Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
ID) e DAL ic E) să aa: AI în R, e, e LD e, 9 [i 4. MAL 1925 UNIVERSUL i ȚĂRANI, aesen de ISER An. XLII, Nr. 15. 1% Apriile 1926. Lei 3. Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvântă Şi iată, se bolti tavanul *nălțându-se de-asnpra Ta... Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat Şi-am priceput că“Ţi-este sete şi încă Doamne nai cinat: „M'am abătut să fac la tine, de'ngădui, Cina cea de taină. Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină, Cina cea de Taină Băteai domol... şi norii silnici cereau zadarnic să te-ascundă Când i-am deschis, în noaptea ceia, cămara-mi sufle tului scundă, De cum intraşi, târând lumina de lunga-ţi haină auinută, Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată, ua duhnitorul întuneric, pândind prin colțuri înfoiat, a însu-mi n:aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi Adună rudele și soții, cu slugile Ja sărbătoare Şi toamă apă caldă'n vase să-i spăl trăţeşte pe picioare“, "ncovoiat. — Stăpâne, Ți-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem, In tot pământul n'am pe nimeni să vie — atuncia când îl chem, Sărac şi fără de prieteni, mă ocolesc de multi drumeţii Căci nam nici azimă, nici sare Priveşte, ca'n pustietate- pe masa goală a vieţii. r doar eu în faţa Ia mă scol Şi n'am o dramură de pâine să-Ţi pun nainte pe pri: tol,., spAtunei spre inima-mi crescută purtându-Ţi slobod liraţul drept, Ca dintr-o lacră ne'ncuiată mi-ai scos-o repede din picpt, Ai rupt-o, lesne, ca pe-o roadă ce, coaptă, svânzură pe Şi n'am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram, Apoi, frângând-o în bucățele, cum nu avcem de cină soți, M-ai dus, tăcut, la o răscruce şi-am împărții-o *n zori la toţi..., "2 INVIERE Tuuu zămislit atâtea patimi, sbucium și ghceene Şi leagănul l-ai împărțit cu mieiim rând De-aceea-ai fost, pe semne-atât de blând, Atât de 'naurător, Nazarinene! De-aceea Te-au căutat în locuri sterpe-atâţia cărturari, Nu Te-au găsit în adâncimile seripturei, farisuii — Isus, care-a copilărit cu meii Sfârşeşte'n mijlocul a doi tâlhari. — Eu nu Te caut Isusen cer, ci coborât pe lut. Sângele Tău em măcieşii plini de spini pe ruguri — L. semn, că din aceaş iarbă fragedă cu mieii Pasc iezii cu corniţele în muguri. Ci Tu rămâi aici — Tu cu durerea printre noi, Printre cei morți şi printe vii — Cum ai putea să fii, în cer — noi îrânţi si goi? — Şi totuşi Te înalţi în svon de clopot când învii. Când se'mpreună fum de tămâe cu parfum de flori, Când ochii noşiri sunt înlăcrimaţi de-atâta soare, Diu mugurii plesniți ai firei — doar Isus învie Isus, cel răstignit pe două crengi de măr în floare. C. 1. ŞICLOVANL V. VOICULESCU Lă UNIVERSUL LITERAR A doua înviere, în port Am. coboril vadul cu nădejdea să resă- sosc imaginile de altădată. Circulara mi- nistrului de interne n'a sosit încă şi Sfin- tele Paşti se ţin de stilul nou. lusă stilul nou cade în iarnă şi în portul cariat de vreme, de „ocupație“ (1) si de politică va- mală, bate crivățul dinspre stepele Rusiei şi întărată apa Dunării, ca în preziua în- ghețului. Urăbesc pasul .printre liniile fe- rale şi mă apropii de debareaderul ofi- cial. Câțiva hamali în zdrențe de sărbă- oare, vântură un grâu posomorât. Mă'n- treabă de oră. E ceasul invierii de-a doua. La ora asta Maria Mandalena văzuse în- gerii în alb, pe locul unde fusese îngropat Mântuitorul şi după ce i-a fost vorbit, ple- case să vestească ucenicilor ce aveau să-l vadă şi ei, în seara aceleiaşi zile, întâia care vine după Sabat, Astăzi însă, din giulgiurile vântului sbu- ciumat peste cheiul pustiu nu sarată Mân- iuitorul și hamalii, bărboşi, peliciţi şi a- duşi de spate, cu ochii tulburi de grâul prăfuil nau să-l vadă, coborind între ei cu făptura-i puțină şi cu ochii trişti. Din deal, dela bisericile luminate, nu se desfă- şocră, can alți ani, preşuri de sonoritate plăpândă şi pacificaloare. E-un vuet : de cataractă impropriu visului şi arătărilor. Si doar venisem, Ivorya, să te preumblu de-alungul malului de piatră, aşa can alți uni la ora aste de calmă pustielate, în pa- jiştea însorită a portului. Dar vântul, dar frigul şi toată dușmă- nia 'acestor furii deslănțuite printre fes- ioanele de fier ale punților, mă alungă. Dezamăgit reurc vadul. Nu eşti supărată pe mine? Te simt sgribulită în inima-mi şi neîncrezătoare. Dar le asigur era cu to- tul altfel altădală. Să ne desmorțim pu- fin, în căldura din odae şi să spicuim o pagină din acelea pe care ni le-a inter- zis stilul nou. M'așez pe o bintă îufierbântată de soare, cu picioarele rezemate de lanțul de fier. O vrabie grăsună se leagănă pe-un odgon indecis. Un fluture mirat, hârtie şi polen fragil, nu-și află tocul. Un fir de funizel aproape imaterial se sileşte, să lege c'un odgon teribil masivul basliment, de cheiu. Din târg se aud clopotele pentru a doua înviere, Se citesc evanghelii în felurile limbi ca înlr'o internațională. Bucegii, Ti- limahos, Villareal, Shanghai Maru şi-au aninat tricolorurile luturor pavilioanelor pe trapezul de funii al catartelor, De pe- ste tot o dulce confraternitate, Nici o bar- că nu spintecă, astăzi, Dunărea, pentru câştia. Barcagiii sau îmbrăcat pentru du- lap şi crâjmă. Doar vre-un proprielar de dubă, din Ghecet, îşi cară toată plodăria înfolită de vitrină. Va face chef la nașul şi vor dormi în târg, Copiii vor da câte-un ou roşu, în loc de taxă, şi se vor da în căişorii dogarului, Dânsul va bea până la ziuă. Şi-a doua zi se vor întoarce, mulțu- mifi, cu toții. Domnul agent dela pichetul pescăriei din baltă vine cu duba statului să-și ia doi nepolei, rigizi în haine marinar, cu-o farfurie de ouă roții, într'o basma, pe care 2 țin de căte-un colț. La cârmă are un dra- pel tricolor. Oficiază pe îndelete şi aşează cu mare băgare de seamă ouăle şi pe ne- pofei, în fundul lotcii. Vâsleşte cu elegan- (ă, ferindu-şi manşetele. Când e pe la ju- mălalea apei, o babă 'chioară, cu un coş UNIVERSUL LITERAR INVIERE Se sculase târziu, cu o neliniște în suflet care îl chinuia de un timp tot mai mult, — fără să ştie ce-i lipseşte. Afară era soare, cald, o dimineaţă de April strălucitoare, când învie natura, înverzeşte câmpul şi mugurii se deschid în floare. De ce inima lui tânără era mai obosită azi ca altă dată? Liviu îşi îndreptă pașii spre redacţia unde lucra, distrat, fără să-și poată des- cleşta mintea dintr'o preocupare tristă, vagă, care îl rodea ca un vierme ascuns în rădăcina copacului. Se trezi la realitate abia când găsi ușa redacţiei încuiată... A, da! Era Sâmbăta Paştilor. Uitase. Colegii lui, fiecare avusese un plan de escursie; patronul plecase la Sinaia: două zile n'aveau nimic de lucru, KI singur, n'avusese nici un plan. A rămas în Capitală. Şi abia acum se în- treba : ce o să facă în aceste două zile ? Familia lui era departe, în nordul Ar- dealului, şi de mult se înstrăinase par'că de ea. Deşi uneori îl cuprindea duioşia de mama lui de surori şi fraţi, de copi- lăria aceia depărtată, alintată, de amin- tiri gingaşe, — nu se putea hotări să se mai întoarcă în mediul acela îngust, plin de tot felul de preocupări mărunte, — dar suferea cumplit de înstrăinaroa aceasta. „Literatura îl ademenise, ca o sirenă, si se aruncase în lumea ei ca întro mare cu mirajul speranţei, să-şi poată păsi fericirea în frumuseţea, în măreţia dragostei pentru ea. Neînţelegerea, banalitatea luptelor ventru existență îi întunecau zarea lu- minilor cereşti. Intră în cafenea, unde întâlni un prie- ten, băiat vesel şi bun. — Ce faci. Liviu ? -- Mi-e urit... Sunt bolnav. Prietenul îl prinse de mână şi îi pipăi pulsul, — N'ai nimic... Eşti hipocondru, ncu- vastenic, — Poate, — dar şi asta e o boală. -— Ce faci de sărbători ? liviu dete, din umeri, . Mă. plictisesc, dragă Mitică, gro- ziv i tu mână, ăleargă, fipă, se văicăreste, ar urca so iu şi pe ea „măiculiță”. Si d-l a- genl văsleşie nepăsălor, impusibil ca Don-Juanul, stană de piatră, din Baude- lire. Un barcagiu neras, desculț, răcit, lipit de muchea cheiului se îndură: „E d-l (heorghe, agentul, nu vezi ? Asa se poarlă un barcagiu, azi ?*, Trec mărăcinişuri şi coroane uscafe de sălcii, purtând în nimburile lor, fantome de Ofeli înecale. Se frâna şi se reconsti- tuesc în apa tremurată : catarguri, hornuri şi drapele. leflexul apei însorite urcă ca un abur de aur pe fierăria umbrită a pontoanelor. Wu mai trece nici o luntre., Din susul apei, în albia albastră a ceru- lui, înaintează agale, majestuoase, escadre albe de cumuluși reflectați în apă, Un cocoș, pe slepul înflorit, cântă ce trei ari can evanghelie. Dar Petre nu mai făgăduește şi nu mai plânge, Muşcala dela fereastra cabinei, între perdeluțele albe, roșeşte. Gospodina iese din bucătărie, cu farfuriile pline. Ur câine se bucură, In ca- lină se aude un acord de ghitară. E căpi- tunul şlepului, de bună seamă. Dar acordul se opreşte. Incepe prânzul, Poflă bună, Descind de pe binlă şi-o iau alene, prin soarele mo!lcom, pe vad, către casă. PERPESSICIUS „Ruste şi se loveau de cei doi Mitică îl privi cu interes, îl iubea cu instinctul omului simplu, cinstit cu admiraţie pentru sperioritatea celuilalt, Nici odată nu-l văzuse aşa de palid. Fruntea lui largă, cu linii caracteristice, pe cari nu le au ve cât frunţile cari ascund o minte creatoare, — părea ca de marmoră. — Aşa-i! Paștile dacă nu le petreci în familie, sunt plicticoase... Dar ştii ce? Vino la mine. Să-ţi arăt pe Aurelia mea, Liviu auzise că prietenul lui se îu- surase de mult şi că nevasta lui era o femoie cum se cude, frumoasă şi foar- te inteligentă, Primi invitarea. Nu erau încă țramvaele electrice. Din cafeneaua Bulevard până în strada Va- selor prietenii trecură prin o mulţime de strade strâmbe întortocheale şi rău pavate, dar pline de mişcare. Lumea se întorcea din piață cu târgueli: bărbaţi cu pachete, copii cu baloane și mingi colorate, bucătărese cu coşurile pline de ouă, verdețuri, salată şi ridici mici, voşii; se înghesuiau pe trotuarele în- prieteni cari se ţineau de braţ. Mitică Sârbu se uita la prietenul lui cu admiraţie: Ce înalt era şi ce ţinulă nobilă avea! lira mândru că-l putea duce așa, să-l arate Aureliei. Ce bucu- vie o să aibă ea) CONSTANȚA HODOȘ liviu impresionat de atmosfera de sărbătoare a căsuţelor spoite alb, cu muşcută şi busuioc în ferestre, se gân- dea, : oare era tot în Capitală, ori ca prin minune, în satul copilăriei lui din Ar- deal ? De ani nu mai cşise din redac- ţie, din cafenea, din mansarda lui din calea Victoriei, Se opri în faţa unei bi- senicuţe deschise şi privi curios înlăun- tru. Mormântul lu Isus înconjurat de lumânări și flori, femeile cari plângeau, copiii palizi de emoție, bărbaţii gravi, îngenunchiaţi în jurul lui, îl pironiră locului. Ce tablou Mai trăeşte dar credinţa ! Mai sunt oameni cari se în- chină şi plâng de mila Martirului jertiit credinţei ?... — Să intrăm ? Liviu se strânse de braţul prietenului său şi o porni “nainte. * Stele Cum ne aplecăm pe livezi Aripile nu ni le vezi, Vezi numai, veghind prin arțari, De îoc, ochii noştri prea mari. Strălimpezi la trup şi obraz, Can ape curate de iaz, In nai e cerul întreg. Dar oameni făcuți din pământ Făptura nu ge-o înţeleg, Făptura de rază şi cânt... Privighetoarea doar cu De noi de ştie ceva -- Şi fraţii luminii mai mi Pe care îi crezi licurici — Şi vântul prin frunză foşnind, În noapte foşnind..., 1ON PILLAT Fi -— Eu credeam că sa uitat de mult simbolul mântuirei. Că Paştile și Cră- ciunul, nu mai Sunt decât pretexte pen- tmu zile de petrecere şi îmbuihure, - când colo în hisericuţa aceasta... Ai văzut? Maui suni, mai sunt, drept. credincioşi. Și e bine că sunt. Să se mai primenească rândurile celor dee» neraţi... Să o vezi pe nevasta mea, cun crede ! Ce de cozonaci şi ouă roşii u împărțit săracilor! Și Puia mică, cum întinde şi ea mânuşiţile după ouă roşii! — Ai şi copil? întrebă mirat Liviu. — Aproape de un an, Ce crezi tu, că noi oamenii de rânil trăim ca voi, poc- tii ? Noi căutăm îericirea mai pe a- proape, nu ne avântăm în nori după ca. Şi zâmbi cu un fel de orgoliu, supără. tor pentru sensibilitatea poetului... Sosiră în strada Vaselor. Intr'o cameră spoită alb, cu scânduri noi pe jos, cu câteva mobile, tot noi, de bad alb, în fund, pe un pat învelit, cu scoarță roşie, o femeie tânără îşi alăpta copilul. Liviu se opri sfios. —- întră! îi zise Mitică, La noi nu-i cu marafeturi. Uite, Aurico, ţi l-am a- dus, în sfârşit! liviu Mantu, poetul tău favorit, AG Tânăra femeie se ridică, îşi acoperi sânul, îşi aşeză fetița în leagăn şi în- tinse mâna noului venit. -- Imi pare bine, îngână voşindu-se puţin, — Nu știi cum fe citeşte, cum îţi taio poeziile, foiletoanele din ziar şi Je strânge colo în biblioteca ci! Uită-te a- cum ta ei], îl vezi? i l-am descris bine ?... E tot asa de frumos, ca şi seri- sul lui. La se uită pătrunzător în ochii lui, pe când el o privea uvimii. Pentru întâia oară i se spunea că o femeie preţuia scrisul lui. Ce femeie ! Văzuse el multe femei frumoase, ca artist se pătrunsese nu odată de farme- cul menit să desăvârşească viața unui om. Dar, Doamne, cine era aceasta aci, în faţa lui? De ce îl privea aşa ? Şi ce cra magnetul acela în ochii ei căprii, nici mari, nici prea mici, dar atâta de lumpezi şi adânci, atâta de vorbitori și Şarpele din scorbură Cum dezrădăcinat de trăznet, stejarul-—fără de îndemn— îşi odihnea pe-o rână trunchiu *mbuibat cu cuiburi de furnici, în putrigaiul vechei scorburi, ca într'o peşteră de lemn, î un şarpe şi-a târât pripasul şi a rămas stăpân aici.., Dar nopțile, când luna "nvoaltă cioplea din fiecare joardă un ram de-argint sau ram de aur,—ieşind din scorbură, ca m vrajă de-atâta foc bătrânul şarpe părea c'a început să ardă și-o cingătoare poleită înlănțuia