Panait Istrati — Cum Am Devenit Scriitor

PANAII ISIRAII 


PANAII ISIRAII 


CUM AM DEVENII 
SCRIIIOR 


CUPRINS: 

POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE. 

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI. 

CRONOLOGIA VIEŢII ŞI A OPEREI. 

CUM AM DEVENIT SCRIITOR. 

MAMA. 

COPILĂRIE, COPILĂRIE! 

PRIMII PAŞI SPRE MUNCĂ, SPRE LUPTĂ. 

O „VIZITĂ” CARE A DURAT NOUĂ ANI. 

LEGĂTURA CU MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ. 

DRAMĂ CU UN PRIETEN REVOLUŢIONAR. 

CHEMAREA APUSULUI. 

SINGUR ŞI DEZNĂDĂJDUIT ÎN CEA MAI FRUMOASĂ 
ŢARĂ DIN LUME. 

ULTIME CUVINTE 

„CREAŢIA M-A SCĂPAT DE LA MOARTE, DE LA 
PIERZANIE”. 

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ROMAIN ROLLAND. 

ÎN AJUN DE GLORIE. 

„AVANTI ZOGRAFEFI”, - „AVANTI ISTRATI” 

REVENIRE ÎN PATRIE DUPĂ ZECE ANI. 

PELERINUL INIMII. 

ÎN CĂUTAREA FEMEII-PRIETENE. 

„GRAND POETE ROMANCIER” 

DE CE SCRIU ŞI PENTRU CINE SCRIU. 

OMUL ŞI OPERA ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR 
ŞI A POSTERITĂȚII. 

POST-SCRIPTUM LA EDIŢIA A II-A. 


POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE. 

Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. 
Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O 
întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în 
biografia sa: Într-o revistă ce abia apăruse, scrisesem o 
„cronică” despre Biroul de plasare. 

— Reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi 
aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându-mi 
răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru 
faptul de-a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a 
distra pe oameni sau a le specula - cu profit - metehnele, ci 
de a-i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe. 

Panait Istrati a citit rândurile mele şi - gest puţin obişnuit 
la scriitorii noştri - mi-a trimis ultima sa carte apărută la 
Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicație: „Lui 
Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles 
să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait 
Istrati, 3 decembrie 1934”. 

Nu-mi închipuiam că l-aş fi putut cunoaşte. Care scriitor 
de al nostru ar fi catadixit să-şi piardă vremea cu un 
începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă 
dezică. 

„Vânător” de oameni, el m-a căutat la tipografia unde 
lucram revista - două zile după ce primisem cartea. Îmi 
amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! 
Te caută Panait Istrati!” 

Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am 
vorbit cu el. Eram eu, cel care-i răspundea? Şi m-a poftit la 
el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea 
Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci. 

Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci 
şi cinci de ani, i-am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa 
de lucru, lungit pe un divan-studio. În stânga patului, biroul 
pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar 


înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi 
se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate 
limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încăperea, 
îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi 
deschişi; într-o altă seară mi-a şi spus: „Visătorul e o 
vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea 
pământului.” 

Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: 
„Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”. S-a scuzat apoi 
că tuberculoza nu-i îngăduia să stea decât lungit în pat; că 
se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua 
razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m-a 
poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, 
dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a 
fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i-a aţâţat 
interesul, dezlănţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre 
„fericirea” de-a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi 
ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu-i apăruse decât vreo 
patru-cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a 
Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, 
descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile 
stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai 
bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un 
pic de adevăr. Lumea nu piere atât de foame, de boală, de 
războaie, cât piere din neputinţa de a-şi da inima pe faţă.” 

L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi-a 
spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai 
în vârstă”. 

Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până 
la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea 
ucenicului devotat, i-am ţinut tovărăşie credincioasă, 
fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa 
unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi 
Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în 
sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de 
soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă 


peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează 
povara inimii, dându-ţi-o în schimb pe a sa”. 

Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi-a fost 
uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învățând tot din 
experienţa lui. „Spune-mi ce eşti în stare să sacrifici pentru 
dragostea ta, şi am să-ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat 
sau e simplă vorbărie”. 

Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit 
cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul 
purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu-ne de 
„grijile mărunte”, dându-ne „putere şi libertate”. Într-un 
cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către 
fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră - spunea 
Panait Istrati - nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se 
află dincolo de noi”. 

Mi-l reamintesc, de parcă ne-am fi despărţit ieri. Înalt, 
scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe 
parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe 
lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui - 
cale regală spre inima-i îmbrăţişată de un foc nestins; 
mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme - arate 
parcă cu plugul - speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe 
spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, 
atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când 
însingurarea îi amurgea luminile feţii. 

Într-o seară, a scos din sertarul biroului o lungă 
spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare 
despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani - 
drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de 
propria-i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi 
anonim oftat de om” - cum o spunea el însuşi - şi pe care 
posteritatea este bine să-l cunoască în cruda lui realitate: 
„Ah, ce trist e să-ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, 
cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să-ţi dărâmi idolii, să 
constaţi hidoşenia firii umane şi să-ţi întorci faţa cu 
dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile-ţi zile de 


deznădejde, bucurându-te de o sănătate care să-ţi îngăduie 
să-ţi mai îneci amarul într-un pahar cu vin, ori în fum de 
ţigare. Eu n-am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul 
anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie 
o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele. Cât 
despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de 
inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu-mi 
mai e îngăduit. 

Din martiel, am simţit că trupul meu intră în ultima fază a 
bolii. Până în iunie, am mai târât-o, jumătate în pat, 
jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici2, iată 
şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul 
ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de 
viaţă orăşenească, obligând-o să-şi întrerupă studiile, să-şi 
nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un 
ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, 
murind mâine, nu-i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei 
datorii la „Rieder” şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea 
mă crede bogat, văzându-mă darnic. 

Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai 
duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi 
editori, dar care din ei s-a gândit să mă reamintească, din 
vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande 
unei edituri? Niciunul! O tăcere de mormânt domneşte la 
noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în 
străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de 
câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural 
ca un Georgescu de la „Cugetarea” sau cei de la 
„Eminescu” să-mi spună: „Nu mai putem publica nimic de 
dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă 
de la noi. 

Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de 
artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură 
permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna 
către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi 
cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi 


ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul „rollandist” în 
care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură 
vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, 
când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav. 
Foştii prieteni nu mi-o iartă, deşi le-am dat semne vizibile că 
nu-s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii. 

Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la 
porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, 
în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am 
rămas fără bilet. N-am avut în toată vremea asta un om, 
unul singur, căruia să-mi deschid sufletul. Toţi erau ori 
ocupați, ori indiferenți, ori duşmani.” 

Iată imaginea adevărată - eroică în suferinţă, în puritatea 
şi credinţa neabătută în om, în prietenie - a celui ce a fost 
Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935. 

Şi totuşi - încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de 
neprieteni - el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în 
aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei 
(Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru 
volume3; să transpună în româneşte alte cinci cărţi4, scrise 
în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă 
activitate de publicist în presa literară română şi franceză 
(interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de 
opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de 
scrisori de pretutindeni. 

— Oameni simpli ce îşi mărturiseau bucuria de a-l fi citit. 
Să fie, oare, aceasta imaginea unui „om sfârşit care nu mai 
putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s-au 
străduit să o încetăţenească? 

Era obsedat să-şi termine opera. N-a putut s-o facă, din 
cauza tuberculozei care l-a secerat la 16 aprilie 1935. 

Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi 
în conştiinţa sa, l-au opresat şi când perioada de gestație s- 
a încheiat, le-a aşternut pe hârtie „dintr-un foc”. 
Ameliorându-i-se sănătatea la începutul anului 1933, a 
simţit nevoia de a scrie şi l-a anunţat pe editor: „De ce? Pur 


şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi 
închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi- 
a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din 
totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în 
mintea mea şi nu-mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee 
(Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe 
malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de 
Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian 
devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde 
mama şi-l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 
Mama (roman semi-ţărănesc, semi-orăşenesc al vieţii unei 
sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care 
Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde 
se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi 
a lăsat o operă în cinci-şase volume: Operele postume ale 
lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, 
„muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune 
şi rele”). 

Aprilie 1935. 

Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, 
strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale 
vieţi. Ani de-a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa 
veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce 
nădejde, de care încă se agăţau privirile sale de bolnav, tare 
îndrăgostit de viaţă. 

Îl revăd parcă aievea. 

Venisem în după-amiaza aceea, la sfârşit de martie. 
Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de 
suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni-i sfredeli cu 
sufletul pe buze, cercând parcă să surprindă din tristeţea 
ce ne podidea lacrimile, gândul că-l socoteam poate învins 
de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise 
locului. 

— Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat 
din strânsoarea primejdiei! Mi-e mult mai bine! Ţin, cu 
orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!” 


Apoi, adresându-mi-se: 

— Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de 
astă dată moartea!” 

Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, 
vigoarea îi e intactă. Neras, barba i-a albit. Zâmbeşte 
încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce 
„distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă 
aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se 
învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi 
simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre 
degetele-mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă 
aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi-mi culc capul îngreunat 
de spaime pe braţele sale. 

Ah, braţele acelea de proletar trudit Ce au zugrăvit Au 
scris şi au logodit Pe Chira Chiralina Cu Orientul roş şi cu 
lumina. 

În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost 
atacat de presa reacționară, hăituit de bandele huliganice şi 
de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut 
în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii 
franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, 
analizând „cazul” său, preciza între altele: (.) „ceea ce i se 
reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul 
de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde 
universitari de-ai noştri şi câţiva pretinşi literatori 
intelectuali au eşuat lamentabil”. 

Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele 
noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de 
apariţia articolului Valorificarea moştenirii literare 
(„Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi 
scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un 
puternic caracter naţional (.) şi merită interesul 
corespunzător al editorilor şi istoricilor literari.” 

Ca urmare a acestei recomandări, apar - la sfârşitul anului 
1957 - primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: 
Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, 


prefaţate, respectiv de loan Roman şi Mircea Zaciu. Cum 
era şi firesc, reeditările au restituit versiuni româneşti 
datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde 
doar primul capitol fusese tradus de autor. 

În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, 
tot versiuni româneşti aparţinând autorului: [aţa Minca, 
Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile 
„Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca 
pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în 
culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi 
reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). 
De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi 
importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite 
publicate postmortem în presa noastră literară, care au 
îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi 
opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda 
prezentei ediţii.) 

În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea - 
Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi 
reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării 
monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC.alP C.R. 
(fond 95, dosar 5796) un document de excepţională 
însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, 
publicat - din păcate - parţial în revista „Manuscriptum” 
(nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei 
poliţii politice secrete, care l-a supravegheat cu rigurozitate 
timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi 
după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s-au 
ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc. 

În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se 
apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe 
alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un 
„vândut”, un „agent secret” şi „trădător” - cum s-a afirmat 
în epocă şi mai târziu - ci că era urmărit nemilos de poliţie, 
care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind 
considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru 


siguranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că 
„dosarul” reprezintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa 
tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi 
drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de 
campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul 
său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 
februarie 1935). 

Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu 
de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel 
Mermoz, preşedintele asociaţiei „Les amis de Panait 
Istrati”, am tradus în limba franceză toate documentele 
apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu-le şi cu o 
minuțioasă „radiografie” care analizează netemeinicia 
acuzațiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în 
publicaţia trimestrială a asociaţiei „Les Cahiers Panait 
Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, 
împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers 
Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a 
poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, 
privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”. 

Astfel, în ziarul „L'Humanite” (21 aprilie 1978), 4 apare 
articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude 
Prevost), care blamează incriminările lui Barbusse şi 
reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o 
vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în 
aspectul ei cel mai dureros (.). Istrati a fost socotit un 
„renegat, (.). El este atacat, în special de Barbusse, cu o 
violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se 
adaugă calomnia: Înapoiat în România, (.) Istrati este 
catalogat dintr-o dată fascist, în timp ce eltrăia rău acolo, la 
cheremul hărţuielilor, al persecuțiilor şi al spionajului 
polițienesc (.). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait 
Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”. 

Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. 
Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este 


reparația meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar 
de vreme! 5 

Era de aşteptat ca startul bun, dat la noi în 1957, să-şi fi 
continuat ritmul, valorificând integral opera lui Panait 
Istrati, revendicând-o patrimoniului literaturii române. În 
plus, s-ar fi ocazionat noilor generaţii să cunoască şi să 
preţuiască creaţia unui mare înaintaş, care a integrat 
sufletul şi peisajul românesc în literatura universală. 

„Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român, declara Panait Istrati 
în prefața la primul volum, scris direct în româneşte. Ţin la 
aceasta nu din cauză că mi s-a contestat acest drept - el mi 
s-a contestat de oameni care n-au nici o cădere! 

— Ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte 
printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine 
românească, înainte de a fi „prozator francez 
contemporan, aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui 
„Rieder,, eu am fost prozator român înnăscut”.6 

Aceste aprecieri nu sunt doar o simplă dorinţă legitimă a 
scriitorului brăilean. Ele au fost confirmate şi de critici cu 
mare prestigiu ai culturii noastre (G. Ibrăileanu, Tudor 
Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu), care l-au 
considerat scriitor român, „posedând organic limba 
maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească”7, cu 
concluzia că „opera lui Panait Istrati întregeşte peisajul 
literaturii româneşti din ultimii douăzeci de ani, căci, 
dimpreună cu Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, autorul 
Chirei Chiralina alcătuieşte treimea cea de-o fiinţă a celei 
mai unitare substanţe epice8.) Inexplicabilă rămâne, în 
epocă, lapidara caracterizare - după noi, neîntemeiată - pe 
care o dă criticul G. Călinescu în Istoria literaturii române, 
unde îl califică drept „emigrant, literar, „ignorat de istoriile 
literare franceze”.9 

De aceeaşi părere par a fi şi autorii unor istorii literare 
contemporane, care îi ignoră apartenenţa la patrimoniul 
nostru cultural. Doar arareori câte un îndrăzneţ se 
încumetă a-i consacra un capitol în cartea sa sau îl 


menţionează în notele de la subsolul paginilor. Considerăm 
că monografiile existente nu sunt edificatoare. În multe din 
paginile lor se află aprecieri care în loc să reconstituie 
realitatea aşa cum a fost, s-o explice, să-i deznegureze 
unele „umbre” create de defăimători, s-a spus doar atât cât 
convenea autorului respectiv.10 Încă nu s-a scris la noi şi 
nici aiurea studiul de proporţii sau monografia care - aşa 
cum spunea Joseh Kessel, undeva - „să ne conducă până în 
străfundurile povestirilor româneşti ale lui Panait Istrati, să 
le definească sursele, să ne înfăţişeze tonalitatea lor unică, 
să le reaşeze pe treapta prestigioasă ocupată în epocă, în 
literatura franceză şi a lumii - o exegeză unde biografia, 
climatul epocii, influenţa locurilor şi a mediului să ajute şi să 
înlesnească cititorului închegarea unei imagini cât mai 
cuprinzătoare a vieţii şi operei acestui scriitor”. 

Ori de câte ori se dezbate - la radio, la televiziune sau în 
presa literară - creaţia românească în „perspectivă 
universală”, lipseşte de regulă tocmai numele celui care a 
reprezentat-o cu atâta strălucire. Nu e lipsită de 
învăţăminte, într-un fel dureroase, concluzia pe care a tras- 
o poetul Marin Sorescu, în urma participării la Colocviul 
internaţional de la Zagreb (1973), asupra literaturii 
mediteraneene. Cităm: „Trăgându-şi substanţa din viaţa 
unui popor care s-a dezvoltat în condiţii deosebite faţă de 
istoria popoarelor occidentale, literatura noastră pare (şi 
este) nouă, inedită, în ochii lumii. Când un scriitor ca Panait 
Istrati ajunge să fie bine cunoscut, uimeşte prin forţa de 
evocare şi mai ales prin materialul extrem de dens şi de 
colorat al lumii evocate, ajungând să fie decretat „cel mai 
mare scriitor al zonei mediteraneene, cum am avut ocazia 
să constat la Colocviul internaţional de la Zagreb, consacrat 
acestei teme. Din păcate, nu acelaşi destin au avut 
romanele lui Sadoveanu ori Rebreanu, descoperirea lor în 
străinătate rămânând încă o problemă de viitor”.11 

Şi totuşi, Panait Istrati nu-şi are realizată sau măcar 
începută ediţia Opere complete, aşa cum o au toţi scriitorii 


români reprezentativi dintre cele două războaie mondiale. 
Este drept că în 1966 s-a iniţiat realizarea ediţiei bilingve 
Opere alese, care, potrivit precizărilor îngrijitorului ei (Al. 
Oprea), trebuia să repună creaţia scriitorului brăilean, „în 
totalitatea ei, la dispoziţia marelui public din ţara noastră”. 
În plus, ediţia bilingvă promitea să includă în seriile ei: 
publicistica, corespondenţa (cu scriitori români şi străini), 
primele schiţe (publicate în presa muncitorească), scrierile 
beletristice (apărute postum, sau rămase în manuscris), un 
dicţionar de personaje, un glosar cu expresiile şi cuvintele 
româneşti interpolate textului francez etc. 

— Într-un cuvânt, această ediţie bilingvă să fie şi o sursă 
exhaustivă pentru cercetarea literară, nu numai pentru 
cititor.12 

Ne aşteptam să regăsim în această ediţie toate versiunile 
sau adaptările în româneşte din operă, făcute de autor, mai 
ales că două dintre ele (Chira Chiralina şi Moş Anghel) - 
după propria-i mărturisire - le considera re-create în limba 
maternă, egale originalelor franţuzeşti! 13 

Se ştie că Panait Istrati a luat hotărârea de a-şi traduce 
singur opera, în urma apariţiei Chirei Chiralina (la editura 
„Adevărul”, în 1924), „trădată pe româneşte” de un 
traducător anonim.14 El a protestat public printr-o 
scrisoare-prefaţă, apărută în deschiderea volumului Trecut 
şi viitor, arătând cu exemplificări concludente cum îi fusese 
masacrată povestirea. („Cum aş putea îngădui oare ca eroii 
mei care au trăit şi grăit româneşte, adevărat româneşte - 
ca moş Anghel, de pildă - să fie înfăţişaţi românilor vorbind 
o limbă caraghioasă şi tâmpă”?). Reproşuri a făcut Panait 
Istrati şi lui N. D. Cocea, care a tradus şi publicat Codin, în 
foiletonul „Faclei”, cu titlul Pe malurile Dunării.15 

În concluzie, tot ce a aşternut Panait Istrati pe hârtie, în 
româneşte (creaţie originală sau traducere), reprezintă 
moştenirea culturală pe care a lăsat-o posterităţii, actul său 
de identitate ca scriitor român. Posteritatea are dreptul de- 
a discuta şi aprecia acest legat, dar şi datoria de a-l 


conserva şi transmite întocmai generaţiilor viitoare. 
Deoarece a murit înainte de a fi terminat traducerea 
întregii sale opere, este de la sine înţeles că această muncă 
a sa poate fi continuată de oricine se simte în stare s-o facă, 
preferabil tot un scriitor. Însuşi Panait Istrati a prevăzut 
această situaţie, lăsând viitorilor săi traducători un model 
de felul cum se voia transpus în româneşte. Este vorba de 
Casa Thuringer, în a cărei „prefaţă” aprecia că o consideră 
„O largă adaptare, tot respectând textul francez”, în ciuda a 
numeroase dificultăţi ce i-au dat de furcă pe parcurs: 
„Cred, totuşi, că, cu greu ar putea cineva să mă traducă mai 
bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să 
n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii materne, ar fi bine 
ca adaptarea de faţă să fie luată ca model”.16 

Cum au procedat alcătuitorii ediţiei bilingve? 

Ei nu au dat notă de trecere lui Panait Istrati, nici la limba 
română, nici la cea franceză. În consecinţă, traducerile 
făcute de autor sunt declarate rebut (În acelaşi sac sunt 
aruncate şi povestirile scrise „direct în româneşte), sub 
pretext că „au fost făcute, chipurile, în mare grabă, cu 
destule impurități de stil (.) greşeli de limbă, unele vânate 
pe drum, altele uitate în pagini,.17 Suntem asiguraţi apoi 
că noua traducere este făcută „cu mijloace literare mai 
complete, că s-ar impune prin „deplina fidelitate faţă de 
textul autorului, fără omisiuni sau ajustări”.18 Mărturisim 
că tocmai atari aprecieri şi asigurări ne-au ademenit a face 
confruntări între traducerea lui Panait Istrati şi aceea a 
noului traducător. Să luăm, de exemplu, volumele 1 şi 2 ale 
ediţiei bilingve. lată ce am constatat: 

— A dispărut complet stilul şi atmosfera cunoscută. 
Cuvinte sau expresii care păstrau în traducerea autorului 
pitorescul şi plasticitatea în vorbire a ţăranului nostru, de 
pe Bărăgan sau dinspre bălțile Dunării, au fost înlocuite cu 
exprimări frecvente la periferia marilor oraşe şi uneori 
chiar greşite ca înţeles, faţă de textul original. Câteva 
exemple, noua traducere fiind reprodusă între paranteze: 


chisea cu tutun (taşca de tutun), clondirul cu rachiu (sticla 
cu rachiu), clisa (pământul), puişorule (puştiule), cătină 
(mărăcine), pocitanii (neisprăviţi), vrăjmaş (mardeiaş), 
crăpăturile dintre scânduri (căscăturile dintre scânduri), 
ardeau tainic (pâlpâiau încet), jefuiesc ca-n codru (prea 
merg cu jecmăneala, dincolo de margini), făcu mâna 
streaşină ochilor (Îşi acoperi faţa cu mâinile), îi sări repede 
ţandăra (Îi sări repede muştarul), îşi înnodă mâinile sub cap 
(Îşi prinse braţele deasupra capului) etc. 

— Numele unor cunoscute personaje au devenit: nea 
Anghel, nea Dumitru, moş Cosma, Costea Piele-Lungă. 

— Abundă trivialităţile şi înjurăturile ca pe maidan, cu 
adausuri de cuvinte inexistente în textul autorului. Această 
„voluptate” stilistică transmite cititorului nu numai dezgust, 
dar şi impresia (falsă) că, aşa se exprima autorul. 

Nu o dată Panait Istrati a evocat cu dragoste, cu 
recunoştinţă şi chiar câinţă, chipul şi viaţa de trudă a 
mamei sale. Într-una din paginile de la începutul povestirii 
Stavru, sunt pomeniţi părinţii lui Adrian Zografi, care-i 
însuşi povestitorul: „fils d'une amoureuse roumaine et. D'un 
aventurier cephalonite”. Istrati a tradus: „pui de vântură 
lume”, iar noul traducător: „pui de curvuliţă româncă şi de 
hăndrălău chefalonit”! Ce ar zice Panait Istrati, dac-ar trăi, 
văzându-şi mama batjocorită în văzul lumii, sub propria sa 
semnătură?! Tot în aceeaşi povestire, cuvântul „amoureuse” 
este tradus de Panait: „o drăgăstoasă”, iar în ediţia bilingvă: 
„O fată iubeaţă”. Câteva pagini mai departe, scriitorul spune 
că Adrian „se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă”. 
Noul traducător: „se băgase ca un zăpăcit”. În prefața la 
Chira, Panait Istrati reproduce cuvintele lui Romain 
Rolland, care-l îndemna într-o scrisoare să realizeze opera, 
mai esenţială, mai durabilă „ca d-ta, care eşti pojghiţa ei”. 
(Que vous, dont vous etes la gousse). În noua traducere: 
„decât d-ta care îi eşti păstaie”. 

Afirmaţiei că noua traducere este făcută „cu mijloace 
literare mai complete”, îi alăturăm textele de mai jos, 


pentru ca din cele câteva exemple cititorul să-şi poată da 
seama unde este adevărul: 

Panait Istrati 

— De la tot ce linguşeşte (tout ce qui flatte) 

— Sosi ştirea la curte (la nouvelle arrive a la cour) 

— Pământul se învârtea în jurul meu, drumul alb părea că 
fuge ca într-o lume de basme 

— Ei par mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri 
întărâtaţi ce farmecă, cu mustăţile lor răsucite ce împung 
de departe, cu bărbile lor unduioase care dezmiardă putul, 
cu iţarii întinşi pe coapsă şi acea blestemată pungă cu 
sămânță nepotolită 

— Sângele mă podidi şi pe nas şi pe gură 

— Sălbatecul contrabandist 

— Dezgustătoarele vânzătoare de dragoste se făcură 
nevăzute 

— Ca un stejar (comme un chene) 

— Tăcu (se tut) 

— Pace ucigătoare 

— Ochi plesniţi (yeux creves) 

— Să dorească răzbunarea 

— Alviţă şi speranţă pentru gurile amare (Alvitz et 
esperance pour les bouches ameres) 

— Cei trei muşterii vorbeau în dorul lelii, de lucruri care n- 
aveau nici cap nici coadăEdiţia bilingvă 

— De la tot ce-i desfătare 

— Sosi vestea la curte 

— Înghiţeam pământul de sub mine 

— Ei arată şi mai dihai în ochii femeilor, cu privirea lor de 
tauri stârniţi, cu mustaţa răsucită şi ascuţită, cu barba 
flocăită de vânt, cu nădragul întins pe coapsă şi cu 
blestematele boaşe pline de sămânță 

— Îmi curgea borşul şi pe gură şi pe nas 

— Hoţul necioplit 

— Ştoalfele scârboase fugiră 

— Ca un brad 


— Tăcu din gură (?!) 

— Pacea morţii 

— Ochi scoşi 

— Să-şi scoată pârleala 

— Hai la alviţă şi la nădejde dulce pentru gurile de amărâţi 

— Oamenii băteau câmpii cu glas tare. 

Ne oprim aici cu exemplificările, deşi numărul lor este 
nemăsurat de mare. 

Ne aşteptam ca în ediţia bilingvă să fie restituite măcar 
cele două povestiri (Chira Chiralina şi Moş Anghel), aşa cum 
autorul lor le-a recreat în româneşte. Ar fi fost o mărturie în 
plus că Panait Istrati este recunoscut scriitor român, cărţile 
sale fundamentale putând sta alături de cele ale altor mari 
clasici ai noştri. 

Apariţia ediţiei bilingve a reactualizat o discuţie mai veche 
în jurul rapacităţii lui Panait Istrati de a stăpâni limba 
franceză în procesul creaţiei literare. S-a invocat, cu acest 
prilej, că în condiţiile „cunoaşterii sumare a limbii franceze, 
în care continua să se găsească Istrati”, scriitorii francezi 
care i-au corectat sau revizuit manuscrisele înainte de-a fi 
date la tipar, în realitate i-ar fi „rescris total” cărţile.19 
Însuşindu-şi această „versiune”, împrumutată din revista 
„Europe”, îngrijitorul ediţiei bilingve mărturiseşte în 
prefaţă greutăţile întâmpinate în stabilirea textelor 
originale, tipărite la Rieder: „. În lipsa textului iniţial (?!) nu 
se poate şti cu siguranţă dacă cutare sau cutare cuvânt, 
expresie sau întorsătură de frază aparţine lui Istrati sau 
corectorilor, care - să se reţină - nu erau redactori obişnuiţi 
de editură, ci scriitori francezi cu puternică 
personalitate”.20 

Se pune, pe drept cuvânt, întrebarea: În ce anume a 
constat munca de „revizuire” sau de „corectare” a 
manuscriselor istratiene şi care sunt scriitorii francezi cu 
„puternică personalitate” care au efectuat această muncă? 

Răspunsuri clare, precise, fără nici un dubiu, ne sunt 
oferite de corespondenţa dintre scriitorul român cu Romain 


Rolland şi Jean-Richard Bloch, care i-au citit şi corectat 
manuscrisele. 

Cu îngăduinţa cititorului nostru, vom face puţină dar 
foarte utilă istorie literară. 

La stăruinţele lui Romain Rolland, care în primăvara 
anului 1921 încerca să-l convingă pe Istrati că trebuie să-şi 
scrie opera, acesta îi trimite două „probe” literare, scrise 
direct în franţuzeşte: O întâlnire (triste amintiri din 
perioada vagabondajului său prin Elveţia anilor 1916-1919) 
şi în timpul traversării (evocarea primei sale călătorii 
clandestine - împreună cu Mihail - în Egipt, 1906), 
cerându-i să spună, cu toată francheţea, dacă trebuie să se 
agaţe de ideea de-a scrie, şi încă în limba franceză. „N-am 
nici o încredere în franceza mea”, îl previne el în scrisoarea 
din 26 martie 1921. „Şi dacă d-ta eşti de aceeaşi părere, îmi 
plec capul şi las drumul liber (.). Ie voi iubi şi asculta, chiar 
dacă mi-ai spune: „Dragă Istrati, aruncă-te în mare,,. 

Între timp, „L'Humanite&” îi publică (la 27 martie 1921) 
schiţa Nicolae Ţiganu - un episod din timpul marii greve de 
la Brăila (1910). Apariţia acestei evocări se soldează cu un 
eşec care îl descurajează: titlul greşit (Nicolai Iziganov), iar 
textul cu numeroase greşeli de ortografie şi sintaxă 
franceză, deşi îl rugase pe Fernand Despres, care lucra, în 
redacţia ziarului, ca „o mână franceză” să-i recitească 
povestirea gândită şi scrisă în româneşte, (după propria-i 
mărturisire). Contrariat, el îl previne pe Rolland că renunţă 
la scris, în atari condițiuni: Dacă aş fi ţinut să devin un 
zgârie-hârtie, aş fi putut publica până acum, în limba mea, 
volume întregi de asemenea literatură, ba chiar mult mai 
îngrijite ca prezentare. Eu însă am vrut perfecțiunea, în 
toate actele mele, perfecțiunea cât mai posibil cu putinţă. 
Totul sau nimic!” (Scrisoare din 30 martie 1921.) 

Romain Rolland îi răspunde (la 29 martie şi 17 aprilie 
1921): „Nu te nelinişti de franceza d-tale. Ai greşeli mari, 
dar uşor de corectat. Esenţialul este că ai darul de-a scrie; 
cât priveşte unele inversiuni de Construcţie în franceză, ele 


sunt bune de păstrat, calchiindu-se cu supleţe pe 
meandrele gândirii d-tale (.). Povestirea (O întâlnire) este 
bună şi poate fi publicată fără modificări (.). Am citit 
celelalte amintiri (În timpul traversării), cu aceeaşi plăcere. 
Ceea ce mă farmecă în scrisul d-tale este o sensibilitate 
plină de prospeţime, sănătoasă, care aminteşte - în cele mai 
bune pagini ale d-tale - pe aceea a lui Rousseau (Rousseau 
din Confesiuni). Cât despre greşelile de franceză, nu-i Ceva 
grav. E nevoie de o simplă lectură, pentru a le corecta (.). 
Important este să ai dorinţa de a scrie - în indiferent ce 
limbă - pentru Că d-ta posezi darul (adesea greu de 
suportat) al unei inimi bogate în emoţii, arzând de dorinţa 
de a le împărtăşi”. 

Aşa s-a născut mult controversata problemă a corectării 
manuscriselor lui Panait Istrati, din punct de vedere al 
gramaticii franceze. După cum se ştie, prima „mână 
franceză” care a corectat capitolul Chira Chiralina a fost 
Romain Rolland, îndreptând - după propria-i mărturisire 
(scrisoare din 21 august 1923) - „greşeli de ortografie şi 
sintaxă, pe cele mai mari” sau schimbând „cuvinte incorecte 
sau greşite ca ortografie şi înţeles”. Starea sănătăţii şi 
munca de creaţie nepermiţându-i să continue acest ajutor 
prietenesc, Rolland îi propune o altă „mână franceză”, 
prietenă. Este vorba de Jean-Richard Bloch, care îndată 
după apariţia Chirei Chiralina (în „Europe”) se arătase un 
admirator fără rezerve, înflăcărat chiar, al noului „Gorki 
balcanic”: „Vreau să-mi pun întreaga autoritate (de co- 
director la editura „Rieder,), în sprijinul lui Istrati. 
„Europe, mi-a adus prima mărturie a artei sale (.). Toate 
trăsăturile măreției se găsesc acolo (.) ori de câte ori voi 
avea manuscrisul unui volum al său, îl voi publica”. 
(Scrisoare către Romain Rolland, 6 septembrie 1923.) 

În faţa unei atari mărturisiri, de sinceră preţuire a forţei 
creatoare a scriitorului român, Rolland îl îndeamnă să 
accepte ca Bloch să-l înlocuiască în pregătirea 
manuscriselor pentru tipar. „De vreme ce Bloch se 


interesează, în chip deosebit, de scrisul d-tale - îi scrie la 6 
decembrie 1923 - te sfătuiesc să-l preferi, deoarece el ştie 
să apere ceea ce iubeşte. Să ai un editor care se pasionează 
după cartea ta, iată un lucru important şi rar”. 

Jean-Richard Bloch a citit şi revizuit manuscrisele Stavru, 
Moş Anghel, Moartea lui Moş Anghel, Cosma, Dragomir, 
Haiducii, Domnița din Snagov, Codin şi Mihail. Cum s-a 
desfăşurat această muncă dificilă şi de mare răspundere, 
care presupunea un dezvoltat simţ artistic? Până unde îşi 
putea îngădui Bloch să „intre” în text? Corespondenţa lor, 
ne dă un răspuns clar, fără nici un dubiu. Corectarea 
manuscriselor din punct de vedere al limbii franceze, s-a 
făcut cu meticulozitate şi dragoste, cu devotament şi 
consultare reciprocă. Mai mult decât atât: au fost cazuri 
când Panait Istrati a corectat pe şpalturi. Corecturile sau 
greşelile scăpate de Bloch. Mărturie stă scrisoarea (mai 
1925) adresată lui Jean-Richard Bloch şi Jacques 
Robertfrance, din care reproducem: „Vă rog să confruntaţi 
cu atenţie corecturile mele. Acolo unde veţi întâlni un semn 
de întrebare între paranteze, înseamnă că nu sunt sigur 
dacă am îndreptat bine. De asemenea, apelez la ajutorul 
vostru în alte numeroase locuri, însemnate pe marginea 
paginii. Dar, pe lângă asta, am făcut modificări (foarte 
puţine la număr), foarte importante însă ca înţeles şi pe 
care Bloch nu le-ar fi putut face. Mă bizui pe voi, ca să nu se 
mai repete ceea ce s-a întâmplat cu Moş Anghel. 
Traducându-l în româneşte, am găsit multe greşeli 
groaznice de limbă şi gramatică franceză. in să recitesc 
textul după paginarea lui în tipografie (.), când veţi da „bun 
de tipar,. Sunt mulţumit de corecturile lui Bloch. Încă o 
dată el a respectat biata mea proză”. (Sublinierile noastre.) 

Francheţea prieteniei le-a îngăduit să nu-şi ascundă 
gândurile, să-şi semnaleze unul altuia greşelile. Totdeauna, 
şpalturile - în ultimă formă - au fost citite şi la nevoie 
rectificate de scriitorul nostru. 


Această muncă nu s-a făcut pe ascuns, ci la lumina zilei, 
amândoi atestând-o public. Astfel, în interviul O oră cu 
Panait Istrati, luat de Frederic Lefevre şi apărut în „Les 
Nouvelles Litteraires” (1 octombrie 1927), Istrati declară, 
între altele: „Îi datorez lui Bloch capacitatea de înţelegere a 
francezei mele, pe care a păstrat-o în întregime”. La rândul 
său, Jean-Richard Bloch îl informează pe Romain Rolland, la 
31 august 1924, despre stadiul colaborării sale cu Istrati: 
„Am recitit şi pus la punct, luna aceasta, al doilea volum al 
lui Istrati. Cosma este o capodoperă desăvârşită. Geniu, în 
stare (nu voi spune brută; există o artă profundă, sub o 
pojghiţă de neîndemânare - o artă profundă, instinctivă, 
certă - de comunicare directă. Această lungă povestire 
depăşeşte tot ceea ce primul său volum ne făcuse dovadă. 
Forţa viziunii atinge aici o expresie legendară; pagini care 
mă împing să gândesc la Cartea Junglei, altele (da, da!) la 
Homer, altele la Gorki din ultimele sale povestiri (.). N-am 
regretat lungile ceasuri petrecute asupra acestui 
manuscris. Închipuieşte-ţi emoția curăţitorului de diamante, 
care citind tot anul paperaserie şi tot spălând noroiul 
găseşte în sfârşit un diamant pur sub jetul de apă. (.) Dar ce 
progrese face Istrati în mânuirea limbii franceze! 
Vocabular, întorsături de frază, sintaxă - totul s-a îmbogăţit, 
se armonizează, se statorniceşte”. Concludente sunt şi 
precizările făcute tot de Bloch, într-un articol apărut în 
revista „Monde” (15 februarie 1935): „Din prietenie, i-am 
recitit manuscrisele primelor cărţi. Progresele sale în 
mânuirea limbii franceze au de ce să mă surprindă. Nu i-au 
trebuit decât câţiva ani, pentru A deveni maestru”. 

Cercetări în această direcţie, întreprinse de istoricul 
literar belgian Monique Jutrin-Klener, au avut ca rezultat 
interesante contribuţii în restabilirea adevărului. Având 
posibilitatea de-a consulta arhiva lui Jean-Richard Bloch, ea 
a confruntat Cosma şi Moartea lui Moş Anghel cu textul 
definitiv, tipărit în ediţiile respective la „Rieder” şi a 
constatat că modificările lui Bloch se referă la „remanierea 


unor întorsături sintactice, corijarea unor termeni folosiţi 
impropriu, suprimarea unor cuvinte sau fraze de prisos. 
Dar Bloch - adaugă Monique Jutrin - a păstrat (n.e., în 
manuscrisele lui Istrati), unele întorsături sintactice 
originale, ca de exemplu această frumoasă imagine: La 
porte s'est ouverte large au froid et a la vie”. (Vezi 
„Europe”, iulie 1971, pp. 180-192.) 

A treia şi ultima „mână franceză” care i-a corectat 
manuscrisele a fost Jacques Robertfrance. Şi el se exprimă 
în aceiaşi termeni cu ai lui Jean-Richard Bloch. De pildă, în 
scrisoarea din 20 august 1930, el îl anunţă între altele: 
„Deşi manuscrisul Ţaţa Minca a fost revizuit îndeaproape, 
mai sunt câteva mici greşeli de îndreptat. Mă autorizezi sau 
nu să le îndrept? O voi face, ca de obicei, respectând textul 
tău”. 

Referindu-se - în general - la felul cum „mâna franceză, 
prietenă”, i-a pregătit manuscrisele pentru tipar, Panait 
Istrati face aceste destăinuiri lui Rolland: „Niciunul nu a 
remaniat stilul. Corecturile s-au operat ca de obicei asupra 
ortografiei şi uneori a sintaxei”. (Scrisoare din 27 noiembrie 
1928.) 

Numeroase personalităţi literare franceze au subliniat în 
presa interbelică progresele înregistrate de Panait Istrati în 
mânuirea limbii franceze. „Nu i-au trebuit mulţi ani - 
notează Louis Bovey, în prefața la Oncle Anghel - pentru a- 
şi făuri în întregime o sintaxă care să-i fie proprie, voit 
percutantă, adesea poetică, întotdeauna evocativă şi frumos 
articulată, în stare să însufleţească personaje şi spaţii 
izbucnite din imaginaţia sau amintirile sale”. 

O interesantă şi judicioasă analiză face istoricul literar 
belgian Monique Jutrin-Klener, în paginile monografiei 
consacrate scriitorului nostru: „La începutul carierei 
literare, Istrati nu s-a putut dezbăra de a „gândi, în 
româneşte. Astfel, în limbajul său artistic se resimte uneori 
traducerea. Mai târziu se produce un fel de osmoză 
lingvistică şi gândirea sa devine bilingvă. Această osmoză 


subtilă a două limbi latine rezistă cu succes analizei. (.) 
Istrati rămâne îndrăgostit de cuvintele limbii sale materne, 
fericit să le preamărească, să le strunească melodia. Adesea 
el preferă cuvântul românesc, chiar dacă există un 
echivalent francez. (.) El transpune în franceză expresii 
tipic româneşti: proverbe şi zicători, idiotisme şi locuţiuni 
verbale, alese cu grijă, cu foarte multă grijă. Pe alocuri el 
foloseşte întorsături sintactice proprii limbii române. 
Anumite cuvinte româneşti nu le transpune, fiind 
intraductibile, încărcate cu rezonanţe afective deosebite 
sau evocând o realitate improprie vieţii şi obiceiurilor 
noastre, a celor din Occident. Introducerea unei nuanţe, a 
unei întorsături de frază neobişnuite poate să însemne 
uneori o inadvertenţă, iar alteori o căutare”. 

Avea dreptate, deci, Frederic Lefevre, redactorul-şef al 
revistei „Les Nouvelles Litteraires”, când într-un articol (20 
aprilie 1935) avansa convingerea că „într-o zi se va scrie o 
frumoasă teză despre aportul lui Istrati la tezaurul limbii 
franceze”. 

Poate că şi lingviştii noştri se vor apleca într-o zi - pe care 
o dorim cât mai apropiată - asupra operei lui Panait Istrati, 
analizând, cu profit pentru literatura noastră, acest caz 
unic al unui scriitor român bilingv. Articolul apărut acum 
vreo zece ani în revista „Studii de literatură universală” 
(autor: Rica Ionescu), care critica cuvinte franţuzeşti 
„folosite greşit” de Istrati, nu poate fi socotit nici măcar un 
vag pas înainte în această direcţie. Este drept că nefiind 
inclusă în programa învăţământului superior, opera lui 
Panait Istrati nu solicită încă generaţiile tinere de 
cercetători. 

Poate că, odată cu o mai bună valorificare a moştenirii 
literare a acestui scriitor, se va diversifica şi îmbogăţi 
studiul vieţii şi operei sale. O sperăm din toată inima, 
încredinţaţi fiind că merită efortul. Preţuirea valorilor 
culturii naţionale înseamnă preocupare continuă din partea 
noastră, pentru ca ele să circule în cuprinsul patriei şi peste 


hotare, spre mândria şi satisfacția unui popor care şi-a 
menţinut şi îşi menţine o valoroasă prezenţă substanţială, 
originală, în cultura lumii. 

Alexandru 'Talex. 

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI. 

Datorăm cititorilor noştri câteva lămuriri asupra rostului şi 
conţinutului prezentei ediţii, ce-şi propune un singur 
obiectiv: reconstituirea vieţii omului şi scriitorului Panait 
Istrati. 

De ce s-a simţit nevoia unei reconstituiri biografice la un 
scriitor despre care s-au scris monografii, studii, eseuri şi 
pamflete în cantităţi impresionante, atât la noi cât şi în 
lumea întreagă? 

Evocându-i amintirea, Mihail Sadoveanu scria: „Puţini 
oameni au adunat deasupra capetelor, atâtea laude 
meritate şi atâtea injurii nemeritate, ca prietinul meu 
Panait”. 

Cu trecerea anilor, „laudele meritate” au fost „demitizate”. 
Au sporit, în schimb, „injuriile nemeritate”. Foarte rare sunt 
cazurile când portretul acestui scriitor se încheagă fără 
nesocotirea adevărului care i-a guvernat viaţa. De aceea am 
socotit folositor să ne străduim a comunica generaţiilor 
prezente şi viitoare un volum cât mai complet de date şi 
informaţii, care să închege cu fidelitate portretul unui 
scriitor şi, astfel - aşa cum spune Irving Stone - să se poată 
adresa cu demnitate posterităţii, zicând: „. Am trăit decent, 
am contribuit şi eu, cu puţinul meu, la luminarea omenirii, 
la ameliorarea omenirii. N-am fost doar un lemn nesimţitor, 
nu m-am mărginit să fiu un consumator de servicii. Am fost 
un scriitor serios. Mi-am pus marile întrebări ale vieţii. Le- 
am înfruntat în mod cinstit şi decent. Nu am trecut pe lângă 
stupidităţi, grosolănii sau vulgarităţi, pe lângă amărăciunea 
răului. Le-am făcut faţă, dar în acelaşi timp am încercat să 
descopăr, prin propriile mele mijloace, unde se află 
bunătatea, unde se află înţelesul vieţii şi țelul ei”. 


Cunoscuta metodă franceză, de prezentare a scriitorilor 
„par-lui-meme”, ne-a fascinat; şi am luat-o ca model. În 
cazul nostru realizarea a fost mai vie, mai pasionantă, mai 
sugestivă, deoarece materialul autobiografic era din 
abundență, pretându-se de minune unei confesiuni pe 
capitole ce marchează etapele vieţii sale, de vagabond, de 
militant în mişcarea muncitorească, de scriitor, cu toate 
implicaţiile în epocă. 

La îndemâna noastră s-au aflat, pe lângă numeroasele 
pagini autobiografice din opera lui Panait Istrati, diferite 
prefețe, articole şi interviuri, jurnalul său intim, carnete şi 
foi volante disparate, cu însemnări personale, precum şi o 
voluminoasă corespondenţă cu scriitori români şi străini (În 
special cu Romain* Rolland, Georg Brandes, Jean-Richard 
Bloch, Jocques Robertfrance, A. M. de Jong, Ernst Bendz şi 
Nikos Kazantzakis). 

În paginile acestei ediţii, cititorul se va întâlni deci direct 
cu Panait Istrati, cu felul său specific de a vorbi, de a 
judeca, de a trăi. Fără nici o amputare, fără nici o 
prelucrare sau intervenţie din afară. Alcătuitorului ediţiei i- 
a revenit sarcina dificilă de depistare a textelor, de alegere 
şi înlănţuire, de traducere a lor - când a fost cazul - şi de 
realizare în mod cât mai curgător al montajului „par-lui- 
meme”, pentru ca cititorul să aibă impresia că totul a fost 
scris anume, în această formă, de către scriitor. 

Coloană vertebrală ne-a fost „autobiografia” - condensată 
pe ani, fapte şi perioade - scrisă de Panait Istrati, la sfârşit 
de martie 1923, la cererea lui Romain Rolland, concludentă 
de la primele sale rânduri: „Hotărându-mă să trec în revistă 
viaţa mea, de până acum, nu ştiu ce va ieşi în astă seară de 
sub condeiul meu, mai ales că nu-i vorba de vise, ci de-o 
crâncenă realitate. Viaţa mea se încheagă din oaze, 
pierdute într-un pustiu numai de mine ştiut”. 

Pe-alocuri, unde s-a simţit nevoia ca textul lui Panait Istrati 
să fie întregit, am recurs la adnotări în subsolul paginilor 
respective. 


Această reconstituire a vieţii lui Panait Istrati este 
concepută, în două părţi: prima, cartea de faţă - cuprinde 
perioada de la naştere (1884) până în toamna anului 1927, 
când pleacă în U. R. S. S., ca invitat la aniversarea a zece 
ani de la Revoluţia din Octombrie; a doua parte, prevăzută 
să apară anul viitor - reconstituie perioada anilor 1927- 
1935, în care, după părerea noastră, acest scriitor atinge 
apogeul capacităţii artistice şi al conştiinţei scriitoriceşti. 

Volumul de faţă se deschide cu Cronologia vieţii şi a 
posterităţii operei lui Panait Istrati, şi se întregeşte în 
partea finală printr-o Addenda în care sunt incluse Omul şi 
opera în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii (păreri 
autorizate din ţară şi străinătate). 

La sfârşitul volumului II se va da Bibliografia completă a 
operei şi despre operă (1906-1986). În felul acesta, ediţia 
Cum am devenit scriitor (În două volume) se va putea 
înscrie şi ca instrument de lucru pentru cercetarea literară, 
oferind, pe lângă date şi referinţe întemeiate pe documente 
din ţară şi de peste hotare, un bogat şi important volum de 
informaţii bibliografice, ce depăşesc monografiile existente 
consacrate acestui scriitor. 

Într-una din paginile Jurnalului său, Romain Rolland cerea 
posterităţii sale, pe bună dreptate: „Oricine ar vrea să scrie 
despre mine are desigur dreptul de-a mă judeca, în felul 
său. Dar, refuz tuturor, fără excepţie, orice drept de-a vorbi 
în NUMELE MEU. Nimeni nu are dreptul de a vorbi în locul 
meu. Ori, eu mă aflu în cărţile mele (În toate cărţile mele), 
în „jurnalul, meu, în caietele jurnalului meu”. 

Invocăm acest drept, legitim şi inalienabil şi pentru Panait 
Istrati. 

A.T. 

CRONOLOGIA VIEŢII ŞI A OPEREI 

— 22 ianuarie (st. V) se naşte Joița Istrate, în comuna 
Cazasu, plasa Vădeni, judeţul Brăila. Părinţi: Stoica şi 
Nedelea, ţărani iobagi. Are doi fraţi şi o soră: Anghely 
Antonica şi Dumitru. 


— 10/22 august se naşte, la Brăila, Gherasim Panait 
Istrati, al doilea copil neligitim al Joiţei Istrate cu Gherasim 
Valsamis, originar din Faraclata, Kefalonia (Grecia), care se 
ocupa cu contrabanda de tutun. 

— Bolnav de tuberculoză, Gherasim Valsamis se înapoiază 
în patrie unde moare, la Atena. Joița Istrate nu se 
recăsătoreşte, îşi creşte copilul, muncind ca spălătoreasă cu 
ziua, la Brăila. Panait îşi petrece copilăria la Baldovineşti, la 
bunica Nedelea, în tovărăşia unchilor Anghel şi Dumitru. 

— Urmează cursul primar la şcoala nr. 11, din str. Griviței 
nr. 328 (astăzi, şcoala de cultură generală nr. 3 „Ludor 
Vladimirescu (), rămânând de două ori repetent în clasa 
întâi. Domicilii: şos. Ştefan cel Mare nr. 330 (1891-1895) şi 
str. Comorofca nr. 205 (din anul 1896). 

— Nu continuă studiile. Intră la stăpân: băiat de 
alergătură la o băcănie, băiat de prăvălie la Kir Leonida şi 
la plăcintarul Kir Nicola. Ucenic în Atelierele Docurilor 
(iulie 1898), pe rând, în secţiile mecanică, lăcătuşerie, 
cazangerie. („Dat afară pentru furt, după doi ani, ceea ce fu 
cât pe-aci s-o omoare pe mama”); ucenic la Pescăriile 
Statului şi într-o fabrică de frânghii. („În voia soartei. O sută 
de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre 
disperarea mamei”). Prietenie cu enigmaticul Mihail 
Mihailovici Kazanski. Nouă ani de vagabondaj eroic, 
împreună. Pasiunea de-a citi, pentru a cunoaşte şi înţelege, 
care-l va domina toată viaţa. 

— Aprilie: pleacă la Bucureşti, însoţit de Mihail. 

— Agenţii la Biroul de plasare al lui Ghiţă Cristescu, din str. 
Sfinţilor. Primul contact cu mişcarea socialistă. („Tânăr 
prozelit”.) Mizerie crâncenă. Se angajează fecior în casă la 
un avocat, valet la hotelul „English” şi servitor la un spital 
de boli venerice. 

— Deosebire de vederi cu Mihail, care pleacă în Manciuria. 
În căutare de lucru. Descarcă în portul Giurgiu vagoane cu 
sare, dormind într-o baracă. Mizerie crâncenă. Revine la 
Brăila. Lucrător zugrav şi prietenie cu pictorul-sobar 


Samoilă Petrov. („Fericit. Viaţă demnă. Mama, într-al 
nouălea cer”.) 

— Mihail se înapoiază din Manciuria şi amândoi revin în 
Bucureşti. 

— 24 ianuarie: participă la marea manifestaţie de 
solidaritate cu Revoluţia rusă şi de protest împotriva 
arestării lui Maxim Gorki. Ciocnire de stradă între 
manifestanți şi poliţie. („Botezul meu revoluţionar”.) Arestat 
şi trimis la urmă,. Condamnat cu suspendare de pedeapsă 
la Brăila, pentru „răpire de minoră”. Încorporat militar: 
dispensat medical după o lună de cazarmă. Revine la 
Bucureşti. 

— Debut publicistic: „Regina-Hotel”, în „România 
muncitoare”, seria II-a, anul II, nr. 38, 19-26 noiembrie. 

— Portar de noapte, împreună cu Mihail, la hotelul 
„Regina” din Constanţa. Prima plecare în Egipt (12 
decembrie), îmbarcat clandestin pe vaporul „Împăratul 
Traian”. 

— Reîntâlnire cu Mihail la Alexandria. Îşi descoperă un 
unchi dinspre tată, la Cairo, mare bogătaş. Respinge 
propunerea de a-şi face „un rost” în viaţă prin abandonarea 
prietenului. 

— Vagabondaj cu peripeții în Egipt şi Siria. Despărţire de 
Mihail în portul Pireu, care pleacă la Muntele Athos. Prima 
tentativă de-a ajunge în Franţa, via Pireu-Marsilia. Îmbarcat 
clandestin, este prins şi debarcat forţat la Neapole. O lună 
de mizerie neagră. Înapoiere la Alexandria. Zugrav, servitor 
şi om-sandvici la Cairo. Tentativă neizbutită de-a pleca în 
India. Revenire la laffa, Beyruth, munţii Liban şi Damasc. 
Zugrav, actor-figurant. Aventuri tragic-comice, proiecte 
iluzorii de căsătorie. 

— În primăvară, revine în ţară. Militant socialist la Brăila. 
Colaborează regulat la „România muncitoare”. Portar de 
noapte, împreună cu Mihail, la Hotelul Popescu de la Lacu- 
Sărat. Ultima plecare în Egipt, împreună cu Mihail 
(decembrie). Reîntoarcere în ţară (primăvara lui 1909). 


— August: despărţire „pentru totdeauna” de Mihail, care 
pleacă la Odesa. Singur. Zugrav împreună cu Samoilă 
Petrov, la Brăila. Refuz de a se căsători. Revine la Bucureşti. 
De la 20 septembrie, redactează în „România muncitoare” o 
pagină de comentarii săptămânale asupra vieţii 
muncitoreşti din Brăila, semnată Istrian. Publică în ziarul 
„Dimineaţa” ancheta Lipitorile porturilor (9 reportaje). 
Participă la manifestaţia de protest împotriva interzicerii 
intrării în ţară a lui Racovski, organizată de cercul 
„România muncitoare” (19 octombrie). Arestat şi încarcerat 
la Văcăreşti, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi 
socialişti. Pledează pentru muncitorii arestaţi: N. Fleva, 
Const. Miile, Radu D. Rosetti, N. D. Cocea şi alţii. Judecat şi 
achitat (30-31 octombrie). Protestează alături de Ştefan 
Gheorghiu la întrunirea Sindicatului muncitorilor din 
porturi, împotriva noului regulament întocmit de căpitănia 
portului Brăila (22 decembrie). Moare Anghel Istrati. 

— Secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăila. 
Congresul Comisiei generale a sindicatelor şi a Partidului 
Social-Democrat (2 ianuarie). Preşedinte: 1. C. Frimu; 
secretar: Panait Istrati, „reprezentant al muncitorimii din 
porturi”. Conduce, împreună cu Ştefan Gheorghiu, greva 
celor peste 2000 de muncitori brăileni împotriva 
„introducerii carnetelor de muncă” (10 februarie). Articol 
evocativ Ştefan Grigoriu, trimis de la Cairo şi publicat în 
„România muncitoare” (7 aprilie). Conduce, împreună cu 
Ştefan Gheorghiu, marea grevă din portul Brăila, care 
eşuează (iunie). Încetarea activităţii de corespondent la 
ziarul „Dimineaţa”, în urma incidentului cu „Cazul 
diaconului de la Tulcea”. Răspunde la ancheta Pentru votul 
universal, în revista „Viitorul social”, alături de Const. 
Dobrogeanu-Gherea, Ovid Densusianu, Mihail Sadoveanu 
etc. Activitate publicistică susţinută, în presa 
muncitorească. 

— Schița Mântuitorul (Amintire de un Crăciun) apare în 
„România muncitoare”, (semnată: Istrian). Petrece în Egipt 


iernile anilor 1909 şi 1910. („Plâng la vederea locurilor 
cutreierate împreună cu Mihail”.) 

— Publică schiţa Nostra Famiglia (Dintr-o scrisoare veche), 
în „Lumea nouă”, (semnată: Andrei Scutaru) - 3 noiembrie: 
se internează pentru câteva săptămâni la Sanatoriul de 
tuberculoşi Filaret, din Bucureşti. („Mă îngrozesc de 
încetineala cu care mor cei atinşi de această boală şi de 
lunga lor suferinţă”.) 

— Secretar al Cercului de editură socialistă. Publică în 
„Calendarul Muncii pe anul 1912”, schiţele Calul lui Bălan 
şi întâi Mai (la Cairo) (semnate, respectiv: P Istrati şi P 
Brăileanu). Plecare în Egipt (ianuarie). Reîntâlnire cu 
Ştefan Gheorghiu la Alexandria, venit să-şi îngrijească 
sănătatea. Peripeţii dramatice, din lipsa banilor. Izbucneşte 
războiul ruso-turc. Ştefan Gheorghiu părăseşte Egiptul, 
întorcându-se în ţară. 

— 24 februarie: apare „Iribuna transporturilor”, organul 
„Uniunii sindicale a muncitorilor de transport pe apă şi 
uscat din România”, condusă de Ştefan Gheorghiu. Trimite 
din Egipt articole la „România muncitoare” (Însemnări de 
călătorie. Note din Egipt). Pleacă la Paris, pentru prima 
oară. Prietenie cu Gheorghe Ionescu, recomandat de Alecu 
Constantinescu. Patru luni de şedere în Oraşul-Lumină. 
Publică Scrisori din Paris, în ziarul „România muncitoare”. 
Ştefan Gheorghiu este internat la Sanatoriul Filaret 
(decembrie). 

— 6 martie (st. V.): moartea lui Ştefan Gheorghiu. 
Părăseşte Parisul (aprilie). Izbucneşte primul război 
mondial. România neutră. 

— Înființează la Brăila, o asociaţie a zugravilor. Ca să 
poată trăi, înjghebează o fermă de porci. Greutăţi băneşti. 
— Articol evocativ despre Ştefan Gheorghiu, în „Tribuna 
transporturilor”. Căsătorie cu Enta Şt. Gheorghiu, născută 

Malcos (15 iunie). „Menaj infernal şi nu numai din cauza 
ei”. Locuieşte pe str. Roşiori, nr. 430. Colaborare la „Lupta 
zilnică”. 


— Iminentă intrare a României în război. Hotărâre de-a 
pleca în Elveţia. Lichidează ferma de porci, îşi scoate 
paşaport şi obţine vizele necesare. Părăseşte ţara prin 
punctul de frontieră Predeal, (30 martie, st. V.), 
îndreptându-se spre Elveţia, via Dresda-Rorschach-Zilrich. 
Se stabileşte la Leysin-Village (23 aprilie). Învață limba 
franceză cu dicţionarul. Internat în „Sanatorium populaire”. 
Zugrăveşte vilele din sat şi sanatoriu, câştigându-şi cu 
dificultate existenţa. 

— Servitor, muncitor la terasamente, la uzina de muniții 

1918 „Picard Pictet” din Geneva, lucrător-zugrav de-a 
lungul cantoanelor elveţiene, conductor de tractor pe 
arătură în cantonul Valais. Se luptă cu boala şi mizeria, 
copleşit de datorii. I se acordă o mică pensie de Comitetul 
pentru ajutorarea românilor din străinătate. Numeroase 
demersuri scrise, la Legația României de la Berna, pentru a 
fi ajutat băneşte şi repatriat. Bolnav, internat de Crucea 
Roşie americană în Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne 
(sfârşitul anului 1918). Singurătate, derută. 

— Ianuarie: un coleg de sanatoriu (Josue Jehouda) îi 
recomandă opera lui Romain Rolland. Luni de lecturi 
pasionate, care-i restabilesc un echilibru pierdut. Trimite 
(20 august) lui Romain Rolland o scrisoare-confesiune, la 
hotelul din Interlaken; i se înapoiază cu menţiunea: „Plecat 
fără adresă”. 

— 21 aprilie: moartea mamei sale. Totală prăbuşire 
morală. Rezistă citind opera lui Rolland. (În aceeaşi lună, 
moare şi mama scriitorului francez.) Angajat în 
administraţia ziarului „La Feuille” din Geneva, publică trei 
articole, primele în limba franceză (iunie-octombrie). 
Prietenie cu compozitorul elveţian Arthur Parchet (cantonul 
Vaud). 

— Părăseşte Elveţia, cu direcţia Paris (martie). Revedere 
cu Gheorghe Ionescu. Existenţă agitată. Alte nenorociri, 
decepţii în prietenie. Pleacă la Nisa, unde se stabileşte 
(noiembrie). 


— Fără lucru, mizerie crâncenă. Sănătatea şi moralul 
proaste. Scrie confesiunea Ultime cuvinte. Adresată dar 
netrimisă lui Romain Rolland (1 ianuarie). 

— 3 ianuarie: Tentativă de sinucidere, în parcul „Albert”, 
din Nisa. („Sătul de cei douăzeci şi cinci de ani de luptă cu 
viaţa, încerc să mă omor”). Internat în spitalul „Saint-Roch”. 
Scrisoarea din 1919 îi parvine lui Rolland prin 
„UHumanite”. Părăseşte spitalul, vindecat. Prima scrisoare 
de la Romain Rolland: începutul corespondenţei (15 
martie). Fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. 
Neavând autorizaţie, este prins, amendat şi închis de câteva 
ori în „Maison celulaire” din Nisa. Primele „încercări” 
literare scrise direct în franţuzeşte, trimise lui Rolland: Une 
recontre şi Pendant la traversee (26 martie şi 6 aprilie). 
Răspuns favorabil. („Ai darul de-a scrie, în nu importă care 
limbă”.) Apare în „Uhumanite-Dimanche” schiţa Nicolai 
Tziganou, cu greşeli care-l nemulţumesc (27 martie). 
Solicită lui Rolland ajutorul „unei mâini franceze, prietene, 
care să-i revadă manuscrisele”. 

— Aprilie: Existenţă precară, nesigură, abrutizantă („Am 
fost readus la viaţă, dar nu la aceea pe care o voiam, ci tot 
la cea veche”.) Dispare, afundându-se „în oceanul vieţii”, cu 
aparatul de fotografiat, cutreierând, timp de opt luni, zeci 
de sate din Alpii Maritimi. Reviriment moral. Revine la Nisa 
(decembrie) şi reia corespondenţa cu Rolland, câştigând 
zilnic cu fotografia ambulantă 60-80- 100 de franci. Enta 
Istrati divorţează (sentinţa tribunalului Prahova, secţia a 3- 
a, din 10 mai). 

— Ianuarie: Rolland îi cere să-şi scrie opera („N-aştept de 
la d-ta scrisori exaltate, ci opera”). Retras la Hautil-sur- 
Triel, lângă Paris şi ajutat băneşte de Gheorghe Ionescu, 
termină primul manuscris: 406 pagini, cuprinzând Oncle 
Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi Mikhail, trimis lui Rolland, (la 4 
septembrie). „Am citit, toate prevederile sunt confirmate” 
(24 septembrie). Invitat la Villeneuve. „UHumantie” îi 
publică articolul Pour Christian Rakovski. Prima vizită la 


Villeneuve: întâlnire cu Romain Rolland, la Villa Olga (25 
octombrie). Înapoiere la Paris, „în 15 zile am trăit cât în 15 
ani” (7 noiembrie). Scrie Stavro şi Kyra Kyralina, 
expediindu-le la Villeneuve (11 decembrie). „Nu pot să mai 
aştept, după ce am devorat Kyra Kyralina, la miezul nopţii 
(.) e formidabilă!” (Romain Rolland, 23 decembrie). 

— Scrie Codine şi Acceptation. Plecare la Nisa, cu 
Gheorghe Ionescu. Cunoaşte în tren şi se îndrăgosteşte de 
Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană. Menaj agitat, din 
lipsă de bani. Fotograf ambulant în Normandie (Bagnoles 
de VOrne, Mont Saint-Michel, Parame). 

— 15 august: revista „Europe” publică Kyra Kyralina, 
prefațată de Romain Rolland (Un Gorki balcanic). „Debutul” 
îl surprinde la Saint-Malo, doar cu câţiva franci în buzunar. 

— Încasează primele drepturi de „autor francez”. 
Reîntoarcere la Paris (septembrie). Zugrav la liceul „Saint- 
Louis” (10 ore zilnic, pe-o scară de opt metri, pentru 32,50 
franci). Sănătate precară. Scrie Moartea lui Moş Anghel 
(octombrie). Semnează primul contract cu Editura „Rieder” 
(decembrie). 

— lanuarie-martie: din nou fotograf ambulant (munceşte 
16 ore pe zi). Scrie Cosma. Extrase din Oncle Anghel în 
„Europe” (15 februarie). Apare Kyra Kyralina, în volum (30 

mai), la editura „Rieder”, colecţia „Prozatori francezi 
contemporani” („Succes fără precedent”). Codine publicat 
în „Revue europeene”. Prietenie şi corespondenţă cu 
scriitorul suedez Ernst Bendz. Căsătorie cu Anna Munsch 
(8 iulie), la primăria arondismentului 8 din Paris (Martor: 
poetul Pierre-Jean Jouve). Se stabileşte temporar la 
Masevaux (Alsacia). 

— Prietenie cu Jacob Rosenthal. Începe colaborarea la 
„Adevărul literar şi artistic”, cu povestirea Pescuitorul de 
bureţi (scrisă direct în româneşte). Apare Chira Chiralina 
(În limba română), în editura „Adevărul. Articol în 
UHumanite,: Pour ceux de Hambourg. Panait Istrati 
temoigne en homme de coeur. Scrie evocarea Samoilă 


Petrov (Masevaux), publicată în „Adevărul literar,. 
Activitate publicistică în presa 'din România. („Adevărul 
literar, şi „Omul liber,,), răspunde atacurilor lui Nicolae 
Iorga şi Al. Cazaban. Oncle Anghel, în librării (octombrie). 
Primele neînţelegeri cu Anna Munsch. Şederi cu 
întreruperi, la Paris şi Nisa. Prietenie cu Jean-Richard 
Bloch, Leon Bazalgette, Joseph Kessel, Frederic Lefevre, 
Jacques Robertfrance şi Frans Masereel. Sotir, apare în 
„Adevărul literar şi artistic” (5-19 octombrie). 

— Articol Sur Anatole France, în „Clarte” (1 februarie). | 
se atribuie Le Prix sans nom, înfiinţat de Henry Poulaille, 
pentru Kyra Kyralina şi Oncle Anghel. Dificultăţile materiale 
sunt în regres. Armonie conjugală; revine la Masevaux. 
Corespondenţă cu Georg Brandes (25 martie 1925-3 
septembrie 1926). Spilca, le moine publicat în „Europe” (15 
aprilie). Înființează cu ]. Rosenthal, editura „Renaşterea”, 
(10 martie), unde tipăreşte volumele Trecut şi viitor şi Moş 
Anghel (tradus de autor). Presentation des Haidoucs, în 
librării (iulie). Revine în patrie, însoţit de Anna Munsch 
(septembrie). Itinerar: Bucureşti, Hunedoara, Brăila 
(pelerinaj la mormântul mamei) şi reîntâlnire cu Moş 
Dumitru, la Baldovineşti. La Iaşi, înfrățire cu scriitorii Mihail 
Sadoveanu, Demostene Botez, dr. I. Mironescu şi George 
Topârceanu. Hărţuit de autorităţi, i se interzice orice 
contact cu organizaţiile muncitoreşti, supraveghindu-i-se 
deplasările. Atacat violent în presa reacționară, răspunde 
prin „Facla”. Întâlnire cu scriitorii Gala Galaction, Mihail 
Sadoveanu şi D. D. Pătrăşcanu, la Snagov. Părăseşte 
România (octombrie), direcţia Masevaux (Alsacia), Paris şi 
Nisa. Denunţă atrocitățile reacţiunii române, în ziarele 
„Paris-Soir” şi „Le Quotidien”, precum şi la un miting 
organizat de Liga Drepturilor Omului. Furibunde 
contraatacuri ale presei reacționare din ţară, care-l acuză 
de comunism şi defăimarea ţării. Din nou neînţelegeri 
casnice cu Anna Munsch. Paginile autobiografice Musa apar 
în „Viaţa românească” (noiembrie-decembrie). Scrisoare de 


adeziune la mitingul contra teroarei albe în Balcani (Salle 
des Societes Savantes), publicată ca „prefaţă” în broşura 
Au pays du dernier des Hohenzollern. 

— Ianuarie: scrie Domnița din Snagov, la Nisa. 
Corespondenţa cu scriitorul Vicente Blasco Ibanez, care 
scrie prefața la Kyra Kyralina (În spaniolă). 29 ianuarie: 
Romain Rolland împlineşte 60 de ani. Colaborează la 
volumul „Liber amicorum Romain Rolland”, cu evocarea Les 
trois phases de mon Romain Rolland. Dăruieşte lui Romain 
Rolland manuscrisul Kyra Kyralina (februarie). Membru în 
Comitetul pentru apărarea victimelor teroarei albe în 
Balcani. Apare broşura demascatoare: Valea Plângerii. Au 
pays du dernier des Hohenzollern. Întâlnire la Nisa cu 
scriitorul româno-american Conrad Bercovici. („Un uriaş 
evreu din Brăila, a cărui viaţă se aseamănă cu a mea”.) „La 
Nouvelle Revue Frangaise” publică Une nuit dans le marais 
(1 martie). Invitat de Josue Jehouda, la Geneva, ţine 
conferinţa despre rolul artelor şi artiştilor, în sala „Athenee” 
(22 aprilie). Cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Marie-Louise 
Boud-Bovy (Bilili). Zile agitate cu Anna Munsch, pe care o 
părăseşte, retrăgându-se în subsolul lui Ionescu. („Viaţă de 
schimnic. Voi încerca să-l omor pe Cosma, ca să-l salvez pe 
scriitor.”) Se stabileşte la Meuton, vila „Aux Sapins”. Scrie 
evocarea Ştefan al nostru. 

— Mai-iulie: Codine şi Domnitza de Snagov, în librării. 
Scrie Nerrantsoula (iunie-august). Intenţie (nerealizată) de 
a pleca la Londra, spre a-l întâlni pe Gandhi. Revine la 
Geneva, cu Gheorghe Ionescu. Reîntâlnire cu Bilili. („Eu 
sunt Cosma. Nu renunţ nici la Ana, nici la Bilili, mai degrabă 
la viaţă”.) Scurte şederi la Menton şi Nisa. Internat în 
sanatoriul Montana-sur-Sierre, cu diagnosticul „cavernă 
pulmonară redeschisă” (sfârşitul lui octombrie). Reîntâlnire 
cu compozitorul Arthur Parchet. 

— Decembrie: Rabindranath Tagore vizitează Bucureştiul; 
declară într-un interviu: „Panait Istrati (.) acest frate al 
dumneavoastră are multă vigoare în scris”. 


— Miting antifascist „Ultalie aux fers”, la sala „Manege de 
Pantheon”, unde ia cuvântul alături de Henri Torres, Andre 
Breton, Marcel Fournier etc. 

— Începutul lui ianuarie: părăseşte Montana-sur-Sierre. 
Scrie Bakir şi Immortalite, la Menton (vila „Aux Sapins”). 
Fragmente din Nerrantsoula, în revista „Europe” (15 
februarie-15 aprilie). Participă la „Banchetul literar”, 
organizat de „Club du Faubourg” pe tema Les etrangers i 
Paris. 

— 18-25 iunie: invitat la Bruxelles, la congresul P E. N.- 
club. Întâlnire cu Emile Vandervelde. Termină Mikhail, la 
Les Houches (Haute-Savoie). Moare Georg Brandes (1842- 
1927). 

— 28 iulie: vizitează Olanda, primă întâlnire cu scriitorul 
A. M. de Jong. (Începutul unei mari prietenii.) Publică 
articolul Choses hollandaises et d'autres? În „La Wallonie” 
(23 august). Isaac,! E tresseur de fii de fer, apare în „Revue 
europeenne”. La Familie Perlmutter, în librării (scrisă în 
colaborare cu Josue Jehouda). Închiriază un apartament la 
Meudon-Val-Fleury (Seine et Oise) şi începe să scrie Les 
Chardons du Bărăgan (septembrie). Derivă. Prezidează şi ia 
cuvântul la mitingul împotriva executării lui Sacco şi 
Vanzetti (octombrie, Salle Wagram). Dezgust pentru viaţa 
din Occident. Mikhail şi Nerrantsoula, în librării. Interviul 
lui Frederic Lefevre: Une heure avec Panait Istrati, în „Les 
Nouvelles Litteraires” (1 octombrie). Răspunde anchetei lui 
Fernand Divoire: Les Miracles de la volonte, apărută îne 
colecţia „Cahiers contemporains”. Vicepreşedinte al 
asociaţiei „Les Amis de VU. R. S. S.”, în Franţa. 

— Invitat de VOKS la serbările celei de a X-a aniversări a 
Revoluţiei din Octombrie, părăseşte Parisul (15 octombrie), 
împreună cu Christian Rakovski, ambasadorul U. R. S. S. la 
Paris (Via Berlin-Riga-Moscova). Din legaţie fac parte: 
Francis Jourdain şi Leon Moussinac. Găzduit la Hotel 
„Passage”, din Moscova. Note de călătorie De Paris i 
Moscou, publicate în „L'Humanite”. („Am văzut 


sărbătorirea celei de-a X-a aniversări şi am plâns de 
bucurie. Am plâns pur şi simplu”.) Întâlnire cu scriitorul 
grec Nikos Kazantzakis, care devine o altă mare prietenie şi 
tovarăş de drum prin U. R. S. S. Chira Chiralina, ecranizată 
de studiourile „Vufku”, din Crimeea. Participă, împreună cu 
alţi 19 delegaţi, la excursia Moscova, Ucraina, Georgia, 
Marea Neagră şi retur. Conferinţa Asociaţiei internaţionale 
a scriitorilor revoluționari şi proletari. Ales membru în 
comitetul Asociaţiei, alături de Paul Vaillant-Couturier, 
Henri Barbusse, ]. R. Becher, A. Lunacearski ş.a. Se 
hotărăşte editarea unei reviste lunare, cu traduceri din 
literatura proletariană de pretutindeni (Moscova, 
noiembrie). Prefaţă la cartea lui Kolossov: Peuple ecoute! 
Apare în „Cahiers du Sud”, povestirea Bakir. 

— 22 decembrie: Călătorie în Grecia, împreună cu Nikos 
Kazantzakis. (Îmbarcaţi la Odesa, pe vasul „Cicerin”.) 
Sosire la Atena (30 decembrie). Locuieşte la sora lui 
Kazantzakis (str. Hermes, 59). 

— Articole omagiale în presa ateniană (ianuarie). Intenţie 
de-a vizita Kefalonia, spre a se documenta asupra originii 
tatălui său. Vizitează spitalul de tuberculoşi „Sotiria” şi 
închisoarea „Singros”, unde vorbeşte deţinuţilor comunişti. 

— Conferinţă la Teatrul „Alhambra” (11 ianuarie) despre 
cele văzute în U.R. S. S. Grandioasă manifestaţie de stradă 
(piaţa Omonia). Se cântă „Internaţionala”. Atacuri 
furibunde în presa greacă guvernamentală şi remaniere în 
guvern. Acţiune juridică împotriva lui Panait Istrati, N. 
Kazantzakis şi D. Glinos, acuzaţi de „discordie socială şi 
propagandă comunistă”. Nu i se reînnoieşte permisul de 
şedere în Grecia. Termină la Kifisia Les Chardons du 
Bărăgan. Părăseşte Grecia, împreună cu Bilili (23 
februarie), reîntorcându-se în U. R. S. S. Criză de sciatică. 
Mes departs în librării. 

— 6-22 martie: Odesa-lIalta (bolnav) - Kiev (reîntâlnire cu 
Kazantzakis) - Moscova (aprilie). Panait Istrati est des 
notres, articol de H. Barbusse în „UHumanite” (18 mai). 


Întâlnire cu Maxim Gorki (28 mai). Locuieşte la Bekovo, 
lângă Moscova. Les Chardons du Bărăgan în librării (iunie). 
Visite i Gorki, în „Les Nouvelles Litteraires”, Notes et 
reportages d'un vagabond du monde, în revista „Monde” 
(iunie-iulie). 

— 21 iulie: „gigantica călătorie” de-a lungul U. R. S.S. 
Împreună cu Bilili, N. Kazantzakis şi Eleni Samios (Oceanul 
îngheţat de Nord, Murmansk-Republica Moldovenească - 
pe Volga - Nijni Novgorod - Kazan - Samara - Saratov - 
Astrahan - Tiflis - Erevan - Baku Batum - Suhumi - Novi 
Afon - Soci - Moscova). („Înghit toate drepturile de autor şi 
mă îndatorez groaznic, cu aproape mii de ruble pe lună. Din 
fericire, cărţile mele se vând ca pâinea caldă”.) Bolnav la 
Moscova (30 decembrie). Trimite două scrisori lui Gherson 
(precizări de atitudine). 

— Ianuarie: pregătiri de plecare din U. R. S. S. Sosire la 
Paris (15 februarie). Interviuri: Une heure avec Panait 
Istrati. Retour de Rusie, în „Les Nouvelles Literaires” (23 
februarie); Panait Istrati nous parle de LU. R. S. S. Son 
opinion sur la litterature proletarienne, în „Monde” (2 
martie). Călătorie la Amsterdam şi Haga (13-19 martie). 
Reîntâlnire cu A. M. de Jong. Internat în sanatoriul 
„Curhaus Victoria”, din Montana-sur-Sierre (mai). Moare 
scriitorul şi prietenul său Leon Bazalgette. Ultima întâlnire 
cu Romain Rolland, la Villeneuve (iunie). Începe la Colmar 
un nou ciclu al operei: Les Chercheurs de Foi. Dans les 
Doeks de Brăila (manuscris neterminat). Articol evocativ 
despre Leon Bazalgette: Sur la memoire de nos amis qui 
meurent, în „Europe” (15 iunie). 

— Iulie, la Paris, 96 Avenue des Ternes, termină Vers 
l'autre flamme şi-l anunţă pe Romain Rolland: „Irei volume 
- primul, de mine; al doilea, de Victor Serge; al treilea, de 
Boris Suvarin. Provizoriu, toate trei apar sub numele meu” 
(20 august). Revine în ţară, întovărăşit de Bilili, pentru 
ancheta masacrelor minerilor grevişti de la Lupeni. 
Împreună cu Romulus Cioflec, prezenţi în Valea Jiului, 


printre văduvele şi orfanii minerilor grevişti asasinați 
(septembrie). Vizită la Ţebea (mormântul lui Avram Iancu). 
Publică opt reportaje, („Lupta”, 24 septembrie - 2 
octombrie), despre soarta tragică a minerilor din Valea 
Jiului, demascând politica criminală a guvernului Maniu şi 
pe autorii masacrelor de la Lupeni. („De ce nu suntem pe 
vremea haiducilor, să adun în codru o sută de voinici şi să 
cad apoi peste bestiile asasine, răzbunând pe cei care cred 
că dreptatea a murit pe-acest pământ”.) Demers pe lângă 
Rolland pentru „o petiție a scriitorilor occidentali”, în 
favoarea eliberării lui M. Gh. Bujor de la Doftana. Atacat 
violent în presa guvernamentală şi reacționară românească, 
denunţat ca „agent al Moscovei”. Revedere cu Moş 
Dumitru, la Baldovineşti şi prietenii din Brăila. Înapoiere la 
Paris (12 octombrie). Bilili rămâne la Viena. Apare L'Affaire 
Roussakov, în „La Nouvelle Revue Frangaise” (1 octombrie). 
Răspuns la ancheta Zola et la nouvelle generation, în 
revista „Monde” (9 noiembrie). Se instalează cu Bilili, la 
Viena (noiembrie); proiecte de continuare a operei. Vers 
l'autre flamme, în librării, editat de „Rieder”. 

— Scrie, la Viena, Entre lamitie et un bureau de tabac 
(ianuarie). (Întâlnire cu Andreas Latzko, la Salzburg). 
Călătorie în Egipt, însoţit de Bilili şi A. M. de Jong (1 
februarie). Autorităţile îi refuză debarcarea (4 februarie). 
Refulat în Italia, încarcerat la Triest (11 februarie) şi 
eliberat de consulul francez, trece frontiera în Elveţia, 
înapoindu-se la Paris. Publică Confiance, în „Europe” (15 
februarie şi Pour avoir aime la terre, în „Les Nouvelles 
Litteraires” (20 februarie). Prefaţă la cartea lui Victor 
Serge: Les Hommes dans la prison (martie). Întreruperea 
corespondenţei cu Romain Rolland (15 martie). Aprilie: 
hotărâre de-a se stabili definitiv în România, la Brăila- 
Baldovineşti („Pentru mine Occidentul e mort. Vreau să fac 
gospodărie ţărănească, aici”). În librării: Le Pecheur 
d'eponges, iar Haiducii în traducere românească. Scrie 
Tsatsa Minnka, la Câmpulung-Muscel, continuată apoi la 


Muyd-sur-Nyon, (iunie). „Scrisoare de adio” de la Bilili (29 
septembrie), care se căsătoreşte cu dr. Heinz Hauser. 
(„Acesta este deznodământul tragic”.) îşi pierde raţiunea. 
Derivă. Revine la Brăila. Placheta Pour avoir aime la terre, 
în librării. 

— Fragmente din 'Tsatsa Minnka, în „Europe” (15 ianuarie 
- 15 martie). Festival literar la Iaşi, la cinematograful 
„Irianon” (vorbeşte Despre prietenie). Manifestaţii 
huliganice în stradă. Divorţează de Anna Munsch. Voiaj la 
Paris (15 iunie), împreună cu Margareta Izescu, originară 
din Brăila, cunoscută cu un an în urmă. Sejur la Menton. 
(„A 10-a mea reîntoarcere pe Coasta de Aur, pe care o 
iubesc atât. Cred că steaua mea încă n-a apus cu totul”.) în 
librării: Tsatsa Minnka, în ediţie obişnuită şi de lux; la 
Bucureşti: 'Ţaţa Minca, în traducerea autorului. Bolnav la 
Brăila, „cu rănile plămânilor din nou deschise” 
(septembrie). Scrie La Maison Thiiringer. Expoziţie 
Lancelot Ney, la „Galerie d'Art contemporaine”, Paris. 
(Printre portretele expuse: Panait Istrati şi Henri 
Barbusse.) „Ceai literar” în folosul săracilor din Brăila. 
Colaborează la ziarele locale „Ancheta” şi „Curierul”. 

— Turneu cu conferinţa Les Arts et L'Humanite 
d'aujourd'hui, organizat de „Deutsche Kulturbund”. (3-17 
februarie: Viena, Miinchen, Berlin, Hamburg, Frankfurt, 
Heidelberg şi Colonia.) Reîntâlnire cu scriitorul A. M. de 
Jong (Olanda). Căsătorie cu Margareta Izescu (18 aprilie). 

— Les Arts et THumanite d'aujourd'hui, publicată în 
„Europe” (15 iulie) şi „Europaische Revue” (Berlin, mai). 
Internat la Sanatoriul Filaret (iunie). Scrie Le Bureau de 
Placement. 

— Iulie: se retrage, bolnav, la mânăstirea Neamţ (până în 
februarie 1933). Scrie Preface i Adrien Zograffi ou les 
aveux d'un ecrivain de notre temps, precum şi proiectul de 
scenariu pentru filmul Les Haidoucs ou Domnitza de 
Snagov. Epopee populaire moderne (la solicitarea actriţei 
Andree Ducret). Răspunde la ancheta revistei „Bravo”, 


despre Climat de la France (octombrie), alături de A. 
Huxley, Andre Therive, Salvador de Madariaga, Leo Ferrero 
etc. La Maison Thiiringer, în „Revue de Paris” (15 octombrie 
- 1 decembrie). Evocare postumă: Mon bon Robertfrance, 
în „Europe”. („Lui îi datoresc pâinea pe care o mănânc. 
Jacques Robertfrance a corectat franceza celor mai multe 
cărţi ale mele”.) 

— 5 decembrie: reînnoadă corespondenţa cu Nikos 
Kazantzakis. („Dacă mai eşti supărat, iartă. Şi dă-mi un 
semn de viaţă ”.) Scrisoare câtre editura „Rieder”: „Irei 
cărţi sunt gata în cap şi nu-mi dau pace: în lumea 
Mediteranei (vol. 3). În derivă (vol. 4) şi Mama (vol. 5) 
„roman pe jumătate țărănesc, pe jumătate orăşenesc, 
despre viaţa unei biete mame” (22 decembrie). 

— Martie: se instalează în Bucureşti (str. Popa Savu, nr. 
33). Recidivă t.b.c. Internare în Sanatoriul Filaret. 
Articolele Temoignage sur la Liberte: L'Homme qui 
n'adhere! Rien şi 'lemoignage sur la foi: Lettre ouverte! 
Francois Mauriac în „Les Nouvelles Litteraires”, (8 şi 22 
aprilie). Atacat de o bandă de huligani, în librăria „Alcalay”, 
cu prilejul „Săptămânii cărţii” (27 mai). 

— 15 iulie: la Paris, interviu apărut în „Le Rempart”. 
Conferinţă la Amsterdam, despre Victor Serge, apoi 
reîntâlnire cu A. M. de Jong, la Bilthoven. Vorbeşte la radio 
Hilversum. Revine la Paris, apoi la Saint-Prix şi Nisa. 
Articolele: Adherer ou ne pas adherer şi Lettre i Romain 
Rolland, în „Les Nouvelles Litteraires” (29 iulie şi 26 
august). Participă la mitingul de la sala „Wagram”, în 
favoarea lui Victor Serge (3 octombrie). Sejur pe Coasta de 
Azur (îngrijirea sănătăţii). Răspunde la ancheta revistei 
pariziene „Le Rempart”, pe tema Dans votre oeuvre, quel 
personnage preferezvous? (23 octombrie). În librării: La 
Maison Thuringer şi Le Bureau de Placement. 

— Nisa: scrie Mediterranee (Coucher du soleil). Membru 
în „Societe des Gens de Lettres de France” (19 februarie). 
Răspunde la ancheta revistei „Presence”, din Lausanne- 


Geneve, despre Europa de azi, alături de G. B. Shaw, Albert 
Thibaudet, Jean Cassou, H. Keyserling (26 martie). Scrie 
Notre mort laique, pe marginea articolului lui Jean-Richard 
Bloch, apărut în „Europe”. (Manuscris publicat postum.) 
Sfârşitul lui martie: părăseşte Nisa, reîntorcându-se la 
Bucureşti. („Am venit aici în octombrie, culcat, plec în 
picioare. O datorez, în mare parte, minunatei Coaste de 
Azur!”). Articolul Pelerin du coeur, de Joseph Kessel, în „Le 
Matin” (2 aprilie). 

— 10 august: împlineşte 50 de ani. Interviu în ziarul 
„Rampa” („Am trei aniversări, nu una: împlinesc cincizeci 
de ani, e drept, dar sunt şi zece ani de la apariţia Chirei 
Chiralina, care înseamnă debutul meu. Deci sunt, totuşi, un 
scriitor tânăr. Al treilea jubileu e mai puţin agreabil: 
aniversez trei ani de boală în pat, o boală care a sfârşit prin 
a-mi ucide inima”.) Apare Chira Chiralina, în versiunea 
românească a autorului. Publică în revista „Marianne” 
evocarea Il y a onze ans i Saint-Malo. Solicită sprijinul lui 
Romain Rolland pentru salvarea vieţii antifascistului Igito 
Nucitelli. Apar în româneşte: Casa Thuringer şi Biroul de 
plasare (În versiunea autorului), iar la Paris - Mediterranee. 
(Lever du soleil.) Colaborează la ziare şi reviste româneşti 
(„Curentul”, „Iribuna”, „Familia”, „Viaţa românească”). 
Pagini de carnet intim, publicate în ziarul „Credinţa” (24 
decembrie): „Niciodată nu am fost aşa de singur, aşa de 
părăsit. Şi doar atât am crezut în iubirea omului pentru 
om”. Colaborează la revista „Cruciada românismului”. 
Dăruieşte lui Romain Rolland manuscrisul ultimei sale cărţi: 
Mediterranee. (Coucher du soleil) (29 decembrie). 

— Campania calomnioasă dezlănţuită de Henri Barbusse 
atinge paroxismul: acuzat de conversiune la fascism şi 
antisemitism, „agent” al Siguranţei etc. Acuzaţii similare 
sunt reluate şi în presa din ţară. Ripostează documentat şi 
vehement, demonstrându-şi public non-aderarea şi 
netemeinicia acuzațiilor. Se hotărăşte a-l da în judecată pe 
Barbusse, pentru calomnie. 


— Povestirea Le Lac-Sale apare în „La Nouvelle Revue 
Frangaise” (1 februarie). Opere ale sale figurează în 
„Expoziţia operelor scriitorilor străini de limbă franceză”, 
organizată la librăria Stock din Paris, de „Asociaţia 
internaţională a scriitorilor de limbă franceză” (21 
februarie). Ultima scrisoare trimisă lui Romain Rolland. (21 
martie). Cade grav bolnav. 

— 16 aprilie: moare Panait Istrati. Este îngropat la 
cimitirul Bellu, fără serviciu religios. Constituirea 
„Asociaţiei Prietenii lui Panait Istrati”, la Bucureşti, (17 mai) 
şi „Pro memoria”, la Brăila (august). Rămăşiţele pământeşti 
ale Joiţei Istrate sunt aduse de la Brăila la cimitirul Bellu, 
mamă şi fiu regăsindu-se în eternitate. Placă comemorativă 
pe casa din str. Paleologu nr. 3, (11 august). Apare, la Paris, 
cartea lui George Orwel: La Vlache enragee, prefațată de 
Panait Istrati. („De dincolo de mormânt, Panait Istrati ne 
trimite testamentul său literar, sub forma unei prefeţe”.) 
Moare Henry Barbusse (1875-1935). 

— Postmortem, în librării: Mediterranee. (Coucher du 
soleil) la Paris şi Codin, în limba română (la Bucureşti). 

POSTERITATEA OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 

— Omagii postume: seară comemorativă la Teatrul 
„Comedia” (17 aprilie); PEN-Club, secţia română, omagiază 
memoria membrilor dispăruţi: Panait Istrati, Cincinat 
Pavelescu, Gib Mihăescu (27 aprilie); comemorat la 
Societatea Scriitorilor Români (4 mai); „Societe des Gens 
de Lettres de France”, omagiu scriitorului Panait Istrati (9 
octombrie). 

— Ultimele opere ale lui Panait Istrati: În lumea 
Mediteranei - (Răsărit de soare) şi (Apus de soare) traduse 
în româneşte. Panait Istrati, l!homme et l'oeuvre, conferinţa 
scriitorului A. M. de Jong, la asociaţia „Olanda - România” 
(12 martie). 

— Domnița din Snagov, în româneşte. Textes inedits de 
Panait Istrati publicate în „Revue de Belles-Lettres”, 
Neuchatel (Elveţia). 


— Jurnal din Rusia, note de drum de Panait Istrati 
(„Adevărul literar şi artistic”). Dezvelirea monumentului 
funerar de la cimitirul Bellu, opera sculptoriţei Milita 
Pătraşcu. Vorbesc: Tudor Vianu, Emanoil Bucuţă, Aida 
Vrioni, Demostene Botez. Poemul La mort de Panait Istrati 
de Victor Serge apare în revista „Les Humbles”, (Paris). 

— Manuscrise inedite, publicate în revista „Azi”: Impasul 
clasei muncitoare şi Scurtă pledoarie pentru artistul de 
mâine. Mihail, tradus în româneşte. Articol de Romain 
Rolland: Panait Istrati vu par deux lettres, în „Buletin de la 
Guide du livre” (Lausanne). 

— La stăpân (Mes Departs), în româneşte. Moş Anghel, în 
Biblioteca pentru toţi (Alcalay). Cinci ani de la moartea lui 
Panait Istrati, omagiul Brăilei la Teatrul Comunal (Basil 
Clony, N. Carandino, Al. Talex etc). 

— 21 aprilie: Şapte ani de la moartea lui Panait Istrati. 

— Comemorare la Teatrul Nostru. Evocări: Victor Eftimiu, 
Perpessicius, Al. Mironescu, Aida Vrioni, Alexandru Talex. 
Lecturi din operă: Lily Carandino, Fory Etterle. 

— Ciulinii Bărăganului, în româneşte. Prefaţă de 
Perpessicius. Panait Istrati de Alexandru alex, plachetă în 
colecţia „Cartea cu vieţi ilustre”. (Editura „Vremea”.) 

— Bărăganul în literatură, conferinţă de V. V. Haneş. 

— 14 februarie: Kazantz” ki nous parle de Bergson et 
d'Istrati interviu în „Les Nouvelles Litteraires”. („Într-o zii 
se va face dreptate. Poate i se vor publica scrisorile. 
Doamna Marie Romain Rolland posedă unele foarte 
frumoase. Corespondenţa sa ne va reaminti ce prieten şi ce 
erou entuziast a ştiut să fie”.) 

— Reeditare: Oncle Anghel, prefaţat de Henry Poulaille 
(„Dacă n-ar fi scris decât această operă, Romain Rolland 
având-o în mână, ar fi putut vorbi pe drept despre geniu”.) 

— Medalie Panait Istrati, realizată de „La Monnaie de 
Paris”, în seria „Mari scriitori”, opera sculptorului Anastase. 
Cinci scrisori ale lui Panait Istrati în vol. Corespondance de 
Georg Brandes (Copenhaga). 


— Marcel Tetu: Entretiens avec Romain Rolland, în 
„Europe”. (Importante aprecieri asupra ultimilor ani de 
viaţă ai lui Istrati.) Câteva din articolele lui Panait Istrati 
publicate în „România muncitoare” reproduse în vol. Presa 
muncitorească şi socialistă din România, vol. II, partea I. 

— Începe retipărirea operei lui Panait Istrati, în România: 
Chira Chiralina şi alte povestiri (versiuni româneşti de 
autor) prefaţă: lon Roman şi Ciulinii Bărăganului, prefața 
de Mircea Zaciu. 

— Ciulinii Bărăganului ecranizat de studioul 
cinematografic „Bucureşti”. (Regizor Louis Daquin.) 

— Kyra Kyralina, în „Livre de poche”. 

— Articole în „Le Figaro litteraire” şi „Le Populaire” 
despre necesitatea reeditării operei lui Panait Istrati, cerută 
de public atât în librării cât şi la anticari. („Pline de culoare 
şi de viaţă, operele acestui scriitor de mare clasă merită 
întotdeauna o audienţă franceză”. 

— 95 scrisori inedite ale lui Romain Rolland către Panait 
Istrati, publicate în „Revista de filologie romantică şi 
germanică”. 

— Codin, ecranizat de studioul cinematografic „Bucureşti”. 
(Regizor Henri Colpi), două premii la Festivalul 
internaţional al filmului de la Cannes. 

— Seară literară Panait Istrati, la Casa scriitorilor „Mihail 
Sadoveanu”. Vorbitori: Demostene Botez şi Al. Oprea. 13 
scrisori Panait Istrati-Anna Munsch, în revista „Ateneu”. 
Panait Istrati - scrisori către M. Gh. Bujor, în „Luceafărul”. 
Prima monografie românească: Panait Istrati de Al. Oprea 
(premiată de Uniunea Scriitorilor). 

— La vie et l'oeuvre de Panait Istrati, conferinţă de Louis 
Guillaume la „France-Culture”. 

— Începe tipărirea seriei Opere alese de Panait Istrati, 
ediţie bilingvă, traducere de Eugen Barbu, prefaţă şi note 
de Al. Oprea. 

— Al X-lea Congres al Federaţiei internaţionale pentru 
limbi şi literaturi romanice, pe tema „Realul în literatură”. 


(Strasbourg, 29 august-3 septembrie). Referat Panait Istrati 
- realist şi vizionar de N. I. Popa. 

— Scrisori inedite către Romain Rolland. Debuturile 
literare ale lui Panait Istrati. 

— Scrisori din perioada 1919-1927 publicate în „Viaţa 
românească”. 

— Margareta, Istrati izbuteşte recuperarea operei de la „P 
U. FE.” şi perfectează reeditarea ei, integrală, la Galiimard. 

— Februarie: Simpozion internaţional la Menton consacrat 
scriitorilor Vicente Blasco Ibanez şi Panait Istrati. 
(Delegaţia română: Nichita Stănescu, Al. Andriţoiu, Al. 
Oprea.) 

— Cosma, dramatizare radiofonică în şase serii de Maia 
Belciu. Dezvelirea bustului Panait Istrati, în Grădina Publică 
din Brăila, opera sculptorului Oscar Han (26 mai). 
Paşapoarte şi scrisori ale lui Panait Istrati (perioada 
elveţiană), în „Contemporanul”. 

— Începe reeditarea integrală a operei lui Panait Istrati, la 
editura Gallimard (În 4 volume). Numeroase articole în 
presa pariziană salută şi comentează „le retour de Panait 
Istrati”. Edouard Raydon înfiinţează asociaţia „Les Amis de 
Panait Istrati”, preşedinte de onoare Joseph Kessel de la 
Academia Franceză. Figuri româneşti reprezentative (N. 
Iorga, Panait Istrati, C. Brâncuşi), conferinţă de Paul 
Teodorescu, la „Ecole superieure de journalisme” (Paris, 9 
mai). Numeroase scrisori şi amintiri despre Panait Istrati în 
vol. Le Dissident de Eleni N. Kazantzakis. 

— Articole ale lui Panait Istrati, apărute în presa română şi 
franceză din perioada 1925-1935, în vol. Pentru a fi iubit 
pământul, Editura Tineretului. Dialog epistolar Panait 
Istrati - N. Kazantzakis (15 scrisori inedite), în „România 
literară”. 

— AL XXVI-lea Congres al PEN-Clubului internaţional 
(Menton, 18 septembrie). Moţiune de omagiere a 
scriitorilor Vicente Blasco Ibanez şi Panait Istrati. („Aceşti 
doi scriitori de faimă universală au apărat pretutindeni şi 


întotdeauna cauza omului şi a libertăţii sale, ca şi 
demnitatea literaturii şi a slujitorilor ei.”) Camille 
Bourniquel: Panait Istrati, în „Esprit”. (Amintiri. 

— Manuscrise inedite de Panait Istrati: Vântură lume sau 
Lenin şi omul străzii (În „Steaua”); Prima întâlnire Panait 
Istrati-Romain Rolland, reconstituită în 7 scrisori (În 
Ramuri,); Scrisori Panait Istrati-Romulus Cioflec (În 
„Manuscriptum”). 

— Medalion Panait Istrati, în cadrul „Zilelor culturii 
brăilene” (30 octombrie). 

— Prima monografie franceză: Panait Istrati, un chardon 
deracine de Monique Jutrin-Klener. Allee Panait Istrati, la 
Menton (Franţa), inaugurată de primarul oraşului Francis 
Palmero şi Margareta Panait Istrati. Expoziţie documentară 
Panait Istrati, prezentată de Muzeul literaturii române, la 
„Residence du Louvre” (25 august). 

— Manuscrise inedite de Panait Istrati: O întâlnire (În 
„Manuscriptum”), Ultime cuvinte. (În „Ramuri”), Panait 
Istrati în arhiva Romain Rolland (În „Manuscriptum”). 

— Neranţula, în româneşte, în colecţia „Romanul de 
dragoste”. 

— Liceul nr. 4 din Brăila devine Liceul „Panait Istrati”. 

— Colocviu internaţional Romain Rolland (Vama, 20- 25 
mai). Nicolae Manolescu, referat despre Un roman 
epistolar (Corespondenţa Panait Istrati-Romain Rolland). 
Hommage i Panait Istrati, patru emisiuni la radio „France 
Culture”. 

— Două suflete, manuscris inedit de Panait Istrati (În 
„Manuscriptum”). Precizări privind data şi locul naşterii lui 
Panait Istrati (În „Revista arhivelor”). 

— Rue Panait Istrati, la Nisa şi Expoziţie documentară 
Panait Istrati, la Galerie de Pouchette (19 mai), inaugurate 
în prezenţa autorităţilor locale şi a delegaţiei române 
(Margareta Panait Istrati şi Al. Oprea). 

— Manuscris inedit de Panait Istrati: Les chercheurs de 
foi. Dans le docks de Brăila (Căutătorii de credinţă. În 


docurile din Brăila), în „Manuscriptum”. Retipărire: Post- 
scriptum. Unenuit dans le marais, publicat în numărul festiv 
al revistei „Europe”. 

— Manuscris inedit de Panait Istrati: Hors du monde, dans 
le monde, pour le monde. Meditations, nostalgies, 
souvenirs, reves, pensees în „Manuscriptum”. 

— 90 de ani de la naşterea lui Panait Istrati: „Zilele Panait 
Istrati”, la căminul cultural din Baldovineşti şi Expoziţia 
„Peisajul brăilean, sursă de inspiraţie în opera lui Panait 
Istrati”, la Biblioteca judeţeană-Brăila (august). Rotonda nr. 
13 a Muzeului literaturii romane: Seară de evocări cu 
participarea acad. Şerban Cioculescu, I. Peltz, Em. Serghie, 
Emilia Gulianu şi Alexandru alex (13 septembrie). 
Dezvelirea plăcii comemorative Panait Istrati, în piaţa 
primăriei din Vouvry (Elveţia), în prezenţa autorităţilor 
cantonului Valais şi a delegaţiei române (Margareta Panait 
Istrati şi Al. Oprea). Inaugurarea Expoziţiei documentare 
Panait Istrati, la Centre scolaire, alocuţie: Daniel Anet, 
preşedintele Societăţii scriitorilor genevezi. (26 octombrie). 
Expoziţie Panait Istrati, la Biblioteca franceză din Bucureşti 
(18-24 noiembrie). 

— Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, descoperit 
şi publicat de Al. Oprea (În „Manuscriptum”). 

— Manuscris inedit de Panait Istrati: Fraţii săraci, semnat 
Alexe Pribeagu (În „Manuscriptum”). 

— 40 de ani de la moartea lui Panait Istrati, manifestări 
omagiale la: Universitatea populară - Bucureşti (Al. Oprea, 
16 aprilie); Teatrul „Maria Filotti”, din Brăila (21 aprilie); 
Salonul literar „Comentar” (Paul Teodor eseu, Toma 
Alexandru, Anghel Ghiţulescu, Al. Talex, 27 martie); Casa 
scriitorilor „Mihail Sadoveanu” (Barbu Al. Emandi, 
Alexandru alex, 2 iunie). 

— Reorganizarea asociaţiei „Les Amis de Panait Istrati”: 
un nou preşedinte (Marcel Mermoz), un comitet de onoare 
cu numeroase personalităţi franceze şi străine, „Les 
Cahiers des Amis de Panait Istrati”, apariţie trimestrială şi 


înfiinţarea câte unui centru de documentare „Panait 
Istrati”, la Paris şi Nisa. 

— Chira Chiralina, Moş Anghel, în colecţia „Patrimoniu”. 
Expoziţia Scriitori români din sec. XX, organizată la 
Biblioteca Academiei R. S. România. Se expune portretul lui 
Panait Istrati, executat de artistul olandez G. van 
Raemdonck (10 ianuarie-10 februarie). 

— Panait Istrati, conferinţă de Marcel Mermoz, în cadrul 
Târgului internaţional al cărţii de la Nisa. 

— Manuscris inedit de Panait Istrati: Moş Popa (În 
„Manuscriptum”). Pe urmele lui Panait Istrati, conferinţa lui 
Marcel Mermoz, la Brăila (8 aprilie) şi Muzeul literaturii 
române (12 aprilie). 

— Marcel Mermoz, Alexandre 'Talex: Justice pour Panait 
Istrati, în „Les Cahiers des Amis de Panait Istrati” (nr. 7). 

— 13-14 noiembrie: Colocviu internaţional „Panait Istrati”, 
sub patronajul Universităţii din Nisa, organizat de asociaţia 
„Les Amis de Panait Istrati” şi serviciile culturale române şi 
franceze. Comunicări şi referate: Jean-Jacques Rousseau şi 
Panait Istrati (Al. Oprea), Povestirile lui Panait Istrati 
(Pompiliu Mareea), Prietenia şi corespondenţa Panait Istrati 
- Roman Rolland (Alexandru Talex), Corespondenţa Panait 
Istrati-Jean-Richard Bloch (Daniel Lerault), Autodidactul 
(Sylvie Safir), Panait Istrati şi Jack Kerouac (Jean 
Hormiere), Timpul în ciclul „Povestirile lui Adrian Zografi” 
(Sanda Geblesco), Isaac Horovitz şi Panait Istrati (David 
Seidmann), Ideea morţii în opera lui Panait Istrati (Pierre 
Desmarais). Se inaugurează Centrul documentar „Panait 
Istrati”, la Biblioteca Universităţii şi Expoziţia documentară 
„Panait Istrati - Pour avoir aime la terre”, realizată de 
Muzeul literaturii române de la Bucureşti. (Invitată de 
onoare Margareta Panait Istrati.) 

— Ciulinii Bărăganului, dramatizare radiofonică de Mircea 
Veroiu (Radio-Bucureşti, 17 aprilie). 

— Panait Istrati: Prima versiune a „Prefeţei la Adrian 
Zografi” (În „Les Cahiers Amis de Panait Istrati). Claude 


Prevost: Sur le nouveau Gorki balcanique (În „UHumanite”, 
21 aprilie), respingerea acuzațiilor lui Henri Barbusse şi 
reabilitarea lui Panait Istrati. 

— 95 de ani de la naşterea lui Panait Istrati, scurtă 
evocare a vieţii şi a prieteniei cu Romain Rolland (Radio- 
Bucureşti, 14 august). 

— O scrisoare inedită de Panait Istrati, adresată lui Henri 
Barbusse (1928), publicată în revista „Manuscriptum”. 
Corespondenţa cu Jean-Richard Bloch, aflată la Biblioteca 
Naţională de la Paris, este publicată integral în româneşte 


(În „Manuscriptum”). Nikos Kazantzakis evocându-l pe 
Panait Istrati, scrisori primite şi comentate de Pericle 
Martine seu (În „Manuscriptum”). Documentar: Opera lui 
Panait Istrati în America Latină de Paul Rivas, profesor la 
Universitatea din Nanterre (În „Les Cahiers des amis de 
Panait Istrati”, nr. 13.). 

— Vernisajul expoziţiei „Pour avoir aime la terre” 
(Montreuil). 

— Al doilea Colocviu internaţional „Panait Istrati” (16- 18 
aprilie) sub patronajul Universităţii Paris III - Nouvelle 
Sorbonne, asociaţia „Les Amis de Panait Istrati” şi serviciile 
culturale franco-române. Comunicări (sala „Cornmissiones” 
- Sorbona): Aspecte inedite ale corespondentei Istrati- 
Rolland (Al. Oprea), Influenţa scriitorilor ruşi în opera lui 
Istrati (Pierre Accard), De la prietenie la ură - Henri 
Barbusse (Marcel Mermoz), Panait Istrati şi Marcel 
Martinet (Daniel Lerault), Chir a Chiralina sau despre 
umanitate şi ambiguitate (Ilinca Barthouil-lonescu), Strat şi 
superstrat în limbă (Titus Bărbulescu), Simbol al prieteniei 
(Maia Belciu), Pagini inedite (N. Gheorghiu), Prietenia cu 
Francois Franzoni şi Nikos Kazantzakis (Alexandru Talex). 

— Inaugurarea Centrului documentar „Panait Istrati”, la 
Paris. 

— Placă comemorativă pe imobilul 24, rue du Colisee, 
unde Panait Istrati şi-a scris majoritatea operei. 


— Autres flammes pour Panait Istrati, zece dialoguri la 
„France-Culture” (2-13 iunie), în cadrul emisiunii „Les 
chemins de la connaissance”. (Roger Dadoun în dialog cu 
Gerard Ponthieux, Marcel Mermoz, Alexandru Talex, Ilinca 
Barthouil-lonescu, Al. Oprea, Titus Bărbulescu şi Roger 
Grenier.) - Les Chardons du Bărăgan, adaptare radiofonică 
de Stephane Frontes, realizator Georges Godebert 
(„France-Culture”, serial în 12 emisiuni, 7-22 aprilie). 

— Rezeles-Nantes (noiembrie), expoziţia „Pour avoir aime 
la terre”, întâlnire cu cititorii, proiecția filmului Codin şi 
dialog cu spectatorii (Henri Colpi la „Maison des Jeunes”). 

— Noi apariţii sau reeditări: Les Chardons du Bărăgan, 
Beijing, Departement of People's Litterature (ediţie 
ilustrată), Kira Kiralina, Brussel-Amsterdam, Elsevier 
Manteau. 

— Pentru a fi iubit pământul, film documentar, Cineclubul 
Casei de Cultură-Brăila (scenariu: Maria Cogălniceanu, 
realizator: Valeriu Costoleanu). Panait Istrati la Iaşi (În vol. 
Confluenţe de lize Dan, editura Cartea Românească, pp 80- 
91). 

— Brăila (24 martie), lansarea ediţiei Panait Istrati. Cum 
am devenit scriitor, editura Scrisul românesc, la librăria 
„Mihail Eminescu”. (Au luat cuvântul: Vcronica Dobrin, 
Ilarie Hinoveanu, Ştefan Mircescu, Alexandru alex.) 

— Corespondenţa Panait Istrati-Marcel Martinet, în vol. 
Actes du Collogue Marcel Martinet, Dijon, edition „Plein 
Chant, pp 115-132. 

— Reeditări: Kyra Kyralina şi Oncle Anghel, Gallimard, col 
„Folio”; Les Chardons du Bărăgan, Albeuve (Elveţia), 
editions Paul Castella; Kyra Kyralina (Cosma, Codin, Pusztai 
Boganoszok), Budapesta, „Europa” Kdnivkiado; La Maison 
Thuringer, OsZo, editura „liden”; Ediţie bibliofilă. Les 
Chardons du Bărăgan, Paris, Les Pharmaciens bibliophiles, 
ilustraţii color: agquaforte şi agquatinte de Vasile Pintea. 

— 9-12 decembrie, Centenarul Bibliotecii judeţene. I se 
atribuie denumirea „Panait Istrati.” Omagiu scriitorului 


Panait Istrati (comunicări): Reîntoarcerea la matcă 
(Alexandru Talex), Portret în oglinda memoriei (lon 
Potopin), Umorul în opera istratiană (Barbu Al. Emandi), 
Psihologia eroilor panaitistratieni (Gh. Marinescu-Dinizvor), 
Personalităţi brăilene marcante în cultura franceză 
(Nicolaie Mocioiu) - Expoziţie foto-documentară „Pentru a fi 
iubit pământul” (Biblioteca judeţeană „Panait Istrati). 

— 5 ianuarie: moartea lui Marcel Mermoz, preşedintele 
asociaţiei „Les Amis de Panait Istrati”, iniţiatorul celor două 
colocvii internaţionale, al repunerii în dezbatere publică a 
campaniei calomnioase a lui Henri Barbusse. Prieten 
devotat al poporului nostru, el ne-a vizitat ţara de şase ori, 
reafirmând de fiece dată dragostea şi prețuirea pe care 
francezii o poartă operei scriitorului nostru. 

— Reeditări: Chira Chiralina şi alte povestiri (versiuni 
româneşti de autor), Editura Minerva; Presentation des 
Haidoucs, Gallimard, col „Folio”; Kyra Kyralina - Codin. 
Sofia, Narodnaia Kultura; Kyra Kyralina, Berlin-Bukarest, 
Verlag der Nation. 

— Istratiana (Brăila, 20-22 mai): vernisajul expoziţiei 
„Panait Istrati - documente, cărţi, mobilier” (Galeriile de 
Artă). Evocare: Prietenia Panait Istrati - Cezar Petrescu 
(Alexandru Talex), Omagiu scriitorului la Baldovineşti 
(Căminul cultural). 

— Excursia grupului asociaţiei „Les Amis de Panait Istrati”, 
pe „urmele lui Panait Istrati” (Brăila, Delta Dunării, laşi, 
Bucureşti. Pelerinaj la cimitirul Bellu. 

— Vizita asociaţiei elene „Evgheros - Panait Istrati”: 
spectacole date de ansamblul artistic al asociaţiei la Brăila 
şi Bucureşti. 

— Manea Mănescu: Panait Istrati. Ploieştean (scrisori 
către Costică Mănescu), în „Manuscriptum”, nr. 2 pp. 75-85. 

— Eroul tânăr în literatură: Adrian Zografi, dialog 
Romulus Vulpescu - Titus Vâjeu (Radio-Bucureşti, 3 
octombrie); Nikos Kazantzakis despre Panait Istrati 
(„Ramuri”, Craiova, 15 noiembrie). 


— Istratiana (simpozion): Cosmic şi teluric în opera 
istratiana (Maria Cogălniceanu), Cum l-am cunoscut pe 
Panait Istrati (Ilie Mirea), Imaginea Brăilei în operă (Lica 
Paulescu), Locul lui Panait Istrati în literatura română 
(Mioara Grigore), Independenţa scriitorului (Ştefan 
Mircescu), Panait Istrati, scriitor român (Alexandru Talex). 

— 55 de ani de la apariţia Ciulinilor Bărăganului 
(simpozion, Călăraşi). 

Panait Istrati - George Orwel (prefața cărţii La Vache 
enragee, prezentare şi traducere de Marin Bucur, în „Viaţa 
românească”, nr. 2). 

— Lansarea cărţii Viaţa lui Adrian Zografi, Editura 
Minerva (versiuni româneşti de autor), la Brăila, librăria 
„Mihail Eminescu”; au luat cuvântul: Veronica Dobrin, 
George Macovescu, Teodor Vârgolici, Alexandru alex. 

— Repere pentru o nouă exegeză istratiană: Suflete li-— 
bere şi Pasiunea eticii. (Însemnări critice de Mircea 
Iorgulescu, în „România liberă”, 18 ianuarie şi 12 iulie.) 

— Centenar Nikos Kazantzakis. Întâlnirea cu Panait Istrati, 
(„Tribuna”, 3 şi 10 martie). 

— Interferenţe spirituale: Joseph Kessel-Panait Istrati 
(scenariu de Camelia Stănescu, în dialog cu actorul Florian 
Pittiş, Radio-Bucureşti, 17 mai). 

— 'Trimestrialul francez „UARC”, număr dublu (86- 87) 
consacrat lui Panait Istrati. 

— În librării, ediţia bilingvă Opere alese (vol. 8 şi 9). 
Evadările mele, Pescuitorul de bureţi. [aţa Minca, Editura 
Minerva. 

— Lucian Chişu: Agendele lui Panait Istrati, 
(Contemporanul”, iulie). 

— CENTENARUL NAŞTERII LUI PANAIT ISTRATI 

— 11 iunie: şedinţa publică de comunicări (Secţia de 
ştiinţe filologice, literatură şi artă a Academiei R. S. R.): Al. 
Piru (Panait Istrati, scriitor român sau francez?), Viorica 
lonescu-Nişcov (Opera lui PI. În perspectiva literaturii 


naţionale), Vasile Cavaci (Un exemplu de autotraducere: P 
[.), lon Rotaru (Posteritatea lui Panait Istrati). 

— Sesiune omagială, sub egida Consiliului Culturii şi 
Educaţiei Socialiste, Uniunii Scriitorilor şi Muzeului 
literaturii române. Comunicări (22 iunie, la Casa 
Scriitorilor): Mesaj umanist în opera lui Panait Istrati (lon 
Ştefănescu), Panait Istrati, fiu al pământului românesc (D. 
R. Popescu), Scriitorul Panait Istrati şi Brăila (Valeriu Stoiu), 
Portretul lui Panait Istrati (Alexandru Balaci), Panait Istrati 
în conştiinţa contemporaneităţii şi a posterităţii (Al. 
Săndulescu), Panait Istrati, biografie şi creaţie, în 
perspectiva Muzeului literaturii române (Constandina 
Brezu-Stoian). 

— Expoziţie de carte (opera istratiană în ţară şi 
străinătate), organizată de B. C. S. şi Centrala editorială 
(Casa Scriitorilor). 

— Reeditări: Chira Chiralina, ediţie bilingvă (versiune 
română de autor), Editura Minerva; Moş Anghel, colecţia 
„Arcade”, Editura Minerva; Neranţula şi alte povestiri 
(traducere de Alexandru Ialex, Editura Minerva; Al. Oprea: 
Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Biblioteca pentru 
toţi; Opere alese, vol. IX. Mediterana (răsărit-apus de 
soare), ediţie bilingvă, (traducere Eugen Barbu); „Căpitan” 
Mavromati, Ciulinii Bărăganului, ediţia a II-a, Biblioteca 
pentru toţi copiii, editura Ion Creangă. 

— Repere pentru o nouă exegeză istratiană: Atitudine 
epică şi atitudine etică; învins şi învingător; în lumea 
lecturii; întâmplări cu cărţi; Lumea fantastică a unui 
dicţionar de Mircea Iorgulescu (În „România literară”, 16 
februarie, 19 aprilie, 28 iunie, 6 septembrie şi „Astra”, 
Arad, septembrie); Alexandru Balaci: în căutarea 
frumosului şi adevărului („România literară”, 24 mai), 
Eugen Simion: Pactul autobiografic („Flacăra”, 7 
septembrie); Z. Ornea: Panait Istrati sau triumful învinsului 
(„România literară”, 31 mai); lon Simuţ: întoarcerea fiului 
risipitor („Steaua”, nr. 9, septembrie). 


— Preferinţe muzicale ale lui Panait Istrati, seară de 
literatură şi muzică (Muzeul literaturii române), cu 
participarea acad. Alexandru Balaci şi Doru Popovici; 
recital: soprana Mariana Stoica şi pianistele Diana Popescu 
şi Maria Fotino. 

— Vernisajul expoziţiei de artă plastică Ciulinii 
Bărăganului în viziunea lui Vasile Pintea. 

— Simpozion Naţional şi universal în opera lui Panait 
Istrati, organizat de Muzeul literaturii române şi Comitetul 
Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă - Ialomiţa. 
(Participanți: Alexandru Balaci, Tudor George, Vasile Netea, 
Grigore Pop, Radu Bagdasar şi Aurel Goci. Actriţa Florina 
Cercel a citit din scrierile lui Panait Istrati.) 

— Panait Istrati. Fotograf şi în fotografii (album), editura 
Meridiane. 

— Biblioteca Centrală Universitară: Omagiu lui Panait 
Istrati (Alexandru Talex şi Mircea Iorgulescu). Vizionarea 
filmului Brăila lui Panait Istrati. 

— Un tablou necunoscut al lui Panait Istrati („Flacăra”, 18 
mai); Panait Istrati în lumea hispano-americană („România 
literară”, 9 august). 

— Pagini speciale sau numere de revistă şi almanahuri 
consacrate Centenarului Panait Istrati. (Vezi Addenda 
acestei ediţii.); Timbru poştal Panait Istrati, în seria „Mari 
aniversări”. 

— OMAGIUL BRĂILEI (2-8 septembrie). 

— Şedinţa festivă: Centenar Panait Istrati, în sala Teatrului 
„Maria Filotti”. (Au luat cuvântul: Suzana Gâdea, 
preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, 
Valeriu Stoiu, Veronica Dobrin, Constantin Ţoiu, Alexandru 
Talex.) 

— Inaugurarea complexului expozițional Satul copilăriei 
lui Panait Istrati. Casa lui moş Dumitru (Baldovineşti) şi a 
Expoziţiei memoriale permanente Panait Istrati (Brăila, 
Grădina Mare). 


— Sesiune de referate şi comunicări, în colaborare cu 
Societatea de Ştiinţe Filologice (Timotei Petride, Ecaterina 
Ţarălungă, Ştefan Mircescu, Gh. Ştefănescu, Nicolaie 
Mocioiu, Fănuş Bârleşteanu, Constandina Brezu-Stoian). 

— Mese rotunde: Panait Istrati şi literatura română şi 
Panait Istrati şi contemporaneitatea (coordonator: Lucian 
Chişu). 

— Teatrul „Maria Filotti”. Premiera Martor şi judecător de 
Ion Bălan, regia artistică Constantin Codrescu; în rolul lui 
Panait Istrati: actorul George 'Ţoropoc. 

— Vernisajul expoziţiei Emiliei Dumitrescu: Peisaj şi 
atmosferă istratiană. 

— Expoziţii Brăila lui Panait Istrati (Cenaclul U. A. P 

— Brăila) la Biblioteca Judeţeană şi Panait Istrati în 
documente (la Filiala Arhivelor Statului). 

— Evocare în Grădina Mare, la bustul scriitorului (profesor 
Maria Cogălniceanu şi elevi ai liceului „N. Bălcescu”). 

— Decernarea premiului „Panait Istrati” (uniunea 
Scriitorilor): Aurel Buricea, Vasile Rusescu, Cornel Ifrim şi 
Ion Bălan. 

— Lansarea discului Cosma (Electrecord), prezentat de 
actorul lon Marinescu. 

— Gala filmului istratian: Ciulinii Bărăganului, Codin şi 
filmul documentar Panait Istrati (scenariu Mihaela 
Macovei). 

— Elevi brăileni sărbătoresc Centenarul Panait Istrati. 
(Vezi „Iribuna”, grupaj de articole în suplimentul „Tribuna 
elevului”.) 

— Medalia jubiliară Panait Istrati. 1884-1935. Centenar 
1884-1984. România, (sculptor Ion Deac, Bistriţa). 

— În Franţa: Deschiderea oficială a Centenarului Panait 
Istrati, organizat de asociaţia „Les Amis de Panait Istrati”, 
în colaborare cu serviciile culturale franceze şi romane 
(Valence, 13-14 aprilie). La Flamme du Coeur, evocare de 
Christian Golfetto, în dialog cu actorul Alain Rais. 

Expoziţie de carte. 


— Proiectarea filmului Codin şi dialog cu regizorul Henri 
Colpi. 

— Lectură dramatizată Nerrantsoula (ânregistrare 
„France-Culture”), interpretată de actori de la Comedia 
Franceză. 

— Colocviu internaţional Panait Istrati (26-28 aprilie), pe 
tema Panait Istrati - contemporanul nostru, sub patronajul 
Universităţii din Nisa. Cuvânt de deschidere a lucrărilor: 
prof. Jacques Martin, decanul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe 
umane şi Georges Godebert, preşedintele asociaţiei „Les 
Amis de Panait Istrati”. Prezenţa lui Panait Istrati la Nisa 
(evocare de Therese Romeo). Omagiu lui Marcel Mermoz 
(Alexandru Talex), Amintiri de-a lungul unei călătorii (Eleni 
Kazantzakis). 

— Comunicări: Panait Istrati şi limba franceză (Maurice 
Zinovieff), Gândind la Panait Istrati (Alexandru Balaci), 
Panait Istrati la Brăila (Constantin '[oiu), învins şi învingător 
(Mircea Iorgulescu), Mihail şi Prietenia (Paul Morelle), 
Umanismul eroilor istratieni (Ileodor Vârgolici), 
Singurătatea naratorului, (Heinrich Stiehler), Pasiunea lui 
Panait Istrati (Roger Dadoun), Peisajul românesc în operă 
(Margareta Dolinescu), Femeia în opera lui Panait Istrati 
(Marie-Helene Schimanovich, Diane Vasilescu, Ilinca 
Barthouil), Haiducul şi eroul romanceroului (Doina Popa- 
Lisseanu), Panait Istrati-Adrian Zografi (Jean Hormiere), 
Istrati şi Rachel Dequieroz (James Dauphine). 

— Vernisajul expozițiilor „Pour avoir aime la terre” şi 
„Documentele fondului Panait Istrati” la Biblioteca 
Universităţii (alocuţiune: Paul Verdier, rectorul 
Universităţii) ” Proiecţia filmelor Codin şi Ciulinii 
Bărăganului. 

— UNESCO omagiază Omul şi scriitorul Panait Istrati 
Paris, 3 mai) Au rostit cuvântări: M. Makagiansar, director 
general adjunct; acad. Alexandru Balaci, vicepreşedinte al 
Uniunii Scriitorilor; Roger Dadoun, scriitor şi profesor la 
Universitatea Paris VIII. 


— Vernisajul expoziţiei „Flamme et Cendre” de Frangois X, 
Bouchart. 

— Proiecţia filmului Codin, în prezenţa regizorului Henri 
Colpi. 

— Centenar Panait Istrati, în cadrul colocviului 
internaţional Prezenţa României în Franţa şi Italia 
(Universitatea Paris III - Nouvelle Sorbonne, 9-11 mai). 
Comunicări: Mediterana lui Panait Istrati (Roger Dadoun), 
Omul şi scriitorul Panait Istrati (Alexandru Talex), 
Rădăcinile româneşti ale operei istratiene (Ilinca Barthouil- 
Ionescu). Seară omagială la „Centre frangais de la Societe 
europeenne de culture” (Maurice Schumann, membru al 
Academiei Franceze, Roger Grenier, Alexandru alex, 
Roger Dadoun). Dezbatere publică la Centre „Rashi”, pe 
marginea cărţii L'existence juive dans l'oeuvre de Panait 
Istrati de David Seidmann. (Participanți la discuţii: autorul, 
Roger Dadoun, Alexandru Talex, - 13 iunie.) 

— Întreaga operă istratiană reeditată în colecţia „Folio” a 
editurii Gallimard; lansarea volumului Panait Istrati: Le 
Pelerin du coeur, editions Gallimard („Le Salon du Livre - 
1984”, de la Grand Palais); Les Chardons du Bărăgan în 
colecţia „Les Cahiers rouges” a editurii Grasset; Ample 
comentarii şi interviuri în presa franceză. (Vezi Addenda 
prezentei ediţii.) - Panait Istrati în Le Petit Larousse illustre, 
1985. 

— Spectacole „son et lumiere”, cu Ciulinii Bărăganului. 

— Dramatizare de Frangois Joxe, în interpretarea 
ansamblului naţional „Le livre vivant”, la castelul medieval 
din Cluis-Dessous (10-19 august). 

— Radio „France-Culture”: dialog Claude Dupont - 
Alexandru alex despre Le Pelerin du coeur (2 aprilie); 
Interviu cu Joseph Kessel: Amintiri despre Panait Istrati; 
Masă rotundă Relecture: Panait Istrati (participanţi; 
Margareta Panait Istrati, Roger Grenier, Gerard Lemaire, 
Alexandru alex şi Hubert Juin); Cosma, dramatizare de 


Roger Grenier (30 iulie); Kyra Kyralina, dramatizare de 
Stephane Frontes (august). 

— În alte ţări: 

Grecia sărbătoreşte „Centenarul naşterii lui Panait Istrati” 
(10-22 decembrie), din iniţiativa Ministerului Culturii şi al 
Ştiinţelor, în colaborare cu asociaţia „Evgheros-Panait 
Istrati”. 

— Seară omagială în sala mare a Operei din Atena (iau 
cuvântul: Melina Mercouri, ministru, bardul naţional Yannis 
Ritsos, Margareta Panait Istrati, Elli Alexiu, Mario Ploritis, 
Michel Raptis, Rita Isindili-Vlisma, Panaiotis Licudis.) - 
Inaugurarea Centrului de cultură „Panait Istrati” (Atena), 
comunicări: Prietenia Nikos Kazantzakis-Panait Istrati 
(Alexandru Talex), Celălalt Istrati 


(Mircea Iorgulescu); vernisajul Expoziţiei foto- 
documentare (trimisă din România). 

— Decernarea plachetelor jubiliare: Margareta Panait 
Istrati (aur), Mircea Iorgulescu şi Alexandru Talex (argint). 

— Interviuri şi ample ecouri în presă, la radio şi 
televiziune. 

— Pelerinaj la Faraklata (insula Kefalonia): dezvelirea 
plăcilor comemorative pe casa lui Ghiorghios Valsamis (tatăl 
scriitorului) şi la Centrul cultural comunal. 

— Strada Panait Istrati. 

— Sărbătorirea centenarului şi în Italia (Universitatea din 
Padova), Austria (Universitatea din Viena, prof. Max 
Demeter Peyfus), Polonia (la Asociaţia literaţilor polonezi, 
de la Varşovia). 

— Centenar Panait Istrati. Evocare de George Uscătescu, 
în ziarul „YOD”, Madrid, 9 septembrie. 

— Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis, evocare de Eleni 
Kazantzakis şi Christian Golfetto (Radio „Suisse romande”, 
Geneva). 

— Asociaţie „Prietenii lui Panait Istrati”, în insula 
Salamina. 


— Semicentenarul morţii lui Panait Istrati: 

Manifestări organizate la Brăila, de Comitetul judeţean de 
Cultură şi Educaţie Socialistă şi de Uniunea Scriitorilor (cu 
participarea unei delegaţii: Dumitru Radu Popescu, 
preşedintele Uniunii Scriitorilor, Traian lancu, Alexandru 
Sălcudeanu, Platon Pardău, Gabriel Dimisianu, Teodor 
Vârgolici, Mircea Iorgulescu. Invitată de onoare: Margareta 
Panait Istrati). 

— Întâlnire cu elevii liceului „Nicolae Bălcescu” (În dialog 
cu Mircea Iorgulescu şi Alexandru Talex). 

— Sesiune de comunicări şi referate la liceul „Panait 
Istrati” (În colaborare cu Inspectoratul şcolar judeţean). 

— Teatrul „Maria Filotti”: Seară omagială. Evocări. 

— Decernarea premiului literar „Panait Istrati” (Alexandru 
Talex). 

— Spectacol jubiliar (al 50-lea) cu piesa Martor şi 
judecător de Ion Bălan. 

— Masă rotundă la „Expoziţia memorială permanentă”, cu 
scriitorii invitaţi, pe tema Documentar şi literar în opera lui 
Panait Istrati. - „Vernisajul Expoziţiei de artă plastică a U. A. 
P 

— Brăila: lucrări inspirate din opera istratiană. 

— Vizitarea expoziţiei „Baldovineştii lui Panait Istrati”. 

— În memoriam de Mircea Iorgulescu şi Panait Istrati în 
conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii (extrase din 
presa vremii şi interviuri - Radio-Bucureşti, emisiune de 
Camelia Stănescu (16 aprilie). 

— Vive flamme Panait Istrati, evocare de prof. Roger 
Dadoun (Radio „France - Culture”, 17 mai). 

— 'Ţaţa Minca şi Neranţula, dramatizări de Camelia 
Stănescu (Radio-Bucureşti). 

CUM AM DEVENIT SCRIITOR. 

Viaţa unui artist sentimental, pasionat şi care mai ales a 
trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca 
şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul 
rămâne sincer şi dacă scrie nu ca să satisfacă curiozitatea 


bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă până 
unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cât a 
luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins. 

Nu oare acestui gen de literatură se datoreşte faptul că 
dintre toate operele lui Jean-Jacques Rousseau, cea mai 
populară, cea mai răspândită, cea mai tradusă sunt 
Mărturisirile sale? Şi nu e această carte şi aceea din care 
un om sănătos poate trage cele mai multe învăţăminte? Ori, 
în epoca asta a noastră de universală confuzie a spiritelor, 
mai mult decât pe vremea lui Rousseau, omenirea are 
nevoie de învăţăminte. 

Şi eu cred în învăţăminte, oricâte exemple din propria-mi 
viaţă mi s-ar pune sub ochi, susţinându-se că n-am ţinut 
seamă de ele. Ba aş afirma chiar că, dacă uneori le-am 
călcat în picioare încă nu este motiv să descurajăm această 
deznădăjduită omenire, pretinzând că învăţămintele nu 
servesc la nimic. Numai omul blazat, această caricatură 
hidoasă a vieţii, se întinde cu burta pe pământ, când cade în 
genunchi şi geme, în loc să se scoale repede. Puţini oameni, 
luptând cu viaţa, au căzut în genunchi atât cât am căzut eu. 
M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăşi 
sublima prietenie. Acum, în urmă, căzusem aşa de rău, că 
eram gata să nu mai mă mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă 
mişc mai cu folos ca oricând. 

Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit 
cu energii noi. Totul e modificare, transformare, în bine sau 
în rău. Cine se opreşte în loc, piere. Şi e mai bine să dai 
uneori îndărăt decât să nu te mişti. 

Întreg progresul uman se datoreşte necontenitei 
frământări a unei infime minorităţi a omenirii: aceea care 
creează fără încetare condiţii noi de viaţă. Această 
minoritate e fecundă, atât în ura cât şi în iubirea ei. Restul e 
puhoiul, care se lasă târât ori pune bețe în roate. Totuşi, în 
sterilitatea sa, el ascunde şi înăbuşe nenumăratele 
individualităţi fecunde, creatoare ori numai cercetătoare şi 
active, ceea ce încă e util progresului. Eu însumi vin din 


acest puhoi. Cine bănuia de existenţa mea, până în ziua 
când o mână, care nu dă greş, m-a smuls din nisipurile 
vieţii? Cine bănuia de existenţa lui Gorki, până la strigătul 
triumfal al lui Korolenko, descoperitorul lui? 

Cine poate bănui câte energii inovatoare în domeniul larg 
al vieţii, câţi creatori de condiţii de existenţă, potrivite 
vremurilor de mâine, se zbat în întuneric, luptă cu valurile 
nisipoase şi cad înfrânți pe fiece zi? Şi aceştia sunt, doar, 
făuritorii lumii. Fără ei omenirea ar fi o cohortă, o cireadă 
de vite. Ei au săvârşit tot ce vedem. Pe aceştia, societatea 
de azi - ca şi toate societăţile care au existat până în 
prezent - îi lasă mereu să piară. Artistul trebuie să combată 
această societate şi să conlucreze la dărâmarea ei. Fie-mi 
îngăduit să mă înnumăr şi eu printre luptătorii pentru 
dreptate. Şi deschizându-mi inima să-i las să vadă ce simt. 

Vremea de azi e dedicată problemelor de asuprire şi 
înfometare. Îmbrăţişând literele, credeam că revolta mea 
era şi a tuturor „spiritelor înaintate” şi că vom fi numeroşi 
în voinţa de-a rezolva aceste probleme. Literatură! 

Omul care munceşte, e singur pe lume. El se deşală ca să 
asigure „mai bine” călăilor lui, ca şi al „spiritelor înaintate”. 
De multe ori, acest om sfârşeşte prin a crăpa, pentru a 
întreţine paraziți, care se proclamă fraţi cu el, care vorbesc 
în numele lui şi-l îmboldesc la jug. Aşa că, de la un capăt la 
celălalt al pământului, toate categoriile sociale se unesc 
pentru a pironi acest om la truda lui şi a trăi din sângele lui. 
Oricine se poate descurca în viaţă. Oricui i se oferă ocazia 
să respire puţin. Lui, nu! Nimic! E singura fiinţă 
condamnată la muncă silnică pe viaţă şi de care nu scapă 
decât spre a lua drumul cimitirului. 

Pierit-au toţi oamenii de bună-credinţă? Să nu fi rămas, 
oare, decât literatura de paradă, comerţul de credinţe? Şi 
totuşi. 

Un cititor nou s-a născut. El ţine să facă deosebirea clară 
între scriitorul care-şi câştigă o pâine şi cel care îşi 
propovăduieşte credinţa. 


Pe întinderea nesfârşită a egoismului omenesc plutesc 
eternele insulițe ale spiritului generos, la fel de omenesc. 
De-ar fi egoismul cât nisipul mării şi de-ar acoperi totul în 
calea sa. 

— Totdeauna vor rămâne la suprafaţă oazele de 
generozitate, gata să-l înfrunte, să-l dezmintă, să pledeze 
cauza vieţii care nu se cruţă pe sine, care se dăruieşte 
frenetic. În faţa Creaţiei, nu contează decât aceste oaze. 
Restul: nisip, frumos sau urât, tot nisip! 

Doar acest strop de sublim există, clădeşte viaţa. Numai el 
se cere continuat, în mod imperios, de-a lungul secolelor. El 
este acela care frământă pe om, mai mult chiar decât 
gândul morţii. 

Aceasta-i toată Eternitatea! Nu există o alta. Mă lupt cu 
ea, din totdeauna. 

Suntem plămădiţi din ţărână şi aşa rămânem. Şi eu sunt 
plămădit din ţărână şi iubesc, ca orice om normal, bunurile 
materiale. Dar stropul de eternitate, care se află în fiinţa 
mea, este mai puternic decât pofta după un grajd frumos. 
Prea puţin se cunoaşte în ce măsură am fost unul dintre 
adevărații revoltați ai secolului meu. 

— Omului care, de copil, a ghicit instinctiv crima de-a te 
supune la mentalitatea tradiţională: aceea a familiei, a 
societăţii şi apoi a idealului de turmă. 

Nefiind un sfânt şi nici un pustnic, sufletul meu a scrâşnit 
foarte adesea între nicovala bunăstării materiale şi ciocanul 
bunăstării spirituale. Această luptă durează încă, dar nu am 
nici o alegere de făcut. Zarurile au fost aruncate. Josnicia 
îmi repugnă. Iubesc Frumosul, religia mea. 

— Frumosul care cuprinde toate valorile morale şi care 
avea să dea un sens vieţii mele, susţinându-mă în 
nenumăratele mele ceasuri de grea cumpănă, când, încolţit 
de mizerie şi sfârşit de puteri, adesea m-am întrebat dacă el 
merită atâtea jertfe chinuitoare. 

Viaţa animalică n-are decât să treacă pe lângă mine, 
Treaba ei! Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc 


pentru această scânteie de sublim, care luceşte în negurile 
vieţii bestiale. Numai ea există! Şi fără nici un folos, poate. 
Nu cer nimănui să mă urmeze. S-ar putea să i se pară prea 
costisitor. Alegi o astfel de cale în viaţă, numai dacă simţi 
bucurie. 

E atât de lung drumul din cătunul Baldovineştilor şi până 
la Oraşul-Lumină! Când măsor distanţa pe care am 
străbătut-o, mi se face atâta milă de mine! Nu mi-aş fi 
părăsit cătunul, pierdut în bălțile Dunării, dacă n-aş fi fost 
croit să înţeleg chemarea gândirii generoase. Sunt, deci, cu 
pasiune, credinciosul total. Îmi dau seama că minunea 
destinului meu nu se repetă de două ori într-un secol şi nici 
atăt! 

Numeroşi sunt cei care o pornesc la drum, luntraşi nebuni, 
Numai câţiva ajung. Şi dacă doresc atât de mult să fiu demn 
de lumina ce-mi umple astăzi ochii, apoi n-o fac decât 
pentru a mângâia pe toţi cei ce au fost orbiţi de ea! 

lată pentru ce am crezut că rostul vieţii mele este de-a 
plimba cuvântul dragostei între coliba celor umili, însetaţi 
de dreptate şi templul uriaşilor gândirii generoase. Dar, în 
acest secol al crimei, cuvânt de dragoste însemnează 
cuvânt de revoltă! Revoltă împotriva tiraniei milenare a 
omului lacom, oricine ar fi el, orideunde ar veni! 

Să fiu oare atât de singur? 

Mă socoteam tovarăşul de arme al unei legiuni de temut, 
care luptă să smulgă pământul din gura omului lacom, 
înapoindu-l celor care ştiu să-l înfrumuseţeze cu dragostea 
lor. Mă credeam un puternic. Şi deodată, iată-mă un biet 
Don Quijotte, zdrobit de copita unui măgar: sunt alungat 
din Egipt, arestat în Italia, iar în România vânat, ori de câte 
ori pun piciorul acolo. Este îngăduit tuturor netrebnicilor 
să-şi bată joc de mine. 

Ce să mai spun, atunci, de soarta pe care tiranii o rezervă 
omului anonim, vinovat numai pentru că iubeşte pământul 
şi-l vrea liber? Aici e toată buba. Nu e vorba de mine. Ci de 


fratele meu, omul, a cărui viaţă e un şir neîntrerupt de 
căderi şi a cărui soartă nu poate fi asemuită cu a mea. 

Omenirea, s-o ia dracul! Scoală-te tu, ca să mă aşez eu. 

— Asta-i legea ei. Omenirea deci nu există. 

Există însă omul. Şi omul caută pe om. Şi-l găseşte. Nu se 
poate să nu-l găsească. De îndată ce înlături omenirea din 
drumul tău, descoperi pe om. Căci noi nu vedem pe oameni 
din cauza omenirii. Cel puţin aşa s-a întâmplat cu mine. 

Nimeni nu poate să iubească omenirea. Nu poţi să iubeşti 
ce e anonim şi ce-ţi scapă cu totul. Dar poţi să iubeşti un 
om, zece, douăzeci, într-o viaţă întreagă. Poţi să le salvezi 
viaţa, la nevoie, şi ei pot s-o salveze pe-a ta. 

Asta-i toată umanitatea. 

M-am certat cu ea, alergând s-o descopăr şi negăsind-o, 
încercând s-o iubesc şi neputând. 

Acum, nemaialergând după nimeni şi nemaifăcându-mi o 
datorie din iubire, descopăr oameni fără să-i caut şi-mi sunt 
simpatici, fără greutate. De altfel, nici nu mai am de-a face 
decât cu învinşi, eu însumi fiind un învins al propriei mele 
victorii. 

Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o 
fiară, de îndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică 
de însemnătate. El o întrebuinţează, pe loc, ca să strivească 
pe aproapele său. Aşa că m-am săturat de oameni însemnați 
şi mă voi despărţi, pe viitor, de orice prieten care va deveni 
un om însemnat. 

De la început, am înţeles rău legile existenţei pământeşti. 

Omul, chiar şi cel de bună credinţă, făgăduieşte mult mai 
mult decât poate să ţină. Avântul lui spre mai bine îi pune 
un nimb pe frunte, dar el uită că picioarele îi sunt 
condamnate să rămână în tină, căci, probabil, nu-i este 
îngăduit să se identifice cu dumnezeirea, atâta timp cât 
ţărâna îi împovărează sufletul, această scânteie misterioasă 
care e veşnic în luptă cu răsuflarea infectă a existenţei 
materiale. 


Da, astăzi cred în suflet cum n-am crezut niciodată şi iert 
fratelui meu, omul, totul, dezlegându-l de divinele 
promisiuni pe care mi le-a făcut atunci când îl vedeam de 
departe, atunci când îl auzeam vorbindu-mi din sferele 
cereşti, când nici nu bănuiam că lutul din care e zidit este 
tot atât de scârnav, ca şi al celui mai de pe urmă păcătos din 
suburbia în care am văzut lumina zilei. 

Dar ca să ajung la această umană înţelegere, a trebuit mai 
întâi să trec eu însumi prin acele grele încercări din care 
nici sfinţii nu ies triumfători decât săvârşind cruzimi, 
împotriva lor înşile şi mai ales împotriva aproapelui. Da, 
cred că pentru a te devota în întregime dumnezeirii, 
trebuie să întorci spatele pământeştilor nevoi ale omului şi 
să-ţi astupi urechile la strigătele lui de ajutor. 

N-o ştiam pe atunci. Credeam că putem servi pe Domnul, 
tocmai devotându-ne umilei lui creaturi. Şi înţepenindu-mă 
în postura de judecător al omului superior, i-am cerut să-şi 
ţină cuvântul dat. El a răspuns prin a-şi întoarce faţa de la 
mine. Şi lăsându-mă singur, redus la propriile mele puteri, 
mi-a dovedit că nici eu nu sunt mai bun decât dânsul. 

Mi-a dovedit că aceeaşi nemernicie ne paşte pe toţi: că 
unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi 
materiale, iar altul fiindcă îl roade viermele ambiţiei, 
dorinţa de strălucire. Şi într-un caz şi într-altul, dovada e 
făcută ca existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor 
nesfârşite abdicări. 

— N-am ştiut. Eu am luat drept literă de evanghelie toate 
idealurile pe care omul le-a proclamat cu cuvinte de foc, 
asigurându-mă că ele pot înlocui chiar şi pe Dumnezeu. 

Câtă dreptate a avut Eclesiastul să spună că totul e 
vanitate! 

Mă uit la ce-a rămas din mine, care am parcurs o cale atât 
de lungă: un biet om, învins de boală şi strivit de nevoi, 
după ce ajunsesem acolo unde nu atârna decât de voinţa 
mea, ca să devin şi eu încă un om sătul. 


Mă ridic însă cu restul de puteri de care mai sunt capabil, 
împotriva materiei robitoare, distrugătoare de suflete. 

Va fi, poate, folositor să arăt în faţa întregii lumi cum se 
dezvăluie lumina vieţii celei mari pentru existenţele 
înzestrate cu o inimă ce îmbrăţişează universul; cum în 
plină beznă ţâşneşte flacăra frumoasei iluzii şi ce golgotă 
trebuie să îndure fiinţa care ţine să asculte de chemarea 
dragostei greu de suportat. Căci, în faţa ochilor mei însetaţi 
de univers, revelaţia marilor literaturi nu a însemnat decât 
Dragoste şi salvarea sufletului. 'Totul în folosul vieţii eroice 
şi mai ales a iluziei. Aproape că am chef să spun: datorită 
iluziei, oamenii devin eroi. Am fost. Nu mai sunt. Voi 
redeveni, înainte de-a muri, şirul vieților mele nefiind 
încheiat. 

Pipăi acum, ceea ce cu treizeci de ani în urmă nu era în 
ochii mei decât un spectacol lunar. Unde-i realitatea? Între 
degetele mele sau în visul meu? Vai şi amar de acel ce vrea 
să fie practic: numai spectacolele lunare freamătă de viaţă 
adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre 
contează. Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci 
cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi! 

În ce mă priveşte, am privit viaţa cu încredere şi ea m-a 
răsplătit din belşug. Totdeauna, zilele mele au fost 
împovărate de dragoste, fără de care mi-aş fi dat sufletul 
încă de la început. Neavând braţe pentru sapă, nici minte şi 
inimă pentru neghiobii sau fărădelegi, sărmana mea hârcă 
s-ar fi prăbuşit de mult, dacă n-ar fi fost susţinută de 
dragoste. 

V-am iubit pe voi toţi, prieteni, şi pe tine, pământul meu. 
Vă iubesc încă, chiar dacă mi se întâmplă uneori să rostesc 
contrariul. Doamne, cum aş putea face altfel? Să urăsc? Să 
ucid?! Şi apoi, cum aş putea să mă lipsesc astăzi, de ceea ce 
a făcut tăria vieţii mele? 

Ce m-a susţinut în anii de trudă la stăpân? Sau când 
făceam ca noi, sute de odăi ce colcăiau de murdărie. Sau 
când plantam stâlpi de telegraf şi spărgeam gheaţa pe 


drumurile Elveţiei? Sau când crăpam de foame 
pretutindeni? 

Cine alta decât Dragostea mi-a populat mintea cu visuri şi 
mi-a înţesat inima cu năzuinţe? Vai de cel care o mitizează; 
viaţa îi va fi un martiriu faţă de care cel îndurat de lisus nu-i 
decât o pişcătură de ţânţar! 

Eu depun mărturie pentru neînfricata ei realitate. Ţelurile 
ei? Doar unul singur contează: libertatea! Ea este singurul 
bun pământesc căruia trebuie să-i sacrificăm totul: bani, 
glorie, sănătate, viaţă. Şi chiar propria noastră libertate. 

Încă de la plecarea mea din Baldovineşti, eram ferm 
convins că savanții, filosofii, scriitorii şi artiştii, care 
propovăduiau popoarelor dragostea de libertate, se 
împotrivesc tiraniei cu promptitudine, spontaneitate şi 
abnegaţie. Aş vrea ca un om de bun-simţ să-mi spună dacă 
am fost un nebun, având această credinţă. Să-mi explice 
care este misiunea umană a ştiinţei, a filosofiei, a literaturii, 
a tuturor artelor la un loc. Rostul lor este, oare, de-a crea 
bande de profitori şi aceeaşi înşelătorie divină, proprie 
tuturor religiilor? 

Am ispăşit destul, ca să am dreptul de-a şti. 

Mi-am iubit totdeauna pământul din care am ieşit, precum 
şi duioasa lui limbă. 

— Duioasă ca toate limbile de pe glob, pe care le respect, 
căci toate sunt sfinte pentru acela căruia o mamă - cu 
chipul amărât - i-a şoptit primele cuvinte într-un grai 
omenesc oarecare. Le voi mai spune oamenilor de bine că 
dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, 
acelea care mi s-au întipărit în suflet, pe când mă purta 
mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe şi că numai un 
înstrăinat” ca mine va şti să le ducă dorul şi să le dezmierde 
amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi, când trăiesc din amintiri. 

Pe petecul de pământ ce se cheamă România, eu am 
rădăcini adânci. O fi frumos să scrii franţuzeşte, fără să fi 
deschis o gramatică; o fi frumos să ai cu tine toată presa 


pariziana, de la necăjita „L'Humanite” a lui Jaures, până la 
gravul, Fi-garo, şi regalista „Action Francaise”. 

— Aceasta din urmă mai elogioasă ca oricare. Dar mult 
mai frumos este să rămâi ceea ce te-ai născut, când te-ai 
născut iubind. 

Pentru acest românism am refuzat să devin cetăţean 
francez, să primesc premii, să port Legiunea de onoare, să- 
mi uit limba, să nu-mi mai revăd meleagurile copilăriei, să 
mă procopsesc şi să mă îngraş. 

Ceva mai mult. Fiindcă, histitutul internaţional de 
cooperare intelectuală, de pe lângă Societatea Naţiunilor, 
m-a ales (fără să ştiu), membru în secţia asiatică”, am 
refuzat să iau parte mai mult decât la o şedinţă, fiindcă am 
considerat că eu nu vin din Asia, ci de sub Carpaţi. 

Iar când, după zece ani de locuire printre francezi, mi-am 
dat seama că mai cald îmi ţine o înjurătură româneasca 
decât o rece politeţă occidentală, am rupt cu Occidentul şi 
m-am retras la matcă, încă din 1930. 

În sfârşit, poate că ar fi bine să vă amintesc că am scris 
până azi optsprezece volume, citite în momentul de faţa în 
douăzeci şi şapte de limbi. Puţini dintre voi le cunosc. Mai 
bine le cunosc cei cu care se întâlneşte şi voiajează domnul 
Titulescu. Şi aceşti străini, toate aceste neamuri, ştiu de la 
mine ce suflet are un român şi cum stă întins sub soare 
pămân-tul românesc. 

Şi să dea Dumnezeu acestei ţări oameni care s-o 
cinstească peste hotare mai mult decât am cinstit-o eu, dar 
mi se pare că o să treacă multă vreme până să se mai 
repete cazul meu. Pentru care eu nu am nici un merit. Nu 
eu, ci destinul meu a fost marele meşter. 

Miracolul vieţii mele a fost să nu am nici un fel de voinţă. 
Eu m-am lăsat dus numai de ceea ce convenea firii mele şi 
toată voinţa mea a fost să nu mă împotrivesc legilor care 
decideau, în orice împrejurare, ce trebuie şi ce nu trebuie 
să fac. Dacă prin voinţă se înţelege sa asuzi, tinzând către 
un ţel bine definit, atunci eu n-am nici un merit de-a fi ajuns 


acolo unde sunt, fiindcă am trăit fără să mă încurc în țeluri 
şi n-am asudat decât descărcând lăzi. 

Nu văd cazul meu decât ca o întâmplare neprevăzută, 
întemeiată pe un accident real şi sângeros, survenit în faţa 
mea. Câtă vreme oamenii vor trebui să aştepte atari 
accidente pentru a se exprima, exemplul meu nu poate fi 
socotit un succes. 

Sunt sărac şi sper să mor sărac, pentru că în drumul meu 
prin viaţă sunt întovărăşit de imensa familie a golanilor 
întâlniți în drumurile mele. Mă aflu la jumătatea operei 
mele, plămădite în timpul lungilor ani de vagabondaj. Când 
voi termina ceea ce am de spus, voi abandona scrisul, voi 
relua vagabondajul de-odinioară, retrăind, alături de 
tovarăşii regăsiţi, clipe luminoase sau întunecate, neştiute 
de nimeni, despovărat poate de răspunderile grele ce-mi 
taie respiraţia în clipa de faţă. 

Voi da astfel cel mai frumos exemplu: acela de-a te elibera 
de ceea ce ai mai bun în tine, fără a face din asta o 
obişnuinţă şi o meserie. 

După treizeci de ani de credinţă neclintită într-o idee şi de 
dureri îngrămădite, iată-mă gata să-mi spun cuvântul. Viaţa 
mi-a îngăduit, în sfârşit, să mi-l spun. I-am smuls vieţii 
această îngăduinţă. I-am smuls-o, cu preţul unor jertfe pe 
care numai eu singur le cunosc. 

Mie, oamenii mi-au refuzat unele lucruri. Am sărit însă 
peste refuzul lor. N-am sărit, oare, peste atâtea, de-a lungul 
vieţii mele? Putut-au, oare, să-mi interzică ceva? Absolut, 
nimic! Am avut tot ceea ce am vrut, cu vârf şi îndesat. Cât a 
putut să mă coste, asta e altceva. Şi acest altceva, care se 
cheamă eroism, este cheia vieţii libere. Majoritatea 
oamenilor nu-l cunosc. Ei sunt obişnuiţi doar cu cătuşele şi 
lanţurile nenumăratelor lor închisori, dintr-o laşitate care-i 
face de disprețuit. 

Vina nu este a sistemelor, ci a inimii noastre. 

Din vina acestei inimi, tot ce atingem se sluţeşte: arte, 
ştiinţe, tehnică, religii, idealuri morale, sporturi. Toate 


aceste valori ale vieţii omeneşti, care trebuiau să ne 
convingă despre existenţa sufletului - deosebindu-ne astfel 
de animalitate - se ridică astăzi împotriva noastră, spre a ne 
dovedi că din punct de vedere sufletesc (adică: milă, 
generozitate, dreptate, dragoste faţă de aproapele) am 
căzut mai jos decât animalele. 

Nu iubim ceea ce trebuie. 

Mai întâi, ne iubim prea mult pe noi înşine. Apoi, ne iubim 
prea mult femeile, copiii, părinţii, prietenii, patriile şi mai 
presus de orice nesătulul nostru orgoliu. 

Şi aşa va fi până la sfârşitul lumii. 

Trebuie deci să ne mutăm inima din loc. În prezent, ea nu-i 
decât un „cuib de vipere”. Aş îndrăzni să afirm că ea 
rămâne acelaşi „cuib de vipere”, chiar când se pretinde 
gazda unei singure dragoste: aceea pentru Dumnezeu. 

Dumnezeul meu mi-a cerut totul şi eu i-am dat totul. Adică: 
am iubit viaţa în chipul cel mai generos şi ea mi-a supt tot 
sângele. 

De pe acest pat de suferinţă, unde minunea unei vindecări 
nu-i posibilă (după ştiinţă), decât fiind nepăsător la tot ce-i 
în jurul meu, trăind cu grija de mine însumi, negândindu- 
mă decât la hrana mea, la somnul meu, la liniştea mea, la 
viaţa mea. 

— Ei bine, de pe acest pat eu sar, cu tot restul forţelor, ori 
de câte ori un om se arată însetat să-mi audă glasul şi are 
nevoie de căldura sufletului meu. 

Moartea nu există pentru mine. Ci doar dragostea pentru 
viaţă. 

Singur cu suferinţa nesfârşită. 

Deci, tot ader la ceva. Căci suferinţa e şi ea ceva, cineva. 
Poate că e chiar ceva mare şi sfânt - cineva care rămâne 
veşnic răstignit, care nu se pretează la nici un fel de 
măsluire, care dărâmă biserici născute moarte, care 
demască credinţe grase de osânză, dogme sociale umflate 
de prostie - şi care rămâne singură, ţintuită pe cruce, cu 
mască de Dumnezeu. 


Azi, nu-mi pare rău de tot ce am păţit. Numai astfel am 
putut cunoaşte fiinţa omenească până în adâncurile ei. 
Dacă am rămas bun, în ciuda celor ce am suferit, e doar 
pentru a putea să-mi aduc prinosul de recunoştinţă celui 
care a creat Bunătatea, făcând-o rară şi a aşezat-o printre 
bestii, ca o unică justificare a vieţii. 

Înfăţişez aici, celor care simt nevoia, nu atât o operă, ciun 
om. Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna 
convingătoare. Oamenii doar arareori. Pentru a-şi îndeplini 
menirea, epoca noastră - adică cei care nu glăsuiesc şi care 
produc fără să profite - simte nevoia mai mult de oameni 
decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt 
oglinda propriei lor opere. 

MAMA. 

M-am născut în Brăila la 10 august 1884 (pe vechiul 
stil)21, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un 
contrabandist grec22, pe care nu l-am cunoscut niciodată, 
având nouă luni la moartea lui. 

Actele mele nu pomenesc numele tatălui. Mă declară, pur 
şi simplu: „fiul lui. Şi al Joiţei Istrati, în vârstă de douăzeci şi 
nouă de ani”. Fiu „nelegitim”, port numele de familie al 
mamei mele. Tata câştiga bani mulţi cu contrabanda de 
tutun şi era bolnav de epilepsie. Juca la stos, până cădea 
leşinat (când pierdea); când câştiga, venea acasă în zori, cu 
un taraf de lăutari.23 

Părinţii mamei erau ţărani. În Cosma, am pus ceva din 
viaţa bunicului meu („Un moş Istrati care strâănuta de 
douăsprezece ori în şir, ca tine”, îmi spunea mama), român 
neaoş, tatăl mamei mele, „impuşcat de poteraşi în spate”, 
într-o fugă dramatică cu contrabanda tatălui meu, 
grecoteiul chefalonit, şi mort la spitalul vechi din Brăila, „pe 
când îi scotea fultuiala din schinare” - îmi povestea bunica - 
şi când „ostaşu se tânguia c-a făcut moarte de om, fără 
vrerea lui, ş-o să-i poarte păcatele pe lumea ailaltă”. 

Mama era prima născută în familie şi asistase, câteodată 
chiar luase parte, la frumoasele răfuieli şi isprăvi haiduceşti 


din vremea părinţilor ei. Întotdeauna, habotnica Nedelea, 
bunica mea, s-a trezit eroina vreunei povestiri. Astfel, la 
optsprezece ani, ea şi-a început viaţa iubind doi fraţi 
deodată, unul fiind înjunghiat de celălalt. Apoi, măritată, şi- 
a iubit cumnatul. Şi tot ea a fost aceea care a îmboldit pe 
bărbaţii din sat - soţi, amanți, copii sau simple rude - să ţină 
piept lăcomiei nemăsurate a boierului care voia să cumpere 
cătunul Baldovineşti, de unde s-a tras şi faima de „cuib de 
bandiți”. Boierul Alexandru Suliotti - proprietarul - îşi 
pusese în gând să-i alunge pe ţărani, dărâmându-le colibele, 
smulgându-le viţa de vie şi frumoşii plopi, să astupe 
şanţurile, trecând cu plugurile peste ceea ce el pretindea a 
fi „un cuib de bandiți”. Îndată ce se apropia de „cuiburile” 
noastre, boierul era întâmpinat cu focuri de puşcă. Alături 
de moş Anghel şi moş Dumitru, am văzut eu însumi, cum 
şanţurile împrejmuitoare ale cătunului şi digurile căptuşite 
cu dracilă - pasămite ca să ne apere de revărsarea Siretului 
- erau de temut pentru duşmanul care ar fi cutezat să se 
apropie. Jandarmii nu puteau face nimic. Un „cuib de 
bandiți”, Doamne! 

Cătunul Baldovineştilor, de unde-mi trag obârşia, nu avea 
decât vreo cincizeci de familii, din care jumătate ne erau 
rude. | se mai spunea şi „Istrăteştii”, din cauza numărului 
mare de locuitori purtând numele de „Istrate” şi având 
aceeaşi obârşie. Aproape toţi bărbaţii erau de-alde Cosma, 
iar femeile nişte Chire. Aceşti Cosma dădeau exemplul 
nestatorniciei, iar Chirele le ieşeau în întâmpinarea 
dorințelor. Da, în nestatornicie se află toată puterea unui 
bărbat, a unui popor, a unei rase. Cu cât eşti mai 
nestatornic, cu atât eşti mai generos, deoarece 
nestatornicul nu păstrează nimic pentru sine. El face viaţa 
rodnică şi trece mai departe. Nimic nu este molatec într- 
însul; totul este furtună, furtună creatoare. 

La Baldovineşti, la Petroiu, Cazasu, Naziru, Chişcani, 
Tichileşti, peste tot unde unchiul Anghel îşi oprea armăsarul 


în faţa unei cârciumi, numai de „neamuri de ale noastre” 
era vorba: 

— Nu mai poţi să scoţi cămaşa de neamuri, mă, Panaite! 
Spunea el. 

Tot de la acest unchi ştiu că „neamul nostru e curcit”. 
Ultima cârciumă a lui „Angheluţă”, ale cărei ruini se mai pot 
vedea şi azi, era un focar de poveşti de pe vremea 
ocupaţiei. 

Şi ca şi cum destinul ar fi având legi precise, moş Anghel 
nu scăpa nici un prilej de a-mi face cunoscută „Încă o 
poveste turcească”, mie, „ţâncu' pământului”. 

Copii de ţărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi fraţi 
(Anghel şi Dumitru) şi cele două surori (Joița şi Antonica) se 
pomeniră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile 
căsuţei părinteşti, pe arborii din grădină şi pe butucii din 
vie. '[arina nu era a lor. Şi asta-i hotărâră să se risipească 
pe alte meleaguri, afară de mezinul Dumitru, care rămase 
să poarte de grijă mamei văduve, ştiutoare de datoria ei. 

Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care îşi 
râdeau de căsătoria legitimă. În această familie de 
dezmoşteniţi, fratele Anghel era al doilea născut. Fiind 
scurt de vedere, el fu reformat de oştire, cumpără o bucată 
de pământ şi deschise crâşmă pe drumul mare dintre Brăila 
şi Galaţi, la ieşirea din sat. După zece ani de crâşmărit, 
izbuti să agonisească avere. O soartă crâncenă se abătu 
asupra lui şi făcu dintr-un om voios şi bun creştin, un 
învrăjbit şi un păgân. 

Cu toate că avea şaptezeci de ani, bunica Nedelea făcea 
tot ce putea ca să-şi uşureze copiii de sărăcia ce le-o lăsase 
moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele 
de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei. Şi cum voia să 
adune şi câţiva gologani pentru pomenile ei, toate clipele 
libere, toată odihna şi-o sacrifica, să strângă spicele de grâu 
rămase pe câmp în urma secerătorilor, să adune smocurile 
de lână lăsate de oi pe scaieţi şi să culeagă păpădia de pe 


marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii 
bolnavi şi să le descânte. 

Seara, la cină, socotindu-se gură de prisos, nu se atingea 
nici de lapte, nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. 
Se mulțumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet. 

De două ori pe săptămână, încordată sub povara cobiliţei 
prea încărcată, bătrâna străbătea cei cinci kilometri care 
despărţeau satul de Brăila. La amiază, se întorcea cu 
treizeci de parale, înnodate în colţul basmalei. Dar paralele 
acestea făceau minuni. După trei sau patru ani, o vedeai 
săpând un puț la răspântia drumurilor bătute de cărăuşi 
sau cumpărând fie un pat cu toate albiturile lui pentru o 
fată săracă ce se mărita, fie o vacă împreună cu viţelul de 
curând fătat, pe care le da de pomană vreunei văduve, 
împovărată de copii. Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul 
Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie 
strângea banii şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul şi patul 
şi vaca. Atunci, sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu 
săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu 
mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat. 

Bunica Nedelea mi-a dat şi mie de pomană o vacă 
frumoasă - Dumana - deşi îi eram rudă. Dar bunica se 
abătu o singură dată de la regulă, fiindcă mă ştia cel mai 
sărac dintre toţi nepoţii ei. După ce împodobi vaca şi viţelul 
ca pentru nuntă, îi tămâie de trei ori, apoi mi-i dădu de 
funie, spunându-mi: „la-le. Să fie de sufletul copiilor 
răposaţi de dorul laptelui”. 

În acea zi de vară a anului 1889, biata mamă fu lovită de-o 
mare supărare: vaca noastră, Dumana, muri în chip tragic, 
înţepată de cuțitul unui vraci care încercase să-i ia sânge. 
În seara din ajun, Dumana se înapoiase de la islaz cam 
tristă. Mama nu se nelinişti peste măsură. Îi spuse, 
mângâind-o pe frunte: 

— Da! Mă simt vinovată! 'Ți-am vândut viţelul. Dar în 
curând o să aialtul. Ia te uită ce burtă ai! 


Şi-o pipăi, în timp ce vaca o privea cu frumoşii săi ochi 
umezi. Asta fu totul în seara aceea. Apoi, ne-am dus ca de 
obicei îndată la culcare, deoarece mama se lupta din greu 
cu istovitoarele sale zile de spălătoreasă. Înainte să 
adoarmă, aduse iarăşi vorba despre vacă: 

— Numai să nu fie bolnavă. Doamne, e atât de tânără. Abia 
la al treilea vițel. Şi ce lapte! Aş putea vinde de zece ori mai 
mult. E singurul nostru mijloc de-a ne întreţine. 

A doua zi, pe la patru dimineaţa, alergarăm la grajd. 
Dumana avea burta umflată ca un butoi şi abia se mai ţinea 
pe picioare. Mama sculă curtea cu ţipetele-i disperate. 
Îndată, chiriaşii se adunară buluc, rostind în cor: 

— Trebuie înţepată! 

Şi ca s-o înţepe, desigur, un singur nume pe buzele 
tuturor: moş Ilodirică. 

— E priceput fără pereche. Numai să nu fie beat! 

Desigur, moş Todirică era omul cel mai priceput în 
meserie, numai că nu se mai trezea din beţie de-acum zece 
ani, când îşi văzuse fata fulgerată de cuțitul unui amant. Din 
cauza asta, i se trecea cu vederea. Mama, la rândul ei, îl 
ierta. Veni beat, înţepă vita tocmai în viţelul ce avea în burtă 
- mare de şase luni - şi o omorâ. Fu cât pe-aci s-o omoare şi 
pe mama, odată cu Dumana. De milă, biata femeie strângea 
la piept capul vacii, în clipa când celălalt îi înfigea cuțitul. 
Un răget înfiorător şi iat-o pe mama azvârlită afară din 
grajd. 

