmer păru că se gândeşte dacă să-i explice 
diferenţa, dar, după o pauză, renunţă şi trecu la punctul 
următor. Privi spre Tyson. 

— Vă rog ridicaţi-vă, domnule locotenent. Tyson se ridică 


în picioare. Colonelul citi din regulament: Domnule 
locotenent Tyson, înainte de a merge mai departe, vă 
întreb acum dacă aveţi întrebări cu privire la dreptul 
dumneavoastră de a tăcea în privinţa infracţiunilor de care 
sunteţi acuzat; dreptul de a da o declaraţie, fie sub 
jurământ, fie fără, dacă doriţi; felul în care vor fi utilizate 
declaraţiile pe care le veţi da; dreptul de a-i supune unui 
interogatoriu pe martorii acuzării; sau dreptul de a prezenta 
în sprijinul dumneavoastră orice altă probă; şi ca eu să 
examinez orice martor disponibil cerut de dumneavoastră, 
fie în apărare, justificare sau invocarea clemenţei. 

Tyson se întrebă cine născocise asemenea fraze 
interminabile. 

— Clientul meu, replică Corva, mi-a cerut să îi explic de 
ce i se oferă dreptul de a da declaraţii-probă pentru 
justificare sau invocarea clemenţei. A spus că asta e ca şi 
cum ţi-ai cere scuze pentru ceva ce nu ai spus niciodată că 
ai făcut. Recunosc faţă de dumneavoastră, domnule 
colonel, că sunt pus în încurcătură de această întrebare a 
clientului meu şi m-am gândit că, poate, cineva din sală i-ar 
putea da răspuns. 

Colonelul Gilmer îşi drese glasul şi citi din nou din ghidul 
de procedură. După un timp spuse: 

— Nu pot trece mai departe înainte de fi convins că 
acuzatul a înţeles ceea ce am citit adineauri. Practica 
generală în aceste cazuri cere, domnule Corva, ca în cazul 
în care acuzatul este reprezentat de un avocat - şi se pare 
că este cazul aici... De la masa acuzării se auziră chicoteli. 
Avocatul apărării arată, în general, că a explicat aceste 
lucruri acuzatului în prealabil şi că ele au fost înţelese. Nu 
am mai întâlnit asemenea situaţii după ce am citit 
acuzatului acest enunţ, adăugă el. 

— Cu toate acestea, spuse Corva, clientul meu, care nu 
cunoaşte legea, după cum nu se recunoaşte nici vinovat de 
acuzaţiile ce i se aduc, mi-a pus o întrebare de bun-simţ, pe 
care eu, ca avocat, nu am calificarea să i-o lămuresc. 


— Dacă îmi permiteţi, domnule colonel, spuse Pierce, 
ridicăndu-se în picioare... nu stă în obiceiul meu să ajut 
apărarea sau pe acuzat să înţeleagă care le sunt drepturile. 
Dar, în interesul echităţii şi al dreptăţii, aş dori să explic 
înţelesul noţiunilor de justificare şi invocare a clemenţei în 
raport cu audierea. Privi direct spre Tyson. In limbaj 
obişnuit, domnule locotenent, să presupunem că aţi fi 
chemat de directorul şcolii şi acuzat că l-aţi bătut pe 
Tommy Smith. lar dumneavoastră spuneţi „nici nu l-am 
atins, dar el a căutat-o cu lumânarea”. Aceasta este o 
declaraţie în apărare, justificare şi invocarea clemenţei, 
într-o singură frază. 

— Mie mi se pare ca o confirmare a vinovăţiei, domnule 
colonel, spuse Tyson. 

Colonelul Pierce zâmbi. 

— Tipul ăsta vorbeşte serios? îl întrebă Tyson pe Corva la 
ureche. 

— Suntem de cealaltă parte a oglinzii. Toţi de aici sunt 
săriţi şi dacă mai stăm mult o să începem să-i credem. 
Spune-i idiotului că ai înţeles. 

— Care idiot? 

— Ei... Gilmer. 

— Domnule colonel, spuse Tyson, întorcându-se spre 
acesta, înţeleg pe deplin şi accept explicaţia domnului 
colonel Pierce, ca şi exemplul în care îmi pot cere scuze 
pentru ceva ce nu recunosc că am comis. 

Gilmer încuviinţă din cap, mulţumit că problema se 
rezolvase. 

Tyson se aşeză, la fel ca şi Corva. Corva îi spuse lui 
Tyson: 

— Am marcat un punct. 

— Marcăm o sumedenie de puncte, Vince. Dar, când am 
venit aici, tabela de marcaj arăta că ei începuseră fără noi 
şi câştigaseră. 

— Lasă. 

— Aţi arătat, îi spuse colonelul Gilmer lui Corva, că doriţi 


să chemaţi, ca martori, pe următoarele persoane ale căror 
depoziţii sub jurământ se află la dosar: domnul Paul 
Sadowski, domnul Anthony Scorello, domnul Hernando 
Beltran, domnul Lee Walker, domnul Louis Kalane. Am 
aranjat ca ei să compară pe cheltuiala parchetului şi acum 
să fie prezenţi. Domnule Corva, puteţi chema primul 
martor, arătându-i sergentului Lester - Gilmer făcu un semn 
din cap către sergentul uşier - unde se află aceştia şi cu 
cine doriţi să începeţi. 

Corva se ridică în picioare. 

— Nu doresc să chem niciun martor, zise el, apoi se 
aşeză la loc. 

— Nu intenţionaţi, domnule Corva, spuse Gilmer, 
aplecându-se peste pupitru, să chemaţi martori pentru 
apărare? 

— Nu, domnule, nu am această intenţie. 

Corva mâzgălea o foaie galbenă. 

— Domnule Corva, spuse Gilmer, aceste persoane au fost 
aduse aici la cererea dumneavoastră. Li s-a asigurat 
transportul, cazarea şi masa pe cheltuiala statului. Dacă nu 
intenţionaţi să-i chemaţi să depună mărturie în favoarea 
clientului dumneavoastră, de ce s-a mai străduit statul să-i 
aducă aici, pe cheltuiala contribuabililor? 

— Domnule colonel, spuse Corva, ridicând ochii de pe 
foaie, statul i-a trimis pe aceşti cinci oameni în Vietnam 
timp de un an de zile, pe cheltuiala contribuabililor. Poate 
să-i trimită deci şi la New York la o reuniune, tot pe 
cheltuiala contribuabililor. E o mică recompensă. 

— Domnule Corva, spuse Gilmer, ridicând glasul, am avut 
răbdare cu dumneavoastră. Dacă nu aveaţi intenţia de a 
chema aceşti martori, nu exista niciun motiv să îi aducem 
aici. 

— Domnule colonel, răspunse Corva, decizia de a chema 
sau nu martori ai apărării îmi aparţine numai mie şi 
acuzatului şi poate fi formulată oricând. Am decis să nu 
chem aceşti martori. 


— Desigur, este dreptul dumneavoastră, încuviinţă 
Gilmer, înţepat. 

Tyson privi la sergentul Lester, vizibil dezamăgit, apoi la 
colonelul Pierce, la maiorul Weinroth şi la căpitanul Longo. 
Ei îşi ascundeau mult mai bine dezamăgirea. Privi spre 
Karen Harper şi îi prinse privirea, dar ea şi-o întoarse 
imediat, astfel încât se uită la grefieră care îi zâmbi din nou. 
Se priviră un timp în ochi, până când colonelul Gilmer 
spuse: 

— Locotenent Tyson mă urmăriţi? 

— Da, domnule. 

— In locul depoziţiei apărării, voi analiza depoziţiile sub 
jurământ ale celor cinci martori ai apărării menţionaţi mai 
devreme, dacă asta este dorinţa dumneavoastră. 

— Aceasta este dorința noastră, domnule colonel, 
răspunse Corva. 

— Bine. Doriţi să mai chem alţi martori ale căror nume au 
fost trecute pe listă? Dacă da, comunicaţi-mi numele şi 
locul de muncă sau adresele acestora. 

— Am dori să chemăm următorii martori, fie ca martori ai 
apărării, fie ca martori imparţiali: Daniel Kelly, Michael 
DeTonq şi o călugăriţă franco-vietnameză cunoscută numai 
sub numele de sora Teresa. 

Colonelul Gilmer părea că se aşteptase la asta. Spuse: 

— Cunoaşteţi locul lor de muncă sau adresa, domnule 
Corva? 

— Am ultimele lor adrese cunoscute, domnule colonel. 
Cred că le cunoaşteţi şi dumneavoastră. 

— Da, sunt aici. Şi am făcut tot ce-mi stătea în putinţă 
pentru a contacta aceste persoane, dar fără succes. 

— Atunci va trebui să considerăm că ancheta este 
incompletă. 

— Domnule Corva, spuse Gilmer, clătinând din cap, 
deoarece nu există niciun mijloc prin care să mă convingeţi 
pe mine sau pe oricine altcineva că apariţia acestor martori 
ar ajuta la apărarea clientului dumneavoastră, absenţa lor 


nu va aduce niciun prejudiciu drepturilor acestuia. Acuzarea 
poate la fel de bine să pretindă că ei sunt martorii 
procuraturii. Martorii fiind absenţi şi nedând niciun semn de 
viaţă timp de aproximativ zece, optsprezece, respectiv doi 
ani, putem presupune că au murit. 

— Cunosc cazuri, răspunse Corva, de funcţionari ai 
statului care nu au dat niciun semn de viaţă timp de zeci de 
ani, dar care, cu toate astea, au fost promovați... Sergentul 
Lester îşi înăbuşi râsul, făcându-l să se termine ca tuse. 
Corva continuă: In ceea ce priveşte această anchetă şi 
audiere, voi renunţa la această cerere, dacă mă asiguraţi 
că statul va continua să caute aceşti martori până când 
acuzaţiile vor fi definitiv rezolvate într-un fel sau altul. 

Colonelul Gilmer se gândi puţin, şi Tyson se întrebă dacă 
iar e cu gândul la banii contribuabililor. Gilmer spuse: 

— Cererea este rezonabilă şi vă pot da aceste asigurări. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. 

— Nu am spus niciodată că vreau să li se dea de urmă, 
spuse Tyson, întorcându-se spre Corva. 

— Nu-ţi face griji. Dă o notă în plus de dramatism. 

— Dar dacă se dovedeşte că sunt martori ai acuzării? 

— Şşş - colonelul Gilmer vrea să vorbească. 

— Vince! 

— Locotenent Tyson, spuse Gilmer după ce îşi drese 
glasul, dacă aveţi cunoştinţă de documente militare pe care 
doriţi să le iau în considerare şi pe care dumneavoastră nu 
aţi reuşit să le obţineţi, daţi-mi acum o listă a acestor 
documente. 

— Am încercat de mai mult timp, prin maiorul Harper, 
spuse Corva, să obţinem ordinul prin care locotenentul 
Tyson era autorizat să poarte Steaua de Argint pentru fapte 
de bravură efectuate în cadrul serviciului, în legătură cu 
operaţiuni militare împotriva inamicului înarmat, în data de 
15 februarie 1968, în apropierea oraşului Hue. 

Colonelul Pierce se adresă asistenţilor săi, destul de tare 
pentru ca toţi să audă: 


— Ce naiba crede el că e aici - ceremonie de premiere? 

— Domnişoară maior, spuse Gilmer, întorcându-se spre 
Karen Harper, după ce îi aruncase o privire lui Pierce. 

Aceasta se ridică în picioare. 

— Domnule Corva, am la mine ordinul prin care 
locotenentul Tyson este autorizat să poarte Steaua de 
Argint. Tyson îi aruncă o scurtă privire lui Corva, apoi se 
întoarse spre Harper. Ea continuă: Ordinul se pare că nu a 
fost deloc înmânat sau s-a crezut că a fost primit. In orice 
caz, îl am asupra mea. 

— Pot să-l iau eu? spuse Corva, ridicându-se. 

— Desigur, răspunse ea şi, ocolind masa, îi aduse lui 
Tyson un plic mare de carton. Pe lângă ordin, spuse ea, 
plicul mai conţine medalia propriu-zisă şi bareta. 

— Mulţumesc, răspunse Tyson. Foarte amabil din partea 
dumneavoastră să veniţi şi cu medalia. 

— Pentru puţin. 

Cu spatele la încăpere ea îi zâmbi, se întoarse şi se duse 
la locul ei. 

— E caldă, iubitule, spuse Corva. 

— Du-te dracului. 

— Îmi puteţi acorda un minut, i se adresă Corva lui 
Gilmer, pentru a vedea ce este aici? 

Deschise plicul şi vărsă conţinutul pe masă. Citi citarea 
pe ordin de zi scrisă de Daniel Kelly şi contrasemnată de 
căpitanul Roy Browder. Era o descriere a acţiunii şi a 
eroismului care justifica medalia. Avea un caracter general, 
descriind, ca de obicei, bravura, sacrificiul de sine şi 
acţiunile mai presus şi dincolo de chemarea datoriei. Dar se 
dădeau prea puţine amănunte şi nu se pomenea nimic de 
vreun spital. Mai important, citaţia indica data de 15 
februarie şi pomenea de o acţiune de zi, deosebind-o de 
ceea ce s-ar fi putut întâmplă înaintea zorilor sau după 
apusul soarelui în acea zi. 

Corva trase spre el o cutiuţă albastră şi o deschise. 
Înăuntru, pe o bucata de mătase albă, se afla Steaua de 


Argint. Dedesubtul ei, bareta pătrată roşie-alb-albastră. 
Corva scoase bareta din cutie. 

— Întoarce-te spre mine. 

— Nu pot să mi-o pun, Vince. 

— Aceasta nu este o ceremonie de premiere, domnule 
Corva, spuse Pierce, ridicându-se. 

Corva nu-i dădu atenţie şi prinse bareta peste cele două 
rânduri de barete existente. 

— Gata. Asta e prima, deci nu trebuie să le mutăm pe 
celelalte. Corva bătu cu palma cele două rânduri de medalii 
de serviciu. Bun. Un adevărat erou. Se ridică şi se întoarse 
spre Pierce. Domnule colonel, locotenentul Tyson a aşteptat 
optsprezece ani ca Armata să dea de urma acesteia. Puteţi 
la fel de bine să mai aşteptaţi treizeci de secunde cât îmi 
trebuie să i-o prind în piept. Pierce păru pe punctul să 
spună ceva, dar se răzgândi şi se aşeză la loc. Corva se 
întoarse spre cei din prezidiu. Vă mulţumesc, domnule 
colonel, şi vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnişoară 
maior Harper. 

— Felicitări, îi spuse Gilmer lui Tyson. Acum, dacă îmi 
permiteţi... 

— lertaţi-mă, domnule colonel, îl întrerupse Corva, aş 
dori să subliniez că această medalie va trebui să o analizaţi 
ca probă în cântărirea şi evaluarea faptelor, pentru 
stabilirea adevărului în raport cu faptele conţinute în foaia 
de acuzare. Colonelul Gilmer nu răspunse. Corva continuă: 
Nu mai trebuie să subliniez că citarea pe ordin de zi pentru 
conferirea acestui ordin şi foaia de acuzare sunt documente 
cu un caracter complet diferit cu referire la acelaşi 
eveniment. 

— Nu, spuse Gilmer, nu trebuie să subliniaţi aceasta. Mi- 
am dat seama singur. 

— Bine, spuse Corva. Trebuie să avem toată grija atunci 
când apărăm un om acuzat de crimă. 

Colonelul Gilmer oftă lung. Întoarse pagina manualului pe 
care îl avea în faţă şi continuă: 


— Locotenent Tyson, dacă aveţi probe fizice sau reale pe 
care nu le-aţi prezentat, le puteţi prezenta acum. 

— Nu avem astfel de probe, răspunse Corva. 

— Aveţi cunoştinţă de existenţa altor probe pe care doriţi 
să le analizez, dar pe care nu aţi reuşit să le obţineţi? Daca 
da, vă rog să mă anunţaţi acum. 

— Nu avem astfel de probe, spuse Corva, ridicăndu-se în 
picioare. Va trebui să remarc că nici acuzarea nu dispune 
de astfel de probe. Aş dori să ţineţi seama, domnule 
colonel, că statul nici măcar nu a stabilit că au avut loc 
decese, legale sau ilegale, produse în maniera descrisă în 
foaia de acuzare. Mai precis, nu există cadavre, nici 
fotografii de cadavre, nici certificate de deces, nici vreo 
persoană care să cunoască personal pe vreuna dintre 
pretinsele victime şi care să depună mărturie cu privire la 
starea actuală a victimei respective. Imi dau seama că nu 
este obligatoriu ca statul să aducă proba unui cadavru 
pentru fundamentarea acuzaţiei de omor, dar unu-două 
cadavre nu reprezintă prea mult dacă se pretinde că au fost 
o sută de decese. 

— Domnule Corva, se ridică Pierce, replicând pe un ton 
tăios, statul nu aduce cadavre pentru a vă satisface 
sentimentul dumneavoastră de curiozitate morbidă sau 
sugestia total lipsită de sens că nu ar fi murit nimeni la 
spital. Dacă dumneavoastră... 

— Nu spun, i-o reteză scurt Corva, că nu au existat 
decese! Am aici citarea pentru Steaua de Argint în care se 
aminteşte de anumite decese. lar dacă statul nu are 
cadavre, apărarea are: Larry Cane şi Arthur Peterson. Ucişi 
în acţiunea îndreptată împotriva inamicului înarmat, 
domnule colonel Pierce. Avem şi certificatele de deces care 
confirmă ora, locul şi cauza decesului. Până de curând aş fi 
spus chiar şi de ce au murit aceştia. Acum, că procuratura 
încearcă să le ia acestor oameni - vii şi morţi - onoarea şi 
demnitatea, nu mai pot spune de ce. 

Corva se aşeză la loc. 


În încăpere se aşternu tăcerea. Pierce se aşeză încet. 
Tyson era impresionat de expresia ultragiată a lui Corva. lar 
Corva, cum spusese singur, nu era deloc actor în instanţă. 
Corva se simţea, într-adevăr, ultragiat, deoarece cu bună 
ştiinţă nu voise să afle despre evenimentele din 15 
februarie. Corva credea fiecare cuvânt din ordinul de citare. 

— Apărarea mai are ceva de adăugat? întrebă colonelul 
Gilmer după ce aruncă o privire prin încăpere. 

— Nu, domnule, clătină din cap Corva. 

— Bun, spuse Gilmer, aş dori să chem acum martorul 
suplimentar, pe Andrew Picard. Se întoarse spre sergentul 
Lester. Conduceţi-l înăuntru pe domnul Picard. 

Sergentul Lester luă poziţia de drepţi, făcu o întoarcere 
regulamentară şi ieşi cu paşi cadenţaţi din încăpere. Tyson 
îşi aprinse o ţigară. Corva bău apă. Apoi se aplecă spre 
Tyson şi-l întrebă: 

— Cum a murit, de fapt, Larry Cane? 

— l-am tras un glonţ în inimă, răspunse Tyson. 

Corva nu păru peste măsură de impresionat. 

Uşa se deschise şi intră Andrew Picard. Era îmbrăcat într- 
un costum maro, de tweed, şi Tyson se gândi că 
anticipează sezonul, făcând pe scriitorul. Sergentul Lester îl 
conduse în faţa podiumului, cu faţa spre Gilmer. 

— Domnule Picard, vă rog să ridicaţi mâna dreaptă, 
spuse colonelul Gilmer. Picard o ridică. Juraţi că depoziţia 
pe care o veţi face în cauza aflată acum în anchetă va 
reprezenta adevărul, numai adevărul şi nimic altceva decât 
adevărul. Aşa să vă ajute Dumnezeu. 

— Jur. 

— Vă rugăm să luaţi loc în scaunul pentru martor. 

Picard se duse spre fundul sălii şi se aşeză în scaunul 
întors cu faţa spre Gilmer. 

— Spuneţi-ne, vă rugăm, spuse Gilmer, numele 
dumneavoastră întreg, ocupaţia şi domiciliul. 

— Andrew Picard, scriitor, Bluff Point, Sag Harbor, New 
York. 


— Îl cunoaşteţi pe acuzat? 

— Ne-am întâlnit o dată, zise Picard, după ce îl privi pe 
Tyson. 

— Am în faţă, spuse Gilmer, o declaraţie fără prestare de 
jurământ, făcută de dumneavoastră în prezenţa maiorului 
Karen Harper. Invitarea dumneavoastră aici are drept scop 
să vă cerem să dezvoltați această declaraţie şi să 
răspundeţi la alte întrebări pe care le-aş mai putea pune cu 
privire la rolul dumneavoastră în această cauză. De 
asemenea, pentru a răspunde la întrebările ce vă pot fi 
adresate de către avocatul apărării sau de procuror. 

Picard se aşeză picior peste picior. 

— O voi ruga pe maiorul Harper să conducă această 
investigaţie, spuse colonelul Gilmer. 

Harper se ridică şi se apropie de scaunul martorului. 

— Domnule Picard, putem renunţa la multe dintre 
întrebările pregătitoare sau aşa numitele întrebări de 
stabilire a cazului, deoarece nu cred că se află vreo 
persoană în această încăpere care să nu cunoască 
fundamentarea acestui caz şi rolul pe care l-aţi jucat 
dumneavoastră în el. 

— N-am nimic împotrivă. 

— Domnule Picard, aţi depus vreun efort pentru a verifica 
ceea ce v-au povestit domnii Brandt şi Farley? 

— Am căutat şi alţi martori, dar nu i-am găsit. Versiunile 
acestora se coroborau. Pentru scopurile mele, îmi era de 
ajuns atât. 

— Aţi avut intenţia de a da publicităţii pretinsele 
atrocități comise de americani la bătălia de la Hue? 

— Deloc. Doream - şi am făcut acest lucru - să dezvălui 
atrocitățile comise de comunişti. La foarte multe am fost eu 
însumi martor ocular. 

— Dar nu şi la incidentul de la Spitalul Miséricorde? 

— Nu. La vremea respectivă eram prins în capcană în 
Citadelă. 

— Aţi auzit ceva în legătură cu spitalul în timpul în care 


vă aflaţi acolo? 

— Nu putem permite, se ridică Corva, depoziţii bazate pe 
zvonuri, domnişoară maior. 

— Domnule Corva, spuse colonelul Gilmer, nu se află de 
faţă niciun juriu şi aici nu se aplică regulile cele mai stricte 
de susţinerea probelor şi interogatoriu. Este un cadru 
neoficial. Dacă nu ar fi aşa, de mult v-am fi dat afară. 

Picard râse şi i se alăturară şi alţii. 

— Vă rog să continuaţi, îi spuse Corva lui Harper, 
făcându-i o reverență ironică. 

— Mulţumesc. Aţi auzit ceva despre spital în timpul când 
vă aflaţi la Hue? i se adresă ea lui Picard. 

— Da, dar numai că a fost distrus în bătălie şi că au fost 
ucişi civili albi şi catolici vietnamezi. Era genul de ştire care 
circula. Galbenii - vietnamezii - tipii budişti - erau aproape 
la fel de importanţi ca lipitorile din partea locului. Nu e prea 
frumos, dar e adevărat. 

— Vă amintiţi de vreo anchetă la vremea respectivă? 

— Nu. Trebuie să înţelegeţi condiţiile care erau la Hue. 
Distrugerea unui spital nu avea nimic remarcabil. În plus, 
aveam şi noi victimele noastre. Stătu puţin pe gânduri, apoi 
adăugă: În plus... tipul de occidental de la Hue era... cum 
să spun... 

— Cum doriţi, domnule Picard. 

— Erau consideraţi de către militari ca fiind procomunişti, 
blegi, laşi. 

— Prin urmare, această poveste cu posibilul masacru nu 
a făcut ocolul trupelor în acelaşi fel ca, să zicem, My Lai? 

— Nu era un secret la îndemâna oricui, clătină Picard din 
cap. Cel puţin, eu nu ştiam. Deşi am spus ce am spus 
despre albii de la Hue, cred că oamenii din plutonul lui 
Tyson ştiau că au încurcat-o destul de rău. Cred... 

— Domnul Picard nu a fost /a spital, sări Corva. Mă simt 
obligat să obiectez. 

— Încerc să stabilesc, răspunse Harper, proveniența a 
ceea ce a scris domnul Picard. 


— Atunci, întrebaţi-l de unde a aflat povestea şi să nu-i 
mai dăm martorului libertatea de a se angaja în declaraţii 
bazate pe zvonuri. 

— De la cine aţi auzit această relatare, se întoarse din 
nou Harper spre Picard, şi când? 

— Am aflat de la sora Teresa. Într-un spital din Orleans, 
în Franţa. Acum aproape doi ani. Sufeream de pneumonie. 
Există în fişă. 

— La ce spital? 

— Spitalul Milei. Cunoscut în limba franceză - dacă vă 
vine să credeţi - ca Hôpital Miséricorde. 

— Cum a venit vorba despre pretinsul masacru? 

— Aveam la mine manuscrisul. Ea a văzut cuvântul Hue. 
Atât i-a trebuit, ca să înceapă să vorbească despre război. l- 
am spus că am fost şi eu acolo. Dintr-una într-alta, am 
ajuns curând să bănui că se întâmplase ceva foarte urât la 
Spitalul Misericorde. 

— Aţi continuat cercetările? 

— Da. Când m-am întors în State, i-am spus editorului că 
am dat de un fir şi că voi întârzia predarea manuscrisului. 
Ştiam cum să folosesc anunţurile de găsire a persoanelor 
dispărute, aşa că am luat adresa ziarului Regimentului Întâi 
de Cavalerie şi am dat un anunţ. A trecut o lună. Am 
repetat anunţul. Apoi am primit o scrisoare de la acest 
domn Branat din Boston. M-am dus să-i iau un interviu. La 
început a refuzat să îmi dea numele vreunei persoane care 
să  coroboreze povestea. Mi-a dat însă numele 
comandantului de pluton, Ben Tyson, care, mi-a spus el, 
locuia într-o suburbie de pe Long Island, New York. Am 
căutat în toate cărţile de telefon din zona suburbană şi am 
sunat pe un anume Benjamin Tyson. El mi-a spus că nu e 
persoana în chestiune. La momentul respectiv nu 
intenţionam să includ incidentul în versiunea finală şi i-am 
trimis lui Brandt o notă în acest sens. Apoi Brandt mi-a 
comunicat numele lui Richard Farley, cu care, mi-a spus, se 
poate lua legătura printr-un spital pentru veterani din 


Newark. Brandt mi-a mai spus şi că Benjamin Tyson pe care 
îl localizasem la Garden City, pe Long Island, este chiar 
omul pe care îl căutam. Mi-a spus că e sigur de asta, dar nu 
mi-a spus din ce motiv. l-am telefonat din nou lui Tyson, 
dar, din nou, mi s-a spus că e o greşeală. l-am luat totuşi 
interviu lui Farley. Era puţin cam încordat. Dar, în esenţă, a 
coroborat versiunea lui Brandt şi cea a călugăriţei. Mi-am 
zis că, dacă sunt gogoşi, voi afla curând după publicarea 
cărţii. Mă aşteptam oarecum la vreo douăsprezece procese 
din partea supravieţuitorilor. Dar, după cum vedeţi, nu mă 
dă nimeni în judecată... M-am gândit că, dacă Tyson va da 
alarma, toţi o să-mi intenteze proces. 

— Sunteţi acoperit prin asigurare? întrebă Harper. 

— Nu, dar asta nu mă face să doresc să-l văd condamnat 
pe Tyson, dacă asta insinuaţi. 

— Care credeţi, întrebă Harper, că a fost motivul 
domnului Brandt când v-a contactat pentru a vă relata 
această poveste? 

— A înţeles din anunţ, zâmbi Picard, că, oricum, aveam 
ceva date. Cred că l-am făcut să creadă că ştiam deja tot 
ceea ce era de ştiut. Doctorii sunt cam naivi. Pe urmă, cred 
că voia şi să se confeseze. Al naibii secret, nu? 

— Nu l-aţi suspectat niciodată de motive secundare? 

— Cum ar fi de a-l înfunda pe Tyson? Ba da. Dar nu ştiu 
ce ar fi determinat aceste motive şi nici nu-mi pasă. 

— De ce v-a dat Brandt numele lui Farley şi al nimănui 
altcuiva? 

— Farley era singurul despre care ştia unde se află - în 
afară de Tyson. Cred că reuşise să obţină avizul lui Farley. 
Cu ceilalţi nu putea, pentru că nu ştia unde se află. Nu mi-a 
dat niciun alt nume. 

— Cum de ştia Brandt unde se află Farley şi Tyson? 

Picard ridică din umeri. 

— Domnule colonel, întrebă grefiera, ridicând privirea, să 
scriu că martorul a ridicat din umeri? 

— Nu, spuse Picard, râzând, puteţi scrie că am spus „De 


unde naiba să ştiu? Întrebaţi-l pe Brandt“. 

— V-aţi găsit notițele, domnule Picard? întrebă Harper. 

— V-am spus, toate notițele şi materialele înregistrate au 
fost transferate pe un disc de calculator şi, din greşeală, 
şterse din memorie. Se află la banca uriaşă de date din cer, 
la un loc cu toate celelalte benzi şi discuri şterse din lume. 
Doamne, ce mi-ar plăcea s-o explorez. 

— Nu aţi păstrat copiile pe hârtie? 

— Niciun proprietar de calculator nu păstrează topuri de 
hârtii. De ce e mereu Armata cu zeci de ani în urma restului 
lumii? 

— Încă una sau două întrebări, spuse maiorul Harper. Nu 
mi-a fost niciodată clar cum de sora Teresa a reuşit să 
identifice unitatea implicată în pretinsul accident. 

— A identificat divizia... după epoleţi - Ky binh - 
cavalerie, spuse Picard. Toţi cunoşteau epoleţii de la 
Regimentul Întâi de Cavalerie. De asta am şi pus anunţul în 
ziarul Cavaleriei, bineînţeles. Puşcaşii marini nu au epoleţi. 
Aveam ideea stupidă atunci că nu trebuie să le comunicăm 
duşmanilor informaţii de pe câmpul de luptă cu privire la 
amplasamentul unităţilor. 

— Eu doream să ajung la următorul aspect: Cunoştea 
sora Teresa pe vreunul dintre militari... din vedere? 

— Aşa cum am spus şi la telefon, răspunse Picard, 
încuviinţând încet din cap, ea l-a recunoscut pe ofiţer - 
Tyson - dar nu s-a referit la acesta decât ca dai-uy - 
locotenent. Nu am reuşit să o fac să-şi amintească numele. 

— Ce v-a spus despre el? 

— A spus, răspunse prudent Picard după o pauză lungă, 
trebuie să înţelegeţi că e vorba de o combinaţie de 
vietnameză, engleză şi franceză - a spus că el a intrat în 
camera unde se ascundea ea. El a văzut-o şi i-a cruțat 
viaţa. 

— Cruţat? întrebă Karen Harper. Nu i-a salvat viaţa? 
Potrivit relatării locotenentului Tyson şi a celorlalţi cinci 
martori, plutonul a salvat viaţa câtorva oameni, aruncându- 


i pe fereastră din clădirea cuprinsă de flăcări. 

— Da? Ei bine, spitalul ardea, într-adevăr, potrivit 
spuselor călugăriţei. Lăsă să treacă un timp. Nu încerc să-l 
crucific pe Tyson... nu-mi amintesc ce cuvânt a folosit ea. 
Era totuşi în franceză. Sauver? A salva sau a scăpa? Sau era 
épargner - a cruța sau salva. Cred că e o problemă de 
traducere. 

— Am impresia că este un aspect important. Dar nu 
suficient de important să-l includeți în carte. 

— O eroare prin omisiune, spuse Picard, uitându-se 
pentru prima oară la Tyson. Nu se potrivea cu descrierea lui 
Brandt referitoare la cele întâmplate. Nici cu cea a lui 
Farley. Îmi pare rău. 

— Mi-aţi spus, de asemenea, continuă Harper, după ce 
lăsă să treacă un timp, că sora Teresa l-a menţionat şi pe 
bac si... 

Picard dădu afirmativ din cap. 

— Alt lucru pe care nu l-am inclus în carte. lar am avut un 
motiv serios. Totuşi, doresc să precizez că... sunt puţin 
derutat. Păcat că nu am acele blestemate de notițe. 
Memoria îmi joacă feste... 

— Ce a spus despre bac si - sanitarul? Steven Brandt? 

— A spus, zise Picard, aplecându-se în faţă, că îl 
recunoştea şi pe bac si.. din ceea ce am numi noi 
programul Medcap. Sanitarii se duceau în şcoli, biserici, 
sate şi aşa mai departe. În orice caz, l-a descris pe Brandt 
ca pe... „un homme qui viole les jeunes filles“. Nu e nevoie 
de prea multă franceză ca să traduci asta. 

— Cu toate acestea, spuse Harper, voi traduce. Un om 
care violează sau abuzează de fete. 

— Desigur, spuse Picard, încuviinţând din nou, sunt 
foarte multe moduri în care se poate interpreta şi asta. Ce 
cadru sanitar n-a fost acuzat... Nu puteam, în orice caz, să 
pun asta în carte. Şi mai pomeneam de procese. 
Dumnezeule! 

— Sora Teresa, întrebă Karen Harper, după ce se uită 


lung la Andrew Picard, a mai spus şi altceva despre relaţiile 
ei cu locotenentul Tyson? 

— Sora Teresa, răspunse Picard, după ce-i aruncă din nou 
o privire lui Tyson, mi-a spus că îl întâlnise mai demult pe 
dai-uy, la o ceremonie în catedrala din Hue. Ştia că bac si 
era în unitatea lui da/-uy şi a profitat de ocazie ca să-i 
vorbească despre  predilecţia acestui sanitar pentru 
virginele minore. Privi de jur împrejurul camerei. Nu cred că 
ceva din toate acestea ne poate îndepărta de la problema 
centrală. Vă voi spune elementele asupra cărora călugăriţa, 
Brandt şi Farley au fost unanimi. Ei au fost cu toţii de 
părere că soldaţii americani au ucis voit şi cu cruzime pe 
toţi cei aflaţi într-un spital plin de oameni neînarmaţi şi 
lipsiţi de apărare. 

— S-ar putea să reuşim să stabilim aceasta fără putinţă 
de tăgadă, spuse maiorul Harper. Dar o singură persoană a 
fost acuzată, din câte se vede - ofiţerul comandant, 
locotenentul Tyson. Noi avem însă motive să credem că 
rolul său în această pretinsă crimă s-ar putea să nu fie atât 
de mare cât am fost îndemnați să credem - sau cât aţi 
sugerat dumneavoastră în carte... 

— Ştiţi, spuse Picard, eu am fost la puşcaşii marini şi ştiu 
ce răspundere avea Tyson. Dacă nu se achita de această 
răspundere, trebuia chemat la ordine. Dar nu aşa. Asta nu e 
decât un travesti... 

Colonelul Pierce sări în picioare, dar o dată cu el şi Corva 
care spuse tare, să se audă în toată sala: 

— Dacă martorul poate aduce ca probe zvonuri, atunci, 
cu siguranţă, are dreptul să-şi exprime şi opiniile. 

— Vă rog să luaţi loc, spuse scurt colonelul Gilmer. 
Amândoi. Continuaţi, domnule Picard. 

— Vreau numai să adaug, continuă Picard, că am 
impresia că doctorul Brandt m-a minţit cu privire la un 
aspect important. Nu cred ca Tyson să fi dat vreodată 
ordinul direct să se tragă în cineva din acel spital. Cred că 
soldaţii lui Tyson s-au răsculat. Cred a fost şi el o victimă, 


ca şi ceilalţi aflaţi în acel spital. De fapt, cred că şi cei din 
pluton au fost victime. Victime ale războiului, ale oboselii 
luptei şi ale şocului. Cred că, dacă daţi de sora Teresa, ea o 
să vă spună mai multe despre acţiunile din ziua aceea ale 
locotenentului Tyson decât o poate face oricine altcineva. 

— De ce, întrebă Harper, după ce aşteptă o clipă, nu aţi 
introdus în carte şi aceste idei, domnule Picard? 

— Mi-am pus şi eu această întrebare, răspunse Picard. Nu 
cunosc răspunsul. 

— Bine. Sora Teresa v-a spus şi cum a cruţat-o sau a 
salvat-o locotenentul Tyson? 

— Nu. Trebuie să înţelegeţi că nu aveam numai probleme 
cu limba, ci şi faptul că eu eram destul de bolnav şi nu în 
cea mai bună formă. Deseori mi-am dorit să fi avut condiţii 
mai bune pentru acel interviu. 

— Cu toţii ne-am fi dorit asta, observă Karen Harper. Am 
terminat întrebările. 

— Procuratura, se adresă colonelului Gilmer lui Pierce, 
doreşte să supună martorul unui interogatoriu încrucişat? 

Colonelul Pierce părea nepregătit pentru această 
întrebare. Se consultă cu asistenții, apoi se ridică şi spuse: 

— Nu avem întrebări. 

— Apărarea, se întoarse Gilmer către Corva, doreşte să 
interogheze martorul? 

— Am o întrebare pentru domnul Picard, spuse Corva, 
ridicăndu-se. Privi spre acesta. Nu aţi fost martor ocular la 
evenimentele în chestiune şi, prin urmare, nici apărarea, 
nici acuzarea nu a crezut de cuviinţă că puteţi compărea ca 
martor al lor. Dar sunteţi singura legătură pe care o avem 
cu sora Teresa. Vă întreb următorul lucru: Povestea pe care 
aţi auzit-o de la sora Teresa a coincis cu cea aflată de la 
Steven Brandt în ceea ce priveşte rolul acuzatului în 
incidentul de la spital? 

— Nu. 

— Vă mulţumesc. Privi spre Karen Harper. Nu mai am 
întrebări. 


— Am terminat întrebările, spuse Karen Harper, 
adresându-se colonelului Gilmer. 

— Doriţi un interogatoriu încrucişat? îl întrebă acesta pe 
Pierce. 

— Nu. 

— Martorul poate pleca, îi spuse colonelul Gilmer lui 
Andrew Picard. 

Picard se ridică şi se duse la masa apărării. Îi spuse încet 
lui Tyson: 

— Eşti cam bătrân pentru uniforma asta, nu-i aşa? 

— Spune-le-o superiorilor. 

— Succes, zâmbi Picard. 

Se duse la uşa pe care sergentul Lester o ţinea deschisă 
Şi ieşi. 

Colonelul Gilmer sorbi dintr-un pahar cu apă. Karen 
Harper se întoarse la masa ei. În încăpere domnea liniştea. 

— De ce a căzut maimuța din copac? îl întrebă Corva pe 
Tyson, la ureche. 

— De ce? 

— Pentru că era moartă. 

— Nu mai am nevoie de glume, spuse Tyson, oftând 
adânc. 

— Domnule locotenent, se adresă Gilmer lui Tyson, vă 
rog să vă ridicaţi în picioare. 

Tyson se ridică. 

— Domnule locotenent, mai devreme, în cursul acestei 
anchete, v-am comunicat drepturile dumneavoastră de a 
da o declaraţie sau de a nu spune nimic. Doriţi să vă repet 
aceste drepturi? 

— Am înţeles, răspunse Tyson, că, dacă dau o declaraţie 
fără prestare de jurământ, pot fi interogat numai cu privire 
la ceea ce spun şi nu în legătură cu alte fapte legate de 
această cauză. 

— În esenţă, corect. Doriţi să daţi vreo declaraţie de orice 
fel? 

— Nu, domnule, se ridică în picioare Corva. 


— Ba da, domnule, răspunse Tyson. Doresc să dau o 
declaraţie fără prestare de jurământ, astfel că o voi face de 
aici şi voi fi scurt. Acum, că am înţeles totul despre 
declaraţiile de justificare şi clemenţă fără a mă incrimina, 
aş dori să dau o astfel de declaraţie. Doresc să vă spun, 
domnule colonel Gilmer, că sunt pregătit să compar la 
curtea marţială pentru a-mi salva onoarea, dacă credeţi că 
acuzaţiile nu pot fi respinse prin alte mijloace. Dar, dacă nu 
aveţi în vedere să înaintați cazul curţii marţiale, cred că 
trebuie să recomandaţi şi o modalitate prin care Armata să- 
mi poată reda reputaţia şi onoarea. Renunţarea la acuzaţii 
nu va fi suficientă pentru a repara ce s-a stricat. 

Tyson se aşeză la loc. 

— Nu cred, îi şopti Corva la ureche, că a-i pretinde să-şi 
ceară scuze în public o să te facă mai pe placul militarilor 
sau al generalului Van Arken. Cred că or să prefere curtea 
marţială, ceea ce se pare că preferi şi tu. 

— Procesul ăsta trebuia ţinut acum optsprezece ani, 
răspunse Tyson. 

— Doriţi, se întoarse Gilmer spre masa acuzării, să-l 
interogaţi pe locotenentul Tyson în legătură cu ceea cea 
spus? 

— Nu, răspunse colonelul Pierce, dar nu voi lăsa o astfel 
de declaraţie să treacă fără niciun comentariu. Contrar 
celor spuse de dumneavoastră, privi el spre Tyson, 
renunţarea la acuzaţii este tot ce trebuie să facă Armata 
pentru a vă reda reputaţia şi onoarea în ochii militarilor. 
Dacă aveţi probleme în viaţa civilă, asta nu priveşte 
Armata. 

Tyson se ridică din nou, dar Corva îl trase la loc. 

— Apărarea, îl întrebă Gilmer pe Corva, are să mai 
prezinte şi altceva? 

— Nu, domnule. 

Colonelul Gilmer îşi privi ceasul, îşi drese vocea şi spuse: 

— Scopul acestei anchete a fost de a determina dacă 
există baze pentru acuzaţiile şi specificaţiile iniţiate 


împotriva acuzatului şi de a determina dacă acuzaţiile şi 
specificaţiile respective au fost corect redactate. 
Recomandarea prezentei anchete are doar caracter 
consultativ şi nu obligatoriu pentru autorităţile care au 
ordonat-o. Îşi aruncă privirea pe o hârtie şi continuă: Pentru 
a ajunge la această concluzie, voi analiza nu numai natura 
infracţiunii şi probele cuprinse în această cauză, ci şi 
dosarul de serviciu militar al acuzatului şi procedura 
stabilită, ca procesul la curtea marţială să fie ales ca mijloc 
numai dacă acuzaţiile nu pot fi respinse în niciun alt mod, 
conform disciplinei militare. Colonelul Farnley Gilmer privi 
de jur împrejurul sălii cufundate în tăcere. Raportul şi 
recomandarea mea vor fi înaintate autorităţilor care au 
ordonat ancheta. Un exemplar va fi comunicat acuzatului. 
Şedinţa s-a terminat. 


41. 


Benjamin Tyson intră pe ultima porţiune a traseului său 
de alergare, ce traversa terenul mare de atletism din 
spatele comandamentului. 

Terenul era învăluit într-o ceaţă joasă, de seară, de la 
sfârşitul lui septembrie, ce acoperea totul în afară de 
luminile clădirilor  dimprejur. Tyson încetini ritmul, 
traversând ceata lipicioasă, deoarece îşi dădu seama că se 
rătăcise în negura albă şi înşelătoare. 

Văzu catargul alb, înalt, al steagului, înălțându-se, 
deasupra aburilor, asemeni catargului unui vapor, şi 
schimbă direcţia, trecând prin dreapta acestuia. Traversă 
trotuarul de beton şi ajunse pe Lee Avenue. Încetini şi se 
îndreptă spre comandament. 

Un Jeep al Poliţiei Militare încetini în dreptul lui şi 
ocupantul scaunului de lângă şofer îi strigă: 

— Tot aşa te ţii, locotenente? 

Tyson recunoscu vocea. Întoarse capul către maşina care 
acum ţinea ritmul cu el. 


— Asta nu ţi-ar strica nici ţie, căpitane. 

Căpitanul Gallagher pufni. Apoi îi strigă: 

— Dacă tot o iei încolo, ce-ar fi să semnezi şi condica la 
comandament? E deja ora douăzeci şi unu. Tyson nu 
răspunse. Schimbă de câteva ori viteza de alergare, 
făcându-l pe şofer să frâneze şi să accelereze ca să rămână 
alături de el. După care, înapoi la dormitor, băiete, adăugă 
căpitanul Gallagher. Să ştii că nu glumesc. Ne-ai dat deja 
destulă bătaie de cap şi acum o să punem capăt acestor 
alergări de noapte. Tyson nu răspunse nici de data asta. 
Gallagher întrebă, sarcastic: Nevastă-ta îţi simte lipsa? 

— Du-te-n mă-ta. 

— Bagă de seamă, locotenente. Pot să te bag la răcoare. 
Apoi adăugă, conciliant: Nu încerc decât să te ajut. 

— Vezi că pe undeva are loc un delict, căpitane, îi spuse 
Tyson căpitanului de poliţie. Ce-ar fi să te duci să 
investighezi, ca un curcan cumsecade? 

Căpitanul Gallagher îi spuse ceva şoferului şi maşina luă 
viteză, îndepărtându-se. 

Tyson o luă la pas pe aleea ce ducea la clădirea 
comandamentului. Îşi şterse transpiraţia de pe faţă şi 
împinse uşa de sticlă cu umărul. 

Sergentul de serviciu de la ghişeu era Lester, cel recent 
cunoscut datorită Articolului 32. 

Tânărul sergent nou numit ridică privirea de pe masa de 
lucru din camera de gardă. 

— Salut, domnule locotenent, ce mai faci? 

— Nu prea rău pentru un recrut. 

Lester râse şi se ridică în picioare. 

— Ai venit să semnezi? 

— Nu, îmi căutam câinele. 

— Interzis accesul câinilor în bază. 

— Aşa i-am zis şi eu. Unde-i registrul? 

— A... Păi... da, domnule. E la domnul colonel Levin. E 
sus şi vrea să-i dai raportul. 

— Asta-i tot una cu vrea să mă vadă? 


— Cam tot rahatul ăla. Doar că trebuie să dai şi din 
mână. 

Lester trase un salut impecabil şi izbucni în râs. 

Tyson urcă scările trei câte trei, făcu câteva fente de box 
cu umbra pe coridor, spre amuzamentul a două 
funcţionare, şi intră în anticamera şefului biroului personal. 
Se duse la uşa colonelului Levin şi ciocăni tare. 

— Intră, strigă Levin. 

Tyson deschise uşa, se apropie de masa de lucru a 
colonelului şi salută. 

— Domnule colonel, locotenentul Tyson are onoarea să 
vă raporteze. 

Levin îi întoarse salutul. 

— la loc, arăţi terminat. 

— Da, domnule. 

Tyson se aşeză pe un scaun, în faţa mesei. Camera era 
aproape complet în întuneric, luminată doar de o lampă de 
birou cu picior, care îşi arunca razele pe hârtiile din faţa lui 
Levin, dar îi lăsa chipul în umbră. Levin vorbi din întuneric: 

— Nu prea ai mai semnat condica în ultima vreme. 

— Da, domnule. 

— lar ai alergat, remarcă Levin. 

— Da domnule. Exersez să fiu în formă pentru evadare. 

Levin râse. Se ridică şi se duse la un fişet, de unde se 
întoarse cu o sticlă de Manhattan gata preparat şi cu două 
pahare de apă. Turnă în amândouă şi îi întinse unul lui 
Tyson. 

Acesta îşi puse paharul pe marginea mesei de lucru. Privi 
mâinile lui Levin în conul de lumină. Degetele de la mâna 
stângă erau pătate de nicotină. Tyson aşteptă o vreme, 
apoi sparse tăcerea: 

— Lucraţi după program? 

— Da, mâine e sărbătoare. Yom Kippur. Ziua ispăşirii. 
Vreau să fiu gata până mâine la prânz. 

— Aşa e. Şi băiatul meu are liber de la şcoală. 

— Cum merg treburile acasă? 


— Bine, pe cât se poate. Îngrijirea şi distrarea copiilor 
sunt o problemă destul de serioasă. 

— Ştiu. Am şi eu trei băieţi. Acum sunt mari. 

— Ofiţeri de carieră? 

Tyson zâmbi. 

— A, nu. Prea au văzut multe. E greu pentru viaţa de 
familie. Am avut trei concentrări grele. Una de un an şi 
jumătate în Coreea. E nevoie de un caracter deosebit să 
rezişti ca nevastă de ofiţer. E nevoie şi de multă încredere 
când doi oameni stau atâta vreme despărțiți. Tyson se 
întrebă dacă fraza nu conţinea cumva un mesaj ascuns 
pentru el. Sorbi din cocteilul cald. Vine toamna, observă 
Levin. Înainte îmi plăcea, dar, pe măsură ce îmbătrânesc, 
aştept mai mult primăvara şi vara. „Vine Toamna, fructele 
cad şi-ncepe lungul drum către uitare... ţi-ai construit barca 
pentru moarte, nu?“ 

Tyson bău paharul până la fund. 

— Este o întrebare pentru mine? 

— Nu, e din D.H. Lawrence. Levin luă din scrumieră o 
jumătate de havană şi o aprinse, flacăra chibritului 
luminându-i pentru o clipă chipul. Nori de fum începură să 
se risipească în întuneric. Ceea ce mă supără este că, de 
fapt, Armata nu dorește un proces. Se simt într-un fel 
obligaţi faţă de presă, de Casa Albă, de Congresul care le 
aprobă bugetul, de secretarii de stat ai Armatei şi ai 
Apărării, şi chiar faţă de propriul lor serviciu juridic. 

Tyson desfăcu o bucată de staniol în care avea înfăşurată 
o ţigară şi un pachet de chibrituri. Aprinse ţigara, fără să 
mai ceară permisiunea. 

— Este oarecum indecent să ţii ţigări în costumul de 
jogging, spuse el. 

Levin păru că nu aude, absorbit de propriile gânduri. 

— Dacă totul ar fi ieşit la lumină acum optsprezece ani, 
când erai încă în serviciul activ, Armata ar fi avut zeci de 
alternative de acţiune. Dar, paradoxal, trecerea timpului te 
defavorizează. Acum, alternativele sunt doar punerea sau 


nepunerea sub acuzare de crimă. 

Tyson îşi strivi ţigara nefumată în scrumiera lui Levin. 

— Le-am oferit alternativa scuzelor în public. 

Levin zâmbi obosit. 

— Armata nu acceptă scuze din partea ofiţerilor sau 
soldaţilor săi, aşa că nu cred că te poţi aştepta să primeşti 
vreuna. 

— Ciudat obicei. 

— Am ceva de lucru cu dumneata, spuse Levin. Scoase 
un plic galben din sertarul din dreapta şi îl puse pe masă, 
apoi luă din el un teanc de foi. A sosit curierul de la Fort 
Dix. Acesta - îi întinse lui Tyson formularul cu foile ataşate - 
este exemplarul dumitale din raportul ofițerului anchetator. 
Jos, pe pagina trei, alineatul şaptesprezece, o să vezi că 
colonelul Gilmer a recomandat proces la curtea marţială. 
Tyson puse hârtiile pe biroul lui Levin, fără să le citească. 
Levin continuă: Generalul Peters, la propunerea şefului 
Serviciului Juridic al Statului Major, a fost de acord cu 
recomandarea. Poftim - îi întinse lui Tyson o foaie tipărită - 
exemplarul dumitale din ordinul prin care se convoacă o 
curte marţială. 

Tyson apropie hârtia de lumină şi citi cele câteva rânduri: 

De la: general-maior George Peters, şef de garnizoană, 
Fort Dix, New Jersey. 

Se convoacă prin prezenta o curte marțială. Aceasta 
poate începe lucrările la Fort Hamilton, Brooklyn, New York, 
la 15 octombrie, pentru procesul persoanelor care, în mod 
legal, pot fi aduse în faţa ei. Curtea va fi constituită după 
cum urmează: 

Judecător militar: colonelul Walter Sproule. 

Membri ai  completului: colonelul Amos Moore, 
locotenent-colonelul Stanley Laski, locotenent-colonelul 
Eugene McGregor, maiorul Donald Bauer, maiorul Virginia 
Sindel, căpitanul Herbert Morelli, locotenentul James Davis. 

Acuzarea: colonelul Graham Pierce, maiorul Judith 
Weinroth, căpitanul Salvatore Longo. 


[Semnat] George Peters, general-maior, Armata Statelor 
Unite. 

Tyson puse foaia de hârtie peste celelalte. Îl privi o 
vreme pe Levin, apoi întrebă: 

— Cine credeţi că va fi persoana care va fi adusă în mod 
legal în faţa curţii marţiale? 

— Poţi să ceri o amânare, răspunse Levin. Vorbeşte cu 
avocatul. 

Tyson dădu din cap în semn de negatie. 

— Îmi convine 15 octombrie. 

Colonelul Levin îi întinse un formular juridic tipărit. 

— Fişa de acuzare. 

— Mai am din astea. Îmi mai trebuie una? 

— După cum vezi, explică Levin, în fiecare fază a 
procesului se bifează alte căsuțe şi se completează mai 
multe rânduri. Acum, asta e semnată de colonelul Pierce şi 
el o să-ţi trimită oficial un exemplar mâine, la ora şi locul pe 
care îl veţi stabili. Poţi să-ţi chemi avocatul, dar nu e 
nevoie. 

Tyson puse fişa de acuzare pe biroul lui Levin. 

— Deci, asta e? Acuzat, citat şi gata de proces. Totul în 
regulă. Ştiu că amânarea dreptăţii este negarea dreptăţii, 
dar, cum spunea şi Corva, Serviciul Juridic al Armatei ar 
trebui să poarte însemnele Fulgerul Junglei. Levin nu 
răspunse. Tyson se ridică şi îşi masă ceafa. Doamne, în mai 
eram navetist. Râse. Mă bucur că merge totul aşa de 
repede. Nu-mi mai rămâne mult timp de gândit. 

— E ceva în citaţia asta care mă pune pe gânduri, spuse 
Levin. 

— Ce anume? 

— Confirmarea. 

— Care confirmare? 

— Pe pagina a doua, spuse Levin, unde se adaugă „cu 
următoarele instrucţiuni”. Aici, de obicei, autoritatea care 
convoacă dă instrucţiuni speciale curţii. 

— Ce fel de instrucţiuni speciale? 


— De obicei, o limitare a pedepsei pe care o poate 
impune curtea. Stă în puterea generalului Peters sau în 
lanţul ierarhic până la comandantul şef pentru a stabili 
maximum de pedeapsă ce se va putea aplica. De exemplu, 
în caz de crimă capitală, spaţiul ăsta - indică un rând pe 
fişa de acuzare - se prevede ceva de genul... a nu se 
impune pedeapsa cu moartea... 

Tyson luă din nou foaia de acuzare. Nu era nimic scris în 
spaţiul prevăzut pentru instrucţiuni speciale. Se uită la 
Levin. 

— Vreţi să spuneţi că s-ar putea să mă împuşte? 

— Mda... foarte improbabil. Practic imposibil... Dar mă 
deranjează că generalul Peters nu a exclus posibilitatea 
pedepsei capitale... 

— Vă deranjează? Domnule colonel, mă simt ofensat. 

— Da, evident. Este o ameninţare. Mă surprinde, într- 
adevăr... De obicei, guvernul, Ministerul Justiţiei sau 
altcineva oferă celui acuzat un fel de garanţie, în cazul 
crimei capitale - evident, în schimbul a ceva. Dar nu sunt 
autorizat să vorbesc despre asta. Ştiu, totuşi, că nicio curte 
marţială nu va impune pedeapsa cu moartea. 

— Cum puteţi să știți asta, domnule colonel? Dacă 
generalului Peters nu i s-a transmis pe cale ierarhică să o 
excludă, completul curţii marţiale care a fost constituit - 
Tyson bătu cu palma ordinul de convocare - poate 
considera asta ca un semn că superiorii ierarhici exact asta 
doresc. 

— Observaţia este interesantă, admise Levin. După o 
clipă, adăugă: Dar, orice fel de influențare din partea 
comandanților, chiar şi cea mai subtilă, este împotriva legii. 

— Asta e o consolare. Sunt sigur că domnul colonel 
Gilmer a recomandat punerea sub acuzare numai în baza 
faptelor. Tyson făcu teanc hârtiile şi le îndesă în plic. Dacă 
asta e tot, vă las să lucraţi mai departe. 

Levin îşi drese glasul. 

— Mai e ceva. Din acest moment eşti consemnat în 


cazarmă. Consemnat înseamnă consemnat. Nu ai voie să 
pleci decât în caz de urgenţă medicală. Dacă crezi că 
trebuie să ieşi din casă pentru orice alt motiv, trebuie să 
adresezi o cerere scrisă generalului Peters, la Fort Dix. 

— Ăsta e individul care vrea să mă împuşte. Şi nici măcar 
nu îl cunosc. 

Levin îi mai turnă lui Tyson un pahar. 

— Nu e nimic personal. Nu e nimic personal în toată 
afacerea asta. 

— Asta mă şi îngrozeşte, domnule colonel. 

Levin sorbi jumătate din pahar. 

— Da. Îmi pare rău de consemn. Am pus o vorbă bună 
pentru dumneata, dar când au venit ştabii de la Dix şi au 
găsit atâtea locuri libere în registrul de prezenţă, a ieşit 
scandal. Levin bău şi restul din pahar. Putea să fie şi mai 
rău. Putea să se lase cu închisoare. 

Tyson sorbi din paharul lui. Spuse încet: 

— În curte am voie să mă plimb? 

Levin îşi contemplă îndelung masa de lucru. 

— Sunt sigur că n-o să zică nimeni nimic pentru atâta 
lucru. Consemnul în cazarmă nu va dura mult - doar până 
la sfârşitul procesului. 

Tyson încuviinţă. 

— După care pot să plec acasă. Oriunde ar fi asta. 

— Da, pe urmă pleci acasă. Levin se duse lângă fereastră 
şi privi ceața albă, joasă, care acoperea totul ca un nor, la 
nivelul etajului al doilea al clădirii. Am văzut atâtea locuri 
minunate la viaţa mea. O dată, într-un sătuc elveţian, am 
găsit liniştea. O pace pe care nu am mai cunoscut-o nici 
înainte, nici după aceea. Îşi sorbi băutura, apoi trase din 
trabuc. La sfârşitul Cărţii numerelor, capitolul treizeci şi 
cinci, se vorbeşte de crearea a şase oraşe de adăpost, 
locuri în care cel suspect de omor să se poată retrage, ca 
să trăiască în pace până să se domolească spiritele şi să se 
poată face dreptate. După care congregația trebuie să 
judece între cel care a vărsat sângele şi cel care-l răzbună. 


Între cel care a ucis cu sânge rece şi cel care a omorât din 
răzbunare sau în viitoarea clipei. Tyson nu răspunse. Levin 
reveni la masă, îşi puse paharul pe ea şi trabucul în 
scrumieră. Paşaportul dumitale este în sertarul din mijloc al 
biroului meu. Mă întorc în cinci minute. Până atunci vei fi 
plecat, aşa că îmi iau rămas-bun de pe acum. Nu e nevoie 
să saluţi. 

Îi întinse mâna, iar Tyson i-o strânse. 

Levin se întoarse şi părăsi camera. Tyson ocoli masa de 
lucru şi deschise sertarul din mijloc. Paşaportul lui albastru 
cu auriu zăcea pe o cutie de ţigări de foi. ÎI privi un 
moment, apoi închise sertarul. 

Plecă din biroul lui Levin cu plicul de documente. leşi în 
noaptea învăluită în abur şi o luă înapoi spre dormitor. Din 
spatele lui, din ceaţă, se iviră două faruri, care-i luminară 
drumul. Vehiculul merse pe lângă el, încet, conducându-l la 
dormitoarele ofiţerilor. 

Ajuns în faţa uşii sale, vehiculul se opri la bordură. Vocea 
căpitanului Gallagher răsună în aerul umed: 

— Noapte bună, locotenent Tyson. 

— Du-te-n mă-ta, căpitane Gallagher. 

Tyson intră în casă şi trase uşa după el, dându-şi seama 
că nu o va mai deschide decât în dimineaţa procesului. 


PARTEA A TREIA 


O să-ți dezvălui o mare taină, prietene. Nu aştepta 
judecata de apoi. Ea are loc în fiecare zi. 


Camus 


42. 


Ben Tyson deschise uşa blocului de dormitoare şi ieşi pe 
alee. Şoferul Poliţiei Militare salută şi-i deschise portiera din 
spate. Tyson îşi scoase chipiul de ofiţer şi se strecură 
alături de Vincent Corva. 

Căpitanul Gallagher, pe scaunul din faţă, întoarse capul, 
zâmbi şi întrebă: 

— Încotro? 

Tyson nu răspunse, dar Corva zise: 

— Duceţi-ne la biserică. 

Şoferul demară. Merse încet spre Capela Armatei Statelor 
Unite de la colţul lui Roosevelt Lane cu Grimes Avenue. 

In mai puţin de două minute, ajunse la marea capelă de 
cărămidă, cu o aripă lungă de birouri în continuarea ei. 
Marele complex ecleziastic fusese construit în scurta 
perioadă cât Fort Hamilton funcţionase ca Şcoală de Preoţi 
Militari. Pe măsură ce maşina de comandament se apropie 
de capelă dinspre sud, Tyson văzu pajiştile largi şi arţarii, 
acum de un galben auriu intens. Dincolo de unica turlă a 
capelei se ridica turnul de suspensie din Brooklin al podului 
Verrazano. Tyson observă că vreo sută de persoane se 
învârteau în jurul treptelor capelei. 

Maşina urcă pe trotuar şi o luă peste pajişte, oprindu-se 
chiar în faţa unei uşi mici din aripa de birouri, la nord. 
Căpitanul Gallagher se întoarse spre Corva şi Tyson. 


— Au spus să intraţi pe aici. 

— De asta ai luat-o peste iarbă şi ai oprit în faţa intrării? 
întrebă Corva. 

Gallagher îşi muşcă buzele. 

— Da, domnule. 

Corva deschise portiera şi cobori. Tyson îl urmă. 
Rămaseră în lumina dimineţii răcoroase de octombrie, între 
maşina parcată şi intrarea în clădire. Tyson privi peste 
capota maşinii. 

— De ce e atâta lume acolo? 

— Pentru că nu mai încape înăuntru. Nu se intră decât cu 
invitaţie. Dar vor şi ei să poată spune că au participat. 
Tyson nu răspunse. De fapt, trebuie să fie toţi militari sau 
familiile lor, adăugă Corva, pentru că de aseară accesul 
civililor în bază a fost interzis. Cu excepţia celor care 
lucrează aici, bineînţeles, şi a celor cu permis de intrare la 
proces. 

— Ar fi trebuit să cerem taxă de intrare, Vince. 

— Chiar. Mi-aş fi scos onorariul. 

Tyson îşi dădu seama că oamenii din faţa capelei se uitau 
spre el. Unii făceau cu mâna, alţii fotografiau. S-ar fi 
apropiat mai mult, dar partea lor de curte era separată de 
un cordon de vreo doisprezece poliţişti militari. 

— Gata cu fotografiile, spuse Corva. Hai să intrăm. 

Corva întinse mâna spre clanţă, dar îi deschise uşa un 
poliţist cu cască albă, strălucitoare şi o curea albă de care 
era agăţată teaca cu pistolul automat calibrul .45. Corva îi 
făcu semn lui Tyson să intre înaintea lui. 