asprita coajă... Şi astiel an văzut minunea țărauii :ntârziaţi la moară, şi-aşa veniră într'o noapte mai mulți, şn luna cea mai albă pe trunchiul mort cu scoarța arsă, crezură urme e comoară în şarpele bătut cu aur şi iulgerări de veche salbă! „Dan zari, când noaptea din frunzişuri şi de pe ramii de omăt şi-a adunat, ca în matcă, apa, şi strânse unditele lunii— bogatul aur de pe şarpe, încet, se trase îndărăt, p şi lângă scorbura vrăjită rămase zdreanța unei funii... Cindoşi atunci pemşelăciune, țăranii răi, cu- bâta întoarsă veninul capului de sarpe l-au sfărâmat, ca pe o nucă... „Şi-a fost, pe lângă trunchiul putred copii în pâlcuri săse ducă și dând de-un leş uscat de şarpe, l-au sfărâmat de-o creangă arsă! Şi veştejit de-alungul zilei, în toiul nopților cu lună A sa preschimbat din non în salbă, ca viu, acelaș ştreang verzu— şi mulți l-or fi crezut comornic, şi mulți l-or [i ştiut min ciună, da'n scorbură nu ştie nimeni că prind vedere puii lui! RADU GYR Amurg în primăvara satului * Florile primăverii se clatină spre soare Ca nişte candele albe în care ard narfumuri, Pârâiaşele satului clipocesc pe albii de răcoare Ș Şi cărăbuşii orbi, cad pe spate din văsduh pe drumuri, Soarele s'a înghemuit pe deal ca un ariciu cn aurite sulițe, Şoselele albese în seară ca işte urme lăsate de culbeci, Copiii îşi toarnă în cap chiuind. nratul călduț depe ulife,: 3 Şi fetele se *ntore dela lucru, mlădiind trupuri tinere sub pestelci. Dela cârciumă se urcă în brişcă, întârziat, un târgovef. O rândunică cu aripi moi se răstoarnă leueş în aer, ARE In faţa unei porți a adormit într'o copae un copil cu părul bălaiu şă ereț Şi-o bătrână, îl leagănă cu piciorul, torcând borangic lumi nus de pe caer. Invățătoarea sosită de curând în sat, a cşii în capot în pridvor Cu mâini albe aşează zambile înti'un pahar pe policioară, Şi fără să-şi întoarcă privirea spre colegul învăţător, li şopteşte că'i dă voe să nu-i mai zică „domnişoară“, TUDOR MUȘALESCU *) Din volumul „Versuri“ ce va apare, tulburăiori în strălucirea lor ideală, cum nu văzuse nici odată alţi ochi de feinee? O lume nouă i se desveli de odată din zâmbetul ei gingaş, din vorbele ei pline de duh, din mişcările ei graţioase, rit- mice, ca ondularea unei ape dulci care îl ducea, fără putință de împotrivire... Mitică eşi afară şi-i spuse ţaţei Tinca, o mătuşe săracă a lui, pe care o ţineu în casă, ajutor la gospodărie — că aveau un mosafir la masă. Să frigă şi puţină carne, căci oamenii mai subţiri din oraș, nici odată nu postese, Bătrâna își făcu cruce, dar se supuse. UNIVERSUL IITERAR Feiţa se deşteptă din somn şi mamă-sa 0 prinse din nou în braţe. -- Ce fericit e aşa, un copil! oftă Li- viu, privind cu drag la obrajii bucălaţi ai micuţei. — Dacă fericirea stă în incouştiință, da, copiii sunt fericiţi. Nu-i chinue nici părerile de rău, nici dorul speranțelor neajunse... Și iarăș se uită în ochii lui cu pri- virea ei plină de vrajă. —- De ce staţi aşa, departe de lume? întrebă Liviu gândindu-se că de sigur ea nu putea să-şi găsească un mediu, potrivit felului ei de a fi, în mahalaua a- ceusta mărginaşă. -- Care lume? De doi ani de când suntem căsătoriţi, am schimbat patru loruințe, Am stat în strada Stinţilor, în b-dul Elisabeta, în calca Victoriei, dar nicăiri nam păsit lumea... Atunci m'am hotărit să stau aci, departe, şi s'o caut în mine... E] o fixă stăruitor. - Ai găsit-o ? „Ea plecă ochii, apoi îi ridică cuminţi și sinceri, — Da! Când am citit poezia d-tule „Din lumea visurilor“. -- Ti-a plăcut ? „2 Nespus de multi! ? făcu o mişcare, ca și când ar fi vrat arunce la picioarele ei, să-i sărute i inte mâinile. Dar se stăpâni, ros- tind: — Mi mulţurmese. Apoi tăcură, Nu îndrăzniră să-și mai zică nimic. Până ce veni Mitică, să-i in- vite la masă, La despărțire ea îşi uită mâna în mâna, lui arzătoare, aşa de mult, de par'că nur mai fi vrut să şi-o retragă nici odată... Mitică vesel, își îmbrăţişă nevasta, Aşn-i că nu ţi-am spus pogoși! un admirabil Liviu! Vaţi împrietenit nu-i aşa ? Aveţi cam acelaș caracter! | 1] petrecu pe Liviu până la colţul stra- dei. — Să știi că te aduc şi mâine, să facem Paştile împreună... Stai toată ziua la noi... Viu dimineaţa la tine acasă şi te lau strigă voios în urma prietenului iubit, Peste câteva luni Aurelia și Liviu stă- teau îmbrățișaţi în mansarda lui din calea Victoriei. — Făcurăm oare un păcat de noier- tat ? întrebă ea, palidă de emoție. EI o strânse cu pasiune la piept. — Nu, dragă. Păcat ar fi fost să re- nunţăm la fericirea noastră luminoasă, aşa de frumoasă! Pentru a nu jigni convenția, sau mulţumirea egoistă a unui singur om de rând, Dacă nu te gă- seam pe tine, isvorul inspiraţiei mele ar fi secat, era Ja sfârşit. Pe când așa, o forţă nouă nebănuită simt în sufletţul 2meu, creatoare de viață lumină a unui şir întreg de fericiri. Mii de oameni vor sorbi lumina isvorită din puterea aeca- sta, vevărsată din taina ei miraculoasă, Ea îi răspunse cu o sărutare, — Inţelegi acum ce-i fericirea, iubirea, lumea noastră de visuri, pe care zadar- nic vor s'o nege oamenii neştiutori de ea ? — Nu va peri, câtă vreme va trăi poc- zia, corul şi stelele, şopti ea. — Câtă vreme vor mai fi oameni să-i aprindă o candelă, să pună flori pe mormântul lui Isus şi să creadă în taina sublimă a, învierii Lui. Tăcu lumină, prinse o filă de hârtie și scrise pe ea titlul unui nou sonet: „Vecinic vom trăl 1“, CONSTANTA HODOȘ UNIVERSUL LITERAR (Scena înfăţişează o răspântie de drum printre mirişti și tarlale de porumb. In dreaptu un puț cu cumpănă lângă o salcie. In stânga, la marginea tarlalei de porumb o surlă de pândar, E noapte; ce- rul e țintuit de stele). IONIȚA. — (cu mare sforțare) Duste, du-te... mă prăpădese. LISANDRU. — Hai să te aşez colea în surlă, (Il apucă de subţiori şi-l duce în- năuntru), Stai culcat pe paele ustea. Mă duc întriun suflet (cu înduişore), Ți- ne-ţi firea măi tătică, barem de-o îi ceva, să mori acasă pe căpătâiu, (Iese, încalecă calul şi aleargă. Incet-încet tropotul ealu- lui se pierde. Câtăva vreme ioniță ră- mâne singur. Din când în când se, vaită înnăbuşit. Intră apoi Tudorache C'uraru cu loana). TUDORACHE. — Să bem niţică pă fă loană. Peştele ăsta sărat îmi tace o sete de mă arde pe piept. IOANA. — Eu nu mai pot de picioare, Să stăm niţel jos să me odihnim. (Scot apă, bean și stau amândoi jos). 1OANA. O îi visând Leana că ve- in ? TUDORACHE. — (oftând) Păi sunt două săptămâni de când am plecat. IOANA. — Mâine două săptămani. TUDORACHE. — (cu amărăciune) Fă- curăm pe dracu la târg. Fă loană când mare omu noroc, nare, (dipă puţin) Ăl bețiv nu sunt. Vreun prostănac care să nu ştie să înnoade o aţă, mă cunoşti. Ce vrei, unii se pricopsesc de nu-i mai încape pielea şi noi... IOANA. — Vai de păcatele noastre. TUDORACHE. — gândeam să îuvem la târg rost de ceva parale. Vindeam vaca aia, că tot e bătrână şi opream viteaua, Mai făceam ce se putea şi îneropiam acolo ceva fetei. Când văd acum că ne întoarcem ca nişte calici îmi vine... uite colo de craca aia. (după o pauză) Vă- zuşi pe burtosu ăla din tren, era măcelar. Se ducea la târg la Slohozia după vite, Xla avea chimirul doldora de bani. IOANA. — Si cum se mai îndopa cu şunca firar al dracului ; îmi lăsa gura apă, TUDORACHE. — Ei, ce să faci, rabdă, rabdă... IOANA. — Doamne iartă-mă mai zic una: prost e şi omu cinstit. Azi... unde poţi, pune mâna. TUDORACHE, — Taci fă din gură, nu vorbi ce nu se cade. IOANA, — Ei, vorbesc şi eu. (după e pauză) Lasă mai bine aşa cu cinstea şi cu omenia cum zici tu, să crape fierea în noi. TUDORACHE. — (după o pauză lungă) Hm !.. Vorba ta are un înțeles, Du, tre- bui şi noi să trăim. Da ca să furi, să te faci hoţ e uşor? Eu mam învățat me- seria asta. Ce crezi tu şi aci trebuie di- băcie, Te duci la rumân să-i furi caii, Să zicem caii lui Grigoriţă. Te duci noaptea, vezi bine. Te simt „Să zic că le asvârli carne şi-i astâmperi. Da omu poate doarme pe prispă şi-ţi zăreşte momâia care se strecoară pe lângă roşar... Nu, nu, ce vorbeşti 'tu nevastă. Pe urmă cum să-l laşi pe Grigoriţă sărac, înne- buneşte omu. IOANA. — De ce nevoie să te duci ln om acasă să-i iei din grajd. [i iei după câmp. Ați Nici nu ştii ai cui sunt, TUDORACHE, — După câmp ?... Aşa-i, (după putin) Da biletele ? IDANA, = Ce bilete t n ROSTOGOLIREA — Dramă în 4 acte — (Fragment din actul Il) TUDORACHE, — Biletele cailor. Că dacă furi caii, îi furi să-i duci acasă? OANA. — Nu, TUDORACHE. — Vezi bine, Pleci cu ei deadreptul la târg. Te duci să-i vinzi şi dacă nai bilete. IOANA. — Cum fac alţii? TUDORACHE, — Dracu să-i ia. Fac alte bilete; se unesc cu 'primaru, E duraveră fă... Nu, nu, ce vorbeşti tu, nu. IOANA. — Da ce trebui numai de cât să pui mâna pe caii omului ca să fie nevoie de bilete, Apuci un vițel undeva la doseală, îl tai şi-i vinzi carnea la târg, TUDORACHE, — Aşa-i. IOANA. — Asta-i lesne. TUDORACHE, — (după puțină gân- dive) Lesne. Zici tu că e lesne. Nu-i aşa, IOANA. — Eu zic că eşti prost, PETRE CATUNARU Ş em TUDORACHE, — Prost. Du, vi fi şi prost. Știi tu când îl tai că nu dă care- va peste tine? Şi până la târg, sbori pe sus? Nu te întâlneşte nimeni? Să zic: îl pui întrun sac, Paşezi în căruţă E pleci. Pe drum iată un om cunoscut. EL 'pe jos, tot spre târg, Incotro Tudorache ? la târg. Şi se asvârle la tine în căruță. Da ce ai aci măi Tudorache... Nu, nu; e daraveră... Vrei să mă vezi pe mâna jandarmilor ? Să se bucure duşmanii IOANA. —(se închină) Să ne ferească Dumnezeu. TUDORACHE. — Vezi tu, şi la hoţie trebuie să ai noroc, IOANA. — Aşa e măi bărbate, Tot cu sărăcia trebuie să luptăm, TUDORACHE. — De murit n'o să mu- rim noi, să îim sănătoşi. Acu, fetica aia, gându ăsta mă roade. N'avem nimic, Lisandru-i băiat aşezat. Bătrânu o să în- chidă el ochii şi toată starea... [1m.,. ştiu eu... dacă s'o vedea pricopsii,., IOANA. — Păi, ce crezi... daia să silim. Când s'o vedea stăpân... Păi. i TUDORACHE. — Dacă o ține la ea... IOANA, — Cine poate cunoaşte gându omului î.., de PETRE CATUNARU TUDORACHE, — Da ce să fie mogâl- deaţa aia Lă nevastă ? IOANA, — Ce mogâldeaţă ? TUDORACHE, — Uite colo în capu po- rumbului. I-hă şi-a făcut nea loniţă surlă, să-şi păzească porumbu. IOANA. — Să crezi. O îi acolo? TUDORACHE, — D'apoi o îi. IOANA. — Hai să plecăm Tudorache, să nu zică “am venit să-i furăm po- rumbu. “TUDORACHE, — Așa zău, te mai face şi de râs în sat. (se aude un vaet din surlă), IOANA. —— Cine se vaită ? „TUDORACHE, — Visează mosu; hai să plecăm. (Se aude iar un gemăt), IOANA. — Ce Dumnezeu, aluia e rău. TUDORACHE. — Păi, i-o fi. (Se în- dreaptă către surlă). Mă nea Ioniţă, d-ta eşti ?... Nea loniţă ţi-e rău, ce-i cu d-ta (Bolnavul bodogăneşte) Ce zici ? Sunt eu Tudorache Ciuraru cu nevasta. Nu mă cunoşti? Ce ai? (cătrc nevastă). Fă loană e rău nea Ioniţă, se prăpă- deşte, , AOANA. — Vai de mine. Sărucu. Păi ce să-i facem noi ? TUDORACHE. — Eu ştiu. Cum să-l luăm noi de aci ? Bre, bre, ce om şi Lisan- dru, să-l lase aşa ! _IOANA, — Ei Lisandru.., parcă ascultă. ăsta de cineva, TUDORACHE. — (aplecându-ge asu- pra lui) Măi nea loniţă ţi-e rău tare? Nu poţi să te scoli? Hai cu moi acasă, (Bolnavul bodogăneşte). E rău fă loană. Nu înţelegi nimic dela el. Scoate tu ni. țică apă să-l stropim, aj OANA- și E scoasă, nu _ băurăm noi ineauri, Trage-l afară să-l răcorim, TUDORACHE. — Aşa-i. (11 irage a- "EDIRNE DDR ICPE e CEE SE e A ese Jocul copiilor Fără poze, fără jucării, In lumina Soarelui - de-amează Astăzi mă jucam între copii. Cel mai mic eu ţărână da în vânt, Și râdea şi nu voia să vază Că şi-o spulberă în păr şi pe vestmânt, lar ceilalţi, mereu mă întrebau Despre lucruri netnțelese şi“nțelese, Şi răspunsuri ei nu aşteaplau. ' Şi cu toţi de-avalma'n joc şi Soare Numai zâmbete şi fără să ne pese, Viaţa ne părea o sărbătoare.,, Dar veni un alt copil în joc Cu soldaţi de tinichea strălucitoare, ȘI cu poze şi cu cărți din iarwaroc. Şi “n mişcarea lui meșteşugită, Inşirându-şi jucăriile în Soare, Aştepta mirare şi ispită, Şi copiii toți sau tulburat, lar cel mic a plâns să-i dea și lui, Să se joace-aşa de minunat, Și în urmă jocul sta sfârşit Cu soldaţi stărmafi — şi nimărui Nici un pic de bucurie dăruit,.. G. TALAZ *) Dim volumul „Soare”, apărut de turând, = Gerard de Nerval — FANTAZIE Eu ştiu o tristă melodie şi pentru ea aș da în dar Intreaga muzică-a lui Weber, a lui Rossini şi Mozart, E-un cânt străvechiu, frumos dar jalnic, ce-i plin de dor şi plin de plâns EI are doară pentru mine un farmec tainic şi ascuns: De câte ori l-ascult îmi pare că'ntineresc uşa deodată Cu două veacuri şi mai bine, că domn mi-e Ludovic cel drept, Şi parcă văd în depărtare un verde deal pe care-l scaldă Lumina galben-purpurie a soarelui ce-apune ncet Si un castel de cărămidă cu muehile zidite:n piatră, Şi en vitralii mari, pictate cu roşietice colori; Măreţe parcuri J-inconjoară, un râuleţ în juru-i saltă Şi-i scaldă vechea temelie şi cântă vesel printre flori. In urmă văd, la o fereastră, la o fereastră 'naltă ă O doumnă blondă, cu ochi negri aparen vecile-i vestminte, Pe care poate'ntr'altă viaţă eu am văzut-o vreodată, Am cunoscut-o, şi de-aceeu de en mereu mi-aduc aminte. fură. Incepe să se zărească puţin), Des fă-l tu Joană la piept şi freacă-l cu apă sece. Stai “aduc eu apă. Ş IOANA. — (cătând să-l desfucă la piept). Da ce e chip; nu vezi cum şi-a zgârcit mâinele la piept. TUDORACHE. — Dă-te la o parte. (Se pleacă, îi desface pieptul şi-l freacă. Deodată însă se opreşte. Se ridică. Către [oana misterios, cu emoție). lonră. are banii la el, D'aia şi-a încteştat mâinele la piept. Îşi fine Danii. IOANA. -- (îngrozită) rache. ș ] P TUDORACHE. —- (cercetându-l) Mă nea loniţă... (îl seâlțâie) nea Ioniţă. OANĂ, -- Ce tace? "TUDORACHE. —- Moare, IOANA. — (cu înţeles) Tudorache... îi