Femeile, martore la scenă, ne căinară pentru nenorocire, 
blestemându-l pe moş Todirică, în ciuda dezvinovăţirilor. 
Apoi, fiecare îşi văzu de ale sale. În ziua aceea, mama 
întârzie ca niciodată de la muncă. Cât despre mine, o luai 
razna pe câmp, pentru a retrăi împrejurările în care o 
căpătasem pe Dumana. 

Săptămâna care o costase pe mama pierderea Dumanei, îi 
mai aduse şi pierderea a două „case”, din cele care-i 
permiteau să muncească toată luna, fără vreo zi lipsă. 


Prima din cele două era aceea unde biata femeie ajunsese 
cu întârziere la muncă, în dimineaţa nenorocirii. 

Bruftuită fiindcă a venit târziu, mama răspunse scurt, 
scoţându-şi şorţul. Şi nu mai târziu decât a doua zi, acelaşi 
lucru se întâmplă şi cu cea de-a doua „casă”, dintr-un motiv 
de ramoleală burgheză: i se reproşa, pe nedrept, că 
foloseşte prea mult săpun. 

— Doamnă, murdăriţi-vă rufăria mai puţin! Sau, mai bine, 
spălaţi-o dumneavoastră! 

Toate încercările de împăcare cu cele două „case” se 
dovediră zadarnice. O ştiau blândă, supusă. Îşi dădură 
seama de contrariul. 

Pentru o nedreptate, mama ar fi fost în stare să dea foc 
oraşului. Ea îşi primea cu resemnare soarta nemiloasă, 
„pentru că - spunea - mi-am făcut-o singură: am iubit prea 
mult”. Nu era drept. Totuli se trăgea de la Dumnezeul sau 
de la credinţa ei. Şi ce alta decât credinţa ne aduce mai 
multă nenorocire, atunci când o avem? De asemenea, ce ne 
ţine în capul oaselor, atunci când inima şi mintea o iau 
razna şi totul se prăbuşeşte în jurul nostru? Omul fără 
credinţă e mai prejos decât animalele, din cauza lăcomiei; 
de asemenea, e mai primejdios decât ele, fiindcă are două 
mâini şi talentul de-a născoci lucruri distrugătoare. 

Dimpotrivă, oricare ar fi credinţa unui om, de vreme ce o 
are - chiar greşită, chiar absurdă - acest om poate fi un bun 
tovarăş de viaţă, cu condiţia neapărată ca această credinţă 
să se întemeieze pe dreptate, iar practicarea ei să-l coste 
scump. Numai credinţa de tarabă, a servitorilor” bisericii 
nu costă nimic şi aduce foloase. Din cauza asta, mama nu 
mi-a împuiat capul cu religia de tarabă, de care ea însăşi se 
descotorosise. Vedea limpede şi aşa cum trebuie: 

— Toţi preoţii fac avere. Aproape toţi se îngraşe ca nişte 
porci. Băieţii lor devin mari domni, iar fetele, mari doamne. 
Asta-i religia? Şi, colac peste pupăză, aceşti corbi mai vin şi 
ne fac morală. 


Între bunica şi mama se isca uneori o mică ciorovăială 
prietenească, fiecare îmbufnată în felul ei. Era tocmai ceea 
ce doream, curios la vârsta mea, însetat de-a şti. Odată, 
bunica, nu prea la largul ei, zise: 

— Da, da, dar nu uita că mai există de asemenea şi 
credinţa. 

Credinţa. Ceva nelămurit pentru cei nouă ani ai mei. 
Mama se însărcina cu precizările: 

— Da, desigur, mai e de asemenea şi credinţa. Ba chiar 
numai ea. Noi am avut-o totdeauna. Şi o avem încă. 

— Care credinţă? Răspunse bunica, surprinsă. 

— Singura valabilă pentru noi ăştia, oamenii săraci: 
credinţa în muncă, în dragoste, în dreptul aproapelui nostru 
la muncă şi dragoste, fără nici o stavilă. 

— Şi tu numeşti asta „credinţă”? 

— Numeşte-o cum vrei. Doar tu în legea asta ai trăit şi ne- 
ai crescut. Nimic nu-i mai presus decât ea. 

— Şi Dumnezeu? 

— Dumnezeu este chiar această credinţă, în felul cum o 
înţeleg eu. De aceea sunt puţini oameni care cred în 
Dumnezeu. 

Bunica nu mai spuse nimic. Şi nici nu mai fu vorba 
vreodată despre asta. Dar mie, sărmanul de mine, această 
întrebare începu să-mi ardă măruntaiele; cu cât îmi 
frământam mintea, vrând să aflu dacă lumea practica 
credinţa aşa cum o definise mama. 

Un lung drum, pe care abia îl începeam. 

La moartea mamei lor, cei doi fraţi - Anghel şi Dumitru - 
se sfădiseră pe o ticăloasă chestie de moştenire. N-aveau de 
moştenit decât bulendre, dar Anghel, care era avut şi gata 
oricând să ajute pe fratele său, o ţinea morţiş cu împărţitul: 

— Vreau să am un leu moştenire de la mama, ca să-mi 
cumpăr un şirag de mătănii, pe care să le spânzur la icoană 
şi să ştiu că sunt de la mama! 

Dumitru pretindea, cu drept cuvânt, să rămână stăpân pe 
„ale casei, ca unul care îngrijise pe bătrână până la moarte. 


Mama se opunea din răsputeri la împărţire. Sora cealaltă 
însă, deşi înlesnită, şi mai ales Anghel îşi cereau fiecare 
partea. Şi în focul certei, mezinul aruncă o sudalmă fratelui 
său. Acesta îl pălmui. Atunci, Dumitru săvârşi greşeala de-a 
izbi cu băţul în frunte pe Anghel, însângerându-l. Lovitul 
ieşi din casa părintească, zicând celuilalt: 

— N-am să mai intru aici şi nici tu la mine, până nu-mi vei 
săruta în faţa lumii talpa ciubotelor! 

De-atunci, au rămas certaţi, timp de opt ani. Înainte ca 
Anghel să-şi fi pierdut copiii, Dumitru se opusese cu 
încăpățânare la rugăminţile sorei de-a se duce să ceară 
iertare fratelui supărat; iar după aceste morţi năpraznice, 
nimeni nu mai îndrăznise să-i tulbure sihăstria cu un fleac. 
Acum, mama voia cu stăruinţă să-şi împace fraţii. Chemând 
pe cel jignit în loc să meargă cu toţii la dânsul, ea se bizuia 
pe durerea lui, care trebuia să-i fi înmuiat mândria, precum 
şi pe precăderea pe care, ca soră mai mare, o avusese 
întotdeauna în ochii fraţilor” mai ales în ochii aceluia care, 
deşi bogat, ceruse împărţirea împiedicată de dânsa, femeie 
sărmană. 

— Mama mă trimite să te rog să vii astă-seară până la noi. 

— Mama ta te trimite. Repetă moş Anghel, clătinând din 
cap. - mama ta e o sfântă. 

Apoi, după un moment de cugetare, adăugă: 

— Da' tu ce zici? Să vin? 

— Mă mai întrebi, unchiule? Eu o vreau din tot sufletul! 

— Şi ceilalţi o vor? 

— Bineînţeles: toată lumea o doreşte. 

— Dacă e aşa, iaca: o vreau şi eu, ca voi toţi. 

Ce amarnic „o vreau şi eu” fu rostit de buzele sale, care 
surâdeau neiertător! Ca înfrângere a oricărei voinţi. 

Uşa se deschise larg şi în cadrul ei apăru deodată moş 
Anghel. Cu veşmintele dezmăţate, cu gheba mototolită pe 
umeri, ciubote pline de noroaie d-anţărţ şi căciula-n mână, 
l-ai fi luat drept un bătrân cerşetor. El salută ca pe vremuri. 

— Bună seara, cinstită adunare! 


Ivirea lui fără veste, în halul acesta disperat, mişcă pe 
toată lumea. Dumitru şi sora sa izbucniră în lacrimi. Cel 
dintâi căzu la picioarele nenorocitului frate şi-i sărută 
cizmele. Celălalt îi plângea pe mâini, care miroseau a 
rachiu. 

— Sărmane frate! Sărmane frăţior! Cum ai ajuns. Moş 
Anghel, netulburat de nimic, ridică pe fratele său şi-l 
îmbrăţişa, precum şi pe soră-sa. Apoi se aşeză la locul cei 
se făcu. Mama, care sta la dreapta lui, îşi şterse lacrămile, îi 
luă o mână şi-i zise ca unui copil: 

— Dragă frăţioare. Te-am chemat, fiindcă dorim să te 
readucem în sânul nostru, să te iubim şi să te facem să ne 
iubeşti. Nu-ţi mai place viaţa?! Nu-ţi mai place nimic”?! 

— Dacă-mi place ori dacă nu-mi place, e totuna. Şi tot 
nimic. Dar de ce te osteneşti cu mine, soro? 

— Cum aşa, Anghelache? Sunt sora ta mai mare şi 
nenorocirile tale sunt şi ale mele. 

— Asta nu-i adevărat! Ai suferit şi mai suferi nefericirile 
matale, dar nu pe ale mele. 

— Ce fel vorbeşti tu, frate. Suferim, da, prin legăturile 
sângelui nostru. 

— Nu sunt nici un fel de legături: dacă-mi retez un picior, 
sângele meu curge, nu al matale. 

— Oricum. Chinurile sufleteşti le simţim îndeobşte. 

— Nimic. Nimic. Să fie o vorbă în vânt, ce-oi spune acuma: 
dacă ţi-ai pierde mâine băiatul, eu aş suferi, dar matale ai 
muri! 

Mama tăcu, trist încredinţată de dreptatea vorbelor lui. 

Frumoasă la treizeci de ani, ca o fată de curând măritată, 
mama şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund. Nu 
a mai vrut să se remărite, „pentru ca feciorul ei să nu 
mănânce bătaie de la un străin”. Un gând ce-o făcea să 
devie rea, ca o tigroaică. „O vedeai sălbătecindu-se şi 
stricând cheful tuturor - îmi spunea moş Anghel, pe patul 
de moarte. 


— De îndată ce ne atingeam de neatârnarea ei, de îndată 
ce era vorba s-o mărităm. Şi asta numai din cauza ta. Prin 
tine, cineva ar fi putut s-o câştige, ori s-o piardă”. 

Şi-a ţinut cuvântul, spălând rufe, timp de treizeci de ani: 
doi lei pentru o zi de trudă, timp de patrusprezece ore, cu o 
hrană ca vai de lume. 

— Ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, 
punând mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi 
veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor. 

O mamă îşi făcuse un idol din copilul ei, iar acest copil îşi 
făcuse un idol din dragostea pentru libertate. Mai era 
„ceva: acea nesuferită teroare care face pe om sclavul 
părerilor altora, care se numeşte gura mahalalei24 şi care 
cere unui copil să fie statornic, „cuminte, să rămână la 
stăpânul unde a fost dat, nu să umble „din stăpân în 
stăpân,. Să sufere barbaria şi să devină, la rândul lui, 
barbar. Concepţia asta de slugărnicie a fost, este împinsă de 
„gura mahalalei, până acolo, că a fost concretizată în 
faimoasa, în odioasa zicătoare: „Palma stăpânului îngroaşe 
buca slugii”. 

Alături de mama, am cunoscut, mai târziu, trambalatul de 
două ori pe an, prin mahalalele Brăilei, una mai săracă 
decât alta. Aşa era ea croită: se muta din loc în loc, de 
îndată ce simţea că bârfelile încep să prindă rădăcini. Când 
eram mic, se întâmpla să ne mutăm de două, de trei ori pe 
an. Am cunoscut astfel mahalalele şi ulițele cele mai 
caracteristice ale oraşului nostru: pe cea rusească, pe cea 
evreiască, grecească, țigănească. Peste tot am făcut 
cunoştinţă cu moravuri şi cu obiceiuri noi. Orice mutat o 
costa pe mama trei zile de lucru, fără să mai vorbim de 
oboseală, de stricăciuni şi alte neplăceri. Toate aceste 
neajunsuri o umpleau de mâhnire. Cu câteva săptămâni 
înainte de termen, cutreiera împrejurimile, cu nasul în vânt, 
pentru a zări enigmaticul afiş. Cuvintele „De închiriat” le 
desluşea, ca şi cum ar fi ştiut să citească. Pleca dis-de- 
dimineaţă, venea pe înserate şi nu-mi aduc aminte să se fi 


întors vreodată fără să găsească locuinţa voită şi fără s-o fi 
arvunit. 

Ajunul mutării era o zi grea, când se curăţau cele două. 
odăi care erau aproape totdeauna părăsite de fostul chiriaş, 
într-un hal de murdărie de nedescris. Opărea cu apă 
clocotită, tot ce era lemnărie, ca să stârpească ploşniţele, 
scotea nenumăratele cuie înfipte în pereţi, astupa cu săpun 
şi pucioasă crăpăturile zidurilor şi găurile şoarecilor, văruia 
pereţii de două ori şi lipea pe jos. Prefera totdeauna „casă 
cu pământ”, fiindcă nu avea încredere în scânduri, care 
ascund cuiburi de ploşniţe. 

În fine, în ziua sorocită avea loc plăcuta călătorie în urma 
căruţei cu bagaj, când mama ducea cu multă grijă cele două 
frumoase lămpi ale noastre, iar eu, ceasul deşteptător. 

— Singurele lucruri pe care mama nu le mai împacheta, în 
urma unui mutat buclucaş (memorabil pentru mine), când a 
găsit lămpile făcute cioburi şi deşteptătorul stricat. 

Aveam doisprezece ani. Ne mutasem în noua noastră 
locuinţă, într-o zi ploioasă de aprilie. Seara, târziu, după ce 
aşezasem lucrurile de bine de rău, mama, sleită de putere, 
se lăsă să cadă pe margiinea patului, în tinda care slujea şi 
de bucătărie şi-mi spuse: 

— Aşa, băiatu' mamei! Am făcut-o şi pe asta. Ne-am 
coborât o treaptă mai jos. lată-ne şi-n Comorofca cea vestită 
prin „cuţitarii” ei. Dumnezeu să ne apere de rele! Dara 
trebuit să viu aici, ca să economisim doi lei pe lună din 
chirie. Asta face douăzeci şi patru de lei pe an, tocmai cât 
costă un rând de haine pentru tine. Vezi, să fii cuminte, 
dragul mamei, cum ai fost şi până acum. În mahalaua asta 
lumea e rea; să nu te împrieteneşti cu nimeni. Oamenii se 
omoară între ei, iar copiii îşi sparg capetele şi îşi rup bruma 
de haine care le mai au pe dânşii. Să nu te joci cu ei şi nici 
să nu iei parte la încăierările lor: aş muri de supărare. 

Mama era pe-atunci foarte strâmtorată. În urma unei 
răceli, căpătată iarna, zăcuse la pat mai bine de-o lună şi îşi 
cheltuise toate economiile. Dar cum o nenorocire nu vine 


niciodată singură, când s-a însănătoşit, a găsit o parte din 
„casele” ei luate de alte spălătorese. Din pricina asta 
rămânea fără lucru o săptămână pe lună, ceea ce însemna 
că trebuia să ne restrângem peste măsură, căci mama nu 
voia să aibă nici un leu datorie la băcan şi nici să se 
împrumute cu „un braţ de lemne” sau cu o „sită de mălai”, 
pe care totdeauna uiţi să le dai înapoi. Afară de asta, ţinea 
să mă îmbrace curat şi să nu mă lase niciodată desculţ. Cu 
toate că eram, cum se spune, „cu desagii în spinare”, făcea 
dânsa în aşa fel lucrurile, că găsea totdeauna un proprietar 
care s-o primească cu copilul ei „cuminte” şi cu cele şase 
găini ouătoare, pe care „le ţinea închise”. Fiindcă, pentru 
mama, în afară de mine, bucuria vieţii sale erau găinile şi 
puii pe care îi hrănea cu fărâmituri şi resturi de pâine ce le 
aducea de la „casele” ei, precum şi numeroasele flori din 
sacsii pe care le îngrijea, dimineaţa şi seara, vorbind 
îndelung cu ele, lăudându-le pentru frumuseţea lor sau 
întrebându-le despre pricina tristeţii lor inexplicabile. 

O dată pe lună moş Dumitru şi, la fiecare şase luni, moş 
Anghel, veneau să ne vadă, aducându-ne ce puteau şi 
dânşii: lemne, mălai, fasole, dovleci, cartofi, vin şi ţuică. 
Unchiul Anghel, mai bogat, o întreba pe mama dacă are 
nevoie de bani, dar ea răspundea veşnic: 

— Nu, frate, mulţumesc lui Dumnezeu. Omul, când e 
muncitor şi sănătos, nu duce lipsă de cele trebuincioase. 

Şi iată că se zvoni într-o dimineaţă că holera, care bântuia 
în Rusia, pătrunsese pe Dunăre până la Reni. Neliniştea fu 
mare; autorităţile îşi aduseră în fine aminte că mahalaua 
Comorofca era un focar de infecţie şi trimiseră agenţi 
sanitari, însărcinaţi s-o înece în var şi în acid fenic. 

Într-o bună dimineaţă de august se răspândi un zvon 
năpraznic: un om, mort în ajun, fu declarat „mort de 
holeră”. Se institui carantina. Curtea holericului fu izolată. 
În zilele următoare, medicul şi internul, care veneau să 
inspecteze mahalaua, ridicară câţiva suspecți. Înainte de 
sfârşitul săptămânii, doi oameni căzură în plină zi. După trei 


zile, încă unul. Pe urmă veni catastrofa: toată mahalaua fu 
contaminată şi curând întregul oraş25. Serviciul sanitar 
abia prididi: aduna holericii, morţi sau bolnavi, îi tria la 
spital şi-i îngropa înecaţi în var. Un îngrozitor furgon negru 
umbla pe străzi, de dimineaţă până noaptea. Lua din 
greşeală pe beţivi, care, pentru a „ocoli” boala, nu găseau 
altceva mai bun de făcut decât să se îmbete. 

Când molima fu generală, carantina căzu de la sine şi 
emigrările începură, după pilda celor bogaţi care fugiră cei 
dintâi. Călătoria săracilor nu era prea lungă. Cei din 
Comorofca se duseră la un kilometru în dosul abatorului, 
să-şi întindă corturile pe un mare platou sterp. 

Codin dădu semnalul plecării. În seara aceea, trei corturi 
(al meu cu mama, al lui Codin cu Irina şi al lui Alexe) - la 
iuţeală înjghebate din prăjini şi ţoale - erau instalate sub 
cerul frumos de august, în locul cel mai adăpostit al 
platoului. Într-o dimineaţă - a patra sau a cincea zi de la 
instalare - găsirăm două femei şi un copil cuprinşi de 
vărsături şi diaree, Aruncarăm claie peste grămadă tot 
avutul nostru şi ne duserăm de data asta până la marginea 
platoului, la patru kilometri de oraş, unde se găsea o 
pădurice de sălcii, care se oglindea în Dunăre. 

Păduricea de sălcii, cu păsările ei, îmi părea un colţ de rai, 
priveliştea scumpei mele Dunări - în nopţile calde, înstelate 
şi cu lună plină - toate la un loc împlineau un vis al 
copilăriei mele: o viaţă sub un cer blând, o coliibă, o pătură 
şi o oală pe foc. Adică un trai haiducesc, aşa cum citisem în 
cărţi. 

Şi iată că deodată mama se moleşeşte, se întristează, are 
greţuri şi dureri de cap. Stăteam afară, în faţa perdelei 
cortului şi plâmgeam cu hohote. Codin spuse: 

— Mamă Joița, dacă nu vrei să-ţi laşi feciorul singur pe 
lume, acoperă-ţi ce crezi că e ruşinos şi lasă-te în grija 
labelor mele! 

Fără să mai aştepte răspunsul, dădu perdeaua la o parte şi 
un ceas întreg mama ţipă în mâinile lui Codin, ca din gură 


de şarpe. A doua zi, mama sta jos, nu mai avea greţuri, dar 
era slabă, căsca mereu şi era încă năucită. Codin o mai 
frecă odată zdravăn cu oţet şi-i puse hainele la fiert. 

— E scăpată. 

N-am nici un chef să fac acum literatură dezgustătoare. 
Îmi povestesc viaţa blestemată. Mi-am trăit toate 
descoperirile, ca şi despărţirile, plătindu-le totdeauna 
scump, atât pe unele cât şi pe altele. Era necesar. În jurul 
meu neştiinţa şi asuprirea îşi dădeau mâna pentru a face pe 
om josnic şi pământul nefolositor. Or, omul nu este josnic. 
Devine atunci când i se răpeşte libertatea, pironindu-l de 
glia care nu-l hrăneşte. lar pământul devine nefolositor 
numai dacă este împiedicat să-l cunoşti şi să-l iubeşti. 

Aşa mi se înfăţişa lumea, când am deschis ochii. 

M-am revoltat de unul singur, luând-o razna. Dar o 
pedeapsă promptă, care avea să dureze douăzeci de ani, 
începu să-mi chinuie inima: suferinţa pricinuită mamei, 
nevrând să-i dau ascultare. Cu neputinţă să ne înţelegem. 
Mai rău decât o leoaică şi un vultur. Ea mă voia băiat model. 
Model, după felul ei de-a înţelege viaţa. Se întreba, mirată, 
de ce sacrific pe o nălucă fericirea omului care trăieşte 
tihnit, înconjurat de familia lui. 

— Să mă ierte Dumnezeu, îmi zicea, dar cred că-ţi pierzi 
vremea cu prostii, în loc să te însori şi să am un copil de la 
tine, pe care să-l pot ţine în braţe. 

Această zi, fără adăpost, fără să am ce mânca. Era 
obligatoriu ca şi în această zi să rătăcesc, tremurând pe 
străzi, să-mi potolesc foamea cu aer proaspăt şi să mă 
gândesc la mama, care întâmpina naşterea lui Isus, 
plângând acasă, singură. 

Tot astfel mi-am petrecut şi sărbătorile de Paşti. Suferind. 
Departe de orice plăcere. M-am simţit totuşi bine, fiindcă 
am putut astfel să mă gândesc la aceea care şi-a dat 
sufletul, amărâtă de atâtea sărbători ale Crăciunului şi ale 
Paştilor petrecute în singurătate, băiatul ei fiind plecat 


departe, foarte departe „În lumea largă”, nici ea neştiind 
bine unde. 

A murit în „săptămâna patimilor”, cu câteva zile înainte de 
Paşti. Şi sufletul ei trebuie să fi intrat, „fără judecată, în 
rai”, potrivit unei credinţe populare. 

Mi-aduc aminte, cu sufletul sfâşiat de durere, de această zi 
de sărbătoare, când mama intra în odaia mea, în vârful 
picioarelor. Îşi apropia chipul ei slab şi brăzdat de 
încreţituri. 

— Nu mai dormi. Azi e Paştile. Ţine (şi mă săruta). Să dea 
Dumnezeu să fii fericit, copilul meu, fiindcă eşti tare chinuit. 

Apoi, trecând pragul odăii, în curte, îmi turna apă în mâini, 
dintr-un vas în care pusese un ou roşu şi un altul alb, 
simbolul culorilor însemnând frăgezime şi tinereţe. După 
care îi ceream iertare de-a fi supărat-o în de atâtea ori, în 
cursul anului. 

Buna mea mamă, tu nu mai trăieşti acum, ca să vezi cât au 
fost de adevărate, cum s-au realizat spusele ghicitoreselor 
tale: „.ai un băiat care călătoreşte în lumea largă. Are de-a 
face cu oameni mari. O să aibă de-a face cu şi mai mari, dar 
tu n-o să mai fii atunci”. 

Ah, viaţă, de ce nu mă ucizi! M-am săturat. 

Rareori, două inimi omeneşti s-au putut iubi, contopindu- 
se ca în dragostea lui Panait Istrati şi a maicii sale, Joița. 
Chipul ei răsare drăgăstos, gata oricând de nemăsurate 
sacrificii, mamă trudită, spetită de lupta pentru pâine, 
înfruntând cu cerbicie vrăjmăşia soartei şi „gura 
mahalalei”. Pe parcursul întregii opere a vagabondului 
brăilean, chipul Joiţei îi ţine duioasă tovărăşie, în mai toate 
împrejurările din viaţă: îl îmbărbătează în grelele clipe de 
restrişte; îl mângâie, iertătoare, după fiecare hoinăreală 
„printre străini”, când se înapoiază acasă zdrenţăros şi plin 
de păduchi, cu sufletul hăituit. Şi tot chipul ei, preamărit în 
iubire, este acela care-i stârneşte remuşcările, după 
moarte, în răstimpul celor zece ani de „scriitor universal”. 


LLA 


„Am ucis o mamă!” - este geamătul ce răzbate mai din 
fiecare rând al confesiunilor sale. 

Joița Istrate, nu ştia nici să scrie, nici să citească. Şi totuşi, 
între mamă şi fiu, spovedania dragostei lor a continuat şi pe 
pagini de scrisori. O vecină din curte i le scria şi le trimitea 
pe unde vagabonda şi tot aceeaşi vecină îi citea slova 
îndurerată a celui plecat să guste frumuseţile pământului şi 
să se înfrăţească în inimile oamenilor de pretutindeni. 
Panait Istrati reconstituie una din aceste scrisori26. 
Singura mărturie rămasă a marii dragoste ce le-a contopit 
inimile, dar şi a marei suferinţe care i-a nefericit: 
„Bucureşti, 10 august 1904. Am primit cei cincisprezece lei 
pe care mi-ai trimis. Eşti mereu bună cu mine, cu toate 
greşelile mele. Dar poţi spune matale că din răutate fug de- 
acasă? Nu, mamă, aşa e soarta mea. Şi soarta e inima 
noastră. Suntem mari sau mici, sau mediocri, prin inima 
noastră căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi 
la râu. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? De 
dimineaţă până seara nu mă gândesc decât la lucruri mari 
şi frumoase. Aş vrea să fiu folositor omenirii acesteia care 
suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. 

Azi-dimineaţă, când factorul mi-a adus mandatul tău, eram 
flămând ca un lup în toiul iernii. De-o săptămână, eu şi 
Mihail mâncam numai pâine goală şi numai una neagră de 
zece bani, amândoi, o dată pe zi. Nu mai lucrăm deloc. 
Bucureştiul e pustiu. Bogătaşii au plecat în vilegiatură. Ne-o 
merge poate mai bine, când s-or întoarce. Până atunci, greu 
de noi! 

Dar nu moare omul de foame. Şi află că, în mizeria asta a 
mea, eu nu sunt nefericit decât pe jumătate. Aş fi total 
nenorocit, chiar de-aş mânca numai pui fripţi, dacă aş fi 
nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet. 

Te strâng în braţe şi îţi sărut mâinile arse de leşie. Fiul tău 
PANAIT, care împlineşte astăzi douăzeci de ani şi care va 
mânca pe săturate, graţie bunătăţii tale”. 


Joița Istrate a murit în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, la 
21 aprilie 1919, chinuită de boală şi de absenţa feciorului, 
despre a cărui soartă nu mai ştia nimic de trei ani, din 
cauza războiului. Agonia i-a fost lungă. I-a strigat numele 
până-n ultima clipă. Ca să-i curme chinul - povestesc 
martori oculari - vecinii au chemat la căpătâiul muribundei 
un nepot ce semăna cu Panait. În clipa când presupusul 
Panait intra pe uşă, femeile din jurul patului au început să 
strige: „Joiţo! Ţi-a sosit feciorul!” Cu privirea înceţoşată de 
lacrimi şi de boală, nefericita mamă şi-a închis pleoapele 
pentru totdeauna, uşurată, ca de un vis împlinit. 

„O mamă bună privind, înainte de a-şi da sufletul, spre uşa 
de unde trebuia să-i apară feciorul”, notează Panait Istrati 
într-o scrisoare către Rolland, mistuit de remuşcări. Şi tot 
într-o scrisoare către marele său prieten de la Villeneuve, el 
se mărturiseşte, tulburat peste măsură, de o „întâmplare 
neobişnuită”, provocată tot de amintirea obsesivă a mamei 
sale: „Încerc un sentiment de tulburare la gândul vieţii 
viitoare, deşi am căutat totdeauna să mă feresc de acest 
lucru. Nu raţional, dar m-am ferit. Şi iată că, ducându-mă la 
Paris, nevasta lui Gheorghe Ionescu îmi vorbeşte despre 
„isprăvile” spiritiste ale unui medium, nevasta unui 
farmacist din Neuilly. Alerg într-acolo şi, Dumnezeule! Prin 
gura ei începe să-mi vorbească glasul mamei şi al lui Mihail. 
Şi-acum mai sunt ameţit, îţi voi povesti totul. Dar de pe 
acum pot să-ţi mărturisesc că eu cred într-o viaţă veşnică. 
(Dar cum o fi ea oare?). Ce mizerie! (şi ce pace!)27. 

Joița Istrati a fost îngropată la cimitirul Sfânta Maria, din 
Brăila, iar acum oasele ei odihnesc în cimitirul Bellu, la 
picioarele feciorului care s-a înapoiat din pribegie, pentru 
veşnicie, lângă dânsa. 

Cu pasiune şi nerăbdare, Panait Istrati a dorit să-i 
nemurească amintirea în paginile unei cărţi dedicate 
sufletului şi vieţii ei cinstite, credincioase, generoase, 
încenuşate pe altarul devoţiunii şi al dragostei neţărmurite. 


Scrisorile lui Istrati către Rolland consemnează, deseori, 
intenţia de-a o evoca într-o carte anume. Amintirea ei, vie, 
duioasă, neştearsă de vreme, revine ca o obsesie, mai în 
fiecare ocazie. Acest „subiect” l-a urmărit până la moarte, 
opresându-l. La sfârşitul anului 1932 - încrezător în 
şubreda-i sănătate - el îşi anunţa editorul Rieder, din Paris: 
„În momentul de faţă trei opere sunt gata în capul meu şi 
nu-mi dau răgaz”. Printre acestea se afla şi Mama, roman 
„semi-ţărănesc, semi-orăşenesc, despre viaţa unei sărmane 
mame”. Vis neîmplinit din cauza morţii sale premature, în 
primăvara lui 1935. 

Ultimele sale cuvinte, în zorii acelei triste nopţi de 16 
aprilie, au fost: „Mamă. Mamă scumpă., ah, mâinile tale”. 
Ea l-a întâmpinat şi întovărăşit, poate, în trecerea pe „malul 
celălalt”. 

COPILĂRIE, COPILĂRIE! 

Simt nevoia să te retrăiesc, o, copilăria mea, căci iată 
moartea se apropie şi ieri, abia ieri, eram copil încă! 

De ce oare nu se prelungeşte copilăria până la capătul 
vieţii? De ce devii deodată grijuliu, meschin în toate şi mai 
ales chibzuit? La ce bun, prevederea? Ce ne dă, în schimb, 
această zgârcenie pe care o punem în tot ceea ce cheltuim? 
O zgârietură ne face părul măciucă; o necuviinţă ne 
jigneşte; puţină mânie ne otrăveşte sângele până la 
viitoarea mânie. O dorinţă nesatisfăcută ne umple capetele 
cu ranchiune. Şi mai presus de orice, acest coşmar de-a voi 
să aduni, ca să ai cu ce trăi o mie de ani, în belşug. 

Copilăria şi mai ales începutul adolescenţei sunt trepte ale 
vieţii pe care nimeni nu le înţelege. Oricât le-ar fi trăit 
părinţii, soţii, nu le înţeleg mai bine decât cei necăsătoriți, 
şi-i foarte bine aşa, căci altfel viaţa ar fi grozav de 
monotonă. Copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea 
sunt patru vieţi, patru feluri de-a trăi. Le ucizi pe toate, 
dacă vrei să torni pe una în tiparul celeilalte. 

Astăzi ştiu că uleiul sfânt care ne curge în vine, potrivit 
temperamentului nostru, îşi cere dreptul de a se manifesta, 


încă din clipa când ne naştem, fiind cu totul străin de ceea 
ce numim logică, bun-simţ, judecată. Judecata aparţine 
Creatorului. Noi n-avem altceva de făcut decât să ne 
supunem sau nu. Atât. Asta-i soarta noastră. În Orient, se şi 
spune: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. 

Văduvă, încă de pe când îşi purta pruncul în braţe, şi 
săracă, mama şi-a agonisit existenţa spălând şi călcând 
rufe, cu ziua, pe la casele înstărite din Brăila. Ca să n-o 
stingheresc în muncă, ea m-a lăsat până la vârsta de şapte 
ani la bunica mea, la Baldovineşti (cinci kilometri depărtare 
de Brăila). 

— Câmpie bogată în holde de grâu, livezi şi puţină viţă de 
vie. N-o vedeam pe mama decât o dată pe săptămână, 
duminica. 

Aici am deschis ochii. 

Îmi place să cred că în clipa când am venit pe lume primul 
meu gest a fost de-a îmbrăţişa pământul. Acolo, în cătunul 
Baldovineştilor, la îmbucătura Siretului, pământul se va fi 
vârât, desigur, în mine cu violenţa dragostei. Pământul 
întreg, cu toate frumuseţile lui. 

Mai întâi soarele, această minune, mi-a înflăcărat privirea. 
Afară, pe prispă, moş Dumitru cânta poate din cavalul său 
de nelipsit, în timp ce Leu, dulăul, fugărea şoarecii, 
întărâtat de cântec. Câţiva nagâţi, de prin bălțile vecine - 
fermecători, iscoditori, îndrăzneţi ca de-obicei - şi-or fi 
curmat zborul lovindu-se de geam, întipărindu-mi în ochi 
privirea lor albastră, cu chemări irezistibile. 

Mai târziu, când am putut să merg sprijinindu-mă de 
spinarea dulăului, am izbutit să cunosc nemărginirea 
Bărăganului. Întins, de când e lumea, peste toate ţarinele 
pe care le arde soarele între duioasa Ialomiţa şi Dunărea 
ursuză, Bărăganul se află cât ţine primăvara şi vara, în 
luptă violentă cu omul harnic, pe care el nu-l iubeşte şi 
căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a 
hoinări şi de-a urla în toată voia. 


Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Şi de 
la un puț la altul ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva 
foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar dacă eşti 
cumva contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te 
afli singur cu Domnul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e 
ţinutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca 
românul să poată visa în voie. 

O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi, e ceva 
demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă cu ea în 
zbor pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi 
cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. E cea mai 
frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de 
toate. 

Visări, gândiri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate 
omului născut pe Bărăgan. 

— Această pustietate care ascunde apa în adâncimile ei şi 
unde nu răsare de la sine nimic, afară de ciulini. 

Un lucru grozav de nou mi-a săgetat inima aici: la un 
asfinţit de soare, un ţăran încovoiat asupra gliei şi lângă el, 
un om călare, vociferând. Din când în când, un gârbaci 
şfichiuia şalele muncitorului. 

Din vina pământului! Din cauza lui, cel atât de frumos! 
Atunci l-am urât de îndată. Dar poţi oare uri pământul? Mai 
ales la vârsta când începi să-l cunoşti, mergând sprijinit de 
spinarea unui dulău? Astfel, dragoste şi ură, înlănţuite în 
chip neomenesc în inima mea prea tânără, mă îmbolnăviră 
din pricină că nu puteam înţelege. Mai apoi, am înţeles. Dar 
dacă aş încerca să explic cum, mi s-ar putea reproşa că sunt 
un om nesuferit. Devii, se pare, aşa ceva, de îndată ce îţi 
înmoi tocul în sângele revoltei. Pentru a fi sublimă, arta 
pretinde laşitate şi egoism cu carul sau cere ca artistul să 
privească, cel puţin, suferinţa omenească doar ca o sursă 
de inspiraţie obiectivă. Nu o ştiam. 

Dorinţa de-a hoinări se află cuibărită în sângele meu de 
când m-am născut. Mi-amintesc cum, tot pe Bărăgan, la 
cinci-şase anişori, alergam după ciulini, pierzându-mi urma. 


Eram readus în cătun de cojani călare, care mă urcau în şa, 
lângă ei. Niciodată nu am fost dojenit. 

Marele pohod al ciulinilor care „vin Dumnezeu ştie de 
unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind 
pe fereastră. Ei nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea 
dintâi suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. 
Alţii par să ţină piept, nu vor să cedeze, dar ceilalţi dau 
năvală peste ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment 
dat îi vezi încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se 
rostogolesc cu greu, până ce Crivăţul se repede odată cu 
furca lui, îi spulberă în văzduh, îi face să joace o horă 
îndrăcită şi apoi iar îi împinge înainte. Atunci să te duci să 
vezi Bărăganul! Ai zice că aci se cocoşează, aci se întinde, 
după voinţă, bucuros de toată lumea asta de ciulini care se 
dă de-a berbeleacul pe spinarea lui, pe când Crivăţul îşi 
suflă turbarea. Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă- 
şi reţine suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori 
patru ciulini, ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul 
şi se întrec în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc 
cot la cot. 

Spre sfârşitul vijeliei, vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai 
iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost 
destul de uscată, ca să se rupă de la început, fie că vor fi 
avut norocul de-a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce şanţ, 
fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit în 
drumul lor. 

— Ei sosesc cu întârziere, sărmanii. Şi îi vezi cum se 
perindă, izolaţi, rostogolindu-se ca nişte cocoloaşe de 
omuleţi grăbiţi. Văzduhul şi tot Bărăganul îi privesc: sunt 
singuraticii, adică cei mai iubiţi. Apoi, orice viaţă se opreşte, 
brusc. Nesfârşitele întinderi sunt curățate ca lespezile unei 
curţi primăvara. Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui 
de iarnă şi se pune să-i tragă un pui de somn, care ţine şase 
luni. Dar ciulinii? Ei îşi continuă povestea28. 

Mai apoi, ochii mei n-au văzut decât cavalul lui moş 
Dumitru şi mâinile crăpate ale mamei mele. Dar poţi oare 


zăgăzui privirea sufletului doar la micul orizont al unui 
cătun neînsemnat? Oare nu se află şi năgâţul, care zboară 
lângă tine, cu ochii săi rotunzi, înţesaţi de spaţii 
ameţitoare? Aş fi putut oare să nu răspund acestei 
chemări? Să nu urmez exemplul păsării atât de cunoscute 
în bălțile noastre? 

Am urmat-o alături de moş Dumitru, care şi-a înjunghiat 
calul într-o noapte şi era cât p-aci să mă omoare şi pe 
mine29. Atunci, m-am răzvrătit împotriva soartei cătunului 
meu, aflată la cheremul unui pândar. Nu prea târziu însă 
mi-am dat seama că supunerea era universală. lar pândarii 
- stăpânii acestei lumi. Îmi spuneam: „N-are a face! Oare 
revolta mea să nu fie în stare ca să lupte fie şi împotriva lui 
Dumnezeu, dacă el nu-i decât tot un pândar?” Am spus: să 
lupte; nu, să învingă! M-am pregătit pentru această luptă, 
urmând exemplul haiducilor noştri. 

La şapte ani, păşteam caii pe câmp, în preajma 
Baldovineştilor, ascultând povestirile unchiului Anghel şi 
tânguielile mamei care-mi spunea că o dor mâinile, crăpate 
şi arse de leşie, iar braţele „de-atâta spălat străin”. Iubit şi 
alintat de el, veneam să-i citesc minunăţii de prin cărţi, să-i 
explic „sistemul planetar”, „facerea lumii”, „ce e cerul”. 

— Învăţături de care bravul cârciumar era veşnic setos. Le 
plăcea şi cărăuşilor. Câte unul întreba: 

— Cine-i băiatul ăsta care grăieşte ca o carte? 

— Cine să fie altul decât nepotul meu? E singurul fecior al 
sorei mele mai mari, o drăgăstoasă ce n-are pereche la 
treizeci de ani şi pentru care mulţi şi-au rupt oasele în 
tinereţea ei. 

Moş Dumitru era un muncitor fără seamăn şi apoi cânta 
din caval, ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în 
fruntea cosaşilor şi cavalul lui îndemna la joc şi pe cei mai 
bătrâni, ori mai ursuzi. Era un om cu lipici. Deşi părea 
posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui 
smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate şi cu 
glumele lui neaşteptate. 


Viaţa lui moş Dumitru şi a numeroasei sale familii era o 
adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de 
veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. 
Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, 
laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, 
ciorbă de fasole şi o mămăligă rea. Viaţa aceasta învrăjbea 
pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea 
nevasta, care se ascundea prin vecini. „Bei ca să uiţi şi baţi 
ca să te uşurezi”. 

Nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an 
şi nu avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, 
pentru ca după ce tăia - o parte din noapte - să poată 
ajunge în piaţa Brăilei, înainte de ziuă. Unchiul se ducea să 
fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată şi 
nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la 
târg, se pomenea în curtea boierului, cu căruţa şi caii 
confiscaţi. Turcul care păzea mlaştina îl prinsese. Un 
nechezat de cal era de-ajuns ca să-l dea de gol. 

Ah! Nopțile acelea în întinsele mlaştini de la Gura 
Siretului! Mărinimoase şi crude, ca tot ce e forţă 
inconştientă pe pământ. Aici, Siretul tună, ameninţă, 
distruge şi creează fără preget. Bungetul stufos e des ca o 
perie şi înalt de cinci metri. Solul e trădător. Megieşia, mai 
mult decât primejdioasă. Căruţa, vita nu pătrund. Lupul e 
totdeauna prezent şi gata să te sfâşie. Înţepătura ţintarului 
îţi aruncă trupul în flăcări. Chiar şi lipitoarea, atât de 
binefăcătoare în medicină, îţi sare în obraz şi te orbeşte. 
Ţânţari şi lipitori formează, în aer şi în apă, o puzderie 
compactă. Lupii, strânşi în haite, îşi deschid drum, suferind 
şi ei, aproape cât omul. 

De-abia a trecut o jumătate de ceas de când te afli în acest 
desiş, doborând cu târpanul o papură cum nu întâlneşti 
nicăieri şi iată că o umezeală arzătoare îţi taie răsuflarea, îţi 
întunecă mintea şi te face să-ţi sfâşii veştmintele, să te laşi 
gol. Şerpii de apă, inofensivi, ţi se caţără până la gât, ţi-l 
înconjoară o clipă, zburdalnici, apoi sar în toate părţile, ca 


nişte ţâşnituri de apă neagră. Atingerea lor e mai dureroasă 
decât o descărcătură electrică. În vremea asta, mii de 
aţişoare vâscoase, subţiri şi dese ca o casă de păianjen, îţi 
imobilizează pielea mâinilor şi a feţei. Într-un ceas, te 
pomeneşti cu ochii lipiţi. Dacă aştepţi momentul acela, nu 
mai ştii pe unde să fugi, nici să-ţi găseşti căruţa şi drumul 
spre casă. 

Prima săptămână din septembrie este săptămâna murelor 
târzii, pe care orice copil curajos din Brăila le caută în 
bălțile nesfârşite ale Deltei, departe, tare departe, spre 
Corotişca, unde este stăpână numai Dunărea măreaţă, în 
mijlocul unei bălți de mai multe mii de kilometri pătraţi, 
stufăriş de nepătruns, pământ pierdut pe vecie pentru 
mâna harnică a omului. Dunărea, tiran generos, îl ţine 
necontenit sub ameninţarea valurilor ei necruțătoare, în 
vremea umflării apelor. 

Aici cerul pare la fel de sălbatec ca şi pământul. 'Tăcere 
care înspăimântă. Nemărginire care face viaţa de nesuferit 
pentru fiinţele simţitoare. O frunză care se mişcă, un spic 
care se leagănă, un țipăt de uliu care spintecă văzduhul, îl 
fac pe om să simtă cât de puţin însemnează el pe pământ. 
Murele e tare greu să le culegi, deoarece creatorul a avut 
grijă de fericirea sfioaselor vieţuitoare ale pustiurilor din 
baltă, pe care omul le vânează prosteşte. Ela pus la 
adăpost de răutatea omenească toate aceste bunătăţi. Aici, 
neghiobul „rege” al planetei noastre nu poate pătrunde 
decât cu preţul a sute de răni pe obraz, a mii de necazuri şi 
oboseli istovitoare. Aici, de la uliul care pluteşte în aer ca un 
zeu al nemărginirii şi până la ţânţarii ce mişună puzderie, 
totul se împotriveşte celui care strică frumoasa viaţă de pe 
pământ. 

Dar copilul este un mare risipitor de viaţă şi nimic nu-i 
îndeajuns ferit de pofta lui nemăsurată. Lui, Dumnezeu îi 
iartă totul. Totuşi, uneori nu iartă şi pedepseşte fără milă. 
Murele târzii sunt plăcerea cea mai râvnită de către copiii 
curajoşi ai Brăilei. Fără să le pese de moarte, pornesc la 


drum cu toţii. Sunt însă pescuiţi uneori în Dunăre, cu 
botişorul încă mânjit până la urechi de zeama fatidicului 
fruct, hărăzit doar animalelor sălbatice. 

Aşa a fost copilăria mea. Copilărie fericită! Cea mai mare 
dragoste posibilă a unei mame - pe lângă care cea a 
Grachilor este un basm pentru copii - m-a ferit de toate 
suferinţele de care au parte copiii săraci. 

În casa noastră, n-am văzut nici o urmă din mizeria ce 
colcăia în jur. Întotdeauna am avut două camere întreţinute 
curat, întotdeauna am fost îmbrăcat cuviincios şi hrănit 
îndeajuns. Niciodată datorii. Cozonac şi ouă roşii la Paşti; 
porc la Crăciun, jucării din când în când. Am fost oprit 
prieteneşte de-a mă duce să mă joc în stradă: 

— Dacă îţi vei rupe hainele sau vei sparge vreun geam la 
vecini, dacă vei răni pe cineva sau vei veni cu capul spart, 
voi muri de supărare şi vei rămâne singur! 

Niciodată nu i-am încălcat dorinţele, rămânând prieteni 
până în ziua despărțirii noastre. Bătăi şi blesteme n-am 
auzit decât la vecini. Mama nu ştia nici să scrie, nici să 
citească. N-avea nici un defect. Toate au mers neschimbat 
până la şapte ani, când m-am dus la şcoală. 

Ah, nu pot să mă stăpânesc! Îngăduiţi-mi să povestesc, pe 
scurt, două întâmplări importante din această primă parte a 
vieţii mele şi care m-au ajutat să descopăr firea omenească, 
într-un chip de neuitat. 

Aveam şase ani, când un bărbat chipeş şi puternic apăru în 
casa noastră30. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat. Bine 
îmbrăcat şi om cumsecade. M-a luat cu trăsura şi m-a 
îmbrăcat din cap până-n picioare, cheltuind cu nemiluita ca 
să ne aducă lucruri bune de mâncat şi de băut. Cânta, 
molipsind-o şi pe mama. Erau veseli. Ne-am dus cu vaporul 
la Galaţi şi asta mă dădu gata. Ne-am fotografiat: el, stând 
pe scaun, mama, în picioare, ţeapănă; iar eu, cu degetul pe 
pagina unei cărţi, în genunchi, pe un scăunel şi cu ceafa 
rezemată într-o proptea. Mă simţeam fericit. Dar după 
câteva luni, observai că mama plângea adesea, iar bărbatul 


se răstea la dânsa. În sfârşit, o auzii pe mama zicându-i: 
„Eşti însurat! Du-te la nevastă”. 

Apoi lucrurile s-au potolit. 

Şi iată că într-o seară de iarnă, în casa bunicii la 
Baldovineşti, în timp ce mă înveseleam pe cuptor de marea 
petrecere cu jocuri şi cântece ce se desfăşura în faţa mea, 
izbucni deodată un scandal nemaipomenit. Nu mai văzui 
decât bărbaţi care se apucau de beregată şi femei care 
fugeau afară, în zăpadă, ţipând. Văzui mai ales pe omul ce- 
mi era drag, înşfăcând-o pe mama de păr şi trăgând-o într- 
un colţ al odăii. Smulgând un cuţit mare de sub grindă, 
strigă la mama, gata s-o lovească: „Fă-ţi semnul crucii!” 

Atunci, am scos un țipăt sfâşietor, sărind de pe cuptor pe 
masă, care s-a răsturnat. Toţi s-au oprit ca trăsniţi. În chiar 
clipa aceea, moş Anghel - care se afla de faţă - ridică o oală 
de pământ de cinci ocale cu vin şi o sparse în capul celui ce 
voia s-o omoare pe mama şi pe care îl iubeam. 

A urmat o harababură de nedescris: strigăte de 
împăcăciune, talmeş-balmeş de vorbe. Femeile intrară în 
casă, îngheţate, se aruncară unii de gâtul altora, se 
sărutară, deretecară odaia cât ai clipi din ochi, încingându- 
se apoi un joc fără pereche31. 

Urcat iarăşi pe cuptor şi gata să aţipesc, m-am întrebat în 
seara aceea - văzându-l pe moş Anghel jucând o chindie 
îndrăcită, după cavalul lui moş Dumitru, împreună cu 
bărbatul cu faţa însângerată - de ce îi spărsese capul şi de 
ce jucau acum împreună? Moş Anghel mi-a dat răspunsul, 
douăzeci de ani mai târziu, cerându-i-l pe patul de moarte, 
unde se afla de trei ani, paralizat şi ros de viermi, de viu: 

— Am să mor numaidecât. Drept orice moştenire, îţi dau 
sfatul următor: opune-te din toate puterile şi până nu-i prea 
târziu, bucuriilor deşarte. Ele ne fac să suferim cel mai 
mult. Şi e păcat! Bucuria deşartă vrea să aibe viaţa noastră 
întreagă. Arde un butoi cu untdelemn şi ne dă în schimb o 
măslină. E puţin. Prea puţin. Câinii ne ajung în patimă, dar 
ne întrec în cuminţenie. Să-ţi întorci faţa de la tot ce 


linguşeşte. Să dărâmi dorinţele deşarte. Să înăbuşi glasul 
cărnii care putrezeşte. Singur creierul luptă cu bărbăţie. El 
îmi slujeşte de felinar nestins într-o noapte fără de sfârşit. 
Totul pentru el, pentru flacăra lui. Şi să te avânţi cu tot 
sufletul în nemărginirea gândirii, singurul nostru sprijin în 
timp de primejdie. lată tot ce am să-ţi spun. Patimile şi 
simţurile fac o zarvă nepotrivită cu puterea lor de 
binefacere. Inima noastră e o duşmancă! Biata noastră 
inimă. Să-i plângem de milă. Un pumn de carne ce nu 
încetează de-a bate. Un nap care poartă în el veşnicia şi 
care e izbit de mişcarea veşnică, de îndată ce întâlneşte 
căldura pântecului femeiesc, când nu trebuie să fie mai 
mare decât un vârf de ac. Creşte şi bate; suferă, se bucură 
şi bate neîncetat, de la naştere până la moarte. Haide. Să 
fim drepţi cu această duşmancă. Ne dă cam mult de furcă, 
dar o face din mărinimie. 

Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. 

Crescut până la şapte ani între unchii Anghel şi Dumitru. 
Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate 
deplină, între pereţii ostili ai unei şcoli, mi s-a părut un act 
de duşmănie nemaipomenită. 

Pe vremea mea, profesorul de şcoală primară îşi ducea 
elevii de la clasa întâia până la a patra, lăsând în seama 
profesorului următor pe cei căzuţi la examenul de sfârşit de 
an. Dat la şcoală la şapte ani32, avui nenorocul să încap pe 
mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. 
Urmarea: jumătate din clasă fugea de la şcoală. Ne duceam 
în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuţa. 

Din anul întâi n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şiy 
natural, am rămas repetent. În anul următor, mă trezii cu 
un dascăl şi mai nebun decât primul. Ne rupea urechile, ne 
învineţea mâinile cu nuiaua, ne pălmuia până ce ne podidea 
sângele pe nas. Adesea, punându-ne în genunchi pe boabe 
de porumb uscat, ne ţinea de la ora prânzului până la două, 
lăsându-ne nemâncaţi. Aproape toată clasa dezerta până la 


sfârşitul anului. M-au trântit, fiindcă nu m-am prezentat la 
nici un examen. 

Plecam de-acasă regulat, dar în loc să mă duc la şcoală, o 
luam razna peste câmpii, la „moş Dumitrică”. De-acolo, nu 
mă scotea nici cu boii. Venea biata mamă, duminica 
următoare, plângând şi ruptă de trudă, să mă „ia la şcoală”. 
Îi răspundeam, răstit, că „mai bine mă duc la prins peşte, 
ori la adunat gozuri”. Cauza acestei răzvrătiri era 
severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste care am 
dat în aceşti doi ani de eşec. 

În sfârşit, în cel de-al treilea an de şcoală, eram tot în clasa 
întâia, când veni rândul directorului Petre Moisescu să ne 
aibă în mână. N-am să uit niciodată schimbarea de tactică 
ce se produsese din ziua aceea, sub ochii noştri uimiţi. Nici 
o răsteală, nici o ameninţare. 

Adunându-ne pe toţi „îndărătnicii”, domnul Moisescu, 
aşezat pe o bancă în mijlocul clasei, ne spuse: 

— Aşadar, adevărat să fie că nu vreţi să învăţaţi? 

— Nu! Nu e adevărat, domnule profesor! Ne-au omorât cu 
bătaia! 

— Bine! Eu n-am să vă ating nici cu degetul, dar dacă n-o 
să învăţaţi nimic, aflaţi că ministrul mă dă afară. O să mă 
faceţi să-mi pierd postul. Se va spune că sunt un director 
incapabil. 

— O să învăţăm, domnule director! 

Şi am învăţat, într-adevăr. Am trecut dintr-o clasă într-alta, 
până la a patra, conduşi de bunul nostru dascăl Moisescu. 
Din când în când, vrăjit de frumuseţea bălților ori de 
nostalgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, 
cu toată bunătatea lui şi-o tuleam. Întotdeauna găseam la 
dânsul iertare. 

Nu mi-a fost dragă deloc şcoala, pentru care am avut 
aptitudini mediocre, afară de-o singură materie, citirea, 
unde totdeauna am fost prețuit cu nota cea mai mare. 
Domnul Moisescu, prin bunătatea căruia am fost în stare să 
termin cele patru clase primare, se încăpăţâna să vadă în 


mine un element de viitor şi mă punea să citesc în faţa 
tuturor inspectorilor şcolari. Dumnezeu să-l odihnească la 
dreapta lui! lertate să-i fie păcatele, că mult a iubit! Lui îi 
datoresc scrisul şi cititul, singurele materii la care am fost 
atunci neîntrecut. Dacă n-ar fi fost el, aş fi sfârşit-o poate 
într-o casă de corecție. 

De calităţile astea, de bun cititor şi bun scriitor, au profitat 
mult cumetrele mahalalelor de pe vremea şcolăritului meu. 
Câte nopţi de veghe, petrecute cu „Ghenoveva” şi cu 
haiducii, câte lacrimi sincere smulse acestor suflete simple, 
dar nesecate în emoție! Citesc cărţi bune de la vârsta de 
zece ani, când fugeam de la şcoală, treceam bălțile lui 
Terente şi luam pe Eminescu şi pe haiducii noştri, în care 
căutam să confrunt poveştile unchiului Anghel cu snoavele 
cărţilor cumpărate din coşul ovreiului din târg. Să mi se 
ierte această apropiere între Eminescu şi lancu Jianu, dar 
cer să fiu crezut că dacă aş avea un copil l-aş lăsa să 
citească pe haiducii noştri; i-aş smulge din mână însă nouă 
zecimi din tot ce apare azi în vitrina librăriei franceze. 

La unsprezece ani, eram un scriitor celebru în mahalaua 
Brăilei. Numeroase erau îndrăgostitele părăsite care 
veneau la noi acasă, spunându-mi printre lacrimi: 
„Panaitache! Vrei să-mi mai scrii una din acele scrisori al 
căror secret numai tu îl cunoşti şi care-l face pe netrebnicul 
meu de ibovnic să vină înapoi, valvârtej, călare pe mătură, 
ca adus de descântec?” 

Pe câţi ibovnici, certaţi din iubire, n-au împăcat scrisorile 
mele, care „mergeau la inimă ca mămăliga cu unt” şi erau 
răsplătite cu un „cinci” şi sărutări înfocate pe obrăjori?! 
Plângea şi mama de bucurie. Cu banii câştigaţi, alergam de- 
mi cumpăram alviţă. Primele „drepturi de autor”, cheltuite 
cu uşurinţa cu care le câştigam. 

Dar, am mai avut şi o a doua meserie, „mon violon 
d'Ingres” dacă vreţi. Sâmbăta mă aşteptau toate familiile 
evreeşti din mahalaua Brăilei care, fără mine, şabăsgoimul 


lor nu ar fi avut nici focurile aprinse, nici odăile măturate. 
Asta îmi aducea alţi gologani. 

În viaţa mea de şcolar, numai joia era mai frumoasă decât 
duminica. Fiindcă în tot timpul săptămânii nu aveam alte 
clipe atât de lungi şi de plăcute, în care să fiu în întregime 
stăpân pe mine şi pe lumea mea. Şi aceasta nu pentru că 
mama m-ar fi împiedicat vreodată să mă duc acolo unde aş 
fi voit, ci fiindcă ştiam că duminica şi în zilele de sărbătoare 
ea era fericită să-şi petreacă ceasurile de odihnă în 
tovărăşia mea. Stând deci toată duminica acasă, nu-mi 
rămânea decât joia ca să mă îmbăt de acel har dumnezeiesc 
care este conştiinţa de-a fi cu totul liber, descătuşat chiar 
de dragostea tiranică a mamei. 

De obicei, portul şi Dunărea erau ţinta plimbărilor mele 
preferate de joia. Vara, portul mă atrăgea pentru munca 
uriaşă ce se depunea acolo. Mi se părea că toată această 
frământare de fiinţe şi de lucruri trăia numai pentru 
plăcerea mea. larna, prin impunătoarea singurătate a 
cheiurilor deşarte, prin albeaţa neîntinată şi mai ales prin 
înspăimântătoarea oprire a fluviului sub zăbranicul său de 
gheaţă. Nu visam, nu vedeam, nu gândeam. Sloiuri, 
coşciuge, albe depărtări. 

Brăila - paceaură planturoasă ce-şi contemplă amantul ei, 
Dunărea, cu o privire pe cât de înflăcărată pe atât de 
desfrânată - este construită după un plan poate unic în 
lume. Un evantai desfăcut aproape în întregime. Din 
sâmburele care-i formează centrul, opt străzi şi două 
bulevarde alcătuiesc tot atâtea braţe ce-i înlănţuiesc 
mijlocul, arătând-o Dunării ca pe-o ofrandă ispititoare. Dar 
pentru ca frumoasa să nu se simtă stingherită, patru căi 
curmă elanul celor zece braţe, traversându-le întocmai ca 
legătura unui evantai. Lungi, fără sfârşit, mergând de la 
Dunăre la Dunăre, mereu în linie curbă şi atingând la 
periferie şase sute de numere, fiecare din cele zece 
drumuri îşi păstrează denumirea, deşi sunt întretăiate de 
Căi. Totuşi, pentru că populaţiei nu-i place monotonia, a 


botezat în felul ei porțiunile despărțite prin marile artere, 
ceea ce a dat naştere cartierelor, faimoaselor noastre 
mahalale: ovreiască, grecească, rusească, țigănească etc. 

Când mă plimbam prin „Karakioi” ori prin „Cetăţuie”, 
descrisă în Chira, îmi închipuiam că sunt pe malurile 
Bosforului, cunoscut din gravuri şi atât de arzător dorit. 
Greci visători şi berbanţi, turci cu feţe severe, cadâne 
indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare 
vălul aruncat pe creştet, grecoaice sprâncenate, 
melancolice, lascive şi atât de seducătoare, că uitai de 
Dumnezeu şi adorai iadul. 

Ceasuri întregi mă învârteam, în joile mele de nebună 
libertate, printre aceste neamuri străine, venite la Brăila 
după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, 
veşnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o 
revadă într-o zi şi sfârşind totdeauna prin jalnice ţintirimuri. 

De aici am luat, încă din copilărie, toate acele impresii 
voluptoase care m-au ajutat, mai târziu, să compun cadrul 
şi atmosfera Chirei Chiralina. În acest cartier sau al 
„Cetăţuiei” - unde turcii sunt majoritatea - alungă 
mahalaua Brăilei pe orice tânără îndrăgostită care se arată 
prea neastâmpărată: 

— La „Karakioi”, la „Cetăţuie”, paceauro, dacă ai 
mâncărime! I se spunea. 

Acestea sunt cele două cartiere cu îndrăgostiţi focoşi din 
oraşul meu. Acolo aş fi vrut să stau, ca să învăţ şi să cunosc, 
nici eu nu ştiu de ce. 

Încă din copilărie am cunoscut prietenia, prietenia de 
nezdruncinat. Prin firea mea eram înclinat să mă apropii de 
persoane mult mai vârstnice decât mine. Prietenia băieţilor 
de-o seamă cu mine, care se adunau pentru a forma echipe 
de bătăuşi, îmi era neplăcută. Vrăjmăşia lor faţă de oricine 
devenise atât de firească, încât era de ajuns ca un băiat din 
altă mahala să treacă pe la noi, pentru ca imediat să fie lovit 
cu piatra. Pe mama o înspăimântaseră, iar pe mine mă 
puseseră pe gânduri. 


Din cauza aceasta sporise în mine dorinţa de-a avea 
prietenii alese. Mi se părea foarte firesc să fiu prietenul 
unei persoane de trei ori mai în vârstă decât mine. Aşa băui 
sângele lui Codin, başbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat 
Călin şi a murit otrăvit cu untdelemn. Un frate de cruce! Un 
frate de cruce este cineva prin el însuşi, nu prin altul şi 
atunci dragostea sa e mare, dezinteresată, scumpă inimii 
noastre. 

Împlinisem treisprezece ani când, în cancelaria şcolii nr. 3 
din Brăila, domnul director Moisescu, înmânând mamei 
certificatul meu de absolvire a patru clase primare, o 
întrebă: 

— Ce-ai de gând să faci cu băiatul? 

— Apoi, ce să fac, domnule director. O să-l dau la stăpân, 
ori la vreun meşteşug, răspunse mama, după un oftat 
adânc. 

Rezemat cu spatele de fereastră, bunul domn Moisescu îşi 
chinui cioculeţul cărunt, frământându-l între degete, se uită 
la mama, se uită la mine, privi în pământ şi zise ca pentru 
sine însuşi: 

— Păcat! 

lar după o pauză. 

— N-ai putea să-l dai la liceu? 

— Nu, domnule director, îs femeie săracă, o biată 
spălătoreasă, văduvă! 

— Păcat! 

Mi-aduc bine aminte că nu vedeam nici un fel de „păcat”. 
Dimpotrivă, mă simţeam uşurat că scăpasem din această 
corvoadă a copilăriei. Ba chiar câinam pe foştii mei 
camarazi, care, mai „norocoşi” decât mine, aveau „s-o ia de 
coadă”, la liceu. Gândul să merg la liceu timp de şapte ani, 
să dau acolo peste brute mult mai îngrozitoare, să-mi 
irosesc adolescenţa în obţinerea unui problematic 
bacalaureat, cu care atâţia posesori nu ştiau ce să facă. 

— Asta nu mă îmbia deloc. 


Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac 
totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai 
mică silnicie. Şi, Dumnezeu să mă ierte, dar ştiinţa 
instrucţiunilor publice n-a descoperit încă mijlocul de a face 
cartea dragă copilului. 

Restul verii aceleia l-am petrecut, ca de-obicei, la 
Baldovineşti, între unchii mei Anghel şi Dumitru. Cu cel 
dintâi mă preparam de „crâşmărit”. Cu cel de-al doilea, mă 
îmbătam de ultimele pâlpâiri ale unei libertăţi care avea să 
treacă în domeniul amintirilor ce nu se mai pot uita. 

Dimineaţa, pe răcoare, moş Dumitru îşi lua puşca şi pleca 
prin vii, ca să împuşte graurii ce mâncau strugurii. Îl 
urmăream tiptil, ca un câine care se teme să nu fie gonit 
acasă. Seara, coceam porumb „de lapte” şi ascultam 
ţărâitul greierilor, orăcăitul broaştelor din baltă şi lătratul 
câinilor. Noaptea, dacă era frumoasă, dormeam pe câmp, 
înfăşurat în gheba unchiului, pe când caii păşteau în 
preajma noastră, iar unchiul, tăcut, „bea” tutun şi căta din 
când în când la cerul înstelat. 

Ziua, pe arşiţă, forfoteam prin crâşma lui moş Anghel, 
răcoroasă ca o hrubă. Stropeam lutul, măturam, spălam 
pahare şi învăţam cum se răsuceşte o canea, când vrei să 
scoţi vin. 

— De, măi băiete, îmi zicea unchiul, privindu-mă. Eu te-aş 
păstra lângă mine, căci pari dezgheţat, dar nu prea e fapt 
înţelepţesc! Când „copchilul” se ştie la neam, îşi ia nasul la 
purtare şi se strică. Numai printre străini te faci om. Dar să 
nu intri slugă la dârloagă! Să cauţi un stăpân „ajuns” şi să-l 
slujeşti cu cinste, mă! Să nu „pişti”! „Pişcătura” e lucru rău 
în negustorie: dă omul îndărăt. Dacă ţie poftă de-un covrig, 
să te duci drept la stăpânul tău, să te uiţi în ochii lui, cu 
sufletul deschis şi să-i spui: „Domnule Vlad, mi-e poftă de un 
covrig!”. Dacă-ţi dă „un cinci”, cumpără covrigul şi 
mănâncă-L. Dacă nu, rabdă! 

Orice copil e un revoluţionar. Prin el, legile firii calcă în 
picioare tot ce omul matur a ridicat împotriva lor: morală, 


prejudecăţi, calcule, interese meschine. Copilul e începutul 
şi sfârşitul lumii. El, singur, înţelege viaţa, fiindcă se 
conformează ei. leşit din copilărie, omul devine cel mai 
dezgustător dintre animale: animalul calculat. 

Învăţat-a omenirea asta ceva, din ce i se spune de veacuri? 
Tare îmi vine să mă îndoiesc! Căci astăzi, ca şi în anul una 
mie patru sute, nici un stat n-a înţeles ce e viaţa, nici o 
legislaţie n-o apără cu pricepere. Bunul plac şi nerozia 
domnesc mai straşnic ca oricând. 

Făptură plăpândă, vibrândă de emotivitate, dornică de 
viaţă, copilul e dat şi azi pe mâna aceloraşi brute îndopate 
cu mulţumiri trupeşti, care îi frâng junghetura gâtului, 
îndată ce le intră pe mâini. Habar n-are stăpânul-animal al 
acestei lumi, că copilul e setos de lumina zilei, de vântul 
care bate, de frunza care foşneşte, de ciripitul păsărilor, de 
libertatea câinilor şi a pisicilor care umplu străzile, de 
mirosul ţarinii umede şi de tot ce firea ne-a pus la îndemână 
nouă, oamenilor, ca să ne facă traiul fericit. 

Habar n-are bruta-stăpână a inocenţei că cel mai dulce 
dintre anotimpurile vieţii e copilăria şi că numai în vremea 
copilăriei se pot pune temeliile bunătăţii, fondaţiune 
menită, să suporte lungi ani de luptă, o întreagă uzină de 
frământări şi de chinuri, care dau omenirea de râpă, dacă 
baza nu e făcută din bunătate. 

Şi cum s-ar putea ca baza vieţii să fie bunătatea, când 
marea majoritate a omenirii îşi petrece copilăria în bătăi şi 
privaţiuni, în mortificări şi ucigătoare puşcării, îngăduite de 
legi? Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoţi, 
de tembeli şi de răsturnători de „ordine”, când „ordinea” 
voastră, o! Stăpâni, nu e întemeiată decât pe cruzimi 
neîngăduite de legile naturii? 

Şi voi sunteţi legislatori. 

— O! Căpcăuni ai copilăriei! O! Crâşmari, băcani, 
stămbari, cârnăţari, mari proprietari de glod, negru ca 
inima voastră. 


— Şi voi aveţi academii pline cu vite încălţate! Şi voi aveţi 
catedre de morală şi biserici cu clopote asurzitoare şi 
parlament care face legi, cum ai face o plăcintă - şi voi 
habar n-aveţi ce e viaţa, cât ar putea să fie de frumoasă şi 
cât de groaznic o schingiuiţi! 

Cum aţi putea voi bănui câte lumi mişună într-o rază de 
soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri 
ascunde o inimă de mamă trudită şi câte daruri se pot naşte 
într-un suflet de copil! 

PRIMII PAŞI SPRE MUNCĂ, SPRE LUPTĂ. 

Pe o zi tristă de octombrie, îndată după plecarea mamei la 
lucru, ieşeam şi eu, fără ştirea ei. Făceam primii mei paşi 
spre muncă, spre luptă, după o copilărie pe care aş putea s- 
o numesc răsfăţată. Eram conştient că anii zburdălniciei 
fără de griji au luat sfârşit, că sosise momentul de-a veni în 
ajutorul truditei mele mame; gândul de a-i uşura sarcina, 
de a-mi câştiga singur hrana şi îmbrăcămintea, precum şi o 
mică sumă de bani, pe care, să i-o pun în poală,,. 

— Gândul acesta îl nutream de mai bine de un an. Tot 
timpul cât am urmat clasa a patra, mă uitam zilnic la 
„băieţii de prăvălie, cu mâinile degerate şi încinşi cu un 
şorţ de sac; vorbeam adesea cu unii dintre dânşii, le ştiam 
păsurile şi-i consideram superiori mie. „Ei îşi câştigă 
pâinea, îmi ziceam. Părinţii lor trebuie să fie mulţumiţi. La 
anul am să fac şi eu la fel”. 

Anul acesta dorul sosise33. 

Şi neştiutor de câtă durere se ascundea într-un piept de 
„băiat de prăvălie, încins cu pestelcă băţoasă, călcam 
mândru pe calea Călăraşilor” mândru de „bucuria” pe care 
aveam să i-o fac mamei, spunându-i că „m-am tocmit”. 

Nu mergeam la întâmplare. Ştiam precis ce voiam! 
Ochisem o prăvălie care-mi Convenea din toate punctele de 
vedere. Întâi, era o crâşmă grecească. (Moş Anghel îmi 
spusese să intru „la greci, că sunt oameni filotimi, nu ca 
românul nostru: zgârie-brânză”.) Al doilea, crâşmarul nu 
era însurat. (Aveam groază de nevestele stăpânilor, care 


băteau pe băieţi şi-i puneau să spele scutecele scârnave ale 
pruncilor.) Şi al treilea: prăvălia era situată în imediata 
vecinătatea scumpei mele Dunări34. Câtva timp, mă plimbai 
îngrijorat: cârciuma avea doi băieţi şi pe tejghetar; cu 
stăpânul făceau patru. Se putea foarte bine să nu fiu primit. 
Dar grija asta fu imediat spulberată de un alt sentiment, cu 
totul contrariu, care-mi opri sângele în loc. 

Mă aflam la capătul dinspre Dunăre al străzii Malului, 
punctul cel mai înalt al platoului Brăilei. Şi apariţia vastei 
privelişti a fluviului-prieten mă făcu să mă cutremur de 
ideea pierderii apropiate a libertăţii mele. Presimţământ 
funebru, de moarte năpraznică. Groază inexplicabilă. 
Rupere de echilibru sufletesc. Halucinaţie. 

Mi se părea că cineva se ţinea gata să mă înşface şi să mă 
despartă pe vecie de mama, de lume, de viaţă. Sălciile 
pletoase ale bălților mă tânguiau, mohorâte. Sirenele 
vapoarelor şuierau alarmate. Huruitul ghiociurilor din port: 
glas cobitor. Dunărea mocnea. Picura de ploaie. 

Într-o clipă, uitai de truda mamei, căreia voiam să-i viu în 
ajutor. Şi, fără să mai stau la îndoială, o ştersei spre casă. 

„Acasă”! În tindă, în coşar, în pod. 

— Dar: „Acasă”! 


LLA 
! 


! „La mama 

Scoborâi malul mai mult pe alunecatelea. În port, mă 
surprinse ploaia. Cum mă aflam printre vagoanele de 
cereale, sării într-unul gol. Aci mă pomenii că nu eram 
singur. 

O fetiţă de vreo opt-nouă ani sta zgribulită pe duşumeaua 
vagonului şi îşi cosea o sfâşietură a rochiei ei peticite. 
Lângă dânsa, un săculeţ cu vreo baniţă de gozuri, o 
măturică şi un făraş. 

Apariţia mea neaşteptată o înlemnise. Nu mai cosea. Mă 
privea cu ochii sticliţi ai unei pisici îngrozite de câini. Ca să 
n-o sperii şi mai tare şi să n-o fac să fugă pe ploaie, mă oprii 
la intrarea vagonului. Îi întorsei spatele, făcându-mă că 
privesc cum plouă. 


N-aveam nevoie să ştiu ce-i cu ea, nici s-o iscodesc prea 
mult. Trăiam doar în lumea ei şi ştiam, de pe atunci, tot ce 
se poate şti din mizeria copiilor cu sau fără căpătâi. 

Totuşi, din vreme-n vreme, o cercetam cu coada ochiului; 
îşi reluase cusutul. Părul îi cădea pe ochi. Degetele îi erau 
înmărmurite de frig. Tremura din tot corpul. 

Ploaia se oprise. Dând să plec, o întrebai: 

— De ce coşi aici? N-ai pe nimeni? Ea mă privi cu ochi mai 
încrezători: 

— Am mamă. Da' nu mai vede. Şi p-aici, pântre vagoane, 
mă agăţ mereu, când adun gozuri. 

Iar după o clipă, surâzând uşor: 

— Tu n-aduni gozuri? 

— Ba da. Zisei, ruşinat. 

Şi am plecat pe fugă. Dar nu „acasă“, nu „la mama”, ci 
drept la crâşmă, la kir Leonida. 

Kir Leonida privea la om cu mândrie grecească, vorbea 
răspicat şi fără accent străin, fiind născut în ţară. Tatăl său, 
bătrân cârcotaş şi încă verde, deschisese crâşma din strada 
Malului, cu zece ani înainte de venirea pe lume a unicului 
său odor. 

Mi-aduc aminte că, deşi copil, am ştiut să miros orgoliul 
naţional al grecului şi l-am exploatat cu o nebănuită 
îndemânare: i-am spus că mama e româncă, dar că tatăl 
meu, mort pe când eram în leagăn, fusese grec. Şi precizai: 
„chefalonit”. Iar ca să-i speculez şi mai bine îngâmfarea 
patriotică, adăugai: 

— Vin fără ştirea mamei. Vreau să intru la greci şi să învăţ 
greceşte! 

Că voiam să învăţ greceşte, asta era tot aşa de adevărat 
cum e adevărat că aş vrea astăzi să vorbesc toate limbile 
din lume; dar că aş fi dat întâietate unei naţii în dauna ori 
spre umilirea alteia, de-o asemenea schilodire cerebrală nu 
m-am făcut vinovat în nici un moment al vieţii mele, nici 
chiar în copilărie. Am fost cosmopolit din născare. 

Kir Leonida, gâdilat la infirmitate, se umflă ca un curcan: 


— Bine, drăguţule, bine: am să te primesc şi ai să înveţi 
limba tatălui tău, dar nu pot să stau la tocmeală decât cu 
mama ta. Vino mâine cu dânsa! 

A plâns biata mama în seara acelei zile, până i s-au rupt 
rărunchii: 

— La ce-a folosit că mi-am închis tinereţele, c-am trăit în 
văduvie, c-am muncit ca o roabă, numai şi numai ca să te 
feresc pe tine de „mână străină”, dacă tot pe „mână 
străină” a trebuit să intri! Să nu mai lase Dumnezeu inimă 
de mamă pe pământ! 

A doua zi - era tocmai într-o duminică - ne-am înfăţişat la 
uşa „străinului”. Mama părea bună de pus în coşciug. Mie, 
mi se zvârcolea inima, ca o vrabie în mâna unui copil: mă 
credeam pe punctul de-a fi înmormântat de viu. Mama 
credea acelaşi lucru. 

— Al d-tale e feciorul, lele? 

Bietule kir Leonida! Bieţilor kiri Leonizi ai vremilor 
noastre! De unde să ştiţi voi ce înseamnă o lele şi un fecior? 

— O sută de lei pe an, un rând de haine, o pereche de 
ghete, o pălărie, o zi slobodă la Paşti şi încă una la Crăciun! 

Un zid chinezesc, nevăzut decât de ochii mei îngroziţi, se 
înălța în uşa cârciumii lui kir Leonida şi mă despărţi de 
lume, de stradă - de frumoasa mea stradă plină de câini şi 
pisici, înecată în lumină - îndată ce încinsei şorţul 
stăpânului. 

Nouăsprezece ceasuri de goană zilnică, de la şase 
dimineaţa până la unu după miezul nopţii. Cuvinte aspre, 
înjurături obscene, palme cu nemiluita. Şiroaie de lacrimi, 
suspine de nimeni auzite, visuri spulberate. 

Dor de ducă! 


Strada Malului era, acum treizeci de ani, acel coridor 
scurt care începe din Calea Călăraşilor, aproape în faţa 
străzii Sfântul Nicolae şi se termină la malul Dunării, de 
unde şi numele. Se afla în plin Carachiu (Karakioi), cartier 
în majoritate grecesc, chefliu şi guraliv, dar nu bătăios ca 
Atârnaţii şi Comorofca, pomeniţi în nuvela Codin. Karakioiul 
mă atrăgea prin voioşia lui pacifică, prin latura lui 
cosmopolită. Eram angajat la crâşma lui kir Leonida, 
reputată prin vinurile şi mâncărurile ei, aflată cam pe la 
mijlocul acestei stradele. Dădeam în brânci, nouăsprezece 
ore pe zi şi mă stâlceau cu bătaia pentru cele mai 
neînsemnate greşeli. 

Destinat să-mi fac ucenicia crâşmărească la spălatul 
vaselor, mai trebuia, între timp, „să învăţ hruba”, 
nemărginitul labirint al celor două sute de butoaie cu vinuri 
şi rachiuri, pierdute în inima pământului; să învăţ pe 
dinafară zecile de calităţi ale băuturilor şi să le recunosc, 
mai târziu, după culoare şi miros. Ah, n-am să uit niciodată 
lipsa de omenie a tejghetarului, care mă îmbrâncea pe tot 
lungul celor optzeci de trepte ale scărilor umede şi rupte, 
ale pivniţei şi hrubei, pe care le scoboram cu frica în sân de 
a nu-mi frânge gâtul la fiecare pas! Şi de câte ori voi vedea 
un băiat de prăvălie, am să-mi aduc aminte de câinescul 
procedeu al tejghetarului fără inimă, care credea că mă 
„ânvaţă” când, într-un întuneric beznă şi alergând printre 
vase, de-abia murmura între dinţi: 

— Numerele unu, două, cinci, paisprezece, douăzeci: 
vinuri noi! Numerele. Cutare, cutare: vinuri de un an, de 
doi, de cinci, de zece, de douăzeci de ani! Butoaiele astea 
au „presiune”: fac să sară caneaua! Vinul de-aici are iz! 
Ăstălalt are „floare”! Să bagi de seamă, că dracu' te-a luat! 
Acu, culorile: astea-s vinuri albe; astea negre; ghiurghiuliu; 
vin pelin; vin tămâios. 

La cramă, acelaşi lucru, aceeaşi rea-voinţă: 

— Ţuică, drojdie, secară, tescovină, şliboviţă, rom, coniac, 
piperment, ananas, mastică simplă, mastică de Hio. De aci 


să scoţi numai când ţi-oi spune eu! Când îţi fac „cu ochiu” să 
nu scoţi! Astea-s rachiuri vechi! Ăstelalte, noi! Să nu te puie 
naiba să le amesteci ori să te înşeli! Şi când te trimit în beci 
ori la cramă, să-mi vii „Într-o pârţâitură de cal”. Dacă-ţi vine 
să te „pişi” în toiul trebii, „strânge robinetu”! 

Dar teroarea asta a ucenicului crâşmar (voi povesti într-o 
zi şi pe aceea a ucenicului-meşteşugar), chinul acesta, plătit 
cu sute de palme, mai poate avea o umbră de îndreptăţire 
în ochii unei lumi nedrepte: „Aşa e până înveţi o meserie”, 
spune lumea asta. 

Ce justificare însă pot avea suferinţele produse din pofta 
de a batjocori şi turmenta un copil care cade din picioare de 
somn şi osteneală? În plină muncă, în lupta cu teancurile de 
farfurii, oale, cuțite, linguri şi furculiţe, aduse cu duimul şi 
respingător de slinoase, oboseala şi somnul îmi erau învinse 
de urletul asurzitor al prăvăliei în fierbere şi de iuţeala cu 
care eram nevoit să alerg şi să lucrez, dacă nu voiam să fiu 
„cârpit” de bucătar, de tejghetar, ori de zevzecul de „barba” 
Zanetto, tatăl stăpânului, un nebun care era gata în orice 
clipă să-ţi arunce o farfurie în cap. Dar îndată ce zarva se 
ostoia, fie după-prânz, fie seara, veneau orele cele mai 
cumplite, venea nemilostivul supliciu al aţipelii de-a-n- 
picioarelea, când mii de ace îţi furnică prin vine şi când 
trupul e gata să se prăbuşească la pământ. Îngăduit le era, 
atunci, bucătarului şi stăpânilor să se trântească pe 
canapeaua din odaia prăvăliei, să se lungească pe un pat 
sau să se aşeze pe un scaun. Nouă nu ne era îngăduit! Noi 
eram de fier, de piatră! 

„Smirnă”, în picioare, aveam ochii ţintă la tejghetar, în 
picioare şi el, dindărătul tejghelei, urechile ciulite şi atenţia 
încordată către cei doi-trei beţivani sau palavragii fără 
cămin şi fără milă, gata să dăm buzna la cel mai uşor 
ciocănit. Vai şi amar de copilaşul care începea să închidă 
pleoapele-i grele de somn! Bobârnacul, odiosul bobârnac 
oriental, pe care nu l-am întâlnit la nici un popor apusean, 
venea să plesnească brutal nasul celui ce moţăia. Şi nu era 


o glumă. „[oapa” - după cum îl porecliseră pe tejghetar cei 
doi băieţi mai vechi ca mine - ne trimitea o ciocnitură de 
deget atât de violentă, încât, de multe ori, sângele ne 
ţâşnea imediat pe nas. Adesea, profitând de o mână 
încremenită pe un colţ de masă de care ne sprijineam capul 
şovăitor, căci picioarele nu se mai ţineau, nemernicul ne 
punea aşa-numita, poştă, adică ne agăța între degete o 
fâşie de gazetă şi-i dădea foc de la distanţă. Sau ne presăra 
după ceafă faimosul „praf de scărpinat”, care făcea să ne 
sângerăm pielea cu unghiile, tot restul serii, ba chiar şi 
noaptea prin somn. 

De toate aceste barbarii, el râdea, lichelele cârciumii 
râdeau, patronul nu ştia nimic sau închidea ochii. Dacă 
vreunul dintre noi bombănea, ori plângea, atunci venea 
rândul înjurăturilor grosolane, al palmelor şi al corvezilor 
inutile, ca măturatul hrubei, ori „deretecatul” prin pivniţă şi 
prin şoproane. 

Acestea erau Răsplata muncii. Ne istoveam copilăria ca să 
slujim o puzderie de cheflii mâncăcioşi şi băutori. Dam în 
brânci din zori şi până după miezul nopţii. Ne culcam în 
palme şi ne trezeam dimineaţa în palme. Existau duminici şi 
sărbători cu lume gătită care se plimba pe-afară, care 
cânta, râdea, benchetuia în prăvălie, cu flaşnete şi cu 
lăutari; exista un pământ cu soare, cu râuri, cu păduri şi cu 
voioşie - noi nu existam pentru nimeni. Nimic nu exista 
pentru noi! Noi eram ceva asemănător paharului cu care se 
bea, ori furculiţei cu care se mănâncă. Cine ia seama la 
aceste obiecte. Cine se întreabă ce au devenit, după ce te-ai 
servit cu ele? Care ochi are vreme să se uite la un băiat de 
prăvălie? 

În fiecare seară mă culcam cu gândul să fug a doua zi, să 
nu mai dau pe-acasă şi să trăiesc din măturatul vagoanelor 
cu grăunţe, să mă fac „gozorar”, ca atâţi copii care foiau 
prin port. În clipa când voiam să-mi pun planul în aplicare, 
îmi apărea figura sfântă a aceleia care ar fi murit de 


întristare, dacă m-ar fi văzut „gozorar”. Şi renunţam. Şi iar 
revenea ideea fugii. Şi din nou mă mustra cugetul. 

Zbuciumul acesta, dacă ar fi continuat, m-ar fi împins cu 
siguranţă la vreun act disperat. 

Într-un timp, mă trezii deodată liber: scurtă şi drămuită 
libertate, dar cu atât mai gustată. 

Dimineaţa, între orele nouă şi zece, trebuia să mă duc pe 
la abonaţi ca să le prezint lista de bucate şi să iau 
comenzile: apoi, între unsprezece şi douăsprezece, să duc 
sufertaşele cu mâncăruri şi sticlele cu băuturi. Seara, 
acelaşi lucru. Patru ore de hoinăreală. Patru sfinte ceasuri 
de visări, de beţie a ochilor, a simţurilor: arbori şi copaci cu 
muguri şi păsărele; străzi măturate de vânt, udate de 
ploaie, pline de câini şi de pisici; ferestre deschise, 
împănate cu ghiveciuri de muşcate, garoafe, cerceluşe şi 
busuioc creţ; curţi cu femei de-abia ieşite din pat, cu copii 
veseli, cu chiote şi cu ocări. Dar, mai presus de tot şi de 
toate, Dunărea avea să-mi umple ochii şi să-mi îmbete 
inima, cum niciodată nu ştiusem să văd şi să simt, Dunărea 
veşnică a copilăriilor milenare. 

Terminam repede corvoada şi apoi, fără să-mi pese de ceo 
să se întâmple, alergam să mă tolănesc la marginea 
podişului pe care e aşezată Brăila şi care domină întinderea 
bălții. Din acest loc preferat, mă lăsam desfătat de tot ceea 
ce ochii, urechile şi simţurile mele culegeau prin mii de 
antene nevăzute, în faţa panoramei unice, poate, în felul ei. 

La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar eram 
păstrat mai departe în slujbă. Asta şi voiam. Muşterii, 
oameni cumsecade, toţi greci, mă iubeau foarte mult, 
ştiindu-mă de aceeaşi obârşie şi mă învăţară limba, din 
orgoliu, ca să poată pălăvri cu mine (0, timp nesimţitor, de 
ce n-ai şi tu nostalgia trecutului?). Erau, toţi, proprietari de 
remorchere, de şlepuri sau simple bărci şi-şi spuneau unul- 
altuia, foarte serios, „căpitani”! Mă iubeau tocmai din cauza 
năzbâtiilor mele, a purtării năstruşnice şi de asemenea 


pentru că, atunci când o voiam, nimeni nu mă putea întrece 
la muncă. 

În timp ce duceam marfa la clienţi, ca băiat de prăvălie, 
mă pomeneam oprindu-mă pe sub ferestre, pentru a asculta 
acordurile unui pian. 

— Pasiunea, nebunia şi visul meu pe care nu l-am realizat 
niciodată. Adesea, intram noaptea în curţi străine, lăsându- 
mi coşul în stradă şi mă agăţam de pervazul ferestrelor, ca 
să văd dacă persoana care cânta înăuntru era frumoasă, 
cum mi-o închipuiam. 

Alteori, mă ascundeam în pivniţă, în magazii sau noaptea 
în vreun ungher necunoscut celorlalţi băieţi, ca să pot citi 
scumpele mele cărţi, încovrigat sub o umbrelă peste care 
mai aruncam şi surtucul, ca să nu se vadă lumina luminării 
ce-mi pâlpâia sub nas. Citeam, citeam tot ce-mi cădea în 
mână şi căutam cuvintele în dicţionar Neologisme şi 
expresiuni citite prin ziare îmi erau tălmăcite pe înţelesul 
meu. „Biblia” asta avea să-mi explice cuvintele acelea peste 
care treceam cu amarnică întristare. Ba îmi dădea şi o 
mulţime de citate din autori ca Anton Pann, Creangă, 
Alecsandri, pe care îi cunoşteam din şcoală. Cartea sfântă a 
adolescenţei mele - aceea pe care n-am mai lăsat-o din 
mână timp de zece ani - avea să devină izvorul tuturor 
bucuriilor şi al surprizelor unei vieţi de copil chinuit. Ea 
avea să fie nu un „dicţionar”, ci o amantă a copilăriei mele, 
o amantă-fecioară, care-ţi atinge fruntea cu mâna şi îţi alină 
durerile. Nici o oboseală, nici o maltratare, nici un gând 
negru, nimic n-avea să-mi mai învingă voinţa de-a munci şi 
suporta viaţa. Fiecare pagină cuprindea o lume de 
cunoştinţe; fiecare cuvânt căutat îmi deschidea orizonturi 
nebănuite. Uitam că Dicţionarul universal al limbii române 
de Lazăr Şeineanu, pe care i-l dă „căpitan” Mavromati, 
edec al prăvăliei lui kir Leonida (Vezi povestirea „Căpitan” 
Mavromati, în vol. Chira Chiralina şi alte povestiri, Editura 
Minerva, 1982, pp. 376-400.) voiam să caut tălmăcirea unui 
termen; uitam că timpul îmi era măsurat, ca slugă. Uitam 


de lume şi de ticăloşiile ei şi alunecam de la un cuvânt la 
altul, de la o pagină la alta, de la'o ştiinţă la altă ştiinţă, de 
la un univers de gânduri la alt univers de gânduri, mă 
îndopam în chip inconştient şi nu ajungeam să mă mai 
satur. Chiar şi vremea somnului o sacrificam adesea în bună 
parte, pe când colegii mei sforăiau în patul lor, rupţi de 
trudă. 

— Dormi, fir-ai al dracului, dormi că trebuie să munceşti 
mâine. 

Nu face nimic! Continuam, sub trânteli şi buşeli, fericit să 
dorm cu capul pe dicţionar, ca copilul în poala mamei. Îmi 
trânteam în căpăţână noutăţi voluptoase: făceam cunoştinţă 
cu o lume descoperită odată cu ziarul pe care-l luam pentru 
prima oară în mâini, care-mi spunea că există un parlament, 
un guvern, miniştri şi deputaţi care fac legi şi se ceartă; că 
un anume Filipescu a străpuns cu sabia, în duel, pe 
adversarul său Lahovari; că grecii se bat cu turcii, burii cu 
englezii şi spaniolii cu americanii; că există o „afacere 
Dreyfus” şi că în afacerea asta un mare romancier, care se 
chema Zola, ridicase Franţa în picioare. Aflam că peste tot 
pământul oamenii se sinucid din mizerie şi patimă. Şi, mai 
ales, că nu-mi cunoşteam limba: erau sumedenie de cuvinte 
pe care nu le văzusem scrise în nici o carte şcolară. 

Începutul unei lungi perioade cenuşii, când zilele de foame 
şi hoinăreală alternau cu lectura pătimaşe a Haiducilor 
extraordinari, a lui Dreyfus, în Insula Dracului şi mai ales a 
acelui Rocambole, pentru care furam ouă din coteţele prost 
păzite, dându-le în schimb pentru fascicola cu aventurile 
fantastice ale acestui personaj. De la Rocambole la Balzac, 
de la Victor Hugo la Bernardin de Saint-Pierre şi Alphonse 
Daudet n-am mai făcut decât un pas. Astfel, am descoperit 
cu entuziasm pe Moş Goriot, Mizerabilii, Paul şi Virginia şi 
mai ales pe atât de tandrul Jack, care se află asociat celei 
mai frumoase prietenii ale mele, ca şi zorile noii mele vieţi. 

Eram slab din cauza unchiului meu care-şi omorâse calul, 
în loc să-l omoare pe pândar. Şi, de asemeni, din pricina 


mamei care-şi scuipa îmbucătura la vederea stăpânului, 
deşi îl spăla de murdărie pentru treizeci de bani pe zi şi-o 
farfurie cu mâncare. Am continuat să fiu slab până în ziua 
când o vijelie nemaipomenită răbufni în pieptul meu: era 
pleiada uriaşilor Balzac, Tolstoi, Dostoievski, cu Victor Hugo 
în frunte. Marea descoperire a Ordinului literaturii 
universale! Putere fără seamăn şi pretutindeni respectată, 
ea reunind sub acelaşi sceptru: forţă şi inimă. Am înţeles 
asta nu după multă vreme. Şi nu mai mă simţii nici slab, nici 
singur: aveam prieteni de simţire asemenea. 

Asta se petrecea între patrusprezece şi şaptesprezece ani, 
epoca cea mai agitată a vieţii mele. Singur, fără un prieten 
şi neîndrumat de nimeni, descoperisem cartea sau mai bine 
zis măreţia lecturilor bune şi, odată cu ele, socialismul. 

Mama mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna dintre 
apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta 
mea. Citeam, atâta tot, şi făceam poezii. Îmi amintesc că am 
întrerupt-o într-o zi de la călcat, ca să-i citesc o poezie în 
care îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea „nu bogății, nici 
onoruri şi nici să devin împărat sau altceva asemănător, ci 
doar toată putinţa ca să exprim ceea ce cuget”35. (Nu era 
oare o revelaţie?) 

Mama mă asculta cu bunăvoință, credulă, călcându-şi mai 
departe rufele, cu gândul aiurea. La sfârşit i-am spus 
triumfător: 

— Vezi, mamă, aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! 
Trebuie să ai talent! 

S-a întors deodată spre mine, cu un aer de uimire ironică 
şi mi-a spus: 

— Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat năzdrăvan am mai adus şi 
eu pe lume. Poate face ceea ce nici regii nu sunt în stare! 

O, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată că în acea zi 
divinitatea - transmisă prin sângele tău - se rostea prin 
mine, spunând din păcate adevărul! 

Da! Din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a puterii de 
viaţă ce se revărsau din fiinţa mea la fiece cotitură a 


existenţei, în ciuda neasemuitei voluptăţi - necunoscută 
chiar împăraţilor - eu sufeream, sufeream îngrozitor: era o 
ploaie înmiresmată care mă topea de plăcere, arzându-mi 
totodată carnea cu picăturile ei de foc. Mai târziu i-am dat 
dreptate acelui geniu german, care afirmase că „plăcerea e 
negativă” şi că doar „suferinţa este pozitivă”. 

Durerea este focul purificator prin care noi, oamenii, ne 
curăţăm de humă, ca să ne revărsăm spre divinitate. Cultul 
durerii umple sufletul nostru de duioşie adânc 
mângâietoare, ne dă tărie dinaintea neprevăzutului, ne 
mântuie de grijile mărunte, ne dă putere şi libertate. 

O amintire tragică din această primă perioadă a vieţii 
mele: 

Într-o zi, după ce mi-am luat obişnuita porţie copioasă de 
hoinăreală, am trândăvit mai mult ca de obicei pe marginea 
râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era 
nemaipomenită. Cât vedeai cu ochii, toată întinderea 
bălților era acoperită cu o pânză nesfârşită de apă tulbure. 
Cârduri nenumărate de păsări, gâşte şi rațe sălbatice 
zburau anapoda. Trunchiurile sălciilor plângătoare - cei 
mai buni prieteni ai mei din anii trişti de şcoală, singurii 
care-mi răsfăţau zilele de hoinăreală - erau complet sub 
apă. Pe albia umflată a fluviului coborau agale copaci 
întregi, smulşi pe drum. În port, un furnicar de oameni se 
străduia din răsputeri ca să stăvilească apa, ferind portul de 
năvala iminentă a valurilor. 

Priveam forţele dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, 
când deodată mă simţii îmbrâncit în râpa adâncă de vreo 
douăzeci de metri. M-am dus de-a berbeleacul până-n vale. 
Ajuns jos şi prea puţin lovit, rămăsei locului ca să mă 
dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul 
meu, „barba” Zanetto, era acela care mă prăvălise în râpă, 
ca pe un sac umplut cu pământ. 

Furios, iau hotărârea să nu mai revin la crâşmă, cu riscul 
de a-mi îndurera mama. Nu mă întorc nici acasă şi, timp de 
două zile, hoinăresc în voia fanteziei şi a prea-plinului de 


viaţă din mine. Dar stăpânul pune un copoi pe urmele mele 
şi m-aduce iarăşi la muncă. Şi ce muncă! locmai ce uram 
mai mult: spălatul vaselor! Să speli vase: toată ziua cu 
mâinile în apa călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, 
adio visuri mângâietoare, adio Dunăre! Ferecat, ferecat 
pentru vecie. 

Atunci, într-o clipă de nebunie, uit de mama şi de bucuria 
de-a trăi, atârn o frânghie în pod şi când tocmai eram gata 
să-mi vâr gâtul în laţ, dă peste mine însuşi stăpânul, care, 
speriat, mă dă imediat afară36. 

Uf! Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nici o jertfă făcută 
în numele tău nu poate egala elixirul binefacerilor tale. 

De opt zile, de când înregistrasem cererea mea de 
angajare în Docuri, sirena lor răsuna în inima mea într-un 
chip destul de diferit. Această sirenă - cea mai puternică 
din Brăila - era orologiul oraşului şi ceasornicul tuturor 
localnicilor. Şuiera dimineaţa la şase fără un sfert şi la şase; 
la prânz, la unu şi douăzeci şi la unu şi treizeci; apoi seara, 
la şapte. Cu neputinţă s-o confunzi cu alta sau să nu o auzi. 
În prelungul şi nesfârşitul ei urlet de fiară apocaliptică - 
începea, mai ales dimineaţa, cu un mormăit de monstru 
supărat, care dura zece secunde; se transforma apoi în 
ceva asemănător unui elefant care face gargară, scuipă şi 
sforăe; după care câteva strigăte guturale, gâtuite parcă 
de-o furie neomenească şi, în sfârşit, şuvoiul masiv şi 
monoton al răcnetului civilizaţiei moderne: chemarea la 
ocnă. Dura cinci minute şi ar fi putut scula morţii. 

Ori de câte ori m-a trezit, ea a primit ca răspuns adâncul 
meu dispreţ. 

În prima zi de ucenicie în Docuri37, ploua îngrozitor. Mi-o 
amintesc foarte clar. Sosind acolo, ud până la piele şi mult 
prea devreme, al doilea fochist mă împinse în spatele 
cazanelor. Îmi arătă cum să mă usuc în labirintul de ţevărie 
ce se încolăcea ca nişte şerpi boa, de-a lungul strimtului 
culoar dintre peretele „casei maşinilor” şi uriaşa zidărie a 
cazanelor. 


— Bagă de seamă să nu te frigi sau să-ţi ia foc bulendrele! 
Îmi spuse părinteşte bunul domn Ghiţă. 

Mă aflam deci în sala cazanelor. Ce iad! Cu neputinţă să 
rămâi cinci minute acolo, fără să nu te despoi până la brâu, 
ca fochistul. Începui chiar să mă sufoc, o pulbere fină 
intrându-mi în ochi şi pe nări. La îmbucătura ţevilor, firicele 
de abur fierbinte şuierau peste tot, ridicând un strat de 
cenuşă uşoară, cu neputinţă de respirat. 

— 'Ţin-te bine! Trag sirena! 

Mă uitai deasupra capului. Căţărat pe cazane, domnul 
Ghiţă îmi zâmbi prietenos pe sub mustăţile-i mari şi negre; 
îmi astupai urechile. Şi îndată se porni hărmălaia drăcească 
a sirenei, care semăna aici cu un adevărat cutremur de 
pământ. Acoperişul sălii cazanelor, din tablă galvanizată 
ondulată - străbătut de ţeava sirenei - zbârnâia cu o putere 
ce-ţi scotea măruntaiele afară. Acum nu mai era vorba de 
tropăituri, nici de răcnete, cum mi se părea de la distanţă. 
Era sfârşitul lumii. Şi domnul Ghiţă, trăgând distrat din 
pipă, cu un ghemotoc de zdrenţe de bumbac în mână, se 
aplecă încă o dată ca să vadă dacă mă ţin bine. Apoi, când 
socoti că totul este în regulă, începu să închidă robinetul de 
ieşire a aburilor. Îndată mă trezii ca surd, de parcă mă 
aflam într-o groapă. Alergai afară la aer. 

În ziua intrării în docuri nu eram nefamiliarizat cu munca. 
De asemenea, câştigasem şi puţină experienţă de viaţă. 
Eram mai ales straşnic înarmat cu puterea de a sfida 
soarta, care paşte pe dezmoşteniţi. O datoram mamei. Nu 
aveam teamă de suferinţă, deşi nu făceam nimic ca să-mi 
cadă plocon şi nici să fug de ea, chiar dacă acest nimic 
trebuia să mă coste mai scump decât zilele fără o bucată de 
pâine. 

lată de ce, deşi începător şi stingher în aceste ateliere 
pline cu maiştri aroganţi, mă uitam cu milă la tovarăşii de 
ucenicie, atât de umiliţi în situaţia lor, resemnaţi în faţa 
ocărilor, gata să se încovoaie dinaintea unei priviri aspre, ca 
nişte câini hăituiţi. Îmi spuneam: „Ah, biata mea mamă, cât 


de departe eşti ca să mă vezi devenind mecanic! Mai 
degrabă, da! Un bandit!” 

Zgomotul acela infernal, atmosfera aceea duhnind a ulei şi 
şobolani, acele maşini al căror ţăcănit regulat pironeau 
parcă soarele în înaltul cerului, mulţimea de maiştri necăjiţi 
pe propria lor soartă şi care-şi vărsau năduful pe cei mai 
slabi decât ei şi, în sfârşit, tovarăşii mei de muncă - 
deveniți, la cincisprezece ani, vicleni, îmbătrâniţi şi perfizi, 
slugarnici şi prefăcuţi - nu alcătuiau oare laolaltă imaginea 
viitorului meu? 

De dimineaţa până seara, în ziare ca şi în discuţii, se 
susţinea că acesta era viitorul omenirii: în fier, în hărmălaie, 
în duhoare sau, dacă vreţi, în această mecanică ce ne cădea 
ca un pârţâit la o masă de nuntă. 

Într-o zi, mama mi-a povestit cum bătrânul ei tată strigase, 
la vederea primului tren ce trecea pe la marginea satului: 

— N-o să mai avem deloc berze! 

Un orăşan care se afla de faţă i-a replicat: 

— Dar se spune că o să avem belşug. 

— Belşugul, îi întoarse vorba ţăranul, ne vine de sus: dacă 
n-o să plouă, apoi din drumul vostru de fier o să ne cadă 
atâta belşug cât din căciula mea. 

Dar nu belşugul m-a preocupat în viaţă, ci barza, în ciuda 
puiţei omeneşti, grijulie după barză. Românul are o vorbă 
minunată, pentru a deosebi omul-burtă de omul-suflet. 
Referindu-se la două căsnicii - a unuia cu o femeie bogată, 
dar slută şi a altuia cu o sărântoacă frumoasă - el vede cele 
două perechi la masă şi zice Decât să înting în unt şi să mă 
uit în pământ, mai bine să înting în sare şi să mă uit la 
soare”. 

Românul vrea să mănânce cu „soarele” la masă! El nu 
spune ce să „întingă”, pâine sau mămăligă! Numai 
„soarele” îl interesează. 

Desigur, materialismul omenesc ne furnizează felurite 
explicaţii, dar orice s-ar spune, eu cred că omul se naşte 
idealist. El e înghiţit de mârşăvie, atunci când toate forţele 


„Progresului” social îşi dau silinţa să omoare în faşe acest 
resort fragil care este avântul nostru spre sublim, în loc să 
ajute la dezvoltarea lui. 

Puţine sunt înțelesurile vieţii pământene, pe care mintea 
noastră să nu le poată cuprinde. Asta se datoreşte faptului 
că la baza puterii noastre de înţelegere se află când 
dragostea, când ura, rareori liniştea lăuntrică. Firea intimă 
a tot ce ne înconjoară nu poate fi pătrunsă decât cu ochiul 
indiferenţei. Dar, atunci, la ce bun să trăim? E mult mai 
bine să te amăgeşti, dar să participi cu toată inima şi cu 
toată furia la tot ceea ce umple o viaţă. 

Mi-am trăit ceasurile de ucenicie potrivit acestei filosofii 
banale, fără să-mi dau seama. În fiece zi blestemam. În fiece 
zi blagosloveam. Depindea, în mare măsură, de numărul 
rănilor făcute cu mâna mea şi care nu se vindecau niciodată 
în întregime. Depindea încă şi de-o sumedenie de alte 
lucruri, dar mai ales de dispoziţia maiştrilor noştri. Dacă 
chefuiseră sau nu în ajun, dacă nevestele îi ocărâseră sau îi 
îmbrăţişaseră în dimineaţa aceea, de reuşita sau nereuşita 
piesei scoase din cuptor, din strung sau din ajustarea cu 
pila. 

Erau zile când cântecele maiştrilor acopereau zgomotele 
maşinilor. Atunci, ne chemau cu diminutive, în fel şi chip, 
adesea caraghioase. Ah! Cât de mult binecuvântam atunci 
viaţa. Desigur, fără s-o spunem, fiindcă cei care trudesc n- 
au obiceiul de-a vorbi cu glas tare. În acele zile, totul ni se 
părea frumos: bătaia motoarelor, scârşnetul pilelor, 
concertul ciocanelor, zumzetul înfiorător al ventilatoarelor, 
zornăitul înspăimântător al macaralelor şi al „Litanului”; în 
sfârşit, i-am fi sărutat pe maiştri într-un loc, dacă ne-ar fi 
cerut-o. 

Dar iată şi zilele de spaimă. Încă de dimineaţă, nici chip să 
te înţelegi cu cineva. Nimic care să meargă. Sfredelele, 
cuţitele strungurilor, dălţile se sparg de parcă ar fi de sticlă. 
Ni le aruncă în cap: „Căleală proastă” (ca şi când noi, 
ucenicii, le-am fi călit). Meşterul fierar arde, una după alta, 


piesele de oţel, apoi nu-i mulţumit de felul cum lovim cu 
ciocanele. Cum capetele noastre se află în bătaia ciocanului 
său, ni le acoperă repede cu cucuie. Şi, pe de-asupra, 
pomelnicul de înjurături. 

Aveam şi zile când plictiseala ne înnebunea. Nu ştiu cum 
se întâmpla, dar deodată, nimic de lucru, timp de o 
săptămână. Marele strung zăcea deschis. Lăcaşul fierarului 
aţipea. Nici o piesă între fălcile menghinelor. Nicovale, 
ciocane, dălţi - la odihnă. Doar lipăitul curelelor de 
transmisiune, învârtindu-se în gol, băteau cadenţa. Ca să 
dea semnalul fuşeraiului, şeful atelierului striga: 

— Fiindcă nu ne intră nimic, să ne revizuim şi să ne 
completăm micul nostru utilaj. 

Fericire! Fiecare îşi rânduia ale sale ciocane, cârlige, 
cleşti, burghie, dălţi, compase, echere, până la uneltele de 
scos sprinturile din lăcaş. Şi apoi era simplu: o piesă pe 
şantier, iar dublura în sertar. Şi dă-i drumul! Dacă vreun 
nas indiscret trecea pe acolo, nici o pagubă: se „completa” 
utilajul atelierului dar, făcând asta, se forja pentru sine, 
folosind numai material de prima calitate. 

Aşa că nu exista şef, maistru sau ajutor care să nu-şi aibă 
micul atelier acasă. Îşi făceau până şi menghine şi mici 
nicovale, pomenindu-se de un fost şef de atelier care-şi 
construise un strung aproape în întregime. Trăiască statul! 

Statul ăsta nu merita o soartă mai bună. Mai întâi, el 
dădea exemplul necinstei: nu exista aproape nici o mai 
mare beşleagă administrativă care să nu-şi fi construit „pe 
sub mână”, în atelierele Docurilor, tot ce avea nevoie acasă, 
ca fierărie, de la chioşcul de rigoare până la zăbrelele de la 
cavoul familiei. Apoi, şi fără asta, cei mici aveau o scuză pe 
care cei mari n-o puteau invoca: crăpau de mizerie, tot 
dând pe brânci. Or, un proverb de-al nostru spune: „Câinele 
unde latră, acolo mănâncă”. 

Aveam în faţă meseriaşi foarte buni, cu cinci, zece şi 
cincisprezece ani de muncă, plus alţi patru de ucenicie, a 
căror leafă varia între optzeci şi o sută treizeci de lei pe 


lună. Desigur, pâinea asta era ferită de şomaj, dar trebuia s- 
o împartă la cinci, şase, şapte şi chiar zece guri. 

Îi vedeam, acolo, îmbătrâniţi la treizeci şi cinci de ani, 
cocoşaţi de munca zilei şi bucuria nopţii. În afară de 
furtişaguri nu-i interesa nimic, în afară poate de ora plecării 
de la servici şi socotirea zilelor rămase până la plata lefii de 
mizerie. Furtişagul din ce se închega? Din meschinării, din 
resturi de la masa stăpânilor: o bucată de aramă, de plumb 
sau cositor; un pumn de buloane, şuruburi sau nituri; o pilă, 
o unealtă făcută pe ascuns; câţiva metri de cablu de aramă; 
o bucată de alamă, nu mai mare decât o batistă; o bucăţică 
de curea de” transmisiune, tare, tocmai bună la pingelit. 
Sau, cu prilejul unei reparaţii întâmplătoare la Antrepozite, 
dacă reaminteau paznicului-şef anumite servicii aduse, se 
întorceau acasă cu o jumătate kilogram de orez sau zahăr, 
un cornet cu migdale, un şir de smochine sau cu buzunarul 
plin cu stafide, roşcove, castane, câteva portocale şi lămăi, 
cât de puţină cafea sau ceai sau măcar un pumn de piper, 
scorţişoară sau cuişoare. lată ce îi preocupa în chip 
deosebit: să şterpelească din toate, cât era cu putinţă. La 
sfârşitul lunii conta, măcar pentru a compensa ce dădea pe 
gât la cârciumă. 

Teama de-a fi prinşi, le nimicise orice urmă de demnitate 
omenească, de tihnă, de conştiinţă, de pace deplină. 

Nu erau oameni răi, ci doar îndobitociţi. Viaţa lor 
monotonă, despuiată de orice frumuseţe, era principalul 
vinovat, într-o căsnicie mirosind a rahatul copiilor şi un 
atelier, într-altfel puturos şi care le întuneca lumina 
soarelui; docherului nu-i rămânea pentru sine decât drumul 
care-i desparte culcuşul de ocnă. Un drum noroios, prăfuit 
şi searbăd, pe care-l cunoaşte din copilărie, străbătut în 
goană de patru ori pe zi. 

Oare nu se află aici tocmai acel lucru serios care ar trebui 
să ne îndemne la reflecţie? Mă întreb, gândindu-mă la 
ţăranul nostru, atât de grijuliu, de îngândurat. Lui nu-i 
scapă nimic, chiar când cineva îl jecmăneşte sau îl înşeală. 


Zi şi noapte, el se gândeşte la palma de pământ moştenită şi 
pe care trebuie s-o lase copiilor. Nu are nici o putere şi 
crede că nimeni nu-l poate ajuta. Dar, cel puţin, este 
pătruns de ticăloşia soartei sale. O vezi pe faţa lui, care ar 
trebui să impună respect tuturor oamenilor, dacă ar exista 
aşa ceva pe pământ. lată de ce ţăranul are râsul dureros, 
gluma cu măsură, econom la vorbă şi greoi la veselie, tot 
ameţindu-se ca fiecare şi nepărând a fi nimic din toate 
astea. 

Mă trag din aceşti ţărani şi mi-am petrecut copilăria în 
mijlocul lor. lată cum se explică de ce nu-mi place uşurinţa 
muncitorului de la oraş. Cine nu s-a născut şi nu a crescut 
în aer liber, cu nemărginirea cerului deasupra, acela nu 
poate pătrunde adâncimea şi misterul existenţei, afară 
numai dacă n-a moştenit această forţă. Un zid nu-i decât un 
zid, două ziduri fac o stradă şi o stradă nu duce, de obicei, 
decât la alte ziduri. lată spaţiul în care se învârte 
muncitorul şi pe care, pe bună dreptate, el îl dispreţuieşte. 
Vara el n-a dormit niciodată afară, noaptea. Habar nu are 
ce-i cerul. A pierdut cu asta jumătate din viaţă. Cealaltă 
jumătate i-o înghite munca, şi aşa îi trec zilele. Pentru ţăran 
- oricât de păcătos i-ar fi destinul - truda şi ziua lui nu sunt 
lipsite de măreție, deoarece el se ia la trântă cu natura, în 
timp ce muncitorul se învârte în jurul unei maşini, maşina în 
jurul ei însăşi şi amândoi împreună cu pământul - se spune 
- în jurul soarelui, dracul ştie pentru ce, fiindcă totuna ar fi, 
dacă tustrei ar sta locului. 

Toţi cei care trudesc se aleg cu o pagubă sângeroasă. 
Țăranul produce grâul şi-l aduce la oraş, care i-l mănâncă 
fără să-i lase în palmă nici cu ce să-şi cumpere o cămaşă. 
Or, oraşul înseamnă muncitorul. El este deci cel care ar 
trebui să fie responsabilul, conştiinţa care pune ordine în 
viaţa întregii ţări. El îşi poate da seama de hoţiile stăpânilor, 
mai mult decât ţăranul; are posibilitatea de-a se instrui 
repede şi de a acţiona cu promptitudine, deoarece oraşul 


este ca şi o femeiuşcă ce-şi leapădă veşmintele la prima 
suflare. 

lată ceea ce gândeam, venit de la ţară la oraş, după trei 
luni de ucenicie în Docuri, ai căror muncitori nu-mi plăceau 
deloc. Țăranul nu ţinea în mâini decât o biată coasă, cu 
ajutorul căreia i se întâmpla uneori să doboare vreun boier 
nesătul, înainte de a fi el însuşi doborât. În timp ce pe 
muncitor îl vedeam deţinând atâtea pârghii de comandă, 
încât ar fi fost suficient să mişte una din loc, pentru ca 
jumătate din oraş să fie răsculată împotriva celeilalte. Şi 
asta nu cu vreun gând rău, ci doar pentru ca să i se explice 
potrivit cărei raţiuni unii produc grâul şi alţii îl mănâncă, 
fără ca producătorul să se aleagă măcar cu atât cu ce să-şi 
cumpere o cămaşă? 

M-am trezit la viaţă cu această întrebare pe vârful buzelor. 
Şi dacă lumea sau însuşi Christos mi-ar lua vederea cu tot 
ce ar fi mai strălucitor - atât pe pământ cât şi în cer-eumă 
voi întoarce totdeauna lângă omul care face pâine şi nu o 
mănâncă, aşa cum se întâmplă în satele noastre, unde ar fi 
greu să găseşti o familie dintr-o sută, care să fi cunoscut - 
în viaţa ei - gustul pâinii, mai mult decât o singură dată pe 
săptămână. 

Da! Nu este vorba decât de pâine. Ne aflăm încă aici. 
Pentru rest, sunt de părere să nu ne grăbim. 

Într-una din zilele acelui început de toamnă, din sezonul 
marilor sosiri de cereale - ce făceau speranţa întregii 
populaţii muncitoare - o veste grozavă străbătu Brăila, cu 
iuţeala fulgerului: „Două elevatoare plutitoare au sosit în 
faţa debarcaderului de Galaţi!” 

În mai puţin de o oră, mahalalele se goliră de orice suflare. 
Câini, pisici şi chiar purcei, nemaivăzând aşa ceva, îşi 
urmară stăpânii - lătrând, mieunând, grohăind. Un exod 
nemaipomenit. Piaţa portului, din faţa debarcaderului, 
părea un ocean omenesc, multicolor, care urla, înjura, 
blestema, plângea. Femeile îşi smulgeau părul. Bărbaţii 


făceau naveta între cârciumi şi cheiuri, cu cuțitul în mână, 
beţi mai mult de furie decât de ţuică. 

Îndată, toate echipele de hamali care munceau pe Dunăre 
îşi împăturiră sacii, până la ultimul om, şi se alăturară 
mulţimii care ţipa. 

Alergai într-acolo la şuieratul sirenei de prânz. Avui una 
din acele impresii care hotărăsc viaţa unui om. lată ceva 
care mi-era drag! Se aflau acolo bărbaţi, o mulţime 
puternică. Exista acolo ceva de care să tremure un regat. 

În după-amiaza grozavei încleştări dintre bătrâna hârcă a 
omului şi viitorul maşinii victorioase, javrele râioase dădeau 
târcoale în toate sectoarele, pentru a identifica şi denunța 
pe părinţii sau prietenii greviştilor, care erau cât de cât 
împotriva elevatoarelor. Pe drept, în atelierele noastre se 
înfiripa un început de simpatie faţă de hamali. În frunte se 
aflau doi maiştri importanţi: fierarul şi primul montor, 
muncitori în vârstă. Nu îndrăzneau să zică mare lucru, dar 
compătimeau cu amărăciune mulţimea pe care o lăsasem în 
faţa portului, pe cale să-şi ia masa: o bucată de pâine cu un 
peşte prăjit sau ceva asemănător. 

Eram însetat după dreptate şi mi-aş fi dat bucuros 
jumătate din viaţă, nu pentru distrugerea elevatoarelor, ci 
pentru a fi puse în slujba întregii omeniri. Acest elan, care 
mi-a ars totdeauna pieptul, nu se datora faptului că 
aparţineam clasei săracilor sau că aş fi îndurat atâta 
suferinţă. Nu! În general, acest lucru poate fi valabil numai 
până la'un punct. Justiţia, compătimirea, generozitatea nu 
sunt monopolul nici unei clase. 

În comparaţie cu altele pe care le vedeam, mi-aş putea 
socoti copilăria chiar răsfăţată: nu mi-au lipsit niciodată 
pâinea, cana cu lapte, patul curat şi vorba drăgăstoasă. 

Sunt convins că ceasul dreptăţii va sosi pe pământ, în ziua 
în care majoritatea oamenilor se va interesa de soarta celui 
în suferinţă. Eu mă şi socoteam aparţinând neînsemnatei 
minorităţi care dovedea acest interes. Asta-i totul. 


De asemenea, doream din toată inima ca pârghiile de 
comandă, pe care maiştrii noştri le ţineau în mâini, să 
treacă de partea hamalilor. Tovarăşii mei de ucenicie 
doreau acelaşi lucru. Ucenicii sunt totdeauna pentru grevă, 
deoarece tinerilor le place mult harababura. Era, mai ales, 
un drac de mânz de la ţară, Vasile, care ne spunea, 
fredonând: 

— Dacă boierii îi strivesc pe-ai noştri, o să dau foc „clădirii 
curăţătoriilor”, când o să fiu de noapte. 

Prima noapte se cobori asupra greviştilor, fără a le rări 
mult rândurile. Aşa ceva nu se mai văzuse la Brăila: atâta 
popor să doarmă sub cerul liber, într-o piaţă publică. 

La drept vorbind, nu dormeau. Şedeau de veghe. De ce? 
Nimeni nu o putea spune. Nici gând să atace elevatoarele. 
Patrule ale Arsenalului marinei din Galaţi le înconjurase, ca 
să nu mai vorbesc de armata de uscat, care se afla încă 
acolo. 

Poliţia intrase în pământ. După-amiază suferise 
coşcogeamite ruşine, din cauza unei prostii făcute. Câţiva 
agenţi în civil veniseră, dându-se drept „prieteni”, cu 
intenţia de a potoli pe cei „răi de gură”, îmbătându-i, apoi 
să-i rupă de gloată şi să-i aresteze. Au fost lăsaţi să le 
plătească sticlă după sticlă, au băut zdravăn şi la urmă 
hamalii îi dădură pe mâna cumetrelor, care îi bătură cu 
papucul şi se sloboziră pe capul lor, în nasul soldaţilor care 
făceau haz. 

Ne aflam după cină. Noapte adâncă, luminată ici-colo de 
câteva lămpi cu arc voltaic. Plin sezon al pepenilor. Fiecare 
gospodărie, după ce îşi golise pepenele de miez, îi crestase 
coaja cu găuri, făcând dintr-însul un felinar, punând o 
lumânare înăuntru. Aşa că, din depărtare, nu zăreai decât o 
mare presărată cu licurici, dinspre care răzbătea un zvon 
nedesluşit. 

De aproape, priveliştea era şi mai impresionantă. Aveai, 
mai întâi, exact aceeaşi impresie produsă de Dunăre, când 
te apropii de ea pe o noapte de furtună. Vuietul valurilor, 


unit cu şuieratul pădurii de sălcii, alcătuiau un tot în care ai 
fi putut desluşi cu uşurinţă toate glasurile de pe pământ - 
tinere, bătrâne, copilăreşti, bărbăteşti, armonioase, 
stridente. Aceeaşi privelişte mi se înfăţişa şi acum în faţa 
ochilor: învolburarea miilor de spinări, de capete, de braţe 
şi bulendre, care se frământau ca nişte valuri, trambalându- 
se de colo până colo, ostoindu-se în cele din urmă undeva. 
Copii care plângeau. Femei care se certau nu se ştie cu cine 
şi pentru ce. Altele care vorbeau tare şi râdeau ca nişte 
apucate. Cât despre bărbaţi, dominau totul, cu glas tunător, 
mânios, cu înjurături, tot golind sticle. Un grup mare făcuse 
rost de un ţigan care scârţâia la vioară o melodie cu 
subânţeles: 

Dac-aş fi avut noroc pe lume, Nu mă cununam cu tine! 

Pe măsură ce pătrundeam în mijlocul acestui desiş 
omenesc, mă cuprinse un sentiment de singurătate, din 
toate părţile. Îmi pierdui curajul, încrederea de sine. S-ar fi 
zis că devenisem mai mic. De departe, mă simţeam eu, cu 
trupul, cu ideile şi independenţa mea. Mulțimea nu avea 
nici o înrâurire asupra mea. Acum însă mă înghiţise; mă 
afundam într-însa, care mă restituia mie însumi, lipsit de 
valoare. 

Deşi nu împlinisem încă paisprezece ani, îmi desfătam 
destul de bine sufletul cu Lumea ca voinţă şi reprezentare 
şi Aforismele lui Schopenhauer, ca şi cu opera lui Eminescu. 
Lecturi de pe urma cărora ieşeam destul de convins de 
singurătatea omului şi a cărei cea mai bună întrupare era 
umila făptură a bietei mele mame. Totuşi, firea mea prea 
puţin înclinată pentru studiul cărţilor, mă împingea 
nestăvilit spre cunoaşterea omului aşa cum îl vedeam în 
stradă. lubea şi suferea ca şi mine. Spre el trebuia să-mi 
îndrept paşii. El era începutul şi sfârşitul vieţii. Şi apoi, cu 
sau fără voia mea, pe amândoi ne păştea aceeaşi soartă. 

Am încercat tot felul de meserii. Am slujit mai întâi ca băiat 
de prăvălie şi apoi la o băcănie, plăcintar la kir Nicola, 
ucenic în atelierul mecanic al Docurilor Brăilei (dat afară 


pentru furt, după doi ani, ceea ce fu cât pe-aci s-o omoare 
pe mama), ucenic la lăcătuşerie şi cazangerie, ucenic la 
pescărie (vis de fericire), ucenic la o fabrică de frânghii. 
Între timp, am cutreierat peste munţi şi văi, în căutarea 
propriei inimi. 

O sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre 
disperarea mamei. Fugeam des de la stăpân, ca şi de-acasă, 
ca să hoinăresc. Nu puteam fi „statornic la nici o treabă”, 
eram adică o „haimana”, cum spunea mahalaua. O singură 
dată m-am aventurat zece kilometri dincolo de Galaţi, vrând 
să muncesc la ţară. Dar snopii de grâu erau prea grei 
pentru cei patrusprezece ani ai mei, aşa că m-am întors 
acasă, plin de păduchi şi mătăhăind. 

Ceva şi mai grav pentru mama, care era femeie econoamă. 
Banul ce-l câştigam nu ţinea în mâna mea cât ţine un 
bulgăre de gheaţă şi nici nu-l dădeam „pe lucruri 
folositoare”, ci numai pe cărţi şi pe tutun, lăsând în grija 
mamei să mă îmbrace şi să mă încalţe. Ba, uneori, 
schimbam chiar şi această îmbrăcăminte nouă pe una 
jerpelită, numai ca să-mi pot procura, cu diferenţa, cărţi şi 
tutun. Cât despre mâncare, puteam trăi luni întregi cu 
pâine şi tomate, ori varză acră, ca să nu mai vorbesc de 
zilele în care flămânzeam cu totul. 

Pentru stomac, mi-e de ajuns o bucată de pâine. Pentru 
ochii mei însă - lumea întreagă! 

O „VIZITĂ” CARE A DURAT NOUĂ ANI. 

Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în 
inima noastră, prietenia este cea care nu se poate explica şi 
singura care deosebeşte pe om de animal, cu excepţia 
câinelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin 
cu sacrificiul, neputând supravieţui uneori morţii stăpânului 
său. 

Ne iubim părinţii, fraţii, surorile şi copiii, fiindcă sunt ai 
noştri. lubim o femeie, care şi ea ne iubeşte de la o anumită 
vârstă încolo, Dumnezeule! Ştii mai bine ca noi de ce. Şi 


toate aceste dragoste le lăsăm să se ofilească, în ziua când 
nici o rațiune nu ne sileşte să le continuăm. 

În privinţa asta, nici animalele nu fac altfel. Deci, nu avem 
cu ce ne făli. 

Dar, pentru ce îndrăgim câteodată un om, un necunoscut, 
un străin cu care nu izbutim nici chiar să ne înţelegem? De 
ce ne pornim să-l iubim nebuneşte, neputând trăi fără el? 
Te uiţi în ochii lui, care sunt ca şi ai tăi şi zăreşti într-înşii 
necuprinsul dorințelor tale. Ţi-e dor să-i cuprinzi faţa 
îmbujorată în mâinile tale. Iar pe ale lui - care se odihnesc 
pe masă, ca lăbuţele unui câine - abia dacă te împotriveşti 
nevoii de a-ţi culca fruntea înfierbântată, când obrajii, 
deoarece acest fel de dragoste e numai flacără, singura 
flacără care rezistă furtunilor vieţii, singura care se 
hrăneşte cu un ulei pe care Dumnezeu l-a născocit fără să 
se gândească la „rău”. 

O atare prietenie nu întâlneşti decât o singură dată în 
viaţă şi ea îţi apare la începutul ei sau niciodată. Cine a 
cunoscut-o, atinge nemărginirea. Viaţa poate să-l adape cu 
amărăciunea ei oricât o vrea. Tot bun va rămâne. lar 
nenorocitul care nu a cunoscut-o, adică nu a fost în stare să 
şi-o apropie, se va reîntoarce pe lumea asta de-atâtea ori, 
până ce inima îi va fi mistuită de prietenie. 

— După care îşi va dobândi locul în viaţa veşnică sau în 
veşnica neființă. 

Prietene, învins de singurătate, oriunde te afli pe lumea 
aceasta, dezmeticeşte-te şi fii mare ca bucuria şi durerea în 
faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată sufletul său! Nu 
negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia care ţi se 
dăruie! Oricare ar fi furtunile ce ţi-au nimicit speranţele, fii 
nobil, încrezător, nu te îndoi niciodată de căldura sufletului 
tău şi n-o refuza însetatului care ţi-o cerşeşte. De vreme ce 
o simţi în tine, poţi fi sigur că nu eşti singurul care o deţii. 
Nimeni nu se poate lăuda cu monopolul vieţii frumoase. 

— Şi e mai bine să fii înşelat de-o sută de ori într-un ceas, 
decât să faci o nedreptate unui prieten din rasa ta! 


Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei. 
Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare 
şi viaţa suportabilă. 

La vârsta de optsprezece ani, terminasem de citit aproape 
tot ceea ce literatura română avea mai bun, în original şi 
traduceri. Astfel, am cunoscut pe maeştrii romanului rus şi 
pe alţi câţiva din Occident. Tot în acest răstimp am învăţat 
meseria de zugrav şi am cunoscut ideile mişcării 
revoluţionare, unde aveam mai târziu să joc un rol, care 
dacă n-a fost de prim rang, aceasta se datoreşte numai 
intransigenţei şi dorului meu de hoinărit. 

Cam în acea vreme, soarta şi inima mea pasionată m-au 
ajutat să-l descopăr pe cel care avea să fie, până la moartea 
sa, primul şi cel mai bun prieten al meu, trup şi suflet 
amândoi, în ciuda deosebirilor de gusturi şi chiar de idei. 
Am convingerea că cel ce-i în stare să ofere o mare 
prietenie, ştie s-o şi descopere sau s-o recunoască, în ciuda 
lipsei de prietenie pe lumea asta. 

Aveam vreo şaisprezece-şaptesprezece ani. Nu-l 
cunoşteam pe Konovalov, fiindcă Gorki nu exista încă pentru 
Europa şi în nici un caz pentru România. Într-o zi mă duc să 
caut pâine la plăcintăria lui kir Nicola, de pe calea Griviței 
unde ne mutasem de curând. O dugheană veche, 
puturoasă, unde se coceau pâine neagră, covrigi, jimble şi 
plăcintă umplută cu mere, cu brânză şi cu carne, 
delicatesuri ieftine, necunoscute în Occident. 

Intru ca o vijelie şi rămân țintuit locului: un om tânăr, mic 
de statură, spătos, numai de vreo douăzeci de ani, 
căpăţânos, faţa rotundă, părul castaniu, mustaţa blondă şi 
expresia feţii liniştită, şedea pe un scăunel prăfuit şi citea o 
carte ilustrată. Faţa, aplecată asupra paginilor, era cu 
desăvârşire ascunsă sub şapcă. Era îmbrăcat cu nişte 
zdrenţe murdare. Şedea ca o stană de piatră. Jupânul 
servea. 

Mă pierd cu firea. Mă apropii încetişor şi, pe deasupra 
capului său, mă uit la carte. Inima începu să-mi bată cu 


putere. Privesc şi nu ştiu ce să cred. O carte franţuzească, 
cu ilustraţii: Jack de Alphonse Daudet. Şi pe gulerul hainei 
sale doi păduchi care se plimbau agale. Iar în mână o carte 
franţuzească! Să poţi citi o carte scrisă în limba franceză. 

Întorcea paginile, cufundat în lectura, fără a catadicsi să 
mă privească. 

— Vă rog, domnule, dumneavoastră citiţi sau vă uitaţi doar 
la poze? I-am spus, şovăind. 

Îşi ridică încetişor capul, arătându-mi o faţă zâmbitoare, 
senină, dar dureroasă, stigmatizată de suferinţe şi care mă 
fulgeră până în măduva oaselor. Mi-a răspuns într-o 
românească stricată, aproape de neînțeles: 

— Da, uitat poze! 

Şi m-a privit în ochi cu blândeţe. Mă privi. Oh! A privi un 
om în ochi nu-i lucru tocmai uşor! Mă uitam la el, uluit, 
aproape tremurând. Lumina ochilor lui stinşi, de pisică 
somnoroasă, se însufleţi o clipă, ca o fulgerătură. Apoi se 
stinse de îndată, acoperită de vălul invizibil al decepţiei, în 
timp ce un zâmbet resemnat şi trecător îi flutura în colţul 
buzelor. 

— Vorbeşte-i în greceşte! Îmi strigă patronul. Nu ştie 
româneşte! 

Eu însă mă şi aflam afară, în stradă, cu pâinea sub braţ şi 
divina tulburare în suflet. Prietenul, prietenul meu se afla 
acolo. Prietenul unic pe care viaţa îl sorteşte oricărei fiinţe 
omeneşti, oricât de josnică ar fi - prietenul care vrea să-ţi 
dăruiască greaua comoară a inimii sale, despovărând-o pe a 
ta. 

Aşa l-am cunoscut pe Mihail Mihailovici Kazanski, refugiat 
rus, a cărui origină şi trecut nu le-am aflat niciodată în 
întregime. Întâlnindu-l pe Mihail, încep nouă ani de viaţă 
eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, 
prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul 
mediteranean. Minte enciclopedică şi inima de aur, ne-am 
adăpat tot timpul din cupa dragostei prieteneşti, pe care 
Providența ne-o umplea mereu. După ce am hoinărit, timp 


de treizeci de ani, între Orient Occident; după ce am trăit în 
mii de cocioabe şi mi-am frecat coatele de toate neamurile 
pământului, nu am descoperit decât acest om, care însă 
preţuia cât universul întreg38. 

În seara lui 12 decembrie 1906, mi-am părăsit meleagurile 
natale. Prima mea călătorie în Egipt. Egiptul visurilor mele. 

Copil, la şcoală, cădeam în extaz dinaintea pozelor biblice, 
cu faraoni, temple egiptene şi palmieri. Regretam atunci că 
nu sunt o rândunea, să mă înalţ deasupra Mediteranei, 
între albastrul cerului şi al mării. 

Şi într-o zi, pe când învățătorul mă lăuda pentru a fi citit 
cu foc una dintre acele istorioare biblice, strigai: 

— Domnule, eu vreau să văd Egiptul! 

Învățătorul surâse, gândindu-se probabil la mama, care 
era spălătoreasă. Mă mângâie prietenos pe bărbie şi-mi 
spuse: 

— Vrei să vezi Egiptul. E cam departe. Cred c-o să mori şi 
tu şi urmaşii tăi, fără să-l vedeţi. 

Pe urmă, ridicându-şi mâinile către cer, adăugă: 

— Afară doar. 

Eram deznădăjduit, dar acest „afară doar”. Mă mai linişti. 
Aşadar, puteau fi împrejurări când chiar unui fiu de 
spălătoreasă i-ar fi fost îngăduit să vadă Egiptul! 

lată pentru ce n-am ascultat sfaturile maică-mei, care mă 
voia un paşnic cetăţean la Brăila. Doamne! Când pământul 
este atât de bogat şi felurit, iar sufletul nostru aşa de 
însetat după Frumos, poţi oare să te pironeşti locului unde 
te-ai născut, al cărui orizont e mărginit, unde nu ţi se 
întâmplă nimic deosebit şi unde întreaga viaţă ţi se scurge 
ca într-o închisoare? 

În iarna aceea, Mihail şi cu mine eram amândoi portari - el 
de zi, eu de noapte - la „Hotel Regina” din Constanţa. Într-o 
bună dimineaţă Mihail mă înştiinţează că va pleca în Egipt, 
cu „Împăratul Traian”. Vestea aceasta mă lovi în inimă, ca 
un cuţit. În aceeaşi zi chiar, lăsai baltă „Regina”, o ştersei la 
Brăila şi smulsei mamei toate economiile ei: o sută de lei pe 


care îi păstra la unchiul Anghel. Mă întorsei a treia zi la 
Constanţa, pentru a-l îmbrăţişa pe Mihail, care trebuia să se 
îmbarce în după-amiaza aceea. 

Mirat că nu sunt chiar atât de trist, mă întrebă: 

— Ce-o să te faci acum? De ce te-ai dus la Brăila şi de ce 
te-ai înapoiat la Constanţa? Eşti nebun! La hotel nu te mai 
primeşte! Lasă-mă să te caut prin buzunare. Nu cumva îmi 
ascunzi ceva? 

Mă scotoci şi nu găsi decât vreo zece lei. 

— Ţi-ai scos paşaport? 

— Nu! 

— Lasă-mă să te caut în geamantan. 

Nu găsi nimic. Atunci începu să-i pară rău că pleacă fără 
mine, care rămâneam părăsit de toţi. 

— Dacă ai fi avut paşaport, te-aş fi luat numaidecât. Dar nu 
e cu putinţă să debarci în Alexandria, fără hârtia asta 
blestemată. 

Ne despărţirăm foarte înduioşaţi. El, fiindcă mă ştia la 
strâmtoare; eu, fiindcă mă gândeam cu bucurie la apropiata 
revedere pe pământul faraonilor. Eram sigur de asta. 
Înainte de-a pleca la Brăila, mă înţelesesem cu un prieten, 
fochist pe „Împăratul Traian”, ca să mă debarce la 
Alexandria, în schimbul unei sticle cu lichior de ananas, pe 
care trebuia să i-o plătesc la sosirea acolo. 

Era pentru prima oară când o atât de mare distanţă mă 
despărţea de biata mama. O părăsisem în lacrimi, singură şi 
lipsită de orice sprijin în căsuţa ei de pe malul Dunării, 
unde-şi câştiga existenţa spălând rufe şi numărând zilele, 
orele ce-o despărţeau de clipa reîntoarcerii mele acasă, 
vărsând lacrămi pe hainele şi cămăşile mele, pe petecul de 
hârtie pe care aşternusem câteva cuvinte de neînțeles 
pentru ochii ei şi până şi pe mucurile ţigărilor ce fumasem, 
îngrămădindu-le în scrumieră. 

— Toate la un loc, scumpe şi proaspete vestigii a ceea ce 
atinseseră degetele şi buzele mele, înainte de plecare! 
Imaginea sfântă a chipului ei slăbit, ochii ei de martiră se 


conturau clar în bezna deznădăjduitoare ce mă învăluia la 
pupa vasului, remuşcarea îmi săgeta inima şi o spaimă 
bruscă îmi cuprinse întreaga fiinţă. Eram atât de departe 
de ea şi pământul părea mai de necuprins decât îmi 
închipuisem. Ca s-o regăsesc, aveam nevoie acum nu de 
câteva ore de mers cu trenul, ca odinioară, ci de zile întregi, 
pe mare. Înstinctiv, fără să vreau, întinsei braţele ca pentru 
a-i sări de gât, să-i cer iertare şi să-i făgăduiesc că n-o voi 
mai părăsi niciodată. Niciodată! 

O briză caldă mă trezi din toropeală, dar nu mă clintii din 
loc. Îmi lipii obrazul şi urechea de podeaua călăfătuită a 
punţii vasului şi ascultai cu plăcere zvâcniturile ritmice ce 
răzbăteau din burta lui. Se părea că ceva viu se află acolo. 
Ai fi spus că o inimă bătea acolo, puţin cam repede, gâfâind. 
Simţii nevoia să-mi lipesc şi mai mult obrazul şi urechea, ca 
să pot desluşi mai bine. Nu cumva erau însăşi bătăile vieţii, 
a însăşi vieţii care mă atrăsese şi mă mâna către ţinuturi 
neştiute de mine, demne de-a fi cunoscute? Sau poate că 
era însăşi inima mamei mele, care bătea repede şi cu 
putere, fiindu-i teamă de viaţa mea, de primejdiile ce mă 
pândeau, la cheremul furtunii şi al valurilor. 

Şi deodată îmi răsăriră în minte vorbele ei din clipa 
plecării mele: „Caută să fii bun cu oamenii, pe-acolo unde te 
duci. Nu te lăsa prins de mânie şi iubeşte pe om, oriunde te- 
ai afla. Numai aşa viaţa ta va fi ferită de primejdii, iar eu o 
să am fericirea de-a te vedea şi săruta încă o dată, înainte 
de-a închide ochii!”. 

Mă simţii uşurat. Mama se afla aici cu mine. Ea mă va 
întovărăşi pretutindeni, peste tot unde pulsează viaţa. Şi 
apoi, în partea cealaltă a vasului, la pupă, se afla un bun 
prieten de-al meu, care îmi cunoştea mama şi avea să mă 
îmbrăţişeze şi să-mi vorbească despre ea. Peste câteva zile, 
vom acosta şi vom fi iarăşi împreună. 

Totuşi, inima mi se făcu cât un purice, când simţii că 
trebuie să înfrunt cea dintâi primejdie adevărată a vieţii 
mele: să îndrăznesc să mă avânt în lume, fără bani, fără 


acte, fără chiar să fi plătit călătoria. [i se pare că tot 
pământul te ştie cu musca pe căciulă, cum milioane de ochi 
te iscodesc din întuneric, pe tine, biet om părăsit, prizonier 
pe vapor. 

Scosei gheata în care ascunsesem bietele mele patru lire 
sterline şi le pipăii cu dragoste. Îmi părea rău că nu pot să 
le privesc. Banii aceştia erau singurul meu sprijin material 
pe lume. Braţele mele, tinereţea mea, dorul meu de viaţă, 
nu însemnau nimic pentru milioanele de ochi care mă 
pândeau din umbră, puteau să mă aresteze, să mă 
condamne şi, fără vorbă multă, să-mi sfărâme viaţa mea 
frumoasă, să mă împingă la un trai nelegiuit, la furt poate, 
la crimă chiar. Aşa cum mă aflam, fără paşaport şi fără bilet, 
nu eram nimic mai mult decât un individ bun pentru 
închisoare. 

Cu toate acestea, numai cu jumătate din puţinii mei bani 
aş fi putut să am şi paşaport şi bilet, şi atunci m” aş fi aflat, 
pe loc, în rândul oamenilor cinstiţi şi demni de stima 
comisarului. Viaţa mea deci nu făcea decât două lire 
sterline. Aceasta înseamnă că, în împrejurări asemănătoare 
aceleia în care mă găseam, pot fi zdrobite tot atâtea vieţi 
frumoase, câte n-ar fi fost în stare să poată plăti suma de 
cincizeci de lei. Dar dacă aşa stau lucrurile, ar fi mai bine să 
se hotărască o dată pentru totdeauna că nu este îngăduit 
fiinţei omeneşti să-şi petreacă viaţa altundeva decât între 
locul unde munceşte şi odaia în care doarme. În felul 
acesta, am vedea trei sferturi din omenire căzută în robie. 

De altfel, este tocmai ceea ce şi vedeam. Din cea mai 
fragedă copilărie, rânduiala aceasta m-a scos din sărite. La 
ce bun că pământul este atât de mare şi de atrăgător, la ce 
bun dorurile fierbinţi care ne frământă inima, dacă suntem 
siliţi ca, o viaţă întreagă, să ne învârtim în acelaşi kilometru 
pătrat de spaţiu terestru? 

În zorii celei de-a şasea zile de plutire, în faţa ochilor mei 
dornici de frumuseți pământeşti se ivi o linie alburie, cu 
sclipiri de aur: Alexandria. Frigul ucigător pe care îl 


lăsasem la Constanţa, pierise de mult, fără urmă. Vreme 
blândă de primăvară. Cer senin. Linişte pe întinsul apelor. 

Încă de cu noapte, împietrit la proră, pândeam cu 
înfrigurare să se ivească la orizont imaginile biblice. Teama 
îmi pierise, înăbuşită de fericirea năvalnică ce-mi umpluse 
pieptul. „Puteţi să mă închideţi, să mă bateţi, numai să nu- 
mi rupeţi un picior. Vă voi săruta mâinile”. 

Rezemându-mi fruntea înfierbântată de balustrada 
vaporului, căutam să rețin cât mai mult în mine sentimentul 
acesta de nebunească mulţumire către soarta care mă 
copleşea cu bucurie. Nici o fericire nu se poate asemui cu 
aceea pe care o smulgi vieţii cu preţul riscurilor şi 
sforţărilor de neînchipuit. Tot ce oamenii îţi refuză cu 
micimea lor de suflet, este o bucurie pe care o pizmuieşti. Şi 
toate bucuriile sunt înălţătoare. Toate se pot dobândi, dacă 
bagi mâna să le scormoneşti în jăratecul destinului tău. 
Chiar şi dogoarea focului păleşte atunci, în faţa îndrăznelii 
tale, numai să nu şovăi la gândul că vei fi muşcat de 
nemilosul păzitor al bucuriilor pământeşti. 

lată ce nu ne învaţă nici o şcoală, nici o educaţie. Şi iată, 
oameni, pentru ce pământul este mai bogat în fricoşi decât 
în eroi. Aşa se explică traiul acesta searbăd, temeinic 
asigurat Fiecăruia, de la râma omenească până la 
căutătorul de stele. 

Apropierea de Alexandria şi pregătirile de acostare mă 
siliră să mă întorc în ascunzătoarea mea, de unde nu 
trebuia să ies decât după ce se sfârşea debarcarea şi pleca 
poliţia. Dar toată îngrijorarea mea fu neîntemeiată. Ba chiar 
coborâi înaintea lui Mihail, cu o beretă de matelot pe cap şi 
însoţit de bunul meu fochist. Îi plătii două sticle de 
„ananas”. 

Mă aşezasem pe geamantanul meu, aprinzându-mi o 
ţigară, când se ivi Mihail, încovoiat sub greutatea bagajului. 
Îi barai drumul. Când mă văzu, lăsă să-i scape cele două 
geamantane, îşi plesni obrajii cu palmele şi veni să mă 
îmbrăţişeze. 


— Visez! Visez! Izbucni el. Cum ai făcut? Eşti un diavol! 
Dar e mai bine aşa: aveam remuşcări că te-am lăsat la 
Constanţa. Acum ţi-ai luat zborul. Asta ţi-e soarta!: 

Soarta omului nu e altceva decât propria lui personalitate 
şi ea se arată din leagăn. 

Parcă eram beat. Nimic nu e mai bun pentru sănătatea 
sufletului tău decât să te arunci aşa, încrezător, în 
necunoscut, un necunoscut care te cheamă cu un glas fără 
împotrivire. Netăgăduit, poţi pieri. Dar dacă scapi teafăr, 
ştii că nimic josnic nu ţi-a umilit existenţa. Totul este eroism 
în viaţa unui om care înfruntă lumea cu două mâini goale şi 
o inimă caldă care să-i apere de ispita unui trai tihnit şi 
îndobitocitor. 

Ah! Costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, 
regăsindu-se pe ulițele unui oraş cosmopolit, frăţeşte uniţi 
la ameninţarea aceleiaşi soarte. Cine o va cânta vreodată? 
Mai putem nădăjdui că va veni ziua când va fi slăvit şi omul 
care dispreţuieşte orice avuţie, orice bunăstare materială şi 
care preţuieşte în aşa măsură măreţia vieţii şi frumuseţile 
pământului, încât e gata să moară pentru ele? 

Nu ne oprirăm deloc la Alexandria. Nu făcurăm decât să 
străbatem oraşul, din port direct la gară, unde ne urcarăm 
în trenul care pleca la Cairo. 

Am petrecut o noapte de zgomot asurzitor şi fum 
înăbuşitor, într-un tren înţesat cu felahi. Era cu neputinţă să 
te mişti: volumul fiecărui individ era dublat de acela al 
bagajului care îl însoțea. Astfel, interiorul vagonului părea 
un jalnic camion încărcat cu trupuri omeneşti şi mărfuri 
aruncate claie peste grămadă; mirosuri, unele mai 
nesuferite decât altele. 

Era o populaţie de ţărani pe care o vedeam pentru întâia 
oară, dar priveliştea mizeriei şi a suferinţei ce se înfăţişa 
ochilor mei, nu pot s-o compar cu nimic din ce am văzut 
asemănător de-atunci încoace. În vagonul nostru era un 
mare număr de orbi, cu orbitele hidos golite de ravagiile 
trahomului. Mulţi dintre călători erau atinşi de aceeaşi 


boală şi nu mai vedeau decât cu mare greutate. În fiecare 
clipă îşi frecau ochii cu dosul mâinii sau cu mânecile 
murdare. Mame cu copii în braţe atingeau cu mâinile când 
ochii lor purulenţi, când pe ai pruncului pe jumătate orb. 

Eram îngroziţi. Crezând că ne aflăm într-un vagon pentru 
infirmi, încercarăm să trecem în altul. Dar tot trenul era 
asemenea vagonului nostru: lung convoi de vite omeneşti, 
zdrenţăroase, murdare, sortite întunericului. Am petrecut 
şapte ceasuri de groază şi am înţeles că în Egipt mizeria nu 
putea să călătorească decât noaptea. Acest „om sălbatec” - 
felahul - deşi sărac de ţi se rupea inima, ascundea în pieptul 
său singura chezăşie a adevăratei civilizaţii: bunătatea. El 
avea să ne-o dovedească, atunci când ne-a primit în coliba 
lui de lut, oferindu-ne tot ce avea: fulul (bobul) arab. Şi doar 
noi eram reprezentanţii civilizaţiei care-l strivea, al 
civilizaţiei care înfometează lumea. 

Mihail avea o recomandaţie care-l făcea să nădăjduiască 
un loc de portar la hotelul „Royal”, a cărui patroană, o 
rusoaică, voia un om din acelaşi neam cu ea. Prietenul meu 
fu repede primit. Şi, timp de două luni, putu să spună că nu 
cunoştea din Egipt decât drumul care mergea de la 
debarcaderul din Alexandria la „Hotelul Royal” din Cairo. 
Stătu în hotel ca într-o adevărată închisoare. 

Trebuie recunoscut că viaţa de slugă nu poate să facă 
decât o vită dintr-un om normal. Dintr-un vagabond, ea face 
un răzvrătit. 

Rabdă totuşi, îngrozit de amintirea mizeriei din care 
gustase prea mult. Cât despre mine, mă îndeletnicii cu 
negustoria ambulantă şi cu zugrăveala. Dar sihăstria asta a 
lui Mihail nu putea să mai dureze. Există un duşman mai 
puternic decât toate spâimele din lume - şi acesta este 
neputinţa vagabondului de-a adapta unei împrejurări, 
neputinţa lui totală de-a stărui ca să-şi îmbunătăţească 
soarta. Este mai ales acea neînchipuită plictiseală care-l 
roade zi şi noapte, numai fiindcă s-a săturat de aceleaşi 
chipuri, de aceleaşi ziduri şi de aceleaşi străzi pe care le-a 


văzut de prea dese ori. Fie că sunt oameni superiori sau 
nişte tâmpiţi, vagabonzii sunt fraţi prin această latură 
comună a firii lor. 

Vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute. Dacă 
am personifica această existenţă, înfăţişând-o ca pe un 
strălucit echipaj care galopează nebuneşte pe drumurile 
universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai şi cad 
istoviţi, cântându-i imnuri de slavă! Iată ce înţeleg eu prin 
civilizaţie. Oamenii de rând se jertfesc şi ei acestui măreț 
echipaj, dar sunt striviţi, încurcându-i drumul cu urâtele lor 
teleguţe. Aceştia sunt cei care tulbură existenţa. Voind să se 
apropie de măreţul echipaj, nu fac decât să-i micşoreze 
strălucirea şi să sfârşească mârşav sub roţile lui, înainte 
chiar de a-l fi zărit. 

Timp de-o săptămână, am fost şi noi gonacii plini de 
însufleţire ai acestui echipaj care trecea cu fast pe 
frumoasele meleaguri ale Egiptului. Mai târziu, însă, ni se 
tăie răsuflarea şi-l pierdurăm39. 

Şase ani de la această primă călătorie, am revenit în Egipt. 
Nu voi fi găsit o singură dată pe lista călătorilor şi nici în 
registrul paşapoartelor. Şi dacă n-am plătit cu închisoarea 
niciuna din aceste hoinăreli, nu datoresc aceasta decât 
întâmplării care ocroteşte pe cei iubitori de viaţă, lipsită de 
piedicile ridicate de mâna neînţelegătoare a omului. 

Anul 1907 îl petrec în întregime în Egipt. Alexandria, Cairo 
şi înapoi. Făuream tot felul de planuri potrivite noii noastre 
situaţii. Mihail pleca la Sfântu-Munte, ca să se 
călugărească, ros de-o durere necunoscută mie. N-am 
înţeles niciodată de ce soarta a căutat, totdeauna, să ne 
despartă. 

Cu trei ani în urmă, Mihail mă părăsise, ştergând-o în 
Manciuria, ca să se angajeze sanitar în războiul ruso- 
japonez 40. S-a întors după opt luni. Începător în arta 
vagabondajului, îmi era cu neputinţă să-l urmez peste tot 
Dar vedeam care era prima condiţie a acestei arte. O voinţă 


de-a pleca, pe care nu trebuia S-o supui la analiza 
microscopică a raţiunii. Eram făcut pentru această artă. 

Despărţire de Mihail în portul Pireu. Încercare (nereuşită) 
de-a ajunge la Marsilia. Revin în Egipt. Mizerie la 
Alexandria şi Cairo. Propuneri îmbietoare de-a deveni. 
Peşte. Mulţumesc! Prefer: zugrav, servitor, împărţitor de 
afişe şi chiar om-sandvici. (Păzeam un felinar din piaţa 
Esbekieh, având în spate o placardă luminoasă: „Cinema 
Mignon”! Stam la taifas cu prostituatele, nu cele ale lui 
Sotir.) Viaţă bogată în mizerie şi în întâmplări.41 

Plec la Port-Said (tentativă de-a ajunge în India), laffa, 
Beirut, Liban. Mă cert cu patronul şi îmi iau tălpăşiţa, în 
toiul nopţii, la Ghazir, rătăcindu-mă prin munţi. În sfârşit, 
Damascul - Damascul cu puzderia lui de amintiri. Pictor de 
firme duor-împărat în ţara orbilor), răsfăţat de arabi, ceea 
ce mă împinge să-mi întind nasul la nevestele lor, cât pe-aci 
să fiu prins într-o încurcătură de harem. Mă îndrăgostesc 
de-o actriţă de pantomimă, joc rolul de prinţ mut şi călău 
inofensiv, câştig doi beşlici pe seară (circa un franc şi cinci 
centime) şi iau masa la consulul rus. Sunt azvârlit la Beirut, 
într-o stare de plâns. 

O nouă călătorie în Liban, ca să-mi găsesc un prieten 
bătrân de ani, Musa, dar tânăr ca temperament, zugrav 
bun şi tată nefericit (fiică-sa era prostituată în regiune). 
Sărmanul tată luase calea pribegiei, la o vârstă când ar fi 
avut dreptul să se aşeze pe un scăunel, la gura sobei. Îşi 
închipuia, că-i va fi de ajuns să dea ochii cu nemernicul,, şi 
„să-i cârpească două palme, pentru ca, după asta, să-şi „ia 
oiţa de ureche şi s-o ducă la Inia”. Biată minte omenească! 
Ce uşor îţi pare să te joci cu legile inimii. 

Nu numai că bătrânului i-a fost peste putinţă să dea 
ticălosului două palme şi să-şi ia fata, dar a trebuit chiar să 
rămână în Egipt şi să-i hrănească, adesea, pe amândoi. 

Barba-lani - acest personaj al meu din Chira Chiralina - e 
umplut cu sufletul lui Musa, deşi am cunoscut un grec cu 
numele acesta, un bătrân orb, fost salepgiu, cu care am 


locuit, pe la vârsta de cincisprezece ani, în aceeaşi curte de 
pe faimoasa stradă a Unirii, din Brăila. 

— În parte, strada prostituatelor. 

Cu Musa am trăit în Liban o viaţă cu adevărat eroică, dacă 
prin eroism voim să înţelegem bravarea tuturor relelor de 
care existenţa omului e împestriţată. 

Petrecem o iarnă a Set Amra, unde crăpăm de foame, 
fumăm narghilele şi ne hrănim cu speranţe: el să se însoare 
cu o bătrână, înţepenită de reumatisme şi care „bea ciubuc 
ca să uite”, iar eu s-o iau pe fiică-sa, Selina, care se afla în 
Venezuela42. Vai, când mă gândesc la câte năzdrăvănii am 
mai făcut în zilele mele, mă întreb dacă nu cumva le 
continui şi astăzi, fără să-mi dau seama! 

Mama şi Mihail - care se afla în preajma ei - îmi trimit bani 
ca să mă înapoiez acasă. Le vestesc plecarea cu un vapor ce 
pornea la cutare dată din Beirut, dar între timp cheltuiesc 
banii. Şi vaporul pleacă doar cu scrisoarea mea, care-i 
înştiinţa de pozna făcută. 

Din fericire, scrisoarea se înecă în mare, cu vapor cu tot. 
Habar n-am de naufragiu, dar Mihail, care citea zilnic 
gazetele la ceai, află de catastrofă; speră totuşi că am 
scăpat cu viaţă şi-şi face bagajul. Pentru mai multă 
siguranţă, îmi scrie la adresa ştiută şi-i răspund că sunt pe 
cale să mă însor (de astă dată) cu o evreică arabă! Veselie 
mare acasă, alţi bani pentru reîntoarcerea la Brăila, unde şi 
sosesc, de altfel, în primăvara lui 1908. 

Să povestesc acum sfârşitul lui Mihail. 

El nu s-a mai întors în Egipt decât o singură dată: în iarna 
anului 1908-190943. O! Mihail! Toată viaţa am să te plâng! 

Iarna asta, ultima pe care am petrecut-o împreună în 
Egipt, îmi va rămâne pe veci săpată în suflet, pentru 
înţelepciunea, blândeţea cu care m-a înconjurat cel mai bun 
dintre prieteni şi care totdeauna a avut mai multă dreptate 
decât mine. Nu mai mă certa ca altădată. Deloc. Mihail 
trebuie să fi simţit - cu toată dragostea ce-i purtam - marea 


sa singurătate, părăsirea pe care o simte, cum spune 
românul, cel care „a intrat în anul morţii”. 

Nu că nu i-ar mai fi plăcut tovărăşia mea sau că ar fi 
încetat, o clipă, de a-mi purta interesul de totdeauna, dar 
citeam în ochii lui cum se anunţă, cu încetul, marea 
retragere din viaţă. Presentimentul plecării către o regiune 
pe care gândirea omului superior o răscoleşte, se trudeşte 
s-o pătrundă şi izbuteşte să şi-o facă apropiată. Ei bine, în 
privinţa asta, Mihail păstra pentru sine, cu gelozie, 
totalitatea vedeniilor care-l munceau. N-am săvârşit 
niciodată păcatul de a-l descoase asupra acestor intimităţi 
sufleteşti şi vedeam bine că pentru rezerva asta îmi era 
nespus de recunoscător. Dar cât îl feream! Cât îmi erau de 
nesuferite toate clipele acelea în care-l simţeam 
contemplând, singur, peisajele astrale, a căror răceală 
căuta s-o umanizeze. 

Moartea laică este cel mai dureros chin moral şi pedeapsa 
fiinţei superioare. Din moment ce Dumnezeu a făcut pe om, 
conştient de existenţa lui trecătoare, chinuindu-l în acelaşi 
timp cu spaima morţii sale, credinţa într-o viaţă viitoare, 
veşnică, devine pentru el o necesitate, mai mult decât 
religioasă. 

— Umană. 

Nu e omenesc să dezarmezi sărmana făptură omenească, 
tocmai în clipa cea mai crudă a vieţii sale! La ce bun? Cui 
serveşte aşa ceva? Şi ce scăpare poate aduce? 

Ah! Această îngâmfare de-a voi cu orice preţ să te 
eliberezi de orice! Nu te poţi lipsi, mai ales de păcatul de-a 
fi decretat, sus şi tare, că totul se sfârşeşte aici pe pământ. 
Nu acolo trebuia să ajungă spiritul nostru ştiinţific. Şi să nu 
vie nimeni să-mi vorbească de sfârşitul semeţ al celor care 
sfidează moartea: acestea sunt suflete uscate! Siguranţa 
neclintită, în materie de viaţă şi de moarte, este proprie 
becisnicului cultivat. Am trecut şi eu pe acolo, la o anumită 
epocă a vieţii mele şi mi-e ruşine s-o spun, căci dacă nu sunt 
un om cultivat, nici nătărău nu sunt. 


Mihail, care era şi mai puţin decât oricare altul şi ar fi 
putut să fie mândru de ştiinţa lui, a întruchipat în ochii mei 
un frumos exemplu de modestie, prin atitudinea sa duios- 
împăciuitoare în faţa misterului existenţei. Şi în anul acela, 
al morţii sale, întrebările mute pe care le punea marelui 
Necunoscut constituiră cea mai vitejească dezbatere 
morală la care mi-a fost dat să asist până azi. 

Nici un răspuns nu-l mulțumea, le primea însă pe toate, 
unul după altul, cu o calmă resemnare. Bineînţeles, ideea 
„păcatului!” nu exista în conştiinţa sa, iar de biserică era 
încă şi mai îndepărtat. Totuşi, într-o seară, covârşit de 
descurajare, Mihail ieşi din lunga lui tăcere şi vorbi, aşa, din 
senin: 

— Oricum, cred că rugăciunea n-ar fi trebuit să fie 
dărâmată o dată cu biserica şi nimicurile ei. Ar fi trebuit s-o 
păstrăm. Ea nu e o pradă a inteligenţei noastre. Ci un 
sentiment înnăscut, un instinct de apărare. Oamenii au 
făcut rău că au înhămat rugăciunea la carul bisericii, silind- 
o să sufere soarta acesteia. Nu-i vina ei, dacă biserica s-a 
dovedit, până la urmă, a nu avea nimic dumnezeesc. 
Rugăciunea e numai dumnezeire. De acolo vine 
superioritatea şi mântuirea celui care se roagă sincer, 
asupra celui care, în chip tot aşa de sincer, nu mai poate să 
se roage. Ca mine. E trist, dar n-am ce face. 

Nu suflai o vorbă. Şi, din nou, tăcerea nesfârşită troieni 
întunericul odăii noastre. 

Ne-am despărţit, pentru totdeauna, într-una din zilele lui 
august 1909, la Brăila. Mergea încovoiat, sprijinindu-se pe 
un baston. Obrazul lui pământiu transpira mereu broboane 
de sudoare grasă. Tuşea, expectoraţia abundentă, îi curmau 
răsuflarea. Totuşi, ţinea să-mi vorbească destul de des, dar 
nu putea s-o facă decât stând jos. 

Îl ascultam îngrozit, nevoind să cred ochilor şi urechilor 
mele. Mihail pleca. Mihail murea. Ce mai mă putea face să 
continui a dori viaţa? Îmi dau seama astăzi, când continui 
totuşi să trăiesc şi să sper mereu, că voi primi veşti de la 


prietenul meu. Or, el mi-a spus-o răspicat, la plecarea 
vaporului spre Odesa: 

— Să ştii! Dacă vom întâmpina furtuni, dacă va trebui să 
sufăr prea mult, mă voi arunca în mare - şi numai în cazul 
acesta tu n-ai să mai primeşti, niciodată, nimic de la mine. 
Altfel, am să-ţi scriu, de îndată ce sosesc la Odesa, apoi de 
prin toate oraşele mai de seamă, care sunt semănate în 
drumul meu până la Kazan. 

Mi-a spus cuvintele astea în 1909. Acum suntem în 1913. 
Şi eu aştept mereu acea primă scrisoare din Odesa. Deci, 
oasele celui mai mare dintre prietenii mei se odihnesc în 
fundul Mării Negre! 

Acestea se petreceau la Brăila, în ajunul plecării lui Mihail 
la Odesa. 

A doua zi, la prânz, îl însoţii la debarcaderul „Companiei 
ruse de navigaţie”. Eram mai trist decât el, dar, desigur, 
numai în aparenţă. 

Cum sosisem cu o oră mai devreme, Mihail mă conduse 
spre un loc singuratic din port şi se aşeză pe o stivă de 
scânduri. Ştia că această despărţire avea să fie grozavă şi 
voia s-o pună la adăpost de orice priviri nepoftite. 

Ne uitarăm acolo amândoi. 

Ca să-mi dea puteri, îmi vorbi îndelung de odihna 
completă care îl aştepta pe „fânul cosit de pe malurile 
Volgii”, dar eu de mult nu mai auzeam decât răsuflarea lui 
gâfâindă, horcăindă, care mă apăsa aşa de tare, încât mă 
simţeam rău. 

Deodată sirena vaporului începu să sfâşie aerul. Ne 
aruncăm unul în braţele celuilalt şi voii să-l sărut pe gură. 
Dar el întoarse repede capul într-o parte. 

— Nu pe gură! Nu pe gură! E foarte primejdios pentru 
tine! 

— Ba da! Pe gură! Şi îi băui sufletul. 

Mihail a murit şi eu rătăcesc ca o umbră care şi-a pierdut 
sufletul. 


O, Mediterană! Nu te mai iubesc. Trei ani de-a rândul el ţi- 
a cerşit un mic culcuş scăldat în soare. 1 l-ai refuzat, tu care 
eşti atât de generoasă cu păduchii şi cu năpârcile. El - fiinţa 
rară, a cărei prezenţă pe pământ e dintre acelea care 
justifică şi îndreaptă greşelile Creaţiunii - n-a putut să-şi 
găsească un sărman colţişor sub soarele tău, pentru ca să-şi 
dezmorţească oasele înlemnite de boală. Uf! Viaţa nu-i 
altceva decât o escrocherie divină. 

Mi se mai întâmpla şi acum, de mai multe ori pe zi, 
mergând singur pe stradă, să mă întorc brusc şi să privesc 
la stânga mea: în partea asta obişnuia să stea Mihail, 
întotdeauna, în partea asta l-am simţit timp de nouă ani. 
Chiar în vremea acelor scurte „vacanțe prieteneşti” - cum 
numeam noi bosumflările sau despărţirile noastre de-o lună 
sau două - sufletul lui era veşnic prezent la stânga mea. 
Atât de prezent, încât nu încetam de-a avea lungi convorbiri 
împreună. 

Căci niciodată certurile noastre n-au putut să ne facă să 
uităm cât eram de legaţi unul de celălalt. Legaţi. Aci 
noţiunile dragoste) prietenie, sunt neputincioase ca să 
lămurească legătura sufletelor noastre. Acesta era un fel al 
nostru de-a trăi. Putusem să ne încredinţăm, de-a lungul 
anilor, că nimănui nu-i eram de folos şi nimeni nu ne era, în 
măsura în care ne simţeam noi, unul celuilalt. 

Constatam, în jurul nostru, că oamenii se iubesc şi pot 
înceta de a se mai iubi. Alţii se despărţeau, uneori, tot 
iubindu-se; cel mai adesea, din cauza unei neveste 
gâlcevitoare. Dar, într-un caz ca şi în celălalt, nepăsarea, 
uitarea chiar - după un timp oarecare - acopereau cu 
linţoliul lor ochii care se iubiseră altădată. 

O! Deşertăciunea iubirii, tu nu eşti nimic altceva decât 
deşertăciune! Slavă Creatorului: inima mea a cunoscut 
inima lui Mihail, a cunoscut iubirea care striveşte şi înlătură 
totul şi triumfă pe deasupra întregii necruţări, a noroiului 
din care suntem făcuţi. Triumfă, vai! Asudând cu broboane 
de ulei sfânt, ca faţa lui Mihail în ziua despărțirii noastre! 


