Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1926_0042_0015

ID) e 





DAL ic 


E) 
să 


aa: 
AI în 
R, e, 


e LD e, 





9 


[i 


4. MAL 1925 


UNIVERSUL 





i 




































ȚĂRANI, aesen de ISER 
An. XLII, Nr. 15. 
1% Apriile 1926. 


Lei 3. 


Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvântă 

Şi iată, se bolti tavanul *nălțându-se de-asnpra Ta... 

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat 

Şi-am priceput că“Ţi-este sete şi încă Doamne nai cinat: 
„M'am abătut să fac la tine, de'ngădui, Cina cea de taină. 
Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină, 


Cina cea de Taină 


Băteai domol... şi norii silnici cereau zadarnic să te-ascundă 

Când i-am deschis, în noaptea ceia, cămara-mi sufle tului scundă, 
De cum intraşi, târând lumina de lunga-ţi haină auinută, 
Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată, 


ua duhnitorul întuneric, pândind prin colțuri înfoiat, 
a însu-mi n:aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi 


Adună rudele și soții, cu slugile Ja sărbătoare 


Şi toamă apă caldă'n vase să-i spăl trăţeşte pe picioare“, 


"ncovoiat. 


— Stăpâne, Ți-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem, 


In tot pământul n'am pe nimeni să vie — atuncia când îl chem, 


Sărac şi fără de prieteni, mă ocolesc de multi drumeţii 
Căci nam nici azimă, nici sare 


Priveşte, ca'n pustietate- 





pe masa goală a vieţii. 


r doar eu în faţa Ia mă scol 
Şi n'am o dramură de pâine să-Ţi pun nainte pe pri: tol,., 


spAtunei spre inima-mi crescută purtându-Ţi slobod liraţul drept, 
Ca dintr-o lacră ne'ncuiată mi-ai scos-o repede din picpt, 


Ai rupt-o, lesne, ca pe-o roadă ce, coaptă, svânzură pe 


Şi n'am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram, 


Apoi, frângând-o în bucățele, cum nu avcem de cină soți, 
M-ai dus, tăcut, la o răscruce şi-am împărții-o *n zori la toţi..., 


"2 





INVIERE 


Tuuu zămislit atâtea patimi, sbucium și ghceene 


Şi leagănul l-ai împărțit cu mieiim rând 
De-aceea-ai fost, pe semne-atât de blând, 
Atât de 'naurător, Nazarinene! 


De-aceea Te-au căutat în locuri sterpe-atâţia cărturari, 
Nu Te-au găsit în adâncimile seripturei, farisuii 


— Isus, care-a copilărit cu meii 
Sfârşeşte'n mijlocul a doi tâlhari. — 


Eu nu Te caut Isusen cer, ci coborât pe lut. 
Sângele Tău em măcieşii plini de spini pe ruguri — 
L. semn, că din aceaş iarbă fragedă cu mieii 


Pasc iezii cu corniţele în muguri. 


Ci Tu rămâi aici — Tu cu durerea printre noi, 


Printre cei morți şi printe vii 


— Cum ai putea să fii, în cer — noi îrânţi si goi? — 
Şi totuşi Te înalţi în svon de clopot când învii. 


Când se'mpreună fum de tămâe cu parfum de flori, 
Când ochii noşiri sunt înlăcrimaţi de-atâta soare, 
Diu mugurii plesniți ai firei — doar Isus învie 

Isus, cel răstignit pe două crengi de măr în floare. 


C. 1. ŞICLOVANL 


V. VOICULESCU 


Lă 


UNIVERSUL LITERAR 





A doua înviere, în port 


Am. coboril vadul cu nădejdea să resă- 
sosc imaginile de altădată. Circulara mi- 
nistrului de interne n'a sosit încă şi Sfin- 
tele Paşti se ţin de stilul nou. lusă stilul 
nou cade în iarnă şi în portul cariat de 
vreme, de „ocupație“ (1) si de politică va- 
mală, bate crivățul dinspre stepele Rusiei 
şi întărată apa Dunării, ca în preziua în- 
ghețului. Urăbesc pasul .printre liniile fe- 
rale şi mă apropii de debareaderul ofi- 
cial. Câțiva hamali în zdrențe de sărbă- 
oare, vântură un grâu posomorât. Mă'n- 
treabă de oră. E ceasul invierii de-a doua. 
La ora asta Maria Mandalena văzuse în- 
gerii în alb, pe locul unde fusese îngropat 
Mântuitorul şi după ce i-a fost vorbit, ple- 
case să vestească ucenicilor ce aveau să-l 
vadă şi ei, în seara aceleiaşi zile, întâia 
care vine după Sabat, 

Astăzi însă, din giulgiurile vântului sbu- 
ciumat peste cheiul pustiu nu sarată Mân- 
iuitorul și hamalii, bărboşi, peliciţi şi a- 
duşi de spate, cu ochii tulburi de grâul 
prăfuil nau să-l vadă, coborind între ei 
cu făptura-i puțină şi cu ochii trişti. Din 
deal, dela bisericile luminate, nu se desfă- 
şocră, can alți ani, preşuri de sonoritate 
plăpândă şi pacificaloare. E-un vuet : de 
cataractă impropriu visului şi arătărilor. 
Si doar venisem, Ivorya, să te preumblu 
de-alungul malului de piatră, aşa can alți 
uni la ora aste de calmă pustielate, în pa- 
jiştea însorită a portului. 

Dar vântul, dar frigul şi toată dușmă- 
nia 'acestor furii deslănțuite printre fes- 
ioanele de fier ale punților, mă alungă. 
Dezamăgit reurc vadul. Nu eşti supărată 
pe mine? Te simt sgribulită în inima-mi 
şi neîncrezătoare. Dar le asigur era cu to- 
tul altfel altădală. Să ne desmorțim pu- 
fin, în căldura din odae şi să spicuim 
o pagină din acelea pe care ni le-a inter- 
zis stilul nou. 





M'așez pe o bintă îufierbântată de soare, 
cu picioarele rezemate de lanțul de fier. O 
vrabie grăsună se leagănă pe-un odgon 
indecis. Un fluture mirat, hârtie şi polen 
fragil, nu-și află tocul. Un fir de funizel 
aproape imaterial se sileşte, să lege c'un 
odgon teribil masivul basliment, de cheiu. 
Din târg se aud clopotele pentru a doua 
înviere, Se citesc evanghelii în felurile 
limbi ca înlr'o internațională. Bucegii, Ti- 
limahos, Villareal, Shanghai Maru şi-au 
aninat tricolorurile luturor  pavilioanelor 
pe trapezul de funii al catartelor, De pe- 
ste tot o dulce confraternitate, Nici o bar- 
că nu spintecă, astăzi, Dunărea, pentru 
câştia. Barcagiii sau îmbrăcat pentru du- 
lap şi crâjmă. Doar vre-un proprielar de 
dubă, din Ghecet, îşi cară toată  plodăria 
înfolită de vitrină. Va face chef la nașul şi 
vor dormi în târg, Copiii vor da câte-un 
ou roşu, în loc de taxă, şi se vor da în 
căişorii dogarului, Dânsul va bea până la 
ziuă. Şi-a doua zi se vor întoarce, mulțu- 
mifi, cu toții. 

Domnul agent dela pichetul  pescăriei 
din baltă vine cu duba statului să-și ia 
doi nepolei, rigizi în haine marinar, cu-o 
farfurie de ouă roții, într'o basma, pe care 
2 țin de căte-un colț. La cârmă are un dra- 
pel tricolor. Oficiază pe îndelete şi aşează 
cu mare băgare de seamă ouăle şi pe ne- 
pofei, în fundul lotcii. Vâsleşte cu elegan- 
(ă, ferindu-şi manşetele. Când e pe la ju- 
mălalea apei, o babă 'chioară, cu un coş 


UNIVERSUL LITERAR 


INVIERE 


Se sculase târziu, cu o neliniște în 
suflet care îl chinuia de un timp tot 
mai mult, — fără să ştie ce-i lipseşte. 

Afară era soare, cald, o dimineaţă de 
April strălucitoare, când învie natura, 
înverzeşte câmpul şi mugurii se deschid 
în floare. De ce inima lui tânără era 
mai obosită azi ca altă dată? 

Liviu îşi îndreptă pașii spre redacţia 
unde lucra, distrat, fără să-și poată des- 
cleşta mintea dintr'o preocupare tristă, 
vagă, care îl rodea ca un vierme ascuns 
în rădăcina copacului. 

Se trezi la realitate abia când găsi ușa 
redacţiei încuiată... A, da! Era Sâmbăta 
Paştilor. Uitase. 

Colegii lui, fiecare avusese un plan de 
escursie; patronul plecase la Sinaia: 
două zile n'aveau nimic de lucru, 

KI singur, n'avusese nici un plan. A 
rămas în Capitală. Şi abia acum se în- 
treba : ce o să facă în aceste două zile ? 

Familia lui era departe, în nordul Ar- 
dealului, şi de mult se înstrăinase par'că 
de ea. Deşi uneori îl cuprindea duioşia 
de mama lui de surori şi fraţi, de copi- 
lăria aceia depărtată, alintată, de amin- 
tiri gingaşe, — nu se putea hotări să 
se mai întoarcă în mediul acela îngust, 
plin de tot felul de preocupări mărunte, 
— dar suferea cumplit de înstrăinaroa 
aceasta. 

„Literatura îl ademenise, ca o sirenă, 
si se aruncase în lumea ei ca întro 
mare cu mirajul speranţei, să-şi poată 
păsi fericirea în frumuseţea, în măreţia 
dragostei pentru ea. 

Neînţelegerea, banalitatea luptelor 
ventru existență îi întunecau zarea lu- 
minilor cereşti. 

Intră în cafenea, unde întâlni un prie- 
ten, băiat vesel şi bun. 

— Ce faci. Liviu ? 

-- Mi-e urit... Sunt bolnav. Prietenul 
îl prinse de mână şi îi pipăi pulsul, 

— N'ai nimic... Eşti hipocondru, ncu- 
vastenic, 

— Poate, — dar şi asta e o boală. 

-— Ce faci de sărbători ? 

liviu dete, din umeri, 

. Mă. plictisesc, dragă Mitică, gro- 
ziv i 


tu mână, ăleargă, fipă, se văicăreste, ar 
urca so iu şi pe ea „măiculiță”. Si d-l a- 
genl văsleşie  nepăsălor,  impusibil ca 
Don-Juanul, stană de piatră, din Baude- 
lire. 

Un barcagiu neras, desculț, răcit, lipit 
de muchea cheiului se îndură: „E d-l 
(heorghe, agentul, nu vezi ? Asa se poarlă 
un barcagiu, azi ?*, 

Trec mărăcinişuri şi coroane uscafe de 
sălcii, purtând în nimburile lor, fantome 
de Ofeli înecale. Se frâna şi se reconsti- 
tuesc în apa tremurată : catarguri, hornuri 
şi drapele. leflexul apei însorite urcă ca 
un abur de aur pe fierăria umbrită a 
pontoanelor. Wu mai trece nici o luntre., 
Din susul apei, în albia albastră a ceru- 
lui, înaintează agale, majestuoase, escadre 
albe de cumuluși reflectați în apă, 

Un cocoș, pe slepul înflorit, cântă ce 
trei ari can evanghelie. Dar Petre nu mai 
făgăduește şi nu mai plânge, Muşcala dela 
fereastra cabinei, între perdeluțele albe, 
roșeşte. Gospodina iese din bucătărie, cu 
farfuriile pline. Ur câine se bucură, In ca- 
lină se aude un acord de ghitară. E căpi- 
tunul şlepului, de bună seamă. Dar acordul 
se opreşte. Incepe prânzul, Poflă bună, 

Descind de pe binlă şi-o iau alene, prin 
soarele mo!lcom, pe vad, către casă. 


PERPESSICIUS 









„Ruste şi se loveau de cei doi 


Mitică îl privi cu interes, îl iubea cu 
instinctul omului simplu, cinstit cu 
admiraţie pentru sperioritatea celuilalt, 
Nici odată nu-l văzuse aşa de palid. 
Fruntea lui largă, cu linii caracteristice, 
pe cari nu le au ve cât frunţile cari 
ascund o minte creatoare, — părea ca 
de marmoră. 

— Aşa-i! Paștile dacă nu le petreci 
în familie, sunt plicticoase... Dar ştii ce? 
Vino la mine. Să-ţi arăt pe Aurelia mea, 

Liviu auzise că prietenul lui se îu- 
surase de mult şi că nevasta lui era o 
femoie cum se cude, frumoasă şi foar- 
te inteligentă, Primi invitarea. 


Nu erau încă țramvaele electrice. Din 
cafeneaua Bulevard până în strada Va- 
selor prietenii trecură prin o mulţime 
de strade strâmbe întortocheale şi rău 
pavate, dar pline de mişcare. Lumea se 
întorcea din piață cu târgueli: bărbaţi 
cu pachete, copii cu baloane și mingi 
colorate, bucătărese cu coşurile pline 
de ouă, verdețuri, salată şi ridici mici, 
voşii; se înghesuiau pe trotuarele în- 
prieteni 
cari se ţineau de braţ. 

Mitică Sârbu se uita la prietenul lui 
cu admiraţie: Ce înalt era şi ce ţinulă 
nobilă avea! lira mândru că-l putea 
duce așa, să-l arate Aureliei. Ce bucu- 
vie o să aibă ea) 





CONSTANȚA HODOȘ 


liviu impresionat de atmosfera de 
sărbătoare a căsuţelor spoite alb, cu 
muşcută şi busuioc în ferestre, se gân- 
dea, : oare era tot în Capitală, ori ca prin 
minune, în satul copilăriei lui din Ar- 
deal ? De ani nu mai cşise din redac- 
ţie, din cafenea, din mansarda lui din 
calea Victoriei, Se opri în faţa unei bi- 
senicuţe deschise şi privi curios înlăun- 
tru. Mormântul lu Isus înconjurat de 
lumânări și flori, femeile cari plângeau, 
copiii palizi de emoție, bărbaţii gravi, 
îngenunchiaţi în jurul lui, îl pironiră 
locului. Ce tablou Mai trăeşte dar 
credinţa ! Mai sunt oameni cari se în- 
chină şi plâng de mila Martirului jertiit 
credinţei ?... 

— Să intrăm ? 

Liviu se strânse de braţul prietenului 
său şi o porni “nainte. * 








Stele 


Cum ne aplecăm pe livezi 
Aripile nu ni le vezi, 

Vezi numai, veghind prin arțari, 
De îoc, ochii noştri prea mari. 
Strălimpezi la trup şi obraz, 
Can ape curate de iaz, 

In nai e cerul întreg. 

Dar oameni făcuți din pământ 
Făptura nu ge-o înţeleg, 
Făptura de rază şi cânt... 
Privighetoarea doar cu 

De noi de ştie ceva -- 
Şi fraţii luminii mai mi 
Pe care îi crezi licurici — 

Şi vântul prin frunză foşnind, 
În noapte foşnind..., 


1ON PILLAT 


Fi 








-— Eu credeam că sa uitat de mult 
simbolul mântuirei. Că Paştile și Cră- 
ciunul, nu mai Sunt decât pretexte pen- 
tmu zile de petrecere şi îmbuihure, - 
când colo în hisericuţa aceasta... 
Ai văzut? Maui suni, mai sunt, 
drept. credincioşi. Și e bine că sunt. Să 
se mai primenească rândurile celor dee» 
neraţi... Să o vezi pe nevasta mea, cun 
crede ! Ce de cozonaci şi ouă roşii u 
împărțit săracilor! Și Puia mică, cum 
întinde şi ea mânuşiţile după ouă roşii! 

— Ai şi copil? întrebă mirat Liviu. 

— Aproape de un an, Ce crezi tu, că 
noi oamenii de rânil trăim ca voi, poc- 
tii ? Noi căutăm îericirea mai pe a- 
proape, nu ne avântăm în nori după ca. 

Şi zâmbi cu un fel de orgoliu, supără. 
tor pentru sensibilitatea poetului... 

Sosiră în strada Vaselor. 

Intr'o cameră spoită alb, cu scânduri 
noi pe jos, cu câteva mobile, tot noi, 
de bad alb, în fund, pe un pat învelit, 
cu scoarță roşie, o femeie tânără îşi 
alăpta copilul. Liviu se opri sfios. 

—- întră! îi zise Mitică, La noi nu-i 
cu marafeturi. Uite, Aurico, ţi l-am a- 
dus, în sfârşit! liviu Mantu, poetul tău 
favorit, AG 

Tânăra femeie se ridică, îşi acoperi 
sânul, îşi aşeză fetița în leagăn şi în- 
tinse mâna noului venit. 

-- Imi pare bine, îngână voşindu-se 
puţin, 

— Nu știi cum fe citeşte, cum îţi taio 
poeziile, foiletoanele din ziar şi Je 
strânge colo în biblioteca ci! Uită-te a- 
cum ta ei], îl vezi? i l-am descris 
bine ?... E tot asa de frumos, ca şi seri- 
sul lui. 

La se uită pătrunzător în ochii lui, pe 
când el o privea uvimii. Pentru întâia 
oară i se spunea că o femeie preţuia 
scrisul lui. Ce femeie ! 

Văzuse el multe femei frumoase, ca 
artist se pătrunsese nu odată de farme- 
cul menit să desăvârşească viața unui 
om. Dar, Doamne, cine era aceasta aci, 
în faţa lui? De ce îl privea aşa ? Şi ce 
cra magnetul acela în ochii ei căprii, 
nici mari, nici prea mici, dar atâta de 
lumpezi şi adânci, atâta de vorbitori și 














Şarpele din scorbură 


Cum dezrădăcinat de trăznet, stejarul-—fără de îndemn— 

îşi odihnea pe-o rână trunchiu *mbuibat cu cuiburi de furnici, 
în putrigaiul vechei scorburi, ca într'o peşteră de lemn, î 

un şarpe şi-a târât pripasul şi a rămas stăpân aici.., 


Dar nopțile, când luna "nvoaltă cioplea din fiecare joardă 

un ram de-argint sau ram de aur,—ieşind din scorbură, ca m vrajă 
de-atâta foc bătrânul şarpe părea c'a început să ardă 

și-o cingătoare poleită înlănțuia asprita coajă... 


Şi astiel an văzut minunea țărauii :ntârziaţi la moară, 
şi-aşa veniră într'o noapte mai mulți, şn luna cea mai albă 
pe trunchiul mort cu scoarța arsă, crezură urme e comoară 
în şarpele bătut cu aur şi iulgerări de veche salbă! 