TUDORACHE. — Hm 1... (pauză lungă). IOANA. Moare Tudorache? Ș TUDORACHE. — (nu răspunde, îl cercetează), IOANA. —- Ce face ? TUDORACHE. — (nu cercetează). IOANA. i e TUDORACHE. — Nimic. Aştent, IOANA. — Aoleoo Tudorache ce ag tepți 2 l-ai banii şi hai să tugim. A TUDORACHE. — Ii luăm, fugim şi dacă nu moure repede şi dă cineva ste el. Poate mai are glas să ne spuie, IOANA. Ia uită-te, nu moare, y TUDORACHE. — Se canoneşte (după puţin). Tremură carnea pe mine. Mi sa ridicat păru 'n cap, Mă trec năduşelile. IOANA. — Eu suut jumătate moartă. De mar da cineva peste noi. p TUDORACHE, (speriat). l-auzi, par- că vine cineva. (ascultă). Ă 2 IOANA. — (ascultă) Nu. Ți sa părut. ()upă o pauză). Pudorache scăpăm de sărăcie. O să avem ce-i da şi fetii, Sfârşeşte-o tu. st acte TUDORACHE. — Femeie ai înnebunit, să omor omu! TOANA. — Nu tot moare cl. TUDORACHE. — Păi să-l moară. IOANA. — O să aşteptăm mult, se face ziuă şi-o să dea cineva peste noi. (după putin). aD să nu-l loveşti în cap Pudo- rache. da se ul TUDORACHE, — (simplu) II înnăbuş. IOANA. —, (apropiindu-se) — Ai? Nu- mui să moară. Mai bine strânge cu băerile pungii. Innoadă-i gâtu cum legi a la sac, A “TUDORACHE. ii (șa lăsă An genuchi, | apucă, ioana se oparte. Şi-acope fa. Bolnavii bnimgăngate. "Tudorache Aoleco Tuda: răspunde, ît Văsăm să Are banii la el? ce faci?... Trad, de OVIDIU PAPADIMA se ridică în, sus, îngrozit). Nu-mi vine fă loană, mi-e frică. (speriat), J-auzi, Cine vine ? (ascultă), IOANA. — (ascultă) Nu-i nimeni, Foşneşte vântu în porumb. TUDORACHE, — Nu, nu, am auzit eu un glas, (ascultă). IOANA. — (ascultă), Ţi sa părut, Nu-i nimeni. (dură puţin) Dacă mai aştepţi mult... eşti un păcătos, TUDORACHE -— Lasă-mă loană, la- să-mă, îmi pierd minţile, Şi de ce so mân- tui, nu tot moare el. Şi dacă moare nu-i vămâne lu: Lisandru. EL no să fie al nostru. IOANA. — Dacă se face al dracului şi n“o mai ia pe Leana? TUDORACHE. — Du... aşa-i... Acu ce-o vrea siântu, (se repede asupra bătrânu- lui, Luptă grozavă, gemete). Are mâinele încleştate, IOANA. — Rupe-i cămaşa la piept, TUDORACHE, — Taci. acum. (Bă- trânul horcăie) L'am strâns, (speriat, în grozit) Apucă-i mâna loană că s'agață de gâtul meu. IOANA. — (i-ajută. Apucă mâna bă- trânului) A murit ? TUDORACHE. — Aşteaptă. Stai să se scurgă tot viul din el. (Incepe să se lumineze). i IOANA. — (plângând) Adleoo te apucă groaza, Cum i s'a bulbucat ochii. Hai să fugim Tudorache. A murit, nu vezi că i-a ieşit limba din gură. (Se aude departe un huruit de căruță), IOANA. — l-auzi. TUDORACHE. — Sa sfârşit. l-am scos punga. la bățu şi desaga și la drum. IOANA. — (la băju şi desagn şi dă să plece). * TUDORACHE, — Nu către sat. lunapoi ln târg, Să nu ştie nimeni că ne-um în. tors. (Incepe din ce în ce să se lumineze. Tudorache iese după nevastă-sa lupă ce şi-a mai aruncat o privire asupra mor- tului. Huruitul de căruţă se awde din ce în ce mai aproape. l)upă câtăva vreme se opreşte şi intră Lisandru). PETRE CĂTUNARU WNIVERSUI. 1.01 ERAb VISE Cântecul milei Scara se lăsă peste oraş în tapete moi de umbră. Poetul Eliazar înnainta cu ochii închişi pe strada pustie, ţinâna în braţe un violoncel, La porţile închise se iviră grupuri de copii. Poetul se oprise în dreptul unei case cu arhitectură me- dievală şi începuse să cânte... Copiii râseră de el, apoi plecară să se juace. Dar violoncelul se subţia în mâi- nile poetului şi se lungia, coardele se «deşirată către cer ca nişte pgheme fer- mecate, în nenumărate coarde de argint, dineclo de colinele albastre... Violencelul poetului Fliazar devenise hartă uriașă, pe care se plimbau mâi- nile lui extatice, cântându-și poeziile neînţelese. Inima lui doria ca sunetele să se oprească sub geamurile nepătrun- se alu casei înalte, dar ele alunecau în reărgele de azur, pe coardele tremură: luare ce ondulau şi vibrau fugind ver- liginos dincolo de ceruri, Copiii își lăsară jocul şi se apropiară, po măsură ce se apropiau ei creșteau, clipurile lor deveneau grave și de-oda- tă deveniți oameni, se culcară de-alun- gul drumului, ascultând... Deodată stra. da se umplu de oameni. De prin case, de prin cartiere îndepărtate coboriră frupuri, grupuri și fantome omeneşti se lăsari fără sgomot pe marginea dru- mului, reculeşi ca întrun templu. „Intro clipă, oraşul îşi închise porţile și dele drumul tăcerii, care se risipi în pâlpâiri de mătase neagră, peste gestu- rile şi soaptele oamenilor. incetul cu încetul, orașul împietai. Numai poeziile muzicale fâlfâiau gră- bite peste: capetele oamenilor, Pe chipul poetului Eliazar se răstrân- geu lumina cerească a cântecului. Capul i se desfăcuse de trup, din ochii lui ne- vinovaţi mergeau două şiraguri de ru- găciuni şi mâinile plângeau înnebunite oamenilor, Ticscompunerea propriei lui tiinți in- spira milă; şi cântecul lui, din margi- nea cerurilor se plecă și cerea iertare pe harfa de argint. Şi inimele oamenilor şovăiră o clipă si îertară, In clipa aceea, grupurile se ridieară, şoaptele şi surâsurile ajergară pe străzi, trupul poetului Bliazar se regăsi, harta dispăru, dar în locul unde fusese, se făcu vid, şi vidul se estompă CU Negru... In mijlocul oamenilor, poetul Eliazar înaintă și urcă în casa cea înnaltă, cu arhitectură medievală, Când ajunseră sus, oamenii se regă- siră, începură să râdă și să glumească. Pe măsuţa scundă erau cupe înnalte de argint, cu vinuri rare, amenii se serviau, îşi spuneau cuvinte de priete- nie. Lu puetul Eliazar însă, nu se gândi nimeni. In jurul lui creșteau goluri u- riae de piatră invizibilă. „O atmosferă de izolare se ivi între el şi lume. Incercă de câteva ori să se a- propie de prietenia lor, dar nu isbuti, căci oamenii îl ocoliau acum cu dispreţ. Jertaseră, dar nu uitaseră, Cântecul fu- 'sese de-asupra inimii lor şi rămăsese în ceruri, Poetul Eliazar era foarte singur. Dar în jurul capului lui întlorise un cert de azur, pe care nu îl vedea nimeni. SANDA MOVILA UNH'EBSUL LITERA) Grădina Umbra catedralei se proiecta pe păjiştea Domkirchof. şi fânețele. dea- lungul unui râu sărăcăcios cu apă tulbure, coborau până 'n Rin, întins alene între țămnuri turtite. E Sub teii înalţi, tunşi milităreşte, fete îmbrăcate albasiru. trandafiriu şi alb, cu zorzoune la pantofi, adu- ceau. în apusul unci zile frumoase, nuzii odihnitori ai virtuţilor burghce- ze, Clipa le arăta frumoase şi aerie- ne. cu pe nişte libelule cu inulte în: deletniciri. 'Laţii şi mumele, sub um- brare, dovedeau că silvanul în furi, nu. pâudea. la adăpostul crenzgilor. să- rutând pământul. Parcul oferea, în- genu, asucunzişurile-i cinstite, fără surprinderi. Ghemuit pe o bancă, în umbra ma- rei catedrale pe care luna plină o tăia cu foarfece în hârtic neagră. ci- neva cu înfăţişarea onestă şi tânăra cu mâinile încrucişate pe genunchi, se uita la fetele înălțându-se în vâr- ful piciourelor ca să prindă m ra- chete, sus, mingile înaripate, cu pau- glici aurite. Pe cât îngăduia întunerecul să vezi, insul eru îmbrăcat cu eleganţă. Un tricoru îi acoperea peruca pudra- tă ; ciorapi albi prindeau pulpe fru- mos turnate. Omul făcea cu bastonui semne în nisipul aleii. Aţintea pă- mântul şi vârtul bastonului, şi părea nepăsător la svârcolirile duduiţelor burgheze. Ce să mai zic, o atitudine desnădăjduită cu desăvârşire. Gândurile singuratecului fură tur- burate de sosirea unui tânăr care gâ- fâia, de mult ce alergase. Persona- giul. confortabil şi el. se prăbuşi pe banca de piatră, lângă melancolicui visător. Suspină. „Slavă Domnului, am scăpat“. Işi prinse faţa în mâinu. Cel dintâi îşi luă iarăş bastonul şi descrise în nisip curbe fără înţeles, dela dreapta la stânga, întocinai ca un pendul. — „Vai, Meinherr, gemu noul venit, cu mâna la inimă. sufăr, sufăr mult. O să cad pe brânci, Meinherr. Aplea- că urechea. o să-mi auzi inima bă- tând. Ascultă... ascult-o... Intr'o bună zi, sau noapte. o să-mi plesnească pieptul... prea mult sufăr!" — „Nu ştiu, Meinherr, răspunse cei lait. dacă suferințele matale sun. crunte pe cât socoteşti. Sunt şi eu mâncat de jar în adâncuri. şi nu mă mai opresc la nenorocirile străine. Inima nu-mi bate ca a dumitale ; dar, aplecându-ţi urechea, poţi auzi sâu- gele şuerându-mi în tâmple. ]nir'a zi, vinele peste fire întinse, au să sc spargă şi atunci fi-va catastrofa ulti- mă, pe care o aştept, împotriva că- reia zilnic lupt, ca un tejghetar. Să uităm. Meinherr. reaua noastră soartă şi să privim, câtă vreme ne oblădueşte umbra, nevinovăția îe- cioarelor, cărora unii mai fericiţi de cât noi, au să le dea preţul unui dictam. — „Opreşte-te, zise omul cu ini- ina în Sin ai vorbit de umbră ? = «Vai [“ zise omul ou baston. Apoi, tăcere tutburată de gura lui Spire de PIERRE MAC ORLAN demnişoarelor. Şi în urmă. un glas matern chemă pe fetiţele risipite. — „Meinherr. îmi dau seama cât de cât. că aceiaşi soartă ne apropie“, zise omul cu inima bătăioasă. Rochiţele albe dispărură. îndrep- tânduse către un sunet depărtat de clopot, şi nu se mai auzi decât frea- inătul frunzelor, — „Poate că. -— şopti cel dintâi Scrisoare Ți-oi serie cum na scris încă nimeni dar 6chii tăi m'au privit jalnic şi-acum ninge... ninge. Brăţările-mi sună scriind întocmai can mers pe zăpadă clopoţeii murgului tău, şi gândul mi se afundă în taina fulgilor ce-ţi stau poate prinşi de pleoape. Poteca mea e aşa de albă... Anină murgului de gât clopoței ca şi altă dată să vie ager prin zăpadă. Şi bună vreme nu-fi mai spun; eu sunt mereu cu tine. FI.ORICA MUMLIANU In noaptea Invierii But inimi tari în piepturi de aramă. Curg peste urbea îngropalătn ilori Chemări prelungi, ce'n uliți se destramă Și sparg porţi de vremelniretichisori... In albe stoluri crese de pe pământ Cântări către tăriile cernite ; Se strâng ca stropi de foc în templul sfânt Steluţele din ceruri izgonite... Cum stau în noapte tit şi-uscult, Au început pe rând să se strecoare În casa mea icoane de demult Şi'n pragul meu apar cu stropi de soare... Căci vin cu cântece necunoscut”, Ce alinând în or'ce colţ pătrund Şi din unghere pân'acum tăcule Ecouri moi de catilea răspund. Din sbor sabat şi îngeri în cămară Şi'n cor acum înalță imnuri sfinte Aparem uşă ca un stâlp de pară Hristos cel înviat în noi vesimmte !.. MIHAIL A. DUMBRAVA Gcupaânt, -— nu știu ce amar mă în- deamnă la vorbă astă seară — poate că numele meu nu-ţi spune nimic, Sunt Petre Schlemihl“. — „Şi eu. Hans Griilh“, celălalt. Petre Schlemihl se ploconi şi urmă: „Trebue să-ți spun că mi-am vândut racului umbra. parcă nai şti. Mi-am vândut-o din lăcomie într'o zi, la marginea mărei. pentru că go: loganul. pe care femeile îl simboli- zcază cu nestârşită graţie, mi se păru jelul vricărei 'sforțări omenești. O umbră nu-i mare lucru, când e să iscăleşti un contract. Am iscălit. Şi umbra, mi-am pierdut proiectoarea relelor apucături. Altă dată mă adă- postea umbra mea, precum astăzi um- bra catedralei. Nu mai am adăpost impotriva-mi şi viețuiesc umflând până la sminteală poruncile de fiecare clipă ale unei virtuţi înebuniie. Scrupule prosteşti m'au depărtat pentru totdeauna de făptura pe care o iubeam. Nu-ţi vinde umbra. Mein- herr. Lângă ea, poţi privi în faţă bi- ncle şi răul, amestecându-le armonic. Fericirea nu există decât în ameste- cul priceput al acestor două prin- cipii. Un om lără umbră nu se dedă la speculaţii de asemenea soi“. Hans Grilh, ascultând pe Schle- mihl. se ridicase şi umbla înfrigurat, Deodată, ieşi din întunerec şi se a- rătă în lumină. | se văzu, neted, un- bra. întinzându-se ca o paiață nemă- surată. alături. Hans Grilh făcu un salt prodigios şi se cufundă în întune- declara ec, iarăş. — „Ai văzut 7“ — „Ce? — „Umbra mea, nenorocitule !“ — „Ce noroc! gemu Petre Schle- mihl. - — „Noroc! Hans Griilh rânji. O- dinioară. Meinherr, eram ca dumnea- ta: nu aveam umbră. trăiam şi bine, şi rău, pe lângă traiul meu de azi. Mi-a cumpărat-o şi mie, ăl de ţi-a cumpărat-o. Mam rugat de el. mai târziu, l-am înjurat. alteori, şi, în cele din urmă. am mai făcut un târg, cu rezultatul pe care îl vezi acuma. Mi-am luat înapoi umbra, zise Hans Griilh pe şoptite. în schimbul unui contract nou, cu semnătură de sânge, după obicei. De atunci. se a- gaţă de paşii mei, ca orice umbră cum se cade; dar. ia seama, la înce- put am crezut. — astăzi ştiu bine. — că umbra asta nutrește împotriva stăpânului ei, planuri cumplite. Mă tem de umbra mea, Petre Schlemihl ! mă tem de umbra asta agresivă şi vi- cleană. Se arată numai ca să mă aţâ- țe şi să mă sugrume. Cel ce mi-a pă- strat-o. a oirăvit-o şi sălbătecit. Duc după mine un ucigaş tainic, pânde- şte ceasul omorului. cântăreşte îm- prejurările prielnice ale atentatului, fie la raza lunci. fie la lumina vie a soarelui. Petre Schlemihl, să ne în- toarcem la han. la noi. folosind um- bra milostivă a caselor, mereu la dreapta... Am băgat de seamă... Mein- herr, cu sau fără umbră. ne-am pră- pădit viața”. (Din volumul ..Malice”) Traducere de ELENA PHOTOVOPESCU Din trecut O! vis ce-ai născut în azurul lui Mai, Vis de iubire, molatic N Tu'nchizi strălucirea pierdutului rai, Sub cerul Carpatic ! “Tu, aurul holdei de suilet mi-ai prins! De buză-mi amarul pelin; E De pieptu-mi, cu brâu-ţi de Ilăcări încins, Un greu mărăcin! Pe ochi tu mi-ai pusea să plângă oricând, Cristalul din limpezi fântâni, In trupu-mi, a macilor sânge vărsând, Cu sacrele-ți mâini ! În giulgiuri de doliu nădejdea“ini îmbrace, Alerg cu privirile“n jos, Şi-alături de mine se frânz pe lac, n chip de-albatros! [75-30 CE 30 Oe a „ARTUR EN pamflelar Henri Rockefort, celebrul e francez, provocat la duel de un scriitor cam certat cu gramatica, îşi formulă ast- fel condițiunile : — Bime, primese,. dar ne vom bate cu utografia ! ui LD] Doamna Coruneb, o celebră femee de spirit din secolul AVII, păstra până in adânci bătrâneţe uimitoarea