VORONCA, SCR. III.ocr_pypdf2

ILARIE VORONCA 


SCRIERI III 


CARTE FINANȚATĂ DE MINISTERUL CULTURII 


ILARIE VORONCA 


CiN y 


A DOUA LUMINĂ 


PROZE 


Ediţie îngrijită, note şi comentarii de 
ION POP 


EDITURA MINERVA 
Bucureşti + 1996 


PROZE 


DIN VOLUME 


I.S.B.N.973 - 21-0462 -7 
I.S.B.N. 973 - 21 - 0251 -9 


A DOUA LUMINĂ 


1930 


A DOUA LUMINĂ 


lui Claude Sernet 


Am cunoscut o girafă de tristeţe printre zidurile provinciale, 
galben linguşindu-şi gâtul până în amurgul de o culoare sinilie; şi 
tremurarea prin ogrăzi a făcliilor şi răsunetul sterp al vocilor în 
odăile goale; cu nedefinita amărăciune a zarurilor de table care 
au înlocuit monezile minţii printre mesele strâmbe şi lăutarul 
lunecând în mişcările rarilor oameni, sacâzul unui somn de plictis. 
Existenţa lor precizată dincolo de o lentă exasperare, cu plăcerea 
gâtlejului mângâiat de alifia mâncării abundente, a orelor 
nesfârşite de lene; ştergerea din zarea coclită a ochiului, a oricărui 
semn venit de sus; veninul amestecat cu o linguriţă fără ecou, la 
ora pişcoţilor şi a dulceţei de trandafiri când în azur paturile 
stelelor se desfac albe, când trează pasărea visului cade în 
fântână; o pâclă cât mai deasă, fără nici o patimă, fără nici un 
geam spart peste torentul în clocote al minutului. O pânză între 
vibrarea marilor emoţii şi lâncezeala de aici. 

Şi totuşi ascultă: un braţ aruncă o floare umedă, vara ca un 
păun îşi desface cozile. Pe o uliţă laterală pasul rupe fâşii de 
mătase. Un cinematograf ca un S.O.S. cheamă din împietrirea 
progresivă a minţii cel din urmă licăr de nădejde. O poartă se 
încuie şi ţipă dureros. Felinarele se şterg în uitare. Dar într-o 
mansardă a fructului, poetul îşi aprinde lampa. 


Să fie o lege imuabilă slăbirea într-un timp a substanţelor 
vindecătoare din izvoarele minerale; curgerea mai departe a apei 
fără sărurile realcătuitoare ale ficatului ori ale vezicei, întăritoare 
ale inimei sau ale respirației? Căderea - din ce clipă matematică 
începând - de pe o platformă suspendată în azurul libertăţii, sub 
cămaşa de forță a formulelor utilitare, a înțelegerii unanime. Şi 
totuşi, câţi n-au pornit mânuind poemul şi gândul ca o praştie, 


fără grija statisticei de geamuri sparte, spre a sfârşi în gestul ritual 
profesional al berbecului sacrificat pentru un zeu obştesc. 
Pierzania începe cu simptomul conştiinţei nu a valorii în sine, ci a 
valorii raportate la numărul şi înţelegerea turmei; o grije şi o 
însemnătate atribuită actului care, în loc să continue a fi gratuit şi 
sublim ca pana curcubeului în pălăria pădurii, e socotit şi măsurat 
ca o stambă, hotărnicit şi dat la iveală în condiţii dinainte şi de 
alţii întemeiate. Poemul devine atunci o îmbrăcăminte oficială cu 
fireturi şi posesorul lui. mândru de a fi ceea ce este fără 
simplitatea şi bucuria izvorârii din sine, plin de triumful şoaptelor 
de admiraţie din jur. E o speță ciudată pe care regnul 
patrupedelor sau al vegetalelor n-o cunoaşte. Şi nici omul zămislit 
şi păstrat într-o plămadă firească şi proprie. Niciodată țăranul nu 
se va gândi să-şi facă o îngâmfare din îmbrăcămintea atât de bine 
şi frumos pe umerii lui pusă: iţarii, cămaşa sau cojocul, lateral 
încheiat, alcătuiesc onestele lui atribute vestimentare. Am văzut 
însă citadini fals îmbrăcaţi țărăneşte, mândri de acest amănunt 
acoperitor. Ochiul lor cerea o răsplată şi cel puţin un salut îndoit, 
pentru purtarea sumanului şi a opincii. Cum să-i lămureşti că în 
felul acesta sensul şi rostul costumului erau schimbate? El primea 
o răspundere pentru care nu fusese sortit şi valoarea lui - în orice 
chip - purtătorul nu avea dreptul să şi-o atribuie. Evoluţia în fals 
a costumului e aceeaşi pentru falsul poem. Poemul trebuie să fie 
o izbucnire temerară , o trecere din odaie în oglindă, din grădină 
în anotimp. 

Am urmărit zborul rândunicii suplu. Rândunica zbura fără 
calificativ, fără conştiinţa necesităților universale, fără mândria 
de a-şi fi deschis în simetrică planare aripile. Numai asemeni ei 
poetul va putea fi. Şi e propria lui ghilotinare din clipa în care îşi 
crede o misiune, un dar tălmăcit, o mândrie din purtarea în al 
patrulea deget a inelului de căsătorie cu o Adriatică iluzorie. 
Poetul devenit Doge. Poetul adunând, în locul semnelor 
neînțelese din el ori din văzduh, balega armăsarului ritmând 
fanfara de bâlci cu peniţa făraş pentru jarul onorurilor oficiale. Şi 
te întrebi ce s-a făcut neliniştea de la început, unde gestul 
necugetat al aruncării discului într-o boltă de înfiorare? Trecerea 
pe lângă şi prin poem fără mersul apăsat milităreşte, cu o 
nebăgare de seamă cum răstorni vasul de China de pe etajeră, cu 
o succesiune de hazarduri asemeni întâlnirii în culoarul vântului a 
îndrăgostirilor dintre polenuri. 


Poemul nu „trebuie" să fie nimic. 


10 


Survine, fireşte, şi o anchiloză a sensibilităţii. Văzul, pipăitul, 
auzul, ca plăci de gramofon uzate, nu-şi mai deşteaptă cântecul la 
atingerea acului de azur. Dar de unde, până în clipa acestei 
secătuiri a apelor minerale, poemul era ca o buclă aşezată la 
urechea pârâului, ca agatele negre ale nopții adunate fără 
precugetare pe un fir de sunet, de aici încolo profesionala 
gravitate ia locul respirației libere şi jucăuşe, saltului fără guler 
tare într-o beteală de restrişti sau de surâsuri. Omul, cu poetul 
ucis în el, vorbeşte acum de felul în care şi-a găsit talentul şi calea, 
de realizările lui în gestaţiune, de inteiesele breslei scriitoriceşti, 
de rezultatele poemului la oraş sau la sate, de raţionala 
culturalizare a maselor. Limba şi închipuirea lui, la început 
neînduplecate, se tocesc tot mai mult pentru uzul poleirei 
unghiilor acestei domnişoare la ora repaosului pe plajă. Un surâs 
unctuos comercial se substituie rictusului de răzvrătire şi scârbă, 
în locul singurătăţii şi al cățărării pe stânca aridă a visului, pentru 
atingerea unui edelvais impalpabil: înclinarea sufletului de carne 
dinaintea prostimei bucuroase de ridicarea totalului ei cu o 
unitate. Un meschin simț al confortabilului, al necesităţii pâinii 
cotidiene; un sentiment de certitudine facilă; o închidere 
progresivă a ochiului dinaintea marilor, nevăzutelor taine. O 
paralizie crescândă a muşchiului, o lăsare moleşită în fotoliul de 
şef de serviciu, cu împărţirea lumii în grade, ofiţereşti, cu 
îmbrăcarea ca o mănuşă a formulei cusute gata. S-ar putea în 
acestea găsi desluşirea platitudinei semnate acum în cutare 
revistă de autorul „Salomeiei" şi al paginilor „Din paharul cu 
otravă", două din cele mai frumoase cărți ale literaturii de 
pretutindeni. Şi de asemeni moartea într-o hipertrofie a 
instinctului de conservare (fizică) a cutărui literat oficial şi 
consacrat. Grija acestuia de a fi întotdeauna călare pe armăsarul 
unei poezii cu garanţii de eternitate, de a nu rupe definitiv cu 
nimic şi a fi bine cu toată lumea din pricina afurisitului de: „Cine 
ştie? poate că aici stă Adevărul", trecerea, aşadar, în istorie prin 
dardanelele oricărei şcoli literare, la ce altceva avea să ducă decât 
la o aşezare, la obţinerea unui număr de ordine? 

Făcătorul de poeme a fost perpetuu insul neştiutor de 
tulburarea pe care degetele lui o vânturau şi Adevărul" s-a ivit 
întotdeauna aceluia ce nu se îngrijea de adevăr, nu-i căuta cu 
voință conturul, nu-i isca în preştiință flacăra. 


1 E vorba, fireşte, de o serie de adevăruri relative. 


11 


Pentru intrarea în calendarul martirilor trebuie o desăvârşită 
lepădare de sine. Cu veşnicia, cu nevăzutul nu se trişează. Un risc, 
o aventură totală. Podurile de refugiu aruncate în aer. Nici o 
ieşire de incendiu, nici un semnal de alarmă ascuns ca un as de 
pică sub mânecă. O îndrăzneală şi o uitare până la urmă. Numai 
astfel din dezolarea, din imuabilul care ne înconjoară va scapără 
amnarul poemului şi poate al revelaţiei. 


Cât de penibil refugiul într-o aprobare şi un „rezultat"” în 
timp. Postura de „neînțeles de contimporani” îmi pare asemeni 
glasului găunos al fetei de pension plângându-se, cu buzele 
pârguite sub caişii în floare, că nimeni n-o cunoaşte şi n-o 
înțelege. Ca şi cum un singur semn din alfabetul magic al 
văzduhului şi al lumilor ar putea găsi în noi o echivalență şi o 
dreaptă măsură. „Nu scrim pentru voi, surzi contemporani, ci 
pentru o generaţie care va veni peste 50 de ani”, spun unii. Ce 
mare scofală să fii cu 50 de ani înaintea sau în urma piticei 
civilizații a oamenilor, față cu cele câteva milioane de ani. cari. 
după calculul astronomilor, vor avea să desăvârşească in sistemul 
planetar existenţa pământului. 

Nu, nu scriu pentru viitor şi nici pentru voi, amabili 
conlocuitori şi confraţi de acum. De unde concluzia că, peste un 
număr de ani, sensibilitatea şi inteligența colectivă sau 
individuală vor fi de o valență superioară celei de azi? Durata în 
timp a glăsuirii e de asemeni în afara preocupărilor mele. „Să 
vedem ce va rămâne din literatura D-tale peste 10 ani. Să ne 
întâlnim şi să stăm de vorbă atunci”. îmi spune D-nul 
E. Lovinescu. 

De ce o întâlnire peste 10 ani şi nu peste câteva zeci de 
secole? Trecut, prezent, viitor într-un vălmăşag arbitrar, 
alunecând pe suprafaţa creierului crepusculară, ca turmele de 
nouri pe masa de biliard a cerului. Urmăresc şi vreau linia 
poemului pentru bucuria şi neliniştea lui în sine. Pentru fiorul 
lovirii cu târnăcopul de argint al versului, în smalţul vasului cu 
monezi şi brățări îngropat lângă oasele pământului în rugină. 

Scriu pentru o dezlegare şi pentru o regăsire între mărgelele 
de cerneală, fără să-mi pese de ce va fi sau de ce este, fără să 
drămuiesc valoarea cărții după vieţuirea de un an în plus sau în 
minus. 

N-am iubit niciodată batjocorirea. Lucrurilor care scapă 
înţelegerii mele, le-am dat târcoale cu teamă, cu un ochi străduit 


12 


să prindă o mişcare neprevăzută, o tresărire în somn revelatoare. 
Zeflemeaua însă - această fundă a prostiei sonore - m-a umplut 
totdeauna de dezgust ca o boală ruşinoasă, ca o eczemă cerând 
alifia de zinc albă. 


Tăria celor de o vârstă cu mine stă în conştiinţa dezastrului 
iremediabil, a relativităţii şi omenescului oricărei întreprinderi, în 
certitudinea  universalei incertitudini şi a  ridicolului oricărui 
elixir-formulă - toate formulele trebuie ca şerpii să năpârlească - 
în, mai ales, singura morală şi religie a poemului. 


Mă gândesc la scrisul şi figura lui Ion Călugăru. Peniţa lui 
închide o temere, fruntea continuă desfăşurarea în noapte a stelei 
polare şi e în surâs atâta nelinişte, încât nimic nu m-ar putea opri 
să beau paharul pe care mâna lui mi-l întinde în vis, chiar dacă aş 
şti că vinul dinăuntru se va preface în cucută. 


Poemui refugiat pur în reportagiul lui F. Brunea. Dare o 
cascadă, e o fundă poemul între degetele tale, Brunea. 


Ce regulă de modestie şi de cuviinţă - oricât de ipocrită - m- 
ar putea împiedica să mărturisesc de aici emoția şi dragostea mea 
pentru acest nedezminţit iubitor al poeziei şi suav poet: 
Perpessicius? I-am auzit glasul străbătut de curenţi calzi la Radio, 
i-am ascultat cu câtă atenţie duce la ureche scoica unui refugiu de 
speranţă sau de tristeţe. Câţi mai sunt asemeni lui în al XX-lea 
secol după Hristos? Pentru atingerea frunţii sale de azur şi de 
incandescenţă, să-i trimit, în acest sfârşit de toamnă, coşul inimii 
plin de fructele sângelui şi ale prieteniei. 


Când toate se vor fi sfârşit, când din planete şi sori nu va fi 
rămas decât o cenuşă invizibilă, va mai stărui numai fiorul distilat 
în eprubetele vinelor de nopţile şi tăcerea poetului. 


13 


Mă urmăreşte masca de suferință dintr-un fier mâncat de 
rugină şi cu dungi de var (amintind fie un adolescent abisinian, fie 
cine ştie ce opacă presimţire în lacătul ca un heleşteu al inimii) 
văzută într-o expoziţie a sculptorului Militza Pătraşcu, desluşitor 
al dârelor lăsate în metal sau în argilă de zborul păsărilor 
imateriale. 


Nu văd în ce ar sta deosebirea între breasla scriitorului şi 
aceea a funcţionarului comercial sau a instalatorului de canale. 
Reuşita bănească ori morală (?) a scriitorului e egală oricărei alte 
reuşite: a negustorului de ciorapi, a industriaşului etc. Dar nici o 
aripă nu i se atinge de tâmplă, nici o tulburare nu trece prin apele 
ochilor. 

Există, de bună seamă, speciile cele mai variate. Excrescenţa 
scriitorului’ de vieţi romanţate sau de memorii cu fraza ca o 
medalie: „23 Iulie 19..... Azi am stat la masă cu Rudyard Kipling. 
Am vorbit despre Shakespeare” sau „Aş fi vrut să duc mai 
depaite viaţa eroului meu Eudoxiu” etc. Şi presa celor cinci 
continente se scoală în picioare, mulţumeşte cu o reverență. 


Dorinţa oricărui scriitor român de a fi tradus şi pomenit în 
limba franceză. De ce nu în limba coptă sau anamită? 


între a trăi aventura şi a o scrie, prefer ipostaza din urmă. 
Vieţile cele mai pline de miez şi de uragane nu se găsesc niciodată 
între colaboratorii revistelor. întâmplările unui singur deţinut de 
drept comun sunt mai fecunde decât toată viața, romanţată sau 
nu, a lui Arthur Rimbaud. Diferenţa înspre înalt, vine din 
intensitatea coardelor sub pleoapă sau inimă destinse. 


Dar acestea nu sunt decât o introducere. A doua lumină va 
urma. 


1 PDezgustul de al numi pe Andr6 Maurois 


14 


PE MARGINEA „INTEGRALULUI! 


Contribuţia ceasului de acum, pe foaia de observaţie a 
sensibilităţii universale, nu poate fi dintru început drămuită. 
Ochiul cercetător limpezeşte totuşi linia cu undoieri de savană 
continuată în urcuşuri de înaltă tensiune sau coborâri de 
temperatură autumnală. Diagramă, pulsul înregistrează un elan 
pe care Europa ultimilor ani l-a dăruit istoriei timpurilor 
depăşind în ascensiune cel mai inaccesibil Everest al visului. 
Cruciadă pentru descătuşarea unui ritm pur încă, sub 
îngenuncherea prostituată şi străină a tiparului academic. Avânt 
spărgând zgura peste pupilă prinsă, sfredelind funicular glasul în 
creierul cu adâncimi stelare. Aur strâns din nămolul unui 
subconştient până aici neîntrebat, toate acestea nu pot în amintire 
aprinde decât unic ţipătul (sunt nouă secole de atunci) revărsând 
creştinătatea cu panoplii şi cai albi peste câmpii de fierbințeală 
sau îngheț, spre pământul unui Ierusalim sufletesc sau geografic. 

Cruciaţi ai secolului XX lea, poeţii cuvântului nou au apărat 
o lespede alta, au smuls din păgâneasca mână a neiniţiaţilor 
trupul cântec cu coroana de spini şi cu garoafe muşcătura cuielor. 

O cruciadă înăuntru şi în afară. 

O cruciadă spre inimă, şi pe malul Iordanului cetăţile se 
desfoaie, precum frunzele de alun. Din depărtări mari, semne se 
întregesc invizibil. Orice braţ e o busolă. Un curcubeu leagă 
privirile. Pe degete mărgăritare se înmulţesc ca şopârlele, cuvinte 
cresc nerostite, într-o realitate abstractă ca un punct cardinal. 


E moartea jelaniei nazale. O vigoare de mesteacăn, liană în 
vegetaţie tropicală cu săritura neprevăzută a tigrului, fără 
gravitatea profesională a directorului de circ. Poezia concepută 
creaţie pură, mai presus de raporturile de rațiune şi logică, 
dincolo de satisfacția binefacerei imediate. 


15 


Desigur, nu e o simplă coincidenţă că sensibilitatea actuală şi-a 
precizat conturul în preajma marelui război. Un Dumnezeu al 
hazardului îşi înălțase pânzele peste un aer incendiat. Ţări se 
apropiau înclinându-se unele spre altele, zaruri pe o masă de 
eternitate. Hotare în atingere precum corniţe de melc, dibuin- 
du-se, cercetându-se lent, cu diferențieri şi asemuiri amplificate, 
ochiul deşteptat brusc de un spectacol de care „ieri” îi 
dezobişnuise. O prăvălire inversă cu munți spintecaţi ca peşti, 
umeri tresărind ca oceane. Din ejacularea gloanţelor, o senzuală 
amestecare de noroi şi de sânge. Războiul, un poem al iubirii: 
popoare împreunate în rut pe un povârniş în epilepsie. Contopire 
citadină a şesurilor, descuiere a drumurilor. în automatismul 
adunărilor familiare mereu aceleaşi, cu complângeri de clavir 
didactic, izbucnirea neaşteptată, rece, nouă, a străinului cu 
privirea în cască, cu linia războiului (a vieţii?) în palmă, cu 
cuvinte strălucind ca baionete. Circulaţie a sângelui spre 
periferie. Ce legendară aventură! Un altar al neprevăzutului în 
bucuria unei deznădejdi netrăite. O ospitalitate nouă, o iubire in 
vrăjmăşie, case deschizându-se voluntar, sate dăruindu-se într-un 
dangăt de clopot. Primenire. Din sămânță avea să urmeze 
plăsmuirea în evantai a spicului, din împreunarea celor două 
fiinţe cotiledoane, desfacerea în imn înalt a embrionului. 


Trupuri cereau fecundarea plugului. 

Minunea acestei menstruaţii continentale a dezbrăcat 
creațiunea artistică de tot nisipul adiacent, de orice linie străină 
artei. O abundentă hemoragie a salvat Europa obeză de la un 
atac de apoplexie cert. în încleştarea tranşeielor, refuzul oricărui 
compromis. Mediocritatea călcată în picioare. După elanul 
nopţilor cu eczema farurilor ca licurici uriaşi, trebuia să vie 
creația pură. Ruperea din legile unei gavităţi etnice artificiale 
chema prin ea însăşi creaţia abstractă, corsar, plictiseala biciuită 
până la exasperare, cartea-fulger, cartea-miracol. cartea-afiş, 
cartea-hangar de avioane. 


Şi iată, dinainte, infinită, bogăţia acestei sensibilităţi. Imagini 
se succed cum cerbii într-o vânătoare mistică. în artere cânturi 
noi înalță o vegetaţie toridă. 


16 


Dar un fapt trebuie subliniat: spiritul şi fizionomia epocii s-au 
desăvârşit nu prin limbă, ci prin culoare. Pictorii sunt acei care, 
sângerând pereţii unei lumi în facere, au dat în lături obloanele 
peste privire căzute. Exploratori îndrăznețţi, în urma lor abia, vin 
purtătorii de glasuri ca săgeți: poeţii. 

Arta nu mai este o speculație artificială, de bursă, ci o 
manifestare vitală, o creştere de ferigă, un salt ca un ecou, o 
traiectorie de cometă. 


Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea 
mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. 
Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare 
extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de 
umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O 
rezonanță multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreție. O 
construcție senzuală a predicatului, substantivul păstrând o 
rnlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un 
paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub 
înjunghierea iopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile 
întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu 
şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba 
românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? 
Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, 
surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi. 

Uneori un cuvânt tălmăcind visurile, culuar până la măduvă, 
cu scoarţe moldoveneşti, şi răcoarea după-amiezii, aburind inima 
precum un pahar de ceai. 

Poezia modernă e un pumn mutând fălcile cititorului. 
Atenţiune deci: pe prietenul meu Stephan Roii (George Dinu) 
să-î citiți cu „Protege-dents". E un poet care poartă apele cerului 
în salivă. Drumul lui nu cunoaşte ezitări, ochiul cu precizie de 
boxeur descoperă amănunțimi planetare, glasul e împletit cu 
ierburi puternice, meningea lui şi-a spart toate ferestrele. 


Nu, modernismul celor strânşi la ospăţul „Integralului nu e, 
cum cred câțiva premianţi senili, de servilă împrumutare. E un 
elan spontan cu caractere profund româneşti, cu toată supra- 
naționalizarea aparentă. 


17 


D-1 F. Aderca semnalase, acum câtăva vreme, aceste două 
rare versuri de esență pur modernistă ca viteză a asociaţiei de 
idei, ca surpriză şi abstractizare a imaginei, dintr-o poezie 
populară românească: 


Lună,  luniţă 
Glas de porumbiţă 


E de neînțeles cum, într-un peisagiu atât de sprinten, cu o 
limbă cu astfel de neprevăzute izvoare, o necunoaştere deplină a 
posibilităților artistice, o paralizie progresivă a gramaticei e 
posibilă. 


în concertul prefacerilor de azi, „Integral", care a avut tăria 
să reţie, zbor de peste hotare, silueta inteligentă şi vraja de 
privelişte de conac bătrânesc, sensibilitatea şi priceperea 
nedepăşite, a lui B. Fundoianu, şi-a scris vinele în tictacul acestui 
ceas, a zgâriat aspectul contimporan cu o potecă lui proprie. 

lată-i aici pe cei câţiva îmblânzitori, sălbateci ei înşişi, cu buza 
în muşcătură barbară, westmeni cu bicepşii amplificaţi. lată-l pe 
Ion Călugăru, această ciudată apariţie, cu adevărat cel mai 
puternic, cel mai poet prozator de după război. Ce diastolă scrisul 
lui, aerul se umple de sânge ca un ventricol, păduri ţipă, cerul se 
prăvale ca o piatră de moară. lată-l pe F. Brunea în curele de 
transmisiune, capul prins de pieptul de pescar dobrogean ca o 
nucă de cocos, F. Brunea cu fraza în rostogolire blondă ca un păr 
foarte brun, cu gări şi vânători neînțelese, Abraham Texas cu 
linia trasă peste America de Sud a Dâmboviţei. 

Mihail Cosma din cerul Italiei: 


Urmăreşte viața pe hartă 
Zilele compun tratate de geografie 
Caută la tabla de materii 
Unde va fi mâine. 
(M. Cosma) 


lată-l pe M. H. Maxy. această energie izbind dârz o pictură 
virilă spărgând testiculele mediocrităţii, câtă culoare într-un gest, 
câte forme întretăindu-se în privire, plăsmuire, invenţie, 
înlăturând tiparul obicinuinţei. lată şi conturul insensizabil: 
Victor Brauner scăpând definiției precum zborul în zigzag al 


18 


uliului; o continuă evadare din sine; o alunecare peste ape şi 
lucruri, imagine pură a pictorului de multe ori în adâncime 
luminat ca o fântână. lată-l, de asemeni, cu propria şi robusta sa 
viziune, pe pictorul Corneliu Mihăilescu | 

Un c/ertificat de profituri şi pierderi m-ar întrista. Dar, 
prietenii şi vrăjmaşii mei, toţi sunt aici, cu atâtea virtualităţi, cu 
atâtea izbutiri, pumnii mei se strâng fără contractare, lovitura va 
veni elegantă şi suplă, urmăriți comanda arbitrului TIMES! 
Timpul e făcut knock-out. 


Dacă lipsesc de aici atâtea preţioase nume: Ion Vinea (cu remarcabila sa 
traiectorie în poem şi în proză); Jacques Costin (cu un humor care trece uneori în 
suferinţă); Marcel Iancu, revoluţionarul din 1916 de la Zurich, pictor şi colorist 
neîntrecut şi întâiul desluşitor al unui alfabet nou în pictura românească; Militza 
Pătraşcu, sculptor deplin ştiind să deştepte un cântec în piatră şi în lemn, e că 
paginile de mai sus privesc mişcarea de la „Integral" din care, cu toată părerea de 
rău a scriitorului acestor rânduri, aceştia n-au voit să facă parte. 


19 


POEZIA NOUĂ 


Oricare dintre manifestările de sensibilitate modernă îşi 
cuprinde desăvârşirea ei: fiecare (muzică, poezie, pictură) îşi are 
libertăţile, destinderile sau constrângerile proprii. Ar fi o eroare 
deci să se desprindă de la început linia comună spărgând 
fruntariile dintre sunet, cuvânt, culoare; şi totuşi, numai prin 
calea aceasta se poate cobori până în măruntaiele epocei; de aici 
scapă formula însemnând îndelungele reacţii de laborator, limbă 
fixând un ceas pe peretele vremei. 

Poezia modernă trebuie privită, aşadar, de o parte, ca o mână 
străbătând singură printr-o apă. Desigur, răsunetul acesteia îl 
vom găsi necontenit în toate celelalte realizări contimporane; 
tăria însăşi a“curentului actual consistă în integralul tuturor 
eforturilor de pretutindeni; filon unitar, nerv vibrând acelaşi în 
plastică, literatură, muzică, arhitectură, teatru. Există, 
neîndoielnic, o intensă analogie, mai presus de trăsăturile 
înnăscut organice. O analogie-esență; o analogie de corpuri 
geometrice. 


Materialul poeziei moderne (ca şi al picturii) poate fi acelaşi 
ca al poeziei de totdeauna. îmbogățirea lui printr-o sumă de 
elemente în urmă apropiate: invenții tehnice, operații matematice 
sau bancare, e de pură suprafață. De fapt, materialul a rămas 
acelaşi; schimbată cu desăvârşire e însă interpretarea lui. Pentru 
spectator înțelegerea aceasta scapă. Observaţia lui se loveşte de 
la început, fără putință de înaintare, de transformările din afară. 
Pentru el arta nouă e o artă de revoluție, lipsită de suportul 
continuitate în timp. Inexact. De altfel, în artă, ca pretutindeni. în 
domeniul social de pildă, revoluția este exclusă. Se vorbeşte 
despre revoluția franceză, revoluția proletară sau revoluția 


20 


cubistă, neținâridu-se seama de însuşi esenţialul proces de 
dezagregare a unei stări de fapt şi de cristalizare lentă a unei 
alteia următoare. Fenomenul ignoranței e uşor explicabil prin 
aceea că mintea spectatorului ia contact cu o nouă etapă artistică 
sau socială în clipa însăşi a desăvârşirii ei. Stăruitoarele cercetări 
de atelier, transformările de sâmbur germinând subteran cu 
încetul, rămân necunoscute. 

în pictura modernă, descoperirea fundamentală, ideea de 
plecare (şi aceasta revine în mare parte lui Cezanne) a fost: 
considerarea obiectului ca obiect în spațiu, posedând toate 
elementele de echilibru ale volumului: dimenisiuni, centru de 
gravitate, pondere. De aici: întreg sistemul constructivist. 
îndepărtarea oricărui subiectivism, integrarea portretului, 
peisagiului, naturei moarte, nu ca expresie de suflet, ci ca 
existență materială, organică, iată în nucleu doctrina realizării 
contimporane. Din ea s-a desfăcut mai târziu, coadă de păun, 
curcubeu, cer în amurg sau în zi toridă, ca trepte, înfăţişarea virilă 
a tabloului modernist. 

Răsfrântă această atitudine în poezie, capătă o şi mai adâncă 
semnificaţie. 

Substanţa poeziei noi - am spus - a rămas aceeaşi. 
Observarea ei e însă cu totul alta: ştiinţifică, nu ca precizie, ci ca 
sistem: organică, obiectivă. Poetul drumului de azi nu geme, nu se 
emoţionează bolnav, nu-şi şterge lacrimile de carnea uneori 
pietroasă a fluviilor. Aspru, sub biciul lui turma "stelelor latră 
sălbatec. 

Desigur, poezia nouă poate relua temele vechi: lacul, 
pădurea, marea, dragostea, toamna etc. Dar aici toate acestea 
păstrează întreagă prospeţimea, duritatea primitivă. Pulsează, 
plutesc incoerent, real precum în pământ cărbune. 

Cu chipul acesta, poezia încetează de a mai fi subiect; în locul 
fotografiei, sau povestirei-reproducere, elementele, considerate 
în spațiu, capătă o existență acută. Poezia devine tren spărgând 
pupila în dilatare, munte cu schelet de lumină, mare cu dantelă şi 
lanțuri, câmp, acţiune pură, transpusă pe un plan de viaţă în 
creştere. Problema poeziei deci nu se mai pune pe catalogări 
diferite (erotic, naţional, istoric), ci poezia devine dintr-o dată 
universal umană, poezia-poezie, poezia-ciment, poezia-planşă de 
inginer, creier, organism viu, integrat simplu între fenomenele 
naturale. Fireşte, în cadrul acesta de vigoare multiplă şi nouă, 
cuvântul e tăiat şi el dintr-o carieră virgină. Fraza devine 
luminoasă, cu o ordine proprie, uneori invenţie surpriză a 
poetului drumului de fier de azi. Prin ea inteligența îşi desfundă 


21 


neprevăzute culuare, scuturată violent din lenevia unei platitudini 
repetate. 

Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare 
absurdă: târnăcop, bumerang, salt întrecând în înălțime toate 
performanţele mondiale. 

Alături de limbă, notația e întotdeauna sângerândă, crudă, 
zvârcolindu-se, şopârlă în tăiere. Dincolo de înregistrările trecute 
sau prezente, senzația, prinsă stea în cleştele poemului actual, 
înviorează, uimeşte, pătrunde ca o injecție. 

E, oareşicum, în pasul acesta, o întoarcere spre izvorul de 
început (senzaţie primă) răzbind dârz printre pietrele şi 
drumurile aspre de carpen în munte. Pe aici malurile sunt 
apropiate, apa rea, în torent bolovani bătrâni lovesc genunchii. 
Prin stânci numai plămâni cu respiraţie tare, muşchi vânjoşi pot 
pătrunde. 

Drumul e lipsit de odihnă, luntrii strâmte ameninţă cu 
prăbuşire, vântul trece prin coaste ca prin cozi de cai. Nu e loc 
pentru pântecele întins leneş pe divan; pieirea pieptului uzat şi 
flasc ca o mânuse. 

Poetul nou e un explorator înfruntând meridianul cel mai 
primejdios, coborând în însuşi miezul înţelegerii, ecuator încins 
sau poli cu zăpezi ca bretele. Pe umerii lui preerii cresc. Stepe, 
mări, saltimbanci, trenuri îi circulă în artere. 

Există un înţeles care trebuie perceput cu antenele fiinţei 
întregi, mai presus de inteligență şi de logică. 

Poezia nouă cuprinde ritmul cel mai variat fără să fie ritm, 
rima cea mai surprinzătoare mai presus de rimă. 

Poemul ţipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbreşte, zgârie, 
înspăimântă sau calmează. Imaginile se îmbulzesc nu în 
comparații sterpe, ci în asociaţii fulgere, frunziş în noapte. 

Orice vers e o sumă de noi posibilităţi, o altă soluţie a ecuaţiei 
primare. 


* 


Limbă nouă, senzație crudă, construcție clasică obiectivă 
(impusă de o ordine şi constrângere proprie), poezia actuală 
umflă coaja solului, circulă sevă prin nervura frunzelor, ţâşneşte 
apă minerală. 

Să-i primim deci lovitura în tâmplă, să-i simțim în măduvă 
glasul aruncat peste gâtul acestui ceas, îndemânatec ca un lasso 
de westman. 


1924. 


22 


DESPRE POEM ŞI ANTOLOGIE 


O înstelare de nume. O panoplie în care sprinteneala 
pumnalului se înlănţuie cu floarea de pulbere a puștilor bizantine, 
cu ghintuirea de pistol muntenegrean. Antologie. Şi toate 
îndrăznelile şi-au dat întâlnire precum în ierburile linse de spuma 
vânturilor, dansul în zig-zag al şopârlelor, voluta în hemoragie a 
glasurilor ca avioane. Desfăşură telegrama cifrată a inimii, îmi 
place această antologie paletă, numele ca peneluri deschid o 
înfiorare de miresme, un curcubeu de surâsuri. Trepte, cuvintele 
duc spre bolta înscrisă lăuntric spre poemele din covoare şi sunet; 
scrisul bătrânesc cuprinde arome tari, vocile dorm în lemnul de 
nuc, precum peştii în heleştaie cu apele în inel săpate. 

Fiecare poem o pupilă. Rimele vuiesc ca butiile în podgoria în 
fierbere, lanțuri pădurile se rup, un sânge în descreştere linge în 
mal vocalele ca bolovani rotunjite. 

Dinţat orice nume, cum în furtună fruntea cerului, clătind 
jnepii maxilarele vântului. Antologie: un jazz-band de culori, de 
trenuri în goană prin şarpele nopţilor; lenevoasă hora piscurilor 
de munţi cu zăpada sensibilităţii în durată, cu peşterile înaintând 
prin vine, prin țesătura nervilor până-n limbă. 

Pasul zgârie răscopt fructul acestei cărni, galerii privirile te 
privesc în fanfară, pure. Sufletele se ating între ele ca ţări, 
sensibilități se sărută imaterial ca fruntariile pe o hartă. Cetitorul 
pătrunde în măruntaie, se opreşte limpezit. Imaginile se succed în 
ordinea de biroul circulației impusă. 

Fiecare pagină, o localitate balneară cu virtuți terapeutice 
altele. Antologia o iubesc neizbutită. Vreau încordarea poetului, 
precum acarul dispărut brusc sub perdeaua vitezei schimbând 
trenul, tăind izbucnirea farului semnal în arteră. O echipă de 
boxeuri. Umbrele se lovesc ca scaune; îmbracă poezia ca pe o 
mânuse de antrenament. 


23 


Dar iată: e extraordinară lovirea cuvintelor într-un poem; 
sunetul pe care-l fac e asemeni aceluia al atomilor cicocnindu-se 
între ei în substanţa lucrurilor; e zgomotul planetelor pe pleoapa 
cerului. 


Imposibilitatea invenţiei în afară de cunoscut; o construcţie 
fără legea gravităţii;, o oglindă mărind, micşorând, deformând 
laolaltă: o şa năzdrăvană, o scuturi şi nechează armăsarul 
mâncând jăratec. 


Am văzut un sergent de stradă în ploaie; semăna cu Venera 
de Millo; n-avea braţe. 


Un poem nu trebuie alcătuit numai din cuvinte, ci şi din 
goluri; prăpăstii în povârnişul cărora pasul alunecă şi urmează 
îmbrățişarea fără sfârşit. 


Caut, caut în ochii poetului neliniştea. 

Poetul comunică cu Dumnezeu; glasul lui are răsfrângeri de 
dincolo; de aceea într-un poem nu se poate pătrunde cu 
înțelegerea, ci printr-o exaltare ca injecţia de morfină. 


Asemeni loanei dArc, poetul aude voci. 


Gândesc la versul lui Eminescu: 


Dintre nouri iese LUNĂ 


24 


în care luna devine o abstracţie, ca lumina, amintirea, tristeţea. 
De altfel, asupra nearticulației nici o îndoială nu poate stărui; 
rima versului al treilea stă mărturie certă: 


Melancolic cornul SUNA 


Efortul poetului contimporan de abstractizare a elementelor 
înconjurătoare, de surprindere în imagini, se obârşeşte - ce 
admirabilă tradiție! - din seva pură eminesciană: 


Mai departe, mai departe, 
Mai încet, tot mai încet. 


1926 


SCRISOARE NETRIMISĂ 


Te-am revăzut, prietene, după ce cinci ani ne-au întrerupt şi 
ne-au smuls, pe mine adâncindu-mă în singurătate, pe tine 
ridicându-te de subţiori cu cârjele confortului şi ale veniturilor 
bine asigurate, într-o suprimare a timpului - şi înţeleg prin timp 
hazardul, neprevăzutul - pe care tu cu o acumulare de aur le ai, 
sau le-ai voi, înlăturate. Mi-ai spus, cu un hohot de râs, gâlgâit ca 
un coniac excelent sub limbă, că la masa ta s-au perindat miniştri, 
curtezane ilustre, poeţi cu numele ca un clopot de vată. Din tot 
nedefinitul, din toată tragedia de incertitudine şi de dezgust pe 
care omul ne-o pune dinainte brusc ca prezenţa, la o cotitură, a 
două maşini gata să se sfărâme, tu ai ales tocmai trăsătura cea mai 
fugitivă, vălul de umbră înşelător şi iluzoriu, pictura pe pereta a 
unei furtuni marine, în vreme ce afară, sau înăuntru, talazurile se 
fugăresc, se muşcă, se dezlănţuie. Felul tău de a străbate lucrurile 
şi oamenii mi se pare asemeni contemplării în palmă a unei 
toarte, neştiutor al vasului cu irizări fine, dezlipit pe nesimţite şi 
făcut ţăndări la pământ. E o rămânere perpetuă la uşă. o 
pierzanie care te duce din ghiftuire în ghiftuire, spre un repaos 
absurd şi vid. Nu ţi-a fost niciodată sete? Nu ţi ai exasperat 
niciodată dorința până la o extraterestră viziune, până la o 
exaltare în care ochii sticloşi pierd contururile, aruncă în lături 
decoraţiile, scuipă peste frecătura mulțumită a mâinilor: „sui am 
stat de vorbă cu miliardarul A. sau filozoful Z.' şi se opresc 
numai la ciorchinele de extaz al unei radiografii în invizibil? Nu 
ti-au trecut niciodată ace prin fruntea netedă ca o câmpie stearpă, 
neprimitoare a fiorului însămânţării? Nici un triunghi de cocori 
nu ţi-a atins creştetul, nici un cutremur n-a ondulat pe sub 
picioarele tale pletele acestui pământ nesigur? 


Ascultă-mă: dacă o femeie m-ar iubi pentru banii mei - 
presupunând că aş fi bogat - aş dispreţui această iubire. 


26 


Dacă o femeie m-ar iubi pentru talentul meu - presupunând 
că aş avea talent - aş dispreţui această iubire. 

Dacă m-ar iubi pentru inteligența sau frumuseţea, sau 
bunătatea mea - presupunând că aş fi înzestrat cu asemenea 
daruri - aş dispreţui această iubire. 

Vreau o iubire absolută şi nejustificată. Vreau să simt sărutul 
buzelor adorate pe mâinile mele pline de răni, pe buruiana inimii 
plină de cenuşă. Am ştiut dintotdeauna (a trebuit să învăţ?) că un 
om e dincolo de hotarele pe care însuşi le defineşte în spirit sau în 
materie. Şi prietenii i-am ales în zdrenţe, pentru lumina pe care o 
ghiceam într-înşii ignorată sau falsificată de alţii. Cum vrei să 
pătrunzi cel mai mic dintre fenomenele care te înconjoară, când 
tu te opreşti la un răsunet orb, când eşti nevrednic să simţi 
plămada adevărată, când te farmecă ecoul unor atribute iluzorii? 

lubeşti din om subiectul, în loc să iubeşti omul. Şi tot aşa, 
dintr-un tablou în care nu vezi zbaterea minţii creatoare, amnarul 
de culori şi de linii. Orgoliul tău înghesuit în existența ta 
monstruoasă, fără ozon, fără desprinderi, îşi caută sprijin în 
„importanţa" oamenilor cari îţi răspund pe stradă la salut. Sub 
sensibilitatea ta, pe care am crezut-o vioaie şi tânără, îşi face loc 
acum o îndârjire de arivist. învaţă-te să iubeşti un om pentru 
„altceva" decât ceea ce pare că este. 

Treci peste sensibilitatea, talentul, inteligenţa, bunătatea, 
muşchii sau banii lui - toţi termenii aceştia sunt legali - opreşte-te 
în însăşi substanța impalpabilă, treci dincolo, caută bucuria în 
sine. nu stabili dinainte legile bucuriei, nu-ţi spune: trebuie să fiu 
fericit că îl am prieten pe X., pentru că e secretar general la un 
minister, exaltează-te în prietenia pe care o dai tu acestui om cu 
sau fără frac, cu sau fără certificate de bună purtare, iubeşte dintr-o 
pornire mai tare decât tine, precum umerii valului se ridică spre 
lună fără voie, dintr-o putere a fluxului. Dar mă întrebi: Dacă un 
om nu e în talentul, nu e în frumuseţea, nu e în bunătatea etc, a 
lui, atunci unde şi în ce e omul? Care e acel „altceva" de care îmi 
spui şi pe care l-aş voi poate? 

Nu ştiu, nu ştiu. Cine ar putea şti? 


DE VORBĂ CUUNCONDAMNATLA BOALĂ 


D-nei Genevieve Tissier 


Prietenul meu se ridică în coatele cari deveniseră străvezii ca 
nişte oglinzi minuscule păstrate pe fulgii aerului rarefiat. în jur 
era o tăcere albă prelungită prin geamurile largi, desluşită în viața 
din gesturile infirmierilor, din glasul ca o lampă scăzută, al 
doctorului. Ce oră putea să fie când pe afară iarna, ca un cerb 
suav îşi legăna capul, când pe o panoplie a memoriei se urneau, 
cu un zăngănit şters, armele unor amintiri clătinate? Fireşte, 
timpul, acest străjer imperturbabil, dispăruse ca o batistă în 
mâneca scamatorului abil. Şedeam la căpătâiul patului subțiat el 
însuşi ca un argint al norilor, cum aş fi stat pe marginea unui 
havuz invizibil, pe poteca conducând spre extaz, a unui curcubeu. 

- Iată, măsurătoarea şi împărțirea voastră arbitrară şi 
absurdă, în ani, în epoci, îmi scapă, îmi e străină. De când sunt 
aici? V oi spune (pentru că vreau): Dintotdeauna. Nu înţelegi? Ce 
splendidă punere la punct a tuturor frământărilor, a tuturor 
micimilor. Mă simt pe o placă de patefon a infinitului, însuşi acul 
care deşteaptă cântecul impalpabil. Nu mai sunt ore. nu mai sunt 
aşteptări, nu mai e nici o speranță, ci totul se resoarbe în 
contemplarea fără sfârşit a propriei mele suferințe. Termometrul 
e un violoncel de gheață pe care îmi plimb degetele, desigur mă 
bucur fățiş când îl ascund la subțiori ca pe un matematic aparat 
fotografic care, pe un parapet de mercur, va flutura peste cele 300 
de secunde (din sistemul şi memoria voastră de rigoare) drapelul 
temperaturii mele. 

Pe o etajeră din metalul cel mai simplu, conform utilității sale 
imediate, fără declamatorism, fără înflorituri al căror pretext e să 
ascundă un gol de care vă e frică, stau sticlele cu medicamente, 
paharele cu poțiuni, pachetele cu pansamente. Patul e fără 
decorații, pereții sunt acoperiți cu cearceafuri mari, de crinolină 
şi poate de tristețe. Aici stă esența fără amăgiri, fără salturi dintr-o 
cotidiană şi tragică oboseală, pe preşul unor delicii autentice. 


28 


Toate considerațiunile de morală, de filosofie înaltă sau curentă, 
principiile ascunzând, sub sonoritatea denumirii lor, 
dialecticismul şi ambițiile meschine cad, ca nişte cutii ruginite, la 
fund. A rămas doar cumpănirea lentă, repetată fără oprire, a 
fiecărei senzații, a oricărui ecou de durere. Şi în fiecare clipă o 
nouă suferință a trupului se iveşte. Ascultă: mişc numai de la 
dreapta spre stânga, cu oarecare regularitate, genunchiul, şi un 
clopot dintr-un lemn subteran se trezeşte; urmează o vânătoare 
cu rațe fantastice (încheietura acompaniază: poc, pac, poc, pac) şi 
o durere înceată, unsuroasă, circulă prin os, se întinde ca un şarpe 
cu limbă de venin din femur până în coapsă. Acum, un iatagan 
cade brusc şi sună în omoplat. Un junghi ca o flacără se încovoaie, 
îmi înveleşte spatele, auzul. Inima ca o pasăre îmi zgârie pieptul, 
se încruntă între coaste, îmi trimite spre periferie armatele roşii 
ale sângelui. Mai târziu, durerea ca o mantie mă acoperă în 
întregime, se scutură în respirație, devine punctul solar în jurul 
căruia toată ființa, toată amintirea gravitează. Cum îmi vine să 
râd de îngâmfarea din afară a marilor luptători, a însemnaţilor 
oameni, a îmbătaţilor de declamaţii şi de minciună. Şi totuşi, dacă 
vreodată trec pe dinaintea ferestrei mele, aceşti nenorociţi întorc 
capul, au un dezgust (poate o teamă) în privire. Ar trebui să mă 
înţelegi, să pătrunzi toată lumina, toată tăcerea pe care eu o pipăi, 
în clipa, de pildă, când pândesc cu ochiul abia deschis numai, 
venirea internului de serviciu, în clipa aceea. într-o sală 
somptuoasă, un personagiu umplut de propria lui mulțumire şi 
importanţă, cu o servietă sub braţ în care hârtii şi note imbecile se 
amestecă, trece cu un pas dinainte studiat, pătruns de imensa 
răspundere (pentru afaceri, pentru viitor, pentru umanitate) pe 
care o reprezintă. Alţii stau dinaintea unor maşini care dau 
bonuri cifrate, înmulţesc între ele vagoane şi codri, fac scăderi şi 
adunări cie avuturi. Ah, cum îmi mai vine să râd, cum îmi rețin 
saliva mult prea pură pentru feţele lor rotunde. Opreşte-l şi 
întreabă-i pe acesta traversând, în gâfâire şi exaltare, bulevarde, 
săli, cuvinte, pentru ce aleargă, la ce îşi umflă ca o pocănitoare de 
vânt obrazul? Cum, nu ştii? - îți va răspunde mirat şi superior 
dinaintea ignoranței şi slăbiciunii tale - tratez nişte afaceri cari 
îmi vor tripla venitul, eu n-am timp de poezie, de odihnă, ca alţii, 
eu sunt un om activ, n-am nici vreme să fiu bolnv, greutăţile sunt 
prea mari, milioanele nu-mi ajung etc. Uneori simt o fericire pe 
care n-aş putea-o asemui decât contopirii urmând trecerii în 
neființă sau seninătăţii unui eden nebănuind păcatul. E ora când 
eu agit sublima linguriţă în paharul de linişte, şi când în cabinetul 
său directorul dictează - scoțându-şi pălăria dinaintea propriei 


29 


sale voci - dactilografei: „Avem onoare să vă confirmăm primirea 
scrisorii d-voastră din 15 curent"... 

El nu ştie că, pe ciutura suferinţei scoborând în sine, poţi da 
peste un izor ceresc. Dar destul, să mă las cuprins iarăşi de 
imateriala zăpadă a cearceafurilor, să mă avânt din nou prin hora 
de armonii a singurătăţii. De ce aş dezvălui nepricepătorilor 
oameni un comportament de revelații pe care plantele îl ştiu de 
mult? 

A fost o căutare a suspensiunii timpului? De ce, de lângă 
patul de brumă, m-am pomenit curând între mesele cu infolii şi 
cărți închizând misterul şi tălmăcirea atâtor visuri, ale unei 
biblioteci? 

Prietenul meu avea obrazul cum ar fi substanţa fină a unor 
statuete de sticlă. Mi-a surâs dintre paginile cu semnele unor 
epoci de dezastre sau de izbândă, a pus un deget pe buzele abia 
desenate ca atingerea fulgerului pe-un geam de insomnie, şi m-a 
invitat să mă aşez alături de el pe covorul magic al unui poem, 
pentru o călătorie interspaţială. 


„POEME ÎN AER LIBER" 
DE STEPHAN ROLL 


La sărbătoarea poemului său, Stephan Roii a invitat toate 
cosinzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a 
culorilor şi a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul 
în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. 
Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă 
ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a 
iubirii! Nu e nevoie de experienţă, ştiu: daca i-ai reteza arterele, 
din Stephan Roii ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu 
de rezonanţe şi de imagini îi înfăşoară ca un fular umerii. Pasul lui 
sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna 
opreşte ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa 
coțofenei, împleteşte beteala versului în ritmul ciocănitoarei, 
toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor. 

Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de 
anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, şi 
iată: „pietrele tari trec desculțe gârlele", „câmpul înnoptează în 
botul de pluş ud al vitelor", treci peste ţinuturi cu „circul cu roți 
şi arcuri, cu saltimbanci fluizi", deştepţi oglinzile de rouă când 
„duc în ugere crinii zvelți în doniţi laptele parfumului”. Şi 
urmează, adâncă şi văroasă ca o căpşună, Diana, zeiţa vânătorilor 
cu „lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare", cu poetul 
care e „mai înalt decât tine cu o vrabie”. 

Aventura te îmbracă asemeni unui steag între regi: 


Dar se opri un rege celt 

din regii toți el cel mai sveit 
Domnița rupse spre el o stea 
şi trupu-i norpluti pe şea. 


Poetul te duce între munţi şi între toamne, unde „lumina s-a 
scurs în pământ prin ţevile de crini", poetul îşi dă de perete 


31 


porţile inimii, îşi arată panoplia cântecului, porneşte spre mările 
văzduhului o corabie cu marinari de ozon, cu imagini ca apele 
amintirilor. 

Poetul e aici, cu plămâni, cu surâs, cu ochi asemeni celor alor 
tăi, cititorule: dar el a ştiut să sfredelească zidurile înghemuind 
respiraţia; el a ştiut să păstreze în genunchi un resort care să-i 
facă mersul un salt zvelt peste balega existenței comune. El 
destinde praştia zilei anemiată între gratiile orelor de lucru şi 
aruncă piatra strigătului de libertate până în geamurile acestui şef 
de birou: Dumnezeu. Cu ce aş putea asemui bucuria conştiinţei că 
undeva în strada Bărăţiei No. 37 există un exponent al unităţii 
umane, un superlativ al inimii care mă îndeamnă să uit toate 
celelalte experienţe ale traiului, toate injustițiile găurind tălpile, 
toţi pumnii cu otrăvuri ridicaţi dinaintea sărutului meu entuziast. 

Autorul acestor pagini - cari nicicând nu vor trebui să fie un 
„articol" - la văzut pe Stephan Roii în cele mai felurite 
împrejurări. Braţul şi elanul lui nu s-au refuzat niciodată 
deznădejdii, puţinul lui a fost oferit întotdeauna pe de-a-ntregul 
celui căzut în nevoie, arcul surâsului său a fost necontenit gata 
întru azvâriirea săgeţii care să aducă la prânzul frugal al prieteniei 
carnea de azur a izvorului. Pe trupul lui de boxeur. hainele 
bunicului haiduc plesnesc. Sforile obicinuinţei şi ale „formulei" 
sunt prea slabe pentru muşchii lui. Stephan Roii descoperă mereu 
o altă răcoare a cuvântului. Stephan Roii, într-o luntre a visului, 
înaintează în apa de metal a închipuirii. 

Există, aşadar, pasărea unei sensibilități care va pluti de-a 
pururi deasupra smârcului unui peisagiu de admiraţie unanimă. 
Există câţiva inşi - şi Stephan Roii e cel dintâi - cari îşi şterg de 
preşul gloriei facile ciubotele de şapte postii pline de colbul 
depărtărilor, câţiva inşi cari, în pofida urletelor şi a rănilor primite 
în pădurile sălbatice ale ignoranței şi prostiei generale, aleargă în 
căutarea mărului de aur al singurătăţii şi al poemului. Poemul e 
un miracol; e o izbucnire de scuturi prin cavalcadele furtunii. E 
revelația de o clipă numai a invizibilului. Poemul e o pătrundere 
de iod prin mădulare, e un al doilea auz deschis la toate zvonurile 
văzduhului. Gângăveala unui copil ceresc nedesluşită alfabetului 
atâtor registre de comerț şi dicţionare. Din adolescenţă încă, 
Stephan Roii a aflat că prin literă şi prin glas va trebui desăvârşit 
„altceva"”. Ce? (Aha! vă văd aici, de la masa mea de scris, imbecili 
infatuațţi, scribi prostituaţi şi senili, cu gâtlejul şi ochiul bleg întins, 
să prindeţi un răspuns, o „explicaţie” de atâta vreme cu scâncete 
şi autoflagelări cerută. Nu, nici de data asta nu o veţi avea. Cele 
răscolite mai sus nu sunt pentru voi. Zgârciţi, număraţi-vă în 


32 


fiecare seară înainte de culcare puţinele monede, scoase din uz, 
ale sufletului, pregătiți-vă alături paharul cu lapte al confortului 
egoist şi mulţumit şi adormiţi fără vise şi fără poeme ca în trezie). 

Sensul lumii reale ne scapă. Dar lumea reală e prea puţină 
pentru posibilităţile de creaţie şi de invenţie din noi. în fulgerul 
unei imagini, toate fântânile universului reînnoite. Pentru 
dragostea gravărei în inelul de crepuscul al versului, sacrificarea 
până şi a confortului de apoi. Singura certitudine: poemul. 
Singura cuminecătură: poemul. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul 
şi sângele nostru: poemul. Şi, deasupra, în afară. înăuntru, 
pretutindeni, o nelinişte, o continuă prevestire, un uliu de umbră 
gigantic dând târcoale peste hulubul aşteptării. 

Dar, în "Poeme în aer liber”, se mai află în plus o bucurie 
intensă, o sănătate cu totul alta decât cea cunoscută şi admisă. 
Poetul se miră şi atinge aceste rotiţe ale câmpului: florile. Poetul 
încalecă  armăsarii  neîmblânziţi, bate toate colinele 
anotimpurilor. Poetul dăruie un elixir uimitor oboselii şi restriştii 
noastre. Poetul duce cu el o trusă de farmacist pentru toate 
suferinţele osului şi ale gândului: Poetul ridică din mansardele 
umede bolnavii, îi duce în tunelurile de frunze sau pe terasele de 
cascade, le arată puzderia de cărăbuşi de aur, înotând în părul 
despletit al apusului. Poetul tămăduieşte rănile şi amintirile, îţi 
deschide aceste Poeme în aer liber pentru gimnastica suedeză a 
inimii şi a visului. 


M. H. MAXY 


Bucuria de a nu-mi simți elanul legat de nici o considerațiune 
de gravitate profesională: nu voi avea să sonorizez nazal locuri 
comune despre culoare ori linie, nu va trebui să arăt situarea în 
catalog a pânzei către care, ca un albatros, inima se îndreaptă. 

Silueta şi vigoarea lui M. H. Maxy nu pot fi despărțite, pentru 
mine. de emoțiunea acelei zile în care, într-o sală de expoziție fără 
un indiciu pe dinafară despre revelația dinăuntru, aveam să 
găsesc o interpretare cu totul neaşteptată, fortifiantă a lumii şi a 
inteligenței. Viziunea constructivistă căpăta prin M. H. Maxy 
întâia oară glas în Bucureşti. Marcel Iancu, căruia, fireşte, îi 
revine rolul de a fi primenit cel dintâi la noi (şi printre cei dintâi 
în străinătate) posibilitățile de creațiune şi de invenție ale 
picturei, avea să fie alături de H. M. Maxy întru înfrățirea unor 
corpuri şi planuri abstracte cu culorile ciocnindu-se ca nişte 
cristale limpezi, cu o traversare de câmpii halucinante, pe unde 
aerul ca o insesizabilă bulă se prăvale peste schelării şi slove 
mărindu-se până la o arhitectură de umbre. 


Pictura, care simțea pierzania în sine, căuta o ieşire de 
incendiu, un pretext de evadare. Constructivismul, consecință 
logică a cubismului. îi aducea între ramele strâmte spațiul 
voluminos. Un popas şi o încercare numai. încercarea nu putea fi 
infructuoasă, dar, persistând, avea să reducă exaltarea liniilor la 
un plan ingineresc. Pentru punerea arhitecturii (în pictură) pe 
portativul poemului, un singur nume, o singură mare revelație: 
Giorgio de Chirico. Dar Chirico aducea o tulburare, o nelinişte 
tragică, un coşmar categoric ca o sentință de condamnare 
supremă. Lângă colonadele unui Parthenon de vis, cai cu coamele 
desfăcute în goană. Lângă masca filosofului antic, o anghinarie. 

Să întârzii, aşadar, în amintirea acelor ore petrecute în 
reculegere dinaintea pânzelor abstracte ale lui M. H. Maxy. 
Surpriza alăturării de forme nu diminua cu nimic înțelegerea 


34 


noastră pentru ştiinţa şi dragostea cu care culorile şi liniile se 
desfăceau sau se îmbrăţişau, asemeni unor fântâni arteziene peste 
un codru de amurg. Şi mai presus de acestea încă, se desena într-un 
aer care ne obosise şi ne mecanizase, o voinţă şi o atitudine de 
înnoire. Constructivismul avea să deschidă drumul spre marea 
libertate a spiritului, avea, după simfonia de volume în culoarea 
crudă, să conducă spre acele cunoaşteri în amănunţimi a 
reacţiunilor dintre obiecte, spre acele năvăliri de personagii şi de 
privelişti din închipuire şi suferinţă. Cu meşteşugul pe care deplin 
şi l-a apropiat, cu acea plutire pe deasupra lucrurilor, cu un surâs 
de inteligenţă, M. H. Maxya izbutit, în accente cu totul personale 
şi fragede, o frescă de chipuri autohtone, de la cântăreții cu 
steaua, până la ursarii de brumă şi de jăratec. 

N-aş putea, în aceste rânduri pe care prietenia mea ar voi să 
le arunce peste umerii lui M. H. Maxy ca un pumn de confetti, 
sublinia însemnătatea numelui său pentru evoluţia plasticii de la 
noi: M. H. Maxy poartă la butonieră o oglindă în care se străvăd 
zborurile de metal şi nourii de zboruri. Un cer se trezeşte oriunde, 
la atingerea penelului său. Dar M. H. Maxy, mai e şi un prieten 
care a primit şi iubit pe buze zahărul amar al poeziei, care a 
navigat neobosit quartier-maître cu "Integral"-ul, până în spuma 
dematerializării lui \ în pictura sa de azi, M. H. Maxy deface în 
cascade mătăsuri şi stofe de zvonuri, trupuri suple despart apele 
ca pe nişte stridii din cari perla unei aurore îţi va cădea, cititorule, 
în farfurie. 

M. H. Maxy pictează treaz ca un vânător care ştie că din 
năvala de culori de pe paletă o prepeliță de zmeură va izbucni, se 
va preface în chiot sau în păpădie. El nu se sperie de toate 
piedicile pe care o existenţă unanimă i le pune dinainte, şi trece 
mai departe în inspiraţie şi în creaţie ca o sămânță care, 
neobişnuită şi neştiută, a trecut în ramură şi în frunză. 


' Cei mai mulți din cei de la „Integral" s-au strâns cu o ideologie nouă în jurul 
revistei create de Saşa Pană, „UNU", care a conturai literaturii de azi şi de mâine, 
atâtea nume, atâtea posibilităţi: Geo Bogza, Al. Dumitriu-Păuşeşti, Virgil 
Gheorghiu, Râul Iulian, Moldov, A. Zaremba etc. 


35 


VICTOR BRAUNER [I] 


Victor Brauner scormoneşte cu penelul lui toate penele 
gândului, agită în mâini toţi clopoţeii extazului. Ochiul ca un 
copoi fără zgardă şi lanţ bate câmpiile cerului, aduce în dinți 
prepelița visului. Pentru sete şi inimă Victor Brauner c o 
reconfortare şi o certitudine. Acolo unde inchietudinea ceasului 
arde şi spintecă, degetul lui Victor Brauner desluşeşte prin cenuşă 
o potecă peste care anotimpurile au crescut zimbri şi ferigi. Q 
lume alta, fără ghebul „materialismului", fără cârja codului de 
maniere sau legi. Creionul poate fi atunci un stilet ori o 
privighetoare, o oglindă peste apa căreia au trecut lebezi şi nori; 
în iazul închis ca o perlă în scoica muntelui, se străvăd păstrăvi cu 
aripioarele ca seminţe roşii; dincolo cerbii ridică botul umed, 
adulmecă venirea vânătorului; vântul ca o mână trece prin 
fruntea vietăților, îndreaptă bucla codrilor. 

Cine ia dat lui Victor Brauner iarba fiarelor? 

Toate făpturile vin la dânsul, îi ling palmele, se lipesc ca 
frunze pe albumul pleoapelor. Pasul lui deşteaptă în buruieni 
fluierele, ca un păun se umflă, cheamă; porțile închipuirii se dau 
în lături. Victor Brauner domesticeşte lighioanele neliniştii, 
prinde cu un lasso de imagini toți caii sălbatici ai sângelui. Victor 
Brauner: un imn pentru moartea şi reînvierea picturii! Poetul din 
el a înţeles la vreme că drumul adunătorului de culori şi semne e 
înghesuit între două prăpăstii fără iertare: de-o parte: 
reproducerea după natură - plasticitate - de care fotografia însăşi 
a izbutit să se lepede - fotografia ultimelor decenii. Man Ray 
pipăie un alfabet dincolo de hățişurile iluziei vizuale; de alta: 
arhitectura care a dus - în pictură - la acel hermafroditism al 
constructivismului. Popasul lui Victor Brauner în etapa mărginită 
la volum sau la abstracții (şi abstracția e o mărginire) nu poate 
sfârşi decât în sufocare, nu poate cu nimic potoli foamea noastră 
de adevăr şi de înțelesuri. Asemeni unui poem, un desen ori un 


36 


tablou trebuie să înavuțească sensibilitatea şi ochiul cu noi 
posibilități de revelație. 

REVELAȚIA. Cu o undiță de lumină Victor Brauner scoate 
la iveală, din întunerecul din el sau din afară, peştii formelor care 
să spargă coaja de cotidian şi de obicinuință, să aducă pe mesele 
cu manuale şi gazete zvârcolirea unui vierme de azur. Atâtea 
visuri, câte corăbii scufundate în noi. 

Dar, iată-mă acum precedat de crainicii visului lui Victor 
Brauner, urmat de potopul de plante şi vietăţi, adunate din 
smârcurile somnului;' de chervanele cu broderii şi covoare de 
luceferi venite de pe stepele închipuirii. Victor Brauner 
înaintează prin măduva lucrurilor, trezeşte cu o atingere alte 
acorduri, alte însufleţiri. Uite aici pădurea de aramă, acolo 
pădurea de smaragd, dincolo pădurea de tăcere. Un gest, şi 
violoncelele oceanelor cântă. în vine e c prăvălire de confeţti şi 
toate serpentinele amurgului freamătă. Dar, să fie linişte! 
încordați-vă arcul nervilor (în curând va chiui săgeata 
cuvântului): Victor Brauner se apropie, mângâie, prinde în braţe 
pasărea măiastră a nevăzutului. 


GEO BOGZA 


Acea horă de panglici în prietenie, trecând prin ochiul aerian 
al lui Fundoianu, în convorbirile îndelungi despre poem, cu o 
înţelegere peste oră - când vor putea fi ele rezumate? - odihnită 
în certitudinea glasului şi elanului cunoscut al lui Roii, trebuia în 
popasul de la douăzeci şi cinci de ani să mă ducă până în inima ta, 
prietene Geo, să-mi deschidă cu intrarea într-o odaie care nu te- 
ar putea conţine, o perspectivă de oglinzi succesive, cu jocul 
imaginilor fugărindu-se ca nişte cercuri în vuiet de spume, până în 
clătinarea peste heleştaie a stelelor şi a minţii. Din timp în timp, 
sângele tău, ca un copac masiv cu sertarele pline de sucuri şi de 
ecouri, lasă să cadă pe fruntea şi pe palmele mele acele epistolare 
frunze de evocări şi de extaze, sub coaja de alună a fiecărui cuvânt 
amintirea şi bucuria cunoaşterii fiind gemene. 


Te-am ştiut între coline de fum şi sonde de petrol, cu silueta 
neastâmpărată, puţin tristă, alungând în cenuşă şi în crepuscul o 
haită de gânduri ude, şi am înţeles geografica molipsire, prin 
degetele tale un petrol mai sufletesc decât o tânguire continuân- 
du-se în zvâcnire şi în ţărână. „Jurnal de sex", care la microscopul 
măritor al atenţiei şi al elanului comun mi-a revelat conduita şi 
eşarfa de poet, nu mi-a deschis decât una din ferestrele de 
răscolire, şi de nelinişti lămurite, mai târziu de-abia. într-o 
răsuflare şi deplasare confuză peste turmele de nouri. 

M-am gândit deseori la atingerea cu o mână devenită 
imaterială, a unei hărţi pe care oraşe cu nume magice izbutesc, la 
o rostire numai, o călătorie şi o evocare nelimitate. Ca o antenă 
de melc degetul simte literile Veneţiei, şi iată-te între gondole cu 
lumină lichidă, vaporul mic şi cu turişti fanceji oscilează la 
clătinarea vântului prea tare, şi pe străzile strâmte strălucesc 
bijuteriile de sticlă din voci şi din vitrine. Sau iată, ochiul trece 
prin Şangai, sau prin Alaska, ochiul cheamă, la o lunecare numai, 
liniile cutărui promontoriu, pagodele acestui oraş indian. 


38 


Alegi de pe cartonul cu irizările albastre ale fluviilor, cercul 
dublu şi roşu al unei capitale, şi pe creier un film documentar se 
derulează. Ridici fruntea impalpabilă până la cupa de culori a 
terestrei sfere, şi privelişti te-au acoperit de-a valma, ca să 
urmeze, bruscă, oprirea pe o terasă. 

Dar viziunea rămâne aceeaşi când, în locul cartierului 
geografic, s-a substituit un desen, cu fiorduri şi cetăţi, al 
prieteniei. Ating cu degetul numele tău, Sernet, sau pe al tău, 
Fundoianu, sau pe al tău, Saşa Pană (cum ai putea fi omis 
prietene animator al lui U N U , înlocuind ceaiul şi masa de prânz 
cu entuziasmul şi pasiunea literei tipărite, cu speranţa într-o 
deznădejde şi un miracol al scrisului?). La fiecare o revenire cu 
un şipot unde niciodată nu mă voi opri de-ajuns - şi un cântec 
s-a trezit între maldărele de fân, o pânză se ridică de pe auzul în 
creştere. 

Azi e călătoria mea alături de tine, Bogza, şi fiinţa ta, pe care 
aerul o poartă deasupra lui cum muntencile duc deasupra capului 
o cofiţă cu zmeură, îmi arată peisagiul zdrențuros în frumuseţe, 
podgoriile mânjite de păcură, înlănţuirea printre sonde a unui 
cuplu de dragoste ca o mărturie a suferinței, sau purtarea pe 
umeri a unei fete tinere „pentru a fi culcată pe sub pământ, 
frumos", ca într-un poem al lui Fundoianu. 

Desigur, ceea ce va rămâne pe țărmul călătoriei ultime va fi 
emoția aceasta, fără justificare şi fără noimă, ca ţipătul unui cocoş 
sălbatec prin pocnetul de armă şi prin amurg. Alături de ea, o 
serie de contingenţe care, oricum, n-ar putea avea aceeaşi 
întâietate. Sensibilitatea nouă a găsit în Geo Bogza un instrument 
de adâncă vibrare, o viziune sălbatecă se va desprinde din 
durerea şi violenţa lui. Dar eu, cu caii în spume, îmi trec rădvanul 
peste o cascadă de pietre, alerg de la Buştenari la Poiana Țapului 

şi adorm cu Prahova ca o păpuşă în braţe. 


ÎNTRE MINE ŞI MINE 


lui Saşa Pană 


Devierea gândului prin cuvânt, alunecarea într-o cale lactee 
de imagini, iată ceea ce constituie însăşi unealta de azur a 
meşteşugului de a scrie. Căci, judecând drept, e cu adevărat 
lamentabil mormanul de hârţoage sterpe şi fudule, pe care le-au 
născut eforturile cugetării în precizie, sau inutila strădanie a unei 
gândiri cu metodă. Neantul spre care toate aceste cărări cotite au 
dus, e întrerupt doar, la intervale de spaţiu şi timp, de beteala 
stelei căzătoare a unui poem, de firicielul de izmă şi zbor al unui 
cântec. 


E aici folosul tras din însăşi neputinţa de a trece printr-o 
măsură ceea ce nu se poate măsura. E coaja de copacruptă de pe 
rana încă umedă şi verde a primăverii. Tulburarea şi patimile 
dându-se peste cap pe plaja inimii, cum ar putea fi transcrise, în 
cadrul unor socoteli mărunte, cu aceeaşi cerneală închisă oricărei 
oglinzi? Hotărât lucru, între ceea ce se petrece în noi şi ecoul 
fragmentar al cuvintelor, e o diferență de voltaj, e o insuficiență 
aortică. 

De la invizibila glisadă a săniuţei de argint a gândului, din 
zăpada minţii, pe apa tremurată a braţului, prin pasărea înfiorată 
a peniţei, până în țesutul de celuloză al paginei, atâtea prefaceri, 
atâtea alterări au survenit. Dacă rostul cuvântului nu ar fi decât 
de a reproduce, atunci, de la început, reproducerea e mincinoasă. 
Şi de această minciună s-a folosit - fără voie - seriozitatea unora 
dintre înaintaşii şi contemporanii noştri. O pădure de mituri s-a 
ridicat deasă din pieptenele aruncat de gravitatea şi ignoranţa lor. 
Genunchii legaţi de butucii unor formule categorice nu s-au mai 
putut cățăra pe munţii libertăţii revelatoare. 


Ochiul s-a obicinuit să nu privească dincolo de umărul 
vecinului profesoral. Şi lumea, fireşte, cu toate înțelesurile ei, lua 
forma umărului acestuia. 


40 


Erorile s-au acumulat fără întrerupere. Fiecare cucerire (atât 
de relativă în esență) în cugetarea botezată logică era de îndată 
împrejmuită în sârma ghimpată a celor mai definitive fantome. 
Sonoritatea denumirilor acoperea golul perpetuu al conținutului. 
Lenevirea progresivă a autocriticei slujea aceste iluzii în 
continuare. Sistemul devenise mai ales comod şi facil. Era darea 
la o parte, cu o mână în treacăt, a oricărui accident, a oricărui 
neprevăzut amintitor al faptului - că totul, de la început, n-a fost 
decât o ipoteză, adică o convenţie. Voi întârzia mai încolo asupra 
conturului convenției. De ce te sperii, blajinule arhivar al 
omenirii? lată, închid un ochi şi o jumătate a lumii pierde din 
intensitate. ÎI închid şi pe celălalt şi lumea ar putea pieri cu 
desăvârşire. îţi spun „ar putea pieri", deoarece sub ochii închişi 
stăruie încă (nu te bucura!), o bucată de vreme numai, în locul 
imaginilor din jur, aceleaşi imagini pe care noi, cu ţintele 
obicinuinţei şi ale reprezentării, le-am perpetuat în sertarele 
pupilelor. Dar în curând, peste toate rădăcinile smulse, apele 
visului vor veni în puhoaie albe, şi înfăţişările cu legi şi formule 
vor fi duse în prăpastie ca turmele păstorului surprins de furtună. 
E o adormire, e o ieşire din realitate (care realitate? totul e o 
invenţie a mea sau a altuia) îmi spui D-ta şi îmi întinzi spre 
verificare, cu pleoapele lăsate, pipăitul desluşind aceleaşi 
contururi în adevăr. Dar însuşi pipăitul D-tale, necredinciosule 
(să te îndoieşti de îndoială nu e o necredință?) a suferit o 
învățătură şi o instrucţie, a primit un brevet de disciplină militară, 
i-au fost impuse certe limite, un anume fel de a pipăi. Treci pentru 
o clipă de partea celaltă a lucrului, fii tu lucrul pe care îl vei pipăi 
pe dinăuntru, gândeşte-te că în mâna unui destin implacabil tu 
eşti însăşi furnica pe care acum cu un surâs o contempli 
escaladându-ţi turnul uriaş al degetului cel mic: aminteşte-ţi că 
eşti o fărâmă din TOT, când însuşi TOTUL nu e decâto fărâmă, 
şi vei vedea atunci cât de sarbedc, de pompoase şi nule sunt toate 
ariutecturile filosofice, cât de penibilă şi luătoare în râs e gândirea 
exactă şi prețioasă, ce scrum zgomotos din deprindere se 
învârtejeşte din atâtea zăloage învăţate pe dinafară. Şi la răspântii 
mari numai, ca focurile dătătoare de semnale pe insulele 
naufragiaților, inspiraţia câtorva religii, câtorva poeme. Să revin 
deci. lubesc în meşteşugul scrisului tocmai slăbiciunea lui, 
neputința de a reda cu precizie (precizia e întotdeauna îngâmfată 
şi corsetul, fie el al matematicii, fie al prostituatei, îmi repungă) 
ceea ce gândul a iscodit, ceea ce, într-o scăpărare impalpabilă, 
nebuloasa din mine sau din spaţii a lăsat să se întrevadă. Ceea ce 
vreau ori simt alunecă peste oglinda netedă, obscură a cuvântului, 


41 


se împiedică de întăriturile lui precum securea ia un drum altul, 
poticnită în nodurile unei scânduri. E ca şi acele desene în 
„linoleum" şi bucuria pictorului de a-şi lăsa linia condusă de 
alunecările cuţitului pe crestături neprevăzute, într-un zig-zag al 
materialului ale;;. De bună seamă, cuvântul, de ia primele 
scâncete ale foamei sau bâlbâielile de deliciu ale iubirii, a 
descălicat de pe înţelesul imediat şi util, pentru a ajunge la o 
existenţă şi o respiraţie proprie, care merită o atenție în sine şi în 
scrânciobul căruia se cuvine să ne lăsăm legănaţi fără 
consideraţiuni de ordin practic, ca într-o zi de sărbătoare. 

Şi în această preţuire a înlănțuirilor dintre vorbe, ca şerpii în 
ierburile pletoase de pe ţărmuri, să recunoaştem tocmai acea 
parte revelatoare a hazardului, acele armonii deşteptate de 
întâmplare ca efluviile de miresme şi ecouri aduse de corăbiile 
vântului. 

Poemul se bucură de izbirea în argint a neprevăzutului. Din 
dantelele oceanelor din noi, el alege sideful tulburat al cochiliilor 
scumpe, înlătură podoabele somptuoase ale gândirii sonore şi, 
asemeni fetei moşului, care ştiuse în basm să aleagă tocmai lădița 
umilă netrădătoare a pietrelor preţioase dinăuntru, tot astfel 
poemul, alunecând peste lăzile cu scorpioni şi balauri, se opreşte 
- fii binecuvântată întâmplare! - dinaintea candelei de miracol, în 
uleiul de sămânță fecundă al cuvântului pentru scăpărarea 
neaşteptatului, pentru intrarea în cetate a burdufelor de miere şi 
de harfe. 


Fireşte, nu va trebui să uit nici partea de cursă, de continuă 
trapă, pe care o întinde sub piciorul avântat al poemului, 
cuvântul. 

E un cer de sensibilitate şi de adevărată libertate a gândirii 
atâta vreme cât ochiul alunecă pe deasupra lucrurilor, aşa cum 
brăţările luminii alunecă peste boabele coapte ale grâului. O 
întârziere, o oprire de o clipă în plus, şi vasalitatea (inversă 
aceleia de care mă temeam la început, adică pornind de la gândire 
la cuvânt) e deplin înfăptuită. începe domnia şi despotismul 
cuvântului. Să fie cu neputinţă oare o dezbărare definitivă de 
formulă, o plutire perpetuă deasupra raporturilor mai mult sau 
mai puţin admise, o respirație neîntreruptă într-o atmosferă alta 
decât acea a principiilor şi regulamentelor incontestabil 
arbitrare? Ştiu, lumea îmi oferă o serie de elemente dare, pe care 
nu le pot nici împuţina, nici mări, ci doară, într-o limită nici aceea 
infinită, să le alătur, să le combin - matematiceşte? - între ele, 
izbutind uneori o asociere nouă. Fiecăreia din acestea îi urmează 
de bună seamă o subjugare. Dintr-o dată cuvântul, care era o 


42 


bucăţică de aramă săltată în palmă, se umflă, devine un burete 
uriaş, o mantie greoaie îmi acoperă privirea, mişcările, trupul. 
Unde să caut scăparea? 

Mă supără această zvârcolire în insomnia din mine însumi, în 
eul devenit un fotoliu de paralitic, poate un fotoliu electric. A firm 
că mă dezbar de formulă, şi această afirmare devine o formulă. 
lată! Spun că nu văd, şi această exclamare, devine o vedere. E o 
conştiinţă ca un străjer etern, ca o fantomă a victimei, chinuind în 
orice ascunziş ucigaşul. Nici o libertate, nici o atitudine să nu fie 
destul de înaltă ca să nu te dărâmi din podul ei cu unelte cu tot, 
în pivniţa ritului profesional? Ar trebui deci un ochi de o agerime 
surprinzătoare, o măsură universală şi egală asemeni căderii, cu 
aceeaşi greutate şi viteză, a corpurilor în vid, pentru menţinerea 
dansului evoluând pe acest fir de păianjen inefabil al sensibilităţii. 

Altfel toate salturile, toate drumurile vor duce la „atitudine", 
adică la formulă. O momâie înlocuită cu alta. în locul Academiei 
(ați remarcat disprețul facil - ce trambulină totuşi - pentru 
Academie) se va institui regnul fantomei, al spiritismului sau al 
oricui. Va fi iarăşi un cult, o altă foaie matricolă, va fi iar un 
catalog. Aici stă, cum am spus, cursa cuvântului, vulpeşte ascunsă 
în iarba oricărui entuziasm. Poate pentru o menţinere într-un 
echilibru de azur pur, ar trebui să nu scrii. Contemplarea şi 
cunoaşterea slăbiciunilor, înfierarea ridicolului şi a gravităţii în 
atitudine, duce spre aceeaşi slăbiciune, spre acelaşi ridicol. Nu 
cunosc - în afară de 4-5 nume - în nici o parte a lumii, un scriitor 
care până la sfârşit să nu fi sucombat sub greutatea propriei sale 
armuri. Şi acei 4-5 sunt poeţi. Lor le datoresc dragostea mea 
pentru poem, pentru transcendentul poemului. în poem toate 
legile, toate hotărârile anterioare dintre oameni sunt lăsate 
deoparte. Dintre puţinii cari n-au căzut în cursă, dar, depăşindu-i 
pe toţi, aducând o transfigurare, o înfiorare pe care nici unul din 
înaintaşii lui de pretutindeni n-au simţit-o, n-au făcut-o simțită, e 
Urmuz. Va trebui să povestesc cândva cum fața lui ca o lună ovală 
a stat lipită albă de perdeaua insomniei mele; să arăt cum Urmuz 
a trecut prin miezul lucrurilor şi al înţelesurilor ca o rază 
Roentgen neoprită, pierzându-se în nesfârşit. Lumea nu era 
privită cu un ochean invers, cum un început de unanimă 
acceptare caută să o afirme confortabil, ci toate castelele din cărți 
de joc, clădite pe un fluviu de gheaţă în devenire. Prin atmosfera 
translucidă a icebergurilor, vocea însăşi e sângeroasă şi materială 
ca o pulpă de urs alb pregătită pentru foamea exploratorului. 
Chinul şi tulburarea iui Urmuz au trecut de mult dincolo de 
hotarele pitice ale scrisului, au inundat într-o semnificație până la 


43 


buzele unui cer netrăit'. Dar menţinerea lui pe o planşă subţire, 
peste oceanul de formulă şi prostie, s-a făcut cu preţul unui 
sacrificiu imens. 

Nu voi conteni să mă întreb de ce trăiesc în această obsesie a 
unui zid circular. De ce e o aşezare, o mergere pe pământ în orice 
gest, o înlănţuire de principii, o convenţie. De cele mai multe ori, 
am impresia că oamenii îşi fac cu ochiul într-o punere ia cale 
mutuală, într-o reciprocă cunoaştere a găunoşeniei, a vidului 
oricărui principiu respectat. Cei mai mulți ridică din umeri, îşi 
spun că la ce bun un protest, c primenire a înţelesului, o răscolire 
a formulelor. E o farsă continuă, o comedie în costume 
carnavaleşti, fiecare acceptând ca autentic şi îndreptăţit aerul de 
grandoare al vecinului. Mă întreb cum îşi opresc hohotele de râs 
când se întorc cu spatele, când se salută, mareşali gravi, în 
oglinzi? Mulţi, fireşte, nu ştiu. Convenţia a fost făcută şi acceptată 
automat fără verificări, fără stare de conştiinţă. De altminteri 
explicaţiile abundă. La început, o serie de convenţii 
indispensabile pentru o tălmăcire între componenţii societăţii 
primitive. Fiecărui gest ori semn trebuia să-i răspundă o 
reprezentare. Pentru perpetuarea acestui bună ziua comun era 
fireşte nevoie de un alfabet şi o disciplină unanimă. Doamna 
Convenţia şi-a înroşit buzele, a reţinut un apartament luxos în cel 
mai mare hotel al Capitalei, a dat recepții. în curând, de la un colț 
la altul al oraşului, al ţării, al continentului, cuvintele ei de spirit 
erau repetate, toată lumea adopta felul ei de a servi ceaiul, de a 
pune semnele de punctuație. 


Nimeni n-ar mai îndrăzni să-şi înnoade şervetul, să intoneze 
marşul nupțţial, altfel decât Doamna Convenţia. Sunt apropieri şi 
asocieri îngăduite numai atâta vreme cât sunt pe placul Domniei- 
Sale. Noţiunile nu pot fi înfrățite decât după ce, prin uz şi firească 
cohabitare, s-au contaminat unele de la altele, s-au alterat, au 
căpătat o fizionomie uniformă. împerecherile dintre familii 
deosebite, mezalianţele de termeni abstracţi şi concreţi nu sunt, 
n-ar putea fi permise. 


' Urmuz n-a fost un „scriitor”, după cum de altfel nu a fost nimic din tot ce- 
ar putea fi scris într-o serie numerică. Va trebui să folosesc cândva amintirile 
povestite cu o emoție până la sfâşiere despre Urmuz, de sculptorul Mac 
Constantinescu. Dar cum să scriu fără să-l umilesc pe Urmuz, fără să deştept cu o 
mişcare a braţului un țipăt îngrozitor în tăcerea de cristal a acestei odăi, fără să 
spulber cu mâna pasărea închipuită de funigei în această toamnă? încerc acelaşi 
simţământ faţă şi de celălalt mare vizionar: Constantin Brâncuşi. 


44 


De bună seamă, limitarea mijloacelor de expresie, de gândire, 
vine şi dintr-o nevoie de trândăvie, de confort. Dacă totuşi 
Convenţia e excelentă în afaceri, în raporturile de bunăcuviinţă, 
prezenţa ei e funestă în artă 

Arta (şi scrisul mă interesează numai întrucât e suprapus 
acesteia) pretinde un material luat din neobicinuit, care să supere 
timpanul convenției, să-i calce în picioare rochiile de mătase, 
certificatele de studii. Toate raporturile şi gusturile admise date 
de-a valma peste cap, în locul lor instituite altele (aş voi o 
perpetuă mişcare, neîntronarea nici unei alte formule, dar nu e cu 
putință) la început contrarii convenției, mai târziu, însăşi hrana ei. 
Orice determinare, orice acord unanim se împotriveşte însă artei 
şi, vreau să spun, creaţiei. înţelegerea dintre oameni (dintre câţi?) 
a dus şi la anume legi ale frumosului, la limitarea lui la anume 
forme şi tipare, la anume alăturări 

Cum n-au înţeles oamenii' că frumosul (ce e aceea frumos? 
poate fi frumos?) izbucnrşte tocmai din neprevăzutul, noutatea 
asocierilor de idei sau de obiecta. Ar trebui, fireşte, luată în 
considerare şi partea cu care memoria (vreau acest paradox: 


' Oamenii! Prostia şi îngâmfarea lor n-au margini. Au inventat până şi legi 
pentru propria ior înfăţişare şi desfăşurare, lată ce citesc în cartea olandezului 
Alexandru Oliver Oexmelin (1688), „Istoria Aventurierilor din America”. 
Autorul însuşi a fost unul dintre aventurieri: 

„De sici se poate avea o idee despre greutăţile pe care aveam să le învingem 
pentru a-i converti la credinţă (e vorba de sălbateci) deoarece uibuia să-i învăţăm 
să fie oameni înainte de a-i învăţa să fie creştini şi, fără îndoială, amândouă erau 
la fel de dificile”. 

De la sfârşitul secolului al XVII-lea când a trăit Oexmelin, până azi, această 
concepție de +l învăţa pe om să fie om a luat toate proporțiile cuvenite. Gândul 
meu se opreşte la artă. Dar şi în artă câte prostii asemănătoare nu s-au comis. 

' S-a gândit cineva cât e de ridicolă pretenţia oamenilor de a distinge 
frumosul sau urâtul, ?n fenomenele înconjurătoare? Noi ne găsim dinaintea unor 
manifestări străine de noi, dar din care noi înşine facem parte şi asupra 
conţinutului cărora nu putem avea nici un control. E cert, aşadar, că frumosul şi 
criteriul frumosului nu sunt decât o convenţie cu totul independentă de aspectul 
sau obiectul cercetat. Intervine, e drept, şi un plus sau un minus de plăcere: un 
spasm organic. Convenţia atunci fuge în culise - mă gândesc la reprezentarea 
sexuală a frumosului - dar şi aici convenţia şi obicinuinţa contribuie adesea în 
orice caz, legile - relative - ale frumosului trebuiesc căutate nu în obiect, ci în 
însăşi senzaţia noastră de plăcere sau nepăcere, în starea de simpatie sau antipatie 
organică. Sunt, de altfel, expresii şi consideraţii „estetice" cu totul nejustificate. 
Ce sens poate avea exclamaţia: „frumoasă floare”, ca şi cum o floare ar putea fi 
sau nu frumoasă. 