„Dan zari, când noaptea din frunzişuri şi de pe ramii de omăt 
şi-a adunat, ca în matcă, apa, şi strânse unditele lunii— 
bogatul aur de pe şarpe, încet, se trase îndărăt, p 

şi lângă scorbura vrăjită rămase zdreanța unei funii... 


Cindoşi atunci pemşelăciune, țăranii răi, cu- bâta întoarsă 
veninul capului de sarpe l-au sfărâmat, ca pe o nucă... 





„Şi-a fost, pe lângă trunchiul putred copii în pâlcuri săse ducă 
și dând de-un leş uscat de şarpe, l-au sfărâmat de-o creangă arsă! 





Şi veştejit de-alungul zilei, în toiul nopților cu lună A 

sa preschimbat din non în salbă, ca viu, acelaș ştreang verzu— 
şi mulți l-or fi crezut comornic, şi mulți l-or [i ştiut min ciună, 
da'n scorbură nu ştie nimeni că prind vedere puii lui! 


RADU GYR 





Amurg în primăvara satului * 


Florile primăverii se clatină spre soare 

Ca nişte candele albe în care ard narfumuri, 
Pârâiaşele satului clipocesc pe albii de răcoare Ș 
Şi cărăbuşii orbi, cad pe spate din văsduh pe drumuri, 


Soarele s'a înghemuit pe deal ca un ariciu cn aurite sulițe, 
Şoselele albese în seară ca işte urme lăsate de culbeci, 

Copiii îşi toarnă în cap chiuind. nratul călduț depe ulife,: 3 
Şi fetele se *ntore dela lucru, mlădiind trupuri tinere sub pestelci. 


Dela cârciumă se urcă în brişcă, întârziat, un târgovef. 

O rândunică cu aripi moi se răstoarnă leueş în aer, ARE 

In faţa unei porți a adormit într'o copae un copil cu părul bălaiu şă ereț 
Şi-o bătrână, îl leagănă cu piciorul, torcând borangic lumi nus de pe caer. 


Invățătoarea sosită de curând în sat, a cşii în capot în pridvor 
Cu mâini albe aşează zambile înti'un pahar pe policioară, 

Şi fără să-şi întoarcă privirea spre colegul învăţător, 

li şopteşte că'i dă voe să nu-i mai zică „domnişoară“, 


TUDOR MUȘALESCU 


*) Din volumul „Versuri“ ce va apare, 


tulburăiori în strălucirea lor ideală, 
cum nu văzuse nici odată alţi ochi de 
feinee? 

O lume nouă i se desveli de odată din 
zâmbetul ei gingaş, din vorbele ei pline 
de duh, din mişcările ei graţioase, rit- 
mice, ca ondularea unei ape dulci care îl 
ducea, fără putință de împotrivire... 


Mitică eşi afară şi-i spuse ţaţei Tinca, 
o mătuşe săracă a lui, pe care o ţineu 
în casă, ajutor la gospodărie — că aveau 
un mosafir la masă. Să frigă şi puţină 
carne, căci oamenii mai subţiri din oraș, 
nici odată nu postese, Bătrâna își făcu 
cruce, dar se supuse. 


UNIVERSUL IITERAR 


Feiţa se deşteptă din somn şi mamă-sa 
0 prinse din nou în braţe. 

-- Ce fericit e aşa, un copil! oftă Li- 
viu, privind cu drag la obrajii bucălaţi 
ai micuţei. 

— Dacă fericirea stă în incouştiință, 
da, copiii sunt fericiţi. Nu-i chinue nici 
părerile de rău, nici dorul speranțelor 
neajunse... 

Și iarăș se uită în ochii lui cu pri- 
virea ei plină de vrajă. 

—- De ce staţi aşa, departe de lume? 
întrebă Liviu gândindu-se că de sigur 
ea nu putea să-şi găsească un mediu, 
potrivit felului ei de a fi, în mahalaua a- 
ceusta mărginaşă. 

-- Care lume? De doi ani de când 
suntem căsătoriţi, am schimbat patru 
loruințe, Am stat în strada Stinţilor, în 
b-dul Elisabeta, în calca Victoriei, dar 
nicăiri nam păsit lumea... Atunci m'am 
hotărit să stau aci, departe, şi s'o caut 
în mine... 

E] o fixă stăruitor. 

- Ai găsit-o ? 
„Ea plecă ochii, apoi îi ridică cuminţi 
și sinceri, 

— Da! Când am citit poezia d-tule 
„Din lumea visurilor“. 

-- Ti-a plăcut ? 

„2 Nespus de multi! 

? făcu o mişcare, ca și când ar fi vrat 
arunce la picioarele ei, să-i sărute 
i inte mâinile. Dar se stăpâni, ros- 
tind: 

— Mi mulţurmese. 

Apoi tăcură, Nu îndrăzniră să-și mai 
zică nimic. Până ce veni Mitică, să-i in- 
vite la masă, 

La despărțire ea îşi uită mâna în 
mâna, lui arzătoare, aşa de mult, de 
par'că nur mai fi vrut să şi-o retragă 
nici odată... 

Mitică vesel, își îmbrăţişă nevasta, 
Aşn-i că nu ţi-am spus pogoși! un 
admirabil Liviu! Vaţi împrietenit 
nu-i aşa ? Aveţi cam acelaș caracter! 
| 1] petrecu pe Liviu până la colţul stra- 
dei. 

— Să știi că te aduc şi mâine, să 
facem Paştile împreună... Stai toată ziua 
la noi... Viu dimineaţa la tine acasă şi 
te lau strigă voios în urma prietenului 
iubit, 















Peste câteva luni Aurelia și Liviu stă- 
teau îmbrățișaţi în mansarda lui din 
calea Victoriei. 

— Făcurăm oare un păcat de noier- 
tat ? întrebă ea, palidă de emoție. 

EI o strânse cu pasiune la piept. 

— Nu, dragă. Păcat ar fi fost să re- 
nunţăm la fericirea noastră luminoasă, 
aşa de frumoasă! Pentru a nu jigni 
convenția, sau mulţumirea egoistă a 
unui singur om de rând, Dacă nu te gă- 
seam pe tine, isvorul inspiraţiei mele 
ar fi secat, era Ja sfârşit. Pe când așa, 
o forţă nouă nebănuită simt în sufletţul 
2meu, creatoare de viață lumină a unui 
şir întreg de fericiri. Mii de oameni vor 
sorbi lumina isvorită din puterea aeca- 
sta, vevărsată din taina ei miraculoasă, 

Ea îi răspunse cu o sărutare, 

— Inţelegi acum ce-i fericirea, iubirea, 
lumea noastră de visuri, pe care zadar- 
nic vor s'o nege oamenii neştiutori de 
ea ? 

— Nu va peri, câtă vreme va trăi poc- 
zia, corul şi stelele, şopti ea. 

— Câtă vreme vor mai fi oameni să-i 
aprindă o candelă, să pună flori pe 
mormântul lui Isus şi să creadă în taina 
sublimă a, învierii Lui. 

Tăcu lumină, prinse o filă de hârtie 
și scrise pe ea titlul unui nou sonet: 

„Vecinic vom trăl 1“, 


CONSTANTA HODOȘ 








UNIVERSUL LITERAR 





(Scena înfăţişează o răspântie de 
drum printre mirişti și tarlale de porumb. 
In dreaptu un puț cu cumpănă lângă o 
salcie. In stânga, la marginea tarlalei de 
porumb o surlă de pândar, E noapte; ce- 
rul e țintuit de stele). 


IONIȚA. — (cu mare sforțare) Duste, 
du-te... mă prăpădese. 

LISANDRU. — Hai să te aşez colea în 
surlă, (Il apucă de subţiori şi-l duce în- 
năuntru), Stai culcat pe paele ustea. Mă 
duc întriun suflet (cu înduişore), Ți- 
ne-ţi firea măi tătică, barem de-o îi ceva, 
să mori acasă pe căpătâiu, (Iese, încalecă 
calul şi aleargă. Incet-încet tropotul ealu- 
lui se pierde. Câtăva vreme ioniță ră- 
mâne singur. Din când în când se, vaită 
înnăbuşit. Intră apoi Tudorache C'uraru 
cu loana). 

TUDORACHE. — Să bem niţică pă fă 
loană. Peştele ăsta sărat îmi tace o sete 
de mă arde pe piept. 

IOANA. — Eu nu mai pot de picioare, 
Să stăm niţel jos să me odihnim. (Scot 
apă, bean și stau amândoi jos). 

1OANA. O îi visând Leana că ve- 


in ? 
TUDORACHE. — (oftând) Păi sunt 
două săptămâni de când am plecat. 
IOANA. — Mâine două săptămani. 
TUDORACHE. — (cu amărăciune) Fă- 
curăm pe dracu la târg. Fă loană când 
mare omu noroc, nare, (dipă puţin) 
Ăl bețiv nu sunt. Vreun prostănac care 
să nu ştie să înnoade o aţă, mă cunoşti. 
Ce vrei, unii se pricopsesc de nu-i mai 
încape pielea şi noi... 
IOANA. — Vai de păcatele noastre. 
TUDORACHE. — gândeam să îuvem la 
târg rost de ceva parale. Vindeam vaca 
aia, că tot e bătrână şi opream viteaua, 
Mai făceam ce se putea şi îneropiam 
acolo ceva fetei. Când văd acum că ne 
întoarcem ca nişte calici îmi vine... uite 
colo de craca aia. (după o pauză) Vă- 
zuşi pe burtosu ăla din tren, era măcelar. 
Se ducea la târg la Slohozia după vite, 
Xla avea chimirul doldora de bani. 
IOANA. — Si cum se mai îndopa cu 
şunca firar al dracului ; îmi lăsa gura 


apă, 

TUDORACHE. — Ei, ce să faci, rabdă, 
rabdă... 

IOANA. — Doamne iartă-mă mai zic 
una: prost e şi omu cinstit. Azi... unde 
poţi, pune mâna. 

TUDORACHE, — Taci fă din gură, nu 
vorbi ce nu se cade. 

IOANA, — Ei, vorbesc şi eu. (după e 
pauză) Lasă mai bine aşa cu cinstea şi cu 
omenia cum zici tu, să crape fierea în 
noi. 

TUDORACHE. — (după o pauză lungă) 
Hm !.. Vorba ta are un înțeles, Du, tre- 
bui şi noi să trăim. Da ca să furi, să te 
faci hoţ e uşor? Eu mam învățat me- 
seria asta. Ce crezi tu şi aci trebuie di- 
băcie, Te duci la rumân să-i furi caii, 
Să zicem caii lui Grigoriţă. Te duci 
noaptea, vezi bine. Te simt „Să 
zic că le asvârli carne şi-i astâmperi. Da 
omu poate doarme pe prispă şi-ţi zăreşte 
momâia care se strecoară pe lângă roşar... 
Nu, nu, ce vorbeşti 'tu nevastă. Pe urmă 
cum să-l laşi pe Grigoriţă sărac, înne- 
buneşte omu. 

IOANA. — De ce nevoie să te duci ln 
om acasă să-i iei din grajd. [i iei după 
câmp. Ați Nici nu ştii ai cui sunt, 

TUDORACHE, — După câmp ?... Aşa-i, 
(după putin) Da biletele ? 

IDANA, = Ce bilete t 


n 





ROSTOGOLIREA 


— Dramă în 4 acte — 
(Fragment din actul Il) 


TUDORACHE, — Biletele cailor. Că 
dacă furi caii, îi furi să-i duci acasă? 

OANA. — Nu, 

TUDORACHE. — Vezi bine, Pleci cu 
ei deadreptul la târg. Te duci să-i vinzi 
şi dacă nai bilete. 

IOANA. — Cum fac alţii? 

TUDORACHE, — Dracu să-i ia. Fac 
alte bilete; se unesc cu 'primaru, E 
duraveră fă... Nu, nu, ce vorbeşti tu, nu. 

IOANA. — Da ce trebui numai de cât 
să pui mâna pe caii omului ca să fie 
nevoie de bilete, Apuci un vițel undeva 
la doseală, îl tai şi-i vinzi carnea la 
târg, 

TUDORACHE, — Aşa-i. 

IOANA. — Asta-i lesne. 

TUDORACHE, — (după puțină gân- 
dive) Lesne. Zici tu că e lesne. Nu-i aşa, 

IOANA. — Eu zic că eşti prost, 





PETRE CATUNARU 


Ş em 

TUDORACHE, — Prost. Du, vi fi şi 
prost. Știi tu când îl tai că nu dă care- 
va peste tine? Şi până la târg, sbori pe 
sus? Nu te întâlneşte nimeni? Să zic: 
îl pui întrun sac, Paşezi în căruţă E 
pleci. Pe drum iată un om cunoscut. EL 
'pe jos, tot spre târg, Incotro Tudorache ? 
la târg. Şi se asvârle la tine în căruță. 
Da ce ai aci măi Tudorache... Nu, nu; 
e daraveră... Vrei să mă vezi pe mâna 
jandarmilor ? Să se bucure duşmanii 

IOANA. —(se închină) Să ne ferească 
Dumnezeu. 

TUDORACHE. — Vezi tu, şi la hoţie 
trebuie să ai noroc, 

IOANA. — Aşa e măi bărbate, Tot cu 
sărăcia trebuie să luptăm, 

TUDORACHE. — De murit n'o să mu- 
rim noi, să îim sănătoşi. Acu, fetica aia, 
gându ăsta mă roade. N'avem nimic, 
Lisandru-i băiat aşezat. Bătrânu o să în- 
chidă el ochii şi toată starea... [1m.,. ştiu 
eu... dacă s'o vedea pricopsii,., 

IOANA. — Păi, ce crezi... daia să silim. 
Când s'o vedea stăpân... Păi. i 

TUDORACHE. — Dacă o ține la ea... 

IOANA, — Cine poate cunoaşte gându 
omului î.., 








de PETRE CATUNARU 


TUDORACHE, — Da ce să fie mogâl- 
deaţa aia Lă nevastă ? 

IOANA, — Ce mogâldeaţă ? 

TUDORACHE, — Uite colo în capu po- 
rumbului. I-hă şi-a făcut nea loniţă surlă, 
să-şi păzească porumbu. 

IOANA. — Să crezi. O îi acolo? 

TUDORACHE, — D'apoi o îi. 

IOANA. — Hai să plecăm Tudorache, 
să nu zică “am venit să-i furăm po- 
rumbu. 

“TUDORACHE, — Așa zău, te mai face 
şi de râs în sat. (se aude un vaet din 
surlă), 

IOANA. —— Cine se vaită ? 

„TUDORACHE, — Visează mosu; hai 
să plecăm. (Se aude iar un gemăt), 

IOANA. — Ce Dumnezeu, aluia e rău. 

TUDORACHE. — Păi, i-o fi. (Se în- 
dreaptă către surlă). Mă nea Ioniţă, 
d-ta eşti ?... Nea loniţă ţi-e rău, ce-i cu 
d-ta (Bolnavul bodogăneşte) Ce zici ? 
Sunt eu Tudorache Ciuraru cu nevasta. 
Nu mă cunoşti? Ce ai? (cătrc nevastă). 
Fă loană e rău nea Ioniţă, se prăpă- 
deşte, , 
AOANA. — Vai de mine. Sărucu. Păi ce 
să-i facem noi ? 

TUDORACHE. — Eu ştiu. Cum să-l 
luăm noi de aci ? Bre, bre, ce om şi Lisan- 
dru, să-l lase aşa ! 

_IOANA, — Ei Lisandru.., parcă ascultă. 
ăsta de cineva, 

TUDORACHE. — (aplecându-ge asu- 
pra lui) Măi nea loniţă ţi-e rău tare? 
Nu poţi să te scoli? Hai cu moi acasă, 
(Bolnavul bodogăneşte). E rău fă loană. 
Nu înţelegi nimic dela el. Scoate tu ni. 
țică apă să-l stropim, 
aj OANA- și E scoasă, nu _ băurăm noi 

ineauri, Trage-l afară să-l răcorim, 

TUDORACHE. — Aşa-i. (11 irage a- 


"EDIRNE DDR ICPE e CEE SE e A ese 


Jocul copiilor 


Fără poze, fără jucării, 
In lumina Soarelui - de-amează 
Astăzi mă jucam între copii. 


Cel mai mic eu ţărână da în vânt, 
Și râdea şi nu voia să vază 
Că şi-o spulberă în păr şi pe vestmânt, 


lar ceilalţi, mereu mă întrebau 
Despre lucruri netnțelese şi“nțelese, 
Şi răspunsuri ei nu aşteaplau. 

' 
Şi cu toţi de-avalma'n joc şi Soare 
Numai zâmbete şi fără să ne pese, 
Viaţa ne părea o sărbătoare.,, 


Dar veni un alt copil în joc 
Cu soldaţi de tinichea strălucitoare, 
ȘI cu poze şi cu cărți din iarwaroc. 


Şi “n mişcarea lui meșteşugită, 
Inşirându-şi jucăriile în Soare, 
Aştepta mirare şi ispită, 

Şi copiii toți sau tulburat, 

lar cel mic a plâns să-i dea și lui, 
Să se joace-aşa de minunat, 

Și în urmă jocul sta sfârşit 

Cu soldaţi stărmafi — şi nimărui 
Nici un pic de bucurie dăruit,.. 


G. TALAZ 


*) Dim volumul „Soare”, apărut de 
turând, 


= Gerard de Nerval — 


FANTAZIE 


Eu ştiu o tristă melodie şi pentru ea aș da în dar 

Intreaga muzică-a lui Weber, a lui Rossini şi Mozart, 

E-un cânt străvechiu, frumos dar jalnic, ce-i plin de dor şi plin de plâns 
EI are doară pentru mine un farmec tainic şi ascuns: 


De câte ori l-ascult îmi pare că'ntineresc uşa deodată 

Cu două veacuri şi mai bine, că domn mi-e Ludovic cel drept, 
Şi parcă văd în depărtare un verde deal pe care-l scaldă 

Lumina galben-purpurie a soarelui ce-apune ncet 


Si un castel de cărămidă cu muehile zidite:n piatră, 
Şi en vitralii mari, pictate cu roşietice colori; 

Măreţe parcuri J-inconjoară, un râuleţ în juru-i saltă 
Şi-i scaldă vechea temelie şi cântă vesel printre flori. 