Tyson îşi scoase chipiul la intrarea pe coridorul lung, 
vopsit în alb. De o parte şi de alta se înşiruiau uşi şi 
deasupra fiecăreia era câte un suport de care atârnau 
tăblițe: SPECIALIST ACTIVITATE CAPELĂ; CĂPITAN SMYTHE; 
SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE; şi, în sfârşit, o tăbliță cu RABIN ELI 
WEITZ, MAIOR CORP ECLEZIASTIC. 

Corva se opri în dreptul uşii. Îi spuse lui Tyson: 

— Când am ajuns, erau, fără exagerare, mii de oameni la 


poartă, cu pancarte cu tot felul de lozinci de la „Eliberaţi-l 
pe Tyson” la „Împuşcaţi-l pe ticălos”. Făcu o pauză. Ben, 
atmosfera e foarte încărcată afară. Tot felul de întrebări 
clasice, dar nu văd pe nimeni că vine cu un răspuns. 

— Asta fiindcă întrebările nu sunt bune. 

Corva ciocăni în uşa rabinului, apoi o deschise. 

Rabinul Weitz, un tip solid, cu părul sur şi creţ, se ridică 
de la masa de lucru. Purta haine civile, un costum de 
flanelă maro. 

— Bună dimineaţa, domnilor. 

Dădu mâna cu Tyson şi Corva. 

— Vă mulţumim că ne-aţi oferit biroul dumneavoastră, 
domnule rabin. 

— Oferit? Eu nu am oferit nimic. Mi s-a spus: „Curtea are 
nevoie de birouri.“ Am tras la sorţi şi pe bileţelul meu scria 
„apărare”. Aşa că vă spun la revedere. Dar întâi voiam să 
vă salut. Rabinul Weitz îşi luă servieta diplomat. Cât o să 
dureze asta? 

— N-aş putea să spun, ridică din umeri Corva. Azi e luni... 
S-ar putea ca până vineri să se termine. 

— O să am nevoie de birou vineri seara înainte de slujbă. 
Pentru sabat. 

— Da, domnule, ştiam. 

— O să asistați ca spectator la proces? întrebă Tyson. 

Weitz ajunse la uşă, apoi se întoarse. 

— Mi s-au dat permise în schimbul ocupării biroului. Dar 
nu am ce să văd acolo. Oricum, noroc şi Domnul să vă 
binecuvânteze. 

Rabinul Weitz ieşi din birou. 

Corva îşi puse servieta pe biroul rabinului şi Tyson îşi 
aruncă chipiul lângă ea. 

— Planul clădirii ăsteia este foarte potrivit pentru o curte 
marţială, spuse Corva. 

— Mie încă mi se pare ciudat. 

— Unde în altă parte din bază ar fi putut să o facă? N-am 
vrut să ţinem procesul la Dix. 


— Ce diferenţa naibii ar fi fost, spuse Tyson. 

Se duse la fereastră şi privi printre jaluzele. Pe tot 
Roosevelt Lane erau parcate una după alta maşini, inclusiv 
care de televiziune. Poliţiştii militari dirijau circulaţia. 

— A trebuit să cheme două plutoane de poliţie din Dix, 
iar primăria a pus o sută de curcani la intrare, spuse Corva. 

Tyson se întoarse de la fereastră. 

— N-am mai fost niciodată în centrul atenţiei populare. 

— Ei, o să te obişnuieşti. 

— Nu se putea găsi un mijloc să se facă fără public? 
întrebă Tyson. 

— Nu cred, Ben. Aş fi vrut să fie destui spectatori civili şi 
din partea presei, ca să asigure onestitatea tuturor. Dar, o 
dată ce Armata a cedat presiunilor şi a declarat procesul 
deschis, lista persoanelor care trebuie neapărat să participe 
pare să se tot lungească. Soţia comandantului bazei, 
doamna Hill, a cerut treizeci de permise. In capelă încap 
două sute de persoane, adăugă Corva, dar, din spirit de 
decentă, Armata încearcă să limiteze numărul spectatorilor 
la circa o sută. 

— N-am văzut niciodată o sută de persoane la slujba de 
duminică, zâmbi Tyson, trist. 

— Sala pe care au folosit-o pentru procesul Calley avea 
cincizeci şi nouă de locuri şi toate au fost ocupate în fiecare 
zi a procesului, comentă Corva. 

Tyson observă că Weitz preparase o cană de cafea 
proaspătă şi turnă din ea într-o ceaşcă. 

— Vrei şi tu? îl întrebă pe Corva 

— Nu, trebuie să ai grijă cu vezica. Avocaţii sunt 
recunoscuţi prin asta. 

Tyson puse pe masă cafeaua neatinsă şi îşi aprinse o 
ţigară. Se uită la ceas, apoi luă o carte şi o răsfoi câteva 
clipe, înainte de a-şi da seama că e în ebraică. 

— Toţi avem trac, spuse Corva. După zece minute de stat 
înăuntru o să-ţi revii. 

— Mă simt perfect şi acum. 


— Bine. 

— Tot aştept ca cineva să contramandeze chestia asta, 
spuse Tyson. 

Corva nu răspunse. 

Tyson îşi privi din nou ceasul. Căută o scrumieră, nu găsi 
şi aruncă ţigara în ceaşca cu cafea. 

Corva răsfoia un carnet de notițe cu pagini galbene. 

Din coridor răzbătu zgomot de bocanci grei. Aceştia se 
opriră şi cineva ciocăni de trei ori în uşă. Uşa se deschise şi 
un sergent de poliţie tânăr şi înalt i se adresă lui Tyson: 

— Domnule, vă rog să mă însoţiţi. 

Tyson îşi luă chipiul, Corva îşi luă servieta. 

Polițistul, al cărui ecuson indica numele Larson, spuse: 

— Puteţi să vă lăsaţi aici echipamentul, domnule. 

— Poftim? A... 

Tyson puse la loc chipiul pe masa de lucru, îşi îndreptă 
tunica şi ieşi pe coridor, urmat de Corva. Polițistul, 
sergentul Larson, le-o luă înainte cu paşi mari. 

Ajunseră la un coridor transversal şi o luară la stânga. 
Larson deschise uşa din capătul coridorului şi Corva intră, 
urmat de Tyson. 

Tyson păşea în spatele lui Corva, pe covorul roşu, întins 
pe platforma altarului. Auzea murmurul mulţimii în stranele 
din stânga lui. Corva îi arătă o masă lungă de stejar în 
partea cealaltă a platformei altarului, iar Tyson o ocoli şi se 
aşeză pe un scaun tare de lemn. Corva se aşeză în stânga 
lui. 

Primul lucru pe care îl remarcă Tyson fu că masa din altar 
fusese mutată. În partea cealaltă a covorului roşu, faţă de 
direcţia din care venise el, se afla o masă lungă la care 
urma să ia loc completul curţii marţiale - juriul. Şapte 
scaune goale se înşirau în faţa lui. Tyson se întoarse spre 
stânga. Peretele din fund al capelei, lambrisat cu lemn de 
culoare deschisă, se înălța pe două etaje până la tavanul de 
catedrală boltit. În centrul peretelui atârnau draperii aurii 
din tavan până la podea. In spatele lor, Tyson ştia, se afla o 


nişă largă, prezbiteriul, în care se găsea altarul, sub un 
crucifix uriaş. Draperiile erau trase peste acesta în timpul 
slujbelor evreieşti şi al manifestărilor laice. De fapt, observă 
el, nimic din ceea ce se vedea în jur nu dădea un aer sacru 
acestui podium pentru a arăta ca un altar, putea foarte bine 
să fie o scenă dintr-o sală de spectacol şi fusese, fără 
îndoială, proiectată să poată trece de la religios la laic cu 
doar câteva schimbări de decor. 

Amvonul de lemn fusese luat de la locul lui şi se afla 
acum pe o platformă ridicată în faţa draperiilor închise, 
pentru a servi, presupuse el, ca fotoliu al judecătorului 
militar. La stânga amvonului se afla steagul american, pe 
un piedestal. Agăţată de peretele lambrisat, deasupra 
steagului, unde se afla de obicei o tapiserie cu subiect 
religios, stătea acum fotografia preşedintelui, încadrată de 
fotografiile secretarului de stat al Armatei şi a secretarului 
Apărării. Dar de ce i-ar fi păsat oricăruia dintre cei de faţă 
de lanţul ierarhic de comandă era un mister. Tyson îşi 
închipuia că fiecare instituţie îşi are simbolurile ei, iar 
simbolurile justiţiei militare erau mai puţin copleşitoare 
decât cele ale instituţiilor care utilizau clădirea de obicei. 

La dreapta judecătorului militar, cu faţa spre amvon, se 
afla scaunul pentru martori, la fel ca într-un tribunal civil. 

Tyson privi spre dreapta. În capătul podiumului, aproape 
de grilajul pentru împărtăşanie, se afla biroul procurorului, 
cu scaunele aşezate cu spatele spre strane şi cu faţa spre 
biroul judecătorului, adică spre amvon. La acest birou se 
aşezaseră colonelul Pierce, maiorul Weinroth şi căpitanul 
Longo. Biroul lor era acoperit de hârtii, în timp ce Corva nici 
nu-şi deschisese servieta. 

Corva verifică microfonul de pe masă, asigurându-se că e 
închis, după care îi spuse lui Tyson: 

— Cred că sunt peste o sută. 

— Încă nu m-am uitat. Se întoarse spre dreapta şi privi 
spre naos. Stranele, pe care niciodată nu le văzuse ocupate 
mai mult de jumătate în timpul slujbelor religioase, erau 


pline acum, şi mai erau oameni în picioare. Cred că cineva 
a falsificat bilete. 

Tyson auzi un murmur înăbuşit, aproape sumbru, din 
rândul spectatorilor adunaţi în sală. Veniseră să vadă o 
piesă, dar se comportau ca într-o biserică. 

Tyson îşi trecu privirea prin strane, pe deasupra uşilor 
peste care se înălța balconul corului ce continua pe toată 
lăţimea naosului. În partea din spate a balconului se aflau 
trei ferestre înguste şi ascuţite, cu vitralii, prin care lumina 
se difuza în întunericul galeriei corului. Corva îi spusese că 
această galerie fusese rezervată pentru generalul William 
Van Arken şi personalul lui, pentru alte personalităţi din 
Armată şi guvern, printre care şi comandantul bazei Fort 
Dix, generalul Peters, precum şi pentru câţiva politicieni 
locali şi personal din serviciul de siguranţă. În lumina 
ferestrelor, Tyson distinse câteva siluete mişcându-se în 
galerie. Fără îndoială, vechiul său camarad Chet Brown se 
afla şi el acolo. Spuse cu voce tare: 

— Galeria de noapte. 

Corva îi urmări direcţia privirii. 

— Nimeni nu trebuie să ştie că ei se află acolo. S-ar 
putea interpreta ca influenţă din partea comandanților. 

— Am văzut afară maşinile secrete de serviciu cu 
steguleţe şi steluțe. 

— Exact. 

Tyson privi pereţii naosului. Pe fiecare se deschideau 
câte patru ferestre cu vitralii, iar prin cele dinspre sud se 
revărsa lumina soarelui, aruncând sclipiri multicolore peste 
strane. Imaginile din vitralii erau cam abstracte, proiectate, 
ca şi restul capelei, să satisfacă toate sectele creştine şi pe 
evrei, dar, până la urmă, nemulţumindu-i pe toţi. Cele mai 
multe ferestre înfăţişau teme patriotice sau militare, în 
roşu, alb şi albastru. Două reprezentau motive din Vechiul 
Testament. 

Tyson privi, în sfârşit, în sală. Cam trei sferturi din 
asistenţă era în uniformă. Un sector întreg fusese rezervat 


studenţilor la Drept din Charlottesville. Persoanele în civil 
păreau a fi mai în vârstă şi bine îmbrăcate. Genul de 
oameni pe care îi vezi miercurea la matineu. 

Marcy se ocupase de prietenii şi familia lui Tyson care 
urma să participe şi se achitase de sarcină cum numai un 
specialist în relaţii cu publicul ar fi reuşit. Majoritatea 
cunoscuţilor lui erau aşezaţi în rândurile din faţă, în stânga, 
printre ei şi John şi Phyllis McCormick, care se aşezaseră 
lângă alte câteva persoane din Garden City. 

Domnii Kimura, Nakagawa şi Saito atrăgeau atenţia prin 
înălţime. Tyson trebui să privească de două ori pentru a se 
asigura că erau chiar ei. Ştia că ar fi trebuit să se mire, dar 
nimic nu-l mai mira acum. Împreună cu domnii din Japonia 
se afla şi fosta lui secretară, domnişoara Beale, care părea 
că mai slăbise şi că se îmbrăca de la un magazin mai bun. 

Il zări şi pe Andrew Picard, care făcuse, probabil, 
cunoştinţă cu Phil şi Janet Sloan şi acum conversa cu ei. 

Tot acolo era şi Paul Stein, în al cărui apartament stătuse 
prea puţin. De asemenea, colonelul Levin şi o doamnă pe 
care o luă drept doamna Levin. Şedeau lângă şeful de 
scurtă durată al lui Tyson, doctorul Russell. Il văzu şi pe 
căpitanul Hodges, care se uita la ceas. Tyson se întrebă 
cine rămăsese de serviciu în garnizoană. 

Se tot uita prin sală, căutând-o pe Karen Harper şi, în 
cele din urmă, o văzu așezată în ultimul rând. Alături de ea 
şedea un bărbat arătos în uniformă de ofiţer, care îi vorbea 
în aşa fel, încât Tyson deduse că erau mai mult decât 
cunoştinţe de serviciu. De fapt, se gândi el, era, probabil, 
bărbatul de care îi vorbise Brown, colonelul Eric Willets. 
Tyson bănuia oarecum că colonelul Willets ar fi vrut să se 
lase cu condamnare pe viaţă şi venise să fie martor, dacă 
aceasta avea să fie sentinţa. 

Tyson primise o scrisoare cu câteva zile înainte, o 
scrisoare de sprijin şi simpatie de la Emily Browder, văduva 
căpitanului Roy Browder. Se afla şi ea pe undeva prin sală, 
deşi n-ar fi avut cum să o recunoască. 


În strana din faţă, în stângă, o văzu pe mama lui vorbind 
cu reverendul Syms, capelanul său, care fusese şi al ei. 
Părea că vorbesc despre asistenţă, singurul motiv care ar fi 
putut să o facă pe maică-sa să stea de vorbă cu el. 

La dreapta mamei, şedeau surorile lui, Laurie, June şi 
Carol, fără soţii lor. În dreapta, erau Marcy şi David. Marcy îi 
prinse privirea, îi zâmbi şi îi făcu bezele. Tyson reuşi să îi 
răspundă printr-un zâmbet. Se întoarse spre Corva. 

— Nevasta ta e aici? 

— Nu. Mă pierd dacă e şi ea în sală. 

— Da? Asta înseamnă că o să mă pierd şi eu dacă toţi 
cunoscuţii mei, inclusiv diriginta dintr-a şasea, sunt acum în 
sală? 

— Ba deloc, îl asigură Corva. Tu nu ai multe de spus. O să 
te uiţi la mine să vezi cum mă fac de râs. 

Tyson privi spre stranele din dreapta, rezervate presei. 
Pe ziarişti îi recunoşti întotdeauna, gândi el: Arată ca nişte 
refugiaţi speriaţi din anii şaizeci. 

Corva turnă apă dintr-o cană de sticlă în paharele de 
carton. 

Tyson observă o scrumieră de metal şi îşi aprinse o 
ţigară. Corva îi spuse: 

— Ar cam trebui să te laşi. 

— Să vedem mai întâi dacă mă împuşcă. 

— Ai dreptate. 

Corva scoase nişte hârtii din servietă şi începu să le 
înşire pe masă. 

Tyson îşi aruncă privirea pe copia de pe fişa de acuzare şi 
citi: Jean Monteau, Evan Dougal, Bernhard Rueger, Marie 
Broi, sora Monique, sora Aimee, sora Noelle, Pierre Galante, 
Henri Taine, Maarten Lubbers, fratele Donatus, sora Juliette, 
Susanne Dougal, Linda Dougal. 

Tyson nu se considera un om cu înclinații mistice, dar în 
această cvasicapelă simţea cumva prezenţa celor morţi, 
prezenţa căpitanului Browder, a morţilor din Compania Alfa 
şi a celor din Spitalul Misericorde. 


Se uită la Corva. | se părea că avocatul are un aer cam 
speriat, ceea ce era de înţeles. Dar, la urma urmei, chiar 
dacă Corva pierdea procesul, nu el era cel care trebuia să 
meargă la închisoare. 

— Cred că mi-a picat fisa la bancul cu ziti şi scoicile, 
spuse Tyson. 

Corva zâmbi. Aranjă un şir de creioane alături de 
blocnotesul galben. 

— O ciudăţenie a procedurii curţii marţiale, după cum o 
să vezi, spuse el, este că acuzarea îndeplineşte anumite 
funcțiuni de procedură care, într-un proces civil, revin 
judecătorului. Corva aruncă o privire spre Pierce. Ticălosul 
ăla a încercat să mă încurce în procedură la cazul de duel. 
Majoritatea avocaţilor militari acordă avocaţilor civili ai 
apărării oarecare îngăduinţă cu privire la procedura 
militară. Dar Pierce e dur. 

— De data asta, are de-a face cu o mulţime de civili şi cu 
presa, spuse Tyson. Asta l-ar putea descumpăni puţin. 

— S-ar putea, încuviinţă Corva, dând din cap. Vezi cum îi 
tremură mâinile? 

Tyson îl privi atent pe Pierce, dar nu văzu altceva decât o 
deosebită stăpânire de sine. 

— Nu. 

Trase adânc fumul în piept, apoi strivi ţigara în 
scrumieră. Spectatorii dădeau semne de nerăbdare. Se 
deschise uşa laterală din dreptul altarului şi un bărbat în 
uniformă traversă, cu paşi mari, covorul roşu. O linişte plină 
de aşteptare se lăsă peste asistenţă. Apoi bărbatul, un 
sergent între două vârste, luă loc pe scaunul grefierului. 
După ce toţi se convinseră că venirea lui nu anunţa nimic 
important, conversațiile se legară din nou. 

— Comportament tipic militar, comentă Tyson. Grăbeşte- 
te ca să aştepţi. Aşa-i, Vince? 

— Exact. 

Uşa laterală dinspre coridor se deschise din nou şi un 
poliţist militar de lângă ea luă imediat poziţia de drepţi. 


Polițistul, observă Tyson, nu purta armă, fără îndoială 
pentru a nu lăsa civililor şi presei impresia că Tyson este un 
individ periculos. Cei şapte membri ai completului intrară 
pe uşă, în frunte cu colonelul Amos Moore, care prezida, un 
fel de prim-jurat, dar cu puteri mult mai mari. 

Colonelul Moore se duse direct la masa cea lungă şi 
rămase în picioare lângă scaunul din mijloc, cu faţa spre 
Tyson. Ceilalţi şase membri ai completului îl urmară în 
ordinea rangului şi se desfăşurară la locurile lor. La dreapta 
colonelului Moore şedeau  locotenent-colonelul Stanley 
Laski, maiorul Donald Bauer şi, la capătul mesei, căpitanul 
Morelli. La stângă lui Moore se aflau locotenent-colonelul 
Eugene McGregor, maiorul Virginia Sindel şi membrul cu 
gradul cel mai mic, locotenentul James Davis, care se duse 
la scaunul din extrema stângă. 

Tyson îi privi cu oarecare curiozitate. Studie chipurile 
celor şapte membri, dar aceştia făcuseră, probabil, exerciţii 
de impasibilitate în faţa oglinzii. Corva ştia câte ceva 
despre fiecare din ei, dar Tyson ştia cu certitudine că erau 
toţi ofiţeri de carieră. Unii dintre ei purtau însemnele 
infanteriei şi insigna de infanterist de luptă. Toţi, cu 
excepţia Virginiei Sindel şi a locotenentului Davis erau 
încărcaţi de decoraţii. 

Polițistul militar neînarmat se duse la centrul podiumului, 
un loc unde masa de altar lăsase urme în covorul roşu. 
Polițistul se îndreptă cu faţa spre asistenţă şi anunţă cu 
voce puternică: 

— Toată lumea în picioare! 

Tyson şi Corva se ridicară, la fel ca acuzarea şi grefierul. 
Asistenţa se ridică cu zgomot, şi Tyson putu, acum, să vadă 
siluetele din balconul corului profilate pe ferestrele ascuţite. 
Câţiva reprezentanţi ai presei se apropiară, şi Tyson îşi 
dădu seama că erau desenatori profesionişti. Veniră în faţă, 
până în dreptul grilajului de împărtăşanie, deşi nimeni nu 
împărțea anafură. Prin uşa din spatele completului, îşi făcu 
apariţia colonelul Walter Sproule, judecătorul militar. Nu 


purta robă, ci uniforma verde de gală cu acvilele gradului 
de colonel şi însemnele Serviciul Juridic Militar. 

Colonelul Sproule se duse la amvon şi se aşeză. Tyson se 
gândi că juxtapunerea lui Sproule, a amvonului înalt şi a 
draperiilor aurii conferea un aspect judiciar sau de teatru. 

Colonelul Sproule, un bărbat de aproape şaptezeci de 
ani, din cât îşi dădea seama Tyson, privi scurt în jur, 
observând că toţi se aflau la locurile lor. Tyson ştia că nu 
există ciocănel, nu era nevoie de el la curtea marţială. 
Colonelul Sproule nu se obosi să aranjeze microfonul din 
amvon, ci, cu o voce puternică, ce răsună în tăcerea sălii, 
rosti: 

— Curtea deschide şedinţa. 


43. 


După ce toată lumea se aşeză, colonelul Pierce rămase în 
picioare. Pierce îşi potrivi microfonul şi luă cuvântul: 

— Curtea a fost întrunită prin ordinul de convocare al 
curţii marţiale numărul 139, din Fort Dix, New Jersey, din 
care s-a înmânat câte un exemplar judecătorului militar, 
fiecărui membru al curţii, avocatului apărării şi acuzatului. 
Tyson privi spre asistenţă. Nu era o părere; niciodată nu 
mai văzuse atâtea chipuri extaziate. Sunt prezente 
următoarele persoane, citate prin ordinul de convocare, 
continuă Pierce, citind cele şapte nume ale membrilor 
completului, al judecătorului militar, ale celor trei avocaţi ai 
acuzării, inclusiv al său şi pe al avocatului apărării. Apoi se 
adresă colonelului Sproule: Acuzarea este gata să înceapă 
procesul cauzei Statele Unite contra lui Benjamin James 
Tyson, locotenent gradul întâi în Armata Statelor Unite, Fort 
Hamilton, New York, aici de faţă. 

Pierce luă apoi loc. 

Colonelul îşi roti privirea asupra curţii, cu mâinile pe 
marginile amvonului şi spuse: 

— |lmi incumbă datoria de a da curţii instrucţiunile 


preliminare cu privire la îndatoririle sale în vederea 
desfăşurării regulamentare a acestui proces. 

Tyson îl privi atent pe Sproule. Era un bătrân adus de 
spate, cu faţa albă, parcă pudrată, cu câteva şuviţe cărunte 
pieptănate cu grijă peste ţeasta pleşuvă şi ochi ce păreau 
că nu se uită nicăieri. Tyson avea impresia că e miop, dar 
nu purta ochelari. Observă un aparat de auzit în spatele 
urechii drepte. lată un om, presupuse Tyson, care de vreo 
patruzeci de ani avea de-a face cu curţile marţiale şi care 
nu mai avea niciun chef să asculte avocaţi care fac pe 
grozavii, martori fără şir şi vinovaţi. Tyson bănuia că niciun 
asemenea proces nu-l mai impresiona prea mult pe 
colonelul Sproule. 

Sproule aruncă o scurtă privire spre Corva şi spuse: 

— Datoria avocatului apărării este de a reprezenta 
acuzatul, în conformitate cu uzanţele speciale ale justiţiei 
militare. Este dreptul şi obligaţia avocatului apărării să se 
asigure că drepturile acuzatului sunt respectate pe toată 
desfăşurarea procesului. Dar apărarea nu are nici dreptul, 
nici obligaţia de a ascunde cu bună ştiinţă faptele legate de 
cauză sau de a se angaja într-o tactică prin care să 
compromită curtea, să întârzie sau să obstrucţioneze 
mersul justiţiei. Colonelul Sproule îşi întoarse privirea spre 
masa acuzării, aflată drept în faţa lui şi spuse: Datoria 
avocaţilor acuzării este de a dovedi completului, fără motiv 
de îndoială, validitatea acuzaţiei şi specificaţiile pe care le- 
aţi înaintat curţii potrivit afirmațiilor din foaia de acuzare. 
Acuzarea a avut suficient timp pentru a analiza acuzaţia şi 
de a o formula regulamentar. Presupun că prezentarea 
cazului este în deplină concordanţă cu acuzaţiile pentru 
care aţi depus jurământul. Vreau să vă amintesc că, într-un 
proces de curte marţială, principala îndatorire a acuzării 
este de a nu condamna; ci de a face dreptate. Nu doresc 
câtuşi de puţin să înăbuş dorinţa firească a procurorului de 
a câştiga o cauză. Cu toate acestea, zelul său trebuie 
temperat de înţelegerea faptului că răspunderea sa este 


aceea de a desfăşura un proces echitabil şi imparţial, 
condus în concordanţă nu numai cu procedura juridică 
regulamentară, ci şi cu nevoile, uzanţele şi tradiţiile 
Armatei Statelor Unite. Colonelul se întoarse apoi spre cei 
şapte membri ai completului. Datoria dumneavoastră este 
să ascultați depoziţiile prezentate. Făcu o pauză. Să 
ascultați numai depoziţiile făcute în această sală. Trebuie 
să vă scoateţi din minte, pe cât e omeneşte posibil, orice 
aţi citit sau auzit despre cazul adus acum în faţa 
dumneavoastră. Scopul dumneavoastră aici este să 
decideţi în final dacă acuzatul a încălcat într-adevăr Codul, 
potrivit acuzațiilor şi, în acest caz, să hotărâți pedeapsa 
care i se cuvine, dacă este cazul, pe măsura faptelor. 
Sproule îşi îndreptă privirea spre colonelul Moore. Domnule 
colonel, aţi servit ca preşedinte al curţii şi în alte ocazii şi 
am încrederea că veţi acorda îndrumare şi asistenţă acelor 
membri care, poate, nu au experienţa completului de 
judecată. Se îndreptă apoi cu faţa spre asistenţă şi rosti: 
Curtea doreşte ca spectatorii la proces să se comporte în 
maniera liniştită şi demnă cerută de gravitatea faptelor 
asupra cărora ne vom pronunţa aici. Tyson se gândi la 
indicaţiile preliminare ale lui Sproule date lui Corva şi 
Pierce. Nu făcuse altceva decât să spună iepurilor să nu 
alerge. Sproule se întoarse spre colonelul Moore. Domnule 
preşedinte, domnilor membri ai completului, voi numi acum 
pe ceilalţi participanţi la proces. Sproule îi prezentă oficial 
pe sergentul Reynolds, grefierul curţii, pe Corva, apoi 
acuzarea: Pierce, Weinroth, Longo. Se adresă apoi 
colonelului Pierce. Membrii tribunalului vor depune acum 
jurământul. 

Colonelul Pierce se ridică în picioare şi anunţă: 

— Rog ca toată lumea să se ridice în picioare. 

Toţi se ridicară, inclusiv spectatorii, deşi Tyson remarca 
faptul că mulţi ziarişti rămăseseră aşezaţi şi luau în 
continuare notițe. Probabil că colonelul Sproule observase 
acelaşi lucru, căci spuse: 


— Când un membru al curţii dă indicaţia să vă ridicaţi în 
picioare, indicaţia trebuie interpretată ca referitoare la 
toate persoanele, cu excepţia handicapaţilor locomotori. 

Se auziră râsete în sală când se ridică în picioare şi 
presa. 

Colonelul Pierce, aflat încă la masa acuzării, se întoarse 
cu faţa spre complet. 

— Atunci când vă veţi auzi numele, vă rog să ridicaţi 
mâna dreaptă. Fără să se uite peste notițe, Pierce începu: 
Domnilor, colonel Amos Moore... locotenent-colonel Stanley 


Laski...  locotenent-colonel Eugene McGregor... maior 
Donald Bauer... maior Virginia Sindel... căpitan Herbert 
Morelli... locotenent James Davis... juraţi că veţi îndeplini cu 


credinţă toate îndatoririle ce vă revin ca membri ai acestei 
Curți; că veţi judeca cu credinţă şi imparţial, pe baza 
mărturiilor, a conştiinţei şi a legilor ce se aplică în procesele 
la curtea marţială, cauza acuzatului Benjamin James Tyson, 
locotenent în Armata Statelor Unite; şi că nu veţi dezvălui 
sau destăinui votul sau părerile dumneavoastră nici unui 
membru al curţii până când nu vi se va cere să o faceţi 
potrivit legii, aşa să vă ajute Dumnezeu? 

Cei şapte membri ai completului răspunseră la unison 
„Jur“. Lăsară mâinile jos, dar rămaseră în picioare, iar 
Pierce se întoarse către colonelul Sproule, care ridică şi el 
mâna dreaptă. Pierce rosti: 

— Dumneavoastră, domnule colonel Sproule, juraţi că 
veţi îndeplini cu credinţă şi imparţial, potrivit conştiinţei şi 
legilor ce se aplică în procesele la curtea marţială toate 
îndatoririle ce vă revin ca judecător militar al acestui 
tribunal, aşa să vă ajute Dumnezeu? 

— Jur, răspunse Sproule şi lăsă mâna în jos. Apoi Sproule 
se adresă membrilor acuzării, care ridicară la rândul lor 
mâna. El zise: Dumneavoastră colonel Graham Pierce, 
maior Judith Weinroth, căpitan Salvatore Longo, juraţi că 
veţi îndeplini cu credinţă îndatoririle avocatului acuzării în 
cauza deschisă aici, aşa să vă ajute Dumnezeu? 


Echipa de acuzatori răspunse afirmativ şi lăsă mâna jos. 
Apoi Sproule se întoarse către Corva, care la rândul lui 
ridică mâna şi depuse jurământul. 

Colonelul Pierce spuse la microfon: 

— Luaţi loc. 

— Curtea a fost constituită, anunţă colonelul Sproule. 

— Am înţeles ce spuneai despre procurori, îi spuse Tyson 
lui Corva. N-am mai pomenit judecător să jure în faţa 
procurorului. 

— Este modul subtil în care Armata îl pune pe judecător 
la locul lui, încuviinţă Corva. Instinctiv, Armata nu are 
încredere în judecătorii independenţi, mai ales dacă niciun 
superior nu poate scrie pe seama lor rapoarte de eficienţă. 

Colonelul Sproule privi spre asistenţă şi anunţă: 

— Dacă prezenţa lor nu este necesară din alte motive, 
persoanele care vor fi chemate ca martori în procesul lui 
Benjamin Tyson sunt rugate să părăsească sala. 

Tyson observă că spectatorii se uită în jur pentru a vedea 
dacă nu se află printre ei şi martori. Tyson remarcă un 
poliţist militar mergând pe interval. Acesta se opri şi arătă 
cu degetul spre Andrew Picard. Picard îndreptă spre sine 
arătătorul, cu gestul idiot pe care îl face toată lumea. Cine, 
eu? Se ridică fără tragere de inimă, spuse câteva cuvinte lui 
Phillip Sloan şi ieşi stângaci din strană, urmărit de toate 
privirile din sală. 

— Pierce are de gând să-l cheme şi pe el? întrebă Tyson, 
aplecându-se spre Corva. 

— Nu, eu l-am citat, spuse Corva, acoperind microfonul 
cu mâna. O să văd dacă o să-l chem sau nu la bară. Asta o 
să-i dea de gândit lui Pierce. Citaţia îl aşteaptă pe Picard 
când o să ajungă în biroul capelanului şef. N-are decât să-şi 
piardă-n mă-sa câteva zile pe-acolo. De ce să asiste la 
proces? 

Corva zâmbi. 

După ce polițistul îl conduse pe Picard afară pe uşa 
principală, colonelul Sproule i se adresă lui Pierce: 


— Rugăm avocatul acuzării să înmâneze exemplare din 
dosarul de acuzare tuturor membrilor completului, iar 
aceştia să le citească cu atenţie. 

Căpitanul Longo se ridică şi se apropie de masa juriului 
cu un teanc de hârtii. Începând de la colonelul Moore şi 
mergând ca o suveică de la stânga la dreapta, în ordinea 
rangului, Longo puse în faţa fiecăruia nu numai foaia de 
acuzare, ci şi un blocnotes galben şi mai multe creioane. 
Pierce rămase în picioare cât timp aceştia citiră acuzaţiile. 

— Peste câteva minute vom fi întrebaţi dacă avem 
contestaţii împotriva vreunui membru al juriului. Recunoşti 
pe cineva? îl întrebă Corva pe Tyson. 

— Recunosc genul. 

— Nu e destul pentru contestaţie, zâmbi Corva. Avem 
dreptul şi la o contestaţie peremptorie şi, dacă facem uz de 
ea, trebuie să o facem cu inteligenţă. 

— Ce înseamnă cu inteligenţă? 

— Adică ce mutră nu-ţi place? 

Tyson privi la juraţii care citeau foaia de acuzare. 

— Nicio mutră nu-mi place. Am putea să-l contestăm pe 
preşedintele curţii - pe colonelul Moore? 

— Da, dar judecătorul ne-a dat deja de înţeles, mie şi lui 
Pierce, că nu va avea o părere prea bună despre asta, 
explică Corva. Mai înainte, în indicaţiile preliminare, 
referirea la experienţa lui Moore era pentru mine şi Pierce. 

— Ah, mă bucur că înţelegi limba care se vorbeşte aici. 

Corva trase spre el o foaie de hârtie şi turui: 

— Colonelul Moore a fost comandantul unei companii din 
Divizia a Patra Infanterie. Vezi că are o mulţime de 
decoraţii. Apoi, locotenent-colonelul Laski a fost comandant 
de pluton de infanterie, ca şi noi, Ben. A servit în Divizia 
Americal, unde a fost înainte Calley. Perioada lui de serviciu 
activ a coincis cu Ofensiva Tet şi My Lai. Următorul este 
locotenent-colonelul McGregor, şi el comandant de pluton 
de infanterie. A servit la cavalerie, şi dacă te uiţi o să vezi 
de ce are Inima Purpurie. 


Tyson se uită la McGregor şi observă că-i lipsea o bună 
parte din urechea stângă, iar pe gât avea o cicatrice lungă 
care-i dispărea sub guler. 

— Am văzut. 

— Bun. Avem apoi pe maiorul Bauer, care e destul de în 
vârstă să fi prins sfârşitul războiului. A fost consilier MAC-V 
şi a luptat cu un batalion vietnamez de desant. Aceştia sunt 
cei patru care au simţit gustul sângelui. Următorul, maiorul 
Sindel, este ofiţer la relaţii cu publicul la Fort Dix. A fost 
ziaristă înainte să intre în Armată. O să asculte, probabil, cu 
mare atenţie şi o să pună prea multe întrebări de 
clarificare. Căpitanul Morelli face parte din corpul 
generalului aghiotant şi are garnizoana tot la Dix. Are vreo 
treizeci de ani, aşa că, probabil, nu avea mai mult de 
doisprezece la vremea incidentului în discuţie. Cine ştie 
cum va reacţiona când martorii au să înceapă să vorbească 
despre sânge şi măcel. 

— Nu ştiu nici alţii cum au să reacționeze, spuse Tyson. O 
să fie groaznic şi pentru vechii combatanți. 

Corva îi aruncă o privire, apoi încheie: 

— Locotenentul Davis este absolvent de la West Point şi 
aşteaptă să fie trimis în Germania. Este un produs al noii 
Armate şi a studiat mai multe cursuri de etică şi morală 
decât de folosire a artileriei. Habar nu are de unde ai venit 
tu. Nu avea decât trei-patru ani la vremea incidentului, iar 
data de pe foaia de acuzare înseamnă pentru el cam ce 
reprezintă pentru noi Ziua Z, 6 iunie 1944. 

Tyson încuviinţă cu un gest din cap. Alcătuirea 
completului ar fi trebuit să fie întâmplătoare. Dar prezenţa 
celor patru infanterişti veterani din Vietnam îi demonstra lui 
Tyson că majoritatea membrilor aveau o oarecare 
experienţă în evaluarea mărturiilor de tipul celor ce aveau 
să fie prezentate în depoziţii. 

Colonelul Moore privi spre ceilalţi membri ai completului 
şi observă că terminaseră de citit. Anunţă: 

— Completul a citit acuzaţiile şi specificaţiile. 


Colonelul Pierce încuviinţă şi se adresă curţii: 

— Caracterul general al acuzațiilor făcute în faţa acestei 
curţi se referă la încălcarea Codului unic de legi militare, 
articolul 118, clauza 3, omucidere, conform căruia se arată 
că acuzatul s-a angajat într-o acţiune reprezentând un 
pericol inerent pentru alţii şi a demonstrat nepăsare şi 
dispreţ pentru viaţa semenilor. Pierce făcu o scurtă pauză 
de efect înainte de a formula acuzaţia regulamentară. 
Dosarul a fost întocmit de către generalul George Peters, 
comandant de garnizoană la Fort Dix; înaintat împreună cu 
recomandări pentru dispoziţie de colonelul Farnley Gilmer 
şi cercetat de colonelul Gilmer conform articolului 32; şi 
cercetat de maiorul Karen Harper conform articolului 31 din 
Cod. Nici judecătorul militar şi nici oricare alt membru al 
curţii nu va fi martor al acuzării, adăugă Pierce. 

— Doamne fereşte, spuse Tyson către Corva. 

— A fost o vreme când se putea şi asta, zâmbi Corva. Dar 
acum totul e echitabil. 

— Chiar aşa. 

Pierce aruncă o privire enervată spre masa apărării. Mai 
aşteptă puţin să vadă dacă Tyson chiar a terminat de vorbit 
cu Corva, apoi spuse: 

— Dosarul cauzei nu prezintă motive de contestare a 
judecătorului militar sau a vreunui membru al juriului. 

Sproule şi Pierce se angajară într-o serie de întrebări şi 
declaraţii cu caracter procedural, iar Tyson avu impresia că 
între ei se crease o armonie. Privind spre Sproule, întrebă: 

— ÎI cunoşti? 

— După reputaţie. E cam încuiat, dar şi puţin sarcastic, 
ca mai toţi judecătorii. Nu acceptă să te dai în spectacol, 
după cum l-ai auzit sugerând. In esenţă, e un om corect. 
Dacă se va da la Pierce, o să caute un motiv să se dea şi la 
mine şi invers. Mi-a spus cineva că are chiar o hârtie în faţă 
pe care ţine evidenţa. Dar asta n-are nimic de-a face cu 
tine, în fond. Nu are puterile unui judecător civil. Puterea 
adevărată în orice curte marţială e acolo - şi arătă cu un 


gest al capului, completul de ofiţeri. 

— Îmi mai aduc aminte câte ceva, spuse Tyson. Ţi-am 
spus că am făcut şi eu parte o dată dintr-o curte marţială. 
Acolo unde stă acum locotenentul Davis. Eu trebuia să 
ascut creioanele, să număr voturile şi să fac rost de cafea. 

— Ştii că, spre deosebire de un tribunal civil, nu e nevoie 
să fie unanimitate pentru verdict, continuă Corva. Pentru o 
condamnare nu e nevoie decât de votul a două treimi. La 
şapte membri vor avea nevoie de patru virgulă şase 
membri ca să te condamne. Să zicem cinci. Dacă facem uz 
de dreptul la contestaţie peremptorie, n-o să mai fie nevoie 
decât de patru. Sau, altfel spus, la şapte membri e nevoie 
ca trei să voteze nevinovat. Deci, din punct de vedere al 
numelor, numărul nostru câştigător e trei. Şi nu vrem să 
renunţăm la niciunul care ar putea face parte din aceştia 
trei. Corva se întoarse spre Tyson. Aşa că, acum, că le-ai 
văzut feţele, îl înlăturăm pe vreunul? Dacă da, pe care? 

— Tu ce părere ai? 

Corva îşi studie blocnotesul galben şi notițele scrise de 
mână şi spuse: 

— Morelli e un paesano, Sindel e femeie, pe Moore l-au 
desemnat preşedinte. S-au obişnuit deja să-l folosească pe 
Davis pentru comisioane. Aşa că rămân locotenent-coloneii, 
Laski şi McGregor, şi maiorul Bauer. Veteranii războaielor 
străine. Eu aş vota să zboare unul din ei. Ştiu prea multe. 
Se simt îndreptăţiţi să te judece. 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Să vedem dacă Pierce face uz de contestaţia 
peremptorie. 

Colonelul Sproule i se adresă colonelului Pierce, acum 
aşezat la locul lui. 

— Acuzarea are vreo contestaţie peremptorie? 

— Acuzarea nu are nicio acuzație peremptorie, răspunse 
Pierce, de pe scaun. 

— Apărarea are de făcut vreo contestaţie peremptorie? i 
se adresă Sproule lui Corva. 


Corva privi peste cei şapte metri de spaţiu deschis care îl 
despărţea de masa juriului. Îl privi pe fiecare în ochi şi toţi îi 
răspunseră, susţinându-i privirea. Scrise ceva pe o foaie de 
hârtie, o împături şi îi spuse lui Tyson: 

— Scrie un nume. 

La rândul său, Tyson privi la fiecare membru al curţii. 
Scrise un nume şi împinse hârtiuţa spre Corva. Acesta îşi 
despături bileţelul şi priviră amândoi numele scrise, care 
erau identice: Laski. 

Corva se ridică şi i se adresă colonelului Sproule. 

— Apărarea contestă peremptoriu pe domnul colonel 
Laski. 

Pierce se ridică în picioare. 

— Rog pe domnul judecător să ia notă că domnul Corva a 
răspuns regulamentar că acuzatul, nu avocatul apărării, a 
fost cel care a făcut uz de contestaţia peremptorie. 

Colonelul Sproule îl privi îndelung pe Pierce, apoi spuse: 

— Grefierul va lua notă. Apoi se întoarse şi i se adresă 
locotenent-colonelului Laski. Membrul contestat poate ieşi 
din sală. 

Locotenent-colonelul Laski se ridică aproape cu părere de 
rău, i se păru lui Tyson. Se întoarse şi ieşi pe uşa laterală. 

Căpitanul Longo se apropie de masa juraţilor şi asistă la 
reaşezarea membrilor după rang. 

— Rog pe domnul judecător, i se adresă el lui Sproule, ca 
de acum înainte, dacă se întâmplă să fac vreo greşeală, 
aceasta să fie adusă la cunoştinţa curţii de către 
dumneavoastră. Sugerez aceasta cu scopul de a-l 
despovăra pe domnul colonel Pierce, care se va putea 
astfel concentra mai bine asupra prezentării cazului 
întocmit de procuratură. 

Câţiva spectatori chicotiră, dar colonelul Sproule îşi 
aruncă ochii prin sală şi se aşternu imediat tăcerea. Îi spuse 
lui Corva: 

— Domnul colonel Pierce are îndatorirea de a sublinia 
detaliile de procedură. Se uită spre Pierce. Cu toate 


acestea, aş prefera să mi se permită să mă ocup eu însumi 
de acestea. Pierce lăsă capul în jos, dar nu spuse nimic. Un 
astfel de detaliu fiind şi acela că acum acuzarea ar trebui să 
ia scaunul rămas liber la masa completului, adăugă 
Sproule. Căpitanul Longo sări în picioare, se întoarse la 
masa completului şi duse scaunul într-un colţ, în afara 
câmpului vizual. Colonelul Sproule se întoarse spre Tyson. 
Să se ridice în picioare acuzatul. Tyson se ridică. Domnule 
locotenent Benjamin Tyson, spuse colonelul Sproule, cu 
vocea mai ridicată decât până atunci, sunteţi acuzat de 
încălcarea articolului 118 al Codului unic de legi militare. 
Cum vă recunoaşteţi faţă de această acuzaţie şi faţă de 
cele două specificaţii? 

Benjamin Tyson răspunse cu glas limpede şi lipsit de 
emoție: 

— Atât faţă de acuzaţie, cât şi față de cele două 
specificații, mă recunosc nevinovat. 

Urmă murmurul aşteptat din partea asistenței. Sproule 
nu îl luă în seamă şi se întoarse spre complet. 

— Domnule preşedinte, domnilor membri, veţi avea deci 
sarcina să ascultați mărturiile şi să vă  exprimaţi 
constatările. Privi spre Pierce şi continuă: Acuzarea are o 
declaraţie în deschidere? 

— Da, domnule judecător, replică Pierce. 

— Ţin să amintesc acuzării, spuse Sproule, că în 
procesele la curtea marţială nu sunt cerute şi nici uzuale 
declaraţiile în deschidere. Dar, dacă sunt făcute, ele sunt 
scurte şi servesc doar scopului de a clarifica modul în care 
doriţi să prezentaţi cazul. 

Pierce nu luă în seamă admonestarea. Se ridică în 
picioare, şi Tyson observă că părul lui roşu aprins avea 
acum lungimea regulamentară, probabil pentru a face 
impresie favorabilă curţii. 

Pierce ocoli masa şi se opri în centrul podiumului, acolo 
unde fusese altarul. Stătea cu faţa spre complet, astfel 
încât Sproule şi spectatorii îl vedeau din profil. 


— Domnule preşedinte, domnule judecător, începu el. 
Acuzatul este învinuit de două specificaţii de crimă, potrivit 
clauzei trei a articolului 118 din Cod. Nu aducem învinuirea 
de omor cu premeditare, dar vrem să dovedim că acuzatul, 
prin acţiunile sale, s-a angajat sau i-a făcut pe alţii să se 
angajeze în fapte ce vădesc dispreţ şi nepăsare faţă de 
viaţa semenilor, provocând şi conducând la asasinat în 
masă. Pierce vorbea pe un ton măsurat, egal. Aceste 
asasinate au avut loc cu aproape optsprezece ani în urmă. 
Victimele din specificaţia unu nu sunt numite şi nu vă pot 
da numele lor. Nu pot să vă arăt nici vârsta, nici câte au 
fost de fiecare sex. Nu vă pot arăta nici cadavrele, nici 
certificatele de deces, nici fotografii, nici morminte. Pot, 
însă, să aduc în faţa dumneavoastră doi martori care să 
ateste aceste decese. Pierce făcu o pauză, îngândurat. 

Tyson se uită spre sală. Işi dădea seama că, fără 
microfon, vocea lui Pierce nu se auzea prea bine, dar scopul 
era tocmai ca toată lumea să se străduiască să audă 
fiecare cuvânt, iar din sală nu se mai auzea nici răsuflarea 
sutelor de spectatori. 

— În specificaţia a doua, continuă Pierce, avem nume, 
vârstă şi sex. Deţinem informaţiile de la Agenţia de 
Asistenţă Catolică la care lucrau aceste persoane în cadrul 
Spitalului Miséricorde. Aceşti oameni, paisprezece la 
număr, declară Agenţia, au dispărut, pur şi simplu, într-o zi, 
în timpul Ofensivei Tet, în luna februarie, anul 1968. Nu s-a 
mai auzit nimic de ei de atunci. Acum credem că ştim ce s- 
a întâmplat cu ei. Pierce făcu din nou o pauză şi se întoarse 
către Sproule, apoi privi scurt peste umăr, la Tyson. Se 
întoarse din nou spre membrii completului. Ca statul să 
dovedească învinuirea de omor adusă acuzatului, va trebui 
să stabilim câteva puncte de legătură. Trebuie, mai întâi, să 
stabilim că locotenentul Tyson se afla la comanda 
plutonului implicat în acest incident. Trebuie să stabilim că 
plutonul locotenentului Tyson se afla la Spitalul Miséricorde 
în 15 februarie 1968. Nu va trebui să stabilim dacă 


locotenentul Tyson era prezent în persoană la locul 
săvârşirii omorului, dar o vom face. Vom stabili, de 
asemenea, că a avut loc un omor premeditat şi lipsit de 
sens. Vom mai stabili că locotenentul Tyson este cel care a 
comandat asasinatele sau nu a făcut nimic să le prevină, 
sau a conspirat la ascunderea faptelor faţă de superiori. Nu 
este necesar să stabilim că Tyson a săvârşit cu mâna lui 
aceste asasinate. Statul nici nu va încerca să o dovedească. 
Pierce privi pe fiecare membru al completului. Ca ofiţeri, 
înţelegeţi şi apreciaţi faptul că locotenentul Tyson, în 
calitate de ofiţer comandant al plutonului de la Spitalul 
Miséricorde, avea răspunderea legală de a anticipa, 
preveni, opri sau raporta acţiunile ilegale ale oamenilor 
aflaţi sub comanda sa. Dacă Statul poate dovedi că el nu şi- 
a îndeplinit oricare dintre aceste îndatoriri legale, atunci 
legea şi tradiţia, şi cutuma militară vor arăta clar că 
locotenentul Tyson se face vinovat de crimă premeditată şi 
fără sens. Colonelul Pierce trase îngândurat aer în piept şi 
continuă: Aş vrea să atrag atenţia curţii asupra Legii proprii 
a Armatei cu privire la războiul de uscat. În speţă, articolul 
501, din care am prezentat un exemplar curţii. Articolul 
este intitulat „Răspunderea pentru actele subordonaţilor” şi 
are următorul conţinut. Pierce cită fără să se uite pe notițe: 
„In unele cazuri, comandanții militari pot fi răspunzători de 
crime de război comise de membri subalterni ai forţelor 
armate sau de alte persoane aflate sub controlul lor. Astfel, 
de exemplu, dacă trupele comit masacre sau atrocități 
împotriva populației civile din teritoriile ocupate sau 
împotriva prizonierilor de război, răspunderea poate 
aparţine nu numai făptaşilor înşişi, ci şi comandantului 
acestora.” Pierce, stând tot cu faţa spre complet, se 
întoarse pe jumătate şi arătă spre Tyson. Ca ofiţer, 
locotenentul Tyson cunoştea în mod direct legea şi, de fapt, 
i se cerea să-şi instruiască soldaţii în privinţa prevederilor 
ei. O avea în permanenţă asupra sa, potrivit ordinelor MAC- 
V, sub forma unei foi de plastic pe care era tipărit 


rezumatul Legii purtării războiului pe uscat. Cu voce 
ridicată, Pierce adăugă: Aceasta ar fi trebuit să-i 
amintească în permanenţă, dacă mai era nevoie, că 
masacrarea nebeligeranţilor neînarmaţi, care nu opun 
rezistenţă, în cazul de faţă, bolnavi şi răniţi, reprezintă o 
încălcare o Legii purtării războiului pe uscat, ca să nu mai 
vorbim de Codul unic de legi militare şi de Convenţia de la 
Geneva. Şi era, de asemenea, în directă contradicţie cu 
pregătirea sa şi cu ceea ce a fost învăţat că se cere să le 
explice subordonaţilor cu privire la regulile de angajare în 
luptă în Vietnam. Mai exact, ca ofiţer şi comandant de 
trupe, cu un serviciu activ de zece luni în Vietnam, acuzatul 
cunoştea foarte bine care îi erau responsabilităţile de 
comandă şi control al trupelor. Pierce se apropie cu un pas 
de masa  completului şi i se adresă acestuia: 
Dumneavoastră, în calitate de ofițeri, cunoaşteţi foarte bine 
că un ofiţer cu răspundere de comandă poate comite o 
încălcare a Codului prin acţiunile subordonaţilor săi, că un 
ofiţer de armată poate comite crime fără a lua direct parte 
la ele. Că, într-adevăr, multe dintre cele mai infame şi 
brutale acte de omucidere comise de către soldaţi 
împotriva civililor au fost săvârşite în modul enunțat în 
prezentul act de acuzare şi specificaţiile sale. Depoziţiile 
martorilor pe care îi veţi asculta, adăugă Pierce, nu vă vor 
lăsa nicio îndoială cu privire la faptul că acuzatul a săvârşit, 
într-adevăr, acte de omor potrivit definiţiilor date în 
cuprinsul legii militare, al regulamentelor, al cutumelor şi al 
tradiţiilor corpului ofițeresc. Vă mulţumesc. 

Pierce se întoarse la masa acuzării, aruncând pentru 
prima oară o scurtă privire în sală. 

— Apărarea doreşte să facă o declaraţie preliminară? se 
adresă Sproule lui Corva. 

— Da, domnule judecător, spuse Corva, ridicăndu-se în 
picioare. Şi apărarea va ţine seamă de recomandările curţii 
cu privire la aceste declaraţii. 

— Aveţi cuvântul, spuse Sproule. 


Vincent Corva privi cu atenţie curtea, apoi spuse: 

— In interesul justiţiei şi ţinând seama că un proces la 
curtea marţială nu trebuie să devină un mijloc de 
escamotare a unor adevăruri evidente, apărarea a făcut 
câteva declaraţii preliminare. Prima este aceea că 
locotenentul Tyson era de fapt prim-comandant de pluton 
la Plutonul Întâi al Companiei Alfa, Batalionul al Cincilea al 
Regimentului al Şaptelea de Cavalerie. A doua declaraţie pe 
care am făcut-o a fost aceea că plutonul era, de fapt, 
angajat în luptă sau în apropierea zonei în discuţie. Am 
declarat în continuare că aceste operaţiuni de luptă au 
condus la un angajament în apropierea unei clădiri care s-a 
constatat a fi un spital sau infirmerie. Am mers chiar până 
acolo încât să declarăm că, deşi nimeni nu cunoştea la acea 
dată numele acelei unităţi spitaliceşti, suntem dispuşi să 
acceptăm numele de Spitalul Misericorde, în acest caz. A 
patra declaraţie a fost aceea că locotenentul Tyson a fost 
de faţă la producerea evenimentelor invocate. De aceea 
considerăm eronată afirmaţia acuzării cum că aceste 
puncte de legătură vor trebui stabilite. Apărarea a dat deja 
declaraţii cu privire la punctele respective şi orice audiere 
de martori care ar putea face să pară ca acuzarea 
descoperă adevăruri noi şi incriminatorii ar avea rolul de 
a... induce în eroare curtea. Corva se uită o clipă la Pierce, 
apoi continuă, adresându-se direct completului: Printr-un 
discurs destul de lung, acuzarea a făcut apel la 
dumneavoastră, ca ofiţeri, să înţelegeţi ceea ce ştiaţi de 
bună seamă dinainte: şi anume, că un ofiţer răspunde de 
oamenii din subordine. Corva făcu o pauză, ca şi cum n-ar 
mai fi vrut să continue, apoi spuse: Nu vreau să fac o 
menţiune peiorativă, dar este exact genul de lucruri pe 
care ofiţerii din cadrul Serviciului Juridic Militar consideră 
necesar să vi-l reamintească dumneavoastră, deşi, ca 
ofiţeri de carieră, direct implicaţi în viaţa Armatei, vă 
ciocniţi de el în fiecare zi. 

Tyson îşi aruncă ochii spre masa acuzării şi văzu că 


Pierce se înroşise, deşi nu ruşinea îi dădea această culoare 
interesantă, ci furia. Se uită apoi la complet, dar, din nou, 
nu văzu nimic altceva decât impasibilitate în expresia 
caracteristică oricărui juriu. Corva îşi drese glasul şi spuse: 
— Am avut onoarea de a-mi servi patria ca ofiţer de 
infanterie în Vietnam. În această perioadă, nu am uitat 
niciun moment îndatoririle şi răspunderile ce-mi reveneau, 
nici regulile de angajare în luptă, nici Legea războiului pe 
uscat, nici faptul că eu răspundeam în final de acţiunile 
oamenilor mei. Vă asigur că şi Benjamin Tyson, ca ofiţer 
comandant în acţiune, îşi cunoştea la fel de bine toate 
îndatoririle şi răspunderile. Cu toate acestea, acuzarea v-a 
cerut să reţineţi toate aceste elemente, de parcă ele ar fi 
principalele aspecte pe care ar trebui să le aveţi în vedere 
la cântărirea acestui caz. Dar problema nu este dacă 
Benjamin Tyson răspundea de acţiunile subordonaţilor lui. 
Această răspundere o avea. Problema este ce au făcut 
subordonații lui. Corva îşi scarpină rădăcina nasului, 
urmărindu-şi gândul. Şi, adăugă el, ceea ce a făcut 
locotenentul Tyson. Tyson îşi dădu dintr-o dată seama că 
avocatul nu pregătise niciun fel de remarcă preliminară; 
Corva improviza o replică la ceea ce spusese Pierce şi se 
descurca de minune. Din nou, Corva privi în ochi pe fiecare 
membru al  completului. Acuzarea a apelat la 
dumneavoastră ca ofiţeri, spuse el, ca să vă facă să 
înţelegeţi circumstanțele singulare ale răspunderii şi 
culpabilităţii comandantului. Eu fac apel la dumneavoastră 
ca soldaţi - soldaţi care aţi luptat sau aţi auzit despre 
condiţiile de luptă de la alţi ofiţeri sau de la soldaţii 
dumneavoastră. Fac apel la dumneavoastră să ţineţi minte 
că, indiferent ce veţi auzi în această cauză, inclusiv 
depoziţiile martorilor proprii ai apărării, este o mărturie a 
evenimentelor petrecute cu optsprezece ani în urmă. Dar 
mai importantă este mărturia celor văzute cu ochii unor 
oameni deja sătui de război, cu ochii unor oameni care se 
simțeau ei înşişi derutaţi şi înspăimântați. Cu ochii unor 


oameni care, la vremea presupusei crime, erau prinşi în 
focul bătăliei. Intenţia apărării este de a demonstra că, 
indiferent câte decese au avut loc la Spitalul Misericorde, 
inclusiv moartea a doi soldaţi americani, ele s-au produs ca 
urmare a ostilităţilor şi numai a acelei stări de ostilitate. 
Dar, dacă relatările bătăliei vor părea diferite între ele, vă 
voi cere numai să vă amintiţi propriile dumneavoastră 
povestiri din război sau pe ale altora. Vă cer să aveţi în 
vedere că, la întoarcerea acasă, soldatul nu-şi mai 
aminteşte decât o fracțiune din cele pe care le-a trăit, iar 
ceea ce uită este ceea ce preferă să nu îşi mai amintească. 
In cele din urmă, toate povestirile din război, ca şi toate 
cele pe care le veţi auzi în cadrul depoziţiilor sub jurământ, 
sunt în egală măsură adevărate şi false. Detaliile sunt 
memorate cu aceeaşi exactitate cu care sunt născocite. lar 
motivul ce inspiră orice depoziţie este în egală măsură nobil 
şi egoist. Vă mulţumesc. 

Corva se lăsă încet pe scaun. 

Colonelul Sproule se uită fix pe deasupra capetelor 
asistenţei cufundate în tăcere. În capelă nu se auzi o vreme 
nicio mişcare, apoi Sproule îl fixă pe Pierce. 

— Acuzarea poate să îşi cheme primul martor. 

Pierce se ridică în picioare şi se întoarse spre sergentul 
care stătea în poziţie de drepţi lângă uşa laterală a 
altarului. 

— Acuzarea cheamă primul martor, pe domnul Richard 
Farley. 


44. 


Richard Farley intră pe uşă într-un scaun cu rotile 
acţionat de baterii, condus de sergentul Larson. Pierce 
însuşi dădu la o parte scaunul pentru martor şi îi arătă lui 
Larson unde să aşeze scaunul cu rotile. Polițistul îl întoarse 
pe Farley cu faţa spre asistenţă. Pierce întrebă cu 
solicitudine: 


— E bine aşa, domnule Farley? 

— Da, domnule, răspunse Farley cu glas stins. 

— Acum o să întrebe „Vă simţiţi bine aşa?“ mârâi Corva. 

— Vă simţiţi bine aşa? îl întrebă Pierce pe Farley. 

— Da, domnule. 

Tyson se uită la Richard Farley, care era îmbrăcat într-un 
costum albastru prost croit, cu părul lung şi ten nesănătos. 
Pantalonii îi atârnau liber peste picioarele lipsă. 

Colonelul Pierce părea că se gândeşte ce altă întrebare 
amabilă să-i pună, când Sproule interveni: 

— Martorul să depună jurământul. 

Pierce aranjă microfonul din sală mai aproape de Farley 
şi îi spuse: 

— Ridicaţi, vă rog, mâna dreaptă. Farley o ridică, şi 
Pierce începu să recite: Juri că depoziţia făcută în această 
cauză, aflată acum în dezbatere, va fi adevărul, întregul 
adevăr, şi nimic decât adevărul, aşa să-ţi ajute Dumnezeu. 

— Jur. 

— Vă rog să vă spuneţi numele întreg, ocupaţia şi locul 
de domiciliu, îi ceru Pierce. 

Vocea piţigăiată a lui Farley de-abia se auzea, în ciuda 
microfonului. 

— Richard Farley... şomer şi locuiesc pe Bergen Street, în 
Newark, New Jersey. 

— Puteţi, vă rog, să ne spuneţi gradul şi unitatea în care 
aţi luptat? 

— Da... soldat cu specialitatea clasa întâi la Alfa, 
Batalionul al Cincilea, Regimentul întâi de Cavalerie 
Aeropurtata. 

— Care vă erau îndatoririle în cadrul acestei unităţi? 

Farley stătu puţin pe gânduri, apoi răspunse: 

— Am fost soldat. 

— Puşcaş, îi suflă Pierce. 

— Da. 

— Ce patetic, îi spuse Tyson lui Corva, privind la Farley. 

Corva încuviinţă din cap. Pierce întrebă: 


— Îl cunoaşteţi pe acuzat? 

— Vă referiţi la locotenentul Tyson? 

— Da, îl cunoaşteţi? întrebă Pierce răbdător, ascunzându- 
şi iritarea. 

— L-am cunoscut. 

— Vreti, vă rog, domnule Farley, să arătaţi acuzatul şi să 
îi spuneţi numele? 

— Locotenent Tyson, spuse Farley, după ce îl privi pe 
Tyson, arătându-l cu degetul. 

Tyson şi Farley se priviră un timp, apoi Farley lăsă mâna 
jos şi întoarse privirea. Corva se ridică în picioare. 

— Domnule judecător, acum, că am terminat cu 
teatralismele, aş avea o obiecţie. Arătatul cu degetul şi 
strigarea pe nume nu sunt necesare decât dacă se pune în 
discuţie problema identităţii. 

— Susţinem obiecţia, spuse colonelul Sproule. Domnule 
colonel Pierce, puteţi omite asta dacă mai chemaţi şi alţi 
martori. 

Lui Tyson i se păru că Pierce are aerul amărât al unuia 
care a încercat un truc şi nu i-a mers. 

Pierce îi puse lui Farley o serie de întrebări preliminare, şi 
acesta păru să răspundă din ce în ce mai bine, pe măsura 
ce se obişnuia cu procedura. Pierce i se adresă: 

— In dimineaţa incidentului de care este vorba, înainte 
de a ajunge în satul An Ninh Ha, aţi văzut vreun civil 
vietnamez? 