Îmi dădeam seama de această biruinţă, mai ales în vremea 
încercărilor la care ne supuneau certurile noastre, urmate 
de câte o despărţire. Acestea au fost epocile când ne-am 
iubit mai mult. Adică: fără umbră, într-o înţelegere deplină. 
Sufletele noastre însângerate se căutau atunci şi se 
regăseau, cu uşurinţa cu care rândunelele îşi regăsesc 
cuibul. Simţeam inima lui Mihail zvâcnind la stânga mea. El 
o simţea pe-a mea la dreapta lui. Nici un fel de zăgaz între 
forţele nemuritoare! 

Ce puteau să spună, oare, sufletele noastre în aceste 
convorbiri tăcute? Nimicuri. Numai prostii! 

Sunt astăzi un om care se apropie de treizeci de ani, am 
vagabondat timp de şase ani în lungul şi latul Mediteranei, 
am citit mult, am văzut mult, am simţit mult şi-mi dau 
perfect seama că dacă e adevărat că ştiinţa lui Mihail mă 
subjuga totdeauna, că ideile şi convingerile lui mi le 
însuşeam adesea. 

— Nu era totuşi latura asta a individualităţii lui aceea care 
ar fi putut să îndreptăţească dragostea mea unică pentru 
el, după cum, la rându-i, mă iubea cu aceeaşi putere, dar nu 
pentru cine ştie ce însuşiri reale, puternice, nestrămutate. 

Nu. Eram plin de contraziceri. La început, eu mai mult 
decât el. Apoi, când tuberculoza şi frica de moarte i-au 
întunecat conştiinţa, împingându-l să-şi caute scăparea, 
când lângă alcovul patroanei sale octogenare din Cairo, 
evreica multi-milionară şi catolică ce era gata să-l 
convertească la catolicism, când lângă călugării de la 
Sfântu-Munte şi chiar în braţele hotelăresei de la Lacu- 
Sărat, a trebuit să lupt mult cu mine însumi ca să înlătur 
urâţenia care-i cotropea frumoasa figură şi să-l păstrez, 
neatins, în sufletul meu. 

În momentele acelea, mi-aminteam de sluga 
„păduchioasă” care citea pe Jack în original, în murdara 
plăcintărie a bunului kir Nicola. Mă gândeam la lungul său 
martiriu, de tânăr nobil, rătăcitor voluntar, supunându-se 
tuturor muncilor silnice pentru o bucată de pâine. Mai 


aruncam în talgerul balanței acel cult al Frumosului şi al 
Binelui, pe care Mihail îl profesa, în ciuda odioasei sale 
mizerii trupeşti, acel cult care întărea propria-mi credinţă şi 
mă salva din ghearele disperării, într-o vreme a 
adolescenţei” mele, când - de la mamă şi până la ultima 
cumătră beţivană - toată mahalaua se unise împotriva mea, 
ca să mă declare nebun. 

Din ziua când l-am cunoscut pe Mihail, am devenit un cu 
totul alt om. Eram un alter-ego al său? Poate până la un 
punct, sau mai degrabă îl imitam în ceea ce avea el mai 
bun. Dar faptul că eram îndrăgostit de acest „mai bun” 
dovedeşte că nici eu nu eram făcut dintr-un aluat josnic şi 
că, în consecinţă, aveam o identitate care nu-şi căuta decât 
confirmarea. Nimeni pe lumea asta nu mi-ar fi putut-o 
suprima. Am contopit atunci destinele noastre. 

lată totul. Sufletele noastre n-aveau să-şi spună mare 
lucru. Îmi închipui că în eternitate armonia provine din 
tăcerea absolută. Cuvântul pare să fie o pedeapsă pe care 
Dumnezeu a aplicat-o singurului animal încrezut de pe 
pământ. 

Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste 
prietenia dintre mine şi Mihail, ba chiar nici prezenţa 
noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul 
celuilalt. O înţelegere desăvârşită se crease, probabil, între 
noi, cine ştie în ce moment al vieţii noastre comune. Poate 
chiar în clipa când ne-am încrucişat privirile pentru întâia 
oară. De-atunci, vorbirea ne-a rănit şi îndepărtat adesea. 
Tăcerea, niciodată. Căci convorbirile noastre obişnuite nu 
difereau ca atmosferă de cele ale muritorilor, pentru că 
depuneam aceeaşi bunăvoință şi doză de mândrie. Nu 
eram, doar, nişte sfinţi. Şi, mai ales, nu trebuie să se uite 
piatra de încercare a prieteniei noastre: banul. Banul 
câştigat şi cheltuit în devălmăşie. De câte ori nu ne-a otrăvit 
sufletele? Şi unul şi altul ne-am acuzat, pe nedrept, de 
egoism. Cuvintele grele ne-au scăpat. 


Dar oricare ar fi fost miezul neînţelegerii, niciodată n-a 
fost în stare ca să şteargă din conştiinţele noastre acea 
întrepătrundere sufletească, pe care o simţeam fără 
pereche, în lungul şir al prieteniilor noastre făcute în ultimii 
zece ani. 

Mereu la stânga mea, de aproape sau de departe. De 
departe, chiar şi mai bine decât de-aproape! Timp de nouă 
ani de-a rândul. 

Acum s-a sfârşit! 

Este deci adevărat că nimic din ce există pe lumea asta nu 
există în cealaltă! Sufletul lui Mihail nu mai are nevoie de 
acela pe care hârca mea îl ţine zălog. Nu-l mai simt deloc la 
stânga mea. Dimpotrivă, simt perfect ruptura totală, 
spulberarea oricărui acord. Sufletul său nu mai mă vrea. El 
trebuie să fi devenit altceva. S-o fi unit, pe de-a-ntregul, cu 
totul. Şi acest tot, care nu-i al nimănui, trebuie să fie foarte 
deosebit de ceea ce este al meu şi al tău. 

Îmi dau bine seama de ceea ce spun. Sufletul meu însuşi 
mă ajută să înţeleg. Acest suflet care nu mai este pentru 
mine ceea ce era pe vremea când trăia Mihail. El însuşi şi-a 
schimbat felul de-a fi, din clipa când sufletul prietenului 
meu s-a dezrobit de apăsarea humei. Sufletul meu a 
cunoscut cu precizie data acestei liberări. M-a înştiinţat 
chiar. Întâi, n-am voit să cred. lar când am înţeles adevărul, 
după şase luni de aşteptare deznădăjduită, sufletu-mi păru 
străin sau ca şi cum ar fi fost bolnav. Sau adormit. Nu-l mai 
simţii vibrând pentru această viaţă puternică, ce se ţinea 
veşnic la stânga mea. Fu aşa, din cauză că la stânga mea nu 
mai era decât o prăpastie întunecată. 

Merg acum de-a lungul acestei hrube fioroase. 

Şi ce fenomen! Redevin încet, încet, fiinţa fără rost, de- 
acum nouă ani, aşa cum eram înainte de-a cunoaşte pe 
Mihail, când nu mai ştiam ce să cred de mine însumi. 

Totuşi, dacă la stânga mea e neantul, la dreapta mea e 
lumea. După ce am cunoscut pe Mihail, lumea asta nu-mi 


mai părea atât de urâtă, de duşmănoasă. În orice caz, o 
primii aşa cum era. 

Astăzi, viaţa îmi pare mai străină ca niciodată. Un om o 
apropiase de mine. Acelaşi om, dispărând, a îndepărtat-o. 
Nimic din tot ce am simţit şi iubit în timpul vieţii mele cu 
Mihail, nu mai simt şi nu mai iubesc, de când rătăcesc 
singur pe lume. 

Sentimentul acesta nu are nimic vag în el. Încep chiar să 
mă întreb dacă Mihail a fost o realitate sau numai o apariţie 
halucinantă44. Dacă a fost o realitate, atunci ea este 
asemănătoare celei a lui Christos. lisus nu s-a mai repetat 
în viaţă. Nici Mihail. De patru ani de zile, cu cât îl caut mai 
aprig printre oameni, cu atât îmi dau seama că este 
inexistent. Trebuie să existe deci suflete de sărbătoare, pe 
care Dumnezeu le trimite printre oameni în zilele mari ale 
veşniciei lui. 

Singură dragostea noastră e în stare să recunoască aceste 
suflete. Ea singură poate să le urmeze. Căci ele, fără să se 
asemene cu cineva, se confundă cu orice: chiar şi cu vitele 
unui staul. Dar, vai! Această dragoste care ne ajută să 
descoperim sufletele de zile mari ale Veşniciei - nici ea nu 
ne este acordată pentru trebuinţele zilnice. La fiecare 
treaptă a înălţării corespunde o scară a mijloacelor. 

Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a 
iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu. Şi nu ştiu ce 
lipseşte mai mult pe pământ: aceşti Dumnezei ai vieţii sau 
dragostea pe măsura lor? Pentru mine, ambele veniră şi se 
duseră pe aceleaşi căi tainice. 

A fost doar o „vizită”. Care a durat nouă ani şi-mi făcusem 
din ea o obişnuinţă. Crezui că nu putea să fie altfel. Dar de 
unde! Nu fusese decât marea mea zi de sărbătoare. A 
pierit; ca o eclipsă! Revenii la oamenii de toate zilele şi la 
această dragoste de care ei se servesc ca să-şi 
dezmorţească ciolanele. 

Acum totul e călduţ. 


Sufletul meu tace, aşa ca şi cum n-ar fi fost vorba de nimic. 
Dormitează. Rămâne mut în faţa întrebărilor mele. Pentru 
el, toate situaţiile sunt acceptabile, deoarece pasul său e în 
ritm cu Veşnicia şi pare să nu-şi aducă aminte de nimic. 

Ianuarie 1912 - plec singur la Cairo, unde plâng la 
revederea locurilor cutreierate împreună cu Mihail45. 

Au trecut anii şi mă opresc din nou, cu ochii înotând în 
lacrimi, la fiecare obelisc şi sarcofag, la fiecare muzeu, la 
toate blocurile de piatră răsturnate la picioarele 
Piramidelor, de-a lungul Nilului până la Luxor, în toate 
catacombele, la Acropole, la Theseu. 

— Pretutindeni unde alter-ego-ul meu a pus piciorul, a 
visat şi mi-a vorbit cu vocea lui iubită. 

Prietenie. Nu încerc să te explic, aş vrea să te cânt. 

Pe vremea când Mihail era realitatea mea, trăiam în ritmul 
ei. Ea începu din ziua când îl descoperii în plăcintăria lui kir 
Nicola şi sfârşi în ziua în care mă părăsi pe cheiul 
debarcaderului din Brăila. În tot acest răstimp, aveam toate 
motivele să cred în măreţia existenţei. 

Astăzi nu mai am niciunul. Am revenit în mijlocul acelei 
lumi de dinaintea lui Mihail. Nu mai văd în jurul meu decât 
oamenii de totdeauna şi de peste tot, care trăiesc pentru ca 
să mănânce şi să se înmulțească. Nu-i urăsc, dar nici nu mă 
interesează. Nu sunt obişnuit să privesc viaţa ca o iesle şi o 
crescătorie. Netăgăduit, ştiu că omenirea face tot ce poate 
ca să nu se mai târască pe burtă, dar mărturisesc că 
sforţările ei în direcţia asta nu-mi produc decât milă. 

Nimic mare nu se face cu sforţări. Înălţările către 
divinitate sunt imnuri de lumină. Nu miros a ulei. 

Sunt cum a dat Dumnezeu, fără să mi se cuvină nici laude 
şi nici mustrări. Nu stă în puterea mea să fiu mare. Prin 
urmare, e şi natural ca să nu-mi simt mediocritatea. 

lată legea vulgului. Ea nu e şi a mea. 

De ce am fost eu singurul care am identificat pe Mihail, de 
la prima aruncătură de ochi? Ceva şi mai mult: de ce am 
fost eu singurul care le-am cerut vieţii şi l-am căutat? Căci 


nu te osteneşti decât pentru lucruri de care nu te-ai îndoit 

niciodată, întocmai ca şi inventatorii de geniu care, de fapt, 
nu descoperă nimic. Iar azi, când mi-am pierdut prietenul, 

numai eu sunt singurul care sufăr atât de mult, că abia îmi 
mai recunosc propriul suflet? 

Ah! Ce trist este să te vezi iarăşi cufundat în viaţa 
obişnuită, după ce un timp te-ai bucurat de cea 
excepţională. 

Prietenia fiecăruia pentru fiecare sau a tuturora pentru 
toţi. Prietenia, simţire secundară, care îşi aşteaptă rândul 
ca să fie băgată în seamă. Asta e tot ceea ce pot să 
„dispun”. Nu am decât să aleg. Varietatea e mare şi pentru 
toate gusturile, de la prietenia cu cuțitul la brâu până la 
prietenia standard. Toate ştiu să aştepte. Un defect de mare 
însemnătate. E, de altfel, singurul cusur pe care i-l 
reproşez. Deoarece, atunci când e vorba de dragoste, nu 
înţeleg decât una singură: aceea care se postează prima în 
toate întrebările vieţii. 

De ce oare Dumnezeu o fi făcut, în domeniul 
sentimentelor, ceea ce noi, oamenii, facem în domeniul 
hainelor de gata: o sută de costume, unul mai prost decât 
celălalt? 

Omul putea să trăiască şi să moară la fel cu animalele, 
care nu sunt lipsite de nobleţe în simplitatea lor şi mult mai 
puţin crude decât omul, căci ele nu ştiu să chinuiască. Să 
fie, oare, pentru noi un semn de superioritate sau mai 
curând o meteahnă, această bogăţie de sentimente - pe cât 
de felurită, pe atât de fără nici un folos - şi de care 
dispunem în viaţa noastră de fiecare zi? 

Dar gândurile Creatorului sunt de nepătruns. Eu şi cu 
Mihail n-aveam decât să-i mulţumim pentru hatârul ce ni l-a 
făcut, de-a ne fi înzestrat cu o putere de iubire care apropie 
pe om de divinitate. Iubirea n-are nimic pământesc. Ea nu 
dă Simţirilor noastre nici bucuria, nici suferinţa celorlalte 
sentimente sau pasiuni. Ea nu exaltează şi nici nu biciuieşte 
căci tărâmul ei este sufletul. 


Dragostea este în întregime făcută din calm şi egală 
continuitate. 

E mult de când am petrecut câteva ierni însorite în 
Alexandria Egiptului. Şi dacă amintirile acelor timpuri nu 
sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins 
de ele, cum să nu mă înflăcărez de acele clipe rare care 
răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, 
umplându-se de bucurii în stare să ne fărâme inima. 

Da! Am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. Mi 
le da soarele iernatic al Alexandriei, soarele ei 
mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi 
dorinţa mea de-a trăi, acceptam feliile mari de amărăciune 
pe care soarta mi le oferea pe aceeaşi tavă. Le acceptam, 
deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava celor care 
întind mâna ca să apuce numai soarele. 

Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul 
unei zile de trudă, fără plăcere, dar forţam părticica de 
fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam 
de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi satur mai bine 
ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de 
Mediterana ce-şi lua zborul. 

Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără 
motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a-şi 
apropia soarele. Atunci, plecam tare mâhnit de această 
slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s-o pedepsească. 
Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă. 

Picioarele, ele însele grele de-atâta fericire scump plătită, 
mă duceau totdeauna spre marginea Alexandriei, la 
Ramleh, de unde palmierii africani îşi contemplă, pe 
deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, 
pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi 
bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi 
raze puternice. 

La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat 
unde bogaţii vor să fie singuri, ca să-şi mistuie singuri 
costeliva lor bucurie. Doamne! Văzându-i cât de tare se 


plictiseau pe terase, scobindu-şi odiosul lor Nimic, pricepui 
de ce viaţa era atât de aspră - în nerecunoştinţa ei - cu un 
pârlit ca mine. Şi astfel, eu săracul, îndrăznii să mă apropii 
de terasele tixite de bogătaşi, de acele locante unde 
narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se 
plăteau la preţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar 
nimic din tot ce mi-am dorit în viaţă nu mi-a fost peste 
putinţă. Mi-am plătit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe 
care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, 
deoarece aceste băi de lumină m-au ajutat să îndur 
întunericul existenţei mele. 

Pentru o cafea şi o narghilea la Ramleh-ul Alexandriei sau 
pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare 
însemna toată viaţa mea de o zi, adesea de o săptămână, 
am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul 
popular: 

Lângă mândra mea de-o seară Am dat truda mea de-o 
vară. 

Da, am dat! Ca să ai mult, trebuie să daii mult. 

Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar a da nu ajunge; 
trebuie să izbuteşti ca să ţi se şi primească. 

Ah, bravul meu Hafif, te voi mai revedea vreodată? Îţi mai 
aduci oare aminte de mine după atâţia ani, când în fiece 
septembrie coboram în ţara ta de mister, al cărei pământ 
este împănat cu sarcofagii, vestigii ale istoriei? Piramidele şi 
aleile Sfinxului, enigmatice ca şi strămoşii tăi, ironice ca o 
epigramă de Aristofan. Drumurile, cu nesfârşite şiruri de 
palmieri uriaşi, de-o parte şi de alta, furnicând de turişti. 
Nilul, domesticit de baraje uriaşe, legănându-şi albele 
dahabieh-uri, cu trei punți, dar prea scumpe pentru punga 
noastră. Muzeele, jefuite de cuceritori cu mâna lungă, unde 
„domnesc” glorioşii Ramses şi Sethi, morţi de parcă ar fi 
ieri. Întâlni-ne-vom încă o dată în pitorescul şi vechiul El- 
Maar (Cairo), cu pieţele sale gălăgioase, cu birjarii 
strigând: „Oah rigleh, oah mineh!” (Feriţi picioarele, feriţi 
dreapta!)? Cairo, cel cu puzderia de cafenele arabe, oferind 


pentru şase centime narghilele cu ciubuce lungi şi unde ne 
pierdeam în lungi taifasuri, după fiece plimbare. 

Ca şi mine, Hafif era zugrav. Îşi iubea meseria şi ar fi iubit- 
o şi mai mult, dacă n-ar fi fost pecinginea patronilor. Ne-am 
încrucişat paşii într-un atelier. M-a cercetat cu privirea şi 
ne-am zâmbit unul altuia. Aşa e scris: cei sortiţi dragostei se 
recunosc la prima vedere. Am plecat apoi împreună. Pe 
drum, a fost prietenos şi vorbi primul, cu acea încredere şi 
căldură proprie sufletelor rare şi adesea cu adevărat mari. 

Avea aproape aceeaşi vârstă cu mine: douăzeci şi cinci de 
ani Cutreierase America de Sud şi vorbea trei limbi: 
italiana, spaniola şi portugheza. Cunoscuse suferinţa încă 
din copilărie şi era un revoltat din naştere. Sensibil, uneori, 
la orice durere, la orice bucurie şi la tot ce-i frumos; 
îndrăgostit mai ales de natură, ca toţi cei care îndură tăcuţi 
nedreptăţile sociale, cu inimă şi judecată. 

Hafif era un entuziast, un îndrăgostit de prietenie. Din 
cauza asta, un singuratic. Pe şantier vorbea puţin şi asculta 
cu atenţie pe interlocutor, ca şi cum ar fi vrut să-i descopere 
sufletul. Pălăvreala zgomotoasă de pe schelă supăra vizibil 
sensibilitatea delicată a acestui muncitor, fără şcoală şi fără 
educaţie. 

Şantierul nostru de lucru se afla la hotelul „Semiramida”, 
o imensă construcţie pe malul Nilului. De la etajele 
superioare priveliştea era atât de măreaţă, încât noi - 
muncitorii străini - o contemplam înlemniţi cu uneltele în 
mână. 

Hotelul trebuind să se deschidă neîntârziat, ne aflam acolo 
cam vreo sută de muncitori, de toate meseriile. Prost 
conduşi, ne izbeam unii de alţii, căutându-ne un rost. Unii 
cutreierau de la un etaj la altul în căutarea contra- 
maistrului, alţii - profitând de zăpăceală - se cuibăreau în 
vreun colţ ascuns şi dormeau cu ceasurile. La început, îmi 
făcui sânge rău, ne-având ce lucra. Chiar dacă nu sunt în 
cauză, nu-mi place să fiu surprins tăind frunze la câini, 
obligat să mă justific în faţa unuia care vrea să aibe 


totdeauna dreptate. Munca trebuie respectată. Dacă într-o 
zi am chef de hoinăreală, îmi scot haina de lucru şi mă 
plimb pe socoteala mea, având cugetul împăcat. 

În drum spre lucru mă întâlneam dimineaţa cu Hafif, într- 
un mic birt unde pentru doi piaştri ni se servea mâncarea 
naţională: ful (boabe fierte, cu untdelemn şi lămâie), foarte 
bine pregătită. Fulul este sinonim cu macaroanele la 
italieni, orezul la japonezi, borşul la turci şi mămăliga la 
români, înainte de-a merge la cafenea - unde-l aşteaptă 
prietenii, discuţiile politice şi o falnică narghilea - chiar şi 
arabul bogat se opreşte dimineaţa la tejgheaua unui birt ca 
să-şi comande fulul său. În picioare, cu farfuria în mână, 
toată lumea mănâncă fără furculiţă, servindu-se de o feliuţă 
de pâine ca de-o lopăţică, lingându-şi apoi tacticos degetele. 

Într-o dimineaţă, Hafif era melancolic şi zâmbea trist. Ceea 
ce mă predispunea la „cafard”46. Am străbătut oraşul, fără 
să-l descos. Hafif mergea gânditor şi zâmbea ori de câte ori 
întorcea capul spre mine. Zâmbetul lui mă irita. Totuşi, îi 
spusei într-o doară: 

— Eşti bolnav? 

Îmi luă mâna, mi-o strânse încetişor, în tăcere, şi după un 
timp îmi răspunse: 

— Nu! Nu nu sunt bolnav. Dar azi mi-e poftă să trecem De 
malul celălalt al Nilului şi să hoinărim. 

La Cairo, Nilul curge la marginea oraşului. Dincolo de el, 
câmpia, şi mai departe, grădinile şi Piramidele. Ne 
aşteptau. 

Nu la Alexandria, ci tocmai la Cairo te simţi cu adevărat în 
Egipt. Mai întâi, strada e mult mai puţin europenizată. Apoi, 
larma uliţelor sale, înţesate de săraci grăbiţi, de cocote 
vesele, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori 
ambulanți cu strigătele lor pline de tristeţe. Apoi clădirile 
vechi şi statuile arabe sunt mult mai frumoase şi mai 
numeroase decât în Alexandria. Pentru un ignorant ca 
mine, al cărui spirit este obsedat de priveliştile simbolic- 
decorative, oraşul nu mi-a revelat decât urmele unei vechi 


civilizaţii arabe ca să nu mai pomenesc de localnici, care 
par mai degrabă arabi decât egipteni. Cairo e cel dintâi 
oraş, în viaţa noastră, al cărui soare generos ne încălzeşte 
în plină iarnă. 

De asemenea, numai în faţa Piramidelor şi a impunătorului 
Sfinx am regăsit Egiptul faraonilor şi al copilăriei mele. 
Înfăţişarea lor zdrobitoare în împărăţia nisipurilor, scutită 
de orice negustoreală modernă, mărturiseşte în goliciunea 
ei eternă, pasiunea fără seamăn a acelor mari regi biblici 
care s-au gândit în mod sincer la sufletul lor, glorificându-l 
pentru Veşnicie. 

Nilul m-a decepţionat. E mocirlos ca şi Dunărea. Şi nici 
pomeneală de crocodili. Numai măreţii palmieri, ce-l 
străjuiesc pe de lături, refac Egiptul din pozele copilăriei 
mele. Cât despre muzeul din Bulak, mumiile sale m-au 
scârbit şi restul m-a obosit. Nu-mi place ceea ce-i catalogat. 
Am ieşit repede afară şi m-am desfătat în grădina Esbekieh, 
unde intrarea costă un piastru. 

Mihail, care mă conducea peste tot, în orele sale libere, nu 
era mulţumit de impresiile mele. Le vroia mai literare, mai 
adâncite. Se aştepta să-i fac descrieri mirifice, demne de-a 
fi publicate în vreo gazetă. El însă nu-mi cunoştea firea: eu 
sunt foarte puţin apt ca să-mi transform sentimentele într- 
un meşteşug, să trag foloase de pe urma lor. 

— Asta înseamnă, îmi spunea el, că nu eşti artist. Artistul 
are sentimente numai pentru a le exploata în arta sa, care 
devine o meserie ca oricare alta. Cu singura diferenţă că 
aşa ceva nu se învaţă. 

Poate-i mai bine. 

Prefer să nu fiu artist, decât să-mi stric viaţa tot silindu-mă 
să devin şi până la urmă să nu reuşesc. Ştiu asta din 
experienţa altora. Eu n-am ambiția să scriu poveşti 
frumoase sau vreun roman, deoarece sufletul meu este ca 
un cazan sub presiune constantă. Ori de câte ori am 
încercat să însăilez vreo poveste, nimic de valoare n-a ieşit 
din peniţa mea. Mi se împietresc gândurile, în clipa când 


încep să mâzgălesc cea mai neînsemnată istorioară. Şi 
atunci descurajarea îmi taie orice avânt. 

Prietenii mei pretind că aş avea stofă de scriitor. Dar poţi 
oare să fii scriitor dacă nu ai spiritul născocirilor? E însuşi 
cazul meu. Nu sunt în stare să-mi imaginez vreo 
năzdrăvănie, pe care n-am trăit-o măcar în linii generale. 

Nu! Nu! Îmi iubesc frumoasă-mi viaţă pentru ea însăşi. 
Sunt fericit să mă aflu în Egipt, să fiu liber, să mănânc în 
fiecare zi, dacă e posibil, şi chiar să rabd de foame, dacă e 
nevoie să plătesc libertatea cu preţul pâinii. (Aş blestema o 
societate care m-ar împiedica să trăiesc de capul meu.) 

Şi apoi, un prieten ca Mihail sau Musa nu era o fericire? 
Ce-mi mai trebuie în plus? Puţină sănătate! O „situaţie”? O 
cedez celor ce-şi fac din ea un scop în viaţă. 

Cât despre artă, n-o iubesc decât pe aceea care se 
măsoară cu stelele. Dacă n-am s-o practic vreodată, ei bine! 
O vor face alţii, iar eu mă voi bucura ca şi când aş fi 
creatorul ei. Nu-i oare cinstit ceea ce spun. 

Musa m-a întovărăşit arareori în vagabondările mele prin 
Egipt. Lucru ciudat: rămânea orb în faţa frumuseţilor 
istorice, ceea ce-i un rău. Visul trebuie să fie cât mai real, 
când îl susţine o schelă solidă de amintiri. Or eu cunosc 
prea puţine lucruri din trecutul îndepărtat al Egiptului sau 
al omenirii. Şi cauza nu este lipsa de timp, care m-ar fi 
împiedicat să mă instruiesc, ci neputinţa mea de-a reţine 
faptele. Am un creier îndărătnic faţă de orice îmbogăţire de 
cunoştinţe ce vine de pe urma cititului. Dacă maică-mea m- 
ar fi putut trimite la liceu, aş fi fost de-o mediocritate 
îngrozitoare. Pe când aşa cum sunt, nu maimuţăresc pe 
nimeni, nu mă încumet să zbor la înălţimi unde trebuie să ai 
aripi care îmi lipsesc. 

În schimb, preţuiesc orice fel de cunoştinţe ce-mi ating 
puternic sensibilitatea veşnic neobosită. Sunt un jăratec de 
dorinţe. Pământul şi viaţa nu sunt niciodată prea mari, 
pentru a le cuprinde. Fără îndoială, sunt o cârtiţă 
incandescentă. 


O prietenie mare e tot aşa de rară ca şi o căsătorie ideală, 
deşi aceste două legături omeneşti se sprijină pe legi 
naturale cu totul diferite. Mai cred că, în ambele cazuri, 
presimţirea acordului perfect ce va să urmeze o avem din 
primul schimb de priviri, nu numai după nenumăratele 
tărăgăneli şi stăruinţe, aşa cum în haosul spaţiilor 
elementele trebuie să se închege ori să se respingă într-o 
clipă. 

Am făcut până azi mai multe prietenii mari. Pe toate le-am 
presimţit din primul ceas. Ele fac parte din acea specie 
umană - generatoare de viaţă superioară - care, ca şi 
lumina, nu trebuie ţinută sub obroc. Căci omenirea este un 
amestec de sori şi de pietre, de o varietate atât de infinită, 
încât nu mai ştii unde un om încetează de-a fi soare şi de 
unde începe să devină piatră. Nu ştim nici măcar dacă sorii 
au fost făcuţi pentru nevoia pietrelor de-a fi încălzite, ori 
dacă pietrele au fost făcute pentru nevoia sorilor de-a 
răspândi căldura. 

Ştim însă că, sori ori pietre, suntem cu totul fără rost în 
viaţă, de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi. 

LEGĂTURA CU MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ. 

De când am învăţat să citesc, arta s-a mărturisit ochilor 
mei sub o înfăţişare potrivită cu temperamentul meu şi 
nădejdile unei omeniri asuprite: era epică şi slujea cauza 
dreptăţii, E vorba de haiducii noştri care, departe de a fi 
legendari, sunt tot ceea ce poporul român a putut să aibe 
mai adevărat în dureroasa lui istorie. Legenda - uşor de 
recunoscut şi înlăturat - nu începe decât acolo unde 
povestitorul, în generozitatea sa, îşi face o plăcere în a 
atribui acestor justiţiari populari isprăvi fantastice, în care 
cauza dreptăţii iese biruitoare mai totdeauna. 

Deci, la această şcoală a Frumosului, unit cu nevoia de 
Dreptate, s-a format spiritul meu. Şcoală nobilă, care a fost 
cea mai bună hrană a generaţiei mele. 

Eram nişte bieţi copii în zdrenţe, bolnavi, înfometați, 
hăituiţi. Oamenii şi cerul ne refuzau orice bunăstare 


materială. Viitorul ne apărea în culori la fel de negre, ca şi 
prezentul. Eram sortiţi să devenim hoţi, asasini. Câţiva 
dintre noi au şi ajuns. Dar cei mai buni, cei mai curajoşi, au 
rezistat. 

Cum? 

Ei bine, graţie descoperirii acestei arte miraculoase, care 
ne învăţa că nu totul este josnicie şi nedreptate în viaţă. 
Părăsind pe haiduci şi intrând cu paşi mari pe tărâmul 
literaturii universale, am cunoscut pe marii maeştrii ai 
literaturilor clasice şi moderne. Acolo, silabisind pe cutare 
enciclopedist sau scriitor din secolul al XIX-lea, am găsit 
confirmarea aceluiaşi frumos, care pleda - bineînţeles pe un 
plan mai înalt - însăşi cauza Dreptăţii. 

Şi clănţănind de frig în jurul unui samovar, în timpul 
nopţilor şi în mijlocul discuţiilor împinse până la ziuă47, ne 
combăteam mizeria şi tuberculoza, promiţându-ne solemn 
de-a fi demni discipoli ai maeştrilor noştri generoşi. Aşa că, 
fără să ne îndoim câtuşi de puţin de temeinicia concepţiilor 
noastre despre artă, legam în chip statornic Frumosul de 
Dreptate. 

Frumosul nu poate fi decât slujitorul Dreptăţii. Noi nu 
puteam concepe arte şi artişti care să nu fie purtătorii 
luminii unui adevăr, hărăzit să combată egoismul oamenilor, 
înfăptuind totodată cât mai multă dreptate pe pământ. Oare 
la ce ar mai fi slujit Frumosul, dacă strălucirea lui ar fi 
trebuit să se răsfrângă numai în mlaştinile mârşăviei 
umane? Care minte împietrită ar fi putut să fie sensibilă 
frumuseţilor artei, când în jurul ei o întreagă omenire se 
bălăceşte în propria-i mocirlă? 

Răspunsul la aceste întrebări ni-l dădeau înşişi creatorii 
artei reparatoare de nedreptăţi, între care Tolstoi era 
maestrul pretutindeni iubit. Viaţa le era conformă cu slova 
lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală 
măsură şi mai ales luptători pentru dreptate, mergând 
uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. 
Către ei ne-am aţintit privirile. Erau pâinea noastră cea de 


toate zilele. Pe deasupra prăpastiei imensei ignorante - pe 
care asupritorii o săpaseră între ei şi noi - aceşti artişti ne 
întindeau mâinile lor nobile, spunându-ne: Credeţi în noi! 

Şi noi am crezut, cu toată puterea de iubire a sufletelor 
noastre însetate de Dreptate şi Frumos, cu toată 
înverşunarea ce-o aveam faţă de urât şi exploatare, ai cărei 
robi eram. 

Aveam oare dreptul să credem astfel? S-ar fi putut găsi 
unul singur, printre marii învăţaţi, care ne-ar fi putut spune 
că eram proşti şi că frumuseţile artistice nu sunt decât o 
negustorie ca oricare alta? Că arta nu are morală? Că 
artistul nu-i decât un negustor de Frumos? 

Răspunsul la această gravă problemă, referitoare la 
obligaţiile pe care artele şi artiştii le au faţă de umanitate, l- 
am aflat abia astăzi. Pe atunci, nu-l bănuiam, atât eu cât şi 
tovarăşii mei. Condiţiile economice încă nu înăspriseră, ca 
în ziua de azi, raporturile dintre oameni şi nu silise 
categoriile sociale să ia atitudine, să se precizeze fără prea 
multă vorbărie. 

Mitul artei justiţiare şi al artistului-cetăţean era pe-atunci 
în floare. Bătrânul socialism ni-l propovăduia încrezător. O 
întreagă generaţie de adevăraţi idealişti mărşăluiau. Şi 
ceea ce urmă fu o odisee care nu-şi va găsi niciodată 
Homerul. 

Arta este un dumnezeu, aidoma celui la care se roagă 
credincioşii. Şi unul şi celălalt sunt născuţi din inima omului. 
Ca să existe real, amândoi cer fiinţei umane o dragoste 
totală. Cu alte cuvinte, ei sunt însăşi dragostea noastră, 
imensa noastră nevoie de Frumos şi Credinţă. În ciuda vieţii 
materiale, cu confortul şi plăcerile ei care par să ne 
stăpânească, ba chiar să ne înrobească pe de-a-ntregul, 
viaţa spirituală este aceea care ne domină existenţa, prin 
nenumăratele ei feţe. Este singura trăsătură a existenţei 
care face omenirea omogenă, apropiind flacăra geniului de 
bojdeuca întunecoasă a becisnicului. Fie că fiinţa umană 
este inteligentă sau îndobitocită, sentimentul dragostei este 


acelaşi. Dragostea este singura care pluteşte deasupra 
secolelor, în pofida atâtor civilizaţii care s-au năruit. 

Dar asta nu-i totul. E nevoie să ştim ce anume condiţii sunt 
prielnice dragostei pentru a înflori, sau, mai bine zis, 
tuturor dumnezeilor omului pentru a exista. Nu e decât 
una: suferinţa. 

Dumnezeu cere omului mărturia dragostei sale. Desigur, 
această dovadă nu are nici o legătură cu ceea ce se 
mulţumesc toate bisericile şi care se reduce la o simplă 
practică formală. O atare comportare poate să mai 
construiască noi biserici, nu însă să le şi menţină. 

Asemenea oricărei divinităţi, artele şi credinţele sociale 
cer deopotrivă celui care le cultivă dovada absolută a 
devotamentului său. Spune-mi ce sacrifici pentru idealul tău 
şi-ţi voi spune dacă-l iubeşti sau nu. Mi-am făcut o lege în a 
judeca dragostea mea şi a fiinţelor asemănătoare mie, după 
suferinţa pe care i-o aducem ca o ofrandă. Din acea zi, tare 
îndepărtată, lumea mea a devenit strimtă, dându-mi seama 
în mod clar ce soartă mă aşteaptă, care va fi drumul vieţii 
mele. N-aveam decât să privesc calea străbătută de cei cu 
care mă asemuiam, pentru ca viitorul să-mi apară ca într-o 
oglindă. 

Fără îndoială: confortul sufletesc nu merge mână în mână 
cu cel material. Încă de la început trebuie să te hotărăşti 
pentru unul în paguba celuilalt. Şi dacă te socoţi adeptul 
dragostei totale - oricare ar fi chipul dumnezeului pe care-l 
slujeşti - preţul care ţi se cere neapărat este suferinţa 
totală. Puiţa omenească alungă de la ospăț pe cel dăruit 
credinţei totale. Această lege necruțătoare se aplică mai 
ales artistului înnăscut, fie că este creator sau nu. Cel ce 
iubeşte, în chip nemăsurat Frumosul, este condamnat la cea 
mai tragică singurătate. 

Dintre toate divinităţile născocite de inima omului şi 
cărora se dăruieşte sclavă pentru toată viaţa, Frumosul este 
acela care cuprinde mai multă înţelegere. Prin el, omul 


atinge perfecțiunea. Nu are egal. Şi asta e cu putinţă numai 
atunci când renunţi la tot şi te însingurezi. 

Am cunoscut pe unul dintre aceştia. Îl chema Moş Popa şi 
muncea ca hamal în portul Brăilei48. 

N-avea nici un prieten şi nu părea să sufere din pricina 
asta. Hamalii vorbeau despre el ca de un om drept, 
atoateştiutor şi uşor de apropiat sufleteşte. În certurile lor 
zilnice - iscate mai ales când se încurcau la împărţirea 
banilor câştigaţi în devălmăşie - ei apelau la el ca să le facă 
dreptate şi-l ascultau orbeşte. Adesea îl vedeai înconjurat 
de studenţi, în vreun ungher întunecos de prin ceainăriile 
Brăilei: îi ajuta în probleme grele de matematică şi 
câteodată le făcea chiar tezele de licenţă în drept sau 
filosofie. Nimeni nu l-a putut face să ia un ban! 

Într-o zi, întâlnesc pe un tânăr cu care am făcut clasele 
primare. Era cu doi ani mai mare ca mine. Făcuse studii 
frumoase şi-l urmărisem ani de-a rândul urcând treptele 
învăţăturii, pe când eu mă tăvăleam de la un stăpân la altul. 
Îl întrebai, după un schimb de cuvinte: 

— Ai cunoscut tu pe un oarecare „Moş Popa”, pe când erai 
în liceu? 

El se gândi o clipă, apoi făcu o faţă veselă, ca la o amintire 
plăcută: 

— Ei! Ai aflat şi tu de nea Nicolae? 

— Nicolae îl cheamă? 

— Da! Nicolae Dumitrescu, dar colegii de muncă i-au zis 
„moş Popa”, din cauza pletelor, a bărbii şi înfăţişării lui de 
„popă” de treabă. L-am cunoscut în ceainărie la „Sifciu”, în 
Piaţa Mare. Ne strângeam acolo, seara, de beam ceai şi 
declamam din Eminescu şi Coşbuc. El era mai tare ca 
oricare dintre noi şi la toate materiile. Duce o viaţă de ascet 
şi nimeni nu ştie cine este. Se vede însă că a făcut şcoală 
oficială, pe care trebuie s-o fi întrerupt brusc, din cine ştie 
ce motiv. În orice caz, nu-i autodidact. La „limba română” şi 
la „matematici” cad studenţii cu duzinile. Ei bine, el ne 
salva; fără el, mulţi ar fi fost trântiţi la examene. Nu primea 


niciodată vreo plată în bani. O porţie de ceai era tot ce te 
lăsa să-i plăteşti. 

M-am apropiat de moş Popa, pentru prima dată, într-un 
chip stângaci, vorbindu-i ca un îndrăgostit, oferindu-i 
întreaga mea prietenie. M-a ascultat şi m-a privit cu 
seninătate. Apoi, râzând în barbă cu zâmbetul său luminos, 
mă respinse cu blândeţe: „Le înţeleg, dar nu ţin să leg 
prietenii!” 

Mai târziu, când aproape ne împrietenisem, mi-a 
mărturisit că-l descumpănise neaşteptata mea sinceritate. I- 
am vorbit atunci despre Mihail şi mi-am dat seama cât de 
mult îl interesa. Din acea zi, spiritul regretatului meu 
prieten ne înlesni apropierea sufletească, înţelegerea 
reciprocă. Din păcate, izbucni războiul şi moş Popa muri de 
tifos exantematic, în timp ce eu mă aflam în Elveţia. 

N-aş putea spune dacă omul acesta mă iubise, dacă iubise 
ceva. Dar dacă dragostea înseamnă înţelegerea supremă a 
existenţei, cu siguranţă că el a fost un îndrăgostit total. 

Moş Popa îşi îngropase adevăratul nume şi tinereţea, a 
doua zi după ce-şi luase doctoratul în matematici. Venise la 
Brăila, acum treizeci de ani, ca să care saci cu spinarea. De 
ce? Nu l-am întrebat şi nici n-a adus vorba. 

Mi-a vorbit, în schimb, despre legi care călăuzesc viaţa 
omului robit de Frumos şi am priceput că simţise nevoia de- 
a se supune acestor legi. 

Moş Popa este cel care mi-a infiltrat dezgustul de-a scrie 
romane, încă de la acea vârstă. Preţuia atât de puţin cărţile 
şi pe scriitori, încât mă ruşinai. Nouă zecimi din ce se 
considera „opere de artă”, el le categorisea „flecăreală şi 
negustorie”. Cu aceeaşi asprime judeca toate celelalte 
pretinse valori umane. Se dăruia însă, cu trup şi suflet, 
acelor valori pe care le preţuia. Îmi spunea, cu dreptate: 

— Viaţa este alcătuită din două părţi: Frumosul şi Josnicia. 
Ultima a cotropit aproape întreaga omenire, deoarece nu 
cere de la om nici un sacrificiu. Ea îşi poate îngădui orice, 
nedreptatea fiind elementul său; pe când Frumosul este 


perfecțiunea fără prihană, piscul vieţii omeneşti. E firesc ca 
omul, atins de harul lui, să nu-şi mai iubească lutul păcătos. 
Bineînţeles, în acest caz, un astfel de om se va afla în 
întregime dezarmat în faţa celuilalt fel de-a fi om. De-aici, 
suferinţa. 

lată ce fel de oameni am cunoscut la sfârşitul veacului 
trecut şi care a fost şcoala mea. Viaţa acestor oameni era pe 
măsura celei a creatorilor de artă, aparţinând aceleaşi 
specii, plini de demnitate unii faţă de ceilalţi. Între artist şi 
admiratorul său nevoiaş, legături nevăzute închegau o 
credinţă comună, care înălța cât mai sus posibil ştacheta 
devotamentului amândurora. Un Beethoven spunea: „Atâta 
vreme cât voi avea un ban în buzunar, niciunul dintre 
prieteni mei nu va crăpa de foame”. Şi când un 'Iolstoi, 
octogenar, fugea din căminul său îmbuibat de bunăstare, ca 
să moară într-o izbă, toată lumea lui moş Popa - mari şi mici 
- risipită pe întreg pământul, ştia pentru ce şi pentru cine 
făcuse legământ cu sărăcia. Arta şi artistul erau pe-atunci 
slujitorii unui Frumos justiţiar, care impunea aspectul fiinţei 
omeneşti în faţa josniciei de care e plin pământul. 
Frumosul, care nu e în slujba binelui, e ca un soare care 
încălzeşte o planetă moartă. 

Despre socialism nu citisem încă nimic dar, în urma unor 
mari mişcări muncitoreşti în portul nostru, auzisem că el 
înseamnă dreptate pentru cei obidiţi şi văzusem un om ucis 
în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puțin după 
aceasta, am asistat la câteva întruniri socialiste şi am înţeles 
că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuțile pe care în 
zadar le Căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: 
dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului şi, 
mai presus de orice, O adevărată înfrățire cu cel învins de 
viaţă. 

lată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, 
singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului 
îngenuncheat de om. 


Şi deodată m-a lovit un orgoliu nemăsurat: mă simţeam 
chemat să fiu un apostol al acestei religii, poate chiar un 
martir, ca acel muncitor ucis în bătaie. Aveam să-mi răzbun 
mama umilită şi clasa din care mă trăgeam, deşi această 
clasă nu era alta decât mahalaua mea bârfitoare, pe care o 
dispreţuiam. Mă consideram superior tuturor celor din 
jurul meu, fiindcă toţi, chiar şi mama, nu erau preocupaţi 
decât de interesele lor personale, năzuiau spre o viaţă cât 
mai apropiată de a burgheziei asupritoare şi nimeni, nimeni 
din câtă lume cunoşteam, nu citea şi nu gândea ca mine, 
afară doar de acei apostoli socialişti pe care îi auzisem 
vorbind şi le invidiam cultura, atribuindu-le toate 
generozităţile. 

M-am încredinţat că omenirea e o gloată lipsită de calitate, 
un rezervor uman din care nu apare la suprafaţă şi nu se 
impune decât geniul rău: asupritorul. Geniul bun, 
gânditorul generos, e veşnic învins şi nu-l susţin nici chiar 
acei cărora el le închină viaţa. 

La douăzeci de ani eram complet format în chipul acesta. 
Lumea socialistă însăşi, pe care o cunoşteam din ce în ce 
mai bine, îmi dovedea că nu toţi cei care reclamă dreptate 
sunt capabili să fie drepţi. Chiar şi acolo, numai o mică elită 
simţea şi gândea ca mine. Cât despre cultul frumosului, 
care era o altă latură a dragostei, nu ajungeau până la el 
decât prea puţine individualităţi. Imensa majoritate îl 
caricaturiza. 

Ceva mai târziu, descoperindu-mi şi unele aptitudini 
literare, am nutrit un şi mai mare dispreţ faţă de tot ce nu 
se ridică prin nici o virtute morală deasupra comunului. 

Totuşi, nici o mândrie n-a putut să mă depărteze de nevoia 
profundă ce-o aveam de-a lupta pentru binele omenirii, fără 
a cărei dezrobire, îmi dădeam seama că toate valorile vieţii 
sunt moarte în ochii omului născut să nu se poată bucura de 
nimic. În mijlocul unei universale suferinţi. 

lată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a 
Frumosului şi a Binelui. Ea avea să mă înalțe în proprii mei 


ochi, făcându-mă să-mi dau seama că puţini oameni sunt 
atinşi de harul ei. Ea avea să dea un sens vieţii mele, care 
nu era avidă de bunuri pământeşti. Ea avea să mă susţie în 
nenumăratele mele ceasuri de grea cumpănă când, încolţit 
de mizerie şi sfârşit de puteri, adesea m-am întrebat dacă 
Binele şi Frumosul merită atâtea jertfe chinuitoare. 

Ea avea să-mi ţină loc de dumnezeire. 

Ca să ajung la această convingere drumul calvarului meu a 
fost presărat la tot pasul, în chip aproape egal, de 
zdrelitoare cioburi, ca şi de strălucitoare cristale, pe care 
eu le luam drept autentice diamante. 

La început numărul cristalelor a fost covârşitor. Nu 
auzeam decât cuvântul eroilor. Nu vedeam decât litera 
rămasă după trecerea martirilor. De pe înălţimea 
catedrelor de morală şi din inima bibliotecilor, filosofia 
pozitivă, predica dezrobitoare, precum şi literatura marilor 
credinţe, formau un singur cor divin ce umplea văzduhul: 
Glorie omului care cultivă Binele şi Frumosul! 

Chiar şi marii reprezentanţi ai religiilor îşi uneau uneori 
glasul la acest imn, ceea ce mă mişca profund şi mă ajuta să 
nu cad cu totul în păcatul acelor luptători pentru dreptate, 
care excludeau cu desăvârşire biserica din sânul 
năzuinţelor spre un mai bine pământesc. 

Întreb: ce mai putea dori un om ca mine, mai ales atunci 
când, dispensat de orice efort, te simţi făcut pentru a urma 
această cale? Cugetarea cea mai înaltă venea să confirme o 
simţire înnăscută şi s-o călăuzească. Savantul, tribunul şi 
poetul, întindeau mâna adolescentului venit pe lume şi 
crescut în acel iad al vieţii, unde domnesc toate relele: 
mizeria endemică, ignoranţa, superstiţiile, brutalitatea, 
calomnia, crima, îmi era peste putinţă să cred că puterea 
întunericului e mai mare decât aceea a luminii; că binele ar 
putea să iasă învins din lupta cu răul, mai ales că cel dintâi 
era îmbrăţişat de tot ce omenirea avea mai distins, ba 
deţinea uneori chiar şi frânele de conducere a popoarelor, 


pe când cel din urmă constituia o ruşine pentru orice om 
luminat. 

E drept că oamenii luminaţi erau foarte puţin numeroşi şi 
că slava ridicată Frumosului şi Binelui răsuna cel mai 
adesea în pustiu. Ce importanţă însă putea avea pentru 
mine? Nu ştiam eu, de mic copil, că noblețea sufletească 
este apanajul unei elite? Esenţialul era să mă ştiu susţinut 
de această elită a omenirii. Şi de un astfel de sprijin mă 
încredinţam de câte ori deschideam o carte, de câte ori 
ascultam un tribun. 

Şi ce mândru, ce fericit mă simţeam în mizeria mea, de 
această strălucită tovărăşie! Unde mai pui că începeam să 
mânuiesc condeiul şi competente îndemnuri mă făceau să 
întrevăd posibilitatea de a urca încă o treaptă, cea mai 
grea, pe scara valorilor intelectuale: treapta pe care stau 
creatorii de opere literare. Era deci îngăduit fostului băiat 
de prăvălie, cu patru clase primare, nu numai de-a înţelege 
perfect pe aceşti creatori, dar chiar să şi ocupe un colţişor 
în templul artei lor atât de admirate. Nu era deci exclus să 
ajung într-o zi să-mi unesc şi glasul meu la nobilul cor al 
celor destinaţi de providenţă să ridice omenirea dintr-o 
ticăloşie pe care eu o cunoşteam cum prea puţini gânditori 
o cunosc din proprie experienţă. Ah, cu câtă sinceritate am 
să clamez, la rându-mi, măreţia rolului de apostol al 
umanităţii! 

Ce nevoie mai aveam de Dumnezeu? Nu eram eu, oare, un 
grăunte de dumnezeieşti năzuinţe? Chiar şi sfânta mea 
mamă îmi păru, atunci, mică şi meschină în toate ale ei 
mărunte preocupări, pe când eu pluteam, flămând şi 
zdrenţuros, în sfera lumilor ce aveau să vină. La clădirea 
primei lumi noi, liberată de materialism, eu însumi poate 
aveam să fiu fanatic salahor. Şi într-adevăr, într-o zi 
minunea s-a înfăptuit, dincolo de cele mai absurde ale mele 
aşteptări. 

— Anul sosirii mele la Bucureşti, împreună cu Mihail49. 
Negăsind nici un stăpân ca să „debutăm”, ne-am aciuit în 


biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu, din strada 
Sfinţilor, în dosul spitalului Colțea. 

Există o solidaritate a vagabonzilor, aşa cum există o 
solidaritate a arborilor pădurii, care îi apără contra 
furtunilor Violente. Am devenit amândoi „agenţi” la „Birou”, 
printre vreo alţi patru, toţi „ramazangii” de gigantică talie. 
Fumam mucuri şi ne hrăneam exclusiv cu pâine goală, o 
cocă neagră de zece bani, bucuroşi când o aveam zilnic. 
Zadarnic alergam toată ziua prin zăpadă, cot la cot cu 
servitori şi slujnice: când ne duceam după opt zile să 
„încasăm” taxa de cinci lei, din care doi erau ai agentului, 
încasam ocările „cocoanei”, veşnic nemulţumite. Sătul de-a 
avea a face cu arţagul tuturor stăpânilor, m-am hotărât să 
„Încasez” numai pe-al unuia, dar care cel puţin avea să mă 
hrănească. Am intrat „fecior în casă” la un avocat, apoi 
„londonier” la hotelul, English”, servitor la un spital de boli 
venerice. Cişmigiul, cel plin de răbdări prăjite şi de mucuri 
de ţigări. Grădina Sfântul Gheorghe, pe ale cărei bănci 
aşteptam în soare ivirea unui stăpân care să aibe nevoie de 
braţe. Calea Văcăreştilor, pe unde beam ceai cu oameni 
care vorbeau mult, din prea multă inimă. Nici eu nu mai 
ştiu ce50! 

La un moment dat, am fost atras în vârtejul revoluţionar. 
Era în 1905. Revoluţia rusă se afla în toi. Gorki, arestat. 
Protestul împotriva ţarismului sugrumător deveni mondial. 
Bucureştiul-proletar ţinu să-şi alăture glasul. Mă aflam 

acolo, tânăr adept. Militant neînsemnat. 

Mişcarea muncitorească se refăcea pe atunci, după o grea 
trădare comisă de primii săi conducători-intelectuali, care 
plecaseră „să formeze aripa stângă a partidului liberal” şi 
unde, dând peste pufuleţul sinecurii, se simţiră bine acolo. 

Noii conducători, toţi muncitori, între care Frimu - 
cincisprezece zile mai târziu avea să fi doborât de bâtele 
Siguranţei „liberale” - aleseră pentru marea manifestaţie 
ziua de 24 Ianuarie, sărbătoarea naţională a Unirii 
Principatelor. Partidul socialist hotărâse astfel să-şi afirme 


existenţa şi să-şi inaugureze noua activitate printr-o 
impunătoare desfăşurare de forţe muncitoreşti, care să facă 
ecou manifestaţiei cvasi-universale a Internaționalei 
socialiste, fixată tot la acea dată pentru a protesta împotriva 
masacrelor ţariste şi a arestării lui Maxim Gorki. 

Presa democratică era plină de amănunte asupra 
grozăviilor la care se dedase armata ţarului, ca să-şi 
răzbune înfrângerea din Manciuria, masacrând populaţia 
paşnică a marilor oraşe. Portretele popii Gapon şi al lui 
Gorki erau tăiate din ziare şi păstrate cu religiozitate, ca 
nişte icoane. Gorki, mai ales, deveni în puţine zile figura cea 
mai populară dintre scriitorii revoluționari. O primă 
culegere din nuvelele sale, apărută sub titlul Ceva mai bun, 
mai omenesc, se volatiliza într-o săptămână. Se aflau în ea, 
printre altele, povestirile: Cititorul, Konovalov, Makar 
Ciudra, Emilian Piliai, Celkaş. Seara, atelierul de 
plăpumărie al lui Cristescu şi „biroul de plasare” se 
transforma în sală de lectură. Citeam şi reciteam din Gorki 
şi nu ne mai săturam. 

O altă împrejurare venea să se adauge acestei exaltări 
generale şi să sporească autoritatea morală a mitingului 
proiectat. Un revoluţionar bulgar, dar care vorbea bine 
româneşte, doctorul Christian Racovski, sosise de câteva 
zile şi ţinea sfaturi dese şi tainice cu un număr de şefi 
socialişti. Printre ei, figura unanim respectată a bătrânului 
revoluţionar basarabean Zamfir Arbure - autorul cărţilor În 
exil şi în temniţă, povestiri ale propriei sale activităţi în 
cadrele partidului socialist rus. Era veşnic însoţit de fiica lui 
mai mare, doctoriţa Ecaterina Arbure, ea însăşi 
revoluţionară. 

Sala „Eforie” gemea de popor. Mulțimea de muncitori era 
împănată cu bătăuşi, aduşi de sticleţi să ne rupă coastele. 
Vederea lor îţi tăia pofta de-a rămâne singur. Gheorghe 
Cristescu, cu un ciomag zdravăn în mână şi rotindu-şi ochii 
ca un ieşit din minţi, alerga încoace şi încolo, făcându-şi loc 
cu coatele. El supraveghea zelos sala, impunând respect. 


Eu mă aflam la intrarea în sală, ţinându-mă veşnic prin 
preajma lui. 

Christian Gheorghevici Racovski apăruse la tribună, ca un 
bolid, cu barba sa hirsută, de atunci, şi privirea numai 
flăcări. Apariţia lui neaşteptată, primele sale ţâşniri de 
indignare molipsitoare, gesturile sale puternice, 
convingătoare, variate, mereu noi şi mai ales acea 
sinceritate emoţionată de care sunt pătrunse toate 
discursurile lui, electrizară în acea zi memorabilă, 
întrunirea din marea sală a „Eforiei.” 

leşind de la întrunire, manifestanţii păreau să-şi râdă de 
poliţie. Şi prea cântau „Internaţionala”, chiar într-o zi de 
sărbătoare naţională şi cam prea strigau „Trăiască Gorki”, 
acel Gorki despre care nu se ştia cine era şi nici unde se 
afla ca să fie înhăţat. 

Agenţii îmbrânciră lumea, invitând-o să se împrăştie. Atâta 
fu de-ajuns. Câţiva pumni ridicaţi, câteva strigăte 
„subversive” şi ţin-te matrace şi săbii de comisar plouând cu 
nemiluita asupra masei de capete. A avut loc o împărţeală 
copioasă de pumni, de-o parte şi cealaltă. Apoi, fireşte, 
arestări5 1. 

Acesta fu botezul meu revoluţionar. 

Cam în primăvara lui 1908, iată că am şi eu bucuria 
oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul 
articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie „România 
muncitoare”. Mă aflam portar de noapte la „Hotel Popescu”, 
din Lacu-Sărat. Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): Un om 
cu scaun la cap52 şi cine credeţi că era acest om cu scaun 
la cap, pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă! Era domnul 
Nicolae Iorga! (Atacam pe omul politic). Articolul era 
semnat: P Istr. 

Au urmat câţiva ani de colaborare neregulată la acest ziar 
muncitoresc, până în ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul 
împlinit: de-a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este 
ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu 
decât în anul următor, 1909, public în ziarul „Dimineaţa” o 


anchetă de nouă articole sub titlul general: Lipitorile 
porturilor53! Ele au fost anunţate pe mii de afişe, între 
Sulina şi Turnu-Severin, unde numele meu sta scris cu 
„litere de-o şchioapă”, vorba domnului Cazaban. Astfel mi- 
am făcut intrarea în marea gazetărie - victorie măreaţă de 
care îmi aduc aminte totdeauna cu tandreţe. 

Câteva luni după publicarea lor, cade marea grevă a 
hamalilor de la Brăila54, pe care o conduceam împreună cu 
Ştefan Gheorghiu, cea mai reprezentativă figură de apostol 
ieşită din rândurile lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul 
lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii 
sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din 
Transvaal şi, curajos, îl trimit la „Adevărul”. 

Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de-a citi în corpul rubricii 
de informaţii a acestui ziar următoarea notă, tipărită cu 
litere groase: „Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! 
Vrednicul muncitor P Istrati ne trimite un articol scris după 
luptă. E un articol scris (iar „articol scris,!) cu sângele unei 
inimi generoase, îl vom publica la locul de onoare, în 
numărul de mâine (. A doua zi, a apărut pe patru coloane, 
toate „de onoare”55. 

În toamna anului 1909, bătălie de stradă cu poliţia 
brătienistă, în care sângele a curs şiroaie, mai mult din 
partea noastră. În seara zilei de 19 octombrie, ziarul 
„Adevărul” trage o ediţie specială, cu strigătul: „În ajutorul 
lui Racovski! A fost arestat la Câineni! Ar putea fi omorât în 
închisoare! Muncitori, salvaţi-l!” 

Era zi de lucru. Uzinele se goliră. Sala noastră de 
întruniri, din Calea Victoriei nr. 91, se umplu până la refuz. 
Curtea şi culoarele înţesate. Se înnoptase. Cordoane de 
poliţişti. Mă aflam jos, blocat într-o masă compactă de 
muncitori şi ucenici. În faţa noastră, poliţiştii. Dracii de 
ucenici îşi umpluseră buzunarele cu piper. 

Deodată se produse o învălmăşeală. Întrunirea 
terminându-se, suntem împinşi în stradă. Agenţii se 
împotrivesc şi lovesc cu bastoanele de cauciuc. Atunci un 


nor de piper îi orbeşte. Mulțimea se revarsă. Semnalul 
încăierării, eu îl dădui în fruntea unei coloane de băieţi 
hotărâți. Nemaiputând răbda brutalităţile poliţiştilor, care 
aveau ordin să împiedice manifestaţia, năvălirăm peste 
agenţi, rupând cordoanele. Ne întâmpinară cu lovituri 
puternice de sabie. Încolţiţi, o tulirăm spre o stivă de 
cărămizi de la o clădire în construcţie şi le aruncarăm în 
capul urmăritorilor. 

Bătălia a continuat cu înverşunare până la miezul nopţii, 
când, înconjurați din toate părţile, am fost prinşi. O sută 
paisprezece arestări, dintre care opt reţinuţi pentru 
cercetări la Prefectură56. În noaptea aceea, ne-au deşălat 
cu bătaia, în beciurile poliţiei. Dimineaţa, stâlciţi, ni se iau 
amprentele, după care suntem închişi la Văcăreşti. Epilog: 
trei condamnări la câte o lună57, dar propaganda făcută cu 
acest prilej merita osteneala58. 

„Bătălia” aceasta mă legă, mai mult decât orice teorie, de 
ceilalţi fraţi de suferinţă, care ca şi mine răbdară cruzimile 
bestiilor polițiste. Datorită acestui botez (ântrucât mă 
priveşte, spontan şi neaşteptat) mi-a fost dezlegată definitiv 
enigma cuvântului dreptate, de către înşişi duşmanii mei, ai 
muncitorului. 

După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu 
printre „şefii” socialişti primiţi de dl. Miile. Gherea era 
prezent şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. 
Atunci, dl. Const. Miile m-a luat de-o parte şi mi-a zis: 

— Uite ce-i, Istrati, vreau să te fac corespondentul 
„Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre 
corespondenţii mei. Primeşti? 

Am primit, dar înainte de a-mi încasa prima leafă i-am 
făcut o poznă cum numai eu ştiu să fac în debuturile mele. 
Aveam însă dreptate. 

Un diacon din Tulcea, ginerele celui mai hoţ popă din 
Brăila, siluise pe o fetiţă de unsprezece ani, o fată de 
armean, ce-o avea în serviciul său. Din informaţiile ce le-am 
putut culege, am trimis vreo două corespondențe care au 


făcut adevărat scandal, atât în Tulcea unde slujea diaconul, 
cât şi în Brăila unde socru-său, popa, era foarte cunoscut. 
Dar eu eram nemulţumit de chipul cum mergea afacerea, 
căci autorităţile, care trebuiau să instruiască delictul, 
tărăgănau lucrurile, prea pe faţă. Atunci, ca să le dau 
puţină energie, hotărâi să plec îndată la Tulcea, în anchetă. 
„Stai tu, popo, îmi ziceam, vei vedea în curând că avem 
„adevărul, cu noi!”. 

Aici victima avea foarte mulţi apărători, lucru ce-mi uşura 
truda, iar vecinii diaconului, care cunoşteau mai bine decât 
toţi afacerea şi erau indignaţi împotriva satirului, mi se 
puseră la dispoziţie cu toată inima. Ei erau miraţi că n-au 
fost chemaţi încă la instrucţie, şi declaraţiile scrise ce le 
obţinui de la dânşii fură atât de severe, încât alături de 
certificatul medical ce-l aveam şi cu concursul „Adevărului” 
de care nu mă îndoiam, popa ar fi intrat la ocnă cu mâinile 
în şolduri. 

Dar care nu-mi fu mirarea, când, la ora două după-amiază, 
ora sosirii curierului cu ziarele din Bucureşti, văzui că 
„Dimineaţa”59 mea nu suflă o vorbă în chestia violului din 
Tulcea, deşi aveau la redacţie corespondențe trimise de 
mine, din timp. În urmă, am aflat că episcopul Dunării de 
Jos intervenise pe lângă dl. Mille. M-am dus acasă la 
nenorocitul tată şi i-am spus că totul e pierdut: adevărului | 
se trântise uşa în nas chiar la „Adevărul”. 

Astfel s-a terminat „cariera” mea, de-abia începută la 
„Adevărul”60. 

O alta mi se deschidea la „România muncitoare”, unde - 
doi ani mai târziu - eram numit redactor, alături de M. Gh. 
Bujor, blândul apostol. La „România muncitoare”, cariera 
mea nu fu de durată lungă. Am publicat, între altele, 
primele mele încercări literare: Calul lui Bălan, Nostra 
Famiglia, Întâi Mai şi câteva foiletoane, între care unul 
despre Pegoud, unde îmi exprimam admiraţia faţă de omul 
care, izbutind să stăpânească o maşină atât de temută, se 
deda unor faimoase acrobaţii (looping the loop)61. 


Câteva zile mai apoi, trecând prin Ploieşti, m-am oprit ca 
de obicei să-l văd pe Dobrogeanu-Gherea, una dintre cele 
mai pitoreşti şi mai cinstite figuri ale socialismului european 
înainte de primul război mondial, întemeietor al 
socialismului românesc, al criticii şi sociologiei noastre. 
Spirit practic, speculativ şi erudit, izbutise - fără a renunţa 
la cinstea sa - minunea unei duble ascensiuni: bunăstare 
materială şi glorie de gânditor şi propagandist al 
socialismului. În timp ce cu o mână pregătea faimoasele 
sărmăluţe, cu cealaltă redacta serioasa revistă 
(„Contimporanul”), ca şi studiile sale critice, atât de 
importante încât una din ele îi aduse cinstea unei polemici 
cu Spencer. 

Mereu zâmbitor şi amabil, totdeauna darnic, îi plăcea să-l 
vizitez. Adesea era tapat de bani. Toată lumea îi cerea: 
organizaţiile muncitoreşti, fugarii ruşi, marii prieteni, ca 
rabelaisianul Caragiale şi alţii mai mici, ca mine. 

Cu prilejul acestei vizite, făcând aluzie la articolul meu 
despre Pegoud, mi-a spus: 

— Istrati, ai stofă de scriitor. Foiletonul tău este printre 
cele mai frumoase care s-au scris la noi. Tu ai talent, dar 
talentul nu-i de ajuns ca să-ţi faci un loc în lume: mai 
trebuie şi niţică statornicie. 

Nu m-am statornicit, cu tot sfatul bătrânului critic. Partidul 
socialist, pe atunci în floare, mă reclama ca pe un bun al 
său, într-un ton cam autoritar, reproşându-mi fără încetare 
toate „trăsnăile” şi nesupunerile mele. 

În mişcarea socialistă, am fost un diletant pasionat, uneori 
impetuos. 

Nevoia mea de-a iubi viaţa - de-a râde, de-a mă înfuria - 
mi-a tulburat totdeauna echilibrul militantului revoluţionar, 
al cărui piedestal este ura veşnică. Am încercat, dar n-am 
izbutit să devin un militant. 

Soclul meu este sentimentalismul. Vorbind despre 
activitatea mea, Racovski a spus, la tribuna Congresului 


socialist român din 1912, că „sentimentalismul este o 
primejdie pentru mişcarea revoluţionară”. 

Îmi place să-mi reamintesc din când în când această 
butadă a unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, el însuşi 
un sentimental duios, stăpânit de ura împotriva regimului 
burghez. L.a rândul meu, urăsc şi lupt cu toate puterile 
împotriva acestui regim, dar nu înţeleg să-mi reduc viaţa 
numai la atât. Îmi lipseşte darul oratoric - prima însuşire a 
bunului militant. Şi apoi, mi-e groază de repetarea întruna 
a aceloraşi argumente - baza oricărei propagande. 

Am aderat la socialism nu din cauza unor argumente 
teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viaţă, 
pe care o voiesc mai frumoasă, mai omenoasă. Am aderat 
nu ca să-i cer mărirea salariului şi puţin mai multă libertate, 
ci pentru a-i reclama dreptul omului de-a dispune de soarta 
lui. Neîntâlnind solidaritatea necesară acestei realizări şi 
nevrând să împart tristul destin al clasei mele, mi-am făcut 
propria revoluţie: am refuzat regimului capitalist oferta de 
a-mi exploata munca în schimbul unei existenţe ca vai de 
lume şi am pornit în lume, ronţăind o roşcovă în bătaia 
soarelui. 

Astfel am putut să-mi păstrez dragostea pentru oameni, 
hrănind o revoltă lipsită de ură faţă de egoismul lor. Nu 
doresc moartea semenilor mei, oricât de puţin ar 
recunoaşte ei blestemata lor ticăloşie. Însă cei care trăiesc 
în subsoluri, au dreptul să-i urască de moarte. Ochi pentru 
ochi! Particip chiar la luptă, de partea baricadei unde se 
află clasa mea, fără a mă lipsi însă de sentimentul milei. 
Viaţa, aşa cum mi-am făcut-o, a fost plină de milă faţă de 
mine; mi-e imposibil să urăsc mai mult decât am dreptul. 
lată din ce-i alcătuită credinţa mea revoluţionară: numai 
din sentimente, comoară sufletească ce-şi află cea mai 
frumoasă expresie în prietenie. 

Singură prietenia poate revoluţiona lumea, viaţa. Acolo 
unde ea există, acordul vine de la sine. Poţi trage o 
concluzie asupra unui text dintr-o doctrină, însă în nici un 


caz asupra rigurozităţii sentimentelor. Această prietenie, 
care adaugă de la sine şi îndepărtează neînțelegerile, care 
iartă greşelile şi împinge pe om spre perfecţiune - graţie 
căldurii sufleteşti - am căutat-o şi am găsit-o în mişcarea 
socialistă. Pulsaţiile ei erau însă înăbuşite de rigiditatea 
doctrinei. 

Singurul om care înţelegea prietenia la fel ca mine şi pe 
care îl iubesc şi preţuiesc din adâncul sufletului meu rănit, 
fu Alecu Constantinescu62. De meserie tapiţer, trăise vreo 
cinci ani la Paris şi graţie sensibilităţii, culturii şi darurilor 
sale oratorice devenise singurul militant socialist cu 
înrâurire asupra mea. 

Aşa sunt eu croit: iubesc şi stimez numai ceea cemă 
subjugă. Cel de la care nu am nimic de învăţat şi care nu se 
impune prin niciuna din calităţile ce-mi sunt dragi, puţin îmi 
pasă dacă mă urmează sau nu. Nu cobor niciodată în 
drumul lui, pentru că mi s-ar părea mai prejos decât acela 
în care mi-am înghesuit toate valorile mele spirituale. 

Alecu era tipul revoluționarului aşa cum îl vedeam eu şi 
asta mă mişca mult. El îmbina revolta cu duioşia prieteniei - 
calităţi destul de rare. Apoi mă întrecea prin cultura, 
elocvenţa şi devotamentul său bine drămuit, care nu omitea 
critica sau îngăduinţa. În sensul acesta, Alecu făcea puntea 
de legătură între mine şi partid. Adică: graţie blândeţii sale, 
am putut să mă apropii de această omenire care suferă şi 
care într-o zi trebuie să-şi cucerească locul sub soare. Fără 
Alecu Constantinescu, m-aş fi simţit stingherit în mijlocul ei. 
S-ar părea că, prin cele de mai sus, am aerul că-mi reneg 
clasa. Mai drept ar fi trebuit să spun că nicăieri nu mă 
simţeam în largul meu fără ajutorul lui Alecu. 

Ştiu bine: e o pacoste pe capul meu această 
inadaptabilitate, această incapacitate de-a înţelege, acest 
egoism sau lipsă de umanitate - cum vreţi să-i spuneţi - şi 
care face din mine un însingurat, retras în turnul meu de 
fildeş, deşi sunt la cheremul oamenilor mai mult decât 
oricine! Prin viaţa mea fără căpătâi, sunt legat de semenii 


mei, în orice clipă, Cel ce n-are o familie şi nici măcar o 
situaţie, nu se poate să n-aibă nevoie de aproapele său, 
afară de cazul când e o canalie care duce o viaţă ferită de 
orice griji materiale. Or, nu e cazul meu! Dacă îmi 
dispreţuiesc aproapele atunci când cugetă şi trăieşte ca un 
vierme, îl iau în braţe şi mă înduioşez când văd că suferă 
câineşte, din pricina soartei sau a societăţii omeneşti. 
Atunci nu-i precupeţesc nici dragostea şi nici ajutorul meu, 
simţindu-mă în clipa aceea exact în situaţia lui, având 
nevoie de dragoste şi de ajutor. Mai poate fi un altul atât de 
legat de oameni, ca mine? 

După moartea lui Mihail, Alecu Constantinescu devenise 
cel mai bun prieten al meu. El observase toate contradicţiile 
firii mele şi se ferea, pe cât putea, să nu mă cicălească, aşa 
cum o făcea cea mai mare parte dintre militanţii 
partidului63. Iar eu, la rându-mi, stimând această purtare 
deosebită, această înţelegere omenească şi prietenie 
credincioasă, începui să-l iubesc în felul meu. Adică: de-a 
înlătura tot ceea ce te separă de-o fiinţă, de-a o primi aşa 
cum e şi de a-ţi afunda sufletul într-al său. E, de altfel, 
singura cale prin care-l poţi face pe om mai bun, ajutându-l 
să se dezrobească de povara trupului. 

Atât eu cât şi Alecu ne primeam unul pe altul şi ne iubeam, 
păstrându-ne individualitatea fiecăruia, cu mici concesiuni 
reciproce. Astfel, el închidea puţin ochii asupra 
„nesubordonării” şi „mentalităţii mele de vagabond” şi-mi 
ceru, ca în schimb, să salahoresc pentru gazeta 
săptămânală a partidului, în calitate de redactor al doilea. 
Aveam o leafă de mizerie, ca toţi salariaţii organizaţiei 
socialiste. 

Hamalăcul acesta intelectual, obligatoriu, îmi obosea 
sufletul peste măsură. Totuşi îl primii, nu din devotament 
faţă de mişcare - cum credea Alecu - ci din prietenie faţă de 
el. 

Într-o zi, i-o mărturisii şi se întristă. 


— Este drept, mi-a spus, Mihail te-a învăţat prost, ca să 
crezi că prietenia este superioară devotamentului. Prietenia 
- un sentiment pe care dealtfel, după cum ştii, îl apreciez. 

Este nestatornică, orgolioasă şi ţâfnoasă, ca o fată bătrână 
care vrea să-i spui întruna că este frumoasă şi fără cusur. 
După mine, prietenia nu poate umple o viaţă de om, 
conştient de rolul lui în progresul social. Nu vreau să te 
jignesc cu gândul că ai fost lipsit de o atare conştiinţă, pe 
care orice om luminat trebuie s-o aibe despre rostul său în 
istoria prefacerilor sociale. Or, dacă aşa stau lucrurile, 
sentimentul devotamentului faţă de umanitate trebuie să fie 
mai presus de prietenia pentru cutare sau cutărică. 

Obiceiul tău de-a arunca la coş ceea ce nu-ţi convine - şi 
de care faci atâta caz - nu e ceea ce aveau mai straşnic în 
ei, strămoşii tăi, grecii. Şi dacă vrei să rămânem prieteni, 
sileşte-te să râvneşti mai bine la noblețea lui Socrate, decât 
la veninul lui Aristotel. 

Eu, în cei treizeci de ani de luptă socială, am îngropat într- 
un fel sau altul peste o duzină de prietenii „sublime”. Şi, 
după cum vezi, n-am crăpat, pentru că cel mai bun prieten 
al meu sunt eu însumi, convingându-mă pe zi ce trece, cu 
prisosinţă, că miezul vieţii este numai mulţumirea ce vine 
de pe urma datoriei împlinite. Încearcă deci să vezi mai 
limpede în sufletul tău. Începe prin a învăţa: chiar dacă 
soarta nu-ţi este legată de clasa ta, ai datoria de-a contribui 
la salvarea ei, tocmai fiindcă pretinzi că ai luat o atitudine 
demnă în faţa con-ştinţei oamenilor. Şi apoi îţi repet: încă 
nu cunoşti fericirea pe care ne-o aduce împlinirea datoriei 
noastre! Prietenia nu rezistă jignirilor şi nici înfrângerilor; 
ea moare. Devotamentul însă suportă totul şi cu cât oamenii 
sunt mai nedrepţi faţă de tine, cu atât conştiinţa ta se 
îndreaptă către ei, reamintindu-le că niciodată tu n-ai tras 
chiul datoriei. Afecţiunea, dragostea, prietenia sunt nişte 
abstracţiuni ce pot fi negate. Datoria împlinită este un fapt, 
o realitate, săritoare în ochi ca şi soarele de pe cer. 


Fă-ţi datoria către propria ta conştiinţă şi ai să vezi că o să 
fii atât de fericit cât în niciuna din trecătoarele poveşti 
sentimentale. Când eram mai tânăr, am păcătuit ca şi tine. 
Am crezut în prietenie, în artă, în femeia credincioasă şi, la 
urmă, mi-am pus toate speranţele în copilul meu. Azi, toate 
sunt un cimitir! Mihail al meu - cizmarul poet Neculuţă - a 
murit, răpus de mizerie. De asemenea, mi-am sfărâmat 
violoncelul care nu se prea înrudea cu tapiţeria, care îmi 
cerea zece ore pe zi numai ca să mă hrănească. Femeia m-a 
înşelat şi-am ucis-o. Cât despre copil, idolul meu, ei bine! În 
ciuda educaţiei alese, a devenit cea din urmă haimana, 
fiindcă a moştenit sufletul mai-că-si. Atunci m-am aruncat în 
mişcarea socialistă internaţională. Am stat la Berlin, la 
Londra şi mai mult la Paris. Acolo am adâncit viaţa şi pe 
mine însumi. De-acolo m-am înapoiat convins că pentru 
omul conştient nu există decât o singură cale de-a rezista 
vieţii pustiitoare: să-şi facă datoria şi să nu aştepte nimic de 
la oameni. 

Azi îmi petrec serile la şedinţele noastre din mahala, de 
unde mă înapoiez la miezul nopţii, după ce am adus puţină 
lumină în mintea unui pumn de muncitori, fraţii mei de 
robie. Îmi dau seama că ăsta e tot binele ce-l pot aduce 
oamenilor, încearcă şi tu şi ai să te convingi!”. 

Am încercat şi nu m-am convins. 

Am salahorit, în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia 
gazetei partidului64, hrănindu-mă cu un borş la prânz şi cu 
o bucată de salam seara. 

Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin 
mână! Neroziile pseudo-revoluţionare ale „fraţilor de 
robie”, care din străfundul provinciei lor mă striveau cu 
kilometrice şi încâlcite „peltele literare” - scrise într-un stil 
care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de 
redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot 
refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea, articole 
scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam în coş. 


În ce mă priveşte - nefiind militant şi neţinând să fiu -n- 
am avut să sufăr de ostracizarea pe care ne-o aplicau 
serioşii mişcării, nouă, neserioşilor. Dar răposatul Ştefan 
Gheorghiu, precum şi mult necăjitul Costică Mănescu - 
amândoi suflete devotate mişcării şi care nu puteau trăi o 
zi, fără să lupte cot la cot cu muncitorii - au cunoscut 
piedici şi umilinţi care pe unul l-au dus la groapă, iar din 
celălalt a făcut o epavă umană, deşi Mănescu a desfăşurat o 
activitate şi a dat dovadă de-o cinste care trebuiau să-i 
asigure un loc de frunte în conducerea destinelor clasei 
muncitoare, rămasă azi pe mâna avocaţilor şi 
„revoluţionarilor” caşcavalagii, unelte docile în mâinile 
guvernanţilor noştri. 

Istoria însă nu se lasă multă vreme falsificată. Şi poate că 
se va ivi într-o zi omul care, dând cuvânt faptelor, să 
stabilească bilanţul trădărilor, laşităţilor şi crimelor tuturor 
acestor „serioşi”, care au asasinat opera de dezrobire 
muncitorească, reducând-o la o simplă parodie 
electorală65. 

DRAMĂ CU UN PRIETEN REVOLUŢIONAR. 

Viaţa mea s-a legat uneori atât de strâns de unii oameni, 
încât adesea s-a contopit şi s-a format una cu a lor. Ştefan 
Gheorghiu a fost unul dintre aceştia. E adevărat că el n-a 
fost cel mai bun prieten al meu, după cum sunt sigur că nu 
eu eram cel mai bun prieten al lui. 

Între noi au fost deosebiri de caracter profunde - şi cu 
toată veselia şi înfăţişarea deschisă ce o avea - felul de 
prietenie tăcută cu care m-a exasperat atât de des, lipsa de 
exprimare, de interpretare şi comunicare a celor mai alese 
simţăminte omeneşti, au fost cea mai mare piedică în 
drumul spre închegarea unei desăvârşite prietenii. Mă 
plimbam cu dânsul ceasuri întregi - şi prin locuri unde, 
Doamne, sufletul se deschide ca floarea la adierea zefirului 
- sau stăteam închişi în cine ştie ce odăiţă tăinuită, unde ar 
fi trebuit să se formeze atmosfera cea mai intim- 
prietenească, şi el, totuşi, rămânea ca sfinxul căruia nu poţi 


să-i pătrunzi măruntaiele. Ştefan Gheorghiu era omul 
tribunei şi al grupărilor populare. În faţa mulţimii, scânteia 
de spirit şi în mijlocul grupurilor de discuţii sociale verva lui 
anecdotică făcea farmecul ascultătorilor. De-acolo nu-l 
puteai urni ceasuri întregi. 

Dar dacă pe noi nu ne-a putut uni prea mult latura 
prieteniei „rafinate”, disecările şi analiza simţirilor pe care 
el le numea „vorbărie seacă”, „sofisticărie”, apoi rămânea 
partea practică a vieţii, drumul larg al luptelor pentru 
binele tuturora, calea sacrificiului personal, unde Ştefan m- 
a întrecut şi s-a ridicat la o înălţime unde eu n-am mai putut 
să-l urmez. 

Aici, el trebuie să fi întâlnit legături de prietenie pe care 
nu le-am înţeles prea mult. Din această cauză şi cu mare 
părere de rău mă văd silit să nu pot vorbi de Gheorghiu ca 
militant socialist, fiindcă, având amândoi cu totul alte 
drumuri în viaţă, nu cunosc din faptele şi din strălucita sa 
carieră de propagandist decât puţinele momente când 
cărările noastre s-au încrucişat o clipă, pentru a se despărţi 
imediat. Şi Gheorghiu are o viaţă atât de bogată în fapte şi 
un câmp atât de larg unde şi-a semănat ideile, încât mi-e 
teamă chiar şi să ating aceste laturi ale scurtei dar 
nemuritoarei sale vieţi. 

Noi nu avem un al doilea propagandist care să fi călcat pe 
jumătatea urmelor lăsate prin atâtea unghiuri de ţară, ca 
acela care a fost mult dorit şi totdeauna binevenitul Ştefan! 
N-a avut decât o grijă şi n-a trăit decât pentru un singur 
scop: acela de-a sluji mişcarea muncitorească. 

Într-o scrisoare, îmi spunea: „Eu nu mai sper la o 
vindecare completă şi a trăi cu meremet nu-mi surâde 
câtuşi de puţin. Cât o fi să mai trăiesc, voi trăi pentru 
mişcare”. Şi în alta: „În privinţa sănătăţii, află că nu o duc 
tocmai bine şi asta datorită faptului că a trebuit să iau parte 
la greva tăbăcarilor. Doctorii mi-au spus să am linişte şi să 
stau în casă; şi eu - dimineaţa, după-masa şi seara până la 


unu noaptea - stam şi vorbeam la sindicat. Acum mă duc la 
Brăila şi de la Brăila la Buzău”. 

Întorcându-mă adesea de-acolo de pe unde mă împingea 
nestatornicia, n-am întâlnit o singură dată pe omul acesta, 
fără să-l găsesc preocupat de gândul mişcării noastre, fără 
să-l surprind „cârpocind la haina idealului său”. 

Ştefan Gheorghiu a fost la noi cel mai neobosit îndrumător 
de suflete, omul care a înfiinţat cele mai multe cercuri 
culturale. Nu numai că, în libertate fiind, el înjgheba un 
asemenea cerc peste tot unde înnopta trei zile de-a rândul, 
dar, chiar privat de libertate, el creea focare de cultură în 
închisoarea militară din Galaţi şi prin alte puşcării pe unde 
îl trimitea setea de frumos şi de adevăr. Din punctul acesta 
de vedere, deşi el însuşi puţin instruit, Ştefan Gheorghiu 
poate fi comparat cu cele mai mari figuri contemporane ale 
lumii. Ba aş putea să afirm, din ce am cunoscut la Ştefan şi 
din ce am citit despre marii revoluționari, că martirul clasei 
muncitoare din România le era superior acestora, prin 
puterea fascinatoare a prieteniei, unic în felul lui. 

Nu setea de cultură, de adevăr şi frumos făcea pe tineretul 
acelor vremuri să se grupeze în jurul staturii lui de stejar, ci 
flacăra nestinsă a inimii lui de prieten. 

Ştefan Gheorghiu dădea foc omului, de îndată ce acesta 
avea într-însul un dram de esenţă divină”. Şi dacă este 
adevărat că de pe urma acestui uriaş al amiciţiei n-au 
rămas decât crâmpeie de suflete, care mai oftează şi azi 
după dânsul, dacă-i adevărat că nici potopul de dragoste al 
bunului Ştefan n-a reuşit să întemeieze o şcoală care să 
dureze şi azi - cum aţi voi ca eu să mai cred că setea de 
frumos şi de adevăr există, poate exista altfel decât în mod 
izolat, un caz la o sută de mii de indivizi? 

Omul a avut în toate vremurile dorinţa de a călători spre 
soare. Numai că atât! De câte ori a întreprins o asemenea 
călătorie, a îngheţat pe drum şi a căzut din tot înaltul. 
Sociabilitatea omului a fost şi va fi multă vreme o chestie de 
burtă, şi de alte câteva nevoi sentimentale. Setea de frumos 


şi de adevăr nu se manifestă decât în chip excepţional, n- 
are nevoie de nici un îndemn şi poate să trăiască din ea 
însăşi. 

De adevărul acesta m-am pătruns din fragedă tinereţe. 
Asta nu m-a împiedicat să fiu un om sociabil şi, cred eu, 
prieten. 

Lucru curios: nu-mi aduc aminte nici cum l-am cunoscut 
pe Gheorghiu, nici unde i-am strâns mâna pentru ultima 
oară. Mă duc cu gândul în trecut, cât mai departe, spre 
începuturile noii mişcări socialiste, când prin anii 1903- 
1904 făceam, alături de Gheorghe Cristescu, primii paşi în 
templul celor mai îndreptăţite speranţe din câte au palpitat 
vreodată într-o inimă omenească; când rămăşiţele vechii 
mişcări îşi purtau cele două dulapuri şi şapte bănci din 
strada Vămii, în Lascăr Catargiu şi apoi în Primăverii şi 
când cu ochii învăpăiaţi de primele dogoriri ale marelui 
ideal descifram, în „România muncitoare”, poeziile 
zbuciumatului cizmar66, despre care nu voiam să cred că 
adesea ajunează şi că de multe ori îngheaţă de frig. 

Prietenia mea cu Ştefan Gheorghiu începe pe la 1910. Îl 
văzusem la Conferinţa socialistă67 de la „Hotel de France”, 
din 1906 şi-mi rămăsese în minte înfăţişarea aceea de 
geambaş, cu cizme în picioare, cu barba mare neîngrijită, 
mototolit. Dar, în toamna acelui an plecând în Egipt şi 
înnămolindu-mă apoi vreo trei ani prin alte ţări, nu mai dau 
peste dânsul decât în anul 1910. Atunci, îmi dau seama de 
valoarea lui Ştefan şi de foloasele ce le-ar avea mişcarea 
brăileană, dacă l-ar reţine în localitate. Dar, tot atunci, 
observ că el este bolnav, atins de acea boală pe care o 
purtam şi eu în sânge, de la naştere, şi care pe Ştefan l-a 
dus drept la cimitirul Bolovani şi pe care medicina oficială a 
partidului nostru n-a voit s-o recunoască şi să-i spună pe 
nume cu nici un preţ, nici la el, nici la mine, cu toate că 
dânsul şi-a dat sufletul în sanatoriul de tuberculoşi de la 
Filaret, iar eu nu-mi datoram viaţa decât Egiptului 
ospitalier şi climateric. 


De la această dată începe acea tragedie mută, 
necunoscută şi sfâşietoare, care s-a desfăşurat timp de 
patru ani, sub ochii democraţiei române şi care se încheie 
în 1914, lăsând cortina peste un mormânt. 

Ştefan nu era atunci doborât de boală, fuma încă şi avea 
acel stomac capabil să mistuie şi cremene. Nu era un 
„fragil”, cum spunea Racovski, ci tocmai contrariul, un 
robust, înalt şi cu un schelet bine dezvoltat, care ar fi 
permis să fie înlănţuit de muşchi atletici, dacă nu s-ar fi 
luptat cu o mizerie atât de neagră. Un om fragil este un 
pipernicit, o stârpitură care nu ar fi fost în stare să lupte cu 
boala patru ani şi s-arunce valuri de sânge din piept, timp 
de un an, lipsit de îngrijire, răcnind şi asudând pe la 
întruniri şi petrecând nopţi de-a rândul în dezbateri de 
comitet şi vagoane puturoase de clasa a III-a. 

Îi sugerez îndată ideea de a merge cu mine în Egipt, unde 
să stea un an întreg. Pe atunci credeam că Ştefan e o 
speranţă nu numai pentru pârliţii de muncitori, dar şi 
pentru oamenii din mişcare care pot sacrifica, la un loc, o 
mie de franci pentru viaţa unui propagandist. Mai târziu am 
văzut că această sumă era rezervată unui bust de bronz. 

Dar, în loc să plece în Egipt, Ştefan nimerise „la sac”, în 
port, unde, după fiasco-ul „cooperativei” de lemne, 
muncitorii îl poftesc să se curarisească ridicând saci cu 
cereale şi cărându-i în hambarele vapoarelor! În ziua aceea, 
neuitată, privind pe Ştefan cum se încovoaie sub greutatea 
sacilor şi glumelor bravilor cetăţeni, am avut prima şi cea 
mai strălucită dovadă a recunoştinţei umane! Îmi veţi ierta 
amintirea asta? (Şi dacă nu-mi veţi ierta-o. Atâta pagubă!) 

Dar, în nemărginita noastră bunătate şi chiar cu iscusinţa 
şi înalta mea aprobare, îl mai facem şi de batjocură pe 
Ştefan, în anul acela, logodindu-l prosteşte cu o fată68 care 
de-abia purta jumătatea anilor lui. Voiam să-i dăm cetăţenie 
brăileană, ca să nu mai poată fi „trimis la urmă”. 

Hotărăsc deci să plec cu Ştefan în Egipt, fără sprijinul 
nimănui, aşa cum plecam eu în fiecare an şi numai pe baza 


muncii de-acolo. Dar iată că nu mai pot suporta funcțiunea 
de încasator de cote ideale şi-mi dau demisia69, după trei 
luni de servici, cu un deficit de trei sute lei, luaţi peste leafă. 
Nu tocasem însă prin şantane această sumă: o sută de lei 
mă costa sănătatea unui valoros tovarăş din Severin, 
susţinut la băile Lacului-Sărat, mort anul trecut şi care mi-a 
făcut haine, mai apoi, pentru aceşti bani, deci nu mă va 
purta în „spinare pe lumea cealaltă”! Iar restul, 
„cooperativa” lui Ştefan şi o lecuţă de boemie a 
amândorura, când ne permiteam, în timpul verii, să luăm, 
vorba lui, câte o „măsurică”, din vreme în vreme. 

Pe vremea când eram secretar al Sindicatului muncitorilor 
din portul Brăila70 - mare şi puternic în 1910 - muncitorii 
înjghebaseră o aşa-zisă „cooperativă” de lemnărie, 
folositoare şi ingenioasă în felul ei, dar care n-a putut trăi, 
din cauza intrigilor şi nefastei lăcomii omeneşti. Înfiinţarea 
ei avea două scopuri: întâi, de-a procura muncitorilor lemne 
ieftine şi al doilea de-a da mijloc de existenţă răposatului 
moş Grigoriu, bătrânul prim-organizator al lucrătorilor? 1. 
Se adăugau douăzeci de lei în plus peste costul vagonului 
de lemne - sumă destinată bătrânului care se ocupa şi cu 
cântăritul. Folosul era real: oamenii cumpărau lemnele cu 
mult sub costul pieţei şi moşul avea cu ce să trăiască. În 
urmă s-a crezut că el trăieşte prea. Princiar şi ca să nu se 
producă dezbinare, comitetul a desfiinţat „lemnăria”. 

Dar pe când cooperativa de lemnărie mergea bine, 
sugerarăm în comitet ideea de-a se înfiinţa şi pentru Ştefan 
Gheorghiu o asemenea „cooperativă”, în partea opusă a 
oraşului Brăila, de unde tocmai veneau plângeri că 
populaţia dintr-acolo nu putea beneficia la cumpărătura cu 
kilogramul, fiind prea departe. Ideea s-a aprobat repede, 
aşa cum se aprobă în România toate ideile, mai ales şi din 
dorinţa tuturor de-a opri pe Ştefan la Brăila. Dar - ca să nu 
mai pomenim de intrigile care s-au format şi în jurul acestor 
bune intenţii - a venit însăşi firea boemă a temperamentului 
incorigibil al lui Ştefan, de-a dat lovitura de graţie acestei 


întreprinderi: ocupat zilnic la sediu cu propaganda intensă 
de atunci, ba dezertând uneori chiar şi prin alte oraşe în 
acelaşi scop, depozitarul Ştefan s-a pomenit într-o bună zi, 
la încheierea socotelilor, că în loc să-i iasă douăzeci de lei în 
plus la vagon, i-au ieşit în minus! De altfel, noi am prevăzut 
aceasta de la început, numai privindu-l pe Ştefan cum 
cântărea lemnele! Câţi nu s-au stricat de râs când, suindu- 
se la tribună ca să se explice, în mijlocul unei atmosfere în 
care toţi îi pricepeau încurcătura, şi-a început darea de 
seamă izbucnind roşu de supărare, silabisind cu ciudă 
prima frază şi imitând nervos gestul avarului care numără 
banii: „Eu nu pot să cântăresc! Eu nu pot să drămuiesc!” 

Am strâns şurubul, ca să iasă cu obrazul curat. Am predat 
casa, fără ca muncitorii să ştie ce comisesem, dar a zburat 
şi ultima nădejde de-a pleca în Egipt, în iarna lui 1910. 
Ştefan îşi prăpădeşte „economiile”, legându-mi în piele 
nişte cărţi la Ploieşti, drept compensare faţă de aventura de 
la Brăila. 

Urmează vara lui 1911 şi atunci, lucrând prin Bucureşti, 
ţin corespondenţă cu Gheorghiu la Ploieşti şi-i împărtăşesc 
părerea mea, întrebându-l dacă ar primi să se deschidă o 
listă de subscripţie pentru el în ziar, ca să fie trimis undeva 
la aer, odihnă şi îngrijire. Dar el nu-mi răspunde mult timp, 
fiind sigur că ideea aceasta se va lipi de fruntaşii mişcării ca 
nuca în perete. Tocmai târziu, peste două luni, când se vede 
că-l răzbise boala, mă pomenesc cu această scrisoare, pe 
care o dau ca singurul document şi singura dată când 
Ştefan, în tot timpul cunoştinţei noastre, mi-a cerut să se 
facă ceva pentru sănătatea lui. Iat-o, cum e în original: „Am 
primit mandatul şi cp. Ce mi-ai trimis. Mai cu seamă 
„mandatul, a sosit tocmai la „pont”. În privinţa propunerii 
tale, te las să faci ce vei crede, caută de vorbeşte cu Frimu 
şi Marinescu, în privinţa mea. Eu am absolută nevoie de-o 
lună de repaos. 'Toţi medicii pe care i-am consultat sunt de 
părere să mă duc undeva la ţară, pentru treizeci de zile. 
Afacerea aceasta necesită oareşicare cheltuieli, de aceea te 


rog pe tine să cauţi să vorbeşti cu Frimu şi cu Marinescu. 
Mi-ar trebui între nouăzeci şi o sută de lei. Pun mare 
nădejde pe tine, Istrati. 

Frimu, singur, când a fost la Ploieşti, mi-a spus că se va 
face ceva pentru mine; rămâne ca tu să-i reaminteşti ca să 
se grăbească”. 

Nu ştiu despre ce „mandat” este vorba. N-au fost banii 
mei, cred. Nu ştiu ce s-a făcut atunci, dar ştiu că nu s-a 
făcut ceea ce trebuia. 

Spre toamna acestui an72, eu intru pentru câteva 
săptămâni în sanatoriul de la Filaret. Iau de acolo exemplu 
de purtare şi mă hotărăsc să plec din nou în Egipt. 

Pe Ştefan îl găsesc la Brăila, dar vai! În ce stare! Într-un 
mizerabil iatac de cizmărie, într-o atmosferă în care se 
amesteca fumul de la maşină cu fumul de ţigări, cu 
umezeala de afară şi cu praful de pe jos. El sta trântit în pat 
pe o coastă şi cu resemnare de neînchipuit primea să sufere 
durerile acelea în care tusea izbucnea cu zgomote de tobă 
spartă. 

— O tuse nemaipomenită care se auzea de toţi vecinii şi 
care expulza din interiorul acela copt enorme cocoloaşe de 
flegmă galbenă şi împuţită, pe care o trântea, cu o nepăsare 
de necrezut, pe un jurnal întins pe duşumea. Cei care nu au 
cunoscut de-aproape boala lui Ştefan, nu vor crede; dar cei 
care l-au avut pe atunci în gazdă ştiu că pe acest jurnal dat 
în două, adică pe întreaga sa pagină, plutea dimineaţa un 
deget de coptură, scoasă din piept numai într-o singură 
noapte. 

Cine va putea cunoaşte vreodată gradul de supliciu al 
acestui om sfânt, din acele zile, luni şi ani de boală? Măsura 
acestor suferinţe, Ştefan ne-a dat-o în acea ultimă carte 
poştală, citată de M. Gh. Bujor şi în care zicea: „Nu doresc 
nici lui lonel Brătianu suferinţele mele”. 

Înmărmurit de starea în care-l adusese boala, am tăbărât 
pe el, mai mult ocărându-l şi i-am cerut să dea dracului 
proprietatea de la Ploieşti şi să-şi scape viaţa sau să ia în 


contul ei câteva sute de lei. El îmi promitea tot, zicea că e 
cu totul de părerea mea şi că va fi în curând gata de 
plecare, dar nu se ţinea deloc de vorbă. Iarna înainta, iar 
eu, îmbrăcat într-un spenţer pirpiriu, tremuram cât şapte şi 
păstram cu dinţii banii de drum. Spre norocul meu, tocmai 
atunci şi tovarăşul de la Severin îmi trimite un palton 
pentru suma avansată. l-am ridicat imnuri de slavă! 

Dar, într-o zi, Ştefan spală putina din Brăila şi se duce nu 
ştiu unde era chemat. Atunci, încredinţat că n-am cu cine 
mă-nţelege, îmi fac sacul de drum, necăjit că intrasem în 
ianuarie şi tremurasem degeaba aşteptând pe Ştefan, care 
nu se învoia să meargă nici pe seama celor o sută de lei ai 
mei. Dar iată că în ziua hotărâtă plecării îmi cade o 
scrisoare de la Bujor, din Iaşi, un răspuns întârziat la o 
întrebare a mea, dacă n-ar putea dânsul, prin legăturile ce 
le are cu anumiţi membri ai mişcării, să înlesnească lui 
Ştefan plecarea în Egipt. Dânsul se scuza de întârziere şi, 
spunând că se gândea de mult la acest voiaj necesar, 
continua entuziasmat: „Îţi închipui deci ce bucurie 
sufletească a fost pentru mine scrisoarea ta, care pe de-o 
parte îmi arată că sunt într-un gând cu voi, iar pe de alta 
mă chema la împlinirea unei datorii. Voi face negreşit totul, 
ca plecarea voastră să fie asigurată. Pregătiţi-vă deci de 
plecare. Momentan, cred că vor fi de ajuns două sute lei, 
rămânând ca ulterior să vă mai trimitem câte ceva în 
Egipt”73. 

Bujor vorbea la plural, dar eu cerusem să se facă numai 
pentru Ştefan, căci nu doar mişcarea îmi înlesnea mie 
drumurile, atât înainte cât şi după această întâmplare şi nici 
nu aveam interesul să gândesc altfel. 

Surprins deci de această nouă speranţă, amân plecarea 
pentru o săptămână, dar când am văzut că s-a scurs şi acest 
timp şi nu am nici un semn de viaţă nici de la Bujor, nici de 
la Ştefan - care parcă intrase în mormânt - mi-am luat 
traista şi ciubucul şi am şters-o la Constanţa, ca să nu scap 
cursa. 


La Constantinopol, poştalele serviciului maritim se 
încrucişează întotdeauna. Am trecut pe vasul de Constanţa 
şi-am scris o carte poştală lui Ştefan, ocărându-l din nou şi 
precizându-i că nu voi sta deloc la Alexandria, ci iau imediat 
trenul pentru Cairo, unde e cald; iar dacă el se decide să se 
îmbarce pe o cursă, în urma mea, atunci să-mi trimită de 
urgenţă, pe adresa Poste-restante Alexandria, o telegramă 
cu un cuvânt: „Aşteaptă-mă!,,. 

— Ca să-l iau de la vapor, la sosire. Neştiind limba şi 
necunoscând peripeţiile unei călătorii cu punga ofticoasă, 
avea s-o păţească mai râu ca doctorul C. Istrati, care avea şi 
una şi alta şi totuşi se plângea, cu atâta amar, de „plaga 
dragomanilor” din Egipt, în cartea sa Bucureşti-Cairo. 

În sfârşit, a dat Dumnezeu şi găsesc într-adevăr telegrama 
cerută. 

Ce bucurie pe mine! Fiindcă mai aveam încă toată 
credinţa că Ştefan odată smuls din mediul acela ruinător de 
sănătate şi vestindu-se în ţară că se află în Egipt, se vor găsi 
douăzeci-treizeci de oameni mai cu dare de mână, care să-i 
asigure un minimum de trei franci pe zi sau se va lansa 
acum, cu mai mult elan, acea listă de subscripţie, care să-i 
înlesnească cinci-şase luni de şedere în Egipt. Nu ştiam 
atunci că viaţa nu mă va cruța de nici o decepţie şi nu-mi 
închipuiam că pielea lui Ştefan îmi va servi să fac şi acea 
experienţă a prietenului care la nevoie se cunoaşte. 

Închiriai un pat numai pentru o săptămână, cu un şiling pe 
zi (1 franc şi 25 centime) şi transportat în nori la gândul că, 
pe lângă redarea sănătăţii, voi mai avea nemăsurata 
fericire de-a arăta lui Ştefan şi minunâţiile Egiptului, dădui 
drumul pungii şi prăpădii săptămâna aceea vreo treizeci de 
franci, crezând că va aduce cu dânsul o cât de mică sumă 
cu care să plecăm la Cairo şi să plătim camera pe o lună. 
Odată instalaţi în Cairo, nu mă mai temeam, deoarece mult, 
puţin, eu mi-am scos acolo întotdeauna cheltuiala. 

Dar iată că soseşte şi „cursa” cu Ştefan. Ghinionist însă la 
culme, „cursa” lui se declară contaminată şi când alerg în 


port să-l scot din ghearele hrăpăreţilor dragomani, aflu că 
vaporul „Dacia” trage la carantină. Acum, alte trei zile de 
chinuri pentru bietul om: mizeriile dezinfectării, dormitului, 
taxa de carantină, scumpetea alimentelor şi chiar pericolul 
molipsirii. 

— Un adevărat iad de care boierii claselor a întâia şi-a 
doua sunt feriţi, deoarece lor li se face o sumară dezinfecţie 
pe bord, la sosire şi li se dă drumul. 

Carantina Bittei Mahrussa e o instalaţie sanitară primitivă, 
la o mare depărtare de oraş, pe malul mării. La expirarea 
termenului de trei zile, pasagerul este eliberat numai în 
schimbul numărului acelui dragoman care-l scoate. Acesta e 
obligat de autorităţi să ducă la serviciul sanitar adresa 
călătorului care, la rândul lui, este obligat de lege să stea 
alte cinci zile în Alexandria, înainte de a pleca în restul ţării, 
pentru a i se face vizita zilnică la domiciliu de către un 
medic arab. Închipuiţi-vă acum cât ştie să se arate de 
necesar în ochii călătorului ştiutor, acest dragoman şiret şi 
cât de uşor poate să ticluiască acea listă de mici taxe de 
bagaje, de camionaj, hamalăc, trăsură, viză etc, ale căror 
recipise cu litere arăbeşti şi englezeşti ţi le prezintă mereu. 
Serviabil, vorbeşte limba ta ca şi alte o mulţime de limbi, 
poartă uniformă ca şi funcţionarii autorităţilor al căror om 
necesar este şi când ai ajuns, în sfârşit, la hotel şi te-ai 
instalat într-o cameră primitoare, îţi vine să crezi că numai 
datorită lui ai scăpat să nu fii sfâşiat în mijlocul acelui 
vacarm de antropofagi. E adevărat că, la urmă, acest om 
providenţial îţi prezintă un cont cam kilometric, dar ce-are 
a face? Îl urci, apoi, în trăsură lângă tine, îi dai un fleac de 
zece franci pe zi şi masă, şi pornind împreună în vizitarea 
Egiptului, rămâi uluit de cunoştinţele lui istorice: e un 
adevărat egiptolog! Unde mai pui mândria noastră 
naţională, când constaţi că cea mai mare parte a acestor 
oameni salvatori sunt români sau din România? 

Fiind Stan-Păţitul, ştiam că acestea se petrec şi fără 
carantină, dar când mai vine şi pacostea asta, atunci te 


scutură dragomanul cum îi place. Sosind acolo, găsesc toată 
şleahta adunată în faţa porţii închise. 

Începu eliberarea. 

Poarta se deschide şi păsările de pradă năvălesc înăuntru. 
Fiecare apucă câţiva pasageri, cât poate, după îndrăzneală 
şi după limbile pe care le ştie. Dar ei sunt opriţi la distanţă, 
li se interzic siluirile (sic!) şi numai cu anumită ordine se fac 
„predările”. Cunoştinţele şi patronii de mici hoteluri stau 
afară, în faţa porţii deschise. 

După câteva rânduri, iată-l şi pe Gheorghiu compărând în 
faţa mesei funcţionarului care ia notele. Lung, încovoiat, 
mototolit şi murdar - murdăria aceea produsă de slina, 
praful şi mirosul clasei a III-a. Stă cu banii în palma 
deschisă, priveşte buimăcit la scandalul din jurul lui şi 
scoate doar nişte sunete nearticulate la întrebările ce i se 
fac în mai multe limbi. Un dragoman e chemat din plutonul 
de pradă şi nu se poate înţelege. Nu ştie româneşte. Un 
altul, de asemenea. Atunci strig o dată tare numele lui. El se 
întoarce cu privirea pe deasupra capetelor, ca electrizat. 
Îmi recunoaşte vocea şi deodată figura i se înseninează de-o 
bucurie care m-a mişcat până la lacrămi. 

Funcţionarul, un arab, dă ordin să fiu lăsat înăuntru şi mă 
întreabă dacă-l cunosc şi să prezint o adresă cunoscută de 
poliţie. Scot cartea semnată de hotelier, cu care mă 
înarmasem, Un dragoman rus, care se îndesa îndrugând 
câteva vorbe româneşti, e îndată înlăturat. Vedeţi dar că nu- 
i tocmai românească poliţia asta antropofagă. A fost de 
ajuns să se satisfacă litera legii, pentru ca uşile să se 
deschidă larg şi toate acele formalităţi, taxe, vize de 
paşaport şi altele să fie îndeplinite aproape gratuit, cu 
zâmbete de o franţuzească amabilitate şi cu o cheltuială de 
câţiva gologani. 

Când s-a văzut în trăsură, lângă prietenul lui, scăpat de 
toate chinurile unei călătorii necăjite de opt zile şi despărţit 
acum, pentru întâia oară în viaţă, de ţara care i se părea 
atât de departe prin numărul altor ţări şi mări văzute cu 


ochii - nu pe hartă - Ştefan devenise de-o zburdălnicie care 
mă făcea să trăiesc şi să gust şi eu într-o măsură 
neînchipuită plăcerea acestei tovărăşii în Egiptul acesta 
adorat. El sălta în trăsură, parcă ar fi fost în şurub, mă 
strângea de braţ şi mă întreba pe nerăsuflate şi fără să mai 
aştepte vreun răspuns, despre minunâţiile acestor străzi 
pestriţe de Orient: cafenele cu fumători trăgând din ciubuc, 
căsuțe dărăpănate cu rufe întinse pe terasă, prăvălii cu 
mărunţişuri în culori aprinse, într-un spaţiu de doi metri 
cubi, zaharicale întinse pe plăci de marmură, sute de 
cărucioare împinse cu mâna sau măgăruşi cu panerele-n 
spinare, purtând toate neamurile de fructe şi de trufandale 
strigate cu glasuri miorlăite şi a căror explicaţie Ştefan nu 
mai avea răbdare s-o asculte. Cârduri de copii arabi, 
zdrenţăroşi şi nespălaţi, aţineau cu mare tapaj calea 
trăsurilor cu călători, de unde întotdeauna cade un „bacşiş” 
- cuvânt propriu limbii lor - pe care-l cerşesc cu o stăruinţă 
şi maimuţăreală ce făceau pe Ştefan să se strâmbe de râs: 

— Ce vor dracii ăştia, mă? la te uită cum se agaţă de 
trăsură! 

Îi spusei să le dea câte un bănuţ şi numai aşa scăparăm de 
ei. 

Când ajunserăm la hotel şi-l instalai pe Ştefan în celălalt 
pat liber din camera mea, el de-abia avu răbdarea să se 
spele şi să se schimbe. Dorea să iasă îndată în oraş şi tot 
restul acelei zile fu pentru dânsul o beţie de visări, de 
contemplare şi delir. Se pipăia mereu, căutând un carnet pe 
care-l pierduse: 

— Stai, mă, să însemn impresia asta, spunea el deseori, 
arătându-mi o copilărie sau alta. 

— Dă-le dracului că nu mai isprăveşti niciodată aşa. Se 
însemnează ele singure în cap! 

Şi de-abia-l urneam dintr-un loc, pentru ca îndată să 
rămână pironit într-altul. Dar această jumătate de zi a fost 
singura adevărată petrecere entuziastă şi neuitată, poate* 
pentru bietul Ştefan, în tot timpul şederii lui în Egipt. 


Când ne întoarserăm seara la hotel şi trecurăm în revistă 
speranţele noastre, văzui prăpastia deschisă. El mai avea 
cinci franci în buzunar şi eu mai puţin decât atât. Ziua 
instalării ne costase vreo douăzeci de franci şi din aceştia 
numai jumătate îi dădusem pe lucruri uşoare. Dar Ştefan 
venise cu totul fără bani. N-a putut să-mi dea nici o 
explicaţie precisă. Spunea că a luat din Ploieşti mai mult 
decât o sută de franci, dar paşaportul, telegrama care 
costase unsprezece franci, costul voiajului patruzeci de lei, 
mici cheltuieli la trecerea prin Constantinopol şi Pireu, 
precum şi cele făcute în opt zile de călătorie şi carantină, s- 
au ridicat până la soldul întregii sume, aşa că în momentul 
de faţă nu avea decât cinci franci, deşi în acea zi nu-l 
lăsasem să plătească aproape nimic. 

El nu se descurajă, spunând că au să-i vină îndată bani? 
Căci aşa vorbise, dar eu aveam mai multă experienţă în 
asemenea materie. Îl lăsai să se odihnească liniştit şi 
legănat de speranţe, însă în timpul nopţii n-am închis ochii. 
Cei care mă cunosc de aproape ştiu că eu sunt un risipitor, 
faţă de venitul muncii mele, deci mizeria nu mă sperie, dar 
când mă gândeam că mi-am luat răspunderea unui om 
bolnav şi când ştiam că în Alexandria nu-i speranţă de lucru 
în sezonul acela, mi se făcea întuneric în minte. Credeam 
că, după expirarea celor cinci zile de carantină, să plec la 
Cairo, singurul oraş din Egipt unde aveam legături cu 
meseriaşii, cunoştinţe şi chiar ceva credit şi care era 
adevărata staţiune climaterică necesară lui Ştefan. 

— Nu Alexandria unde plouă, e umezeală toată iarna şi 
chiar frig. Acum mă vedeam înnămolit aici, fără bani şi 
locuind într-un hotel care ne costa doi lei şi cincizeci de 
bani pe zi. 

Ştefan bătu toba toată noaptea, acea tuse teribilă care - 
după spusa lui - scandalizase pe pasagerii de la clasa I şi a 
II-a de pe „Dacia” şi atrăsese atenţia comandantului care a 
trimis doctorul la clasa a III-a, să vadă cine tuşeşte aşa. 


Într-un lighean cu apă, pe care şi-l pusese la capătul 
patului, scuipa aceeaşi materie groasă şi mirositoare. 

Dimineaţa am avut vizita hotelierului, care ne declară că 
toţi locatarii au ascultat „muzica” lui Ştefan în timpul nopţii 
şi deci nu-l mai poate ţine în gazdă. Dar asta era de prisos, 
căci în planul făcut de mine în noaptea aceea se cuprindea 
şi plecarea din hotel. 

Luarăm câte un lapte cald şi, când să se îmbrace, spusei 
lui Ştefan să lase hainele cele bune, precum şi ghetele şi să 
le ia pe cele vechi. 

— Dar ce vrei să faci? Mă întrebă, neînţelegând. 

— Vei vedea, îi răspunsei. 

Începeam să-i smulg aripile entuziasmului şi cu cât îi era 
mai mare nedumerirea, privind la ceea ce făceam, cu atât 
mai tare mi se strângea inima de durere. Mă gândeam: „Cu 
astfel de bucurii avea să se facă el sănătos?” Dar nu exista 
alt mijloc. 

Când fuserăm gata, luai pe braţ hainele şi ghetele mele 
mai noi şi cerui să facă şi el la fel. Înţelegând, cu figura 
lungită de o temătoare uimire, mă întrebă totuşi: 

— Şi unde o să mergem? 

— Acolo unde ne îndeamnă nevoia şi păcatele noastre! 
Zisei, coborând scările. 

Ajunşi în dărăpănata magazie, care e o secţie de boarfe a 
Muntelui de Pietate din Alexandria, le trântirăm pe masa 
mare, apoi dezbrăcai şi paltonul şi-l pusei deasupra. lar 
când Ştefan, crezând că trebuia să mă imite, dădu să se 
dezbrace şi el, un val de lacrimi îmi inundă vederea. Atât ar 
fi mai lipsit, să se dezbrace şi de palton! 

Pe toate aceste haine, ghete şi palton, în valoare de peste 
două sute de franci, nu putui obţine mai mult ca o liră 
engleză (douăzeci şi cinci de franci). Ele n-au mai putut fi 
scoase de acolo decât în ziua când Ştefan părăsea Egiptul, 
ducând cu dânsul în ţară o deziluzie mai mult şi. Ceva mai 
multă cunoaştere a oamenilor. 

lată cum a debutat cura de aer a lui Gheorghiu în Egipt! 


Ne întoarserăm la hotel şi ne strânserăm catrafusele. 
Ştefan era profund impresionat, dar nu se arăta. Îl mai 
ţinea poate şi speranţa că-i vor veni banii cu poşta 
următoare. 

În aceeaşi zi, închiriai o cameră cu un singur pat, în familia 
unui croitor evreu, o familie numeroasă şi nevoiaşe, stabilită 
de mulţi ani în Alexandria şi care de-abia mai vorbea puţin 
româneşte. Copiii nu vorbeau niciunul. Camera se afla la 
primul etaj, ocupa un colţ luminos cu două ferestre şi avea 
un pat larg cu somieră. Cerură numai trei taleri pe lună 
(cincisprezece franci şi şaizeci de centime) şi de nevoie 
bieţii oameni primiră să dormim amândoi într-un pat. Plătii 
chiria pe cincisprezece zile. 

„Acum, haide Ştefane - mă gândii - să-ţi arăt Alexandria 
care nu cere bani şi să te recomand clubului român din 
localitate!” 

În Egipt, antichităţile şi muzeele nu se pot vedea gratuit ca 
în Occident, ci totul e cu plată, fiindcă aici nu există o 
populaţie cultă şi doritoare de asemenea lucruri. Egiptul e 
căutat de trei categorii de oameni: de excursionişti bogaţi, 
de prostituate şi de excroci sau dezertori. lar limbile s-au 
impus în ordinea următoare: întâi araba (limba autohtonă), 
apoi italiana, greaca, franceza, germana şi tocmai la coadă 
engleza, adică după importanţa numerică a populaţiei. 

Hotărârăm să renunţăm pentru moment la vizitarea 
antichităţilor: muzee, catacombe, moschei etc. Şi Ştefan nu 
se grăbi să se întristeze, dar căzu într-un fel de nepăsare 
faţă de tot ce-l înconjura. Zadarnice au rămas toate 
încercările mele de a-l mai entuziasma ca în prima zi. 
Colindând străzile, cartierele şi poziţiile pitoreşti, el se 
oprea, privea, părea că admiră multe lucruri nevăzute prin 
alte părţi, dar rar se încălzea. Nu-mi comunica ce simte şi 
nu-mi cerea explicaţii decât numai atunci când o privelişte îl 
intriga. Îi plăcea mult plimbarea prin port, unde examinam 
pe tăcute tot soiul de munci. De asemenea, mergea des să 
privească marea furioasă sau lină, de-a lungul imensului 


chei care formează un golf aproape tot aşa de frumos ca al 
Neapolelui şi Smirnei. Aici îi plăcea lui Ştefan să vină, ori de 
câte ori timpul era frumos şi adesea se lungea pe zid cu faţa 
în sus şi cu ochii închişi la soare, căzând într-un fel de 
toropeală ceasuri întregi, care pentru mine, care-l priveam 
şi-i împărtăşeam zbuciumul îngrijorării, erau adevărate 
secole de chin. 

Noaptea tuşea de prăpădea pământul! N-am văzut în viaţa 
mea o asemenea tuse. Patul se zgâlţâia ca apucat de furii, 
iar eu săltam ca o minge pe somiera elastică. Eram înveliţi 
cu o cuvertură şi de câte ori se întorcea să scuipe în 
lighean, de atâtea ori trebuia să potrivesc la loc cuvertura 
care se încurca cu cearceaful, lăsându-l dezvelit, în plină 
sudoare a corpului. Vecinii din faţa celor două ferestre ale 
noastre, despărțiți de-o stradelă strimtă de doi metri, 
reclamaseră boabului nostru (un fel de portar), că nu pot să 
se odihnească. Cât despre biata familie care ne oploşise, 
era o adevărată martirizare. Ei tolerau, de bine de rău, 
zgomotul tusei, dar erau foarte nemulţumiţi de mirosul ce 
exala mai ales dimineaţa din camera noastră, arătându-se 
îngrijoraţi pentru sănătatea copiilor, de vreo posibilă 
molipsire. 

Acest miros al sputei lui Ştefan îşi atinsese într-o noapte 
maximum de intensitate. De la o vreme, se linişti ca 
niciodată şi atunci furăm cuprinşi amândoi de un somn 
binefăcător, după multe nopţi de insomnie. Dar, într-un 
târziu, mă pomenii că tuşeşte iar. Tuşea devenea din ce în 
ce mai tare şi deodată îl văzui că horcăie, aplecat deasupra 
ligheanului. Sării din pat, crezând că avea să moară. În 
clipa aceea fusei trăsnit în cap de o duhoare de stârv, acră, 
ardeiată şi care îmi sfredelea nasul, producându-mi ţepi în 
gât. Îmi veni ameţeală, mă usturau ochii şi, buimac, am 
aprins lumânarea în grabă, Aplecat cum sta pe lighean, 
ridică puţin capul şi mă privi cu ochii holbaţi, cu broboane 
de sudoare pe frunte şi - căutând să se debaraseze de 


materia verde-granuloasă ce-i ieşea din gură - mă asigură, 
îngânând: 

— Nu e nimic! Nu te speria! Nu mă doare! 

Auziţi, cică nu-l durea! Când figura aceea, care nu se 
poate imita de nici un actor din lume, îmi arăta o suferinţă 
la care n-aş mai voi să fiu martor în viaţa mea, chiar dacă aş 
şti că e numai jucată pe scenă. 

Îşi poate oricine închipui ce fel de zile urmau acestor 
nopţi. Ştefan se împleticea ca un om beat. Faţa lui se 
înnegrise şi părea unsă cu grăsime sau untdelemn, iar ochii 
i se zgâiseră ca la un idiot. 

Într-acestea şi ca să-l sustrag de sub presiunea îngrijorării 
sale, l-am dus la cercul românesc din localitate şi mai ales i- 
am făcut cunoştinţă d-lui Herman Binder, patronul micului 
local care altădată şi în alt loc se numea „La Dorobanţul 
român” şi despre care pomenesc în treacăt atât dr. Istrati 
cât şi Radu Ro-setti în descrierile lor. Acesta este omul de 
inimă care a îmbrăţişat pe Ştefan din primul moment şi 
care mi-a acordat tot creditul, numai ca Gheorghiu să nu 
sufere - deşi acum nu mai avea decât o prăvălioară care de- 
abia îi încropea existenţa - şi cu toate că nu mă cunoştea 
decât din trecerile mele prin Alexandria, „Moş Binder” nu 
era un străin de ideile noastre, ceea ce a făcut poate ca 
Ştefan să fie repede înţeles. Dânsul fusese într-o vreme 
secretarul vechii mişcări socialiste din Galaţi şi cunoştea 
bine pe toţi oamenii şi toate fazele vechii mişcări socialiste. 
Îi spusei cine este Ştefan şi-i arătai câteva numere din 
„Dimineaţa”, unde erau înregistrate ultimele sale cuvântări. 
Omul acesta, sărac şi brav, era unul dintre prea puţinii inşi 
care fac binele cu stânga fără să ştie dreapta. De câte ori 
nu l-am surprins ajutând pe câte un necunoscut căzut ca 
din senin, fără să fi făcut de un ban alişveriş în prăvălie. L- 
am văzut - ceea ce poate că fac rău divulgând - procurând 
unui român şi creştin o carte de la „Comunitatea Israelită”, 
cu care te poţi repatria, plătind numai jumătate din costul 
cursei, înlesnire pe care n-o găseşti la niciuna din 


autorităţile consulare româneşti, deşi vasele sunt ale 
statului şi cu toate că am văzut căzând pe treptele legaţiilor 
noastre femei cu copii de mână, în cea mai neagră mizerie! 
Acestea nu sunt cunoscute de cei care călătoresc cu clasa |. 

Venirăm pe la moş Binder din primele zile. Ştefan era 
ursuz la început în relaţiile cu clientela evreo-românească a 
localului. Lumea aceasta, cu aer străin şi cu limba 
românească aproape uitată, nu-l prea atrăgea. Se cufunda 
cu capul în ziare, cu ceaiul dinainte şi de-acolo îl scoteam 
numai când trebuia să plecăm. Dar în curând se dădu pe 
brazdă şi când începu să-şi dezlege limba, azi cu moş 
Binder, mâine cu un client, poimâine cu altul, îndată văzu 
un cerc format împrejurul lui şi numai atunci putui să-mi 
dau seama bine ce influenţă fascinatoare răspândea 
persoana omului acesta şi cu câtă repeziciune îşi făuri şi aci 
mediul de care avea nevoie. Şi doar nu se punea cu 
dinadinsul să facă ceea ce se cheamă propagandă. Nu! 
Vorbea numai, de una şi de alta, dar toate spusele, 
comentariile şi încheierile lui duceau fără să vrea la ţintă. 
Aşa că, numai în câteva zile, Ştefan fu înconjurat cu 
dragoste şi gustat nu numai de acei cu care vorbea şi 
glumea uneori, dar, lucru de mirare, chiar şi de prietenii 
acestora care nu-l înțelegeau. Mulţi din aceştia însă erau 
evrei din Rusia şi cunoşteau bine pe revoluționari şi ideile 
lor. Dar verva aceea plină de o bogată veselie cetăţenească 
ei n-o puteau cunoaşte acum, când Ştefan lupta cu mizeria 
şi nici n-au cunoscut-o decât foarte puţin. 

În timpul acesta sosi şi „cursa” aşteptată: ea nu aduse 
nimic, nici măcar o scrisoare sau un jurnal. Ştefan suportă 
lovitura dată în speranţele lui, cu un cavalerism care-i făcea 
cinste, dar când veni şi a doua cursă şi nu aduse decât un 
pachet cu ziare şi mai ales când alte câteva curse de-a 
rândul nu avură decât tot asemenea articole sau chiar 
nimic, Gheorghiu părea trăsnit în cap. Era o jale să-i vezi 
mâna, când funcţionarul de la post-restant, după răsfoirea 
corespondenţei din cutia literei sale, îi răspundea cu 


răceala profesionistului: Niente! (Nimic!) sau când îi arunca 
pe ferestruica ghişeului o carte poştală, ori un jurnal, fără 
ca mandatul mult aşteptat să sosească. 

Aceste ciocane morale, date în inima lui Ştefan, au 
contribuit mult la înrăutățirea stării sale. 'Tot restul zilei, de 
după sosirea unei „curse”, adică în două zile ale săptămânii, 
el rămânea copleşit de întristare. Văzându-l cu capul prins 
în palme pe banca unei grădini sau trântit în pat cu faţa în 
pernă şi tăcut ca un mort, îmi venea să fug în toată lumea. 
Banii se isprăviseră şi cu chiria eram acum în urmă pe două 
săptămâni, iar de lucru nu puteam găsi nicăieri şi cu nici un 
preţ. Acestea se petreceau pe la jumătatea lui februarie 
1912, deci la aproape o lună de şedere în Egipt. Şi cu câtă 
părere de rău contemplam vremea ploioasă şi umedă a 
Alexandriei, când ştiam că numai la trei ore depărtare cu 
acceleratul se afla acel luminos şi senin Cairo, pe care 
Ştefan n-a avut norocul să-l vadă! 

De două săptămâni trăiam din ajutorul d-lui Binder. 
Văzând că am încetat a mai cere ceaiurile obişnuite, mă luă 
într-o zi la o parte şi-mi zise simplu de tot: 

— Ştiu că nu v-au venit bani. Uite, ia orice vrei din prăvălie 
şi nu aştepta să-ţi spun a doua oară. 

Şi aşa a fost. Făceam singur dimineaţa ceaiurile, însoţite 
de pesmeţi şi terminam gustarea mai citind câte ceva. Apoi 
ne luam provizia de pâine, sardele, heringi în sos, de 
dumadă sau alte lucruri de-ale mâncării şi plecam pe jos 
afară din oraş, unde, trecând Nilul, petreceam toată ziua 
întinşi pe o pajişte de căpriţă înaltă; iar dacă timpul era rău, 
stam închişi în odaie, ori ne amuzam în prăvălie cu arabul 
de uşă al d-lui Binder, un băieţandru, Ibrahim, care văzând 
căldura generală cu care era înconjurat Ştefan, se lipise de 
el şi-i bătea capul să-l înveţe arăbeşte. Neputând pronunţa 
cuvântul „Gheorghiu”, îi zicea „Gurghi” şi era o curată 
comedie să-i vezi cum unul întreabă pe arăbeşte şi celălalt 
răspundea pe româneşte. Ştefan petrecea cu el mai bine 
decât cu oricare altul dintre noi, comentau împreună 


gravurile „Papagalului” cu subiecte din războiul italo-turc şi 
se strâmbau de râs amândoi, văzând cât de rău se înţeleg. 
Atâta se împrietenise veselul Ibrahim cu Ştefan, încât, la 
despărţire, el a fost cel mai mişcat dintre toţi cei care i-au 
strâns mâna, urându-i călătorie bună. Cam prin vremea 
asta, găsii în sfârşit ceva de lucru la un hotel din centru, 
nişte reparaţii de zugrăveală şi vopsitorie, dar cu aşa de 
prost salariu, încât lucrul acesta nu ne schimbă soarta, 
decât că Ştefan trebuia acum să hoinărească singur ziua, 
fapt care-l făcea să se simtă şi mai străin. Nu câştigam 
decât trei şilingi pe zi (adică trei franci şi şaptezeci de 
centime) pe care îi luam regulat seara. Sărmanul 
Gheorghiu suferea însă văzându-se silit să primească din 
puţinul meu câştig. 

Dar iată că, odată cu intrarea în primele zile ale lui martie, 
o împrejurare fericită veni să ne uşureze traiul. Se apropia 
Paştele evreiesc şi atunci moş Binder îmi dădu prăvălia să i- 
o zugrăvesc şi-mi scăzu o liră sterlină din datorie. Exemplul 
lui fu imitat de toţi evreii care simpatizau pe Ştefan şi o 
cameră pentru care un arab lua doi franci s-o văruiască, mi 
se plăti cu trei şi patru franci, numai din dragostea de-a 
ajuta pe Ştefan, a cărui situaţie precară o cunoşteau. 
Această furie de lucru ne aduse zile mai bune, deoarece 
scoteam opt-zece franci pe zi; dar sănătatea mea se duse pe 
copcă şi aceasta făcu ca Ştefan să nu se poată bucura nici 
atunci de ceasuri mai tihnite. Un singur lucru mă ucidea: 
neputinţa de-a dormi din cauza tusei lui. 

— Când nu lucram, nu se observa efectul acestui rău, căci 
mai aţipeam ziua, dar când trecui deodată la văruiala 
plafoanelor cu grinzi de lemn care mă înecau cu var şi 
făceau să-mi vină toţi stropii în ochi, atunci fusei doborât 
repede de neodihnă şi excesul de muncă. În schimb, mă 
răzbunam seara la berăria germană, unde o dădurăm prin 
crevurşti, bere şi frigăruile favorite, cărora Ştefan le zicea 
„măţişoare”, fiindcă erau împletite cu maţe subţiri. Ne 
duceam uneori seara la cinematograf şi adesea îmi 


permiteam luxul unei narghilele bune, de care Ştefan făcea 
haz: „ Parcă eşti paşa din Vidin!” îmi zicea el, văzându-mă 
trăgând din ciubuc. Apoi, uzând de o expresie a mea când îl 
sfătuiam că „omul trebuie să se conducă inteligent”, el 
adăuga, tachinându-mă: „Iu te conduci acuma inteligent, 
fumând ciubuc!”. 

Pe la 15 martie, se isprăvi lucrul şi odată cu el şi banii. Dar 
eram cu chiria la curent şi aveam acum tot creditul d-lui 
Binder, care începu să ne dea şi bani. Mâncam bine, beam 
bere, vin şi atunci, deodată, parcă ar fi fost ridicată cu mâna 
tusea lui Ştefan. Încetă atât de complet, încât toţi cunoscuţi 
se întreceau să-l felicite şi să-i ureze grabnică însănătoşire. 
Pot să dovedesc aceasta cu oameni care sunt acum în ţară şi 
care au cunoscut faza aceea de întremare, fază care 
contribuie azi şi mai mult să nu iert în viaţa mea lipsa de 
ajutor cu care s-au ilustrat în Egipt „iluştrii” prieteni ai lui 
Ştefan. 

Peste vreo zece zile, cam pe la 25 martie, iată că dădu 
Dumnezeu şi sosi din ţară primul şi cel mai mare ajutor 
acordat lui Ştefan în Egipt: patruzeci şi opt de franci 
adunaţi de Costică Ionescu şi dl. Iancu, chiriaşul lui Ştefan 
din Ploieşti. În scrisoarea care însoțea banii şi pe care am 
sustras-o din corespondenţa lui Gheorghiu, dl. Iancu îi 
scria: „Eu, pe cât am putut, am stăruit de unul şi de altul. 
Cât priveşte de dl. Costică Ionescu şi Ştefan Micu, băieţii şi- 
au dat obolul lor”. Apoi, după ce da lista acelor care au 
contribuit la suma aceasta, adăuga cuvintele următoare, 
care sunt o perfectă caracterizare a situaţiilor de peste tot, 
nu numai din Ploieşti, în ceea ce priveşte egoismul şi 
nepăsarea omenească: „Promisiuni sunt multe, dar fapte 
puţine! Toată lumea te agreează, însă puţini cei care te 
ajută, aici, în oraşul tău natal”. 

Sugrumat de două luni de suferinţă, Ştefan prăpădi suma 
aceasta numai în două-trei zile, cu o furie care mi-ar fi 
părut neînţeleasă dacă nu i-aş fi cunoscut durerile. Dintr- 
însa n-am dat la datorie decât cincisprezece franci gazdei, 


restul am topit-o cu vizitarea muzeelor, catacombelor şi cu 
plimbările pe linia Ramleh. 

— Încântătoare şiruri de vile înlănţuite pe o întindere de 
cincisprezece kilometri, de-a lungul mării şi străbătute de 
un cochet tramvai electric cu imperială deasupra. Timpul se 
făcuse splendid şi de pe înălţimea imperialei tramvaiului 
care alerga cu viteză printre aleile de curmali, bananieri şi 
cactuşi, Ştefan admira panorama vilelor riverane 
Mediteranei, cu vioiciunea care-mi amintea ziua sosirii sale 
în Alexandria. Aici locuieşte aristocrația Egiptului, când 
căldurile tropicale încep s-o gonească din Cairo. Fiecare 
nabab îşi are construită mica sa vilă, de-o eleganţă 
europeană, deşi în stil egiptean, şi ceea ce izbeşte mai mult 
ochiul şi face deliciile excursioniştilor sunt corturile peticite 
în jurul cărora mişună o puiţă întreagă de arăbuşi goi şi 
nespălaţi, care aleargă pe linia tramvaiului, cerşind „bacşiş” 
pasagerilor şi tăvălindu-se cu duzina după banii aruncaţi în 
drum de călători. Se găsesc aci unghiuri minunate prin care 
un pictor ar putea să ilustreze şi să imortalizeze icoana 
celei mai lucii sărăcii, alături de cel mai grav şi mai cochet 
palat aristocratic. 

Pentru Ştefan, priveliştea asta era cea mai vie preocupare 
a lui pe tot parcursul. La capăt se afla staţia principală a 
liniei, cu cazionul San-Stefano şi acolo ne aşezam la una din 
mesele înşirate pe nisipul mării unde, sugând cu paiul 
siropul din pahar, te pomeneşti adesea năvălit de un val 
care te udă pe picioare, stârnind râsete tuturor 
consumatorilor. 

La vreo patru zile după acest mandat, sosi încă unul şi 
ultimul de care Ştefan s-a folosit în Egipt: treizeci de franci 
colectaţi, îmi pare, de Alex Nicolau. Aceşti şaptezeci şi opt 
de lei, mari şi laţi - produsul generozităţii tuturor 
prietenilor politici ai lui Ştefan - au fost ajutorul trimis de 
acei care s-au văicărit apoi, prin scris şi vorbă, pe 
mormântul celui sacrificat. 


În cinci zile numai, Ştefan i-a zvârlit în dreapta şi stânga, 
cu un sentiment de scârbă şi cu o pătimaşă răzbunare. 

Dar iată că în clipa asta căzu deodată vestea închiderii 
Dardanelelor, care fu un trăsnet pentru Ştefan. Tocmai se 
pregătea să pună capăt chinurilor, hotărând să se întoarcă 
în ţară cu ajutorul unor băieţi de inimă de pe vasele 
româneşti, când deodată se văzu izolat de ţară, pierdut şi în 
perspectivă de-a prelungi pentru cine ştie câtă vreme 
supliciul vilegiaturii sale. Aceasta a fost cea mai mare 
lovitură morală primită de Ştefan în Egipt, căci dacă 
mizeria lui era destul de nesuferită, apoi mai avea speranţa 
că într-o bună zi se poate arunca pe unul din vapoarele 
poştale şi debarca la Constanţa. 

„Dacia” era acostată în port şi aşteptam să vedem dacă 
pleacă ori nu. Ştefan se duse cu careva la legaţie şi ceru să 
fie repatriat, dacă „Dacia” pleacă, dar fu respins. El căzu 
atunci într-un fel de amorţire care-i stâlcise trăsăturile 
feţei. Fiindcă eram ocupat, de două-trei zile, cu o lucrare 
foarte prost tocmită şi care-mi lua tot timpul, îl dădui pe 
Ştefan în paza unor prieteni, căci faţă de presiunea aceea 
morală mi-era teamă să nu fie cuprins de ideea sinuciderii. 
Peste puţin veni o telegramă că Dardanelele s-au deschis şi 
îndată „Dacia” se pregăti de plecare. Noroc că în aceeaşi zi 
îi veni lui Ştefan un al treilea mandat, via Triest, şi cu aceşti 
bani îşi scoase imediat bilet de drum, cu reducere mi se 
pare. Altfel cred că şi-ar fi pierdut mintea, văzând că 
vaporul pleacă fără el. Nu ştiu de unde a fost acest mandat 
de douăzeci sau treizeci de franci căci, după cum am spus, 
eram în zilele acelea cu totul absorbit de muncă. Dar el nu 
i-a folosit la nimic, decât doar l-au făcut să-şi ruineze şi mai 
rău sănătatea, pribegind o lună de zile prin Arhipelag cu 
„Dacia”, care fu surprinsă pe drum de o nouă şi definitivă 
închidere a Dardanelelor pe timpul războiului italo-turc. 

Am smuls cu mare ceartă o liră sterlină de la clientul 
lucrării mele şi am scos hainele de la amanet, pe care 
Ştefan era gata să le părăsească. Ne-am despărţit cuprinşi 


de o mare tristeţe. Toţi erau trişti, iar Ibrahim nu mai 
înceta, în limbajul său plin de intonaţii duioase, cu 
exprimarea părerilor de rău şi Gheorghiu fu atât de mişcat 
de sentimentele acestui arab, încât ochii i se umeziră de 
lacrimi, când cei de faţă îi traduseră că bunul flăcău „roagă 
pe Alah să-i dea completă sănătate şi să se mai reîntoarcă 
prin Schendria” (numele arăbesc al Alexandriei). 

A doua sau a treia zi după plecare, veni telegramă că 
Dardanelele s-au închis din nou, deci Gheorghiu a rămas să 
plutească pe mări, fără mijloace de întreţinere şi fără să 
poată lua, ca ceilalţi pasageri debarcaţi la Pireu, un alt 
drum, prin Triest sau Macedonia. Supărarea noastră de 
această nouă aventură a ghinionistului Ştefan a fost 
suportată într-o măsură sau alta până la un timp, dar când 
un tovarăş de călătorie - îmbarcat cu el - se întoarse de la 
Pireu şi ne spuse că Ştefan e doborât de boală, că tuşeşte 
din nou de înspăimântă vaporul şi că e cu putinţă să fie 
aruncat în vreunul din spitalele Greciei, atunci durerea şi 
conştiinţa răspunderii mele atinse maximul de suportare. 

Scrisei îndată d-lui Miile - după ce scrisesem-zadarnic 
două luni de zile prietenilor mei politici - şi-l imploram, 
trecând cu umilinţă peste diferendul ce-l avusesem cu 
domnia sa, să facă tot ce-i sta în putinţă şi să afle de urma şi 
soarta lui Ştefan. Ei bine, trebuie să menţionez aici - 
indiferent de căile noastre profund separate azi - că omul 
acesta mi-a răspuns pe loc, deşi-l supărasem, că a „predat 
scrisoarea mea d-lui Frimu şi că, dacă e vorba de bani, 
acesta-i lucru uşor”. Regret astăzi, regret din tot sufletul 
inimii mele rănite, că mizerabilele scrupule politice m-au 
împiedecat de-a profita de această amabilitate şi să scap 
viaţa lui Ştefan. 

— Deşi atunci aş fi putut uşor să fac apel în „Dimineaţa” 
sau „Adevărul”, căci nu aveam cu Miile decât o ceartă 
politică, pur personală şi intimă, nu publică, aşa cum a fost 
după războiul balcanic şi deci iremediabilă. 


Scrisoarea de răspuns a lui Miile am găsit-o la poştă, după 
ce m-am întors din Grecia. Terminând lucrarea şi găsind un 
mandat de patruzeci de lei, trimişi de Racovski lui 
Gheorghiu, l-am ridicat cu garanţia unui hotelier şi m-am 
decis să plec îndată în Grecia, în căutarea lui Ştefan. Într- 
adevăr, cu aceşti bani şi cu cei ce-mi rămăsese de la 
lucrare, după plata tuturor datoriilor în Alexandria, m-am 
îmbarcat pe un vas grecesc, „Arcadia” şi am ajuns în 
Grecia, unde zadarnic l-am căutat prin spitalele Pireului şi 
Atenei şi prin registrele de morţi. În intervalul acesta el 
debarcase la Dekeagaci şi, ajutat de alţii, a luat trenul până 
la Constantinopol, de unde s-a îndreptat spre Constanţa, pe 
vasele noastre; iar eu am rămas înnămolit în Grecia mizeră, 
până ce un fochist de pe unul din vapoarele româneşti în 
drum spre Egipt, un prieten al meu şi al suferințelor lui 
Ştefan, şi-a făcut pomană de m-a scos din sărăcia Pireului, 
readucându-mă la Alexandria. 

Ce a făcut Ştefan după întoarcerea sa în ţară, se ştie. Cu 
moartea în spinare şi privit cu aceeaşi nepăsare, în fruntea 
Uniunii de Transport, a străbătut toate porturile şi întreaga 
Deltă a Dunării, purtând cu furie făclia pe care în curând a 
aruncat-o în colţul unei sumbre odăiţe a Sanatoriului de 
tuberculoşi de la Filaret74. 

lată o parte din odiseea acestei vieţi. 

CHEMAREA APUSULUI. 

Ca să ajungă în Franţa - totdeauna privită în Orient, ca o 
amantă ideală - numeroşi visători s-au aruncat nebuneşte, 
atraşi mai mult de chemarea ei decât de gândul de-a o 
cuceri. Dar, majoritatea, poate cei mai buni, şi-au lăsat 
oasele pe drum, înainte s-o cunoască sau după ce au 
cunoscut-o. Ceea ce-i totuna, deoarece numai în iluzie se 
află frumosul. Şi fie că atingi sau nu capătul drumului, 
amărăciunea are cam acelaşi gust, în ambele cazuri. 
Totdeauna, scopurile au fost nobile. Ceea ce are preţ pentru 
omul ale cărui dorinţe sunt nemăsurate, e numai lupta, 


bătălia ce-o dă cu soarta sa, în timp ce aceste dorinţe îl 
mistuiesc. Asta-i viaţa, viaţa visătorului. 

Eu sunt unul dintre aceşti visători. Şi odinioară, între alte 
dorinţe, am hrănit-o şi pe aceea de-a atinge şi pământul 
Franţei. 

Mă aflam la Pireu, în acel sfârşit de ianuarie 1907, 
împreună cu Mihail. O tristeţe lăuntrică - ce-i sfâşiase dintr- 
o dată inima - îl smulgea prieteniei mele pasionate, 
trimiţându-l să se zăvorească pentru câtva timp într-una din 
mânăstirile de la Sfântu-Munte. 

La ultima noastră masă, pâine şi măsline întinse pe un 
jurnal, nu mâncarăm mai nimic. Cămăruţa de hotel ni se 
părea un cavou. Ne-am strâns fiecare lucrurile, ne-am 
împărţit punga comună, vreo şaizeci de drahme şi-am plâns 
vitejeşie. 

Cum eu voiam să plec în Franţa şi prietenul meu se 
împotrivea, mă rugă pentru ultima oară: 

— Nu te duce acolo. Fii cu judecată. Ai o mamă care 
tremură pentru viaţa ta. Cât am fost împreună, mai mergea. 
Eu ştiu să mă descurc mai bine ca tine şi vorbesc mai multe 
limbi. Dar, singur, ai să suferi nespus de mult. Apoi, 
Occidentul, deşi are aziluri de noapte, este mult mai 
nemilos cu vagabonzii, decât Orientul unde nu găseşti aşa 
ceva. Dă-o dracului. Marsilia! Dac-ai şti cât m-a costat 
oraşul ăsta! Întoarce-te la ai tăi, însoară-te cu o prostuţă 
bogată, trăieşte dintr-o muncă asigurată şi mori liniştit. 
Visurile? Cloceşte-le la gura sobei, căci este mai puţin 
primejdios decât atunci când le hrăneşti cu sângele tău; 
când ai să mori, pe faţa ta vor fi mai puţine urme. Crede- 
mă, Panaite. Bilanţul tuturor visurilor trăite se cifrează prin 
nenorociri mari. Şi e drept să fie aşa. Altfel n-ai avea loc de 
visători. Haide. Jură-mi că mâine vei lua vaporul spre 
Constanţa. 

Minţii, promiţându-i că am să-i urmez sfaturile. La plecare, 
îmi dădui seama că era încredinţat că nu voi face tot ce mă 
sfătuise. Nu degeaba eram din aceeaşi rasă. 


Îndată ce rămăsei singur, pământul mi se păru lipsit de 
orice sens, iar pe oameni îi simţeam nerozi. A doua zi, în 
picioare pe chei, în urechi răsunându-mi frumoasele versuri 
franţuzeşti pe care prietenul meu le recita seara, privii cum 
ultimile încărcături fură urcate pe vaporul românesc, apoi 
chiar cum vaporul îşi lua drumul spre Constanţa. Mă 
gândeam întruna, cu bucurie, la fericirea de-a mă afla peste 
câteva zile la Marsilia. Ah! Voi face orice - hamal, rândaş, 
cerşetor - numai să ajung acolo. Mă şi vedeam parcă citind 
cărţi în original, cărţi franţuzeşti, ca prietenul meu! 

Două zile mai târziu, mă strecuram pe un vapor al 
companiei „Messageries maritimes” („Saghalin” sau 
„Saghalien”), vrând să ajung la Marsilia. Dar, pe drum, sunt 
descoperit şi batjocorit în faţa a patru sute de emigranţi şi 
aruncat la Neapole. 

O lună de mizerie neagră7/5. Dorm sub cerul liber şi 
mănânc lăptuci, timp de şase zile. Nici o firimitură de pâine 
în tot Neapole, pentru mine. Nici un gologan ca s-o cumpăr, 
o săptămână întreagă. Nu mănânc decât lăptuci cu sare 
furată de prin butoaiele din faţa băcăniilor, beau apă şi 
alerg! Văd, în schimb, muzee, Vezuviul, Pompei şi 
Herculanum, grădini, şosele, monumente. Tutunul meu: 
mucuri de ţigări. Culcuşul meu: mereu sub şopronul de 
scânduri din port. M-am jigărit În aşa hal că nu mai mă 
recunosc, când îmi văd chipul în geamul vitrinelor. 

Frumoasa patrie a lui Dante, deşi mă îmbogăţise cu 
plăcute amintiri, nu-mi lăsase nici o cămaşă de schimb. Aşa 
se întâmplă cu unii oameni: în călătorie ca şi în dragoste ei 
bagă de seamă că sunt despuiaţi. 

Dar Dumnezeu este mare şi pe pământul ăsta orice are un 
sfârşit. Disperat, mă furişez pe un vapor german, 
„Hohenzollern” al lui „Norddeutscher Lloyd”. Il magnifico 
vapore „Hohenzollern”, direttissimo da Napoli a 
Alessandria d'Egito. Luxos, primitor. Era unul dintre cele 
mai mândre vapoare poştale din câte brăzdează 
Mediterana. Trei zile de plutire pe un astfel de vas îţi 


măreşte încrederea în tine, mai ales când te ştii fără bilet. 
Nu ştiu cum se face, dar ceva din puterea vasului trece în 
vinele tale şi-ţi dă curaj să te ţii pe picioare. 

Acest Direttissimo era ceea ce căutam: scăparea mea/. 
Până la plecarea vaporului, cam o oră, am trăit momentele 
cele mai groaznice, cele mai ucigătoare din viaţa mea. Orice 
bluză care trece pe lângă mine, orice chipuri, orice mişcare 
în spatele meu, sunt tot atâtea mâini gata să mă 
îmbrâncească pe scara blestemată, aruncându-mă în 
câmpul cu lăptuci. Ca să mă dezmeticesc, scot din buzunar 
Ombra, pe care o ştiu pe de rost şi mă prefac că o citesc, 
dar nu pot desluşi o buche. Cu ochii aţintiţi spre Vezuviu, 
mi-aduc aminte că am Ombra în mână, Ombra - singurul 
meu tovarăş de drum, de spovedanie şi prieten, în vremea 
acelor nesfârşite zile. Şi mă întreb: de ce oamenii scriu 
Ombre mişcătoare, Ombre patetice, de vreme ce pământul 
nu-i decât un imens câmp de lăptuci, în care putem cădea 
fără să ne mai sculăm vreodată? 

Sunt prins de personalul de bord, apoi ascuns, hrănit şi 
transportat „direttissimo da Napoli a Alessandria”, unde mă 
înapoiam acum, nădăjduind să găsesc ceva de lucru şi să-mi 
refac sacul pierdut. 

Ca amintire, le las bastonul meu de bambus. 

— Singura rămăşiţă salvată din naufragiul de la Neapole. 

Hei, Franţa! Nimic de făcut în 1907. 

Suntem în decembrie 1913. 

Afară e frig şi plouă cu găleata. Tristeţea m-a doborât 
iarăşi. Am vrut să-mi iau tălpăşiţa către însoritele plaiuri 
mediteraneene. Dar Alecu Constantinescu m-a tras de 
mânecă: 

— Ho! De-aj uns cu mendrele tale prin lumea Mediteranei! 
Iată, sunt şase ani de când îţi risipeşti, fără nici o noimă, 
ceea ce ai mai bun în tine, înhăitându-te cu zdrenţe 
omeneşti şi atâtea alte haimanale, mai mult sau mai puţin 
nespălate, care mişună pe tărâmurile acelea. Ia seama! Nu 
eşti în stare să te supui unei munci intelectuale care nu-ţi 


place? Bine! E o meteahnă mai tare decât tine, de aceea 
nici nu stărui. 

Dar, pentru Dumnezeu, ai milă şi nu-ţi mai bate joc în halul 
ăsta de viaţă. Ai o sumedenie de calităţi, care se cer 
desăvârşite. Şi, pentru asta, nu-ţi vor fi de folos nici Egiptul, 
nici Siria şi nici Grecia ta, decăzută. Trebuie să cunoşti 
Apusul! Trebuie să te căzneşti să înveţi o mare limbă 
occidentală, măcar una dacă nu poţi mai multe. Şi pentru că 
felul tău de a fi se împacă de minune cu cultura franceză şi 
libertăţile de-acolo, uite, ai să pleci chiar în astă seară la 
Paris! 

Disperat de scrisul lui Racovski, ca şi de peltelele care 
plouau din provincie, am trântit condeiul şi foarfecele76 şi 
m-am dus direct la gară, unde, după ce am scos un bilet 
pentru Paris, am rămas cu douăzeci de franci în buzunar. La 
25 decembrie 1913, ajung în sfârşit în acest Paris, atât de 
mult dorit. Cunoştinţă cu Gheorghe lonescu77, care devine 
prietenie în trei zile. 

Vizitez Cetatea-Lumină. 

La Pantheon: geniile Franţei! Un grilaj de fier care se 
închide în urma noastră (profesori cu jobene şi lucrători cu 
şepci turistice, doamne din lumea mare şi croitorese cu feţe 
palide) şi, conduşi de un paznic, coborâm în cripta 
Pantheonului, unde vocea puternică a ghidului răsună rar şi 
pătrunzător. La primul mormânt: Jean-Jacques Rousseau, 
care a fost cutare şi cutare. Apoi, Voltaire. Zola, Victor Hugo 
şi alţii defilează pe rând în faţa ochilor mei uimiţi. 

Rătăcesc printre monumentele cimitirului Pere Lachaise 
ca să găsesc istoricul Zid al Federaţilor, unde partidele 
socialiste omagiază, la 28 mai al fiecărui an, pe cei douăzeci 
de mii de comunarzi împuşcaţi în 1371. Dar încotro s-o iei? 
Cum să te descurci! Cimitirul acesta e un adevărat oraş, 
împărţit pe divizioane, iar fiece divizion pe străzi. 

După ce mai umblai puţin, îmi apăru în faţă un gardian al 
cimitirului. 


— Dacă binevoiţi, domnule, în ce parte se află „Zidul 
Federaţilor”? 

— Al 95-lea divizion. Ţine mereu dreapta. 

Mersei încă o jumătate de ceas, străbătând zeci de străzi 
şi printre sute de cavouri, numai cavouri şi în dreptul unei 
culmi, care masca latura dreaptă, îmi repetai întrebarea, 
adresându-mă unui trecător. 

— Uite-l în spatele cărării! Îmi răspunse omul. 

Şi într-adevăr, coborând un mic povârniş, mă aflai în faţa 
mult doritului zid, care, alături de multe alte minuni ale 
acestei dumnezeieşti metropole, mi-a frământat de-atâtea 
ori mintea în nopţile nedormite ale zbuciumatelor mele 
visuri de călătorii necurmate. 

Care socialist, care muncitor cu pieptul aprins de flacăra 
marii şi mult doritei libertăţi ar putea să rămână rece în 
faţa acestui zid mucegăit? Care e tovarăşul cinstit şi bun, 
proletarul strivit de asupritele zile ce le trăim, prietenul 
drag a cărui viaţă e închinată cauzei sfinte şi marii jertfe de 
mâine, care să nu se simtă zguduit, înduioşat şi mândru, 
mândru până la nebunie, de acest petec de zid care eal 
nostru, numai al nostru? Douăzeci de paşi zidiţi nu cu 
piatră, nu cu cărămidă, ci cu inimile a douăzeci de mii de 
eroi, douăzeci de mii de sfinţi, altarul şi catapeteasma marii 
noastre biserici, peretele care geme de suspinele a 
douăzeci de mii de martiri şi de care tu, trecătorule epigon, 
trebuie să-ţi loveşti fruntea, să înalţi rugi marelui ideal 
socialist. 

Dacă n-ar fi decât acest zid, cu simbolul acelei credinţe 
care zace într-însul, dacă n-ar mai fi curs şi sânge 
muncitoresc în vreo altă parte a lumii şi e de-aj uns ca elsă 
ne despartă pentru totdeauna de clasa celor ticăloşi şi a 
acelor cocote care vârau vârful umbrelei în ochii stinşi ai 
luptătorilor căzuţi, întrebând: ”, Acesta-i comunard?” 

Pentru socialistul cinstit e de-aj uns să vadă o dată în viaţa 
lui acel zid acoperit de coroane înnegrite de vreme şi să 
asculte graiul mut al pietrelor mucegăite, pentru ca 


credinţa sa să devină tot aşa de neclintită ca şi moartea. Da, 
mi se pare că ochii noştri pot să vadă mai mult decât poate 
mintea să cuprindă. 

De la Zidul Federaţilor m-am îndreptat spre Crematoriu, a 
cărui cupolă se vedea la o depărtare oarecare. Acolo 
trebuia să sosească rămăşiţele lui Eugene Fourniere, care 
urmau să fie arse. 

Crematoriul e o instituţie de stat şi acesta din urmă face 
multă propagandă pentru arderea cadavrelor. Crematoriul 
funcţionează zilnic, unde, pe lângă debitul particularilor, se 
ard cu duiumul toate cadavrele furnizate pe fiecare zi de 
spitalele Parisului, cu deosebirea că cenuşa acestor cadavre 
se aruncă într-o groapă comună, în loc să li se dea o casetă 
aparte ca morţilor care au o familie şi care casetă îmi pare 
că trebuie plătită. 

În mijlocul unui spaţiu liber se înalţă crematoriul, 
impozant ca o biserică, iar la spatele lui, în loc de turnuri, 
două coşuri afumate prin care respiră marele cuptor, situat 
la opt metri în pământ. De jur împrejur se află galeriile cu 
ziduri în care se văd înfipte plăci funerare, fără cruci, fără 
candele, fără nici o urmă de rit creştinesc, ci numai cu 
inscripţii, date, fotografii, şi flori, flori pe mai toate plăcile. 

La trei fix, îl văzui pe Jaures, însoţit de câţiva prieteni. 
Venea pe jos, simplu, sprinten ca un tânăr de douăzeci de 
ani, deşi e alb-colilie. Seamănă mult cu Gherea şi după 
fotografiile publicate în ziare îl recunoşti uşor. După dânsul, 
sosi şi convoiul funerar la crematoriu, care e cu totul simplu 
şi deosebit de pompa cunoscută a ceremonialelor 
religioase: dricul e o ladă care ţine coşciugul şi un fotoliu pe 
care stă vizitiul; nici o cruce, nici un înger, nici o coroană. În 
urmă veneau omnibusurile cu familia, prietenii şi invitaţii la 
înmormântare. Apoi un domn, care ţinea ordinea, procedă 
la intrarea mulţimii în crematoriu, începând cu familia 
mortului, profesorii, deputaţii* senatorii, şi în fine 
delegaţiile, printre care mă strecurai şi eu, ca orice român 
îndrăzneţ. 


Dar de-abia aici îmi dădui seama de grozăvenia acestei 
ceremonii simple, care conţinea totuşi într-însa cele mai 
puternice emoţiuni. Nimic sumbru. O sală fără nici o 
zugrăveală, cu bănci pe care stă lumea, câteva plante 
exotice şi un schelet înfăşurat într-o togă albă, arătând cu 
degetul pământul în care se strâng toate lucrurile 
pământului. În faţa noastră, o perdea mare şi grea, ca la 
teatru, cădea la mijloc peste un fel de cufăr mare, încrestat 
cu desene în culoare albă, imitând fildeşul. Fundul dinspre 
noi al acestui cufăr boltit, avea două uşi mici deschise, 
înăuntru nişte rulouri şi dincolo alte două uşi la fel. Aci fu 
introdus coşciugul, o ladă albă, de brad, închisă peste tot. În 
mijlocul unei tăceri adânci şi fără să ştiu ce va urma, patru 
oameni, cu lada pe umeri, trecură repede printre noi, 
dădură drumul sarcinii în gaura deschisă şi în timp ce 
rulourile spuneau că lada se duce în cuptor, uşile cufărului 
se închideau în urma lui Fourniere, pentru a nu ni-l da 
decât peste patruzeci şi cinci de minute în formă de scrum, 
depus într-o cutie cu geam deasupra. Aşa că: „Mâna care a 
dorit/sceptrul Universului şi gânduri/Ce-au cuprins tot 
Universul/încap bine-n patru scânduri”. 

Dar nu numai în „patru scânduri”, ci chiar într-o cutie pe 
care o poţi purta într-un geamantan! 

Aşa de repede s-au petrecut lucrurile acestea, încât mi se 
părea că visez. Am perceput numai scâncetul înăbuşit al 
unuia din copiii mortului, când lada dispărea în gaură şi 
apoi, mai târziu, după toate discursurile, m-am pomenit cu 
Jaures care tuna la câţiva paşi în faţa mea. Eram deci la 
Paris. Vorbea Jaures, trimitea energie, viaţă, poezie, 
cugetare şi dor de luptă, elogiind pe acela care în clipa 
aceea se prefăcea în cenuşă. 

Mi-am trecut mâna prin faţa ochilor, zăpăcit, uimit şi cu 
nervii zdruncinaţi, de câte mi-a fost dat să văd şi să simt. 

Cizmarul Ionescu m-a dus la Luvru, unde îmi arătă pe 
micul cerşetor al lui Murillo, care se despăduchea. Am 
zăbovit trei luni, ca să cunosc Parisul istoric şi artistic. L-am 


părăsit, îmbătat de fericire şi aproape cerşetor, făgăduindu- 
mi să revin, să învăţ limba şi să trăiesc acolo, să trăiesc în 
această ţară a gândirii generoase78. 

Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul s-a risipit. 

Franţa de astăzi este un furnicar dominat în întregime 
doar de grija glorioasei sale existenţe materiale. E poate 
just, dar nu aceasta este Franţa mea, ca de altfel niciuna 
dintre ţările pe care le socoteam, cândva, civilizate. În 
vremea de azi, asistăm la o abdicare universală a spiritului 
în faţa materialismului cotropitor. Şi Franţa dă aici 
exemplul său sau îl urmează. 

Nu mă doare dacă alte naţiuni se bălăcesc în mlaştina 
egoismului. Biata mea inimă se împotriveşte însă, neputând 
admite ca tocmai Franţa să se comporte ca „toată lumea”, 
terfelindu-şi strălucirea trecutului. 

Astăzi nu se mai aude strigătul turmei „behăitoare” a 
idealiştilor - expresia îi aparţine lui Jean-Richard Bloch - 
îmbătată de generozitate: „O, Franţa! O, Anglia! O, 
Germania”. Nu! Azi nu se mai aude decât strigătul: „O, 
Franţa!”. Şi vor să moară pentru această Franţă, tot 
crăpând de mizerie. 

Nu-i oare monstruos? Deoarece puţin numeroşi sunt acei 
idealişti care au citit Emile al lui Rousseau, în original. 
Majoritatea n-au citit decât Moş Goriot, în traducere 
proastă. 

Generozitatea costă scump nu numai pe cel care dă 
exemplul, ci de asemenea şi mai ales pe „behăitori” 
îndrăgostiţi. Şi-atunci, cum să împaci în aceste capete, 
Franţa lui Balzac cu aceea care face azi din noi, românii, 
sentinela Europei, cerându-ne să suportăm cheltuiala. 
Pentru cine? Pentru cei care de-ambele maluri ale Rinului 
nu se gândesc decât la industriile lor? 

Nu-i nici o „glorie” în treaba asta. 

Omenirea generoasă va abandona mâine această Franţă, 
lăsând-o în braţele destinului ei industrial. Această omenire 
îşi va căuta alţi conducători de conştiinţă. 


Îi va găsi repede? Mă îndoiesc. Cred totuşi că dacă într-o 
zi îi va găsi, tot pământul Franţei va fi acela care îi va da. 
Chezăşia acestei convingerieste faptul că, în aceste timpuri 
de reacțiune universală - Franţa a rămas singura ţară din 
lume care-ţi îngăduie să te exprimi în deplină libertate. 
Sunt încredinţat că adevărata Franţă nu va renunţa 
niciodată la această supremă cucerire a spiritului omenesc. 
O dovadă: Romain Rolland, adică opera lui. 

Gândirea lui Romain Rolland este o educatoare a inimii 
omeneşti, împiedicându-ne nu numai să nu ne reîntoarcem 
la animalitate, dar nici chiar să rămânem neutri. Această 
gândire ne împinge cu toată forţa spre măreţia sufletească, 
şi care nu-i altceva decât însuşi destinul fiinţei omeneşti. 

Eu mă socot un vlăstar spiritual al acestei gândiri 
franceze, pe care o iubesc cu religiozitate, de când m-am 
născut şi pentru a cărei biruinţă lupt din răsputeri. 

La 5 martie îmi venise la Paris ştirea morţii lui Ştefan 
Gheorghiu, survenită în Sanatoriul de tuberculoşi de la 
Filaret, şi pierderea acestui om mă dezgustase de 
„mişcare”. Se stinsese singura figură impunătoare cu care 
ne puteam şi noi mândri, singurul revoluţionar 
„nedisciplinat” din turma „social-democrată”, aşa-zisă „cu 
zgardă”, duşmanul „cotizaţiilor” trimise la termen şi al 
„registrelor ţinute în regulă”, spaima „brigăzii a 3-a de 
Siguranţă”, omul care răsărea în mijlocul greviştilor, tocmai 
când intrările erau mai bine păzite de agenţii lui 
Panaitescu, tocmai când flămânzii se priveau mai 
descurajaţi, tocmai când totul părea pierdut! Statura lui 
puternică, faţa-i vioaie de ţigan şi părul negru, creţ, 
totdeauna vâlvoi, se distingeau dintr-o mie; iar când apărea 
la tribună, vocea-i tunătoare, sinceră şi cuvântu-i popular, 
înţeles de toţi, până şi de cel mai umil, electriza mulţimea, 
ridica moralul şi cauza era câştigată! 

EI era singurul care mai călătorea cu „clasa a III-a”, din 
„elita” mişcării; singurul care mânca la un loc cu 
„tovarăşii”, brânză cu pâine, „stropite cu ceai” la 


„Cafeneaua lui Mihalache Berechet”; singurul care 
împărtăşea adăpostul modest, patul de scânduri sau chiar 
rogojina unui tovarăş din fundul vreunei mahalale şi poate 
singurul care trebuia să se aştepte ca după „Întrunire” să 
fie „întors la vatră” între două baionete! „Eu iau numai bilet 
de dus, căci cu întorsul se însărcinează domnul Brătianu!” 
spunea el adesea, în hazul ascultătorilor. 


Dezamăgit, am părăsit Parisul în lacrămi. Plângeam pe 
stradă, plângeam în metrou şi-am plâns întruna, până la 
mormântul lui la Ploieşti. Nu plângeam în ascuns sau 
oarecum stingherit de ochii lumii. Ca şi cum aş fi trecut 
printr-o pădure, lăsam să curgă liber şiroaie de lacrămi 
calde, prinos de dragoste acelui care fusese numai inimă, 
inimă revoluţionară, deschisă, dezinteresată, devotată până 
la sacrificiu! 

Dacă am o părere de rău astăzi, e aceea că mijloacele nu- 
mi îngăduie să pot pune piciorul pas cu pas pe urmele 
călcate de el, pentru a putea arăta în chip cu totul 
documentat cât de adâncă a fost puterea de simţire a 
acestui om şi cât de mare raza sa de acţiune79. La Ploieşti, 
unde era locul său de origină, la Bucureşti, unde venea des, 
la Câmpina, de care-l legau focare de prietenie socialistă 
sau la Brăila, unde el a scormonit - cum scormoneşte un 
prepelicar câmpul - cartierele cele mai mizerabile şi 
mahalalele cele mai retrase, oriunde şi oricând el ştia să 
descopere oamenii cu inima caldă de care sufletul său avea 
imperioasă trebuinţă. Minune! Chiar şi în Egipt, în Egiptul 
acesta în care eu am petrecut şase jumătăţi de an, unde am 
lucrat, m-am dat la fund şi m-a amestecat mizeria printre 
toate straturile de oameni şi unde Ştefan nu putea să scoată 
o vorbă în altă limbă, chiar şi aci, numai în două luni şi 
jumătate, nelămurita sa fire a ştiut să descopere şi să adune 
în juru-i pe acei cu care simţirea sa, nerafinată, se înţelegea 
mai bine decât chiar cu mine, prietenul său de aproape. 