In urmă văd, la o fereastră, la o fereastră 'naltă ă 

O doumnă blondă, cu ochi negri aparen vecile-i vestminte, 
Pe care poate'ntr'altă viaţă eu am văzut-o vreodată, 

Am cunoscut-o, şi de-aceeu de en mereu mi-aduc aminte. 





fură. Incepe să se zărească puţin), Des 
fă-l tu Joană la piept şi freacă-l cu apă 
sece. Stai “aduc eu apă. Ş 

IOANA. — (cătând să-l desfucă la 
piept). Da ce e chip; nu vezi cum şi-a 
zgârcit mâinele la piept. 

TUDORACHE. —  Dă-te la o parte. 
(Se pleacă, îi desface pieptul şi-l freacă. 
Deodată însă se opreşte. Se ridică. Către 
[oana misterios, cu emoție). lonră. are 
banii la el, D'aia şi-a încteştat mâinele 
la piept. Îşi fine Danii. 

IOANA. -- (îngrozită) 


rache. ș ] P 
TUDORACHE. —- (cercetându-l) Mă 
nea loniţă... (îl seâlțâie) nea Ioniţă. 
OANĂ, -- Ce tace? 
"TUDORACHE. —- Moare, 
IOANA. — (cu înţeles) Tudorache... îi 
TUDORACHE. — Hm 1... (pauză lungă). 
IOANA. Moare Tudorache? Ș 
TUDORACHE. — (nu răspunde, îl 
cercetează), 
IOANA. —- Ce face ? 
TUDORACHE. — (nu 
cercetează). 
IOANA. i e 
TUDORACHE. — Nimic. Aştent, 
IOANA. — Aoleoo Tudorache ce ag 
tepți 2 l-ai banii şi hai să tugim. A 
TUDORACHE. — Ii luăm, fugim şi 
dacă nu moure repede şi dă cineva 
ste el. Poate mai are glas să ne spuie, 
IOANA. Ia uită-te, nu moare, y 
TUDORACHE. — Se canoneşte (după 
puţin). Tremură carnea pe mine. Mi sa 
ridicat păru 'n cap, Mă trec năduşelile. 
IOANA. — Eu suut jumătate moartă. 
De mar da cineva peste noi. p 
TUDORACHE, (speriat). l-auzi, par- 
că vine cineva. (ascultă). Ă 2 
IOANA. — (ascultă) Nu. Ți sa părut. 
()upă o pauză). Pudorache scăpăm de 
sărăcie. O să avem ce-i da şi fetii, 
Sfârşeşte-o tu. st acte 
TUDORACHE. — Femeie ai înnebunit, 
să omor omu! 
TOANA. — Nu tot moare cl. 
TUDORACHE. — Păi să-l 
moară. 
IOANA. — O să aşteptăm mult, se face 
ziuă şi-o să dea cineva peste noi. (după 
putin). aD să nu-l loveşti în cap Pudo- 


rache. da se ul 
TUDORACHE, — (simplu) II înnăbuş. 
IOANA. —, (apropiindu-se) — Ai? Nu- 
mui să moară. Mai bine strânge cu 
băerile pungii. Innoadă-i gâtu cum legi 
a la sac, A 
“TUDORACHE. ii (șa lăsă An genuchi, | 
apucă, ioana se oparte. Şi-acope 
fa. Bolnavii bnimgăngate. "Tudorache 





Aoleco Tuda: 


răspunde, ît 


Văsăm să 


Are banii la el? ce faci?... 


Trad, de OVIDIU PAPADIMA 


se ridică în, sus, îngrozit). Nu-mi vine 


fă loană, mi-e frică. (speriat), J-auzi, 
Cine vine ? (ascultă), 
IOANA. — (ascultă) Nu-i nimeni, 


Foşneşte vântu în porumb. 

TUDORACHE, — Nu, nu, am auzit eu 
un glas, (ascultă). 

IOANA. — (ascultă), Ţi sa părut, Nu-i 
nimeni. (dură puţin) Dacă mai aştepţi 
mult... eşti un păcătos, 

TUDORACHE -— Lasă-mă loană, la- 
să-mă, îmi pierd minţile, Şi de ce so mân- 
tui, nu tot moare el. Şi dacă moare nu-i 
vămâne lu: Lisandru. EL no să fie al 
nostru. 

IOANA. — Dacă se face al dracului şi 
n“o mai ia pe Leana? 

TUDORACHE. — Du... aşa-i... Acu ce-o 
vrea siântu, (se repede asupra bătrânu- 
lui, Luptă grozavă, gemete). Are mâinele 
încleştate, 

IOANA. — Rupe-i cămaşa la piept, 

TUDORACHE, — Taci. acum. (Bă- 
trânul horcăie) L'am strâns, (speriat, în 
grozit) Apucă-i mâna loană că s'agață de 
gâtul meu. 

IOANA. — (i-ajută. Apucă mâna bă- 
trânului) A murit ? 

TUDORACHE. — Aşteaptă. Stai să se 
scurgă tot viul din el. 

(Incepe să se lumineze). i 

IOANA. — (plângând) Adleoo te apucă 
groaza, Cum i s'a bulbucat ochii. Hai 
să fugim Tudorache. A murit, nu vezi 
că i-a ieşit limba din gură. 

(Se aude departe un huruit de căruță), 

IOANA. — l-auzi. 

TUDORACHE. — Sa sfârşit. l-am scos 
punga. la bățu şi desaga și la drum. 

IOANA. — (la băju şi desagn şi dă să 
plece). * 

TUDORACHE, — Nu către sat. lunapoi 
ln târg, Să nu ştie nimeni că ne-um în. 
tors. 

(Incepe din ce în ce să se lumineze. 
Tudorache iese după nevastă-sa lupă ce 
şi-a mai aruncat o privire asupra mor- 
tului. 

Huruitul de căruţă se awde din ce în 
ce mai aproape. l)upă câtăva vreme se 
opreşte şi intră Lisandru). 


PETRE CĂTUNARU 








WNIVERSUI. 1.01 ERAb 
VISE 


Cântecul milei 


Scara se lăsă peste oraş în tapete moi 
de umbră. Poetul Eliazar înnainta cu 
ochii închişi pe strada pustie, ţinâna în 
braţe un violoncel, La porţile închise se 
iviră grupuri de copii. Poetul se oprise 
în dreptul unei case cu arhitectură me- 
dievală şi începuse să cânte... 

Copiii râseră de el, apoi plecară să se 
juace. Dar violoncelul se subţia în mâi- 
nile poetului şi se lungia, coardele se 
«deşirată către cer ca nişte pgheme fer- 
mecate, în nenumărate coarde de argint, 
dineclo de colinele albastre... 
Violencelul poetului Fliazar devenise 
hartă uriașă, pe care se plimbau mâi- 
nile lui  extatice, cântându-și poeziile 
neînţelese. Inima lui doria ca sunetele 
să se oprească sub geamurile nepătrun- 
se alu casei înalte, dar ele alunecau în 
reărgele de azur, pe coardele tremură: 
luare ce ondulau şi vibrau fugind ver- 
liginos dincolo de ceruri, 

Copiii își lăsară jocul şi se apropiară, 
po măsură ce se apropiau ei creșteau, 
clipurile lor deveneau grave și de-oda- 
tă deveniți oameni, se culcară de-alun- 
gul drumului, ascultând... Deodată stra. 
da se umplu de oameni. De prin case, 








de prin cartiere îndepărtate coboriră 
frupuri, grupuri și fantome omeneşti 
se lăsari fără sgomot pe marginea dru- 


mului, reculeşi ca întrun templu. 
„Intro clipă, oraşul îşi închise porţile 
și dele drumul tăcerii, care se risipi în 
pâlpâiri de mătase neagră, peste gestu- 
rile şi soaptele oamenilor. 


incetul cu încetul, orașul împietai. 
Numai poeziile muzicale fâlfâiau gră- 
bite peste: capetele oamenilor, 

Pe chipul poetului Eliazar se răstrân- 
geu lumina cerească a cântecului. Capul 
i se desfăcuse de trup, din ochii lui ne- 
vinovaţi mergeau două şiraguri de ru- 
găciuni şi mâinile plângeau înnebunite 
oamenilor, 

Ticscompunerea propriei lui tiinți in- 
spira milă; şi cântecul lui, din  margi- 
nea cerurilor se plecă și cerea iertare 
pe harfa de argint. 

Şi inimele oamenilor şovăiră o clipă 
si îertară, In clipa aceea, grupurile se 
ridieară, şoaptele şi surâsurile ajergară 
pe străzi, trupul poetului Bliazar se 
regăsi, harta dispăru, dar în locul unde 
fusese, se făcu vid, şi vidul se estompă 
CU Negru... 

In mijlocul oamenilor, poetul Eliazar 
înaintă și urcă în casa cea înnaltă, cu 
arhitectură medievală, 

Când ajunseră sus, oamenii se regă- 
siră, începură să râdă și să glumească. 

Pe măsuţa scundă erau cupe înnalte 
de argint, cu vinuri rare, amenii se 
serviau, îşi spuneau cuvinte de priete- 
nie. 

Lu puetul Eliazar însă, nu se gândi 
nimeni. In jurul lui creșteau goluri u- 
riae de piatră invizibilă. 

„O atmosferă de izolare se ivi între el 
şi lume. Incercă de câteva ori să se a- 
propie de prietenia lor, dar nu isbuti, 
căci oamenii îl ocoliau acum cu dispreţ. 
Jertaseră, dar nu uitaseră, Cântecul fu- 
'sese de-asupra inimii lor şi rămăsese în 
ceruri, 

Poetul Eliazar era foarte singur. 

Dar în jurul capului lui întlorise un 
cert de azur, pe care nu îl vedea nimeni. 


SANDA MOVILA 


UNH'EBSUL LITERA) 
Grădina 


Umbra catedralei se proiecta pe 
păjiştea Domkirchof. şi fânețele. dea- 
lungul unui râu sărăcăcios cu apă 
tulbure, coborau până 'n Rin, întins 
alene între țămnuri turtite. E 

Sub teii înalţi, tunşi milităreşte, 
fete îmbrăcate albasiru. trandafiriu 
şi alb, cu zorzoune la pantofi, adu- 
ceau. în apusul unci zile frumoase, 
nuzii odihnitori ai virtuţilor burghce- 
ze, Clipa le arăta frumoase şi aerie- 
ne. cu pe nişte libelule cu inulte în: 
deletniciri. 'Laţii şi mumele, sub um- 
brare, dovedeau că silvanul în furi, 
nu. pâudea. la adăpostul crenzgilor. să- 
rutând pământul. Parcul oferea, în- 
genu, asucunzişurile-i cinstite, fără 
surprinderi. 

Ghemuit pe o bancă, în umbra ma- 
rei catedrale pe care luna plină o 
tăia cu foarfece în hârtic neagră. ci- 
neva cu înfăţişarea onestă şi tânăra 
cu mâinile încrucişate pe genunchi, 
se uita la fetele înălțându-se în vâr- 
ful piciourelor ca să prindă m ra- 
chete, sus, mingile înaripate, cu pau- 
glici aurite. 

Pe cât îngăduia întunerecul să 
vezi, insul eru îmbrăcat cu eleganţă. 
Un tricoru îi acoperea peruca pudra- 
tă ; ciorapi albi prindeau pulpe fru- 
mos turnate. Omul făcea cu bastonui 
semne în nisipul aleii. Aţintea pă- 
mântul şi vârtul bastonului, şi părea 
nepăsător la svârcolirile duduiţelor 
burgheze. Ce să mai zic, o atitudine 
desnădăjduită cu desăvârşire. 

Gândurile singuratecului fură tur- 
burate de sosirea unui tânăr care gâ- 
fâia, de mult ce alergase. Persona- 
giul. confortabil şi el. se prăbuşi pe 
banca de piatră, lângă melancolicui 
visător. Suspină.  „Slavă Domnului, 
am scăpat“. Işi prinse faţa în mâinu. 
Cel dintâi îşi luă iarăş bastonul şi 
descrise în nisip curbe fără înţeles, 
dela dreapta la stânga, întocinai ca 
un pendul. 

— „Vai, Meinherr, gemu noul venit, 
cu mâna la inimă. sufăr, sufăr mult. 
O să cad pe brânci, Meinherr. Aplea- 
că urechea. o să-mi auzi inima bă- 
tând. Ascultă... ascult-o... Intr'o bună 
zi, sau noapte. o să-mi plesnească 
pieptul... prea mult sufăr!" 

— „Nu ştiu, Meinherr, răspunse cei 
lait. dacă suferințele matale sun. 
crunte pe cât socoteşti. Sunt şi eu 
mâncat de jar în adâncuri. şi nu mă 
mai opresc la nenorocirile străine. 
Inima nu-mi bate ca a dumitale ; dar, 
aplecându-ţi urechea, poţi auzi sâu- 
gele şuerându-mi în tâmple.  ]nir'a 
zi, vinele peste fire întinse, au să sc 
spargă şi atunci fi-va catastrofa ulti- 
mă, pe care o aştept, împotriva că- 
reia zilnic lupt, ca un tejghetar. 

Să uităm. Meinherr. reaua noastră 
soartă şi să privim, câtă vreme ne 
oblădueşte umbra, nevinovăția îe- 
cioarelor, cărora unii mai fericiţi de 
cât noi, au să le dea preţul unui 
dictam. 

— „Opreşte-te, zise omul cu ini- 
ina în Sin ai vorbit de umbră ? 
= «Vai [“ zise omul ou baston. 

Apoi, tăcere tutburată de gura 


lui Spire 
de PIERRE MAC ORLAN 


demnişoarelor. Şi în urmă. un glas 
matern chemă pe fetiţele risipite. 

— „Meinherr. îmi dau seama cât 
de cât. că aceiaşi soartă ne apropie“, 
zise omul cu inima bătăioasă. 

Rochiţele albe dispărură.  îndrep- 
tânduse către un sunet depărtat de 
clopot, şi nu se mai auzi decât frea- 
inătul frunzelor, 


— „Poate că. -— şopti cel dintâi 


Scrisoare 


Ți-oi serie 

cum na scris încă nimeni 
dar 6chii tăi 

m'au privit jalnic 





şi-acum ninge... ninge. 


Brăţările-mi sună scriind 

întocmai can mers pe zăpadă 
clopoţeii murgului tău, 

şi gândul mi se afundă 

în taina fulgilor 

ce-ţi stau poate prinşi de pleoape. 


Poteca mea e aşa de albă... 


Anină murgului de gât 
clopoței ca şi altă dată 
să vie ager prin zăpadă. 


Şi bună vreme 
nu-fi mai spun; 


eu sunt mereu cu tine. 
FI.ORICA MUMLIANU 


In noaptea Invierii 


But inimi tari în piepturi de aramă. 
Curg peste urbea îngropalătn ilori 
Chemări prelungi, ce'n uliți se destramă 
Și sparg porţi de vremelniretichisori... 


In albe stoluri crese de pe pământ 
Cântări către tăriile cernite ; 

Se strâng ca stropi de foc în templul sfânt 
Steluţele din ceruri izgonite... 


Cum stau în noapte tit şi-uscult, 
Au început pe rând să se strecoare 

În casa mea icoane de demult 

Şi'n pragul meu apar cu stropi de soare... 





Căci vin cu cântece necunoscut”, 
Ce alinând în or'ce colţ pătrund 
Şi din unghere pân'acum tăcule 
Ecouri moi de catilea răspund. 


Din sbor sabat şi îngeri în cămară 
Şi'n cor acum înalță imnuri sfinte 
Aparem uşă ca un stâlp de pară 
Hristos cel înviat în noi vesimmte !.. 


MIHAIL A. DUMBRAVA 





Gcupaânt, -— nu știu ce amar mă în- 
deamnă la vorbă astă seară — poate 
că numele meu nu-ţi spune nimic, 
Sunt Petre Schlemihl“. 

— „Şi eu. Hans Griilh“, 
celălalt. 

Petre Schlemihl se ploconi şi urmă: 
„Trebue să-ți spun că mi-am vândut 

racului umbra. parcă nai şti. 
Mi-am vândut-o din lăcomie  într'o 
zi, la marginea mărei. pentru că go: 
loganul. pe care femeile îl simboli- 
zcază cu nestârşită graţie, mi se păru 
jelul vricărei 'sforțări omenești. O 
umbră nu-i mare lucru, când e să 
iscăleşti un contract. Am iscălit. Şi 
umbra, mi-am pierdut  proiectoarea 
relelor apucături. Altă dată mă adă- 
postea umbra mea, precum astăzi um- 
bra catedralei. Nu mai am adăpost 
impotriva-mi şi viețuiesc  umflând 
până la sminteală poruncile de fiecare 
clipă ale unei virtuţi înebuniie. 

Scrupule  prosteşti m'au depărtat 
pentru totdeauna de făptura pe care 
o iubeam. Nu-ţi vinde umbra. Mein- 
herr. Lângă ea, poţi privi în faţă bi- 
ncle şi răul, amestecându-le armonic. 
Fericirea nu există decât în ameste- 
cul priceput al acestor două prin- 
cipii. Un om lără umbră nu se dedă 
la speculaţii de asemenea soi“. 

Hans Grilh, ascultând pe Schle- 
mihl. se ridicase şi umbla înfrigurat, 
Deodată, ieşi din întunerec şi se a- 
rătă în lumină. | se văzu, neted, un- 
bra. întinzându-se ca o paiață nemă- 
surată. alături. Hans Grilh făcu un 
salt prodigios şi se cufundă în întune- 


declara 


ec, iarăş. 
— „Ai văzut 7“ 
— „Ce? 


— „Umbra mea, nenorocitule !“ 

— „Ce noroc! gemu Petre Schle- 
mihl. - 

— „Noroc! Hans Griilh rânji. O- 
dinioară. Meinherr, eram ca dumnea- 
ta: nu aveam umbră. trăiam şi bine, 
şi rău, pe lângă traiul meu de azi. 
Mi-a cumpărat-o şi mie, ăl de ţi-a 
cumpărat-o. Mam rugat de el. mai 
târziu, l-am înjurat. alteori, şi, în 
cele din urmă. am mai făcut un târg, 
cu rezultatul pe care îl vezi acuma. 

Mi-am luat înapoi umbra, zise 
Hans Griilh pe şoptite. în schimbul 
unui contract nou, cu semnătură de 
sânge, după obicei. De atunci. se a- 
gaţă de paşii mei, ca orice umbră 
cum se cade; dar. ia seama, la înce- 
put am crezut. — astăzi ştiu bine. — 
că umbra asta nutrește împotriva 
stăpânului ei, planuri cumplite. Mă 
tem de umbra mea, Petre Schlemihl ! 
mă tem de umbra asta agresivă şi vi- 
cleană. Se arată numai ca să mă aţâ- 
țe şi să mă sugrume. Cel ce mi-a pă- 
strat-o. a oirăvit-o şi sălbătecit. Duc 
după mine un ucigaş tainic, pânde- 
şte ceasul omorului. cântăreşte  îm- 
prejurările prielnice ale atentatului, 
fie la raza lunci. fie la lumina vie a 
soarelui. Petre Schlemihl, să ne în- 
toarcem la han. la noi. folosind um- 
bra milostivă a caselor, mereu la 
dreapta... Am băgat de seamă... Mein- 
herr, cu sau fără umbră. ne-am pră- 
pădit viața”. 