Nu, floarea nu poate fi nici frumoasă nici urâtă, şi tot aşa orice alt fenomen 
dinăuntru ori din afară. Floarea e un fruct virtual, e un cărbune al spiritului sau 
orice. 

Când se va înscrie în cod un articol pentru suprimarea adjectivelor? 


45 


memoria -.fi /îouţateca) contribuie ia desfăşura, eo frumosului. 
Amintirea. P5 'paie o lumină ,*i la se de.shi.se.sc pânze de 
păianjen, mai" ""mi/e v-Ş—de. păpuşi şi ore din păduri 
roşcovane; ca ':>" «m 4 Vr-hul-xi de stejar rnavve, cu porţi 

œr“ plinimr..a pe u.-fnşul faiben 4, unei ale., cu 


dânau-se in iă 
o fereastra <- compartiment cu/.uH o mănuşă iiik-o etrHâ 


bruscă. 
Amintirea fireşte, amintirea. Dar mai e ş; un cier nedefinit ai 


unui gând ca'''''**'* departe, o certitudine că în clipa ast? 


undeva s-a înt âmplat ceva. 

Trăim întj ° monotonie si o oboseală exasperantă. Şpriţul de 
la ora patru ” poate fi o soluţie după cum nici absorbirea 
progresivă a r''H» în vraful de dosare, în mersul spre o lespede 
de mormânt categoric, cu fructele muncii şi ale proceselor bine 
câştigate în n't- ^t oet! gândit? Însăși moartea c invenția 
unor oameni ""- te acolo nu voi căuta refugiul. Îmi întorc 
faţa într-un „„arc vânăt, primesc într-un elan toate amărăciunile 
toate vitregii)'- ^'ʻî'' pentru miligramul de radiu al poemului, 
pentru tot vir''*'*'- Pentru toată izbânda din nisip şi din fum, a 
scrisului. Pifţiuesc această posibilitate de a poposi o clipă pe o 
frânghie inviz!'''A ^="! contopi inima şi sângele cu triunghiul 
cocorilor însc/"” P° hârtia de calc a depărtării, de a mă legăna în 


vânt cu spice" “ grâu, de a scoate o ploscă de răcoare din 


fântâna minții- 
De aceea .sensul pentru mine e închinat unei viziuni, e 


purtătorul un'' misive secrete. Cred înti-o minune a scrisului. 


Cred într-o r<* P”abilitaie a cuvântului, într-o posibilitate de 
dezlănţuire a '''i minuni din alăturarea în silex a amnarului din 
poeme. Ştiu ş' iubesc singurătatea pe care zalele dc argint ale 
versului o rep''"mtă. Unde e mama care să fi ales între punga de 
bani şi poemu' fructului propriului ei pântec, poemul? Vă văd, vă 
văd, schirnon'"” tiguri, cămătari infami, piofitori scârnavi, 
aplecaţi peşti' umerii mei, scrâşnind din dinţi, voind să-mi 
smulgeți poen'" tremurând ca o presimţire suavă între mâinile 
mele. Cunosc abecedarul vostru, ştiu toate înfrângerile pe care 
dinainte mi le făgăduiţi, dar răzbunarea voastră trece peste mine, 
îmi atinge do;i fruntea ca o pasăre neagră, ca o ploaie funerară. 

O albină ““e din fagurii norilor, îmi aduce o miere 
neaşteptată. îi'* deschide ochii spre un stup cu mătăsăni de visuri, 
cu efluvii de cântece. Mă încred în misiunea proorocitoare a 
cuvântului, în religia abstractă şi înaltă a scrisului. Nu mă tem de 
rictusul bu*;it a! dementului pudic; îmi îmbrac pe mâini mănuşile 


46 


de fier ale tuturor vorbelor, fie ele oricât de oropsite. Dar scrisul 
ca un trapez ameţitor mă leagănă, mă avântă până la balustrada 
de azur a reculegerilor în aer, până în cavaicada dc cristal a 
ghețarilor. Scrisul rămâne anafura, scrisul persistă 
îngenunchicrea mea. îl imaginez fără tipare, fără utilități, fără 
aplauze. Nici unul din onorurile oficiale nu i se cuvin lui. 

Pe căile văzduhului fulgerul şi tunetele se încalecă, se alungă 
asemeni taurilor. Să deschid fereastra acestui anotimp, să-mi caut 
izolarea şi liniştea între epavele aruncate la țărm de valurile înalte 


şi hohotitoare. 


DESPRE MIRACOL 


lui Paul Sterian 


Cu cât înaintez mai mult în această această experienţă care se 
cheamă cunoaştere de sine, îmi dau seama de neputinţa de a mă 
îmbrăca în hainele răului, de a roti deasupra capului torţele 
funebre ale întunericului. între bine şi negativul lui, l-am ales 
totdeauna (poate fără voia mea), pe cel dintâi Va trebui, aşadar, 
să am curajul să ies pe stradă cu un înger ia braţ. fără să roşesc de 
înghiontelile şi zeflemelele iubitorilor de demon. Toate poemele 
pe care le închipuiam scăldate în leşia de argint mort a nopţii, 
sfârşeau într-un triumf revărsător de auroră. O duioşie netrăită 
acoperea golul unei tristeţi de răzvrătire, trâmbiţe neprevăzute se 
deşteptau la atingerea unor degete de suferință. Odată 
descoperită această substanţă a peisagiului meu lăuntric, ar trebui 
să mă adâncesc în ea. să-i precizez contururile, să merg cu un pas 
sigur spre acea exaltare a zilei eterne de atâtea ori prevestită la 
sfârşitul oricăruia din imnurile scrise. Şi totuşi, cât e adevărat din 
toate acestea: unde oare făptura mea începe să se deosebească de 
nebuloasa atâtor lumi plutind ca nişte hore uriaşe peste creştet? - 
unde propria mea zvâcnire ca o şopârlă încetează să alunece prin 
mâinele de nisip ale minutului şi se opreşte pe ghizdul acestei 
fântâni de crepusul? Cu părul în flăcări, înspumând un armăsar 
de diluviu, merg spre o definitivă contopire cu unitatea, încerc 
să-mi alipesc, ca pc o frunză, trupul de geamul veşniciilor 

nealterate. Ştiu că în clipa în care îmi voi fi pus in deget inelul 
unei revelații extraordinare, toată făptura mea, asemeni 
trapezistului care în ochii mulţimii uimite se avântă şi dispare 
de-a pururea în aer, va fi trecut fără putinţă de revenire peste 
toate barierele viziunii. Pentru fărâma aceea de „eu" atât de 
iluzorie, se vor fi depăşit atunci marile orge spaţiale Şi va fi ca o 


48 


întoarcere a razei la oglinda maternă. Va fi ca un amestec al 
fructului cu globulele de vitalitate din sânge. 

Dar este zbaterea între fapte şi arbori de aici, o întrerupere ca 
odihna cîrdului de păsări pe o insulă de corali în singurătatea de 
sticlă a oceanului? Privesc cum ploaia apropie pe geam picăturile 
într-o scurgere lentă, cum dârele de apă se aruncă spre cer, 
învăluie ca şerpii gîtul de lebădă al miezului de noapte. Iau în 
mână cuvintele ca pe nişte lămpi de miner, să luminez pereţii de 
cărbune ai spiritului şi înţeleg cât de înşelătoare sunt liniile care-mi 
trec prin pupilă, ca o goană de cai la întrecere, văzută din 
depărtare, dintr-un balcon de ceaţă. între mine şi voi, între mine 
şi mine, zăbrelele sunt atât de dese, încât însăşi respiraţia abia de 
ar putea pătrunde. Să recunosc, prin aceste fereşti de negură, 
scuturarea celor două drapele nesigure, galopul unui taur alb şi al 
unui taur negru, gâfâitul bătrân a două fantome de urgan şi de 
jertfă (vai, ce putem şti? ce putem şti?), de bine şi de rău. Peste 
pieptul păros al pământului sunt atâtea coji de alune catedralele, 
sunt atâtea scorburi din care otrava fulgerătoare a năpârcei te 
pândeşte lângă parfumul suav al ferigii. Nici un ochi nu leagănă 
în apele lui o gondolă de bucurie paradisiacă, fără să-şi rotească 
alături pumnalul unei răzbunări originare. Obsesia păcatului 
perpetuu e necontestabil ruperea din incandescenţa sublimă, 
situarea lucrurilor într-un început şi sfârşit cu sine. Te-am mai 
întrebat, neînduplecatule paznic al tuturor tainelor: de unde 
neputința mea de a imagina timpul altfel decât într-o succesiune 
în spaţiu: azi. ieri, mâine. început, sfârşit, materie. Fireşte, spun: 
ceasul arată 10 şi jumătate, dar din ce secol, din ce mileniu, din ce 
cânt? Totul e un poem sau nu e nimic, totul e aruncarea unui 
gheizer din fiebinţeală spre fruntea de marmoră a unei 
temperaturi scăzute. Mă gândesc totuşi Ia oscilaţia între lumină şi 
tenebre şi hotărât lucru: între cetăţenia iubirii şi aceea a urei, 
m-am învestmântat în odăjdiile celei dintâi. 

De nicăieri, inima ca o pâlnie primeşte untdelemnul sfânt al 
emoţiei, aruncă peste întinderi un cearceaf din cascade şi extaze. 
Atunci, în braţele tale, adorata, ca un porumbar, geme cu toți 
porumbeii visurilor în evantalii. Atunci mătrăguna devine o 
garoafă, atunci parcurile chiuie ca o năvală de butci în nuntire, cu 
pocnete de pistoale şi stele sfârticând aerul ca bicele. 

Ura cade la fund şi peruzelele cercuind unde se sparg într-o 
fanafară de bunavestire. De câte ori privesc înapoi, nu-mi pot 


49 


opri mintea pe nici un incendiu de vrăjmăşie. în urma mea, ca 
pietricelele înşiruite pe poteca închipuită de Prâslea, sunt numai 
semnele nestăpânitei mele virtualităţi de înfrățire. Nici o mânie 
din trecut nu mai răzbeşte până aici. Printr-o lentilă albastră se 
reliefează zilele, colinele, obrajii. Nici o ură nu se răsfrânge 
printr-însa, nu se învineţeşte în viitor sau în apus. V-am cunoscut, 
pahare cu cucută întinse repede, la o dorință numai, de acest 
cârciumar cu rictusul şi coarnele lui satana. Vă ştiu. gânduri 
mârşave, pătrunzând sub tâmplă ca rimele sub rădăcină; am simţit 
în palmă tăişul vostru, pumnale ispitind o înjunghiere sub perdele 
perfide, în iatacuri ascunse, sau pe marginea apelor cu stufărişuri 
înalte peste pietrele ca nişte buze ude, ducând departe stârvurile 
şi copacii. O clipă numai, şi urna cu otravă era făcută ţăndări, o 
clipă numai, şi hohotele de bogăţie ale dragostei nimiceau 
scâncetul târâtor al blestemului. 


M-am gândit, într-o vreme, să-mi ţin sub controlul unei 
notații zilnice simţămintele şi aspectele cugetului. Eram 
preocupat mai ales de o cât mai accentuată lepădare a 
artificialului, de o ocolire cât mai hotărâtă a orânduirii literare. 
Ştie orişicine ce măşti de atâtea ori penibile sunt surâsurile şi 
cuvintele noastre. Ştiam şi eu cât dispreţ şi prevestire a răului se 
ascundea sub ipocrita bunăvoință a oricăruia din tovarăşii mei. 

Pe atunci, o tristeţe cădea brusc ca o pasăre fulgerată în cea 
mai sufletească dintre grădini. Turmele de vite ale nopţii îşi 
clătinaseră tălăngile şi aşternuturile paturilor se ridicau din odăi, 
călătoreau prin apele spaimei ca nişte iceberguri de cânepă. Cum 
să întrerupi cu o mişcare a manivelei acest scurt-circuit lăuntric, 
distrugând toate punţile spiritului, aruncând în prăpastie cele din 
urmă baloane de oxigen ale speranţei? Era o dezvăluire 
neaşteptată ca vestea dispariţiei unei fiinţe scumpe, fără de care 
pusul mesei sau trâmbiţarea unei bucurii devin fără de noimă. 
Golul acela răspândindu-se în gură, adâncind limba în sarea 
amară a unei deznădejdi perpetue, Cu insomnia sfredelind ochii în 
tenebre şi respiraţia iremediabil înăbuşită în fluturarea întrebării 
„la ce bun?", cu salteaua transformată într-un sicriu de cârpe, cu 
lăsarea braţelor să atârne ca nişte panglici inutile. Câţi nu erau 
asemeni mie în odăi singuratece, cu pereţii dându-se în lături sub 
umerii unei mâhniri imense? Câţi n-au auzit atingerea de geam a 
mâinilor unui schelet cu anticipație, câți nu şi-au zvârcolit capul 
între perne fără să-şi poată limita dezastrul şi disperarea. Iată, 


50 


strigam: toarnă-mi în mâncare licoarea aceasta, e numai pe 
jumătate rea la gust, şi îmi vei rupe legăturile de o realitate 
absentă şi rece, aşa cum, cu o deschidere a sticlei numai, ai 
îngăduit eterului să se liniştească în insensibil şi albastru. 


Să mă întorc, aşadar, la şipotul înviorător şi clar al iubirii, să- 
mi prind pe umăr funda de azur a prieteniei. Victor Brauner. 
Rostesc numele tău şi în odaie, în ceasornicul de nisip, în curţile 
împărăteşti ale  istoriilor monumentale s-a făcut o tăcere 
neclintită şi albă ca o procesiune de zăpadă într-o clopotniţă sub 
care sunetele nu mai pot fi transmise. Victor Brauner. Timpul 
s-a şters, timpul a redevenit el însuşi, înţelegi? nu mai este timp, 
şi totdeauna întrevorbirile cu tine se făceau pe o suprafaţă de 
eternitate, cu ochiul şi gesturile liberate de orice oprire, plutind 
deasupra tuturor piedicilor pe care convenția ni le aruncă în 
drum. 

Lampa reintra, cuminte, ca o bucată de vată în urechea 
tumultului depărtându-se, şi noi doi rămâneam suspendaţi în aer 
vorbind şi mişcându-ne cu o simplitate suprareală, fără nici o 
jenă, fără spaţiu, fără calendar. O! Cum mai râdeam, câte nu ne 
istoriseam, ce de imagini n-am inventat, fără nici o sforţare, totul 
petrecându-se firesc, cu seninătate, cu o netulburată bunăstare. 
Dar mai ales sunt pătruns aici, când încerc să lămuresc acestea, de 
certitudinea veşniciei în care ne aflam, de siguranţa că stăteam de 
vorbă într-o neîndoielnică eternitate. Da, mi-aduc aminte: 
amândoi vorbeam ca şi când am fi murit de acum. Da, aşa e: 
murisem, toate se şterseseră; n-ai băgat de seamă cum pereţii, 
tavanul, podelele se topiseră pe o aripă a vântului? Cum toate 
erau într-o perpetuă egalitate, nemaiexistînd înălțime sau 
coborâre, neted sau aspru, aplecat la dreapta sau la stânga; ci 
numai o nesfârşită continuare a aceleiaşi linii, o vibrare a unei 
clape într-un piau ca o inimă. 


Şi, în vremea asta, tu fumai sau aruncai ape de culoare, cu faţa 
tot mai subțire şi suavă, cu o halucinație de desen şi de poeme. 
Zilele şi nopţile se puteau succede, ninsori ca un geamăt de pene 
puteau acoperi cristalul anotimpurilor surprinzătoare, pentru noi 
înmărmurirea şi liniştea rămâneau nescăzute, conturul şi glasul 
nu erau pregătite şi nici urmate de nimic nu aşteptam nici o 
răsplată, nici o schimbare, nu trăgeam concluzii şi nu prevedeam 


51 


consecinţe, ci numai zvonurile şi criptogamele se năpusteau în 
râsete, iar din palme ne săltau baloanele pe care furtunile le lăsau 
să cadă din rochiile lor albastre. Dar să-ți reamintesc revelaţia: 

Sala era neîncăpătoare, şi larma micilor capitalişti breslaşi sau 
chiaburi îngâmfaţi, adunaţi acolo de o panică obştească, roia în 
atmosfera acră, se amesteca cu huruitul patimilor ca nişte roți în 
gâtlej. Ce căutăm acolo, mă întrebam, aşa cum te ridic din somn 
în capul oaselor şi nu poţi pricepe prezenţa ta într-un vis care ţi-e 
străin, ce căutam acolo, când drumul meu nu trecea pe dinaintea 
porţii de taină, dar a venit din tenebre un paznic pus să-i 
primească pe cei chemaţi şi am urmat pentru un altul scara cu 
întortocheri şi vuiet în umezeală. Nici o punte nu era cu putință 
între viziunea din mine şi frământările fricoase ale acelora. 
Statura mea înaltă şi scurteica îmblănită pe care o luasem de la 
tata îmi împrumuta o hotărâre pe care ceilalţi, zgribuliţi şi hîzi, o 
socotiseră de căpitan, vădindu-mi o sigură pornire spre supunere, 
fără să poată pricepe absenţa şi evadarea continuă din vocea şi 
ochiul meu. Voiam să sparg digul acela de carne neînsufleţită şi 
proastă, să-mi scutur membrele de atingerea lor terestră, când 
deodată, peste mulțimea agitată ca trupul de argilă al unui bivol, 
s-a arătat cu o chemare nestăpânită o flacără blondă, mi-a surâs o 
păpădie de cântece, s-a clătinat o cădelniță de aiurări şi de 
miresme; era capul tău, Victor Brauner. Nu era numai suavul 
chipului care m-a făcut să mă apropii şi să te întreb cu o emoție 
de certitudine dinaintea buclelor unei prietenii ca un aflux de 
sânge spre inimă. Nu vă preocupă arta? Sunt pictor, ai răspuns. Şi 
am fugit amândoi din lăcaşul acela în care, fără justificare, un 
destin se îndreptase şi ne înfățişase unul altuia. 


A urmat sublima preumblare în parcul Carol, era în ajunul 
Paştilor şi clopotele se distingeau din şoapta zăpezii încă tari spre 
topire, cu o singurătate ca un hamac uriaş, între arbori cu o umbră 
fugind peste aerul lucios ca o sticlă. Cum să nu cânt un imn 
grădinii acesteia aruncate ca un şorț de mireasmă şi de cer peste 
genunchii oraşului în negură, cum să nu înalt de aici cupa unui 
vers peste parcul cu zborul o oglindă de lebezi şi de frunze, prin 
care cu ochelarul palid al lunei am desluşit întâiele tale desene, 
am învăţat primele noastre posibilități de miracol. Noaptea se 
legăna într-o respiraţie de gheaţă, copacii, ca nişte ciute, săreau 
înapoi în desişurile de umbră la apropierea noastră şi, aplecaţi 
peste bucuria unei regăsiri în slovă, nu vedeam osânda scrisă prin 


52 


Dar în nări e o tremurare cum pământul se abureşte şi respiră 
prin pietrele poroase după ploaie, cu o bucurie din nimic oprită în 
puzderia de cristale de zahăr candel în dantura aerului limpezită. 
Ecouri dintr-un adânc al ființei revin la suprafață ca vocile 
sirenelor ucise şi trupul, învârtit ca un coinac în spaţiul cu 
vâjâituri toride, vrea la fiecare atingere cu bulele de aer să se 
destindă asemeni acestui armăsar pursânge legănat într-o 
eprubetă de emoție peste balustradele de verdeață. Unde sunt în 
clipa aceasta? Şi cuțitul care zgârie obrazul de azur a! fripturii nu- 
mi va potoli decât în parte foamea ca o arenă cu lupta cocoşilor 
de lucerna, cuțitul care ar putea fi un felinar de sânge în hruba 
cărnii mele încă fragedă şi suplă. Dacă am fugit de figura ta 
cerşetorească apărută de atâtea ori la bifurcațiunile halucinante 
ale serii, a fost din teama unei suprapuneri de desen şi de profil. 
A fost balconul din care membrele se rupeau ca aripile de fluturi 
şi îmbrăţțişarea îndrăgostiţilor îi ducea într-o exaltare spre 
invizibil ca un alai de regi. 


Mă arunc pe mine însumi ca pe un pumn de monede în 
hohotele de vânt şi certitudinea de a mă şti şi voi dinaintea 
cascadei de brad a mesei de scris cu dosarele şi bonul de plată a 
lefii alături, nu e decât refugiul împotriva obsesiei alunecării 
somnambuleşti pe luciul de heleşteu mort al ferestrei, a acestui 
frate clătinat şi topit în aventură, cu o mască de suferinţă pe 
surâsul devenit imobil. M-am gândit deseori la tine, trecut prin 
viaţă (unde te vei fi oprit, unde eşti acum, la ce nouă întortochiere 
a destinului?) cu o crucificare lentă, cu un mers fără conştiinţă 
prin păturile de evenimente, ca o rostogolire de avioane prin 
pungile de vid. Era o înfrigurare în orice gest, o neputinţă de 
stabilitate, un cancer rozând pe dinăuntru spiritul, un uliu al 
spaimei rotind continuu peste hulubul cenuşiu al ochiului. Te-aş 
fi asemuit lui Prometeu în vreme ce neliniştea ca o acvilă îţi rodea 
ficaţii, cu goana febrilă şi fără sens pe toată harta Europei, dacă 
aceea ce te abătea ca pe un lan în furtună ar fi fost pasiunea 
incendierii unui amnar. Recunoşteam în tine toate semnele 
somnului ca oboseala frunzei de lipan cu cearcănele de unde 
împrejur şi erai întreg parcă răscolit de o sete, o sete cumplită 
care te făcea să tragi o linie de nenorociri peste toate drumurile 
croite. 

E de prisos să arunc un lasso să prind turmele de gânduri 
ridicate în două picioare, încălecându-se, vrăjmăşindu-se ca 
taurii. Undeva în ogrăzile de cer reamintit, câinii de vânătoare 
trec ca nişte draperii prin rândurile de servitori ducând în mâini 
torțele din care un păr de nămol se despleteşte în respiraţie, se 


55 


imprimă în cântec. Fiecare vorbă, ca un strugure strâns între 
degete, deşteaptă o sonerie amară. Trag la scară rădvanele cu 
mirese otrăvite. Fireşte, cum s-ar putea să nu-mi întorc faţa de la 
regulile hotărâte ca acele costume gata agăţate strâmb în vitrinele 
de glicerina? Ştiu că cititorul va trece nedumerit prin rândurile 
acestea aşteptând mai departe înţelesul, ca nepriceputul ospătat 
cu anghinarie, dând la o parte foile mustoase şi fecunde, pentru 
un miez pe care niciodată nu-l va avea. Nu poate fi vorba de acea 
cronoligică (!) înşiruire de la „copilăria duioasă" sau „tristă" la 
„tinereţea zbuciumată" etc. Amintirile' alcătuiesc un costum de 
clown cu culorile năvălind de-a valma, clarul mediteranian stând 
alături de clopotele sumbre ale nordului. E trecerea cu luntrea 
prin săbiile late ale păpurişului în deltă, cu izbucnirea păsărilor ca 
păpădii, cu şarpele ca o fundă la gâtul vieţii în devenire a cuibului. 
E de ajuns să renunţi la controlul imediat, să-ţi lipeşti fața de 
petalele mari ale ecoului. Fundoianu. E atâta viață umezită în 
ochii lui verzi şi glasul abureşte ca o cireada în amurg, e o emoție 
stăpânită, e cunoaşterea şi apropierea amănunțită zile de-a rândul 
cu împărtăşirile despre poem, despre nelinişte, între orele ca nişte 
ziduri cu date statistice şi accidente, cu ordinul şefului de birou ca 
o baghetă peste spinarea de cămilă a după-amiezii. 


Nu-mi pot, dinaintea „Priveliştilor"?, opri curentul cald 
revărsat dintr-o Floridă a iubirii şi nici acele uimiri de a preţui, pe 
lângă frăgezimea versului, înţelegerea şi neobosita preocupare a 
ființei supramateriale într-o apoteoză de carnaval şi de biruinţă. 
Dacă ar fi să aduc aici numai mărturia emoţiunii mele pentru 
„Privelişti”, atâtea versuri care, învăţate pe dinafară în 
adolescenţă ca şi acele? ale D-lor Bacovia, Arghezi, Ion 


' Nu ..Confesiunile"” lui J. J. Rousseau, ci „Dacă sămânţa nu moare" a lui 
Andr6 Gide. 

? Volumul de poeme al lui B. Fundoianu, cu un portret de C. Brâncuşi. 

` întrucât e responsabil un scriitor de speranţa pe care ţi-ai pus-o într-însul, 
întrucât un scriitor trebuie să dea mai mult decât înfiorarea membranelor sale de 
sentimente sau de vorbe, iată ceea ce nu ne va mai preocupa aici. Dacă de la 
scriitor aştepţi salvarea, integritatea sublimă, scoaterea cu o formulă incantatorie 
din toată dezolarea şi iremediabilul perpetuu, în ce măsură ar putea fi ţinut el 
responsabil de această aşteptare, de negăsirca într-însul sau în gestul lui a acestei 
supreme consolări? De ce nu pricepi? Salvarea, consolarea, nu pot veni decât din 
tine-însuţi: o femeie, înainte de a mă cunoaşte, mă închipuise blond, şi după 
cunoaştere mă făcea responsabil de neconcordanţa dintre mine (imaginea mea 
aparţinându-i) şi mine. Fireşte, intangibile plutind peste şipotele mâinilor şi 
realizând toate miracolele de întuneric, două chipuri: Lautreamont - piefăcut în 
aer înainte de tulburea tensiune şi Urmuz prefăcut într-un boschet, după ce a trăit 
şi a rostit cea mai amară ascensiune. 


Şi, alături de aceştia, figura de extraodinară linişte şi viziune a lui Constantin 
Brâncuşi. 


56 


Minulescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, aveau să-mi fie treptele 
pentru încercarea sintaxei de mai târziu, dacă ar fi să strâng în 
palme poemele acestea ca pe nişte metanii sau ca baghetele de 
ebonit care să-mi transmită curentul electric al extazului, atunci 
inima mea întreagă, cu pământul răsturnat de fiarele de plug ale 
chiotelor din silabe, ar lăsa îndeajuns să se străvadă solarele râme 
şi elanul stratificat. 

Dar eu mă plimb prin glastrele cu imagini zvâcnite, ducând în 
mâini amintirea chipului tău, Fundoiene, cum căutătorii de 
izvoare se lasă conduşi spre firicelul şipotului, de vibrarea ramurii 
tresărind magnetic. Fiecare poem e un borcan cu peşti vii, cu 
țâşniri de frăgezime şi de legumă răcoroasă. 

E ca o trusă de voiaj cu sticluţe cu substanţe tari, ca un itinerar 
printr-o înfiorare de oglinzi. „Priveliştile"sunt aici cu magica 
trezire a unei lumi prin ţevile plantelor, prin botul astral al 
vacilor, prin ferestrele prinse în horbota uliţelor provinciale. Dar 
mai e şi întreagă ființa ta creată pentru poem şi gândire, cum 
pentru vânt marile orge ale morilor aeriene. îmi amintesc atenţia 
şi emoția pentru descoperirea unor noi Indii ale lecturii. Câtă 
bucurie era pentru tine reținerea unui vers înfiorat, cum memoria 
ta ca un rubin păstra toate reflexele poetului iubit! Dar 
incertitudinea, dar tremurarea vocii la vestirea reînnoirii, în altă 
limbă, a sensibilităţii tale! 

Şi cum aş putea să uit înţelegerea entuziasmului tău pentru 
împărtăşirea acelor călătorii din poemele din „Ulise" pe care, în 
orele de birou, ţi le citeam cu dubla emoţiune a lumii desluşite în 
mine şi a riscului de a fi surprins de Inspectorul sârguinţței 

. Ffuncţionăreşti. 

O comuniune care s-a păstrat deasupra distanţei, ca praful alb 
al aripei de rândunică plutind peste anotimpuri. La lectura unei 
pagini de spumă, inimile noastre bat aidoma ca două minutare 
însemnând o oră identică. De câte ori, după ce pătratul de metal 
al unui compartiment m-a dus departe de refugiul Parisului tău, 
nu m-a durut lipsa miraculosului sprijin al înţelegerii, al 
transcendenţei tale. Ar fi să încerc încă o dată aici de ce, dinaintea 
atâtor zădărnicii, izbutesc totuşi să nu acopărcu o negație deplină 
şi facultatea acestui flux interior: scrisul. Scriu nu numai „pour me 
donner une contenance", cum, dacă nu mă înşel, chiar tu, 
Fundoiene, ai spus-o, dar pentru posibilitatea, oricât de redusă, de 
a suprima cu o cizelare de cuvinte atâtea asprimi dintre spaţiu şi 
timp, de a inventa, pentru o odihnă între lebezi de sticlă, leagănul 
care să fie şi respiraţie şi havuz. Scriu cu gândul nedefinit de a mă 


57 


transforma cu încetul în însuşi steagul de cerneală prin care 
cavaleria chiotelor se desface, aşa cum pe geam picăturile de 
ploaie se unesc într-o eflorescentă de lacrimi şi de funde. Scriu, 
ştiind că-mi joc cu un brelan de vocale toate avuţiile veşniciei 
relative, şi că în cartea trasă la întâmplare va putea fi parola care 
să-mi deschidă porţile fermecate, sau blestemul care să mă ducă 
la pierzanie. 


Scrisul presupune o elevaţie, o transfigurare, o trecere 
„dincolo", pe care, cu un limbaj devenit insuficient, va trebui să o 
numesc inspirație. Poeţii şi crucificaţii, proorocii îngropaţi în 
mâzgă între miracole şi lei au cunoscut-o întotdeauna. 

Vocea şi litera ta înlocuite cu o voce şi o literă venite pe unde 
de pluş, într-o ploaie inefabilă a nevăzutului. Poetul trece prin 
oglinzi concave, prin globuri de cristal legănate în aer, printr-o 
clorofilă a acestei plante verzi peste peretele minţii. De pe o 
treaptă pe alta respiraţia se face mai apăsată, pieptul simte 
umflarea unui abur de constelații dese. De aici e ţinutul pe care 
nici un geograf nu l-a hotărnicit pe cartoane sulemenite, pe care 
nici un dicţionar nu l-a transcris în dialecte şi declinări. Ochiul şi 
peniţa urmează un contur insesizabil, prăvălirile sau urcările se 
fac cu o facilitate extraordinară, fiecare pasăre e la locul ei, 
surprinsă de atâta ordine interplanetară, cu totul străină de aceea 
a oamenilor. Mişti o frunză, şi armonii divine sar pe scările de 
marmoră măslinie. 

Clatini o mână, şi havuze cu peşti năvălesc în odaie. Te ridici 
în vârful degetelor, şi o exclamare de mirare îți scapă dinaintea 
peisagiului în cascade neaşteptate. De unde au poposit atâtea 
şuviţe de îngeri aici? De unde s-au deschis porţile pădurilor şi ale 
apelor şi a venit o odihnă de pufuri cu rezonanţe nebănuite, cu 
ecoul unui cer căzut în scoica acestei ceşti de cafea, cu o plutire 
diafană şi albă, cu un braţ de lapte în jurul gâtului însetoşat. 
Această trecere dincolo, această translucidere, această 
INSPIRAȚIE rezervată într-un compartiment invizibil în 
realitate, numai acelor câtorva care sparg cu fruntea lor cartonul 
măruntei existenţe, se va împărtăşi totuşi unanim în suprema 
înălțare din viață în moarte. Revelația din poemul oricât de 
hermetic se cuvine tuturor în apoteoza spasmului ultim. Peste 
poet, în însăşi bucuria celor mai intense desfăşurări, semnul 
morții pluteşte ca steaua conducătoarea magului. E în vorbirea şi 


58 


în mersul iui tulburarea apelor de dincolo şi el interceptează 
perpetuu scânteile şi zvonul care pentru nepredestinaţi au rămas 
stinse şi mute. în moarte însă este imensa şi universala contopire. 
E trecerea tuturor în poezie. E sublima cuminecătură a revelaţiei 
şi a miracolului. 

Ceea ce iubitorul de plăceri facile, dornicul de mâncare 
abundentă, scăldatul în îmbelşugare n-au putut pricepe, 
magicianul morţii, cu o atingere de baghetă, le va dezvălui într-o 
clipă. Obrazul ca o mască de cârpă va fi rupt în bucăţi şi ceea ce 
poetul presimţise şi vestise numai, se va adeveri cu adevărat. A 
doua lumină va urma firească şi nesimţită.! 


' Nu e vorba aici de aşa-numita „viaţă viitoare". Problema aceasta nici nu mă 
interesează acum. Trecerea dintr-o stare într-alta, persistarea sau nu a conştiinţei, 
cine ar putea şti, cine ar putea şti? 


59 


DE PROFUNDIS 


Viliei şi lui Al. Marius 


Dinaintea mea e un fluviu de pene multicolore, peste care 
corabia vântului se leagănă în reverenţe uşoare, sau piatra vie a 
aventurii deschide coroanele limpezi, lărgindu-se într-o oglindă 
de valuri. lată-mă iarăşi aplecat spre buchetul candid al unei 
pagini, cu pieptul zvâcnind de o emoție suavă, ca întâia invitare la 
bal a Domnişoarei. 

Da, scumpă Domnişoară Inimă, te iau la braţ şi simt tot 
sângele năvălindu-ţi în obrajii de azur; ce-aş putea să-ți spun, fără 
să ciocnesc cu o irizare, ceaşca de porțelan a virginităţii tale? 
Virginitate în înţelesul unei perpetue întâlniri neprevăzute, unei 
înnoiri a senzaţiei evitând, cu câtă supleţe, căderea unei mânuşi în 
obicinuinţă. Privesc înapoi şi dezlipesc, una după alta, părerile de 
rău sau speranțele lipite de trupul meu ca nişte afişe, vestind un 
spectacol care niciodată n-a avut loc. în clipa asta, trenuri se 
ciocnesc pe un povârniş al minţii; un incendiu cade brusc ca o 
pasăre; în pântecul imenselor ateliere navale, ciocane mari se 
izbesc într-un vuiet apocaliptic şi sub sărutul lor aerul se prelinge 
ca o auroră de funde. Trombe largi, dar invizibile, înghit fără 
veste unul câte unul tovarăşii de elan sau de jale şi e, din timp în 
timp, o absență fără putință de corectare, ca o caligrafie a 
fulgerului într-o fântână a spaimei. De bună seamă, o cortină 
magică se lasă dintr-o dată între mine şi celălat; şi în dosul ei, 
dispărutul regăseşte o ființă unică sau multiplă, îmi face semne 
imperceptibile, primeşte cu un surâs de compătimire tipetele şi 
întrebările mele. îngenunchierea şi hohotul dinaintea unui 
mănunchi de oase, fără nici o verificare a substituirii, căci D-ta 
sau altul e tot atât de puţin în osul cât şi în îmbrăcămintea lui. De 
sus, mosoarele destramă o ninsoare netedă, hamuri de apă se 
înnoadă pe grumajii unor herghelii de viscole, singurătatea se 
răsuceşte şi ustură în măruntaie, ca un copac aprins stăruind să 
ardă sub pământ la rădăcină. 


60 


Nu-mi mai rămâne decât aruncarea de-a curmezişul în mine 
însumi, să simt tăişul sticlelor atâtor amintiri în palme, să tai cu o 
desfacere a braţelor cortina de unde, să prind în dinți moluscă 
rară sau alga unei înfiorări nedefinite, ca ecoul unui ecou. în 
tăcerea compactă şi masivă ca un bivol spintecând amurgurile, 
vitraliile largi par nişte havuzuri imense din care mâinile se ridică 
albe, rotesc peste privirile de brumă, se prelungesc în pescăruşi 
sau în pânzele bărcilor în delir. 

Degetul pipăie conturul fiecărui obiect cunoscut, dar cu o 
tremurare atinge butonul de miracol, o umbră fuge peste o 
umbră, un saltar se deschide în infinit. Aplec urechea spre şipotul 
din mine, ascult susurul cristalului depărtându-se, pe drum paşii 
unui prieten perpetuează zgomotul mort al ciorilor peste 
paragini, mărgăritarul lacrimei se adună încet pentru secole de 
puritate în scoica unei priviri. 

Ce se petrece atunci în foiţa de cositor învelind pe dinăuntru 
cele mai ascunse tresăriri ale ființei? Care sunt acele fantastice 
construcții, ridicându-se sau mărindu-se dintr-o dată, ca nişte 
caravane de aburi pe geamul unui anotimp subtil, cu zăpezile 
oblice ale respirației, cu un chiot de hamuri mânând troica prin 
aer, până ce în foamea lupilor se năpustesc scorburile îngheţate, 
alunecă prăpăstiile de jăratec. Ştiu că în nici unul din vânturile 
care mă străbat, în nici una din revărsările spre care mă încumet, 
substanța mea nu se încuie, nici nu se defineşte. 

Ştiu că trupul şi întreagă făptura mea, ridicată în soare sau în 
viscol, nu e decât lentila strâmtă prin care zboruri şi curcubee 
s-au scurs. îmi zdrobesc carnea şi memoria ca să descopăr 
buruiana plânsului sau a surâsului, cum aş sfărâma vioara ca să 
găsesc, pe frunza unei țăndări sonore, melcul sunetului iubit. De 
aceea, dacă îmi poţi lua aceste unelte: ochii, braţele, plămânii cu 
care mă ajut să trag la strung pentru mine formele şi culoarea, cu 
nimic nu vei putea da în lături năvala de armonii, cavalcadele de 
invizibil dimprejuru-mi. Prin solitudinea nouă țipetele din mine 
izbucnesc ca o ploaie de serpentine, se desfac peste glaciala 
înfăţişare a liniştii. Tremurarea în emoție a unei mâini, zâmbetul 
de resemnare chinuită la o despărțire (fireşte, toamna într-o gară 
deşartă) revin, se ridică la suprafață, cu o tragedie care mă 
uimeşte, îmi aduce în gură gustul amar al unei tristeţi, ca o 
chinină. Nu mă pot opri la mecanismul copiat cu hârtie de calc în 
cărțile de medicină | după cum nici legile (legile!) evocărilor sau 


' Cu cât e mai pasionantă, mai apropiată de esenţă, vrăjitoria decât mecidina! 


6l 


ale memoriei nu m-ar putea interesaȚin deschişi ochii in acidul 
de insomnie al tenebrelor, simt cum inima se încetinează sau se 
accelerează la o amintre, venită de unde? mă las învăluit de 
nenumăratele frământări în paharul sângelui tulburându-se. 

Acum traversez un munte de gheaţă cu picioarele muşcate de 
şerpii frigului în otravă, acum alerg prin pădurile tropicale în 
urma unor animale uriaşe, iată-mâ într-un circ suferind de 
legănarea elegantă dar tristă a trapezistului sau alături de 
fochistul unui transatlantic împărțind osânda de fierbințeală şi de 
cenuşe. 

Dar un chip cu un păiănjeniş de lacrimi mă reține, mă face să 
sufăr. £ la Paris. în Spitalul Laenec, într-un pat murdar şi strâmt, 
cu horcăitul unui plâns oprit în gâtlej, e bietul Armând Pascal, 
care nu-şi poate ascunde amarul şi chinul că el rămâne acolo, (ştia 
oare că nu va mai scoborâ dintre perne, decât pentru a fi trecut 
într-un scrum atât de impalpabil într-o cupă de care numai buzele 
azurului se vor atinge?) pe câtă vreme noi vom regăsi strada, 
vitrinele, zăpada. Dar noaptea asta m-a chinuit chipul lui. l-am 
văzut pricepând deodată o tragedie din fața căreia se dădea înapoi 
cu un hohot de râs, l-am văzut speriat de o singurătate pe care 
doliul o prevestise numai, şi pieliţa lipită de oasele fine devenise 
un trandafir al respirației. Dar noaptea asta numele tău adorat, 
Mamă, mi-a venit în auz, şi chipul tău m-a luminat şi mai trist cu 
ovalul atât de pur al feţei şi părul pe care îl ştiam negru ca un 
zbor, în cântec de mierle, devenise suav şi alb ca o spumă de 


' In această privinţă, cu adevărat vrednică de cumpănit este puterea magică 
pe care o au uneori cuvintele. Nu mă gândesc la înţelesul bine înregistrat în 
dicţionar sau conserv.it ca un fluture raoit în anuare, ci la acele cuvinte care - 
poate prin uz - au căpătat o tărie de tămăduire, s-au substituit uneori celor mai 
autentice consolări şi satisfacţii. Exemple aş putea găsi mai ales în copilărie. 
Durerea unei lovituri puternice la genunchi dispare ca prin farmec când bunicul 
sau părintele prietenos spune: lasă că trece până la nuntă. Sau ar trebui ţinute în 
seamă acele evocări - fără sens util - ala, bala, portocala etc, care restabilesc 
magic dreptatea, repun în ordine bucurii certe, sau acordă juste satisfacţii. E, cred, 
ceea ce face tăria şi îndreptăţirea înjurăturii. E, de asemeni, forţa de mare 
intensitate a proverbului. Într-un studiu excelent despre Lcs exemples du 
proverbe, lean Paulhan a examinai şi pus la punct o serie întreagă de aspecte ale 
tăriei proverbelor. Observaţiunile făcute la malgaşi pot fi aplicate şi aiurea. 
Proverbul vine la sfârşitul unei neînţelegeri, al unei nemulțumiri, nu numai ca un 
rezumat ai situaţiei, ci şi ca o despăgubire care restabileşte lucrurile şi situalia. 
„Când n-ai cap. vai de picioare" sau „Ulciorul spart nu merge de multe ori la apă"', 
sau oricare alt proverb e rostit ca o exclamare vrăjitorească pentru forţa magică 
pe care o cuprinde, pentru o împăcare cu sine şi cu alţii. E o invocaţie în care nu 
se cuprinde numai resemnare (în nici un caz umilire), ci şi o oarecare măsură de 
superioritate faţă dc evenimente şi de oameni. Puțin din felul cum S Fieud 
înţelege humorul. învingerea unei suferinţe, a unei nemulțumiri printr-un cuvânt 
de spirit. Exemplul citat de Fieud: Condamnatul la moarte a cărui execuţie are loc 
într-o luni spune călăului: „Săptămâna începe bine pentru mine”. Dar toate 
acestea nu sunt decât însemnări din ceea ce aş voi să dezvolt în „Magia 
cuvintelor”. 


62 


ecouri pe găleata unui fulger. Şi dacă toate acestea le trec prin 
cerneală, e că-ţi ştiu ființa care de atâtea ori a plutit în acest 
refugiu, aplecată peste umărul meu, urmărind volutele de fum ale 
memoriei, trecându-ţi, prin ierburile cuvintelor smulse din mine, 
mâinile care în amintirea şi visul meu nu s-au prefăcut încă în 
schelet. 

Acea rupere bruscă, acea cădere pe un povârniş de ace, dacă 
s-a potolit în revolta mea e că am ştiut să te regăsesc, să fiu printre 
policandrele de secole păstorul care alături de tine (erai 
îmbrăcată într-o cascadă de nopţi) să treacă din extaze în extaze, 
din reverii în reverii. Cu o tinereţe în voce şi în iubire ai aruncat 
făptura ta peste destin, ai primit cu un surâs angelic suferința 
cumplită. M-am chinuit gândindu-mă că, dacă nu eram departe de 
tine, întunericul nu te-ar fi spintecat şi fărâmat. 

Dar m-ai învățat să presimt şi m-am temut întotdeauna să nu 
treci, cu un pas, în nevăzutul de care erai atât de aproape. De 
aceea şi acum eşti binevoitoare cu mine şi îmi binecuvântezi visul, 
cum ai atins cu o cometă a emoţiei realitatea. De aceea neliniştea 
pe care o ghiceam la tine în privire şi în gest numai, mi-a devenit 
scumpă şi am întărit-o în evocarea şi în scrisul câtorva prieteni şi 
al meu. In alergările pe munte sau pe genunchii mării, era în tine 
aceeaşi nesiguranţă, aceeaşi aplecare spre invizibil de care acum 
eu însumi vreau să mă apropii. Cu cât înaintez în experienţă şi în 
viaţă, te înţeleg mai pură şi mai rară. Pentru ascensiunea pe piscul 
de moarte în care te afli, încerc să împletesc funiile de poeme, 
încerc să mă lepăd de contingenţe şi de compromisuri. 

Şi cu prezenţa acelei fiinţe pe care-o ştiu în nume şi răsuflet, 
cu Colomba de exaltare, mă rup din pragul de umbră, mă întorc 
spre o realitate purificată. 


' Rândurile care urmează ar trebui poate păstrate în aceeaşi tăcere, 
conținutul lor e prea personal şi prea tragic pentru a nu arunca în ochiul cititorului 
o parte din viitorul care îmi arde pe rug memoria. Dacă totuşi mă încumet să le 
public, să înfrunt surâsul trivial al celui dintâi venit, dacă trec peste indignarea 
(justă?) a lui Leconte de Lisle dinaintea aceluia care-şi arată rănile în poeme, e că 
am ajuns Ia o vârstă şi o faţă a scrisului meu în care reverenţele şi madrigalurile 
nu şi-ar mai găsi rost, în care toată pasiunea mea se îndreaptă spre adevărul şi 
suferinţa care se zvârcolesc în mine. De aceea, până la prietenii mei şi până la 
mine nu poate ajunge nici un ecou din agitaţiile şi tocmelile mărunte ale unor 
privitori cari, cu obrazul diform, lipit de geamul odăilor noastre încearcă să ia 
parte, scoțând limba, la misterul săvârşindu-se înăuntru. Nu vedeţi? Viaţa e aici, 
cu toată flora ei extraordinară, de la ţipătul roş al curcanului până la înfiorarea de 
borangic a privighetoarei. Nu vedeţi? de pe balconul în care ne-am căţărat, însuşi 
scuipatul vostru pare o orezărie nesfârşită cu fundele străvezii ale ţânţarilor, cu 
arătarea de păcură a cirezilor de bivoli. Să vă mai spun o dată: poemul e carnea şi 
sângele nostru, reflexul de cositor al artei - trecută printr-o conştiinţă a suferinţei 
- e singura noastră stemă, singurul nostru îndemn. 


63 


ACT DE PREZENŢĂ 
1932 


PE CINE CĂUTAȚI? 


Am mers cu dimineaţa pe trotuarele sonore şi paşii mei sunau' 
în minutele clare ca nişte gonguri ale soarelui unanim. Prin curți, 
rufele întinse chemau o albeaţă distinctă şi, între sărăcia zidurilor 
jupuite, cearşafurile păreau obrajii reveniţi la suprafața unei ape 
de pace. M-am oprit la fecare poartă şi la fiecare poartă am trăit 
un destin. în curţile sugrumate ca nişte şerpi, între cele două 
rânduri de case infirme sprijinându-se pe bârnele de aer invizibil, 
pe pavajul din bolovani inegali ca o tuse, minore cu privirile încă 
blonde curățau maşinile de gătit şi mâinile lor se umpleau de tuci 
ca o premergere a nopţii numai pe dianfară întrerupte. Aş fi vrut 
să smulg inima mea ca pe o lămâie din coşurile cu fructe, s-o 
arunc ca pe o promisiune de aur în poala gospodinei nevoiaşe, să 
răspund acelui - Pe cine căutaţi? recunoscut în vocea tremurată 
de vedenia descinderii polițiste, sau a venirii dinainte pe teren a 
spărgătorului strategic, înlănțuindu-mi braţele pe umerii 
împodobiţi cu toate medaliile mizeriei, să deschid cu un țipăt uşile 
iubirii şi ale fastului. Vă ştiu, borfaşi de rând, cerşetori şi 
prostituate. Vă ştiu, telali ofticoşi mâncaţi de rugina lentă a 
păduchilor. Am văzut căruțele cu zdrenţe, cu toate rămăşiţele 
civilizaţiei, de la cutia de conserve găurită, până la reproducerea 
pe o pânză de grăsime a celui din urmă Rafael. Am intrat în 
bordeiele pline de înecăciunea udă a funeraliilor în solitudine. 

M-am oprit la negustorii de stambă şi m-am bucurat de 
mirosul proaspăt al pânzeturilor aşteptând, pe tarabele de lemn 
de brad, emoția celei dintâi adolescente. Era o dimineață de 
sfârşit de octombrie, când soarele îşi încearcă ultima tărie pe 
clapele pereţilor pregătiţi pentru o navigaţie în frig, ca un 
cântăreţ care frânge, din oboseală, efortul unor învăluite 
acorduri. Alergam cu dimineața pe stradă şi băteam la toate 
ferestrele şi trilurile râsului meu deşteptau alte triluri, înăuntru 
într-o tristeţe joasă, sau în afară în cămăşile prinse cu agățătoare 


67 


pe frânghiile pentm uscat, prelungind lumina difuză din aer într- 
un acvariu de glasuri. înțelegeam că viaţa era acolo, aici, că nu 
aştepta decât s-o strâng în palme ca pe un bob de strugure 
dăruindu-şi mustul unui anotimp reînnoit. 

Pretutindeni se clădeau case. Oamenii alergau febril printre 
albiile cu ciment, lopeţi se loveau în aer, gălețile dădeau în clocot 
laptele din aburul căruia aveau să se înalțe temelii şi culuare, 
alaiuri de nunți, înfrăţiri şi certuri, odăi şi imagini, festinuri şi 
înfometări. Pe şantiere, prieteni din copilărie îmi strângeau 
grăbiţi mâinile, scriau scurte însemnări în carnete, vorbeau cu o 
voce de frig zidarilor cu mişcări magice de alhimişti. în pieţele 
mici, visători stăteau la soare pe bănci, ca nişte hârtii de turnesol 
aşteptând o transformare a culorilor.Pe terenuri virane recruţii 
zăngăneau armele în fugă. La judecătoriile de ocoale 
recunoşteam prieteni. Toţi aveau respiraţia scrisă dinainte pe 
cadranele de ceasornic, vorbeau cu un glas mulţumit, încuiau în 
dosarele voluminoase cheia unei existenţe ca o uşă cu ţâţânele 
bine unse. Ai observat, astăzi soarele a scos accente cu totul noi 
din trotuar? îmi regăsesc colegul de bancă al celor opt ani de 
liceu. Prin părul lui rărit se mai străvede timiditatea lui roză - sunt 
atâția ani de atunci - când mutam figurile de şah ca pe nişte 
înfiorări liniştite ale apelor din silabele adolescenţei noastre, când 
ne plecam pe țesătura paginilor lui Racine sau La Fontaine 
dornici de înțelesul şi succesul pur, fără nici o conjugare a 
utilității. lată, obrazul lui astăzi aminteşte întrucâtva pe cel de 
atunci; sunt liniile tot atât de subțiri, dar fața mai limitată parcă în 
spaţiu, cu un contur cu graniţe bine definite, fără acea spargere de 
păpădie în aer care însemna şi înțelegere generoasă şi împărtăşire 
din marea respiraţie a începutului de viață. lată-l pe un piedestal 
de gravitate. într-o haină aproape preoțească, cu dosare dinainte-i, 
cu slujitori la dreapta şi la stânga. Şi îi aud vocea devenită 
bărbătească şi în care mai recunosc vocea de atunci, cum într-un 
geam care se sparge ai recunoaşte clinchetul unei linguriţe în 
paharul de cristal al vacanței, - rostind o sentinţă. Sunt înfiorat de 
nedumerire şi vorbesc cu mine însumi: „Ti-ai revăzut camaradul 
de joacă, de elan, de poeme; i-ai citit pe vremuri întâiele sonete, 
pe o bancă a parcului îngălbenit de toamnă, ai stat la taifas despre 
zbaterea lui Eminescu, despre meşteşugulpreţiosalcuvântului la 
Creangă. Cu fiecare an cu care creşteaţi ți se părea că şi inimile 
voastre deveneau mai cuprinzătoare. Ai recunoscut cu el tot ce e 
trecător în sentimentele şi în sancțiunile umanității. Aţi râs 
împreună de gravitatea, de la o clipă anume, a îndeletnicirii şi a 
vârstei". Ascult sentinţa şi îmi vine să cred că totul a fost o joacă. 
Să urc cele câteva trepte până la vechiul meu camarad să-i spun 


68 


că acum totul s-a sfârşit, că putem să începem alt joc cu cei 
condamnaţi azi în glumă. Sau poate că aceştia sunt tocmai 
fantomele de atunci ale camarazilor noştri şi că sentinţa 
judecătorului e condamnarea la închisoare a însăşi copilăriei lui. 
Dar nu, nu e aşa. înţelesul e altul. Şi e acesta: în vreme ce tu ai 
stat aplecat peste răspântiile mari ale cărţilor, în vreme ce tu ai 
rămas mereu acelaşi cu funda poeziei la ureche cum la întoarcere 
din livadă te împodobeai cu cercei de cireşe roşii, viaţa n-a stat pe 
loc. Viaţa a trebuit să se umfle, să atingă toate devenirile, toate 
realităţile. în timp ce tu continuai să datini în mâini arşicele de 
cuvinte, de data aceasta camarazii tăi îşi tăiau o formă materială, 
îşi făureau lanţurile utile, deveneau „cineva", solicitau salutul cu 
deferenta cuvenită numai notorietății, seriozităţii lor, îşi 
construiau case (tot ţi se mai pare că oamenii cari au case - de 
fapt e invers: casele îi au pe ei - se închid, din viaţă încă, în 
mormintele clădirilor lor somptuoase?), susțineau stălucite 
procese, scriau studii senzaţionale, condamnau fără drept de apel 
propriile lor „visuri”. 
Parcă pe pânzele subţiri de păianjen ale atmosferei, o pojghiță 
a lunecat; în ogrăzi securile izbesc cioturile de lemn cu un regret 
vibrând ca o vâslire de păsări. Am lăsat departe mărgelele 
galbene ale soarelui. Am fugit de viaţa care grohăia între rufele 
întinse, între dosarele civilizaţiei, între vehiculele ca nişte globule 
prin circulaţia sanguină a cetăţii. Aici, buruienile se rup cu un 
zgomot sec şi câmpul zbârcindu-se pe nesimţite se pregăteşte 
pentru lungile luni de ger ca o gospodină care-şi usucă din timp 
hribii şi fasolea pentru iarnă. Frigul s-a apropiat dintr-o dată ca 
un nor. Scrijelesc cu un băț pământul cu o lucire de sticlă. Voi 
pleca desigur şi de aici. Voi mătura cu coada de cometă a 
nedefinitelor mele doruri alte ţinuturi. Şi voi privi iarăşi înspre 
trecut, mereu, ca un om care se depărtează cu capul întors înapoi, 
până ce depărtarea îl înghite. 
în buzunarele răscolite, nici o fărâmă de pâine pentru vrăbiile 
înfometate. în suvenir, nici un vers pentru dorul meu de potolire. 
Pe alocuri ziua începe să pălească aşa ca o pagină cu marginile 
îngălbenindu-se de la o vreme. Nici un semn nu mi se mai arată. 
Nimic nu mă cheamă înapoi. E doar certitudinea blândețţei, 
iertării tale, iubito, oriunde aş fi, oriunde mi-aş despleti inima ca 
pe un cântec. Şi certitudinea asta mă face să alerg, să răscolesc de- 
a valma paiele cu ruperi de oglinzi prin brazdele răsturnate, să 
regăsesc primele colibe, să gâfâi sub ferestrele mele ca sub un 
arbore al binefacerii din care îmi va cădea în mâini fructul cu seva 
caldă a iubirii. în fuga mea spre străzile cunoscute, văd cârdurile 


69 


tdX™M t- "t." Pt'- "TMărindu-mă, luându-mi înainte. Se, 
aude huruitul magazinelor încuiate, primii pas. ca nişte clopoței ai 


urcă nV'zE ' “nrt Aatografului. în autobuze 
urca un miros de benzina şi de pâine. Cafenelele îsi încearcă 


SSulu? ta CâmuUn 03 o OrCheStră înamtea isopor 


Am mers cu dimineaţa pe trotuarele sonore si în curând va 


Se yele? 5 îceiaunra anen ewi PE a tie ai aceleia »TMț, Şi va fi tot 


OBRAZULDECRETĂ 


îmi priveam mâinile: cu aceeaşi apăsare puteau opri gâlgâitul 
vieții în beregată, sau trezi acordurile de sticlă pe o harpă. îmi 
lipeam fruntea fierbinte de panglica plecării şi auzeam, prin 
circulația sângelui în şinele de fier, apropierea convoiurilor 
fabuloase. Pe stradă mă aşteptau vecinii cu pumnalele în dinți, 
împărţindu-şi dinainte fructele prăzii, gata să se spintece între 
dânşii pentru stăpânirea maţelor mele, din care aveau să-şi faure 
cravatele lor cele mai de preţ. Prin huiduieli, bolovanii se 
prindeau de frunte ca nişte lipitori şi sângele meu în irizări fine 
desemna printre arbori un curcubeu de regrete. Un corb tăia, cu 
toamnele lui, aerul. în curțile cu păsări, orătăniile îşi încercau 
clapele, şi era piuitul de arpegiu subţire al puiului, alături de 
fagotul în trepte al rațelor. în curând o orchestră de "înserări se va 
apropia pe vânturile şovăite. în curând un cuvânt ca o ancoră va 
tulbura apele şi peştii se vor năpusti prin nisipurile auzului 
purtând în oglinjoarele ascunse în solzi imaginile tuturor feţelor 
înecate. Vor fi un cuvânt şi pe urmă altele, ca lanţurile târâte în 
pântecul nopţii de stelele căzute. Iluminatul va fremăta suav cu 
tremurarea nuferilor între trestii. Aurora se va lipi de umărul lui 
ca o frunză. Şi deodată cărarea suplă va trece, guşter, pe sub 
porţile de rugină, pasul ca un măr putrezit va rămâne în iarbă 
alături de sculele ploii. 

Dintr-o parte, vila pare un bivol căzut în genunchi între 
mlaştinile de întuneric. Cu un gâfâit nedisimulat am fugit printre 
arborii de porțelan, am căzut în iedera de pe fereastră, cu spaima 
scăpată din mâini ca o călimară de tristeţe. Numai între zidurile 
căptuşite cu cărți mă voi putea potoli, numai acolo între noroaiele 
de amintiri se va încetini inima ca o găină decapitată. 

„Se va întâmpla ceva?" spuneau gospodinele târguind 
fasolea ţucără, scânteind ca o paragină îngheţată, în şorţurile lor 


71 


înnodate. Călcam pe c catifea de armonii voite, întors din acea 
călătorie halucinantă. 

Lipsisem atât de mult? Prietenii mei se înstrăinaseră? Ce 
firicel de surâs, ce infimă linie a părului se schimbase într-atâta, 
încât mi se părea pe ghivinturile trupurilor lor bătând aerul ca 
nişte căruţe cu paie, înşurubate alte capete? Festinuri se spărgeau 
prin scamă ca nişte orhidee uriaşe. Printre paharele ciocnite, în 
avalanşa de sosuri, măşti din trecut ca nişte păsări de cenuşe se 
depuneau pe obrajii dispăruți. încercam un țipăt şi era o rupere 
uscată ca de soc. Vizionarul îngrămădea lucirile de cărbune care 
aveau să sfârşească prin a împodobi pereţii acestor beţii. 

„Se va întâmpla ceva", şi în amintire fieştecare căuta măcelul 
de apocalips ca pe o roză a vânturilor arătând drumurile de 
naufragii. Şi eu strângeam în degete singurătatea, un toiag să pot 
lovi stâncile ca pe nişte armăsari din care avea să țâşnească goana 
de spumă a şipotelor. Singurătatea: e o tărie care revine în sine, 
ca o flacără reîntoarsă în vulcan. E un ecou care trăieşte fără 
nevoia auzului, în scoică. Sunt vorbele de izolare ca nişte rădăcini 
din cari vei rotunji alifia tămăduitoare. Şi vei putea cumpăni 
figurile întâlnite cum ai căuta în zarurile rostogolite legea 
hazardului unei  izbânzi. E călătorul cehoslovac din 
compartimentul de CI. III prin Tirol: „Sunt vremuri cumplite. 
Aveam un negoţ de albituri la Triest şi unul la Viena. îmi mergea 
bine. Azi sunt sărăcit. O! La Viena e o mizerie impresionantă”. 
Alături de mine e nevasta cehoslovacului ca un bufet de stejar 
pătrat, zornăind în gâtlej toate chiselele cu dulceaţa amară ale 
sforăitului. Nu pot dormi. Câmpiile albite prin aburul de frig al lui 
februarie se apropie tulburate de ferestre ca o altă insomnie. „Ce 
se va întâmpla?" Şi mă gândesc la plecări. Sunt plecările, din casa 
săracă a chiriaşului izgonit, pentru o altă casă tot atât de 
dureroasă. Sunt plecările într-o dimineaţă ca un cristal de râsete 
spre mătuşa de la Calafat, când ştii că te aşteaptă pe peron lângă 
unchiul cu mustăţile de pândar, stofa caldă din lătratul prietenos 
al dulăului. între şlepurile gemând de grâne, Dunărea luceşte ca 
un păstrăv de aluminiu. Sunt plecările spre marile capitale cu 
trâmbiţele succesului suind în sânge. Sunt plecările spre satele 
depărtate ale solitudinei unde te aşteaptă trecerea unui zăgaz 
mort pe o plută pustie cu chiotele sfârşind fără răspuns ca fluturii 
într-o cupă vidă de aer. Sunt plecările din trecut. Sunt plecările 
care vor veni. în toate e extraordinara legănare pe bancheta de 
lemn, când scoţi fața boţită spre triunghiul de cocor al unei gări, 
când toate legile obişnuinţei sunt căzute la fund ca nişte lesturi 
inutile. Cât de mult am iubit acel provizorat, acea incertitudine, 


72 


acea libertate a călătoriei. Eşti în tren: pluteşti între două lumi din 
care eşti rupt - pentru câtă vreme? - când nu mai saluţi aceiaşi 
oameni, când nu mai figurează nici una din obligaţiile scrise pe 
agenda ta de om binecrescut. închis într-un oţel - care va putea fi 
şi al întâmplării - fireşte fără confortul nepriceputului care îşi 
aduce între ferestrele mobile ale vitezei toate lanţurile de acasă, 
de la salteaua de puf până la tacâmurile tăiate într-un argint al 
lenei şi al opacităţii. Un imn pentru călătoria pe lemnul tare al 
clasei III, între zidarul italian întinzându-ţi plosca cu Chianti şi 
mecanicul francez care îți spune că băiețaşul acela mic de lângă 
uşe, pe care îl ia cu dânsul la ţară, e un orfan al unui prieten mort 
în război. Copilul e palid, îţi surâde, şi pe obrazul lui o cretă 
invizibilă trasează volutele morții. Un imn pentru călătoria în 
libertate. Şi totuşi, cârduri de vulturi pleşuvi urmăresc fuga 
trenului printre buruienile aprinse de ger, ştiind că, dincolo de 
buzele zării, o prăpastie va înghiți şarpele şi înălțarea. 

Noaptea se îngrămădeşte tot mai mult la ferestre, ca o lavă 
care mă va izola pe deplin. Nu se poate! Trebuie să ies dintre 
zidurile acestea, să înfrunt cuţitele care mi se vor prinde de carne 
ca într-o plange a îndemânării la reprezentaţia de gală. Altfel, 
fruntea ca o flacără se va aprinde la atingerea marilor fulgere. 
Altfel, nu voi auzi pasul tău ca un foşnet de creangă sfărâmată, 
plutind pe pojgshţa subţire a parcului ca un abur peste azima 
împăcării. Şi simt cum spre degetele mele florile întind gâtul, se 
gudură ca nişte câini bucuroşi. Simt că un alfabet -se trezeşte în 
lunecarea mea , că în curând va trebui să tai alte forme pentru 
păsările care se vor libera din şoaptele mele. Şi iată-mă-s ca un 
giuvaergiu: iau în mână ceasornicele mici de vorbe, le clatin încet 
lângă auz, aştept din împletirea de rotiţe tictacul revelator. Voi 
lăsa tenebrele să se desfăşuare ca nişte valuri de doliu? Voi 
întârzia în obscuritate? Sau din glasul meu voi face bucăţica de 
cuarţ, cu care convieţuitorii mei vor tăia pietrele atâtor vedenii? 
Cât de departe mi se par de aici acele pretenţii îngâmfate de 
„eliberare din artă". Ascultă: mă supără nu ceea ce faci, ci 
pretenţia ta că faci „altceva", când faci acelaşi lucru: adică 
literatură, adică: pictură. O culoare zvârlită pe pânză, un nasture 
lipit de pânză - colajele au vrut să arate facilitatea, ridicolul (de 
mare pretenţie) al picturii şi au reuşit să arate tocmai contrariul: 
că şi colajele sunt pictură, că şi din colaje se poate face o 
expoziţie, un muzeu, un interior artistic etc. Să rămânem la 
uneltele noastre. Suntem literați, suntem pictori. Pe mâini ne stau 
semnele poemului ca nişte muşcături ale gerului. Şi nervii noştri 
se înfioară de o boare fină, care ne e proprie, şi auzim uneori 


73 


plutind peste capetele oamenilor zvonul unor zboruri pe care 
nimeni încă nu l-a ştiut distinge. Stăm la porţile disperării şi 
privim cirezile întoarse de la păşune cu coastele ieşite în afară ca 
nişte trestii în care cade amfora vântului. Urmărim linia visului 
din noi cu o tenacitate ca o sete cu armonii desfăcute din cozile de 
comete ale viziunilor inutile. 

Şi ascult deodată tăcerea de apă cu gâlgâitul scăzut pe aleile 
lui octombrie, cu primul foc întors din iernile trecute în soba de 
teracotă ca o pasăre a zăpezii. Te salut, migraţiune a focurilor! Te 
salut, corăbier al jarului, şi-mi scotocesc repede în amintire, ca 
într-un scrin în care rufele adolescenţei mirosind a naftalină 
împrumută o noua supleţe fularului de lână. Ştiu că cineva e lângă 
mine în tot timpul acesta când inima şi creierul îmi circulă în 
peniță. Ştiu că la masă în blidul sărac va fi o împăcare şi o 
reculegere. Ştiu că în pâine voi găsi iubirea, cum rădvanul 
miezului în acaretul zgrumţuros al coajei de nucă. Va veni iarna 
şi zăpada va suna în locul funiilor din clopotele coborâte din 
ceruri. Vor veni veşti rare de 13 prietenii de departe, în perdele se 
vor tăia păsări ca nişte respiraţii. 

De la o inimă la alta, neliniştea ca un curent în ţevile de sticlă 
colorate. Au mai fost alte toamne, au mai fost alte ierni, au mai 
fost alți poeți încăieraţi într-o luptă inutilă. Dar totdeauna a 
triumfat viața, ca un fulger fărâmat în măselele de lupoaică. Viaţa 
care e aici iângă mine, viaţa care e numai acum şi care va înceta 
cândva să mai fie, o fărâmă cât de mică de viață mai prețioasă 
decât toate palatele morţii, viaţa ca un luceafăr găurind toate 
cărţile, toate zidurile, viaţa ca un bici încordat în cuşca dresorului; 
viaţa. Şi singurătatea. 


ACT DE PREZENŢĂ 


Sunt aici şi totuşi ştiu că ar trebui să fiu dincolo, că undeva o 
fiinţă priveşte acele ceasornicului cu o spaimă îngheţată până ce 
orele toate se sting, se confundă într-un țipăt care se varsă din 
afară în gură, ca o sticlă cu acid sulfuric. Stau, ascult, privesc, 
mâinile mele se afundă în torentul rece al hârtiilor, sunt aici şi 
ghicesc că în altă parte cineva mă aşteaptă dar nu ştiu când voi 
putea pleca, iată, sunt ordonat: îmi şterg pălăria de praf, fac 
atâtea gesturi dictate de un rost cunoscut, dar mă chinuie, mă 
arde un gând că undeva cineva mă aşteaptă, că ar trebui să fiu 
acolo să-l liniştesc. 

Aş putea deschide o fereastră spre clavecinul scăzut al 
parcului şi aş putea vedea cum anotimpul îşi trece mâinile 
dezordonate peste arpegii de înfloriri. Clapele distincte în răzoare 
se înfioară sub acelaşi deget, tocmai departe, mult mai târziu 
aşteaptă tonurile grave ale fructelor şi ale vârstei. Pere ringlode, 
razachie. Lumina îşi pune un şorţ cenuşiu, pasul atinge pietrişul 
ca un obraz, ochii noştri îşi strâng mâinile. Poemul a stat la soare 
ca o hârtie de turnesol şi, dacă în trecere lovesc numele tău. e ca 
un muşuroi de furnici din care forfotesc speriate atâtea amintiri. 
Mă aplec peste un cuvânt, peste încă un cuvânt, e un izvor închis 
în mecanismul oglinzii, sunt aici şi mă doare că ar trebui să fiu în 
altă parte, când vocea trece ca o coasă prin ierburi, le face să se 
îndoaie, deznoadă un ecou prins lângă punguliţa cu camfor a 
spicului de grâu. 

Şi în vremea asta iarna îşi mută corturile pe alte locuri virane, 
cuştile cu jivine ale verilor huruie pe trotuarele încinse, un cleşte 
smulge prin uşile plumbuite ale ploilor, pâinea abia rumenită a lui 
octombrie. 

Fiecare din noi duce cu sine, fără să ştie, vestea propriei sale 
morți, ca un porumbel care poartă sub aripă o scrisoare pentru un 
destinatar al întâmplării. Cineva ne va desfoi încet, ne va redărui 


75 


aerului, apelor, până ce în fund va găsi plicul pe care sângele ni l-a 
adus de la străbunici ca să-l trecem mai departe, prin perdeaua de 
smârcuri a ovelor. în mine sau în tine se va azvârli o altă ființă ca 
un căutător de perie şi, între agrafe şi surâsuri, va lumina rotundă 
pietricica rămasă dintr-un ecou sau dintr-o aiurare. O pasăre 
mare ca un tub cu fire electrice se va aprinde deodată cu toate 
fosforescenţele zborului. Şi trupul, luat de aici pe o targa 
invizibilă, se va evapora iot mai mult între (eline şi viermi, se va 
preface în aburul pe care îl vezi plutind uneori peste mlaştini şi 
Deşte oglinzi. 

Fiecare cuvânt e pe zidul acesta butonul unei sonerii care - 
apăsat - va face să vină ființa necesară. Câte cuvinte, atâtea ființe, 
în zadar vei aştepta fantomele să se ridice dm jalţurile bătrâne, 
să-ţi aducă mirosul de busuioc uitat de mult în perne o dată cu 
râsetul, ca o nucă încă verde, spart. Aici sunt mii de fire de 
păianjen în care vocea ta se va împletici iremediabil. Şi eu sunt 
grăbit să sfârşesc, mai am încă o cheie de încercat în broaştele cu 
secrete ale vorbelor, şi simt tot timpul că ar trebui să fiu în altă 
parte, unde sunt aşteptat lângă sticlele abia conţinând o cerneală 
care se va preface într-o eternitate de chiote. 


Cineva amestecă zilele ca pe nişte cărți de joc. O zi în locul 
alteia apare trasă afară dintre cartoanele cu regi şi Doamne 
minuscule, multicolore. Orice apăsare a mâinilor pe tâmple e 
inutilă: nimeni nu-ți va putea dovedi că azi e luni sau e miercuri, 
că azi sunt eu sau e decembrie. Până ce nu vor crăpa mugurii 
lăsând să treacă sperioase urechile de iepure ale frunzelor, 
mâinile nu vor căpăta acea lucire nematerială care să facă 
deodată oglinzile să vorbească. Până atunci, cadavrele rămase, din 
trecerea lunei prin scrinuri nu se vor clătina în perdelele şi în 
rufele păturite. Liniştea crescută cu atâta grije sub vitraliile de 
seră nu se poate ofili atât de uşor. Prin geamlâcurile cu herbarele 
pline de buruiana fierbinte a soarelui, ţipetele vânzătorilor 
ambulanți sunt de-abia o vată în plus, pentru inelul cu diamantul 
opac, al tăcerii. 

Uneori căruțele descarcă un amurg nou în curtea cu pavajul 
răsunător, câţiva oameni trec, fără să mă salute, pe dinaintea 
mesei mele de scris. Uneori. Altcineva îmi dă un ordin, îmi face o 
dojana. Cuvintele aşteaptă încă toate, ca nişte cămăşi, să lr 
desfacă fierul de călcat al revelaţiei melc. 


Prin miezul nucilor, prin coacăze, trenuri de arome trec cu o 
viteză chiuită. 

Pe ziduri apar convoiuri de tablouri, unele asemeni corbilor 
cu scâncet lemnos peste brazdele cu râme, altele ca nişte buchete 
în paharul răsfrânt al tencuielii. 


76 


Singur, îmi pot urmări respiraţia care se întoarce în plămânii 
mei, după ce, ca un şarpe, s-a încolăcit pe braţele limpezi ale 
oglinzii. 

Alte cărţi, alte tablouri trec prin aburul ochilor. Privighetorile 
îmi ciugulesc pupila ca pe o mărgică şi, după aceea, o recunosc în 
triluri iradiind din guşeîe mici, toate culorile văzului. 

Somnul trece peste mine fără să mă atingă, în legănare, barză 


sau nour al unei amiezi. 


în primăvara asta voi fi ca într-o baracă de tragere la ţintă, în 
care rând pe rând e pus în mişcare mecanismul mărunt al 
cireşelor fragede, al pătlăgelelor sperioase, al iepurilor 
neaşteptaţi. Când ochiul va obosi, alicea va nimeri alături şi roțile 
vor rămâne nemişcate. Va fi atunci toamna din mine sau toamna 
din grădini? 


Fereastra tot mai depărtată, un acvariu în care strigătele 
mulțimilor se succed altor forme închipuite. 

Dacă mă aplec înafară pot lua vântul în mâini ca, dintr-o 
colivie, o mierlă. 

Nici un cutremur nu va putea sfărâma scrumul fragil al 
poemului. 

în fierul înroşit în jăratec, în mâinile cari ating această flacără 
cu o vrajă nestăpânită, în fierăriile pline de funinginea rămasă ca 
un zaț pe fundul ceştii de cafea a existenţei, în cuiele care trec prin 
inimă mai uşor decât printr-o copită, aceeaşi față se întoarce de la 
miazăzi spre miazănoapte. 


în această peşteră nu sunt eu însumi o stalactită, care, venită 
din nimic, a strâns într-însa săruri şi viziuni? Aşa, din calciul 
primei fărâme de os, de carne, a scăpai întâi un scâncet, apoi 
vocea profundă şi mai târziu părul albit. 


în alte odăi, semeni de ai mei taie pătrate mari în ştofa 
sărbătorească a zilelor. Din degetele lor. ca la un farmec, se nasc 
vestminte şi pălării ca nişte păuni. în curți, vătafi puternici 
înjunghie capre şi bivoli, clădesc, pe tăvi scânteietoare, castele de 
legume şi de fripturi. 

Cuţite şi secrete culinare trec din generaţie în generaţie. Unii 
învaţă slovele firelor de aţă şi cu ele ştiu să scrie pe gherghefe sau 
pe haine mereu înnoite. Alţii fac din uneltele lor greble cu care să 
strângă pietrişul de sânge pe o întindere presupusă eroică. în 
fluiere sau în clape subţiri mai ştiu unii să momească păsările de 


77 


cântec cu un mălai pe care numai ei îl păstrează în inimă. Dar 
toate acestea, prin fluviile de ani şi de vegetaţii, nu mă pot încă 
smulge de aici. Acelaşi sentiment de a trebui să fiu în altă parte 
mă face să sufăr. 


Acele ceasornicului trec prin zăpezi sau prin spume marine, 
somnul meu se sparge amforă, pe gresia rece a dimineţii, seară şi 
noapte urmează cu certitudine convoiului domnesc al luminii, 
oameni ară, cântă, dărâmă sau clădesc oraşe, porțile pâinii se 
închid sau se deschid şi totuşi nici o cometă nu-mi spintecă 
planeta fierbinte a capului. Mai aştept încă mâinile să se libereze 
singure de mine şi să plece în căutarea unui obraz pe care să-l 
mângâie. Orice vorbă atunci: focul de artificiu care a izbucnit. 
Când vom uita cuvintele, va trebui o baghetă care să dea 
semnalul pentru orhestra noilor vocale. Vor fi desigur aceleaşi, 
dar la această chemare la apel toate lucrurile şi toate fiinţele se 
vor trezi ca dintr-un somn legendar. în cetatea din poveste, nu 
prinţesele dormiseră cei o sută de ani, ci cuvintele. Şi din timp în 
timp Făt-Frumos, poetul, trece prin oraşe, aduce înploscăapavie 
pentru cuvintele căzute în somn. 


Şi când mâinile liberate se voi întoarce, le voi întreba: - Ce 
mi-ai adus tu, dreapto, întoarsă de la Miazăzi? - Ce mi-ai adus tu, 
stângo, întoarsă de la Miazănoapte? Unde să-ngrămădesc 
covoarele de fulgere, vocalele de arome? Mâinile odihnite întâi 
pe umeri, ca doi epoleţi sărbătoreşti, îşi vor relua apoi locul 
printre uneltele de lectură. Va trebui să vă spun şi vouă toată 
memoria închisă în pipăit. 

Dacă noaptea se sparge pe geamurile de granit ca un felinar 
înăbuşit, mânuşile căzute din mâini ca nişte aripi mai păstrează 
itinerarul printr-un ecou expirat: Veniţi cu mine prin gangurile 
care duc la locuinţa ascunsă a luminii şi veți vedea îndrăgostiţii 
cerându-şi iertare. în vreme ce un ocean ca o toamnă roşie trece 
prin frunzele lacrimilor lor. 

Ca o scriere secretă iubirea apare pe pagina fiecărei vârste. 


Dar nici o înfăţişare nu întârzie pe placa fotografică. Cu un 
singur pas laşi distanţe imense în urmă. Unde erau acum o clipă? 
Struţii îşi vâră capul în evantaiele de nisip, ruinele sunt nişte orge 
învăluite în penumbră. Ştiu, mi-aţi adus la uşă armăsarul cel mai 
iubit, aţi strâns pântecul lui cu o chingă înflorită cu versuri, totuşi 
nu vă voi urma la vânătoare. 


încep acum să desluşesc: în dosul acestor decoruri sunt alte 
decoruri. Tot mereu alte decoruri. Copiii *ăi vor continua să 


78 


dărâme peisagiile de carton şi copiii lor vor face la fel. Darnu ştiu 
cui îi va veni rândul să dezvăluie zidul din fund. Tot mereu alte 
decoruri. Vrei să mergi cu mine mână în mână pe aleea aceasta, 
desenată numai? Dezbracă-te repede de realitatea ta, cum te-ai 
dezbrăca de haine ca să te arunci într-un havuz rece. Vom fi 
amândoi doar o esenţă, doar o culoare pe desenul fără reliefuri, 
fără contururi. 

Dacă aurora ar fi un arbore, ne-am căţăra pe ea ca să vedem 
departe ziua care se apropie. Toate pot fi scrise cu cerneală 
simpatică şi desenul întreg, dispărut cu încetul, ar putea fi 
mototolit în buzunarul celui dintâi trecător. 

Cu ce farmec vom fi atunci redaţi nouă înşine? 

Inima noastră se cufundă tot mai mult în sânge ca o barcă în 
apă. Ți-aş putea arunca inima aceasta în față ca un burete îmbibat 
cu sânge. 

Drumul e un hamac în care se leagănă oraşul dormind. Gura 
explodează ca o granată şi răneşte toate cuvintele. 

Am trecut oare de mijlocul verii? Sau de mijlocul iernii? 
Ti-am mai spus: prin păsări se transmite, până la casele noastre 
cele mai umile, curentul electric al zborului. Prin cireşi sau prin 
piersici vin în odaie focul condensat, flăcările pietrificate. 

Dar de ce câmpul desfăcut ca o praştie dintre copacii răriţi? 
De ce peruca de trăznete a muntelui răvăşită dintr-o dată printre 
brazii strâmbi? Câte schimbări! Voi trece prin pereţii tot mai 
strânşi sau voi mai aştepta aici, între pagini, între cărţi năruindu-se 
din rafturi, să vii tu sau să vie altul să-mi aducă aminte că sunt 

aici, că undeva cineva priveşte minutarele ceasornicului cu o 
spaimă înghețată. 

Toate acestea să fi fost oare numai un act de prezenţă? 


POEMOTERAPIE 


Din trupul copilului creştea un copac, creştea un oraş, 
năvăleau mulțimi cu o fanfară municipală. O! Cum se strângeau 
deodată toţi funcționarii duminicali, peste capete se deschideau 
geamurile cu un zgomot mult mai alinător decât clinchetul de chei 
al păsărilor migratoare. Dar în trupul copilului mai zornăiau 
aripile pentru alte lacăte care se vor deschide cu ferestrele 
vârstelor lui. Să-ţi număr: „astea sunt zilele care au devenit fosfaţi 
şi calcar în oasele tale; astea sunt nopţile care au prins, în plasa 
mobilă de sub'tâmple, păstrăvii albaştri ai atâtor visuri; astea sunt 
orele care ţi s-au dărâmat între degete ca scrumul unui trabuc 
abia suferit, şi au suit apoi pe portativul unui solfegiu de tristeţe 
bulele de aer ale capetelor lichide. Astea şi apoi astea. întâi te-au 
bătut la palmă şi pe urmă te-au bătut la inimă. Au ales din cuvinte 
numai acelea care putea veghea cu florile artificiale în văzul de pe 
pian melodia cea mai inofensivă. Faţa se lipea de geam, se lipea 
de toamnă. Un abur şovăia între gura ta şi gâfâitul lânced de pe 
acoperişuri. Şi pe urmă fața se lipea de ploaie, tot pe geam, ca o 
frunză rămasă din altă toamnă, dar cine ar fi putut-o deosebi de 
acelea din toamna prezentă? încet, trupul şi faţa ta s-au prelins, 
ca şi ploaia în şiroiul de pe sticlă şi atunci au trecut, fragile, în 
copacul cu rădăcinile înfipte în mădularele tale, în oraşul care sc 
continua din ochiul, din respiraţia ta". 

Şi încet în trupul copilului s-au înălţat case somptuoase sau 
cocioabe foarte triste, trupul copilului gemea în marile fierării, în 
imensele ateliere cu zimţi şi cu animale uriaşe prinse în curele, 
sau trecea ca un suspin printre frunze, în şuierul printre dinți al 
paharelor ciocnite cu o reverență atât de ipocrită la festinuri. 
Trupul copilului se înfiora ca o boare în foiţele sensibile ale 
gramofoanelor. înnoda în şnururi vocile, da în lături telefonul ca 
o perdea. Prin aburul ca o hârtie de pergament apărea un număr 
şi de aici plecau mai multe săgeți care arătau numărul 


80 


kilometrilor şi şoselele. Odihna caldă se înălbea în sânul rotunjit, 
în zăpada unei aiurări. Tot mai mult o reţea ca o armură se 
depunea pe timpane şi vocile ca nişte rufe stoarse abia mai lăsau 
să picure licoarea de spumă a unui sunet. Dincolo, în odaia cu 
jucării, calul cu paiele atârnând din pântecul găurit şi clapele 
rupte, câte, ale pianului nemişcat, şi mai aproape cuvintele din 
poem pe care le pipăi, aşa ca oasele cartilaginoase simţite cu 
apăsarea degetului, sub piele. E o lume întreagă unde te întorci, 
de unde pleci cu o luni schelălăind dulău în jurul casei, ca un 
cerdac prin cocenii troznind sub copitele calului. Cu un coviltir 
înaintezi pe drumuri desfundate de ploaie, capul cătinat clopot 
peste grumajii vitei extenuate, iarăşi altă noapte udă şi plouă şi 
plouă, până ce ultima linie a viziunii depărtându-se, rămâi singur 
pe bulgării reci aşteptând primăvara ca un curcubeu desfăcut din 
sămânță. 

Trupul copilului e un magnet şi de aceea atrage într-însul 
copacii, caii, legumele, brazii, tarafele de zmeură cu un bâzâit 
târziu în urechea de sidef a tufişului, birjarii lunecaţi atât de lent 
într-o mahala depărtată. Şi toate acestea sunt ca nişte bucățele de 
hârtie pentru experienţa atracției în laborator. Aici, dacă mă vei 
lua de mână, vei simţi curentul strecurându-se din mine înspre 
tine, ca o adolescentă care trece pe un coridor înspre hohotul 
blond al becului electric. îmi vei putea arăta hârtia de turnesol a 
vocii trecând de la rozul subțire al tinereţii la albastrul profund al 
tonului matur. într-un subsol vei vedea uneltele şchioape ale 
cizmăriei lângă teancurile de slove tăiate în plumb, care bat, 
printre roţile şi fiarele mânjite cu cerneală, cuiele albe ale ideii 
(ca nişte rădăcini) în pantofii ce vor dansa pe parchetul lustruit cu 
o ceară lactee, al cerului. Dincoace e o brutărie şi până târziu de 
tot degetele frământă în aluat un obraz care se va împărți mâine 
tuturor. în fiecare bucăţică de pâine e şi o bucăţică de plămân. 
Pasul pipăie ca un toiag până ce nimereşte bolovanul din care un 
izvor de alte excursiuni izbucneşte. Sunt bolovani aici şi acolo, să 
nu-ți înfunzi capul în pernele lor, să treci iarăşi de barierele 
oraşului cu dulăul care se va speria vestindu-ţi goana printre 
ultimele garduri căzute. Peste noapte sau peste zi şovăirea ta ca o 
umbră desprinsă din tine se continuă, se comunică tuturor 
înfățişărilor. Pe cine l-ai lăsat în urmă sau cine îți va ieşi dinainte 
cu pâine şi cu sare ca nişte decoraţii pe perna defunctă a inimii? 
Un lujer îşi clatină talanga în şipcile de aer, un lujer vine cu 
turmele de oi până la tine. La fiece popas deştepţi un oraş ca un 
cântec care dormise în fluier, sau ca o monedă pe care o descoperi 
în scorbură. în degetul tău cel mic, oraşul străluceşte cu toate 


sl 


luminile lui ca piatra unui inel, pe trotuare pasul sună ca un 
diapazon pentru acordarea orchestrei care va izbucni în curând. 

Şi în copitele calului parcă ar mesteca fălci lacome. Prin 
grilaje, încep să se deschidă zorelele ca nişte ţipete de copii (alţii). 
O linişte şi o singurătate din ce în ce mai mare. Ploaia strânsă ca 
un evantai, păturită o închizi în buzunarul vestei lângă ceasornic. 
Tot mai aproape minutarele au pătruns prin carne, au străbătut 
niagarele subţiri ale sângelui, s-au învârtit ca un compas în 
elipsoidul neregulat al inimii, au trecut dincolo şi acum, iată, arată 
o oră pe aer, pe oraş, pe cer. Lângă cimentul rece al porţii, mâna 
e un fluture foarte fierbinte. Zidul îl poţi pipăi, aici conduce până 
pe treptele abia vizibile, acolo în fund prin glicine şi iedere ființa 
ta te mai aşteaptă într-o comuniune din ce în ce mai disimulată. 
Vor fi strigăte de vânzători ambulanți, versuri ca o dantură falsă 
căzute din gurile răzvrătite? Sau numai viermele de mătase al 
somnului rupând coconul aceleiaşi aiurări, aurora ca un colb 
filtrată prin legătura de nuiele a măturătorului. 