Omul acesta putea fi scăpat de la moarte, dar „elita” care 
găsea mii de lei pentru toate „campaniile electorale” 
zadarnice, n-a voit să facă nimic pentru el. 

Nu s-a făcut ce trebuia. A fost ajutat cu paleative, a fost 
momit, amăgit şi nu s-a ridicat nimeni, dintre membrii cu 
situaţie şi putere în mişcare, să facă ceva radical, care să 
salveze viaţa acestui propagandist. 

— Sacrificiu care poate n-ar fi echivalat nici cu costul a 
două întruniri la „Eforie”, atunci când o sută de lei pe lună 


ar fi fost de-ajuns ca într-un an de şedere în Egipt să-l 
fortifice aproape definitiv. 

Ştefan Gheorghiu a murit crezând. Şi eu eram să mor. 
Destinul a voit să înving moartea şi nemernicia, să răzbun 
pe cei căzuţi. 

O fac în momentele acestea80. 

SINGUR ŞI DEZNĂDĂJDUIT ÎN CEA MAI FRUMOASĂ 
ŢARĂ DIN LUME. 

Mă înapoiez în România, ca să aud goarna războiului 
chemând popoarele la uriașul măcel, pasămite din dragoste 
pentru omenire. Îmi mărturisesc naivitatea: la vestea 
declaraţiei de război a Germaniei, în chip atât de nedrept şi 
ne justificat, am aşteptat din ceas în ceas, cu inima strânsă 
de durere, să aud de răzvrătirea şi împuşcarea a zeci de 
propagandişti şi mii de proletari socialişti. Era vorba doar 
de Germania, nu de România, de acea formidabilă putere 
muncitorească dată pildă întregii lumi şi căreia i-ar fi dat 
mâna să se pună de-a curmezişul unui smintit. Franţa ar fi 
devenit teatrul celui mai sângeros război civil, dacă 
oligarhia ei ar fi aruncat o asemenea sfidare 
nemaipomenită. Dar m-am temut degeaba. Nu s-a găsit un 
singur socialist, unul de leac, în toată Germania, care să 
strige: „Dacă e vorba să-mi vărs sângele, apoi să se scrie cu 
el o pagină în cartea istoriei noastre, nu a voastră?” 

Dar ce-ar fi zis Ştefan, dacă ar fi trăit până azi şi ar fi auzit 
ceva şi mai tragic? Răspunzând unui „Chimiţă” de la 
„Viitorul”, care se alarmase de campania noastră 
antirăzboinică, Gherea scrie în „Lupta”: „De ce se 
alarmează „Chimiţă,, de la „Viitorul, că facem atâta tărăboi? 
Dar lucrul e simplu, amice, care nu cunoşti tactica social- 
democraţiei universale? Întruniri, manifestații! Tapaj, până 
în ajunul mobilizării. Atunci, aruncăm cuşma revoluţionară 
şi punem mâna pe puşcă!”. 

Nu ştiu dacă am înţeles bine, deşi era clar de tot. Dar dacă 
e aşa, atunci pentru ce să ne mai văicărim de potopul care a 
cuprins astăzi omenirea? Războiul acesta a dovedit în chip 


convingător, deşi destul de dureros, că revoluțiile se vor 
datora totdeauna simţirii superioare, entuziasmului şi 
puterii de sacrificiu, iar semnalul dezrobirii universale va 
porni nu din cartoanele reci ale unui voluminos registru, ci 
de pe înălţimea unei grămezi de pietre peste care va cădea 
străpuns de un glonte vreun vorbitor, plin de însufleţire, 
vreun necunoscut Ştefan Gheorghiu. 

Acest nou dezastru fu culmea. Curajul mi se frânge. Simt 
că în jurul meu totul nu-i decât minciună. Voința mi se 
clatină. Sufletele cele mai complicate nu sunt totdeauna şi 
voinţele cele mai dârze. Este uşor să te lupţi cu pasiuni pe 
care nu le ai. 

Era în primăvara anului 1914. la Brăila, cea mai tristă 
epocă din viaţa mea. Ştirea morţii lui Ştefan Gheorghiu şi 
pierderea acestui om mă dezgustase. Moartea lui îmi 
răsturnase toate iluziile asupra idealismului oamenilor. 

Vreau să-mi încropesc o mică fermă, să mă retrag departe 
de învălmăşeală şi să mă uit puţin prin însemnările mele. 
Mama a îmbătrânit şi trebuie să am grijă de ea câţiva ani. 
Mă simt chiar ostenit, după douăzeci de ani de hoinăreală 
nebună, de trudă, de mizerie şi nopţi petrecute fără un 
adăpost. Nopți chinuitoare - coşmarul amintirilor mele - 
când pe străzile Alexandriei, Neapolelui, Beirutului sau 
Damascului, goneam încotro vedeam cu ochii, flămând şi 
udat de ploi, ascunzându-mă de paznicii de noapte care se 
semnalizau reciproc, hăituindu-mă, de parcă aş fi fost o 
fiară. Apoi zilele de închisoare politică, torturile politice, 
dezamăgirile. Ichtioza - o boală incurabilă, cu care m-am 
născut - începe să mă sâcâie serios. Trebuie să fac băi, 
regulat. 

Hai! Să ne odihnim puţin! Ceea ce şi făcui, timp de un an. 

Şi pentru că nimeni nu poate trăi fără a face ceva, mă 
hotărăsc să nu-mi mai tapez prietenii. Întemeiez o asociaţie 
a zugravilor. Împrumut două sute de lei de la Gherea şi pun 
bazele unei crescătorii de porci. După patru luni, trei 
scroafe îmi fată optsprezece purceluşi, care fură cât pe-aci 


să-mi mănânce urechile. Şi deşi niciodată nu m-am supus 
unei munci regulate, a trebuit să trudesc ca zugrav, la 
Brăila, timp de un an şi jumătate, ca să-mi hrănesc 
numeroasa familie. Am făcut acest sacrificiu, bucuros. 

Din mai multe motive, porcul este mai binecrescut decât 
omul. Mai întâi, nu este adevărat că ar fi murdar. După trei 
zile de la naştere, purceluşul îşi urmează mama într-un colţ 
al curţii, unde se duce apoi singur. Dacă îl hrăneşti cu 
regularitate, nu-i lacom. Între băltoaca de pe stradă şi 
bazinul cimentat ce amenajasem, porcii mei preferau 
totdeauna apa curată. Încrederea lor în om este naivă şi 
înduioşătoare. Cu o mângâiere şi un pumn de grăunţe, se 
culcau fără împotrivire şi guiţături, la cheremul cuţitului 
măcelarului. 

La 9 mai 1915, mă însor legitim cu. Văduva Jeaneta 
Gheorghiu, născută Maltus81, evreică deşteaptă, orator la 
întrunirile socialiste, dar incapabilă să crească porci. 
Căsnicie infernală, dar nu numai din vina ei. Mă cert cu 
partidul socialist, care mă socoate prea la stânga. 

Martie 1916. 

Sunt bolnav, tuberculos - aşa cum o ştiam de mult - şi în 
neputinţa de-a începe campania de lucru a sezonului ce 
vine. Sunt la pat. Am voit să plec în Egipt, cu puţinele mele 
parale ce-aş fi luat pe restul de râmători ce mi-au mai 
rămas. Dar Ecaterina Arbure, căreia i-am scris în această 
privinţă, mi-a răspuns că hotărârea mea e iluzie, în 
momentele de faţă. M-a sfătuit să mă duc la Câmpina sau la 
Câmpulung. Dar dacă e vorba să rămân în ţară, atunci! n- 
am nevoie să-mi cheltuiesc banii acolo, ci am altceva mai 
bun de făcut. 

Războiul e în toi! România se pregăteşte să intre şi ea în 
horă. 

Cu toate că nu făcusem armata, mă hotărăsc să părăsesc 
ţara, cu destinaţia Elveţia82, nu numai fiindcă nu aveam 
nimic de apărat şi că nu sunt de talie să apăr o „moşie”, 
chiar dacă aş avea-o, dar şi din convingerea că o nație şi o 


limbă nu pier decât după ce şi-au îndeplinit rostul istoric. 
Or, noi suntem departe de a-l fi îndeplinit. Cât despre 
ocuparea unui pământ de către „inamic”, vorba lui Renan: 
„Când n-o mai fi Franţa, va continua să fie Omenirea!” 

Îmi privesc turma: patruzeci de porci, în primejdie de-a fi 
înhăţaţi de români sau de nemți. Prefer să-i mănânc eu. îi 
pun pe cântar: un leu kilogramul, vii. Şi iată sosită teribila 
zi, când, la 30 martie 1916, îmi îmbrăţişez mama pentru 
ultima oară, îmi părăsesc nevasta83 şi cu o mie cinci sute 
de lei în buzunar ajung la frontiera elveţiană, unde primesc 
două sute de franci. 

Am ales deci Elveţia, ca insulă cruţată de oceanul de 
flăcări. Şi am coborât direct într-un sat de-a cărui existenţă 
nici nu bănuiam şi nici nu e cunoscut în lume decât de 
medici şi ofticoşi: Leysin. Eu nu eram pe-atunci un ofticos 
care inspiră serioase îngrijorări, dar aveam la Leysin un 
brăilean, bun prieten, om de mare destoinicie şi greu 
îngenuncheat de boală, Pincu Schwartz, depozitarul 
„Adevărului”. M-am hotărât să mă duc să-i ţin de urât, atâta 
vreme cât m-or ţine şi gologanii ce-i aveam. Abia salutasem 
prima ciocârlie deasupra întinselor câmpii brăilene şi iată- 
mă acum, la început de aprilie, întâmpinat de marile zăpezi 
de la Leysin-Village. Aici îmi îngrijesc plămânii, serios atinşi 
prima dată în 1911. Trei luni de odihnă completă. 

Când am venit în Elveţia, ştiam franţuzeşte tocmai cât 
trebuia să nu fi înţeles deloc. Dar, stând la Leysin fără să 
muncesc, m-am pus „cu burta pe carte”, cum se spune la 
noi. lau taurul de coarne. 

Limba franceză a fost marea nostalgie a adolescenţei 
mele. În timpul celor nouă ani de prietenie înflăcărată cu 
Mihail, am făcut numeroase încercări zadarnice de-a cuceri 
frumoasa limbă internaţională. Cu câtă emoție, chiar azi, 
îmi reamintesc clipele când, înainte de-a merge la culcare, 
el îmi spunea cu voce gravă, drăgăstoasă: 

— Panait! Repetă după mine: je dors, tu dors, îl dort. 


Imposibil! Era scris altfel decât se citea. Niciodată nu am 
izbutit ceva, cu jumătăţi de măsură. Să te dăruieşti în 
întregime sau deloc, iată ceea ce se potriveşte firilor 
pasionate, asigurându-le izbânda deplină. 

N-am fost niciodată un bun prieten al gramaticii, pe care 
n-am deschis-o vreodată nici măcar în limba română, deşi 
aş putea s-o predau unora dintre profesori. Aşa că, zăvorât 
în odăiţa cabanei de lemn, am luat Dicţionarul lui Şăineanu 
şi pe Telemaque al lui Fenelon. Începui să buchisesc. Am 
abordat prima frază. Calypso-ne-pouvait-se-consoler-dii- 
dspart-d'Ulysse. Nu înţeleg decât cuvântul consoler, care-i 
la fel şi în româneşte. Fiecare cuvânt necunoscut îl căutam 
în dicţionar. Când îi găseam înţelesul, îl transcriam pe o 
hârtie, ca a doua oară să nu-l mai caut. Dicţionarul mi-a fost 
singura armă. În viaţa mea, n-am deschis o gramatică. Şi 
aşa, din pagină şi pagină, din carte în carte, fără un ghid, 
doar cu ajutorul lui Şăineanu, l-am ros pe Telemaque, apoi 
pe Rousseau în întregime, o bună parte din Voltaire şi opere 
de Pascal, Montaigne, Malherbe, Montesquieu, M-me de 
Stael şi alţi clasici francezi. 

Febra a ţinut patru luni. Bucurie dublă, care cuprindea 
într-însa o dublă cucerire: aceea a limbii şi a frumoaselor 
idei exprimate. 

Patru luni de schimnicie! Când mă trezii la realitate, în 
jurul meu pereţii erau acoperiţi cu fişe, găuriţi peste tot cu 
ace, dicţionarul ferfeniţă şi în buzunar doar un singur franc 
elveţian. În vremea asta, bietul Pincu murise la Brevannes, 
iar România se afla de şase luni în război. 

Coborâi să caut de lucru. Primul om căruia m-am adresat 
în noua mea limbă a fost dl. Creuse, un olandez, 
antreprenor de case şi tuberculos cu stagiu. Mă angaja de 
îndată, dar îmi spuse, zâmbind: „Dragă domnule, vorbeşti 
ca în cărţi”84. 

Cu acest fel de-a vorbi trebuia să scriu, trei ani mai târ-ziu, 
scrisoarea către Romain Rolland şi de care el pomeneşte în 
prefața Chirei, ca şi primele mele două cărţi. Nici astăzi nu 


pot spune că stilul meu este destul de franțuzesc. Nu devii 
francez la treizeci şi cinci de ani şi doar într-un răstimp de 
patru-cinci ani. Dar sunt mulţumit că lucrările pe care le 
compun direct în franţuzeşte mi-au fost cerute şi apar în 
colecţia „Prozatori francezi contemporani”. 

La Leysin, pentru prima oară în viaţa mea, vreau să învăţ 
pianul! Visul meu de totdeauna. Aveam câţiva gologani puşi 
deoparte şi gândeam că n-o să se termine niciodată. Îmi 
aduc un pian în odaie, iau câteva lecţii, apoi, isprăvindu-se 
banii, las totul baltă şi mă duc să rânesc zăpada pe 
patinoarul sanatoriului „Mont-Blanc”, pentru cinci franci pe 
zi. 

Un an de muncă. Cutreier muntele între Leysin-Village şi 
Leysin-Feydey. Zugrăvesc vilele şi sanatoriul, vopsesc 
lemnărie şi lipesc tapete pe pereţi, adesea pătaţi de sânge. 

Sătul de-a trăi opt luni dintr-un an îngropat la Leysin în 
zăpadă, la 1450 metri altitudine, mă hotărâi s-o iau razna. 
Era prin martie 1917. Paşaport în regulă aveam, deoarece, 
chemat de două ori la Berna, comisia medicală a legaţiei 
țarii noastre m-a menţinut „scutit de orice serviciu militar, 
activ sau pasiv”85. 

Aşa că mă puteam prezenta oriunde ca să cer de lucru. 

Deschid un ziar şi dau peste un anunţ al Direcţiei Poştelor 
şi Telegrafului, care căuta hamali pentru instalatul stâlpilor 
de telegraf. lată-mă, astfel, plecat pe Valea Orbe, unde am 
scormonit pământul ca să „plantez” stâlpii. Se plăteau 
şaizeci de centime pe oră. M-am dus apoi la Geneva, unde 
am lucrat în marea uzină „Chatelaine”, Picard-Pictet sau 
Pic-Pic, care se transformase în uzină de război. Multe din 
acele obuze erau pentru România. Nici o ocnă, nici un 
ocnaş n-au cunoscut iadul în care trăiam câte zece ore pe 
zi. Desigur, munceam în acord şi câştigam de trei ori leafa 
unui salahor, dar asta nu făcea să scadă cu nimic grozăvia 
acestei munci. 

Eram în secţia ciocanelor cu aburi, o sală mare care 
cuprindea patruzeci de asemenea piese, fiecare prevăzută 


cu un cuptor cu gaz şi cu trei oameni - care nu mai erau 
oameni, ci nebuni. Unul din cei trei nebuni scotea alama din 
foc şi o punea în matrice; al doilea trăgea cablul şi făcea să 
cadă ciocanul, greu de patru sute cincizeci de kilograme; al 
treilea scotea din formă bucata de alamă devenită acum 
carcasă de obuz. Operația dura vreo zece-cincisprezece 
secunde. Trăgeam toată ziua de un cablu care punea în 
mişcare un imens ciocan. 

Închipuiţi-vă o hardughie de sticlă care urlă prin patruzeci 
de cuptoare cu gaz, şi pe deasupra tunetele celor patruzeci 
de ciocane ce cad fără întrerupere. Maşinile care treceau 
pe stradă simțeau zguduiturile muncii noastre ciclopice. Şi 
morţii trebuie să ne fi auzit, cu siguranţă, din morminte. 
Seara, zăpăciţi, cu nervii prăpădiţi, cu mâinile ca nişte 
răzători, încălecam pe bicicletă şi o porneam în zigzag, ca 
nişte peşti. Întorşi acasă, adormeam mâncând, goi pe 
dinăuntru, storşi de orice vlagă. 

Curând am avut mâinile umflate. Văzând cu câtă uşurinţă 
un om poate să aibă braţul retezat, pe când stă de vorbă cu 
tine, am rupt-o la goană pe poarta fabricii de nenorociri. 

Am reluat, atunci, vechea meserie de zugrav, de-a lungul 
cantoanelor elveţiene. Multă vreme însă n-a mers nici 
aceasta. Dl. Navile, cunoscutul fabricant de coniac, m-a 
angajat apoi să conduc un tractor american, pe arătură. Un 
an, am lucrat astfel în câteva din cantoanele elveţiene. 
Pretutindeni, am planul în odaie, ca. Să-l privesc. 

Doi ani de viaţă întunecată, de luptă înverşunată. Zece 
meserii mă strivesc pe rând, aruncându-mă într-un somn ce 
mă împiedică să citesc. Deşi bolnav, am continuat totuşi să- 
mi câştig pâinea în mod cinstit, făcând chiar munci 
nepotrivite forţelor mele, copleşit de mizerie şi datorii care 
mă amenințau de-a fi aruncat în stradă şi a cere ajutorul 
autorităţilor locale. 

În primăvara lui 1917 coboram de la Leysin la Lausanne, 
cu vreo doi poli în buzunar şi însoţit de o tovarăşă de 
necazuri, o germană tare vrednică, dar rea foc, care avea 


poftă de ceartă cam în fiecare seară, când ne regăseam 
după o zi de muncă, nu de altceva, ci numai aşa, ca să-mi 
spuie încă o dată că ea aparţine unei naţii „kolosale”, pe 
când eu sunt „neam de ţigani”. Ne luasem din dragoste şi o 
duceam bine, când, într-o seară, cum mă întorceam de la 
lucru, voios şi cu ciocolata obişnuită care-i plăcea aşa de 
mult, o văd că-mi strigă de la fereastra etajului întâi ca să 
aştept, să nu mă urc, iar după o clipă mă pomenesc că-mi 
aruncă în cap papucii, cămaşa de noapte, peria de dinţi şi 
Secolul lui Ludovic al XIV-lea. 

— Ce-i asta, Frieda? 

— Ce să fie! Naţia ta spurcată a declarat şi ea război 
patriei mele! 

— Ei, şi ce sunt eu de vină? Crezi poate că tata e prim- 
ministru la Bucureşti? 

Ne-am împăcat pe loc, bineînţeles, dar din acea seară de 
august multe am îndurat de la Frieda, din cauza 
imprudenţei lui Ionel Brătianu. 

Mai ales când rămâneam fără lucru, din „neam de ţigani” 
nu mă mai scotea. Acum, la Lausanne, eram de două 
săptămâni şomeri amândoi şi toată vina era numai a mea. 
Tăceam, căci cu femeia rea te înţelegi numai când taci şi 
când îi dai bătaie. 

Văzându-mă rămas cu ultima piesă de cinci franci în 
buzunar, i-am dat-o şi pe aceea ei şi am întrebat-o dacă mai 
vrea să continuăm a ne adora. Mi-a spus că, până una alta, 
ea se duce să locuiască la o prietenă. Bine. Eu, fără franc şi 
fără adăpost, m-am dus să cer găzduire „Azilului de 
noapte”, care se află în apropiere de piaţa Saint-Francois, 
sub capul podului cel mare. 

O sală spațioasă. Ora şapte. „Lume” cam multă şi nu 
tocmai prezentabilă, dar cuminte, tăcută. Intendentul, tot 
aşa de tăcut, ne adună hârtiile de identitate şi ne trece la 
duş, operaţie foarte neplăcută când ţi-e foame şi somn, 
după atâta alergătură. Hainele ne sunt inspectate cu de- 
amănuntul, deparazitate în fugă şi predate. Apoi ni se 


serveşte fiecăruia o ulcică de „supă”, care nu e altceva 
decât un autentic terci românesc. Îl suflăm dintr-o 
sorbitură, ne ştergem mustăţile şi urcăm sus. Dormitor 
foarte lung şi curat. Paturi nenumărate, pe două rânduri. 
Saltea, cearceaf şi cuvertură ireproşabile, dar, curiozitate, 
cearceaful are forma unui sac în care intri până la ochi. Mă 
strecurai înăuntru şi o bună parte din noapte gemui pentru 
mine şi pentru toţi acei oameni care nu mai erau în stare s- 
o facă. 

Dimineaţa ni se distribuie câte un „bon” cu care iei o masă 
completă la ospătăria comunală. Seara te întorci ca să mai 
sorbi o ulcică de terci şi să mai petreci o noapte, iar 
dimineaţa următoare ţi se mai dă un „bon” pentru 
ospătărie. Şi-atât. Două zile de găzduire şi hrană, apoi 
Domnul să te aibe în paza lui, până într-o săptămână, când 
iar ai dreptul la două zile de azil. 

De câte ori vei fi putut să repeţi de-a rândul aceste două 
zile din zece, nu ştiu, fiindcă eu nu le-am repetat. Dar îmi 
ziceam că tot e civilizat lucru şi această înlesnire pe care o 
ţară apuseană o oferă bătutului de soartă. Mai rău la noi, 
mă gândeam eu, că n-ai nici atât. 

— Hârtiile, spuse intendentul, vă veţi duce să vi le 
retrageţi de la comisariatul vecin, unde se află depuse. 

De ce dracu le-o fi depunând la comisariat, mă întrebam. 
Şi răspunsul l-am avut de îndată ce mi s-a înmânat 
paşaportul. Pe un colţ se afla o ştampilă rectangulară: Azilul 
de noapte din Lausanne. Şi data, să zicem: 15, 16 martie 
1917. 

Treaba asta nu mi-a plăcut deloc. Nu fiindcă bănuiam ce 
avea să mi se întâmple, ci gândindu-mă că reînnoind 
paşaportul, legația avea să vadă că am trecut pe la azil. 

Am luat-o dis-de-dimineaţă la picior, hotărât să accept 
orice muncă. Plecasem de la comisariat însoţit de un 
cetăţean cu care mă împrietenisem în cele două nopţi 
petrecute la azil. Îmi fusese vecin de pat. N-aveam bani 
niciunul, dar el avea mult tutun şi-mi dădea să fumez şi mie. 


Pe la opt, o foame cumplită m-a făcut să vând pe şapte 
franci o frumoasă pereche de ghete. Ne-am îndopat cu o 
mare ceaşcă de ciocolată, cu pâine multă şi i'ar am pornit-o 
la drum. 

Ni se răspundea mereu că „Nu se angajează”, dar la un 
patron-zugrav iată că dă Dumnezeu şi sunt întrebat dacă 
ştiu să tapetez „curat”. 

— Da, ştiu. 

— Bine. Arată-mi actele de identitate. 

Dau paşaportul, uitând cu totul de ştampilă. Patronul 
întoarce coperta, dă cu ochii de ea şi se uită lung la mine: 

— Dar d-ta nu eşti un „lucrător”, ci un vagabond. Ai dormit 
la „Azilul de noapte”. 

Şi-mi restituie paşaportul: 

— Nu te angajez! 

Până la prânz, am mai găsit de lucru în două locuri, dar cu 
acelaşi rezultat. Mă gândeam mereu la ştampila-„uniformă” 
a binefăcătorului azil occidental, care mă denunța ca 
vagabond de profesie şi-mi lua pâinea de la gură. Tot mai 
bine e la noi! N-avem aziluri civilizate, dar cine îţi dă un 
codru de mămăligă şi un culcuş de-o noapte, nu-ţipune a 
doua zi ştampila infamiei de-a fi fost o clipă nevoit să ceri 
societăţii o ulcică de terci şi un adăpost. 

Singur şi deznădăjduit în cea mai frumoasă ţară din lume, 
am fost aproape doborât în acei ani negri dintre 1916 şi 
1918. Peste tot, târăsc după mine cărţi, câteodată un pian şi 
totdeauna o femeie frumoasă. (Am avut câteva prietene, dar 
ca să poţi trăi cu vreuna din ele în Elveţia, trebuie să fii un 
erou. Patru cantoane mă socotiră indezirabil!) 

Cât este de înfiorător* să nu ai un prieten căruia să-i poţi 
destăinui bucuria sau tristeţea ta! 86. 

Şi, în acest răstimp, prietenul de care aveam atâta nevoie 
se afla foarte aproape de mine, la Sierre, unde lupta pentru 
pace. El se înduioşa, suferea şi se plimba acolo, în tovărăşia 
lui Jean Jouve şi alţii. Auzea, poate, zgomotul formidabil al 
tractorului meu „Case” care desţelenea valea Ronului, între 


Sierre şi Villeneuve, făcând-o să răsune. Fiind atât de 
aproape unul de celălalt, ne vom fi încrucişat poate paşii în 
timpul curselor mele turbate cu bicicleta, în tot cursul 
anului 1918, pe drumurile cantonului Vaud. Şi totuşi, soarta 
nu mi-a oferit atunci ocazia de a-l cunoaşte. 

Cine mă va crede, când, mărturisindu-mă aici, voi spune că 
un glas lăuntric mi-a şoptit totdeauna şi în toate clipele de 
disperare că ceasul meu va suna într-o zi, că va veni un om 
cu o inimă voinică şi-mi va spune: „la opreşte-te puţin. Ce-i 
cu tine? Ce-i cu frământarea asta?” 

Fără să fi stârmocit prin redacţii, fără să fi scris în toată 
viaţa mea vreo scrisoare admirativă pe la literați - după 
două scrisori intime schimbate cu Barbusse şi alte două 
publice, am dat peste Rolland. O mână anonimă avea să 
ridice vălul şi să mi-l arate. 

Bolnav şi în tratament în sanatoriul Sylvana-sur- 
Laussane87 pe socoteala „Crucii Roşii americane”, la 
începutul anului 1919, descurajam până şi pe puţinii 
oameni care mi-adresau o vorbă. 

Unul dintre aceştia - Dumnezeu să-i dea sănătate! 

— Un ziarist elveţiano-german, vecin de masă, îmi strigă 
într-o zi, în toiul unei discuţii despre literatură: 

— Dar, în sfârşit, cam de ce ai nevoie? Tolstoi nu-ţi ajunge? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ai dreptate: e cam pisălog cu evanghelia lui. Atunci, 
Balzac! Un uriaş al credinţei! 

— Îl prefer. Dar pentru vremurile de azi e tot literatură. 
Or, eu aş avea nevoie de. Un fel de cântec al inimii, de-o 
mână caldă care să-ţi mângâie ceafa. De-o sinceritate 
pornită de sus în întâmpinarea noastră, a celor de jos. Oare, 
să nu existe oameni, sus? 

— Ai auzit de Romain Rolland? 

— Cine este? 

— Ei bine! Citeşte la început cele trei Vieţi ale oamenilor 
iluştri şi apoi Jean-Christophe. Te vei regăsi în paginile lor. 


Să mă regăsesc în paginile unei cărţi? Nu mă regăsisem 
niciodată decât în viaţa de fiece zi. Era momentul potrivit. 

Plecând din sanatoriu, mă înapoiez la Geneva. Intru la 
garajul Peugeot, cu o leafă de mizerie, pentru a învăţa o 
meserie mai uşoară, care să-mi dea puţină libertate. Vreau 
să devin şofer. Încep să studiez motorul cu explozie, despre 
care aveam unele cunoştinţe. Mănânc pâine uscată şi beau 
apă, îmi vând scumpele cărţi şi din nou îmi aduc un pian în 
odaie, ca. Să mă lovesc cu capul de el, dimineaţa şi seara! 

Acolo, între roţile maşinilor, am citit toată opera lui 
Romain Rolland. Răcnetul operei sale m-a trăsnit dintr-o 
dată. Nu era un scriitor, nu era un literator, ci un frate mai 
mare, pe care-l simţeam citindu-mi pe deasupra umărului: 
râdea, plângea, se mânia şi în toate mi-arăta cu degetul 
cum e viaţa. Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o 
revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit 
din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care 
le aduce viaţa, oricare ar fi omul. Cine trebuia să mă 
culeagă ca pe o epavă a mârşăviei sociale, să-mi aline 
rănile, să-mi dezmorţească inima, copleşindu-mă cu dovezi 
de dragoste? Desigur, în primul rând, Romain Rolland şi, 
îndată după el, toţi prietenii săi! 

Înainte de a-l iubi pe Romain Rolland, am iubit cu aceeaşi 
putere oameni de pretutindeni. lubindu-ne neîncetat, am 
fost fericiţi şi nenorociţi, deoarece dragostea nu este o 
stavilă în calea nenorocirii. Şi nu m-aş fi plâns niciodată de 
viaţa mea - tot blestemând şi luptând împotriva nedreptăţii 
sociale care mă făcea să sufăr prosteşte - dacă moartea şi 
măcelul mondial nu m-ar fi despărţit de toate dragostele 
mele. 

În aceeaşi seară de pomină, la Geneva în 1919, trei 
persoane din Brăila, care nu se cunosc între ele, mă 
anunțau pe trei cărţi poştale două morţi năprasnice: a 
mamei mele şi a lui Samoilă. Mama lui Samoilă îmi scria 
doar atât: „Am aflat că fiul meu iubit, bunul tău prieten 
Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că şi 


biata ta mamă a murit zilele astea, după cum vei fi aflat şi, 
dacă te-ntorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe 
fiul meu!” lar pe o altă carte poştală am citit tocmai la 
sfârşit: „. Aici, noi suntem cu toţii bine, numai că biata ta 
maică a murit în săptămâna mare”88. („Numai”! Ah, multe 
rele am uitat în viaţa mea, dar pe acest „numai” nu pot să-l 
uit. Şi mă înfioară grozav, când mă gândesc câţi „numai” ca 
al meu trebuie să aibe omenirea pe suflet.) 

Se prăbuşea singurul reazem ce mai mă ţinea în picioare. 
Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani 
şi jumătate de despărţire, trei veacuri de suferinţă 
nemaipomenită, fără să mă poată îmbrăţişa pentru ultima 
oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment 
înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, risipită în 
bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna 
trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţară, să-i 
cad în braţe. Minciună, minciună, totul e minciună! 

„Ce-mi pasă de succes, acum când ea nu mai e?” îşi 
spunea Jean-Christophe. Citeam acest pasaj, plângând, ca şi 
acum. „Cel ce-a avut fericirea să cunoască, măcar o dată în 
viaţă, comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a 
cunoscut bucuria cea mai divină - o bucurie care-l va 
nenoroci pentru tot restul vieţii”. Şi eu care am cunoscut nu 
numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten. 

Nu mai departe decât cu câteva zile mai înainte, o ştire 
falsă, dintr-un jurnal local, glăsuia că Alexandru 
Constantinescu (cel mai mare prieten al meu, alături de 
Gheorghe Ionescu) a fost condamnat la moarte şi împuşcat 
de oligarhia română. Ei bine, există câţiva prieteni care pot 
mărturisi halul în care mă aruncaseră aceste trei măciuci 
morale. 

Şi, pe când, în acea groaznică noapte de mai, zeci de 
privighetori luau văzduhul pe sus cu cântecele lor, eu stam 
înlemnit în cadrul ferestrei deschise, cu braţele încrucişate 
la piept, cu ochi de nebun, ţintuiţi în golul negru şi-mi 
ziceam: „Constantinescu, împuşcat. Ionescu, omorât poate 


de vreo bombă căzută la Paris. Samoilă, mama, Gheorghiu, 
Mihail, morţi. Ce să fac eu acum singur?” 

Atunci am rupt orice relaţii cu Brăila, chiar cu îndurerata 
mamă a lui Samoilă Petrov şi nimeni n-a mai ştiut de mine. 
Mi-era teamă să nu-mi pierd mintea, citind detalii asupra 
acestor morţi. Ce literatură poate să ţină piept acestor mii 
şi mii de crâncene literaturi reale, ignorate de univers şi 
imposibil de redat în artă? 

Cad iar bolnav. Nu mai aveam pe cine iubi? Ba da, pe 
Romain Rolland. Rămâne totdeauna loc pentru iubirea de 
oameni; ne rămâne Omenirea „care suferă, care luptă sau 
nu”, în picioare, prietene! 

Încercam să mă ţin în picioare printre maşinile din garajul 
Peugeot, de la Geneva. Dar, când suferi, nu te poţi ţine în 
picioare printre maşini. Şi-atunci, lăsam storurile, mă 
urcam în pat şi, recitind paginile care-mi mergeau la inimă, 
îmi spuneam: „Ah! Dacă aş putea să-i mărturisesc acestui 
prieten cât îmi e de izbăvitoare slova sa. Să am de la elun 
cuvânt, o dovadă că are încredere în ceea ce spune, sămă 
încredinţez că nu e literatură. Nimic altceva, decât să sărut 
un rând scris de mâna lui pentru suferinţa mea! 

După câtva timp, citesc într-un jurnal89 că „celebrul 
scriitor Romain Rolland a descins la hotelul „Victoria, din 
Interlaken, pentru o lungă şedere”. Aruncat pe brânci de 
măciuca morţii mamei mele şi înspăimântat de singurătatea 
deşertului saharian ce se ridica în jurul meu, îi scriu din pat, 
având 40 de grade febră, blodogoresc într-o franţuzească 
de trei ani, pe douăzeci de pagini enorme despre viaţa mea, 
despre ce-am simţit, ce-am dorit şi ce-am aspirat90: 
„Domnului Romain Rolland. 

Un om în pragul morţii vă roagă să-i ascultați spovedania. 

Nu cunosc limba dvs. şi poate că asta vă va sâcâi. Ştiu, însă 
că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste 
rânduri. 

Cel ce vă scrie cunoaşte, la rândul său, viaţa, fiind în 
prezent târât de valuri pe marea furtunoasă a suferinţei; se 


află în pragul morţii, nu atât din pricina trupului slăbit, cât 
a credinţei sale zdruncinate. 

Iubire divină! Ajută-mă în ceasul de cruntă deznădejde. 
„Nu există decât un singur eroism pe lume: acela de-a o 
vedea aşa cum e şi de-a oiubi”. 

Sunt un muncitor, un zugrav, născut într-un loc unde 
Dunărea face un cot, despărţindu-se în trei braţe, pentru a 
se vărsa în Marea Neagră (.) De douăzeci şi cinci de ani 
scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient 
şi inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, 
mnboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins 
să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori, ca fericire, 
familie, situaţie, onoare, tihnă. 

Încă din copilărie am cunoscut prietenia de nezdruncinat, 
ca şi patima de-a citi - la început cărţi mediocre, apoi bune. 
Am cunoscut, de asemenea şi mai ales, pasiunea de-a 
călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate 
printre oameni! 

— Care va rămâne pururi o biată năzuinţă. Şi, agăţându- 
mă de aceste himere, am pornit ca un bolid prin viaţă (.). 

În ciuda bucuriei şi a tăriei vieţii care izbucnea în mine la 
fiecare cotitură de drum (.) sufeream, chinuindu-mă 
cumplit; o ploaie înmiresmată mă făcea să mor de plăcere, 
arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picături de foc. Mai 
târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu a 
greşit când a afirmat că „plăcerea este stearpă” şi „numai 
durerea fiind rodnică”. Să nu credeţi cumva că toate aceste 
suferinţe s-ar fi datorat, într-o oarecare măsură, faptului că 
aparţineam celor de jos, că eram sărac şi munceam din 
greu pentru o pâine. Nu! Dimpotrivă! Numai aşa puteam 
trăi, numai aşa vreau să trăiesc şi de-acum încolo, dacă 
scap de chinurile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la 
pat. Binecuvântată trudă! Binecuvântată sărăcie! Datorită 
vouă m-am putut scălda în cea mai desăvârşită 
independenţă de spirit pe care şi-o poate dori un 
îndrăgostit de libertate. Graţie vouă i-am putut trimite la 


plimbare pe toţi cei care voiau să mă zălogească cu banii 
lor, acolo unde eu nu puteam respira. Şi numai datorită 
vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să 
urăsc pe cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am 
putut fi eu însumi - în întregime - dăruindu-mă cu totul la 
toate câte am iubit, în tot ce am suferit din tot sufletul şi cu 
toată pasiunea. 

Cel care dă fără să socotească, în orice clipă a vieţii sale, în 
tot ce face, suferă, iubeşte şi urăşte, acela este cea mai 
mare minune ce poate fi întâlnită pe pământ. Numai graţie 
ţie, sfântă sărăcie, graţie şcolii tale - cea mai înaltă 
instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde nu 
pot pătrunde mediocrităţile, (fie numele Domnului lăudat!) 
- sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte toate prostiile cu glas 
tare.,„ Putem spune că sărăcia este un maestru nu numai al 
gândirii, ci şi al stilului; ea ne învaţă mintea să fie sobră, ca 
şi trupul. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, 
atunci nu spunem nimic de prisos, ne obişnuim să gândim 
esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu”. 

lată pentru început omagiul entuziast ce poate fi adus 
operei dv. 

— Care-i însăşi viaţa şi fiinţa d-stră. Vă plagiez? Mă 
plagiaţi? Nu. Nici dv., nici eu. E însuşi Dumnezeu, care 
glăsuieşte în limba sa unică şi universală. 

În prezent pianul se află acolo, iar eu sunt aici, în pat. 
Mama e moartă pentru vecie, ca şi ultimul meu prieten, ucis 
în revoluţie împreună cu alţii, în primăvara trecută. 

Iar eu nu am alt mijloc de a-mi rumega durerea decât 
privind la pânzele de păianjen din tavan! 

Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de 
lupte supraomeneşti şi de mari prietenii! Să fiu, oare, un 
ticălos? Trebuie să mor? Trebuie să îngrop picătura de 
adevăr, descoperită cu mijloace proprii, într-o viaţă de 
uitare de sine? 

În acest trup, altădată viguros, astăzi numai piele şi os, 
țintuit la pat şi biciuit de dureri, în trupul acesta, totuşi, nu 


s-a stins totul: viaţa se află fremătând, gata să se trezească! 
(.) Vreau să trăiesc! Nu pentru plăcerea de-a mânca, ci 
pentru a preamări pe cei ce nu mai sunt şi care mi-au 
dezvăluit sufletul lor. (.) Mă puteţi salva; mă veţi salva. Din 
punct de vedere material, nevoile mele nu merg prea 
departe. Sunt obişnuit cu orice şi am cunoscut lipsurile cum 
puţini alţi oameni pe acest pământ. De asta nu mi-e frică. E 
prea neînsemnat pentru mine. 

Dar mi-am pierdut credinţa. Aici e primejdia. Ea m-a 
hrănit şi m-a susţinut până acum. Întotdeauna am crezut că 
lumea poate fi altfel decât în realitate. Acum n-o mai cred. 
Mă agăţ de credinţă, dar ea îmi scapă printre degete. Acest 
ajutor greu îl aştept de la dv. Sincer vorbind, credeţi oare 
că se mai poate schimba ceva? O credeţi în sinea d-stră? 
Dacă nu, nu mai merită să trăiesc, nu mai merită nici o 
osteneală. 

Aştept de la d-stră acest cuvânt afectuos. Sau nimic. În 
ambele cazuri, voi avea ceva de câştigat şi în toate 
privinţele”91. 

După patru zile, scrisoarea îmi vine înapoi, cu menţiunea 
„Plecat fără a lăsa adresa”. Bun, îmi zic. Aici e o chestiune 
de viaţă şi de moarte. Dacă omul care a scris Jean- 
Christophe şi trei Vieţi ilustre a refuzat scrisoarea mea, apoi 
atât de groaznică e minciuna artei şi a vieţii în general, 
încât moartea e o binefacere. Totuşi, nu poţi tăia, aşa, un 
cap de om. Se poate să fi plecat cu adevărat (după cum şi 
adevărat a fost). Romain Rolland îmi scria, doi ani mai 
târziu: „Am descins la hotelul „Victoria, din Interlaken, 
seara la ora 6 şi am plecat de-acolo a doua zi, la 6 
dimineaţa. Am figurat pe lista oaspeţilor de-acolo tot 
sezonul. Nu este prima oară, când mi se joacă o atare festă. 
Uneori, când am chef şi posibilităţi, mi se întâmplă să 
poposesc în hoteluri pentru oameni înstăriți (.) mi-am dat 
seama că numai în hotelurile mari ai şansa să te izolezi şi să 
ai linişte în cameră”. 


Ah! Voi artişti cu inimi simţitoare! Scriitori cu slovă de foc! 
Binevoiţi să vă lăsaţi adresele, pretutindeni unde poposiţi în 
văzul lumii şi fără s-o vreţi. Şi spuneţi, la plecare, gazdei: 
„Doamnă! Sunt un om tare periculos. Luaţi banii ăştia 
pentru poştaş şi rugaţi pe acest om de treabă să-mi 
expedieze corespondenţa la adresele pe unde voi trece. 
Dacă n-o va face, s-ar putea ca fiinţe omeneşti să moară în 
cutare colţ de lume. 

— Făpturi cinstite şi nevinovate, pe care eu le otrăvesc, 
fără să le văd, în fiece zi, cu scrisul meu”. 

Prieteni, care scrieţi cărţi extraordinare, luaţi această 
măsură de prevedere! lar dacă nu vreţi s-o faceţi, nu mai 
scrieţi. Lăsaţi-i pe oameni la dragostele lor neghioabe, la 
duşmăniile lor şi mai neghioabe, la scriitorii lor „subţiri” şi 
„sceptici”! Eu puteam fi mort încă de la 3 ianuarie 1921, din 
cauza unei atari greşeli. 

Odată cu războiul, iată şi teribilul său „acid sulfuric”: 
bolşevismul! 

Crescut la marginea somnoroasei mişcări social- 
democrate, care avea să arunce proletariatul, în chip atât 
de odios, în primul război mondial, m-am complăcut 
totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul 
cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere 
formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. 
Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi Kienthal, 
mă subjugă prin forţa, precizia şi curajul său! Izolat de 
lumea mea, mai întâi în Elveţia şi apoi în Franţa, zdreanţă 
omenească mai mult ca oricând şi spectator înspăimântat 
de atâtea josnicii oportuniste, înţelesei până la urmă că 
acest acid sulfuric ne punea întrebarea: „Cine vrea să adere 
la pace şi la muncă, o dată pentru totdeauna şi pe deasupra 
tuturor pălăvrăgelilor? Cine vrea să se ridice împotriva 
crimei şi a exploatării? Dar acum, imediat!” 

Întrebarea era netă şi singur, din bârlogul meu, ridicai 
degetul: „Eu! Sunt pentru pace, împotriva exploatării! 
Totdeauna am fost aşa!”. Aderai la bolşevism numaidecât, a 


doua zi după Revoluţia din Octombrie, fără a ţine seama de 
faptul că mă aflam în Elveţia şi gestul acesta putea să mă 
coste scump. 

Şi îndată gândul mi-aleargă în căutarea a doi oameni: Al. 
Constantinescu şi Racovski. Unde-or fi şi ce răspuns vor fi 
dat ei chemării răspicate a ruşilor? Îi ştiam sinceri, 
sentimentali, prieteni. Nu puteau răspunde decât printr-un 
da! Fără şovâire. Aflasem că primul fusese condamnat la 
moarte în contumacie, iar al doilea devenise Preşedintele 
Comisarilor poporului, în Ucraina. În plus, un al treilea 
prieten, cel care trebuia să-mi dea mai târziu mijloacele 
băneşti pentru a scrie - Gheorghe Ionescu - îmi trimise de 
la Paris aceste cuvinte laconice: „Trăiască Revoluţia rusă şi 
în curând, poate, şi mondială!”. Mă aflam la Geneva, în 
1919. Trei ani de limbă franceză. Cititor al operei lui 
Anatole France, îi ceream să-mi potolesc foamea, puţină 
căldură pentru oasele-mi rebegite, o rațiune care să mă 
susţină în truda zilnică a braţelor, un ţel pentru setea mea 
de dragoste, un reazem pentru neliniştea mea, o încurajare 
pentru starea deznădăjduită în care mă aflam, ca şi o cale 
pentru revolta mea. Anatole France însă mă trăda! Pentru 
banii câştigaţi cu sânge şi pe care-i lăsam pe tejgheaua 
librarului - îngăduind autorului să zeflemisească viaţa, din 
fundul unui fotoliu - eu mă înapoiam acasă cu o carte 
drăgăstos ţinută sub braţ. O citeam, tremurând de frig, în 
odaia mea. Această carte nu făcea nimic altceva decât să-mi 
otrăvească şi mai mult sufletul, afundându-mă în 
deznădejde, încălcându-mi judecata, făcându-mă să oscilez 
cu săptămânile între tendinţa de-a trăi şi pofta de-a muri. 
Aici se află întreg pericolul criminal al artei sale: de-a 
pătrunde în organismul tău ca opiumul, cu o forţă 
nemăsurată şi rezultate josnice. Sub biciul sarcasmului său, 
mii de adevăruri deznădăjduitoare ţâşnesc sub privirea 
bietului cititor. Dar toate adevărurile omului lipsit de inimă 
sunt minciuni sadea! 


Grav bolnav, într-o vreme dintre cele mai negre din viaţa 
mea, mă luptam cu moartea. Într-o zi, un prieten mi-aduse 
patru cărţi: „Uite patru opere care-ţi vor întări puterile!” 
îmi spuse el. 

Din aceste patru cărţi, prima pe care o citii fu Zeilor le e 
sete! Cât pe-aci să mă hotărască la sinucidere, într-atât îmi 
apăru de sumbră imaginea zugrăvită despre oamenii de 
credinţă. Din fericire, găsii în celelalte trei cărţi puterea 
morală de a mă împotrivi. Aceste trei cărţi erau: Iluzii 
pierdute de Balzac, Beethoven de Romain Rolland şi Focul 
de Barbusse. Desigur, tustrele nu excelau în culori roze şi 
totuşi cu câtă forţă m-am smuls de pe patul spaimelor, 
aruncându-mă din nou în luptă. 

Vindecat de boală, odată cu bucuria renasc în mine şi 
preocupările intelectuale. Aflu că Birukof ţine o conferinţă 
despre Rusia nouăâ92. A doua zi după ce o ascult scriu 
primul meu articol în franţuzeşte - adeziunea mea publică 
la bolşevism - Tolstoisme ou Bolchevisme? ŞIi-l trimit, într-o 
doară, lui Jean-Debrit, la ziarul La Feuille93 (azi dispărut). 
A doua zi, articolul apare în pagina întâia, semnat: P Istr94. 
Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, 
fiindcă - orice s-o întâmpla cu Internaționala a III-a şi 
construcţia socialistă a comuniştilor ruşi - bolşevismul pe 
care-l salutam atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul 
lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, câtă vreme vor fi 
revoluționari trimişi la moarte de capitalismul criminal. 

Dac-am vedea pe director? Generosul director burghez al 
răzvrătitei foi „La Feuille”, din Geneva, mă luă sub ocrotire. 
Mă făcu al doilea expeditor şi mic colaborator. Accept postul 
şi păstrez o atitudine rezervată faţă de colaborare, deşi 
aceasta era bine plătită cu linia. Semnez o scrisoare 
deschisă lui Barbusse95, care atrage gazetei un răspuns 
demn şi măgulitor din partea celebrului autor al Focului, în 
chestiunea neîncrederii lucrătorilor faţă de intelectuali. Eu 
luasem apărarea lucrătorilor şi Barbusse, răspunzându-mi, 
îi apăra mai mult decât mine. Au urmat apoi două sau trei 


scrisori personale slabe, la care am primit răspunsul banal 
ce meritau. Atât eu cât şi Barbusse am avut o zi proastă, 
când le-am scris. Nici eu, nici el nu putem fi judecaţi după 
aceste scrisori. Pot spune că el are apucături de chirurg, nu 
de doctor. Nu e felul meu de a fi. Mai scriu un foileton 
semnat: Un canibal96. 

Debrit mă luase în amiciţie. Aflând despre scrisoarea pe 
care i-o adresasem lui Romain Rolland şi care îmi revenise, 
îi spusei ce omorâtoare îndoială mă roade. El citi scrisoarea 
şi, retrimiţându-mi-o acasă, îmi spuse pe-o hârtie 
dactilografiată şi semnată: „Să nu te scuzi pentru că ţi-ai 
deschis inima, istorisindu-mi starea d-tale. Este o dovadă de 
francheţă şi încredere, care se adaugă stimei şi prieteniei 
ce aveam pentru d-ta. Nu sunt lămurit dacă este cazul să 
încerc a preda scrisoarea lui Romain Rolland. 
Necunoscându-ţi intenţile, ţi-o înapoiez. Am citit-o de la un 
capăt la altul şi m-a subjugat nespus. Ca să-mi dau seama în 
ce măsură ţi-aş putea fi folositor, trebuie să cunosc starea 
sănătăţii d-tale. Poţi munci în exterior sau într-un birou? 
Sau nu poţi lucra decât acasă în pat? Voi face tot posibilul 
ca să te scot din starea proastă în care ai căzut pe nedrept. 
Scrisoarea nu-i poate parveni lui Romain Rolland decât prin 
prietenul său intim şi biograf, Pierre-Jean Jouve - ceea ce se 
poate foarte uşor”97. 

Numaidecât am văzut în Jouve un cerber. Mi-am închis 
misiva în ladă şi când Debrit m-a întrebat de hotărâre, i-am 
răspuns că „am dreptul să ajung la Rolland fără 
intermediari”. (Nu ştiam ce inimă mare, ce suflet bun era 
Jouve!) 

Doi ani mai târziu, în 1921, scrisoarea mea şi a lui Debrit 
parveneau lui Rolland, în condiţiile ştiute, tot grele de 
sânge, pline de credinţă - mărturii ce vor servi de exemplu 
şi vor da curaj în luptă tuturor acelora care scrâşnesc din 
dinţi în clipele astea, care gem sub povara nedreptăţii şi 
pentru care mă şi destăinuiesc cu sinceritate, asigurându-i, 
acolo unde se află că, învinşi sau învingători, victoria va fi la 


urmă tot a acelora care aşteaptă şi disperează, crezând 
mereu. Mulţi vor fi sacrificați molohului credinţei. Dar aşa e 
scris: numai dând pe brânci, omenirea va ajunge să se 
lepede de urgia egoismului care o împiedică să fie dreaptă. 

Geneva, mai 1920. lată-mă în declin, cu toate speranţele 
pierdute. Se vede treaba că aşa e făcută viaţa: nu cum o 
dorim noi, ci cum o creează împrejurările şi variata natură 
omenească. 

Dacă voi avea puterea să mă ridic şi steaua mea nu-i cu 
totul apusă, o rază va luci cândva. Dar eu am un dor nebun 
de-a umbla în zdrenţe, de-a fi plouat şi bătut de vânturi98. 
Cum jurnalul lui Debrit va muri într-o lună sau două, din 
lipsă de fonduri, dorinţa asta nu va fi greu de îndeplinit. 

Cu revolta în inimă şi descotorosit de fantoşele wilsoniene, 
am debarcat la Paris în primăvara lui 1920. Oraşul-lumină, 
căminul civilizaţiei occidentale99. 

Ce nătărăi suntem! Eu credeam, pe-atunci, în vorbe. 
Credeam, de pildă, în soldatul francez care ieşise din 
tranşee şi în suprema elită a gândirii franceze, cu tradiţie 
revoluţionară. Citisem magnificul Foc, al lui Barbusse, şi-i 
purtam în suflet pe Romain Rolland. Aşa că, ascunzându-mi 
cât puteam mai bine bolşevismul meu, am crezut o clipă în 
cele două forţe ale Franţei civilizatoare. Îmi spuneam: 
„Poate că experienţa celor care au fost pe front, unită cu 
curajul revoluţionar, vor izbuti să mântuiască lumea”. 

M-am înşelat groaznic. Demobilizatul francez - mândru de 
crucea de război şi glorios de rănile primite - fu cât pe-aci 
să-mi învineţească un ochi, în Place de l'Etoile, fiindcă nu-mi 
scosesem pălăria în faţa unei mascarade războinice. 

Cât despre scriitorul francez cu tradiţie revoluţionară, 
povestea e cam lungă. 

ULTIME CUVINIE. 

Nu mai credeam în nimic. Privaţiuni supraomeneşti din 
ultima vreme şi o frământare sterilă îmi zdruncinase 
sănătatea, fără să mai pomenesc de umiliri cumplite ce m- 
au coborât în proprii mei ochi. Fiinţa mea - ciudat clădită 


din dorinţa primitivă de-a cunoaşte şi iubi tot ceea ce este 
frumos şi în acelaşi timp sfârtecată de pasiuni ce mă 
trânteau adesea în noroi - îmi devenise nesuferită. Dar 
Jean-Christophe mă învăţă că acolo unde totul se sfârşeşte 
mai rămâne ceva care poate fi un punct de plecare. 

Îmi ridicai crucea şi pornii la drum. Dar mătăhăind! 

Doi ani de drum aspru: altă femeie100, alte nenorociri, 
alte deziluzii cu prietenii (la Paris, în 1920)101. Viaţă de 
câine de şapte hotare, fără sens, fără ţintă, fără speranţă, 
fără ideal. Sănătatea şi moralul foarte proaste. 

Nisa, octombrie 1920 - ianuarie 1921. Cer zadarnic la 
toate hotelurile să fiu angajat ca spălător de vase, fără 
leafă, numai pentru mâncare şi adăpost. Noaptea mă 
furişez într-o vilă nelocuită, pe bulevardul Cimiez, unde 
dorm cu capul pe-o boccea, într-o odăiţă din spatele 
bucătăriei. Şi vremea nu era blândă. Dar să trec mai 
departe. Nu mai vreau să mă gândesc la acele timpuri. 

Şi totuşi, în acest oraş mare, dau peste un om: dl. Monnier, 
fabricantul de nigarettes, care mă oploşi la el timp de zece 
zile, dându-mi casă şi masă în schimbul unei jumătăţi de zile 
de muncă. 

Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii102. Pentru mine 
este începutul sfârşitului. E oare nevoie să te explici, atunci 
când te hotărăşti să părăseşti lumea asta? Nu! Se poate 
pleca în tăcere, ceea ce după mine este cea mai bună 
dovadă de sinceritate. 

Dar, pe acei prieteni ai mei care ar putea gândi că am 
făcut acest gest disperat din cauza unor strâmtorări 
băneşti, îi rog să fie liniştiţi. Am avut motive mult mai 
serioase, cel mai puternic dintre ele fiind falimentul 
prieteniei, al propriei lor prietenii! Ei n-au simţit nevoia să-i 
sacrifice orgoliul şi interesele lor. Or, numai în felul acesta 
prietenia se dovedeşte un sentiment nobil, deoarece cel 
care crede că prietenia nu costă nimic n-are decât să 
privească preţul plătit de mine: viaţa! Restul nu va fi ştiut 
niciodată. 


Totuşi, plec fără să păstrez cuiva vreo ranchiună. Plec, 
iubindu-vă ca în zilele noastre cele mai frumoase. Ştiu că 
inima voastră este bună şi generoasă; şi că răul nu porneşte 
decât de la o judecată greşită. Habar n-aveţi că prietenia vă 
onorează tocmai atunci când pretinde jumătate din sângele 
vostru. În acel moment ea se integrează în categoria celor 
care pot da totul, până la ultima picătură, fără a cere 
vreodată ceva în schimb. Această prietenie este la fel cu 
rădăcina care dă copacului sevă şi respiră prin ramurile 
sale. Fără prietenie, eu nu văd existând Frumosul în lume. 
Cel care admiră de unul singur un peisaj, care citeşte 
singur o carte sau ascultă singur o simfonie - fără a simţi 
lipsa prietenului - acela nu admiră nimic, nu citeşte nimic şi 
n-ascultă decât strigătele propriei sale îngâmfări neroade. 

Or, pe acest fel de prietenie mi-am clădit toate idealurile, 
Primul dintre toate - idealul ameliorării sociale - nu va fi cu 
putinţă decât atunci când militanţii lui vor fi prieteni, 
deoarece azi nu sunt aşa ceva decât în articole de ziar şi de 
ochii lumii. În intimitate, ei sunt duşmani. 

Arta şi gândirea - fără de care viaţa n-ar fi decât o jalnică 
noapte de puşcărie - sunt împinse de prietenie către 
culmile cele mai inaccesibile. Asta pentru că dintre toate 
sentimentele din care se inspiră arta, numai prietenia este 
cel mai trainic şi mai curat. Atunci când însăşi femeia - izvor 
puternic de fericire - încetează de-a mai fi pentru noi (din 
plictiseală sau bătrâneţe) amanta adorată a cărei carne ne- 
a biciuit simţurile cu plăceri ameţitoare, ea nu mai 
înseamnă nimic, dacă inima îi este golită de prietenie. 

Or, iată că azi acest idol îmi întoarce spatele. Temeiul vieţii 
mele se prăbuşeşte! 

Îmi dau seama că vina este în parte a întâmplărilor. Sunt 
neajutorat de împrejurări. Dar asta-i de-ajuns ca să-mi facă 
viaţa de nesuportat. Ca şi Aert al lui Romain Rolland, eu nu 
pot trăi fără a spera. E foarte frumos „să n-ai nevoie de 
speranţă pentru a întreprinde ceva şi nici de reuşită spre a 
putea persevera”. Eu însă am făcut tot ce mi-a stat în 


putinţă, timp de douăzeci şi cinci de ani de credinţă cinstită 
în artă, în prietenie, într-un viitor mai bun. M-am lipsit de 
pâine, nu pentru a cumpăra o carte, ci ca să pot citi şi să 
visez, fermecat de ea. Băiat de prăvălie - după ce am 
terminat şcoala primară - am îndurat bătaia în fiecare zi, 
pentru crima de-a citi în loc să fi dormit, după optsprezece 
ceasuri de trudă. Muncitor, am fost dat afară, deoarece n- 
am fost în stare să mă dezlipesc într-o dimineaţă de o 
lectură mai frumoasă decât viaţa, mai necesară decât 
pâinea sau pentru că mi-am rostit revolta faţă de ordinea 
existentă. Şi într-un caz şi în celălalt, am înfruntat mizeria, 
credincios idealului meu. Strângeam cartea la piept şi 
porneam împreună pe malul cutărei ape, într-o poiană 
înflorită sau la umbra unei păduri, ca să uit de lume şi de 
pâinea ei amară. 

Voi povesti acum, cu oarecare bucurie - cu o ultimă 
bucurie - în ce fel mi s-a întâmplat nu o dată să plătesc 
preţul datorat artei. 

În primăvara lui 1907, mă aflam în Alexandria Egiptului, 
venind de la Neapole. Eram un golan, îmbrăcat prost dar 
fericit ca un cintezoi. Seara, în cârciuma unui compatriot, 
îmi amăgii foamea cu un codru de pâine, un ceai şi puţină 
brânză. După ce plătii masa, rămăsei în buzunar cu vreo 
doisprezece piaştri (1 franc şi 50 centime). Alături, un pârlit 
se uita la mine şi înghiţea în sec. Pricepui că era flămând. 
Mi-o spuse singur: 

— Aş avea şi eu ce să mănânc astă-seară, dacă ai vrea să- 
mi cumperi cartea asta. Am postit toată ziua. 

Avea la subsoară o carte: Învierea de Tolstoi. Am 
cumpărat-o cu cei opt piaştri ceruţi. Mă apucai să citesc şi 
uitai totul. Uitai că-mi trebuia un pat pentru la noapte, care 
costa un franc şi nu mai aveam decât cincizeci de centime. 
La miezul nopţii, cârciuma se închise şi rămăsei fără 
adăpost. Cumsecadele care-mi vânduse cartea întârzia în 
preajma mea, cu vorbe banale. Apoi îmi spuse: 

— Noapte bună. Plec la culcare. Tu nu dormi aici? 


— Nu! Costă un franc şi nu mai am decât cincizeci de 
centime. 

— Cum, cumperi o carte când eşti un calic? 

— Am cumpărat-o pentru că-i o carte bună. Şi apoi, pentru 
că erai flămând. 

— Cu cincizeci de centime poţi dormi la gazda mea. Dar 
are păduchi. 

— În cazul ăsta, prefer afară. 

Ceea ce şi făcui. De altfel, vremea era frumoasă. Străzile 
pustii. Trebuia însă ca să mergi întruna, ca să nu dai de 
bănuit ceauşilor de noapte şi să te înhaţe pentru 
vagabondaj. Or, eu ardeam de nerăbdarea de a-mi continua 
lectura, oprită la paginile unde Tolstoi descria magistral 
procesul Katuşei şi remuşcările care-l rodeau pe Nehliudov. 
Ca să pot citi, mă opream sub lumina slabă a fiecărui felinar 
întâlnit în cale. Astfel, cutreierai aproape toate străzile 
cartierului. Dar iată că pe la patru dimineaţa începe o 
ploaie măruntă, neîntreruptă. Turbam. Nu mai puteam 
urmări întâmplările extrem de pasionante ale celor doi eroi 
în Siberia. Închisei cartea şi o ascunsei în sân, ca s-o feresc 
de apa care începea să mă pătrundă. Din când în când, mă 
adăposteam sub un balcon sau în vreun gang, dar atunci 
mă prindea frigul. Îndată, ceauşii prinseră de veste, începu 
o goană de animal hăituit, care ţinu până la ziuă. Fiind 
înfăşuraţi în lungi mantale cenuşii, nu puteam desluşi pe 
ceauşi, care se lipeau una cu zidul de care se adăposteau. 
Dacă n-ar fi avut „generozitatea” de-a se da de gol ei înşişi, 
prosteşte, le-aş fi căzut în gheare ca un miel. Îşi dădeau de 
veste unul-altuia, prin lovituri puternice cu un baston de 
lemn, în pavaj. În tăcerea nopţii, zgomotul era atât de 
puternic, încât adesea îi trezea pe locatari din somn. Aşa că, 
atunci când loviturile se auzeau din faţă, eu o ştergeam 
înapoi; când veneau din stânga, o cârmeam spre dreapta, 
mulţumindu-le pentru serviciul făcut, ca să ştiu unde se află 
şi să nu ne întâlnim nas în nas. Asta îmi reaminti de 
recunoştinţa cu care un hoţ român îmi vorbea despre 


serviciile aduse de sergenţii de noapte din România, unde 
prostia este aceeaşi, cu deosebire că bastonul este înlocuit 
printr-un fluier. 

Spre ziuă, ploaia încetă. Soarele lucea cu dărnicie. Eram 
însă ud până la piele. Apa mi se scurgea în pantofi, de-a 
lungul trupului îngheţat. Aflându-mă afară din oraş, începui 
să alerg ca să mă încălzesc. Ajuns la unul din braţele 
bogatei delte a Nilului, mă abătui de la şosea, ascunzându- 
mă înapoia unui gard lung de trestie de zahăr. Acolo, mă 
dezbrăcai repede, îmi întinsei catrafusele pe iarbă şi gol, ca 
şi strămoşul nostru Adam, mă aşezai să termin romanul, cu 
spatele spre soare care mă mângâia plăcut. Dar, după un 
timp, observai că însuşi darnicul soare ţinea să-i plătesc 
preţul datorat Artei: sărmana-mi piele fu arsă, iar durerea 
mai puternică decât sâcâiala alergăturii prin ploaie. 
Terminai cartea şi într-un avânt de furie desfrânată o 
cuprinsei în mâini ca pe căpşorul unei fiinţe iubite, îmi 
afundai privirea în strălucirea frumuseţii sale şi, cu pârjol în 
inimă şi pe. Spinare, îi strigai: 

— Copil nepreţuit, vezi cât rău îmi faci? Oare nu-mi vei 
înşela speranţele? 

Ei bine, da! Speranţele mi-au fost înşelate! Arta nu este 
balsamul nepreţuit, mai presus de orice negoţ, aşa cum 
credeam. Ci pur şi simplu o negustorie. lar artistul nu e 
creatorul fără pată şi reproş, ci deseori un negustor de cărţi 
care fabrică emoţii ce îl dau peste cap doar pe cititor şi 
căruia prea puţin îi pasă de durerile pricinuite altor suflete! 
Oh! Prieteni! N-o să mai apuc ziua mult visată, când artistul 
- apostol modern şi creator răzvrătit - îşi va ridica toiagul şi 
va lovi fără şovăire în puiţa de negustori ai sentimentului şi 
ai ideii din Templul Artei, indignat să-şi vadă opera, 
plămădită în suferinţă, redusă la valoarea unui blid cu linte 
şi preţuită în gologani. 

Şi deoarece îmi scrutez pentru ultima dată viaţa ce se va 
sfârşi mâine, deoarece trecutul mi se perindă acum cu 
iuţeală pe dinaintea ochilor, înecându-mi inima în lacrimi, 


regrete şi dragoste, voi povesti o altă pagină, tristă şi 
umilitoare pentru mine, dar care va arăta în ce grad şi cu 
ce preţ am năzuit către Sublim. 

Mă aflam în aceeaşi perioadă descrisă mai sus. N-aveam 
decât douăzeci şi trei de ani. Un prieten care a murit103 - 
un rus misterios, cu inimă şi minte generoasă şi de care mă 
despărţisem într-o împrejurare dureroasă - îmi pusese în 
mână cartea Luminile Asiei, vorbindu-mi cu atâta 
înflăcărare despre minunăţiile hinduse, încât, după ce 
văzusem Egiptul, nu mai aveam decât un vis: să mă duc cu 
orice preţ în India. 

Legenda prinţului care-şi părăsise palatul la vârsta 
plăcerilor, aflându-se în singurătatea pădurilor străvechi ca 
să mediteze asupra metehnelor omenirii şi a mijloacelor de- 
a le îndrepta - ca şi biruinţa sa asupra slăbiciunilor cărnii şi 
descoperirea Adevărului etern pe care l-a propovăduit în 
pribegie oricărei făpturi omeneşti, timp de aproape o 
jumătate de secol. 

— Toate acestea mă minunară într-atât, încât îmi pierdui 
capul, închisei ochii asupra greutăților unei atari călătorii, 
fără un ban şi fără altă cunoaştere decât a limbii române şi 
greceşti. Plecai la Port-Said, unde sosii cu zece franci în 
buzunar. 

Să nu vă mire îndrăzneala mea! Capetele înfierbântate 
făuresc cu uşurinţă castele în Spania. Castelul meu? Simplu 
ca bună ziua. „Voi rămâne două săptămâni la Port-Said, 
unde voi încerca să mă furişez, cu orice chip, pe un vapor 
care merge spre India. Odată în larg, aş fi ieşit din 
ascunzătoare, oferindu-mă să muncesc orice la bord pentru 
a-mi plăti hrana şi transportul. Apoi, debarcat pe pământul 
făgăduinţei, aş fi fost nevoit să rămân acolo, să trăiesc pe 
apucate, muncind orice şi instruindu-mă!”. 

Nu-i aşa? Voiam să învăţ nimic altceva decât engleza şi. 
Sanscrita! Mă credeam în stare. Ah! Sărmani fluturi care 
roiţi în jurul luminii misterioase! Aş fi luat drept duşman pe 
înțeleptul care ar fi încercat să mă abată din drum. Din 


fericire, eram singur şi făceam ce mă tăia capul. Desigur, nu 
izbutii nimic. Asemenea încercări fiind un fapt obişnuit, 
supravegherea pe vapor era la culme, iar eu un prost de 
luat la palme, în timp ce crăpam de căldură - chircit în vreo 
ascunzătoare, pe care marinarii o cunoşteau mai bine decât 
mine - alţii, aventurieri în goana după aur, îmbrăcaţi corect 
(ca şi mine de altfel pe-atunci), şedeau liniştiţi, sprijiniți de 
balustrada vasului, uitându-se la pregătirile pentru plecare, 
fumându-şi pipa ca nişte lorzi. De obicei, nimeni nu cuteza 
să-i întrebe ceva, sirena şuiera şi vaporul pornea cu ei ca 
să-i debarce a doua zi la Aden, unde crăpau de foame. Dar 
câteodată erau îngăduiţi şi transportaţi în patria lui Sidhrta 
Gautama, a cărui viaţă şi înţelepciune le era tot aşa de 
necunoscută ca şi funestul meu plan în clipa de faţă, de nu 
importă cine. 

Cu atare exemple în faţă - exemple adevărate şi des 
întâlnite desigur şi despre a căror uşurinţă de realizare se 
vorbea cu însufleţire tipic grecească în cafenelele Port- 
Saidului - bătui caldarâmul acestui oraş timp de 
şaptesprezece zile, dându-mă de ceasul morţii, ori de câte 
ori vreun marinar mă scotea de urechi din ascunzătoare, 
aruncându-mă pe chei. Imploram soarta, spiritul lui Sakia- 
Muni şi statuia lui Lesseps să-mi jure că voi izbuti la 
viitoarea încercare. 

Până la urmă, a trebuit să renunţ. Ajunsesem în cea mai 
neagră mizerie. Lia început, mă descurcai târâş-grăpiş, 
găzduit de un evreu din România, biet negustor şi a cărui 
adresă îmi fusese dată de alt evreu din Cairo. O, evrei! Pe 
lângă atâtea nenorociri care vă copleşesc, aş fi vrut să vă 
mărturisesc într-o zi câtă omenie mişcătoare am găsit 
adesea în sărăcăcioasele voastre ghettouri, deşi eu eram un 
„gol” disprețuit de religia voastră. Ar fi atâtea de spus. Dar 
sunt grăbit să plec. 

Acest om sărac, la vârsta frumoasei bătrâneţi, cu barbă 
albă, venerabilă, mă primi cu dragă inimă. Am dormit la el, 


la preţul de cinci bani pe noapte, într-o magazie, pe o 
rogojină întinsă pe pământ, plină de ploşniţe. 

— Pacoste ce bântuie în tot Orientul şi, într-un fel 
revoltător, chiar în Franţa şi Italia. Eram însă mulţumit, 
deoarece nopţile erau reci în acel anotimp, iar un pat, 
închiriat cu ziua, costa un franc în hotelurile cele mai 
modeste, ploşniţele fiind acolo mult mai numeroase. 

La prânz şi seara, nu mâncam decât o farfurie de supă cu 
zarzavat şi o bucată mare de pâine, ca să nu cheltuiesc mai 
mult de un franc pe zi. Trebuie să spun că, adesea, omul 
meu îmi trimitea o farfurie cu carne şi fasole albă. Îi era 
milă de mine. Uneori mă descosea şi dat fiind felul său 
cumpătat de-a vorbi, nu-i ascunsei planul meu. Când află că 
vreau să merg în India şi în ce fel, ridică spre cer braţele-i 
descărnate. 

— Nu cumva ai înnebunit, băiete? Ce-o să faci acolo, în 
acea ţară a foametei, fără să cunoşti limba şi mai ales fără 
un ban? 

Cam mirat că nu înţelesese scopul călătoriei mele, îi 
spusei: 

— Dar habar n-ai că acolo există o artă şi o înţelepciune 
hindusă, demne de-a fi cunoscute de orice om? 

Bătrânul izbucni într-un râs zgomotos. Apoi deveni 
deodată serios: 

— Iartă-mi râsul. Înţeleg, eşti o fiinţă cinstită. Dar, ia 
seama, nu-i nevoie să alergi la atari depărtări pentru a 
căuta acele talismane. Arta cea mai de preţ şi înţelepciunea 
eternă se află mult mai aproape de tine. Şi anume: să treci 
prin viaţă cu cât mai puţină frământare, cât mai potolit, 
făcând cât mai puţin rău şi cât mai mult bine în jurul tău. 
Trăieşte în felul ăsta şi o să fii un înţelept şi un artist. 

N-am priceput mare lucru din vorbele răspicate ale 
bătrânului. Dar n-am uitat scena. Poate pentru că în acea 
vreme se da în mine o luptă între dragostea pentru artă, 
sinceră, nemăsurată şi supărătoarea mea înfumurare, mai 
puţin însetată de adevărata înţelepciune decât de spoiala ei. 


Am rămas zece zile în casa aceea, de unde o întâmplare 
nenorocită mă zvârli pe drumuri. Într-o zi, un grec destul 
de îndatoritor şi binevoitor, îmi dădu o bucată de brânză ce- 
i prisosea. Necunoscând legile religiei ebraice, pusei brânza 
în farfuria cu supă ca să-i dau gust, după obiceiul grecesc. 
Unul din numeroşii băieţi ai bătrânului mă văzu şi izbucni 
un scandal înspăimântător în prăvălie, care din fericire era 
pustie la acea oră. Mi se smulse farfuria şi o aruncă în 
curte. Şi cum copiii nu ştiau româneşte, se repeziră la mine, 
strigând în arabă şi evreieşte şi mă îmbrânciră în stradă. 
Pălăria îmi rămăsese înăuntru. Mi-o aruncară pe trotuar, 
trântind uşa prăvăliei şi arătându-mi pumnii. Totul se 
petrecuse atât de repede, încât avusei impresia că visam, 
când se ivi bătrânul, sprijinit pe bastonul său. Mi se adresă 
cu blândeţe binefăcătoare. 

— Sărmanul meu prieten, iartă prostia omenească, ocara 
suferită! Iată ce s-a întâmplat: religia ne opreşte să 
amestecăm carnea cu laptele şi produsele sale. Când 
consumăm aceste alimente, o facem în farfurii diferite - una 
pentru carne, cealaltă pentru unt sau brânză - două servicii 
care nu se ating şi nici nu se apropie. Nu mă întreba de ce. 
Să nu uiţi că în mintea oricărui mare legiuitor legile sunt 
create pentru a sluji pe om, călăuzindu-l în viaţă, făcând-o 
plăcută, suportabilă. Omul însă s-a slujit întotdeauna de 
legi, pentru a-şi sparge capul cu ele. Nu ţi-l sparge pe altău 
ca să afli mai multe acum. Dumnezeu să te aibă în pază şi 
nu mai călca în casa asta, fiindcă aici copiii mei 
interpretează legea; eu, eu sunt un biet om care încurcă 
drumul. Adio, băiete! 

Plecai. Nu l-am mai revăzut. Dar nu l-am uitat, deoarece 
asemenea cărţi de înţelepciune vie nu se întâlnesc pe toate 
cărările. 

lată-mă deci în stradă, cu treizeci de centime în buzunar. 
Dar niciodată nu m-a speriat mizeria, câtă vreme am avut 
un ţel în viaţă. Şi, în clipa aceea, năzuiam ceva: să văd 
India. Îmi rămăsese un mijloc de scăpare. Ultimul, ultima 


mea salvare din totdeauna: costumul cel nou îl vândui la un 
telal pe cincisprezece franci şi cumpărai de la acelaşi 
negustor un altul pentru cinci franci. Era jalnic la vedere, 
ca o pisică scoasă din apă. Mă dezbrăcai în odaia din 
spatele prăvăliei, lăsând costumul bun şi îmbrăcai zdrenţele 
duhnind a sudoare şi tutun, lălâi să încapă în ele doi ca 
mine. Mânecile şi pantalonii erau atât de scurte, că nu 
ştiam cum să-mi acopăr braţele şi picioarele. Afară, trecând 
prin faţa vitrinei unui magazin, mă înspăimântai, văzând 
cum arătam. 

Doamne, de ce-ţi baţi joc de făpturile tale şi nu-i dai 
fiecărui om pe măsură? Buna mea mamă, fii fericită în 
mormântul tău! Dacă ai fi ştiut tot ceea ce am îndurat 
pentru o iluzie, ai fi murit cu zece ani mai devreme! Şi voi, 
prietenii mei, pe care încă vă iubesc în clipa de faţă, feriţi- 
vă de-a cădea vreodată în păcatul meu! E atât de prostesc! 
O viaţă întreagă arsă zadarnic! Pe toate drumurile am lăsat 
picături de sânge, fâşii din carnea şi mai ales din 
demnitatea mea. Mă tângui pentru că am ajuns acum la 
partea cea mai dureroasă a acestei pagini triste! Şi poate 
că mă veţi dispreţui chiar voi! 

Mi-am cheltuit cei zece franci, culcându-mă timp de şapte 
nopţi pe unde apucam; într-o seară printre mărfurile din 
port, într-o alta în patul pe care cutare pârlit catadicsea să-l 
împartă cu mine. Dar, în cea de a şaptesprezecea zi, braţele 
îmi căzură neputincioase şi nu mai luptai. Nu mai puteam 
să lupt! Prăbuşirea nu se datora lipsurilor băneşti, ci 
deznădejdei morale. India a fost singura ţară unde am 
dorit, am voit, m-am încăpățânat să mă duc: împrejurări 
neprielnice şi jalnice m-au împiedicat să ajung acolo. 

Voința fiindu-mi zdrobită, îmi luai gândul de la India. Acum 
îmi frământam mintea cum să ies din încurcătură, părăsind 
cu orice preţ această ţară nefastă. 

Cu fruntea smerită în faţa nenorocirii, mergeam pe stradă, 
în neştire, scăldat într-o sudoare rece, când mă trezii 
strigat de un grec, aşezat la o masă în faţa unei cafenele 


ticsite de lume. Omul nu-mi plăcea, dar când eşti gata să te 
îneci, apuci mâna ce ţi se întinde. Într-una din ultimele zile 
îmi spusese că „dacă nu sunt mândru”, ar putea să mă 
salveze. Pricepui că vrea să-mi vorbească despre acelaşi 
subiect. Mă îndreptai spre el. Îmi spuneam: „Pagubă-n 
ciuperci! Scapă cine poate!”. 

Îmi oferi o cafea şi o ţigară. Eram la „post”, în ziua aceea. 
Aşa că primii. 

— Uite, îmi spuse fără înconjur, aici există două soluţii ca 
să te salvezi, fără a ieşi prea jumulit. Una ar fi să ceri ajutor 
arhimandritului care mânuieşte fondurile unei societăţi 
greceşti de binefacere. Uneori, îţi plăteşte călătoria, dându- 
ţi cinci franci de drum. Dar e un om aspru; nu se lasă dus cu 
una cu două. Mai lesne ar fi a doua: un prieten scoate o 
batistă, o înnoadă la cele patru colţuri, aruncă un franc pe 
fundul ei şi se plimbă odată cu tine sub nasul domnilor de 
colo, văicărindu-se puţin. Totdeauna, cheta produce destul 
pentru amândoi. Dacă vrei, ţi-aş putea face acest serviciu! 

Şi canalia mă privi în ochi, cu sânge rece. Sângele îmi 
năvăli iute în obraji, dar. Nu mai era vorba de demnitate în 
acea clipă. (Pot spune că niciodată nu e vorba de aşa ceva, 
atunci când vagabondezi în felul meu.) Şi, odată furia 
stăpânită, alesei îndată cea de a doua soluţie, fără a mă 
gândi, fără a mai dori să gândesc. El nu aşteptă mult. Şi 
iată-l alături de mine, drept în mijlocul meselor, miorlăind: 

— Scumpi compatrioți! lată un frate nenorocit pe care 
trebuie să-l salvăm, un creştin căzut în mizerie! Haideţi să 
arunce fiecare în batista asta atât cât îi îngăduie inima lui 
simţitoare. 

Şi dădu exemplul, aruncând, ostentativ, doi franci. Grecii îl 
priviră. Nimeni nu-l cunoştea, dar fiecare îşi duse mâna la 
vestă şi aruncă ceva în batistă, fără efort, dar cu nepăsare, 
aşa cum se face la şantan cu damele care după ce urlă un 
cântec, trec apoi cu farfurioara printre mese. Mergeam ca 
un automat în urma „salvatorului”, mereu cu ochii pironiţi 
la mânecile şi pantalonii mei scurţi, fără să suflu o vorbă. 


Dar, poate aţi vrea să cunoaşteţi ce gândeam în timpul 
chetei? Ei bine, mă gândeam că dacă filosofia budistă cere 
atari virtuţi pentru a intra în Nirvana, mi-ar fi plăcut mai 
mult să las hinduşilor atât Nirvana cât şi teribilul ei 
purgatoriu. 

— Mai ales că această chetă nu era prima pe care o înghi- 
ţisem în vagabondările mele şi că o alta, e adevărat mai 
onorabilă, mă costase destul de scump, cu patru luni 
înainte, ca urmare a dorinţei de a vedea Pompei şi 
Herculanum şi pe care le-am văzut, dar n-aş mai vrea să le 
revăd cu preţul acela. 

Dar nimeni nu-şi poate schimba firea uşor. Pasiunea de a 
vedea şi învăţa mi-a fost mai puternică decât teama de 
foame. Şi mai târziu, la picioarele Piramidelor sau printre 
coloanele răsturnate ale Acropolei, la Memphis care 
păstrează încă atâtea taine ale faraonilor, ca şi ruinele 
teatrelor lui Bachus şi Dionisos, cu nume sculptate pe fotolii 
de marmoră care evocă amintiri strălucitoare ale unor 
vremuri trecute. 

— Peste tot a fost nevoie să las încă şi încă alte picături de 
sânge şi fâşii de demnitate, să crap de foame sau să trag pe 
dracul de coadă, ajungând în cele din urmă, cu preţul unor 
lipsuri nemaipomenite şi a unei sănătăţi distruse pentru 
totdeauna, să smulg egoismului omenesc dreptul nevinovat 
de-a admira frumosul şi a-mi cultiva spiritul. 

Cheta sfârşită, ne-am strecurat afară ca doi găinari. 

— Ah, rosti nemernicul, frecându-şi mâinile, vom merge 
acum să punem ceva în gură, apoi vei lua trenul ca să te 
înapoiezi la Cairo. 

Începui să văd în roz. Mâncarăm într-o locantă grecească, 
destul de curată. Batista cu bani se afla mereu în buzunarul 
său. Ne aflam la cafea şi ţigară, când acest om cu inimă de 
hienă întrebă pe băiat „unde este toaleta”. Plecă „să-şi facă 
nevoile” şi nu se mai înapoie! Şi masa care nu era plătită! Şi 
eu care fusesem lăsat zălog. 


Ah, când îmi reamintesc acest dureros exemplu de 
cruzime umană, mă întreb - pentru că de-atunci am 
continuat să-i iubesc pe oameni - dacă am fost într-adevăr 
bun la ceva în viaţă sau pur şi simplu un nătărău! 

Aşteptarea fu zadarnică. Patronul îşi dădu seama şi 
scandalul izbucni. N-avui puterea să-mi stăpânesc lacrimile 
în mod demn! Ele s-au rostogolit nu pentru a implora milă, 
dintr-o oarecare ruşine sau frică, la fel de stupidă, nu! Ci 
pentru a revărsa un torent de durere şi revoltă împotriva 
unei ticăloşii care rănea umanitatea. 

lată în ce fel şi cu ce monedă mi-am plătit întotdeauna 
elanurile spre lumină! 

Restul? Restul îl duc cu mine în mormânt, deoarece nu v- 
am arătat decât două verigi dintr-un lanţ lung. Şi apoi, la ce 
bun să fie cunoscut? Lunga şi dureroasa istorie a 
martiriului omenesc - începând cu sclavii care au ridicat 
Piramidele, trecând prin persecutarea creştinilor care au 
devenit mai târziu persecutori şi ajungând la masacrul 
ştiinţific al ultimului război - a învăţat, oare, vreodată ceva 
pe oameni? O dată pentru totdeauna? A modificat, oare, cu 
o iotă, granitul refractar al firii umane? Eu nu văd nici o 
schimbare, în afară de aceea din rău în mai rău. Şi voi vreţi 
să mă faceţi să cred că glasul meu firav va răsuna cu mai 
mult succes în acest pustiu înspăimântător? Dacă aş mai 
crede în asta, aş trăi şi aş lupta, deoarece a fost o vreme 
când credeam într-o imensă omenire liberă şi dreaptă; apoi 
mi-am redus omenirea la o „Internaţională a spiritului” şi la 
o largă comunitate de prieteni răspândiţi pe tot globul, 
trăind şi adăpându-se de la aceiaşi izvor al fericirii 
intelectuale - fie că sunt creatori sau pur şi simplu 
consumatori de artă - şi lăsând imperiul lupilor şi nebunilor 
hoardelor fără număr (hoarde de sus şi hoarde de jos). 

— Canalie îngemănată din acelaşi aluat ingrat şi 
respingător şi care se transformă în miel atunci când nu 
poate deveni lup. 


Dar această umanitate restrânsă de prieteni s-a spulberat, 
la rândul ei. În orice caz, o văd redusă doar la câteva 
exemplare - frumoase - dar prea slabe în faţa imensităţii 
răului! 

Şi asta, adăugată suferințelor nemijlocite ce m-au lovit în 
ultima vreme, mi-a nimicit orice putere de rezistenţă. Am 
suferit prea mult pentru o iluzie de neiertat, ca să nu mă 
pedepsesc cu moartea. 

De acum doi ani, când mi-a murit mama - singură, 
crezându-se părăsită de un fiu nerecunoscător - am 
remuşcări ce nu pot avea alt sfârşit. 

Artă jalnică! Şi voi, artişti şi prieteni, pe care speram să vă 
văd într-o zi, arătându-mi din pragul casei voastre cum se 
făureşte arta şi în ce fel o puneţi în slujba poporului, aflaţi 
că vă dispreţuiesc în clipa de faţă. Pentru voi mi-am 
sacrificat nu numai viaţa, care nu preţuieşte mare lucru, ci 
şi pe aceea a bietei mele mame. 

— O mamă care se ducea până la poartă ca să-şi cumpere 
de doi bani cireşe, apoi se răzgândea, revenea în casă, 
punea cei doi gologani lângă alţii, zicând: „Încă doi bănuţi 
pentru băiatul meu!” 

Am sărit peste trupul ei, cu geamantanul în mână şi gata 
de plecare, ori de câte ori cădea în genunchi la picioarele 
mele, rugându-mă să rămân acasă! Cum s-ar putea ierta 
unui om asemenea crime? Mi-e silă de mine. O beznă a 
tristeţii şi a deznădejdei mi-acoperă sufletul, încetul cu 
încetul. Nebunii! Nebunii! lată ce a clocit capul meu până 
acum şi pentru ce mi-am ucis mama! Chipuri de artişti 
fantomă! Chipuri de prieteni fantomă! Şi acum nu mai văd 
decât un pustiu fără sfârşit! 

Vanitate şi negustorie! Unde te afli, oare, ideal al 
dragostei, al dezinteresării şi abnegaţiei la care am visat 
atâta? 

Un ocean dezlănţuit, de egoism şi banalitate, cu câteva 
faruri pierdute în insule minuscule şi împotriva cărora se 


înverşunează valurile de prostie şi beznele inconştienţei, 
stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea! 

Să fie oare viaţa atât de urâtă? Şi într-o zi de trist 
ianuarie, când se adăugase şi alte chinuri104, mi-am 
răspuns: „Da, este urâtă! Să terminăm cu ea!” 

Sătul de cei douăzeci şi cinci de ani de luptă cu viaţa, 
dezgustat de-a mai tărăgăni o existenţă ce nu mai avea nici 
un scop, lipsit de prieteni şi fără nici o afecţiune, încerc să 
mă omor la Nisa, la 3 ianuarie 1921. M-am servit de-un 
brici105. În timp ce lumina ochilor mi se micşora încetişor, 
strângeam în buzunar o scrisoare adresată ziarului 
„L'Humanite”, în care salutam Revoluţia rusă şi pe cei ce-o 
înfăptuiseră. Această scrisoare doarme şi astăzi în cine ştie 
ce sertar al comisariatului de poliţie din primul arondisment 
al fastuosului oraş106. 

Destinul a fost mai tare decât lovitura de brici. N-am 
izbutit decât să-mi paralizez bărbia. 

Cei care mă culeseseră de pe drum au scos din hainele 
mele scrisoarea pe care cu doi ani înainte o adresasem lui 
Romain Rolland, făcând să-i parvină prin ziarul 
„L'Humanite”107. 

Am atâtea lucruri de spus, încât tocul îmi scapă din mână. 
Închipuiţi-vă acest miracol: dimineaţa aceea tulbure, când 
am deschis ochii după operaţie, într-o sală de spital, orbit 
de o lumină necunoscută ce năvălea în odaie prin ferestrele 
mari şi când am simţit tresăririle animalului din mine 
suferind din cauza rănii, dar mulţumit că se vede totuşi în 
viaţă. Cum m-ar putea împiedica această omenire slută, ce 
mă înconjoară, ca să-mi deschid inima în faţa măreţei vieţi, 
a măreţiilor ei şi să n-o înec în bucuria ce mă cuprinde? 
Scopul vieţii mele a fost atins! Nu cer mai mult, n-am cerut 
niciodată mai mult. Niciodată! Să mă pot refugia, ca 
odinioară, pe-o insulă de lumină într-un ocean de întuneric 
şi să strig, strângând o mână prietenă: „Lumină!” şi „Iotuşi, 
Lumină!”. Atât! Restul îl cunosc. E mocirlă. Totdeauna va fi 


mocirlă. Nici nu poate fi altfel, deoarece dacă forma poate fi 
schimbată, fondul - care e Ordinea Universală - nu! 

Nu există sacrificiu care mi s-ar putea cere şi aş şovăi să-l 
fac imediat, în numele Dragostei care creează Viaţa. 
Egoismul mi-e străin. lar în amintirile mele există oameni 
respingători la vedere, dar care au cunoscut egoismul mult 
mai puţin decât mine. A uita de tine-însuţi în faţa suferinţei 
cumplite a aproapelui este unul din titlurile de nobleţe ale 
vieţii omeneşti şi chiar animale. Am cunoscut oameni care 
se uitau pe sine, într-un fel ce ar merita să-ţi scoţi pălăria. 
Într-o zi, voi evoca pe unul dintre ei, fără pereche printre 
oamenii inteligenţi pe care i-am cunoscut. lată de ce 
inteligenţa rămâne pentru mine ceva greu de înţeles. 

Când am citit în Viaţa lui Beethoven aceste cuvinte: „Atâta 
timp cât voi avea un gologan în buzunar, niciunul din 
prietenii mei nu va suferi de foame, am sărit ca ars cu fierul 
roşu. Era pentru prima oară când se adeverea unul din 
sentimentele mele tainice. Şi ăsta-i doar ajutorul material 
ce ni-l datorăm unul altuia. Şi cât de puţin valorează el, faţă 
de asistenţa morală care-i nemăsurat de necesară. Lipsa ei 
e mai pustiitoare, mai cumplită decât deznădejdea omului 
căzut în mare şi căruia valurile îi zădărnicesc orice 
încercare de a se agăța de marginile unei bărci ce pluteşte 
în apropierea vârfului degetelor sale. 

Am cunoscut această deznădejde. Romain Rolland a fost 
pentru mine o asemenea barcă, aflată în apropierea 
degetelor şi buzelor mele. În clipa aceea, am simţit toată 
amărăciunea vieţii şi mi-am întors privirea spre neant. Îi voi 
purta amprenta toată viaţa, în ciuda măiestriei oamenilor 
care nu mi-au vindecat decât trupul. 

Dar sângele vărsat îmi aduce prima scrisoare a lui Romain 
Rolland. Această scrisoare mă aştepta acasă: un plic 
albastru, cu scriere fină, „înaripată”', şi pe care nu o puteai 
confunda cu alta. Prima scrisoare din şirul celor care aveau 
să mă urmeze, mai apoi, pretutindeni, aducându-mi hrană 
pentru suflet108: „Dragă Istrati, Fernand Despres îmi 


remite scrisoarea d-tale de-acum doi ani: Cum a fost posibil 
ca Debrit (de obicei atât de bun şi îndatoritor) să nu mi-o fi 
dat? Desigur, aş fi răspuns numaidecât, aşa cum o fac şi 
acum. Şi asta nu numai pentru că d-ta suferi şi scrisoarea 
m-a mişcat. Nu! Ci pentru că văd licărind printre rânduri, 
cu străfulgerări, flacăra divină a Sufletului. 

Nu ştiu ce se va întâmpla cu această forţă care zace în d- 
ta. S-ar putea ca ceea ce-i mai bun în d-ta să se fi 
consumat!!' - sau se consumă în prezent - în pasiuni. Dar ea 
continuă să se afle în d-ta. Trebuie să încerci a o concentra 
şi exprima într-o operă votivă, dedicată memoriei fiinţelor 
dragi. Ne vom strădui ca prieteni de-ai noştri (de-aici sau 
din Midi) să se intereseze de d-ta. 

Despres îmi spune că ai avea de gând să vii la Paris. Nu 
ştiu dacă n-ar fi mai cuminte să aştepţi un timp, ca să ai 
câteva scrieri gata de-a fi citite şi eventual publicate. Parisul 
mai mult istoveşte decât dă. Nu trebuie să vii aici decât cu 
sănătatea şi încrederea întărite. 

Mă întrebi despre viitorul omenirii? Nu sunt un profet. Ci 
un om realist, care nu face proorociri. Totuşi, iată ce cred: 
Mai întâi, viitorul omenirii nu este predestinat. Victoria sau 
înfrângerea ei nu este scrisă dinainte. Ea se săvârşeşte zi 
de zi, depinzând de fiecare dintre noi, de fiecare dintre cei 
care au în sufletul lor câteva licăriri ale marii Forțe. lată 
deci un motiv temeinic de-a nu ne preda niciodată, câtă 
vreme dăinuie în noi un suflu de viaţă. 

S-ar putea ca noi să eşuăm. Dar nu ni se va ierta niciodată 
ca să fim resemnaţi din cauza asta. Nimic nu se pierde din 
Univers. Nu numai că acţionăm asupra celor din jurul 
nostru, fără ca ei să-şi dea seama, dar ce se poate spune 
despre misterioasele radiaţii ale sufletului? În tot cazul, cel 
ce simte strălucind într-însul o credinţă, un ideal, poate fi 
sigur că această credinţă, acest ideal arde şi în sufletul altor 
făpturi şi că toţi laolaltă sunt prevestitorii marelui suflu ce 
va să vie. 


Dar asta nu-i totul. Învaţă-te a privi mai departe, dincolo 
de umanitate. Victorioasă sau înfrântă, noi ştim bine că ea 
va pieri într-o zi. Şi, oare, ce ar putea însemna victoria unei 
ore în faţa nemărginirii încremenite a morţii. D-ta care 
cunoşti foarte bine prăpastia morţii şi care ai fost încercat 
de suprema durere de a-ţi fi pierdut mama odată cu mine, 
în acelaşi timp cu mine (În aprilie 1919), dumitale nu-ţi 
poate fi de-ajuns această speranţă socială proiectată în 
viitor. Trebuie ca să simţi eternul, care trăieşte în prezent, 
în fiecare clipă a prezentului, ascuns sub un morman de 
urâţenii şi suferinţe. Dar eternul e acolo, din totdeauna. Se 
ştie acest lucru. Şi, adesea, pragul său licăreşte. 

Conştiinţa acestui suflet cosmic (care se află în d-ta; o văd 
din scrisoare) dă un mare calm gândirii. Oricare ar fi 
rezultatul luptei omeneşti, nu există înfrângere pentru cel 
care a simţit - fie şi-n răstimpul unei singure clipe - 
atingerea cu eternul. 

Nu te lăsa pradă deznădejdei. Nu trebuie să părăseşti 
aceasta viaţă, înainte de-a epuiza toate eforturile pentru a 
realiza în opere - ce-ţi vor supraveţui - visurile, fiinţele 
dispărute şi chiar pasiunile pe care le-ai găzduit! Curaj! 
Romain Rolland”. 

Nu fac figură de stil, afirmând că această primă scrisoare 
m-a umplut de-o viaţă nouă. Într-adevăr, încă înainte de-a o 
deschide! Pe jumătate mort, mi-am zis îndată, ca pe vremea 
marilor prietenii: „Hai să cinstim acest răspuns cu un pahar 
de vin bun, o cafea specială şi o ţigară straşnică! lar tu, 
inimă, bucură-te: prietenul se află acolo”. Da! Se află, 
înfăptuind o* minune fără pereche în vremea noastră: 
printr-o scrisoare adresată unui golan hăituit de agenţii 
poliţiei, el îşi atestă credinţa propovăduită în paginile 
cărţilor sale. 

În fiecare clipă, trec pe lângă noi făpturi omeneşti. Şi dacă 
n-avem de-a face cu fiinţe superioare, nu suntem câtuşi de 
puţin obligaţi să avem inima şi privirea aţintite. O singură 
fiinţă superioară dacă ne-ar scăpa însă, ar fi o crimă 


împotriva umanităţii, fiindcă în viaţă nu avem decât un 
singur scop: acela de-a ne recunoaşte unii pe alţii. Numai 
acest lucru rămâne în picioare, după teribilul avertisment 
dat de Rolland: „trebuie să vedem mai departe, dincolo de 
umanitate. Omenirea va muri,” în timp ce noi nu vom muri 
niciodată. Deşi nu sunt de aceeaşi părere, că trebuie 
reţinute măcar aceste cuvinte: „Singura satisfacţie a omului 
care simte această monstruoasă singurătate este de-a 
descoperi, pe cât îi stă în putinţă, fiinţe asemenea şi de a şi 
aţinti împreună privirea în nemărginirea încremenită a 
morţii”. 

„Pentru d-ta, nu-i suficientă această speranţă socială 
proiectată în viitor”. Dacă eu revendic calitatea de a mă 
număra printre cei ce nutresc o atare „speranţă”, apoi o fac 
pentru că sunt convins că, după înfăptuirea ei, ne va fi mai 
uşor de-a descoperi pe cei ce ni se aseamănă. Eu am 
cunoscut golul din Inimă şi nimicnicia atâtor valori, pentru 
ca să nu mă opresc la singura satisfacţie posibilă: aceea de- 
a găsi suflete mari şi a le iubi. 

Cu acest gol în inimă l-am descoperit pe Romain Rolland. 
Căutam o literatură, pe care inima o presimţea. Era şi 
timpul. Se părea că întreg universul îşi concentrase toată 
banalitatea în jurul fiinţei mele, ca să mă sufoce. Acum am 
fost readus la viaţă, la o viaţă care se revarsă asupră-mi în 
valuri năvalnice. 

E dureros de adevărat că elanul meu de astăzi nu mai este 
Cel de-odinioară, care putea să mişte şi pietrele din loc. Aşa 
Cel puţin credeam pe atunci. Visam o umanitate care nu va 
fi niciodată, care nu poate fi realizată, aşa ceva nefiind 
posibil în ordinea lucrurilor. Astăzi, această umanitate este 
atât de restrânsă. E puţin, faţă de cât am năzuit; dar e tot 
ce se poate atinge pe acest pământ. 

Prima scrisoare a lui Romain Rolland m-a ajutat să suport 
din nou viaţa. E nedrept să spun „a suporta”: mă 
interesează! Aş putea uita totul din scrisorile sale, în afară 
de această frază care îmi este cea mai scumpă din toate: 


„Văd licărind printre rânduri fulgerele focului sacru al 
sufletului”. Asta-i tot ceea ce cerusem vieţii să-mi 
recunoască! 

Numeroşi sunt cei care cred că eu am reuşit graţie unei 
întâmplări. 

Întâmplarea cu Romain Rolland a fost, e drept, decisivă. 
Dar dacă eu n-aş fi fost pregătit de a fi primit de acest om 
„promis”, Credeţi, oare, că „promisul” Rolland s-ar fi ocupat 
de „cazul” meu? Or, pregătirea mea a fost tocmai acea 
credinţă nestrămutată în Frumos şi Adevăr. Ea, singura, mi- 
a fost cea mai scumpă între toate bunurile vieţii. Pentru ea 
am suferit tot ceea ce se ştie şi tot ceea ce nu ştie încă 
nimeni. 

Graţie lui Romain Rolland mi se plătea o poliţă veche, care 
credeam că are să rămână pe veci neplătită. Nu ştiam că 
pentru a ajunge să pot fi apreciat în viaţă, trebuia să fi lăsat 
întâi sânge din sângele meu pe nisipul Nisei. 

Astăzi, sunt convins că sângele acesta a fost necesar! 

„CREAŢIA M-A SCĂPAT DE LA MOARIE, DE LA 
PIERZANIE”. 

În clipa aceasta, braţele îmi cad neputincioase în faţa 
realităţii stupide, care tinde să mă înghită. Credeam că 
dacă mi s-a redat viaţa, oamenii ţineau să mi-o facă demnă. 
Şi dacă bunăvoinţe s-au ivit de peste tot109, soluţiile însă 
întârzie, ca de obicei. Îmi dau seama ca aceeaşi viaţă, de 
dinainte de 3 ianuarie, se aşază de-a curmezişul drumului 
meu. Acestui fel de viaţă vreau să-i întorc spatele cu 
hotărâre, deoarece am întrezărit-o pe cealaltă, în toată 
splendoarea ei. 

Când eşti sărac şi foarte slab înarmat pentru luptă, nu poţi 
sluji la doi stăpâni în acelaşi timp. Şi atunci, trebuie să alegi 
între viaţa obişnuită - unde zbaterea cu nenumărate nevoi 
îţi zdrobeşte sufletul, îndobitocindu-l şi îngenunchindu-l - şi 
cealaltă viaţă, viaţa eroică, contemplativă, absurdă din 
punct de vedere omenesc, inumană chiar, dar pe care 
forţele ce-mi stăpânesc întreaga fiinţă au ales-o, fără voia 


mea. Deşi cu puterile slăbite, îmi reafirm credinţa că 
Frumosul, Sublimul şi Măreţia sălăşluiesc în inimile 
oamenilor. Daţi-le numai posibilitatea materială de-a fi 
gustate şi veţi vedea cum vor domina lumea întreagă, 
biruind pe cei săraci cu duhul. 

Capitalism! Bani! Omenire egoistă de azi! Te blestem, cu 
toată puterea fiinţei mele. Blestem, în acelaşi timp, şi felul 
meu nenorocit de-a fi. În loc să-mi călăuzească 
impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptei sociale, 
făcând din mine un om bătăios, un ziarist de temut, un 
orator care să răscolească mulțimile, un militant, un 
mânuitor al acelui târnăcop înfricoşător care izbeşte 
neîncetat la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i 
prăbuşirea, m-a îndreptat pe calea sterilă a gânditorului 
care întârzie în faţa tuturor metehnelor omeneşti, 
judecându-le când ca un miop, când ca un vizionar şi care 
îşi iroseşte energia în speculaţii sentimentale, prosteşti, în 
visări jalnice, într-o vreme când trebuie să scrâşneşti din 
dinţi şi să loveşti pentru a dărâma. 

De aseară, am început să citesc Muzicienii de azi110. 
Capitolul Berlioz m-a dat peste cap, încă de la primele 
pagini. Peste tot mă întâlnesc cu viaţa mea. Peste tot aceiaşi 
oameni - oameni care suferă - suferinţa omului dotat. Şi 
ceea ce este mai cumplit e că oamenii aceştia vorbesc 
aproape aceeaşi limbă, folosesc uneori aceleaşi cuvinte; îmi 
dau seama că i-am copiat fără să vreau, înainte de-a le fi 
cunoscut viaţa. Fie că e vorba de un secol, de două, de cinci 
sau de douăzeci înaintea mea - totdeauna aceeaşi suferinţă 
şi aceeaşi exprimare. 

M-au revoltat cuvintele grele cu care Rolland încheie 
capitolul Wagner. E adevărat că lumea este astfel: 
Frumosul, care ar trebui să rămână veşnic - indiferent în ce 
epocă a fost dezvăluit oamenilor - este ignorat, îngropat, 
lumdu-i locul frivolitatea „noului”, cu orice preţ. Sunt 
mândru că nu aparţin acestei lumi. 


De asemenea, m-a surprins nespus acest suspin al lui 
Wagner, care spune: „Pentru a-mi recâştiga tinereţea, 
sănătatea, pentru a mă bucura de natură, pentru o femeie 
ce m-ar iubi fără margini, pentru copii frumoşi, aş da în 
schimb toată arta mea”. Aşa gândea şi mama. Asta era 
dorinţa ei, regretul. Şi ea se întreba, mirată, de ce sacrific 
pe o nălucă fericirea omului care trăieşte tihnit, înconjurat 
de familia sa. 

„Să mă ierte Dumnezeu, îmi zicea, dar cred că-ţi pierzi 
capul cu prostii, în loc să te însori şi să am un copil de la 
tine, pe care să-l pot ţine în braţe”. 

Ei bine, nu! Chiar azi, când cea mai cumplită remuşcare 
îmi roade inima, otrăvindu-mi zilele şi când aş fi în stare să 
plătesc cu viaţa crima de a-mi fi ucis mama, ei bine, ca s-o 
reînviu, n-aş da arta mea în schimb. Oh! Iartă-mă, scumpă 
mamă, martira între martire, iartă-mi aceste vorbe 
nesăbuite, dar nu pot rosti decât ceea ce simt. Nu! Nu! 
Dormi în lumea ta somnul drepţilor, dar nu te amesteca 
într-o viaţă pe care tu n-o înţelegi. 

Fără a fi îndrumat, şi condus numai din instinct, am iubit 
mereu Frumosul fără pereche, frumosul tuturor timpurilor 
şi al tuturor geniilor. Arta nu înseamnă viaţă. Arta este ceea 
ce creează viaţa. Arta, arta adevărată, pricinuieşte chiar 
moartea, nimiceşte totul pentru a crea imposibilul! Sunt 
hotărât să-mi risipesc viaţa ca şi până acum; să mor aplecat 
zadarnic asupra acestei foi de hârtie, susţinând fără 
încetare că Arta este mai puternică decât viaţa, mai scumpă 
decât „nişte copii frumoşi”, decât o femeie „care m-ar iubi 
fără margini”. Arta este mai puternică decât însăşi măreţia 
naturii, care-şi pierde strălucirea pentru ochii ce nu 
preţuiesc arta. 

Fără Arta, omenirea n-ar putea exista, neputând respira. 
Ca să existe, ca să respire, ea are nevoie de Artă, adică de 
Suferinţă. Suferinţa nu-i la îndemâna oricui. 

Dar trebuie să-mi uit năzuinţele şi să-mi caut mijloace de 
trai. Trebuie să trăiesc, şi aşa ceva nu-i posibil doar cu 


visuri! 

Aici începe cariera mea de fotograf ambulant. Un om fără 
numel1 11, unul dintre acei cu inimă, mi-a spus: 

— la unul dintre aparatele mele şi vino pe Promenade des 
Anglais. Am să-ţi arăt eu cum se trăieşte liber. 

La început mi-a fost ruşine. Pe urmă, am văzut că totul 
este obişnuinţă. 

E foarte frumoasă viaţa de fotograf ambulant, afară de 
zilele când plouă şi. Când ne înşfacă poliţia. Prin satele mici 
poliţia e omenoasă. La Nisa însă soarele a secat cu totul 
inima polițistă, aşa că, tot încasând la contravenţii, am 
intrat de patru ori în „Maison Cellulaire”, făcând 
douăsprezece zile închisoare, ţinut la ciment, neputând 
comunica cu nimeni şi neavând nimic de citit, întocmai ca 
criminalii de drept comun. Dar, zice Chira: „Chaque 
bonheur a son revers”. leşind de la închisoare, mi-am reluat 
întotdeauna aparatul de fotografiat şi am revenit pe 
„Promenade”112 unde, cu zâmbet fabricat, reluam fraza 
noastră favorită cu care acostam: 

— Des phptos, Monsieur! 15 francs la douzaine! Deux 
positions differentes! 

Aşa am avut ocazia să fotografiez pe regele Siamului, duci 
englezi şi alţi nobili, a căror nobleţă placa fotografică s-a 
dovedit incapabilă s-o înregistreze. 

— Messieurs, Mesdames! Des beles photos, 8 francs les 
six! 

Vai, câtă îndobitocire! Câtă înjosire! Să fii sâcâit de-o mie 
de ori într-o zi şi să te întorci cu doisprezece franci în 
geantă! Asta să însemne, oare, viaţa unui om care simte, 
care se frământă, care năzuieşte? 113 

Simţeam cum mă îneacă banalitatea înconjurătoare. Nici o 
figură, nici o vorbă inteligentă, nici un ochi înţelegător. 
Înţepenit pe „Promenade” lângă aparatul meu de 
fotografiat, răscoleam zadarnic cu privirea în valul de 
plimbăreţi, simțind cum urâţenia acestei lumi cotropea 


chiar şi frumuseţea naturii. Nu mai mi-era dragă Nisa - 
totul îmi părea pustiu, ca şi inima trecătorilor. 

Ah! Cât doream să mai fiu iarăşi pe una din acele poteci 
singuratece din Elveţia, în drum spre Suchet, Valee de Joux 
sau Sainte Croix; să mai străbat o dată Cheile Orbe, de la 
Vallorbe până la Clees, unde lumina zilei abia străbate iar 
pârâul solitar şopteşte copacilor care-l acoperă cu ramurile 
lor. Orbe şi Ballaygues - minunate verande către Jura 
Bernois, Suchet şi Vaullion - redaţi-mi ceva din bucuria şi 
speranţele de-odinioară. 

Viaţă haină! Îmi răpeşti tu prezentul, dar asupra trecutului 
te zbaţi neputincioasă. 

Deodată mă năpădi un sentiment de singurătate, de 
izolare - fără putinţă de împotrivire. De ce? Era conştiinţa 
clară a falimentului meu de om nenorocit din cauza lipsei de 
bani. Jucam bulă şi ruletă, până numai aveam cu ce să-mi 
cumpăr plăci şi fotografiam clienţii pe. Tinicheaua saşiului 
gol. În plus, nu puteam închide ochii toată noaptea, din 
cauza glasurilor puternice care-mi hăuiau în cap. Ceva cam 
ca-n povestea Ucenicului vrăjitor. 

Dar toate astea numai câteva luni. Apoi, când am constatat 
că toate sfintele-mi secunde ale zilei şi ale nopţii sunt 
ocupate numai de combinaţii în felul de-a ponta, când am 
văzut că toate sfintele-mi visuri, sfintele-mi gânduri, 
nobilele-mi năzuinţe, se retrag umile în umbră, fug 
ruşinate, nimicite de scârba de om ce mă năvălea, atunci 
am rupt cu o mână de oţel lanţul care mă târa în abis, am 
lăsat casă, tihnă, rost, prietenie şi chiar o femeie dragă şi 
am fugit în munţi, în Alpii Maritimi. M-am pustnicit. 

I-am scris lui Rolland: „Aş fi vrut să întovărăşesc această 
scrisoare de-o alta de-acum opt zile, edificatoare şi tristă, 
din cauza situaţiei precare în care mă aflu. Am renunţat 
însă, căci ne-ar fi micşorat pe amândoi. Dar cincisprezece 
zile de luptă lăuntrică între scrupule şi materia josnică m-au 
zdrobit. Victoria, obţinută nu se deosebeşte prea mult de-a 
Pirhusilor din vechime sau moderni. Iotuşi sunt mulţumit. 


Cred că fac bine, procedând astfel. Şi sper că sufletul meu 
nu se va resimţi prea mult. Totul va depinde de ce mi se va 
întâmpla în viitorul ce-mi făuresc cu proprie mână. 

Plec. Mai bine zis dispar. Las la voia întâmplării, familie şi 
un prieten drag, fără speranţa de-a avea vreun semn de 
viaţă de la mine - atât ei cât şi restul lumii - câtă vreme 
oceanul în care o să mă afund va voi să mă păstreze la sânul 
său, înainte de a mă arunca la suprafaţă. Într-o zi, se va 
întâmpla şi acest lucru. Când? Imposibil de prevăzut. În ce 
stare voi fi atunci? Asta mă cam înspăimântă. Dar mă voi 
ţine tare, fiindcă nu sunt singur: d-ta mă întovărăşeşti. 
Strângându-ţi mâinile, înaintea acestei ultime dăţi, 
temporare, îţi urez să te regăsesc, mâine, acelaşi de astăzi. 
Adio deci pentru câtăva vreme”.114 

Saint Martin de Vejubie, Isola, Saint-Sauveur, La Tour 
Guillaume, Saint-Etienne de Tine - sate din Alpii Maritimi, 
fără faimă în lume - m-au văzut colindând cu aparatul în 
spinare (vai! Ce aparat prost!), fotografiind ţărani şi 
ţărănci, la horă, duminica şi în zilele de sărbătoare, trăind 
cu ei, chiuind de bucuriile lor simple şi însănătoşindu-mă 
graţie exemplului vieţii lor fireşti. Mi-am câştigat existenţa 
toată vara. 

Mi-am notat, pe numeroase pagini de caiet, stări sufleteşti 
- gânduri, bucurii, amărăciuni - continuând dialogul cu 
Rolland, nedespărţindu-mă nici o clipă de el.115 

Şi poate că m-aş fi însurat cu vreo ţărancă şi aş fi rămas pe 
acolo (eram gata s-o fac), dar au venit două nenorociri: 1. 
Scrisorile lui Romain Rolland, care mă urmăreau şi mă 
împingeau la scris; şi 2. Mi-am rupt două degete principale 
de la mâna dreaptă, vrând să repar un drum prăpăstios la o 
fermă Jin Saint-Etienne de Tine, ajutând pe nişte oameni de 
treabă să-şi înjghebeze o căsuţă în pustiul pietros. 

Cu mâna în bandaj, cu sufletul sfâşiat, am colindat 
bâlciurile, staţiunile climaterice, fotografiind ziua, 
developând noaptea la lumină roşie, ţipând de două 


junghiuri, deopotrivă de vii şi întrebându-mă din nou dacă 
într-adevăr merită viaţa atâta trudă. Carne vie care geme! 

Atunci îmi apăru în minte icoana lui Sotir şi m-am aşternut 
să-l evoc, de îndată ce am putut ţine un condei între 
mijlociu şi inelar, aşa cum fac şi azi şi voi face toată viaţa ce- 
mi rămâne de trăit, căci am rămas infirm de arătător şi 
mijlociu, fiind strivite de un bloc de piatră. Când am 
terminat pe Sotir, am prins poftă. Ionescu intervenind, am 
continuat şi am fost salvat, de astă dată, de la moarte 
sigură, fiindcă aveam cu ce să-mi cumpăr arma care 
sfărâmă în bucăţi ticăloasa de inimă. Atunci mi-am adus 
aminte de-o confidenţă a marelui meu dascăl: „Creaţia m-a 
scăpat de la boală, de la moarte, de la pierzanie!”. Şi 
punându-mi cenuşa pe cap, ca păcătosul, am recunoscut că 
el avea dreptate. Dar Rolland, uriaş al cinstei şi al frăţiei, a 
ţinut, din parte-i, să-mi scrie într-o zi: „Je vous remercie de 
votre affection, cher ami, que mes boutades ne rebutent 
pointu. Ca să obţii o reparaţie aşa de strălucită, trebuie să 
ai în viaţă mai mult decât „noroc”. Trebuie să ai suflet! 

Sotir este scris sub înăbuşirea stării sufleteşti de-atunci. 
Această stare nu s-a modificat. Şi nu se va modifica 
niciodată, oricât de mare mi-o fi norocul în viitor, căci - cum 
sunt om fără carte - iau drept literă de evanghelie tot ce 
inima îmi şopteşte. Ea e călăuza mea. Şi ea îmi spune că 
este o greşeală să vrei să altoieşti şira spinării pe o altă şiră 
a spinării: omul o vrea, dar viaţa i-o refuză, oricât de mare 
ar fi dragostea omenească. Ideea asta mi-e scumpă în Sotir. 
Ea va scoate capul, în tot ce voi scrie. Totuşi, ştiu să râd, să 
glumesc, să plâng, mai repede decât cel ce-ar dezaproba-o. 

Ce înseamnă o viaţă eroică? Aş fi vrut s-o ştiu. E viaţa 
omului tenace, a cărui voinţă puternică îi biruie 
sentimentele, pasiunile, făcându-l victorios? Sau e aceea a 
celui slab, care luptă o viaţă întreagă, zbătându-se zilnic şi 
care se trezeşte învins, strivit de fiece dată, de chiar înseşi 
sentimentele, de înseşi pasiunile sale? 


Îmi amintesc că, încă din fragedă tinereţe, pe la 
cincisprezece-şaisprezece ani - când am părăsit lectura 
romanelor senzaţionale şi mi-am aplecat ochii asupra 
frumosului necuprins al literaturii adevărate - mă întrebam, 
după fiece lectură plăcută: „Autorul o fi, oare, un om bun?” 
Şi mai târziu, când am descoperit literatura biografică, am 
tăbărât asupra explorării vieţii marilor oameni. Dar 
totdeauna încercam regretul de-a constata că rareori era 
atinsă problema care mă interesa nespus: gradul de omenie 
al scriitorului sau artistului. Biografii satisfăceau 
curiozitatea seacă a publicului, scormonind până şi-n rufele 
murdare ale mortului. Nu spuneau însă nimic despre 
dragostea omului pentru oameni. Şi cât am suferit, când am 
văzut că până şi marele Lamartine - atât de bun, de uman - 
rostea prea puţine vorbe sau niciuna despre cea mai 
însemnată parte a sufletului omenesc. 

A trebui să aştept douăzeci de ani, ca să descopăr în 
sfârşit, într-o zi, vocea omului către care mă apropii seara, 
obosit şi dezamăgit, ca să-mi odihnesc capul şi să ascult 
bătăile marii inimi a umanităţii, vocea lui Romain Rolland. 

În acest moment, cel mai trist din viaţa mea, sunt omul cel 
mai fericit de pe pământ. [ip de bucurie şi plâng de fericire, 
ca în acea odaie a sanatoriului din Sylvana-sur-Lausanne, 
când citeam cele trei116 Vieţi ca şi atunci când devoram pe 
Jean-Christophe, printre maşinile garajului Peugeot, la 
Geneva. Nu mai cer nimic, nu mai doresc nimic, pot muri 
mâine. A încetat să existe singura frământare a vieţii mele 
şi anume, dacă bunătatea şi dragostea sălăşluiesc în inima 
omului. Astăzi ştiu că se află scriitori, artişti, care nu sunt 
doar plăsmuitori de lucruri frumoase, bune numai să 
distreze. Fără îndoială, artistul este mare, când se numeşte 
Dumas, Hugo, Maupassant, Flaubert sau Zola, dar el este şi 
mai mare, atunci când îl cheamă Balzac sau mai ales 
Romain Rolland sau Beethoven! (Să mă ierte Rolland, dar 
nu-i împărtăşesc entuziasmul faţă de Tolstoi. Nu-l găsesc 
destul de sincer! Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi preferat să 


evoc viaţa lui Cristofor Columb, decât pe aceea a 
„apostolului” de la Iasnaia Poliana. Se află în viaţă prăbuşiri 
mult mai triste decât ale lui Tolstoi, devenit apostol în clipa 
când gloria scrierilor sale nu-i mai spunea nimic.) 

Sunt uluit, văzând până unde îşi poate împinge arta un 
artist. Când un artist izbuteşte să înveţe pe alţii ce-i 
sinceritatea, când îndeamnă pe un om de bună-credinţă să 
se limiteze la o linişte rodnică, fără a-l arunca în 
deznădejde, atunci el nu mai face artă, ci medicină 
sufletească. Iese din domeniul Frumosului şi intră în cel al 
Adevărului. lată ceea ce mintea mea căutase atâta amar de 
ani: un om care să-mi vorbească fără artă, dar cinstit, 
drept. 

Am coborât iarăşi în vâltoarea vieţii de care fugisem. Dar 
se isprăvise cu jocul de cărţi. N-am mai revenit117. Îi 
împărtăşesc lui Rolland bucuria de a-l fi regăsit: „Printre 
numeroasele scrisori ce vă vor parveni de Crăciun, o veţi 
găsi şi pe-a mea. Eu, în schimb, nu voi primi de la nimeni şi 
dacă vă scriu, o fac pentru a-mi da iluzia că sunt în viaţă. În 
trecut, îmi scriau mama şi prietenii. Acum, totul a apus. Nu 
vă scriu spre a vă ura banalele „Sărbători fericite”, ci 
pentru că nu pot altfel, d-ta fiind singurul punct cardinal 
către care se rotesc neîncetat gândurile mele. Pentru mine, 
d-ta eşti în întregime personificarea milei şi a înţelegerii. Te 
socot făcut din acelaşi aluat cu aceea care mi-a dat viaţă şi 
ar fi strâns la pieptul ei cea mai păcătoasă dintre 
prostituate! Dar mama nu mai e. Nu-mi pot nici măcar culca 
obrazul pe ţărâna gropii ei părăsite, din cimitirul săracilor 
de la Brăila. Azi am rătăcit pe străzi, după ce am părăsit 
Promenade des Anglais, unde-mi trag clienţii de mânecă. 
Vitrinele magazinelor, din ce în ce mai împodobite, mi-au 
reamintit apropierea sărbătorilor, pe mama şi o fericire 
simplă dar palpabilă, pe care am călcat-o în picioare. 

Nu trebuie să fiu condamnat. Am crezut orbeşte în Ideal. 
Al meu, ca şi al altora. Şi multă vreme n-am fost înşelat. 


Vina mea: am luat o floare drept primăvară. Cu preţul 
suferințelor, ştiu astăzi că arta este o minciună, câtă vreme 
artistul nu-i un apostol, un preot ce slujeşte în faţa unui 
altar. 

— Apostol şi preot modern. Ai putea să-mi spui, oare, cum 
ar putea ca un om să proslăvească cele mai nobile 
sentimente şi în acelaşi timp să practice cel mai josnic 
egoism? Nu crezi, oare, că arta este cea mai cuprinzătoare 
expresie a generozităţii, a dezinteresării şi a milei? Poţi fi, 
oare, artist şi în acelaşi timp un om neîndurător faţă de 
semenul tău mai slab? Cui încredinţezi d-ta misiunea de-a 
face omenirea mai bună. Dacă nu artistului? Sau poate 
artistul nu-i decât un fabricant de emoţii? 

lată idealul meu! Am crezut în familia oamenilor cu inimă 
înţelegătoare, generoşi, gata de sacrificiu. Şi-mi dau 
seama, la cei treizeci şi şapte de ani ai mei, că de atari 
virtuţi nu sunt în stare decât beţivii şi prostituatele. lată ce- 
mi trage pământul de sub picioare, spânzurându-mă 
deasupra unui hău mai înspăimântător decât moartea”. 

„Sunt fericit că am în sfârşit veşti despre dumneata - mi-a 
răspuns Rolland - oricât de trist ar fi să te văd suferind. 
Încă un val de suferinţă în oceanul omenesc! Asta nu 
trebuie să uităm. Fiecare dintre noi nu-i nimic altceva decât 
una din milioanele de fiinţe omeneşti care suferă şi luptă 
(sau care nu mai luptă, ceea ce e şi mai râu). Niciunul n-are 
dreptul de-a crede că numai suferinţa lui contează. Acum, 
când popoare întregi agonizează pretutindeni, în Europa 
orientală şi în lumea întreagă, nu avem dreptul de-a ne lăsa 
doborâţi de propria noastră durere. Desigur, ar fi firesc, 
omenesc, dar nedrept. Sau cum spune concepţia hindusă: 
încă n-am atins punctul culminant al curbei multiplei 
existenţe, de unde începe Marea Reîntoarcere. Hinduşii mai 
adaugă: „Răbdare! Mai devreme sau mai târziu, mâine sau 
peste secole fiecare va ajunge acolo”. 

Istrati, d-ta eşti un pasionat. E felul d-tale de-a fi. D-ta ceri 
de la viaţă, ceri de la dragoste, ceri de la prietenie. Şi, 


desigur, şi unele şi altele ţi-au refuzat totdeauna ceea ce le- 
ai cerut. Ai fost dezamăgit, ai suferit cumplit. Dar ce drept 
are un om ca să ceară de la semenul său, de la semenii săi, 
de la viaţă? Şi faptul că cineva iubeşte, îi dă dreptul la 
dragoste? Niciunul. 'Ţi-o spun eu, care n-am fost iubit de 
fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult. Viaţa nu ne datorează 
nimic. Unii (puţini) n-au decât să deschidă gura, pentru a-şi 
înghiţi ciocârliile gata fripte. Alţii se zbat să le prindă cu 
forţa, cu trudă sau cu vicleşug. În sfârşit, alţii (şi mai puţini) 
îşi dăruiesc lor înşile - cu ajutorul gândirii, visului, artei sau 
religiei - ceea ce li se refuză. Eu sunt dintre aceştia, Istrati. 
De asemenea şi d ta. Restul vine (sau nu). 

Mă întrebi: „Omul superior va fi într-o zi biruitor în faţa 
mediocrităţii, a morţii, a neantului etern?” Nădăjduiesc că 
da, Istrati, şi mă zbat, pe cât pot, să fie aşa. Dar nu pot să-ţi 
anticipez nimic. Ca să acţionez, eu n-am nevoie de-a şti. „N- 
am nevoie de-a spera pentru a întreprinde ceva şi nici de 
reuşită pentru a persevera”. De la aceste cuvinte am plecat, 
împreună cu Acri, într-o singurătate desăvârşită. 

D-ta nu mă vezi deloc aşa cum sunt. Aci mă ridici în slăvi, 
asemuindu-mă după chipul şi asemănarea idealurilor d-tale. 
Aci mă vezi gol sau golit. Sunt un bătrân de cincizeci de ani, 
mai bătrân decât vârsta pe care o am, din cauza sănătăţii 
proaste (din septembrie sunt încă grav bolnav şi 
nerestabilit bine). Din copilărie, m-am dedat unei lupte, fără 
răgaz, cu lumea şi propriul meu trup suferind, atins de 
timpuriu de boală şi pe care l-am supus unei munci îndârjite 
şi care doar ea l-a susţinut şi elevat. Am învins! Dar cu ce 
preţ, numai eu singur o ştiu! Tot ce am iubit mai mult a 
murit sau am pierdut. Nu trăiesc decât în visul sufletului 
meu: opera mea de creaţie, ca şi opera, nu mai puţin 
absorbantă, de apropiere sau unire a conştiinţelor Libere, 
risipite în lume. O corespondenţă numeroasă şi fără răgaz, 
ca şi munca mea proprie, îmi iau tot timpul. Nu-mi mai 
rămâne nimic pentru altceva (decât pentru vis în nopţile 
mele de nesomn, dar asta mă priveşte numai pe mine). 


Nu cer nimănui să imite ritmul meu de viaţă. Fiecare 
trebuie să şi-l găsească sau să şi-l facă pe al său. Trebuie 
însă ca fiecare să-şi aibe ritmul său. D-ta, dragă Istrati, încă 
nu-l ai; amesteci în d-ta ritmuri opuse. Sileşte-te să le 
armonizezi, dacă nu în viaţă, măcar în opera de artă. 
Dostoievski avea o sarcină şi mai grea decât a d-tale, ca să 
ajungă la acest rezultat. (Cunoşti, oare, viaţa lui, adevărata 
viaţă a acestui fecior al unui Karamazov beţiv şi crud, 
asasinat de iobagii lui?) 

Heraclit spune: „Din cele mai rele disonanţe, cea mai 
frumoasă armonie”. Desigur, nu-i uşor. Dar merită 
osteneala. Dacă vei pune în arta d-tale pasiunile pe care le 
arzi în afara ei, vei fi un mare artist. Dar asta nu-i posibil în 
artă decât printr-un efort de eroică uitare de sine. Nu-i 
suficient să-ţi spui asta, fără înconjur. Mai trebuie să te şi 
regăseşti în fiinţe cât mai complete. 

Scrisoarea d-tale nici nu m-a şocat, nici nu m-a mirat. Nu e 
singura, în felul ei, primită de la prieteni, anul acesta! Criza 
de bani e destul de dureroasă printre intelectuali. Desigur, 
d-ta nu poţi şti - ce-i drept - că mizeria burgheză este la fel 
ca aceea a proletarilor. Ea duce la istovire, din cauza 
grijilor, a trudei şi subnutriţiei. E de-ajuns cea mai 
neînsemnată boală şi eşti dat peste cap. Toţi prietenii mei 
intimi sunt în situaţia asta sau în perspectivă. 

Atunci când nu primeşti răspuns la o scrisoare, nu acuza 
indiferența. Adesea cel În cauză este năucit de griji proprii, 
materiale şi morale. (Îmi dau seama, de asemeni, că odată 
cu criza materială s-a abătut asupra acestei omeniri, 
dezechilibrate de război, şi o furtună de pasiuni şi tulburări 
morale.) Şi dacă atunci când îmi scrii nu-ţi răspund, nu 
blestema cerul şi pământul! Gândegşte-te că, bolnav fiind, 
trebuie să fac faţă la sarcini prea grele pentru un singur om 
şi care adesea mă împiedică luni în şir de la orice muncă de 
creaţie (partea cea mai bună a vieţii mele). 

Singurii care îmi dau impresia fericirii (cea cristalină, nu 
egoismul păcătos al profitorilor) sunt tinerii quakeri anglo- 


americani. Ei vin să mă vadă adesea, în trecere, înainte de-a 
plonja în oceanul mizeriei de care-ţi vorbeam mai sus: 
milioane de flămânzi, de muribunzi ce trebuie salvaţi în 
Polonia (.), în toate părţile. Le este imposibil să-i salveze pe 
toţi. Fac şi ei ce pot. Nimic altceva. Asta şi este, de altfel, 
definiţia pe care unchiul Gottfried o dă eroului. Singura 
adevărată. 

Ţi-am vorbit cu cea mai mare sinceritate. D-ta eşti unul din 
acei oameni rari, cărora nu le cocoloşesc adevărul. E o 
dovadă de stimă. Nu mi-o reproşa. Îţi strâng mâinile cu 
căldură, dorindu-ţi din inimă ca anul ce vine să te vadă 
biruind dificultăţile băneşti şi că ai supus „demonul” vieţii d- 
tale, punându-l în slujba artei”118. 

Toată lumina zilelor mele din 1921 o făceau scrisorile lui 
Rolland, cu adevărat dumnezeieşti: în toate, pe patru, cinci 
şi opt pagini, un prieten cald şi înţelept mă îmbia să trăiesc 
şi Să lupt. Şi, ca să-i fie cuvântul ascultat, el mi se deschidea 
şi-mi arăta câte abisuri de crudă dezamăgire îi ascunde 
viaţa, cum pierdem pe drumul existenţei tot ce-am avut mai 
scump, mai sfânt şi cum ne trezim, deodată, cu peri albi şi 
singuri cuc, în mijlocul aceleeaşi lumi milenare care urlă în 
toate limbile pământului. 

Ce să facă omul de gândire şi de simţire în mijlocul acestor 
haite de lupi sau de oi? (Cum vreţi!) Romain Rolland 
răspunde: Să credem într-un viitor mai bun, dar să facem 
tot ce ne stă în putinţă ca să-l apropiem”. 

Era însăşi concepţia mea despre viaţă, simțită întocmai de 
ani îndelungaţi. Dar ce mână măiastră mi-o definea! Şi- 
atunci, aşază-te băiete şi trage-i la scrisori peste scrisori, de 
s-o fi apucat omul cu mâinile de păr! El îmi spunea: „Scrie, 
scrie, aşa dracului, ai talent”119. Eu îi răspundeam: „Nu! 
Nu cred asta, lasă-mă să-ţi sărut picioarele”. Şi-o fi zis, 
năpăditul de zeci de scrisori pe zi: „Bată-te Dumnezeu! Mi- 
am căpătat beleaua cu nebunul ăsta”. Şi, supărat, îmi 
trimite o scrisoare de o singură pagină, severă, casantă, aşa 
cum numai Rolland ştie să scrie. Această scrisoare debuta 


astfel: „Dragă Istrati, te înşeli asupra mea, ca şi a atâtor 
altora, cunosc preţul afecţiunilor sincere. Dar eu nu caut 
afecțiunile! („lempi passati,). Eu caut opera. N-aştept de la 
d-ta scrisori exaltate, aştept de la d-ta opera. Suntem 
zămisliţi ca să creăm. Realizează opera! Ea e mai esenţială 
decât d-ta, mai durabilă decât d-ta, a cărei pojghiţă eşti. 
Restul, cum spune Shakespeare (care a şi dovedit-o), restul 
e tăcere. Cu prietenie. Al d-tale, Romain Rolland”. 

Cuvintele astea m-au ars la ficaţi. Idolul meu îmi spunea 
răstit: „Jos labele!”. Am plâns cu capul în pernă, ca să 
înăbuş hohotele, m-am recules şi i-am scris: „Dumneata eşti 
ca Dumnezeul creştinilor, fără inimă. Opere? Da! Scriu când 
pot. Repus pe picioare cu ajutorul d-tale, voi încerca să fac 
mai mult de acum încolo. Mă văd silit Să-ţi dau dreptate, 
împotriva mea însămi, că „restul e tăcere”. Doamne, cât de 
urâtă este viaţa, dacă trebuie privită cu asemenea ochi! 

Dar nu mă da uitării. Dacă ai şti cu ce monştri mă lupt. 

Cândva, când se va cunoaşte acest lucru, eu nu voi mai fi 
în viaţă. Totdeauna vor fi realizate opere. Aşa a fost de la 
Socrate şi Epictet încoace. Totdeauna, fără nici un folos, 
deoarece ticălosul care a creat viaţa a pus în aluatul ei mai 
multă tărâţă decât făină. Voi scrie, Romain Rolland, dar să 
nu mă uiţi'120. 

Nu caut afecțiunile! 

Aceste cuvinte m-au răvăşit. L-am întrebat: „Ai avut 
vreodată un câine? Unul dintre acei care vin nu să-ţi ceară 
un os, ci să-ţi lingă mâinile?” Eu am inima acestui câine. Dar 
n-o impun cu de-a sila nimănui. Dimpotrivă. Refuz s-o 
împart în dreapta şi în stânga, fiindcă îmi este străin cultul 
prieteniilor de complezenţă. 

Admir pe Goethe şi Voltaire, dar nu-i iubesc. lubesc pe 
Beethoven şi Rousseau. Îl admir pe Anatole France, dar îl 
iubesc pe Romain Rolland. Înapoia fiecărui rând din opera 
sa se ascunde omul. Orice om înzestrat poate face artă. Câţi 
dintre ei şi-au sacrificat din timpul lor pentru a răspunde 
unui necunoscut? Într-o zi, o persoană (aridă şi egoistă) mi- 


a spus: „Când o să fii cineva, îmi vei deveni drag!”. 
Mulţumesc! Fericiţi cei care au crezut fără a pune degetul 
ca Ioma! 

Vreau să scriu, pentru că am ceva de spus şi mi-ar făcea 
plăcere să fie publicat. De ce? Ca să câştig bani? Nu! Nu 
cer să fiu plătit pentru gândirea şi simţirea mea. Ca să mă 
hrănesc? Mai am încă două braţe. Pentru glorie? Dar mai 
poate fi o glorie recunoaşterea valorii tale, cu câteva zile 
înainte de-a muri? Să-mi proclam credinţa? Cui? 

Eu am învins în ziua când stima lui Rolland a luminat 
străgundurile deznădejdei mele. Asta-i tot ceea ce cerusem 
vieţii. 

Da, presimţeam existenţa unui centru al vieţii, la care 
puţine telescoape pot ajunge. Un Olimp unde Bucuria 
trebuia să aibe scânteierile diamantului. Mi-a fost dat să pot 
privi prin această fereastră. Şi mi-e de-ajuns. leribilă este 
îndoiala, teribilă este bezna omului care crede în Dumnezeu 
şi nu dă decât peste un omuleţ cu barbă albă, lungă. Eu m- 
am împărtăşit din esenţa dumnezeirii şi am fost orbit de 
puterea dragostei şi a luminii. N-am decât un singur vis: s-o 
propăvăduiesc cât mai departe spre străfundurile vieţii, 
atât cât mi-o vor îngădui puterile, dragostea şi 
devotamentul meu. 

Viaţa pentru mine nu însemnează decât dragoste şi 
devotament. Sunt înşelat zilnic, dar n-are a face. 
„Milioanele de oameni” care agonizează pe suprafaţa 
pământului, nu mă interesează decât în măsura în care 
sporesc numărul generoşilor. Nu regret decât pierderea 
fiinţelor superioare, restul fiind doar ceea ce împiedică să 
existe bunătatea şi spiritul de dreptate. 

Condamnat să scriu! 

lată eroismul meu întors pe dos. 

Am dorit eu, câtuşi de puţin, aşa ceva? Nu! Spre diferenţă 
de Martin Eden, n-am trimis nici un manuscris vreunui 
editor sau om de litere, iar cei care mi le trimit azi pe-ale 
lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu ştiu poate că 


Romain Rolland s-a războit cu mine din ianuarie 1921 şi 
până în mai 1922, ca să mă hotărască a scrie121. Asta e 
prima dovadă de eroism pe care am cunoscut-o de la 
dânsul. „Apucă-te de scris!” striga el omului care ieşise din 
spitalul de la Nisa. Acestei munci datoresc salvarea mea! 

Până atunci părăsisem totdeauna încercările mele literare, 
la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Asta în româneşte 
şi la câţiva ani depărtare una de alta. Mi-era frică de munca 
literară, care nu venea singură de tot. Îmi închipuiam, pe- 
atunci, că romancierii scriu, aşa cum cântă privighetoarea. 
De altfel, era o gândire comodă care se împăca destul de 
bine cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea deloc efortul. 

Publicarea în „L'Humanite” a povestirii mele122 a avut un 
efect contrar celui aşteptat, ridicând o problemă fatală. 
Niciodată nu voi accepta să mi se publice povestirile aşa 
cum le scriu în franţuzeşte şi l-am rugat pe Despres ca o 
mână franceză să aibe grijă de povestirea mea, gândită şi 
scrisă în româneşte. Că n-a avut timp, înţeleg; dar 
povestirea mea n-a păstrat nici măcar bruma de grijă pe 
care eu o pusesem în manuscris. Până şi titlul, clar şi uşor 
de descifrat, e anapoda (Iziganov, în loc de Tziganou) şi-n 
felul acesta are un iz rusesc, în loc de unul românesc. Cât 
priveşte ortografia şi cuvintele sărite - să nu mai vorbim! 
Mi-a fost ruşine de oamenii care m-au recunoscut sub 
pseudonim. 

N-am scris nimic la „L'Humanite”, în afara unor cuvinte de 
mulţumire tovarăşului Martinet. Nu le voi reproşa nimic; 
fiecare face ce poate. Dar nu voi mai continua. O astfel de 
literatură aş fi putut scrie volume întregi, până azi, dacă aş 
fi ţinut cu orice preţ să fiu un zgârâie-hârtie. Numai că 
(încep să pierd orice modestie) în toate actele mele am 
ţintit totdeauna către perfecţiune, toată perfecțiunea 
posibilă. Totul sau nimic! 

Sunt convins până în măduva oaselor că omenirea n-are 
nevoie de zgârâie-hârtie, de făcători de stihuri, de 
zdrăngănitori din scripcă şi de mâzgălitori de pânze. Mai 


mult decât atât: sunt convins că toţi aceşti trântori sunt o 
povară, o pacoste pentru muncitori. Merg mai departe, 
afirmând că în ziua când drumul va fi curăţat de toţi aceşti 
cabotini, adevărata literatură, cea bună, va trebui să fie 
tipărită numai pe hârtie frunistă şi cât mai de lux cu 
putinţă. E singurul lux pe care-l |<Invit. Nu sunt un bibliofil, 
şi am oroare de oamenii care colecţionează cărţi ca să nu le 
deschidă niciodată. Dar aş pune toţi artiştii să colaboreze, 
voluntar, la o operă de artă. 

Vedeţi, deci, că nu sunt un om comod. Arta e de origină 
divină şi trebuie înconjurată de respectul nostru. În limba 
maternă sunt sclavul cuvântului cizelat şi al virgulei care nu 
trebuie să lipsească de la locul ei, chiar dacă nu moare 
nimeni din cauza asta. Doresc acelaşi lucru şi în franţuzeşte 
şi dacă nu există nimeni care să mă ajute, să colaboreze cu 
mine, ei bine, atunci renunţ. Mă mulţumesc să schimb, o 
dată pe an, vorba cu Rolland, lăsând drum liber celor al 
căror destin n-a fost atât de ingrat ca al meu. Renunţ123. 

Omenirea este grăbită. Eu, nu! E adevărat că aveam ceva 
de spus. Mă gândeam că aş fi putut stârni un interes 
artistic, prin exemplul unei vieţi tumultuoase trăită în 
drojdia societăţii şi de unde voiam să scot la iveală câteva 
cazuri trăite şi o gândire generoasă. 

Dar nu schimbi mare lucru în lume cu opera şi cu viaţa ta”. 
De acest lucru sunt, din păcate, foarte convins. 

Glasul de la Villeneuve m-a impresionat, prin accentul său 
nemaiintâlnit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a-l 
înfăptui a renunţa este o crimă, iar lenea o ruşine! 

M-am supus deci din tot sufletul. 

E inutil să spun că nici fotografia ambulantă şi nici meseria 
de zugrav nu au reuşit să-mi dea mijloacele de a putea scrie 
timp de o săptămână. Dacă studiul poate fi combinat cu 
munca manuală, creaţia artistică nu poate fi decât 
înveninată de grija zilei de mâine. Am încercat, adesea, să 
scriu, pe când făceam şi fotografie. Am văzut că în loc să 
meargă condeiul, ochii-mi alergau instinctiv către cerul 


care continua să fie prea mult înnorat. Şi când frica foamei 
intră pe uşă, inspiraţia fuge pe fereastră. N-am reuşit decât 
să mă menţin la suprafaţă. 

Ceea ce am putut face din prisosul de energie pe care mi-l 
lăsa munca, a fost să citesc, din când în când, câte o pagină 
dintre acelea pe care timpul nu poate să le învechească. 
Flămând, m-am adăpat adesea numai din citit. Cititul mi-e 
martor şi Vezuviul şi munţii Libani şi multe alte unghiuri ale 
pământului, pe unde am flămânzit. De când exist, trăiesc 
pentru arta cititului. 

Iar când a fost să scriu, tot bietul cizmar Ionescu a venit şi 
mi-a întins traista cu ovăz. 

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ROMAIN ROLLAND. 

Abia în mai 1922 şi după optsprezece luni de stăruinţe din 
partea lui Rolland, Ionescu mi-a spus, la Hautil-sur-Triel, 
riscând totul pe mine: 

— Dacă un om ca Rolland îţi dă astfel de bice, susţinând Că 
poţi face ceva demn de noi, hai s-o facem! Eu sunt gata să-ţi 
dau ovăz! 124 

La Hautil mi-am terminat prima carte. A doua, în subsolul 
prăvăliei lui lonescu125 care mi-a dat posibilitatea de-a 
scrie, timp de şase luni, lipsit de griji materiale. 

Fără griji, dar nu şi fără plânsete. Aceste două cărţi erau 
să-l coste pe Gheorghe Ionescu propria situaţie, ca şi 
liniştea căsniciei. Câte lacrimi a putut să verse atunci o 
femeie nevinovată! Toată strada urla: „Ce atâta tevatură 
pentru un nebun care blodogoreşte două vorbe în 
franţuzeşte!” 

Şi totuşi, terminai prima mea carte126. Am scris-o direct 
pe hârtia albă, cu cerneală şi fără alt ajutor decât memoria 
mea, prea puţin remarcabilă. Nici o documentaţie la 
îndemână! Toate hârtiile, toate notițele mele luate în 
răstimpul a douăzeci de ani. 

— Toate resursele de care un om are nevoie pentru a scrie 
o carte adevărată s-au prăpădit în două dezastre: la 
moartea mamei mele, în 1919 şi în încercarea de 


sinucidere, în 1921. Câte documente omeneşti pierdute pe 
vecie! 

Am scris-o în patru luni frământate, trăite în trecut. Nici 
nu ştiu când a trecut o vară întreagă, adică timpul cuprins 
între mai şi septembrie. Din când în când mici oaze ale 
prezentului, când cei ce mă iubeau apăreau duminica, într- 
o scurtă vacanţă, cu cărţile lui Rolland în mână, ca să-mi 
spună „bună ziua” şi un cuvânt de încurajare, mai necesar 
lor decât mie. Eu eram înşfăcat de un torent necunoscut, 
nebănuit şi de nebiruit, care mă luase cu sine într-un fel de 
care nu-mi dau seama. 

Cât de groaznic este, să-ţi răcoreşti trecutul! 

Şi câte obstacole blestemate în calea acestui torent! Încă 
de la început, necunoaşterea limbii m-a făcut să plătesc cu 
vârf şi îndesat bucuria de-a scrie, de-a scrie în limba 
franceză! Îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în 
fuziune, care căutau să năvălească afară şi nu găseau tipare 
gata ca să le primească. De zece ori într-o zi aruncam 
stiloul, plângând de furie, gata să mă las păgubaş. La 
fiecare pas stăvileam materia incandescentă, ca să văd dacă 
e vorba de un accent grav sau circumflex; dacă e vorba de 
doi l sau un e grav, de doip sau unul singur, de un feminin 
sau masculin; să cauţi în dicţionar pentru a găsi verbul 
conjugat la timpul care trebuie; şi după ce ai găsit 
blestemăţia de care ai nevoie, să-ţi dai seama Că ideea mult 
dorită s-a dus pe apa sâmbetei. Dar tutunul şi cafelele care 
m-au otrăvit şi m-au topit ca pe o lumânare! 

Nu ştiu cum” n-am înnebunit în acea vreme. Şi ce de aur 
frumos, risipit pe pământ. 

Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să 
cerşesc nu ştiu ce indulgență a cititorului sau a posterităţii. 
Nu alţii mă vor învăţa ceea ce sunt, ce pot sau ce nu pot. 
De asemenea, când vorbesc despre „scăderile” mele, să se 

înţeleagă prin ele „eroismele mele”. Celor care îmi vor 
arunca piatra, le spun: gândiţi-vă de umde am pornit şi ce 
flacără m-a mistuit neîncetat; gândiţi-vă La suferinţele 


îndurate şi la sângele lăsat pe drum; la puţinul sau mai 
degrabă la nimicul făcut de societate pentru îngrijirea 
spiritului meu; gândiţi-vă la imensele greşeli ce-am comis 
de-a lungul vieţii, fără călăuză; la preţul cu care mi-am 
plătit nevinovata dorinţă de-a năzui la ştiinţă, de-a iubi 
Frumosul şi Binele; gândiţi-vă voi, oamenilor, ce mai aveţi o 
fărâmă de suflet, că mama s-a spetit timp de douăzeci şi 
cinci de ani spălând rufe pentru mine şi a murit departe de 
singurul ei copil, fără ă a bănui ce se petrece în sufletul lui; 
mai gândiţi-vă încă La anii de singurătate când, rătăcind 
prin cele mai frumoase ţări din lume, nu am avut un suflet 
de om alături, ca să-l privesc în ochi. Şi toate acestea, după 
ce cunoscusem în trecut atâtea dragoste omeneşti! Şi după 
ce veţi fi gândit la toate aceste măreţii ale vieţii, vă voi 
declara că eu sunt primul nemulţumit de sine. Dacă ştiţi să 
trăiţi însă şi să iubiţi, dacă adoraţi Frumosul şi Binele, eu 
sunt, voi fi întotdeauna prezent ca să dau partea mea de 
contribuţie. 

După ce terminai manuscrisul primei mele cărţi, îl trimit 
lui Rolland care-mi răspunde: „Ioate prevederile mele sunt 
confirmate. Vino să mă vezi!”127 

Villeneuve, 22 octombrie - Iată-mă, în sfârşit, la câţiva paşi 
de locuinţa marelui meu prieten. N-a fost uşor. Peste trei 
ani de aşteptare şi peste douăzeci şi cinci de ani de 
speranţe şi trudă, luptă aprigă, dureroase zvârcoliri ale 
unei voințe care bâjbâie şi revendică, în mijlocul unei nopţi 
nemăsurat de lungă. Astăzi mă mişc în plină lumină. Aştept 
clipa înfăţişării în faţa judecătorului meu. O aştept într-o 
linişte neobişnuită până acum şi care pune stăpânire pe 
mine, cu cât orele trec. 

Nu ştiu dacă sănătatea îmi va îngădui să părăsesc mâine 
camera: o răceală, contractată în ajunul plecării din Paris, a 
progresat pe drum, înfigându-mi două cuțite în plămânul 
drept. O soră va veni astă seară să-mi pună nişte ventuze 
uscate. Villeneuve îmi pare trist. Dar tristeţea lui nu mă 
doboară! 


Ieri, 25 octombrie 1922, s-a îndeplinit acest eveniment de- 
acum încolo istoric, dacă trăiesc şi realizez opera. De la 
patru la şase şi jumătate, sufletul meu s-a întrepătruns cu al 
celui cu care nici un Pierre Benoit al zilei nu ar fi fost în 
stare. Însuşi Romain Rolland a consacrat această zi dându- 
mi, în momentul despărțirii, puternica sa dramă Le Temps 
viendra, pe a cărei primă pagină am putut citi următoarea 
dedicație, la înapoierea la hotel: 

Lui Istrati, prietenească aducere aminte a primei noastre 
întâlniri. 

Romain Rolland. 

Villeneuve, 25 octombrie 1922: Fi-voi în stare să exprim 
cum s-a desfăşurat această „primă întâlnire”? A fost ceea ce 
trebuia să fie: întâlnirea a doi oameni veniţi din două 
puncte opuse ale ierarhiei sociale, dar care trăiesc, atât 
unul cât şi celălalt, în aceeaşi stare de spirit. 

În ciuda asigurărilor inimii mele care-mi dovedea 
neîncetat drumul ei, nu mi-a venit să cred, până în ultima 
clipă, că nu mi se vor înmuia picioarele. M-am ţinut bine. 
Totul s-a petrecut firesc, normal şi simplu, de parcă ne-am fi 
cunoscut de când lumea. 

„Vila Olga” este o locuinţă mică şi cochetă, puţin 
încăpătoare şi înţesată cu mobile, locuită în întregime de 
familia Rolland. Are un singur etaj, cu ferestre spre lac. La 
douăzeci de paşi, luxosul „Hotel Byron”. Împrejurimi 
minunate unde fermecătoarea pajişte înverzită se îmbină 
armonios cu ruginiul nenumăraţilor castani. Imediat, în 
spate, munţii Vaud străjuiesc drumul vânturilor dinspre 
nord. 

Sun şi intru în vestibul. Mă întâmpină, pe coridor, o 
servitoare tânără şi frumoasă. (Nu i-am făcut curte!) întreb 
de Romain Rolland şi-mi rostesc numele. Ştia. Îmi deschide 
uşa unui salonaş. Abia am timp să-mi pun pălăria şi 
pardesiul în cuierul din fund, că un om înalt, cu ochelari şi 
pălărie pe cap, îmbrăcat cu un palton gri-închis, coboară 


scara. Grăbeşte spre mine cu paşi mici, repezi, zâmbind, cu 
mâinile întinse. 

— Ei bine, iată-te, în sfârşit, Istrati! 

Mâinile ni se înlănţuiesc. Mi le strânge călduros, trăgându- 
mă spre salon, pe care-l străbatem şi ieşim pe o mică 
verandă închisă, mobilată cu diferit mobilier de grădină. 
Amândoi în picioare, abia am răgazul să-l salut, deoarece 
sunt încolţit de un iureş de întrebări asupra sănătăţii mele. 

— Sănătatea, înainte de toate, dragul meu Istrati, 
sănătatea? 

— Mă simt foarte bine! Îi răspund zâmbind. 

— Nu, nu aşa „foarte bine”, D-ta nu poţi fi foarte bine. 
Aceste ventuze, acest junghi, acest guturai. Aşază-te colo. 
Dar nu! N-ai paltonul pe d-ta şi e frig aici. Să mergem în 
salon. 

Ajunşi acolo, îmi arată un fotoliu confortabil. Se aşază, 
scoţându-şi doar pălăria. Timp de câteva secunde, ne 
cercetăm cu privirea, în tăcere, cu francheţe. Râdem 
amândoi şi ne strângem din nou mâinile. Îi spun: 

— Prietene, nu socoti extraordinar faptul că ne aflăm aici, 
unul în faţa celuilalt? D-ta cel care eşti, eu cel care sunt? 

Îmi răspunde: 

— Nu, nu-i nimic extraordinar! 

— Cunogşti ceva asemănător în istorie? 

— Chiar aşa, nu! Mai ales că d-ta eşti un caz rar, specific. 
Dar Diderot făcea cu dragă inimă exact ceea ce fac eu 
acum. 

E mulţumit că mă simt la largul meu. Se străduieşte să nu- 
mi lipsească nimic. Îşi apropie fotoliul de al meu, genunchii 
aproape ni se ating şi-mi vorbeşte cu însufleţire, familiar, ca 
să-mi risipească orice stinghereală. Îmi povesteşte despre 
un tânăr american, autor dramatic, care i-a trimis o 
scrisoare într-o germană de neînțeles. Glasul nu-i e 
puternic, ba chiar slab; se vede cât de colo că nu este în 
stare să suporte o discuţie îndelungată. Atunci, îi spun că 
poate să-mi arate uşa, când va crede de cuviinţă. Râde. Dar 


iată că apare domnişoara Rolland. Îi sunt prezentat. Ne 
pofteşte să trecem în sufragerie, ca să gustăm ceva. 

Mobile grele, solide. Gustare îmbelşugată. 

— Serveşte-te, Istrati, cu tot ce-ţi place. M-am zbătut ca să 
găsesc cel mai bun ceai, ştiind din manuscrisul128 d-tale 
cât îl preţuieşti. Nu sunt însă sigur că-l vei găsi tot atât de 
bun ca la Brăila! 

Conversaţia se încheagă, pe teme diferite: când despre 
articolul prost al lui Troțki, de care-i amintesc, când despre 
marea secetă de oameni de credinţă, remarcabili, în cele 
două mari pături sociale. Vorbim mai ales despre 
evenimentele din India, provocate de Gandhi, apostol 
modern. Rolland mi-l descrie ca pe un nou Christ, lipsit însă 
de fanatism şi atât de omenos încât a ajutat pe englezi în 
timpul unei epidemii. Drept recunoştinţă, aceştia l-au 
închis. Apoi, în treacăt, despre manuscrisul meu: 

— Ştii, Istrati, i-am citit surorii mele unele pagini, fără a-ţi 
cere voie. 

Îi răspund moale: 

— lată o permisiune de care mi-ar place să nu ţineţi seama 
niciodată! 

— Sunt în corespondenţă cu un editor german pentru a 
realiza o ediţie internaţională a operelor de răsunet 
universal, ca a d-tale, de pildă. Dar e greu. Trebuie să lupţi 
şi să ai răbdare. Trăim într-o vreme îngrozitor de 
reacționară. Dar nu trebuie să pierdem nădejdea. 

Îi răspund că nu sunt grăbit. Pare mulţumit, dar nu prea 
mult. Mă cercetează cu atenţie şi-mi spune: 

— Nu trebuie să fii atât de indiferent. Nu înceta să scrii. 
Răspund de opera d-tale. Lasă la o parte toate acele 
probleme de sintaxă şi ortografie. Sunt nimicuri. Dă frâu 
liber pe hârtie acestui tumult de pasiuni care freamătă în d- 
ta. Ai o forţă de Care nu-ţi dai seama şi care lipseşte 
majorităţii literaţilor. D-ta împleteşti darul de a simţi şi a 
scrie, cu rarul privilegiu de-a fi văzut şi trăit totul. Trebuie 
să-ţi spun că în descrierile d-tale se află o obiectivitate care 


mă surprinde şi la care nu mă aşteptam. Or, acest lucru 
este de foarte mare însemnătate. 

La plecare, i-am sărutat mâna şi din partea lui Ionescu. 

— Cine-i Ionescu? Întreabă d-ra Rolland. 

— Dar e cizmarul din Paris, prietenul lui Istrati! Răspunse 
fratele. Sunt teribili românii ăştia! 

Şi râse. Apoi îmi dărui cartea sa Le Temps viendra, 
cerându-mi să-i dau micul manuscris129 de douăzeci şi 
şapte de pagini, scris acum doi ani. Ceea ce şi făcui, vădit 
emoţionat. 

27 octombrie - În dimineaţa asta am lenevit. A bătut ora 
zece şi abia am părăsit patul. După două după-amieze 
petrecute în tovărăşia lui Rolland, nopţile nu-mi sunt prea 
bune. Şi e firesc să fie aşa: totul urcă, urcă vertiginos şi 
sărmana căpăţână omenească, oricât ar fi de rezistentă, nu 
poate birui ameţeala. (Mă refer la fericirea pură pe care o 
încearcă sufletul la atingerea acestei gândiri monumentale; 
la răbufnirile de aer, neobişnuite plămânilor noştri, care-ţi 
îngheaţă uneori sângele în vine, atunci când urci spre 
creasta bântuită de furtuni ce pustiesc inima şi spiritul 
omenesc.) 

Mărturisesc: nu-i o fericire oarecare să petreci ore în şir şi 
zile, una după alta, la atari înălţimi inaccesibile şi unde e 
nevoie să fii foarte bine clădit, pentru a te putea ţine pe 
picioare. Încă de pe acum, îmi dau seama că nimeni nu este 
în stare să reziste multă vreme acestui om. 

— Explicându-mi astfel singurătatea sa. Romain Rolland 
este un jăratic care te mistuie pe nesimţite, de parcă ai fi o 
biată nucă! În atingerea cu el, personalitatea ţi se macină şi 
se pulverizează, fără voia ta sau a lui. În ce mă priveşte, el 
îmi face dovada că izbutesc să mă ţin pe picioare pe această 
culme puţin cercetată de îndrăgostiţii Artei. Şi aceasta, 
graţie ţie, sărmana mea inimă! 

Ieri avui prima dovadă. A doua mea vizită a fost dublată de 
aceea ocazionată de domnişoara Marguerite Bienz, din 
Blonay, pe care am găsit-o acolo la sosire. O cunoşteam de 


la Jouve, din august trecut. Are douăzeci şi cinci de ani şi şi- 
a tocat o bună parte din avere pentru teatru, în Germania, 
unde a jucat timp de cinci ani. A părăsit scena ca să-şi 
salveze restul averii. Elveţiancă, de origine germană, foarte 
cultivată, stăpâneşte la perfecţie franceza, germana şi 
engleza. Ataşată giganticei opere umanitare a lui Nansen, 
domnişoara Bienz şi-a cheltuit toată ardoarea pentru 
ajutorarea copiilor ruşi. La iniţiativa sa şi călăuzită de 
sfaturile lui Romain Rolland, a realizat această carte, unică 
în felul ei: Darul artiştilor din Occident pentru copiii ruşi, 
bijuterie de artă universală, în ale cărei pagini întâlneşte 
artele şi artiştii cei mai diferiţi. 

Uluit de pasiunea ei care-i ruina sănătatea şi restul averii. 

— Pentru o operă dispreţuită şi ignorată de profitorii 
sângelui omenesc - stam modest, şters, neînsemnat în faţa 
acestei tinereţi plină de omenie. Se purtase frumos cu mine, 
la Jouve; dar ce reprezentam eu în ochii ei? La rugămintea 
mea, avusese bunătatea de a-şi scrie numele şi adresa în 
carneţelul meu. Ieri însă Rolland mi-a dat locul cuvenit, dar 
într-un fel să tai un om în bucăţi şi să-l învii apoi. 

Intrând în salon, cu un aer degajat, observai licărindu-i 
mirarea în privire. Se sculă de pe scaun şi-mi întinse 
mâinile. Nu mai fu nevoie de prezentări. Zisei: 

— Vedeţi, domnişoară, numai munţii nu se întâlnesc! 

— Într-adevăr, domnule, spuse ea, calm. 

Invitaţi de d-ra Rolland să gustăm ceva, avui prilejul să 
ascult descrierea personalităţii lui Maxim Gorki, pe care 
domnişoara Bienz îl văzuse într-un sanatoriu din Germania. 
Emoţii, glume, râsete provocate de butadele lui Gorki, care, 
neştiind nici o limbă străină, vorbeşte prin interpret. 
Strigai: 

— Cum? După douăzeci de ani de libertate, Gorki nu a 
Învăţat o limbă europeană? 

— Dar, dragul meu Istrati, interveni Rolland, nu oricine 
are uşurinţa d-tale în a învăţa limbile! Eu însumi mă 
descurc greu, deşi citesc destul de bine în mai multe. D-ta 


scrii în franceză numai după şase ani de practică şi fără să 
fi deschis o gramatică. E fenomenal! 

Întorcându-se spre d-ra Bienz: 

Am plăcerea să vă anunţ că prietenul meu Istrati a scris o 
operă de înaltă ţinută artistică. Numeroase capitole sunt la 
fel ca a celor mai bune pagini ale lui Gorki. 

Dar asta nu fu totul. O clipă mai târziu, o altă apreciere, 
teribilă, mă strivi, uimind-o pe domnişoara Bienz. 

Îndrăznind să-l roage pe Rolland ca să vorbească într-un 
grup restrâns, acesta se burzului deodată. Sora lui 
protestă. (Trebuie să adaug că prietenul meu a fost ieri 
dacă nu ceremonios, în orice caz mai puţin familiar decât 
când m-a primit singur. Rolland râde scurt şi rar. Figura sa, 
foarte expresivă şi mobilă, este totuşi foarte stăpână pe 
sine. Uneori, privirea lui ar putea îngheţa o altă inimă decât 
a mea, pe care o răsfaţă cu înduioşătoare paternitate. 
Astfel, la cererea domnişoarei Bienz, fu rece, aspru, de 
nerecunoscut. Vorbi cu glas înăbuşit despre munca sa, 
despre opera şi îndatoririle sale, despre sănătatea şi refuzul 
său net de a se arăta indiferent unde. 

Mai conchise: 

— Şi apoi, am felul meu de-a vorbi, prin scrisori, celor care 
mă interesează. 

Şi cum se afla aproape de mine, se plecă spre faţa mea, 
mă arătă cu degetul, rostind, spre uluirea tuturor: 

— Eu nu spun că am prilejul de-a coresponda totdeauna cu 
oameni de valoarea d-tale. Dar întâlnesc adesea fiinţe care 
merită tot interesul! 

Mă întrebai atunci dacă nu visez! Domnişoara Bienz 
rămăsese fără grai. Sărmane trup! Sărmană inimă! După ce 
mi S-a refuzat orice drept la o viaţă mai bună, iată-mă acum 
sufocat sub o avalanşă. 

Seara se încheie cu o impresie de oboseală ce se citea 
lesne pe chipul marelui om. Soră-sa îi interzise să mai 
vorbească. D-ra Bienz îmi făcea semne disperate că trebuie 


să ne ridicăm, arătându-mi discret cadranul frumosului său 
ceas-brăţară. Rostii cu glas tare: 

— Da, da! Prietenul nostru a fost avertizat că ne poate 
arăta uşa, când va crede de cuviinţă! 

Ea roşi. Rolland zâmbi binevoitor, mă bătu prieteneşte pe 
umăr şi se sculă de pe scaun. În acea clipă, cu cartea d-rei 
Bienz în mână, îmi exprimai regretul de-a nu fi putut obţine 
cele douăzeci de exemplare cu care mă înscrisesem la 
Jouve, pentru prietenii mei din Franţa şi Elveţia. 

— Dar, domnule Istrati, spuse actriţa, îţi ofer cu plăcere un 
exemplar. 

— Pentru mine! Dar prietenii mei? 

La aceste vorbe, Rolland îşi privi lung sora, cu un aer 
mirat care voia să spună: „Îl auzi ce spune?”. 

— Ei bine, adăugă actriţa, prietenii d-tale vor avea volumul 
puţin mai târziu. Plecaţi odată cu mine? Aş vrea să vă invit 
la Blonay ca să petrecem o zi împreună. De acord? 

— Din toată inima! (Şi mă uitam la frumogşii ei sâni care îi 
ieşeau din corsaj. Ţine-te bine, Istrati, ai noroc astăzi!) O să 
vă scriu domnişoară, ca să fixăm întâlnirea. 

— Şi dacă am fixa-o chiar acum? 

— Foarte bine: pe luni. 

— Pe luni! 

Şi-acum marea lovitură a lui Rolland: 

— Stai puţin, Istrati! D-ta tuşeşti, nu poţi pleca îndată. Nu 
eşti complet vindecat. (Pasămite, mă apăra de câini, ca 
Gheorghe!) 

În picioare, amândoi în salon, el îmi înapoie manuscrisul: 

— Cercetează-l cu atenţie! Îmi spuse, cu o privire ce părea 
să spună: „Are corecturi făcute de sfânta mea mână”. 

Apoi adăugă: 

— Mi-l vei aduce înapoi ca să discutăm. Am primit răspuns 
de la editorul căruia i-am vorbit despre opera d-tale. E de 
acord. Asta-i foarte important! Şi-acum, ia spune-mi, Istrati: 
vrei să dejunezi cu noi, mâine? (Îşi chemă sora.) O zi pe 


săptămână, vinerea, nu mâncăm carne, ci peşte. Dacă nu-ţi 
place peştele, spune-mi ce preferi?! 

— N-am preferinţe. Mănânc orice. 

— Nu, nu! Trebuie să te hrăneşti bine. 

— Atunci, pot să vă spun că peştele este o mare desfătare 
pentru mine. 

— Perfect! Pe mâine, la 12 şi un sfert. 

Tot ceea ce Rolland poate da celor mai buni dintre oameni, 
mi-a dat în clipele petrecute împreună. Şi dacă ar fi să 
reproduc tot ceea ce am discutat, mi-ar trebui zeci de 
pagini. 

28 octombrie - Mă simt doborât. N-am închis ochii toată 
noaptea. Ah! Totdeauna realitatea este mai puternică decât 
mi-am închipuit-o. Inimă păcătoasă! De ce vrei să mă omori. 
Înainte de a-mi îndeplini datoria? 

După şase zile de ploaie şi ceaţă, iată soarele: măreț, 
strălucitor. Şi pe mine gata să fiu ars şi nimicit între cei doi 
sori! 

Mă aflu pe terasa unei cafenele, de pe malul lacului 
Leman, care clipeşte în faţa mea. Pe malul celălalt, munţii 
nuvoiarzi, cu crestele troienite de zăpada care scânteiază 
de parcă ar fi pudraţi cu argint. Acum, mai mult ca oricând, 
mă simt omul cel mai fericit şi cel mai nenorocit, în acelaşi 
timp! Nu, nu! Hotărât nu sunt născut să mă bucur singur de 
ceea ce Creatorul oferă ochilor şi simţurilor noastre! E prea 
frumos ceea ce văd, prea măreț pentru a-l putea păstra 
numai pentru mine. 