(Din volumul ..Malice”) 
Traducere de ELENA PHOTOVOPESCU 


Din trecut 


O! vis ce-ai născut în azurul lui Mai, 
Vis de iubire, molatic N 
Tu'nchizi strălucirea pierdutului rai, 
Sub cerul Carpatic ! 


“Tu, aurul holdei de suilet mi-ai prins! 
De buză-mi amarul pelin; E 
De pieptu-mi, cu brâu-ţi de Ilăcări încins, 
Un greu mărăcin! 


Pe ochi tu mi-ai pusea să plângă oricând, 
Cristalul din limpezi fântâni, 

In trupu-mi, a macilor sânge vărsând, 
Cu sacrele-ți mâini ! 


În giulgiuri de doliu nădejdea“ini îmbrace, 
Alerg cu privirile“n jos, 
Şi-alături de mine se frânz pe lac, 

n chip de-albatros! 


[75-30 CE 30 Oe a 





„ARTUR EN 


pamflelar 


Henri Rockefort, celebrul e 
francez, provocat la duel de un scriitor 
cam certat cu gramatica, îşi formulă ast- 
fel condițiunile : 

— Bime, primese,. dar ne vom bate cu 


utografia ! 
ui LD] 


Doamna Coruneb, o celebră femee de 
spirit din secolul AVII, păstra până in 
adânci bătrâneţe uimitoarea e. venă 
satirică. ) PU i 

Într-o zi ea făcu următorul compli- 
ment unei nepoate ale sale, prco fardată. 

— Doamne, nepoţică dragă ce frumoa- 
să mască ai pus!... i se zăreşte şi fața 
prin dânsa ! 


n dă 
Diogene fu întrebat de Al:xandru cel 
Mare ce caută în cimitir. Lilosoful răs- 
PE Cu oasele tatălui Măriei-Tale, 
printre cele ale slujnicei mele ; dar sun: 
uşa de amestecate că nu sunt in stare să 
Je deosibesc ! 


Tristan Bernard ţinu, într'o zi, câtor- 
va tineri literați o prelegere usupra mo- 
dului cum trebue să se comporie că 
îşi citese operile în faţa publicului. Le 
destăinui o sumă de trucuri  impresio- 
nante, apoi încheie astlel : 

— Înainte de toate să nu uitaţi un lu- 
cru. Când terminaţi cu citirea, să salu- 
taţi publicul cu un gest şi să plecaţi pe 
vârful picioarelor. 

— Dar de ce pe vârful picioarelor ? 

— Ca să nu deșteptaţi pe nbneni din 
son! 

a 





Balzac spuse lui Champileury: 

— Ştiţi că îmi sămănaţi, foarte mult; 
sunt mulțumit pentru dumeavoasiră de 
această asemănare! 


Zenzis fu imputat că prea mult ză- 
boveşte cu facerea portreielor, Pictorul 
răspunse: 

— E drept că-mi trebue mult timp 
pentru facerea portretelar dar le şi pic- 
tez pentru lungă vremel 


RUD. A. KNAPP 


UNIVERSUL LITERAR 


Grigore Alexandrescu 


(1812 — 1885) 


Gr. Alexandrescu a fost recunoscui de 
istoria literară ca cel mai mare poet ro- 
mân până la Eminescu. Desi în timpul 
vieţii sale el nu sta bucurat de popularita- 
tea pe care ca avut-o de exemplu, Bolin- 
tineanu în Muntenia sau Vasile Alecsan- 
dri în Moldova şi în iot cuprinsil ro- 
mânismului ; astăzi însă putem mai "şor 
să valorificăm opera acesiui poct de 
nare talent. Sa născut în 1812 la Târ- 
govişte în oraşul unde văzuse lumina zi- 
lei Fliade şi V. Cârlova. După ce urmea- 
ză studii parliculare în oraşul său natul, 
trece la Iuceul Sf. Sava unde are de pro- 
fesor pe I. Eliade Rădulescu 

Gr. Alexandrescu na uvut fericirea 
să-şi completeze studiile literare in stră- 
inătate, aşa cum, făcuseră toţi fiii de boer 
de pe acea vreme, care avcău predispo- 
ziţii pentru literatură sau uţă. 

Im schimb însă, prietenia  inimosului 
profesor francez Vaillant îl ajută să, a- 
profundeze literatura clasică franceză 
pe care o cunoscuse şi mai înhinte în 
traduceri grecești, Influenţut la începu- 
tul activităţii sale literare de romuntis- 
mul francez (Lamariine) Cr.  Alexnu- 
drescu devine mai iârziu cel mai veridic 
reprezentant al clasicismulii ia nui. 











GRIGORE ALEXANDRESCU 


„Această trecere dela influenţa roman- 
tică la cea clasică o face poetul prin in- 
termediul lui Boileau, după iputeza lui 
Pompiliu Eliade. Dar desizur această 
tranziţie dela o școală literară la alta, 
poate fi datorită mai degrabă cevwnlvţici 
sufleteşti a poetului ce ireco dela o peri- 
vadă de tincreţe literară la una de matu- 
riiate literară. * 

Gr. Alexandrescu trăeşte mai mult in 
conștiința româncască ca fabulist, decât 
e poet liric E drepl că în direzția fo- 
hvlei ci a creiat două-trei capodopere 
care deşi sunt influențate de modelele 
maestrului tuturor fabuliştilor, La Fon- 
taine, totuși prin origindlitaica poetului 
român, trăese independent -le n:odelele 
lor ; iar una din ele, „Toporul şi pădu- 
rea“, după afirmaţia criticilor noș ri, se 
vidică deasupra lor. Puternica originali- 
tate a poetului apare însă în opera sa li- 
rică, Aici Grigore Alexandrescu « slă- 
pânit de o inspiraţie 2% gl ne Senii- 
meniul religios, şi mai ales cel umani.a- 
ziat din poema sa pĂRul 1840“ sunt sim+ 


țiri nouă pentru generaţia poeţilor ro- 
mâni din prima jumătate a veacului al 
19-lea. Prin ele Gr. Alexandrescu se ri- 
dică cu muli deasupra contemporanilor 
săi. Bine, înțeles acest meri. constă in re- 
alizarea artistică a sentimentelor şi nu 
în noutatea ideologică a lor, 

De ce oare acest profund poet, came 
după cum am spus mai sus, a fost supe- 
vior lui Alecsandri, nu a putut pătrunde 
în conştiinţa românească şi nu sta bucu- 
rat de o mare popularitate ca  Bolinti- 
neşti şi de trimite lui V. Alecsandri. 

Explicaţia se poate da în rai mulie 
senzuri. Gr. Alexandrescu u fost prin ex- 
celență un gânditor profund. El a tratat 
de multe ori în poeziile sale teme ce nu 
erau în legămră cu frământările con- 
temporanilor. In afară de aceasta, forma 
pocziilor sale era destul de greoaie şi di- 
fuză. Contemporanii l-au respectat şi 
i-au recunoscut talentul, dar nu l-au în- 
jeles. = 

O altă ipoteză, admisă şi de alţii, că 
Gr. Alexandrescu, n'a cunoscut poezia 
poporană şi nu s'a inspirat din ea, vine 
să colaboreze și, ea la celelalte acuze, dar 
în nici un caz, nu este cen nai princi- 
pală, De altfei Gr, Alexanilrescu a fost 
şi el admirator al poeziei poporului şi cu 
ocazia excursiei pe care o face la mânăs- 
tirile de peste Olt, culege cântece bătrâ- 
meşti şi le trimite lui V. Alecsandri. 

Când publicul românesc are prilej să 
ennoască poezia eminesciană atunci şi Gr. 
Alexandrescu este înțeles şi apreciat în 
adevărata lui valoare. 

Generaţiile dela 1840—1648 erau preo- 
cupate mai mult de faptele istorice, de 
evenimentele politice cotidiuie şi în a- 
cest sens poezia patriotică « lui Bolin- 
lineanu şi Alecsandri, vorbea mai bine 
acelor suflete sbuciumate de soarta vi- 
trigă prin care trecea ţara lor. 


CII. CARDAŞ 


SPICUIRI BIBLIOGRAFICE 


A. — OPERA, EDIȚII : 


1) Eliezer şi Neffali, poemă tradusă din 
Florian. Poezii de ale d. Gr. Alexaudrescu, 
Bucureşti 1832. 

2) Alzira sau Americanii, tragedie în 5 
acte din Voltaire, Buc. 1835. 

3) Poezii ale d. Gr. Alexandrescu, Buc. 
Ed. Carcalechi, 1838. 

4) Poezii ale lui Gr. Alexandrescul, Edi- 
ție completă, Iaşi Ed. Cantora foii sătești, 
1842. 

5) Meropa din Volter, traducere. Buc. 
1847. 

6) Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, 
Buc. Rosetti 1847. 

7) Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fa- 
bule. Bucureşti. Edit. Rasidescu 1863. 

8) Povești albastre, după Eduard Labou- 
lave, Buc. 1873. 

9) Scrieri în versuri şi proză, cu un por- 
iret şi facsimile. Buc. Edit. Socec, 1895, 

10) Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fa- 
bule, Iaşi Ed. Şaraga. 

11) Scrieri în vrsuri şi proză. Buc. Edit. 
Minerva 1902. Cu o prefaţă de G. Coșbuc. 

12) Poezii, epistole, satire, fabule, epi- 
grame, iraduceri, cu o culegere asupra vie- 
fei şi operei poetului. şi însemnări de Em. 
Gârleanu. Biblioteca p. toţi, Buc. 1907. 

13) Poezii alese (Autorii români moderni) 
cu o prefaţă de M. Dragomirescu, Ed. Ca- 
sei Şcoalelor, Buc. 1921. 

14) Scrisori în „Convorbiri literare“ 1895- 
1886 pa. 801 sgg. 


UNIVERSUL LITERAR 


Clasicism şi romantism 


Critica şi istoria literară, cele două 
discipline cu o delimitare atât de pre- 
cisă, au îndurat împreună din capul lo- 
cului un destin foarte neprielnic. 

Critica sta simţit întotdeauna datoare 
să „descopere“ geniile, iur istoria lite- 
rară să „găsească“ precursorii. Cea din- 
tâi Imând-o înaintea timpului, cealaltă 
mergând în susul lui au privit câteodată 
manifestarea artistică drept o regiune 
minieră, în care ar fi vorbu să se facă 
sondagii norocoase. Aflarea punctului 
eruptiv, a pasionat aceste două disci- 
pline mai mult de cât determinarea pen- 
tru istoria literară a ritmului într'o c- 
volujie literară. ce sa scurs, sau de cât 
determinarea unei valorificări estetide 
în ceeace priveşte critica. 

Găsirea precursorilor, spre pildă, e 
o valabilă operaţiune de istorie literară, 
dar nu inventarea lor numui şi numai 
spre a spune altfel de cât alţii. 

E mult mai uşor să faciun lucru nou, 
de cât să faci unul mai bun de cât alţii. 


De câiva timp se dă o luplă aprigă în 
Franţa cu privire la desemnarea  ade- 
văratului precursor al romantismului: 
Rousseau, sau Fânelom? La drept vorbind 
e mai mult o intenţie de u îndepărta pe 
Rousseau de la locul de „onoare“ şi de 
a-l aduce pe E nelon, întru cât uzur- 
parea făptuită de Rousscan trebue în- 
“lreptată. Ren€ Lote („De Fenelon ă Rous- 
seau“ 1908) îl arată pe Fenelon ca izvor 
al visului umanitar; Ernest Seillizre 
(Le mal romantique, 1908) îl consideră 
pe fenelon ca pe un sfânt precursor al 
romantismului ; ilenri Bremond (Apolo- 
gie pour Fenelon 1911) ni-l înfăţişează 
pe Fenelon ca pe un adevărat profet li- 
terar ; iar Albert Cherel :Fenelon au 
XVIII e siăcle en France, 19i7) crede că 
Fenelon era un spirit întors mai mult 
spre viitor de cât spre trecut. 

E vorba cu alte cuvinte de o erup- 
țiune Fenelon, mai puţin violentă poate, 
de cât aceea a lui Rousseau, dar în tot 
cazul regulată şi persistentă. 

In ultimul timp Albert Sehinz (Fene- 
lon, critique litteraire, precurseur, pu- 
blicat în Revue de Cours et confren- 
ces Nr. 7, 1926) încearcă să dovedească 
şi el romantismul „avant la letire“ al 
lui Fenelon. 

Albert Schinz susține, că prima idee, 
în legătură cu întoarcerea sau reveni- 
rea la sânul naturii a omeniri contra- 
făcută sufleteşte de către civilizaţie, nu 
e a lui Rousseau ci a lui Fenelon, care 
cu vre-o câteva decenii mai înainte sus- 
ținuse aceasta în discursul său de re- 
cepţie la Academia franceză (1693), Re- 
venirea la natură, deşi Fânelon este cel 
dintâi, care să îi susținut aceasta, apar- 
ține totuş lui Rousseau, întru cât acesta 
din urmă nu sa mărginit numai să prin- 
dă ideea într'o formulă, cum au făcut 
şi alţii cu mult înaintea lui Fânelon, ci 
toată opera lui Rousseau cu toate pro- 
blemele, pe care le suscită, respiră sin- 
ceritatea, goana după firesc şi lupta îm- 
potriva acelei vieţi scrobită de uzanțele 
mprotocolare a scriitorului curtean prin 
“lefiniţie. 

Cu toată glorioasa încercare a unora 
spre a ajunge de derousseauizarea roman- 
tismului, solitarul de la Charmettes ră- 
mâne uvul dintre pionii cei mai auten- 
tici ai acestuia. Kousseau a fost cel 
dintâi, care a evadat din lanţurile po- 
leite ale unei forme de viaţă ceoa- 
meninţa să se înăbușe sub fardul sterp 
şi mincinos al unei atitudini. Tot el este 
acela, cate a spiis că se apropie de o- 
pata ini Dastartea ca de nigie tamune 


frivole şi a blestemat cordial tot secolul 
al XVIl-lea. 

Fără să fi fost un poet, Rousseau inau- 
gurează, prin acea iluminare interioară, 
grație descinderii în propriul său eu, 
individualismul, una dintre cele mai 
crâncene cuceriri ale sipiritului uman, El 
este primul teoretician al subicetivismu- 
lui, punctul genetic al romantismului în 
procesul său de exteriorizare estetică fi- 
indcă delu: Rousseau începe zidirea acelei 
mentalități cu adevărat nouă. Inainte de 
Rousseau pentru cei ce nu erau oameni 
simpli saw prea credincioşi, viaţa ceru ca o 
întocinire savantă în kare fiecare era che- 
mat să se amuzeze, fie tolănindu-şi su- 
fletul intrun confort alintat de un c- 
fort secular, fie contemplând de sub pe- 
rucă grație unui pus de menuet cu ace- 
iaşi privire rece ca şi corectitudinea 
sau „regulele” unci upere de artă. Toţi 
vespirau viaţa filtrată prin rațiune şi 
condusă de interes. interesul şi raţiu- 
nea erau cci doi pinteni ai vieţii. Rous- 
seau aduce în locul acestora flacăra unui 
sentiment viguros, ce izvorăşie din a- 
fundurile sufletului omenese şi care 
sparge formele de comprimare ale ex- 
presiunii din veacul al XVIl-lea. În lo- 
<ul stilului grav şi simplu îşi face loc 
stilul tumultuos „care aprinde hârtia“ 
pe care se desfășoară, după cum măr- 
turisesc destinatarii corespondenţei sale 
particulare, 

Această mentalitate nouă a deschis ză- 
guzurile romantismului de mai târiu, nu 
ideaţiuinea sa estetică rămasă aproape 
aceeaș ca şi a veacului al XYVli-lea, adică 
aristoteliciană în esenţa sa, cum era şi 
a lui Fenelon, 

Intr'adevăr în „Lettre ă Monsieur Da- 
cier, scerdtaire. perpetuel de l'Acade- 
mie, Sur les oceupations de l'Academie“ 
(cup. X Sur les anciens ct les moder- 
nes), Fenelon. constată, că cei vechi po- 
sedau simplicitatea naturii şi de aceea 
trebue preţuiţi, pe când  modernii au 
mai multă cleganţă şi ingeniozitate, dar 
în tot cazul destulă superficialitate. 

Pentru Albert Schinz, spre pildă, unul 
dintre restauratorii lui Fenelon, para- 
lelismul acesta ar avea următoarea s0- 
luţie : Romantismul însemnând întoar- 
cerea la natură, trebue să iubim pe cei 
vechi, adică pe clasici, căci ei sunt mai 
romantici (op. cit, p. 596), luterenţa e în 
tot cazul originală. 

În artă, zice Fenclon, ornamentul să 
nu fie numai ornament, ci ornament na- 
tura!. Il-ţine de rău pe Racine pentru 
povestirea morţii lui Hippolyt dela sfăr- 
şitul Phedrei. 'Coturnul, subliniază F6- 
nelon, nu trebue să altereze imitaţia na- 
turii adevărate, Are unele rezerve şi 
față de Molitre pentru unele abateri 
dela simplicitatea clasică, mai ales când 
forțează natura şi părăseşte verosimilul. 

Pentru Albert Sehazia această  conti- 
nuă invocare a naiurii insemnează un 
element romantic. 

E ciwdat cum imitaţionismul acesta al 
naturii, care constitue înireaga estetică 
a lui Aristotel, și care altoită cu ele- 
menite platoniciane devine estetica lui 
Plotin, ca și a tutulor eclecticilor, a Re- 
nașterii italiene, ca şi a întregului veac 
al XVll-lea mai poate surprinde pe ci- 
neva astăzi, când e vorba de un adept 
al celor vechi în faimoasa „Querelle des 
ancieus et des modernes“. 