Cât vor mai stărui umbrele, se vor mai străvede prin întuneric 
inima şi circonvoluţiunile tale ca şi cifrele de fosfor ale 
ceasornicului. Sau numai minutarele lungi ale obsesiilor care te 
frământă desenate pe un perete de emoție, tăind foarfece 
respiraţia ta ca un şarpe care trece prin degete, se opreşte în auz. 
Mâine te vor lua de aici sau te vor aduce tot aici, sau deodată 
florile crescute prin cuvintele tale ca nişte cepe încă foarte tinere 
vor reveni aşezate cuminţi în jurul farfuriilor premature. Dar. 
prin toate acestea, e bocceaua de vorbe, e funia pe care pasul 
şovăie, alege fiecare fibră, se apropie tot mai mult de calul gata 
înşăuat al luceafărului. Vei pune doar picorul în scară, vei rupe 
din avânt batista pe care stelele au strâns-o în dinți. Şi azvârlită 
peste coamele dese ale oceanului, batista aceasta va fi lumina sau 
va fi o pasăre întoarsă din frig care caută pe întinderea de spumă 
drumul înspre o colivie. 

Deodată inima ta e papagalul adus din ţări calde, pe uşă intră 
ziua ca o reverență învățată într-un cleştar de atitudini. 

Grăbeşte-te: încă o clipă şi pădurile vor sosi culcate ieneş în 
căruțele care îşi pocnesc mădularele pe o stradă şi apoi pe alta şi 
apoi pe toate. în ele anotimpurile rotite ca nişte minutare ating 
mereu aceleaşi ore. aceiaşi obraji. Grăbeşte-te: s-ar putea ca 
pădurile să se prefacă numai şi, deodată, când te vei aştepta mai 
puţin, să se ridice în picioare în căruțele gâfâite şi să calce cu 
cizmele lor zgrunţuroase de stejari, de fagi, de carpen, peste 
oasele şubrede ale bulevardelor. Deodată s-ar putea ridica în 
picioare pădurile şi printre casele năruite şi-ar putea înfige 


82 


rădăcinile ca nişte ghiare, şi ce se va mai alege atunci din jucăriile 
vanitoase, din palate sau din cocioabe? Ar fi jugaştri vajnici şi 
arţari mlădioşi, ar cădea o scăpare de privighetori ca o ploaie de 
confeti. Prin rădăcini, lumina s-ar urca până la frunzele cele mai 
depărtate, ar țâşni ca un lapte din nervurele fragede spre înalt. Şi 
ai vedea tulpinele altor copăcei tineri - răsucite prin vrafurile de 
dosare şi de certificate, ai vedea toate patimile gâtuite ca nişte fire 
de iedere printre scoarţele mult mai vânjoase. Cărţile prefăcute în 
sevă, alături de halcele de cărnuri în abatoare. Călăul bicisnic 
măcinat în crengile împletite, o dată cu umilitul în genunchi. Şi o 
vreme orele ca nişte etichete mici lipite de sticla netedă a 
ceasornicului, până ce vitrina cu bijuterii a dimineţii se sparge sub 
o lovitură de ciocan şi toate lebedele liberate din perne îşi 
regăsesc fulgii oscilând pe tiriziile suave ale iernii. Sub limbă, 
coacăza sfărâmată împreună cu şoapta de iubire nu-ţi va spune 
niciodată dacă a fost iarnă sau vară. O căldură mai stăruie în 
samovarul uitat pe marginea ferestrei de un astru binevoitor. O 
pisică se chinuie pe acoperişul strident al sirenei. 


încă o dată va mai fi chemarea dureroasă a bastimentului şi 
apoi trupul masiv ca un bivol va spinteca mlaştinile şi viziunea. 
Vei rămâne perpetuu la geam sau, rupându-te din aceste gheme 
prea fermecătoare, vei fugi într-un suflet până la debarcader? 
Acolo, pe puntea desfăcută ca o umbrelă de azur inversă, 
recunoşti plecarea celor din urmă prieteni. Pe catarg o privire se 
învăluie, se tulbură ca o pânză de rezervă. Lângă'butiile pline, 
lângă baloturile cu cânepă şi cu grâne, o flacără îşi face loc încet. 
Pe corabia depărtându-se, un incendiu se transmite invizibil pe 
fire parcă de păianjen, în curând va izbucni focul, ca un albatros 
uriaş împleticit între cârme şi cordaje. Va fi ziua deplină sau un 
continent nou ţesut pe un gherghef de respiraţii şi de aiurare. 
Mâinile fluturate pe țărm până ce clocotirea roşie va tulbura 
înspre orizonturi plutirea molcomă, până ce un peşte spintecat în 
flăcări lasă sângele rece să coaguleze pe clape şi pe harpe. Şi 
atunci, în luminarea unanimă, prin întoarcerea plânsă în pietre şi 
în nisip, acelaşi copac, acelaşi oraş în trupul copilului se vor mai 
întoarce. 


COPACUL-CENTAUR 


Pentru uneltele realităţii, aceeaşi neînțelegere ca şi pentru 
uneltele visului. Puternici: sucombăm la o zgârietură fină, pe 
inimă, cu un diamant. Slabi: braţele noastre se împleticesc în 
sârme ghimpate, se destramă în pânza de păianjen a dangătului 
de clopot. Fericiţi: trecem printr-o cenuşă ca o auroră boreală 
care se va stinge la o atingere numai a luminii. Trişti: aceeaşi 
brumă ne conduce, ca pe o vulpe flămânzită în zăpadă. Un uiiu să 
se abată peste geamul nostru? Poate lacrima să s-asemene cu o 
pasăre strălucitoare, poate vântul să sufle aburi printre pomii cari 
se căiesc. 

De la uşa mea încep atâtea drumuri, încep atâtea ființe. Trec 
prin străzi, prin tramvaie, prin case, prin oameni şi din toate 
acestea rămân pe muşchii şi pe glasul meu funigeii unor toamne 
felurite. Ştiu că multiplicarea mea e numai aparentă, că oriunde 
m-aş întoarce e aceeaşi cabină cu oglinzi mincinoase a unui Luna 
Park unanim. Clanţa pe care o apăs acum nu va duce decât spre 
încă o oglindă, spre. încă un cuvânt. Cuvântul: presimţire, umbră 
a unui obiect. într-o amiază puternică obiectele vor rămâne fără 
umbră, adică fără cuvinte. Şi totuşi, cine l-a premers pe celălalt? 
Dacă la început a fost cuvântul, e, fireşte, în puterea de magnet a 
acestuia, şi tăria de a fi atras din nimic o formă şi un contur 
material. Şi poate într-o legendă şi mai fosforescentă, Prometeu a 
furat pentru uzul oamenilor nu numai flacăra, ci şi cuvântul. Căci 
e, desigur, în denumirea abstractă care se naşte în creier, fărâma 
de fosfor care să lumineze deodată licurici sau plantă. Trecute 
prin brutăria fierbinte a gurii după ce aluatul lor s-a zămislit între 
fibrele abia simţite ale nervilor auditivi, tactili, sau vizuali, 
cuvintele cad de pe buze, rotunjite în portocale, în pâini, sau în 
argilă. Dar cuvintele nerostite, care circulă în sângele şi în mintea 
noastră, care se ating între ele cu un vaier abia distinct peste 
oraşele adormite? Asemeni filosofului antic, pot, cu felinarul 


84 


cuvântului în mână, căuta alte contururi, alte veacuri. Sau poate 
e toată făptura noastră o apă în care fiinţe şi lucruri, ca nişte 
pietre azvârlite, fac unde tot mai mari. 

Univers de o inexorabilă dualitate; orice spirit, orice materie 
cu existență dublă şi identică, una în afară şi una în noi. De ce 
imaginea din oglindă ar fi mai puţin reală decât aceea care se 
oglindeşte? Dacă din inima ta, suveică, mătasea sângelui se 
despleteşte pe războaiele minţii, cuvintele sunt fibre pentru un 
covor magic pe care nu oricine l-ar putea distinge. Această 
împletire de plante şi imagini se continuă şi în somnul subteran. 
Cum ar putea pleoapele ca două petale de trandafir să mă 
despartă de o lume ca de o aromă? Eu pot fi o creangă ieşită în 
calea migraţiunii sau jocul de loton al norilor în care silabele sunt 
strigate într-un hazard numeric pe care totuşi o putere mai mare 
decât a noastră o determină. 


în odaia mea, la locul unde stă de obicei pianul, am culcat un 
copac cu rădăcinile împleticite în aer, ca o coamă plină de 
rămăşiţe terestre şi de viermi. Sub coaja lui groasă prin care 
respiră o pădure trează încă, se aud uneori cornuri de uragane şi 
de sirene. Copacul acesta e mai mult decât un violoncel uriaş şi, 
când mă odihnesc pe trupul lui cu urechea aţintită la toate 
vuietele dintr-însul, formăm împreună un centaur cu totul altfel 
decât cel din legendă, real, carnea mea îmbucându-se temeinic cu 
lemnul zgrunţuros şi masiv. Copacul acesta domesticit în centrul 
oraşului de.perdiţiune, copacul acesta mă primeşte cu o bucurie 
pe care numai eu o simt, când mă întorc sfâşiat dintre semenii 
mei, când deodată ploile şi anotimpurile infiltrate prin nisipul 
dintr-însul încep să cânte suave. Poate numai cuvintele din mine 
să-l fi fermecat, poate prin zbârciturile lui, un cântec, un cuvânt să 
fie cuibul în care din vreme în vreme păsările trecutului se mai 
încearcă. Prietenii mei cunosc acest copac falnic pe care micimea 
mansardei în care locuiesc nu l-a intimidat, coroana şi trunchiul 
lui depăşind nu numai pereţii deveniți elastici, dar însăşi curtea pe 
unde vecinii stau să pândească adesea plimbările mele nocturne, 
când redevin copacul centaur. Să fiu atunci eu oare vasul 
comunicant, sângele meu stăruind la acelaşi nivel cu seva din 
creangă? Sau ştiu: poemele sunt adierea care vesteşte în frunză 
vestejirea neiertătoare. 

Un fluviu trece pe lângă patul meu şi-n aluviuni sunt scrise 
destinele nesigure. 

Atunci între corzile mele vocale se înalță cuvântul ca o pânză 
între corzile corăbiei. Prin rădăcinile încleştate în aer ca în luţ 
țipătul meu se continuă ca un fâsâit al frunzelor, acelaşi la nord 


85 


sau la sud. Sunt aici lângă tine şi pot pe treptele pământului să 
cobor până la cămilele din adânc cu pungile pline de păcură 
pentru o sete mai întunecoasă şi pot de asemeni să trec prin 
luceferii desenaţi pe geamuri între alte universuri legănate pe un 
hamac de azot! 

Dar în căruţe șerpii se împletesc ca legăturile de usturoi, dar 
oraşul îmi dă târcoale, îmi ţâşneşte în casă ca o ţeava de apă 
spartă sub zid. Aceste poduri de metal, aceste femei în bazine ca 
nişte imense cupe de cristal, aceste convoiuri de arestaţi, această 
foame ca o vitrină cu fructe exotice. Drumuri brăzdate de tuşea 
unor boschete, mazărea căzând din păstaie odată cu craniile 
luminoase. Rămăşiţe de zăpadă mai obscure ca nişte cioburi de 
sticlă după ospăț. Dacă te-ai zvârcoli cu iubita ta aici, aceste 
resturi ale iernii îți vor putea tăia palmele şi din vine s-ar năpusti 
în afară miile de furnici ale ruginii. 

Şi treci printre rândurie de oameni ca un fachir care nu simte 
tăişul custurei. Cuţitul scrâşneşte pe os, dar nu poate răzbi până 
la diamantul cuvântului. Flori mari ca nişte păsări fabuloase 
circulă prin grilaje. Şi servitoarea aruncă ultimele lumini în canal. 

Haide, puţină ordine deci. Aşează într-un colț grajdurile, 
terenurile de aviaţie, din marile bucăţi de aer pietrificat înalță 
teatre şi circuri, fără să te împiedeci de strâmtimea adevărată sau 
mincinoasă a mansardei. Când mâinile vor obosi de atâtea 
construcţii, înfundă-ţi-le în coama de rădăcini a copacului, ca într-o 
licoare fragedă. îr arene mulțimile vor aplauda frenetice, 
menageriile vor urla înverşunate între gratiile zgâlțâite. 

Ce băutură răcoritoare-aurora! M-aş vroi deodată într-un 
tren oprit într-o gară necunoscută să ezit pe treptele vagonului 
până ce singurul călător descins să mă cheme cu ecoul paşilor lui. 
pe peronul rece. Va fi o brumă liniştită, pe jumătate luminoasă, 
prin care clopote de tramvaie galbene hohotesc cu un clinchet 
foarte proaspăt. Asta e strada principală şi trec prin ea fără să mă 
cunoască nimeni. După aceea, cartierul comercial cu actorii ieşiţi 
în avantscenă, casele rărindu-se înspre bariere şi sufletul meu 
destins plutind dinaintea mea fără nici o constrângere, prin ziua 
care se arată tot mai luminoasă. Sunt atât de uşor, atât de liber, 
ca o scamă desprinsă între crengile parcului comunal. Port oare 
chivără fermecată care mă face invizibil? E o dulceaţă 
împrumutată de la fructarii limpezi, foamea oprită ca un 
ceasornic spart. Mă plimb între glicinele din ferestre, pe străzile 
apărute parcă dm înseşi bătăile inimii mele, şi ştiu că nu va trebui 
să întârzii, că, dacă voi sta mai mult, farmecul acesta va dispare. 
Aş putea deveni un fruntaş al acestui oraş, numele meu ar putea 


86 


străluci cu câteva litere în plus între atâtea firme. Dar voi trece 
numai, prin oraşul acesta, mă voi întoarce în grabă la gara 
străjuită de birjarii cari pândesc, ca nişte ulii, iluzoria migraţiune 
de călători. De la periferie am venit cu vălurile subţiri ale ploii şi 
am simţit numai, viața molcomă sau tulburată a oraşului 
răzbătând prin aromele brutăriilor şi restaurantelor. Afară, în 
câmp, pământul se supune aceleaşi vieţi, cu morţii îngrăşând 
recoltele viitoare, cu seminţele căzute din ciocul păsărilor prea 
lacome. Pământul acceptă dungile de fier ale trenului care mă va 
duce într-altă parte, cereale sau podgorii vor răspunde la 
chemările pe care alte generaţii le vor striga. 

Dar acum vreau numai câteva acorduri să le trezesc pe clapele 
din mine. Lumina unui trecut apropiat sau depărtat stă toată între 
mâinile mele, ca un ghem pe care voi putea să-l depăn. 

Mii de păsări vin până la copacul meu, ca nişte lampioane 
care se aprind numai la o serbare. 

Şi dacă vei voi să ştii ce fac oamenii în timpul acesta, nu vei 
avea decât sa priveşti prin uşa pe care ţi-o deschid: unii mână de 
la spate turme de oameni, alţii construiesc roți imense cari se 
prăvălesc pe dealuri cu sânge, pe şesuri oglindind cerui ca nişte 
ape cristalizate. Am văzut convoiuri lungi aşteptând la o gheretă 
de pâine. în amfiteatre alţii vorbesc cu o voce de comandă şi arată 
pentru groaza mulțimilor adunate alaiul de nuntă al cometelor 
care se apropie şi va izbucni, în curând, ca nişte jocuri de artificii. 
Cei mai mulți se întreasasinează pentru iiuzii de adevăruri pe care 
ei le cred definitive. „Acesta e adevărul meu! Care e al tău?" Şi 
trebuie să scoţi din buzunarul lăuntric un adevăr ca pe o carte de 
identitate. Şi ei, sărmanii, nu-şi dau seama că adevărul e într-un 
perpetuu mobile şi înfruntă între dânşii numai o cenuşă 
premergătoare cenuşei propriei lor vieţi. împăciuitorul e călcat în 
picioare, acuzatorul triumfă. Cu câtă linişte anunță cei mai mulți 
o realitate pe care pipăitul şi văzul lor o contrazic. 

Destul! Nobleţe sau decădere, până în zaţul ceştei de cafea. 
Gândul care îţi încinge fruntea ca o coroană funerară, cine te mai 
aşteaptă după ce ultimele spectacole s-au sfârşit? Vei fi poate 
vânătorul care ia sclipirea unui luceafăr drept ochiul ursului în 
vizuină. Pocnetul repetat din scorbură în scorbură întreiupe 
numai o clipă convoiul de frunze al tăcerilor nesfârşite. 

într-un lac cu suprafaţa la fel de liniştită, o catedrală se 
trezeşte şi cheamă în clopotniţa ei lichidă păsările ca nişte alge. 
Am văzut păsări foarte subţiri şi lungi ca o linie de cretă pe aerul 
cenuşiu. Am văzut legume care continuau să crească hidoase 
după ce grădinarul le amputase din glie. Asemeni acestor cartofi 


87 


cu excrescenţe fragile şi albe răzbătând ca nişte corniţe de melc 
din coaja lor negricioasă şi umilă, sunt şi atâtea cuvinte şi cântece 
care s-au rupt din creatorul lor şi-şi multiplică o viață stearpă, 
nebănuită în începutul de zămislire. N-aţi înţeles? Dacă m-aţi 
rupe în bucăți, înțelesul meu tot nu-! veţi găsi. lată. vă pun o 
garoafă în palmă şi voi îi smulgeți petalele, stamina, şi aţi voi să 
ştiţi ce e? de unde vine? de ce atâta aromă? Sfâşierea aceasta - şi 
oricare alta - n-a desluşit nimic. Poţi rupe în bucţi o aromă? Poţi 
sparge furtuna ca pe o nucă de cocos să curgă în frunzare laptele 
unui august nocturn? Bucuraţi-vă că mi-s buzunarele pline de 
nisipul celor patru puncte cardinale. în botul câinilor lătratul e o 
pernă albastră punând o perdea dublă pe geamurile din sânge, 
într-o zi voi trage tot cerul în casă ca pe o stambă. Aşa cum stă 
copacul în locul pianului, voi pune într-o zi oceanul într-o carafă. 
Să nu te mire. Puțin îmi pasă de toate maşinăriile perfecţionate, 
când vreau să dau în lături valvele de sidef ale scoicilor. Trupul 
molatec al stridiei zvâcneşte ca un acid sub limba mea, alunecă 
prin glandele salivare excitate, mi-aduce în gâtlej un gust sărat de 
mare şi de singurătate. Şi sunt dintr-o dată printre luntrii şi stânci 
aride, ameţit de nesfârşirea din adânc şi din înalt. Şi în timp ce 
luna atrage de secole mareea, mă întreb care e luna ademenind 
fluxul cuvintelor din mine. Nisipul spălat proaspăt păstrează paşii 
mei până ce o altă fugă de ape îi va acoperi sau va lăsa, în palma 
scobită în umezeală, scoici şi monezi mărunte de infuzorii. Mă 
aplec peste oglinda albastră şi. dacă străbat dincoio de imaginea 
mea răsfrântă, văd plante şi meduze şi în fund un dumnezeu al 
mărilor cu pletele încâlcite în peşti. Tot aşa, dacă privirea ta va 
putea străbate dincolo de mine, vei vedea case şi oameni, şi 
arături şi vite. în apă sunt tot atâția ochi cât şi într-o coadă de 
păun desfăcută. Şi printre norii oglindiți delfinii se joacă, se 
întrec. Să mă bucur de toate acestea, să scot țipătul care să fie de 
înfrățire şi de rupere laolaltă. Cum nimeni nu va trage cu urechea 
la cuvintele mele. le voi putea orândui oricum. Vântul sau ploaia, 
soarele sau amurgul, mă vor avea numai pe mine drept martor al 
bunelor cuviinți aici pe țărm. Şi dacă nici un ceasornic nu se mai 
aude sunând, capul meu nu poate fi lada braşovenească în care 
orele sunt numărate ca o zestre? Primăvara sau toamna mă voi 
întoarce în oraş. Şi voi privi cum un scamator scoate surâsurile pe 
buze, mugurii pe ramuri. Vor veni şi cuvintele de dragoste, vor 
veni şi cuvintele de ură. Vor veni şi cuvintele grosolane, ca un 
cârd de gâşte zburând greoi şi terestru prin sticla cu funde 
albastre a furtunii de iunie. Şi ghemele de fulgere despletite pe 
acoperişuri vor închipui plasa de siguranță deasupra căreia prima 


88 


stea îşi va încerca drumul pe frânghie. Ca şi celelalte, 
fosforescenţa aceasta îmi va rămâne străină. Să mă bucur numai 
de ea fără să-i limitez rostul, să calc pământul mustind de viață 
fără să cercetez dacă prietenul meu, cantonierul, a lăsat bariera, 
izolându-mă de trenul de lux al morţii. între pereţii strâmţi, ca şi 
între orizonturile deplasate, libertatea mea rămâne aceeaşi. O 
perdea se poate lăsa în acelaşi timp pe geamul meu şi pe soarele 
vostru. Aceeaşi piatră o poţi lovi aici de o cremene, azvârlită în 
înalt o poţi lovi de o pasăre, sau pe suprafaţa apelor de o undă: 
oricum: scânteie, zbor sau salt, va fi o tremurare în plus în flacăra 
din felinarul unei zile. Dar ce a devenit conacul centaur? 


PĂDURILE ORHESTRE 


Va trebui, pe furiş, să intri prin porţile marilor ape ca să 
surprinzi o tresărire pe care o presimţi numai. Aşa, păstrăvi şi 
alge nu vor avea destul timp ca să-şi arunce costumele lor 
misterioase şi se vor arăta întocmai, cu toate fosforescenţele pe 
dedesubtul lespedelor lichide. O vioară va geme la fund, lângă 
florile schimbând între ele culorile ca nişte cărți poştale ilustrate. 
Mai aproape, vei recunoaşte aerul muşcat de trandafiri şi în 
paharele cari îşi păstrează în fluviile reci aceeaşi strălucire mată, 
buchetele de stele veştejite. Din lumina caie rămâne infiltrată la 
fund, vei putea alege un clopot izolator de sticlă, şi gurile ritmice 
ale peştilor lacomi, să evoce desigur uraganele care într-un 
anotimp au încercat lacătele ferestrelor tale. Torente şi oceane 
atunci, ca nişte cozi de păuni cu aurul cusut pe ele de atâtea 
aurore. Să înveţi nesimţita ridicare dintre unde, fără ca vreo 
încreţitură să alunge odihna cerului sperioasă pe unanima 
oglindă. Să înveţi mersul uşor lângă germinare, fără să sperii 
embrionul care pipăie cu corniţe de melc aerul propice. Să înveți 
tremurarea aripilor de albină cari iau numai atât polen cât mai 
trebuie pentru gloria verilor viitoare. Şi după aceea pomii vor 
cânta cu gura închisă, până ce păsările mai tinere vor veni să ia de 
la gâtul păsărilor moarte cheia pentru cântecele încă încuiate. 
Brazii ca nişte negustori de covoare, îți vor arăta cascada pusă 
oblic pe crengile lor, sărind din treaptă în treaptă cu miile de 
agrafe strălucite, cu broderii din aer şi curcubee. Eşti tu negativul 
acestei fotografii expuse la soarele puternic al evocării, sau numai 
poemul tău, ca un bulgăre de sare, absoarbe umezeala din 
lacrimă, din atmosferă? Nu vei şti incă să te apropii destul de 
încet de cârdurile de flori. Până să le atingi tu cu mâna, va fi 
toamnă şi migraţiunea lor va fi început. Dar fumul care îţi 
vesteşte departe întâia aşezare omenească, bandajele tot mai 
rupte pe rănile amiezii, dar vocile ca un roi de albine venite spre 


90 


mierea auzului tău, îngerul care apare din gămălia lovită numai a 
unui chibrit, răspunsuri şi întrebări întretăiate ca nişte căderi de 
stele, surâsul trecut din obraz în obraz ca o amestecare de cupe, 
dar această făgăduială sub dulcele zăngănit de chei al îmbrăţişării, 
acest hohot de râs în sălile de spectacol, această dezlănţuire de 
miresme, aceste bariere ale zilei depăşite în goană într-un docar 
plin de ramuri de salcie şi de excursionişti. Cu ochii legați să 
distingi binele de rău, cum ai spune: asta e o piersică. Nesfârşirea 
poate fi în tine dacă o vrei numai şi dacă nu te gândeşti la sfârşit. 
O clipă poate astfel să inunde peste micimea ei, o oră o zi, să se 
suprapuie triunghi isoscel peste secol. Numai gâfâirea ta, limita 
pe care ţi-o propui singur, te refuză eternității. în timp, sau pe 
străzile descompuse ale mahalalelor, sugrumă singur câinele 
dezgustului care urlă. Pune-ţi pe gură voioşia unui copil care se 
mulţumeşte să strângă în mână uneltele abstracte ale soarelui 
căzute în ţărână. în lampa de petrol sau în lumânarea săracă poți 
libera aceeaşi albastră respirație a oxigenului. Aşa, vei putea fi 
cântărețul acestor oraşe cu marile lor cupole strălucind prin 
lanurile de grâu, cu tranşeele săpate din tavernele pline de vuiet, 
până la cavourile zidite sub grilajele cimitirelor. Ghiceşti, desigur, 
societățile corale din dosul largilor geamuri. în sere, vârste 
exotice îşi desfac culorile între glastre şi glasuri. Aici se prepară 
cetățile viitoare cu străzi simetrice pornind din pieţe centrale şi 
blocurile monotone ale clădirilor unde stă păturită o viaţă cu 
dungile proaspăt apăsate pe sub maşina de călcat uniformă. 
Apoteoze rupte din aerienele iluminări. Centauri convorbind 
cuviincioşi la ferestrele acoperite de o lumină egală. Printre 
arborii care păzesc cu număr socotit tăcerea şi umbra fiecărei 
case. se străvede stiletul ascuţit al oceanului de la marginea 
oraşului. Din când în când sirenele fug de pe ţărmuri şi vin până 
pe străzile principale, aducând în solzii lor o frăgezime salină. în 
partea de la nord fumegă potolit vulcanii seculari. Şi în subsoluri, 
prin butiile pline de solare musturi, aşteaptă baloturi mari cu 
cânepă pentru vestmintele unor amurguri somptuoase. în 
cazărmile aerate, lalelele şi crinii stau în locul piramidelor de 
arme. în vegetaţiile inundând grădinile, cântă un belşug ancestral, 
ca un pian care, rămas în fundul mării după un naufragiu, ar 
scoate deodată acorduri din loviturile de undă. Prin toate acestea, 
memoria se zvârcoleşte udă, păstrează, lipite de trupul ei, lumini 
şi frunze. O caleaşca a primăverii cu perne şi hăţuri strălucitoare 
mă duce departe. Ieri, arborii erau încă goi, dar azi i-a atins 
cântecul tău magic şi au apărut pe crengi muguri şi o presimţire 
de flori. Să trecem repede prin furtunile care au ridicat apele şi 


91 


le-au făcut să se spargă în aer cu o dulce irosire de păpădie. Dacă 
bicele acestor vânturi nu au alungat din tine foamea şi setea ca pe 
nişte privighetori, înaltele temperaturi care ţi-au încendiat ochiul 
vor mai putea face să răsară, împrejurul tău, acele forme 
arhitecturale în care simțurile tale să-şi toarne închisa lor 
armonie. Toate avalanşele strânse în tine, de la bucuria frenetică 
până la tristeţea neîmpărtăşită, se vor şterge oare o dată cu pasul 
tău? Sau din ele şi din memoria ta vor purcede plantele şi turmele 
de mâine? Vorbele pe care le vei fi rostit într-un crepuscul lângă 
spicele de grâu vor trece oare mai târziu în pâinea ce se va împărți 
în aziluri şi în fabrici? Sălbatecile herghelii de cai năpustite prin 
amintirea ta nu vor veni cu flăcări pe nări să ia parte la 
sărbătoarea poemului? Cântecul tău, prin care ringlode şi 
morcovi şi păsări au trecut, va mai putea fi hrana unei lumi în 
germinaţie? Ce va rămâne din aceste aparenţe când uriaşele 
fantome - schelete sau cărnuri - vor reapare? Timpul, 
necunoscându-şi limite, şi în întinderea lui infinită neexistând nici 
trecut nici prezent, nici viitor, şi presupusa succesiune 
cronologică nefiind decât o arbitrară şi foarte neîntemeiată 
socoteală a bieţilor noştri semeni - neexistând început nici sfârşit, 
nu există nici mijloc nici urmare şi faptele pot fi, aşadar, situate 
oricum şi oriunde, spaţiul şi timpul suprapunându-se într-o 
nebuloasă fără limită, într-un spirit fără de sfârşit - vei putea 
întâlni într-o dimineaţă, în drumul tău spre birou, un pleziozaur 
sau, deodată, când vei asculta somnul căzând în tine ca o apă într- 
o peşteră, odaia ta se va umple cu zborul untdeiemnos al unor 
lilieci uriaşi. Tu sau altcineva, pe dâmbul acoperit de o umbră 
dureroasă, vei scrie cu compasul braţelor tale devenite imense, ca 
o moară de vânt înnebunită, vaste circomferinţe pe aer. Va veni 
cineva să ne spună că e iarnă? Va apare un heleşteu ca un acvariu 
pe etajera de tenebre? Planete şi sori, ca nişte vaste păduri 
incendiate, se vor apropia de zenitul ochiului nostru. Şi trupul 
meu ca o pupilă va aduna într-însul toate razele de țărână. Totuşi, 
nu vom părăsi aceste locuri. Seara, în cafenelele pe jumătate 
deşarte, o oboseală dulce se prelungeşte din cenuşiul marilor 
vitrini prin linguriţa care amestecă norii în cafeaua cu lapte. Vom 
putea citi un ziar foarte vechi şi, cu acele sângelui date înapoi cu 
o vârstă, să ne tulburăm pentru nişte întâmplări uitate. Alături, 
jucătorii de biliard cari vorbesc în şoaptă şi cu undiţele lor rigide 
mişcă peştii rotunzi pe suprafața de ştofă verde. Bilele se ating cu 
un pocnet încet ca o suavă sfărâmare de plante. Sau vom fi iarăşi 
într-un oraş necunoscut, bucurându-ne atât de copilăreşte de 
forfoteala oamenilor pe bulevarde. Toate acestea sunt foarte 


92 


ciudate şi fumul în care sunt învăluite leagă respiraţia ta de a lor. 
Va fi spaima lâncedă în căldura joasă ca un tavan a unei nopţi de 
vară sau desperarea care te sufocă în frigul chiuitor şi alb al unui 
întuneric de februarie; cerul de cristal lovit de dinţii tăi într-o 
descindere din trenul unei vacanțe, sau plimbarea târzie prin 
grădinile de zarzavat dincolo de barierele oraşului. Mai încolo, 
spre întâiele forme ale pădurii prin care corpuri străvezii de 
adolescente se disting o dată cu boschetele blonde, te vei putea 
întreba dacă arborii n-au crescut din instrumentele de muzică 
îngropate pe vremuri la locul de astăzi al rădăcinilor lor: lată. Din 
armele şi osemintele strămoşilor creşte câteodată tulpina subţire 
a flăcării de sulf. Pe şesurile străvechi au trecut poate hoarde 
muzicale, purtând pe umerii lor, în loc de buzdugane şi suliţi, 
flaute, viori şi piculine, violoncele, cernuri şi trâmbiţe, şi de 
atunci, din viorile prefăcute în rădăcini au crescut paltini înfiorați, 
din flaute au crescut fagii, din piculine mesteacănii, din violoncele 
şi contrabasuri stejarii şi jugaştrii gravi, din cornuri şi trâmbiţe, 
sonorii cedri, din harpe, teii melancolici, din ţitere, subțiraticii 
plopi. Prin coarnele lor bogate vei deosebi încă fiorul de alămuri 
şi de coarde. Imnuri religioase, fanfare sărbătoreşti, chiote lungi 
de podgorie. De la nord, păsări venind fermecate de lumina 
acestor muzici. De la sud, tristeţi ca nişte corăbii albe gonind spre 
țărmurile acoperite de pădurile-orhestre. Copaci plini de tuburi, 
ca nişte orge în care vânturi şi seve urcă. Aşa, pământul legat de 
cer prin ţevile marilor vegetaţii se acoperă de strălucire sau de 
umbră. De aici vin miraculoşii păianjeni cari ne ţes pe ochi 
pânzele fine ale somnului, de aici pădurea măruntă ca o ruină te 
duce spre portretele triste ale copilăriei din podul devastat. Prin 
harmonice şi jucării sfărâmate, vântul trece cu pletele despletite. 
Numai un perete a mai rămas şi buruienile înalte care au răzbit 
prin etajele de dedesubt ca un havuz spart, caută în tencuiala 
scorojită un sprijin ca o mână. îmi amintesc, lângă şuruburile 
scoase din uz, întâile avânturi ale adolescentului. îmi amintesc un 
sat sălbatec, cu corturi făcute din piei de animale, cu bărbaţii 
vopsiți pentru dansurile sfinte, cu femei stând de pază lângă 
falnicii armăsari. E un trib paşnic şi copiii stau în jurul focurilor 
unde se frige carnea tânără de antilopă. Marile batoze n-au trecut 
încă pe aici. Din pământul râcâit de soarele fierbinte, n-au apărut 
încă uzinele încordate, locomotivele sub presiune, ca nişte zei 
neînduplecaţi care. totuşi, iremediabil, vor fi cândva dezgropați şi 
venerați. Şi iată-te adult, cu trupul şi capul prins în puterniciie 
hamuri ale ordinelor utile. Din pasul şi din glasul tău se nasc 
construcţii, se desfăşoară şosele. Nu e vreme prea multă. Din 


93 


tendoanele muşchilor ziua de muncă scoate sunete neaşteptate ca 
dintr-un țambal încordat. Câmpii sau heleştaie se arată numai Ja 
o chibzuită deschidere de săltare. Nu e voie să râzi sau să plângi 
decât într-o gamă a solfegiului de monede. Şi totuşi e acum un 
anotimp mai înflorit ca oricând. Pescăruşi spintecă oglinzile de 
spumă, insule apar la o cotitură a fluviului, ca nişte coviltire ale 
unui circ ambulant. Prin stufărişuri şi paie aştepţi chiar săritura 
fluidă a unui saltimbanc, genuflexiunea compătimită a girafei 
savante. Culori dintr-o legendă au revenit pe arbori, pe case. 
Vigoare averii recunoscută în zborul sigur alrândunicii, în lampa 
aprinsă în plămânii pădurarului, în clopotele eliberate din arma 
torentelor. Ochi, ca nişte pietre preţioase în cutia de catifea a 
luminii. Poduri arcuite în orizontul apropiat. Arunci numai o 
bucăţică de pâine din generosul tău surâs, iubito, şi iată, ca nişte 
peştişori roşii, toate cuvintele de dragoste năvălesc aici. Miresme 
sar gardurile din grădini, o iau la fugă până-n curţile cele mai 
depărtate. Ai apărut din picătura de cerneală care-şi tremură pe 
această pagină toate virtualităţile ei, sau erai aici mai de mult, 
aşteptând ca torentul de litere să te aducă luntre înspre mine? în 
semnul pe care peniţa nu l-a desenat încă, dar care va corespunde 
desigur unei forme dinainte hotărâte de spirit, fi-va oare fulgerul 
vestitor de ploaie sau copacul răsucindu-şi burghiul în vijelie? 
Furnicile acestea roşii cari căptuşesc fruntea; magia unor lumi 
înviate de antenele invizibile ale minţii; amintiri; bucurii sau 
înfrângeri izbucnite din claviatura alfabetului pe care scrisul, 
dumnezeiesc de liber, îl atinge din loc în loc pentru îmbinarea de 
sunete lăuntrice. Să fie toate acestea la întâmplare? Gândul 
învârtindu-se pe axa lui are un ecuator fierbinte şi, de o parte şi 
de alta, matele străluciri polare. Prin oglinzile de la miazăzi, sau 
stogurile de fân de la apus, respiraţia acestor închipuiri se clatină 
ca un abur sau ca un triunghi migrator. Ochiul, afundat ca un 
termometru în apă, poate urmări zbaterea de peşti şi de alge. Sau, 
aruncat în aer ca un disc, poate primi bruma rece a lui august, 
reflexele de oglinzi ale marilor observatoare. Dar vocea ta. 
cântecul nostru, scrisul acesta mărum, nu sunt decât scoicile şi 
brăţârile uitate pe țărm şi pe care un braț al mării lenevos le 
adună şi le face să dispară. 


PREFAŢĂ LA ALTE POEME 


Ce-mi va rămâne, aşadar, din trecerea printre arcurile de 
spumă ale atâtor cuvinte, ale atâtor imagini: o tristețe calmă, 
senină, o tristeţe ca o vârstă liniştită, ca o retragere în amintire. 
De câte ori elanurile şi revelaţiile mele le-am voit împărtăşite, am 
greşit. Unde din plămânii mei am suflat aur, tinicheaua de 
dedesubt a fost mai puternică şi nu s-a sfiit să iasă la iveală. De 
câte ori am înălțat inima mea ca pe un felinar până ia obrazul 
acestor oameni, am surprins rânjetul disimulat. Sunt acum la acel 
„mijloc al cărării vieţii noastre" şi numai suava prezenţă şi 
certitudine a iubirii îmi va putea străjui de aci încolo paşii. Asta 
înseamnă oare că va trebui, față de ceilalţi, să-mi sulemenesc 
gândul, să rostesc altfel de cum buzele şi limba mea le culeg din 
gură, cuvintele, ca pe nişte grăunţe magice? Ceea ce m-a depărtat 
de câţiva din cei pe cari îi crezusem aproape, nu a fost numai o 
diferență de cunoaştere şi iniţiere - înțelegerea lor fiind 
totdeauna cu o jumătate de zi în urma alergării mele - dar şi o 
deosebire de intuiţie, o libertate de spirit care mi-e proprie şi care 
mă face să păstrez o nuanţă de îndoială chiar acolo unde alţii 
opun cea mai sigură şi suficientă dintre atitudini. De aceea n-am 
admis niciodată pentru poem o ţinută dinainte stabilită - 
numească-se ea „modernism" sau „arhaism"!', - ştiind bine că, aşa 
cum puţin le pasă vântului, legumei sau omizii, de regulile 
hotărâte în laboratorul cu ferestrele închise, şi poemul care, stărui 
să cred, e o putere captată din afară (sau din el) de antenele 
poetului, nu va putea fi niciodată hotărnicit între graniţe 
preconcepute. 
îngăduința mea unanimă s-a lovit, fireşte, de prostia 
îngâmfată a câtorva presupuşi camarazi. 


' N-am spus, oare, încă din 1924 în 75 H.P.'/| „când formulă va deveni ceea ce 
facem, ne vom lepăda şi de noi"? 


95 


Neliniştea faţă de necunoscut, şovăirea pe sârma atât de 
subțire a realităţii, aşteptarea întru incantaţia care va veni la ora 
necesară, toleranța mai les, erau virtuți (sau vicii) pe care le 
credeam împărtăşite. Cum să nu fi surâs când i-am văzut pe aceşti 
prieteni înlocuind o momâie cu alta şi gata să comită, în numele 
celei din urmă, excesele pe care cei dezavuaţi de ei le făptuiseră 
în numele celei dintâi? Am crezut totdeauna într-o egalitate față 
cu tine-însuţi - ştiind prea bine că orice „adevăr” (?) enunțat 
definitiv închide în el propria lui negaţie, descoperirea unei 
poetice sau a unei munci noi, adăogându-se la o pasiune pentru 
celelalte muzici pe care gustul şi vocaţiunea ta ţi le dictase. Cum 
să nu fi surâs când vedeam că ultima carte adusă, în geamantanul 
meu sau al altuia, devenea pentru aceşti prieteni' singurul 
adevăr, nepersonala îmbrăţişare a tuturor literelor - greşit 
înţelese - dinăuntru coincidând cu condamnarea la fierul roşu al 
injuriei a tot ce fusese iubit cu o oră mai devreme. 


Pasiunea de oricând, prin însăşi existența ei, e justificată. 
Inutil o voieşti înlocuită cu aceea de astăzi, care va trebui numai 
să-şi păstreze rostul şi locul ei. Muşcând perele din luna august, 
nu înjura florile din luna mai. Dar toate acestea nu sunt decât 
preludiul care mă va duce spre certitudinea ta, scumpe prietene 
Fundoianu. îmi vine să râd încă de întrebarea pe care o Doamnă 
literată mi-a pus-o de curând: 

- „Ei, ce mai spune acum Fundoianu despre Arghezi? îl 
înjură, nu-i aşa?" - „De ce. Doamnă literată?" m-am mirat eu. - 
„Fireşte, astăzi când îi plac Tnstan Tzara şi atâţia alţi poeți 
„modernişti” pe cari nu avea cum să-i cunoască pe timpul pasiunii 
lui pentru Arghezi, acesta trebuie să fie cu totul decăzut în ochii 
lui şi desigur că nici nu-i mai poate preţui". Indignarea mea a fost 
mai puternică decât mirarea mea. l-am răspuns aşadar: - „Vă 
înşelaţi cu totul, stimată Doamnă. Fundoianu scapă acestei 
definiții. Pasiunea lui, odată câştigată, e câştigată pentru 
totdeauna. El nu l-a iubit pe Arghezi o oră sau o primăvară, 


' Prietenii mei adevăraţi vor şti - chiar dacă într-o zi nu-mi vor mai sta alătur! 
- că aceste rânduri, şi oricare la fel, nu pot să-i privească. Ele se referă numai la 
tristeţea mea pentru abuzul de încredere a doi trecuţi camarazi. 

Dacă nu înţeleg să contest incertitudinea oricărei valori în sine, îmi trebuie 
totuşi o certitudine, şi anume: stabilitatea raportului dintre tine şi această valoare 
- imuabilitatea reacţiunis taie faţă dc ea - dacă, fireşte, ai putut-o cuprinde şi 
sesiza. Voi mai adăoga- o judecată (un sentiment) pornită de la elementele 
lăuntrice ale valorii şi nicidecum subordonată unor consideraţii străine ei, cum ar 
fi salutul autorului pe stradă, apetitul lui mai mare sau mai mic pentru aperitive 
etc. Şi în nici un caz o operă nu poate fi pusă în funcţie de vârstă sau de epocă. 
Intuiţia artistului adevărat e totdeauna matură, adică imuabilă. 


96 


pentru ca, într-un anotimp următor, să se scuture de el în căutarea 
altor fructe. El a prețuit în Arghezi ceea ce acesta, cu degetele, cu 
limba şi cu viziunea lui, aducea inedit şi autentic din emoţiune şi 
din poezie. Sub alt înveliş, a iubit poate în Tzara aceeaşi revelaţie 
a poeziei şi la bucuria lui de a-l şti în raft pe poetul Arghezi s-a 
adăogat aceea de a-l şti şi pe poetul Tzara. Linişteşte-te, aşadar, 
Doamnă: Poetul Fundoianu a avut din vreme un gust şi o iniţiere 
sigure. Orice poet adevărat va găsi înţelegerea şi prietenia lui fără 
să-i ştirbească însă cu nimic pasiunile anterioare." 

Şi fiindcă am întârziat în această evocare a deplinei înțelegeri 
pentru alfabetul poeziei, nu va trebui să uit nici numele - pe care 
niciodată nu-l voi cita de-ajuns - poetul Perpessicius, a cărui 
prezenţă şi ale cărui cuvinte înseamnă cea mai unanimă măsură, 
cea mai iluminată tălmăcire a cântecului. 

Să mă întorc ca un arc de ceasornic asupra mea însumi, să 
întârzii în propriul meu tictac, când afară anotimpuri şi vârste se 
alungă asemeni unor pantere fluide? Va trebui, dimpotrivă, ca un 
fruct pleznind sub tăria neînfrânată a seminţelor dinăuntru, să mă 
sparg dc eul meu, să mă risipesc în oxigen şi în țipăt, ca o scamă 
de păpădie? 

Dar cum aţi putea pricepe? 

Urletul acesta încolăcit în jurul frunții ca o valpurgică iunie. 
Omul acesta alergând pe o şosea nesfârşită care nu duce nicăiri. 
Foamea şi setea care aşteaptă sigure reîntoarcerea fiecăruia. 
Lumina care se urcă din pământ, ca apoi să se întoarcă iar la el, 
ca şi aburii cari alternează între gura arăturilor şi ploaie. O 
grădină de vară aproape pustie, cu jocul deznădăjduit al actorilor 
în fund, iată primele mari picături de ploaie sunând pe silabele 
galbene ale începutului de toamnă: iată, aurora însăşi, o lespede 
de marmoră funerară în cimitirul devastat a! nopţii. Şi, prin 
cortina minţii ruptă bucăţi, planete şi son în prăvălire de 
incendiu. Eu am văzut, prin fiecare, o flacără zbătârdu-se ca o 
lupoaică printre gratii. Să fi fos: vulturul hrănit încă din ficatul 
tumefiat al Prometeilor în serie? Cele câteva lopeţi de pământ nu 
vor putea sugruma flacăra aceasta Un om strânge în braţe un 
hohot de râs transformat apoi în tremurarea albastră a arderii. 

De pe armăsarii îmbrăcaţi în armuri, descâlceau, cu străluciri 
de metale, gânditori şi poeţi. Lănciile şi zalele îngropate 
continuau să ardă sub pământ cu o respiraţie reținută. Am rupt 
pânzele de păianjen care legaseră primejdia şi tezaurele unanime. 
Am mers lângă lacul acoperit de lişiţe, de uitare, şi am auzit sub 
paşii mei foşnind oasele şi putrezirile defuncte ca nişte irunze ale 
toamnelor nenumărate. Am bătut cu furtuna desperată la uşile 


9? 


zgâriate de fantome ale hanurilor părăsite. Am fost calul orb 
legat la roata de piatră a unei mori. Şi în mine s-au clătinat ca într- 
un nămol toate ancorele umanităţii întoarse din larg. 

Ridică tu piatra, dacă vrei, şi loveşte-mă. Vei fi totdeauna cel 
care primeşte lovitura şi niciodată acel care o dă. 

Vipere, cascade, schilozi, apusuri şi amieze, frământări de 
aluat ale dealurilor, grădini acoperite de apă, dărâmături şi 
reînfloriri, toate sunt aici în palmele mele, ca o băutură care mă 
va răcori sau mă va frige. 

Popas? în dreapta, podgorii în care goarnele strugurilor vor 
mai suna o deşteptare. In stânga, vântul ca o cârpă şterge de praf 
alămurile, cu străluciri, ale şesurilor. Pretutindeni, oameni prin 
mijlocul cărora va trebui să trec fără nici un țipăt răspunzând 
sfâşierii. în genunchi, cu capul plecat, rugăciunea mea tăcută e 
mai puternică mult decât urletele lor. Va apărea oare prin mine 
sau prin altul, curcubeul care să însemne sfârşitul acestui diluviu? 
Sau din pământul care r.e-a dat cărbune şi aur şi din care au fost 
aduse spre noi marile alaiuri ale artelor antice (Frumuseţi 
reînviate vă salut!) va apărea deodată cea mai supremă dintre 
inspirații? Până la ea, treptele poemului te vor conduce alături de 
treptele visului şi prin oasele transformate în orge invizibile vor 
trece marile acorduri ale spaţiului. Dar până atunci, din vârsta 
mea aproape bărbătească, va trebui să trec încă prin bicele de 
ploaie şi de anotimpuri. 

încă o privire în jurul meu. să văd ce columne au mai rămas 
în picioare, să duc până în înalt echilibrul arhitecturilor terestre 
încă o privire împrejur, să recunosc ruinele şi scheletele în 
devenire. 

Poate pe cealaltă pantă a colinei să mă aştepte o mulțime mai 
îngăduitoare. După ce voi porni la drum de aici cu cele câteva 
înțelesuri câştigate, îmi vor ieşi poate înainte gospodării şi mai 
gâzduitoare. Voi merge încet, poate grav, spre vârsta mea nouă. 
voi privi atent la formele inedite, îmi voi umple sacul de merinde 
cu obşteştile încântări. Vor fi poate iar provincii ale poemului, 
capitale ale triumfului, voi învăţa să sufăr şi să trăiesc ca după o 
reînviere. Cândva, într-o dupâ-amiază de toamnă cu lectura 
adormită într-un jâlț. voi sufla pe aburul geamului şi voi face cu 
un deget să apară obraji şi contururi vrăjite. Apoi voi şterge totul. 
La fc! îmi va fi cu putinţă să fac să apară o lume întreagă prin 
respirația mea şi după aceea să o şterg ca şi cu un burete. Voi 
merge pe ţărmul mării să văd cum pescăruşii se prefac în spume 
şi vin apoi să se rostogolească în nisipul care le absoarbe. Voi 
merge sus pe piscurile munţilor să aud ecoul izbindu-se de stânci 


98 


ca o capră sălbatecă. Voi trece pe străzi, în oraşe, printre 
vânzători ambulanți şi vitrine cu obiecte strălucitoare. Sau, în 
mari ateliere de sculptură, voi sta să ascult alături de discipoli 
învățăturile bătrânilor maeştri. Va fi o tăcere ca o lumină de 
cristal izbucnită prin largile ferestre. Voi sta fără o vorbă şi voi 
vedea cum, simplu, Constantin Brâncuşi deznoadă din pietrele 
mari, masive, funde - aproape imateriale - de păsări şi de peşti. 
Mă voi bucura de praful acela de calcar şi de grezie pe care îl voi 
respira prin gură şi prin haine, şi-n liniştea deodată luminoasă 
lângă marele maestru, voi asculta cum viaţa ca o stalactită se 
întăreşte în peştera din noi. Desigur, nici o contractare, nici o 
silabisire voită. Totul să vină fără constrângere, fără efort, aşa ca 
lovitura mlădioasă a boxerului. 


Când mă voi apropia de mahalalele oraşului, odată cu aurora, 
voi putea striga numele acelei revelații pe care orişice amiază de 
atâtea ori a sâvârşit-o. în nisipul deşertului sau în apa clară a 
râului de munte, această oră perpendiculară luminează la fel. 


Oriunde, în vuiet sau în tăcere, voi privi alături şi te voi 
recunoaşte pe tine. Colomba, căreia zborul încercat în aceste 
pagini şi în altele îl închin. în mersul meu repede, voi trece iarăşi 
prin pădurea cu foşnet pe care o iubesc. Poate îmi voi grăbi şi mai 
mult paşii şi, înainte de amurg, voi fi la poalele munților cu întâia 
răcoare atât de proaspătă dezlipindu-se din ferigile'abia clătinate 
şi suind pe peretele de piatră spre cuiburile de vulturi lâncezi şi 
spre bufniţele de jar potolit. Marea tăcere a codrilor, a munților 
în cari începe să oficieze noaptea în odăjdii, mă voi înfiora dintr- 
o dată. Voi asculta fagii şi stejarii cari îşi răspund, vuietul adânc 
ca un havuz pe carc-l face căderea unei frunze. Voi asculta apele 
infiltrate prin crengile uscate. Şi când umbrele vor începe să se 
risipească, voi porni mai departe. 


DIN PERIODICE 


NBEiA agy 
4 = dng 
BIBLIOTECA 


AVIOGRAMA 
(în loc de manifest) 
CETITOR DEPARAZITEAZĂ-ŢI CREIERUL 


Hermctic somnul locomotivei peste balcoane ecuator 
Pulsează anunţ vast TREBUIE dinamic serviciu maritim 
Artistul nu imită artistul creează 

Linia cuvântul culoarea pe care n-o găseşti în dicţionar. 
Vibrează diapazon secolul 

Hipism ascensor dactilo-cinematograf 

INVENTEAZĂ INVENTEAZĂ 

Arfa surpriza 

Gramatica logica sentimentalismul ca agățătoare de rufe 
Pe frânghii cheamă împărăția afişelor luminoase 
cherry-brandy vin trans-urban căi ferate cea 

mai frumoasă poezie: fluctuația dolarului 

Telegraful a ţesut curcubee de sârmă 

Iradiator declanşează stigmat aed alfabet dentar 
Stenografie astrală să vie 

sângerarea cuvântului 

metalic lepădarea formulelor purgative şi când 
formulă va deveni ceea ce 

facem ne vom lepăda şi de 

noi în aerul anesteziat 

cablograme cântă diastola stelelor devalizat gândul 
pianul mecanic serveşte cafeaua cu lapte elegant 

O! recitările o! serbările de binefacere un 

permis de sinucidere 

3 dinari trotuarul şi-a plombat dinţii în spirală 

regim lactat manivelă în timpan 

bulevard citeşte orient expres antracit autobuz embrion 
miraj clorhidric imposibil realizat ce ochi mărunți 

ca zahăr pisat incest cortegiu 

abstract agenţie de schimb transatlantic veştile se 
ciocnesc ca la biliard avioane 


103 


PARIS T SFLONDRA NEW-YORK BERLIN 
coboară ca barometre arde colierul de faruri 
Europa 
are crampe înghite stâlpii comunali inutil 
cât poţi confortabil 
infinitul în pantofi de casă anunţă 
bisexualitate atlet urmăreşte discursul reciproc 
gazetele se deschid 
ca ferestre începe concertul secolului 
ascensor sună interbancar jazz saltimbanc 
claxon 
FABEMOL 
RE 
FABEMOL 
ÎN 
PIJAMA 
FOOTBALL 
ILARIE VORONCA 


VICTOR BRAUNER [I] 


în definitiv, nimic nu s-a împotrivit mai mult artei decât 
principiul  arta-instrument de plăcere. Paseistă ori nouă, 
realizarea artistică trebuia să-l gâdile undelemnos pe spectator. 
Arta devenea astfel un aparat de precizie clasat în acelaşi raft cu 
lacto, crono sau alcool metru: PLACERO-metru. Şi totuşi rostul 
artei e altul. Voit sau nu, literatura, plastica, muzica au încă de 
biruit o criză acută. Şi de aceea opera D-lui Brauner apare cu o 
semnificaţie în plus. Insist: ceea ce revine artei, şi în cea mai înaltă 
manifestare a ei, este lărgirea cunoştinţelor noastre abstracte, 
crearea unor noi raporturi de înțelegere, mărirea razei 
asociațiunilor de idei. Arta cere deci un efort, de multe ori 
neplăcut, a capacităţii cerebrale. Şi cel dintâi căruia acest efort îi 
incumbă este însuşi artistul. Perfecţionările, punerile la punct vor 
fi opera meşteşugarilor, producătorilor de muncă precisă şi lentă. 
Artistul însă e înainte de toate inventator. Gestul lui e sigur, 
netemător până la, chiar dincolo de absurd. Mai presus de limite 
sau de şcoală, creaţia lui e inedită, fulgerătoare. Numai astfel arta 
e salvată de înecul platitudinii şi repetării care o ameninţă prin 
formulă. Perfecţiunea, tiparul vor fi aşadar refugiul mediocrităţii. 
Artistul e neîncetat plăsmuitorul unor noi înlănţuiri de sunet, 
cuvânt, culoare. Era desăvârşirilor e sfârşită. Acum a sunat ceasul 
tuturor încercărilor îndrăzneţe, fie chiar cele mai absurde. 
Principiul gravităţii învins de avion în spațiu trebuie învins şi în 
timp. lată fără îndoială de ce opera D-lui Victor Brauner capătă 
o largă şi intensă însemnătate. Criza trebuie considerată încă 
acută. Contribuţia D-lui V. Brauner vine la timp. De la cele dintâi 
cercetări, D-1 V. Brauner a fost preocupat de crearea unor noi şi 
personale raporturi de idei. culoare, linii. Şi fructul deplin al 
acestor cercetări, EXPOZIŢIA DE LA MAISON D'ART, va 
mărturisi izbutirea. Din toate etapele de evoluţie, expresionism, 
cubism şi mai cu seamă cea din urmă, superior şi abstract 


105 


ordonată - constructivism - personalitatea D-lui V. Brauner se 
distinge cu luciri de metal, cu opriri sigure de stilet. De altfel, 
orice comentar ar fi de prisos. Opera D-lui V. Brauner trebuie 
văzută în întregime, fără sinuozităţi, ca o rupere de torent. Dintre 
pânzele multiplu şi sigur desfăşurate, pictorul Victor Brauner 
apare un adevărat artist creator, cu rare elemente de invenţie. D-1 
Victor Brauner e din rasa marilor inovatori. O rasă fecundă, în 
faţa căreia porţile inteligenţii şi ale subconştientului cad zdrobite. 
Sunt marii vestitori ai secolelor. Cuvântul lor, înainte de a fi 
meşteşug, e pasiune, pasul lor zgârie sângeros scoarța veacului. 
Arta nu e pentru ei un repaus duminical cu cafele şi table 
zornăind lenevos. Ci o preocupare continuă care consumă, 
aprinde. Frumos, plăcut, util sunt noţiuni veştede de care aceştia 
ştiu să se lepede. Abstracţia, construcția personală, nouă în 
gândire şi formă, nemaivăzutul, îi urmăreşte. Toate acestea sunt 
departe de confortabil, de facil, spectatorii vor afla odată că aceşti 
premergători nu sunt nebuni. Că în conştiinţa lor stăruie o 
hotărâre mai precisă, mai luminată decât s-ar crede, că duritatea 
pe care o manifestă, lepădarea de sentimentalism şi de logică e 
tocmai chezăşia acestei conştiinţe suprasenzaţionale. Desigur, 
pentru rasa aceasta e nevoie de o aristocrație a sensibilităţii şi 
inteligenţei. E o rasă de cele mai multe ori de sacrificii, cel puţin 
până în clipa acceptării unei formule adoptate de toți. E o 
convingere: D-I Victor Brauner nu va îmbrăca niciodată 
academisme. în atitudine şi privire, în linie şi culoare, D-1 Victor 
Brauner poartă fulger. De opera lui. imbecilii vor trebui să se 
apropie cu paratrăznet. însăşi noutatea şi abstractul creațiunei 
sale vor dezlănţui cele mai aprige apostrofări. Şi totuşi, în ciuda 
tuturor, prin personalitatea deplină a D-lui Victor Brauner, 
alături de acele ale D-lor M. Iancu şi Maxy, pictura românească 
va intra în cadrul marei arte europene. 


1924 


Inapreciabil aportul pe care cercetările moderniste l-au adus 

literaturei şi plasticei. In ultimii cinci ani întreg bagajul de 
melancolie fete de pension romantism a fost uitat treptat prin gări 
suburbane în sunetul o! sacramental de flaşnetă. Acum, 
proaspătă cu virginități noi gândirea desemnată “sau scrisă 
spintecă expres fulger stepele sonor desfăşurate. în avioane 
călători cu sensibilități tari joacă pocker sau stepează în mâini. Şi 
ascuțişul senzaţiei nu se mai opreşte sterp pe retină ci sparge 
dumdum fecund pe meninge. E triumful cerebralității music- 
hallului acrobatismului elega"nt politicos până la gazometru. Viaţa 
carburator încins cade pe capul vânzătorului de castane. Şi 
cuvintele cu  intestinele despletite aleargă prin foburg 
înlănţuindu-se în jazzul frazelor vertiginoase. Literatura nu mai 
prinde rugină ca frunzele toamna nu mai supurează la intervale ca 
un flegmon ci pneu rostogolit vulcanizare în danţul cetăților se 
prăvăleşte. 
" Automobil autocamion cazan imens manometru catran toate 
s-au revărsat tumultuos peste pânzele vindecate de imbecilizare. 
Pictura nu mai este onania academică a tuburilor de culoare. 
Virilă s-a rupt mai presus de prejudicii în erecțiunea masivă 
constructivistă. 

Desigur INVENŢIA INVENŢIA INVENŢIA. De atâtea 
secole flămândă arta şi-a deschis braţele celor cinci continente. E 
o eră INTELIGENŢĂ VITEZĂ de INTELIGENȚĂ cu 60 de 
etaje ascensor. Teatrul e un tic nervos, scena trebuie coborâtă în 
public sau în cabinetele de toaletă. Rupte toate cortinele să ne 
lăsăm invadaţi de stradă, de cetăţi, de noi. Lumea trebuie 
reinventată. Mereu inedit. De aceea invenţia D-lor Victor 
Brauner şi Ilarie Voronca PICTOPOEZIA apare ca răspunsul 
unei necesităţi imediate. PICTOPOEZIA e sinteza artei noi şi ar 
putea fi ea singură justificarea grupărei 75 H.P. 

Din concertul maşinilor fără idioţia principiilor 75 H.P. a 
pornit spre înfăptuiri dure. Deasupra: personalitatea fulgerătoare 
incorigibilă neformulă a pictorului Victor Brauner. Alături 
îndrăzneți Ilarie Voronca, Stephane Rholl, Migucl Donvil. 

Cu asemenea elemente arta va rămâne neîncetat nouă. 


107 


L'OREDLLE A CARREAUX 


—— în oglindă jurnal subsecretar fugărit şi toate 
clopotele joacă biliard (asta începe să devie plictisitor) atenţiune 
domnilor globetrotten e 10% virginal de ce nu mă înţelegi nu 
vreau nu mă înţelegi nu mănânc nu nu nu alb. Le sergent de viile: 
Da Domnilor acest filosof născut la începutul veacului da 
domnilor da doamnelor da domn da dom da dooooomn da 
dooooo re (bemol) warum răgnest du? - pour răsoudre le 
probleme de la m&canique uxor mercatoris urcă marca la etaj 
aproximativ qui peut dire io amo tu ami egli ama. Clary Clary est- 
ce-qu'il faut etre sentimental? - Nem tudom. Creierul: aici începe 
rolul meu, ficatul; ici commence mon râie, esofagul; hier fangt 
meine rolle an ochiul stâng; qui commincia il mio roii ştefan roii: 
aici începe inima mea ion vinea: trebuie să schimbăm trenul 
scarlat callimachi: trebuie să-l schimbăm pe A marcel iancu: 
trebuie să-l schimbăm pe B maxy: trebuie să-l schimbăm pe C 
victor brauner: il faut changer le 3 asta îmi este absolut calendar 


CONSTATĂRI [lj 


De la apariţia revistei 75 H.P., problema curentului nou a 
devenit, pentru toate publicaţiile bucureştene, acut. Niciunanu a 
avut modestia să înregistreze mişcarea pasiv, toate s-au grăbitsă 
acorde ceremonios diagnostic, reţete de circumstanţă. Dadaism, 
constructivism, futurism, au fost rostite de reporterul grăbit cu 
aceeaşi uşurinţă ca urcarea preţurilor la tramvaie. Şi, 
pretutindeni, o neliniştitoare nepricepere, o ignoranță penibilă. 
Caracteristic, totuşi, un fapt: 75 H.P. a deschis brusc la noi 
chestiunea unei mişcări. înaintea lor nu cunosc nici o revistă aici 
reprezentând o ideologie proprie; aiurea, în Franța de pildă, 
fiecare etapă de evoluţie sufletească sau artistică îşi are tribuna ei. 
Pentru generaţia lui Andre Gide, Nouvelle Revue Frangaise, 
pentru aceea anterioară, Mercure de France, pentru cea de azi, 
Feuilles libres. Caut revista însemnând la noi naturalism, 
romantism sau neoclasicism. Caut. Nici una. Toate se prăvălesc 
într-un amalgam noroios, împrumutându-şi reverenţios versurile 
stercorene sau proza băloasă, ca plăcintării pentru vitrine 
emblema. Nicăieri cuvântul izbucnind în salt mortal, dansator pe 
frânghii, peste case. 


Cincizeci de ani de sforțări literare n-au zgâriat cu nici un 
diamant sticla vremii. Taxe mari pe import n-au stăvilit aducerea 
şuncei de Praga, şi totuşi importul cuvintelor, lăsat liber, n-a 
răzbit încă: nici un strigăt larg de peste graniţi n-a ajuns până aici. 
Lamentabila ignoranță a scriitorului nostru e deci lesne de înțeles. 

Singur temperamentul de arc deplin al d-lui Ion Vinea n-a 
căzut răpus de mediocritatea naţională; pumnul lui a izbit în 
croşet dârz, de sârma ghimpată a talentului său pantalonii criticei 
mereu se vor rupe. Contimporanul d-lui Ion Vinea a răspuns cu 
antene sigure semnalelor apusene. Şi o vom spune aci (orice ar 
surveni): d-l Ion Vinea alături de cei 5-6: Arghezi, Minuîescu, 
Adrian Maniu (din Paharul cu otravă), Bacovia, Urmuz sunt 


109 


singurii pe cari efortul semicentenar pomenit mai sus i-a creat 
literaturii europene. în afara lor nici un glas n-a vibrat diapazon, 
nici un fulger nu a cicatrizat pe veacuri. E drept, în vremea lui 
Mallarme şi a lui Rimbaud, la noi erau cele dintâi încercări de 
stihuire. Cele 6 nume de mai sus înseamnă desigur o izbândă. Lor, 
generația nouă va alătura altele. Până atunci însă e nevoie de o 
pregătire. 

Pentru mulţi, arta e o alviţă uriaşă din care oricine se socoate 
îndreptăţit să mestece. Nici un necunoscător nu va avea pretenţia 
să judece p epură de geometrie descriptivă sau o planşă de 
anatomie. în faţa unei realizări artistice însă, această reţinere a 
necompetenţei cade. Zaraful ori vânzătorul de galoşi cari şi-au 
închis la 7 ore tejgheaua, studentul care a pus deoparte cursul de 
Economie Politică sau de Drept Comercial, opriţi dinaintea unui 
tablou, au păreri, emit sfaturi, se scandalizează sau aplaudă. De 
ce? Pentru aceştia, literatura, pictura sunt un pissoir public. în 
definitiv, lucrurile ar mai fi mers față de manifestările naturaliste. 
Acolo, educaţia noastră fiind făcută în comun de secole în aceeaşi 
direcţie, fiecare purta în sânge leucocitul înțelegerii artistice 
obşteşti. Arta nouă a venit însă secondată de o serie întreagă de 
principii noi. Cum vor spectatorii care au educaţia celeilalte 
manifestări, să o priceapă pe aceasta, al cărei alfabet le e 
necunoscut încă? Pentru spiritele de aci, Contimporanul şi 75 
H.P. au fost avalanşă de gheaţă care, brutal căzând, a rupt şira 
spinării literaturii trecânde. 

Marele neajuns totuşi sunt informatorii tâmpiţi ai acestui 
public de vată. Bolul nutriţiei cerebrale e dat lui, însalivat, de 
cronicarul îngâmfat şi incapabil Anul trecut, două admirabile 
expoziţii, acele ale d-lor Marcel lancu şi Maxy (singurele expoziţii 
de anul trecut), anul acesta deplina expoziţie a d-lui Victor 
Brauner au fost trecute aproape sub tăcere. 

Nenregătirea scriitorului de la noi pentru lucruri de mult 
preţuite aiurea e din cele mai dureroase. Nicăieri învățătorul 
acestor spectatori înapoiaţi şi insensibili. Căci, desigur, între 
artistul creator şi spectatorul, nu vom avea curajul să o spunem, 
ce! de ai doilea e idiotul. 

In sensul adevăratei şi cinstitei informaţiuni, rostul Mișcării 
literare a d-lui Liviu Rebreanu s-ar descrie precis. Deocamdată, 
Mişcarea literară şi-a asigurat desemnul magistral al d-lui Marcel 
lancu. Şi asta e mult. Iniţierea nu s-ar putea face însă dintr-o dată. 
Literatura şi plastica nouă cer o sensibilitate şi o inteligență 
aparte. In plus, comerţul cât mai repetat cu sufletul de azi. Dar, 
orice s-ar spune: în secolul automobilului şi al avionului, poate 
oricine călători cu carul cu boi: noi vom stărui însă să utilizăm“ 
avionul. 


110 


CONSTATĂRI [II] 


Mijlocul cel mai deplin de contact imediat cu publicul e 
desigur teatrul. Toată ideologia sufletului de azi s-ar putea infuza 
în sângele spectatorului, revărsată din amfora aplecată a scenei. 
Fireşte, printr-o înțelegere mai abstractă, scena nu-şi mai are 
sens. Actorul trebuie să spargă în rândul privitorilor ca o granată. 
înseşi dialogurile şi acţiunea succedându-se în tablou matematic, 
sunt de la sine decăzute. Actorul, pentru noi, e ventrilocul magic 
ale cărui cuvinte par pornite nu din el, ci din afară, din public. 
Glas, gest, țipăt trebuie să treacă de la un spectator la altul ca o 
minge de fotbal. De aceea, teatrul, fotografie stupidă a vieţii 
cotidiene şi sterpe nu şi-ar mai avea loc. Drama trebuie să 
izbucnească dintr-o dată între spectator şi artist, nu între 
interpreţii văruiți pe scenă în roşu sau verde şi cu vorbele vârâte 
cu degetul, ca porumbul rațelor îndopate. 

Teatrul trebuie să nască spontan, creațiune generată brusc, 
ireparabil ca însuşi gestul. Atunci spectatorul ar face trup cu 
misterele plăsmuirei. Şi din vacarmul glasurilor descătuşate ar 
naşte scânteia divin incendiatoare. Teatrul liberat de obsesia 
veacurilor ar vibra ca o spadă învârtită în aer. 

Aiurea, aceste lucruri sunt de mult lămurite. La noi, însă, un 
dublu inconvenient: teatrul, din pricina conducătorilor neiniţiațţi, 
stăruie cu încăpățânare în jurul lui Bernstein, Bataille, Sorbul sau 
Camil Petrescu. O întreagă evoluție a rămas teatrului românesc 
necunoscută. Niciodată geniul lui Claudel n-a tulburat intrigele şi 
îngâmfarea culiselor de la noi. în treacăt doar s-au rostit nume ca 
Wedekind, Kaiser, Hasenklever. Strindberg, o excepţie. Desigur 
că, necunoscut fiind aportul acestora, cu atât mai stranii vor părea 
acei care, continuându-i, au ajuns la rezultate şi mai îndrăzneţe. 
Acest prim neajuns, al ignoranței, se complică însă cu altul, mult 
mai dureros. 


111 


întru realizarea teatrului pur, o nevoie de artistul-fulger, 
artistul-dinamită, artistul-artist. Pe acesta, mediocritatea îl 
înlătură cu băgare de seamă.Teatrul românesc câştigase (prin ce 
fericit hazard?) un extraordinar interpret al lui Strindberg: D-na 
Dida Solomon. De la venirea D-lui Corneliu Moldoveanu la 
direcţia Teatrului Naţional, talentul puternic al D-nei Dida 
Solomon n-a fost utilizat în nici un spectacol. în schimb, afişele 
sunt zilnic înţesate cu mereu aceleaşi nume de gâşte limfatice şi 
nazale. De teama câtorva slugi ale „anumitei prese", D-l Corneliu 
Moldoveanu întreține, neschimbat, aceleaşi impotente şi 
lacrimogene neveste. Teatrul Național, devenit astfel un imens 
oficiu matrimonial gâdilind sensibilitatea pompierilor de serviciu, 
îl apără cu prisosință pe seraficul director, de eventualele 
înjurături. Târgul s-a încheiat tacit şi sigur. în definitiv, alții, întru 
proslăvirea lor, au cheltuit mult mai risipitor decât D-nul 
Moldoveanu. Sistemul găsit de actualul director e ingenios. Cu 
prețul unui rol dăruit bine, un articol de laudă într-un ziar 
răspândit. Şi totuşi, o întrebare trebuie pusă: de ce talentului 
izbind dur ca un aruncător de disc, temperamentului desăvârşit al 
D-nei Dida Solomon (poate una din cele mai depline 
personalităţi ale teatrului contimporan) nu i-a găsit până acum 
directorul Teatrului Naţional nici un roi spre interpretare? 
Alături de mediocrităţile perindându-se invariabil ca un peisagiu 
de panoramă, glasul sculptat în marmură şi gestul de undă, 
neşovăielnic, ale D-nei Dida Solomon ar fi salvat prestigiul atâtor 
spectacole. 

O  lămurire ni se oferă simplu: antisemitism. Pentru 
preţuitorul de artă, constatarea e cumplită ca o durere de dinţi. 
Antisemitismul e insuportabil oriunde, dar mai cu osebire în 
cadrul inteligenţei şi artei. Explicaţia nu e încă suficientă. Ar 
trebui adăogată şi apărarea de cameleon a mediocrităţii 
stânjenite de răscolirea talentului. Fenomenul înlăturării treptate 
s-a petrecut cu aceeaşi precizie şi față de un alt admirabil 
temperament: D-na Almajan-Buzescu. Sunt aproape doi ani de 
când sterpul reprezentaţiilor Teatrului Naţional n-a fost însuflețit 
de jocul pietros al Domniei-Sale. 

Acestea sunt constatări triste, care desigur n-au să remedieze 
nimic. Cele două neajunsuri: ignorarea realizărilor de artă 
contimporane şi înlăturarea temperamentelor tari vor străjui ca 
doi balauri legendari somnul mediocrităţii naţionale. 


112 


MARCEL IANCU 


Există, fără îndoială, în artă ca şi în toate celelalte manifestări, 
gândesc îndeosebi la cele sociale, o lege a determinantelor 
istorice. Vorbeşti despre arta unei anumite epoci, ca de fauna 
unui anumit ținut. E o algebră precisă a transformărilor etnice 
sau morale, în care termenii nu pot fi schimbaţi decât printr-o 
gravă greşeală de calcul. Desigur, epocei lui Ludovic al XIV 
trebuia să-i răspundă Moliere, Corneille, după cum înfrângerea 
spiritualismului fichteian german trebuia să-şi găsească tiparul în 
pozitivismul lui Auguste Comte sau duritatea sonetelor lui 
Heredia. Această determinantă a  climatelor istorice e 
neînduplecată.  Zadarnică protestarea sau surâsul unora, 
scandalizarea tuturor. Sufletul fiecărei epoci îşi cere desăvârşirea 
lui, precum zăpezile în topire, o cale. Şi întru această realizare 
sensibilitatea vremii îşi faure ea însăşi purtătorii ei de cuvânt. 

E aici o curioasă generaţie spontanee a valorilor. Marile 
revoluţii îşi vor crea întotdeauna Napoleonii lor. Transformările 
de sensibilitate - de altfel lente, în artă revoluțiile fiind excluse - 
vor avea mereu Pericles, Rousseau, Manet-ii sau Picasso-ii lor. 
Orice împotrivire ar fi inutilă. Vremea, chirurgian abil, îşi 
fecundează singură creierii pe care şi-i preţuieşte. De aici se va 
desprinde mai târziu omul minune. Dintre aceştia, marile valori 
vor răzbi peste epoci, asemeni țipătului unui tren peste munți. 
Unii dintre ei înseamnă începutul unui ev nou, ca punctul de 
reper al unui fulger. Sunt cei ce devin litere de alfabet, pe care 
apoi îi întrebuinţează oricine, dar crcaţiunea lor va deveni cândva 
adevăratul, vrăjitorescul medicament. 

Dintre aceştia, şi-n fruntea lor, e D-l Marcel lancu. Scriitorul 
acestor rânduri e prea tânăr pentru a nu fi entuziast. L-a cunoscut 
şi prețuit pe pictorul admirabil cumpănitor al pastei culoarei sau 
al liniei. L-a iubit în pânzele extraordinare, în care formele se 
îmbrățişau sau alunecau între ele abstract şi pur, ca însăşi 


113 


creațiunea. Dar entuziasmul lui a fost stârnit cu osebire de artistul 
plăsmuitor, neodihnit, tresărind sub chipul de bronz şi mereu 
preocupat al D-lui Marcel lancu. Temperamentul neliniştit, 
tulburător chiar, absent adeseori, continua frământare, 
impetuozitatea şi vibrarea de adevărat artist l-au cucerit pe de-a- 
ntregul. 


Cunoscându-l pe D-l Marcel lancu. îi înţelegi mai 
îndeaproape opera. Pentru că opera D-lui Marcel lancu e ruptă 
din el, cum din pământ ferigă. Fiecare tablou al D-lui Marcel 
lancu e ploaie, parfum, furtună, izvor sau piatră. 

Arta D-lui Marcel lancu e naturală ca însăşi natura. Adevărat 
artist, D-nul Marcel lancu nu imită, nu fotografiază, nu bâlbâie 
sterp. D-nul Marcel lancu creează. Cu el, alături de Arp, Tristan 
Tzara, Souppault, Dessaignes şi alţi câţiva din străinătate (unde 
iniţierea publicului se face de oameni serioşi, nu de gorile ca la 
noi), a început, sunt 10 ani de atunci, o fremătare nouă de idei. D- 
nul Marcel lancu e dintre cei ce au cercetat ţinuturi necunoscute. 
Stindardul lui flutură şi acum pe cea mai înaltă culme. La noi, D- 
nul Marcel lancu, fără D-nii Maxy şi Victor Brauner, ar fi singur. 
Pe acelaşi drum, cu aceeaşi vigoare şi hotărâre în invenţie, vine cu 
paşi siguri D-nul Victor Brauner. 


Talentul şi sensibilitatea D-lui Marcel lancu au lovit ca un 
ciocan dârz pe nicovala vremii. Numele lui înseamnă o 
frământare a unei epoci, o desăvârşire de artă. 

Şi pentru a încheia cu un cuvânt al lui Philippe Soupault: 


Acesta e Marcel lancu în carne şi oase, locuitor al 
Bucureştilor în decembrie 1924. 


GRAMATICĂ 


Cuvântul în literatură, ca şi culoarea sau linia în pictură, are 
un rost abstract, mai presus de înțelesul gramatical sau logic. 
Există o chimie a cuvintelor cu interesante rezultate ale acţiunilor 
dintre ele. Verbul, întrebuințat pur, asemeni materialelor din 
construcţiile plastice, capătă o semnificaţie neînregistrată de 
dicționar. De altfel, e în adevăr penibilă necesitatea de a da 
fiecărui cuvânt un înțeles imediat. Cuvântul trăieşte indiferent de 
sens, precum fierul, piatra sau plumbul rezidă deplin înaintea 
formelor îmbrăcate în comerț. Anecdota cuvintelor sau a 
realizărilor plastice e comercializarea lor. Şi întru această 
comercializare  sfârşesc toți  meşteşugarii  neînzestraţi ai 
cuvântului. Artistul adevărat creează direct, fără simbol, în 
pământ, lemn sau verb, organisme vii, maşini spintecând drumuri, 
strigăte tresărind violent ca în furtună acoperişuri. Cuvintele 
obţin astfel propriul lor sens, boxând sau îmbrăţişându-se între 
ele. Linia nu mai are rostul fotografic de a împrumuta 
spectatorului o reprezentare cu corespondențe în afară. Fraza nu 
mai e o ficţiune amintind discursul electoral sau declaraţia de 
dragoste sub lună a plăcintarului devenit brusc poet. Opera de 
artă nu mai are nimic supranatural, ca fantomele sau fonograful. 
Cuvântul liber, fulgerător, alunecă singur ca un stilet în menin- 
ginea cititorului. Ochiul nu clipoceşte bleg. Verbul zgârie-cer. 

Cele dintâi cercetări asupra cuvântului considerat în el însuşi, 
precum şi a reacţiunilor dintre cuvinte, ar putea reveni lui 
Rimbaud şi lui Mallarme" (mai târziu deplin obţinute de 
Marinetti, Picabia, Tristan Tzara, Kurt Schwitters), dacă nu am 
gândi că, încă mult înaintea lor, Nostradamus în invocaţiunile lui 
misterioase ajunsese la surprinzătoare alăturări de cuvinte. 

Totuşi, conştienta împotrivire faţă de fraza gramaticală şi 
plată începe cu Mallarme. Prin el, drumul era deschis. Aportul 
generației Apollinaire, Andre Salmon, Braque, Picasso a 


115 


însemnat o violenţă şi temeinică zdruncinare a academismului. 
Cele mai interesante devin însă cercetările începute după război, 
la Zurich, de generaţia Arp. Schwitters, Marcel lancu, Tristan 
Tzara, Picabia, Souppault. Alarma a fost strârnită. Spectatorul 
avea să-şi dea seama că de-aici cuvintele nu mai sunt nişte păpuşi 
inert ascultătoare. Cuvintele au viaţa lor, pe care şi-o cer şi o 
creează. Cuvântul dansator descătuşat avea să sară dintre 
rânduri, să spargă fraza ca pe o nucă de cocos. Laptele scurs va 
dărui gustul unor ținuturi stranii, în care etimologia şi sintaxa 
mediocru utilitariste nu şi-ar mai afla loc. 

Am mai desprins cândva rostul artistului precizat în 
străduința de a împrospăta cu un element nou şi propriu cadrul 
uzat al artei. 

Desigur, formele de artă se rod şi, fără acest efort novator, 
arta ar cădea într-o distrugătoareplatitudine. Artistulnou aduce, 
odată cu sensibilitatea lui, o personală ordine a termenilor 
propoziției. Logica e cu desăvârşire indiferentă creaţiei artistice. 
Şi, de bună seamă, orice plăsmuire neprevăzută e în contrast cu 
acest regulator filosofic al unei orânduiri trecute. Logica e 
rezultanta unor cercetări împlinite. Nu se poate deci referi la 
prezent şi mai puţin la viitor. E un fapt limpede: orice aport, în 
orice domeniu ştiinţific (Galileu, Einstein, Freud), filosofic, 
artistic, pare nelogic, pentru motivul foarte simplu, spus mai sus, 
că logica e produsul comun al unor cercetări trecute, aplicabil 
aşadarnumai în limita acestora. Rezultatul unei experienţenoiva 
aduce deci şi o logică, aparent nelogică, mai târziu, după 
îndelungi întrebuinţări, înscrisă oficial în catalogul vechii logici. 
Dar un lucru vom sublinia: creatorul adevărat şi nou sfărâmă cu 
târnăcopul temperamentului său legile cunoscute. Orice artist 
trebuie să fie aducătorul unor alte principii, scoborând în 
concertul de fulgere de pe muntele Sinai cu tablele logicei noi în 
mâini. 

Din cercetările ultimilor ani, logica pensionatelor de fete şi a 
academiilor a ieşit zdrenţuită. 

Şi aceasta, întru folosul netăgăduit al artei. Banalitatea şi 
repetarea spre care convergea au fost înlăturate de ineditul 
eforturilor actuale. 

Etimologia, sintaxa, gramatica au avut şi mai mult de încercat. 
Pentru că o frază perfect gramaticală e o frază logică. 

Creatorul nou a sfărâmat deci şi regulele cunoscute ale 
gramaticii. Imaginea nouă a cerut şi o construcţie nouă. Şi cât de 
admirabile imagini rezultă uneori din o greşeală gramaticală. 
Poeţii au cunoscut întotdeauna (desigur, în mai mică măsură 


116 


decât azi) bogăţia de expresie pe care o aduce o asemenea eroare. 
De aici a rezultat pe vremuri licenţa poetică. Pentru sensibilitatea 
de acum, licența, cum era concepută înainte, ar fi o idioţie. Nu 
licenţă, ci liberă înşiruire a cuvintelor. Verbele descojite de 
simbol capătă adevărata vitalitate. în afară de asta, cuvintele sunt 
intraductibile. Există, pentru noi, o savoare aproape senzuală a 
înlănţuirii, în ciuda sensului, a cuvintelor. Aceleaşi noţiuni în 
diferite limbi se schimbă mereu. Pentru mulţi: drum, chemin, 
weg, cammiao înseamnă acelaşi lucru. Inexact. Chemin e cu totul 
altceva decât drum sau cammino. pentru că şi drumul de la noi e 
cu totul altfel decât drumul din Italia, şi acesta altfel decât cel din 
Franţa. Mai presus de stilul şi noţiunea fiecărei expresii, este stilul 
şi noţiunea unei epoci sau a unui ţinut. Fiecare cuvânt în sine 
înseamnă, mai preţios decât înţelesul lui, sensibilitatea şi 
sonoritatea epocei. De aceea spuneam că sunt intraductibile 
cuvintele şi de aceea o poezie în care versul întâi ar fi: fumatul e 
interzis şi al doilea rauchen verboten, nu înseamnă o repetire, ci 
două versuri perfect distincte. La intraductibilitatea cuvintelor 
răspunde însă traductibilitatea idiotismelor. 

Ciudăţenia şi ilogismul sau antigramaticalul uni idiotism 
tradus din o limbă în alta înseamnă, cu drept, o împrospătare de 
expresie. Exemple s-ar putea da nenumărate. Cert e că sfidarea şi 
dărâmarea logicei şi  gramaticei înseamnă înavuţirea 
sensibilităţei, a artei în genere. Din eforturile şi sfărâmăturile 
acestea vor naşte glasul şi gestul sensibilităţei viitoare. Strigătul 
lui Heliade Rădulescu „Scrieţi, băieți" trebuie reeditat deci, 
săpând însă în el semnificaţia vremii: „Faceţi greşeli de 
gramatică”. 


GLASURI 


întotdeauna transformările etice au fost paralele 
transformărilor sociale şi mai cu osebire celor tehnico-ştiinţifice. 
E atât de strânsă legătura dintre aceste manifestări deosebite, 
încât ne-am putea lesne închipui un viitor savant ghicind întreagă 
sensibilitatea sau cultura unei epoci într-un şurub de automobil 
găsit în vreo săpătură, precum contemporani cercetători au 
realcătuit cu un singur os animale antediluviene. 

Desigur, presupunerea noastră va face pe mulţi să zâmbească. 
Şi totuşi, legătura aceasta e indisolubilă. Toate experienţele 
ştiinţifice de laborator îşi au răsunet în realizările de artă. Nu 
voim prin aceasta să spunem că există o conştientă răsturnare a 
formelor pe urma descoperirilor tehnice. 

De multe ori chiar, îndrăznelile creatorilor artişti premerg 
viitoarele elaborări ştiinţifice: freudismul şi toate principiile 
psihoanalitice au fost de mult încă vestite de inconştient 
cercetătorii poeţi. De altfel, suprarealismul lui Andre Breton eo 
tardivă reeditare pe baze freudiene a realizărilor de la Ziirich, 
Tristan Tzara, Marcel lancu, Arp, Eggeling. în orice caz: o nouă 
metodă de analiză matematică ori psihologică, un nou mijloc de a 
călători vor da loc la o altă sensibiîitate şi mai ales unui alt fel de 
exteriorizare a acestei sensibilități. 

Fireşte, ecoul primenirilor ştiinţifice nu se mărgineşte aici. 
Rezultanta lor va fi în aceeaşi măsură resimţită în pedagogie, în 
metodele de instrucțiune, în aspectul întregului angrenaj social. 

Dar fecundarea cea mai deplină o va avea arta, cu multiplele 
ei înfățişări. 5 

Artistul nu se interesează niciodată de gradul de 
comprehensibil al operei sale. Dimpotrivă: cu cât mai 
incomprehensibilă îi va fi opera, cu atât va reprezenta o mai mare 
valoare de artă. Pentru că arta e un amnar care scapără numai pe 
urma unui efort, a unei împotriviri, a unei lupte. Inteligibile vor fi 


118 


mereu listele de bucate sau ordonanțele anunțând o dispoziție 
administrativă. Opera de artă devenită dintr-o dată pe placul 
spectatorului nu e cu nimic mai presus salatei provocând spontan 
entuziasmul consumatorilor. Opera de artă adevărată va avea 
mereu farmecul unei virginități reînnoite. 