Cum, Doamne, prin ce aberaţie a sufletului omenesc este 
posibil ca printre atâţia oameni bogaţi şi puternici să nu se 
afle unul la zece mii care să nu poată suporta, singur sau în 
cercul său egoist, această nemăsurată bucurie care ne 
ucide inima, devastându-ne şi nimicindu-ne fiinţa? În jur 
oameni, oameni ca şi mine, luxos îmbrăcaţi, care se plimbă 
singuri sau însoţiţi de câţiva. Să nu fie, oare, decât nişte 
netrebnici în aceste haine? Să fie, oare, scris ca 
generozitatea să nu fie decât apanajul celor slabi? 


Îmbucătăţit, nimicit în sinea mea, privesc ca un nătărău la 
frumoasele frunze moarte ce Cad din platani; la aceşti 
pescăruşi ce se rotesc liberi, mai liberi decât prostimea 
umană, mângâind cu aripile lor luciul apei; la vilele cu 
balcoane dantelate, care oferă la prânz un dejun de vis 
majorităţii celor care nu le cunosc valoarea. 

Ah! De ce nu mă pot zăvori în calmul lui Rolland? Câtă 
dreptate a avut ca să-mi răspundă ieri la întrebarea mea 
pasională, strângându-mi mâinile între ale sale: 

— Prietene, marele meu prieten, eşti fericit? 

— Nu, Istrati, nu putem fi! 

29 octombrie - Prânzul la Romain Rolland m-a ajutat să-mi 
dau seama despre ceea ce vor fi fost mesele zeilor în Olimp. 
Nu ştiu dacă zeii simțeau ca noi, muritorii. Dar dacă aceste 
divinităţi îndepărtate şi dispărute vor fi avut vreodată 
fericirea să simtă ceea ce am simţit eu timp de trei ceasuri 
cât a durat sărbătoarea, ei bine, ar fi avut tot dreptul să 
creadă în nemurirea lor. Acolo unde viaţa loveşte cu această 
forţă, moartea dă cu coasa în gol. Ea nu poate lua decât 
învelişul, deoarece divinul se salvează, plecând în altă 
parte. (Această credinţă a mea nu este aceea pe care o 
reclamă biserica.) Nici nu bănuiţi câte lucruri extraordinare 
s-au petrecut, ca să pot vibra astfel. Extraordinarul se află 
pretutindeni în jurul nostru, atunci când îl cauţi şi nicăieri 
când vezi doar până la vârful nasului. Scânteia electrică a 
bujiei care urneşte motorul cu explozie este un lucru 
neînsemnat. Unii ingineri afirmă că ar fi imaterială - şi 
totuşi ea se produce prin compresiunea gazelor cilindrului 
şi plimbă atâtea cadavre vii pe şoselele de la Bois du 
Boulogne. 

Scânteile imateriale, purtătoare de divinitate, care 
ţâşneau în faţa mea din personalitatea lui Romain Rolland, 
sunt esenţa misterioasă a primei. Ah! Dacă ar fi putut 
produce explozii, peste tot cu aceeaşi forţă! Cred că lumea 
ar fi devenit mai bună! 


Sihastrul, cu atâtea lumi într-însul, ce locuieşte la 
Villeneuve, a fost bun cu mine şi primitor din prima zi. 
Antenele mele i-au adulmecat dragostea, îndată ce ne-am 
strâns mâinile. Şi, din acea clipă, „carburatorul” meu 
funcţiona de minune. Luai foc şi cei „patruzeci de cai” ai 
mei începură să trepideze. Şi iată-ne porniţi amândoi spre 
zările cereşti, unde stăruie doar aerul curat al dragostei, de 
unde este izgonită orice ură, iar mila fără margini se 
răspândeşte asupra oamenilor şi a bicisnicilor lor rătăciri 
sau mai degrabă a instinctelor lor crude. 

Figura obişnuită a lui Romain Rolland este aceea din 
admirabila schiţă sau desen al lui Garnie, din fruntea 
Paginilor alese. Acolo însă ea este dominată de tulburarea 
sufletului, pe care o exprimă doar privirea sa fără pereche. 
Mă întreb ce poate însemna această figură pentru bietul 
vizitator care nu e în stare să-l abordeze pe Rolland prin 
mijlocirea inimii. (Minus acea privire, pe care şi-o ascunde 
la fel ca melcul coarnele, când i le atingi). Speriat, l-am 
întrebat, luându-mi inima în dinţi: 

— Cum izbuteşti să te aperi împotriva a ceea ce-i mai 
puternic decât gândirea? 

Dezarmat de sinceritatea acestei întrebări neaşteptate, 
mă cercetă cu privirea şi rosti grav, aproape gâtuit: 

— M-am obişnuit, Istrati. Mi-am făurit o a doua natură. Se 
află în mine doi oameni: acesta (şi-şi duse mâna la inimă) şi 
celălalt (Îşi cuprinse fruntea cu mâna, ascunzându-mi 
pentru câteva clipe faţa). La început, inima fu cât p-aci să 
biruie mintea. Dar, până la urmă, cel de sus a devenit mai 
tare. Din fericire! 

— Din fericire! Repetai trist, cu capul plecat, zdrobit de 
aceste cuvinte. 

Un minut se scurse astfel, în timpul căruia inima bătea să- 
mi spargă tâmplele. Continuam să-mi spun în gând: „Din 
fericire! Pentru ce, din fericire?” 

— Da! Reluă Rolland, de parcă mi-ar fi auzit gândul. Da, 
din fericire! 


Şi, sprijinindu-şi mâna de umărul meu, adăugă cu vocea 
stinsă, aproape aplecat la urechea mea: 

— D-ta ai viaţa d-tale, Istrati. Eu pe a mea. D-ta te-ai salvat 
ţinând piept furtunii cu inima. La mine, creierul este cel 
care mi-a adus salvarea. Un moment am fost stăpânit chiar 
de gândul sinuciderii, al morţii. Acum trăiesc în mijlocul a 
tot ce vezi. 

Şi, cu o largă desfăşurare a braţului, faţa luminoasă îmi 
arătă cele de afară, prin vitraliile verandei unde ne aflam, 
îmbrăţişând cu gestul său copacii cu frunzişul roşcat, zarea 
zăgăzuită de muntele sumbru, însuşi muntele şi tot ceea ce 
se afla dincolo de el. A fost bine că toate acestea au fost 
văzute şi auzite de preafericitul care sunt. La chemarea d- 
rei Rolland, mă sculai, mătăhăind. 

— La masă, domnilor! 

Da! La masă. O întreagă artilerie gastronomică îmi jucă 
dinaintea ochilor: supă, peşte cu maioneză, cârnaţi, 
ciocolată cu cremă etc. Felicitări bucătăresei! Dar iată că 
intră în sufragerie tatăl - un bătrânel de optzeci şi cinci de 
ani, cu părul complet alb şi căruia îi sărut amândouă 
mâinile. 

Îi strigai: 

— D-ta eşti fericitul tată al lui Romain Rolland? 

— Da, domnule, îmi răspunse cu vioiciune. 

— Să fiţi de două ori fericit! 

Mă simt istovit. Şi îndată începe bombardamentul afecţiei 
celui care nu trebuie s-o risipească prea mult pe acest 
pământ. La stânga mea, Madeleine mă îmboldeşte să 
mănânc, când uit s-o fac, având privirea pironită pe albul 
feţei de masă. În dreapta, Romain îmi toarnă să beau: 

— Hai, Istrati, dă-i zor! Gustă din vinul ăsta; cerul gurii d- 
tale o să-ţi povestească lucruri noi! 

— Poate, nu acum. 

Cu o veselie neobişnuită, care mă dădu gata, Rolland 
strigă: 


— Ehei! Colas n-ar fi mulţumit! Reaminteşte-ţi zicala lui: 
„Bea şi mănâncă, mănâncă şi bea”. 

Într-adevăr, avu dreptate: acel vin alb, cu parfum de 
nectar, uitat în pivniţă - ca o amintire plăcută pe care o 
dezgropi din când în când ca să dezmorţeşti viaţa - îmi 
dădu lovitura de bici necesară. Aprinsei motorul; caii o 
luară razna. Paharul odată golit, mâna sfântă a celui care 
scrisese Jean-Christophe se afla acolo ca să-l umple 
numaidecât, în timp ce sângele mi-alerga în vine „În 
căutarea absolutului”. 

La desert, suprema dovadă de dragoste care mă doborâ. 
Rolland se ridică, spunând: 

— Madeleine, adu-ne cafeaua. 

Îl urmării cu privirea cum se îndreaptă spre camera 
vecină: înalt, spatele adus, gulerul acoperindu-i ceafa, 
haina, închisă la gât. Se înapoie cu o cutie în mână şi-mi 
spuse: 

— Istrati, ştiu ce însemnătate au în viaţa d-tale cafeaua şi 
țigarea. Serveşte-te! Fumează la mine ca la d-ta acasă. Şi să 
nu uiţi acest lucru! 

Să fumezi la Romain Rolland, când Jouve m-a prevenit că 
nu putea suferi fumul de tutun, asta întrecu tot ce aş fi 
îndrăznit să cer de la viaţă. 

Gâtuit de emoție, cu ochii scăldaţi în lacrimi, sărutai mâna 
care-mi oferi cutia cu ţigări, plângând deasupra ei ca un 
copil care îşi cere iertare! Vădit mişcat, el îmi puse mâna pe 
cap, zicându-mi. 

— E foarte bine aşa, Istrati! Foarte bine! Şi-acum, 
povesteşte-ne ceva „În premieră”. Şi nu uita să bei şi 
paharul ăsta! 

Tatăl se sculă de la masă: 

— Plec la mine să-mi fumez pipa. Scuip mult! Şi se retrase. 

N-aş vrea să fiu bănuit de un careva că istorisesc toate 
acestea spre a mă ridica în slăvi! Plutesc la aşa înălţimi de 
vis, încât vanitatea nu mă poate murdări. De altfel, nu uit o 
clipă că mama e moartă şi aproape cred că sufletul ei s-a 


plimbat, în aceste ultime zile, în jurul casei celui care mi-a 
urat o dragoste părintească, necunoscută mie. Acest gând 
este suficient ca să-mi purifice inima! 

Joi 2 noiembrie - „Prietene, m-ai făcut să trăiesc azi- 
dimineaţă o emoție nemaiîntâlnită în viaţa mea: discuţia cu 
un om ca d-ta despre imperfecţiile, scăderile şi slăbiciunile 
noastre! Toată viaţa am năzuit să realizez acest vis, 
petrecut Azi aievea şi pe care nu voi mai fi în stare să-l 
repet decât în cărţi. 

Să nu mă crezi atât de puţin călit de viaţă (care?), încât să 
nu pot îndura o discuţie asupra slăbiciunilor mele! Nu mă 
socot aidoma acelor bieţi artişti, pe care-i cunoaşte toată 
lumea, pe care i-am cunoscut şi eu şi care simt că li se rupe 
inima la cea mai mică observaţie defavorabilă! Ah! Câte 
frumoase descoperiri mai ai de făcut în direcţia asta, atât 
de puţin cercetată, asupra omului pe care opera şi inima d- 
tale l-au pescuit din adâncurile vieţii! Şi cât mă felicit, în 
această clipă, pentru inspiraţia de a-ţi prilejui să citeşti 
aceste rânduri. 

Inima m-a îmboldit, într-ascuns, ca să mă arăt aşa cum 
sunt - un suflet dezgolit în faţa ochilor d-tale - în ciuda 
surprizelor ce aş fi avut. Atari surprize - chiar dacă sunt 
făţiş neplăcute, brutale şi chiar dure - atunci când vin de la 
o fiinţă care le scaldă în bunătatea inimii sale, 
înveşmântându-le în frumoasa haină a dorinţei părinteşti 
de-a îndrepta o fire dezordonată, aceste surprize, în loc să 
lovească, mângâie, în loc să te micşoreze, te înalţă, în loc să 
te rănească, sunt pline de voluptate. N-am fost cu toţii 
uimiţi de francheţa cu care mi-ai spus şi bunul şi răul 
despre manuscrisul meu?! Dar, în aceasta stă forţa d-tale, 
nu numai în relaţiile de prietenie, ci în chiar opera d-tale. 

Cel care-şi vâră în cap să iubească pe autorul lui Jean- 
Christophe, trebuie să se aştepte de la el ceea ce este în 
realitate: Romain Rolland cel care vorbeşte cu primejdioasă 
francheţă în văzul lumii. E mult, de când ţi-am spus că voi 


socoti ca o mană cerească tot ce-mi va veni de la d-ta. N-a 
fost vorbă-n vânt. 

Totodată mi-am dat seama că mă aflu pe o corabie fără 
cârmă. Şi când am început să-mi îndrept paşii spre d-ta, n- 
am făcut-o numai cu gândul la bine, ci şi la rău. 
Cunoscându-mi firea destul de bine, mă întreb: ce s-ar fi 
ales de mine, mâine, fără această ucenicie pe care o fac 
acum şi trebuie s-o continui? Un singur gând mă 
înspăimântă: să nu-mi dai drumul din mână, până ce nu vei 
scoate la iveală tot răul care zace în mine. Deoarece, dacă 
aş avea nenorocul să mă scapi din mână, m-aş fărâma ca un 
pahar fragil. Toată lumea ar fi de acord să nu vadă atunci în 
mine decât partea rea. E o tristă experienţă a trecutului. În 
rest, îmi dau seama că trebuie să-mi făuresc sufletul pe 
care-l cere arta unui artist - un suflet pe care-l va pretinde 
mai ales mâine”130. 

3 noiembrie - Aseară, mi s-a oferit „masa de adio”. De la 
ora cinci la ora zece seara, Rolland m-a copleşit cu toate 
binefacerile sufletului său. Timp de cinci ore! Pentru a nu 
ştiu câta oară, mi-a spus: 

— Nu încetez să-ţi repet, Istrati: scrie, scrie fără încetare! 

Îmi spune că manuscrisul meu nu are greşeli de 
neîndreptat şi-mi cere să i-l las: 

— Am nevoie de el. De azi în două săptămâni, voi vedea pe 
editor şi-i voi spune ceea ce trebuie. În timpul cât se va 
tipări, d-ta vei scrie cel de-al doilea volum. 

Atunci, i-am spus: 

— Aş putea îndrăzni, dragă prietene, să te întreb dacă 
plânuieşti să-mi scrii o prefaţă? 

Apucându-mă de umeri, îmi răspunse cu însufleţire: 

— Dar, dragul meu Istrati, se poate să vorbeşti astfel? Nu 
numai că o voi face cu dragă inimă, dar va fi o bucurie 
pentru mine! 

Apoi, în răstimpul unui lung ceas de desfătare sufletească, 
îmi vorbi despre tinereţea şi dezamăgirile sale, despre 
sufocarea ce-o încearcă orice om de inimă, în faţa 


mediocrităţii. Îndreptându-se spre imensă-i bibliotecă, luă o 
cărticică subţire, atât de subţire de parcă nu avea decât 
coperţile. Cuprinzând-o cu palmele, de parcă ar fi fost capul 
unei fiinţe iubite, îmi spuse emoţionat, deschizând-o: 

— Iată ceea ce mi-a adus, în aceste clipe, balsamul necesar 
Inimii mele. 

Era faimoasa scrisoare a lui Tolstoi! O lungă scrisoare, 
plină de distincţie sufletească, scrisă în franţuzeşte şi care 
începea cu vorbele: „Scumpe frate.” Avea data de'4 
octombrie 1887. În vremea aceea, n-aveam decât trei ani, 
în mica şi necunoscuta Brăilă. Treizeci şi cinci de ani mai 
târziu, soarta a vrut ca eu să ţin în mână această scrisoare! 

Şi Rolland adăugă: 

— Asta a făcut cu mine Tolstoi, ieri. Acelaşi lucru îl fac eu 
cu d-ta, astăzi. lar d-ta, Istrati, vei proceda la fel, cu alte 
făpturi. Este cea mai nobilă dintre moşteniri! 

— Nu-ţi pot spune cât sunt de emoţionat, ca să n-o iau 
iarăşi razna. 

Prinsei atunci momentul. Neculuţă, Gheorghe, Martha şi 
Ştefan apărură pe ecranul amintirilor. Rolland mă ascultă, 
mut, în tăcere. 

La despărţire, i-am zis: 

— Mi-a fost frică, venind la d-ta. Acum plec fericit: în 
cincisprezece zile am trăit cât în cincisprezece ani. 

— Şi noi la fel, Istrati. la rândul meu, aveam unele temeri. 
Dar, pot să-ţi mărturisesc, în clipa de faţă suntem fericiţi că 
ne-am cunoscut! 

M-am reîntors acasă131 mai bătrân cu cincisprezece zile 
şi O întreagă eternitate de fericire! Şi deşi Parisul îmi striga 
de-afară nenorocirile lui, abia îl auzeam. În urechi, îmi 
stăruie doar tumultul de la Villeneuve, al cărui ecou va 
răsuna în sufletul meu pe vecie şi cu o putere fără seamăn. 

Ionescu a fost profet, spunând, în ajunul plecării mele la 
Villeneuve, că „este necesar ca răsuflarea mea şi a lui 
Rolland să se încrucişeze îndeaproape”. Acum, la înapoiere, 
tot el a făcut o nouă profeție, cu aceeaşi şansă de 


certitudine. Şi anume, că „am trăit cele mai vribrante 
ceasuri din viaţa mea; nimic nu le va întrece în măreție, 
chiar dacă într-o zi lumea va catadixi să mă strivească cu 
răsfăţul ei. 

Această întâlnire mi-a rămas neştearsă în amintire, 
deoarece a fost însufleţită de prietenie - subiectul meu 
preferat. Gândindu-se la singurătatea ce mi-o rezerva 
Parisul literar, Rolland mi-a vorbit în mod deosebit despre 
doi oameni, cărora voia să mă încredinţeze: 

— E vorba de Jean-Richard Bloch, unul dintre scriitorii 
noştri cu forţă creatoare şi Leon Bazalgette, inimă fierbinte, 
apostol al lui Walt Withman. Primului îi va reveni greaua 
sarcină de-a revizui franceza manuscriselor d-tale. 

Într-adevăr, numai lui Bloch îi datoresc această putere de 
înţelegere a francezei mele, pe care a păstrat-o intactă, în 
timp ce alţi „specialişti” au dispreţuit-o. 

Strălucind de bucurie, mă închid apoi trei luni în subsolul 
lui Ionescu, unde scriu Stavru şi Chira Chiralina (care este 
a doua carte a mea, „prima” fiind Moş Anghel). 

Stavru şi familia sa. 

— Care, de foarte departe, este şi a mea - mă chinuiesc de 
zece ani. (Bunica lui Stavru, mama mamei sale, româncă 
sclavă a turcului, a fost mătuşa bunicii mele, mama mamei 
mele. Cosma, fratele Chirei, este tatăl omului care s-a 
întâlnit cu mama mea pe şoseaua dintre Baldovineşti şi 
Brăila, în iarna când, copil fiind, fusesem bolnav. El mi-a luat 
mâinile într-ale sale, m-a privit în ochi şi a dispărut.) 

Stavru este singura figură, dintre toate, care m-a urmărit 
şi înspăimântat mai rău decât umbra lui Banco pe lady 
Macbeth. 

Am oroare de viciul său, care de două ori în viaţă şi fără s- 
o vreau, a fost la doi paşi să mă atingă cu duhoarea lui rău- 
mirositoare. Îl socot drept una dintre cele mai mari pacoste 
ale nenorocitei noastre omeniri. 

Şi totuşi, îl iubeam pe Stavru. Timp de zece ani, m-am ferit 
să-l descriu în vreo încercare literară, deoarece nu voiam 


să-l redau „acceptabil”. Acceptabil - ar fi însemnat să-i dau 
foc şi să-l îngrop de viu, deoarece a-l face acceptabil 
însemna pentru mine să-l iert şi să trec repede peste el, să 
văd toată grozăvia şi să strig - cu toată pasiunea senzuală a 
făpturii mele - să strig celor ce-ar fi încercat să-l apere, că 
natura este mult mai bogată, mai voluptoasă, când se 
comportă cum îi e firea, decât când o îmbolnăvim noi. 
Sufletul lui Stavru este tulbure şi tulburat, dar în care se 
poate vedea ce conţine totuşi până-n străfunduri. Acest 
lucru nu-i posibil cu ape noroioase. 

Din cauza asta, îmi trebuia un Stavru „tulburător”. Rolland 
mi-a tăiat cuvântul „tulburător”, înlocuindu-l cu „tragic”, 
adăugind că „cineva trebuie să fie oţelit (deja bien (Kjuerri) 
în arta de-a scrie, pentru a îndrăzni să atace asemenea 
personaje cu care mulţi îşi frâng gâtul. Instinctul te-a 
condus cu mână sigură, dovedind, fără posibilitate de 
tăgadă, măestria d-tale înnăscută” 132. 

E ceea ce n-aş fi îndrăznit să sper nici în vis. 

În Chira Chiralina mi-am revenit din spaima produsă de 
fratele ei. În timpul celor zece zile cât a durat „naşterea”, 
m-am gândit neîncetat la vila „Olga”133. Am îndrăznit să i-o 
dedic: „Lui Romain Rolland, îi dedic - odată cu tot ce se află 
mai bun în mine - în special capitolul „Chira Chiralina,,, 
scump inimii mele, realizare nobilă a gândirii mele, 
îndepărtat şi slab ecou al unor vremi când fiinţele omeneşti 
iubeau şi sufereau cu egală voluptate. (Putea-va, oare, 
dragostea mea pentru d-ta şi pentru viaţă să suplinească 
sărăcia mijloacelor mele de expresie?) - Panait Istrati”. 
Dedicaţia a fost scrisă cu douăzeci de minute înainte de-a fi 
pusă la cutia poştală şi nu reprezintă forma ei definitivă, ca 
de altfel tot ce scriu. Din timiditate şi modestie, n-am 
transcris dorinţa inimii mele: „Lui Romain Rolland - a cărui 
operă m-a renăscut şi a cărui prietenie m-a salvat de la a 
doua moarte - îi dedic” etc, etc. 

Sâmbătă 23 decembrie 1922 - „Dragă prietene, nu mai 
aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund. Nu mai 


pot aştepta, după ce am devorat Chira Chiralina, în toiul 
nopţii. Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă! 

Nu există nimic în literatura de azi, care să aibe tăria 
aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi - nici eu, nici 
oricare altul - care să fie capabil s-o scrie. 

Să nu-ţi pierzi capul. Caută să-l ţii bine! Ai greşeli mari, 
foarte mari, pe care am să ţi le semnalez, fără 
menajamente. 

Dar, Doamne sfinte! Forţa asta demonică! Nu mai sunt 
lucruri din vremea noastră, în Occident. Ele mă fac să mă 
gândesc la secolul al XVI-lea şi la marii tigri ai teatrului 
elisabetan (Shakespeare şi teribilii lui rivali, Webster şi 
Marlowe). 

Magnific! 

Sora mea e tot aşa de entuziasmată ca şi mine. Îţi 
zdrobesc mâinile. Mulţumesc! 

— Romain Rolland.” 

Ziua în care am primit această scrisoare s-a transformat în 
sărbătoare, ridicând în slăvi întreaga casă din rue du Coli- 
see. Dar lucrul de care mă simt mândru - o mândrie 
fierbinte, nobilă - este să mă ştiu chemat „prietene”, de un 
Romain Rolland. N-am cerut aşa ceva vieţii, când am pornit 
în lume. Şi ţin să-l păstrez cu îndârjire! 

ÎN AJUN DE GLORIE. 

Începutul anului 1923 îl găseşte pe Panait Istrati la numai 
câteva luni distanţă de consacrarea sa ca „scriitor francez 
contemporan”. Consacrare publică, pentru că încă de la 23 
decembrie 1922, Romain Rolland semnase actul de naştere 
al noului „Gorki balcanic”, prin entuziasta scrisoare trimisă 
după citirea manuscrisului Chirei. Astfel, noul an debuta 
sub auspicii favorabile: şapte dintre cele mai bune povestiri 
ale sale erau scrise, cucerise prețuirea fără nici o rezervă a 
lui Rolland, care şi începuse tatonările de editare a operei. 

Îi mai rămâneau de scris povestirile Dragomir, Moartea lui 
Moş Anghel şi Cosma (În completarea volumului doi), 
pentru care-şi fixase un termen: sfârşitul lui ianuarie 1923. 


Urma, apoi, ca toată luna februarie să şi-o rezerve operării 
modificărilor la primul volum, iar din martie să înceapă 
scrierea celui de-al treilea volum, prevăzut ca terminus al 
Povestirilor lui Adrian Zografi. Acest „plan de muncă”, 
pentru un trimestru, este însă dat peste cap, din prima 
săptămână a lui ianuarie. Greutățile băneşti, până la 
sufocare, nedându-i răgaz, e nevoit să întrerupă scrisul şi 
cu aparatul de fotografiat în spate s-o pornească pe 
drumurile Franţei. Întâi, tot la Nisa. 

Corespondenţa cu Romain Rolland îşi continua însă 
susţinutul ei dialog asupra formei definitive a operei, a 
regrupării povestirilor, pe cicluri şi volume, cu observaţii şi 
sfaturi asupra capacităţii de stăpânire a limbii franceze. 
Scrisul „înaripat” al lui Rolland îl urmăreşte în peregrinările 
sale pentru agonisirea unei existenţe ca vai-de-lume, 
dându-i curaj şi stăpânire de sine. 

Nu o dată, în aceste luni de istovitoare tensiune, Istrati se 
încovoaie şi cade în genunchi sub povara vieţii sale încă 
nerealizate, cât şi a luptei cu monştrii amintirilor ce-i 
opresau inima şi mintea, în zbaterea lor dezlănţuită de a-şi 
croi un drum în universalitate. 

Nu o dată, Rolland îi întinde mâna sa binefăcătoare, 
salvatoare, care-l reîntrupează, din cenuşa suferinţei şi a 
îndoielii de sine. O prietenie ce avea să strălucească viguros 
în eternitate, continuă să se amplifice astfel cu fiece zi. 
Rodul ei va fi „un nou Gorki balcanic” pe firmamentul 
literaturii universale. Cu legitimă mândrie, el va avea 
dreptul să spună: Arta mea de azi poate să sfideze 
nemernicia unui trecut de umilinţe: ea n-a fost umilită!”. 

Reconstituim acest „În ajun de glorie”. 

— Cu tot ce i-a constituit frământare, îndoială, credinţă 
neabătută în Frumos, sub forma unui „dialog” pe care 
corespondenţa Istrati-Rolland îl confirmă. 

Villeneuve, 5 ianuarie - Nădăjduiesc că tăcerea d-tale - 
care mă miră - nu înseamnă boală, ci intensificarea 
scrisului. 


Aş vrea să-ţi mai spun câte ceva despre Chira Chiralina, pe 
care o iubim atât de mult. Ţi-am împărtăşit entuziasmul 
nostru. Acum, câteva observaţii artistice. Este păcat că 
ultima parte a nuvelei nu este la înălţimea restului. De 
altfel, nici n-ar fi fost posibil ca emoția artistică să se poată 
prelungi şi după scena omorârii tatălui şi fratelui (numai pe 
jumătate reuşită). Până aici, totul creşte ca un tunet. Din 
punct de vedere artistic, trebuia să te opreşti aici; că fratele 
şi sora sunt înşelaţi de turc, care-i duce la Stambul, este o 
altă poveste, care interesează mai puţin. Se află în această 
povestire o lecţie despre legea progresiunii mijloacelor 
artistice. Când atingi culmea, e greu să te menţii acolo 
multă vreme. Deci, punctul culminant trebuie plasat către 
sfârşitul povestirii. Nu-ţi face inimă rea. Aşa cum este, e 
încă foarte frumoasă. 

S-a hotărât (bineînţeles, cu aprobarea d-tale) ca un capitol 
din volumul I sau II să apară, către mijlocul acestui an, în 
noua revistă „Europe”, pe care o înfiinţează la Paris, la 
editura Rieder (7, Place Saint-Sulpice), prietenii mei 
Duhamel, Vildrac, Arcos, Jean-Richard Bloch, Bazalgette 
etc. (Voi colabora acolo.) După ce i-am citit Chira Chiralina, 
directorul Rene Arcos mi-a făcut promisiunea în scris134. 
Îmi vei spune dacă pentru publicare preferinţele d-tale se 
îndreaptă spre Chira sau Moş Anghel. Îmi vei spune, de 
asemeni, dacă ţi-ar place ca acest capitol să fie precedat, în 
revistă, de câteva rânduri introductive scrise de mine. 
Primul număr din revista „Europe” (lunară) va apărea în 
februarie sau martie. 

În schimb, sunt trist că proiectele mele de editare în volum 
sunt actualmente la pământ. Editorul din Elveţia germană, 
care-mi dăduse cvasi-asigurarea publicării unei „Biblioteci 
mondiale” (Weltbibliothek) şi în care aş fi inclus îndată 
primul d-tale volum, se sustrage acum, socotindu-se slab 
pentru o atare întreprindere. Sunt trist mai ales pentru d- 
ta. Mai trebuie să văd şi să caut încă. Dacă nu voi izbuti 
nimic sigur, mă voi îndrepta poate spre Jean-Richard Bloch, 


care conduce la editura Rieder o colecţie de romane noi. 
(Asta, bineînţeles, după apariţia capitolului în revista 
„Europe”.) Romain Rolland. 

Paris, 7 ianuarie - Profit de faptul că te interesezi de 
sănătatea mea, ca să-ţi spun că nu sunt bolnav. Moralul meu 
însă şchioapătă. Una din cauze e veche şi ţine de viaţa mea 
de vagabond. Cealaltă - nu mai puţin gravă - s-a creat după 
înapoierea mea din Elveţia. Şi amândouă mi-au găurit 
platoşa morală, stânjenindu-mă la scris. Deseori şi 
sănătatea mi se resimte, fiind sclava stării sufleteşti (.). 

D-ta cunoşti puţin şovăielile mele la acceptarea ospitalităţii 
şi a sprijinului prietenilor Ionescu, ca să pot scrie. (.) Un 
vârtej de generozitate s-a răsucit în această casă, de când 
vântul dinspre Villeneuve s-a abătut asupra ei. Cauzele: 
întâi, marele şi nobilul d-tale interes faţă de mine; apoi, 
opera d-tale, necunoscută lor, până la sosirea mea. Trebuie 
dat Cezarului ce-i al Cezarului! Dar. Povestea se cam 
aseamănă cu a broaştei ce se măsura cu boul! (.) 

Aveam de gând să primesc ajutorul lor numai până la 
sfârşitul lui ianuarie, când, terminând manuscrisul celui de 
al doilea volum, trebuia să plec la Nisa, ca să câştig ceva 
bani cu fotografia şi să aştept. Dar iată că Ionescu forţează 
acum lucrurile, strigând în gura mare că „indiferent care va 
fi situaţia - bună sau rea - trebuie să rămân fratele-adoptiv 
al casei!” 

Acest lucru mă apasă. Nu se poate! Are nevastă şi un 
asociat, care sunt din alt aluat. Mă întreb dacă pot să-mi 
împing inconştienţa, acceptând ca această mare inimă să-şi 
sacrifice întreaga viaţă? E drept, oare, să-l sacrific, în 
pragul bătrâneţii, când de bine-de-rău îşi are zilele la 
adăpost de grija zilei de mâine?! Trebuie să-ţi spun că 
Ionescu nu mai respiră acum decât prin plămânii d-tale şi ai 
mei. O despărţire între noi ar fi fatală pentru negustoria lui. 
Ar fi în stare să lichideze totul. 

A doua chestiune: în condiţiile actuale, nu mă văd 
rezistând dincolo de sfârşitul acestei luni, când voi termina 


povestirile ce completează volumul. Sunt două luni de când 
trăiesc, de dimineaţă până seara, într-o bucătărie, la subsol, 
sclav al acestei coli de hârtie, care nu m-a zălogit niciodată 
cu atâta putere ca acum. Aproape că am uitat culoarea 
soarelui şi chiar lumina zilei. Acest lucru pare de neînțeles 
pentru un om care a călcat pe inima mamei sale, 
aruncându-se în braţele vieţii, în aer liber. Sunt cu nervii pe 
muche. Tuşesc. Bolesc. Dalimier (căruia i-am citit Moş 
Anghel) n-a mai venit pe aici şi nu sunt supărat pe el. E tare 
ocupat. Îi datoresc reparația. Gurii şi o radiografie a 
plămânilor, care n-a descoperit nici o cavernă. Aş fi fost 
mort de mult, dacă m-aş fi luat după urechea doctorilor, 
fiindcă nu mă interesează să-mi petrec viaţa într-un şezlong 
la sanatoriu. Doresc să fiu, ca-n Biblie, ori cald, ori rece. În 
nici un caz, câlduţ. 

lată ce am hotărât (sub rezerva consimţământului d-tale): 
aci, se cheltuiesc cu mine patru-cinci sute de franci lunar. 
Or, la hotelul „Raisin”, din Villeneuve, eu am avut o cameră 
încălzită şi trei mese excelente, pentru şase franci. Le-aş 
putea obţine cu cinci franci, cu condiţia să stau mai mult 
acolo; îţi promit să nu-ţi tulbur singurătatea. Nici un cuvânt 
sau deranjament din parte-mi, fără încuviințarea d-tale. Aş 
avea astfel posibilitatea să fac modificările prevăzute la 
primul meu volum; apoi, am vedea împreună ce retuşări sau 
transformări sunt necesare la al doilea. Treabă doar de-o 
lună (februarie), în martie aş trece la cel de-al treilea 
volum, ce va încheia prima serie (din cele patru) ale ciclului, 
căruia aş vrea - dacă eşti de acord - să-i dau titlul: Fastele 
Prietenilor (În înţeles antic). După care voi încerca să 
renunţ la pensiunea prietenului meu, reamintindu-mi că am 
încă două braţe aproape sănătoase şi că Elveţia îmi este 
familiară. Cam acesta ar fi planul meu pentru un trimestru. 
(.) 

Sunt foarte trist, aflând că n-am fost la înălţime cu mult 
iubita mea Chira. Sincer vorbind, nu mă aşteptam la o atare 
defecţiune artistică. Asta-mi dovedeşte că sunt încă un biet 


artist: nu mă ocup de legile progresiei artistice, care 
guvernează arta nuvelisticii; scriu cum îmi vine. Te asigur 
că am trăit o zi mare, descriind căderea acelor sărmane 
creaturi, aruncate molohului nesătul al vieţii! (.) 

Mă bucur însă aflând că vei reintra în viaţa literară 
periodică, prin revista „Europe”. Prietenii enumeraţi nu-mi 
sunt necunoscuţi: aş fi prea mult onorat să mă văd încadrat 
în această falangă (.). Sunt mişcat până la lacrimi de 
delicateţea cu care mă întrebi dacă mi-ar „place ca 
povestirea mea să (le precedată, în revistă de câteva 
rânduri introductive” scrise de d-ta. Te întreb, la rându-mi, 
dacă vreun om ar putea fi mai fericit decât mine? Panait 
Istrati. 

Villeneuve, 9 ianuarie - Sinceritatea absolută se impune 
între noi. Ei bine, în ce mă priveşte, prefer să nu vii la 
Villeneuve. Am nevoie de o linişte care nu îngăduie nici o 
excepţie. Dumneata nu mă cunoşti încă. Am poate oarecare 
merit că sunt destul de bun, dar am şi multă mizantropie. 
Nu iubesc vecinătatea oamenilor decât la lungi intervale, şi 
atunci puţin şi numai când îmi place. Am plătit cu 
amărăciuni dreptul de-a mă retrage din societatea 
oamenilor. Dacă Villeneuve nu este încă destul de departe, 
voi şti să găsesc ceva mai bun. 

Nu te mâhni de cele spuse despre Chira. Am judecat-o ca 
pe o nuvelă aparte (.). Dacă luăm povestirea drept un 
capitol dintr-un lung roman, totul rămâne important. Am 
spus numai că povestirea a atins, în noaptea atentatului, 
culmea crescendo-ului. „Legile progresiei artistice” sunt la 
fel de „naturale” ca şi cele biologice. O adevărată operă de 
artă e o operă vie, organică. Scrie-ţi liniştit urmarea şi 
sfârşitul volumului. Apoi, vei judeca dumneata însuţi. 
Autorul e cel mai bun judecător - când este un om sincer, ca 
dumneata, şi când se trage puţin înapoi pentru a îmbrăţişa 
ansamblul operei sale. 

Nu uita să-mi spui dacă preferi pe Chira sau pe Moş 
Anghel, pentru publicarea în revistă; sau dacă mă laşi pe 


mine să aleg. 

— Romain Rolland. 

Paris, 11 ianuarie. Sunt doi ani, de când mi-am vărsat 
sângele la Nisa, deznădăjduit că nu puteam găsi un om. (.) 
Sunt aproape patru ani, de când mama putrezeşte într-un 
cimitir din Brăila. Odată cu ea, mi-am îngropat jumătate din 
credinţa mea în graţia divină. Cealaltă jumătate - care se 
bizuia pe prietenie - am îngropat-o la 3 ianuarie 1921, 
înecând-o într-o băltoacă de sânge, pe care ploaia şi 
grădinarul n-au putut să-i şteargă urmele, timp de două 
săptămâni (.) 

D-ta nu eşti mai mizantrop decât mine. Zi şi noapte (se 
poate spune!) d-ta lucrezi pentru oameni. Ştiu că o faci 
dintr-o necesitate morală şi cu credinţă. Eu însă nu mai simt 
această necesitate şi nu mai am această credinţă. Atunci, 
pentru ce scriu? 

Ei bine, pentru d-ta! Da, numai pentru d-ta! Vrei o dovadă 
grăitoare? Iat-o: spune-mi mâine că tot ce am scris până-n 
prezent nu te mai interesează şi ard toate manuscrisele! 
Crezi c-ar fi vreo pierdere pentru omul abandonat soartei, 
vieţii? Niciuna. Pentru mine? Şi mai puţin! 

Dar aş vrea să-ţi spun ceva mai mult: ieşind din spitalul 
Saint-Roch, nu reveneam la viaţă decât ca să închei cu ea 
un armistițiu. Voiam să pipăi încă puţin pulsul acestei 
înspăimântătoare existenţe omeneşti, să văd dacă nu cumva 
mă înşelasem, şi dacă rezultatul ar fi fost acelaşi, să scriu o 
carte foarte condensată, dedicată „oamenilor care îndură 
suferinţa mea” şi apoi să dispar pentru totdeauna. Tocmai 
în acest moment, d-ta ai intervenit în viaţa mea, cu această 
teribilă corespondenţă, plină de-o credinţă care depăşeşte 
pe aceea din Jean-Christophe, şi aşa ea însăşi considerabilă 
pentru agonizanţii supremei speranţe. 

Dar deja ritmul durerii d-tale tăinuite răbufnea în paginile 
acestor scrisori şi cum atunci nu-mi cereai nimic altceva 
decât să scriu, m-am supus, aşternându-mă pe hârtie cu 
singura nădejde de-a te câştiga, nu pentru arta mea, care 


mă lasă rece, ci pentru inima mea. Voiam să mă încălzească 
o inimă omenească şi avui îndrăzneala s-o reclam pe cea 
mai puternică, pe cea mai delicată şi mai conştientă din 
câte am întâlnit în viaţă, dragostea celui mai viu scriitor din 
vremea noastră! 

Am câştigat această dragoste! O sută de dovezi o atestă. 
Mai întâi, devotamentul d-tale nesperat faţă de mâzgălelile 
mele (.). De ce te preocupi cu atâta pasiune de scrisul meu? 
De dragul Artei? Ca să mă ajuţi a câştiga o pâine? Sau ca să 
mă faci celebru? Ei bine, Arta care ignoră omul nu mă 
interesează; am două braţe, încă zdravene, ca să-mi 
agonisesc pâinea; cât despre glorie, nu cunosc decât una, 
singură şi din totdeauna; să pot iubi un om. Te iubesc, 
prietene Rolland! 

De ce îţi scriu acum? Ca să-ţi arăt cât compătimesc pe 
bieţii oameni care te-au cunoscut şi n-au ştiut să te 
iubească. De asemenea, ca să-ţi mărturisesc speranţa că nu 
mie-mi sunt adresate cuvintele: „Dacă Villeneuve nu-i încă 
destul de departe, voi şti să găsesc ceva mai bun”. 

Să fugi de mine? De ce? Îmi este de-ajuns să-mi fie 
cunoscută dorinţa unui prieten, pentru ca ea să-mi devină 
un ordin! 

Îţi mulţumesc pentru francheţa cu care mă onorezi. Numai 
în felul acesta înţeleg şi eu prietenia. Pentru a recâştiga 
ceea ce poate am pierdut în stima d-tale, voi rămâne să 
scriu unde mă aflu. Şi dacă-i scris undeva că nu trebuie să-ţi 
mai strâng mâna vreodată, mă supun, iubindu-te de la 
distanţă. Dar, atunci, viaţa să nu-mi ceară a-i spune ce 
gândesc despre ea (.) - Panait Istrati. 

Paris, 9 februarie - îţi trimit, acum, urmarea şi sfârşitul 
celui de-al doilea volum al meu - terminate ieri, la miezul 
nopţii. Le trimit fără a le fi citit sau răsfoit: Acceptation (25 
de pagini) şi Codin (a cărui dramă Adrian o aminteşte în 
primul volum), urmat de Mama Anastasia (epilog la Codin) - 
130 de pagini. 


După ce am terminat Chira şi mai ales Codin (care m-a 
îmbolnăvit, de cât m-a răscolit!), îmi dau seama că nu mai 
are sens împărţirea celor două volume în „părţi”. Ar trebui 
suprimate, capitolele succedându-se pur şi simplu fără nici 
o enumerare (.). Aceste volume încheie descrierea unei vieţi 
şi a vieților care au fost Sorbona lui Adrian, şcoala unde el 
şi-a făcut studiile. 'Totul e foarte incomplet şi în nici un caz 
după un biet plan pe care îl trasasem! Dar ce pot face: sunt 
un sărman motor acţionat de forţe ce nu depind de mine! 
Am făcut ce am putut şi sunt mulţumit că de pe urma lui 
Codin nu m-am ales decât cu insomnii şi peri albi la tâmple! 

Peste trei ore iau trenul spre Nisa, ca să mă afund din nou 
în elementul meu. În caz că soarta nu-mi va mai îngădui să 
te revăd, să te consult şi mai ales să-mi reîncarc bateriile de 
alimentare a suflului meu artistic la dinamul d-tale unic, te 
rog să spui cândva cititorului meu că n-am vrut să mă 
opresc aici, povestindu-i fapte diverse. Desigur, sunt multe 
de retuşat la ele (mai ales la primul volum). Dar. 

Materia celui de-al treilea volum o am gata. Va debuta cu 
Mihail, manuscrisul albastru-verzui, scris la Villeneuve (se 
află la d-ta) şi se va termina cu bietul Sotir, acum rebutat. 
Cu aceasta ia sfârşit perioada vieţii de la Brăila (dureroasă 
pentru mine)! O altă „şcoală”, o altă lume va începe, poate 
mai puţin frumoasă, dar la fel de ucigătoare pentru inima 
mea. M-am săturat de această artă „a la Codin!”. 

Mai târziu, dacă trăiesc (dacă trăiesc în visul meu!), vom 
mai avea de-a face cu atari, monştri, „cinci sau şase, 
destul de bine, „disimulaţi”, precum spui d-ta în trista şi 
vesela Anette et Sylvie! 

Plec astă seară la Nisa, la opt şi patruzeci şi cinci, 
împreună cu Ionescu, pentru o şedere de-o lună; el - 
afaceri, sănătate (aşa crede doamna Ionescu); eu pentru 
fotografia ambulantă, elementul meu etern şi care - cine 
ştie - mă va înghiţi din nou (.). le rog să te gândeşti adesea 
la mine şi să nu-mi trimiţi decât un plic cu două rânduri, 


numai două şi semnătura d-tale. Mă va ajuta să-mi suport 
viaţa. 

— Panait Istrati. 

Villeneuve, 22 februarie - Am fost fericiţi să citim noile 
capitole: destul de puternice, pătrunzătoare, obsedante. Nu 
voi spune că-mi sunt tot atât de dragi cât Chira şi Moş 
Anghel. Dar nu poţi fi totdeauna la cea mai mare înălţime şi 
apoi este o apreciere strict personală (.). Oricât de original 
ar fi ca personaj, Codin, se apropie de-o anumită galerie de 
tipuri, creată de Balzac, în timp ce Chira este absolut nouă 
pentru cititorul din Occident. Ceea ce m-a izbit mai mult în 
Codin, este mediul înconjurător, atmosfera, strada, 
cârciuma. Minunat de bine prinse. În rest, întreaga 
povestire te ţine încordat, de la început până la sfârşit. 

Moartea lui Codin a îngrozit-o pe sora mea. E foarte bine 
redată. Şi cu atâta sobrietate, cât era nevoie (pe care d-ta 
n-o ai totdeauna; Codin va câştiga în forţă, dacă vei 
condensa povestirea). Acceptation e mai puţin reuşită (deşi 
ne face să-ţi iubim şi mai mult mama; ce femeie admirabilă, 
atât de curajoasă şi independentă!). Dar, din punct de 
vedere literar, boala şi îngrijirile date ocupă prea mult loc. 
Interesează, mai degrabă, biografia decât romanul. 

Stilul conţine mai multe greşeli decât la primul volum. Mai 
ales la început. Nu-mi explic de ce. Nu cumva foloseşti, în 
conversațiile cu Ionescu, cam prea mult jargon româno- 
francez? 

Nu trebuie, desigur, să te bizui că aceste povestiri ar 
putea alcătui o a doua parte la Adrian. Nici n-aş face (În 
locul d-tale) un al doilea volum. Legătura cu ansamblul 
povestirii este ca şi pierdută pentru cititor (.). Nici nu m-aş 
preocupa să scriu o lungă povestire, cu urmare. Aş scrie 
nişte povestiri, după fantezia şi amintirile mele. Şi aş lăsa 
cititorilor mei, criticilor sau biografilor de mâine, grija de-a 
le grupa şi orândui cum vor. D-ta eşti povestitor înnăscut - 
mare povestitor din Orient - un dar pe care îl preţuiesc mai 
mult ca orice în artă. Nici o carte nu mă farmecă, poate, ca 


1001 de nopţi. Dacă poţi, scrie cele 1001 de zile ale vieţii şi 
visărilor d-tale. 

Chira, Codin, Moş Anghel preţuiesc fiecare, în parte. Sunt 
povestiri nemaipomenite (au fost denumite „nuvele” şi nu 
ştiu de ce), mici drame atotcuprinzătoare (mici ca întindere, 
mari prin adâncimea lor). Până acum - să ţi-o spun? 

— Cel mai slab dintre toţi este Adrian Zografi: cel mai 
puţin viu, cel mai puţin creionat în mod clar. Desigur, el este 
ochiul care scrutează, urechea care ascultă dramele altora. 
În viaţă, el este cel mai puternic, fiindcă povesteşte. Dar, în 
artă, ceea ce povesteşte e mai puternic decât dânsul. Din 
cauza asta, trece pe planul doi. Între voinţa d-tale, care 
urmăreşte un roman în 10 volume şi instinctul d-tale care te 
face să creezi povestiri complete, de sine stătătoare, eu te 
avertizez că ar fi înţelept s-asculţi de instinct. Natura nu 
greşeşte, în cele ce face. 


(.) Recopiez la maşină Chira, recitesc şi revizuiesc (discret) 
copia pentru revista „Europe”, care a acceptat s-o publice. 
Mă autorizezi să tai paginile de la început - care sunt un 
preambul - pentru ca cititorul să intre direct, în povestire? 

— Romain Rolland. 

Nisa, 26 februarie - Oare trebuie să fii neapărat un 
creator, ca să ai dreptul de-a fi încălzit de soarele unei inimi 
mari? Dar, atunci, cum se explică faptul că - fără a fi scris 
vreodată ceea ce m-ai împins d-ta - nu am fost în stare, 
câtuşi de puţin, ca să înţeleg şi să iubesc omul superior? 
(Să-l înţeleg, atât cât am putut; să-l iubesc, atât cât e 
posibil). Dovada cea mai strălucită este exemplul d-tale. 
Totdeauna am fost vrăjit de artă. Dar de ce nu l-am căutat 
niciodată pe artist, cu acea furie ca după citirea lui Jean- 
Christophe, a celor trei Vieţi şi-a altor pagini? De ce nu m- 
am mulţumit cu arta d-tale şi am cerut mai mult? 

Prietene, iartă-mi revolta din clipa de faţă şi îngăduie-mi a 
spune că urăsc arta care se mulţumeşte doar cu admiraţia 
cititorului, ca şi pe admiratorul căruia îi este suficientă doar 


emoția artistică. Vai! Cât de puţin valorează toate acestea! 
Sălile de operă sunt pline de o atare marfă. 

Dacă ai şti cu preţul căror spaime ucigătoare am cerut şi 
obţinut de la d-ta mai mult decât inima marelui Christophe, 
dacă ai cunoaşte cu ce preţ am plătit cei câţiva oameni pe 
care i-am oprit din drumul lor; şi cât mă costă - pe durata 
unei zile - disperarea de-a nu putea opri, măcar un singur 
om, pe această „Promenade des Anglais”. Ei bine, mi-ai 
plânge de milă! (.) 

Mă întreb: pentru ce mai mă agăţ de această viaţă, unde 
oamenii îşi duc la nas flori de mii de franci, în timp ce la o 
sută de paşi de ei un alt om se prăbuşeşte de foame? 1 se 
oferă o căniţă cu cafea, lăsându-l apoi să se piardă în 
noapte, cu pomana în mână. Mă întreb, mai ales, după ce 
am mângâiat ore întregi scrisul înaripat al scrisorilor d-tale, 
copleşit de intensitatea celei mai puternice emoţii în stare 
să zguduie un om simţitor, de ce trebuie să ies apoi pe 
„Promenade” şi să fac pe imbecilul sub nasul imbecililor? 
Nu-i, oare, asta însăşi o profanare a scrisorilor d-tale şi a 
sentimentelor mele? 

Nu! Mărturisesc că m-am înşelat. Am crezut că pot face 
artă şi să rămân liber, ca odinioară. Iluzie! Nu poţi sluji doi 
dumnezei în acelaşi timp. Am ajuns să nu mai mă recunosc. 
Lupta dintre aceşti doi demoni mă va ucide, fiecare 
reclamându-şi locul, în întregime. Şi fiindcă trebuie să dau 
pe unul din ei pe uşă afară, ei bine! Îl voi izgoni pe acel care 
este cel mai puţin uman şi se confundă doar arareori cu 
umanitatea. Renunţ la artă! Sau, mai bine zis, mă voi apăra 
de obsesia ei. Îmi reiau libertatea şi încerc să uit această 
amantă fără inimă. 

Iar d-ta, prietene, nu-mi mai scrie, dacă doreşti numai să- 
mi otrăveşti viaţa. Voi avea, barem, satisfacția de a te 
păstra, fără ca nimeni să mă poată învinui de a fi fost 
interesat să te iubesc altfel decât din sinceritate. Prea mult 
mi-au fost suspectate cele mai scumpe sentimente, ca să nu 
am dreptul de a mă retrage, spre a ieşi cu faţa curată. 


Sunt fericit că ţi-am câştigat inima prin propriile-mi 
mijloace. După multe ilustre cuceriri prieteneşti jos, d-ta 
eşti unicul pe care l-am descoperit sus. Îmi ajunge pentru a 
umple amintirea zilelor ce mai am de trăit. 

Am frecventat la Paris, prin Pierre-Jean Jouve, câteva 
reuniuni de artişti. Nu m-au satisfăcut decât pe jumătate şi 
în parte. Arta ocupă prea mult loc în capul lor şi aproape 
deloc în inimă. Nu vreau să fiu nerecunoscător: au fost buni 
cu mine, îndatoritori. Pe unii dintre ei nu-i voi uita. Dar 
prefer să rămân în afara anturajului lor, care nu va fi 
niciodată şi al meu. Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Şi, 
mai ales, nu ţin să datorez nimic acestui mediu, nici să mă 
fac iubit de el. Şi, în sfârşit, greşeli recente (greşeli încă 
uşor de reparat) m-ar putea aduce în situaţia de-a regreta 
într-o zi că am trezit unele admiraţii, bogate în bani dar 
destul de jalnice faţă de adevărata generozitate. Nu oricine 
care poate da, ştie să şi dea. În direcţia asta e mai bine să te 
pui la adăpost, chiar cu preţul renunţării. (Mă gândesc la 
bietul Lucien de Rubempre.) 

Sunt foarte mulţumit de tot ce-mi spui în ultima scrisoare. 
De acord cu d-ta. Nu mă surprinde decât progresul ca 
racul, al francezei mele. În rest, gând la gând cu mine, mai 
ales când îmi spui să nu fiu afectat de pierderea legăturii cu 
povestea lui Adrian Zografi. Mi-am dat seama. În curând, 
legătura va fi pierdută şi mai mult. Şi atunci, într-adevăr, n- 
o să scriu decât după fantezia mea şi numai ce-mi va plăcea 
şi când îmi va plăcea. Îmi făurisem un vis nepermis în 
condiţia mea actuală. Cer iertare acestei „condiţii” şi 
societăţii noastre. 

Te rog să dai acestor manuscrise amorfe, ce formă doreşti; 
dacă vrei, poţi extrage doar fragmente. Nu ţin la nimic şi le 
detest. Din fericire, ele nu se mai află la mine, altfel le-aş 
trage o papară. 

Desigur, în revistă trebuie publicat ce-i mai viu. Păcat de 
atâta timp irosit şi de ţigările fumate. Dacă aş fi ştiut c-o să 
ajung să gândesc ca acum, n-aş fi scris decât povestiri 


separate între ele. Dar omul îşi propune şi evenimentele 
dispun. 

— Panait Istrati. 

Luni 19 martie - Ai vrea să-mi dai data naşterii, precum şi 
câteva indicaţii sumare despre aspra d-tale viaţă? Îmi sunt 
necesare pentru a scrie „prezentarea” Chirei - Romain 
Rolland. 

Nisa, 22 martie - Îmi ceri date şi indicaţii despre viaţa 
mea. Zilele acestea m-am gândit la ele şi le-am aşternut pe 
hârtie, puse în plic ceruit, numai pentru folosinţa d-tale. 
Curiozitatea seacă a publicului nu mă interesează, 
indiferent cum s-ar manifesta. Numai d-ta singur (fără de 
care aş fi rămas cel de ieri, adică un vagabond), am dorinţa 
să mă cunoşti cât mai bine, căci nu am presimţiri prea roze. 

Existenţa mea de-acum e mai tulbure decât oricând: 
decepţii băneşti, cerinţe vitale din ce în ce mai puternice; 
hărţuială neîncetată din partea subiectelor care-şi reclamă 
dreptul la viaţă şi pe care trebuie să le resping; apoi căderi 
în apatie totală care mă sperie. Cu tot acest calabalăc în 
spinare, nu mă văd mergând prea departe. Dacă sper să 
înving, e numai datorită forţelor ce-mi vin de la d-ta. 

Putea-voi fi scurt? Nu ştiu ce va ieşi de sub condeiul meu 
astă seară, în strădania de a-mi scruta viaţa de până acum, 
mai ales că nu-i vorba de visuri, ci de o aspră realitate. În 
orice caz, îţi voi arăta în fugă, tot ceea ce îmi va părea 
esenţiall 35. Şi nu numai pentru prefața Chirei, ci pentru 
toate câte ai vrea să ştii, poate, mai târziu despre mine. 
Deoarece nimeni, absolut nimeni nu trebuie să mă cunoască 
mai bine ca d-ta, nici chiar Ionescu. Viaţa mea se încheagă 
din oaze pierdute într-un pustiu pe care numai eu îl cunosc. 
(Te rog să nu mă crezi un neghiob înfumurat.) 


(.) Actualmente, sper şi mă zbat, prietene, încă destul de 
greu. Sincer vorbind, nu mă cred croit pentru virtute şi nici 
apostolat. E adevărat, înaintez în vârstă, dar nevoi 
puternice mă împing să cer vieţii o bucată oricât de mică, 


dar de cea mai bună calitate, câtă vreme mai am dinţi, ochi 
şi simţuri destul de zdravene. Nu mai pot fuma chiştoace, 
ca altădată. Şi nici să înghit trei porţii de. Salată goală în 
douăzeci şi patru de ore, timp de şase zile în şir, ca la 
Neapole. Drept e că dacă vreau să continui a scrie, bunul 
meu frate Ionescu îmi ţine mereu la dispoziţie o farfurie cu 
mâncare şi un pat la el acasă. Dar nu-mi place să fiu 
pensionarul nimănui. Prin mine însumi? Ce? Doar prăbuşire 
lentă. Or, eu aş vrea să trăiesc cât de puţin astăzi, nu mâine. 
În afară de plata datoriilor, nu am amânat nimic pentru a 
doua zi. 

— Panait Istrati. 

Villeneuve, 1 mai - Lucrează, dragul meu! (lotuşi, fără a te 
istovi). Dar nu scăpa din mână filonul inspiraţiei „divine”. 
Într-un an sau doi, vei fi răsplătit cu un bun şi mare renume 
european. 

— Acela care nu e tributar reclamei, ci izvorăşte din fundul 
inimilor cititorilor. Îţi strâng mâinile, cu toată dragostea. 
Succesul d-tale mă fericeşte mai mult decât al meu. 

— Romain Rolland. 

Villeneuve, 26 mai - Şi eu doresc, ca şi lonescu, să văd 
apărând Chira. l-am presat pe amândoi directorii revistei 
„Europe” (Arcos şi Colin) s-o publice cât mai repede şi mi- 
au promis-o, mărturisindu-mi marea admiraţie ce au pentru 
ea. (Arcos, care avea oarecare rezervă când i-am citit Chira, 
s-a ambalat, de când a citit-o singur. Cât despre Colin, ela 
categorisit-o, dintr-o dată, capodoperă.) 

Cred că în următoarele trei luni „Europe” o va publica, 
însoţită de prezentarea mea. 

Cât despre Moş Anghel, îngăduie-mi să vorbesc cu Colin. 
Dacă vrea să-l publice în „Europe”, tot anul acesta, atunci 
cred că ar fi just să-i dai întâietate. Dacă „Europe” declară 
că nu va putea să-l publice înainte de anul viitor, atunci să-l 
dai la „Revue Europeene”. Amândouă revistele sunt bune; 
„Europe” însă şi-a asigurat un cerc mai larg de cititori. (.). 


Aş vrea, dacă eşti de-acord, să trimit lui Gorki o copie din 
Moş Anghel (sau) Chira, pentru revista rusă înfiinţată la 
Berlin („Bejeda”). De multă vreme nutresc în secret dorinţa 
de-a te pune în legătură directă cu Gorki. Sunt încredinţat 
că-ţi va fi un prieten entuziast şi devotat. 

— Romain Rolland. 

Villeneuve, 3 iunie - Paul Colin, directorul revistei 
„Europe”, mi-a răspuns textual: „Socot povestirea lui Istrati 
(Chira), admirabilă. Faptul că o voi publica în revistă, mă 
bucură nespus (.). Voi aranja să apară în numărul din iulie 
sau august. Şi cum acept, entuziasmat şi cu ochii închişi şi 
cealaltă povestire de care-mi vorbeşti (Moş Anghel), aş 
putea-o publica în noiembrie sau decembrie. Aş fi foarte 
contrariat ca nuvela lui Istrati să apară în „Revue 
Europeene,,. 

Jouve îmi scrie că te-a găsit sănătos şi în plină creaţie. 
Sunt foarte fericit! 

— Romain Rolland. 

Paris, 4 iunie - M-au bucurat cele ce-mi scrii despre Chira. 
Lui Ionescu i-au dat lacrimile. Mai mult: căldura vorbelor d- 
tale a topit gheaţa dintre el şi nevastă-sa: „Barem, 
eforturile noastre nu vor fi zadarnice!” şi-au zis. Au ciocnit 
un pahar în sănătatea d-tale. 

Personal, nu împărtăşesc întocmai bucuria ce i-a cuprins. 
Publicarea Chirei, mai devreme sau mai târziu, mă arde mai 
puţin decât gemetele comparşilor ei, rămaşi încă în burta 
mea. Moartea lui Moş Anghel, Cosma şi Dragomir nu-mi 
dau pace. Mă trec sudorile (.). Dar am sărit de bucurie până 
în tavan, aflând despre proiectul de-a mă pune „În legătură 
directă cu Gorki”! Grăbeşte-te, prietene! Suntem muritori; 
eu mai mult decât dumneavoastră, amândoi! (.) 

Fi-voi, într-adevăr, atât „de norocos, de răsfăţat de zei, de 
soare şi de providenţă” - după cum îmi scrie bunul şi bravul 
Bazalgette, la Nisa? Avea-voi, într-o zi, bucuria de a-l privi 
în ochi pe Gorki, după ce am avut norocul de a-i privi pe ai 
lui Romain Rolland? Dacă vântul îmi umflă atât de tare 


pânzele, merită să-mi încleştez dinţii şi să mă ţin bine! (Deşi 
mi se frâng puţin şalele!) Mărturisesc, fără ezitare, că 
opera lui Gorki - deşi genială - nu s-a adresat niciodată 
inimii mele, în aceeaşi măsură ca opera d-tale. Dar fiecare 
pasăre cântă în legea ei; ceea ce contează e ca să fie un 
cântec adevărat. Totuşi, îl iubesc mult pe Gorki, pentru că e 
singurul scriitor contemporan a cărui viaţă se apropie dea 
mea. Amândoi am tras pe dracul de coadă! Voi sorbi 
bucuros o picătură de votcă cu el. De vreme ce îmi scrii că 
ai şi început demersurile în această privinţă, mă apuc de 
îndată să învăţ rusa. De acum într-un an, voi fi în stare să-i 
povestesc fratelui meu mai mare nişte năzbâtii de o „să dea 
cu căciula în câini”. 

— Panait Istrati. 

În vara anului 1923, mă aflam la Bagnoles-de-l'Orne şi 
Mont Saint-Michel, cu aparatul de fotografiat „a la minut”. 
Pe atunci eram un om fericit, fiindcă mă bucuram de o 
sănătate mai bună decât astăzi şi nu aveam griji 
copleşitoare. Eram fericit, apoi, fiindcă - fotograf ambulant, 
liber şi voios - scrisesem Chira şi credeam că am făcut o 
gaură în cer. În sfârşit, aveam o prietenă alsaciană136, care 
era hotărâtă să împartă cu mine viaţa de fotograf ambulant, 
ceea ce nu-i puţin lucru. 

Era prin iulie când luai, mai întâi, drumul spre Bagnoles- 
de-l'Orne. Dar şederea mea în această staţiune de varicoşi, 
unde cidrul e excelent şi pădurea nesfârşită, a fost de 
scurtă durată. Şi iată-ne la Pontorson, apoi la Mont Saint- 
Michel. Fiindcă îmi câştigasem bine existenţa la Bagnoles- 
de-l'Orne, mă hotărâi să locuiesc chiar pe munte, cu toată 
scumpetea de-acolo şi să nu fac nimic timp de două zile. 
Vizitarăm grozăviile istorice ale ținutului, mâncarăm 
omletă,a la mere Poularde” şi contemplarăm fluxurile, ziua 
şi noaptea. În urmă, pusei mâna pe aparat şi începui să 
„impuşc” pe englezii care doreau să aibe un „foto-suvenir” 
al trecerii lor prin Mont Saint-Michel. 


La Saint-Malo, nici pădure, nici nisipuri ucigătoare. O plajă 
uriaşă, sau mai curând două, ba chiar trei erau semănate 
de la Parame la Dinard, ţinând în sânul lor lumea cea mai 
pestriță. Oamenii se mutau de pe o plajă pe alta, cu cea mai 
mare uşurinţă, fără alt scop decât acela de a face să creadă 
pe cei ce rămâneau că, dacă părăseşti plaja după trei zile, o 
faci fiindcă eşti bogat şi-ţi plac schimbările. 

Am tras la un mic hotel din Parame şi ne-am încercat 
norocul pe această plajă, dar fără succes. Prea mulţi 
fotografi şi prea puţini clienţi. Nu în fiecare zi izbuteam să 
scot cheltuielile pentru cameră şi hrană, care erau mari. În 
afară de aceasta, un blestemat de tramvai cu aburi, un fel 
de mastodont antediluvian al mecanicii, trecea tocmai pe 
sub ferestrele mele, şuierând, sforăind, scuipând şi 
zguduind tot oraşul în hodorogeala spăimântătoare a 
tonelor lui de ferărie scoasă din ţâţâni. Purtând pe umeri 
aparatul cel greu, de la un capăt la celălalt al plajei, mă 
întorceam seara acasă, mort de oboseală. Şi cum mă sculam 
devreme ca să încerc să prind vreun client printre primii 
veniţi pe plajă, nevoia de a dormi mă copleşea îndată ce mă 
aruncam în pat, după cină, dar nu era chip să închid ochii 
mai înainte de unu noaptea, când monstrul se oprea din 
goana lui nesăbuită. 

lată cum, după ce se încheie prima săptămână de şedere, 
ne îndreptarăm spre celălalt capăt al oraşului, să ne căutăm 
liniştea chiar sub zidurile lui Vauban. Aci, nici o locuinţă cu 
preţ modest. Am fost nevoiţi să ne mulţumim cu un fel de 
magazie, plină de mobile aruncate talmeş-balmeş şi care ne 
fu lăsată pe zece franci noaptea. Noaptea, nu ziua. Căci nu 
aveam dreptul să venim acasă decât seara şi nici să ieşim 
dimineaţa, mai târziu de orele nouă. Pe deasupra, folosirea 
uşii ne era interzisă, deoarece acest lucru stingherea 
nespus pe gazdele noastre. Intram şi ieşeam pe o fereastră, 
care răspundea în curte. 

Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce 
cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr- 


o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o 
transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele 
pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de 
soare. În seara de 14 august, de multă amărăciune ne-am 
culcat nemâncaţi, deşi mai aveam vreo zece franci, plata 
odăii pe încă o noapte. Speram să mai fac a doua zi câţiva 
clienţi pe malul mării şi să mai lungesc agonia. 

Dar în ziua când douăsprezece mii de exemplare din 
revista „Europe” plecau să anunţe un nou nume în 
literatura franceză, autorul Chirei Chiralina - dumnezeieşte 
prefaţat pe două pagini din fruntea revistei - se întorcea 
acasă doar cu cincisprezece franci în buzunar, când 
întreţinerea noastră, a amândorura, pe-o zi, costa de patru 
ori suma asta! 

În seara celei mai frumoase zile din viaţa mea, câinii 
adăpostiţi la „Grand Hotel” din Saint-Malo erau mai bine 
„cazaţi” şi hrăniţi decât două fiinţe omeneşti care trudiseră 
toată ziua pe plăjile de unde se înapoiau deznădăjduiţi, cu 
pielea jupuită, arsă de un soare nemilos. 

Acum, era dezastru. Eu, învăţat cu necazurile, mă ţineam 
drept şi scuipam soarta în obraz, ca moş Anghel. Femeia 
însă nu se mai potolea din tânguieli. 

Desgustat, ies în oraş să-mi vând aparatele. 

Deodată, o vedenie îmi aprinse ochii. Mă aflam în faţa 
vitrinei unei librării. În mijloc, bine expusă, revista 
„Europe”. Coperta ei galbenă era încinsă cu o banderolă 
verde care anunţa cu litere groase aceste două trufandale 
ale sumarului său: 

Romain Rolland: Un Gorki balcanique. Panait Istrati: Kyra 
Kyralina. 

Simţii cum mi se înmuiară picioarele. Clătinându-mă, cu 
capul buimăcit, intrai. Dădui patru franci şi cumpărai 
revista, strângând-o cu putere deasupra inimii care se 
zbătea nebună. 

Ghemuit apoi în „camera-magazie”, citii şi recitii acel 
Gorki balcanic, vărsând lacrimi fierbinţi de bucurie 


neaşteptată peste cuvintele unui om care dădea, astfel, o 
nouă orientare vieţii mele. În acest timp, nevasta - care nu 
bănuia nimic - mă bodogănea, reproşându-mi amarnic de-a 
fi îndemnat-o să părăsească Parisul şi croitoria, aruncând-o 
în ghearele mizeriei. 

A doua zi, silit să aleg între pierderea aparatului de 
fotografiat şi o mojicie, am optat pentru ultima: am rugat 
administraţia revistei „Europe” să-mi regleze drepturile la 
Chira, telegrafic. Mulţumesc acestei administrații pentru 
promptitudinea sa: în mai puţin de patru ore, primeam la 
post-restant suma de două sute zece franci, care-mi folosiră 
de parcă ar fi fost două mii. (La plecarea din Paris, la 12 
iulie, încasasem un avans de două sute cincizeci de franci.) 

Noaptea care urmă acestui mare eveniment din viaţa mea, 
fui bolnav de fericire. Nu dormii câtuşi de puţin. Mut, 
întorcând spatele prietenei mele care nu înţelegea nimic, 
nici din starea mea, nici despre acel „Gorki balcanic”, mă 
ţineam înlănţuit cu amândouă braţele, întrebându-mi inima, 
bunul meu prieten, cel mai mare duşman al meu: 

— Încotro mergem? Încotro mergem? 

N-am mers nicăieri. „În lume, nu poţi schimba mare lucru 
cu opera şi cu viaţa ta”, mi-a spus într-o zi Romain Rolland. 

Saint-Malo, 17 august. 

— Prietene, îţi scriu înainte de a părăsi Saint-Malo, care- 
mi lasă trista amintire a celor paisprezece Zile petrecute 
între zidurile sale. Fiindcă aşa era scris undeva, ca în ziua 
când numele meu apărea în „Europe”, eu şi tovarăşa mea 
de viaţă să ne culcăm cu stomacurile goale. Ionescu voia să 
sărbătorească această zi - care coincidea cu a treizeci şi 
noua aniversarea mea - stropind masa cu o sticlă cu 
şampanie. Destinul meu hotări altfel: îmi refuză până şi 
pâinea. 

Nu mă plâng. Era conform cu sfertul de secol lăsat în 
urmă. Protestez în faţa lumii, împotriva celei mai crude 
nedreptăţi din câte am suferit în viaţă: aceea de a fi citit 
prefața d-tale, cu inima sfâşiată de trista-mi soartă, în care 


târâsem şi o prietenă ce nu se lipsise niciodată de o masă la 
restaurant şi o cameră locuibilă. 

Poţi să fii mulţumit! Am citit cuvintele d-tale, devenite 
acum publice, desfătându-mă cu tot ceea ce o inimă de om 
îndurerat ar fi putut să simtă. Prefaţa a depăşit cu mult 
aşteptările mele137. 

Dar nu mă rezum doar la mulţumiri. Îţi promit şi mă 
angajez faţă de d-ta ca să lupt. N-aveam decât paisprezece 
ani, când am citit Ajută-te singur (Self-Help), teribila 
biografie a calvarului oamenilor gen Palissy. În 
străfulgerarea unei clipe, am simţit atunci ce soartă mă 
aştepta. Şi de atunci am disprețuit - fără să vreau - orice 
cale care ducea la reuşită, prin alte mijloace decât munca şi 
perseverenţa. Trebuie să spun, de asemenea, că dorinţa mi- 
a fost totdeauna în contratimp cu starea socială. Deşi d-ta 
nu exişti pentru mine decât din 1919. 

— Când te-am citit - te-am aşteptat neîncetat ca să-mi 
apari în drum. Şi dacă dumnezeii popoarelor sunt numeroşi 
pe acest pământ, mai puţin numeroşi sunt oamenii ca d-ta, 
care puteau citi în inima unui golan, întinzându-i mâna, aşa 
cum ai făcut d-ta. Or, eu numai în felul acesta am dorit-o! 
Veni-va poate ziua când Adrian va arăta cu ce preţ a plătit 
uleiul din candela care a ars timp de douăzeci şi cinci de ani 
în faţa chipului dumnezeului său. Acest dumnezeu se află 
astăzi înaintea mea. Deci, credinţa nu mi-a fost zadarnică. 
Există totuşi dreptate pentru inima omenească. Al d-tale 
fericit, Panait Istrati. 

Villeneuve, 21 şi 22 august - I-am dat lui Cremieux 
manuscrisul volumelor I şi II (nu fără regretul de-a mă 
despărţi de ele). Aprob în întregime proiectul redistribuirii 
Povestirilor lui Adrian Zografi în două volume. Cred că ar fi 
mai bine să apară întâi seria povestirilor din volumul Chira 
şi apoi seria celor cu Moş Anghel. Ai grijă ca nimic să nu-ţi 
tulbure acum inspiraţia, când eşti prins de moartea lui Moş 
Anghel. Ar fi O crimă. 


(.) Toţi prietenii care au citit povestirea în revistă, îmi 
vorbesc de ea cu admiraţie. Am lăsat o copie din Chira şi 
una din Moş Anghel, la Salzburg, lui Ştefan Zweig, unde am 
fost plecat. Sper că le va trimite lui Gorki. Încearcă, în 
clipele de răgaz, să aşterni pe hârtie tot ce poţi. Cu 
afecţiune, al d-tale Romain Rolland. 

Paris, 28 august - Prietene. Vladimir Korolenko! Nu ştiu 
dacă sunt un „Gorki balcanic”, dar ştiu că, la o depărtare de 
douăzeci de ani, dumneata eşti un mare Vladimir Korolenko 
al Occidentului, neîntrecut în epitete. Mă aşteptam la cel 
mult douăzeci de rânduri foarte moderate şi acum, dintr-o 
dată, în Văzul lumii, acest epitet îndrăzneţ, în fruntea unei 
prefețe în care te întreci pe d-ta însuţi. Toată casa lui 
Ionescu vuieşte de mare poet romancier, „mare povestitor 
din Orient”. 

Doamne, când „naşul” se cheamă Romain Rolland, ce-i mai 
trebuie în plus unui biet om ca în locul capului să aibă o 
morişcă? Acum cinci ani, asta ar fi fost primejdios pentru 
mine. Aveam o mamă, fără pereche în lume, care se 
sacrificase pentru mine, habar neavând de artă, 
întrebându-mă mereu de Ce alerg ca un apucat. Tare aş fi 
vrut să-i spun într-o zi: „lată, mamă, pentru ce am gonit 
atâta!” 

Această mamă, unică, nu mai trăieşte astăzi. Şi d-ta nu 
greşeşti, când eşti sigur de capul meu. Pot chiar să-ţi dau o 
dovadă că mi-l ţin bine pe umeri: deşi sunt întruna felicitat, 
în dreapta şi în stânga, de oameni respectabili. De când m- 
am înapoiat acum zece zile la Paris, eu continui să urc zilnic 
o scară de zugrav, înaltă de opt metri. Şi-n fiece zi, timp de 
zece ore în şir, mânjesc pereţii Liceului „Saint-Louis”, din 
bulevardul Saint-Germain, numărul 44, ca să-mi câştig cei 
treizeci şi doi de franci şi jumătate. Şi tovarăşii mei de lucru 
habar nu au că am „o dublă faţă”. Dimpotrivă, sunt 
îndreptăţit să cred că ei dispreţuiesc când mă văd la birtul 
nostru mulţumindu-mă cu o zeamă de douăzeci şi cinci de 
centime şi o bucată de carne de vacă (mai degrabă de drac 


împieliţat), de un franc, şi atât de tare că toată după-amiaza 
suflu ca un şarpe boa care ar fi înghiţit un crocodil. 

Tovarăşii mei mă dispreţuiesc, dar îi iert; ei nu cunosc de 
ce fac această economie crâncenă: repar pagubele 
pricinuite celei mai inteligente prietene, cea mai frumoasă 
şi mai voluptoasă din câte am cunoscut în viaţa mea bogată 
în dragoste. Acest lucru nu-l ştie nici ea, nimeni în afară de 
Ionescu. Sudoarea frunţii mele o trimit în Alsacia, unde ea 
se află împreună cu maică-sa138. 

În felul acesta am iubit totdeauna o femeie sau un prieten. 
Numai pentru mama n-am fost în stare să fac ceva! Ce 
canalie sunt! Dar se pare că există un Dumnezeu care 
răzbună pe toate mamele. Niciodată nedreptatea ce i-am 
făcut nu mi-a chinuit inima ca în aceste zile, când, graţie d- 
tale, mi se dă o satisfacţie reparatoare. Pentru Martha şi 
Ştefan139 n-am rămas decât un „tapeur”, un scrântit. După 
ei, ar fi trebuit să fiu „inţelept”, adică să mănânc pâine 
goală, să dau dracului dragostele costisitoare şi să. Scriu?! 
Şi atunci, pentru ce să scriu? Şi mai ales cu ce? 

La hotărârea lui Ionescu, a trebuit să accept un pat şi 
uneori o supă, seara. Şi când înghiţitura mi se opreşte în 
gât, Ionescu - mut - se uită ţeapăn la mine, cu capul lui de 
mort şi-mi arată cu degetul înspre Villeneuve: mi-ai promis; 
ţin-te bine!” 

Ah! De când te cunosc, de mii de ori mi-ai salvat această 
viaţă de câine. E poate un caz unic în lume, ceea ce se 
petrece cu noi aici. Creştinul ortodox îşi întoarce faţa spre 
Levant, când îl striveşte nenorocirea; lonescu se întoarce cu 
faţa spre Villeneuve, ori de câte ori zidurile casei sale sunt 
zguduite de reproşurile că s-a „lăsat dus”. În ziua când a 
cumpărat revista cu Chira, de la Rieder, i-a privit coperta şi 
mai ales banderola verde, apoi a început să alerge ca un 
nebun în place Saint-Sulpice, cu exemplarul ascuns sub 
vestă: „Nu mi-aş da bucuria asta nici pentru un milion!” 

Cât despre scris, nici gând în clipa de faţă: sunt zugrav şi 
din februarie nu am mai pus mâna pe condei. 


— Panait Istrati. 

Paris, 1 septembrie - Îmi doreşti să-l cunosc pe Masereei 
şi-mi vorbeşti de calităţile lui de artist şi prieten? Vai mie, 
nenorocitul! Dar Masereel este graficianul de la „Feuille”, 
pe care-l admiram din umbră, spionându-i mişcările. Apoi, 
el este primul artist, după d-ta, care m-a apropiat de inima 
sa şi cu care m-am tutuit de la prima întâlnire, acasă la 
el.140 Acestui prieten i-am cerut cei două sute de franci 
necesari furniturilor noului meu aparat de fotografiat, 
promițând să-i restitui în cincisprezece zile. Mi i-a dat cu 
promptitudine, iar eu nu i-am înapoiat şi nici nu i-am scris 
un rând, deşi au trecut de atunci patru luni! 

Ah! Aş vrea să nu mai exist în clipa de faţă! De la Rousseau 
încoace, văzut-aţi un monstru mai mare? Mi-e ruşine. N-am 
vrut să-i scriu şi nici să-l văd, decât odată cu restituirea 
banilor. Dar soarta m-a ales ca să mă adăp cu toate 
veninurile vieţii. Chiar acum m-apuc să-i scriu lui Masereel, 
mărturisindu-i totul. 

Dacă m-ai pedepsi, întorcându-ţi faţa de la mine, timp de 
un an, aş merita-o. 

— Istrati. 

Villeneuve-sur-Seine, 4 septembrie - Jacques Robertfrance 
(şi „alte persoane”) i-au comunicat lui Ionescu, că sunt 
mulţumiţi de succesul Chirei şi că ar fi fericiţi „să publice un 
volum de-al meu, oricând aş dori. Jean-Richard Bloch şi Paul 
Colin mi-au scris, se pare în acelaşi sens, la Saint-Malo. Pe 
de-altă parte, d-ta îmi pomeneşti de Ollendorf, iar Masereel 
s-a arătat de asemenea plin de optimism. Ar vrea chiar să 
ilustreze volumul Chirei. Sunt fericit ca o pisică mângâiată 
pe burtă. 

D-ta îmi vorbeşti de un volum de „povestiri”; mi se pare că 
gândim la fel. Deoarece Adrian al meu a luat-o razna, aş 
vrea să public două volume cu povestiri, conţinând Moş 
Anghel, Moartea lui Moş Anghel, Cosma (ultimele două le 
am în cap); apoi Sotir, Stavru, Chira, Codin. Nu le-aş vrea 
prezentate ca „nuvele” aparte, ci în aşa fel încât să fie 


intercalate cândva în ciclul Adrian, la care nu renunţ. Îmi 
vor servi, atunci, ca binecuvântate oaze de odihnă întâlnite 
cu plăcere în pustiul arid al romanului modern. Vorbesc în 
principiu şi sunt gata să-ţi urmez sfaturile. 

În ce priveşte alegerea editorului, aş înclina către unul pe 
care-l crezi mai „de suprafaţă”, dar care, în acelaşi timp, să- 
mi avanseze mijloacele băneşti, ca să abandonez pensula şi 
să mă apuc de scris. Cele două povestiri: Moartea lui Moş 
Anghel şi Cosma au ajuns într-un atare grad de maturitate, 
încât mă apasă, făcându-mă să sufăr. (.) Afară de asta, ceva 
neprevăzut: de cinci zile am căpătat o răceală straşnică la 
plămâni. Noaptea tuşesc neîncetat, iar când aţipesc horcăi. 
Dimineaţa mă scol la cinci, ca să vin la liceu, unde lucrez 
afară, în ploaie şi de unde mă înapoiez rupt de oboseală. 
Povestea asta a plămânilor mei mă întristează tare. Mi-e 
teamă de o redeschidere a cavernei cicatrizate de la 
plămânul stâng. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, aflaţi, dragi 
prieteni, că mă omor; cunosc prea bine tuberculoza, ca să- 
mi fac iluzii de vindecare la patruzeci de ani. Mi-e silă de 
agonie şi nu mi-e frică de moarte. Mulţumesc vieţii pentru 
tot ce a oferit buzelor mele flămânde. M-am ospătat din 
plin. Dar, oare, va trebui chiar să mor, înainte de a depune 
puţina miere fabricată fără voia mea? De mâine, am 
închiriat o cameră la al şaselea, la hotel „Europe”, din str. 
Torino nr. 17. Nevastă-mea s-a înapoiat la croitorie; 
întreţinerea ei nu mă costă nimic. Mă voi mulţumi cu o supă 
şi o felie de pâine, deoarece am un stomac prea puţin 
pretenţios. 

— Neliniştitul dumitale Istrati. 

Villeneuve, 6 septembrie. 

— Îţi împărtăşesc călduroasa admiraţie a lui Jean-Richard 
Bloch pentru Chira, reproducându-ţi ce mi-a scris: „Vreau 
să-mi pun întreaga autoritate (de co-director al editurii 
Rieder), în sprijinul lui Istrati. „Europe, mi-a adus prima 
dovadă a artei sale. Nici o ezitare, din parte-mi. Toate 
trăsăturile măreției se găsesc acolo. Vrei să-i comunici că, în 


ce mă priveşte, trebuie să considere lucrurile ca rezolvate? 
Ori de câte ori voi avea în mână un manuscris de-al său, îl 
voi publica”. 

Dacă Jean-Richard este atât de înflăcărat de ceea ce scrie, 
te-aş sfătui să-l preferi, fiindcă el ştie să apere ceea ce 
iubeşte. De altfel, e foarte important să ai un editor 
pasionat după opera ta. Cred, de asemeni, că Jean-Richard 
îţi va publica mai repede cartea (.). Apoi, nu trebuie să uiţi 
că manuscrisele d-tale nu sunt puse la punct şi au nevoie să 
fie revizuite cu foarte mare grijă. Eu n-am corectat decât 
principalul. Mai sunt multe de făcut şi n-am timp disponibil 
pentru o muncă atât de delicată şi de lungă durată. Jean- 
Richard, care este în acelaşi timp un mare artist şi un 
temperament viguros, va şti mai bine ca nimeni altul să 
ducă la bun sfârşit această însărcinare. 

Părerea mea ar fi - dacă eşti de-acord - să-i dai lui 
manuscrisele (.). În ce priveşte publicarea lor, vei discuta cu 
Jean-Richard. Sunt de aceeaşi părere cu d-ta, ca să publici, 
mai întâi, unul sau două volume de povestiri (extrase din 
Adrian), fără a prejudicia viitoarea publicare a operei d-tale 
integrale. 

Sunt trist că eşti suferind. Înştiinţează-l pe Dalimier. Şi 
încearcă să fii mai grijuliu cu sănătatea şi pasiunile d-tale. 
Beethoven, care avea un temperament nu mai puţin 
înflăcărat decât al d-tale, spunea: „Dacă o să mă consum 
pentru pasiunile mele, ce-mi va rămânea pentru Dumnezeul 
meu?”. 

— Romain Rolland. 

Paris, 8 septembrie - Oferta lui Bloch şi cuvintele sale 
încurajatoare nu pot decât să mă bucure. Şi de vreme ce d- 
ta eşti de-acord, semnez cu amândouă mâinile, mai ales că 
nu am pierdut speranţa de-a vedea prima carte din viaţa 
mea artistică, precedată de prefața d-tale. 

— Istrati. 

Paris, 16 octombrie - Sâmbăta trecută am abandonat 
zugrăveala, reluând de azi scrisul pentru o perioadă 


nedeterminată. Acum optsprezece luni eram o epavă, la 
cheremul pasiunilor mele. Astăzi, am în buzunar - graţie d- 
tale şi lui Ionescu. 

— Un contract de editură care n-aşteaptă decât să fie 
semnat, cu consimţământul d-tale. 

Dar nu-ţi ascund că sufleteşte nu mai sunt cel din vara lui 
1922, când luasem foc, scriind primul volum. Pe-atunci, 
credeam că valorile umane se prăpădesc din cauza izolării 
lor şi că ar fi fost suficient ca un om să întâlnească în viaţa 
lui un Romain Rolland, pentru ca la răsunetul vocii sale 
puternice să se unească bunăvoinţe, în dorinţa de-a salva o 
operă de la pieire. Încă o iluzie pierdută. 

Azi, ca şi în trecut, Ionescu m-a luat iarăşi în spate: alţi 
patru sute de franci lunar pentru întreţinerea mea şi la care 
editura Rieder a binevoit să contribuie cu un avans de o mie 
cinci sute de franci. Lacrimi amare au şi început să curgă 
încasa din Colisee, nr. 24. Până şi un Dalimier i-a spus lui 
Ionescu, într-o zi: „Este regretabil că Istrati părăseşte 
meseria de zugrav. O să vă ducă de râpă!” Sărmană artă! 
Sărmană flacără divină! Prin ce minune izbuteşti să te 
strecori printre ghețarii acestei Cetăţi-lumină!” 

Sunt tare nenorocit. Aproape că-mi vine să regret 
independenţa din trecut; să blestem orice pântec de femeie 
săracă, care aduce pe lume fiinţe cu inimi ca a mea. 

La sfârşitul lunii noiembrie sau în decembrie voi preda 
editurii cele două volume de povestiri, omogene ca 
structură şi pe care mă gândesc să le intitulez Moş Anghel 
şi Chira Chiralina. În paginile lor se află gândirea mea de 
odinioară şi atât de zbuciumată; nehotărârea mea între 
frumosul şi dezgustul vieţii, aşa precum ai ghicit-o şi spus-o 
în prefaţă. Şase nuvele care ar putea fi independente, dar 
care se succed câte trei în fiecare volum: 1 Moş Anghel, 
Moartea lui Moş Anghel şi Cosma; 2 Stavru, Chira Chiralina 
şi Dragomir. Mă gândesc, să le pun supratitlul generic 
Povestirile lui Adrian Zografi. Ar merge? Aş vrea să ştiu 
dacă ţi-ar place să apar cu Chira în primul volum sau cu 


Moş Anghel? Ultima povestire e mai profundă - mai ales 
Moartea lui Moş Anghel pe care o scriu în prezent. Unii 
prieteni însă îmi obiectează, pe drept cuvânt, că ar trebui s- 
o las pe Chira întâi, pentru că a fost apreciată şi şi-a croit 
drum. 

După aceste două volume, voi aborda romanul Adrian 
Zografi, într-o formă mai condensată şi mai puţin personală. 
Aş vrea ca în fiecare volum al romanului cititorul să-şi 
găsească ceea ce vrea. În paralel, voi scrie pentru „Europe” 
nuvele cu amintiri aproape autobiografice, dar ţinându-mă 
totdeauna înapoia cortinei. Toate astea sunt bune şi 
frumoase, numai că inima mi-e grea şi sufletul întunecat. 
Asta nu-i viaţa pe care o înţeleg eu. 

— Istrati. 

Paris, 18 noiembrie - Am primit din mâinile lui Bloch cele 
două manuscrise împachetate de d-ta. Şi într-o noapte am 
început să le răsfoiesc. Doamne, câte prostii am putut să 
îndrug. 


(.) Încerc un dezgust faţă de maldărul ăsta de hârtie din 
care nu ştiu câte pagini vor rezista. Pentru început, am 
tăiat, ruşinat, mai mult de jumătate din Stavru. Tot ce nu-i 
povestire. Şi i-am făcut un nou început, potrivit cu starea 
mea sufletească de azi. I-am predat lui Bloch primul volum: 
Stavru, Chira, Dragomir. Acesta din urmă cred că 
păcătuieşte printr-o lipsă totală de elan. 

Ce păcat că sunt silit să abordez ceea ce-i mai serios din 
viaţa mea - opera - cu o stare sufletească atât de 
schimbătoare! N-o să aibe nici o unitate. Pendulez de la o 
extremitate la alta. 

Simt nevoie de mai mult spaţiu; de bucurie neîntinată în 
noroiul cotidian; de-o lumină, alta decât a culoarelor; de un 
crâmpei de cer pe care să-l privesc nestingherit. Cum să 
ajung la ele? Nimic nu rezistă nevoii mele de distrugere. 
Dragostea carnală dă semne de oboseală, prietenia îmi pare 
într-adevăr omenească, iar arta - la fel de zadarnică şi 


neputincioasă ca şi restul. Unde să-mi caut eternitatea? În 
Dumnezeu! Nu cred. Ce prăbuşire. D-ta de ce te agăţi? Dă- 
mi un stâlp solid. 

Ah, câtă nevoie am ca să revăd Piramidele, aleile Sfinxului, 
Templele de granit năpădite de nisip, munţii, Dunărea, 
Dunărea mea cu bălțile ei populate de o omenire sinceră! 
Mi-e sete de tăcere. Toată această pălăvreală a unei inimi 
nebune, ce pacoste! În sfârşit, de mâine reiau scrisul la 
Moartea lui Moş Anghel. Mă voi răzbuna pe viaţă! 

— Istrati. 


Marţi, 20 noiembrie - Nu arde, nu rupe nimic! Pune 
deoparte! Mai târziu, îţi vei revizui hotărârile. (.) Aş vrea să- 
ţi cer vechiul manuscris al Chirei. (Dacă n-ai hotărât 
altceva.) Romain Rolland. 

Paris, 27 noiembrie - în ce priveşte manuscrisele, te 
ascult: le voi pune de-o parte. Eu însă sunt duşmanul 
mediocrităţii artistice. Prefer să scriu un singur volum, dar 
bun, decât zece, mediocre sau chiar proaste. 

Totuşi, nu e mai puţin adevărat că astăzi regret atâtea 
pagini documentare pe care le-am distrus în trecut şi care 
mi-ar fi fost de folos. 

Cât priveşte manuscrisul Chirei, oh! Prietene, sunt fericit 
să te aud că mi-l ceri. De altfel, eu l-am întrebat şi pe Jouve, 
în această problemă şi el mi-a spus că nu eşti sensibil la 
atari semne de stimă. Vorbele lui m-au întristat şi m-au 
împiedicat să aduc vorba în faţa d-tale141. 

Te rog să fii încredinţat - de altfel am mai spus-o - că tot ce 
am îţi aparţine, e al d-tale. De la d-ta mi-a parvenit, în orice 
caz, tot ce e mai bun în viaţa mea actuală. 

Manuscrisul Chirei se află la tipografie. Îndată ce-l 
recapăt, ţi-l trimit recomandat. 

Scriu, cu voluptate, Moartea lui Moş Anghel. 

Recunoscător şi devotat - Istrati. 

Paris, 8 ianuarie 1924 - Am răsfoit la „Rieder” corecturile 
la Moş Anghel, făcute de d-ta. Am fost atât de emoţionat, că 
abia mi-am reţinut lacrimile. N-am făcut decât o schimbare, 
la titlul Oncle (Moş), în loc de VOncle (Moşul). În acelaşi 
timp, i-am înmânat d-lui Cremieux manuscrisul Moartea lui 
Moş Anghel, mult mai condensat decât prevăzusem (şaizeci 
şi cinci de pagini). Împreună cu Cosma, pe care-l voi scrie 
luna asta, voi termina volumul al doilea, ce va trebui să 
urmeze Chirei, la două luni distanţă, după cum spune 
editorul. 

Al treilea şi ultimul volum al Povestirilor lui Adrian Zografi 
se va chema Haiducii şi va fi scris şi apărut la sfârşitul 
acestui an. Haiducii au fost, în România, pe vremea 


ocupaţiei turceşti şi greceşti, nişte oameni tineri, revoltați 
împotriva asupririi. Ei îşi părăseau satele, fugind în păduri, 
înarmaţi, aprovizionaţi cu hrană şi încurajați de întreaga 
populaţie. Din păduri ei năvăleau asupra asupritorului, 
omorându-l şi jefuindu-l. Banii erau împărţiţi poporului. 
Aceşti răzbunători naţionali erau răpuşi, adesea, în luptele 
cu potera. 

Nu voi scrie o poveste fidelă şi patriotică, precum a făcut 
Elena Văcărescu. Eu voi arăta ceea ce am simţit uman în 
aceşti oameni, mai ales că familia noastră a avut un strămoş 
real: Cosma. Numele Cosma nu figurează în ceata 
haiducilor. Cosma îmi va sluji să schimb atmosfera sumbră 
din Moş Anghel şi să creez un echilibru, prin explozia sa de 
vitalitate, care va da sau nu dreptate pesimismului marelui 
alcoolic, mâncat de viermi de viu. 

Cu Haiducii se încheie Povestirile lui Adrian Zografi. 
Urmează să evoc apoi, o viaţă şi alte vieţi, în trei volume, 
Adrian Zografi - desfăşurarea şi falimentul logic al 
personajului meu principal. Adrian va lăsa trei manuscrise, 
cu sau fără urmare: Teodor, Mamele noastre şi Copilăria 
noastră, înglobată în ciclul Operele lui Adrian Zografi. Mai 
departe, nu văd142. 

La sfârşitul lunii plec la Nisa, ca să reiau fotografia 
ambulantă. 

— Panait Istrati. 

Paris, 23 ianuarie - Vreau să te întreb: ce atitudine trebuie 
să am faţă de Bloch, privitor la corectarea Chirei în volum? 
Trebuie să accept cu încredere tot ce modifică? S-a stabilit 
să primeşti şi d-ta o corectură, înainte de-a intra în tiraj? 

— Istrati. 

Vineri, 25 ianuarie - S-a convenit ca tipărirea volumelor d- 
tale să fie, de-acum încolo, o problemă numai între d-ta şi 
Jean-Richard. Eu nu mai mă amestec şi nici n-aş putea. 
Starea sănătăţii mele nu e bună. Şi apoi sunt strivit de 
mulţimea sarcinilor auxiliare. Maşina mea este uzată şi 
trebuie s-o veghez. E de la sine înţeles că d-ta vei avea 


dreptul, totdeauna, de-a discuta cu J-R. B. modificările sale. 
El este un om leal şi sincer, care iubeşte francheţea. Pe de 
altă parte, este un adevărat artist şi un bun muncitor. D-ta 
şi Chira vă aflaţi pe mâini bune. 

— Romain Rolland. 

Paris, 30 aprilie - Am muncit şaisprezece ore pe zi, la Nisa. 
Am slăbit şi abia mai mă ţin pe picioare. De-un singur lucru 
să fii sigur, prietene: Nu-mi voi pierde capul! Mă voi strădui 
- fără vreun efort - ca să fiu totdeauna demn de încrederea 
şi stima ce mi-ai acordat. 

— Panait Istrati. 

Luni 8 sau 9 iunie - M-am înapoiat la Villeneuve, după un 
voiaj de-o lună la Viena şi Praga. Am găsit cartea d-tale143. 
Îţi mulţumesc pentru cuvintele prietenoase. Da! Da! Am 
toată încrederea în d-ta. Eşti un om fidel! Eu, la fel. 

Şi acum, înainte! 'Tunarule, la postul tău! Te felicit pentru 
prefața d-tale de prezentare în faţa cititorilor144. Publicului 
îi place să fie subjugat (.) Tatăl meu, căruia îi displace 
literatura nouă, te citeşte cu entuziasm. „În sfârşit - spune 
el - în sfârşit! 

Da, în sfârşit! O operă care se adresează, în acelaşi timp, 
atât „elitei” cât şi celor mulţi. Panem guotidianum (.) - 
Romain Rolland. 

„AVANTI ZOGRAFFI”, - „AVANTI ISTRATI” 

Vara anului 1924 devine „fierbinte” pentru Panait Istrati: 
vâlva creată de apariţia Chirei în librării mută centrul vieţii 
literare a Parisului în subsolul, lui Gheorghe Ionescu, din 
rue du Colisee, nr. 24. Aici îşi dau întâlnire gazetari şi 
scriitori cu renume, nerăbdători să cunoască şi să 
răscolească viaţa noului Gorki balcanic, să-i afle credinţele 
despre artă şi planurile de viitor. Timp de peste un an şi 
jumătate, Chira va ţine „capul de afiş”, victorioasă, adulată 
nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări de pe continentul 
european, unde critici cu circulaţie europeană, ca Georg 
Brandes, Adriano Tilgher sau Ernst Bendz îi consacră studii 
înflăcărate. 


Rareori, un scriitor debutant a avut parte de o atare 
„premieră”, fără egal. La miracolul Chirei se adaugă şi cel 
al autorului ei, care, în ciuda iureşului ameţitor de aprecieri 
laudative, îşi păstrează „sângele rece”, adică modestia şi 
bunul simţ. Un alt miracol este, fără exagerare, însuşi 
Romain Rolland, cel atât de reţinut în entuziasme şi 
aprecieri. El se alătură torentului de elogii, fremătând de 
victoria prietenului iubit, mulţumit că flerul său artistic nu 
greşise, bănuind în vagabondul român un scriitor de 
valență universală. Scrisorile lui din această perioadă sunt 
mărturie elocventă, măgulitoare, dar fără exagerări: 
„Succesul d-tale mă farmecă (.). Georg Brandes mi-a 
mărturisit admiraţia sa pentru Chira145 (.). Concentrează- 
ţi acum forţele pentru bătălia următoare. Spune-i adio 
Chirei şi las-o să se războiască singură. (.) „Avanti Zograiffi,,, 
în cadență de marş. Descotoroseşte-mă de literatura asta 
vlăguită (.). Ce aş putea să mai adaug? Ai rămas „acelaşi 
om, din totdeauna - căruia nu-i poţi găsi un al doilea în 
literatura franceză. Şi nu numai afecțiunea d-tale mă reţine, 
ci şi această spontaneitate fără seamăn, această nevoie 
nestăvilită de-a vorbi fără reţineri, făţiş şi care ne 
împrospătează sufletele. Nu! Niciodată nu mă voi plictisi de 
moarte cu d-ta. Te bucuri de toată încrederea mea. D-ta nu 
abdici. Nu eşti în stare. Eşti clădit dintr-un metal prea 
curat. Vei rămâne în picioare, până la capăt. Îţi strâng 
mâinile, spunându-ţi din toată inima: mulţumesc!” 

Dar nu numai artistul Rolland este cel care exultă de 
biruinţa mai tânărului său prieten. Ci şi omul Rolland - şi 
acesta, într-o măsură care uimeşte, dând o semnificaţie 
înalt-umană sentimentului prieteniei. Cu un zel neostenit, el 
îl introduce pe Istrati în cercul prietenilor săi (Leon 
Bazalgette, Jacques Robertfrance, Pierre-Jean Jouve, Jean- 
Richard Bloch) sau îl recomandă cu căldură (ca scriitor şi 
om) lui Maxim Gorki, Ştefan Zweig, Mahatma Gandhi, H. G. 
Wells sau Rabindranath Tagore. Cu dragoste prevăzătoare, 
îl sfătuieşte cum să se descurce mai bine în „iarmarocul din 


piaţă”: „Fii mai înţelept decât am fost eu (.) nu te lăsa 
exploatat de pierde-vară (.). Răspunde numai la ceea ce te 
amuză în mod deosebit, sau care îţi apare ca necesar a fi 
exprimat pentru susţinerea unei lupte de idei. (.) N-ai 
nevoie „să-i găseşti drumul,. Adevăratul poet mare îşi 
urmează drumul, fără să-şi dea seama că l-a găsit. 
Dumneata te afli pe acest drum. Mergi înainte! Pentru 
oamenii de rațiune ţinta e în afară; nu e acelaşi lucru şi 
pentru creatori. Ţinta d-tale se află în dumneata. lar drumul 
ţi se deschide în faţă şi se desfăşoară pe măsură ce-l 
strâbaţi. „Avanti Istrati”. 

Ori de câte ori îl simte gemând sub povara scumpelor 
amintiri sfâşietoare, Rolland îi sare într-ajutor, cu mângâieri 
ce îmbărbătează: 

Extrase din scrisori, datate 24 iunie şi 2 august 1925. 

„Îţi înţeleg tristeţea care-ţi întunecă bucuria, la amintirea 
celor pe care-i plângi. E o lege teribilă, prietene: cele mai 
frumoase opere se datoresc nu numai talentului artistului 
care le-a scris, ci şi sacrificiului celor care le-au inspirat. 
Vorbele lui Michelangelo: „Nu se va şti niciodată cât sânge 
a costat „ („Questo sangue costa,!) sunt mai sfâşietoare 
decât le-a crezut chiar el. Şi dacă nu ne-ar costa decât 
sângele nostru! Îmi dau bine seama că mama d-tale, Mihail 
şi alţii pe care nu-i cunosc sunt adevărații autori a ceea ce 
scrii. Şi eu, în tot ceea ce scriu, datorez totul mamei mele şi 
altor fiinţe scumpe pe care, desigur, le-am sacrificat. 
Remuşcarea, care ne încearcă în urma ireparabilului, nu e 
mai puţin sfâşietoare decât alte pasiuni ce ne pun condeiul 
în mână. Însuşi Goethe nu şi-ar fi putut scrie al său Faust, 
dacă n-ar fi fost stăpânit de această remuşcare”146. 

În alte scrisori întâlnim pagini de emoţionantă destăinuire 
de la om la om, pigmentate de amărăciunea unei 
singurătăţi greu suportate uneori, de nevoia de prietenie, 
înţeleasă ca o comuniune de năzuinţe: „Mă întrebi de unde 
îmi trag curajul de-a continua să scriu? Din dezgustul faţă 
de lume şi o singurătate mult mai apăsătoare şi mai 


chinuitoare decât a d-tale. Încă din copilărie, a trebuit să 
mă obişnuiesc a trăi şi gândi singur. Am un număr nesfârşit 
de „prieteni, ,,, în înţelesul larg al cuvântului. Foarte puţini 
sau deloc, prieteni intimi. Cei mai apropiaţi m-au trădat în 
chip josnic, renegându-mă în timpul războiuluil47; am 
rămas cu un dezgust ucigător. Port în inimă răni ce nu pot fi 
vindecate. (Îţi spun acestea numai d-tale. Nu le-am 
destăinuit nimănui.) Scriu, din ce în ce mai mult, numai 
pentru mine însumi. Apoi îmi risipesc monologul în bătaia 
vântului, despresurându-mi viaţa de o strânsoare ce mă 
sufocă. Port în străfundurile mele un EU care mă 
cotropeşte. Mă scald într-În-sul. O fac la lumina zilei, fără 
teamă. Privească-mă cine o vrea! lubesc lumina soarelui şi 
puţin îmi pasă de ochii care se uită la mine. Mă eliberez de 
povara acestui EU, de care sunt iarăşi şi iarăşi opresat. 
Creez. Iată întreaga rațiune a operei mele. Toate celelalte 
sunt lucruri factice, superficiale, bune pentru galerie, care 
este incapabilă să înţeleagă adevărul”. 

Cuvinte izvorâte din străfundul unei inimi nobile, 
credincioase faţă de frumuseţea şi adevărul vieţii şi care 
definesc nu numai dimensiunea, ci şi profunzimea prieteniei 
lui Romain Rolland faţă de Panait Istrati. Ele depăşesc 
simpla obligaţie formală de „autor al unei prefețe”, chiar 
„binevoitoare” (cum au conchis, doctoral şi minimalizator, 
unii exegeţi ai operei lui Istrati), înscriindu-se ca o mărturie 
clocotitoare a uneia dintre cele mai pasionante şi eterne 
prietenii din istoria literaturii universale. 

Să revenim însă la „fierbintea” vară a anului 1924 şi la 
cele ce s-au întâmplat după apariţia Chirei, ascultând însăşi 
confesiunea lui Istrati, pe alocuri fragmentată: 

Împlineam patruzeci de ani când, în vara lui 1924, a 
apărut Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o 
vârstă la care se debutează în meseria de scriitor. Am spus- 
o, de altfel, în prefața Chirei. Nu sunt un scriitor de meserie 
şi nu cred că am să devin vreodată. Întâmplarea a vrut să 
fiu pescuit în apele profunde ale oceanului social, de 


pescuitorul de oameni de la Villeneuve. Sunt opera lui. 
Pentru a putea trăi a doua mea viaţă, aveam nevoie de 
stima lui şi pentru a obţine această stimă caldă, amicală, el 
mi-a cerut să scriu. 

Îndată ce Chira apăru în literatură, toată intelectualitatea 
Franţei, de la Romain Rolland, la Leon Daudet148, m-a 
salutat cu umană, cu caldă dragoste, care mi-a dezmorţit 
oasele îngheţate de gerul siberian al vieţii mele de câine 
huiduit. Şi doar veneam şi eu cu o franţuzească de 
contrabandă, un vocabular extrem de redus, o sintaxă 
barbară, dar Franţa rămâne tot. Franţa! Posed scrisori 
autografe de la Georg Brandes care a scris şi lui Rolland 
admiraţia sa. lar „Nouvelle Revue Frangaise” mi-a 
consacrat un studiu, în ultimul număr, unde mă compară cu 
marele Joseph Conrad al Angliei.149 „Societatea de istorie 
universală” mi-a trimis statutul, invitându-mă să-i fiu 
membru onorific, cerându-mi prin secretarul ei, dl. H. 
Laumonnerie, documentarea necesară şi un portret în 
vederea unui studiu ce vrea să-mi consacre; renumiţi critici 
de artă din Franţa, din Italia, Suedia şi alte ţări îmi trimit 
studiile lor, unde pretind că „repet în Franţa, cazul lui 
Joseph Conrad în Anglia”; judiciosul critic al casei „Rieder”, 
Jean-Richard Bloch (acela care trimite sute de manuscrise 
„înapoi la autor”) îmi scrie turbat că Cosma este „un chef 
d'oeuvre”; şi că se află în faţa acestui erou român, „ca în 
faţa unui mare „stejar, declarând că asemenea personaj 
„numai un Kipling şi un Gorki le pot crea în vremea 
noastră, („pas un sans-couil-lard de la litterature 
parisienne ne saurait meme concevoir,); fostul profesor de 
istoria muzicii la Sorbona, amicul meu Romain Rolland, îmi 
scria: „Nu cunosc un succes atât de imediat universal ca al 
d-tale,,. („Je ne connais pas de succes şi immediatement 
universel.,) Saloanele şi cluburile literare („Salon Verite,,, 
„Club du Faubourg,) mi-au fost deschise, iar primele care 
se grăbeau să-mi scrie cu admiraţie, la apariţia unei noi 
cărţi, erau ducesa-mamă de Rohan, ducesa de Clermont 


Tonnerre, prinţesa Murat, Juliette Adam, Lucie Delarue- 
Mardrus, pe când Henri de Regnier şi soţia lui, care 
semnează Gerard d'Houville, scriu în „Figaro” cuvinte de 
stimă ce se pot citi şi azil 50. 

Toate aceste glorioase mărturii, care întorc capul şi ucid 
sufletul, eu le-am aruncat la coş, căci am vrut să rămân om. 
Sunt incapabil să scot azi şi să arăt unui critic cel mai mic 
palmares privitor la opera mea, aşa cum au toţi scriitorii. 
Un Wells îmi va face cinstea, la iarnă (n.e., în 1924) să se 
plimbe cu mine la braţ pe Promenade des Anglais, când voi 
fi iarăşi fotograf ambulant. lată cum am reuşit eu la Paris, 
unde - spune Anatole France - se tipăreau cincizeci de 
volume pe zi, acum douăzeci de ani! Prefaţa lui Romain 
Rolland? După avizul unanim, era cel mai bun motiv ca să 
cadă Chira, aviz care a şi decis pe „Rieder” să nu pună pe 
copertă: „Cu o prefaţă de Romain Rolland”. Totuşi, eu am 
ţinut la această prefaţă, am impus-o editorului şi mă 
mândresc cu ea. Această prefaţă mi-a deschis porţile 
prietenilor lui Romain Rolland. 

Totdeauna am oferit oamenilor o inimă caldă, plină de 
generozitate; ei au scuipat pe ea. Astăzi le ofer hârtie şi ei 
se entuziasmează, declarându-mă uluitor! Mă gândesc la 
toţi cei care au o inimă ca a mea şi care pier în întuneric, 
neputând scrie o Chira, prefațată de Romain Rolland. 
Această monstruozitate nu trebuie să se mai repete în 
viitor, cu atât mai mult cu cât eu ştiu că un om de inimă 
preţuieşte mai mult decât o carte frumoasă. Ştiu şi ce 
înseamnă o carte frumoasă; dar mai ştiu, ca nimeni altul, că 
ea nu poate să înlocuiască niciodată un om drag. Nici o 
carte de pe lume nu mi-l va putea înlocui vreodată pe Mihail 
Mihailovici Kazanski! Eu nu plâng, amintindu-mi de o carte; 
dar plâng adesea, amintindu-mi unele clipe petrecute cu 
acest prieten păduchios. 

Sunt fericit? Nu! Sunt un sclav care răspunde la scrisori, 
de dimineaţa până seara sau care aleargă la întâlniri 
interminabile, în plus, sunt nenorocit că paginile mele de 


manuscris iau drumul tipografiei, cu cerneala încă umedă. 
Asta-i literatura? Nu mă încălzeşte. Sunt dezgustat de 
literatură, de scriitori, de saloane şi de acest Paris căruia îi 
datoresc totuşi „succesul meu”151. 

Îmi rămâne opera. Cu ea nu am terminat. 

Cosma, considerat „chef-d'oeuvre”, a ieşit dintr-o singură 
izbucnire, după ce m-a omorât timp de nouă luni. Îl vedeam 
cum trebuie să fie, şi tâlharul nu voia să se prezinte aşa 
cum îl ceream. Am aşteptat, am avut dureri până şi în 
pântece, ca femeia gravidă şi, deodată, a dat năvală, de nu 
mai ştiam cum să prididesc. Cosma, mai mult decât toate 
celelalte manuscrise ale mele, nu are nici o pagină 
schimbată, nici măcar zece linii modificate. Sunt 
literalmente strivit sub povara a ceea ce se cere de la mine. 
Am terminat pe Kir Nicolas, augmentat, şi o bucată nouă: 
Une nuit dans les marais. Vor apare în volum, împreună cu 
Codin, chiar în iarna asta, când voi avea trei volume în 
franţuzeşte. Va urma imediat Sotir, în volum, a cărei suită o 
scriu acum. 

Gândurile grele mă frământă neîncetat. La Paris, sunt 
aşteptat la cotitură cu o măciucă. Nu voi putea fi, însă, 
doborât. Se uită că sunt un literat înveterat, literat până în 
ultima moleculă din sângele meu. Eu ştiu ce înseamnă 
cotitura periculoasă a unei opere şi voi lăsa condeiul din 
mână, înainte de a începe prăbuşirea. Nefericiţii, 
„literatorii” aşteaptă să mă prăbuşesc, sperând că mă voi 
repeta în scrisul meu. Ca şi când în Moş Anghel am încercat 
reeditarea Chirei sau a lui Stavru! Altceva mă tracasează: 
destinul de a scrie într-o limbă care nu este a mea. 

Cum simt, cum înţeleg eu arta literară şi legile ei? 

Lăsând la o parte cotineţele scrisului în proză, două sunt, 
după mine, formele stilului de mare clasă care dau naştere 
celor două genuri de artă literară, egale ca valoare dar 
foarte deosebite ca ton (căci există şi în litere un ton): 
întâiul e forma şi genul marilor meşteri ai scrisului 


desăvârşit ca tehnică, arhitectură, puritate de linii, bogăţie 
de vocabular. E Voltaire, Anatole France. 

Acest stil se impune respectului nostru prin maiestatea 
calmului său arhitectonic. El ne învaţă să fim disciplinaţi, 
admițând că nu ne mai lipseşte nimic ca putere de creaţie şi 
posesie a meşteşugului. El reprezintă în arta literelor, 
seninul sufletesc. Nici un şoc. Nici o fantezie stridentă. Nici 
o şovăire în respiraţie. 

Mărturisesc că, deşi la această formă m-am adăpat intrând 
în câmpul limbii franceze, ea nu m-a fermecat peste 
măsură. Şi e explicabil de ce: stilul e o chestiune de 
temperament, de aceea Buffon a spus că stilul „e omul 
însuşi”. El nu e ştiinţă, el e suflet. Şi dacă sufletul îţi e senin, 
senin îţi va fi şi stilul, dar, în cazul acesta, opera ta nu va 
captiva întreaga umanitate, de la vlădică până la opincă, ci 
va rămâne cartea de căpătâi a celor potriviţi ei sufleteşte, a 
celor domoli, ponderaţi, disciplinaţi. 

Or, nu asta e omenirea, în imensa ei majoritate, fie ea 
instruită ori ignorantă. 

În omenire, zbuciumul, frământarea, patimile domnesc, 
dovadă că nu întâlnim în viaţă decât un om cu adevărat 
senin, la o mie de agitaţi. Şi acestora nu Voltaire le trebuie, 
ci Şeherazada. 

Şeherazada, adică povestitorul, e sufletul opresat de ceea 
ce are de spus. Cel dintâi ne vorbea cu somptuozitatea 
limbii, fără să ne spună mare lucru din ce-l apăsa pe suflet 
şi nici nu-l apăsa cine ştie ce. 

Cel de-al doilea ne cucereşte nu numai cu ce ne spune, dar 
mai ales prin căldura cu care se destăinuieşte. Povestitorul 
e numai destăinuire şi de aceea el captivează. El e singurul, 
în arta literară, care captivează prin sublimul sufletului. 

Dar şi aici intervine o mică diviziune: dintre toate 
neamurile de povestitori, orientalul e acela care se revarsă 
ca un torent, pe când ceilalţi - deşi fraţi buni cu el - sunt, 
într-o măsură oarecare, mai stăpâni pe ei, de unde: 
varietatea tonului. 


lată câteva exemple ilustre şi unice în opera respectivă a 
următorilor scriitori, care, la un moment dat, au povestit: 
Rudyard Kipling: Le livre de la Jungle; Joseph Conrad: 
Jeunesse; Knut Hamsun: Pan; Jack London: L.'Appel de la 
foret; Charles de Coster: La legende d'Ulenspiegel. Apoi, 
Remarque şi Alain Fournier. 

Ca să nu fiu ipocrit, amintesc că Romain Rolland, în 
prefața lui, a clasat Chira Chiralina în acest gen literar. 

Toate operele de mai sus se înrudesc prin aceeaşi căldură 
a povestitorului, înduioşat de ceea ce are de spus, dar stilul 
variază de la una la alta, după gradul de civilizaţie al 
omului, după felul sângelui care-i curge în vine şi după 
cultura pe care o are. 

Tot ce iese din aceste două mari genuri sunt fleacuri 
„literare”, mai mult sau mai puţin. Praful se alege de ele, 
chiar dacă supraviețuiesc în rafturile vreunui cărturar. 

lată acum care a fost „corectitudinea” comercială a casei 
„Rieder” faţă de mine. 

— Casă amică („Maison amie”, spunea Romain Rolland). 

Primul meu contract mă dădea ferecat casei „Rieder”, 
pentru şase volume, cu un drept de autor de 672%,? % Şi 
3%. Mi se mai acorda 50% din traduceri. 

Să nu se uite următorul detaliu de mare importanţă: când 
am semnat contractul, Chira Chiralina era deja publicată în 
revista „Europe”, cu faimoasa prefaţă Un Gorki balcanic şi 
casa „Rieder” era în posesia a opt cereri de traducere, 
venite de la cele mai mari edituri din lume. 

Amărât, Rolland îmi scria: „Nu te lăsa angajat pentru mai 
mult de alte două volume, pe lângă cele două predate acum 
(.) Nu pot concepe ca un editor din zilele noastre să impună 
unui debutant un fel de legământ, pentru o bună parte a 
vieţii sale. Aşa ceva nu mai este posibil astăzi. Nici 
Ollendorf, la începuturile mele, nici Hachette, nici vreun alt 
editor al meu nu mi-a cerut ceva asemănător, vreodată. Şi 
chiar de-ar fi îndrăznit s-o ceară, n-aş fi primit (.). În locul d- 
tale, n-aş iscăli! Ce înseamnă această gâtuire a viitorului 


unui om? Dacă vei avea un succes, ai tot dreptul să te 
bucuri de el, căci tragi pe dracul de coadă, de patruzeci de 
ani”! 

Am semnat, totuşi, fiindcă aveam nevoie de pâine, de acea 
pâine neagră a scriitorului debutant care îi îngăduie, 
oricum, să stea la masa de scris. Şi am dat „casei-prietene” 
cele şase volume, în trei ani. 

Eram acum un scriitor european, ca să nu zic mondial. Ei> 
ştiţi d-voastră cât mi-a plătit „Rieder” pe lună, în tot acest 
timp? Două mii de franci, în care se cuprindea şi întreg 
venitul traducerilor! Şi eram citit pe atunci de 
cincisprezece naţiuni! 

La înapoierea din Rusia, eram hotărât să părăsesc această 
„casă prietenă”. Flammarion şi Grasset îmi făcuseră oferte 
impresionante. Dar bunul meu Robertfrance m-a 
deconsiliat. 

— Deşi aveam dreptul să plec - şi am cedat. 

Le-am spus atunci celor doi monştri care administrează 
această editură, actualmente în pragul falimentului: „Dacă 
plec acum, am încă braţele încărcate cu opera mea 
capitală: Viaţa lui Adrian Zografi şi Operele postume ale lui 
Adrian Zografi - două serii de circa 12-15 volume, dintre 
care câteva vor justifica prezenţa mea în literatură. Dacă 
încep să vă dau din ele şi voi mă abandonaţi pe drum, voi fi 
muritor de foame la bătrâneţe. Deci, în schimbul 
exclusivităţii operei actuale şi postume, eu vă cer obligaţia 
de a mi se asigura plata a patru mii de franci lunar, 
indiferent de vânzarea cărţilor mele”. 

Ei au semnat, recunoscând în scris că „Dacă contul lui 
Istrati este creditor, editura îi va achita întreg soldul; dacă 
acest cont este debitor, „Rieder, nu va pretinde nimic de la 
Istrati”. 

Or, la 30 iunie 1934, „Rieder” mi-a tăiat plata 
mensualităţii, în ciuda stipulaţiilor contractului nostru, „ad- 
vitam”, pretextând un debit. „Nu suntem obligaţi să vă 
plătim nici un ban - îmi spun ei - puţin ne pasă de clauza 


din contract care „anulează, cutare lucru şi continuăm să 
rămânem proprietarii operei d-tale”. 

Dacă nu mor, sunt hotărât a da răspunsul cuvenit acestor 
cinci escroci, care mă înfometează! După douăzeci şi opt de 
ani de muncă manuală (de la 12 la 40) şi alţi zece de muncă 
intelectuală, mă văd azi încolţit de mizerie, graţie lui 
„Rieder”152 

Tuberculoza a recidivat. Mă zbat şi sper s-o înving, dar 
trebuie să mă hotărăsc pentru o odihnă mai statornică şi 
îndelungată. 

Bunul meu prieten, savantul doctor Roger Dalimier, îmi 
spunea, pe când se trudea să găsească un locşor unde să-mi 
înfigă acul: 

— În viaţa mea de medic n-am mai văzut un om aşa de slab 
ca tine şi, în acelaşi timp, cu atâta putere de viaţă în el! Ce 
te face, Panaite, să trăieşti aşa de intens? 

— Visurile, doctore! I-am răspuns. 

Da, prieteni care mă citiţi aici: visul e toată viaţa omului cu 
suflet. Dar cu condiţia să nu fii condamnat a visa singur, ci 
cu cineva, bărbat ori femeie, pe care să-l iubeşti. 

REVENIRE ÎN PATRIE DUPĂ ZECE ANI. 

De un an de zile, noul Gorki balcanic se afla în centrul 
actualităţii literare din ţara noastră. „Adoptat” cu 
entuziasm nestăvilit de unii şi contestat cu îndărătnicie de 
alţii, el se bucura de largă preţuire şi dragoste în marea 
masă a cititorilor. Editura „Rieder” trimisese la Bucureşti 
circa două mii de exemplare din Chira Chiralina, care se 
epuizase într-un ritm rapid. Editura „Adevărul” tipăreşte, 
într-un timp record, o ediţie românească a Chirei, care e 
„smulsă din mâini”, după însăşi relatarea autorului. lar cele 
opt mii de exemplare ale volumului autobiografic Trecut şi 
viitor se epuizează şi ele în răstimp de opt-zece zile. În vara 
anului 1924, Panait Istrati îşi face debutul literar şi 
publicistic în paginile marii reviste „Adevărul literar şi 
artistic”, unde se va afla prezent număr de număr, 
publicând două povestiri inedite153 - (scrise direct în 


româneşte) - precum şi articole de polemică sau profesiuni 
de credinţă şi pagini autobiografice. 

Volumul Trecut şi viitor1 54 marchează prezenţa ca scriitor 
român a lui Panait Istrati. El avea să fie urmat, în toamna 
aceluiaşi an, 1925, de Moş Anghel, recreat în româneşte, 
deci nu o simplă „traducere de autor”, ceea ce-l şi 
determină ca în cuvântul adresat cititorilor români să 
aprecieze: „Moş Anghel nu e o traducere, ci o scriere 
românească; o consider egală celei franţuzeşti. Aici grăiesc 
în limba mea”. 

Încă din primăvara lui 1925, Panait Istrati începe a-şi 
pregăti călătoria în România, reluând legătura cu vechi 
prieteni. Într-o „scrisoare publică” adresată lui N. D. 
Cocea155 - de care-l lega amintiri eroice din vechea 
mişcare muncitorească - îşi revendică, cu legitimă mândrie, 
anii de luptă împotriva „Carolilor, Brătienilor, Costineştilor, 
Ferekizilor şi altor reptile” care se îmbuibau de pe urma 
exploatării mârşave a poporului român. 

„Era pe vremea când - ajutat de Rosenthal şi secundat de 
falnicul Iser - lansai acea memorabilă „Faclă,, revistă 
săptămânală, muşcătoare ca un sarcasm rabelaisian, 
veninoasă ca o ironie antică şi împănată cu homerice 
hohote de râs. Galeria sa de portrete oglindea pe toţi 
oamenii politici de seamă ai ţării. Între tine şi Iser, 
„Nababul, lăsa coroana la o parte ca să treacă ouă de găină 
prin belciug (eram să zic: ouăle ţărancelor); „Vulturul 
Moldovei, năpârlea; Morţun făcea pe generosul cu punga 
lui Gherea; „Eroul de la Stănileşti şi Hodi-voaia, călărea 
triumfător printre căpăţâni străbătute de un spic de grâu. 
„Facla” devenise izvorul răcoritor al tuturor însetaţilor de 
pamflete biciuitoare. Ca şi anticului cuceritor, nimic nu-i 
putea rezista. Alături de dânsa, tot restul gazetăriei noastre 
pălise: mormăieli, bâlbâituri. O trimeteam tuturor acelora 
care nu şi-o puteau procura, fie în ţară, fie în 
străinătate 1 56. 


La o depărtare de cincisprezece ani, bogaţi în evenimente 
şi în sânge, am zărit zilele acestea pe Coasta de Azur 
„Facla” ta de astăzi. Salut cu dragă inimă orice efort care 
tinde să readucă omenirea măcar acolo unde se afla înainte 
ca douăzeci de milioane de vieţi să se fi sacrificat pentru a o 
da înapoi cu secole. Ferecat la masa mea de scris, eu sunt 
nevoit să închid ochii, să strâng din măsele şi să urmez un 
drum care duce încet dar sigur acolo unde mi-e locul: 
printre luptătorii dornici de o lume mai dreaptă. Aş putea 
să-mi strig revolta aici (n.e. În Franţa), oricând şi de pe 
orice tribună. Nu trebuie s-o fac astăzi. În schimb, sunt 
mulţumit să aud că se ridică o voce puternică, acolo unde 
răul este mai năpraznic.” 

În corespondenţa cu Romain Rolland, din anul 1924, 
Istrati se arată preocupat de soarta „tuturor asupriţilor, aşa 
de numeroşi în România şi mai ales a celor ce zac prin ocne, 
fără apărare”. El va încerca un „Început de campanie” prin 
ziarul „L'Humanite”, ţinându-şi în acelaşi timp la curent 
marele prieten: „Guvernul „liberal, al lui Brătianu - călăul 
celor unsprezece mii de ţărani masacrați în răscoalele din 
1907 - taie şi spânzură, sprijinindu-se pe baionete. 
Comuniştii sunt vânaţi până la ultimul, aruncaţi în închisori 
sau asasinați. Complezenţa guvernului faţă de fascişti s-a 
întors asupră-i: prefectul de la Iaşi a fost împuşcat. În faţa 
tăcerii mormântale a presei străine, am vrut să-mi fac auzit 
glasul, riscându-mi propria viaţă şi am trimis în plic 
recomandat la ziarul nostru, „L'Humanite,,. 

— Ziarul marelui Jaures - rugându-i să publice sub 
semnătura mea un început de campanie în legătură cu 
fărădelegile comise de jandarmi în comuna Păpuşoi, unde 
şapte ţărani au fost masacrați, jefuiţi şi lăsaţi de izbelişte în 
pădure. Unul dintre ei reuşi să scape, ajunse la Bucureşti, 
ciuruit de răni şi relată în redacţia ziarului „Aurora, 
întreaga dramă. Acest om, deşi victimă, a fost arestat din 
ordinul guvernului şi întemnițat, bănuit de. Comunism! 
„Afacerea, fu însă înăbuşită. Generalul Al. Văitoianu 


escrochează cu mai multe milioane de lei pe ţăranii din 
Transilvania, cumpărându-le pământurile pe preţuri 
derizorii, procurându-le în schimb paşapoarte pentru 
America şi Canada. Pe drum, nenorociţii vor să se omoare 
din cauza mizeriei, la Cherbourg sau aiurea. Izbucneşte 
scandalul. Se află că generalul opera în compania a doi 
escroci notorii. Justiţia arestează pe complici, care-şi 
denunţă şeful. „Afacerea, se complică: cercetările 
descoperă că jumătate din guvern era cotă-parte la 
escrocherie. Epilog: În cabinetul judecătorului de 
instrucţie, generalul scoate revolverul şi trage asupra 
magistratului, rănindu-se apoi uşor la umăr. Credeţi, oare, 
că guvernul a căzut chiar în acea seară? Sau că fratele 
escrocului a părăsit banca ministerială? Nu cunoaşteţi 
oamenii! Ei bine, prietene, redacţia „L'Humanite, nu mi-a 
dat nici un răspuns. Mi-a aruncat textul la coşul cu 
hârtii.” 157 

La începutul lui septembrie 1925, Panait Istrati îşi revedea 
patria, părăsită cu aproape zece ani în urmă. 

„Mă duc în România, pentru două lucruri importante: să 
pun o cruce pe mormântul mamei mele (dacă-l voi mai găsi) 
şi să fac corectura volumului Moş Anghel în româneşte”158. 

Intenţiona să rămână în ţară trei luni. Împrejurări 
potrivnice, ba chiar duşmănoase, au hotărât altfel. 

Cu două luni înainte de a lua trenul spre ţară, se întâlneşte 
cu Henri Barbusse, petrecând trei duminici în somptuoasa-i 
vilă de la Mir amar, pe ţărmul Mediteranei. Despre cele 
discutate în aceste întâlniri, îl ţine la curent pe Romain 
Rolland, destăinuindu-i dorinţa „de-a ajuta comunismul în 
misiunea lui”, cu condiţia de a i se „respecta 
independenţa”159. 

Şi în sfârşit, solicită o vizită înţeleptului solitar de la 
Villeneuve, ca să-i asculte sfaturile, înainte de-a se duce în 
„ţara călăilor”, dezvăluindu-şi starea de spirit: „Dacă voi fi 
omorât acolo de bandele turbate fascisto-anti-semite, nu ar 
fi o pagubă decât pentru continuarea operei mele. De 


asemeni, pentru nevasta şi prietenii mei. Cât despre mine, 
te asigur că nu ţin prea mult la viaţă, fiindu-mi tare greu să 
discern adevărul în vălmăşagul omenesc din vremea 
noastră. Din cauza acestei greutăţi, ţi-am mărturisit 
neputinţa de a-mi „găsi drumul,. Dezgustul meu faţă de 
atotputernicii pământului e în afara oricărei discuţii. Îmi 
dau seama că nu există nici o cale de mijloc între cele două 
forţe care se înfruntă cu înverşunare în clipa de faţă. Şi 
atunci? Ce să fac? Cum să mă descurc? Poate mi-ai putea 
arăta o cale”. 

Întâlnirea nu are loc, din cauza programului încărcat cu 
vizite amicale, ce aveau să se succeadă toată luna august, la 
vila „Olga”. 

„Amână-ţi vizita, dacă poţi, pentru la înapoierea din 
România, îi răspunde Romain Rolland, la 7 august 1925. Te 
implor însă, dă-ţi silinţa să nu faci acolo vreo prostie 
politică. Totul este o prostie, azi, în politică (.) „Cunoaşte-te 
pe tine însuţi!,, „Fă numai ceea ce eşti în stare!,, „Als în 
Kann”. Nu ţinti dincolo de capacitatea forţelor d-tale şi ale 
oamenilor înconjurători! Bunătate personală pentru cei 
apropiaţi, lumina artei d-tale pentru cei îndepărtați. 
Singurul bine pe care l-ai putea face este să-i ajuţi să-şi 
vadă limpede drumul de urmat, să se salveze prin ei înşişi. 
Căci nu poţi salva un om, câtă vreme el n-o vrea. 

La ora actuală, nici o formă socială nu poate fi socotită 
justă şi sănătoasă. Şi toate laolaltă sunt unelte de 
distrugere în mâinile turbaţilor şi orbilor. O singură cale, un 
singur îndemn nu ne înşeală: „Să vezi clar. Deprinde-te să 
vezi clar - mai întâi în tine însuţi - şi apoi în alţii. Omenirea 
se află totdeauna la a. b. c. Trebuie s-o înveţi să silabisească 
învăţându-te pe tine însuţi). (.) Gândurile mele frăţeşti te 
întovărăşesc în pelerinajul d-tale la Brăila! În inima mea, 
toate mamele dispărute se întrupează într-una singură. 
Mama dumitale este şi a mea”. 

Două săptămâni mai târziu, Istrati părăseşte Masevaux, 
împreună cu Anna Munsch, îndreptându-se prin Elveţia 


spre România. Să depanăm acest film al „întoarcerii fiului 
rătăcitor”, după secvenţe reconstituite ulterior de Panait 
Istrati: 

Îndată ce Chira apăru în librării, am cumpărat împreună 
cu lonescu un exemplar din Place Saint-Sulpice, pe unde ne 
aflam în trecere. Pradă unei bucurii exuberante, ne-am 
retras într-o cafenea şi, ca un mistic, Ionescu alinta cartea 
spunând: „Asta-i de noi, prietene, de noi!”. 

Ce înţeles ascuns avea acest „de noi”? Câtă bucurie 
înăbuşită şi plină de promisiuni continue. Era, fiindcă în 
lume apăruse un scriitor în plus? Pe dracu! Noi credeam că 
pârghia ce-o aveam în mâini datorită Franţei generoase, ne- 
ar fi permis să uşurăm puţin povara ce strivea pe atâţia 
necunoscuţi, în rândurile cărora mă numărasem şi eu, cu 
trei ani mai înainte1 60. 

Ei bine, n-a fost nimic! Viaţa îşi dă silinţa ca să reducă 
această speranţă nemăsurată doar la o biată existenţă de 
om de litere. Zadarnic, sute şi sute de anonimi, muşcaţi de 
viaţă până la sânge, îmi scriau zilnic, cerându-mi ajutorul. 
Nu am putut face nimic. Sunt robul propriei mele reuşite. 

Şi totuşi, am crezut cândva în realizarea speranţelor mele. 

Pe când rătăceam pe Promenade des Anglais cu aparatul 
de fotografiat, un bărbat cu înfăţişare de voinic şi figură 
jovială mă strigă în româneşte: „Nu eşti tu, Istrati?!” Astfel 
l-am cunoscut pe Jacob4 Rosenthal, directorul marilor ziare 
democratice, unde debutasem în chip strălucitor, cu 
douăzeci de ani înainte161. El îmi spuse: 

— Istrati, tu nu poţi fi doar „scriitor francez”. Tu ştii în ce 
situaţie se află ţara ta. Te chem între noi! Şi aşa cum am 
făcut-o când erai un biet necunoscut, ziarele mele îţi pun la 
dispoziţie locul cel mai bun. Strigă-ţi mânia şi dragostea! 

Puteam nădăjdui la o mai bună întrebuințare a „pârghiei”, 
de care am pomenit? Primesc.162 

Apar pagini întregi, după sosirea şi vânzarea celor două 
mii de exemplare din Kyra, trimise de „Rieder” la Bucureşti. 


O îndatorire peste măsură de mare îmi aruncă România pe 
umeri. O povestire inedită, Pescuitorul de bureţi, pe care o 
scriu în româneşte, este publicată în „Adevărul literar”! 
Bucata a plăcut şi încep să colaborez regulat1 63. Mii de 
oameni smulg revista, de la un capăt la altul al României, 
spunându-şi: „Asta-i de noi!”. 

Activitatea mea la „Adevărul literar”, atât de combătută de 
unii, a avut un astfel de răsunet, încât satisfacția procurată 
a întrecut pe însăşi aceea adusă de succesul scrierilor mele 
în străinătate. Voi da un exemplu despre popularitatea mea 
românească: 

Un ţăran îmi scrie, din fundul Carpaţilor: „Istrati, 
deoarece tu poţi orice acum, n-ai vrea să-mi procuri un 
alambic de la Clermond-Ferrand?!” Acest ţăran a fost un 
profet ironic, într-adevăr, puterea mea, pe care o credeam 
fără margini, s-a redus în mai puţin de un an la 
dimensiunile. Unui alambic. 

Şi nu eu am fost provocatorul. 

După apariţia Chirei Chiralina, o mare bătălie se dezlănţui 
în jurul numelui meu şi al lui Romain Rolland. 

Cantitatea articolelor semipolitice şi semiliterare, ca şi 
marele studiu (şase pagini de revistă) scris de Sanielevici 
asupra lui Moş Anghel164, ar putea alcătui un volum. Or, 
tocmai acest studiu a dezlănţuit furtuna din partea forţelor 
reacționare româneşti. Voiau să zăgăzuiască entuziasmul 
popular care a îmbrăţişat deschis intrarea mea în arenă şi 
în acelaşi timp să distrugă lansarea Chirei în româneşte165, 
discreditând-o ca antinaţională. 

Nu vreau să vă spun că-mi arde tare de a fi profet în ţara 
mea, nici că ţin mult de a rămâne bun prieten cu toată 
lumea sau de a deveni. Din contră, sunt mulţumit că voi 
avea şi neprieteni, ca să nu zic duşmani. Eu n-am umblat la 
şcoala complezenţei sociale care-şi face reputaţia 
distribuind surâsuri ieftine, care trăieşte din cumpăneala 
cuvântului şi moare din lipsă de oxigen. Ba chiar îmi place 


răfuiala, am destul venin ca să mânuiesc ironia şi multă 
umanitate ca s-o încasez. 

Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar 
când ieşiră la atac, cu bastoanele lor seniorale, crezând că 
au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa 
prin cârciumi şi că numai dim pură întâmplare a avut 
„norocul să întâlnească pe Romain Rolland” şi să 
mâzgălească o carte, „pretins frumoasă”, ei bine, aceşti 
domnişori au întâlnit măciuca lui Codin care-i făcu cnocaut. 
Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş mârşav al 
guvernului, şi N. lorga, academician, bărbat de stat şi şef de 
partid huligănesc166. Am spus-o şi o repet: în România, nu 
criticile sentenţioase mă interesează, ci credinţa profundă a 
lumii obidite în steaua unui obidit care s-a ridicat victorios 
din neantul veşnicelor înfrângeri. 

Riposta mea a avut un răsunet nebănuit167. 

„Tirajul „Adevărului literar, a atins douăzeci de mii de 
exemplare! Eşti omul cel mai înjurat de la noi şi cel mai 
admirat. Dă-i înainte, banditule! De-azi în şase luni, ai să fii 
şeful unei şcoli”, îmi scrie Rosenthal. „Pe Sărindar, se 
smulge pur şi simplu revista din mână”, îmi comunică un 
necunoscut. Dar ceea ce e şi mai frumos, e că am cu mine şi 
pe studenţi, ba chiar şi pe cei mai mari scriitori de la noi, ca 
Sadoveanu, Eftimiu, foşti directori ai Ileatrului Naţional, pe 
Pătrăşcanu, Agârbiceanu şi alţii 68. 

A fost pentru mine o adevărată consultare populară, 
necesară. Sute de scrisori - dintre care pe cele mai 
caracteristice le-am păstrat - s-au revărsat asupra mea ca 
un val năpraznic, ca să-mi spună că eu exprim gândurile 
unui popor sugrumat, că scrisul meu este ca un oxigen! 

Răspund, într-un tempo de zece scrisori pe zi. Entuziasmul 
atinge paroxismul. Muncitori necăjiţi îmi scriu: „M-am lipsit 
de pâine, ca să dau optzeci de lei pe Chira!”. Pun în scrisori 
bancnote de zece franci, răspunzându-le: „Altă dată să-mi 
ceri cartea, neghiobule”. Am fost divinizat. 


Nu fac demagogie! O spun cu mâna pe inimă: Rosenthal 
îmi plătea o mie de franci pe lună, iar „Rieder” între o mie şi 
două mii de franci. Ce să fac cu atâta bănet? Pentru 
întreţinerea mea (trei persoane împreună cu nevasta şi 
soacra) îmi ajungeau opt sute de franci, lunar. Restul: la 
datorii şi la cei care au mai puţin decât mine. 

Dar, vai! Reacţiunea veghea. Rosenthal primi la Bucureşti 
o lovitură de pumn american, cât pe aci să-l omoare. O altă 
lovitură, dată dibaci de bunii săi prieteni, l-a jefuit de marile 
ziare pe care mi le pusese la dispoziţie. Şi cortina cade 
peste acest vis de luptă. Iată de ce astăzi îmi spun: „Ce 
naivitate să crezi că un scriitor poate face mai mult pentru 
admiratorii săi? Decât să le procure un alambic”. 

Uitându-şi propria-i nenorocire, sărmanul Rosenthal se 
căia că nu-mi plătise colaborarea pe ultimele două luni, 
adică două mii de franci. Îmi spusese: „Procedează cum te-o 
îndemna conştiinţa!”. 

Între bani şi prietenie, între el şi gangsteri, conştiinţa mea 
a ales. Le-am scris, între altele: „Numele meu va mai apare 
în publicaţiile voastre, doar în ziua când veţi repara jefuirea 
lui Rosenthal. Puțin îmi pasă de ziarele voastre.” 

Încredinţasem amicului meu Rosenthal capitolul Estera 
Perlmutter (din romanul în pregătire Familia Perlmutter) şi 
care urma să fie publicat în foiletonul „Adevărului”. L-am 
retras însă la plecarea sa şi am refuzat să mai dau romanul, 
„Noii direcţiuni”, chiar când acesta mi-l cerea la Masevaux. 
Acest gest mi-a fost dictat de cea mai elementară cinste. 

Am primit, după aceea, scrisori, pe care nu le voi păstra. 
Mi se spuneau în ele că în vremea noastră nici un om cu 
„scaun la cap” nu şovăie să opteze pentru interesul său, 
într-o confruntare cu. Prietenia! 

Din fericire, ştiu că nu-i adevărat şi că pe pământ se află 
oameni şi artişti, altfel decât sceptici gen Anatole France, 
căci dacă ar fi aşa, ar trebui să murim imediat! 

La 25 august, soseam la Bucureşti, fără să-mi pese ce 
putea gândi despre mine guvernul lui Brătianu. Aveam 


paşaport în regulă şi nimic pe conştiinţă de reproşat, nici 
măcar de a fi membru al cutărui partid socialist - lucru 
foarte la modă astazi. 

Ştiam, de altfel, în clipa plecării de pe pământuri 
depărtate, că aici fuseseră pălmuiţi, bătuţi, nu numai bieţi 
muncitori; ştiam că au fost atacați nu numai ziarişti, dar că 
au fost loviți până şi oameni din fruntea partidelor, oameni 
de stat ca Pan Halipa, doctorul Lupu, Dobrescu, ca să nu 
mai vorbesc de atâţia alţii, care s-ar mulţumi poate şi cu 
bătaia cotidiană numai să fie scoşi din întunericul beciurilor. 
Ştiam şi faptul şi mai grav al impunităţii tuturor acelor care 
au bătut şi bat. 

Închisorile româneşti gem de miile de soldaţi şi civili care 
au refuzat să secondeze masacrul oficial. Focşani şi mai ales 
Piatra Neamţ, oraşe cu majoritate evreiească, par a fi 
trecute prin foc şi sabie; bieţii evrei - vinovaţi că s-au 
născut evrei 

— Sunt hăituiţi până şi-n morminte, cimitirele lor fiind 
devastate de antisemiţi. 

Cunoşteam toate acestea. Şi totuşi. 

Îmi ziceam că nu se poate să nu fi mai rămas o pojghiţă de 
ruşine pe obrajii oamenilor care stăpânesc acest pământ. 

Şi nu ruşine faţă de mine, ci faţă de oamenii acestei 
Franţe, de care avem atâta nevoie şi ai cărei fruntaşi îmi 
urau la plecare „o bună sosire, duioase amintiri din timpul 
şederii în ţara-mumă şi o bună întoarcere pe pământul 
străin”, în care sunt pe cale de a sădi o grădină 
românească. 

Îmi ziceam, dar m-am înşelat. 

România de azi nu-i nici măcar o ţară burgheză, care ştie 
să-şi respecte propriile legi. 

Îndată ce am sosit acolo, Siguranţa generală mă avertiză - 
printr-un director al ei - că n-am voie să iau legătură cu 
organizaţiile muncitoreşti şi că dacă nu voiam să fiu bătut 
de fascişti, pe stradă, să fac bine să nu ies din casă. 


Această „Siguranţă” îşi împinse complezenţa faţă de mine 
până la a-mi oferi doi agenţi care să mă urmărească peste 
tot aşa cum se obişnuieşte cu fericitele personaje din 
vremea noastră. Refuzai oferta, nefiind un personaj atât de 
„fericit” şi scrisei un articol169 în care denunţam ciudatul 
fel de-a apăra libertatea unui om. 

Mai mult: ieşii, mă plimbai, mă documentai, străbătui ţara 
în lung şi în lat170, hotărât să mă apăr prin mijloace proprii 
şi urmărit de-o droaie de agenţi ce tăiau frunză la câini, pe 
socoteala stăpânilor. 

Am vizitat regiuni ale ţării, care şi azi sunt în aceeaşi stare 
ca acum o sută de ani. Am petrecut zile întregi în care cu 
fân, pe drumuri sălbatice de munte sau pe plute de-a lungul 
Bistriţei, în tovărăşia scriitorului academician Mihail 
Sadoveanu şi a profesorului dr. |. Mironescu. N-am călcat, 
măcar o dată, pragu] vreunui sediu muncitoresc. Şi totuşi, 
la înapoierea în Bucureşti, Siguranţa mă avertizează, iarăşi, 
că dacă voi continua să am de-a face cu. Comuniştii, 
libertatea mea ar putea fi primejduită. Nu am fost arestat, 
cum s-a afirmat în presa franceză, dar vexaţiile suferite îmi 
vor rămâne întipărite multă vreme în suflet. 

M-am dus să văd mormântul mamei mele şi să strâng 
mâna lui moş Dumitru, singurul supraveţuitor din neamul 
lui moş Anghel. Mormântul mamei, aproape inexistent, o 
groapă prăbuşită171. Prăbuşite de asemenea atâtea 
prietenii, speranţe. 

Moşul - un bătrân cu barba albă, surd dar tot voinic. M-a 
primit la Baldovineşti. Optsprezece copii, mai toţi la casele 
lor. O verişoară mai tânără şi prâslea, încă la casa 
părintească, nu mă recunoscură. 

Îmbrăţişai mâinile noduroase ale celui care mă crescuse. 
Mâini care tăiasem atâta papură şi care înjunghiară, într-o 
noapte în baltă, mândrul „meu” armăsar, încercând apoi 
zadarnic să curme viaţa proprietarului ținutului. Am plâns 
pe aceste mâini, ca un fiu risipitor. 


După primele vorbe schimbate, el scoase triumfal un 
număr vechi din „Adevărul literar”, unde numele şi 
fotografia mea se etalau pe aceeaşi pagină. 

— Ştii tu cine mi-a dat jurnalul ăsta? Ei bine, pândarul 
bălții! Nu m-am schimbat deloc. Mă duc mereu să fur 
papură. Dar dacă e adevărat c-ai devenit cineva, am putea 
cumpăra o moşie? 

— Dar, unchiule, o moşie presupune robi. Moş Dumitru 
deschise braţele, resemnat: 

— Eh, dragul meu, trebuie să alegi: să fii rob sau să ai 
robi. Lângă noi, mătuşa - cu zece ani mai tânără decât 
moşul, dar îngrozitor de zbârcită şi fără un dinte în gură - 
îmi povestea, înghiţindu-şi plânsul: 

— Nu mai aude. L-au bătut nemţii, în timpul ocupaţiei. 
Numai în cap l-au lovit cu patul puştii. Dar bietul meu 
Dumitru e încă voinic şi trudeşte ca un flăcău. 

Asta şi atâtea altele asemănătoare am văzut şi auzit în 
timpul şederii mele în România. În două luni, am străbătut 
peste zece mii de kilometri, în condiţii păgubitoare pentru 
sănătatea mea. Mizerie, fascism, somnolenţa poporului. 
Singura forţă vie: reacţiunea războinică şi imperialistă. Se 
cumpără totul şi totul este de vânzare. Şi, atitudinea mea 
netă faţă de această stare de lucruri, n-a împiedicat pe lupii 
acestei lumi să-mi ofere postul de şef de presă la Societatea 
Naţiunilor, cu peste o mie de franci lunar. Mă întreb: „Cu ce 
am păcătuit, pentru ca aceşti corbi să-mi facă atari 
propuneri?” 

Desigur, am făcut o gafă, ducându-mă în România. Şi 
totuşi, dacă nu m-aş fi dus anul acesta, în primăvara viitoare 
primăria Brăilei ar fi dezgropat-o pe mama, aruncându-i 
oasele în groapa comună. 

Nădăjduiam să înfiinţez în ţară un ziar sau o revistă 
curajoasă172, cu ajutorul câtorva forţe libere şi talentate. 
Dar nu poţi încropi nimic, fără ajutorul unui om cu bani. 
Cum însă n-am găsit niciunul care să ne fie şi prieten, am 
renunţat. 


Reîntors la Paris, n-am putut să las nedezminţit zvonul, pe 
care-l răspândise o parte din presa franceză şi mai ales 
„Paris-Soir”, cum că aş fi fost „arestat” în ţară173. Dar nu 
puteam să ascund ticăloşia Siguranţei care s-a pus în calea 
mea, de câte ori am încercat să iau contact cu o lume de 
care sunt legat prin sentimente şi prin aspirații. „Anumita 
presă franceză”, în care s-a publicat scrisoarea mea174, nu 
e nici bolşevică, nici socialistă, nici evreiască, aşa cum i-ar 
plăcea „Viitorului” să se înţeleagă, ci e „Paris-Soir”, adică 
organul de seară al lui „Le Journal”, organ de guvernământ 
când îi convine şi unul dintre cele patru-cinci ziare de mare 
tiraj ale Franţei, proprietatea domnului Letellier, 
arhimilionar şi burghez sadea. Mai adaug că titlul de 
România însângerată, sub care a apărut scrisoarea mea, 
precum şi introducerea din fruntea scrisorii nu-mi aparţin 
mie, ci redacţiei lui „Paris-Soir”.175 

Acesta a fost semnalul agitaţiei în presa franceză şi chiar 
al Ligii Drepturilor Omului. 

Care ziar din ţară ar fi avut mai mult interes să treacă sub 
tăcere scrisoarea publicată de mine la Paris, decât ziarele 
guvernamentale? „Viitorul” îşi permite însă luxul de a 
denunța „propaganda mea contra. Ţării”. 

Care ţară? Ce ţară a voastră? 

Cine îţi dă dreptul, spurcăciune brătienistă, să te confunzi 
cu ţara care geme sub călcâiul nefaştilor tăi patroni? 

Confundă-te cu Banca Naţională, cu afacerea 
paşapoartelor şi cu specula sângelui românesc! Confundaţi- 
vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu 
schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu 
hoardele voastre antisemite, dar lăsaţi-ne nouă pe cei 
speculaţi, pe cei prigoniţi, pe cei asasinați, pe cei schilodiţi! 

Dar „Viitorul” merge mai departe. El afirmă că scrisoarea 
mea din „Paris-Soir” nu e un gest spontan şi unic în 
activitatea mea publicistică din străinătate, şi că semnatarul 
acestor rânduri de mult „continua să strecoare în coloanele 
ziarelor comuniste de la noi şi din străinătate - cu care are 


legături de. Prietenie - ştiri tendenţioase şi neadevărate, 
numai în dorinţa de-a crea în opinia publică străină o cât 
mai apăsătoare atmosferă de discredit moral faţă de ţara 
noastră”, că de mult duc eu „campanii clandestine de 
denigrare” şi că am „părăsit, la un moment dat, câmpul 
operaţiilor clandestine, începând, pe faţă, propaganda 
contra ţării”. Afirmațiile acestea concordă cu altele 
asemănătoare, publicate într-un foileton al „Neamului 
românesc”, în care corespondentul parizian al organului 
domnului Iorga pretinde că „un scriitor român la modă la 
Paris” ar fi încercat să strecoare „Într-o revistă literară de 
mare tiraj” calomnii la adresa ţării, dar că, graţie 
intervenţiei sale la timp, pârlitul ar fi fost de talie să înlăture 
tentativa acelui scriitor la modă la Paris. 

Ca să le dezmint, scurt şi cuprinzător, declar că dacă 
„Viitorul” şi „Neamul românesc” pot să facă dovada, nu cu 
articole scrise de mine, (care sunt inexistente), ci numai cu 
manuscrise de-ale mele rămase nepublicate prin redacţii 
sau chiar şi numai cu vreo intervenţie oarecare a mea, cum 
că aş fi încercat vreodată şi undeva să fac în străinătate 
propagandă clandestină ori făţişă, de denigrare a ţării, eu 
sunt gata să mă retrag din publicistică şi să nu mai scriu un 
cuvânt. 

Recunoaşte însă „Viitorul” că la noi pot să se întâmple 
oamenilor paşnici şi „unele neplăceri eventuale”: 
„Socotindu-se victimă a Siguranţei noastre generale, care, 
ca să-l puie la adăpost de unele neplăceri eventuale, a voit 
să-l apere, punându-i la dispoziţie doi agenţi însoțitori, 
domnul Panait Istrati, înapoiat la Paris, a publicat” etc. Ce 
„neplăceri eventuale crede „Viitorul, că puteau să mi se 
întâmple în paşalâcul domnilor Brătianu? Să mă calce vreo 
birjă. Să-mi scrântesc un picior? Sau e vorba de „neplăceri 
eventuale, cu care au făcut cunoştinţă domnii Guernut, Pan 
Halipa, Cocea, Rosenthal şi atâţia alţii care n-au avut altă 
vină decât că au voit să exercite un drept constituţional? 
Unde e Siguranţa care avea datoria să-i apere pe aceştia? 


Cine a apărat de „neplăceri eventuale”, gustate de toţi cei 
cuprinşi în broşura domnului Costa-Foru, pe cei şase ţărani 
asasinați de jandarmi în comuna Păpuşoi, pe toată 
muncitorimea care a încercat să-şi exprime gândirea, pe 
toată evreimea, paşnică şi sărmană, terorizată de la un 
capăt la altul al ţării? 

Sunt acestea fapte săvârşite în ţara românească? Poate 
cineva să le nege? Şi dacă e aşa, las „Viitorului” sarcina de-a 
ne spune sub a cui ocârmuire s-au petrecut aceste crime şi 
cine sunt vinovaţii care trebuie traduşi în faţa tribunalului 
european. Nu-mi fac nici un fel de iluzie asupra integrităţii 
acestui tribunal european: ştiu că pe întreg pământul 
Brătienii au fraţi buni de cruce. Dar mai ştiu ce ştie şi 
„Viitorul” şi anume că, iarăşi pe întreg pământul, există o 
imensă muncitorime, exploatată şi asasinată de aceşti 
brătieni internaţionali. E învinsă astăzi. Şi tu „Viitorule” 
„scabros”, poţi să-ţi rozi osul în tihnă; eu singur, oricât mi- 
ar sta în mână, nu pot să-ţi fac nici un rău, dar răul cel mare 
şi de pe urmă te va lovi în curând, graţie propriilor fapte ale 
stăpânilor tăi. Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din 
unele „neplăceri eventuale”! 

Şi-acum, pentru a răspunde duşmanilor mei politici care 
m-au atacat pe tema asta, voi arăta ce înseamnă 
„antipatriotismul” meu şi „ingratitudinea prietenească”. 

După ce, pe la douăzeci şi cinci de ani, sfârşisem să citesc 
tot ce era mare în poezia, proza şi cronicile noastre, bătăile 
inimii mele erau destul de româneşti, ca să facă din mine un 
naţionalist. N-au făcut. Şi nu din cauza socialismului, în 
jurul căruia dădeam târcoale. Ci tocmai din cauza acelui 
„naţionalism” agresiv, pe care-l vedeam practicat de 
cioclovinele crescute de slugi şi conduse de d-nii lorga- 
Cuza, să insulte şi să arunce cu bolovani în soldaţii şi ofiţerii 
români, care stăteau smirnă şi înghiţeau. 

De-atunci, dl. Iorga a devenit om de stat şi de cultură, dar 
„naţionalismul” nu l-a urmat pe d-sa, ci pe dl. Cuza, care nu- 
i cerea cultură, ci huliganism. Şi huliganic şi ignorant a 


rămas acest românism, după cum se vede, fără să poată da, 
în treizeci de ani, un singur om de valoare. Ciomăgaşi şi 
asasini. De care s-au slujit toate guvernele şi se vor mai 
sluji, cu toată drama (eram să zic lecţia) de la Sinaia. 
(Aluzie la asasinarea lui I. G. Duca de legionari. N.e.) 
„Dreapta românească”, cea „larg înţelegătoare” şi „mult 
generoasă”, de la „Cuvântul” lui Enacovici şi de la 
„Gândirea” al cărei „sever exponent” este dl. Crainic, îmi 
oferise, comunist fiind în 1925, să devin şi eu un exponentei 
dreptist, gândirist, cuvântist. Pasămite, voiau domnii aceştia 
să facă din mine omul lor în Cetatea Lumină şi de câte ori 
„exponenţii” din ţară aplicau o mardeală „jidanilor”, cu 
„Karl Marx şi praf de puşcă”, eu, exponenţelul, de la Paris, 
să dezmint faptul din înălţimea Turnului Eiffel, adăugând că 
în România „jidanii” sunt aceia care maltratează pe români. 
Ei, regret! Dar atunci, ca şi acum când nu mai sunt 
comunist, naționalismul meu nu vede în evreu nici „Karl 
Marx”, nici „răscoală”, nici „praf de puşcă”. Naționalismul 
meu continuă să împartă lumea în împilaţi şi împilători, 
după cum continuă să vadă în „exponenţii” de la „Gândirea” 
nişte pleşcari care încă n-au făcut nimic pentru neamul 
românesc. 

Noroiul şi veninul sunt armele „patrioţilor”'. În România 
nu mi-am ascuns revolta împotriva orânduirii burgheze şi n- 
am cerut nimănui să mă „Întâmpine frăţeşte”. Nichifor 
Crainic, neizbutind să facă din mine un „patriot”, a scris în 
„Cuvântul”: „Le-am primit cu flori. Te vom urmări de-acum 
încolo cu degetul pe trăgaci”. 

Să mă ierte națiunea mea, dacă sunt hotărât să mor, fără 
să accept vreodată să arborez cocarda tricoloră la 
butonieră, dar prea am văzut-o arborată numai şi numai de 
lichelele agresive ale ţării mele. Sau de nulităţile ei 
inofensive şi bugetivore. 

Da! Oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond 
îndrăgostit după orizonturi fără sfârşit, aşa cum mă vedeţi, 
rămân totuşi român, prin mamă, prin limbă şi frumoasa 


mea Brăila; grec, prin tată şi „iubita sa patrida”. Dintre 
toate popoarele, cel român şi cel grec îmi sunt cele mai 
apropiate. Le iubesc şi le înţeleg, datorită sângelui ce mi-au 
dat. Calitățile şi defectele lor sunt şi ale mele. Ori de câte 
ori ne întâlnim, ne simţim ca acasă. 

Chiar de ai avea un suflet ca o cracă uscată, nu poţi să nu 
iubeşti pământul pe care te-ai târât, venind pe lume şi al 
cărui grai şi obiceiuri îţi sunt altoite în sânge. Ca să apăr 
acest sentiment, sunt gata să mă bat cu toate doctrinele 
care ar susţine contrariul. 

lată singurul patriotism folositor popoarelor. Din cauza lui 
am revenit în vara lui 1925 în România. Acest patriotism nu 
este pe placul „patrioţilor” de meserie. Nici nu se putea 
altfel. Burghezia îţi dă tot ce vrei, cu condiţia să gândeşti şi 
să lucrezi în interesul ei. În caz contrar, eşti bun de 
spânzurătoare. 

„Duşmanii politici” ai lui Panait Istrati au fost în 
necontenită alertă, urmărindu-i cu tenacitate paşii „cu 
degetul pe trăgaci”, tot timpul cât a trăit. Declarat 
„periculos ordinei de stat”, învinuit de „defăimare a ţării” şi 
activitate „subversivă, comunistă”, el a fost pus sub 
supravegherea Siguranţei, în chip riguros, alcătuindu-i-se 
un „Dosar” încă din mai 1924, ţinut cu stricteţe la zi, chiar 
şi după moartea scriitorului. (Sunt „notate” în acest dosar 
până şi pelerinajele la cimitirul Bellu, comemorările sau 
înfiinţarea unei „Asociaţii” care-i grupa prietenii şi 
admiratorii operei.) 

Informaţiile poliţiei încep prin a preciza că „Panait Istrati 
(.) este unul din militanţii mişcării socialiste de la noi, din 
vechea mişcare, (.) vechi prieten al lui Alex. 
Constantinescu”. Pe tot timpul şederii în ţară, în toamna lui 
1925, Istrati este ţinut „În observaţie”, agenţii secreţi 
urmărindu-i deplasările, notându-se numele celor cu care s- 
a întâlnit sau a avut consfătuiri. „Dosarul” confirmă astfel 
intenţia lui Istrati de-a tipări „o broşură” despre viaţa şi 
activitatea „defunctului socialist Ştefan Gheorghiu”, care 


„va fi imprimată pe cheltuiala comuniştilor din Bucureşti, 
Brăila şi Ploieşti”. 

Relatările agenţilor poliţiei consemnează apoi, în 
amănunţime, itinerariul deplasărilor scriitorului prin ţară. 
Astfel, între 11-13 septembrie 1925, este „semnalat” la 
Brăila, locuind la „hotelul „Bristol,, camera nr. 26”. Aici îşi 
reîntâlneşte prietenul-frizer N. Constantinescu, vizitează 
oraşul şi Lacu-Sărat, se duce la Baldovineşti, revedere cu 
moş Dumitru pe care-l aduce la Brăila, unde-i cumpără „un 
costum de haine noi, ghete, baston şi pălărie”. În tot timpul 
şederii la Brăila „nu a luat contact cu nici un socialist sau 
altă persoană”. „Nota” mai precizează că scriitorul se va 
înapoia la Bucureşti, „invitat de cercul scriitorilor români la 
un banchet dat în onoarea lui”176. 

Prezenţa „comunistului” Panait Istrati este semnalată la 
Ploieşti, la 14 septembrie 1925. A fost găzduit la „Costică 
Ionescu, zis Savantu, actualmente patron legător de cărţi”. 
În „localul de consum al comerciantului Vasile Petrescu, din 
str. Romană, se întâlneşte cu Emil Nicolau, pictorul Al. 
Vodă, I. Mareş, A. I. Burghelea şi Marioara Niculescu 
(comunişti), şi cu dr. Ilie Horodniceanu, N. Stroescu, Al. 
Dunăreanu (socialişti)”. Scopul venirii lui Panait Istrati în 
România - precizează mai departe „nota” Siguranţei - „este 
ca să lege relaţiuni strânse între comuniştii francezi şi cei 
români. De altfel, numitul, în răstimpul de când se află în 
ţara noastră, a vizitat oraşele Buzău, Brăila, Galaţi, Focşani 
şi laşi, unde a luat contact cu toţi fruntaşii comunişti din 
aceste oraşe. La laşi, pentru a masca scopul venirii acolo, a 
avut mai multe întrevederi cu dl. Mihail Sadoveanu şi alţi 
literați”. În subsidar, „nota” precizează, denaturând 
realitatea, că la Paris Istrati ar fi „activat puternic în 
gruparea comunistă de-acolo”, făcând parte din conducerea 
(?!) ziarului „socialist-comunist „L'Humanite,, (?!), în 
coloanele căruia a dus o „violentă campanie de denigrare 
împotriva României”. 


O scrisoare „informativă” - adresată lui Romulus Voinescu, 
şeful Siguranţei - aduce unele lămuriri asupra vizitei lui 
Istrati la Iaşi şi la Cheile Bicazului1 77. A fost găzduit la 
scriitorul Mihail Sadoveanu şi s-a bucurat „de stima” şi 
„solicitudinea” grupului de scriitori ieşeni, format din dr. |. 
Mironescu, George Topârceanu, Demostene Botez. 
Vizitează redacţia revistei „Viaţa românească”, unde-i 
cunoaşte pe G. Ibrăileanu, lonel Teodoreanu, Demostene 
Botez şi alţii. Este invitat de Ateneul popular din Păcurari să 
participe la un „Mare festival artistic-literar”, programat 
pentru 28 octombrie în sala Teatrului Naţional ieşean, în 
vederea „sporirii fondurilor necesare statuii din laşi a 
marelui nostru poet Mihail Eminescu”, Istrati urma să 
citească din „operele sale inedite”. 

„Graţie celebrităţi lui mondiale”, biletele se vând cu o 
iuţeală nemaipomenită. Istrati însă nu participă la acest 
festival literar, deoarece pe 3 octombrie părăseşte ţara, 
îndreptându-se spre Franţa, exasperat de hărţuielile 
Siguranţei, „care-l supunea la tot felul de jigniri, îi fila 
scrisorile” etc, etc. În plus, fusese avertizat că, „dacă se 
freacă de comunişti, va fi arestat”. 

Această revenire în patrie, după zece ani, aduce însă 
„înstrăinatului” vagabond dragostea şi prețuirea unor 
confraţi de condei, ce-i vor rămâne credincioşi până la 
sfârşitul vieţii sale. În fruntea lor se află Mihail Sadoveanu, 
care într-un articol publicat în „Lumea” (din 20 septembrie 
1925), ia apărarea „pribeagului”, prezentându-l ca pe „un 
frate ce are dreptul să i se întindă mâna şi să i se 
zâmbească”. 

Împreună cu Mihail Sadoveanu şi dr. 1. Mironescu, Panait 
Istrati urcă pe drumuri sălbăticite din Carpaţii Moldovei, 
spre Tazlău şi Cheile Bicazului, descoperind frumuseţea 
peisajului patriei: „Am văzut acolo - povesteşte marele 
scriitor moldovean - unele lucruri de la Ştefan Vodă şi altele 
de la Dumnezeu. Ne-am suit în fund de munte la Prelunci, 
unde strămoşii doctorului, ciobani, au poposit cu turmele, 


dulăii şi măgarii, venind din [ara Ardealului. Am văzut 
prăpăstiile Duruitoarei şi piscurile depărtării. Coborând de 
acolo, am făcut vatră de foc sub pădure, am mâncat miel 
fript tâlhăreşte şi am spart în măsele jir. (.) Nişte lăutari cu 
dinţi albi s-au arătat în preajma noastră, sunând dulce din 
strune şi spunând versuri surprinzătoare: 

Sub zare de codru verde, Mititel foc mi se vede, Mititel şi 
potolit, Tot de voinici ocolit, Nu ştiu zece ori cinsprece, Ori 
peste sută că trece. 

Istrati a rămas ascultând atent şi i s-au adâncit şi înnegrit 
ochii până în fundul sufletului. Cântărețul cel bătrân cu 
cobza, care era mai întunecat decât cel cu „bivoara” şi cu 
„varguşul”, şi-a isprăvit balada cu un fel de frenezie 
diabolică: 

Să prind pe ciocoi de barbă Şi să-i pun să pască iarbă. 