Nici Rousseau nu putuse părăsi aris- 
totelicismul estetic, pe care îl demon- 
strează necontenit şi în „Sur les specta- 
cles“_ sau „De limitation, îhâatrale* şi 
în „Essai sur l.origine des langues“ sau 
„Dictionnaire de musique“, ca să nu ne 
îi opriti În desele sale reteniri din 





Călătorul 
alătoru 

La fiecare pas am sângerat 
Sbătându-mă prin spinii din drumeaguri 
Şi-am năzuit mereu, ca fermecat, 

Cu mersul meu cel aspru să străbat, 

Tot altele şi alte noi meleaguri. 

Şi nu mai ştiu mânat de care dor, 

Pe lume-am fost eternul călător, 


—Aşa'mi fu dat—Ursita mea şi-a ta e— 
Tu ca şi mine eşti numai drumarul— 
Un drum cu altul pururi se'ntretae 

Și la răspântii suflete'n văpae 

Ard dornice să'şi scuture amarul 

Șin drumuri noi tot altele se due 
Asemenea cu sulletu'mi haiduc — 


— Lăsai_ un dor lu fiecare spin 

in flori lăsai visări de-odinioară, 
-—Nu le-am putut păstra sărman străin— 
Şi-am auzit în urma mea suspin 

Şi trandafiri şi spinii se uscară 
-—Plângând tot merg şi amintiri îmi tore 
Şi numi stă în putere să mă 'ntore, 






—O, la “nceput nădejdile cântau 

Mereu “nainte “*ndemnându-mi pasul... 
Curând rănile-mi multe sângerau 
—Dar nu-i îngăduit pe drum să stau — 
$ nu mi-a fost îngăduit popasul. 
—Pe-obraji sudori şi lacrimi se preling : 
In suilet, vai, nădejdile se sting. 


Şi spun că drumu-aicea nu-i sfârşit îm 

—»Ne vom trezintro lume mai înaltă !* 

Tot călător, în veci, neostenit ? 

Mi-e somn şi sânt atât de obosit? 

Cum să mai merg şin lumca ceialaltă? 

„„Adorm curând,., De-am fost pe lume 
[drept, 

O, Doamne fă să nu mă mai deștept. 


EUGEN VICTOR 





acea uriaşă corespondență ce ne-a ră- 
mas dela el. 

Imitajionismul estetic este preconizat 
așa dar şi de Fânelon şi de Rousseau. 
Puritanismul protestant al lui nousseau 
ca şi catolicismul clerical al ui Fânelon 
îi făceau pe amândoi să nu admită în- 
făţișarea pasiunii imorale în artă, 

Fenelon ca şi Rousseau nu admiteau şi 
blamau tragedia care înfrumuseţează 
pasiunile funeşte, care ne strică sutle- 
tele înduioșându-ne pentru o iemee ca 
Phedra. Aceasta nu l-a împiedicat pe 
Rousseau să scrie „La nouvel!e Heloise" 
unde pasiunea este singura rațiune . de a 
fi a omului, 

„Nu trebue să uităm apoi că Rousseau 
şi nu Fenelon spusese că obiectele utile 
considerate numai ca atare n'au nimic 
de împărțit cu opera de artă, 

„Ca imitație nu trebue să se exercite, 
de cât asupra obiectelor utile, aceasta e 
un bun precept de morală, dar nu o re- 
gulă poetică ; căci există fourte răuşite 
opere, al căsor conținut nn nrezintă nici 
un fel de utilitate, așa e „Oedip“ al lui 
Sophocles.  (Corespondenţa, scrisoarea 
LXXIX). 

Mentalitatea sa nouă are străfulgerări 
de acestea, dar estetica tradițională în 
genere îl fură, fiind ajutată mai ales de 
puritanismul său protestant. 

Fenelou; slujitorul bisericii este mai 








III) 


ales cel mai înverşunat duşman ul anide 
rului profan. 


„Le greci, scrie Fânelon „tragedia era 


independentă de amorul prolan. Spre 
pildă, Oedip al lui Sophocles, nu are de 
loc această pasiune străină subiectului, 

Racine a căzut în acest încovenient 
compunând Phedra sa: ela făcut up 
Cublu spectacol, adăugând Phedrei fu- 
rioase pe langurosul Ilippolyt în contra- 
dicţie cu adevăratul său caracter, Ar fi 
trebuii să lase Phedra singură în furia 
sa... Dar cei doi poeţi tragici ai noştri, 
care merită dealtminteri cele mai mari 
elogii, au fost târâţi de curent; ei au 
cedat gustului pieselor romanţioasc, cure 
prevulaseră, Moda acelui „bel esprit” a- 
gremenia cu dragoste orice împrejurare; 
oată luinea îşi închipuia, că era Imposi- 
bil să înlăvire plictiseala timp de două 
ere tără ajutorul vreunei intrigi ga- 
laute ; convingerea tuturor era că tre- 
bue să ie pliciiseşti la un spectacol ori- 
cât da mare şi de pasionat arfi fost, 
dacă nu apare un erou languros, spre 
a întrerupe acţiunea... Racine care a 
studiat marile modele ale antichităţii, 
întocmise planul unei tragedii frauceze 
a lui Oedip, după gustul lui Sophucles, 
fără a mai amesteca vre-o întrigă „pos- 
tişă“ de dragoste, ci urmând simplicita- 
tea grecească. Un astfel de spectacol ar 
[i «urios, foarie viu, extrem de rapid şi 
deosebit de interesant ; poate că nu va 











fi aplaudat; dar va mușca, va stoarce 
lacrimi, etc, | 
Autorul acestor rânduri este sovotii 


vomantic de către Albert Schinz. 

A lua atitudine împotriva preţiozităţii 
contimporane clasicismului şi a elimina 
dragostea din opera de artă iu forma a- 
celei „mi&vreric de Precieuses“, nu în- 
semnează oare cel mui autentic clasicism, 
ba chiar cel mai pur claşicimn grec? 

Toate acestea însă constitue pentru 
Albert Schimz, elementele artei viiloare 
„et qu'on peut resumer en un mot; Ro- 
mantisme“ (p. 601), 

Star părea, că toată argumentarea pro- 
fesorului Albet Schinz se reazimă pe o 
eroare iniţială şi anume, că nimeni nu 
ar fi văzut până acum raportul teoriilor 
emanând de la partizanii celor vechi cu 
teoriile întoarcerii romantice la natură 
şi în felul acesla numni primul romantic 
oficial, Rousseau, să nu fi putut de cât 
să adopte formula imitajionismului în 
estetică, 

Franşois de Salignac de Lin Mothe-F&- 
nelon, care a văzut luminn zilei întrun 
castel din Gasconia, ajunge repede gra- 
ție condiției sale sociale și a însușirilor 
sale sufleteşii conducătorul rpiritual la 
Curtea franceză al acelei grupe de oa- 
meni alese din preajma ducelui de Che- 
vreuse şi de Beauvilliors şi chiur a doam- 
mei de Maintenon. La 38 de ani devine 
preceptoul ducelui de Bourgogne. Peste 
A ani e membru al Academiei, iar la, 1695 
după 2 ani, arhiepiscop de Cambrai, 

Îmainte de a fi numit educatorul duce- 
lui de Bourgogne, Fenelon este conver- 
tit de către d-na Guyon Lai quietism,. Doc- 
trina aceasta, pe care d-na Guyon a ex- 
plicat-o în „Moyen court et trts facile 
de faire. oraison“ consistă din renunța- 
rea în cultul creştin la vrire plastică 
procesională şi la orice raţionalizare teo- 
logică, Trebue să simţi atunci când crezi 
prezența lui Dumnezeu, carc ie cuprinde 
şi te puritică. e) i, 

Să nu încerci să ți-L închipui sau să-L 
înţelegi. Sie 

Fără rugăciuni cu glas tareără ne- 
linişti şi eforturi ale spiritului să te îm 
părtăşeşti cu Fiinţa divină. Numai, asifel 
sufletul despărțit de trup in timpul vicţii 
aduce pe om întro puritate „obsolută, 
când totul e tăcere şi plenitudine în a- 
celaş timp. (G. Ascoli. Le dix-huitieme 
siâcle, 1924). 


VăitEbsui, 1rtbbah 





A. COTRUŞ: In robia lor, „tipogratia 
Corvin“, Arad, 1936, 


'Lrăeşie în poezia d-lui Cotruş destinul 
unui leu din Numidia închis în cușca cu 
gratii a unui circ roman. San, ca să co- 
borâm, cu acvilele în Ducia, soarta unui 
vultur pleşuv priponit pe stânca de gală 
a unui parc seniorial. Sau, de oarece am 
amintit de vulturi şi nu suntem. chiar aşa 
departe de Caucuz, un soiu de Prometeu, 
devorat de propriile-i năzuinţi.: 


Ca pe-o pâine caldă mi-am mâncat 
în lungul drumurilor : inima... 


«, cu ecou de anticitate, un vers din- 
tvuna din poemele așa de tipice, ale liris- 
suiui d-lui Cotruş : „Mi-am deschis feres- 
tele spre toate orizonturile“, 





ARON COTRUŞ 


Această patimă peregrinantă, care al- 
cătuia şi fondul anteriorului său volum 
de „Versuri“ conslitue şi leit-motivul a- 
cestui von, volum. Cu deosebirea că la ac- 
centele de aspirație din trecut, precum a- 
cele ientaculare apeluri din „O plecările, 
plecările“...., în volumul de faţă, poetul se 
opreşte şi se apleacă puţin peste ochiul 
LB EDER RER RN E E SE IE 


Fenelon este câștigat pentru această 
propagandă, pentru care părca un dis- 
cipol predestinat, graţie  misticismului 
doctrinei făurit. din tandreţă infinită şi 
absolută puritate, întrucât firea sa, tandră 
dar poate şi vanitatea onmwnească ; su- 
pleţea dar şi seducţiunea însuşirilor sale 
literare, de care nu era străin, îl făceau 
să nu renunțe la o glorie spirituală, dacă 
nu a sa prapric, cel puţin a bisericii din 
care făcea parie. 

Quietismul acesta a fost socotiti graţie 
întoarcerii către propria ta ființă prin 
ir,teriorizare, nu prin formalism dogma- 
tie, ca un prim.element romantic, iar 
Fenelon, un precursor, 


SCARLAT STRUȚEANU 





de Pântână al acestui destin, în taina că- 
ruia trimite câteva lumini indiserete, 

Din acest examen al sufleiului, d. ('o- 
truş realizează câteva peeme de dialectică 
evenealogică, am spune, în care reiorica 
d-sale împrumută accente din cele mai 
patetic. 

Și ă, atunci, înecpând aşa de neliniş- 
titor poema liininară a volumului: „In ro- 
bia lor“: 





Ce tainice, slrăvechi, nebiruile. vii 
/porunci 

haine 

Se războiesc în trudnicele-mi vine, 

De nu găsesc un loc în care să mă simt 

la minc ? 


Şi peste uceastă întrebare, altele acu 
mulate, ca treptele de piatră ale unui tre- 
cut pe care iscoditoarea râvnă u portului 
năzueşte să urce spre cunoașterea de sine : 


Au țost străbunii-mi hoți de cui 2... 
Au fost ciobani pribegi, 
Stăpâni, fără hărtii de stăpânire pe 
[pământul 
țarii intregi ?... 
Au fost haiduci năpraznici, ei, 
Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără 
i [zări 
Prin paşii mei, 
Săltaliceie bucurii 
Și sbuciumul vieţii lor vijelioase şi 
i pustii, 
Şi aspra râvnă de-a fi slobozi... 
»e neinvinsul dor de-a pribegi ?!... 
Sătul de ale șesurilor bucurii mărunte, 
Când urc pe munţii lor, mă simt un 
(munte... 


Și acest orgoliu al poetului, din ultimile 
două versuri și permanenta preocupare de 
sine şi necurmata năzuinţă către obârşiile 
vriginare către cetatea de piatră a stră- 
moşilor, revine ca un gând alintat, de ue- 
numărate ori în versul său în aceiași poe- 
mă programatică : 


Şi merg, şi merg, și merg, 

Pe cărări înguste spânzurate pe 
[prăpăstii 

Pe unde au trecut aprinşi de prea 
Ineogoiat 

belşug de sănătate, 

Sau cu plete de argint, 

Ducându-şi viața în cuţitele din brâu, 

In vremuri de demult — străbunii,.. 


sau în o alia, din aceiaşi spiță: „Spre 


culmi” : 


O munte, tu biserica, moşia, casa mea, 

Pe culmea fan nemărginire mă desmăr- 
[ginesc... 

Acolo sus, stingher, 

Respiră frupul meu şi sufletul 

De-asupra legilor de fer, 

De-asupra sbucinmului pământesc... 


Vorbeam la început de soarta unui vul- 
tur priponit. Şi d. Cotruș, surprinde tot 
tragicul acestei siiuaţii : Această năzuinţă, 
acest elan de ascensiune este — în fond — 
şi el tot o robie. Căci priutr'însul vorbeşte 
imperativul tuturor atavismelor, a căror 


LAIVERSUL LITERAR 


tiranie weutralizează sufletul personal aj 
descendentului. Poema se şi sfârșește cu 
unu tablou a cărui ingeniositate nu o pot 
îndeajuns sublinia. EL este de o graţie cu 
atât mai accentuată cn cât deschide în 
roca acestor versuri dure, corola unui 
zâmbet femenin : : 


Frumoasa mea de fiecare gând, 
Vrăjitoare palidă de patimi, 

Mă vei puiea lu oar'opri din drum pe 
totdeauna ?1... A 


Ori poale mă vei opăci, doar de-azi pr 
Imâiu> 

— Stăpân şi rob Dremelnic -— 

(+ pe străbunii-mi furtunalici vre-o 
hangiță 

oachese, ndrăcită, 

ia răscrucile primejdiilor mari, 

La hanurile chejurilor lor păgâne ?... 


Întrebări, mai la urma umnei, naturale: 
Căci un rău prin alt rău se scoate și de- 
monul peregrinaţiei mar putea fi biruit 
decât de vreun „dimon” de femee. Sam- 
son aspiră, în chip firesc după Dalila. 
Cure ar fi câştigul acestei substituiri de 
vebii, iată o întrebare gratuită, E 

Poetul trebuia să şi-o pue ca să sfârşea- 
scă admirabil o poemă de felul ei, uridă, 
Căci numai schiţată această probabilitate 
și fantomu restricţii ancestrale apare : 


Din fun de vremi un crunt străbun se 

uită lung şi mustrător la mine, 

Ca dintr'o cadră denluneric 

De pe-al veacurilor zid neţărmurit, 
fFeeric... 

Codrii se frământă parcă străbătuți de 

milioane de vedenii.... 


Insă oricât de închegată şi de interpretu- 
bilă ar fi această poemă programatică, nu 
irebue să nedreptăţim şi celelalte aspecte 
ale poeziei d-ini Cotruş. Desigur d-sa este 
unul din cei mui unitari poeți de astăzi, a 
cărui persoualitate o despriniz dintr'o sută. 
Nu înseamnă însă că această unitate de 
temperament nu oferă şi varietate. 

Sunt, întâiu, în poezia d-lui Cotruş cal- 
de uceente de umanitate, o comuniune dela 
sufletul său la sufletul anonim, o nevoe de 
a se dărui, de a întinde „oricând şi ori- 
cărui“ o mână albă de frate sau o înţele- 
gătoare privire pentru anonimul — ocnaș? 
rege detronat? nebun? martir al dra- 
posici de oameni? — ce trece drapat în 
mantia misterului său : 


O, l-am simţit cum frece sigur de 
fiubirea-mi, 

Pe sub privirea-mi ostenită şi frățească, 

Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf... 


Sunt apoi admirabile miniaturi, paste- 
luri simbolice, în care excelează d. Cotruş, 
precum a „firului de iarbă”, a „mărului” 
sau acel tablou al „Copăcelului“ pe locul 
uude a fost un codru uriaş odinioară : 


fa E un prieten așteptat mă uit pierdut, 
a el... 

Și cum mă uit, orbit şi beat de soare, 
Aud şi văd par'că prin vremuri 

In freamăte prelungi tilanica pădure 
viitoare... 


Sunt apoi imagini din pustă — o altă 
specialitate a robusiului său temperament 
poetic — ca în acea cochetărie a mânzelor: 


Din câni în când în față-mi s'opresc... 
Şi — majestoase, 

Dulci mă privesc, asemeni femeilor 
frumoase... 


Sunt, ţn cele din urmă, ca b utiiare îi» 


rească a neastâmpărului vagaobnd, poeme 
de regret în marginea celor 20 de ani şi a 
trufiei lor, când nu te-ai apleca semeţ din 
cale afară „nici pentru a ridica de jos un 
sceptru dempărat” ; pe tema , stinerejei”, 
sau în ritm de romanţă, tema mai gene- 
zală a zădăroiciei, care dela Ecclesiast şi 
până astăzi, a fost cântată, pe felurite 
strune : i 


lu neguri aleargă în şuiere prelungi 

Trenuri ce nici când nu poli să le 

fajungi, 

Ciânduri ce nici când nu poți să le 
falungi... 


Şi tun aşteptare nu simţi și nu vezi 
(Cum gara se'ngroapă în grele zăpezi, 
In albe, şi triste, și moarle zăpezi, 


Un clopot în noaple răsună amarnic... + 
O, ce mai aștepți, tu copil ulifarnic... 
Totu-i zadarnic, zadurnic, zadarnic... 


lasă „copilul ulițarnic“ pe care-l glori- 
fică întreaga poezie a d-lui Cotruș, e prea 
mult strănepotul acelor pribegi păstori, 
pentru ca să nu-şi înceapă din nou, — 
neobosit Ahasver — peregrinajia în ciuda 
tuturor avertismentelor şi a vârstelor : 


Văd calea înainte-mi în prăpastie căzând 
Şi totuş, 

Lacom calc 

Și într'acolo merg... 


Transhumanţă ancesirală, iiranică, în 
robia căreia d. Coiruş se complace dar 
pe care şi-a atenuat-o, robind-o la rân- 
«dlu-i în poeme de o necontestută vigoare, 


PERPESSICIUS 





CURIER BIBLIOGRAFIC 
AGATIIA GRIGORESCU : Muguri ce- 


ENnu;ii, tip. „Răsăritul“, 1926. 