Gustul, ochiul, urechea spectatorului trebuiesc neîncetat 
violate. Opera de artă trăieşte numai prin ignorarea tuturor 
regulilor cunoscute. Tabloul, poezia, unice, vor domina 
personalitatea imbecilimpersonală a spectatorului. Opera de artă 
nu poate fi o uşă deschisă, prin care ghetele murdare ale 
publicului să tropăie insolent. Uimirea spectatorului va provoca 
timiditatea sau îndrăzneala lui: de aici, cumplitul efort cerebral va 
aduce pura, abstracta înţelegere de artă. Spectatorul deci trebuie 
siluit. Cu chipul acesta, arta e salvată de platitudinea necurmat 
amenințătoare. Fiecare cuvânt va izbucni dinamită, fiecare linie 
va tresări fecund. 


De bună seamă, arta nu poate trăi în înţelegere cu logica. 
Spuneam totuşi că noile investigaţiuni făcute în domeniul 
filosofiei, ştiinţei în genere, profită artei. Un caracter unitar deci, 
se va imprima peste tot. E marca de produse a epocei. 
Semnificaţia lui e de vădită însemnătate. 

în manifestările actuale de artă, vom găsi, aşadar, o trăsătură 
comună tuturor manifestărilor de azi. 

Şi aceasta e: sinteza. 

Poezia, plastica, drama, muzica, şi mai ales arhitectura, toate 
converg într-un acord abstract pe acelaşi drum arcuit ca o coardă: 
sinteza. Sintetice au fost experienţele lui Einstein, tot astfel 
cercetările lui Freud. Pretutindeni se manifestă un acelaşi impuls 
de deplinătate, de sinteză. Arta nu se mai risipeşte fragmentar. 
Gândire, plastică, dans merg unite într-un elan viguros, 
desţelenind peisagii inedite. Până la arta de azi (observaţia e a lui 
Andre Salmon), pictura era mereu cu 20 de ani în urma literaturii. 
Acum, artele s-au închegat fecund. E, de altfel, în aceasta, cea 
mai aspră tărie a curentului contimporan. Nici unul dintre 
curentele anterioare nu s-au bucurat de acest unitar sintetic în 
expresia diverselor forme de artă. Astăzi, realizările de artă 
sintetică poezie, construcție, vestesc tumultuos, viril, 
SECOLUL-SINTEZĂ. 


în plastică, România, prin cele câteva elemente puternice, se 
află pe un plan perfect european. 
In poezie, aceeaşi singuranță se anunță. 


119 


Comprehensibil sau nu, efortul acesta universal sfărâmă şi 
construieşte pretutindeni, ca un torent în țărm. Contestarea şi 
ignorarea acestor realizări începe să devie ridicolă. 

E asemenea ignorării unui continent înălțându-se persistent. 
Desigur, despre arta nouă s-a scris şi s-a vorbit mult. Şi încă foarte 
mult rău. Cu atât mai bine. Ribemont-Dessaignes spunea pe 
drept că o lovitură de ciomag e mai eficace decât o alintare 
untdelemnoasă. Războiul pornit împotriva literaturii şi artei de 
azi (reprezentată la noi prin „Contimporanul", „75 H.P." şi 
„Punct") dovedeşte însăşi tăria şi temeinicul acestei arte. 

Cuvântul adevărat nu l-a rostit încă nimeni: cubism, futurism, 
constructivism s-au revărsat în acelaşi dârz cerc: SINTEZA. 

Toate străduinţele omului de azi şi de totdeauna, toate 
realizările din orice făgaş, matematică, astronomie, medicină, 
chimie, inginerie, toate s-au cumulat fecund în arta aceasta al 
cărei nume îl vom striga în plin: SINTETISM. 


ARHITECTURA 


în general, curentele de idei (şi mai ales cele de artă) sunt 
departe de fecundarea marilor mişcări sociale. Câmpul lor 
magnetic e mult mai restrâns. Sunt, pentru spectator, asemeni 
peştişorilor cu solzi de argint pe care-i priveşti confortabil din 
dosul unei vitrine. Contactul cu ele nu poate deveni încă 
supărător. Certitudinea că o serie de transformări se petrec într-un 
domeniu ireal, intangibil față de raportul capital-muncă nu poate 
nelinişti încă pe nespecialişti. Aşa se explică cum cubismul, 
purismul, chiar futurismul (în mai mică măsură), simple curente 
de pictură, au stat multă vreme departe de marele scandal public. 
Singur dadaismul a izbit în plin, izbutind cel mai puternic răsunet 
din câte au cunoscut poate curentele de idei. Pentru că dadaismul 
reprezintă, mai mult decât o atitudine de arta, o ideologie 
generală, o stare de spirit universalizată, cu repercusiuni în etică, 
filosofie, literatură, religie. Purta deci în el microbul interesului 
obştesc. 

Fireşte, însăşi această universalizare însemna vremelnicia lui. 
Dadaismul nu putea fi decât o stare de spirit pregătitoare a 
maselor pentru un efort ignorat. Prin scandalizarea generală, 
marele public avea să ia cunoştinţă de formidabila muncă depusă, 
alături de el, în ultimii ani, în laboratoarele artei. 

Contactul odată făcut, literatură şi plastică aveau să-şi urmeze 
normala lor evoluţie. 

Din experiența dadaistă însă cubismul a ieşit mult înavuţit. 
Preocuparea lâncezindă de atelier avea nevoie de o îmbrâncire 
manifestă în stradă. S-a petrecut, întrucâtva, un fenomen 
asemănător celui din vechea pictură, când pictorii (revoluționari), 
părăsind lumina de atelier, au ieşit cu paleta la câmp, în soare. 

Cubismul, până aici, era o muncă de laborator restrânsă 
numai la expresia plastică. E adevărat, prin efortul acesta, pictura 
ajunsese la un grad de evoluţie superior literaturii: poezia lui 


121 


Andre Salmon, Max Jacob, chiar alui Guillaume Apollinaire, era 
mai puţin îndrăzneață decât pânzele lui Picasso sau Braque. Dar 
acţiunea lui era stearpă. Acidul nu dizolvase încă, nu dăruise nici 
un precipitat. 

în lupta dintre cubism şi dadaism, nu cubismul a învins. Ci cu 
totul un alt curent (constructivismul), diferențiat de cei dintâi 
tocmai prin acest caracter de viață manifestă în spațiu, pe care 
cubismul nu o putuse obţine. Aproape toţi cei care au luat parte 
la mişcarea dadaistă astăzi construiesc: Theo van Doesburg, Kurt 
Schwitters, Marcel lancu, Richter şi alţii. Tristan Tzara posedă o 
sensibilitate pură de p,.t şi poezia lui va stărui mai presus de 
curente. 

Constructivismul . pentru plastică ceea ce e a patra 
dimensiune pentru geometria modernă. Expresionismul - de 
esență romantică - era: obiectul privit ca expresie subiectivă. 
Cubismul: Obiectul „j.i. ştiinţific în el-însuşi fruct al unei 
observaţiuni impersonale, rece. Futurismul: obiectul privit într-o 
succesiune de mişcări. Constructivismul (a patra dimensiune) 
înseamnă o armonie abstractă cu legi fixe, o creaţie pură, în care 
obiectul e cu raporturi de linie şi culoare echilibrate. 

Constructivismul ,,. nevoie de stradă, de oraşe. Prin el, 
strada ar putea deveni o şcoală de educațiune estetică şi deci 
morală. Constructivismul cere arhitectura pură, statică, a 
materialului înconjurător. Desigur, în sensul acesta 
constructivismul devine, prin el însuşi, stilul epocei, expresia 
secolului. Sufletul contemporan îşi cere oraşul construit nou. 
Arta modernă, prin această revărsare peste cetăţi, drumuri, şi-a 
găsit pecetea definitivă. Arhitectura constructivistă, prin armonia 
abstractă, prin echilibrul formelor esenţiale, se impune ca o 
necesitate dârză, de neînlăturat. Casele nu mai pot rămâne 
dezechilibrat aruncate pe marginea uliţelor desfundate. Casele 
trebuiesc construite masiv, constructivist, tipărind întreaga 
sensibilitate dură a vremii. 

Şi să gândească cu toţii la strigătul absolut: „pătratul",pe care 
(după observaţia revistei „G"), mulţi îl întrebuinţează, dar puţini 
îl înţeleg. 


SUPRAREALISM ŞI INTEGRALISM 


Pe harta sensibilităţii moderne, curentele de artă s-au 
succedat brusc. A fost, cu sfârşitul veacului al XIX-lea, o 
abundență proverbială de „isme”. 

De la război mai ales, Europa a trecut prin frământări 
continue. Şi, desigur, mai presus de pulsul individual, stăruie 
pulsul epocei. Există un fond social care fecundă stilul artistului 
în stilul vremei. Realizările de artă se proiectează pe un perete de 
contimporaneitate. 

Transformările ştiinţifice, politice - în vremeanoastră acestea 
din urmă s-ar putea reduce la lupta împotriva naţionalismului - 
vestesc curentele de idei şi de artă precum în anotimp miresme 
vestesc ivirea plantelor. Timpul îşi poartă în el însuşi principiile, 
asemeni cangurului la sân copilul. 

E, deci, în însăşi atmosfera vibrândă a Europei justificarea 
acestei repezi succesiuni de curente. Totuşi, efortul contimporan 
de neîncetată căutare de forme noi şi lepădare a celor găsite 
cuprinde o mai adâncă semnificaţie. E în el ceva din străduința 
corăbierilor de la sfârşitul Evului Mediu, întru aflarea unor noi 
drumuri spre Indii. Prin îndrăzneala unuia din ei, un continent 
nou ne-a fost dăruit. Dar nici pasiunea celorlalți nu a fost vidă. 
Imaginaţia şi cutezarea lor ne-a sfredelit meningea scrobită, 
ochiul bleg s-a trezit tire-bouchon unor înfăptuiri neiscodite. 
Vizionarii de azi ne conduc fiecare cu un pas mai aproape de 
India sufletească actuală. Dintre premergătorii aceştia se va 
înălța mâine Columbul unei lumi cu existența virgină. Sub beţia 
energiilor despletite coarde, pasul lor zgârie carnea secolului. Şi 
fiecare deschide drum spre inima acestui ceas. 

Suprarealismul e încă din seria străduinţelor sus-amintite. 

Pentru efortul acesta, entuziasmul nostru i-l dăruim întreg. 
Pentru posibilităţile şi fecundarea lui însă, rezervele noastre sunt 
infinite. Faţă de avuţia de inedit a curentelor precedente, 


123 


suprarealismul nu cuprinde nici un aport propriu. Dimpotrivă. 
Doctrina lui înseamnă o întoarcere târzie spre un izvor în trecut. 
Instituirea haşişului şi visului ca principii de artă, dezagregarea 
excesivă aparținuseră încă de mult expresionismului, acesta, la 
rândul lui. reeditor al complângerilor nazale romantice. Pledoaria 
de susţinere a suprarealismului devine deci însuşi actul lui de 
acuzare. 

Eroarea era comisă de la început. Teoriile de psihiatrie ale lui 
Freud un puteau iniţial sluji la realizări de artă. Transpunerea lor 
pe un plan străin însemna o denaturare. De fapt subconştientul a 
fost întotdeauna utilizat de artişti. Era firesc. în dâra de lumină a 
conştiinţei nu pot stărui în acelaşi timp decât 6 până la 7 imagini. 
Un material, aşadar, insuficient pentru creaţie. întreg avutul de 
sentimente, idei, amintiri, peisagii, făgăduinţi, melodii sălăşluiesc 
nenumărați în dezordine, ca grâne în magaziile subconştientului. 
Din acestea gestul artistului se împlinea. De aci ejacula inspiraţia. 

Ca doctrină, suprarealismul deci prezintă un principiu 
cunoscut. Paralel principiilor, realizările de artă suprarealiste se 
reduc la o neschimbată repetare a cercetărilor dadaiste. De altfel, 
suprarealismul - ca doctrină - nu-şi cere dreptul la realizări 
proprii. Efortul tui se mărgineşte la o etichetare a realizărilor 
premergătoare sau actuale. în sensul acesta, sunt efichetați 
suprarealişti: Shakespeare, Chateaubriand, Poe, Baudelaire, 
Rimbaud (acesta într-adevăr suprarealist), Mallarme, Jarry etc. 
în acelaşi sens trebuie socotiți suprarealişti Adrian Maniu, în 
„Paharul cu otravă", şi uneori Urmuz. 

Deplin suprarealist, şi acela căruia suprarealismul îi datoreşte 
mascat sistemul, e Tristan Tzara, - incontestabil poet. 
Suprarealismul e însă (ca dinamică) inferior dadaismului. 
Suprarealismul e în analiză feminin expresionist. 

Dadaismul era viril. Suprarealismul nu zdruncină. Şi ape. 
esenţialul:  Suprarealismul nu răspunde ritmului  vremei. Acest 
caracter trebuie subliniat. E singurul care ne interesează. 
Experienţa dadaistă - am mai spus-o - a folosit. Prin aceasta, 
efortul modern de laborator luase contact cu creierul 
contimporanilor. 

Cubismul, prin constructivism, îşi deschidea un drum nou şi 
pur de viață în spațiu. 

Era de construcţie a Europei începea. 

Organisme vii, plăsmuiri în piatră, lemn, decor, avion, se 
trezeau spre un pământ însângerat. Constructivismul: ordine 
abstractă, cu armonie de legi şi linii echilibrate, era câştigat. 


124 


în clipa aceasta de sinteză fixă, dezagregarea suprarealismului 
nu avea a răspunde nici unei necesități. Desenul naiv, 
dezorganizat, suprarealist, nu putea lupta cu desenul construit 
masiv şi viril constructivist. La glasul secolului integral, 
suprarealismul însemna deci o absenţă. Azi ora înfăptuirilor e 
plină. Poezie, muzică, arhitectură, pictură, dans, toate merg 
înlănţuite integrai spre o gară definitivă şi înaltă. Suprarealismul 
a ignorat glasul secolului strigând:  INTEGRALISM. După 
expresionism, futurism, cubism, suprarealismul era tardiv. Nu 
dezagregarea bolnavă romantică suprarealistă, ci ordinea sinteză, 
ordinea esență constructivă, clasică, integrală. Să nu uităm totuşi 
că în Galileea profetul din Nazareth nu a fost singurul. Din toate 
părţile ludeei, în vrimea aceea de frământare a provinciei 
romane, veneau cu glasul iederă spre ceruri aducătorii de 
credinţe. Totuşi, peste peisagiul timpurilor, cuvântul lui Crist, 
cuvântul unic, a răzbit singur, de-a pururi. Şi cuvântul lui era cel 
mai abstract şi cel mai pur. Mucenicia celorlalți rătăciţi în vreme 
nu a^ fost nici ea inutilă. 

în aspectul artistic contimporan, integralismul se va rosti 
dârz. Gestul lui, fireşte, nu e singurul. Dar în faţa spectacolului de 
adio suprarealist, un lucru îl vom striga cu tărie: Integralismul e în 
ritmul epocei; integralismul începe stilul veacului XX. 


TUDOR ARGHEZI - FIERAR AL CUVÂNTULUI 


Există o artă expresie pură, care nu ajunge până la creierul 
diluat al mulțimii. Apă regală, plăsmuirea abstractă nu sapă decât 
în aur - sensibilitatea câtorva inițiați. Opera creatorilor adevăraţi 
rămâne astfel ceas înalt, pentru sângerarea imaginaţiei fecunde. 
Pas izvorât din propria tresărire, sublimat individualism excesiv. 
Creatori străbătând singuratici, la intervale mari, coaja epocelor, 
călcând în echilibru peste munți ca peste umeri, acrobaţi pe funia 
inteligenţii invizibil subțiată, dărâmători sau constructori de 
formule târziu devenite passe-partout tuturor. 

Semnificaţia acestora, imperceptibilă pentru foamea 
contimporaneităţii, trebuie căutată găunos, ca viermele în carnea 
fructei. Asemeni cutremurelor pe care numai acul fin a! 
seismografelor le înregistrează: zdruncinări în interior, straturi 
geologice surpându-se imaterial. Gol, piciorul lor se zgârie în 
sticla vremei. Chin. Iluminare fertilă. Vociferări. Un semn. 

Desigur, pentru desăvârşirea unor astfel de forţe motrice, 
trebuiesc consumate întregi generaţii în trecut. Secole de 
imbecilizare scuturate violent, ca arborii cu omizi. Apariţia lui 
Mallarme, Rimbaud, Apollinaire e explicabilă într-o literatură cu 
atâția ani de tradiţie. 

Un corespondent român ar fi inexplicabil. Prin definiţie, 
aceştia sunt incomprehensibili, păstraţi admiraţiei unui număr 
restrâns. 

Printre ei, Tudor Arghezi. Fenomen uimitor în cadrul 
literaturii române, contrazicând calculele astronomilor în cultură, 
contrazicându-l poate pe Arghezi însuşi. 

Numele lui însă a trecut de mult peste dânsul, inundând sevos 
în epocă. Gând multiplu, incandescent ca un ornic cu litere de 
fosfor, între dinţii lui cuvântul se sfarmă precum sâmburii tari. 
Cuarţ, fraza loveşte pereţii creierului. Sub lovitura de ciocan a lui 


126 


Arghezi, bolți vuiesc. vorbe se trezesc şerpi, şuieratul lor îl simți 
în măduvă... 

Pentru mulţi, cuvântul e un element sterp, jucându-l pe mâini, 
minge găurită, fără aer. Sub nervii lor, nici o vietate nu zvâcneşte; 
ignoranţi ai chimiei cuvintelor, desconsiderarea lor duce la 
moartea prin inaniţie a poemului, a literaturii. Pentru creatorul 
adevărat însă, cuvântul e un organism viu, cal sălbatec 
spumegând în zăbala scrisului. Fier, piatră, plămân cu respirație 
dezordonată în fugă. Poemul nu trăieşte decât pe nicovala 
fierarului de cuvânt. Sub muşchiul vânjos, cuvântul tresare, peşte 
spintecat viu. 

Fireşte, numai prin efortul acesta de alăturare proaspătă a 
cuvintelor, ideea scânteie în creştere, ca mercurul în termometru. 
De aici, plăsmuire abstractă, imaginea: raport pur, a două 
elemente cât mai depărtate (sau cât mai apropiate) între ele. De 
aici, poemul construit integral, inaccesibil oficialități. 

Fraza Arghezi, în poem sau în proză, țâşneşte viril, răsturnând 
sertarele creierului, spintecând testiculele criticei. 

S-a spus de atâtea ori: „Tradiţia da!", „Tradiţia nu!" Pentru 
contractul continuu cu trecutul, supratipuri reprezentative s-au 
catalogat. Şi totuşi, în spaţiu, la depărtări mari: antenele 
telegrafiei fără fir. Sărutul lor nepământesc, cerebral aproape. II 
recunoşti imaterial, vibrând din loc în loc, în trecut, o altfel de 
tradiţie deci. Tudor Arghezi: stație de T.S.F. transmițând 
secolelor o parte din sensibilitatea ceasului. Te opreşti la Arghezi 
ca la o cascadă rupând arbori. De ce te superi dacă, în trecere, 
bolovani îţi cad în cap? Cu atât mai bine. 

Aşadar, în discontinuitatea contimporană, un lanţ continuu. 
Arghezi aparține întreg realizărilor moderne. Discuţia ar fi 
inutilă. Mirarea lui Tudor Arghezi în fața spectacolului actual 
constructivist nu dovedeşte nimic. Se va mira încă o dată aflând 
că, dimpotrivă, constructivismul îl cuprinde. Pentru fraza, 
gramatica arghezi; pentru Arghezi alchimist al imaginei: pentru 
Arghezi fierar al cuvântului. 

La noi, ca şi aiurea, există în clipa de față o pronunţată criză 
artistică. Idei se zbat, glasuri se întretaie lăncii, drumuri noi se 
descuie. Logica n-a ajutat niciodată la nimic, de prisos ar fi şi de 
data aceasta. 

Pentru refacerea noastră sufletească, trebuiesc poeţi duri, 
îndârjiţi, sângerând cuvintele, călărind tuşea fulgerelor. 


127 


ÎNTR-O NOAPTE 


De sus, de la fereastra dreptunghiulară, peisagiul rupt ca o 
gamă între hornuri şi ţigle, alături la etajul al optelea tuşea acestei 
maşini de cusut, ce dactilografă pe borangicuri şi pânză, câte 
scrisori becul peste aerul desfăcut. Peisagiul se limpezea ca aromă 
pe fundul unui amurg liniat, liliecii dau târcoale în curtea pătrată, 
suptă brusc de un pavaj în lemn. 


Ceasul ca plămân neprecis şi lent. subteran aproape, şi 
soneria vestind spectacolul început invizibil cinematograf in 
îmbrăţişarea străzilor incest. 

Departe câte sângerări şi luminile se strigau neciteţ, în curând 
turnul Eiffel va roti planeţi peste veac până la Dumnezeu citroen 
CITROEN. în noapte oraşul câmp şi furnal imens, desemnat 
fluid şi masiv cum se destind turle şi artificii music-hallurile, iată 
îmi sprijin fruntea de Notre-Dame, mut cu degetul ca un pion 
trupul Senei. Ochiul se bucură de privelişte ca bălegar fumegând, 
un vârtej lunecare printre gratii, o oprire ca semn. 

La uşă bătaia cunoscută INTRĂ, prezenţa Anei cu genunchii 
încuiaţi câtă mireazmă. 

„Am urcat fugind", şi îmi întinse scrisoarea. 

Era un obicei atât de neclar, umplând gesturile cu o tăcere de 
oază, cum inima ciocănea încercând rezistența arterelor. 

Am deschis plicul lipit totdeauna cu grijă de saliva unei limbi 
subțiri coupe-papier, aşteptam cu tremurări clipa să-mi plimb 
buzele peste gustul de gumă arabică, şi CE MI-AI SCRIS 
ASTĂZI? Ana ţinea pleoapele de aluminium şters întredeschise, 
îşi luase locul favorit pe patul suferind între pereţii făcând 
unghiuri aproape. Tăcea precum întotdeauna carnea ei sub 
mătăsurile străvezii vibra cochilie, se răscolea prundiş. 

Preţuiam în grame scrisoarea - 25. Pe plic mărcile erau 
desemnate de mână stângaci, dar fără insinuări obscene. Voit, 


128 


prelungeam aşteptarea. îmi plăcea încordarea stăruind leneşă, 
odaia tropicală şi strâmtă, în fund fereastra cu peisagiul lanternă 
magică şi la interval rugăciunea maşinei de cusut. în piept, 
sonerie, cinematograful sideral chemând. Dinspre bulevarde un 
vuiet zădărnici scurt-circuit ora. Lniştea vărui iar grilajul unui cer 
mat. 

Ana nemişcată, cu un surâs frunză între dinţii subţiri. 

La 11 fără un sfert i-am dat sărutarea pe care doctorul mi-o 
interzisese. 

Apoi am citit: 


11 iunie 1925 


Dragă Adrian, 


Glasul tău m-a trezit înainte de vreme când locatarul din 
camera învecinată nici nu venise încă, precum de obicei, în zi. Ştiu 
că m-ai chemat de trei ori şi numele meu s-a sfărâmat între dinți 
fără răspuns, ca o castană căzând singură. Când am deschis 
pleoapele, creierul destins brusc m-a oprit să văd urmarea. De 
ciudă, mi-am muşcat buzele şi am străbătut camera căutându-te 
precum în anuar. înțelegeam că nu era decât închipuire. 
Sufleteşte îți pierdusem adresa. Dar îmi plăcea să->mi măgulesc 
nervii făcând un efort care nu avea nimic real. 

M-am privit apoi în oglindă. Sânii pe care îi ştii tari erau cu 
sfârcurile umede, coapsa în arc, de unde izbucnise gestul prin 
mers săgeată. 

Aveam dinainte o zi cu linii veştede şi aerul zebrat prea 
devreme ca să încep dansul degetelor pe literele mereu aceleaşi. 

La plecare, în uşă studentul de la 55. Mi-a spus: 

„Mâine dau examen. Sunt bolnav. îmi simt trupul supt ca un 
gol în gâtlej şi oasele îmi sună precum într-un pendul orele. Toată 
noaptea te-am văzut în Cursul de Drept Penal. O dată am ţipat. 
Ai auzit? Vreau să-ţi încolăcesc picioarele cu plante de apă, să-ți 
ling genunchii pentru gură clorat de potasă (10%). Miroşi a 
țarină. Eşti ozon”. 

L-am îndepărtat încet cu o mână. 

îmi apărea cu ochii bătându-mi în trup cuie. 

La colț am luat metropolitanul. Lichefiată, mulțimea se 
scurgea lent, ca noroi prin conducte. La cea dintâi staţie mi-am 
făcut loc cu unghiile şi am ieşti din subpământ. 


129 


Şi totuşi, te cuprind sub piele ca o pigmentaţie ciudată. Ce 
infuziune de sânge cum te plimbi prin vinele mele, cu mâinile în 
buzunar, fumând un tutun tare. 

Pot preciza unde eşti, trimite comunicate aeriene, iată acum 
(când scriu) te-ai oprit în vâna pulsând braţul drept. 

Am luat o cafea neagră (60 de centime). (Incoerenţa scrisorii 
începuse să mă plictisească). 

Bulevardul era încă rece, cu vitrinele nedesfăcute ascunzând 
strălucirea blănurilor ca sub o zăpadă cenuşie. Circulaţia 
neintensă îmi lăsa o respiraţie liberă. Aş fi vrut să alergăm pe 
trotuarul clar împreună. Dar pe tine nu te pot poseda decât într-o 
realitate interioară. Desigur ne putem culca împreună. Pasiunea 
adevărată însă nu mi-o dă sexul, ci glasul tău. 

De la Operă am luat o stradă lăturalnică. Am ajuns la birou. 
Şeful - o privire metalică. Mă dorea? Teancul de dosare îmi 
acorda o linişte îndoielnică. Până la prânz era o muncă stupidă 
paralizându-mi temperamentul, dar cât ceai de tei pentru exces. 

între degete maşina de scris devenea fluier, saltimbanc, orgă, 


nu mai vânăm ursul sur prin munții Americii 
braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece 
ne operăm visele ca intestine 

singuri ne închidem în mucegaiul birourilor 
dimineața dactilografele îşi îmbrăţişează logodnicii 
până la revederea din ceasul nopţii 

când vor face dragoste pe saltele de paie 

Dar în aer sufletele ni se sărută 

clădim un cer peste acoperişuri ca mădulare 

pe bulevarde sirenele autobuzele 

cum acompaniază concertul prin fără fir 

veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase 

e ora când englezii o aplaudă pe Raquel Meller 
şi refuză buchetul de violete 

aruncă lumini jocurile de apă 

scrâşnesc din dinți marile cotidiane 

şi iată: agenţii companiilor de afişaj 

primenesc rufăria zidurilor. 


pântec cu încordare nervoasă. Lângă mine Ana asculta aplecându-şi trupul diluându-se 

Ferestrele biroului (ţi-am mai scris) dau spre stradă. în față, nesimțţit. 
redacţia unui mare ziar şi Haut-parleur-ul şi rostogolirea Mă durea acum cumplit tăcerea palidă, infiltrarea imaterială, 
vehiculelor. reacțiune chimică între noi. 

La amiază, năvălirea în restaurante la „Prix-fixe”. Sălbătăciţi Şi deodată prin sticla veştedă tăiată crud, o lumină. 
funcţionarii cu fălcile intrate, cu oase lungi mestecând sumar In odaie: Ana, luna şi eu. 
porţiile, atât cât să se poată întoarce la lucru. Apoi urmează orele La etajul al optelea maşina de cusut cuvânta” întrerupt. Şi 
fierbinţi şi lungi lunecând peste ele până la îmbrăţişarea în alteeva nimic. 
panică. 

(Aici am sărit două pagini. Citesc sfârşitul): 

Peste câteva minute viu. Prezenţa ta mă va scoate din mine ca 
un scafandru. 

Voi urca numărând treptele până la ventricolul drept. 

Şi în nemţeşte: Hochachtungsvol 
Ana 


Pe marginea patului, Ana împreunase mâinile, micşorându-şi 
zâmbetul ca o lampă. 

Prin fereastra deschisă două linii roşii semnalau luna. în 
articulație simţeam un gust amar. 

Oraşul cu pulsaţia întreruptă părea straniu ca borcane de 
farmacie, târziu. 

Şi pentru că glasul meu era pentru Ana flagelaţie, am început 
să declam: 

Iţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii 


130 


ANTRACT 


lui B. Fundoianu 


Trenul se frământa îndelung cu vagoanele dinţi cariaţi peste 
izbucnirea caligrafică a liniilor. în mers osiile se strigau dinadins, 
stele pieptănau despletirea câmpurilor şi arhierei stogurile 
înaintau. Trecusem tăpşane ca tăvi cu încrustări de inel, urma 
acum festinul pădurilor, bufnițele încercau cerul cu licori tari, 
veveriţe se înnodau lasou pentru încovoierea copacilor. Vârsta 
nopții o cunoşteai după iarba rărită în absint, spiritele dănţuiau 
goale îr. goana feiată coloană dorsală. 

După driadele cu păr de păpuşi, nimfe se lipiră cu frunze, 
umezind geamurile, din ape divinităţile se răsuceau în aburi lungi 
cât vântul muşca sexul pomilor. La timp mi-am schimbat, pneu- 
Michelin, inima. îmi place să-mi închid pe dinăuntru pupilele 
precum cufere cu încuietoare automată. îmi priveam fără 
entuziasm anatomia craniului, ochii alunecau jgheaburi, 
disecându-mă lent, în cumpănă fiecare arteră. Compartimentul 
înclinat ca tub acustic şi toate gesturile erau mărite, trupurile se 
legau într-o vorbire ciudată, răstălmăcind cuvintele; ciny 
înțelesuri. Mitologia peisagiului mă obosise. Le puneam acum 
întrebări vecinilor, în gând fără să mişc buzele cercetându-i. 
Stăteau aplecați spre ei înşişi încovoindu-se înăuntru, căutându-sc. 

In amețeala adormirii pe jumătate, se mirau descopenndu-se 
altfel, se pipăiau cu simțurile dislocate ea o claviatură ele pian. 
Desigur, lampa se stinsese de mult, o dată cu zvâicolirca târzie a 
umbrelor O lumină lâncezea pe canapelele roase. Ziua se inpea 
dintre gardurile de nuiele distanțând cafele, limpezindu-le ea 
pătrate. Treceam fulger ejaculare prin gările miei. acuarelă şeful 
ne salută subit, cu un surâs de tristeţe aminlindu-şi. Un macaz 
zgudui roțile, înfundându-se în tesuturi, izbindu-mi enpui de 
fruntea unui vecin lângă geam. - „Mă numesc Hiras Krcacli, îmi 
spuse. M-am născut în noiembrie într-o colonie germană în 
munții Vrancei, la o fabrică de cherestea. Copilăria mi-am Irecut-o 


132 


singur, cutreierând stivele de lemn, sângerând prin crăpăturile 
răni. Fenomenul memoriei, în spațiu întoarcere e desigur un efort 
nul, dar e interesant prin energia de plăsmuire, într-o perspectivă 
nouă, a faptelor; ştii bine că „îmi amintesc" e un fel de a vorbi. 
Amintirile nu sunt decât evenimente noi, aşezate, dintr-o nevoie 
de economie casnică, în dulapul trecutului. Construcția frazei 
adaogă spectacolului de ieri un capitol care în realitate e astăzi. 
Cuvintele, sângerând acrobați pe acoperişul creierului, ce 
invenție extraordinară. Ai înțeles deci că întâmplările pe care ți 
le-aş putea povesti nu le-am trăit niciodată. Şi, dacă te voi întâlni 
mâine, trecutul meu va fi altul, împrejurările succedându-se ca o 
acțiune retroactivă, ca un curent electric străbătând drumul 
înapoi. Desigur, există o determinantă a viitorului. Prezentul şi 
viitorul (mon Dieu, mon Dieu) sunt lucruri fixe. Necunoscuta 
variabilă, X, e trecutul. Dar asta e altceva. 


îmi priveam tovarăşul de călătorie, pe care zguduirea bruscă 
a trenuluiroi-l apropiase atâta. Vorbea repede, nervos, vocea lui 
străbătea bicicletă aerul. Ceilalţi călători dormeau sau simulau 
somnul, legănaţi de semnificaţia pur auditivă a cuvintelor. Dansul 
peisagiului la ferestre încetase. Prin geamul cu flori închipuite din 
respiraţii la interval, pâcla se filtra luminând subțire. încercam să 
ghicesc ce mecanism subit a deşteptat în necunoscutul de alături 
atâta energie în mărturisire. între timp, dintr-un portofel ţesut în 
piele tunisiană cu desenuri colorate cărămiziu, scoase o carte de 
vizită cu chenar negru. Mi-o întinse: 


HIRAS KREACH 
născut în 5 noiembrie 1903 


On est prie de s'asseoir 


- Unde ajunsesem. A! Da! într-o zi urcasem ca de obicei 
stiva cea mai înaltă. Aveam vreo zece ani. Priveam cerul, casele, 
copacii. Aerul îmi făcea semne ca un înotător. Deodată un vârtej, 
în cădere, fruntea s-a descuiat ca o carte. Jos m-am trezit cu 
câteva fărâmi (de creier?) în mâini. O! Creierul! Să ştiu, să ştiu! 
Să scobesc, narină, ţeasta de gelatină, placă de fotograf, oglindă, 
timp, spaţiu, întuneric, zgomot, lumină; am împins în gaura ca 
gură, adânc degetul (iată: acesta) şi-mi întinse arătătorul drept; 


133 


am răscolit pasta până în fund la peretele din os ondulat reflux, să 
ştiu, să ştiu, să ştiu, ce durere, oh! un automobil în creierul 
sfărâmat, amestecate circonvoluţiunile, fulgere, sânge, izbucniri. 
De atunci sensibilitatea frunţii seismograf aici e cumplită... 

Brutal un expres ciătină încheieturile, condensându-se negru 
în fereastră, țipăt subit, plug; osiile gemură, compartimentul reluă 
oscilaţiile, pendul pe un perete de eternitate. 

Hiras Kreach îşi aranja nodul elegant al cravatei. Avea 
degetele subţiri, străvezii aproape, cu unghiile tăiate până la linia 
nedecisă a cărnei. în mărturisiri, brațul musculat bine îmi apăsa 
umărul; pieptul destins se înălța cadențat sub inima bătând cuie. 
îmi întinse o ţigare gălbuie răspândind un paifum tare de oţetar. 
Tuşea unui călător lovi corb aerul. 

- Ha! Ha! reluă Hiras Kreach; noi avem despre lucruri o 
părere prestabilită, clasând fenomenele în dosare cu chei şi 
formule precise, nedepăşind o măsură cunoscută unanim. 
Existenţa lucrurilor o concepem de dinafară, fără efortul 
construcției intime, putreziciune sau metal scump. Cunoaşterea e 
realizata prin simţuri, nu prin contopirea întreagă cu obiectul 
cercetat.  Certitudinea unei experienţe dinainte obţinute 
(experiență în trecut; lenevire a raționamentului, omidă rozând 
carnea invenţiei, descoperirii îndrăzneţe) paralizează frumuseţea 
gestului, opreşte, gardian public, pasul în prăvălişul senzual a! 
prăpastiei. în jurul tău reprezentanţii academiilor, cazărmilor, 
bordeielor, îţi dresează proces verbal pentru exces de viteză în 
gândire: 

E INTERZIS CĂLĂTORILOR SĂ APLECE CAPUL PE 
FEREASTRĂ sau: ATENȚIUNE! NU TINETI PORTIERELE 
DESCHISE. 

Şi totuşi, iată: spune-mi dacă expresul care înainte a brăzdat 
fereastra nu e o ceaşcă cu cafea, sau o frunză cu nuanţări negre 
sau un buton de manşetă. îmi răspunzi: fenomenul distanţei, şfeu 
ştiu bine că de la o sută de metri nu mai eşti acelaşi ca lângă mine 
în compartiment, aici. Şi invers proporţionalul apropiem față de 
distanță e deplin demonstrat în sărutul stelelor sau în dansul 
cometelor pc parchetul cerului. Să te depărtezi de mine cu trei 
milioane de metri şi îmi vei fi mai aproape. Trei milioane de 
metri, câți ani! Timpul pentru noi e o succesiune, ieri, azi mâine, 
o înşiruire in spațiu. Câî de lesne e rezolvată problema: 

Timp = spaţiu + x 
dar eu vreau să cunosc necunoscută x. 

îţi spun: te cunosc numai de cinci orc, dar te cunosc 400 000 

de metri (trenul nostru face 80 km pe oră), mă cunosc ca un bol 


134 


alimentar, ca o hartă pe care îmi plimb degetul, oh! amestecarea, 
contopirea cu obiectul cunoaşterii, sfărâmarea sub roţile trenului, 
descindere fără ascensor ÎNĂUNTRU, o clipă de cunoaştere 
numai, cinci minute pauză pentru odihna operatorului şi a 
orchestrei. Trenul trecea acum prin câmpii ungare cu linii ca 
porumbei unindu-se; era un amestec de dimineaţă şi noapte, 
casele se descriau ca arpegii de tenor, tovarăşii din compartiment 
îşi întindeau braţele. 

Hiras Kreach sări brusc în picioare. O nervozitate puternică îl 
stăpânea. Faţa de o culoare mată, în spasm, ca o undiţă. Apucă cu 
un gest automat, repede, mânerul semnalului de alarmă. Trase. 
Un țipăt. Trenul oprit scurt, la uşă îmbulzeala călătorilor, 
controlorul cu gravitatea profesională îşi făcu loc. Hiras Kreach 
plăti amenda în monedă americană. Toţi îi priveau mirați, mâinile 
subțiri, cu pumnul nod de frânghie puternică. Apoi: „Nimic nu 
mai cade, faceţi jocurile! Scoborârăm în plin câmp, pământul 
umed ne sărută lung, cu îmbrățişări insistente, tălpile. Frigul unui 
sfârşit de iarnă se aşeză brățară pe braţul şters încă, mărgele 
lunecând pe oglinda umerilor. Hiras Kreach (purta: smocking cu 
o pelerină de bal, cravată albă, pălăria de fetru) privea dunga 
trenului dizolvându-se, pastilă de sublimat, în peisagiu. 

Valiza mică o purtam în brațul stâng, cu celălalt mă 
sprijineam de silueta robustă a lui Hiras. Lumina insuficientă ne 
ascundea umbrele, ne amesteca material cu încetul. 

Hiras Kreach mă interesa straniu fără să 'mă domine, 
excitându-mă numai. Renunțasem pentru el la ţinta călătoriei 
mele: la Budapesta mă aştepta poetul Stephan Roii. Nu mă 
supusesem dorinţei lui, ci unui impuls pornit din mine. 

Frigul se plimba acum cretă prin mădulare. Regretam 
culcuşul cald din compartiment. Oasele se mişcau încet ca figuri 
de şah. Trecurăm prin faţa unui canton cu ferestrele închise încă. 
o vacă se miră de prezența noastră, mustrându-ne. Gardul era 
inevitabil aplecat, de aici drumul se depărtează de calea ferată, 
două concepţii diferite. încă vreo câţiva paşi şi gara sc întrevede 
ca în reclamele de şocolată. 

Peronul fireşte gol, în restaurantul cl. III poţi lua un pahar cu 
ceai, dar pâinea e de ieri şi pendulul bate o oră imaginară. 

- Am tras semnalul de alarmă, îmi explică Kreach, pentru 
justificarea, o iluzie de fapt, a unei voinţi în dizolvare. 
Inconştienţa mâşinei purtându-mă în pântec spre o ţintă pe care 
împrejurările mi-au impus-o mă exaspera. Ce să fac? Să-ţi reţii 
gestul atunci când creierul cere subit schimbare, e şi asta o 
servitute. Nesupunerea e de fapt supunere. Cui? inversarea 


135 


principiilor nu duce la nici un rezultat. 2 + 2 = 5 e aceleaşi lucru 
cu 2 + 2 = 4. Teorema lui Pitagora, principiul lui Arhimede sau 
insensibilizarea corneei prin cocaină pot fi util înlocuite printr-o 
negaţie. Ce e moartea, iubirea, Dumnezeu praştie pentru drumul 
concentric al ideii, am văzut culmea munţilor rupându-se din 
osemintele cerului, marea îşi drota părul cu cleştele unor raci 
uriaşi, deasupra vântul purta polenul florilor pentru voluptatea 
împreunării. Dar ar trebui să pricepi: călătoria în afară se reduce 
la o călătorie în noi. Miezul lucrurilor ne rămâne străin şi ne 
vedem pretutindeni pe noi înşine - aceeaşi imagine la infinit 
repetată. 

Ceaiul era amar. Odaia friguroasă, în fund patroana pe o 
tejghea dormita, câţiva unguri schimbau cuvinte cu un zgomot de 
zaruri lovindu-se. 

- Satul acesta, urmă Hiras Kreach, se numeşte X... Mă 
duceam la Viena pentru o întâlnire cu un prieten, profesor de 
fiziologie la Universitatea din Latesburg. Dar (fenomenul nu e 
din cele mai neobişnuite) ţinutul acesta nu mi-e străin. Am oprit 
expresul, găsind în intelectualism cheia unei manifestări de voinţă 
al cărei punct de plecare stăruia în subconștient. 

întâmplarea e încă proaspătă! 

Şi către patroană: Fizetni kerem! 

Am ieşit pe peron. Ziua se târa veştedă printre vagoanele de 
marfă, ca fete vârstnice aşteptând sărutul unui mire imaginar. 
Hiras îmi strânse nervos brațul. Observam acum că ochii îi erau 
dreptunghiulari, punctați vânăt pe dinăuntru; trăsăturile feţei în 
unghiuri ascuțite, pe frunte o tăietură vizibilă pentru 
concentrarea atenţiei. Banca umedă în amintirea unei nopţi jilave 
şi norii întindeau gâtul privindu-ne distrat, ca jucători, 
suspectându-ne totuşi. 

- E un an de atunci. Eram printre invitaţii d-rei A. T., fiica 
milionarului T., cunoscut din scandalul băncii „Valahia”. Nu mai 
îmi amintesc pricina sărbătoarei, dar invitaţii se strigau, 
împărțindu-şi sensibilitatea cu tacâmuri de-a lungul meselor 
lungi, cu candelabre romane printre pereţii construiți echilibrat, 
cu tablouri de la cea mai recentă expoziţie constructivistâ. 
Epuizasem jocurile de societate. în mijlocul odăii, în coşuri mari, 
urma acum împărţirea darurilor închipuind întâmplare. Fiecăruia 
lucrurile groteşti se atribuiau cu zâmbete de subînţelegere. 

într-un cerc, poetul Ronda, cu o voce de camelot, apostrofa: 

- Unde mergem, sfârşitul se apropie ca în vânătoare câinele 
ducând în sângerări potârnichea. Primejdia Orientului e o glumă 
senilă, făcută de un mareşal cu alifii după baie. Cum ne-ar putea 


136 


înspăimânta o mână de japonezi pe noi, EUROPENI dezlegători 
ai atâtor probleme, călărind dansul electricităţilor, rupând, arc în 
descleştare, ţipătul undelor herţiene. 

Nu, sfârşitul nu va veni din afară, ci din noi. Autoflagelare, 
după ce a înfăptuit trei-patru discipline uriaşe, Europa va muri 
din plictiseală. 

De la culmea aceasta, simțurile exasperate, poezia nu mai 
poate fi bâlbâială stearpă. Ezitarea sfărâmată. îndrăzneala urcării 
pe cupole cuvinte scăpărând lumină, nouă infuziune de sânge, ne 
trebuie o deznădejde netrăită, o tristeţe alta. 

îl priveam pe Ronda înfiorând capetele blege aplecate spre el 
într-o admiraţie fricoasă. Lacheii serveau în ceşti străvezii 
îngheţate din fructe savant păstrându-şi aroma, înțepând limba cu 
o voluptate barbară. 

Mă depărtai de sala mare a festinului. Un jazzband îşi 
despletea furia, înlănţuia mâinile, dezbrăca trupurile de carne, 
pieptăna nervii. Treceam prin odăile cu pereţi de mozaic sau 
sticlă. Câtă bogăţie, îmi spuneam, ce minunată e risipirea 
avuţiilor inutil, fără binefacerea satisfacției imediate. 

Intr-un ungher, pe umăr. apăsarea unei mâini si o voce cu o 
intonare străină: 

- Hiras! 

O clipă mi-am chinuit memoria. Câte nume rostite într-o 
seară. Ochii erau depărtați ca două bărci căutându-se pe 
suprafeţe diferite. Gura aproape vânătă şi trupul unghiular şi 
pietros. Dintr-o dată i-am găsit numele: 

- D-ra Rissova... 

- Da! Clara Rissova. 

Şi d-ta Hiras, Hiras Kreach. îţi ştiu numele ca pe al unei 
plante pentru vindecarea rănilor. Formulă, te-am învăţat din 
între vorbirile cu mine. Ghicesc în d-ta o sensibilitate proprie mie. 
Şi toată seara te-am urmărit iubindu-te. 

Mă simţeam inundat de gestul, de făptura aceasta: Clara 
Rissova. Glasul ei (îmi vorbea franțuzeşte cu un accent maghiar) 
pornea mai mult din mine decât dintr-însa. îmi porunci: 

- „Mă vei întovărăşi acasă!. 

Fireşte, mi-am luat rămas bun numai de la d-ra T., care - 
necunoscând mobilul dezertării mele - se învinovăţea insistând, 
în vestiar am găsit-o pe Rissova îmbrăcându-şi nervos blana. 
Portarul reverenţios aştepta binecuvântarea monedei. 

Iarna era timpurie, zăpada sub paşi se sfărâma, ca mătăsuri 
aplaudând. După parcul Ioanid, trecurăm prin grădina Icoanei. 
Frunze şi bănci cu glasuri tremurau oglinzi destrămându-le. 


137 


Trupul Rissovei se lipea fierbinte, ca nisip înfiorându-mă. 

- Hiras, mă înţelegi, îl iubesc pe Napoleon, pe Jeana d'Arc şi 
pe tine. 

- Pe Napoleon? 

- Desigur. Fiindcă era mic şi a fost mare. In Jeana d'Arc, ha! 
ha! mă iubesc pe mine. 

Cei şaptesprezece ani ai Rissovei mă răzvrătiseră. Eram 
aproape de poarta parcului (poarta veacului, ce tâmpenie!). 
Vântul ne servea în aer numele, o mână invizibilă îmi număra 
coastele. în destăinuiri Rissova:: 

- Locuiesc la unchiul meu. îl cunoşti? E foarte bogat. Eu sunt 
săracă. Mama e institutoare în Ungaria. E bătrână. Fără ştirea ei 
am locuit o lună Parisul, două săptămâni Londra, zece zile Viena. 
De şase luni stau aice: Dar acum vom pleca împreună să cucerim 
lumea. 

în mers, genunchii îi pocneau, artritism uscat. Străbăteam 
bulevardul Dacia, răcoarea umedă a zăpezii îmi zgâria unghie 
oboseala. Ne oprirăm în fața unei case cu fereşti mari. Rissova îmi 
muşcă încă o dată buzele, apoi se pierdu arătare prin poartă de 
fier. Inaltă. 

îmi strigă: - 3/93 te aştept mâine la zece. 

A doua zi. fireşte, la ora fixată, am chemat-o 3/93. Numărul de 
telefon are ceva din invocațţiile mistice. I-am recunoscut vocea de 
departe, seringă înțepându-mi morfină. 

Am revăzut-o în după-masa aceea. Mătuşa ei m-a primit, o 
femeie trecută, vopsindu-şi prea mult faţa, cu un gest amintind 
unda bălților odată torente. Am stat puţin în salonul de primire, 
apoi am fost condus în odaia Rissovei. De aci. ferestrele dădeau 
în curte. Umbre scoborau pe funii întrecându-se, respirând aburii 
zăpezii când ne despărțirăm. Mă durea capul şi simţeam că o 
vraje îmi rodea măduva. înnebunindu-mă. 

întâmplarea începe de aci. 

Mă înţelesesem cu Rissova să revin după miezul nopţii. 
Aveam să-i bat în geam după ce. înşelând atenţia servitorilor, voi 
fi străbătut neobservat curtea. Eram conştient? Revenisem. 
Rissova a deschis fereastra şi a apărut pată albă pe o retină de 
închipuire. Nu. nu, scrâşnetul ăsta mă doare, arcul inimii ţipă. 
Rissova a sărit fereastra, e în cămaşa de noapte şi cu pieptul 
foarte gol, cu degetele îngenunchind frigul ceasului. Parcul Ioanid 
e în dosul casei. Trecem pe bulevard atât de abstract ca două linii 
pe o planşă inginerească. Pe alei bruma scânteie ca reclama unui 
institut dentar. Ne-am iubit înlănţuindu-ne trupurile în zăpadă. 
Rissova a respins îmbrăţişarea paltonului pe care, în spaima 


138 


goliciunii, i-o oferisem. Voluptatea în panică în zăpadă, 
strangulând vinele, exasperând ejaculările, şi glasul Rissovei 
material ca briceag: 


Zăpadă binecuvântată de aluminium 

Eşarfă strălucire inutilă 

Ne dăruim acum pământului 

fierbinte în răceală 

Şi Parcul Ioanid şi-a deschis toate arterele vântului 

Ce imn trupului meu zăpadă 

Când lupii se năpusteau între armatele lui Ludovic 
alXI-lea 

şi gloria lui Napoleon sucomba în jurul Moscovei 

sunt incendiată acum ca 

vechea cetate rusă 

Ha! Ha! Ha! 

ce cai de curse 

sângele meu şi al tău 

cum se iau la întrecere 

pe nesfârşirea albă. 


în nopțile care urmară experiența o luarăm de la început, 
desăvârşind acum amănunțimile, încetinind gesturile de dragoste, 
savurând contrastul dintre sex şi zăpadă, încălzind şi înghețând 
trupul Rissovei laolaltă. Veneam după miezul nopții, bătaia abia 
simțită în geam, apoi scoborârea nudă a Rissovei şi zvârcolirea, 
zvârcolirea spasm pe cearceaful natural între arborii desfrunziți. 
Doamnelor şi Domnilor, părăsiți-vă paturile în noaptea nunții, 
săriți din expresul Paris-Viena, VIAȚA NU MAI POATE 
CONTINUA AŞA, o nouă formă politică e o sticlă cu vin 
(acelaşi), dar cu eticheta schimbată. Educația copiilor noştri e 
primejduită, eu vă promit: 

1) Plătirea datoriilor externe şi interne. 
2) Desființarea impozitului pe venit. 
3) Egalitatea în faţa zăpezii. 

A patra noapte, Rissova în zăpadă a tuşit sec, ca şi cum ar fi 
pocnit voit încheieturile. Mai târziu, în tuşea asta era artă 
cumpănind ritmul pomilor, grilajului, secundei. 

După o săptămână Rissova era atât de albă, atât de mult 
zăpadă, o duceam în braţe de la fereastră în parc şi puncta cu 
lumini roşii câte fiori imaginate în anotimp. Tuşea cu multă 
pricepere acum şi sângele îl scuipa mozaic ispitind senzualismul 
stelelor. 


139 


Desigur, mătuşa şi unchiul s-au alarmat. Au chemat doctorii; 
evadările noaptea n-au mai fost posibile, şi asta a fost pierzania 
Rissovei. Nu ftizia, ci încătuşarea în casă atunci când trupul 
chema chema chema înjunghierea sexului şi zăpezii. 

Eram acum zilnic în casă. Unchiul mă considera oficial 
logodnic şi mă privea cu o răutate stăpânită, consolându-mă. 

Scăparea nemaifiind  realizabilă, şi mama bătrână 
neliniştindu-se, consiliul de familie a hotărât trimiterea Rissovei 
acasă în aerul curat şi liniştit, în satul... x (acesta). însărcinarea de 
a întovărăşi mi-era încredinţată mie. 

Eram acum în compartimentul rezervat nouă. Rissova 
învălită în blăni multe şi calde, cu faţa ca un nume scris în argilă, 
fruntea subţire precum spuma valurilor şi cu braţele rarefiind 
gândurile, trupul tot cretă sfărâmându-se încet în răsuflare. 
Tăceam amândoi, numai ochii Rissovei, mari, desluşind un 
alfabet în atmosferă invizibil. 


Rissova. ochii lăi cu terenuri sportive 
cu câmpuri şi sonde de petrol 

cu hipodromuri cu hangare de avioane 
ce tipografii, ochii tăi 

şi pupilele tale, rotative imense 

cum se desfăşoară din privirile tale 
toată viaţa mea 

ca un jurnal cu ultimele ştiri. 


Trenul înainta şi la Curtici se făcu verificarea paşapoartelor. 
Faţa Rissovei se estompa tot mai mult, era acum din hârtie tăiată 
neîndemânatec de un copil jucându-se. Nu departe de graniţa 
ungară a început să horcăie. Mai erau câteva ore până la satul X. 
unde mama bătrâna trebuia să ne aştepte. Deodată, o tuse lungă 
şi sânge închegat pe buze. M-am aplecat peste ea ca fântână. 
Gândul cunoaşterii îmi încleşta cu fier mernngea. Poate voi afla: 

- Rissova. Rissova. Ce simţi? 

De fapt, invaziunea străină, rece a sfârşitului o simţeam şi eu. 
Dar voiam să ştiu, să ştiu. 

- Rissova. spune-mi: e o lumină, e întuneric, e durere sau 
bucurie încleştând arterele. 

Mâna subțire întinse o cutie de metal. Erau înăuntru bureţi 
mici. 

- Iată, aici, aici, plămâni în aiurări scuipând tuse. 

- Nu asta, Rissova, nu asta. - Dar ochii într-o tresărire s-au 
neclintit. 


140 


goliciunii, i-o oferisem. Voluptatea în panică în zăpadă, 
strangulând vinele, exasperând ejaculările, şi glasul Rissovei 
material ca briceag: 


Zăpadă binecuvântată dc aluminium 

Eşarfă strălucire inutilă 

Ne dăruim acum pământului 

fierbinte în răceală 

Şi Parcul Ioanid şi-a deschis toate arterele vântului 

Ce imn trupului meu zăpadă 

Când lupii se năpusteau între armatele lui Ludovic 
alXI-lea 

şi gloria lui Napoleon sucomba în jurul Moscovei 

sunt incendiată acum ca 

vechea cetate rusă 

Ha! Ha! Ha! 

ce cai de curse 

sângele meu şi al tău 

cum se iau la întrecere 

pe nesfârşirea albă. 


în nopțile care urmară experiența o luarăm de Ia început, 
desăvârşind acum amănunțimile, încetinind gesturile de dragoste, 
savurând contrastul dintre sex şi zăpadă. încălzind şi înghețând 
trupul Rissovei laolaltă. Veneam după miezul nopfii, bătaia abia 
simțită în geam, apoi scoborârea nudă a Rissovei şi zvârcolirea, 
zvârcolirea spasm pe cearceaful natural între arborii desfrunziți. 
Doamnelor şi Domnilor, părăsiţi-vă paturile în noaptea nunţii, 
sânți din expresul Paris-Viena, VIAŢA NU MAI POATE 
CONTINUA AŞA, o nouă formă politică e o sticlă cu vin 
(acelaşi), dar cu eticheta schimbată. Educaţia copiilor noştri e 
primejduită, eu vă promit: 

1) Plălirea datoriilor externe şi interne. 
2) Desființarea impozitului pe venit. 
3) Egalitatea în fața zăpezii. 

A patra noapte, Rissova în zăpadă a tuşit sec, ca şi cum ar fi 
pocnit voit încheieturile. Mai târziu, in tuşea asta era artă 
cumpănind ritmul pomilor, grilajului, secundei. 

După o săptămână Rissova era atât de albă, atât de mult 
zăpadă, o duceam în braţe de la fereastră în parc şi puncta cu 
lumini roşii câte flori imaginate în anotimp. Tuşea cu multă 
pricepere acum şi sângele îl scuipa mozaic ispitind senzualismul 
stelelor. 


139 


Desigur, mătuşa şi unchiul s-au alarmat. Au chemat doctorii; 
evadările noaptea n-au mai fost posibile, şi asta a fost pierzania 
Rissovei. Nu ftizia, ci încătuşarea în casă atunci când trupul 
chema chema chema înjunghierea sexului şi zăpezii. 

Eram acum zilnic în casă. Unchiul mă considera oficial 
logodnic şi mă privea cu o răutate stăpânită, consolându-mă. 

Scăparea nemaifiind  realizabilă, şi mama bătrână 
neliniştindu-se, consiliul de familie a hotărât trimiterea Rissovei 
acasă în aerul curat şi liniştit, în satul... x (acesta). însărcinarea de 
a întovărăşi mi-era încredinţată mie. 

Eram acum în compartimentul rezervat nouă. Rissova 
învălită în blăni multe şi calde, cu faţa ca un nume scris în argilă, 
fruntea subţire precum spuma valurilor şi cu braţele rarefiind 
gândurile, trupul tot cretă sfărâmându-se încet în răsuflare. 
Tăceam amândoi, numai ochii Rissovei, mari, desluşind un 
alfabet în atmosferă invizibil. 


Rissova. ochii tăi cu terenuri sportive 
cu câmpuri şi sonde de petrol 

cu hipodromuri cu hangare de avioane 
ce tipografii, ochii tăi 

şi pupilele tale, rotative imense 

cum se desfăşoară din privirile tale 
toată viața mea 

ca un jurnal cu ultimele ştiri. 


Trenul înainta şi la Curtici se făcu verificarea paşapoartelor. 
Faţa Rissovei se estompa tot mai mult, era acum din hârtie tăiată 
neîndemânatec de un copil jucându-se. Nu departe dc granița 
ungară a început să horcăie. Mai erau câteva ore până la satul X. 
unde mama bătrână trebuia să ne aştepte. Deodată, o tuse lungă 
şi sânge închegat pe buze. M-am aplecat peste ea ca fântână. 
Gândul cunoaşterii îmi încleşta cu fier meningea. Poate voi afla: 

- Rissova. Rissova. Ce simţi? 

De fapt, invaziunea străină, rece a sfârşitului o simţeam şi eu. 
Dar voiam să ştiu, să ştiu. 

Rissova, spune-mi: e o lumină, e întuneric, e durere sau 
bucurie încleştând arterele. 

Mâna subţire întinse o cutie de metal. Erau înăuntru bureţi 


mici. 

- lată, aici, aici, plămâni în aiurări scuipând tuse. 

- Nu asta, Rissova, nu asta. - Dar ochii într-o tresărire s-au 
neclintit. 


140 


întrebarea era de acum inutilă. Trenul s-a oprit cinci minute 
aici. Pe peronul gării mama bătrână, împreună cu fetiţe şi şcolari 
scunzi, aducea flori şi, ca săbii subţiri, glasuri slăveau revenirea. 
Am scos şi eu capul pe fereastră precum ceilalți călători miraţi. 
Nu puteam să dau un cadavru pentru bătrâneţea unei 
institutoare. Hotărârea o luasem repede. Bătrâna nu mă 
cunoştea. A început să întrebe, căutând prin vagoane. A trecut şi 
prin fața compartimentului meu, dar eu acoperisem chipul 
Rissovei imobil. Când trenul şi-a reluat mersul, copiii cântau de 
pe peron, scuturând panglici cuvintele: 


Eine kleine Geige 
mocht' ich haben 
Eine kleine Geige 
mocht'ich gern 


Trei stații mai încolo am scoborât şi eu singur, după ce, cu 
grije, luasem Clarei Rissova orice indiciu de identificare. îi 
ştersesem buzele de sânge şi faţa-i era liniştită, poate vie. 

Cadavrul ei a fost în Ungaria prilejul unor lungi discuţii: 
CRIMĂ SAU SINUCIDERE. Toate cercetările fiind însă 
zadarnice, Rissova fu trecută de la morgă sălilor de disecţie 
universitare. 

Institutoarea bătrână a murit câteva luni mai târziu, fără să 
cunoască sfârşitul. 

Hiras Kreach tăcu. Un tren ţipă şi ne scutură capetele. Pe 
peronul mic se înghesuia acum o mulțime înfrigurat? 
chemându-se prin cuvinte pe care nu le desluşeam, prin gesturi 
cărora le atribuiam sensuri. Erau şi fetițe ducând în mâini 
coşulețe cu igliţe şi bumbacuri. Apoi peronul se goli şi trenul 
hurui, mişcându-se greu. Atunci am observat că Hiras Kreach nu 
mai era pe bancă lângă mine. Mi s-a părut că-i recunosc silueta la 
o fereastră a ultimului vagon în goană. Dincolo, peste linii, câteva 
vagoane încărcate cu lemne erau triste şi în gură un gust sec. 

Numai prin auz, glasul lui Hiras Kreach se prelungea încet ca 
glicerina: să ştiu, să ştiu. 


Paris, 1925 


B.FUNDOIANU 


în cuprinsul literaturii române, personalitatea d-lui B. 
Fundoianu înseamnă un pas hotărât spre o realizare continuu 
întrecându-se pe sine. Străin oricărui compromis, cercetător până 
în amănunţimi al mecanismului dintre inimă şi creier, dl B. 
Fundoianu e, în ceasul actual, o livadă cu pruni şi ape brumate în 
care seara pune pete de rugină şi cuvintele ca focuri roşii se 
aprind. împrejur însă zăplazul e cu suliți. şi sârmă ghimpată 
opreşte tentativa de escaladare a imbecililor. Poarta se deschide 
subteran aproape numai iniţiatului cu pasiunea alfabetului magic, 
cu degetele subţiate de lampa târzie a nopţilor. Pentru 
posibilităţile de supleţe naţională, erudiţia d-lui Fundoianu era o 
anomalie, putea deveni o primejdie. Dar câtă bogăţie într-o 
convorbire cu el! O anumită facilitate verbală binecuvântată de 
puritatea imaginii, de adâncul înțeles al frazei, dăruia 
convorbitorului elanul, spaima, bucuria unei frăgezimi de vin 
foarte vechi, de catapiteasmă elină. Stranie îmbinare de facultăți 
deosebite, d-l B. Fundoianu nu e numai alchimistul cunoscând 
vraja formulelor, dezlănțuind dansul eprubetelor, trecând printr-o 
sensibilitate, apă regală, orice metal spre verificare. D-1 B. 
Fundoianu e în acelaşi timp aurul însuşi, substanța scumpă în 
cristale fine desenată pe sticlă. Alături cumpănitorului de idei, 
d-l B. Fundoianu e un extraordinar poet. Reputația lui viguros 
crescută din arhitectura câtorva poeme - în număr foarte redus 
publicate - a trecut de mult peste dânsul, invadând antologiile, 
revistele. „Critici" cari s-ar fi speriat de tăria lui sănătoasă, de 
limba lui în care sângele circulă ca o troică, au acceptat benevol şi 
cu surâs de băcan „şmecher" contrafacerile unor scriitori de a 
patra mână, grăbindu-se, cu materialul şi sensibilitatea d-lui B. 
Fundoianu, să treacă puntea unei îndoielnice posterităţi. Imitația 
servilă ne-a nedumerit dintotdeauna. Cu atât mai mult, această 
intimitate de rău-platnic, cu care câțiva din sergenţii-majori ai 


142 


generaţiei noi (?) întrebuințează - micşorând-o - o privelişte în 
întregime aparținând poeziei de rară esență a d-lui B. Fundoianu. 
Cea mai mare parte a poemelor d-lui B. Fundoianu nu sunt încă 
publicate. Preţuim acest hazard. Integral îşi va face marea cinste 
să dăruiască literaturii române opera plină, proaspătă şi 
personală a d-lui B. Fundoianu. Stupărişul de zvon şi linişte a(l') 
d-lui B. Fundoianu ne e deschis. Din el vom şti rupe în amfore cu 
zmeură şi ierburi întăritoare, câteva pagini pentru setea noastră 
de aspecte noi. 


ORA 10 DIMINEAȚA 


Ființa ta întregită din orice gest, repetată la infinit în cerul 
gurii ca un tăpşan cu un ecou pe care-l simt în clănțănirea de chei 
a oaselor, iată: eşti regina acestui joc de şah cu pătratele 
trecutului negre cu pătratele albe ale existenţei în desfăşurare; 
sacrific întru apărarea Ei pionii drămuiţi în artere, mă ameninți 
cu degetul însemnând inima. INIMA, ce portar bătrân urmărind 
prin gratiile unei fereşti de auricul în descreştere. în creştere 
locatarul care a întârziat plata chiriei şi urcă scara cu undoieri ca 
o minge. Cutele creierului te primesc ca într-o rochie şi Ogar 
limba te scrie, te frământă între dinţi, dimineaţa rup bi/etul No. 
825 vreau să iau tramvaiul, fireşte Oriunde viaţa e aceeaşi dar 
scara Mă reţine în amintire şi ca aer de munte tu, tu, tu, Balsam 
în respiraţia care se răreşte, dar să-ți povestesc visul de la ora 8 
după versiunea oficială. 

- Aici trebuie să vă daţi jos, Domnule funcţionar ai 
contenciosului „Abeilîe", tramvaiul acesta nu poate înainta mai 
mult în imaginaţie. 

- Ah! Nu! Nu! Refuz. Eu mi-am plătit locul (t franc - două 
secțiuni în clasa I-a) şi înțeleg să mă conduceţi confortabil până 
dincolo. în subconştient dacă vreți. 

- Subconştient? Nu cunosc această staţie. Vieţi poate 
Boulevard des Italiens? 

- Nu. Dincolo. DINCOLO! DINCOLO! 

- Poate vreţi Piaţa Operei? 

- Nu. DINCOLO. în imaginaţie. 

- Ah! Nu, Domnule. Dumneata iei tramvaiul drept Magic 
Parc. Acolo vei găsi Palatul Minunilor (taxatorul se supără). 
Intervenţia benevolă, cu bicepşii ca rufe muiate, a controlorului. 
Politicos, tai cu briceagul oferit de circumstanțe. BRICEAGUL 
OPORTUNIST, gâtlejul lunecos ca briliantină. Tramvaiul pleacă 


144 


singur. Sângele nu de ajuns ţinut în beciul unei cărni prea 
lemnoase, era de o calitate inferioară. 

Pe scară, aşadar, amintirea ta. Tramvaiul mă respingea, 
creierul dădea din mâini. COMPLECT, dar te căutam, te căutam 
şi la 8 1/2 (fix, ceasul de marcă elveţiană desfide orice concurenţă) 
pe foaia de prezență semnătura 


2T 


E 


dosarele vraf, peste drum cerul îşi deschidea ferestrele pentru 
curățitul de dimineață, casele se închinau într-o reverență plăcută 
maşina de scris, alături, cu un accent metalic (englezesc?) - Oh! 
Je vous en prie Madame, ne vous derangez pas. Non! Non! Pas de 
the. Mon coeur (moqueur) prefere Ies dossiers des accidents 
sucres.s 

Geamul ar putea fi un saltar. încui, pleci, te întorci, s-ar putea 
ca lumina să fie un sărut. Dar uite, eu, dintre toate NAȚIUNILE 
alegimagi-NATIUNEA. 


1926 


GARDEROBA OBLIGATORIE 


Pe tava respirației se ciocnesc păhărelele cu licoare ale 
notelor, în ierburi se răsuceşte panglica fumului, zborurile 
înnoadă funde la gâtul vântului. Din trecut urcă până la noi 
rugăciunea oglinzilor, când prin apele despărțite în falduri ca 
dantelele mireselor, crocodilii treceau ca o procesiune de 
panoplii, cu solzii ca paftale de aer. cu unghiile amintind lucirea 
viorilor. De sus .sperma fulgerelor se condensează în mingile de 
spumă aie gesturilor loinantice. Lumina cade ca o mănuşa în 
aquarium, peştii trec ca tot atâtea degete prin harfele mărilor, 
fiecare pleoapă aduce în lacrimi bogăţia fabuloasă a unui grăunte 
ele radium. Dar în grădina spitalului bolnavii acoperă goliciunea 
copacilor şi prin mişcările în reverență ale acrobatului se străvăd 
frânghiile de funingine ale nervilor. O clipă de uitare, numai o 
clipă de uitare, Domnilor; umflarea ca o perdea a vidului, 
ecuatorul plesneşte ca un cerc de butie, pasul alunecă pe 
parchetul unui cântec fără sfârşit. In palme adorm ferigile şi 
clopotele; găinu.şile moțate depun în amfora umărului mărgelele 
ochilor, hulubi desfăşură mătasea văzduhului şi din scorburile 
tuturor lucrurilor dansatoarele de argilă înaintează, topesc 
ghețurile aşteptării, împart privitorilor bucle din pieptănătura de 
azur a surâsului. Seara sărută fruntea pustnicului cât pe a 
lumeţului, apropie piepturile vocilor de pumnalul focului şi în 
spațiu pasările întind sârmele de răcoare de-a lungul cărora 
steagul luceferilor, foarte încet, va să scoboare. 

Azima pământului abureşte caldă şi agricultorii întârziaţi 
scutură pomii de cioburile de stele rămase acolo din august. Ce 
clapă să ating cu degetul? Ce privire să rețin aici între gene ca 
spicele de grâu care opresc în trecere telegarii zefirului? 


146 


Genunchii înfruntă crunt ghimpii unui adevăr uitat de mult, 
revenit în puhoi ca trupul umflat al sinucisului. Nimeni nu sparge 
pereţii azurului, nimeni nu cheamă afară din noi inima, această 
soție a meşterului Manole zidită de vie între cărămizile coastelor. 
Nimeni nu aruncă o plasă pentru ştiuca fermecată a cuvântului. 

A? 1" apleacă-ţi urechea aici pe liniile ferate ale vinelor: 
vei auzi chiotul amintirii care se depărtează. 


ARMÂND PASCAL 


IUBITE ROLL, 


S-a fărâmiţat o păpuşă cu mecanism de azur. Să-ţi trimit două 
lacrimi din acest crepuscul de tristeţe, să-ţi povestesc cu limba ca 
un lacăt în rugină toată paragina, tot amarul unui gol fără de 
sfârşit. Dar aş vrea să pot da târcoale cuvântului, să ating lucrurile 
cu penița pe nesimţite, fără să declanşez soneria ţipătoare a 
adevărului, să fac să străvezi doar printr-o perdea de cerneală, 
fără să poţi înţelege - cine ar înțelege? - că Armând Pascal a 
încetat să mai fie, că Armând Pascal nu mai râde, nu mai 
vorbeşte, nu mai îmbracă în propria lui viaţă, atât de 
revărsătoare, nenumăratele personagii aduse în ziuă de sforile 
visului lui, că Armând Pascal, cu trupul prefăcut în cenuşă, e 
dincolo de zvon şi dc zbatere, că Armând Pascal, cu o batistă 
invizibilă, face semne cărora aparatul de radio al inimii niciodată 
nu le va da glas. 

Să-ţi spun, după tragedia în care fiinţa iubitoare a soției cât şi 
a fratelui s-au destrămat aproape în întunecare, întreg dezgustul 
meu pentru „oameni"", pentru „literatură". Aş vrea, în loc de 
vorbe - când oare ne vom putea dezbăra de lanţurile „stilului” şi 
ale „artei", când oare pasiunile şi durerile noastre se vor putea 
răstălmăci singure, fără cămaşa de forță a dicționarului? - să-ți 
trimit o făşie din ochii topiţi în plâns ai lui Fundoianu. O lacrimă 
ar ti atunci o cochilie care ar face să-ţi chiuie în auz tot pustiul 
acestei plecări definitive. De ce ţi-aş mai spune acum mâhnirea 
mea. scuipatul ţinut prompt pentru obrajii chiaburilor cari au 
refuzat renunțarea la a suta mia parte din plăcerile lor scârnave. 
pentru bucata de cer necesară respirației lui Armând Pascal? La 
ce să ţip, să sparg testele blegilor, să-i arăt cu degetul pe 
responsabili, să zornăiesc metalele codului (nu al lui Napoleon ci 
al sufletului) pe tejghelele birtaşilor insensibili, să-i zgâlțâi din 
somnul digestiei satisfăcute, să le spun cu vocea tragică a 
revelației la miezul nopţii: VOI L-AȚI ASASINAT PE 


148 


ARMÂND PASCAL. Da, iubite Roii, Armând Pascal a fost 
asasinat. Contribuţia câtorva pungi i-ar fi dat cele 12 luni cu aer şi 
soare pentru plămânii lui ciuruiți. Dar sanatoriul pe care i l-au 
refuzat oamenii, iată, veşnicia i l-a dăruit într-o după-amiază de 
început de primăvară. Şi totuşi: unde e râsul lui, unde e acea 
extraordinară voioşie, acea capacitate de VIAŢĂ, care desfăşura 
un curcubeu în odăile cele mai mucegăite; unde e gestul, glasul, 
privirea, care făceau să plece şi să vină pe mările văzduhului 
corăbiile pline de grăunţele celei mai limpezi bucurii? Toate să se 
fi închis de-a pururi în cupa care poartă puţinele rămăşiţe ale 
incinerării? 

Să-ţi amintesc elanul nostru pentru noutatea şi îndrăzneala 
spectacolelor pe care el, împreună cu Fundoianu, le iniţiase acum 
vreo 7 ani la „Insula"”!. Am tras de acolo întâiie noastre 
învăţăminte pentru pasul şi înţelegerea de mai târziu. Am aflat că 
există altceva decât atitudinea repetată şi sarbădă, că un orizont 
altul se deschide, dacă ştii să priveşti peste umărui obicinuinţei. 
Dar la ce bun toate acestea? Amintirea pe care o joc acum în 
palme nu poate înăbuşi țipătul celor 28 de ani ai lui, tăiaţi în 
bucăţi. Ştiu, „Insula" şi cele câteva ale sale admirabile realizări în 
cinematografie vor fi pentru noi cămara unde ne vom putea 
reculege şi-l aminti. Şi, de asemeni, ar putea fi o potolire cuvintele 
pe cari mi le spusese acum câtăva vreme înțeleptul Constantin 
Brâncuşi: „Viaţa mi se pare asemenea celor zeCe minute de 
recreaţie ale copiilor la şcoală. Zece minute de zburdălnicii şi 
joacă, şi apoi reintrarea în clasă. Venim din clasa necunoscutului 
şi ne întoarcem în ea. De aceea, ar trebui, cât mai suntem aici în 
recreație, să ne bucurăm, să respirăm voioşi, să nu ne facem griji, 
să râdem". (Constantin Brâncuşi le spunea acestea mult mai bine. 
Ar trebui să auzi glasul lui argintat, în surâs, să vezi îngerii 
coborâţi în pietrele lui). Armând Pascal a râs şi a ştiut să ne facă 
să râdem. Dar trupul lui ca un stradivarius închidea sunetul unei 
arte închinată numai câtorva predestinaţi. Arcuşul morții a trecut 
peste el. Cine ne va spune dacă e cântec sau c noapte? 


' Rostul pe care l-a avut „Insula” pentru arta şi teatrul de la noi merită o 
atenţiune şi o dezvoltare specială. 


149 


ONOMASTICĂ 


lui George Bogza 


Caut pe ziduri fluturii privirilor. Peste grădini cântecul a 
desfăcut un evantaliu. O mână ca o cascadă îmi acoperă fruntea. 
Dar cerul e în noi cum în gâtlejul papagalului seminţele şi prin 
părul iubitei ca prin noapte, o diligentă cu cai năpraznici se 
năpusteşte, vuiesc cotloanele, se rupe ca o frunză un chiot, în fâşii 
bandajele aerului. Incendiul de vorbe creşte. 

Prin flăcările ascuţindu-se ca bricegele priveliştea a devenit 
un scrânciob şi o doamnă blondă purtând pe umeri vălul de doliu 
al fluviilor oferă în legănare ceaşca pentru bobul de cafea a 
surâsului. Amar surâsul şi ai voi să spargi coaja acestei nuci - 
secolul - să găseşti înţelesul paşilor, al glasului, dar membrele cad 
în somn ca vrăbiile îngheţate, o nemişcare pietroasă precede 
nemişcarea, vinele duc noaptea sângelui până la inimă. Săruți în 
spațiu zborul ca o zăpadă'. 

Genunchii ating pereţii unui culoar înaintând către felinarul 
zorilor. Ştii că o corabie îşi aruncă acum ancorele în nămolul din 
tine. în cabina de comandă căpitanul strigă ordine, mateloţii se 
deplasează confuz, fac gesturi prin ceață ca într-o semi-trezire. 
Căpitanul amenință prin sticla auzului. Catargele se clatină. 
Vântul şuieră cu frunza pânzelor între dinţi. Nici un matelot nu şi-a 
văzut căpitanul. Poate vocea lui nu e decât tic-tacul dinăuntru, 
diapazon pentru încordarea sălciilor, arcuş peste violoncelele 
umbrelor 

Oglinda ochiului se dilată. Gleznele dansatoarei trec prin 
ecoul în spumă. Perdelele pădurilor s-au dat în lături. 

O rugină pune acum pete pe obrajii zilelor, pe şoaptele 
colorate ca sticleţii din cutiile cu gratii ale vocilor. Să deschid uşa 
acestui bal periferic, să sparg cu o discordanţă înlănţuirea din 


' Zborul e în plămân, in văzduh, în privire. Pasărea sau avionul captează 
zborul după cum poemul, tabloul sau clapele captează poezia. Zbor şi poezie, însă, 


există dincolo de hotare, dincolo de obiect. 


150 


boschete când vişinii ca faunii privesc în zare transparenţa 
fructului? Cu o cretă de culoare inversă, berzele au desenat 
poligoane pe aer. în burdufe bine legate laptele urzeşte catifeaua 
albă a smântânei, cumpenele scormonesc gâtlejul fântânelor şi 
"A" t'pătul de privighetoare al paharului cu apă limpede. Şi 
totuşi oraşele cad într-un năvod de fum ca mrenele. în cafenele 
robinetul zarurilor picură şi, ceremonios, chelnerul îşi îmbracă 
fracul de gală pentru funeraliile amurgului. 


FRAGMENT ABANDONAT 


în insomnie ceasornicul rupea bucăţi de metal, erau osii 
rupte, dulapul se deschidea necontenit, sunând lemnul sub stepul 
unei atențiuni supraexcitate: Toate zgomotele mărite ca prin 
ochean, timpanul era zgâriat cu briceag, craniul se închidea brusc, 
deformând ca o oglindă convexă. Glasuri răzbăteau impersonal 
ca de ventrilog, prin parc invitaţii schimbau cărţile de vizită, dând 
drumul în jurul grilajului cu iederă cânilor de curând aduşi dintr-o 
crescătorie, engleză. Fusese ultima călătorie a femeii trecută peste 
marea ținutului, țesăturile se întorseseră cu praf, vizitii îmbrăcaţi 
în stil, cu pălării lustruite înalte, beau ţuica tare, împărţită de 
bucătăreasa legănându-şi sânii ca doi prunci simultan purtaţi. 

îi ştiam surâsul crud ca o plagă de sifilis transmițând unde 
electrice, obosind ca trepte respiraţia, însemnând în aer prin gest 
un jazz-band de artificii. 

Trecea deseori atât de public la braţ cu subprefectul, ca şi cum 
toată lumea nu ar fi ştiut că trăia de mult cu nevasta paznicului, o 
brună cu ochi iuți viciind cei nouăsprezece ani cu o inocenţă 
inalterată. înaintea plecării a venit, surprinsă că sunt bolnav, 
ghicind sub amurgul vânăt al pleoapelor otrava de dinţii ei, pur. 
transmisă. 

Eram asemeni lucrătorului tipograf ucis de plumbul literilor 
scumpe. înțelegeam că o prindeam deplin plecarea ci în tovărăşia 
Beatricei părăsindu-şi câinii, colecţiile, adoratorii, seringile, 
camerele construite invers, laboratorul cu substanţe tari, inelele 
bizantine, pregătite de mult în ascuns, anunţata războire în toiul 
festinului răscolind curtea boierească precum un taur eliberat 
brusc. Spulberase inimele de cretă, răzbise în frângere până la 
ferestrele cu obloane de umbră şi frunze, încercuise tâmplele. Din 
pereţi se rupeau vedenii. Ca aşchii o nelinişte urca încet ca un 
ascensor prin măduvă, până în creier. Mă gândesc la Paul din cer. 


152 


Agata închide ferestrele şi pulpele ei strângându-mă ca presse- 
papiers. Nici o scăpare. Boala urca, urca. Aşteptam dezno- 
dământul ca o împuşcătură. Singurătatea mă copleşea ca o 
mulţime, strigam un tramvai, un tramvai ca un arcuş urca scara în 
pripă. îl chemasem, prieten din copilărie, în aiurări. Simţeam 
compresele reci, în braţ cineva îmi injecta ore, ceasornicul rupea 
hârtii. Desigur, toată lumea s-a mirat găsindu-mă cu ţeasta spartă, 
aplecat peste bara de fier, cu mâinile atârnând ca bretele. Agata 
îmi umpluse viața eprubetă; o posedam în trecut, într-o noapte a 
învierei. înconjurând Biserica stranie şi pur ca în gesturile de 
dragoste. Trupul inexprimabil fluid, un cap izbind direct tomahav 
tăind toate legăturile raţionamentelor şi alle] logicei. O 
urmărisem stăpânit pe malurile Tamisei, în preajma fațadei rigide 
a Westminsterului, mă regăsise ca pe un porte-feuilles, pe 
cheiurile în preajma Senei, brăzdând bulevardele sub avalanşa 
automobilelor. în tovărăşia ei, răscoleam cercul de aur 
arhitecturile vechi, pompeiene. Mă purta, fireşte, la moşia ei de 
pe şesurile Moldovei. Asistasem ruşinându-mă, descoperindu-mă 
de viață ca un arbore, la toate excesele stranii, îmi stăvileam 
gelozia  revărsându-se împotriva femeilor, adolescenților, 
maturilor, cu care neobosit se iubea mereu virgină, împărțindu-se 
tuturor ca o mireasmă. La moşie o avea pe Beatrice, soția 
paznicului: acesta, un om absent; incapabil să manipuleze arma 
de umerii lui asimetric legată. De atâtea ori am vrut s-o azvârl de 
la etaj pe asfaltul împrejmuind vila. 


Zăceam bolnav în neştirea ei, nevoind să o întovărăşesc în 
călătoria pe care medicii o decretaseră ultima. La New York o 
aştepta o femeie celebră - dintre puținele de ea neposedate încă. 

Sărbătoarea plecării fusese fastuoasă si plină, ca ospețele din 
epoca de decadență romană. Auzisem tot timpul vuietul urcând 
neschimbat precum la marile burse cotarea exasperantă a 
efectelor în amiază. încercam să adorm baricadându-mi trupul 
tentației, simțind pe pleoapă şi limbă gustul amar al Agatei, 
precum colbul frunzelor în vârtejul automobilelor vara. La 
căpătâi strâjuiau încă, pe jumătate arse de ţigările tari egiptene, 
scrisorile surorei ca bărci chemându-mă naufragiat. Ştiam că 
fratele meu va sosi în curând, să redea familiei trupul ruină cât a 
rămas rupt cangrenei unui trecut. 

Rămăsesem iarăşi foarte singur. Insomnia rărind zgomotele, 
limpezindu-le extraordinar, precum solzii peştilor în borcanele de 
farmacie. Sângele curgea acum accelerat, rar lovind tâmplele 
precum  frânării ciocnesc roțile vagoanelor, metalic, în gări. 


153 


Noaptea se coclea tot mai mult pe geamuri şi. deodată, peste 
trupul îndoindu-se plic. trenul trecând liberator. îl simţeam 
sfărâmând ca pe o muscă între perdele vara. 

Aşa, pentru mine. în clipa aceea viaţa înceta. 

Aşa. pentru mine, în clipa aceea viața începea. 


F. T. MARINE.TTI 


Un nume ca o praştie spărgând toate ferestrele mediocrității, 
aruncând o alarmare şi o spaimă printre fotoliile de paralitici cu 
pretenţie de campionat de curse, despletind peste spaţii şi secole 
o beteală multicoloră de chiote şi de biruințe. De la începutul şi 
până în măruntaiele sale, al XX-lea veac va rămâne însemnat de 
fierul roşu al acestui nume, al acestui chirurg, care a operat, cu o 
astrală violenţă, sensibilitatea şi toate formele de artă, de 
apendicita clarului de lună, de anchiloza unui vocabular şi a unui 
sentimentalism perimat. „Vom cânta - spunea F. T. Marinetti în 
Manifestul Futurismului, publicat de Le Figaro în 20 februarie 
1909, - vom cânta marile mulţimi agitate de muncă, de plăcere şi 
de revoltă, vârtejurile multicolore şi polifonice ale revoluțiilor în 
capitalele moderne; vibrația nocturnă a arsenalelor şi a 
şantierelor sub violentele stele electrice; gările lacome 
înghiţitoare ale reptilelor fumegânde uzinele suspendate de nouri 
prin coloanele lor de fum". Şi, de asemeni, podurile, 
pacheboturile, locomotivele nechezând ca nişte enormi cai de 
oţel, aeroplanele, aplauzele mulțimilor entuziaste. 

F. T. Marinetti. cel dintâi, a aruncat mănugşa sfidării dinaintea 
muzeelor şi colecţiilor de artă şi literatură obosită, care cereau 
cotidian admiraţia vizitatorului automat şi sterp. De la el au 
pornit marile prefaceri ale spiritului contimporan, gândul acelui 
război cu reflexe universale, care avea să purifice viziunea 
noastră de toate reziduurile unui trecut cu parcuri şi castele în 
ruină. „Guerra, unica igiene del mondo". Toată opera, toate 
manifestele sale sunt îmbibate în acelaşi timp de un suflu de mare 
inspiraţie, de mare proorocire şi de adevărată şi spaţială poezie. 
Alături de fulgerătoarele asociaţii de idei şi de aspecte noi, 
stăruie un incendiu de artă surprinzătoare, o imagină, o infinitate 
de imagini, fluturând între planete şi terestre înjghebări un 
gigantic covor de poeme. 


155 


întâiul poet (câtă vreme a trebuit pentru aceasta") care a 
ridicat semeţ capul dinaintea manior taine ale cerului şi ale 
gândirii. întâiul poet care a astupat cu un pumn de nisip şi de 
confetii, cu o sarabandă de culori şi de poezie, gura deschisă în 
urletul stereotip al unei tradiții fără nici o putință de noi şi 
întăritoare creaţii. întâiul care a încercat o apropiere de 
dumnezeire, adică de creaţie, de invenţie neaşteptată şi dârză. 

întâiul care a scos poezia şi arta din sicriul inofensiv şi 
bătrânesc în care erau păstrate, alături de broderia fetei de 
pension şi de igliţile bunicii. Poezia şi arta. desfăşurate ca nişte 
cozi de păun peste continente şi ani. invadând toate formele de 
gândire şi de viaţă, realizând o mentalitate, o religie nouă. 