e. venă satirică. ) PU i Într-o zi ea făcu următorul compli- ment unei nepoate ale sale, prco fardată. — Doamne, nepoţică dragă ce frumoa- să mască ai pus!... i se zăreşte şi fața prin dânsa ! n dă Diogene fu întrebat de Al:xandru cel Mare ce caută în cimitir. Lilosoful răs- PE Cu oasele tatălui Măriei-Tale, printre cele ale slujnicei mele ; dar sun: uşa de amestecate că nu sunt in stare să Je deosibesc ! Tristan Bernard ţinu, într'o zi, câtor- va tineri literați o prelegere usupra mo- dului cum trebue să se comporie că îşi citese operile în faţa publicului. Le destăinui o sumă de trucuri impresio- nante, apoi încheie astlel : — Înainte de toate să nu uitaţi un lu- cru. Când terminaţi cu citirea, să salu- taţi publicul cu un gest şi să plecaţi pe vârful picioarelor. — Dar de ce pe vârful picioarelor ? — Ca să nu deșteptaţi pe nbneni din son! a Balzac spuse lui Champileury: — Ştiţi că îmi sămănaţi, foarte mult; sunt mulțumit pentru dumeavoasiră de această asemănare! Zenzis fu imputat că prea mult ză- boveşte cu facerea portreielor, Pictorul răspunse: — E drept că-mi trebue mult timp pentru facerea portretelar dar le şi pic- tez pentru lungă vremel RUD. A. KNAPP UNIVERSUL LITERAR Grigore Alexandrescu (1812 — 1885) Gr. Alexandrescu a fost recunoscui de istoria literară ca cel mai mare poet ro- mân până la Eminescu. Desi în timpul vieţii sale el nu sta bucurat de popularita- tea pe care ca avut-o de exemplu, Bolin- tineanu în Muntenia sau Vasile Alecsan- dri în Moldova şi în iot cuprinsil ro- mânismului ; astăzi însă putem mai "şor să valorificăm opera acesiui poct de nare talent. Sa născut în 1812 la Târ- govişte în oraşul unde văzuse lumina zi- lei Fliade şi V. Cârlova. După ce urmea- ză studii parliculare în oraşul său natul, trece la Iuceul Sf. Sava unde are de pro- fesor pe I. Eliade Rădulescu Gr. Alexandrescu na uvut fericirea să-şi completeze studiile literare in stră- inătate, aşa cum, făcuseră toţi fiii de boer de pe acea vreme, care avcău predispo- ziţii pentru literatură sau uţă. Im schimb însă, prietenia inimosului profesor francez Vaillant îl ajută să, a- profundeze literatura clasică franceză pe care o cunoscuse şi mai înhinte în traduceri grecești, Influenţut la începu- tul activităţii sale literare de romuntis- mul francez (Lamariine) Cr. Alexnu- drescu devine mai iârziu cel mai veridic reprezentant al clasicismulii ia nui. GRIGORE ALEXANDRESCU „Această trecere dela influenţa roman- tică la cea clasică o face poetul prin in- termediul lui Boileau, după iputeza lui Pompiliu Eliade. Dar desizur această tranziţie dela o școală literară la alta, poate fi datorită mai degrabă cevwnlvţici sufleteşti a poetului ce ireco dela o peri- vadă de tincreţe literară la una de matu- riiate literară. * Gr. Alexandrescu trăeşte mai mult in conștiința româncască ca fabulist, decât e poet liric E drepl că în direzția fo- hvlei ci a creiat două-trei capodopere care deşi sunt influențate de modelele maestrului tuturor fabuliştilor, La Fon- taine, totuși prin origindlitaica poetului român, trăese independent -le n:odelele lor ; iar una din ele, „Toporul şi pădu- rea“, după afirmaţia criticilor noș ri, se vidică deasupra lor. Puternica originali- tate a poetului apare însă în opera sa li- rică, Aici Grigore Alexandrescu « slă- pânit de o inspiraţie 2% gl ne Senii- meniul religios, şi mai ales cel umani.a- ziat din poema sa pĂRul 1840“ sunt sim+ țiri nouă pentru generaţia poeţilor ro- mâni din prima jumătate a veacului al 19-lea. Prin ele Gr. Alexandrescu se ri- dică cu muli deasupra contemporanilor săi. Bine, înțeles acest meri. constă in re- alizarea artistică a sentimentelor şi nu în noutatea ideologică a lor, De ce oare acest profund poet, came după cum am spus mai sus, a fost supe- vior lui Alecsandri, nu a putut pătrunde în conştiinţa românească şi nu sta bucu- rat de o mare popularitate ca Bolinti- neşti şi de trimite lui V. Alecsandri. Explicaţia se poate da în rai mulie senzuri. Gr. Alexandrescu u fost prin ex- celență un gânditor profund. El a tratat de multe ori în poeziile sale teme ce nu erau în legămră cu frământările con- temporanilor. In afară de aceasta, forma pocziilor sale era destul de greoaie şi di- fuză. Contemporanii l-au respectat şi i-au recunoscut talentul, dar nu l-au în- jeles. = O altă ipoteză, admisă şi de alţii, că Gr. Alexandrescu, n'a cunoscut poezia poporană şi nu s'a inspirat din ea, vine să colaboreze și, ea la celelalte acuze, dar în nici un caz, nu este cen nai princi- pală, De altfei Gr, Alexanilrescu a fost şi el admirator al poeziei poporului şi cu ocazia excursiei pe care o face la mânăs- tirile de peste Olt, culege cântece bătrâ- meşti şi le trimite lui V. Alecsandri. Când publicul românesc are prilej să ennoască poezia eminesciană atunci şi Gr. Alexandrescu este înțeles şi apreciat în adevărata lui valoare. Generaţiile dela 1840—1648 erau preo- cupate mai mult de faptele istorice, de evenimentele politice cotidiuie şi în a- cest sens poezia patriotică « lui Bolin- lineanu şi Alecsandri, vorbea mai bine acelor suflete sbuciumate de soarta vi- trigă prin care trecea ţara lor. CII. CARDAŞ SPICUIRI BIBLIOGRAFICE A. — OPERA, EDIȚII : 1) Eliezer şi Neffali, poemă tradusă din Florian. Poezii de ale d. Gr. Alexaudrescu, Bucureşti 1832. 2) Alzira sau Americanii, tragedie în 5 acte din Voltaire, Buc. 1835. 3) Poezii ale d. Gr. Alexandrescu, Buc. Ed. Carcalechi, 1838. 4) Poezii ale lui Gr. Alexandrescul, Edi- ție completă, Iaşi Ed. Cantora foii sătești, 1842. 5) Meropa din Volter, traducere. Buc. 1847. 6) Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, Buc. Rosetti 1847. 7) Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fa- bule. Bucureşti. Edit. Rasidescu 1863. 8) Povești albastre, după Eduard Labou- lave, Buc. 1873. 9) Scrieri în versuri şi proză, cu un por- iret şi facsimile. Buc. Edit. Socec, 1895, 10) Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fa- bule, Iaşi Ed. Şaraga. 11) Scrieri în vrsuri şi proză. Buc. Edit. Minerva 1902. Cu o prefaţă de G. Coșbuc. 12) Poezii, epistole, satire, fabule, epi- grame, iraduceri, cu o culegere asupra vie- fei şi operei poetului. şi însemnări de Em. Gârleanu. Biblioteca p. toţi, Buc. 1907. 13) Poezii alese (Autorii români moderni) cu o prefaţă de M. Dragomirescu, Ed. Ca- sei Şcoalelor, Buc. 1921. 14) Scrisori în „Convorbiri literare“ 1895- 1886 pa. 801 sgg. UNIVERSUL LITERAR Clasicism şi romantism Critica şi istoria literară, cele două discipline cu o delimitare atât de pre- cisă, au îndurat împreună din capul lo- cului un destin foarte neprielnic. Critica sta simţit întotdeauna datoare să „descopere“ geniile, iur istoria lite- rară să „găsească“ precursorii. Cea din- tâi Imând-o înaintea timpului, cealaltă mergând în susul lui au privit câteodată manifestarea artistică drept o regiune minieră, în care ar fi vorbu să se facă sondagii norocoase. Aflarea punctului eruptiv, a pasionat aceste două disci- pline mai mult de cât determinarea pen- tru istoria literară a ritmului într'o c- volujie literară. ce sa scurs, sau de cât determinarea unei valorificări estetide în ceeace priveşte critica. Găsirea precursorilor, spre pildă, e o valabilă operaţiune de istorie literară, dar nu inventarea lor numui şi numai spre a spune altfel de cât alţii. E mult mai uşor să faciun lucru nou, de cât să faci unul mai bun de cât alţii. De câiva timp se dă o luplă aprigă în Franţa cu privire la desemnarea ade- văratului precursor al romantismului: Rousseau, sau Fânelom? La drept vorbind e mai mult o intenţie de u îndepărta pe Rousseau de la locul de „onoare“ şi de a-l aduce pe E nelon, întru cât uzur- parea făptuită de Rousscan trebue în- “lreptată. Ren€ Lote („De Fenelon ă Rous- seau“ 1908) îl arată pe Fenelon ca izvor al visului umanitar; Ernest Seillizre (Le mal romantique, 1908) îl consideră pe fenelon ca pe un sfânt precursor al romantismului ; ilenri Bremond (Apolo- gie pour Fenelon 1911) ni-l înfăţişează pe Fenelon ca pe un adevărat profet li- terar ; iar Albert Cherel :Fenelon au XVIII e siăcle en France, 19i7) crede că Fenelon era un spirit întors mai mult spre viitor de cât spre trecut. E vorba cu alte cuvinte de o erup- țiune Fenelon, mai puţin violentă poate, de cât aceea a lui Rousseau, dar în tot cazul regulată şi persistentă. In ultimul timp Albert Sehinz (Fene- lon, critique litteraire, precurseur, pu- blicat în Revue de Cours et confren- ces Nr. 7, 1926) încearcă să dovedească şi el romantismul „avant la letire“ al lui Fenelon. Albert Schinz susține, că prima idee, în legătură cu întoarcerea sau reveni- rea la sânul naturii a omeniri contra- făcută sufleteşte de către civilizaţie, nu e a lui Rousseau ci a lui Fenelon, care cu vre-o câteva decenii mai înainte sus- ținuse aceasta în discursul său de re- cepţie la Academia franceză (1693), Re- venirea la natură, deşi Fânelon este cel dintâi, care să îi susținut aceasta, apar- ține totuş lui Rousseau, întru cât acesta din urmă nu sa mărginit numai să prin- dă ideea într'o formulă, cum au făcut şi alţii cu mult înaintea lui Fânelon, ci toată opera lui Rousseau cu toate pro- blemele, pe care le suscită, respiră sin- ceritatea, goana după firesc şi lupta îm- potriva acelei vieţi scrobită de uzanțele mprotocolare a scriitorului curtean prin “lefiniţie. Cu toată glorioasa încercare a unora spre a ajunge de derousseauizarea roman- tismului, solitarul de la Charmettes ră- mâne uvul dintre pionii cei mai auten- tici ai acestuia. Kousseau a fost cel dintâi, care a evadat din lanţurile po- leite ale unei forme de viaţă ceoa- meninţa să se înăbușe sub fardul sterp şi mincinos al unei atitudini. Tot el este acela, cate a spiis că se apropie de o- pata ini Dastartea ca de nigie tamune frivole şi a blestemat cordial tot secolul al XVIl-lea. Fără să fi fost un poet, Rousseau inau- gurează, prin acea iluminare interioară, grație descinderii în propriul său eu, individualismul, una dintre cele mai crâncene cuceriri ale sipiritului uman, El este primul teoretician al subicetivismu- lui, punctul genetic al romantismului în procesul său de exteriorizare estetică fi- indcă delu: Rousseau începe zidirea acelei mentalități cu adevărat nouă. Inainte de Rousseau pentru cei ce nu erau oameni simpli saw prea credincioşi, viaţa ceru ca o întocinire savantă în kare fiecare era che- mat să se amuzeze, fie tolănindu-şi su- fletul intrun confort alintat de un c- fort secular, fie contemplând de sub pe- rucă grație unui pus de menuet cu ace- iaşi privire rece ca şi corectitudinea sau „regulele” unci upere de artă. Toţi vespirau viaţa filtrată prin rațiune şi condusă de interes. interesul şi raţiu- nea erau cci doi pinteni ai vieţii. Rous- seau aduce în locul acestora flacăra unui sentiment viguros, ce izvorăşie din a- fundurile sufletului omenese şi care sparge formele de comprimare ale ex- presiunii din veacul al XVIl-lea. În lo- <ul stilului grav şi simplu îşi face loc stilul tumultuos „care aprinde hârtia“ pe care se desfășoară, după cum măr- turisesc destinatarii corespondenţei sale particulare, Această mentalitate nouă a deschis ză- guzurile romantismului de mai târiu, nu ideaţiuinea sa estetică rămasă aproape aceeaș ca şi a veacului al XYVli-lea, adică aristoteliciană în esenţa sa, cum era şi a lui Fenelon, Intr'adevăr în „Lettre ă Monsieur Da- cier, scerdtaire. perpetuel de l'Acade- mie, Sur les oceupations de l'Academie“ (cup. X Sur les anciens ct les moder- nes), Fenelon. constată, că cei vechi po- sedau simplicitatea naturii şi de aceea trebue preţuiţi, pe când modernii au mai multă cleganţă şi ingeniozitate, dar în tot cazul destulă superficialitate. Pentru Albert Schinz, spre pildă, unul dintre restauratorii lui Fenelon, para- lelismul acesta ar avea următoarea s0- luţie : Romantismul însemnând întoar- cerea la natură, trebue să iubim pe cei vechi, adică pe clasici, căci ei sunt mai romantici (op. cit, p. 596), luterenţa e în tot cazul originală. În artă, zice Fenclon, ornamentul să nu fie numai ornament, ci ornament na- tura!. Il-ţine de rău pe Racine pentru povestirea morţii lui Hippolyt dela sfăr- şitul Phedrei. 'Coturnul, subliniază F6- nelon, nu trebue să altereze imitaţia na- turii adevărate, Are unele rezerve şi față de Molitre pentru unele abateri dela simplicitatea clasică, mai ales când forțează natura şi părăseşte verosimilul. Pentru Albert Sehazia această conti- nuă invocare a naiurii insemnează un element romantic. E ciwdat cum imitaţionismul acesta al naturii, care constitue înireaga estetică a lui Aristotel, și care altoită cu ele- menite platoniciane devine estetica lui Plotin, ca și a tutulor eclecticilor, a Re- nașterii italiene, ca şi a întregului veac al XVll-lea mai poate surprinde pe ci- neva astăzi, când e vorba de un adept al celor vechi în faimoasa „Querelle des ancieus et des modernes“. Nici Rousseau nu putuse părăsi aris- totelicismul estetic, pe care îl demon- strează necontenit şi în „Sur les specta- cles“_ sau „De limitation, îhâatrale* şi în „Essai sur l.origine des langues“ sau „Dictionnaire de musique“, ca să nu ne îi opriti În desele sale reteniri din Călătorul alătoru La fiecare pas am sângerat Sbătându-mă prin spinii din drumeaguri Şi-am năzuit mereu, ca fermecat, Cu mersul meu cel aspru să străbat, Tot altele şi alte noi meleaguri. Şi nu mai ştiu mânat de care dor, Pe lume-am fost eternul călător, —Aşa'mi fu dat—Ursita mea şi-a ta e— Tu ca şi mine eşti numai drumarul— Un drum cu altul pururi se'ntretae Și la răspântii suflete'n văpae Ard dornice să'şi scuture amarul Șin drumuri noi tot altele se due Asemenea cu sulletu'mi haiduc — — Lăsai_ un dor lu fiecare spin in flori lăsai visări de-odinioară, -—Nu le-am putut păstra sărman străin— Şi-am auzit în urma mea suspin Şi trandafiri şi spinii se uscară -—Plângând tot merg şi amintiri îmi tore Şi numi stă în putere să mă 'ntore, —O, la “nceput nădejdile cântau Mereu “nainte “*ndemnându-mi pasul... Curând rănile-mi multe sângerau —Dar nu-i îngăduit pe drum să stau — $ nu mi-a fost îngăduit popasul. —Pe-obraji sudori şi lacrimi se preling : In suilet, vai, nădejdile se sting. Şi spun că drumu-aicea nu-i sfârşit îm —»Ne vom trezintro lume mai înaltă !