— Cum n-am cunoscut eu asta? S-a întors către noi 
pribeagul şi străinul. N-am cunoscut munţii şi apele şi 
sufletul trecătorului. Eu văd că sunt haiduc. Ce-am căutat în 
Asia şi pe Riviera? 

— Stai, că mai este, l-a mângâiat doctorul, nepotul oierilor, 
pe când cobzarul cel fioros cânta alta: 

Măi Codrene, măi Codrene, Le cunosc după sprâncene Că 
eşti făcător de rele. 

După ce a intrat astfel în trecut şi sub pădure, cu 
prietenească viclenie, noi vânătorii l-am dus pe celebrul 
străin şi pribeag cătră muntele nostru cel mare, Ceahlăul, 
trecând întâi prin cheile Bicazului. (.) Punem piciorul de pe 
piatră colţurată pe piatră colţurată, ne clătinam pe punți 
şubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu se aude nici 
în cer, nici în pământ; ne facem semn cu ochi uimiţi şi, cu 
mâini nesigure, ca oamenii cei dintâi din vechimea lumii, ne 
lepădăm o parte din straiele tărâmului acestuia, ca să 
trecem prin torentul rece care taie ca briciul; ne ducem 
încet prin zvon spre tărâmul celălalt. Sunt într-adevăr aici 
colţuri, cum e râpa Bicăjelului, unde n-a călcat picior de om 
de la începutul creaţiei. Numai paserea măiastră trece pe 


acolo prin tunetul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele 
bătrânilor noştri, stăpâni de demult ai Daciei, visând în 
negură şi în inima muntelui. 

Coborând, ne oprim o clipă. S-a arătat, printr-o spărtură 
în zimţii stâncilor o privelişte măreaţă şi dulce în acelaşi 
timp: Ceahlăul în asfinţit de soare. (.) Pribeagul nostru ne 
priveşte ca după o iniţiere divină, după ce s-a coborât şi în 
prăpastia propriului său suflet. 

— Nicăieri n-am aflat asta, zice el c-o voce tragică. 

A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a 
îngenuncheat şi a sărutat stânca”. 

La Bucureşti, Istrati a fost găzduit la conacul lui ]. 
Rosenthal, de la Snagov, ocazie nimerită şi pentru a se 
documenta în vederea părţii a doua a Haiducilor (Domnița 
din Snagov). Aici petrece clipe de desfătare sufletească, 
reîntâlnindu-l pe Gala Galaction, veche cunoştinţă de la 
„Viaţa socială”: 

Eram şi eu la revista lui Nicu Cocea - istoriseşte Istrati - 
un fel de-a cince-a roată la căruţă, dar directorul ei îmi 
tolera tot, ştiind că n-am să fac purici mulţi. Corector la 
tipografia „Poporul”, (care numai poporului nu i-a profitat), 
eu trebuia să urmăresc cu ochii manuscrisul, iar cineva (nu 
ştiu cine) citea cu glas tare şi corija. 

De la-nceput, mă izbi în piept titlul: De la noi la Cladova. 
Frumos. Sub glasul sonor, al lui Cocea, cred, începu să-mi 
alunece privirea pe manuscris, şi citeşte băiete şi alunecă 
mai repede şi fugi, şi ia-o la goană cu ardeiul unde nu-i de 
suferit, până când mă pomenesc că bietul corector îmi 
strigă: 

— Mă? Tu mă urmăreşti unde citesc eu, ori te-ai dus la 
dracu? 

— M-am dus, frate, la dracu. 

Şi mă trezii buimăcit, aşa cum trebuie să se simtă femeia 
focoasă sub strânsoarea omului dorit. După corectură, ia 
nuvela la rost şi trage-i o nouă lectură, pe-ndelete, înghițind 
apa din gură, dezmierdând fraza cizelată, ascultându-i 


armonia. Şi iacă şi autorul! Dă mâna lui Cocea, ori lui 
Arghezi, controlează corectura şi apoi conversează. 

Mă uit la el, fără să-i spun un cuvânt, fără să-i mărturisesc 
că mă lăsase însărcinat, divina sarcină al cărei plod nu orice 
zgârie-hârtie îl are în traistă. Mă uit la omul care a scris 
nuvela: e plăcut. Civil, haine închise, înalt, dar mai ales mă 
farmecă frumoasa sa barbă bătută de brumă pe de lături. 
(Cred că dacă aş fi fost femeie, m-aş fi târât numai după 
omul cu barbă frumoasă!) El mă priveşte vag. Şi deodată 
îmi spune: 

— Tu ai fost în Siria? 

— Da. 

— Pe unde? 

— Beirut, Malmetain, Ghazir, Dlepta, Haramonul. 

— Haramonul? Aramonul, vrei să zici. Pe-acolo a umblat şi 
Christos. 

EI vorbea cu mine, dar era absent”178. 

La conacul lui Rosenthal, „cuib de gospodărie şi de pace, 
la poarta Capitalei”, ascuns în mijlocul unei grădini cu pomi 
roditori şi cu vie, Istrati se adună, din când în când, cu 
„o*mână de prieteni, toţi legaţi ziarului, cărţii şi literaturii”. 
Într-o dimineaţă, sură de toamnă, poposesc aici Mihail 
Sadoveanu, Gala Galaction şi D. D. Pătrăşcanu spre a 
petrece clipe de frumoasă aducere aminte, în tovărăşia lui 
Panait Istrati, „frate întru suferinţă şi literatură”. 

„E. o zi învăluită, fără nici o perspectivă de dezbrobodire, 
povesteşte Gala Galaction. E o zi de toamnă, prielnică 
amintirilor, lângă măgura drugilor galbeni sau lângă teascul 
strugurilor plini de brumă. Gazda care ne-a adunata 
pregătit în cinstea lui Panait Istrati o masă neaoş 
românească. Dar bucuria mesei şi a zilei rămâne Panait 
Istrati. Îl privesc şi îl ascult cu un sentiment amestecat şi 
curios, de duioşie şi de admiraţie şi de nu ştiu ce mândrie 
de trib. E unul dintre ai noştri! Om smad, flexibil, povestitor 
incomparabil, artist în vorbă, în gest, prestigios şi cuceritor. 


Panait Istrati istoriseşte neobosit. Ziua de-afară se stinge, 
fără nici o dungă trandafirie. Lămpile se aprind. Amicul 
nostru rămâne între noi, vibrator şi fermecător, fără să 
simtă că sunt atâtea ceasuri de când se joacă povestea vieţii 
sale. Vorbeşte româneşte admirabil. E din şesurile şi din 
bălțile Dunării (de la marginea Bărăganului) şi vorbeşte 
limba pescarilor şi a negustorilor de cai. N-a uitat nici un 
cuvânt românesc pe meleagurile streine pe care le bate de 
atâţia ani, măcar că l-a împins nevoia să înveţe şi altă limbă 
şi să scrie în ea. Vorbeşte cu căldură, cu dragoste de fiu 
adoptiv, despre mântuitorul şi crainicul său, marele Romain 
Rolland. Vorbeşte cu interes frăţesc de un nou povestitor 
american, Conrad Bercovici, un alt Panait Istrati, de data 
aceasta de la Galaţi, şi care vrăjeşte pe americani cu 
povestirile lui dunărene şi dobrogene. Panait Istrati scoate 
şi ne arată o scrisoare a acestuia scrisă în româneşte, 
aproape fără greşeli de limbă, deşi autorul e plecat de 
douăzeci de ani din casa părintească. Aşadar, peste Ocean 
mai avem încă un Panait Istrati, un fiu al deltei şi al bălții şi 
care umple lumea anglo-saxonă cu aurul soarelui nostru, cu 
mireasma teilor din Tulcea şi cu susurul stuhăriilor 
româneşti! 

Panait Istrati n-a uitat nici cântecele pe care le-a învăţat 
odinioară printre brăilenii lui, născuţi, unii dintre ei, dincolo 
de Balcani. Şi în legătură cu un cântec pe care voieşte să ni- 
| cânte, ne povesteşte o tristă poveste de iubire între un 
arvanit brutar şi aleasa inimii lui, o cârciumăreasă din 
Brăila. Ea se îmbolnăveşte de oftică, se încovoaie şi se 
apropie de mormânt. Arvanitul îi rămâne credincios până la 
ultima ei suflare. Dar, dis-de-dimineaţă, pe la cântatul 
cocoşilor şi mai devreme, când brutarul, ajutat de micul 
Panait - calfa de brutar - frământă aluatul pentru covrigi, 
se aude din fundul brutăriei tuşitul iubitei ofticoase. Atunci, 
arvanitul, palid şi cu ochii strânşi sub pleoape, începe un 
cântec de infinită jale orientală179. Panait Istrati a auzit de 


atâtea ori cântecul acesta, încât îl cântă fără şovăială, cu 
toate că nu înţelege mai nimic din textul albanez. 

Privim la Panait Istrati cum cântă şi cum imitează mişcările 
brutarului care frământă coca. E un cântec jalnic, e o 
manea turcească, auzită de atâtea ori sub fel şi fel de 
variante, în copilăria noastră cea petrecută în judeţul cu 
nume turcesc, Teleorman. Cântecul se isprăveşte cu un 
vaiet dureros, cu strigătul durerilor musulmane, mari şi 
mici: Aman! Aman! Şi, din adâncul acestui cântec cu 
suspine orientale, Panait Istrati se ridică - înduioşător până 
la lacrimi - şi mai mult al nostru, al pământului pe care ne 
găsim, al Dunării cu caice din Levant, al tradiţiilor şi al 
poveştilor care se revarsă, cu Dunărea, până la Stambul şi 
la Sfet Agora!”180. 

PELERINUL INIMII. 

PRIETENIE, AŞ VREA SĂ TE CÂNT. 

Prietenia este iubirea care înnobilează viaţa şi-i dă un 
sens. Ea se contopeşte cu generozitatea şi e singurul 
sentiment dezinteresat. Pierdută, omul trăieşte din dâra ei 
luminoasă. În veci negăsită, urmele ei se văd pe toate 
cărările vieţii. Oriunde vei pune piciorul, omule iubitor, te 
vei regăsi cu prietenia, căci altfel ce am deveni, când am 
ajunge undeva şi am şti că nimic nu ne aşteaptă? Ce ar fi, 
când am pleca şi am fi siguri că nimeni nu se va mai gândi 
la noi? 

Prietenia e în noi. 'Totul vine din noi. Nimic nu vine din 
afară. Şi acela care nu găseşte iubirea în el, nu găseşte 
afară nimic. Fără dragostea care ne fecundează inima, toate 
frumuseţile terestre sunt reci şi înspăimântătoare. 

Răsărituri şi apusuri ce vărsaţi văpăi de aur peste 
nepăsarea firii şi voi ceruri străvezii ce vă contopiţi cu 
marea; şi voi nopţi de-argint, mărturii nepieritoare; şi voi 
preumblări ne-sfârşite de fioruri. 

— Ce aţi devenit voi, toate aceste măreţii, fără iubirea care 
e în om? Dezolări neptuniene! 


Farmecul e în noi, întreţinut de iubire. În afară: marea 
indiferenţă! 

Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. 
Nu pe toţi. Nimeni nu-i iubeşte pe toţi şi nici lisus nu i-a 
iubit astfel. 

Iubim doar ceea ce ni se aseamănă în felurite privinţe. 
Iubim dorinţele noastre. 

Adesea, întărind oamenii, m-am înşelat pe jumătate. 
Niciodată în întregime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu 
atât merită osteneala, deoarece aici nu e vorba decât de 
viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, ca 
fulgerul. 

Iubesc omul, când poartă în sine dragostea pentru 
prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de 
patima cărnii. Mă dăruiesc lor cu frenezie, fără să mă 
tocmesc. Asta costă scump, dar niciodată dezamăgirile 
suferite n-au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma 
dorințelor mele. 

Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc 
totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia. Dacă mă 
înşel, nu pierd nimic: celălalt e în pagubă. Nu pierzi nimic, 
atunci când te dăruieşti cu totul. Altminteri, ar însemna să 
poţi spune despre soare că-şi sleieşte forţele când se dăruie 
fără cruţare şi fără alegere. Cu atât mai rău pentru ghețari: 
se topesc ei înşişi! 

Dar când câştig, pun mâna pe-o comoară! Vorbesc despre 
sentimentul prieteniei, deoarece, vai! Pasiunea cărnii este 
ca fulgerul: puternică dar nu ţine mult. 

Mândria se pedepseşte în viaţă! În ziua în care nu mai ai 
nimic de dat, nu mai poţi face fericit pe nimeni. Smochina - 
care stă ţeapănă în vârful pomului, sau către care nici o 
mână nu se întinde s-o culeagă, sau nici o gură nu se 
apropie s-o muşte, când este coaptă - se usucă, se întăreşte 
şi moare contemplând cerul. 

Să dai, să dai - iată marea fericire a vieţii. 


Să dai, mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai 
râsul, să dai lacrimile. Să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti 
durerea. Să înhaţi raza de bucurie, care fuge, să-ţi arăţi 
dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc şi 
apoi, apoi să plângi nebunegşte, din toată inima, sătul de 
bucurie! Să plângi un timp. Şi apoi să răzi. 

lată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu-s 
nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. 

Nu cunosc în viaţa mea, plină de chipuri mari, cinci 
oameni de talia lui Herman Binder, bătrânul idealist 
gălăţean, rămas cu nasul scâlciat din graţia huliganismului 
nostru patriotic. Stabilit birtaş la Alexandria, Binder 
devenise în centru de gravitate al românilor care 
descindeau - cu sau fără condicuţă - în primul port 
egiptean. Pe strada Handak se putea vedea, înaintea 
primului război mondial, o firmă „La Dorobanţul român”, 
cafenea-restaurant. Prăvălia era vestită pentru băuturile 
sale bune, aduse din ţară şi mai ales pentru „grătarul” cu 
fleici, mititei, pârjoale. Şi alte bunătăţi „â la minut”, 
preparate după gustul românesc. 

La moş Binder, orice flămând, orice progonit al civilizaţiei 
moderne şi al. Civilizației române, găsea sprijin, sfat, 
îndrumare. Sâmbătă seara sau duminică, vedeai, în plină 
ţară arăbească, o dugheană ca cele din Dealul Spirei sau 
Bădălan, în care muşterii se cinsteau cu ţuică, îşi frigeau 
limba cu ardei şi înjurau curat pe româneşte. Ea trimitea 
departe mirosul pârjoalelor îmbibate în cimbru şi plânsetele 
unor viori mânuite cu dibăcie în graiul nostru, de cei ce nu 
culeg la noi decât hulă şi câţiva gologani azvârliţi cu 
dispreţ. 

— Crâşmă cu poveşti gălăţene şi cu amintiri care aduceau 
lacrimi în ochii, atât ai povestitorului „jidan” cât şi ai 
ascultătorului român neaoş. 

Îl cunoşteam pe moş Binder de un om cumsecade, deşi doi 
din scriitorii noştri care au vizitat Egiptul l-au luat cam la 
vale181. Era încăpățânat în apucăturile şi credinţele lui, 


dar de o cinste recunoscută chiar de cei ce-l urau. Era milos 
şi făcea mult bine. Dacă cineva îi spunea că un om aşezat la 
o masă din prăvălia lui e nemâncat, el îi trimetea îndată un 
ceai şi o bucată de pâine. Făcuse parte din vechea mişcare 
socialistă şi păstra amintiri duioase din acele vremuri. Eu n- 
am cunoscut om să iubească ţara - pământul ţării noastre - 
cu o iubire mai temeinică decât a acestui străin. 

Umanitatea sa îmbrăţişa pământul, spiritul său se 
interesa, de aproape, de întreaga noastră mişcare 
culturală. Ştiam din călătoriile trecute că ziarele româneşti 
erau în crâşma lui Binder citite şi răscitite, până ajungeau 
zdrenţe. Bătrânul, cu barba colilie şi cu inima tânără, şi le 
procura cu mare greutate, le păzea ca pe ochii din cap, să 
nu-i fie şterpelite, le colecţiona şi revenea la anumite 
articole, ca la o amintire din copilărie. Presa democratică 
era pentru el un refugiu sentimental. Învăţase să citească 
singur şi nu ştia să scrie aproape deloc. Nu scria nimănui. 
Care nu fu însă mirarea mea când, într-o zi, la Brăila, 
primesc o ilustrată semnată de dânsul! Nu conţinea decât 
fraza următoare, abia descifrabilă: „Mununc „Facla, cu 
puine”182. 

De când „scăpătase”, moş Binder servea singur. Nevasta 
lui, bolnavă de mulţi ani de cancer la stomac, zăcea în 
locuinţa lor, deasupra cârciumii. Aproape nu-l mai 
recunoscui, atât îmbătrânise, deşi n-avea încă cincizeci de 
ani. Era potrivit de talie şi bine legat, vestminte curate. Aşa 
cum îi era obiceiul, se purta în vestă şi mânecile cămăşii 
puţin sumese, de sub care apărea flanela. 

Mă recunoscu îndată. 

— Ei, uite haimanaua brăileană! 

Şi-mi prinse mâna între mâinile sale cărnoase, 
strângându-mi-o cu prietenie. 

— Ce-i cu tine? Iar în Egipt? Baţi şi tu drumurile în lung şi- 
n lat, parcă te-ar fi gonit turcii. De ce nu stai în ţară? Să-ţi 
faci un rost? Ori ai vreun scop? 


— Poate că am vreunul. Cine ştie! De pildă, să mă 
îmbogăţesc. 

— Să te îmbogăţeşti. Cu ce? Cu reumatisme? Fiindcă 
aveam o firmă românească, trebuia să rabd batjocura 
tuturor puşlamalelor de pe vapoarele româneşti. De îndată 
ce se îmbătau, începeau să-mi strige că mă îmbogăţesc cu 
„Dorobanţul român” şi-mi cărau în prăvălie pe toţi 
pezevenghii din Alexandria, care le plăteau de băut, aşa că 
nu mai putea să intre la mine nici o familie de oameni 
cumsecade, din cauza înjurăturilor şi murdăriilor ce se 
vorbeau. Or, eu am părăsit ţara şi m-am surghiunit în urgia 
asta arăbească, numai ca să nu mai aud „măi jidane” şi 
înjurături ca la uşa cortului. Am crezut, în tinereţe, că e de 
ajuns să fii cinstit şi să-ţi iubeşti ţara în care te-ai născut, 
pentru ca să fii respectat. Am văzut, mai târziu, că eram 
greşit. Într-o seară, au sărit la mine, om bătrân! Şi dacă nu 
scoteam revolverul să mă apăr, m-ar fi bătut. Aşa m-am 
gândit că decât să ajung prin puşcării, la vreme de 
bătrâneţe, mai bine să mă retrag într-o cocioabă ca asta şi 
să trăiesc pe cheful meu. 

Peste puţine umbre dispărute am să mă aplec cu atâta 
evlavie, în literele mele183, ca peste aceea a crâşmarului 
de la „Dorobanţul român”, bătut la Galaţi, bătut şi devastat 
apoi şi la Alexandria - tot de români! 

— Redus la sapă de lemn şi rămas totuşi bun, milos, 
credincios idealului său terfelit de-o omenire abjectă. Dacă 
nu ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul 
Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat 
de huliganismul naţional român şi încă mi-aş lega soarta de 
soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru 
dreptate lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor 
de pe pământ. 

De la sfârşitul primăverii lui 1907, am făcut cunoştinţă la 
Cairo cu un evreu bătrân, zugrav de case, originar din 
România. Vopsitorii arabi îl numeau Musa. Şi tot „Musa” îl 
voi numi şi eu aici. 


Din câţi oameni am cunoscut şi iubit în zilele mele Musa a 
fost unul dintre puţinii tovarăşi de drum care ştiu să-şi ţină 
inima sus în nenorocire, să înfrunte vitregia împrejurărilor 
potrivnice şi să rămână bun prieten în ceasuri de restrişte. 

Tot drumeţul nu e şi om de suflet, iar tovarăş de clipe grele 
e şi mai puţin. Imensa mulţime a haimanalelor care umplu 
cârciumile şi potecile internaţionale, nu e decât un 
fragment al acestui ocean de banalitate care se cheamă 
Lumea. Omul de inimă, de simţire, de cultură şi de visare e 
tot aşa de rar, e tot atât de greu de întâlnit în lumea 
vagabonzilor, ca şi în oraşul ori satul în care te-ai născut şi 
ţi-ai petrecut viaţa. Nenorocire acelui prieten care s-o lăsa 
sedus de Konovalovii lui Gorki şi care şi-o părăsi tihna, 
pentru ca să-şi ia lumea-n cap, cu speranţa că poate o 
întâlni şi el Konovalovi! O ştiu eu aceasta, aşa cum greu ai 
găsi astăzi cinci scriitori care s-o ştie din proprie 
experienţă. 

Figurile măreţe ale literaturii gorkiene au trăit mai mult în 
sufletul lui Gorki. Literatura nu e viaţa şi nici nu poate să fie 
decât în opera unui scriitor prost; totuşi, viaţa e şi rămâne 
superioară literaturii, prin faptul că e adevărată, dar, în 
cazul acesta, trebuie să spui că e viaţă şi nu literatură. 
Gorki a ştiut să ne-o spuie cu meşteşug în Vagabonzii lui şi 
astfel a reuşit să ne dea iluzia vieţii. În secretul acestui 
meşteşug ela trăit cu sfărâmături de suflete mari, le-a iubit 
şi le-a completat cu bogatul adaos al inimii sale iubitoare. 

N-aveam nevoie să adaug nimic lui Musa, dar nici nu 
încerc să fac cu el literatură, căci ar fi păcat1 84. 

Ard, uneori în viaţă, bulgări de radium uman; de ce să 
spunem mereu c-au fost incendii? O simplă ceartă cu femeia 
pe care o iubeşti, nu e oare mai dureroasă decât o tragedie 
petrecută într-un roman? Vai, când mă gândesc la câte 
năzdrăvănii am mai făcut în zilele mele, mă întreb dacă nu 
cumva le continui şi astăzi, fără să-mi dau seama. 

În Liban, am iubit pe Musa, care, la şaizeci şi cinci de ani, 
trăia mai intens decât mii de tineri puşi în acelaşi corp; iar 


prin alte părţi am iubit alţi oameni, căci peste tot pământul 
sunt oameni care merită iubiţi. 

Doamne, să mă ierţi, dacă, uneori, te blestem. Eu însumi 
îmi dau seama cât sunt de nedrept, fiindcă ştiu că sunt unul 
dintre cei mai bogaţi oameni: bogat prin comoara marilor 
mele prietenii. 

Ce suflet minunat zăcea în Arthur Parchet185, această 
zdreanţă omenească! Nu am priceperea de a vorbi despre 
Arthur-artistul, care şi-a ratat viaţa sau care a realizat prea 
puţine lucruri. Pot însă vorbi despre prietenul Parchet, 
despre această a doua jumătate a sa, prietenul-duşman 
sieşi care îl împiedică pe artist să se realizeze. Un om care 
detestă pe popi şi o strigă în gura mare, nu se poate aştepta 
la nimic bun din partea celui mai catolic canton elveţian. 
Aceşti ciocli i-au tăiat până şi ultima posibilitate de pâine, 
alungându-l din postul de profesor de muzică la şcoala 
normală din Sion. Şi când mă gândesc că Parchet cântărea 
o sută douăzeci de kilograme şi că îi trebuiau, în mod 
normal, zilnic, două kilograme de bitfec şi doi litri de vin! 
Când pronunţam în faţa lui lonescu numele lui Parchet, el 
îmi spunea: „Când o să facem rost de-o jumătate de bou şi 
un butoi cu vin ca să le ducem în Elveţia?” 

Era tot ceea ce Parchet cerea vieţii, dându-i în schimb 
emoţii. Şi tandreţă fără măsură. 

De felul meu, atunci când întâlnesc un om, îl ascult, îl 
observ şi-mi însemnez în inimă, cu litere neşterse, dacă 
atunci când îmi vorbeşte despre pasiunile lui (În special 
aceea a prieteniei) o face cu căldură, încropit sau cu 
răceală. Ei bine, Arthur Parchet este singurul artist din 
Occident care mi-a vorbit cu inima despre Romain Rolland, 
ca şi despre toate pasiunile sale186. Or, după mine, Rolland 
este iubit de prietenii săi numai cu creierul. 

Josue Jehouda este necunoscutul „soldat elveţian” de la 
Sylvana sur Lausanne, în 1918, care mi-a pomenit pentru 
prima oară numele lui Romain Rolland şi m-a îndemnat să-i 


citesc opera. În vremea aceea, nu mai ştiam ce să fac cu 
viaţa mea. 

Poate o să vă mire, dar de n-ar fi fost Jehouda, n-ar fi 
existat poate niciodată un „caz Panait Istrati” în literatura 
franceză, înaintea lui Rolland, el a fost cel care a rostit: „Să 
se facă lumină!”. Şi lumina goni întunericul din viaţa 
mea187. 

Mi-aduc aminte, cu prilejul primei mele vizite la 
Villeneuve, cum l-am întrebat pe Rolland în ce fel şi-a 
păstrat un suflet vibrant. Ducându-şi mâna dreaptă la inimă 
şi apoi la frunte, mi-a spus: „Am luat-o pe dânsa şi am pus-o 
lângă creier”. Mi-am explicat vorbele lui astfel: „Când inima 
nu mi-a dat pace, am vârât-o în creierul meu. Mi-am regăsit 
astfel echilibrul, înfierbântându-mi atât cât am dorit mintea, 
fără a-mi îngheţa inima”. 

Este exact contrariul de cum se petrec lucrurile în 
prietenia occidentală (sângerez, scriind aceste lucruri. Câte 
visuri îngropate de vii!). 

Un prieten sincer preţuieşte cât doi şi numai acest fel de 
prieteni îmi place. Felul meu: omenie, nu frumuseţe! Mare 
pagubă pentru artă, dacă m-au trădat idealurile! Arta mea 
cea mai bună: prietenia; apoi pasiunile mele. 

Prietenul: omul însetat după o prietenie adevărată, nu din 
cărţi, acesta va da semne de viaţă, începând cu Mihail. 
Cărţile mele de până acum nu cuprind decât o parte din 
mine: artistul, dacă vreţi. 

Pentru mine, este o bucurie fără seamăn ca să descopăr 
nu cărţi frumoase, ci fiinţe omeneşti frumoase, puternice, 
cu sentimente generoase şi care să se aplece însetate 
asupra mea, nu asupra cărţilor mele. Fiindcă eu iubesc atât 
viaţa mea, cât şi a fiinţelor care-mi seamănă. Mă dăruiesc 
lor şi-mi doresc ca şi ele să mi se dăruiască, la rândul lor. 
Toate acestea pe deasupra artei care nu-i decât un reflex al 
vieților noastre. 

Sosind la Paris, în mai 1922, aveam în buzunar o scrisoare 
a lui Romain Rolland, în care-mi spunea să mă duc să văd 


doi oameni: Jean-Richard Bloch, unul dintre rarii scriitori 
francezi cu vână de creaţie, şi Leon Bazalgette, „inimă 
caldă, apostol al lui Walt Whitman”. 

I-am cunoscut şi cred că i-am iubit. Atât cât se poate iubi în 
Occident, unde prietenii au un „spion” la uşa de la intrare, 
care îi ajută să identifice - fără a fi văzuţi - pe prietenul 
nedorit uneori. Cum eu sunt exact un atare prieten, greu de 
păstrat, dar lesne de pierdut, am căutat să fug cât mai 
repede din Paris, de uşile şi „spionii” lor. Totuşi, am păstrat 
prietenia acestor doi oameni. 

Sunt fericit să constat cât a rămas de vie amintirea mea în 
sufletul lui Jean-Richard Bloch: „Eu îţi păstrez dragostea 
mea şi toate sentimentele, îmi scrie, şi nu-ţi port ranchiună 
pentru cât l-ai putut face să sufere pe Bazalgette, pe care L- 
am iubit mai mult decât pe mine însumi. (.) Eu credeam că 
ţi-am câştigat încrederea prin admiraţia ce am faţă de 
opera ta (o admir mai mult decât pe autor), cât şi pentru 
devotamentul pe care l-ai simţit în mine (atât pentru tine, 
cât şi pentru operă). Pentru rest, singur ţi-ai luat rolul de 
saltimbanc oriental, pe care te-ai amuzat să-l joci printre 
noi ca să ne ameţeşti şi să ne umileşti. Noi te-am iubit 
pentru adevăratele calităţi ce se aflau în tine şi pe care le 
distingeam, în ciuda piruetelor tale ostentative. Aceste 
calităţi îţi sunt înnăscute, fiind singurele care vor rămâne, 
după ce se va prăbuşi decorul asurzitor. Ele întruchipează 
pe adevăratul şi dragul Panait - modest, generos, mândru, 
înflăcărat, harnic, pur. Cu atât mai rău pentru rest, pentru 
tot acel acompaniament asurzitor care se străduieşte să ne 
ascundă comoara, cu muzica lui de bâlci. Acestui adevărat 
Panait îi rămân ataşat. Lui îi scriu şi doar pe el aş dori să-l 
revăd. Celălalt mă înnebuneşte. Pe tine te îmbrăţişez, nu pe 
celălalt. Dar, şi unuia şi celuilalt, le urez din toată inima 
vindecare, multă sănătate, vigoare şi acel dram de suferinţă 
atât de necesar fericirii”1 88. 

Da! Îmi place această lovitură de bici care-mi sfichiuie 
şalele. (Vai, şale canonite de o şedere de şase luni în pat.) 


Desigur am avut, am şi voi avea (dacă trăiesc) comportări 
urâte în prietenie. Dar acest saltimbanc nu poate să vă uite. 
Şi bolnav, foarte bolnav tot el este cel care v-a scris primul. 

Simt, cunosc mâna care mă loveşte. Îi datorez atât! Se mai 
află, de asemenea, şi alte câteva mâini, pe care le cunosc şi 
cărora le sunt îndatorat. (Când vorbesc de datorie, mă 
gândesc la cele mai nobile lucruri). 

Dar, odinioară, am visat ca aceste mâini să-mi ceară dublul 
datoriei ce aveam faţă de ele. Mă aflam, pe atunci, liber, 
îndrăgostit, plin de speranţe. (Era pe vremea Chirei şi a lui 
Codin.) „Saltimbancul” dorea să se dăruiască în întregime 
cuiva, fiinţă sau lucru: unui om sau unei idei. N-a reuşit 
decât să se rostogolească în gol. Însuşi Romain Rolland i-a 
scris: „Dacă Villeneuve se află prea aproape de Paris, voi şti 
să merg mai departe”. 

Asta-i tot. Nu trebuie scormonit mai departe. Mai departe, 
toţi suntem aceiaşi, fiecare tăinuind un „saltimbanc” sau 
altceva. Altceva mai rău. De pildă, nici Bloch, nici 
Balzagette, nici Rolland n-au venit într-o noapte să dea 
buzna pe uşă, strigând: „Haide, frate! Bate-ţi nevasta, 
alungă-ţi copilul şi hai să ne lămurim în noaptea asta. Avem 
nevoie să ne asculţi!”. 

Nu, n-a venit niciunul dintre ei. 

La cel mai bun om cunoscut în Occident, prietenia vine 
totdeauna după familie, după operă, după tabieturi. Pierre- 
Jean Jouve (primul dintre aceşti oameni pe care i-am iubit şi 
m-au iubit) mi-a dat să înţeleg, brusc, într-o zi că totul s-a 
terminat între noi, deoarece îi mărturisisem că nu-mi plăcea 
poezia lui, pe care mi-o citea cu însufleţire. lar Romain 
Rolland, marele Romain Rolland, în viaţa căruia nu credeam 
că există doi Panait Istrati, a rupt cu mine, în primăvara lui 
1930, fiindcă nu am vrut să cer scuze unei „poete” care îi 
preamărea frumuseţea mâinilor. 

Bazalgette, cu figura lui de armean, sinceritatea-i fără 
margini şi felul său de-a fi supraomenesc, a fost pentru 


mine miracolul prieteniei franceze, în plin secol de ipocrizie 
afectivă şi literară. 

Crearea „Comitetului pentru apărarea victimelor teroarei 
albe în Balcani”, apoi a „Comitetului contra fascismului” - în 
care eram amândoi membri - mă îndemna să cred că o eră 
se deschidea în sfârşit setei noastre de dreptate. Ceva din 
Don Quijotte aveam amândoi, atât în figură, cât şi în inimă. 
Câte „lovituri” aveam de dat, în imaginaţie! Şi câte de 
primit pe propria noastră piele! Vedeam răsculându-se 
închisorile, martirii, mulțimile, căzând lanţurile. Era tot ce 
am fi putut face. Nu s-a întâmplat însă nimic. 

Cele două „Comitete”, cu aceeaşi sută de membri, se 
metamorfozară într-o biată maşină de roneotipat, ce se 
punea în mişcare ca să protesteze la fiecare duzină de 
spânzurați, în Balcani sau aiurea, la fel cu somnoroasa 
„Liga de Apărarea Drepturilor Omului”. Noi, membrii, ne 
mulţumeam fiecare să le trimitem o curajoasă adeziune, fie 
de-acasă, fie din voiaj. 

Mă dusei să-l văd pe Bazalgette. Era în timpul afacerii 
Sacco şi Vanzetti. Găsii un Leon amar, care mă întâmpină 
fără elan, îi spusei: 

— Dacă am cobori noi în stradă, o sută de mii de oameni 
ne-ar urma la Ambasada americană. Şi i-am salva pe cei doi 
nenorociţi. 

— Ne-am salva mai degrabă noi! Făcu el. Apoi, privindu- 
mă în albul ochilor: 

— Eu o vreau. Dar tu te faci forte să-i hotărăşti pe ceilalţi 
ca să coboare în stradă? 

— Care „ceilalţi”? 

Nu mai mi-a răspuns. Eu n-am mai stăruit. Şi nobila 
Americă a fost satisfăcută. 

Sărmani Don Quijotte! Ne-am despărţit, nu ne-am mai 
reîntâlnit şi nici nu ne-am scris. Dacă în cer există prietenia, 
apoi voi fi încă prietenul lui Leon Bazalgette, fiindcă aici 
nimeni nu face tot ce poate. 


Nu-mi place să scriu despre prietenii care au plecat; iar 
cele ce scriu, în atari ocazii, nu-mi dau nici o emoție. De 
altfel, de când ştiu cât preţuieşte arta de-a scrie, nici nu mai 
citesc nimic care să mă emoţioneze. Asta nu-i pentru că aş fi 
devenit blazat sau că mâhnirea mea, într-o atare 
împrejurare, s-ar deosebi, dintr-un motiv sau altul, de aceea 
a semenilor mei. Dar, uneori, e util să spui lucrurilor pe 
nume. Şi amintirea prietenilor care mor este unul din 
aceste lucruri. 

Întâlnindu-mă în drumul meu incredibil cu Jean-Richard 
Bloch, cu Leon Bazalgette şi cu Frans Masereel - după ce 
am atins culmea în admiraţia noastră comună pentru 
Romain Rolland - am crezut că strălucesc de bogăţie şi am 
vrut, la rândul meu, să le împărtăşesc căldura inimii mele, 
care ţâşneşte direct din ochii, de pe faţa şi din sufletul meu, 
din mine, contemporanul lor şi care va putrezi în curând. Ei 
bine, toţi şi întotdeauna au preferat acestui Istrati pe 
celălalt, care le dădea doar fragmente din dragostea sa. 

Nu există niciunul printre ei căruia să nu-i fi cerut de o 
sută de ori, să nu-i fi cerşit un ceas de comuniune 
prietenească. Toţi mi-au opus bariera ocupaţiilor lor. Retraşi 
fiecare în a sa Merigote, Vila Olga, Maison Blanche, 
Boulogne, ei au continuat să trăiască, absorbiți de 
ocupațiile lor. 

Sângerez, vorbind atât de fără de milă. Occidentul nu va 
înţelege niciodată prietenia orientală. Ceea ce nu mă va 
împiedica să-mi iubesc prietenii occidentali, ca şi până 
acum, şi, în acelaşi timp, să suspin după Mihail, care 
împletea în făptura lui Orientul afectuos cu Occidentul 
rafinat. 

Azi, frivolitatea şi egoismul ne-au năpădit din toate părţile. 
Omul sincer n-are ce să zică; trebuie să tacă. Trebuie chiar 
să-şi lase tăcerea, ca moştenire, fratelui său întru 
sinceritate. Şi unul şi celălalt trebuie să aştepte ca 
vremurile de ticăloşie să treacă. 


Eu spun aceste lucruri, dar nu le fac decât pe jumătate; 
sau, mai degrabă, îmi pregătesc calea spre această tăcere. 
Căci a rosti adevărul şi a muri pentru el, asta înseamnă 
eroism; a spune adevărul şi a continua să trăieşti, chiar 
trăgând foloase, asta se cheamă literatură. 

Leon Bazalgette, pe care l-am cunoscut puţin, n-a fost unul 
dintre aceşti eroi, dar nici un literator; ci un om care-şi târa 
de un picior ghiuleaua credinţei sale, iar de celălalt pe 
aceea a epocii sale, aşa cum o fac unii prieteni ai mei 
scriitori, pe care îi cunosc bine. El putea fi altceva; n-a 
izbutit. Nimeni nu poate. 

Nu există oameni care ar putea suferi şi muri pentru 
fratele lor omul. În vremea noastră se moare pentru 
stăpâni. 

Ici-colo, câteva strigăte. Sincere. E tristul joc între eroism 
şi literatură. 'Toţi ne vom da seama, în curând, de acest 
lucru. Şi, pitiţi în umbra credinţei noastre şchiopătânde, o 
să ne fie ruşine. Cu atât ne vom alege, deoarece pendulăm 
între credinţă şi egoism. Şi nu-i puţin lucru să ai parte 
numai de ruşine, într-o epocă în care, mai mult ca oricând, 
se simte nevoia eroismului. 

Să însemne, oare, prea mult eroismul definit de Romain 
Rolland: „A face tot ce se poate”? Tot? Dar, pentru acest 
Occident dialectic, însuşi acest Tot nu-i decât o biată 
„literatură”. 

Datoresc totul lui Jacques Robertfrance, iar el nu mi-e 
dator cu nimic. Ştiind acest lucru, l-am necăjit întotdeauna. 
Aşa sunt eu croit: să supăr mai ales pe cei cărora le datorez 
mult, mult de tot, să mă cert cu cei mai buni prieteni. l-am 
făcut lui Mihail o viaţă de chin şi uneori aproape imposibilă 
marea prietenie ce ne lega. În scrisorile mele cu 
Robertfrance nu se găseşte decât un singur cuvânt bun, la 
zece de ocară! 

Acest om şi-a dat sufletul, corectând ultima mea carte, cu 
şpaltele pe piept! Am aflat-o chiar de la el. 


Într-o scrisoare de vreo douăzeci de rânduri - sosită în 
acelaşi timp cu telegrama care-i anunţa moartea - el îmi 
spunea: „Putem să ne dăm mâna. De trei luni, zac în pat, 
pradă unei crize de reumatism pulmonar. Din fericire, n-am 
dureri; însă) o febră îndrăcită între 38 şi 40 de grade nu-mi 
dă pace. Medicii nu-mi pot spune când va înceta. lată, 
prietene, de ce nu ţi-am mai scris, neavând putere s-o fac. 
Corectez cu încetinitorul şpaltele cărţii tale. Îţi voi trimite 
reviziile, după ce vor fi paginate. Nădăjduim ca să-ţi apară 
cartea la sfârşitul lui decembrie. Şi viitoarea? Mai poţi 
lucra, frăţioare?” „Frăţioare!” Să-i ia dracu pe asemenea 
fraţi! 

Desigur, aveam o scuză mare cât o coaje de nucă; el se afla 
la pat de trei luni, iar eu de patru în chilia unei mânăstiri. 
Mă luptam cu suferinţa, ducându-mi zilele de azi pe mâine, 
cu bruma de plămâni ce mi-a rămas, hărțuit de mizeriile 
altora, care deveniseră şi ale mele. Enervat, exasperat de 
obligaţia scrisului, trei ore pe zi, cu o febră greu de 
suportat, provocată de vechea-mi cunoştinţă, tuberculoza, 
care nu mă lasă nici să mor, nici să trăiesc. 

Dacă astăzi nu am atâţia editori câte cărţi am scris, asta o 
datoresc lui Jacques Robertfrance. Lui îi datoresc pâinea pe 
care o mănânc, cu preţul unor lupte ce l-au sângerat şi ar fi 
trebuit să-l îndemne a mă urî. Nu numai că nu m-a urât, dar 
nici măcar nu s-a supărat pe mine! O singură dată l-am scos 
din sărite, ţinând morţiş să-mi dea voie a semna un contract 
lateral cu o altă editură din Paris. După ce a răguşit, 
demonstrându-mi cât de prost apărător al propriilor mele 
interese eram, s-a ridicat, strigându-mi: „Ei bine, semnează 
şi du-te la dracu! Lasă-mă în pace!”. 

Am semnat contractul pentru şase volume şi n-am predat 
decât unul. În faţa gafei mele evidente mi-a adăugat, 
zâmbind frăţeşte: „Şi acum, frăţioare, ce ai zice, dacă ţi-am 
face un proces „? 

Da! Nevoia de bani m-a făcut să-l chinuiesc pe 
Robertfrance. Deşi sunt împotriva celor care aleargă după 


bani, în realitate fac şi eu tot ca ei. 

Jacques Robertfrance a corectat franceza celor mai multe 
cărţi ale mele. Muncă ingrată, greu de îndeplinit. Trebuia 
să lase totul aşa cum scrisesem, dar să îndrepte sau să taie 
incorectitudinile francezei mele. Romain Rolland mi l-a 
indicat, încă de la început, cu multă prudenţă. Din 1927, 
când am încetat să locuiesc în Franţa, corectarea francezei 
mele a devenit o corvoadă respingătoare: de atunci nu mai 
pot să-mi dau seama când îmi ameliorez textul sau îl 
înrăutăţesc189. Crede, oare, cineva că i-am fost 
recunoscător lui Robertfrance? Doamne, câte vexaţii a 
trebuit să îndure acest om, care se lupta, fără nici un folos 
personal, cu incapacitatea mea! 

Ipocritul sincer care a fost Jean-Jacques Rousseau se 
plângea de asprimea soartei sale, care-l obliga să 
mărturisească cum a urinat în cratiţa unei femei sărmane. 
Ce să mai spun despre mine, dac-aş povesti într-o zi cum 
am scuipat tocmai pe faţa celor ce m-au slujit cu credinţă! 
Dar azi o plătesc îngrozitor, cu boala ce m-a dat peste cap. 
Făcându-mă nesuferit celor mai buni dintre oameni, m-am 
însingurat! Ah! Cum murim! Ca nişte câini. 

În singurătatea crescândă a anilor din urmă mi-au rămas 
totuşi credincioşi unul sau doi prieteni. Prieteni din tinereţe 
care au jucat un rolideal în existenţa mea. l-am pierdut şi 
pe aceştia, într-un chip de nemărturisit: din pricina banilor! 

Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani. Pe măsură ce-mi 
veneau, i-am împărţit cu nu importă ce prieten sau 
necunoscut care mi se adresa. N-am făcut decât să continui 
o practică firească, aşa cum fac atâţia alţii. În Orient, mai 
ales, într-ajutorarea sau despotmolirea din necaz a unui 
necunoscut sunt fapte banale. Acestui comportament îi 
datoresc că n-am crăpat de foame în trecut. În direcţia 
aceasta, chiar Occidentul a fost destul de generos cu mine. 

Ei bine! Scumpii mei prieteni au numit acest fel de-a fi 
risipă. lrebuia, se pare, să păstrez banul blestemat şi să-l 


mâncăm în familie. Cearta a fost orientală: dezgustătoare, 
murdară, pentru totdeauna. 

Prietenia şi femeia superioară mi-au dat lovitura de graţie. 
Din cauza Rusiei, m-am despărţit de Romain Rolland, iar din 
cauza banilor de Gheorghe Ionescu. 

Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa de părăsit. Şi doar 
atât am crezut în iubirea omului pentru om! 

ÎN CĂUTAREA FEMEII-PRIETENE. 

Prietenia creşte prin statornicie, prin durată şi orice 
necredinţă este pentru ea de neînțeles. Cu cât suntem mai 
mulţi, cu atât e mai bine. Dimpotrivă, carnea este egoistă 
atunci când iubeşte şi nu îngăduie pe un altreilea. Îndată 
ce i se dă prea mult din aceeaşi hrană, ea se plictiseşte şi 
începe să lâncezească. 

Cum poate fi realizată pacea între bărbat şi femeie? Cum 
să înfăptuim fericirea deplină? Un lucru este cert: în 
privinţa supremei prietenii, idealul va fi realizat numai de 
amanţii-prieteni, dacă atât bărbatul cât şi femeia ar putea 
rămâne prieteni şi amanți, în acelaşi timp. Vorbesc de fiinţe 
care sunt bântuite de un geniu exclusiv al înţelesurilor. 

În propria-mi experienţă, destul de bogată, n-am putut 
realiza niciodată acest tur de forţă prietenesc, decât pentru 
foarte scurte clipe, frumoase ca nişte iluzii înflăcărate. Vina 
este a patimei, de care suferă însuşi acest „geniu” şi care 
nu-i decât o extraordinară capacitate de-a simţi şi iubi 
întruna şi cu toată puterea. Dar care, tocmai prin aceasta, 
păcătuieşte dintr-o dorinţă nemăsurată de necunoscut, 
veşnic necunoscut. 

Într-un cuvânt, idealul de a vedea prietenia îmbinându-se 
cu carnea noastră, făcând cu ea casă bună, nu-i decât un ţel 
suprem, pe care nimeni nu-l poate atinge pe deplin, dacă nu 
scapă din strânsoarea celor mai arzătoare pasiuni ale sale. 

N-am ştiut acest lucru decât foarte târziu. 

Numeroase au fost femeile în viaţa mea. Le-am iubit. 
Despărţirile au fost totdeauna suportabile. Având oroare de 


suferinţa care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai 
abrutizantă dintre toate! 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru ca” în timpul 
unei despărţiri, răul să nu fie ucigător pentru niciuna din 
părţi. 

Da! Am făcut chiar imposibilul. Şi am reuşit totdeauna, 
pentru că eu am fost acela care ţinea frânele conducerii. 

Epopeea vieţii mele cu Anna190, cea mai puternică 
pasiune din viaţa mea (prima femeie-prietenă, smulsă 
bărbatului ei, la Nisa, cu cuțitul în mână, primejduindu-mi 
viaţa), ca şi falimentul meu bănesc, toate la un loc m-au 
târât nu o dată pe marginea prăpastiei. Adevărată furtună, 
care m-a măturat de la Nisa, aruncându-mă la Paris, pentru 
ca de-aici să mă catapulteze la Bagnolles-de-l'Orne, să mă 
facă una cu pământul la Saint-Malo, de unde m-a azvârlit ca 
pe o zdreanţă, din nou la Paris. Ah! Omul e singur în viaţă! 
Nimeni nu-l poate scăpa de la pierzanie, oricâte bunăvoinţe 
din lume i-ar sări într-ajutor! La 8 iulie 1924, ne-am 
căsătorit la primăria celui de-al optulea arondisment din 
Paris191. Ca să arătăm ca lumea”, ea mi-a curăţat şi călcat 
costumul negru; apoi şi-a întors o rochie veche de acum 
patru ani. Femeie cochetă, deşi simplă croitoreasă, îi plăcea 
să fie curată, demnă, îngrijită. 

Singura rațiune a acestei căsătorii pripite: de-a trăi 
economicos şi de-a putea realiza puţinul ce-l am de spus, 
căci problema scrisului nu va merge multă vreme. Îndată ce 
lucrul devine obişnuinţă, nu mă mai atrage. 

După un timp de linişte casnică şi de scris pe brânci - care 
a durat patru luni, cât am stat la Masevaux - Anna a avut o 
criză de nervi asemănătoare celei de la începutul prieteniei 
noastre. Incapabilă să se acomodeze cu ceea ce ea numeşte 
„dependenţa de un bărbat”, fie el chiar legal. Refuz total 
de-a lega cea mai mică relaţie cu cei mai buni prieteni ai 
mei. Dorinţă turbată să mă abandoneze la ale mele, iar ea 
să revină la viaţa ei de dinainte, fără a se despărţi de mine, 


dacă n-am nimic împotrivă şi fără să-şi facă sânge rău din 
cauza asta. 

— Tu nu poţi trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată 
lumea. 

Masereel este singurul pe care-l iubeşte Anna. „Dar, îmi 
spune ea, aş putea să mă lipsesc şi de el”. Un câine, o 
ghitară şi pădurea. 

— Asta-i toată viaţa ei. Şi eu, care iubesc oamenii, ce voi 
deveni? 

Ah! Nimeni n-o să poată spune, după ce voi muri, că am 
avut o viaţă tihnită! Şi dacă s-ar şti în ce grad această 
femeie a devenit un punct central al vieţii mele! Cum simt 
că mă prăbuşesc, dacă aş pierde-o. 

Într-o bună zi, părăseşte căminul, fugind la Paris, ca să-şi 
reia croitoria. A doua zi, în goană, plec după ea. O găsesc 
sub povara reproşurilor unei bune prietene. Înapoiat la 
Nisa, dau peste o lungă scrisoare a Annei, în care-mi cerea 
iertare „În genunchi”, declarându-se gata de orice 
sacrificiu. O hotărăsc să revină acasă, la Masevaux. Ştiind-o 
bolnavă, nu i-am reproşat nimic, fiind şi abătută din cauza 
nebuniei comise. 

Sunt într-un hal de plâns, de nedescris, cu sănătatea. 
Tuşesc toată noaptea şi transpir. Doctorul Dalimier, care îmi 
îngrijeşte bronşita tuberculoasă, mă obligă să mă odihnesc 
o lună în acest Paris ceţos şi umed, să nu părăsesc camera, 
care trebuie să fie bine încălzită şi să fac un tratament: 
cincisprezece injecții cu arsenic. Sunt slab ca un schelet. 
Capul parcă nu-l mai am. Singur sufletul ţine piept vijeliei. 
Câtă vreme? Şi la ce bun atâtea frământări! 

Ce poveste blestemată şi sărăcia asta de viaţă! De la o zi la 
alta, dintr-un moment într-altul, boala de nervi îmi 
desfigurează tovarăşa de drum. Dacă o pierd, adio scris! 
Probabil că asta mi-e soarta: să fiu distrus de ceva. 

La înapoierea din România, o mare nenorocire ne aştepta 
la Masevaux: pierderea fulgerătoare a nepoatei noastre, 
unicul copil, în vârstă de cinci ani, al fratelui nevestei mele. 


Singurul copil pe care l-am adorat în viaţa mea de om 
însurat. Cum n-aveam şi nu vom avea niciodată copii, voiam 
s-o adoptez, făcând-o sprijinul bătrâneţelor noastre. Era 
aptă de învăţătură şi demnă de o mare prietenie. A murit, în 
timp ce noi ne plimbam prin Europa, în plină vigoare a 
sănătăţii, doborâtă în douăzeci şi patru de ore, pişcată de o 
insectă, la nas. Nevastă-mea refuză ca să mănânce şi să 
doarmă; vrea să moară de foame192. 

Scrisul meu se va resimţi mult, în urma acestei catastrofe. 
N am nici un chefsă iau tocul în mână, deşi cererile de 
cărţi, şi colaborare curg din toate părţile. Editura „Rieder” 
a acceptat, să-mi verse cinci mii de franci, eşalonaţi în patru 
tranşe şi apoi, regulat, câte două mii de franci lunar. 

Numai Dumnezeu ştie dacă de inspiraţie îmi arde acum, 
Când sunt devastat de suferinţe şi bucurii, de viaţă 
năvalnică Care-mi pune la grea încercare inima-mi obosită. 
Câtă dreptate a avut Rolland ca să vorbească, în prefața la 
Beethoven, despre „dulceaţa morţii”. Hotărât lucru: nu 
înseamnă că eşti un răsfăţat de natură, dacă ai capacitatea 
de-a simţi prea mult. 

Sunt trist şi n-am chef de nimic. Presimt că o voi pierde pe 
Anna, acest dureros pilon al vieţii mele actuale şi de care nu 
mă pot lipsi. Ea înseamnă pentru mine simbolul sincerităţii, 
în această lume plină de convenţionalisme. Fără ea simt că 
mă înăbuş. Mi-e dor de o rulotă şi de fotografie ambulantă. 

Atât eu cât şi Anna suntem convinşi că pasiunea moare, 
dacă e lăsată să mocnească. Ea nu trăieşte decât prin 
pasiunea dorinţei. „Femeia bucătăreasă, spune ea, nu poate 
fi niciodată amantă”. Şi totuşi, în ciuda suferințelor îndurate 
până acum, Anna continuă să fie o amantă aprig dorită, deşi 
de multă vreme încetasem să-i mai fiu amant. Mi-a spus: 

— După prima ciocnire cu un bărbat, totul se sfârşeşte 
pentru mine. Eu nu sunt o cerşetoare, care ziua se 
ciorovăieşte şi noaptea face dragoste. Dar cum tu eşti cel 
mai sincer bărbat şi prieten pe care l-am întâlnit până 
acum, păstrează-mi prietenia şi fă ce vrei în afară. Eu nu 


cunosc gelozia. Dacă Vei avea o amantă şi nu mă va umili, o 
accept şi mi-o fac prietenă. Pentru rest, nici aşa n-am fost 
prea drăgăstoasă cu tine. Cum tu nu poţi trăi fără această 
pasiune, te înţeleg. 

M-a înţeles?! 

Sosit la Nisa, vechiul meu prieten Jehouda m-a invitat la 
Geneva ca să ţin o conferinţă despre rostul artelor şi să-mi 
acopăr astfel costul călătoriei193. După conferinţă, chiar în 
aceeaşi seară, se dă o recepţie intimă doar cu câţiva 
invitaţi. Într-un budoar, separat de salon, se afla o duzină de 
femei tinere şi frumoase, cărora le-am fost prezentat în 
cuvinte măgulitoare. 

Nu sunt şi n-am fost niciodată un om ordinar, iar femeile 
tinere şi frumoase nu mi-au lipsit. M-am comportat deci în 
seara aceea cât mai agreabil, înveselind, pe cât am putut, 
tinerele femei. Toată lumea se înghesuie să mă dea gata cu 
O „primire” după care n-am tânjit niciodată, şi la Paris am 
avut vreo două sau trei asemenea recepții. Habar n-au 
oamenii că eu mi-am luat tot ce am dorit în viaţă, l-am 
sorbit, l-am devorat. Şi asta nu de-acum. Ci din totdeauna. 
Eu sunt Cosma. Şi soarta mea e scrisă. Nu-mi rămâne decât 
să mă prăvălesc într-o zi, ca şi el, de pe cal, doborât de un 
glonte ce va porni poate chiar din buzunarul meu. 

Nimeni nu va putea spune că a văzut la mine maimuţăreli 
de om de litere. Mi-am îndepărtat neîncetat admiratoarele. 
Şi asta nu pentru că aş fi vreun procopsit de virtuos, ci 
fiindcă viaţa mea actuală nu se dă în vânt după zvâcnituri 
cocoşeşti, ci după o pasiune violentă, totală, frumoasă, aşa 
cum am visat-o şi pe care Anna mi-o promitea la început. 

În seara aceea, la Geneva, faptul s-a comis în întregime, 
frumos ca o scânteiere de fulger, rechemând la viaţă partea 
pasională din mine, aflată în suferinţă cu Anna: e Marie- 
Louise194 care reprezintă, aproape dublu, ceea ce îi 
lipseşte Annei. Nu renunţ însă nici la Anna, nici la Marie- 
Louise. Mai degrabă la viaţă. Am nevoie de amândouă şi 
asta e cu putinţă. 


La înapoiere, am mărturisit totul Annei. Doară îmi spusese 
să fiu sincer, deoarece ea nu cunoaşte gelozia şi e în stare 
să înţeleagă totul. 

Lovitura a fost totuşi ucigătoare, în ciuda repetirilor mele 
că nimic nu mă poate despărţi de ea. 

Părăsindu-şi căminul de la Masevaux, am urmat-o, din 
dragoste neclintită, cât şi de teamă să nu-şi facă vreun rău. 
Viaţa noastră deveni astfel un iad nesuferit: zi şi noapte, ne 
târam prin gări, prin trenuri, nedormiţi, nemâncaţi. Două 
arătări ce-şi repetau aceleaşi cuvinte, spuse şi răspunse de 
mii de ori. 

Ceea ce am prevăzut s-a întâmplat, sau se va întâmpla în 
curând: voi încerca să-l omor pe Cosma - omul din mine 
care năzuieşte imposibilul - salvându-l pe cel care trebuie 
să continue a scrie. Să trăiască singur şi să scrie în subsolul 
lui Ionescu din Colisee, nr. 24. Niciodată n-am înţeles, ca 
acum, mărturisirea lui Rolland, făcută la începutul 
prieteniei noastre, şi anume: „Numai opera mi-a salvat 
viaţa!”. Pe vremea aceea, n-am priceput mare lucru. Acum, 
însă. 

29 iunie 1926 - Am revenit în subsolul lui Ionescu, 
îngropat aici de două zile. Trăiesc ca un pustnic195. 

Afară de opera mea, nu ştiu dacă m-ar mai putea clinti 
ceva. Şi ce poveste frumoasă, veche de treizeci de ani, am 
încredinţat în acest moment tiparului, pentru „Editions de 
France”196. 


[1927] 'Tovarăşa mea de-acum, Marie-Louise Baud-Bovy 
întruchipează în mod sublim devotamentul şi puterea de a 
înţelege. E femeie-tovarăşe de viaţă, care întrece tot ce am 
cunoscut până acum. 

Mama ei era o sfântă, o sfântă evreică ce şi-a hrănit copiii 
cu muzică superioară, cu blândeţe şi devotament. Dar a 
trebuit să-şi hrănească copiii şi cu pâine, şi nu numai pe 
copii, ci şi pe tatăl lor, om bun şi prieten entuziast, care s-a 
devotat mai degrabă Greciei antice decât alor săi. I-am 


cauzat multă suferinţă. Mă consolez, amintindu-mi că a fost 
prima persoană din familia lor care a venit într-o zi pe 
ascuns, mi-a luat mâna şi mi-a spus cu simplitate, în faţa 
fetei sale: „Am încredere în d-ta!” 

Bilili este însă prea femeie. Se vâră prea mult în mine şi nu 
acesta este idealul meu. Îi datorez totuşi liniştea care-mi 
îngăduie să scriu. Voi încerca să n-o fac să sufere prea mult, 
ceea ce îmi va fi destul de greu. 


[1930] Bilili m-a trădat îngrozitor. Mi-am pierdut, odată cu 
ea, şi iluziile şi sănătatea, cea mai înşelătoare dintre toate. 

N-o iubeam trupeşte, n-o iubisem niciodată astfel. Adoram 
în schimb restul. 

La Viena şi-a găsit un bărbat, un fel de medic sportiv, cu 
înfăţişare de vată. Dacă i s-ar fi întâmplat să cadă, îmi era 
teamă să nu sugă toată apa de pe pământ. Era tocmai ceea 
ce-i trebuia Bililichii, care avea nevoie să pipăie pe cineva, 
neputând s-o facă cu mine, care sunt un arici. 

Mi-a mărturisit cinstit şi la timp legătura şi atunci am 
rugat-o să-mi redea libertatea, rămânând prieteni, uniţi toţi 
trei. A urlat ca o tigroaică, spunând că nu poate trăi fără 
mine, că avea nevoie de mine şi de el. A făcut tot posibilul 
ca să părăsesc Parisul (august 1929) şi să vin la Viena, 
jurându-mi amândoi că au rupt orice legătură trupească. I- 
am crezut pe cuvânt şi am plecat la Viena, unde am stat 
trei-patru luni; dar îndată mi-am dat seama că mă înşelau şi 
numai atunci începui s-o iubesc pe Bilili, trup şi suflet, în 
timp ce ea se depărta de mine, cu cât o voiam în întregime. 
Pentru temperamentul meu oriental, asta fu nenorocirea. 

Agonie lungă, care a durat un an şi în timpul căreia izbuti 
să mă convingă, în ciuda evidenţei, că renunţase la celălalt, 
că mă voia numai pe mine. Făcând-o în două rânduri să 
viziteze România, s-a declarat gata să renunţe la tot şi să 
vină să locuiască la Brăila, unde mă îndemnă să ne 
construim căminul. Construii o căsuţă drăguță la Brăila, pe 
terenul unui vechi prieten anarhist-fanfaron197, unde am 


prăpădit trei sute de mii de lei! Şi când mă dusei s-o vestesc 
pe Bilili că totul e gata, ea îmi trimise. pe amantul-doctor 
să-mi spună că sunt pe punctul de a se căsători. 

Atunci, îmi pierdui judecata timp de douăsprezece ceasuri. 
Amantul fugi să-i dea de veste şi să înnebunească, la rândul 
ei. Îmi trimise din nou pe amantul-doctor la Brăila, de astă 
dată însoţit de o infirmieră, veche prietenă a familiei. 
Refuzai să-l primesc pe bărbat (un om tare cumsecade!) şi 
arătai infirmierei scrisori şi telegrame în care Bilili îmi 
spunea că este în întregime a mea. Femeia se duse să-l 
bruftuluiască pe individ, care însă îi arătă o telegramă în 
care Bilili îi spunea aceleaşi vorbe ca şi mie: „Pe vecia ta”, 
„loată a ta”. Nebună sadea. 

Vechea mea prietenă îi telefona infirmierei să împacheteze 
şi plecarăm spre Viena, în timp ce bietul doctor rămase la 
Brăila, ca să-şi dovedească buna credinţă şi să fie. Arestat 
de autorităţi, bănuit de bolşevism! La Viena o găsirăm pe 
Bilili gata de plecare şi chiar în aceeaşi noapte o pornirăm 
tustrei la drum. Aflând că cei de la Geneva voiau s-o supuie 
unui regim de duşuri reci, nebuna cobori tot calabalăcul 
nostru la Nyon, spre disperarea infirmierei. 

La Muids, mai sus de Nyon, am stat circa o lună şi 
jumătate. Acolo am scris 'Isatsa Minnka. Bilili mă asigură de 
dragostea ei pentru. Amândoi, arătându-se gata să nu se 
mai înapoieze la Viena, legând Praga ca viitor refugiu. La 
sfârşitul lui august 1930, mă urcai în autobuzul de Geneva- 
Aix-les-Bains, ca să-mi predau manuscrisul editorului 
Mornay. Acolo m-a sărutat pentru ultima dată. La 2 
septembrie - după zece zile de alergătură la Paris, ca să 
încropesc banii necesari stabilirii noastre la Praga şi când 
nu bănuiam nimic - îmi scrise „să mă înapoiez repede, să 
părăsesc acest Paris nefast”. Sosit la Genova, mi se dădu o 
scrisoare de. Adio! Bilili îmi spunea că, făcând socoteala, 
era mai bine aşa, viaţa noastră comună nemaifiind cu 
putinţă. Şi, trecând pe la bancă, scoase ultima mea sută de 
franci elveţieni, ca să aibe cu ce să-şi întâlnească bărbatul. 


Nici pic de suferinţă. Uitase că-mi spusese la Muids: „Dacă 
vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine”. 

Ca să pot suporta lovitura, mi se făcu o injecție cu morfină. 
Două zile la rând, ea telefona de la Viena de mai multe ori 
pe zi, ca să afle cum mă simt, se feri însă să-şi divulge 
adresa. În sfârşit, colac peste pupăză, îmi pierdui din nou 
cunoştinţa şi într-o seară mă trezii la. Bellinzone, cu un 
rucsac în spate, fără o rufă de schimb, dar echipat cu o 
jumătate de duzină. De batoane mari de ceară roşie pentru 
sigilat. 

În sfârşit m-am întors la Brăila. După o ultimă noapte de 
luptă, când credeam că o să-mi pierd mintea sau viaţa, m- 
am sculat de dimineaţă, am strâns-o de gât pe „marea” mea 
Bilili. Am omorât-o. Victorie dublă: mi-am omorât, în acelaşi 
timp, şi propriul meu suflet. Trebuia s-o fac, supunându-mă 
destinului ce-şi făurea cu propria-i mână. „Lăcere! Câtă 
vreme cele două vieţi noi ale noastre se înfiripă!” mi-a 
poruncit în ultima-i scrisoare, fără să se gândească la 
urletul inimii mele. 

lată tăcerea dorită! Aceea a celui mai trist cimitir din viaţa 
mea. 

„Mai târziu, când vom avea alte sentimente, ne vom regăsi 
prieteni”, mi-a scris tot ea. 

Nu! Atunci când făptuieşti crime şi umileşti ceea ce ai 
adorat, cum a făcut-o ea, nu mai poţi vorbi despre prietenie. 

Cimitir. 

Era o femeie de „mare caracter”. Mi-au spus-o cei mai 
nobili prieteni ai mei. Şi acum sunt, în sfârşit, convins. 

Doamne! Dă-i omului ciumă, lepră şi, în definitiv, orice altă 
pacoste de pe lumea asta. Dar nu-l blagoslovi cu o femeie 
„de mare caracter”. Eu eram cât pe aci să-mi pierd minţile, 
în vara lui 1930. 

De multă vreme, mi-am dat seama că miracolul existenţei 
mele fizice s-a datorat, mai presus de toate, frumoasei 
flăcări a nenumăratelor şi măreţelor mele marote. Ele erau 


cu atât mai măreţe, iar miracolul flăcării lor cu atât mai 
firesc, cu cât în realitate nu izbuteam să realizez nimic. 

Realizările au început odată cu descoperirea prieteniei lui 
Romain Rolland şi se sfârşesc cu prăbuşirea ultimului meu 
stâlp-marotă. Azi nu mai cred în nimic. Nu mai iubesc nimic. 
Sau, dacă vreţi, cred şi iubesc la nivelul şi în maniera celui 
mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este 
unic. 

Urmarea: nici un miracol! Sfărâmarea minciunii fizice se 
produce încet, dar sigur, de când viaţa mi-a revelat 
falimentul de necrezut al falnicei mele marote: femeia- 
tovarăşe şi la bine şi la rău. 

Scriu aceste rânduri, în timp ce patefonul cântă 
„Îngheţata a-i Dunărea”. 

Dunărea mea a îngheţat pentru totdeauna. 

Şi mă întreb dacă viaţa mea, atât de bogată în miracole, va 
mai putea face încă unul, ultimul, dezgheţând Dunărea 
mea, la soarele unei ultime primăveri? 

La Brăila, am urlat o lună întreagă. Apoi, într-o zi, mi-am 
amintit că văzusem o fată foarte frumoasă198, la una din 
rudele mele îndepărtate, ce locuia pe celălalt mal al 
Dunării. Trecui îndată fluviul şi-i cerui mamei să-şi cheme 
grabnic fata de la Bucureşti, deoarece o voiam. 

Biata femeie strigă: 

— Dar fata mea n-are decât douăzeci şi doi de ani, în timp 
ce tu ai patruzeci şi şase! Şi apoi, ea trebuie să-şi termine 
studiile, şi să-şi ia licenţa în fizico-chimice, la Universitatea 
din Bucureşti. 

N-are a face. Studenta răspunse chemării mele. Un fel de 
simpatie s-a închegat imediat între noi. Femeie foarte 
frumoasă, tăcută, pătrunzătoare şi puţin rănită de viaţă. O 
simt alunecând, ghemuindu-se în inima mea. Din respect 
pentru Walkiria mea, îi scriu o scrisoare în care mă arăt aşa 
cum sunt şi ce simt199. E ca şi cum aş compune o pagină de 
roman neverosimil. Şi ce e, oare, mai frumos decât copilăria 
şi neverosimilul în existenţă? Dar tare mi-e teamă că 


frumosul acesta are să mă coste într-o zi viaţa. Cest egal! 
Nu viaţa contează, ci Frumosul. Cu el am trăit, de când mă 
cunosc. De ce deci, să abdic acum, când simt mai mult ca 
niciodată cât e de mare puterea Frumosului? 

După ce a citit scrisoarea, Marga a reflectat timp de-o 
lună, şi nu mi-a răspuns. Am crezut-o pierdută pentru mine. 
Dar nu. De Crăciun, venind să-şi petreacă vacanţa la Brăila, 
am devenit amanţi-prieteni, din prima zi. M-am căsătorit cu 
ea, în aprilie trecut, după un voiaj magnific la Paris şi pe 
Coasta de Azur, în iulie-august 1931. 

Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la 
adevărata lor valoare. Cu câtă înverşunare ne risipim toţi 
frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine 
niciodată. Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul 
tuturor tinichelelor sclipitoare. Ah! Dacă aş fi ştiut toate 
acestea, aşa cum le ştiu azi, atât de târziu! În haosul 
creaţiunii ne înşelăm aproape totdeauna, când, la imboldul 
sufletului nostru bogat în experienţă, confundăm o stupidă 
strângere de mână şi un sărut fierbinte cu un răspuns la 
acele chemări. Atâta amar de ani am confundat plumbul cu 
platina, fiorul unei strângeri de mână cu răspunsul pe care 
sufletul meu l-a aşteptat zadarnic o viaţă întreagă. 

Şi cât de trist este ca să primeşti în sfârşit acest răspuns 
mult aşteptat, abia atunci când nu mai poţi să-i închini 
decât un prea scurt crâmpei de viaţă! 

„GRAND POETE ROMANCIER” 

Anii 1925, 1926, 1927 marchează una din perioadele 
laborioase şi fecunde din viaţa vagabondului, devenit 
„grand poete romancier” pe ma-lurile Senei. Continuarea şi 
întregirea operei sale este ceea ce îl preocupă. 

În primul rând: „Cu ea n-am terminat. Mi-am pierdut 
somnul şi pofta de mâncare. Mă scol la patru dimineaţa şi 
mă las pradă gândurilor. Sunt orb la frumuseţea munţilor, 
câmpiilor şi mării, nu mai aud foşnetul frunzişului şi ciripitul 
păsărelelor, ca altădată. Picioarele mele, amorţite sub masă, 


nu mai cunosc plăcerea umbletului pe cărarea ce străbate 
pădurea. Rămân țintuit locului200 şi scriu!”. 

Preţuit de Romain Rolland care avea încredere în 
instinctul său artistic, „mai cert decât toate estetismele 
unor literați parizieni”, Istrati continuă drumul cu 
fermitate, ignorând cu bună ştiinţă pe toţi cei care aşteptau 
să se prăbuşească. „Se speră că-l voi repeta pe Cosma, ca 
să fiu dat peste cap. Sărmani „literataţi!, Ca şi cum în Moş 
Anghel am repetat pe Chira sau Stavru!” 

În aceşti trei ani, scrie şi publică şase cărţi, desfăşurând în 
paralel o activitate publicistică, atât în presa franceză cât şi 
în aceea din ţară. Haiducii şi Domnița din Snagov încheie 
ciclul Povestirile lui Adrian Zografi; Codin şi Mihail evocă, în 
pagini nemuritoare, „copilăria” şi „adolescenţa lui Adrian 
Zografi”; O noapte în bălți, Kir Nicola, Sotir şi Nikâr 
condensează amintiri din copilărie şi anii de vagabondaj şi 
în sfârşit Neranţula şi Familia Perlmutter, două cărţi de 
sine-stătătoare, neintegrate în ciclul operei, ultima fiind 
scrisă în colaborare cu Josue Jehouda, fără de care - după 
propria-i mărturisire - „n-ar fi existat poate un caz Panait 
Istrati în literatura franceză”. Întreruperea temporară a 
ciclurilor operei intervine în urma dezamăgirilor după 
prima revenire în România: „M-am întors în Franţa cu 
sufletul la pământ, dar îmi spuneam: „Mă voi duce să ţip în 
faţa Apusului crimele de les-umanitate ale călăilor 
poporului român! „Mă jurasem să nu mai mă gândesc la 
artă până ce nu voi răzbuna victimele care, din mormintele 
lor, strigau: „Înaintea artei, un pic de milă şi pentru noi,,. 
Am găsit un sprijin binevoitor la câteva ziare de mâna a 
doua şi pe lângă „Liga Drepturilor Omului,, am scris două 
sau trei articole şi am luat într-o seară cuvântul la „Salle 
des Societes Savantes,. Şi atât!” 

Nu a fost numai „atât”, iar ziarele „Paris-Soir” şi „Le 
Journal” nu erau chiar de „mâna a doua”. Membru în 
„Comitetul pentru apărarea victimelor teroarei albe în 
Balcani”, Panait Istrati scrie „prefeţele” la două broşuri 


demascatoare: 1. Valea Plângerii. În ţara ultimului 
Hohenzollern în care ia apărarea şi cere salvarea vieţii lui 
M. Gh. Bujor, îngropat de viu la Doftana; 2. Poporule, ia 
aminte, în care acuză pe asasinii lui Pavel Icacenko. Cu 
prilejul participării la Congresul P E. N.-Clubului, în vara lui 
1927 - la Bruxelles - are ocazia de-a întâlni pe Emile 
Vandervelde, şeful socialiştilor belgieni, pe care-l 
informează despre fărădelegile reacţiunii din România. 

Scriitor bilingv, printr-o întâmplare a destinului, el scrie 
câteva povestiri direct în româneşte, pe care le va relua mai 
târziu în franţuzeşte. (Pescuitorul de bureţi, Taverna lui Kir 
Leonida, „Căpitan” Mavromati, Nemurire, Cine este autorul 
lui „Hamlet”, Musa - reunite o parte în volumul Trecut şi 
viitor, altele publicate în revistele „Viaţa românească” şi 
„Adevărul literar şi artistic”.) Re-creează în româneşte Moş 
Anghel, pe care îl considera operă originală. 

Scriitori străini de circulaţie euoropeană îi caută prietenia, 
închegând-o la început prin scrisori (Maxim Gorki, Georg 
Brandes, A. M. de Jong, Blasco Ibanez, Ernst Bendz). 
Biografia şi literatura sa deţin „capul de afiş” al actualităţii 
literare, pe mai toate meridianele globului. În 1925, operele 
sale încep să fie traduse în numeroase ţări europene 
(Uniunea Sovietică, Italia, Germania, Cehoslovacia, Olanda, 
Polonia, şi Spania). În vara aceluiaşi an, Chira debarcă în 
America Latină, unde autorul ei avea să creeze repede un 
curent literar, îmbrăţişat de scriitorii locali. Iar un an mai 
târziu, aceeaşi Kyra, my sister, urmată de Uncle Anghel şi 
The Bandits (Haiducii), debutează la New York (editura 
Alfred A. Knopf), stârnind largi ecouri în presa americană. 

Pe drept cuvânt, Romain Rolland îşi exprimă exploziv 
entuziasmul, în scrisorile acestor ani: „Sunt fermecat de 
succesul d-tale (.). Nu cunosc succes atât de imediat 
universal ca al d-tale (.). Eşti singurul geniu al povestirii, al 
frumoasei povestiri, al nuvelei, al prozei artistice, pe care-l 
recunosc în literatura actuală (.). Mergi înainte! Ţinta este 
în dumneata! (.) Ai rămas acelaşi om din totdeauna, căruia 


nu i s-ar putea găsi pereche în literatura franceză. Mă 
mişcă nu numai dragostea d-tale. Mă simt împrospătat de 
spontaneitatea d-tale unică, graţie acestui val clocotitor de 
vorbe sincere, pline de naturaleţe. Am acum încredere 
deplină în d-ta. Nu vei abdica niciodată. Nici n-ai putea-o 
face, clădit fiind dintr-un metal prea pur. Te vei ţine în 
picioare până la urmă. Îţi strâng mâinile, din toată inima, 
spunându-ţi: Mulţumesc!”. 

Corespondenţa Istrati-Rolland cunoaşte în aceşti ani 
profunzimi de gândire ce-i dau strălucirea eternității, 
mărturisiri reciproce care dezvăluiesc „suferinţe mute, 
decepţii, revolte înăbuşite şi renunţări”. Pentru Istrati, 
Rolland personifică conştiinţa umană veşnic trează şi 
neabătută, apărătorul dreptăţii, care „înfruntă urletele 
negustorilor de Frumos, negustorilor de dogme, 
negustorilor de patriotism”. În faţa laşităţii umane, Rolland 
se împotrivea „cu măreţia celui care nu abdică niciodată”. 

La împlinirea a 60 de ani (29 ianuarie 1926), Romain 
Rolland este -sărbătorit şi printr-un volum omagial Liber 
amicorum Romain Rolland, din iniţiativa lui Georges 
Duhamel. 

Cu acest prilej, Panait Istrati scrie evocarea Cei trei 
Romain Rolland ai mei (Les trois phases de mon Romain 
Rolland), în care adresează un imn de slavă marelui 
însingurat de la Villeneuve, a cărui operă şi prietenie i-au 
schimbat fundamental viaţa: „Aş putea deveni repede un 
om satul pe acest pământ, unde, scriitori şi artişti, sunt la 
fel de sătui (.). Mi-a fost dat în viaţă să devin prietenul lui 
Romain Rolland care ar fi putut să se ghiftuiască şi el, dar 
n-a făcut-o, şi ar muri de durere dacă m-o vedea abdicând”. 

Deşi diametral opuşi ca temperament şi cultură, credem 
că pentru Romain Rolland capitolul „Panait Istrati” a 
însemnat una din paginile mari, fără egal, ale vieţii sale, 
aducându-i împlinirea celor mai secrete aspirații în 
prietenie. Nu o dată, în scrisorile sale, întâlnim precizarea, 
subliniată: „Aceste lucruri ţi le dezvălui numai d-tale”, „Nu 


le cunoaşte încă nimeni” etc. De altfel, Rolland a înţeles ca 
nimeni alt occidental drama sufletească a orientalului 
Istrati, nevoit să trăiască într-un mediu unde nimeni nu 
caută tovărăşia unui suflet de om, nimeni nu-l doreşte,. Din 
cauza firii sale „pe trei sferturi orientală, Istrati nu s-a 
putut aclimatiza cu mediile literare franceze, unde arta era 
doar cu predilecție a minţii, nu şi a inimii. De pildă, într-un 
articol publicat în „Clarte, (1 ianuarie 1925), el reproşa lui 
Anatole France că „a dizertat cu artă despre problemele 
vieţii omeneşti, aşezat într-un fotoliu confortabil, 
degustându-şi ciocolata şi biscuiţii,, neparticipând la soarta 
cititorului pe care-l otrăvea „cu sarcasmul miilor de 
adevăruri asupra existenţei,. lar prietenilor săi scriitori, 
Istrati le reproşa subaprecierea acestui „cel mai nobil 
sentiment uman,, primordiale fiindu-le „familia, opera şi 
liniştea,,. Lia întrebarea lui Georg Brandes, într-o scrisoare 
din 3 septembrie 1926, Istrati răspunde categoric, plin de 
amărăciune: „Nicăieri în Orient n-am fost mai singur ca la 
Paris, nicăieri n-am întâlnit o mai mare sărăcie de adevăraţi 
prieteni, de cei care să te întrebe altceva decât obişnuitul 
„Ce mai faci?” (.) Ah! Câte tristeţi aş avea de destăinuit!” 

Panait Istrati a iubit şi-a fost iubit cu sinceritate de câţiva 
scriitori francezi (Jean-Richard Bloch, Pierre-Jean Jouve, 
Jacques Robertfrance, Frederic Lefevre, Joseph Jolinon, 
Leon Bazalgette, Joseph Kessel). El însuşi o mărturiseşte lui 
Rolland: „Am prieteni foarte dragi - d-ta eşti primul, a căror 
pierdere m-ar face una cu pământul. Dar nu maiam un 
Mihail.” 

O stare de deznădejde surdă îl doboară pe la mijlocul 
anului 1927. 'Totul îi pare zadarnic: dragostea, prietenia, 
arta, viaţa: „Un teribil „La ce bun?, flutură pe buzele sale. 
N-am decât o dorinţă: să plec la Brăila, să-mi culc obrazul 
pe mormântul mamei şi să ascult glasul lui moş Dumitru (.). 
M-am calcinat la vâlvătaia propriei mele flăcări!”. 

O derivă provocată de imposibilitatea de a se stabiliza într- 
o viaţă tihnită; de nevoia de a trăi încleştarea vieţii pe 


meridiane mereu altele; de a cunoaşte oameni şi a-şi înfrăţi 
visele laolaltă; de a iubi frumuseţea pământului, dăruind-o 
fără stavile inimii omeneşti însetate. În toamna anului 1927, 
marea aventură a vieţii sale începe. Întinderi necuprinse, 
de „pământ nou”, se oferă ochilor săi vrăjiţi - o lume visată 
îl atrage irezistibil la sânul său. 

Dar să-i ascultăm propria poveste. 

Ce n-aş da să-mi pot regăsi tinereţea de-acum cinci ani! 
201 Am nevoie arzătoare de ea, deoarece trebuie să termin 
Mihail. 

Cu patru contracte în buzunar - unul mai bun decât altul 
şi cu un venit de patru mii de franci lunar - răsfoiesc 
paginile pe care le-am scris la Hautil, aproape în mizerie. 
Pagini ce poartă urmele mâinii lui Romain Rolland. În faţa 
elanurilor de odinioară rămân insensibil, surd, uneori vexat 
şi adesea rănit. Şi doar n-au trecut decât câţiva ani. 

De un an de zile, mi-am pierdut încrederea, încovoiat de 
amărăciuni personale, de boală202, ca şi de spusele unora: 

— Ce o să mai scrii, acum? Mai eşti în stare să ţii pasul? 
Atenţie să nu-ţi frângi gâtul. 

lar editorii: 

— Numai romanele merg astăzi! Dacă o să scrii romane, o 
să fie bine! 

Şi eu tocmai l-am terminat pe Mihail. A ieşit aşa cum era în 
realitate. Măcar sufleteşte. Dintre toate cărţile mele ea îmi 
va rămâne cea mai scumpă. Am plâns, la gândul că va 
circula într-o omenire unde nu se vor găsi o sută de cititori 
care s-o îndrăgească. 

Astăzi ştiu ce cere lumea de la un romancier; în nici un caz 
cărţi ca Mihail. Am dedicat-o sufletului celui care mă va 
ierta poate, că l-am dezvăluit în public. 

Ah! Ce uşor mi-ar fi fost să scriu un „roman senzaţional”. 
Am dovedit doar că nu am respiraţie scurtă. Dar nici o clipă 
nu mi-a trecut prin cap să fac aşa ceva. M-am supus pur şi 
simplu unei porunci ce venea din lăuntrul meu. 


Şi totuşi, cât este de jalnic să te simţi pus în acelaşi cazan 
cu scriitorii de meserie. Cred că nu voi face casă cu 
literatura, multă vreme. Mâine m-aş înapoia la fotografia 
ambulantă, dacă n-aş avea contracte care mă leagă de 
editori şi două mii cinci sute de franci de dat celor pe care îi 
duc în spate! Căţeaua de viaţă nu merită lacrimile noastre! 

lată-mă un om zdrobit, ucis, dat pradă celor care nu-mi 
iartă că am scris mai mult decât o carte bună. Ceea ce n-a 
putut să facă succesul moral şi material, îndeplineşte soarta 
mea: sfâşiat între două femei cinstite 203, strivit de 
răspunderi, mereu tot mai grele pentru vagabondul ce-am 
fost şi am rămas. 

— Carne sângerândă de atâtea suferinţe care mă şfichiuie 
în toate părţile, hăituindu-mi sufletul, golindu-mă de mai 
bunul din mine! Poate că aşa am fost predestinat de soartă: 
să încep de toate şi să nu termin nimic! Şi totuşi, 
promisesem soartei mele că voi fi un scriitor cinstit, nu de 
„meserie”. Am şi eu un săculeţ de golit, după care mă voi 
retrage, voi dispărea. 

Dar iată-mă frânt la jumătatea drumului. Totul îmi pare 
zadarnic, nefolositor: dragostea, prietenia, arta. Şi câtă 
luptă! 

Un înfricoşetor „La ce bun?” îmi flutură neîncetat pe buze. 
Nu mai am decât o singură dorinţă: să plec la Brăila, să-mi 
culc obrazul pe mormântul mamei mele şi să-l ascult pe moş 
Dumitru cum povesteşte. Dar nici asta nu mi-e îngăduit. 
Intrarea oprită, pentru mine în România! Moş Dumitru e 
surd ca un butuc, iar eu nu mai am voie să hoinăresc! M-am 
calcinat la vâlvătaia propriei mele flăcări. 

Invitat de deputatul belgian Louis Pierard la lucrările P E. 
N.-Clubului şi la un miting organizat de Liga Drepturilor 
Omului împotriva terorii din România, m-am dus la 
Bruxelles204. Am văzut oameni cumsecade pe care nu-i voi 
uita. Dar, după două zile de banchete cu miniştri, 
ambasadori şi „em-PEN-es”, vechea mea revoltă m-a strâns 
de gât şi am dat bir cu fugiţii. 


Am petrecut un ceas între patru ochi cu Vandervelde, care 
mi-a părut un om tandru, rănit că nu poate face tot ceea ce 
ar dori. Mi-a promis tot ce-i posibil în apărarea năpăstuiţilor 
din ţara mea. Dar, vai, e ministru. 

La miting mi-am vărsat tot focul. În loc să mi se ia 
cuvântul, am fost aplaudat, publicându-se în presă largi 
extrase din spusele mele. Viaţa nu-mi dă ceea ce i-am cerut. 
În patria mea continuă fărădelegile, pregătindu-se altele. În 
acest timp, Duhamel rosteşte discursuri care emoţionează, 
plimbându-şi figura de un calm înspăimântător de-a lungul 
unei Europe sfârtecată de orori. 

Dezgustul de a trăi în Occident mi-a ajuns la culme. (În 
interviul din „Les Nouvelles Litteraires”205 nu am putut 
spune totul.) Niciodată viaţa mea nu a fost atât de săracă în 
oameni, în porniri generoase, în elanuri prieteneşti. 
Oamenii buni nu lipsesc; sunt însă absorbiți de goana 
nemăsurată pentru bunuri lumeşti. Nici o fiinţă în jurul meu 
care să-mi încălzească sufletul, căreia să-i pot dărui 
dogoarea inimii mele. Nici o bucurie şi nici o suferinţă 
adevărată. 

În nici o parte din Orient nu am fost mai singur ca la Paris. 
Nicăieri n-am întâlnit mai mare secetă de adevăraţi 
prieteni, de fiinţe care să te întrebe altceva decât: „Ce mai 
faci”. Toată lumea trăieşte aici doar cu paperaseria şi nimic 
altceva decât propria familie. Nimeni nu trăieşte pentru om, 
nu-l caută. Occidentalul nu se apropie sufleteşte şi nici nu 
doreşte aşa ceva, chiar când este vorba de cei pe care îi 
apreciază sau îi iubeşte206. 

Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât 
de neputinţa de a-şi da inima pe faţă. Piere, tot continuând 
să se sprijine pe două picioare, adică cea mai crâncenă 
dintre toate morţile. De-această moarte înceată se stinge 
astăzi Occidentul. Mor sufleteşte, în cămaşa lor de piele 
care continuă să se bălăbănească în vânt, până în ziua când 
o sută de capete pleşuve o conduc la ţintirim, fără să verse 
o lacrimă. Singure bocitoarele publice, adică jurnaliştii, se 


tânguiesc pentru toată lumea, povestind pe şapte coloane 
ori pe două vingalace, cât de mândră a fost preţioasa 
cămaşă de piele, care a încetat de a se mai bălăbăni în vânt. 

Când e lovit de întristare sau când întâmpină o mare 
bucurie, Occidentul luminat n-are nici un fel de stare 
sufletească, iar când o are, luptă ca să n-o mai aibă şi o 
ascunde ca pe o ruşine. E lucru ruşinos să-ţi trădezi 
zvâcnirile inimii, care trebuie păstrate doar pentru tine 
însuţi. 

Or, ce se întâmplă? Cum inima nu zvâcneşte pentru tine, ci 
pentru tot ceea ce e afară, (căci ei îi place să pălăvrească cu 
alte inimi), şi reprimându-i bătăile cele mai nobile, vesele 
ori triste, ajungi într-o zi să constaţi că sărmana nu mai 
bate decât ca să ajute stomacul să mistuie un pumn de 
fasole ori un biftec servit cu mare alai. 

Această moarte a sufletului, această lipsă totală de stări 
sufleteşti la marea burghezie apuseană, au împins civilizaţia 
modernă pe drumul setei de îmbogăţire cu orice preţ şi al 
desfrâului lipsit de orice voioşie sinceră. Se caută „emoţii 
tari” şi se obţin, reducându-le la câteva vicii capitale: coitul 
fără dragoste, beţia fără veselie, jocul până la ruină şi viteza 
până la frângerea jungheturii. Le-am văzut pe toate, 
ridicându-se, până sus de tot. Şi m-a cuprins o mare scârbă. 

Mi-am îndreptat privirile către lumea scriitoricească, în 
dorinţa mea de a sluji cauza celor mulţi. Aci iluziile mele au 
durat câţiva ani. Mi se părea că ceva se poate face207. 

Arta ocupă foarte mult loc în capul lor şi aproape deloc în 
inimă. Din cauza asta am preferat să stau retras. 

Apoi am văzut că şi lumea literaţilor merge tot spre pie- 
ire. Unii şi-au făcut un mijloc de îmbogăţire, descriind în 
chip neutru, dar cu un sos excitant, viciile stăpânilor zilei. 
Alţii s-au chivernisit criticând cu scandal aceste vicii. O a 
treia categorie, rămasă fără teică, miorlăie într-un colţ ca o 
soacră şi nu ştiu pe ce cale să apuce. De isteţi nu mai 
vorbesc. Nu mă interesează. 


I-am părăsit pe toţi, fără regret şi m-am apropiat de oa 
patra categorie, foarte redusă: aceea care vorbeşte cu 
îndreptăţit succes în numele conştiinţei universale. 

A fost o iubire mare, care a durat puţin. Căci cerând 
acestei conştiinţe universale să se coboare în stradă, mi-a 
răspuns că ei nu-i place să fie stropită cu noroi, ba să se mai 
aleagă şi cu guturai. 

De un an nu mai trăiam, lâncezeam! Unsprezece ani de 
viaţă în Occident sfârşiră prin a-mi îngheţa inima. Nu mai 
trăiam viaţa de odinioară, bogată în elanuri trainice, 
prietenie pasionată şi speranţe, neîmplinite. O poftă 
besmetică după bunăstare materială înghiţea totul în jurul 
meu, până şi pe cei mai buni. Totul sacrificat ocupaţiunilor 
cotidiene. 

Mă uitai la ceea ce făceam eu însumi: cărţi. Se fac acolo 
munţi de cărţi pe care nu le citeşte nimeni; milioane de 
tablouri şi sculpturi pe care nimeni n-are nici poftă, nici 
timpul să le admire. Şi atunci, pentru cine se scrie şi se 
pictează sau sculptează? Pentru ce public? Pentru cei 
bogaţi? Ei petrec. Pentru cei săraci? Ei sunt sau şomeri sau 
trudesc pe brânci pentru o pâine. Pentru clasele mijlocii? 
Ele se duc la cinematograf, ca să vadă cum un automobil se 
prăbuşeşte într-o prăpastie sau să verse lacrămi la drame 
ce te fac să adormi. 

Şi în mijlocul acestei lumi care se nimiceşte în spasmele 
unei vieţi anapoda - unii din blazare, alţii dărâmaţi de trudă 
- artişti care „creează” opere fără suflu, fără bucurii 
sincere, oglindă fidelă a vieţii searbede ce-i înconjoară. 

O clipă m-am temut să nu cad între roţile ucigătoare ale 
acestui fel de viaţă, să agonizez, la rându-mi, în chip jalnic. 
Atunci, disperat - neştiind ce să fac cu puterea de care 
dispuneam şi care creştea mereu - mi-am căutat scăparea 
în Rusia Sovietică, ale cărei acte le aprobam de mult, fără 
să le controlez. 

Şi trezindu-mă ca dintr-un coşmar mi-am zis: S-o ştergem! 
Am fost chemat la timp208. 


Felul în care am părăsit Parisul, la 15 octombrie 1927, în 
tovărăşia lui Racovski, a îngăduit unei anumite prese 
româneşti să bată câmpii asupra neîndoielnicului meu 
bolşevism. Cât este de drăguţ din partea mea, să mă dau 
astfel de gol. 

„De-acum încolo te vom urmări cu degetul pe trăgaci!” 
Urmăriţi-mă. Nu voi dezminţi nimic. Dar voi spune aici totul 
aşa cum e. Mai întâi pentru mine, apoi pentru cititorul 
pasionat, deoarece totul este pasiune în această plecare 
prin lume. 

De Christian Racovski, mă leagă o dublă prietenie, veche 
de douăzeci şi trei de ani209. În ciuda deselor noastre 
deosebiri de vederi, n-am încetat să-l iubesc cu duioşie, de 
aproape sau din depărtare. Am scris în ziarul 
„L'Humanite”210 ce bucuros am fost, văzându-l pe lista 
diplomaților bolşevici la conferinţa de la Geneva, din 1922. 
Pe atunci, fotograf ambulant pe „Promenade des Anglais”, 
la Nisa, îi admiram frumosul său „destin ieşit din comun” şi 
mă înduioşam de al meu. 

lată din ce-i clădită credinţa mea revoluţionară: numai din 
sentimente. Să fie, oare, făcută dintr-o stofă prea subţire? 
Nu ştiu. Dar când văd pe savanții marxişti trăgând în 
spatele celei mai frumoase cuceriri a proletariatului, tare 
am poftă să mă felicit despre neştiinţa mea în ale 
marxismului. 

Cu Racovski, ambasador la Paris, am avut puţine relaţii. 
Dacă l-am văzut de cinci ori. Era foarte ocupat. Şi eu la fel. 
Şi apoi, nu stam la Paris decât din când în când. Deci, 
plecarea mea în tovărăşia lui nu se datoreşte unei 
proaspete şi machiavelice intimităţi prieteneşti. Dar, în 
toamna trecută2 11, petrecând un ceas în strada Grenelle, 
Racovski mi-a spus deodată, în timp ce mâinile sale 
răscoleau un munte de hârtii: 

— Ah! Am aici ceva pentru tine. 

— Am ghicit! Strigai. Ai primit „drepturile” de autor ce mi 
le datorează Ucraina pentru ecranizarea Chirei! 


Râse, înţepenindu-se cu mâinile de birou: 

— Blestemat negustor levantin! N-ai încetat să mă baţi la 
cap cu drepturile tale de autor? N-am primit decât câteva 
invitaţii oficiale pentru serbările celei de-a X-a aniversări a 
Marii Revoluții din Octombrie. „Voks”-ul te-a invitat. 

Aşa „negustor levantin” cum sunt, vestea mă zgudui. Nu 
pentru că mi-ar fi surâs perspectiva unei mari călătorii „pe 
viu”, chit că ar fi trebuit să scriu apoi o carte binevoitoare 
despre U. R. S. S. Asemenea ocazii sunt bune doar pentru 
vânătorii de avantaje. Pentru mine, o atare plecare însemna 
trezirea la viaţă a vechiului vagabond. 

Teribilă tentaţie! O răbufnitură de aer îmi umflă trupul, 
slăbit de ultima zvâcnire a vieţii sedentare. Şi într-adevăr, 
mă instalasem la Meudon. Cam burghez: patru odăi, baie, 
ascensor, apă, gaz, electrică, încălzire centrală. Pat moale, 
veioză cu abajur, căldurică stătută, guturaiuri în lanţ, 
ramolisment precoce şi douăzeci de mii de franci datorii. 

Poţi, oare, muri în halul ăsta? Începuse să-mi placă. 
(Moartea însăşi ne face uneori înlesniri.) 

Dar destinul, de strajă, pocni din bici pe deasupra capului 
meu: Christian Gheorghevici părăsea ambasada! Burghezia 
reacționară îl lovea în plină ascensiune. Şi ce-i mai frumos 
decât căderea unui om puternic, în plină ascensiune? 

Ultima mea noapte în Franţa - aceea din 14 spre 15 
octombrie - am petrecut-o la ambasadă, în strada Grenelle. 

Ciudată coincidenţă: în ajunul plecării primisem de la Galii 
mard corecturile cărţii mele autobiografice, Mes Departs! 
N-am avut puterea să le citesc cu atenţie, atât de mişcat 
eram de evenimentul acelei nopţi. Atât eu cât şi Christian 
ne aflam, fiecare, pe punctul de a întoarce o pagină din 
viaţă. Unde aveam să fim cu începere de mâine? Un mare 
semn de întrebare pentru amândoi. 

Biroul ambasadorial - căruia atâţia francezi buni i-au 
cunoscut farmecul, iar cei răi „cuțitul între dinţi” - era de 
nerecunoscut. Talmeş-balmeşul de hârtii se ivea de 
pretutindeni, multiplicându-se dintr-o aruncătură de ochi, 


ca sub bagheta unui scamator, acoperind parchetul, 
mobilele. Ambasadorul de până-n ajun, în cămaşă, în 
picioare, sărea peste maldărele de hârtii înnegrite, le 
răscolea ca o spălătoreasă, apucând cutare capăt de hârtie, 
examinându-l o clipă, mereu calm, uneori grav. Plecat de la 
Cotei, de copil, i-au trebuit patruzeci de ani plini de lupte, 
ca să ajungă la situaţia de acum. 

Îl priveam în faţă, şezând la un birou unde răsfoiam 
maşinal corecturile. Acele ceasornicului înaintau tăcute, 
nepăsătoare, marcând orele. Căldura grea clocea noua 
noastră viaţă. 

— Christian! 

— Ce? 

— Fi-voi, oare, dezamăgit de Rusia? 

— Depinde. Dacă vei privi la suprafaţă, da. Dacă vei şti să 
vezi, vei înţelege. 

— Şi în cazul acesta? 

— Vei iubi opera noastră. 

— Crezi că ştiu să văd? 

— Sunt sigur. 

Bătu ora 6. Zori cenuşii mânjeau cu melancolie geamurile 
dinspre curte. Automobilul ne aştepta încărcat cu 
geamantane. Marele portal se deschise fără scrâşnet. 
Plecam. 

În strada pustie, Christian rosti din vârful buzelor: 

— Uite. Nici un sticlete! 

Am părăsit Parisul prin Porte de Pantin. De-aici în 
automobil până la Frankfurt şi apoi cu trenul până la Berlin, 
de unde am luat rapidul spre Moscova. De la Berlin şi Riga 
iată-mă într-o dimineaţă în faţa frontierei roşii, la Sebesch. 

Pământ nou212! 

Sunt fericit! Pentru învinşi totul este luptă şi speranţă. Eu 
merg cu învinşii. 

DE CE SCRIU ŞI PENTRU CINE SCRIU. 

Romain Rolland, ca un alt Moise cerând stâncii să 
izvorască apă, m-a lovit în frunte cu bagheta-i magică şi mi- 


a cerut să fac ceva şi mai greu decât ce a făcut stânca lui 
Moise: mi-a cerut să scriu într-o limbă pe care o ignoram 
complet până la vârsta de treizeci de ani. 

— O limbă în care de-abia bâiguiam de câţiva ani şi ale 
cărei legi nu le-am învăţat, nici n-am încercat să le învăţ 
vreodată, ci numai le-am ghicit, pe cât mi-a fost cu putinţă. 

Ce-a urmat, se ştie. Dintr-o dată am fost zvârlit în sfera de 
cugetare şi de acţiune a unei lumi pe care, la început, nici 
nu îndrăzneam s-o privesc în faţă. Din noroiul existenţei 
omeneşti, cu un singur salt, m-am pomenit stând de vorbă, 
de la egal la egal, deseori într-o înălţătoare intimitate, cu 
unele din acele rare exemplare umane către care veneraţia 
oamenilor se îndreaptă neprecupeţită. 

Atunci, o clipă, speriat de răspunderea covârşitoare ce mi 
se arunca pe umeri, am simţit mâna providenţei ştergându- 
mi sudoarea de pe frunte. Acum era momentul să dovedesc 
celor însetaţi de bine, de frumos, de dreptate, dacă sunt un 
om ori un simplu parvenit. Căci două căi mi se deschideau 
în clipa aceea: una, largă, semănată cu flori, surâsuri şi 
belşug; cealaltă, îngustă, plină de posibile, probabile 
deznădejdi. 

Fără nici o şovăire am apucat pe aceasta din urmă, care m- 
a dus într-o prăpastie mult mai înfiorătoare decât tot ce 
puteam bănui, căci ea m-a despărţit de toată lumea, chiar şi 
de cei mai nobili prieteni ai mei, chiar şi de acela căruia îi 
datoram noua mea viaţă. 

Frumosul înseamnă, înainte de toate, luptă împotriva 
mârşăviei şi crimelor epocii. De la un Michelangelo până la 
un 'Tolstoi şi Ibsen, eu ştiu că marile arte şi slujitorii lor s-au 
ridicat întotdeauna împotriva tiraniilor care au dat foc 
bibliotecilor şi catedralelor, care au sfărâmat statuile cu 
lovituri de ciocan, care foarfecă gândirea şi se întăresc cu 
ajutorul minorităţilor ignorante şi sătule, al căror ideal este 
chiverniseala. 

Una din aceste tiranii - dintre cele mai nemiloase şi mai 
răspândite, pe care o trăim astăzi - este aceea a banului. 


Nimeni nu-i scapă. De la arta care cultivă senzaţionalul 
(grosolan-pornografică) şi până la arta nobilă (făţarnic- 
mistică) - toţi profesioniştii lor se bălăcesc în aceeaşi 
josnicie şi anume: laşitate, imoralitate, prudenţă, profit şi 
egoism. Din harul creatorului, ei au făcut o unealtă de 
câştig. Iar din materialismul desfrânat al societăţii, un izvor 
de inspiraţie slugarnică. Pretutindeni domneşte înfrăţirea 
universală a brutei civilizate. Prostimea tuturor 
panoramelor şi eternul cabotin sunt stăpânii vieţii. Nimic 
nu-i deosebeşte: de la gusturile artistice, croiala 
smokingului, calitatea idealurilor şi până la marca 
automobilului. 

Se poate, oare, vorbi despre Frumos, în mijlocul unei 
omeniri care se sfâşie? 

Pentru întreaga omenire trudită nu s-a născut încă artistul 
care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera de artă care să 
răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime şi 
care să întroneze dreptatea pe pământ. 

Mă descopăr în faţa mulţimii de jos, în faţa acestei Sahare 
cotropitoare de valori umane. Sahară fecundă, nesecată în 
energii, ocean social din care am fost pescuit eu însumi şi 
de unde răsar mai toţi acei care s-au impus omenirii. 

Cu această mulţime vreau să stau de vorbă aci, cu ea, care 
mi se spovedeşte zilnic şi-mi cere să fiu sincer. Pentru a sta 
de vorbă cu dânsa, trebuie să mă spovedesc mie însumi. 
Lucrătorul (care nu-şi semnează scrisoarea), după ce mă 
acoperă cu laude, termină, întrebându-mă: „Ei, ia spune, 
neică Panaite, ce ai de gând să faci acum? 

Ce să fac acum, când am reuşit să-mi smulg piciorul din 
lanţul care mă fereca soartei voastre? 

Vreţi să urmez calea aproape a tuturor acelora care se 
ridică de jos pentru a cădea în mocirla celor de sus? Vreţi 
să vă fabric şi să vă vând basamac, cocaină, morfină ori 
tămâie? Să scriu literatură pe placul vreunui bancher, 
puternic al zilei din prostia noastră? Sau să tămâiez pe 
vreun ministru cu fonduri secrete, pe vreo cucoană cu 


influenţă în „lumea mare”? Să aduc apă la moara vreunui 
partid cu nume falnic, care se bălăceşte în zoaiele 
combinațiilor politice şi vă vinde pielea între două discuţii 
de principii? Ori, lăsând la o parte toate aceste fapte 
nedemne şi trecând de partea voastră, să cânt osanale 
clasei din care am ieşit? Să spun că voi sunteţi, noi suntem 
cei fără vină şi fără prihană în marele rău care bântuie 
omenirea? 

Martor şi părtaş, din frageda-mi copilărie, al trudei 
popoarelor, eu port în inimă rana durerilor lor. Eu aud şi 
astăzi tânguirile muncitorului de la oraş, ca şi pe acelea ale 
iobagului de la sate - iobag împroprietărit după fiecare 
război şi devenit iarăşi iobag după treizeci de ani de pace. 
Eu nu dau întâietate suferinţei unui neam în dauna altuia. 
N-am nici o preferinţă în materie de durere. Când văd că un 
om cade în stradă, nu-l întreb cărui dumnezeu se închină, ci 
îi sar în ajutor. Şi fiindcă am trăit în douăsprezece ţări de pe 
pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni 
tânguindu-se cu acelaşi fel de lacrimi în ochi, eu voi adresa 
cuvântul meu de luptă şi emoția artistică tuturor 
neamurilor care gem sub jugul apăsării internaţionale, 
mulțimilor care ascund în sânul lor dureri ştiute doar de ele 
şi eroi nebănuiţi de nimeni. 

Din eroii mei eu nu voi face o ţintă a literaturii mele, ci 
numai un mijloc. Aproape toate titlurile cărţilor mele poartă 
un nume propriu de om sau de femeie. Şi nu din 
întâmplare. Toate aceste figuri, toţi aceşti eroi sunt trimişii 
mei autorizaţi să vorbească, cu zeci de mii de glasuri, 
maselor din care îmi trag obârşia, căci ţinta scrisului meu 
este chemarea acestor mase la luptă. lată de ce spun că eu 
nu scriu ca să ajut cititorului să adoarmă seara, când intră 
în pat, ori să uşurez digestia de după-amiază a sătuilor. 

Tovarăş de viaţă şi de drum mi-a fost, mai întâi, blestemul 
unei lumi minată de egoism, acea cumplită lege care-mi 
arăta la fiecare pas pe frate despuindu-şi fratele în folosul 
său. Eu n-am trecut prin viaţă mirosind un trandafir şi 


cătând galeş la stele. Tovărăşia unei mame care venea 
seara acasă cu mâinile crăpate de ger şi de leşie, care 
punea petec peste petec, care se lipsea de pâinea ei ca să- 
mi cumpere haine şi cărţi, această primă tovărăşie m-a 
învrăjbit pentru totdeauna cu o lume păgână, care a făcut 
din viaţa mamelor noastre un iad pământesc. 

Tovarăşe mi-au fost, apoi, toate acele umbre răzvrătite din 
născare, pe care destinul mi le-a presărat de-a lungul 
nesfârşitelor mele drumuri. Umbre, fantome, eroi nebănuiţi 
de nimeni, fiinţe venite de pe alte pământuri! Pe toţi şi pe 
toate le-am pierdut, dar toţi trăiesc aievea în sufletul meu. 
Şi în clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste 
hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect 
melodramatic, nici să speculez nerozia umană care nu cere 
decât s-o distrezi. Ochii scrutători ai tovarăşilor mei de 
visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi 
ei îmi cer să fiu om, înainte de a fi literat. Ei nu s-au amuzat. 
Viaţa pentru ei a fost năpraznică. 

Cum aş putea eu deci să scriu pe placul unei lumi care nu 
caută decât „senzaţii”? 

Văd privirea bună a spălătoresei care mi-a dat viaţă şi pe 
care răutatea omenească a dus-o la mormânt, luându-i până 
şi mângâierea de a-şi săruta odrasla în ceasul morţii. 

— Odrasla pentru care a spălat murdăria altora, timp de 
patruzeci de ani, cu speranţa să mă vadă „om cu căpătâi”. 

Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail 
Kazanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic şi inimă 
nobilă, descoperit de mine la şaptesprezece ani în 
plăcintăria lui kir Nicola din Brăila, unde citea cărţi 
franţuzeşti, pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. 
Nouă ani de prietenie eroică, de vagabondaj eroic, de 
lecturi şi discuţii eroice, pentru ca într-o bună zi să-şi dea 
sufletul în cine ştie ce colţ al imensei Ruşii, neavând încă 
treizeci de ani. 

Văd apărând din negura unui trecut de vis făptura 
înveşmântată de revoltă sinceră a lui Ştefan Gheorghiu, altă 


faţă aprinsă de ftizie galopantă, dar cât de deosebită de cea 
dintâi! Unul se poticneşte de bolovanul ignoranței omeneşti, 
cade, se ridică numai pe jumătate şi se retrage în lumea 
gândirii nepătate şi nestăvilite. Celălalt, cu şi mai mult 
avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, 
îşi dă seama de grosimea lui şi, în loc să dispereze, el 
aleargă după artilerişti, îi cheamă la luptă, nu se îndoieşte o 
clipă de răsunetul glasului său, dar amuţeşte într-o zi 
prămăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur 
în odaia lui, singur cu credinţa sa neclintită în viitorul unei 
lumi făurite de cei care vor trebui să aleagă între luptă şi 
ftizie. 

Văd pe zidarul-pictor Samoilă Petrov luptând voiniceşte cu 
truda-i zilnică de muncitor, în vreme ce mintea-i căuta să 
pătrundă legile culorilor, în vreme ce inima-i se avânta cu 
generozitate în lumea prieteniei ideale. S-a dus şi el. 
Valurile de nisip ale Saharei cotropitoare l-au prins în 
vârtejul lor şi l-au înmormântat acolo unde nu s-a gândit 
niciodată să pună piciorul: sufletul lui doritor de măreție a 
zburat între patru pereţi ai unei camere de spital din 
Odesa. 

Mai văd alţi eroi aievea, răsărind din negura unor vremuri 
neuitate şi întruchipându-se în personaje de roman trăit. 
lată pe Isaac Perlmutter şi pe sora sa Estera purtând prin 
lumea largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa, ca şi 
străbunul lor lisus. Primul - un moş Anghel aproape imberb 
- se rupe ca un vlăstar de butucul secat de sevă şi pleacă 
să-şi caute alt pământ, dar nici un pământ nu-i convine, se 
veştejeşte de dorul întâiei adieri şi moare la Cairo, răpus de 
amintiri prea vii şi de rachiu prea tare. Deşi tânăr, el ştie că 
n-a murit beţiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină: Isaac 
ştie mai mult decât moş Anghel. Mai mult decât Isaac ştie 
mândra lui soră Estera, care, tronând ca o regină în 
somptuosu-i bar de la Singapore, îngenunche pe umilitori şi 
cade umilită de propriile ei victorii. Urmează acestora o 
întreagă legiune străină, de oameni fără căpătâi şi fără 


nume. Aceste chipuri şi altele la fel fac parte din viaţa mea 
de ieri. Tot ele îmi vor umple şi literatura pe care o voi scrie, 
tot cu ele voi trăi şi de azi înainte. 

Nu ştiu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om 
rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi să schimbe cu o iotă 
mersul crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu însă e că 
arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele 
omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă. 

Orele mele de lucru sunt ore de penitenţă. 

Multe uşurinţi, multe abateri îmi îngădui şi azi, aşa cum 
mi-am îngăduit ieri, dar să iau în deşert ce mi-a fost sfânt 
întotdeauna, la asta să nu se aştepte cititorul meu: nu-i voi 
specula prostia. 

Dar, mai întâi de toate, cine sunt cititorii mei? Cui mă 
adresez eu? 

Cititorii mei nu sunt şi nici nu vreau să fie acea categorie 
de însetaţi care aleargă după aşa-zisa literatură 
senzaţională. Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu 
meşteşug între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de a 
transforma pe cititor într-un sclav sentimental al dramelor 
cu deznodământ, marfă ordinară a unei lumi ordinare, 
produs otrăvitor de suflete, opium literar destinat să 
acapareze minţile şi să le întunece şi mai mult decât sunt 
întunecate, atunci când vin pe lume. 

Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă, 
din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s- 
a întâmplat cu mine. 

— Omului care se zbate în ghearele acestei vieţi şi care 
caută scăpare. Lupta asta e de două ori aprigă, deoarece ea 
este dusă, în acelaşi timp, cu legile firii şi cu cele create de 
om. 

Împotriva celor dintâi nu putem aproape nimic. Când moş 
Anghel se aprinde de o femeie care trebuia să-l ducă la 
dezastru, când bunurile agonisite cu trudă i se năruiesc, 
când copiii pier unul după altul şi când alcoolismul şi boala 
îl doboară, el se lasă târât ca de un şuvoi năpraznic. Când 


cele două Chire ale mele, precum şi micul Dragomir-Stavru, 
îşi dau frâu liber patimii de a trăi viaţa aşa cum o simțeau 
zvâcnind în carnea lor şi când această patimă se izbeşte 
cumplit în zidul altor patimi şi-i duce pe toţi la pierzare, ei 
se lasă duşi, nici o forţă nu le-a putut veni în ajutor. Când 
Cosma, frate bun cu cele două Chire, nu ascultă decât 
vocea sângelui său clocotitor, trăieşte după legea lui şi cade 
răpus de această lege, el nu e victima nimănui decât a firii. 

Până aici am ţinut să pun sub ochii lui Adrian mai mult 
problemele de nerezolvat ale vieţii, decât cele care se pot 
rezolva, în lucrări lăturalnice ca Pescuitorul de bureţi, Sotir, 
Codin, am făcut un pas spre problema socială, sentimentele 
personajelor se împiedică de organizaţia economică de azi 
şi ei se răzvrătesc. Se răzvrătesc în felul lor, aşa cum vreau 
eu. Simţirilor omeneşti de totdeauna li se adaugă, în 
Haiducii, revolta de totdeauna a luptătorului pentru 
dreptate. Patimi oarbe şi năzuinţi conştiente sunt închise în 
acelaşi cuptor şi arse până la topire. Aci nedreptatea 
veşnică a omului e luată de piept şi ţintuită în văzul tuturor. 

Nu dau problemei nici o soluţie spiţărească, nu consfinţesc 
nici o metodă în dauna alteia, căci pentru mine nedreptatea 
veşnică a omului nu e o şaradă pe care o rezolvi petrecând, 
dar consfinţesc în schimb lupta eternă a fiinţei umane slabe 
cu semenul său născut lup. Aici câmpul de prăşit e fără 
margini, iar leacul bolii în mâinile noastre, dacă vrem ca 
aceste mâini să făurească o lume nouă sau o lume care să 
tindă măcar spre acea înnoire dorită de toate sufletele 
însetate de dreptate. 

Domnița din Snagov trebuia să fie penultimul volum din 
ciclul Haiducilor şi al Povestirilor lui Adrian Zografi. După 
socoteala mea, o altă lucrare - Groza - avea să fie ultima. 
Mă hotărâsem chiar să le tipăresc împreună, când o 
întâmplare neaşteptată mi-a răsturnat sfârşitul firesc al 
Haiducilor. Iat-o: după o lipsă de zece ani, m-am dus în vara 
anului 1925 ca să-mi revăd patria. Ceea ce am văzut, simţit 
şi auzit în răstimpul celor două luni de şedere acolo, m-a 


convins că băteam apa în piuă. M-am înapoiat în Franţa cu 
sufletul la pământ. 

De altminteri, la ce bun elanul? Ca să-mi înveselesc 
cititorul? Eu nu mă simt născut ca să-i înveselesc pe 
oameni, ci ca să-i instruiesc frăţeşte, fiindcă experienţa 
vieţii mele este dintre cele mai generoase. Să nu mi se 
spună că oamenii nu vor să fie instruiți. Ba da! O vor, dar 
prin puterea exemplului. 

Artistul e omul care se bucură de cea mai trainică 
notorietate, căci el face să vibreze cel mai delicat motor al 
vieţii: emoția. 

— Această pârghie care poate să se măsoare cu însăşi 
puterea Banului. Uşa care se închide aroganţei Banului, se 
deschide largă majestăţii Frumosului. Creierul cel mai 
refractar progresului uman se lasă înduplecat în faţa unei 
simţitoare pledoarii ce porneşte de la inimă. Arta a putut să 
ridice monumente pe care toate armatele barbare ale 
veacurilor n-au fost în stare să le dărâme. Tot ea are datoria 
să le înalțe singurul monument binefăcător pe care-l 
aşteaptă umanitatea: dezrobirea omului de sub jugul 
omului. 

Aici stă învinuirea pe care o aduc eu în special oamenilor 
de litere. Ei cer să ne sacrificăm timpul şi economiile, ca să 
le ascultăm spusele. În afară de foarte rare excepţii, spusele 
lor ingenios ticluite nu fac (când o fac) decât să ne distreze. 
Or, adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică: pe 
lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne 
civilizeze, să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi 
care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi 
care-şi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile ei valori, mai 
mult din neştiinţă decât din răutate. Artistul, dacă nu ştie să 
fie un factor de progres, un poet voluptuos al bucuriilor de 
mâine, se reduce el singur la rolul de zbârnâitoare 
sentimentală. 

De ce suntem atât de sensibili la triumful binelui asupra 
răului? De ce ne bucură înfrângerea celui rău? Fiindcă ne- 


am născut buni. Dar acest triumf şi această înfrângere nu 
trebuie arătate oamenilor doar prin romane, la teatru sau 
la cinematograf. Trebuie să le-o dovedim şi în viaţă! lată 
ceea ce nu se face decât arareori. De foarte arareori şi din 
două motive: întâi, pentru că omul, deşi născut bun, este în 
acelaşi timp o creatură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, 
pentru că e foarte greu să fii generos în viaţă, atunci când 
marea majoritate a oamenilor face exact contrariul. 

Ei bine, în tot timpul vieţii mele - care e una dintre cele 
mai chinuite - singura comportare, cât mai desăvârşită a 
fost tocmai aceea de a fi izbutit să înving dificultatea 
arătată mai sus. Adică de a mă comporta ca un om generos. 
Da! Astăzi, când viaţa îmi este la cheremul celei mai uşoare 
răceli, pot să strig în faţa tuturor: „Răscoliţi-mi viaţa! Veţi 
putea găsi într-însa orice aţi dori împotriva mea, afară de 
egoism. 

— Pecinginea omenirii, cumplitul egoism care-l face pe om 
nesimţitor la nenorocirea semenului său!” 

Aceasta este tăria lui Adrian Zografi al meu. El va dovedi 
cu exemplul propriei sale vieţi că nu este neapărat necesar 
să ai un suflet stoic sau virtuos, ca să poţi fi şi trăi generos. 
Viaţa nu este frumoasă numai atunci când eşti ferit de 
mizerie în mijlocul suferinţei universale, sau când trăieşti 
într-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, prieteni 
linguşitori, automobile superbe şi câini frumoşi, adică aşa 
cum trăieşte majoritatea artiştilor şi a lupilor moralişti ai 
vremii noastre apocaliptice. Viaţa poate fi mult mai 
frumoasă, dându-ţi sufletul pe un pat de scânduri, fără 
ranchiună şi cu conştiinţa despovărată de orice ghiulea 
ruşinoasă, deşi ai avut şi tu toate ocaziile şi uneori chiar 
pofta să faci ceea ce face aproape toată lumea. Asta se 
plăteşte. Asta se plăteşte chiar cu sângele tău. Omenirea 
poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar higiena 
corporală. 

— Moare însă dacă n-are suflete curate. 


Adrian Zografi este tipul lucrătorului idealist, cu oarecare 
cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu 
mult spirit de independenţă. Această din urmă 
particularitate - adevărat beteşug într-o epocă de totală 
abdicare a personalităţii, cum e a noastră - îl pune pe eroul 
meu în conflict permanent cu acei care ar trebui să-i fie 
tovarăşi de revoltă, dar care din motivul sus-amintit îi devin 
pe nesimţite duşmani înverşunațţi. 

Cum Adrian a trăit prin multe părţi ale pământului şi s-a 
amestecat cu tot felul de oameni, istoria vieţii lui e mai 
curând un film episodic decât un roman, mai ales că 
faimoasa „psihologie” e absentă. O vastă frescă realistă, 
prea puţin ilustrată cu acel soi de „documentaţie” (care e la 
îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic), bizuindu-se mai 
mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut 
de toţi şi care nu poate fi contestat autorului, deci nici 
eroului său. 

Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului 
„idealist” contemporan, aşa cum îl vedem reprezentat de 
cele două tabere, de la extrema stângă şi de la cea dreaptă, 
după cum nu va semăna nici tipului anost şi anacronic de la 
mijlocul acestor extremităţi. Adrian e un exclus al tuturor 
curentelor sociale ale epocii noastre, un singuratec. Aşa că 
felul lui de-a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, 
atunci când extremele de azi îşi vor fi dat toată arama lor 
pe faţă, în materie de „idealism” şi când se va simţi nevoia 
de a se reacţiona împotriva lor. 

Am învăţat din Jean-Christophe, ceea ce nu am găsit în toţi 
scumpii mei Balzaci. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul 
care crede în mine. În acest Jean-Christophe - pe care l-am 
citit vopsind tractoare la Geneva şi despre care Georg 
Brandes mi-a scris mai târziu că „nu este o operă de artă” - 
eu am învăţat cum trebuie să fie un scriitor cinstit şi un 
cititor asemenea. Asta preţuieşte mai mult decât toate acele 
bărbi din Divina Comedie şi chiar Faust. Da, da! Mult mai 
numeroase sunt operele de artă care ţintesc zenitul, decât 


acelea care te învaţă cum să te comporţi cinstit în viaţă. 
Merg mai departe: e mult mai uşor să baţi câmpii, decât să 
fii pătruns pur şi simplu de bun-simţ, de cinstitul şi rarul 
bun-simţ. 

Deci, voi scrie un Adrian Zografi cinstit şi în care se va găsi 
încă şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe. Nici o altă 
asemănare în afară de suflet. Arta lui Adrian al meu va fi 
însăşi adevărul din mine, setea mea după dreptate. Dovada: 
eu, cuvântul meu. 

lată-te prevenit, cititorule. În fiecare carte a mea tu 
trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, sau să mă părăseşti 
numaidecât. 

Numeroase sunt prăpăstiile care separă pe oameni. 
Adesea depărtarea este mai mică între un literat idealist şi 
un neştiutor de carte, decât între două minţi superioare, 
dintre care una e rece, iar cealaltă clocotind de 
generozitate. lată unde cuvântul inteligenţă nu înseamnă 
nimic. Nici chiar pentru acea categorie obişnuită: marele 
public cititor. 

Cititor de ce? 

O prejudecată milenară atribuie celui care citeşte o 
nobleţe sufletească, iar celui ce scrie un har divin. Lucrul 
acesta mai este adevărat, chiar şi astăzi, numai în Orientul 
meu simplu şi sentimental. În Occident, ale cărui măruntaie 
le-am răscolit, aşa ceva nu există în realitate. Dovadă: totala 
nepăsare a scriitorilor şi cititorilor din Apus faţă de 
sălbăticia vremii noastre. 

Arta e o minunată minciună. 

Desigur, sublimul artei există. Mai presus de orice. Dar 
cum să ai cugetul împăcat astăzi, cum să te gargariseşti cu 
arta pură, când sângele închegat e în stradă până la 
genunchi? Şi atunci, pentru cine să fabrici sublimul? Unde-i 
morala talentului şi a inteligenţei? Sau poate talentul şi 
inteligenţa sunt deasupra moralei? În cazul acesta, 
omenirea este demnă de disprețul care ţâşneşte din 
discursurile solemne ale tuturor dictatorilor de azi, ori de 


câte ori e vorba de libertate, umanitate sau dreptate. Ea a 
apucat pe drumul drept spre barbarie, cu asentimentul 
tacit al talentului şi inteligenţei. 

Nu există artă fără morală nici artă fără caracter, orice s- 
ar spune de aşa-zisa artă care se poate lipsi de morală şi de 
pretinşii artişti care se pot lipsi de caracter. Frumosul în 
sine este un basm. 

Artistul revoluţionar nu poate înălța imnuri frumuseţii, în 
mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil 
faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al 
celor asupriţi, şi în aceeaşi măsură artist. Artistul 
revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la 
care-l obligă morala talentului şi a inteligenţii. Mai ales el 
trebuie să se afle în fruntea învinşilor, să facă din arta sa o 
armă, din succesul său o înfrângere şi din bucuria sa o 
suferinţă. Nu există artă mai mare decât aceea care luptă 
să întroneze dreptatea pe pământ, să facă pe oameni mai 
buni, să şteargă lacrimile celor care plâng, să dea pâine 
celor flămânzi şi adăpost celor care dorm pe afară. Restul, 
tot restul, prejudecată şi egoism! Trecut clădit pe cruzime, 
visuri sterpe, artă barbară. 

„Statui-biftecuri”! A exclamat într-o zi la Paris sculptorul 
Brâncuşi. Artă „biftecuri”, fără suflet şi fără idei, parazistim 
sentimental. lată de ce noi artiştii-plebeieni nu trebuie să 
călcăm pe urmele bătătorite de o societate care apune. Nu 
trebuie să avem nici bucuriile, nici năzuinţele ei. 

Mulţi artişti sunt în stare să facă artă, puţini ştiu să fie 
prieteni. Şi eu voi crede mereu că prietenul e cel mai mare 
artist al inimii omeneşti prietenoase. Nici un ziar, nici o 
revistă, nu vor putea spune că m-au văzut urcându-le 
scările cu un manuscris, cerşind inserarea. Dar mulţi m-au 
văzut căutând prietenia. 

Eu nu întreb care artist a reuşit. Uneori, cel din umbră mi- 
e mai simpatic decât cel trâmbiţat. Dar voi întreba, fără 
încetare: „Care e artistul ce ştie să iubească un om, tot 


cultivându-şi cartofii?”. Căci e o ruşine de a te numi artist, 
când nu ştii să iubeşti un om şi să-i oferi un cartof fiert. 

Până unde are arta dreptul de a ridica nasul, o ştiu toţi 
artiştii. Unde trebuie să începem a ne îndoi de umanitatea 
artei, o ştiu mai puţini. 

Dar câţi ştiu că arta e o simţire sfântă, care nu se vinde la 
mezat? 

Aici e toată drama. 

Viaţa socială actuală ne ucide nu numai din cauza 
războiului şi a exploatării omului, a teroarei şi vitezei ei, în 
egală, măsură, ci şi din pricina elementarei dorinţe de 
căpătuire materială. E înspăimântător să vezi cu câtă 
inconştienţă animalică, cei mai buni dintre oameni îşi 
negustoresc sufletul (sau spiritul, dacă vreţi) pentru 
grajduri cât mai confortabile! De sus în jos, până la treapta 
celei mai umile ierarhii sociale, care mai de care e gata să 
abdice, să-şi încalece aproapele şi să se bucure grosolan de 
tot ceea ce o societate vulgară îi momeşte carnea 
nesăţioasă. Astfel, studiul, meditaţia, contemplarea 
pământului, devin din ce în ce preocuparea nebunilor. 
„Înţelepţii” se dedau goanei după americanisme, unde orice 
sentiment, orice morală sunt puse la zid. Automobile, sport, 
toalete, jaz, beţii, orgii, iată viaţa după care-i curg balele, 
aproape întregii lumi moderne. 

Dinaintea unui atare prezent, unui atare viitor, forţa 
morală a artelor se dă ea însăşi bătută. Nici o bărbăţie, nici 
o asprime, nici un curaj. Toţi sunt ahtiaţi după parfum, baie, 
săpun. Mult zgomot pentru nimic. Munţi de energie 
cerebrală se învârtesc zadarnic în jurul neplăcerilor vieţii, 
istovindu-se tot spunând frumos lucrurile. Arta s-a redus azi 
numai la a spune frumos. Temele ei, eroismul ei: lucruri. 

La ce bun să vorbeşti despre suferinţă şi eroism, când nu 
eşti în stare să înfrunţi pişcătura unui ţânţar? De ce să 
înflăcărezi spiritele, să le îndemni la luptă şi să le faci a 
crede că sunt sprijinite de inteligenţe, de vreme ce te simţi 
neputincios să aplici ceea ce propovăduieşti? 


Nu-i, oare, acest fel de a fi o nouă metodă de a păcăli pe 
cei învinşi, o nouă cale de a face „literatură” şi a-ţi „câştiga 
existenţa”? 

Ajunge! De mii de ani se glorifică numai cei victorioşi. lată 
adevărul: dreptul de a fi fericit cu preţul nenorocirii altora! 
Dreptul de a triumfa, călcând peste durerile semenilor tăi. 
Să răsturnăm cumpăna milenară a prejudecăţii şi a 
egoismului şi să ne declarăm solidari cu învinşii, să fim toţi 
învinşi, până n-o mai exista cuvântul învingere şi nici 
învingători. Să ne considerăm toţi învinşi, atâta timp cât 
fraţi de-ai noştri gem în lanţuri, pier în întuneric, ori sunt 
nevoiţi să se prostitueze. 

Acestei suferinţe a noroadelor, eu - care am pornit de la 
opincă şi am pătimit mai mult decât Christos - îi voi închina 
toate forţele mele, ca să contribui la micşorarea ei, atât cât 
poate contribui un suflet îngrozit de suferinţa lumii obidite. 

lată ce am să scriu. lată pentru cine scriu. 

Prieteni vechi îmi impută că scrisul meu nu e pe placul lor. 
Aceasta din faţă. Din dos, neamici noi vor să-mi ia dreptul 
de a fi îngropat lângă mama. 

Cei dintâi, straşnici în a duşmăni, pretind că-mi voi uita 
originea modestă; cei din urmă, că Chira nu e românească. 
Cu aceştia mă voi învoi repede, spunându-le că puţin îmi 
pasă, căci mama mea, mai româncă decât mulţi pretinşi 
români, a uitat să-mi vorbească cu mărinimie de ţara în 
care gardiştii voiau s-o aresteze seara, ca fiind beată, când 
ea mătăhăia de* trudă - cum numai poporul cunoaşte - dar 
n-a uitat niciodată să-mi spună că omului îi face cinste să fie 
bun şi drept. 

Prietenilor vechi însă, care au umplut puşcăriile naţionale 
şi cu care am suferit, aş vrea să le spun că niciodată drumul 
lor n-a fost cu totul al meu, nici predilecţiile lor cu totul ale 
mele. Că niciodată, n-am putut să mă împac cu un partid, că 
nu e în firea mea să mă supun unei hotărâri, când această 
hotărâre nu-mi convine şi că dacă aş avea în mâini puterea 
lumii nu aş şti ce să fac cu ea, convins fiind că omului poţi 


să-i iei, dar nu să-i dai cu sila. Nici chiar libertatea nu poţi 
să i-o” dai cu sila. 

Aş vrea să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărţită 
numai în săraci şi bogaţi, să mi se îngăduiască să cred că 
pentru mine lumea mai e împărţită şi în oameni ce se nasc 
liberi şi oameni ce se nasc robi. Robul sărac rămâne rob şi 
atunci când se îmbogăţeşte, căci eu nu reduc crâncena 
problemă a vieţii la o farfurie cu fasole. lar omul liber 
rămâne liber şi în puşcărie. Că nu acolo e locul lui, o ştiu şi 
eu, dar mai ştiu că multe Bastilii vor trebui să fie luate cu 
asalt, înainte de a nu se mai zidi Bastilii. Totuşi, fără să-mi 
fac iluzii şi dacă n-ar fi decât să smulg cărămida care m-a 
separat un ceas de soarele vieţii - eu sunt gata să mă 
amestec' în toate hoardele care vor să dărâme Jilavele 
internaţionale, să dărâme mereu şi mereu, dar cu o 
condiţie: să nu mi se ceară apoi să viu şi eu cu noi cărămizi, 
ca să zidim noi Jilave. 

Să aruncăm la fier vechi drapelurile grele de sânge 
închegat şi să ridicăm deasupra umanităţii un singur 
stindard, pe care să se afle scris un singur cuvânt: 
Dreptate. 

Capitalismul ucigaş şi ignoranţa răuvoitoare sunt două 
stânci mobile, care, la fiecare mişcare a lor, strivesc floarea 
umanităţii. Ele trebuie dinamitate! Mă interesează nu ceea 
ce poartă un drapel, ci numai ceea ce e umanitar. 

Deasupra credințelor uscate şi şovăitoare însă, eu pun 
iubirea caldă ce vine de la inimă. 

Sunt gata să iubesc orice om liber! Aşa am fost totdeauna. 
Aşa rămân. 

Nimeni şi nimic nu-mi va putea schimba o iotă din ce m-a 
învăţat viaţa şi din ce îmi simte inima. N-am nevoie de 
dădacă. 

Eu sunt şi ţin să fiu autor român. Ţin la aceasta nu din 
cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de 
oameni care nu au nici o cădere!), ci fiindcă simţirea mea, 


realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, 
izvorăşte din origini româneşti. 

Înainte de a fi „prozator francez contemporan” - aşa cum 
se menţionează pe coperta colecţiei lui „Rieder” - eu am 
fost prozator român înnăscut. Şi dacă e adevărat că n-am 
realizat pe vremuri nimic care să-mi dea dreptul de a fi 
trecut în rândul prozatorilor români, cauza trebuie căutată 
aiurea, decât în lipsa mea de bunăvoință ori de mijloace. 
Mijloacele şi bunăvoința se pot dovedi istoriceşte. Se mai 
poate dovedi încă ceva: rezerva pe care mi-am impus-o eu 
însumi. Făcut-am rău că nu m-am agăţat de pulpana 
redingotei nici unui potentat al literelor noastre şi că nu am 
voit să mă înham la căruţa literaro-politică a nimănui? 

Las pe oamenii de bună-credinţă să judece. Acestor 
oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi 
spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din 
România, ceea ce pentru mine e acelaşi lucru; că aceşti eroi 
au gândit şi au grăit - în sufletul meu, timp de ani 
îndelungaţi - în româneşte, oricât de universală ar părea 
simţirea lor redată în artă. lată câteva din motivele care, 
adăugate la cutezanţa mea de a scrie româneşte, precum şi 
la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de a 
fi scriitor român. 

ADENDA. 

OMUL ŞI OPERA ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR 
ŞI A POSTERITĂȚII. 

Tudor Arghezi: „Panait Istrati nu s-a ivit din cenaclu, din 
concubinajul Universităţii cu Critica, din amorul tragic al 
Finanţei cu Editura. Nici un părinte nu i-a împrumutat sexul 
artistic ca să-l ouă, nici măcar blajinul Făt-Frumos cu târtiţa 
creatoare, dl. Brătescu-Voineşti, care a scos de curând un 
boboc de rață dramatic. Iritarea multora vine de-acolo că 
dl. Panait Istrati dovedea în ziua înfăţişării la rampa 
literaturii, că existase dincolo de cuiburi şi în afară de 
Parlamentul literar. Criticii care păzesc cu galoane şi 
sculare în picioare porţile literaturii în Bucureşti, au rămas, 


într-adevăr, neplăcut impresionați. Ignoranţa acuză 
totdeauna obiectul iscat pe neaşteptate de nedelicateţe.” 
(„Clipa”, 16 noiembrie 1924.) 

Philippe Amiguet: „L-am întâlnit prima dată, pe Coasta de 
Azur, aşezat pe un trunchi de copac uscat. Aveam în faţă un 
chip tăbăcit de viaţă şi de spaţiu. O figură care trecuse prin 
foc. Fruntea îi era mare, trăsăturile accentuate, oasele 
împungându-i pielea peste tot. Trupul părea uzat. Dar 
rămâneau ochii: doi ochi care ardeau sub tufa sprâncenelor. 
Doi ochi vii, frăţeşti. 

Nu se poate rezuma o convorbire cu Panait Istrati. 
Vorbirea îi era smălțuită cu imagini, maxime, proverbe 
vechi, cuvinte ciudate. (.) Unitate perfectă între scriitor şi 
operă. Identificare absolută. Am putea spune: anatomică. 

Am cunoscut mulţi scriitori: m-au decepţionat. Vorbeau 
altfel decăt în cărţile lor. Cu Istrati, nici o dezamăgire. (.) 
Desfid pe cineva să-mi spună că Panait Istrati n-ar fi legat 
de glia, de rasa, de limba sa. (.) Ela lărgit hotarele hărţii 
literare a lumii, încorporând cu vigoare România, malurile 
Dunării, pustietatea Bărăganului, Brăila cu mahalalele şi 
bisericile sale. De asemenea, a fost un minunat pictor al 
naturii. (.) Opera lui va rămâne, va creşte odată cu trecerea 
vremii! („L'Ordre”, 19 aprilie 1935.) 

Daniel Anet: „Acest „poet pe aripi de vânt, n-a fost un 
vagabond, cum s-a spus, ci un pelerin al dragostei frăţeşti. 
(.) Desigur, pelerinajul său pasionat a fost uneori dureros. 
Întotdeauna însă pelerinul a rămas aceeaşi inimă 
generoasă, entuziastă, poate naivă, opresat de limite, de 
lanţuri, de asuprire. Proscris de tirani, Panait Istrati a fost 
iubit de oamenii liberi. Orice hotar îl sufoca. Singura lui 
patrie: pământul. (.) Era înfometat de spaţiu, de poezie, de 
dragoste pentru om. A fost egalul lui Gorki, atât ca forţă şi 
valoare artistică, cât şi în crearea solidarităţii frăţeşti între 
oameni.” (Alocuţie rostită la inaugurarea expoziţiei „Panait 
Istrati”, 26 octombrie 1974, la Vouvry, în Elveţia.) 


Camil Baltazar: „Iraducând el însuşi în româneşte Chira 
Chiralina, Panait Istrati a făcut pasul decisiv pentru 
încetăţenirea lui în literatura românească. (.) Însă opera 
adevărată în care şi-au dat mâna toate darurile lexice ale lui 
Panait Istrati pentru a ne dărui o carte de cea mai pură 
savoare românească este Codin, apărută în colecţia 
„Akademos”. (.) în această carte a prieteniei, talentul de 
mare povestitor român al scriitorului se relevă în 
desăvârşita lui amploare. Paginile în care sunt zugrăvite 
mahalaua românească a Brăilei de acum patruzeci de ani, 
împărăţia minunată a bălților şi traiul chinuit al românilor 
sunt neîndoios pagini de antologie (.) care pot sta cu cea 
mai mare cinste alături de paginile lui Mihail Sadoveanu, 
Calistrat Hogaş şi Odobescu. (.) 

Panait Istrati a integrat geografiei spirituale a hărţii 
româneşti un compartiment nou - cel al Bărăganului - tot 
astfel cum regatul bălților Dunării şi magnifica lor trecere 
în nemurirea slovei tot lui se cuvine., („Credinţa”, 6 iulie 
1935.) 

Eugen Barbu: „Cu ce mă cucerise definitiv şi dintr-o dată 
acest autor cu o figură răvăşită, cu o biografie atât de 
violentă şi plină de surprize? Era, oare, m-am întrebat mai 
apoi, numai curiozitatea faţă de acest vagabond, care-mi 
mâna imaginaţia şi mă făcea să-l iubesc, încă înainte de a-i 
fi citit primele pagini? (.) O lume fabuloasă apărea înaintea 
mea, cu parfumele, cu umbrele şi sugestiile ei, cu personaje 
de proporţii neobişnuite, cu reacţii violente însoţite de 
candori ce aparţineau într-adevăr legendei celei mai 
adevărate. l-am căutat după aceea toate cărţile şi le-am 
devorat cu o sete neistovită. Nemuritorul Codin m-a purtat 
în lumea misterioasă a bălților, figura lui Moş Anghel a 
supravieţuit miilor de eroi ce mi-au asaltat imaginaţia şi 
după ani de zile. Cum să uiţi paginile amare şi dulci ca rodia 
ale Neranţulei, cum să uiţi Casa Thuringer? Un scriitor se 
instala în conştiinţa mea cu autoritate şi avea probabil să-mi 


servească ca hrană secretă ani de zile.” („Luceafărul”, 21 
noiembrie 1964.) 

Petre Bellu: „Avea nişte mâini firave, uimitor de frumoase, 
deşi stâlcite prin accidentele de muncă. Apuca numai cu 
două degete monedele, totdeauna puse deoparte în 
adăstarea vreunui nevoiaş şi te-mbia, rugător: „la mă banii, 
nu fi zevzec!,,. („Pământul”, 27 mai 1935.) 

Ion Biberi: „Ca scriitor, Panait Istrati nu a fost nici 
cerebral, nici estet, migălind cuvinte şi ordonând simetrii. 
Scrisul lui răsfrânge accentul dramatic al omului în luptă cu 
viaţa, adesea încercând să o domine, dar întotdeauna 
împrumutându-i ritmul, dramele şi suferinţele. (.) A fost 
natural, necontrafăcut, în purtare şi în scris, redând în 
operă sinceritatea îndurerată a unui om pe care viaţa a 
putut să-l înfrângă, fără însă a-i anula omenia. (.) 

Spre deosebire de scriitorii aparţinând unei regiuni, unei 
şcoli literare, unei literaturi naţionale, Panait Istrati a fost 
un cetăţean al universului, de origină română. (.) 
Recunoaştem în Panait Istrati pe unul dintre marii scriitori 
ai poporului român, revendicat ca atare de Mihail 
Sadoveanu şi de numeroşi alţi cunoscători ai literelor 
româneşti. A venit momentul în care vicisitudinile şi 
nedreptăţile vieţii lui să fie reparate, ceea ce se şi 
întreprinde., („Informaţia Bucureştiului”, 9 noiembrie 
1967.) 

Geo Bogza: „Pe-atunci eram foarte tineri, dar mi-am adus 
bine aminte cum mi se tăiase respiraţia, sub imperiul unei 
prea puternice emoţii şi cum îmi dogoreau obrajii aplecaţi 
pe o carte ce se numea Chira Chiralina. 

În acea clipă saxofonul a plâns cu glas mai omenesc ca 
oricând - şi între noi s-a ivit umbra lui Panait Istrati Era 
acolo, între noi, dar ne dădeam seama că e prezentă pe tot 
malul mării, până la Istanbul şi mai departe, peste 
Mediterana, până la Alexandria, plutind peste toată acea 
lume însetată de fericire şi dreptate, pe care o făcuse să 


trăiască atât de patetic şi colorat, şi mai mult decât fugara 
clipă, în paginile cărţilor sale. 

Mă bucur acum că aceste cărţi vor fi reluate de noi 
rânduri de cititori, că ei vor cunoaşte aceleaşi emoţii şi 
aceeaşi dragoste de umanitate, pe care eu însumi le-am 
cunoscut, cu ani în urmă, când îmi încălzeam inima la 
paginile fierbinţi ale Chirei Chiralina, ale Unchiului Anghel, 
ale Haiducilor, şi nu puteam zări marea fără să-mi aduc 
aminte: 

Pe malul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! 

O fată îşi clătea fusta. 

Neranţula fundoti! 


(„Contemporanul”, 12 octombrie 1956.) 

Demostene Botez: „Panait Istrati a fost figura cea mai 
atacată din literatura şi chiar din viaţa politică a României. 
Căci el a izbutit să fie la fel de neînțeles, şi de prieteni şi de 
adversari. Sinceritatea e greu de priceput. Ea este 
substanţial dezagreabilă şi revoluţionară, mai ales când se 
găseşte împreună cu un suflet tumultuos şi o bunătate în 
toate încrezătoare. (.) Orice se iartă, dar tenacitatea 
sincerităţii, niciodată. (.) Cât a trăit, a oferit lumii 
spectacolul unui om care se lupta cu toţi, neobosit deşi 
istovit, chiar după ce a ajuns la acea concepţie de 
neaderare la nimic, în care se întrevede adâncul unui 
nihilism unde fusese impusă cea mai vie şi mai 
neastâmpărată activitate (.). Panait Istrati a fost atacat în 
onestitatea sufletului şi a credinţei lui. Asta nu poate trece 
fără intervenţia mea. Nu pentru că mă erijez în apărător al 
memoriei lui, la care-i stă de strajă o operă formidabilă de 
umbra căreia ar putea să se sperie şi să cadă la pământ 
toată generaţia lui (.) simt nevoia să intervin, fiindcă am 
cunoscut sufletul lui Panait Istrati, fiindcă el era incapabil 
de actele reprobabile cu care-i azi încărcat, fiindcă mă 
revoltă ca pe el, până la violenţă, o nedreptate. 


Căci e nedrept să se spună că Panait Istrati înjura un stat 
socialist în construcţie, fiindcă acesta n-a vroit să-i acorde o 
situaţie. „burgheză”. E nedrept să se scrie Că „el era un om 
a cărui energie epuizată nu putea face decât rău”. E 
nedrept să se scrie că „a dezertat de peste tot. Şi e nedrept 
să se răstălmăcească fără a cunoaşte tot adevărul (.), 
pentru a se trage de păr un semn de trădare. E nedrept! 
(„Cuvântul liber, 9 noiembrie 1935.) „Era cunoscut pe tot 
globul. Cărţile lui (.) aduceau, într-o literatură artificială, 
căznită, ce voia să fie cât mai încărcată de filosofie şi de 
conflicte psihologice de intelectuali ultrarafinaţi, nişte 
povestiri simple, pline de un dramatism real, cu oameni 
simpli, săraci, chinuiţi, din marginea societăţii, de o mare 
elevaţie sufletească, de o omenie care creşte pe locuri 
virane, unde năpădeau şi spinii violenţei (.). Slab, uscat 
aproape, cu ochii expresivi, măriţi de nişte ochelari 
exageraţi, era numai gesturi, numai mişcare (.). Vorbirea lui 
era plină de o mare căldură. Era volubil şi pasionat (.). 
Opera lui cucerise lumea. Era altceva decât ceea ce scriau 
cei mai celebri scriitori ai timpului. Ea se adresa parcă, 
între patru ochi, fiecărui cititor aparte şi fiecare, oricine ar 
fi fost şi orice limbă ar fi vorbit, îşi găsea în el „semenul” (.). 
Oamenii umili şi obişnuiţi - şi aceştia erau aproape toţi - au 
găsit în cărţile lui vorba şi sufletul lor, şi îl iubeau ca pe 
nimeni altul.” (Memorii, Editura Minerva, 1970.) 

Marin Bucur: „Ultimii ani de viaţă ai lui Panait Istrati s-au 
scurs într-o dramă a prăbuşirii speranţelor şi a visurilor 
sale. (.) Sunt anii trişti ai lui Panait Istrati, de care avea să-l 
apere numai adevărul vremurilor de mai târziu (.) a fost un 
demn şi sincer, plătind greu acest preţ rar al calităţii 
scrisului. Niciodată nu şi-a dezis opera şi crezul în care 
crease. Don Quijote se trezise însă din visare şi nu mai 
putea să vadă nici o moară de vânt. Zbaterea pe viu, 
consumul într-o luciditate necruțătoare şi o suferinţă 
materială acută, obligându-l să primească subvenţii 


caritabile, părea unora un fel de evidenţă a 
„descompunerii” morale a scriitorului. 

Cine era vinovatul că Panait Istrati ajunsese în situaţia de 
a aştepta pomeni? Ar fi imoral să condamnăm tot pe aceia 
care îi dădeau şi să închidem ochii la toţi aceia care 
organizaseră boicotul operei, îl epuraseră din rândurile lor. 

Scriitorul trăia într-o rupere de utopie, nu de crez şi de 
credinţă. Erau anii grei ai Utopiei* nu ai conştiinţei 
scriitoriceşti ai lui Panait Istrati. Dovadă hotărâtoare o 
constituie un document de o rară frumuseţe a mesajului 
literar, ce ne-a fost relevat prin intermediul operei lui 
George Orwell213. (.) Prefaţa lui Istrati - la cartea lui 
Orwell - este, simbolic, un testament literar, ea fiind în 
acelaşi timp şi postfaţa la propria sa operă., („Viaţa 
românească”, februarie 1982.) 

Alexandru Balaci: „Drumul lui Panait Istrati e luminat de 
marile speranţe pe care le poartă în sine conştiinţa de a 
servi omul, încrederea nestrămutată în mutaţiile pozitive 
ale conştiinţei umane. Ela demonstrat aptitudini 
excepţionale în a sonda în vastele zăcăminte ale vieţii 
interioare a oamenilor şi în primul rând a propriei trăiri, 
pentru a purta în faţa lumii sâmburele iradiant al fiecărei 
creaturi. El caută frumuseţea şi adevărul, iar protagoniştii 
operei sale, de la Chira Chiralina la Neranţula, vor să 
demonstreze că valoarea umanistă a lumii este în realitate o 
aspră ascensiune etică. 

Dincolo de abstract şi metaforic, paginile literaturii lui 
Panait Istrati sunt un elogiu adus omului, neliniştii şi 
aspirațiilor sale, trecerii acestei făpturi, singura raţională 
din univers şi care încearcă să lase o urmă durabilă în 
curgerea timpului ireversibil. Omul, în vicisitudinile, în 
pendulările alterne ale vieţii, nu trebuie să renunţe la 
demnitatea care îl diferenţiază în lume. Aceasta poate fi 
finalitatea paginilor lui Panait Istrati, care a izbutit să 
omogenizeze transfigurarea poliedricei realităţi la focurile 


proprii marelui talent, stabilind un perfect sincronism între 
fantezie şi adevăr. 

Înscris totdeauna în realitate, rampa de lansare pentru 
oricât de îndrăzneţ vis, Panait Istrati a fost creatorul 
propriului său destin de artă şi emblematic al omului pe 
care a căutat să-l reprezinte drept cea mai vie şi mai 
conştientă dintre toate fiinţele care trăiesc. (.) Darelnu a 
aspirat spre trăirea singulară în lunga sa confesiune 
dramatică despre propria viaţă împletită cu a celor mulţi, ci 
spre cunoaşterea şi revelarea structurilor şi adevărul 
marilor probleme care agită viaţa şi de ale cărei unde 
fremătătoare nimeni nu se poate izola pe insule solitare (.) 
Examen al conştiinţei scriitorului, reflectare în apele de 
lumină ale verbului, opera lui Panait Istrati reduce 
universalul la unitatea psihologică a creatorului, el însuşi 
om atât de viu, înrădăcinat adânc în realitate, înțelegând 
arta ca acţiune. Ela purtat, în paginile sale, întreaga 
încărcătură a omului care nu este înzestrat numai cu clara 
rațiune, ci este şi o trestie mlădioasă care se îndoaie în 
bătaia vântului contrar. Niciodată nu a putut să existe o 
pozitivă atitudine etică dincolo de aria infinită a libertăţii 
omului. lotdeauna morala şi-a aflat izvoarele clare din 
zonele înalte ale libertăţii cucerite. Aceia care au luptat 
împotriva libertăţii au făcut parte din forţele oarbe 
antiumaniste, ridicându-se, implicit, împotriva sensului etic 
care orientează faptele demne de a se înscrie în patrimoniul 
spiritual al omenirii, în arcul evoluţiei sale. Libertatea este 
echivalentă pentru acela care meditează umanist asupra 
acestei magnifice noţiuni, cu capacitatea, dar şi cu voinţa 
fermă de a înţelege complexitatea lumii, naturii, societăţii şi 
omului. Acesta este sensul etic al literaturii lui Panait 
Istrati,. („România literară”, 24 mai 1984.) 

Henri Barbusse: „Panait Istrati este una din acele minţi şi 
unul dintre acei artişti care aparţin omenirii întregi, Şi, în 
această calitate de cetăţean universal, îi aduc omagiul meu, 
salutându-i personalitatea în hotarele ei fireşti, (.) 


Rezervată numai privilegiaţilor acestei lumi, literatura a 
purtat multă vreme stigmatul originii sale. Trebuia să faci 
un fel de selecţie printre producţiile fanteziste ale spiritului, 
printre operele create din imaginaţie, ca să poţi deosebi 
rarele cazuri excepţionale ale mentalităților privilegiate, ale 
ideilor şi virtuţilor aristocratice. Dar, puţin câte puţin, 
literatura s-a descotorosit de aceste subtilităţi preţioase, 
ancorând în viaţa mulțimilor, prin forţa lucrurilor, a 
importanţei, şi a gravităţii misiunii sale. (.) 

Unul din marii noştri fraţi a lărgit şi împins mai departe 
misiunea artistului muncitor, a artistului producător care 
ştie să scormonească viaţa întocmai ca plugarul sau 
minerul. Un atare artist este Maxim Gorki, care a evocat 
atât de real sufletul şi destinul mulțimilor. (.) 

Panait Istrati este un alt Gorki, care se ridică. Încă de la 
primele sale scrieri nu ne-a înşelat. Nu era vorba de 
însemnări pitoreşti şi ciudate, trecute pe dinaintea ochilor 
cititorilor, totdeauna sensibili la amănuntul „exotic”. Era 
viaţa însăşi, carnea omului din popor, ţăran sau haiduc 
român. 

La apariţia Chirei am spus: „lată un universal”, unul dintre 
acei scriitori, care poate fi categorisit cel puţin „un 
european”. (.) Când a apărut Moş Anghel, impresia a fost 
încă şi mai puternică, mai clară. Cartea năvălea ca un 
meteor în mijlocul bizantinismului scriitorilor noştri la 
modă. O lumină puternică, orbitoare, pătrundea în Casa 
literelor franceze, care mătura din cale inspiraţia artificială 
şi parfumul factice, făcându-te să simţi suflul adevărat al 
eternelor năzuinţe omeneşti. 

Talentul puternic şi impresionant al lui Istrati este 
revoluţionar (.) semnifică echilibru şi umanitate. A fi 
revoluţionar, înseamnă să fii profund uman, să vrei ca 
fiecare să-şi aibe locul pe care-l merită, chiar dacă pentru 
asta ar trebui să zgudui şi să dărâmi vechile instituţii 
criminale, atât de scumpe câtorva paraziți, („L'Humanite”, 
1 iulie 1925.) 


Ernst Bendz: „Istrati n-a reuşit niciodată să scrie 
franţuzeşte ca un francez (.). Nici Conrad n-a putut, până la 
sfârşitul vieţii, să-şi curețe stilul de numeroase polonisme 
sau galicisme - ceea ce nu l-a împiedicat ca limba engleză 
să-l adopte încă de la debut, iar englezii de bun-gust să 
aprecieze rafinamentul artei sale, mândri de aportul său la 
literatura engleză (.) Cazul Istrati nu mi se pare diferit. 
Romanele, povestirile şi paginile sale autobiografice au 
meritul de a fi introdus în literatura franceză din acea 
vreme, un temperament, un ton, un gen de subiecte şi o 
prezentare absolut noi şi cu adevărat personale. 


(.) L-am cunoscut şi ne-am împrietenit, după lectura 
Chirei, în 1924. De la prima vedere, m-a izbit la el un fel de 
distincţie moştenită de la cine ştie ce strămoş, reflectată 
prin comportarea sa degajată şi naturală, prin ţinută 
îngrijită. Detesta dezordinea, în ciuda existenţei sale adesea 
turmentate. Scriitor autodidact - ce se considera un 
„intrus” în literatură - şi vagabond poliglot, şi-a câştigat 
gloria literară printr-o muncă supraomenească şi o 
existenţă cotidiană ordonată şi cât mai firească. Mă înclin 
cu tot respectul în faţa voinţei sale dârze de a fi în continuă 
mişcare, în continuă ascensiune către culmi, răzbunându-se 
astfel pe-o origine socială modestă şi o educaţie imperfectă. 
(.) 

Moartea lui m-a lovit ca un doliu personal. Cine n-a fost 
cucerit de farmecul său? Nenumăraţi necunoscuţi îi scriau, 
spovedindu-şi amărăciunile, cerându-i un sfat, un sprijin, 
sau pur şi simplu copleşindu-l cu dragostea lor. Se adresau 
omului, descoperit înapoia scriitorului, încurajați de 
atitudinile sale dezinvolte, de elanurile sale generoase. (.) 
Istrati n-a fost un caracter de oţel, nici model de fidelitate în 
prietenie sau de extremă delicateţe în relaţiile de la om la 
om. Boem înrădăcinat - chiar sub înfăţişarea de gentlemen 
improvizat - multe din părerile sale nu respectau 
preceptele regulii generale. 


Nu fac aceste aprecieri ca să-l micşorez. Ci pentru a 
protesta împotriva unor încercări de a-l „idealiza”. A atenua 
slăbiciunile unui om, chiar rar, înseamnă a-l deservi, a-l 
denatura. (.) A fost un om mare? Această presupunere l-ar 
fi făcut să zâmbească. N-a fost nici măcar un „mare 
scriitor”. Şi totuşi, se aflau într-însul anumite trăsături 
indispensabile - cel puţin aşa cred - atât „marelui om” cât şi 
„marelui scriitor”, şi anume: curajul şi sinceritatea. 

Am recitit Vers Vautre flamme (.) ruptă total de opera sa 
propriu-zis artistică. Ei bine, această carte a fost un gest de 
curaj şi de sinceritate ieşit din comun, un strigăt de sfidare 
ce şi-a avut răsunetul. Această carte marchează splendid 
ruptura sa cu viaţa de până atunci, cu fraţii de luptă şi de 
clasă, cu credinţele sale cele mai scumpe, cu speranţele 
sale cele mai deznădăjduite. Ea a făcut din Istrati un izolat 
predat răzbunării celor care se socoteau „trădaţi”, printr- 
un act care voia tocmai să denunțe o trădare şi, efectiv, un 
învins. El a cutezat totuşi s-o scrie, pe deplin conştient de 
urmările dezastruoase ce aveau să se abată asupră-i. 

Panait Istrati n-a fost niciodată popular în Peninsula 
Scandinavică şi nici iubit de critici. Higienicii mei 
compatrioți nu s-au lăsat seduşi de poveştile sale cu haiduci 
şi frumoase îndrăgostite, care miroseau a usturoi şi mizerie 
orientală. (.) Azi, pe deasupra prăpastiei anilor ce s-au 
scurs, îmi reamintesc cu vie plăcere de acest prieten, atât 
de tandru şi de sensibil în faţa suferinţei umane.” (Visages 
d'ecrivains, Les Presses de la Cite, 1948.) 

Jean-Ricchard Bloch: „Am fost printre primii care am avut 
privilegiul de-a recunoaşte geniul autorului Chirei 
Chiralina. Am avut cu atât mai multe ocazii de a admira 
acest geniu, cu cât, din prietenie, i-am citit manuscrisele 
primelor sale cărţi. Progresele sale în mânuirea limbii 
franceze au de ce să surprindă. Nu i-au trebuit decât doi 
ani, pentru a deveni maestru.” („Monde”, 15 februarie 
1935.) 


Jean-Louis Bory: „A scrie înseamnă pentru Istrati a te 
elibera de tot ce e mai bun în tine, fără a face din asta o 
obişnuinţă, un meşteşug. Nu arta, ci viaţa este vocaţia lui 
Istrati. A scrie înseamnă să arzi, să te laşi mistuit de flacără. 
După aceea, vântul poate să-ţi spulbere cenuşa în cele 
patru colţuri ale lumii. (.) Oriental, Istrati ştie să 
povestească. Mai mult chiar, ştie să asculte poveştile altora. 
Excelează ca nimeni altul „În a trage oamenii de limbă.” 
Povestiri, legende şi balade de la Dunăre (.), el le amestecă 
în povestea unor destine excepţionale, al căror număr 
creşte de la o carte la alta. 

Ce vijelie, ce jăratic, ce vuiet! (.) 

Adrian Zografi este contemporanul lui Delteil şi al 
suprarealiştilor lui Cocteau şi Giraudoux, al lui Morand şi 
Montherlant. Nu-i însă acelaşi vuiet şi nici aceeaşi vijelie 
sau jăratic. Adrian nu face literatură (.). El se serveşte de 
ea, pentru a protesta mai întâi că „multe lucruri sunt rău 
alcătuite de oameni şi de Creator”. Apoi, de-a salva din 
această harababură universală tot ce înseamnă bucuria-de- 
a-trăi-cu-orice-preţ, adică libertatea şi dragostea (prietenia 
fiind una din formele dragostei). 

Curaj, generozitate, frăţie, devotament - totul arde cu 
strălucire în paginile operelor sale. Frumoasă cutezanţă 
într-o epocă (ce durează încă) în care se decreta că 
sentimentele alese sunt incompatibile pentru a face 
literatură bună. 

Când Istrati a murit în 1935 (avea 51 de ani), Jean Paulhan 
i-a scris un scurt elogiu funerar, pe cât de vibrant, pe atât 
de discret: „Odată cu Istrati dispare în acelaşi timp atât un 
mare povestitor cât şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai 
romantismului revoluţionar”. 

A dispărut? Nu! Iată-l reapărând. („Les Nouvelles 
Litteraires”, 30 aprilie 1970.) 

Louis Bovey: „Nu i-au trebuit decât şapte ani pentru a-şi 
făuri în întregime (.) o sintaxă care să-i fie proprie, voit 
percutantă, adesea poetică, întotdeauna evocatoare şi 


frumos articulată, în stare să însufleţească personaje şi 
spaţii izbucnite din imaginaţia sau amintirile sale” (Prefaţa, 
la vol. Oncle Anghel, 'Tsatsa Minnka, Editions Rencontre.) 

Georg Brandes: „Romain Rolland l-a adoptat pe Istrati, 
prezentându-l micului său cerc de prieteni de la Paris şi 
sfătuindu-l să-şi încerce aptitudinile de scriitor. Trebuia deci 
să se înfăţişeze ca scriitor de limbă franceză. (.) 

Cu şapte ani în urmă, Istrati s-a încumetat să înveţe limba 
franceză singur, fără nici un profesor, citindu-i doar pe cei 
mai buni scriitori francezi. Astăzi, el stăpâneşte atât de bine 
noua sa limbă, încât cine nu cunoaşte realitatea, cu greu ar 
bănui că nu-i francez sadea. Cărţile scrise până acum i-au 
creat o faimă întemeiată. Recunosc că printre scriitorii 
europeni Panait Istrati a devenit de multă vreme favoritul 
meu. El nu aparţine tagmei scriitorilor. (.) Vagabond 
înnăscut, a cutreierat peste mări şi ţări şi a încercat 
numeroase meserii (.). De la bun început a acumulat o 
enormă rezervă de amintiri. Întâmplările prin care a trecut 
sunt violente, zbucnind de forţă, de asprime şi cruzime, de 
patimă ca şi de credinţă (.). 

Istrati a început să citească de timpuriu, îmbogăţindu-şi 
cunoştinţele cu un zel neobişnuit. Probabil că la început l-au 
impresionat puternic marii scriitori ruşi: Tolstoi, 
Dostoievski, Gorki. De foarte tânăr a citit în traducere 
românească tot ce s-a tipărit din literatura nordică. După 
cum mi-a scris, a cunoscut la 18 ani lucrările mele de 
critică. Este uimitor cum, în grelele sale condiţii de viaţă, a 
găsit timp şi energie pentru a citi. 


(.) În ciuda vieţii sale aspre, a rămas un sensibil în adâncul 
fiinţei sale. Şi-a păstrat dragostea de oameni, deşi ştie cât 
valorează cei mai mulţi dintrei ei. Extraordinar pare faptul 
că el socoteşte prietenia ca o floare a vieţii omeneşti, 
dându-i un înţeles aproape mitologic. Cinste lui Rolland şi 
grupului său că au reînsufleţit puternic credinţa lui Istrati 
în prietenie. 


Prima şi poate cea mai valoroasă dintre cele trei cărţi 
publicate acum de Istrati este Chira Chir alina (.). 
Important de reţinut: extraordinara siguranţă cu care 
descrie oamenii. Referindu-ne doar la prima sa povestire, 
Chira Chiralina rămâne de neuitat. Întruchipează setea de 
viaţă (.), pe care o iradiază în jur cu însetare şi nesaţ. 
Personifică bucuria de a trăi, exprimată cu o frumuseţe şi 
tărie imposibil de închipuit în nordul nostru. Aici, această 
eroină ar fi fost simplă şi crudă. Pe când Chira lui Istrati s-a 
născut, ca şi Beatrice a lui Shakespeare, sub o stea jucăuşă 
(.). 

Multe din cele povestite de Istrati amintesc de literatura 
saga-urilor din Islanda (.). Oricât ar părea de ciudat, la 
haiducii români de acum cincizeci de ani întâlnim mai multă 
cruzime şi prospeţime sufletească decât la islandezi, care se 
trag din vikingii de acum 1800 de ani. Dar cărţile lui Istrati 
nu se reduc numai la atât. Ele cuprind şi numeroase 
descrieri magistrale ale naturii nerelevate de nimeni până 
acum,,. („Social-Demokraten”, 2/6 iunie 1926.) 

Jacques Brenner: „Panait Istrati dă cuvântul personajelor 
sale şi prin gura lor repetă ceea ce a auzit în tinereţe. Sau 
intră în scenă, sub numele lui Adrian Zografi, şi relatează 
experienţa vieţii sale de vagabond. Se disting astfel două 
filoane în operă: 1) evocarea trecutului în povestiri eroice, 
în tradiţia O mie şi una de nopţi şi 2) povestiri 
contemporane, autobiografice, care aparţin tradiţiei 
picareşti. 

Niciodată Istrati nu se fereşte să brodeze. Se poate chiar 
spune că opera sa este o succesiune de broderii, pe teme 
ce-i sunt esenţiale. Aceleaşi amintiri ne apar modificate, în 
diferite cărţi. Panait Istrati utilizează un număr limitat de 
situaţii romaneşti, care îi îngăduie variaţii fără sfârşit (.). 
Legenda şi adevărul nu pot fi disociate la Istrati (.). 

Pe parcursul vieţii, Panait Istrati a dat exemplul unui curaj 
măreț. Dar el a murit descurajat, în 1935. Luptându-se 
mereu cu boala care l-a răpus, dezamăgit de situaţia 


politică din Europa, îndoindu-se chiar de prietenie şi de 
dragoste - pe care le preamărise atât de frumos nu mai 
avea chef să cânte. Spunea: „Nu mai am flaut”. Dar acest 
flaut noi continuăm să-l auzim în cărţile sale, iar curajul 
care-l părăsise, Panait Istrati îl transmite cititorilor săi,. „Le 
Nouvel Observateur”. 13 ianuarie 1969.) 

Marcel Brion: „Devii romancier; te naşti povestitor. 
Niciodată n-am înţeles mai bine acest adevăr, valabil 
deopotrivă lui Gorki, Kipling şi Conrad, decât citindu-l şi 
ascultându-l pe Panait Istrati. 