Farley începuse să dea din cap înainte ca Pierce să 
termine întrebarea, şi Tyson îşi dădu seama că intraseră în 
partea de depoziţie pentru care făcuseră repetiţii, deşi nu 
ştia de ce pusese Pierce acea întrebare. 

— Erau vreo zece civili pe o movilă funerară, răspunse 
Farley. 

— Ce făceau? întrebă Pierce. 

— Ingropau galbeni. 

Pierce îi aruncă lui Farley o privire severă şi toţi îşi 
dădură seama că Pierce îi ceruse lui Farley să nu folosească 


asemenea termeni peiorativi. Dar, se gândi Tyson, un 
galben era un galben şi nimic altceva. Începu să-i pară rău 
de Farley. Pierce i se adresă acestuia: 

— V-aţi apropiat de aceşti civili vietnamezi? 

— Da, domnule. 

— Cine s-a apropiat de ei? 

— Eu, domnul locotenent, Kelly,  radiotelefonistul 
domnului locotenent, şi Simcox. 

— Deci dumneata, locotenentul Tyson, Kelly şi Harold 
Simcox. 

— Exact. 

— Ne poţi spune cu cuvintele dumitale, domnule Farley, 
ce s-a întâmplat când aţi luat contact cu aceşti civili 
vietnamezi? 

— Nu am luat deloc contact cu ei. Erau civili. 

Pierce păru descumpănit şi încercă să reformuleze 
întrebarea, apoi îşi dădu seama că problema ţine de 
semantică şi nu de memoria martorului. 

— Am vrut să spun contact în sensul că... aţi vorbit cu ei. 

— Da, domnule. 

— Cu cuvintele dumitale, domnule Farley, spune ce s-a 
întâmplat. 

Tyson se întrebă cu ce cuvinte ar fi putut răspunde Farley 
dacă nu cu ale lui. Pe când Farley relata povestea cu movila 
funerară, Corva îi şopti lui Tyson: 

— Ce e toată povestea asta? 

— Habar n-am, ridică Tyson din umeri. 

— Nici Pierce, nici Farley nu a pomenit de asta la 
întâlnirea dinaintea procesului, zise Corva. 

— Abia îmi mai aduc aminte de asta. Mă mir că Farley 
mai ştie. Farley îşi continuă relatarea, şi Tyson se aplecă 
spre Corva. Cred că ştiu unde vrea să ajungă. 

— Deci locotenentul Tyson a fost cel care le-a ordonat 
civililor să se dezbrace? îl întrebă Pierce pe Farley. 

— Da, domnule. 

— Aşa se obişnuia? 


— Păi... numai uneori. Dar nu chiar aşa. De obicei, se 
întâmplă în vreo colibă. Doctorul, poate un ofiţer. Poate un 
tip mai în vârstă. Un sergent. Unul câte unul. Intr-o colibă. 

— Dar locotenentul Tyson le-a ordonat să se dezbrace 
chiar acolo? 

— Da, domnule. 

— Oameni de ambele sexe? 

— Da, domnule. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Ne-a spus să le cerem să se întindă în morminte, pe 
urmă să-i împuşcăm. 

Pierce se îndreptă de spate, parcă surprins şi şocat. 
Aruncă o privire scurtă curţii, peste care se aşternuse 
tăcerea, apoi reveni la Farley. 

— Aşa aţi făcut? 

— Nu, domnule. Ei nu făceau altceva decât să îngroape 
cadavre ale... soldaţilor din Vietcong. 

— Nimeni nu s-a supus... nimeni nu a dat curs ordinului? 

— Nu, domnule. 

— Dar l-aţi auzit clar pe locotenentul Tyson dând acest 
ordin? 

— Da, domnule. A spus cam aşa: „Puneţi-i să se întindă 
în gropi şi împuşcaţi-i.“ Ţăranii şi-au dat seama de ce se 
întâmplă, s-au speriat rău şi au început să se milogească. 

Pierce intră în mai multe detalii aici, apoi spuse: 

— Deci, după ce nimeni nu a respectat ordinul, ce s-a 
întâmplat? 

— Locotenentul Tyson ne-a spus să o luăm din loc, şi ne- 
am întors la pluton. 

— Încotro mergeaţi? 

— Nu prea ştiu. Undeva pe lângă Hue. 

— Ce misiune aveaţi? 

— Să mergem înainte spre Hue, ridică din umeri Farley. 
Acolo erau angajaţi puternic puşcaşii marini. 

— Aveaţi ca obiectiv intermediar satul An Ninh Ha şi/sau 
spitalul de acolo? întrebă Pierce. 


— Da, domnule. Galbenii de la groapă ne-au spus de 
spital. Locotenentul Tyson a transmis că ăsta era obiectivul 
intermediar. A spus unuia dintre soldaţi... cred că lui 
Simcox, că o să fie şi puicuţe acolo. 

— Femei. La spital. 

— Chiar aşa. Şi duşuri, şi o groază de haleală. Toată 
lumea abia aştepta să ajungă acolo. 

— Aţi avut impresia că locotenentul Tyson avea de gând 
să ocupe spitalul? 

— Păi, aşa cred. De obicei, luam ce ne convenea. 

— Eşti absolut sigur că locotenentul Tyson şi toţi ceilalţi 
ştiau că se îndreaptă spre un spital? 

— Da, domnule. Cum am zis, abia aşteptam să ajungem 
acolo. Dar, când am ajuns, ne-a părut rău că ne-am dus. 

Pierce tăcu o vreme, ca afirmaţia să-şi facă efectul, apoi 
zise: 

— Domnule Farley, cu cuvintele dumitale, spune-ne, te 
rog, ce s-a întâmplat când aţi ajuns în satul An Ninh Ha. Nu 
omite niciun detaliu, indiferent cât de puţin important ţi s- 
ar părea. 

— Bine. 

Farley începu o povestire lungă şi dezlânată. Părea 
derutat şi nesigur, dar Pierce nu îl întrerupse deloc, deşi 
deseori îl îndemna cu câte un „Continuă“ sau „Şi pe 
urmă?“. Tyson se gândi că Pierce dădea dovadă de multă 
şiretenie, lăsând martorul nepriceput la vorbă să-şi spună 
povestea în felul lui. 

Când Farley ajunse cu povestirea la masacru, Tyson privi 
în jur, la membri curţii şi la spectatori. Oamenii stăteau 
aplecaţi în faţă, ascultând cu atenţia şi concentrarea, pe 
care niciun preot, rabin sau alt prelat nu reuşise să o obţină 
vreodată în acea sală. 

Farley îi dădea înainte, încurcându-se în cuvinte, uitând 
nume, contrazicându-se de zeci de ori, nevădind nicio 
remuşcare şi obţinând uneori puncte în favoarea apărării, 
fără să-şi dea seama. Dar efectul general al acestei prime 


depoziţii era incriminator. Mai mult, se gândi Tyson, când 
Farley ajunse la sfârşit, probabil că nu mai era persoană în 
capelă care să nu tragă concluzia că plutonul întâi al 
Companiei Alfa a masacrat un spital întreg plin de oameni. 

— Până la ivirea zorilor, am aflat totul. Apoi unul dintre 
băieţi - cred că Louis Kalane - ne-a pus pe toţi să ne ţinem 
de mâini în cerc... ştiţi - am pus toţi mâinile la mijloc şi am 
jurat că o să ne acoperim unul pe altul. Erau toţi băieţi buni. 
Totdeauna ne acopeream unii pe alţii. 

Farley îşi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. 

Pierce îşi privi martorul, neputându-se hotărî dacă să-l 
întrebe despre starea actuală a sănătăţii lui fizice şi 
mentale sau despre lucruri mai importante pentru moment. 
În cele din urmă, întrebă: 

— Acuzatul a dat mâna cu dumneata şi cu ceilalţi, jurând 
că va acoperi faptele legate de masacru? 

— Da, domnule. El a fost cel care a născocit povestea ca 
să ne apere. Avea multe idei în cap. 

— Da? Pierce îşi îngădui un zâmbet. Bine dispus, întrebă: 
Doriţi un pahar cu apă? Farley nu revenise încă în prezent şi 
întrebarea îl făcu să încrunte din sprâncene. Pierce îl 
întrebă: Doriţi să faceţi o pauză de odihnă? Farley încuviinţă 
din cap. Pierce i se adresă lui Sproule: Domnule judecător, 
nu cerem o suspendare oficială a lucrărilor. Cred că cinci 
minute, fără părăsirea sălii, sunt suficiente. 

Sproule replică: 

— Cât consideraţi necesar. 

Pierce făcu semn căpitanului Longo, care îi aduse lui 
Farley un pahar cu apă. Corva se aplecă la urechea lui 
Tyson. 

— Poţi să explici cumva incidentul de la mormânt? 

Lui Tyson tonul lui Corva i se păru cam tăios. Răspunse: 

— Da. Vietnamul. 

— Asta nu merge. Ai ordonat împuşcarea ţăranilor sau 
nu? 

— Da. Fără să-şi dea seama, Corva se trase puţin înapoi. 


Tyson îi spuse: Uite ce e, Vincent, o să-ţi spun ce s-a 
întâmplat, pe urmă o să-ţi dai seama dacă trebuie să aperi 
un monstru sau nu. Bine? 

— Spune-mi înainte să-mi vină rândul să interoghez, 
încuviinţă Corva. Sunt... sunt sigur că există o explicaţie, 
adăugă el. Vezi ce face Pierce? 

— Da. Sugerează că eram deja pornit să ordon masacre 
în ziua respectivă. Tyson se gândi un moment, apoi 
continuă: Farley pare credibil, nu-i aşa? 

— Martorii care nu ştiu să vorbească mă sperie, răspunse 
Corva. Dar la interogatoriul încrucişat întotdeauna se 
prăbuşesc. O să demontez depoziţia lui Farley bucată cu 
bucată. 

Tyson se uita la Farley. 

— Nu-mi place să-l văd cum se chinuie. 

— Nu-ţi face probleme din cauza lui. Te-ar putea băga la 
închisoare. Dacă ar fi să-i atribui un mobil, aş zice că Brandt 
îl are pe nenorocitul ăsta la mână cu ceva. Poate droguri. 
Dar nu cred să putem afla ceva. 

— Mi-am adus aminte de ceva după ce m-ai întrebat de 
mobil, spuse Tyson. N-am ştiut niciodată ce relaţii există 
între membrii plutonului meu - de obicei, ofiţerii nu prea 
ştiu. Acum îmi aduc aminte că Farley era prieten la 
cataramă cu Cane. Mă mir că după incident n-am făcut 
deloc legătura. Acum lucrurile încep să se lege. Totuşi, 
Farley nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Probabil că s-a 
tot frământat în sinea lui, pe urmă a uitat. Sau poate că 
Brandt l-a speriat din nou. Farley nu arată şi nu vorbeşte ca 
un tip care să fi avut vreun prieten apropiat după ce 
şrapnelul i-a rupt şira spinării. Poate l-a ajuns nostalgia 
trecutului, deşi Dumnezeu ştie că ăsta nu e un lucru la care 
să te gândeşti cu nostalgie. 

— Poate că este, dacă în acel trecut puteai merge în 
două picioare. Corva se mai gândi puţin, apoi spuse: 
Trebuie să reținem mobilul ăsta. Între timp, aş vrea ca în 
pauza de prânz să-mi dai destule informaţii care să mă 


ajute să-l dau peste cap. Vreau să-l demontez în aşa hal, 
încât Pierce să nu-l mai cheme la o reexaminare prin care 
se încearcă, cum se spune, reabilitarea martorului. Capice? 

— Bine. 

— Cred că suntem gata, domnule judecător, îi spuse 
Pierce colonelului Sproule. Se întoarse apoi spre Farley. 
Domnule Farley, aţi afirmat că vă aflaţi în sala de operaţii a 
acestui spital când locotenentul Tyson a început cearta, în 
franceză, cu un alb pe care l-aţi luat drept doctor. Cearta se 
referea la aparentul refuz al doctorului de a trata pe unul 
dintre răniții noştri, Arthur Peterson. Este exact? 

— Da, domnule. 

— Personal, l-ai văzut pe locotenentul Tyson lovindu-l 
peste faţă? 

— Da, domnule. 

— Ai afirmat că apoi l-ai lovit pe doctor cu puşca. 

Farley ezită, apoi spuse: 

— Da, domnule. 

— De ce l-ai lovit pe doctor cu puşca? 

— Păi... mă gândeam că o să se ia de locotenentul Tyson. 
Locotenentul nu-l scosese din luptă, numai îl supărase. Aşa 
că i-am tras una cu puşca. 

— Unde l-ai lovit? 

— În stomac. 

— Cu puşca M-16? Aveai o puşca M-16? 

— Da, domnule. De fapt, e uşoară, are patul de plastic. 
De-abia l-am atins pe tip, de fapt. L-am făcut să se 
chircească niţel. 

— L-ai doborât la pământ? 

— Nu, domnule. După câteva minute era iar în picioare şi 
turuia. 

— Ai crezut că locotenentul Tyson ar fi putut să fie atacat 
de omul ăsta? 

— Da, domnule, omul se înfierbântase rău. Aşa că l-am 
răcorit niţel. 

Farley îşi aducea aminte de vremea când mai era încă în 


stare să facă aşa ceva. 

— Crezi că a fost rău că l-ai lovit pe omul ăsta cu puşca? 
întrebă Pierce. 

— Niciodată să nu loveşti pe cineva fără motiv. Dar eu 
credeam că am motiv clar, fiindcă locotenentul dăduse 
primul în el. 

Pierce încuviinţă din cap, apoi i se adresă lui Farley, rar şi 
răspicat: 

— După acest incident, ai spus că locotenentul Tyson i-a 
ordonat lui Hernando Beltran să dea jos un pacient de pe o 
masă de operaţie - erau şase în sala mare - şi să-l urce pe 
Arthur Peterson pe ea. 

— Da, domnule. Locotenentul avea grijă de omul lui, dar 
asta l-a făcut să se certe rău cu toţi doctorii de acolo. Pe 
urmă, doctorul care vorbea englezeşte s-a luat de unul 
dintre băieţii noştri şi acesta a reacţionat imediat şi a 
apăsat pe trăgaci, iar doctorul a căzut jos. 

— Atunci, locotenentul Tyson a spus sau a făcut ceva? 

— Nu, domnule. 

— Nu a spus nimic soldatului care a tras în doctorul care 
ştia englezeşte? 

— Nu, domnule. 

— Ai spus că, după aceea, altcineva l-a împuşcat pe 
doctorul care vorbea franţuzeşte. 

— Da, domnule. 

— Nu-ţi aminteşti cine a tras în aceşti doi doctori, crezi că 
era acelaşi soldat? 

— Vedeţi... Farley îşi umezi buzele. Nu-mi place să spun 
că cineva a împuşcat pe altul dacă n-a făcut-o, dar cred că 
era Simcox. 

— Harold Simcox. 

Corva se ridică în picioare. 

— Îl rog pe domnul judecător să ia notă de faptul că 
Harold Simcox este decedat şi, prin urmare, nu mai poate 
să se apere de această acuzaţie. 

— Să se consemneze, spuse Sproule. Continuaţi, 


domnule colonel. 

— De ce crezi că soldatul care a tras în primul doctor l-a 
împuşcat apoi şi pe al doilea? 

— Nu ştiu. Primul, într-un fel, şi-o căutase cu lumânarea. 
Al doilea era francezul care nu voia să-l ajute pe Peterson. 

— Doctorul pe care l-a lovit locotenentul Tyson. 

— Da, domnule. 

— Ce a făcut sau ce a spus locotenentul Tyson când a 
fost împuşcat cel de-al doilea doctor? 

— Nimic. 

— A fost de acord? întrebă Pierce. A spus „încetează”? A 
făcut vreo declaraţie? 

— Nu, domnule. Părea că nici nu-i pasă. Vedeţi, Brandt 
strigase că Peterson a murit. Nu cred că locotenentului îi 
mai păsa atunci de doctori. Cred că era foarte furios. 

— Ai afirmat că locotenentul Tyson a dat la un moment 
dat un ordin - o comandă directă - să fie găsiţi şi împuşcaţi 
soldaţii răniţi şi bolnavi din spital. A spus „Terminaţi-i“. 

Farley schiţă un zâmbet aproape şăgalnic. 

— Da, domnule. Aşa spunea el. Terminaţi-i. 

— Şi ce însemna asta? 

— Omorâţi-i. 

— Locotenentul Tyson a spus să-i terminaţi pe soldaţii 
duşmani aflaţi în spital pentru tratarea rănilor sau bolilor? 

— Da, domnule. Atunci, câţiva dintre noi s-au dus şi au 
făcut-o. 

— Ai fost martor la asta? 

— Nu, domnule. Eu eram încă în sala de operaţii. De fapt, 
da, am văzut cum i-au terminat pe doi dintre ei. Cineva a 
scos un patruzeci şi cinci şi a găsit doi soldaţi din Vietcong 
pe mesele de operaţie, unul era, de fapt, jos, unde îl pusese 
Beltran, şi tipul i-a împuşcat pe amândoi în cap. 

— Locotenentul a observat asta? 

— Bineînţeles. Era de faţă. 

— A spus ceva? A făcut ceva? 

— Nu, domnule. A stat acolo şi n-a făcut nimic mai tot 


timpul. 

— Ai spus mai devreme că nu vi s-a opus rezistenţă, nici 
armată, nici de alt fel, în interiorul spitalului. 

— Da, domnule. 

— Şi atunci, după părerea dumitale, ce a dus la 
împuşcarea altor pacienţi, care nu erau duşmani, bolnavi 
sau răniţi? Şi la împuşcarea altor membri ai personalului, 
după ce au fost ucişi primii doi medici? Cu alte cuvinte, 
domnule Farley, cum a început masacrul pe care l-ai 
descris? 

— Ne-a luat valul pe toţi, spuse Farley. Au găsit vreo 
şapte-opt soldaţi din Vietcong în paturi şi i-au împuşcat. Pe 
urmă, unii - doctori şi surori - au început să fugă, şi băieţii 
au început să tragă în ei. Pe urmă, un lucru a dus la altul. 
Nu ştiu, eu nu m-am mişcat din sala de operaţii. N-am văzut 
decât ce s-a întâmplat acolo. 

— Dumneata personal ai împuşcat pe cineva din spital? 

Farley îşi umezi buzele. 

— Am tras vreo două focuri, spuse el, dar numai în cei 
care voiau să fugă. 

— După ce soldaţii au început să tragă în pacienţi şi în 
personalul spitalului, după ce au abuzat de ordinul 
locotenentului Tyson de a-i împuşca pe duşmanii bolnavi 
sau răniţi, a făcut locotenentul ceva ca să-i oprească de la 
continuarea masacrului? 

— Nu, domnule. 

— Ai fost lângă el aproape tot timpul? 

— Da, domnule. Am stat amândoi mai mult în sala de 
operaţii. Eu am ieşit o dată de-acolo pentru câteva minute. 
După ce s-au oprit împuşcăturile, şi când m-am întors, el 
plecase. Nu l-am mai văzut până n-am ieşit în curte. Acum, 
băieţii înconjuraseră clădirea. V-am spus că unii aruncaseră 
grenade fumigene şi clădirea ardea. Aşa că am ieşit cu toţii 
afară. Unii dinăuntru au încercat să iasă, dar băieţii i-au 
împuşcat. Locotenentul Tyson a aşteptat până s-a prăbuşit 
acoperişul, pe urmă ne-a ordonat s-o luăm din loc. Am 


ajuns la un buncăr de lângă Hue şi ne-am încartiruit pentru 
noapte. Locotenentul Tyson l-a chemat pe căpitanul 
Browder de câteva ori şi i-a spus că fusesem angajaţi într-o 
luptă. Da, dacă punem la socoteală lunetistul care l-a ucis 
pe Peterson şi l-a rănit pe Moody, atunci a fost o situaţie de 
luptă. Cred că locotenentul a raportat vreo zece, 
douăsprezece victime. 

— Cane a fost şi el ucis de lunetist, îi aminti Pierce. 

— Exact. Cred că de aici au pornit toate. Lunetistul care 
trăgea în noi din spital. Toţi eram furioşi. Aşa că, după ce 
am ajuns acolo, ne-am desfăşurat ca nebunii. Adică, toţi 
nord-vietnamezii ăia întinşi în paturi şi doctorii - albi - care 
ziceau că le pare rău da’ nu pot să ne ajute. Aşa că, sigur, 
ne-am înfierbântat. Vreau să spun că nu îl învinuiesc, de 
fapt, pe domnul locotenent că a zis: „Terminaţi-i pe 
vietnamezii ăştia.“ Dar cred că mulţi dintre băieţi n-au 
înţeles ordinul cum trebuie. 

— Ordinul de a împuşca personalul Armatei Nord- 
Vietnameze internat în spital? 

— Da, domnule. 

— A făcut ceva locotenentul Tyson ca să clarifice ordinul 
dat? 

— Nu, domnule. Dar nu cred că a vrut să moară toţi 
oamenii ăia. Numai că, o dată început circul, s-a cam 
speriat şi a lăsat lucrurile să curgă. Era, oricum, ceasul 
plăţii. 

— Ceasul plăţii? 

— Da, domnule, noi îi spuneam plată. Un fel de a fi chit. 
Totul trebuia răzbunat. Bunăoară, o dată - înainte să preia 
comanda locotenentul Tyson - am pierdut câţiva băieţi într- 
un câmp minat de lângă Quang Tri. Aşa că i-am adunat pe 
vietnamezii din satul cel mai apropiat şi i-am pus să 
meargă înaintea noastră prin câmpul de mine. Asta-i 
răzbunare, dar asta-i altă poveste. 

Pierce întoarse capul şi ridică din sprâncene, adoptând o 
mină menită să demonstreze că, deşi Farley era martorul 


lui, asta nu făcea din el un prieten personal. Pierce tuşi şi 
spuse: 

— Deci asta a fost răzbunarea pentru lunetist? 

— Da, lunetistul. Şi pentru tirul de mortiere cu o seară 
înainte. Şi pentru Phu Lai. Şi pentru toate celelalte. Şi 
pentru că mergeam la Hue. Şi pentru că tipii din spital se 
uitau la noi ca la un rahat. Pardon. 

— De aceea a ordonat locotenentul Tyson să fie ucişi 
soldaţii Armatei Nord-Vietnameze şi nu i-a oprit pe cei care 
au depăşit ordinele date? întrebă Pierce, încercând să 
revină la subiect 

— Da, domnule, asta e. 

— De aceea locotenentul Tyson a născocit o poveste de 
acoperire? 

— Da, domnule. 

— Răzbunare? 

— Da, domnule. 

— Mulţumesc. Domnule judecător, am terminal 
interogatoriul, dar îmi rezerv dreptul de a rechema martorul 
la bară. 

— Apărarea doreşte să supună martorul unui 
interogatoriu încrucişat? îl întrebă colonelul Sproule pe 
Corva. 

— Da, domnule judecător, spuse acesta, ridicăndu-se în 
picioare. Dar, deoarece se apropie ora prânzului, pot să vă 
recomand să luăm o pauză? 

— Nu vreau să vă rețin de la dejun, domnule Corva, 
răspunse Sproule. Îmi acordaţi însă un minut pentru 
instruirea martorului? 

Câţiva râseră, printre care şi Pierce, Weinroth şi Longo. 
Completul, luat prin surprindere de umorul neaşteptat, 
zâmbi. 

Corva surâse amabil, dar răspunse pe un ton cam acru: 

— Domnule judecător, eu sunt dispus oricând să renunţ 
la masa de prânz în interesul justiţiei. Dacă martorul, care 
îmi pare destul de confuz, poate continua, îmi voi începe 


imediat interogatoriul. 

Colonelul Sproule îl cercetă atent pe Corva câteva 
secunde, apoi spuse: 

— Vom lua pauza de prânz, domnule Corva. Privi în jos, 
spre Farley, şi adăugă: Domnule Farley, vă mulţumesc 
pentru depoziţie. Pentru moment, vă puteţi retrage. Dar, pe 
tot parcursul acestui proces, nu discutaţi despre depoziţia 
dumneavoastră sau despre ceea ce ştiţi legat de acest caz 
cu nimeni în afara avocaţilor aici de faţă sau a acuzatului. 
Nu daţi voie nici unui alt martor implicat în acest proces să 
vă vorbească despre depoziţia pe care a făcut-o sau 
intenţionează să o facă. Dacă oricine altcineva, în afara 
avocaţilor sau a acuzatului, încearcă să vorbească cu 
dumneavoastră despre depoziţia la acest proces, vă rog să- 
| informaţi pe colonelul Pierce, pe maiorul Weinroth sau pe 
căpitanul Longo. Aţi înţeles aceste instrucţiuni, domnule 
Farley? 

Era clar că Farley nu înţelesese, dar întinsese deja mâna 
spre butonul scaunului cu rotile. 

— Da, domnule. 

— Martorul poate să plece, sub rezerva de a putea fi 
rechemat, spuse Sproule. 

Scaunul lui Farley începu să înainteze, cu un bâzâit 
electric. Pierce trebui să se dea la o parte când Farley făcu 
o întoarcere bruscă, ocolind masa juriului, în drum spre uşa 
laterală. 

Sproule aşteptă până când îl văzu ieşit din sală, apoi 
spuse: 

— Curtea va lua pauză până la orele paisprezece. 

Tyson şi Corva se ridicară, iar Corva îşi strânse hârtiile. 

— Ce deprimant, spuse Tyson. 

— Cine a zis că o să fie înălţător? Unde vrei să mergem la 
masă? 

— La Paris. 


Maşina Poliţiei Militare îi lăsă la căminul ofiţerilor 


nefamilişti, aflat în partea de nord a garnizoanei. Tyson 
recunoscu clădirea modernă, cu trei niveluri, din cărămidă 
aparentă. 

— E vreo distracţie pe aici? 

— Să ştii că e. Într-o seară, am lucrat aici până seara 
târziu şi n-am auzit decât muzică şi râsete de femei. 

Intrară în vestibulul simplu şi urcară scările, până la 
ultimul etaj. Corva deschise uşa pe care scria „3F” şi îl 
conduse pe Tyson într-o cameră destul de mare, servind de 
sufragerie şi living, mobilată acceptabil în stil suedez 
modern. Mocheta roşiatică părea de calitatea celor din 
camerele de distracţii de la subsol, iar pe pereţi nu se afla 
nimic altceva decât notițe, scrise de Corva şi lipite de jur 
împrejurul camerei. 

— Imi convine, spuse Tyson. 

Corva îl conduse la o masă rotundă, din lemn natur, pe 
care se găseau stive de cărţi, caiete şi teancuri de hârtii 
dactilografiate. Pe jos, erau înşirate teancuri de ziare, cărţi 
şi cutii cu dosare. 

— Credeam că totul e din capul tău, spuse Tyson. 

— Mi-au dat apartamentul ăsta. Aici o să ne ţinem 
şedinţele de azi înainte. l-am spus comandantului 
garnizoanei că nu putem pregăti o apărare bună dacă va 
trebui să lucrăm în apartamentul tău, cu nevasta şi copilul 
pe capul nostru. Aşa că ai voie să vii direct aici, ori de câte 
ori te chem. Bine? 

— Bine. 

— Şi dacă situaţia devine prea încordată acasă, sună-mă 
la birou sau acasă, şi voi veni aici, să ne întâlnim şi să te 
calmezi. 

— Mulţumesc. 

Corva scoase, dintr-un mic bar-frigider, două cutii de 
bere şi două sandvişuri împachetate şi le aduse la masă. Se 
aşeză la capătul opus. Tyson desfăcu cutia cu bere şi îşi 
despacheta sandvişul. 

— Plată, spuse Corva, mestecându-şi sandvişul. 


Tyson încuviinţă din cap. 

— Aşa îi spuneaţi? 

— Aşa cred. Nu cred că îi dădusem o formă oficială, dar 
cam asta era filosofia, din câte îmi aduc aminte. Tyson sorbi 
din bere. 

— Cred că era chiar răzbunare. Cum îi spuneau naziştii? 
Represalii. 

— Exact.  Represaliile sunt interzise şi ele de 
Regulamentul războiului pe uscat, de care tot vorbea 
Pierce. Mă bucur că există reguli în război. lţi imaginezi ce 
periculos ar fi fără ele? 

— Singurul lucru care mi se pare că a rămas în mintea 
confuză a lui Farley e că tipilor din spital nu le plăcea de 
noi, spuse Tyson, după ce îşi aprinse o ţigară. Şi că nu ne 
tratau la fel de bine ca pe duşmanii care ajunseseră acolo 
înaintea noastră. Nu ştiu dacă simpatizau cu inamicul sau, 
pur şi simplu, le era mai frică de ei decât de noi. De noi nu 
le era frică. Ceea ce zic eu că era bine. Nu aveam o 
reputaţie atât de proastă. Dar demonstraţia asta de dispreţ 
din partea lor... nu înțelegeau că ne ardea buza să ne 
răzbunăm pentru tot ce ni se întâmplase în ultimele 
săptămâni. Pare  autojustificare, nu-i aşa? spuse el, 
privindu-l pe Corva. 

— Mă abţin de la judecăţi morale, spuse Corva, ridicând 
din umeri. Sorbi din cutia de bere. Povesteşte-mi despre 
incidentul de la movila funerară. 

Tyson îi povesti incidentul aşa cum şi-l amintea, apoi 
încheie: 

— Farley e un tip simplu, nesofisticat, după cum, 
probabil, ţi-ai dat seama. la lucrurile ad litteram. O dată, 
când s-a plâns de ceva, i-am zis că, dacă nu vrea să fie 
puşcaş, o să-i cer comandantului de batalion să-l ia ca 
analist la contrainformaţii. A doua zi m-a întrebat dacă am 
vorbit pentru el. Era enervant să lucrez cu tipi care nu 
înțelegeau de glumă. Corva zâmbi. Dar, dacă mă gândesc 
din nou la incidentul acela, cred că el a înțeles că le 


spuneam să renunţe sau să mai tacă din gură. Mă 
săturasem de amenințările lor idioate la adresa 
vietnamezilor. Nu i-aş fi lăsat să o facă, bineînţeles. 

— Nu e nevoie să spui asta. Imi pare rău că am fost puţin 
neliniştit în sală. Problema e că povestea nu sună prea 
bine. Te pune într-o lumină nefavorabilă. Hai să discutăm 
despre interogatoriul încrucişat. 

— N-o să fie niciun interogatoriu, spuse Tyson. 

— Poftim? 

— Nu vreau să-i faci praf depoziţia. 

— De ce? 

— Fiindcă, dacă o faci, până să vină rândul lui Branat, 
Pierce o să aibă timp să rearanjeze părţile din povestea lui 
care o să vadă că nu ţin. Farley e vietnamezul din câmpul 
minat, Vince. Pierce vrea ca el să-i arate unde sunt minele, 
oricât ar fi de greu, ca să poată să-i facă o hartă lui Brandt. 
Capice? 

— Capisco, spuse Corva, mestecându-şi sandvişul. De 
exemplu, spuse el, dacă încerc să-l fac pe Farley să 
recunoască faptul că tu l-ai împuşcat pe Cane ca să opreşti 
masacrul, îl prevenim pe Branat că o să dezvăluim asta, iar 
el o să aibă un răspuns pregătit. 

— Exact. 

— Şi cu cât îl dau mai tare peste cap pe Farley, cu atât va 
putea Brandt să vină cu versiuni mai apropiate de adevăr, 
chiar dacă ele vor contrazice puţin depoziţia lui Farley, ori 
tu nu vrei asta, pentru că vrei să-l demaşti pe Brandt ca 
mincinos de la un capăt la altul, nu-i aşa? Tyson nu 
răspunse. Da, raţionamentul tău o fi aiurea, dar tactica e 
bună. Nu vreau să-l previn pe Pierce, ca, la rândul lui, el să-l 
prevină pe Branat. Tu vrei răzbunare. Bun, deci, sărim 
peste interogarea lui Farley, rezervându-ne dreptul de a-l 
rechema la bară dacă trebuie. Cât despre incidentul de la 
movilă, chiar dacă îl interoghez o lună, tot nu pot să fac 
completul să creadă ce mi-ai spus acum şi am ajuns să 
cred. Las problema în suspensie până ştim dacă îl aducem 


din nou la bară. Le acordăm runda asta. Singurul lucru care 
mă frământă este unde, când şi cum o să-l dăm pe Brandt 
în vileag ca mincinos? 

— La un moment dat, după ce vine la bară şi spune 
minciuni. 

— Aş putea s-o fac în timpul interogării lui Brandt sau 
printr-unul din martorii noştri. Sau în depoziţia ta. 

— Vedem noi. Te adaptezi şi tu. Fii flexibil. 

— Da, flexibil, pufni Corva. Se întinse peste masă, cu 
mâinile pe un teanc de cărţi, şi îi spuse lui Tyson: Vreau 
doar să-ţi amintesc că tu eşti cel judecat, nu Steven Branat. 
Eşti ceea ce se numeşte acuzatul. Deseori, mă supun şi eu 
dorințelor clientului, de asta mulţi dintre ei sunt acum la 
închisoare. Dorinţele tale nu coincid cu tactica mea. Tu va 
trebui să suporţi consecinţele, Ben. Dacă vezi în procesul 
ăsta un ritual de exorcizare şi o să ai o părere mai bună 
despre tine în timp ce zgârii pereţii celulei din Leavenworth, 
n-ai decât să faci cum vrei tu. 

— Bun. Mă bucur că avem aceleaşi păreri. 

— Exact. Vrei sandvişul ăla? 

— Nu. 

— Nici eu. 


Curtea reveni în sală la ora două după-amiază şi 
colonelul Sproule i se adresă lui Corva: 

— Martorul vă aparţine, domnule Corva. 

Corva se ridică şi spuse: 

— Domnule judecător, apărarea nu are întrebări pentru 
acest martor. 

Se produse rumoare şi colonelul Sproule se uită urât la 
spectatori. Se întoarse spre Corva şi îi spuse: 

— Nu doriţi să interogaţi martorul? 

— Nu, domnule judecător. Dar îmi rezerv dreptul de a-l 
rechema la bară mai târziu. 

Colonelul Sproule păru că se stăpâneşte să nu ridice din 
umeri, apoi se întoarse spre colonelul Moore. 


— Completul vrea să adreseze întrebări martorului? 

— Completul are câteva întrebări, domnule judecător, 
răspunse acesta. 

— Uneori, îmi convine ideea ca completul să poată pune 
întrebări, se aplecă Corva spre urechea lui Tyson. Alteori 
nu-mi place. Să vedem dacă tipii ăştia o să-mi placă sau nu. 

— Forma de adresare a întrebărilor pe care am stabilit-o 
ca regulamentară, v-a fost deja explicată înaintea 
procesului, începu Sproule să instruiască completul. Puteţi 
pune întrebările individual sau prin preşedintele juriului, 
domnul colonel Moore. Vă reamintesc, însă, că întrebările 
pe care le adresaţi martorilor nu trebuie să îi deruteze, să 
dea dovadă de vreo prejudecată, trebuie să fie în legătură 
cu depoziţia, trebuie să servească la clarificarea unui 
aspect şi să fie scurte şi succinte. Dacă aveţi dubii cu 
privire la acceptarea întrebărilor, puteţi să le notaţi şi să mi 
le înaintați. Dacă veţi pune o întrebare pe care o voi 
considera nepotrivită, nu voi permite martorului să 
răspundă. Domnule colonel? 

Moore se uită pe notițe şi spuse: 

— Doamna maior Sindel ar dori să adreseze martorului 
prima întrebare. 

Pierce se ridică şi îi spuse lui Farley: 

— Domnule Farley, vă reamintesc că vă aflaţi încă sub 
jurământ. 

— Da, domnule, răspunse Farley din scaunul cu rotile. 

Tyson avu impresia clară că Farley, după aproape 
douăzeci de ani, încă se mai simţea intimidat de gradele 
militare. Lui Tyson îi venea să-l scuture şi să-i aducă aminte 
că acum era civil. 

Maiorul Virginia Sindel se aplecă spre Farley şi întrebă: 

— Domnule Farley, aţi spus că aţi tras de vreo două ori în 
oamenii care încercau să fugă. Aţi nimerit pe cineva? 

Farley îşi mestecă o vreme buza de jos, apoi răspunse: 

— Nu, doamnă. 

— Mulţumesc. Mai am o întrebare. Aţi afirmat de mai 


multe ori că locotenentul Tyson nu a făcut şi nu a spus 
nimic ca reacţie la o serie de evenimente care au avut loc. 
Aţi spus, de asemenea, că îi era frică. Ce anume îl speriase? 

Farley se gândi un timp, apoi spuse: 

— Îi era frică de noi. 

— Mulţumesc. 

Tyson o privi pe doamna Sindel. Avea vreo patruzeci de 
ani, părul blond închis şi ochii albaştri. Ochii aveau o privire 
inteligentă şi în voce se simţea un uşor accent din sud. 
Avea mâini frumoase, care se jucau cu creionul într-un mod 
aproape senzual. Nu era atrăgătoare, dar lui Tyson i se 
părea că femeia avea suficiente atuuri ca să fie dorită. 

— Domnule Farley, întrebă locotenent-colonelul 
McGregor, aţi afirmat că locotenentul Tyson a dat ordinul să 
fie împuşcaţi toţi duşmanii bolnavi şi răniţi care se aflau în 
spital. Îmi dau seama că a trecut mult timp de atunci, dar v- 
aţi putea aminti exact cuvintele pe care le-a folosit? 

Farley bătu cu degetele de la amândouă mâinile în 
braţele scaunului cu rotile. In cele din urmă, răspunse: 

— Ceva de genul... „Duceţi-vă şi găsiţi-i pe vietnamezi”... 
nu, a zis „militarii nord-vietnamezi” sau poate „Vietcong”... 
„Duceţi-vă şi terminaţi-i”. 

— S-a referit la militarii şi comuniştii din paturi? 

— Da, domnule. 

— A spus chiar aşa? 

— Aşa cred. 

— De unde ştiţi că s-a referit la cei din paturi? 

— Alţii nu mai erau. 

— Nu erau trupe înarmate în spital sau în jur? 

— Nu, domnule. Fugiseră. 

— Mulţumesc. 

Căpitanul Morelli, ofiţer din corpul generalului adjutant, 
întrebă: 

— Domnule Farley, vreau doar să clarific un aspect legat 
de limbaj. Cuvântul „vietnamezi”. Se referă la inamici? La 
civili? Sau la amândoi? 


Farley păru bucuros că cineva îi pune o întrebare uşoară. 

— "”Vietnamezi” putea să însemne amândoi. „Gălbejiţii” 
erau civilii. „Dink” erau şi unii, şi alţii. Depindea foarte mult 
de unde te aflai şi ce făceai. Charley era întotdeauna 
inamicul. 

— Charley era întotdeauna vietnamez? Dar vietnamez nu 
era întotdeauna Charley? 

Farley zâmbi pentru prima dată. 

— Nu ştiai niciodată dacă un vietnamez era Charley. 

— Am înţeles. Mulţumesc. 

— La spital, întrebă colonelul Moore, v-a dat locotenentul 
Tyson vreun ordin direct, indiferent care? 

— Nu, domnule, spuse Farley, clătinând din cap. Nu a dat 
decât un ordin. Să lichidăm bolnavii şi răniții. A strigat 
ordinul ăsta la toată lumea. 

— Nu a supravegheat personal îndeplinirea acestui ordin? 

— Nu, domnule. A rămas în sala de operaţie. 

— Dumneavoastră aţi fost personal martor la îndeplinirea 
ordinului? 

— Nu, domnule, eu eram în sala de operaţii. 

— Dar în sala de operaţii erau doi soldaţi inamici răniţi şi 
aţi văzut cum au fost împuşcaţi. 

— Exact. Asta am văzut cu ochii mei. 

— Ce-a fost mai întâi, domnule Farley, împuşcarea celor 
doi doctori în sala de operaţii sau ordinul locotenentului 
Tyson, să fie lichidaţi soldaţii inamici bolnavi şi răniţi? 

— Cred că împuşcarea celor doi doctori, răspunse Farley. 
Nu-mi aduc aminte. E prea mult de atunci. 

— Cum puteaţi dumneavoastră sau oamenii din pluton să 
identificaţi care dintre pacienţi erau soldaţi inamici? 

— Nu ştiu, răspunse Farley, după ce se gândi o vreme. 

— V-a instruit locotenentul Tyson cu privire la metoda de 
a-i identifica? 

— Nu, domnule. Farley întrevăzu o ocazie. De aceea, 
ordinul era o nebunie. După ce l-a dat, puteai să împuşti pe 
oricine. Femeile erau şi din Vietcong. Şi bătrânii. 


— Dar femeile şi sugarii din maternitate nu erau din 
Vietcong. 

— Nu cred. 

— Nici personalul spitalului nu era din Vietcong, nici din 
Armata Nord-Vietnameză. 

— Nu, domnule, dar îi îngrijeau. 

— Aţi observat pe cineva din pluton încercând să 
oprească masacrul? 

— Nu, domnule, dar au fost şi băieţi care n-au tras. Sau, 
cel puţin, nu i-am văzut eu. 

— Puteţi numi pe cineva care nu a tras? 

— Singurul de care ştiu sigur e doctorul Brandt. El nu a 
tras deloc. 

— Mulţumesc. Juriul nu mai are alte întrebări, îi spuse 
colonelul Moore lui Sproule. 

Colonelul Sproule privi în jos, spre Richard Farley: 

— Martorul se poate retrage, putând fi rechemat. Sproule 
îşi privi ceasul şi îi spuse lui Pierce: Doriţi să chemaţi 
martorul următor? 

— Nu, domnule judecător, spuse Pierce, ridicându-se. 
Depoziţia martorului următor poate să dureze mai mult. Aş 
prefera să înceapă mâine dimineaţă. 

— Şedinţa se suspendă până mâine la ora zece, anunţă 
Sproule. 

Toată lumea se ridică în picioare, iar colonelul Sproule 
cobori din amvon şi ieşi din sală. 

— O mână de amatori, îi spuse Corva lui Tyson. 

— Mi s-a părut că întrebările au fost destul de bune. Poţi 
să-ţi dai seama de ceva după întrebări? 

— Da, au acceptat povestea cu masacrul. Niciun om 
prost ca Farley n-ar fi putut să facă o depoziţie de o oră 
despre ceva ce nu s-a întâmplat. Mâine, Brandt o să pună la 
punct detaliile. Tot ce vrea completul să afle este dacă şi ce 
rol exact ai jucat tu în acest masacru. Nu-i interesează 
împuşcăturile şi lupta din cameră în cameră. Corva îşi luă 
servieta. Bănuiam eu că aşa o să se întâmple. De îndată ce 


Farley a început să vorbească despre asta, am simţit că toţi 
cei din sală şi-au dat seama că ceea ce citiseră în cartea lui 
Picard e practic adevărat. 

— Păi aşa şi este, spuse Tyson. 

Corva privi spre stranele care se goleau şi observă că 
Marcy nu rămăsese în urmă. Se întoarse din nou spre 
Tyson. 

— Acum unde vrei să mergi? 

— La Paris. 

— Apartamentul meu de lucru sau la tine acasă? 

— La tine. Tyson privi de jur împrejur, în sala acum goală, 
cu excepţia poliţiştilor care îl aşteptau pe el, şi a colonelului 
Pierce care îşi punea hârtiile în ordine. Tyson se îndreptă 
spre el, şi Pierce, aşezat pe scaun, ridică ochii. 

— Da? întrebă Pierce. 

— Da, chiar aşa, spuse Tyson. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Da. Puteţi. Puteţi să-i spuneţi lui Richard Farley din 
partea mea că nu-i port ranchiună; vreţi să faceţi asta 
pentru mine? 

— Da. 

— Şi să-i spuneţi doctorului Brandt că a venit vremea 
plăţilor. Vreţi să faceţi şi asta? 

— Cred că doctorul Brandt ştie asta, spuse Pierce, încă 
aşezat pe scaun. 

Corva îl luă pe Tyson pe după umeri şi-l împinse la o 
parte. 

— Ai făcut mari progrese, Graham, îi spuse el lui Pierce. 
Mă impresionezi. 

— Partea cea bună nici n-a început, zâmbi Pierce, reţinut. 

— Cred că va trebui să-ţi petreci noaptea ţinându-l de 
mână pe Brandt. Ne vedem din nou mâine dimineaţă. Pa! 

Corva se răsuci pe călcâie şi ieşi împreună cu Tyson pe 
coridor, pe uşa laterală. 


45. 


Când ieşi din Blocul 209, cunoscut şi sub numele de 
Gresham Hall sau căminul pentru ofiţerii nefamilişti, şi te 
îndrepţi spre locuinţele ofiţerilor familişti, poţi să o iei pe 
Pence Street, o alee liniştită, cu puţine clădiri, care 
traversează terenul plat şi lipsit de copaci din Fort 
Hamilton. Dacă vii dinspre Clubul Ofiţerilor şi mergi spre 
casa de oaspeţi, poţi să o iei tot pe Pence Street, în direcţie 
opusă. Aşa că nu era mâna destinului, se gândi Tyson, care 
făcuse să se afle pe aceeaşi stradă cu Steven Brandt. 

Tyson îl văzu cu mult timp înainte ca Brandt să-l observe 
pe el, deşi erau singurii oameni de pe porţiunea cu iarbă 
care mărginea aleea îngustă. Şi, ciudat, îşi dădu seama că 
e Brandt cu mult înainte de a putea să-i distingă clar 
trăsăturile în lumina lămpilor plasate la distanţă mare una 
de alta. 

Trecuse cu câteva minute de zece seara şi tocmai 
plecase de la locuinţa de serviciu a lui Corva, din căminul 
ofiţerilor nefamilişti, unde principalul subiect de discuţie 
fusese omul aflat la mai puţin de douăzeci de metri în faţa 
lui. Tyson era încă în uniformă, pentru că nu se dusese 
acasă să se schimbe. Observă că Brandt purta un pardesiu 
larg care să-l apere de aerul rece al nopţii şi ţinea mâinile 
adânc înfipte în buzunare şi bărbia în piept, de aceea 
probabil că nu-l văzuse pe Tyson apropiindu-se. 

Tyson se uită în urmă, dar nu dădu cu ochii de obişnuita 
escortă a Poliţiei Militare. Era acum la cinci metri de Brandt 
şi acesta, simțind că se apropie cineva, făcu câţiva paşi 
laterali pe iarbă, ca să-i facă loc celui care venea din faţă. 

Tyson observă că nu doar pardesiul era mare, ci şi corpul 
pe care acesta îl acoperea. Brandt se umflase ca o găluşcă, 
iar faţa lui avea parcă acelaşi aspect şi ten de făină şi lapte. 
Chelise de tot, cu excepţia unei meşe ridicole de păr lung, 
care cădea peste gulerul pardesiului bleumarin. Tyson se 
întrebă cum de-l recunoscuse la asemenea distanţă; acum, 


abia putea să-l recunoască. 

— Salut, doctore. 

Brandt se opri, deşi cuvântul mai potrivit ar fi îngheță, se 
gândi Tyson. Erau la mai puţin de doi metri unul de celălalt, 
ar fi putut să-şi dea mâna, dacă ar fi avut chef. 

Brandt nu păru surprins, nici stânjenit. Părea mai curând 
că tocmai se întâlnise cu un pacient aproape uitat şi îl privi 
pe Tyson cu o detaşare rece, clinică, practic măsurându-l 
din cap până-n picioare. Tyson se simţi cuprins de dorinţa 
de a-i rupe gâtul chiar acolo, imediat. Să-l înşface, pur şi 
simplu, cum învățase la orele de luptă corp la corp şi să-i 
rupă gâtul între a treia şi a patra vertebră cervicală. 

— Ai ieşit la plimbare? îl întrebă el. 

— Înî, dădu din cap Brandt. 

— Vii de la club? 

— Înî. 

— Cam mic locul ăsta, remarcă Tyson. 

Brandt rămăsese în poziţia în care se oprise, cu un picior 
înaintea celuilalt şi corpul întors puţin către Tyson. 

— N-am voie să vorbesc cu dumneata. 

— Dimpotrivă, doctore, martorii pot să vorbească cu 
acuzatul. Dacă nu vrei să stai de vorbă cu mine, asta este 
altă problemă. 

— N-am nimic de vorbit. 

— Cruţă-ţi vocea pentru mâine. 

Brandt nu răspunse, nici nu făcu vreo mişcare. Parcă îşi 
dădea seama că această întâlnire întâmplătoare trebuia să 
ducă undeva. 

— Ei, ia zi, când ne-am întâlnit noi ultima dată, doctore? 
întrebă Tyson, de parcă se aştepta ca răspunsul să fie „La 
petrecerea de după meciul cu Princeton”. Ca lui Brandt să 
nu i se pară o întrebare retorică, repetă. Când? 

— In şanţul de la Strawberry Patch. 

— Da, chiar aşa. Ce zi! Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Nu-mi aduc aminte, ridică Brandt din umeri. 

— Ai făcut o treabă bună cu mine în șanțul ăla. 


— Mulţumesc, spuse Brandt. 

— Chirurgii de pe vasul-spital au spus că era un 
pansament făcut de un profesionist. 

— Cu asemenea rană nu puteam să fac nici bine, nici rău. 
Mă bucur să văd că poţi să mergi bine. 

— Mă cam doare când e umezeală, ca acum. 

— Asta se întâmplă întotdeauna. 

— Zău? Credeam că o să-mi treacă o dată şi o dată. 
Brandt se îndreptă din umeri şi privi în jur. Acum, eşti 
însurat, spuse Tyson. Brandt încuviinţă din cap. Ai copii? 

— Doi. Băiat şi fată. Şaisprezece şi doisprezece ani. 

— Familia perfectă. 

— Da. 

— Ei, ştii că acum vreo lună m-am întâlnit cu câţiva tipi 
din vechea garda, Beltran, Scorello, Sadowski, Walker şi 
Kalane. M-au întrebat de tine. 

— Zău? zâmbi Brandt pentru prima dată, dar nu ieşi 
decât o strâmbătură. 

— Da, m-au întrebat cum o mai duci cu sănătatea. Brandt 
nu răspunse. Te vezi cu Farley? 

— Din când în când. Brandt scoase mâna din buzunar şi 
se uită la ceas. Trebuie să plec. 

Tyson nu-i luă în seamă remarca. 

— Ce s-a întâmplat cu pozele? 

— Care poze? 

— Pozele, doctore. Studiile dumitale de anatomie 
feminină făcute pe teren. Brandt făcu un pas, dar Tyson se 
apropie şi îi ţinu calea. Acum erau şi mai aproape unul de 
celălalt, cam la doi paşi, puteau să se lovească, dacă ar fi 
vrut. Nici măcar nu sunt în siguranţă, dacă le ascunzi. Poţi 
să mori sau să ţi se întâmple ceva şi ajung printre relicve. 
S-ar putea ca peste zece ani, unul din copiii dumitale să 
dea peste cufărul cu amintiri din război al tăticului şi să-l 
deschidă. Nu prea e bine pentru reputaţia postumă. Mai 
bine le arzi, oricât te-ar durea lucrul ăsta. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, replică Brandt. 


— Cele pe care te-am văzut cum le făceai sunt 
exemplare clasice, continuă Tyson. Greu să te desparţi de 
aşa ceva. Îţi aduci aminte de aia cu hamacul? Bună idee au 
avut băieţii de la Poliţia Naţională să o lege în hamac, ca pe 
un cârnat. De fiecare dată când îi băgau curent în vagin, 
hamacul se zguduia, mai ştii? Greu să prinzi asta în poză. 
Brandt se uită în jur, dar drumul lung şi drept era pustiu. 
Uite ce e doctore, zise Tyson, toţi avem ciudăţeniile 
noastre, aceia din satele pe care le-am înconjurat sufereau. 
Îţi aduci aminte de femeia care a avortat după ce băieţii de 
la Poliţia Naţională aproape că au înecat-o în fântână? Şi ce 
era cu adevărat dezgustător era că le arătai şi 
vietnamezilor cât de corupt erai. Că eram cu toţii săriţi era 
una, dar dumneata te-ai compromis şi ne-ai compromis şi 
pe noi faţă de acei oameni. 

— Rasistule, abia reuşi să spună Brandt. 

— Cam aşa ceva, zâmbi Tyson. lar în privinţa morfinei, nu 
mă deranjează atât faptul că mi-ai dat mai multă decât 
trebuia, dar aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu partea care 
lipsea. 

— Lasă-mă în pace, spuse Brandt, abia desluşit. 

— Cu toate acestea, erai un doctor bun. Nu erai un erou, 
dar nici laş nu erai. Îţi cunoşteai meseria. Dar te purtai 
prost cu bolnavii. Răniţii erau pentru dumneata doar o 
masă de carne. Ca şi femeia cu electrodul în vagin. Eşti una 
dintre cele mai josnice fiinţe pe care le-am întâlnit în viaţa 
mea. Acum cu cete ocupi? Chirurg ortoped? Crezi că pot să 
deduc ceva de aici? Nu cred. Ar fi prea psihanalitic pentru 
mine. 

Brandt îl privi pe Tyson în faţă pentru prima oară. 

— De la început ai avut ceva cu mine, spuse el. 

— Cred că da. 

— Şi o să-ţi spun de ce. Fiindcă nu-ţi convenea 
concurenţa. Îţi plăcea să fii tu şeful, marele absolvent de 
facultate, înconjurat şi adorat de amicii tăi infanterişti. Eu 
eram outsiderul, tot cu studii superioare şi cu serviciul total 


separat de al tău şi al nebunilor tăi. Voi făceaţi atâta caz că 
sunteţi infanterişti - trupă de la Cavaleria Întâi. Mare 
scofală. Dacă aia era unitate de elită, mă cutremur să-mi 
închipui cum erau celelalte divizii. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate, doctore, spuse Tyson, 
privindu-l în ochi. 

— Vezi, mă gândeam la asta cât am fost acolo. Creierul 
meu funcţiona, spre deosebire de al celorlalţi. Îţi închipuiai 
că eşti cavaler în armură, un cavaler frumos şi galant, cu 
patruzeci de ostaşi înarmaţi pe lângă tine. Eu eram 
vrăjitorul, vindecătorul, vraciul a cărui prezenţă trebuia să o 
suporţi şi care îţi aducea aminte ţie - şi oamenilor tăi - de 
moarte. Unsprezece luni am asistat la felul în care erau 
măcelăriți oamenii, fără să spun un cuvânt. Dar în punctele 
de prim ajutor şi în spitale, acolo unde erau ai mei, se 
putea, cel puţin, deplânge măcelul în comun. Cât timp am 
fost cu voi, am ţinut gura închisă. Tu mă urai, fiindcă 
oamenii tăi mă respectau. Dar eu nu m-aş fi luptat să obţin 
aprobarea ălora nici dacă ar fi fost ultimii oameni - sau ce- 
or fi fost ei - de pe faţa pământului. 

— Doctore, aş minţi dacă aş zice că n-ai deloc dreptate, 
aprobă Tyson. Dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce ai 
făcut dumneata sau ceea ce erai, de fapt. Sau ce am făcut 
şi ce am fost eu, în fond. Dar până în ziua aceea eu mi-am 
făcut datoria. Nu mi se poate reproşa nimic înainte de 15 
februarie. 

— Ţi-ai făcut datoria aşa cum mai întâi ţi-ai definit-o 
singur. Nu mulţi ofiţeri ar fi reacţionat ca tine la... incidentul 
cu încercuirea satului. Asta era complexul cavalerului alb 
de care sufereai. lţi plăcea să te simţi, din punct de vedere 
moral, superior celorlalţi. Apropo, te-am văzut o dată ieşind 
dintr-un bordel din Ankhe. 

— De unde ştii că era bordel? 

— Ei, ce-a fost a fost - spuse Steven Brandt - şi n-ar 
trebui să mai stăm în frig să discutăm despre lucruri 
întâmplate acum aproape douăzeci de ani. 


— Nu. Şi n-ar trebui să vorbim despre ele nici mâine. 
Brandt nu spuse nimic. Toţi avem defecte, doctore. 

— Vreau să plec, spuse Brandt. 

— O clipă, doctore. Încă mai sunt războinicul de 
odinioară, iar dumneata nu eşti în cea mai bună formă 
fizică, din câte îmi dau seama. Vreau să-ţi pun o întrebare, 
dacă tot s-a ivit ocazia. De ce nu ai raportat dumneata ceea 
ce s-a întâmplat la Spitalul Misericorde? 

— Nu ştii? întrebă Brandt. 

— Nu. M-am gândit mult la asta. Dar n-am înţeles 
niciodată de ce dumneata, care n-aveai nimic de-a face cu 
asta, nu ai raportat. 

— Bine, o să-ţi spun. Când mi-am dat seama prima dată 
că ai de gând să acoperi masacrul, am simţit în degete 
nevoia să te apuc de fudulii. In fiecare dimineaţă mă 
trezeam zâmbind, întrebându-mă dacă e ziua în care o să 
ţi-o fac. Cu fiecare zi care trecea, fără ca tu să raportezi, îmi 
dădeam seama că te înfunzi şi mai rău. În primele zile, m- 
am simţit mai încordat, fiindcă mă gândeam că o să-ți 
revină, în sfârşit, dreapta judecată şi o să mi-o iei înainte. 
M-am gândit că, poate, o să faci un raport secret şi că, într- 
o bună zi, o să fim duşi la bază pentru odihnă şi o să ne 
trezim toţi arestaţi. Dar am riscat şi am aşteptat, iar pe la 
sfârşitul lui februarie aveam de gând să te cobor din sferele 
tale înalte, apucându-te de fudulii. Aveam de gând să te 
văd, pe tine la închisoare, şi pe mine înapoi la Saigon, 
petrecându-mi restul serviciului activ cu tipii de la judiciar 
la sediul MAC-V. Dar a intervenit iar mâna sorții la 
Strawberry Patch. Aşa că am ajuns aici, spuse Brandt, 
zâmbind şi ridicând din umeri. 

Tyson tăcu multă vreme, apoi spuse: 

— Tot ai fi putut să raportezi incidentul şi să mă reclami. 
Au mai existat oameni condamnaţi pe patul de spital. 

— Da, dar după... morfină... eram cam speriat. Am 
aşteptat o săptămână să văd dacă nu mă anunţă că ai 
murit. Pe urmă am aflat că te trimit în Japonia şi nu te mai 


întorci. M-am gândit la asta. Mi-am dat seama că eşti destul 
de isteţ să-ţi dai seama ce-ţi făcusem şi că nu aveai nici 
urmă de dovadă. Aşa că am considerat că suntem chit. Sau 
măcar pentru moment. Il privi lung pe Tyson, apoi spuse: 
Eram de familie bună, ca şi tine, şi mereu mi se spunea că 
sunt un tip valoros, ca şi tine. Am devenit un mare egoist, 
ca şi tine. Aşa că, dacă m-ai aruncat într-un lan de orez, plin 
de lipitori, ca să mă umileşti faţă de toţi ăia, ca pe urmă să 
trebuiască să dau zilnic ochii cu ei... te mai miri de ce am 
răspuns la anunţul ăla de căutare de martori? Îţi vine greu 
să crezi că cineva poate să urască un tip atât de fermecător 
ca Ben Tyson. Fii sigur că eu te urăsc. Branat îl privi pe 
Tyson drept în ochi. Tot mai am coşmaruri cu lipitorile alea. 
Mă trezesc uneori simţindu-le cum îmi pulsează pe piele. 

— Da? Ţi l-aş recomanda pe psihiatrul meu, dar s-a 
sinucis. 

— Acum pot să plec? întrebă Brandt. 

— Sigur, doctore, încuviinţă Tyson. Dar nu uita un lucru. 
Răzbunarea. N-o să se termine toate mâine. 

— Ba s-ar putea, şi încă pentru vreo zece, douăzeci de 
ani de acum încolo. Noapte bună. 

Incercă să facă un pas, văzu că Tyson nu avea de gând 
să-l oprească şi o luă grăbit din loc. 

Tyson îşi continuă drumul, fără să se uite înapoi. 


46. 


— Steven Brandt, spuse colonelul Pierce, juraţi că, în 
depoziţia pe care o veţi face în cadrul audierii acestui caz, 
veţi spune adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul, aşa 
să vă ajute Dumnezeu? 

— Jur. 

— Spuneţi-ne domiciliul şi ocupaţia dumneavoastră. 

— Locuiesc la Boston, Massachusetts şi sunt medic. 

— Puteţi să ne spuneţi gradul, unitatea şi 
responsabilităţile pe care le aveaţi în cadrul forţelor armate 


care serveau în Vietnam? 

— Da, eram specialist gradul patru în Batalionul al 
Cincisprezecelea Medical şi am servit ca medic combatant 
în Compania Alpha Batalionul al Cincilea, Cavaleria a 
Şaptea. 

În timp ce continuau întrebările preliminare, Tyson se 
uita la Brandt. Hainele acestuia erau de un prost gust 
costisitor, aparent obişnuit printre medici. Se întreba dacă 
îşi cumpăra hainele din cataloage ale Asociaţiei Medicilor 
Americani. 

Privind spre primul rând de strane, Tyson întâlni privirea 
lui Marcy, care i se păru că zâmbeşte cam enigmatic. De 
câteva săptămâni se înstrăinaseră unul de celălalt, dar nu 
avusese loc nicio ceartă pe faţă. Urmase sfatul lui Corva şi 
nu se mai ocupase de căsnicie, de când procesul se 
desfăşura cu atâta repeziciune. 

Uitându-se prin sală, observă că toţi cei care veniseră la 
actul întâi reveniseră şi la al doilea. Dura şi vremea bună, 
de altfel, şi asta scotea întotdeauna oamenii din casă, se 
gândi el. 

Depoziţia lui Brandt începuse să se refere la fapte mai 
concrete, deşi încă periferice. Tyson îşi îndreptă atenţia 
spre complet. Veteranii din serviciul activ - colonelul Moore, 
locotenent-colonelul McGregor şi maiorul Bauer - păreau 
mai puţin afectaţi de mărturiile lui Brandt decât de ale lui 
Farley, care îi dăduse înainte cu vietnamezii, detectoarele 
umane de mine şi cu soldaţii care luau tot ce voiau. Sigur 
că şi Brandt spunea acelaşi lucru, dar îşi alegea mai bine 
cuvintele. 

Tyson privi din nou spre Pierce şi Brandt şi începu să 
asculte. Pierce înainta foarte încet, foarte logic şi prudent, 
spre deosebire de felul cum făcuse cu Farley. Brandt ştia să 
vorbească şi răspundea bine la întrebări, parcă obişnuit cu 
astfel de lucruri, iar Tyson începu să suspecteze că, 
probabil, mai fusese implicat în procese civile de cereri de 
despăgubiri sau delicte medicale. li aruncă o privire scurtă 


lui Corva, care lua febril notițe, ascultând duetul cântat de 
Brandt şi Pierce. Corva nu ridicase până acum nicio obiecţie 
şi nici nu era mare lucru de obiectat, cu excepţia faptului că 
Pierce îl numea pe Brandt „domnule doctor”, nerespectând 
înţelegerea de dinaintea procesului. Lui Tyson i se păru un 
lucru bun că avocatul lui nu atrăgea atenţia asupra acestui 
punct. 