Cum ar putea fi trecute cu vederea toate acestea, vorbind 
despre F. T. Marinetti, cum s-ar putea uita că Marinetti c acela 
care a deschis toate uşile artelor sintetizate şi universalizate prin 
futurism, că el e acela care a oferit cele mai surprinzătoare şi mai 
bogate posibilităţi. Poate că numai D'Annunzio - şi încă în mult 
mai mică măsură decât Marinetti - a izbutit acest miracol de a 
suprima frontierele şi de a apropia popoarele într-un viguros cult 
al poeziei, al aventurei şi al tinereţii. Căci într-adevăr trebuie 
socotit drept unul din miracolele secolului nostru această ieşire în 
stradă a poeziei şi a artei, această acoperire a câmpiilor, a 
oraşelor, a muzeelor, cu imense simfonii de culori, de muzici, de 
cuvinte, ducând spre arhitectura şi aspectele vieţii de azi. 
Marinetti a ghicit această formă de viaţă, i-a pregătit dezvoltarea, 
a cântat-o într-o vreme în care cei mai mulţi nu o puteau vedea 
sau îi refuzau privirea. Manifestul din 1909 a dat semnalul 
marelui bal. 

în toate țările, generaţiile tinere aveau să-i audă strigătul, 
aveau. în dansul pe sârmă afl] cuvintelor în libertate, să se 
îndrepte spre o cugetare dezbărată de piedici, înălţată în cerul 
sănătos şi sportiv a! unei lumi noi. 

„Elementele esenţiale ale poeziei noastre vor fi curajul, 
îndrăzneala, revolta". Nimeni n-ar putea contesta că toate 
realizările de artă de la război încoace, din Germania. Franţa şi 
celelalte țări. au pornit în esenţa lor din principiile şi vitalitatea lui 
F. T. Marinetti. Muzica, arta plastică, cea scrisă sau vorbită, 
teatrul, arhitectura au fost ridicate la o potentă şi la o unitate de 
sunet care a uimit spectatorul, l-a nedumerit, pentru ca apoi să-l 
cucerească, să-l îmbogăţească cu o viziune nouă si amplă. F. T. 
Marinetti a încercat şi o lărgire a simțurilor de înregistrare 
artistică. închipuirea lui a vrut să adaoge văzului şi auzului - 
singurele simţuri care, prin dezvoltarea lor, au dui la realizări 


156 


artistice - tactilismul. A făcut tablouri şi poeme tactiliste, după 
cum prietenii din gruparea lui - toţi însemnând un nume şi o 
izbutire - au imaginat muzica polifonică, russolophonul, tabloul 
futurist, teatrul-surpriză. 

Nimic mai consecvent şi rnai logic ca în țara tradiţiei senine, 
în ţara Renaşterei şi a fecundelor arte, în Italia cu gondole de vis 
şi cu pictura asemeni cerului şi zborului de păsări marine, să se 
nască această nouă tradiţie, această nouă Renaştere, acest nou 
cinquecentesimo: futurismul. 

Din activitatea desfăşurată în ultimii 25 de ani - în limba 
franceză şi în cea italiană, din manifestele şi elanul despre care 
doar în treacăt am putut pomeni mai sus - silueta lui Marinetti se 
poate desemna fulgurantă şi atotcuprinzătoare. Nimic nu poate 
scăpa inteligenţei şi sensibilităţii sale. 

El a ghicit venirea triumfală a muzichalului şi actualele lui 
succese în marile capitale mondiale, într-o vreme în care 
muzichalul se adăpostea şi se pregătea încă sub corturile 
circurilor ambulante. El a cântat aventura impresionantă a 
traiectoriilor descrise pe cer de avioanele purtătoare ale dorului 
şi ale elanului nostru. El, ca un nou alhimist, dar un alhimist cu 
plete de furtuni sprintene şi tinereşti, un alhimist ca un Faust 
tânăr, a cântat şi a presimţit - prin poeme - toate îndrăznețele 
descoperiri ale omului de ştiinţă. F. T. Marinetti explodează, e 
mai mare, mai puternic decât el însuşi, nu poate fi rezumat, nu 
poate fi cuprins numai în el. 

F. T. Marinetti reprezintă o întreagă epocă, un întreg univers 
lăuntric. E un om complect. 

E gata pentru orice expediţie, pentru orice experienţă, oricât 
de temerară. 

Pentru forța care se desfăşoară din el, pentru toată noutatea 
pe care a adus-o şi o mai aduce încă cu sine, pentru forţa sa de 
poet, de orator, de conferenţiar, de animator, de propagandist, de 
futurist întotdeauna nepotolit, atletic, se cuvine să-i adresăm de 
aici, la venirea sa printre noi, salutul cel mai entuziast, primirea 
cea mai tinerească. 


LECTURĂ PE O BANCHIZĂ 


Să rupi cu un deget rana acestui minut continuată cu fine 
irizări de apus în glasul apăsat ca o mână de os pe glastrele de 
flori întrevăzute printr-o succesiune de ploi cu albume 
multicolore, cu o tăcere înălțată în lugerele din curţile pătrate. 
Nu. Freamătul adunat în aceste boabe de struguri, capetele 
ciudate de potârniche răsărind între păpădiile şi şoaptele care au 
umezit cu o boare de litoral unghiile, zgâriind cu o glorioasă 
potecă drumul caleştilor de nuntă; în vreme ce mireasa, imobilă 
ca o oglindă căzută din icnuperul îmbrăcat de gală pe reflexele de 
ecouri ale zăpezii, şi vizitiul împăiat lasă biciul să călătorească 
singur în spaţiu, să devie stolul de păsări ca o undă de răcoare 
odihnită şi rotită peste fluida şuviță a stâncilor de corali, cu 
difuzarea prin membre a conciliilor secrete şi ştergerea pe tipsiile 
de brumă a călătorului prins între agrafele de ierburi ca o adiere, 
ca un adio. 

De pe un pridvor clădit din vrăbii tulburi, procesiunea 
şcolarilor agită cu mâinile panglicile unei rugăciuni. Şi din toată 
făptura indianului, din mersul lui absent, din stăpânirea clară a 
ochiului, din pletele întregite în pana de şoim regesc, se putea 
obţine nobila iui obârşie. 

în palmă, ceasul de aur ca o frunză de cupru îşi adia culorile, 
stăruia cangrena printre fluierele străvezii, chema catifeaua şi 
Licuricii. 

O eternitate înnoită dar în împietrire se răspândea în aer ca 
îngerii anotimpurilor şi începeau, pentru legănarea pe sub frunte 
a piersicilor coapte, plimbările în doi sau în trei, pe lângă vilele 
cochete înconjurând miresmele şi locul cu vorbiri abia şoptite, 
despre dragoste şi despre nemurire. Orchestra îşi adunase toate 
constelaţiile de alamă prin care ciori şi ulmi îşi ciufuliseră penele, 
frunzele. în respiraţie se întuneca neliniştit aburul aleilor şi paşii 
treceau cu uşurătate de pe acoperişurile ţuguiate pe podurile 


158 


vulcanice, între obrajii de spumă ai oceanelor, pe infoliile cu litere 
acide ale întâielor manuscrise în piele. Nu se putea să rămâi cu 
privirea ca un fotoliu din care au ieşit paiele, dinaintea lucarnei 
anume deschisă pentru ţevile de argint ale flintei. într-o clipă, 
toate inelele prinţeselor deveniseră peştişorii de ivoriu prin care 
purpura zilelor se nesfârşea în acvariu. 

Trupul despărțit în segmente ca o circonferinţă călătorea 
eliberat de echilibru în mai multe direcții deodată şi semnele ca 
nişte muşcături pe arbori conduceau vânătorul de urşi până în 
invizibila pădure obosită şi suptă, spre zăcămintele de sare ca o 
scurgere a luminii prin ţevile de plante în vocalele ca nişte 
coacăze pe buze. Destul. într-un luminiş, locomotiva îşi aştepta 
ora catastrofei sale. în poloboacele înalte ca nişte coloane ale 
văzduhului, evenimentele fierbeau un vin poros şi negru ca vasele 
cu o reţea de pori învălind oasele frânte în accidente. 

Trebuia totuşi să mă arunc de pe vârfurile în atingere cu 
aripile plăpânde, până în lutul amestecat cu oile galbene, să-mi 
prind mâinile de trapezul abia vizibil peste văgăună, cu o lentă 
crucificare între cuţitele foarte ascuţite, aruncate de japonezul 
îndemânatec. Lângă mine, părul pieptănat dulce printre rinichii 
roz ai dimineţii perpetue (şase luni ale anului era dimineaţă şi 
şase luni seară), mai încolo banchizele de pe care foi transparente 
îmi făceau semne din braţele lor atât de gingaş ciunte, cu lectura 
în afara oricărei orânduieli, suspensiunea tuturor regulamentelor 
municipale. Lectura ca o continuare, a acestei situări, nu 
deasupra, nu dedesubt ci în afară, fără salutul cotidian, iară 
medalii de bene merenti, cu libertatea atât dc suavă, atât de 
adânc purificatoare a anonimatului şi a sărăciei. 

Am cunoscut pe acel picior de la o revistă ai cărei directori şi 
redactori, după un stagiu de câţiva ani de apostolat, au ajuns 
miniştri şi directori generali, picior turmentat, la începutul lui, de 
câteva probleme şi alăturări dc ovaluri, dar secătuit acum de 
potopul de onoruri şi recompense oficiale. Sărăcia şi anonimatul 
conferă marile virtuţi ale descoperirilor pentru bucuria şi extazul 
unei minorităţi interioare. Sunt tăcutele şi neştiutele cunoaşteri şi 
cercetări de teritorii şi de bălți cu păpurişuri în vârful cărora 
fructele solare îşi oferă sucul ignorat, în măruntaiele cărora 
fiecare peşte păstrează în pântec magica verighetă a lui Gyges. 
Nu mă puteam mărgini totuşi să-mi împărtăşesc „Moartea vie a 
Eleonorei" a dragului meu Stephan Roii, cu participarea şi 
bunăvoia numai de cititor atent, cum dc pe nisipul continuând în 
femur şi în braţe fierbinţeala plajei, puteam contempla fugărirea 


159 


între ele a valurilor ca nişte prepelicari cu urechile de bucle şi de 
vuiet. 

Trebuia să mă azvârl, să-mi pierd mintea în înseşi valurile 
amare, să iau parte - prin lectură - la zămislirea, la dezlănţuirea 
acelor fantome, acelor amintiri, acelor ţipete suprimând timpul şi 
orice realitate, transpunând buzele şi gesturile de înotător pe o 
sticlă verde inversând şi realcătuind toate gamele într-o fântână 
de aluminium. Luam masa cu personagiile de funigei din 
„Moartea vie a Eleonorei", mă lăsam dus de mână. luam parte la 
ivirea acelor neprevăzute umbre în perdele ale fantomelor, 
întârziam la fiecare alună cu miezul plin al imaginii şi al 
cuvântului. 

Totul va fi astfel când moartea vie a Eleonorei va fi şi a 
noastră. Nici o constrângere, nici un imperativ categoric. Şi 
cartea, odată închisă. îşi prelungeşte pulsul în plutirea în 
insesizabil, în desprinderea tot mai fericitoare din orice 
cauzalitate, ciin oricare raport de logică şi matematică. Stephan 
Roii din singurătatea lui, din îndârjirea de vizionar, a trecut de la 
elanul şi bucuria „Poemelor în aer liber" în marile plutiri în 
lumina opacă a somnului pe saltelele de văzduh, peste orice 
realitate, peste orice beneficiu de inventar sau de formulă, în 
plana ascensiune, în lenta respiraţie şi vedenie a ..Morţii vii a 
Eleonorei'". 

Cartea nu a fost aruncată în stradă. Stephan Roii nu vă cere 
nici auzul, nici avizul. Nu vă pot invita alături de mine, nu vă pot 
da cheia acestor porţi care deschid spre vidul etern piin de mersul 
printre şipote al miresmelor, claviatura dc prepeliţe si de ecouri 
ale treptelor. Aceste pagini solicită (nu solicită nimic) un 
misticism şi un spirit de sacrificiu de care nu vă socotesc capabili. 
Aceste pagini au, pe lângă fluida lor supraliteraturâ. eflorescenta 
cea mai uimitoare, geniul cel mai tulburător din desenele acelui 
pictor poet Victor Brauner, care şi-a depăşii de mult ceasul lui şi 
pe al tău. Sunt. de data aceasta, înfiorări numai de şuviţe, de 
cerneală sau de lacrimi desfăcute sau închise în contururi 
nedefinite, străbătând paginile, trăind în afara cadrului, 
deşteptând cu o atingere un zvon pe care nici un aparat cerebral 
sau mecanic nu-l înregistrase nici vestise încă. Trebuia, pentru 
emoția care mă înalță la gândul numai al ultimelor revelații ale lui 
Victor Brauner, să notez aici indiciul lor despletit în manie 
tablouri şi desene luate cu el la Paris, sau în portretele cari aduc 
pe obraji vegetaţiile interspaţiale, precum şi în acele desene din 
„Moartea vie a Eleonorei" a lui Stephan Roii sau din 
„Diagramele" lui Sa.şa Pană - amândouă volumele apărute în 


160 


editura Unu - să mă bucur încă o dată de nepotolita şi universala 
inspiraţie - revărsată în linie, în culoare, în glas - a prietenului 
meu Victor Brauner. 

Fuga printre blocurile mari de sare uitate după naufragii pe 
dunele abia albăstrite de chemarea păsărilor trezite în pupilă, 
înnebunită bucurie a vânturilor prin cirezile de stepe ridicate în 
picioare spre maldărele de fân ale cerului de amiază, oprirea cu 
rochia romană în furtună ca nişte coame transformându-se 
nesimţit în vulturi sau în confesiuni la tremurarea în voce a 
făcliilor, urletul de lup cu formele tăiate colțuros în hârtie, poate 
în argilă, dar Stephan Roii, Victor Brauner sunt aici; cu Stephan 
Roii si cu fiinţa cea mai scumpă am băut un kefir în Cişmigiu - 
când grădina îşi trezea clopoţeii de ierburi şi de fructe - duminică 
28 aprilie, şi viaţa mea cu tristeţile, cu elanurile, cu explorările ei, 
e aici lângă mine, îşi desface sângele flămând ca un acordeon de 
miracole şi de singurătăți. 

Şi un mesaj acum, aruncat în mine sau în vidul dintre planete, 
un manifest pentru munţii cari vor urma primăverilor, dăruit ca o 
cometă primului lătrat de câine, ce îmi pasă de înscrierea pe 
listele cadourilor de fine de an, nu vreau şi nu urmăresc, nimic şi 
răspund la fel în numele celor 3-4 prieteni; ştiu că semnul marilor 
izbânzi, marilor împărtăşiri de lumină materializată ca o cascadă 
de glicerina, e insuccesul, debutul perpetuu, nerealizarea, 
nedesăvârşirea oricărui gest, condamnarea la eşec a oricărei 
întreprinderi. Nu vreau să cuceresc lumea, nu-mi ascund nici 
acum dezgustul şi paralizia conținută în „ajungere", în „succes", 
şi nu vreau ca revista "Unu"', sau „Integral", sau „75 H.P.'*, sau 
„Urmuz" să devină ultima şi cea mai deplină expresie. 
Dimpotrivă, revista „Unu" trebuie să rămână o continuă 
nedumerire, ca noi înşine, ca tot ce ne înconjoară. Şi sfârşitul în 
tragedie al lui Germain Nouveau. al lui Lautreamont, al lui 
Urmuz, va fi probabil şi al adevăraţilor mei prieteni şi 
predestinațţi, al lui Călugâru de pildă, al tău, adolescentule care 
îmi întinzi ca pe un crin mâna fragedă şi de aceea te iubesc acum 
când întorci spatele succesului, când numai înfiorarea fluierelor 
nocturne şi a marilor tristeți îți arată interioara potecă, acum când 
ştiu tăria anonimului şi a singuratecului, când mă îmbrac în 
exaltarea lor, când cred în ceea ce scriu şi când tai în carnea de 
fosfor a banchizei, în cristalul care se va topi, numele lui 


ILARIE VORONCA 


AUREL ZAREMBA - ÎNCHIDERE 


Obrazul lui cunoscut doar din scrisul transparent ca un stol de 
libelule trecute prin versurile silabisite într-o tăcere şi elan 
comun, sau renăscut ca o cerneală simpatică pe cele câteva file de 
scrisori cu o vârstă ca o pâine prea fragedă, primite la Paris, ca şi 
mâinile pe care le-am închipuit fluide şi lungi, asemeni 
suvenirului unor alge, iată-le, s-au subțiat şi sau suprapus 
peretelui de cenuşă care ne înconjoară şi de-a lungul căruia 
ezităm şi ne izbim unii de alții, până când un deget de luceafăr ne 
deznoadă oasele şi ne ia privirile şi carnea, aidoma bronzului de 
pe o aripă de flutur. E o tristeţe fără limită în această plecare 
modestă şi ruinată. în dispariţia aflată dintr-o dată prin vocea ca 
un ochean a bunului prieten Saşa Pană, rostind în dimineaţa cu 
aici şi soare la Slănic: „a murit Zaremba". Zaremba. Refuzul 
acestui adolescent de a se deda unei îndeletniciri de glorie facilă 
- era din laşi şi a întors spatele în repetate rânduri solicitării de a 
colabora la Viata Românească - pasiunea lui de a aprinde o 
viziune cu totul în afară de cotidian şi preocupat de câteva 
probleme şi desperări comune în spaţiu şi în timp doar câtorva 
singurateci, neliniştea pe care mi-o mărturisea într-o scrisoare, de 
a alcătui cu cei câțiva prieteni revelați de la revista XX. 
Al. Diinitriu-Păuşesti şi Râul Iulian, un refugiu al spiritului şi al 
revoltei pure; ştiam de mult că sub pielița lui ca o piersică ofilita 
de grindină tuberculoza îşi vârâse acul subţire şi o licoare a 
sfârşitului circula în mădulare - dar cum să fi ghicit că ruperea se 
va face pe o targa de realitate atât de brusc, azvârlirea în saltul 
mortal pentru reprezentaţia de adio, în clipa când orchestra 
anotimpului, cu instrumentele veveriţelor strălucitoare, cu 
trompetele pădurilor vuind de ecouri, cu violoncelele giave ale 
apelor desfăcute în acorduri, intona o uvertură în zi şi în sânge. 
Ştiam că moartea, ca o umbră protectoare, ne însoţeşte şi 
aşteaptă ulița dosnică în care să ne poată sări în gât. Nimic, totuşi. 


162 


nu vestise această despărțire. Undeva, oameni se pregăteau să 
plece în vacanță, o! această precipitată scoborâre a scărilor, rufele 
aruncate vraişte în valiza ca un bot de crocodil deschisă, caii care 
tropăie la scară, destinderea şi liberarea de salutul şi obligațiile 
stereotipe, amnistia temporar acordată mergerii la birou. 

Oamenii stăteau la mese de brad în restaurante semi-învăluite 
în umbră şi vorbeau pe şoptite. în vreme ce din ferigi şi clin brazi 
un susur vaporos se clătina ca o navă de miresme. 

Spre porțile oiasului grăbeau căruțele cu lapte şi cu fructe. 
Amiaza ca un cârd de coţofene se oprea dinaintea restaurantelor 
cu vitrine largi, în care, prin nuferii de maioneză, odihneau 
langustele priponite în sfoară, nucile de cocos ca nişte mingi de 
răcoare. Pe plăjile ca nişte scuturi, corpuri ca strugurii se umpleau 
de un soare care avea să se transforme în mustul fierbinte, 
punând în mişcare maşinăriile lăuntrice. în atelierele de pictură 
vaste, cu pereţii de ape, bătrânii maeştri împărțeau învățăturile 
lor simetrice tinerilor discipoli. La ora aceea, tu revedeai un 
manuscris năvălit între degetele taie ca o hemoragie albă de 
visuri, ca c herghelie de imagini. Mizeria care, ca un drapel de 
izbândă, flutura în vârful spadei îmbuibaţilor şi desfătaţilor, 
mizeria care nici dc data aceasta nu va încreţi ca pe o frunte 
pântecul îngâmfatului stăpânitor dc turme şi de uzine pontând o 
pungă gâlgâind ca un râs de monede pe masa de joc de la Sinaia 
sau Monte Carlo, mizeria care ani de-a rândul s-a infiltrat prin 
pereţii odăiţei tale sărăcăcioase, a trecut prin hainele roase, a 
atins carnea şi oasele tale fine: Zaremba, adolescenţa ta zvâcneşte 
ca un semafor pe inimă. Zaremba, locul tău va rămâne neatins la 
„UNU" şi în fiecare din gândurile noastre va fi o zbatere şi către 
tine, aşa cum, în seminţele zvârlite de palmele vântului, vrăbiile 
cerului îşi află hrana, cum din moartea florilor, glorioasă mierea 
îşi despleteşte cântecul. Dar, dinaintea dispariţiei tale, orice zvon 
n-ar putea fi decât ..literatură!. 


COLIVA LUI MOŞ VINEA 


Am asistat cu o tristeţă abia şoptită la progresiva împotmolire 
a Contimporanului, la penibila decreptitudine a colecţiei sale din 
ultimii ani. Nu era numai răspunderea acestei publicaţiuni față de 
încrederea pe care la început o suscitase în câteva spirite înrudite 
cu tinereţea noastră; nu era numai amărăciunea unui elan ţinut 
tot mai mult în anticameră, ci o şovăire în plus, o izolare mai 
adâncă, o garanţie mai puţin că sângele încrustat cu arabescuri de 
nouri, că edelvaisul de fildeş al spiritului ar putea ţine piept 
falimentului oricărei tensiuni înalte, şuvoiului de prostie 
generală. Micile observaţii de fine de an, aluziile trecute prin 
acidul sulfuric al vestiarului nostru n-au putut folosi. 

Pentru lămurirea atitudinei noastre - deşi l-am publicat pe 
pictorul Marcel Iancu - şi pentru risipirea oricărei confuzii între 
noi şi revista d-lui Vinea. ţinem să facem cunoscute mai jos 
citatele contradicții ale Contimporanului şi să-i indicăm acestuia 
locul pe care singur şi l-a determinat. 

Contrastul dintre desenul publicat pe prima pagină a acestei 
reviste şi atacurile de pe ultima, împotriva oricărei manifestări 
noi. pretenția de a se menţine într-un spirit de îndrăzneală şi de 
invenţie în totul contrar sumarului şi colaboratorilor săi, elogiile 
aduse Adevărului literar şi poalelor albe ale Otiliei Cazimir, ale 
cărei versuri, semnate Emil Rigler-Dinu, Camil Petrescu, Paul 
Papădopul. le reproduce adesea; şi mai ales abilitatea dc a-şi 
însuşi numai foloasele şi parada unor atitudini de artă (n-am uitat 
vizita lui Marinetti) care presupun în primul rând sacrificiu şi 
singurătate. Şi totuşi, nu ne putem dumiri cum se poate alătura - 
în paginile unei reviste care a susținut cândva o viziune nouă - 
d-l Marcel Iancu, fostul revoluţionar de la Ziirich, principesei 
Marthe Bibescu. 

Dacă d-lui Vinea - al cărui temperament poetic nu-l punem 
acum în discuţie, - nu i-am cerut niciodată o atitudine de frondă, 


164 


cunoaştem ezitările d-sale, în schimb d-l Marcel Iancu. a cărui 
bună stare materială l-ar fi putut pune la adăpostul atâtor 
concesii, atâtor scăderi faţă cu sine. poate fi ținut responsabil dc- 
inconsistenţa şi lamentabila zvârcolire a Contimporanului, 

Proclamarea, cu sfidarea oricărei consecvenţe, a celor mai 
îndrăzneţe principii, pentru a le terfeli pe contrapagină, 
frăţietatea, în aparenţă, cu cele câteva spirite răzlețe din Europa, 
pentru a aduce în acelaşi timp laude iui Vasile Save. nu va mai 
putea continua. 

Sase ştie o dată pentru totdeauna: CONTIMPORANUL nu 
are nimic comun cu entuziasmul si tinereţea noastră, cu arta şi cu 
spiritul pe care singuri le reprezentăm aici în această oră. 

Şi mai avem de adăogat: chiar dacă n-ar fi dubioasa flagrantă 
atitudine a  Contimporanului, mişcarea pe care ar voi s-o 
reprezinte, „constructivismul”, şi în care s-a fixat de la apriţia lui, 
e cu totul străină de vederile actuale ale lui Unu. care îsi 
revendică o conduită cu totul ruptă de realitate, cu totul în afara 
utilitarismului constructivist rezolvat în arhitectură, şi care clatină 
în havuzele visurilor apele unor viziuni desfăcute dc orice 
probleme şi continuităţi situate dincolo de poem şi de semitrezie. 


[ASCUȚIȚI-VĂ, AŞADAR, FOAMEA...] 


Ascuţiţi-vă, aşadar, foamea, şacali ai banchetelor oficiale. Vi 
se oferă de data aceasta o victimă cum n-au mai întâlnit încă dinţii 
şi grimasele voastre. Fiţi totuşi cu băgare de seamă: cerul gurii vă 
va arde şi maţele se vor ghemotoşi ca sârmele ghimpate. Veţi 
ridica din nou toasturi, dar buzele se vor strâmba jalnic, vor fi 
tăiate-n sânge de brutalitatea acestui nume, acestui profil: 
Urmuz. Vă văd de-acum strânşi la un ospăț cu icre negre, cu 
inevitabil calamburul grasului viitor şi fost ministru, cu discursul 
directorului huiduielilor naţionale, cu, desigur: Domnule 
Ministru, Onoraţi Confraţi. Onorabili agenţi ai circulației, 
sărbătorim azi pe marele nostru scriitor Urmuz, ale cărui opere 
savuroase etc. Şi urmează, firesc, un voiaj în tren special la 
Predeal, pentru dezvelirea bustului marelui erou, în vreme ce 
balele şi bulgării de muci preşidenţiali cad peste sicriul şi oasele 
tot mai străvezii; peste gestul sublim de renunțare şi de izolare a 
lui Urmuz; acoperă trăsnetul de ură. de răzvrătire, de singurătate 
al celui mai pur dintre poeți. Schimbă însăşi esența gândurilor, 
semnificaţia de prevestire şi de cataclism a scrisului şi a vieţii sale. 
Câtă imensă deznădejde trebuie să fi fost în modestia, în tragedia 
lui Urmuz. Nu s-a amestecat cu nici una din trupele consacrate, a 
încuiat într-o cutie manuscrisele atât de puţine şi scumpe şi însăşi 
sinuciderea a făcut-o fără zgomot, învelind parcă în vată 
împuşcătura, trăgând glonţul nu in fruntea creatorului lui Cotadi 
şi Dragomir, ci în aceea - conformă faptelor diverse din ziare - a 
lui Demetrescu-Buzău, grefier ia Curtea de Casaţie. 

Trăim într-o ţară ciudată: cu a zecea parte din preţul unui 
singur festin, s-ar fi putut de mult strânge în volum poemele şi 
tristețea lui Urmuz. Şi lotuşi, fără gestul lui Saşa Pană, acum, 
şapte ani după moartea lui Urmuz, cine ştie dacă s-ar mai fi 
însufleţit vreodată această carte. 


166 


GEORGES RIBEMONT-DESSAIGNES VORBEŞTE 
CU„UNU" 


După primele elanuri în care spiritul, ca o cometă, vrea să 
răstoarne în atingere toate formele întâlnite, câte abateri, câte 
oboseli! 1931. Treisprezece ani de „apres-guerre". şi iată-i pe cei 
mai mulţi din revoluționarii şi neliniştiţii acelei magii albastre a 
poemului, îmbrăcaţi în fireturi de gală, cu gesturi de părăsire şi de 
unanimă aprobare, în aşteptarea landoului care să-i ducă spre 
palatul Academiei. Privesc peste toate frontierele Europei şi nu 
văd nici un alt temperament pe care să-l pot alătura aceluia, cu 
adevărat cel mai pur, al lui Georges Ribemont-Dessaignes. 

In orice pagină, în orice surâs, aceeaşi înverşunare muşcând 
zăbala spiritului. Despre cine aş mai putea reînsemna, cu aceeaşi 
pasiune şi justiţie, aceste rânduri scrise în 1926? Neînduplecarea 
temperamentală a iui Georges Ribemont-Dessaignes, nebunia 
unui ritm sufletesc, dusă până în sârma ghimpată a solitudinii, 
prezintă de data aceasta un fenomen de adâncă intensitate. Prin 
ce curioasă injecție în coaja unei sensibilităţi dure totuşi, Georges 
Ribemont-Dessaignes ştie păstra sprinteneala adolescenţei, fără 
posibilitate de compromis? Nici un reumatism nu i-a atins 
încheieturile. 

Georges  Ribemont-Dessaignes poartă între degete, 
miraculoasă, iarba fiarelor, aprinzând o electricitate fără buton, 
pornind un film incoerent şi straniu fără strângere de manivelă. 
El iubeşte cu o pasiune nedisimulată accidentul, catastrofa, crima 
care ne va rupe din legile de cale ferată ale obicinuinții. Trenurile 
vin şi pleacă în cuvintele lui fără un Birou al Mişcării 
reglementând moralşicu măsură circulaţia, vagoane, imaginile se 
încalecă, personagiile îşi schimbă între ele numele, identitățile, ca 
nişte timbre poştale, un  neprevăzut continuu inversează 
evenimentele, sentimentele. 

Dar Georges Ribemont-Dessaignes este autorul celei mai 
bune drame moderne, L'Empereur de Chine, şi a scris vreo şase 


167 


extraordinare romane, care vor constitui pentru viitor cele mai 
autentice radiografii ale orei şi tulburării de acum. Şi nu vor 
trebui  nesocotite nici acele poeme (Georges Ribemont- 
Dessaignes mai e şi un mare poet) şi nici acele eseuri, adevărate 
procese verbale ale tuturor aspectelor spiritului. Fără concesiuni, 
fără abilităţi, mergând cu un ochi agerpână la solara consemnare 
a vederii, netemător de mugetul cataclismului care va rupe auzul 
ca pe-o floare inutilă la butonieră, Georges Ribemont-Dessaignes 
sfârtică în mâini intestinele micilor noastre socoteli, smulge paiele 
tuturor fotoliilor noastre de satisfacere sau de izbândă. Ne-am 
regăsit după doi ani în „Cafe des deux Magots", unde, punctual şi 
corect (cine spune că revoluţionarul în artă trebuie să spargă 
forma vieţii sale de toate zilele şi să vie cu întârziere la birou?), 
Georges Ribemont-Dessaignes, care mai e, în acelaşi timp, cel 
mai modest şi mai binevoitor dintre scriitorii Europei, a venit la 
întâlnirea convenită. Toată activitatea lui Georges Ribemont- 
Dessaignes putea fi un răspuns la întrebările pe cari aveam să i le 
pun. Voiam să-l aud vorbindu-mi totuşi despre neliniştea şi criza, 
tot atât spirituală cât şi economico-socială, a Europei. O oboseală 
în pictură, în muzică, în poem. De unde toate aceste? 


- Cred, îmi spune Georges Ribemont-Dessaignes. că actuala 
criză a spiritului este în legătură cu ritmul mişcării sociale. Nu 
însă în întregime. 

Marxiştii lasă de o parte problema spiritului. Pentru ei, nu 
există decât o cauză socială: aceasta, soluționată într-un fel sau 
într-altul, s-ar rezolva în acelaşi timp cauza spiritului. Socotesc 
necesară o distincţie: sunt persoane în care tendinţa colectivă e 
mai puternică decât tendinţa individualistă, sau viceversa. Când 
individualismul e mai puternic decât colectivismul, are loc o 
destindere socială. Când colectivismul e mai puternic, consecinţa 
este o constrângere socială. Comunismul e. bineînţeles, o 
constrângere a colectivităţii, pe când democraţia constituie, 
dimpotrivă, o destindere, o mărire a libertăţii. In ce priveşte 
surrealismul, ceea ce mă face să nu-l cred viabile faptul că această 
mişcare poetică vrea să cuprindă o antinomie: două elemente 
contrarii: spiritul-individ şi colectivitatea. Socotesc că poezia va fi 
întotdeauna revolta individului împotriva lumii exterioare. 
Viitorul ei este aşadar legat de mai marea sau mai mica ei 
înverşunare dinaintea oprimării. Cât priveşte pe poet în sine, nu 
mi se pare neapărat util să aibă o viaţă în afară de comun. Poţi 
avea o viaţă foarte normală şi să rămâi poet revoluţionar. 

Dar cine ar putea spune care va fi viitorul poeziei? Poate 
într-un secol apropiat nu se va mai scrie poezie. E, de bună 


168 


seamă, [o] îndeletnicire fără viitor. Dadaismul, precum şi 
încercările ulterioare, au dat la iveală toată partea slabă, de joc 
inofensiv de fată de pension al poeziei. Dar ce va mai urma? 

Am terminatfsi va apărea la „Kra", Istoria dadaismului şi 
Surrealismul. 

îi amintesc lui Georges Ribemont-Dessaignes ziua de vară 
petrecută acum şase ani la ferma d-sale din apropierea Parisului, 
„într-adevăr, mă asigură Georges Ribemont-Dessaignes, ferma 
mai există." 

Şi iată cum acest mare poet e nevoit, steaua polară a poeziei 
neconducând decât în fiordurile solitudinii, să vândă pentru 
digestia contimporanilor, şunci de porc, romanele şi poemele sale 
rămânând doar faruri de reîntâlnire a câtorva numai, planetari, 
naufragiaţi. 


[„SBURĂTORUL"] 


Debutul meu efectiv la Sburătorul a avut loc prin toamna 
anului 1921. Mă călăuzise prietenul meu, Mihail Cosma, 
sburătoristul de pe atunci, iar apoi poetul francez Claude Sernet, 
de la Discontinuite. Adevăratul meu debut însă se consumase cu 
vreo trei ani mai devreme - prin ultimii ani de liceu -, când, cu 
şapca ascunsă sub haină o dată cu tinereţea pe care nu o voiam 
recunoscută, am urcat emoţionat scările, desigur istorice, din 
Câmpineanu 40. Cititor asiduu al Sburătorul[ui], aş fi voit numele 
meu tipărit între colaboratorii revistei. M-a primit un amfitrion 
amabil şi mi-a cerut să citesc din caietul care-şi gemea panglicele 
între degetele mele. 

- „Eşti elev de liceu?" - a sunat întrebarea, alături de un 
surâs condescendent şi potolit, la o întrerupere. 

„Sunt student", am minţit. - „Continuă să scrii, să lucrezi, 
şi peste câţiva ani revino". Şi am revenit, - eram în primii ani de 
facultate - pe un itinerar comun cu Mihail Cosma, al cărui contact 
parnasian cu Sburătorul se făcuse câteva luni mai devreme. De 
atunci, am găsit mereu aco'o, între pereţii capitonaţi cu cărți şi cu 
oglinzile din vocea fulgerată a atâtor poeţi, o inimă şi un om care 
a ştiut totdeauna să netezească toate diferenţele de vârstă şi de 
gusturi şi să nu-şi încline capul ca un steag luminos şi alb al păcii 
decât dinaintea celuilalt steag luminos şi alb al păcii: poeziei. 
Sburătorul era şi a continuat să fie singura, la noi, aulă în care 
poeții îşi puteau strânge mâna fiind siguri că peste animozităţile 
şi prieteniile lor plutea surâsul unui om civilizat. 

Acolo puteai şi mai poţi întâlni poetul al cărui nume, 
necunoscut azi, va fi pe buzele tuturor mâine. 

Acolo, acum unsprezece ani, am întâlnit între primele daţi 
scrisul poetului B. Fundoianu (eseurile publicate de acesta în 
Sburătorul îşi păstrează încă toată savoarea şi actualitatea), care 
avea să devină statornicul şi preţiosul meu prieten de mai târziu. 


170 


Farmecul d-lui Lovinescu, care n-a voit niciodată să-şi 
părăsească masa de lucru şi să facă pasul - atât doar, un pas i s-ar 
fi cerut - care să-b-ducă la direcția Teatrului Naţional de peste 
drumul casei d-sale, la o catedră universitară sau la atâtea alte 
onoruri ale vieţii publice, farmecul acestui om prin mâinile căruia 
au trecut amforele atâtor poeme, şi care s-a străduit cu bunăvoință 
şi migală să-şi potrivească cheia gustului şi a culturii sale uşilor 
unora din poeticele cele mai ermetice, farmecul acesta e departe 
de a se fi sfârşit. 

Senin, indulgent, împăciuitor de discordanțe, stilist condus 
numai de criteriul estetic - de bună seamă raportat la gustul şi 
temperamentul d-sale - dar nu e, oare. într-un subiectivism oricât 
de excesiv, singura chezăşie a unei aprecieri veritabile şi deci 
obiective? D-1 Lovinescu şi-a atras nu rareori anatemele cele mai 
contradictorii şi care trebuiau să se anuleze prin acest 
contradictoriu: făcut responsabil de către tradiționalişti pentru 
toate libertăţile modernismului, acuzat de tradiţionalism de către 
modernişti, considerat drept antisemit de către evrei şi drept 
„vândut jidanilor" de către antisemiţi. D-sa nu s-a lăsat niciodată 
intimidat de vreo consideraţiune străină artei şi a avut parcă drept 
deviză vechiul dicton francez: bicn fairc laisser brairc. 

Nimeni nu i-ar putea tăgădui însă o atitudine de curaj, aceeaşi 
în memorialistică şi în critică, precum şi o ţinută literară lipsită de 
mărunte vindicte, cum poate fi citat, de pildă, studiul despre 
Arghezi. European, de pe piedestalul vârstei sale de 50 de 
volume, îţi vorbeşte cu o modestie şi o ponderaţie cu care nu 
eram parcă obicinuiți până acum aici. Răspunsul pe care l-a dat 
cândva unui tânăr candidat la literatură, „aici nu e un institut, ci 
un om", e cât se poate de îndreptăţit. Şi. de aceea, spre cercul 
lunar al prezenţei sale va sui încă fluxul multor generații de 
scriitori. 


POEZIA, ÎN TRADUCERE 
- St.-John Perse: Anabasis, în româneşte de Ion Pillat - 


Andre Gide cerea cândva instituirea unei legi prin care 
scriitorii de frunte ai unei ţări să fie obligaţi să traducă cel puţin o 
operă a unui scriitor străin. Gide se gândea mai puțin poate la 
cunoaşterea reciprocă a diferitelor culturi, pe cât la îmbogățirea 
limbii şi a literaturii care aveau să îmbrace opera tradusă. Apelul 
la fruntaşii scrisului îşi găsea semnificaţia tocmai în posibilitatea 
de replăsmuire. am spune de reinventare a operei care. departe 
dc a fi redată prin simple echivalenţe, trebuia creată cu totul din 
nou, de la suflul inspirației până la căldura din aşezarea 
cuvintelor, grație şi forță ce nu puteau fi cerute decât poeţilor cari 
şi-au dat neîndoielnic măsura. 

Gide însuşi. între multiplele şi amplele sale poeme-romane, a 
găsit totdeauna vremea unei fructuoase traduceri, dacă n-ar fi s-o 
amintim decât pe aceea a Nunții cerului şi a infernului scrisă de 
straniul Blake. 

Poate nici unul din scriitorii români nu va fi intrat mai bine în 
prevederile lui Gide, decât poetul Ion Pillat. Opera sa de 
traducător, de recreator al atâtor celebre poeme legate de numele 
unui Rilke. Trakl, Francis Jammes sau T. S. Eliot. prezintă o 
construcție pe care nici o furtună nu ar putea-o clinti. Dar 
niciodată gustul şi informaţia d-lui Ion Pillat nu se vor fi dovedit 
mai perspicace decât în alegerea făcută în poemul lui St. John 
Perse: Anabasis. 

lată o carte în care toate destinele poeziei sunt puse în joc. 
Dar nu trebuie oare un univers poetic, ca oricare alt univers 
autentic, să însemne propriul lui început şi sfârşit? Ferestrele date 
în lături: ţipetele mulțimilor năvălite înăuntru, dorința de a pleca 
sau de a rămâne şi atâtea alte nedefinite zbateri sau cuvinte, 
chiote sau crepuscule, se vor întâlni pe aceste câteva pagini 
„esenţe" ale lui Anabasis. Riscul total şi poate neţinerea în seamă 
a nici unei reguli prestabilite, posibilitatea de a lăsa să-ţi scape din 


172 


mână frânele oricărei izbânzi, iată desigur formula (dacă şi „lipsa 
de formulă e tot formulă") cea mai sigură a victoriei. E, în fiecare 
poet neînduplecat, ceva din substanţa unui Columb făcând să 
apară un continent nou pe un drum pe care imaginaţia lui trasase 
conturul unei spirituale Indii. Renunţarea la orice artificiu 
încuviinţat de entuziasmul contimporan; spargerea uneltelor 
recunoscute singure ca eficace; delăsarea itinerarului obicinuit 
vor fi - pare-se - totdeauna virtuţi răsplătite la sfârşit, ca orice 
poveste cu o cenuşăreasă nedreptățită. 

Anabasis pune, aşadar. încă o dată în joc existenţa însăşi a 
poeziei. De la primele rânduri până la literele finale, cetitorul, cu 
respirația reţinută, va vedea defilându-i dinainte peisagii şi 
oameni, va putea asculta uneori circulaţia sevei în copaci, se va 
mira de aşezările somptuoase sau de convoiurile înfometate. 

Ce va fi devenit poezia în toată vremea asta? Un cuvânt 
sunător, un rând înfrățit deodată cu un vers alexandrin îi va fi 
amintit-o. poate. Dar, dc nicăieri, nici din aşezarea cuvintelor, 
nici din lumina de platoşe în solară defilate a viziunilor, poezia nu 
i sc va fi arătat aşa cum manualele îl invățasciâ să o găsească. Şi 
totuşi, când va închide cartea, poezia de acum şi dintotdeauna îl 
va învălui triumfătoare Cu cele zece cânturi ale lui Anabasis, 
poezia nu numai că nu a fost înfrântă, dar a căpătat încă o viaţă şi 
o sevă în plus. Să însemne însă acest Anabasis din afara legilor 
cunoscute ale poeziei o lege nouă. o constrângere inedită a 
formelor acestei mereu însetate poezii? Poate. Dar mâine va veni 
sigur un alt poem, o altă trâmbiţă invizibilă care va suna din ruina 
acestei legi o altă veste a poeziei. 

Anabasis e însă aici, astăzi, şi înseamnă nu numai un triumf 
extraordinar al celei mai pure dintre poezii, dar şi o epocă, o 
generaţie nouă a poemului. Căci, fireşte, poemul, poezia, nu pot 
fi altceva decât acest suflu imens, misterios, care trece peste toate 
apariţiile strunite de St.-John Perse, :,iraniui autor al lui Anabasis. 
ce! mai semnificativ poem - până în acest al 32-lea an - al 
secolului al XX-loc. Pentru cuno/itatea dornică de amănunte -în 
general, străine de obiect - a cetitorului, vom mai spune că sub 
numele de St.-John Perse sc ascunde unul din miniştrii 
plenipotenţțiari ai Franței, fost vreme îndelungată prim 
colaborator al lui Aristide Briand. 

Tulburătoarea ceaţă în care se petrece acţiunea lui /Anabasis, 
bătăile de inimă pe care le simţi parcă în răsfoirea paginilor, 
şoaptele de vânturi şi de mulțimi, orchestrele trezite de orişice 
cuvânt, toate acestea la un loc, vagi. nelimitate, fără nici o 


173 


definiție şi nici un scop precis, stau desigur în miezul însuşi al 
existenţei noastre, a lui Anabasis şi a poemului nemuritor. 

D. ion Pillat, pentru care gratitudinea noastră, de a fi dat în 
transpunere românească şi a ne fi îmbogăţit limba cu acest poem, 
se cuvine spusă într-un studiu aparte, în care toate 
corespondenţele atât de magistrale şi izbânzile poetice să fie 
semnalate - ne spune în prefața care întovărăşeşte evenimentul 
acestei traduceri ce extraordinare simpatii şi colaborări a trezit în 
Europa poemul lui St.-John Perse. De la Rainer Măria Rilke -de 
bună seamă, unul din cei mai puternici instrumentişti ai sufletului 
contimporan - până la italianul Giuseppe Ungaretti, poeţi din 
toate țările şi din toate climatele şi-au dat întâlnire sub steagul de 
aer şi de emoţii fluturat de acest poem. 

Un poem care să fi întrunit atâtea sufragii! Şi toate formele şi 
culorile sunt abia şoptite, coardele sunt de-abia atinse în treacăt. 
O umbră apare şi alta îi ia locul. Totul se petrece pe un ecran 
foarte depărtat, tot mai depărtat, şi când iei mai bine seama vezi 
că ecranul acesta e chiar în line, cititorule. Acolo. în fundul tău, 
mulțimi de oameni de demult, de sub climate toride şi ciudate, 
apar şi trec prin oglinda magică a lui St.-John Perse. 

Dar de ce am cerceta şi am dibui rotiţele acestui farmec? Vor 
veni alţii şi o vor face desigur. Noi, alături de cei câţiva prieteni ai 
acestui absent şi auster St.-John Perse, prieteni numărați pe 
degete deocamdată, dar cu atât mai strânşi, ne vom lăsa învăluiţi 
de aroma de inefabilă poezie a lui Anabasis. Textul român al 
d-lui Ion Pillat, tras într-o ediţie limitată şi care va deveni în 
puţină vreme căutată, poate, ca şi textul în franţuzeşte, a păstrat 
toate calităţile subtile şi misterioase ale originalului. Şi triumful se 
cuvine recunoscut tot atât poetului dovedit şi de data asta 
autentic - Ion Pillat - cât şi liricei moderne române, care a 
câştigat cu traducerea aceasta desăvârşită, un adevărat examen 
de capacitate. 


ROMÂNIA ÎN IMAGINI 


Sunt frumuseți care aşteaptă numai să fie rostite, ca izvoarele 
subterane curgând neştiute până ce bagheta magică a 
fântânarului le cheamă la lumină. Cântecul, poemul sunt 
pretutindeni înjurul nostru, ca nişte veşti nevăzute, cărora antena 
sensibilă a cântăreţului sau a poetului le va da sunet. Artistul nu 
îndeplineşte aşadar decât un oficiu de captator, de conductă prin 
care revelaţia frumosului ajunge până la ochiul sau urechea 
obicinuită. De aici. acele fireşti expresii ale spectatorului 
dinaintea unei mari emoţii citite în carte sau văzute pe pânză: „e 
tocmai ceea ce mă gândisem şi eu"; „de câte ori n-am simţit şi eu 
acelaşi lucru"; „iată ceea ce aş fi vrut să spun că simt şi gândesc". 

E un loc comun a spune că fiecare om e uneori artist şi poet. 
Dacă lucrul acesta e întrucâtva adevărat, el trebuie spus altfel: în 
jurul nostru plutesc marii fiori ai artei şi, prin această aureolă 
luminoasă, prin această nebuloasă magică, trece uneori cu o 
tresărire abia perceptibilă şi omul comun. Atunci el poate simţi 
acea nelinişte, acea divină revelaţie, pe care însă numai artistul 
adevărat are darul să o intercepteze şi să o traducă în linii şi în 
cuvinte. Artistul ne învaţă să vedem, să auzim. Şi în faţa gestului 
iui strigăm: iată tocmai ceea ce simţim şi noi. Şi ne credem, şi 
poate chiar devenim, artişti ca şi dânsul. 

Dacă până în ultimii ani arta îşi rezervase un câmp restrâns 
numai în uneltele poetului sau. In ce priveşte plastica, în aie 
pictorului, de la război încoace, cu progresele tehnice realizate de 
fotografie, aceasta din uimă şi-a câştigat un loc propriu şi fecund 
între cele mai autentice forme ale artei. Dispreţuită până la o 
vreme - aşa cum şi azi unii domni serioşi şi gravi nu văd încă 
latura de înaltă artă a cinematografiei, - fotografia, în care 
penelul e înlocuit cu obiectivul ultrasensibil - şi sensibil 
artisticeşte - a izbutit adevărate şi îndelung viabile opere ale 
spiritului. în dosul aparatului fotografic stă, ca şi in dosul pânzei, 


175 


aceeaşi inimă vibrând, aceeaşi pupilă înfiorată. Şi acelaşi destin 
ales se cere celui ce vrea să fixeze o imagine pe clişeul fotografic 
ca şi pe pânza de culoare şi linii. în mâna unui nepredestinat, 
adică a unui neartist, aparatul fotografic va rămâne o unealtă fără 
viaţă, ca şi peisagiul, natura moartă sau portretul care n-au fost 
declanşate de un resort sufletesc puternic. Partea de hazard şi 
jocul de lumini şi umbre s-ar putea să nu fie mai mare în arta 
fotografului decât în aceea a pictorului. Sunt vii în mintea tuturor 
acele stranii creaţii ale fotografului francez Man Ray. care stau 
alături uneori de cele mai pure opere ale unui Picasso sau 
Brâncuşi. 

Sunt aici câteva din reflecţiile care ne-au trecut prin minte 
când am răsfoit acum un an cartea de mare valoare artistică 
întocmită de d. Al. Bădăuţă, „Privelişti româneşti" (Adevărul) şi 
azi opera pe care d. Kurt Hielscher a făcut-o să apară în editura 
Brockhaus din Leipzig, sub titlul „România". O culegere de peste 
trei sute de fotografii în care frumuseţile nenumărate ale 
peisagiului şi ale vieţii populare româneşti farmecă mintea şi 
deschid cu o dulce mângâiere inima. Fireşte, toate aceste 
frumuseți trăiau, palpitau în munţii, pe văile, in casele, in horele 
româneşti. Artistul, însă, a trebuit să ne înveţe să le cunoaştem, să 
le reținem şi să le iubim. E o operă care, rămânând în cadrul cel 
mai autentic al artei, constituie în acelaşi timp şi o contribuţie de 
înaltă valoare națională. Aceste minuni înfăţişate, care 
îmbogățesc şi purifică sufletul, pot sta alături de celelalte bogății 
- concrete - ale pământului românesc. Ochiul d-lui Hielscher ştie 
să descopere frumosul. Şi frumosul, ca şi cântecul, ca şi poemul, e 
pretutindeni. Câţi vor exclama răsfoind această carte: „începutul 
acesta de furtună l-am văzut, l-am simțit şi eu. Cula. pridvorul 
acesta, țăranii aceştia, ciobanii, țesătoarele, puțurile melancolice, 
bivolii care trec înot apa, cimitirele pline de poezie, crucile, 
vechile portice, bisericile, liniştea aceasta, râsul, lumina aceasta, 
le-am văzut, le-am simțit şi eu". Fireşte. Numai că artistul, marele 
artist, a trebuit să vină să ni le amintească. Acum le ştim. Acum 
putem cânta cu poetul. Acum putem pune degetul pe rănile 
flautului, şi suavul glas de privighetoare se va trezi în noi. Dara 
trebuit să vie poetul, artistul, să ni le arate. Şi cu bună ştiinţă am 
vorbit mai sus de „liniştea din jurul mănăstirii", de „începutul de 
furtună", de „lumina din râs" sau de „singurătate". Abstracţiuni, 
toate acestea, dar placa fotografică mânuită magic de d. Hielscher 
ştie să înregistreze o abstracţie, un sentiment, ca şi un lucru real. 
Şi dacă paradoxul lui Oscar Wilde, „natura imită arta", e în bună 
parte adevărat (artistul ne-a făcut să vedem într-un anume fel un 


176 


apus sau un răsărit de soare, marea, muntele, primăvara etc), 
atunci nu peste multă vreme se va putea spune cu tot atâta 
dreptate „natura imită fotografia". Ochiul nostru nu va putea 
vedea lumea din jurul nostru altfel decât ne-o va fi arătat-o 
fotograful. 

Intru realizarea preţioasei sale cărți, d. Kurt Hielscher a adus 
o experienţă din cele mai fericite. D-sa e autorul acelor excelente 
volume cu imagini fotografice, „Necunoscuta Spanie". 
„„Germania", „Ţările Scandinave". Era firesc, aşadar, ca opera sa 
consacrată României, venită după experienţele citate mai sus, să 
aibe toţi sorții de mare izbândă. Şi este fără îndoială o izbândă.Te 
opreşti dinaintea acelor miraculoase imagini ale Carpaţilor 
majestuoşi, ale Deltei lenevoase, ale Dobrogei pline de soare şi 
de pitoresc, ale Mărei cu nevăzutele ei armate, ale luminii şi ale 
furtunii; te opreşti emoţionat dinaintea scenelor de viață 
țărănească, te plimbi printre casele bogate şi nevoiaşe, dar 
totdeauna pline de o neprevăzută frumuseţe. Simţi aerul răcoros 
şi pur al mănăstirilor din munţi. închizi cartea şi o deschizi din 
nou, şi-ţi aminteşti versurile lui Arghezi: 


Deschid cartea. Cartea geme. 
Caut vremea. Nu e vreme. 


Şi în adevăr vremea îţi scapă printre degete, deschizi cartea 
din nou şi un dor nestăpânit te cuprinde să o iei razna peste ţarine 
şi dealuri cu podgorii bogate, să-ţi laşi îndatoririle cotidiane, să 
uiţi de mersul la birou şi de articolul pentru gazetă, şi să răsfoieşti 
cu nesaţ nesfârşit cealaltă mare, imensă carte vie şi luminoasă: 
România, care a prilejuit d-lui Hielscher o operă de artă ce va 
trece desigur peste clipa de față şi peste multe alte clipe. 


UN FILOSOF AL IUBIRII: VASILE PÂRVAN * 


Stilist până la migală, cizelator al cuvântului şi, mai ales, al 
ideii, d. Al. Busuioceanu nu publică decât la mari intervale, 
cumpănind cu o balanţă ultrasensibilă pagina pe care o va 
încredința tiparului. Dacă ar scrie poeme (şi nu se poate să nu 
scrie, toate drumurile din inima şi glasul său converg spre 
„poet"), d. Al. Busuioceanu nu s-ar putea situa decât sub semnul 
lapidar, ermetic, al lui Mallarme: o operă întreagă strivită - 
magică razachie - în teascurile unei singure plachete. Numai prin 
acest eclectism s-ar putea explica, cum, cu toată atenţia sa mereu 
vie la aspectele spiritului - şi mărturie stau studiile, îndeosebi 
despre artă, apărute în ultimii 12 ani prin reviste - din 1922, data 
apariţiei volumului Figuri şi cărți, d. Al. Busuioceanu nu a mai 
publicat nici un nou volum de eseuri. Şi totuşi, prezența sa nu a 
încetat nici o clipă să fie eficace. Traducerea volumului 
Naționalismul, al lui Rabindranath Tagore (1922) şi, mai ales, 
tălmăcirea acelor minunate Poeme de Walt Whitman (1925), care 
aveau să exercite o atât de excelentă influenţă şi asupra poeziei 
de la noi, vor figura totdeauna drept un titlu nu de neînsemnat 
merit în activitatea d-lui A 1. Busuioceanu. 

Dar nimeni mai mult ca d. Al. Busuioceanu nu ar fi putut 
umple lipsa unui studiu unitar şi complet despre Vasile Pârvan. 
Figura tulburătoare a acestui maestru, care ani de-a rândul a 
fascinat şi mai fascinează încă o tinerime studioasă, se cuvenea 
cercetată şi, dacă nu explicată - căci ce putem noi oare explica din 
tot ceea ce e în noi şi în afară de noi? -, cel puţin făcută înțeleasă 
şi deci mai temeinic iubită. Autorul rândurilor de faţă n-a fost 
dintre elevii lui Pârvan şi nici nu l-a cunoscut vreodată. Cu atât 
mai mult era intrigat de pasiunea pe care o puneau în voce acei 


Pârvan gânditorul, de Al. Busuioceanu, ediţia a Il-a, cu un portret de 
Milita Pătraşcu. 


178 


cari îi vorbeau despre Profesor, şi ar fi vrut să-i fie lămurit 
mecanismul acelei cucernicii, acelei dragoste aproape religioase 
pe care discipolii şi cei cari, oricât de puţin îl frecventaseră, i-o 
păstrau. Se născuse un cult Pârvan, o legendă Pârvan. Şi cult şi 
legendă făceau, unde creşteau, noi generaţii de învăţăcei. 

Era în devoţiunea aceasta ceva din pasiunea păstrată de 
generaţii întregi de poeţii francezi pentru „maestru!"' sub semnul 
căruia se începe şi însemnarea de față: Mallarme. S-ar cuveni 
citate cuvintele rostite la o conferință a „Amicilor lui 1914" la 
Paris, de octogenarul poet simbolist Edouard Dujardins. Iată-le, 
aceste cuvinte, atât cât le mai reţine o memorie aproximativă: 
„Numai noi, cari l-am cunoscut pe maestru, ştim cât de mare 
fericire a fost aceea de a-l putea asculta, de ai auzi vocea, de al 
avea drept şef. Şi nu putem decât plânge generaţiile care au venit 
după noi, de a nu fi avut un şef de mărimea, de puritatea iui 
Mallarme". 

Pârvan gânditorul al d-lui Al. Busuioceanu, ne dă în sfârşit 
cheia miraculoasă a acestei vrăji. Şi, după lectura cărţii, vraja 
aceasta nu e numai înțeleasă, dar ea apare şi profund îndreptăţită. 
Scris pe două plane simultane, studiul d-lui Al. Busuioceanu 
urmăreşte în acelaşi timp şi viaţa şi gândirea lui Vasile Pârvan. Şi 
una n-ar putea fi percepută fără de cealaltă. De la început, din 
primii ani de formaţie spirituală a Maestrului, d. Al. 
Busuioceanu, cu iscusite citate din opera lui Pârvan. ştie 
desprinde atitudinea care avea să ilumineze, traiectoria unei 
cariere şi a unei existenţe. Un stoic, un erou în luptă cu sine şi cu 
alţii, un „suferitor tragic", iată ce a fost Pârvan. Un om însă din 
carne şi oase. Şi această materie, aceste oase ard. Flăcări. Se vor 
străvede aici aceste flăcări în trupul lui - de pe acum timpan 
sensibil la avalanşa marilor orge spaţiale - ca şi în cuvintele lui 
scrâşnind ca dinţii, ca sâmburii tari, plini de arome sălbatece şi de 
magică amăreală. Nu s-ar putea spune de ajuns cu cât meşteşug a 
ştiut d. AL Busuioceanu să degajeze - nu aparent, ci, dimpotrivă, 
subteran, călcând parcă în vârful degetelor, cu gest nu de 
profanator, ci de imaterială atingere - partea umană din Pârvan. 
In Pârvan gânditorul, Vasile Pârvan respiră, umblă, vorbeşte fizic 
aproape, dar totul se petrece totuşi pe un ecran ireal, pe o pânză 
de amintitoare reculegere. în dosul cuvintelor, ca în dosul unui 
geam magic, un obraz apare, dispare. Un surâs. O pupilă tăiată de 
lama diafană a unei lacrimi. O batistă fluturată. O mână care face 
un semn. Un pas care se depărtează. Şi toate acestea - cum am 
mai spus - dincolo de cuvinte, ca dincolo de oglinzi. Real şi ireal 
totodată. 


179 


De la început, aşadar, din întâii ani de formaţie, se defineşte 
linia de gândire şi de afecţie a lui Pârvan. Un stoic, dar în acelaşi 
timp un om înţelegător, altruist, tolerant. 

„Filosofia stoică - scrie d. Al Busuioceanu - îl ademenea prin 
ceea ce era în ea virtute neclintită în fața suferinței, prin 
devotamentul şi iubirea de oameni şi prin seninătatea şi 
împăcarea în fața morţii, care îi părea înțelepciunea cea mai 
înaltă. îl ademenea, într-un cuvânt, prin tot ceea ce face 
altruismul etic al acestei doctrine pe care el o şi opunea 
aristocratismului egoist, platonic, prea încântat de esenţa divină a 
sufletului şi neatent în faţa suferinţei şi a destinului pământesc al 
omului”. 

Sau, citând din Pârvan această minunată apologie a 
toleranţei: „Platon a făcut deosebiri înjositoare pentru neamul 
omenesc, între diferiţii săi membri, căci Platon însuşi era un erou; 
şi eroii gândurilor, ca şi eroii faptelor, sunt cruzi şi dispreţuitori 
pentru masa cea mare a semenilor lor. Filosofia raţiunii trebuie să 
cedeze pasul filosofici iubirii, căci nu eroul ci martirul reprezintă 
eflorescenta cea mai pură a idealității omeneşti: cel ce luptă e 
mare; cel ce suferă e sfânt: st sfințenia e singura cale spre cer”. 

întrezărind toate slăbiciunile sufletului omenesc, dându-și 
seama de „neputinţa noastră de a sfărâma zidul de singurătate 
care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer... de câte ori 
cu unghiile noastre sângerânde am făcut o spărtură în zidul 
închisorii noastre şi privim la alți prizonieri, în alte turnuri, nu 
semne de iubire ci priviri de ură sc întâlnesc cu ale noastre”. 
Pârvan trebuia să ajungă la izolare, la singurătate. „Vei fi singur 
în iubire, în suferință, în moarte". Dar nu la o singurătate de ură. 
de neînțelegere. Pârvan nu e un răzvrătit. El nu blestemă. El îi 
iubeşte încă pe oameni. E în luptă cu sine, e adevărat „suferitor 
tragic", dar ar vrea să-i ilumineze pe oameni şi îl doare dea nu o 
putea face. 

„Omul nu poate spune decât lucrurile potolite. împuţinate, 
făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marca 
durere, nici fericirea, nici moartea nu se pot spune în nici un mod 
simţit, pipăit, altuia...; ce e comunicabil e. prin însăşi esenţa iui. 
comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă". 

D. Al. Busuioceanu - cu aceeaşi atenţie discretă - ştie să 
deschidă toate sertarele secrete ale gândirii lui Pârvan. între 
primul aspect stoic şi izolarea degajată din citatul de mai sus, sunt 
o serie de etape pe care d. Al. Busuioceanu le analizează. La un 
pas de solitudine e 'Facerea. Şi la un pas de aceasta, e Moartea. 


180 


cari îi vorbeau despre Profesor, şi ar fi vrut să-i fie lămurit 
mecanismul acelei cucernicii, acelei dragoste aproape religioase 
pe care discipolii şi cei cari, oricât de puţin îl frecventaseră, i-o 
păstrau. Se născuse un cult Pârvan, o legendă Pârvan. Şi cuit şi 
legendă făceau, unde creşteau, noi generaţii de învăţăcei. 

Era în devoţiunea aceasta ceva din pasiunea păstrată de 
generaţii întregi de poeţii francezi pentru „maestrul" sub semnul 
căruia se începe şi însemnarea de față: Mallarme. S-ar cuveni 
citate cuvintele rostite la o conferință a „Amicilor lui 1914" la 
Paris, de octogenarul poet simbolist Edouard Dujardins. Iată-!e. 
aceste cuvinte, atât cât le mai reține o memorie aproximativă: 
„Numai noi, cari l-am cunoscut pe maestru, ştim cât de mare 
fericire a fost aceea de a-l putea asculta, de a-i auzi vocea, de al 
avea drept şef. Şi nu putem decât plânge generaţiile care au venit 
după noi, de a nu fi avut un şef de mărimea, de puritatea iui 
Mallarme". 

Pân'an gânditorul, al d-lui Al. Busuioceanu, ne dă în sfârşit 
cheia miraculoasă a acestei vrăji. Şi, după lectura cărții, vraja 
aceasta nu e numai înțeleasă, dar ea apare şi profund îndreptățită. 
Scris pe două plane simultane, studiul d-lui Al. Busuioceanu 
urmăreşte în acelaşi timp şi viața şi gândirea lui Vasile Pârvan. Şi 
una n-ar putea fi percepută fără de cealaltă. De la început, din 
primii ani de formație spirituală a Maestrului, d. Al. 
Busuioceanu, cu iscusite, citate din opera lui Pârvan. ştie 
desprinde atitudinea care avea să ilumineze traiectoria unei 
cariere şi a unei existențe. Un stoic, un erou în luptă cu sine şi cu 
alții, un „suferitor tragic', iată ce a fost Pârvan. Un om însă din 
carne şi oase. Şi această materie, aceste oase ard. Flăcări. Se vor 
străvede aici aceste flăcări în trupul lui - de pe acum timpan 
sensibil la avalanşa marilor orge spațiale - ca şi în cuvintele lui 
scrâşnind ca dinţii, ca sâmburii tari, plini de arome sălbatece şi de 
magică amăreală. Nu s-ar putea spune de ajuns cu cât meşteşug a 
ştiut d. A 1. Busuioceanu să degajeze -- nu aparent, ci, dimpotrivă, 
subteran, călcând parcă în vârful degetelor, cu gest nu de 
profanator, ci de imaterială atingere - partea umană din Pârvan. 
In Pârvan gânditorul, Vasile Pârvan respiră, umblă, vorbeşte fizic 
aproape, dar totul se petrece totuşi pe un ecran ireal, pe o pânză 
de amintitoare reculegere. în dosul cuvintelor, ca în dosul unui 
geam magic, un obraz apare, dispare. Un surâs. O pupilă tăiată de 
lama diafană a unei lacrimi. O batistă fluturată. O mână care face 
un semn. Un pas care se depărtează. Şi toate acestea - cum am 
mai spus - dincolo de cuvinte, ca dincolo de oglinzi. Real şi ireal 
totodată. 


179 


De la început, aşadar, din întâii ani de formaţie, se defineşte 
linia de gândire şi de afecţie a lui Pârvan. Un stoic, dar în acelaşi 
timp un om înţelegător, altruist, tolerant. 

„Filosofia stoică - scrie d. Al Busuioceanu - îl ademenea prin 
ceea ce era în ea virtute neclintită în faţa suferinței, prin 
devotamentul şi iubirea de oameni şi prin seninătatea şi 
împăcarea în fața morţii, care îi părea înțelepciunea cea mai 
înaltă. îl ademenea, într-un cuvânt, prin tot ceea ce face 
altruismul etic al acestei doctrine pe care el o şi opunea 
aristocratismului egoist, platonic, prea încântat de esența divină a 
sufletului şi neatent în faţa suferinţei şi a destinului pământesc al 
omului". 

Sau, citând din Pârvan această minunată apologie a 
toleranţei: „Platon a făcut deosebiri înjositoare pentru neamul 
omenesc, între diferiţii săi membri, căci Platon însuşi era un erou; 
şi eroii gândurilor, ca şi eroii faptelor, sunt cruzi şi dispreţuitori 
pentru masa cea mare a semenilor lor. Filosofia raţiunii trebuie sa 
cedeze pasul filosofici iubirii, căci nu eroul ci martirul reprezintă 
eflorescenta cea mai pură a idealității omeneşti: cel ce luptă e 
mare; cel ce suferă e sfânt: şi sfințenia e singura cale spre cer”. 

întrezărind toate slăbiciunile sufletului omenesc, dându-și 
seama de „neputinţa noastră de a sfărâma zidul de singurătate 
care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer... de câte ori 
cu unghiile noastre sângerânde am făcut o spărtură în zidul 
închisorii noastre şi privim la alți prizonieri, în alte turnuri, nu 
semne de iubire ci priviri de ură se întâlnesc cu ale noastre”. 
Pârvan trebuia să ajungă la izolare, la singurătate. „Vei fi singur 
în iubire, în suferință, în moarte". Dar nu la o singurătate de ură, 
de neînțelegere. Pârvan nu e un răzvrătit. El nu blestemă. El îi 
iubeşte încă pe oameni. E în luptă cu sine, e adevărat „suferitor 
tragic", dar ar vrea să-i ilumineze pe oameni şi îl doare de a nu o 
putea face. 

„Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, 
făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marca 
durere, nici fericirea, nici moartea nu se pot spune în nici un mod 
simţit, pipăit, altuia...; ce e comunicabil e, prin însăşi esenţa lui, 
comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilâ". 

D. Al. Busuioceanu - cu aceeaşi atenţie discretă - ştie să 
deschidă toate sertarele secrete ale gândirii lui Pârvan. între 
primul aspect stoic şi izolarea degajată din citatul de mai sus, sunt 
o serie de etape pe care d. Al. Busuioceanu le analizează. La un 
pas de solitudine e Tăcerea. Şi la un pas de aceasta, e Moartea. 


180 


„Consecința firească a acestui pesimism - scrie d. 
Busuioceanu - cu răsunete de haos şi eternitate - ideea morţii 
binecuvântate şi liberatoare se iveşte astfel de la sine, deschizând 
şi cea din urmă perspectivă, gravă şi solemnă, a acestei filosofii a 
durerii. Căci tăcerea preamărită, zeul necunoscut către care curg 
toate şi în care totul se cufundă e, după propriul cuvânt al 
gânditorului, „moartea vieţii”, şi tot ea, „viaţa morţii”. Ea pune în 
noi prezenţa simbolică a perpetuei morţi în viață”. 

Şi iată-ne ajunşi, prin aceste cuvinte ale d-lui Al. 
Busuioceanu, ia sensul însuşi al magiei lui Pârvan. 

Toată existenţa (ca şi gândirea) lui Pârvan se desfăşoară sub 
semnul morţii. E neîndoios că numai marii predestinaţi, poeţi, 
profeți, presimţitori ai morţii, au primit harul „marei revelații”, 
au lăsat în urma lor dâra de stele căzătoare. lată, vă numesc, voi, 
tâmbițaşi de cenuşă, voi heralzi transparenţi, prin trupurile cărora 
s-au revărsat multicolore cascadele eternității: Rimbaud, 
Lautreamont, Mallarme, Eminescu, Urmuz, Pârvan. Nu. Nu e 
vorba de vârstă. Oricum: Pârvan avea să moară tânăr. Dar chiar 
şi Mallarme, mort după maturitate, respiră, vorbeşte pe un plan 
de veşnicie. Aceştia, marii predestinaţi, au pe obrazul lor o 
umbră, ca pe o mânecă o fâşie de doliu. Nimeni nu vede însă 
această umbră, câtă vreme marii predestinaţi sunt în viață. Câţi 
au văzut-o pe obrazul lui Crist? Ea e acolo însă, ca o aripă a 
divinității. Şi cei atinşi de ea cheamă, atrag, cu un farmec de 
neînvins, cu o vrajă dulce, de fantomă. Pupila lor închisă sau 
deschisă vede departe, vede dincolo, acolo unde muritorul de 
rând nu vede încă nimic. Viaţa de aici e, fireşte, o scurtă 
întrerupere a eternității, un antract - între naştere şi moarte - o 
pauză de cinci minute, domnilor, pentru a prepara a doua mare 
veşnicie. Un scurt-circuit „â rebours", o întrerupere a 
întunericului, dar în curând Marele Electrician va repara totul şi 
vom reintra în întuneric. în pauză, cei mai mulţi se lasă furaţi de 
joc. îşi cumpără seminţe, „dau cu cotul vecinului". O să fie bine, 
„Nu-i adevărat că pauza va fi atât de scurtă?". în loc să stea 
liniştiţi în reculegere, pregâtindu-se pentru minunata trecere, îşi 
dau drumul poftelor, se îmbată cu minciună. Şi aşa încep 
asasinatele, nedreptăţile, luptele sterile. Abia simţiţi, însă. iată-i şi 
pe ci, pe marii predestinaţi. Năluci. lată-l pe Vasile Pârvan. El 
ştie, el aude zborul de pâslă al păsărilor untdelemnoasc. O auroră 
eternă pândeşte. Şi ochii lui văd, glasul lui aduce o veste. Sub 
semnul morţii, sub semnul eternității, din el se rupe o misterioasă 
vrajă, câţiva alți singuratici o simt, o află, o spun celor ce vor să o 


181 


audă. Şi aşa se naşte îndreptăţită legendă, aşa se face înaltul cult. 
Vasile Pârvan. 

„Psihologia întreagă a lui Pârvan - spune d. Al. Busuioceanu 
- din anii săi din urmă stă în acest sentiment de multe ori 
mărturisit al efemerului şi totodată al eternului, îngemănate în 
aceeaşi undă a vieţii... Viaţa primită astfel în unduire nesfârşită cu 
propria ei umbră eternă, pe care filosoful abia dacă mai 
îndrăzneşte a o numi moarte”. 

Şi, în adevăr, moartea lui Pârvan, pe care acesta o ştia, care 
trebuia să sosească inexorabilă, e plină de seninătate, e supremă 
înălţare. Moarte socrateană. 

„Ştia că avea să moară - scrie d. Al. Busuioceanu - şi era 
resemnat. îşi comunică ultimele gânduri şi îşi luă adio de la 
tânărul care abia îşi stăpânea durerea. în pragul vieţii, el părea 
pregătit pentru această mare trecere şi îşi primea destinul fără 
lamentări... 

.. Dar când şi cel din urmă cuvânt de rămas bun fusese rostit 
şi când mâna înghețată a celui care se ducea părăsea definitiv 
atingerea cu oamenii, Pârvan a avut totuşi o supremă şovăială, 
care a fost o ultimă confesiune a vieții lui. Cu ochii plini de 
lacrimi, el s-a întors şi a început să plângă". 

Şi n-am putea sfârşi decât reproducând cuvintele 
emoţionante şi de înalt lirism, care încheie studiul d-lui AL 
Busuioceanu: 

„Inima cea mai calcinată de suferinţă, rațiunea cea mai aspră 
cedează la această ultimă chemare şi lacrimele răsar din adâncul 
fiinţei, încercând a înverzi o clipă steiul omenesc. Remuşcare? 
înduioşare senină? Bucurie a eliberării? Rațiunea stoicului însuşi 
nu mai e în stare a da acest răspuns. La limanul atât de dorit, de 
unde altă călătorie începe, el face acest popas, unde amintirile în 
lacrimi rămân umbre părăsite în înserare”. 


UN MARE POET BELGIAN: EDMOND VADERCAMMEN 


E unanim cunoscută colaborarea intelectuală dintre Belgia şi 
Franța. Ca un bun „donneur de sang”, Belgia, cu resurse 
totdeauna reînnoite, şi-a oferit nu de puţine ori sângele pentru 
marea ei prietenă, Franţa, cu care o unitate spirituală şi quasi- 
națională a fost pecetluită de ultimul război. Şi, în adevăr: ce 
admirabilă transfuzie de sânge acel exponent al simbolismului, 
Emile Verhaeren, culme a poeziei franceze ca şi a celei 
universale! Ce nouă privelişte desfăcută prin prezenţa acelui 
misterios şi luminos totodată Maurice Maeterlinck sau a 
durerosului Georges Rodenbach, a subtilului Albert Mockel. a 
vigurosului Max Elskamp, sau a acelui poet şi critic de la 
„Mercure de France", Andre Fontainas. întreaga şcoală 
simbolistă franceză - şcoală căreia se datoreşte renaşterea poeziei 
la începutul acestui secol - şi-a găsit aşadar cei mai de frunte 
reprezentanţi în poeţii de origine belgiană. Printre cei citați mai 
sus, numai Andre Fontainas trăieşte în Franţa. Ceilalţi - cu toată 
impresionanta lor contribuţie la cultura cea mai autentic 
franceză, n-au părăsit hotarele ţării lor. Dacă în vibrarea pe care 
sufletul acestora o făcea auzită în versuri era uneori o fulgerare 
necunoscută spiritului francez - primenindu-l în acelaşi timp pe 
acesta - limba lor pur franceză n-a cunoscut niciodată nici o 
şovăială. 

Se va demarca, de bună seamă, într-o zi partea pe care poezia 
franceză şi cea universală o datorează aportului belgian. O 
revărsare peste frontierele versului, o încălcare a strâmtului prin- 
cipiu artă pentru artă s-ar putea recunoaşte în opera oricărui poet 
franec-belgian. De la somptuosul Maeterlinck, cu fruntea 
brăzdată de stelele visului şi ale misterelor, până la amarul 
Rodenbach, toţi aceşti poeţi par ultrasensibili la zbaterea omului, 
la tristeţile lui indisolubile, la luptele lui cu sine şi cu semenii lui. 
Linia aceasta poate fi urmărită până la cele mai recente 
manifestații ale poeziei belgiene. Corespondenţele acestea cu 


183 


poezia franceză au intrat într-o tradiţie care nicicând n-ar mai 
putea fi dezminţită. Dacă simbolismul a dat Franţei luminoasa 
falangă citată mai sus, poezia franceză de azi numără de asemeni 
câteva nume belgiene care o onorează: Charles Plisnier şi Frartz 
Hellens şi-au câştigat o simpatie care trece de hotarele 
amânduror acestor literaturi. Poezia generoasă, larg umană a lui 
Plisnier, a făcut şcoală, a tras o dâră de luceafăr. Alături de ea se 
situează poezia dinamică, generoasă, a lui  Ayguesparse, 
codirector al voluminoasei reviste L'Esprit du temps. Şi dintre cei 
tineri, colaboratori regulaţi ai revistelor moderne franceze, iată-i 
pe cei din grupul Journal de Poetes: P. L. Flougquet, Edmond 
Vandercammen, Rene Meurant. 


Journal de Poetes de la Bruxelles merită o mențiune specială. 
Pumnul de poeți de mai sus, sub direcția lui P. L. Flouquet, 
autorul unui prețios volum de poeme, Corps et âme, au izbutit să 
realizeze una din cele mai vii reviste de poezie din Europa. De 
altfel, poeții francezi (Jules Supervielle, Max Jacob, Valery Lar- 
Baud, Leon Paul-Fargue etc.) au răspuns chemării de la 
Bruxelles, astfel încât Journal des Poetes, pe lângă contribuția de 
înaltă frecvență a poeziei belgiene, constituie şi un catalog astral 
al celor mai de frunte nume franceze. Journal des Poetes a creat 
şi o editură de poezie în care au apărut câțiva poeți francezi şi 
belgieni de prim ordin. Aceeaşi editură a publicat Sommeil du 
laboureur de Edmond Vandercammen, şi, recent, Naissance du 
sang al aceluiaşi şi Naissance de la revolte de Rene Meurant. 

Fragmente din Sommeil du laboureur, care va apărea poate şi 
într-o versiune românească, au apărut în traducerea 
subsemnatului în revistele Vremea şi România literară. Era în 
Sommeil du laboureur o clocotire umană, un fior de aducere 
aminte şi de presimțire a unei lumi suave, un amestec de cer şi de 
tărână, care se continuă şi mai amplificate în Naissance du sang. 
Ca un dansator pe sârmă, poetul se menține dibaci pe muchia de 
cuțit care desparte poezia pură de poezia-funcție socială. Accente 
dintr-altă respirație.versuri cu o rezonanță lăuntrică făcând 
cercuri largi ca un clopot sub unde, se găsesc nenumărate în 
Naissance du sang. Dar alături de acestea, neîncetat vie stă 
atenția poetului pentru tot ce e suferință şi încleştare a omului. 
Edmond Vandercammen îşi îmbracă rând pe rând haina ca o 
pădure desfrunzită a cerşetorului, a jidovului rătăcitor, bluza 
albastră a muncitorului sau cămaşa amară de sudoare a 
plugarului. Dar niciodată nu va aluneca în pateticul facil, în 
lacrima ca o ținută de rigoare. Iată-1 ca o umbră, ca o căruță 
stăruind pe căile uzinelor, lipindu-şi urechea de tic-tacul nopților 
şi al anotimpurilor. Şi toate acestea împletite cu un limbaj dârz, 
descojit de orice artificialitate, ca o mână cu liniile destinului bine 


184 


desenate, fără uniforma vreunei mănuşi. Edmond Vander- 
cammen nu risipeşte imaginile. Numai din când în când, acolo 
unde suflul poemului imperios o cere, o metaforă brăzdează cu 
sânge proaspăt obrazul unui poem. încercăm aci versiunea 
câtorva strofe din Moartea ţăranului. 


Morile nu mai sunt decât tăcere şi statuie 

Coame întretăiate şi cărnuri adormite 

Recolte făgăduite unor guri pline de suferinţă. 

Vânturile nu mai ştiu unde să ducă anotimpurile 

Ele au lăsat să plutească un pic de toamnă peste parcuri, 
Ele au dat glas întiielcr păduri. 


Pretutindeni izvoarele desfac marama lor cenuşie 
Şi obosite de a fi potolit febrele ţărânei 
Iată-le oprindu-se lângă o rană deschisă. 


Sau aceste Vestminte sărace: 


Recunosc aceste vestminte, paznice ale cărnii slăbite ale 
cărnii dimprejurul oaselor aie oaselor trăind prin 
ele înşile într-atât privaţiunile se hrănesc cu sânge. 


Ele îşi sfârșesc noaptea pe scaune se depărtează în umbră 
se reintorc spre somn ele sunt strâns legate de vi- 
sele voastre 


îşi ascund zbârciturile lor de cărbune se sperie de orni- 
cul care sună şi sfâşie țesătura obrazului vostru, 
ele cad şi vă cauiă trupul. 


Aşteaptă să se întoarcă uneltele în palmele voastre zăvo- 
râte de tăcere să se desfacă braţele voastre nemă- 
surate din înrudirea lor cu liața 


Femeia, copiii, contactul cu oglinda neatinsă de respira- 
ție; astfel naşterea lumii astfel îngenunchierea 
omului în lume. 


Ca orice poet adevărat, Edmond Vandercammen aduce în 
cântecul lui o solie. Nemulțumit numai cu sonoritatea cuvintelor, 
Edmond Vandercammen închide în ele o viziune de durere şi de 
iubire. Mesagiul lui a fost auzit în Belgia şi în Franţa. Prin 
antenele atât de atente ale Vremei, noi îl voim auzit şi aici. 


185 


LITERATURĂ SAU POLITICĂ? 


A fost un moment, în viaţa şcolilor literare ca şi în aceea a 
poeților înşişi, când litera scrisă se cerea transformată în gest, 
când vers şi imagine păreau să işte - iremediabil - fapte. încă din 
1926, poeţii din grupul suprarealist francez au simţit nevoia să 
pună în acord activitatea lor spirituală că o acţiune de fiece zi. Pe 
atunci - sinceri sau nu, căutând o formulă de scandalizare a 
opiniei publice, sau nu - poeţii surrealişti au ales ideologia 
marxistă, în speranţa că singură o arhitectură socială, umanizată 
prin ruperea din formele actuale, ar putea duce la condiţii de 
viață de aşa natură, încât să facă posibilă dezvoltarea tuturor 
oamenilor, pe planul poetic şi spiritual rezervat până atunci 
numai unei categorii privilegiate. Pasul odată făcut de pe tărâmul 
poetic pe acel politic, o debilitare a resurselor poetice avea fără 
întârziere să se facă simțită. De altfel, din întreg grupul surrealist, 
un singur scriitor, Louis Aragon, avea să tragă până la capăt 
consecinţele actului său, în detrimentul total al activităţii sale 
poetice. 

Recentul volum al lui Louis Aragon, Houra /'Oural, dacă 
răspunde cerinţelor unui program politic, e cu totul inferior din 
punctul de vedere artistic. Cât priveşte contribuţia şefului 
grupului, Andre Breton, ca şi a grupului însuşi, ea s-a mărginit la 
o cochetărie dubioasă, cu formule şi atitudini disparate, care n-a 
putut sfârşi decât cu dezagregarea şi anemierea - în calitate şi în 
număr - a grupării întregi. 

Problema unei arte în slujba unui program politic sau a unei 
clase sociale e din cele mai interesante, dar nu e mai puţin 
adevărat că abordarea ei, fie teoretic, fie din punctul de vedere al 
creației, comportă riscuri din cele mai greu de înlăturat. în 
Republica sovietică, tema aceasta a fost, pare-se, amplu 
dezbătută, dar felul în care a fost parţial soluționată nu e în 
favoarea susţinătorului tezei artei şi poeziei tendenţioase. 


186 


Pentru mulți din poeţii contimporani din Europa se putea 
pune, e drept, la un moment, întrebarea dacă e admisibil să scrii 
într-un fel şi să trăieşti într-altul. Materialul poetic se cerea şi el 
reîmprospătat. Surrealiştii - printre cei dintâi - au sinţit-o. Dare 
de mirare cum de s-au putut lăsa înşelaţi - puţină vreme, e- 
adevărat - că arta ar putea, fără riscul negaţiunii totale, să abdice 
de la libertatea absolută în alegerea subiectului, ca şi a felului de 
al trata. Definirea poeziei, subjugarea ei unui ideal din afara 
geografiei poetice, înseamnă uciderea ei. - Asta e poezia! - 
exclami auzind imnul unui poet în cinstea cutărui lucru. Dar cine 
s-ar încumeta să exclame: numai asta e poezia? 


Poezia poate fi orice. Cu condiţia - indispensabilă pentru 
autorul acestor rânduri - să simți circulând în invizibilele ei 
straturi un izvor mineral de generozitate şi de uman. Fireşte, nici 
o temă nu poate fi interzisă poetului, după cum nici o temă nu-i 
poate fi impusă. Dar poetul îşi va alege singur cântecul, după cum 
singure şi-au ales florile aroma. Cine a hotărât ca parfumul de 
garoafă să fie de garoafă, şi nu de trandafir? Şi cine i-ar putea 
impune liliacului o altă aromă? Sau. în orice caz, o dată cu aroma, 
va înceta şi liliacul. 


Problemele legate de proletariat pot forma materialul unui 
elan poetic. Dar, dacă e vorba de poezie proletară, ar trebui să ne 
înţelegem întâi ce e anume poezia proletară. Poezia scrisă de un 
proletar? Fără îndoială. Sau poezia unui poet care. nefiind 
proletar, se identifică, în clipa actului poetic, cu sufletul şi cauza 
proletarului? Sau poezia scrisă pentru uzul clasei proletare? 
Această din urmă ipoteză nu poate fi în nici un caz socotită în 
cadrul autentic al poeziei: proletariatul urinând să atingă mai 
târziu un stadiu artistic mai înalt, poezia scrisă pentru uzul lui 
actual ar însemna să fie la un nivel artistic neevoluat încă. 

Dar încă o dată: orice ternă poate fi folosită de scriitor, o dată 
ce tema aceasta îi umple pe deplin gândul în vis sau în trezie. 
Urmând un plan dinainte stabilit însă, supunându-se unui 
program politic, opera artistică sau literară e iremediabil sortita 
caducităţii. 

Dintotdeauna poetul, artistul a avut să reziste conflictului 
dintre viziunea lui lăuntrică şi cea exterioară. Şi în această luptă, 
nu rareori, poetul fiziceşte a sucombat. Aşa a fost înfrânt 
Rimbaud, aşa a fost înfrânt Eminescu. 

Nu e demn de reţinut faptul că doi din cei mai mari poeţi ai 
Rusiei contimporane - Esenin şi Maiakovski - s-au sinucis? 
Esenin s-a sinucis în 1925, Maiakovski în 1930. Şi amândoi au 
făcut leale eforturi să se adapteze condiţiilor de viaţă exterioară, 
să devie două şuruburi utile în vasta maşinărie a colectivităţii. 


187 


Poezia lor şi nici ei înşişi n-au putut suporta supunerea unui 
program politic. Din datele publicate de Benjamin Goriely în 
Poeţii în revoluția rusă, reiese că înşişi conducătorii Rusiei 
actuale s-au convins de necesitatea libertăţii şi independențţii 
artistului. 

Arta şi cântecul au norme care cer, pe lângă predispoziţii de 
sensibilitate speciale, şi o cunoaştere amănunţită a mecanismului 
artistic. Poetul nu poate trăi în stradă, şi mai ales numai în stradă. 
El e şi un ins de laborator, care cunoaşte sau ghiceşte şi formule 
de incantaţie magică, pe caie nu oricine şi nu la orice ordin le 
poate practica. Şi nu e, în adevăr, cu totul semnificativ faptul că 
până şi în Rusia sovietică poetul cel mai prețuit nu e nici un poet 
proletarian, nici un poet materialist, ci un poet abstract. în genul 
lui Paul Valery, anume Boris Pasternak? 