* Tot călător, în veci, neostenit ? Mi-e somn şi sânt atât de obosit? Cum să mai merg şin lumca ceialaltă? „„Adorm curând,., De-am fost pe lume [drept, O, Doamne fă să nu mă mai deștept. EUGEN VICTOR acea uriaşă corespondență ce ne-a ră- mas dela el. Imitajionismul estetic este preconizat așa dar şi de Fânelon şi de Rousseau. Puritanismul protestant al lui nousseau ca şi catolicismul clerical al ui Fânelon îi făceau pe amândoi să nu admită în- făţișarea pasiunii imorale în artă, Fenelon ca şi Rousseau nu admiteau şi blamau tragedia care înfrumuseţează pasiunile funeşte, care ne strică sutle- tele înduioșându-ne pentru o iemee ca Phedra. Aceasta nu l-a împiedicat pe Rousseau să scrie „La nouvel!e Heloise" unde pasiunea este singura rațiune . de a fi a omului, „Nu trebue să uităm apoi că Rousseau şi nu Fenelon spusese că obiectele utile considerate numai ca atare n'au nimic de împărțit cu opera de artă, „Ca imitație nu trebue să se exercite, de cât asupra obiectelor utile, aceasta e un bun precept de morală, dar nu o re- gulă poetică ; căci există fourte răuşite opere, al căsor conținut nn nrezintă nici un fel de utilitate, așa e „Oedip“ al lui Sophocles. (Corespondenţa, scrisoarea LXXIX). Mentalitatea sa nouă are străfulgerări de acestea, dar estetica tradițională în genere îl fură, fiind ajutată mai ales de puritanismul său protestant. Fenelou; slujitorul bisericii este mai III) ales cel mai înverşunat duşman ul anide rului profan. „Le greci, scrie Fânelon „tragedia era independentă de amorul prolan. Spre pildă, Oedip al lui Sophocles, nu are de loc această pasiune străină subiectului, Racine a căzut în acest încovenient compunând Phedra sa: ela făcut up Cublu spectacol, adăugând Phedrei fu- rioase pe langurosul Ilippolyt în contra- dicţie cu adevăratul său caracter, Ar fi trebuii să lase Phedra singură în furia sa... Dar cei doi poeţi tragici ai noştri, care merită dealtminteri cele mai mari elogii, au fost târâţi de curent; ei au cedat gustului pieselor romanţioasc, cure prevulaseră, Moda acelui „bel esprit” a- gremenia cu dragoste orice împrejurare; oată luinea îşi închipuia, că era Imposi- bil să înlăvire plictiseala timp de două ere tără ajutorul vreunei intrigi ga- laute ; convingerea tuturor era că tre- bue să ie pliciiseşti la un spectacol ori- cât da mare şi de pasionat arfi fost, dacă nu apare un erou languros, spre a întrerupe acţiunea... Racine care a studiat marile modele ale antichităţii, întocmise planul unei tragedii frauceze a lui Oedip, după gustul lui Sophucles, fără a mai amesteca vre-o întrigă „pos- tişă“ de dragoste, ci urmând simplicita- tea grecească. Un astfel de spectacol ar [i «urios, foarie viu, extrem de rapid şi deosebit de interesant ; poate că nu va fi aplaudat; dar va mușca, va stoarce lacrimi, etc, | Autorul acestor rânduri este sovotii vomantic de către Albert Schinz. A lua atitudine împotriva preţiozităţii contimporane clasicismului şi a elimina dragostea din opera de artă iu forma a- celei „mi&vreric de Precieuses“, nu în- semnează oare cel mui autentic clasicism, ba chiar cel mai pur claşicimn grec? Toate acestea însă constitue pentru Albert Schimz, elementele artei viiloare „et qu'on peut resumer en un mot; Ro- mantisme“ (p. 601), Star părea, că toată argumentarea pro- fesorului Albet Schinz se reazimă pe o eroare iniţială şi anume, că nimeni nu ar fi văzut până acum raportul teoriilor emanând de la partizanii celor vechi cu teoriile întoarcerii romantice la natură şi în felul acesla numni primul romantic oficial, Rousseau, să nu fi putut de cât să adopte formula imitajionismului în estetică, Franşois de Salignac de Lin Mothe-F&- nelon, care a văzut luminn zilei întrun castel din Gasconia, ajunge repede gra- ție condiției sale sociale și a însușirilor sale sufleteşii conducătorul rpiritual la Curtea franceză al acelei grupe de oa- meni alese din preajma ducelui de Che- vreuse şi de Beauvilliors şi chiur a doam- mei de Maintenon. La 38 de ani devine preceptoul ducelui de Bourgogne. Peste A ani e membru al Academiei, iar la, 1695 după 2 ani, arhiepiscop de Cambrai, Îmainte de a fi numit educatorul duce- lui de Bourgogne, Fenelon este conver- tit de către d-na Guyon Lai quietism,. Doc- trina aceasta, pe care d-na Guyon a ex- plicat-o în „Moyen court et trts facile de faire. oraison“ consistă din renunța- rea în cultul creştin la vrire plastică procesională şi la orice raţionalizare teo- logică, Trebue să simţi atunci când crezi prezența lui Dumnezeu, carc ie cuprinde şi te puritică. e) i, Să nu încerci să ți-L închipui sau să-L înţelegi. Sie Fără rugăciuni cu glas tareără ne- linişti şi eforturi ale spiritului să te îm părtăşeşti cu Fiinţa divină. Numai, asifel sufletul despărțit de trup in timpul vicţii aduce pe om întro puritate „obsolută, când totul e tăcere şi plenitudine în a- celaş timp. (G. Ascoli. Le dix-huitieme siâcle, 1924). VăitEbsui, 1rtbbah A. COTRUŞ: In robia lor, „tipogratia Corvin“, Arad, 1936, 'Lrăeşie în poezia d-lui Cotruş destinul unui leu din Numidia închis în cușca cu gratii a unui circ roman. San, ca să co- borâm, cu acvilele în Ducia, soarta unui vultur pleşuv priponit pe stânca de gală a unui parc seniorial. Sau, de oarece am amintit de vulturi şi nu suntem. chiar aşa departe de Caucuz, un soiu de Prometeu, devorat de propriile-i năzuinţi.: Ca pe-o pâine caldă mi-am mâncat în lungul drumurilor : inima... «, cu ecou de anticitate, un vers din- tvuna din poemele așa de tipice, ale liris- suiui d-lui Cotruş : „Mi-am deschis feres- tele spre toate orizonturile“, ARON COTRUŞ Această patimă peregrinantă, care al- cătuia şi fondul anteriorului său volum de „Versuri“ conslitue şi leit-motivul a- cestui von, volum. Cu deosebirea că la ac- centele de aspirație din trecut, precum a- cele ientaculare apeluri din „O plecările, plecările“...., în volumul de faţă, poetul se opreşte şi se apleacă puţin peste ochiul LB EDER RER RN E E SE IE Fenelon este câștigat pentru această propagandă, pentru care părca un dis- cipol predestinat, graţie misticismului doctrinei făurit. din tandreţă infinită şi absolută puritate, întrucât firea sa, tandră dar poate şi vanitatea onmwnească ; su- pleţea dar şi seducţiunea însuşirilor sale literare, de care nu era străin, îl făceau să nu renunțe la o glorie spirituală, dacă nu a sa prapric, cel puţin a bisericii din care făcea parie. Quietismul acesta a fost socotiti graţie întoarcerii către propria ta ființă prin ir,teriorizare, nu prin formalism dogma- tie, ca un prim.element romantic, iar Fenelon, un precursor, SCARLAT STRUȚEANU de Pântână al acestui destin, în taina că- ruia trimite câteva lumini indiserete, Din acest examen al sufleiului, d. ('o- truş realizează câteva peeme de dialectică evenealogică, am spune, în care reiorica d-sale împrumută accente din cele mai patetic. Și ă, atunci, înecpând aşa de neliniş- titor poema liininară a volumului: „In ro- bia lor“: Ce tainice, slrăvechi, nebiruile. vii /porunci haine Se războiesc în trudnicele-mi vine, De nu găsesc un loc în care să mă simt la minc ? Şi peste uceastă întrebare, altele acu mulate, ca treptele de piatră ale unui tre- cut pe care iscoditoarea râvnă u portului năzueşte să urce spre cunoașterea de sine : Au țost străbunii-mi hoți de cui 2... Au fost ciobani pribegi, Stăpâni, fără hărtii de stăpânire pe [pământul țarii intregi ?... Au fost haiduci năpraznici, ei, Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără i [zări Prin paşii mei, Săltaliceie bucurii Și sbuciumul vieţii lor vijelioase şi i pustii, Şi aspra râvnă de-a fi slobozi... »e neinvinsul dor de-a pribegi ?!... Sătul de ale șesurilor bucurii mărunte, Când urc pe munţii lor, mă simt un (munte... Și acest orgoliu al poetului, din ultimile două versuri și permanenta preocupare de sine şi necurmata năzuinţă către obârşiile vriginare către cetatea de piatră a stră- moşilor, revine ca un gând alintat, de ue- numărate ori în versul său în aceiași poe- mă programatică : Şi merg, şi merg, și merg, Pe cărări înguste spânzurate pe [prăpăstii Pe unde au trecut aprinşi de prea Ineogoiat belşug de sănătate, Sau cu plete de argint, Ducându-şi viața în cuţitele din brâu, In vremuri de demult — străbunii,.. sau în o alia, din aceiaşi spiță: „Spre culmi” : O munte, tu biserica, moşia, casa mea, Pe culmea fan nemărginire mă desmăr- [ginesc... Acolo sus, stingher, Respiră frupul meu şi sufletul De-asupra legilor de fer, De-asupra sbucinmului pământesc... Vorbeam la început de soarta unui vul- tur priponit. Şi d. Cotruș, surprinde tot tragicul acestei siiuaţii : Această năzuinţă, acest elan de ascensiune este — în fond — şi el tot o robie. Căci priutr'însul vorbeşte imperativul tuturor atavismelor, a căror LAIVERSUL LITERAR tiranie weutralizează sufletul personal aj descendentului. Poema se şi sfârșește cu unu tablou a cărui ingeniositate nu o pot îndeajuns sublinia. EL este de o graţie cu atât mai accentuată cn cât deschide în roca acestor versuri dure, corola unui zâmbet femenin : : Frumoasa mea de fiecare gând, Vrăjitoare palidă de patimi, Mă vei puiea lu oar'opri din drum pe totdeauna ?1... A Ori poale mă vei opăci, doar de-azi pr Imâiu> — Stăpân şi rob Dremelnic -— (+ pe străbunii-mi furtunalici vre-o hangiță oachese, ndrăcită, ia răscrucile primejdiilor mari, La hanurile chejurilor lor păgâne ?... Întrebări, mai la urma umnei, naturale: Căci un rău prin alt rău se scoate și de- monul peregrinaţiei mar putea fi biruit decât de vreun „dimon” de femee. Sam- son aspiră, în chip firesc după Dalila. Cure ar fi câştigul acestei substituiri de vebii, iată o întrebare gratuită, E Poetul trebuia să şi-o pue ca să sfârşea- scă admirabil o poemă de felul ei, uridă, Căci numai schiţată această probabilitate și fantomu restricţii ancestrale apare : Din fun de vremi un crunt străbun se uită lung şi mustrător la mine, Ca dintr'o cadră denluneric De pe-al veacurilor zid neţărmurit, fFeeric... Codrii se frământă parcă străbătuți de milioane de vedenii.... Insă oricât de închegată şi de interpretu- bilă ar fi această poemă programatică, nu irebue să nedreptăţim şi celelalte aspecte ale poeziei d-ini Cotruş. Desigur d-sa este unul din cei mui unitari poeți de astăzi, a cărui persoualitate o despriniz dintr'o sută. Nu înseamnă însă că această unitate de temperament nu oferă şi varietate. Sunt, întâiu, în poezia d-lui Cotruş cal- de uceente de umanitate, o comuniune dela sufletul său la sufletul anonim, o nevoe de a se dărui, de a întinde „oricând şi ori- cărui“ o mână albă de frate sau o înţele- gătoare privire pentru anonimul — ocnaș? rege detronat? nebun? martir al dra- posici de oameni? — ce trece drapat în mantia misterului său : O, l-am simţit cum frece sigur de fiubirea-mi, Pe sub privirea-mi ostenită şi frățească, Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf... Sunt apoi admirabile miniaturi, paste- luri simbolice, în care excelează d. Cotruş, precum a „firului de iarbă”, a „mărului” sau acel tablou al „Copăcelului“ pe locul uude a fost un codru uriaş odinioară : fa E un prieten așteptat mă uit pierdut, a el... Și cum mă uit, orbit şi beat de soare, Aud şi văd par'că prin vremuri In freamăte prelungi tilanica pădure viitoare... Sunt apoi imagini din pustă — o altă specialitate a robusiului său temperament poetic — ca în acea cochetărie a mânzelor: Din câni în când în față-mi s'opresc... Şi — majestoase, Dulci mă privesc, asemeni femeilor frumoase... Sunt, ţn cele din urmă, ca b utiiare îi» rească a neastâmpărului vagaobnd, poeme de regret în marginea celor 20 de ani şi a trufiei lor, când nu te-ai apleca semeţ din cale afară „nici pentru a ridica de jos un sceptru dempărat” ; pe tema , stinerejei”, sau în ritm de romanţă, tema mai gene- zală a zădăroiciei, care dela Ecclesiast şi până astăzi, a fost cântată, pe felurite strune : i lu neguri aleargă în şuiere prelungi Trenuri ce nici când nu poli să le fajungi, Ciânduri ce nici când nu poți să le falungi... Şi tun aşteptare nu simţi și nu vezi (Cum gara se'ngroapă în grele zăpezi, In albe, şi triste, și moarle zăpezi, Un clopot în noaple răsună amarnic... + O, ce mai aștepți, tu copil ulifarnic... Totu-i zadarnic, zadurnic, zadarnic... lasă „copilul ulițarnic“ pe care-l glori- fică întreaga poezie a d-lui Cotruș, e prea mult strănepotul acelor pribegi păstori, pentru ca să nu-şi înceapă din nou, — neobosit Ahasver — peregrinajia în ciuda tuturor avertismentelor şi a vârstelor : Văd calea înainte-mi în prăpastie căzând Şi totuş, Lacom calc Și într'acolo merg... Transhumanţă ancesirală, iiranică, în robia căreia d. Coiruş se complace dar pe care şi-a atenuat-o, robind-o la rân- «dlu-i în poeme de o necontestută vigoare, PERPESSICIUS CURIER BIBLIOGRAFIC AGATIIA GRIGORESCU : Muguri ce- ENnu;ii, tip. „Răsăritul“, 1926. Autoarea „Armoniilor Crepusculure” iu- beşte manifestul în versuri — fie şi cu preţul tăgăduirii lui. A fost mai simplă <uu mai dramatică soarta apostolului Pe- tru care sa lepădat de lisus? In primul volum, autoarea mărturisea un cult pen- tru „vechii autori” — în timp ce poezia d-sale schița câteva veleităţi picturale. In „Muguri cenuşii“ va fi vorba — după manifest — de „simţire trudită“ pe care autoarea. o va exprima cu „0 pană muja- tă în tristeţe“. La dreptul vorbind, sunt în aceste versuri