— La ce distantă de movila funerară vă aflaţi, domnule 
doctor? întrebă Pierce. 

— La vreo două sute de metri. 

— Şi aţi văzut oamenii dezbrăcându-se? 

— Da. 

— Aţi observat vreun gest din partea locotenentului 
Tyson, a lui Farley, Simcox sau Kelly, pe care l-aţi fi putut 
interpreta ca pe o ameninţare la adresa acestor 
aproximativ zece civili? 

— Da, deşi nu pot spune cu certitudine cine a făcut 
gesturile. Dar civilii au fost împinşi, ameninţaţi cu puştile. Și 
am văzut pe unul dintre soldaţi aruncând noroi, cu piciorul, 
spre ei. 

Tyson se uită din nou prin sală. Spectatorii erau atenţi, 
dar nu mai era aceeaşi atenţie încordată pe care o 
produsese depoziţia lui Farley. Farley pusese temelia brută, 
acum Pierce şi Brandt clădeau pe ea, treptat, din mortar şi 
cărămidă, o construcţie de nezdruncinat, pe care Corva să 
nu o poată dărâma. 

— Vi se cerea deseori să asistați la aceste percheziţii 
corporale ale civililor? întreba Pierce. 

— Întotdeauna. Aşa era procedura. Acest tip de control 
se putea face numai sub îndrumarea unui ofiţer sau 
subofițer cu grad mai mare. Trebuia efectuate cu maximum 
de tact permis de situaţie. Datoria mea era să efectuez 
partea de tuşeu a percheziţiei corporale. 

— Care era partea de tuşeu? 

— Tuşeul în anus şi vagin. Uneori, documentele 
inamicului erau răsucite, puse într-un tub de aluminiu, 


introduse cu forţa şi astfel transportate. 

— Pe baza experienţei dumneavoastră anterioare, credeţi 
că evenimentele la care aţi fost martor reprezentau un 
control necesar sau legitim? 

— Nu cred. Mi s-a părut că nu era decât.. Cum să spun... 
Ceva de natură aproape sexuală. 

Corva şi Tyson se uitară unul la celălalt. 

— Tipul are tupeu, spuse Corva. 

Pierce aruncă o privire tăioasă spre masa apărării, apoi 
spuse: 

— Aş vrea acum să vă cer părerea cu privire la 
pângărirea soldaţilor inamici înfăşuraţi în cearceafuri pentru 
a fi înmormântați. 

— Domnule judecător, apărarea obiectează, spuse Corva, 
ridicându-se în picioare. 

Colonelul Sproule se întoarse spre Corva cu aerul unui 
om întrerupt brutal în timp ce asculta ceva interesant. 

— La ce se referă obiecţia dumneavoastră? 

— Domnule judecător, apărarea înţelege foarte bine că 
acuzarea încearcă să pună în evidenţă o legătură între 
presupusele evenimente de la movila funerară şi 
evenimentele presupuse a fi avut loc mai târziu în aceeaşi 
zi. Nu am obiectat la unele părţi din depoziţie, dar cred că a 
durat destul. De fapt, a început chiar să capete un aspect 
morbid care stârneşte, poate, interesul unora, dar nu este 
suficient de relevant pentru cazul în speţă. 

Sproule se gândi un moment, apoi îi spuse lui Pierce: 

— Domnule colonel, stăm de aproape o oră la movila 
funerară, să ascultăm depoziţia unui martor aflat la două 
sute de metri de locul faptei. Aş dori să continuaţi, dar 
aştept, aşa cum v-am spus şi mai devreme, ca ceea ce 
prezentaţi să aibă relevanţă pentru acuzaţiile pe care le-aţi 
adus sub jurământ. Obiecţiunea se respinge. 

Pierce încuviinţă din cap, de parcă Sproule ar fi făcut o 
observaţie interesantă, apoi se întoarse şi continuă 
interogarea lui Brandt privind pângărirea cadavrelor 


soldaţilor inamici. 

În cele mai mici amănunte, plutonul Companiei Alpha îşi 
continua marşul spre satul An Ninh Ha şi Spitalul 
Miséricorde. Amintirile lui Tyson despre ziua aceea ploioasă 
coincideau cu cele ale lui Brandt şi se simţi surprins de 
exactitatea memoriei doctorului. lar când Brandt nu-şi 
amintea ceva, recunoştea acest lucru. 

— Domnule doctor, îi spuse Pierce lui Brandt, 
evenimentele despre care vă voi întreba acum se referă la 
apropierea plutonului de acest spital. Aceste fapte sunt 
discutate pe larg într-o carte intitulată Wue: Moartea unui 
oraş, al cărei autor este Andrew Picard. Dumneavoastră aţi 
oferit, de fapt, informaţii pentru cartea respectivă? 


— Da. 

— Aţi citit cartea? 

— Da. 

— În general, cât din povestirea domnului Picard se 
bazează pe informaţiile pe care i le-aţi furnizat 
dumneavoastră? 


— O mare parte a naraţiunii sale se bazează pe relatarea 
pe care i-am făcut-o eu, deşi am observat şi detalii, şi fapte 
pe care eu nu i le puteam furniza. 

— Ca de exemplu? 

— Numele unor persoane din personalul spitalului. Mi-a 
spus că a stat de vorbă cu o supraviețuitoare a acestui 
incident, sora Teresa, pe care a şi menţionat-o apoi în 
mulţumiri. 

Pierce continuă un timp cu întrebările despre proveniența 
povestirii, apoi întrebă: 

— Ca medic de pluton, care era de obicei locul 
dumneavoastră în formaţia de marş? 

— De obicei, în marş de patrulare, mergeam împreună cu 
cei care erau numiţi grupul de comandă al plutonului. Asta 
însemnând comandantul de pluton, unul sau doi 
radiotelegrafişti şi medicul. Când plutonul se oprea pentru 
tabăra de noapte, sergentul de pluton ni se alătura în 


centrul perimetrului defensiv şi alcătuiam postul de 
comandă. 

— Deci, de obicei, va aflaţi în preajma comandantului de 
pluton, locotenentul Tyson, zi şi noapte? 

— Da. 

— Îl cunoşteaţi bine? 

— Cât de bine poţi cunoaşte un om cu care petreci zece 
luni împreună, zi şi noapte. Exista, desigur, un obstacol în 
realizarea unei adevărate intimităţi, datorită faptului că el 
era ofiţer, iar eu soldat. Dar uneori ne făceam confidente. 

— Cum aţi putea descrie relaţia pe care o aveaţi cu el? 

Brandt se întoarse şi îl privi pe Tyson. li adresă un 
zâmbet pe care Tyson sau oricine l-ar mai fi văzut l-ar fi 
considerat idiot. Brandt se întoarse din nou spre Pierce şi 
spuse: 

— Aveam unele discuţii, dar, în general, ne respectam 
reciproc. Deseori, îmi lăuda munca. 

— Dumneavoastră i-o lăudaţi pe-a dânsului? 

— Eram, uneori, impresionat de capacitatea sa de 
conducere, zâmbi din nou Brandt. Părea un conducător 
înnăscut. Poate că l-am şi lăudat o dată. 

Tyson asculta cum Pierce îi cerea lui Brandt părerea 
despre el şi se simţi surprins de înalta apreciere pe care 
specialistul de gradul patru Brandt o avusese pentru 
locotenentul Tyson. 

Pierce continuă în acelaşi fel mai multă vreme, şi Tyson 
se gândi că e o manevră inteligentă din partea lui să 
intercaleze acest aspect personal între incidentul de la 
movila funerară şi ceea ce urma să vină. 

— Domnule doctor, spuse Pierce, o ultimă întrebare 
înainte de pauza aşteptată. Ca medic de pluton, vi s-a părut 
că locotenentul Tyson este suficient de interesat de 
condiţia fizică şi mentală a subordonaţilor săi? 

— Obiecţie, domnule judecător, sări Corva în picioare. 
Martorul nu are pregătire psihiatrică, din câte ştiu eu, şi 
trebuie să mai subliniez că la vremea despre care discutăm 


era doar un tânăr de douăzeci şi trei de ani, nu un medic 
între două vârste. 

— Obiecţia se admite. Domnule colonel Pierce, doriţi 
acum să luăm pauză? 

Pierce nu avea deloc de gând să întrerupă şedinţa pentru 
pauza de prânz pe această notă, aşa că răspunse: 

— Aş dori să reformulez întrebarea, domnule judecător. 

— Vă rog. 

— Domnule doctor, se întoarse el spre Brandt... 

— Obiecţie, domnule judecător. 

— Faţă de ce? 

— Domnule judecător, nu m-a deranjat că domnul colonel 
Pierce i s-a adresat până acum martorului cu „domnule 
doctor” de treizeci-patruzeci de ori. Dar acum, când 
încearcă să obţină o opinie medicală în retrospectivă, cred 
că încearcă să dea acesteia mai multă greutate, referindu- 
se la martor ca „doctor”. 

Sproule se gândi un moment, apoi zise: 

— Obiecţia se admite. Domnule colonel Pierce, poate aţi 
avea nevoie de câtva timp ca să vă reformulaţi întrebarea. 
Curtea se retrage până la ora treisprezece şi treizeci de 
minute. 


În căminul pentru nefamilişti, Tyson şi Corva stăteau unul 
în faţa celuilalt pe fotoliile în stil suedez modem, având 
între ei măsuţa din lemn natur. Corva comandase prânzul la 
pachet de la Clubul Ofiţerilor şi îi explică lui Tyson: 

— E în contul tău. Le-am dat numărul tău. 

— Mulţumesc. Cam scurtă pauza, adăugă Tyson. 

— Da, Sproule a observat că Branat şi Pierce aveau s-o 
mai ţină aşa un timp. Am văzut depoziţii la curtea marţială 
care au ţinut şi până la zece noaptea. Nimeni nu-şi face griji 
că o să se supere completul. Nici că trebuie să li se 
plătească ore suplimentare grefierului şi paznicilor. Corva 
îşi înfipse furculita în farfuria cu salată rece de paste. 
Povesteşte-mi despre corupţia morală a bunului doctor. 


Asta a provocat incidentul cu lipitorile din parcela de orez? 

Tyson încuviinţă din cap. 

— Ai participat vreodată la operaţiunile de încercuire 
alături de Poliţia Naţională Vietnameză? 

— Doar o dată, aprobă Corva. Şi asta mi s-a părut prea 
mult. 

— Ai dreptate. Compania mea a participat la vreo patru 
sau cinci. Ei bine, după ce înconjuram satul înainte de 
răsăritul soarelui, Poliția Naţională - Gestapo-ul ăla 
nenorocit - venea cu elicoptere americane. Pe urmă intrau 
ţanţoşi cu uniformele lor scrobite, să înceapă operaţiunile 
de căutare şi interogare a populaţiei. Aşa au făcut şi când ai 
fost tu? 

— Cam aşa. 

— Americanii nu aveau voie să intre în sat. Ceea ce avea 
loc între poliţie şi săteni nu trebuia să fie văzut de 
americani. Dar, uneori, ofiţerii americani puteau să intre să 
discute chestiuni de coordonare cu comandantul Gestapo- 
ului. Am intrat şi eu de câteva ori. Brandt, ca medic, putea 
să intre şi el. 

— Şi se distra, nu-i aşa? 

— Dacă se distra? Era în paradis. Acolo să vezi 
percheziţie corporală lipsită de tact. Imbecilii ăştia din 
poliţie făceau percheziţii corporale şi tuşeuri pe care nu le- 
am găsit în niciun manual de instrucţiuni operative. Şi, 
sigur, mai era şi tortura - biciuiri, proba apei. Eu personal 
eram dezgustat de ceea ce făceau sadicii ăia sub 
acoperirea de operaţiune antiinsurgentă. Brandt însă era 
extaziat. Era strict interzis să se fotografieze, bineînţeles, 
dar Brandt era în relaţii bune cu porcii ăştia de la Poliţia 
Naţională. În timpul operaţiunii care a dus la baia cu lipitori, 
l-am prins făcând poze cu aparatul lui. El nu m-a văzut. Era 
şi Kelly cu mine şi am intrat amândoi după el într-o colibă. 
L-am prins cum, împreună cu doi poliţişti, violau trei fete. 

— Sentimente şi rațiune, clătină din cap Corva. 

— Vrei să-ţi mai dau amănunte sau termini întâi de 


mâncat? 
— Tu ce crezi? 
— Termină mai întâi de mâncat. 


Curtea se întruni din nou la ora unu şi jumătate, iar 
colonelul Pierce îi spuse lui Brandt: 

— Vă reamintesc că vă aflaţi încă sub jurământ. 

Brandt încuviinţă din cap. 

Colonelul Pierce nu reuşise, probabil, să găsească o 
reformulare a ultimei întrebări, întrucât spuse: 

— Domnule Brandt, ați afirmat că plutonul 
dumneavoastră avea cunoştinţă că se apropie de un spital 
din satul An Ninh Ha, o suburbie situată în vestul oraşului 
Hue. 

— Corect. 

— Care a fost reacţia plutonului la această veste? 

— Obiecţie, domnule judecător, se ridică Corva. Cum 
poate martorul să evalueze reacţia a nouăsprezece oameni 
înşiraţi pe o distanţă de poate un sfert de kilometru? 

— Obiecţia se acceptă. Privi spre Pierce. Puteţi reformula 
întrebarea? 

— Da, domnule judecător. Se întoarse spre Brandt. Aţi 
auzit vreo reacţie la aflarea veştii că sunteţi în drum spre 
un spital? 

Brandt se aşeză picior peste picior, iar Tyson observă că 
era încălţat cu pantofi gri deschis, fără şireturi, cu ciucuri. 
Avea şosete aproape transparente, i se vedea pielea albă. 

— În pauzele de odihnă mă duceam des de la un capăt la 
altul al plutonului, ca să verific condiţia fizică a soldaţilor. In 
asemenea ocazii, am auzit reacţii din partea mai multora cu 
privire la decizia locotenentului Tyson de a face din spital 
un obiectiv intermediar în drum spre Hue. 

— Cum aţi caracteriza reacţiile pe care le-aţi auzit? 

— În majoritatea cazurilor, pozitive. Oamenii păreau 
entuziasmați de perspectiva de a se reîntâlni cu civilizaţia. 

— Deci nu existau sentimente negative preconcepute în 


legătură cu asta? 

— Dimpotrivă. L-am auzit pe locotenentul Tyson oferind 
unele stimulente. A pomenit de haleală caldă, duşuri şi 
femei. 

— Puteţi preciza? 

— L-am auzit vorbind cu un soldat pe nume Simcox, 
spunându-i că la spital ar putea avea parte de ceva muie. 

Se auziră câteva exclamaţii din sală. Cineva râse, apoi 
brusc se făcu linişte. Pierce aşteptă o clipă, apoi spuse: 

— Aţi interpretat aceasta ca pe o sugestie a 
locotenentului Tyson făcută lui Simcox, anume că... 
Simcox... cum să spun...? 

Pierce zâmbi, stingherit. 

— Mulie, se oferi Brandt să explice, este cuvântul argotic 
pentru fellatio. Locotenentul Tyson îi spunea lui Simcox că 
exista şansa să găsească aşa ceva la spital. Presupun că 
locotenentul voia să spună că aveau să găsească femei. 

— Mulţumesc. Aţi avut impresia că locotenentul Tyson 
avea de gând să ocupe spitalul? 

— Nu ştiu ce avea de gând. Dar, după afirmaţiile lui 
despre femei şi alte plăceri la spital, oamenii se aprinseseră 
destul şi, pe măsură ce plutonul se apropia de spital, 
aşteptările soldaţilor deveneau oarecum nerealiste. 

Pierce continuă să exploateze acest filon, şi Tyson se 
gândi că era destul de deştept că arăta sentimentele 
pozitive ale soldaţilor înainte de a ajunge la spital şi că 
aceste sentimente erau rezultatul promisiunii 
comandantului de pluton că, o dată ajunşi acolo vor putea 
viola, jefui şi distruge. Pierce şi Brandt nu se mulţumeau 
doar să demonstreze că e un criminal. Voiau să 
dovedească, de asemenea, că era lipsit de integritate, 
venal şi decăzut. Şi asta ascultau acum două sute de 
oameni, între care şi presa, cunoscuţii săi, soţia, fiul şi 
mama lui. Se întreba de ce nu îi rupsese gâtul lui Brandt. 

Interogatoriul lui Steven Brandt continuă. De şase sau 
şapte ori, Pierce ajunse cu plutonul la spital şi tot de atâtea 


ori se întoarse cu întrebări tangenţiale sau cu explicaţii 
cerute lui Brandt. Nici acesta nu părea să se grăbească. 
Răspundea la toate întrebările lui Pierce pe larg şi, aparent, 
cu obiectivitate. 

Când Pierce aduse, în sfârşit, procesul în piaţa din faţa 
spitalului, toată lumea era pregătită nu numai să asculte, 
dar şi să creadă ceea ce avea să spună doctorul Steven 
Brandt. 

— Câte focuri s-au auzit trase din apropierea spitalului? 
întrebă Pierce. 

— Cam cinci sau şase în succesiune rapidă. 

— Puteţi spune aproximativ de unde veneau? 

— Nu, şi nimeni dintre cei de lângă mine n-ar fi putut 
spune. 

— Deci nu puteaţi spune cu siguranţă că veneau din 
spital? 

— Nu. 

— Dar în cartea lui Picard şi în depoziţiile anterioare s-a 
afirmat că lunetistul trăsese din spital. 

— Eu nu i-am spus niciodată aşa ceva lui Picard. Nu ştiu 
de unde a auzit asta. Mie mi se părea că spitalul era locul 
cel mai puţin probabil pe care îl putea alege lunetistul. 

— Credea cineva dintre cei aflaţi lângă dumneavoastră 
că focurile erau trase din spital? 

— Da. Locotenentul Tyson. A ordonat să se riposteze cu 
foc spre spital. Eu nu mă amestecam aproape niciodată în 
chestiuni de tactică, dar, de data asta, i-am spus să 
înceteze focul îndreptat spre spital. 

— Ce v-a răspuns el? 

— Mi-a spus să nu mă amestec. Ceea ce am şi făcut. 
Aveam doi răniţi şi un mort. 

— Puteţi să le indicaţi numele? 

— Da. Robert Moody era rănit la picior. O rană uşoară în 
muşchi. Arthur Peterson era rănit aici - Brandt indică un loc 
în dreapta pieptului, imediat sub axilă. Glonţul trecuse 
prin... Pot folosi termeni medicali? 


— Mai bine nu, zâmbi Pierce cu simpatie. 

— Bine, atunci, prin corp şi ieşise pe partea cealaltă. Erau 
afectaţi amândoi plămânii. Peterson se îneca cu propriul 
sânge. 

— lar cel de-al treilea? 

— Da... Larry Cane... a fost rănit în inimă şi a murit pe 
loc. 

— l-aţi tratat pe toţi sub focul inamic? 

— Nu, focul încetase aproape imediat ce a început şi nu 
eram în pericol, spuse Branat cu modestie. 

— Ce s-a întâmplat după încetarea focului? 

— Plutonul a mai tras câteva salve spre spital. Nu erau 
geamuri la ferestre. Numai plase şi obloane şi îmi amintesc 
că s-a tras în ele. Cum am spus, nu cred că cele cinci sau 
şase focuri care i-au atins pe cei trei veniseră de acolo. 
Până la urmă, locotenentul Tyson a ordonat încetarea 
focului. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Apoi locotenentul Tyson a ordonat ca patru sau cinci 
soldaţi să se apropie cu grijă de spital. Au făcut-o şi au 
ajuns la intrare fără ca cineva să tragă în ei. Trebuie să 
subliniez că la apropierea noastră de spital s-au văzut 
cearceafuri albe atârnând la două sau trei ferestre, ceea ce 
eu am interpretat ca semn de pace sau semnificând că 
spitalul este în neutralitate. De asemenea, cum am mai 
spus, pe un catarg din faţa clădirii era arborat drapelul 
Crucii Roşii. 

— Nu aţi întâmpinat rezistenţă din parte nimănui din 
spital? 

— Deloc. 

Tyson asculta cum Pierce se întoarce puţin înapoi, apoi îi 
duce pe toţi din nou în pragul spitalului, apoi din nou în 
piaţa din faţa acestuia, apoi trece înăuntru, în primul hol. 
Pierce parcă apăsa pe butoane la magnetofon, înainte, 
înapoi, înainte, iar Brandt răspundea ca o bandă audio. 
Corva obiecta din când în când, dar Tyson îşi dădea seama 


că nu ridica obiecţii la tot ce ar fi meritat. Îi lăsa lui Pierce 
multă libertate, iar Pierce începuse să devină mai 
îndrăzneţ, lăsându-l pe Brandt să facă afirmaţii pe care cu 
greu le-ar fi putut explica la interogatoriul încrucişat. 

In cele din urmă, Pierce aduse plutonul pe scările 
spitalului până la etajul al doilea, unde avea să se 
desfăşoare drama principală. 

— Cum aţi putea descrie primirea care vi s-a făcut 
înăuntrul spitalului? 

— Păi, destul de rece. Tocmai trăsesem în ei câteva sute 
de gloanţe, şi dacă am dedus corect că lunetistul nu era în 
clădire, îmi dau seama de ce nu erau atât de entuziasmați 
să ne vadă. 

— V-a arătat cineva ostilitate făţişă? 

— Nu aş merge atât de departe, încât să afirm asta. 
Oamenii din pluton nu erau nici ei vizitatori prea prietenoşi. 
Nu dau totuşi vina numai pe ei. Lunetistul solitar era cel 
care  provocase ceea ce s-ar putea caracteriza o 
neînțelegere, un sentiment de neîncredere şi ostilitate. Nu 
era sosirea triumfală pe care o aşteptase plutonul. 

Pierce îşi privi cu înţeles ceasul. 

Colonelul Sproule făcu acelaşi lucru, încât Tyson avu 
impresia că îşi sincronizează amândoi ceasurile ca înaintea 
unui atac. Colonelul Sproule spuse: 

— Domnule colonel Pierce, dacă nu aveţi nimic de 
obiectat, aş dori să suspend şedinţa până la orele 
optsprezece. 

— Nu am obiecţii faţă de o şedinţă de noapte, domnule 
judecător. 

— Apărarea are vreo obiecţie faţă de o şedinţă de 
noapte? întrebă Sproule, întorcându-se spre Corva. 

— Nu, domnule judecător. 

— Şedinţa se suspendă până la orele optsprezece. 


Tyson se duse din nou cu Corva la blocul de nefamilişti. O 
parte din depoziţia de dimineaţă a lui Brandt fusese 


transcrisă şi îi fusese adusă lui Corva, care o luă de la 
polițistul de la intrare. 

Corva intră în apartament cu Tyson, iar Corva luă o sticlă 
de cocteil Martini din frigiderul barului. Se aşeză la masa 
lungă din sufragerie şi începu să citească transcrierile. 

Tyson îşi luă un Martini şi o ţigară. 

— Unde e cina? întrebă el. 

— Nu mi-e foame, spuse Corva. 

— Şi dacă mie îmi este? 

— Mănâncă-ţi măslina. 

— Nu-i nicio măslină. 

Corva ridică din umeri, continuând să citească şi să bea. 

— Cum se descurcă procurorul? întrebă Tyson. 

— Destul de bine. 

— Dar apărarea? 

— Prea devreme să ne pronunţăm. 

— Nu obiectezi la întrebările de influențare pe care le 
pune Pierce, spuse Tyson, plimbându-se cu paşi mari prin 
cameră. 

— De ce aş obiecta? Sunt întrebări interesante. Vezi, 
Brandt e martorul lui Pierce. Dacă procurorul îşi 
influenţează martorul, e doar un mod mai scurt de a ajunge 
la ceea ce o să spună, oricum, Brandt. Lasă-i să danseze. 
Tyson ridică din umeri. O să-ţi pun câteva întrebări în 
legătură cu unele declaraţii ale lui Brandt, spuse Corva, şi 
va trebui să-mi dai răspunsuri scurte şi succinte, pe care să 
le pot folosi la interogatoriul încrucişat ce va avea loc, 
probabil, mâine. 

— De acord. 

— Sper ca martorii noştri să fie la fel de buni vorbitori şi 
ordonati în răspunsuri, spuse Corva. 

— Sper ca şi tu să fii la fel de bun vorbitor şi ordonat în 
întrebări. 

— Sper, zise Corva, privind spre Tyson, că martorii noştri 
n-o să vorbească despre bătălia cameră cu cameră în 
acelaşi loc şi în acelaşi timp, în care Farley şi Brandt au 


descris un masacru nejustificat. Asta ar putea deruta 
completul. 


Curtea se întruni din nou la ora 6 după-amiază şi Pierce 
anunţă: 

— Toţi participanţii la proces prezenţi la suspendarea 
şedinţei se află din nou în sală. 

Ceea ce era adevărat, gândi Tyson. Dacă s-ar lua 
prezenta şi în sală, probabil că ar putea anunţa acelaşi 
lucru. Armata are obsesia lui „toţi prezenţi sau absenţi 
motivat”. 

Pierce îi reaminti lui Brandt că se află încă sub jurământ, 
dar Tyson era convins că asta n-o să însemne mai mult 
acum decât data trecută. 

Pierce începu cu întrebările de încălzire, apoi de 
recapitulare, apoi ajunse din nou la uşa Spitalului 
Misericorde. Pierce şi Brandt ajunseseră deja să stabilească 
o sincronizare şi înţelegere reciprocă a modelelor verbale 
caracteristice în sesiunile îndelungate de întrebări şi 
răspunsuri. Dar niciodată Brandt nu anticipase vreo 
întrebare şi, deşi interogarea mergea curgător, nu avea 
aerul că fusese exersată. 

Pierce ajunsese, în sfârşit, la etajul al doilea al spitalului 
şi curtea fusese cuprinsă de o stare agitată de aşteptare, 
atunci când Pierce întrebă: 

— Ce aţi văzut când aţi intrat în această sală? 

— Am văzut imediat că este o sală de operaţii. Din câte 
mi-am dat seama, nu cred că spitalul fusese conceput să 
funcţioneze ca spital general. Mai curând aş zice că 
francezii îl construiseră să fie un fel de casă de odihnă sau 
spital de recuperare. 

Răbdarea lui Pierce părea nesfârşită când îl asculta pe 
Brandt exprimându-şi opinia medicală despre arhitectura, 
planul şi organizarea clădirii. Tyson se gândi că, dacă 
Brandt ar fi fost un veteran şomer şi invalid, şi nu doctor, 
nici Pierce, nici nimeni altcineva n-ar fi dat doi bani pe 


părerea lui. Brandt intră în amănunte. 

— Sala de operaţii avea şapte mese dispuse într-un 
spaţiu deschis de aproximativ zece-doisprezece metri. 
Pereţii erau din stuc văruit, la fel şi tavanul, cu grinzi 
aparente. Ferestrele aveau plase, dar nu şi geamuri, după 
cum am zis, iar podeaua era de teracotă roşie. Era lipsită 
de orice confort. In spital exista electricitate, probabil 
furnizată de un generator, iar sala de operaţii era luminată 
de becuri incandescente ce atârnau în tavan. Mesele de 
operaţie erau puse dedesubtul acestor lămpi. Ventilatoarele 
din tavan puneau aerul în mişcare, dar sala duhnea a carne 
în putrefacție şi răni deschise. Erau muşte peste tot. Într-o 
cameră alăturată, am văzut o chiuvetă şi o toaletă şi am 
presupus că sursa de apă este un cazan colector de pe 
acoperiş. Apa era fiartă pe o sobă cu mangal, aflată tot în 
camera de alături. Condiţiile erau puţin zis primitive şi nu 
prea sanitare. Sentimentul meu pentru oamenii care îşi 
desfăşurau munca acolo era de admiraţie. 

Pierce dădu din cap în semn de deplină aprobare, deşi 
Tyson bănuia că nu ascultase un cuvânt. 

— Cine a intrat împreună cu dumneavoastră în sala de 
operaţii? întrebă Pierce. 

— Nu mi-i amintesc pe toţi, dar ştiu că eu am intrat 
împreună cu locotenentul Tyson, radiotelegrafistul lui, Kelly, 
Richard Farley şi încă vreo doi. Farley îl ajuta pe Moody, 
care era rănit la picior. Ceilalţi doi îl duceau pe Peterson, 
care era pe jumătate conştient şi ţipa. 

— Câte persoane mai erau în sală şi cine erau acelea? 

— Erau vreo douăzeci, din personalul spitalului. Erau 
foarte amestecați; toţi doctorii păreau a fi bărbaţi albi. 
Infirmierii erau orientali, de ambele sexe. Erau şi surori 
femei, de ambele rase - respectiv albă şi orientală. 
Majoritatea surorilor purtau rochii de bumbac care mi s-au 
părut că seamănă cu veştmintele de călugăriţă. Purtau 
cruci la gât. Prin tot spitalul erau ornamente religioase, şi 
asta m-a făcut să cred că era un aşezământ catolic. 


— Am văzut şedinţe la curtea marţială care au durat 
până la miezul nopţii, spuse Corva, aplecându-se spre 
Tyson. 

— Brandt arată încă odihnit. Se distrează. 

— Şi Pierce e într-o formă grozavă, observă Corva. Cred 
că vrea să termine cu Brandt astă-seară, cât timp sunt 
amândoi ambalaţi. Uneori, dacă chemi martorul a doua zi 
se duce tot farmecul. 

— Aţi fost întâmpinați oficial de vreun membru al 
personalului spitalului? îl întrebă Pierce pe Brandt. 

— Nu, dar locotenentul Tyson a spus ceva doctorului care 
era cel mai aproape de uşă. Doctorul lucra la un pacient cu 
piciorul grav mutilat. Locotenentul Tyson s-a dus la masa 
de operaţie - era cea mai apropiată - şi a început să 
vorbească cu doctorul. 

— În ce limbă? 

— La început, în engleză. Dar doctorul era atent la 
pacientul lui. A spus sorei câteva cuvinte într-o limbă care 
semăna cu franceza, după care locotenentul Tyson a dat-o 
pe franceză. 

— Dumneavoastră vorbiţi franceza, domnule doctor? 

— Nu. Dar o auzisem destul până atunci ca să o pot 
recunoaşte. 

— Locotenentul Tyson vorbea cu doctorul pe un ton 
amical? 

— Câtuşi de puţin. De la început, mi-am dat seama că 
foloseau cuvinte tari. 

— In legătură cu ce? 

— Presupun că locotenentul Tyson insista ca cineva să se 
ocupe de Peterson. De fapt, locotenentul Tyson a făcut şi 
unele remarci aparte către mine şi Kelly în limba engleză, 
aşa că ştiam ce se petrece. 

Pierce continuă cu întrebările. lar răspunsurile oferiră mai 
multe detalii decât se găseau în cartea lui Picard şi decât 
dăduse Farley în depoziţia lui. După cincisprezece minute 
de anchetă legată de un incident care, probabil, durase 


doar un minut, Pierce întrebă: 

— Care era părerea dumneavoastră - părerea la vremea 
respectivă, nu în retrospectivă - în momentul respectiv 
privind starea lui Peterson? 

— l-am comunicat de mai multe ori părerea mea 
locotenentului Tyson. Rana lui Peterson era fatală. Numai 
un chirurg specialist în intervenţii toracice, într-o sală de 
spital cu toate dotările necesare, l-ar fi putut salva. l-am 
explicat că spitalul nu părea să aibă echipamentul necesar 
pentru operaţii pe torace. Cred că asta încerca să-i spună şi 
doctorul. Brandt făcu o pauză, apoi continuă: De fapt, i-am 
spus să-l lase pe Peterson. Tensiunea era în scădere şi 
respiraţia îi devenise superficială. Era un lucru greu de 
mărturisit, dar omul era ca şi mort. 

— Cum a reacţionat locotenentul Tyson la ceea ce Îi 
spuneaţi? 

— Nu prea bine. Era foarte agitat, şi am avut impresia că 
era mai interesat să-şi impună voinţa proprie asupra 
doctorului şi personalului spitalului decât să-l ajute pe 
Arthur Peterson. 

Tyson se ridică brusc, simțind căderea scaunului împins 
în spate. Toate zgomotele încetară, inclusiv cel al maşinii 
de stenografiat a grefierului. Nimeni nu spuse nimic timp de 
una sau două secunde, cât Tyson îl privi fix pe Brandt, cu 
mâinile tremurându-i vizibil. 

Corva îl privi, dar nu făcu nicio mişcare să-l readucă pe 
scaun. 

— Acuzatul este rugat să stea jos, îi spuse colonelul 
Sproule lui Tyson. Înainte ca Tyson să asculte ordinul sau 
să-l desconsidere, Sproule se grăbi să adauge: Procesul se 
suspendă pentru cincisprezece minute. 


Tyson şi Corva se îndreptară în linişte spre biroul 
rabinului Weitz. 

— L-ai speriat de moarte pe Sproule, spuse Corva, după 
ce închise uşa. Tyson nu răspunse. Şi Brandt s-a albit niţel 


la faţă, adăugă Corva. lar completul nu va avea nicio 
îndoială că l-ai bătut pe doctorul francez. Tyson se duse 
lângă fereastră şi îşi aprinse o ţigară. Desigur, scena are şi 
un aspect pozitiv, mai spuse Corva. Colonelul Amos Moore 
a zâmbit pentru prima oară în două zile. Am observat. Un 
zâmbet mic şi reţinut, de aprobare. Tyson ridică din umeri. 
Nu le place de rahatul ăsta, Ben. 

— Dar îl cred, spuse Tyson, clătinând încet din cap. Trase 
un fum din ţigară. Crezi că şi Pierce e convins că am 
ordonat împuşcarea soldaţilor inamici? 

— O, sigur. Şi asta îi dă tăria morală să fie acuzatorul în 
acest proces. Faptul că nu ai raportat masacrul poate 
reprezenta o crimă în termeni juridici sau tehnici, dar nici 
el, nici guvernul n-ar avea mare tragere de inimă în acuzaţii 
dacă asta ar fi tot ce-ţi pot reproşa. Nu, ei trebuie să creadă 
că ordinul tău de a comite omor selectiv a condus la 
uciderea în masă a tuturor celor din spital. 

Se auzi o bătaie în uşă şi polițistul strigă: 

— Timpul a expirat. 


Colonelul Pierce îşi privi o vreme martorul, apoi întrebă: 

— Care a fost urmarea altercaţiei dintre locotenentul 
Tyson şi doctorul care vorbea franţuzeşte? 

— Locotenentul Tyson l-a plesnit peste faţă. 

Pierce clătină îngândurat din cap, de parcă mai auzise 
undeva asta. Amintindu-şi că atât Picard, cât şi Farley 
descriseseră ceea ce avea să urmeze ca pe un haos, îi 
spuse lui Brandt: 

— Vreţi să ne spuneţi acum, cu cuvintele dumneavoastră, 
ce s-a întâmplat după ce locotenentul Tyson l-a pălmuit pe 
doctor? Gândiţi-vă, domnule doctor, şi relataţi incidentul 
aşa cum vi-l amintiţi din punctul dumneavoastră de vedere. 
__ Brandt încrucişă picioarele şi se lăsă pe spate în scaun. 
Işi împreună vârfurile degetelor şi-şi lăsă puţin capul într-o 
parte, astfel încât se uita oblic la Pierce. Tyson se gândi că 
Brandt urma să-i spună lui Pierce că e foarte grav bolnav. 


Brandt spuse însă: 

— Ceea ce a urmat imediat a fost că Farley a întors 
puşca şi, cu patul armei, i-a tras doctorului o lovitură în 
stomac. Doctorul s-a încovoiat de durere. Apoi locotenentul 
Tyson s-a întors spre unul dintre soldaţi, Hernando Beltran, 
şi i-a spus să-l dea jos de pe masă pe pacientul doctorului. 
Beltran a făcut asta, aruncându-l, pur şi simplu, jos pe omul 
cu piciorul mutilat. Doi oameni l-au urcat pe masă pe 
Peterson. O femeie albă a instalat apoi un tub de absorbţie 
în gâtul lui Peterson şi, cu un aparat cu pedală, a început să 
tragă sângele. Dar lui Peterson i-ar fi trebuit transfuzii cu 
sânge integral care să-i stabilizeze tensiunea şi o 
deschidere imediată de investigare, pentru a vedea dacă 
nu se adună sânge în abdomen. Cred că personalul 
spitalului sau unii dintre ei erau gata să arate că vor să-i 
salveze viaţa, ca să evite o scenă urâtă. Brandt se uită prin 
sală şi privirea i se îndreptă spre ferestrele cu vitralii, în 
care lumina de afară se stinsese de mult. Brusc păru să-şi 
dea seama că vorbeşte încă de dimineaţă şi se lăsă parcă 
mai adânc în scaun. Işi drese glasul şi continuă: Acum, când 
Peterson era pe masă, locotenentul Tyson a început să dea 
ordine privind alte aspecte. Prima lui grijă, şi pe drept 
cuvânt, era aceea ca spitalul să fie temeinic controlat, în 
căutarea de soldaţi inamici ascunşi. A ordonat verificarea 
fiecărei camere. 

— Scuzaţi-mă, întrerupse Pierce. Cui i-a dat acest ordin? 
Cine era prezent în sala de operaţii? Puteţi să ne descrieţi 
structura generală de comandă şi desfăşurarea acestui 
pluton? 

— In total, spitalul a fost atacat de nouăsprezece soldaţi, 
răspunse Brandt. Aşa cum am mai spus, eram un pluton 
foarte redus. Era greu să ţii evidenţa mişcărilor fiecăruia. 
Soldaţii intrau şi ieşeau întruna, raportând în grabă 
locotenentului Tyson. In pluton nu erau sergenţi care să 
dea ordine şi să supravegheze soldaţii, cu excepţia lui Paul 
Sadowski, care abia fusese promovat, dar nu prea avea 


experienţa. Practic, nu exista structură de comandă sau 
desfăşurare organizată a plutonului. În cele din urmă, vreo 
doisprezece oameni au ajuns în sala de operaţii. Atunci a 
început locotenentul Tyson să încerce o oarecare 
organizare. Dar oamenii nu erau în apele lor, ca să zic aşa, 
într-o asemenea situaţie. Alergau de colo-colo, se holbau la 
pacienţi şi la personal. Unii dintre ei nu mai văzuseră... 
lumea de aproape un an. Asta a fost impresia mea 
generala. Aceea de comportament indisciplinat. 
Comportament care nu cadra cu mediul. 

Aceasta remarcă păru să-l intereseze pe Pierce. 

— Acest fapt a provocat fricțiuni între soldaţii din pluton 
şi personalul spitalului? 

— A, da. Au fost mai multe incidente. 

— A intervenit locotenentul Tyson pentru a corecta 
comportamentul oamenilor săi? 

— Nu, din câte am văzut şi am auzit eu. Le promisese un 
mic cadou şi i-a lăsat să se desfăşoare în libertate. Dar, 
cum am spus, majoritatea veniseră în sala de operaţii, unde 
se afla şi el. Cineva i-a raportat că în salonul alăturat se află 
şase sau şapte soldaţi nord-vietnamezi răniţi. Se găsiseră 
uniforme pătate cu sânge în salon, şi soldaţii verificaseră 
cui aparţineau, sau, poate, erau alte semne care să le 
indice că erau soldaţi inamici. 

— Acum în sala de operaţii erau cam doisprezece soldaţi. 

— Da. Unul dintre ei avea o altercaţie cu un doctor 
vorbitor de limbă engleză. Apoi Beltran a strigat că 
Peterson a murit. Atunci, locotenentul Tyson a dat ordin să 
fie împuşcaţi toţi soldaţii inamici găsiţi în spital. 

Brandt ştia că aici trebuia să se oprească. 

— L-aţi auzit dând acest ordin? întrebă Pierce. 

— Da, era la numai cinci paşi de mine. 

— Puteţi să vă amintiţi sub ce formă a fost dat ordinul? 

— Nu cu precizie. Era mai mult un răspuns la rapoartele 
pe care le primea din partea unora, în legătură cu găsirea 
soldaţilor inamici în paturi. Locotenentul Tyson a spus, pur 


şi simplu „Împuşcaţi-i“. 

— Referindu-se la soldaţii inamici. 

— Sigur, despre asta era vorba. 

— Vi s-a părut că cineva a dat curs ordinului? 

— Da. Câţiva soldaţi s-au repezit afară, şi am auzit vreo 
cinci sau şase focuri de armă. Aproape imediat am auzit un 
zgomot puternic de împuşcătură chiar în sală. M-am întors, 
şi doctorul care vorbea englezeşte era întins pe jos şi 
sângera. Nu mi-am dat seama cine îl împuşcase şi de ce. M- 
am lăsat într-un genunchi, în spatele mesei de operaţie. Au 
urmat mai multe focuri de armă automată. L-am văzut 
căzând şi pe doctorul care vorbea franţuzeşte. Apoi am 
auzit două focuri izolate puternice şi am descoperit mai 
târziu că cineva îi executase pe cei doi pacienţi nord- 
vietnamezi din sala de operaţii. l-am văzut mai târziu cu 
răni de glonţ la cap. Trebuie să subliniez că nu vedeam 
mare lucru din locul în care mă aflam, la podea. La început 
n-aveam idee de unde vin împuşcăturile, nu ştiam decât că 
de undeva de aproape. M-am gândit chiar că putea să fie 
foc inamic. După un minut mi-am dat seama că nu era aşa, 
după cum se comportau ceilalţi. Nimeni nu striga 
„adăpostiţi-vă“ şi nimeni nu riposta. Au sărit cu toţii în 
picioare imediat. Apoi cineva a început să ordone 
personalului spitalului să intre în camera de alături, 
făcându-i să-şi abandoneze pacienţii pe mese. 

— Ce făcea locotenentul Tyson în acest timp? 

— Părea că nu face nimic. Işi ţinea puşca în braţe, fuma o 
ţigară şi vorbea cu radiotelegrafistul lui, Kelly. Trebuie să 
menţionez că se ajunsese într-o stare de haos. În tot 
spitalul se auzeau împuşcături la întâmplare. Am auzit voci 
ţipând în vietnameză. Majoritatea plutonului ieşise şi se 
răspândise prin spital. A fost un moment în care am rămas 
în sală numai cu locotenentul Tyson şi Kelly. Tyson părea 
incapabil sau nu dorea să plece de acolo, să vadă ce se 
întâmplă. 

— Aţi vorbit cu el în acest timp? 


— Da, i-am spus „Îi împuşcă pe toţi“. 

— Şi ce v-a răspuns? 

— A spus că o să se ducă să facă ordine. Părea aproape 
nepăsător... detaşat. A plecat împreună cu Kelly şi nu i-am 
mai văzut până la adunarea din faţa spitalului. 

— Să ne întoarcem, spuse Pierce, la momentul în care 
soldaţii îi raportau că găsiseră soldaţi inamici suspecți 
printre răniţi. Câţi oameni i-au raportat acest fapt? 

— Doi sau trei. 

— A făcut vreunul dintre aceştia vreo sugestie despre 
ceea ce ar trebui făcut cu ei? Sau au cerut instrucţiuni? 

— Unul dintre ei, este vorba, de fapt, despre sergentul 
Sadowski, i-a spus locotenentului Tyson că soldaţii inamici 
se află sub pază. A întrebat ce să facă cu ei. Atunci a spus 
locotenentul Tyson „Impuşcaţi-i“. 

— Acestea au fost chiar cuvintele sale? 

— Da. „Impuşcaţi-i“. 

Pierce începu o serie de întrebări care aveau ca scop 
repetarea întregului episod din sala de operaţii. Incerca să 
stabilească durata în timp, succesiunea, poziţia soldaţilor şi 
numele. 

Dar Brandt nu se angaja în detalii sau elemente prea 
specifice, ceea ce, considera Tyson, era exact modul cel 
mai potrivit de a trata un incident haotic chiar la vremea 
când se întâmplase, cu optsprezece ani în urmă. Observă, 
de asemenea, că depoziţia lui Brandt nu coincidea perfect 
cu a lui Farley şi nici n-ar fi trebuit. Dacă ar fi coincis, ar fi 
dat de gândit. Se gândi la propriii săi cinci martori şi la 
relatările lor şi îşi dădu deodată seama că aceştia nu 
puteau depune mărturie. Brandt şi Farley se îndepărtaseră 
de la adevăr numai în împrejurările în care voiau să-l 
incrimineze pe Tyson. Dar Beltran, Sadowski, Kalane şi 
Scorello va trebui să relateze un întreg episod care nu 
avusese loc. Pe când Brandt îşi relua întreaga relatare, 
Tyson se aplecă spre Corva şi îi spuse: 

— Nu avem niciun martor al apărării. 


— Nici nu am avut vreodată, răspunse Corva. O să 
vorbim despre asta diseară. 

Pierce îl scoase, în sfârşit, pe Brandt din spital în curtea 
stropită de ploaie şi parcă toată lumea din capelă răsuflă 
mai uşurată, îndepărtându-se de incendiul mistuitor, de 
tipetele şi de focurile de armă, ieşind în ploaia Liniştită de 
afară. 

— Deci acum eraţi din nou împreună, spuse Pierce. 

— Da. Apoi Kelly, radiotelefonistul locotenentului Tyson, 
a văzut pe cineva sărind de la o fereastră a spitalului. A tras 
în silueta aceea, era o femeie, şi ea a căzut înainte să poată 
fugi. Atunci, locotenentul Tyson a ordonat ca un 
detaşament să se desfăşoare pe fiecare latură a clădirii. 

— De ce? 

— A spus să se tragă în oricine încearcă să scape. Eu am 
rămas cu el şi cu Kelly şi o echipă de mitraliori pe latura 
spitalului dinspre curte. 

Tyson îşi privi ceasul. Era ora douăzeci şi un sfert. Lui 
Corva i se făcuse foame, probabil. Stranele erau încă pline 
de lume, deşi se produceau unele mişcări, când poliţiştii 
lăsau să intre persoane de afară, la plecarea celor din sală. 
Părea că e o sursă inepuizabilă de spectatori, ceea ce lui 
Tyson i se părea interesant. 

— Doriţi o pauză? i se adresă Pierce lui Brandt. 

— Nu, e bine aşa. 

— Dacă onorata curte nu are obiecţii, se adresă Pierce lui 
Sproule, am dori să continuăm. 

— Puteţi să continuaţi mult şi bine, răspunse Sproule, 
după care va trebui să suspendăm şedinţa. 

Pierce se întoarse din nou spre Brandt şi reluă 
interogatoriul. 

— Aţi spus că locotenentul Tyson dădea rapoarte false 
prin radio comandantului său de companie, căpitanul 
Browder. 

— Da. Raporta contact cu inamicul şi făcea rapoarte de 
înaintare cu privire la apropierea de un obiectiv pe care îl 


descria ca pe o clădire guvernamentală mare. Practic, 
acum se întorcea în timp şi crea incidente care nu 
avuseseră loc. Între timp, noi măream distanţa ce ne 
despărţea de spitalul în flăcări. 

Pierce, spre surprinderea tuturor, sări repede la buncărul 
francez. Îl întrebă pe Brandt: 

— Care era starea de spirit în buncăr? 

— Mai domolită. Aveam cu noi cele două cadavre - 
Peterson şi Cane - unii dintre soldaţi fumau marijuana. 
Locotenentul Tyson a trecut din mână în mână o sticlă de 
scotch. Câţiva jucau cărţi. Locotenentul Tyson părea 
preocupat să-i facă să înţeleagă că trebuie să cadă de 
acord asupra unei poveşti de acoperire a incidentului. l-a 
învăţat pe toţi ce să spună, dacă vor fi interogaţi. l-a 
felicitat pentru că făcuseră o treabă bună. Pe urmă chiar l-a 
felicitat pe unul - Scorello - pentru că folosise o grenadă cu 
fosfor pentru incendierea spitalului. A spus ceva despre 
faptul că nu există probe incriminatorii pentru niciunul 
dintre ei. A făcut chiar numărătoarea cadavrelor. 

— A indicat în vreun fel locotenentul Tyson de ce îşi 
dădea silinţa să născocească o poveste - de ce, pur şi 
simplu, nu-i raportase căpitanului Browder despre lunetist, 
lăsând lucrurile să evolueze de la sine? 

— Da. A spus că trecuse prea mult timp. Trebuia să 
justifice lipsa mai multor rapoarte radio. De asemenea, ar fi 
trebuit să facem joncţiunea cu restul companiei înainte de 
lăsarea întunericului. Dar locotenentul Tyson nu dorea ca 
oamenii săi să se amestece cu restul companiei în halul în 
care erau. Aşa că a raportat că ne aflam încă în satul An 
Ninh Ha, unde ne vom petrece restul nopţii. l-a spus, de 
asemenea, lui Kelly, şi eu am surprins schimbul de cuvinte, 
că nu avea de gând să se prezinte cu doi morţi şi un rănit, 
fără să poată dovedi un număr de cadavre inamice. Era 
genul de om care nu voia să facă figură proastă în faţa 
superiorilor. Astfel, a născocit o bătălie care să-i aducă 
nişte lauri. Radiotelefonistul lui, Kelly, a scris o propunere 


pentru a-i fi decernată Steaua de Argint locotenentului 
Tyson. 

Colonelul Pierce se concentră asupra amintirilor lui 
Brandt despre noaptea petrecută în buncăr. Brandt, a cărui 
depoziţie fusese cam seacă, descrise acum atmosfera din 
buncăr în termeni lirici. Vorbi despre lumina tremurătoare a 
luminărilor, despre oamenii care vorbeau până tărziu, 
despre sunetul focurilor de artilerie din apropiere şi oraşul 
Hue în flăcări, căci se aflau la mai puţin de un kilometru de 
zidul său de vest. Brandt îl descrise pe Tyson, depănându-şi 
povestea despre bătălie, şi relatarea lui Brandt se 
transformă într-o poveste în interiorul alteia. Branat îl 
descrise pe Moody ţipând de durere, arătă cum îi 
administrase morfină şi cum oferise soldaților 
tranchilizante, dar ei refuzaseră, preferind marijuana şi 
scotch-ul locotenentului. 

Brandt îşi încheie povestirea cu descrierea zorilor ce se 
iveau şi a oamenilor care se căţărau pe buncărul de beton, 
ca să vadă fumul înălțându-se din Hue, decupat pe fundalul 
unui cer luminat de soarele care răsărea. 

Pierce lăsă să se scurgă un răgaz necesar, apoi întrebă: 

— S-a arătat cineva din buncăr cuprins de remuşcări? 

— Câţiva dintre soldaţi erau foarte zdruncinaţi. Dar, una 
peste alta, exista sentimentul că cei din spital primiseră 
ceea ce meritau. Acest lucru a fost spus de mai multe ori, în 
mai multe feluri, de mai mulţi. 

— V-aţi gândit vreodată să raportați incidentul aşa cum s- 
a petrecut în realitate? 

— Da. Aproape în fiecare zi. La început, nu aveam 
posibilitatea fizică de a lua legătura cu cineva căruia să-i 
raportez. Dar apoi ni s-a acordat o scurtă odihnă de două 
zile într-o zonă din spatele frontului. Numai că în drum spre 
tabără, o delegaţie de şase sau şapte soldaţi din pluton m-a 
luat deoparte şi mi-a spus că, dacă povestea se află, o să 
ştie că de la mine s-a aflat. Au mai spus că, oricum, n-are 
niciun rost să raportez incidentul, fiindcă nimeni nu avea să 


mă creadă şi că toţi ceilalţi aveau să jure că nu avusese loc 
niciun masacru. |n privinţa asta, aveau dreptate, 
bineînţeles. Având în vedere momentul, locul şi condiţiile 
predominante, în general, nu vedeam niciun avantaj dacă 
raportam ceea ce văzusem. Desigur, ar fi trebuit să o fac, şi 
asta nu-mi dă pace de aproape douăzeci de ani. Aşa că, 
atunci când s-a ivit ocazia să-l ajut pe scriitorul Picard, 
dându-i detalii despre incident, am profitat imediat. M-am 
gândit că o carte este o formă excelentă de a relata 
povestea de la Spitalul Misericorde. M-am gândit că, dacă 
Armata şi guvernul doresc să-i dea curs, o vor face, iar eu 
mă voi pune la dispoziţia acestora pentru orice formalităţi 
de anchetă sau juridice ce ar fi rezultat din dezvăluirile 
cuprinse în carte. Aşa am şi făcut şi de aceea mă aflu acum 
aici. 

— vă mulţumesc, domnule doctor, spuse Pierce, apoi 
privi spre colonelul Sproule. 

Sproule îşi privi ceasul şi dădu satisfăcut din cap. 

— Şedinţa se suspendă până mâine la ora zece. 

La douăsprezece ore de la începutul depoziţiei, Steven 
Brandt se ridică şi se îndreptă spre ieşirea laterală. 


47. 


Miercuri, la orele zece, colonelul Sproule privi jur 
împrejurul sălii şi anunţă: 

— Curtea îşi începe şedinţa. 

— Toţi cei prezenţi în sală la suspendarea şedinţei sunt 
din nou prezenţi, anunţă colonelul Pierce. 

Toată lumea se aşeză, cu excepţia lui Pierce, care se 
întoarse spre Corva şi întrebă: 

— Apărarea doreşte să supună martorul unui 
interogatoriu încrucişat? 

— Da, răspunse Corva de pe scaun. 

Pierce dădu instrucţiunile necesare sergentului şi, în mai 
puţin de două minute, apăru Steven Branat. 


Acesta se aşeză pe scaunul martorului, iar Pierce i se 
adresă: 

— Vă amintesc că vă aflaţi încă sub jurământ. 

Brandt flutură mâna uşor aprobator, ceea ce părea un 
gest nepotrivit. 

Tyson îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste masă. Studie 
faţa lui Brandt, dar nu văzu pe faţa lui niciun semn de 
teamă la gândul că are de înfruntat un interogatoriu 
încrucişat. 

Sectorul rezervat spectatorilor era din nou plin, şi Tyson 
observa că unii îşi păstraseră locurile din ziua precedentă, 
deşi era poate numai o impresie. Ziariştii păreau că se 
împrieteniseră cu toţii şi cu câţiva dintre poliţişti. 

Corva examina depoziţia din ziua precedentă şi nu făcea 
nicio mişcare să se ridice şi să se apropie de Brandt, care 
părea oarecum derutat. Se scurseră câteva minute, după 
care Pierce se ridică şi i se adresă colonelului Sproule: 

— Domnule judecător, apărarea a răspuns afirmativ? 

— Cred că da, răspunse Sproule şi se întoarse spre 
Corva. Apărarea doreşte să interogheze martorul sau nu? 

— Da, domnule judecător, spuse Corva, ridicăndu-se în 
picioare. Ocoli masa, se duse direct spre Brandt şi se opri la 
câţiva paşi de el. Impuşcaţi-i, îi spuse. Brandt păru că se 
trage îndărăt în scaun. Impuşcaţi-i, repetă Corva. Aşa a 
spus? 

— Da. 

— Cui i-a spus asta? 

— Lui... Sadowski. 

— Sadowski ce-a răspuns? 

— „Da, domnule”. 

_—Ce-a spus Sadowski pentru a determina ordinul 
„Impuşcaţi-i“? 

— A spus „Am găsit soldaţi nord-vietnamezi răniţi şi 
bolnavi”. 

— Ce a răspuns locotenentul Tyson? 

— Obiecţie, domnule judecător, sări Pierce în picioare. 


Avocatul hăituieşte martorul. 

— Obiecţia se admite. 

— Şi sergentul Sadowski s-a dus şi i-a împuşcat, îi spuse 
Corva lui Brandt. 

— Da. 

— L-aţi văzut trăgând asupra lor? 

— Nu. 

— Cum aţi ştiut că i-a împuşcat? 

— Am auzit împuşcăturile. 

— Aşa aţi aflat că sergentul Sadowski i-a împuşcat? 

— Nu... am aflat mai târziu că i-a împuşcat. 

— Cine v-a spus asta? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu Kalane? 

— Poate... 

— Nu Walker? 

— Nu, cred... 

— Obiecţie. Pierce era din nou în picioare. Avocatul 
derutează martorul. 

— Se acceptă. Domnule Corva, vă rog. 

— Da, domnule judecător. Îl privi din nou pe Brandt în 
faţă. Ce i-aţi spus locotenentului Tyson când acesta i-a 
ordonat lui Sadowski „Împuşcaţi-i“? 

— Nimic. 

— Eraţi de părere că ordinul era ilegal? 

— Da. 

— Dar n-aţi spus nimic. 

— Eram un simplu sanitar. 

— Un simplu sanitar? 

— Da. 

— l-aţi spus locotenentului Tyson că rana lui Peterson era 
mortală? 

— Da. 

— Atunci de ce nu v-a ascultat? 

— Nu ştiu. 

— l-aţi spus că numai un elicopter sanitar putea salva 


viaţa lui Peterson? 

— Da. 

— De ce nu aţi folosit unul din aparatele radio ale 
plutonului ca să chemaţi unul? 

— Nu... nu era chiar treaba mea să folosesc radioul. 

— Ştiaţi cum funcţionează? 

— Nu. 

— Nu aţi învăţat să folosiţi radioul la Fort Sam Houston? 

— Nu. 

— Folosirea radioului nu era materie de curs de trei ore la 
Fort Sam Houston? 

— Nu. Ba da. 

— De ce n-aţi chemat un elicopter sanitar? 

— Nu era... Nu cunoşteam frecvenţa. 

— Sanitarul din pluton nu cunoştea frecvența 
elicopterelor sanitare? 


— Nu. 

— V-ar fi indicat-o cineva dacă aţi fi întrebat? 

— Nu ştiu. 

— Aţi cerut vreunuia dintre radiotelegrafişti să cheme 
elicopterul? 


— Da. Da, am cerut. 

— Cine l-a împuşcat pe medicul australian? 

— Nu ştiu, spuse Brandt, surprins parcă de schimbarea 
de subiect. 

— Un american? 

— Da. 

— Aţi spus că nu ştiţi. 

— N-am văzut cine l-a împuşcat. 

— Cine l-a împuşcat pe doctorul francez? 

— Nu ştiu. 

— Movila funerară era în mijlocul unei parcele de orez? 

— Da. Brandt îşi schimbă poziţia, de parcă aşa cerea 
schimbarea de subiect. 

— Unde putea fi efectuat controlul corporal în condiţii de 
respectare a pudorii? 


— Nu ştiu. 

— Erau copaci sau tufişuri în jurul movilei funerare? 

— Aşa cred. 

— În jurul movilelor funerare vietnameze nu există copaci 
şi niciun fel de vegetaţie. Cum aţi fi efectuat 
dumneavoastră controlul? 

— Nu ştiu. Nu l-aş fi făcut. 

— De ce? 

— Nu era necesar. 

— Eraţi la o distanţă de două sute de metri. 

— Da. 

— Larry Cane a murit pe loc? 

— Da. Un glonţ în inimă, spuse Brandt, umezindu-şi 
buzele. 

— Aţi spus că era în sala de operaţii. 

— Da. 

— Mort? 

— Da. 

— Aţi pus pe cineva să îl care până acolo? 

— L-a adus cineva. 

— De ce? 

— Eu... nu ştiu. 

— De ce a cărat cineva un cadavru un etaj în sus pe 
scări? 


— Nu ştiu. 

— Cine l-a ucis pe Larry Cane? 
— Un lunetist. 

— N-a murit în spital? 

— Nu. Afară. 

— Ce făcea la etaj? 

— Nu ştiu. 

— A fost împuşcat la etaj? 

— Nu. 

— Locotenentul Tyson v-a lovit vreodată? 
— Nu. 


— Într-o împrejurare anterioară, nu v-a lovit în faţa 


întregului pluton? 

— Nu... au existat nişte discuţii... ne-am mai împins... 

— Vă plăcea locotenentul Tyson? 

— Da. 

— Lui îi plăcea de dumneavoastră? 

— Nu, spuse Brandt după ce trase aer în piept. 

— De ce nu? 

— Nu ştiu. 

— Dumneavoastră ce vă plăcea la el? 

— Era un bun conducător. 

— A fost un bun conducător şi în 15 februarie 1968? 

— Nu. 

— Cu o zi înainte? 

— Domnule judecător, asta întrece măsura, se ridică din 
nou Pierce. Întrebările au ca scop intimidarea şi derutarea 
martorului. 

— Obiecţia se respinge, se mărgini Sproule să spună. 
Continuaţi. 

Corva continuă, sărind de la un incident la altul. Lui 
Brandt nu părea să-i convină forma de interogatoriu. Începu 
să contrazică răspunsuri anterioare, apoi se retrase tot mai 
mult în „nu ştiu“ şi „nu-mi amintesc”. În cele din urmă, 
Corva spuse: 

— Împuşcaţi-i. Brandt îşi plimbă limba prin gură. Era un 
ordin direct adresat sergentului Sadowski? 

— Da. 

— Ştiaţi că ordinul este ilegal? 

— Da. 

— Aţi văzut că sergentul Sadowski pleacă să-l execute? 

— Da. 

— Sergentul Sadowski a plecat singur? 

— Nu. 

— Cine mai era cu el? 

— Nu îmi amintesc numele. 

— Câţi erau? 

— Doi sau trei. 


— Aţi auzit şase sau şapte focuri de armă? 

— Da. 

—A raportat sergentul Sadowski sau altcineva 
îndeplinirea ordinului? 

— Nu. Ba da... cineva a strigat în sala de operaţii „Au fost 
terminati”. 

— La cine se referea acel cineva că au fost terminaţi? 

— La cei şase sau şapte soldați inamici răniți. 

— Sunteţi absolut convins? 

— Da. 

— Cine a deschis focul în sala de operații? 

— Nu ştiu. 

— Cât timp aţi rămas cu plutonul după 15 februarie? 

— Cam încă o lună. 

— Şi nu aţi aflat niciodată cine a tras într-o sală de 
operaţii aglomerată, plină de pacienţi, personal medical şi 
americani? 

— Nu. 

— Depoziţia anterioară l-a indicat pe Simcox. 

— Se poate, era şi el acolo. 

— Şi locotenentul Tyson nu i-a făcut observaţie? 

— Nu. 

— Vă aşteptaţi să creadă cineva toată povestea asta? 

— Obiectez! Pierce se înroşise de tot. Domnule judecător. 

— Obiecţia se acceptă. Domnule Corva, acesta este 
ultimul avertisment. 

— Da, domnule judecător. Domnule Branat, aţi afirmat că 
locotenentul Tyson a născocit o poveste cu scopul de a 
camufla acest pretins masacru. 

— Da. 

— Aţi afirmat că aţi acceptat să o susţineţi. 

— Nu. Nu am susţinut-o. 

— Aţi raportat deci masacrul? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— M-ar fi ucis. 


— Cine? 

— Oamenii din pluton. 

— Credeţi că superiorii v-ar fi lăsat să vă întoarceţi la 
pluton după ce i-aţi fi acuzat pe toţi membrii lui de omor în 
masă? 

— Nu, nu ştiu dacă... 