DUPĂ CRIZĂ 


în vocabularul tuturor limbilor, „înainte" şi „după război" au 
devenit expresii din cele mai curente. Se vorbeşte de o „generaţie 
de după război", de un „spirit", de „o literatură sau o viaţă socială 
de după război". Demarcaţia aceasta între ceea ce a fost şi ceea 
ce e, dincolo sau dincoace de marele zid al măcelului, nu se 
mărgineşte numai la o distincţie materială. Ea răspunde tot atât 
unei psihologii colective, unei nevoi unanime de limitare sau de 
explicare a unui fenomen prin definirea lui, cât şi unei stări de 
fapt obiective. Cuvintele au în ele o putere, o magie pe care 
oamenii, de cele mai dese ori, le ignorează. Şi fac rău. Cunoscând 
mai de aproape mecanismul de forţe ale cuvântului, oamenii ar 
putea - cine ştie? - conjura împrejurările, preveni sau poate chiar 
îndrepta o anume încrucişare de evenimente. 

Omul primitiv - mai aproape totdeauna de miezul straniu al 
lucrurilor - nu încearcă prin formule incantatorii să alunge boala, 
nenorocirea, sau să cheme bucuria, bunăstarea? Nu sunt, 
îndeosebi proverbele, o exemplificare neîndoielnică a puterii de 
vrajă pe care o posedă cuvintele şi de care înțelepciunea populară 
şi-a dat totdeauna seama? Proverbul nu e numai o rezumare a 
unei experiențe moştenite de la serii întregi de generaţii, el e şi o 
rețetă împotriva durerii, şi un farmec ca o alifie tămăduitoare pe 
o inimă rănită de o suferință sau de o nedreptate. Cuvântul, 
înainte de a deveni abstracţiune trecută prin firul subţire al minţii, 
a fost gest, adică acțiune. Prin ce prefaceri zguduitoare va fi trecut 
omul, pentru ca de la mişcare, de la faptă, să fi ajuns la cuvânt, 
cine ar mai putea astăzi deosebi ori spune? 


O rupere, o zguduitură puternică trebuie să se fi podus. Dar 
din vremea când era gest, cuvântul a păstrat - poate chiar 
intensificate - toate puterile gestului. Câmpul lui de tulburare, de 
transmisiune de unde, a devenit mai larg, într-însul găsindu-se 
condensate şiruri întregi de gesturi, aşa cum straturi nenumărate 
de cărbune se rezumă în strălucirea solitară a unui diamant. 


189 


Cuvintele nu sunt, aşadar, spumă, fulgi aruncaţi în vânt. Rostite, 
ele prind rădăcini în minţile vremii, cresc ca nişte copaci uriaşi, 
sub frunzişul cărora se întâlnesc duşmani sau prieteni. Un cuvânt 
- spus cândva la întâmplare - poate crea o stare de spirit. Sunt 
uneori cuvinte otravă. Nu se vor găsi şi cuvinte antidot? Un 
cuvânt care trebuie să fi contribuit mult la actuala stare generală 
e acela de criză. 

Dacă proporţiile vaste ale crizei în sine n-au fost chiar 
provocate de cuvântul „criză", acesta a contribuit cel puţin într- 
un fel hotărâtor la adâncirea, la agravarea ei. E, în fenomenul 
acesta, aceeaşi nevoie a oamenilor de a simplifica, de a explica 
printr-un cuvânt, printr-o formulă - care, de cele mai multe ori, 
are fericirea sau nefericirea de a prinde - o stare de lucruri. Poate, 
la o analiză atentă, pesimismul (sau optimismul) consecutiv 
formulei să nu poată rezista. Dar cine se oboseşte să analizeze? 
Formula a prins, formula e bună, toată lumea vorbeşte de criză, 
toată lumea se adaptează mentalității de criză. 

Va urma totuşi o perioadă de „după criză", cum a urmat una 
de „după război". Această „după criză" n-ar putea oare fi creată 
printr-un cuvânt magic, printr-un „cuvânt-antidot", cum îl 
numeam mai sus? 

Altfel, riscăm, în adevăr, să trecem dincolo de criză şi să 
rămânem în perioada de „după criză" cu toate ticurile din timpul 
crizei. Poate că ţările, mulțimile, ar trebui pregătite de pe acum 
pentru o psihologie de necriză. Odată creată - graţie cuvintelor 
care nu sunt niciodată inutile - această stare de spirit generoasă 
şi optimistă, poate şi criza însăşi va dispare. 


E. LOVINESCU 


O cultură nu trăieşte numai prin personalitățile de prima 
mână. Uneori, generaţii întregi de poeţi fără strălucire sunt 
necesare pentru plămădirea, pentru naşterea poetului adevărat. 
Sunt, de altfel, culturi - ca de pildă cultura franceză - care îşi pot 
îngădui luxul de a situa pe al doilea şi chiar pe al treilea plan 
nume care în alte culturi ar deţine desigur locul de frunte. Nu 
sunt, cu adevărat mari, poeţi ca Verhaeren, Jammes, 
Maeterlinck? Şi totuşi, mult înaintea acestora se situează un 
Racine, un Baudelaire, un Rimbaud. Dar în urma numelor citate 
mai sus, câte alte pleiade întregi de nume obscure, pe care nu 
secolele, ci deceniile le lasă să cadă tot mai pierdute, până ce şi 
ultimele semne se şterg, ca literele pe o lespede roasă de ani şi de 
anotimpuri. 

Efortul poetului minor, dispărut, dacă nu înainte, cel puţin 
odată cu dispariţia lui materială, nu e niciodată inutil. El a servit 
la pregătirea unei stări de spirit, el a adus aluviunile din care 
marele artist va şti să taie profilul cântecului autentic. Dar câte 
generaţii vor fi fost sacrificate, până ia venirea acestuia? Câţi 
scriitori, câți artişti, câţi critici obscuri vor fi trebuit să dispară 
până la apariţia luminoasă în istoria literaturii române, a acelei 
figuri olimpiene care se numeşte E. Lovinescu? 

Civilizaţia, spiritul cu adevărat occidental nu se pot obţine de 
la o zi pe alta. Ele cer, cel puţin, un început de tradiţie, o 
comuniune perpetuă cu extazul şi inspiraţia marilor inițiați. Din 
contactul acesta neîntrerupt cu gândirea, privirea, surâsul, glasul, 
felul de a da bună-ziua capătă o aureolă, o transfigurare cum e 
nimbul de pe frunţile sfinților. E nevoie de un ascetism, de o 
închidere în sine şi în eternitate, spre a putea lua parte la aspra 
ascensiune a spiritului: Oameni ca aceştia se nasc numai la mari 
intervale - o zodie fericită îi poate face să se întâlnească şi într-o 
aceeaşi generaţie, cum sunt cele câteva remarcabile figuri ale 


191 


culturii româneşti actuale. Arghezi, Galaction, Sadoveanu, 
Rebreanu, Lovinescu- şi, la o distanță numai de zece ani: Pillat, 
Perpessicius, Bacovia, asemeni focurilor de pe coline, care 
transmit, din timp în timp, un alfabet rezervat celor mai pure 
revelații. 

E. Lovinescu va însemna, desigur, unul din aceste înalte 
momente ale unei culturi. De pe soclul celor şaizeci de volume, E. 
Lovinescu a ştiut totdeauna să se ferească de a deveni statuie. 

Fără să-şi piardă cumpătul dinaintea vastelor proporţii ale 
operei sale, el a rămas necontenit om, cu o inimă generoasă şi 
caldă. în ochi, în strângerea lui de mână. e aceeaşi înţelegere, 
aceeaşi îngăduință unanimă, ca şi când gloria şi mulțumirea 
operei realizate nu l-ar fi atins cu o aripă care de obicei îngheaţă 
şi înstrăinează. 

De la stilul frazei sale, despre care s-au scris atâtea elogii, 
până la ospitalitatea proverbială a salonului său literar - unicul 
salon literar românesc - E. Lovinescu e cel mai desăvârşit simbol 
al civilizaţiei, adică al comprehensiunii şi al îngăduinţii, al 
toleranței. 

Căci ce altceva poate fi civilizația, dacă nu înţelegerea de 
aproape, îngăduinţa? în epoca actuală de netoleranţă, de 
neînțelegere universală, o ureche mai atentă ar trebui plecată 
spre tictacul inimii şi glasului lui E. Lovinescu. N-a fost 
„Sburătorul!'' una din primele reviste de la noi, care nu s-au mai 
poticnit în buturuga unei prejudecăţi penibile? Şi cine ar putea 
contesta că, atunci chiar, când degetul lui critic se opreşte cu 
violență pe o rană, simţul şi înţelegerea lui artistică şi umană nu 
invocă toate circumstanţele uşurătoare? 

în critică, dc altfel, E Lovinescu e întotdeauna un creator. 
Posibilitatea creării de valori e singura justificare a criticii. 
Nostalgic, visător, plin de un sentimentalism suav, E. Lovinescu 
ascultă cu atenţie o pagină muzicală, o poezie, o operă de artă. Nu 
erau, toate acestea, virtuţi care să facă din dcînnia-sa cel mai 
bun tălmăcitor al dragostelor marelui inspirat, care a fost 
Mihai Eminescu? 

„Mite", cartea de azi a lui E. Lovinescu, nu e decât o piatră 
prețioasă în plus, la colierul de generozitate şi de înţelegere al 
întregei opere lovinesciene. 


PLECĂRI 


Plecarea unui prieten m-a adus pentru câteva minute în 
peisagiul de fier ruginit al gării. Era în jurul meu o înfrigurare, o 
întrecere de glasuri şi de gesturi. Pe scări, pe culoare sau chiar sub 
coloanele înalte ale peronului, oamenii păreau să vorbească o 
limbă neînţeleasă, ţipându-şi tare întrebările şi răspunsurile, 
fluturând uneori, când cuvintele nu mai erau suficiente, cîte o 
batistă cu lacrimile, legate ca nişte monete rare, în colțuri. La 
fiecare pas, orizontul părea să se schimbe. Unde mă aflam cu 
adevărat? Cu o clipă înainte întâlnisem feţe tinere, surâzătoare, 
luminate de o bucurie fără nici o pată de îndoială. Acum, iată alte 
figuri, bătrâne, triste, cu o deznădejde ca o rană, cu sângele 
neoprit, pe obraz. Şi apoi iar, şi figuri vesele, şi pe urmă figuri 
triste, laolaltă unele lângă altele, amestecate ca nişte cărţi de joc. 
Aceasta să fie gara? - mă întrebam. Un iarmaroc al vieţii, în care 
toți vin să vândă sau să cumpere ultima speranţă? Un iarmaroc în 
care toate măştile trăirii curente - de sărbătoare sau de jale - se 
perindă? 

în compartimentele înghesuite oamenii îşi făceau loc cu 
coatele. -,, Unde să-mi pun bagajele, d-le conductor? Locul acesta 
e al meu, Doamnă. Luaţi-vă valiza de aici! Cuvinte întretăiate ca 
nişte săbii. Ochi care lucesc uneori ca nişte mitraliere ascunse în 
ierburi... Sunt şi oameni săraci, care n-au cu ei decât câte o 
legăturică cu unelte umile şi o îmbucătură pentru înşelat foamea. 
Aceştia tac. 

îşi caută, cu teamă parcă, un loc cât mai ascuns, cât mai 
strâmt, cerându-şi iertare pentru micimea spaţiului pe care îl 
ocupă. Desigur, n-am fost singurul care am observat că numai 
oamenii bogaţi, cu valize multe şi îngroşate de nenumărate 
obiecte, vociferează, ţipă, îşi solicită locul... Nu e mai puţin 
adevărat că sunt alții şi mai bogaţi, care călătoresc în odăiţe 
tapisate cu ştofe scumpe, fără grije de bagaje. 


193 


Pentru acestea, un vagon special le stă la dispoziţie. 

Dar oamenii aceştia atât de bogaţi nu fac parte din 
peisagiul gării. Ei au şi aici, ca şi pretutindeni, acea iarbă a 
fiarelor, care îi face invizibili... 

Şi apoi, ei nici nu iau parte la viaţa gării sau a trenului. Ei 
şi-au adus aici tot confortul de acasă. Se închid într-o odăiţă, cu 
mobilele, cu rufele de acasă. Ei nu pleacă. Ei stau pretutindeni pe 
loc... 

Deodată, pe nesimţite, pe peron s-a petrecut ceva... Sau e un 
semn. o nelinişte care vesteşte că ceva are să se întâmple... încă 
vreo câteva clipe şi trenul greoi, gâfâind, s-a urnit... Pe peron, 
lumea s-a risipit ca un fum. Ultimele figuri se şterg ca un văl 
subțire de zăpadă la ferestrele vagoanelor. 

încotro plecau toţi oamenii aceia neliniştiți, înfrigurați? Şi-mi 
amintesc de acel poem al lui Baudelaire, în care un om se mută de 
la un loc la altul, pe lângă sobă lângă fereastră, de lângă fereastră 
lângă uşă, în speranţa că acolo va fi „mai bine". Migraţiune 
perpetuă. Plecare eternă spre „indiferent unde, numai dincolo de 
această lume". 


TEAMA DEA TRĂI 


- „Sunt obosit", îmi spunea prietenul meu înalt şi spătos, 
întins alene pe divanul cu scoarţe scumpe. Buzele lui 
întredeschise lăsau să se vadă două şiraguri de dinţi sănătoşi. 
Rotocoalele de fum ale țigaretei cu marcă străină desenau o 
aureolă difuză peste fruntea lui cu bucle tinereşti şi proaspăt 
ondulate. 

- „Ai împlinit treizeci de ani?" - l-am întrebat. 

- „încă nu, sună răspunsul, dar sunt obosit şi trist. 

Nimic nu mă mai ispiteşte. Aş renunţa fără nici o şovăială la 
viaţă. Ştiu, aş putea întreprinde atâtea, dar ce vrei, sunt obosit. 
Nu mai am nici un entuziasm". Cu un gest teatral, braţele s-au dat 
în lături, mucul a căzut pe covor. 

Mă gândeam: să fie cinstit dezgustul acesta, sau doar o simplă 
prefăcătorie? Aş fi vrut să-mi pot întoarce faţa în altă parte. 
Afară, un soare vioi îşi făcea loc până la perdelele - leneşe şi ele; 
o bucurie, un elan nesfârşit păreau să urce din strada cu vuiet şi 
mulţimi în revărsare. Câţiva vânzători îşi vesteau marfa şi tipetele 
lor străluceau ca nişte portocale în auzul străveziu ca o sticlă. Mi 
s-a părut că sunt într-o gară. Aş fi plecat poate, dar omul acela 
înalt şi fără vlagă stătea acolo ca o remuşcare, ca o tristeţe de 
neînlăturat şi mi-aş fi voit vocea puternica, aruncătoare de flăcări. 
„Eşti ostenit - îmi spui, prietene. Viaţa nu te mai ispiteşte. Dar 
scutură-ţi lâncezeala şi priveşte în jurul tău. lată, afară soarele 
râde. O zi nouă şi alte zile noi se vestesc peste tot. Scoboarâ, 
amestecă-te cu mulțimile, împărtăşeşte bucuriile şi suferinţele lor. 
îmi spui că eşti obosit şi nu te gândeşti o clipă la cei cari, pe o zi 
cu lumini ca aceasta, sunt nevoiţi să stea în spitale sau în închisori. 
Nici o osteneală, nici o încercare de rupere, de creare. Scutură-te 
odată, ca un câine ieşit din apă. Deschide ferestrele, priveşte viaţa 
şi evenimentele drept în ochi, fii conştient de ele si de tine. Teama 
de a trăi a găsit, în cazul tău, un ins cu bunăstare. Dar gândeşte- 


195 


te la ațâţi alți semeni, anonimi, sfâşiaţi de mizerie, pe care aceeaşi 
teamă, aceeaşi lene îi țin pe loc, îi îndepărtează cu fiecare pas de 
salvare. O fărâmă de entuziasm, o înălțare viguroasă a capului, un 
curaj de a trăi i-ar putea scoate afară din întuneric. Ei continuă 
să-şi afunde ochii şi urechiile în nisip, să îngenuche în 
contemplarea propriei lor sărăcii sufleteşti şi fizice, în aceeaşi 
teamă de viață. Teamă de a trăi, care înseamnă, şi mai tragic încă, 
„refuz de a trăi". 
Dar fost-au oare cuvintele mele auzite? 


MAI MULTĂ LUMINĂ 


Sfârşitul anului 1934 a adus un potop de lamentaţii şi de 
pronosticuri tragice. La fiecare colţ de stradă, în cafenele, în 
birouri, astrologi amatori, cu frunţile încreţite şi cu voci 
sugrumate de calcule - din afara oricărui echilibru matematic - 
vesteau nenumărate catastrofe planetare sau citadine. Să fi fost în 
aer semnele unui sfârşit de epocă? Oamenii ridicau ochii spre cer, 
întrebau stelele, nourii, încrucişările de luceferi, încercau din 
imponderabile presimţiri, din nostalgii nejustificate, să găsească 
un înțeles al prezentului şi poate al viitorului. E, fără îndoială, de 
la o vreme, o întoarcere spre unele interpretări, spre unele 
„moduri" de cunoaştere pe care ştiinţa pozitivistă şi materialistă 
a timpului nostru le lăsase cu totul deoparte. Nu se vorbeşte din 
ce în ce mai mult, în medicină de pildă, despre preceptele cosmice 
ale teoriilor hipocratice? S-ar părea că bunul mers al mădularelor 
noastre, că starea noastră de sănătate sau de boală n-ar fi străine 
de anume fluctuații ale mărilor, ale aerului sau ale planetelor. 


Să nu mai fie nicăieri în jurul nostru o fărâmă de soare, o 
fărâmă cât de mică de iubire, de generozitate, care să ne dea 
dreptul la o nădejde, la o prelungire de viață? 

Ceasul în care planetele se vor lovi ca bilele de biliard n-a 
sosit încă şi nu va sosi, desigur, înainte ca multe milioane de ani 
să se fi scurs. 

Moda macabrului, a aspectelor perpetuu tragice şi întunecate, 
va trebui înlăturată. Poza nenorocirii, a demoniacului, are şi 
astăzi succesul asigurat în saloane. E atât de uşor pe cât de 
interesant să pari dezgustat de viaţă, să trâmbiţezi că orice 
sforțare e inutilă, că un cataclism universal pândeşte din clipă în 
clipă. Dar cu cât mai profund şi mai aproape de adevăr e să cauţi 
să anunţi bucuria, lumina. Marii poeţi ai romantismului, cu toată 
atenţia lor pentru tragic, ca un Jean Paul, Hdiderlin, au scris 
paginile cele mai emoţionante de lumină şi de împăcare. Panica 


197 


improvizaţilor cititori de stele de azi e asemenea dorinţii acelui 
student cu examenele întârziate, care aştepta stăruitor izbucnirea 
unui cataclism, a unui război de pildă, care să-i justifice 
inactivitatea şcolară. Poetul, omul de ştiinţă, care îmbogăţesc 
bagajul de inteligenţă al omenirii, au şi misiunea de a dezvălui 
hotarele unei lumi a frumosului şi a bucuriei. Fireşte, nu din 
mulțumirea de sine, din lenea de a gândi, din confortabila aşezare 
în fotoliul rutinei, va izbucni această lumină, această bucurie 
înaltă. Ci din conştiinţa unei misiuni de îndeplinit, unui efort 
neîntrerupt spre mai bine, spre desăvârşire. Şi ce altceva mai mult 
decât generozitatea, decât strădania de a aduce împăcare şi 
speranță celor umili şi nedreptăţiţi, ar putea fi această lumină? 
Mai sunt încă oameni cu inima caldă ca un soare care se străvede 
prin transparenţa hainelor şi a trupului. Dar trebuie şi un ochi 
mai atent, un ochi radiografie. 

Mai sunt zile fericite. Mai sunt zile cu soare. Şi în cinstea 
acestora se cuvine să ne scuturăm din lamentaţii şi pronosticuri 
tragice. 


AUTARHIE SPIRITUALĂ? 


I-a fost dat timpului nostru să vadă repuse în circulaţie cele 
mai învechite şi lipsite de vlagă teorii ale orânduirii relaţiilor 
economice, şi chiar spirituale. 

Conducătorii de popoare nu s-au mulţumit să oprească libera 
circulaţie printre frontiere, a grânelor, a monetelor, a oricăror 
bunuri dăruite de natură sau create de mâna omului. De lao 
vreme, până şi aburul imaterial al spiritului pare să nu-şi mai 
poată face drum. De la autarhia economică, un pas încă, şi vom 
trece la autarhia spirituală. 

Producţie internă şi consumație internă; principiul era 
surâzător când era vorba de pâine, de stambă sau de conserve 
alimentare. Sunt abilităţi, sunt talente, sunt experienţe pe care 
unele popoare le au şi altele nu. Ce are a face! Se vor consuma în 
cazul acesta produse de mai puţin eminentă calitate, dar se vor 
consuma totuşi. Izolarea gândirii însă, închiderea ei într-o hrubă 
fără ferestre şi fără uşi înseamnă iremediabil moartea ei. 
Gândirea şi arta, creaţia deci, nu sunt viabile decât printr-o 
continuă primenire, printr-un neîntrerupt contact cu lumea din 
afară, cu aspecte neîncetat noi. Efluviile nevăzute care circulă de 
la o ţară la alta aduc noi orizonturi, deschid noi posibilități 
gândirii. Şi totuşi: iată, se poate vorbi în unele ţări de o 
„contingentare" a traducerilor. Se vorbeşte de poezie, de roman, 
ca de o marfă mensurabilă, cu o greutate fizică şi cu o proporţie 
certă. în mintea cărui neînțelegător a tot ce e suflet să se fi născut 
o asemenea idee? E, în aceasta, încă un aspect al fenomenului 
general din zilele noastre, de ură, de dispreţ nejustificat şi 
dăunător - a tot ceea ce e străin. Or, străin înseamnă aproape 
întotdeauna nou. Străinul aduce în ochii lui lucirea unor peisagii 
necunoscute autohtonilor. Străinul are în voce o modulație 
nemaiauzită prin ţinuturile care îi acordă ospitalitatea. Străinul 
nu e numai oglinda prin apa fumurie a căreia se străvăd cirezi şi 


199 


orizonturi stranii, aspecte inedite meleagurilor de adopţiune, dar 
el mai e şi insul care va desluşi înfăţişarea fragedă a unor lucruri 
şi a unor zări cu care ochiul băştinaşului s-a obicinuit şi uneori 
s-a plictisit de mult. Un străin aduce cu el o tinereţe, o capacitate 
de emoție care, transmiţându-se şi însuşindu-se de colectivitate, 
devine un bun comun, o îmbogăţire unanimă. 

Puterea de creare a artistului nu stă oare în facultatea lui de a 
pluti deasupra lucrurilor, de a şti să descopere mereu aspecte noi 
- adică de a nu se lăsa îngenuncheat de rutină, de a fi oarecum un 
permanent străini 

Din punct de vedere economic, străinul mai poate fi şi turistul 
care să umple la un moment dat - prin dărnicia şi tinereţea lui - 
acel capitol al „exportului invizibil" prin balanţa comercială - 
atât de deficitară acum - a statelor europene. 

De ce, aşadar, atât dispreț împotriva străinului? Fie că e vorba 
de materie, fie că e vorba de spirit, străinul e totdeauna un 
element de prețuit. Să ne întoarcem deci cu faţa şi spre străin şi să 
ne lepădăm, cât mai e vreme, de ereziile autarhismului. 


SĂLI DE AŞTEPTARE 


Există o uniformă aparte, proprie numai „aceluia care 
aşteaptă". Să fie neliniştea, tristețea lăuntrică, atât de nestăvilite 
încât valul lor să treacă frontiera care desparte vizibilul de 
invizibil? 

Suterinţa aceasta, care trăia numai din atingerea nematerială 
a unor clape ale sufletului, iat-o revărsată în afară, cutropind în 
culoarea ei cenușie, mâinile, obrajii, îmbrăcămintea. O uniformă 
pe care nu legi fizice au hotărât-o, ci o mare amărăciune a inimii. 
O uniformă de resemnare, de perpetuă dar de infimă speranţă, o 
fărâmă de speranță, atât câtă să-i poată da „celui care aşteaptă” 
vlaga să vie să mai aştepte încă. E poate o sectă, o mare familie, 
dar ai cărei membri au trăsături atât de asemănătoare, încât poţi 
crede că nu e decât unul şi acelaşi ins, repetat la infinit. I-am văzut 
pe aceşti „aşteptători" perpetui în sălile reci şi triste ale spitalelor, 
în anticamerele saloanelor directoriale ale marilor întreprinderi, 
în sălile de aşteptare ale gărilor provinciale, sau în acelea ale 
şefilor de cabinete ministeriale. Ce aşteptau toţi aceşti oameni? Şi 
care dintre sălile acestea de aşteptare erau mai triste? Ce 
speranță, vagă, mereu reînnoită, le dădea puterea de aştepta încă 
şi azi şi mâine, de a reveni acolo, între zidurile neprietenoase, să 
mai aştepte, iarăşi şi iarăşi? Ei stăteau cu ochii pierduţi, ştiind 
poate că nu le va veni niciodată rândul, dar sperând încă, fără să 
ştie de ce. Şi în timpul acesta, domni învăliţi în şube importante, 
cu serviete pline de hârtii sau de monete, intrau sau ieşeau grăbiţi, 
fără să aştepte. O uşă crăpată numai a făcut să se întrevadă un 
petec mic, câto fărâmă de cer, din obrazul marelui personagiu de 
dincolo de ziduri. Inima aşteptătorilor a tresărit dulce; el, 
atotputernicul, e acolo, există aşadar, le va putea face dreptatea 
pentru care toată fiinţa lor vibrează. - „Reveniţi mâine, domnilor 
şi doamnelor. Audienţele de azi s-au sfârşit.” Şi iată-i scoborând 
cu sfiiciune, unul câte unul, scările monumentale pe care mâine le 


vor urca şi le vor scoborâ din nou. Ei fac parte integrantă din 
sălile de aşteptare. Au împrumutat ceva din culoarea palidă, 
cenuşie, a mobilelor, a zidurilor, sau acestea s-au îmbibat cu 
tristeţea şi resemnarea lor? Nu e nimeni să le spuie: „nu mai 
aşteptaţi, domnilor. Cererile d-voastră nu vor fi satisfăcute”. 
Chiar dacă li s-ar vorbi astfel, ei tot ar mai aştepta. Ce? Poate un 
miracol. Miracolul se întâmplă câteodată, însă împotriva inimii 
„celui care aşteaptă". Ne e în minte cazul acelui tânăr care, după 
îndelungi ore de aşteptare, obținuse în sfârşit un loc cu 2000 de lei 
pe lună, la un dispensar periferic. Era fericit. în drumul, însă, de 
la sala de aşteptare până la serviciu, miracolul s-a întâmplat: 
numirea lui a fost anulată, şi în locul lui numit un personagiu care 
n-a avut nevoie să treacă prin purgatoriul sălii de aşteptare. 

Tânărul şi-a îmbrăcat din nou uniforma „celui care aşteaptă”. 
El stă acolo, între zecile de anonimi cu inima iremediabil 
optimistă, tresărind la cea mai mică aşchie de bunăvoință, 
încrezător în firul de pai al ultimului rest de speranţă care-i va 
ajuta să aştepte la nesfârşit, identificându-se tot mai mult cu 
tristeţea sălilor de aşteptare. 


ZILE CU SOARE 


Câteva zile cu soare au venit printre noi ca nişte păsări din 
alte climate, aducând o aromă şi o lumină ciudată în mijlocul 
săptămânilor de îngheţ. lată-le plutind acolo, ca nişte rufe curate 
între arborii încă firavi din grădini, între ferestrele deschise să 
respire parcă o atmosferă solară amintitoare de vacanțe pe 
piscuri de munți, departe de vuietul bolnav al oraşului. S-ar spune 
că lucrurile, copacii, casele sunt mai sensibile decât oamenii la 
spectacolul - trist sau bucuros - al naturii. De la primele 
mângâieri ale luminii, crengile, iarba, zidurile îmbracă parcă o 
îmbrăcăminte nouă. Oamenii însă rămân mai departe închişi în 
temnița suferinţii sau a regretelor lor. 

Să simtă, adică să vadă, oare, plantele şi lucrurile mai bine 
decât oamenii, lumea dimprejur? Să răspundă ele unui ritm 
colectiv, universal, care scapă omului zăvorât în singurătatea lui 
aprigă, de vizionar lăuntric? 

E neîndoielnic că omul vede mai mult înlăuntrul lui decât în 
afară. Adică omul nu vede în afară decât ceea ce poartă în el 
însuşi. Un inginer, spune undeva Paul Valery, va vedea într-un 
peisagiu numai elipse şi parabole, un agricultor, locul de 
însămânţare, un hotelier, posibilităţi de exploatare turistică etc. E 
o orbire profesională care se agravează cu fiecare an de existență 
în plus. Lupta pentru viaţă l-a deviat de multe ori pe om de la 
legile naturii. Plantele, animalele fac apel, într-o luptă analoagă, 
numai la mijloacele puse la îndemână de natura însăşi. Ele sunt 
într-un contact permanent, într-o comuniune neîntreruptă cu 
natura. Omul a trebuit să recurgă la armele spiritului, să-şi 
întunece figura cu undele sumbre ale inteligenţii. El s-a depărtat 
de natură. In oglinda pârâului, în firicelul de iarbă, în zilele cu 
ploaie sau cu soare, el nu mai vede decât propria lui figură, de 
cele mai multe ori tragică. Numai din când în când un poet, un 
artist apare cu o baghetă magică şi îi smulge vălul de pe ochi. 


203 


Artistul, poetul au rămas aproape de plante, de animale, şi 
aproape de oameni. 

Pentru uzul acestora - natura mai descoperă, mai inventează, 
mai dă contur şi glas frumuseţilor dimprejur. De aceea, zilele 
acestea cu soare au trecut mai întâi prin crengile arborilor, prin 
inima poetului şi de-abia după aceea vor învălui şi fruntea 
posomorâtă a celorlalți oameni. 


CHATTERTON 


S-au împlinit zilele acestea o sută de ani de la premiera piesei 
lui Alfred de Vigny: Chatterton. Generoasa şcoală romantică, din 
care făcea parte geniul tumultuos şi stăpânittotodatăallui Alfred 
de Vigny, nu se putea să nu-şi oprească atenţia asupra dramei 
sfâşietoare a tânărului poet englez. Thomas Chatterton s-a născut 
la Bristol, la 20 noiembrie 1752 şi a murit a Londra, la 25 august 
1770. Născut după moartea tatălui său, un sărac institutor, 
Chatterton a avut o copilărie nefericită. Lucrul acesta nu l-a 
împiedicat ca, la vârsta de 12 ani, să scrie un remarcabil poem în 
vechi dialect englez, publicat într-o mare revistă, ca aparţinând 
unui călugăr din secolul al XV-lea. încurajat de succesul acesta, 
copilul-poet publică sub acelaşi nume de călugăr o serie de poeme 
în care dovedea nu numai o excepţională sensibilitatepoetică, dar 
şi o cunoştinţă surprinzătoare a mijloacelor de expresie. Un notar 
din Bristol, al cărui nume ar trebui scris într-o carte neagră a 
blestemului, îl angajase pe acest copil-miracol - ca un adevărat 
ales. Chatterton, sfios şi firav, nu avea nici unul din trufaşele 
semne exterioare ale magiei închise într-însul - ca ajutor la 
transcrierile de acte. Copilul muncea de la şapte dimineața până 
la nouă seara, mânca la bucătărie şi dormea în acelaşi pat cu 
servitorul notarului, care arunca în foc orice manuscris străin de 
actele juridice. O fugă la Londra, unde avea să se hrănească 
numai cu ceai şi cu visuri, pentru a scrie nopţi de-a rândul într-un 
subsol friguros, poeme şi povestiri pe cari editorii aveau să le 
refuze, nu-i va folosi decât spre a-i întări şi mai mult gândul 
sinuciderii, gând care, încă de pe vremea când fusese ajutor de 
notar, îl ispitise. Şi, în adevăr, la 17 ani şi câteva luni, poetul, după 
ce şi-a distrus cea mai mare parte din manuscrise, s-a otrăvit cu 
arsenic. După moarte, critica engleză l-a salutat ca pe unul din cei 


205 


mai mari urmaşi ai lui Shakespeare. După o sută cincizeci de ani, 
figura lui Chatterton n-a pierdut nimic din puritatea şi din 
tragismul ei. Drama lui Alfred de Vigny redă o bună parte din 
tulburarea de mari străfunduri a acestei vieţi. Dar câţi poeţi, câți 
artişti nu trăiesc încă şi în zilele noastre zbuciumul fără scăpare al 
acestui mereu actual Chatterton! 


Trăim, fără îndoială, o epocă a statisticii. în nici o altă vreme 
nu s-a pus mai mută nădejde în cifre, decât în timpul nostru. Cifra 
care, ca şi cuvântul, trebuia să fi fost la început un simbol viu, 
corespunzând unei realități imediate, a evadat de mult dincolo de 
conținutul lui. Fenomenul s-a petrecut aşijderi şi pentru cuvinte. 
Numai artistul, poetul mai recunoaşte în cuvânt frăgezimi şi 
sonorități de ființă vie. Numai în mintea şi în scrisul lui cuvintele 
nu sunt încă semne moarte, ci adevărate imagini, pulsând ca nişte 
vine pline de sânge, ale lucrurilor pe care le reprezintă. Pentru 
ceilalţi cuvintele au devenit simple etichete servind unui schimb 
de noţiuni curente şi de strictă necesitate. De aceea, limbajul 
poetului pare atât de ciudat şi de neînțeles pentru cei mai mulți 
dintre cetitori. 

S-ar spune totuşi că poezia, care a evadat din cuvinte, s-ar fi 
refugiat tocmai într-o lume situată la antipodul visului şi al 
inspiraţiei: în aceea a cifrelor. Niciodată nu s-au dat cifrelor 
interpretări mai subiective, mai lipsite de conţinut real, mai 
„poetice" decât în zilele noastre. Cu o simplă adunare sau o 
scădere pe un petec de hârtie, bogății, fictive sau nu, se clădesc 
sau se năruie. în săli şi în cabinete de studii, cu pereţii acoperiţi 
de imense cearceafuri de diagrame, curbe statistice, indici 
numerici sau simple înşiruiri de cifre, domni gravi, cu figuri 
inspirate, drămuiesc şi hotăresc fruntariile vieţii de azi sau de 
mâine. Statistica, îngâmfată, îmbrăcată în afişe multicolore, se 
plimbă pe străzi, o întâlneşti în tramvaie, în sălile de aşteptare, în 
staţiunile de vilegiatură şi chiar în micile orăşele de provincie. 
Statistica ştie că a sosit ceasul ei. Cine i s-ar putea împotrivi? 
Toată lumea o adoră. Nimeni n-are voie să se îndoiască de ea. 
Orice obiecţie ar putea fi considerată drept o crimă de lez- 
statistică. 


207 


Fireşte, nimic nu poate fi mai convingător decât o înşiruire de 
cifre. Dar iată: i-a fost dat timpului nostru să cunoască ceva mai 
grav decât vorbele goale: cifrele goale. Până să ajungă sub văzul 
mulțimii, cifrele au trecut printr-o mie de mâini. O mică 
îndreptare pe ici, o mică îndreptare pe dincolo, un zero în plus sau 
în minus - lucrul n-are nici o importanţă! Cifrele stau dinaintea 
ochilor, convingătoare.  Recentul exemplu, cu prilejul 
numărătorii dintr-un barou de provincie, în care totalul unei 
adunări nu corespundea cifrelor adunate, nu e decât un caz infim 
dintre mii de alte cazuri. Cifrele date de diferite ţări cu privire la 
balanţele comerţului exterior nu se suprapun aproape niciodată. 
Şi parcă, cu cât alunecă mai mult în „poezie", cu atât devine mai 
atotputernică statistica. în mâinile cui jocul acesta cu cifrele, 
inocent la început, e pe cale de a se transforma într-un joc 
periculos, de arme? De ce, în loc de precizie şi de măsurătoare 
exactă, am spune rece, seacă, această imensă revărsare de pasiuni 
pentru enunţarea unor cifre? Să se nască oare o mitologie 
modernă, în care marii şi cereştii zei de altădată sa fie înlocuiţi cu 
balaurul cu mii de capete al statisticii? O pondere ar fi necesară. 
O cumpănire şi o revenire la sentimente mai puțin absolute 
dinaintea tablourilor cu indici de numere, care, din pricina 
imaginaţiei febrile de azi, sunt tot mai departe de imaginea unei 
realități nealterate. 


CULISELE ORAŞULUI 


Viaţa unui oraş e numai aparent în centru. Oraşele cu 
adevărat mari nici nu au propriu-zis un centru, ci nenumărate 
centre corespunzând, fiecare din ele, uneia din feluritele activităţi 
spirituale sau materiale ale cetăţii. Adevăratul clocot, adevărata 
pulsaţie de viaţă însă, va apare pentru ochiul atent departe de 
fastul de arhitecturi şi lumini din mijlocul oraşului. Viitorul 
cetății, respirația şi puterea ei de creaţie se plămădesc în 
cartierele depărtate şi mărginaşe, în mahalalele nedefinite încă, în 
cenuşiul periferiilor sărăcăcioase. Acolo, sufletul şi visul se zbat 
ca nişte păsări din ce în ce mai mari, până ce colivia nu le mai 
încape şi zborul lor cutropeşte bulevardele şi aleile somptuoase 
ale capitalelor. Acolo, între ziduri şi tavane scunde, creşte o 
tinereţe care va împrospăta mereu cartierele centrale. Există, 
fireşte, şi o circulaţie şi un schimb reciproc între centru şi 
periferie. Dar materialul uman. materialul de creaţie, periferia îl 
va da centrului. Orice aport al centrului nu capătă „droit de cite" 
decât după ce e recunoscut şi adoptat de periferie. Acolo, lucrul, 
spiritul sau cuvântul străin e asimilat şi îmbrăcat în ţinuta şi în 
culoarea băştinaşe. Dintre aceste două vase comunicante - centru 
şi periferie - cea din urmă e. aceea care va hotăra prefacerile. 


Centrul nu are, de altfel, decât o viaţă fictivă, o viaţă, am zice, 
de „paradă". Trepidaţia şi ritmul iui sunt numai împrumutate - 
pentru orele de activitate - de ia periferie.în mahalale e o viață 
autentică, tragică uneori, dar necontrafăcută, reală, adevărată. 
Mahalaua e aşa cum e. Ea nu se preface, nu simulează zâmbete 
sau lacrimi, lumini sau tenebre. în tristeţea sau în bucuria ei 
gâlgâie un vin generos, o dârzenie de viaţă trufaşă şi 
neprecupeţită. în crizele de anemie ale centrului, mahalaua va fi 
aceea care va da transfuzia de sânge necesară. în oboselile sau în 
insuficiențele de vocabular, periferia va fi aceea care va crea 
expresiile şi cuvintele cuvenite. 


209 


S-ar spune că mahalalele, periferia sunt culisele oraşului. O 
preumblare dimineaţa prin străzile somnoroase încă va dezvălui 
ochiului pregătirea actoricească a locuitorilor pentru lupta pe 
care vor avea să o susţină în timpul zilei, la lumina de scenă a 
centrului.  lată-i pe funcționarii, vânzătorii sau lucrătorii 
îmbrăcându-şi costumul şi expresia feţii de rigoare pentru rolul 
pe care fiecare va avea să-l joace în birourile sau magazinele 
respective. Ei pleacă de acasă cu fețele îngrijorate încă, repetând 
în minte replicele pe care -aceleaşi azi, ca şi ieri - vor avea să le 
susțină. în centru se va juca numai teatru. Viaţa adevărată, 
cinstită, e în cartierele acestea depărtate. Seara, ca nişte actori 
întorşi în culise, locuitorii periferiei îşi reiau figura lor obosită, 
tristă, şi renunţă - până la chemarea inexorabilă a zilei următoare 
- la rolurile de faţadă, pe care trebuie să le joace în inima cetăţii. 


TOTUŞI, AUTARHIE SPIRITUALĂ 


Sunt câteva săptămâni de când, la această rubrică, ne 
nelinişteam de tendinţele de autarhie, nu numai economică, a 
multor ţări din Europa. Şi iată că în Italia un recent decret cu 
privire la contingentarea importului pune stavilă, printre alte 
mărfuri, şi „hârtiei tipărite". Fireşte, denumirea aceasta închidea 
frontierele nu numai cărților, dar şi ziarelor şi periodicelor. O 
intervenţie a ambasadorului Franţei la Roma a avut drept 
rezultat ridicarea interdicţiei în ce priveşte ziarele şi periodicele. 
Nu însă şi în ce priveşte cărţile. lată-ne, aşadar, în fața 
precedentului gata creat. Şi cum exemple de felul acestuia sunt 
repede urmate, cartea care a încetat, aşadar, să fie o pâlpâire de 
azur şi de eternitate a minții, pentru a deveni o simplă marfă, 
asemeni petrolului sau mătăsei, va trebui să renunţe la facultatea 
ei de vas comunicant între frontiere şi naţiuni. Dacă lucrul s-ar 
limita la o simplă balanță de conturi, la o lege materială a cererii 
şi a ofertei, la un simplu consum de „hârtie tipărită", nenorocirea 
n-ar fi aşa de mare. Dar ce se vor face gânditorii., oamenii de 
ştiinţă, poeţii, artiştii? Ei nu pot trăi decât în vuietul neîntrerupt 
al rotativelor universale. Tipografiile, cărţile sunt plămânii lor. Ar 
mai putea albinele fabrica mierea, dacă li s-ar închide frontierele 
pajiştilor şi ale florilor? Un artist, un om de ştiinţă trebuie să fie 
cu urechea mereu trează la libera circulaţie a cărților, altfel 
înseamnă a opri posibilitatea de dezvoltare a inteligenţei şi a 
sensibilităţii umane. Orice artist, orice om de ştiinţă, orice carte 
înseamnă o îmbogăţire a patrimoniului de idei şi de asociaţii de 
idei. Epoca noastră de intoleranțţă să se îndrepte oare spre 
ultimele baricade ale spiritului? 


211 


Paul Valery afirma cândva: un uragan va putea smulge o 
pădure, nărui un oraş, un munte, dar nu va putea dezlipi acest plic 
minuscul, nici deznoda această fundă. 

lată că, mai puternic, mai subtil decât uraganul naturii, 
uraganul care stă să bântuie umanitatea poate trece în 
imponderabil, poate deznoda o fundă, poate sfârteca un suflet. Şi 
totuşi, va trebui să mai fie undeva un colţ cât de mic în care 
libertatea spirituală să se poată refugia nealterată. 


VSTIT-ĂATT 


VAKSiA UMANIIALII 


Eram încă la porţile copilăriei, să fi avut vreo paisprezece ani 
- îmi povestea prietenul meu, poetul - când pentru copiii mult 
mai nevârstnici decât mine, încercam un sentiment de părere de 
rău şi de tristețe. De pe atunci încă, pentru cei mici de tot, 
sufeream de totala lorinconştienţă. Aş fi vrut să stau de vorbă cu 
ei, să le explic resorturile atâtor evenimente sau aspecte pe lângă 
care ei treceau fără să-şi dea seama, fără să se neliniştească. Dar 
mai cu seamă anumite ciudăţenii, anumite răutăţi care nu-şi 
puteau găsi scuza decât în inconştienţa copilăriei îmi lăsau în 
suflet o amărăciune. îl vedeam pe câte un copil lovindu-l fără nici 
o justificare pe un altul, sau sfârtecând o frumuseţe a naturii, o 
floare, o pasăre sau o frumuseţe a omului, o carte, un desen. Şi 
îmi făgăduiam că atunci când copiii aceştia vor fi la o vârstă 
înțelegătoare, când vor fi mari, să-i iau la o parte şi să le explic, 
să-i fac să-şi dea seama de tot ceea ce făptuiseră barbar, fără 
suflet, fără conştiinţă, când erau mici. adică lipsiţi de înţelegere şi 
de capacitatea de a discerne. Dar anii au trecut, iată-mă pe mine, 
om matur, copiii de pe vremuri sunt azi adolescenţi, unii din ei 
chiar oameni întregi, copleșiți de griji şi de răspunderi: cine să-i 
mai poată opri într-o clipă de răgaz, să stea de vorbă cu dânşii pe 
îndelete, să le explice cât rău au putut face pe vremuri, cu câtă 
pasiune aşteptam ora în care să mă fac auzit şi înţeles? 


- „Da, te cred, mi-ar răspunde dânşii, dar lucrurile acestea nu 
au nici o importanţă, ele au trecut, să ne vedem de cele de azi.... 

Anii au trecut, cum îți spun, prietene, şi acum privesc în jurul 
meu ca pe vremea copilăriei, şi văd alţi copii, mari de data 
aceasta, cu mustăţi şi cu barbă, mulţi din ei mult mai bătrâni decât 
mine. Şi asemeni copiilor de pe vremuri, îi văd făcând o mulţime 
de barbarii, omorându-se între dânşii sau persecutând pe 
nevinovaţi, inventând fel de fel de jocuri sălbatece, de-a rasa albă 
sau de-a rasa neagră, călcând în picioare florile sau cărţile 


213 


frumoase, şi mă doare şi sufăr ca şi la porţile copilăriei, căci ştiu 
că oamenii'aceştia sunt tot copiii de atunci, că ei nu-şi dau seama, 
că ei nu înţeleg ce fac. Şi, ca şi pe vremun, sper că va veni o vârstă 
în care oamenii vor deveni conștienți şi în care voi putea sta de 
vorbă cu dânşii şi le voi putea spune: iată ce aţi făcut pe vremea 
aceea. Şi ei vor înţelege în sfârşit şi se vor ruşina, şi îmi vor 
răspunde: „Ce puteam face? Eram copii încă". Oare când va veni 
vârsta aceea în care vom putea sta de vorbă despre toate aceste 
lucruri triste? 

Prietenul meu, poetul, a tăcut. Prin vocea lui tristă străbătea 
un firicel de îndoială, de neîncredere, pe care desigur în copilărie 
n-a avut-o. A crezut că oamenii maturi vor şti să răscumpere 
greşelile oamenilor neîmpliniţi. Dar cari oameni, şi mai maturi, 
vor veni să răscumpere greşelile oamenilor maturi de azi? 


ARTA SIMPLICITĂȚII 


Am văzut oameni stând cu braţele încrucişate sub pretextul 
că „nu sunt puşi în condiţiunile", „că nu au la îndemână 
mijloacele" unei acţiuni. Formula aceasta îşi găsea aplicaţiunea în 
oricare domeniu al activităţii umane. Sunt fiinţe care nu pot 
imagina o creaţie, un gest, decât în decoruri de paradă. Costume 
şi unelte somptuoase li se par indispensabile. Şi totuşi viaţa nu 
triumfă în arhitecturi de carton, în ansamblul răsunător de 
operetă, ci în detaliul infim, modest, care scapă ochiului obicinuit 
numai cu fastul. Am văzut oameni cari, înainte de a-şi fi însuşit 
cele mai elementare principii ale cutărui sport, îşi cumpărau toate 
accesoriile şi amănuntele vestimentare ale acestuia. 

Sportivul adevărat se mulțumea însă într-o cameră scundă, pe 
cât leafa lui de muncitor i-o îngăduie, să facă în fața* ferestrelor 
deschise mişcările pe care supletea muşchilor şi a inimii lui le 
solicită. El nu avea nevoie de uniformă şi nu se împiedica de 
buturuga imposibilității de a-şi cumpăra pantofi sau o unealtă 
specială. Dar câţi nu sunt artiştii sau literaţii de circumstanţă, care 
îşi procură din timp pensulele cele mai luxoase, caietele şi masa 
de scris cea mai de preţ. Şi cred că pentru invocarea marilor 
puteri ale spiritului e nevoie de îndeplinirea unui rit special - 
raportat, fireşte, numai la un aspect fizic - şi că duhul sfânt al 
inspirației şi al creaţiei va pogori pe frunţile lor dacă se vor aciui 
între covoare şi țesături scumpe sau vor ține dinainte un album cu 
încrustări de artă. Sunt înşişi scriitori şi artişti recunoscuţi cari 
suferă de aceeaşi manie a grandiosului şi a mărețului. Ei cred că 
nu se poate scrie sau crea o operă de artă decât cu cuvinte sau cu 
idei răsunătoare. Lor le trebuie un subiect cu proporții 
aristocratice, personagii care să-şi răspundă în termeni pompoşi, 
peisagii şi ţinuturi cu nume istorice. în poemele lor vor figura 
numai anume cuvinte cu o reputaţie unanim recunoscută, pe câtă 
vreme cine ştie ce şoaptă autentică sau ce vorbă de vrajă va fi 


215 


lăsată ca o cenuşăreasă să stea să spele vasele la bucătărie. Mintea 
lor nu concepe ca arta să se poată adăposti într-un vocabular de 
toate zilele, între fiinţe simple şi umile, care trec pe lângă noi 
neobservate. Ei nu pot lucra decât în „mare", între colonade 
strălucitoare, între cuvinte şi dialoguri „de geniu". Şi totuşi, cu un 
vocabular la îndemâna tuturor, cu expresii din cele mai simple, 
din cele mai umile, un Eminescu, un Bacovia au creat o poezie 
din cele mai înalte. Eminescu n-a aut nevoie de caiete 
somptuoase. „Luceafărul" lui e început pe dosul unui program de 
spectacol.Dintr-un material, dintr-o limbă care era vie dinaintea 
lui, el a ştiut să alcătuiască un cântec care va mai trăi încă multă 
vreme. Şi tot atât de concludent este şi exemplul lui Bacovia, 
care, cu o limbă din cele mai sărace în aparenţă, cu vorbele cele 
mai umile pe care artistul de circumstanţă le-ar fi dat cu dezgust 
la o parte, a ştiut să creeze una din cele mai autentice şi mai 
tulburătoare poezii ale timpului nostru. Din simplitatea 
materialului acestui poet vine de altfel şi dificultatea traducerii lui 
în altă limbă. Cuvintele răsunătoare pot fi traduse; dar cuvintele 
şterse, aproape invizibile, cum e şi sufletul, îşi găsesc greu 
echivalentul lor de adâncime, într-un dicţionar străin. 

Poeţii aceştia, ca toţi artiştii adevăraţi, depun mărturie că arta 
poate trăi fără decoruri şi exclamaţii pompoase. Şi viaţa întreagă 
stă aici dinaintea noastră, dovedind că tăria ei nu stă în suprafață, 
ci în intensitate. 

Iat-o în haine sărăcăcioase, chemându-ne să ne dăruim ei, să 
o trăim, să încercăm orice realizare, fără a aştepta pentru aceasta 
„să fim puşi în condițiuni” sau „să beneficiem de mijloace şi de 
uniforme speciale”. 


IDEAL UMIL 


Am revenit în cartierul acesta depărtat şi sărac. Pasul meu 
trezeşte un sunet târziu, ca o fereastră lovită de vânt, în trotuarul 
cu bolovani mari, peste care cade sfioasă umbra unor case umile. 

Ce asemănare ciudată între umbră şi obiect! Nu asemănare 
de contur fizic, ci de temperament, de suflet. Umbra caselor şi a 
oamenilor trufaşi e şi ea trufaşă. Umbra umililor e umilă, căutând 
să treacă neobservată, cerându-şi scuze că există, ca şi înşişi 
posesorii ei. Cartierul acesta e mai mult tăcut. Rar câte un 
funcționar se întoarce, tărăgănat, de la slujbă, o gospodină 
deretică ceva printr-o curte. 

Câţi bucureşteni pot spune că îşi cunosc cu adevărat 
Capitala? în afara centrului zgomotos şi a străzii unde 
domiciliază, ar putea ei descrie un aspect măcar din nenumăratele 
înfăţişări ale cartierelor depărtate? Ce lume, cu totul aparte, e, de 
pildă, cartierul lucrătorilor la C.F.R. Sau cutare altă mahala 
pitorească. într-un gest, într-un cuvânt azvârlit în treacăt la o 
fereastră, o viață întreagă se poate rezuma. în prăvălioarele mici, 
oamenii vorbesc parcă în şoaptă. 

Sunt negustori bătrâni, filosofi în faţa evenimentelor şi 
cumpărători de lucruri infime, scoase parcă din uz, care numai 
aici, în lumea asta depărtată de clocotul mulțimilor fastuoase, îşi 
mai pot găsi un rost. Seara vine ea însăşi cu încetul la ora 
obicinuită, ca un localnic cu tabieturi cunoscute. 

Oameni trec cu mersul suav, plutind parcă. Şi ochiul se 
opreşte deodată asupra acestei figuri triste de bătrână strânsă în 
şal, stând de minute nesfârşite la o poartă. 

Ce urmăreşte cu atâta amărăciune, cu atâta tragedie mută, 
privirea ei? Dincolo de gardul pitic se vede o căsuță mai scundă 
încă decât bătrâna aceasta, ea însăşi adusă din şale. O femeie 
tânără s-a apropiat, cu pasul târât a deznădejde, de bătrână. Şi 
glasul ei - a cărui şoaptă îţi stăruie încă în auz - tălmăceşte 


217 


tristețea şi prezenţa bătrânei de la poartă. - „Nu, mamă, nici azi 
n-am găsit nici o slujbă”. Bătrâna stătuse minute nesfârşite la 
poartă, privind cu jind la acei cari se întorceau de la slujbă. E ora 
când funcţionarii se întorc de la birouri, şi iată-i venind spre 
casele lor. Ce fericiţi sunt - îşi spune bătrâna - ei au slujbă. 

Ce fericită ar fi să regăsească şi fata ei un post de dactilografă. 
E un ideal umil, dar nu mai puţin înduioşător. Cele două femei au 
intrat resemnate, triste, în căsuţa cât o scoică. O scoică cu pereţii 
încovoiați şi fără urmă de sidef. Seara s-a întețit, umbrele s-au 
făcut mai dese şi tot cartierul începe să se şteargă în noapte, o 
dată cu cele două femei şi cu tristeţile lor. 


„PENTRU POEZIE"! 


Remy de Gourmont vorbeşte, în una din „preumblările sale 
literare", de un „almanah al muzelor" apărut în 1793, anul cel mai 
sângeros al revoluţiei franceze. Pentru cine ar răsfoi, la atâta 
distanţă, paginile acestui almanah, anul acela, de fulgere şi de 
ghilotină, al Franţei, ar putea părea cea mai idilică şi mai 
visătoare dintre epoci. Versuri închinate surâsului sau lacrimilor 
iubitei, ciripitului păsărilor, tremuratului, în frunziş, al unei 
lumini sau al unei umbre. Nici un semn din tumultul care 
frământa ceasul acela de răspântie. Nici un țipăt, nici o aluzie, cât 
de depărtată, la neliniştea şi la flacăra de pe baricade. O insulă, o 
lume ciudată, această poezie care pâlpâia undeva ca o tulpină de 
plantă firavă şi aromată, care continuă să înfloreascăpe un pumn 
de ţărână (într-o glastră, poate), în vreme ce pământul de jur 
împrejur se crapă de cutremure. 

In însăşi esenţa ei, poezia înseamnă magie, adică posibilitate 
de rupere din legile terestre, fizice. Transmisiune a materiei, ca şi 
a gândului: iată, deodată, pereţii odăii se dau parcă la o parte şi, 
printre mobile, alături de tine care stai cu cartea de poeme ca o 
cutie miraculoasă în mâini, un fluviu de vedenii începe să circule, 
păduri cu păsări stranii, oglinzi de oceane sau mulțimi în exaltare. 
Poezia poate fi desigur o baghetă de iluzionist care să scoată din 
buzunarele realităţii imediate, cele mai multicolore panglici. Dar 
poezia poate fi în acelaşi timp orice. A hotăra dinainte că poezia 
trebuie să îmbrace cutare formă, să răspundă cutărui gând, a 
limita poezia înseamnă a o ucide. Dar nu e mai puţin adevărat că 
tăria ei de totdeauna stă în posibilitatea de incantaţie, adică de 
magie. Aşa se explică de ce unele expresii, unele alăturări de 
cuvinte într-un text poetic, par de neînțeles. Ele reprezintă o 


' Pom la Poesie de Jean Cassou, Edition R.A.Correa, Paris. 


219 


limbă de invocaţii misterioase, ele sunt acele formule-cheie, care 
descuie porţile ferecate, ele sunt o iarbă a fiarelor care îl fac pe 
inițiat, adică pe cititorul sensibil, să pătrundă în ţinuturi de 
necrezut. 

Şi totuşi, de la „Almanahul muzelor", care făcea deliciul lui 
Remy de Gourmont, până la poezia care zvâcneşte în vinele şi în 
auzul de astăzi, un drum apreciabil pare să fi fost străbătut. O 
pagină poetică din zilele noastre e plină de tot sângele, de tot 
noroiul şi de tot auzul care ne înconjoară. Poetul, păstrându-şi 
încă uneltele de vizionar şi de magician, a descins în arena 
timpului său. Un vers, un singur vers, poate, din lirismul vremii de 
azi, va fi de ajuns unui paleontolog literar al viitorului spre a 
recompune osatura întreagă a epocii pe care am trăit-o. Poezia nu 
mai e, ca pe vremea „Almanahului muzelor"”, o plantă cu 
rădăcinile în aer. în cântecul de dragoste pentru ochii sau surâsul 
iubitei, străluceşte ceva din neliniştea, din angoasa lumii 
prezente, cum în pocalul strălucitor pe o masă de festinuri, 
tremură ceva din răsufletul chinuit al lucrătorului care, cu suflul 
buzelor sale, i-a împrumutat forma. în imnul înălțat naturii, 
morții, primăverii - subiecte atât de eliberate de contimporan, de 
actual - amprenta digitală a tragediei omului de azi se va 
recunoaşte totuşi. 

Lucrurile acestea şi multe altele le va înţelege cititorul din 
cartea D-lui Jean Cassou „Pentru poezie". D. Jean Cassou e unul 
din puţinii critici europeni actuali, cari şi-au plecat urechea atentă 
şi generoasă la cele mai intime şi mai stranii accente ale poeziei. 
Nici o prejudecată nu l-a reținut în anticameră. Nici un pretext de 
ordin social sau spiritual nu i-a îngăduit să-şi întoarcă fața de la 
ceea ce, în aparenţă, putea fi contra-poezie, contra-literatură. 
Poezia franceză, ca şi întreaga poezie străină, a găsit în domnia-sa 
cei mai larg înțelegător. Nici o definiţie, nici un termen nou nu 
l-au înspăimântat. De aceea, „Pour la Poesie", volumul de 320 de 
pagini apărut în editura specializată în chestiunile de poezie „R. 
A. Conea", Paris, e cartea cea mai bogată care s-a scris până 
acum despre peisagiul lirismului contimporan. 

Din studiul d-lui Jean Cassou se desprinde toată neliniştea, 
toată frământarea de creare şi de liberare a poetului din zilele 
noastre. Dar dacă lirismul acesta nu mai e, ca pe vremuri, străin 
de evenimentele exterioare, el închide încă într-însul o mare forță 
de profeție. Poetul ros şi chinuit de injustiţiile şi de incertitudinea 
epocei lui, rămâne totuşi mesagerul vestitor al unor timpuri 
fericite. 


220 


CĂLĂTORIE ÎN CLASA A III-A 


Lângă fereastra mobilă a compartimentului am trăit 
nenumărate destine. De la o vreme, încep să ştiu dinainte obrazul 
de zâmbet sau de lacrimă, care are să mă întâmpine. Trupul mi 
s-a obicinuit de mult cu bancheta de clasa a IlI-a. Şi sufletul 
nicăieri nu şi-ar găsi loc mai prielnic decât între oamenii aceştia 
cu feţe chinuite, cu ochii îmbibaţi de o cunoaştere a vieţii, tristă şi 
iertătoare. 

Există o înţelegere o frăţie pe dedesubt - aşa cum pe subt apă 
sunt legate, de o prezenţă a pământului, insulele între ele - o 
comună resemnare, o prietenie de la sine între călătorii pe care o 
întâmplare i-a pus laolaltă în această cutie strâmtă şi ostilă. De la 
bagajul cocoţat strâmb, până la vocea de fum, ai spune o voce cu 
cearcăne, ca un ochi obosit, călătorii de clasa a Ill-a se recunosc 
între ei, se găsesc prieteni, îşi împart ţigările şi merindea. Nici o 
prefăcătorie nu e posibilă. Noaptea cu ceața ei groasă îi înghesuie 
şi mai mult, orele trec de-a valma. îşi pierd şirui. dar fiecare se 
strânge parcă în sine, cu o solicitudine pentru vecin, a cărui 
sărăcie, a cărui nelinişte îi sunt comune. Departe, cu totul în altă 
lume. sunt banchetele capitonate, tutunul de havană, confortul, 
ipocrizia. Dar să fie oare şi peisajul exterioi regizat - ca un film 
proiectat după voie - de un mecanic invizibil care oferă pe sticla 
mobilă, călătorului din vagonul cu paturi, un program diferit de 
cei pe care numai ochiul călătorului din clasa a Ill-a îl 

înregistrează? Nu mă gândesc la câmpie, nici ia panoplia cu 
luceferi a unui lac sau a unui țărm de mare, nici la zăpada ca un 
pumn de fulgi smuls unei păsări uriaşe între piscuri de munţi. 
Natura.câta vreme faţa omului nu trece peste dânsa, ca peste o 
țarină umbra unui nour, e, fireşte, aceeaşi, din orice unghi ar fi 
privită. Emoţia pentru dantelele rupte dle cascadei, sau clătinarea 
de clopote a culmilor, ar putea fi tot atât de intensă, dacă nu mai 


221 


proaspătă, la călătorul din clasa a III-a. Dar de ce numai pentru 
ochiul călătorului de aici din compartimentul scund şi sărăcăcios, 
peisagiile citadine să apară atât de amare? lată în preajma gărilor, 
fără diferenţe de ţară sau de climă, aceste case încovoiate, triste. 
Nu s-a luminat încă bine de ziuă şi la geamul mic, ca o flacără 
scăzută, o femeie pe care o ghiceşti fără zâmbet, fără nădejde, 
deretică ceva. S-a culcat desigur târziu, sau nu s-a culcat de loc. 
Din goana - încetinită o clipă - a trenului, ai avut timpul să 
observi, prin geamul acela sau prin altul - geamurile sărăciei sunt 
la fel - zeci de boarfe, zeci de lucruri inutile, înghesuite în odaie. 
O! Semn nedezminţit al mizeriei, al tristeţei. 

Şi îți aminteşti mutările omului sărac în camioane hodorogite, 
cu scaune dezarticulate, cu dulapuri cu oglinzi brăzdate de 
cicatrice, cu o recuzită de lucruri schimonosite. în depanarea de 
gânduri, trenul şi-a continuat traiectoria, a trecut prin alte gări, 
prin altă ţară poate, dar la un geam, undeva, recunoşti aceeaşi 
femeie resemnată dereticând ceva; e atât dc departe şi totuşi 
parcă-i auzi geamătul; e aceiaşi zid ca o saltea cu paiele scoase; e 
acelaşi om încovoiat, absent, trist, care vine de la lucru sau se 
pregăteşte să meargă la lucru. O! Destin al omului. Frontierele se 
deschid sau se închid; un alfabet ia locul altuia; peisagii se succed; 
domni gravi vorbesc de rasă, de diferențieri, de sentimente de 
iubire sau de ură şi, pretutindeni, aici, la nord, Ia sud, la răsărit sau 
la apus, e aceeaşi femeie care n-are timp să se culce, care trebuie 
să dea de mâncare copiilor, să se ducă la lucru, să deretice odăiţa 
scundă ca o vizuină, pe lângă care trece huruitul şi fumul de vis al 
trenului. Aceeaşi femeie, acelaşi om, pe care nimic nu-i poate 
smulge din mizeria lor. Dacă omului, acesta i-ai da un costum din 
cea mai fină stofă engleză, el ar purta mai departe zdrenţele lui, 
şi costumul l-ar vinde ca să-şi poată cumpăra pâine. Dacă omului 
acesta i-ai da mobila cea mai scumpă, el ar dormi mai departe în 
patul lui de scânduri, şi mobila ar vinde-o ca să poată cumpăra 
pâine. Nimic, aşadar, nu l-ar putea smulge pe om din destinul 
mizeriei iui? Să fie deci o condamnare pe viaţă? Sau, poate, ca 
să-l poţi înălța la o altă „clasă socială", ar trebui să-i dai, o dată cu 
costumul cel nou, cu mobila elegantă, pâine, pâine îndeajuns 
pentru totdeauna? 

Pe fereastra compartimentului de clasa a Ill-a himul acesta 
trist continuă să se desiăşoare. E vizibil oare acest film şi din 
vagonul de dormit? 


222 


CEL MAI ZGOMOTOS ORAŞ DIN LUME 


Am avut prilejul să stau de vorbă cu câteva din personalităţile 
străine care ne-au vizitat de curând. Rareori mi-a fost dat să 
întâlnesc un entuziasm, un elogiu mai unanim decât acel întrunit 
de înfăţişările şi realizările ultime ale Bucureştilor. De mult, de pe 
vremea unor preumblări în crepuscul şi în poezie, cu criticul-poet 
E. Lovinescu, cunoşteam farmecul fără de seamăn a! acelei 
grădini-minune, care e Cişmigiui, în centru! cel mai viu al marelui 
oraş. Puţine capitale străine s-ar putea făli cu prezenţa în inima 
lor de vuiet a unui parc de adâncimea, în spaţiu şi în mireasmă, a 
Cişmigiului. M-am gândit deseori că un poet va veni pentru a 
cânta acest Cişmigiu şi acest oraş care, oricâte incertitudini va mai 
fi având încă, posedă un ritm, o culoare, un azur de grădini şi de 
anotimpuri, care îi sunt proprii. Poetul acesta n-a venit încă. Va 
veni desigur. Dar până atunci mi-a fost dat să aud cuvintele de 
încântare - şi care erau departe de a fi simple formule de politeţe, 
- a numeroşi ziarişti şi demnitari străini, uimiţi de a găsi - la atâta 
distanță de marile centre apusene - o întocmire citadină căreia 
nici un alt termen de comparaţie să nu i se potrivească mai bine 
decât Parisul. 


Şi, în adevăr, e o mişcare, o lumină puternică a străzilor, e mai 
ales o dragoste de viaţă, care îl primeşte pe străin de pe peronul 
Gării de Nord şi îl însoţeşte poate până dincolo de hotare. Sunt, 
acestea, calităţi, ca şi parcurile, ca şi cele câteva bulevarde cu 
respiraţie largă, ca şi viaţa nocturnă, care îl pot reţine pe străin. O 
vizită a Bucureştilor e oarecum o lecţie de optimism. Prea erau 
calde cuvintele de laudă ca să nu mă bucure, ca să nu le simt 
zvâcnind adevărate. E ceea ce i-a făcui pe aceiaşi vizitatori să se 
încumete de a-mi face şi o dojana. Nici un alt oraş din iume nu li 
s-a părut mai zgomotos decât Bucureştiu! Şi la nimic altceva nu 
se gândeau prietenii noştri decât la asurzitoarele claxoane de 
automobile. în alte părți se duce o luptă acerbă împotriva 


223 


zgomotului. La Paris, la Londra, la Berlin, claxonarea în timpul 
nopții e interzisă. S-ar spune că la noi, conducătorii de 
automobile, tocmai noaptea se simt mai inspirați să claxoneze. 
Zgomotul acesta huruitor va fi fost util la începuturile 
automobilismului, când pietonii nu erau încă obişnuiţi cu apariţia 
apocaliptică a acestor maşini umblătoare. Azi, educaţia 
citadinului e realizată. De câte ori nu trece el, asemeni unui 
toreador suplu, sau unui elegant îmblânzitor, printre zecile de 
boturi ale maşinilor, de a căror sfâşiere scapă cu o simplă 
alunecare mlădioasă, de dansator, a corpului? Automobilele ar 
putea azi circula şi fără huruitoarea - de lepros medieval - a 
claxoanelor. în orice caz, cu mult mai puţin vuiet decât acel al 
automobilelor bucureştene. Iată cuvintele şi  mustrarea 
prietenilor străini, pe care le-am simţit drepte. Şi în timp ce ei, 
entuziaşti pentru frumuseţea Capitalei noastre, doreau o 
frumusețe mai desăvârşită, fără zgomot, eu mă gândeam cu 
tristeţe la scriitorul sau la muncitorul obosit, sau la bolnavul, prin 
nervii şi auzul cărora vuietul acesta trece ca o tristeţe şi mai mare. 


EUROPA UNITĂ 


Ţi-am mai vorbit - începu prietenul meu, poetul - despre 
diferenţa de nivel dintre mentalitatea şi sensibilitatea noastră, pe 
de o parte, şi progresele mijloacelor tehnice, pe de alta. Distanţa 
Bucureşti-Paris, de pildă, poate fi străbătută în şapte ore numai, 
cu avionul. Şi totuşi, în ciuda acestui câştig de viteză, acestei 
înfrățiri în spațiu, pe undele invizibile ale radiofoniei, sau pe 
acelea materiale ale zborului, porţi şi bariere fermecate se înalță 
peste oameni şi neamuri la fiecare pas. S-ar spune că, pe cât sunt 
mai facile străbaterile de distanțe, pe atât creierul omenesc e 
sortit să iscodească opriri şi îndepărtări mai crunte. O călătorie 
astăzi prin Europa îndeamnă o poticnire la fiecare clipă. Pe 
dinăuntru, în inimă, ca şi pe deasupra, în aer, glasurile popoarelor 
se împletesc, se sărută ca o fluturare de serpentine. Cântecul, 
dintr-un punct al lumii, trece, ca un păianjen de vrajă pe pânza 
unui auz situat în cine ştie ce alt climat. O mână dumnezeiască, 
făcută din ritm şi din sunet, a netezit parcă toate asperităţile 
frontierelor, a adunat într-o unitate supremă mii şi mii de gânduri 
şi de existenţe. Şi totuşi, în vremea aceasta, la fiecare capăt de 
țară, oameni gravi, urmând consemnul cine ştie cărei tradiţii 
dintr-o geografie care nu mai corespunde minţii şi imaginei 
actuale, răscolesc cu amănunţime valizele, cercetează cu lupe 
savante cărțile, paşapoartele. Maşini puternice stau sub presiune, 
oprite în gări mici, anonime, de frontieră. 

Cine, de departe, cu o baghetă de zgură şi de ură, ţine timpul 
pe loc? Trenul ar putea zbura, ar putea fi cu o zi, cu o oră, cu un 
minut mai devreme, acolo unde sufletul călătorului năzuieşte. Şi 
totuşi, în gări mici triste, trenul stă pe loc - Paşapoartele, 
Domnilor!  Legitimaţiile, Domnilor. Deschideţi  valizele, 
Domnilor! lată singurul limbagiu internaţional de azi. Cuvintele 
acestea străbat lumea de la un capăt la altul, cineva poate se 
bucură sau rânjeşte din culise, cuvintele acestea fac un zid înalt 


225 


dinaintea oricărui alt răsuflet de cântec sau de universală 
înțelegere. Ce nouă invenţie de oprire a timpului, de stăvilire a 
progresului, va scorni creierul omenesc, când fiecare va purta 
aupră-şi, aşa cum poartă astăzi” ceasornicul de buzunar - 
minusculul aparat de televiziune? în gări mici, trenuri - cari ar 
goni altfel spre marile capitale - aşteaptă ca valizele să fie 
răscolite. Cu cât maşinile, avioanele vor putea merge mai repede, 
cu atât vor sta mai mult în staţiile de frontiere. „Ce aveţi în 
valize?" nu va mai fi de ajuns. „Ce aveți în suflet?", va mai suna 
întrebarea, şi călătorul va trebui să-şi adune amintirile, să-şi 
povestească dragostea, tristeţea, copilăria. Poate micul aparat de 
televiziune îi va fi confiscat, poate i se va imprima o viziune 
anume, aşa ca o oră comună tuturor ceasornicelor. 


Şi în timpul acesta ţinuturi şi oameni sunt gata să-şi dea mâna, 
să se înfrățească. Nu ţi se pare, când te uiţi la țările Europei, că 
vezi un şarpe tăiat în bucăţi? Toate bucăţile acestea se zvârcolesc, 
se chinuie, dorind să-şi realcătuiască vechea unitate, să se îmbuce 
iarăşi. Vor izbuti bucăţile acestea să se realipească material, aşa 
cum, spiritual şi invizibil, progresele tehnice moderne le-au 
realipit de mult? 


DIMINEAȚA PE STRADĂ 


De undeva, un abur s-a răsucit uşor, peste casele adormite 
încă. In praful de pe trotuare, urmele paşilor de aseară încep să 
reînvie, atinse parcă de un magnet magic. În curând, paşii aceştia 
vor ieşi în întâmpinarea trecătorilor, vor suna veseli şi sprinteni 
prin mahalale, vestind întâi rar, apoi din ce în ce mai răsunători, 
o nouă dimineaţă, o nouă zi. Când şi unde a început timpul să-şi 
arate deodată un obraz luminat? Şi care dintre simţuri, auzul sau 
văzul, a recunoscut ce! dintâi heraldul strălucitor al acestei 
aurore? A fost, în înfiorarea de frunze a plopilor din cartierele 
mărginaşe, ciripitul, la început sfios, apoi din ce în ce mai 
încrezător, al vrăbiilor? Țipătul lor gâfâit şi scurt a intrat prin 
perdelele închise, ca un triumf al luminii, mai sigur decât 
chemările, nocturne încă, ale cocoşilor. Acum,când răscrucea 
dintre noapte şi zi a fost trecută, strada e ca o orchestră care îşi 
încearcă instrumentele înaintea începerii concertului. Ce de 
glasuri, ce de tonuri! E vioara subţire din strigătul întâiului 
vânzător de gazete. E flautul încă şovăielnic din urarea la poartă 
a lăptăreselor. E tactul din tropăitul cailor, sunt undeva, într-o 
curte, loviturile de topor ale spărgătorului de lemne. Şi 
pretutindeni o lumină fragedă, o lumină, ai spune, de căpşuni şi 
de zmeură, o lumină piină de colori şi de ţipete de bucurie. 

E o strălucire universală, mergând de la lămâile şi tomatele 
tinere din coşurile oltenilor, până la întâile ferestre deschise ca un 
salut pentru noua zi. Simţi că strada nu şi-a început concertul 
încă. Sunt numai încordări de strune, de glasuri, de colori. 
Spectatorii şi actorii vor sosi mai târziu Ei se trezesc din somn şi 
caută să-şi amintească, să-şi reia viața, cum ar căuta pagina spre a 
relua cititul la o carte închisă ieri. 

Va răsuna, cu trezirea aceasta, o nouă speranţă? O nouă 
tristețe? Omul bolnav, din odăița lui, ascultă cu o înfiorare a 
inimii începutul de concert al străzii. Muncitorul îşi caută uneltele 


227 


destinului lui.. Cine e vesel? Cine e trist? Cine va cânta luminos 
ca Mallarme: 

Le vierge, le vivace et le bel aujourd'hui 

(Frumosul, virginalul, nepotolitul azi) 
sau, întunecat, cu Teophile, Gautier. 

Cest lejourparmi tous triste: c'est aujourd'hui 

(E printre zile, ziua cea mai amară-i azi)? 

Dimineaţa ca un abur s-a răsucit, s-a depărtat. Şi, pe 
nesimţite, strada a intrat în fierberea, în concertul ei sonor de 
fiecare zi. 


HANS HAHN 


Matematicianul şi filosoful Hans Hahn, profesor la 
Universitatea din Viena, mort de curând, unul din numele cele 
mai ilustre ale gândirii contemporane, merită, la noi, o menţiune 
specială şi prin faptul că a fost câţiva ani, din 1909 până în 1916, 
profesor de matematici la Universitatea din Cernăuţi. Spirit de 
cultură şi de resurse vaste, Hans Hahn a trecut de frontierele 
matematicilor pentru a pătrunde în mecanismul cel mai subtil al 
gândirii. In lucrarea sa, apărată de curarid în limba franceză, 
Logică, matematici şi cunoaştere a realității, Hans Hahn constată 
cu tristeţe că toate posibilităţile noastre de cunoaştere fiind 
exclusiv limitate la percepţie şi experienţe, nu vom fi niciodată în 
stare să descoperim, adică să cunoaştem ceva nou. „Ideile 
noastre, spune Hans Hahn într-o concluzie citată de Marcel Boli, 
ne duc într-o luptă pe două fronturi. Suntem atacați, pe de o 
parte, de aşa-pretinsul bun simţ; acesta găseşte vederile noastre 
paradoxale, pentru că nu sunt curente: dar acest bun simţ ar fi mai 
cu drept cuvânt numai simţ comun, fiind numai rămăşiţă a vechi 
obiceiuri devenite comode şi. de aceea, iubite; acest simţ comun 
- şi inert - se ridică împotriva a tot ce nu îi e familiar”. Nu e 
această rutină, acest „simţ comun", duşmanul oricărei adevărate 
creaţii, fie ea de ordin artistic, poetic sau social? 

Hans Hahn a fost dintre îndrăzneţii deschizători de 
orizonturi. Opera sus-citată se încheie cu cuvinte de încredere: 
„Suntem totuşi siguri, spune el, că succesul va veni, că ideile 
noastre progresează". Şi progresau împotriva rutinei, împotriva 
simțului confortabil, a formulei gata confecţionate. Majoritatea 
oamenilor iubesc ideile în serie, moştenite sau găsite la îndemână, 
care nu cer nici un efort de control sau de adaptare. 


229 


Obicinuiţi să vadă totul aşa cum li se va fi spus cândva că 
trebuie văzut, ochiul lor nu mai poate percepe nimic nou. 
Savantul sau artistul îi zgâlţâie câteodată din toropeala asta. 
Orice descoperire nouă e sortită să devină la un moment dat 
formulă, să-l ducă din nou pe om la confortabilul său simţ comun. 
Şi totuşi, din timp în timp, Hans Hahn apare şi, cu o baghetă 
magică, deschide porți nevăzute, prin care va pătrunde aerul 
proaspăt şi lumina unei întregi epoci. 


SCRIITORII ŞI TURISMUL 


într-un număr recent al revistei Les nouvelles litteraires, 
romancierul Jacques de Lacretelle făcea apel la talentele 
scriitorilor pentru redeşteptarea gustului de călătorie şi de 
cunoaştere a Franţei. Oricât de apreciate vor fi fiind frumusețile 
turistice ale atâtor ţinuturi, cum sunt coastele Mediteranei, ale 
Atlanticului sau ale Mării Nordului, staţiunile alpine sau 
localitățile balneare cu strălucire mondială, iată că un scriitor, 
răspunzând unei iniţiative pornind de la însuşi subsecretariatul de 
stat al turismului francez, şi-a propus să-şi mobilizeze confrații 
pentru a da o nouă strălucire şi un farmec în plus acestor 
frumuseți. Ne-am gândit deseori la necesitatea unui apel 
asemănător, pentru însuflețirea unui turism prin munții şi prin 
văile noastre. Atâtea peisagii pline de frăgezime, care îşi aşteaptă 
cântăreții. Atâţia cântăreți - şi există o generație din cele mai 
bogate de poeţi şi de prozatori - care aşteaptă să li se dea mijlocul 
de-a se pune în slujba acestor frumuseți. Căci, fireşte, dacă 
turismul, la noi, e încă la începutul lui din punctul de vedere al 
organizării practice (industrie hotelieră, facilitate de transport 
etc), nici mecanismul spiritual, nici elanul declanşator, câtecui şi 
visul care să transfigureze realitatea, nu sunt mai înaintate. 
Nimeni n-ar mai putea contesta astăzi rolul creator al artistului, al 
poetului. Departe de a mai fi considerat, ca pe vremuri, un 
element inutil, o povară în sarcina societăţei, artistul a făcut 
dovada forței sale active, posibilităţilor sale de viaţă, de realizare. 
Indispensabil vieţii de tumult a cetății moderne, el e poate 
asemeni colorii într-un anume fel distribuită la plante pentru a 
atrage lumina solară sau albina aducătoare de polen. Nu e vorba 
aici de misiunea socială a artistului, El e totdeauna vestitorul 
unor vremuri de înțelegere şi de iubire, ei se apleacă la suferințele 
şi la nedreptăţile omului şi cu suflul iui le îndulceşte, le vindecă. 
Artistul şi-a câştigat, aşadar, de mult „droit de cite". Dar el mai e 


231 


şi un descoperitor, un creator de frumuseți şi de valori. Poate să 
nu fie chiar atât de paradoxală expresia lui Oscar Wilde, „natura 
imită arta". înainte ca un artist să fi descoperit şi să fi cântat 
frumuseţea unui apus de soare sau a cutărui peisagiu maritim, sau 
a cutărui colț alpin al Elveţiei, cine ar fi luat seama la aceste 
frumuseți? Poate că ele nici n-au existat înaintea lui şi că artistul, 
cu puterea lui de sugestie, cu azurul ascuns în cuvintele şi colorile 
sale, a inventat aceste frumuseți. Nu se întâmplă fenomenul 
acesta, adesea, cu îndrăgostiţii? O femeie trece printre noi 
neobservată şi, deodată, unul dintre prietenii noştri se 
îndrăgosteşte de ea, îi descoperă frumuseți pe care cu toţii, sub 
căldura din cuvintele îndrăgostitului, 1 le recunoaştem, o 
inventează aşadar? Artistul e un îndrăgostit care împrumută 
peisagiului din jurul lui bătăile inimii sale. El ne învaţă să vedem. 
De aceea, artistul creator de valori noi e la început neînțeles: el 
impune ochiului să privească altfel, el şterge rutina de pe privire, 
el înlocuieşte peisagiul obişnuit cu un peisagiu nou, strălucitor, pe 
care bagheta magică a talentului său I a făcut să apară. 

O organizare a turismului şi, mai ales, a turismului românesc, 
nu s-ar putea face aşadar fără un concurs cât mai deplin al 
poeţilor şi artiştilor noştri. 


PESTE CINCISPREZECE ANI 


Economistul american Walter Lippmann, vorbind în New 
York Herald de generaţiile de „dinainte şi de după război”, face 
constatările următoare: 

„Vârsta actuală a oamenilor cari au luat parte la război se 
situează, aproximativ, între 35 şi 50 de ani. Un soldat de 18 ani în 
1918 are 35 de ani astăzi. Cel care a avut 30 de ani în 1914, are 50 
de ani acum. în general, între 35 şi 50 de ani se precizează o 
carieră politică obişnuită. Puțini oameni ajung la posturi de 
conducere înainte de 35 de ani. 

Foarte puţini oameni încep o carieră politică după 50 de ani. 

Ne găsim, -aşadar, azi, în zona timpului în care foştii 
combatanți şi-au atins maturitatea politică şi probabil vom 
rămâne în această zonă între 10-15 ani. 

La sfârşitul acestei perioade, Hitler-ii şi Mussolini-ii vor fi 
siliți, dacă totul se va petrece după voia lor, să facă faţă adevăratei 
generații de după săzboi, adică unor oameni cari, ajunşi în 
plinătatea dezvoltării şi a forțelor lor, nu vor cunoaşte marele 
război decât pr'n interpretările cărților şi ale anecdotei". 

Ce nouă configurație spirituală va aduce lumii această 
generație? Războiul şi adversitățile lui se vor fi şters de mult. Şi 
această soartă o vor fi avut şi sentimentele pe care aceste 
adversități le căşunaseră. Cuvimele şi formulele care avuseseră 
priză asupra unei generații cu concepție războinică vor cădea ca 
nişte lesturi, la fund. 

Psihoza mulțimilor de azi nu va mai fi posibilă atunci. Poate 
că sunt sortite şi aceste mari mişcări de iubire şi de ură să se 
macine, să se „demodeze", ca un refren, ca o melodie unanim 
repetată o vreme, pentru ca apoi să nu mai evoce nimic. Câte 
amintiri, câtă sensibilitate nu trezeşte în mine cutare cântec, 
cutare vals boston de pildă, din preajma războiului, şi care pentru 
adolescentul de azi nu poate să mai însemne nimic. - Cum, cu o 


233 


arie, cu nişte cuvinte atât de sarbede v-aţi trecut voi tinereţea? se 
va mira el (şi poate că acelea care îl tulbură pe el azi să fie tot atât 
de sarbede). 

- Cum, va putea exclama tânărul luminos şi generos de 
mâine, „în plinătatea dezvoltării şi a forţelor lui", pentru 
concepţii şi idei atât de limitate v-aţi frământat voi altădată? El va 
fi fost crescut într-un climat cu totul nou, în care apropierile 
dintre oameni şi ţări nu se vor mărgini numai la cuvinte 
răsunătoare. Recordului stabilit de „Normandie" de a lega 
Europa de America în patru zile îi vor urma până atunci altele, 
distanţele fiind din ce în ce micşorate, poate şterse cu totul. O 
folosire înţeleaptă a progreselor tehnice, o împărţire şi o 
răsplătire tot atât de înțeleaptă a muncii îi vor da cumpănirea şi 
stăpânirea de sine pe care înaintaşii lui au părut să şi le piardă o 
clipă. Cunoaşterea cu sânge rece a acestei experienţe, cum şi a 
forţelor şi a posibilităţilor care sunt într-însul, îi vor da 
conducătorului de mâine şi înțelegerea pe plan filosofic a 
trecutului, şi indulgenţa şi toleranța pentru o umanitate pururi 
prezentă. 


ADOLESCENŢII DIN 1935 


Le"on Pierre-Quint, unul dintre spiritele cele mai ascuţite ale 
vremii noastre, constată într-un studiu publicat recent, gustul tot 
mai pronunțat al tinerilor de azi pentru problemele de ordin 
material, pentru „politică". în adevăr, adolescenţii de altădată îşi 
treceau din mână în mână volumele de poeme ale iui Musset, sau 
ale cutărui clasic, sau ale cutărui romantic. De la şaisprezece ani, 
ochiul părea să perceapă o lume de vrajă în miezul cuvintelor şi 
al cântecului; în caietele ascunse în pupitre puţini erau liceani sau 
cei de pe pragul universităţii, cari să nu fi însemnat slove cu 
înfrățiri de nostalgii şi de sonoritate. Mai veneau apoi 
interminabilele discuţii despre atâtea probleme de stil şi de artă , 
preferinţele pentru un anume ritm, pentru o anume şcoală 
literară, cunoaşterea pe de rost a diferitelor „maniere"” poetice, 
înclinația pentru un maestru, adversitatea pentru un altul. Era, în 
toate acestea, chiar dacă nu un aport de cultură creatoare, o 
pregătire permanentă a spiritului, o obicinuință de ieşire din 
cotidian, o punere continuă a minţii, ca un aparat de recepţie, pe 
o lungime de undă interspaţiată. Marile elanuri, marile tristeţi 
erau în cărți. 

Tânărul din 1935 nu mai seamănă celui din timpul 
adolescenţei noastre. Discuţiile poetice, filosofice, sunt dincolo 
de cercul preferințelor lui. El pare să se intereseze numai de 
problemele materiale. Lupta şcolilor poetice de pe vremuri e 
înlocuită cu o concurenţă între organizaţiile politice, gustul lui 
manifestându-se pentru o grupare sau pentru alta. 