nenumărate iteme elegiace, deci triste, se vestejesc irişi, crizanteme, răsar -— fierbinți mărgăritare — lacrimi- le, etc., ete. — însă toate aceste atribute au o rezonanţă înfundată, ceva din soar- ta mugurilor bătuţi de brumă. Se pare că d-şoara Agatha Grigorescu nu şi-a deslu- șit încă un.drum al său propriu. Dacă în prima plachetă erau vizibile influenţe mi- nulesciene, în aceasta o împletire diver- şă. în care din; nefericire, anumite accen- te, vin parcă dela Bolintineanu şi con- fraţi : Căci visul, soare, E pentru unii, 1 Înireg limanul Isbăvitor, Fără de visuri Prea-i tristă viața, Prea suntem numai Lut pieritor,.. Din când în când, în tehnică şi în scep- ticismul dominant, sunt pare-se influențe diu poezia de resemnare a d-lui Densu- şianu. Cred însă că tot pastelul e, deocur: - dată, coarda d-sale : Magia blândelor amurguri S'a prins de ramuri şi de flori. intro risipă de culori Ard înălțimile pe ruguri. Prin cercuri albe de argint Işi plimbă Dunărea vecia, Ducând în unde nostalgia Atâtor ceasuri ce ne mint, Sau cine ar putea contesta o anume graţie presimțţirilor din „Primăvara“ ! Impresia totală e însă deficitară, Sunt cării care se sfârşese — citite — prea repede ! Suni însă, altele, care nu se mai termină. Sau întro formulă mai practică concentrare şi iarăşi conceu- trare. Concentrările premerg mobilizări- lor şi acestea războaielor. AL NEGURA : Sărmanul pescar, ver- suri, tip. Corvin, Arad, 1926. Propriul — ducă se poate spune de pe acum ! — versurilor d-lui Al. Negură este imagina, [ie simplă, fie desvoliată în simboluri. „Niciuna nu se ridică însă la acea feri- cită imagine n crinului : Potir de ceară, Când te aprinzi în nopțile cu lună, În straturi adumbrite din Srădini, Eşti parcă un Isus printre măslini, Când sa rugat în noaptea de pe urmă, Ca o fantomă albă 'ntre ruini, Cum însă fantazia nu este lotul d-lui AL. N., imagina îl vizitează foarte rar, Cât pentru restul poeziilor d-sa trebue să e- vite reminiscenţele, în special cele din poezia d-lui Cotruş : Mam dărâmat, incendiind iluzii, M'aum risipit ca fiecare vânt... Și din podoaba omului, sunt astăzi O umbră încătuşată, de pământ. HORIA PETRA-PETRESCU: „Mește- rul Nicut (Povestire din viaţa pictorului Nicolae Grigorescu), (Bulet. 39 al desp. Sibiiu al „Asociaţiunii”) Sibiiu, 1996, In paginile modeste ale unui buletin al „Astrei d-l H, P—P, a cărui activitate culturală,— ca secretar al „Asociaţiunii“ din Sibiu, ca redactor al revistei „[ran- silvania“, ca publicist neostoiat şi iscusit alcătuitor de calendare este din cele mai lăudabile, povesteşte în chip de „lectură pentru şezătorile literare, la sate şi o- raşe“”, din viața pictorului Nicolae Grigo- rescu. Sunt începuiurile dela Agapia, cu prietenii duiouse şi mai ales cu stăvuitoa- rea muncă a pictorului care nu se gân- dește decât cum să plece la Paris să se desăvârşească. Lecţie. de energie, povesti- rea e o utilă lectură pentru popor. FUGENIU SPERANŢIA ; Sub nimbul familiar, Ed. libr, Diecezana (Bibi, Semă- nătorul), Arad. Sunt în acest volumaș două soiuri de istorioare. Unele cedând intenţiei mora- le — un naufregiat al vieţii salvat de ta- lismanul unei cărţi, un maniat tolecţio- dat de chibrituri, — povestiri stângace id tocmai din pricina axei de subinţeles pe care le-o împlântă uutorul. In schimb, ce naturale, simple și pline de poezie, acele schiţe, mici poeme în proză, scrise fără de vreun gând ascuns, precum „In faţa necunoscutului“, cu alarma vrăbiilor în fuța ferestrelor tainice sau, mai ales a- cea admirabilă ironie din „Bustul de marmoră“, conversiunea unei soţii care comandă bustul răposatului ei soţ unui senlptor în braţele căruia şi cade: „Jar maestrul o aştepta. Soţia bustului de marmoră nu era însă de marmoră. Ia caldă şi brună; ochii ei aveau scânteieri “și pleoapele se plecau ades, acoperindu-i cu gene lungi. Obrajii erau netezi ca marmora.... Numai vălul negru ce-i cădea din creştet amintea că e soţia bustului de marmoră... Şi sfârşitul: „Și când prima sărutare scrie şi sublin ceeace maes- trul bănuia, ceeace femeia presimţia, vân- tul intră iar prin perdele şi răpind colţul voalului negru din creștetul ei, îl ridică şi acoperă faţa imobilă a bustului de marmoră... Să nu vadă... lar urechea uriaşă de gips, de deasu- pra ușei parcă a eșit din părete să as- culte linişiea atelierului...“ Suntem în plină ficţiune şi e cu mult mai bine, PERP. 11 Aprilie, 1854; S'u născut la Galaţi poetul loan Neniţescu. 3 181: A murit junimistul Lascar Ciu- rea. 1907: A murit cunoscutul folklorist Sim. FI. Marian, 12 Aprilie, 1884: C. Esarcu a fost ales membru corespondent al Academiei Ro- mâne. 13 Aprilie, 1813: S'a născut artistul dramatic Costache Caragiale. 14 Aprilie, 1866: V. A. Urechia a vor: bit la Ateneul Român din Bucureşti despre „biteratura spaniolă“, 1867: C. Stăncescu a vorbit la Ateneui Hon:ân despre „Rafael Rolul său în is- toria artelor“, 1854: Apare la Sibiu ziarul „Tribuna“ sub conducerea lui Ioan Slavici. 15 Aprilie, 189: Apare în Bucureşti revista „Epoca literară“ sub conducere lui 1. i. Caragiale. 1904: Apare în Bucureşti revista pLi- nia Dreaptă“, condusă de Demetrius. 16 Aprilie, 1869: Apare în Bucureşti ziarul politic şi literar „Profan“ condus de I!. P. Haşdeu. 199: A murit loan Kalinderu. 1916: A murit, nuvelistul N. Gane. 17 Aprilie, 1829: Apare în Iaşi o cir- culară litografiată cu titlul: „Inştiinţare despre gazeta românească din Eşi“, prin care se anunţă apariţia revistei „Albina Românească“ întemeiată de Gh. Asachi. 1842: S'a născut în Bucureşti publicis- tul Teodor Văcărescu. 1896: A murit la Craiova nuvelistul Traian Demetrescu. UNIVERSUL LITERAR Cărâuşul CÂNTECUL DE MAS. Făurare voinic, mai repede roata !.. Cârlanii se frâng a spaimă şi dor Le cântă pădurea “n urechi şi gloata Chervanelor pline, îi plânge a milă din zbor. Mai repede roata, nu-i vreme de mas. Mulţi-v'om conace la 'ntors. Ne-adastă La han rubiniu “n ciob de lut ars, Şi-n uşă trup pârguit de nevastă. Mai repede roata !... Văzduhul se darmă In colb de cremene des şi-n scântei. Zăvoii deschid ochii umezi şi larmă Spre lună... In brumă-i coboară mai grei. Şi noaptea cum creşte — spre cumpeni — mai grea Şi-n şuiet a gol de prăpastii curg cu, Simt bine cum norii se bagă — perdea De tristeţă, desprinsă din cer pe sufletul meu. CĂRĂUŞUL BOLEȘTE. Cum vin pe drum de seară zvoniri de zurgălii Şi cântece de poştă, harapnicele bat... Mă *ncearcă chiote şi ca “n răcoarea de prin văi ] Adorm cu iruntea la fereastră în pat, Mă prind jucând în palmă cuieie ruginite. Şi când în loc, de frig, în perini să mă strâng Eu mă destind în noapte, de-adulmec un ropoi de copite Pierdut pe undevă şi, mueratic, plâng. Vinaţ amar deschide îlorilor obraz Pământul creşte sevă şi mădulare vii Când eu, încercuit de flori mirositoare în pervaz Şi dezbrăcat de lut, mă pierd printre stafii. ŞTEFAN LILIAN HARJEL. Venus, steaua cea frumoasă — Astronomie şi contemplare — In alte lumi Pământul nostru Luceşte noaptea ca ostea... Dacă cititorii întregei poezii. ar fi reţinut cel puţin aceste versuri, de sigur că steaua cea frumoasă ce în- cepe să strălucească pe vremea acea- sia pe cerul dimineţei nu ar mai fi fost obiectul de neexplicabilă curio- zitate al tuturor trecătorilor. Am ti ştiut acum că steaua mult strălucitoa. re mu este decât Venus, planeta ma: tânără decât Pământul nostru, şi care are nemărginita putere de a scoate din indiferența lor faţă de tot ce nu e lumesc, pe preocupaţii trecători. ce au fost văzuţi zile la rând, ridicân- du-şi ochii câteva clipe spre a privi minunata planetă-stea. Dacă sora cea mică a pământului ar purta şi ea o omenire, aceştia vor fi privind şi ei în serile frumoase cu cer senin. o strălucitoare stea de un albăstriu încântător. mereu întovă- răşită de umila-i sclavă. Luna? Fe- wicirea aceasta, pe care poetul ver- surilor de mai sus pare a o împărți tuturor lumilor. a fost vitregă cu Venus. Ca şi cum ar vrea să-şi adăpostea- scă, frumuseţea ei neasemănată, zei- ţa frumuseţii, Venus, întruchipată în stea. s'a învăluit pentru mult timp de acum înainte, cu. un gros şi nepătruns văl de nouri. Dacă ea va fi purtândo omenire, aceasta este şi va fi multă vreme lipsită de imagina soarelui bi- ncfăcător. de splendoarea unui cer înstelat scânteetor de frumuseţe, şi de priveliştea celor două stele tova- şe. ce pribegesc mereu nedespărţite în jurul marelui astru; pe cea mai PLELADELE strălucitoare, trăeşte o umanitate prea pujin umaniiară, o omenire ce nu ştie decât să se războiască, să se certe şi să nu ctuinoaacă nici cele mai UNIVERSUL LITERAR elementare lucruri din ştiinţa cerului. Dacă oamenii de pe Venus ar fi mai buni, nu putem şti noi; urmaşii noştri de peste câteva zeci de veacuri vor putea şti. Ceeace ştim acum cu siguranță este că steaua cea frumoa- să ce apune acum mult în urma soa- relui, și întârzie aşa dar pe cerul nopţii, e o lume ca şi Pământul. Vă- lul de nouri ce-i acoperă faţa, va fi multă vreme marele obstacol pentru câştigarea unor mai multe noţiuni. Călătorind în jurul astrului cel mare, nu departe de noi, dar mai a- proape de el decât planeta noastră Venus, prin întârzierile sale pe cerul nopţii. a fost privită cu deosebită atențiune de toţi, cei ce s'au învred- nicit să-și ridice ochii către cer, As- Asiriei şi și preoţii Caldeei. păstorii trologii Egiptului i se Libanului Nebuloasă în spirală M. 51 din Câinii de vânătoare. închinau ca unei zeițe. Astronomii Heladei au ghicit că cele-două stele strălucitoare ce apar una dimineaţa, cealaltă seara în aşa fel în cât nu se văd niciodată amândouă, nu sunt de- cât cele. două înfățișări sub cari se arată planeta plină de mister: lucea- fărul de dimineaţă și luceafărul d scară nu sunt decât una şi acciaş stea. Flammarion, cel ce a cântat atât de mult frumoasa planetă, a numit-o „Venus, steaua dimineţii“ şi , Venus, steaua serii“. Bătrânul astronom a murit cu dorinţa neîmplinită: el vrea ca să-i studieze cât mai aprofundat curiosul fenomen. una din multiplele frumuseți ale acestei planete: refle- xul strălucirei ei pe apele liniștite ale mării. Atunci când întârzie mult după Soare, lumina ei devine atât de puternică în cât, pe lângă umbra ce o face lucrurilor de pe pământ, ra- zele ei sunt reflectate de apa lină a mării sau a lacurilor. sunt ondulate în mii de reflexe ce-ţi dau impresia unei feerii. Să fim mândri că nicio altă ome- nire nu se mai bucură de aceste fru- museţi. Omenirea planetei Marte, 13 Ce-a scris Caragiale ? III. COMPLETARI. Mi se va obiecta. însă, că — fără voință —— Caragiale, care a murit des- tul de tânăr. sa oprit numai la cele 3 volume amintite. necolecţionându-și restul operelor, deşi şi acestea ar fi de valoare egală sau aproape egală cu unele dintre cele considerate de- finitive, Ne găsim — fără îndoială — în faţa unei serioase obiecțiuni care, însă, trebuie cercetată cu multă a- tențiune, căci ea readuce pe tapei chestiunea postumelor în genere şi — odată cu ca — pe aceia a postu- melor lui Caragiale, îndeosebi. Chestiunea nu-i aşa de simplă cum sar părea sau cum — greșit — u fost rezolvată de unii istorici literari. (Vezi atâtea colecţiuni de postume: Iminescu, Caragiale etc.)., Ea pre- zintă un îndoit aspect: nu constitue o crimă publicarea operei inedite a unui artist — cu atât mai mult a a- celeia cunoscute odată prin interme- diul revistei sau gazetei — dacă a- ceasta nu este interioară celei consi- derate bune de autor, Cu totul alifei se petrec lucrurile când ea păcătue- şte şi se depărtează — prin prea mul- te cusururi — de cea dintâi. In acest caz — nu o salvează nicio scuză — cu atât mai puţin aceia de a fi fost adăpostită odată pe paginile vreunui "periodic. fragmentar. E o întâmpinare pe care o ofer tu- turor acelora cari. âu mers prea de- parte în chestiunea postumelor, chiar ale lui Caragiale. publicând sau nă- zuind să editeze extrase de spirit o- cazional şi efemer din coloanele Mof- tului român sau ale altor periodice cu caracter personal şi polemic. Deaproapea cercetare însă a tutu- ror postumelor lui Caragiale nu ne îngădue această singulară încheere. Taptul de a găsi printre ele opere de valoare neîndoioasă (ca: Pastra- mă trufanda, Kir Ianulea, ctc.) ne conduce spre o a l-a şi anuvie: și postumele lui Caragiale (ca — de alt- fel — acelea ale oricărui artist al cu- vântului) trebuese adunate, colecțio- nate şi publicate, dar numai după ce vor fi fost judecate, apreciate şi va- lorificate cu gust şi pricepere lite- rară. e Astfel stând lucrurile și postumele lui Caragiale trebuese trieate: ho- tărît însă că această sfântă obliga- țiune îi revine unui estet — în ade- văratul înţeles al cuvântului, singu- vul în măsură să completeze opera definitivă a marilor iluminaţi ai ima- ginii. Din nenorocire şi la noi lucrurile sunt departe de a se petrece astfel. O singura care arc sorți de existenţă, este prea mult îndepărtată de lumea veşnic acoperită de vălul înnourat, pentru ca să mai aibă drept luceafăr pe Venus. Acolo. Pământul nostru este privil cu aceiaşi ochi cu cari pri- vim noi pe Venus: planeta noastră este luccafărul lumei învecinate. I, IONESCU-ORION goană continuă şi nenorocită se dă — şi la nâi — îm sensul desmormâ- tării celor mai enigmatice rânduri ale marilor dispăruţi, ajungându-se, în felul acesta, la volume monstruoa- se ca acela al lui Eminescu. editat, încă din 1908. de marea cassă „Mi- nerva“ — în măsură să distrugă sau numai să dezorienteze, să întunece sau numai să mortilice mult încerca- tul gust al publicului cetitor odată cu renumele artistului. Că aproape la tel s'au petrecut lu- cerurile și cu Caragiale — cercetarea de faţă o va dovedi. s > Intr'adevăr editura româncască a adăogat — în timp de 15 ani — la o- pera. lui Caragiale încă 6 volume și anume : 1. La 2 ani înainte de moartea ge- nialului scriitor apare, în editura Soc. anonime „Adevărul“ volumul de valoare necontestată : „Schițe nouă“ coprinzând următoarele 18 bucăţi : Chir Ianulea; Mamă; Pastramă tru- ianda; Partea poetului; Dumineca Tomii; Monopol; Cronică de Crăciun; Antologie; Greu de azi pe mâne; I- dentitate; Meteahnă; Aşa să mor!; Repaosul duminical; Ţal; O confe- renţă ; Ion ; Calul Dracului ; Făt-fru- mos cu moț în frunte — în care se re- liefează aproape toate calităţile ma- relui Caragiale. Nu-i mai puţin ade- vărat însă că nu toate bucăţile din această colecţiune trebuiau publicate. Faptul neretipăririi lor de însug Ca- ragiale o confirmă. lată ceeace ne face să considerăm acest volum ca postum — deşi a apărut în timpul exi- lului de bună voe al lui Caragiale în Germania. Cu el trebue să înceapă — prin ur- mare — verificarea şi valorilicarea postumelor lui Caragiale. PAUL |. PAPADOPUOL MENŢIUNI CRITICE vor vorbi în numerile viitoare despre: ȘTEFAN 1, NENIȚESCU: Ode italice, poezii, V. DEMETRIUS: Norocul coanei Fro- sa, nuvele, G. TALAZ: Soare, poezii, ALFRED MOȘOIU: Striana, teatru. CATON TIIEODORIAN: Stăpâna, teu- tru. ă RAMIRO ORTIZ: Italia modernă. LIVIU REBREANU: Apostolii, teatru. 