— Da? Credeaţi că vi s-ar fi putut „ordona” să vă 
întoarceţi la pluton după ce aţi susţinut că sunt cu toţii 
ucigaşi în masă? 

— M-am gândit că superiorii nu m-ar fi crezut. Sau că ar fi 
încercat să acopere incidentul. 

— Da? Corva aruncă o privire completului, apoi se 
întoarse din nou spre Brandt. După ce aţi fost mutat înapoi 
în State, în mai 1968, aţi raportat incidentul? 

— Nu. 

— De ce? 

— Eu... voiam să uit. 

— Aţi spus că vă urmărea. 

— Da încă mă mai urmăreşte. 

— Bazat pe observaţiile dumneavoastră, pe cine aţi văzut 
personal comiţând omoruri în spital? 

— Nu sunt sigur. 

— Puteţi da vreun nume? 

— Nu. Poate doar Beltran. L-am văzut trăgând în rănitul 
pe care l-a dat jos de pe masa de operaţie. 

— A văzut asta şi locotenentul Tyson? 

— Da. 

— A luat vreo măsură împotriva lui Beltran? 

— Nu. 

— Domnule Brandt, am ascultat ieri  depoziţia 
dumneavoastră timp de mai multe ore şi orice asemănare 
cu depoziţia anterioară este legată numai de locotenentul 
Tyson. Ceilalţi participanţi la acest incident au fost descrişi 
diferit, făcând o serie de acţiuni diferite pe care nu le-ar fi 
putut face decât dacă se aflau în acelaşi timp în două 
locuri. Imi dau seama că au trecut mulţi ani de la 


evenimentul în cauză şi nu mă aştept ca dumneavoastră 
sau oricine să-şi amintească exact mişcările sau chiar 
numele celor nouăsprezece militari. Totuşi, depoziţia 
dumneavoastră, ca şi cea anterioară, îl plasează pe Tyson 
în acelaşi loc. Lângă prima masă de operaţie. Şi, practic, îl 
ţine acolo aproape tot timpul. Este aceasta o redare corectă 
a activităţilor locotenentului Tyson? 

— Da. Se afla în sala de operaţii. 

— Şi n-a prea spus mare lucru. 

— Nu. În afară de câteva ordine. 

— Ca de exemplu? . 

— Ca de exemplu „Impuşcaţi-i“. 

— Nu a încercat să oprească presupusul masacru? 

— Nu. 

— A contribuit sau a aprobat desfăşurarea incidentului? 

— Da. Prin tăcere. 

— A tras vreodată cu puşca lui? 

— Din câte am văzut, nu. 

—A stat mai mult degeaba, potrivit  depoziţiei 
dumneavoastră şi celei anterioare. 

— Da. Nu a încercat deloc să oprească lucrurile. 

— A stat cu radiotelegrafistul lui, Daniel Kelly şi a fumat o 
ţigară. 

— Da. 

— Şi dumneavoastră aţi stat cu el în aceeaşi sală? 

— Da. 

— Vă temeaţi pentru viaţa dumneavoastră? Brandt avu o 
ezitare. De aceea nu aţi făcut nimic? 

— Da. 

— Locotenentul Tyson părea şi el că se teme pentru viaţa 
lui? 

— Nu ştiu. 

— Se poate spune că soldaţii au depăşit presupusul ordin 
de a împuşca răniții inamici? 

— Da. l-au împuşcat pe toţi. 

— Le-a ordonat locotenentul Tyson să-i împuşte pe toţi? 


— Nu l-am auzit dând un asemenea ordin. Numai pe 
primul. 

— Aţi fost surprins de primul ordin? 

— Nu. 

— De ce? 

— Era furios. 

— Din ce cauză? 

— Datorită personalului spitalului. 

— Aşa că a dat ordin să fie împuşcaţi răniții inamici. 

— Da. 

— Dar nu şi pe altcineva? 

— Eu nu am auzit. 

— L-a ameninţat cineva pe locotenentul Tyson? 

— Nu. 

— A îndreptat cineva arma spre el? 

— Nu. 

— A fost lovit de cineva? 

— Nu. 

— Ce s-a întâmplat cu personalul spitalului care a primit 
ordin să intre în cabina de spălat? 

— Am declarat că cineva a aruncat acolo o grenadă de 
mână. 

— Beltran? 

— Da. 

— Intr-o declaraţie anterioară ați spus că nu vă amintiţi. 

— Da? Acum îmi aduc aminte. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Beltran. 

— Beltran era mitralior. A tras cu mitraliera pe fereastră? 

— Da. 

— Mitraliorii purtau grenade? 

— De unde să ştiu eu? 

— Locotenentul Tyson a părăsit vreodată sala în timpul 
pretinsului masacru? 

— Da. Spre sfârşit. Nu l-am mai văzut până în curte. 

— Unde vă aflaţi dumneavoastră? 


— În sala de operaţii. Tot timpul. 

— De ce? 

— Nu ştiam unde să mă duc. 

— De ce nu afară? 

— Cred că aşa ar fi trebuit să fac. 

— Locotenentul Tyson a încercat să-şi impună voinţa în 
faţa personalului spitalului? 

— Nu ştiu, răspunse Brandt, după un moment de ezitare. 

— Era îngrijorat pentru Arthur Peterson? 

— Nu ştiu. 

— Dar dumneavoastră? 

— Sigur. Eram sanitar. 

— Aţi făcut tot ce aţi putut pentru Peterson? 

— Nu era nimic de făcut. 

— Decât să chemaţi un elicopter. 

— Domnule judecător, sări Pierce din nou în picioare, nu 
Steven Brandt este cel acuzat. 

Corva îl privi pe Pierce, apoi completul, apoi spre Sproule. 

— Obiecţia se acceptă, spuse Sproule. Domnule Corva, 
întrebările dumneavoastră încep să devină abuzive. 

— Domnule judecător, întrebările legate de Arthur 
Peterson sunt determinate de o remarcă foarte nepotrivită 
făcută de martor mai devreme. 

— Posibil. Dar cred că v-aţi demonstrat argumentul. 

— Aşa cred şi eu, domnule judecător. 

— Obiecţia se acceptă. Continuaţi, domnule Corva. 

Tyson îl ascultă pe Corva continuând interogatoriul. Se 
părea că Brandt nu se simte la largul lui cu stilul de 
întrebări folosit de Corva. Corva se întoarse la aceleaşi 
puncte de mai multe ori, dar, de fiecare dată, reformula 
întrebarea şi primea răspunsuri întrucâtva diferite. Corva 
recapitula apoi diferitele răspunsuri la aceeaşi întrebare. 
Brandt era în încurcătură, descumpănit şi incapabil să-şi 
redobândească sângele rece. Chipul şi gesturile îl trădau ca 
pe un om care încearcă să scape. 

— Aţi tras personal în cineva? întrebă Corva după 


aproape două ore de interogatoriu. 

— Nu. 

— Aţi văzut că Richard Farley a tras în cineva? 

— Nu. 

— Aţi văzut dacă Larry Cane a tras în cineva? 

— Nu. 

— Larry Cane era mort, domnule Brandt. Pierce sări în 
picioare, dar Corva tocmai spunea: Am terminat întrebările, 
domnule judecător. 

— Şedinţa se suspendă până la ora treisprezece, anunţă 
colonelul Sproule, aproape respirând uşurat. 


Ben Tyson privea pe fereastra apartamentului de 
nefamilişti de la etajul al treilea. 

— Ce crezi? îl întrebă pe Corva. 

Acesta se întinsese pe canapea şi căsca. 

— Cred că completul are unele dubii explicabile pentru 
faptul că ai dat ordinul să se împuşte soldaţii inamici. 

Tyson vedea Clubul Ofiţerilor la câteva sute de metri în 
faţa lui. Observă un grup de oameni în uniformă pe care îi 
luă drept membrii completului. Îl văzu pe Branat, pe Pierce, 
pe Weinroth şi pe Longo. Le invidia libertatea de mişcare. 
Erau şi civili, afară, pe pavajul de piatră, şi îşi dădu seama 
că erau ziarişti. In apropierea muzeului erau caravane de 
televiziune, şi observă doi oameni cu camere de filmat. 

— Ce fascinează la chestia asta? 

— Ce? 

— Participarea presei. Oamenii de dincolo de gard. Se 
vede de aici poarta de intrare. Titlurile din ziare. Titluri. Se 
întâmplă lucruri importante în lume dincolo de porţile 
astea. 

— Nu fi modest, căscă din nou Corva. 

— Ce zici de a doua afirmaţie, cum că aş fi contribuit şi 
aprobat masacrul, pentru că nu am făcut nimic ca să-l 
opresc? întrebă Tyson, întorcându-se de la fereastră. 

— Şi aici, dubiu explicabil. Cred că completul înţelege că 


trupele s-au răsculat şi că nu mai aveai comanda. Corva se 
aşeză mai bine pe canapea. Dar aici n-am putut să-l fac pe 
Brandt să mă ajute. Dacă aş fi în complet, aş avea de puso 
mulţime de întrebări. Ceea ce se va întâmpla după prânz. 

— Exact. Deci am ajuns la povestea cu camuflarea 
adevărului. 

— Da. Cam asta ar fi. Îmi pare rău că nu am găsit un 
mijloc să mă ocup de asta. 

— Am putea spune că mă obseda şi pe mine, cum zicea 
Brandt că i s-a întâmplat; am vrut mereu să raportez, dar, 
dintr-un motiv sau altul, am tot amânat. 

— Am putea spune asta, zise Corva, ridicăndu-se în 
picioare. Hei, ia deschide frigiderul. 

Tyson deschise frigiderul şi scoase o pungă cafenie şi 
două cutii de bere. 

— Azi ce avem? 

— Mâncare chinezească. 

Corva luă punga şi începu să aranjeze cutiile pe măsuţă. 

— E rece, Vince. 

— Şi ce dacă? Corva găsi furculiţele de plastic pe fundul 
pungii. Îţi opreşti plicurile de ceai? 

— Crezi că completul va da verdictul de vinovăţie numai 
pe baza poveştii cu acoperirea? întrebă Tyson. 

— Mă tem că da, răspunse Corva dând din cap. Răsturnă 
mâncarea din cutii pe o farfurie de carton. Serveşte-te. 

Tyson îşi luă o bere. 

— Tot mâncare chinezească aveam în seara în care am 
văzut cartea lui Picard. 

— Zău? 

— E mult de atunci. 

— Acum aproape a trecut, Ben. 

Corva tăie o bucată de foo yung cu ou. 

— Ani de zile după ce m-am întors din Vietnam, n-am mai 
pus orez în gură. 

— Nici eu. 

Tyson rămase în picioare lângă fereastră, în timp ce 


Corva mânca. 

— Te-ai descurcat bine cu Brandt. 

— Mulţumesc. Aşa trebuie să te porţi cu martorii care ştiu 
să vorbească. Nu-i laşi să se desfăşoare. Oricum, toată 
lumea se săturase de frazele lui pompoase. Aseară, 
grefierul l-ar fi împuşcat. 

— Nu mă aşteptam să-l văd prăbuşindu-se aşa, spuse 
Tyson, zâmbind. 

— N-aş fi putut sau n-aş fi vrut s-o fac cu un profan sau 
cu Farley, spuse Corva, sorbindu-şi berea. Dar Sproule mi-a 
dat destulă mână liberă cu doctorul Minune. 

— Cred că ai trezit unele bănuieli în mintea completului. 

— Cred şi eu. O să vedem când intrăm mai târziu pe 
mâna lor. 

— Nu ai vrut să intri mai mult în amănunte cu Larry Cane. 

— Nu. Ar fi negat. Corva îşi umplu furculiţa cu orez. Nu 
vrei să mănânci nimic din toate astea? 

— E rece. 

— Bine. Deci ce crezi? Despre cei cinci martori ai noştri. 

— Nu pot să intre în boxă şi să povestească despre luptă, 
nu-i aşa? spuse Tyson, aşezându-se în faţa lui Corva. 

— Nu cred că ar fi bine. 

— Asta ar fi mers acum optsprezece ani, când îl 
ameţeam pe Browder şi pe comandantul de batalion. Nu 
cred că ar mai ţine şi acum. 

— Nu, recunoscu Corva - şi nici nu trebuie să-i lăsăm să 
povestească despre asta. E o problemă, ştii, spuse, 
privindu-l direct pe Tyson. 

— Da, ştiu. Tyson îşi aprinse o nouă ţigară, O să vină 
Sadowski, Scorello, Walker, Kalane sau Beltran să jure şi să 
spună adevărul despre masacru? Şi să depună mărturie că 
eu nu am ordonat uciderea nimănui? Că l-am împuşcat pe 
Cane, încercând să-i opresc? Că viaţa mea era în pericol? 
Că trupele s-au răsculat? Şi că povestea de acoperire nu a 
fost ideea mea? 

— Asta o să încerc să aflu acum, spuse Corva, după ce 


înghiţi şi se şterse la gură cu un şerveţel de hârtie. Am 
vorbit cu toţi avocaţii lor şi nu s-au arătat prea cooperanţi. 
Acum, că a început procesul, fiecare vede altfel chestia cu 
„toţi pentru unu şi unu pentru toţi“. 

— Da? 

— Ţi-am spus, Ben, înainte să se termine toate astea, toţi 
or să te trădeze într-un fel sau altul. 

Tyson îşi bău berea în tăcere o bucată de vreme. 

— Vrei să spui că nu or să depună mărturie în favoarea 
mea? 

— Încă mai discutăm despre asta. Vezi, sunt aspecte 
legate de imunitate, sperjur şi drepturile din cel de-al 
cincilea amendament. În ultimă instanţă, Ben, problema e 
că oamenii nu vor să vină la bară ca să-i întrebe Pierce 
dacă au omorât copii şi femei gravide. Sau dacă au tras în 
doctori şi surori de caritate. De fapt, cine a omorât copiii? 

— Scorello. Cu grenada cu fosfor. 

Corva clătină din cap. 

Tyson bătu cu degetele în masă. 

— Ce a făcut, de fapt, Brandt? întrebă Corva. 

— Cam ce a zis că a făcut. Nimic. Era îngrozit. Credea că 
o să-l omoare şi pe el. 

Corva ciuguli puţin orez prăjit. 

— Medicii sunt întotdeauna suspecți, nu-i aşa? Nu erau 
niciodată antrenati în nebunia generală. Sanitarii, cercetaşii 
cu câini, preoţii şi asistenții lor, observatorii din 
avanposturile de artilerie... toţi tipii care ni se alăturau din 
când în când... se uitau ciudat la noi, nu-i aşa? Ca şi cum ar 
fi vizitat un salon ambulant de nebuni în care toţi pacienţii 
sunt înarmaţi până-n dinţi. Abia aşteptau să se întoarcă la 
bază. Şi când plecau, toţi râdeam de ei. Dar ştii de ce? 
Chiar eram nebuni. 

Tyson bău şi restul de bere. 

— Suspiciunile plutonului în legătură cu Brandt au fost 
corecte, din cât s-a văzut. A trebuit să curețe bine locul. 

— Au curăţat bine spitalul, spuse Corva. Ştiau că acolo nu 


merge să împuşti câţiva oameni, aşa cum au făcut în multe 
sate, şi să scapi uşor. 

— Nu. Aici era civilizaţie. Aşa că au distrus-o. 

O vreme, nici Corva, nici Tyson nu mai spuse nimic. Sună 
telefonul, şi Corva se duse să răspundă. Ascultă un minut, 
apoi zise: 

— Bine. Ţine-mă la curent. Închise şi reveni la Tyson. Era 
de la birou. Încă se mai negociază cu avocaţii martorilor 
noştri nehotărâţi. 

— Şi? 

— Nu ştiu. Au motive foarte întemeiate să nu-şi expună 
clienţii la o  depoziţie sub jurământ şi interogatoriu 
încrucişat. Dacă ai fi în locul lor şi eu ţi-aş fi avocat, nu te- 
aş lăsa să depui mărturie. 

— Cum rămâne cu camarazii de arme şi jurămintele cu 
sânge la flacăra tremurândă a lumânării şi toate celelalte? 

— Aş spune că clientul meu nu-şi mai aminteşte de asta. 
Aş spune că la sfârşitul secolului al douăzecilea, într-un stat 
condus de avocaţi, poţi să nu mai ţii seama de asta. Aş mai 
spune, ca să rămân cu faţa curată, că clientul meu, dacă a 
jurat, a făcut-o în legătură cu povestea unei bătălii 
înfricoşătoare. Nu cu un masacru. Dar încă se mai 
negociază cu ei, adăugă Corva. Tyson nu spunea nimic. 
Uneori, Ben, zise Corva, trăgând adânc aer în piept, cred că 
cu cât se spune mai puţin, cu atât e mai bine. Uneori, 
apărarea este cea care şterge din mintea juriului îndoiala 
care a început să  încolţească, până când începe 
interogatoriul încrucişat al martorilor apărării. Capice? 

— Cred. Dar noi nu oferim cine ştie ce apărare. 

— Nici acuzarea nu a oferit cine ştie ce caz. Aş vrea să 
las la latitudinea juriului cât mai mult posibil. 

— Vrei să depun şi eu mărturie? 

— O să te anunţ. Dacă-ţi vine o idee care să justifice un 
motiv pentru care să fi ignorat un omor în masă, să-mi spui. 
Telefonul sună din nou, şi Corva răspunse. Ascultă, apoi 
spuse: Bine, sergent. Spune-le să înceapă fără noi. Inchise 


şi îi zise lui Tyson: Nu vor să înceapă fără noi. 


— Linişte în sală, spuse colonelul Sproule. 

Pierce îşi făcu anunţul în legătură cu prezenţa părţilor. 

Colonelul Sproule se adresă colonelului Moore: 

— Ne-aţi informat în timpul pauzei că completul are 
întrebări pentru martorul Steven Brandt. 

— Da, domnule judecător, răspunse Moore. 

— Chemaţi din nou martorul, îi spuse Sproule lui Pierce. 

Pierce îi făcu semn sergentului. Brandt nu apăru imediat 
şi, după câteva minute, doi poliţişti fură trimişi să-l caute pe 
sergent şi pe Brandt. În cele din urmă, după ce trecuseră 
cinci minute, Brandt îşi făcu apariţia şi traversă podiumul 
spre locul martorului. Colonelul Pierce îi spuse: 

— Reamintim martorului că se află încă sub jurământ. 

Brandt se aşeză. 

— Am avut ocazia să văd şi să aud întrebările pe care 
completul intenţionează să le adreseze martorului şi m-am 
pronunţat asupra acceptării lor, spuse Sproule curţii. II privi 
pe Pierce, apoi pe Corva, apoi din nou pe colonelul Moore. 
Puteţi începe. 

Începu locotenentul Davis, cel mai tânăr membru al 
completului. 

— Domnule doctor Brandt, aţi discutat incidentul din 
spital cu ofiţerul dumneavoastră comandant? Respectiv cu 
comandantul Batalionului al Cincisprezecelea Medical? 

— Nu. 

— Ne puteţi spune de ce? 

— Aşa cum am mai spus, îmi era frică, spuse Brandt, 
foindu-se pe scaun şi punând picior peste picior. 

— Credeţi că ofiţerul comandant, medic militar, nu v-ar fi 
arătat înţelegere? 

— Nu ştiu, răspunse Brandt. 

— Domnul doctor Steve o să fie şi mai puţin încântat de 
formula asta, spuse Corva, aplecându-se spre Tyson. 

Întrebările din partea celor şase membri ai completului 


continuară timp de aproape o oră. Tyson îşi dădea seama, 
după cum erau puse, că completul nu prea îl aprecia pe 
Steven Brandt. Întrebările priveau mai ales motivele care îl 
făcuseră pe Brandt să nu raporteze crima şi care îl 
aduseseră în faţă după atâţia ani. Il întrebară despre 
legăturile lui cu Tyson şi cu ceilalţi oameni din pluton. 
Tyson nu se îndoia că îi crezuseră în linii mari povestea cu 
masacrul. Dar, exact ca în cazul lui Farley, nu puteau cădea 
de acord asupra detaliilor. In cele din urmă, colonelul Moore 
puse ultimele întrebări: 

— Aţi afirmat mai devreme că aţi avut o altercaţie cu 
locotenentul Tyson cu câtva timp înaintea acestui incident. 

— Da. 

— Aţi menţionat împingeri. 

— Da. 

— Cine pe cine a împins? 

— Locotenentul Tyson m-a împins pe mine. 

— Aţi căzut? 

— Da. 

— V-aţi plâns oficial de comportamentul lui? 

— Nu. 

— Ne puteţi spune la ce se referea altercaţia? 

— Nu îmi amintesc. 

— Îi purtaţi cumva resentimente? 

— Deloc. 

— Aţi discutat după aceea incidentul de la spital cu 
locotenentul Tyson? 

— Nu. 

— De ce? 

— Era şi el implicat în muşamalizarea adevărului. 

— Aţi discutat acest incident cu cineva? Cineva din viaţa 
civilă sau militară? 

— Nu. Nu înainte de a discuta cu Andrew Picard. 

— Dar, după ce aţi discutat cu Andrew Picard, aţi încercat 
să comunicaţi cu vreo instituţie guvernamentală în legătură 
cu acest subiect? 


— Nu. 

— Armata a fost cea care v-a contactat în această 
privinţă? 

— Da. 

Colonelul Moore privi la stângă şi la dreapta lui şi fiecare 
membru al juriului clătină din cap, arătând că nu mai sunt 
întrebări. Dar din locul de unde privea Tyson, cele cinci feţe 
întoarse spre centru, toate clătinându-se la unison, lăsau 
impresia a cinci oameni dezgustaţi. 

— Vă mulţumim pentru depoziţie, îi spuse colonelul 
Sproule lui Brandt. Puteţi pleca, sub rezerva de a fi 
rechemat. 

Sproule repetă apoi avertismentul privind discutarea 
depoziţiei. 

Tyson privi spre Pierce, Weinroth şi Longo. Nu mai arătau 
la fel de satisfăcuţi ca după interogatoriul direct făcut de 
Pierce lui Brandt. Dar nu păreau nici îngrijoraţi. De fapt, lui 
Tyson îi apăreau ca nişte oameni care îşi dădeau seama că 
ce fusese mai greu trecuse. Că se apropia sfârşitul şi că se 
aflau în faţă şi alergând la vale, în timp ce opoziţia abia 
începea porţiunea de urcuş. 

— Martorul poate pleca, sub rezerva rechemării, spuse 
Sproule, după ce termină cu Branat. 

Brandt se ridică şi porni, fără să se grăbească, spre 
ieşirea laterală. 

— Acuzarea doreşte să cheme un nou martor? i se adresă 
Sproule lui Pierce. 

— Nu, domnule judecător. 

— Şedinţa se suspendă până mâine la ora zece, anunţă 
colonelul Sproule. 


Tyson mergea cu Corva pe aleea ce ducea la blocul de 
nefamilişti. 

— O să aflăm acum dacă avem martori ai apărării? 
întrebă Tyson. 

— Astă-seară, sper. S-ar putea să cer o continuare. 


— Asta e în jargon avocăţesc o amânare. 

— Exact. 

— Nu vreau amânare. 

— Să ştii, Ben, că nici mie nu-mi convine. Dar avem 
nevoie de timp. 

— Nu. Mâine vreau să fiu la proces. 

— Discutăm despre asta mai târziu. 

Ajunseră la o alee perpendiculară, care traversa pajiştea. 
Soarele era acum în spatele blocurilor de cărămidă 
aparentă şi pajiştile erau acoperite de umbre lungi. 

— Se face frig aici seara, spuse Corva. Te duci acasă? îl 
întrebă pe Tyson. 

— Da, să stau puţin cu David. Marcy tot mai încearcă să 
lucreze şi astă-seară se întâlneşte cu un client la cină. Ştii 
cum e. Încearcă să se descurce şi să fie în acelaşi timp 
gospodină, mamă, să aibă serviciu şi să mai vină şi la 
proces şase-douăsprezece ore pe zi. 

— Ei, lasă. Corva se uită la ceas. Rămân în apartament 
până târziu azi. Vino pe la zece să bem ceva. 

— Unde s-au dus soldaţii de odinioară, Vince? întrebă 
Tyson. 

— Toţi au avocaţi acum, răspunse Corva. 


48. 


Ben Tyson şi Vincent Corva stăteau la masa apărării. 
Tyson se uită la ceas şi văzu că era zece fără zece. 
Spectatorii erau la locurile lor, la fel şi acuzarea. Incepură 
să intre unul după altul şi membrii completului. 

— Ştiu ce simţi, îi spuse Corva lui Tyson. 

— Nu mă simt trădat, răspunse Tyson, aprinzându-şi o 
ţigară. Nu ştiu cum ar fi putut schimba ceva mărturia celor 
cinci. 

— Totuşi, s-au oferit să facă declaraţii fără depunere de 
jurământ, pentru justificare parţială şi diminuare a 
pedepsei, dacă se dă verdictul de vinovăţie. Eu cred că 


prezentarea circumstanțelor atenuante dinaintea 
pronunțării sentinţei sunt mai importante decât verdictul 
într-un asemenea caz. 

— Din punctul de vedere al timpului pe care va trebui să-l 
petrec la închisoare, sunt de acord. 

Corva încuviinţă. Apoi adăugă: 

— E posibil să se dea verdictul de nevinovăție. Tyson nu 
răspunse. Având în vedere că se pare că nu avem acum 
niciun martor al apărării în sala martorilor, vrei o amânare? 

— Nu. Ai un martor al apărării chiar lângă tine, răspunse 
Tyson. 

Corva rămase tăcut o bucată de vreme. Se uită la 
membrii completului, aşezaţi la masa lor, discutând. 

— Foarte rar acuzatul trece la bară în proprie apărare 
într-un caz ca acesta, spuse Corva. 

— Aseară ai spus că pot să dau o declaraţie. 

— Am spus eu aşa ceva? 

— Da. 

— Ascultă, Ben, spuse Corva, punând o mână pe braţul 
lui. Dacă te duci acolo şi faci chiar şi o declaraţie de două 
minute, nu faci decât să te angajezi pe un teren minat. 
Tyson nu răspunse. M-am gândit mult la asta, continuă 
Corva. Aseară, după ce ai plecat, am stat treaz şi m-am 
gândit. Trebuie să înţelegi că, dacă depui jurământul şi dai 
o declaraţie, Pierce o să te supună pe baza ei unui 
interogatoriu încrucişat timp de o săptămână. Şi spun asta 
în adevăratul sens al cuvântului, Ben. Când o să termine cu 
tine, Sproule are şi el dreptul să te interogheze. Şi când 
termină Sproule, cei şase membri ai completului vor profita 
şi ei de ocazie. Ai ajuns o celebritate. Dacă te hotărăşti să 
faci declaraţii publice, te vor ţine cât le permite legea. Eu o 
să încerc să limitez pe cât posibil întrebările, ca inutile sau 
lucruri din astea, dar tot o să dureze mai multe zile până să 
pot face un caz din asta. Ai înţeles? Tyson făcu semn din 
cap că da. Tu alegi. Poţi să nu spui nimic. Ai dreptul şi, dacă 
o faci, nu se va deduce nimic din asta şi nu ţi se va imputa 


în niciun fel. Şi nu pot exista niciun fel de comentarii. 

Tyson nu spuse nimic timp de câteva minute. Polițistul 
înaintă cu paşi mari spre mijlocul podiumului. 

— Dar o să dau o declaraţie mai târziu, ca justificare şi 
pentru atenuarea sentinţei, să ştii, îi spuse Tyson lui Corva. 

— Da. Dacă te găsesc vinovat, o să ţi se ofere ocazia. 
Sper să nu fie cazul să beneficiezi de ea. Ştiu că asta nu-ţi 
convine. Dar ai încredere în mine. 

— Sigur. 

— Toată lumea în picioare! 

Colonelul Sproule se duse la amvon şi rămase în picioare. 

— Şedinţa este deschisă. 

Pierce confirmă că toţi erau prezenţi. 

Colonelul Sproule i se adresă: 

— Acuzarea mai are martori de prezentat? 

— Acuzarea a încheiat, spuse Pierce, încă în picioare. 

Sproule se întoarse spre Corva, 

— Apărarea are de prezentat martori? 

— Apărarea nu are de prezentat martori, spuse Corva, 
ridicăndu-se. 

Se produse agitaţie în sală, dar Sproule aşteptă răbdător 
să înceteze. Privi spre asistenţa din strane, şi spectatorii 
tăcură imediat. Se întoarse apoi din nou spre Corva. 

— Apărarea a încheiat, deci? 

— Apărarea a încheiat. 

Colonelul Sproule încuviinţă scurt printr-o înclinare a 
capului şi se întoarse spre colonelul Pierce. 

— Acuzarea mai are ceva de oferit? 

— Nu, răspunse Pierce. Doreşte curtea să aducă sau să 
recheme vreun martor? îl întreba Pierce pe Sproule. 

— Nu, răspunse Sproule. La rândul său, i se adresă din 
nou lui Pierce. Acuzarea doreşte să prezinte argumentul 
final? 

— Da, răspunse Pierce. 

— Domnule colonel Pierce, răspunse Sproule, - se 
întoarse spre Corva - şi domnule Corva. Doresc să vă 


reamintesc amândurora că într-un proces la curtea marţială 
nu sunt necesare pledoarii finale. Dacă acestea sunt totuşi 
făcute, ele pot avea forma orală sau scrisă. În ambele 
cazuri, ele sunt, de obicei, scurte. Se fac, în general, pentru 
a atrage atenţia instanţei asupra unor fapte ce pot constitui 
argumente valabile în proces şi asupra modului cum pot fi 
interpretate juridic. Ele pot cuprinde elementele unui 
rezumat, dar nu este permis să devină recapitulări detaliate 
ale procesului. Se întoarse spre Pierce. Puteţi începe. 

Colonelul Pierce ocoli masa şi se aşeză în centrul 
podiumului, ca atunci când făcuse rechizitoriul. 

Tyson îl privi, apoi se uită la membrii completului. Toţi 
şase şedeau foarte drepţi, cu o ţinută foarte militărească, 
constată Tyson. Pierce avea şi el o ţinută destul de potrivită 
pentru un avocat militar. Tyson privi spre spectatori. În 
această joi de dimineaţă, a patra zi a procesului, stranele 
erau din nou pline. Marcy intrase târziu. David iar fusese 
învoit de la şcoală. Mama lui Tyson, care stătea la prieteni, 
în Garden City, şi venea cu limuzina în fiecare dimineaţă, 
arăta foarte obosită. Pe când scruta marea de feţe 
predominant albe, văzu un chip negru, rotund ca o lună, 
care zâmbea, încercând să-i capteze atenţia. Mason îi făcu 
semn din rândul al cincilea sau al şaselea. Tyson zâmbi şi 
răspunse tot printr-un semn. 

Colonelul Pierce începu tradiţional: 

— Cu permisiunea domnului judecător militar şi a 
membrilor curţii. Aţi audiat cazul Statele Unite contra 
locotenentului Benjamin Tyson. Aţi ascultat şi depoziţiile a 
doi martori, Richard Farley şi Steven Brandt, care au relatat 
curţii povestea masacrării cu sânge rece a unor civili şi 
soldaţi inamici, a unor pacienţi şi personal medical, a unor 
sugari şi copii. E adevărat, depoziţiile lor nu au coincis 
întotdeauna asupra unor detalii, au fost deseori, 
contradictorii, iar uneori şi-au amintit vag nume, 
evenimente şi alte elemente specifice, pe care ne-am 
obişnuit să le aşteptăm într-un proces. Dar am auzit cu toţii, 


nu-i aşa, relatarea unui masacru. Dacă detaliile s-au 
estompat întrucâtva în aceşti optsprezece ani, lucrurile 
importante sunt încă clare. Pierce îşi masă buza de sus şi 
lăsă un moment capul în jos, apoi continuă: Steven Branat 
şi Richard Farley au fost martori oculari la evenimentele 
descrise. Sunt evenimente de neşters, imprimate cu foc în 
memorie pe vecie - nu numai pentru că le-au fost martori, 
ci şi pentru că au participat direct la aceste evenimente. 
Dar nu participarea lor este ceea ce ne interesează aici. 
Ceea ce ne interesează este implicarea acuzatului în acele 
evenimente. Dacă înlăturați din minte detaliile marginale 
ale depoziţiilor şi interogatoriilor încrucişate şi vă gândiţi 
numai la faptele în legătură cu acuzatul şi cu acuzaţiile ce i 
se aduc, atunci rămâne doar următorul fapt: Compania Alfa 
a intrat într-o clădire pe care doi martori oculari o descriu 
ca pe un spital. Din depoziţia lor am aflat că în acel spital 
erau peste o sută - poate două sute - de fiinţe umane vii. 
Comandantul lor de pluton, locotenent Benjamin Tyson, a 
dat ordinul verbal să se împuşte soldaţii inamici bolnavi şi 
răniţi. Domnilor membri ai completului, dacă ne oprim aici 
şi dacă dăm crezare depoziţiei sub jurământ a doi martori 
diferiţi şi lipsiţi de părtinire, atunci acuzarea poate încheia. 
Dar, dacă trebuie să reparăm o gravă injustiţie, dacă 
trebuie să salvăm onoarea şi integritatea Armatei 
Americane, nu putem încheia aici. Nu, căci trebuie să avem 
în vedere şi restul de cadavre pe care martorii le-au văzut 
cu ochii lor, îngrămădite în saloane, risipite pe coridoare, 
întinse în sala de operaţii şi în toată incinta spitalului. 
Trebuie să avem în vedere că aceşti oameni neînarmaţi şi 
lipsiţi de apărare au fost împuşcaţi şi ucişi de către trupele 
aflate sub comanda locotenentului. Că, de fapt, acuzatul, 
neintervenind, a contribuit şi a fost de acord cu masacrul 
pe care l-aţi auzit descris. Că, de fapt, acuzatul, prin ordinul 
său instigator de a împuşca soldaţi neînarmaţi şi 
convalescenţi, a participat la masacrul general ce a urmat. 
Pierce se întoarse să-l privească pe Tyson, apoi îşi aruncă 


pentru prima dată privirile în sală, după care se întoarse 
spre complet. Dumneavoastră, eu, oricine are o fărâmă de 
compasiune şi înţelegere, ar fi putut găsi explicaţii şi scuze 
pentru tot ceea ce a făcut sau nu a făcut acuzatul în cele 
douăzeci sau patruzeci de minute. Dar cum am putea scuza 
ceea ce a urmat? Cine poate scuza sau înţelege un ofiţer al 
Statelor Unite care intră de bunăvoie într-o conspirație a 
soldaţilor săi de a împiedica mersul justiţiei, de a inventa o 
serie de evenimente cu intenţia nu numai de a escamota 
faptele unei îngrozitoare crime, ci şi de a transforma 
această crimă într-un angajament de luptă cu inamicul? 
Cine poate găsi scuze sau înţelegere pentru aceasta? Cine 
poate scuza acoperirea în continuare a unei crime capitale 
şi oribile până în momentul de faţă? Cine poate scuza un 
ofiţer care, prin abdicarea de la îndatoririle sale, a făcut, 
poate şi chiar foarte probabil, ca nimeni să nu fie tras la 
răspundere pentru această crimă în masă? Cine va scuza 
un ofiţer combatant al Armatei Statelor Unite, în care s-a 
pus toată încrederea şi răspunderea, că nu şi-a îndeplinit 
obligaţiile pe care şi le-a asumat liber atunci când a preluat 
comanda? Pierce făcu câţiva paşi înapoi spre masa apărării, 
apoi se întoarse pentru a încheia. Procuratura a prezentat 
faptele ce dovedesc, fără urmă de îndoială, că s-a produs o 
încălcare a Codului unic de legi militare şi că această 
încălcare este aceea de omor, iar specificaţiile, aşa cum le- 
am exprimat în scris, reflectă cu exactitate natura 
încălcării; că acuzatul s-a angajat în acţiuni inerent 
periculoase pentru ceilalţi şi care pun în evidenţă disprețul 
şi nepăsarea faţă de vieţile omeneşti. 

Colonelul Pierce se aşeză la loc. 

Colonelul Sproule se întoarse spre Corva. 

— Apărarea doreşte să facă o declaraţie finală? 

— Da, domnule judecător, spuse Corva, ridicându-se. 

— Vă rog. 

Corva se duse în faţa completului şi începu: 

— Cu permisiunea domnului judecător militar şi a 


onoratei curţi. Aţi audiat cauza Statele Unite contra lui 
Benjamin Tyson. Aţi ascultat doi martori, Richard Farley şi 
Steven Brandt, care au reprezentat în întregime cazul 
procuraturii intentat acuzatului - a căror depoziţie a 
constituit totalitatea probelor necesare susţinerii gravei 
acuzaţii de omor. Dacă ar fi să dăm crezare faptului că 
martorii sunt nepărtinitori şi lipsiţi de prejudecăţi faţă de 
acuzat, atunci ar însemna că nu am înţeles adevărata 
natură şi sensul fundamental al depoziţiei în instanţă. Chiar 
dacă ar fi să credem că domnii Brandt şi Farley au fost 
martorii unui masacru - şi apărarea nu susţine prin nimic 
contrariul - atunci trebuie să ne fixăm atenţia asupra 
cuvântului „Impuşcaţi-i“, cuvânt pe care Brandt susţine că 
acuzatul l-a rostit dând un ordin ilegal. Depoziţia lui Farley 
în privinţa ordinului direct este întrucâtva diferită. Astfel, va 
trebui să ignorăm faptul că doi martori ai acuzării nu-şi pot 
aminti, după optsprezece ani, nume, locuri sau cuvinte ale 
camarazilor lor. Dar trebuie să credem când Steven Brandt 
spune că îşi aminteşte că locotenentul Tyson a spus 
„Impuşcaţi-i“. Şi trebuie să credem când Steven Brandt 
declară că locotenentul Tyson nu a făcut nimic pentru a-i 
opri pe soldaţii subordonați de la comiterea crimelor. 
Totuşi, Steven Brandt nu-şi aminteşte nici măcar cine a 
comis crimele pe care pretinde că le-a văzut sau spune că 
crede că le-a văzut. Memoria lui Steven Brandt este foarte 
selectivă. Corva făcu o pauză şi aruncă o privire, întâi, la 
scaunul gol al martorului, apoi la Pierce. Se întoarse după 
aceea spre juriu şi continuă: Acuzarea v-a atras atenţia 
asupra faptului că depoziţiile celor doi martori ai săi nu 
concordă sub toate aspectele. Dar atunci când s-au referit 
la locotenentul Tyson, nu au părut să existe multe 
neconcordante între declaraţiile lor. Dacă ar fi să credem că 
diferenţele dintre depoziţii se datorează faptului că martorii 
au perceput evenimentele din perspective diferite sau că 
percepțiile lor diferite au fost rezultatul diferenţelor de 
personalitate sau sensibilitate dintre cei doi, atunci de ce 


sunt în asemenea concordanţă în privinţa faptelor care tind 
să-l incrimineze pe acuzat? Corva se opri din nou, jucându- 
se o vreme cu buza de jos, apoi spuse: Branat. Branat v-a 
declarat că se temea pentru viaţa lui. Că după incident a 
fost căutat de oamenii din pluton care l-au ameninţat. Dacă 
ar fi să credem asta, de ce să nu credem că şi locotenentul 
Tyson se temea pentru viaţa lui? Acuzarea a afirmat că 
acuzatul s-a angajat în conspirația de acoperire a faptelor 
legate de presupusa crimă. Dacă ar fi să-l credem pe 
Brandt, anume că acea conspirație a fost clocită în buncăr 
şi că Brandt a respectat-o, ca să-şi salveze viaţa, atunci de 
ce nu am crede acelaşi lucru şi despre acuzat? Căci, de 
bună seamă, dacă existau doi oameni din afară în acel 
pluton, aceştia erau Benjamin Tyson şi Steven Brandt. 
Depoziţia martorilor a prezentat imaginea nu doar a unui 
masacru, ci şi a unei revolte. Deşi apărarea nu a contestat 
anumite fapte, apărarea nu acceptă faptul că locotenentul 
Tyson nu a făcut un raport oral sau scris privind incidentul 
în chestiune. Acuzarea vă cere să deduceţi din lipsa 
probelor că nu a fost făcut niciun raport. Dar nu putem şi 
nu trebuie să tragem o asemenea concluzie. Când se va 
decide dacă locotenentul Tyson a raportat regulamentar 
superiorilor evenimentele în chestiune, completul va trebui 
să ţină seama că niciun om cu capul pe umeri nu ar fi 
încercat să facă un asemenea raport cât timp viaţa îi era în 
iminent pericol. Dacă locotenentul Tyson a transmis prin 
radio rapoarte false comandantului său de companie în 
timp ce se afla înconjurat de cel puţin doisprezece oameni 
care tocmai comiseseră omor în masă, cred că putem 
conchide că a acţionat rezonabil. lar în zilele următoare, în 
timp ce era încă pe câmpul de luptă, într-o perioadă de 
intensă activitate inamică, puteţi deduce de ce nu a făcut 
niciun raport superiorilor săi. Dar, poate acuzarea, pot cei 
doi martori, poate oricine altcineva afirma că nu a fost făcut 
niciun raport scris sau oral cândva între 15 şi 29 februarie, 
ziua în care locotenentul Tyson a fost rănit şi evacuat? 


Poate fi considerat dincolo de sfera posibilului să credeţi că 
s-a făcut un raport oral la comandantul Companiei Alfa, 
căpitanul Browder, şi că acest căpitan Browder nu a avut 
timpul să-şi alerteze superiorii înainte de a fi ucis în data de 
21 februarie? Oare căutările, oricât de amănunțite, în 
arhivele Armatei ar descoperi o urmă de dovadă scrisă care 
să demonstreze că acuzatul şi-a îndeplinit obligaţia de a 
raporta încălcarea legii? Probabil că nu. Dar aceasta nu 
este o dovadă că acuzatul nu a făcut un astfel de raport. ŞI 
dacă acuzatul a făcut un astfel de raport, oral, scris sau în 
ambele feluri, şi a observat că nu se face nimic ca urmare a 
acestui raport, ce trebuia să facă? Să facă un al doilea 
raport? Da. Şi dacă a făcut-o? Şi dacă tot nu primeşte niciun 
răspuns de confirmare a raportului? Ce concluzie să tragă? 
Că raportul s-a pierdut? Că a fost pierdut intenţionat? Ar fi 
prima dată când se întâmplă aşa ceva? Când locotenentul 
Tyson a fost rănit şi evacuat medical, părăsind, în cele din 
urmă, teatrul de operaţiuni din Asia de Sud-Est, care era 
răspunderea lui în legătură cu incidentul? Trebuia să 
continue să raporteze? Desigur. A făcut-o? Poate. A probat 
acuzarea contrariul? Nu. Răspunderea acuzării este cea de 
a proba acuzaţiile pe care le formulează, sau este 
răspunderea apărării să aducă probe pentru a dovedi 
contrariul? Corva se apropie de masa completului până 
ajunse doar la un pas de ea şi privi pe rând la fiecare dintre 
cei şase membri aşezaţi acolo. Acuzarea mi-a dovedit fără 
urmă de îndoială că s-a produs masacrul unor oameni 
nevinovaţi şi lipsiţi de apărare în acelaşi loc şi timp indicat 
în foaia de acuzare. Sunt convins. Dar enormitatea acestei 
crime nu trebuie să obstrucţioneze judecata nimănui în 
ceea ce priveşte vinovăția acuzatului în timpul acestor 
evenimente. Săvârşirea unei crime nu constituie prezumția 
de vinovăţie pentru toţi cei aflaţi la locul faptei. Dacă ar fi 
aşa, atunci la masa apărării ar trebui să mai stea cel puţin 
două persoane: Brandt şi Farley. 

Corva înclină capul, se întoarse şi se duse înapoi la masa 


lui. 

Colonelul Sproule stătea în picioare la amvon şi rămase 
aşa, aproape nemişcat, timp de un minut întreg. 

Corva începu să-şi aranjeze şi să-şi strângă hârtiile de pe 
masă. 

— Acuzarea are de făcut vreo contrapledoarie? îl întreba, 
în cele din urmă, Sproule pe Pierce. 

— Da, domnule judecător. Pierce se ridică şi se răsti la 
Corva. Sugestia că martorii din partea statului sunt pasibili 
de punere sub acuzaţie este o insultă. Dacă acuzatul şi-ar fi 
făcut datoria de ofiţer, niciunul dintre noi nu s-ar afla astăzi 
aici. 

Corva sări în picioare şi se încruntă la Pierce. 

— Dacă martorii au fost părtaşi la minciună şi 
escamotarea adevărului acum optsprezece ani, nu există 
niciun motiv să credem că acum ar spune întregul adevăr. 

— Ajunge, domnilor, spuse scurt colonelul Sproule. 
Acuzarea mai are de oferit ceva? îl întrebă apoi pe Pierce. 

— Nu. 

— Apărarea mai are de adăugat ceva? i se adresă apoi lui 
Corva. 

— Nu, spuse Corva, ridicăndu-se în picioare. 

Sproule se adresă apoi completului. 

— Acuzarea şi apărarea au încheiat prezentarea cazului. 
Acum vă rămâne dumneavoastră membri ai completului să 
analizaţi probele. Curtea îşi suspendă şedinţa pentru 
îndeplinirea formalităţilor administrative şi efectuarea 
transcrierii depoziţiilor care vă poate fi necesară în 
deliberare. Se recomandă să nu deliberaţi asupra acestui 
caz şi să nu îl discutaţi între dumneavoastră în niciun fel 
înainte ca eu să vă instruiesc în privinţa îndatoririlor ce vă 
revin. Şedinţa se suspendă până mâine la ora zece. 

Tyson se ridică. 

Corva îşi puse hârtiile în servietă. 

Tyson îşi aprinse o ţigară. 

Corva închise servieta, pocnindu-i încuietorile. 


Tyson privi sala care se golea şi îi văzu pe Marcy şi pe 
David pe interval, precedaţi de poliţiştii care le deschideau 
calea. 

— Mda, spuse Corva. 

— Apărarea a încheiat, spuse Tyson. 

— Da. 

— Dar apărarea nu a jucat deloc. 

— Cu toate acestea, apărarea a încheiat. 

Tyson ridică din umeri. Se uită la ceas. 

— Mergem la masă? 

— De ce nu? 

Tyson îl urmă pe Corva spre ieşirea laterală. 

Ultimul poliţist rămas în sală, sergentul Larsen, stătea 
lângă uşă în poziţia pe loc repaus regulamentară. 

— Bine lucrat, domnule Corva, spuse el. 

— Mulţumesc. 

— Vă aştept din nou mâine. . 

Tyson salută din cap, ieşind pe coridor. Işi dădu seama că 
în ziua următoare va avea o escortă de poliţişti militari 
înarmaţi, obişnuiţi în ziua pronunțării verdictului. Şi că 
sergentul Larson va avea comanda escortei care îl va lua cu 
cătuşele la mâini. 

Îşi aduse deodată aminte visul şi pe omul din vis care îi 
spusese că mai are de servit cinci zile. Şi visul îi părea 
acum o presimţire a sentinţei. 


49. 


La ora 10 colonelul Walter Sproule deschise şedinţa. Lui 
Tyson, Sproule i se păru obosit, mai mult aşezat pe scaunul 
înalt decât în picioare. Părea mai alb la faţă şi avea ochii 
adânciţi în orbite. Sproule aşteptă până când se adunară 
toţi şi se făcu linişte în sală. Apoi, ca şi cum cineva l-ar fi 
umflat cu o pompă din spatele amvonului, se îndreptă, îşi 
sprijini mâinile de laturile amvonului, aplecat puţin înainte, 
ca un predicator pe punctul de a aduce un mesaj despre 


focul iadului şi pucioasă. Chiar şi vocea îi răsună mai 
puternic în microfon. 

— Domnule preşedinte şi membri ai completului, aţi auzit 
depoziţiile aduse în cazul Statele Unite împotriva lui 
Benjamin J. Tyson. 

Sproule îşi începu discursul pentru juriu, citind de pe 
nişte foi dactilografiate, din spatele amvonului. Vorbea cu 
voce egală, fără inflexiuni care să dea culoare sau greutate 
vreunui argument pe care îl aducea. 

La zece minute după ce Sproule începuse să vorbească, 
Tyson îşi dădu seama că acesta, tăcut până acum, urma să 
ţină o cuvântare detaliată şi prelungită în faţa celor şase 
membri care, bănuia Tyson, luaseră deja o hotărâre. 
Sproule continuă. Sublinie ceea ce sublimase şi Pierce în 
observaţiile preliminare, aspectul referitor la crima tehnică. 

— In evaluarea mărturiilor, puteţi avea în vedere relaţia 
martorilor cu acuzatul, inteligenţa lor evidentă, aspectul 
general de sinceritate. Analizând gradul de vinovăţie al 
ofițerului acuzat, puteţi ţine seama de rangul, trecutul, 
educaţia, pregătirea militară şi experienţa sa de luptă în 
operaţiunile anterioare în care au fost implicaţi vietnamezi, 
inamici şi aliaţi. Puteţi ţine seama de vârsta sa la vremea 
incidentului în cauză, ca şi de orice alte probe care v-ar 
putea fi de folos pentru a determina dacă acuzatul în mod 
voit a ajutat, încurajat, ordonat sau ascuns omorul în masă. 
Dar, mai întâi, trebuie să fiţi convinşi, dincolo de orice 
îndoială, că probele de omor în masă pe care le-aţi auzit 
sunt adevărate. Sproule continuă într-un stil cam încâlcit, 
explicând meritele cazului prezentat de acuzare, apoi pe 
cele ale apărării. Sublinie punctele slabe ale amândurora, 
apoi spuse: Trebuie să fiţi convinşi din probe, care constau 
numai din depoziţiile martorilor, că acuzatul a încălcat 
legea şi că actele ilegale pe care le-a comis pot fi 
considerate drept crime. Trebuie să  rămâneţi cu 
convingerea, care să devină o certitudine morală, că 
locotenentul Benjamin Tyson este vinovat conform 


acuzațiilor. Trebuie să vă reamintesc că, datorită legii 
restricţiilor, nu este inclus niciun delict mai mic pentru care 
îl puteţi considera vinovat. Nu puteţi veni cu un verdict de 
omor din culpă. Nu puteţi aduce un verdict de 
neexecutarea datoriei, conspirație sau orice alt delict mai 
puţin grav. Nu puteţi aduce decât verdictul vinovat sau 
nevinovat de acuzaţia adusă şi de una sau mai multe 
specificaţii. Colonelul Sproule explică procedura pe care va 
trebui să o urmărească completul, şi era evident că 
explicaţiile nu le dădea numai pentru membri acestuia, 
care cunoşteau, probabil, procedurile, ci pentru spectatorii 
civili şi reprezentanţii presei. Nu există în procesele la 
curtea marţială posibilitatea amânării verdictului. Primul vot 
privind acuzaţiile este decisiv. Pentru a condamna, patru 
sau mai mulţi dintre dumneavoastră trebuie să voteze 
vinovat. Pentru achitare, trei sau mai mulţi trebuie să 
acorde votul nevinovat. Astfel că vă îndemn să deliberaţi 
cât consideraţi că este necesar înainte de a vă da primul şi 
unicul vot. Dacă veţi vota pentru acuzaţia de omor, atunci 
va trebui să votaţi şi pentru specificaţii. Puteţi vota pentru 
aprobarea ambelor specificaţii. Dacă nu puteţi vota cu 
conştiinţa împăcată niciuna dintre specificaţii în modul cum 
au fost redactate, dar aţi votat pentru condamnare pentru 
acuzaţia generală, atunci vă stă în putere şi este de datoria 
dumneavoastră să schimbaţi formularea uneia sau a 
ambelor specificații, astfel încât să se conformeze 
convingerii care a stat la baza verdictului. Vă avertizez, 
însă, că schimbarea formulării specificaţiilor poate modifica 
sensul, astfel încât să definească un omor din culpă. În 
acest caz, acuzatul nu este considerat vinovat de niciuna 
dintre acuzaţii, conform Codului. Dacă aţi ajuns la un 
verdict înainte de ora şaisprezece treizeci, vă veţi întoarce 
în această sală pentru a ne comunica acel verdict. Dacă nu 
aţi ajuns la un verdict până la acea oră, veţi fi cazaţi în 
blocul pentru ofiţeri nefamilişti, unde nu veţi mai delibera. 
Dacă doriţi să deliberaţi din nou în această seară, trebuie 


să stabiliţi să fiţi readuşi în sala de deliberare care a fost 
rezervată pentru dumneavoastră în aripa de birouri 
alăturată. Trebuie să vă reamintesc, continuă colonelul 
Sproule, că aţi jurat să nu dezvăluiţi sau să daţi publicităţii 
votul sau opiniile exprimate de vreunul dintre membrii 
completului. Aceasta înseamnă că votul dumneavoastră şi 
raţionamentele ce l-au determinat trebuie să rămână 
secrete după încheierea acestei dezbateri şi pentru 
totdeauna. Colonelul Sproule se aplecă şi mai mult peste 
latura  amvonului spre complet şi încheie: Numai 
dumneavoastră, membri ai acestei instanţe, vă incumbă 
stabilirea ponderii probelor şi credibilităţii martorilor din 
acest proces. Nu trebuie să ţineţi seama de niciun 
comentariu sau afirmaţie făcute de mine pe parcursul 
procesului, dacă vi se pare că indică o opinie asupra 
vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului, deoarece numai 
dumneavoastră aveţi răspunderea independentă de a 
decide în acest caz. Fiecare dintre dumneavoastră trebuie 
să stabilească imparţial dacă acuzatul este sau nu vinovat 
în conformitate cu legea, probele admise în proces şi 
propria sa conştiinţă. Colonelul Sproule se îndreptă de 
spate şi anunţă: Şedinţa se suspendă. 

Tyson îşi privi ceasul. Discursul pentru juriu durase 
patruzeci şi cinci de minute şi se rostiseră toate cuvintele 
care l-ar fi putut influenţa în vreun fel. 


Benjamin Tyson se uita în tăcere afară, pe fereastra din 
biroul rabinului Weitz. Părea că spectatorii ieşiseră cu toţii 
din capelă şi se învârteau acum pe iarbă, în lumina rece a 
soarelui de toamnă. Mai erau pe lângă aceştia, câteva sute 
de oameni de partea cealaltă a străzii, în spatele 
baricadelor ridicate de Poliţia Militară. 

Corva îşi turnă o ceaşcă de cafea. 

— Vrei să mergi afară? 

— Nu. 

— Nu vrei să te vezi cu familia? 


— Nu, spuse Tyson, continuând să se uite pe geam. 

— Păreau pătrunşi, spuse Corva, venind lângă el şi 
aruncându-şi privirea pe fereastră. Respectuoşi. Nu a fost 
chiar un circ. 

— Da. 

Scena îi amintea, de fapt, de o pauză de cafea dintr-un 
salon de pompe funebre; se fac prezentări, se observă din 
când în când câte un zâmbet scurt. Toată lumea stă cu 
spatele la clădire, nevrând să-şi amintească de ce se află 
acolo. Se apropie momentul predicii finale şi nimeni nu se 
îndepărtează prea mult. 

Corva se îndepărtă de la fereastră şi se duse lângă birou. 
Îşi turnă lapte în cafea. 

— Eşti mulţumit de mersul procesului? 

— Presupun, spuse Tyson cu o undă de sarcasm, că, dacă 
e să fii judecat pentru omor, am avut parte de un proces pe 
măsura aşteptărilor. 

— Vreau să spun, zise Corva, puţin enervat, eşti mulţumit 
de felul în care te-am apărat? 

— Asta o să-ţi spun după verdict. Tyson observă că 
avocatul începuse să se poarte mai rece. Probabil că era o 
reacţie defensivă. li părea rău că şi Corva trebuia să 
aştepte acolo cu el. Spuse: De ce nu te duci la o plimbare? 

— Vrei să spui că m-ai concediat? 

— Nu. La plimbare. La aer curat. 

— N-aş putea să fac nici cincisprezece paşi până să fiu 
înconjurat şi anihilat de ziarişti. Stau aici până ne cheamă 
din nou. Sau până la patru treizeci. Dar, dacă vrei să 
fumezi, adăugă Corva, deschide geamul. 

Tyson deschise fereastra şi simţi pe faţă adierea 
răcoroasă, pişcătoare a aerului de toamnă. 

— Cât crezi că o să dureze? întrebă, întorcându-se cu 
faţa spre cameră. 

— Procesul a fost relativ scurt, spuse Corva, ridicând din 
umeri. Nu e mult de analizat în afara depoziţiilor. S-ar putea 
să ceară transcrierea lor. 


— Cât, întrebă din nou Tyson, după ce aşteptă să mai 
spună ceva. Cât? Zile? Ore? Minute? O să am timp să-mi 
termin ţigara? 

— De obicei deliberările la curtea marţială nu durează 
mult. Nu e decât un vot şi are caracter definitiv. Făcu o 
pauză. Presupun că toţi erau destul de hotărâți încă de 
când s-au ridicat de pe scaune. Tyson dădu absent din cap. 
Nu au niciun motiv, spuse Corva, să se prefacă că s-au 
chinuit zile întregi. De fapt, s-au exercitat asupra lor 
presiuni discrete să se hotărască mai repede. Sunt ofiţeri. 
Au audiat cauza. li aşteaptă îndatoririle de serviciu. Ar 
prefera să fie la unitatea lor decât să stea aici. Deci, ca să-ţi 
dau un răspuns precis, aştept verdictul înainte de patru 
jumătate. 

— Şase ore, spuse Tyson, privind ceasul din perete. 

— Da, timp mai mult decât suficient. 

— Eşti emoţionat, întrebă Tyson, forțând un zâmbet. 

— Nerăbdător. 

— O să-ţi ieşi din ritm? 

Corva zâmbi palid, dar nu răspunse. Tyson şi Corva 
vorbiră despre diferite subiecte neînsemnate. Niciun 
subiect nu părea potrivit şi fiecare încercare de conversaţie 
ducea invariabil la ceva ce nu le convenea să discute. După 
o oră şi jumătate, Corva deschise uşa şi-l rugă pe poliţist să 
le aducă ziare şi reviste. li spuse apoi lui Tyson: 

— Te mai întreb o dată - ai permisiunea să te întorci în 
cazarmă - vrei să te duci? 

— Nu. 

— Vrei să mergi să iei prânzul la club? 

— Nu. Nu prea mi-e foame. Poţi să ceri să-ţi aducă ceva. 

— Îţi plângi cumva de milă? 

— Nu. Mi-e milă de tine. Şi de familia mea. 

— Pot să trimit un poliţist să o aducă aici pe nevasta ta? 

— Nu. 

— Pe băiat? 

— Nu. Şi nici pe mama, nici pe surorile mele, nici pe 


preotul familiei, pe nimeni. Tyson ridică vocea. De ce nu 
înţelegi că acum nu pot să dau ochii cu nimeni? De ce nu 
înţelegi că dacă văd pe cineva... nu vreau să mă vadă 
nimeni în halul în care sunt acum... Nu mai poate omul să 
sufere singur, cu demnitate? Îndreptă degetul spre Corva: 
Jie ţi-ar conveni să ai familia lângă tine? 

— S-ar putea, Ben, răspunse Corva pe un ton împăciuitor. 
S-ar putea să îmi doresc sprijinul lor... 

— La dracu' cu sprijinul. Asta e un cuvânt idiot. 

Corva inspiră profund, plin de răbdare. 

— Voiam doar să mă asigur că înţelegi că s-ar putea să 
fie ultima oară... pentru o vreme... când poţi să vorbeşti cu 
ei fără... prezenţa gardienilor... 

Tyson se plimba cu paşi mari prin biroul strâmt. După o 
vreme spuse, pe un ton mai calm: 

— Nu vreau să-mi descarc nervii pe tine. Dar, din 
întâmplare, eşti aici. Mai bine pleacă. 

— Nu, domnule. Strategia mea e să rămân cu acuzatul. 

— Ei bine, întrebă Tyson, oprindu-se din mers şi privind 
spre Corva, ce crezi? Dacă tot eşti aici, distrează-mă. Cât? 

— În limitele înguste ale acuzațiilor, spuse Corva calm, şi 
din punct de vedere juridic, statul şi-a dovedit cauza. 

— Atunci de ce durează atâta? întrebă Tyson. Sunt 
ofiţeri. De ce nu se pot hotărî? 

— Pentru că apărarea le-a dovedit altceva. Ceva ce a 
depăşit ceea ce se aşteptau ei să audă. Privi spre Tyson. Nu 
sunt supărat pe tine fiindcă nu mi-ai spus totul. Aşa ţi-am 
cerut. Voiam să o dezvălui în mod spontan, la vremea ei. 
Membrii completului au ascultat şi feţele lor impasibile le- 
au trădat emoția. Sunt oameni; prin urmare, acum îşi 
întreabă propria conştiinţă. Tyson nu răspunse. Chiar acum, 
spuse Corva, unul sau doi dintre ei încearcă să mai 
influenţeze una sau două persoane să spună „La naiba cu 
legea“. Ăsta ar fi singurul motiv de întârziere. 

— Aşa o să fie? O să fie unul printre ei care să spună „La 
naiba cu legea”? 


Corva privi la Tyson, apoi la panoul rabinului. Spuse: 

— Dacă dau dracului legea, înseamnă să dea dracului 
Armata. Dar fac parte din sistem, întruchiparea Codului. Au 
depus jurământ de ofiţeri. Au mai multe interese ascunse în 
acest sistem decât juraţii civili faţă de sistemul juridic civil. 
Ce ai face în locul lor? Ce vot ai da? 

— AŞ vota nevinovat, spuse Tyson după un moment de 
gândire. 

— Şi eu. 

— Atunci de ce durează? 

— Sincer îţi spun că nu ştiu. i-am spus... au probleme cu 
voturile. Colonelul Moore nu-i cheamă la vot, pentru că sunt 
unul sau doi care scot capul şi pledează pentru tine. Poate 
chiar Moore o face. Poate şi Davis e de partea ta. Poate 
Sindel e cea care insista pentru votul de vinovăţie. Poate 
Laski ar fi putut fi al treilea de care aveam nevoie de partea 
ta. Nu ştiu. Nimeni nu ştie... juriile întotdeauna îmi fac 
surprize. 

— Chiar şi cele militare? 

— Chiar ele uneori. 

— Ai fi al naibii de surprins să câştigi procesul ăsta. 

Corva începu un zâmbet, dar sunetul de paşi de pe 
coridor îl făcu să se ridice în picioare. Se auzi un ciocănit în 
uşă şi polițistul intră cu un teanc de ziare şi reviste. 

— Am găsit şi Playboy din luna asta, spuse el. Mai doriţi 
ceva, domnule Corva? 

— Nu, mulţumesc. 

Polițistul plecă. Tyson şi Corva se apucară să răsfoiască 
presa. La douăsprezece şi jumătate, se auziră iar paşi pe 
coridor. Se opriră. Se auzi ciocănitul şi uşa se deschise. 
Sergentul Larson spuse: 

— Pot să iau comanda pentru prânz? Sau vreţi să ieşiţi? 

— Trimite după nişte sandvişuri şi cafea, sergent, 
răspunse Corva. la ce vrei. Dar nu cu pâine albă şi nu cu 
maioneză. 