De unde oare această schimbare de orientare a tinereţii? Să 
fie într-adevăr vorba de o criză a poeziei şi a artei, acestea fiind 
sortite să dispară, cel puţin în forma lor de azi? Poezia şi arta nu 
se sperie de singurătate. Create într-un laborator care e tristeţea, 
revolta sau iubirea poetului, ele se pot lipsi de spectatori. 
Dezinteresarea publicului pentru aceste expresii ale spiritului nu 


235 


i-ar putea face rău decât publicului însuşi. Poezia şi arta pot 
continua să crească nevăzut, ca o aromă într-o floare închisă încă. 
Artei îi incumbă însă o misiune a orei sale şi această misiune îşi 
cere o formă şi o expresie care poate până acum să nu fi izbutit. 
Gustul tinereţii se va întoarce oare la poezie atunci când poezia 
va rosti o durere, un elan al acestei tinereți? O tinereţe bântuită 
de nelinişte şi care, cum remarcă Leon Pierre-Quint, cunoaşte, 
înainte de alfabetul poeziei, pe acela al luptei pentru un loc şi 
pentru o existență. 


ELOGIULBĂTRÂNEȚŢII 


Tema e arhicunoscută. între tineri şi bătrâni au existat 
totdeauna diferenţe de rezonanţă, de percepere, am spune, parcă, 
de climat. Din ce ţări ale nordului descindeau unii, din care 
fierbinte geografie a sudului veneau ceilalți? Peste asprimi de 
temperament, peste ciocniri de voințe statice şi dinamice stăruia 
totuşi firul invizibil al unei comuniuni de gândire, al unui elan 
spre o culme a spiritului. 

în jurul unui Mallarme vârstnic de pildă, poeţi şi artişti abia 
ieşiţi din adolescenţă se puteau strânge pentru desăvârşirea unui 
meşteşug subtil. Omul matur, şi chiar bătrân, aduce în realizarea 
operei de artă o devoțiune care tânărului îi e necunoscută. Dacă 
înfrigurarea dc multe ori oarbă, dar nu mai puţin fericită, a 
tânărului nu mai face să vibreze mâna încărcată de ani, e totuşi o 
cunoaştere, o experienţă trăită a artei, o senină şi parcă eternă 
descătuşare de contemporaneitate care dă glasului unui gânditor 
vârstnic o pondere şi un farmec în plus. Spre deosebire de 
materie, spiritul nu numai că nu se uzează cu vârsta, ci se 
îmbogăţeşte şi se ascute. De la o anumită limită de ani - în plină 
tinereţe - campionul de tenis, de box sau de înot trebuie să 
cedeze locul unei generații mai tinere. Cu cât e mai fecundă, mai 
durabilă hrana inteligenţii! Iată i pe Goethe, pe Anatole France, 
pe Pasteur, pe Gide, construind cea mai temeinică parte a unui 
edificiu spiritual al umanităţii la o vârstă la care fostul campion de 
box - dacă mai trăieşte încă - îşi contemplă, fără să-şi recunoască, 
fotografia unor succese în adevăr pământeşti şi trecătoare. Şi, în 
pofida observaţiilor acestea la îndemâna oricui, s-au găsit 
totdeauna tineri cari să ceară excluderea - chiar şi de la 
îndeletniciri de mare ascuţime spirituală - a bătrânilor. Cine să 
mai ţie seamă că spiritul, ca o vioară, cântă mai bine cu cât e mai 
încercat, mai uzat? Cine să-şi mai aducă aminte că sunt simţuri, ca 


237 


un văz sau un auz nou, care ne sunt rezervate abia de la o vârstă 
înaintată, pe care tinereţea nu poate încă să o bănuie? 

Opoziția dintre tânăr şi bătrân n-a cunoscut niciodată o 
violență mai mare decât aceea din zilele noastre. Ne-a fost dat de 
pildă să citim, printre dezideratele unui congres al studenţilor în 
medicină ţinut recent la Toulouse, pe acela de a exclude de la 
practicarea profesiunilor libere pe acei trecuţi de limita unei 
anumite vârste (50 de ani, mi se pare). Adică tocmai atunci când 
chirurgul, avocatul, inginerul vor fi dovedit o istețime, o putere de 
creație mai mare, să fie dați la o parte. Ce se va face însă cu 
experienţa, cu pasiunea de muncă, cu ştiinţa de zămislire a vieţii, 
a acestora? Vor trece ele la cei cu frunţile nealbite încă, aşa cum 
ai trece o hârtie dintr-un saltar într-altul? 


Trăim, fireşte, timpuri în care lupta pe planul economic-social 
a luat o formă cu adevărat sălbatecă. Dacă înaintaşii noştri 
puteau vorbi în linişte despre eternul subiect: tineri şi bătrâni, sau 
zâmbi cu o suavă complicitate, „ei, ce vrei, entuziasmul vârstei, 
n-am fost şi noi la fel? va trece şi asta", acum nu mai e vorba de 
o diferență de concepţie, nu se mai discută de „şcoală veche" sau 
„şcoală nouă" (cine să mai discute de ştiinţă, de artă?), ci de un 
loc de existenţă, de o posibilă creare de noi posturi. A obţine 
astăzi dreptul la o prestare de muncă, de serviciu, constituie o 
favoare, o cinste, ca un elogiu, ca o decorație, poate mai greu de 
obținut decât o decorație. Munca nu mai e niciodată socotită 
ruşinoasă (cum au socotit-o pe vremuri aristocrații sau artiştii- 
boemi), ci dimpotrivă o onoare. „Vin de la directorul general X, 
îmi povestea un tânăr sfios şi optimist, mi-a spus că am obţinut 
locul al zecelea - e un progres enorm - fusesem înainte al 
optsprezecelea - pe tabloul acelora cari ar putea fi numiţi, pe 
măsura ivirii de posturi vacante”. Tânărul era fericit: în 2-3 ani va 
obține un post. Dar până atunci? Fireşte, față de această 
înverşunare a evenimentelor şi oamenilor, intransigenţa, 
incomprehensiunea tânărului faţă de bătrân şi-ar putea găsi o 
justificare. Şi tot aşa, trecerea de pe planul economic social pe 
acel al spiritului. 

Am voi totuşi să rostim cândva un elogiu larg, fără rezerve, al 
bătrânilor. Poate toată tensiunea Europei de astăzi, cerul 
întunecat care nc ameninţă să fie datorat locului de frunte pe care 
l-a obţinut în ultima decadă tineretul. Tânărul are o suficiență, o 
superficialitate, o încredere în sine de care bătrânul de mult s-a 
dezbărat. 

Tânărul poate fi deseori crud, autoritar fără reticențe, fără 
ezitarea plină de poezie a omului care - încercat - îşi spune, la 


238 


rostirea unei sentinţe, la pornirea pe un drum: „poate totuşi mă 
înşel". Autorul acestor rânduri e încă printre tineri. De-abia a 
trecut pragul a treizeci de ani. Şi totuşi, iată se încumetă să-şi 
întoarcă faţa de la tineri, să-şi deschidă inima spre bătrâni. 
Generozitatea, recunoştinţa, solicitudinea față de cel slab sunt 
virtuţi ale bătrâneţii. Ura, oricare ar fi ea, şi desigur şi cea de rasă, 
e o invenţie a tinerilor. Şi ura de bătrâni, şi ura de tineri, tot de 
tineri sunt inventate. 

Dar „limita de vârstă" de care vorbea congresul de la 
Toulouse, cine să o fixeze? Ne amintim o întâmplare personală 
care, peste partea ei de umor, ascunde toată opacitatea acestei 
probleme. Mi se acordase o întrevedere de către răposatul Ion 
Bianu, secretarul general al Academiei, căruia trebuia să-i 
comunic apropiata sosire în ţară a unui membru corespondent, 
elvețianul Chapuizat. 

Aveam pe atunci 25 de ani. 

- A! Da! Chapuizat, directorul lui „Journal de Geneve", îmi 
spuse Ion Bianu. Ce fel de om e? E tânăr? 

- Nu. E bătrân. 

- Bătrân? Ce vârstă să aibă? 

- Cred că are vreo 50 de ani. 

- 50 de ani? Păi atunci e un copil, şi repetă râzând: e un copil, 
de unde îl scoţi d-ta că e bătrân; ce să mai spun eu, care mă 
apropii de optzeci de ani? 

Vreo trei ani mai târziu, un poet foarte tânăr, dd vreo 18 ani, 
îmi vorbea despre un scriitor pe care nu-l cunoşteam, dar despre 
care auzisem mult bine. 

- E tânăr scriitorul acesta? l-am întrebat pe poet, care îmi 
spunea că îl cunoaşte. 

- Nu. E bătrân. 

- E bătrân? Ce vârstă să aibă? 

- 28 de ani! 

L-am înţeles atunci pe Ion Bianu. Şi eu aveam 28 de ani. 

Unde şi cum să fixezi, aşadar, o limită a tinereţii? 


EXPERIENŢA TRECUTULUI 


Un ziarist american, d. Haliburton, a ţinut să trăiască 
experiența lui Anibal: să treacă Alpii pe un elefant. încercarea 
pare să-i fi reuşit: în afară de o indispoziţie a elefantului, 
provocată de un climat cu care nu era obişnuit, şi de un inerent 
„rău al muntelui", d. Haliburton a urcat şi a coborât culmile 
Alpilor asemeni marelui comandant al armatelor cartagineze. 

Dacă ziaristul american a urmărit numai o ieşire din 
anonimat, scopul acesta l-a atins, fireşte: ziarele continentului au 
comentat fără economie, pe coloane ample, însoţite cu fotografii 
şi cu buletine de sănătate pentru elefant, experinţa d-lui 
Haliburton. în interviurile pe care le-a acordat, d. Haliburton n-a 
vorbit însă de această latură publicitară. El a invocat argumentul 
de laborator, nevoia de a trăi un eveniment pe care, cu mii de ani 
în urmă, l-a cunoscut istoria. E, în adevăr, sub această evocare a 
ziaristului american, un simţ din cele mai rare de cunoaştere 
psihologică. Nici o altă vreme n-a avut mai mult decât a noastră 
nevoia de a exalta şi de a reînvia trecutul. Nu e, bunăoară, film 
german din ultimii doi ani - cunoscătorii de filme ştiu că 
producţia cinematografică germană actuală e inferioară chiar 
primelor începuturi ale filmului mut - în care să nu fie impuse cu 
sila gustului sau cine ştie ce altă ciocnire de sentimente, într-un 
decor şi un ansamblu de gesturi rigide, necorespunzând nici uneia 
din fețele vieţii de acum. Producţia cinematografică nu e decât 
una din oglinzile unei stări de spirit la un moment dat. în 
Germania, şi poate şi aiurea, sunt puse la cale, în fiecare zi, 
experienţe asemeni celei a d-lui Haliburton. Peste sute de ani, un 
cititor al ziarelor relatând faptele de intoleranţă, de adversitate şi 


240 


de incomprehensiune din zilele noastre, le va situa desigur într-o 
perioadă mult mai înapoiată, aparținând evului mediu sau chiar 
anterioare acestuia, şi bine va face. Dacă gluma ziaristului 
american ar putea suscita cel mult un protest al societăţii pentru 
protecţia animalelor - chinul bietului elefant fiind cert - cu cât e 
mai tragică experienţa trecutului pe care, pe spinarea, fireşte, a 
slabilor, o încearcă alţii. Şi dacă e vorba de reînviere a trecutului, 
de ce preferința aceasta pentru paginile obscure, pline de 
cruzime? 

Dc ce nu încearcă nimeni să trăiască emoția înaltă a unui 
filosof, a unui matematician sau a unui artist, în clipa descoperirii 
unui nou raport a! numerelor, unui nou ritm al spațiului sau al 


gândirii? 


DUMINICILE VIITORULUI 


Poeţii au cântat totdeauna tristeţile duminicale. Ne amintim 
de versurile dureroase ale unui Bacovia sau acelea pline de 
umanitate ale unui Demostene Botez. „Duminici lungi, duminici 
blestemate". Poeţii au fost aceia care au ştiut pretutindeni să dea 
vălul de minciună la o parte, să numească, prin visul lor, o 
realitate deasupra căreia ochiul obicinuit alunecă, din 
nepricepere sau din rea-credinţă, fără să o reţină. Undeva, în 
adâncul lui, ai spune că poetul poartă un seismograf care 
înregistrează şi cel mai imperceptibil cutremur din sensibilitatea 
si durerea omenească. 

El trece printre oameni şi lucruri, distrat parcă, dar cu 
urechea veşnic atentă la cel mai minuscul tictac al lumii de 
zbucium care îl înconjoară. La oricât de mari înălțimi ale 
frumosului ar ajunge arca, frumosul acesta nu e posibil dacă el nu 
evocă în acelaşi timp un sentiment de frăție pentru cei asupriţi, de 
revoltă pentru o stare de lucruri nedreaptă, dar de bună seamă, 
trecătoare. 

Spectator al unei injustiţii, poetul se va vedea totdeauna în 
locul aceluia care suferă injustiţia, şi nicidecum al aceluia care o 
provoacă. E singura trăsătură proprie poetului şi pe care autorul 
acestor rânduri ar avea nemodestia să şi-o recunoască. între 
asupritor şi asuprit, el nu s-ar putea închipui în nici un fel în rolul 
celui dintâi. 

Era firesc, aşadar, ca poeţii să recunoască tristeţea şi durerea, 
după o săptămână de frământare, a întreruperii duminicale. Ei 
l-au văzut rătăcind pe străzi, cu privirea ca o rană pe față, pe omul 
chinuit de un destin al său, făcut din renunțare şi din muncă. Aşa 
cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de 
duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi 
fost creat. El vine după o încordare atât de trudnică, a celor şase 
zile de caznă, încât şi din pricina inerţiei, ca şi a dezobişnuirii de 
a lenevi, omul se află brusc în fața acestui repaos, fără să-l poată 


242 


folosi. Dar ce să facă el mai întâi? Să-şi repare uneltele, hainele 
zdruncinate de o săptămână gâfâită? 

Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, 
într-o săptămână de vârtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? 
Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o 
găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălțându-se 
umede încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui 
înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au 
unde îşi face loc. Spiritul, ca şi muşchiul, cere o educaţie specială 
pentru a se releva, pentru a ieşi din crispare. EI nu se poate hotăra 
dintr-o dată să devină liber, liniştit, surâzător. Obicinuit cu 
tensiunea de o săptămână, duminica stă lângă el inutilă, 
„blestemată". 

Se cuvine să notăm aici cu câtă greutate, cu câtă încetineală se 
fac cuceririle înspre „mai bine". Cuceririle în rău sunt nespus de 
facile. O suprimare a libertăţii se poate face cu uşurinţă, dintr-o 
dată, cum ai închide cu robinetul o apă. Dar câte eforturi, câte 
lupte au trebuit ca apa aceea să fie adusă din munți. Fără îndoială, 
omul care munceşte azi, munceşte, nu chiar în toate cazurile, în 
condițiuni mult mai fericite decât altădată. Opt ore de muncă din 
douăzeci şi patru, iată un principiu care pare la îndemâna oricui. 

Şi totuşi, ce revoluţii au trebuit pentru fiecare înaintare, 
milimetru cu milimetru. De la 17 ore de munca s-a trecut la 16, la 
15, la 14 ore. Lucrurile au venit greu, greu de tot. Mai simplu ar fi 
fost să se fi decretat, chiar pe vremea când oamenii munceau câte 
17 ore în ateliere tragice, că nu e îngăduită o muncă mai mare de 
opt ore pe zi. Dar n-a fost aşa. Hărţuit, rupt în bucăţi, în 
temperatura sufocantă a furnalelor sau în hârâitul asurzitor al 
maşinilor de lot felul, sau chiar abrutizat de birocratismul din 
camerele fără aer. cu lumină artificială, cum ar fi putut 
muncitorul, funcţionarul acesta, atunci ca şi acum, să fie apt 
pentru melodia de spume şi odihnă a duminicii? 

Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au 
desluşit-o, o strâmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui 
spital, a acestei închisori, care c viaţa. Şi totuşi, cât a trebuit ca să 
se ajungă la principiu! acelor opt ore de muncă şi al respectului 
acestei întreruperi duminicale. Cât va mai trebui ca să se ajungă 
la principiul a patru orc de muncă la săptămână, nu de şase, ci de 
cinci zile de lucru, şi la repaosul nu dc una, ci de două zile pline? 
Atunci omul va învăța din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie 
leneş, să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta 
î! au acum numai câţiva privilegiați. Redat demnităţii sale de om, 
cu dreptul şi beneficiul muncii rațional şi just organizate, omul 


243 


acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă. 
Va fi o vreme când, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la 
îndemâna oricui: cu atât cât costă astăzi o cursă cu autobuzul sau 
tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile 
libere, la munte sau la mare. în afara celor patru ore de muncă 
zilnice, el va putea asculta muzică sau poezie, va învăţa să cânte 
din cine ştie ce „violon d'Ingres", va îmbogăţi patrimoniul ştiinţei 
sau al artei cu o înțelegere sau chiar cu o creaţie a lui. 

Sunt şi astăzi, fireşte, oameni care trăiesc o asemenea viaţă. 
Dar o asemenea viaţă va trebui să fie a tuturor. O viaţă de 
adevărată duminică, pe care poeţii, plângând duminicile de 
acum, au vestit-o, ca în acele cuvinte de mânie şi de speranţă în 
viitor ale lui Goethe: 


Numai acela e vrednic de libertate şi de viaţă 
Care ştie, în fiecare zi, să şi le cucerească. 
Astfel, în mijlocul primejdiilor care îl 
înconjoară, 
Aici, copilul, tânărul, bătrânul îşi trec cu 
bărbăție anii. 


O! De-aş putea vedea o astfel de mulțime 

Să trăiesc pe un pământ liber în mijlocul unui 
popor liber, 

Atunci aş putea spune clipei care trece: 

„Opreşte-te, eşti atât de frumoasă!" 


ONESTITATEA ȚÂNŢȚARULUI 


Prin fereastra deschisă a pătruns întâi ca un funigel subţire un 
şuierat abia simţit. Din auz, prezenţa aceasta nematerială a trecut 
apoi într-o viziune cu contururi precise, pe care numai un ochi 
lăuntric o putea deocamdată percepe. Funigelul, clătinat de o 
adiere suavă, devenea când nota cea mai de sus a unei viori, când 
ptcuratul unei ape auzite în vis. El dădea târcoale, făcând cercuri 
şi unde, in jurul frunţii, se apropia, se depărta ca o mireasmă de 
buruiană, amară. între paginile cărei cărți, între coardele cărui 
instrument de muzică va fi stat ascuns zgomotul acesta, din vara 
trecută până în vara de acum? Vederea, auzul, toate simţurile 
laolaltă încordate, sunt prea slabe ca să poată descoperi şi da în 
lături pe autorul acestui geamăt, care, asemeni unui erou 
legendar, poartă parcă acea chivără fermecată care să-l facă 
nevăzut şi invulnerabil. Pe afară, anotimpul se târăşte greoi şi 
leneş, ca un şarpe de smoală. 

N-a trecut mult de Ia scâncetul lui prelungit, în si bemol, şi în 
adevăr, ca un burghiu minuscul, bâzâitul a pătruns în sânge, 
lăsând o amprentă de durere pe frunte, pe gleznă sau pe braţ. De 
unde oare atâta înverşunare strânsă într-o făptură în aparență 
atât de firavă? Prin aripioarele transparente, prin trupul tot cât o 
gămălie de ac, trece curentui unei puteri nemărginite. Cu un 
adversar ca acesta, orice împotrivire e fără folos. Oriunde ai fugi, 
pe malul mării sau chiar la poalele muntelui, el te va urmări cu 
tenacitate, va trece ca o vrajă prin crăpătura ferestrelor închise, 
va găsi locul vulnerabil al coviltirului de pânză al patului în care, 
izolat, ai căutat un refugiu. Ce forţă demoniacă zace în firul acesta 
de păpădie! Te laşi bătut, te închini în faţa destinului şi el, cu o 
uriaşă urzică invizibilă, îţi pârjoleşte trupul. Nu e de mirare, 
aşadar, că un poet, englezul Bernard Fry, să se fi gândit să scrie 
un imn de admiraţie pentru inteligenţa şi îndemânarea acestei 


245 


gâze. Poetul englez recunoaşte superioritatea ţânțarului, renunţă 
să se mai ia la trântă cu el, îl acceptă ca pe o osândă. 

Tot unui englez însă, lui D. H. Lawrence, autorul celebrei 
Lady Chaterley, autorul, de asemeni, al câtorva remarcabile, deşi 
mai puţin cunoscute, poeme, îi revine meritul de a fi recunoscut o 
anume onestitate țânţarului: 

Țânţarul ştie foarte bine, oricât de mic ar fi, 

Că el e un animal de pradă. 

Dar, la urma urmei, 

El nu face altceva decât să-şi umple pântecul, 

El nu depune sângele meu la bancă. 


AUTARHIE GENERALĂ 


- E o vreme a autarhiei, îmi spuse prietenul meu, pe care 
nu-l mai întâlnisem de mult. Dacă mă vei vizita odată, vei vedea 
că mi-am organizat viața întocmai după programul de 
autoîndestulare a statelor de astăzi. M-am mutat la marginea 
Bucureştilor. în grădină, care ţine de locuinţa pe care mi-am 
ales-o, îmi cultiv singur legumele pentru mesele de prânz şi de 
seară. Am împrejmuit o parte a curții pentru o crescătorie de 
păsări. Dimineaţa, mulg cu degetele mele vaca, păstrez o parte 
din ofranda ei pentru fabricarea cu mijloace casnice a untului, 
brânzei şi smântânei, cealaltă trecând în consumaţie imediată - 
pentru copii şi gospodărie - în cafeaua cu lapte. 

- Cum, m-am minunat, grădina ta are şi arbori de cafea? 

- Cafeaua n-o produc eu, fireşte, şi ironia ta e deplasată. Şi 
nici călătoriile zilnice în Capitală, unde n-am părăsit 
îndeletnicirile mele obicinuite - prietenul meu e avocat - nu le fac 
cu mijloace proprii. în schimb, am redus o mulţime de alte 
cheltuieli, datorite permanentei noastre dependențe de persoane 
din afară. Am cumpărat maşini de tuns - pentru copii şi pentru 
mine -, care s-au încadrat de minune în trusa de bărbierit 
adoptată de mult. în orele libere, învăţăm cu toţii să ne reparăm 
mobilele, hainele, ghetele, aşa că în scurtă vreme nu vom mai 
avea nevoie să facem apel la nici unul din meseriaşii respectivi. 

- Desigur, continuai eu gândul prietenului, vă veţi ocupa şi 
cu creşterea oilor, a viermilor de mătase, veţi cultiva cânepă, 
bumbac, veţi fabrica singuri stofele, pânzeturile, veţităbăci pielea 
pentru viitoarele încălţăminte. Tăbăcarii, cizmarii, dulgherii, 
croitorii, zidarii, bărbierii şi aşa mai departe vorînvăţa fiecare din 
ei meseria celorlalți, cum şi, pe deasupra, pe aceea de avocat, spre 
a putea fără ajutorul tău sau al confraţilor tăi să rezolve 
nenumăratele litigii care se vor naşte din acest turn Babei al 
îndeletnicirilor. Cu vremea, fiecare ins, singur sau întovărăşit de 


247 


rudele cele mai apropiate, se va retrage într-un fel de insulă, în 
jurul căreia va înălța ziduri de neînvins. Cei mai cu stare vor clădi, 
poate, adevărate fortărețe - spre a nu abdica de la autarhie, ei 
singuri cu ai lor vor lipi cărămidă lângă cărămidă - întărite cu 
metereze, vor săpa şanţuri adânci, peste care vor sta 
amenințătoare bidoane cu untdelemn clocotind neîncetat. 
Pontlevisuri nu vor face. Ele îşi mai aflau un rost cu sute de ani 
înainte, când oamenii voiau încă din când în când să ia contact cu 
lumea din afară. în zilele noastre, fiecare va trăi exclusiv în căsuţa 
sau în fortăreața lui, ignorând, dispreţuind tot ce mai trăieşte 
„extra muos". în felul acesta, lumea se va reduce la o expresie din 
ce în ce mai lapidară, mărginindu-se la o simplă mulțumire fizică, 
tot ceea ce constituie, hrana spiritului şi a minţii - adică 
cunoaştere, analiză a fenomenelor înconjurătoare, contact cu 
viaţa, cu oamenii - fiind pentru totdeauna lăsat deoparte. 


Nu ştiu dacă cuvintele mele l-au tulburat pe prietenul meu. Pe 
mine însă mă tulburaseră. O viziune tragică îmi apăruse dinainte. 
Ceea ce prietenul meu voia să realizeze în mic - şi deci cu 
consecinţe mai puţin funeste - popoarele şi ţările de azi vor să 
realizeze în mare. Sălbateca izolare şi suspectare în care stau 
unele față de altele, zidurile de netrecut pe care şi le ridică între 
ele, ignorarea şi disprețul culturilor reciproce n-ar putea să 
însemne decât o întoarcere spre noapte şi spre neant. Toată 
strălucita dezvoltare a spiritului liberal şi generos de la sfârşitul 
secolului al XVII-lea, care avea să culmineze în revoluția 
franceză, şi de la începutul secolului al XIX-lea, n-ar fi fost 
posibilă fără libera circulaţie de oameni şi de valori dintre ţările 
acelei epoci. Cât de facile erau pe vremea aceea călătoriile! Viaţa 
oricărui romantic - şi romantismul a fost o imensă lumină, ca o 
dâră de stea între cer şi pământ - poate fi urmărită din etapă în 
etapă pe harta nu a patriei lui, ci a Europei întregi. S-ar spune că 
atunci au fost singurii cetăţeni ai Europei. De atunci, barierele 
care s-au înălțat pentru a face stavilă oricărei idei generoase nu 
sunt numai bariera vamală. Timpul nostru a cunoscut o marfă 
nouă, şi acea marfă e omul. E tot atât de greu să treci un om dintr-o 
țară într-alta ca şi aurul, grânele sau petrolul. Şi tot aşa de greu ca 
şi oamenii circulă ideile. Ideile generoase şi luminoase, fireşte, 
căci în ce priveşte ideile strâmte, sângeroase, ele se bucură de 
circulația liberă a aurului fals, a grânelor încinse sau a fructelor 
găunoase. Dar de unde, oare, această generală psihoză? Cum a 
putut, de la un colț la altul al lumii, să-şi facă loc, de la o vreme, 
principiul, economic de pildă, facil în aparenţă, să vinzi tot fără a 
cumpăra nimic? Cum mai e posibil să se vorbească de criză, când 


248 


producția fiecărei ţări în parte e în creştere, dar această producţie 
rămâne literă moartă, atât timp cât o distribuţie liberă 
internațională nu e posibilă. Amărăciunea noastră n-ar fi atât de 
mare dacă legea spiritualului în funcţie de economic nu s-ar 
dovedi, de data aceasta, în adevăr de neînlăturat. Restricţie 
economică înseamnă şi restricție spirituală. Reducerea la sine. 
refuzul de a colabora cu vecinii, dispreţ şi ură pentru uneltele şi 
produsele străinului, dorinţa de a-l domina pe acesta, de a-i 
impune totul fără a-i îngădui în schimb nimic, înseamnă nu numai 
o secătuire de vlagă fizică - forțele fiind irosite în direcţii greşite: 
ceea ce străinul poate fabrica uşor şi bine, având şi materialul şi 
îndemânarea, autohtonul va fabrica greu şi insuficient, - dar şi o 
diminuare pe planul spiritual. Culturile s-au născut şi s-au 
dezvoltat numai prin cunoaştere şi întrepătrundere reciprocă. 
Frumosul nu poate fi limitat numai la naţional. E ca şi când ai 
cere unor albine să fabrice mierea numai din florile de pe mica 
proprietate a stăpânului. Asemeni albinei, artistul va trebui să 
treacă dincolo de gardul gospodăriei sale, să-şi legene zborul 
printre petale şi frunze străine, să aducă o experiență umană 
generală, aşa cum experienţa de viaţă a naturei întregi se poate 
oglindi într-o picătură de miere. Poate că, târziu, când autarhia îl 
va fi sălbăticit cu totul pe om, vreun vizionar să-şi mai aducă 
aminte ca prin vis, de un timp al libertăţii, al înțelegerii şi al 
toleranţei reciproce, şi să imagineze, ca pe utopie, circulația 
liberă, fără paşapoarte şi fără prohibiţii valutare sau vamale, a 
oamenilor, a mărfurilor şi a ideilor. 


COLOANA DE LUMINĂ 


De unde să vină, l-am întrebat cândva pe prietenul meu, 
poetul, farmecul magic al Parisului? Numele acesta, cultura pe 
care el o reprezintă, produce aceeaşi tulburare, aceeaşi încântare 
a minții, în oricare parte a lumii ar fi el rostit, la miazănoapte sau 
la miazăzi, printre buildingurile New-Yorkului sau printre 
savanele Americei de Sud, în climatul dulce al insulelor 
neozeelandeze sau în capitalele Extremului Orient. Câmpul 
magnetic al Parisului n-are limite. Care ar putea fi rivalul lui în 
Europa? Toate celelalte cetăţi s-au supus de mult. La Londra, la 
Berlin, la Roma, la Madrid, adolescentul care îşi încearcă 
degetele pe strunele artei, savantul care caută o formulă nouă 
între eprubetele laboratorului. atletul cu muşchii netezi ca 
pietrele tari ale gârlelor, femeia frumoasă care face să fluture în 
oglindă corabia cu pânze de flăcări a buclelor sale, toţi, în oricare 
unghi al lumii s-ar afla, se gândesc să-şi sune metalul glasului lor 
între zidurile acestei metropole: Parisul. 

E un oraş, fireşte, minunat. O lumină“ care nu-ţi ia ochii, pe 
alocuri o umbră îmbietoare, caldă. în mijloc, în primul 
arondisment, inima cu tic-tacul regulat al Operei, apoi aorta 
marilor bulevarde mergând până în al doisprezecelea 
arondisment, prin piaţa masivă, populară, furnicând de o mulțime 
cenuşie, a Republicei, spre piaţa mai potolită, Voltaire, 
înconjurată de străzile strâmbe, misterioase, cu forfoteli de apaşi, 
la Roquette şi La Lappe, pentru a sfârşi prin piaţa Daumesnil, 
spre marea pădure Vincennes. Cine nu-şi aminteşte pădurea 
aceasta armonioasă, şi Fontenay-sous-Bois şi plimbările pe lacul 
de la Poarta Galbenă, unde teii bătrâni primesc în apele cu oglinzi 
tulburi o tinereţe pierdută? De partea cealaltă a Parisului e iarăşi 
o pădure, e Boulogne, şi drumul din inima Operei duce prin piaţa 
cu aspecte de eternitate a Concordiei, pe acele elizeene Champs 
Elysees, pe aleiele care evocă trecătorului o vreme bucolică şi 


250 


fragedă de altădată. Pădurile! Ele îşi dau mâna, joacă o horă 
prietenească în jurul Parisului. Parisul, un imn pădurilor! Dar 
care e lucrul pentru care nu ar putea fi un imn Parisul? Bulevarde 
şi avenue largi. Uliţe pitoreşti, strâmte, în care case din alte secole 
te invită să trăieşti câteva clipe o viaţă apusă. Pe alocuri, străzi ca 
acea Rue du Mont-Cenis, care, de la primăria celui de al X VIII- 
lea arondisment, începe să o ia razna pe scări monumentale sau 
pe altele îoase de vreme, spre vechiul Montmartre. Adeseori, 
când te aştepţi mai puţin, un parc vast, cu colori şi frăgezimi de 
poveste, îți iese dinainte, ca şi când o zână bună l-ar fi făcut să 
apară dintr-o dată, atingând aerul cu o baghetă magică. Aşa, 
părăsind judecătoria celui de al XIX-lea arondisment, 
împricinatul care a ascultat o sentinţă defavorabilă se poate 
consola preumblându-se printre arborii muzicali şi pădurile 
arcuite ale parcului Buttes-Chaumont. Altădată, în chiar inima 
înfierbântată a oraşului, călătorul se poate limpezi prin planurile 
de grădină vastă a Tuileriilor. Sau, pe aproape de Porte 
d'Orleans, parcul cu coline şi vegetaţii solare, Montsouris; dar 
parcurile Monceau, Luxembourg şi atâtea altele? Dar Sena? 
Senei i se cuvine un poem. Ţi-l voi citi altădată. Cunosc, îți spun, 
toate aceste farmece fără seamăn ale Parisului. De aici să vie 
magia lui? Dar câţi, oare, din cei ce se simt atraşi de Paris, cunosc 
sau bănuiesc aceste farmece? Ei rostesc cu devoțiune numele 
Parisului, dar arhitectura lui de oraş nou sau vechi, satele 
luminoase şi mari, cari sunt acele banlicuri înconjurătoare, 
parcurile, străzile pitoreşti, le pot fi străine. Să fie ei atraşi, oare, 
de viața plină de vuiet a citadinului parizian? Viaţa aceasta a 
ajuns până la ei cu ecoul şi imaginea mincinoasă a cine ştie cărei 
invenţii literare. Existența parizianului e obscură şi penibilă. El o 
porneşte din zorii zilei, străbătând distanţe de ore, în pântecul de 
vierme negru al metroului, tinereţea lui se roade în uzine şi în 
birouri , în care ziua îi surâde numai cu cele 90 de minute de 
întrerupere de la prânz, sau cu întoarcerea obosită şi tristă seara, 
într-o mansardă în care somnul e cea mai autentică bucurie. Nu e 
mai puţin adevărat însă că şi parizianul acesta e îndrăgostit de 
Paris. El ia parcă parte la oficierea cine ştie cărei magii secrete, 
Parisul îl tulbură, îl luminează şi pe el, ca o băutură interzisă. El 
iubeşte, el simte vraja Parisului, a civilizației pe care o reprezintă 
Parisul, şi, cu preţul renunţării pe care i-o cere, el nu s-ar putea în 
nici un chip hotăra să-l părăsească. 


Spune-mi, prietene, poet, de unde să vie oare această putere 
a Parisului? 


251 


- M-am gândit şi eu la toate acestea şi am găsit un răspuns. E 
ceea ce m-am gândit să numesc coloana de lumină. Prin secole şi 
prin spaţii, călătoreşte, cred eu, o coloană de lumină. Coloana 
aceasta a poposit acum vreo două mii de ani la Atena. Atunci, 
ochii lumii întregi erau ațintiţi spre capitala vechei Elade. Spre 
coloana de lumină se îndreptau gânditorii, cântăreții, pe coloana 
de lumină veneau într-un suflet frumuseţea şi înţelegerea. Cu mii 
de ani înainte de Atena, coloana de lumină fusese în alte locuri. 
Acum, de câteva sute de ani, coloana de lumină a poposit la Paris. 
Oricâte eforturi ar face alte cetăţi să fure din gloria, din 
autoritatea Parisului, acesta rămâne de neînvins. Prin inima lui 
trece coloana de lumină. 

Toate frumuseţile pe care le-ai numit, cohorta de gânditori şi 
de poeţi ai Franţei, desfăşurarea de raze a gustului, a sensibilităţii, 
a civilizației şi, mai ales, a generozităţii pariziene, fac parte din 
atributele acestei coloane de lumină. Atâta vreme - şi vremea 
aceasta nu pare încă să se apropie de sfârşit - cât lumina aceasta 
va pluti deasupra cupolelor şi parcurilor Parisului, tu, ca şi mine, 
şi ca atâtia alții, ne vom închina inima ca un prinos pentru capitala 
Franţei. 


O CARTE CU IMAGINI 
Despre Ion Andreescu 


Există în fiecare din noi un romantism facil şi duios, care ne 
face să imaginăm cu emoție o viață nedreptăţită, deasupra căreia 
roteşte brusc - după ani de obscuritate - pasărea de flăcări şi de 
triumf a gloriei. Legenda poetului sărac, aşteptând într-o 
mansardă a restriştei recunoaşterea şi renumele, n-a murit încă. 
Am aflat de mult că povestea poetului acesta, ţinut la porţile unei 
societăţi care îl dispreţuieşte - anume, parcă, pentru ca din 
suferinţă cântecul lui mai luminos să urce, nu e decât o poveste. 
Imaginată cândva de vreun posesor de bunuri ale acestei lumi, 
povestea trebuia să facă pace între artistul flămând - din foamea 
şi setea căruia lumini aveau să crească - şi posesorul sătul care îşi 
recunoştea astfel datoria de a nu spulbera cu nimic o mizerie 
creatoare de artă. Ştim cu toţii astăzi că un artist, un creator de 
valori, are nevoie de viața largă, la adăpost de griji, a oricărui 
muritor de rând. Lipsurile, deznădejdea nu sunt niciodată în 
folosul artistului şi al artei sale. „De câte ori ţi-e foame şi sete. se 
găseşte cineva care să te alunge", scria cândva un poet. Artistul, 
ca să poată crea, trebuie înainte de toate să trăiască în condiţii 
fizice normale. 

Să fie, oare, în bucuria noastră la vestea unei izbânzi plătite cu 
renunțarea artistului, sentimentul unei dreptăţi cuvenite laurmă, 
ca o împărţire de premii? Să fie exaltarea a ceea ce a mai rămas 
bun în noi, asemeni oricărui spectator care îşi uită propria lui 
micime, pentru a dori triumful, mincinos, pe scenă, al eroului, şi 
înfrângerea omului rău? Poate e şi iluzia că, o dată cu meritul 
tardiv recunoscut al unuia, i se face dreptate şi insului care stă 
ascuns şi umilit în noi, în aşteptarea fără speranţă a unei 
recunoaşteri. Veninul care întunecă gestul şi glasul nostru de 
fiecare zi nu mai are ce căuta aici. Bucuria e generoasă. Armele 
invidiei stau frânte în fața triumfului care vine după vârsta matură 


253 


a morţii. S-ar spune că din cenuşa celui cu decenii în urmă 
dispărut se desprinde un văl subţire de brumă, care învăluie 
într-o atmosferă difuză, de înţelegere şi bunătate, pe cei cari îl 
evocă. Şi adevărul apare dintr-o dată, simplu, la îndemână, ca o 
voce cunoscută şi prietenoasă. - „Cum de nu l-am ştiut până 
acum? Cine l-a ţinut ascuns? E un artist incomparabil". Artistul 
acesta, ale cărui virtuţi par atât de evidente, n-a ajuns atât de facil 
la o circulaţie curentă. Un cercetător atent a trebuit să-i caute 
urmele într-un deşert al uitării, să-i adune cu răbdare operele, să 
le scruteze, să le tălmăcească cu dragoste. Fără înţelegere, fără 
talentul de creaţie al acestui cercetător, - căci, privit astfel, 
cercetătorul, criticul e un creator de valori de aceeaşi tărie ca şi 
artistul, - personalitatea care acum ne farmecă ne-ar fi rămas 
necunoscută. Şi ce farmec neîntrecut, ce întreţesare de miracole 
se desprinde din figura pictorului Ion Andreescu, care, ne 
întrebăm încă, cum de ne-a fost atâta vreme oprit? Cincizeci şi 
cinci de ani după moartea lui, iată-l repus în inima noastră, la 
locul care i se cuvine, mulțumită studiului complet şi cald, pe care 
îl publică d. Al. Busuioceanu. Viaţa de umbră şi de sfiiciune a lui 
Ion Andreescu e evocată de d. Al. Busuioceanu cu un meşteşug 
pe care am avut prilejul să-l preţuim mai [de mult în] Pârvan 
gânditorul. Viaţa aceasta e străbătută de atâtea miracole, de la 
revelaţia talentului de pictor - care, ca şi acela al lui Gauguin, se 
face târziu, într-un mic oraş de provincie - până la marile pânze 
în care pădurile vibrează cu o poezie fără seamăn, încât lectura 
cărţii odată începută, e dusă până la capăt cu o adevărată pasiune, 
ca o poveste minunată. Toată făptura lui Ion Andreescu e făcută 
din încântare. Apariţia lui într-o mahala a Bucureştilor de pe la 
1850 - d. Al. Busuioceanu publică, printre alte documente, şi un 
certificat de studii liberat la absolvirea gimnaziului, din care 
reiese că Ion Andreescu s-a născut şi a copilărit într-o casă din 
strada Dudeşti No. 40, - anii de învăţătură modestă şi obscură la 
Şcoala de Belle-Arte, unde viitorul profesor de desen nu arată 
nici o înclinare spre pictură, plecarea şi existența mediocră într-un 
Buzău dinaintea războiului pentru neatârnare, febrila revelaţie şi 
închinare spre viziunea de mare magician şi poet al colorii, 
moartea dintr-o tinereţe arzătoare, când pictorul abia trecuse de 
31 de ani, şi apoi anii de necunoaştere postumă: pentru a sfârşi 


1 


Rând sărit în textul din ziarul Adevărul, pe cate nu-l putem decât aproxima 
(n. edit.). 


254 


prin descoperirea -datorată aproape în întregime d-lui Al. 
Busuioceanu - toate acestea sunt făcute să atragă şi să farmece, 
în afara unui articol generos al lui Delavrancea - semnalat tot de 
d. Busuioceanu, - nici un alt indiciu de înțelegere pentru opera şi 
viaţa acestui nedreptăţit. Gestul d-lui Busuioceanu e deci cu atât 
mai semnificativ. 

Ne amintim că tot graţie domniei-sale ne-a fost posibil să 
luăm cunoştinţă de vigurosul temperament al lui Andreescu, cu 
prilejul expoziţiei de artă românească, organizată în 1930 la 
Amsterdam, de d. Busuioceanu împreună cu poetul Ştefan 
Neniţescu şi d. O. W. Cisek. Ne-a fost dat atunci, în prezența a 
două tablouri din colecţia Zambaccian, să avem revelaţia marelui 
pictor, marelui poet al naturii, care a fost Ion Andreescu. Unul 
din aceste tablouri reprezenta o pădure prin care luminile şi viaţa 
treceau ca o înfiorare. Dar totul era atât de natural, de 
necontrafăcut, de adevărat, că am ghicit, încă din clipa aceea, 
toată viața de sfiiciune, de muncă, de înaltă şi pură sensibilitate, 
pe care cartea d-lui Busuioceanu avea să ne-o dezvăluie. 
Contimporan al lui Grigorescu. Dar cu cât mai profund, mai 
aproape de înţelegere, de ceea ce se petrece dureros şi 
insensizabil în noi şi în afară de noi, decât Grigorescu. D. 
Busuioceanu nu se sfieşte să precizeze această diferenţă de 
tonalitate, dintre Grigorescu faci), superficial; glorios, şi 
Andreescu, necunoscut, tulburat, neliniştit şi plin de adevăr. 
Alături de Luchian, Andreescu înseamnă, desigur, cele mai înalte 
popasuri ale picturii româneşti. Ne-am gândit, cetind cartea d-lui 
Busuioceanu, la ceilalți doi mari contimporani, Alecsandri şi 
Eminescu, unul în viață triumfător şi uşuratec, celălalt torturat şi 
de geniu, pe care abia moartea avea să-l consfinţească. 
Recunoaşterea lui Andreescu a venit mai târziu decât aceea a lui 
Eminescu. Dar această recunoaştere va fi nu mai puţin definitivă. 

Cartea d-lui Busuioceanu mai cuprinde o mulţime de alte 
învățăminte. Ea arată cât de covârşitoare este contribuţia 
străinătăţii în viața şi opera unui artist. Gândul de a se consacra 
picturei i-a venit lui Andreescu în urma unei expoziţii de opere 
române şi străine, pe care a avut prilejul să o vadă la Bucureşti, 
organizată de Societatea Amicilor Bellelor Arte de pe atunci. Nu 
mai puţin hotărâtoare a fost şederea lui Andreescu la Paris şi la 
şcoala de la Barbizon. Dar ceea ce tulbură în tablourile lui 
Andreescu - în afară de marele lui meşteşug de colorist şi de 


255 


desenator - e înțelegerea şi iubirea lui de oameni şi de lucruri, de 
peisagii şi de ființe, e sufletul lui incandescent, chinuit între 
străzile şi casele strâmbe ale unei provincii depărtate. Un mare 
poet al Buzăului, din care a rupt mari bucăţi de tristeţe şi de 
solitudine, cum Bacovia a ştiut să rupă dintr-o altă provincie acele 
dureroase „bucăţi de noapte”. 

întreg acest zbucium din viața şi opera lui Andreescu 
vibrează în cartea d-lui Busuioceanu, cum şi excelentele 
reproduceri care o completează. 


ELOGIUL LUI PIERDE-VARA 


I se întâmplă uneori locuitorului acelui imens ținut care e 
Parisul, să întâlnească în drumul goanei lui cotidiane câte un ins 
cu mişcări lente, cu o privire şi o voce potolite, plimbându se 
agale pe o stradă de vuiet şi de clocot, sau stând sprijinit, visător, 
de digul unui pod sub arcadele căruia Sena şovăie îenevoasă. De 
unde să vină insul acesta? Ochiul îl cumpăneşte atent; alături de 
el se ivesc şi alții, liniştiţi, surâzători, cu o îmbrăcăminte 
sărăcăcioasă, dar plutind parcă deasupra mulțimii încordate, sau, 
de pe puntea duduind de autobuze şi de camioane, ţinând în 
mână o undiţă într-o adormire generoasă, care nu tulbură cu nici 
o primejdie viaţa peştilor iluzorii de dedesubt. Omul împovărat 
de griji,cu servieta plină de citaţii judecătoreşti, de polițe de 
asigurare sau chitanțe neîncasate, se opreşte nedumerit în loc. 
„Să fie duminică?" - se întreabă el. Nicidecum. E o zi oareşicare 
a săptămânii. Şi, deodată, mintea lui chinuită şi înfrigurată are 
viziunea unei lumi pe care de mult nu o mai bănuia. El simte o 
năvălire caldă a sângelui spre inimă, o învăluire de umbre plăcute 
şi familiare, o dulceaţă, o bunătate a glasului, o mare uşurare, o 
duioasă, o umilă bucurie. Sunt, prin urmare, fiinţe care merg pe 
străzi fără scop şi o nevoie anume, care iau tramvaiul sau metroul 
fără să se grăbească, fără să sară din mers ca să ajungă cu o clipă 
mai devreme dinaintea şefului de birou; care trăiesc într-o 
perpetuă sărbătoare a contemplării şi a visului. în mijlocul 
mulțimii cenuşii şi neliniştite, omul de toate zilele, gâfâind de 
preocupare şi de alergătură, îşi dă deodată seama de destinul lui 
întunecat. Ce osândă, ce țeluri ascunse are el de îndeplinit? 
Fireşte, peisagiul multiplu şi fraged pare să i se ofere şi lui, ca şi 
visătorului pierde-vară. care veghează cu o undiţă lângă poezia de 
şalupe şi de pontoane a Senei. Şi el, birocratul, sau muncitorul, 
sau vânzătorul ambulant, sau agentul de asigurare, sau 
încasatorul societăţii de electricitate, poate, la anumite ore, trece 


257 


printre catedralele monumentale, pe străzile pitoreşti cu amintiri 
istorice, cu răsărituri, amieze sau apusuri minunate. Dar ce străin 
e pentru el peisagiul acesta! El face parte parcă din uneltele lui de 
muncă, el l-a uitat undeva, ca pe-o sculă în fundul vreunei valize, 
pe care, cu surprindere, într-o bună zi, o regăseşte. El află 
dintr-o dată că el e aici în inima Parisului, că un ins ca şi dânsul 
poate „flana" pe cheiuri, poate merge fără vreun scop util în 
peisagiul care lui, condamnatului la muncă, i se refuză. E minunat 
- îşi spune el - va fi o zi când, ieşind la pensie, voi putea şi eu să 
lenevesc pe vreunul din podurile Parisului. Când voi putea merge 
să mă plimb pe străzile pe care am alergat altădată după o 
fantomă a pâinii. Şi, în gândul lui trudit, locuitorul febril închină 
un omagiu acestui pierde-vară, care trece din generație în 
generaţie o poezie nedezminţită a Parisului, şi care, în inima 
fabuloasei cetăţi, stă ceasuri întregi pe un pod al Senei, privind în 
gol spre vreun vaporaş, despletind în zare, ca un păianjen, pânza 
de spumă a visului său. 


ORAŞUL ZGOMOTELOR 


Există o unitate a universului pe care poeții, canişteadevăraţi 
magicieni, au descoperit-o de mult. Logica utilitară şi curentă a 
ridicat ziduri între diferitele aspecte, ca şi cum frontiere de 
nepătruns ar despărţi o noţiune de alta. Metafora şi, în poezia 
modernă, imaginea, abundența de imagini, au dovedit că această 
izolare a înfăţişărilor lumii e arbitrară; cuvintele şi lucrurile pe 
care ele le reprezintă îşi răspund între ele, se îmbrăţişează într-un 
imens şi armonios concert: 

„Ca nişte lungi ecouri ce parcă se confundă 

Topite-n depărtare într-un acord profund, 

Ca noaptea şi lumina de vast şi fără fund, 

Culori, parfumuri, tonuri, stau veşnic să-şi răspundă "”- 
ne-a învăţat, încă dintr-o vreme îndepărtată; Baudelaire 
(traducerea aparţine poetului Al. Philippide), care aflase că 
simțurile noastre nu fac decât să participe la un spectacol 
grandios şi unitar. 

Nu răspunde oare fiecărui aspect vizual al unui peisagiu, un 
aspect auditiv, de pildă? Călătorul prin climate şi ţări felurite îşi 
va aminti, o dată cu o culoare întâlnită pe țărmul de spume al 
mării sau între crestele cu aerul tăios al munţilor, cutare sunet, 
cutare muzică evocând cu preciziune locul şi timpul cărora le-a 
răspuns. El se va gândi cu dragoste, cu duioşie la ţipătul de 
guguştiuci învăluit de o brumă suavă, auzit cândva, într-un trecut, 
pe malul Dunărei la Calafat; sau la muzicala chemare a 
vânzătorului cu voce melancolică, trecând la patru după-amiază 
pe sub ferestrele copilăriei la Brăila: „Cornuri cu nuci cu miere, 
pentru domnişoare frumuşele", sau: „cumpăraţi, cumpăraţi, 
mâine plec la Galaţi”. Rima, asonanta vin uşoare, şi strigătul e 
melodios, e adevărat cântec, adăogând parcă un farmec în plus 
patriarhalei linişti dimprejur. El e aproape şi parcă totuşi e 
departe, ca o stea timpurie. El nu tulbură cu nimic visul copilului 


259 


de la geam. Şi, asemeni lui, e sunetul dulce de corn de vânătoare 
al acelui „rempailleur de chaises" (reparator de scaune), care îşi 
vesteşte trecerea pe străzile Parisului. 

De fiecare dată, amintirea auzului se va împleti armonios cu 
aceea a văzului, desăvârşind în trecut un peisagiu spre care 
sufletul îşi va întoarce, cu voie bună, faţa. 

Ce disproporţie, de dezarmonie, însă, între amintirea vizuală 
şi cea auditivă a Capitalei noastre! Străzi pline de poezie, grădini 
incomparabile, ca acel „Parc Carol" sau „Cişmigiul", bulevarde 
umbrite de tei aromitori, peste care e dezlănţuită cacofonia cea 
mai asurzitoare. Am mai avut prilejul să ne plângem de sirenele 
şi trompetele automobilelor, mult mai zgomotoase la noi decât în 
oricare altă parte a lumii. De atunci însă tăria acestora pare să se 
fi întețit. Dar tipetele vânzătorilor? Un prieten poet, care 
locuieşte într-ocameră cu ferestrele spre stradă, îmi spunea zilele 
acestea: „Din zorii zilei, până seara târziu, s-ar spune că pe stradă 
e o năvălire de sălbateci. Strigăte barbare, răguşite, din nişte 
coarde vocale destinse la paroxism, care, în loc să-mi deştepte 
simpatia pentru lucrurile pe care le anunţă (cărbuni sau 
zarzavaturi, sau unelte), mi le fac odioase. 

Cum de se lasă oare un oraş întreg, terorizat de asemenea 
urlete?Dacă nu e cu putinţă să fie suprimate, ar trebui organizată 
o şcoală în care aceşti vânzători să fie învăţaţi să-şi modeleze 
plăcut vocea, să cânte într-un ritm şi într-un sunet suav care să-l 
atragă, nu să-l sperie pe virtualul cumpărător. Altfel, va fi nevoie 
să se creeze şi la noi, cum s-a creat recent în Germania, câte un 
„silentiarium", un fel de sanatorii ale tăcerii, în care nici un 
zgomot nu e îngăduit şi în care nervii citadinilor zdruncinaţi de 
vuiet se pot reface. îți aminteşti zilele apăsătoare de vară, în care 
stropitoarele municipale aduc pe străzi o răcoare şi o iluzie de 
frăgezime. Ar trebui, poate, ca din aceeaşi grijă a Primăriei să se 
inventeze o stropitoare care să spele oraşul de zgomote. Eliberat 
de urlete şi de sirene, Bucureştii vor putea evoca pentru turistul 
care-şi va aminti din depărtare de Capitala noastră de grădini şi 
de soare, un peisagiu în care auzul nu tulbură cu nimic un tot 
armonios şi unitar. 


TRANSFUZIE DE FERICIRE 


Un mare ziar parizian a întreprins recent o anchetă printre 
cei mai iluştri reprezentanţi ai scrisului, ai artei şi ai gândirii, în 
scopul de a afla care e cea mai potrivită rețetă a fericirii. Nu e, 
fireşte, întâia oară când o asemenea problemă, aparent fără 
soluţie, e propusă imaginaţiei noastre. Definiţia fericirii, printre 
alte inconveniente, îl prezintă şi pe acela ce scapă oricărei unităţi 
de măsură generală: există tot atâtea feluri de a fi fericit câte sunt 
şi exemplarele umane. 

Dar nu e mai puţin adevărat că fiecare fericire individuală 
cere o anume ambianţă comună - şi pe aceasta trebuie să o caute 
ochiul iubitorului de oameni - care să o facă posibilă şi viabilă. 
Fericirea nu pare să consiste nici în bogăţie, nici în succes. 
Sinuciderile sunt tot atât de numeroase printre cei favorizați de 
soartă şi de glorie, ca şi printre cei necunoscuţi şi nevoiaşi. Care 
să fie deci formula fericirii? Nu triumful, ci efortul, încordarea 
pentru atingerea acestui triumf. Fiinţele cele mai fericite par a fi 
acelea care, pas cu pas, în cursul unei vieţi întregi, s-au consacrat 
unei singure idei, unui singur scop. în umbră, în mizerie, în 
temniţă chiar, aceste ființe au totuşi o mare cumpănire a 
sufletului, o mare lumină a fericirii: ele merg cu fruntea sus, cu 
linişte, spre țelul pe care şi l-au propus. Poate într-adevăr acesta 
să fie sensul fericirii: alegerea unui drum redus sau vast şi 
urmarea lui până la capăt, cu preţul celor mai nerăsplătite 
strădanii. 

Ne-a fost dat să cunoaştem cândva spovedania unui om 
sărăcit, pentru care cea mai mare tristeţe, decurgând din 
pierderea avuţiilor sale, constă în faptul de a nu mai putea face 
daruri. Fericirea omului acesta - şi poate fericirea adevărată - era 
de a-i face fericiți pe alții. 


261 


Există printre noi oameni cari - temperamental - în nevoie 
sau în abundență, ştiu să fie fericiţi. Ei ar trebui instituiţi drept 
profesori de fericire, drept dătători de fericire, aşa cum sunt, pe 
lângă sanatorii şi spitale, viguroşi şi optimişti dătători de sânge. 
Umanitatea - de vreo două decenii - are nevoie de o transfuzie 
de fericire. Unde sunt poeții, artiştii, vizionarii cari să opereze 
această transfuzie? Toţi oamenii au dreptul de a fi fericiți. Dar 
toți oamenii au nevoie de o lecţie, de un strigăt voios şi puternic, 
care să le spună: „învăţaţi să fiți fericiţi”. 


TINROMANGENEROS 


„E adevărat că o să murim în curând? 

- Asta nu ne priveşte”. 

Astfel îşi vorbesc cele două personagii centrale, emoţionanta 
Marie-Rose şi revoluţionarul Theodore, din romanul Masacrele 
din Paris', al lui Jean Cassou. Cuvintele eroului lui Cassou, de o 
semnificație atât de dureroasă, amintesc de profunzimea acelora 
pe care le scria Goethe unei fiinţe iubite: „Te iubesc. Dar de ce îţi 
spun lucrul acesta? El mă priveşte numai pe mine”. 

Şi, într-adevăr, Theodore Quiche, tulburatul personagiu al lui 
Jean Cassou, ştie să arate în decursul celor 400 de pagini ale vieţii 
sale de zbucium, că puţin îi pasă de moarte. Nu e acesta, oare, 
destinul fiecăruia dintre noi? Vom muri, fireşte, dar lucrul acesta 
nu ne priveşte. Până atunci, apusuri şi răsărituri ne vor arunca pe 
umeri cascadele lor strălucitoare, până atunci va trebui să scriem 
poeme sau să zidim cetăţi, să ne ridicăm ochii spre o viziune de 
iubire şi de pace a umanităţii. în cartea lui Jean Cassou, viziunea 
aceasta vibrează, aruncă flăcări, ca un foc generos şi imens. 
Masacrele din Paris reprezintă cel mai bun roman al omului şi al 
luptei sale pentru o fericire comună. Cărţile lui Malraux, care 
anunţaseră mai de mult această eră a scriitorului atent la destinul 
umanităţii, - aveau în ele ceva parcă silit, un anume ton 
declamatoriu, cu o filosofie scrâşnită, care îngreuia lectura şi 
scădea puterea de persuasiune şi de realitate a personagiilor. 
Cassou a adus, în sfârşit, o mărturie simplă, adevărată, fără 
dialoguri strălucitoare, de comandă, fără tonul spectacular - care 
ne lăsase oarecum în nedumerire - al lui Malraux. Poate darul 
atât de emoţionant al lui Jean Cassou să provină din faptul că 
romancierul e dublat, de data aceasta, de un înduioşător poet. 
Cartea e scrisă sub formă de jurnal, dar fiecare rând e plin de o 


' Les Massacres de Paris, de Jean Cassou, Ediţia N.R.F., Paris. 


263 


suavă, de o neîntrecută poezie. Şi poezie vrea să însemne 
extraordinara, magica putere de evocare, pe care fiecare cuvânt 
din romanul lui Cassou o exercită asupra cititorului. Acesta e 
cuprins de tot vârtejul vieţii eroilor, din preajma unui război şi a 
unei revoluţii. El respiră în mijlocul unor evenimente care îl 
covârşesc, el ia parte, trăieşte toată spaima, toată dragostea, toată 
moartea unor mulțimi peste care plutesc aripile mari,ca nişte 
orizonturi, ale dorinţei de fericire şi de justiţie. Şi într-adevăr un 
senzualism viguros, o mare iubire a naturii şi a Parisului, o 
preocupare continuă de mai bine se amestecă, se confundă 
ingenios în tot decursul acestui roman. Sunt în această carte 
câteva figuri a căror nobleţe, a căror generozitate vor rămâne în 
literatura universală. Două fiinţe a căror iubire ajunge la cele mai 
înalte accente, nu şovăie să se sacrifice pentru un ideal generos. 
Dar romanul lui Cassou e îndeosebi interesant prin paralela, pe 
care cetitorul o poate face între războiul de la 1870 şi acela pe 
care l-am trăit noi, cum şi între consecințele lor. Multe din 
dialoguri aparţin parcă zilelor noastre. Spre a se documenta 
asupra stării de spirit de atunci, Jean Cassou n-a trebuit poate 
atât să studieze evenimentele timpului - cartea cuprinde totuşi o 
documentare din cele mai temeinice - cât să privească cu atenţie 
în jurul lui. Zilele noastre, cu nesiguranţele şi asprimile pe care le 
cuprind, au mai fost cândva trăite. Masacrele din Paris 
înfăţişează, desigur, cea mai bună frescă a Comunei şi - cu toată 
strălucirea poetică - ea poate fi consultată cu acelaşi folos de 
omul de gust ca şi de cercetătorul dornic să se instruiască. Jean 
Cassou e unul din marile spirite ale vremii noastre care au înţeles 
că misiunea scriitorului e să-l înveţe pe om să fie tolerant, generos 
şi fericit. 


PROVINCIE 


„Provincie, ce suflet urzeşti în astă seară?" - se întreabă, în 
unul din poemele sale, suavul poet Ion Vinea. în parcurile cu 
arbori şi îndrăgostiţi, amurgul ca un păianjen subtil ţese o pânză 
fină de vrajă. Deasupra, cerul ca o mare liniştită îşi rostogoleşte 
lenevos spumele lui de nouri. Casele, cu ferestrele deschise spre 
ulițele aerate, îți fac semn, te îmbie, ca nişte obraji bucuroşi, de 
sub broboadele de iederă şi de zambile. 

Intr-o curte, o rufă stăruie albă, ca o presimţire de zăpadă. 
Undeva o goarnă începe să sune stins. Se aud râsete clare. în 
grădini, în jurul unor mese peste care pluteşte surâsul de var al 
unor lămpi din alte vremuri, oamenii stau la un taifas tihnit. 
Curând, feţele de masă ca nişte năluci se vor spulbera în umbră. 
Şi se aud paşi tărăgănaţi, voci potolite sau câte un cântec 
singuratec. Provincie! 

închid ochii şi văd lucind departe trupul de peşte argintat al 
Dunărei. Sau, de jur-împrejur, coline cu podgorii şi o aromă de 
bucurii şi fericiri mediocre dar unanime. Să mă înşel oare? 

Provincia să nu evoce decât tristeţea grea ca o ceaţă de 
toamnă, cântată în poemele de neuitat ale lui Bacovia? Provincia 
mai are totuşi şi o lumină şi un farmec al ei: reuniunile prieteneşti 
şi familiare, preumblările pe alei cu parfum de salcâmi şi de tei, 
cinele prelungite la lămpi palide, visătoare, în grădini, toată 
atmosfera de repaos, de potolire şi de afecţiune, căreia poetul Ion 
Vinea a izbutit cândva să-i dea glas într-unui din muzicalele sale 
poeme. 

Ne amintim de gândul exprimat mai de mult într-o conferință 
la Radio, de un scump prieten răpit prea de timpuriu dintre noi, 
romancierul Gib I. Mihăescu; locuitorul marilor capitale, spunea 
prietenul nostru, se plictiseşte. El trăieşte izolat, ignorându-şi 
vecinii.necunoscând nimic din viața celor ce îl înconjoară, chinuit 
şi ros de o singurătate fără scăpare. La Paris, la Londra, la Berlin 


267 


sau la Bucureşti, stau uşă în uşă, pe acelaşi „palier", oameni cari 
nu ştiu nimic unul de altul, oameni tot atât de zgârciţi cu bucuriile 
ca şi cu tristeţile lor. Şi vecinătatea aceasta străină, aproape ostilă, 
poate dura ani şi ani. Nicicând citadinului acesta nu i-ar putea 
trece prin minte să alerge la vecin să ceară un ajutor grabnic, un 
medicament când e în suferință, sau o unealtă când e în nevoie, 
sau măcar un cuvânt bun, un sfat, o încurajare. 

Dar nu despre asta vorbea Gib I. Mihăescu. El sublinia 
plictiseala locuitorului marelui oraş. Provincialul cunoaşte în 
amănunțime viaţa vecinului său. El ia parte la toate micimile sau 
la toate grandorile acestei vieţi. El n-are timp să se plictisească. 
Orice eveniment, orice întâmplare, o ieşire din orele obicinuite, o 
preumblare extraconjugală pe stradă, e comentată, cercetată 
îndelung. Cetăţeanul din Capitală plăteşte preţul independenţei 
de care se bucură față de vecin: se plictiseşte. De aici goana 
metropolitanilor spre cinematografe, spre teatre, spre spectacole 
sportive. Dar plictiseala lui nu e decât pe jumătate învinsă, căci 
nici o distracţie nu se poate compara cu aceea pe care o oferă 
spectacolul vieţii. 

De la o vreme, de altfel, şi locuitorii unei mari capitale, cum e 
Parisul, încep să ducă o viață provincială: în cartiere se formează 
adevărate mari familii, în care insul se întâlneşte mereu cu 
aceleaşi figuri, ia aperitivul la aceleaşi ore, joacă seara biliard cu 
aceiaşi prieteni: o atmosferă provincială, dar lipsită de farmecul 
acela patriarhal al provinciei, în care în fiecare seară se urzeşte un 
suflet. 


POEZIA ŞI GUSTUL COMUN 


A fost reluată la noi. de la o vreme, tema literaturii ermetice. 
Poetul Alexandru Philippide, într-o serie de foiletoane, a pus 
câteva concluzii din cele mai interesante, în legătură cu această 
problemă. Domnia-sa s-a ridicat împotriva gustului de cenaclu 
restrâns, pledând cu argumente îndreptăţite cauza gustului 
comun. Autorul acestor rânduri va mărturisi de la început că şi el 
s-a simţit, în ultimii ani, atras spre o literatură care să fie cât mai 
putin joc de abstracții şi de imagini şi cât mai mult ecou al unei 
bucurii sau al unei tristeţi unanime. El s-a gândit la un scris, nu 
facil dar inteligibil, şi care să răspundă la bătaia de inimă a unei 
mulțimi. Paralel cu manifestarea d-lui A 1. Philippide, s-au adus şi 
de la alte tribune atacuri împotriva literaturii şi - mai ales - a 
poeziei ermetice. Poezia e un domeniu din cele mai fragile, prin 
care nu se poate umbla decât cu mare băgare de seamă. Orice pas 
prea hotărât riscă să sfarme sub călcâie flori şi broderii de spume. 
Călătorul prin aceste ţinuturi va trebui să vorbească şi să respire 
cu teamă, să nu sperie păsările magice care au poposit aici, să nu 
rupă pânza de păianjen a unei vrăji de basm. Toţi cei care au 
încercat să definească poezia, să-i impuie legi şi hotare bine 
trasate, au dat greş. O spune însuşi Paul Vatery - căruia nimeni, 
din nici o tabără, nu-i va putea contesta experienţa poetică - în 
prefața antologiei poeților de la Nouvelle Revue Francaise. Noi 
ne vom feri, aşadar, să dăm o definiţie limitativă a poeziei, - fie că 
e vorba de formă, fie că e vorba de fond. Ceea ce am voi să 
desluşim e dacă axiomele atât de limpezi, cu privire la gustul 
comun, ale d-lui A 1. Philippide, se pot aplica la poezie. Şi. pentru 
aceasta, ne vom îngădui să facem un amplu împrumut dintr-un 
studiu apărut recent în marea revistă franceză Le Mas, cu privire 
la unul din cei mai de seamă filologi ai timpului nostru: danezul 
Otto Jespersen. D. Jespersen atribuie cuvântului două funcțiuni: 
o funcțiune comunicativă şi alta expresivă. Prima funcţiune 


269 


corespunde întrebuinţării pe care o dăm cuvântului în viaţa de 
toate zilele şi îşi găseşte o formă purificată în limbagiul ştiinţific; 
a doua funcțiune constă în exprimarea universului nostru 
lăuntric, în sugerarea stărilor de suflet care scapă preciziunei şi îşi 
găseşte forma ei supremă în poezie. Nu se poate nega - constată 
d. Jespersen - că evoluţia din zilele noastre a limbilor europene e 
în avantajul funcţiunei lor utilitare şi ştiinţifice şi în detrimentul 
funcțiunei expresive. 

E o constatare generală că istoria tuturor literaturilor începe 
cu poezia; proza apare mult mai târziu şi conservă o vreme 
urmele dicțiunei poetice. Aceste urme se şterg însă tot mai mult. 
Elementele discursive, raţionale, comode, iau locul celor 
expresive, concrete, poetice,adică acelor creatoare. Iată, aşadar, 
înţelesul acestei transformări: cuvântul, simbol viu, legat de lucrul 
pe care îl reprezintă, devine un simplu semn abstract, asemănător 
acelora întrebuințate în algebră sau în codul telegrafic. Din 
punctul de vedere practic, această metamorfoză raţionalistă a 
cuvintelor nu poate fi decât folositoare. Ea ucide însă funcțiunea 
de expresie vie a cuvântului şi deci poezia. Nu e. de mirare deci - 
spune d. Jespersen - că în secolul al XVIII-lea, când evoluţia 
aceasta raţionalistă a avut un curs mai rapid, poeţii i-au opus o 
rezistență violentă, care a fost una din cauzele romantismului. 
Lupta începută atunci nu s-a potolit încă. Ea a continuat sub 
înfăţişarea simbolismului sau aceea din zilele noastre, a 
expresionismului şi a surrealismului. 


Constatările d-lui Jespersen coincid cu acele ale unui critic 
italian, Chiaiini, care a susţinut că cele mai bune condițiuni de 
dezvoltare a geniului unui mare poet se găsesc în epoca în care 
limba literară a ţării sale e încă în faza începutului. Şi, în adevăr, 
fie că e vorba de Dante în Italia, de Shakespeare în Anglia, de 
Ronsard în Franţa, de Puşkin în Rusia sau de Eminescu la noi, 
regula lui Chiarini pare să fie din cele mai justificate. Creaţia 
poetică, la toţi poeţii de mai sus, e simultană cu creaţia linguistică. 
Fiecare cuvânt are o frăgezime nealterată. Mai târziu, când 
cuvintele încep să se uzeze, poetul se vede nevoit să înlocuiască 
această frăgezime prin apropieri neaşteptate de cuvinte, prin 
metafore, prin imagini. Alteori, el încearcă să-şi creeze o limbă 
artificială, a lui, fie făcând apel la trecut, cum a fost cazul poetului 
Chatterton, care a scris versuri într-o limbă medievală, fie 
amestecând cuvintele cele mai rare cu cuvinte de toate zilele, fie 
încercând să inventeze un idiom poetic personal, cum a făcut 
Mallarme. 


270 


Acestui efort se datoreşte dojana, atât de des adresată 
poeţilor, că sunt incomprehensibil). E aici - spune comentatorul 
d-lui Jespersen - manifestarea prejudecatei raţionaliste care nu 
admite decât un scris logic şi clar ca un calcul aritmetic. Dar 
dojana mai vine şi din fapluJ că, la începutul literaturei, limbagiul 
poetului nu se deosebea de limbagiul de toate zilele. Poetul însă 
nu-şi poate dărâma opera din cauza acestui conflict. El tiebuie 
să-şi continue misiunea de a îmbogăţi sensibilitatea şi inteligența 
omului şi, atâta vreme cât va voi să infuzeze cuvintelor vechile lor 
virtuți de evocare şi de expresivitate, el se va ciocni cu gustul 
confortabil şi comun. 


UN ANIMAL CIUDAT 


Filosoful Julien Benda, citându-l pe Herodot, povesteşte 
undeva că regele Ciliciei, trimițând în dar un elefant regelui 
Capadociei, a primit de la acesta următorul răspuns: îţi trimit şi eu 
un animal ciudat: un filosof. 

în nici o altă vreme, nici chiar în aceea a lui Herodot. 
filosoful, gânditorul nu va fi părut un ins mai nelalocul lui decât 
în vremea noastră. S-ar spune că universul întreg e cuprins de o 
tarantelă stranie, în mijlocul căreia cugetătorul, omul pornit pe 
reflexiune, n-are ce căuta. Popoarele, dezamăgite, poate pe drept 
cuvânt, de jocul abstract al gândirii, şi-au întors fața de la 
căpeteniile spiritului spre acele ale faptei. Trăim de vreo două 
decenii într-o zodie a vorbelor goale. Mulţimi cari şi-au pierdut 
speranţa într-o cultură ineficace sunt gata să-şi dea viaţa pentru 
formula rudimentară a primului aventurier abil. E cunoscut cazul 
acelui american, doctorul Towsend, care şi-a câştigat milioane de 
partizani - şi fonduri impresionante - cu ideea simplistă de a se 
plăti fiecărui american ajuns la vârsta de 60 de ani o rentă viageră 
de câteva sute de dolari. Ideea avea aparențele cele mai 
atrăgătoare: fiecare cetăţean ştiindu-şi bătrâneţea asigurată, nu ar 
mai avea nevoie să economisească; tot câştigul ar fi astfel cheltuit, 
mărind bunăstarea economiei generale. Şomajul nu ar mai exista, 
deoarece oamenii în vârstă ar ceda locul celor tineri. Numai că 
doctorul Towsend nu spunea de unde avea statul să-şi procure 
miliardele necesare acestei reforme uriaşe. Milioanele de adepţi 
cari îi trimiteau fonduri de propagandă nu-şi puneau această 
întrebare. Şi aşa s-a putut vorbi chiar de o eventuală candidatură 
a d-rului Towsend la preşedinţia Republicii. 

Hotărât lucru: popoarele nu vor poeme nici construcţii logice, 
nici  silogisme, nici argumentări filosofice sau ştiinţifice 
deschizând orizonturi minunate ale gândirii. în fruntea lor, ele nu 
vor pune nici pe savant, nici pe cugetător, nici pe artist. Oameni 


272 


cu posibilităţi ale inteligenței reduse, inşi cărora puțin le pasă de 
adevărul filosofic şi care oricând sunt gata să supună ştiinţa, 
filosofia sau arta unor legi şi unor considerente stiăir.e Io», ştiu să 
cucerească aproape pretutindeni simpatia şi incredeiea mulțimii. 
Să însemne oare aceasta faliment eii culturii şi al gândirii? In fața 
unei psihoze colective, cărturarul nu mai aic autoritate. HI nu 
poate decât privi cu tristeţe dezlănțuirea unei rr.ulțimi pe care 
omul fără cultură, dar de acţiune, va şti să o conducă pe căile 
scopului său. E adevărat că nici gânditorii, nici artiştii, nici 
savanții nu au dat până acum omenirii ceea ce e* aşteaptă dc la 
dânşii. Ei s-au mulțumit să cânte sau să contemple o suire de 
lucruri pe care n-au încercat ;-o îndrepte cu nimic. Mulţimilor 
însă le e foame. Şi foamea aceasta nu cere nici logică, nici versuri. 
Ea se mulţumeşte cu o făgăduinţă oricât de iluzorie, spusă însă cu 
vorbe tari, fără grijă de conţinut şi de adevăr. De aceea, ca şi în 
zilele lui Herodot, un filosof, un artist, un savant cu judecata 
limpede şi cumpănită, vor părea încă multă vreme nişte animale 
ciudate. 


O TOAMNĂ ŞI UN PRIETEN 


Uneori, în zilele acestea de toamnă, soarele are o strălucire 
caldă, care aduce în inimă o suavă adiere de nădejde. 

Atunci, toamna pierde toate semnele ei de vestejire şi de 
tristeţe. Ea devine o a doua primăvară, la capătul căreia 
străjuieşte nu anotimpul de resemnare şi de moarte, ci acei al 
înfloririi şi al triumfului, de fericire şi de viaţă. In zilele acestea, 
chipul omului se luminează de speranţă: „vor veni zile bune", - 
pare să-şi spună el, întocmai ca şi primăvara. Şi el uită că la porțile 
oraşului au început să vuiască lungile convoaie de păduri aduse în 
vagoane şi în căruţe, pentru frigul flămând care va sosi şi el în 
curând. 

în porţi, gospodinele târguiesc maldăre de legături de 
ceapă.saci cu cartofi temători şi umili, gogoşari şi pătlăgele vinete 
cu pântecul tot mai plin, greoaie şi leneşe ca nişte păsări cari s-au 
îngrăşat prea mult peste vară. 

Până târziu, răsună în curți doagele bătute la butii pline cu 
morcovi, cu ardei, cu castraveți sau cu pepeni, plutind în apa 
sărată ca nişte luceferi potoliţi. Sunt, fireşte, şi bucuriile toamnei. 
Dar dulceața din aer, vocile aburoase care îşi răspund în grădini, 
nu anunţă zbaterea sterilă care va să urmeze. Să fi uitat oamenii 
ros:ul nedezminţit de mii de ani al anotimpurilor? Sufletul lor 
optimist să nu vrea oare să se lase înfrânt şi să mai spere ei că în 
curând vor veni corăbiile pline de muzici ale primăverii? Vor veni 
corăbii, dar vor fi acelea de sticlă rece şi tăioasă, ale iernii. Vor 
înflori copacii, dar florile lor vor fi de gheaţă, ca o suflare a morții. 
Căci în zilele care urmează, natura, într-o luptă uriaşă, va pierde 
podoabele sale, se va despuia de frumuseţe, pentru ca, mult mai 
târziu, după luni de adormire, să renască într-o sărbătoare a 
învierii. Dar până atunci fierul de plug al toamnei va fi lăsat o 
dâră neştearsă, de durere: 


„La toamnă, când frunza va îngălbeni, 


274 


Când, pentru ftiziei, nu se ştie ce noi surprize vor veni"... 

Cum sună versurile lui Bacovia. Poetul a ştiut că toamna, o 
dată cu frunzele pline de melodie, ia cu dânsa în întuneric şi pe cei 
mai buni şi mai scumpi dintre prieteni. Toamna - şi în curând se 
împlineşte anul - a fost aceea care l-a răpit dintre noi pe 
minunatul Gib I. Mihăescu. Moartea l-a surprins pe iubitul nostru 
prieten aşa cum ne va surprinde şi pe noi ceața mohorâtă a 
toamnei: cu surâsul şi cu speranţa pe față. Gib I. Mihăescu nu era 
încă în miezul vieţii lui. Patruzeci de ani sunt încă o vârstă a 
primăverii. 

El a plecat dintr-o dată, ca un prieten pe care îl mai crezi încă 
acasă, scriind poeme în dosul perdelei luminate, şi de care afli 
într-o zi că e departe, într-o altă ţară. 

Gala Galaction spunea cândva că vine o vârstă când cei mai 
buni şi mai numeroşi prieteni ai noştri sunt dincolo de hotarul 
acestei lumi. Toamna nu mă poate, aşadar, bucura. Ea l-a luat - 
cu acea surpriză pentru ftiziei, de care vorbeşte Bacovia - pe 
prietenul voios, simplu, plin de afecţie şi de gesturi nobile, pe acel 
Gib I. Mihăescu a cărui mare statură de romancier căpăta o şi mai 
amplă aureolă prin statura modestă, rezervată, a omului. 

în toamna aceasta în care, voi duce, poate, la bun sfârşit 
traducerea în franțuzeşte a misterioasei Rusoaice a lui Gib I. 
Mihăescu, mi-ar fi plăcut să merg pe străzi cu acest prieten în care 
viața şi speranţa vibrau fără încetare, şi să fi crezut şi eu, molipsit 
de optimismul lui, că nu iarna şi ura aspră ne stau în preajmă, ci 
un anotimp al iubirii şi o omenire fericită... 


UMANIZAREA STATUILOR 


Am avut prilejul să mai semnalez cititorilor acele Poeme 
într-un vers, pe care d. Ion Pillat le-a publicat de curând. 

Genul creat de d. Ion Pillat a părut să intereseze atât de mult, 
încât o recenzie pe care am trimis-o, însoţită de câteva traduceri, 
revistei Le Mois. a fost reprodusă în întregime de Mercure de 
France. 

Formule mai mult sau mai puţin apropiate de aceea a d-lui 
Ion Pillat au fost încercate şi de alți poeţi. Les Nouvelles 
Litteraires reproduce din revista Cruz y raia. care apare la 
Madrid, - în timpul tristelor evenimente din Spania mai sunt deci 
oameni cari se gândesc la poezie - o serie de aşa-numite 
„greguerias", un soi de mici poeme reduse de cele mai multe ori 
la o simplă frază, gen creat de Ramon Gomez de la Sernâ şi 
asemănându-secuhai-kai-urile japoneze. 

Multe din aceste „greguerias" conţin imagini sau reflecţii 
surprinzătoare. 

lată una, pe marginea căreia îmi voi îngădui, la rându-mi, 
câteva reflecţii: 

„Numai după ce au încetat împuşcăturile, se poate admira 
impasibilitatea statuilor: atunci bagi de seamă că ele au rămas pe 
piedestalul lor şi că n-au luat-o la fugă”. 

Rigiditatea şi teatralismu! statuilor - în toate oraşele lumii - 
m-au lăsat întotdeauna în nedumerire. în colţuri de stradă sau în 
squaruri, sau în grădini publice, apar deodată enormi inşi de 
piatră, întinzând un braţ amenințător, sau ţinând dramatic o 
mână pe piept, sau ţintind cu degetul, voluntar şi energic, un 
punct invizibil din spaţiu. Fiinţele pe care aceste statui ar voi să le 
reprezinte au fost, în viaţa lor de toate zilele, ca oricare altul 
dintre noi: au avut supărări şi bucurii, s-au luptat cu mizerii 
mărunte sau uriaşe, s-au mişcat pe străzi, în tramvaie sau în 


276 


cupele, au lucrat ori s-au odihnit în laboratoare, în uzine sau în 
consilii de administraţie. 

De unde această nevoie de a-şi aşeza acum, în nemurirea lor 
relativă, într-o atitudine crispată şi neumană? Ei par, de pe soclul 
lor de piatră, că dintotdeauna au comandat şi au dominat. Şi 
oricând, la lectura unei cărți sau la un taifas tihnit, cu dulceaţă şi 
cu cafea, cu prietenii sub arcadele de viţă sălbatecă ale grădinii 
părinteşti, ei au stat rigizi şi demni, cu fruntea încruntată, cu 
atitudini teatrale, de supraoameni. 

Se poate întâmpla ca statuile, ca nişte maşini diavoleşti 
inventate de oameni şi pe care oamenii nu le mai pot stăpâni, să 
fi depăşit rostul căruia au fost sortite şi să fi intervenit cu o 
autoritate nebănuită în viaţa propriilor lor creatori. Statuile cu 
pozele lor hieratice, nemaisemănând oamenilor, oamenii au 
început să dorească să semene statuilor. Şi de aceea, poate, în 
diferite părţi ale lumii, se văd azi mulțimi întregi mergând cu paşi 
sacadaţi, sau umplându-şi piepturile şi înălțând capul într-o 
atitudine orgolioasă, ca nişte adevărate statui. Statuile, exemplele 
date de statui, sunt de vină, poate, de inumanizarea omenirii de 
astăzi. Şi dacă sunt puţine speranţe să mai poţi duce pe o cale de 
lumină şi de împăcare imensele mulțimi sanguinare, dacă omul a 
ajuns el însuşi o statuie fără suflet, care a uitat mersul simplu şi 
„bună-ziua" rostită fără gesturi teatrale pe străzi, dacă omul, deci, 
nu mai poate fi umanizat ar trebui să se încerce măcar 
umanizarea statuilor. 

în locul uriaşilor de piatră, înfumuraţi şi sfidători, ar trebui 
pusă imaginea omului modest şi mediocru, de toate zilele, 
îmbrăcat în haine sărace, cu umerii puţin aduşi, cu privirea umilă 
şi dornică de linişte şi de pace. Atunci, statuile, ca nişte adevăraţi 
oameni necăjiţi şi cuminţi, ar privi cu nedumerire şi cu milă 
defilarea grandilocventă a mulțimilor de statui-oameni. Şi, cine 
ştie, poate de la o vreme, imitând din nou statuile, de astă dată 
omeneşti şi simple, oamenii vor redeveni din nou oameni. Atunci 
poetul nu se va mai mira că statuile rămân locului când se aud 
împuşcături, pentru că împuşcăturile acestea vor fi ale focurilor 
de artificii şi ale salvelor pentru sărbătoarea şi bucuria generală. 


PETIŢIA MÂINII STÂNGI 


Un ziar francez aminteşte, în preajma acestui nou an şcolar, 
de celebra Petiţie a mâinii stângi, pe care a scris-o, acum vreo sută 
cincizeci de ani, Franklin. Prejudecata infuzată din generaţie în 
generaţie copiilor, de a nu se folosi decât de mâna dreaptă, e 
departe încă de a fi înlăturată. 

întâietatea dată dreptei e atât de curentă, încât insul care se 
poate, într-o oarecare măsură, sluji şi de braţul stâng e privit ca un 
fenomen ciudat, al cărui viciu de „stângism" trebuie grabnic 
corectat. Un medicpe care îl întrebam cândva de unde să provină 
acest dispreţ pentru mâna stângă, această, la început voită, şi mai 
târziu involuntară, delăsare a unui braţ sortit să aducă servicii 
egale acelora ale braţului socotit principal, ne-a răspuns că, prin 
poziţia lui în apropierea inimii, brațul stâng a fost instinctiv ferit 
de eforturi prea mari. Natura pare să contrazică însă afirmaţia 
medicului. La animale, membrele din partea stângă a corpului 
sunt supuse aceloraşi oboseli ca şi membrele din partea dreaptă. 
Şi că e vorba numai de un rezultat al educaţiei o dovedeşte faptul 
că, înainte de a fi primit observaţiile părinţilor şi ale profesorilor, 
copilul se foloseşte de mâna stângă întocmai ca şi de mâna 
dreaptă. De câte ori mama, cu grijă de buna ţinută a copilului, nu 
îl dojeneşte pe acesta la masă: „nu ţine lingura în mâna stângă”. 


Copilul totuşi ţine lopăţica sau creionul cu care schiţează 
fantasmele visului său treaz. în mâna stângă sau în mâna dreaptă, 
fără preferinţă. 

Concepţia diferenţei între cele două braţe e atât de unanimă, 
încât în contractele de asigurare contra accidentelor, societăţile 
de asigurare prevăd o indemnizare mult mai importantă pentru 
pierderea brațului drept decât pentru aceea a braţului stâng. Câtă 
dreptate are, aşadar, disprețuita mână stângă, când prin glasul lui 
Franklin exclamă: 


278 


„Suntem două surori gemene; cei doi ochi ai omului nu se 
aseamănă între ei mai mult decât ne semănăm noi; nici nu sunt 
mai în armonie decât am putea fi noi două, sora mea şi cu mine, 
dacă n-ar fi spiritul de părtinire al părinţilor noştri, cari fac între 
noi cea mai nedreaptă deosebire. Din copilărie am fost crescută 
să o consider pe sora mea drept o ființă de un rang superior 
rangului meu; am fost lăsată să cresc fără nici o cultură, în vreme 
ce nici o jertfă n-a fost prea scumpă pentru educarea sorei mele, 
ea a avut profesori care au învăţat-o scrisul, desenul şi o mulțime 
de alte talente plăcute; iar dacă eu mă atingeam vreodată de un 
creion, de o peniță sau de un ac, eram certată cu cea mai mare 
severitate". 

Profesorii ar trebui să reflecteze la această plângere dreaptă a 
mâinii stângi, plângere căreia nimeni nu i-a mai dat glas de la 
Franklin încoace. 


O CARTE SALVATĂ 


Cartea dumitale de poeme - mi-a spus zilele trecute un 
prieten - am cumpărat-o de la un anticar. Era cu dedicație, a 
adăogat prietenul meu, cu puţină răutate în voce. îţi pot spune şi 
pentru cine era dedicaţia. 