Nu m-a surprins faptul că el n-a renunţat la arta sa nici în 
ceasurile de grea cumpănă. N-o făcea din vanitate sau 
profituri materiale. Şi una şi alta îi erau străine. Destinul 
său era să scrie. Şi-a îndeplinit această misiune” sperând 
că, după moarte, opera sa va supravieţui (.). 

A suferit mult. Amărăciunea i-a fost prezentă în ultimele 
sale articole, în care apăra dreptul la gândire liberă şi de 
căutare a adevărului. Nu i se discuta opera; era atacată 
viaţa sa, ideile sale. (.) A murit ca unul dintre eroii săi. Un 
sfârşit logic. Măreţ. Just., („Oran-Matin”, 25 aprilie 1935.) 

G. Călinescu: „Cu toate că Panait Istrati a dat şi versiuni 
române ale operei sale franceze, el nu va fi niciodată 
scriitor român, deoarece versiunilor le lipsesc 
spontaneitatea şi traducţia aceea servilă a idiotismelor ce 
fac în franţuzeşte efect exotic. Şi, lucru care trebuie să dea 
de meditat emigranților, istoriile literare franceze îl 
ignorează şi ele. Bedier-Hazard Thibaudet nu fac menţiune 
nici măcar la indice”. (Istoria literaturii române, de la 
origini până în prezent, Editura Fundațiilor, 1941). 

Otilia Cazimir: „Ne dăduse la fiecare un exemplar, un 
autograf, din ultima lui carte: Le refrain de la fosse, 
povestea Neranţulei, mica sacagiţă de pe uliţa grecească a 
Brăilei. 

— Ce înseamnă „Neranţula” pe greceşte? L-a întrebat 
George Topârceanu. 

— Naramză. 


Şi Panait Istrati ne-a cântat cântecul vechi al Neranţulei: 

Kato sto yialo, Kato sto perighiali. 

Înalt şi uscat, cu ochelari în rame groase şi negre, cu o 
şuviţă de păr căzut peste frunte, cu un nu ştiu ce 
aristocratic în toată ţinuta lui. 

— Haimanaua de pe vremuri a uliţelor brăilene îşi cânta şi- 
şi dănţuia cântecul copilăriei, cântecul puilor de grec din 
mahalaua lor, sărind sprinten peste un şanţ imaginar, plin 
până sus cu apa zăpezilor topite de soarele primăverii: 

Neranţula fundoti, Neranţula mu condi. 

Un singur epitet, care ar părea ciudat pentru oricine nu 
l-a cunoscut mai de-aproape pe Panait, i se potrivea atunci: 
era fermecător. În ochii trişti şi iscoditori i se aprinsese, 
curată, toată lumina depărtatei lui copilării., („Prietenii mei 
scriitori.”, Editura pentru literatură, 1960.) 

Şerban Cioculescu: „Panait Istrati a fost o cutie de 
rezonanţă, în care au vibrat mesagii unanime. (.) El nu 
aducea nici un fel de educaţie sau experienţă 
scriitoricească. În schimb, cumula o experienţă nebănuită 
de viaţă care s-a revărsat ca un prisos torențial. (.) Apariţia 
sa în scrisul occidental, prin mijlocirea generoasă a lui 
Romain Rolland, a avut caracterul dezlănţuirii unei forţe 
elementare a naturii. Panait Istrati venea în aparenţă numai 
cu un capital de povestiri exotice. Era ca un fel de comoară, 
de 1001 de nopţi, în ediţie modernă. (.) Dar, subteran, era 
cu totul altceva: o capacitate de simţire adâncă, 
răscolitoare, într-o vreme de uscăciune generală. 


(.) Într-un veac de deshidratare, de anxietate, care ia toate 
aparențele unei clinici psihopatologice, Panait Istrati a fost 
un om viu, un om adevărat, un autentic. (Ne îngăduim în 
mod excepţional acest cuvânt.) Cu o energie oarecum 
plebeiană, de veşnic răzvrătit, s-a exprimat întreg, fără 
sfială şi fără ruşine. A făcut profesiune de om, în timp ce se 
face din ce în ce mai mult profesiune din tăierea firului în 
patru. 


Succesul său european nu a izbutit să-l falsifice. Deşi era 
conştient de preţul său fără curs oficial, dar de circulaţie 
universală, a rămas până la capăt unul şi acelaşi, oţelit în 
sănătatea sa morală, de protestatar. (.) Panait Istrati nu era 
un colectivist, un nivelator, cu preţul crucificării individului 
în folosul obştei. În miezul credințelor sale zăcea ireductibil 
instinctul de libertate, care se scutură împotriva oricărui 
jug. Un impenitent libertar, care nu consimte să abdice de 
la dreptul de a respira în voie şi, prin urmare, de a gândi 
nesilnic. 

— Acesta a fost adevăratul Panait Istrati. („Adevărul,, 18 
aprilie 1935.) „Identitatea morală a lui Panait Istrati trebuie 
căutată în volumul Trecut şi viitor, pagini autobiografice 
(„Renaşterea”, Bucureşti/1925). Este şi întâia lui carte 
românească, după ce o jalnică tălmăcire a Chirei îl scosese 
din sărite pe autor şi-l silise să se traducă singur. De la 
primele pagini, Panait Istrati îşi dezvăluie firea de revoltat 
şi hotărârea să se numere „printre luptătorii pentru 
dreptate”, ca să contribuie la dărâmarea unei societăţi 
inicve. (.) 

Panait Istrati a cunoscut în adâncime infernul uman, 
denunţat de Victor Hugo în Mizerabilii, şi s-a zbătut cât a 
trăit să aducă lumii o notă nouă de omenie, răscolindu-i 
inerția, zguduind-o prin tablouri uimitoare de modernă 
Halima. 

Închis farmecului muzical al naturii, mai puţin poet decât 
Mihail Sadoveanu, autorul lui Moş Anghel a desferecat 
simţirile tăinuite ale celor „umili şi ofensaţi”, în numele 
cărora a scris, năzuind să contribuie la edificarea unei lumi 
mai bune., („România literară, 14 august 1989.) „Apariţia 
fulgurantă a lui Panait Istrati în literatura franceză, îndată 
apoi răspândirea ei în lumea întreagă onorează ţara 
noastră şi, în primul rând, locul lui de naştere, Brăila. 

Se spune despre Homer că şapte cetăţi l-au revendicat ca 
fiul fiecăreia. Panait Istrati este, neîndoielnic, al Brăilei, 
care se poate mândri cu el, dar prin scrisul său este scriitor 


francez, prin origine român, şi prin adânca lui omenie, al 
omenirii întregi. Niciunul din contemporanii săi n-a simţit 
ca dânsul prietenia, iubirea de oameni, de dezmoşteniţii 
soartei, de-acei vântură-lume care nu-şi găsesc nicăieri un 
căpătâi. 

Sunt cu inima alături de toţi cei ce-l preţuiesc, îl iubesc şi 
venerează pe acest mare înaintaş,. („Înainte”, Brăila, 4 
septembrie 1984). 

Pompiliu Constantinescu: „Din fiu al câmpurilor sălbatice 
şi îndrăgostit de albastrul nesfârşitului Danubiu, poezia 
copilăriei irosite pentru totdeauna, nota accentuată de 
umor picurat de tristeţe sau întunecat de episoade tragice, 
toate acestea ne readuc pe Istrati cel adevărat, povestitorul 
plin de culoare, animatorul atâtor tipuri, deşteptate din 
lumea bogată a amintirilor, strânse pe cărările sângeroase 
ale calvarului său de peregrin. În La stăpân şi „Căpitan, 
Mavromati sunt pagini autobiografice la înălţimea 
Amintirilor lui Creangă; prin ele dl. Istrati devine scriitor 
român, posedând organic limba maternă, în expresivitatea 
ei neaoşe, pitorească, cu aceeaşi uşurinţă cu care scrie în 
limba franceză.” („Mişcarea literară”, l-8 august 1925.) 

Prin atitudine şi prin procedee expresive, considerăm pe 
autorul Chirei Chiralina esenţial romantic. (.) Acest regizor 
al unei lumi mânate de un miraculos destin înnoieşte 
tradiţia populară, din lotul basmului, cu noi altoiuri, tăiate 
din arborele mirific al fanteziei orientale; aci stă adevărata 
autohtonizare a lui Panait Istrati. (.) Căutând a-l degrada, 
unii i-au găsit filiaţia în literatura fasciculară a lui N. D. 
Popescu; haiducii exaltaţi în proza lui Istrati n-au nimic 
comun cu senzaţionalul plat al popularului şi fals 
prezumtivului său înaintaş; generoşi, pitoreşti, simbolici, 
prin atitudine eroică ei ţâşnesc dintr-o imaginaţie iritată de 
carbonar (ne gândim mai ales la facticea până la 
contrafacere Domniţă din Snagov), dar se agită în acelaşi 
cadru de basm şi furie, cu o cruzime a tonurilor îndulcită de 


fantezie, demonul constructiv al acestui talentat povestitor.,, 
(„Viaţa literară”, 3 martie 1928.) 

Louis-Ferdinand Celine: „Bietul Istrati! (.) A avut de-a face 
direct cu omenirea. Alţi scriitori au trişat cu toţii şi trăiesc 
foarte bine.” („Cahier de VHerne”, 21 ianuarie 1963.) 

Henri Clouard: „Romanele sale de suferinţă, revoltă, ură, 
vagabondaj epic - Les Recits d'Adrien Zografi (1926-1928). 
Le Pecheur d'eponges (1930) - zugrăvesc o umanitate 
primitivă şi ardentă, plină de comploturi eliberatoare şi 
sângeroase, de iubiri şi morţi, de tragedii nobile şi abjecte, 
de legende violente şi gingaşe, toate situate într-un peisaj 
dezolant şi povestite într-un spirit de deznădejde nihilistă, 
cu mijloacele unei limbi solid rustice şi îndrăzneţe, pe care 
Istrati pretindea să şi-o fi perfecţionat prin Fenelon, Voltaire 
şi Rousseau.” (Histoire de la litterature frangaise, Albin 
Michel, 1962.) 

Louis Coquelin: „Opera pe care ne-a lăsat-o este un 
amestec rar şi savuros de culori exotice, de pasiune 
violentă, de romantism literar, de căldură orientală, de iluzii 
naive crud plătite, de pitoresc exprimat într-o limbă dintre 
cele mai simple şi mai naturale. Stilul său nu-ţi lasă nici o 
îndoială asupra gradului de asimilare a resurselor limbii de 
adopţiune. Este încă unul dintre acei străini care au adus 
un omagiu destul de emoţionant limbii noastre, alegând-o 
drept cea mai nimerită pentru a-şi exprima speranţele ca şi 
durerile sufletului lor.” (Larousse mensuel, octombrie 
1935.) 

Benjamin Cremieux: „Pentru mine, românul Panait Istrati 
şi polonezul Ferdinand Goetel sunt cei mai buni povestitori, 
revelaţi după război.” („Comoedia, 14 noiembrie 1930.) 

Lucia Demetrius: „Ioţi îmbătrânim pe un capăt de gând, 
pe care l-am prins şi care e al nostru, toţi împietrim în clipa 
în care ne-am precizat opiniile, toţi murim la vârsta la care 
considerăm că ne-am maturizat, ne-am limpezit, că ştim, ca 
şi cum s-ar putea şti ceva, ca şi cum între adevăr şi 
neadevăr, bine şi rău, ar fi trase cu creta linii drepte de 


mâna noastră savantă pentru ochiul nostru inteligent. Sunt 
însă şi oameni care nu îmbătrânesc, oameni care nu 
înţepenesc în faţa unei idei, ca ultimă şi necesară, oameni 
care înţeleg că adevărul poate să fie aici, dar e poate şi 
dincolo şi pretutindeni. 


— Oameni care rămân toată viaţa întrebare, foame, fugă. 
Nici o păcălire nu-i blazează, nu-i oboseşte, nu-i 
deznădăjduieşte. 

Şi Panait Istrati, acest om fără carne şi fără măruntaie, e 
sub ochii noştri o admirabilă, o continuă căutare, o 
inepuizabilă tinereţe, o viaţă de foc. Greşelile, naivitatea lui, 
fac parte din el şi nu i-ar putea lipsi. Dacă ar mai trăi o-sută 
de ani, foamea lui Panait Istrati n-ar obosi intensitatea, 
disperările lui (e poate chiar acum într-un moment de 
disperare, a crizelor de entuziasm care le urmează), 
puterea lui de dragoste, de încredere, furia şi bucuria nu s- 
ar consuma în sufletul lui. (.) 

Pentru această admirabilă sete, pentru această adâncă, 
sonoră, mereu proaspătă tinereţe, pentru cât a iubit, 
iubeşte, poate iubi Panait Istrati - omul cu o mie de suflete 
într-un singur slab şi fierbinte piept - dragostea pentru el 
se cere spusă., („Credinţa”, 7 martie 1934.) 

Ion Dongorozi: „Este interesantă şi totuşi firească - dacă 
ţii seamă de structura ambianţei - reacţiunea ce s-a produs 
la noi faţă de „fenomenul” Panait Istrati. Cei mai mulţi 
dintre confraţi au tăcut mâlc. 

— Strategie de cafenea (.). Câţiva i-au negat, din capul 
locului, orice merite. Alţii, dimpotrivă, i-au exagerat 
calităţile (.). Pe toţi i-au uluit şi cătrănit gloria şi câştigul ce 
realiza din scris hoinarul de ieri, pornit în lumea largă, fără 
busolă şi licăr de nădejde. 

Va trebui să mai treacă timp şi să se apropie careva, cu 
răbdare, înţelegere şi obiectivitate - mai ales cu nepărtinire 
- ca să poată desluşi zgura de fărâmele de aur curat, din 
opera masivă a povestitorului Panait Istrati., („Pământul”, 
27 mai 1935.) 

Mihail Dragomirescu: Creangă a transformat memoriul 
istoric în poezie. A făcut ceea ce a făcut La Fontaine când a 
transformat în poezie fabula esopică. Creangă a ridicat un 
gen inferior literar la rangul de gen complet. Amintirile lui 
Creangă rămân ca ceva de sine stătător, din care nu poţi să 


rupi nimic, nu poţi să modifici nimic. E o capodoperă de 
autobiografie. 

La Panait Istrati, ce ne interesează? (N. e., în Chira 
Chiralina.) O observaţie a lui Romain Rolland a fost 
interpretată de dl. Iorga că familia lui Stavru e familia lui 
Istrati şi se revoltă că şi-a dat mizeriile familiei în vileag. 
Aşa se întâmplă, când te apuci de critică, cu patimă, în loc 
de inteligenţă clară. 

Ce avem aici? Avem ceva ca Amintirile lui Creangă, care ar 
vrea să devină roman. Amintiri nu ca autobiografie, ci ca 
formă literară. Impresia care ne-o face e de natura 
amintirilor lui Creangă, numai că nota, în loc să fie 
umanistică, e patetică. 

N-au putut să devină roman; dar sunt interesante în 
dezlânarea lor, nedezlipită de subiectivitatea lui Panait 
Istrati. Care e defectul? Căci are un defect care nu se bagă 
de seamă, din pricina compoziţiei ciudate. 

În toată povestirea, Stavru e cu desăvârşire altceva decât 
ceea ce e Stavru în înfăţişarea sa de povestitor. El e un erou 
îndoelnic, echivoc, un erou care n-are simţul moral. Nu e 
numai un pervertit fizic, ci şi un pervertit moral. lar în toată 
povestirea, el e cel mai moral. Aici e defectul. Eroul Stavru 
e făcut din bucățele şi numai talentul de povestitor ne face 
să nu băgăm de seamă defectul. Acest defect ne arată însă 
însuşirea capitală a lui Panait Istrati: aceea de admirabil 
povestitor., („Buletinul Institutului de literatură”, 3 
decembrie 1924.) 

Al. Dumitriu-Păuşeşti: „De origine proletară, autodidact, 
sprijinit de Romain Rolland, Istrati devine autor cunoscut 
de romane şi povestiri cu vădit caracter autobiografic, 
evocând romantic şi pitoresc aspecte din viaţa ţăranilor din 
Bărăgan, lumea porturilor dunărene, aceea a haiducilor 
etc. Scrierile lui sunt expresia spiritului său de revoltă 
individualist şi anarhic, exprimat prin intermediul eroilor 
săi, firi violente, pătimaşe, răvăşit de sentimente puternice, 
adesea pradă viciului şi angajaţi în conflicte dramatice cu 


sfârşit tragic.” (Dicţionar al literaturii franceze, Editura 
Ştiinţifică, 1972.) 

Eugene Dabit: „Într-o prefaţă înflăcărată şi gravă, Panait 
Istrati ne spune ce va fi Viaţa lui Adrian Zografi, care ar fi 
trebuit să constituie la început toată opera sa. Această Viaţă 
va fi cea mai serioasă şi mai cinstită dintre cărţile sale. 
Pentru scrierea ei, nu se va sinchisi de artă, ci de adevăr, de 
dreptate, de dragoste (.). De-a lungul acestei serii, Adrian 
Zografi va trăi în mod liber şi fără a adera la nimic, ne 
spune Istrati. „Şi cel care nu-şi va găsi ceea ce caută, în 
fiecare volum, să mă părăsească îndată”. (.) 

Nu, nu te vom părăsi, Panait Istrati. Noi ştim că fiecare din 
aceste pagini le-ai smuls morţii, una câte una, cu destulă 
încredere. În ele recunoaştem accentul primelor tale cărţi, 
un apel şi mai răsunător şi mai fără înconjur pe care l-ai 
plătit atât de greu, pierzând totul. 


(.) Să se afle, oare, aici întreg adevărul, toată drama unui 
om? Dramă pe care o disimulează acest pasionat furnicar 
omenesc din cărţile lui Istrati, e mai mult decât o dramă. 
Apeluri deznădăjduite, solitare. Mâini care vor să prindă 
viaţa, în toate chipurile, în toate locurile şi nu izbutesc. 
Toate gesturile lui Adrian par a fi dictate de firea sa, de 
urile şi dragostele sale, care se contrazic, se luptă, se 
nimicesc, lăsându-ne stingheri, în setea noastră (.). O operă 
nouă care, prin esenţa şi orientarea ei este - spre bucuria 
noastră - aceea a unui povestitor., („Europe”, 15 aprilie 
1933.) 

Roger Dadoun: „Mediterana este pentru Istrati, în mod 
fundamental, o probă de sine, spaţiul în care se caută şi se 
pune la încercare. Dacă este legitim să marcăm 
peregrinările sale cu pecetea literaturii, dar a unei 
literaturi viitoare, a unei literaturi ca pământ al 
făgăduinţelor, nu am putea încadra călătoriile lui Istrati în 
categoria literaturii de călătorie, ţinând de o anumită 
retorică: scriitorul, artistul se ducea într-o ţară străină, 


îndepărtată, pentru a găsi acolo materie pentru peisaje, 
pentru efecte de bravură literară, pentru a-şi împrospăta 
sau ascuţi cuvintele, frazele, ritmurile şi pentru a confirma 
în acelaşi timp fineţea privirii sale şi măiestria limbajului 
său. Mediterana lui Istrati nu este un periplu turistico- 
literar, ea este un jar de pericole, locul în care el se arată 
(În toate sensurile tari ale acestui termen) în toată 
goliciunea sa: Ecce homo! (.) 

Dar iată, mai întâi, ceea ce nu sunt, ceea ce nu vreau să 
fiu, ar putea începe să răspundă Istrati: o fiinţă care poate 
fi supusă, care poate fi închisă într-o categorie determinată; 
eu nu sunt nici acest ucenic, nici acest muncitor din docuri, 
nici acest militant socialist, nici acest copil al Brăilei, nici 
chiar fiul mamei mele! De toate aceste haine care îl strâng, 
haine ale familiei, ale colectivităţii, ale obiceiurilor, ale 
partidului etc. (.), Istrati se dezbracă. Suspendarea în 
Mediterana este o desprindere: să se lepede de „bătrânul” 
care este aici „tânărul” Istrati, pentru a încerca să ajungă la 
propria sa umanitate. „Astă seară, 12 decembrie 1906, 
evadez din ţara mea”, scrie Istrati. În acest gest de 
evadare, el decide chiar, după cum precizează, să 
părăsească pe mama sa: el nu lasă lângă ea - fiinţa care i-a 
fost cea mai dragă şi în care el ştie că sfărâmă astfel un 
resort vital esenţial - decât umbra lui însuşi, pentru a 
alerga după o altă umbră a lui însuşi, sau umbra unui alt el 
însuşi, care nu există încă, aşa cum nu există încă scriitorul. 
Căci nimic nu există încă: Mediterana care îl cheamă pe 
Istrati nu este, zice el, decât „feerie”, „cea mai frumoasă 
poveste din visele mele”, „un basm pe care îl voi trăi” etc. 
Istrati povestitorul este el însuşi aici personajul unei 
poveşti, eroul „feeriei mediteraniene” - şi această viziune 
de vis este mai mult decât suficientă pentru a-l smulge 
siguranţei mediului său şi a-i da îndrăzneala de a înfrunta 
cele mai rele pericole ale corpului şi ale sufletului. Dacă 
Mediterana îi oferă promisiunea de a se găsi sau de a se 


regăsi, este şi mai sigur că ea multiplică riscul de a se 
pierde. (.) 

A se expune din punct de vedere literar, adică a scrie, şi a 
se expune din punct de vedere uman, adică a vieţui şi 
supravieţui, în legătură intimă, în identitatea acestor două 
mişcări, rezidă, s-a spus îndeajuns, originalitatea lui Istrati. 

În vagabondajul său mediteraneean, care îl duce de la 
Alexandria la Cairo şi la Beirut şi la Damasc şi în diverse 
alte locuri, Istrati nu încetează de a se expune loviturilor, 
mizeriei, epuizării, opresiunilor şi represiunilor de tot felul. 
Succesiune de probe în care am putea vedea, a posteriori şi 
cerebral, o dimensiune iniţiatică. Dar mai curând aş vedea, 
reluând termenul lui Montaigne, „Încercări” (essais), 
încercări de a fi, mereu avortate, se pare. A fi sau a nu fi; to 
be or not to be. Dar cine a spus asta, cine a scris asta, pe 
scurt, „Cine este autorul lui Hamlet?” Este semnificativ în 
cel mai înalt grad episodul care poartă acest titlu şi pe care 
Istrati îl inserează în lumea Mediteranei - Apus de soare şi 
care ni-l arată obsedat de uitarea numelui lui Sh. (nu-l spun 
pentru a păstra suspansul) şi alergând prin tot Damascul 
pentru a încerca să regăsească numele pierdut, şi asta timp 
de mai multe zile şi neezitând pentru aceasta să-şi rănească 
prietenii cei mai dragi. 

Această irupere a lui Hamlet şi a întregii încărcături 
culturale, precum şi a filosofiei al cărui purtător este, 
confirmă, în felul său, cheia literară a operei, dar trimite la 
ceva încă mai esenţial: la interogaţia asupra fiinţei sale 
însăşi pe care Istrati o urmăreşte prin Mediterana „sa” (şi 
al cărui răspuns nu-i va fi dat decât la sfârşitul episodului, 
oarecum în grabă, de un prestidigitator numit Moldova 
Verde şi care este, fără îndoială, „un evreu din România”, 
adică un compatriot, un om „de acasă”. De ce atunci să 
cauţi în altă parte?). 

În această coborâre în spirală în interiorul unui sine însuşi 
în stare de fugă sau de pierdere permanentă (Cine este 
autorul lui Hamlet?) Istrati întâlneşte, se agaţă, se izbeşte 


de ceilalţi oameni, fraţii săi. (.) Istrati ne vorbeşte de turci, 
de egipteni, de greci, de evrei, de români, de armeni şi cu ei 
îşi populează povestirile. Acesta este poporul povestirii, un 
popor anonim, topit într-o masă sau o mulţime mişcătoare şi 
vagă - dar această mulţime este umanitatea, sau, mai exact, 
este acest fund de umanitate, format (adesea un străfund) 
din realitatea umană comună, elementară, frustă şi 
universală. În contrast cu această mulţime, pe care o 
observă, o înfruntă, o traversează o scrutează, Istrati ia act 
de datele primitive ale realităţii umane: să se hrănească, să 
supravieţuiască, să respire, să menţină comunicarea cu 
celălalt, să evite suferinţa, epuizarea, moartea; şi în acelaşi 
timp, fără îndoială, se percepe şi pe el însuşi, ca pe un 
„animal din hoardă”, ca pe un element al acestei mulţimi, 
atras de această mulţime gata să se topească şi să dispară 
în ea, pentru că necesităţile o impun. Nici o iluzie la Istrati: 
fundul uman este străfund, dar el este fără încetare 
pământul de o forţă a grandorii, de o tandreţe profundă. Pe 
aceasta s-a dus să o caute Istrati în Mediterana sa, spaţiu 
de umanitate în ce are ea mai bun şi mai rău, împletite într- 
o teribilă îmbrăţişare pe care nici un maniheism n-ar putea- 
o desface,. (Din comunicarea Mediterana lui Panait Istrati, 
ţinută la „Paris III-Nouvelle Sorbonne”, 9-11 mai 1984.) 

Jean Desthieux: „Panait Istrati a fost un alt Jean-Jacques. 
Aceeaşi sensibilitate şi dragoste pentru natură, aceeaşi 
credinţă în omenie, acelaşi destin. A dat literaturii franceze 
şi europene câteva cărţi magnifice (.). Soarta lui se 
aseamănă cu a lui Rousseau: aceeaşi origine umilă şi 
dificultăţi în ucenicie, aceeaşi tinereţe vijelioasă şi 
rătăcitoare, aceeaşi nevoie de-a şti pentru ce suferă 
oamenii şi nu se înţeleg, aceeaşi atitudine faţă de femeie 
(multă timiditate în bravările sale), aceeaşi ostilitate şi 
certuri, aceeaşi sete de prietenie. Niciunul, nici celălalt n-au 
fost înţeleşi; au fost persecutați (.). 

A fost batjocorit, bănuit, învinuit de trădare şi înjurat până 
în ultima clipă a vieţii. Dar trebuie să menţionez că toate 


astea nu l-au impresionat deloc. Fiindcă nu se putea îndoi 
de conştiinţa sa de om liber, el care se îndoia de stilul său, 
de condeiul său, de arta şi de viaţa sa cea cu atât de aspre 
nelinişti.” (Heures perdues, Nisa 1935.) 

Josane Duranteau: „Dragostea şi revolta inspiră, de la un 
cap la altul, opera lui Panait Istrati. Dragoste pentru săraci, 
pentru năpăstuiţi, pentru cei care năzuiesc zadarnic să se 
bucure de libertate, care-i însăşi demnitatea omului. 
Revoltă în faţa exploatării omului de către om şi a violenţei 
răspândită pretutindeni în lume (.). Prin glasul său se 
rostesc popoare de necăjiţi, care trudesc din greu, dar nu 
primesc nimic din partea societăţii omeneşti, striviţi de 
mizerie şi fără speranţa că vor scăpa odată de aspra lege a 
celui mai tare, care le opresează viaţa de condamnaţi. 
Opera lui Panait Istrati a dat, dintr-o dată, glas celor muţi 
până atunci. (.) A disprețuit până în ultima clipă 
„angrenajele,, şi „rotiţele” maşinăriei sociale. (.) A fost 
credincios doar prieteniei, care a îndeplinit o funcţiune 
esenţială în viaţa sa. 

I s-a reproşat lui Panait Istrati că ar fi avut o concepţie 
egoistă în prietenie (.). Pentru el, prietenia însemna o 
reciprocitate afectuoasă (.), visul frăţiei care unea pe 
prieteni era însăşi esenţa întâlnirii şi sensul adânc al 
apropierii lor. Comuniune în aceeaşi dragoste pentru om şi 
pentru lume însemna însuşi actul credinţei, voinţa comună 
de a nu mări numărul nedreptăţilor, aceeaşi hotărâre de a 
lupta în tabăra celor exploataţi. 

Ca un adolescent - care nu prinde rădăcini, dar îşi trăieşte 
o disponibilitate cât mai mare posibilă - el şi-a dăruit o bună 
parte din timp bucuriilor prieteniei, călătoriei şi confesiunii, 
lux neîntâlnit decât printre vagabonzi. (.) 

Acest „vagabond de geniu” (.) a devenit pentru noi o figură 
legendară, eroul exemplar al unui destin excepţional: el 
readuce în conştiinţa civilizaţiei noastre, vieţile întunecate 
ale celor pe care toată lumea le-a uitat, le dă un nou act de 
naştere şi o nouă demnitate, ne învaţă să ne socotim 


împreună cu ei şi, de asemeni, poate să ne dăm seama de 
propria noastră barbarie, deoarece legea celui mai tare 
este legea noastră, aici.” (Litterature de notre temps, 
Casterman, 1970.) 

Victor Eftimiu: „Un Gorki balcanic. 

— lată ce era Panait Istrati al nostru. Toţi iluminaţii 
pământului l-au citit, toţi nemulţumiţii, toţi cei ce visau ceva 
mai bun, mai omenesc. L-au citit şi esteţii revistelor din 
metropole şi snobii saloanelor şi toţi au fost vrăjiţi de darul 
povestitorului (.). Nici un artificiu literar. Numai peisaje 
văzute, numai viaţă trăită. Simplicitate. Putere de a evoca 
oameni şi fapte scăldate în lumină. O paletă scânteietoare. 
O magie a cuvântului, pe care prea puţini - chiar dintre cei 
mai mari - au stăpânit-o. (.) 

Panait Istrati a fost un admirabil povestitor - povestitorul 
ideal. În alte ţări, în alte veacuri, ar fi fost un trubadur, un 
colaborator al Seherazadei, un rapsod al insulelor 
homerice. Pentru că freamătul mulțimilor sărace îi 
însufleţea opera, pentru că acest freamăt l-a ridicat, ela 
crezut că trebuie să fie şi un luptător social. Şi-a atribuit 
misiuni revoluţionare. A militat în acest sens, după ce 
povestise. 'Toate locurile comune ale umanitarismului i-au 
împănat scrisul final. (.) 

Un admirabil povestitor, care a dus faima numelui 
românesc pe toate colţurile globului, acesta a fost Panait 
Istrati şi nu i se pot găsi destule cuvinte de laudă şi de 
recunoştinţă. Pentru că a scris în altă limbă, unii îi refuză 
titlul de scriitor român. Dar toate darurile sale: 
simplicitatea, luminozitatea, verva, ironia, coloritul, umorul 
său sunt specific româneşti. Mai mult decât sângele cuiva, 
mai mult decât graiul în care oficiază, spiritul cuiva îi scrie 
numele în patrimoniul unei naţiuni. lar spiritualitatea lui 
Panait Istrati, fiu al unui colţ caracteristic al acestei ţări, a 
trecut biruitor hotarele, a cucerit sufragii spontane, 
contribuind, mai mult ca multe ambasade oficiale şi 
subvenţionate, la cunoaşterea şi buna preţuire a acestui 


popor atât de înzestrat.” (Portrete şi amintiri, Editura 
pentru literatură, 1965.) 

Mircea Eliade: „Acest om şi mare scriitor a avut desigur 
un destin al său, care l-a împiedicat să adere oricum şi sub 
orice condiţii; care l-a împiedicat, mai ales, să-şi trăiască 
fericit şi confortabil rămăşiţa de viaţă pe care i-o îngăduia 
tuberculoza (.). Istrati a avut o uluitoare capacitate de a 
rupe prieteniile, de a-şi strica relaţiile, de a se compromite. 
De la întoarcerea din Rusia şi până la moarte, a fost şi a 
rămas un „renegat, un „haiduc al Siguranţei,, un „fascist şi 
antisemit,. În acelaşi timp, partidele şi presa de extremă 
dreaptă continuau să-l înjure şi să-l calomnieze (.). Se uita 
marea iubire de oameni din opera lui Istrati, marea sa 
revoltă împotriva umilinţei şi sărăciei claselor subjugate, 
după cum se uita faima pe care România o câştigase peste 
hotare prin munca şi talentul acestui om. Ceea ce n-au 
izbutit să facă milioane de lei - cu propagandă şi cu articole 
plătite în presa străină - a făcut Chira Chiralina. Ceea ce nu 
izbutise să facă toate comitetele antifasciste din România, 
izbutise să facă zece cuvinte răspicate ale acestui hamal 
celebru. Dar toate acestea s-au uitat de mult. (.) Destinul lui 
Panait Istrati este de o dramatică simplitate. Acest mare 
scriitor a crezut că datoria oricărui om care ţine un condei 
în mână este să ia o atitudine politică şi socială.” („Vremea” 
25 august 1935.) 

Ilya Ehrenburg: „În 1925-1929, francezii citeau cu nesaţ, 
cărţile lui Panait Istrati. Operele sale erau traduse în mai 
multe limbi, îndeosebi*În Uniunea Sovietică, unde în decurs 
de doi-trei ani apărură nu mai puţin de douăzeci de ediţii 
ale cărţilor lui Istrati (.). 

Prin firea sa, Istrati nu era scriitor, ci povestitor. Ştia să 
povestească excelent, se înflăcăra, încât până la urmă nici 
el nu mai ştia dacă ceea ce prezentase drept realitate se 
întâmplase cu adevărat sau nu. Aşa se petrece adesea cu 
povestitorii de talent. Îi asculţi cu sufletul la gură, nici n-ai 
timp să te opreşti cu gândul la istoriile vesele sau triste pe 


care ţi le deapănă (.). L-am cunoscut când era în culmea 
succesului (.). Era naiv şi şiret ca un copil; fermecător ca 
țiganii din poemul lui Puşkin, ca povestitorii orientali, plini 
de imaginaţie, ca lăudăroşii levantini, dar, totodată, şi un 
visător obişnuit care păstrase, în ciuda foamei şi a bătăilor, 
dorul de dragoste, de stele, de adevăr (.). Cel mai mult îl 
atrăgeau haiducii. Ei apărau pe cei asupriţi, nu cunoşteau 
disciplina de partid şi Istrati, lipsit de voinţă, dar fire 
turbulentă, care toată viaţa lui a fost un anarhist, îi 
considera pe haiduci dascălii săi, fraţii săi mai mari. (.) 
Gândea în imagini de basm. Pentru el, lumea se împărțea în 
două: cei răi şi cei drepţi, cocioabele mizere ale Neapolelui 
sau țărmurile vrăjite ale râurilor unde curge lapte şi miere. 
Uneori mi-era greu să discut cu el: nu-şi imagina că în Rusia 
Sovietică poţi găsi oameni proşti sau fără inimă. 
Seherazada povestise ani de-a rândul basme, Istrati se 
apucase să denunțe pe califii moderni. 

Curând după aceea, a plecat în România. Despre ultimii 
ani ai vieţii sale ştiu puţine lucruri. (.) Oamenii apucaseră 
să-l uite. 

Mulţi ani mai târziu, am văzut o nuntă într-un sat 
îndepărtat din România şi am avut impresia că regăsesc pe 
eroii lui Istrati, tot atât de plini de viaţă şi gingăşie. În 
cântecele lor, răsunau revolta şi tristeţea., (Oameni, ani, 
viaţă, Editura pentru literatură, 1968.) „Europe,: „Romain 
Rolland l-a adus într-o zi la Europe, ca un mag care 
recunoştea „tumultul geniului”, într-un altul mai tânăr. 
Printre noi şi-a format primul cerc de prieteni. Am avut 
norocul de a fi primii cărora le-a împărtăşit bucuria ce 
sălăşuia într-însul. Şi numerele acestei reviste îi datoresc 
adesea gloria şi strălucirea. A fost admirat pretutindeni. 
Aici însă a fost iubit întotdeauna. 

La moartea prietenului nostru Robertfrance, Istrati şi-a 
mărturisit aici oroarea faţă de tot ce-ar putea semăna a 
elogiu convenţional - sau de circumstanţă. 


— Chiar dacă această circumstanţă ar fi fost moartea. El 
spunea că prietenia trebuie să amuţească atunci, tăcerea 
fiind cel mai mare omagiu. A cerut, când va muri, să treacă 
un timp, până se va vorbi iarăşi despre el şi opera sa. 

Memoria, operele sale n-au nevoie de noi ca să dureze în 
timp. A lăsat unora dintre noi o anumită imagine mult- 
tulburătoare şi care nu ne va părăsi niciodată. Într-o zi, 
aceşti prieteni vor încerca s-o facă să trăiască iarăşi.” (15 
mai 1935.) 

Gala Galaction: „Cine putea să-şi închipuiască, acum 17 
ani, că anonimul corector de la „Tipografia poporului, va fi 
într-o zi sărbătoritul Panait Istrati! Odiseea acestui frate 
întru suferinţă şi literatură stă alături cu biografiile cele mai 
fantastice, pe care le cunoaştem de la Ulisse încoace! (.) 
Acest om, povestitor incomparabil, artist în vorbă, în gest, 
prestigios şi cuceritor, aparţine unei familii numeroase, cu 
care nu ştim să mai spunem dacă ne înrudim prin alianţă 
sau prin seculară descendență. (.) Panait Istrati se ridică - 
înduioşător până la lacrimi - şi mai mult al nostru, al 
pământului pe care ne găsim, al Dunării cu caice din 
Levant, al tradiţiilor şi povestirilor care se revarsă cu 
Dunărea, până la Stambul şi la Sfet-Agora (.) din şesurile şi 
din bălțile Dunării (de la marginea Bărăganului) şi vorbeşte 
limba pescarilor şi a negustorilor de cai.” („Vlăsia”, 9 
noiembrie 1928.) 

Paul Georgescu: „Da, am scris o carte de vreo două sute 
de pagini despre Panait Istrati. Sigur, simpatia pentru acest 
scriitor se leagă de aceea pentru Romain Rolland. Această 
carte, intitulată Invitaţie la incandescenţă, se află tot acolo 
unde se află şi traducerea mea din Nonrritures terrestres. 

Am făcut cunoştinţă cu Panait Istrati, în felul următor: nu 
reuşeam să învăţ la şcoală franţuzeşte; aveam o profesoară 
zăpăcită. Tatăl meu, care avea toate cărţile lui Panait Istrati, 
în ediţii franceze, mi le-a dat şi mi-a spus: „Citeşte-l! 
Gândeşte în româneşte. Are o sintaxă românească şi 
douăzeci la sută din cuvinte sunt româneşti!” într-adevăr, 


aşa am început să citesc cu uşurinţă în franţuzeşte şi în 
acelaşi timp m-am apropiat şi de acest scriitor aspru şi 
generos, care a cunoscut viaţa în ceea ce are ea mai teribil 
şi mai sordid, care a vorbit despre cele trăite cu o anumită 
puritate.” (Vârstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, 
Editura Cartea Românească, 1982.) 

Ioan Grigorescu: „Marea dispută în jurul lui Istrati în 
franceză a continuat îndelung, aţâţată fiind atât de 
contestatarii din ţară, cât şi de unii dintre pretinşii lui 
apropiaţi din vremea şederii scriitorului în Franţa. Cei 
dintâi nu-i contestau numai scrisul, ci şi talentul. Ceilalţi 
lăsau să înţeleagă că nu Istrati ar fi fost autorul operelor 
sale apărute în franceză, ci „corectorii” lui. 

Nici Rolland, nici Bloch, nici Robertfrance nu şi-au atribuit 
vreodată „meritul” de a fi scris ceva în locul lui Istrati. 
Integritatea operei acestuia îi aparţine, atât în franceză cât 
şi în română. Orice interpuşi sunt nuli şi neaveniţi. 

Admiratorii i-au zis „plăsmuitor de feerii” sau „pelerinul 
inimii”. Nu era niciuna nici alta. Ci doar un mare povestitor 
şi un incomod militant pe baricada dreptăţii,. („Luceafărul”, 
16 ianuarie 1982.) 

Pentru a fi avut curajul să rămână întotdeauna el însuşi, 
pentru sfidarea adresată academismului de orice natură, 
pentru dreptul la adevăr în numele căruia a luptat, pentru 
faptul că şi-a scris o mare parte a operei direct în franceză, 
Istrati a avut de suferit mai mult decât întreaga confrerie 
de breaslă a generaţiei sale. Şi a fost pedepsit. Cea mai 
nedreaptă, mai neînduplecată şi mai nemeritată pedeapsă 
la care a fost condamnat, i-au dat-o cei ce i-au refuzat 
dreptul de a se numi scriitor român. 

Nici opera lui, nici eroii lui, nici Istrati însuşi nu şi-ar 
revizui apartenenţa. Este deci cazul să revizuim şi noi 
dicționarele şi să dăm Cezarului ceea ce aparţine Cezarului. 
Deoarece Istrati este universal, tocmai pentru că este 
român,. („Luceafărul”, 30 ianuarie 1982.) 


Andre Gide: „Am citit cu o plăcere uneori deosebit de vie, 
Chira Chiralina de Istrati, care are o savoare cu totul aparte 
şi, în acelaşi timp, te face să gândeşti la anumite povestiri 
din O mie şi una de nopţi sau la nu ştiu care roman 
picaresc. Are însă o sensibilitate mult mai sclipitoare decât 
Lesage sau Smollet.” (Jurnal. Pagini alese 1889-1951, 
Editura Univers, 1970.) 

Marcel Girard: „România a dat limbii franceze numeroşi 
scriitori de calitate. Elena Văcărescu, prinţesa Bibescu, etc, 
poeţi ca Tristan Tzara, Pius Servien şi o pleiadă de neo- 
suprarealişti. Dar cea mai puternică realizare în domeniul 
prozei a fost Panait Istrati (.). Franţa l-a făcut celebru 
pentru romanele sale Chira Chiralina, Moş Anghel şi Casa 
Thuringer (1933). Prefaţa ultimei cărţi trebuie citită pentru 
adâncimea ei.” (Guide illustre de la litterature frangaise 
moderne, Seghers, 1968.) 

Maxim Gorki: „În ultima sută de ani, omenirea a făcut un 
pas spre lumină. Pe acest drum înaintează cot la cot toţi cei 
care sunt demni de a purta numele de om. Printre ei, în 
primele rânduri, se află Panait Istrati, despre care d-ta, 
scumpe maestre şi prieten, mi-ai vorbit şi a cărui adresă te 
rog să mi-o trimiţi numaidecât, cu viitoarea scrisoare.” (Din 
corespondenţa cu Romain Rolland, relatată în „Figaro 
litteraire”, 20 mai 1950.) 

Louis Guillaume: „Acest fatalism deznădăjduit fi-va, oare, 
rezultatul revoltelor succesive ale lui Panait Istrati? 
Cuminţit, presimţindu-şi sfârşitul, el îşi strigă - într-o ultimă 
revoltă - nevoia de vis, de ideal, de iluzie a sufletului 
omenesc. În răspunsul la scrisoarea lui Francois Mauriac se 
putea citi printre altele: „Nu practicul şi utilul material 
întruchipează viaţa, ci numai sublimul absolut. Din acest 
sublim, Creatorul a aruncat o picătură până şi în cea mai 
josnică dintre făpturile omeneşti. Doar această picătură de 
sublim există şi ne întruchipează viţa. Doar ea, singura, îşi 
reclamă imperios continuitatea de-a lungul secolelor. Ea 


este singura care torturează fiinţa omenească, mai mult 
decât foamea, decât boala, decât gândul morţii”. 

Trădare anticipată! Spun unii. Criză de scepticism, 
provocată de presimţirea morţii, de căinţă, spun alţii; 
întoarcerea fiului risipitor ca efect al graţiei divine. 

Şi totuşi, era oare această gândire într-un atât de total 
dezacord cu ideile precedente ale lui Istrati? Nu dispreţuise 
el totdeauna confortul material, supunându-se doar 
impulsurilor sufletului său? Şi n-a căutat el, toată viaţa, în 
noroiul omenesc, picătura de sublim ce trebuia să se afle 
acolo? 

Viaţa lui Panait Istrati n-a fost decât o îndelungă adoraţie, 
şi aşa se explică de ce flacăra sa a supravieţuit morţii. 
Adevărata supravieţuire în timp, poate. Frederic Lefevre 
scrie: „Va dăinui ca egalul celor mai mari spirite; egal cu un 
Gorki, cu un Dostoievski, cu un Romain Rolland, care ca şi 
el au încercat să pună adevărul lor deasupra unor 
adevăruri”. („Mediterranea”, ianuarie 1936.) 

Kleber Haedens: „Mare povestitor, plin de mişcare, de 
mirezme şi de viaţă este de asemenea vagabondul român 
Panait Istrati (.). 

Încă de la primul său roman, Chira Chiralina, ne-a arătat 
ceea ce întâlnim în toate cărţile sale şi anume: spiritul său 
inventiv şi de revoltă, veselia şi suferinţa sa, capacitatea de 
a descoperi fiinţe neobişnuite şi tineri candizi, sufletul său 
delicat şi sensibil, ca şi facultatea de a regăsi, în chiar epoca 
noastră, vechea feerie a povestirilor orientale., (Une 
histoire de la litterature frangaise, Grasset, 1970.) „Nimeni 
n-a protestat împotriva mizeriei, într-un fel atât de 
impresionant ca Panait Istrati. Împotriva mizeriei şi a celor 
care o provoacă sau o întreţin. Şi totuşi, în povestirile sale 
se află nu ştiu ce zâmbet şi nu ştiu ce rază de soare, care te 
îndeamnă s-o porneşti împreună cu el pe urmele Chirei 
Chiralina şi a părului ei înmiresmat., („France-Soir”, 18 
ianuarie 1969.) 


Ernst Hemingway: „Îl cunosc şi îl iubesc pe Panait Istrati 
(.) eu nu pot să-l condamn. Îl consider, ca şi Romain Rolland, 
un scriitor talentat, deşi marele scriitor francez s-a 
îndepărtat de el şi, trebuie să spun, pe nedrept, deoarece 
Istrati nu făcea altceva decât să lase să vorbească conştiinţa 
sa, neputând să ascundă anumite decepţii ale sale. (.) E un 
poet înnăscut, îndrăgostit din tot sufletul de lucrurile cele 
mai simple - aventura, prietenia, revolta, carnea, sângele - 
incapabil de un raţionament teoretic şi, în consecinţă, 
incapabil să cadă în capcana unui sofism, oricât de bine 
construit. (.) Cu câţiva ani în urmă, când şi-a făcut 
cunoscuta şi mult comentata călătorie în Rusia, el s-a întors 
de acolo cu un anumit sentiment de frustrare. Dialogul pe 
care-l avusese el cu un demnitar, după ce vizitase unele 
închisori şi lagăre de muncă, denotă o doză de deziluzie şi 
de incertitudine ce-l cuprinsese. Acest demnitar, încercând 
să-i dea lui Istrati o explicaţie în legătură cu nedumerirea 
sa şi spunându-i că „nu se poate face omletă fără să spargi 
ouăle, s-a trezit cu răspunsul prompt al lui Istrati: „Aş 
putea fi de acord cu această explicaţie, dar, din nefericire, 
am văzut mai mult ouăle sparte decât omleta,,. (.) Nu vreau 
să jignesc pe nimeni. Cu atât mai puţin pe ruşi. (.) Sunt 
convins că Istrati a rămas până la sfârşitul vieţii sale acelaşi 
îndrăgostit al omului, al libertăţii sale.” („România literară”, 
8 mai 1980.) 

G. Ibrăileanu: „Exotismul lui Istrati, înţelesul romantic în 
care a fost întrebuințat cuvântul (.) nu poate fi singura 
cauză a succesului său, căci literatura franceză e bogată în 
exotism, original ori tradus. Şi nici prefața lui Romain 
Rolland care, departe de a fi vorbit ca un „maestru”, nu e 
admirat decât în foarte puţine cercuri literare din Franţa, 
iar Istrati a fost prețuit în toate cercurile. Şi apoi o operă 
literară nu place sincer, real, decât prin ceea ce este. Les 
Plaisirs et les jours, a iui Proust, apărute în 1894, au rămas 
nevândute, deşi erau prefaţate de Anatole France, atunci în 
culmea gloriei lui. 


Afară de talent, bineînţeles, şi de faptul că opera sa e 
prima fereastră deschisă în Occident asupra unui original 
aspect al vieţii europene, (.) cred că pricina hotărâtoare a 
succesului d-lui Istrati e naturalul operei sale. (.) 

Ceea ce în adevăr este deosebit de „exotic” la Istrati şi 
place prin acest exotism - şi nu numai în Franţa, dar şi la 
noi - este impresia de adevăr ce o dă opera sa, de lucru 
trăit, de lucru „adevărat”. Prin acest caracter, opera d-sale 
seamănă cu literatura rusească mai veche, cu Dostoievski 
ori Tolstoi (.). 

Istrati, biograficeşte, n-a ieşit din viaţă. E în viaţa reală de 
toate zilele; e întâi un om şi apoi un scriitor. (.) Ba, când a 
luat condeiul să scrie Chira Chiralina, era numai un om şi 
încă deloc scriitor. A început să scrie din viaţă, dacă se 
poate spune astfel, din mijlocul vieţii, din afară de artă. A 
putut aduce, astfel, spontaneitatea, simplitatea, adevărul 
vieţii nealterate (.). Dar ceva mai mult. S-a întâmplat ca 
viaţa din care s-a ridicat, din care a crescut proza lui, să fie 
o viaţă excepţional de serioasă, o viaţă grea, o viaţă de 
suferinţă, de luptă, cu alte cuvinte un maximum de viaţă. 

— Aşa cum e viaţa când e supusă în mod elementar legii 
numită „lupta pentru a trăi”. De aici accentul serios, se 
poate spune tragic, al operei sale. (.) 

În opera lui Istrati e o tensiune de viaţă, de la început 
până la sfârşit. O tensiune care dă şi caracterul special al 
compoziţiei şi al stilului. E o explozie de energie care nu 
vrea să se supună (.). Istrati a avut cu el nu numai talentul 
său, viziunea şi puterea sa de expresie, ci puterea de 
expresie, viziunea, invenţia, estetica. 

— Talentul unui întreg popor. De aceea a şi plăcut aşa de 
mult. E triumful spiritului specific românesc în faţa criticii 
franceze.” (Scriitori români şi străini, Editura pentru 
literatură, 1968.) 

Iorga: „O prefaţă a d-lui Romain Rolland recomandă 
călduros publicului francez o lungă povestire a unui scriitor 
brăilean, aşezat de mult timp în Franţa, dl. Panait Istrati. (.) 


Culegerea de anecdote romantice, fabricate cu oarecare 
vervă şi redate cu extraordinară curiozitate în amănunte, se 
cheamă Chira Chiralina (.). 

Ceea ce se povesteşte sub această firmă de baladă 
străveche nu poate constitui însă memoriile unui om, care 
câtuşi de puţin are respectul fiinţei omeneşti. Un tată 
asasin, care rupe în bătăi şi desfigurează o mamă deprinsă 
a primi noaptea fel de fel de oaspeţi, o soră de aceeaşi 
calitate, un unchi care practică pederastia, toate aceste 
erori nu le poate grămădi soarta asupra aceluiaşi grup 
uman, şi nu s-ar găsi pe lume cineva care să se coboare atât 
de jos, încât să prezinte o astfel de istorie familială (.) în tot 
ce ni se prezintă este o notă dominantă care poate trezi 
interes în Franţa, dar la noi e de mult uzată până la 
dezgust. 

E nota lui Ghiţă Cătănuţă, a lui Radu Anghel şi a lui Bujor 
Haiducul. D. Steinberg, din Şelari, şi-ar recunoaşte, dacă ar 
şti franţuzeşte, editura. Numai cât noi am isprăvit o 
întreagă generaţie cu N. D. Popescu. Că el învie în Franţa 
poate fi regretabil pentru gustul francez; pentru noi însă 
înviatul nu mai prezintă nici un interes. („Ramuri,” Craiova, 
15 iunie-l august 1924.) „În ce taine de nepătruns e 
înfăşurată această biată viaţă omenească! Din ce adâncuri 
fără fund ne vin chemările şi călăuzirile! Şi ce neputincioasă 
e şi cea mai ascuţită inteligenţă, cea mai aprigă dârzenie 
faţă de poruncitoarea lor magie! 

lată aşa şi cu acela aprig în luptă, sfidător de opinie 
publică, părăsitor de ţări şi răsturnător de lume cu puterile 
unui real talent care vrăjea tocmai prin lipsa a ce dă - şia 
ce strică - acea cultură generală de care l-a lipsit soarta (.), 
trecut prin toată stratosfera laudelor şi frământat prin toate 
vijeliile luptelor sociale, lăudat peste măsură şi cu cruzime 
batjocorit (.). 

Panait Istrati a vrut să fie aiurea decât în lumea sa, în ţara 
sa (.). Iluzia ispititoare a balaurului revoltei l-a prins? L-a 
învârtit în aer, l-a aruncat în slăvi la care nimeni dintre ai 


noştri nu s-a ridicat. Furtunosul ionian, care i-a fost tatăl, l-a 
azvârlit în aceste furtuni ca acelea pe care neamul lui le-a 
înfruntat pe ape. Dar ţăranca noastră, mama lui, l-a chemat 
cândva la sine şi, bolnav, zdrobit de glorie, el s-a întors la 
dânsa. 

A zăcut aici, şi-a închis ochii aici - şi ea îl aşteaptă acum, 
aşa cum a vrut ea din mormânt, lângă dânsa. 

Eroi ai marilor aventuri, din orice domeniu, ceea ce vă 
aşteaptă, aceasta e., („Neamul românesc”, 18 aprilie, 
1935.) 

Mircea Iorgulescu: „Două valori sunt fundamentale în 
lumea prozei lui Panait Istrati: „sufletul, şi „libertatea, în 
formularea eroilor înşişi, a căror existenţă se desfăşoară 
întotdeauna în sensul căutării şi afirmării lor pătimaşe. Nici 
vorbă, cum s-a pretins, de „feerie”, în această proză 
substanţial gravă şi dramatică, ale cărei virtuţi aşa-zise 
poetice au fost adesea exagerate parcă anume spre ai se 
extompa adevăratul caracter, născut dintr-o înaltă fervoare 
etică, prin care Istrati este mai apropiat în spirit de 
literatura lui Dostoievski decât de aceea a lui Gorki. (.) 
Fiindcă nu un scriitor exotic şi pitoresc, aducând 
parfumurile grele ale unui Orient ispititor, a fost Panait 
Istrati; ci un neliniştit căutător al orizonturilor comuniunii şi 
fraternității umane, bazate pe iubire şi pe adevăr. Acolo 
unde mulţi au preferat să vadă pe făcătorul de cuvinte 
colorate şi somnolente, se afla de fapt un creator zbuciumat 
şi atras obsesiv de drama umană exprimată prin 
însingurare şi pierderea libertăţii. 


(.) Nu este singura direcţie a unor necesare noi evaluări şi 
interpretări ale operei lui Panait Istrati. Reeditarea 
integrală, începută prin volumul Chira Chiralina, a scrierilor 
sale în româneşte pune şi alte chestiuni decât aceea a 
îndepărtării etichetelor atât de nepotrivite de „pitoresc”, 
„feeric”, „poetic” şi „oriental”. Una este aceea a 
apartenenţei lui Panait Istrati la literatura română, în 


cadrul căreia ori a fost puţin discutat, ori a fost aliniat unor 
orientări estetice şi spirituale de care în realitate marele 
scriitor a fost cu totul străin. O consecinţă, una din cele mai 
grave de altfel, a fost abandonarea dispreţuitoare a 
versiunilor româneşti datorate lui Istrati însuşi. 

Apoi se poate discuta, de astă dată la obiect, despre ce 
înseamnă cu adevărat a dobândi o reputaţie literară 
internaţională; una reală, nu fictivă, pur statistică. (.) 

Oricum, perspectiva, deschiderea problematică şi 
spirituală a operei lui Panait Istrati nu pot fi înţelese, dacă 
nu se ia în discuţie conştiinţa de scriitor european a 
autorului Chirei Chiralina. Accidentul prin care s-a impus 
mai întâi în spaţiul literaturii franceze nu trebuie şi nu 
poate fi, de aceea, un obstacol în calea unei mai juste 
înţelegeri a raportului dintre provincial şi universal, raport 
pe care Istrati l-a ilustrat în mod strălucit şi care obligă la 
reflecţie,,. („România liberă,, 18 ianuarie 1983.) „A fost, 
poate, o întâmplare că întâia carte, scrisă de Panait Istrati 
în româneşte, este una de confesiuni: dar o întâmplare 
fericită. Scriitorul devenit celebru la Paris, intră în 
literatura patriei sale, spovedindu-se: „Mă aflu în clipa asta 
- scrie Panait Istrati în Trecut şi Viitor - pe cale de a păşi 
pragul unei case sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din 
România”. Succesul parizian nu l-a speriat şi nici nu l-a 
ameţit; dar i-a amplificat sentimentul responsabilităţii. De 
aceea pătrunde în „casa sfântă” a limbii materne, fără 
orgoliu şi fără umilinţă, având mai degrabă conştiinţa gravă 
că trăieşte un moment sacru. (.) Ceea ce surprinde însă în 
aceste pagini autobiografice este absenţa delimitării între 
prezent şi trecut (.) paginile acestea, deşi intitulate 
„autobiografice”, configurează mai mult o viziune asupra 
lumii decât un personaj. (.) Cel care se „spovedeşte” este 
scriitorul Panait Istrati. Omul este învins de creator, 
autoportretul face loc profesiunii de credinţă. 

Este aici o asumare dramatică a condiţiei de scriitor. 
Biografia este sacrificată în favoarea literaturii. Planul 


existenţial devine secundar sau, mai bine zis, este absorbit 
în creaţie. Există, de aceea, în toate confesiunile lui Panait 
Istrati un soi de exclusivism al conştiinţei literare, frenetic şi 
autoritar în primul rând cu sine. Omul trecuse prin 
inimaginabile umilinţe şi mizerii şi chiar încercase, într-un 
moment de disperare, să se sinucidă, act suprem de 
dispreţuire a vieţii; scriitorul are însă o idee foarte înaltă 
despre scris şi despre literatură, punând responsabilitatea 
creatorului mai presus de orice. Intransigenţa lui este 
absolută şi nu acceptă nici o tranzacţie şi nici un 
compromis. Va sfârşi prin a fi un mare izolat. Un învins? 
Nicidecum: un învingător. Printre cei dintâi în acest secol, 
Panait Istrati a arătat că un mare scriitor trebuie să fie şi o 
mare conştiinţă. 

Opera lui se cere citită din această perspectivă. Acum (.) 
descoperim tot mai mult că literatura pe care a scris-o este, 
toată, o mărturie zguduitoare asupra condiţiei umane,,. 
(„România literară”, 19 aprilie 1984.) 

Blasco Ibanez: „Este un boem inspirat şi genial, din 
aceeaşi familie cu Gorki şi Jack London. Un vagabond 
neliniştit, care a cutreierat Orientul european pentru a-şi 
potoli setea de a cunoaşte, de a-şi explica totul prin impresii 
proprii (.). Apreciez în Panait Istrati, la fel de bine, pe om ca 
şi pe scriitor. Fost muncitor, s-a ridicat prin forţa talentului 
său literar, neuitându-şi tovarăşii de suferinţă. (.) Admirabil 
povestitor, el a rămas alături de muncitorii români, fiind în 
contact permanent cu organizaţiile revoluţionare româneşti 
(.). Povestirile lui Panait Istrati (.) vor obţine succesul 
meritat în ţările de limbă spaniolă. 

România este o ţară latină şi povestirile orientale ale 
acestui mare scriitor (.) au câteodată culoarea viguroasă a 
romanului spaniol. Unele dintre ele, în special cele unde 
apar „haiducii generoşi” din România, eroici justiţiari 
reamintesc „romancero”-ul nostru popular.” (Prefaţă la 
Chira Chiralina, Editorial Lux, Barcelona, f.a.). 


Neuzat M. lusuf: „Scrierile lui Panait Istrati răspundeau 
unor dorinţe de mult simţite, o literatură inspirată din 
realitate, o literatură în care să se simtă colbul stepelor, 
pâinea şi lacrima amară a periferiilor. Scrierile lui se traduc 
într-o perioadă în care generaţia tânără de scriitori turci, 
încurajați de reformele lui Kemal Ataturk, atacă teme care 
erau considerate periculoase până atunci. În această 
perioadă se desfăşoară din plin activitatea scriitoricească a 
unuia dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai noii 
generaţii de scriitori, Sait Faik Abasiyanik. Găsim foarte 
multe puncte comune în creaţia acestuia şi a confratelui 
român. Şi personajele lui S. FE. Abasiyanik sunt alese din 
lumea nevoiaşă, din periferia oraşelor (.). Drumul parcurs 
de aceste personaje este ascendent şi dinamic, de la 
răzvrătirea prin fugă împotriva samavolniciei bogătaşilor, 
până la devenirea exponentului tuturor ţăranilor nevoiaşi, 
luptând fără ezitare pentru drepturile lor. Figuri de haiduci 
din creaţia lui Panait Istrati, înzestrați cu o „vitalitate 
debordantă” cum sunt leremia şi Cosma, au multe tangenţe 
cu figuri de haiduci din literatura turcă. (.) Haiducul ludje 
Mehmet din romanul cu acelaşi titlu al lui laşar Kemal este 
echivalentul lui Cosma. 

Fără îndoială, influenţa lui Panait Istrati asupra 
prozatorilor turci este evidentă. (.) Astăzi, în Turcia, dintre 
scriitorii străini numai Dostoievski se bucură de prețuirea la 
care a ajuns Panait Istrati,. („Gazeta literară”, 3 noiembrie 
1967). 

Josue Jehouda: „Prietenia noastră, pecetluită de un roman 
scris împreună (Familia Perlmutter, apărut la NRE, în 1926), 
se întemeia în parte pe faptul că ne completam de minune. 
(.) Fiecare din noi respectam personalitatea celuilalt. Astfel, 
am putut să ne păstrăm prietenia intactă până la moarte, în 
ciuda pretinsei sale convertiri la antisemitism. Când l-am 
revăzut la Nisa, în 1934, mi-am dat seama că era pentru 
ultima dată. Era atât de slăbit, încât nu se putea ţine pe 
picioare (.). 


A scrie însemna, pentru Istrati, să denunțe fărădelegile 
celor puternici pe spinarea celor slabi. El s-a rostit cu 
muşcătoare ironie despre scriitorii occidentali care, 
pretinzând că se ocupă de „frumos şi adevăr”, îşi urmăresc 
doar propriile interese! El a întors spatele, cu dezgust, 
formulei sterile „artă pentru artă”. S-a dorit fratele tuturor 
năpăstuiţilor. (.) Refulând viaţa superficială a Occidentului, 
s-a străduit să ajute şi să crească tot ceea ce se leagă de 
viaţă. A fi indiferent înseamnă crima supremă. 

Egoismul. Istrati şi-a adus contribuţia la înţelegerea 
paşnică între oameni (.) Bunătatea este singurul lucru 
prețuit de el. Şi această bunătate ela întâlnit-o mai degrabă 
la sărmanii năpăstuiţi - sălbatici şi ignoranţi - decât la omul 
„civilizat”, ghiftuit şi congestionat, de un egoism fără 
pereche. (.) înflăcărat de prietenie, el a creat „o operă care 
revarsă căldura vieţii”. Pentru Istrati, doar prietenia 
prilejuieşte cunoaşterea; graţie ei trăim minunea că nu mai 
simţim greutatea nenorocirilor, care ne apasă pe fiecare. (.) 
Axioma sa: să te dăruieşti fără calcule vieţii. Pentru el, toate 
religiile au dat faliment (.). Şi nici nu contează în ochii lui, 
de altfel. Doar bunătatea umană i se pare de preţ, apreciată 
în raport cu puterea de a sacrifica tot ceea ce ai şi tot ce 
eşti, pe altarul dragostei şi al prieteniei., („Les Cahiers de 
I' Association Panait Istrati”, nr. 4, 1975.) 

Edinond Jaioux: „Panait Istrati este un povestitor oriental 
de prim ordin, nu de modă rusească, cum spune autorul lui 
Jean-Christophe, asimilându-l cu Gorki, de care se apropie 
doar prin viaţa sa agitată. Este un povestitor de 1001 de 
nopţi, de aventuri extraordinare într-o lume modernă. 
Panait Istrati le scrie direct în franţuzeşte. 

lată doi scriitori noi: Panait Istrati şi Joseph Kessel, care nu 
sunt francezi prin naştere sau Jean Cassou şi Emmanuel 
Beri, care sunt doar pe jumătate. S-au hrănit la cultura 
noastră, căreia îi aduc sensibilităţi ce nu le avem. Câtă 
bogăţie şi câte surprize în perspectivă! 


Asistăm, fără îndoială, la naşterea unei lumi noi (.) s-o 
întâmpinăm cu bucuria renașterii primăverii în fiecare an şi 
să-i urmărim cu interes evoluţia. („Les Nouvelles 
Litteraires”, 20 septembrie 1924.) 

Joseph Jolinon: „În Chira Chiralina reapare, în simplitatea 
firească a genului, povestitorul instinctiv al timpurilor 
biblice, cel care nu are habar de gramatică, fiindcă o 
precede cu secolele, şi care înduioşează atât pe omul din 
mulţime cât şi pe cel rafinat. Aşa s-a născut, nu fără 
strălucire, personajul literar Adrian Zografi, devenit un 
clasic în peste douăzeci de limbi, povestitor liric al boemei şi 
revoltei (.). 

Haiduc el însuşi, până-n măduvă. Nesupus la toate. Iubind 
femeile cu frenezie nebunească şi părăsindu-şi adorata 
după o săptămână, pentru a-şi regăsi libertatea, adevărata 
lui stăpână. Prietenos cu toţi şi de îndată nestatornic, 
punând totuşi, în mod constant, prietenia mai presus de 
orice. Pe scurt, un om neobişnuit, în afara claselor şi a 
etichetelor. (.) Trebuia să fie cunoscut şi auzit. Judecăţile şi 
părerile sale se sustrăgeau legilor obişnuite. În direcţia 
aceasta, socot că s-a comis o nedreptate socotindu-l un 
haiduc în piele de iepure. În realitate era un haiduc în felul 
său specific, aparte, de ftizie vizionar. Nu se aflau într-însul 
numai imagini şi dorinţe, sentimente şi pasiuni. 

Oricât de scurtă i-a fost trecerea printre noi, el lasă în 
urmă o operă, vreau să spun o contribuţie, o creaţie care îi 
e proprie, şi-şi trage seva din sufletul său. 

— O operă care are un ton propriu., („Lyon republicam”, 
20 mai 1935.) 

A. M. de Jong: „Sunt oameni născuţi cu un suflet şi o stare 
de spirit ce nu le îngăduie odihna, niciodată şi nicăieri. Au 
în sânge nostalgia depărtărilor. Ar putea fi comparaţi cu 
copilul care ţine morţiş să vadă ce se petrece la orizont, 
fără a-şi da vreodată seama că orizontul, deşi există în 
aparenţă, nu-i decât o himeră în realitate, depărtându-se, 
pe măsură ce încerci să ţi-l apropii. Istrati a fost un atare 


căutător de orizont. (.) Demonul curiozităţii nepotolite îl 
împingea mereu mai departe. Drumurile pământului îl 
ademeneau, în fiecare zi cu o nouă surpriză; la fiecare 
răspântie părea să-l aştepte fericirea cea mare, realizarea 
marelui vis care-l exacerba la culme. 

Dar ce vis? Îl ştia, oare, el însuşi? Nimeni n-a putut şti care 
a fost în realitate visul ce i-a hăituit pe marii vagabonzi, pe 
marii cuceritori sau aventurieri (.). Istrati se credea în 
căutarea prieteniei, a dragostei, a înţelepciunii, a libertăţii, 
a dreptăţii, a măreției nobilelor sentimente. Ei bine, ela 
întâlnit prieteni pasionaţi, a iubit şi a fost iubit de femei 
încântătoare, a cunoscut inteligenţe rare. 

— Într-un cuvânt, a văzut Frumosul sub diferitele lui 
forme, fermecat în faţa sentimentelor de o grandoare 
inexprimabilă. Şi întotdeauna, după ce le-a gustat un timp 
oarecare, el şi-a abandonat prieteni, amante, peisaje, 
adoraţiuni. Adesea, e drept, le-a părăsit plângând, 
blestemându-şi soarta îndrăcită, nestatornicia firii sale, 
sufletul său misterios de evreu-rătăcitor. Nu putea sta 
locului. Undeva, acolo la orizont, vocea destinului îl chema 
imperios. Şi el trebuia să i se supună. 

Istrati rătăceşte prin lume, gustă din toate fructele vieţii, 
se adapă la toate izvoarele bănuite a avea apa miraculoasă 
care te întinereşte, îţi dă înţelepciune şi fericire. Uneori îşi 
dă seama prea târziu că a muşcat dintr-un fruct înşelător, 
că a sorbit dintr-o apă noroioasă sau otrăvitoare. Ce-are a 
face! Mâine, el va găsi ceea ce-i mai bun! Mâine, poimâine 
sau peste o lună. Viaţa e lungă, iar pământul, fără margini. 

Graţie acestei capacităţi de a înţelege viaţa, Panait Istrati 
a devenit artistul ce stârneşte admiraţia noastră şi care l-a 
uimit chiar pe Romain Rolland, expert în ale psihologiei şi 
posibilităţilor literare (.). Ceea ce izbeşte în opera sa este 
miracolul forţei de pătrundere, cu inteligenţă occidentală, 
până în străfundurile sensibilităţii exuberante a sufletului 
oriental. Aici se află măreţia sa incontestabilă, cauza 
succesului său, mai degrabă enigmatic (.). 


Nu cunoştea din 1001 de nopţi decât ceea ce ştiu şi copiii: 
Ali-Baba şi cei 40 de hoţi, Lampa fermecată a lui Aladin, 
fragmente din Sinbad marinarul. Am zâmbit, la rândul meu, 
şi i-am dat primul volum din cele şaisprezece ale traducerii 
lui Mardrus. Neîncrezător, începu să citească. Ce surpriză, 
ce revelaţie pentru el! Striga de bucurie, de admiraţie, uluit 
în faţa imnurilor dedicate prieteniei, dragostei, plăcerilor 
vieţii de vagabond, în faţa descrierii naturii, a răbufnirii 
tuturor pasiunilor. (.) Nu se mai sătura citind. Voia să aibă 
această operă imensă şi fără seamăn, pentru a se pierde în 
ea ca-ntr-un ocean, ce i se părea tot atât de familiar ca şi 
casa părintească. Apoi, căzu pe gânduri: „Pe dracu! Dar 
ăsta sunt eu în întregime! Cum a fost, oare, posibil? Mai 
mult ca sigur câţiva arabi s-or fi strecurat printre strămoşii 
mei”. Apoi deveni nemulţumit, frământat: „Ah! Am trăit 
aproape cincizeci de ani, fără să fi cunoscut această 
frumuseţe prietenă şi minunată, în care se află partea cea 
mai bună din mine!” Dar repede entuziasmul îl cuprinse 
iarăşi, reluă lectura, fericit ca un copil căruia îi dai un cadou 
de mare preţ. 

Romain Rolland l-a numit „foc nestins”. (.) Flacăra s-a 
stins. Dar, printr-o fericită minune a artei, lumina ei a 
rămas, iluminând drumul frumuseţii ei eterne. Să-i fim 
recunoscători. Îi datorez orele sclipitoare şi de neuitat ale 
unei frăţii în care am crezut amândoi. Îi datorez 
săptămânile de vagabondaj voios, debordând de entuziasm, 
alintat de o fericire greu de închipuit. Îi datorez cunoştinţa 
unor oameni de o rară valoare umană. 

Ce a fost Panait Istrati, cel atât de ridicat în slăvi şi tot pe 
atât de renegat? Un vagabond de-a lungul drumurilor 
pământului. De asemenea, un vagabond şi în ale spiritului. 
Mai mult vizionar, decât artist în sensul obişnuit al 
cuvântului: mai degrabă un revoltat, decât un revoluţionar 
(.). Apariție fascinantă (.). Nimic într-Însul n-a fost stabil, cu 
excepţia voinţei nemărginite de a trăi. (.) O viaţă 
deszăgăzuită ce şi-a croit drum de-a lungul anilor, ca un 


torent de munte: fermecător şi înspăimântător, copleşitor şi 
mânios, năpustindu-se asupra unor stânci inevitabile, 
urlând de durere sau de triumf, rămânând totuşi tulbure în 
adâncurile sale învolburate. Abia după ce a parcurs un 
drum lung şi aventuros, torentul şi-a regăsit liniştea în 
oceanul eternității. 

Dacă e adevărat că fiece om are un drac pe lângă el, apoi 
Istrati a trăit înconjurat de o ceată de draci, care i-au 
transformat viaţa într-o luptă aprigă împotriva absurdului. 
Această luptă i-a pricinuit multe suferinţe şi nenorociri. 
Datorită acestei lupte, el ne-a dăruit frumuseţea 
tulburătoare a povestirilor sale sălbatice şi eroice. 

O umanitate mare şi vehementă, cu multe slăbiciuni şi 
mari defecte, de pe urma cărora nimeni n-a suferit poate 
atât de crud ca el însuşi. Un vagabond genial, o flacără 
rătăcitoare, un exilat printre oameni. Un om pe care te 
simţeai împins să-l iubeşti cu o dragoste de nezdruncinat, în 
ciuda tuturor defectelor sale. Aşa vreau să-l păstrez în 
amintirea mea. 

O veche şi înţeleaptă vorbă ne sfătuieşte a ierta mult, celui 
care a iubit mult. Şi, fără îndoială, mai ales celui care a 
suferit foarte mult. Tot astfel trebuie să iertăm totul lui 
Panait Istrati, neaducându-ne aminte decât de măreţia sa 
de artist, de creator de frumuseți orbitoare şi eterne,. („Les 
Cahiers des Amis de Panait Istrati”, nr. 12, decembrie 
1978.) 

Karel Jonckeere: „M-am născut şi am trăit peste o 
jumătate de veac într-o ţară mică din aşa-zisa lume 
occidentală, în Belgia, la Ostende, pe ţărmul Mării Nordului 
(.). Cititor asiduu, încă din copilărie, am vrut să-mi întregesc 
cele o sută optzeci de grade ale ceţosului meu orizont 
maritim, cu privelişti, cu gesturi, cu climaturi exotice, în 
toate direcţiile rozei vânturilor. 

Spre regretul meu, trebuie să mărturisesc că România nu 
era prezentă decât în foarte mică măsură (.). Cel dintâi şoc 
puternic, adevărată descoperire a unei optici binefăcătoare, 


a fost pentru mine lumea lui Panait Istrati, care m-a 
îmbogăţit cu un nou „continent”. Toate râurile Flandrei 
duceau acum spre o Deltă care-mi lărgea dintr-o dată 
măsurile aplicate până atunci riveranilor de pe Escaut şi de 
pe Lys. Delta şi locuitorii ei îmi internaţionalizau, prin 
literatura lui Panait Istrati, propriul meu decor,. („Secolul 
20”, august 1974.) 

Hubert Juin: „Panait Istrati a scris trei capodopere: Chira 
Chiralina, Moş Anghel şi Ciulinii Bărăganului. 

Vagabond înflăcărat şi păcălit, pe care nedreptatea îl 
scotea din sărite, având o inimă nemăsurat de mare. 

— În toate călătoriile sale dificile, în toate cărţile sale 
scrise cu sufletul la gură, în toate protestele sale cu glas 
tare, nu şi-a uitat niciodată cele trei figuri ale copilăriei: 
Dumitru, Anghel, Joița. Adică, dragostea pentru pământul 
românesc, pasiunea pentru libertate, ura împotriva soartei. 
(.) Aceste trei chipuri personifică Dunărea, zările joase ale 
Dobrogei, sângele ţăranilor răsculați, toate suferinţele dar, 
în acelaşi timp, şi toată speranţa”. (Prefaţă la Kyra Kyralina, 
Oncle Anghel, Club des' Libraires de France, 1958.) 

Monique Jutrin-Klener: „Aportul lingvistic român în opera 
lui Istrati se remarcă prin trei moduri diferite: cuvinte 
româneşti explicate şi traduse în majoritatea cazurilor; 
transpunere în franţuzeşte a expresiilor tipic româneşti 
(dictoane şi proverbe, idiotisme şi locuţiuni verbale); 
întorsături sintactice calchiate după limba română. 

Unii critici şi cititori francezi au reproşat lui Istrati inserţia 
pur şi simplu a cuvintelor româneşti (.). Alegerea lor a fost 
totdeauna judicioasă. Trebuia să pătrundem într-o lume 
nouă, unde opinca nu este „la sandale”, iar cozonac este cu 
totul altceva decât a noastră „brioche”. (.) Şi cum să traduci 
mămăliga, care nu-i „la polenta” italienească, sau plăcinta, 
care nu poate fi comparată cu nici un „găteau au fromage” 
al nostru (.) cavalul este fluierul ciobanului, iar doina, 
cântecul său (.). 


Devenit scriitor într-o limbă străină, Istrati a rămas 
îndrăgostit de cuvintele limbii materne, fericit să le 
cinstească, să le audă răsunând. El preferă adesea un 
cuvânt românesc, chiar dacă există un echivalent francez, 
fiindcă îl leagă sufleteşte de copilărie, îi evocă mai bine 
acest acord subtil care împleteşte imaginea cuvântului şi a 
gândirii (.). 

Numeroase dictoane şi locuţiuni uzuale se însufleţesc de o 
viaţă nouă, când le traduce. Alese cu grijă, transpuse cu 
gust, ele au prospeţimea unor adevărate truvaiuri. Este un 
procedeu stilistic utilizat frecvent de Istrati. Povestirile sale 
abundă în dictoane şi proverbe populare româneşti (.) 

Osmoza subtilă între cele două limbi latine rezistă analizei. 
Introducerea unei nuanţe, a unei inversiuni neobişnuite 
poate reflecta când o inadvertenţă, când o căutare. De o 
parte, greşeli de franceză semănate în scrisori şi 
manuscrise; prezenţa lor din ce în ce mai rară îngăduie a fi 
urmărit progresul lui Istrati în folosirea limbii franceze. Pe 
de alta, efecte voite de autor şi analizate la începutul 
acestor rânduri. Între aceste două extreme operează 
schimburi inconştiente, inerente cunoaşterii simultane a 
celor două limbi (.). Toată viaţa Istrati a avut ezitări, 
referitor la proprietatea termenilor, folosirea modurilor şi a 
ortografiei. Nu putea scrie fără consultarea dicționarului 
(.). 

Proza lui devine poetică, atunci când fraza ritmată se 
populează cu imagini. Istrati gândeşte mai degrabă prin 
imagini, prin inimă, decât prin rațiune. Universul său este 
guvernat de intuiţie şi instinct, nu de logică (.). O altă fiinţă 
se defineşte şi se impune prin frumuseţea privirii sau a 
zâmbetului, prin poezia gestului (.). 

Un glas care se-ndreaptă către noi, impunându-se auzului 
nostru, inimii noastre. Dacă ne oprim să-l ascultăm, ne 
farmecă, uitându-i stângăciile, din plăcerea de a asculta o 
poveste frumoasă şi tristă. (.) Prin tematica, structura şi 
limbajul lor, povestirile sale reintroduc în franceză o 


simplitate pierdută: ele apar ca o supravieţuire a artei 
orale, deşteptând nostalgia acelor menestreli pe care 
Occidentul i-a pierdut odată cu inventarea tiparului (.). 
Românească prin rădăcinile ei, franceză prin formă şi 
universală prin caracterul ei profund omenesc (.) ea este o 
operă după chipul eroilor ei, operă de haiduc (.). Un 
Rousseau modern, prin contradicţiile sale, prin credinţa în 
om şi nevoia veşnic-prezentă de auto justificare”. (Panait 
Istrati, un chardon deracine, Maspero, 1970.) 

Nikos Kazantzakis: „Figura sa, slabă şi brăzdată de riduri, 
mi-a plăcut din prima clipă, prin expresia ei de învingător 
chinuit. Epopeea eroică a vieţii sale îmi era cunoscută. În 
vinele sale curge năvalnic sângele de vagabond al 
Cefalonitului. În ochi îi arde dorinţa de a cunoaşte, iar 
mâinile veşnic nesătule de a atinge acest pământ, vremelnic 
şi drag, pe care îl călcăm cu picioarele noastre. Flămând, 
fără adăpost, a cutreierat lumea, muncind şi purtându-şi 
sărăcia, îmbătat de fericire. Acest lucru trebuie subliniat în 
chip deosebit. Puţini oameni pe lume au fost atât de fericiţi 
ca Panait Istrati. Sufletul său puternic preface foamea în 
hrană, iar vagabondajul şi sărăcia în libertate. Acolo unde 
alţi oameni ar putea pieri, Istrati respiră adânc şi 
recunoscător aerul întregii lumi. 

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu opera lui Istrati: sete 
nesăţioasă de viaţă, dragoste pentru tot ce-i viu care suferă 
şi trăieşte, izvor clocotitor care ţâşneşte din sfânta mocirlă 
în care trăim, bucurându-se de soare. 

Istrati nu este nici povestitor şi nici romancier. El este un 
oriental peste măsură, de o primitivitate care-l apropie de 
forţele elementare ale pământului şi sufletului. (.) Rareori 
un om a putut povesti cu atâta graţie şi forţă. Ascultându-l, 
ai impresia că pământul îşi îndepărtează zările. Abdar- 
Rahman, vestitul sultan al Spaniei, se adresa astfel poetului 
său iubit: „Isaa, când te aud vorbind, hotarele regatului 
meu se lărgesc”. La fel şi cu Istrati: când îl ascultam, 
simţeam cum creşte regatul nostru - sufletul. 


Istrati este fericit să-şi audă glasul, fericit să contemple 
viaţa, să râdă şi să plângă, să-şi răsfeţe inima şi să chiuie. 
Toate ideile abstracte i-au hrănit marele-i suflet de naiv. Nu 
a fost nici comunist, nici burghez, nici muncitor, nici 
intelectual. A trăit dincolo de etichetele efemere ale 
frazeologiei contemporane. El este, pur şi simplu, sufletul 
care se zbate în corpul omenesc pentru libertate.” (Colette 
Janiaud-Lust: Nikos Kazantzaki, 1970, Frangois Maspero.) 

Joseph Kessel: „L-am iubit pe Istrati pentru rădăcinile sale. 
Se născuse la Brăila, port la Dunăre, unde se amestecau 
toate neamurile din Balcani şi desculţii Orientului apropiat. 
Părinţii lui trăiau liber. Maică-sa, o tânără româncă, 
spălătoreasă. Taică-său, un grec contrabandist. (.) 

L-am iubit pe Istrati pentru meleagurile unde a crescut. 
Cătunul Baldovineşti, cu ţăranii, pescarii şi meşteşugarii săi 
- totul impregnat de amintirile dominaţiei otomane şi a 
poveştilor, legendelor, cântecelor de apă şi al răzmeriţelor. 
Apoi, străzile murdare şi periculoase ale Brăilei, pe care le- 
a vânturat - mai ales copil - într-o lume ce învălmăşea 
mizeria şi culorile orientale, strigătele negustorilor 
ambulanți şi larma bazarelor, dorul de călătorie (.). 

L-am iubit pe Istrati pentru primii săi prieteni. N-au fost 
copii. Se ferea de joaca şi de copiii de vârsta lui. Codin, 
ocnaşul generos, l-a iubit până la moarte. Mai târziu, tot la 
Brăila, a fost „căpitan” Mavromati (.). Bunătate sălbatică de 
ocnaş; umilă recunoştinţă şi poveşti ale bătrânului marinar. 
(.) 

L-am iubit pe Istrati în Mihail şi pe Mihail în Istrati. 

Mihail îşi purta secretul primei părţi din viaţă (.). Istrati i-a 
fost tovarăş, alter-ego, ani de-a rândul. Doar moartea îi 
despărţi. 

L-am iubit pe Istrati pentru călătoriile sale, pentru 
vagabondările sale (.) din nevoia de a descoperi, de 
neprevăzut, de aventură, mai puternice decât aceea a 
pâinii. Singura avere: întâmplarea; singura busolă: norocul 
şi tandreţea inimii omeneşti (.). 


Am iubit la Istrati revolta organică împotriva suferinţei 
impusă omului de către semenii săi şi societate. Mizeria, 
nedreptatea, exploatarea, rapacitatea şi mai ales vătămarea 
demnităţii, a libertăţii - îi erau de neconceput. Socotea 
drept o imensă puşcărie toate acele obligaţii, constrângeri 
şi reguli nemiloase prin care guvernele, proprietarii şi 
patronii îngenuncheau popoarele. Se sufoca (.). Oroarea în 
faţa nedreptăţii, mila, pentru cel flămând şi slab, pentru cel 
umilit, îl răscoleau şi-l zguduiau până-n măruntaie. (.) Nu 
concepea ca lumea să fie împărţită în buni şi răi. 
Cutreierase mult, cunoscuse mulţi oameni şi pretutindeni se 
lovise de ne justa alcătuire a orânduirii sociale. Discuţii. 
Dezbateri. Înfruntări. L-am iubit şi pentru această revoltă 
(.). 

Predispoziţiile şi instinctele sale, aventurile şi povestirile 
sale m-au înfrățit cu Istrati. Dar, în afară şi dincolo de 
prieteni, am resimţit faţă de ei nevoia unui soi de reverență 
şi gratitudine pentru că destinul îi oferise un miracol. 

Nu găsesc un alt cuvânt mai nimerit aici. Termeni ca: joc al 
întâmplării, capriciu al norocului sau împrejurări uimitoare 
mi se pare prea palizi, pentru a marca cele întâmplate. 

În 1916, un tuberculos, evadat din Balcanii în război, este 
internat într-un spital din Elveţia romandă. Fără o para 
chioară în buzunar. Nu cunoaşte pe nimeni. Habar n-are de 
franceză. Câţiva ani mai târziu, din încleştarea mizeriei, a 
disperării şi a morţii ţâşneşte un scriitor de limbă franceză, 
a cărui faimă cucereşte lumea. E acelaşi vagabond. 

După mine, trebuie rostit cuvântul: Miracol. Şi chiar 
strigat în gura mare, pentru a îmbărbăta pe toţi cei 
încleştaţi în lupta eternă cu tortura existenţei lor, 
împiedicându-i să se prăbuşească din cauza nereuşitelor. 
De asemenea şi pentru a oţeli credinţa celui ce zace 
claustrat în hăul nopţii de nepătruns, ferecat de porţi grele 
şi muşcat de disperarea cea mai cumplită şi cea mai 
rezonabilă, asmuţindu-l să creadă în steaua lui, în forţa lui, 


în eliberarea lui, pentru că şi alţii au fost în situaţii 
asemănătoare, condamnaţi ca şi el. 

În esenţă, pentru miracolul său, noi suntem toţi debitori lui 
Istrati”. (Des Hommes, Gallimard, 1972.) 

E. Lovinescu: „Unii compatrioți au văzut în scriitorul 
brăilean un povestitor de haiduci, crescut în umbra 
venerabilă a lui N. D. Popescu. Romain Rolland văzuse inel 
un urmaş autentic al lui Gorki. Asemănări exterioare: nici 
haiducul naţional, nici vagabondul rus nu constituie 
elementul esenţial al literaturii lui Istrati. Firul legăturii se 
urcă, mai degrabă, spre povestitorii orientali ai celor O mie 
şi una de nopţi: literatură de miraculos şi de invenţie, de 
aventuri fără preocupări psihologice şi etice, literatură ce 
se îndreaptă spre curiozitatea mereu deşteaptă şi mereu 
nesatisfăcută, fără intenţii artistice, literatură modernă, 
nepăsătoare, pătrunsă de o ataraxie universală, fatalistă 
deci, clasică oarecum prin mulţumirea de sine, proaspătă 
totuşi prin naivitatea cu care sunt privite întâmplările vieţii. 
În cadrele acestei feerii orientale îndepărtate, Istrati a 
reuşit să integreze un orientalism apropiat; mahalaua 
pestriță a Brăilei se dizolvă în culoare locală, de un pitoresc 
neaşteptat şi cu aventuri inepuizabile, al căror sens moral 
nu trebuie căutat. Prin mişcarea fără scop, prin invenţia 
fără ştiinţa gradaţiei şi a compoziţiei, literatura d-lui Istrati, 
saturată de pitoresc şi miraculos, trezeşte curiozitatea şi 
chiar emoția în faţa neprevăzutului întâmplărilor şi, mai 
ales, în faţa contemplativităţii resemnate şi deci filosofice a 
eroilor săi de „dincolo, de bine şi de rău. Rămas în această 
formulă, el ar fi interesat literatura franceză prin limbă, şi 
cea română prin decorul unei vieţi trecute printr-un suflet 
oriental naiv - pueril chiar, dar multiplu, candid în viţiu şi 
umanitar în nepăsare: Asistenţa lui Romain Rolland a da 
literaturii un scriitor (.)”. (Istoria literaturii române 
contemporane, Editura „Ancora” S. Benvenisti, 1926.) 

Rene Lalou: „Cu un atare om (Panait Istrati), imposibil să 
fii decepţionat. În opera sa - încă de pe acum remarcabilă - 


poţi prefera cutare povestire, poţi chiar să le clasezi în baza 
unor principii literare, poţi vorbi despre „mai bun, sau „mai 
reuşit,. Dar în niciuna dintre ele esenţialul nu lipseşte. 
Acest „esenţial, - pe care ne-am obişnuit să-l primim de la 
Panait Istrati şi pe care el îl risipeşte ca un nabab - este 
însăşi firea sa înflăcărată şi naivă, speranţele şi 
dezamăgirile sale, experienţele şi pasiunile sale, întreaga sa 
fiinţă, întreg sufletul său”. („Les Nouvelles Litteraires”, 5 
august 1933.) 

Armand Lanoux: „Nu l-am cunoscut personal pe Panait 
Istrati, dar am fost impregnat de opera lui, în tinereţe. La 
optsprezece ani, m-au emoţionat profund Moş Anghel şi 
Ciulinii Bărăganului. 

Mă bucur că operele sale au reapărut, după o absenţă atât 
de îndelungată. De altfel, cititorii l-au aşteptat cu legitimă 
nerăbdare. (.) îl consider unul dintre cei mai mari scriitori 
din lume., („Iribuna”, 28 august 1969.) 

Phileas Lebesgue: „Născut dintr-o ţărancă româncă şi un 
contrabandist grec, Panait ar fi putut opta, cu folos, pentru 
naționalitatea franceză, deoarece publicase cele mai bune 
opere ale sale în franţuzeşte şi în Franţa. N-a încetat să 
simtă însă, niciodată, tot ceea ce-l lega de pământul 
românesc. A murit prematur, în România, fiind îngropat 
alături de maică-sa. 

Bogat n-a fost niciodată şi ar fi putut să fie (.). Nimic 
părtinitor la Istrati. Cea ce contează la el este credinţa în 
adevăr. Îşi dă seama că o eră de înnoire totală s-a început în 
lume şi munceşte în această direcţie. Dar cinstea lui 
temeinică îl împiedică să se ferece într-o doctrină 
împietrită. Spectacolul pe care i-l oferă lumea 
contemporană îl constrânge să caute încă. Constatând cât 
de amare sunt fructele Arborelui Ştiinţei, al căror gust este 
cel al Morţii, el s-a întors spre Arborele Vieţii şi, ca Faust, ca 
bătrânul Gilgameş din poemul babilonian descoperit pe 
tablele de la Ninive, el s-a străduit să biruie tragica 
incompatibilitate a două ramuri de activitate: existenţă şi 


gândire. Ela simţit că Creierul fără Inimă nu înseamnă 
nimic şi că facultăţile într-adevăr creatoare ale omului se 
aflau altundeva decât în calculele tehnice sau construcţiile 
logice. lată pentru ce a fost şi va rămâne mare. lată pentru 
ce numele detractorilor săi va fi uitat cu vremea, în timp ce 
al său va străluci pururea.” (Prefaţă la Ma croissade ou 
notre croissade, Soutraine, 1941.) 

Frederic Lefevre: „Ioată viaţa lui Istrati a fost devorată de 
pasiune: pasiunea de a vedea, de a iubi şi care se contopea 
cu pasiunea de a ajuta, de a scrie în această minunată limbă 
franceză, pe care şi-a însuşit-o din dragoste, fără profesori, 
numai citind pe clasicii noştri. Sunt încredinţat că într-o zi 
se va scrie o frumoasă teză despre aportul lui Panait Istrati 
la limba franceză (.). 

Generaţiile viitoare, neglijând certurile noastre, vor 
continua să se entuziasmeze pentru opera sa. Numele lui va 
însemna şi pentru ele ceea ce a reprezentat totdeauna 
pentru noi: frumuseţe, poezie profund omenească, dragoste 
pentru viaţă şi oameni. („Les Nouvelles Litteraires”, 20 
aprilie 1935.) „Panait Istrati este prietenul meu şi sunt 
mândru de asta. Şi mai mândru, considerându-l cel mai 
mare povestitor din lume, în clipa de faţă. Nu fac această 
afirmaţie în baza prieteniei (.). Opera acestui anarhist este 
de o sută de ori mai sănătoasă decât opera atâtor 
romancieri catolici, începând cu Frangois Mauriac şi câţiva 
alţi convertiți iluştri. Este o operă generoasă, tonifiantă; 
respiră bucuria de a trăi şi inspiră bunătatea. (.) Opere ca 
ale acestui scriitor genial pot contribui puternic la încetarea 
rupturii primejdioase dintre literatură şi popor” („La 
Republique”, 7 iulie 1930.) 

Jacques-Henry Levesque: „Printre toate laşităţile, 
abandonurile, compromisurile, îngenuncherile cu care ne- 
au prea obosit contemporanii noştri, împreună cu toate 
bunele motive, toate artificiile şi „necesităţile tactice, ce 
pot fi invocate, Panait Istrati ne face să auzim cu totul 
„altceva,. E glasul unui om care a regăsit sensul vieţii, 


crezând în ea, prin experienţă personală, dincolo de teorii, 
de dogme şi organizaţii. Şi căruia, fiindcă este o conştiinţă 
liberă, i se pare firesc să rostească adevărul (lucru atât de 
rar astăzi), întărindu-şi faptele prin vorbele sale (ceea ce 
dă, pentru noi, toată greutatea spuselor sale).” („Orbes”, 
mai 1933.) 

Nicolae Manolescu: „Rolland încearcă să îndrepte revolta 
lui Istrati în sensul creaţiei, temă prin excelenţă camusiană; 
acest apel la creaţie îl impresionează pe Istrati, care decide 
să dea o formă literară impulsurilor ce-l stăpânesc. 
Scrisorile lui (.) sunt agitate, febrile, vădind un suflet 
dostoievskian (.) trece repede dintr-o extremă în alta, de la 
orgoliu la umilinţă (.), de la încredere la disperare, de la 
exaltare la completă apatie. Un mic roman dostoievskian se 
consemnă în aceste rânduri, care emoţionează profund pe 
Rolland, spirit măsurat şi limpede. (.) Istrati are ceva din 
Arkadi Dolgoruki, scriindu-şi „Însemnările, când se justifică 
în faţa lui Porfiri Petrovici, din Mâşkin care îşi recunoaşte 
suferinţele şi infirmităţile, tot acel amestec de 
nemaipomenită sfidare şi de umilinţă aparţine deopotrivă 
scriitorului român ca şi eroilor lui Dostoievski. (.) Rolland 
are o intuiţie extraordinară a „sufletului slav, al lui Istrati şi 
corespondenţa lui vădeşte o înţelegere plină de tact pentru 
salturile de umoare şi pentru injustiţiile prietenului său. 
(„Luceafărul”, 12 iunie 1971.) 

Victor Margueritte: „Nimic din ceea ce este omenesc nu a 
fost străin acestui mare călător - la început, multă vreme 
vagabond. Ceea ce-l apropie, pe scară mondială, de toţi 
visătorii îndrăgostiţi de acţiune, este adâncul sentiment al 
mizeriei şi speranţei, atât de impresionant la Panait Istrati, 
deoarece izvorăşte din propria-i viaţă, legată inseparabil de 
operă. 

lată pentru ce limba franceză se simte onorată, 
numărându-l printre cei care o propagă şi o face iubită.,, 
(„La Volonte”, 27 iulie 1930.) 


Eugene Marsan: „Se află (În Chira Chiralina) un accent 
inedit sau nemaipomenit - accentul unui singuratic. Dacă ar 
fi murit înainte de a fi scris, nimic nu l-ar fi putut înlocui. (.) 

A fost comparat cu povestitorii din Orient. Într-adevăr, are 
trăsătura lor caracteristică, maniera lor de a povesti în 
episoade. Ca să-l deosebească, s-a spus, pe bună dreptate, 
că a relevat un Orient al său. Pe scurt, nu este povestitor ca 
oricare altul, ci un scriitor nou căruia trebuie să-i discerni şi 
să-i sesizezi noutatea,. („Action frangaise”, 5 iunie 1927.) 

Maurice Martin Du Gard: „Noi am avut scriitori 
importanţi, care au contribuit (nu cu puţin) la îmbogățirea 
patrimoniului culturii. Sainte-Beuve, într-una din ale sale 
„Causeries du Lundi”, a stăruit asupra lui Hamilton, de 
origine englez, care a scris într-o franceză dintre cele mai 
curate şi mai corecte. Lui îi datorăm Les Memoires du 
Chevalier de Grammont (.), care sub Charles al II-lea 
anunțau stilul lui Voltaire, având o influenţă incontestabilă. 
În zilele noastre, polonezul Conrad înzestrează magnific 
literatura engleză. Oare Franţa se îndreaptă spre o 
aventură tot aşa de fericită, cu acest român care ne dăruie 
povestirile sale populare? 

Istrati (.) este un adevărat autodidact. Sorbona sa - 
întâmplarea! Extraordinar destin! Nevoia de-a hoinări îl 
stăpâneşte cu putere (.). Se remarcă la el daruri 
surprinzătoare de povestitor şi poet. Un povestitor 
interesat mai ales în a zugrăvi figuri de oameni, un poet 
aspru şi tumultuos al naturii, cum rareori pot fi întâlniți în 
Occident. Dar ceea ce-l aşază pe Istrati în fruntea autorilor 
de povestiri populare este pledoaria sa, aproape la fiece 
pagină, pentru pasiune şi prietenie. „Prietenia este prima 
între virtuţi, deoarece le înglobează pe toate”. Istrati poate 
fi considerat deci, astăzi, drept cel mai bun discipol al lui 
Aristotel. (.) Totul într-însul este vocaţie spontană, 
încredere, îngăduinţă. Atât de tandru, încât era să-şi dea 
sufletul în singurătate (.). 


Romain Rolland a pretins că opera lui Istrati „se va impune 
prin forţa inimii, dar mai întâi nu în Franţa, ci cu siguranţă 
în Europa”. Nu suntem de părerea autorului lui Jean- 
Christophe şi Beethoven. Şi asta nu poate decât să-l 
bucure,. („Les Nouvelles Litteraires”, 15 februarie 1924.) 

C. H. ]. Millou: „Realism sănătos, umanitate generoasă. 
Este însuşi tipul de artă accesibil poporului. Imposibil ca un 
muncitor francez, sau unul dintre autodidacţii ce 
frecventează bibliotecile noastre, sau un om din popor de la 
noi să nu se recunoască în Adrian şi prietenii săi; să nu se 
regăsească în sufletul muncitorilor din portul Brăilei - acel 
suflet care freamătă însetat de eliberare, de mişcările şi 
revoltele ce zguduie atât proletariatul nostru cât şi al ţărilor 
de pretutindeni. 

Alături de acestea, notații pitoreşti despre viaţa 
românească, (.) truvaiuri de stil viguros, colorat puternic şi 
adesea de o delicateţă ce dezvăluie o sensibilitate aparte (.), 
o operă pasionantă, unde trăiesc fiinţe adevărate, 
neînfrumuseţate sau zugrăvite în negru (.). Opera lui ne 
dovedeşte că Romain Rolland a avut dreptate să-l 
îmboldească la scris. Istrati este unul dintre cei mai buni 
martori ai conştiinţei populare europene., („L'Avenir de 
l'Yonne,,, 2 martie 1933.) „Le Mois,: „Viaţa aventuroasă nu 
l-a împiedicat să se instruiască. A citit tot ce i-a căzut în 
mână, cu furia specifică autodidacţilor. Şi nu numai 
romanele marilor scriitori ruşi şi francezi, ci şi lucrări 
temeinice de sociologie (.). Întâlnirea cu opera lui Romain 
Rolland avea să facă un scriitor din Panait Istrati. Bucuria 
de-a fi cunoscut, n-a fost desfătarea unui literat (nici nu 
devenise aşa ceva) în faţa unei opere de artă (ceea ce nu-i 
sigur că ar fi putut fi Jean-Christophe). A fost ceva mai mult: 
o comuniune adâncă. Idealul uman ce-şi făurise, îl avea 
acum în faţă. Felul preferat de a gândi i-l oferea Jean- 
Christophe. Nu se întâlnise cu un erou de roman, cicuun 
om adevărat pe care i-ar fi plăcut să-l aibe prieten (.). 


S-a rostit numele lui Gorki, dar la Panait Istrati este cu 
totul altceva decât asprimea scriitorului rus. Desigur, Istrati 
este un povestitor, dar un povestitor oriental. Din rasa 
Şeherezadei (.). În câţiva ani, devine scriitorul de limbă 
franceză cel mai mult tradus în străinătate. 

Vagabondul trebuia să devină un scriitor? Revoluţionarul 
avea să se schimbe? Gloria-i neaşteptată nu l-a schimbat 
deloc pe Istrati (.) Sortit să cutreiere lumea pentru a 
propaga cuvântul dragostei şi al prieteniei, s-a străduit cu 
folos. S-a spus că viaţa sa nu are nici o pată de egoism. 
Chiar de-ar avea, ar trebui să i se ierte, în amintirea 
cântecului de flaut care este opera sa,. („Le Mois”, aprilie 
1935.) 

Paul Morelle: „Istrati se descria drept omul care nu aderă 
la nimic. Practic, asta însemna „omul care adera la totul: la 
viaţă, dragoste, vin, prietenie, natură, moarte, la creaţie în 
ansamblul ei. lată de ce astăzi continuăm a adera la operele 
sale (.). 

În opera lui Istrati există două filoane. 

Unul, care evocă fapte şi povestiri auzite despre o epocă 
veche de peste o sută de ani şi pe care o preamăreşte cu 
ajutorul imaginaţiei. Este filonul minunat care se corelează 
cu O mie şi una de nopţi, unde haiduci cu inimă aspră îşi 
eliberează surorile ferecate în haremuri, unde bruta cea 
mai asasină tăinuieşte un suflet de copil, unde vagabondul 
cel mai zdrenţuros maschează un prinţ al înţelepciunii şi 
spiritului. Se află în această fantasmagorie lirică un Giono 
din prima perioadă (aceea din UUn de Baumugnes). 

Al doilea filon, cel din La stăpân, Biroul de plasare este mai 
realist, mai contemporan şi mai direct autobiografic. El 
uneşte etapele unei vieţi plină de colorit, de pitoresc, 
aventuroasă şi frământată, ale cărei episoade sunt 
înfrumuseţate sau dramatizate cam în maniera lui Celme 
sau Henry Miller (fără stil ameţitor, dar cu multă poezie 
instinctivă, elementară). 


Aceste două filoane, care se întretaie neîncetat, îşi găsesc 
cea mai desăvârşită expresie în Ciulinii Bărăganului, fără 
îndoială, cea mai bună carte a sa., („Le Monde”, 19 
octombrie 1968.) 

Al. Oprea: „Care este adevărul istoric oglindit în 
povestirile sale, care de atâtea ori au fost identificate cu 
fabulosul oriental? În ce constă specificul lor naţional? Este 
Panait Istrati un scriitor francez - ţinând seama de limba în 
care a scris - sau un scriitor român? (.). Elucidarea acestui 
„caz” constituie pentru critica şi istoria noastră literară şi o 
obligaţie patriotică, întrucât figura scriitorului brăilean 
interesează nu numai publicul cititor de la noi, dar şi din 
multe alte ţări, unde cărţile lui au fost citite şi lăudate. (.) 
Panait Istrati a adus patriei noastre, prin povestirile sale, un 
imens serviciu, răspândind în multe colţuri ale globului 
icoanele pământului românesc. 

Analiza operei lui Panait Istrati nu poate fi neglijată pe 
motivul că aparţine unui scriitor de limbă străină. Există 
deosebiri fundamentale între autorul Ciulinilor Bărăganului 
şi acele persoane care s-au expatriat în Franţa, având 
puţine contingenţe cu viaţa poporului nostru. Se ştie că 
Istrati a ajuns în străinătate în urma unor împrejurări cu 
caracter întâmplător, şi a refuzat să accepte o altă cetăţenie 
(iar după 1930 s-a stabilit definitiv în România). Despre 
ţinuturile natale, el a vorbit întotdeauna cu duioşie şi 
venerație (.). Opera lui Panait Istrati nu poate fi înţeleasă în 
toate particularităţile şi meandrele ei, fără a fi raportată 
direct la realităţile şi condiţiile literare româneşti (.). 
Istoriei noastre literare îi revine misiunea de a da o 
judecată completă asupra activităţii sale beletristice, 
încorporând-o - pentru întâia dată! 

— În tradiţia literaturii române. 

Pentru a repeta memorabilele cuvinte folosite de 
academicianul George Călinescu, în cazul lui Creangă, 
putem spune şi noi că Panait Istrati trebuie aşezat în 


vremea şi în ţara lui”. (Panait Istrati, Editura pentru 
literatură, 1964.) 

Anders Osterling: „Istrati ar fi putut (.), cu aventurile sale 
„multicolore, să procure o existenţă fără griji unei duzini 
de romancieri europeni. Dar putea el însuşi să trateze, ca 
artist, acest material năvalnic? A dovedit, în mod 
incontestabil, că e în stare cu toate că pentru aceasta a 
folosit o limbă străină pe care a învăţat-o de unul singur (.). 
Povestirile lui Istrati-Zografi apar (.) ca un amestec de 
realism şi fabulaţie. (.) Ceea ce trebuie admirat, în toate 
privinţele, este strălucitul său talent de a povesti. Fără 
reguli şi înflăcărat de ceea ce rosteşte, el se năpusteşte 
năvalnic, cu impetuozitatea unui torent. Ceea ce ştie Istrati 
despre oameni nu e spicuit din cărţi, ci crestat adânc pe 
răbojul experienţei de zi cu zi. 

— Pe drumuri prăfuite de ţară, prin pieţe însorite şi 
mişunând de lume unde se întâlnesc o sumedenie de rase. 
Factorul etnografic se împleteşte cu cel psihologic. Oamenii 
lui sunt pe jumătate sălbatici, trăiesc din instinct, rătăcesc 
într-o lume înşelătoare şi în care nu este bine să te avânţi 
neînarmat (.). În Orient, călătorii obişnuiesc să-şi ţină la 
chimir banii şi lucrurile mai de preţ. Stavru are nenorocirea 
să i se fure chimirul, într-un han slinos din Beirut. În 
vâltoarea şi vicisitudinile vieţii sale, Istrati, straniul 
vagabond din Brăila, şi-a păstrat la loc tainic chimirul. 
Datorită lui există azi ca povestitor. Comorile acestui chimir: 
dorul de aventură, vitalitate de neînfrânt şi dragoste pentru 
culoare, chiar dacă viaţa este înecată în deznădejde şi 
mizerie”. (Prefaţă la Chira Chiralina, Editura Albert 
Bonniers, Stockholm, 1926.) 

Perpessicius: „Fixată, astăzi, în planul şi în conştiinţa 
literaturii universale, opera lui Panait Istrati se cuvine 
încetăţenită, cu aceleaşi onoruri, şi în mica noastră 
republică a literelor. (.) Omul acesta care-şi refuză, cu 
oarecare insistenţă cochetărie, titlul de romancier sau de 
scriitor profesionist, aşa cum l-au consacrat timpurile din 


urmă, era totuşi din ginta celor miruiţi de Apollo să scrie 
carte după carte, până ce-şi va fi tors întreg caierul, până 
ce-şi va fi comunicat toate mesagiile cu care-l investise un 
destin nepătruns. (.) A fi înălţat pe eroii cântecelor noastre 
bătrâneşti şi din figuri schematizate oarecum, ca nişte 
fresce bizantine ale istoriei noastre sociale, a-i fi promovat 
în planul epopeelor orientale şi homerice, iată ceea ce a 
izbutit Panait Istrati, iată originalitatea lui în conspectul 
literaturii noastre naţionale. Eroismul acestor haiduci, ai 
soartei şi ai codrilor, împătimiţi de libertate şi onoare, chiar 
când e vijelios şi năpraznic, păstrează o ţinută şi o 
demnitate, o nobleţe pe care o întâlnim numai în marile 
creaţiuni homerice. Vorba lor e cumpănită şi aleasă, pentru 
că-n ea picură înţelepciunea veacurilor (.). Panait Istrati e, 
după Creangă, unul din cei mai înţesaţi de ziceri populare, 
în scrisul său (.) atât pitorescul vieţii noastre de ţară cât şi 
specificul înţelepciunii noastre populare sunt urmărite şi 
puse în lumină cu constantă dragoste. Este însă chiar mai 
mult. Substratul acesta de credinţe populare urcă până la 
vârsta dintâi, a bogomilismului (.). 

Literatura lui Panait Istrati (.) nu este numai ilustraţia 
acelui captivant dar de povestire, al cărui debit firesc făcea 
pe Romain Rolland să vorbească de prezenţa „unui tumult 
al geniului”. Literatura lui Panait Istrati este literatura unui 
suflet, a unei inimi mai curând, a unei sensibilităţi, profund 
umanitare, pentru a folosi un termen de care s-a cam 
abuzat şi din pricina aceasta literatura lui a încălzit inimile 
cititorilor, prin omenescul întâmplărilor şi simplitatea cu 
care sunt înfăţişate. Mai mult decât celelalte sentimente, 
ceea ce a ţinut Panait Istrati să consemneze în paginile 
cărţilor lui - şi chiar în cele extraordinare ale haiducilor - 
sunt bătăile inimii, omenia, bunătatea, spiritul samaritean. 
Inima e în centrul acestui personal sistem al operei lui (.). 

Ciulinii Bărăganului şi Neranţula sunt cu adevărat două 
din cărţile lui cele mai izbutite şi care au darul, ca şi Chira 
Chiralina, ca Moş Anghel şi ca în lumea Mediteranei, să ne 


introducă în însăşi inima acestui povestitor şi făuritor de 
legende. S-a spus, în trecut, că Ciulinii Bărăganului este 
romanul revoluţiei agrare de la 1907. Însă Panait Istrati 
este cel mai străin cu putinţă dintre scriitorii noştri, de 
concepţia romanului social aşa cum l-au înţeles şi realizat, 
pe chiar tema aceasta a răscoalelor ţărăneşti, Liviu 
Rebreanu şi Cezar Petrescu (.). 

Ciulinii Bărăganului sunt de fapt poemul pustietăţilor, al 
zărilor necuprinse, al împărăției scaieţilor, porniţi în lume 
odată cu crivățul care-i alungă ca pe tot atâtea suflete 
neliniştite. Este, aici, un Bărăgan altul decât cel clasic, cum 
ni l-a transmis Odobescu, şi dacă ar fi să-i aflăm un 
corespondent, l-am apropia mai curând de viziunea 
troglodită a Bordeienilor lui Mihail Sadoveanu. 

Cât despre Neranţula (.) ea este, dimpreună cu cele mai 
bune pagini din Mihail, însuşi poemul Brăilei. Niciodată 
peisajul acesta dunărean, de un exotism autohton totuşi (.) - 
niciodată toate aceste detalii de viaţă, de moravuri şi de 
ritual, dictate nu de dragul pitorescului, n-au fost evocate 
cu mai multă poezie, ca în aceste două cărţi ale lui Panait 
Istrati. (.) Neranţula ilustrează, împreună cu Ciulinii 
Bărăganului şi în lumea Mediteranei, simplitatea patetică 
spre care se îndrepta tot mai mult scrisul lui Panait Istrati 
(.). 

Literatura noastră modernă îl revendică cu hotărâre pe 
Panait Istrati, pe fiul pierdut şi revenit, ca şi Ulise al 
versului francez, după o miraculoasă călătorie. Opera lui 
Panait Istrati întregeşte peisajul literaturii româneşti din 
ultimii douăzeci de ani, căci, dimpreună cu Mihail 
Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, autorul Chirei Chiralina 
alcătuieşte treimea cea de o fiinţă a celei mai unitare 
substanţe epice (.) ca şi aceştia, Panait Istrati este, dintre 
toţi ceilalţi scriitori moderni ai noştri, acela care aduce cele 
mai multe probleme, cei mai mulţi eroi şi cea mai puternică 
individualitate”. (Jurnal de lector, Editura Casa Şcoalelor, 
1944.) 


Petre Pandrea: „Gloria lui Panait Istrati a mers crescând. 
Romanele sale s-au succedat într-o avalanşe de surprize şi 
într-un cor de laude, de la Leon Daudet până la L'Humanite. 
Grăise un ins din „poporul abisului”, un om din familia lui 
Jack London şi a lui Maxim Gorki. Aducea din mijlocul 
hamalilor, al muncitorilor din porturi şi al ţăranilor arşi de 
soare din Baldovineştii Brăilei, un parfum nou şi în limbajul 
lui colorat se concentrau înţelepciuni străvechi, multă obidă 
şi un farmec nespus. Artistul Panait Istrati va rămâne în 
istoria literaturii europene din ultimele decenii. Drama lui 
Istrati a început de când s-a decis să ia o atitudine politică. 
Spirit protestar, era firesc să fie atras de extreme (.). 

Prin temperament, Istrati era predestinat să fie un învins 
al vieţii sociale, care are reguli de aramă şi de crudă 
stricteţe. Aceste înfrângeri au fost subliniate, de altminteri, 
de artist, într-o serie de cărţi, care formează o galerie 
incontestabilă (.). La moartea lui ne-a cutremurat destinul 
artistului solitar,,. („Dimineaţa”, 18 aprilie 1935.) 

Ion Pas: „Ca şi existenţa lui London, aceasta a lui Panait 
Istrati a fost agitată, colorată, vibrantă ca o pagină de 
literatură, ca paginile pe care le-a scris apoi şi care au 
stârnit interesul cititorilor - în special al celor din Apus. 
Acolo, povestirile cu haiduci, pustiul Bărăganului, pitorescul 
Brăilei de altădată şi întâmplările cu vagabonzi din Orient 
prezentau farmecul ineditului, într-o mai accentuată 
măsură decât la noi. De aceea, prețuit şi tălmăcit în peste 
douăzeci şi cinci de limbi, Istrati a fost în România admirat 
şi atacat cu egală ardoare - dar nu citit, sau în orice caz 
citit foarte puţin. E drept că la crearea şi menţinerea 
atmosferei de ostilitate în care trăise aici, a contribuit şi el 
prin irascibilitatea şi contradicţiile naturii sale (.). Rămâne 
însă în urma lui opera scrisă, alcătuită din vreo douăzeci de 
volume, legate între ele printr-un fir - firul vieţii lui Adrian 
Zografi, care-i însuşi povestitorul. Caierul amintirilor nu era 
depănat cu totul. Fusese prea bogată în întâmplări şi în 
experienţe existenţa vagabondului, pentru ca ea să fi 


încăput în opera care putea să fie cantitativ mai mare, dacă 
boala pe de-o parte şi pe de alta irosirea scriitorului în 
polemici sterile nu-i răpeau cea mai bună parte din timp.” 
(„Şantier”, 1 mai 1935.) 

[. Pellz: „Niciodată nu se va uita că în tinereţele sale mult- 
chinuite a trăit printre muncitorii din portul Brăilei şi a 
luptat cot la cot cu ei. Că s-a ridicat cu hotărâre împotriva 
asupritorilor şi a suferit prigoana burgheziei; că a militat 
prin scris pentru promovarea idealurilor clasei muncitoare, 
a demascat pe exploatatori, a biciuit tagma „stăpânilor”; nu 
se va putea uita că tocmai în această fază când scriitorul se 
simţea legat de clasa sa, a dat tot ce e mai valabil în cartea 
sa. (Cum i-am cunoscut, Editura pentru literatură, 1964.) 

Dan Petraşincu: „Panait Istrati, în mijlocul tradiţiei 
franceze, era însuşi simbolul literaturii româneşti în mijlocul 
celei franţuzeşti”. („Rampa”, 18 aprilie 1936.) 

Camil Petrescu: „S-a spus, cu miere şi cu sare în frază, că 
Panait Istrati ar fi un simplu povestitor de „vieţi de haiduci, 
care a cucerit străinătatea, datorită farmecului exotic al 
subiectelor însăşi. Cine judecă însă aşa, e un năuc al 
valorilor, al bogățiilor artei. Acestor subiecte stupide, Panait 
Istrati le-a dat o substanţă sensibilă, o plasticitate de o 
vigoare rareori ajunsă în literatura universală. Ca poet, 
depăşeşte desigur şi pe Gorki şi pe Romain Rolland, 
patronii lui spirituali. Ceea ce a cucerit douăzeci şi două de 
popoare ale lumii nu sunt istorii „poliţiste,,, fie ele şi 
haiduceşti, ci o viziune a vieţii, halucinantă şi înfiorată ca un 
univers nou. Fireşte, opera lui cuprinde şi altfel de 
întâmplări, ca de pildă povestea unică a Chirei Chiralina, 
dar anumite fapte şi portrete haiduceşti au căpătat sub 
pana lui o măreție cu ADEVĂRAT homerică. Dar pentru 
făcut aceste constatări e timp nesfârşit, căci opera lui 
Panait Istrati e sortită multor veacuri, şi oamenii viitorului 
nu-şi vor mai închipui, probabil, că aşezându-se cu ura lor 
pe un cadavru, acoperă şi sufocă o parte din geniul speciei 
însăşi”. „Gazeta”, 29 aprilie 1935.) 


Cezar Petrescu: „Fără îndoială, încercarea lui Panait 
Istrati de a-şi refixa rădăcinile sufleteşti în pământul natal 
n-a fost prea fericită. Puţini prieteni l-au întâmpinat cu 
inima şi cu braţele deschise. Manifestaţiile s-au dezlănţuit 
mai mult împotriva lui, decât pentru dânsul (.). Sosise acasă 
şi se simţea mai singur decât în ceasul plecării. Era pentru 
omul şi scriitorul Panait Istrati, o dramă. Pentru noi, o 
ingratitudine. Căci omul şi scriitorul meritau ceva mai mult 
(.). 

Ne cucerise opera. Ne cucerise temperamentul. Simţeam 
ceva mai puţin banal, în om şi în operă, decât tot ce ne 
puteau oferi profesioniştii literaturii, industriaşii volumelor 
cu tiraj (.). Scriitorul aducea altceva, proaspăt şi tragic. 
Experienţa omului care a înfruntat pieptiş destinul, a trăit 
direct şi patetic, a cunoscut deznădejdea şi a cunoscut ceva 
mai rar. 

— Consolarea prieteniilor, când sufletele se deschid de la 
om la om, altfel decât în lumea deşartă a literaturilor (.). 
Această umanitate, Panait Istrati a cunoscut-o prin 
experienţă directă, i-a fost apropiată, s-a identificat cu ea (.) 
şi a exprimat-o în opera literară, cu un farmec oriental de 
povestitor şi cu o adâncă iubire de tot ce e umil şi dureros 
în viaţa umiliţilor (.). Unica preocupare i-a fost să-şi 
plătească o grea datorie faţă de tovarăşii dintre care a 
pornit şi pe care niciodată nu-i părăsise,. („Curentul”, 21 
septembrie 1931.) 

Al. Philippide: „Izvorâtă dintr-o puternică nevoie de 
destăinuire, opera de povestitor a lui Panait Istrati este 
pătrunsă de sentimentul prieteniei. Aproape toţi eroii lui 
Panait Istrati, începând cu autobiograficul Adrian Zografi se 
pot reduce la un singur tip dominant: omul care tânjeşte 
după prietenie, care trăieşte pentru prietenie şi care vede 
suprema mulţumire sufletească în găsirea unui suflet bun. 
În această căutare a prieteniei se subliniază şi se topesc 
toate celelalte sentimente (.). Omul descris de Istrati este 
un căutător de imposibil. Aşa cum caută prietenia visată, el 


caută şi dreptatea socială, bunătatea, sinceritatea. (.) Un 
realism violent şi crud, o observaţie nemiloasă a firii 
omeneşti şi o adâncă experienţă a vieţii temperează 
romantismul personajelor şi restabilesc totdeauna adevărul 
situaţiilor. Acolo unde acest adevăr ar putea fi pus la 
îndoială (ca în ciclul povestirilor cu haiduci), tonul de 
legendă şi de baladă veche transfigurează realitatea şi o 
înalţă pe culmile poeziei epice. (.) Suntem departe aici de 
vagabonzii sublimi şi de criminalii neprihăniţi din unele 
romane ruseşti. Vagabonzii şi golanii lui Istrati sunt 
frământaţi desigur şi ei de năzuinţi sublime, dar ei sunt în 
acelaşi timp umani şi adevăraţi, supuşi la patimi şi la 
cusururi, încătuşaţi de pasiuni violente, copleşiţi de păcate, 
fulgeraţi de ură sau înrăiţi de dragoste neizbutită (.) fondul 
sufletesc al tuturor este bun şi numai societatea şi 
împrejurările potrivnice şi nedrepte îi fac păcătoşi şi răi. 
Este aici, la Istrati, o bună parte de tezism şi un 
rousseauism cam naiv (.) consecinţă firească a setei aceleia 
de sentimente absolute, care înainte de a fi a eroilor lui, 
este a scriitorului însuşi. (.) „Cazul, lui a produs un răsunet 
european. Şi într-adevăr este ceva uimitor şi rar, în cariera 
literară a acestui om, care la 40 de ani ajunge să scrie 
opere pline de culoare, de sevă şi de originalitate stilistică, 
într-o limbă care nu ea lui, pe care a învăţat-o târziu, la 35 
de ani şi pe care cu o îndrăzneală nemaipomenită şi 
candidă o înfloreşte cu idiotisme româneşti, traduse ad- 
literam, cu cuvinte şi expresii româneşti transpuse fără nici 
un înconjur, reuşind totuşi să aibă o frază de o eleganţă 
clasică şi să fie atât de român în haina lui străină (.) pentru 
o bună parte din publicul nostru cititor, omul acesta, care a 
fost unul din cei mai mari poeţi-povestitori ai noştri, este 
însă scriitor francez. Soarta ciudată şi plină de peripeții a 
lui Panait Istrati îl urmăreşte, în opera lui, şi după moarte”. 
(„Adevărul literar şi artistic”, 18 aprilie 1937). 

Al. Piru: „Factorul decisiv pentru stabilirea naţionalităţii 
unei opere literare este limba. În această privinţă Panait 


Istrati, care a scris exclusiv în limba franceză, poate fi 
socotit scriitor român? (.) Spre deosebire de un Joseph 
Conrad însă, care scriind în limba engleză şi-a uitat cu totul 
patria sa de origine (Polonia), Panait Istrati izbeşte prin 
specificul românesc al operelor sale. De aceea toţi cei care 
vorbesc în străinătate de el îi amintesc originea (aşa Lalou, 
Larnae, printre francezi, aşa Adriano Tilgher, printre 
italieni; acesta din urmă, critic de mâna întâi, scrie în La 
Cultura din 15 decembrie 1927 un articol elogios despre 
Un narratore rumeno-francese: Panait Istrati). (.) Fără 
îndoială că nu numai specificitatea acestor opere, dar şi 
conţintul lor protestatar, realist critic, determina pe 
Ibrăileanu să le analizeze în „Viaţa românească, să le 
recomande cititorului român”. („Viaţa românească”, 
februarie 1957.) 

M. Pop: „Puțin cunoscută, opera literară a lui Panait 
Istrati, deşi scrisă în limba franceză, poartă un puternic 
caracter naţional. Talentul autorului nu mai are nevoie de 
vreo recomandaţie; el a fost remarcat şi subliniat la vremea 
sa de Romain Rolland. Ar fi greu să caracterizăm creaţia lui 
Panait Istrati în câteva cuvinte. E cert însă că prin cele mai 
bune pagini ale sale, ea se încadrează în realism şi merită 
interesul corespunzător al editurilor şi al istoricilor literari”. 
(„Scânteia”, 26 septembrie 1956.) 

Magdaleine Paz: „Dacă citeşti cu atenţie confesiunile lui 
Istrati despre sine, eşti izbit de faptul că atât virtuțile, cât şi 
scăderile sale îl predestinau la cariera de povestitor. 
Înzestrat cu un temperament de foc (.) nu cunoaşte decât 
stările de paroxism; se mişcă neîncetat de la un pol la altul. 

— Delirând de entuziasm sau de tristeţe; înfometat de 
libertate, urând toate servituţile, el este vagabond până-n 
măduva oaselor, wanderer-type, nomadul prin excelenţă 
care nu-şi găseşte echilibrul decât într-o rătăcire continuă. 
Vagabondând întruna, cunoaşte o mie şi una de aventuri: el 
este bun, brav, generos, dornic să împartă, să-şi deschidă 
inima, punga, uşa casei şi să-şi ofere mâinile scheletice. 


Atâta mobilitate sufletească, o stofă atât de aspră şi 
somptuoasă, o atare experienţă bogată, o nebunie atât de 
magnifică în dăruirea de sine, n-aşteptau decât şansa de a 
înflori în povestiri cu miez şi colorit proaspăt. Graţie „Vocii 
de la Villeneuve”, cum o numeşte Istrati, opera sa a prins 
formă - operă viguroasă, emoţionantă, muşchiuloasă, 
înfrumuseţată de tinereţe şi forţă populară. 

Dar în destinul lui Istrati se află o dramă de care nu-şi dă 
seama şi pe care o frază din prefaţă la Maison Thuringer o 
exprimă în întregime: „Nu mă simt născut să distrez pe 
oameni, ci ca să-i învăţ, frăţeşte”. Iată nenorocirea! (.) Câtă 
vreme povestea pur şi simplu, cu vorbele sale, răzbătea 
revolta; de când vrea să instruiască, o batjocoreşte (.). Cât 
de tulburător era Istrati, cât de preţios îi era mesajul, 
atunci când nu era decât un povestitor!, („Monde”, 11 
martie 1933). 

Henry Poulaille: „Cazul acestui scriitor a fost interesant. El 
dezminţea pe viu profeţiile care pretindeau că 
autodidactismul nu există. Istrati, scriitor autodidact român, 
o demonstra într-o limbă colorată şi robustă, care nu era a 
sa. 

Când Rolland l-a numit pe Istrati „un Gorki balcanic”, a 
făcut-o având puternic întipărită figura autorului 
Vagabonzilor. Istrati i-l evoca prin subiecte şi în acelaşi timp 
pentru că era muncitor. Întreaga operă a lui Gorki este şi ea 
autobiografică. Ca şi Gorki, Istrati vagabondase douăzeci de 
ani, ducând o viaţă plină de aventuri extravagante, la 
cheremul intemperiilor şi al necazurilor, din lipsă de bani. 
Istrati a trebuit să facă toate meseriile pentru care nu se 
cere ucenicie, fiind pe rând: băiat de prăvălie, plăcintar, 
lăcătuş, lucrător la terasamente, hamal, mecanic, om- 
sandvici, servitor, pictor de firme, zugrav, ziarist, garajist şi, 
în sfârşit, fotograf. Călătorea adesea clandestin pe vapor, 
prins şi aruncat jos la prima escală. În felul acesta, 
autodidactul are în universul său amintiri ce nu sunt la 
îndemâna scriitorului de profesie (.). Istrati aduce o 


întreagă lume de amintiri, făcându-ne să le retrăim în 
cărţile sale. 

Este aportul viu pe care-l conţine opera sa. Ea ni se oferă 
ca un album cu imagini mărite şi violente, care glăsuiesc 
despre drama mizeriei omului, sub lovitura soartei haine (.). 

Istrati era un oriental, într-o măsură de care nu-şi da 
seama, de o exuberanţă fără nuanţe. A avut cel puţin atâţia 
prieteni, câţi şi duşmani. Oficia prietenia, dar cam ca un 
profet, foarte egocentric. l-am fost prieten (.). Chira 
Chiralina m-a entuziasmat; Moş Anghel nu mai puţin. Când 
a apărut, a fost departe de a culege aceleaşi sufragii ca şi 
primul volum al Povestirilor lui Adrian Zografi. Au urmat 
mai multe săptămâni de tăcere. Se părea că i se purta pică 
scriitorului pentru că nu-şi dezminţise promisiunile. Această 
tăcere mi-a dat ideea creării unui premiu literar, care făcu 
vâlvă în februarie 1925. I-am decernat Premiul fără Nume - 
premiu strict moral (.). Moş Anghel n-a putut fi îngropat. 
Editura „Rieder” n-a îndrăznit totuşi să-i pună banderola 
Premiul fără Nume. (.) În această carte nu se află nici un fel 
de vorbărie (.), cu o limbă care curge alertă, plină de vervă, 
personajele sunt sculptate cu vigoare. Arta povestitorului 
are aici o strălucire dintre cele mai impresionante. Zadarnic 
am căutat la cei mai buni realişti ai noştri un atare simţ al 
racursului, ca cel dovedit în povestea vieţii lui Anghel, 
nefericitul în căsnicie, pe care o soartă stranie îl va duce la 
cel mai înspăimântător sfârşit. În faţa decăderii lui Anghel, 
te gândeşti la povestea lui Iov din Biblie. În povestirea lui 
Istrati se află însă un tragic nemaipomenit, inexistent în 
povestea biblică. Cosma are un accent nu mai puţin 
excepţional, fără egal nici la Gorki, nici la Kipling, nici la 
vreun alt mare povestitor. Realizarea acestei povestiri ţine 
de miracol. 

Cosma are un accent nu mai puţin excepţional, fără 
sfârşitul lui Cosma, care-i de un tragic neaşteptat, cititorul 
este ţinut în chinga încordării şi numai urechi, ca un copil 
care devoră o carte ce-l subjugă, aproape că strigă: „Încă. 


LIA 


Încă!” - într-atât este de extraordinar farmecul 
povestitorului. 

Moş Anghel este una din cele mai frumoase scrieri ale lui 
Panait Istrati şi una dintre cele mai minunate din limba 
noastră. Dacă n-ar fi scris decât această operă, Romain 
Rolland, având-o în mână, ar fi putut vorbi cu îndreptăţire 
despre geniu. Fiindcă Istrati, chiar dacă a avut destule 
defecte ca om şi scriitor, a avut de asemeni şi geniu. Moş 
Anghel este una din dovezi”. Prefaţă la Moş Anghel, 
Editions Club francais du Livre, 1951.) 

Jean Prevost: „Această prefaţă (la Casa Thuringer, în ediţie 
franceză) domină cartea. Şi dacă am citit-o până la capăt, 
este mai întâi pentru strigătul angoasat al unui om care-şi 
simte vitalitatea atinsă, care încearcă să-şi rezume toată 
opera viitoare într-un singur cuvânt: „Ca să respir, nu mai 
am decât baza plămânilor. Nu pot face două sute de paşi, 
nici vorbi cinci minute, fără să nu mă sufoc. Şi corpul meu, 
ars de febră, nu cântăreşte mai mult decât cincizeci de 
kilograme. Totuşi, nu pot muri!,, Aici, în acest testament 
precipitat, se află totul: lichidarea vechilor prieteni, o mare 
ranchiună împotriva dragostei, ambiția de-a instrui, în loc 
de-a amuza (ambiția lui Tolstoi la bătrâneţe). (.) Credinţă în 
viaţă, cu orice preţ, şi mai ales naufragiul marei sale 
speranţe în eliberarea colectivă, atunci când îşi pune 
întrebări asupra destinului omenirii (.). Istrati ne anunţă că 
nu mai face altă artă şi nici nu va mai face (.); eu cred 
contrariul: el a redescoperit arta.” („Notre Temps”, 19 
februarie 1933.) 

Robert Quatrepoint: „E un povestitor minunat. Chira 
Chiralina e una din cele mai frumoase cărţi din câte am citit 
în viaţă. Există ceva indefinisabil în maniera lui de a povesti. 
E o viziune a lumii, a poetului, unică. Chira Chiralina e de 
un farmec şi o frumuseţe înduioşătoare, sfâşietoare, 
dureroasă, fără îndoială, fiindcă aceste atribute aparţin 
vieţii, vieţii pur şi simplu, captată de poet şi restituită de el 


cu discreţia sensibilă a genului. E o şansă de a-l avea pe 
Istrati! („România literară”, 28 septembrie 1972.) 

Lothar Rădăceanu: „Lumea din care s-a născut Panait 
Istrati este şi lumea primelor sale cărţi, mahalaua pestriță a 
Brăilei de la începuturile noastre capitaliste, primitive şi 
abia străbătând un trecut plin de pitoresc, dar fără 
dinamismul antagonismelor de clasă. Eroii lui se ridică tot 
din această lume aflată în plină disoluţie, dar ei nu ajung 
robii noului stăpân al ţării, capitalismul. Ei rămân la 
margine, între clase, în afara lor, outsideri, vagabonzi, 
haimanale. Talentul d-lui Panait Istrati ni-i prezintă 
simpatici, profund umani, filosofi, ahtiaţi după libertate şi 
independenţă. Ideologia operei lui Istrati este aceea care se 
degajează, în mod firesc, atunci când însuşirile şi pornirile 
acestei pături sociale sunt ridicate în sfera idealizării. Dor 
de libertate, cinste sufletească, devotament pentru prieteni, 
umanitarism, dar individualism extrem, totodată, 
nesociabilitate. 

— lată, ca să zic aşa, „suprastructura, sufletească pe care 
o inventează scriitorul în beneficiul haimanalelor. Mai ales 
ultimele cărţi ce au apărut în româneşte (Casa Thuringer 
etc.) confirmă de minune această caracterizare. Ele 
constituie oglindirea ridicării proletariatului român în 
sufletul unui outsider al lui, amestec de haimana şi 
lumpenproletar.” („Şantier”, 1 ianuarie 1935.) 

Valeriu Râpeanu: „Istrati a început să scrie către sfârşitul 
primului deceniu al secolului nostru, într-un moment în care 
semănătorismul agoniza în paginile penibile ale unor 
manufacturieri minori. Dar a crescut şi s-a format într-o 
perioadă când acest curent căpătase vitalitate. Opera 
Panait Istrati se înscrie nu în cadrul postulatelor ideologice 
ale curentului cunoscut sub acest nume, (.) ci într-o 
tendinţă mai generală a literaturii şi culturii româneşti de la 
începutul veacului trecut, şi anume abordarea acestor teme 
şi subiecte care să reflecte specificul nostru naţional (.). La 
Panait Istrati se pot identifica şi unele ecouri ale curentului 


dar, în acelaşi timp, şi replica acestui curent. Şi el, şi 
Sadoveanu, Goga sau Agârbiceanu vor crea o literatură 
dramatică în esenţa ei, străbătută de fiorul marilor conflicte 
umane ce exclud idealismul semănătorist. Panait Istrati este 
scriitorul care surprinde la o înaltă tensiune artistică, 
interferența dintre sat şi oraş, momentul de început al 
mutaţiilor demografice care au dat o sinteză sufletească 
atât de originală şi de ciudată. Într-o epocă literară în care 
era frecvent tipul inadaptabilului, al omului înfrânt, Panait 
Istrati este unul dintre cei care au impus un erou plin de 
vitalitate, de o forţă şi o energie rar întâlnită.” („Lupta de 
clasă”, decembrie 1965.) 

Liviu Rebreanu: „Naiv şi inadaptabil, ca orice scriitor 
adevărat, Panait Istrati şi-a cheltuit multă energie şi tot 
atâta talent să îndrepte lumea după chipul şi asemănarea 
sufletului său. În lupta cu nedreptăţile vieţii sociale, el, cel 
cu inima deschisă, franc şi leal, era mai dinainte înfrânt, 
destinat să rămână singur. (.) 

Panait Istrati a sacrificat tot, pe altarul unei lumi mai bune, 
în care dreptatea să împartă fericire tuturor. E cel mai 
fanatic profet al paradisului integral pe pământ, cât mai 
grabnic. Câte decepţii şi câte răni adânci i-au amărât viaţa 
plină de toate încercările? 

Dincolo de zbuciumările lui pentru o omenire mai bună, 
rămâne consolatoare literatura lui, pură şi fragedă (.). 
Povestirile acelea sfătoase, pitoreşti, simple şi antrenante, 
par a fi dintr-o nouă O mie şi una de nopţi. Accentele de 
revoltă ale povestitorului au acolo ceva din basmele eterne 
în care oamenii îşi realizează visurile. Panait Istrati se 
realizează în povestirile sale. Luptătorul poate avea 
duşmani şi prieteni. Povestitorul are numai preţuitori (.). 
Puţini scriitori au preţuitori mai mulţi, în mai multe limbi şi 
de mai multe neamuri, ca Panait Istrati. Dragostea celor 
mulţi, dezinteresată şi credincioasă, e mai prețioasă ca 
admiraţiile zgomotoase de ocazie., („România literară”, 6 
mai 1933.) 


Vintilă Russu-Şirianu: „ (.) în cei şapte ani de activitate în 
capitala Franţei, am avut prilejul de a auzi direct păreri 
despre Istrati, (.) din care îmi îngădui să consemnez pe cele 
ce mi-au părut mai interesante: 

Eduard Herriot: „E limpede: Istrati e un fabulos fiu al 
folclorului. Marea lui artă constă în a nu redacta, ci în a 
vorbi, cu pana”. 

Francis de Croisset: „Da, ador povestirile acestui ciudat 
poet-vagabond. De ce? În primul rând, fiindcă n-aş putea 
scrie nici o pagină ca el”. 

Elena Văcărescu: „Panait Istrati? Ce poezie imensă, plină 
de incendii! În paginile lui, fără rime, fără măsură, fără 
cenzură, câte mii de versuri violente şi mângâietoare, 
brutale sau graţioase”. 

Erich Maria Remarque: „Însuşirile lui excepţionale de 
narator pornesc dintr-un vast fond poetic. În fond, acest 
Istrati este un muzician care farmecă realitatea, o creează 
din ficţiune printr-o chimie literară stupefiant de simplă”. 

Paul Valery: „Acest Istrati e liber şi gol ca o vietate din 
junglă. Ce fericire pentru el, ce desfătare pentru noi”. 

Jean Bruhnes: „Cum să nu-mi placă, tinere prieten? Sunt 
minunate pagini din specialitatea mea: geografia umană, în 
formă poetică”. (Vinurile lor, 1969, Editura pentru 
literatură.) 

Edouard Raydon: „Prin moartea lui Panait Istrati, dispare 
un vagabond de geniu, un om excepţional. 

Excepţional prin darurile sale literare, prin revoltele sale, 
prin dezinteresarea şi renunţările sale. Excepţional, de 
asemeni, şi prin dragostea înfocată faţă de om, fratele său. 
(.) La fel cu alţi scriitori pe care viaţa i-a cuminţit, Istrati ar 
fi putut deveni „bogat şi respectat”. N-a vrut-o. 

Opera nu va muri şi omul va supravieţui. 

Aparține falangei „Uriaşilor gândirii generoase”, către 
care şi-a îndreptat crezul toată viaţa şi care va trebui să-i 
facă loc în Parnasul său.” (Vagabond de genie. Edition 
Municipales, 1968.) 


Michel Ragon: „Opera lui Panait Istrati nu este, propriu- 
zis, o operă de scriitor proletar. A avut nenumărate meserii, 
mai mult ca aventurier, decât ca proletar. Dar acest 
autodidact, care a reuşit minunea de a scrie 18 cărţi într-o 
limbă care nu era cea maternă, ne-a lăsat un fel de epopee 
populară balcanică, pasionantă şi care nu poate fi 
comparată decât cu opera-soră a lui Gorki. (Histoire de la 
litterature proletarienne, Albin Michel, 1974.) 

Eugen Relgis: „Istrati n-a fost numai un scriitor, ci şi un 
luptător social. Unii afirmă că proza sa n-ar fi decât reflexul 
luptelor sociale la care a participat. În realitate, ceea ce-l 
caracterizează pe Istrati este spiritul de independenţă, 
căutarea neîncetată a fraternității, dezgustul în faţa 
minciunii şi dorinţa arzătoare de dreptate”'. (Heures de 
mon calendrier, Humanida, 1970.) 

Pierre-Andre Rieben: „Nu întâmplător, Camus se 
întâlneşte cu Panait Istrati în conştiinţa despre caracterul 
derizoriu al vieţii cotidiene. Această „sclavie deghizată în 
libertate, - imaginea monstruoasei evidențe a nedreptăţii în 
lume - se apropie, efectiv mult, de conştiinţa absurdă. 
Pentru copilul sărac din Brăila, absurdul se naşte, ca şi la 
Camus, din sentimentul „Înstrăinării, sale faţă de universul 
înconjurător: „E greu să te simţi străin în propriul tău oraş 
şi familie. Sunt momente, când alung fiinţele iubite şi vin 
aici, singur, să-mi strig durerea la Dunăre.” (.) 

Analogiile cele mai izbitoare, între gândirea din Mitul lui 
Sisif şi viaţa lui Istrati, se manifestă mai ales în rezultatele 
pe care cei doi scriitori le trag din experienţa lor. La Camus, 
singurul răspuns dat absurdului este revolta care, contrar 
speranţei sau sinuciderii, menţine opoziţia conştientă între 
dorinţa de lumină, prezentă în om şi iraţionalul lumii. Istrati 
respinge, din răsputeri, resemnarea, dar nu sucombă nici la 
tentaţia idealismului. La el, nostalgia binelui e inseparabil 
legată de conştiinţa răului. Nu prin negarea acestei 
antinomii va rezolva drama resimţită în adâncul său, ci 
dimpotrivă, căutând s-o păstreze mereu prezentă într-însul: 


„dragoste şi ură inuman împerecheate”. Aşadar, 
contradicţia pe care Camus o stabileşte în cartea sa, prin 
reflexie la nivelul inteligenţei, la Istrati domneşte la nivelul 
sensibilităţii. 

După Mitul lui Sisif, a trăi o experienţă, un destin, 
însemnează a-l accepta în întregime. A nega unul din 
termenii opoziţiei în care trăieşte, însemnează să i se 
sustragă! Situaţie identică şi pentru Istrati care a voit să 
cunoască mizeria umană de pretutindeni, cu preţul 
suferinţei proprii. Aci nu este vorba de a opta pentru un 
aspect uman privilegiat, ci de a acepta viaţa aşa cum este, 
chiar şi în contradicţiile sale: „Nu scăpăm de înjosire, decât 
împletindu-ne viaţa cu tot ceea ce constituie binele şi răul în 
jurul nostru”. 

„A-ţi împleti viaţa cu tot ce e viu”, atât pentru Istrati ca şi 
pentru Camus, înseamnă trăire la maximum, ca urmare a 
revoltei. Or, numai un suflet destul de puternic poate 
suporta revolta. Or, numai un suflet înzestrat cu destulă 
forţă ca să suporte mizeria şi destul de nobil ca să înţeleagă 
frumosul poate să îmbrăţişeze o atare existenţă, deoarece, 
spune Istrati, „întinderile iubite de fantezia mea au fost 
desţelenite de coada tenace a dracului şi fecundate de 
sămânţa fierbinte a lui Dumnezeu”. Această atitudine se 
manifestă la el prin suferinţă şi dragoste. Prin suferinţa 
„acceptată, implorată chiar, ca o izbăvire”, răul mârşăveşte 
integrat ordinii umane. Deoarece suferinţa este un rău trăit 
în carnea şi sufletul omului, respins în numele binelui negat 
şi fără de care n-ar fi existat. Țăranul, călcat în picioare la 
curtea boierului, atestă prin chinul său existenţa unei 
justiţii, fiind posibilă încălcarea ei, suferinţa leagă fiinţa 
umană de cei doi termeni ai contradicţiei, care-i alcătuiesc 
soarta şi realizând între ei instabilul echilibru în afara 
căruia domnesc aceste două încarnări ale morţii: răul voit şi 
răul trecut sub tăcere. Acest echilibru, Istrati îl numeşte: 
stăpânirea de sine. Împreună cu „luminoasa şi aparenta 
indiferenţă” este singurul răspuns dat răului absurd. 


La multiplicarea existenţei în adâncime prin suferinţă, 
dragostea universală îi adaugă una, în întindere. Este vorba 
de un elan generos care împinge pe om să se alăture 
tuturor formelor creaţiei. Istrati afirmă că este o greşeală a 
crede că trebuie să cunoşti mai întâi viaţa, ca s-o poţi iubi. 
Dimpotrivă, înainte de a o iubi, trebuie să fii însufleţit de o 
dragoste nemăsurată faţă de ea. Şi omul, care poartă în 
sine diversitatea vieţii, care are atâţia ochi câte aspecte 
suferă ea, este singurul în stare de o atare dragoste. 
Reproşului că a avut „două feţe”, Istrati a răspuns: „Două 
feţe? Nătărăilor! Am nu două, ci treizeci şi şase de mii”. 
Aceste nenumărate feţe, unele mai însetate decât altele în a 
vedea şi a iubi, i-au creat o lume pe măsura a ceea cea 
cerut şi dat vieţii. Acest perpetuu schimb a căutat de-a 
lungul vagabondajelor sale. La fel (.) cu don Juan, citat de 
Camus, fiinţe „care ţin să se epuizeze”; de-a epuiza cu 
pasiune necuprinsul teritoriu al experienţei pe care îl oferă 
realitatea, surprinsă în multiplicitatea ei. Dintre toate 
figurile care se dăruiesc dragostei, în universul lui Panait 
Istrati doar aceea a omului este cea mai impresionantă. lar 
prietenia - această altă formă a schimbului - se află aci pe 
primul loc. Comuniunea cu aproapele este cea mai 
autentică confruntare cu cele două adevăruri ale lumii: 
„Omule, cu figura aprinsă de dorinţe, răscolită de spaimă. 
Plămădit din generozitate. Omule, care apari în calea mea, 
cu existenţa ta milenară: eu nu sunt decât un nestatornic; 
dar când îţi iau chipul între mâinile mele şi-l privesc, într- 
atât mă adăp de la forţa ta, încât te poţi întoarce după 
aceea la viteaza ta singurătate şi să te gândeşti toată viaţa 
la întâlnirea noastră. Deoarece în acea clipă te-am golit, 
precum tu însuţi m-ai golit. Tu mi-ai dat comoara dragostei 
tale, care-ţi prisosea, iar eu pe-a mea, care mă împovăra”. 
(Prefaţă la Les Chardons du Bărăgan, Kyra Kyralina, 
Rencontre, 1961.) 

Jacques Robertfrance: „Un punct comun, între atâtea 
altele, la Istrati şi la Gorki, este acela că filosofează, 


devenind de îndată amândoi insuportabili. Atât unul, cât şi 
celălalt - şi mai ales Istrati, care este mai expresiv - nu 
urmăresc doar să povestească sau să spună ce au văzut. Ci 
să formuleze judecăţi, în mod subtil şi pedant. Ei se tem ca 
nu cumva să-i scape cititorului înţelesul moralizator al 
povestirii. Gorki îşi face însă comentariile cu mai multă 
discreţie, poate fiindcă a avut maeştri mai buni. 

Cele mai bune povestiri ale lui Istrati sunt Chira Chiralina 
şi Codin, densitatea faptelor împiedicând orice alunecare 
spre consideraţii exterioare. Cea mai puternică operă a 
acestui scriitor este însă Ciulinii Bărăganului (.), a cărei 
inspiraţie dezvăluie un orizont neîntâlnit în alte cărţi ale 
sale. 

Ciulinii Bărăganului sunt construiți pe un mit. Acest simbol 
popular al ciulinilor rostogoliţi de crivăţ toamna pe 
pustietăţile Bărăganului, ca şi goana fantastică a copiilor 
ce-i fugăresc, au acelaşi rol ca al temei legendare a 
haiducilor din primele Povestiri ale lui Adrian Zografi. 
Istrati se depărtează aici de Gorki, de care nu poate fi 
apropiat - în general - decât prin meandrele hazardate ale 
adolescenţei. Gorki este un vizual: zugrăveşte numai ceea 
ce vede (.) în timp ce Istrati imaginează. Imaginează pentru 
că vorbeşte. Un cuvânt naşte alt cuvânt. Este o foarte veche 
legendă a psihologiei, pe care Alain a scos-o în evidenţă (.). 

Această povestire este construită, în întregime, pe o 
legendă, mai puternică decât oamenii, care o suportă ca pe 
o fatalitate: „Când soseşte toamna, întinsele câmpii 
ţelinoase ale Munteniei dunărene se pun să trăiască, timp 
de o lună, existenţa lor milenară”. Povestea izvorăşte din 
temă, ca un fluviu din izvorul său. Această divinitate a 
anotimpurilor este singura sa hrană şi unde tinereţea lui 
Homer este atât de vizibilă. Tot ce lipseşte în Mihail, care-i 
un roman al individului, este just în Ciulinii Bărăganului, 
care este un roman al satului, al naturii: melodie, 
entuziasm, vervă populară şi acest ecou care răsună în 
toate inimile omeneşti (.). Ciulinii Bărăganului, Chira şi 


Codin atestă virtuțile epopeii., („Europe”, 15 decembrie 
1928.) 

Romain Rolland: „Ceea ce i-a lipsit mai mult, a fost o 
metodă de muncă. Dacă s-ar fi supus cerinţelor unei 
discipline, ar fi putut crea o operă grandioasă, de vreme ce 
a fost străbătută de scânteieri de geniu. Dar, născut boem, 
a rămas toată viaţa astfel, atât în cuget şi în simţire. (.) N-a 
trădat pe nimeni. Pe nedrept i s-a lipit o etichetă, obligându- 
ne a-l vedea numai sub un singur aspect. 

Ştiu că nu a înţeles atacurile a căror victimă a fost şi că 
mâhnirea i-a îndoliat profund ultimele zile. Bolnav, cu 
judecata puţin zdruncinată, supus unor influenţe rele, i-au 
lipsit prietenii credincioşi, capabili, prin dragostea lor, să-i 
dea mângâierea de care avea atâta nevoie. („Europe”, 
ianuarie-februarie 1955.) 

Aprecieri asupra operei din corespondenţa cu Panait 
Istrati: „Admir mult Moartea lui Moş Anghel, (.) e 
grandioasă. Cosma l-ar fi fermecat în întregime pe Victor 
Hugo. (6 decembrie 1924.) „Deşi Haiducii sunt departe de 
noi, cei din Occident, (.) cu toate că aceste povestiri ne 
readuc în aparenţă la romantismul din epoca 
Missolonghiului (.), această carte e o nouă capodoperă. Eşti 
un geniu înnăscut, (.) eşti singurul geniu al povestirii, al 
frumoasei povestiri, al nuvelei, al prozei artistice, pe care-l 
cunosc în proza actuală (.). Volumul acesta este mai bine 
închegat decât precedentul. Această suită de nuvele câştigă 
prin faptul că este legată într-un mănunchi (şi aceasta e 
noutatea în cărţile d-tale, în care uneori spicul era mai 
frumos decât mănunchiul); ele formează o puternică 
unitate, iar finalul (geneza şi replica sa) neaşteptat (prin 
logica sa). E o lovitură de geniu, zguduitoare şi tragică (.). 
Avanti Istrati! (2 august 1925.) „În ansamblu, multe pasaje 
tulburătoare, antrenante (.). În ce priveşte povestirea 
propriu-zisă, (Domnița din Snagov) principala scădere se 
datoreşte temperamentului d-tale. Frumoasa haiducă e 


privită prea mult cu ochi de îndrăgostit (precizez: de 
îndrăgostit, iar nu de amant. 

— Sunt două noţiuni diferite). Ai „idealizat-o, în chip 
nemăsurat. (.). N-are căldura şi firescul Chirei şi al neuitatei 
sale mame.” (18 iulie 1926.) „Isaac este excelent. Nu are 
nevoie să-i mai adaugi ceva. E conceput, ca toate povestirile 
d-tale, în genul nuvelei. (.) Mă tem că „lungirea, de către 
Jehouda a discuţiilor dintre Isaac şi lusuf (oricât de 
inteligente ar fi) vor îngreuna cartea, făcând-o greţoasă. 
Cât despre motivele religioase ale discuţiilor lui Isaac, a 
iluminismului său, ne putem lipsi! Sunt aceleaşi în toate 
religiile. În locul tuturor religiilor, eu prefer viaţa, care-i 
prima dintre toate. Fii credincios instinctului d-tale artistic! 
Este bun şi sigur. Perfecţionează-l, pe măsura firii d-tale. N- 
ai nimic de câştigat, dacă-ţi lipeşti „peruci, psihologice, 
împrumutate de la alţii. (13 noiembrie 1926.) „Am recitit 
Mihail. Ce torent arzător! Mai ales prin temperatură te 
deosebeşti de toţi cei care scriu în prezent, şi nu numai în 
Occident, ci chiar în Rusia şi în Orient. Dacă vei izbuti să 
concentrezi acest foc lăuntric în cât mai puţin spaţiu, 
eliminând superfluul (valul de vorbe), apoi violenţa 
torentului clocotitor va arunca totul în aer; nimeni şi nimic 
nu-i va putea rezista. 

Recitind Mihail, mi s-a părut că „artistul” din d-ta a făcut 
mari progrese; punerea în valoare a episoadelor a dublat 
efectul. (21 decembrie 1927.) „E ceva măreț, de la un 
capăt la altul. (Mai ales începutul epic.) Cartea cea mai cu 
miez (Ciulinii Bărăganului) cea mai desăvârşită din tot ce-ai 
scris. Măiestrie deplină. (.) Este o operă definitivă. 

Nu-ţi pot spune, cât sunt de fericit. A fost ceva frumos, 
când ai apărut. E un lucru şi mai frumos, văzând nu numai 
că te menţii, dar că devii mare. 

lată, în sfârşit, o carte! Aproape tot restul literaturii de azi 
mă dezgustă. Şi uneori mă întreb: „Pierdut-am, oare, pofta 
de a citi?” Nu! N-am pierdut-o. Am devorat Ciulinii d-tale, 
ca un animal. Se află în ei toată seva şi toată căldura 


pământului. În timp ce ceilalţi scriitori nu-mi dau să mănânc 
decât hârtie. (21 iulie 1928.) „În lumea Mediteranei este 
una din cele mai bune cărţi ale d-tale. Niciodată arta şi 
stilul d-tale n-au fost mai simple, mai mlădioase, mai 
despuiate de orice retorică şi înfloritură greoaie (pline cu 
totul de arta cea mare, apropiată cu totul de natură). Dar, 
în acelaşi timp, această natură e descrisă cu ochi mai puţin 
amari şi mult mai limpezi decât în ultimele d-tale cărţi, al 
căror „naturalism” e adesea îngroşat şi neplivit. 

Ceea ce mă înduioşează, mai ales, este un accent de 
omenie deziluzionată, atât de sfâşietor şi de înţelegător, 
neîntâlnit nicăieri în vreuna din cărţile d-tale. Desigur, nu 
fără mare pagubă pentru unii dintre vechii d-tale idoli, ca 
de pildă Mihail (de altfel destul de aspru încondeiat în 
cartea precedentă). Ce cădere! Şi dacă dintre toţi el nu 
cade cel mai jos, apoi se rostogoleşte de la mare înălţime. Şi 
rostogolirea lui este cea mai jalnică dintre toate. Sărmane 
Mihail! Dar să spun mai bine: sărmane Panait! 

Deoarece a fost nevoie de multe lacrimi ca să ai asemenea 
ochi dezamăgiţi. Se ghicesc. Dar, în ciuda a tot ceea ce au 
putut să te coste încercările, sunt fericit că ai izbutit să scoţi 
la iveală o inimă şi o artă dintre cele mai adevărate, dintre 
cele mai omeneşti şi mai bune”. (18 decembrie 1934.) 

Mihail Sadoveanu: „Primul volum al lui Panait Istrati a 
stârnit la noi între unii nedumerire, între alţii o explozie 
duşmănoasă. Vorbesc de primirea pe care i-au făcut-o 
confrații întru literatură, căci publicul cititor, atunci când 
cugetă, cugetă bine. Au fost şi în breaslă capete care au 
judecat drept şi unii care s-au bucurat. Mai multe însă au 
fost judecăţile ostile (.). L-au privit de sus şi l-au repudiat. 
Mai ales că era un biet băiat din mahalaua Brăilei (.). Au 
fost jigniţi că unul dintre cei mai umiliţi ai noştri a ajuns 
deodată la o faimă europeană? Se permite asta conteselor 
şi prinţeselor noastre, şi nu se permite golanului de la 
Brăila? 


Eu totuşi îl voi revendica pe Panait Istrati ca pe un frate al 
meu şi fiu al acestui pământ (.). Îl revendic, mai ales după 
ce am citit pe Moş Anghel (.). Nici în acest volum Istrati n- 
are tirade lirice, care ar putea îmblânzi patriotismul nostru. 
Pretutindeni însă pulsează viaţa acestui pământ (.) ale 
zărilor familiare ş-ale cerului unic; nu pot să fie niciodată 
uitate, căci sunt ale copilăriei (.), ţăranii brăileni, oamenii 
de margine, aprigi, îndrăzneţi, violenţi, tari la chef şi la 
pumni, între care se găsesc tipuri ca Irimia, fecior de 
haiduc care pune la gura oala de jumătate de vadră s-o 
soarbă, apoi farmă-n dinţi şi în măsele gura oalei şi-o scuipă 
bucăţi în juru-i (.) cineva cântă din fluier sârba ori bătuta şi 
ceilalţi joacă de se cutremură casa, chiuind şi strigând (.). 

Pentru aceasta şi multe alte motive, eu deci voi stărui să 
socotesc pe pribeag ş-al nostru, deşi e al unei literaturi 
străine., („Lumea,, 4 ianuarie 1925.) „Împrejurările au 
făcut să nu fiu lângă Istrati la eliberarea lui definitivă din 
suferinţă, sau mai curând la evadarea lui dintr-o lume în 
care a căutat, pentru cei obijduiţi, din care se trage, 
dreptatea. Himera aceasta cu două capete l-a îndemnat să 
se mire o clipă de formulele comunismului, pe când el era 
un individualist până la cea din urmă fibră şi să creadă că 
atitudinile naive de copii răzvrătiți ale artiştilor pot aduce 
schimbări imediate în iarmarocul vicleniilor şi răutăţilor 
timpului. 

Noi românii avem cusururile şi calităţile 
sentimentalismului nostru, şi prin acest sentimentalism 
Panait a fost fratele nostru cel mai bun. Istrati avea şi 
calitatea sau defectul de a nu fi discret; din pricina asta şi-a 
atras duşmănii şi prietenii care s-au răsucit şi s-au 
contrazis: el însă a rămas statornic, credincios impulsiunilor 
inimii şi sincerităţii. 

Aş fi vrut să-i strâng mâna să-i spun la revedere. La 
revedere într-o creangă, într-un zbor de pasăre, într-un 
zâmbet de floare din locurile pe care le-am văzut împreună, 
când el s-a întors din pribegia lui, din străinătate. 


Aş fi vrut să-i pun mâna pe frunte, ca să nu plece dincolo 
neliniştit. Într-o mie de veacuri, lumea va fi ceva mai 
evoluată în înţelegere şi iubire. Vom avea timp să aşteptăm 
asta împreună, în somnul cel mare pe când lumina ochilor 
noştri, în forme noi, se va desfăta la acelaşi soare. 

I-aş fi spus, în clipa odihnei: Ai iubit mult; trebuie să ţi se 
ierte. lartă-i şi tu pe cei care te-au lovit fără a te cunoaşte şi 
ţi-au întins după aceea mâna, cunoscându-te tot atât de 
puţin. 

Ilartă-i, pentru că sunt şi ei oameni şi nu ştiu ce fac. Cum 
Dumnezeu nu pot fi, vor rămâne totdeauna aşa. lartă-i şi pe 
cei ce se bucură de bunurile lumii pe nedrept, în dauna 
umiliţilor şi ofensaţilor, căci în noaptea asta, sau în alta, va 
veni asupra lor îngerul negru şi li se va opri bucuria. lartă-i 
pe cei ce nu guvernează bine, căci şi ei vor trece. lartă-i pe 
toţi; adu-ţi aminte numai de acea clipă când, umblând pe 
drumurile munţilor Moldovei, ne-am oprit în preajma 
Ceahlăului şi când, cunoscând în sfârşit ceea ce este inefabil 
şi fără scădere în viaţă şi-n moarte, ai îngenuncheat cu ochii 
în lacrimi şi ai îmbrăţişat pământul. Cu această imagine în 
ochiul îngheţat poţi trece dincolo, ca să-ţi rămâie argument 
şi apărare.” (Opere, vol. XIV, E. S. P L. A., 1958.) 

H. Sanielevici: „Originalitatea lucrurilor pe care le 
povesteşte este zguduitoare, forţa, concizia, claritatea 
luminoasă a stilului amintesc antichitatea sau epopeile 
războinice ale evului mediu; dar orizontul lui este mărginit, 
instrucţia rudimentară, cultura morală aproape inexistentă 
(e un sălbatec!), creează nu cu creierul ci cu instinctul, cum 
cântă pasărea şi cum clădesc albinele din fagurii lor de 
ceară. Minunată este arta lui de-a fabrica mierea din sucul 
florilor sălbatice (.). A supt sucul tuturor florilor din 
literatura şi critica noastră literară (opera lui este înainte 
de toate o expresie reprezentativă - oarecum o sinteză - a 
literaturii române). Din străinătate, a luat puţin din Blasco 
Ibanez, un pic de la dumneavoastră (poetul-haiduc nu este 
el oare din timpul lui Colas Breugnon?)”. (Corespondenţă 


inedită: H. Sanielevici către Romain Rolland, „Luceafărul”, 
31 martie 1973.) 

Lascăr Sebastian: „Opera lui Panait Istrati e a unui mare 
povestitor cum sunt puţini în literatura universală. (.) 
Frumuseţea povestirilor lui Istrati creşte prin stil. Istrati n-a 
fost numai un artist, ci un stilist. Stilist nu în sensul 
manierismului, ci al exprimării personale, intime - deşi 
universale, cu excepţionale mijloace artistice. (.) Panait 
Istrati n-a avut numai de spus frumos, ela avut de spus 
ceva. Întreaga lui operă respiră larg dragostea de viaţă şi 
de om. Dragostea pentru această făptură efemeră, dar 
sublimă prin zbuciumări, aspirații, conştiinţă. (.) în eternă 
luptă cu propria-i conştiinţă, Panait Istrati a şovăit de-atâtea 
ori în lupta pe care ar fi voit-o laolaltă culturală şi politică, 
socială într-un cuvânt. (.) Pentru aceasta Panait Istrati nu 
poate fi micşorat în cadrul artei. Dacă luptătorii sociali îl pot 
renega ca pe un şovăielnic, în schimb arta nu-l respinge. 
Dimpotrivă, îl va păstra permanent. 

Nu e cel dintâi şi, desigur, nici cel din urmă din artiştii 
chinuiţi de ei înşişi, de necesitatea găsirii adevărului pur, 
alb ca în visurile lui Fra Giovani, adevăr care nu există., 
(„Cuvântul liber”, 27 aprilie 1935.) 

Mihail Sebastian: „Întâmplarea îi pusese pe umeri una din 
cele mai vaste glorii, pe care literatura o poate dărui cuiva. 
Tipărit în toate limbile pământului, iubit de marile mulţimi, 
numele lui era un mit, un miraj, o forţă. Cuvântul lui 
străbătea ţările. (.) îi lipsea până la absurd simţul 
confortului. (.) „Descoperirea, lui de către Romain Rolland 
a fost un accident. Câţi Panait Istrati obscuri nu se plimbă şi 
azi pe cheiurile deşerte ale marilor porturi, făcând visuri 
imposibile, pe care viaţa le duce de-a valma odată cu 
valurile! Un brânci al destinului l-a smuls pe Istrati din 
mulţimea lor fără nume şi vagabondul care „cântase în 
surdină, - cum zice titlul unei cărţi de Knut Hamsun - a 
putut în sfârşit vorbi cu glas tare. Nu era un glas 
răzbunător. Era o voce calmă, bună, egală, puţin obosită, cu 


inflexiuni de melancolie, sub care numai foarte rar răzbătea 
de departe tunetul revoltei. Poveştile lui aveau mult soare, 
multă lene, o nostalgie imensă după odihnă. Era uneori de-o 
simplicitate pastorală. („Rampa”, 18 aprilie 1935.) 

loan Slavici: „De netăgăduit că Panait Istrati are mult 
talent şi mult simţământ în artă”. („Rampa”, 10 aprilie 
1925). 

Zaharia Stancu: „Nu este - după părerea noastră - scriitor 
adevărat scriitorul ale cărui opere nu slujesc cele mai 
nobile idei şi cele mai generoase năzuinţe ale umanităţii. 
Privit din acest punct de vedere, Panait Istrati a fost unul 
dintre cei mai mari scriitori europeni dintre cele două 
războaie mondiale şi, fără îndoială, o mândrie a literaturii 
române. 

În orice parte a globului te-ar purta astăzi paşii, la aflarea 
ştirii că eşti român, vei auzi: „Am citit romanele lui Panait 
Istrati”. Milioane de oameni de pe suprafaţa pământului au 
citit cu nesaţ romanele şi povestirile lui Panait Istrati, care 
vorbesc lumii despre Brăila şi despre bălțile Brăilei, despre 
Chira Chiralina şi Moş Anghel, despre Bărăgan şi despre 
Ciulinii Bărăganului. 

L-am cunoscut pe Panait Istrati nu în primii lui ani de 
glorie. El a venit atunci în România, să-şi vadă patria şi să 
pună un buchet de flori pe mormântul mamei. 
Muncitorimea l-a primit cu aplauze, iar micii scribi fascişti 
cu injurii şi calomnii. Puţini scriitori au fost întâmpinați cu 
atâtea laude şi cu atâtea cuvinte de dragoste şi de preţuire 
ca Panait Istrati, după cum puţini scriitori au fost acoperiţi 
de injurii şi calomnii ca Panait Istrati. 

L-am cunoscut pe acest mare scriitor al lumii, atunci când 
se afla în amurgul zbuciumatei sale vieţi şi când era atacat 
din aproape toate părţile. Uneori se revolta, luând 
cunoştinţă de aceste atacuri, alteori se întrista adânc. 
Răutatea lumii îl îndurera. Luptase, cu scrisul şi însăşi 
existenţa lui, pentru dreptate, pentru libertate, pentru 
omenie. 