Aşteptară o jumătate de oră şi Tyson comentă: 


— De obicei, nu durează decât cincisprezece minute să 
iei nişte sandvişuri de la popotă. Poate că au dat verdictul. 

— Oricum, îşi vor lua prânzul înainte să ne cheme. 
Încearcă să te linişteşti. 

— Sunt liniştit. Mă plictisesc. 

Se auziră din nou paşi, un ciocănit şi uşa se deschise. 
Sergentul Larson intră cu o cutie de carton pe care o aşeză 
pe masa de lucru. Văzură că era plină ochi cu sandvişuri, 
salate şi deserturi. Larson spuse: 

— Nevastă-mea. A insistat, adăugă, puţin stânjenit. Sper 
să nu vă supăraţi. 

— Spune-i că îi mulţumim în mod deosebit, spuse Corva. 

Tyson luă un sandviş împachetat, deşi nu simţea nevoia 
să mănânce. 

— Foarte drăguţ din partea ei, sergent. 

Larson ieşi, zâmbind. 

Corva găsi un sandviş cu carne de pui pe pâine de secară 
şi muşcă din el. 

— Aşa cum ţi-am spus şi după cum vezi şi auzi în fiecare 
Zi, publicul nu te consideră vinovat, zise el. 

— N-am avut niciodată mare consideraţie pentru opinia 
publică şi raţiunea din America. Sunt un snob şi un elitist. 
Nu merit să mă mângâi cu ceea ce cred ei acum. 

Corva găsi o cutie de Cola şi o desfăcu. 

— Înţelegi destul de bine cine eşti şi în ce fel de lume 
trăieşti. Din nefericire, ceea ce eşti tu şi lumea în care 
trăieşti nu sunt două lucruri prea compatibile. 

Tyson descoperi în cutie două cutii de bere şi le bău pe 
amândouă, fără să-l servească pe Corva. Acesta mânca mai 
departe, parcă cu aceeaşi poftă de mâncare. Tyson merse 
la toaletă sub escortă. Corva se duse singur. După-amiaza 
se scurgea în plictiseală şi nelinişte. Lumina soarelui 
începuse să scadă şi dinspre apă venea o briză care 
împrăştia frunzele roşii şi aurii peste pajişti şi trotuare şi le 
împingea, foşnind, pe zidul clădirii. Tyson se duse la 
fereastră şi observă că mulţimea se mai rărise şi cei care 


nu se întorseseră în capelă stăteau zgribuliţi în vântul rece. 
Tyson spuse, mai mult pentru sine decât pentru Corva: 

— Toamna trecută am strâns frunzele cu grebla şi am 
jucat fotbal cu fiu-meu. Am despicat lemne şi am făcut 
focul în cămin. Ne-am dus la o fermă, în est, şi am 
cumpărat dovleci, tigve şi cidru. Ne-am întors acasă şi am 
făcut cocteiluri fierbinţi cu rom. Îmi place mirosul de 
toamnă. 

— Şi mie, răspunse Corva la fel de dus pe gânduri. Mi-a 
lipsit la Cu Chi. L-am pus pe fratele meu să-mi trimită o 
cutie de pantofi plină cu frunze. Zâmbi pentru sine. Le-am 
dat celor care spuneau că le lipseşte toamna. 

— Sună de parcă îţi căutai o reformare pe motiv 
psihiatric, spuse Tyson. 

Corva luă Daily News. Titlurile mari sunau simplu: 
VERDICTUL ASTĂZI? 

Tyson se uită la ziar. 

— Bună întrebare. 

Îşi privi ceasul. Era patru şi şaisprezece minute. 

La patru şi douăzeci, Corva se ridică şi se duse la 
fereastră. 

— Parcă nu pleacă nimeni. Mai e încă şi caravana presei. 

La patru şi douăzeci şi cinci se ridică Tyson. 

— N-aş fi vrut să mă culc fără să aflu. Roagă-i să mă lase 
să dorm la cazarmă. Nu mă duc azi acasă. 

— Bine, răspunse Corva. Nu vreau să ne certăm. Poate, 
adăugă el, este enervant să ai atâta de aşteptat, dar nu e 
semn rău. S-a întâmplat ceva în sala de deliberare. 

— Dar ce? 

La patru treizeci, Corva îşi încuie servieta şi îşi luă 
pardesiul din cuier. Niciunul nu auzi paşii de data aceasta, 
dar auziră bătaia discretă în uşă, uşoară, se gândi Tyson, 
cum probabil fuseseră şi paşii, şi îşi dădu seama că nu 
veneau să-i spună că pentru azi e gata. 

Se deschise uşa, sergentul Larson rămase o vreme în 
prag, fără să spună nimic; puţin prea mult pentru Corva, 


care izbucni: 

— Ei? Plecăm acasă? 

— Nu, domnule, completul a ajuns la verdict. 

Corva dădu din cap băţos. 

— Mulţumesc. Îşi atârnă haina la loc în cuier şi îi spuse lui 
Tyson cu vocea încordată: Hai să auzim ce au de spus. 

Tyson se duse la uşa pe care sergentul Larson o ţinea 
deschisă. 

— Domnule, trebuie să vă luaţi chipiul, spuse acesta. 

— Poftim...? Tyson rămase nemişcat o clipă. Da, fireşte. 
Oricum nu mă mai întorc aici. 

— Nu, domnule. 

— Mulţumeşte-i rabinului din partea noastră dacă îl mai 
vezi. 

— Da, domnule. 

Corva ieşi primul pe coridor. Din nou, Larson îl ajunse din 
urmă şi i-o luă înainte. Părea să-şi dea seama că cei pe care 
îi escorta nu se grăbeau şi mergea destul de încet. Intrară 
în sala de şedinţe şi Tyson auzi cum se lasă tăcerea peste 
mulţimea din strane. Privi şi văzu că se ocupaseră toate 
locurile din capelă, ca de duminica Paştelui, iar oamenii se 
înghesuiau şi printre strane, şi în vestibul. 

Trecu cu paşi hotărâți pe lângă masa la care completul 
se adunase deja, pe lângă masa acuzării, fără să se uite la 
Pierce, Weinroth sau Longo şi se aşeză lângă Corva, la 
masa apărării. Corva rămăsese în picioare, aşa că Tyson se 
ridică din nou. Observă că şi acuzarea se ridicase în 
picioare, deşi nu se ceruse. 

Tyson se forţă să privească în strana din faţă dreapta. 
Marcy era îmbrăcată conservator într-un costum de birou 
din tweed. Puse picior peste picior, zâmbindu-i cu 
încurajare. David, aşezat alături, părea trist, din câte îşi 
dădea seama, sau mai bine zis, speriat. Se întrebă ce se 
petrece în mintea unui băiat de şaisprezece ani. Cele trei 
surori ale lui Tyson, toate drăguţe, vioaie, afişau optimism. 
Mama lui, care rareori trăda vreo emoție în afară de 


aroganță, enervare sau iritare, părea acum buimăcită şi 
bătrână. Tyson reuşi să adopte un aer nepăsător şi se uită 
spre juriu, încercă să le citească expresia feţei, dar acum 
putea desluşi chiar mai puţin decât în alte dăţi. Singura 
scânteie de sentiment o constată la maiorul Virginia Sindel, 
care, din greşeală, îi prinse privirea, dar îşi lăsă ochii în jos. 

Corva încercă să-i spună ceva. li şopti: 

— E o şmecherie în formular ca din Manualul pentru 
curtea marţială. Verdictul de nevinovăție se anunţă cu 
cuvintele „e de datoria mea să vă anunţ...“. Verdictul de 
vinovăţie cu cuvintele „să vă informez”. Am vrut să ştii ca 
să fii pregătit puţin în momentul prezentării verdictului 
propriu-zis. 

— Mulţumesc, spuse Tyson, cu faţa şi privirea îndreptate 
înainte. 

Peste un mai mult de o clipă, colonelul Sproule deschise 
microfonul şi anunţă: 

— Şedinţa este deschisă. Se uită prin strane, apoi o clipă 
la secţiunea pentru presă, apoi la acuzare şi în cele din 
urmă la juriu. Toţi cei de faţă la închiderea şedinţei curţii 
sunt din nou prezenţi, spuse el. Apoi se adresă colonelului 
Moore. Curtea a ajuns la concluzii în acest proces? 

— Da, răspunse Moore, ridicăndu-se în picioare. 

— Concluziile se reflectă pe fişele de constatare care v- 
au fost înmânate? întrebă apoi Sproule. 

— Da, răspunse Moore. 

— Rog avocatul acuzării, spuse Sproule, privind spre 
procurori, să aducă foile de constatare, fără a le examina. 

Maiorul Judith Weinroth se ridică şi se duse direct la 
colonelul Moore, care îi înmână fişele. Demonstrativ, ea nu 
aruncă nicio privire pe foile lungi de hârtie şi merse cei cinci 
paşi până la amvon să i le dea colonelului Sproule. Aşteptă 
în faţa amvonului, cu faţa spre el. 

Colonelul ajustă lumina din amvon şi examina atent foile, 
răsfoindu-le de câteva ori. Tyson, Corva, toţi cei din capela, 
inclusiv grefierul, aveau privirile aţintite pe chipul lui 


Sproule pentru a depista cea mai mică urmă de emoție. Dar 
chipul acestuia nu trăda nimic. Concentrat asupra hârtiilor 
din faţă, chipul său îi amintea lui Tyson de un profesor care 
dă note la o compunere şcolară pe un subiect anost. 

Ridicând brusc privirea, colonelul Sproule îi spuse lui 
Moore: Pi 

— Nu găsesc niciun defect de formă. li întinse maiorului 
Weinroth cele două pagini şi adăugă: Vreţi să le daţi înapoi 
preşedintelui curţii? 

Ea luă hârtiile, dar cumva acestea îi scăpară din mână şi 
căzură pe podeaua acoperită cu un covor roşu. Se lăsă 
repede în genunchi să le ridice şi întârzie, poate, o jumătate 
de secundă adunându-le, înainte de a se ridica. Se îndreptă, 
roşie la faţă, cu paşi mari spre colonelul Moore, căruia îi 
dădu înapoi hârtiile, acesta răspunzându-i cu o privire 
înţelegătoare. Maiorul Weinroth se întoarse şi se duse la 
masa acuzării, ţinuta ei fiind a unei persoane conştiente că 
este urmărită de o întreagă sală. Apropiindu-se de masă, cu 
faţa încă spre spectatori, prinse privirea lui Pierce şi înclină 
uşor capul, dar nimeni nu putea şti sigur dacă o făcea ca 
scuză că scăpase formularele sau ca semn de triumf. 

Colonelul Sproule se întoarse şi privi spre Tyson. 

— Locotenent Benjamin Tyson, spuse el, vă rog să vă 
prezentaţi preşedintelui curţii. 

— Da, domnule, răspunse Tyson cu voce puternică. 

Corva întinse o mână şi, sub ochii curţii şi ai spectatorilor, 
îi strânse mâna lui Tyson. 

Acesta ocoli masa şi se duse de partea cealaltă a 
covorului roşu, postându-se drept în faţa colonelului Moore. 
Tyson salută, dar menţinu protocolul, întrucât aceasta era 
una dintre puţinele ocazii în care nu se dădea raport verbal. 

Colonelul Moore şi Benjamin Tyson se aflau faţă în faţă. 
Restul comisiei stătea pe scaune. Corva rămăsese în 
picioare, deşi nu i se cerea. Acuzarea se ridicase şi ea în 
picioare şi bara privirea unora dintre spectatorii aşezaţi în 
partea din dreapta a naosului. Ziariştii se ridicaseră, poate 


pentru a vedea mai bine, iar cei din spatele lor începură să 
se ridice şi ei, poate pentru că nu mai vedeau. Începură şi 
alţii să se ridice, chiar şi cei a căror vedere nu era 
obstrucţionată, şi, în câteva secunde, întreaga mulţime din 
capelă era în picioare, aşteptând în tăcere. 

Colonelul Sproule începu să spună ceva la microfon, apoi 
ezită şi se întoarse spre colonelul Moore. 

— Pronunţaţi verdictul. 

Cu coada ochiului, Tyson văzu că membrii completului se 
uitau drept înainte, rezistând tendinței fireşti de a-l privi. 
Moore, fără să-şi ia ochii de pe fişele din faţa lui şi privindu-l 
pe Tyson drept în ochi, îi vorbi ca şi când ar fi fost numai ei 
doi în cameră: 

— Locotenent Benjamin Tyson, este de datoria mea, ca 
preşedinte al acestei curţi să vă informez că... Se auziră 
câteva reacţii din partea unei părţi a publicului care 
înţelegea semnificaţia cuvintelor... curtea, în şedinţă 
închisă şi prin vot secret, două treimi dintre membrii 
prezenţi în momentul votării fiind de acord asupra tuturor 
concluziilor, a constatat că dumneavoastră sunteţi faţă de 
culpa de omor, vinovat. 

Tyson rămase perfect nemişcat, arătând faţă de colonelul 
Moore şi restul completului aceeaşi impasibilitate pe care i- 
o arătaseră şi ei toată săptămână. 

Cineva din strane strigă ceva şi o femeie suspină, deşi nu 
credea că e mama lui sau Marcy, niciuna din ele nefiind o 
smiorcăită. 

— Faţă de Specificaţia Unu, vinovat, continuă Moore, şi 
faţă de Specificaţia Doi, vinovat; cu excepţia cuvintelor 
„ÎImpuşcându-i“ şi „Ordonând să fie împuşcaţi” care vor fi 
radiate şi înlocuite cu „Ducând la împuşcarea lor“. 

Colonelul Moore se uită la Tyson şi făcu un scurt semn 
din cap, arătând că a terminat. 

Tyson salută, se întoarse şi se duse la masa apărării, fără 
să-l privească pe Corva, nici pe altcineva, fără să arunce 
vreo privire soţiei sau fiului său. 


Colonelul Sproule îşi roti ochii peste sală şi altar, unde 
nimeni nu mai stătea jos, cu excepţia celor cinci membri ai 
completului. Avea înfăţişarea întrebătoare a unuia care nu 
mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Anunţă la microfonul din 
amvon.: 

— Curtea se va întruni din nou luni la orele zece fix, cu 
scopul de a ajunge la sentinţa corectă. Şedinţa de astăzi se 
suspendă. 

Dar nimeni nu se îndreptă spre ieşire. Toţi, în schimb, 
urmăreau în tăcere cum sergentul Larson, acum înarmat şi 
purtând cască, se apropie de Tyson împreună cu un alt 
poliţist militar. Poliţiştii, pătrunşi de importanţa lor, se 
opriră în faţa mesei apărării. Nu spuse nimeni nimic până 
când, în sfârşit, Larson întrebă politicos: 

— Domnule, vreţi să mă urmaţi? 

Tyson dădu mâna cu Corva, îşi luă chipiul şi ocoli masa, 
pentru a se alătura poliţiştilor, neavând încă încredere că 
se putea stăpâni dacă îşi privea familia. Poliţiştii îl încadrară 
de o parte şi de alta şi traversară platforma altarului, ieşind 
pe uşa laterală şi luând-o pe coridorul lung şi alb. Tyson 
observă că acum coridorul era pustiu şi tăcut, cu excepţia 
sunetului propriilor lor paşi. 

Ajunseră la o uşa ce dădea spre curtea din spate a 
capelei şi polițistul aflat de gardă acolo o deschise. 

Tyson îşi puse chipiul şi ieşi în amurgul rece. Mai întâi, 
remarcă cerul vestic în faţa lui, de un albastru intens, apoi 
spre orizont, de un frumos portocaliu şi galben, dincolo de 
luminile de pe pod. 

Poliţişti mătăhăloşi formau în jurul lui un cordon care îl 
escortă până la maşina de serviciu, de culoare închisă. 
Capela şi coridorul fuseseră cufundate într-o tăcere 
mormântală, dar acum fu asaltat de un zgomot agresiv: 
strigătele a zeci de oameni, apoi alte zeci, care se adunau 
în spatele capelei. Observă o cameră de televiziune. Apoi 
proiectoare care iluminară amurgul plăcut, reconfortant. Îi 
fură împinse în faţă microfoane, dar poliţiştii le împingeau 


şi ei înapoi cu putere. Peste balamucul general, auzi un 
bărbat strigând: 

— Daţi-i drumul, daţi-i drumul! 

O femeie se strecurase cumva prin cordonul de poliţişti şi 
se întinse spre el, suspinând. 

— Dumnezeu să le binecuvânteze, Dumnezeu să te 
binecuvânteze. 

Pe când întindea braţele spre el, un poliţist o apucă şi o 
trase înapoi. 

Tyson se pomeni la maşină, apoi înăuntru. Sergentul 
Larson se strecură înăuntru alături de el, apoi se deschise şi 
portiera cealaltă şi mai intră un poliţist în stângă, 
înghesuindu-l între ei. Ambele portiere se închiseră cu 
zgomot şi sergentul Larson spuse: 

— Vă rog să puneţi mâinile pe spătarul scaunului din 
faţă. 

Tyson făcu ceea ce i se ceruse şi sergentul Larson îi 
prinse de încheieturi o pereche de cătuşe. Il surprinse 
greutatea acestora. 

Maşina se puse încet în mişcare peste pajiştea din spate, 
prin mulţimea agitată, cu farurile trecând de la faza mică la 
faza mare şi claxonând în cadență ritmică. Şoferul înjură. 

— Nu mai trebuie să-mi fac griji cu alergările tale de 
noapte, nu-i aşa? întrebă polițistul din stângă lui Tyson. 

Tyson întoarse capul şi se pomeni privind drept în ochii 
mici ai căpitanului Gallagher. Începu să spună ceva urât, 
apoi îşi dădu seama că nu mai era liber să-i spună 
căpitanului Gallagher ce merita. 

Acesta păru să-şi dea şi el seama de asta şi, văzând că 
nu mai avea cu cine să se ciondănească, trăsăturile i se 
îndulciră. 

— Am stat parcaţi aici o oră în aşteptare, dar, ca să-ți 
spun drept, Tyson, nu voiam să te văd în maşina asta. 

— Da, domnule. 

Maşina de serviciu de culoare închisă ieşise din mulţime, 
escortată de două Jeepuri. Mergeau cu viteză pe Lee 


Avenue. Tyson observă pentru prima oară că cel din 
scaunul de lângă şofer era în civil. Acesta se întoarse pe 
scaun şi spuse: 

— Avem ceva de vorbit înainte de şedinţă, şefule. 

Tyson îl privi pe Chet Brown. Spuse: 

— Nu cred. 

— Vedem noi, spuse Brown, ridicând din umeri şi 
întorcându-se din nou cu faţa la drum. 

— Hai să-ţi fac cinste, spuse Gallagher, scoțând din 
buzunar o sticluţă şi deşurubându-i capacul. 

— Nu simt nevoia, răspunse Tyson. 

Gallagher ridică şi el din umeri şi puse capacul la loc, 
ezită o clipă, apoi vâri sticla în buzunarul din stângă al 
tunici lui Tyson. 

— Păstreaz-o. 

Tyson îşi dădu seama că nu ieşeau din cazarmă şi că nu 
mergeau spre Fort Dix. Gallagher se uită la el, apoi spuse: 

— Doar la arestul bazei. Pe timpul week-end-ului. Până la 
şedinţa de luni. Pe urmă... pe urmă... 

— Pe urmă, spuse Brown de pe scaunul din faţă, depinde 
de încăpăţânatul ăsta unde vrea să meargă după aceea. 

Tyson riscă un „Du-te-n mă-ta“ discret, dar nimeni nu 
păru să se formalizeze. 

Maşina opri în faţa biroului comandantului Poliţiei Militare 
şi Tyson se pomeni într-o celulă mică cu pereţi de faianţă 
albă. Sergentul Larson îi scoase cătuşele şi plecă, trântind 
uşa de gratii a celulei. Brown rămase de cealaltă parte a 
gratiilor în timp ce poliţiştii se ocupau de hârtiile 
arestatului. 

— Nu vrem de la tine, spuse Brown, decât o asigurare - 
în scris - că nu vei vorbi niciodată despre asta în viaţa ta. 

— Du-te şi te împuşcă. 

— Bineînţeles, cu excepţia câtorva cuvinte bine alese din 
când în când, referitoare la latura pozitivă a experienţei tale 
cu administraţia şi justiţia militară. 

— Du-te de te plimbă. 


— Practic, te-ai conformat părţii tale din contract până 
acum, fără ca măcar să fi avut un acord. Nu ai dezvăluit 
nimic ziarelor. Îţi suntem recunoscători. Şi avocatul tău s-a 
purtat corect. Brown scoase un teanc de hârtii din 
buzunarul de la piept. Citeşte şi semnează. 

— Las-o baltă, Chet. 

— Printre altele, aici scrie că nu vei ridica probleme faţă 
de rechemarea în serviciul militar sau despre faptul că 
făptaşii adevăraţi ai crimei nu sunt chemaţi în faţa legii. 
Administraţia este foarte susceptibilă când e vorba de aşa 
ceva. 

— Şi eu sunt cam susceptibil. 

Brown se aplecă şi mai mult, cu mâinile pe gratii şi cu 
faţa prinsă între ele. Îl privea de aproape pe Tyson care 
rămăsese în picioare la nici trei metri, parcă recunoscând 
că Tyson, deşi închis, rămânea periculos. Spuse, pe 
gânduri: 

— Ştiai, Ben, că din cei douăzeci şi cinci de oameni 
implicaţi la început la My Lai, vreo optsprezece nu au fost 
acuzaţi, fiindcă la momentul respectiv fuseseră lăsaţi la 
vatră? Ei, Procuratura a avut destul timp să strângă laţul, 
dar n-a făcut-o. Dintre cei implicaţi, aflaţi încă în serviciul 
activ, majoritatea n-au fost acuzaţi deoarece comandantul 
lor nu a formulat acuzarea, cum a făcut generalul Peters în 
cazul tău. Fireşte, Peters a trebuit împins niţeluş. Dar 
Armatei îi convine sistemul. Dintre ceilalţi care au fost 
acuzaţi pentru My Lai, toţi au fost achitaţi, în afară de 
Calley. Asta e ceea ce se numeşte acum porcăria de la My 
Lai. După toţi anii ăştia, sistemul nu s-a schimbat deloc. 
Guvernul, Departamentul de Justiţie, ar vrea să schimbe 
sistemul, ca Statele Unite să nu mai fie puse în situaţia 
neplăcută de a nu putea da în judecată militarii pentru 
crime de război. Este un scop nobil. 

— Atât de nobil, încât nu s-a gândit nimeni la el douăzeci 
de ani. 

— Ei, e nevoie de ceva ca acum, nu? Chestia e că Armata 


nu vrea să schimbe sistemul. Şi deci se dă o luptă. Noi nu 
avem nevoie ca tu să ne încurci socotelile. 

— La cine te referi prin no? Dacă aş şti pentru cine 
lucrezi, poate că te-aş asculta. Poţi să fii de-al Armatei, din 
câte ştiu eu. Poţi să fii din justiţia militară. 

— S-ar putea. S-ar putea să fiu civil. N-are importanţă. 

— Cum să nu. 

— Dacă semnezi, spuse Brown, răsfoind hârtiile pe care 
le ţinea în mână, indiferent ce sentinţă ţi se dă, 
preşedintele te graţiază în treizeci de zile. Cât timp eşti încă 
la închisoarea din Dix. Nu ajungi să te ducă la Kansas. 

— Unde ai fost înainte de verdict, barosane? Când aveam 
nevoie de tine? 

— Ah, zâmbi Brown, nu puteam să fac nimic cu verdictul 
şi nici cu sentinţa pe care o să ţi-o dea. Nu am acces la 
juriul militar. Dar pot să ating lanţul de comandă, ca să 
aranjez să te elibereze până la, să zicem, Ziua 
Recunoștinței. Curcan la tine acasă, în Garden City. Mai bun 
decât curcanul de la Leavenworth. 

— Mi-ai percheziţionat casa. 

— Serviciul de curăţenie K&K a făcut curat. 

— Eşti un rahat. 

Brown aruncă hârtiile printre gratii şi ele aterizară în 
mijlocul podelei de ciment. 

— Printre altele, trebuie să accepţi să nu vorbeşti cu 
presa, admiţi că statul te-a tratat echitabil, accepţi să nu 
scrii, să nu conferenţiezi sau să dai declaraţii publice şi aşa 
mai departe. Şi eu accept să te fac om la loc. Inclusiv, să-ţi 
redau serviciul mult prea bine plătit. 

— Bine, Chet, spuse Tyson după ce se uită la hârtiile de 
pe podea. O să citesc dacă te cari. 

— Bine. Adios, amigo. Odihneşte-te. Şi, apropo, te-ai 
descurcat bine. Eu aş fi tremurat pe picioare. Şi luni, dacă 
eşti băiat cuminte şi-ţi dau de la zece la douăzeci de ani, 
poţi să le zâmbeşti dulce. 

— Bine. 


— N-o să ai oaspeţi la noapte, aşa că nu te gândi să le 
dai avocatului sau să le scoţi cumva de aici. Vreau să mi le 
dai înapoi mâine la şase dimineaţa. Semnate sau 
nesemnate. 

— Şi exemplarul meu? 

Brown se întoarse, râzând, şi plecă. 

Tyson se uită prin celulă, apoi se aşeză pe pat. Aruncă o 
nouă privire hârtiilor de pe jos, apoi îşi scoase chipiul şi 
pantofii şi se întinse pe cuşeta îngustă. 

— Camerele sunt din ce în ce mai mici. 

— Doriţi cina? întrebă sergentul Larson, apropiindu-se de 
uşa celulei. 

— Nu, mulţumesc. 

— Bine. A sunat avocatul dumneavoastră. A spus că o să 
vină la ora şapte. 

— Bine. 

— A spus să vă gândiţi ce declaraţie vreţi să daţi pentru 
justificare şi clemenţă înainte de pronunţarea sentinţei. 

— O să mă gândesc. 

— Pot să vă mai aduc ceva? 

— Cheile. 

Larson zâmbi. 

— Ziarele de seară or să fie pline de asta. Doriţi să vi le 
aduc? 

— Dacă citeşti despre un proces la curtea marţială, le-ai 
citit pe toate, Larson. 

— Corect. V-a plăcut? 

— Ce...? 

— Prânzul. Trebuie să-i spun soţiei. 

— A, da. Grozav viţelul. 

— Era pui. 

— Aşa e. 

— Ei, cum era acolo? 

— Unde? 

— În Vietnam. Cum era în luptă? 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, zise Tyson după ce se gândi o 


vreme. 

— Nu aţi fost în luptă? 

— Cred că da. Dar acum sunt acasă. Războiul s-a 
terminat. 


50. 


Sâmbătă dimineaţă, la cinci treizeci, Tyson fu sculat de 
un poliţist militar şi dus, în lenjerie de corp, la latrină şi la 
sala de duşuri. Polițistul îi înmână trusa standard de articole 
de toaletă. Apoi îi comunică regulamentul şi adăugă: 

— Ai douăzeci de minute. 

Tyson împărțea sala cu alţi doi deţinuţi, care nu spuseră 
mare lucru, deşi unul comentă: 

— Te-ai băgat în cel mai mare rahat de care am auzit 
vreodată. 

Celălalt doar zise că nu împărţise niciodată latrina cu un 
ofiţer. Tyson nu-şi dădea seama dacă omul vrusese să 
spună că asta e o onoare sau o neplăcere şi i se păru mai 
înţelept să nu-l întrebe. 

Tyson se bărbieri şi făcu duş, împături apoi prosopul în 
formă pătrată, cum i se spusese, şi îl puse pe chiuvetă. li 
ajută pe ceilalţi deţinuţi să curețe latrina şi tocmai ştergea 
picăturile de la duş când polițistul se întoarse. 

— Inapoi la celule, băieţi. 

Tyson fu escortat înapoi la celulă în lenjerie de corp. Se 
îmbrăcă cu uniforma, dar îşi lăsă tunica în dulapul metalic 
din perete. Se pieptănă în mica oglindă de metal lustruit, o 
oglindă militară de campanie care atârna prea jos pe perete 
şi nu îi reflecta bine faţa, dar asta poate că era mai curând 
o binecuvântare decât un necaz, se gândi el. 

La şase fix, Chet Brown sosi cu un pahar de cafea 
acoperit. 

Se uita la hârtiile încă împrăştiate pe podea, acolo unde 
le aruncase. Spuse: 

— Oferta nu mai e valabilă după sentinţă. Aşa că nu te 


gândi să mergi pe calea asta. 

Îi oferi cafeaua printre gratii. 

— Păstreaz-o. 

Brown ridică din umeri, scoase capacul de plastic şi bău 
el cafeaua. 

Tyson se aşeză pe marginea patului şi îşi aprinse o 
ţigară. Brown continuă: 

— Să nu crezi că, dacă scapi cu un an-doi, o să-i poţi face 
bătând din palme. Închisoarea e împuţită. lar oamenii ca 
tine nu se descurcă în închisoare. 

— Cum sunt oamenii ca mine? 

— Pot să-ţi dea zece-la-douăzeci. lar eu oferta asta n-o 
mai repet. Fiindcă, dacă-ţi dau zece-la-douăzeci, nimănui 
nu-i mai pasă că devii un inamic public. Tyson scutură 
scrumul într-o cană plină cu apă. Brown adăugă: Ar putea 
chiar să te condamne la spânzurătoare, ştii? Tyson căscă. 
Ce mare scofală să accepţi să faci ceea ce, oricum, faci 
deja? 

Tyson răspunse, privindu-şi vârful ţigării: 

— Deoarece, cap pătrat, dacă eu vreau să fac un lucru, 
aşa e bine. Dacă nu vreau, iar e bine. Dar, dacă încerci să 
mă ameninţi să fac un lucru, tot ce pot să-ţi spun e du-te-n 
mă-ta. Capice? 

Chet Brown păru supărat. Spuse pe un ton sarcastic: 

— Nu aveai atâtea scrupule când te uitai cum oamenii tăi 
secerau călugăriţe şi copilaşi. 

Tyson trase adânc aer în piept. 

— Nu. Nu. Nu aveam. De asta mă şi aflu aici. Dar asta nu 
înseamnă că trebuie să fac târg cu tine. Pleacă. 

Brown începu să spună ceva, apoi se răzgândi. Se uită la 
hârtiile de pe jos. 

— Pe astea le iau. Tyson se ridică şi lovi cu piciorul 
hârtiile împăturite, trimiţându-le lângă gratii. Dă-te înapoi, 
ucigaşule, îi spuse Brown. 

Tyson se execută. 

Brown se lăsă repede pe vine, vărsând cafeaua pe 


pantaloni. 

— Fir-ar a dracului! 

— Eşti cam nervos în dimineaţa asta, Chet. 

Brown şterse cafeaua cu o batistă. li spuse lui Tyson: 

— Uite ce e, dacă toate merg bine pentru tine, poate 
putem discuta despre o slujbă la guvern. Caută-mă. 

— Cum să te caut, Chet? 

— N-ai decât să dai o declaraţie publică de felul celor 
care nu-mi plac mie. O să afli atunci. 

— Fără ameninţări, Chet. Mă faci să mă enervez. 

— Încercam doar să te ajut. Îmi place de tine. 

— N-ai nicio idee unde ar putea fi Dan Kelly şi sora 
Teresa, nu-i aşa? 

— S-ar putea. Tyson şi Brown se priviră fix, apoi Brown 
spuse: S-ar putea să ai curând veşti de la ei. Dar s-ar putea 
şi să nu ai. 

Se întoarse şi ieşi pe uşa care dădea spre coridorul 
gardianului şef. 

Un sfert de oră mai târziu, apăru un poliţist militar cu o 
tavă cu mâncare de la cantină şi un ziar. Polițistul deschise 
uşa celulei şi puse tava pe pat, dându-i ziarul lui Tyson. 

— Finala de seara trecută. 

Tyson privi exemplarul din Mew York Post. Titlul de pe 
prima pagină, scris în roşu, striga, VINOVAT! 

— la-l de aici. 

Polițistul ridică din umeri şi plecă cu ziarul. 

Tyson descoperi că îi era foame şi termină toată gustarea 
care consta din omletă, şuncă şi cafea. Erau şi pietricele pe 
care armata încă le mai servea cu plăcere soldaţilor care îşi 
stingeau în ele ţigările. 

Ar mai fi vrut o ceaşcă de cafea, dar nu ceru. Un radio 
cânta în biroul gardianului şef un fel de muzică, hard rock 
cu ţipete, pe care el nu l-ar fi permis pe calea undelor decât 
după şase seara. Işi dădu seama că nu îi place viaţa în 
închisoare. 

Celula era rece, şi Tyson îşi puse tunica şi îşi strânse 


nodul cravatei. Nu avea fereastră şi nu ştia cum era vremea 
afară, dar, dacă tot nu ieşea, nu avea nicio importanţă. 

La ora şapte se deschise din nou uşa gardianului şef şi 
Corva intră în micul coridor dintre cele trei celule. Polițistul 
militar deschise uşa celulei, Corva intră şi polițistul încuie 
după el. 

Corva luă scaunul de plastic turnat şi îl trase cu faţa spre 
Tyson, care şedea pe pat. Îşi deschise servieta diplomat şi 
şi-o aşeză în poală. Tyson observă că geanta diplomat 
putea servi mult mai bine ca măsuţă decât servieta pe care 
o purta de obicei Corva. Spuse: 

— Te descurci aici ca la tine acasă. Probabil că ţi-ai vizitai 
mulţi clienţi la închisoare. Ca şi ceilalţi. 

Corva trecu peste asta şi spuse fără vreun preambul: 

— Scopul nostru acum e să te ţinem departe de 
închisoare. 

— Dar acum sunt /a închisoare, Vince. 

Corva scoase o sticlă de bere Dewar din servietă şi o 
aruncă pe pat. 

— Ascunde asta undeva. Nu se supără dacă bei, dar nu 
vor să te vadă când o faci. 

Tyson băgă sticla sub pernă şi scoase de acolo flaconul 
de la căpitanul Gallagher, care se golise. 

— Dă-i asta înapoi lui Gallagher. 

l-o aruncă lui Corva, care o băgă în geanta diplomat şi 
întrebă: 

— Mai ai nevoie de ceva? Timbre... 

Tyson râse batjocoritor: 

— Hârtie de scris, bomboane? Dumnezeule, Vince, asta le 
spuneam şi eu băieţilor când îi băgăm la arest. 

— Ei, n-o să ai mult de stat aici, spuse Corva, calm. 

— O să vii să mă vezi la Kansas? Putem să organizăm o 
reuniune. Clienţii lui Corva. 

Corva zâmbi pe neaşteptate, apoi râse: 

— Clienţii lui Corva. Îmi place. Procesele lui Corva. Nu, 
clienţii. 


Tyson îl privi glacial o vreme, apoi se aplecă în faţă şi 
spuse, încet şi clar: 

— Scoate-mă dracului de aici. 

— De asta mă ocup acum. Il privi drept pe Tyson şi spuse 
înţepat: Ca să fie clar - tu ai vrut proces. 

Tyson rămase tăcut un timp, apoi spuse: 

— Nimeni nu vrea cu adevărat să i se intenteze proces. 
Poate că mă gândeam că aş avea nevoie de aşa ceva. Nu 
ştiu prea bine cum mă simţeam înainte ca Sproule să spună 
„Ordine în sală“. Cât despre vorbit clar, un om cu ceva 
minte şi-ar fi convins clientul că ideea cu curtea marţială nu 
e bună. Cineva cu creier în cap ar fi reuşit să facă să 
înceteze povestea asta înainte să se ajungă aici. 

Corva părea că numără în gând până la zece, apoi spuse: 

— A fost o vreme, nu cu mulţi ani în urmă, când acuzaţii 
ca acestea ar fi putut fi respinse. Dar nu cred că era mult 
mai bine aşa. Problema e că asta e noua faţă a Armatei. 

— Eu sunt din Armata veche. 

— Bine zis, o să amintesc asta. Oricum... ochii îi căzură 
pe locul de deasupra buzunarului stâng de sus al tunicii lui 
Tyson, unde se prind baretele decoraţiilor. Văd că ţi-ai scos 
singur decoraţiile. 

— Nu prea mai puteam să port, recunoscu Tyson, Steaua 
de Argint sau Crucea Vietnameză de Onoare pentru faptele 
eroice din 15 februarie 1968. Nu? 

— Probabil că nu, spuse Corva. Hai să ne apucăm de 
treabă. Bun, dacă ai fost atent la citirea verdictului, poate 
că l-ai auzit pe colonelul Moore spunând „două treimi de 
acord“. Numărul efectiv de voturi vinovat-nevinovat este 
secret, dar se anunţă o fracţie aproximativă. La o comisie 
de şase persoane, dacă voturile ar fi fost de cinci la unu 
pentru condamnare, Moore ar fi zis „trei sferturi de acord”. 
Dar acum ştim ceea ce bănuiam eu. Două persoane din 
completul acela au votat pentru achitare, ceea ce înseamnă 
că există două persoane în complet care vor cere foarte 
stăruitor o sentinţă uşoară. Mă urmăreşti? Tyson încuviinţă 


din cap. Corva continuă: Deci Pierce e supărat şi niţel 
îngrijorat. Aşa că e gata să intre la şedinţa de acordare a 
sentinţei cu o argumentaţie puternică atunci când o să i se 
ceară recomandarea pentru sentinţă. Acum că l-am pus un 
pic pe fugă, a venit la mine cu o propunere. Dacă nu stămo 
săptămână - pledând la nesfârşit pentru  îndulcirea 
pedepsei şi compensaţii - ca de exemplu, să-i aducem pe 
Levin şi pe nevasta ta să depună mărturie despre 
caracterul tău şi să cităm toate ordinele de decorare şi 
celelalte - atunci el o să recomande o sentinţă potrivită de 
cinci ani. Acum, trebuie să înţelegi, şedinţa asta e foarte 
importantă la curtea marţială. Am văzut delicte serioase la 
care pledoaria pentru compensaţii şi reducerea pedepsei a 
ajuns să determine completul să acorde doar un an de 
închisoare. Armata nu e ca viaţa civilă, după cum, probabil, 
ţi-ai dat seama. Militarul poate fi coborât în rang, poate să i 
se taie solda, să fie consemnat la garnizoană şi toate 
celelalte, aşa că timpul efectiv de închisoare e, de obicei, 
mai scurt decât te-ai aştepta pentru anumite delicte. 
Completul îşi bazează sentinţa nu atât pe ceea ce ai făcut, 
cât pe cel care eşti, pe însumarea tuturor realizărilor tale ca 
om şi ca ofiţer. Chiar şi pe comportamentul în faţa curţii 
marţiale. 

— Dar pe comportamentul tău? 

— Şi pe asta, încuviinţă Corva. Şi nu glumesc, Ben. Nu m- 
aş fi descurcat cu teatralismele din procesele civile în faţa 
tipilor ălora. Există cazul faimos al unui căpitan care a 
angajat un avocat civil, care s-a purtat nu doar supărător, 
ba chiar insultător faţă de curte, ameninţându-i pe toţi cu 
procese civile din orice. Căpitanul a primit maximum de 
pedeapsă la Kansas. Aşa că, dacă nu am semănat cu 
avocaţii pe care-i vezi la televizor, de asta am făcut-o. 
Bine? 

— Bine. 

— Ce-i spun deci lui Pierce? 

— Ce zici de asta: „Pierce, du-te-n aia mă-ti“? 


— Bine, zâmbi Corva. Dar o să formulez puţin mai altfel. 
Punctul doi. Completul, după cum ai observat, a schimbat 
formularea declaraţiilor. Cu alte cuvinte, nu i-au crezut pe 
Brandt şi pe Farley când au zis că ai ordonat personal 
oamenilor să-i distrugă pe toţi, nici că tu personal te-ai 
angajat în acţiuni periculoase pentru ceilalţi sau ai dat 
dovadă de dispreţ şi neglijenţă faţă de vieţile omeneşti. 
Asta a fost o palmă pe obrazul lui Pierce, ca să nu mai 
vorbim că l-au numit pe Brandt pe jumătate mincinos, la fel 
şi pe Farley. Un comentator la ştirile de noapte de ieri a 
spus că Brandt e condamnat ca mincinos. Ai, prin urmare, 
mica ta victorie, în timp ce Branat are probleme în relaţiile 
cu publicul. Dar tu eşti cel din închisoare. Merită? 

— O să vedem când se anunţă sentinţa, ridică Tyson din 
umeri. Şi încă n-am terminat cu doctorul Brandt. Când o să 
iau cuvântul în cererea de clemenţă, am şi eu de spus 
câteva lucruri... 

— Pe dracu'. Când te ridici în picioare, trebuie să vorbeşti 
despre tine, nu despre Brandt. Am avut deja ocazia să 
punem la îndoială mărturia lui Brandt. Corva studie faţa lui 
Tyson. Când o să iei cuvântul, Ben, trebuie să spui 
adevărul. Să spui curţii cine a omorât oameni şi cine nu. Să 
le spui cine l-a omorât pe Larry Cane. Să le spui cum s-au 
răsculat soldaţii, cum au luat-o razna şi aproape că ai fost 
împuşcat încercând să-i opreşti - cine te-a ameninţat cu 
arma, de fapt? 

— Farley, Simcox şi Beltran. 

— Oricum, spuse Corva, clătinând din cap, să spui că erai 
speriat de făceai pe tine şi de asta n-ai înaintat raport să 
depui jurământ în acuzaţii de crimă. Şi să le spui că simţeai 
chiar oarecare loialitate faţă de trupă, oricât ar părea de 
curios. Şi nu cum a violat Brandt fetiţa. Capice? 

Tyson încuviinţă. 

— Să... adică, de Cane... trebuie neapărat? 

— Absolut. Corva îl fixă cu privirea. Completul înţelege că 
ce au auzit de la Brandt şi Farley era de fapt povestea unei 


răzmeriţe. Nu vor să audă despre trupe care se revoltă. 
Asta îi sperie pe ofiţeri. Dar şi mai puţin le convine să audă 
că ofiţerul comandant a stat cu degetul în fund fluierând 
imnul naţional. 

— Înţeleg, încuviinţă Tyson. 

— Analele istoriei militare, continuă Corva, sunt pline de 
poveşti cu ofiţeri care înăbuşă răscoale, deşi sunt unul la un 
milion, şi pline de ofiţeri care au murit încercând să 
împiedice răscoale, masacre, violuri, jafuri şi aşa mai 
departe. Mare parte din regulamentul ofiţerilor se bazează 
pe această imagine mentală a cavalerismului şi este 
produsul direct al codului onoarei cavalerilor. Ţi-au spus la 
şcoală? 

— Am lipsit la ora aceea. 

— Oricum, le duci acolo şi le spui că ţi-ai pus chiar viaţa 
în joc, ai ucis un soldat american, după cum aveai datoria, 
şi ai fost asaltat şi lovit. Pierzându-ţi cunoştinţa şi toate 
celelalte. Le spui că ţi-ai făcut datoria. Până în momentul în 
care ai ajuns în siguranţă la tabăra de bază, când n-ai 
înaintat raport pentru răscoală, omor în masă, incendiere, 
lovirea unui ofiţer şi celelalte. Abia aici ai dat-o în bară. Asta 
să le spui. 

— Crezi că o să creadă ceva din chestia asta? 

— Dacă o să le spui tu, Ben - Corva se aplecă peste 
servieta diplomat - or să te creadă. Este povestea care 
completează piesele lipsă din imaginea lor. Din întâmplare, 
e chiar adevărul. Şi aşa cum completul şi-a dat seama că 
Brandt şi Farley au minţit, la fel o să ştie că tu n-o faci. 

Tyson rămase mult timp tăcut, apoi spuse: 

— Mă simt jenat pentru ceilalţi. Pentru cei care au 
semnat declaraţii sub jurământ şi pentru cei care au murit, 
ale căror familii îi cred eroi. Pentru familia lui Larry Cane, 
care crede că a murit în luptă... Tyson îl privi pe Corva, dar 
a venit vremea să îndreptăm lucrurile, nu-i aşa? 

— Da, e vremea. Mai ales că sunt şi oameni care n-au 
tras. Nu-i aşa? 


Tyson încuviinţă. 

— Unii sunt morţi acum. Numai Kelly, eu şi Brandt n-am 
pus mâna pe trăgaci. 

— De unde ştii de Kelly şi de Brandt? Nu erai acolo tot 
timpul. 

— A reieşit mai târziu. Dar, de la început, am presupus că 
ei nu au tras. Brandt era el cum era, dar nu un... 

— Un ce? Un ucigaş? 

— Exact, spuse Tyson. Dacă e să îndreptăm lucrurile, de 
ce să nu o facem şi pentru Brandt? 

— Asta e o poveste pe care nu cred că ei or să o creadă, 
dacă o spui tu. De asta, adăugă Corva, o să-l rog pe Kelly să 
o facă. Tyson se ridică în picioare. Corva rămase pe scaun. 
Am veşti de la colonelul Farnley Gilmer, care a avut 
amabilitatea să lase deschisă ancheta sub articolul 32, cum 
se procedează uneori în timpul procesului. M-a informat că 
Daniel Kelly a dat semne de viaţă. Practic, o firmă de 
avocaţi care pretinde că îl reprezintă pe Kelly a luat 
legătura cu Gilmer. Firma, întâmplător, e Conners, 
Newhouse şi Irving, care pare să se bucure de o reputaţie 
secretă, pentru că apără oamenii de la CIA. Deci se pare că 
cineva de undeva a hotărât că merge să îl scoată la lumină 
pe Kelly pentru o unică apariţie în public. 

— Kelly a hotărât. Probabil că a insistat. 

— Dar nu să depună mărturie la începutul procesului, 
observă Corva. Asta l-ar fi pus în situaţia de a fi nevoit să 
mintă dacă era martorul nostru sau să spună adevărul ca 
martor al acuzării. Dacă Pierce l-ar fi chemat cumva. Acum, 
că s-au mai limpezit lucrurile, vine ca martor al nostru să 
depună numai mărturie pentru clemenţă. Poate fi interogat 
despre oricare aspect al depoziţiei, dar cred că Pierce o să 
aibă bunul-simţ să nu o facă. 

— Daniel Kelly, spuse Tyson, ca pentru sine... Doamne, el 
ar fi putut să dea tot procesul ăsta peste cap. Povestea lui 
nu ar fi corespuns nici cu a noastră, nici cu a acuzării. El ar 
fi spus adevărul. 


Corva încuviinţă din cap. 

— Bătrânii veterani de infanterie din complet, vor 
înţelege că Kelly, ca radiotelegrafist, rareori putea să fie la 
o distanţă mai mare de o lungime de braţ de tine, tot 
timpul cât erai în misiune, îţi era umbră, aghiotant, 
consigliere. 

— Nu sunt prea sigur de asta, spuse Tyson. Dar ştiu că 
venea după mine şi când mă duceam să-mi fac nevoile în 
tufiş. Singurele două ocazii, când mi-aduc aminte să fi fost 
despărţit de mine mai mult timp, au fost când m-a pocnit în 
spital, şi mai târziu, la Strawberry Patch, când ne-au 
separat refugiații. 

— Aş putea să redeschid cazul, spuse Corva, în baza 
apariţiei lui. Dar nu cred că ar duce la achitare. Rămâne în 
picioare acuzaţia că povestea ta de acoperire a denotat 
consimţire la omor în masă şi cuvintele „a dus la 
împuşcarea” şi „acte inerent periculoase” şi aşa mai 
departe ar fi interpretate ca şi lovitura pe care i-ai tras-o 
doctorului Monteau, care a dezlănţuit masacrul. Fiindcă 
asta a fost, ştii, spuse, privindu-l în ochi pe Tyson. 

— Ştiu. 

— Dar, oricum, dacă redeschidem cazul, Pierce poate să 
mai reformuleze ceva pe fişa de acuzare, acum că ştie mai 
multe fapte. 

— Nu vreau o reluare a procesului, Vince. Ne-am săturat 
cu toţii. Vreau doar să nu fac închisoare. Accept verdictul 
de vinovăţie. 

— Inţeleg. Şi cu atât mai mult accepţi depoziţia lui Kelly 
că l-a văzut pe Brandt violând o fetiţă. 

— Da, spuse Tyson, trăgând adânc aer în piept. 

— Apropo, ce s-a întâmplat la Strawberry Patch? Harper 
crede că Brandt nu a venit după tine când se trăgea. Că nu 
ţi-a acordat ajutor. 

— Ba m-a tratat, spuse Tyson, clătinând din cap. M-a 
tratat cu o supradoză de morfină. 

— Doamne Dumnezeule, spuse Corva, căscând ochii. 


— Dar, evident, spuse Tyson, nici Kelly, nici altcineva nu 
a fost martor la asta. Nici eu nu sunt sută la sută sigur. 
Crimă aproape perfectă. 

— Asta nu poţi să o spui la proces, Ben, încuviinţă Corva. 
Te dă în judecată de te usucă. Comisia ar putea să te 
creadă, deşi... fără niciun sprijin... şi venind numai din 
partea ta... Las-o baltă. Cu asta am terminat. Socoteala 
asta nu se încheie. Îi aruncă lui Tyson o privire scurtă. Halal 
echipă ai mai avut acolo, locotenente... viol, crimă, 
conspirație, răzbunare, revoltă... şi mai ce? Au furat şi 
găini, cumva? 

— De fapt, nu erau chiar aşa de răi, i-o reteză Tyson. Nu 
şi la început. Dar există o limită de kilometri pe care poţi 
să-i impui unui om şi un număr limitat de obscenităţi cu 
care să-i umpli creierul, după care începe să o dea în bară. 
Ştii asta foarte bine. Să nu îi judeci tocmai tu. 

— lartă-mă. 

— Nici eu nu îi judec prea aspru. Nici măcar pe Branat. 
Vreau să spun, în privinţa încercării de a mă ucide. 

— Fiindcă te gândiseşi şi tu să-l omori pe el. . 

— Da, aşa e. Tyson zâmbi. Înţelegeam asta. Îi înţelegeam 
punctul de vedere. Soluţia Nam - te supără cineva? Te 
enervează? Te sâcâie? Îi administrezi cinci la zece focuri de 
muniţie M-16 de 5,56 mm. Sau, dacă eşti sanitar, o doză 
fatală de morfină pură. 

Corva închise servieta diplomat şi se ridică în picioare. 

— Mă întorc mâine. Merg la slujbă la capelă la zece 
dimineaţa. Pe urmă vin aici. Ne vom ocupa de pledoaria 
pentru clemenţă. 

— Vrei să lucrăm azi după-amiază? Sunt liber. 

— Azi, spuse Corva, zâmbind, o să petrec toată ziua cu 
Daniel Kelly în biroul avocatului lui, din centru. 

— Bine. O să-ţi placă de el. 

— Poate că da acum optsprezece ani. Oamenii se 
schimbă. 

— Zău? Nu cred. 


Corva se duse la uşă. Ezită puţin, apoi spuse: 

— Încă ceva... Nu e sigur, dar colonelul Gilmer mi-a spus 
că are veşti de la Interpol... 

— Au găsit-o, spuse Tyson, apropiindu-se de Corva. 

— Poate. Şi nu în Franţa, unde o căutau toţi. În Italia. Se 
pare că e aceeaşi femeie. Azi o să aflu. 

— Nu cred că vreau să o chemi. 

— Mada... nu ştiu dacă se poate. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-ţi spun după ce vorbesc cu Gilmer. _ 

— Nu ai motiv să o chemi. Procesul s-a încheiat. Il avem 
pe Kelly pentru clemenţă. lar eu depun mărturie în ceea ce 
mă priveşte. 

— Ea ar putea spune că i-ai salvat viaţa la spital, spuse 
Corva, frecându-şi nasul. Tyson nu răspunse. Ben, adăugă 
Corva, dacă femeia asta din ltalia este într-adevăr, sora 
Teresa, vreau să stau de vorbă cu ea. Şi cred că, dacă îţi e 
prietenă, o să se bucure să te ajute. Doar ai ajutat-o şi tu. 
Corva se uită la Tyson o vreme, apoi spuse. Dacă a fost mai 
mult decât prietenie... şi lucrurile s-au stricat... atunci 
poate ar fi mai bine să o lăsăm în pace... 

Tyson privi o vreme în podea, apoi spuse: 

— Femeia era călugăriţă, Vince. 

— Evident. 

Tyson îşi frecă un timp buza. 

— Să nu organizezi vreo reuniune surpriză în stilul tău. 
Bine? 

— Bine. Scoase din buzunar un plic. O scrisoare de la 
nevastă-ta. Tyson o luă. Te iubeşte profund, la nebunie, cu 
pasiune, spuse Corva. 

— Îmi citeşti scrisorile? 

— Nu, nu. Mi-a spus nevastă-mea, care stă la voi week- 
end-ul ăsta 

— Şi tu cu cine stai? 

— Cu Kelly şi avocaţii lui nu prea ortodocşi. lar sora asta 
Teresa e o treabă grea. Am vorbit cu un translator, pentru 


orice eventualitate. 

— Zău? Nu eşti atât de incompetent pe cât pari. Ce 
limbă? Greacă? 

— Nu, franceză. 

— De ce nu vietnameză? 

— Mai întâi că sunt mai greu de găsit. Apoi, ultimul lucru 
pe care vreau să-l văd la proces ar fi un vietnamez. 
Înţelegi? 

— Compris, încuviinţă Tyson. 

— În orice caz, dacă nu pun treaba pe roate până luni la 
ora zece, o să mai cer o zi-două. Se uită la ceas. Trebuie să 
mănânc. Mi-ai stricat tot week-end-ul. 

— Şi al meu e cam dat peste cap. Aveam bilete la teatru 
diseară. Vreau să ies de-aici, Vince. Luni seară vreau să mă 
uit la un meci de fotbal acasă, la televizor. In Garden City. 

— Fac tot ce pot. Ştii că în Armată nu există cauţiune. 
Dar s-ar putea să obţin ce numesc ei amânare. Asta e un fel 
de întoarcere la arestul la domiciliu, până la rezolvarea 
definitivă a cazului, cu analize şi apeluri, şi toate celelalte. 

— Fă-o. Tyson îşi aminti de Chet Brown. Spuse: Există 
vreo modalitate de negociere a sentinţei? Vreau să spun, e 
legal? 

— După legislaţia militară, îi spuse Corva, nu există, 
practic, nicio târguială sau negociere a sentinţei. După 
lege, ea trebuie să vină de la acuzat şi apărare. De ce 
întrebi? Ai vorbit cu cineva? 

— Nu, mă întrebam, aşa. 

— Apropo, spuse Corva, poţi să primeşti şi alţi vizitatori în 
afară de avocat. 

— Nu vreau vizite. 

— Bine. Trebuia însă să te întreb. 

Corva se întoarse şi apăsă pe butonul soneriei de pe 
peretele de lângă uşă. Tyson comentă: 

— Te descurci pe aici. 

— Am mai fost la închisoare. Şi un sfat în legătură cu 
asta: Respectă regulamentul lor idiot. O închisoare militară 


nu e locul în care să faci caz de drepturile tale. 

Veni un poliţist cu cheile şi deschise uşa. Tyson îi spuse 
lui Corva: 

— Vreau să-mi povesteşti cum ai luat Steaua de Bronz în 
tunel. 

— Zilele astea, spuse Corva, zâmbind. leşi din celulă şi 
polițistul încuie uşa. Printre bare, Corva spuse: Plutonul 
Întâi al Companiei Alfa aproape şi-a încheiat exorcismul. 

Corva plecă împreună cu polițistul. Tyson rămase un 
minut întreg în picioare, în centrul celulei strimte, apoi privi 
plicul pe care îl ţinea în mână. ÎI deschise şi citi biletul 
dinăuntru: 


Dragă Ben, 
înțeleg de ce nu ai vrut să mă vezi în timpul cât aşteptai 
verdictul şi o să înțeleg şi dacă n-o să vrei să mă vezi nici 
acum. Dar nu voi înțelege dacă nu îmi trimiti chiar azi o 
scrisoare în care să-mi spui că încă mă iubeşti. 
David îti transmite şi el sărutări, ca şi mine. 
Marcy 


P.S. Arătai foarte curajos, acolo sus. Mama ta spune că ar 
trebui să-i tragi un pumn în ochi colonelului Pierce. 


Tyson citi din nou scurta misivă, apoi sună. Când sosi 
polițistul, Tyson îi ceru hârtie de scris şi un stilou. 


51. 


Luni dimineaţă, uşa celulei se deschise la nouă treizeci şi 
Tyson intră cu Corva în biroul gardianului şef. Corva îi spuse 
căpitanului Gallagher: 

— Fără cătuşe. Da? 

Gallagher încuviinţă din cap. 

— Dar, dacă fuge, răspunzi dumneata. 

— Nu fi tâmpit, căpitane, răspunse Corva. 


— Bine, domnule. O să încerc să nu fiu. 

Corva şi Tyson părăsiră biroul şi se urcară pe bancheta 
din spate a unei maşini de serviciu, de culoarea măslinei 
verzi. În faţă, şedeau doi poliţişti militari pe care Tyson nu-i 
mai văzuse niciodată. Maşina se îndreptă spre capela 
garnizoanei. Tyson spuse: 

— N-a fost unul dintre cele mai plăcute week-end-uri din 
viaţa mea. 

Maşina îi lăsă la uşa din spate a aripii cu birouri a capelei. 
Îi întâmpinară alţi doi poliţişti înarmaţi care îi duseră direct 
în sala de judecată. 

Era o zi senină, strălucitoare şi cele patru ferestre 
orientate spre sud ardeau de soarele dimineţii. Tyson îşi luă 
locul la masa apărării şi îi şopti lui Corva: 

— Am început să mă simt aici ca acasă. 

Corva încuviinţă, de parcă mai auzise remarca asta. 

Nu venise încă nimeni, în afară de spectatori, şi Tyson 
aruncă priviri prin strane. Presa era prezentă în întregime, 
dar stranele nu erau decât pe trei sferturi pline, majoritatea 
spectatorilor fiind militari. Surorile lui se întorseseră acasă 
la bărbaţi şi la serviciu, numai Marcy, David şi mama lui 
rămăseseră în strana din faţă, restul scaunelor fiind 
neocupate. Marcy nu se uita la el, dar David îi făcu cu mâna 
şi Tyson îi răspunse. 

Nu mai văzu niciun cunoscut, în afară de colonelul Levin, 
care, i se spusese, îşi luase concediu ca să poată veni la 
toate şedinţele. 

Tyson începu să-şi îndrepte din nou atenţia spre curte, 
dar o mişcare îi atrase privirile şi îl văzu, venind pe interval, 
pe Steven Brandt. Acesta ocupă un loc liber, chiar în 
spatele lui Marcy. Tyson îl înghionti pe Corva. 

— Uite. Corva privi, făcând ochii mari. Ce caută aici 
tocmai e/? întrebă Tyson. 

— Martorii pot fi prezenţi după verdict, răspunse Corva. 
Cred că a venit aici să te vadă primind sentinţa. 

Tyson îl fixă pe Brandt până când, în cele din urmă, 


acesta ridică privirea. Brandt se lăsă pe spate şi îşi 
încrucişa braţele. li zâmbi lui Tyson. Tyson, fixându-l încă 
pe Brandt, îi spuse lui Corva: 

— O să-l omor pe ticălosul ăsta. 

— Potoleşte-te, se uită lumea la tine. 

Tyson observă că aşa era. Oamenii se uitau de la Brandt 
la Tyson şi înapoi. Tyson se lăsă pe spătarul scaunului. 
Aprinse o ţigară. 

— Mizerabilul. 

După câteva minute, începu din nou să fie atent la ce era 
în jur. Inţelese că atmosfera curţii se mai relaxase puţin, 
deşi nu îşi dădea seama de ce. Nu considera sentinţa ca pe 
o scădere a interesului; era lucrul cel mai important din 
lume pentru el în momentul de faţă. lar astăzi sau mâine, 
ştia, în funcţie de depoziţie, va lua chiar el cuvântul. O privi 
din nou pe Marcy, dar ea tot nu se uita spre el. Se uita 
drept înainte. Biletul pe care i-l trimisese era simplu: „Te 
iubesc. Dar, dacă mă trimit la închisoare, nu vreau şi nu 
sper să mă aştepţi. “ 

El îl găsea bine scris, dar, se părea, din câte spusese 
Linda Corva, că nu era aşa. Femeile, se gândi el. Când era 
mai tânăr, nu-i plăcuse niciodată să amestece alte femei ca 
intermediari în ale sale affaires d'amour. Dar puteau fi şi 
ele utile măcar ca surse de informaţii, chiar dacă nu erau 
prea înţelegătoare. Va trebui să-i mai scrie un bilet. 

Intră acuzarea. Tyson îi asemui în gând cu trei porci care 
se întorc la troacă să mai ia un supliment. 

Intră şi completul, foarte solemn, toţi împreună şi în 
ordinea rangului, ca de obicei. Colonelul Moore îşi conducea 
întreaga viaţă după manualul de manevră şi ceremonii, se 
gândi Tyson. 

— Într-o latrină de trei locuri, crezi că el s-ar aşeza la 
mijloc sau în dreapta? îl întrebă pe Corva. 

Corva ridică ochii din hârtii şi urmări privirea lui Tyson. 

— A... locul de onoare e, de obicei, în dreapta. Dar pe 
stradă sau la curtea marţială se aşază la mijloc. Eu cred că 


ar fi la fel şi la o latrină de trei locuri. Dar o să verific. 

Polițistul se duse în centrul estradei şi spectatorii 
începură să se ridice, chiar înainte ca el să anunţe: 

— Toată lumea în picioare! 

Intră colonelul Sproule, iar Tyson remarcă pentru prima 
oară că pantalonii acestuia erau prea lungi. 

Sproule se aşeză la amvon, aprinse lumina, aranjă 
microfonul şi privi curtea cu ochi miopi, parcă voind să se 
asigure că ajunsese unde trebuia, fu impresia lui Tyson. 

— Curtea deschide şedinţa. 

Pierce se ridică şi spuse: 

— Toate părţile din proces care au fost prezente la 
închiderea şedinţei sunt din nou prezente. 

Colonelul Sproule aruncă o privire unui obiect de pe 
amvon Şi spuse: 

— Scopul sesiunii de faţă este de a asculta depoziţia şi de 
a prezenta în faţa curţii alte probe şi fapte dovedite, pe 
care instanţa le poate analiza ca fapte justificând clemenţa, 
sau împrejurări lămuritoare care ar putea îndruma 
completul în determinarea unei sentinţe corecte. Curtea va 
asculta acum datele personale referitoare la acuzat, aşa 
cum reies din foaia de acuzare şi din alte informaţii 
conţinute în dosarele personale şi care sunt relevante 
pentru formularea sentinței. Curtea va analiza, de 
asemenea, cazierul cu condamnările anterioare, dacă este 
cazul. 

Căpitanul Longo fu acela care se ridică şi spuse: 

— Prima pagină a foii de acuzare enunţă următoarele 
date referitoare la acuzat. 

Longo începu să citească fişa cu datele personale. 

Tyson se aplecă spre Corva. 

— Azi jucăm în liga a doua. 