- Cuvintele dumitale nu mă supără deloc, - i-am răspuns 
prietenului. Cel care a vândut anticarului volumul, pe care i i-am 
trimis cu dedicație, a făcut fapta cea mai înțeleaptă cu putinţă. Şi 
vestea pe care mi-o dai mă bucură. lată de ce: eu m-am putut 
înşela: am trimis cartea mea unei persoane care nu dorea această 
carte. Filele, în care erau strânse poemele mele, au căzut, aşadar, 
într-un loc străin. Primitorul acestor poeme le-ar fi pututpune 
între atâtea alte cărţi, în unul din rafturile bibliotecii sale. Atunci, 
cartea mea ar fi fost pierdută cu desăvârşire. Căci, pentru un ins 
care nu iubeşte decât de faţadă cartea, biblioteca e un cimitir. El 
ar putea chiar lăsa în vitrine numai cotoarele cărților. Sau. şi mai 
mult: biblioteca ar putea fi numai desenată pe perete, dând iluzia 
optică a unui decor de teatru. Cartea e o ființă ciudată, care nu 
trăieşte decât din viața unei alte fiinţe: cititorul. Cartea e ca o 
lună, care primeşte lumina de la soarele ei: cititorul. Ea aşteaptă 
mâna fremătătoare, ochiul binevoitor şi atent. Dumneata îmi 
spui, însă, că prietenul de care e vorba a dus cartea mea la anticar. 
Poemele mele au fost deci salvate. La anticar, cartea va aştepta o 
zi, o lună, un an, până când sincerul ei preţuitor o va recunoaşte 
şi o va cumpăra. De data aceasta, cartea va ajunge în mâna 
prietenului adevărat. De altfel, la anticar nu vin decât iubitorii de 
cărţi. Ei cumpără, acolo, o carte uzată, fără coperte strălucitoare, 
dar pe care, în visul lor, au dorit-o de mult. Şi trecerea cărţii mele 


280 


prin prăvălioara înțesată de tomuri şi de reviste din alte vremuri 
nu i-a putut fi decât de folos. Ea se va fi întâlnit acolo cu autori şi 
cu poeme pe care epoca noastră tumultuoasă îi nesocoteşte şi îi 
uită. Şi va fi poposit şi în mâinile acelui ins simpatic şi înţelegător 
care e anticarul. Şi poate mă mai bucură şi faptul că în felul acesta 
cartea mea cu poeme îşi va fi îndeplinit şi misiunea ei de bun 
economic: ea a servit, în modesta ei măsură, circulaţia monetară, 
încă o dată, deci, ea s-a dovedit a fi ceva viu şi util. Şi de aceea, 
prietene, dacă poemele mele te vor amăgi, nu le îngropa într-un 
colţ uitat al bibliotecii. Vinde-le la anticar. 


CULTURĂ CU CHEIE 


Literatura şi arta pot fi ele oare supuse unor criterii străine de 
esența lor? Norme de ordin politic, social, moral, sau chiar 
economic, fixate de o minte conştientă, pot ele influența evoluția 
unei literaturi? Un curent artistic poate fi el oare provocat sau 
oprit după voie? lată atâtea întrebări cari au devenit de 
actualitate în urma campaniilor din ultima vreme împotriva 
unora din reprezentanţii de frunte ai poeziei sau ai prozei 
contimporane. Literatura se conduce după legi cari îi sunt proprii 
şi evoluţia ei nu poate fi stăvilită şi nici măcar întârziată prin 
măsuri cu caracter administrativ sau prin comandamente 
interzicând anume forme ale expresiei artistice şi stimulând 
altele. Asemenea apeluri vor putea avea un ecou în public. 
Acesta îl va urma poate pe insul care se indignează împotriva 
unora dintre scriitori, invocând un criteriu la îndemâna 
mentalităţii generale şi comune. Asupra artiştilor creatori însă, 
acțiunea cenzorilor va rămâne fără rezultat. Ca şi în ştiinţă, orice 
cucerire a artei odată câştigată, nu mai poate fi luată înapoi. Aşa 
cum un medic, un chimist nu ar putea nesocoti cercetările unor 
înaintaşi, un poet va trebui să ţie seamă totdeauna de experiența 
predecesorilor săi. Limba, construcţia versului, rima, ritmul, 
metafora, asociația de imagini sau de idei, odată ajunse la un 
punct al evoluţiei lor, nu se mai pot întoarce la o vârstă care a fost 
depăşită. 

Dacă artistul ştie instinctiv că numai ultimele legi ale artei 
trebuie să-l conducă, publicul însă îşi poate lăsa gustul falsificat 
de sentinţe cu aparenţă de logică strânsă, făcând apel la 
sentimente care n-au ce căuta în judecarea unei opere artistice. în 
mod conştient, oameni cu autoritate ar putea înlătura din 
circulaţie - scoțând din manuale şi din antologii - anume autori şi 
anume opere. Ceea ce ar suferi ar fi cultura generală. în felul 
acesta, s-ar ajunge la o cultură artificială, la un gust public redus, 


282 


care s-ar îndepărta tot mai mult de efortul de creaţie al artistului 
adevărat. O asemenea educaţie a gustului ne aminteşte cazul 
recent al unui englez care, plictisit de a nu avea de mai mulți ani 
nici o ocupație, din pricina crizei, s-a hotărât într-o zi să cumpere, 
cu ultimele sale economii, toate ceasornicele vechi cu cheie, care 
se mai găseau pe piața Londrei. Englezul a încărcat aceste 
ceasornice într-o corabie şi s-a dus să le vândă indigenilor dintr-o 
insulă din Oceanul Pacific. Operația lui comercială a avut un 
succes strălucit. Dar lucrurile nu s-au oprit aici: englezul a vândut 
numai ceasornicele, fără chei. De câte ori băştinaşii voiau să-şi 
pună ceasornicele în mişcare ei trebuiau să vină la englez, care le 
împrumuta cheia în schimbul unei nuci de cocos. Englezul şi-a 
încărcat corabia cu nuci de cocos şi s-a întors în Europa. 

Sunt şi prin părţile noastre oameni cari împart cultura ca pe 
nişte ceasornice fără chei. Spectatorul, cititorul trebuie să se 
adreseze lor, numai lor, pentru a lua cunoştinţă şi a pune în 
mişcare resorturile unei gândiri şi ale unei arte făcând parte 
dintr-o epocă apusă. Se poate întâmpla însă ca acest public, ţinut 
la discrebe de posesia unei chei prea facile, să afle că există 
ceasornice şi opere de artă mai desăvârşite şi mai frumoase. 


STOFA INVIZIBILA 


Cunoaşteţi povestea cu ţesătorii înşelători, a bunului 
Andersen? E vorba acolo de doi dibaci meşteri ai înşelătoriei, 
cari anunţă cu trâmbiţe şi cu surle că sunt în stare să țeasă o stofă 
cum nu s-a mai pomenit până la ei. Uşoară şi străvezie ca aerul. 
Numai că, pentru a vedea această stofă, trebuie să fii un om cu 
mare cultură, cu mare gust şi cu fineţe de spirit. Pentru oamenii 
vulgari, fără instrucţie şi fără inteligenţă, această stofă e invizibilă. 

S-a întâmplat ca ducele din acel oraş să fie iubitor de 
vestminte. El îi chemă pe cei doi mari meşteri ţesători şi le dădu 
tot aurul, tot argintul şi toate firele de mătase de care aveau 
nevoie pentru misterioasa lor stofă. 

înşelătorii lucrară pentru dânşii aurul, argintul şi mătasea, iar 
pe războaiele de ţesut nu puseră nimic. Ei se prefăceau că 
lucrează de zor, dar suveicile erau goale. La o vreme, ducele îl 
trimise pe ministrul său să vadă cum stau cu lucrul ţesătorii. El 
intră în camera acestora şi pe războaie nu văzu nimic. 

- Cum găsiți desenele şi culorile, întrebară ţesătorii. 
Ministrul, ştiind că numai oamenii aleşi pot vedea această stofă, 
şi el nevoind să pară un om de rând, lăudă desenele şi culorile şi 
repetă aceste laude înaintea ducelui. în ziua sorocită, înşelătorii 
tăiară aerul cu foarfecele, se prefăcură că alcătuiesc o haină cu 
minunată trenă şi ducele, nevoind să pară nici el un om de rând, 
ieşi gol înaintea curtenilor săi, cari lăudau, cu toţii, neîntrecuta 
stofă. Fiecare în sinea lui spunea: „nu văd nici o stofă", dar 
nimeni nu voia să treacă drept un om fără gust şi fără cultură. 


Nu vi se pare că trăim acum povestea ţesătorilor lui 
Andersen?Fiecare în sinea lui recunoaşte că toate câte se petrec 
de la o vreme în lume sunt pline de răutate şi de nechibzuinţă 
omenească. Fiecare în sinea lui dezaprobă războiul care pare 
inevitabil, dar nişte dibaci ţesători au izbutit să-i convingă pe 


284 


oameni că cine nu vorbeşte ca dânşii e lipsit de inteligenţă, de 
cultură şi de demnitate. O adevărată panică a cuprins omenirea. 

Aşa, fiecare laudă desenele şi culoriie stofei invizibile. Numai 
că de data aceasta nu e vorba de o înşelătorie cu fire de mătase şi 
de aur, de data aceasta nu e vorba de războaie de ţesut, ci de alte 
războaie, care, in loc să ţeasă, desfac ceea ce generaţii de oameni 
au zămislit şi au construit. De data aceasta, țesătorii fabrică în 
adevăr o stofă; o stofă foarte vizibilă, de tunuri, de avioane, de 
puşti, de tancuri şi de submarine. Şi fiecare dezaprobă în sinea lui, 
dar aprobă cu voce tare. 


Povestea lui Andersen sc termină cu exclamaţia unui copil, 
care spune în auzul tuturor: „Despie ce stofă vorbiţi? Nu e nici o 
stofă!" 


Care e copilul dintre noi, care va avea curajul să spună lumii 
de azi că toate câte se petrec sunt rele şi că pacea e o stofă mult 
mai prețioasă şi mai frumoasă decât războiul? 


OAMENI ŞI VIETĂŢI 


Prezicătorii se întrec în a declara că, în bine ca şi în rău, anul 
1937 va fi un an hotărâtor. Criza, marea criză economică începută 
în 1929, e fără îndoială pe sfârşite. Lucrul acesta poate fi constatat 
în sălile de spectacole arhipline, în balurile şi seratele particulare, 
în linia crescândă a cifrei de afaceri a marilor întreprinderi 
pariziene. Slăbită pe tărâm economic, criza pare să capete însă 
forţe tot mai vii în domeniul politic şi social. Nici sub aspectul 
acesta - toată lumea e de acord - speranţele nu trebuiesc socotite 
pierdute. Fireşte, se vădesc pretutindeni semne îngrijorătoare şi 
surlele războiului se aud sunând în apropiere. Totuşi, războiul 
poate fi, şi va trebui să fie, evitat. De ce atâta grabă în a arunca 
panica în mulțime? 

Ultimele zile au fost, e drept, aducătoare de veşti 
neliniştitoare: incidente navale  germano-spaniole, note 
diplomatice întretăindu-se ca nişte fulgere din ce în ce mai repezi 
pe cerul de furtună ai Europei. Corespondentul din Berlin al unui 
ziar parizian anunţă că o ediţie a ziarului Der Angriff, care 
califică drept „ultimatum" cererea amiralului german adresată 
guvernului din Valencia a fost retrasă din circulație. Ediţia 
următoare numeşte această cerere „ultim avertisment". Oricum, 
cuvântul de „ultimatum" a fost rostit. Dar chiar acei cari l-au 
rostit - dându-şi seama de gravitatea consecinţelor - s-au grăbit 
să-l înlocuiască cu un altul, mai puţin semnificativ. în cercurile 
pariziene se desenează speranța că afacerea spaniolă - care, în 
văzul tuturor, s-a transformat într-o afacere internaţională -, va 
putea fi, într-un viitor apropiat, sfârşită printr-o înţelegere a 
puterilor interesate. Până atunci, cuirasatele se înfruntă unele pe 
altele, avioanele spintecă aerul, salutându-se cu salve 
omorâtoare. începutul anului nou e tot atât de plin de flăcări şi 
de sânge ca şi sfârşitul anului apus. Oamenii, de la depărtări mari, 
cu auzul ațintit la acest vuiet de arme, aşteaptă nedumeriţi. 


286 


Dar ce vor fi gândind, oare, păsările aerului sau vietăţile 
apelor, de aceste dezlănţuiri? Nu-şi vor fi spunând ele: „oamenii 
au venit în împărăţia noastră cu toate pornirile de ură şi de 
distrugere pe care n-au ştiut să le stăpânească în împărăţia lor"? 
Poate că animalele din jurul nostru iau parte la viaţa şi la gesturile 
noastre fără ca noi să bănuim că le facem şi lor tot atât de mult 
rău ca şi nouă înşine. O telegramă anunța zilele trecute că 10 000 
de pescăruşi, nemaiputând să zboare, au coborât, muribunzi, pe 
plaja de pe coasta lutlandului. E vorba de pescăruşi cari, plutind 
multă vreme în dâra plină de petrol a unui vapor, şi-au impregnat 
atât de mult aripile cu petrol, încât n-au mai fost în stare să 
zboare.Imensul nour de 10 000 de pescăruşi s-a prăbuşit pe plajă. 
Nota ziarului adaogă că locuitorii, miloşi, au împuşcat bietele 
palmipede, spre a le scurta agonia. Pasărea atât de mult iubită de 
poeţi, şi despre care în unul din „poemele sale într-un vers" 
poetul Ion Pillat spune: „Din valuri, spume albe au început să 
zboare”, această pasăre, în adevăr asemănătoare unei spume 
masive, a căzut victimă industriei şi ingeniozității omeneşti. Câte 
alte vietăţi nu vor fi suferind alături de oameni, de exploziile 
minelor submarine, sau de bombardamente aeriene sau terestre! 
Gândul nu trebuie să meargă însă aşa de departe. E de ajuns să 
ne înfiorăm la imaginea zecilor de mii de cadavre şi de răniţi. Şi 
poate că imaginea aceasta îi va face pe oameni să-şi regăsească 
speranţa în omenire şi să înlăture printr-o împăcare, fie chiar 
„strâmbă", un măcel care în nici un caz nu poate fi socotit drept. 


NOTE ŞI COMENTARII 


PROZE 
DIN VOLUME 


A DOUA LUMINĂ 


Volumul A doua lumină a fost publicat în 1930 de Editura Unu la Bucureşti 
(Tipografia „Steaua Artei”, 123 p.). Cuprinde eseuri şi articole cu caracter 
programatic, tipărite de Ilarie Voronca în perioada 1925-1930, îndeosebi în 
revistele de avangardă /nzegral şi unu. 

Textele din acest volum au fost reluate în culegerea: Ilarie Voronca, Act de 
prezenţă, ediţie îngrijită, studiu introductiv si note de Ion Pop, Cluj, Editura 
Dacia, 1972. 


p.9 A DOUA LUMINĂ 


A apărut în revista unu, nr. 16, august 1929. Manuscrisul nu s-a păstrat. 
Textul publicat în revistă prezintă unele diferenţe faţă de versiunea din volum: 
p. 9, rândul 5: „printre mesele strâmte"; r. 14: După „... torentul în clocote al 
minutului”, urma pasajul: „întreaga existenţă redusă la pipăirea cu degetul a 
cucuielui (sic!) de pe fesă" - eliminat din carte; p. 10, r. 12: „nu-l cunoaşte”; 
evidentă eroare de acord, rămasă şi în volum, corectată în ediţia de faţă, r. 22-23: 
„Evoluţia în falş a costumului... falşul poem"; r. 31: „al inelului"; greşeală prezentă 
şi în volumul din 1930; p. 11, r. 24: „ca o mănuşă"; r. 24-26: „S-ar putea în acestea 
găsi desluşirea tâmpeniei semnate acum în Rampa sau Gândirea de autorul 
Salomeei...”. „Autorul Salomeei şi al paginilor Din paharul cu otravă” este 
Adrian Maniu. Cele două cărți au apărut în 1915 şi, respectiv, 1919. R. 29-30" a 
cutărui poet director de revistă contimporană. Grija neascunsă a acestuia... 
Aluzia, mai directă în versiunea din unu, îl priveşte desigur pe Ion Vinea. director 
al revistei Contimporanul, cu care gruparea „unu ” intrase în conflict (v. şi Coliva 
lui Moş Vinea, articol polemic scris de Voronca şi semnat sub genericul unu, în 
nr. 29, septembrie 1930, al revistei conduse de Saşa Pană, ca şi alte pagini marcând 
ruptura faţă de gruparea constructivistă datorate lui Ilarie Voronca sau Ştefan 
Roii); r. 36: „neştiitor"; p. 12, r. 26-27: „îmi spun D-nii E. Lovinescu & Co."; r. 39: 
„batjocura"”; p. 13, r. 14: din finalul pasajului a fost eliminat, în volum, rândul. 
„Niciodată Ion Călugări) n-a luat numele poemului în deşert”; r. 15: Rândurile 
consacrate iui F. Brumea apar în revistă ca notă de subsol, într-o formulare uşor 
diferită de textul definitiv: „Poemul refugiat pur în reportagiul lui F. Brunea. (Va 


291 


fi justificarea „Dimineţii"” în clipa judecății de apoi). Dar e o cascadă..."; r. 17; 
Pasajul care începe cu acest rând lipseşte din versiunea tipărită în revistă, care - 
după remarcile despre Ion Căiugăru - continuă cu secvența: „Când toate se vor fi 
sfârşit"...; p. 14, r. 1-6: pasaj absent din textul publicat în unu; din revistă lipseşte 
nota despre A Mauro's. 


p. 15 PE MARGINEA „INTEGRALULUI" 


A apărut în revista /nfegral, nr. 10, ianuarie 1927, p. 3-4, sub titlul Pe 
marginea unui festin. 

P. 15, r. 15: In revistă: „sufletesc cât geografic”; r. 16: „ai secolului al XX-lea”; 
r. 20-21: „cetăţile se desfoaie precum cozi de păuni"; r. 29. „dincolo de 
binefacerea satisfacţiei imediate"; p. 16, r. 12: „descuiare a drumurilor”; p. 17, r. 4: 
„peste privire scăzute"; r. 24: „până-n măduvă"; r. 32: „cu ierburi puternice, ca un 
lasso meningea lui"; r. 3 de jos: „cum cred câţiva universitari impotenţi"”; în 
versiunea publicată în /nzegral, această secvenţă se încheie cu câteva rânduri de 
violenţe verbale la adresa criticului şi esteticianului M. Dragomirescu: „Numele 
lui Mihail Dragomirescu e penibil să-l rostim, după ce, de tinicheaua pe care după 
dânsul o trage, toate călimârile scrisului românesc au fost sparte. Dar tâmpenia 
acestui om şi a celor din stânga şi dreapta lui stăruie ca o escrescenţă enigmă, ca 
o uimire; acordurile cele mai elementare de sintaxă sunt nesocotite. De altfel (în 
afară de fraza D-lui E. Lovinescu, străjuită de un stil în cumpănă), proza criticii de 
ia noi e ilizibilă”; p. 18, r. 14: „D-lui B. Fundoianu"; p. 19, r. 1: „evadare în sine”; 
r. 3-4: Propoziția referitoare la Corneliu Mihăilescu lipseşte din textul publicat în 
Integral. în locul ei, se putea citi o alta, eliminată în volum: „Sub aparență fluidă, 
Victor Brauner are muşchi. Ia lecţii de box cu Stephane Rol!". Nota din subsolul 
acestei pagini a fost adăugată în vederea tipăririi textului în volum; r. 5: în revistă, 
acest pasaj începea cu următoarea propoziţie, eliminată în volum: „Nu sunt şef de 
birou la „Administraţia Financiară". Un certificat..."'; finalul secvenţei conţinea de 
asemenea o propoziţie eliminată mai târziu: „«Integral» e la rondul al 10-lea. 
Timpul"... 


p. 20 POEZIA NOUĂ 


Tipărit iniţial în revista Zntegral, nr. 4, iunie 1925, p. 2-3, sub titlul Cicarrizări 
(Poezia nouă). 

în versiunea din revistă, sunt de notat, de asemenea, unele diferenţe faţă de 
textul definitiv: p. 20, r. 9: „trebuie primită aşadar"; p. 21, r. 12: „întreg sistemul 
constructivist de acum"; r. 24: „nu-şi şterge lacrămile”; r. 38: „poezia planşă, 
inginer de creier, organism..."; p. 22, r. 18: „întins leneş pe cbaise-longue"; p. 22, 
r. 32: După acest rând, în versiunea din Zntegral apărea următorul pasaj, care 
încheia secvenţa: „Triumful poemului nou începe fecund cu Mallarmă. E, desigur, 


în toată expresia şi realizarea acestuia, cel mai construit ascensor pentru zgârie- 


292 


cerul imaginaţiei actuale. // Generaţia ultimilor ani (în Franța mai ales) a adus o 
contribuţie rodnică neașteptată. // Totuşi efortul de continuă cercetare a poemului 
nou oboseşte repede. Mulţi dintre răscolitorii de ieri sunt azi în declin, tot mai 
aproape de sucombare; între pulpele lor istovite, calul sălbatec de savană nu se 
mai frânge. Singur, printre ei (nume care trebuie reţinut), Tristan Tzara biruie cu 
o vigoare mereu reînnoită. în el se rup diguri, vuieşte peşteri, se strânge cheag 
ţipătul de acum". 


p. 23 DESPRE POEM ŞI ANTOLOGIE 


A fost publicat sub titlul Note despre poem şi antologie, în revista Integral, 
nr. 13-14, din iunie-iulie 1927, - număr special dedicat noii poezii franceze şi 
româneşti. Textul lui Voronca prefaţează secţiunea românească a acestei micro- 
antologii. (Pentru poemele franceze, introducerea, fără titlu, a fost scrisă în limba 
franceză de B. Fondane.) 


Remarcăm, în versiunea din revistă a textului, următoarele diferenţe: 
p- 23, r. 21: „Suflete se ating"; r. 23: „Ca suc gastric, imaginile”; p. 24, r. îs: 
„Jeanne d'Arc. le poete entend des voix"; p. 25, r. 1: „Şi nu Zuna, cum, fireşte, 
decrepiţi profesori universitari îl vor fi citit. De altfel,.."; r. 6: „surprindere în 
imagine". 

în afară de textul reluat în volum, versiunea din Zntegral cuprinde şi aceste 
rânduri finale: „Un cordon ombilical leagă poezia lui Stephane Roii de o cerească 
substanţă; sensibilitatea lui se nutreşte de-a dreptul din pântecul dumnezeirii. // O 
antologie făcută pentru tineri. // Voronca: ou allez-vous mon cher Ernest? // 
Cosma: J'ai rendez-vous avec un nuage. // Deschide de aici antologia ca o cutie 


craniană." 


p-'" SCRISOARE NETRIMISÂ 


A apărut în ziarul Omul liber, I, nr. 4, 24 noiembrie 1929, p. i. în textul din 
ziai «>. p. 16, r. 15), în loc de „asemeni contemplării", apare: „asemeni cu 
contemplarea" Ultima propoziţie a articolului din Omul liber - „Asta numai 


Dumnezeu ştie” a fost înlocuită în volum cu: „Cins ar putea şti?". 


p- 2S DE VORBĂ CU UN CONDAMNAT LA BOALĂ 


Publicat mai întâi în ziarul Omul liber, IlI, sir. 47, 19 ianuarie 1930, p. 1. 
Genevieve Tissier este soția lui B. Fundoianu. în raport cu textul definitiv, în cel 
din ziar apar următoarele diferenţe: p. 28, r. 22: „de care mă bucur"; r. 30: „de 
cearceafuri mari"; p. 29, r. 7-8: „genunchiul, un clopot”; r. 30-31: „scăderi şi 
înmulţiri de avuturi”. 


293 


p. 31 „POEME ÎN AER LIBER" DE STEPHAN ROLL 


A fost tipărit în revista unu, nr. 13, mai 1929. Reproduce manuscrisul aflat 


astăzi în arhiva Saşa Pană. 


în versiunea din revistă sunt de semnalat următoarele diferențe față de cea 


cuprinsă în volum: 

P. 31, r. 2: „o orhestră"; p. 32; r. 9: „până-n geamurile”; r. 15: „Autorul acestei 
pagini - care nicicând nu va trebui să fie un „articol"; r. 21: „carnea de azur a 
zborului!. 

în revista unu, articolul se încheie cu propoziţia: „în numele cititorilor 
imponderabili, îi mulţumeşte lui Stephan Roii pentru aerul şi azurul din el/Uarie 
Voronca. „Urmează şi un „P.S. Volumul, ca o frunte de sfânt, poartă nimbul 
desenelor lui Victor Brauner." 

Manuscrisul articolului (5 pagini de coli ministeriale, cu cerneală) prezintă 
câteva ştersături: p. 32, r. 2: „o corabie cu marinari de <azur> ozon"; r. 8: „El 
destinde praştia zilei <obosită> anemiată"; r. 17: „în cele mai felurite împrejurări 
<ale vieţii>."; r. 5 de jos: „Ce? <Vă văd> (Aha! Vă văd...)". 


p. 34 M. H. MAXY 


A apărut, se pare, pentru prima oară în volumul A doua lumină (1930). 


p. 36 VICTOR BRAUNER 


Publicat în revista unu, nr. 11, martie 1929, după manuscrisul care se află 
acum în arhiva Saşa Pană. 

Manuscrisul, scris cu cerneală, conţine foarte puţine ştersături; p. 36, r. 2: 
„toţi clopoţeii <nevăzutului> extazului”; r. 14: „îndreaptă <frizura> bucla 
codrilor". în pasajul eliminat în versiunea din volum (v. intra: „(Voi găsi răgazul 
să <desluşesc> lămuresc celor...)”; p. 37, r. 14-15: „un gest şi <toate> 
violoncelele..."; r. 19: „pasărea măiastră a <adevărului> nevăzutului”. 

Spre deosebire de versiunea din volum, textul din revistă începe fără a mai 
repeta numele artistului, în continuarea titlului: [Victor Brauner] .„Scormoneşte 
cu penelul lui toate penele gândului.” Alte diferenţe: p. 36. r. 27: „acel 
hermafroditism penibil al constructivismului"” (în volum, calificativul penibila fost 
eliminat). Următoarele două rânduri au, în volumul din 1930, această formă: 
„Popasul lui Victor Brauner în etapa mărginită la volum sau la abstracții..." 
Confruntarea cu manuscrisul şi cu textul tipăritîn unu arată că e vorba de o eroare 
tipografică: la culegerea textului, s-a sărit un rând, pe care îl reincludem în ediţia 
de faţă. Formularea completă este deci aceasta: „Popasul lui Victor Brauner în 
etapa acestuia din urmă a fost scurt. El n-a zăbovit să afle că pictura mărginită la 
volum...”. în textul din manuscris şi revistă, acest pasaj continua astfel: 
„Echivalentul lui Victor Brauner în poem: Stephan Rol!. (Voi găsi cândva răgazul 


294 


să lămuresc celor cărora li se cuvine, cerul încuiat în glasul şi în poemele lui 
Stephan Roii)”. , 


P- 38 GEO BOGZA 


A apărut în revista unu, nr. 23, martie 1930, reproducând fără modificări 
manuscrisul aflat astăzi în arhiva Saşa Pană. 

Față de versiunea definitivă, din A doua lumină, textul din revistă prezintă 
unele deosebiri, după cum urmează: p. 38, r. 1-2: „trecând prin ochiul verde şi 
aerian al lui Fundoianu"; r. 22: „peste turmele de țipete şi de nouri"; p. 39, r. 8-9: 
„sau pe al tău, Fundoianu, sau pe al tău, Roll." în volum, numele lui Saşa Pană şi 
paranteza care îl însoţeşte se substituie, aşadar, celui al lui Stephan Roll, poate 
pentru că mai fusese o dată amintit, la începutul articolului. 

Textul manuscris conţine un număr de corecturi: p. 38, r. 1: „Acea horă de 
panglici <peste inimi> în prietenie”; r. 8 Jocul imaginilor <tale> fugărindu-se ca 
nişte cercuri în <ecou> vuiet de spume”; r. 10-11: „pline de sucuri şi de 
<ciocănitoare> ecouri"; r. 30-31: „cheamă, la o <vedere> lunecare numai, liniile 
cutărui promontoriu, <trăsăturile cutărei capitale> pagodele..."; p. 39, r. 9: „pe al 
tău, Roll <sau Adamov sau Maxyx La fiecare..."; r. 18: „o cofiţă cu zmeură <şi cu 


răcoare> îmi arată..." 


P- 40 ÎNTRE MINE ŞI MINE 


Tipărit în unu, nr. 19, noiembrie 1929, după manuscrisul ca're se găseşte în 
arhiva Saşa Pană. 

Comparativ cu versiunea definitivă, notăm în textul publicat în periodic, 
următoarele diferenţe: p. 40, r. 7: „Neantul pe care.." (desigur, o eroare de tipar, 
căci în mss. apare forma: „spre care...; p. 42, r. 2: „E ca acele desene...”; p. 43, r. 
17: La paranteza: „(aţi remarcat... pentru Academie)", textul din revistă trimite la 
următoarea notă de subsol, eliminată din versiunea definitivă: „1. Cu toată 
pocăinţa D-tale, D-le Adrian Maniu, nu pot crede că tulburarea, revelaţia din 
primele D-tale poeme s-au redus la o necunoştinţă a tehnicei, ia o simplă 
neexperienţă literară, la o joacă. Voi stărui să cred, în ciuda «normalizării» D-tale, 
că «Salomeea», «Figurile de ceară», «Din pah.arui cu otravă» şi cele câteva poeme 
din «Cronica» (omise cu abilitate de editorul volumului «Lângă pământ») sunt 
mărturia unor scăpărări în sensibilitate, unor străfulgerări în invizibil, pe care nici 
unul din actualele D-tale compromisuri nu le-ar putea deprecia. A fest o vreme 
totuşi când te-am crezut inexpropriabil pentru vreo cauză de utilitate publică. 
Agerimea gustului şi ochiului D-tale nu lăsau cu nimic să se întrevadă un sfârşit 
atât de lamentabil în admiraţia pictorului sonor şi vid, Stoenescu, sau 
contemplarea cutărui fabricant de flori artificiale." 

P. 43, r. 31: „aducând o transfigurare"” (în volumul din 1930, forma ducând 
este deci o eroare de tipar, pe care o corectăm); r. 34: „geamul insomniei mele"; 
r. 5 de jos: „cu o emoție până la lacrimi". în textul notei, nu există, în revistă, 


295 


referinţa !a Brâncuşi; p. 44, r. 22: „Doamna convenţia însă şi-a înroşit buzele"; p. 
15, r. 30: „asemănătoare acesteia nu s-au comis"; p. 46, r. 30:în revistă, şi în 
volumul din 1930: „singurătatea pe care zalele de argint ale versului Je 
reprezintă"; am corectat, în ediţia de faţă, greşeala de acord. 

Manuscrisul eseului, din arhiva Saşa Pană, cuprinde 21 de pagini de caiet 
şcolar, cu linii (paginile 1-4 şi 9-21) şi pătrăţele (p. 5-8), scrise cu cerneală albasti ă 
şi neagră. Sunt de reţinut următoarele ster âturi, adaosuri etc: 


p- 40, r. 5: „fudule şi sterpe" (în re r. 23: 
„reproducerea e <falsă> mincinoasă”; p. 41, r. 11: „şijumătate a lumii se pierde" 


stă: „sterpe şi fudule” 


5 


(lipseşte articolul nehotărât o); r. 27: „fii tu <însuți> lucrul"; p. 42, r. 1: „se 
împiedică de <nodurile> întăriturile lui, precum securea ia un drum altul, 
poticnită în <întăriturite> nodurile unei scânduri"; p. 19-21: „tocmai lădița umilă 
<neştiutoare a pietrel(or)>, netrădătoare a pietrelor... tot astfel poemul 
<şi cuvântu!> alunecând"; r. 5, de jos: „ştiu, <îmi spui> lumea îmi oferă'-'; p. 43, 
r. 3: „Mă supără această <învârtire> zvârcolire în insomnie"; r. 5: „<Spun> Afirm 
că mă dezbar de formulă, şi această <declamare> afirmare"; r. 7: „Iată; <afirm> 
Spun că nu văd"; r. 12-13: „cu aceeaşi greutate şi viteză <în vid> a corpurilor în 
vid"; p. 44, r. 13: „aerul de <mareşal> grandoare al vecinului"; p. 45, r. 19, p. 46, 
r. 1: „partea cu care memoria (vreau acest paradox: memoria şi noutatea) <care e 
un element subiectiv cu caro contribuie Ia..."; p. 46, r. 3: „cu <uitarea> plimbarea 
pe pietrişul"”; r. 25: „scrisul pentru mine e <circumscris> închinat unei viziuni"; 
r. 28: „alăturarea în silex a amnarului din <d o u ă cuvinte> poeme"; r. 34: „poemul 
<fluturat trecând> tremurând ca o presimțire..." 


Nota privitoare la Adrian Maniu conține, de asemenea, mai multe modificări 
în cursul scrierii: „primele D-tale poeme <cele publicate în Cronica în> s-au 
redus...";.... „în invizibil <pe care nici unul din> <cărora le-a urmat moartea sau 
trezirea D-tale (uneori şi trezirea poate fi o moarte)> pe care nici unul din 
actualele..."; „... utilitate publică. <lată-te acum bun pentru uzul programelor 
şcolarex Agerimea...'";.....] lamentabil în <contemplarea> admirația pictorului 
sonor şi vid Stoenescu sau <a cutărui scrib pauper şi didactio contemplarea 
cutărui fabricant de flori artificiale. <Pentru pasiunea mea, mai rămâne încă linia 
nealterată a lui Bacovia, conduita sobră a lui Blaga, aristocrația şi dragostea 
pentru poem, nedezmințită, a lui Perpessicius>. <Dar să salut de aici puritatea 
nealterată a lui G. Bacovia, conduita sobră şi demnă a lui N. Davidescu, dragostea 
nedezminţită pentru poem a lui Perpessicius>". 

Din nota referitoare la Urmuz, a fost şters, în manuscris, următorul pasaj 
polemic: „<2) De aceea, D-le Aderca, e o impietate şi o lipsă de înţelegere 
flagrantă de a fi comparat şi de a fi pus într-o subordine chiar scrisul 
extraordinarului neliniştit Urmuz, cu acela al unui raţional şi abil începătorx 

în aceeaşi notă: „Urmuz... nu a fost nimic din tot <ceea ce se poate> ce ar 
putea fi..." 

Nota despre Oexmelin conţine, de asemenea, în manuscris, câteva modificări: 
»Oexmelin (1688) opărutăîn traducere franceză în 1688> „Istoria..."; „... el însuşi 
fost <corsar, povestind faptele acestora> unu! dintre aventurieri.” 

în ultima notă, remarcăm, iarăşi, o serie de intervenţii: „Noi ne găsim 
dinaintea unor <fenomene străine de influenţa noastră> manifestări stiăine de 


296 


noi"; „Sunt, de altfel, <exclamaţii> expresii şi consideraţii”; „ca şi cum o floare ar 
putea fi sau nu frumoasă <ca şi cum o floare ar putea fi mai mult sau mai> <E ca 
şi când s-ar spune: frumoasă spermă (vă cer scuze, D-le Barbu)>; „orice alt obiect 


sau orice altă <ă> <manifestare> fenomen dinăuntru ori din afară". 


p. 48 DESPRE MIRACOL 


A apărut în revista unu, nr. 21, martie 1930, cu dedicaţia: „lui Gh. Dinu”, 
înlocuită apoi, în volum, cu: „lui Paul Sterian". Manuscrisul se află în arhiva Saşa 
Pană. 

Faţă de versiunea definitivă, varianta tipărită în revistă prezintă puţine 
deosebiri: 

p- 48, r. 16: „imnurile despletite"”; r. 22: „contopire cu unirea”; p. 49, r. 22; 
„e incontestabil ruperea"; r. 26: Fireşte, îţi spun...”; p. 50, r. 2: „poteca închipuirii 
de Prâslea"; r. 22: Acest pasaj continuă în revistă cu o paranteză eliminată în 
volum, poate din pricina durităţilor expresiei: „tovarăşii mei (les sinistres cons de 
la science - ar spune scumpul meu Claude Sernet - diront: manie de la 
persecution)"; r. 29: „baloane cu oxigen”. 

Manuscrisul conţine 5 coli format mare, plus o jumătate de coală. Prima 
pagină şi jumătate e dactilografiată la un rând, textul fiind scris în continuare cu 
cerneală albastră. 

Notăm următoarele intervenţii din manuscris: p. 50, r. 28: „distrugând toate 
<legăturile> punțile spiritului”. 

La sfârşitul celui de al doilea aliniat, după paranteza în limba franceză, care 
trimite la o expresie a lui Claude Sernet („les cons de la science"), urmează li 
rânduri care încheie partea dactilografiată a manuscrisului, şi care sunt tăiat: „<pe 
atunci cufărul meu cu oase (pierdeam cu încetul orice urmă de carnaţie) era 
găzduit de unul din aceştia, alungam cu o mână obosită viespele aluziunilor lui 
pecuniare făcute cu o voce dulceagă cum ai adăuga miere sării amare. îmi venea 
să-i strig de câte ori îl vedeam, să-şi lepede figura carnavalească, să se arate în 
toată vrăşmăşia care îi cucerise treptat făptura. Iată, îi spuneam, toarnă-mi în 
mâncare licoarea aceasta, e numai pe jumătate rea la gust şi îmi vei rupe legăturile 
de o realitate absentă şi rece, aşa cum o deschidere a sticlei numai, şi ai îngăduit 
eterului dinăuntru să se liniştească în insensibil şi albastru". 

în finalul primei părţi a articolului, acest ultim pasaj („Iată, spunem.. ") va fi 
reluat cu unele modificări în forma publicată în revistă şi în voium. 

în manuscris, prima secţiune a textului continuă apoi cu un alt pasaj (după: 
e. SĂ se liniştească în insensibil şi albastru"), care nu mai apare în versiunile 
tipărite: „Am încercat să-i vorbesc Domnului Milionar, dai acesta, în loc să 
sfârşească prin a se dispreţui pe sine, a găsit în fundul paharelor de aur (<prin> cu 
care la ospeţe singuratece sau zgomotoase îşi introduce în intestine fişicurile 
veniturilor lui nesfârşite) piatra filosofală a unui dezgust definitiv şi regesc pentru 
toţi contimporanii lui fără nici o deosebire. Cu ce l-ar putea înfiora pe el o 


revelaţie, o scăpărare a veşniciei, un ecou pornit din clătinarea unei constelații şi 


297 


ajuns, unde? Unde ar putea ajunge, unde ar putea sfârşi, nu înţelegi. Domnule 
Milionar, că acumularea tuturor minelor de diamante n-ar putea clinti cu nimic 
coaja acestui gol, nu înţelegi că fiul în care D-ta ţi-ai desenat toate perspectivele 
şi elanul poate fi un cretin sau un geniu, ceea ce în raport cu neantul se reduce la 


acelaşi neant." 


p. 54 RADIOGRAFIE 


S-a tipărit în revista unu, nr. 25, mai 1930. Manuscrisul se găseşte în arhiva 
Saşa Pană (12 pagini scrise cu cerneală; primele trei foi, de format mare, scrise pe 
ambele feţe, poartă antetul „Ministerul Afacerilor Străine”; paginile 7-12 sunt 
scrise pe jumătăţi de coală, de calitate diferită). 

Faţă de versiunea definitivă, remarcăm în textul publicat în revistă câteva 
diferenţe: p. 56, r. 37: „Salvarea, consolarea nu poate veni" - greşeală de acord 
remediată în volumul A doua lumină; p. 56, r. 28: p. 57, r. 1: „Bacovia sau 
Arghezi, ale lui Ion Minulescu, Maniu sau Ion Pillat...”; p. 58, r. 6: „porţile 
ferecate". 

Nota 2, menţionând „volumul de poeme al lui B. Fundoianu, cu un portret de 
C. Brâncuşi", lipseşte din textul publicat în unu, dar apare în manuscris De 
asemenea, nota finală („Nu e vorba aici...) este absentă din revistă - nu însă şi 
din manuscris (vezi descrierea de mai jos). 

Manuscrisul prezintă mai multe modificări intervenite pe parcursul 
redactării, precum şi unele deosebiri în raport cu versiunea tipărită în revista unu: 
p. 54, r. 19: „elemente chimice din suvenirul <dinăuntru> clătinat..."; p. 55, Ł 3: 
„puzderia de cristale <cu boabele ca zahărul candel> de zahăr candel"; r. 4: 
„Ecouri <şi accente> dintr-un adânc al fiinţei”; r. 7: „armăsar pur-sânge <clătin3t> 
legănat"; r. 16-17: „şi îmbrăţişarea <fără sfârşit a> îndrăgostiţilor... ca un alai de 
regi. <E adevărat, mi-am recunoscut deseori ticuri de funcţionarx Mă arunc...”; 
r. 22-23: „a acestui frate <legănat> clătinat"; r. 26: „cu o crucificare lentă <ca o 
trecere>, cu un mers'; î. 30: „rotind continuu peste <gălbenuşul> hulubul 
cenuşiu"; r. 5, de jos: „să prind <gândurile> turmele de gânduri”; r. 1, de jos: „un 
păr de nămol <trece> se despleteşte în respirație”; p. 56, r. 3: „să nu-mi <bat joc 
de> întorc faţa de la regulele"; r. 21: „spinarea de cămilă a <orhestrei> după- 
amiezii"; r. 22: „curentul cald <apropiat> <năvălit> revărsat"; r. 25: „a fiinţei 
supramateriale <pentru> într-o apoteoză"; r. 27-28: „învăţate pe din afară în 
<tinereţe> adolescenţă"; r. 28; p. 57, r. 1: „sau Arghezi <ca şi cutare poeme> 
<anume> ale lui Ion Minulescu, aveau să-mi fie <primele> trepte (le)..."; p. 57, 
r. 5: „atunci <toată sensibilitatea> inima mea întreagă"; r. 6: „ale chiotelor <dintre 
paginile> din silabe"; r. 17: „fiinţa ta <făcută> creată pentru poem"; r. 20: 
„reținerea unui vers <scump> înfiorat"; r. 22: „dar <extazul> tremurarea vocii"; 


r. 25: „acelor călătorii <lăuntrice şi în afară> din poemele din „Ulise"”; r. 32: 


298 


„deasupra distanţei, ca <albatrosul> praful alb al aripei"; r. 33: „La lectura <unui 
poem> unei pagini"; r. 40: „cu o cizelare de cuvinte <câteva> atâtea asprimi”; 
p. 58; r. 4: „ştiind că-mi joc <într-un> cu un brelan"; r. 5: „va putea fi <cuvântul> 
parola”. 

In încheierea primei părţi a textului, în manuscris apare şi următorul pasaj, 
tăiat cu bare verticale: „care să mă ducă la pierzanie <„75 H P" a fost elanul a 
cărui urmare nu avea cum să mă intereseze. Era o rupere şi o călcare a 
principiilor, un sfârşit cu toată cenuşa de vorbe aruncată în furtună. Dar toate 
acestea bântuite de o tinereţe fără nici o grijă pentru sine, un optimism şi o 
bucurie sănătoasă - fireşte necoaptă - care se credea însă tristeţe şi dezolare. Abia 
mai târziu <trebuia să preocupe o scrijelare pe un răboj de suferinţă; abia mai 
târziu trebuia să mă regăsesc pe mine întorcându-mă către alţii»". 

P. 58, r. 29: „o odihnă de <funde> pufuri"; r. 31: „un braț de lapte <sprijinit> 
în jurul gâtului însetoşat. <E clipa scumpă şi pură a ciocnirilor în aer a mirezmelor 
de garoafe, e aripa clătinată peste valul obicinuit, clătinarea unei aripi de 
inspiraţiex Această trecere dincolo, această translucidere, această INSPIRAȚIE 
<se cuvine la urmă tuturor chiar> rezervată”; p. 59, r. 1: „în mersul lui <cerească> 
tulburare(a) apelor de dincolo şi el interceptează perpetuu <licărirea> scânteile”; 
r. 4: „E trecerea tuturor în poezie. <Şi cum ar putea fi altfel, o dată ce toate 
întreruperile de existenţă ale poeziei, de la îmbrăcăminte până Ia poezie sunt 
excluse. Fiecare din noi murind va deveni poet, dar în şiragul de imagini şi de 
suferinţe poetul de aici încă are revelația care ţi se va şopti ţie, cititorule, abia 
după cel din urmă oftatx E sublima cuminecătură...” 

Nota de subsol, din finalul textului (netipărită în versiunea din revista unu), 
se încheie astfel: „.... cine ar putea şti? Poate noapte, poate cântec. // Şi poate a 


doua lumină”. 


p. 60 DE PROFUNDIS 


A apărut în revista unu, nr. 22, februarie 1930, sub titlul Dedicaţie. în revistă, 
dedicaţia sună: „ Viliei şi lui Marius". (E vorba despre sora Wilhelmina şi de 
fratele poetului, Alexandru Marius, actor de teatru şi colaborator, în câteva 
rânduri, cu versuri, la reviste de avangardă). 

Textul din revistă reproduce manuscrisul aflat astăzi în arhiva S;işa Pană (12 
pagini de caiet liniate, scrise cu cerneală albastră - p.1-1,5 - şi neagră, cu titlul De 
profundis). 

Faţă de textul din volum, cel dm revistă prezintă următoarele diferenţe: p. 60, 
r. 14: „vestind" (în loc de evitând: eroare ek tipar): p. 62, r. 41: „Ulciorul nu merge 
.."; r. 49: „voi dezvolta în «Magia cuvintelor»"....; r. 13: în legătură cu numele lui 
Armând Pascal (cumnatul lui B. Fundoianu, regizor de teatru) se face în revistă 
trimiterea la următoarea notă: „Cine ar spune că aproape un an s-a scurs de la 
trecerea dincolo a acestui adevărat artist?"; p 63, r. 17: „îmi binecuvântezi vise" 
(în loc de VJSU7; eroare de tipar); r. 21: în revistă, fraza sună astfel: „în alergările 


pe munte sau pe genunchii mării, prin bulevardele oraşelor sau potecilor 


299 


cătunelor, era în tine aceeaşi nesiguranţă..."; r. 28: „cu o colombă de exaltare"; în 
volum, trimiterea la numele iubitei (soţiei) poetului e directă: „Colomba de 
exaltare". 


Despre A doua lumină s-a scris puțin la data apariției. în iulie 1930, 
cronicarul ziarului Adevărul, Şerban Cioculescu, consacră căiții rânduri extrem 
de rezervate, ilustrând neîncrederea sa în însăşi mişcarea de avangardă 
„integralistă” şi amendând imagismul excesiv pe care s-ar întemeia, neadecvat, 
argumentaţia teoreticianului Voronca: ,.D. Ilarie Voronca, poetul şi teoreticianul 
aşa-zisului «integralism» literar, adună la un loc câteva articole de elogiu liric a! 
tovarăşilor săi, dd. Roll, Bogza, Brauner, Maxy şi alte câteva articole lirice de 
doctrină literară. // Discuţia integralismului, cu toată bunăvoința, devine aproape 
imposibilă prin metoda dialectică a d-lui Voronca, care constă în a lua drept 
argumente nişte imagini, desprinse din poezia d-sale şi vehiculate ca teorii. [..] 
într-adevăr, integralismul trebuie să fie un concept atât de integral, încât nici chiar 


teoreticienii săi nu sunt încă bine fixaţi asupra conţinutului său. // Să aşteptăm, 


aşadar, să se limpezească întâi în creierul tumultuoşilor intergralişti!" 


în schimb, Perpessicius (v. recenzia „4 doua lumină”, eseuri critice, în 
Cuvântul, 17 august 1930) întâmpină cartea cu simpatie, accentuând asupra 
tehnicii imagistice înn oitoare, fără să-i scape însă caracterul divergent al viziunii: 
„Viziunea aceasta reînnoită a lumii pe baza fragmentară a imaginii, divergentă 
tocmai din pricina prea multei ei ramificări, este opera unui elementar principiu 
liric. D-1 Ilarie Voronca spune lucrurile acestea cu mult mai bine şi mai ales 
plastic [..] din care se poate vedea importanţa imaginii şi tehnica ei..” Criticul 
evidenţiază substanţa poematic-imnică a textelor, vizând, mai mult decât nişte 
aspecte teoretice, o adevărată „apologie a poemului": „A doua lumină, seria de 
eseuri de astăzi ale d-lui Ilarie Voronca, constituie în primul rând o apologie a 
poemului, Nu o artă poetică, bogată în aspecte estetico-didactice, cât o ghirlandă 
de imnuri întru glorificarea poemului şi făurarilor lui, din cari nu ne-am ierta să 
nu desprindem două-trei frunze." 

într-o perspectivă asemănătoare sunt privite eseurile poetului şi de alți 
recenzenţi. Astfel, în ziarul Dimineaţa (28 septembrie 1930), Bogdan Varvara 
scrie că: „Această căutare a poemului, care se dă drept o definiţie a lui. este ea 
însăşi un poem", iar Camil Baltazar (ale cărui relaţii cu Voronca au cunoscut şi 
momente de tensiune) se lasă şi el convins de pasiunea şi generozitatea autorului 
cărţii. „O pasiune atât de autentică, o pasiune care face pasul vers şi face mâna 
vers şi face scuipatul vers - o pasiune care este atât de mare. încât te îmbracă 
precum un curcubeu - o astfel de pasiune nu se poate să nu fie până la urmă şi 


generoasă" (v. Ilarie Voronca, Scurt comentar la dedicaţia pe volumul „A doua 
lumină”, în Tiparniţa literară, nr. 10, octombrie 1930). I. M. Raşcu îşi împarte 
aprecierile privitoare la inventivitatea imaginativă a poetului cu reproşurile !a 
adresa excesivei „echilibristici expresive”: „Desigur, mai întâi de toate poeme, 
produse de o imaginaţie veşnic trează şi voit îndrăzneață la fiecare pas. Autorul 


îşi iubeşte arta pasionat. [..-] Vom reproşa doar autorului că-şi îngăduie prea 


300 


multă echilibristică expresivă când e vorba să-şi expuie gândirea [~] DI. Voronca 
ţine să treacă mai la fiecare pagină dincolo de graniţele „admisului" în materie de 
exprimare. [....] Oarecare nesiguranţă în sintaxă şi vorbe, vorbe multe, pentru 
fulgerări de imagini şi pentru capete de gând înşiruite fără logică, din care totuşi 
ţâşnesc mereu ingenioase posibilităţi, ce rămân a fi plămădite” (v. Ilarie Voronca 
- A doua lumină, în îndreptar, mai 1932,). 

în sfârşit, în finalul paginilor pe care i le dedică in Zstoria literaturii române 
de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu spune că: „în A doua lumină 
(unu, 1930) şi Act de prezență [....]» Ilarie Voronca încearcă să-şi definească 
teoreticeşte poziţia în acelaşi stil babilonic, dar într-o limbă românească fără greş. 
[----] Poemul se cade să fie iubit. Critica e reprobabilă. [-—] în acest din urmă punct, 
care nu e decât «savurarea» lui Ion Pillat, stă mentalitatea mai mult decât estetica 
lui Ilarie Voronca, precum şi a multor poeţi. El pronunţa cuvântul «poem» 
sugându-şi buzele de voluptate ca şi când ar fi muşcat dintr-o piersică şi nu se 


înfăţişa criticului decât pentru a avea un complice al viţiului său, refuzându-se 


oricărei idei de ierarhie, încredinţat în fond de realitatea poeziei sale." 


Abia în critica actuală aportul novator al lui Ilarie Voronca în materie de 
teorie a poeziei a fost reevaluat, vorbindu-se chiar de o „reformă poetică" 
introdusă de el. în acest sens, Marin Mincu scrie în /nzroducerea la Avangarda 
literară românească (Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 37-38), că: „Reforma 
poetică introdusă de Ilarie Voronca trebuie apreciată în strânsă legătură cu 
concepţia sa despre statutul semnului lingvistic în poezie, concepţie articulată 
mult mai actual decât se poate bănui la prima vedere." Majoritatea argumentelor 
sunt găsite de critic în articolele pe care Voronca nu le-a adunat în volum, însă şi, 
bunăoară, în eseul Cicarrizări (Poezia nouă), prezent în sumarul cărţii din 1930. 


p.65 ACT DE PREZENŢĂ 


Volumul cu acest titlu a fost publicat la Bucureşti, în anul 1930, în colecția 
„Cartea cu semne" (Tipografia „Bucovina", 86 p.). Cele şapte texte cu caracter 
eseistic-confesiv şi de poem în proză au apărut direct în volum. Unul dintre ele, 
Obrazul de cretă, a constituit motivul rupturii poetului de gruparea „unu". El ar 
fi trebuit să apară în numărul 40 al revistei, din noiembrie 1931, acompaniat de un 
răspuns polemic semnat de Gheorghe Dinu (Ştefan Roll), care-i reproşa lui 
Voronca distanţarea faţă de revoluţia artistică la care aderase iniţial, încercarea 
de a se înscrie în Societatea Scriitorilor Români şi tipărirea volumului de versuri 
Incantaţii la „o editură ghifzuită şi mercenară", „Cultura Naţională” (v. Șacalul 
acestui colibri, în unu, numărul citat). Ilarie Voronca şi-a retras articolul şi a 
încetat colaborarea la unu, spaţiul din revistă unde trebuia să fie imprimat, 
rămânând alb, „ca o lespede funerară”, - cum se exprimă o scurtă notă 
redacțională. Paginile lui Voronca exprimau de fapt un moment de criză 


spirituală, frământări legate de bănuiala înstrăinării prietenilor apropiaţi, tentaţia 


retragerii în solitudinea creaţiei, departe de „acele pretenţii îngâmfate de 
«eliberare din artă», care fuseseră ale avangardei. „Să rămânem la uneltele 


îi ERSEK 301 


\ “i IM.IrtTFf* 


noastre - scrie poetul. Suntem literați, suntem pictori..." Era o atitudine pe care 
îndeosebi Ştefan Roii, tot mai radical în atitudinile sale politice de stânga, n-o 
putea accepta, iar Saşa Pană era tentat să-i dea dreptate, după cum notează în 
memoriile sale: „în acel articol. [....], într-un vălmăşag de imagini străvezii, 
Voronca se arată mulţămit, împăcat cu sine şi cu cei din jur. Grave probleme 
sociale rezolvase cu burgheză candoare. Era un alt Voronca. Sub titlul grăitor, 
Şacalul acestui colibri, Gheorghe Dinu a demascat o atitudine care nu poate duce 
casă bună cu iconoclaştii de la unu, cu revolta noastră împotriva convențiilor vieţii 
burgheze şi a ipocriziei unei morale putrede" (v. Născut în '02, Bucureşti, Ed. 
Minerva, 1973, p. 353). E de notat, cu această ocazie, opoziţia lui Geo Bogza la 
excluderea din grupare a poetului pe care îl admira. La rândul său, Claude Sernet 
(Mihail Cosma) califica numărul respectiv din unu ca pe „o vastă infamie", 
scriindu-i totodată din Paris lui Saşa Pană că: „Comediile 'a la Breton nu reuşesc 
oricui" ... (cf. Saşa Pană, op. cit., 354-355). 


Această ruptură explică şi primirea negativă de care a avut parte volumul Act 
de prezenţă în paginile revistei unu. Ca şi poemele din /ncantaţii, atacate 
vehement de Gheorghe Dinu în numărul 41 a! revistei unu (decembrie 1931), Act 
de prezență a fost întâmpinat de acelaşi recenzent cu un adevărat pamflet, vizând, 
dincolo de cartea incriminată, însăşi mişcarea de avangardă. Faţă de „avangarda 
autentică", apreciată a fi revoluţia ce se înfăptuia pe întinderea unor stepe locuite 
de un popor ascunzând în el o formidabilă forţă de creaţie”, Gheorghe Dinu 
considera că „Revoluţiile făcute de băieţii cu gulere impecabile se perimau, 
cădeau inexistente în urmă, se izbeau de zidurile istoriei ca improprii, ca inutile”. 
Judecăţile emise despre cartea lui Voronca, într-un limbaj inflamat de patima 
polemică, sunt în întregime supuse acestei perspective mai generale, dictate de 
ideologie. Iată un fragment ilustrativ: „De aceea, d-le poet, în urma căruia 
alergăm cu o jumătate de zi, suntem mulțămiţi. Mulţămiţi că modul nostru de 
instruire e altul (nu poemomania), libertatea ta de spirit de neajuns (sabotarea şi 
injuria meschină şi laşă, trepidaţiile de culise venale şi abjecte ale 
profesionalismului tău, liniştea căutată în poem ca nişte păduchi, izolarea - o! 
definitiva izolare -, e capul admirabil al struţului îngropat în nisip; o! abandonarea 
de către prieteni, o! injuria prietenilor, agăţarea de firul de paie Fundoianu, 
ascunderea în poala mamei-maii Perpessicius, care oricând va găsi o acadea 
pentru nepotul bătut Ia cur de vecini). O! infailibila metafizică, infailibilă fiind, 
total inutilă. Să şerpui prin tine căutând un loc preponderent, alergând după 
premii şi oficii somptuoase în literatură şi să răsufli de peste tot flasc, să nu 
izbuteşti, cu toate aceste, să te izolezi şi să ridici din excremente turnul de fildeş, 
iată ce ne face să râdem..." Continuând pe aceeaşi linie, semnatarul recenziei 
conchide că, în raport cu „poemul regenerator, poemul unei ere noi, adevăratul 
poem al avangardei [....], poemul proletar”, acest „act de prezenţă" al lui Voronca 


„€e un act de deces". 


Dincolo de cercul avangardist devenit atât de ostil, critica literară a 
momentului a înregistrat apariţia noului volum al lui Ilarie Voronca în nota 
obişnuită a receptării scrierilor sale, adică remarcând din nou performanţele în 


302 


ordinea jnvenţiei imagistice, ca şi scăderile acestui mod de a scrie, cu observarea, 
totuşi, a unui echilibru mai marcat al expresiei. 

Pentru Pompiliu Constantinescu, autor al unei recenzii din Vremea (19 iunie 
1932), nimic nu pare a se fi schimbat în proza poetului faţă de creaţia sa lirică: „Cu 
d. Voronca te îmbarci, în versuri sau în proză, spre un inevitabil uiagan de 
imagini. In Acz de prezenţă trecem prin şapte poeme, ca printr-o mare de stele 
căzătoare, uluiţi şi totuşi indemni. Am căutat un timp şi sensul prozei sale poetice 
şi am găsit numai elogiul poetului, mag al cuvintelor, dezbrăcat de orgoliu social, 
romantic, năucit de elementele cosmice în care se risipeşte pânâ la epuizare. [..] 
Pretutindeni, aceeaşi gamă fără repaos, într-un abuz de imagism care ne 
dovedeşte că d. Ilarie Voronca, mustrat pentru indisciplina interioară a versurilor 
sale, ne desfide, cu aceeaşi intemperantă, şi în proză." 


Mai generos în aprecieri, Perpessicius vede în autonil Actului de prezență, 
„un admirabil prozator”. „Eseurile lirice - scrie el în recenzia din ziarul Cuvântul 
(4 septembrie 1932) - sunt, la dreptul vorbind, virtuoase poeme în proză, teoria 
din ele sau mineralul din sevă constituindu-l cultul poemului sau acea poemofilie 
totdeauna prezentă, ca să făurim o variantă la acea poemorerapie despre care 
vorbeşte d-l Ilarie Voronca în chiar acest volum." 

„O sensibilitate de autentic poet" îi descoperă şi Ion I. Cantacuzino în 
comentariul consacrat cărţii în ziarul Viitorul din 23 octombrie 1932, în care 
notează şi progresul în privinţa ordonării fluxului imagistic altădată mai puţin 
controlat: „în cartea de acum însă. Ilarie Voronca dovedeşte că imaginile pe care 
le creează pot să fie ordonate în juiul unui ax, sâ se rotească după determinismul 
unei necesităţi de a exprima un conţinut, şi conţinutul acesta să fie cerința unei 
sensibilităţi care vibrează ascuţit.” 

Comentându-l într-un articol din România literară (4 iunie 1932), Camil 
Baltazar vede în Act de prezență „un volum de poeme în proză, adică vreo câteva 
cioburi din acel prea hibrid gen desuet. Şi totuşi, şi totuşi, un poet e un poet, adică 
o realitate vie şi chiar poemul în proză devine sub instrumentele sale solare un 
clinchet din metale auteniice şi |..] o încântare". 

O „cuminţire" a poetului e constatată de Felix Adercaîn ziarul Adevărul din 
2 iulie 1932 („In degetele lui Voronca se cumințeşte un mare pianist"), după ce 
observase, ca mai toţi cititorii poetului de până la acea dată, „o impetuozitate de 
simţire într-adevăr greu de ordonat, un magnetism al ideii în stare să atragă 
imaginile cele mai neverosimile”!. 


Opinia lui Petre Dinu (în revista Azi, nr. 3-4, mai-iunie 1932) nu diferă nici 


ea de a majorităţii recenzenților, apreciind, nu fără anumite rezerve, calităţile noii 
cărţi, situată în contextul operei lui Voronca: „Rupt aproape brusc de 
modernismul agresiv şi de gust îndoielnic al primelor sale manifestări, şi 
insuficient sudat cu literatura de circulaţie actuală, recentul său volum e 
impregnat de toate incertitudinile acestei poz'ții. [-——] Proza potolită, cursivă, grea 
de imagini şi gând din noul Act de prezență fac din d-l Ilarie Voronca un virtuoz 
al prozei. [.] Când d-l Ilarie Voronca se va hotăra să toarne clocotul său interior, 
pur, viu şi variat ca focul, în tiparul prozei cu miez, literatura română va fi câştigat 


unul din marile lozuri.” 


DIN PERIODICE 


Această secţiune a ediţiei de faţă cuprinde marea majoritate a publicisticii lui 
Ilarie Voronca, ilustrată în colaborările sale la revistele de avangardă 75 H.P., 
Punct, Integral, unu, XX - literatură contemporană, precum şi la alte periodice 
precum Rampa, Vatra, Adevărul, între anii 1924-1937. 


p. 103 AVIOGRAMA 


A apărut în revista 75 H.P., octombrie 1924. Este principalul manifest ai 
publicaţiei, fapt sugerat şi în subtitlu: „în loc de manifest” 
p. 105 VICTOR BRAUNER M 


Publicat în 75 H.P., octombrie 1924. Acelaşi titlu îl va purta şi un alt text 
consacrat pictorului, tipărit mai târziu în revista unu şi inclus în sumarul volumului 
A doua lumină (1930); v. supra. 


p. 107 1924 


A apărutîn 75 H. P., octombrie 1924, sub semnătura Alex. Cernat. Saşa Pană 
ne-a atras atenţia că articolul îi aparţine lui Ilarie Voronca. 


p. 108 L'OREILLE A CARREAUX 


Tipărit în revista Punct, nr. 1, noiembrie 1924. Este un text tipic dadaist, ca o 
prelungire a experienţelor antiliterare din 75 H. P. 


p. 109 CONSTATĂRI [H 


A apărutîn Punct, nr. 2, noiembrie 1924. 


304 


p. 111 CONSTATĂRI M 


A apărut în Punct, nr. 3, din 6 decembrie 1924. 


P- H3 MARCEL IANCU 


Publicat în Punct, nr. 5, din 20 decembrie 1924. 


P- 115 GRAMATICĂ 


A apărutîn Punct, nr. 6-7, din 3 ianuarie 1925. 


P- H8 GLASURI 


A apărut în Punct, nr. 8, din 9 ianuarie 1925. 


P- 121 ARHITECTURA 


S-a tipărit în Punct, nr. 9,17 ianuarie 1925. 


P- 13 SUPRAREALISM ŞI INTEGRALISM 


Publicat în revista Integral, nr. 1, martie 1925, p. 4-5. 


p. 126 TUDOR ARGHEZI - FIERAR AL CUVÂNTULUI 


Tipărit în Znfegral, nr. 3, mai 1925, p. 6, într-un grupaj de articole omagiale, 
semnate de B. Fundoianu, lon Căiugăru, Ştefan Roll, F. Brunea. Acestui număr 
omagial în care sunt reproduse poemele argheziene Belşug şi Peştele roşu, poetul 
îi va răspunde printr-un text ironic-pamfletar, - Ce zrebuie să ştie un tânăr la 45 
de ani-, în Integrat, nr. 5, iulie 1925, respingând otice încercare de afiliere a sa la 


„integralism". 


P- 128 ÎNTR-O NOAPTE 


A apărut în revista /nzegral, nr. 6-7, octombrie 1925, p. 16-17. Versurile din 
finalul textului (p. 130-131) vor constitui începutul poemului Ulise (1928). 


305 


P-132 ANTRACT 


S-a tipărit în Znzegral, nr. 9, decembrie 1926, p. 5-9. Versurile incluse în text 


(pag. 140). 


p. 142 B. FUNDOIANU 


Publicat în /nfegral, nr. 10, ianuarie 1927, p. 16. 


p. 144 ORA 10 DIMINEAȚA 


A apărut în revista unu, nr. 6, octombrie 1928. Textul este datat 7926. 
Manuscrisul se află în arhiva Saşa Pană (patru jumătăţi de coală, sense cu cerneala 
neagră). în manuscris, apar două ştersături: p, 144. r. 4. < 
<S. T. B.> se supără)"; p. 145, r. 14: „eu, <dm> dmtre toate NAȚIUN LE 
revistă, textul a fost reprodus fidel, cu o singura excepţie, in p. i44, r. u., * 


>> 


de munte tu, fi, Balsam". 


GARDEROBA OBLIGATORIE 
p. 146 


A apărut în revista XX - /irerartura contemporană, nr. 6, din 30 martie 1929 


(aşi). 


p. 148 ARMAND PASCAL 

A apărutîn revista unu, nr. 12, aprilie 1929, cu tulul Zubite ^ £ s A 
în'-adrat în chenar neeru al lui Armând Pascal, reg.zorul de teatru decedat la ram 
de u n . Manuscrisul art.co.ului se află în arhiva Saşa Pană, - patru 
cu cerneală albastră. Datat 22. II. 1920. In manuscris ^ A A 
„148 r 4-5' . să ating lucrurile <cu ne,utinţa> cu peniţa pe n-simţite , 
r' 16-17-' dezgustul meu pentru <,„literatură"> „oameni", pentru literaiura 
p 149 r 2V vorfipentru noi cămara <în care> unde ne vom putea... 


p. 150 ONOMASTICA 


i „revista XX - literatură contemporană, nr. 7, din 15 mai 1929. 
A apărut in 


152 FRAGMENT ABANDONAT 


A fost publicat în revista unu, nr. 15, iulie 1929; în textul din ediţia de faţă am 
corectat eroarea din revistă: Weszminestreer, înlocuind-o cu Wesiminester 


(p. 153, r. 14). 


306 


155 F. T. MARINETTI 


A apărutîn ziarul Rampa, nr. 3688, din 11 mai 1930, p. 4. Articolul a fost scris 


cu ocazia vizitei lui F. T. Marinetti în România. 


p. 158 LECTURA PE O BANCHIZA 


Publicat în revista unu, nr. 26, iunie 1930. Scris cu ocazia apariţiei volumului 
de poeme în proză, Moartea vie a Eleonorei, de St. Roii. 

Textul din revistă reproduce fără modificări manuscrisul aflat azi în arhiva 
Saşa Pană (7 coli format mare, de culoare albastră, scrise pe o singură faţă, cu 
cerneală neagră). Manuscrisul prezintă unele ştersături, după cum urmează: 
p. 158, r. 2: „o mână de os pe <buzele> glastrele ...; r. 13-14: „ştergerea pe tipsiile 
de <fluturi> brumă...; r. 16-17: „pridvor clădit din vrăbii <cenuşii> tulburi, 
procesiunea <elevilor> şcolarilor...; r. 19: „din pletele <continuate> întregite în 
pana de şoim; p. 159, r. 9: „muşcături pe arbori <duceau> conduceau...; r. 14-15: 
„un vis poros şi negru ca vasele <de lut> cu o reţea.,; r. 39-40: „să-mi împărtăşesc 
<paginile din> „Moartea vie a Eleonorei" a dragului meu <prieten> Stephan Roii; 
p. 160, r. 8-10: „Luam masa cu personagiile <Piuide> de funigei., luam parte la 
<zămislirea> <crearea> ivirea acelor neprevăzute umbre; r. 24-25: „Stephan Roii 
nu vă <solicitâ> cere nici auzul...”; p. 161. r. 32: „va fi probabil şi al adevăraţilor 
<noştri>mei prieteni”, r. 36-39: „când <cânt> mă îmbrac în exaltarea lor, <când 
nu-mi pasă de glorie> când cred în ceea ce scriu «acum când semnez cu încă 
proaspătul <tânărul> meu nume şi când <strig> mă arunc in vânt fără să-mi pese 


cine<-l> va primi, cine<-l> va auzi numele meu Ilarie Voronca». 


p. 162 AUREL ZAREMBA - ÎNCHIDERE 


A fost publicat în revista unu, nr. 29, din septembrie 1930, pe o pagină 
colectivă, în care semnează şi Saşa Pană, Ştefan Roii, Râul Iulian, sub titlul 
comun, Aurel Zaremba - închidere. Articolele au fost scrise cu prilejul morţii 
tânărului poet ieşean Aurel Zaremba (1908-1930), fost redactor şef al revistei de 
avangardă XX - literatură contemporană, apărută sub influenţa grupării mu. în 
Editura „unu". Saşa Pană va publica în 1933 volumul Deschidere, cu scrierile 
rămase de la A. Zaremba. 

Manuscrisul articolului se găseşte în arhiva Saşa Pană. Titlul iniţial, A murit 
A. Zaremba, apare tăiat. în manuscris apar mai multe ştersături. în p. 162. r. 1; 
„scrisul <mărunt> transparent...”, r. 4: „ca o pâine prea fragedă <trimise> primite 
la Paris"; r. 23: „tuberculoza îşi vârâse acul <fin> subțire"; p. 163, r.9: „grăbeau 
căruțele cu <fructe> lapte...” r. 10: „dinaintea restaurantelor cu <maioneze> 
vitrine"; r. 13: „corpuri ca struguri se <îmbibau> de un soare"; r. 17: „La ora aceea 
<tu iubite Zaremba> tu revedeai...”; r. 22: „pântecul îngâmfatului <proprietar> 
stăpânitor. .„; r. 24: „mizeria care ani de-a rândul <s-a infiltrat la masa săracă din 


307 


odăi> s-a infiltrat..."; r. 26: „carnea şi oasele tale fine, <te-a prăbuşit cu un pumn 
şi a aruncat ţărâna ta în ochii noştri holbaţi de aşteptare şi de tristeţe. A. Zaremba, 
tu ai trecut în inconsistenţa şi în elanul perpetuu.> Zaremba, adolescenţa...” 

Manuscrisul conţine două coli, scrise pe trei feţe, cu antetul. „România. 


Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Direcţia Presei şi a Informaţiilor”. 


p. 164 COLIVA LUI MOŞ VINEA 


A apărut în revista unu, nr. 29, septembrie 1930. sub semnătura colectivă 
„Unu". Articolul exprimă într-adevăr poziţia grupării unu față de Contimporanul 
lui Ion Vinea şi faţă de constructivismul considerat acum depăşit. Manuscrisul 
aflat în arhiva Saşa Pană dovedeşte că articolul a fost scris de Ilarie Voronca. Din 


manuscris lipseşte prima filă. Numele transcris caricatural, Paul Papădopul este-al 
scriitorului Paul Papadopol. 
p. 166 [ASCUȚIȚI-VĂ, AŞADAR, FOAMEA] 

Nota care începe cu această propoziție, fără alt titlu, a fost publicată în 
numărul 31 al revistei unu. din noiembrie 1930, consacrat iui Urmuz. Se referă la 
volumul de proze Urmuz. Editura „unu", 1930, îngrijit de Şasa Pană. 


p. 167 GEORGES RIBEMONT-DESSAIGNES VORBEŞTE CU „UNU" 


Această convorbire cu G. Ribemont Dessaignes (1884-1974), scriitor 


participant la mişcarea dadaistă şi suprarealistă, a fost tipărit în revista unu, nr. 36, 
iunie 1931. 
p. 170 LSBURATORUL"| 

A apărut în revista Vremea, V, nr. 232,1932. Este răspunsul lui I. Voronca la 
o anchetă a publicaţiei, sub genericul: „Sburărorul” văzut dc... 
p. 172 POEZIA, IN TRADUCERE 


A apărut în ziarul Adevărul, XLVI, nr. 14956, din 7 octombrie 1932, p. 1-2. 
Scris cu ocazia editării în româneşte a poemului Anabase (1924), de Saint-John 


Perse, în traducerea lui Ion Pillat. 


308 


p. 175 ROMÂNIA ÎN IMAGINI 


A apărut în ziarul Adevărul, XLVIII, nr. 15408, din 28 martie 1934, p. 5. 


p. 178 UN FILOSOF AL IUBIRII: VASILE PÂRVAN 


Publicat în Adevărul, XLVIII, nr. 15494, din 18 iulie 1934. p. 3-4. 


p. 183 UN MARE POET BELGIAN: EDMOND VANDERCAMMEN 


Publicat în revista Vremea, VII, nr. 347, din 22 iulie 1934, p. 7. 


p. 186 LITERATURĂ SAU POLITICĂ? 


A apărut în Adevărul, XLVIII, nr. 15565,11 noiembrie 1934, p. 6. 


p. 189 DUPĂ CRIZĂ 


Publicat în Adevărul, XLVIII, nr. 15627, din 29 decembrie 1934. p. 4. 


p. 191 E. LOVINESCU 


A apărut în Adevărul, XL1X, nr. 15641, 9 ianuarie 1935, p. 5. 


p- 193 PLECĂRI 

A apărut în Adevărul (la rubrica „Carnetul meu" XLIX nr 11642 
10 ianuarie 1935, p. 1. . s 
p. 195 TEAMA DE A TRĂI 

Publicat în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15654 din 24 ianua 
1935, p. 1. 
P- MAI MULTĂ LUMINĂ 


S-a tipărit în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15659. 31 ianuarie 1935, 
p. 1. 


309 


p. 199 AUTARHIE SPIRITUALĂ? 


A apărat în ziarul Adevărul, XLIX, nr. 15666, din 9 februarie 1935, p. 1. 


p. 201 SĂLI DE AŞTEPTARE 

S-a tipărit în Adevărul, („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15672, 15 februarie 
1935, p. 1. 
p- 203 ZILE CU SOARE 

Publicat în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15677, din 22 februarie 
1935, p. 1. 
p. 205 CHATTERTON 

S-a publicat în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15682. 27 februarie 


1935, p. 1. 


p. 207 CIFRE GOALE 


Tipărit în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15689, din 7 martie 1935, 


p.l. 
p. 209 CULISELE ORAŞULUI 

A apărut în Adevărul, XLIX, nr. 15692, din 10 martie 1935, p. 1. 
p 211 TOTUŞI, AUTARHIE SPIRITUALA 


Publicat in Adevărul, XLIX, nr. 15695, din 14 martie 1935, p. 1. Rubrica la 
care se face aluzie la începutul articolului este „Carnetul meu", la care au apărut 


multe dintre articolele poetului. 


p. 213 VÂRSTA UMANITĂȚII 


A apărut în Adevărul, XLIX, nr. 15698, din 17 martie 1935, p. 1. 


310 


P- 215 ARTA SIMPLICITĂȚII 


Publicat în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15704, 24 martie 1935 


p.l. 
P- 217 IDEAL UMIL 
A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15706, din 27 martie 1935 
p.l. 
p. 219 „PENTRU POEZIE" 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15745, din 16 mai 1935. 
Jean Cassou (1897-1987), poet, romancier, eseist, critic de artă, a fost unul dintre 
criticii care au întâmpinat elogios poezia lui Ilarie Voronca în Franţa. 


p- 221 CĂLĂTORIE ÎN CLASA A TREIA 


Publicat în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15752, din 23 mai 1935, p. 1. 


p. 223 CEL MAI ZGOMOTOS ORAŞ DIN LUME 


Tipărit în Adevărul, XLIX, nr. 15756, din 27 mai 1935, p. 1. 


P- 225 EUROPA UNITĂ 


Publicat în Adevărul, XLIX, nr. 15780,4 iunie 1935, p. 1 


P- 227 DIMINEAȚA PE STRADĂ 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15763, din 8 iunie 1935 
p. 1. 


P- 229 HANS HAHN 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15774, din 22 iunie 1935 
p-l. 


311 


p. 231 SCRIITORII ŞI TURISMUL 


Tipărit în Adevărul, XLIX, nr. 15786, din 6 iulie 1935, p. 1. 


p. 233 PESTE CINCISPREZECE ANI 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15790, din 11 iulie 1935, p.l. 


p. 235 ADOLESCENȚII DIN 1935 


A apărut în Adevărul, XLIX, nr. 15799, din 21 iulie 1935, p. 1. 


p. 237 ELOGIUL BĂTRÂNEŢII 

Publicat în Adevărul („însemnări"), XLIX, nr. 15806, din 30 iulie 1935, 
p. 1-2. 
p. 240 EXPERIENŢA TRECUTULUI 


A apărut în Adevărul, XLIX, nr. 15811, din 4 august 1935, p. 1. 


p. 242 DUMINICILE VIITORULUI 


S-a publicat în Adevărul, XLIX, nr. 15823, din 18 august 1935, p. 1-2. 


p. 245 ONESTITATEA ŢÂNȚARULUI 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), XLIX, nr. 15$24, din 20 august 1935, 
p.l. 


p. 247 AUTARHIE GENERALĂ 


Publicat în Adevărul, XLIX, nr. 15840, din 7 septembrie 1935, p. 1. 


p. 250 COLOANA DE LUMINĂ 


Tipărit în Adevărul, L, nr. 16037, din 6 mai 1936, p. 1-2. 


312 


p.253 O CARTE CU IMAGINI 


(Despre Ion Andreescu) 


A apărut în Adevărul, L, nr. 16043, din 13 mai 1936, p. 1-2. 


p. 257 ELOGIUL LUI PIERDE-VARĂ 


A apărut în Adevărul, („Carnetul meu"), XL, nr. 16046, din 16 mai 1936, p. 1. 


p. 259 ORAŞUL ZGOMOTELOR 


S-a publicat în Adevărul („Însemnări”), L, nr. 16062, din 5 iunie 1936, p. 1. 


p. 261 TRANSFUZIE DE FERICIR E 


Tipărit în Adevărul („Carnetul meu"), L, nr. 16065, din 10 iunie 1936, p. 1. 


p. 263 UN ROMAN GENEROS 


Publicat în Adevărul, L, nr. 16069, din 14 iunie 1936; p. 3. 


p-265 PERSECUTOR ŞI PERSECUTAT 


A apărut în Adevărul („Însemnări”), L, nr. 16072. din 18 iunie 1936, p. 1 
Reluat în numărul 160$0, din 27 iunie 1936. 


p. 267 PROVINCIE 


Publicat în Adevărul, L, nr. 16083, din 1 iulie 1936, p. 1. 


p.269 POEZIA ŞI GUSTUL COMUN 


A apărut în Adevărul, L, nr. 16140, din 5 septembrie 1936, p. 1. 


p- 272 UN ANIMAL CIUDAT 


A apărut în Adevărul, („Carnetul meu") L, nr. 16150, din 17 septembrie 
1936, p.1. 


313 


274 O TOAMNĂ ŞI UN PRIETEN 


Publicat în Adevărul („însemnări"), L, nr. 16154, din 22 septembrie 1936, p. 1. 


p.276 UMANIZAREA STATUILOR 


A apărut în Adevărul, L, nr. 16161, din 30 septembrie 1936, p. 1. 


278 PETIŢIA MAINII STANGI 


Tipărit în Adevărul („însemnări"), L, nr. 16162, din 1 octombrie 1936, p. 1. 


O CARTE SALVATĂ 


p2so 


A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), L, nr. 16169, din 10 octombrie 1936, 


p.l 
p. 282 CULTURA CU CHEIE 
S-a publicat în Adevărul („însemnări"), L, nr. 16193, din 7 noiembrie 1936, 
p.l 
, 284 STOFA INVIZIBILĂ 
A apărut în Adevărul („Carnetul meu"), LI, nr. 16255, din 23 ianuarie 1937, 
p.l 
286 OAMENI ŞI VIETAŢI 


A apărut în Adevărul, LI, nr. 16258, din 27 ianuarie 1937, p 3. 


PROZE 


DIN VOLUME 


A DOUA LUMINĂ (1930) 


Adona lumină: na iati it a a ad ră i At ti are a aia A ea 9 
Pe marginea „Integralului "eee e aaae Ee 15 
Poezia 0 E ce ti Porta că sat Bo a e lat at Ii ap a 


Despre poem şi antologie. 


Scrisoare:netrimişă: niteen sueta e N ot n to a a ta a Di a ua ba 
De vorbă cu un condamnat la boală. 

„Poeme în aer liber" de Stephan Roll... eee eee 31 
M H MET aaa aaa E a Eta a at a) a ai 34 
Victor:Brauner 1]; feet tza aaa S PE ta Bal aaa aa ada aaa 36 
Geo Bogza: i cine A EE E ral der ot air ra a a 38 
între:niihe:şi mine: zica tdi at aa aa ct ad aa 40 
Despre miracoli ms a cina Sia a ai a E A a 0 at 48 
Radiografic:, sira 0 08 rea a 0 N E E A OEE 54 
De:profundis;:.+sci pacii al art a 0 ra e O tri DB Aa aut rd a) a ate ad 60 

ACT DE PREZENȚĂ (1932) 

Pe:cine:căutaţi?.. sii cesare oaza isteata asa aa cai ci taie RETEA TERETE za pia o alea 67 
Opþrazül- desereta s iere a do a ac a aia e ca iat Da la să TI 
Act de prezentă i ne oct e ta aaa a 50 a nd sa a a apa EE 75 
Poernoterapie: șia oa aaa a it 0 aa lt ta aa ee E aaa taia 80 
Copacul-centauir;. cicao n n E pla N a a al 84 
Pădurile:orchestre;: iii ii io e o ate ae adi oala a ai NEG i aa ia a d e 90 
Prefaţă la alte poeme... eee nana ae 95 


DIN PERIODICE 


Aviograma 
Victor Brauner [II].. 


Loree a Carrera a d a o a a i a 108 
CGonstatări: [Isi tina coate aid E Maat DOR d E oi ata aaa oale d ale ta 109 
constatări: Ie cc e ia e ee A E a adres 08 e d aaa a aa E N a 111 
Marcel lancu:i spa tata acuta dat tc i aaa A i E a 113 
Gramatică: iron ata 0 i ta aa atatea a i Sa 115 
Glasuri e Me A E za dee ce d E AN O ANCA Aa atei E ou DAE ADAM AN O AE AA A a inc U8 
Arhitectura: eee oaia ea d atleta al a e plata Pep a UPE pi n ala aia a tal NA 121 
Suprarealism şi integralism........... eee eee eee tanara 123 
Tudor Arghezi - fierar al cuvântului... ee eee 126 
înti=0.NOoapte E eta 0 AUD. aa E aaa ata E E aula el E d Al, cetate 128 
ANEEa CA: 0 pei poi 0 a 0 ca n ai o 0 Oa a 0 i de 132 
B:FUNdOIANU: aaa a 9 oaia aa la) pila o at a 142 
Ora To- dimineata- eran a e bu Pc Ba 80 a az Daia ela I“ 


Garderoba obligatorie. 


Arimânid A e TTo i EE a E E EE NE AE E E E EE E E a aaa, at 148 
Onomastică., eee n a i eo aN 06 pă a d 003 aia 0 al 3 aa i 150 
Fragment:abandoriat.... 00 o ae ape aa IAD d e situ 0 Aa ac te ai oi cetatea a 152 
FT. Mătinetii: sie tus ace tag Mr ian AA ăi aa foi a ien i 155 
Lectură pe:0-Danchiză: cre cică cat at e 3 EEIN EN ua i i al dt 158 
Aurel Zaremba - închidere... eee eee ema aA 
Coliva lui Moş:Vinea.;,. ai e et e ata a i Cp n a al 
[Ascuţiţi-vă, aşadar, foamea]... eee eee 
Georges Ribemont-Dessaignes vorbeşte cu „Unu" 

[;Sbarătorul"];.. m cz cae ceea oa poata cae ai Tan aa Oua a VOEE IRIRE EITE DE e aa ae 170 
Poezie; în “traducere: se ca cita a a et n ata 0 pa apa Da „ia inta d natală 172 
România m imagini: iii a 00 0 a 00 ata aia loud 0 aa a fi e 


Un filosof al iubirii: Vasile Pârvan........... ceea eee eee 
Un mare poet belgian: Edmond Vandercammen. 


Cifre poale i n inte ata US rana o au i pi n pa toata 207 
Culisele orayi sie tataie ate vaita ata ae aaa odată ape a pa 00 ela 3 30 tt ENIE 209 
Totuşi, autarhie spirituală... eee eee ee eee aere 211 


Vârsta umanităţii. 


Arta simplicităţii.; seca oa va aa ca ia a i i 8 vi a a tt 


316 


Ideal: minile co 0 o aa 30 a Pac tal at A RAE at 
„Pentru-poezie!!;: scai ate paote pt eta a ei a ii 
Călătorie în clasa a III-a 


Cel mai zgomotos oraş din lume... eee aaa 223 
Europâ-unită: reira AAE oa ia 20 i ea te 
Dimineaţa:pe:stradă:..: i ee Se ot ae taia at d du e Sa ea e De aa at 
Hans: Hahn. mea N on a A at a ie aa 
Scriitorii şi turismul... 


Peste cincisprezece ani. 
Adolescenţii-din1935,.... ii ia ea agite de da aa Pe d a pita ala e DEI it ue dale IG n EE ta 
Elogiul bătrăneții:: cat gt eta te aa ea 000 mia adu bu a ai Data Duca ce Si ama ti 
Experienţa trecutului 


Duminicile viitorului. 
Onestitatea ţânțarului,;., en poe i get pt a sp a ata ae a le aaa atac cl Lia lt pr 
Autarhie generală... 
Coloana de lumină.. 


O carte cu imagini (Despre Ion Andreescu)... eee ea 253 
Elociul lui Pierde: Vară. stie ee e cet mc e ab a i a 2 a ta atare 257 
Oraşul:zeoniotelor.;; +: e oaia ca i i tab i ata aa 0 a ENa E al i a E în aja ERINE 259 
Transfuzie: de fericire: a a acea aia d a aa tg a ace AP aa cap d aaa ta 261 
Un roman generos. și eat da ia tetanos an ia a taia E tă E d ai aia 263 
Perseciitor.:şi persecutat::;-.m ei aaa tote ateu atat ut op AEA SE aa A 2u5 
Provincie. sis ci ceia ile aa pt tă ali ta E pă a RSET age atu ta aa Fi d Ea a -6 
Poezia: şi-olistul: comun. +: ice i o et ata 00 a iu d i viata eee 269 
Un animal ciudat 272 
O toamnă şi un prieten - 274 
Umanizarea statuilor. ii ti e tie a a net e dă e a d at o a ae a E 276 
Petiţia mâinii stângi 278 
O carte;salvată pei ia ia toat a d ca il a a a A 280 
Cultură cu cheie 282 
Stofa invizibilă 284 
Oameni şi vietăţi 286 
NOTEȘI COMENTARII... core pa a e Do 0 aa 0 a oi e a 289 


Lector: CONSTANTIN MOHANTIJ 
Tehnoredactor: VASILE CIUCĂ 


Tipărit: Semne’ 94