— În fond luptase pentru o lume mai bună, pentru o lume 
cât mai bună posibil. Cu ce le greşise oamenilor? Panait 
Istrati a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am 
cunoscut, unul dintre cei mai generoşi scriitori români, în 
faţa căruia, prin trecerea mea prin lume, mi-am scos sfios, 
iubitor şi admirativ pălăria. 

Vor trece ani, vor trece decenii, vor trece poate secole, 
fără ca scrisul lui Panait Istrati să se învechească, fără ca 
paginile lui să prindă rugină”. (Iableta de seară, Radio- 
Bucureşti, 19 iulie 1971.) 

Ion Ştefănescu: „Se ştie că unii exegeţi literari din trecut i- 
au refuzat lui Panait Istrati intrarea în literatura română. 
Dar Panait Istrati şi-a cucerit singur locul său meritat în 
proza românească, prin universul şi problematica scrierilor 
lui. El este cel care a făcut din haiducii baladelor noastre 
populare purtători de moderne aspirații către o viaţă mai 
liberă şi mai bună. El este primul scriitor român care a 
scăldat lumea porturilor dunărene într-o lumină care le dă 
o poezie şi o profunzime nouă. lot el este acela care a 
înnobilat figura vagabondului, conferindu-i rangul unui 
aspirant la frumuseţe, la iubire, la libertate. (.) Capacitatea 
de a influenţa a prozei istratiene este, de altfel, o probă 
convingătoare a încorporării lui în realitatea spirituală 
românească. 

Despre Panait Istrati s-a vorbit adesea ca de un caz. 
Analiza atentă a faptelor, întreprinsă de istoria literară, 
scoate în evidenţă că scriitorul a fost un om de opinie, care 
şi-a surprins contemporanii printr-o extremă luciditate, în 
pofida unor critici şi contestări vehemente, unele din 
opiniile sale, condamnate la vremea exprimării lor, au fost 
verificate de timp, cel puţin ca întemeiate. Credinţele sale 
democratice au fost nestrămutate, consecvenţa sa umanistă 
indiscutabilă. 

Se poate spune că Panait Istrati n-a fost numai un cetăţean 
al României, cum s-a revendicat cu ardoare sau un om care 
a găsit sprijin stimulator la personalităţi marcante ale 


literelor din Franţa. El a fost şi este, deopotrivă, un 
cetăţean al Europei, un cetăţean al lumii, visând utopic 
fericirea şi înfrăţirea tuturor oamenilor. A fost şi este una 
din marile voci ale conştiinţei literare româneşti şi 
europene. (.) La centenarul naşterii sale 'avem datoria să 
reflectăm la mesajul umanist al marelui scriitor - nobil 
îndemn pentru toţi cei care se dedică înfloririi şi 
progresului literaturii române contemporane., („România 
literară”, 28 iunie 1984.) 

Mircea Ştefănescu: „Străin a şi fost socotit Istrati, în 
momentul când aventura lui din sudul Franţei i-a deschis 
drumul gloriei. Aşa a fost şi prezentat cititorului român, ca 
un străin. Am şi acum în minte un articol, scris totuşi de 
unul dintre gânditorii noştri cei mai subtili, dar care 
interzicea pur şi simplu menţionarea numelui lui Istrati în 
literatura românească, cedându-l bucuros literaturii 
franceze. (.) Şi totuşi, marea fericire a lui Istrati a fost 
originea lui românească. Ei îi datorează aproape întreaga 
operă pe care o lasă. Ei, cu tot ce i-a dat ea din prospeţimea 
unui pământ necunoscut. A fost primul care i-a găsit, pentru 
dincolo de graniţă, mai ales, accentul revelator”. („Gazeta”, 
21 aprilie 1935.) 

Octav Şuluţiu: „N-a fost un conformist. A fost un om sincer 
cu sine însuşi”. (Jurnal, Editura Dacia, 1975.) 

Galina Serebreakova: „În tinereţe, mi-a fost dat să cunosc 
pe scriitorul român Panait Istrati. (.) Curând după 1926, a 
apărut în Uniunea Sovietică, în traducere rusească, 
romanul Chira Chiralina care a fost îndată remarcat de 
critică şi apreciat de cititori. Numele celui care scrisese 
această carte l-am auzit pentru prima oară rostit de Maxim 
Gorki, însoţit de epitete elogioase la adresa talentului 
romancierului român. Curând după aceea, am făcut 
cunoştinţă cu Panait Istrati şi el a devenit un oaspete des şi 
totdeauna drag în familia noastră. 

Îl ţin minte, ca acum: slab, puţin adus de umeri, cu chipul 
prelung şi parcă ascuţit, veşnic în mişcare, în agitaţie, 


părea a fi un vârtej de sentimente şi idei. Pe omul acesta nu 
l-am văzut niciodată stând locului, odihnindu-se sau 
rămânând nemişcat. Şi trebuie să mărturisesc că setea lui 
de discuţie, de polemică, dorinţa lui aprigă de a cerceta şi 
descoperi ne contamina şi pe ceilalţi cu care venea în 
contact. 

Mi-l amintesc şi acum, cu părul lui negru care-i cădea în 
şuviţe mari pe fruntea deschisă, bombată. Îi văd ca acum 
chipul supt, ce trăda o boală nemiloasă. N-am să uit 
niciodată nici privirea lui pătrunzătoare, cercetătoare, 
inteligentă, care te scruta parcă din dosul ochelarilor, nici 
râsul lui de băieţandru, atât de contagios. 

Panait Istrati avea un dar uimitor de a povesti şi un simţ 
deosebit al umorului. Pentru noi, povestirile lui aveau un 
farmec deosebit, farmecul ineditului, al pitorescului; ele ne 
descopereau o lume nouă, pe care nu o cunoşteam şi care 
ne atrăgea cu personalitatea ei originală. Din povestirile lui 
se conturau în faţa noastră satul românesc, lumea, oraşele 
din România, apăreau oameni, moravuri, o poezie 
deosebită, autentică, dar şi o lume de frământări, de 
greutăţi, de probleme nerezolvate. 

Au trecut de atunci mulţi ani, ani de frământări, şi totuşi 
nu l-am uitat pe Panait Istrati. Amintirea lui stăruie clară şi 
puternică, aşa cum ţi-o lasă întâlnirile cu o personalitate 
ieşită din comun, dar şi cu un om sincer care-ţi vorbeşte din 
inimă. Noi toţi, tineri scriitori sovietici pe-atunci, în preajma 
lui 1930, eram aspri în relaţiile cu cei care păreau a avea 
alte idealuri decât noi, dar şi noi mergeam adeseori pe căi 
ocolite, rătăceam în căutarea adevărului. În zilele în care l- 
am cunoscut, Panait Istrati era un om care alesese cu 
fermitate drumul deschis de Marx şi Lenin. Cu înflăcărarea 
care-l caracteriza, el pleda pasionat pentru apărarea şi 
fericirea omului pe pământ, a celor ce muncesc, năzuia spre 
adevăr şi dreptate. 

Datorită lui Panait Istrati ştiam ceva despre România (.) 
povestirile lui mă făcuseră să îndrăgesc această ţară, pe 


care el o iubea atât de mult şi despre care vorbea cu atâta 
căldură şi farmec. („Secolul 20”, februarie 1967.) 

Victor Serge: „Mă aplec cu emoție către memoria lui. Era 
tânăr pe atunci, de o slăbiciune extraordinară şi atât de 
dinamic, în ciuda tuberculozei; atât de însufleţit de dorinţa 
de-a trăi! (.) Scria fără să-i pese de stil sau gramatică. Era 
poet înnăscut, cu sufletul dăruit în întregime 
vagabondajului, prieteniei, revoltei, cărnii, sângelui. 
Incapabil de un raţionament teoretic şi prin urmare 
imposibil de a cădea în capcana vreunui sofism, oricât de 
bine ticluit (.) A murit sărac, părăsit, descumpănit, în 
România. Am supravieţuit, datorită în mare parte acestui 
prieten. (Memoires d'un revolutionnaire, Seuil, 1951.) 

Andre Stil: „Pentru cine o citeşte sau reciteşte în zilele 
noastre, cu sau fără surpriză, îi apare cu certitudine că 
această operă are încă ceva de spus. Şi această impresie 
nu-i provocată numai pentru că romancierii americani din 
„beat generation”, de pildă, ar putea vedea în elun 
precursor, una din temele principale fiindu-le dragostea de 
vagabondaj, veşnica mişcare, negarea anarhistă a oricăror 
valori sociale, morale etc. Se află ceva mai mult şi mai bun 
la acest scriitor inepuizabil, care n-a istorisit poveşti, ci 
dimpotrivă, viaţa reală, propria sa viaţă, reconstituită prin 
forţa amintirii care încălzeşte prin fidelitate. 

Nevoia „de a înţelege”, iată cuvântul care-l stăpâneşte pe 
narator, fie că-l cheamă Adrian Zografi sau Panait (.) dar a 
înţelege, a învăţa, este posibil mai ales în viaţă, în cea mai 
aspră dintre vieţi: „Hei, mânzule! 

— Îi spune Codin lui Adrian - dacă vrei să cunoşti 
adevărul, vino cu mine într-o zi pe la patru dimineaţa, ca să 
vezi cum se împart sacii”. Şi-l duse în port, printre hamalii 
care se încăierau ca să-şi apuce sacul: „Într-un sfert de oră, 
ai învăţat mai mult decât în zece ani de şcoală. Ai văzut faţa 
adevărată a lumii”. 

A înţelege, de exemplu, că „viaţa asta îi face pe oameni 
haini”. Nimic nu s-a scris mai frumos ca în O noapte în bălți 


despre mizeria umană, despre adevărul oamenilor săraci, 
despre nefericirea lor, ca şi despre demnitatea şi cerbicia 
lor. Atunci când oamenii luptă, ei trebuie să ştie de 
asemenea pentru ce şi pentru cine. Haiducii şi Domnița din 
Snagov sunt departe de a vorbi numai despre trecut: „E 
mai uşor să omori un om, decât să-l convingi (.) Marii 
criminali rămân, fără îndoială, oamenii care guvernează 
lumea şi nu-şi respectă singura îndatorire: aceea de a 
obliga lumea să fie dreaptă, fiind mai întâi ei înşişi drepţi. 
Pe aceşti criminali trebuie să-i vâneze haiducul, căci omul 
nu-i în culpa de a fi rău şi lacom, câtă vreme este înrobit; 
vina lui se transformă în crimă de stat, în ziua când ia 
cârma conducerii unui popor pentru a-l zdrobi mai bine”. 

Şi apoi, această definiţie a omului-ecou: „În furnicarul 
omenesc există unii cărora nu le ajunge propria lor viaţă, cu 
suferinţele şi bucuriile ei; ei simt nevoia să trăiască ceea ce 
frământă suflarea omenească a pământului; o mie de 
beatitudini nu-i împiedică să audă un geamăt; o mie de 
dureri nu-i împiedică să tresară în faţa unui chiot de 
bucurie. Aceştia sunt oamenii-ecouri: totul răsună într-înşii! 
Noaptea ei aud strigătul cărnii omeneşti muşcată de 
ferocitatea plăcerii; ziua ei tresar laolaltă cu toate trupurile 
desfigurate de truda animalică a muncii. Sunt unul dintre 
aceşti oameni: sunt un haiduc!” 

Nimic mai scump „omului-ecou” decât prietenia. 
„Dragostea pentru prietenie „. „Pasiunea prieteniei”. 
Această luptă pentru viaţă împotriva vieţii poate fi şi luptă 
de om la om, om pentru om., („L'Humanite”, 23 ianuarie 
1969.) 

I. O. Teodoreanu: „Lumea a fost creată de poet pentru 
visător, spune Wilde”. Poet a fost Panait Istrati, visător a 
fost. Şi ceva mai mult: a fost om. Om în cea mai înaltă 
accepţie pe care acest cuvânt o poate avea. Om a fost în 
viaţă. Şi în scrisul lui, om a fost,. („Dimineaţa”, 19 aprilie 
1935.) 


Ionel Teodoreanu: „A intrat o singură dată în redacţie, 
între Conu Mihai şi Mironescu, un bărbat uscat, smolit, cu o 
ardere patetică în fiinţa lui. Omul acelei singure vizite însă a 
rămas, avându-şi loc definit în amintire. E Panait Istrati, 
arzătorul frate valah al lui Don Quijotte. Panait Istrati în 
întregime nu era decât o flacără a inimii lui. 

— Aşa că toate păcatele vieţii îi erau purificate. Cum spune 
Shakespeare undeva, asupra unui astfel de om şi îngerii ar 
arunca tămâie.” (Masa umbrelor, E. S. P L.. A., 1957.) 

George Topârceanu: „Cu voia sau fără voia noastră, 
acestui vântură-lume i-a fost dat să spargă cel dintâi zidul 
de indiferenţă care desparte literatura română de spaţiul 
larg al literaturii universale (.) salutul nostru unanim de 
dragoste şi încurajare şi să-l revendicăm, cât mai e vreme, 
literaturii franceze care l-a încetățenit cu atâta grabă.” 
(„Lumea”, laşi, 2 noiembrie 1924.) 

D. Trost: „Mai puţin sentimental ca un Jack London, mai 
puţin rafinat ca un Knut Hamsun, Panait Istrati face totuşi 
parte din această restrânsă şi aleasă familie de povestitori, 
care au ştiut să zugrăvească suferinţele şi moravurile unui 
anumit proletariat în ordinea burgheză. Trăsătura cea mai 
evidentă a unei atari literaturi este anticonformismul ei (.). 

Ca toţi marii povestitori ieşiţi din proletariat, Panait Istrati 
a folosit în primul rând autobiografia (.). Ferit de 
modernismul îngust, Panait Istrati a redat zbuciumul unei 
societăţi, printr-o privire atentă, care excludea tezele, dar 
care descoperea faptele elocvente. Din solicitarea lirică a 
faptelor izvorăşte cu maturitatea unei literaturi care îşi 
găseşte puţine antecedente, dar care e robustă prin 
apropierea ei imediată de sectoare vitale necunoscute şi 
pline de vlagă (.). În romanele lui se simte sufletul unui om 
care ştie că, prin artă, el poate domina materialul uman. (.) 
Scriitorul încheie, de altfel, alături de scriitori cu care se 
înrudeşte, un anumit ciclu literar. Literatura revoltei nu va 
mai lua aceste forme autobiografice, lirice, de prezentare a 
unui trecut furtunos unor cititori pasionaţi de senzaţional şi 


de compasiune înţelegătoare faţă de o clasă căreia i se 
deschid alte drumuri., („Azi”, 23 aprilie 1939.) 

Jean 'Texcier: „Scriitor de limbă franceză, aducea 
literaturii noastre moţăinde o podoabă de răsunet: soarele 
marei vagabondări, mireasma câmpiei, şopotul pădurii (.). 
Amestecată cu argou popular, limba de care se slujeşte are 
o poezie stranie. Adesea aspră, ca în Chira şi Moş Anghel, 
alteori de o nemăsurată gingăşie, ca în Ciulinii 
Bărăganului” („La Revue anarchiste”, februarie 1930.) 

Adriano Tilgher: „Panait Istrati este un mare scriitor 
francez. E comparabil lui Conrad, polonezul scriitor în 
limba engleză, pentru a fi mânuit cu măestrie o limbă ce nu- 
i aparţinea prin naştere. Istrati este pentru Franţa (ca şi 
Conrad pentru Anglia) un mare noroc. Asemenea producţii 
sunt daruri măreţe pe care alte naţii ale Europei le fac 
literaturilor mai bătrâne, spre a le răsplăti pentru comoara 
cu care au îmbogăţit spiritul. (.) Limbii străvechi i se aduce 
astfel un nou pigment, o savoare nemaicunoscută până 
atunci, o nouă mireasmă exotică. Sub pana scriitorului 
alogen, cuvintele se îmbină în armonii neobişnuite, cu 
parfumuri aduse pe aripi din îndepărtate ţări. 

Panait Istrati nu e un stilist şi nu scrie cărţi cu însuşiri 
formale, independente de întreg. Nu caută cuvinte rare, 
nici nu născoceşte imagini noi. Stilul lui este simplu şi firesc 
şi are frăgezimea şi farmecul unei lumi pentru întâia oară 
descoperite. Preţioasă la el nu este măestria literară, ci 
puterea de obiectivare a unei umanităţi simple şi 
generoase. 

Istrati povesteşte cum floarea înfloreşte şi vântul suflă, din 
nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este 
scop: ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplări 
ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de-a 
povesti: dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur 
alt mugur. (.) 

Personajele principale ale lui Istrati sunt făpturi care 
dispreţuiesc viaţa îngustă şi meschină de toate zilele, jugul 


normelor şi al convieţuirilor sociale. Ele vor să ducă o viaţă 
ce este revărsare de patimi, dezlănţuire furtunoasă a 
simţurilor, bucurie şi durere laolaltă. Eroii freamătă de 
voluptate, beau cu nepotolită sete la fântâna vieţii şi se lasă 
în voia patimilor, într-o inocenţă şi sfântă moralitate. N-au 
dorinţe înăbugşite, care dospesc, sunt sănătoşi şi voioşi, 
privesc viaţa aşa cum e, nu se răzvrătesc împotriva 
rânduielii inexorabile, se bucură cât şi până când pot, ştiind 
că bucuria este efemeră. Apoi, când durerea şi moartea bat 
la uşă, nu plâng, nu se roagă, ci ies întru întâmpinarea lor 
cu suflet împăciuit şi bărbătesc. Istrati visează o umanitate 
dornică de a cutreiera şi de a haiduci, senzuală şi 
generoasă, certată cu morala burgheză, dar bogată de o 
morală ce vine din adâncurile inimii. (.) în fundul viziunii 
vieţii şi lumii, la Panait Istrati este un simţ al vieţii, ca luptă 
veşnică de puteri vrăjmaşe, unde nu totul este bun, dar 
totul este necesar. 

Personajele lui Istrati sunt devorate de o sete nestinsă de 
viaţă (.). Este de reţinut locul pe care prietenia îl are în 
lumea de sentimente a eroilor. (.) în ei, prietenia izbucneşte 
ca o patimă fulgerătoare ce leagă fiinţa pentru toată viaţa. 
Odată găsit sufletul înrudit, ei se strâng în el cu atâta 
violenţă, încât, uneori, înspăimântându-l, şi-l înstrăinează. 
lar când prietenia este trădată, când duioşia este răsplătită 
cu batjocură şi trădare, suferinţa devine spasmodică (.). 

Istrati este un minunat zugrăvitor al sufletelor copilăreşti. 
Copilăria pe care ne-o zugrăveşte este vârsta luptelor, 
provocărilor, jocurilor, curiozităţii, prieteniilor absolute, 
patimilor irevocabile, experienţelor de orice soi; este vârsta 
încă fluidă şi clocotitoare, nehotărâtă însă şi neîncheiată, 
care - arzând de violenţa celor mai carnale şi pământeşti 
instincte - se află dincolo de hotarul dintre bine şi rău, 
nevinovată, ingenuă, pură (Neranţula). Inferior mijloacelor 
sale se arată Istrati, când e vorba să adâncească sufletele 
închise şi singuratice, devorate de patimi lăuntrice (Mihail). 


Totul este limpede, totul este simplu, totul este nud în 
aceste povestiri şi totuşi totul este grav şi adânc, totul are 
accentul serios al destinului şi freamătul eternei nelinişti 
umane. Figurile au caracterele realităţii celei mai precise şi 
totuşi răsar într-o atmosferă impalpabilă de vis. Este 
epopeea modernă, în chip de povestire poporană, având 
drept eroi vagabonzi însetaţi de aventuri şi doruri ce-i 
poartă din ţară în ţară, fără odihnă, hetaire frumoase şi 
senzuale, haiduci inimoşi şi generoşi pe care i-a împins spre 
munte şi pădure, împilarea puternicilor, cruzimea soartei 
dorul de o viaţă mai bună şi simpatia pentru ţăran şi umil. 
(.) Un penel sobru şi puternic evocă în trăsături de neuitat 
locurile, bălțile, pădurile, munţii şi câmpiile dunărene., („La 
Cultura”, 15 decembrie 1927.) 

Jean 'Tousseul: „Anumite pagini din Ciulinii Bărăganului se 
înrudesc cu amintirile din copilărie ale lui Gorki. Ele sunt 
pline de poezie sălbatică, de compătimire şi de revoltă. Într- 
o zi, nădăjduim să regăsim în paginile unei frumoase 
antologii goana vântului îngheţat care mătură câmpiile 
Valateei dunărene. Este un poem minunat.” („Le peuple”, 
Paris, 21 octombrie 1931.) 

Mircea Vaida: „Este o eroare cumplită a crede că Panait 
Istrati este frate cu Fenelon, Cornelille, Balzac, Proust ori 
Camus, în felul în care sunt înfrăţiţi Budai-Deleanu, Anton 
Pann, Creangă, Eminescu ori Blaga. E o excepţie, un caz 
izolat în contextul literaturii franceze (.). Istrati gândeşte 
româneşte, structura frazei, coloritul sentimental al 
sensurilor, structura operei de la celulă până la capitol şi 
întreg, e profund străină de ceea ce ar putea scrie orice 
autor francez [(.). 

Oricum, ceea ce a lăsat Istrati este această operă scrisă şi 
publicată în franceză. Toţi eroii lui sunt nişte ofensaţi ai 
sorții, oameni respinşi şi loviți de societate, trăind dincolo 
de legile ei. În genere, ei se împart în două mari tagme, cei 
învinşi de nedreptate şi cei răzvrătiți care nu cred decât în 
luptă. Aceştia din urmă nu pot fi înfrânți, ci, aşa' cum 


spunea Hemingway, pot fi doar distruşi. Personajele din 
lumea lui Istrati se grupează în jurul a două tipuri 
fundamentale: călătorul şi haiducul. Ambele sunt 
manifestări ale neconformismului. 

Primul tinde spre bunătate şi frumuseţe, prin fuga din 
cercul cenuşiu al banalului, căutând refugii în visuri aurii, în 
orizonturile mişcătoare ale apei şi norilor. Aşa e Adrian, 
Stavru, Dragomir şi miraculoasa Chira Chiralina (.). Celălalt 
termen al personajelor lui Istrati, haiducul, stihie a 
pământului şi simbol de statornicie românească. Neîmpăcat 
cu soarta, ca şi „călătorul”, haiducul (.) e răzvrătit, lipit 
locului şi prin voinţă încearcă să schimbe faţa locului (.). 
Cosma, leremia, Floricica şi ortacii lor au rădăcini adânci în 
solul românesc. Ei nu numai visează şi plutesc, ci luptă. 
Semnul apei, această Dunăre lunecând spre alte zări, 
predispune la contemplaţie. Semnul pământului, teluricul, 
împinge omul la acţiune şi faptă. 

Romain Rolland, Brandes, lumea literară a Occidentului a 
fost aproape unanim încântată ca în faţa unei revelații de 
apariţia meteorică a lui Panait Istrati. O sinceritate 
dureroasă, suferinţa proiectată sub culorile vii ale 
Orientului, îi captivează pe cititori şi critic?! Ceea ce uimea 
şi fermeca era şi simplitatea spontană a naraţiunii, croită 
din cel mai curat aur levantin, turnat însă în tiparele unui 
duh profund românesc., (Prefaţă la Chira Chiralina, 
Colecţia „Arcade”, Editura Minerva, 1973.) 

Tudor Vianu: „Opera lui Panait Istrati (.) este un fierbinte 
imn închinat vieţii, bucuriilor ei cele mai simple şi elanurilor 
ei mai înalte, prieteniei şi dragostei, fericirii de a călători şi 
cunoaşte pentru a afla feţele zâmbitoare ale altor tărâmuri 
şi chipul omului vecinie, în serviciul căruia n-a încetat nici o 
clipă să se ostenească. Rareori a fost înălţată o operă care 
să cuprindă mai mult soare şi spaţiu, mai multă veselă şi 
prietenească armonie, culeasă din tălăzuirea mărilor, din 
forfota oraşelor îndepărtate şi a tărâmurilor unde poposesc 
corăbiile împinse de râvna harnicelor neamuri din miazăzi. 


Să nu uităm însă că şi gândul şi viziunea lui Panait Istrati 
au preamărit deopotrivă leagănul meridional al civilizaţiei 
noastre şi locurile neuitate ale obârşiei lui. Şerpii lucioşi ai 
Dunării, tabia Brăilei, asprii mărăcini ai Bărăganului. (.) 
Panait Istrati a fost, în aceeaşi măsură, om de-al nostru şi 
fiu al Mediteranei. Când numele lui a ajuns a fi pronunţat în 
mai toate limbile culte ale pământului, omenirea a resimţit 
îndoita revelaţie a miracolului mediteraneean şi a 
farmecului românesc. (.) A scris în franţuzeşte, înainte de a- 
şi jertfi ultimele puteri readucerii operii sale în graiul 
nostru. Consideraţi însă aceste opere franceze ale lui Istrati 
şi veţi vedea, în filigranul lor, modul de a gândi al 
românului, ba chiar sutele de particularităţi ale vorbirei 
noastre, introduse cu o hazlie silnicie în graiul lui Voltaire. 
Implicaţiile mai adânci ale limbajului, chipul de a-ţi 
reprezenta şi de a resimţi lumea, legat pentru fiecare om 
de cuvintele limbii învăţate din gura mamei sale, toate 
acestea au fost la Panait Istrati româneşti şi numai 
româneşti. Să ne oprim o clipă asupra acestei constatări. Ea 
restabileşte un fapt prea adeseori trecut cu vederea.” 
(Scriitori români, Editura Minerva, 1971.) 

Teodor Vârgolici: „Ca scriitor, Panait Istrati a avut un 
destin puţin fericit. Opera sa, scrisă în limba franceză, a 
fost, din această cauză, cunoscută mai mult în alte părţi ale 
lumii şi prea puţin în ţara noastră. (.) Faptul că şi-a scris 
opera în limba franceză şi şi-a publicat-o în străinătate, nu 
trebuie să ne ducă în eroarea de a nu-l considera scriitor 
român. Panait Istrati este, hotărât, scriitor român. Opera sa 
nu numai că descrie oameni şi realităţi din ţara noastră, dar 
cuprinde în ea, clocotitoare, simţirea şi sufletul poporului 
nostru. Cât a trăit, autorul Ciulinilor Bărăganului a fost 
adânc îndurerat de respingerea lui în cadrul literaturii 
române. În repetate ori, el a cerut să fie considerat, cu 
dreptate, fiu al poporului din care s-a ridicat.” („Tânărul 
scriitor”, 2 februarie 1957.) 


Aida Vrioni: „Ce a avut Panait Istrati în viaţă? Lipsuri de 
tot felul: mizerie, frig, foame, boli, apoi succesul, gloria; 
ambele altoite pe un biet corp măcinat de tuberculoză. (.) A 
crezut în prieteni, uitând că sunt oameni, şi ei l-au lovit cu 
armele laşe ale relei-credinţe. Chiar şi acum, în ultimile 
momente, prietenii de altădată, dintr-o ţară îndepărtată, L- 
au acuzat de naționalism ca de o crimă; pe când neprietenii 
de aici îl acuzau de lipsă de naționalism. Hărţuit din toate 
părţile, îşi păstra totuşi încrederea în lumina vie din suflet: 
credinţa într-un ideal, într-o umanitate mai bună, care 
trebuie să vie.” („Revista scriitoarelor şi scriitorilor 
români”, martie-aprilie 1935.) 

Jean Vagne: „A trecut ca o cometă prin literatura noastră. 
1924: articole răsunătoare salută Chira Chiralina. 1935: 
moartea autorului, ocultarea operei. Zece ani de prezenţă 
scriitoricească, sfârşiţi în atacuri violente, tocmai din partea 
celor care ar fi putut, care ar fi trebuit să-l înţeleagă cel mai 
bine. 

Cei care au văzut meteorul, au rămas fermecaţi şi 
continuă uneori să-l pomenească la gura sobei. Alţii îl 
ignoră, pe bună dreptate. Cu excepţia câtorva reimprimări, 
mereu aceleaşi, opera lui a fost de negăsit până la 
retipărirea întreprinsă de Galllimard. 

Pitorescul vieţii acestui scriitor - vagabond, zugrav, 
fotograf ambulant, muncitor cu ziua, lăudăros, 
douăsprezece meserii, treisprezece nenorociri, mare 
cutreierător de drumuri şi de fuste - ca şi accentul 
neaşteptat al operei sale, au cântărit cu siguranţă mai greu 
în succesul său decât cauţiunea de prestigiu a lui Romain 
Rolland. 


(.) A fost Istrati, un scriitor? Unul mare? Să fim bine 
înţeleşi. Dacă un scriitor înseamnă gândire chibzuită, 
inspiraţie robustă, profunzime, sistem filosofic. 

— Hotărât, nu! Dar dacă înseamnă o vorbă care-ţi merge 
la inimă, vioiciune, flacără, cântec; dacă înseamnă sclipire, 


zumzet, viaţă mieroasă sau usturătoare; dacă înseamnă o 
floare, un cal, un chiot, o fustă. 

— Atunci da! Este un scriitor şi nu unul dintre cei mici. (.) 
Are privirea pătrunzătoare şi limba gata să dea replica. Din 
instinct, găseşte imaginea care te uimeşte, săgeata care 
nimereşte la ţintă. 


(.) Istrati povesteşte, nu istoriseşte. Este un povestitor de 
mare clasă, inspirat, susţinut şi transportat de o substanţă 
vie, moştenită odată cu sângele şi temperamentul natal. A 
fost categorisit un fel de Gorki din tinereţe, un Tolstoi din 
povestirile populare. De asemenea, o Seherazadă (deşi se 
pare că a cunoscut foarte târziu O mie şi una de nopţi, în 
versiunea lui Mardrus). Şi nu-i întâmplător că Orientul l-a 
subjugat tot timpul vieţii sale. (.) Păcatul său în ochii 
multora: nu-şi bate capul cu nici un fel de probleme, nici cu 
teorii sau fidelităţi (.). Felul său de a se exprima, stăpânit cu 
mână de maestru, nu poate fi pus la îndoială. Este un 
vehicul în care excelează, făcându-i plăcere să-l conducă. 
Niciodată nu încearcă să se depărteze de povestirea sa. 
Dimpotrivă, se lipeşte de întâmplări, de oameni, se vâră în 
ea, face haz sau se emoţionează că se află acolo şi o spune. 
(.) Când dojeneşte, o face dintr-o convingere neclintită: nu-i 
place să descrie strălucirea mizeriei sau a vagabondului. El 
ar vrea ca oamenii să tragă învăţătură din asta. Şi dacă se 
mâhneşte, văzându-i nenorociţi, nu mai simte acelaşi lucru 
dacă-i vede resemnaţi, incapabili să se lecuiască de 
suferinţă. 

Prietenie, nu te pot explica; aş vrea să te cânt. 

— lată secretul tău. Tot astfel, nu poate fi explicată nici 
dragostea ce i-o purtăm. („La Quinzaine litteraire”, 1-15 mai 
1970.) 

Vercors: „Mai vârstnic decât mine, în epocă, Istrati nu era 
un novice în ale artei. Spre deosebire de mine, trăise totul 
înainte de a se hotări să scrie: mizeria, perioadele fără 
lucru, lupta, vagabondările, meseriile fără număr, 


izbucnirile pe ici-pe colo în gazetărie şi activitatea sindicală. 
Purta în carnea sa întreaga suferinţă şi experienţă a 
oamenilor. Şi ardea în fiinţa lui, ca o vâlvătaie, nevoia de a 
urla adevărul în urechile lumii. (.) Dacă la douăzeci de ani 
nu cunoştea limba franceză, la mai mult de treizeci o 
folosea destul de stângaci. Trebuia s-o înveţe ca să poată 
scrie. (.) 

Oare cine nu s-ar fi descurajat în faţa atâtor obstacole? Şi 
ce „foc” lăuntric, oricât de intens ar fi fost el, nu s-ar fi stins 
în cele din urmă? 


(.) Cuprins de disperare şi în pragul sinuciderii, Istrati îi 
scrie lui Rolland, în biata lui franceză. (.) Istrati era dintre 
acei oameni care pur şi simplu nu pot accepta lumea aşa 
cum este. Natură sensibilă, totul îi provoacă strigătul. Când 
suferi la culme, cum să-ţi poţi domoli vorbirea? Uneori el 
încearcă să-şi păstreze calmul. Dar nu reuşeşte pentru mult 
timp. Nici în bucurie, nici în durere. Descoperise printr-un 
prieten opera lui Romain Rolland şi singura lui dorinţă e să 
fie recunoscut de unicul om din lume care îi inspiră 
încredere şi admiraţie. Cum să nu izbucnească recunoştinţa 
lui printr-un torent de vorbe nestăvilite? 

Şi iată: sub o franceză stângace şi un stil contrastant şi 
bolovănos - şi mai ales excesiv în geamăt şi reproş - Romain 
Rolland ghiceşte „stofa” unui scriitor. El nu-i evaziv, ci îl 
îndeamnă să aibe curaj. Câteva luni mai apoi, suntem 
martori ai succesului mondial al unui scriitor fără pereche: 
popular, epic şi picaresc. 

Mi-amintesc şi acum de puternica impresie provocată de 
primele sale cărţi: Chira Chiralina, Moş Anghel şi epopeea 
Haiducilor. (.) Toată viaţa Istrati şi-a păstrat prospeţimea 
sufletului din copilărie. Cea mai mică nedreptate îl lovea, îl 
rănea. Un pasionat al Prieteniei, socotindu-se totdeauna un 
nedreptăţit. Generozitatea lui - câtuşi de puţin trufaşă, 
împarte tot ce câştiga. Cu cât succesul e mai mare, cu atât e 
mai sărac. (.) 


Noua sa orientare îi atrage fulgerele prietenilor săi 
revoluționari. Istrati continua totuşi să fie un revoluţionar 
până în străfundul sufletului. Trăise mizeria celor de jos, a 
poporului şi o întâlnise pretutindeni. Revolta lui nu era doar 
un efect al firii sale, ci întruchipa întreaga sa fiinţă. (.) 

Şi iată-l acuzat că a devenit agent de poliţie! Cei care îl 
ridicaseră în slăvi, îl acoperă acum cu insulte. Barbusse - 
care l-a iubit - îl acuză că a devenit „Haiducul Siguranţei”. 
Istrati se va încumeta să ceară sprijinul marelui său prieten, 
deşi îi încălcase sfaturile? Un timp ezită, apoi o face. Şi, 
normal, Romain Rolland respinge aceste insulte. El îi scrie 
lui Jean Guehenno că „ploaia de ignominii”, cu care 
L'Humanite îl acoperă pe scriitorul român „Îi provoacă 
dezgust şi dispreţ”. (.) Astăzi noi ştim din „dosarul de la 
Siguranţă” că prezenţa acestui revoluţionar era socotită 
primejdioasă la Bucureşti şi că era pus sub supraveghere 
straşnică. Nu! Istrati n-a fost un agent al Siguranţei. 
Romain Rolland n-a dat niciodată crezare acestor calomnii. 
Nu l-a felicitat el pe Istrati pentru cele două scrisori 
adresate secretarului G. P U-ului? „Aceste pagini sunt 
sacre, i-a scris el. Te iubim şi te venerăm pentru că le-ai 
scris, dar nu le publica.” El ştia că, faptic, Panait Istrati are 
dreptate. 

P C. FE. a recunoscut şi l-a reabilitat recent pe Panait 
Istrati, în coloanele ziarului L'Humanite. Desigur, sprijinul 
lui Romain Rolland, în epocă, ar fi avut o greutate 
considerabilă. Or, deşi cunoştea totul, Romain Rolland i l-a 
refuzat. (.) Puritatea l-a împins pe Istrati să-şi strige 
dezamăgirea. Puritatea l-a conjurat pe Rolland să tacă, 
public. Amândoi aveau dreptate (.). Şi unul şi celălalt se 
bucură în ochii mei de toată onoarea,. („Lettre 
internaţionale”, Paris, nr. 2/1984.) 

Mircea Zaciu: „Asociat marelui său protector, scriitorul era 
revendicat şi prin limba în care scria, de literatura 
franceză. Numai câteva povestiri au fost redactate de el 
direct în româneşte sau au fost adaptate ulterior în această 


limbă (.). Bogata paletă a stilului, pitorescul expresiei şi 
atmosfera orientală, se cer gustate în original, adică în 
franceză. 

Se pune aşadar întrebarea: cărei literaturi aparţine 
Istrati? Prin limba în care a scris, el stă alături de alte nume 
dăruite de poporul nostru literelor franceze: Elena 
Văcărescu, Anna de Noailles, Martha Bibescu. Dar câtă 
deosebire între timbrul grav şi sensul umanitar înalt al 
operei lui şi poezia acelor doamne (.). Ea (opera lui Istrati) 
e adânc impregnată de spiritul literaturii noastre populare 
şi culte, revendicându-şi înrudirea cu sufletul românesc, 
continuând o tradiţie în proza românească şi ilustrând o 
tendinţă specifică, în ciuda concesiilor pe care le-a făcut 
uneori naturalismului. Există certe înrudiri între unele 
elemente ale povestirilor lui Istrati şi materialul de 
construcţie sau interpretare ce capătă el în primele romane 
româneşti (.). Farmecul descripţiei peisajului natal (mai cu 
seamă Bărăganul, bălțile Dunării, forfota conacelor părăsite 
în mari pustietăţi) evocă pagini asemănătoare din 
Odobescu, Duiliu Zamfirescu sau Sadoveanu. Poezia aspră a 
muncii, mişcarea portului dunărean, chemarea irezistibilă a 
mării amintesc ceva din accentele poeziei vremii, animată şi 
ea de mirajul călătoriei, înfiorată de aşteptarea aventurii, 
febrilă ca însuşi peisajul urban către care se orienta cu 
precădere. 


(.) Panait Istrati nu este un romancier. Darurile lui epice 
ţin mai curând de domeniul povestirii, înrudindu-se, sub 
acest raport, cu tonalitatea generală a operei sadoveniene. 
Este un povestitor, prin aluviunile orientale ale artei 
noastre, prin contactul mereu reînnoit şi viu cu lumea 
Halimalei, a cronicilor şi a mitului popular. Şi e un 
povestitor român, prin cele mai profunde accente ale 
scrisului său.” (Prefaţă la Ciulinii Bărăganului, Editura 
Tineretului, 1957.) 


Henri Zalis: „Dacă ar exista un aparat care să poată 
măsura gradul de reprezentare romantică a vieţii, Panait 
Istrati ar fi, cu siguranţă, declarat romanticul prin 
excelenţă al literaturii noastre, datorită puterii cu care a 
făcut loc în opera lui sentimentelor răscolitoare şi 
pitorescului împins până la exotism. Eroii săi, dominați de 
mediu şi de violenţa împrejurărilor în care sunt angrenaţi 
pentru a fi treptat sau brusc împinşi în marginea societăţii 
şi civilizaţiei, sunt, în pofida traiului lor chinuit, mai presus 
de evenimentele care îi încătuşează şi de pasiunile care îi 
înfrâng. Destinul lor concordă cu idealul poetic al autorului: 
să respecte fiinţa omenească, oricâte încercări şi primejdii o 
constrâng, oricâte nenorociri o pun la încercare. (.) 
Indiferent de locul acţiunii, fie el în Bărăgan (meleagurile 
copilăriei şi adolescenţei lui Adrian), fie în Orient 
(peregrinările lui Dragomir), mobilul este descărcarea 
sufletească de ceea ce inima opresată a povestitorului a 
adunat de-a lungul anilor. lar suportul este materialul de 
viaţă oferit de realităţile naţionale. (.) întreaga literatură a 
lui Panait Istrati schiţează fruntariile unui basm enorm, cu 
tonuri îndulcite şi crude, fără „intrigă închipuită,. Cu alte 
cuvinte, ca o istorie trăită, dar trăită în latura ei zguduitor 
omenească, fără subtilităţi dostoievskiene şi fără zbucium 
abisal (.). El prizează viaţa la sursă şi o retrăâieşte cu 
sinceritate, îndrăgostit de toate stările schimbătoare ale 
firii (.) are predilecție pentru viaţa neînchistată de rigorile 
educaţiei (.). Experienţa dobândită l-a îndrumat spre 
realism, însă temperamentul l-a condus către romantism (.). 
Momentele de tristeţe amară sau farmecul aventurii trăite 
frenetic reflectă dualitatea unei arte care explorează 
adâncimile memoriei autobiografice. Pe de o parte retrăirea 
propriului destin se încarcă de mirajul tuturor speranţelor 
irosite, pe de alta memorialul închipuit de Panait Istrati 
respiră revolta faţă de toate experienţele insalubre ale 
experienţei. De aici provin, deopotrivă, sufletul romantic al 
operei sale şi crisparea naturalistă asupra unor detalii de 


viaţă (.). Drama lui este cea a neacomodării cu starea 
artistului dezarmat. În incinta împietrită a universului 
burghez, povestitorul brăilean îşi strigă sonor cântul său de 
mântuire.” (Aspecte şi structuri neoromantice, Editura 
Cartea Românească, 1971.) 

Const. Zetaru: „Puținele bucurii sănătoase ca şi primele 
cunoştinţi temeinice, precum şi călirea acelui sentiment de 
prietenie, în jurul căruia s-a creat aproape întreaga sa 
operă, acelui trecut se datoresc. El îi formase 
subconştientul, el îi îngrăşase spiritul, iar acum ţâşnea ca 
lava vulcanilor, ca apa izvoarelor, ca fulgerul norilor, 
prăvălind într-un torent năpraznic durerile şi suferinţele 
clasei sale. Ei bine, acel trecut în sânul mişcării socialiste şi 
l-a petrecut. Acolo a învăţat să citească, să lupte şi să 
iubească oamenii” („Proletarul”, 1 mai 1935.) 

POST-SCRIPTUM LA EDIŢIA A II-A. 

Acum patru ani apărea prima parte a reconstituirii 
autobiografice Cum am devenit scriitor - carte ce avea să 
transmită un portret al adevărului, care a guvernat viaţa şi 
gândirea lui Panait Istrati. Comentariile, în presă şi la radio, 
au fost unanime în aprecierea că acest volum se înscrie ca 
un document de bază pentru cercetarea literară viitoare. 
De ce? Fiindcă - aşa cum se consemna într-un 
comentariu214 - „Cartea Cum am devenit scriitor nu 
rămâne o bibliotecă răvăşită, o mapă de scrisori ori 
decupaje din epocă, spicuiri şi consemnări (.), ci s-a vrut şi a 
izbutit, cu o insistenţă dialectică, o evocare definitorie a 
celui care îşi repeta cu frenezie: „Viaţa mea s-a legat, 
uneori, atât de strâns de unii oameni, încât adesea s-a 
contopit şi s-a format una cu a lor,,. Aceşti „unii oameni” 
fiind - adăugăm noi - toţi cei care s-au calcinat la dogoarea 
visului de alungare a urâtului şi spaimei din lume. Dăruire 
spontană pentru „ceva mai bun, mai omenesc”, fără gând 
de profit personal. Pledoarie onestă cu faptele propriei 
vieţi. 


Au trecut patru ani, zdraveni în fapte pentru memoria 
acestui mare înaintaş, spulberând neghiobii sau duşmănii 
ale trecutului, în viaţă încă până mai ieri. 

Suntem bucuroşi să consemnăm că întreaga operă 
românească a lui Panait Istrati - scrisă, re-creată sau 
transpusă de el însuşi în limba română - a fost în sfârşit 
restituită patrimoniului literaturii române, în două volume 
masive. Ediţie ce s-a bucurat de un deosebit interes la 
marea masă a cititorilor, epuizându-se în timp record. La 
rândul ei, critica literară a subliniat că „importanţa acestei 
ediţii este foarte mare. Mai întâi pentru că ne restituie, în 
forma dorită de autor, versiunea românească a operei sale. 
Se poate discuta la nesfârşit despre calitatea acestei 
tălmăciri, preferând o alta, zice-se „mai artistă. Dar 
discuţia ar fi inutilă, pentru că aceasta a fost dorinţa 
autorului, care nu poate fi desconsiderată, ci trebuie 
respectată aidoma, ca o lege ce nu comportă interpretări. 
Prin această tălmăcire, scriitorul a voit să-şi legitimeze, 
firesc, opera în spaţiul literelor române. De fapt, această 
operă, deşi scrisă iniţial în limba franceză, este românească. 
A fost nu numai gândită în româneşte, dar întreaga ei 
substanţă este naţională”215. 

În plus, se subliniază că la sfârşitul fiecărui volum a fost 
inserată „o bogată addenda, care e de fapt un substanţial 
capitol de note şi comentarii”, referitoare la „geneza 
fiecărei opere, anul şi împrejurările tălmăcirii ei în 
româneşte, opiniile exegeţilor francezi şi români, complete 
repere bibliografice, observaţii întemeiate despre erorile 
unor ediţii anterioare, iar la sfârşitul volumului al doilea o 
foarte utilă bibliografie a operei lui Panait Istrati”. 

Acestui „act de justiţie literară” i-a urmat punerea în 
discuţie a exegezei istratiene, marginalizarea în trecut a 
acestui scriitor, „alintat” de a fi fost doar „un povestitor 
oriental, pitoresc şi feeric, exotic, vagabond cu inima de 
aur” etc. 


Încă de la începutul „carierii” sale de scriitor, Panait Istrati 
a prevenit „pe toţi oamenii de bine” să nu se lase înşelaţi de 
„uruitoarele” criticii române: „. Eu, Panait Istrati, „hamalul,, 
de la Brăila, vreau să fiu, nu scriitor de basme cu reputaţie 
universală, ci PRIETEN şi CETĂŢEAN, cu reputaţie 
indestructibilă. Că eu sunt un prieten a cărui prietenie 
poate fi pusă la toate încercările; că sunt un revoltat 
„Înnăscut, iar nu făcut, a cărui revoltă nu poate fi 
răscumpărată nici cu bani, nici cu glorie şi că toţi banii şi 
toată gloria îi voi depune în serviciul idealului de 
DREPIATE”216 (s.n. A. [.). 

Profesiune de credinţă dusă întocmai până la capăt. 

La o jumătate de secol de la moartea acestui scriitor - fără 
egal în literatura lumii - în critica noastră literară se 
remarcă o atitudine justă în judecarea operei istratiene şi a 
autorului ei. Şi anume: pledoarie pentru necesitatea unor 
„reevaluări şi reinterpretări” a operei istratiene, de pe 
poziţiile: „apartenenţa la literatura română” şi „conştiinţa 
de scriitor european” a autorului ei. Promotor al noii 
exegeze, criticul Mircea Iorgulescu a şi început într-o serie 
de articole reevaluarea şi reinterpretarea operei lui Panait 
Istrati, considerată „literatură scrisă de un om revoltat (.) 
mărturie zguduitoare a condiţiei umane”, iar autorul ei „o 
asumare dramatică a condiţiei de scriitor”. 

„Printre cei dintâi în acest secol, conclude criticul, Panait 
Istrati a arătat că un mare scriitor trebuie să fie şi o mare 
conştiinţă”2 17. 

Pe aceeaşi poziţie se situează, în Franţa, profesorul 
universitar Roger Dadoun, autor al unor exegeze literare 
mult preţuite. Pentru scriitorul francez, Panait Istrati este 
„contemporanul nostru. 

— Contemporan în ce priveşte degajarea de sisteme 
sclerozate, spre a ne conduce spre inima omului, nu în 
virtutea unui sentimentalism vag, ci sprijinit pe cunoaştere 
exigentă, el - autorul „Omului care nu aderă la nimic, - nu 


aderă decât la fiinţa umană, la rădăcinile ei esenţiale: spre 
mai multă libertate. 

— Ca valoare supremă; spre mai multă dreptate. 

— Ca valoare centrală”218. 

Anul trecut, în primăvară, UNESCO a omagiat centenarul 
naşterii scriitorului nostru printr-o şedinţă solemnă, 
deschisă de D. Makamian Makagiansar, directorul general 
adjunct. Cuvântarea sa este însăşi sinteza omului şi 
scriitorului Panait Istrati, consacrat drept una dintre marile 
conştiinţe ale acestui secol: „Încă în viaţă fiind, adversarii 
autorului Chirei Chiralina s-au străduit să limiteze valoarea 
operei şi a mesajului său, încercând să-l ferece pe autorul ei 
în imaginea stereotipă a unui formidabil povestitor, fără 
contingenţe cu epoca sa. În realitate, activitatea literară a 
acestui scriitor, gândirea sa sunt intim legate de 
principalele frământări estetice şi sociale ale secolului XX. 
Panait Istrati e chiar unul dintre scriitorii contemporani 
care a trăit la cea mai înaltă cotă contradicţiile sociale ale 
lumii noastre. (.) La „rădăcinile” personalităţii sale se află 
nu numai un artist extraordinar, ci şi un om pasionat de 
justiţie. 

Ar fi greu de separat în puternica personalitate a acestui 
scriitor cerinţele estetice, etice şi politice. Panait Istrati s-a 
dăruit aspectelor esenţiale ale timpului său, dându-le un stil 
coerent şi luminos, vital şi fascinant. 

La o sută de ani de la naştere, ela câştigat proba timpului. 
Scriitor, profund rănit în idealul său social, până la a se fi 
vrut „omul care nu aderă la nimic”, el şi-a adunat forţele, 
din moarte şi din uitare, pentru a răspunde „Prezent!” la 
chemarea numeroşilor săi admiratori şi prieteni din lumea 
întreagă”219. 

Şi pentru că ne aflăm la „ora adevărului”, am fi nedrepţi 
dacă nu am alătura în încheiere şi câteva rânduri din 
omagiul adus lui Panait Istrati la „Casa scriitorilor”, tot cu 
prilejul centenarului naşterii sale. În felul acesta, amintirea 
lui se va simţi într-adevăr acasă, printre ai săi: „În peisajul 


literaturii române moderne (.) Panait Istrati a adus un 
timbru nou, o notă proprie, specifică, îmbogăţind şi 
diversificând structura majoră a prozei noastre artistice cu 
o problematică inconfundabilă, având un superior mesaj 
umanist. Scrierile sale sunt dinamice, au o mare capacitate 
emoţională, o puternică forţă de convingere, izvorâte din 
oglindirea, din zugrăvirea plină de autenticitate a 
realităţilor umane şi sociale. (.) 

Nu trebuie uitat însă că Panait Istrati a fost un scriitor 
contestat şi controversat (.) scriitorul a fost un om de opinie 
care şi-a surprins contemporanii printr-o extremă 
luciditate. În pofida unor critici şi contestări vehemente, 
unele din opiniile sale, condamnate la vremea exprimării 
lor, au fost însă verificate de timp cel puţin parţial ca 
întemeiate. Cu toate că a pus mai presus de orice 
independenţa sa de spirit, Panait Istrati a rămas 
întotdeauna alături de năpăstuiţii şi învinşii lumii. (.) 
Credinţele sale democratice au fost nestrămutate, 
consecvenţa sa umanistă indiscutabilă. 

Se poate spune că Panait Istrati n-a fost numai un cetăţean 
al României, cum s-a revendicat cu ardoare sau un om care 
a găsit sprijin stimulator la personalităţi marcante ale 
literelor din Franţa; el a fost şi este, deopotrivă, un cetăţean 
al Europei, un cetăţean al lumii, visând utopic fericirea şi 
înfrăţirea tuturor oamenilor. A fost şi este una din marile 
voci ale conştiinţei literare româneşti şi europene. (.) 

Lecţia literară a lui Panait Istrati este o lecţie a demnităţii 
celui care a înţeles că numai extragerea substanţei epice 
din seva realităţii, transfigurată la un înalt nivel artistic, 
conferă, în cele din urmă, perenitate operei de artă”.220 

Alexandru 'Talex. 


SFÂRŞIT 


LEGENDA ILUSTRAŢIILOR 

1. Panait Istrati împreună cu mama sa, Joița. 

2. „Aici am figura exactă a mamei mele, mâna ei obişnuită, 
ochii săi, râsul şi bunătatea, până şi venele bărbăteşti ale 
frunţii. Din păcate, în fotografie părul e retezat şi capul 
oarecum neclar.” 

3. Împreună cu un grup de fruntaşi ai mişcării 
muncitoreşti (1909-1910). 

4. Samoilă Petrov (autoportret). 

5. Herman Binder, proprietarul locantei „La Dorobanţul 
român”, din Alexandria (Egipt). Pe verso, fotografia poartă 
următoarea dedicație: „Spre amintire, vechiului meu 
prieten Istrate, de la mine. Herman Binder”. 

6. Moş Dumitru, fratele lui moş Anghel şi al Joiţei Istrate. 
(Foto: Marco Klein, Brăila 1939.) 

7. Panait Istrati şi Ştefan Gheorghiu (Bucureşti 1910). 
Fotografia are următoarea dedicație: „Lucrătorilor asociaţi. 
Recunoştinţă vouă, care daţi azil tuturor năpăstuiţilor, 
refugiaților şi derbedeilor. Panait Istrati, Ştefan 
Gheorghiu”. 

8. Împreună cu prietenul său Mihail Mihailovici Kazanski. 
(Egipt, 1907). 

9. Strada Malului din Brăila, unde, în adolescenţă, Panait 
Istrati obişnuia să meargă pentru a contempla panorama 
Dunării. (Fotografie făcută de scriitor.) 

10. Într-una din plimbările sale în Grădina Publică din 
Brăila (1929), pe care o asemuia cu „grădinile suspendate 
ale Semiramidei”. 

11. Fotograf pe Promenade des Anglais, la Nisa. Pe 
fotografie se poate citi însemnarea autografă: „Debutul 
meu în fotografia ambulantă, ianuarie 1921.” 

12. Promenade des Anglais, Nisa. În dreapta, parcul 
„Albert 1”, cu Monumentul Centenarului, unde a avut loc 
tentativa de sinucidere a scriitorului (3 ianuarie 1921). 


13. Panait Istrati împreună cu Anna Munsch, soţia sa, şi 
doi prieteni, pe Promenade des Anglais (1922-1923). 

14. Cu Iacob Rosenthal, la Nisa, într-un grup pe 
Promenade des Anglais. 

15. Atena 1928. Panait Istrati şi prietena sa Marie-Louise 
Baud-Bovy (Bilili). 

16. Vila Cimerose, la Nisa, în cartierul Rimiez, pe care 
Panait Istrati o zugrăvise şi unde a locuit în anul 1924. 

17. Atena (1927-1928). 

— 19. La Masevaux, în Alsacia, la locuinţa Annei Munsch 
(1924). 

20. Capitolul Moş Anghel din manuscrisul de la Hautil-sur- 
Triel (vara lui 1922). Primele trei pagini ale manuscrisului 
nu au fost incluse de autor în ediţia princeps al volumului 
Moş Anghel, rămânând inedite. Acest manuscris a fost 
dăruit de autor celebrului pictor-grafician Frans Masereel, 
în ianuarie 1924. Actualmente, manuscrisul se află la 
Bibliotheque Naţionale, din Paris, care l-a achiziţionat în 
vara anului 1984, când a fost vândută la licitaţie întreaga 
arhivă a pictorului. 

21. Panait Istrati în mijlocul unei familii de muncitori 
francezi, de la periferia Parisului, pe care o ajuta cu bani. 

22. Compozitorul Stan Golestan, Panait Istrati şi Iacob 
Rosenthal (1925). 

23. Panait Istrati şi traducătorul operei sale în Olanda, 
scriitorul A. M. de Jong, la Brăila (1932). 

24. Cu Federic Lefevre, redactorul şef al săptămânalului 
Les Nouvelles Litteraires, la ferma acestuia „Aux Hetres 
rouges”. 

25. La Brăila, în anul 1931, împreună cu Mihail 
Sadoveanu. 

26. În gara Brăilei. De la stânga la dreapta: Panait Istrati, 
George Topârceanu, Demostene Botez, dr. 1. [. Mironescu şi 
Mihail Sadoveanu. 

27. Nisa, 1933. Panait Istrati şi Margareta Istrati alături 
de fotograful ambulant A. Bernard, de la care Istrati a 


învăţat meseria. 

28. La Viena, în anul 1929. 

2 La Mânăstirea Neamţ. 

3 La Maison Thiiringer, Le Bureau de placement, 
Mediterranee (Lever du soleil), Mediterranee (Coucher du 
soleil). 

4 Chira Chiralina, Codin, Casa Thuringer, Biroul de 
plasare şi în lumea Mediteranei (Apus de soare). 

5 Anul 1968 marchează „le retour de Panait Istrati” În 
actualitatea literară franceză. Editura Gallimard începe 
reeditarea întregii sale opere, în patru volume de înaltă 
ţinută artistico-grafică, prezentate de academicianul Joseph 
Kessel. 'Tot în acel an ia fiinţă Asociaţia „Les Amis de Panait 
Istrati”, iar în librării apar: prima monografie franceză 
Panait Istrati, un chardon deracine de Monique Jutrin- 
Klener şi evocarea Panait Istrati, vagabond de genie de 
Edouard Raydon, iniţiatorul asociaţiei. Reorganizată în 
1975 de Marcel Mermoz, asociaţia editează cu regularitate 
un „caiet” trimestrial, cu preţioase contribuţii inedite la 
studiul vieţii şi operei scriitorului nostru. „Revenirea la 
lumina zilei a capodoperelor vagabondului român” 
(expresia aparţine lui Joseph Kessel) este întâmpinată cu 
numeroase articole şi cronici semnate de fruntaşi ai 
scrisului francez contemporan. Reţinem entuziastul şi 
documentatul eseu al academicianului Andre Stil, care 
subliniază între altele: „Pentru cine citeşte sau reciteşte 
astăzi, cu sau fără surpriză, opera lui Panait Istrati, îşi dă 
seama că ea mai are ceva să ne spună [(...). Nimic nu s-a 
scris mai frumos asupra mizeriei omeneşti, asupra 
adevărului oamenilor săraci, asupra demnităţii şi cerbiciei 
lor (...). Această luptă pentru viaţă, împotriva vieţii, ar 
putea să fie şi luptă om-la-om, pentru om”. Viabilitatea 
operelor scriitorului nostru în contemporaneitate explică 
reeditarea lor cu succes în numeroase ţări din Europa, noi 
apariţii editoriale fiind semnalate în R. P Chineză, Japonia, 
America Latină, Orientul Apropiat şi Cuba. 


6 În vol. Trecut şi viitor, editura „Renaşterea”, 1925, pp. 
10-14. 

7 Pompiliu Constantinescu, „Mişcarea literară”, 1-8 august 
1928. 

8 Perpessicius, Panait Istrati, „Revista Fundațiilor”, nr. 6, 
iunie 1942. 

9. Aprecierile criticului nostru uimesc, mai ales că ela 
exprimat, în două rânduri, alte păreri. Astfel, în articolul 
Adriano Tilgher şi Panait Istrati („Viaţa literară”, 3 mai 
1928), traduce şi recapitulează studiul criticului italian 
despre Un narratore rumeno-francese, apărut în revista 
„La Cultura” (15 decembrie 1927). „Se înţelege - subliniază 
G. Călinescu, în încheiere - că judecata asupra întregii 
opere a lui Panait Istrati are o deosebită greutate pentru 
noi, cu atât mai mult cu cât opera scriitorului nu este 
despărțită de naționalitatea sa, căreia i se recunoaşte 
dreptul de revendicare a unei creaţii ieşite din graniţele 
sale sufleteşti (...). Judecăţile lui Tilgher sunt măgulitoare 
pentru autor, dar mai măgulitoare pentru noi, ce vedem în 
ele recunoaşterea personalităţii noastre etnice”. În celălalt 
articol, Idei despre artă („Contemporanul”, 5 octombrie 
1956), G. Călinescu apreciază că părerile lui Panait Istrati 
sunt sănătoase, că el „nu profesa recluziunea şi apatia, ci 
îndemna la curaj şi activitate”. 

10 Cât priveşte recente Dicţionare ale literaturii române, 
criteriile de alcătuire îl ocolesc sau dacă îl prezintă, rareori 
se întâmplă să nu dezinformeze pe cititori. Un exemplu: 
Dicţionarul cronologic. Literatura română (coordonatori Al. 
Dima şi |. Chiţimia) care pretinde că Panait Istrati s-a 
născut la... Baldovineşti, Chira Chiralina este decretată... 
„roman autobiografic”, iar opera, în ansamblul ei, „prezintă 
subiecte (şic) pitoreşti, autohtone”. De asemenea, în 
recentul Dicţionar istoric-critic Literatura franceză 
(coordonator prof. Univ. Dr. Angela Ion), Panait Istrati a fost 
inserat cu aprecieri vădit diminuatorii (de exemplu, „un 
povestitor talentat”, „Kyra Kyralina primită cu entuziasm de 


unii scriitori ai epocii”), sau fanteziste („realismul se 
împleteşte cu fabulaţia, spre a evoca anii copilăriei şi ai 
adolescenţei”), titluri de cărţi greşite sau inexistente 
(Mediterana în loc de în lumea Mediteranei, O noapte în 
mlaştini în loc de O noapte în bălți; Pour avoir aime la terre 
catalogat... „volum de povestiri”, când în realitate este o 
confesiune) etc. 

11 Ilarie Hinoveanu: Convorbiri cu..., Craiova, editura 
„Scrisul românesc”, p. 103. Menţionăm că, ocazionat de 
acest colocviu, revista „Secolul 20” a dedicat un număr 
special literaturii mediteraneene, din al cărui sumar, a 
lipsit tocmai „cel mai mare scriitor” din această zonă. 

12 Vezi Prefaţa la vol. 1 al ediţiei bilingve, pp. LVIII-LX. 

13 Panait Istrati a scris, direct, în limba română: 
Pescuitorul de bureţi, Sotir, La stăpân, „Căpitan” 
Mavromati, Cine e autorul lui „Hamlet” şi Nemurire, care 
au fost rescrise ulterior în limba franceză, cu unele 
adăugiri. De asemenea, el şi-a tradus din franţuzeşte Chira 
Chiralina, Moş Anghel, Codin, O noapte în bălți, Bakâr, Kir 
Nicola, aţa Minca, între un prieten şi o tutungerie, Casa 
Thuringer, Biroul de plasare şi povestirile care alcătuiesc 
volumul în lumea Mediteranei - Apus de soare. 

14 Tot un „trădător anonim” a schilodit, în zilele noastre, 
corespondenţa lui Panait Istrati cu Romain Rolland, 
publicată, de nu se ştie cine, în două numere consecutive în 
„Viaţa românească” (ianuarie-februarie 1964). Traducere 
încâlcită, agramată, cu exprimări ce ultragiază limba 
română şi cu ponos gratuit pentru Istrati, cititorul, mai ales 
cel tânăr, putând să creadă că aşa se exprima scriitorul. În 
plus, grupajul de scrisori este însoţit de două „introduceri” 
(şi acestea tot anonime), cu informaţii şi aprecieri care 
dezinformează pe cititor. 

15 Panait Istrati: Mununc „Facla” cu puine, în „Facla”, 17 
mai 1925. Republicat în vol. Pentru a fi iubit pământul, 
Editura Tineretului, pp. 64-65. 


16 Panait Istrati, Casa Thuringer, editura „Cartea 
românească”, 1934. 

17 Eugen Barbu: Mărturisiri, în „Luceafărul”, 20 mai 
1970. 

18 Al. Oprea.: Argument, în vol. I al ediţiei bilingve, pp. II- 
IX. 

19 În revista „Europe” (septembrie 1952), apare interviul 
Julietei Pary: Le gnaf d'en face, în care cizmarul Gheorghe 
Ionescu îşi deapănă amintirile prieteniei cu Istrati. Interviul 
este prezentat de Pierre Abraham, directorul revistei care, 
cu vădită antipatie faţă de scriitorul nostru, afirmă Între 
altele că „revizuirea” manuscriselor lui Istrati a însemnat, 
în realitate, „rescrierea în întregime” a povestirilor 
respective. Şi ca să fie crezut (pe cuvânt), conchide că Jean- 
Richard Bloch (fratele său) „s-a achitat de aceste sarcini, cu 
modestia-i cunoscută” etc. Insinuarea lui Pierre Abraham 
merge mai departe, afirmând că „o parte din povestirile lui 
Istrati sunt urmarea directă a conversaţiilor sale cu 
Ionescu”. Singurul care ar fi putut răspunde acestor 
afirmaţii era numai Jean-Richard Bloch. La data apariţiei 
interviului în „Europe”, el nu mai era în viaţă. (A murit în 
1947.) În corespondenţa sa cu Rolland se află însă o 
scrisoare care revelează posterităţii adevărul. (O 
reproducem în cadrul rândurilor de faţă.). 

Insinuarea lui Pierre Abraham - că „o parte” din 
povestirile istratiene ar fi „urmarea directă a conversaţilor 
cu lonescu” - este dezminţită de însăşi soţia lui Ionescu 
Marthe, într-o scrisoare (14 februarie 1955) care, în loc să 
fie trimeasă revistei „Europe”, a adresat-o unui prieten al 
casei (Jean Stănescu): „(.) Încă o inexactitate şi mai 
flagrantă, spunându-se că Ionescu a fost inspiratorul 
povestirilor lui Istrati. Toţi cei care l-au cunoscut pe Panait 
ştiu că el nu avea nevoie de „inspirator,, de povestirile 
altora. El era atât de plin de ele, încât se revărsau, trebuia 
să se elibereze de ele, izvorau din el şi curgeau, curgeau, 
fie oral, fascinându-ne în zilele de pomină, fie în paginile 


cărţilor sale”. De remarcat că „incriminările” lui Pierre 
Abraham n-au avut nici un ecou în Franţa, nefiind preluate 
nici măcar de Barbusse şi acoliţii săi. Poate fiindcă erau 
prea gogonate... 

20 Al. Oprea: în legătură cu Panait Istrati şi editarea 
operelor sale, „Contemporanul”, 5 martie 1965. 

21 Calendarul gregorian („stilul nou”) a fost adoptat în 
România de la 1 octombrie 1924. Diferenţa, între „stilul 
vechi” şi „stilul nou” era de 12 zile, în secolul trecut şi de 13 
zile în secolul nostru. 

22 Mama: Joița Istrate, născută la 22 ianuarie 1855 (st. V), 
în comuna Cazasu, plasa Vădeni, judeţul Brăila, Tatăl: 
Ghiorghios (Gherasim) Valsamis, născut în anul 1848, 
comuna Faraclata, insula Kefalonia (Grecia), conform 
registrului comunal de naşteri, pag. 7, poziţia 35. 

23 Relatări ale unor terţe persoane din epocă - care l-au 
cunoscut - apreciază că Gherasim Valsamis era o fire 
aventuroasă şi pătimaşă, se îndeletnicea cu contrabanda de 
tutun turcesc în ţinutul Brăilei şi Galaţilor, câştigând bani 
mulţi. Se pare că era un bărbat chipeş, vorbea bine trei 
limbi (greacă, turcă şi română), fire prietenoasă, 
întâmpinată cu simpatie oriunde „punea piciorul”. Nu-i 
plăcea să vorbească despre sine şi nu şi-a divulgat 
biografia, poate şi din teama de-a nu fi încolţit de poteră. 
Suferea de tuberculoză şi epilepsie. 

O cunoaşte pe Joiţa Istrate la Baldovineşti, într-o zi de 
horă. Femeie frumoasă, „plăcută şi veselă din fire, cântând 
şi jucând ca nimeni alta”, se îndrăgosteşte de el şi părăseşte 
casa părintească, fără consimţământ, venind la Brăila. 
Acelaşi lucru îl face şi sora sa mai mică, Antonica: îşi 
părăseşte părinţii tot după un grec, trăind cu el tot 
nelegitim. Joița a continuat să vină la „joc”, întovărăşită de 
grec, care, fiind bolnav, nu putea să danseze; aşezat la o 
masă, bea, fuma şi o privea cu nesaţ. Când vreun flăcău 
întârzia prea mult în preajma ei, „apuca paharul în mână şi- 
l strângea până îl fărâma în pumnu-i însângerat”. (Vezi 


Edouard Raydon: Panait Istrati, vagabond de genie, Paris, 
1968, Editions Municipales). 

Căsătoria nelegitimă a lui Valsamis cu Joița Istrate a durat 
opt sau zece ani. În acest răstimp, la contrabanda lui 
participă şi „socrul”. 

— Stoica Istrate - care-şi pierde viaţa într-o încăierare cu 
potera, în împrejurimile Galaţilor. Pe actul de naştere al lui 
Panait Istrati, Ghiorghios Valsamis figurează ca „martor”, în 
vârstă de treizeci şi nouă de ani, locuind în „aceeaşi casă cu 
muma copilului” (str. Romană nr. 149). Actul mai precizează 
că martorul „s-a iscălit cu litere greceşti”, şi că era „de 
profesie precupeţ”, meserie simulată, din teama de-a nu fi 
descoperit şi pedepsit de autorităţi. Panait Istrati este al 
doilea copil al Joiţei Istrate cu Valsamis; primul murise când 
avea şase luni. În amintirea acestuia, va fi chemat Panait. 

Prenumele Gherasim „a rămas în registrul de naştere. 
Nimeni nu mi-a zis Gherasim, ci Panait”. Pe la sfârşitul 
primăverii anului 1885, când Istrati împlinea nouă luni, 
Valsamis îşi abandonează familia, plecând în Grecia. Drum 
fără întoarcere... 

Cu prilejul primei sale călătorii în Egipt (1906), Panait 
Istrati îşi descoperă la Cairo un unchi dinspre tată: 
Vanghelis Gheorghitis, mare bogătaş, proprietarul 
„Clubului Oriental”, din piaţa Mahomed Aii, care încearcă 
să-i facă un rost în lume. Acest Vanghelis se pare că a fost în 
România, deoarece îi cere veşti despre „fraţii Anghel, 
Dumitru şi sora Antonica”, vorbindu-i apoi despre „anii lui 
de haimanalăc, când visuri de haiducie îi frământau sufletul, 
despre ceasurile petrecute în tovărăşia unchilor Anghel şi 
Dumitru, haiduci adevăraţi şi îmi mărturisi că a trăit atunci 
cea mai frumoasă parte din viaţa lui”. (Vezi: Chir a Chiralina 
şi alte povestiri, Editura Minerva 1982, pp. 425-456.) 

În ianuarie 1928, aflându-se la Atena, împreună cu Nikos 
Kazantzakis, Istrati îşi mărturiseşte dorinţa de-a cunoaşte 
Kefalonia şi de-a merge la Faraclata, „locul de baştină al 
tatălui meu, ca să mă documentez asupra originii mele 


paterne, despre care nu ştiu nimic”. Această intenţie nu se 
realizează, fiind expulzat de autorităţile greceşti, învinuit de 
propagandă comunistă. 

Origina paternă a lui Panait Istrati face obiectul unor 
afirmaţii nefondate în monografia lui Al. Oprea: Panait 
Istrati, Dosar al vieţii şi al operei (Biblioteca pentru toţi, 
Editura Minerva, 1984). Pretextând că biografia scriitorului 
brăilean ar fi fost „predestinată aspectelor enigmatice” se 
născoceşte versiunea că tatăl lui Istrati s-ar fi numit 
Valsamos, care după ce a părăsit-o pe Joiţa s-a însurat cu 
altă femeie, a avut un alt copil şi a trăit la Bucureşti, unde a 
murit în 1929! Confruntându-şi „noile documente”, 
publicate în revista „Manuscriptum” (nr. 4/1974), cu actul 
de naştere al copilului Istrati, şi dând - cum era şi firesc - 
peste Valsamis, semnat ca martor, Al. Oprea se întreabă 
insinuant: „simplă eroare de copist?”. 

Hotărât, nu! Avem de-a face cu o gravă eroare de istoric 
literar. Şi care nu este singura. Tot în această monografie, 
acelaşi autor afirmă că Istrati s-a născut la... 11 august, 
deşi actul oficial precizează că „azi 11 august” a fost 
înregistrat copilul „Gherasim, de sex masculin, născut ieri, 
vineri 10 curent, la ora şapte înainte de amează”. Acelaşi 
„biograf”, de astă dată nemaiinvocând nici un act, afirmă că 
Istrati a murit... la 13 aprilie, când în realitate data exactă 
este: 16 aprilie 1935. 

A fost oare Gherasim Valsamis un personaj „inventat” de 
scriitor ca să-şi dea o origină paternă cu iz romantic? 
Răspunsul ni-l dă Adresa nr. 4567/10 septembrie 1966), 
prin care secretarul comunei Faraclata, din Kefalonia, 
atestă că „urmaşii în viaţă ai lui Gherasim Valsamis sunt 
următorii: Themistocle şi Epaminonda Valsamis”. („D'apres 
les renseignements du secretaire de cette commune, les 
deseendents de Gherasim Valsamis sont les suivants: 
Themystocle et Epaminondas Valsamis”). 

Guvernul grec a sărbătorit, între 10-18 decembrie 1984, 
Centenarul naşterii lui Panait Istrati, considerat fiu al lui 


Valsamis kefalonitul şi una din gloriile literaturii universale, 
Elada aducându-i omagiul ei. Împreună cu delegaţia 
română - invitată la manifestări - am mers la Faraclata, 
unde s-a efectuat un pelerinaj la casa lui Gherasim 
Valsamis, tatăl lui Panait Istrati, dezvelindu-se o placă 
comemorativă, s-a dat unei străzi numele lui Panait Istrati. 
Activează deasemeni aici şi filiala asociaţiei „Prietenii lui 
Panait Istrati”, al cărei sediu central este la Atena. Presa, 
radioul şi televiziunea n-au contenit în a vorbi despre 
Valsamis şi feciorul său Panait... „Valsamis”! 

Orice alt comentariu ar fi de prisos! 

24 Pentru cumetrele din mahalaua Brăilei, Joița era „o 
văduvă spălătoreasă”, care „s-a ţinut” cu un grec, iar 
băiatul ei, un „caţaon” şi um „bastard”... 

25 Holera a bântuit la Brăila în anul 1897. 

26 În Biroul de plasare, vezi vol. Viaţa lui Adrian Zografi, 
Editura Minerva, 1983, pp. 139-278. 

27 Scrisoare datată 6 ianuarie 1927. Nu mai revine 
asupra acestei „întâmplări”. 

28 Vezi povestirea Ciulinii Bărăganului, în vol. Neranţula şi 
alte povestiri, Editura Minerva, 1984, pp. 461-540. 

29 Vezi O noapte în bălți, în vol. Chira Chiralina şi alte 
povestiri, Editura Minerva, 1982, pp. 271-280. 

30 Nicolae Cernea, negustor de peşte, în balta Brăilei. 

31 Acest episod, mult mai dezvoltat, figurează şi în 
povestirea Moartea lui Moş Anghel. Este petrecerea 
organizată în preajma unui Crăciun, de fraţii Anghel şi 
Dumitru, ca să-şi mărite sora mai mare, fiecare susţinându- 
şi pretendentul preferat. Dumitru îl susţinea pe Neculai, 
„bărbat plăcut dealtfel, negustor de peşte la Brăila, 
câştigând bănet şi trăind vârtos”. Celălalt pretendent, 
susţinut de Anghel, se chema tot Neculai, „gospodar cu 
oarecare avere, văduv şi fără copii”. În timpul încăierării 
însă Joița dispare, înşfăcându-şi în braţe „singura comoară 
şi singura grijă”, pornind-o pe jos „spre Brăila, în plină 
noapte, înfruntând zăpada, frigul şi lupii... Se ducea spre 


gospodăria ei de văduvă, geloasă de neatârnare şi pătrunsă 
de singura-i datorie: aceea de a-şi creşte feciorul! Pentru 
dânsa, se isprăvise cu cheful. Truda avea să înceapă chiar 
de a doua zi”. 

32 A fost înscris în clasa întâi primară, în toamna anului 
1891, la Şcoala primară nr. 3 (azi „ludor Vladimirescu”), 
din str. Griviței nr. 328, având domiciliul în str. Ştefan cel 
Mare nr. 330. Repetent de două ori în clasa întâi, îl are ca 
dascăl pe directorul Petre Moisescu, începând din 1893 şi 
până în 1897, când termină cursul primar, „promovat al 13- 
lea din 54 de elevi”. În acest ultim an de şcoală, locuia în str. 
Comorofca nr. 205, ceea ce are o oarecare înrâurire asupra 
notelor obţinute: conduita - 7; atenţiunea - slabă; silinţa - 
mulţumitoare. (După fişa matricolă-şcolară nr. 41.) în anii 
şcolari anteriori fusese promovat al şaptelea din 44 elevi. 
Dovadă grăitoare a aptitudinilor pedagogice ale 
directorului Petre Moisescu... 

33 Anul 1897. 

34 Crâşma lui kir Leonida, de pe strada Malului, „regină a 
zaiafeturilor eroice de altădată”. (Vezi La stăpân, în vol. 
Chira Chiralina şi alte povestiri, Editura Minerva, 1982, pp. 
365-400.) 

35 Într-un răspuns la o anchetă a ziarului „Rampa”, 
asupra „debuturilor scriitorilor noştri”, republicat şi în 
volumul Trecut şi viitor, cu titlul Cum am debutat eu, Istrati, 
precizează: „Poezii, ca tot românul, n-am făcut. Ba să nu 
mint: am făcut trei, şi cu rost. Prima, la 15 ani. Era o 
rugăciune adresată lui Dumnezeu, prin care îi ceream să-mi 
dea putinţa „de-a exprima ce-am cugetat”. 

A doua poezie o face în ajunul Anului Nou 1904, pe când 
era agent la Biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu: 
„Am ticluit-o cu elanul ce-ţi dă perspectiva unei mâncări 
calde, pe care o doreşti de mult. Nu-mi mai amintesc decât 
o strofă de la mijloc: Servitori şi servitoare. /Din birouri de 
plasare, /Noi, aceşti agenţi de rând/Vă servim din când în 
când”. A doua zi, fiecare „agent” a avut de pe urma „urării” 


câte 3-4 leişori în buzunar. Şi am mâncat şi noi o varză cu 
carne de purcel, „de-i tremura şoriciul”, şi-am băut vin de 
patru (bani chilul, şi am fumat „tutun adevărat,, nu 
„lăcuste”. 

A treia poezie este un acrostih în memoria lui V. A. Ureche, 
compus pe când mătura odăile şi spăla vasele la un tânăr 
avocat, Victor Duculescu, de pe strada Brezoianu: „Cu 
şorţul alb după gât, deretecam prin casă, scoteam 
acrostihul şi-l admiram, când într-o zi îl pierd”. Stăpânul, 
găsindu-i poezia, îl apostrofează ironic: „Ce, mă, tu eşti 
poet?!” 

Istrati însoţeşte această amintire, cu următoarea reflexie 
amară: „Da, nu vă fie cu supărare, cinstiţi boieri... Poet. Pe 
malurile Senei am fost numit grand poete romancier, pe 
când la Bucureşti am rămas, după cât se pare, pentru unii, 
numai „hamal de la Brăila”. 

36 Această „amintire tragică” din copilăria lui Istrati nu 
figurează în paginile autobiografice Mes Departs, ci numai 
în scrisoarea către Rolland, din anul 1919. 

37 În iulie 1898 intră ucenic în Atelierele mecanice din 
Docurile Brăilei. 

38 Prietenia cu acest enigmatic personaj, care a trăit în 
Brăila anilor 1900-1908, este evocată în paginile care 
reconstituie adolescenţa lui Adrian Zografi şi care 
alcătuiesc volumul Mihail, apărut în franceză la editura 
Rieder, în 1927. (Vezi vol. Neranţula şi alte povestiri, 
Editura Minerva, 1984, pp. 215-344). 

39 Căutând să ajungă din urmă „măreţul echipaj”, Panait 
şi Mihail părăsesc Cairo, potrivit unui plan ce trebuia să-i 
ducă în Abisinia. Acolo urmau să devină „negustori 
ambulanți de sticlă colorată”, în schimbul căreia indigenii să 
le dea tot fildeşul lor, pe un pumn de sticlă colorată. Ei 
dibuiesc la Cairo un bătrân aventurier grec, „Întunecat 
personaj balzacian”, care le dă pe datorie vreo zece 
kilograme de pietrărie, ce trebuiau achitate după vinderea 
fildeşului abisinian. În drum spre Port-Said, se împotmolesc 


la Alexandria, în căutare de bani pentru vapor... Visul 
înşelător începe să se destrame. Din vânzarea sticlăriei 
colorate agonisesc şase lire. Patru lire pentru Mihail, care 
intenţionează să plece la Sfântu-Munte, iar cu restul de 
două „şi curajul deasupra”, Panait visează să ajungă în 
Franţa... (Peripeţiile acestei prime călătorii în Egipt sunt 
evocate în Între un prieten şi o tutungerie, în vol. Chira 
Chiralina şi alte povestiri, Editura Minerva, 1982, pp. 425- 
456. 

40 Rămas singur, Istrati pleacă la Giurgiu în port: 
„Descarc vagoane cu sare. Mizerie cumplită. Foame 
nemaipomenită. Mă culc într-o baracă, pe jumătate 
acoperită, pe un ger de 25 de grade, neavând cu ce mă 
înveli, fără saltea, pe paie. La fiece două sau trei zile, un 
codru de pâine cu un ceai, din mila armenilor. Cum de n-am 
murit? Adus de mama acasă, care, de bucurie, mă dojeni 
pentru a suta oară. 

— Iarăşi te-ai întors ferfeniţit, mort de foame şi plin de 
păduchi... Când o să-ţi intre în cap că degeaba baţi 
drumurile pentru o pâine? Tu nu vezi că toate naţiile vin la 
Brăila ca să-şi agonisească un codru de pâine, ba adesea 
chiar se înstăresc? Doamne! Ce te-oi fi făcut să vânturi 
pământul ca un apucat? Ţi-a intrat vreun ardei undeva? 

Nu nevoia de pâine mă împinsese la Giurgiu! Niciodată, 
pâinea n-a jucat un rol precumpănitor în vagabondajele 
mele. O spun aici, ca să se ştie”. (Sarkiss, în vol. Amintiri, 
evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985. 

41 Episoadele „mai importante ale visului său 
mediteranean” sunt investite în cărţile: Pescuitorul de 
bureţi, în Egipt, Familia Perlmutter. În lumea Mediteranei - 
Răsărit de soare şi în lumea Mediteranei - Apus de soare. 

42 Vezi Musa, în vol. Viaţa lui Adrian Zografi, Editura 
Minerva, 1983, pp. 281-310. 

43 La acea dată amândoi erau portari la „Hotelul 
Popescu”, de la Lacu-Sărat. În septembrie, Mihail se 
îmbolnăveşte de gripă, ceea ce le amână plecarea până 


după 6 decembrie. Mihail era slăbit de boală, incapabil de 
muncă şi dorea să petreacă doi ani în Egipt, ca să se repună 
pe picioare. Aveau economisiţi două mii şi cinci sute de lei. 
Dar cad în mrejele unui escroc care le mănâncă banii. În 
Egipt, sub forma unor „împrumuturi” rambursabile în 
România (găzduire gratuită şi fără termen la Câmpulung- 
Muscel, „minunat colţişor de Elveţie românească”). Înşelaţi 
şi cu planurile zădărnicite, se reîntorc la Brăila, în 
primăvara lui 1909. 

44 Sosit la Kazan, cu prilejul călătoriei în U. R. S. S., Istrati 
îi scrie lui Rolland. „Prietene, zadarnic caut aici, de trei zile, 
umbra lui Mihail! Mă întreb dacă într-adevăr a existat sau 
dacă viaţa mea nu e decât un vis! Cu cât împing spre 
neverosimil această existenţă, cu atât îmi piere pofta de 
scris. S-a sfârşit!” (6 septembrie 1928.) 

45 Această călătorie este de altfel ultima din viaţă, pe care 
o face în Egipt. O tentativă, în 1930, de-a reveni pe aceste 
meleaguri, se loveşte de refuzul autorităţilor locale. (Vezi 
Pentru că am iubit pământul în vol. Amintiri, evocări, 
confesiuni, Editura Minerva, 1985, pp. 313-326. 

46 Cafard = idei negre (Larousse). În Sotir, Istrati l-a 
tradus „inimă acră”. 

47 Discuţiile „În trei” (Panait Istrati, Mihail Kazanski şi 
pictorul-sobar Samoilă Petrov) aveau loc, de regulă, mai în 
fiecare seară, la Brăila, în ceainăria Procop, din piaţa Galaţi 
sau acasă la pictor, în strada Ziduri nr. 8. Mahalaua îi şi 
poreclise „cei trei ţicniţi”. 

48 Întâlnirea, cu moş Popa are loc într-o după-amiază 
toridă a anului 1915. Moartea lui Ştefan Gheorghiu îl 
separase de prietenii din vechea mişcare socialistă, trăind 
claustrat în camera sa, suspinând după o inimă de prieten 
căruia să-i destăinuie amărăciunile. (Vezi manuscrisul 
neterminat Moş Popa, publicat în „Manuscriptum”, nr. 
4(29), 1977, pp. 113- 129.) Figura lui Moş Popa este 
evocată şi în Artele şi umanitatea de azi. 


49 Plecarea la Bucureşti (În aprilie 1904) este precedată 
de obişnuita împotrivire a mamei Joița, care-i reproşează: 
„Pleci, vii... Pleci îmbrăcat, te întorci gol... Cât o să mai ţii 
aşa? Eşti om de douăzeci de ani şi n-ai şi tu, acolo, o 
meserie lămurită. Faci toate meşteşugurile, dar pe niciunul 
ca lumea”. Călătoria o face cu un tren mixt (vagoane de 
clasa a treia şi vagoane de marfă), străbătând distanţa 
Brăila-Bucureşti în peste opt ore. Îşi calmează remuşcările, 
cu exemplul „măreț de voinţă, de viaţă independentă 
contemplativă”, personificat de Mihail şi-şi reînnoieşte 
legământul cu sine însuşi de-a cutreiera, cunoaşte şi 
contempla lumea „chiar cu preţul tuturor sacrificilor şi 
tuturor suferințelor”. 

Această nouă etapă de viaţă marchează contactul cu 
vechea mişcare socialistă, confruntarea cu contradicţiile 
sociale ale epocii, lărgirea ariei prieteniilor (Ştefan 
Gheorghiu, Christian Racovsky, Alecu Constantinescu, 
Gheorghe Cristescu), primii paşi pe treptele afirmării 
publice. (Vezi şi Biroul de plasare, în vol. Viaţa lui Adrian 
Zografi, Editura Minerva, 1983, pp. 139-278). 

50 Un timp practică şi meseria de zugrav, pe care o 
învățase la Brăila, în tovărăşia lui Samoilă Petrov. 

51 Printre arestaţi se numără şi Istrati. Noaptea fură 
pisaţi „În lege”, la Prefectura poliţiei. A doua zi, fiecare 
provincial, însoţit de câte un agent, lua drumul oraşului 
natal, „trimes la turma lui”. Aşa revine la Brăila, întâmpinat 
de spaima mamei sale şi cleveteala mahalalei, care-i aflase 
„isprava” din ziare. După ce se prezintă în faţa Comisiei de 
revizie militară, care-l declară „inapt pentru militărie şi 
scutit”, P Istrati se reîntoarce, pe la jumătatea lui februarie 
1905, la Bucureşti şi tot la Biroul de plasare al 
plăpumarului Cristescu. 

52 În monografia Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, 
Al. Oprea corectează afirmaţia scriitorului, susţinând că 
debutul ar fi avut loc în 1907, cu articolul Biserică şi popi 
(„România muncitoare”, 4-14 februarie 1907). Criticul 


Mircea Iorgulescu, cercetând cu atenţie colecţia publicaţiei 
muncitoreşti, afirmă în articolul Panait Istrati - recurs 
documentar („România literară”, 21 februarie 1985) că 
debutul a avut loc „cel puţin cu doi ani mai devreme” decât 
data menţionată de Istrati. Şi anume cu articolul Regina- 
Hotel („România muncitoare”, 19-26 noiembrie 1906). 

Considerându-se şi fiind un ziarist militant, credem totuşi 
că Panait Istrati nu a greşit indicându-şi debutul cu articolul 
Un om cu scaun la cap, care exprimă o primă luare de 
poziţie, demascând plaga antisemitismului din epocă şi 
„animatorii” ei. Acest articol nu a putut fi identificat, 
colecţiile „României muncitoare” fiind incomplete sau 
deteriorate parţial. 

Activitatea sa în presa socialistă este semnalată şi 
apreciată astfel: „După Conferinţa din 1907, apărură 
condeie noi (În „România muncitoare,). N. D. Cocea scria 
articolele de demascare a guvernelor reacționare şi cronici 
literare, iscălite uneori Nicoară al lumii; Panait Istrati cu 
reportajele sale pline de sarcasm, scrise într-o limbă 
literară...” (Presa muncitorească şi socialistă în România, 
vol. Il, Editura Politică, p. 161). 

53 „Dimineaţa” (17-26 martie 1909). Nici aceste reportaje 
nu au putut fi identificate. Mircea Iorgulescu a găsit trei 
reportaje intitulate Lipitorile muncii, apărute în ziarul 
„Dimineaţa”, la datele 17, 18 şi 22 martie 1910. 

54 Puternica grevă din portul Brăila are loc în iunie 1910, 
antrenând, în semn de solidaritate, şi cele mai multe fabrici 
şi ateliere din localitate; în pregătirea acestei greve, 
„România muncitoare” publică la începutul anului 1910 
reportajul Muncitorii din portul Brăila. Cum erau odată şi 
cum sunt astăzi. Rolul organizaţiei sindicale. Semnat: Panait 
Istrati. Secretar al Sindicatului muncitorilor din portul 
Brăila, Istrati participă la toate acţiunile de pregătire a 
grevei, ia cuvântul la întrunirile organizate fie la sediul 
sindicatului, fie în sălile din oraş. Rapoarte ale poliţiei locale 
îl descriu astfel: „sindicalistul Panait Istrati este unul din cei 


ce agită pe muncitori”; „atacă autorităţile”; „a adus insulte 
d-lui căpitan al portului”, şi „a fost condamnat de dl. 
judecător urban la 300 lei amendă”. 

La Congresul comisiei generale a sindicatelor şi partidului 
social-democrat, ţinut tot în anul 1910, sub preşidenţia lui 1. 
C. Frimu, Istrati este ales secretar, ca „reprezentant al 
muncitorimii din porturi”. Semnificativ pentru activitatea sa 
este şi răspunsul la ancheta Pentru votul universal, 
(„Viitorul social”, nr. 7-8, 1910) şi în care spune între altele: 
„Votul universal egal, direct şi secret, nu poate fi obţinut 
decât prin constrângerea clasei diriguitoare de către 
poporul luminat şi conştient de drepturile lui”, (Revista 
publică în acelaşi număr şi răspunsurile lui Const. 
Dobrogeanu-Gherea, Ovid Densusianu, Mihail Sadoveanu şi 
alţii). 

55 În „Adevărul”, 14 mai 1910. 

56 Cei opt arestaţi sunt: 1. C. Frimu, Gheorghe Cristescu, 
Dumitru Marinescu, Al. Oprescu, Panait Istrati, Al. 
Stănescu, Ilie Matac şi P 'Tanescu. Procesul are loc în zilele 
de 30-31 octombrie 1909, în apărarea muncitorilor arestaţi 
pledând: N. Fleva, Const. Miile, Radu D. Rosetti N. D. Cocea 
şi alţii. 

57 La proces, Istrati este achitat, deşi acuzarea pusese un 
martor „dresat” ca să-l încrimineze. Înscenarea este 
relatată chiar de el: „E tipic cazul meu, în care un martor 
„cu vază, (...) depune la instrucţie mărturie mincinoasă 
contra mea, fără să fiu adus de faţă, supunându-se dresurei, 
ca orice copoi căruia îi e frică să nu piardă slujba (...). În 
timpul şedinţei mi-am schimbat locul în care fusesem 
aranjat, cu un alt muncitor. Învăţat de afară ce număr ocup 
eu, în rândul celor opt (martorul) vine şi la întrebarea dacă 
cunoaşte pe cineva dintre „inculpaţi,, el arată pe acel ce 
ocupa locul meu şi din care cauză acesta îşi va face acum 
pedeapsa, de două ori nedreptăţit. Judecătorii au văzut din 
dosar (...) că nu „inculpatul, arătat de martor e cel acuzat 
la instrucţie. Au văzut, au tăcut (...). lată adevărata lor faţă! 


Repet încă o dată; de la cel mai de jos, până la cel mai de 
sus, laşi! Sunt gata, domnilor, să-mi primesc pedeapsa; 
aveţi toate instrumentele la îndemână”. („România 
muncitoare”, 5 noiembrie 1909). 

58 Între 19 octombrie şi 6 noiembrie, ziarele „Adevărul” şi 
„Dimineaţa” duc o susţinută campanie în favoarea 
muncitorilor arestaţi. De asemenea, „Calendarul muncii pe 
anul 1910” consemnează că „indignarea a cuprins opinia 
publică. La cercul „România muncitoare, este un adevărat 
pelerinaj”. Istrati va evoca mai târziu acest „19 octombrie 
1909”, atât în cărţile Biroul de plasare şi în lumea 
Mediteranei - Apus de soare, cât şi în două articole despre 
Racovski: unul în „L'Humanite” (14 mai 1922), iar celălalt, 
scris în 1927 pentru revista „Ogoniok”, rămas inedit. 

59 Apar în „Dimineaţa”, din 13 şi 15 martie 1910, cu titlul 
Monstruozitatea unui diacon. Ziarul publică însă într-un 
număr imediat următor o dezminţire sub forma unei 
„convorbiri cu episcopul Dunării de Jos”. 

60 Istrati îşi încetează activitatea de corespondent, în 
urma convorbirii telefonice cu Const. Miile. Ancheta de la 
Tulcea apare în „România muncitoare”, cu titlul 
Monstruozitatea diaconului D. Popescu, din Tulcea. Violarea 
unei copile de 12 ani (28 martie 1910). Cu prilejul'jubileului 
de douăzeci şi cinci de ani al ziarului „Adevărul”, Istrati 
reactualizează „Afacerea diaconului de la Tulcea”, 
publicând articolul O amintire banală („România 
muncitoare”, 3 noiembrie 1910), sugerând ca ea să fie 
inclusă în „istoricul” acelui ziar. 

61 Calul lui Bălan (semnat: P Istrati) şi Întâi Mai (semnat: 
P. Brăileanu) apar în „Calendarul Muncii” (pe anul 1912), 
iar Nostra Famiglia (semnat: Andrei Scutaru), în „Lumea 
nouă” (15 iulie 1911). 

62 S-au cunoscut în anul 1909, la sediul mişcării sindicale 
şi al celei socialiste, care se afla în Calea Victoriei, vizavi de 
Biserica Albă. 


63 Un articol al lui Istrati, în „România muncitoare” îl 
făcuse pe Alecu Constantinescu să-i descopere „un 
particular simţ al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător 
zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a 
atras şi m-a hotărât să-l înconjur cu toată atenţia mea, în 
speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al 
socialismului şi mai târziu, după ce se va fi pus în curent cu 
marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine 
revoluţionare (...). Pierdeam cu el multă vreme, în discuţii 
amicale, câteodată nesfârşite.”- (O lămurire necesară: 
Prietenia mea cu Panait Istrati, în „Deşteptarea”, Detroit, 7 
februarie 1932). Are discuţii nenumărate, aprinse şi 
interminabile cu Gheorghe Cristescu şi Alecu 
Constantinescu, asupra doctrinei şi moralei politice, rolul 
maşinismului „În lumea ce va să vină” şi în sfârşit pe eterna 
şi mult controversata temă: conştiinţa revoluţionară a 
militantului socialist. Istrati susţinea: independenţă şi 
onestitate; Alecu Constantinescu pleda pentru onestitate şi 
disciplină. 

64 „România muncitoare” şi „Cercul de editură socialistă”, 
unde fusese angajat ca secretar. 


65 Nu este singura „ieşire” violentă a lui Panait Istrati 
împotriva „şefilor mişcării social-democrate, de dinaintea 
primului război mondial. Ea se va accentua după moartea 
lui Ştefan Gheorghiu şi trădarea Internaționalei a II-a, 
transformându-se în ruptură făţişă. 

66 Dumitru Theodor Neculuţă. 

67 Conferinţa pe ţară din 1906 a sindicatelor şi cercurilor 
socialiste. Ştefan Gheorghiu a condamnat „parodia 
corporațiilor şi a legii meseriilor”. 

68 Jeaneta (Enta) Maltus. (Alteori apare cu numele: 
Malcos.) 

69 În octombrie 1910, Istrati este numit casier al 
Sindicatului muncitorilor din portul Brăila: „Pe lângă că 
este pe deplin priceput în ale mişcării sindicale, a sacrificat 
şi meseria de zugrav, în schimbul unui salariu de 120 lei 
lunar, ce primeşte de la sindicat, numai cu scopul de-a 
aduce lumină muncitorilor şi a le apăra cauza lor dreaptă”. 
(Dintr-un raport al poliţiei din Brăila). 

70 Sindicatul se afla în Piaţa Poporului, în colţul străzii 
Ştefan cel Mare cu Carantinei. 

71 Ştefan Grigoriu, întemeietorul Sindicatului muncitorilor 
din portul Brăila. „... A fost menit să dezarmeze, să 
îmblânzească şi să îndrepte pe calea socialismului cea mai 
sălbatică şi mai coruptă breaslă de lucrători. Astăzi, numai 
după patru ani de organizare, muncitorimea portului a 
căpătat culoarea obişnuită a unei mase organizate, 
înlăturându-se aproape toate asperităţile vicioase pe care 
orice breaslă neorganizată le are în felul ei (...). Pentru 
asta, în Casa Poporului de mâine, el trebuie să ocupe locul 
de cinste”. (Din necrologul apărut în „România 
muncitorească” la 7 aprilie 1913, semnat P Istrati). 

72 Toamna anului 1911. 

73 „Atunci, se ivi Panait Istrati cu propunerea lui de 
călătorie la Cairo, în Egipt. Propunerea este ademenitoare: 
aerul cald şi uscat al capitalei egiptene putea folosi 
plămânilor slăbiţi ai lui Ştefan; îndepărtarea de mediul lui 


de activitate era o garanţie pentru odihna forţată de care 
avea nevoie (...). Pe de altă parte, ideea însăşi a unei 
călătorii în străinătate, mai ales în ţara faraonilor, în Egiptul 
minunăţiilor şi misterelor antice, trebuia să-l fi atras cu o 
forţă magnetică pe veşnicul călător ce era Ştefan”. 
(Evocări, Ştefan Gheorghiu şi epoca sa, de M. Gh. Bujor, 
Editura politică, 1968, p. 174). 

74 Ştefan Gheorghiu a murit la 6 martie (st. V.) 1914, orele 
3 dimineaţa, în vârstă de 35 de ani. A fost îngropat la 
cimitirul Bolovani, din Ploieşti. 

75 Peripeţiile acestei „acostări” forţate la Neapole sunt 
evocate în Diretiissimo. (Vezi vol. Neranţula şi alte povestiri, 
Editura Minerva, 1984, pp. 429-460). 

76 Lucra în redacţia ziarului „România muncitoare”. 

77 Graţie unei scrisori „de bună recomandaţie amicală”, 
dată de Alecu Constantinescu, care în confesiunea publicată 
în „Deşteptarea” (7 februarie 1932) precizează: „[ineam ca 
să-l trimit în lumea mai complicată a Occidentului, să vadă, 
să studieze viaţa-maşină a muncitorului marii industrii şi să 
înveţe limba franceză, spre folosul ideologic al 
proletariatului român. După îndelungată insistenţă, reuşesc 
a-l hotări să se ducă la Paris”. 

78 Singura referinţă despre această primă şedere la Paris, 
în 1913, este articolul Scrisori din Paris, La Pere-Lachaise, 
apărut în „România muncitoare” (16 ianuarie 1914). După 
cum a mărturisit-o mai târziu, a revenit în Franţa în anul 
1920, pe altă „poartă”... 

79 Figura lui Ştefan Gheorghiu l-a obsedat puternic pe 
Panait Istrati. Ea este prezentă în unele pagini din opera sa 
(Trecut şi Viitor, Casa Thuringer), ca şi în „paginile de 
călătorie”. Fraţii săraci, manuscris început la Geneva, în 
timpul primului război mondial, dar abandonat. Avea în 
intenţie să scrie - în cadrul operei sale - un volum 
Agitatorul. Proiectul data din anul 1925, când face apel la 
prietenii din mişcare, să adune „orice bucăţică de hârtie 
unde Ştefan a scris o slovă, scrisori particulare ori 


imprimate, oriunde se vorbeşte de el, în fine, tot ce mă 
poate documenta”. Cartea urma să fie editată la 
„Renaşterea”, iar beneficiul net „vărsat în întregime unui 
fond mobil de ajutorare a clasei muncitoare; sper să adun 
sumele necesare ca să fac la Brăila, apoi aiurea, ospătării 
populare unde să găsească hrană şi adăpost aceia care mai 
sunt azi pe drumuri, aşa cum am fost eu până ieri” (Nisa, 9 
martie 1925). 

80 La un an de la moartea lui Ştefan Gheorghiu, Istrati 
profită de prilejul comemorării şi-i evocă amintirea în două 
mari articole ce ocupă întreg numărul „Iribunei 
transporturilor”, din 6 martie 1915, vărsându-şi cu această 
ocazie „tot veninul” împotriva fruntaşilor social-democraţi, 
pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui 
său prieten. 

81 Jeaneta Maltus se căsătorise „de formă” cu Ştefan 
Gheorghiu, pentru a căpăta o stare civilă şi a nu fi expulzată 
de poliţie, din cauza activităţii revoluţionare şi neavând un 
domiciliu stabil. 

82 La 22 martie (stil vechi) 1916, obţine paşaport pe 
numele: Gherasim Panait Istrati, de profesiune zugrav, 
călătorind în străinătate pentru cauză de boală - Elveţia. În 
următoarele două zile obţine şi vizele austro-ungară, 
germană şi elveţiană. 

83 Părăseşte ţara prin punctul de frontieră Predeal, la 30 
martie (stil vechi) 1916. Patru zile mai târziu se află la 
Dresda şi ajunge în Elveţia, la Leysin-Village, la 23 aprilie 
1916, trecând prin Zurich. 

84 La Leysin-Village locuieşte „chez M-me Leibovici, 
Maison Chapuit. Sunt om sărac, lucrător manual (zugrav de 
case). Aici lucrez, atât cât îmi îngăduie sănătatea, ca să-mi 
câştig existenţa pe şantierul d-lui Jac. B. Creuse”. Fiind 
tuberculos, doctorul Vautier, de la „Sanatorium Populaire” îl 
examinează de patru ori. (Date extrase din Paşapoarte şi 
scrisori ale lui Panait Istrati, de George Macovescu, în 
„Contemporanul”, 8 martie 1968). 


85 A fost revizuit la „Insel-Hopital” din Berna, la 30 
noiembrie 1916. În februarie 1917 i se eliberează un nou 
paşaport, cu domiciliul „Pension-Favre-Leysin. Revizuirea se 
face cu peripeții. Somat în două rânduri să se prezinte la 
revizie, invocă lipsa mijloacelor băneşti spre a-şi plăti 
drumul Leysin-Berna, dus şi întors. În caz de plecare, cere 
Legaţiei să-i plătească „datoria de şaizeci de franci, familiei 
care mă întreţine şi la care am toate lucrurile amanetate. 
Nu pot pleca, lăsând obiectele amanet, ca un fugar”. 

86 Despre aceşti „ani negri”, scrisori ale lui Panait Istrati - 
aflate în arhiva Legaţiei României de la Berna - aduc 
completări zguduitoare: la 9 aprilie 1917 adresează 
Legaţiei un „umil şi călduros apel” de-a fi ajutat material, 
aflându-se în neagră mizerie. Se oferă a restitui suma, 
lăsând în gaj paşaportul şi certificatul de scutire militară. 
Ministrul îi trimite, personal, zece franci, Legația neavând 
fonduri disponibile. Primeşte „ajutorul” cu întârziere, 
deoarece se mutase la Lausanne, Avenue Simplon nr. 9. La 
8 iunie 1918, Legația îi preschimbă gratuit paşaportul, 
neavând cu ce plăti taxele şi fiind „de mai multe ori 
suferind”. Trăieşte dintr-o modică pensie acordată de 
Comitetul pentru ajutorarea românilor nevoiaşi. L.a 26 
ianuarie 1920 solicită reînnoirea paşaportului expirat, 
scutit de taxe, şi întreabă dacă poate „spera reîntoarcerea 
în ţară pe spesele Legaţiunii”. Răspunsul este negativ. Pe 
parcursul acestor ani, rareori găseşte de lucru, trăind în 
veşnică agitaţie, hăituit de grija zilei de mâine. Rătăceşte pe 
străzi, însingurat, cu gândul la maică-sa, singurul reazim 
ce-l mai ţine în picioare. Crăciunuri predestinate a fi triste, 
înlăcrimate de remuşcarea de-a fi părăsit o mamă, lăsând-o 
pradă dorului şi necazurilor zilnice. La Geneva, descoperă 
într-o zi, pe scările Consulatului, un ţăran român care 
evadase dintr-un lagăr german şi trecuse Rinul înot. Îi 
ascultă povestea şi o evocă într-un articol destinat să apară 
în vreun ziar elveţian din acea epocă. Articolul a fost 
publicat postmortem (Evadatul de peste Rhin, în „Analele 


Brăilei”, decembrie 1971 şi în vol. Viaţa lui Adrian Zografi, 
Editura Minerva, 1983, pp. 512-517). 

87 Bolnav de gripă, a fost internat în ianuarie 1919 în 
clinica doctorului Cevey. A stat în sanatoriu trei luni. 

88 Joița Istrate a murit la 8/21 aprilie 1919, la Brăila. 

89 „La Tribune de Geneve”. 

90 Scrisoare datată: Geneva, 20 august 1919. 

91 La data expedierii scrisorii, Istrati locuia pe 5, rue 
Verdene-Geneve. 

92 Paul Birukof, vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi. În 
conferinţa sa pledează pentru tolstoism, considerând 
bolşevismul ca „o doctrină amorală, ce nu oferă nimic 
sufletului omenesc”. 

93 Ziar pacifist care apărea la Geneva. 

94 În „La Feuille”, 24 iunie 1919. 

95 Lettre ouverte d'un ouvrier a Henri Barbusse, în „La 
Feuille”, 16 septembrie 1919. Răspunsul lui Barbusse apare 
în luna octombrie, acelaşi ziar. 

96 Daignerez-vous, în „La Feuille”, 11 octombrie 1919. 

97 Scrisoare datată Geneva, 5 septembrie 1919. 

98 „Omul străzii este o fiinţă pe care viaţa n-o mai 
încălzeşte. N-are decât două mâini, două picioare şi capul. 
Dacă-şi foloseşte sau nu braţele, inimii lui îi e totuna. 
Picioarele - mai de folos, mai legate de inimă - îl poartă 
departe de viaţă, adică departe de orice realitate 
indiferentă dorinţei sale de a trăi. Şi ar fi aproape fericit să 
se găsească acolo unde ele îl conduc, dar atunci intervine 
capul său groaznic, această „cutie, plină de întrebări, de 
năluciri, de planuri, speranţe, nelinişti, nostalgii, amintiri. 

— O învălmăşală de imagini cumplite care se străduie să-i 
dovedească, iar şi iar, că nu-i decât un om de pe stradă, un 
om pe care viaţa nu-l mai încălzeşte. Am fost un asemenea 
om. (Şi poate că mai sunt încă.) Din fericire, îmi găseam 
totdeauna soţi: sunt destui pe străzi. Fireşte, trebuia să 
aleg, căci oricât ar fi fost de oameni ai străzii, nu erau decât 
rareori posesori ai acelei „cutii, străbătute de necruțătoare 


sclipiri, care să-ţi amintească mereu cine eşti”. (Vezi 
paginile autobiografice Vântură-lume sau Lenin şi omul 
străzii, în vol. Amintiri, evocări, confesiuni, Editura Minerva, 
1985). 

99 Se opreşte întâi la Paris, la prietenul cizmar Gheorghe 
Ionescu, apoi în toamnă se stabileşte la Nisa. Hotărârea de- 
a părăsi Elveţia o ia la sfârşitul lui ianuarie 1920, când de la 
Monthey scrie Legaţiei române de la Berna, întrebând 
„dacă acest paşaport îmi poate servi pentru a călători în 
alte ţări”. La Paris, îşi reia meseria de zugrav. 

100 O elveţiancă măritată (Yvonne) care-şi părăseşte 
căminul, plecând împreună cu Istrati la Paris, în martie 
1920. Aici locuiesc la un hotel de pe rue Orsel, în 
Montmartre. Lipsa banilor şi imposibilitatea de-a găsi un 
mijloc de trai deteriorează relaţiile dintre cei doi amanți, 
care până la urmă se despart. Istrati părăseşte Parisul în 
toamna aceluiaşi an, stabilindu-se pe Coasta de Azur, la 
Nisa. Încearcă diferite mijloace de a-şi câştiga existenţa: 
vânzător ambulant, amploaiat într-o librărie la ambalarea 
pachetelor etc. Se hrăneşte cu pâine goală, izgonit de 
proprietar pentru neplata chiriei. 

101 Gheorghe Ionescu, care-l revede deseori în răstimpul 
acestei şederi la Paris, declară că „Istrati se istovea în 
munci neplăcute, neavând tovarăşi de lucru inteligenţi. 
Chiar şi cu cei câţiva prieteni din cercul nostru el nu 
izbutea să închege un dialog, despre ceea ce îl frământa. 
Hărţuit de nevoia de-a scrie, ne spunea: „Când voi putea să- 
mi descarc în sfârşit sufletul „„, (Interviu publicat în 
„Marianne”, 24 aprilie 1935). 

102 Confesiune intitulată Ultime cuvinte scrisă la 1 
ianuarie 1921 şi dedicată lui Romain Rolland, cu trei zile 
înainte de a-şi tăia beregata în parcul Albert I din Nisa. 
Scriitorul francez intră în posesia acestei dramatice 
confesiuni, abia în noiembrie 1922, cu ocazia primei vizite a 
lui Istrati la Villeneuve. Până la această dată, manuscrisul a 


fost lăsat în păstrarea poetului Pierre-Jean Jouve, prieten cu 
Istrati. 

103 Mihail Mihailovici Kazanski. 

104 Către sfârşitul lui decembrie 1920, Istrati solicită lui 
Gheorghe Ionescu să-i trimită de urgenţă cincizeci de 
franci. Răspunsul negativ îi parveni prin Matha Ionescu, 
care-i scrie: „Georges este bolnav de câtva timp... Avem 
cheltuieli foarte mari, fiindu-ne imposibil să facem ceva 
pentru d-ta, în clipa de faţă”. Umilit, Istrati a subliniat în 
scrisoare aceste ultime cuvinte de refuz categoric... 

105 Ziarele locale „L'Eclaireur de Niee”, „Le Petit Nigois” 
şi „L.Eclaireur du Soir” (4 şi 5 ianuarie 1921) relatează şi 
comentează faptul sub titlul Les Desesperes (Disperaţii): 
„Supusul român Gherasim Istrati, în vârstă de 36 ani, de 
meserie zugrav, domiciliat în str. Mareea nr. 15, a încercat 
să se omoare, tăindu-şi beregata cu un brici. Nenorocitul s- 
a prăbuşit peste grilajul scuarului Albert Î, ce înconjoară 
monumentul Centenarului. Din cauza rănii teribile, a 
pierdut sânge din abundență, suferind îngrozitor (...) Din 
nenorocire, a trecut mai mult de o jumătate de oră, până să 
fie alertată poliţia şi transportat la spital. Sunt puţine şanse 
că va supravieţui. Printre hârtiile sinucigaşului s-a găsit o 
scrisoare în care declara că a vrut să scape de mizeria 
crâncenă, fiind doborât de griji morale şi materiale. A fost 
internat la spitalul Saint-Roch, unde i s-au dat primele 
îngrijiri”. 

106 Această scrisoare s-a pierdut. Amănunte despre 
conţinutul ei se găsesc în scrisoarea lui Fernand Despres 
către Romain Rolland (15 martie 1921) şi în evocarea 
Christian Racovski, scrisă de Panait Istrati, în februarie 
1927, pentru revista „Ogoniok” (publicată postum în Les 
Cahiers des Amis de Panait Istrati, nr. 17, ianuarie 1975). 
Fernand Despres lucra în redacţia ziarului „L'Humanite”. 
(Colaborase şi la gazeta „La Feuille”, a lui Jean Debrit, însă 
nu-l cunoscuse pe Istrati. „Dacă l-aş vedea, poate l-aş 
recunoaşte”, adaugă el.) La sfârşitul lui ianuarie 1921, el 


intră în posesia unor „hârtii ale sinucigaşului”, trimise 
redacţiei. Iată relatarea sa: „Înainte de-a lua tragica 
hotărâre, Istrati scrisese o Scrisoare deschisă ziarului 
L'Humanite, descoperită printre hârtiile sale. În ea spunea 
că „mizeria nu l-a speriat niciodată, întovărăşindu-l întreaga 
viaţă,. Dar că „privaţiunile groaznice, din ultima vreme, „o 
viaţă obscură, sterilă, i-au zguduit puternic sănătatea, fără 
a mai număra şi „umilinţele cumplite ce l-au făcut odios în 
proprii săi ochi,. Timp de douăzeci de ani, am cultivat în 
tăcere - spune el - calităţi vizibile, dovedite şi utile cauzei. 
O lipsă totală de supleţe şi adaptare la evenimente, ca şi o 
viaţă aventuroasă şi îndrăgostită de libertate şi 
independenţă au zădărnicit, însă totul. Lanţurile unui 
temperament prea pasionat au contribuit şi ele. „O fiinţă 
din popor căreia îi era ataşat, - şi l-a părăsit, cu siguranţă 
(deşi el n-o spune, dar se presimte), a pus capac vieţii sale 
turmentate. „Singurătatea şi izolarea fără voie, îi sunt mai 
penibile decât moartea. Această confesiune a sa se termina 
cu un salut adresat proletariatului francez pentru 
curajoasele sale realizări de până acum, exprimându-şi 
profunda admiraţie faţă de pionierii Cachin şi Frossard, ca 
şi pentru scriitorii săi preferaţi, Henri Barbusse şi Romain 
Rolland”. 

107 Poliţia făcând descindere la domiciliul sinucigaşului, i- 
au găsit în haine scrisoarea din 1919 şi au trimes-o la ziarul 
L'„Humanite”. Fernand Despres, care lucra în redacţie, a 
expediat-o lui Rolland. Dar nu numai atât: el pledează prin 
scrisori în favoarea vagabondului român, convins de marea 
forţă artistică ce se zbătea într-însul, căutându-şi drumul: 
„Acest Istrati are, desigur, o sensibilitate profundă. Mi-a 
trimis o povestire - un episod de grevă - (N. E., Nicolai 
Tziganou), pe care am dat-o lui Martinet (N. E., Marcel 
Martinet, directorul sectorului literar la ziarul 
„L'Humanite”) şi care dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă 
asemănătoare cu a lui Gorki. Remarcasem, de altfel, forţa 
sa de expresie, care-i cu atât mai admirabilă cu cât scrie 


într-o limbă străină. Dacă Martinet îi va publica povestirea, 
are nevoie mai mult de încurajare morală decât de bani. 
Sunt stupefiat, ca şi d-ta, în faţa acestor forţe delirânde de 
geniu, care se irosesc neştiute de nimeni. În imensitatea 
mulțimilor trăiesc atari necunoscuţi formidabili, striviţi fără 
scăpare de o soartă vrăjmaşă. Existenţa acestui om ne-a 
fost revelată aproape în chip miraculos. Putea dispare, fără 
ca cineva să ştie. Şi datorită doar unei simple scrisori din 
Geneva, câţiva dintre noi ne-am putut da seama de cea 
putut să însemne viaţa acestui învins de geniu. Ce bucurie 
ar fi, dacă acest om ar avea stofa unui Gorki! E încă tânăr. 
Jean-Jacques Rousseau a debutat mult mai târziu... Cred că 
dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de 
înflăcărare şi deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre 
cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi din câte s-au scris 
până acum. Este păcat că un om înzestrat cu atari daruri să 
fie lăsat pradă cruzimii soartei. Simţul său profund de 
independenţă se poate reconcilia greu cu exigenţele unei 
societăţi disciplinate până la absurd şi unde săracii, care nu 
se resemnează, sunt de regulă striviţi. 

Drama de la Nisa a fost consecinţa unui lanţ de decepţii şi 
încercări. A suferit din cauza mizeriei şi mult mai mult de 
singurătatea morală. l-am scris şi acest salvat de la moarte 
mi-a răspuns. Ca să revie la viaţă, are nevoie de un curaj 
supraomenesc. Îl înspăimântă, mai ales, indiferența, lipsa 
solidarităţii tovărăşeşti. Este un om care ar putea aduce 
mari servicii, dacă ar fi folosit potrivit capacităţii sale. Cred 
că l-am putea ajuta să-şi refacă viaţa şi să recapete dorinţa 
de-a trăi. Nici un om nu se poate descurca prin forţe proprii 
- îmi scrie el - dacă nu este ajutat. Afară doar dacă nu-i un 
geniu,,. Din nenorocire are dreptate!”. (Scrisori către 
Romain Rolland, 14 şi 15 martie 1921). 

108 Datată: Paris, 15 martie 1921. 

109 Printre aceste „bunăvoinţe”, ivite pe vremea internării 
în spital, se numără şi Fernand Despres. El este cel care-l 
informează pe Romain Rolland despre starea sinucigaşului, 


descriindu-l cu simpatie: „O scrisoare din partea d-tale i-ar 
reda încrederea pierdută. l-ar decide poate vocaţia”. 

110 Les Musiciens d'aujord'hui de Romain Rolland, 
editura Hachette. Cuprinde pagini despre viaţa şi opera lui 
Berlioz, Wagner, Saint-Saens, Vincent d'Indy, Hugo Wolf şi 
Strauss. 

111 La Geneva, în 1917, Istrati cunoaşte un „vântură- 
lume”, Antonio, pe care îl reîntâlneşte în 1921, pe 
Promenade des Anglais, la Nisa şi „fac” împreună fotografie 
ambulantă şi zile de închisoare la „Maison Cellulaire”. E mai 
mult ca sigur că acest Antonio nu-i altul decât A. Bernard, 
pe care l-a cunoscut într-o seară de restrişte sufletească, tot 
la Geneva, în 1917. Acest Bernard, la moartea lui Panait 
Istrati, a trimis o coroană de flori naturale, având inscripţia: 
„De la succesorul său pe Promenade des Anglais”... 

112 Lângă aparatul fotografic, avea un panou cu diferite 
„mostre, la minut” precum şi indicaţia publicitară: „Photo 
plein air Silhouettes. 

— P Istrati, 2 rue Mas sena - Les photos sont livrables, le 
lendemain de la pose - Priere d'attendre Voperateur”... 

113 La îndemnul lui Rolland de-a „realiza opera”, Istrati 
trimite la sfârşitul lui martie 1921 primele sale încercări 
literare, în franţuzeşte: Une rencontre şi Pendant la 
traversee. 

La 29 martie şi 17 aprilie 1921, Rolland îi răspunde: „Am 
citit de două ori povestirile d-tale. Nu fi neliniştit de 
franceza d-tale. Ai greşeli mari, dar uşor de îndreptat. 
Esenţial este că ai fost înzestrat cu darul exprimării şi că 
înseşi unele inversiuni de construcţie pot fi păstrate uneori 
în limba franceză, deoarece se calchiază cu supleţe pe 
meandrele gândirii d-tale. Va fi un lucru neînsemnat, pentru 
prietenul care te-ar citi ca să facă „toaleta, francezei d-tale. 
Şi nu mă îndoiesc că, dotat cum eşti, vei învăţa în scurtă 
vreme ceea ce îţi lipseşte (...). Cât despre povestire (Une 
rencontre) este bună şi ar putea fi publicată (...). Mi-au 
plăcut clipele de reverie însorită în mijlocul naturii (la 


Cressier), acest sentiment profund de dragoste 
nemărginită, de confundare cu natura. În rest: povestirea în 
sine, dialogul, personajele, sunt vii şi naturale (...). În orice 
caz, poţi să ai încredere. Vocaţia d-tale de artist este 
evidentă. Şi oricare ar fi limba, ai fi, eşti un scriitor”. 

114 La hotărârea bruscă de-a se da la fund, a contribuit, în 
cea mai mare măsură, o scrisoare prin care solicită de la 
Rolland un ajutor bănesc. „Mi s-a părut un sacrilegiu şi-am 
oprit-o pentru mine”. Totuşi, Rolland îl ajută ca să-şi 
cumpere un obiectiv nou la aparatul fotografic. „Cu banii d- 
tale - îi va scrie la înapoiere - am putut să mă duc în Alpi şi 
să-mi câştig existenţa toată vara. După mine, banii nu joacă 
alt rol între oamenii cu suflet decât cel de-a ajuta pe orice 
om căzut în nevoie, chiar şi pe un beţiv. Acest fel de-a 
înţelege viaţa mi-a cauzat numeroase neajunsuri. Fi-voi în 
aceeaşi situaţie cu d-ta?”. Istrati părăseşte Nisa, după 9 mai 
şi revine la 22 decembrie 1921, când reia corespondenţa cu 
marele său prieten, întreruptă pe toată durata „pustnicirii”. 

115 Aceste pagini - sub forma unui caiet - sunt date lui 
Rolland la înapoierea la Paris, cu menţiunea: „Se află 
desigur în ele destule prostii, dar, în acelaşi timp, şi mult 
suflet; desigur, sufletul meu”. (S-au publicat în româneşte, 
în revista „Manuscriptum”, nr. 3, 1974.) 

116 Romain Rolland: Viaţa lui Beethoven, Viaţa lui 
Michelangelo şi Viaţa lui Tolstoi. 

117 În iarna lui 1921, locuieşte în inima Nisei, pe strada 
Massena nr. 2, într-o cameră frumoasă. Câştigă zilnic, cu 
fotografia, 60-80-100 şi chiar 150 de franci. Stabilitate 
materială. Îl invită, printr-o scrisoare, pe Romain Rolland, 
care era bolnav, să vină la Nisa şi să petreacă în locuinţa sa 
întreg sezonul. „Deoarece soarta a ţinut să-mi dea un 
Romain Rolland, vreau să-i onorez inima şi să mulţumesc 
astfel destinului. Vreau mai ales să onorez în el eternul”. 
(Scrisoare datată 29 decembrie 1921). „Huzurul” nu ţine 
însă mult. Un an mai târziu, îi va scrie tot lui Rolland: „Sunt 
tare nenorocit, din cauza lipsei de bani. Fotografia a căzut 


baltă: vânt, ploaie, cer înnorat, nici un client şi prea mulţi 
fotografi”... 

118 Scrisoare datată 27 decembrie 1921. 

119 Scrisoare datată 18 ianuarie 1922. 

120 Datată Nisa, 2 ianuarie 1922. La această scrisoare, 
Rolland nu răspunde. Ca să-şi arate severitatea hotărârii 
luate, el întrerupe corespondenţa până în iunie 1922. Pradă 
unei frământări fără seamăn, Panait Istrati părăseşte Nisa, 
la începutul lunii mai, venind la Paris cu „intenţie precisă” 
de-a face o vizită inopinată lui Romain Rolland. „Nici o 
ambiţie, nici un scop material, nici un gând profitor nu-mi 
murdărea inima, tremurândă de emoție (...) ci numai 
dorinţa sinceră, imaculată, congestionată de dragoste, de-a 
privi chipul d-tale şi de a-mi căli puterile şovâinde la suflul 
inepuizabilei d-tale credinţe”. Amară decepţie însă! Portarul 
îl întâmpină cu răceală, spunându-i: „Domnul Romain 
Rolland e plecat în Elveţia!”... Ceea ce era adevărat, din 
aprilie îşi mutase reşedinţa la Villeneuve, ca să poată lucra. 

121 La toate scrisorile trimise de Istrati în primele cinci 
luni ale anului 1922, Rolland răspunde numai o dată şi 
atunci casant: „Îţi aştept manuscrisul. Voi fi fericit să-l 
citesc. Nu te grăbi să-l termini. Rezervă-l atâta timp de cât 
are nevoie (...). Suferințele sunt îngrăşământul ogorului 
nostru. Opera d-tale trebuie să fie mănoasă şi viguroasă 
(...). Îţi mulţumesc pentru sentimentele prieteneşti din 
scrisori (...). Am nevoie să fiu singur. M-am instalat în 
Elveţia, cu sora şi bătrânul meu tată, care îmi apără 
singurătatea, netulburând-o. Să nu mă crezi un egoist! Mă 
obligă sănătatea, într-o oarecare măsură. Şi apoi, sper să 
folosesc mai bine puţinii ani ce mai am de trăit, 
concentrându-mi forţele într-o operă trainică, decât să-i 
irosesc în pălăvreli zadarnice”. (Scrisoare datată Villeneuve, 
25 iunie 1922). 

122 Nicolai Iziganov (În loc de Tziganou), în „L'Humanit6”, 
din 27 martie 1921. „Mâna franceză prietenă”, care să-i 
corecteze manuscrisele, a format obiectul unui viu dialog 


epistolar cu Romain Rolland, care se grăbeşte să-l asigure: 
„Cât priveşte greşelile de franceză, nimic grav. O simplă 
lectură le va îndrepta (...). Important este că ai darul de-a 
scrie - în nu importă care limbă - graţie darului (adesea 
greu de suportat) de-a avea o inimă bogată în simţire şi 
arzând de dorul de-a se spovedi”. 

Rolland i-a corectat capitolul 1 din Chira Chiralina. („N-am 
schimbat decât cuvintele incorecte ori greşite ca grafie sau 
înţeles”). A doua „mână prietenă franceză” este Jean- 
Richard Bloch, ales şi propus de Rolland. („Înainte de-a fi 
dat la tipar, manuscrisul d-tale va fi revăzut de Jean-Richard 
Bloch, cu consimţământul d-tale, aşa cum am procedat şi eu 
în cazul Chirei”.) A treia „mână franceză” este Jacques 
Robertfrance, care i-a revizuit manuscrisele până în 1932. 

123 Rolland îi combate, prin scris, hotărârea de-a renunţa 
să-şi scrie opera: „Nu sunt de acord deloc ca să renunţi la 
opera d-tale. Niciodată, să nu renunţi la ea! A visa, nu-i de- 
ajuns. Şi nici chiar a trăi. A scrie, înseamnă să-ţi stăpâneşti 
visul şi să-ţi umpli viaţa.” (26 martie 1921). 

124 „Duminică 5 mai 1922, Gheorghe Ionescu împreună 
cu soţia sa şi prietenul său Panait sosesc cu trenul la Triel, 
de unde urcă pe jos până La cătunul Hautil. Îi întâmpină 
prietenos Floscher, un om original şi simpatic, care locuia 
singur într-o casă veche. Acest pustnic este totuşi agreabil, 
trăieşte în mijlocul naturii; a citit mult şi a gustat din belşug 
viaţa, înainte de-a se retrage la Hautil (...). Panait este 
fermecat de acest ţinut liniştit şi odihnitor şi primeşte 
entuziasmat sprijinul generos al lui lonescu. Se va instala 
aici, gazda îi va găti, iar el va scrie. Cheltuiala va fi 
suportată de Ionescu”. (Eduard Raydon: Panait Istrati, 
vagabond de ginie, Editions municipales.) întreţinerea lui 
Istrati la Hautil a costat o sută şi cincizeci de franci, lunar. 

12524, rue du Colisee, Paris. 

126 Această „primă carte” este un manuscris de 408 
pagini care conţine povestirile: Sotir, Kir Nicola, Mihail şi 
Moş Anghel (prima parte). La 4 septembrie îl expediază lui 


Rolland, care-i comunică la 24 septembrie, între altele: „În 
unele din povestirile d-tale se află preţioase daruri ale vieţii 
şi ale artei. Câteva dintre ele (ţin-te bine!) au valoarea celor 
mai bune pagini ale lui Gorki sau chiar a povestirilor 
populare ale lui Tolstoi (...). În general, ceea ce este 
superior în opera d-tale, sunt figurile bărbăteşti: Sotir, Kir 
Nicola, Moş Anghel (capitol magnific) şi mai ales Mihail (...). 
Pictezi natura, nu numai cu ochii, ci şi cu inima. Sunt 
necesare uşoare retuşuri (atente), pentru a face din unele 
descrieri opera definitivă (...). Se află în dumneata o 
minunată vitalitate. Porţi în amintirile d-tale comori de 
umanitate. Nu lăsa să-ţi scape ora care trece. Aruncă pe 
hârtie cât mai mult cu putinţă din această lume care se 
agită în fundul sufletului d-tale. Profită, profită câtă vreme 
demonul vieţii se află în d-ta. Şi dacă ceea ce urmează va fi 
la înălţimea anumitor capitole din Adrian Zografi, pot să-ţi 
spun fără să greşesc că această operă se va impune 
datorită forţei inimii. Se va impune - poate şi în Franţa sau 
mai întâi prin Franţa - în mod hotărât însă în Europa!” 

127 Istrati ajunge la Villeneuve, la 22 octombrie, orele 8 
seara. Locuieşte la „Hotel du Raisin”, în camera nr. 20, 
rezervată pentru el de Romain Rolland. Starea sănătăţii 
sale n-a fost prea bună, în timpul şederii la Villeneuve. Într- 
o scrisoare trimisă la hotel, la 31 octombrie, Rolland se 
arată îngrijorat: „Îmi pare rău că nu te pot vedea astă seară 
(...). Îngrijeşte-te. Stai la căldură (...). Şi mai ales veghează 
asupra plămânilor d-tale. Ei mă neliniştesc mai mult decât 
dantura. Când ai suferit atât, acum câţiva ani, trebuie să fii 
cu ochii în patru. Cea mai uşoară răceală îţi poate da de 
furcă (...). Dacă ai nevoie de cel mai mic ajutor (doctorii, 
tratament etc.) dă-mi de veste imediat”. 

128 E vorba de manuscrisul trimis de la l'Hautil, la 4 
septembrie 1922. 

129 Confesiunea Ultime cuvinte..., scrisă la 1 ianuarie 
1921 şi dedicată lui Romain Rolland. Rolland avea 
cunoştinţă despre această confesiune, dintr-o scrisoare a lui 


Istrati: „Se află la Jouve, o scrisoare de 27 pagini, destinată 
d-tale şi care a fost scrisă în ajunul tentativei de-a mă 
sinucide. N-am îndrăznit să ţi-o trimit niciodată, fiindcă-i 
prea întunecată. Cere-i-o, dacă dispar pe neaşteptate.” (30 
iunie 1922). 

130 Scrisoare scrisă şi trimisă lui Rolland, din restaurantul 
„Hotel du Raisin” şi la care scriitorul francez nu a dat nici 
un răspuns. 

131 Istrati petrece, în tovărăşia lui Rolland, şi după- 
amiaza zilei de 4 noiembrie, până la plecarea trenului. A 
părăsit Villeneuve, la 17 şi 18 minute, ajungând la Paris, 
prin Vallorbe, duminică 5 noiembrie, la cinci şi Jumătate 
dimineaţa. La plecarea din Villeneuve, Rolland i-a dăruit 
pentru Martha şi Gheorghe Ionescu volumele Jean- 
Christophe şi Colas Breugnon, cu dedicație, precum şi ţigări 
şi o sticlă de vin de Yvorne, ce va fi băută cu tot 
ceremonialul în „subsolul Prieteniei”, din rue du Colisee, nr. 
24. 

132 Scrisoare din 21 decembrie 1922. 

133 Manuscrisele Stavru şi Chira Chiralina au fost trimise 
lui Romain Rolland la 13 şi 22 decembrie 1922, însoţindu-le 
cu mărturisirea: „Vi le trimit pentru că prezenţa lor mă 
opresează. Sunt obsedat de ideea că fac rău pentru că m- 
am apucat de scris. Cred că voi fi luat, pur şi simplu, drept 
unul care deapănă poveşti, ceea ce nu este adevărat”. 

134 „Lui Arcos i-am condiţionat colaborarea la revista 
(„Europe,,), numai dacă publică anul acesta cel puţin un 
capitol din Istrati”. (Romain Rolland, în „Carnet”, XXXII, 
1922). 

135 Această „autobiografie” reconstituie, pe ani, perioada 
1884-1923. Textul ei a fost publicat integral în revista 
„Ramuri”, 15 februarie 1972. 

136 Anna Munsch. 

137 „În primele zile ale lui ianuarie 1921, o scrisoare mi-a 
fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un 
disperat, care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să 


mai scape. Citii şi mă simţii pătruns de zbuciumul geniului. 
Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania 
unui nou Gorki din ţările balcanice (...). E un povestitor 
înnăscut, un povestitor din Orient, care se încântă şi se 
emoţionează de propriile-i povestiri, şi aşa de mult se lasă 
robit de ele că, odată povestea începută, nimeni nu ştie, nici 
chiar el, dacă va ţine o oră sau o mie şi una de nopţi (...). 
Acest geniu de povestitor e aşa de irezistibil (...) încât opera 
ca şi viaţa sa ar putea să fie dedicată Prieteniei: căci 
aceasta este pasiunea lui sfântă (.). Trei sau patru din 
aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne 
de maeştrii ruşi. Ele se deosebesc prin temperament şi 
lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, 
acea veselie a povestitorului care-şi liberează sufletul 
muncit”. (Fragmente din prefața lui Romain Rolland la 
Chira Chiralina.) 

138 Este vorba de Ana Munsch, care-şi părăsise croitoria, 
întovărăşindu-l în vagabondajele de fotograf ambulant. 

139 Martha, nevasta lui Gheorghe Ionescu şi asociatul său, 
Ştefan Ionescu. 

140 Într-o mărturisire publicată în „Les Cahiers Panait 
Istrati” (nr. 1, septembrie 1976), Frans Masereel şi- 
aminteşte a-l fi întâlnit „pentru prima oară, la Geneva”, la 
sfârşitul războiului 1914-1918. „Lucra la administraţia 
ziarului „Lia Feuille,, unde publicam zilnic câte un desen. 
Nu l-am văzut decât de două-trei ori. Mai târziu, la Paris, 
ne-am întâlnit mai des. În 1922-1923, Panait Istrati venea 
adesea la noi, când locuiam pe strada Lamarck, sus în 
Montmartre. Uneori îşi petrecea noaptea povestindu-ne. 
Era un povestitor neobosit, iar ca om, impulsiv, foarte 
original, care-şi trăia viaţa după pofta inimii. Prietenii îi 
păstrează o caldă amintire.” 

141 În scrisoarea-răspuns din 29 noiembrie, Rolland 
respinge afirmaţiile lui Pierre-Jean Jouve, precizând 
sentenţios: „Jouve n-are dreptate să-mi împrumute 
sentimente care nu sunt, care n-au fost niciodată ale mele. 


El nu mă cunoaşte deloc”. La 12 februarie 1924, Romain 
Rolland îi confirmă primirea manuscrisului Chirei: „Sunt 
fericit să-l am de la d-ta”. 

142 Acest proiect literar nu se realizează, opera lui Panait 
Istrati fiind redistribuită ulterior pe următoarele trei mari 
cicluri: Povestirile lui Adrian Zografi; Copilăria şi 
adolescenţa lui Adrian Zografi şi Viaţa lui Adrian Zografi. 

143 Este vorba de Kyra Kyralina, apărută la 30 mai 1924, 
la editura Rieder, în colecţia „Prozatori francezi 
contemporani”. 

144 În „prefaţă”, Istrati precizează, între altele, „tema 
generală, care se va întâlni în toate cărţile” sale: „Adrian 
Zografi nu e, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place 
Orientul. E un autodidact care îşi găseşte Sorbona unde 
poate, trăieşte, visează, doreşte multe lucruri. Mai târziu, el 
va cuteza să spună că multe lucruri sunt rău făcute de 
oameni şi de Dumnezeu. Ştiu că e foarte periculos să 
contrazici pe Dumnezeu şi pe oamenii care nu se ocupă cu 
zugrăvitul caselor sau cu facerea de fotografii ieftine, pe 
Promenade des Anglais; dar dumneavoastră, francezii, aveţi 
dreptate când spuneţi că în viaţă „nu poţi mulţumi pe toată 
lumea şi pe tată-tău”. Nădăjduiesc totuşi că-i va fi iertată 
îndrăzneala aceasta lui Adrian. Căci, păstrându-şi întreaga 
libertate, el îşi va îngădui o altă îndrăzneală: aceea de a iubi 
şi de a fi mereu, în toate ţările, prietenul tuturor oamenilor 
de inimă. Sunt puţini, dar Adrian crede că umanitatea nu e 
aşa de vastă cum se presupune... 

Aşteptând să ajungă la propria lui poveste, el nu face acum 
decât să asculte poveştile altora. Să ascultăm cu el, dacă 
vreţi”. 

145 Într-un articol publicat în „Social-Democraten” (20 
iunie 1926), Georg Brandes se declară un entuziast 
preţuitor al Chirei, afirmând între altele: „Recunosc că 
printre scriitorii europeni, Panait Istrati a devenit de multă 
vreme favoritul meu. El nu aparţine tagmei obişnuite a 
scriitorilor”. 


146 Scrisoare datată Villeneuve, 20 iunie 1924. 

147 Primul război mondial. (Scrisoarea e datată 
Villeneuve, 7 noiembrie 1928). 

148 Aluzie la „Action frangaise”, unde Eugene Marsan 
(Orion) semnalează încă din toamna lui 1923 „frumuseţea 
unei povestiri teribile, publicată de revista „Europe,. Este 
intitulată Chira Chiralina”. Cu ocazia apariţiei în volum, 
Eugene Marsan revine pe larg asupra acestei povestiri, 
subliniindu-i „accentul inedit, singular. Dacă autorul ar fi 
murit înainte s-o scrie, nimic nu l-ar fi putut înlocui (...). Nu 
e un povestitor ca oricare altul, ci un autor nou căruia 
trebuie să-i discerni şi să-i simţi noutatea”. Cât despre Leon 
Daudet, care-i ceruse un exemplar din Chira, cu dedicație, 
spre a scrie un articol elogios ce i-ar „aduce 3000 de 
cititori”, Istrati răspunde sentenţios: „Chiar dacă articolul 
său mi-ar aduce de zece ori pe atât, n-aş da nimic asasinului 
lui Jaures” (7 iulie 1924). 

149 „Istrati are un mare succes. Mi s-a scris din America, 
ca să se asigure de drepturile de publicare în limba 
engleză.” (Romain Rolland către Paul Colin, 10 iulie 1924). 

150 Vezi şi articolele semnate de Maurice-Martin du Gard, 
în „Les Nouvelles Litteraires” (31 mai 1924); Orion (Eugene 
Marsan), în „Action francaise” (5 şi 11 iunie 1924); Robert 
Kemp, în „Liberte” (25 iunie 1924); M. Azais, în „Essais 
critiques” (1 iulie 1924); Andre Billy, în „L'Oeuvre” (29 iulie 
1924); Edmond Jaloux, în „Les Nouvelles Litteraires” (20 
septembrie 1924); V Ilona, în „La Nouvelle Revue 
Frangaise” (1 septembrie 1924); P Audiat, în, Revue de 
France, (1 noiembrie 1924); Maurice Wullens, în „Les 
Humbles, (noiembrie 1924); A. Maduro, în „Revue 
europeene, (1 februarie 1925); ]. Charpentier, în „Mercure 
de France, (15 februarie 1925); Jacques Robertfrance, în 
„Europe, (15 februarie 1925); Gerard d'Houville, în 
„Candide, (5 martie 1925); Joseph Kessel, în „La Nouvelle 
Revue Francaise, (1 martie 1925, 1 iulie 1925); Georg 


Brandes, în „Social-Demokraten,, (2/3 iunie 1926), Adriano 
Tilgher, în „La Cultura” (15 decembrie 1927) etc. 

151 „Scriitorii Parisului suferă cu toţii - chiar cei mai buni 
- de esteticitate” acută. Le este frică să nu fie acuzaţi că n- 
ar fi esteţi puri! Ca şi când în arta cea mare nu ar fi cuprins 
totul (...). Te iubesc pe d-ta, fiindcă eşti un om viu; instinctul 
artei este mai cert în d-ta decât în toţi esteticienii lor”. 
(Romain Rolland, scrisoare din 16 septembrie 1924). 

152 În dese rânduri, Panait Istrati face apel la Romain 
Rolland, spre a-l ajuta să-şi scoată opera de la „Rieder” sau 
să-i oblige a-şi respecta semnătura de pe contract. 
Scriitorul francez îl sfătuieşte, în cele din urmă, să recurgă 
la judecată. (Scrisoare datată Villeneuve, 25 ianuarie 1935.) 
între timp Panait Istrati se îmbolnăveşte grav şi moare. 
Opera sa trece în proprietatea editurii „Les Presses 
Universitaires de France”, care cumpărase activul casei 
„Rieder”, falimentară. 

Abia în 1968, văduva scriitorului român (Margareta 
Istrati) izbuteşte să scoată opera de la „PUF”, contractând 
cu Gallimard reeditarea ei integrală, în patru volume, 
începând din 1969. 

La „conjuraţia tăcerii” faţă de opera lui Panait Istrati au 
contribuit astfel (voit sau din incompetenţă) şi editurile 
„Rieder” şi „Les Presses Universitaires de France”. 

153 Pescuitorul de bureţi şi Sotir, reluat ulterior în ediţia 
franceză, cu amplificări. 

154 Tipărit la editura „Renaşterea”, pe care o înființase în 
iunie 1924, împreună cu J]. Rosenthal şi care-şi propunea 
înainte de toate „editarea operelor lui Panait Istrati (...) ale 
cărui scrieri mai sunt, încă şi astăzi, aproape cu totul 
necunoscute la noi”. De asemeni, „şi lucrările altor scriitori 
români şi străini: viguroasa Simona Basarab care a irupt de 
curând atât de vijelios pe poarta cea mare a literaturii 
româneşti” şi „un alt talentat scriitor român, cu totul 
necunoscut în România, Conrad Bercovici, unul din cei mai 
cu vază şi mai populari scriitori ai Americii”. 


155 Apărută în „Facla” din 17 mai 1925, sub titlul Mununc 
„Facla” cu puine, republicată în vol. Pentru a fi iubit 
pământul, Editura Tineretului, 1969, şi în vol. Amintiri, 
evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985. 

156 Redactor la „România muncitoare”, Istrati scrie 
articolul Facla la puşcărie (6 septembrie 1912), elogiind-o 
pentru îndrăzneala, competenţa şi talentul cu care duce 
„războiul sfânt de distrugere a viermilor care rod măduva 
vieţii (...). Puşcăria pentru ziaristul cinstit e arcul de triumf 
al acestor Napoleoni ai condeiului şi nu există certificat mai 
bun pentru dânşii decât „Foaia de eliberare, ce vor căpăta- 
o la ieşirea din închisoarea Văcăreşti. Pe aceste certificate, 
poporul ştie să aplice, în asemenea cazuri, nişte sigilii care 
nu se mai pot şierge!”. 

157 Scrisoare datată 31 octombrie 1924. 

158 Scrisoare către Rolland, datată 6 iulie 1925. 

159 Henri Barbusse îl informase şi despre proiectul 
editării unei reviste, trecându-l printre colaboratorii 
principali. E vorba de „Monde”, care va apare trei ani mai 
târziu. 

160 În „subsolul” magazinului lui Gheorghe Ionescu, din 
rue du Colisee nr. 24, a fiinţat în vara anului 1924 şi o „casă 
de ajutor” a dezmoşteniţilor ce-şi reclamau dreptul la viaţă 
omenească. Cei doi „samariteni” (Istrati şi lonescu) le 
împărțeau pachete cu îmbrăcăminte de ocazie şi alimente; 
le „procurau” locuri de muncă sau de dormit şi chiar acte 
de identitate - ceea ce-l obligă pe Rolland, aflând acest 
lucru, să le atragă atenţia ritos într-o scrisoare: „Atenţie, la 
actele de identitate! Este periculos”... 

161 Aluzie la colaborarea de dinaintea primului război 
mondial, când a publicat seria de reportaje Lipitorile 
porturilor, în „Dimineaţa” (17- 26 martie 1909) şi articolul 
Burii sunt învinşi, trăiască burii! În „Adevărul” (14 mai 
1910). 

162 După apariţia Chirei, în revista „Europe”, Stelian 
Popescu. 


— Care se afla pe Coasta de Azur, încercase să-l angajeze, 
oferindu-i postul de corespondent al ziarului „Universul”, la 
Paris. Pe lângă salariu, două sute de franci lunar în plus, ca 
„speze de transport”. Refuzul lui Panait - la început 
şovăitor, dat fiind mizeria în care se afla - devine categoric, 
între timp cunoscându-l pe Rosenthal. „Prefaţa lui Romain 
Rolland n-a fost scrisă ca să mă ajute a deveni 
corespondentul lui „Petit Parisien, din România. Eu nu-mi 
vând condeiul. Şi apoi, n-am de ce să mă plâng pentru viaţa 
mea actuală: n-am stăpân, sunt un om liber”. (Scrisoare 
către Rolland, 30 aprilie 1924). 

163 Activitatea publicistică la „Adevărul literar şi artistic” 
începe la 15 iunie 1924, continuându-se în fiece număr al 
revistei până la sfârşitul aceluiaşi an. Aici apar, între altele, 
două povestiri inedite, scrise direct în româneşte 
(Pescuitorul de bureţi şi Sotir), precum şi câteva profesiuni 
de credinţă şi pagini autobiografice. 

164 H. Sanielevici: Clasicismul proletariatului - Panait 
Istrati, în „Adevărul literar”, 31 august şi 7 septembrie 
1924, retipărit ulterior şi în volum, la editura „Adevărul”. 

165 Editura „Adevărul” tipăreşte într-un timp record o 
traducere românească a Chirei Chiralina, care apare în 
ultimele luni ale anului 1924 (fără a se menţiona numele 
traducătorului). 

166 Al. Cazaban: Un Gorki căruia îi zice Istrati (În 
„Viitorul” din 18 iunie 1924) şi N. Iorga: Haiduci în 
franţuzeşte (În „Ramuri” din 25 iulie şi 15 octombrie 1924). 

167 Riposta lui Istrati: două „scrisori deschise d-lui Al. 
Cazaban şi d-lui N. Iorga (apărute în „Adevărul literar şi 
artistic” din 3 august şi respectiv 28 septembrie 1924). 

168 Mihail Sadoveanu este printre primii care-l revendică 
literaturii noastre, luând poziţie „Împotriva unor vorbe 
aspre” (În „Lumea-bazar”, 4 ianuarie 1925). 

169 Perspectivele mele în România: între banchet şi 
ciomăgeală, în „Facla”, 7 septembrie 1925. 


170 În interviul luat de Ion Nicoară (N. D. Cocea) şi apărut 
în „Facla” (31 august 1925), Istrati precizează între altele: 
„Volumele la care lucrez acum vor întrupa, încă şi mai mult 
decât cele din trecut, o parte din sufletul şi viaţa 
românească. Aveam nevoie să vin aici, la izvoarele 
inspiraţiei, să hoinăresc iarăşi peste dealuri, pe sub poalele 
pădurilor, pe lângă apele care mi-au şoptit primele impresii, 
ca să-mi reîmprospătez senzațiile de altădată. 

Primul volum din Haiducii a apărut şi se duce bătut de 
acelaşi vânt; dar cele două volume care îi vor urma îmi 
impun să iau contact cu cadrul de vis şi realitatea de 
zbucium, care constituie fondul lucrărilor mele. Voi revedea 
ţinuturi cunoscute şi oameni cunoscuţi. Voi căuta să văd şi 
părţi de pământ românesc pe care nu le cunosc încă. Nu 
sunt un romancier ci un povestitor. Şi povestitorul trebuie 
să viseze cu ochii deschişi”... 

Şi, în încheiere, adaugă: „Pot să ţi-o mărturisesc fără 
greutate, în bună parte am venit şi pentru voi, prieteni 
vechi şi noi, prieteni de care mă leagă toate durerile şi 
bucuriile trecutului şi toate speranţele zilei de mâine. (...) 
Cu câtă bucurie am regăsit acum un ceas căsuţa modestă a 
unui vechi tovarăş. O casă în fundul unei mahalale. Un 
amestec ciudat de cămin bătrânesc şi de confort oarecum 
modern. Acoperişul lăsat pe-o sprânceană. Curtea plină de 
bălării. Dar în casă nici un grăunte de praf. Glastre cu 
muşcate pe pervazul ferestei. Miros plăcut de busuioc şi de 
levănţică. Şi figuri cunoscute, şi oameni buni, şi suflete 
rămase tot tinere şi tot voioase, deşi peste ele au trecut 
războiul, refugiul, molime şi toată urgia stăpânirii de la 
război încoace. Dacă mi-aş fi pierdut toate nădejdile în 
viitor, le-aş fi regăsit pe toate lângă prietenii aceştia de 
altădată, sub acoperişul lor strâmbat de intemperii, dar 
curat ca şi inimile lor”. 

171 La 21 septembrie 1925, Panait Istrati solicită 
Primăriei oraşului Brăila (nr. 20584/9 octombrie 1925, 
dosar nr. 37) să i se acorde „un loc de veci” în Cimitirul Sf. 


Maria, unde să fie depuse rămăşiţele pământeşti ale mamei 
sale şi chiar să fie înhumat el însuşi. Cererea i se aprobă, 
prin cedare gratuită a locului solicitat. (Decizia nr. 37 din 
15 octombrie 1925.) 

172 Ziarul sau revista avea să se numească „Facla 
literară” şi intenţiona să o scoată împreună cu N. D. Cocea, 
de la 1 octombrie 1925. 

173 Alertaţi de ziarele franceze care anunțau că „Panait 
Istrati a fost arestat, sechestrat, ameninţat cu moartea în 
România”, Romain Rolland şi Jean-Richard Bloch intervin în 
favoarea sa pe lângă Jacques Kayser, fostul secretar al 
ministrului Edouard Herriot. Rolland îi cere în scris să 
intervină „cât mai energic şi de îndată”, punându-şi în joc 
„toată influenţa în guvernul actual”. În continuare, Rolland 
îşi susţine motivând că „Istrati e scriitor francez şi, ca atare, 
el ne aparţine. Suntem datori să ne preocupăm de soarta 
lui (...). Istrati, de care mă leagă o afecţiune personală, este 
unul din puţinii mari şi adevăraţi artişti pe care încă îi mai 
are Europa. A-l lăsa să dispară acolo, neajutorat, în această 
groapă însângerată a Balcanilor, asta ar fi o ruşine pentru 
noi toţi. Dacă guvernul român îl consideră pe Istrati ca un 
om periculos, din cauza opiniilor sale politice (deşi acest om 
independent nu aparţine nici unui partid politic, fiind 
alături de oamenii cinstiţi, revoltați în faţa crimelor de- 
acolo) - ei bine, să-l expulzeze şi să ni-l redea! N-au decât 
să se lepede de gloria celui mai mare artist! Noi îl vom 
adopta! (Romain Rolland către Jacques Kayser, 3 octombrie 
1925). 

174 Înapoiat la Paris, două ziare franceze publică 
peripeţiile călătoriei sale în România, denunţând totodată şi 
atrocitățile poliţiei brătieniste: La Roumanie sanglante. Une 
lettre edifiante de Panait Istrati de retour de Bucarest, în 
„Paris-Soir” (din 1 noiembrie 1925) şi Contre les horreurs 
roumains. Un meeting de la Ligue de Droits de l'Homme, în 
„Le Quotidien” (din 13-14 decembrie 1925). La miting 
vorbesc Henry Torres şi Panait Istrati, a cărui cuvântare 


este reprodusă în extenso de ziar, care o însoţeşte de 
aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele 
sâmbătă seară, arătând guvernelor şi popoarelor din 
Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele”. 

175 Ziarul „L'Humanite” publică un protest în legătură cu 
fărădelegile denunţate la miting. 

176 Iniţiat de Societatea Scriitorilor Români, banchetul se 
contramandează. Organizatorii au fost „bucuroşi că scăpau 
de societatea unui comunist”. (Vezi relatarea din „Ideea 
europeană”, din 25 octombrie 1925). 

177 Scrisoarea doamnei colonel Margareta Manolache, 
înregistrată la Ministerul de Interne, la data de 27 
octombrie 1925, face şi ea parte integrantă din „Dosarul” 
amintit. 

178 Vezi: „Citind pe Gala Galation... În vacanţă, apărut în 
„Adevărul literar”, din 24 septembrie 1924, republicat în 
vol. Pentru a fi iubit pământul, Bucureşti, Editura 
Tineretului, 1969, şi în vol. Amintiri, evocări, confesiuni, 
Editura Minerva, 1925. 

179 „Povestea de iubire între un arvanit brutar şi aleasa 
inimii lui” va fi evocată mai târziu de Istrati, având ca titlu 
Kir Nicola. 

180 Gala Galaction, Acum un an când a venit Panait Istrati, 
în „Vlăsia”, 9 noiembrie 1926. 

181 Radu Rossetti: în Egipt şi dr. C. Istrati: Bucureşti-Cairo. 

182 Istrati îi trimitea printre altele şi „Facla” lui N. D. 
Cocea. „Izvorul răcoritor al tuturor însetaţilor de pamflete 
biciuitoare, spune Istrati. O trimisei şi lui Herman 
Binder...”. 

183 Istrati evocă figura lui Herman Binder, în Familia 
Perlmutter şi Trecut şi viitor. O fotografie a crâşmei „La 
Dorobanţul român”, apare în cadrul articolului Panait Istrati 
în Egipt, de Al. Adrian-Botez (În „România literară”, 7 
ianuarie 1940). Cu prilejul ultimului său voiaj în Egipt 
(februarie 1930), Istrati intenţionează să-l revadă pe moş 


Binder, aflat semiparalizat într-un spital. Autorităţile îi 
interzic debarcarea refulându-l în Italia. 

184 Vezi Musa, în vol. Viaţa lui Adrian Zografi, Editura 
Minerva, 1983, pp. 281-310. 

185 Compozitor elveţian (1870-1946), pe care l-a cunoscut 
în perioada neagră a anilor 1918-1919, în cantonul Valais. 
Parchet era pe atunci profesor de muzică la Sion, iar Istrati 
conductor de tractor pe arăâtură, cu care „desţelenea şi 
făcea să răsune valea Rhonului, între Sierre şi Villeneuve”. 

186 De la Arthur Parchet s-a păstrat o singură scrisoare 
adresată lui Panait Istrati (datată 6 ianuarie 1935) şi care 
consemnează deruta şi mizeria compozitorului, persecutat 
de clericii catolici ai cantonului Valais: „De trei ani, nu pot 
vinde nici o compoziţie (...) clerul îmi refuză orice 
angajament (...). Am peste două sute de opere corale de 
vânzare (...) continui să compun, deşi adesea mă întreb: la 
ce bun? (...) Am devenit un ratat, mai ales când îmi compar 
compoziţiile actuale cu cele pe care le-am scris în alte 
condițiuni. (...) Trăiesc obsedat continuu că ceea ce scriu e 
fără valoare, şi asta e groaznic! Niciodată n-am compus în 
vederea vreunui câştig material, ci numai pentru că aveam 
ceva de spus, de exprimat, şi pentru că muzica este singura 
mea bucurie. Dar când încep să mă îndoiesc de mine 
însumi, ea se transformă într-un chin îngrozitor” (Les 
Cahiers des Amis de Panait Istrati, nr. 1, ianuarie 1976, la 
pp. 27 - A'S: Une amitie ignor ee - Panait Istrati et Arthur 
Parchet). Un vestigiu în timp al acestei prietenii este placa 
comemorativă „Panait Istrati” alături de-a lui Parchet, pe 
zidul primăriei din Vouvry, cantonul Valais (28 octombrie 
1974). 

187 S-au reîntâlnit de două ori, în 1926 şi 1934, la Nisa şi 
Geneva. Au scris în colaborare Familia Perlmutter. „Ne 
completam unul pe altul, notează Jehouda într-o evocare 
rămasă inedită. Trăsătura noastră de unire: cinstea. 
Fiecare respectam personalitatea celuilalt. În felul acesta, 
prietenia noastră s-a menţinut până în ultima clipă. Ultima 


întâlnire, la Nisa, în martie 1934. Jehouda l-a acompaniat la 
gară, ţinându-i tovărăşie pe peron. În clipa plecării trenului, 
Istrati întinde prietenului stiloul său: „a-l! Ţi-l dăruiesc. Te 
va ajuta să-mi scrii necrologul”. Acest stilou se află şi astăzi 
în păstrarea lui Daniel Jehouda, fiul scriitorului. 

188 Scrisoare adresată lui Istrati la Mănăstirea 
Neamţului, unde se afla retras pentru îngrijirea sănătăţii. 
Jean-Richard Bloch se alăturase campaniei calomnioase a 
lui Barbusse, atacându-l pe Panait în articolul Illomere, 
marchand de cacahuetes („Monde”, 15 februarie 1935). 

189 După Jacques Robertfrance, manuscrisele lui Panait 
Istrati au fost corectate de Philippe Neel, Jean Desthieux şi 
Marcel Martinet. 

190 Anna Munsch pe care o cunoaşte în vara anului 1923, 
în trenul ce-l ducea de la Paris la Nisa. Dragoste 
fulgerătoare şi peripeţioasă. Anna Munsch este un capitol 
de viaţă dezbătut pe larg şi în corespondenţa lui Istrati cu 
Rolland, unde este reflectat secvenţă cu secvenţă. 

191 Martor: poetul şi prietenul Pierre-Jean Jouve. 

192 După moartea acestei nepoate (octombrie 1925), 
considerată de ea, ca o „pedeapsă” cerească, Anna îşi 
întrerupe „obligaţiile conjugale”. 

193 Conferinţa se ţine în sala Athenee din Geneva, la 17 
aprilie 1926, cu care ocazie i se ia şi un interviu de „Journal 
de Geneve”. 

194 Marie-Louise Baud-Bovy, fiica mezină a directorului 
Conservatorului din Geneva, Daniel Baud-Bovy. A trăit în 
„uniune liberă” cu Istrati, până în 1930, când îl părăseşte, 
măritându-se cu un medic vienez. Este cunoscută în 
biografia scriitorului cu diminutivul „Bilili”. Ea îl 
întovărăşeşte atât în călătoria din U. R. S. S. cât şi în 
România, cu prilejul anchetei asupra masacrelor de la 
Lupeni (1929). 

195 N-au mai reluat niciodată viaţa împreună. În 
nenumărate rânduri, Istrati îi cere să divorţeze, să 
intenteze acţiune în favoarea ei. Ca s-o ajute, îi asigură o 


mie de franci pe lună, până la sfârşitul anului 1930, Când 
divorţează (Sentința nr. 4. 29 ianuarie 1931, Tribunalul 
Judeţean Brăila, secţia 1.) Anna Munsch se remărită cu 
Hasenbohler, ceea ce n-o împiedică să se considere în 
continuare... soţia lui Istrati, să-i scrie în diverse 
împrejurări. Astfel, când în toamna lui 1930 Panait Istrati se 
afla retras la Brăila, Anna Munsch se oferă să-l îngrijească: 
„Îţi mulţumesc - îi răspunde el, la 10 noiembrie 1930 - 
pentru generoasa ta ofertă de a te ocupa de mine. Dar, mai 
întâi, n-am nevoie de nimeni, deoarece nu mai sunt bolnav. 
Apoi, dacă ar fi să chem pe cineva la căpătâiul meu, n-aş 
apela la nici o soţie şi la nici o prietenă. Sunt sătul de grijile 
soțiilor, ca şi de ale prietenelor. Atât primele, cât şi celelalte, 
nu sunt decât duşmanele bietului om care le iubeşte sau 
mai degrabă ale bietului măgar care trebuie să crape 
pentru ele. Nu! Prefer să trăiesc printre străini... Ah, 
cunosc prea bine mila ta - fie, treacă de la mine - la fel ca şi 
mila tuturor femeilor de pe această lume, care nu sunt şi n- 
au fost mame”. Corespondenţa lui Panait Istrati cu Anna 
Munsch a fost publicată de George Cojbuc. (Vezi articolul: 
Panait Istrati, pelerinul inimii, în revista „Ateneu”, Bacău, 
martie 1965.) Prin intermediul aceluiaşi, Anna Munsch îşi 
publică amintirile în articolul Zece ani cu Panait Istrati, 
apărut în revista „Iribuna”, Cluj-Napoca. 

196 Este vorba de Neranţula, trista poveste a unei 
sacagiţe din Brăila, apărută în volum la „Editions de 
France”, sub titlul Le refrain de la fosse (Nerrantsoula). 

197 Frizerul Nicu Constantinescu. 

198 Margareta Izescu, originară din Brăila. 

199 „Dacă eşti hotărâtă să faci numai un pas mai mult 
spre mine, să ştii că aşa cum nu sunt acasă în toate zilele 
pentru multele mele neamuri, tot aşa nu voi fi acasă zilnic 
nici pentru ale d-tale. Mai mult: chiar dacă ai deveni într-o 
zi pentru mine acel gingaş stâlp sufletesc (...) pe care-l 
aştept de Crăciun cu tristă duioşie şi încă, nici pentru d-ta 
nu voi fi acasă chiar în toate zilele, căci eu am zile când nu 


vreau să fiu privit în faţă nici de proprii mei ochi... Nu e 
uşor de trăit cu mine. Dar, cel ce e în stare s-o facă, trăieşte 
toate ritmurile vieţii. Spune-mi dacă o atare perspectivă nu 
te înspăimântă?” (Din scrisoarea adresată Margaretei 
Izescu, 3 decembrie 1930). 

200 În subsolul lui Gheorghe Ionescu, din „24, rue du 
Coaisee”. 

201 Aluzie la anul 1922, când la Hautil-sur-Triel scrisese 
primele sale povestiri (manuscrisul de 406 pagini). Revine 
aici, după cinci ani, la aceeaşi pensiune, vila „Les 
Pommiers”, cu o sută şi cincizeci de franci lunar. „M-am 
întors din întâmplare, neştiind unde să-mi cuibăresc sufletul 
istovit de viaţa mea actuală”. 

202 De la sfârşitul lui octombrie 1926, inclusiv ianuarie 
1927, Istrati este internat, din cauza unei recidivări a 
tuberculozei, la sanatoriul Monsur-Sierre, în Elveţia. 

203 Anna Munsch şi Marie-Louise Baud-Bovy. 

204 Între 18-25 iunie 1927. 

205 Interviul Une heure avec Panait Istrati, în „Les 
Nouvelles Litteraires”, din 1 octombrie 1927. 

206 Romain Rolland a sesizat această dramă sufletească a 
lui Istrati, de inadaptabilitate la mediul occidental, 
compătimindu-l într-o scrisoare încă de la începutul 
corespondenţei: „Sărmane Istrati! De câte ziduri de 
neînțeles s-a izbit în Occidentul nostru firea d-tale pe trei 
sferturi orientală! D-ta îi judeci reci, înguşti, fără inimă. Ei 
te socot a fi fără măsură şi fără echilibru. D-ta îţi ai măsura 
d-tale; ei inima lor”. (25 iunie 1922). 

207 Aluzie la marii săi prieteni grupaţi în jurul lui Romain 
Rolland şi al revistei „Europe”: Jean-Richard Bloch, Leon 
Bazalgette, Jacques Robertfrance, Joseph Jolinon, Eugene 
Dabit, Pierre-Jean Jouve şi alţii. 

208 Fragmente din articolul publicat în „L'Humanite” (1 
noiembrie 1927), scris pe când se afla la Moscova şi care a 
prilejuit „muşcătoare ironii” în presa franceză. Referindu-se 
la acest articol, un an mai târziu, Istrati îşi menţine 


afirmaţiile privitoare la „plictiseala mea de-a trăi în 
Occident”, precizând că „dezgustul meu faţă de toropeala 
intelectuală a Occidentului nu a fost singura cauză a 
plecării precipitate. Soarta lui Racovski m-a târât cu sine”. 
(„Monde”, 9 iunie 1928). 

209 S-au cunoscut cu prilejul întrunirii şi manifestaţiei de 
protest împotriva arestării lui Gorki şi a revoluţiei din 1905, 
când Istrati îşi primeşte „botezul revoluţionar. Asta îmi 
aduce o caldă strângere de mână de la Racovski... De- 
atunci n-a încetat o clipă să fie conducătorul nostru 
neînduplecat şi incoruptibil, până la măcelul mondial 
(primul), când, arestat la Iaşi, mujicii revoluționari din 
armata ţaristă l-au scos cu triumf din închisoare”. 

210 Pour Christian Racovski, în „L'Humanite”, 14 mai 
1922. 

211 Reîntâlnirea are loc în 1926, în biroul Ambasadei U. R. 
S. S. la Paris. 

212 „Pământ nou! Prietenie” sunt cuvintele de pe cartea 
poştală din Sebesch, trimisă lui Romain Rolland la 19 
octombrie 1927, vestindu-i astfel sosirea pe pământul 
sovietic. 

213 Prefaţa pe care Panait Istrati o scrie în martie 1935, la 
cartea lui George Orwell: La Vlache enragee, apărută 
postum, în limba franceză, la editura Gallimard. 

214 Dan Mutaşcu: Viaţa ca un roman, în „Săptămâna”, 15 
mai 1981. 

215 Z. Ornea: Panait Istrati sau triumful învinsului, în 
„România literară”, 31 mai 1984. 

216 Panait Istrati: Răspuns domnului E. Lovinescu, în 
„Rampa”, 24 iunie 1924. 

217 Mircea Iorgulescu: Panait Istrati - învins şi învingător, 
în „România literară”, 19 aprilie 1984. 

218 Roger Dadoun: Panait Istrati - Cent ans de passion, în 
„Liberation”, Paris, 10 august 1984. 

219 Extrase din textul publicat în „Les Cahlers des amis de 
Panait Istrati”, nr. 28, iulie 1984. 


220 Ion Ştefănescu: Mesaj umanist, în „România literară”, 
28 iunie 1984. 


SFÂRŞIT