Autoarea „Armoniilor Crepusculure” iu- 
beşte manifestul în versuri — fie şi cu 
preţul tăgăduirii lui. A fost mai simplă 
<uu mai dramatică soarta apostolului Pe- 
tru care sa lepădat de lisus? In primul 
volum, autoarea mărturisea un cult pen- 
tru „vechii autori” — în timp ce poezia 
d-sale schița câteva veleităţi picturale. 
In „Muguri cenuşii“ va fi vorba — după 
manifest — de „simţire trudită“ pe care 
autoarea. o va exprima cu „0 pană muja- 
tă în tristeţe“. La dreptul vorbind, sunt în 
aceste versuri nenumărate iteme elegiace, 
deci triste, se vestejesc irişi, crizanteme, 
răsar -— fierbinți mărgăritare — lacrimi- 
le, etc., ete. — însă toate aceste atribute 
au o rezonanţă înfundată, ceva din soar- 
ta mugurilor bătuţi de brumă. Se pare că 
d-şoara Agatha Grigorescu nu şi-a deslu- 
șit încă un.drum al său propriu. Dacă în 
prima plachetă erau vizibile influenţe mi- 
nulesciene, în aceasta o împletire diver- 
şă. în care din; nefericire, anumite accen- 
te, vin parcă dela Bolintineanu şi con- 
fraţi : 


Căci visul, soare, 
E pentru unii, 


1 


Înireg limanul 
Isbăvitor, 

Fără de visuri 
Prea-i tristă viața, 
Prea suntem numai 
Lut pieritor,.. 


Din când în când, în tehnică şi în scep- 
ticismul dominant, sunt pare-se influențe 
diu poezia de resemnare a d-lui Densu- 
şianu. Cred însă că tot pastelul e, deocur: - 
dată, coarda d-sale : 


Magia blândelor amurguri 

S'a prins de ramuri şi de flori. 
intro risipă de culori 

Ard înălțimile pe ruguri. 
Prin cercuri albe de argint 
Işi plimbă Dunărea vecia, 
Ducând în unde nostalgia 
Atâtor ceasuri ce ne mint, 


Sau cine ar putea contesta o anume 
graţie presimțţirilor din „Primăvara“ ! 
Impresia totală e însă deficitară, 
Sunt cării care se sfârşese — citite — 
prea repede ! Suni însă, altele, care nu se 
mai termină. Sau întro formulă mai 
practică concentrare şi iarăşi conceu- 
trare. Concentrările premerg mobilizări- 

lor şi acestea războaielor. 





AL NEGURA : Sărmanul pescar, ver- 
suri, tip. Corvin, Arad, 1926. 

Propriul — ducă se poate spune de pe 
acum ! — versurilor d-lui Al. Negură 
este imagina, [ie simplă, fie desvoliată în 
simboluri. 

„Niciuna nu se ridică însă la acea feri- 
cită imagine n crinului : 


Potir de ceară, 
Când te aprinzi în nopțile cu lună, 

În straturi adumbrite din Srădini, 

Eşti parcă un Isus printre măslini, 
Când sa rugat în noaptea de pe urmă, 
Ca o fantomă albă 'ntre ruini, 





Cum însă fantazia nu este lotul d-lui 
AL. N., imagina îl vizitează foarte rar, Cât 
pentru restul poeziilor d-sa trebue să e- 
vite reminiscenţele, în special cele din 
poezia d-lui Cotruş : 


Mam dărâmat, incendiind iluzii, 
M'aum risipit ca fiecare vânt... 
Și din podoaba omului, sunt astăzi 
O umbră încătuşată, de pământ. 


HORIA  PETRA-PETRESCU:  „Mește- 
rul Nicut (Povestire din viaţa pictorului 
Nicolae Grigorescu), (Bulet. 39 al desp. 
Sibiiu al „Asociaţiunii”) Sibiiu, 1996, 





In paginile modeste ale unui buletin al 
„Astrei d-l H, P—P, a cărui activitate 
culturală,— ca secretar al „Asociaţiunii“ 
din Sibiu, ca redactor al revistei „[ran- 
silvania“, ca publicist neostoiat şi iscusit 
alcătuitor de calendare este din cele mai 
lăudabile, povesteşte în chip de „lectură 
pentru şezătorile literare, la sate şi o- 
raşe“”, din viața pictorului Nicolae Grigo- 
rescu. Sunt începuiurile dela Agapia, cu 
prietenii duiouse şi mai ales cu stăvuitoa- 
rea muncă a pictorului care nu se gân- 
dește decât cum să plece la Paris să se 
desăvârşească. Lecţie. de energie, povesti- 
rea e o utilă lectură pentru popor. 


FUGENIU SPERANŢIA ; Sub nimbul 
familiar, Ed. libr, Diecezana (Bibi, Semă- 
nătorul), Arad. 

Sunt în acest volumaș două soiuri de 
istorioare. Unele cedând intenţiei mora- 
le — un naufregiat al vieţii salvat de ta- 
lismanul unei cărţi, un maniat tolecţio- 
dat de chibrituri, — povestiri stângace 











id 


tocmai din pricina axei de subinţeles pe 
care le-o împlântă uutorul. In schimb, ce 
naturale, simple și pline de poezie, acele 
schiţe, mici poeme în proză, scrise fără 
de vreun gând ascuns, precum „In faţa 
necunoscutului“, cu alarma vrăbiilor în 
fuța ferestrelor tainice sau, mai ales a- 
cea admirabilă ironie din „Bustul de 
marmoră“, conversiunea unei soţii care 
comandă bustul răposatului ei soţ unui 
senlptor în braţele căruia şi cade: „Jar 
maestrul o aştepta. Soţia bustului de 
marmoră nu era însă de marmoră. Ia 
caldă şi brună; ochii ei aveau scânteieri 
“și pleoapele se plecau ades, acoperindu-i 
cu gene lungi. Obrajii erau netezi ca 
marmora.... Numai vălul negru ce-i cădea 
din creştet amintea că e soţia bustului de 
marmoră... Şi sfârşitul: „Și când prima 
sărutare scrie şi sublin ceeace maes- 
trul bănuia, ceeace femeia presimţia, vân- 
tul intră iar prin perdele şi răpind colţul 
voalului negru din creștetul ei, îl ridică 
şi acoperă faţa imobilă a bustului de 
marmoră... 

Să nu vadă... 

lar urechea uriaşă de gips, de deasu- 
pra ușei parcă a eșit din părete să as- 
culte linişiea atelierului...“ 

Suntem în plină ficţiune şi e cu mult 
mai bine, 











PERP. 











11 Aprilie, 1854; S'u născut la Galaţi 


poetul loan Neniţescu. 3 

181: A murit junimistul Lascar Ciu- 
rea. 

1907: A murit cunoscutul folklorist 
Sim. FI. Marian, 

12 Aprilie, 1884: C. Esarcu a fost ales 
membru corespondent al Academiei Ro- 
mâne. 

13 Aprilie, 1813: S'a născut artistul 
dramatic Costache Caragiale. 

14 Aprilie, 1866: V. A. Urechia a vor: 
bit la Ateneul Român din Bucureşti 
despre „biteratura spaniolă“, 

1867: C. Stăncescu a vorbit la Ateneui 
Hon:ân despre „Rafael Rolul său în is- 
toria artelor“, 

1854: Apare la Sibiu ziarul „Tribuna“ 
sub conducerea lui Ioan Slavici. 

15 Aprilie, 189: Apare în Bucureşti 
revista „Epoca literară“ sub conducere 
lui 1. i. Caragiale. 

1904: Apare în Bucureşti revista pLi- 
nia Dreaptă“, condusă de Demetrius. 

16 Aprilie, 1869: Apare în Bucureşti 
ziarul politic şi literar „Profan“ condus 
de I!. P. Haşdeu. 

199: A murit loan Kalinderu. 

1916: A murit, nuvelistul N. Gane. 

17 Aprilie, 1829: Apare în Iaşi o cir- 
culară litografiată cu titlul: „Inştiinţare 
despre gazeta românească din Eşi“, prin 
care se anunţă apariţia revistei „Albina 
Românească“ întemeiată de Gh. Asachi. 

1842: S'a născut în Bucureşti publicis- 
tul Teodor Văcărescu. 

1896: A murit la Craiova nuvelistul 
Traian Demetrescu. 





UNIVERSUL LITERAR 


Cărâuşul 
CÂNTECUL DE MAS. 


Făurare voinic, mai repede roata !.. 

Cârlanii se frâng a spaimă şi dor 

Le cântă pădurea “n urechi şi gloata 
Chervanelor pline, îi plânge a milă din zbor. 


Mai repede roata, nu-i vreme de mas. 
Mulţi-v'om conace la 'ntors. Ne-adastă 
La han rubiniu “n ciob de lut ars, 
Şi-n uşă trup pârguit de nevastă. 


Mai repede roata !... Văzduhul se darmă 
In colb de cremene des şi-n scântei. 
Zăvoii deschid ochii umezi şi larmă 
Spre lună... In brumă-i coboară mai grei. 


Şi noaptea cum creşte — spre cumpeni — mai grea 
Şi-n şuiet a gol de prăpastii curg cu, 

Simt bine cum norii se bagă — perdea 

De tristeţă, desprinsă din cer pe sufletul meu. 


CĂRĂUŞUL BOLEȘTE. 


Cum vin pe drum de seară zvoniri de zurgălii 

Şi cântece de poştă, harapnicele bat... 

Mă *ncearcă chiote şi ca “n răcoarea de prin văi ] 
Adorm cu iruntea la fereastră în pat, 


Mă prind jucând în palmă cuieie ruginite. 

Şi când în loc, de frig, în perini să mă strâng 

Eu mă destind în noapte, de-adulmec un ropoi de copite 
Pierdut pe undevă şi, mueratic, plâng. 


Vinaţ amar deschide îlorilor obraz 

Pământul creşte sevă şi mădulare vii 

Când eu, încercuit de flori mirositoare în pervaz 
Şi dezbrăcat de lut, mă pierd printre stafii. 


ŞTEFAN LILIAN HARJEL. 


Venus, steaua cea frumoasă 


— Astronomie şi contemplare — 


In alte lumi Pământul nostru 
Luceşte noaptea ca ostea... 


Dacă cititorii  întregei poezii. ar 
fi reţinut cel puţin aceste versuri, de 
sigur că steaua cea frumoasă ce în- 
cepe să strălucească pe vremea acea- 
sia pe cerul dimineţei nu ar mai fi 
fost obiectul de neexplicabilă curio- 
zitate al tuturor trecătorilor. Am ti 
ştiut acum că steaua mult strălucitoa. 
re mu este decât Venus, planeta ma: 
tânără decât Pământul nostru, şi care 
are nemărginita putere de a scoate 
din indiferența lor faţă de tot ce nu 
e lumesc, pe preocupaţii trecători. ce 
au fost văzuţi zile la rând, ridicân- 
du-şi ochii câteva clipe spre a privi 
minunata planetă-stea. 

Dacă sora cea mică a pământului 
ar purta şi ea o omenire, aceştia vor 
fi privind şi ei în serile frumoase cu 
cer senin. o strălucitoare stea de un 
albăstriu încântător. mereu  întovă- 
răşită de umila-i sclavă. Luna? Fe- 
wicirea aceasta, pe care poetul ver- 
surilor de mai sus pare a o împărți 
tuturor lumilor. a fost vitregă cu 
Venus. 

Ca şi cum ar vrea să-şi adăpostea- 
scă, frumuseţea ei neasemănată, zei- 
ţa frumuseţii, Venus, întruchipată în 
stea. s'a învăluit pentru mult timp de 
acum înainte, cu. un gros şi nepătruns 
văl de nouri. Dacă ea va fi purtândo 
omenire, aceasta este şi va fi multă 
vreme lipsită de imagina soarelui bi- 


ncfăcător. de splendoarea unui cer 
înstelat scânteetor de frumuseţe, şi 
de priveliştea celor două stele tova- 
şe. ce pribegesc mereu nedespărţite 
în jurul marelui astru; pe cea mai 





PLELADELE 


strălucitoare, trăeşte o umanitate 
prea pujin umaniiară, o omenire ce 
nu ştie decât să se războiască, să se 
certe şi să nu ctuinoaacă nici cele mai 


UNIVERSUL LITERAR 


elementare lucruri din ştiinţa cerului. 
Dacă oamenii de pe Venus ar fi 
mai buni, nu putem şti noi; urmaşii 
noştri de peste câteva zeci de veacuri 
vor putea şti. Ceeace ştim acum cu 
siguranță este că steaua cea frumoa- 
să ce apune acum mult în urma soa- 
relui, și întârzie aşa dar pe cerul 
nopţii, e o lume ca şi Pământul. Vă- 
lul de nouri ce-i acoperă faţa, va fi 
multă vreme marele obstacol pentru 
câştigarea unor mai multe noţiuni. 
Călătorind în jurul astrului cel 
mare, nu departe de noi, dar mai a- 
proape de el decât planeta noastră 
Venus, prin întârzierile sale pe cerul 
nopţii. a fost privită cu deosebită 


atențiune de toţi, cei ce s'au învred- 
nicit să-și ridice ochii către cer, As- 
Asiriei şi 
și preoţii 


Caldeei. păstorii 


trologii 
Egiptului i se 


Libanului 





Nebuloasă în spirală M. 51 din Câinii 
de vânătoare. 


închinau ca unei zeițe. Astronomii 
Heladei au ghicit că cele-două stele 
strălucitoare ce apar una dimineaţa, 
cealaltă seara în aşa fel în cât nu se 
văd niciodată amândouă, nu sunt de- 
cât cele. două înfățișări sub cari se 
arată planeta plină de mister: lucea- 
fărul de dimineaţă și luceafărul d 
scară nu sunt decât una şi acciaş stea. 
Flammarion, cel ce a cântat atât de 
mult frumoasa planetă, a numit-o 
„Venus, steaua dimineţii“ şi , Venus, 
steaua serii“. Bătrânul astronom a 
murit cu dorinţa neîmplinită: el vrea 
ca să-i studieze cât mai aprofundat 
curiosul fenomen. una din multiplele 
frumuseți ale acestei planete: refle- 
xul strălucirei ei pe apele liniștite 
ale mării. Atunci când întârzie mult 
după Soare, lumina ei devine atât de 
puternică în cât, pe lângă umbra ce 
o face lucrurilor de pe pământ, ra- 
zele ei sunt reflectate de apa lină a 
mării sau a lacurilor. sunt ondulate 
în mii de reflexe ce-ţi dau impresia 
unei feerii. 

Să fim mândri că nicio altă ome- 
nire nu se mai bucură de aceste fru- 
museţi. Omenirea planetei Marte, 


13 


Ce-a scris Caragiale ? 


III. COMPLETARI. 


Mi se va obiecta. însă, că — fără 
voință —— Caragiale, care a murit des- 
tul de tânăr. sa oprit numai la cele 3 
volume amintite. necolecţionându-și 
restul operelor, deşi şi acestea ar fi 
de valoare egală sau aproape egală 
cu unele dintre cele considerate de- 
finitive, Ne găsim — fără îndoială — 
în faţa unei serioase obiecțiuni care, 
însă, trebuie cercetată cu multă a- 
tențiune, căci ea readuce pe tapei 
chestiunea postumelor în genere şi 
— odată cu ca — pe aceia a postu- 
melor lui Caragiale, îndeosebi. 

Chestiunea nu-i aşa de simplă cum 
sar părea sau cum — greșit — u fost 
rezolvată de unii istorici literari. 
(Vezi atâtea colecţiuni de postume: 
Iminescu, Caragiale etc.)., Ea pre- 
zintă un îndoit aspect: nu constitue 
o crimă publicarea operei inedite a 
unui artist — cu atât mai mult a a- 
celeia cunoscute odată prin interme- 
diul revistei sau gazetei — dacă a- 
ceasta nu este interioară celei consi- 
derate bune de autor, Cu totul alifei 
se petrec lucrurile când ea păcătue- 
şte şi se depărtează — prin prea mul- 
te cusururi — de cea dintâi. In acest 
caz — nu o salvează nicio scuză — 
cu atât mai puţin aceia de a fi fost 
adăpostită odată pe paginile vreunui 


"periodic. fragmentar. 


E o întâmpinare pe care o ofer tu- 
turor acelora cari. âu mers prea de- 
parte în chestiunea postumelor, chiar 
ale lui Caragiale. publicând sau nă- 
zuind să editeze extrase de spirit o- 
cazional şi efemer din coloanele Mof- 
tului român sau ale altor periodice 
cu caracter personal şi polemic. 

Deaproapea cercetare însă a tutu- 
ror postumelor lui Caragiale nu ne 
îngădue această singulară încheere. 

Taptul de a găsi printre ele opere 
de valoare neîndoioasă (ca: Pastra- 
mă trufanda, Kir Ianulea, ctc.) ne 
conduce spre o a l-a şi anuvie: și 
postumele lui Caragiale (ca — de alt- 
fel — acelea ale oricărui artist al cu- 
vântului) trebuese adunate, colecțio- 
nate şi publicate, dar numai după ce 
vor fi fost judecate, apreciate şi va- 
lorificate cu gust şi pricepere lite- 
rară. e 

Astfel stând lucrurile și postumele 
lui Caragiale trebuese trieate: ho- 
tărît însă că această sfântă obliga- 
țiune îi revine unui estet — în ade- 
văratul înţeles al cuvântului, singu- 
vul în măsură să completeze opera 
definitivă a marilor iluminaţi ai ima- 
ginii. 

Din nenorocire şi la noi lucrurile 
sunt departe de a se petrece astfel. O 


singura care arc sorți de existenţă, 
este prea mult îndepărtată de lumea 
veşnic acoperită de vălul înnourat, 
pentru ca să mai aibă drept luceafăr 
pe Venus. Acolo. Pământul nostru 
este privil cu aceiaşi ochi cu cari pri- 
vim noi pe Venus: planeta noastră 
este luccafărul lumei învecinate. 
I, IONESCU-ORION 


goană continuă şi nenorocită se dă 
— şi la nâi — îm sensul desmormâ- 
tării celor mai enigmatice rânduri 
ale marilor dispăruţi, ajungându-se, 
în felul acesta, la volume monstruoa- 
se ca acela al lui Eminescu. editat, 
încă din 1908. de marea cassă „Mi- 
nerva“ — în măsură să distrugă sau 
numai să dezorienteze, să întunece 
sau numai să mortilice mult încerca- 
tul gust al publicului cetitor odată 
cu renumele artistului. 