— Ei sunt toţi în a doua ligă, tot timpul. 

Longo continuă să citească datele standard din foaia de 
acuzare, dar, când ajunse la „termenul actual de serviciu”, 
se opri şi rosti pe un ton fals „nedeterminat”. 


— Obiectez, sări Corva. 

Sproule nu se obosi să întrebe care era obiecţiunea. Se 
mulţumi să spună tăios căpitanului Longo: 

— Domnule căpitan, aici nu e audiție. Citiţi şi atât. 

— Da, domnule, spuse Longo, care părea zdrobit, 
plecând capul, spăşit. 

Tyson observă că Pierce şi Weinroth schimbaseră priviri 
spunând parcă: „Ştiam eu că nu trebuia să-l lăsăm pe 
mucosul ăsta să deschidă gura.“ 

Longo termină de citit pe un ton uniform, apoi se lăsă jos 
pe scaun, în timp ce se ridica maiorul Weinroth. Ea începu 
să citească datele din vechiul dosar de personal al lui 
Tyson, deşi puţine date din el mai păreau relevante. Tyson 
îşi dădu seama că până atunci nu o auzise spunând mai 
mult de un cuvânt-două şi fu surprins să-i audă vocea 
gravă, uşor răguşită, pe care o găsi atrăgătoare. Apoi 
descoperi că se gândea la sex, apoi gândul îl purtă în 
Kansas şi la locul unde nu exista sex de genul pe care îl 
prefera el. Simţi o bruscă dorinţă de a o lua la fugă, 
repezindu-se printre strane, în braţele susținătorilor lui, 
care să-l ducă la un loc sigur. li spuse în şoaptă lui Corva: 

— Să ştii că fug. 

— Întâi plăteşti nota. Calmează-te. 

— Parcă nu mai am stare. 

— Văd. Vrei o pauză? 

— Nu. Mă descurc. 

Corva turnă apă pentru amândoi. Tyson îşi aprinse o 
ţigară şi suflă fumul spre Weinroth, care îi aruncă o privire 
în timp ce citea. Termină de dat citire datelor şi se adresă 
lui Corva: 

— Acuzatul are obiecţii faţă de datele citite aici? 

— Nu în felul în care le-aţi citit dumneavoastră, răspunse 
Corva. Se auziră câteva râsete, apoi Corva spuse: Acordaţi- 
mi o clipă. Se aplecă spre Tyson. E bine aşa? 

— Nu eram atent, zise Tyson, ridicând din umeri. 

Corva îi spuse în şoaptă: 


— Medaliile, citările pe ordine de zi şi scrisorile de 
recomandare din prima perioadă de serviciu activ dau o 
impresie bună completului. Scrisoarea lui Levin a fost puţin 
surprinzătoare. Completul ştie că ţi-ai făcut bine datoria 
prima dată şi ştie că ai fost bun soldat şi sub comanda lui 
Levin. Asta înseamnă automat zece ani mai puţin la 
sentinţă, adăugă el, pe jumătate în glumă. 

— Aşa ajungem la şaizeci de ani. Ce-ar fi dacă aş recita 
pe dinafară şi Rugăciunea infanteristului? 

Colonelul Sproule îşi drese vocea cu înţeles. 

Corva spuse, fără să se ridice: 

— Acuzatul nu are de obiectat în legătură cu datele. 

— De ce sunt încă acuzatul? îl întrebă Tyson pe Corva. 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Aceste documente vor fi desemnate ca probe şi vor fi 
puse la dosarul procesului, anunţă colonelul Sproule. 
Copiile tuturor documentelor şi  proceselor-verbale 
relevante pentru impunerea unei sentințe adecvate vor fi 
prezentate membrilor completului înainte de deliberarea 
asupra sentinței. 

În timp ce se înregistrau documentele, Tyson studie atent 
completul. Doi dintre membri votaseră pentru achitare, dar, 
pentru nimic în lume, nu putea ghici care erau aceia. 

Văzându-l încotro se uita, Corva spuse: 

— Maiorul Sindel. De ea mi-a spus nevastă-mea. 

— Posibil. Şi mai cine? 

— Habar n-am. Restul arată de parcă şi-ar fi petrecut 
week-end-ul construind un eşafod. 

— Poate McGregor, spuse Tyson... nu, Morelli... lui îi 
plăcea stilul tău... îi aminteşti de purtătorul de cuvânt al 
unchiului lui, Vito. 

— Nu ţi-e bine azi? 

— N-am dormit prea bine. 

— Nu mă surprinde. 

Corva îşi privi clientul cu oarecare îngrijorare. 

— Acuzarea are probe pentru agravare? i se adresă 


Sproule colonelului Pierce. 

— Nu, nu avem, răspunse acesta. 

Sproule se întoarse spre Corva. 

— Apărarea are probe pentru atenuarea vinii? 

— Are, domnule judecător. 

— Apărarea are probe care să poată fi înregistrate, 
pentru anexare la dosar? 

— Nu, domnule judecător. 

— Apărarea intenţionează să cheme martori pentru 
argumentarea atenuării vinii? 

— Da, domnule judecător. 

— Atunci chemaţi primul martor, domnule Corva. 

— Apărarea cheamă pe martorul Daniel Kelly, spuse 
Corva, întorcându-se spre sergentul aprod. 

Uşa se deschise şi Daniel Kelly intră în sala de judecată. 
Tyson văzu imediat că tânărul subţirel de douăzeci şi unu 
de ani, pe care şi-l amintea, se transformase într-un bărbat 
bine clădit, de patruzeci de ani, cu mişcări de atlet. Pielea 
albă a lui Kelly era acum bronzată, iar părul lung de 
culoarea paiului îi cădea peste frunte. Tyson observă cum 
privirile i se  roteau, cercetând totul dintr-o dată, 
înregistrând întreaga scenă, observând locuri bune pentru o 
posibilă ambuscadă, notând locurile care ar fi putut oferi 
acoperire sau ascunzătoare, atent la posibile capcane şi 
câmpuri deschise, prielnice schimbului de focuri. Kelly purta 
pantaloni negri de flanel, un tricou alb cu guler rulat şi o 
jachetă sport din piele întoarsă. Se opri la scaunul pentru 
martori, privi spre Tyson şi îi făcu un semn de încurajare. 
Tyson îi răspunse cu acelaşi gest. 

— Domnule judecător, i se adresă Corva lui Sproule, 
dorim ca depoziţia să aibă loc sub prestare de jurământ. 

Sproule îi făcu semn lui Pierce, care veni lângă martor cu 
mişcările nerăbdătoare ale unuia care se gândeşte că ar 
trebui să fie deja în altă parte. 

— Ridicaţi mâna dreaptă. 

Kelly, care nu se aşezase, ridică braţul. Pierce recită la 


repezeală, turuind cuvintele: 

— Juraţi că depoziţia pe care o veţi face în cazul care se 
audiază acum va reprezenta adevărul, adevărul întreg şi 
numai adevărul, aşa să vă ajute Dumnezeu? 

— Jur. 

Kelly se aşeză, fără să mai aştepte invitaţia lui Pierce. 

— Vă rog să ne spuneţi numele, domiciliul şi ocupaţia 
dumneavoastră, spuse Pierce. 

— Daniel Kelly, Edgerton, Ohio, import-export. 

Pierce, care primise unele informaţii generale de la Corva 
privind depoziţia aşteptată, aflase, probabil, şi alte date 
despre Daniel Kelly şi nu intenţiona să lase această primă 
afirmaţie să treacă fără precizări. 

— Locuiţi în prezent la Edgerton, Ohio? 

— Da. 

Pierce păru sceptic. 

— Puteţi da mai multe amănunte despre ocupaţia 
dumneavoastră? 

— Da. Import şi export mărfuri. 

Cineva râse. 

— Din Edgerton, Ohio? întrebă Pierce, îndoindu-se. 

— Da. 

— Domnule judecător... începu Corva. 

Sproule întinse o mână către Corva şi i se adresă lui 
Pierce: 

— Poate ar fi mai bine să rezervaţi interogatoriul 
încrucişat până după audierea martorului de către apărare, 
domnule colonel. Din nou se auziră câteva râsete. Domnule 
Corva, puteţi începe. 

Pierce se întoarse la masa acuzării, iar Corva rămase sub 
amvon, cu faţa spre Kelly. 

— Domnule Kelly, începu el, puteţi să ne spuneţi gradul, 
unitatea şi responsabilităţile pe care le-aţi avut în timpul 
serviciului militar în Republica Vietnam? 

Kelly răspunse cu o voce frumos modulată: 

— Am fost specialist gradul patru, în Compania Alpha, 


Batalionul al Cincilea al Cavaleriei a Şaptea. Am fost 
radiotelefonist al comandantului de pluton, cunoscut şi ca 
ORT. 

Tyson observă că şi dicţia lui Kelly şi alegerea cuvintelor 
deveniseră mai bune decât în Vietnam. 

— Aţi fost radiotelefonistul personal al locotenentului 
Tyson, nu-i aşa? întrebă Corva. 

— Da, cea mai mare parte a timpului cât am stat acolo. 

— Ca ORT, eraţi în contact direct şi frecvent cu 
comandantul de pluton. 

— Zilnic. Dormeam în acelaşi adăpost. Trebuia să-i asigur 
contactul radio pe loc, aşa că eram destul de apropiaţi. 

Corva puse o serie de întrebări prin care să stabilească 
relaţiile trecute şi prezente dintre Corva şi Tyson, apoi 
spuse: 

— Cunoaşteţi, în general, împrejurările acestui proces? 

— Da, le cunosc. 

— Ştiţi că locotenentul Tyson a fost condamnat pentru 
crimă. 

— Da, ştiu. 

— Şi v-aţi oferit să apăreţi în numele lui pentru a depune 
o mărturie care să determine circumstanţe de clemenţă 
faţă de crima de care este acuzat. 

— Da, m-am oferit. 

— Domnule Kelly, puteţi relata instanţei ce s-a întâmplat 
în dimineaţa de 15 februarie 1968? Incidentul de la colina 
funerară. Vă rog să începeţi cu ivirea zorilor. 

— La ivirea zorilor, începu Kelly, nouăsprezece dintre noi 
am ieşit din poziţiile de apărare de pe timpul nopţii. 

Kelly îşi continuă povestirea în propoziţii scurte, concise, 
preferate în Armată, folosind terminologie militară din 
perioada respectivă şi folosind-o corect. Tyson avea 
impresia că relatează evenimente de săptămână trecută şi 
îşi închipui că aceeaşi impresie o aveau şi ceilalţi. 

Tyson privi membrii completului. Observă că Moore, 
McGregor şi Bauer erau impresionați favorabil de Daniel 


Kelly. Dar nu-şi dădea seama dacă asta putea schimba 
ceva în ceea ce-l privea pe Benjamin Tyson. Îi aruncă o 
privire lui Brandt, care începuse să dea semne de nelinişte. 

— Am reluat marşul de patrulare spre sud-est, în direcţia 
Hue, încheie Kelly. 

— Prin urmare, singurele persoane care au fost cu 
dumneavoastră la colina aceea funerară au fost 
locotenentul Tyson, Richard Farley şi Harold Simcox? 
întrebă Corva. 

— Da. 

Colonelul Pierce se ridică în picioare. 

— Domnule judecător, onorată instanţă, am aşteptat cu 
nespusă răbdare şi atenţie să aud ceva care să sune a 
motiv de justificare a clemenţei faţă de infracţiunea pentru 
care a fost condamnat locotenentul Tyson. 

— Domnule Corva? întrebă Sproule, aplecându-se spre 
acesta. 

— Domnule judecător, răspunse Corva, natura depoziţiei 
în favoarea clemenţei şi justificării este adesea oferită doar 
pentru stabilirea stării de spirit a acuzatului sau a intenţiilor 
sale ori a condiţiilor generale predominante la momentul 
respectiv. Intenţionez, domnule judecător, să cer ca domnul 
Kelly să fie interogat mai multă vreme. Sigur, acuzarea 
poate aduce obiecţii, dar vreau să asigur onorata curte că 
povestea va fi terminată, chiar dacă asta va însemna că 
domnul Kelly va sta aici o săptămână, cât timp voi 
răspunde eu la obiecţiuni. Vă rog, domnule judecător să nu 
vă supăraţi. Locotenentul Tyson este condamnat aici pentru 
omor. lar eu mă aflu aici pentru a face tot ce-mi stă în 
puteri ca instanţa să obţină toate detaliile pertinente 
referitoare la incident, astfel încât să poată ajunge la o 
sentinţă corectă. Vreau ca membrii completului să 
cunoască la fel de multe detalii ca mine şi ca domnul Kelly 
despre locotenentul Tyson şi despre Spitalul Miséricorde 
înainte de a vota sentinţa. Deşi s-ar putea să pară 
irelevante unele aspecte în desfăşurarea naraţiunii, vreau 


să asigur onorata curte că această depoziţie este 
competentă şi că instanţa o va recunoaşte ca atare în 
momentul în care martorul o va încheia. Aceasta este 
intenţia mea, domnule judecător. 

Sproule se gândi o vreme, apoi spuse: 

— Domnule colonel Pierce, domnule Corva, vreţi să vă 
apropiaţi? 

Pierce şi Corva urcară pe estrada amvonului, pe latura 
din partea opusă scaunului martorului. Colonelul Sproule se 
întoarse spre ei şi i se adresă lui Pierce pe un ton scăzut: 

— Domnule colonel, după spusele domnului Corva, 
înţeleg că vrea să stabilească ceea ce consideră a fi condiţii 
de clemenţă şi reducerea pedepsei pentru crima pe care 
dumneavoastră aţi dovedit-o. Vă sugerez să îi permiteţi să 
o facă. Dacă nu aveţi motive reale şi substanţiale să 
obiectaţi, eu nu o să vă accept obiecţiunile. Dacă depoziţia 
vă surprinde oarecum prin apariţia acestui martor, vă voi 
acorda timp suficient pentru pregătirea interogatorului 
încrucişat în care să vă referiţi la obiecţiuni în această 
formă. Vă reamintesc că apărarea are avantaj în această 
situaţie. După probarea acuzațiilor, intenţionez să acord 
apărării şi mai multă libertate în prezentarea faptelor care 
ar putea duce la o îndulcire a sentinţei. Sunt convins că şi 
completul caută aceste fapte. 

— Da, domnule judecător, spuse Pierce după o pauză 
destul de lungă. 

— Voi lăsa martorul să vorbească, îi spuse apoi Sproule 
lui Corva, dar vă sugerez cu tărie să nu încercaţi să reluaţi 
tot procesul în această sesiune. Aţi înţeles? întrebă Sproule, 
apoi privi de la unul la celălalt. 

Amândoi răspunseră afirmativ. 

Întorcându-se spre public, Sproule spuse: 

— Continuati interogarea. 

Se întoarseră. Pierce, la masa acuzării, Corva, la scaunul 
martorului. Corva i se adresă lui Kelly: 

— În cursul incidentului de la movila funerară, l-aţi auzit 


pe locotenentul Tyson dând ordin să se tragă în ţăranii care 
îngropau morţii? 

— Da. 

— Acum... o să vă cer o părere, domnule Kelly... Îi aruncă 
lui Pierce o privire tăioasă... Curtea ştie că e doar părerea 
dumneavoastră personală. Ca om care vă aflaţi pe câmpul 
de luptă alături de locotenentul Tyson de aproape opt luni 
în momentul incidentului, ce părere aveaţi despre acest 
ordin? 

— La prima vedere, răspunse Kelly, ordinul era ilegal. Dar 
părerea mea este că ordinul nu fusese dat pentru 
executare. Avea rolul de a ne face de ruşine. 

— A face de ruşine pe cine? 

— Pe mine, printre alţii. Farley, Simcox şi cu mine făceam 
gesturi de ameninţare către ţărani, în general purtându-ne 
batjocoritor. Percheziţia la piele, de exemplu, ar fi putut fi 
efectuată mai cu tact. Vedeam că locotenentul Tyson 
începuse să se supere pe noi. Aşa că, de fapt, ne-a 
demascat cacialmaua. Pentru că era cacialma. Nu aveam 
de loc intenţia - cel puţin, eu nu - să tragem în oamenii 
aceia. Era o cacialma pe care le-o trăgeam frecvent şi cam 
excesiv vietnamezilor. După ce locotenentul Tyson a dat 
ordinul, nimeni nu a făcut o mişcare un timp. Elnu a 
repetat ordinul şi nu a încercat în niciun fel să-l pună în 
aplicare. A spus după aceea „Bine, atunci, eroilor, s-o luăm 
din loc“, sau cam aşa ceva. A spus-o cu sarcasm. 

— Aţi discutat cu el despre acest incident mai târziu? 
întrebă Corva. 

— Nu. Nu era nimic de discutat. Dacă aş fi crezut că a dat 
ordinul serios, sigur că aş fi discutat despre asta. Dar 
ordinul era prea străin de caracterul lui ca să-l iau drept 
orice altceva decât ceea ce am spus. 

— Aţi discutat cu Farley? 

— Nu. 

— Credeţi că Farley a înţeles că ordinul era o cacialma? 
Cu intenţia de a vă face de ruşine? 


Pierce sări în picioare, se răzgândi, se aşeză la loc. 

Tyson văzu că completul şi Sproule erau interesaţi să 
audă relatarea. lar Pierce, aşa cum sugerase mai de mult 
Corva, ştia când să se retragă. Pierce trebuia să pună în 
cumpănă efectele povestirii lui Kelly cu cele ale împiedicării 
lui de a o face. Corva îi repetă lui Kelly întrebarea. 

— Farley nu era omul care să înţeleagă subtilităţi, 
răspunse Kelly. Totuşi, în acele împrejurări, cred că a 
înţeles că locotenentul Tyson nu ne ceruse să tragem în 
oamenii aceia. Simcox înţelesese. A comentat faţă de mine 
în timp ce ne îndepărtam de colina funerară, spunând că 
locotenentul Tyson era prea moale cu gălbiorii. Nu cred că 
ar fi spus-o dacă ar fi crezut că ordinul locotenentului de a 
trage în ei fusese dat la modul serios. Farley auzise şi el şi a 
răspuns „Mda“. 

— Mulţumesc, spuse Corva, încuviinţând din cap. Putem 
merge mai departe sau, mai bine zis, înapoi, la un incident 
petrecut cu câteva luni în urmă, la sfârşitul lunii noiembrie 
sau începutul lui decembrie. Mă refer la o operaţie care se 
numea încercuire. Compania Alfa colabora cu Poliţia 
Naţională Vietnameză într-un sat la sud de Quang Tri. Vă 
amintiţi această operaţiune? 

— Da. Mai participasem înainte la patru sau cinci. Cât 
priveşte aceasta, totul a decurs conform planului. Satul a 
fost înconjurat cu două sau trei ore înainte de ivirea zorilor. 
In zori, am trimis câteva echipe în sat, ca să ne asigurăm că 
nu e înţesat de soldaţi inamici înarmaţi. Apoi echipele s-au 
retras. Puțin mai târziu, a aterizat un elicopter mare 
Chinook, din care au coborât patruzeci-cincizeci de poliţişti. 
Ofițerii lor au schimbat câteva cuvinte cu ai noştri, care i-au 
asigurat că în sat nu se află trupe inamice însemnate. 
Poliţia Naţională a intrat apoi în sat, având ca obiectiv 
găsirea de comunişti care se puteau ascunde în gropi sau 
tuneluri, simpatizanți ai acestora, cadre politice ale armatei 
comuniste, depozite de arme, documente şi altele de genul 
acesta. 


— Care era părerea dumneavoastră personală în privinţa 
acestui fel de operaţiuni? Vă pun această întrebare, pentru 
că şi eu am fost ofiţer de infanterie şi am părerea mea 
despre acest aspect. 

— Aceste operaţiuni, răspunse Kelly, erau dezgustătoare 
pentru mine personal şi pentru mulţi soldaţi din compania 
noastră. Poliţia Naţională de obicei - ba nu, întotdeauna - 
se purta foarte urât cu populaţia locală. După razia noastră 
iniţială prin sat, în mod normal nu ni se permitea să ne 
întoarcem să vedem ce fac ei, dar se auzeau tipetele. 

— Ţipete? 

— Da. li interogau cu multă vigoare pe săteni. 

— Cu câtă vigoare? 

— De obicei, cu şocuri electrice în zonele genitale. Îşi 
aduceau propriile generatoare cu manivelă. De asemenea, 
agăţau oamenii cu o frânghie sau cablu cu capul în jos şi îi 
coborau în fântâni până ce aproape se înecau. Foloseau şi 
alte mijloace de interogare specifice Orientului şi care, 
probabil, nu ar trebui pomenite aici. 

— Desigur. Aţi spus că americanilor nu le era permis să 
intre în sat în această perioadă de interogatoriu. 

— Corect. Totuşi, ofiţerii din unitatea americană implicată 
intrau uneori în sat cu scopul de a discuta chestiuni de 
tactică cu comandanții Poliţiei Naţionale. Ca radiotelefonist 
pe lângă locotenentul Tyson, eu, fireşte, îl însoţeam. Cu 
aceste prilejuri am văzut personal ceea ce am descris mai 
devreme. 

— Ce sentimente avea locotenentul Tyson faţă de aceste 
operaţiuni? 

— Avea o impresie negativă faţă de utilizarea trupelor 
americane ca părtaşe la asemenea fapte. A scris o dată un 
raport către comandantul de batalion în care protesta faţă 
de ceea ce numea tolerarea unor astfel de brutalităţi. A 
subliniat că era demoralizant pentru trupă să vadă 
rezultatele acestei activități, deoarece noi trebuia 
întotdeauna să mergem prin sat după plecarea poliţiştilor. 


După această scrisoare către comandantul batalionului, 
Compania Alfa nu a mai participat niciodată la operaţiunile 
comune cu Poliţia Naţională. 

— Ce s-a întâmplat, întrebă Corva, în timpul respectivei 
operaţiuni? Cea care a dus la altercaţie. 

— Plutonul locotenentului Tyson era desfăşurat de-a 
lungul unui dig, formând o latură a cordonului. De acolo 
vedeam o parte a satului. Poliţia Naţională pusese o duzină 
de oameni, de toate vârstele şi sexele, toţi în pielea goală, 
să se înşire în faţa unei fântâni. Îi vedeam coborând primul 
om în fântână. 

— Care era scopul acestui act? 

— Se presupunea că încurajează sătenii să identifice 
gropile în care se ascundeau comuniştii, tunelurile, 
ascunzătorile de arme şi să-i predea pe comuniştii ascunşi 
printre ei. Dar, pentru mine era - sau a devenit - nimic mai 
mult decât o orgie sado-sexuală. Deseori, reuşeau să prindă 
unu-doi comunişti şi câteva arme, dar cu un preţ prea 
mare. 

Tyson privi completul, apoi pe colonelul Sproule, apoi pe 
Pierce. Şi, în final, se uită la spectatori. Relatarea lui Kelly 
crease o atmosferă de interes intens, cu excepţia mesei 
acuzării, unde atmosfera era mai curând de jenă. 

— Continuati, îi spuse Corva lui Kelly. 

— Da. Locotenentul Tyson a sugerat să mergem în sat să 
discutăm cu comandantul local al  vietnamezilor. 
Intotdeauna făcea asta. 

— De ce? 

— Ca să încerce să-i determine s-o lase mai moale. 
Prezenţa americanilor reuşea, de obicei, să ducă la un 
asemenea rezultat, până te întorceai cu spatele. Obiecţiile 
locotenentului Tyson faţă de asemenea procedee erau, în 
parte, umanitare şi, în parte, de ordin practic. Se îndoia că 
se pot atrage simpatii prin supunerea unui sat întreg la 
torturi în masă şi umilinţe. A făcut observaţia că, după ce 
Poliţia Naţională se întorcea în cazarmă, noi trebuia să 


tratăm cu populaţia în domeniul nostru de operaţiuni. 

— Aţi mers deci în sat. 

— Da. Am intrat în sat. În timp ce mergeam, l-am 
observat pe Steven Brandt. 

Pierce era deja în picioare. 

— Obiectez, domnule judecător, lucrurile au mers prea 
departe. Acest aspect este total irelevant. 

Sproule privi spre Corva, apoi spre Pierce, apoi din nou 
spre Corva. li spuse acestuia: 

— Explicaţi curții, domnule Corva, în ce mod 
interogatoriul dumneavoastră va putea elucida 
circumstanţe atenuante legate de incidentul pentru care a 
fost condamnat locotenentul Tyson. 

— Domnule judecător, răspunse Corva, intenţia mea este 
să demonstrez curţii că existau  animozităţi între 
locotenentul Tyson şi martorul acuzării, Steven Branat, şi că 
ostilitatea existentă între locotenent şi sanitarul său era 
atât de intensă, încât a precumpănit până în momentul în 
care domnul Brandt a luat cuvântul în această instanţă. 
Intenţionez să demonstrez că afirmaţia domnului Brandt, cu 
privire la inexistenţa unei astfel de animozităţi şi ostilităţi, 
este mincinoasă. 

— Este cam târziu pentru asta, nu-i aşa, domnule Corva? 
spuse Sproule. 

— Domnule judecător, dacă voi putea demonstra prin 
relatarea martorului de faţă că sentimentele domnului 
Brandt faţă de acuzat erau părtinitoare şi ostile, voi putea 
demonstra, de asemenea, că depoziţia domnului Brandt a 
fost şi ea părtinitoare şi ostilă, ceea ce la rândul său va 
permite completului să dea culoarea cuvenită depoziţiei 
domnului Brandt, putând influenţa deliberările completului 
cu privire la sentinţa corectă, acesta fiind şi scopul sesiunii 
actuale. 

Sproule ridică uşor din sprâncene. 

— Este cam exagerat, domnule Corva. Nu cunosc 
adevăratele dumneavoastră motive pentru continuarea 


acestei relatări. Cu toate acestea, puteţi continua, dar cu 
grijă. Obiecţia se respinge. 

Pierce se aşeză şi lovi masa cu palma, un gest dovedind 
o enervare rar văzută la el. 

— L-aţi văzut pe domnul Brandt în sat, se întoarse Corva 
spre Kelly. Avea voie să se afle acolo? 

— Până la un punct, da. Sanitarii, ca şi ofiţerii, puteau să 
intre şi intrau în aceste sate în timp ce poliţiştii desfăşurau 
activităţile de percheziţie şi anchetă. Deseori era nevoie de 
sanitari. 

— Ce s-a petrecut apoi? 

— Locotenentul Tyson mi-a spus: „Rămâi în urmă, vreau 
să merg după el“, referindu-se la Brandt 

— De ce? Ce voia să spună cu asta? 

— Locotenentul Tyson observase că Brandt acţiona 
necorespunzător. 

— Cum aşa, domnule Kelly? 

— Brandt făcea poze. Acest lucru era strict interzis de 
către Poliţia Naţională. Nu voiau fotografii. 

— Ce fotografia domnul Brandt? 

— Mai ales femei goale torturate şi umilite. 

Corva aşteptă gestul lui Pierce, dar acesta nu obiectă. 
Spuse: 

— Continuati. 

— Locotenentul Tyson a observat că poliţiştii nu-l opreau 
pe Brandt să facă fotografii. De fapt, păreau să se poarte 
foarte prietenos faţă de Branat. 

— Aţi observat şi dumneavoastră lucrul acesta? 

— Da. ŞIi-l mai văzusem pe Brandt la o astfel de 
încercuire dându-i căpitanului de poliţie ceva ce semăna a 
instrumente medicale din trusa lui. 

— Continuati. 

— După ce Brandt a terminat cu fotografiile, a intrat într- 
o colibă - o casă vietnameză - împreună cu doi poliţişti. Am 
discutat un timp despre aceasta cu locotenentul Tyson, 
apoi am intrat în casă. Un poliţist l-a apucat pe locotenent 


de braţ, ca să-l împiedice. Locotenentul Tyson l-a împins şi 
am intrat în casa în care intrase Brandt. 

— Şi ce aţi văzut - ce aţi văzut dumneavoastră, domnule 
Kelly? 

Tyson îşi întoarse privirea de la Kelly la Brandt, a cărui 
expresie devenise fixă şi rigidă. Tyson îl fixă pe Branat în 
timpul răspunsului lui Kelly. 

— Am văzut trei femei goale. Una era ghemuită într-un 
colţ şi plângea, iar un poliţist o trăgea de braţ. O altă 
femeie făcea fellatio celui de-al doilea poliţist, iar a treia 
era violată de domnul Brandt. 

Pierce sări în picioare şi strigă ceva care fu acoperit de 
alte zgomote din capelă, de la exclamaţii la strigăte. Tyson 
îi prinse o clipă privirea lui Brandt, înainte ca acesta să-şi 
întoarcă ochii. 

Colonelul Sproule făcu semn sergentului aprod, care 
merse la grilajul pentru comuniune şi ridică braţul, cerând 
tăcere. Mulțimea, disciplinată, tăcu. 

— Dacă vor mai fi izbucniri, anunţă colonelul Sproule, 
evacuez sala. Privi spre Pierce, care era pe cale să 
reformuleze obiecţia şi spuse: Obiecţia se respinge. li spuse 
lui Corva: Aş vrea să pun câteva întrebări martorului. 

— Da, domnule judecător. 

— Domnule Kelly, spuse Sproule, privind în jos de la 
amvon, curtea ar vrea să ştie cum v-aţi dat seama că ceea 
ce aţi văzut era un viol şi nu... nu activităţile normale dintre 
bărbat şi femeie. 

Kelly îi aruncă o privire lui Sproule, apoi se întoarse din 
nou cu faţa spre sală şi răspunse: 

— Nu văd nimic normal la sexul în grup, domnule 
judecător, dar asta poate fi doar o prejudecată personală. 
Pentru a vă răspunde la întrebare, mi-am dat seama, după 
împrejurări, că bărbaţii nu cunoşteau de multă vreme 
femeile. Poate de vreo cinci minute. De asemenea, femeile 
plângeau. Toate. De asemenea, erau foarte tinere, domnule 
judecător. Cea care era cu domnul Brandt nu avea mai mult 


de doisprezece-treisprezece ani. Chiar dacă recunoaştem 
diferenţele culturale şi declanşarea mai timpurie a 
pubertăţii în zonele cu climă tropicală şi celelalte, vârsta 
este totuşi foarte fragedă. De asemenea, când domnul 
Brandt s-a ridicat în picioare, am văzut că avea sânge pe 
organele genitale şi pe coapse şi îmi amintesc că am 
presupus atunci că fata fusese virgină, deşi, fireşte, s-ar fi 
putut să fie la ciclu. De asemenea, domnule judecător, mi s- 
a părut că fata fusese lovită peste faţă. Din aceste motive, 
domnule judecător, am tras concluzia că ceea ce văzusem 
era viol în masă şi nu o petrecere. 

— Inţeleg, spuse Sproule, încuviinţând din cap şi 
înghițind. 

— De asemenea, domnule judecător, domnul Brandt 
avea o expresie de teamă când ne-a văzut, pe locotenentul 
Tyson şi pe mine. A sărit imediat în picioare - stătuse pe o 
rogojină pe podea - şi a strigat „Nu!“. 

— Nu, ce? întrebă Sproule. 

— Atât locotenentul Tyson, cât şi eu ridicasem puştile la 
şold. Aceasta era o precauţie, în caz că poliţiştii ar fi 
încercat să tragă. Uneori, puteau să se arate ostili. Dar 
Brandt credea că locotenentul sau eu ţinteam către el. 
Atunci a strigat „Nu!“ Apoi a strigat: „Vă rog!“ şi şi-a 
înşfăcat pantalonii de uniformă. Încă nu-şi scosese bocancii 
şi tunica. Apoi a sărit pe fereastră, uitând să-şi ia trusa 
medicală şi arma. 

— L-aţi urmărit? întrebă Sproule. 

— Da, domnule judecător. Dar mai întâi i-am adunat 
efectele şi i-am scos pe cei doi poliţişti din casă, sub 
escortă. Acum se apropiau de casă mai mulţi poliţişti şi se 
părea că avea să urmeze o scenă urâtă. A fost un schimb 
de strigăte între mine şi locotenentul Tyson pe de o parte şi 
cam doisprezece poliţişti de cealaltă parte. 

— V-aţi simţit în pericol? întrebă Sproule. 

— Era şi o doză de pericol. Dar, în cele din urmă, ne-am 
întors cu spatele şi am plecat, pur şi simplu. Ne-am întors la 


dig, unde era şi Brandt, complet îmbrăcat acum. 
Locotenentul Tyson s-a apropiat de el. Trebuie să 
menţionez, domnule judecător, că locotenentul Tyson 
pomenise deja de mai multe ori faţă de mine că avea 
impresia că Brandt profită de avantajele poziţiei sale de 
sanitar, pentru a-şi urmări interesele personale faţă de 
femeile localnicilor. Locotenentul Tyson era îngrijorat de 
asta. 

— Deci acesta a fost incidentul ce a determinat această 
presupusă animozitate dintre locotenentul Tyson şi domnul 
Brandt? întreba Sproule. 

— Da, domnule judecător, dar animozitatea s-a accentuat 
după ce locotenentul Tyson l-a înfruntat pe Brandt pe dig. 

— Ce i-a spus locotenentul domnului Brandt în cursul 
confruntării de pe dig? 

— Nu prea multe, domnule judecător. Locotenentul Tyson 
i-a tras un şut între picioare domnului Brandt. Apoi i-a tras 
câteva palme, dar numai o dată sau de două ori a lovit cu 
pumnul strâns. Apoi locotenentul Tyson l-a aruncat pe 
domnul Brandt în cultura de orez inundată, a scos pistolul 
45 şi i-a ordonat domnului Branat să stea în apă, altfel îi 
zboară creierii. Domnul Brandt s-a aşezat în apă. Apoi a 
început să se plângă că îl mănâncă lipitorile. A devenit 
foarte agitat şi a început să plângă, apoi a devenit isteric. 

Un timp, colonelul Sproule nu spuse nimic. Duse degetul 
la buze, pe gânduri, apoi întrebă: 

— Au fost şi alţi martori la acest incident de pe dig? 

— Da, domnule judecător, întregul pluton a văzut totul de 
pe poziţiile pe care le ocupa pe digul lung şi drept. Dar 
nimeni nu a crezut că este înţelept să intervină în ceea ce 
părea a fi o problemă personală. De fapt, am transmis 
comanda ca oamenii să rămână pe poziţii şi să continue 
misiunea de supraveghere a satului, ca nimeni să nu 
încerce să scape de acolo. 

— Nimeni altcineva nu a cunoscut cauza acestui incident 
de pe dig? 


— Nu, domnule judecător. Şi nici după aceea. Dar cred că 
mulţi au putut să-şi închipuie. 

— Cunoaşteţi cumva dacă locotenentul Tyson a întreprins 
vreo acţiune juridică împotriva domnului Brandt sau dacă 
domnul Brandt a făcut o astfel de acţiune împotriva 
locotenentului Tyson? 

— Nu s-a întreprins nimic de ambele părţi, domnule 
judecător. Nu, din câte ştiu eu. 

— Cum s-a terminat incidentul? întrebă Sproule. 

— După aproximativ treizeci de minute, locotenentul 
Tyson care se calmase puţin, i-a spus domnului Brandt că 
poate să iasă din apă. Domnul Branat a ieşit. Apoi domnul 
Brandt s-a dezbrăcat pe dig şi am observat pe corpul lui 
circa treizeci de lipitori. Era foarte agitat. De fapt, chiar 
plângea, rugându-se să vină cineva să-l ajute să scoată 
lipitorile. Mai mulţi au venit să-l ajute cu insecticide şi ţigări 
aprinse. Domnul Branat pierduse ceva sânge cu lipitorile şi, 
ca urmare a stării lui fizice şi mentale, am chemat un 
elicopter să îl ia. 

— După un asemenea incident, întrebă Sproule, un soldat 
s-ar fi întors la aceeaşi unitate? 

— n mod normal, nu, domnule judecător, dar 
locotenentul Tyson şi cu mine ne-am dus în seara aceea în 
spatele frontului cu un elicopter cu muniții şi l-am vizitat pe 
domnul Brandt, care se afla la punctul de prim ajutor al 
batalionului. Locotenentul Tyson l-a informat pe domnul 
Brandt că îl aşteaptă înapoi pe front în termen de douăzeci 
şi patru de ore sau, dacă nu, îl trimite la curtea marţială sub 
mai multe capete de acuzare. Domnul Brandt a arătat că nu 
doreşte să se facă public acest incident, deoarece plănuise 
să meargă la facultatea de medicină. Locotenentul Tyson a 
avut impresia că rezolvase problema cu domnul Brandt şi 
se gândea că înapoierea domnului Brandt la compania de 
infanterie de luptă va fi de folos şi domnului Brandt, şi 
companiei. Domnul Brandt era un sanitar bun. Aşa că 
lucrurile s-au oprit aici, ceea ce constituie răspunsul la 


întrebarea dumneavoastră privitoare la întoarcerea 
domnului Brandt la unitate. 

— Acela a fost sfârşitul incidentului? întrebă Sproule, 
încuviințând din cap. 

— Nu, domnule judecător, acesta este sfârşitul 
incidentului. 

— Adevărat, domnule Kelly. 

Colonelul Sproule se uită o vreme la Corva, apoi îi făcu 
semn că poate să continue. 

— De atunci înainte, îi spuse Corva lui Kelly, cum aţi 
putea caracteriza relațiile dintre locotenentul Tyson şi 
domnul Brandt? 

— Nu cred că domnului Brandt i-a convenit că a fost 
umilit în faţa întregului pluton, răspunse Kelly, şi nu i-au 
plăcut nici lipitorile. Cred că aş putea caracteriza relaţia 
dintre cei doi ca rece. 

— Credeţi că domnul Brandt i-a purtat ranchiună 
locotenentului Tyson? 

— Cred că da. Niciunul din ei nu era genul iertător, dacă 
putem spune aşa. 

— Credeţi că domnul Brandt a purtat această ranchiună 
până în momentul incidentului ce a avut loc la spital, două 
sau trei luni mai târziu? 

— Da. De fapt, în dimineaţa incidentului de la movila 
funerară, avusese o altercaţie cu locotenentul Tyson. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu faptul că domnul Brandt se prefăcea 
bolnav pentru a scăpa de front. 

Corva mai puse câteva întrebări, apoi i se adresă 
colonelului Sproule: 

— Nu mai am alte întrebări în legătură cu acest incident, 
domnule judecător. Aş vrea să trecem la incidentul de la 
spital, dacă nu vreţi să-l mai întrebaţi ceva pe martor. 

— Nu mai am întrebări. Dacă completul are întrebări, o 
să-l rugăm să le pună după interogarea domnului Kelly. 
Vom lua o pauză acum şi ne vom reîntruni la orele 


paisprezece. Doresc să am o întrevedere cu colonelul 
Pierce şi cu domnul Corva în biroul meu. Curtea a încheiat 
şedinţa. 

Tyson privi în sală şi îl văzu pe Brandt grăbindu-se, cu 
ochii în pământ, spre uşă. 

— Te simţi mai bine acum? îl întrebă Corva. 

— Nu. 

— Nici nu trebuie. Dar eu am voie. 


52. 


Curtea redeschise şedinţa şi Daniel Kelly îşi reluă locul. 

Colonelul Pierce se ridică şi spuse: 

— Domnule Kelly, vă amintesc că sunteţi încă sub 
jurământ. Corva se aşeză din nou sub amvon, cu faţa spre 
Kelly. După câteva întrebări preliminare, îi spuse acestuia: 

— Aţi putea relata curţii evenimentele care au condus la 
incidentul de la spital? 

— Da, răspunse Kelly. 

Incepu o relatare clară şi detaliată a apropierii de Spitalul 
Misericorde. Relatarea, observă Tyson, era mult mai lucidă 
decât cea a lui Brandt sau Farley, dar nu diferea de acestea 
în amănuntele semnificative şi nici de relatarea din cartea 
lui Picard, pe care Tyson ştia că toţi cei de faţă o citiseră. 

Tyson privi spre galeria corului şi văzu câteva siluete. 
Stranele, erau din nou pline, fără îndoială, ca urmare a 
veştilor despre noua depoziţie. Nu îl văzu pe Brandt şi bănui 
că bunul doctor era pe drumul de întoarcere la Boston. 

Tyson privi spre sectorul presei şi văzu că şi stranele 
acelea erau pline. De dimineaţă nu fusese niciun desenator, 
dar acum erau cinci lângă grilajul de comuniune, în 
genunchi, cu blocurile sprijinite de bară, cu ochii la Kelly. 

Se uită apoi la strana din faţă dreapta şi văzu că David 
nu se afla acolo, deşi Marcy venise şi avea pe chip o 
expresie încordată. 

Tyson doar ciugulise din mâncare în celulă, aşteptându-l 


pe Corva, dar acesta nu venise. Nu avuseseră decât cinci 
minute la dispoziţie înainte ca Sproule să deschidă şedinţa. 
În acele cinci minute, Corva îi spusese că întrevederea din 
biroul lui Sproule - biroul capelanului şef - fusese încinsă. 
Tyson nu ştia cât o să mai poată întinde Corva coarda. 
Observă, însă, că avocatul era puţin mai atent cu 
formularea întrebărilor şi până acum Pierce nu avusese 
prilej să obiecteze. Întrebările lui Corva subliniau starea 
fizică şi mentală a plutonului, nu mai încerca să 
demonstreze că nu se petrecuse nimic ilegal, ci doar de ce 
avusese loc incidentul. Tyson se simţea mai la largul său cu 
această abordare. 

— Aţi intrat deci în spital după ce v-aţi asigurat că 
trăgătorul inamic fugise, i se adresă Corva lui Kelly. Aveaţi 
doi răniţi: Robert Moody, uşor rănit la picior, şi Arthur 
Peterson, a cărui rană era gravă. Aţi afirmat că ştiaţi că 
este un spital încă înainte de a ajunge acolo şi că nu a avut 
loc niciun schimb important de focuri în timp ce vă 
apropiaţi. A fost un singur lunetist. Corect? 

— Corect. 

— Acum, domnule Kelly, vă aflaţi în spital şi acesta este 
momentul în care depoziţiile anterioare au diferit mai mult. 
Ce s-a întâmplat în spital ca să determine incidentul pentru 
care a fost condamnat locotenentul Tyson? 

Pentru prima oară în cursul depoziţiei sale, Kelly făcu o 
pauză, apoi vorbi: 

— l-am cărat înăuntru pe Moody şi pe Peterson. 
Personalul era ocupat cu îndatoririle sale, şi îmi amintesc că 
am avut impresia că nu dau semne că ar fi afectaţi de 
schimbul recent de focuri. Locotenentul Tyson a oprit o soră 
care ne-a informat că toţi doctorii se aflau sus. l-am dus pe 
Moody şi pe Peterson la etaj... 

— Domnule Kelly, întrerupse colonelul Sproule, curtea 
are, cred, unele nelămuriri în legătură cu un amănunt care 
lipseşte. Se pare că există două versiuni în ceea ce-l 
priveşte pe Larry Cane. Una este că a fost ucis imediat de 


focul lunetistului, în faţa spitalului. Cealaltă că a murit în 
lupta dusă cameră cu cameră. Deoarece se pare cănua 
avut loc o astfel de luptă, presupun că a murit în faţa 
spitalului. Cu toate acestea, în relatarea dumneavoastră nu 
aţi menţionat moartea lui. 

— Asta pentru că Larry Cane încă trăia când am intrat în 
spital, domnule judecător. 

— Continuaţi, îi spuse Sproule lui Corva, după ce stătu o 
vreme pe gânduri. 

— Ce aţi văzut la etaj? îl întrebă Corva pe Kelly. 

— Erau trei saloane. Unul era un fel de secţie generală, 
plină până la refuz cu răniţi. Mai ales cu refugiaţi civili din 
Hue, cred. Al doilea salon era inscripţionat în franceză, 
CONTAGION. N-am aruncat decât o privire înăuntru, o 
încăpere mică cu zece paturi, toate ocupate. Al treilea salon 
era de pediatrie şi de obstetrică. Avea cam treizeci de 
paturi şi era, de asemenea, plin. În plus, pe toate 
coridoarele se aflau răniți şi bolnavi. Erau şi oameni care nu 
păreau nici răniţi, nici bolnavi, doar refugiaţi. In spital se 
aflau poate o sută de oameni, dar puteau să fie şi două 
sute, nu-mi dădeam seama. Am descoperit şi o sală de 
operaţii. Acolo l-am dus pe Arthur Peterson. Ar fi trebuit să 
precizez că nu eram foarte convinşi că spitalul era un loc 
sigur şi că plutonul efectua percheziţii cameră cu cameră. 
Am găsit o grămadă de uniforme pătate de sânge pe care 
le-am luat drept uniforme inamice şi am descoperit chiar în 
paturi vreo şase tineri pe care i-am presupus bolnavi şi 
răniţi inamici. 

— Care a fost reacţia plutonului faţă de aceasta? 

— Cam aceeaşi reacţie pe care o avusese faţă de ţăranii 
care îngropau morţii inamicului. Nu era ceva raţional, dar 
nici noi nu eram. Abia acum, în retrospectivă, mi se pare că 
am reacţionat exagerat la faptul că în spital se aflau inamici 
bolnavi sau răniţi. 

— A ameninţat cineva pe aceşti soldaţi inamici bolnavi 
sau răniţi? 


— Din câte am observat eu, nu. Dar sergentul Sadowski a 
pus câţiva soldaţi să-i păzească în salon. 

— Ce s-a întâmplat în sala de operaţii? 

— Mă aflam în sala de operaţii împreună cu locotenentul 
Tyson şi câţiva soldaţi. Era o sală mare, care conţinea şase 
sau şapte mese de operaţie. Era foarte primitivă, din câte 
îmi amintesc. Pe fiecare masă erau pacienţi pe care îi 
îngrijeau mai mulţi doctori şi surori. Locotenentul Tyson a 
vorbit cu un bărbat care s-a prezentat ca şeful spitalului. 

— În ce limbă au vorbit? 

— Mai mult în franceză, dar şi ceva engleză. Esenţa 
conversaţiei, din care am aflat mai mult după aceea, a fost 
că locotenentul Tyson, fireşte, cerea - de fapt insista - să 
fie trataţi Peterson şi Moody. În acest moment, Peterson era 
întins pe podeaua sălii de operaţie. Moody şedea, rezemat 
de un perete. Doctorul s-a lăsat în genunchi şi l-a examinat 
sumar pe Peterson, anunțând că nu mai poate fi salvat. 
Locotenentul Tyson i-a spus să încerce. Doctorul a explicat 
- Şi, din nou, asta e ce mi-a spus apoi locotenentul Tyson - 
că spitalul era doar triaj. Adică cei cu răni prea grave nu 
erau trataţi, deoarece asta ar fi blocat prea mult resursele 
spitalului, cu foloase prea mici sau în zadar. Cei răniţi uşor, 
ca Moody, nu erau trataţi pentru că puteau supravieţui, 
oricum. Aici erau îngrijiţi numai cei aflaţi într-o stare 
intermediară. Se părea că nici Peterson, nici Moody nu intra 
în această categorie. De fapt, de Moody începuse să se 
îngrijească Brandt, chiar acolo, pe podeaua sălii de operaţii. 

— Peterson era în agonie? 

— Da. Fusese împuşcat în piept şi glonţul ieşise în partea 
cealaltă. Se sufoca şi scuipa sânge şi o spumă albă. Părea 
că se îneacă. Era în stare de semiconştienţă şi tot striga 
după ajutor. De fapt, în timp ce zăcea pe jos, îl trăgea pe 
locotenentul Tyson de pantaloni. Locotenentul Tyson s-a 
aplecat de mai multe ori în timp ce a discutat cu doctorul, 
iar eu stăteam pe podea şi-l ţineam pe Peterson de mână. 

— Vă amintiţi cine mai era în sală? 


— Intrau şi ieşeau tot felul de oameni. Farley şi Cane s-au 
aflat acolo mai tot timpul. Se mai găseau în sală şi câţiva 
din personalul oriental al spitalului care, de asemenea, 
intrau şi ieşeau întruna. Se mai aflau cinci, şase persoane 
cu pielea albă, motiv pentru care soldaţii noştri tot intrau şi 
ieşeau. 

— De ce? ` 

— Ca să vadă mai bine. In afară de soldați, nimeni nu mai 
văzuse albi de multă vreme. Era o noutate. Era chiar şi o 
femeie albă, o femeie destul de bine, ceea ce a provocat o 
oarecare senzație. Aşa cum am sugerat, nu era o sală de 
operație de tipul celor pe care le cunoaştem, ci mai curând 
o sală mare, văruită, cu podeaua de gresie roşie, şi şase 
sau şapte mese. 

— Cât timp a durat această altercaţie dintre doctor şi 
locotenentul Tyson? 

— Greu de spus. Poate vreo cinci minute înainte ca 
locotenentul Tyson să îndrepte puşca spre doctor, 
ordonându-i să facă ceva pentru Peterson. 

— Ce a spus doctorul? 

— Nu sunt sigur, dar mi-am dat seama după gesturi şi 
tonul vocii că nu s-a intimidat. Părea că vrea să se întoarcă 
la pacientul lui, un bărbat oriental care stătea întins în 
pielea goală pe masa cea mai apropiată. Piciorul îi fusese 
sfâşiat destul de rău de o explozie. Hainele lui, o uniformă 
kaki a Armatei Nord-Vietnameze, se aflau pe podea. Deci, 
doctorul s-a întors cu spatele. Locotenentul Tyson l-a 
răsucit şi i-a tras una peste faţă. 

Kelly făcu o pauză. Corva lăsă tăcerea să dureze câteva 
secunde, apoi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— S-au întâmplat mai multe lucruri în acelaşi timp. Mai 
întâi, Farley i-a tras doctorului o lovitură cu patul puştii în 
abdomen, care l-a făcut să se îndoaie de durere. Hernando 
Beltran intrase în sală şi se dusese la masa pe care era 
întins soldatul inamic rănit. Beltran l-a tras jos de pe masă 


şi l-a aruncat pe podea. Omul ţipa. Peterson plângea. 
Doctorul gemea de durere. Surorile începuseră să se sperie. 
Apoi, în fundul sălii de operaţie, a apărut un bărbat alb, 
înalt, care s-a repezit spre noi. Striga în englezeşte şi avea 
un accent pe care l-am luat drept australian. Colaborasem 
cu trupe australiene o săptămână, mai demult, de aceea 
am putut identifica accentul. 

— Ce striga bărbatul acela, domnule Kelly? 

— Era foarte agresiv. Cu toţii au fost uluiţi să audă un om 
vorbind englezeşte. Nu spusese nimic până atunci. 

— Ce spunea acum? 

— A început prin a-i spune locotenentului Tyson să plece 
cu oamenii lui cu tot. A început să înjure, numindu-ne 
criminali ordinari. Apoi a trecut la probleme mai ample, 
cum ar fi faptul că nu ştiam decât să omorâm şi să rănim 
oamenii. Că nu aveam niciun drept să fim acolo - în 
Vietnam. Că războiul e aşa şi pe dincolo. Genul de lucruri 
pe care le vedeai în ziarele de acasă. 

— Locotenentul Tyson a răspuns? _ 

— Nu. Bărbatul acela era, evident, surescitat. In timp ce 
el îi dădea înainte, Beltran şi încă cineva îl urcaseră pe 
Peterson pe masa acum eliberată. S-a apropiat un alt 
doctor, dar el nu vorbea nici englezeşte, nici franţuzeşte. 
Cred că era german sau olandez. Arăta prin gesturi că o să- 
| opereze el pe Peterson. De fapt, cineva chiar a băgat un 
tub în gâtul lui Peterson, presupun, ca să aspire sângele. 
Dar nimeni nu-i prea dădea acum atenţie acestui medic. 
Doctorul francez îşi revenise puţin după lovitura cu patul 
armei şi era foarte furios, dar am avut clar impresia că 
personalul spitalului evaluase corect situaţia şi era pe 
punctul de a coopera. Numai că doctorul australian nu voia 
să se calmeze. Beltran a mai găsit un soldat nord- 
vietnamez pe care l-a aruncat de pe masa de operaţie. 
Locotenentul Tyson i-a strigat lui Beltran să iasă afară. Vă 
spun ceea ce-mi amintesc, dar e cam confuz, pentru că 
toată lumea era foarte agitată. Imi imaginez că oamenii 


aceia se odihniseră la fel de puţin ca şi noi şi erau la 
capătul răbdării. Dar, aşa cum am spus, australianul dădea 
dovadă de comportamentul cel mai agresiv. 

— Ce înţelegeţi prin agresiv? 

— A început să arate cu degetul. 

— Să arate cu degetul. 

— Da. Pe fiecare dintre noi. Arăta cu degetul şi striga 
lucruri ca: „Tu, ieşi afară!“ sau „Tu eşti un nenorocit de 
ucigaş blestemat. Tu. Tu. Cum îndrăzneşti.” Genul ăsta de 
lucruri. 

— Cum au reacţionat oamenii la aceste cuvinte? 

— Nu prea bine. Cum am mai spus, eram uzi, obosiţi, 
speriaţi. Ştiam că ne îndreptăm spre Hue. Nu cred că se 
mai aştepta cineva să se mai întoarcă de acolo. Şi ne 
pomenim cu doctorul ăsta, unul de-ai noştri, ca să zic aşa, 
care se apucă să ne înjure. Cineva i-a strigat că n-ar vorbi 
aşa cu vietnamezii sau cu comuniştii, ceea ce era, probabil, 
adevărat. De asemenea, cred că sentimentul general era că 
inamicul provocase aceste suferinţe, nu noi. Cum am mai 
spus, restul personalului era dispus să coopereze în privinţa 
lui Peterson, dar am avut impresia că nu erau animați de 
sentimente proamericane. Nu ne-au întâmpinat cu prea 
multă căldură. Acest fapt, cred, a determinat atmosfera 
psihologică pentru ceea ce s-a întâmplat ulterior. 

— Doctorul australian continua să vă insulte? 

— Da. Nu se putea controla. Ceva cedase, evident, în el. 
Doi bărbaţi albi au încercat să-l tragă afară, dar i-a dat la o 
parte. Cei mai mulţi dintre noi nu-l băgăm în seamă, dar nu 
ştiu cum, Larry Cane a început să se ia la întrecere cu el la 
strigat. S-au insultat unul pe altul câteva secunde. Apoi 
australianul l-a împuns cu degetul pe Cane şi i-a spus: „Eşti 
un tâmpit de pui de căţea.“ Cane a apăsat pe trăgaci şi a 
tras un rând de focuri în burta australianului. 

— Acesta a fost primul foc care s-a tras? 

— Da. Dar n-a fost nevoie de mai mult. Beltran s-a dus la 
cei doi vietnamezi de pe podea, şi-a scos pistolul şi le-a tras 


fiecăruia câte un glonţ în cap. Apoi Cane, dintr-un motiv pe 
care nu l-am înţeles niciodată, a tras cu mitraliera în perete, 
împrăştiind tencuială peste tot. Oamenii au început să ţipe, 
să se arunce la podea. Doctorul australian zăcea lângă un 
perete, unde fusese aruncat de impactul cu gloanţele, 
sângerând rău din abdomen. Apoi Brandt, din senin, a ţipat 
„Peterson a murit”. Cane s-a întors atunci şi l-a împuşcat în 
spate pe doctorul francez. 

— Ce făcea locotenentul Tyson în acest timp? 

— Ceea ce făceam şi eu. Ne aruncasem la podea. Cane, 
evident, îşi pierduse busola. Totul s-a petrecut apoi foarte 
repede. Cel puţin, aşa mi s-a părut. Apoi locotenentul Tyson 
s-a ridicat într-un genunchi şi a scos pistolul. L-a îndreptat 
către Cane şi i-a ordonat să lase arma jos. Cane tocmai 
încărca din nou. Locotenentul Tyson a repetat ordinul. 
Atmosfera era foarte încărcată. 

— Cane a lăsat arma jos? 

— Da, după ce locotenentul Tyson l-a împuşcat în piept. 

Ben Tyson şedea cu coatele pe masă, privind fix la Daniel 
Kelly, ca toţi cei de faţă, de altfel. Tyson ascultă încordat să 
audă un sunet, dar nu se auzi nimic. Corva părea că nu mai 
are nimic de spus, la fel Kelly. În cele din urmă, colonelul 
Sproule întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că locotenentul Tyson l-a împuşcat pe 
Cane? 

— Da, domnule judecător. L-a împuşcat mortal. 

Sproule dădu din cap, aproape obosit, se gândi Tyson. 
Tyson privi completul şi văzu că Moore îl fixa, de parcă 
atunci îl vedea pentru prima oară. Văzu, de asemenea, cum 
maiorul Bauer înclina încet şi ritmic fruntea. 

Corva se întoarse la masa apărării şi îşi turnă apă, pe 
care o bău. Nu se uită deloc la Tyson, ci se întoarse din nou 
lângă Kelly. 

Tyson se lăsă pe spate în scaun şi îşi întoarse privirea 
spre masa acuzării. Pierce nu părea nici supărat, nici 
neliniştit. Părea, mai curând, relaxat, de parcă acum 


lucrurile ieşiseră de sub controlul lui. Tyson privi spre 
colonelul Sproule, care părea căzut pe gânduri. Probabil, se 
gândi Tyson, cazul acesta, ale cărui fapte îi scăpau, începea 
acum să se clarifice şi să capete un caracter ordonat. 

— Ce s-a întâmplat apoi? întreba Corva. 

— Sala de operaţii a devenit balamuc, din câte îmi 
amintesc. Beltran stătea la uşă şi nu lăsa pe nimeni să iasă. 
Richard Farley a alergat la Cane şi a îngenuncheat alături 
de el. Cane era din acelaşi oraş cu Farley, undeva de prin 
sudul stalului Jersey, şi se înrolaseră împreună ca prieteni, 
ceea ce garanta că băieţii rămâneau împreună pe tot 
timpul serviciului. Farley era distrus şi îi striga lui Tyson că 
i-a omorât prietenul ca să salveze nişte galbeni. De fapt, 
Cane omorâse doi albi, dar, după cum am spus, Farley era 
răvăşit. Nimeni şi nimic nu mai avea rațiune. Nici acum nu 
înţeleg bine ce s-a petrecut. 

— A ordonat vreodată locotenentul Tyson soldaţilor să fie 
împuşcaţi inamicii răniţi? Sau să fie cineva ucis? 

— Nu. Nu a făcut asta. 

— Aţi fost alături de el tot timpul? 

— Da. Cu excepţia unei perioade ulterioare, după ce 
începuseră împuşcăturile. 

— Cât timp trecuse de la intrarea în spital? 

— Cam cincisprezece-douăzeci de minute. 

— Aţi descris scena din sala de operaţii ca pe un 
balamuc. Aţi putea da câteva detalii? 

— Îmi amintesc că Beltran a început să dea ordine. 
Aproape întregul pluton se afla acum în sala de operaţii şi 
Beltran a ordonat oamenilor să-i găsească pe toţi galbenii şi 
să-i împuşte. 

— Era Beltran autorizat să o facă? 

— Nu. Era soldat. Mitralior. Dar îi plăcea să ordone. 
Locotenentul Tyson i-a spus să tacă din gură. Dar Farley se 
afla acum alături de locotenent şi aţintise puşca asupra lui. 
Locotenentul Tyson era încă într-un genunchi, cu pistolul în 
mână şi pistolul-mitralieră pe jos. Farley i-a spus să arunce 


pistolul. 

— A făcut-o? 

— Nu. Locotenentul Tyson s-a ridicat şi i-a spus lui Farley 
să lase arma jos. Dar Beltran îl ameninţa cu arma. Câţiva 
dintre soldaţi se duseseră în saloanele în care erau culcaţi 
în paturi soldaţi inamici. Am auzit şase sau şapte 
împuşcături şi mi-am închipuit că împuşcau răniții 
vietnamezi. 

— Ce făceaţi dumneavoastră în timpul acesta? 

— Nu mare lucru. Era o situaţie foarte haotică. Am 
încercat să calmez spiritele, dar era imposibil deja. Încă un 
soldat, Harold  Simcox, îşi  îndreptase arma spre 
locotenentul Tyson. Locotenentul Tyson le-a spus - lui 
Beltran, Farley şi Simcox - să lase armele jos, dar ei n-au 
făcut-o. Simcox era unul dintre cei cu o atitudine negativă 
faţă de orice fel de autoritate. Nu existau animozităţi între 
locotenentul Tyson şi Simcox, dar Simcox era cârcotaş şi 
imediat ce a mirosit că e rost de răzmeriţă, s-a alăturat 
răsculaților. Intotdeauna se găsesc câţiva din ăştia. 

— Deci acum trei oameni îl amenințau cu arma pe 
locotenentul Tyson. Care a fost reacţia lui? 

— Reacţia lui a fost să spună celor trei că sunt arestaţi. 
Mi-a spus să chem comenduirea batalionului şi să raportez. 

— Aţi făcut-o? 

— Nu. Locotenentul Tyson estimase greşit situaţia. Dacă 
aş fi încercat să iau legătura prin radio, aş fi fost împuşcat. 
La fel şi locotenentul Tyson. Işi lăsase mândria să o ia 
înaintea raţiunii. 

— Care a fost răspunsul lui Beltran, Farley şi Simcox când 
li s-a spus că se află în stare de arest? 

— Au avut o reacţie negativă. Farley i-a spus din nou 
locotenentului Tyson să lase pistolul şi, de data aceasta, l-a 
ameninţat că îl împuşcă dacă nu o face. În momentul acela, 
se părea că situaţia era fără ieşire. Apoi s-a produs o mică 
diversiune, când un membru al personalului, un tânăr alb, a 
sărit pe fereastră. Erau două etaje, dar jos erau nişte 


tufişuri. Beltran a alergat la fereastră, a sprijinit mitraliera 
de pervaz şi a tras. 

— A nimerit? 

— Aşa a spus. Beltran s-a întors de la fereastră şi a 
ordonat celorlalţi angajaţi ai spitalului să intre într-o 
cămăruţă, care arăta a cameră de toaletă. Avea chiuvete şi 
un closet. A trimis câţiva oameni să-i aducă pe toţi ceilalţi 
membri ai personalului, fie albi, fie orientali. 

— Credeţi că Beltran a fost deci /iderul/ sau un lider al 
răscoalei? 

— Într-un fel. Dădea ordine şi oamenii îl ascultau. Era 
furat de putere. Striga, de asemenea, că este un spital 
comunist. Era, de fapt, catolic şi peste tot erau cruci şi alte 
chestii, dar el părea că nu observase. 

— Farley şi Simcox încă îl amenințau pe locotenentul 
Tyson? 

— Da. Şi doctorul australian murea încet. Era încă pe jos 
şi ţipa de durere. Dar Farley nu-i lăsa pe cei din spital să se 
apropie de el. Motivația lui, din câte mi-am dat seama, era 
că, dacă ei nu găsiseră timpul şi locul să se ocupe de 
Peterson, atunci nu trebuia să se îngrijească nici de 
australian. Era un grad oarecare de simetrie şi logică în 
asta În aceste minute, mai încercaseră şi alţii să fugă, dar i- 
au împuşcat oamenii din pluton, a căror reacţie naturală 
era să tragă în toţi cei care fugeau. În acest moment, nu 
începuse încă masacrul pe scară mare, dar morţii se 
înmulţeau, şi cred că unii se gândeau deja la ştergerea 
urmelor şi eliminarea martorilor. 