1. GHEREA: Studii critice, vol. IV. GALA_GALACTION: Piatra-din-capul- unghiului, scrisori teologice. ALEX, LASCAROV-MOLDOV ANU: In grădina lui Naş Muşat. B. NEMŢEANU: Antologie, poezii. TUDOR VIANU: Frugmente moderne. Pe marginea ultimelor expoziţii (Otrăvuri circumstanţiale). Autocritica e blestemul, pe care Dum- nezeu, ziditorul, Fa âruneat-- gelos — în sufletul creatorului om, rivalul Său. Vai de artistul, scutit de această cum- plită învrăjmăşire cu Dumnezeirea ! | Inconştienţa este o altă față a geniu- ut. „„Dosul geniului, Sunt rari, inconșştienții cari tatează în viaţă, a Mai rari, încă, acei cari artă, Arta este pentru inconştient, ceiace, pentru scoborâtorul decrepit ai unei în- «depărtate nobleţe, este pielea de vițel: permisul de frecvenţă — şi ascensiunea — în secittate. ratează în * Societatea ? O babă râncedă, căreia îi place să se pareze cu perucă, artiştii, meire false, moștenitori de titluri glorioase — şi sâni de cauciuc. - Asează o anmme catecorie re indivizi iu fața naturii, li vor surâde, străluminaţi de o «lo- bitocească satisfacţie. Pentru aceştia „universul înceve, ho- tărît, aici — şi se isprăveşte, fără zmiu- teală. dincoace, Tot ce văd ei, există. Si nu există decât numai ceeace văd. Sufletul lor nu se poate pref'ra dincolo de hotarele vizihiluluri Cugetul lor nu poate nici pătrunde. nici bănui poesia înaltă a luminilor, cari. străjuese mai deparie de cât bătuia simţurilor noastre. - Dintre aceşiia se recrutează artiştii neo- bosiţi, neînfricoșaţi, fericiţi până la moar- plului de pe te — şi harnici, ca uzinele vaste, cu zgo- mot greu şi gol. Altă seamă de oameni -- afectând o scârbă teoretică pentru antenele recep- iivității omeneşti —— scrutează natura cu uu ochi sumbru si fruntea cătrănită. Fi țin — cu funebră încăpățânare—să descopere în cele mai neviuvvate aspec- te, cheia de aur u cunoaşterii absolute. Dar le scapă graţia zborului de rându- nică, Cântecul emerodului de pe nu-i alintă. Tremurul înfiorat al frunzelor de plop, în amurgul toamnei, nu le strecoarăn suflet nici o doină... - pajiște. Dintre aceştia se ivesc artistii, în pro- ducţia penibilă a cărora, incoherentă și desmădalată, nu'ţi va fi îngăduit să cauţi o vibrare sufletească — ci v idee. Fi sunt plodul raţiunii. Arta lor: equatie. Si astfel sta răscut snobul:: tărârea între arta celor din:ă de-al doilea. lin neho- şi celor Pe artistul de rasă, îi este peste nu- tinţă snobului să-l descopere. Afară de cazul când artistul €, în viaţă, eroul, cu răsunet planetar, al une: ul- ira rafinate aventuri pederastice, Dealiminteri, snobul de uzi nu mai e snobul de altă dată: un dandy. - In prezent, snob e majorilatea țimii parvenite. Ea face un singur animal, cu multiple calități contopite : inteligență de mai- muţă. locvaciiate de cacatocs şi lăcomie de câine, prost coreit. . mul- Iată peniru ce, nchotărirea e: în artă se sfârseşte. de cele mai adese ori. tra- gic ca şi povestea câinelui dintre cele două jerifelniţe. - In adevăr, cică. undeva, in Asia, trăia odată un câine între donă .emple, ce se afau despărțite printr'o gârlă mare. La vremea jerifelor, pr a tate toaca, să vestească credinriusii. Tuir'o zi ă. deodată, și toaca tem- st mal şi toaca templului de pe_malul celălalt. Câinele sări în gârlă. spre templu: din față. nădăjduind că acolo va răpăta ma: multă hrană. Buletin bibliografic săptămâna! ” 2 RELIGIE. TEOLOGIE. Cristescu (Dr. Gr.). — Sinteze etico-soci- ale. Sibiu, (Tip. Dacia-Traiană), 1926, 1li p. Lei 40. Scriban (Arhim. 1.). — Sfânta Evanghe- lie. Cele patru evanghelii în una singură cu scurte însemnări lămuri- toare și tâlcuiri. București, Ancora, [1926], 294 p. Fig.. Lei 80. 32 POLITICĂ. Iorga (N.). —- Les origines et l6lat ac- tuel des nationalites dans la grande Roumanie. Conferinţă ţinută la 21 Februarie 1925 comitetului francez pentru Societatea Naţiunilor. Bucu- vesti, (Tip. Cultura Naţională), 1926 18 p. Lei 15. Stoica (Vasile). — In America pentru cauză românească. Bucureşti, (Tip, Universul), 1926, 1V—84 p. Lei 20. “A se vedea tabloul clasificaţiunii zecimale în numărul |. de AL.- SADI IONESCU 34. DREPT. LEGISLAȚIE. Alexandrescu (Themistocle). — Daţi li- hevtute comerţului. Memoriu în che- Stiuneu, abrogărei Legei pentru în- frânarea speculei ilicte, prezentat d-lui Preşedinte al consiliului de ministri şi şefilor de partide. Bucu- veşti, Sfatul economic, 1926, 12 p. Lei 10. Biblioteca Sfatului Economic nr. Pella :Vespasien V.). — La criminalite cellelive des âtats et le droit pânal. Deuxieme 6dition prâcâde d'une en- quâte internationale. Bucarest, (Im- pr. de VEtat), 1926, CLXXXVI + 360 p. + errata. Hamangiu (C.). — Codul civil adnotat cu iexiul art. corespunzător francez, italian şi belgian cu transmiteri la doctrina franceză şi română şi ju- vienrudenţa complectă de la 1868--- 1926. Cu colaborarea în ceeace pri- veşte Doctrina şi Jurisprudenţa mai recentă, a d-lui N. Georgian. Vol. 1V (Art. 1532—1914). București, Univer- UNIVERSUL LITERAR Dar, la mijlocul apei, se răsgândi, și, şi, luptându-se cu valurile, o porni în- dărăt — însă iar cugetă că tot mai bine ar fi dincolo şi din nou întoarse calea. Așa, căznindu-se el să se dumirească we anume i-ar fi ospătarea mai a că- tării — pieri, înghiţit de muttul apelor tulburi, N. N. TONITZA EXPOZIŢII Cartea Românească — Murin George- scu, Căminul Ariclor „Regina Maria“ George Dimitriu. C, Petraşcu (18 Aprilie — 10 Mai), Mozart -— Lazăr — Ilugo — Poitevin Scheletti — Kotzebue. Alexandrina lon Ghica Sa stins din viață în vârstă de 96 uni și a fost înmormâutată la Ghergani, prin- cesa Alexandrina lou Ghica. aceea care u fost pentru omul de Siat, scriitorul şi economistul veacului trecut Ion Ghica, o tovarăşă ideală. Despre marile ci însu- şiri scrie d. profesor /on Bianu, în Pii- torul, din 7 Aprilie 1926. „Răposata a fost una din cele mai dis- linse figuri ale înaltei societăţi romă- neşti din a doua jumătate a secolului trecut. Căsătorită cu Ion Ghica la 1847, a urmat toate agitatele mișcări ale ilus- tirului ci soţ: Agent diplomatie la Cons- tantinopol al Revoluţiei noastre dela 184. Guvernator şi Prinţ de Samos în timpul văzboiului Crimeei, când legase relaţiuni strânse cu diplomaţia franceză şi mai u- les engleză. unul din principalii organi- zatori ai Iui 11 Februarie 1866, Prim-Mi- nistru şi Ministru la deosebite depar:a- mente, Ministru plenipotenţiar la Londra în vremuri grele. Director şi regenerator al Teatrului Naţional. In toată această uctivitate variată și ueobosită în serviciul ţărei şi peste tot locul soţia lui Lon Ghica stălucea lâugă dânsul prin cultura ci aleasă, prn ta- lentul ci artistic deosebit, căci cra o ware pianistă a vremii sale, prin farme- cul conversaţiei şi prin dulceața caracic- vului. Toaie aceste daruri personale fă- ceau din salonul ei un loc plăcut de în- tâlnire pentru diplomați şi oameni de cultură străini şi români. E Emygrații noştri în "Turcia după 1848 sala, Alcalay & Co., 1926, VIII -i- GRI p. Lei 400. Codul rus de procedură civilă tradus de Luca Brânză din nou revizuit şi coluţionat de Vespasian Erbiceanv. Tdiţia 11. Bucureşti, Ministerul de justiție, 1926, XV + 2312 p. Lei 150. Mateiu (Dr. [.). — Dreptul bisericesc de stat în România întregită. Regimul general al cultelor. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti), 1926, 103 p. Lei 10. 39. OBICEIURI. FOLCI.OR. Gorovei (Artur). -- Partea Sufletului. Ur. vechiu obiceiu juridic al popo- vului român. Fălticeni, (Tip. d. Ben- dit), 19925, 17 p. Lei 10. Obert (tranz). — Rumiănische Mărcheun und Sagen aus Siebenbiirgen Gesam- ruclt und ins Deuische ubertragen. Mit.“ vergleichenden Anmerkungen ven Adolf Schillerus.. Hermanstadt, W. Krafft, 1925, 125 p. 6 ŞTIINŢE APLICATE. Caudet (L.) & J. Mâtaire. — Metoda de ercit vestminte pentru dame. Cel mai perfecţionat sistem de învăţă- mânt practic şi teoretic de modele UNIVERSUL LITERAR Cronica muzicală Concertul! basului istratty. Dacă în privinţa compoziţiei muzicale creatorii frumosului sonor românesc apar colorați de felurimea genurilor şi şcolilor către care sunt înclinați, fic sub înrâuri- rea studiilor, fie sub a temperamentului fiecăruia, în privința artei câutului dove- dim în țara noastră o diviziune cajegori€, bipartită. Inţelegem : o parte, cea mai inare, din cântăreții români ca producte artistice şi slujitori ai şcolii italiene — bel canto, iar cealaltă parte, câțiva cân- tăreți numai, ai şcolii franceze — bien dire. Ponoasele pe care istoria şi estetica muzicii le atribue fiecărera din aceste două clasice şcoli de câut, numai arare- ori le pot înlătura cântăreții noştri. Le poartă şi ei, adesea conştienţi de neajun- surilei şcolii de'care depind, dar cu orgo- liul faimei pe care aceiaşi istorie şi este- tieă muzicale trebue să recunoască celor Sau adăpostit sufleteşte în casa în care Alexandrina lon Ghica era pentru dân- sora blândă şi totdeauna bine gfătui- Poetii vremii Bolintineanu sk Ale- scu i-au cledicat imnuri «le: admi- ruţie şi de recunoștință, Pasbunea ci, hrama ei intelectuală cra mai presus de toate muzica. Povestea cu mare bucurie că a avut fericirea de a cânta la piano la 4 mâni cu marele Liszt. In toate zilele — până acum de curând la vârsta de 97 ani — îşi avea ora de piano şi după o sonată de Becthoven cântată de dânsa cu entuziasm se ridica odihnită, întărită, înălțată sufletește. Această mare artă a muzicei dânsa o iubea însă nu numai pentru sine, în mod egoist, ci ar fi vrui ca toată tara să se îndulcească cu ca. De accea dânsa a fost una «iu principalele promotoare şi pro- tectoare ale concertelor simfonice organi- zate „şi conduse de răposatul Fduard Wachmann. Când cineva — care va tre- bui să vină negreşii şi încă fără multă întârziere — va serie istoria culturii mu- zicale în România, va trebui să pună în lumină marile merite ale vobilei femei, care se odihneşte acum la Gherghani şi enre a fost una din cele dinii mari artiste şi protectoare ale muzicei clasice în România“, (Sala Ateneului, 27 Martie 1926) două şeoli. Binenţeles, că pentru ceeace. ar fi să însemneze caracteristicul vocal românesc în materie de ariă a cântului, um avea nevoe de o adaptare la eufonia verbului nostru a elementelor potrivile de virtuos be] canto și spiritual bien dire, Nu vedem însă ivindu-se o asemenea pre- ucupare printre cântăreții români şi din această pricină, credem, limba română este ocolită și dată la oparte din progra- mele concertiştilor noştri. Preferăm, to- tuşi, limba originală a pieselor, decât slu- țirea cufonismului limbei române de care se fac atâta de des vinovați cântăreții ro- mâni, Basul Isfratty, generoasă natură muzi- culă si dibaci faur de emoţiuni sonore, aparține şcolii franceze ;: nu numai teore- tic, ci de fapt, prin întreg felul de manifes- tare al artei cântului său. Mai mult chiar, Îstratty, care este şi un abil mânnitor al rodii, mărturisește într'unul din arti- colele sale asupra artei cântului, (Mu- zica”, Anul | nr. 4, pag. 146) o oarecare deconsidevare pentru școala italiană: „Nu am avut vreodată aface cu şcoala ita- “Uană, poate spre fericirea mea, dar în tot cazul nu cred că urmând principiile ei, aş fi ajuns la astfel de rezultate“. In cântul lui Istratty uu întâlnim deci, nici- unul din efectele de virtuozitate şi arti- ficiu vocal de bel canto. Mecanismul său vocal porneşte dela ar- ticulaţia cuvântului franțuzesc, dela ști- inţa „du bien dire“, a declamaţiunii li- vice pentru a obține pe această cale un maximum de expresiune patetică, Dar astfel pusă discuţiunea. este firese să sta- bilim că metoda aceasta de cânt nu este aplicabilă' în aceiaşi măsură şi cu aceleaşi rezultate la oricare piesă de muzică vo- cală, Istoria muzieii distinge lămurit osci- latiunile înfăţişate de raportul dintre vers si viers, de împerecherea poeziei cu muzica, dealungul erolutiuoi artei, din care şi re- zultă, de fapt, o parte din diversele ge- nuri de psalmodie, imnodie, recitativ, a- rie. chanson, lied ete. Compunerea progra- mului ni Istratty arată că artistul nostru nu este sirein de asemenea preocupări. A- favă de Tlindel, din care a cântat donă piese în franțuzeste, niciunul din autorii 15 înscrişi pe programul concertului său n'ar putea fi trataţi din punct de vedere vocal, fără concepția unuia din compozitorii con- timporani francezi, Regynaldo Hahn, de două ori cuprins în programul lui Istra- tty: je suis toujours Lennemi du chant qui ne se prâoccupe que de la virtuosit vocale; je ne puis admettre qwune voix, mâme belle et bien conduite, puisse se passer long-temps de l6l&meni intetectuel ou sentimental“. Astfel, bogatul pogram de muzică aproape în întregime franţu- zească (Debussy, Fevrier, Franck, Hahn, Dupare) a fost executat de Isiratiy îniro serioasă preocupare de stil, cu un foarie distins bun gust în interpretare şi înti'o fericită dispozițiune vocală. Ordinea uşe- zării pieselor pe program a avut darul să sporească necontenit şi progresiv iute- resul auditorului, pentru ca apoi, la sfâr- sit, aplauzele numeroase şi cutusiaste să înduplece pe concertist să mai cânte încă trei piese în afară de program. Mai stă- pân; ca ori când pe mijloacele sale vocale şi mui conştient de estetica ustei sale de cânt, Istratty constitue o legitimă mândrie a artei franțuzeşti în țara voastră. Il do- rim mai mult aplecat spre ce este sau poate fi al nostru în aria pe cure o re- prezintă ! G. BREAZUL | REVISTE CI GANDIREA (VI, 2 Martie). Din poe- ma d-lui T. Arghezi: „Cei doi orbi“ o strofă biblică : -- Mântuitorule ! strigară cât putură, Trimite orbilor căntătură, Spintecă gloata cu cuvântul Că ne strivese bolnavii și me ceartă, Și poruncește a cădea pământul De, pe lumina ochilor — pe moartă, lisus întinse mâna şi Sa luminat lumea de zi. Poemele d-lui Lucian Blaga : „loau se sfâşie în pustie“ și „Somn“ aduce între al- tele şi intenţii de rimă, Dar mai ales su- gestice imagini: Noapte întreagă. Dănţuiese stele în iarbă. Se retrag în păduri şi peşteri potecile. Gornicul nu mai vorbeşte, buhe sure staşează ca urne pe brazi, În întunericul fără de martori Se liniştese păsări, sânge, jară Și aventuri în cari veşnie recazi. NC DECE 30 NC EC ERE, EC E DIE E END EEE 7 E IZEI de vestminte de ori ce formă, de ori ce conformaţie și de ori ce stil. Tra- dusă în româneşte de D. Teodorescu. Paris, [1926], 207 p. Fig. Lei 1000. 