Că aproape la tel s'au petrecut lu- 
cerurile și cu Caragiale — cercetarea 
de faţă o va dovedi. 

s > 

Intr'adevăr editura româncască a 
adăogat — în timp de 15 ani — la o- 
pera. lui Caragiale încă 6 volume și 
anume : 

1. La 2 ani înainte de moartea ge- 
nialului scriitor apare, în editura 
Soc. anonime „Adevărul“ volumul de 
valoare necontestată : „Schițe nouă“ 
coprinzând următoarele 18 bucăţi : 

Chir Ianulea; Mamă; Pastramă tru- 
ianda; Partea poetului; Dumineca 
Tomii; Monopol; Cronică de Crăciun; 
Antologie; Greu de azi pe mâne; I- 
dentitate; Meteahnă; Aşa să mor!; 
Repaosul duminical; Ţal; O confe- 
renţă ; Ion ; Calul Dracului ; Făt-fru- 
mos cu moț în frunte — în care se re- 
liefează aproape toate calităţile ma- 
relui Caragiale. Nu-i mai puţin ade- 
vărat însă că nu toate bucăţile din 
această colecţiune trebuiau publicate. 
Faptul neretipăririi lor de însug Ca- 
ragiale o confirmă. lată ceeace ne 
face să considerăm acest volum ca 
postum — deşi a apărut în timpul exi- 
lului de bună voe al lui Caragiale în 
Germania. 

Cu el trebue să înceapă — prin ur- 
mare — verificarea şi valorilicarea 
postumelor lui Caragiale. 


PAUL |. PAPADOPUOL 


MENŢIUNI CRITICE 
vor vorbi în numerile viitoare despre: 


ȘTEFAN 1, NENIȚESCU: Ode italice, 
poezii, 

V. DEMETRIUS: Norocul coanei Fro- 
sa, nuvele, 

G. TALAZ: Soare, poezii, 

ALFRED MOȘOIU: Striana, teatru. 

CATON TIIEODORIAN: Stăpâna, teu- 
tru. ă 

RAMIRO ORTIZ: Italia modernă. 

LIVIU REBREANU: Apostolii, teatru. 

1. GHEREA: Studii critice, vol. IV. 

GALA_GALACTION: Piatra-din-capul- 
unghiului, scrisori teologice. 

ALEX, LASCAROV-MOLDOV ANU: In 
grădina lui Naş Muşat. 

B. NEMŢEANU: Antologie, poezii. 

TUDOR VIANU: Frugmente moderne. 





Pe marginea ultimelor 
expoziţii 
(Otrăvuri circumstanţiale). 


Autocritica e blestemul, pe care Dum- 
nezeu, ziditorul, Fa âruneat-- gelos — în 
sufletul creatorului om, rivalul Său. 

Vai de artistul, scutit de această cum- 
plită învrăjmăşire cu Dumnezeirea ! 
| Inconştienţa este o altă față a geniu- 
ut. 

„„Dosul geniului, 

Sunt rari, inconșştienții cari tatează în 
viaţă, a 

Mai rari, încă, acei cari 
artă, 

Arta este pentru inconştient, ceiace, 
pentru scoborâtorul decrepit ai unei în- 
«depărtate nobleţe, este pielea de vițel: 
permisul de frecvenţă — şi ascensiunea 
— în secittate. 


ratează în 


* 

Societatea ? 

O babă râncedă, căreia îi place să se 
pareze cu perucă, artiştii, meire false, 
moștenitori de titluri glorioase — şi sâni 
de cauciuc. 

- 

Asează o anmme catecorie re indivizi 
iu fața naturii, 

li vor surâde, străluminaţi de o «lo- 
bitocească satisfacţie. 

Pentru aceştia „universul înceve, ho- 
tărît, aici — şi se isprăveşte, fără zmiu- 
teală. dincoace, 

Tot ce văd ei, există. 

Si nu există decât numai ceeace văd. 

Sufletul lor nu se poate pref'ra dincolo 
de hotarele vizihiluluri 

Cugetul lor nu poate nici pătrunde. 
nici bănui poesia înaltă a luminilor, 
cari. străjuese mai deparie de cât bătuia 
simţurilor noastre. 

- 

Dintre aceşiia se recrutează artiştii neo- 

bosiţi, neînfricoșaţi, fericiţi până la moar- 








plului de pe 


te — şi harnici, ca uzinele vaste, cu zgo- 
mot greu şi gol. 


Altă seamă de oameni -- afectând o 
scârbă teoretică pentru antenele recep- 
iivității omeneşti —— scrutează natura cu 
uu ochi sumbru si fruntea cătrănită. 

Fi țin — cu funebră încăpățânare—să 
descopere în cele mai neviuvvate aspec- 
te, cheia de aur u cunoaşterii absolute. 

Dar le scapă graţia zborului de rându- 
nică, 

Cântecul emerodului de pe 
nu-i alintă. 

Tremurul înfiorat al frunzelor de plop, 
în amurgul toamnei, nu le strecoarăn 
suflet nici o doină... 

- 


pajiște. 


Dintre aceştia se ivesc artistii, în pro- 
ducţia penibilă a cărora, incoherentă și 
desmădalată, nu'ţi va fi îngăduit să cauţi 
o vibrare sufletească — ci v idee. 

Fi sunt plodul raţiunii. 

Arta lor: equatie. 

Si astfel sta răscut snobul:: 
tărârea între arta celor din:ă 
de-al doilea. 


lin neho- 
şi celor 








Pe artistul de rasă, îi este peste nu- 
tinţă snobului să-l descopere. 

Afară de cazul când artistul €, în viaţă, 
eroul, cu răsunet planetar, al une: ul- 
ira rafinate aventuri pederastice, 

Dealiminteri, snobul de uzi nu mai e 
snobul de altă dată: un dandy. 

- 

In prezent, snob e majorilatea 
țimii parvenite. 

Ea face un singur animal, cu multiple 
calități contopite : inteligență de mai- 
muţă. locvaciiate de cacatocs şi lăcomie 
de câine, prost coreit. 

. 


mul- 


Iată peniru ce, nchotărirea e: în artă 
se sfârseşte. de cele mai adese ori. tra- 
gic ca şi povestea câinelui dintre cele 
două jerifelniţe. 








- 

In adevăr, cică. undeva, in Asia, trăia 
odată un câine între donă .emple, ce se 
afau despărțite printr'o gârlă mare. 

La vremea  jerifelor, pr a tate 
toaca, să vestească credinriusii. 

Tuir'o zi ă. deodată, și toaca tem- 
st mal şi toaca templului de 
pe_malul celălalt. 

Câinele sări în gârlă. spre templu: din 
față. nădăjduind că acolo va răpăta ma: 
multă hrană. 












Buletin bibliografic săptămâna! ” 


2 RELIGIE. TEOLOGIE. 


Cristescu (Dr. Gr.). — Sinteze etico-soci- 
ale. Sibiu, (Tip. Dacia-Traiană), 1926, 
1li p. Lei 40. 

Scriban (Arhim. 1.). — Sfânta Evanghe- 
lie. Cele patru evanghelii în una 
singură cu scurte însemnări lămuri- 
toare și tâlcuiri. București, Ancora, 
[1926], 294 p. Fig.. Lei 80. 





32 POLITICĂ. 


Iorga (N.). —- Les origines et l6lat ac- 
tuel des nationalites dans la grande 
Roumanie. Conferinţă ţinută la 21 
Februarie 1925 comitetului francez 
pentru Societatea Naţiunilor. Bucu- 
vesti, (Tip. Cultura Naţională), 1926 
18 p. Lei 15. 

Stoica (Vasile). — In America pentru 
cauză românească. Bucureşti, (Tip, 
Universul), 1926, 1V—84 p. Lei 20. 


“A se vedea tabloul clasificaţiunii zecimale 
în numărul |. 


de AL.- SADI IONESCU 


34. DREPT. LEGISLAȚIE. 


Alexandrescu (Themistocle). — Daţi li- 
hevtute comerţului. Memoriu în che- 
Stiuneu, abrogărei Legei pentru în- 
frânarea speculei ilicte, prezentat 
d-lui Preşedinte al consiliului de 
ministri şi şefilor de partide. Bucu- 
veşti, Sfatul economic, 1926, 12 p. Lei 

10. Biblioteca Sfatului Economic 

nr. 

Pella :Vespasien V.). — La criminalite 
cellelive des âtats et le droit pânal. 
Deuxieme 6dition prâcâde d'une en- 
quâte internationale. Bucarest, (Im- 
pr. de VEtat), 1926, CLXXXVI + 360 
p. + errata. 

Hamangiu (C.). — Codul civil adnotat 
cu iexiul art. corespunzător francez, 
italian şi belgian cu transmiteri la 
doctrina franceză şi română şi ju- 
vienrudenţa complectă de la 1868--- 
1926. Cu colaborarea în ceeace pri- 
veşte Doctrina şi Jurisprudenţa mai 
recentă, a d-lui N. Georgian. Vol. 1V 
(Art. 1532—1914). București, Univer- 








UNIVERSUL LITERAR 


Dar, la mijlocul apei, se răsgândi, și, 
şi, luptându-se cu valurile, o porni în- 
dărăt — însă iar cugetă că tot mai bine 
ar fi dincolo şi din nou întoarse calea. 

Așa, căznindu-se el să se dumirească 
we anume i-ar fi ospătarea mai a că- 
tării — pieri, înghiţit de muttul apelor 


tulburi, 
N. N. TONITZA 
EXPOZIŢII 
Cartea Românească — Murin George- 
scu, 
Căminul Ariclor „Regina Maria“ 


George Dimitriu. 
C, Petraşcu (18 Aprilie — 10 Mai), 
Mozart -— Lazăr — Ilugo — Poitevin 
Scheletti — Kotzebue. 


Alexandrina lon Ghica 


Sa stins din viață în vârstă de 96 uni 
și a fost înmormâutată la Ghergani, prin- 
cesa Alexandrina lou Ghica. aceea care 
u fost pentru omul de Siat, scriitorul şi 
economistul veacului trecut Ion Ghica, 
o tovarăşă ideală. Despre marile ci însu- 
şiri scrie d. profesor /on Bianu, în Pii- 
torul, din 7 Aprilie 1926. 

„Răposata a fost una din cele mai dis- 
linse figuri ale înaltei societăţi  romă- 
neşti din a doua jumătate a secolului 
trecut. Căsătorită cu Ion Ghica la 1847, 
a urmat toate agitatele mișcări ale ilus- 
tirului ci soţ: Agent diplomatie la Cons- 
tantinopol al Revoluţiei noastre dela 184. 
Guvernator şi Prinţ de Samos în timpul 
văzboiului Crimeei, când legase relaţiuni 
strânse cu diplomaţia franceză şi mai u- 
les engleză. unul din principalii organi- 
zatori ai Iui 11 Februarie 1866, Prim-Mi- 
nistru şi Ministru la deosebite depar:a- 
mente, Ministru plenipotenţiar la Londra 
în vremuri grele. Director şi regenerator 
al Teatrului Naţional. 

In toată această uctivitate variată și 
ueobosită în serviciul ţărei şi peste tot 
locul soţia lui Lon Ghica stălucea lâugă 
dânsul prin cultura ci aleasă, prn  ta- 
lentul ci artistic deosebit, căci cra o 
ware pianistă a vremii sale, prin farme- 
cul conversaţiei şi prin dulceața caracic- 
vului. Toaie aceste daruri personale fă- 
ceau din salonul ei un loc plăcut de în- 
tâlnire pentru diplomați şi oameni de 
cultură străini şi români. E 

Emygrații noştri în "Turcia după 1848 








sala, Alcalay & Co., 1926, VIII -i- 
GRI p. Lei 400. 

Codul rus de procedură civilă tradus 
de Luca Brânză din nou revizuit şi 
coluţionat de Vespasian  Erbiceanv. 
Tdiţia 11. Bucureşti, Ministerul de 
justiție, 1926, XV + 2312 p. Lei 150. 

Mateiu (Dr. [.). — Dreptul bisericesc de 
stat în România întregită. Regimul 
general al cultelor. Bucureşti, Tip. 
Cărţilor Bisericeşti), 1926, 103 p. Lei 
10. 


39. OBICEIURI. FOLCI.OR. 


Gorovei (Artur). -- Partea  Sufletului. 
Ur. vechiu obiceiu juridic al popo- 
vului român. Fălticeni, (Tip. d. Ben- 
dit), 19925, 17 p. Lei 10. 

Obert (tranz). — Rumiănische Mărcheun 
und Sagen aus Siebenbiirgen Gesam- 
ruclt und ins Deuische ubertragen. 
Mit.“ vergleichenden  Anmerkungen 
ven Adolf Schillerus.. Hermanstadt, 
W. Krafft, 1925, 125 p. 


6 ŞTIINŢE APLICATE. 


Caudet (L.) & J. Mâtaire. — Metoda de 
ercit vestminte pentru dame. Cel 
mai perfecţionat sistem de învăţă- 
mânt practic şi teoretic de modele 


UNIVERSUL LITERAR 


Cronica muzicală 


Concertul! basului istratty. 


Dacă în privinţa compoziţiei muzicale 
creatorii frumosului sonor românesc apar 
colorați de felurimea genurilor şi şcolilor 
către care sunt înclinați, fic sub înrâuri- 
rea studiilor, fie sub a temperamentului 
fiecăruia, în privința artei câutului dove- 
dim în țara noastră o diviziune cajegori€, 
bipartită. Inţelegem : o parte, cea mai 
inare, din cântăreții români ca  producte 
artistice şi slujitori ai şcolii italiene — 
bel canto, iar cealaltă parte, câțiva cân- 
tăreți numai, ai şcolii franceze — bien 
dire. Ponoasele pe care istoria şi estetica 
muzicii le atribue fiecărera din aceste 
două clasice şcoli de câut, numai arare- 
ori le pot înlătura cântăreții noştri. Le 
poartă şi ei, adesea conştienţi de neajun- 
surilei şcolii de'care depind, dar cu orgo- 
liul faimei pe care aceiaşi istorie şi este- 
tieă muzicale trebue să recunoască celor 


Sau adăpostit sufleteşte în casa în care 
Alexandrina lon Ghica era pentru dân- 














sora blândă şi totdeauna bine gfătui- 
Poetii vremii Bolintineanu sk Ale- 


scu i-au cledicat imnuri «le: admi- 
ruţie şi de recunoștință, 

Pasbunea ci, hrama ei intelectuală cra 
mai presus de toate muzica. Povestea cu 
mare bucurie că a avut fericirea de a 
cânta la piano la 4 mâni cu marele Liszt. 
In toate zilele — până acum de curând la 
vârsta de 97 ani — îşi avea ora de piano 
şi după o sonată de Becthoven cântată 
de dânsa cu entuziasm se ridica odihnită, 
întărită, înălțată sufletește. 

Această mare artă a muzicei dânsa o 
iubea însă nu numai pentru sine, în mod 
egoist, ci ar fi vrui ca toată tara să se 
îndulcească cu ca. De accea dânsa a fost 
una «iu principalele promotoare şi pro- 
tectoare ale concertelor simfonice organi- 
zate „şi conduse de răposatul Fduard 
Wachmann. Când cineva — care va tre- 
bui să vină negreşii şi încă fără multă 
întârziere — va serie istoria culturii mu- 
zicale în România, va trebui să pună în 
lumină marile merite ale vobilei femei, 
care se odihneşte acum la Gherghani şi 
enre a fost una din cele dinii mari 
artiste şi protectoare ale muzicei clasice 
în România“, 


(Sala Ateneului, 27 Martie 1926) 


două şeoli. Binenţeles, că pentru ceeace. 


ar fi să însemneze caracteristicul vocal 
românesc în materie de ariă a cântului, 
um avea nevoe de o adaptare la eufonia 
verbului nostru a elementelor potrivile de 
virtuos be] canto și spiritual bien  dire, 
Nu vedem însă ivindu-se o asemenea pre- 
ucupare printre cântăreții români şi din 
această pricină, credem, limba română 
este ocolită și dată la oparte din progra- 
mele concertiştilor noştri. Preferăm, to- 
tuşi, limba originală a pieselor, decât slu- 
țirea cufonismului limbei române de care 
se fac atâta de des vinovați cântăreții ro- 
mâni, 

Basul Isfratty, generoasă natură muzi- 
culă si dibaci faur de emoţiuni sonore, 
aparține şcolii franceze ;: nu numai teore- 
tic, ci de fapt, prin întreg felul de manifes- 
tare al artei cântului său. Mai mult chiar, 
Îstratty, care este şi un abil mânnitor al 
rodii, mărturisește într'unul din arti- 
colele sale asupra artei cântului, (Mu- 
zica”, Anul | nr. 4, pag. 146) o oarecare 
deconsidevare pentru școala italiană: „Nu 
am avut vreodată aface cu şcoala ita- 
“Uană, poate spre fericirea mea, dar în 
tot cazul nu cred că urmând principiile 
ei, aş fi ajuns la astfel de rezultate“. In 
cântul lui Istratty uu întâlnim deci, nici- 
unul din efectele de virtuozitate şi arti- 
ficiu vocal de bel canto. 

Mecanismul său vocal porneşte dela ar- 
ticulaţia cuvântului franțuzesc, dela ști- 
inţa „du bien dire“, a declamaţiunii li- 








vice pentru a obține pe această cale un 
maximum de expresiune patetică, Dar 


astfel pusă discuţiunea. este firese să sta- 
bilim că metoda aceasta de cânt nu este 
aplicabilă' în aceiaşi măsură şi cu aceleaşi 
rezultate la oricare piesă de muzică vo- 
cală, Istoria muzieii distinge lămurit osci- 
latiunile înfăţişate de raportul dintre vers 
si viers, de împerecherea poeziei cu muzica, 
dealungul erolutiuoi artei, din care şi re- 
zultă, de fapt, o parte din diversele ge- 
nuri de psalmodie, imnodie, recitativ, a- 
rie. chanson, lied ete. Compunerea progra- 
mului ni Istratty arată că artistul nostru 
nu este sirein de asemenea preocupări. A- 
favă de Tlindel, din care a cântat donă 
piese în franțuzeste, niciunul din autorii 





15 


înscrişi pe programul concertului său n'ar 
putea fi trataţi din punct de vedere vocal, 
fără concepția unuia din compozitorii con- 
timporani francezi, Regynaldo Hahn, de 
două ori cuprins în programul lui Istra- 
tty: je suis toujours Lennemi du chant 
qui ne se prâoccupe que de la virtuosit 
vocale; je ne puis admettre qwune voix, 
mâme belle et bien conduite, puisse se 
passer long-temps de l6l&meni intetectuel 


ou sentimental“. Astfel, bogatul pogram 
de muzică aproape în întregime franţu- 


zească (Debussy, Fevrier, Franck, Hahn, 
Dupare) a fost executat de Isiratiy îniro 
serioasă preocupare de stil, cu un foarie 
distins bun gust în interpretare şi înti'o 
fericită dispozițiune vocală. Ordinea uşe- 
zării pieselor pe program a avut darul 
să sporească necontenit şi progresiv iute- 
resul auditorului, pentru ca apoi, la sfâr- 
sit, aplauzele numeroase şi cutusiaste să 
înduplece pe concertist să mai cânte încă 
trei piese în afară de program. Mai stă- 
pân; ca ori când pe mijloacele sale vocale 
şi mui conştient de estetica ustei sale de 
cânt, Istratty constitue o legitimă mândrie 
a artei franțuzeşti în țara voastră. Il do- 
rim mai mult aplecat spre ce este sau 
poate fi al nostru în aria pe cure o re- 
prezintă ! 