— Şi la eliminarea locotenentului Tyson? 

— Da. Aşa cred. Farley şi Simcox păreau că încearcă să-şi 
facă curaj să-l împuşte. Beltran îi instiga pe toţi cei care 
voiau să-l asculte. Locotenentul Tyson mi-a ordonat să-i 
dau radiotelefonul. In acest punct, mi-am dat seama că 
locotenentul Tyson era o parte a problemei şi nu putea da 
soluţii. Aşa că l-am lovit şi l-am trântit la podea. 

— Ce intenţionaţi prin acest gest? întrebă Corva. 


— În primul rând, să-l scot de acolo, fiindcă singur nu 
voia să plece. Pe de altă parte, să-l scap cu viaţă. Dacă era 
la podea, m-am gândit, Farley şi Simcox nu vor mai 
considera necesar să-l împuşte. Se pare că a fost un 
raţionament corect, deoarece s-au întors amândoi cu 
spatele la el şi s-au alăturat lui Beltran şi celorlalţi, care 
împingeau oamenii la spălător. L-am rugat pe un soldat pe 
nume Walker să mă ajute şi împreună l-am tras pe 
locotenentul Tyson afară din sala de operaţii, pe un coridor, 
până la prima uşă, care s-a dovedit a fi a unei încăperi mici, 
cu aspect de laborator. L-am lăsat pe podea şi i-am spus lui 
Walker să rămână cu mine. Am stat un timp acolo, 
ascultând împuşcăturile şi ţipetele. Nu am văzut cu ochii 
mei cum se trăgea fără discriminare. Până în momentul 
respectiv, împuşcăturile se produseseră ca urmare a unui 
fenomen psihic, chiar dacă nejustificat sau ilogic. 

— Cât timp aţi stat acolo? 

— Am stat acolo cu Walker aproximativ zece minute. 
Apoi focurile de armă au încetat şi am plecat să vedem ce 
se întâmplă. Acum, în retrospectivă, îmi dau seama că ar fi 
trebuit să rămân cu locotenentul Tyson, dar atunci nu 
credeam că mai e în pericol. Am văzut tot ce era de văzut 
în spital şi m-am întors în laborator după zece minute, dar 
locotenentul Tyson nu mai era acolo. Am presupus că ieşise 
din spital, pentru că nu îl văzusem cât timp umblasem prin 
clădire, aşa că m-am dus afară şi l-am căutat. 

— L-aţi văzut acolo? 

— Nu. Şi nu doream să mă duc în spital. Mă temeam 
chiar pentru siguranţa mea. Eram şi supărat pe 
locotenentul Tyson că plecase din laborator. 

— Puteţi să ne descrieţi ce aţi văzut în spital după ce aţi 
părăsit laboratorul? 

— Aş prefera să nu o fac. 

— Bine... ce aţi făcut afară? 

— Încercam să înţeleg toate acestea. M-am aşezat pe o 
bancă de piatră din curte şi mi-am aprins o ţigară. Am 


văzut că spitalul începe să ardă. Plutonul începuse să se 
adune afară. Unul dintre ultimii care au ieşit a fost 
locotenentul Tyson. Plutonul a înconjurat spitalul şi l-a privit 
cum arde. Mai mulţi dintre cei care nu fuseseră împuşcaţi 
au încercat să scape pe ferestre sau uşi, dar au fost 
împuşcaţi. Am rămas în ploaie până când s-a prăbuşit 
acoperişul spitalului. Apoi ne-am încolonat în formaţie şi am 
început să ne deplasăm spre Hue. 

— L-a mai ameninţat cineva pe locotenentul Tyson în 
momentul respectiv? 

— În pauzele de odihnă din timpul marşului au fost 
comentarii referitoare la necesitatea de a-l omori, dar 
nimeni nu a făcut nimic. Locotenentul Tyson era mai mult 
prizonier şi nu mi-a adresat nici mie, nici altcuiva vreun 
cuvânt în timpul marşului. Îl căram pe Moody pe o 
brancardă, iar corpul lui Peterson într-un poncho. Farley a 
cărat un timp cadavrul lui Cane, apoi l-am cărat cu toţii, cu 
rândul. Mergeam în şir indian şi nimeni nu putea vedea faţa 
celorlalţi. Era o atmosferă suprarealistă. Cu cât înaintam, 
adrenalina ne scădea în sânge. Ploaia cădea puternic şi 
satele păreau pustii. In faţa noastră se vedea oraşul Hue, 
arzând în ploaie. Vedeam chiar flăcările acum şi auzeam 
focurile de arme uşoare. Era devreme, dar am hotărât că e 
timpul să ne oprim pentru noapte. Eram cu toţii foarte 
obosiţi. Am găsit un vechi adăpost francez - un buncăr de 
beton circular - şi ne-am stabilit acolo. Locotenentul Tyson 
transmitea mereu rapoarte radio căpitanului Browder 
despre focul lunetistului şi cât timp făcea asta era în 
siguranţă. Dar toţi se întrebau ce va spune când o să se 
întoarcă la bază. 

— Ce s-a întâmplat în buncăr? întrebă Corva. 

— Am stat. Am aprins câteva luminări. Toţi eram uzi până 
la piele. Ne-am schimbat cu şosete uscate şi am încălzit 
nişte conserve. Trebuia să ţinem cele două cadavre cu noi 
în buncăr, ca să nu ajungă animalele la ele. În mod normal, 
ar fi trebuit să chemăm un elicopter să ne ia morţii şi răniții, 


dar se ştia că suntem încă la An Ninh Ha, într-un schimb de 
focuri cu trăgătorii izolaţi, aşa că nu ne puteam da 
coordonatele reale. Browder chema întruna, întrebând dacă 
nu avem nevoie de sprijinul artileriei şi celelalte. 
Locotenentul Tyson spunea că nu, că erau civili în 
apropiere. In cele din urmă, Browder a spus să facem ceva 
cu aceia. Atunci, locotenentul Tyson a raportat că ne vom 
deplasa spre clădirea din care veneau focurile. De fapt, 
plecasem de două ore din An Ninh Ha. În final, locotenentul 
Tyson a raportat că ne găseam acum în contact mai 
puternic cu forţe comuniste aflate într-o clădire mare. A 
raportat un asalt asupra clădirii, apoi o luptă dusă cameră 
cu cameră, apoi victoria. Browder ne-a felicitat. Browder 
ne-a comunicat că se află deja aproape de Hue. Şi noi la fel, 
dar nu ştiam asta. Ne-a dat coordonatele lui. Nu era la mai 
mult de un kilometru de noi. Dar i-am spus că nu putem 
ajunge acolo înainte de căderea nopţii şi că vom rămâne la 
An Ninh Ha, urmând să facem joncţiunea dimineaţă. 
Fireşte, noi eram autorii acestor minciuni şi îl puneam pe 
locotenentul Tyson să le transmită lui Browder prin radio. 
După ce locotenentul Tyson a raportat că vom petrece 
noaptea la An Ninh Ha, am început să vorbim despre 
bătălie de parcă s-ar fi petrecut într-adevăr. Cred că 
oamenii se gândeau că războiul era ceva atât de ireal, 
oricum, încât bătălia aceasta şi victimele pe care le-am 
socotit nu erau mai puţin reale decât comunicările 
personalului MAC-V. Am fumat deci puţin haşiş, şi 
locotenentul Tyson a făcut să circule o sticlă de scotch. Am 
jucat cărţi. Am dormit. Ne-am trezit în mijlocul nopţii. Câţiva 
au vărsat, afară. Brandt i-a mai făcut lui Moody o injecție cu 
morfină. Radioul a bâzâit toată noaptea şi, din oră în oră, 
îmi făceam rapoartele de noapte programate. Până în zori, 
ne pusesem destul de bine la punct versiunea. De fapt, în 
zori nu mai era o poveste, era adevărul. Ceea ce se 
întâmplase în realitate a devenit coşmarul colectiv al acelei 
nopţi. Operasem o întorsătură bine adusă din condei 


realităţii. Am scris chiar o recomandare pentru Steaua de 
Argint pentru locotenentul Tyson în noaptea aceea. A doua 
zi dimineaţă am făcut joncţiunea cu restul companiei, l-am 
evacuat pe Moody cu un helicopter sanitar şi am scăpat de 
cadavre. Am făcut schimb de poveşti din bătălie cu 
celelalte plutoane. Căpitanul Browder a spus că e foarte 
mândru de noi. Am raportat, cred, că am ucis în bătălie 
doisprezece inamici. Nu doream să exagerăm. De fapt, 
Browder nu a crezut niciun cuvânt. Succesiunea în timp şi 
detaliile nu se potriveau deloc. De exemplu, nu cerusem 
sprijinul artileriei. Browder era profesionist, iar locotenentul 
Tyson nu fusese tocmai convingător prin radio sau în 
persoană. Dar aveam doi morţi şi un rănit, deşi nu 
capturasem nicio armă de la inamic. Unul dintre ceilalţi 
sergenţi de pluton ne-a întrebat sarcastic dacă cei 
doisprezece soldaţi inamici pe care îi ucisesem fuseseră 
neînarmaţi. Fuseseră scrise rapoartele după acţiune şi 
nimeni dintre superiori nu pusese întrebări şi nu s-a dus să 
verifice la locul bătăliei, din câte ştiu eu. Era o perioadă 
foarte tumultuoasă. Am trecut la alte probleme. După o 
săptămână, nimănui nu-i mai păsa ce se întâmplase la An 
Ninh Ha, la spitalul care acum are un nume. V-am spus ce 
s-a întâmplat, deşi în buncăr am jurat să nu o fac niciodată. 
Aşa că, deşi am jurat aici în faţa dumneavoastră că vă voi 
spune adevărul, înţelegeţi că povestea mea ar putea fi la 
fel de falsă ca şi celelalte. 

După ce lăsă să treacă un minut întreg, Corva spuse: 

— Apărarea a încheiat. 

— Acuzarea doreşte să facă un interogatoriu încrucişat? 
întrebă Sproule. 

— Acuzarea nu va interoga martorul, răspunse Pierce, pe 
un ton aproape obosit. 

Sproule privi spre Moore. 

— Sunt întrebări din partea curţii? 

— Curtea nu are întrebări, răspunse Moore. 

— Martorul poate pleca, i se adresă colonelul Sproule lui 


Kelly. 

Kelly se ridică în picioare, dar, în loc să o ia spre stângă şi 
să iasă, se întoarse spre dreapta şi se duse la Tyson cu 
siguranţa de sine a unuia care ştie că nimeni nu îi va 
contesta mişcările. 

Tyson se ridică în picioare şi îşi strânseră mâinile. Tyson 
spuse încet: 

— Salut, Kelly. 

— Vă salut, domnule locotenent. 

— Mulţumesc că ai venit. 

— Nicio problemă. Ar fi trebuit să veniţi cu mine în 
Angola. Nu aţi fi fost acum aici. 

— Nu, acum aş fi fost mort. 

Colonelul Sproule privi spre Kelly şi Tyson, apoi îşi privi 
ceasul şi spuse: 

— Curtea suspendă şedinţa până mâine la ora zece. 
Completul, acuzarea şi spectatorii se ridicară şi începură să 
iasă din sală. Tyson îi văzu apropiindu-se pe poliţişti şi îi 
spuse lui Kelly: 

— Ne vedem mai târziu, poate. 

— Nu cred. Am avion peste vreo două ore. 

— Încotro? 

— De colo-colo. Am o treabă în America Centrală acum. 

— O să-ţi vină şi ţie rândul zilele astea, Kelly. 

— Poate. Dar jocul a meritat. 

— Ai pierdut o întâlnire plăcută. Sadowski, Kalane, 
Scorello, Beltran şi Walker. Numai DeTonqg nu e prezent şi 
nu se ştie de el. 

— DeTonqg e încă acolo, domnule locotenent. 

— Poate. Poate a reuşit să se întoarcă acasă. 

— Nu. E acolo. La locul lui. 

— Care loc? 

— Hue. Agent local. Face pe francezul. Avem nevoie de 
agenţi acolo. 

— Astea sunt scorneli. 

— Poate. Dar o să ne întoarcem într-o zi acolo. 


— Fără mine. 

— Cu sau fără dumneavoastră. 

— Mulţumesc, spuse din nou Tyson. 

— Oricând cu plăcere, amigo. O să vă caut data viitoare. 

— Încearcă la Leavenworth. 

— O să încerc mai întâi la Garden City. 

Kelly îi făcu cu ochiul, se întoarse şi se depărtă, în timp 
ce cei doi poliţişti îl flancară pe Tyson. 


53. 


Maşina poliţiei militare trase în faţa locuinţei lui Tyson la 
ora şapte şi jumătate dimineaţa şi sergentul Larson îi 
descuie cătuşele. Îi spuse lui Tyson: 

— O jumătate de oră, domnule. Claxonăm la opt fix. 

— Bine. 

— Un poliţist va fi postat la uşa din spate a locuinţei, 
domnule, adăugă Larson. 

— Excelent. 

Tyson deschise portiera şi merse grăbit pe alee, spre 
apartamentul său. David deschisese uşa încă înainte ca el 
să ajungă şi rămase zâmbind în prag. 

— Bună, tată. 

— Bună, băiete. 

Işi strânseră mâinile, apoi se îmbrăţişară. Tyson intră în 
casă şi David închise uşa. Marcy cobori în grabă scările, 
îmbrăcată într-un costum gri, potrivit pentru procese sau 
întâlniri de afaceri. 

Tyson o îmbrăţişă şi se sărutară, dar amândoi simțeau o 
înstrăinare între ei. 

— Vrei să mănânci ceva? îl întrebă ea. 

— Nu, mulţumesc. Acolo se serveşte devreme micul 
dejun. Am mâncat ouă cu pietricele. 

Marcy, David şi Ben Tyson intrară în sufragerie şi se 
aşezară în jurul mesei, din care jumătate era ocupată de 
hârtiile lui Marcy. In următoarele douăzeci de minute 


vorbiră mai mult de şcoala lui David. Tyson bău o cafea, 
David mâncă două castroane de lapte cu fulgi de cereale, 
iar Marcy sorbi dintr-un ceai slab de plante. 

— Stomacul, explică ea. Tensiunea asta. Nu prea dorm 
bine. 

— Ar fi bine să încep să-mi iau la revedere de pe acum, 
spuse Tyson, privind la ceas. Se ridică şi îi spuse soţiei: Ne 
vedem la tribunal, cum se spune. 

— Vrei să vină şi David? 

Tyson îşi privi fiul, care mânca cerealele. 

— Vrei să mergi la curtea marţială sau la şcoală? 

— La curtea marţială, spuse David, cu un zâmbet palid. 

— Bine. Poate te faci avocat militar când o să fii mare. 

— Salută-l pe Vince din partea mea, spuse Marcy. 

— Bine. 

Îşi luă chipiul de pe canapea. 

— Azi ce se întâmplă, Ben? 

— Nu ştiu precis, îi răspunse. Depinde câţi oameni a adus 
Corva. Făcu o pauză, apoi întrebă: Vrei să faci şi tu o 
depoziţie? 

— Eu? 

— Da. Soţia depune deseori mărturie despre caracterul 
soţului, pentru justificarea clemenţei. 

— Zău? Ce ciudat. 

— Armata e o singură mare familie, spuse Tyson, 
ridicând din umeri. 

Ea se gândi o clipă, apoi zâmbi. 

— Trebuie să spun adevărul? 

— Nu, nu. Ei se aşteaptă ca soțiile să mintă. 

— Ei, da, sigur. Dar nu prea cred că tu chiar vrei să 
depun mărturie. 

— Nu. Nu vreau. Nu e stilul meu. Corva crede că e o idee 
bună. Ştii cum sunt italienii ăştia cu familia. La tribunalele 
italieneşti vin cu toată familia - de la bunici la copii mici, 
care plâng şi se smiorcăie. 

— Nu pot să sufăr când faci generalizări pe criterii etnice, 


se încruntă Marcy. 

— Lui Corva pare să-i placă. Aşa-mi face şi el mie. Tu de 
ce să te superi? 

începu să-i răspundă, apoi ridică din umeri. Tyson făcu 
semn spre hârtii şi servieta diplomat de pe scaun. 

— Ai întâlnire după-amiază? 

— Am aranjat să fie la cinci, în centru, spuse ea, 
încuviinţând. Dacă se face pauză la patru treizeci, am timp 
destul. 

— O să-i trimit un bileţel judecătorului. _ 

Marcy trase adânc aer în piept, dar nu spuse nimic. În 
timp ce Tyson îşi verifica ceasul, un claxon sună de două 
ori. 

— Mi-a venit limuzina. 

David se ridică în picioare şi se îmbrăţişară din nou. 
Marcy îl luă de braţ şi îl conduse la uşa din faţă. li spuse 
încet: 

— Nu ştiu când o să te mai văd. 

— Ei, dacă vii la proces la zece, mă vezi sigur. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Mâine, spuse Tyson. Aranjez ceva pentru mâine. 

Ea îl strânse de braţ. 

— Poţi să obţii patruzeci şi cinci de minute? 

Îi făcu cu ochiul, cu înţeles. 

— O să încerc, spuse el, zâmbind. 

— Ştiu că ai vrea să te porţi un pic mai drăgălaş cu mine, 
dar încerci să faci să-mi fie mie mai uşor purtându-te... 
rece. Să ştii că nu mi-e mai uşor. Ben... adăugă ea, 
depoziţia lui Kelly... 

— Ce-i cu ea? 

— Nici nu-mi imaginam... spuse ea, luându-i mâna. 

— Nu sunt un erou. Dar e drăguţ din partea ta să crezi 
asta. 

Se auzi din nou claxonul. Se sărutară şi Tyson plecă 
grăbit. 

Se urcă din nou în maşina poliţiei şi se aşeză lângă 


sergentul Larson, care, de data aceasta, nu mai scoase 
cătuşele. Larson spuse: 

— Blocul pentru nefamilişti. Corect? 

— Corect. 

Tyson se uita pe fereastră când maşina se îndrepta încet 
spre blocul de nefamilişti, aflat nu prea departe. Işi aminti 
drumul pe care îl făcea între casa lui şi blocul de nefamilişti. 
Nu avusese voie să schimbe itinerariul, nici să se oprească 
sau să se abată din drum. Drept şi îngust. Urâse asta, dar 
acum îi părea, prin comparaţie, o nesfârşită libertate. 

Nori negri, subţiri alergau pe cerul dimineţii, împinşi de la 
este la vest, şi se simţea miros de ploaie în aerul rece. 
Puţinii copaci de pe drum păreau mai desfrunziţi decât cu o 
zi înainte şi crengile lor mai negre, ceea ce le dădea o 
înfăţişare părăsită pe lângă clădirile sobre ale cazărmii. 

Maşina se opri în faţa blocului şi sergentul Larson spuse: 

— Ora nouăsprezece şi cincisprezece, domnule. 

— Bine. 

Tyson cobori, intră pe uşa din capătul din dreapta al 
clădirii şi urcă cele trei etaje. Ciocăni la uşa lui Corva. Uşa 
se deschise şi Corva îl pofti înăuntru. Se aşezară la masa 
din sufragerie şi Tyson îşi turnă o ceaşcă de cafea din 
termos. 

— Ce face Marcy? întrebă Corva. 

— Bine. Îţi trimite complimente. 

Corva dădu din cap, răsfoind un dosar cu hârtii galbene. 

— David? 

— Bine. Toţi Tysonii fac bine, mersi. Ce face familia 
Corva? 

— Bine. Cum e la închisoare? 

— Scârbos. Acum răspund de serviciul la latrină - prima 
funcţie de comandă de când am fost ofiţer la Compania 
Alfa. 

Corva mestecă absent un fursec, notând grăbit într-un 
carnet Spuse: 

— Azi ar trebui să fie ultima zi. Tyson încuviinţă din cap. 


Corva continuă: Colonelul Levin este pregătit să depună 
mărturie pentru tine azi. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Lasă omul în pace, Vince. A avut destul probleme ca 
locotenent-colonel evreu şi în vârstă. Vrea şi el gradul 
complet până la pensie. 

— Atunci, Marcy? întrebă, agasat, Corva. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să păstrez o notă demnă, dacă nu te 
superi. 

Corva se gândi un timp, apoi întrebă: 

— Ce zici atunci de preotul tău, reverendul Symes? E 
foarte dornic să vorbească pentru tine. 

— Symes e foarte dornic să vorbească, şi atât. O să 
înceapă de la botez. 

— Bine, atunci...? 

— Nimeni. Nici fostul meu şef de la cercetaşi. Lasă 
depoziţia lui Kelly să rămână aşa. 

— Uite ce e, Ben, spuse Corva, aplecându-se peste masă. 
Acum, că ai stabilit fără urmă de îndoială că închisoarea e 
împuţită, hai să încercăm să ne asigurăm că n-o să te 
întorci acolo după-amiază. Tyson încuviinţă. Ultimul lucru 
pe care o să-l audă juriul înainte de a merge să voteze 
sentinţa or să fie depoziţiile despre caracterul tău. 

— Caracterul meu n-are nicio importanţă. Comisia 
cunoaşte acum toate faptele. 

Se ridică în picioare şi se duse la fereastră. Cerul se 
întuneca şi câţiva stropi de ploaie se izbiră de geam. 

— Nu eşti prea bine dispus azi, spuse Corva. 

Tyson scutură din cap. 

— Azi m-am trezit la închisoare. 

— Dă-i drumul, spuse Corva, ridicându-se şi făcând un 
pas către Tyson. 

Fără să se întoarcă, Tyson spuse: 


— Abia acum îmi dau seama. Farley, cu înfăţişarea lui 
patetică. Brandt, distrus de Kelly. Sadowski, Scorello, 
Beltran, Walker, Kalane... acum va trebui să accepte nu 
numai ceea ce au făcut şi faptul că toată lumea ştie asta, ci 
şi faptul că nu au fost în stare să ia o poziţie bărbătească. 
Pentru că s-au lăsat duşi de nişte avocaţi smiorcăiţi. Corva 
puse, tatonând, o mână pe umărul lui Tyson. Acesta 
continuă: lar dacă eu merg la închisoare... ce spune un 
bărbat nevestei când se întoarce după mulţi ani petrecuţi la 
închisoare? Soţiile îi aşteaptă? Ce ştii tu despre asta? 

— Ben, ajunge. 

— Şi toată viaţa lui David distrusă... 

— Ajunge! Corva îl apucă de umăr şi, cu o putere 
surprinzătoare, îl răsuci şi îl împinse în perete. Ajunge! 

Tyson strânse pumnul şi se uită urât la bărbatul mai mic 
decât el. Corva îi răspunse cu aceeaşi privire. In cele din 
urmă, Tyson rosti: 

— Bine. Am avut o noapte proastă. i 

Corva se duse la masă şi mai turnă cafea. Il întrebă: 

— Tot mai vrei să iei cuvântul? 

— Da. 

— Ştii ce vrei să spui? 

Tyson încuviinţă din cap. 

Încă în picioare, Corva căută prin hârtiile de pe masă. 
Spuse: 

— Ultima piesă a acestui mozaic a intrat la locul ei 
aseară. 

Tyson îşi privi avocatul. Corva luă un mesaj telex şi îl citi, 
apoi zise: 

— La început, am crezut că guvernul e cel care o ţine 
ascunsă, la fel cum a făcut cu Kelly. Dar ar fi trebuit să-mi 
dau seama... 

— A murit? 

— Nu, nu. Trăieşte şi e bine. Biserica a retras-o din lume. 
Ţi-am spus că lInterpolul o credea în Italia, adăugă Corva, 
de altfel acolo şi era. Într-un loc care se cheamă Casa 


Pastor Angelicus. Un fel de mănăstire de maici, pe o colină 
de lângă Roma. Este ruptă cu totul de lumea din afară. Nu 
cred că o să-i ajungă vreodată vreo citaţie. 

Tyson tăcu o vreme înainte de a întreba: 

— Cum... Cum se face că e acolo? 

— Ei, se pare că atunci când au apărut prima dată vorbe 
în public în legătură cu toate astea, prin mai sau iunie, 
cineva, probabil de la Vatican, a prins de veste şi a băgat-o 
la sechestru. Mă îndoiesc că ştie ceva de greutăţile tale. 

Tyson încuviinţă. 

— Da, cred că e mai bine, nu-i aşa? E bine că mai sunt 
locuri în lumea asta unde oamenii pot trăi în pace absolută. 
Deci, acesta e un capitol închis, adăugă el, frecându-şi 
bărbia. Mulţumesc lui Dumnezeu, măcar cineva a fost scutit 
de toate astea. 

— Poate că, într-o zi, când totul se va sfârşi şi ea se va 
întoarce la munca de spital, o să vrei să-i faci o vizită. 

— Nu, spuse Tyson, clătinând din cap. Cred, cum a spus 
şi Kelly, că incidentul s-a sfârşit. Cei care au ieşit din 
spitalul acela trebuie să meargă înainte, în direcţii diferite, 
fără să se mai uite înapoi şi fără să se mai caute. Niciodată. 

— Poate ai dreptate, răspunse Corva. Gata cu revederile. 
Deşi, spuse, pe gânduri, mi-ar fi plăcut să vină să spună 
curţii şi tuturor celorlalţi că tu i-ai salvat viaţa. E o poveste 
care ar trebui cunoscută. 

— Crezi? Nu se potriveşte, Vince. Vietnam înseamnă 
pierdere. Război pierdut, onoare pierdută, inocenţă 
pierdută, suflet pierdut. Nu-i zăpăci pe toţi cu povestea a 
doi oameni care au găsit ceva unul pentru celălalt. 

— Azi eşti prea cinic. 

— Bine, atunci să spunem că e o poveste personală şi că 
e cu atât mai bine că nu va fi folosită în scopuri publice. 
Oricum, nu te-aş lăsa să o chemi la bară. 

— Ştiu. Voiam însă să o găsesc pentru tine. 

— Mulţumesc. 

— E timpul să plecăm. 


54. 


Ben Tyson se aşeză la masa apărării. Pierce, Weinroth şi 
Longo erau deja la masa lor. Tyson întrebă: 

— De ce ajung ei mereu înaintea noastră? 

— l-am furat o dată cana cu apă lui Pierce şi de atunci nu 
mai vrea să rişte. 

La ora zece fix, sergentul aprod anunţă: 

— Toată lumea în picioare! 

Colonelul Sproule intră şi luă loc în amvon. 

— Declar şedinţa deschisă. 

Cu toţii se aşezară. Tyson observă că încă mai intra lume 
în capelă, iar poliţiştii nu păreau să oprească pe nimeni să 
se înghesuie înăuntru. Urma să fie o şedinţă scurtă. 

Privi în sus, spre cor, şi îl văzu, în întuneric, lângă 
balustradă, pe Chet Brown. Brown îi făcu vesel semn cu 
mâna, dar Tyson nu-l luă în seamă. Privi spre rândul din 
faţă şi o văzu pe Marcy, care-i trimise o bezea. Era şi David, 
şi mama lui, aşa cum insistase Corva. Tot în rândul întâi era 
acum şi Karen Harper, fără prietenul ei. Şedea la câţiva 
centimetri de Marcy şi, din când în când, schimbau între ele 
câteva cuvinte. 

Capela mirosea a haine ude şi a ploaie rece. Burniţa 
persistentă se prelingea pe vitralii, dându-le un aspect tern 
şi lipsit de viaţă, făcând imaginile ce le împodobeau să 
semene cu nişte caricaturi. 

Tyson privi din nou la masa acuzării. Pierce, Weinroth şi 
Longo vorbeau în şoaptă şi, pentru prima dată de când îi 
vedea Tyson la audiere, aveau un aer foarte uman. De fapt, 
reuşi chiar să le atribuie trăsături umane, ca dragoste, 
probleme de bani şi griji de familie. Observă, de asemenea, 
că maiorul Judith Weinroth era foarte impresionată de 
colonelul Graham Pierce şi îşi imagină o idilă între ei. 

Tyson privi spre colonelul Sproule, care răsfoia hârtii la 
amvonul lui. Omul provenea dintr-o altă epocă. Stătuse 
acolo zi după zi, privind de sus curtea, la propriu şi la 


figurat. Şi era clar că fusese şocat într-un sens demodat al 
cuvântului de ceea ce auzise. 

Privi apoi spre masa acum goală a completului în partea 
opusă a estradei. În spatele acesteia, în aripa dinspre altar, 
doi poliţişti militari înarmaţi şedeau în poziţie de repaus de 
paradă. Tyson îi spuse lui Corva, privind în continuare la cei 
doi: 

— Cei înarmaţi şi cei neînarmaţi. Corva încuviinţă. Un alt 
mod de a împărţi lumea. 

— Aşa a fost mereu, încuviinţă din nou Corva. 

— Încep să-mi dau seama cum se simțeau ţăranii 
vietnamezi când trebuia să aibă de a face cu noi. Cum te 
porţi cu un om cu puşcă M-16 dacă tot ce ai tu e un coş cu 
zarzavat? 

— Cu mare grijă. 

— Exact. Doctorul australian nu a înţeles asta. 

— Se pare că nu, răspunse Corva, uitându-se pe nişte 
hârtii de pe masă. Eşti gata să-ţi faci debutul la curte? 

— Ar cam trebui. 

— Adevărat. Completul ştie adesea ce verdict să voteze, 
observă Corva. Nu are de ales decât între două alternative. 
Dar sentinţa e ceva mult mai complex. Ceea ce vei spune 
va avea o mare importanţă. 

— Cu alte cuvinte, să nu ratez ocazia. 

Corva nu răspunse. 

Colonelul Sproule prinse privirea lui Pierce şi îi făcu semn 
că este gata. Colonelul Pierce se ridică şi spuse: 

— Toţi cei prezenţi la închiderea şedinţei sunt prezenţi, 
cu excepţia membrilor completului, apoi se aşeză. 

— Rog acuzatul sa se ridice în picioare, spuse Sproule, 
întorcându-se spre masa apărării. Tyson se ridică. Domnule 
locotenent Benjamin Tyson, sunteţi înştiinţat că acum 
puteţi depune mărturie pentru motivarea clemenţei faţă de 
infracţiunea pentru care aţi fost condamnat. Puteţi, dacă 
doriţi, să depuneţi mărturie sub jurământ în aceste privinţe 
sau puteţi să nu spuneţi nimic, caz în care curtea nu va 


interpreta în niciun fel tăcerea dumneavoastră. Puteţi, de 
asemenea, să depuneţi mărturie fără prestare de jurământ 
pentru justificarea clemenţei faţă de delictul pentru care aţi 
fost condamnat. Aceasta nu va constitui probă şi nu puteţi 
fi interogat în legătură cu ea, dar acuzarea poate aduce 
probe pentru a respinge orice parte conținută în ea. 
Depoziţia poate fi făcută oral, în scris sau în ambele feluri. 
Puteţi să o faceţi personal sau prin avocat, sau de către 
amândoi. Consultaţi-vă avocatul, dacă credeţi că este 
necesar, şi anunţaţi curţii ceea ce intenţionaţi să faceţi. 

— Doresc să fac o depoziţie sub prestare de jurământ, 
domnule judecător, răspunse Tyson. 

Sproule dădu din cap, ca o aprobare. Se întoarse spre 
aprod şi îi spuse: 

— Sergent, cheamă completul în sală. 

Tyson îşi simţi inima bătând cu putere pentru prima dată 
de când începuse totul. Ar fi vrut să bea puţină apă, dar nu 
luă paharul din faţa lui. Corva se aplecă spre el. 

— Nu o să-ţi pun întrebări şi nu o să scot nimic de la tine. 
Eşti pe cont propriu, locotenente. 

— Perfect. Cât am auzit până acum de la tine îmi ajunge 
o viaţă. 

Corva gemu. 

Membrii curţii marţiale intrară ca de obicei în şir indian şi 
se îndreptară spre scaune în ordinea rangului, dar, de data 
aceasta, curtea fiind deja în şedinţă, se aşezară imediat. 

Nici colonelul Sproule nu mai pierdu timpul. 

— Locotenent Tyson, vreţi să treceţi la bară, vă rog? 

Tyson se îndreptă fără ezitare spre scaunul martorului şi 
ajunse acolo în acelaşi timp cu Pierce. Acum se aflau la mai 
puţin de un metru unul de celălalt şi, de la distanţa aceasta, 

Tyson putu vedea pistruii de pe faţa remarcabil de roşie 
a lui Pierce. 

— Ridicaţi mâna dreaptă, spuse Pierce. 

Tyson ridică mâna. 

Pierce şi Tyson se priviră drept în ochi în timp ce Pierce 


recită: 

— Juraţi că mărturia pe care o veţi depune va fi adevărul, 
adevărul întreg şi numai adevărul, aşa să vă ajute 
Dumnezeu? 

— Jur. 

— Vă rog să luaţi loc. 

Tyson se aşeză. 

Corva, rămas la masa apărării, dar în picioare, spuse: 

— Domnule judecător, domnilor membri ai curții, 
locotenentul Tyson va da o declaraţie. 

Corva se aşeză. 

Tyson se pomeni privind scena dintr-o perspectivă 
diferită. Nu îl mai vedea pe Sproule, ale cărui mişcări de 
ajustare a aparatului de auzit îi distrăgeau atenţia. In 
schimb, îl vedea pe Pierce, care şedea la masă, la vreo trei 
metri de el. Pierce şedea aplecat în faţă, peste braţele 
încrucişate, parcă nerăbdător să-l asculte. Tyson bănuia că 
gestul era menit să-l intimideze, dar, dându-şi seama de 
asta, găsi că e cam ridicol. Weinroth şi Longo şedeau 
drepţi, ceea ce se potrivea mai bine cu atmosfera militară 
din jur. Completul era la stânga lui şi îi putea vedea pe toţi 
dacă întorcea puţin capul. 

Dincolo de masa acuzării, dar parţial acoperite de 
aceasta, se aflau strană după strană de capete şi umeri, 
toţi ochii aţintiţi asupra lui. Tyson spuse, pe un ton normal 
de conversaţie: 

— Îmi dau seama că orice declaraţie aş da aici, pentru a 
justifica clemenţa nu poate fi considerată decât ca un 
autoserviciu. Sistemul juridic militar este unic prin faptul că 
permite unui condamnat să prezinte anumite fapte care i-ar 
putea reduce sentinţa. Nu sunt sigur că ar fi nimerit să mă 
refer la detalii personale din viaţa mea, pe care le 
cunoaşteţi la fel de bine ca oricine, datorită atenţiei cu care 
publicul a înconjurat nu numai acest proces, ci şi întreaga 
mea viaţă. Nu sunt sigur că este necesar să încerc să vă 
comunic şi alte orori ale războiului, pe lângă ceea ce vi s-a 


relatat deja. Înţeleg că legea recunoaşte importanţa 
extenuării în luptă şi tot ceea ce implica acest termen ca 
factor justificativ în procese de crima ca acesta. Dar ştiu, şi 
ştiţi şi dumneavoastră, că infracţiunea pentru care am fost 
condamnat nu sunt crimele ce au avut loc în acel spital, ci 
crima care a avut loc câteva zile mai târziu la bază, când 
am trecut pe lângă comandamentul batalionului fără să 
intru înăuntru şi să-mi fac datoria. Crima aceea nu am 
comis-o în condiţii de oboseală în luptă. Nu pot să vin aici 
cu conştiinţa împăcată să vă spun că, dacă ar fi să o iau de 
la capăt, mi-aş face datoria aşa cum am înţeles clar. 
Dimpotrivă, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aş face 
acelaşi lucru. Şi chiar dacă de asta ar depinde viaţa şi 
libertatea mea, nu vă pot spune de ce aş comite din nou, 
voit, aceeaşi crimă. Ştiu că m-am gândit să raportez acest 
masacru. Dar numai scurtă vreme, şi asta ca urmare a 
pregătirii mele ca ofiţer şi a pregătirii mele morale, aşa cum 
era ea. Nu m-am luptat mult cu propria-mi conştiinţă 
înainte de a ajunge la decizia de a nu-mi face datoria. După 
ce am luat decizia de a nu vorbi niciodată despre această 
crimă, am avut sentimentul că era decizia corectă. Dacă v- 
aş spune altfel, v-aţi întreba, şi pe drept cuvânt, de ce nu 
am renunţat la decizia iniţială, care, ştiu acum, era imorală 
şi ilegală. Astfel că sunt acum condamnat pentru o crimă pe 
care am făptuit-o, şi va trebui să ne oprim aici. Tyson privi 
întreaga curte, cufundată în tăcere, şi continuă: Cât despre 
soldaţii mei. Poate aveţi impresia caritabilă că îi protejam 
dintr-un sentiment de loialitate, camaraderie şi acel 
paternalism special ce se stabileşte între ofiţeri şi soldaţi. 
Există şi adevăr în această impresie, dar ştiţi, aşa cum ştiu 
şi eu, că loialitatea, camaraderia şi paternalismul nu trebuie 
duse atât de departe. Simt, într-adevăr, un oarecare regret 
firesc pentru vieţile care s-au distrus, probabil, sau au fost 
schimbate prin depoziţiile publice pe care le-am auzit cu 
toţii aici. Dar, în raport cu vieţile care s-au stins în acel 
spital, nu pot fi şi n-ar trebui să se verse prea multe lacrimi 


pentru niciunul dintre soldaţii Plutonului Întâi al Companiei 
Alfa. Simt o oarecare simpatie pentru familiile care au aflat 
despre fiii şi soţii lor lucruri care ar fi fost mai bine să 
rămână ascunse. O zi sau două după ce l-am ucis pe Larry 
Cane, am scris o scrisoare de condoleanţe familiei lui în 
care am spus că a murit cu bravură. A fost un brav în multe 
privinţe, dar nu a murit cu bravură şi, din nou, îmi exprim 
condoleanţe familiei sale. Tyson privi spre complet şi i se 
adresă direct: Atunci când avocatul meu, domnul Corva, m- 
a întrebat dacă doresc să fac o declaraţie sub jurământ 
pentru motivarea şi justificarea clemenţei în ceea ce mă 
priveşte, i-am spus că nu mă pot gândi la niciun fel de 
circumstanţe justificative pentru care să pot jura. Făcu o 
pauză şi se uită din nou direct în ochii fiecăruia dintre 
membrii completului. Acum, când stau aici, tot nu-mi vine 
în minte nimic. 

Colonelul Sproule aşteptă un timp, crezând că mai 
urmează ceva. Dându-şi seama, în sfârşit, că Tyson nu avea 
intenţia să mai continue, i se adresă colonelului Pierce: 

— Acuzarea doreşte să ofere vreun element prin care să 
respingă declaraţia acuzatului? 

Pierce se ridică şi vru să răspundă, dar Corva traversase 
deja podiumul şi se oprise sub amvon. Spuse: 

— Acuzatul nu a terminat, domnule judecător. 

— Mi s-a părut că da, spuse Sproule, ridicând din 
sprâncene. 

— Nu, domnule judecător. Se întoarse spre Tyson, care îi 
aruncă o privire tăioasă. Se poate descrie starea 
dumneavoastră de spirit de după incident ca remuşcare? 

Tyson se lăsă pe spate în scaun şi îşi încrucişă picioarele. 
Se uită un timp la Corva, apoi răspunse: 

— Da. 

— Simţiţi şi acum remuşcări? 

— Presupun, răspunse Tyson, acru. 

— Aţi putea spune că acest incident vă urmăreşte şi 
acum? Tyson îşi privi avocatul. În mod clar, Corva nu voia 


să lase declaraţia lui în punctul în care ajunsese. Îi studie 
faţa şi observă că era răvăşit. Sunteţi urmărit de cele 
petrecute la spital? 

— Dumneavoastră n-aţi fi? i-o reteză Tyson. 

— Aţi apelat la ajutorul unui psihiatru la întoarcerea din 
Vietnam? Tyson vedea cu coada ochiului membrii 
completului şi observă că unii dintre ei păreau stânjeniţi. 
Nu răspunse. Aţi apelat la ajutorul unui psihiatru, nu-i aşa? 
continuă el, fără a aştepta răspuns. Împuşcându-l pe Larry 
Cane, aţi avut convingerea că aţi făcut tot ceea ce era 
omeneşte posibil să opriţi răzmeriţa şi masacrul? 

— Greu de spus. 

— Nu puteţi da răspunsuri mai complete? întrebă Corva, 
ridicând vocea. Spectatorii începură să se agite în strane. 
Tyson privi peste umărul lui Corva la Pierce, care nu se mai 
uita la el, ci la Corva. Weinroth şi Longo se uitau unul la 
celălalt. Nu credeţi, continuă Corva, ridicând şi mai mult 
glasul, că oboseala luptei explică şi justifică ceea ce s-a 
întâmplat la spital? Că, din moment ce Codul unic de legi 
militare o recunoaşte, ar trebui să o recunoaşteţi şi 
dumneavoastră? 

Tyson îşi apropie genunchii şi se aplecă în faţă. Glasul lui 
era încordat. 

— Nu cred că trebuie să reluăm acum tot procesul. 

— Sufereaţi sau nu sufereaţi de oboseala luptei? 
Răspundeţi la întrebare. 

— Am spus curţii ceea ce aveam de spus, zise Tyson, 
ridicându-se în picioare. Nu există elemente justificative 
pentru clemenţă. 

Corva începu să spună ceva, dar Sproule îşi drese glasul. 

— Domnule Corva, clientul dumneavoastră doreşte să-şi 
încheie declaraţia? 

— Nu. 

— Da, spuse Tyson şi plecă de lângă scaun. 

Corva îi bară drumul. Acum în sală lumea începuse să 
vorbească tare. Sproule ceru tăcere şi îi spuse lui Corva: 


— Este un fapt cât se poate de neobişnuit. 

Tyson se uită în ochii lui Corva. Deodată, îşi dădu seama 
că avocatul fusese supus unui stres puternic, pe care nu-l 
trădase până acum, iar în acea clipă era pe cale să cedeze. 
Tyson se aşeză la loc şi spuse cu voce calmă: 

— Presupun că oboseala luptei poate explica foarte bine 
cele petrecute. 

Corva păru pe cale să-şi recâştige controlul şi încuviinţă 
cu mişcări rapide din cap. 

— Domnule Corva, doriţi o pauză? întrebă Sproule. 

— Nu, domnule judecător, spuse Corva, frecându-şi 
obrazul. 

— Domnule judecător, mi-am încheiat declaraţia, spuse 
Tyson. 

Corva rămase tăcut, parcă în transă. 

— Foarte bine, spuse Sproule, cu o notă de uşurare în 
glas. Se uită la Pierce şi mai întrebă o dată: Acuzarea 
doreşte să aducă contraargumente la depoziţia acuzatului? 

— Se pare că a făcut-o deja avocatul apărării, spuse 
Pierce, cu o ridicare exagerată din umeri. 

Se auziră câteva râsete, care se stinseră însă repede. 
Pierce se uită la colonelul Moore. 

— Completul are vreo întrebare pentru martor? 

Colonelul Moore, aparent fără a se consulta cu colegii, 
răspunse şters: 

— Nu avem întrebări, domnule judecător. 

— Puteţi pleca, domnule locotenent, îi spuse Sproule lui 
Tyson. 

— Da, domnule. 

Tyson se ridică şi îl împinse pe Corva înapoi la masa 
apărării. Se aşezară amândoi. 

— Vom face o pauză de cincisprezece minute pe loc, 
spuse colonelul Sproule. Se prefăcu apoi absorbit de nişte 
hârtii, ca de altfel şi echipa acuzării şi completul. 

— Ţi-e rău? se aplecă Tyson spre Corva. 

— Acum îmi e bine, spuse Corva, sorbind puţină apă. 


— Destul de bine să-ţi trag o mamă de bătaie? 

— M-am pierdut o clipă, replică Corva cu un zâmbet 
palid. 

— Nu te ataşa personal de clienţi, îl sfătui Tyson. 

Corva nu răspunse. Minutele se scurseră în tăcere. 
Sproule ridică ochii din hârtii şi îşi drese glasul. | se adresă 
lui Pierce: 

— Acuzarea doreşte să prezinte o argumentare a 
sentinţei? 

Pierce lăsă să treacă câteva secunde, apoi spuse: 

— Comisia cunoaşte faptele şi va ajunge la decizia 
corespunzătoare privind sentinţa. 

Întorcându-se spre Corva, Sproule îl întrebă: 

— Apărarea doreşte să prezinte o argumentare pentru 
acordarea sentinţei? 

Fără a se ridica, Corva răspunse: 

— Şi apărarea este de părere că completul deţine toate 
faptele necesare acordării unei sentinţe corecte. 

— Deci, spuse Sproule pe un ton de o familiaritate 
necaracteristică, asta e. Întorcându-se spre complet, spuse: 
Îmi incumbă acum datoria de a instrui completul în privinţa 
pedepsei. Dregându-şi glasul, începu: Este răspunderea 
dumneavoastră să alegeţi sentinţa corectă şi puteţi ţine 
seama de toate elementele justificative pentru clemenţă în 
stabilirea sentinței. Puteţi ţine seama de trecutul şi 
caracterul acuzatului, de reputaţia sa şi comportamentul în 
serviciu, ordine, medalii, ţinută, eficienţă, fidelitate, curaj, 
vitejie şi alte trăsături pozitive de caracter. Ţineţi seama, de 
asemenea, că efectul scontat pentru o sentinţă nu este în 
primul rând pedeapsa, încarcerarea, reabilitarea sau 
protejarea societăţii. Rezultatul condamnării într-un proces 
la curtea marţială şi la sentinţa la care se ajunge trebuie să 
reflecte scopuri militare, între care se cuprind menţinerea 
ordinii şi disciplinei, capacitatea de a continua îndeplinirea 
misiunii de serviciu şi respectul faţă de datorie şi onoare. In 
cazul în care acuzatul este ofiţer cu sarcini de comandă, el 


trebuie, prin cutumă, şi deseori prin lege, să răspundă în 
cel mai înalt grad de respectarea acestor țeluri, noţiuni şi 
idealuri mai mult decât un simplu soldat. Totuşi, el nu 
trebuie să fie considerat într-atât de răspunzător de 
acestea, încât să i se impună standarde nerealiste sau 
imposibil de atins de către corpul ofițeresc. Deliberând 
verdictul dumneavoastră, continuă Sproule, trebuie, de 
asemenea, să ţineţi seama de condiţiile precumpănitoare în 
momentul faptei. Nu trebuie să luaţi în considerare 
influenţe externe, reale sau închipuite, şi nu trebuie să vă 
supuneţi în niciun fel influenţei superiorilor. Privind în sală, 
Sproule încheie: Deşi nu există şi nu trebuie să existe o 
normă de limitare pentru crimă, puteţi avea în vedere, în 
acordarea unei sentinţe corecte, că delictul pentru care a 
fost condamnat acuzatul s-a produs în urmă cu optsprezece 
ani. De asemenea, datorită împrejurărilor speciale, potrivit 
cărora acuzatul a intrat în viaţa civilă de peste optsprezece 
ani, puteţi ţine seama la acordarea sentinţei şi de realizările 
sale ca civil, statutul său în cadrul comunităţii, starea 
matrimonială şi vârsta. Aveţi întrebări? se adresă el apoi 
colonelului Moore. 

— Nu avem întrebări, rosti Moore, după ce privi spre 
ambele capete ale mesei. 

— Puteţi delibera sentința, se adresă Sproule 
completului, în sala destinată acestui scop. Dacă nu 
ajungeţi la o sentinţă până la ora paisprezece treizeci, 
puteţi continua deliberarea în sala de deliberări până 
ajungeţi la una. Vă rugăm să informaţi curtea în legătură cu 
stadiul acestor deliberări. Curtea suspendă şedinţa. 


Tyson şi Corva se regăsiră în biroul rabinului Weitz. Era 
prezent şi rabinul. Acesta i se adresă lui Tyson: 

— Am sosit. Azi am asistat prima oară. De partea cui erai 
dumneata? 

— Asta vreau să ştiu şi eu, spuse Corva. A fost absolut 
cea mai proastă declaraţie pe care am auzit-o din gura unui 


acuzat. 

Tyson observă că avocatul îşi revenise aproape complet, 
deşi părea puţin îmbufnat. 

— Bine ti-ar face dacă s-ar lua după ceea ce ai declarat, 
adăugă Corva. 

— Dacă ai vrut să aplici psihologia inversă, prietene, sper 
ca completul să şi reacționeze. 

— Am spus ce aveam de spus, rosti Tyson, iritat. 

— Orgoliul o să te ducă de râpă într-o bună zi. Poate 
chiar azi, răspunse Corva. 

— Ai spus că pot să zic ce vreau. 

— Trebuia să le spui că criminalii se plimbă liberi. Că 
înainte să-ţi dea ţie o sentinţă de condamnare la închisoare, 
ar trebui să se gândească şi la asta. Credeam că ai înţeles 
ce voiam noi să le dăm a înţelege... of, la dracu! 

Rabinul Weitz îşi luă servieta diplomat, se duse la uşă şi o 
deschise. 

— Cât se gândesc ei la sentinţă, poate ar fi bine să vă 
gândiţi şi voi unde să ţineţi altă dată curtea marţială. 
Domnul cu voi. 

leşi din încăpere. 

Corva se aşeză la biroul rabinului şi bău apă cu gheaţă. 

Tyson stătea în picioare lângă geam şi se uita cum plouă. 
Pe pajişte, la nici trei metri, se aflau doi poliţişti militari în 
manta de ploaie şi automate pe umăr. 

— Nu este nicio posibilitate de a fugi. 

— Ce mai e şi asta? 

— Au pus poliţişti înarmaţi afară. 

— La ce te aşteptai? 

Tyson ridică din umeri. Se întoarse. 

— De ce ai făcut asta? 

— Ce? 

— Ştii foarte bine. 

Corva nu răspunse. După un timp, spuse: 

— Pentru că nu puteam să stau să mă uit la tine cum te 
îndrepţi sprinţar spre plutonul de execuţie, cu blestemata 


aceea de morgă imperturbabilă. 

— Ei, am făcut-o în stilul meu şi tu în stilul tău. Rezultatul 
a fost un număr de circ. Privi la ceas şi întrebă: Cât o să 
dureze şi cât o să-mi dea? 

— Au multe de analizat, spuse Corva. Uneori, durează 
mai mult decât verdictul. Poate să ţină şi câteva zile. 

Tyson dădu din cap. 

— Încearcă să ghiceşti, atunci. Ce experienţă ai cu 
sentinţele, sau e o întrebare pe care nu trebuie să ţi-o pun? 

Corva răspunse cu un zâmbet slab: 

— Şi după cincizeci de ani de experienţă cu sentinţele, 
tot n-aş putea să mă pronunţ aici. Poate să fie orice, de la 
nicio zi la zece... cincisprezece ani. 

Tyson se aşeză pe scaunul pentru oaspeţi şi se uită la 
ceas. 

— Unsprezece şi cincisprezece. 

— Cât e asta în timp real? 

— Unsprezece şi un sfert. 

— Ei, o să trebuiască să aştepţi. 

— E strategia ta să stai cu acuzatul cât se deliberează 
sentinţa? 

— Probabil. Suntem autorizaţi să ne întoarcem şi la 
închisoare, dacă crezi că te-ai simţi mai bine acolo. 

— Eu zic să stăm aici. 

— Bine. 

Stătură o vreme tăcuţi, apoi Corva începu: 

— Îţi aduci aminte ce spuneam în Vietnam - nu poţi 
deosebi băieţii buni de băieţii răi. Aşa că mai bine îi omori şi 
îi desparte Sfântul Pavel. Să ştii că prima dată când am 
auzit asta mi s-a părut amuzant. Apoi, când am văzut cu 
ochii mei uciderea civililor, nu mai era aşa de amuzant. 
Până am ajuns să mă întorc acasă, începuse să mi se pară 
ceva logic şi asta m-a speriat de moarte. Cred - ştiu - că 
stând acolo pierzi contactul cu realitatea exterioară şi îţi 
creezi o realitate personală, interioară. Asta e ceea ce a 
lipsit din discursul tău. Distanţa dintre cunoaşterea datoriei, 


decizia de a nu o îndeplini şi bucuria de a nu ţi-o fi 
îndeplinit, deşi era contrar convingerilor tale. 

— Mă întorc acolo cu gândul, spuse Tyson, aprinzându-şi 
o ţigară. Încerc să retrăiesc ce am făcut, să simt ceea ce 
am simţit, să gândesc aşa cum gândeam atunci. Cu cât 
încerc mai mult, cu atât îmi este mai greu. Curios e că cele 
mai vii şi, cred, mai exacte amintiri sunt cele din primele 
zile şi săptămâni petrecute în Nam. Când încă mai 
receptam realitatea exterioară, dar pe măsură ce treceau 
săptămânile, cu fiecare lună care trecea, am început să 
blochez, să denaturez şi, mai ales, să neg această realitate. 
Toţi începusem să negăm tot mai mult. Dacă dimineaţa îţi 
mureau cinci oameni, până la prânz ei nici nu existaseră. 
Puteai ucide din neglijenţă un ţăran şi, până să încarci din 
nou puşca, el devenea un comunist înarmat până-n dinţi. 
Aşa că ceea ce s-a întâmplat la spital nu a fost deloc cea 
spus Brandt sau Farley, sau ce ţi-am spus eu, sau ce ne-a 
spus Kelly. Poate a fost cu totul altceva. Poate că, dacă 
mergeam la comandament să raportez colonelului ce s-a 
întâmplat, el mi-ar fi spus că am înnebunit. Mi-ar fi fluturat 
prin faţă un raport de bătălie, arătându-mi propunerea de 
decorare cu Steaua de Argint şi mi-ar fi spus să-mi vin în 
fire. 

— Doamne, Ben, spuse Corva, ce-a mai fost şi acolo. 
Crezi că acum suntem zdraveni? 

— Evident. 

— Aşa e, spuse Corva. Apropo, am pentru tine un mesaj 
verbal de la maiorul Harper. Vrei să-l auzi? 

— Nu. 

— Bine. 

— Ce vrea? întrebă Tyson, trăgând din ţigară. 

— Vrea să-ţi aducă la cunoştinţă că azi, la miezul nopţii, 
iese din serviciul militar activ, spuse Corva. Zice că mâine 
seară vrea să-ţi facă cinste la un bar din oraş, unde îţi 
convine ţie. 

— A fost o femeie după care aş fi putut alerga, spuse 


Tyson, după ce se gândi puţin. 

— Ai şi făcut-o. Dar asta e altă poveste. Fă-o să te invite 
la un bar de hotel. Dacă merge treaba, n-ai decât să o inviţi 
sus. 

— Eşti dezgustător, zâmbi Tyson. Dacă merg să mă 
întâlnesc cu ea, vreau să vii să-mi ţii companie. 

— Vin. Şi o să mergi şi tu. 

Tyson se uită la el, dar nu spuse nimic. După câteva 
minute, zise: 

— Nici tipa aceea, Sindel, nu arată rău. Probabil din 
cauza uniformei. De ce mă atrage atât de mult o uniformă? 

— Nu ştiu. Întreabă-ţi psihiatrul. 

— El mi-a zis o dată că, atunci când un soldat pleacă la 
război, totul i se iartă anticipat. 

— Zău? Aş fi vrut să-l am în complet. 

— A murit. 

— Aşa e. 

Se uitară amândoi la ceas. Corva întrebă: 

— Ţi-e foame? 

— Nu. Tyson îşi aprinse o nouă ţigară. De ce crezi că m- 
aş putea întâlni cu Karen Harper la bar mâine? 

— Sunt optimist, răspunse Corva. La fel şi Harper, se 
pare. Dar cred că unii dintre ei chiar vor să-ţi dea ceva 
închisoare - ca să demonstreze că Armatei nu-i pasă de ce 
nu te-ai purtat ca un adevărat ofiţer. Asta e atitudinea 
tradiţională. L-au trimis la curtea marţială pe căpitanul 
Bucher care a predat Pueblo. L-ar fi trimis la curtea marţială 
pe Custer dacă ar fi supravieţuit masacrului. Armata se 
caracterizează prin duritate în cazurile care cer îngăduinţă 
şi clemenţă în cazurile în care cer duritate. Ceea ce vrea, 
de fapt, să arate este „Noi nu ne conducem după 
conceptele civile de drept şi nedrept. Avem codul nostru şi 
cerinţele noastre”. Unde în altă parte s-a mai pomenit să 
mergi la închisoare fiindcă ai aţipit în momentul şi locul 
nepotrivit? 

— M-am gândit şi eu la asta, încuviinţă Tyson. Sproule le 


spunea s-o lase mai moale. Dar el e judecător. Nu e chiar 
din Armată. Ofițerii aceia de infanterie vin din altă parte. 
Nu-i aşa? 

— O să vedem. 

— Spune-mi o poveste de război, Corva. Mă plictisesc. 
Spune-mi despre tunel şi despre Steaua de Bronz pe care ai 
primit-o. 

— Bine, începu Corva, fără entuziasm. Mă târam în 
tunelul ăsta şi el devenea tot mai îngust, până când în jurul 
meu nu mai erau mai mult de vreo treizeci de centimetri de 
spaţiu liber. 

— Ştiu asta. 

— Da. Am aprins lămpaşul de miner şi l-am văzut pe 
domnul oriental pe care l-am luat drept membru al armatei 
populare, deşi nu am văzut însemnele nici pe epoleţi, nici 
pe gulerul costumului său negru. Am dus mâna la 
buzunarul de la spate - spaţiul era foarte îngust, nu uita - şi 
am scos plăcuţa de plastic, să îmi arunc privirea peste 
Regulile de abordare... Tyson râse. Nu râde de mine. Este 
adevărat. Ajung deci la regula şase sau şapte şi cred că am 
ajuns la ce mă interesa - „Intâlnirea cu un galben faţă în 
faţă într-un tunel întunecos”. Şi acolo zice: „Întâi tragi, pe 
urmă avertizezi.” Deci... 

Se auzi o bătaie în uşă şi Tyson privi ceasul din perete. 
Douăsprezece şi cinci. Prânzul. Uşa se deschise şi intră 
sergentul Larson care, amintindu-şi ocazia precedentă, 
spuse imediat: 

— Completul a decis sentinţa. Vreţi să mă urmaţi? 

Tyson se ridică repede, înşfăcă de pe birou chipiul şi ieşi 
pe uşă, urmat de Corva şi Larson. Străbătură grăbiţi 
coridorul, cotiră, şi intrară în capelă. Tyson merse direct la 
masa apărării şi rămase în picioare în spatele ei. Corva îl 
ajunse din urmă şi îşi luă locul alături. 

Uitându-se prin sală, Tyson observă că jumătate din 
locuri erau goale. Evident, nimeni nu se aşteptase la atâta 
rapiditate. Marcy, David şi mama lui veneau printre strane, 


însoţiţi de un poliţist. Intrau în grabă şi alţii. 

Pierce, Weinroth şi Longo se aşezaseră la masa lor, dar, 
pentru prima dată, masa nu avea nicio hârtie pe ea. 

Membrii completului şedeau, cu stoicism, pe scaune, fără 
să discute între ei, aşa cum făceau uneori înainte de sosirea 
lui Sproule. 

Sergentul aprod merse în pas de marş până în centrul 
estradei şi anunţă: 

— Toată lumea în picioare. 

Colonelul Sproule intră cu paşi mari şi se duse la amvon. 
Se uită atent în sală, avu o ezitare, apoi spuse: 

— Curtea deschide şedinţa. 

— Toţi cei prezenţi în proces care se aflau în sală la 
închiderea şedinţei sunt acum prezenţi, spuse Pierce, 
ridicându-se. 

— Mi s-a comunicat, spuse Sproule, întorcându-se spre 
colonelul Moore, că aţi ajuns la o sentinţă. Corect? 

— Corect, răspunse Moore, fără să se ridice. 

— Locotenent Benjamin Tyson, i se adresă Sproule, vreţi 
să raportați preşedintelui curţii? 

Tyson se ridică în picioare şi Corva îi urmă exemplul. 

Incă mai intrau spectatori în sală, dar nu se auzea niciun 
zgomot, în afara paşilor şi deschiderii uşii şi, din când în 
când, câte o maşină trecând prin bălțile de ploaie de pe 
stradă. 

Tyson traversă podiumul acoperit cu covor roşu şi se opri 
în faţa colonelului Moore, care se ridică la rândul său. Tyson 
salută şi rămase în poziţie de drepţi. 

Colonelul Moore îl privi drept în ochi şi îi spuse: 

— Locotenent Benjamin Tyson, ca preşedinte al acestei 
curţi, am datoria de a vă informa că, în şedinţă deschisă, în 
discuţii deschise şi prin vot secret scris, cu acordul tuturor 
membrilor săi, curtea a formulat sentinţa concedierii 
dumneavoastră din cadrul Armatei Statelor Unite, cu 
renunţarea la orice drept la soldă şi alte avantaje materiale 
ce v-au revenit ca urmare a serviciului actual şi trecut de 


ofiţer activ al Armatei Statelor Unite. 

În capelă nu se auzea niciun sunet, de parcă, se gândi 
Tyson, cineva ar fi închis sonorul. Aşteptă să mai audă 
ceva, dar nu mai urmă nimic, şi colonelul Moore părea că a 
terminat, dar asta era imposibil, iar Tyson rămase nemişcat 
până când colonelul îşi reluă locul pe scaun. 

În strane, cineva plângea, toţi se ridicaseră în picioare. 
Tyson se pomeni cu Corva alături. Acesta îi spuse: 

— Ei, ce faci, mai stai aici sau mergi acasă? 

— Acasă. Vreau să merg acasă. 

Colonelul Sproule privi spre colonelul Pierce şi puse 
întrebarea de rigoare: 

— Acuzarea mai are vreun caz de judecat în acest 
moment? 

Pierce era deja cu servieta în mână şi, încălcând eticheta 
militară, răspunse, îndreptându-se spre ieşirea laterală: 

— Nu, domnule judecător, nu mai am nimic. 

Colonelul Sproule anunţă: 

— Curtea se închide, până la o nouă convocare. 

Tyson se întoarse spre ieşirea laterală, dar Corva Îl 
împinse încet spre grilajul pentru împărtăşanie. 

— Acum ieşim prin faţă. Afară te aşteaptă o mulţime să 
te salute. 

De-a lungul coridorului central se formaseră două 
cordoane de poliţie şi Tyson trecu printre ele împreună cu 
Corva, căruia i se alătură Marcy, apoi David, apoi mama lui, 
care îl sărută. Nimeni nu scoase o vorbă în timp ce se 
îndreptau spre ploaia de octombrie de afară. Marcy îi apucă 
şi îi strânse mâna când ajunseră în vestibul. 

Pe treptele stropite de ploaie, Tyson fu întâmpinat de 
umbrele, sute de umbrele şi, coborând împreună cu familia, 
umbrelele se înclinau să-l ferească de ploaie. Tyson îşi lăsă 
mâna într-a lui Marcy şi puse un braţ pe după umerii fiului 
său. 

— Hai să mergem acasă, spuse el.