7 ARTE, Taine (H.). — Pictura în Ţările-de-Jos. Din „Filozofia artei“. Bucureşti, Uni- versala, Alcalay & Co., [1926], 9% p. Lei 10. (Biblioteca pentru toți No. 137 --197 bis), Drăghiceanu (Virgiliu N.). — Palatele lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Doicesti, Potlogi, Mogoşoaia. Cra- iava, (Tip. Ramuri), 1926, 49 p. Fig. Lei 150, 8 LITERATURĂ. Dragomiresca (Mihail). — Ştiinţa litera- urii. Fasc. VII Estetica literară (cap. IX și X). Bucureşti, Institutul de Literatară, [1926], p. 283-—336. Lei 25. [. LITERATURĂ ROMÂNĂ. c) Roman. Nuvelă. Papadat-Bengescu (ilortensia). Lui Don Juan în eternitate... Bucureşti, Universala, Alcalay & Co,, [1926], 212 p. Lei 30, Boureanul (I:ug.). — Povestiri de pe dea- uri. Bucureşti, Gasa Şooalelor, [1926), 423 p. Lei 50. Titărescu (Ștefan), -- O ţară însângera- tă, Craiova, (Tip, Scrisul Românesc), 11926], 186 p. Lei 50. Teodorescu (Dem.) Sub flamura ro- șio. Bucureşti, Adeverul, [1926], 272 p. Lei 100, II. LITERATURĂ STRĂINĂ TRADUSA. Mirbeau (Octave). — Nebuna. Traducere de Const. A. I. Ghica. Bucureşti, A- deverul, [1926], 63 p. Lei 6. (Bibliote- ca Dimineaţa Nr. 56). Zola (Fmile). — Dragoste şi decădere (La confession de Claude). Roman. Traducere de Const. A. 1. Ghica. E- diţia I-a. Bucureşti, I. Negreanu, 1928, 127 p. Lei 20. Zola (Emile). -- Spovedania unui tânăr (La contession de Claude). Tradu- cere de Ion Pas. Bucureşti, Cugeta- rea, S. Ciornei & P. C. Georgescu, (1926), 162 p. Lei 28. Dostoiewsky (1.). — Crimă și pedeapsă iRaseolnicofi). Traducere de Mihail Canianu. Vol. II. Bucureşti, Librăria Nouă, Carol P. Sega), [1926], 454 p. ig. E Lazarevici (Lazar K.). — „Werther“. 'Tra- ducere după original de C. S. Con- stante. Cu o prefaţă de N. Batzaria. Bucureşti, Adeverul, [1926], 77 p. Lei 6. (Biblioteca Dimineaţa Nr. 50). 9 ISTORIE. BIOGRAFIE. Gohineau (Contele de). — Renaşterea. Scene istorice alese, In românește de A. “Toma, Bucureşti, Ancora, (19261, 270 p. Lei 60, Pârvan (Vasile). — Dacii la Troia, Bu- cureşti, (Tip. Ion 0. Văcărescu), 1926, 16 p. Fig. Purişkevici (V.), --- Cum am ucis pe Ras- putin, Bucureşti, Adeverul, (1926), 115 p. Lei 10. (Biblioteca Dimineaţa No î4—55). a) Biografie Marinescu (Dr. Gh.). — Viaţa şi opera lui Charcot. Bucuraşii, Academia Română, 1995, %2 p. Vâlsan (George). — Povestea vieţii lui Vusile Alecsandri. Sibiu, Editura „Asociaţiunii“, 1926, 48 p. Fig. Lei 5. (Biblioteca poporală a „Asociaţiu- nii”, Anul XVI, Nr. 133). 18 UNIVERSUL LILERAN ECO URI REDACȚIONALE CJ În numărul viitor vom publica infor wațiuni în legătură cu premiul de pr „Universul literar“. Comisiunea își înce- pe lucrările imediat după Duminica | Tomii, j , SCRIITORII Cl Fragmente moderne, e titlul volumu- lui de esseuri literare, pe care îl publică d. Tudor Vianu, în editura „Cultura Na- țională” (preţ 80 lei). Volumul — asupriu căruia vom reveni detailat — cuprinde următoarele studii: Cultura estetică. — Dispariţia artei, — Expresionismi Notă pe marginea litografiei lui Ed. Munch: „Camera mortuară“, — Note asu- pra cubismului, — Trei plastici (Th. Pa- [lady, O. Han, I. Teodorescu-Sion). — Ch. Baudelaife ca poet sentimentul, — „Mişcea- rea Tinerimii“. — Duminică germană, — Personalitatea lui M. Eminescu, — Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, — Spiri- tul nou în estetică. : DU A apărut în coleția „Cartea Vremii” (ed. Fundaţiei Culturale Principele Ca- rel): Introducere în Sociologie de d. Mihai D. Ralea, LI Sa pus sul» tipur şi va apare în „Bi- Wlioteca Semănătorul“ (ed. lbrăriei Die- cezana, Ara): Musca Timpului. Schițe de critică literară de d, Tudor Vianu, DI D. Dem. Teodorescu, autorul roma- nuluii In cetatea idealului dă o continua- ro în moul său roman: Sub flamura roşie, (continuare la „Reviste“) In somn sângele meu ca un val Se trage din mine Inapoi în părinți. D. Matei Ion Caragiale începe un ro- „Craii dela Cuntea-Veche“: bine con şi interesantă tema din „Cheltuelile “le îngropăciune, nuvelă de O. Creangă, o mică dramă la îngroparea unci mame, din participarea uneia din surori ajunsă fată de noapte a Bucureștilor. Despre „bt. Francisc şi arta vremii sale“, scrie d. Alexandru Marcu. Un admirabil articol recapitulativ : „Prietenii Dicţionarului” serie d. Emanoil Bucuţa, lu restul suma- vului ; despre revistele de provincie, d. Cezar Petrescu ; Conica literară de d, Tudor Vianu, Cronica religioasă. d. Va- sile Băncilă, Cronica plastică, d. Osear Walter Cisek, Drama şi Teatrul, d. Ion Marin Sadoveanu și Cronica externă, d, Eugen 'Titeauu. ! CI) PASUL VREMII ([, 1 April) este în primul rând, o revistă de principii, de probleme. EL va căuta să opună tradiţio- ualismului rural, unul urbau: „Pentru noi nodul chestiunii noastre sociale stă la o: vase; de aici va pleca viată nouă. atât în molitică cât şi în cultură, Mai multi însăşi organizarea satelor ca şi nircaga asezare agrară, trebue întepriusă pe temelii fi- DANCIArC, De aceea mIscarca noastră 2 urară își aşteaptă deslegarea tot deh orațe. Iată de ce frământările oraşelor vi- dică azi problemele, care stau în centrul vieții noastre obşteşti şi asupra cărora noi vom ținea privirile mereu ațintite“, Tu cadrul acestui crez mărturisit în pro: gram, seriu d-nii Şt. Zeletin: .Agonit tr diținnalismului rual în. cult română“; D. Drăghicescu : ..Ncoliberalismul”: Mih, Manoilescu: „Organizarea votului uui- versal“. Contribuţii literare de d-nii: V. YVoi- culescu, I. Pillat, AJ. Claudian. ă IUMEA (Îl. $, |. 1 Aprilie): evoca- tive „Primăveri de altă dată“ de d. Mi. hail Sadoveanu: versuri de d-nii: Mihail Codreanu, G. Topârceanu, d-șoarele Oti- lia Cazimir şi Ştefania Zottoviceanu. Din poezia d-lui Tudor Arghezi: „lu- chinăciune” acest sfârşit pentru începu- turile nefalsificate ale arlei: Necunoscând hirtie şi cemeală, Cântecul nostru se 'nalţă cântat lar nesfârșitul vieţii nu era stricat De un canon, un scris, o zugrăveală, „Unde pureezi?* rosteam la despărțire Şi arătam cu braţul în apus, 4 In miază-zi, prim aburul subțire Ce.-l risipea cădelniţa de sus, In miază-zi, în miază-noapte, Pe patru drumuri largi ale făpiurii Veneau cu noi, de-asupră-ne, vulturii Şi ugerii, alături ai vitelor, cu lupte, Necăutând în turle şi 'n oraşe Unde se 'nseamnă timpul cu-o bătaie, Soroacele stau scrise în stelele urmaşe. Și ue. simţeam acasă, subt cer, canirio Jodauie. VIAŢA LITERARA (|, 7-8, 3 April) publică o covorbire cu părintele Gala Ga- laction. E o caldă oraţiune pentru supre- maţia sptrituală a biserie „Isus Cristos este cu noi, în toata zilele până la sfârşitul veacului. Este cu noi ca Dumnezeu cel vecinic, Cuvântul Taţălui; este cu noi prin sălăşuirea în Biserică şi prin călăuzirea Sf. Duh: este cu noi, n- reg, Dumnezeu şi om. A putut să se în- şele Mânivitorul? Ne-a făgăduit el lu- eruri pe cure nu poate să le îndeplinea- scă? Au crezut oure.şi au mărturisit de- gertăciuni Sfinţii părinţi şi cele şeapta Si- noade Ecumenice?... Stăi acum şi te socoteşte: Când Mân- tuitorul ne încredințează, despre Biseri- ca sa, „că porţile iadului nu vor birui-o* putem noi credem. căi iadul a biruit-o, fără să ne lepădăm de Christos şi de cre- dinţa în dumnezeirei lui? Numai, un stre- in de credința creştină, numai un duş- man al lui Christos poate să privească bi- sevicu drept operă omenească, supusă pă- catelor înşelăciunii şi caducităţii, Un stre- in sau un duşman, dar nu un discipol al Mântuitorului“. A Literatură. proză. versuri şi cronici publică d-nii: Ion Pillat, V, Voiculescu, T. Valerianu, Gh. D, Mugur. G. Murnu, AI. Lascarov Moldovanu, Î. Gr, Oprişan, Vladimir Streinu, Al. Bădăuţă, cte., etc. PROPILEE LITERARE (|. 2 1 April) revista de sub conducerea d-lor: Romu- lus Voinescu şi Ion Foti aduce cronici culturale, artistice, literare, economice, politice ete. şi literatură, de d-nii: L. Mi- nulescu, Nestor Urechia, Lon Foti, Şt. Bezdechi: o scenă din Plutus de Aristofam, Auvel Savela, B, Ceeropiide, etc. VOX POPULI O Am publicat sub acest titlu, în n-rul uecut o scrisoare a unui grup de cititori din (Cr iova, core reclamau serizri de Lon Minulescu, Înserând epistola, um înţeles să valitm redacția şi să dăm învitaţiei aerul unvi imperativ democratic. Dar iată că în adăstarea celui aşteptit, primim o altă epistolă în cuprinsul urmă- tor: „Rugăm nu comiteți eroarea ile a pu- Dlico] versuri: de d. low Minulescu. Perdeţi loți cititorii : eredem că veţi înseru rân- «urile noastre, la aceiaşi rubrică de ce- comit”, Un alt grup de cititori din Craiova”, Epistolă la care sur putea obiecta, cel putin, următoarele: 1) „pierdeţi %foţi cititor * rii: e desigur hiperbolie. Pentru că cel puţin pe cei ai grupului! ce-l reclamă pe d. Ton Minulescu, nu-i vom pierde; 2) D. lon Minulescu ne-a făcut. cinstea să publice în mai multe rânduri în revista noastră. Cum se face că nici măcar pe cetitorii RSI 7, grupului ultim din Craiova, nu i-am pier- dut? Dar poate că totul e numai o glumă a unui farsor îndrăgostit de literatură, Și pentru această pasiune i-am dat găz. duirea cuvenită. Pentrucă anonimul — sau anonimii nv- ştri corespondenţi, nu ne vor sili să cre- dem că nu cunosc situaţia literară de as- tăzi şi locul de frunte pe care-l deţine d. Ton Minulescu. lar dacă e caz de îndoiali — ne-am o- feri să seriem despre literatura de astăzi şi diferitele ci aspecte, DIN STRAINATATE O La Florenţa comisia executivă în vederea stagiunii de operă care începe In Polităama în luna Mai sia adresat marilor iustituții financiare din oraş, cbținând imediat câteva zeci de mii de lire subscripţie, Edouard Estaunie dela Academia Franceză, autorul romanelor „Le Ferment“, „La vie secrete”, „Le Lubyrinte“, „LE. pave“, „I/Appel dela Route“, a fost a- les preşedintele societăţii scriitorilor fran- cezi. O] Anul acesta se va ține la Veneţia un nou festival muzical internaţional aseme- nea celui de anul trecut. Se vor reprezenta o mulțime de opere vechi ca „l/Amfiparnaso“ de Orazio Vechi, „Socrate cel închipuit“ de Pai- siollo, etc., precum -și lucrări moderne în- tre_cari „Căsătoria“ de Strawinski. Comisiunea pentru pregătirea sărbă- toririi centenarului romuntismului în Fran- ţa a adoptat proectul lui Emil Fabre, care prevede pentru anul 1927 o expoziție a lucrărilor _„pre-romantice“ la Biblioteca Naţională la muzeul Victor-Hugo şi re- luarea la Comedia Franceză a lui „C'rom- melt“, Pentru anul 1930 proectul adaptat prevedea o expoziţie a romantismului fără nici o restricţie organizată de;Luvru, Bi- Llioteca Naţională, Muzeul de arte deco- rative, muzeul Victor-Hugo, şi va cuprin- de manuscrise, cărți, picturi, sculpturi, desemne şi estampe. Ultimul număr din „Les nouvelles litteraires“ publică un interesant articol usupra „Fraţilor Serapion“ semnat de Vladimir Pozner, unul dintre cei 12 mem- bri ai acestei grupări care a îmbogăţit cu lucrări preţioase literatura rusă de du- pă război, „Ca şi fraţii lor imaginari (din povesti- rea lui Hoffman) —- scrie Pozner — sera- pionii ruşi nu erau legaţi decât prin prie- tenie. Printre ei sunt romantici şi futu- mişti, bolşevici şi oameni fără nici o cre- dință politică. Deviza lor era: „Fiecare cu_toba lui“. E Dintre ei: mai cunoscuţi azi sunt poetul Tikonov şi romancierii V. 'Chklovski şi I- vanov. Membrii grupului sau împrăștiat în toate părțile lumii, fie din cauza cee- dințelor, politice, fie a foumei. INSTITUTUL : DE CULTURA ITALIANA Domnul profesor Dr. G. Marinescu, în urma şi a iusistenţelor depuse de către nu- merosul public care nu a încăput în sala Yundaţiei Carol I la prima d-sale confe- vință despre Opera lui Lombrosa Concep- țiile lui și despre Geniu şi Crimă și Școala deAntropologie Criminală, a bine voit să aceepie rugămintea Institutului de Cultu- ră Italiană de a rosti — pentru a doua oa- pă — savanta d-sale conferință cu titlul de mai sus şi însoţită de proecţiuni luminoase, în sala Fundaţiei Universitare Carol I, în ziua de Duminică 11 Aprilie, ora 5 seara. Redactor: PERPESSICIUS