G. BREAZUL 


| REVISTE 

CI GANDIREA (VI, 2 Martie). Din poe- 
ma d-lui T. Arghezi: „Cei doi orbi“ o 
strofă biblică : 

-- Mântuitorule ! strigară cât putură, 
Trimite orbilor căntătură, 
Spintecă gloata cu cuvântul 
Că ne strivese bolnavii și me ceartă, 
Și poruncește a cădea pământul 
De, pe lumina ochilor — pe moartă, 





lisus întinse mâna şi 
Sa luminat lumea de zi. 


Poemele d-lui Lucian Blaga : „loau se 
sfâşie în pustie“ și „Somn“ aduce între al- 
tele şi intenţii de rimă, Dar mai ales su- 
gestice imagini: 

Noapte întreagă. Dănţuiese stele în iarbă. 
Se retrag în păduri şi peşteri potecile. 
Gornicul nu mai vorbeşte, 

buhe sure staşează ca urne pe brazi, 

În întunericul fără de martori 

Se liniştese păsări, sânge, jară 

Și aventuri în cari veşnie recazi. 





NC DECE 30 NC EC ERE, EC E DIE E END EEE 7 E IZEI 


de vestminte de ori ce formă, de ori 
ce conformaţie și de ori ce stil. Tra- 
dusă în româneşte de D. Teodorescu. 
Paris, [1926], 207 p. Fig. Lei 1000. 


7 ARTE, 


Taine (H.). — Pictura în Ţările-de-Jos. 
Din „Filozofia artei“. Bucureşti, Uni- 
versala, Alcalay & Co., [1926], 9% p. 
Lei 10. (Biblioteca pentru toți No. 
137 --197 bis), 

Drăghiceanu (Virgiliu N.). — Palatele 
lui Constantin Vodă Brâncoveanu 
din Doicesti, Potlogi, Mogoşoaia. Cra- 
iava, (Tip. Ramuri), 1926, 49 p. Fig. 
Lei 150, 

8 LITERATURĂ. 

Dragomiresca (Mihail). — Ştiinţa litera- 
urii. Fasc. VII Estetica literară (cap. 
IX și X). Bucureşti, Institutul de 
Literatară, [1926], p. 283-—336. Lei 25. 


[. LITERATURĂ ROMÂNĂ. 


c) Roman. Nuvelă. 
Papadat-Bengescu (ilortensia). Lui 
Don Juan în eternitate... Bucureşti, 
Universala, Alcalay & Co,, [1926], 212 
p. Lei 30, 





Boureanul (I:ug.). — Povestiri de pe dea- 
uri. Bucureşti, Gasa Şooalelor, [1926), 
423 p. Lei 50. 

Titărescu (Ștefan), -- O ţară însângera- 
tă, Craiova, (Tip, Scrisul Românesc), 
11926], 186 p. Lei 50. 

Teodorescu (Dem.) Sub flamura ro- 
șio. Bucureşti, Adeverul, [1926], 272 
p. Lei 100, 


II. LITERATURĂ STRĂINĂ TRADUSA. 


Mirbeau (Octave). — Nebuna. Traducere 
de Const. A. I. Ghica. Bucureşti, A- 
deverul, [1926], 63 p. Lei 6. (Bibliote- 
ca Dimineaţa Nr. 56). 

Zola (Fmile). — Dragoste şi decădere 
(La confession de Claude). Roman. 
Traducere de Const. A. 1. Ghica. E- 
diţia I-a. Bucureşti, I. Negreanu, 
1928, 127 p. Lei 20. 

Zola (Emile). -- Spovedania unui tânăr 
(La contession de Claude). Tradu- 
cere de Ion Pas. Bucureşti, Cugeta- 
rea, S. Ciornei & P. C. Georgescu, 
(1926), 162 p. Lei 28. 

Dostoiewsky (1.). — Crimă și pedeapsă 
iRaseolnicofi). Traducere de Mihail 
Canianu. Vol. II. Bucureşti, Librăria 
Nouă, Carol P. Sega), [1926], 454 p. 
ig. E 











Lazarevici (Lazar K.). — „Werther“. 'Tra- 
ducere după original de C. S. Con- 
stante. Cu o prefaţă de N. Batzaria. 
Bucureşti, Adeverul, [1926], 77 p. Lei 
6. (Biblioteca Dimineaţa Nr. 50). 


9 ISTORIE. BIOGRAFIE. 


Gohineau (Contele de). — Renaşterea. 
Scene istorice alese, In românește de 
A. “Toma, Bucureşti, Ancora, (19261, 
270 p. Lei 60, 

Pârvan (Vasile). — Dacii la Troia, Bu- 
cureşti, (Tip. Ion 0. Văcărescu), 1926, 
16 p. Fig. 

Purişkevici (V.), --- Cum am ucis pe Ras- 
putin, Bucureşti, Adeverul, (1926), 
115 p. Lei 10. (Biblioteca Dimineaţa 
No î4—55). 


a) Biografie 

Marinescu (Dr. Gh.). — Viaţa şi opera 
lui Charcot.  Bucuraşii, Academia 
Română, 1995, %2 p. 

Vâlsan (George). — Povestea vieţii lui 
Vusile Alecsandri. Sibiu, Editura 
„Asociaţiunii“, 1926, 48 p. Fig. Lei 5. 
(Biblioteca poporală a „Asociaţiu- 
nii”, Anul XVI, Nr. 133). 






18 


UNIVERSUL LILERAN 


ECO URI 


REDACȚIONALE 

CJ În numărul viitor vom publica infor 

wațiuni în legătură cu premiul de pr 

„Universul literar“. Comisiunea își înce- 

pe lucrările imediat după Duminica 
| 


Tomii, j 

, SCRIITORII 
Cl Fragmente moderne, e titlul volumu- 
lui de esseuri literare, pe care îl publică 
d. Tudor Vianu, în editura „Cultura Na- 
țională” (preţ 80 lei). Volumul — asupriu 
căruia vom reveni detailat — cuprinde 
următoarele studii: Cultura estetică. — 
Dispariţia artei, —  Expresionismi 
Notă pe marginea litografiei lui Ed. 
Munch: „Camera mortuară“, — Note asu- 
pra cubismului, — Trei plastici (Th. Pa- 
[lady, O. Han, I. Teodorescu-Sion). — Ch. 
Baudelaife ca poet sentimentul, — „Mişcea- 
rea Tinerimii“. — Duminică germană, — 
Personalitatea lui M. Eminescu, — Ideile 
estetice ale lui Titu Maiorescu, — Spiri- 
tul nou în estetică. : 
DU A apărut în coleția „Cartea Vremii” 
(ed. Fundaţiei Culturale Principele Ca- 
rel): Introducere în Sociologie de d. Mihai 
D. Ralea, 
LI Sa pus sul» tipur şi va apare în „Bi- 
Wlioteca Semănătorul“ (ed. lbrăriei Die- 
cezana, Ara): Musca Timpului. Schițe de 
critică literară de d, Tudor Vianu, 
DI D. Dem. Teodorescu, autorul roma- 
nuluii In cetatea idealului dă o continua- 
ro în moul său roman: Sub flamura roşie, 






























(continuare la „Reviste“) 
In somn sângele meu ca un val 
Se trage din mine 
Inapoi în părinți. 

D. Matei Ion Caragiale începe un ro- 
„Craii dela Cuntea-Veche“: bine con 
şi interesantă tema din „Cheltuelile 
“le îngropăciune, nuvelă de O. Creangă, o 
mică dramă la îngroparea unci mame, din 
participarea uneia din surori ajunsă fată 
de noapte a Bucureștilor. Despre „bt. 
Francisc şi arta vremii sale“, scrie d. 
Alexandru Marcu. Un admirabil articol 
recapitulativ : „Prietenii Dicţionarului” 
serie d. Emanoil Bucuţa, lu restul suma- 
vului ; despre revistele de provincie, d. 
Cezar Petrescu ; Conica literară de d, 
Tudor Vianu, Cronica religioasă. d. Va- 
sile Băncilă, Cronica plastică, d. Osear 
Walter Cisek, Drama şi Teatrul, d. Ion 
Marin Sadoveanu și Cronica externă, d, 
Eugen 'Titeauu. ! 

CI) PASUL VREMII ([, 1 April) este în 
primul rând, o revistă de principii, de 
probleme. EL va căuta să opună tradiţio- 
ualismului rural, unul urbau: „Pentru noi 
nodul chestiunii noastre sociale stă la o: 
vase; de aici va pleca viată nouă. atât în 
molitică cât şi în cultură, Mai multi însăşi 
organizarea satelor ca şi nircaga asezare 
agrară, trebue întepriusă pe temelii fi- 
DANCIArC, De aceea mIscarca noastră 2 
urară își aşteaptă deslegarea tot deh 
orațe. Iată de ce frământările oraşelor vi- 
dică azi problemele, care stau în centrul 
vieții noastre obşteşti şi asupra cărora noi 
vom ținea privirile mereu ațintite“, 

Tu cadrul acestui crez mărturisit în pro: 
gram, seriu d-nii Şt. Zeletin: .Agonit tr 
diținnalismului rual în. cult română“; 
D. Drăghicescu : ..Ncoliberalismul”: Mih, 
































Manoilescu: „Organizarea votului uui- 
versal“. 
Contribuţii literare de d-nii: V. YVoi- 


culescu, I. Pillat, AJ. Claudian. ă 
IUMEA (Îl. $, |. 1 Aprilie): evoca- 
tive „Primăveri de altă dată“ de d. Mi. 
hail Sadoveanu: versuri de d-nii: Mihail 
Codreanu, G. Topârceanu, d-șoarele Oti- 
lia Cazimir şi Ştefania Zottoviceanu. 

















Din poezia d-lui Tudor Arghezi: „lu- 
chinăciune” acest sfârşit pentru începu- 
turile nefalsificate ale arlei: 


Necunoscând hirtie şi cemeală, 
Cântecul nostru se 'nalţă cântat 

lar nesfârșitul vieţii nu era stricat 
De un canon, un scris, o zugrăveală, 
„Unde pureezi?* rosteam la despărțire 
Şi arătam cu braţul în apus, 4 
In miază-zi, prim aburul subțire 

Ce.-l risipea cădelniţa de sus, 

In miază-zi, în miază-noapte, 

Pe patru drumuri largi ale făpiurii 
Veneau cu noi, de-asupră-ne, vulturii 
Şi ugerii, alături ai vitelor, cu lupte, 
Necăutând în turle şi 'n oraşe 

Unde se 'nseamnă timpul cu-o bătaie, 
Soroacele stau scrise în stelele urmaşe. 








Și ue. simţeam acasă, subt cer, canirio 
Jodauie. 
VIAŢA LITERARA (|, 7-8, 3 April) 
publică o covorbire cu părintele Gala Ga- 
laction. E o caldă oraţiune pentru supre- 
maţia sptrituală a biserie 

„Isus Cristos este cu noi, în toata zilele 
până la sfârşitul veacului. Este cu noi ca 
Dumnezeu cel vecinic, Cuvântul Taţălui; 
este cu noi prin sălăşuirea în Biserică şi 
prin călăuzirea Sf. Duh: este cu noi, n- 
reg, Dumnezeu şi om. A putut să se în- 
şele Mânivitorul? Ne-a făgăduit el lu- 
eruri pe cure nu poate să le îndeplinea- 
scă? Au crezut oure.şi au mărturisit de- 
gertăciuni Sfinţii părinţi şi cele şeapta Si- 
noade Ecumenice?... 

Stăi acum şi te socoteşte: Când Mân- 
tuitorul ne încredințează, despre Biseri- 
ca sa, „că porţile iadului nu vor birui-o* 
putem noi credem. căi iadul a biruit-o, 
fără să ne lepădăm de Christos şi de cre- 
dinţa în dumnezeirei lui? Numai, un stre- 
in de credința creştină, numai un duş- 
man al lui Christos poate să privească bi- 
sevicu drept operă omenească, supusă pă- 
catelor înşelăciunii şi caducităţii, Un stre- 
in sau un duşman, dar nu un discipol al 
Mântuitorului“. A 

Literatură. proză. versuri şi cronici 
publică d-nii: Ion Pillat, V, Voiculescu, 
T. Valerianu, Gh. D, Mugur. G. Murnu, 
AI. Lascarov Moldovanu, Î. Gr, Oprişan, 
Vladimir Streinu, Al. Bădăuţă, cte., etc. 
PROPILEE LITERARE (|. 2 1 April) 
revista de sub conducerea d-lor: Romu- 
lus Voinescu şi Ion Foti aduce cronici 
culturale, artistice, literare, economice, 
politice ete. şi literatură, de d-nii: L. Mi- 
nulescu, Nestor Urechia, Lon Foti, Şt. 
Bezdechi: o scenă din Plutus de Aristofam, 
Auvel Savela, B, Ceeropiide, etc. 


VOX POPULI 

O Am publicat sub acest titlu, în n-rul 
uecut o scrisoare a unui grup de cititori 
din (Cr iova, core reclamau serizri de Lon 
Minulescu, Înserând epistola, um înţeles 
să valitm redacția şi să dăm învitaţiei 
aerul unvi imperativ democratic. 

Dar iată că în adăstarea celui aşteptit, 
primim o altă epistolă în cuprinsul urmă- 
tor: 

„Rugăm nu comiteți eroarea ile a pu- 
Dlico] versuri: de d. low Minulescu. Perdeţi 
loți cititorii : eredem că veţi înseru rân- 
«urile noastre, la aceiaşi rubrică de ce- 
comit”, 

Un alt grup de cititori din Craiova”, 

Epistolă la care sur putea obiecta, cel 
putin, următoarele: 1) „pierdeţi %foţi cititor * 
rii: e desigur hiperbolie. Pentru că cel 
puţin pe cei ai grupului! ce-l reclamă pe d. 
Ton Minulescu, nu-i vom pierde; 2) D. lon 
Minulescu ne-a făcut. cinstea să publice în 
mai multe rânduri în revista noastră. 
Cum se face că nici măcar pe cetitorii 


RSI 7, 





















































grupului ultim din Craiova, nu i-am pier- 
dut? Dar poate că totul e numai o glumă 
a unui farsor îndrăgostit de literatură, 
Și pentru această pasiune i-am dat găz. 
duirea cuvenită. 

Pentrucă anonimul — sau anonimii nv- 
ştri corespondenţi, nu ne vor sili să cre- 
dem că nu cunosc situaţia literară de as- 
tăzi şi locul de frunte pe care-l deţine 
d. Ton Minulescu. 

lar dacă e caz de îndoiali — ne-am o- 
feri să seriem despre literatura de astăzi 
şi diferitele ci aspecte, 

DIN STRAINATATE 

O La Florenţa comisia executivă în 

vederea stagiunii de operă care începe 
In Polităama în luna Mai sia adresat 
marilor iustituții financiare din oraş, 
cbținând imediat câteva zeci de mii de 
lire subscripţie, 
Edouard  Estaunie dela Academia 
Franceză, autorul romanelor „Le Ferment“, 
„La vie secrete”, „Le Lubyrinte“, „LE. 
pave“, „I/Appel dela Route“, a fost a- 
les preşedintele societăţii scriitorilor fran- 
cezi. 

O] Anul acesta se va ține la Veneţia un 
nou festival muzical internaţional aseme- 
nea celui de anul trecut. 

Se vor reprezenta o mulțime de opere 
vechi ca „l/Amfiparnaso“ de  Orazio 
Vechi, „Socrate cel închipuit“ de Pai- 
siollo, etc., precum -și lucrări moderne în- 
tre_cari „Căsătoria“ de Strawinski. 
Comisiunea pentru pregătirea sărbă- 
toririi centenarului romuntismului în Fran- 
ţa a adoptat proectul lui Emil Fabre, care 
prevede pentru anul 1927 o expoziție a 
lucrărilor _„pre-romantice“ la Biblioteca 
Naţională la muzeul Victor-Hugo şi re- 
luarea la Comedia Franceză a lui „C'rom- 
melt“, Pentru anul 1930 proectul adaptat 
prevedea o expoziţie a romantismului fără 
nici o restricţie organizată de;Luvru, Bi- 
Llioteca Naţională, Muzeul de arte deco- 
rative, muzeul Victor-Hugo, şi va cuprin- 









































de manuscrise, cărți, picturi, sculpturi, 
desemne şi estampe. 
Ultimul număr din „Les nouvelles 


litteraires“ publică un interesant articol 
usupra „Fraţilor Serapion“ semnat de 
Vladimir Pozner, unul dintre cei 12 mem- 
bri ai acestei grupări care a îmbogăţit 
cu lucrări preţioase literatura rusă de du- 
pă război, 

„Ca şi fraţii lor imaginari (din povesti- 
rea lui Hoffman) —- scrie Pozner — sera- 
pionii ruşi nu erau legaţi decât prin prie- 
tenie. Printre ei sunt romantici şi futu- 
mişti, bolşevici şi oameni fără nici o cre- 
dință politică. Deviza lor era: „Fiecare 
cu_toba lui“. E 

Dintre ei: mai cunoscuţi azi sunt poetul 
Tikonov şi romancierii V. 'Chklovski şi I- 
vanov. Membrii grupului sau împrăștiat 
în toate părțile lumii, fie din cauza cee- 
dințelor, politice, fie a foumei. 

INSTITUTUL : 

DE CULTURA ITALIANA 
Domnul profesor Dr. G. Marinescu, în 
urma şi a iusistenţelor depuse de către nu- 
merosul public care nu a încăput în sala 
Yundaţiei Carol I la prima d-sale confe- 
vință despre Opera lui Lombrosa Concep- 
țiile lui și despre Geniu şi Crimă și Școala 

deAntropologie Criminală, a bine voit să 
aceepie rugămintea Institutului de Cultu- 
ră Italiană de a rosti — pentru a doua oa- 
pă — savanta d-sale conferință cu titlul de 
mai sus şi însoţită de proecţiuni luminoase, 
în sala Fundaţiei Universitare Carol I, în 
ziua de Duminică 11 Aprilie, ora 5 seara. 




















Redactor: PERPESSICIUS